Alexandre Dumas — Dupa 20 Ani

Alexandre Dumas 


Alexandre Dumas 


Dupa douăzeci de ani 


PARTEA ÎNTÂIA. 
[. 
FANTOMA LUI RICHELIEU. 

Într-o încăpere a Palatului Cardinal, pe care o cunoaştem, 
la o masă cu colţurile ferecate în argint aurit, încărcată de 
hârtii şi de cărţi, şedea un om cu capul sprijinit în mâini. 

Îndărătul lui se afla un cămin impunător, împurpurat de 
răsfrângerile jăraticului şi în care tăciunii aprinşi se 
mistuiau printre mari grătare aurii. Licărirea căminului 
învăluia din spate veşmântul măreț al acestui visător, pe 
care îl lumina din faţă un candelabru plin de lumânări. 

Văzând mantia aceasta roşie şi bogatele-i dantele, fruntea 
aceasta palidă şi plecată sub povara gândurilor, 
însingurarea ce domnea aici în încăpere, muţenia 
anticamerelor şi pasul măsurat al străjilor pe coridor, ai fi 
crezut că umbra cardinalului Richelieu se afla şi acum în 
cabinetul său. 

Vai, era, într-adevăr, numai umbra marelui era! Franţa 
slăbită, autoritatea regelui nesocotită, nobilii deveniți iarăşi 
puternici şi nesupuşi, duşmanul încălcând hotarele - totul 
stătea mărturie ca Richelieu nu mai era. 

Dar ceea ce dovedea şi mai grăitor că mantia cea roşie nu- 
| înveşmânta pe bătrânul cardinal era tocmai această 
însingurare ce părea - aşa cum am spus - mai degrabă a 
unei năluci, decât a unui om viu; erau coridoarele pustii de 
curteni şi curţile ticsite de străji: era batjocura ce urca din 
stradă şi năvălea pe ferestrele acestei încăperi zguduite de 
răsuflarea unui întreg oraş coalizat împotriva ministrului; 


era, în sfârşit, zgomotul depărtat şi mereu reînnoit al 
împuşcăturilor, din fericire slobozite aiurea, numai ca să 
dea a înţelege gărzilor, elveţienilor, muşchetarilor şi 
ostaşilor de veghe în jurul Palatului Regal - întrucât însuşi 
Palatul Cardinal îşi schimbase numele - că şi poporul avea 
arme. 

Această fantomă a lui Richelieu era Mazarin. 

Şi Mazarin era singur şi se simţea slab. 

— Venetic! Murmură el. Italian! Uite ce-mi tot aruncă în 
obraz! Cu vorba asta l-au ucis, l-au spânzurat şi l-au sfâşiat 
pe Concini şi, dacă i-aş lăsa, m-ar ucide, m-ar spânzura şi 
m-ar sfâşia şi pe mine la fel, cu toate că nu le-am făcut 
nicicând alt rău, decât doar că i-am stors niţeluş. Nerozii! 
Nu pricep că duşmanul lor nu-i acest italian care vorbeşte 
prost franţuzeşte, ci mai curând aceia care au darul să le 
îndruge cuvinte frumoase cu un atât de curat şi cuceritor 
accent parizian. 

Da, da, urmă ministrul cu surâsul fin, care de astă dată 
părea ciudat pe buzele-i pale, da, larma voastră îmi spune 
că soarta favoriţilor e nesigură; dar, dacă ştiţi asta, ar 
trebui să ştiţi deopotrivă că eu nu sunt un favorit oarecare! 
Contele de Essex avea un minunat inel împodobit cu 
diamante, pe care i-l dăruise regeasca lui amantă; eu am 
doar un simplu inel cu două iniţiale şi o anume zi gravate pe 
el, însă inelul acesta a fost binecuvântat în capela Palatului 
Regal; de aceea pe mine n-au să mă doboare, aşa cum ar 
pofti. Tot urlând: „Jos cu Mazarin!", nu-şi dau seama ca eu îi 
fac să strige când trăiască Beaufort, când trăiască Prinţul, 
când trăiască Parlamentul! Ei bine, domnul de Beaufort e 
închis la Vincennes, Prinţul îi va călca pe urme dintr-o zi în 
alta, iar Parlamentul. 

Aici surâsul cardinalului căpătă o expresie de ură, de care 
chipu-i blajin nu părea în stare. 

— Ei bine! Parlamentul. Vedem noi ce facem şi cu 
Parlamentul; acum îi avem pe Orleans şi pe Montargis. Ah, 
am să las timpul să lucreze! Toţi câţi au început să strige 


"Jos cu Mazarin" vor sfârşi prin a-i huli pe fiecare dintre ei, 
rând pe rând. Richelieu, pe care îl urau atunci când trăia şi 
de care vorbesc mereu de când a murit, a fost încă şi mai 
înjosit decât mine; căci el s-a văzut alungat de câteva ori şi 
s-a temut de şi mai multe ori de asta. Pe mine însă regina 
nu mă va alunga niciodată şi, dacă voi fi silit să mă plec 
voinţei poporului, ea va fi alături de mine; dacă fug eu, va 
fugi şi ea, şi-o sa vedem noi atunci ce fac răzvrătiţii fără 
regină şi fără rege. Ah, barem de n-aş fi străin, de-aş fi 
barem francez, barem gentilom! 

Şi căzu din nou în visare. 

Într-adevăr, situaţia era critică şi ziua care abia se sfârşise 
o complicase şi mai mult. Mazarin, veşnic îmboldit de 
respingătoarea-i lăcomie de bani, strivise poporul sub 
povara impozitelor, şi poporul, căruia nu-i mai rămăsese 
decât sufletul - după vorba procurorului general Talon - 
cum nu-şi putea pune sufletul la mezat, poporul, pe care 
încercau să-l facă să-şi păstreze răbdarea cu larma stârnită 
în jurul unor victorii, dar care găsea că gloria nu-i carne să- 
ţi potoleşti foamea cu ea, poporul începuse să murmure 
cam de multişor. 

Dar asta nu era tot; fiindcă, atunci când doar poporul 
murmură, curtea, ţinută departe de către burghezie şi 
gentilomi, nu-l aude; Mazarin avusese însă nesocotinţa sa 
se atingă de magistrați! El vânduse douăsprezece titluri de 
raportor în Consiliul de Stat şi, cum magistraţii plăteau bani 
grei pentru slujba lor, iar numirea acestor noi doisprezece 
urma să le micşoreze procopseala, cei vechi ţinuseră sfat şi 
juraseră pe Evanghelie să nu îngăduie una ca asta şi să se 
împotrivească din răsputeri persecuțiilor curţii, făgăduindu- 
şi totodată că, dacă din pricina acestei răzvrătiri vreunul 
dintre ei şi-ar pierde slujba, să pună toţi mână de la mână 
ca să-l despăgubească. 

Şi iată ce se întâmplase din aceste două motive: 

În ziua de 7 ianuarie, şapte-opt sute de negustori din Paris 
se strânseseră laolaltă şi, revoltați de o nouă dare plănuită 


pentru proprietarii de case, trimiseră pe zece dintre ei să 
vorbească ducelui de Orleans, care, potrivit vechiului său 
obicei, căuta să câştige simpatia mulţimii. Ducele de 
Orleans îi primise, şi ei declarară răspicat că sunt hotărâți 
să nu plătească nici o lăscaie din darea cea nouă, chiar de- 
ar fi să se apere cu arma în mână de oamenii regelui veniţi 
să o perceapă. Ducele de Orleans îi ascultase cu mare 
bunăvoință, le dăduse nădejdea unei oarecare îndulciri, le 
făgăduise să înfăţişeze reginei păsul lor şi-i concediase cu 
vorba dintotdeauna a maimarilor: „Vom vedea." 

La rândul lor, în ziua de 9, magistraţii veniseră la cardinal, 
şi unul dintre ei, împuternicitul celorlalţi, îi vorbise cu atâta 
hotărâre şi îndrăzneală, încât cardinalul rămăsese uluit; şi 
scăpase de ei la fel ca şi ducele de Orleans, zicând că are să 
vadă ce e de făcut. 

Şi atunci, ca să vadă ce e de făcut, convocase consiliul şi 
trimisese după ministrul de finanţe d'Emery. 

Acest d'Emery era foarte urât de popor, mai întâi fiindcă 
era ministru de finanţe şi orice ministru de finanţe trebuie 
să fie urât; apoi, se cuvine să adăugăm că o şi merita niţel. 

Era fiul unui bancher din Lyon, pe care îl chema Particelli 
şi care, dând faliment, îşi schimbase numele în d'Emery. 
Cardinalul Richelieu, recunoscând într-însul un cap 
financiar, îl prezentase regelui Ludovic al XII-lea drept 
domnul d'Emery şi, dornic să-i obţină numirea ca inspector 
general de finanţe, găsise numai cuvinte de laudă pentru el. 

— Minunat! A rostit regele. Mă bucur că îmi vorbeşti 
despre domnul d'Emery pentru această funcţie care cere 
un om cinstit. Auzisem că ai vrea să-l numeşti pe ticălosul 
de Particelli şi mă temeam că ai să mă sileşti să-l accept. 

— Sire, răspunse cardinalul, majestatea-voastră să fie 
liniştit: Particelli de care aţi pomenit a fost spânzurat. 

— A, cu atât mai bine! Exclamă regele. Nu degeaba mi se 
spune mie Ludovic cel drept. 

Şi semnă numirea lui d'Emery. 


Era acelaşi d'Emery care devenise între timp ministru de 
finanţe. 

Aşadar, i s-a trimis vorbă că e chemat de câtre cardinal şi 
el s-a ivit în grabă, palid şi înspăimântat, îngăimând că fiul 
său era cât pe ce să fie ucis chiar în acea zi în faţa Palatului: 
mulţimea îl oprise şi-i ceruse socoteală pentru luxul 
neveste-si, care se lăfăia într-o casă tapisată în catifele roşii 
împodobite cu ciucuri de aur. Ea era fiica lui Nicolas de 
Camus, ministru în 1617, cel care venise la Paris cu 
douăzeci de franci în pungă şi care, după ce-şi asigurase o 
rentă de patruzeci de mii de franci, împărţise de curând 
nouă milioane odraslelor sale. 

Fiul lui d'Emery era cât pe ce să fie strivit din pricina 
unuia dintre răzvrătiți, care striga că trebuie stors până va 
da îndărăt tot aurul pe care-l înghiţise. În acea zi, consiliul 
nu a luat nici o hotărâre, ministrul fiind prea copleşit de 
cele petrecute ca să se mai poată gândi şi la altceva. 

A doua zi, primul preşedinte, Mathieu Mol, al cărui curaj 
în toate aceste împrejurări - zice cardinalul de Retz - nu s-a 
dovedit cu nimic mai prejos de cel al ducelui de Beaufort şi 
al prinţului de Conde, adică a doi bărbaţi socotiți cei mai 
neînfricaţi din Franţa - a doua zi, primul preşedinte a fost şi 
el atacat; mulţimea ameninţa să-i ceară lui socoteala pentru 
toate relele ce se puneau la cale pe spinarea ei; dar primul 
preşedinte, fără să se tulbure şi fără să se arate 
descumpănit, a răspuns cu liniştea sa dintotdeauna că, dacă 
răzvrătiţii nu vor da ascultare poruncilor regelui, va pune 
să se ridice spânzurători în pieţe şi cei mai îndărătnici vor 
atârna pe dată în ştreang. Lia aceasta, mulţimea a urlat că 
nu aşteaptă decât să vadă ridicate spânzurătorile şi că ele 
vor sluji doar pentru judecătorii necinstiţi, care cumpără 
favoarea curţii cu preţul mizeriei poporului. 

Şi asta nu-i tot: în ziua de 11, ducându-se la slujbă la 
Notre-Dame, cum făcea de obicei în fiecare sâmbătă, regina 
fusese urmată tot drumul de peste două sute de femei, care 
se tânguiau, cerând dreptate. Ele nu aveau, de altfel, nici 


un gând rău, voiau doar să-i cadă în genunchi şi să o 
înduioşeze, dar ostaşii din gardă nu le-au lăsat să se 
apropie şi regina a trecut mai departe, semeaţă şi 
neînduplecată, fără să le asculte plângerile. 

După-amiază consiliul s-a întrunit din nou şi de astădată s- 
a hotărât să se menţină autoritatea regelui: drept urmare, 
s-a convocat Parlamentul pentru a doua zi - în 12. 

În această zi, în seara căreia începea această nouă 
povestire, regele, pe atunci în vârstă de zece ani şi care 
abia avusese vărsat de vânt, sub cuvânt că merge la Notre- 
Dame să mulţumească cerului pentru însănătoşirea sa, îşi 
pusese pe picioare garda, elveţienii şi muşchetarii, 
înşiruindu-i în jurul Palatului Regal, pe cheiuri şi pe Pont- 
Neuf, iar după slujba religioasă se abătuse pe la Parlament, 
unde, într-o şedinţă ţinută în grabă, nu numai ca menţinuse 
edictele de mai înainte, dar dăduse şi altele noi, vreo cinci 
sau şase la număr, şi toate - spune cardinalul de Retz - unul 
mai ruinător decât altul. Astfel încât primul preşedinte care, 
după cum s-a văzut, era deunăzi de partea curţii, se 
ridicase acum cu toată îndrăzneala împotriva acestui chip 
de a-l aduce pe rege în Parlament, pentru ca prin 
neaşteptata-i prezenţă să constrângă libertatea voturilor. 

Dar cei care protestară cu tărie contra noilor dări fură mai 
cu seamă preşedintele Blancmesnil şi consilierul Broussel. 

După promulgarea edictelor, regele porni spre Palat. O 
mare mulţime de oameni stătea înşiruită în calea sa; însă 
cum se ştia că regele vine de la Parlament şi cum nimeni nu 
aflase dacă a fost acolo pentru a face dreptate poporului, 
ori pentru a-l împila încă şi mai vârtos, nici un strigăt de 
bucurie nu răsună la trecerea alaiului spre a-i saluta 
însănătoşirea. Dimpotrivă, feţele erau posomorâte şi 
neliniştite, ba unele de-a dreptul amenințătoare. 

În ciuda reîntoarceri sale, trupele rămaseră pe loc: exista 
teama să nu izbucnească vreo răscoală atunci când se vor 
cunoaşte hotărârile Parlamentului; şi, într-adevăr, abia se 
lăţi zvonul ca regele a sporit dările în loc să le uşureze, că 


pe străzi se formară grupuri-grupuri şi se stârni un tumult 
de strigăte: „Jos cu Mazarin! Trăiască Broussel! Trăiască 
Blancmesnil!", deoarece poporul aflase că Broussel şi 
Blancmesnil i-au ţinut partea; şi cu toate că strădania lor 
fusese zadarnică, mulţimea nu contenea să-şi arate 
recunoştinţa. 

S-a încercat să se împrăştie aceste grupuri, s-a încercat să 
se pună capăt acestor strigăte, dar, aşa cum se întâmplă în 
asemenea împrejurări, grupurile se îngroşară şi mai mult, 
iar larma spori încă o dată pe atât. Tocmai se dăduse 
poruncă gărzilor regelui şi gărzilor elveţiene nu numai să le 
ţină piept, dar să şi patruleze pe străzile Saint-Denis şi 
Saint-Germain, unde grupurile păreau mai mari şi mai 
întărâtate, când se înfăţişă la palat starostele negustorilor. 

Fu lăsat să intre numaidecât: el venea să spună că, dacă 
nu se pune capăt acestor măsuri duşmănoase, în două 
ceasuri se va răscula întreg Parisul. 

Pe când chibzuiau ce e de făcut, apăru locotenentul de 
gardă Comminges, cu hainele sfâşiate şi cu faţa 
însângerată. Zărindu-l, regina scoase un țipăt de uimire şi-l 
întrebă ce s-a întâmplat. 

La vederea gărzilor, aşa cum prevăzuse starostele 
negustorilor, mulţimea îşi ieşise cu totul din fire. Năvălise la 
clopote şi dăduse alarma. Comminges nu-şi pierduse 
cumpătul, arestase pe unul care părea să fie dintre capii 
răzmeriţei şi, drept pildă pentru cei din jur, poruncise să fie 
spânzurat de crucea de la Trahoir. Ostaşii l-au luat îndată 
ca să îndeplinească ordinul. Dar, în dreptul halelor, s-au 
pomenit atacați cu pietre şi cu halebarde; răzvrătitul se 
folosise de această clipă ca să scape şi, ajungând în strada 
Lombards, se făcuse nevăzut într-o casă ale cărei uşi au fost 
sparte numaidecât de către urmăritori. 

Violenţă zadarnică: vinovatul pierise fără urmă. 
Comminges lăsase un post de pază în stradă şi, cu restul 
ostaşilor, se întorsese la palat spre a raporta reginei ce se 
petrecea. Tot drumul fusese urmărit de strigăte şi de 


ameninţări, câţiva dintre oamenii săi fuseseră răniţi cu 
suliţele şi cu halebardele, ba până şi pe el îl nimerise o 
piatră, zdrelindu-i sprânceana. 

Povestirea lui Comminges întărea cuvântul starostelui 
negustorilor şi toţi ştiau bine că nu sunt în stare să ţină 
piept unei răscoale în lege; atunci, cardinalul porunci să se 
răspândească zvonul că trupele au fost înşiruite pe cheiuri 
şi pe Pont-Neuf numai în vederea ceremoniei şi că vor fi 
retrase fără zăbavă. Într-adevăr, către ceasurile patru 
după-amiază, ele porniră rând pe rând spre Palatul Regal; 
fu lăsat doar un post de pază la bariera Sergents, un altul la 
Quinze-Vingts şi, în sfârşit, un al treilea pe colina Saint- 
Roche. Curțile interioare şi încăperile de la catul de jos al 
palatului fură înţesate cu elveţieni şi muşchetari, şi toată 
lumea rămase în aşteptare. 

Iată dar cum stăteau lucrurile în clipa când l-am introdus 
pe cititor în cabinetul cardinalului Mazarin - odinioară 
cabinetul cardinalului Richelieu. Am văzut în ce stare de 
spirit asculta Mazarin murmurul mulţimii şi ecoul 
împuşcăturilor care răzbăteau până aici, în încăpere. 

Deodată, cardinalul ridică fruntea, cu sprâncenele uşor 
încruntate, ca un om care a luat o hotărâre, îşi aţinti ochii 
pe cadranul unei pendule uriaşe gata să bată orele zece şi, 
luând un fluier de argint aurit, aflat pe masă, la îndemână, 
suflă într-însul de două ori. 

O uşă tăinuită în perete se deschise fără zgomot şi un om 
înveşmântat în negru înaintă în tăcere, rămânând în 
picioare în spatele jilţului. 

— Bernouin, zise cardinalul, fără măcar să se întoarcă, 
ştiind că numai valetul său putea să intre la cele două 
semnale de fluier, ce muşchetari fac de gardă la palat? 

— Muşchetarii negri, monseniore. 

— Ce companie? 

— Compania Treville. 

— E vreun ofiţer din companie în anticameră? 

— Locotenentul d'Artagnan. 


— Un om de nădejde, nu? 

— Întocmai, monseniore. 

— Adu-mi o uniformă de muşchetar şi ajută-mă să mă 
îmbrac. 

Valetul ieşi la fel de neauzit cum intrase şi se întoarse după 
o clipă cu uniforma cerută. 

Cardinalul, tăcut şi gânditor, îşi scoase veşmântul de 
ceremonie, îmbrăcat pentru şedinţa Parlamentului, 
punându-şi în schimb uniforma ostăşească, pe care o purta 
cu oarecare eleganţă, mulţumită campaniilor sale de 
odinioară din Italia; în clipa când fu gata, spuse: 

— Du-te şi cheamă pe domnul d'Artagnan. 

De astă dată, valetul ieşi pe uşa din mijloc, păşind tot atât 
de tăcut şi de neauzit ca şi mai înainte. Ai fi ziscă eo 
umbră. 

Rămas singur, cardinalul se privi cu oarecare mulţumire 
într-o oglindă; era încă tânăr, căci abia împlinise patruzeci 
şi şase de ani, zvelt, de statură aproape mijlocie, cu faţa 
chipeşă şi plină de vioiciune, cu privirea focoasă, cu nasul 
mare însă destul de bine proporţionat, cu fruntea largă şi 
maiestuoasă, părul castaniu, uşor ondulat, barba mai 
neagră decât părul şi adusă niţel în sus cu fierul de frizat, 
ceea ce îi dădea o înfăţişare plăcută. 

Petrecându-şi aninătoarea spadei pe după umăr, îşi privi 
cu încântare mâinile foarte frumoase şi pe care şi le îngrijea 
cu cea mai mare migală; pe urmă azvârli mănuşile mari de 
antilopă ale uniformei şi-şi puse nişte mănuşi de mătase. 

În clipa aceea uşa se deschise. 

— Domnul d'Artagnan, anunţă valetul. 

Un ofiţer trecu pragul încăperii. 

Era un bărbat de vreo treizeci şi nouă-patruzeci de ani, 
scund dar bine legat, subţirel, cu ochii vii şi scăpărând de 
inteligenţă, cu barba neagră şi părul încărunţit, aşa cum se 
întâmplă întotdeauna când socoteşti viaţa prea bună sau 
prea rea şi, mai cu seamă, când eşti tare oacheş. 


D'Artagnan făcu patru paşi în cabinetul care nu-i era 
necunoscut, întrucât mai fusese o dată aici, pe vremea 
cardinalului Richelieu, şi cum nu văzu pe nimeni, afară doar 
de un muşchetar din compania sa, îşi aţinti privirea asupră- 
i, recunoscându-l din capul locului pe cardinal. 

Rămase în picioare, într-o atitudine respectuoasă, dar 
demnă, aşa cum se cuvine unui om de ispravă, căruia viaţa 
i-a dat adeseori prilejul să se afle în faţa unor nobili de 
seamă. 

Cardinalul îl aţinti cu ochiul său mai degrabă fin decât 
pătrunzător, cercetându-l cu luare-aminte şi, după câteva 
momente de tăcere, spuse: 

— Dumneata eşti domnul d'Artagnan? 

— Chiar eu, monseniore, răspunse ofiţerul. 

Cardinalul mai scrută o clipa chipul acesta inteligent, a 
cărui deosebită expresivitate fusese încătuşată de ani şi de 
încercările vieţii; d'Artagnan îi susţinu bărbăteşte privirea, 
ca unul care înfruntase altădată nişte ochi mult mai 
pătrunzători decât cei care îl cercetau acum. 

— Domnule, rosti cardinalul, vei merge cu mine, sau mai 
curând voi merge eu cu dumneata. 

— La ordinele dumneavoastră, monseniore! Zise 
d'Artagnan. 

— Aş vrea să inspectez eu însumi posturile de pază din 
jurul Palatului Regal. Socoteşti că e vreo primejdie? 

— Primejdie, monseniore?! Făcu d'Artagnan cu un aer 
mirat. Care? 

— Se spune că s-a răsculat poporul. 

— Uniforma muşchetarilor regali e foarte respectată, 
monseniore, şi, chiar de n-ar fi aşa, cu alţi trei ca mine mă 
simt în stare să pun pe fugă şi o sută de neisprăviţi din 
ăştia. 

— Totuşi, ai văzut ce-a păţit Comminges? 

— Domnul Comminges face parte din gardă şi nu dintre 
muşchetari, răspunse d'Artagnan. 


— Asta înseamnă oare că muşchetarii sunt ostaşi mai 
vrednici decât cei din gardă? Zâmbi cardinalul. 

— Fiecare are mândria uniformei pe care o poartă, 
monseniore. 

— Afară de mine, domnule, urmă cardinalul cu acelaşi 
surâs, deoarece vezi bine că am lăsat haina mea ca să 
îmbrac uniforma dumitale. 

— Asta-i modestie, monseniore! Glăsui d'Artagnan. Eu, 
unul, spun deschis că, de-aş purta haina EminenţeiVoastre, 
m-aş mulţumi cu ea şi, la nevoie, m-aş lega chiar sa n-o 
schimb niciodată pentru alta. 

— Da, numai că astă-seară n-ai fi prea în siguranţă 
îmbrăcat astfel. Bernouin, pălăria. 

Valetul se întoarse aducând o pălărie de uniformă cu 
borurile largi. Cardinalul şi-o potrivi semeţ pe cap şi se 
întoarse către d'Artagnan: 

— Ai cai gata înşeuaţi în grajd, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 

— Ei, atunci, haidem! 

— Câţi oameni doriţi să vă însoţească, monseniore? 

— Ai spus adineauri că, dacă sunteţi patru, te simţi în stare 
să pui pe fuga o sută de inşi; cum s-ar putea să întâlnim 
două sute, la opt. 

— Voi face întocmai, monseniore. 

— Sunt gata să te urmez, nu adăugă cardinalul, pe aici mai 
degrabă. Bernouin, luminează-ne calea. 

Valetul luă o lumânare; cardinalul, cu o cheie micuță aflată 
pe masa de lucru, deschise o uşă ce dădea spre o scară 
secretă şi, după câteva clipe, ajunse în curtea Palatului 
Regal. 

II. 
UN ROND DE NOAPTE. 

După zece minute, mica trupă ieşea în strada Bons- 
Enfants, în spatele sălii de spectacole, clădită de cardinalul 
Richelieu pentru reprezentarea piesei Mirame, şi unde 
cardinalul Mazarin, mai iubitor de muzica decât de 


literatură, hotărâse să găzduiască cele dintâi opere 
reprezentate în Franţa. 

Înfăţişarea oraşului vădea toate semnele unei mari 
agitaţii; cete numeroase colindau străzile şi, orice ar fi spus 
d'Artagnan, se opreau în loc cu un aer de batjocură 
amenințătoare, uitându-se cum trec ostaşii, ceea ce arăta 
limpede că oamenii s-au descotorosit pentru moment de 
obişnuita lor supuşenie, fiind stăpâniţi de gânduri mai 
bătăioase. Din când în când se auzea vuiet de glasuri 
dinspre cartierul Halelor. Împuşcături izbucneau în partea 
dinspre strada Saint-Denis şi uneori câte un clopot se 
pornea să sune pe neaşteptate şi fără de pricină, zgâlţâit de 
toanele mulţimii. 

D'Artagnan îşi urma calea cu nepăsarea celui care nici nu 
se sinchiseşte de asemenea neghiobii. Când vreo ceată se 
oprea în mijlocul străzii, el îşi îndemna calul înainte fără o 
vorbă şi astfel, răzvrătiți ori nu, ca şi cum ar fi ştiut cu cine 
au de-a face, toţi se trăgeau în lături, lăsând patrula să 
treacă. Cardinalul pizmuia această siguranţă de sine, pe 
care o punea pe seama obişnuinţei cu primejdia; dar asta 
nu-i ştirbea cu nimic prețuirea faţă de ofiţerul sub comanda 
căruia se afla acum, căci însăşi buna prevedere preţuieşte 
curajul. 

Când se apropiară de postul de la bariera Sergents, 
santinela strigă: „Care eşti?" D'Artagnan îşi spuse numele 
şi, cerând cardinalului parola, o rosti îndată; parola era 
Ludovic şi Rocrov. 

O dată schimbate aceste semne de recunoaştere, 
d'Artagnan întrebă dacă nu cumva domnul de Comminges 
este comandantul postului. 

Santinela îi arătă un ofiţer care stătea de vorbă cu un 
călăreț, ţinând o mână pe grumazul calului. Era tocmai 
omul de care întrebase d'Artagnan. 

— lată-l pe domnul de Comminges, zise muşchetarul, 
întorcându-se lângă cardinal. 


Cardinalul îşi îndemnă calul într-acolo, în vreme ce 
d'Artagnan rămase ceva mai în urmă, ca să nu-l 
stingherească; totuşi, după felul cum ofiţerul de jos şi cel 
din şa îşi scoseseră pălăriile, înţelese că amândoi au 
recunoscut pe Eminenţa-Sa. 

— Bravo, Guitaut! Vorbi cardinalul, adresându-se ofițerului 
călare. În ciuda celor şaizeci şi patru de ani ai tăi, văd că 
eşti veşnic acelaşi, sprinten şi devotat. Ce-i spuneai acestui 
tânăr? 

— Monseniore, răspunse Guitaut, îi spuneam că trăim 
vremuri ciudate şi că ziua de azi seamănă grozav cu zilele 
când fiinţa Liga, de care am auzit povestindu-se atâtea în 
tinereţea mea. Aflaţi că, azi, pe străzile Saint-Denis şi Saint- 
Martin erau cât pe ce să ridice baricade - nici mai mult, nici 
mai puţin. 

— Şi ce-ţi spunea Comminges, dragul meu Guitaut? 

— Monseniore, rosti Comminges la rândul său, ziceam că 
pentru a înjgheba o ligă, nu le lipsea decât ceva ce-mi pare 
că înseamnă aproape tot, adică un duce de Guise; de altfel, 
aceeaşi poveste nu se întâmplă de două ori. 

— Nu, în schimb au să facă o Frondă, după cum spun ei, îşi 
urmă vorba Guitaut. 

— Frondă? Ce înseamnă asta? Întrebă Mazarin. 

— Aşa numesc ei partidul lor, monseniore. 

— De unde până unde? 

— Se pare ca acum vreo câteva zile consilierul 
Bachaumont a spus în Parlament că toţi cei porniţi pe 
răzmeriţe sunt asemenea şcolarilor care trag cu praştia pe 
maidanele Parisului, şi se risipesc de îndată ce văd un 
poliţai, ca sa se adune iarăşi atunci când a trecut mai 
departe. Aşa cum au făcut şi calicii la Bruxelles, au prins 
vorba din zbor şi şi-au zis fronderi. Ieri şi azi, Fronda a fost 
la modă, toate şi-au luat numele de la ea: pâinea, pălăriile, 
mănuşile, manşoanele, evantaiele; iată, ascultați! 

Într-adevăr, în clipa aceea se deschide o fereastră; un om 
se rezemă de pervaz şi începu să cânte: 


Vântul Frondei azi în zori se stârni ca din senin şi mi-l 
umple de fiori pe cumătrul Mazarin. 

Vântul Frondei azi în zori se stârni ca din senin! 

— Neruşinatul! Mormăi Guitaut. 

— Monseniore, izbucni Comminges, pe care rana îl făcuse 
posac şi care nu aştepta decât să se răzbune cu vârf şi 
îndesat. Vreţi să-i trimit tontului ăsta un glonţ în cap, să se 
înveţe minte, şi alta dată să nu mai cânte atât de fals? 

Şi duse mâna la coburii de la şaua unchiului său. 

— Nu, nu! Strigă Mazarin. Diavolo! Aşa strici totul, dragă 
prietene; dimpotrivă, lucrurile merg de minune! Îi ştiu eu 
pe francezii voştri, de parcă i-aş fi plămădit cu mâna mea de 
la primul până la ultimul: ei cântă, ei vor plăti. Pe vremea 
Ligii, de care a pomenit adineauri Guitaut, nu se cânta 
decât slujba la biserică şi toate mergeau cum nu se poate 
mai rău. Haidem, Guitaut, vino să vedem dacă paza la 
Quinze-Vingts e tot atât de vrednică pe cât este aici, la 
bariera Sergents. 

Şi, dând din mână spre Comminges în chip de salut, se 
întoarse la d'Artagnan, care porni în fruntea grupului de 
călăreţi, urmat la câţiva paşi de Guitaut şi de cardinal, care 
erau urmaţi la rândul lor de restul ostaşilor. 

— Mda, adevărat, murmură Comminges, privind cum se 
depărtează Mazarin. Uitasem că numai banul preţuieşte în 
ochii lui. 

Apucară pe strada Saint-Honore, lăsând mereu în urmă 
cete de oameni; decretele promulgate peste zi erau în gura 
tuturor; toţi deplângeau pe tânărul rege care îşi aducea 
poporul fără să ştie la sapă de lemn şi aruncau întreaga 
vină asupra lui Mazarin; oamenii plănuiau să-şi spună păsul 
ducelui de Orleans şi Prințului, şi-i ridicau în slăvi pe 
Blancmesnil şi pe Broussel. 

D'Artagnan trecea fără grijă prin mijlocul cetelor, ca şi 
cum el şi calul lui ar fi fost de fier; Mazarin şi Guitaut 
vorbeau în şoaptă; muşchetarii, care sfârşiseră prin a-l 
recunoaşte pe cardinal, îl urmau în tăcere. 


Ajunseră în strada Saint-Thomas-du-Louvre, unde se afla 
postul Quinze-Vingts; Guitaut chemă la raport un ofiţer în 
subordine, care se înfăţişă numaidecât. 

— Ei? Întrebă Guitaut. 

— Oh, domnule căpitan, vorbi ofiţerul. Toate bune pe aici 
pe la noi, dar mi se pare ca se petrece ceva în casa de acolo. 

Şi arătă cu mâna o clădire măreaţă, aflată chiar pe locul 
unde s-a ridicat mai târziu Vaudeville. 

— Acolo? Rosti Guitaut. Păi ăla e palatul Rambouillet! 

— Eu nu ştiu dacă-i palatul Rambouillet, continuă ofiţerul, 
dar ştiu c-am văzut dispărând înăuntru o mulţime de mutre 
dubioase. 

— Ei, aşi! Pufni în râs Guitaut. Aia sunt poeţi. 

— Ascultă, Guitaut, interveni Mazarin, n-ai vrea să nu 
vorbeşti cu atât dispreţ despre aceşti domni? Află că şi eu 
am fost poet în tinereţe şi că scriam versuri cam aşa cum 
scrie domnul de Benserade! 

— Dumneavoastră, monseniore? 

— Da, eu. Vrei să-ţi spun o poezie? 

— Mi-e totuna, monseniore! Nu pricep boabă italieneşte. 

— Da, dar pricepi franţuzeşte, nu-i aşa, bunul şi bravul 
meu Guitaut? Continuă Mazarin, punându-i prieteneşte 
mâna pe umăr. Şi orice poruncă ţi s-ar da în graiul tău, vei 
şti să o duci la îndeplinire, nu-i aşa? 

— Fără îndoială, monseniore, aşa cum am făcut şi până 
acum, numai să-mi poruncească regina. 

— A, da! Încuviinţă Mazarin, muşcându-şi buzele. Ştiu că-i 
eşti devotat din adâncul sufletului. 

— Sunt căpitanul gărzilor reginei de peste douăzeci de 
ani. 

— La drum, domnule d'Artagnan! Hotări cardinalul. Toate- 
s bune pe-aici. 

D'Artagnan porni în fruntea coloanei fără să scoată o 
vorbă, cu acea supunere deplină, intrată în firea unui vechi 
soldat. 


Străbătură strada Richelieu şi strada Villedo, îndreptându- 
se către colina Saint-Roche, unde se afla cel de al treilea 
post de pază. Era postul cel mai singuratic dintre toate, căci 
se găsea în vecinătatea zidurilor oraşului şi casele erau rare 
pe aici. 

— Cine comandă postul acesta? Întrebă cardinalul. 

— Villequier, răspunse Guitaut. 

— Drace! Făcu Mazarin. Stai dumneata de vorbă cu el; ştii 
doar că noi doi nu ne avem prea bine de pe vremea când ai 
primit ordin să-l arestezi pe ducele de Beaufort; pretindea 
că lui i s-ar fi cuvenit această cinste, fiind căpitan al gărzilor 
regelui. 

— Ştiu foarte bine şi i-am spus de o sută de orică n-are 
dreptate. Pe atunci regele avea patru ani, aşa că nu putea 
să-i dea ordin. 

— Da, însă puteam să i-l dau eu, Guitaut, iar eu te-am ales 
pe dumneata. 

Guitaut, fără să răspundă, îşi struni calul şi, după ce fu 
recunoscut de santinelă, trimise după Villequier. 

Acesta se arătă îndată. 

— A, tu eşti, Guitaut! Vorbi el cu posomoreala-i 
dintotdeauna. Ce naiba te-aduce încoace? 

— Am venit să te întreb dacă e ceva nou pe la tine. 

— Ce vrei să fie? Lumea strigă ba „Irăiască regele!", ba 
„Jos cu Mazarin!", şi nu-i nimic nou în asta, că de o vreme 
încoace ne-am tot obişnuit cu asemenea strigăte. 

— Şi tu le ţii isonul? Râse Guitaut. 

— Pe legea mea, găsesc că au multă dreptate, Guitaut, şi 
uneori îmi vine o poftă grozavă s-o fac! Mi-aş da bucuros 
solda pe cinci ani, tot nu văd eu nici o lăscaie din ea, numai 
ca regele să aibă cinci ani mai mult. 

— Zău? Şi ce s-ar întâmpla dacă regele ar fi cu cinci ani 
mai mare? 

— În clipa când regele ar fi major, ar porunci el însuşi, şi e 
mai plăcut să asculţi de nepotul lui Henric al IV-lea, decât 
de feciorul lui Pietro Mazarini. Pentru rege, pe toţi dracii! 


Mi-aş da şi viaţa cu dragă inimă; dar dacă ar fi să cad răpus 
pentru Mazarin, cum era să păţească nepotu-tău astăzi, şi 
de-aş ajunge în raiul raiurilor, tot mi-ar părea rău. 

— Bine, bine, domnule Villequier, zise Mazarin. Fii liniştit, 
voi vorbi regelui despre devotamentul dumitale. 

Apoi se întoarse către ostaşii care îl însoțeau: 

— Să mergem, domnilor. 'Totul e în ordine. 

— Ia te uită! Se minună Villequier. Mazarin era aici! Cu 
atât mai bine: de mult ţineam să-i spun în faţă ce gândesc. 
Tu mi-ai dat prilejul ăsta, Guitaut; şi cu toate că intenţia ta 
n-a fost poate dintre cele mai bune, eu unul îţi mulţumesc. 

Şi, răsucindu-se pe călcâie, intră în corpul de gardă, 
fluierând un cântec de-al Frondei. 

În răstimp, Mazarin căzuse iarăşi pe gânduri; ceea ce 
auzise rând pe rând de la Comminges, Guitaut şi Villeguier 
îi întărea convingerea ca, în cazul unor evenimente grave, 
nimeni n-ar mai rămâne alături de el, afară doar de regină, 
dar regina îşi părăsise de multe ori prietenii, astfel că 
sprijinul ei i se părea câteodată ministrului, în ciuda 
măsurilor sale de prevedere, destul de nesigur şi destul de 
şubred. 

Toată vremea cât ţinuse drumul acesta prin noapte, adică 
aproape un ceas, privirea cercetătoare a cardinalului, rând 
pe rând aţintită asupra lui Comminges, Guitaut şi Villequier, 
zăbovise stăruitor asupra unui singur om. Omul acesta, 
care rămăsese nepăsător la ameninţarea mulţimii, fără să 
clipească nici la glumele lui Mazarin, nici la cele făcute pe 
seama lui Mazarin, omul acesta i se părea un bărbat 
deosebit, călit pentru împrejurări de felul acelora în care se 
găsea acum şi, mai ales, al acelora care se vesteau de aici 
înainte. 

De altfel, numele d'Artagnan nu-i era pe de-a-ntregul 
necunoscut, şi cu toate că el, Mazarin, venise în Franţa abia 
pe la 1634 ori 1635, adică la şapte sau opt ani după 
întâmplările pe care le-am înfăţişat cititorului într-o 
povestire anterioară, cardinalul parcă auzise rostindu-se 


acest nume ca fiind al unui bărbat care, într-o împrejurare 
nu prea lămurită astăzi în mintea sa, se făcuse remarcat, 
trecând drept o pildă de curaj, isteţime şi devotament. 

Gândul acesta îl stăpânea cu atâta putere, încât se hotări 
să limpezească lucrurile fără zăbavă: numai că desluşirile 
pe care le dorea asupra lui d'Artagnan nu putea să ile 
ceară chiar lui. Puținele cuvinte rostite de către 
locotenentul de muşchetari îl făcuseră pe cardinal să-şi dea 
seama de obârşia gasconă; iar italienii şi gasconii se 
cunoşteau prea bine şi semănau prea mult unii cu alţii ca să 
se bizuie pe ce spuneau ei despre ei înşişi. Drept care, 
ajungând la zidul ce înconjura grădina Palatului Regal, 
cardinalul bătu în portiţă, aflată cam pe focul unde s-a 
clădit mai târziu cafeneaua „Foy", şi, după ce mulţumi lui 
d'Artagnan şi-l pofti să aştepte în curtea palatului, făcu 
semn lui Guitaut să-l urmeze. Descălecară amândoi, dând 
frâul lacheului care deschise poarta, şi dispărură în 
grădină. 

— Dragul meu Guitaut, începu cardinalul, sprijinindu-se pe 
braţul bătrânului căpitan de gardă. Mi-ai spus adineauri că 
sunt aproape douăzeci de ani de când te afli în slujba 
reginei, nu-i aşa? 

— Da, e adevărat, răspunse Guitaut. 

— Or, dragul meu Guitaut, urmă cardinalul, în afară de 
curajul dumitale, care nu poate fi pus la îndoială, şi de 
credinţa pe care ai dovedit-o cu prisosinţă, am remarcat că 
eşti dăruit cu o minunată memorie. 

— Aţi remarcat asta, monseniore? Îngăimă căpitanul. 
Drace, cu atât mai rău pentru mine! 

— Cum aşa? 

— Fără îndoială, fiindcă una dintre cele mai de seamă 
însuşiri ale unui curtean e să ştie să uite. 

— Dar dumneata nu eşti un curtean, dumneata, Guitaut, 
eşti un viteaz, unul dintre acei puţini căpitani care ne-au 
rămas de pe vremea lui Henric al IV-lea şi cum, din 
nefericire, n-o să mai avem curând. 


— Eh, monseniore! M-aţi adus încoace ca să-mi preziceţi 
viitorul? 

— Nu, zise Mazarin, râzând. Voiam să te întreb dacă l-ai 
remarcat pe locotenentul nostru de muşchetari. 

— Domnul d'Artagnan? 

— Da. 

— Nici nu era nevoie monseniore, doar îl cunosc de multă 
vreme. 

— Ce fel de om este? 

— Hm! Făcu Guitaut, surprins de întrebare. E un gascon. 

— Da, ştiu. Voiam să aflu dacă e un om în care poţi avea 
încredere. 

— Domnul de Treville îl preţuieşte mult, şi domnul de 
Treville, ştiţi, se numără printre prietenii cei mai de 
nădejde ai reginei. 

— Aş dori sa ştiu dacă a dat dovadă de calităţile sale. 

— Dacă-i vorba de vitejia lui de ostaş, nu pot spune decât 
da. La asediul oraşului La Rochelle, la trecătoarea Suze, la 
Perpignan, am auzit că şi-a făcut mai mult decât datoria. 

— Dar tu, Guitaut, ştii bine că noi, bieţi miniştri, avem 
adesea nevoie şi de alt fel de oameni decât de viteji. Avem 
nevoie de oameni plini de isteţime. Domnul d'Artagnan n-a 
fost cumva amestecat, pe vremea cardinalului, într-o intrigă 
oarecare, din care s-a descurcat, după cum vorbeşte lumea, 
cu mare dibăcie? 

— Monseniore, rosti Guitaut, dându-şi seama că e tras de 
limbă, în privinţa asta sunt silit să vă mărturisesc că nu ştiu 
mai mult decât a ajuns la urechea EminenţeiVoastre. Eu, 
unul, n-am fost niciodată amestecat în vreo intrigă, şi, dacă 
vreodată mi s-au destăinuit unele lucruri despre intrigile 
urzite de alţii, cum secretul nu-mi aparţine, monseniorul va 
încuviinţa să rămână al celor ce mi l-au încredinţat. 

Mazarin clătină din cap. 

— Ah! Exclamă el, pe legea mea, există şi miniştri fericiţi, 
care ştiu tot ce vor să ştie. 


— Asta, monseniore, pentru că ei nu-i pun pe toţi pe 
acelaşi talger al balanței şi pentru că ştiu să se adreseze 
soldaţilor atunci când e vorba de război şi intriganţilor 
atunci când e vorba de intrigi. Adresaţi-vă unui intrigant din 
acea vreme şi veţi afla tot ceea ce doriţi, plătind, 
bineînţeles. 

— Eh, la naiba! Bombăni Mazarin, cu o strâmbătură pe 
care nu şi-o putea stăpâni ori de câte ori i se pomenea de 
bani, aşa cum făcuse Guitaut. O să plătesc, dacă nu se poate 
altfel. 

— Oare monseniorul vrea, într-adevăr, să numesc pe 
cineva care a fost amestecat în toate urzelile din acea 
vreme? 

— Per Bacco! Zise Mazarin, care începea să-şi piardă 
răbdarea. E un ceas de când nu-ţi cer altceva, 
îndărătnicule! 

— Ştiu pe cineva în măsură să vă dea toate lămuririle, 
numai să vrea să vorbească. 

— Asta mă priveşte. 

— Hm, monseniore! Nu-i prea uşor să faci să vorbească pe 
cei care nu vor. 

— Ei, aşi! Cu răbdare, izbuteşti. Aşadar, omul acesta este. 

— Contele de Rochefort. 

— Contele de Rochefort! 

— Din nenorocire, a dispărut de vreo patru-cinci ani şi nu 
mai ştiu ce-icu el. 

— În schimb ştiu eu, Guitaut, glăsui Mazarin. 

— Atunci de ce se plângea adineauri EminenţaVoastră că 
nu ştie nimic? 

— Ei, îşi urmă gândul Mazarin, şi crezi că Rochefort. 

— Era sufletul blestemat al cardinalului, monseniore. Dar, 
vă previn, o să vă coste scump. Cardinalul nu se uita la bani 
când era vorba de oamenii săi. 

— Da, da, Guitaut, încuviinţă Mazarin, era un om mare, 
numai că avea acest cusur. Îţi mulţumesc, Guitaut, îţi voi 
urma sfatul, şi chiar astă-seară. 


Şi, cum tocmai ajunseseră în curtea Palatului Regal, 
cardinalul schiţă un gest de salut către Guitaut. Apoi, zărind 
un ofiţer care se plimba încoace şi încolo, se apropie de el. 

Era d'Artagnan, care aştepta întoarcerea cardinalului, aşa 
cum i se poruncise. 

— Vino, domnule d'Artagnan, îl pofti Mazarin, cu vocea-i 
cea mai dulce. Am o însărcinare pentru dumneata. 

D'Artagnan se înclină, îl urmă pe scara secretă şi, după 
câteva clipe, se afla iarăşi în încăperea de unde plecase. 
Cardinalul se aşeză la masa de lucru şi luă o foaie de hârtie 
pe care aşternu câteva rânduri. 

D'Artagnan, în picioare, nepăsător, aştepta fără să-şi 
piardă răbdarea şi fără pic de curiozitate: devenise un fel 
de robot în haină ostăşească, acţionând, sau mai degrabă 
supunându-se orbeşte. 

Cardinalul îndoi hârtia şi puse pecetea. 

— Domnule d'Artagnan, spuse el, vei duce această misivă 
la Bastilia şi te vei întoarce cu omul în cauză; vei lua o 
trăsură, o escortă şi vei veghea cu cea mai mare grijă 
asupra întemniţatului. 

D'Artagnan luă scrisoarea, salută cu mâna la borul 
pălăriei, se răsuci pe călcâie ca cel mai straşnic sergent- 
instructor, ieşi pe uşă şi numaidecât se auzi cum dă câteva 
ordine scurte, cu o voce monotonă: 

— Patru oameni de escortă, o trăsură, calul meu! 

Cinci minute mai târziu, roţile trăsurii huruiau şi 
potcoavele cailor răsunau pe lespezile curţii. 

III. 

DOI VECHI DUȘMANI. 

D'Artagnan ajunse la Bastilia în clipa când suna de opt şi 
jumătate. 

Se anunţă guvernatorului, care, auzind că vine din partea 
şi cu un ordin al ministrului, ieşi să-l întâmpine până în 
capul peronului. 

Guvernatorul Bastiliei era pe atunci domnul de Tremblay, 
fratele faimosului călugăr capucin Joseph, acel cumplit 


favorit al lui Richelieu, poreclit Eminenţa cenuşie. 

Pe vremea când mareşalul Bassompierre se afla închis la 
Bastilia, unde a rămas doisprezece ani încheiaţi, iar 
tovarăşii săi, în visurile lor de libertate, îşi spuneau unii 
altora: „Eu voi ieşi de aici în cutare zi; şi eu în cutare zi", 
Bassompierre răspundea: „Eu, domnilor, voi pleca în ziua 
când va pleca domnul de Tremblay". Asta voia să însemne 
că, la moartea cardinalului, de Tremblay urma să-şi piardă 
locul de la Bastilia, iar Bassompierre să şi-l reia pe al săi la 
curte. 

Într-adevăr, prezicerea lui fu cât pe ce să se îndeplinească, 
dar într-un chip la care Bassompierre nu se gândise, căci, 
după moartea cardinalului, împotriva tuturor aşteptărilor, 
lucrurile rămaseră neschimbate: de Tremblay nu plecă, iar 
Bassompierre nici atât. 

Domnul de Tremblay era deci încă guvernator la Bastilia 
atunci când d'Artagnan i se înfăţişă pentru a duce la 
îndeplinire ordinul ministrului: guvernatorul îl primi cu cea 
mai mare politeţe şi, cum tocmai voia să se aşeze la masă, îl 
pofti să mănânce împreună. 

— Aş primi cu dragă inimă, zise d'Artagnan, dar, dacă nu 
mă înşel, pe plic stă scris foarte urgent. 

— Adevărat, încuviinţă domnul de Tremblay. Hei, temnicer, 
adu-l jos pe numărul 256. 

Intrând în Bastilia, încetai să mai fii om, deveneai un 
simplu număr. 

D'Artagnan se înfioră auzind zgomotul cheilor; rămase în 
şa, fără să coboare, privind la drugii de fier, la ferestrele 
zăbrelite şi la zidurile acelea uriaşe pe care le văzuse 
întotdeauna numai de cealaltă parte a şanţurilor 
înconjurătoare şi de care se temuse atâta cu vreo douăzeci 
de ani în urma. 

Răsună o bătaie de clopot. 

— Eu vă părăsesc, spuse domnul de Tremblay. Sunt 
chemat să semnez de ieşirea întemniţatului. Pe curând, 
domnule d'Artagnan. 


— Să mă ia dracu dacă am poftă de aşa ceva! Murmură 
d'Artagnan, însoţindu-şi afurisenia cu zâmbetul cel mai 
încântător. Dacă mai rămân cinci minute în curtea asta, mă 
îmbolnăvesc. Haide-haide, mai degrabă mor pe o mână de 
paie, cum are să se şi întâmple pesemne, decât să am zece 
mii de livre pe an ca guvernator al Bastiliei. 

Nici nu isprăvi bine aceste cuvinte, că apăru întemniţatul. 
Văzându-l, d'Artagnan tresări, dar se stăpâni îndată. 
Întemniţatul se urcă în trăsură, fără să pară că l-a 
recunoscut. 

— Domnilor, vorbi d'Artagnan către cei patru muşchetari 
din escortă, mi s-a cerut să veghem cu cea mai mare grija 
asupra întemniţatului. Şi pentru că portierele nu au 
încuietori, voi urca în trăsura. Domnule de Lillebonne, 
binevoieşte să-mi duci calul de frâu. 

— Bucuros, domnule locotenent! Răspunse cel căruia i se 
adresase. 

D'Artagnan descălecă, încredinţă frâul muşchetarului, se 
urcă în trăsură alături de întemnițat şi spuse cu o voce în 
care era cu neputinţă să desluşeşti cea mai mica tulburare: 

— La Palatul Regal, repede! 

Trăsura porni numaidecât, şi d'Artagnan, folosindu-se de 
întunericul de sub bolta pe sub care treceau, se aruncă de 
gâtul întemniţatului: 

— Rochefort! Exclamă el. Tu eşti, chiar tu! Nu mă înşel! 

— D'Artagnan! Făcu la rândul său Rochefort, cuprins de 
mirare. 

— O, bietul meu prieten! Urmă d'Artagnan. Nu te-am 
văzut de vreo patru-cinci ani, te credeam mort. 

— Pe legea mea, mi se pare că nu-i prea mare deosebire 
între un mort şi un îngropat de viu. Şi eu sunt îngropat de 
viu, sau mult nu mai lipseşte. 

— Şi pentru ce crimă te afli la Bastilia? 

— Vrei să-ţi spun adevărul? 

— Fireşte. 

— Ei bine, habar n-am! 


— Te îndoieşti de mine, Rochefort? 

— Nu, pe cinstea mea de gentilom. Dar e cu neputinţă să 
fiu întemnițat pentru vina care mi se pune în seamă. 

— Care? 

— Hoţ de noapte. 

— Tu, hoţ de noapte?! Rochefort, glumeşti? 

— Înţeleg. Asta cere o lămurire, nu-i aşa? 

— Mărturisesc că da. 

— Bine, uite ce s-a întâmplat: într-o seară, după un chef 
straşnic la Reinard, la Tuileries, în tovărăşia ducelui de 
Harcourt, a lui Fontrailles, de Rieux şi alţii, ducelui de 
Harcourt îi trăsneşte să mergem la şterpelit pelerine pe 
Pont-Neuf, distracţie foarte la modă pe-atunci, scornită de 
ducele de Orleans. 

— Erai nebun, Rochefort! La vârsta ta? 

— Nu, eram beat. Şi totuşi, fiindcă ideea asta nu mi se 
părea prea de soi, i-am propus cavalerului de Rieux să fim 
spectatori în loc de actori şi să ne cocoţăm pe calul de 
bronz, ca să vedem totul din lojă ca la teatru. Zis şi făcut. 
Mulțumită pintenilor călăreţului, de care ne-am folosit ca de 
nişte trepte, într-o clipă am fost pe cal. Şedeam cum nu se 
poate mai bine şi vedeam minunat. Vreo patru-cinci 
pelerine fuseseră şterpelite cu o nemaipomenită 
îndemânare, fără ca păgubaşii să crâcnească măcar, când 
nu ştiu ce nătărău mai puţin răbdător decât ceilalţi se 
porneşte să strige: „Săriţi!" şi ne aduce pe cap o patrulă de 
arcaşi. Ducele de Harcourt, Fontrailles şi încă vreo câţiva o 
iau la fugă şi scapă, de Rieux vrea să facă la fel. Eu caut să-l 
ţin lângă mine, spunându-i că n-au să ne descopere acolo 
sus. El, nu, să coboare, pune piciorul pe un pinten al statuii, 
pintenul se sfărâmă, de Rieux cade, îşi rupe un picior şi, în 
loc să tacă, începe să ţipe ca din gură de şarpe. Dau să sar 
şi eu jos, dar era prea târziu: am picat drept în braţele 
arcaşilor, care m-au dus la Châtelet, la închisoare, unde am 
dormit dus, fără să-mi pese, încredinţat că a doua zi scap. 
Trece o zi, trec două, trec opt zile; îi scriu cardinalului. În 


aceeaşi zi au venit după mine şi m-au dus la Bastilia; şi iată, 
sunt cinci ani de când zac acolo. Crezi că m-au întemnițat 
pentru crima de a mă fi cocoţat în spatele lui Henric al IV- 
lea, pe calul lui de bronz? 

— Nu, ai dreptate, dragul meu Rochefort, nu poate să fie 
asta, dar pesemne că o să afli motivul. 

— A, da, căci am uitat să te întreb: unde mă duci? 

— La cardinal. 

— Ce vrea de la mine? 

— Nu ştiu. Şi apoi habar n-aveam că tocmai pe tine trebuia 
să te duc. 

— Cu neputinţă. Tu, un favorit? 

— Eu, favorit! Izbucni d'Artagnan. O, bietul meu conte! Mă 
simt şi mai vârtos cadet gascon decât în ziua când te-am 
întâlnit la Meung, ţi-aduci aminte, sunt aproape douăzeci şi 
doi de ani de atunci, ehei! 

Şi oftă din adâncul inimii. 

— Totuşi, cardinalul ţi-a încredinţat un ordin, nu-i aşa? 

— Asta fiindcă mă găseam din întâmplare în anticameră şi 
mi s-a adresat mie, cum ar fi făcut cu oricare altul. Dar am 
rămas acelaşi locotenent de muşchetari şi, de nu mă înşel, 
sunt aproape douăzeci şi unu de ani de când port gradul 
ăsta. 

— În sfârşit, nu ţi s-a întâmplat nici o nenorocire, asta-i 
mare lucru. 

— Păi ce nenorocire ai fi vrut să mi se întâmple? Un vers 
latinesc pe care l-am uitat, ori mai degrabă nu l-am ştiut 
niciodată ca lumea, spune: „Irăsnetul nu cade peste văi"; şi 
eu sunt o vale, dragul meu Rochefort, ba încă dintre cele 
mai joase. 

— Şi Mazarin e acelaşi Mazarin? 

— Mai mult ca oricând, dragul meu. Se zice că s-ar fi 
însurat cu regina. 

— Însurat?! 

— Dacă nu-i bărbatul ei, atunci îi este amant, nici vorbă. 

— Să rezişti unui Buckingham şi să cedezi unui Mazarin! 


— Astea-s femeile! Cugetă ca un filosof d'Artagnan. 

— Femeile, mai înţeleg, dar reginele? 

— Ei, Doamne, în privinţa asta reginele sunt de două ori 
femei. 

— Spune-mi, Beaufort tot închis e? 

— "Tot. De ce? 

— Eh, fiindcă m-a ajutat întotdeauna şi-ar fi putut să mă 
scape şi-acum. 

— Cred că tu eşti mult mai aproape de libertate decât el. 
Aşa că tu ai să-l scapi pe el. 

— Şi războiul. 

— O să-l avem. 

— Cu spaniolii? 

— Nu, cu Parisul. 

— Ce vrei să spui? 

— N-auzi împuşcăturile? 

— Ba da. Ei, şi? 

— Sunt burghezii care-şi fac de lucru până una-alta. 

— Crezi că s-ar putea ajunge undeva cu burghezii? 

— Cum nu? Ăştia promit, şi dacă s-ar găsi cineva să 
strângă laolaltă toate cetele lor. 

— Mare nenorocire să nu fii liber. 

— Ei, Doamne, nu-ţi pierde nădejdea. Dacă Mazarin s-a 
gândit să te caute, înseamnă ca are nevoie de tine; şi dacă 
are nevoie de tine, ce mai încolo şi încoace, te fericesc! Sunt 
ani de zile de când nimeni nu mai are nevoie de mine; uite 
unde-am ajuns. 

— 'Te sfătuiesc să te plângi. 

— Ascultă, Rochefort. O înţelegere. 

— Care? 

— Ştii că suntem prieteni buni. 

— La naiba! Păstrez şi azi semnele acestei prietenii: trei 
împunsături de spadă! 

— Ei bine, dacă ajungi iar în graţii, să nu mă uiţi. 

— Onoarea lui Rochefort stă chezăşie, cu condiţia să faci şi 
tu la fel. 


— Ne-am înţeles: bate palma. 

— Prin urmare, prima oară când ai prilejul să vorbeşti de 
mine. 

— Voi vorbi, dar tu? 

— Voi face la fel. 

— Ascultă, trebuie să vorbesc şi de prietenii tăi? 

— Care prieteni? 

— Athos, Porthos şi Aramis, i-ai uitat? 

— Aproape. 

— Ce mai e cu ei? 

— Habar n-am. 

— Adevărat? 

— Da, Dumnezeu mi-e martor! Ne-am despărţit, aşa cum 
ştii. Trăiesc, asta-i tot ce pot să-ţi spun; din când în când 
mai aflu câte ceva despre ei, dar de pe la alţii. Să mă ia 
naiba dacă ştiu prin ce colţ de lume or fi. Nu, pe legea mea, 
numai pe tine te mai am prieten, Rochefort. 

— Şi faimosul. Cum îi spunea flăcăului pe care l-am făcut 
sergent în regimentul piemontez? 

— Planchet? 

— Da, el. Şi cu faimosul Planchet ce mai e? 

— S-a însurat, a luat fata unui cofetar de pe strada 
Lombards, doar se dădea în vânt după dulciuri; se cheamă 
că-i şi el în rândul burghezilor parizieni şi, nici vorbă, în 
clipa asta s-a alăturat răzvrătiţilor. O să-l vezi pe păcătosul 
ăsta magistrat municipal, înainte să ajung eu căpitan. 

— Haide, dragul meu d'Artagnan, puţin curaj! Roata se- 
nvârteşte: de jos, te aduce sus. Astă-seară se schimbă poate 
şi soarta ta. 

— Amin! Rosti d'Artagnan, oprind trăsura. 

— Ce faci? Întrebă Rochefort. 

— Am ajuns şi nu ţin să fiu văzut coborând din trăsură; noi 
doi nu ne cunoaştem. 

— Ai dreptate. Adio! 

— Pe curând, şi nu-ţi uita făgăduiala! 

D'Artagnan încălecă şi porni din nou în fruntea escortei. 


După cinci minute intrau în curtea Palatului Regal. 

D'Artagnan urcă împreună cu întemniţatul pe scara cea 
mare, după care străbătură anticamera şi coridorul. Când 
ajunse la uşa cabinetului lui Mazarin şi se pregătea să-şi 
anunţe sosirea, Rochefort îi puse mâna pe umăr. 

— D'Artagnan, zise el surâzând, vrei să-ţi mărturisesc un 
lucru la care m-am gândit tot drumul, văzând grupurile de 
cetăţeni care ne ieşeau în cale şi care se uitau cu ochi 
arzători la tine şi la cei patru oameni ai tâi? 

— Spune, rosti d'Artagnan. 

— N-aveam decât să strig după ajutor, şi tu cu oamenii tăi 
aţi fi fost sfâşiaţi, iar eu aş fi fost liber. 

— De ce n-ai făcut-o? Întrebă d'Artagnan. 

— Haida-de! I-o întoarse Rochefort. Ne-am legat prieteni! 
Ei, de-ar fi fost altcineva cu escorta, nu zic nu. 

D'Artagnan îşi plecă fruntea. 

„Oare Rochefort să fi devenit mai bun decât mine?" cugetă 
el. 

Şi ceru să fie anunţat ministrului. 

— Să intre domnul de Rochefort, sună vocea nerăbdătoare 
a lui Mazarin, de îndată ce auzi rostindu-se cele două nume. 
Şi rugaţi pe domnul d'Artagnan să aştepte: nu am isprăvit 
încă cu el. 

Aceste cuvinte îl umplură de bucurie pe d'Artagnan. Aşa 
cum spusese, nimeni nu mai avea nevoie de el de multă 
vreme şi stăruința lui Mazarin în privinţa sa i se părea un 
semn bun. Cât despre Rochefort, stăruința aceasta a 
cardinalului avu darul să-l pună şi mai mult în gardă. Trecu 
pragul încăperii şi-l găsi pe Mazarin aşezat la masa de 
lucru, în veşmântul său obişnuit, adică acela de monsenior; 
ceea ce era, la urma urmei, veşmântul abaţilor din acea 
vreme, cu deosebirea că el purta ciorapi şi mantie violetă. 

Uşile se închiseră, Rochefort trase cu coada ochiului spre 
Mazarin şi privirile li se încrucişară. 

Ministrul nu se schimbase câtuşi de puţin, era bine 
pieptănat, bine frizat, bine parfumat şi, mulţumită acestei 


cochetării, părea mai tânăr. Cât despre Rochefort, cu el era 
altă poveste: cei cinci ani de temniţă îl îmbătrâniseră 
grozav pe acest vrednic prieten al domnului de Richelieu; 
părul negru îi albise cu totul şi arămiul feţei lăsase locul 
unei palori adânci, de om vlăguit. Zărindu-l, Mazarin clătină 
uşor şi aproape nevăzut din cap, ca şi cum ar fi vrut să 
spună: „lată un om care nu mi se mai pare bun de mare 
lucru." 

După o tăcere destul de lungă, într-adevăr, dar care lui 
Rochefort i se păru o veşnicie, Mazarin scoase la iveală o 
scrisoare deschisă dintr-un vraf de hârtii şi o arătă 
gentilomului: 

— Am găsit aici o scrisoare prin care îţi ceri libertatea, 
domnule Rochefort. Prin urmare te afli în temniţă? 

La această întrebare, Rochefort tresări. 

— Dar mi se pare că EminenţaVoastră o ştie mai bine ca 
oricine, spuse el. 

— Eu? Nicidecum! La Bastilia mai sunt o mulţime de 
oameni închişi încă de pe vremea domnului de Richelieu, 
cărora nu le cunosc nici măcar numele. 

— O, cu mine însă e altceva, monseniore! Numele meu nu 
vă era necunoscut, deoarece din ordinul EminenţeiVoastre 
am fost dus de la Châtelet la Bastilia. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. 

— Da, într-adevăr, parcă mi-aduc aminte; n-ai refuzat 
dumneata cândva să faci o călătorie pentru regină la 
Bruxelles? 

— Aha! Făcu Rochefort. Va să zică ăsta-i adevăratul motiv? 
Sunt cinci ani de zile de când îl tot caut. Şi nici nu-mi trecea 
prin minte, prostul de mine! 

— Dar eu n-am spus că acesta e motivul arestării dumitale. 
Să ne înţelegem, îţi pun doar o întrebare, atâta tot: n-ai 
refuzat dumneata să pleci la Bruxelles, în serviciul reginei, 
în vreme ce-ai acceptat să pleci în serviciul răposatului 
cardinal? 


— Tocmai pentru că am fost acolo în serviciul cardinalului, 
nu mă puteam întoarce spre a o sluji pe regină. Am fost la 
Bruxelles într-o împrejurare cumplită. Era pe vremea 
conspirației lui Chalais. Mă dusesem acolo ca să surprind 
corespondenţa lui Chalais cu arhiducele, şi, încă în acele 
zile fiind recunoscut, era cât pe ce să fiu sfâşiat. Cum aţi fi 
vrut să mă reîntorc?! Aş fi pierdut-o pe regină, în loc să o 
slujesc. 

— Ei bine, pricepi, iată cum gândurile cele mai bune sunt 
rău înţelese, dragul meu domn de Rochefort. Regina nu a 
văzut în refuzul dumitale decât un refuz, pur şi simplu; 
avusese multe motive să se plângă de dumneata pe vremea 
răposatului cardinal! 

Rochefort râse dispreţuitor. 

— Tocmai pentru că l-am slujit cu credinţă pe cardinalul 
Richelieu împotriva reginei, după moartea sa trebuia să 
înţelegeţi, monseniore, că v-aş sluji cu aceeaşi credinţă 
împotriva oricui. 

— Eu, domnule de Rochefort, rosti Mazarin, eu nu sunt 
domnul de Richelieu, care ţinea să devină atotputernic; eu 
sunt un simplu ministru care nu are nevoie de slujitori, fiind 
el însuşi slujitorul reginei. Or, maiestatea-sa este foarte 
susceptibilă; pesemne că a aflat de refuzul dumitale, 
pesemne că l-a socotit drept o declaraţie de război şi, ştiind 
cât preţuieşti şi, în consecinţă, socotindu-te primejdios, 
dragul meu domn de Rochefort, pesemne că mi-a poruncit 
să mă asigur în privinţa dumitale. Iată pentru ce te găseşti 
la Bastilia. 

— Ei bine, monseniore, zise Rochefort, mi se pare că dacă 
numai dintr-o greşeală mă găsesc la Bastilia. 

— Da, da, continuă Mazarin, totul se poate îndrepta. 
Desigur, dumneata eşti în măsură să înţelegi anumite 
lucruri şi, o dată ce le înţelegi, să duci aceste lucruri la bun 
sfârşit. 

— Aceasta era şi părerea cardinalului Richelieu, şi 
admiraţia mea pentru acest mare om creşte şi mai mult, de 


vreme ce aveţi bunăvoința să-mi spuneţi că şi 
dumneavoastră o împărtăşiţi. 

— E adevărat, încuviinţă Mazarin. Cardinalul se dovedea 
foarte iscusit, lucru ce-l făcea mult superior mie, care sunt 
un om simplu şi fără ascunzişuri. Eu am o francheţe prea 
franţuzească şi asta îmi dăunează. 

Rochefort îşi muşcă buzele ca să nu zâmbească. 

— Aşadar, merg de-a dreptul la ţintă. Am nevoie de 
prieteni de nădejde, de slujitori credincioşi. Şi când spun: 
am nevoie, înţeleg: regina are nevoie. Nu fac nimic fără 
ordinul reginei, pricepi? Eu nu sunt ca domnul cardinal de 
Richelieu, care făcea totul după bunul său plac. De aceea 
nu voi fi niciodată un om mare ca el, în schimb sunt un om 
bun, domnule de Rochefort, şi sper să ţi-o pot dovedi. 

Rochefort cunoştea această voce catifelată în care se 
strecura din când în când câte un şuierat ca de viperă. 

— Sunt gata să vă cred, monseniore, glăsui el, cu toate că, 
în ce mă priveşte, am avut puţine dovezi de bunătatea 
despre care vorbeşte EminenţaVoastră. Nu uitaţi, 
monseniore, continuă Rochefort, văzând tresărirea pe care 
ministrul încercase să şi-o stăpânească - nu uitaţi că de 
cinci ani mă aflu la Bastilia şi că nimic nu te face să vezi mai 
strâmb lucrurile decât faptul că le priveşti de după gratii. 

— O, domnule de Rochefort, ţi-am mai spus doar, eu nu 
sunt cu nimic vinovat de întemnițarea dumitale. Regina. 
(mânie de femeie şi de prinţesă, ce vrei! Dar lucrurile astea 
trec aşa cum au venit, şi pe urma omul nici nu se gândeşte 
la ce-a fost.) 

— Înţeleg, monseniore, că nu se mai gândeşte ea, care a 
petrecut cinci ani la Palatul Regal, în mijlocul serbărilor şi al 
curtenilor; dar eu, care am stat aceşti ani la Bastilia. 

— Ei, Doamne, dragul meu domn de Rochefort, crezi oare 
că Palatul Regal e un lăcaş prea vesel? Nu, nici gând. Am 
avut şi noi mari necazuri, te asigur. Dar uite, să nu mai 
vorbim de toate acestea. Eu joc cu cărţile pe masă, ca de 
obicei. Spune, eşti de-ai noştri, domnule de Rochefort? 


— Trebuie să înţelegeţi, monseniore, că doar atât aştept 
dar nu mai ştiu nimic din ce se petrece pe lumea asta. La 
Bastilia nu se discută politică decât cu soldaţii şi cu 
temnicerii, şi nici nu vă închipuiţi, monseniore, cât de puţin 
ştiu oamenii aceştia din tot ce se petrece. În privinţa asta eu 
am rămas încă la domnul Bassompierre. Oare se numără şi 
astăzi printre cei şaptesprezece seniori? 

— A murit, domnule, şi asta e o mare pierdere. Era un om 
devotat reginei şi asemenea oameni sunt rari. 

— La naiba, cred şi eu! Zise Rochefort. Atunci când îi aveţi, 
îi trimiteţi la Bastilia. 

— Dar cum dovedeşti devotamentul? Întrebă Mazarin. 

— Prin acţiune, răspunse Rochefort. 

— A, da, acţiune! Făcu ministrul, gânditor. Dar unde 
găseşti oameni de acţiune? 

Rochefort clătină din cap: 

— Ei nu lipsesc niciodată, monseniore, numai că 
dumneavoastră nu ştiţi să-i căutaţi. 

— Nu ştiu să-i caut?! Ce vrei să spui, dragă domnule 
Rochefort? Învaţă-mă dumneata. Dumneata trebuie să fi 
învăţat multe în intimitatea răposatului cardinal. A, era un 
om atât de mare! 

— Monseniorul nu se va supăra dacă îl voi mustra? 

— Eu, niciodată! Ştii bine că mi se poate spune orice. Mă 
străduiesc să mă fac iubit şi nu temut. 

— Ei bine, monseniore, în celula mea e un proverb zgâriat 
pe zid cu vârful unui cui. 

— Şi cum sună acest proverb? Întrebă Mazarin. 

— Iată-l, monseniore: „Cum e stăpânul." 

— Îl ştiu: „. Aşa e şi sluga”. 

— Aşa e şi slujitorul". O mică schimbare pe care oamenii 
devotați de care v-am vorbit adineauri au făcut-o pentru 
mulţumirea lor personală. 

— Ei, şi ce vrea să spună proverbul? 

— Vrea să spună că domnul de Richelieu a ştiut să 
găsească slujitori devotați cu zecile. 


— EI, ţinta tuturor pumnalelor? El, care şi-a petrecut viaţa 
apărându-se de atâtea lovituri? 

— Dar a izbutit să se apere până la urmă, cu toate că erau 
lovituri cumplite. Pentru că, dacă avea duşmani fără de 
pereche, avea şi prieteni fără de pereche. 

— E tocmai ceea ce vreau şi eu! 

— Am cunoscut oameni, continuă Rochefort, socotind că a 
sosit clipa să-şi ţină făgăduiala faţă de d'Artagnan - am 
cunoscut oameni care prin iscusinţa lor au înşelat de sute 
de ori agerimea cardinalului; cu vitejia lor i-au doborât 
gărzile şi spionii; oameni care, fără bani, fără sprijin, fără 
înlesniri, au ajutat unui cap încoronat să-şi păstreze 
coroana şi l-au făcut pe cardinal să ceară pace. 

— Numai că oamenii de care vorbeşti, zise Mazarin, 
surâzând tainic, văzând că Rochefort ajunge singur acolo 
unde voia el să-l aducă - oamenii aceştia nu erau devotați 
cardinalului, de vreme ce luptau împotriva lui. 

— Nu, cu toate că ar fi fost mai bine răsplătiți. Dar ei au 
avut nenorocul să rămână devotați aceleiaşi regine pentru 
care adineauri căutaţi slujitori. 

— Cum de ştii dumneata toate aceste lucruri? 

— Le ştiu pentru că oamenii aceştia erau pe atunci 
duşmanii mei, pentru că au luptat împotriva mea, pentru că 
le-am făcut tot răul de care am fost în stare, iar ei mi l-au 
întors cum s-au priceput mai bine, pentru că unul dintre ei, 
cu care am avut cel mai mult de-a face, mi-a dat o lovitură 
de spadă - sunt aproape şapte ani din ziua aceea: era a 
treia oară când mă lovea aceeaşi mâna. Sfârşitul unei vechi 
răfuieli. 

— Ah! Exclamă Mazarin cu o admirabilă naivitate. De-aş 
cunoaşte şi eu asemenea oameni! 

— Eh, monseniore, aveţi unul la uşă de mai bine de şase 
ani, şi timp de şase ani şi mai bine nu l-aţi socotit bun de 
NIMIC. 

— Cine este? 

— Domnul d'Artagnan. 


— Gasconul acela?! Făcu Mazarin cu o mirare desăvârşit 
jucată. 

— Gasconul acesta a salvat o regină şi l-a silit pe domnul 
de Richelieu să recunoască deschis că, în ce priveşte 
îndemânarea, iscusinţa şi politica, nu era decât un 
învățăcel. 

— Adevărat? 

— Întocmai aşa cum am cinstea să spun excelenţei- 
voastre. 

— Povesteşte-mi şi mie, dragă domnule de Rochefort. 

— Asta-i cam greu, monseniore, spuse gentilomul 
surâzând. 

— Atunci o să-mi povestească el însuşi. 

— Nu cred, monseniore. 

— Şi de ce n-ar face-o? 

— Pentru că secretul nu-i aparţine, ci, aşa cum v-am spus, 
e secretul unei mari regine. 

— Şi s-a încumetat de unul singur să ducă la bun sfârşit o 
asemenea ispravă? 

— Nu, monseniore, avea trei prieteni, trei viteji care îl 
ajutau, vitejii care vi-i doreaţi dumneavoastră adineauri. 

— Şi spui că aceşti patru oameni erau uniţi? 

— Ca şi când tuspatru n-ar fi fost decât un singur om, ca şi 
când aceste patru inimi ar fi bătut în acelaşi piept; şi, într- 
adevăr, câte n-au făcut ei împreună! 

— Dragă domnule de Rochefort, zău, nici nu-ţi pot spune 
cum mi-ai stârnit curiozitatea. N-ai vrea să-mi istoriseşti şi 
mie această întâmplare? 

— Nu pot, în schimb am să vă spun o poveste, un adevărat 
basm, vă asigur, monseniore. 

— O, te ascult, domnule de Rochefort; îmi plac foarte mult 
poveştile. 

— Adevărat, monseniore? Întrebă Rochefort, străduindu- 
se să citească ceva pe această faţă fină şi vicleană. 

— Da. 


— Fie, atunci ascultați! A fost odată o regină. O regină, 
puternică, regina unuia dintre cele mai mari regate ale 
lumii, căreia un mare ministru îi voia mult rău, pentru că îi 
dorise cândva prea mult bine. Nu vă căzniţi să ghiciţi cine 
este, monseniore, căci vă căzniţi în zadar! Toate acestea s- 
au petrecut cu mult înainte să fi venit dumneavoastră în 
regatul unde domnea această regină. Şi iată că soseşte la 
curte un ambasador viteaz, atât de bogat şi atât de chipeş, 
încât toate femeile erau nebune după el şi însăşi regina, 
drept mulţumire, fără îndoială pentru felul cum ştiuse să 
rezolve problemele de stat, are nesocotinţa să-i dăruiască o 
anume podoabă atât de însemnată, că nu se putea găsi o 
alta care să o înlocuiască. Cum această podoabă era un dar 
primit din partea regelui, ministrul l-a sfătuit pe rege să-i 
ceară reginei s-o poarte la viitorul bal. E de prisos să vă 
spun, monseniore: ministrul ştia prea bine că podoaba 
plecase o dată cu ambasadorul şi ambasadorul se găsea 
acum foarte departe, dincolo de mări. Marea regină era 
pierdută! Pierdută ca şi cea mai umilă dintre supusele ei, 
fiindcă ea se prăbuşea de la înălţimea măririi ei. 

— Adevărat! Făcu Mazarin. 

— Ei bine, monseniore, patru oameni hotărâră să o 
salveze. Aceşti patru oameni nu erau nici prinți, nici duci, 
nici dintre puternicii vremii şi nici măcar bogaţi; erau patru 
soldaţi inimoşi, cu braţul oţelit şi cu spada gata oricând de 
luptă. Şi au plecat. Ministrul ştia de plecarea lor şi le-a 
înşiruit în cale o mulţime de oameni, vrând să-i împiedice 
să-şi atingă ţinta: Trei au fost scoşi din luptă de către aceşti 
nenumărați duşmani; unul singur a ajuns la ţărmul mării, 
omorând sau rănind pe cei care-i stăteau în cale, a trecut 
marea şi s-a întors aducând măreţei regine acea podoabă 
pe care ea şi-a putut-o prinde la umăr în ziua balului; puţin 
a lipsit să nu-l dea pierzării pe ministru. Ce spuneţi de 
isprava asta, monseniore? 

— Magnific! Murmură Mazarin, visător. 

— Aflaţi că ştiu încă vreo zece la fel. 


Mazarin nu mai scotea o vorbă, se gândea. Trecură aşa 
Cinci sau şase minute. 

— Nu vreţi să mă întrebaţi nimic, monseniore? Zise 
Rochefort. 

— Ba da: spui că domnul d'Artagnan era unul din aceşti 
patru oameni? 

— Ela dus la bun sfârşit totul. 

— Şi ceilalţi cine erau? 

— Monseniore, îngăduiţi-mi să las în grija domnului 
d'Artagnan să vi-i numească. Erau prietenii lui, nu ai mei. El 
singur ar avea oarecare înrâurire asupră-le, şi-apoi eu nici 
nu-i cunosc sub adevăratul lor nume. 

— Nu ai încredere în mine, domnule de Rochefort. Bine, 
voi vorbi deschis până la capăt: am nevoie de dumneata, de 
el, de toţi! 

— Să începem cu mine, monseniore, de vreme ce aţi trimis 
să mă aducă încoace şi mă aflu aici, pe urmă veţi trece şi la 
ceilalţi. Curiozitatea mea sa nu vă mire: când ai stat cinci 
ani în temniţă, nu te supără câtuşi de puţin să ştii unde vei 
fi trimis. 

— Dumneata, dragă domnule de Rochefort, vei avea un 
post de încredere: te vei duce la Vincennes, unde se află 
închis domnul de Beaufort şi nu-l vei scăpa din ochi. Bine, 
dar ce-i cu dumneata? 

— Îmi propuneţi ceva imposibil, rosti Rochefort, clătinând 
dezamăgit din cap. 

— Cum adică imposibil? Şi de ce ţi se pare imposibil? 

— Pentru că domnul de Beaufort este unul dintre prietenii 
mei, sau, mai curând, eu sunt unul dintre prietenii lui; aţi 
uitat oare, monseniore, că mi-a fost chezaş în faţa reginei? 

— Domnul de Beaufort a devenit de atunci duşmanul 
statului. 

— Da, se prea poate, monseniore; cum eu însă nu sunt nici 
rege, nici regină, nici ministru, nu-l socotesc duşman şi nu 
pot primi ceea ce îmi propuneţi. 


— Asta numeşti dumneata devotament? e felicit! 
Devotamentul dumitale nu te angajează prea mult, domnule 
de Rochefort. 

— Şi apoi, monseniore, continuă Rochefort, veţi înţelege că 
a ieşi de la Bastilia ca să intri la Vincennes nu înseamnă 
decât să schimbi temniţa. 

— Spune mai degrabă că eşti din tabăra domnului de 
Beaufort, ar fi mai cinstit din partea dumitale. 

— Monseniore, stau închis de atâta vreme, încât nu mai ţin 
cu nimeni: ţin doar cu cerul liber. Găsiţi orice altceva 
pentru mine, trimiteţi-mă în misiune, daţi-mi oricâte 
însărcinări, dar să călătoresc, dacă e cu putinţă! 

— Dragă domnule de Rochefort, spuse Mazarin cu o undă 
de zeflemea în glas, te depăşeşte zelul. Te socoteşti încă 
tânăr, fiindcă îţi simţi inima tânără, dar puterile te-ar trăda. 
Crede-mă: ceea ce îţi trebuie în clipa de faţă este odihna. 
Hei, să vină cineva! 

— Aşadar, nu hotărâți nimic în privinţa mea, monseniore? 

— Dimpotrivă, am hotărât. 

Bernouin intră în încăpere. 

— Cheamă un ofiţer, rosti Mazarin, apoi adăugă în şoaptă: 
Şi rămâi lângă mine. 

Ofiţerul se arătă numaidecât. Cardinalul aşternu câteva 
cuvinte pe o foaie de hârtie, pe care o întinse ofițerului şi 
dădu din cap în chip de salut. 

— Adio, domnule de Rochefort! 

Rochefort se înclină respectuos. 

— Văd, monseniore, că voi fi dus iarăşi la Bastilia. 

— Eşti inteligent. 

— Mă întorc acolo, monseniore, dar vă repet, nu ştiţi să vă 
slujiţi de mine şi rău faceţi. 

— De dumneata, prietenul duşmanilor mei! 

— Ce vreţi! Trebuia să mă faceţi duşmanul duşmanilor 
dumneavoastră. 

— Îţi închipui cumva că numai dumneata singur exişti pe 
lume, domnule de Rochefort? Crede-mă, voi găsi oameni 


mai buni decât dumneata. 

— V-o doresc, monseniore. 

— Destul. Acum, du-te! A, să nu uit: ar fi de prisos să-mi 
mai scrii, domnule de Rochefort, scrisorile dumitale ar fi ca 
şi pierdute. 

— Am scos castanele din foc pentru altul, murmură 
Rochefort, retrăgându-se spre uşă. Şi dacă d'Artagnan nu 
va fi mulţumit când am să-i povestesc cum l-am lăudat, 
înseamnă că-i un cusurgiu. Dar pe unde naiba mă duc? 

Într-adevăr, îl duceau spre scara cea mică, în loc să iasă 
prin anticameră, unde aştepta d'Artagnan. În curte se aflau 
trăsura şi cei patru din escortă care îl aduseseră încoace; 
zadarnic se uită însă după prietenul său. 

„A-a! Îşi zise Rochefort în sinea lui. Asta schimbă grozav 
lucrurile! Şi dacă e tot atâta puhoi de oameni pe străzi, 
mda! Voi încerca să-i arăt lui Mazarin că, slavă Domnului! 
Mai sunt bun şi la altceva decât să păzesc un întemnițat." 

Şi sări în trăsură cu sprinteneala unuia de douăzeci şi cinci 
de ani. 

IV. 

ANNA DE AUSTRIA LA PATRUZECI ŞI ŞASE DE ANI. 

Rămas singur cu Bernouin, Mazarin stătu un timp pe 
gânduri; ştia multe şi totuşi nu ştia încă destul. Mazarin 
trişa - e un amănunt pe care ni l-a păstrat Brienne: el 
numea asta a profita de situaţie. Hotări deci să nu înceapă 
partida cu d'Artagnan până nu va cunoaşte toate cărţile 
adversarului. 

— Monseniorul nu mai are nimic de poruncit? Întrebă 
Bernouin. 

— Ba da, răspunse Mazarin. Luminează-mi calea, mă duc 
la regină. 

Bernouin luă o lumânare şi o apucă înainte. 

O trecere tainică ducea de la apartamentele şi cabinetul 
de lucru al lui Mazarin la apartamentele reginei: de acest 
coridor se folosea cardinalul ca să ajungă oricând la Anna 
de Austria. 


Intrând în dormitorul aflat la capătul coridorului, Bernouin 
o întâlni pe doamna Beauvais. Doamna Beauvais şi 
Bernouin erau martorii apropiaţi ai acestei iubiri târzii, şi 
doamna Beauvais se oferi să-l anunţe pe cardinal Annei de 
Austria, care se găsea în camera de rugăciune, împreună cu 
micuțul Ludovic al XIV-lea. 

Anna de Austria, aşezată într-un fotoliu încăpător, cu cotul 
sprijinit de masă şi cu fruntea în palmă, se uita la regescul 
vlăstar care stătea tolănit pe covor şi răsfoia o carte groasa 
despre războaie. Era o regina care ştia de minune să se 
plictisească cu măreție; rămânea câteodată ceasuri întregi 
închisă în odaia ei sau în camera de rugăciune, fără să 
citească, nici să se roage. 

Cât despre cartea cu care îşi trecea vremea regele era un 
Quintus Curtius împodobit cu gravuri ce înfăţişau faptele de 
vitejie ale lui Alexandru. 

Doamna Beauvais se ivi în pragul camerei de rugăciune şi- 
l anunţă pe cardinalul Mazarin. 

Copilul se ridică în genunchi, cu sprâncenele încruntate, şi 
se uită întrebător la maică-sa: 

— De ce intră aşa, fără se ceară audienţă? 

Anna roşi uşor. 

— Este important, spuse ea, în timpurile pe care le trăim, 
ca primul ministru să poată veni oricând să încunoştiinţeze 
regina de ceea ce se petrece, fără a stârni curiozitatea sau 
comentariile întregii curţi. 

— Mi se pare însă că domnul de Richelieu nu intra aşa, 
răspunse copilul, îndărătnic. 

— Cum de-ţi aduci aminte ce făcea domnul de Richelieu? 
Nu poţi şti acest lucru, erai prea mic pe-atunci. 

— Eu nu-mi aduc aminte; am întrebat şi mi s-a spus. 

— Şi cine ţi-a spus? Urmă Anna de Austria, cu un gest de 
supărare greu stăpânită. 

— Ştiu că nu trebuie să numesc niciodată pe cei care 
răspund la întrebările mele, rosti copilul, fiindcă altfel nu 
voi mai afla nimic. 


În clipa aceea intră Mazarin. Regele se ridică îndată, luă 
cartea de jos, o închise şi o puse pe masă, rămânând în 
picioare, ca să-l silească şi pe Mazarin să stea în picioare. 

Mazarin urmărea cu ochiul sau inteligent toată această 
scenă, vrând parcă să ghicească ceea ce se petrecuse mai 
înainte. 

Se înclină respectuos în faţa reginei şi făcu o adâncă 
plecăciune în faţa regelui, care îi răspunse cu o semeaţă 
aplecare a capului, dar o privire a mamei sale îl mustră că 
se lasă pradă urii, pe care Ludovic al XIV-lea o nutrea încă 
de mic faţă de cardinal, şi atunci el primi cu surâsul pe buze 
salutul ministrului. 

Anna de Austria căuta să citească pe faţa lui Mazarin 
motivul acestei vizite neaşteptate, căci cardinalul venea la 
ea de obicei atunci când toată lumea se retrăsese. 

Ministrul făcu un semn aproape nevăzut din cap şi regina 
se adresă doamnei Beauvais: 

— E timpul ca regele să se culce. Cheamă-l pe Laporte. 

Regina îi spusese de două sau de trei ori micuţului Ludovic 
să meargă la culcare şi de fiece dată copilul stăruise cu 
drăgălăşenie să mai rămână. De astă dată însă nu scoase o 
vorbă - păli doar şi-şi muşcă buzele. 

În clipa următoare intră Laporte. Copilul păşi ţeapăn spre 
el, fără să-şi îmbrăţişeze mama. 

— Vai, Ludovic! Exclamă regina. Nu mă săruţi? 

— Credeam că sunteţi supărată pe mine, doamnă, de 
vreme ce mă alungaţi! 

— Nu te alung: ai fost bolnav de vărsat, eşti încă slăbit şi 
mă tem să nu te obosească veghea prea târzie. 

— În schimb astăzi, când m-aţi trimis în Parlament ca să 
dau acele decrete nedrepte care au făcut poporul să 
murmure, nu v-aţi temut câtuşi de puţin. 

— Sire, interveni Laporte, vrând să schimbe vorba, cui 
doreşte maiestatea-voastră să dea sfeşnicul? 

— Cui vrei tu, Laporte, răspunse copilul, şi adăugă îndată 
apăsat: Numai lui Mancini, nu. 


Mancini era un nepot al cardinalului, un copil pe care 
Mazarin îl aciuase pe lângă rege şi asupra căruia Ludovic al 
XIV-lea revărsa o parte din ura pe care o nutrea faţă de 
ministru. 

Şi regele plecă fără să-şi îmbrăţişeze mama şi fără să-l 
salute pe cardinal. 

— Minunat! Făcu Mazarin. Îmi place să văd că maiestatea- 
sa e crescut în silă faţă de prefăcătorie. 

— Cum adică?! Întrebă regina cu un aer aproape sfios. 

— Mi se pare că ieşirea regelui nu are nevoie de 
comentarii; de altfel, maiestatea-sa nici nu-şi dă osteneala 
să ascundă cât de puţină afecţiune îmi poartă; asta însă nu 
mă împiedică să-i fiu cu totul devotat, cum îi sunt şi 
maiestăţii-voastre. 

— Îţi cer iertare pentru el, cardinale, murmură regina. E 
un copil care nu poate încă să-şi dea seama de tot ce-ţi 
datorează. 

Cardinalul zâmbi. 

— Ai venit, fără îndoială, pentru o chestiune importantă, 
continuă regina. Despre ce e vorba? 

Mazarin se aşeză, ori mai curând se tolăni într-un jilţ şi 
rosti melancolic: 

— Ei, după cât se pare, vom fi siliţi să ne despărţim, şi asta 
cât de curând, afară numai dacă vei duce devotamentul 
domniei-tale faţă de mine atât de departe, încât să mă 
urmezi în Italia. 

— Şi pentru ce toate acestea? 

— Pentru că, reluă Mazarin, aşa cum glăsuieşte opera 
Thisbe: 

Urzeşte lumea toată iubirea să ne sfarme. 

— Glumeşti, domnule! Zise regina, încercând să-şi 
recapete ceva din vechea-i demnitate. 

— Vai, nu, doamnă! Replică Mazarin. Nu glumesc deloc. 
Mai degrabă aş plânge, te rog să mă crezi, şi aş avea de ce, 
căci ia aminte la cuvintele mele: 

Urzeşte lumea toată iubirea să ne sfarme. 


Or, cum faci parte din această lume, vreau să spun că şi 
domnia-ta mă părăseşte. 

— Cardinale! 

— Eh, Doamne, nu te-am văzut surâzând ieri atât de 
binevoitor ducelui de Orleans, ori mai curând la ceea ce-ţi 
spunea! 

— Şi ce anume îmi spunea? 

— Acest Mazarin e toată piedica; să plece şi totul va fi 
bine." lată ce-ţi spunea, doamnă. 

— Şi ce-ai fi vrut să fac? 

— O, doamnă, eşti regină, aşa mi se pare! 

— Frumoasă domnie la bunul plac al oricărui mâzgălitor 
de hârtie din Palatul Regal şi al oricărui biet gentilom din 
ţară. 

— Cu toate acestea, eşti destul de puternică pentru a-i 
îndepărta pe cei care-ţi displac. 

— Adică pe cei care îţi displac dumitale! Răspunse regina. 

— Mie?! 

— Fără îndoială. Cine a alungat-o pe doamna de 
Chevreuse, care a fost persecutată doisprezece ani sub 
cealaltă domnie? 

— O intrigantă care voia să continue împotriva mea 
uneltirile începute împotriva domnului de Richelieu! 

— Cine a alungat-o pe doamna de Hautefort, această 
prietenă desăvârşită, încât a refuzat favorurile regelui ca 
să-mi rămână credincioasă? 

— O mironosiţă ce-ţi spunea seară de seară, în timp ce-ţi 
scotea rochia, că-ţi pierzi sufletul iubind un preot, ca şi 
când trebuie să fii preot dacă eşti cardinal! 

— Cine a dispus arestarea domnului de Beaufort? 

— Un zăbăuc care nu vorbea decât de asasinarea mea, nici 
mai mult, nici mai puţin! 

— Vezi bine, cardinale, urmă regina. Duşmanii dumitale 
sunt şi ai mei. 

— Nu e destul, doamnă, ar trebui ca prietenii domniei-tale 
să fie şi ai mei. 


— Prietenii mei, domnule! (Regina clătină din cap) Vai! Eu 
nu am prieteni! 

— Cum de nu mai ai prieteni la bine, atunci când i-ai avut 
la rău? 

— Pentru că la bine i-am dat uitării, domnule: am făcut ca 
regina Maria de Medicis, care, după întoarcerea din primul 
exil, a arătat numai dispreţ faţă de toţi câţi suferiseră 
pentru ea, şi care, surghiunită a doua oară, a murit la 
Colonia, părăsită de toată lumea, ba până şi de fiul ei, 
fiindcă la rându-i toată lumea o dispreţuia. 

— Tocmai, să vedem, murmură Mazarin. N-ar fi timpul să 
îndreptăm greşeala? Caută printre prietenii domniei-tale pe 
cei mai vechi. 

— Ce vrei să spui, domnule? 

— Nimic altceva decât ceea ce am spus: caută. 

— Vai, eu nu am influenţă asupra nimănui, oricât aş privi în 
jurul meu. Domnul, ca de obicei, se lasă condus de un 
favorit: ieri era Choisy, astăzi este La Riviere, mâine va fi 
altul. Prinţul este condus de vicar, condus la rândul său de 
către doamna de Guemenee. 

— De aceea, doamnă, nu ţi-am spus să cauţi printre 
prietenii de astăzi, ci printre cei de odinioară. 

— Printre prietenii mei de odinioară? Făcu regina. 

— Da, printre prietenii de odinioară, printre cei care te-au 
ajutat să lupţi împotriva ducelui de Richelieu şi chiar să-l 
învingi. 

— Oare unde vrea să ajungă, murmură regina, uitându-se 
cu nelinişte la cardinal. 

— Da, urmă acesta. În unele împrejurări, maiestatea-ta a 
ştiut, cu inteligenţa vie şi subtilă care o caracterizează şi cu 
ajutorul prietenilor, să respingă atacurile acestui duşman. 

— Eu., îngână regina. Eu am suferit, atâta tot. 

— Da, încuviinţă Mazarin, aşa cum suferă femeile, adică 
răzbunându-se. Hai să spunem lucrurilor pe nume! Îl 
cunoşti pe domnul de Rochefort? 


— Domnul de Rochefort nu se număra printre prietenii 
mei, răspunse regina. Dimpotrivă, printre duşmanii cei mai 
înverşunaţi, unul dintre cei mai credincioşi oameni ai 
cardinalului. Credeam că ştii asta. 

— O ştiu atât de bine, rosti Mazarin, încât l-am trimis la 
Bastilia. 

— Şi nu mai e acolo? Întrebă regina. 

— Ba da, linişteşte-te, e tot acolo; de altfel, n-am pomenit 
de el decât ca să ajung la altcineva. Îl cunoşti pe domnul 
d'Artagnan? Continuă Mazarin, privind-o în faţă pe regină. 

Anna de Austria primi lovitura drept în inimă. „Să fi fost 
oare gasconul indiscret? Se întrebă ea. Şi urmă cu glas 
tare: 

— D'Artagnan! Stai puţin. Da, desigur, numele mi-e 
cunoscut. D'Artagnan, un muşchetar care iubea pe una 
dintre slujitoarele mele, o biată copilă care a murit otrăvită 
din pricina mea. 

— Asta-i tot? Întrebă Mazarin. 

Regina îl privi cu mirare. 

— Dar, domnule, zise ea, mi se pare că mă supui unui 
interogatoriu? 

— La care, în orice caz, rosti Mazarin cu veşnicul său surâs 
şi cu vorba-i blândă dintotdeauna, vei răspunde după bunul 
plac. 

— Spune lămurit ceea ce doreşti, domnule, şi eu voi 
răspunde la fel de lămurit, i-o întoarse regina, cu o umbră 
ce nerăbdare în glas. 

— Iată, doamnă, începu Mazarin, înclinându-se. Doresc să 
împarţi cu mine prietenia acestor oameni, aşa cum şi eu am 
împărţit cu domnia-ta puţina iscusinţă şi puţinul talent pe 
care cerul mi le-a dăruit. Situaţia e gravă şi va trebui să 
luăm măsuri energice. 

— Iarăşi?! Făcu regina. Credeam că am pus capăt la toate 
acestea o dată cu domnul de Beaufort. 

— Hm, domnia-ta n-ai văzut decât şuvoiul pornit să 
răstoarne totul în calea sa şi nu ai luat aminte la apele 


liniştite. Dar există în Franţa un proverb despre apele 
acestea liniştite. 

— Continuă, spuse regina. 

— Ei bine, urmă Mazarin, în fiece zi îndur afronturile 
prinților şi valeţilor plini de titluri ai domniei-tale, nişte 
marionete, care nu văd că eu ţin sforile şi nu ghicesc, sub 
masca sobră a răbdării mele, râsul omului scos din fire care 
şi-a jurat sieşi să fie într-o zi cel mai tare. L-am arestat pe 
domnul de Beaufort, e adevărat, dar el era cel mai puţin 
primejdios dintre toţi: a mai rămas prinţul. 

— Învingătorul de la Rocroy! Te-ai gândit la asta? 

— Da, doamnă, şi încă foarte des; dar pazienza, cum 
spuneam noi, italienii. Apoi, după domnul de Conde, e 
ducele de Orleans. 

— Ce tot vorbeşti? Întâiul prinţ de sânge regesc, unchiul 
regelui? 

— Nu întâiul prinţ de sânge regesc, nu unchiul regelui, ci 
conspiratorul laş, care, sub cealaltă domnie, împins de 
firea-i schimbătoare şi plină de toane, ros de păcate 
ascunse, sfâşiat de o jalnică ambiţie, invidios pe tot ce-l 
întrecea în cinste şi curaj, mânios de a nu fi nimic din 
pricina nulităţii lui, s-a făcut ecoul tuturor clevetirilor, s-a 
făcut sufletul tuturor urzelilor, stârnindu-i pe toţi acei 
oameni de treabă care au avut nerozia să se încreadă în 
cuvântul unuia cu sânge regesc în vine şi de care el s-a 
lepădat atunci când i-a văzut că urcă pe eşafod! Nu întâiul 
prinţ de sânge regesc, nu unchiul regelui, o repet, ci 
ucigaşul lui Chalais, al lui Montmorency şi al lui Cing-Mars, 
care încearcă să facă astăzi acelaşi joc şi care îşi închipuie 
că va câştiga partida fiindcă a schimbat adversarul şi 
fiindcă, în loc să aibă în faţă un om care ameninţă, are unul 
care zâmbeşte. Dar se înşală, n-a câştigat nimic urzind 
pierzania domnului de Richelieu; şi eu n-am interesul să las 
în preajma reginei acest grăunte de discordie, cu care 
răposatul cardinal i-a făcut sânge rău regelui douăzeci de 
ani în şir. 


Anna se împurpură şi îşi ascunse faţa în palme. 

— Nu vreau câtuşi de puţin să umilesc pe maiestatea-ta, 
continuă Mazarin, ceva mai calm, dar în acelaşi timp cu o 
ciudată siguranţă în glas. Vreau ca regina să fie respectată 
şi respectat ministrul ei, căci în ochii tuturor eu nu sunt 
decât atât. Maiestatea-ta ştie că eu nu sunt o marionetă 
venită aici din Italia, aşa cum spun atâţia; şi vreau ca toată 
lumea să ştie asta, deopotrivă cu maiestatea-ta. 

— Bine, şi eu ce trebuie să fac? Zise Anna de Austria 
copleşită de acest glas dominator. 

— Trebuie să cauţi să-ţi aminteşti numele acelor oameni 
credincioşi şi devotați, care au trecut marea, în ciuda 
domnului de Richelieu, presărând tot drumul cu sângele lor 
pentru a-ţi aduce o anumită podoabă pe care maiestatea-ta 
o dăruise domnului de Buckingham. 

Anna se ridică măreaţă şi plină de mânie, ca împinsă de un 
arc de oţel, şi, privindu-l pe cardinal cu acea semeţie şi 
demnitate care o făcea atât de temută în tinereţe, spuse: 

— Mă jigneşti, domnule! 

— Vreau, în sfârşit, rosti Mazarin, urmându-şi gândul 
curmat la jumătate de intervenţia reginei - vreau să faci 
astăzi pentru soţul tău, ceea ce ai făcut odinioară pentru 
amantul tău. 

— Iarăşi această calomnie! Strigă regina. O credeam 
moartă şi îngropată de mult, căci nu mi-ai pomenit de ea 
până astăzi; şi iată că, la rândul dumitale, îmi vorbeşti de 
ea. Cu atât mai bine! De astă dată vom limpezi lucrurile 
între noi şi totul se va sfârşi, mă înţelegi? 

— Dar, doamnă, replică Mazarin, uimit de această nouă 
izbucnire, eu nu-ţi cer să-mi spui totul. 

— Vreau eu să-ţi spun totul, i-o întoarse Anna de Austria. 
Aşadar, ascultă. Vreau să-ţi spun că, într-adevăr, s-au găsit 
în acea vreme patru inimi devotate, patru suflete cinstite, 
patru spade credincioase care mi-au salvat mai mult decât 
viaţa, domnule, mi-au salvat onoarea. 

— A, recunoşti! Făcu Mazarin. 


— Oare numai onoarea celor vinovaţi poate să fie pusă în 
joc, domnule, oare nu poate să fie dezonorat cineva, o 
femeie mai cu seamă, numai pe baza unor simple aparenţe? 
Da, aparențele erau împotriva mea şi mă pândea 
dezonoarea, totuşi, jur, nu eram vinovată. Jur. 

Regina căută un lucru sfânt pe care să poată jura şi, 
scoțând dintr-un scrin ascuns într-un perete o caseta 
micuță din lemn de trandafir încrustat cu argint, o puse pe 
altarul din încăpere: 

— Jur pe aceste sfinte relicve, rosti ea. L-am iubit pe 
domnul de Buckingham, dar domnul de Buckingham n-a 
fost amantul meu! 

— Şi ce relicve sunt astea pe care juri, doamnă? Surâse 
Mazarin. Căci, te previn, ca fiu al Romei, nu mă arăt prea 
încrezător: există relicve şi relicve. 

Regina scoase o cheiţă de aur pe care o purta atârnată la 
gât şi o întinse cardinalului: 

— Deschide, domnule, şi vezi singur. 

Mazarin, uimit, luă cheia şi deschise caseta în care nu găsi 
decât un pumnal mâncat de rugină şi două scrisori, dintre 
care una pătată de sânge. 

— Ce sunt toate acestea? 

— Vrei să ştii ce sunt, domnule? Făcu Anna de Austria, 
întinzând cu un gest de regină asupra casetei braţul ei de 
aceeaşi desăvârşită frumuseţe, în ciuda trecerii anilor. Îţi 
spun îndată. Aceste două scrisori sunt singurele pe carei 
le-am scris vreodată. lar acesta este pumnalul cu care l-a 
lovit Felton. Citeşte scrisorile, domnule, şi vei vedea dacă 
am minţit. 

Cu toată îngăduinţa acordată, Mazarin, dintr-un imbold 
firesc, în loc să citească scrisorile, luă în mână pumnalul pe 
care Buckingham şi-l smulsese din rană în clipa morţii, 
trimiţându-l, prin Laporte, reginei. Lama era mâncată toată, 
căci sângele se prefăcuse în rugină; după o scurtă 
cercetare, în care timp regina se făcuse tot atât de albă ca 


şi pânza de pe iconostasul de care se sprijinea, cardinalul 
puse pumnalul în casetă înfiorându-se fără voia lui. 

— Bine, doamnă, rosti el. Mă încred în jurământul 
domniei-tale. 

— Nu, nu, citeşte! Stărui regina, încruntându-se. Citeşte, 
vreau asta, ţi-o poruncesc, astfel că, după cum am hotărât, 
totul să se sfârşească de astă dată şi să nu mai vorbim 
nicicând despre aceste lucruri. Crezi oare, adăugă ea cu un 
zâmbet cumplit, că sunt dornică să deschid această casetă 
ori de câte ori mă vei mai învinui în viitor? 

Mazarin, covârşit de atâta tărie sufletească, se supuse 
aproape fără voie şi citi amândouă scrisorile. Într-una, 
regina cerea lui Buckingham să-i înapoieze bijuteria: era 
scrisoarea dusă de către d'Artagnan şi care ajunsese la 
vreme. Cealaltă era scrisoarea dusă ducelui de către 
Laporte, în care regina îl prevenea că va fi asasinat şi care 
ajunsese prea târziu. 

— Într-adevăr, doamnă, glăsui Mazarin, găsesc că nu mai e 
nimic de spus. 

— Ba da, domnule, zise regina, închizând caseta şi 
apăsând capacul cu palma. Da, mai e ceva de spus, şi 
anume ca întotdeauna am fost nerecunoscătoare faţă de 
aceşti oameni care m-au salvat pe mine şi care au făcut tot 
ce le-a stat în putinţă ca să-l salveze şi pe duce; pe acest 
brav d'Artagnan, de care mi-ai vorbit adineauri, l-am 
răsplătit lăsându-l doar să-mi sărute mâna şi dăruindu-i 
acest diamant. 

Regina întinse frumoasa ei mână spre cardinal şi-i arătă o 
minunată nestemată ce-i scânteia în deget. 

— L-a vândut, continuă ea, pare-se că într-un moment de 
strâmtorare. L-a vândut, ca să mă salveze pentru a doua 
oară, fiindcă trebuia să trimită un om care să-l prevină pe 
duce că va fi asasinat. 

— D'Artagnan ştia? 

— EL ştia totul. Cum? Nu-mi dau seama. Dar, în sfârşit, a 
vândut diamantul domnului des Essarts, în degetul căruia |- 


am văzut şi de la care l-am răscumpărat. Numai că acest 
diamant îi aparţine, domnule; înapoiază-i-l din partea mea 
şi, de vreme ce ţi-e dat să ai lângă dumneata un asemenea 
om, caută-l şi foloseşte-l. 

— Mulţumesc, doamnă, spuse Mazarin. Voi ţine seama de 
acest sfat. 

— Şi acum, murmură regina, zdrobită de emoție, mai ai 
ceva să-mi ceri? 

— Nimic, doamnă! Răspunse cardinalul cu glasul cel mai 
mângâietor. Decât să te rog să mă ierţi pentru nedreptele- 
mi bănuieli; dar te iubesc atât de mult, încât nu-i de mirare 
să fiu gelos şi pe trecut. 

Un zâmbet nelămurit flutură pe buzele reginei. 

— Atunci, domnule, şopti ea, dacă nu mai ai nimic să-mi 
ceri, lasă-mă. Trebuie să înţelegi că, după toate câte s-au 
petrecut, simt nevoia să rămân singură. 

Mazarin se înclină: 

— Eu mă retrag, doamnă. Mi-e îngăduit să mai revin? 

— Da, dar mâine, până atunci abia am răgaz să mă 
liniştesc. 

Cardinalul luă mâna reginei, o sărută plin de galanterie şi 
se retrase. 

Îndată după plecarea lui, regina trecu în apartamentul 
fiului ei şi-l întrebă pe Laporte dacă regele s-a culcat. 
Laporte îi arăta cu mâna copilul care dormea. 

Anna de Austria urcă treptele pe care stătea înălţat patul 
şi îşi apropie buzele de fruntea încruntată a fiului ei, într-o 
dulce sărutare; apoi plecă la fel de tăcută cum venise, 
mulţumindu-se să-i spună valetului: 

— Caută, dragul meu Laporte, ca regele să se poarte mai 
prietenos faţă de cardinal, căruia şi el şi eu îi datorăm atât 
de mult. 

V, 

GASCON ŞI ITALIAN. 

În acest timp, cardinalul se întoarse în cabinetul său, la 
uşa căruia veghea Bernouin, pe care îl întrebă dacă nu s-a 


petrecut nimic nou şi dacă nu a sosit vreo veste. La 
răspunsul negativ al acestuia, îi făcu semn că poate să 
plece. 

Rămas singur, se duse şi deschise uşa dinspre coridor, apoi 
pe cea care dădea în anticameră; d'Artagnan, obosit, 
dormea pe o banchetă. 

— Domnule d'Artagnan! Murmură cardinalul cu o voce 
blândă. 

D'Artagnan nici nu se clinti. 

— Domnule d'Artagnan! Spuse el ceva mai tare. 

D'Artagnan dormea dus. Cardinalul se apropie şi-i atinse 
umărul cu vârful degetului. 

De astă dată, d'Artagnan tresări, se deşteptă şi, 
dezmeticindu-se, sări în picioare, ca un adevărat soldat în 
campanie. 

— lată-mă! Spuse el. Cine mă strigă? 

— Eu, zise Mazarin, cu chipul numai zâmbet. 

— Cer iertare EminenţeiVoastre, murmură d'Artagnan, 
dar eram frânt de oboseală. 

— Nu-mi cere iertare, domnule, rosti Mazarin. Ai obosit 
îndeplinind poruncile mele. 

D'Artagnan se minună de bunăvoința întipărită pe faţa 
ministrului. 

— Măi să fie! Rosti el printre dinţi. Oare-i adevărată zicala 
că norocul te ajunge în somn? 

— Vino cu mine, domnule! Glăsui Mazarin. 

— Haide-haide., îngână d'Artagnan pentru sine. Rochefort 
s-a ţinut de cuvânt; numai că pe unde dracu o fi ieşit? 

Şi scrută cu privirea cele mai mici unghere ale încăperii, 
dar nici urmă de Rochefort. 

— Domnule d'Artagnan, începu Mazarin, după ce se aşeză 
şi îşi găsi locul în fotoliul său. Mi-ai părut întotdeauna un om 
viteaz şi inimos. 

„Se prea poate, cugetă d'Artagnan, dar i-a trebuit cam 
mult timp să mi-o spună." 


Ceea ce nu-l împiedică să facă o adâncă plecăciune, drept 
răspuns la vorba măgulitoare a lui Mazarin. 

— Ei bine, urmă cardinalul, a venit clipa când însuşirile şi 
vrednicia dumitale trebuiesc folosite! 

Un fulger de bucurie se aprinse în ochii ofițerului, dar se 
stinse numaidecât, căci nu ştia unde vrea să ajungă 
Mazarin. 

— Porunciţi, monseniore! Zise el. Sunt gata să mă supun 
poruncii voastre. 

— Domnule d'Artagnan, continuă Mazarin, sub trecuta 
domnie ai săvârşit unele fapte mari. 

— EminenţaVoastră este prea bună aducându-și aminte. E 
adevărat, mi-am câştigat oarecare faimă în război. 

— Nu mă gândesc acum la faptele dumitale de arme, zise 
Mazarin. Cu toate că au făcut vâlvă, au fost lăsate în umbră 
de altele. 

D'Artagnan se arătă mirat. 

— Cum, n-ai nimic de spus? Întrebă Mazarin. 

— Aştept ca monseniorul să mă lămurească despre ce 
fapte e vorba, răspunse d'Artagnan. 

— E vorba de acea întâmplare. Ei, ştii prea bine ce vreau 
să spun. 

— Vai, nu ştiu, monseniore! Făcu d'Artagnan, pe de-a- 
ntregul nedumerit. 

— Eşti discret, cu atât mai bine. E vorba de o anumită 
întâmplare cu regina, de o anume podoabă, de o călătorie 
pe care ai făcut-o împreună cu trei prieteni ai dumitale. 

„He, he! Chicoti gasconul în sinea sa. Asta-i o capcană. Să 
mă ţin bine!" 

Şi făcu o mutră atât de mirată, încât şi Mondori sau 
Bellerose, cei doi comedieni de frunte ai vremii, l-ar fi 
pizmuit pentru ea. 

— Prea bine! Cuvântă Mazarin, râzând. Bravo! Mi s-a spus 
că eşti omul care-mi trebuie, şi pe bună dreptate. la să 
vedem, ce-ai putea face pentru mine? 


— Tot ceea ce EminenţaVoastră îmi va porunci să fac, 
spuse d'Artagnan. 

— Ai face oare pentru mine ceea ce ai făcut cândva pentru 
o regină? 

„Ce mai încolo şi încoace, cugetă d'Artagnan, ăsta vrea să 
mă tragă de limbă. Să-l văd unde bate. Ce naiba, doar nu-i 
mai şiret ca Richelieu!" 

— Pentru o regină, monseniore? Nu înţeleg. 

— Nu înţelegi că am nevoie de dumneata şi de cei trei 
prieteni ai dumitale? 

— De care prieteni, monseniore? 

— De cei trei prieteni ai dumitale de odinioară. 

— Odinioară, monseniore, răspunse d'Artagnan, n-aveam 
trei prieteni, aveam cincizeci. La douăzeci de ani te crezi 
prieten cu toată lumea. 

— Bine, bine, domnule ofiţer, murmură Mazarin. Discreţia 
e un lucru frumos; dar astăzi ar putea să-ţi pară rău că ai 
fost prea discret într-o vreme. 

— Monseniore, Pitagora îşi punea discipolii să nu scoată o 
vorbă cinci ani de zile, anume ca să-i înveţe sa tacă. 

— Şi dumneata n-ai scos o vorbă timp de douăzeci de ani, 
domnule. Cu cincisprezece ani mai mult decât un filosof 
pitagorician, ceea ce mi se pare destul de cuminte. 
Vorbeşte, dar, astăzi, căci regina însăşi te dezleagă de 
jurământ. 

— Regina! Exclamă d'Artagnan, de astă dată cu o uimire 
câtuşi de puţin prefăcută. 

— Da, regina! Şi drept dovadă că-ţi vorbesc în numele ei, 
mi-a cerut să-ţi arat acest diamant pe care spune că-l 
cunoşti şi pe care l-a răscumpărat de la domnul des Essarts. 

Mazarin întinse mâna şi ofiţerul oftă, recunoscând inelul 
pe care regina i-l dăruise în seara balului de la Primărie. 

— E adevărat, zise d'Artagnan. Cunosc diamantul, era al 
reginei. 

— Vezi bine deci că îţi vorbesc în numele ei. De aceea, 
răspunde-mi deschis, nu are rost să te mai prefaci. Ţi-am 


spus şi îţi repet: ţi-e norocul în joc. 

— Pe legea mea că am mare nevoie de el, monseniore! 
EminenţaVoastră m-a dat uitării atâta vreme! 

— Ne trebuie doar opt zile ca să îndreptăm lucrurile. 
Dumneata eşti aici, dar unde-ţi sunt prietenii? 

— Habar n-am, monseniore. 

— Cum adică, habar n-ai? 

— Foarte simplu. Ne-am despărţit de-o veşnicie, fiindcă 
toţi trei s-au lăsat de armată. 

— Şi unde ai să-i regăseşti? 

— Oriunde ar fi. Asta mă priveşte. 

— Bine! De ce ai nevoie? 

— Am nevoie de bani, monseniore, atâţia câţi o să 
trebuiască pentru treburile noastre. Mi-aduc bine aminte 
de câte ori am fost ţintuiţi în loc din pricina banilor, şi fără 
să vând diamantul ăsta, pe care m-am văzut silit să-l vând, 
am fi rămas în drum. 

— Drace! Bani, şi încă mulţi bani! Bombăni Mazarin. Văd 
că nu te încurci, domnule ofiţer! Dar dumneata ştii că 
vistieria regelui e goală? 

— Atunci, faceţi ca mine, monseniore: vindeţi diamantele 
coroanei. Zău, n-are rost să ne tânguim, obrazul subţire cu 
cheltuială se ţine. 

— Ei bine, consimţi Mazarin, vom încerca să-ţi facem pe 
voie. 

„Richelieu, îşi zise d'Artagnan în sinea lui, mi-ar fi pus 
numaidecât în mână cinci sute de pistoli, şi asta doar pentru 
început." 

— Prin urmare, vei fi omul meu? 

— Da, numai să se învoiască şi prietenii mei. 

— Şi dacă ei nu se învoiesc, m-aş putea bizui pe 
dumneata? 

— De unul singur n-am făcut niciodată nimic, răspunse 
d'Artagnan, clătinând din cap. 

— Atunci du-te şi caută-i. 


— Ce să le spun ca să-i hotărăsc să slujească pe 
EminenţaVoastră? 

— Dumneata îi cunoşti mai bine decât mine. Firea 
fiecăruia îţi va spune ce să făgăduieşti. 

— Şi ce să făgăduiesc? 

— Să mă slujească aşa cum au slujito pe regină şi eu voi şti 
să-i răsplătesc ca nimeni altul. 

— Ce aşteptaţi de la noi? 

— Totul, de vreme ce se pare că totul vă stă în putinţă. 

— Monseniore, atunci când ai încredere în oameni şi vrei 
să aibă şi ei încredere în tine, se cuvine să le dai lămuriri 
mai amănunțite decât binevoieşte să facă EminenţaVoastră. 

— Fii liniştit, rosti Mazarin. În clipa când vom purcede la 
fapte, vei afla tot ce gândesc. 

— Şi până atunci? 

— Răbdare, şi caută-ţi prietenii. 

— Monseniore, poate ca nici nu se află în Paris, ba asta-i 
aproape sigur, aşa că va trebui s-o pornesc la drum. Nu 
sunt decât un prea sărac locotenent de muşchetari şi, ca să 
călătoresc, îţi trebuiesc bani mulţi. 

— Intenţia mea, spuse Mazarin, nu este să baţi la ochi 
zvârlind banii în dreapta şi-n stânga. Planurile mele cer ca 
totul să se petreacă în taina; orice zarvă le-ar dăuna. 

— Totuşi, monseniore, mi-e cu neputinţă să mă avânt la 
drum cu solda mea, mai ales că de trei luni încoace n-am 
văzut lăscaie din soldă; şi cu economiile mele, nici atât, 
fiindcă de douăzeci de ani de când port haina ostăşească, 
nu mă ştiu să fi pus ceva deoparte; n-am agonisit decât 
datorii. 

Mazarin ramase pe gânduri câteva clipe, ca şi când o luptă 
cumplită s-ar fi dat într-însul; pe urmă se apropie de un 
scrin ferecat cu o triplă încuietoare şi scoase la iveală o 
pungă, pe care o cântări de două-trei ori în palmă înainte să 
o dea lui d'Artagnan. 

— "Ţine, spuse el cu un oftat. Să ai de drum. 


„Dacă-s dubloni spanioli sau chair scuzi de aur, chibzui 
d'Artagnan în sinea lui, o să facem treabă bună împreună şi 
de-acum înainte." 

Şi, înclinându-se, îşi afundă punga în buzunaru-i încăpător. 

— Va să zică ne-am înţeles, încheie cardinalul. Porneşti la 
drum. 

— Da, monseniore. 

— Ai grijă şi scrie-mi în fiecare zi, ca să am veşti despre ce 
faci. 

— N-am să uit, monseniore. 

— Foarte bine. A, nu-mi spui numele prietenilor dumitale? 

— Numele prietenilor mei? Repetă d'Artagnan cu o fărâmă 
de nelinişte. 

— Fireşte. Dumneata pleci să-i cauţi şi, în acest timp, 
întreb şi eu de ei, poate că aflu ceva. 

— Contele de la Fere, zis şi Athos; domnul du Vallon, zis şi 
Porthos, şi cavalerul d'Herblay, astăzi abatele d'Herblay, zis 
şi Aramis. 

Cardinalul surâse. 

— Nişte cadeți care au intrat în rândul muşchetarilor sub 
nume de împrumut, vrând să nu-şi compromită numele de 
familie. Spadă lungă şi pungă uşoară; cunoaştem asta. 

— Dacă Dumnezeu vrea ca aceste spade să treacă în 
slujba EminenţeiVoastre, îndrăznesc să mărturisesc o 
dorinţă, anume ca punga monseniorului să se uşureze de 
astă dată, şi a lor să prindă cheag; căci cu aceşti trei 
bărbaţi şi cu mine, EminenţaVoastră poate să zguduie toată 
Franţa şi chiar toată Europa, dacă asta-i va fi pe plac. 

— Gasconii aceştia sunt aproape tot atât de lăudăroşi ca şi 
italienii, râse Mazarin. 

— Oricum, îi întrec în mânuirea spadei, replică d'Artagnan 
cu un surâs asemănător. 

Şi plecă după ce ceru o permisie, pe care Mazarin i-o dădu 
pe loc, semnând el însuşi hârtia. 

Abia ajuns afară, se apropie de un felinar ce lumina în 
curte şi se uită cu grabă în pungă. 


— Scuzi de argint! Exclamă el, plin de dispreţ. Eram sigur. 
Oh, Mazarin, Mazarin, văd că n-ai încredere în mine! Cu 
atât mai rău! Asta o să-ţi poarte ghinion! 

În acest timp, cardinalul îşi freca mâinile. 

— O sută de pistoli! Murmură el. Numai o sută de pistoli! 
Pentru o sută de pistoli am aflat un secret pe care Richelieu 
l-ar fi plătit cu douăzeci de mii de scuzi. Fără să mai pun la 
socoteală diamantul - şi cardinalul se uită drăgăstos la 
inelul pe care îl păstrase pentru sine, în loc să i-l dea lui 
d'Artagnan. Fără să mai pun la socoteală diamantul, care 
face pe puţin zece mii de livre. 

Şi se întoarse în odaia lui, încântat peste măsură de 
această seara care îi adusese un atât de frumos câştig; puse 
inelul într-o casetă plină cu fel de fel de briliante, căci 
cardinalului îi plăceau pietrele scumpe, apoi îl chemă pe 
Bernouin să-l dezbrace; fără să mai ia în seamă larma care 
răbufnea din când în când până la el şi împuşcăturile ce mai 
răsunau în cuprinsul Parisului, deşi era aproape de miezul 
nopții. 

În vremea asta, d'Artagnan se îndrepta spre strada 
Tiquetonne, spre hanul „La Căpriţa", unde locuia. 

Să povestim pe scurt cum a ajuns d'Artagnan să-şi aleagă 
această locuinţă. 

VI. 

D'ARTAGNAN LA PATRUZECI DE ANI. 

Vai! Din vremea când, în romanul nostru Cei trei 
muşchetari, l-am părăsit pe d'Artagnan, în strada 
Fossoyeurs, 12, s-au petrecut o groază de lucruri şi, mai cu 
seamă, s-au scurs o groază de ani. 

D'Artagnan se arătase la înălţimea împrejurărilor, dar 
împrejurările nu-l ajutaseră pe d'Artagnan. Cât timp fusese 
înconjurat de prietenii săi, d'Artagnan rămăsese plin de 
tinereţe şi poezie; era una din acele firi pătrunzătoare şi 
iscusite care îşi însuşesc cu uşurinţă calităţile celor din jur. 
Athos îi dădea din măreţia sa, Porthos din vioiciune, Aramis 
din eleganţă. Dacă ar fi trăit mai departe în tovărăşia lor, 


d'Artagnan ar fi ajuns un om superior. Athos îl părăsi cel 
dintâi pentru a se retrage la o moşioară, moştenită în 
apropiere de Blois; Porthos, al doilea, pentru a se căsători 
cu văduva avocatului, în sfârşit; Aramis, al treilea, pentru a 
îmbrăca haina monahală şi a deveni abate. Din această 
clipă, d'Artagnan, care părea să-şi fi legat soarta de soarta 
celor trei prieteni ai săi, se văzu singur şi slab, fără curaj să 
se avânte pe drumul unei cariere în care simţea că nu va 
putea ajunge departe decât dacă prietenii săi i-ar fi dăruit, 
ca să spunem aşa, câte o fărâmă din harul pe care cerul îl 
hărăzise fiecăruia. 

Şi astfel, deşi devenise locotenent de muşchetari, 
d'Artagnan se simţea şi mai singur; nu era de neam atât de 
mare ca Athos, pentru ca uşile nobilimii să se deschidă în 
faţa lui; nu era atât de vanitos ca Porthos, pentru ca să-şi 
dea aere că e primit în înalta societate; nu era atât de 
gentilom ca Aramis, pentru ca să-şi păstreze o eleganţă 
înnăscută, izvorând din însăşi fiinţa lui. O bucată de vreme, 
amintirea încântătoare a doamnei Bonacieux sădi un dram 
de poezie în cugetul tânărului locotenent; dar, ca toate 
lucrurile de pe lumea asta, amintirea-i trecătoare se şterse 
încet-încet din mintea lui; viaţa de garnizoană se vădeşte 
neîndurătoare, chiar şi cu sufletele cele mai alese. Dintre 
cele două firi opuse ce împlineau personalitatea lui 
d'Artagnan, treptat latura materială învinse şi, pe nesimţite, 
fără să-şi dea nici el singur seama, trăind veşnic viaţa de 
garnizoană, veşnic în lupte, veşnic pe cal, d'Artagnan 
ajunse (nu ştiu cum se spunea asta pe atunci) ceea ce 
numim astăzi un adevărat soldăţoi. 

Nu că şi-ar fi pierdut iscusinţa-i înnăscută - nici 
pomeneală. Dimpotrivă, ea sporise, sau cel puţin părea cu 
atât mai de mirare, sub înfăţişarea-i niţel cam grosolană; 
numai că d'Artagnan îşi folosea iscusinţa în lucrurile mici 
ale vieţii şi nu în cele mari; o folosea pentru bunul trai, aşa 
cum îl înţeleg îndeobşte soldaţii, adică să ai culcuş bun, 
masă bună, gazdă bună. 


Şi, de şase ani încheiaţi, d'Artagnan găsise toate astea în 
strada Tiquetonne, la hanul „La Căpriţa". 

Chiar de la începutul şederii sale aici, stăpâna casei, o 
tânără şi frumoasă flamandă de vreo douăzeci şi cinci sau 
douăzeci şi şase de ani, se îndrăgostise lulea de el; şi după 
ce se văzură tare stânjeniţi un timp în dragostea lor de 
către un soţ care nu înţelegea să închidă ochii şi pe care 
d'Artagnan se prefăcu de zece ori că e gata să-l străpungă 
cu spada, într-o bună dimineaţă soţul se făcu nevăzut, 
luându-şi lumea în cap, după ce vânduse pe ascuns vreo 
câteva butoaie cu vin şi adunase banii şi bijuteriile din casă. 
L-au crezut mort; mai cu seamă nevastă-sa, care se 
mângâia la gândul dulce al văduviei, susţinea sus şi tare că 
a dat ortul popii. Într-un târziu, la vreo trei ani de când 
dura legătura lor, pe care d'Artagnan se feri să o rupă, 
găsind an de an casa şi iubita mai îmbietoare, fiindcă una-l 
păsuia de alta, ibovnica avu nemaipomenita pretenţie de a 
deveni soţie şi-i ceru să o ia de nevastă. 

— Ce-ţi veni?! Mormăi d'Artagnan. Asta-i bigamie, puicuţo! 
Nici să nu-ţi treacă prin minte. 

— Păi el a murit, sunt sigură. 

— Era un ăla tare sucit şi-o să vină îndărăt ca să ne atârne 
în ştreang. 

— Lasă, dacă vine, îl omori; tu eşti atât de viteaz şi de 
îndemânatic! 

— La naiba, sufleţelule, se cheamă că tot ştreangul mă 
paşte! 

— Va să zică, nu vrei? 

— Şi încă cum! Nici în ruptul capului! 

Frumoasa hangiţă rămase zdrobită. Ar fi fost bucuroasă să 
facă din d'Artagnan nu numai soţul, ci şi Dumnezeul ei: era 
un bărbat atât de chipeş şi avea o mustață atât de falnică! 

Către cel de al patrulea an al legăturii lor, veni expediţia 
din Franche-Comte. D'Artagnan fu vestit că va lua parte la 
luptă şi se pregăti de plecare. Acasă, jale mare, şiroaie 
nesfârşite de lacrimi, jurăminte de a rămâne credincioasă; 


şi totul din partea gazdei, bineînţeles. D'Artagnan era prea 
nobil din fire ca să făgăduiască ceva; de aceea nu făgădui 
decât că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să sporească 
gloria numelui său. 

În privinţa asta, cunoaştem curajul lui d'Artagnan; el 
înfruntă primejdia ca nimeni altul şi, avântându-se în 
fruntea companiei sale, primi un glonţ în piept, care-l culcă, 
cât era de lung, pe câmpul de bătaie. Fu văzut căzând de pe 
cal, dar nimeni nu-l văzu ridicându-se; fu crezut mort, şi toţi 
cei care râvneau să-i ia gradul aruncară la întâmplare o 
vorba, cum că într-adevăr a fost răpus. Crezi lesne ceea ce 
doreşti cu tot dinadinsul; or, în oştire, de la generalii de 
divizie, care doresc moartea generalului de armată şi până 
la soldaţi, care doresc moartea caporalilor, fiecare în parte 
doreşte moartea cuiva. 

Numai că d'Artagnan nu era omul care să-şi dea duhul cu 
una cu două. După ce zăcu fără cunoştinţă pe câmpul de 
bătaie sub arşiţa zilei, răcoarea nopţii îl ajută să-şi vină în 
fire; ajunse într-un saţ, bătu la poarta celei mai frumoase 
case, fu primit cum sunt primiţi întotdeauna şi peste tot 
francezii, chiar atunci când sunt răniţi, fu îngrijit, răsfăţat, 
pus pe picioare şi, într-o bună zi, mai zdravăn ca oricând, 
luă drumul Franţei şi, odată în Franţa, luă drumul Parisului, 
şi, odată la Paris, apuca spre strada Tiquetonne. 

D'Artagnan găsi însă la el în odaie un cuier ticsit cu haine 
bărbăteşti, care ocupa tot peretele; numai spada lipsea. 

— Uite că s-a întors, zise el. Cu atât mai rău şi cu atât mai 
bine. 

Nici vorbă că d'Artagnan se gândea tot la bărbatul 
hangiţei. Căută să afle noutăţi; alt băiat de alergătură, altă 
slujnică. Stăpâna casei era plecată la plimbare. 

— Singură? Întrebă d'Artagnan. 

— Cu domnu'! 

— Va să zică, domnu' s-a întors. 

— Fireşte că s-a întors, răspunse naiv slujnica. 


„Dacă aş avea bani, cugetă d'Artagnan, mi-aş vedea de 
drum; dar cum n-am lăscaie, trebuie să rămân pe loc şi să 
urmez poveţele gazdei mele, spulberând planurile 
conjugale ale acestei năluci nepoftite." 

Abia isprăvi acest sfat cu sine, ceea ce dovedeşte că în 
împrejurările însemnate ale vieţii nimic nu este mai firesc 
decât a vorbi cu tine însuţi, când slujnica, rămasă la pândă 
lângă uşă, strigă deodată: 

— Uite, tocmai vine şi doamna cu domnu'! 

D'Artagnan aruncă o privire în lungul străzii şi văzu într- 
adevăr ivindu-se de după colţul străzii Montmartre pe 
hangiţă, atârnată de braţul unui coşcogeamitea elveţian, 
care călca legănându-se cu nişte aere care-i amintea cu 
farmec de Porthos, vechiul său prieten. 

„Asta-i domnul? Îşi zise d'Artagnan. Oho, îmi pare că a 
crescut, nu glumă!" 

Şi se aşeză în încăpere, undeva la vedere. 

De cum trecu pragul, hangiţa îl văzu şi dădu un mic țipăt. 

Socotind că a fost recunoscut, d'Artagnan se ridică, se 
repezi la ea şi o sărută cu dragoste. 

Elveţianul holba ochii buimăcit la hangiţă, care se făcu 
albă ca varul la faţă. 

— Oh, dumneata eşti, domnule! Ce vrei de la mine? 
Îngăimă ea, pradă unei tulburări fără de seamăn. 

— Domnul e vărul tău? Fratele tău? Întrebă d'Artagnan, 
jucându-şi rolul cu o linişte nemaiînchipuită. 

Şi fără să aştepte răspunsul, se aruncă în braţele 
elveţianului, care rămase ca un sloi de gheaţă. 

— Cine-i omul ăsta? Întrebă el. 

Hangiţa nu-i răspunse decât prin hohote de plâns. 

— Cine-i elveţianul ăsta? Stărui d'Artagnan. 

— Domnul vrea să mă ia de nevastă, îngăimă hangiţa 
printre sughiţuri. 

— În sfârşit, va să zică ţi-a murit bărbatul, ai? 

— Ce pasă la tine? Sări cu gura elveţianul. 


— Pasă grozav la mine, i-o întoarse d'Artagnan. Asta 
fiindcă nu poţi s-o iei pe doamna de nevastă fără 
consimţământul meu şi. 

— Şi? Făcu elveţianul. 

— Şi. Eu nu-mi dau consimţământul, spuse muşchetarul. 

Elveţianul se făcu roşu ca sfecla la faţă; purta o frumoasă 
uniformă cu fireturi aurite, în timp ce d'Artagnan avea pe 
umeri un fel de pelerină cenuşie; elveţianul era un lungan 
de vreo şase picioare, d'Artagnan dacă avea cinci; 
elveţianul se credea la el acasă şi d'Artagnan i se părea un 
nepofitit. 

— Frei tu bleci de-aici? Se răţoi elveţianul, bătând furios 
din picior, ca unul care îşi iese de-a binelea din fire. 

— Eu? Nici gând! Replică d'Artagnan. 

— Să trimitem după ajutor, altfel nu-i chip, se trezi vorbind 
un băiat, care nu putea să priceapă cum de cutează 
omuleţul acesta să înfrunte un asemenea găligan. 

— Tu?! Izbucni d'Artagnan, căruia începuse să i se 
zburlească părul în cap de furie, apucând băiatul de urechi. 
Tu să faci bine şi să stai locului, auzi, că de nu, îţi rup 
urechile. Cât despre mătăluţă, măreț urmaş al lui Wilhelm 
Tell, du-te şi strânge-ţi boarfele de la mine din odaie, fiindcă 
mă stingheresc, şi şterge-o la iuţeală de-ţi caută alt han. 

Elveţianul pufni într-un râs zgomotos. 

— Eu să pleci! Făcu el. Şi bentru ce? 

— Aha, aşa! Bombăni d'Artagnan. Văd că înţelegi 
franţuzeşte. Haide, vino sa ne plimbăm niţel împreună, că 
te lămuresc eu. 

Hangiţa, care îl ştia pe d'Artagnan o spadă fără pereche, 
puse pe boceală şi începu să-şi smulgă părul din cap. 

D'Artagnan se întoarse către frumoasa cu faţa scăldată în 
lacrimi. 

— Ei, atunci dă-l afară, cucoană! Spuse el. 

— Pah! Exclamă elveţianul, care avusese nevoie de un 
răgaz ca să-şi dea seama ce vor să însemne cuvintele lui 


d'Artagnan. Pah! Mai întâi cine este tumneata de spune la 
mine să blimb cu tumneata? 

— Sunt locotenent al muşchetarilor maiestăţii-sale, rosti 
d'Artagnan. Adică superiorul tău în toate. Dar cum aici nu-i 
vorba de grad, ci de un loc de şedere, ştii obiceiul. Haide să 
ţi-l dobândeşti pe al tău! Cine se întoarce primul ia în 
stăpânire şi odaia. 

Cu toate văicărelile hangiţei, d'Artagnan îl trase afară pe 
elveţian; ea îşi simţea inima cumpănind către vechea-i 
dragoste, deşi nu s-ar fi supărat să-i dea o lecţie acestui 
înfumurat de muşchetar, care o jignise refuzându-i mâna. 

Cei doi potrivnici apucară spre maidanele din apropiere de 
Montmartre. Tocmai se lăsa întunericul când ajunseră 
acolo; d'Artagnan îl rugă cu frumosul pe elveţian să-i lase 
lui camera şi să nu se mai întoarcă la han; dar acesta dădu 
din cap în semn ca nu se învoieşte şi îşi trase spada. 

— Atunci o să te culci aici, spuse d'Artagnan. Cam păcătos 
culcuşul, dar nu-i vina mea, tu ţi l-ai ales. 

Şi la aceste cuvinte, trase şi el spada, încrucişând-o cu a 
celuilalt. 

Avea de-a face cu un braţ vânjos, numai că iscusinţa sa era 
mai presus de orice forţă. Spada neamţului nu ajungea s-o 
întâlnească pe a muşchetarului; elveţianul primi două 
lovituri, dar din pricina frigului nici nu apucă să-şi dea 
seama, în schimb, pierderea de sânge şi slăbiciunea ce-l 
cuprinse îl siliră să se aşeze. 

— Aha! Strigă d'Artagnan. Nu ţi-am spus? Ei, ce ispravă ai 
făcut, îndărătnicule! Noroc că povestea asta n-o să te sâcâie 
decât cincisprezece zile. Rămâi aici, o să-ţi trimit hainele 
prin băiatul de la han. La revedere! A, să nu uit: du-te să 
stai „La Mâţa care toarce", pe strada Montorgueil; acolo ai 
mâncare pe cinste, dacă-i tot hangiţa dinainte. Adio! 

Şi cu asta, se întoarse voios nevoie mare acasă; se ţinu de 
vorbă şi trimise boarfele elveţianului, pe care băiatul îl găsi 
stând în acelaşi loc unde îl lăsase d'Artagnan, buimac încă 
de îndrăzneala potrivnicului său. 


Băiatul de corvoadă, hangiţa şi toată casa arătară faţă de 
d'Artagnan aceeaşi grijă pe care ar fi arătat-o faţă de 
Hercule, dacă acesta s-ar fi întors pe pământ, ca să-şi ia de 
la capăt cele douăsprezece munci ale sale. 

Dar când rămase între patru ochi cu hangiţa, muşchetarul 
îi spuse: 

— Acum, frumoasă Magdalenă, ştii ce distanţă e între un 
elveţian şi un muşchetar; cât despre tine, tu te-ai purtat ca 
o crâşmăriţă. Cu atât mai rău pentru tine, fiindcă din 
pricina asta pierzi şi prețuirea, şi prezenţa mea. L-am 
alungat pe elveţian ca să te umilesc, dar de rămas nu mai 
rămân aici, nu stau într-o casă pe care o dispreţuiesc. Hei, 
băiete! Vezi să-mi duci lucrurile la „Baraca dragostei", pe 
strada Bourdonnais. Rămâi cu bine, doamnă! 

Se pare că d'Artagnan rosti aceste cuvinte pe cât de 
semeţ, pe atât de înduioşător. Hangiţa se aruncă la picioare, 
cerându-i iertare şi căutând să-l oprească, cu o dulce 
străşnicie. Ce să spunem mai mult? Frigarea se învârtea, 
focul trosnea în sobă, frumoasa Magdalena plângea; 
foamea, frigul şi dragostea îl năpădiră pe d'Artagnan toate 
deodată; şi el iertă; iar după ce iertă, nu se mai gândi la 
plecare. 

lată cum a ajuns d'Artagnan să şadă la hanul „La Căpriţa'“, 
pe strada Tiquetonne. 

VII. 

D'ARTAGNAN SE AFLĂ ÎN ÎNCURCĂTURĂ, DAR UNA 
DINTRE VECHILE NOASTRE CUNOŞTINŢE II VINE ÎN 
AJUTOR. 

D'Artagnan păşea îngândurat spre casă, simțind cu 
încântare în buzunar punga cardinalului Mazarin şi 
cugetând la minunatul diamant care fusese cândva al lui şi 
pe care îl văzuse o clipă scânteind în degetul primului 
ministru. 

„Dacă diamantul ăsta îmi pică iar într-o zi în mână - îşi 
zicea el - îl fac bani numaidecât, îmi cumpăr vreo câteva 
proprietăţi în jurul castelului, care-i o clădire de toată 


frumuseţea dar care n-are decât o grădină abia cât cimitirul 
Inocenţilor, şi-aştept acolo, plin de măreție, ca vreo bogată 
moştenitoare, cucerita de chipoşenia mea, să vină să mă ia 
de bărbat; pe urmă o să am trei feciori; din primul fac un 
mare senior ca Athos; dintr-al doilea - un soldat falnic ca 
Porthos; dintr-al treilea - un abate grațios ca Aramis. Zău, 
atunci o să fie de o sută de ori mai bine decât azi, cu viaţa 
pe care o duc; numai că, din nenorocire, Mazarin ăsta e un 
netrebnic şi nu se lipseşte el de diamant pentru mine." 

Ce-ar fi spus oare d'Artagnan dacă ar fi ştiut că Mazarin 
primise diamantul de la regină anume ca să i-l înapoieze? 

Ajungând în strada Tiquetonne se pomeni martor la o 
mare foială şi zarvă; în apropiere de casa lui era o 
îmbulzeală grozavă. 

— Oho! Exclamă el. Să fi luat foc hanul „La Căpriţa", ori 
bărbatul frumoasei Magdalena s-a întors cu adevărat? 

Nu era niciuna, nici alta; apropiindu-se, d'Artagnan băgă 
de seamă că mulţimea nu se adunase în faţa hanului, ci a 
casei vecine. Unii strigau, alţii alergau cu făclii în mână, la a 
căror lumină d'Artagnan zări uniforme. 

Întrebă ce s-a întâmplat. 

Cineva îi răspunse ca un burghez, cu o ceată de vreo 
douăzeci de prieteni de-ai lui, a atacat o trăsură escortată 
de gărzile domnului cardinal, dar că ostaşii au primit 
întăriri şi burghezii au fost puşi pe fugă. Căpetenia lor s-a 
făcut nevăzută în casa vecină cu hanul şi acum ostaşii 
cercetau casa. 

În tinereţe, d'Artagnan ar fi alergat oriunde vedea 
uniforme, gata să dea ajutor ostaşilor împotriva 
burghezilor, dar acum nu se mai înflăcăra cu uşurinţa de 
altădată; de altfel, avea în buzunar suta de pistoli a 
cardinalului şi nu-i ardea să se amestece într-o asemenea 
vânzoleală. 

Din pricina asta intră în han fără să mai întrebe nimic. 

Altădată, d'Artagnan ţinea să ştie totul, în orice 
împrejurare; acum socotea întotdeauna că ştie destul. 


Frumoasa Magdalena nu-l aştepta, crezând că-şi va 
petrece noaptea la Luvru, aşa cum îi spusese; şi se bucură 
nespus de întoarcerea-i neprevăzută, cu atât mai mult cu 
cât murea de frică din pricina celor ce se petreceau în 
stradă şi nu avea în preajmă-i nici un elveţian care să o 
apere. 

Ea ar fi vrut să stea la taifas împreună şi să-i istorisească 
totul de-a fir a păr; dar d'Artagnan îi spuse să-i trimită masa 
în odaie şi să adauge şi o sticlă de Bourgogne din cel vechi. 

Frumoasa Magdalena era învățată să se supună 
milităreşte, adică la un semn. De astă dată, d'Artagnan 
catadicsise să-i vorbească, aşa că i se făcu pe voie cu îndoită 
grabă. 

D'Artagnan luă cheia şi lumânarea şi se urcă în odaie la el. 
Ca să nu dăuneze treburilor hanului, se mulţumise cu o 
odaie la al patrulea cat. Respectul pe care îl purtăm 
adevărului ne sileşte să spunem că încăperea cu pricina se 
afla chiar sub streaşină şi chiar sub acoperiş. 

Aici era cortul lui Ahile. D'Artagnan se închidea aici, în 
odaie, atunci când voia, prin absenţa lui, să o pedepsească 
pe frumoasa Magdalena. 

Cea dintâi grijă fu să închidă într-un vechi scrin, cu 
încuietoare nouă, punga cu banii pe care nu mai avea 
nevoie să-i numere ca să-şi dea seama câţi sunt; apoi, cum 
după o clipă i se aduse mâncarea şi sticla cu vin, spuse 
băiatului să plece, închise uşa şi se aşeză la masă. 

Asta nu ca să cugete, aşa cum s-ar putea crede, căci 
d'Artagnan socotea că fiece lucru trebuie făcut la vremea 
lui dacă vrei să-l faci ca lumea. 

Îi era foame; mâncă şi, după ce mâncă, se culcă. 
D'Artagnan nu era nici dintre cei ce cred că noaptea e un 
sfetnic bun; noaptea d'Artagnan dormea. În schimb, 
dimineaţa, vioi şi cu mintea limpede, îi veneau cele mai 
grozave idei. De multă vreme nu mai avusese prilejul să se 
gândească dimineaţa, dar dormise întotdeauna peste 
noapte. 


Se deşteptă în zorii zilei, sări din aşternut, plin de o 
hotărâre cu adevărat ostăşească, şi începu să se plimbe 
preocupat în jurul odăii. 

— În '43, zise el, cu vreo şase luni înainte de moartea 
răposatului cardinal, am primit o scrisoare de la Athos. 
Unde a fost asta? Să vedem. Aha, la asediul de la Besancon, 
mi-aduc aminte. Era în tranşee. Ce-mi scria? Că trăieşte la o 
moşioară, da, întocmai aşa, la o moşioară; dar unde? Tocmai 
asta citeam când o rafală de vânt mi-a smuls scrisoarea din 
mână. Altădată m-aş fi năpustit s-o caut, cu toate că vântul o 
purtase într-un loc descoperit ca-n palmă. Dar tinereţea e 
un mare cusur. Atunci când nu mai eşti tânăr. Şi-am lăsat 
scrisoarea să le ducă plocon spaniolilor adresa lui Athos, cu 
care ei n-aveau ce face şi pe care ar fi trebuit să mi-o 
trimită îndărăt. Aşa că să nu mă mai gândesc la Athos. Ia să 
vedem. Porthos. 

. Am primit o scrisoare de la el: mă poftea la o mare 
vânătoare pe moşia lui, hotărâtă pentru luna septembrie 
1646. Din nenorocire, cam în vremea aia eram la Bearn, 
fiindcă murise tata, şi mi-au trimis scrisoarea acolo: numai 
c-a ajuns după plecarea mea. Şi a pornit-o pe urma mea, 
ajungând la Montmedy la vreo câteva zile după ce eu 
părăsisem oraşul. Într-un târziu, în aprilie, m-a găsit: dar 
cum m-a găsit abia în aprilie 1647 şi invitaţia era pentru 
septembrie '46, m-am lăsat păgubaş. Ei, să căutăm 
scrisoarea asta, trebuie să fie printre actele mele de 
proprietate. 

D'Artagnan deschise o veche casetă care zăcea într-un colţ 
al încăperii, plină cu pergamente privitoare la pământurile 
familiei d'Artagnan, înstrăinate cu toatele de vreo două sute 
de ani, şi scoase un strigăt de bucurie: recunoscu îndată 
scrisul mare al lui Porthos şi, ceva mai jos, câteva rânduri 
mâzgălite de mâna uscată a demnei sale consoarte. 

Nu-şi mai pierdu vremea să citească scrisoarea: îi 
cunoştea cuprinsul; căută degrabă adresa. 

Adresa era: castelul du Vallon. 


Porthos uitase să mai adauge vreo lămurire. În mândria 
sa, credea că toată lumea trebuie să ştie unde se află 
castelul căruia el îi dăduse numele. 

— Să-l ia naiba de înfumurat! Izbucni d'Artagnan. A rămas 
neschimbat. Cu toate astea, mi-ar fi convenit de minune să- 
ncep cu el, dat fiind că n-are nevoie de parale, el care a 
moştenit opt sute de mii de livre de la jupân Cogquenard. Va 
să zică aşa, pe cel mai bun dintre ei ia-l de unde nu-i! Athos 
s-o fi prostit din pricina băuturii. Cât despre Aramis, ăsta 
trebuie că s-a cufundat în rugăciune. 

D'Artagnan îşi aruncă încă o dată ochii pe scrisoarea lui 
Porthos. Avea un post-scriptum, şi acest post-scriptum 
glăsuia: „Scriu cu aceeaşi poftă vrednicului nostru prieten 
Aramis, la el, la mânăstire." 

— La el la mânăstire"! Da, dar care mânăstire? Sunt două 
sute de mânăstiri în Paris şi vreo trei mii în Franţa. Şi-apoi, 
poate că-n clipa când a intrat la mânăstire şi-a schimbat 
pentru a treia oară numele. Ah, dacă n-aş fi un ageamiu 
într-ale teologiei şi mi-aş aminti barem de subiectul tezei 
despre care vorbea cu atâta pricepere la Crevecoeur cu 
preotul din Montdidier şi cu superiorul iezuiţilor, aş şti ce 
doctrină îndrăgeşte şi mi-aş da seama cărui sfânt a putut 
să-şi închine viaţa. Hm, dar dacă m-aş duce la cardinal şi i- 
aş cere o hârtie la mâna ca să intru în orice mânăstire, 
chiar şi-n alea de călugăriţe? Ar fi o idee şi poate că aşa l-aş 
găsi pe undeva precum Ahile. Da, numai că asta ar însemna 
să-mi recunosc de la început neputinţa şi-aş pierde pe loc 
încrederea cardinalului. Cei mari nu sunt recunoscători 
decât dacă faci imposibilul pentru ei. „Dacă asta era cu 
putinţă, spun ei, aş fi făcut-o singur." Şi cei mari au 
dreptate. Ia stai puţin, să vedem. Am primit o scrisoare şi 
de la el, dragul meu prieten, dovadă că-mi cerea chiar un 
mic serviciu, pe care i l-am şi făcut. Ah, da! Dar unde-oi fi 
pus scrisoarea? D'Artagnan se gândi puţin, apoi se duse 
spre cuier, unde-i atârnau hainele vechi; căută vestonul pe 
care îi purtase în 1648 şi, cum era ordonat din fire, îl găsi la 


locul ştiut. Scotoci prin buzunare şi scoase la iveală o foaie 
de hârtie: era tocmai scrisoarea lui Aramis. 

„Domnule d'Artagnan - scria el - află că am avut o ceartă 
cu un oarecare gentilom, care mi-a dat întâlnire astă-seară, 
în Piaţa legală; cum sunt om al bisericii şi întâlnirea ar 
putea să-mi dăuneze, dacă aş destăinui-o altuia decât unui 
prieten atât de sigur ca dumneata, îţi scriu ca să mă 
însoţeşti. 

Voi intra prin strada Neuve-Sainte-Catherine; sub al doilea 
felinar, pe dreapta, îţi vei găsi adversarul. Eu, cu al meu, voi 
fi sub al treilea. 

Al dumitale, 

ARAMIS" 

De astădată - nici un cuvânt de rămas bun. D'Artagnan 
încercă să-şi adune amintirile; se dusese la întâlnire, îşi 
întâlnise adversarul, al cărui nume nu l-a aflat niciodată, îi 
străpunse braţul cu o straşnică lovitură de spadă şi apoi se 
apropiase de Aramis, care isprăvise lupta şi venea spre el. 

— Gata! I-a spus Aramis. Cred că l-am ucis, neobrăzatul. 
Dar, dragă prietene, dacă ai nevoie de mine, ştii că-ţi sunt 
devotat trup şi suflet. 

Şi Aramis i-a strâns mâna şi s-a pierdut pe sub arcade. 

Prin urmare nu ştia despre Aramis mai multe decât ştia 
despre Athos şi Porthos, şi treaba asta începea să-l supere, 
când i se păru că aude un zgomot de geam spart la el în 
odaie. Se gândi numaidecât la punga cu bani închisă în 
scrin şi se repezi într-acolo. Nu se înşelase; în clipa când el 
intra pe uşă, un om intra pe fereastră. 

— Aha, ticălosule! Strigă d'Artagnan, crezând că are de-a 
face cu un borfaş, şi puse mâna pe spadă. 

— Domnule, se tângui omul, în numele cerului, vârâţi sabia 
în teacă, nu mă omorâţi fără să mă ascultați. Nu sunt hoţ, 
păcatele mele! Sunt un cetăţean cinstit şi cu stare, ba încă 
şi proprietar. Mă numesc. Ei, dar dacă nu mă înşel, 
dumneavoastră sunteţi domnul d'Artagnan! 

— Şi tu Planchet! Izbucni locotenentul. 


— Gata să vă slujesc, domnule! Spuse Planchet în culmea 
fericirii. Dacă mai sunt în stare de asta. 

— Poate că da, rosti d'Artagnan. Dar cine dracu te pune să 
goneşti pe acoperişuri la şapte dimineaţa, în toiul lui 
ianuarie? 

— Domnule, glăsui Planchet, trebuie să ştiţi. De fapt, poate 
c-ar fi bine să nu ştiţi. 

— Să vedem despre ce-i vorba, i-o întoarse d'Artagnan. 
Mai întâi însă pune un ştergar în geam şi trage perdeaua. 

Planchet se supuse îndată. 

— Ei? Făcu d'Artagnan când acesta isprăvi. 

— Domnule, începu Planchet, prevăzător. Înainte de toate, 
vă rog să-mi spuneţi cum vă aveţi cu domnul de Rochefort? 

— Cum nu se poate mai bine. Grozav! Ştii doar că 
Rochefort este astăzi unul dintre cei mai buni prieteni ai 
mei. 

— Ah, straşnic! 

— Dar ce amestec are Rochefort cu felul ăsta de a 
pătrunde la mine în odaie? 

— Păi, tocmai asta e, domnule! Trebuie să vă spun din 
prima clipă că domnul de Rochefort este. 

Planchet şovăi. 

— La naiba! Bombăni d'Artagnan. Ştiu bine, la Bastilia. 

— Adică era acolo, îl îndreptă Planchet. 

— Cum, era?! Exclamă d'Artagnan. A avut cumva norocul 
să scape? 

— Ah, domnule, se însufleţi la rându-i Planchet. Dacă 
dumneavoastră spuneţi că ăsta-i noroc, atunci e bine; 
trebuie să mai ştiţi că ieri, după cum se pare, s-a trimis la 
Bastilia după domnul de Rochefort. 

— Ei, la naiba, cum să nu ştiu, doar eu însumi am fost să-l 
aduc! 

— Din fericire pentru el, altcineva l-a dus îndărăt, nu 
dumneavoastră; căci, dacă v-aş fi recunoscut în escortă, 
credeţi-mă, domnule, cum vă port un mare respect. 


— Mai departe, dobitocule! Haide, spune, ce s-a 
întâmplat? 

— Să vedeţi: pe la jumătatea străzii Ferronnerie, trăsura 
cu domnul de Rochefort a trecut prin mijlocul unei mulţimi 
de oameni, şi ostaşii din escortă s-au apucat să-i 
îmbrâncească pe cetăţeni, din care pricină s-au stârnit 
murmure; întemniţatul, gândind că i s-a ivit un prilej tare 
prielnic, a strigat cine este şi a cerut ajutor. Eu eram acolo, 
am auzit desluşit numele contelui de Rochefort, mi-am adus 
aminte că el m-a făcut sergent în regimentul piemontez şi 
atunci am strigat în gura mare că-n trăsura se află un 
întemnițat, prieten al ducelui de Beaufort. Cât ai clipi, 
răzmeriţa a fost gata, caii opriţi, escorta pusă pe fugă. În 
vremea asta, am deschis uşa trăsurii, domnul de Rochefort 
a sărit jos şi s-a pierdut în mulţime. Ghinionul a făcut ca 
tocmai atunci să apară o patrulă, care s-a unit cu escorta şi 
s-a năpustit asupra noastră. M-am strecurat pe după colţul 
străzii Tiquetonne şi, cum urmăritorii erau aproape, m-am 
ascuns în casa de alături; ostaşii au încercuit casa şi au 
scotocit peste tot, dar degeaba, căci eu găsisem la catul al 
cincilea o fiinţă miloasă care m-a ascuns sub nişte saltele. 
Am stat tot timpul acolo în ascunzătoare, sau, mai bine zis, 
aproape tot timpul până la ziuă şi, cugetând că, de aştept să 
se însereze, ăia ar putea sa vină şi să înceapă iar cu 
scotoceala, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am furişat pe sub 
streşini, căutând mai întâi o intrare şi apoi o ieşire, adică o 
casă nepăzită. lată povestea mea, domnule, şi pe cuvânt de 
cinste, aş fi deznădăjduit dacă nu v-ar fi pe plac. 

— Câtuşi de puţin, zise d'Artagnan. Dimpotrivă, sunt 
grozav de mulţumit, pe legea mea, să-l ştiu pe Rochefort 
liber. Dar să ştii că dacă oamenii regelui pun mâna pe tine, 
te spânzură fără pic de milă. 

— Cum naiba să nu ştiu! Suspină Planchet. Tocmai de-asta 
mi-e frică, şi tocmai de asta sunt atât de bucuros că am dat 
iar peste dumneavoastră, fiindcă nimeni nu poate să mă 
ascundă mai bine ca dumneavoastră, numai să vreţi. 


— Vreau, rosti d'Artagnan. Cu dragă inimă, deşi, dacă se 
află că am adăpostit un răzvrătit, îmi pierd gradul. Nici mai 
mult, nici mai puţin. 

— O, domnule, ştiţi bine că mi-aş pune în joc şi viaţa 
pentru dumneavoastră. 

— Ai putea să adaugi că ţi-ai pus-o în joc într-o vreme, 
Planchet. Eu nu uit decât lucrurile pe care trebuie să le uit, 
dar despre asta vreau să-mi amintesc. Stai colo pe scaun şi 
mănâncă liniştit, căci bag de seamă ce ochi faci la bucatele 
rămase pe masă de-a-seară. 

— Da, domnule, fiindcă dulapul vecinei era tare sărac în 
lucruri mai acătării, şi de ieri de la amiază n-am pus în gură 
decât o felie de pâine unsă cu dulceaţă. Nu vorbesc eu de 
rău dulciurile, dacă vin la locul lor şi la timpul potrivit, dar 
cina din ajun mi s-a părut un fleac, zău aşa! 

— Bietul băiat! Îl căină d'Artagnan. Haide, potoleşte-ţi 
foamea! 

— Ah, domnule, îmi salvaţi pentru a doua oară viaţa, 
murmură Planchet. 

Şi, aşezându-se la masă, începu să înfulece ca în 
frumoasele zile de pe strada Fossoyeurs. 

D'Artagnan continuă să se plimbe în lung şi în lat; 
cântărea în minte ce foloase putea trage din întâlnirea cu 
Planchet, în aceste împrejurări. Între timp, Planchet mânca 
de zor, vrând să-şi scoată pârleala ceasurilor cât răbdase de 
foame. Într-un târziu scoase un oftat plin de mulţumire, 
mărturie că, după o asemenea arvună straşnică, va face un 
mic popas. 

— Ei, glăsui d'Artagnan, socotind că a venit clipa să treacă 
la întrebări. Să le luăm pe toate la rând. Ştii unde se află 
Athos? 

— Nu, domnule, răspunse Planchet. 

— Drace! Ştii unde se află Porthos? 

— Cu atât mai puţin. 

— Ei, drăcia dracului! 

— Dar Aramis? 


— Nici atât. 

— Pe toţi dracii! 

— Să vedeţi, mormăi Planchet cu aerul lui pişicher. Ştiu 
unde-i Bazin. 

— Cum, ştii unde-i Bazin? 

— Da, domnule. 

— Şi unde este? 

— La Notre-Dame. 

— Păi ce face el la Notre-Dame? 

— E paracliser. 

— Bazin, paracliser la Notre-Dame?! Eşti sigur? 

— Foarte sigur; doar l-am văzut şi-am stat de vorbă cu el. 

— El trebuie să ştie unde-i stăpânu-său. 

— Fără nici o îndoială. 

D'Artagnan rămase puţin pe gânduri, apoi îşi luă mantia şi 
spada şi dădu să plece. 

— Domnule, se tângui Planchet. Mă lăsaţi aşa în voia 
soartei? Gândiţi-vă că-n dumneavoastră mi-am pus toată 
nădejdea! 

— Că doar n-au să vină să te caute aici, pufni d'Artagnan. 

— Şi dacă vine cineva? Scânci prevăzătorul Planchet. 
Gândiţi-vă că pentru toţi ai casei, care nu m-au văzut 
intrând, nu-s decât un hoţ. 

— Ai dreptate, încuviinţă d'Artagnan. Ia spune, ştii vreun 
dialect de pe la noi? 

— Ba ceva mai mult decât atâta, domnule, răspunse 
Planchet. Ştiu o limbă străină, vorbesc flamanda. 

— Şi unde dracu ai învăţat-o? 

— În Artois, unde-am făcut războiul timp de doi ani. 
Ascultaţi. Goeden morgen, mynheer! Itk ben begeeray te 
weeten the ge sond hects omstand. 

— Ce vrea să zică asta? 

— Bună ziua, domnule! Mă grăbesc să vă-ntreb cum o 
duceţi cu sănătatea. 

— Şi-aşa ceva se cheamă la ei limbă de vorbit! Dar n-are a 
face, pentru noi asta pică de minune, hotări d'Artagnan. 


D Artagnan se duse la uşă, strigă un băiat şi-i porunci să-i 
dea de veste frumoasei Magdalena să urce până la el. 

— Ce faceţi, domnule? Se îngrozi Planchet. Vreţi să 
încredinţaţi taina noastră unei femei?! 

— Fii pe pace, asta n-o să sufle o vorbă. 

În clipa aceea se arătă şi hangiţa. Venise într-un suflet, 
zâmbitoare, aşteptându-se să-l găsească pe d'Artagnan 
singur; dar când dădu cu ochii de Planchet, se trase înapoi, 
uimită. 

— Scumpa mea gazdă, zise d'Artagnan, îţi prezint pe 
fratele dumitale care vine din Flandra şi pe care îl iau în 
slujba mea pentru câteva zile. 

— Fratele meu?! Făcu hangiţa din ce în ce mai mirată. 

— Spune bun găsit sorii dumitale, master Peter. 

— Vilkom, zuster! Zise Planchet. 

— Goeden day, broer! Răspunse hangiţa, buimăcită. 

— Uite cum stă treaba, rosti d'Artagnan. Domnul este 
fratele tău, pe care poate că nu-l cunoşti; în schimb, îl 
cunosc eu: a picat de la Amsterdam. Cât lipsesc, da-i ceva 
haine să se îmbrace; când mă întorc, adică peste un ceas, 
vii şi mi-l prezinţi şi, ascultând de vorba ta, fiindcă el nu ştie 
o boaba franţuzeşte, cum nu pot să-ţi refuz nimic, îl iau în 
slujba mea, ai priceput? 

— Aş putea spune că ghicesc ce vrei de la mine şi asta mi-e 
destul, murmură Magdalena. 

— Eşti o femeie de nepreţuit, frumoasa mea gazdă, şi mă 
bizui pe tine. 

După care, făcând un semn plin de înţeles lui Planchet, 
d'Artagnan ieşi pe uşă şi se îndreptă spre Notre-Dame. 

VIII. 

DESPRE FELURITELE ÎNRÂURIRI PE CARE POATE SĂ LE 
AIBĂ O JUMĂTATE DE PISTOL ASUPRA UNUI PARACLISER 
ŞI ASUPRA UNUI COPIL DIN COR. 

D'Artagnan apucă pe Pont-Neuf, felicitându-se că l-a 
regăsit pe Plancher, căci deşi avea aerul de a-i fi dat o mână 
de ajutor acestui flăcău cumsecade în realitate, el, Planchet, 


îi dădea o mână de ajutor lui d'Artagnan. Într-adevăr, în 
clipa de faţă nimic nu putea să-i prindă mai bine decât un 
slujitor curajos şi ager la minte. Ce-i drept, după toate 
probabilitățile, Planchet n-avea să rămână prea multă 
vreme în serviciul lui; dar, reluându-şi starea socială din 
strada Lombards, Planchet îi rămânea recunoscător lui 
d'Artagnan, care, ascunzându-l, îi salvase viaţa cum s-ar 
zice, şi pe d'Artagnan nu-l stingherea să aibă legături cu 
burghezia, într-un moment când ea se pregătea să lupte 
împotriva curţii. Se chema că are pe cineva în tabăra 
duşmană, şi, pentru un om de isteţimea lui d'Artagnan, cele 
mai neîsemnate fleacuri puteau aduce lucruri mari. 

În această stare sufletească, destul de mulţumit de norocul 
avut şi de el însuşi, d'Artagnan ajunse la Notre-Dame. Urcă 
treptele, intră în biserică şi, adresându-se unui îngrijitor al 
lăcaşului, care mătura într-o capelă, întrebă dacă nu-l 
cunoaşte pe domnul Bazin. 

— Domnul Bazin, paracliserul? Spuse îngrijitorul. 

— Chiar el. 

— Uite-l colo, la slujbă, în capela Sfintei Fecioare. 

D'Artagnan tresări de bucurie, căci, orice i-ar fi înşirat 
Planchet, i se părea că niciodată nu o să-l găsească pe 
Bazin; acum însă, când ţinea în mână un capăt al firului, 
voia cu orice chip să-l apuce şi pe celălalt. 

Se duse şi îngenunche în faţa capelei, vrând să nu-şi scape 
omul din ochi. Din fericire, toată slujba era doar o citanie şi 
trebuia să se isprăvească îndată. D'Artagnan, care nu mai 
ştia să se roage şi nici nu se gândise să-şi ia o carte de 
rugăciuni, se folosi de acest răgaz ca să-l cerceteze pe 
Bazin. 

Bazin îşi purta veşmântul cu egală măreție şi încântare. 
Pricepeai lesne că a ajuns, ori mai avea puţin până să 
ajungă pe culmea ambițiilor lui şi că mucarniţa împodobită 
cu argint pe care o ţinea în mână i se părea tot atât de 
vrednică de cinste ca şi bastonul de comandant pe care 
Conde l-a azvârlit sau nu l-a azvârlit în liniile dușmanului, în 


bătălia de la Friburg. Înfăţişarea lui suferise o schimbare, 
care se potrivea de minune, ca să zicem aşa, cu veşmântul 
ce-l purta. Trupul i se rotunjise, supunându-se parcă şi el 
cerinţelor tagmei bisericeşti. Cât despre mutră, părţile 
ascuţite ale obrazului se neteziseră. Nasul era acelaşi de 
odinioară, dar obrajii, împlinindu-se, trăgeau nările dintr-o 
parte şi din alta; bărbia-i era o guşă revărsată; asta nu era 
grăsime, ci buhăială, care îi închidea până şi ochii; părul 
retezat cuvioşeşte îi acoperea fruntea până aproape de 
sprâncene. La drept vorbind, fruntea lui Bazin nu era mai 
lată de un deget şi jumătate nici pe vremea când o purta 
descoperită. 

Preotul isprăvi slujba tocmai când isprăvi şi d'Artagnan să- 
| cerceteze pe Bazin; rosti cuvintele sfinte de încheiere şi, 
spre uimirea lui d'Artagnan, se retrase dându-şi 
binecuvântarea, pe care toţi o primeau în genunchi. Dar 
uimirea lui d'Artagnan se stinse în clipa când recunoscu 
într-însul pe însuşi vicarul, adică pe vestitul Jean-Franqgois 
de Gondy, care, în acea vreme, presimţind rolul ce avea să 
joace, începea, mulţumită daniilor sale, să devină foarte 
popular. 'Tocmai în scopul de a-şi spori această popularitate, 
oficia din când în când slujba de dimineaţă, slujbă la care de 
obicei numai oamenii din popor luau parte. 

D'Artagnan îngenunche, ca toţi cei din jur, primi şi el 
binecuvântarea şi îşi făcu semnul crucii; dar în clipa când 
Bazin trecu pe lângă el, cu ochii ridicaţi spre cer, păşind 
umil cel din urmă, d'Artagnan îl apucă de poala anteriului: 
Bazin îşi pogori privirile şi făcu un salt îndărăt, ca şi cum ar 
fi văzut un şarpe. 

— Domnul d'Artagnan! Îngăimă el. Vade retro, Satanas! 

— Eh, dragul meu Bazin, spuse ofiţerul râzând, uite cum 
ştii tu să primeşti un vechi prieten! 

— Domnule, i-o întoarse Bazin, adevărații prieteni ai unui 
creştin sunt cei care-l ajută să-şi afle mântuirea, şi nu cei 
care-l abat de la calea cea dreaptă. 


— Nu te pricep, Bazin, spuse d'Artagnan. Şi nu văd cum aş 
putea fi o piedică în calea mântuirii tale. 

— Aţi uitat, domnule, răspunse Bazin, că era cât pe ce să 
spulberaţi pentru totdeauna putinţa de mântuire a bietului 
meu stăpân, şi că, de-ar fi fost după dumneavoastră, s-ar fi 
dat pierzaniei, ră-mânând muşchetar, atunci când 
chemarea sa îl îmboldea cu atâta înfocare către biserică. 

— Dragul meu Bazin, continuă d'Artagnan, văzându-mă 
aici ar trebui să înţelegi că m-am schimbat mult în toate 
privinţele: vârsta aduce înţelepciune. Şi cum n-am nici o 
îndoială ca stăpânul tău e pe cale să-şi afle mântuirea, am 
venit să-mi spui unde se găseşte, ca să mă ajute cu povaţa 
lui să fac la fel. 

— Spuneţi mai degrabă că vreji să-l târâţi iarăşi cu 
dumneavoastră spre cele lumeşti. Din fericire, adăugă 
Bazin, habar n-am pe unde o fi, căci, cum suntem într-un 
sfânt lăcaş, n-aş îndrăzni să mint. 

— Cum! Izbucni d'Artagnan, dezamăgit la culme. Nu ştii 
unde se află Aramis? 

— Mai întâi, spuse Bazin, Aramis era un nume de 
pierzanie, în Aramis stă pitulat Simara, care-i nume de 
diavol şi, spre norocul său, stăpânul meu s-a lepădat pentru 
totdeauna de numele ăsta. 

— Aşa e, încuviinţă d'Artagnan, hotărât să aibă răbdare 
până la capăt. Nu pe Aramis, ci pe abatele d'Herblay îl 
căutam. Haide, dragul meu Bazin, spune-mi unde se află. 

— N-aţi auzit, domnule d'Artagnan, când v-am spus că 
habar n-am? 

— Am auzit, cum nu, dar îţi răspund că aşa ceva e cu 
neputinţă. 

— Şi totuşi ăsta-i adevărul, adevărul curat. Sfântul adevăr. 
D'Artagnan se lămuri că nu va scoate nimic de la Bazin; 
era vădit că Bazin minţea; dar minţea cu atâta convingere 
şi îndârjire, încât ghiceai cu uşurinţă că nu-şi va lua vorba 

îndărăt. 


— Prea bine, Bazin! Rosti d'Artagnan. Dacă nu ştii unde-ţi 
este stăpânul, să nu mai vorbim de asta şi să ne despărţim 
ca nişte buni prieteni. Uite, ţine de la mine o jumătate de 
pistol, să bei în sănătatea mea. 

— Eu nu beau, domnule, zise Bazin, împingând cu un aer 
măreț într-o parte mâna ofițerului. Băutura-i doar pentru 
cei străini de biserică. 

— Incoruptibil! Murmură d'Artagnan. Se ţine ghinionul 
scai de capul meu, zău aşa. 

Şi cum d'Artagnan, furat de gânduri, lăsase din mână 
poala anteriului, Bazin se folosi îndată de libertate şi se 
smuci iute spre altar, unde nu se simţi în siguranţă decât 
după ce trase uşa după el. 

D'Artagnan rămase nemişcat, adâncit în gânduri, cu ochii 
aţintiţi asupra uşii care pusese o stavilă între el şi Bazin, 
când deodată, simţi cum cineva din spate îl împunge cu 
degetul în umăr. 

Se întoarse numaidecât şi era cât pe ce sa scoată un 
strigăt de mirare, dar cel care îl împunsese în umăr cu 
degetul, duse acest deget la buze, în semn de tăcere. 

— Tu aici, dragul meu Rochefort?! Şopti el. 

— Ssst! Făcu Rochefort. Ştiai că sunt liber? 

— Am aflat-o de la cel mai îndreptăţit să mi-o spună. 

— De la cine? 

— De la Planchet. 

— Cum, de la Planchet? 

— Fireşte. El te-a salvat. 

— Planchet! Într-adevăr, mi s-a părut că-l recunosc. Asta 
dovedeşte, dragul meu, că binele e întotdeauna răsplătit. 

— Şi ce te-aduce aici? 

— Am venit să mulţumesc Domnului pentru norocul de a 
mă vedea iarăşi liber, zise Rochefort. 

— Şi altceva nimic? Fiindcă bănuiesc că asta nu-i totul. 

— Să primesc poruncile vicarului, să vedem dacă nu 
putem pune ceva la cale, sa turbe Mazarin. 

— Nesăbuitule! O s-ajungi din nou la Bastilia. 


— Oh! Cât despre asta, am eu grijă să mă păzesc, te- 
asigur! E minunat să te ştii sub cerul liber! De aceea, urmă 
Rochefort, trăgând aerul, cu nesaţ în piept - plec să fac o 
plimbare la ţară, dau o raită prin provincie. 

— Ia te uită! Se miră d'Artagnan. Şi eu la fel! 

— Şi, dacă nu-s prea curios, aş putea să te întreb unde te 
duci? 

— Mă duc să-mi caut prietenii. 

— Care prieteni? 

— Cei despre care m-ai întrebat ieri. 

— Athos, Porthos şi Aramis? Pe ei îi cauţi? 

— Da. 

— Pe cuvânt de onoare? 

— Ce-i de mirare în asta? 

— Nimic. E ciudat. Şi din partea cui îi cauţi? 

— Îţi dai seama din partea cui. 

— Da, desigur. 

— Din nenorocire, nu ştiu pe unde sunt. 

— Şi nu ai nici un mijloc sa afli ceva despre ei? Aşteaptă 
opt zile şi-ţi dau eu veşti. 

— Opt zile e prea mult; trebuie să-i găsesc în trei zile. 

— Trei zile e prea puţin, răspunse Rochefort. Franţa e 
mare. 

— N-are a face, cunoşti cuvântul trebuie; cu ajutorul lui 
poţi face multe. 

— Şi când porneşti în căutarea lor? 

— Am şi pornit. 

— Noroc! 

— Şi ţie, drum bun! 

— Poate că ne mai întâlnim pe undeva. 

— Nu prea cred. 

— Cine ştie! Întâmplarea e plină de toane. 

— Adio! 

— La revedere! A, să nu uit: dacă Mazarin îţi vorbeşte de 
mine, spune-i că ţi-am cerut să-i dai de ştire cum că în 


curând o să vadă dacă sunt prea bătrân pentru a mai fi bun 
de ceva, aşa cum socoteşte el. 

Şi Rochefort se depărtă cu unul din acele zâmbete 
drăceşti, care odinioară îl făcuseră pe d'Artagnan să simtă 
de atâtea ori că-l trec fiorii; dar de astă dată, d'Artagnan îl 
privi fără teamă şi, zâmbindu-i la rândul său cu un aer 
melancolic, pe care numai aceste amintiri puteau să-l 
aştearnă pe chipul său, spuse: 

— Du-te, diavole, şi fă tot ce vrei, puţin îmi pasă: o a doua 
Constanţă nu mai există pe lume! 

Întorcându-se, d'Artagnan îl văzu pe Bazin, care-şi scosese 
veşmintele bisericeşti şi stătea de vorbă cu îngrijitorul 
căruia el, d'Artagnan, îi ceruse lămuriri intrând în sfântul 
lăcaş. Bazin părea stăpânit de o mare însufleţire şi îşi tot 
vântura prin aer braţele-i scurte şi groase. D'Artagnan 
pricepu că Bazin îi cerea, după toate probabilitățile, să tacă 
mâlc în ce-l privea. 

Folosindu-se de neatenţia celor doi slujitori ai bisericii, 
d'Artagnan se strecură afară din catedrală şi se ascunse 
după colţul străzii Canettes. Bazin nu putea să plece fără să 
fie văzut din locul unde stătea d'Artagnan. 

După vreo cinci minute de aşteptare, Bazin se ivi în uşa 
bisericii; se uită în toate părţile să vadă dacă nu e pândit, 
dar nu avea cum să-l zărească pe ofiţerul nostru, care doar 
scotea capul de după colţul unei case, aflată la vreo 
cincizeci de paşi mai încolo. Liniştit, se încumetă să o 
pornească spre strada Notre-Dame. D'Artagnan se grăbi să 
iasă din ascunzătoare şi ajunse la vreme ca să-l vadă dând 
colţul străzii Juiverie şi intrând pe strada Calandre, într-o 
casă curăţică. De aceea ofiţerul nostru nu se îndoi nici o 
clipă că numai în casa asta putea sa locuiască vrednicul 
paracliser. 

D'Artagnan se feri să întrebe pe cineva din casă; portarul, 
dacă era un portar, fusese prevenit dinainte, iar dacă nu 
era portar, cu cine să vorbească? 


Trecu pragul unei cârciumioare, aflată la încrucişarea 
străzii Saint-Eloi cu strada Calandre şi ceru o cană cu 
hipocras. Băutura asta se pregătea cam într-o jumătate de 
ceas: d'Artagnan avea timp berechet să iscodească pe 
cineva despre Bazin, fără să dea de bănuit. 

Zări în încăpere un ştrengar de vreo doisprezece, cel mult 
cincisprezece ani, cu un aer dezgheţat, pe care parcă îl mai 
văzuse cu douăzeci de minute înainte, îmbrăcat în stihar, în 
chip de copil de cor. Intră în vorbă cu el şi, cum ucenicul 
într-ale preoţiei nu avea nimic de ascuns, d'Artagnan află 
că, de la şase la nouă dimineaţa, era copil de cor de 
biserică, iar de la noua până la miezul nopţii, băiat de 
prăvălie. 

Pe când vorbea cu puştiul, cineva aduse un cal la poarta 
casei lui Bazin. Calul era cu şaua şi cu frâul pe el. După o 
clipă se arătă şi Bazin. 

— la te uită, zise copilul, paracliserul nostru o porneşte la 
drum. 

— Şi unde se duce? Întrebă d'Artagnan. 

— Păi de, habar n-am. 

— Îţi dau o jumătate de pistol dacă afli, făgădui 
d'Artagnan. 

— Mie? Izbucni copilul, cu ochii strălucind de bucurie. 
Dacă aflu unde a pornit-o Bazin?! Nu-i mare greutate. Nu 
cumva râdeţi de mine? 

— Nu, pe cinstea mea de ofiţer. Uite-l colea. Şi-i arătă 
banul ademenitor, însă fără să i-l dea. 

— Mă duc să-l întreb. 

— Aşa chiar că nu afli nimic, îl opri d'Artagnan. Aşteaptă 
să plece, şi pe urmă, gata! Întreabă, iscodeşte, află. Te 
priveşte cum faci, ăsta e al tău - şi vâri banul în buzunar. 

— Aha, pricep! Se dumiri puştiul, cu acel zâmbet şiret pe 
care nu-l vezi decât la ştrengarii Parisului. Ei, atunci s- 
aşteptam. 

Nu aşteptară prea mult. După cinci minute, Bazin o porni 
în trap mărunt, zorindu-şi calul, cu umbrela. 


Bazin obişnuia totdeauna să poarte umbrela, pe care o 
folosea şi în chip de cravaşă. 

Abia dădu colţul străzii Juiverie, că puştiul ţâşni ca un 
copoi pe urmele lui. 

D'Artagnan se întoarse la masa unde se aşezase, 
încredinţat că nu vor trece zece minute şi el va şti tot ce 
voieşte să ştie. 

Într-adevăr, nici nu se scurseră zece minute şi puştiul era 
înapoi. 

— Ei? Făcu întrebător d'Artagnan. 

— Gata! Îi dădu puştiul de veste. Ştiu totul. 

— Unde-a plecat? 

— Banul e tot al meu? 

— Fireşte! Hai, zi. 

— Vreau să văd banul. Daţi-mi-l niţel, să văd dacă nu 
cumva e fals. 

— Uite.-l. 

— Hei, jupâne! Vorbi puştiul. Domnul vrea mărunţiş. 

Cârciumarul era la tejghea. Luă jumătatea de pistol şi-i 
dădu în schimb bani mărunți. 

Copilul se grăbi sa pună banii în buzunar. 

— Şi-acum spune, unde-a plecat? Întrebă d'Artagnan, 
care-l urmărise râzând cu câtă pricepere ştie să învârtă o 
asemenea trebuşoară. 

— A plecat la Noisy. 

— Cum de-ai aflat? 

— Ei, ce naiba, a fost floare la ureche! Am recunoscut calul 
pe care măcelarul îl închiriază din când în când domnului 
Bazin. Şi mi-am zis că măcelarul nu i-ar închiria calul fără 
să-l întrebe unde se duce, cu toate că eu, unul, nu-l cred în 
stare pe domnul Bazin să obosească un cal. 

— Şi măcelarul ţi-a spus că domnul Bazin. 

— A plecat la Noisy. De altfel se pare că se duce acolo 
mereu de două-trei ori pe săptămână. 

— Tu ai fost la Noisy? 

— Cum nu, de acolo-i doica mea. 


— E vreo mânăstire la Noisy? 

— Şi încă una grozavă, mânăstirea iezuiţilor. 

— Bun, făcu d'Artagnan. Nu mai am nici o îndoială! 

— Sunteţi mulţumit de mine? 

— Da. Cum te cheamă? 

— Friquet. 

D'Artagnan scoase la iveală un caieţel, în care însemnă 
numele băiatului şi adresa cârciumii. 

— Spuneţi-mi, domnule ofiţer, întrebă puştiul. Mai e rost 
de câştigat şi alţi bani? 

— Poate că da, răspunse d'Artagnan. 

Şi cum aflase ceea ce voia, plăti băutura de care nici 
măcar nu se atinsese şi o porni zorit spre strada 
Tiquetonne. 

IX. 

CUM D'ARTAGNAN, CĂUTÂNDU-L HĂT-DEPARTE PE 
ARAMIS, ÎL VEDE COCOŢAT PE CAL, ÎN SPATELE LUI 
PLANCHEIT. 

Ajuns acasă, d'Artagnan văzu un om aşezat lângă foc: era 
Planchet, dar un Planchet atât de schimbat în straiele 
ponosite rămase de la fugarul bărbat al hanghiţei, încât 
aproape nu-l mai recunoşteai. Magdalena i-l prezentă de 
faţă cu toţi băieţii de corvoadă. Planchet spuse câteva 
cuvinte într-o flamandă fără cusur, ofiţerul răspunse ceva 
într-o păsărească pricepută numai de el, şi învoiala era 
gata. Fratele Magdalenei intra în slujba lui d'Artagnan. 

Planul lui d'Artagnan fusese bine chibzuit: nu voia să 
ajungă la Noisy pe lumină, de teamă să nu fie recunoscut. 
Avea deci timp berechet înainte, fiindcă Noisy se afla la trei- 
patru leghe de Paris, pe drumul spre Meaux. Mai întâi 
prânzi vârtos, ceea ce poate să fie un prost început atunci 
când vrei să-ţi pui capul la treabă, dar se dovedeşte o 
prevedere straşnică atunci când e vorba să-ţi osteneşti 
trupul; apoi îşi schimbă îmbrăcămintea, cugetând că tunica 
lui de locotenent de muşchetari ar putea să dea naştere la 
bănuieli; apoi lua cea mai aprigă şi mai solidă spadă dintre 


cele trei câte avea, pe care nu o purta decât la zile mari: 
apoi, către ora două, porunci să se pună şaua pe cei doi cai 
şi, urmat de Planchet, ieşi din oraş pe la bariera Vilette. În 
casa învecinată cu hanul, Planchet era căutat de zor şi 
acum. La vreo leghe şi jumătate de Paris, dându-şi seama 
că, în nerăbdarea lui, a pornit-o prea devreme la drum, 
d'Artagnan se opri niţel la un han, lăsând caii să mai 
răsufle: hanul era ticsit de nişte mutre cam deocheate, care 
aveau aerul că pun la cale cine ştie ce pentru noaptea 
aceea. Un bărbat înfăşurat într-o pelerină se ivi în uşă, dar 
când dădu cu ochii de un străin, făcu un semn cu mâna şi 
doi dintre indivizii care beau la o masă ieşiră îndată ca să 
vorbească cu el. 

Cât despre d'Artagnan, el se apropie nepăsător de 
hangiţă, se apucă să-i laude vinul, care nu era decât o 
jalnică poşircă de Montreuil, aduse vorba despre Noisy şi 
află că în sat nu se găseau decât două case mai arătoase: 
una era a monseniorului arhiepiscop al Parisului, şi în ea 
locuia în clipa de faţă nepoata acestuia, doamna ducesă de 
Longueville: cealaltă era o mănăstire de iezuiţi şi, ca de 
obicei, găzduia pe aceşti cuvioşi părinţi. Acum nu mai avea 
nici o îndoială. 

Pe la ceasurile patru, d'Artagnan o porni mai departe, în 
pasul calului, ţinând să ajungă în sat doar la căderea nopţii. 
Or, atunci când mergi în pasul calului, într-o zi de iarnă, sub 
un cer monorât ce veghează o privelişte monotonă, n-ai 
altceva mai bun de făcut, cum spune La Fontaine, decât ce 
face iepurele în vizuina lui: să te gândeşti; deci, d'Artagnan 
se gândea, şi Planchet la fel. Numai că, precum vom vedea, 
fiecare îşi avea gândurile lui. 

O anume vorbă a hangiţei îndrumase gândurile lui 
d'Artagnan pe un făgaş anume; vorba asta era numele 
doamnei de Longueville. 

Într-adevăr, doamna de Longueville merita să-ţi fure 
gândurile: era una dintre cele mai de seamă doamne ale 
regatului, era una dintre cele mai frumoase femei de la 


curte. Căsătorită cu bătrânul duce de Longueville, pe care 
nu-l iubea, trecuse mai întâi drept amanta lui Coligny, ucis 
din pricina ei de către ducele de Guise, într-un duel în Piaţa 
Regală; apoi se vorbise de o prietenie cam prea afectuoasă 
pe care ar fi avut-o pentru prinţul de Conde, fratele ei, şi 
care ar fi scandalizat spiritele timorate de la curte; în 
sfârşit, se mai spunea că o ură adâncă şi adevărată urmase 
acestei prietenii şi, tot după cum se spunea, ducesa de 
Longueville avea în clipa de faţă o legătură politică cu 
prinţul de Marciliac, fiul cel mai mare al bătrânului duce de 
La Rochefoucauld din care era pe cale să facă un duşman 
ducelui de Conde, fratele ei. 

D'Artagnan se gândea la toate aceste lucruri. Se gândea 
că pe când era la Luvru o văzuse adesea pe frumoasa 
doamnă de Longueville trecând veselă şi strălucitoare prin 
faţa lui. Se gândea la Aramis, care, fără să însemne mai 
mult decât el, se bucurase cândva de iubirea doamnei de 
Chevreuse, cea care fusese ieri la curte ceea ce doamna de 
Longueville era astăzi. Şi se întreba pentru ce există pe 
lume oameni care ajung la tot ce năzuiesc, unii la mărire, 
unii la dragoste, în vreme ce alţii, fie din pricina întâmplării, 
fie din pricina unei soarţe vitrege, ne din pricina firii cu 
care i-a înzestrat natura, rămân la jumătatea drumului cu 
nădejdile lor. 

Se văzu nevoit să-şi mărturisească deschis că, cu toată 
isteţimea, cu toată îndemânarea lui, era şi va rămâne 
pesemne printre aceştia din urmă, când Planchet se 
apropie şi-i spuse: 

— Pun prinsoare, domnule, că va gândiţi la acelaşi lucru la 
care mă gândesc şi eu. 

— Mă îndoiesc, Planchet, zâmbi d'Artagnan. Dar tu la ce te 
gândeşti? 

— Mă gândesc, domnule, la mutrele alea deocheate care 
şedeau adineauri la băutură la han. 

— Tot prevăzător ai rămas, Planchet. 

— Instinctul, domnule. 


— Ei bine, hai să vedem ce-ţi spune instinctul într-o 
asemenea împrejurare? 

— Instinctul îmi spune, domnule, că oamenii ăia s-au 
adunat cu gânduri rele la han şi tocmai cugetam la cele ce- 
mi spunea, ascuns în cel mai întunecos ungher al grajdului, 
când văd că intră în grajd un om înfăşurat într-o pelerina, 
urmat de alţi doi. 

— Aha! Exclamă d'Artagnan, căci povestirea lui Planchet 
se potrivea cu lucrurile pe care le băgase şi el de seamă. Şi 
pe urmă? 

— Unul dintre ei spunea; „E sigur la Noisy, ori vine astă- 
seară, fiindcă i-am recunoscut servitorul". „Eşti sigur?" a 
întrebat bătrânul în pelerină. „Da, prinţe." 

— Prinţe? Îl întrerupse d'Artagnan. 

— Întocmai aşa: prinţe. Dar ascultați mai departe: „Şi 
dacă-i acolo, atunci să ne hotărâm: ce facem cu el?" a spus 
celălalt băutor. „Ce facem cu el?" a repetat prinţul. „Da. Nu- 
i omul care să se dea prins cu una cu două, ştie sa 
mânuiască spada." „Atunci, urmaţi-i şi voi pilda, numai 
căutaţi să-l prindeţi viu. Aveţi frânghie să-l legaţi şi un căluş 
să i-l puneţi în gură?" „Avem de toate." „Băgaţi de seamă, 
bănuiesc că va fi travestit în haine de cavaler." „Da, da, fiţi 
pe pace, monseniore." „De altfel, voi fi şi eu acolo şi vă voi 
îndruma." „Vă luaţi răspunderea că justiţia." „lau asupra 
mea toată răspunderea", a spus prinţul. „Atunci e bine. Cât 
despre noi, o să ne dăm toată osteneala, " Şi au ieşit din 
grajd. 

— Ei, şi ce ne priveşte asta pe noi? Făcu d'Artagnan. 
Asemenea isprăvi se petrec mai în fiecare zi. 

— Sunteţi sigur că nu unelteau împotriva noastră? 

— Împotriva noastră?! Şi pentru ce? 

— Păi de, ia gândiţi-vă ce-au spus: „l-am recunoscut 
servitorul, a zis unul, şi-aici s-ar putea să fie vorba de mine. 

— Şi-apoi? 

— E sigur la Noisy, ori vine astă-seară'", a zis altul, şi-aici s- 
ar putea sa fie vorba de dumneavoastră. 


— Şi-apoi? 

— Şi-apoi prinţul a spus: „Băgaţi de seamă, bănuiesc că va 
fi travestit în haine de cavaler", şi aici mi se pare că nu mai 
încape nici o îndoială, fiindcă nu purtaţi uniforma de ofiţer 
de muşchetari, ci straie de cavaler. Ei, ce ziceţi de asta? 

— Vai, dragul meu Planchet! Oftă d'Artagnan. Din 
nefericire s-au dus vremurile când prinții voiau să mă 
omoare. Ah, frumoase vremuri! N-ai grijă, âia de la han nu 
unelteau împotriva noastră. 

— Domnul e sigur? 

— lau totul asupra mea. 

— Atunci e bine. Să nu mai vorbim de asta. 

Şi Planchet îşi luă locul în urma lui d'Artagnan, cu acea 
sublima încredere pe care o avusese întotdeauna în 
stăpânul său şi pe care cei cincisprezece ani de despărţire 
nu 0 ştirbiseră câtuşi de puţin. 

Merseră aşa aproape o leghe. 

Deodată, Planchet se apropie iarăşi de d'Artagnan. 

— Domnule., începu el. 

— Ce e? 

— Ia uitaţi-vă, domnule, uitaţi-vă în partea asta, nu vi se 
pare că se strecoară nişte umbre prin noapte? Ascultaţi, 
parcă aud şi tropot de cai. 

— Cu neputinţă, spuse d'Artagnan. Pământul e muiat de 
ploi. Iotuşi, vorba ta, parca zăresc şi eu ceva. 

Şi se opri în loc ca să scruteze întunericul Şi să asculte. 

— Dacă nu s-aude tropot de cai, s-aude cel puţin cum 
nechează; ia ascultă! 

Şi într-adevăr, străbătând văzduhul şi înserarea, un 
nechezat de cal ajunse la urechea lui d'Artagnan. 

— Sunt oamenii noştri care-au pornit la treabă, rosti el. 
Dar asta nu ne priveşte pe noi, aşa că sa ne vedem de drum. 

Şi porniră mai departe. 

După vreo jumătate de ceas, pe la opt şi jumătate ori nouă 
seara, ajunseră în dreptul celor dintâi case din Noisy. 


Aşa cum e obiceiul la ţară, toată lumea dormea şi nu 
vedeai o geană de lumină în tot satul. 

D'Artagnan şi Planchet îşi urmară calea. 

În dreapta şi în stânga drumului, pe fundalul cenuşiu- 
întunecat al cerului se desprindea din noapte dantela şi mai 
întunecată a acoperişurilor: în răstimpuri, câte un câine se 
trezea lătrând prin ogrăzi, câte o mâţă speriată ţâşnea din 
mijlocul drumului ca să se ascundă într-un morman de 
vreascuri, unde-i vedeai ochii înspământaţi scânteind ca doi 
cărbuni aprinşi. Erau singurele fiinţe care păreau că trăiesc 
în sat. 

Aproape în inima târgului, dominând împrejurimea, se 
ridicau nişte ziduri sumbre, cuprinse între două uliţe; în 
faţa lor, câţiva tei uriaşi îşi întindeau braţele golaşe. 
D'Artagnan cercetă cu luare-aminte clădirea. 

— Trebuie să fie castelul arhiepiscopului, unde şade 
frumoasa doamnă de Longueville, zise el către Planchet. 
Mânăstirea unde o fi? 

— Mânăstirea e-n capătul satului, răspunse Planchet. O 
ştiu eu. 

— Ei, zise d'Artagnan, cât strâng eu chinga calului, tu dă o 
fugă până acolo, Planchet, şi întoarce-te de-mi spune dacă e 
vreo fereastră luminată la iezuiţi. 

Planchet se depărtă în noapte, în vreme ce d'Artagnan sări 
la pământ să strângă chinga, precum spusese. 

După cinci minute, Planchet era înapoi. 

— Domnule, glăsui el, se vede o singură fereastră 
luminată, în partea dinspre câmp. 

— Hm! Mormăi d'Artagnan. Dacă aş fi de-al Frondei, aş 
bate aici la castel şi sunt sigur c-aş găsi un culcuş pe cinste; 
dacă aş fi călugăr, aş bate dincolo la mânăstire, şi sunt sigur 
că m-aş ospăta straşnic. Între castel şi mânăstire, se prea 
poate să dormim afară, murind de foame şi de sete. 

— Da, adăugă Planchet, ca vestitul măgar al lui Buridan. 
Până atunci, nu vreţi să bat în poartă? 


— Ssst! Îl opri d'Artagnan. Singura fereastră luminată s-a 
întunecat. 

— N-auziţi nimic, domnule? 

— Ba da, ce să fie? 

Un vuiet ca de uragan se apropia din ce în ce: în aceeaşi 
clipă, două cete de călăreţi, numărând fiecare vreo zece 
oameni, se năpustiră din cele două uliţe care mărgineau 
casa şi-i înconjurară închizând orice trecere. 

— Drace! Exclamă d'Artagnan, trăgând spada şi 
adăpostindu-se după cal, în vreme ce Planchet făcea la fel. 
Să fi avut tu dreptate? Ăştia cu noi aveau ce aveau? 

— Uite-l, pe el! Strigară călăreţii şi se aruncară asupra lui 
d'Artagnan, cu spadele în mână. 

— Să nu vă scape! Răsună o voce mândră. 

— Nici o grijă, monseniore! 

D'Artagnan socoti că este momentul să se amestece şi el în 
vorbă. 

— Hei, domnilor! Întrebă el cu accentu-i gascon. Ce pofitiţi, 
ce doriţi? 

— Afli tu îndată! Urlară în cor călăreţii. 

— Staţi! Staţi, strigă cel căruia i se spusese monseniore. 
Staţi, mintoşilor, asta nu-i vocea lui. 

— Oho, domnilor! Bombăni d'Artagnan. Nu cumva umblă 
turbarea prin Noisy? Băgaţi de seamă, vă previn, primul 
care se-ncumetă să se apropie de spada mea, şi spada mea 
e lungă, îl spintec. 

Cel de care ascultau călăreţii veni mai aproape. 

— Ce faci aici? Întrebă el, trufaş, după obiceiul celor 
învăţaţi să poruncească. 

— Dar dumneata? I-o întoarse d'Artagnan. 

— Vorbeşte cuviincios, că mănânci o scărmăneală de-o să 
ţii minte. Chiar dacă nu-mi spun numele, vreau să fiu 
respectat după rangul meu. 

— Nu vrei să-ţi spui numele fiindcă eşti cel care a pus la 
cale această cursă, rosti d'Artagnan. Dar eu, care 


călătoream liniştit cu slujitorul meu, n-am de ce să mi-l 
ascund. 

— Destul, destul! Numele dumitale? 

— Îţi spun numele meu ca să ştii unde să mă găseşti, 
domnule, monseniore sau prinţe, cum îţi place mai mult să 
ţi se spună, zise gasconul nostru, care nu voia să pară 
înfricoşat. Îl cunoşti pe domnul d'Artagnan? 

— Locotenent al muşchetarilor regelui? Întrebă vocea. 

— Chiar el. 

— Îl cunosc, fireşte. 

— Ei bine, urmă gasconul, atunci trebuie să fi auzit că are 
un braţ puternic şi o spadă neîntrecută? 

— Dumneata eşti domnul d'Artagnan? 

— Eu însumi 

— Atunci ai venit aici ca să-l aperi? 

— Să-l apăr? Pe cine? 

— Pe cel pe care-l căutăm noi. 

— Se pare că venind la Noisy, am intrat, fără să ştiu, în 
împărăţia enigmelor continuă d'Artagnan. 

— Haide, răspunde! Porunci aceeaşi voce semeaţă. Îl 
aşteptai aici, sub ferestrele astea? Ai venit la Noisy ca să-l 
aperi? 

— N-aştept pe nimeni, pufni d'Artagnan, care începea să-şi 
piardă răbdarea. Şi nu vreau să apăr pe nimeni altul decât 
pe mine, dar vă previn că mă voi apăra cu străşnicie. 

— Bine! Replică vocea. Atunci pleacă de-aici şi lasă-ne în 
pace. 

— Să plec?! Murmură d'Artagnan, căruia această poruncă 
îi cam încurca socotelile. Asta nu-i uşor, căci şi eu, şi calul 
suntem frânţi de oboseală; afară numai dacă dumneata 
binevoieşti să mă pofteşti la un praznic şi să-mi oferi un 
culcuş undeva prin apropiere. 

— Neisprăvitule! 

— Ei, domnule! Izbucni d'Artagnan. Măsoară-ţi cuvintele, 
te tog, fiincă dacă mai spui o singură vorbă ca asta, 


marchiz, prinţ sau rege, orice-ai fi, să ştii că ţi-o bag pe gât, 
auzi? 

— Lasă, lasă, spuse cel care poruncea. Asta nu-i omul 
nostru, se vede cât de colo că vorbeşte ca un gascon, nu-i 
chip să te înşeli. Am dat greş astă-seară, să ne retragem. O 
să ne mai întâlnim noi, jupân d'Artagnan, adăugă el, cu glas 
tare. 

— Da, dar niciodată în condiţiile astea, cuvântă gasconul, 
batjocoritor. Fiindcă atunci când o să ne-ntâlnim, s-ar putea 
să fii singur şi să fie ziuă afară. 

— Bine, bine! Făcu vocea. La drum, domnilor! 

Şi ceata călăreţilor, murmurând şi bombănind, pieri în 
noapte, îndreptându-se spre Paris. 

D'Artagnan şi Planchet mai vegheară câtva timp, gata să 
se apere, dar tropotul cailor se depărta mereu, aşa că 
vârâră spada în teacă. 

— Ai văzut, nătărăule, zise liniştit d'Artagnan către 
Planchet. Nu cu noi avea treabă. 

— Păi atunci cu cine? Întrebă Planchet. 

— Pe legea mea, habar n-am şi prea puţin îmi pasă. Tot ce 
vreau e să intru în mânăstirea iezuiţilor. Hai, sus pe cai! Să 
mergem să batem în poartă la călugări. Fie ce-o fi, doar n- 
au să ne mănânce! 

Şi d'Artagnan se aruncă în şa. 

Planchet abia apucă să-i urmeze pilda, când ceva greu 
căzu pe neaşteptate dindărătul lui, pe cal, care se smuci în 
lături. 

— Hei, domnule! Striga Planchet. Am pe unul pe cal! 

D'Artagnan se întoarse şi văzu într-adevăr doua mogâldeţe 
pe calul lui Planchet. 

— Pesemne că dracu se ţine scai de noi! Izbucni el, 
trăgând spada, gata să se năpustească asupra nepoftitului. 

— Nu, dragul meu d'Artagnan, zise acesta. Nici pomeneală 
de dracu, sunt eu, Aramis. Haide, Planchet, porneşte-o în 
galop şi, în marginea satului, apuc-o la stânga. 


Planchet, cu Aramis la spate, porni, urmat de d'Artagnan 
care începea să creadă că trăieşte frânturi dintr-un vis 
fantastic şi fără şir. 

X. 

ABATELE D'HERBLAY. 

La capătul satului, Planchet o apucă la stânga, aşa cum îi 
poruncise Aramis, şi se opri sub fereastra luminată de la 
mânăstire. Aramis sări de pe cal şi bătu de trei ori din 
palme. Fereastra se deschise îndată şi o scară de frânghie 
lunecă în jos. 

— Dragul meu, zise Aramis. Dacă vrei să urci, voi fi 
încântat să te am oaspete. 

— Păi cum?! Se minună d'Artagnan. Aşa se intră la tine? 

— La naiba, după nouă seara, n-ai încotro! Mormăi Aramis, 
consemnul mânăstiri e dintre cele mai severe. 

— lartă-mă, dragă prietene, zise d'Artagnan. Mi se pare c- 
ai pomenit de naiba. 

— Crezi? Râse Aramis. Se prea poate. Nici nu-ţi închipui, 
dragul meu, câte deprinderi rele capeţi în afurisitele astea 
de mânăstiri şi ce urât se poartă toţi oamenii bisericii, cu 
care sunt silit să trăiesc. Dar nu urci? 

— Ia-o tu înainte, te urmez. 

— Cum zicea răposatul cardinal răposatului rege: „Ca să 
vă arăt drumul, sire". 

Aramis se căţără sprinten pe scară şi, după o clipă, ajunse 
la fereastră. 

D'Artagnan se căţără în urma lui, dar mult mai încet: se 
vedea cât de colo că era mai puţin obişnuit cu asta decât 
prietenul său. 

— Iartă-mă, murmură Aramis, observându-i stângăcia. 
Dacă aş fi ştiut că voi avea cinstea să mă vizitezi, m-aş fi 
îngrijit să am la îndemână scara grădinarului. Cât despre 
mine, eu mă mulţumesc şi cu scara asta de frânghie. 

— Domnule, zise Planchet când văzu că d'Artagnan e gata 
să ajungă sus. Povestea cu scara merge pentru domnul 
Aramis, merge şi pentru dumneavoastră şi, la nevoie, o să 


meargă şi pentru mine, dar caii ăştia doi nu pot să se caţăre 
pe ea. 

— Du-i sub şopronul de colo, prietene, îl povăţui Aramis, 
arătându-i o hardughie ce se ridica în plin câmp. Găseşti 
acolo şi fân şi ovăz pentru ei. 

— Şi pentru mine? Se tângui Planchet. 

— Tu te întorci aici, sub fereastră, baţi de trei ori din 
palme şi-ţi dăm noi şi ţie ceva de-ale gurii. Fii pe pace, la 
naiba! Nu moare nimeni de foame aici. Hai, du-te. 

Şi Aramis, trăgând scara sus, închise fereastra. 

În acest timp, d'Artagnan cercetă odaia. 

Niciodată nu avusese prilejul să vadă încăpere mai 
războinică şi mai elegantă în acelaşi timp. În colţuri stăteau 
îngrămădite arme, îmbiind ochiul şi mâna cu spade de tot 
felul, iar patru tablouri mari înfăţişau pe cardinalul de 
Lorraine, cardinalul de Richelieu, cardinalul de Lavalette şi 
episcopul de Bordeaux în ţinută de campanie. Ce-i drept, 
nimic nu arata că te afli în locuinţa unui abate: tapetul era 
de damasc, covoarele de Alenqon, iar patul părea mai 
curând culcuşul unei femeiuşti, cu garnitura lui de dantelă 
şi cuvertură scumpă aşternută pe el, decât al unui om care 
s-a legat să dobândească Împărăţia cerurilor prin post şi 
renunțare la cele pământeşti. 

— Văd că-mi priveşti bârlogul, spuse Aramis. Oh, dragul 
meu, iartă-mă. Ce vrei, stau ca un călugăr. Dar după ce te 
uiţi? 

— Mă uit să văd cine ţi-a aruncat scara. Nu văd pe nimeni 
şi totuşi scara n-a picat din cer. 

— Nu, ăsta-i Bazin. 

— Aha! Exclamă d'Artagnan. 

— Numai că jupân Bazin, urmă Aramis, e bine dresat şi, 
pricepând că nu m-am întors singur, s-a retras discret. Stai 
jos, dragul meu, să schimbăm şi noi o vorbă. 

Şi Aramis împinse spre d'Artagnan un fotoliu încăpător, în 
care acesta se tolăni, rezemându-şi braţele. 

— Mai întâi aş zice să mâncăm, nu? Întrebă Aramis. 


— Da, dacă vrei, încuviinţă d'Artagnan, cu mare plăcere. 
Eu, unul, îţi mărturisesc că abia aştept să îmbuc ceva: 
drumul mi-a făcut o foame de lup. 

— Ah, dragul meu prieten! Se căâină Aramis. La mine nu 
găseşti cine ştie ce bucate, deoarece nu te aşteptam. 

— Asta înseamnă că mă ameninţi cu omletele şi cu iarba 
de Crevecoeur? Parcă aşa porecleai tu spanacul odinioară, 
nu? 

— Vai! Zise Aramis. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui 
Bazin să nădăjduim că vom găsi lucruri ceva mai acătării în 
cămară la cucernicii părinţi iezuiţi. Bazin, prietene, strigă 
încetişor Aramis. Bazin, vino încoace! 

Uşa se deschise şi Bazin se ivi în prag; dar când dădu cu 
ochii de d'Artagnan scăpă o exclamaţie care răsună ca un 
strigăt de disperare. 

— Dragul meu Bazin, rosti d'Artagnan, sunt bucuros să 
văd că, până şi-n biserică, minţi de-ngheaţă apele. 

— Domnule, răspunse Bazin, am învăţat de la cucernicii 
părinţi iezuiţi că-ţi este îngăduit să minţi, dacă o faci cu un 
gând bun. 

— Bine, bine, Bazin, d'Artagnan moare de foame şi eu la 
fel, aşa că adu-ne de mâncare ce ai tu mai de soi şi, mai cu 
seamă, vin bun. 

Bazin se înclină în semn de supunere oftă din adâncul 
rărunchilor şi ieşi pe uşă. 

— Acum, că am rămas singuri, dragul meu Aramis, începu 
d'Artagnan, mutându-şi privirea la stăpânul casei şi sfârşind 
prin a-i cerceta hainele, după toate celelalte lucruri din jur, 
spune-mi, de unde dracu ai picat pe cai, îndărătul lui 
Planchet? 

— Ei, la naiba! Exclamă Aramis. Din cer, vezi bine! 

— Din cer! Repetă d'Artagnan, clătinând din cap. Nu prea 
ai aerul că vii de-acolo şi nici c-ai s-ajungi vreodată în 
împărăţia lui. 

— Dragul meu, vorbi Aramis cu o înfumurare pe care 
d'Artagnan nu o mai văzuse la el de pe vremea când era 


muşchetar. Dacă nu veneam din cer, cel puţin mă întorceam 
din rai, ceea ce e aproape totuna. 

— Atunci, iată că s-au dumirit şi învățații, reluă 
d'Artagnan. Până azi nu se ştia mai nimic ce şi cum e cu 
raiul: unii ziceau că se află pe muntele Ararat; alţii, între 
Tigru şi Eufrat: se pare însă că toţi îl căutau hăt-departe, 
când el era colea, aproape. Raiul se află Ia Noisy-le-Sec, pe 
locul unde-i castelul arhiepiscopului de Paris. Nu se iese pe 
poartă, ci pe fereastră; nu cobori pe treptele de marmură 
ale unui peristii, ci printre crengile unui tei, iar îngerul cu 
spada de foc care-l păzeşte îmi pare că şi-a schimbat 
numele ceresc de Gabriel în acela mai pământesc al 
prinţului de Marcillac. 

Aramis izbucni în râs. 

— Ai rămas acelaşi tovarăş voios, dragul meu, şi spiritul 
gascon nu te-a părăsit de fel. Mda, e ceva în tot ceea ce mi- 
ai spus: numai nu cumva să crezi că aş fi îndrăgostit de 
doamna de Longueville. 

— Drace, o să mă feresc cu grijă de asta! Protestă 
d'Artagnan. După ce ai fost îndrăgostit atât de amar de 
vreme de doamna de Chevreuse, nu era să-ţi dăruieşti 
inima celei mai înverşunate duşmance a ei. 

— Da, adevărat, rosti Aramis cu un aer nepăsător. Da, am 
iubit-o mult odinioară pe această sărmană ducesă şi trebuie 
să recunosc că ne-a fost de mare ajutor; dar, ce vrei! Ela 
silit-o să plece din Franţa. Era un potrivnic atât de cumplit 
acest blestemat de cardinal! Continuă Aramis, aruncându-şi 
privirea spre portretul fostului ministru. A poruncit să fie 
arestată şi dusă la castelul din Loches; şi, pe legea mea, nu 
s-ar fi dat în lături să-i taie capul, aşa cum a făcut cu 
Chalais, cu Montmorency şi cu Cing-Mars, dar ea s-a salvat 
travestită în haine bărbăteşti, împreună cu camerista ei, 
biata Kety; ba, după cum am auzit, a trăit şi o ciudată 
aventură în nu ştiu ce sat, cu un nu ştiu ce preot căruia i-a 
cerut adăpost şi care, având doar o singura odaie şi luând-o 
drept un cavaler, s-a arătat gata să o împartă cu ea. Asta 


din pricină că purta neînchipuit de firesc haina 
bărbătească, această scumpă Marie. N-am cunoscut decât o 
singură femeie care să poarte haina bărbătească la fel ca 
ea: de aceea i s-a făcut şi un cântec: 

Laboissere, să-mi spui îndată. 

Îl ştii? 

— Nu. Cântă-l, dragul meu. 

Şi Aramis începu ca un mândru cavaler: 

Laboissere, să-mi spui îndată, 

Mă prinde bine straiul bărbătesc? 

— Goneşti pe cal ca o săgeată, 

Ne-ntreci pe toţi, mărturisesc. 

Ea pare, 

Printre halebarde, 

În regimentul încercatei garde, 

Cadet din cap până-n picioare. 

— Bravo! Izbucni d'Artagnan. Cânţi tot atât de frumos şi 
azi, dragul meu Aramis, şi văd că liturghia nu ţi-a stricat 
vocea. 

— Dragul meu, murmură Aramis, înţelegi. pe vremea când 
eram muşchetar, căutam să fac de gardă cât mai rar; azi 
când sunt abate, caut să slujesc cât mai rar cu putinţă. Dar 
să ne întoarcem la sărmana ducesă. 

— Care? Ducesa de Chevreuse, ori ducesa de Longueville? 

— Dragul meu, ţi-am spus că n-a fost nimic între mine şi 
ducesa de Longueville; cochetării, poate, atâta tot. Nu, 
vorbeam de ducesa de Chevreuse. Ai văzut-o cumva când s- 
a întors de la Bruxelles, după moartea regelui? 

— Da, fireşte, şi era încă foarte frumoasă. 

— Aşa e, încuviinţă Aramis. Deci m-am întâlnit de vreo 
câteva ori cu ea; i-am dat cele mai înțelepte sfaturi, de care 
ea nu s-a folosit nici un pic; mi s-a urât să-i tot spun că 
Mazarin e amantul reginei, n-a vrut să mă creadă, zicând că 
o cunoaşte pe Anna de Austria şi că o ştie prea mândră ca 
să iubească o asemenea secătură. Apoi, aşteptând o 
schimbare, s-a aruncat în urzeala ducelui de Beaufort, iar 


secătura a poruncit arestarea ducelui de Beaufort şi a 
exilat-o pe doamna de Chevreuse. 

— Ştii că a obţinut permisiunea să se întoarcă în ţară? 
Spuse d'Artagnan. 

— Da, ştiu, şi chiar s-a întors. Acum o să facă iar vreo 
prostie. 

— De astă dată poate că-ţi urmează sfaturile. 

— De astă dată, interveni Aramis, n-am mai văzut-o. S-a 
schimbat mult. 

— Nu ca tine, dragul meu Aramis, care eşti mereu acelaşi: 
acelaşi păr negru şi frumos, aceeaşi talie elegantă, aceleaşi 
mâini de femeie, care au devenit nişte minunate mâini de 
prelat. 

— Da, încuviinţă Aramis, e adevărat, mă îngrijesc mult. Ştii 
dragul meu, îmbătrânesc: în curând împlinesc treizeci şi 
şase de ani. 

— Ascultă, dragul meu, surâse d'Artagnan. De vreme ce 
ne-am regăsit, să ne învoim asupra unui lucru: asupra 
vârstei pe care o vom avea de acum înainte. 

— Cum adică? Se miră Aramis. 

— Da, urmă d'Artagnan. Pe vremuri eram mai mic cu doi 
sau trei ani decât tine şi, dacă nu mă înşel, azi am patruzeci 
de ani bătuţi pe muchie. 

— Zău?! Făcu Aramis. Atunci eu sunt cel care mă înşel, 
dragul meu, căci tu ai fost întotdeauna neîntrecut într-ale 
cifrelor. Aşadar, după socotelile tale, aş avea patruzeci şi 
trei de ani! Pe toţi dracii, dragul meu, să nu cumva s-o spui 
la palatul Rambouillet, asta mi-ar aduce numai neajunsuri. 

— Fii liniştit, îl asigură d'Artagnan. Eu nici nu calc pe 
acolo. 

— Ei! Se răsti Aramis. Ce-o moşmondi atâta dobitocul de 
Bazin? Bazin, grăbeşte-te, haide o dată, ticălosule! Noi, aici, 
murim de foame şi de sete! 

Bazin, care tocmai intra pe uşă, ridică spre tavan 
amândouă mâinile în care ţinea câte o butelcă. 

— În sfârşit! Se îmbună Aramis. Haide, eşti gata? 


— Da, domnule, îndată, spuse Bazin. Mi-a trebuit timp 
până s-aduc sus tot ce. 

— Asta fiindcă te crezi mereu cu anteriul de paracliser pe 
tine, i-o reteză Aramis, şi fiindcă stai mereu cu nasul în 
cartea de rugăciuni. Dar te previn că dacă tot lustruind 
boclucurile de prin capele, ai să uiţi să-mi lustruieşti spada, 
fac un foc zdravăn cu toate icoanele tale şi te pun în frigare. 

Bazin, revoltat la culme, îşi făcu semnul crucii cu butelca 
pe care o ţinea în mână. Iar d'Artagnan, mai uimit ca 
oricând de vorba şi de purtarea abatelui d'Herblay, care se 
deosebea ca şi cerul de pământ de vorba şi purtarea 
muşchetarului Aramis, rămase cu ochii holbaţi la prietenul 
său. 

Bazin aşternu într-o clipită o faţă de damasc şi rândui pe 
masă atâtea tacâmuri aurite, atâtea bucate aromitoare şi 
îmbietoare, încât d'Artagnan rămase de-a dreptul buimăcit. 

— Aşteptai pe cineva? Întrebă ofiţerul. 

— Ei! Făcu Aramis. Am câte ceva pentru orice 
împrejurare: şi-apoi, ştiam că mă căutai. 

— De la cine? 

— De la jupân Bazin, care te-a luat drept dracul pe 
pământ, dragul meu, şi care a dat fuga încoace să mă 
prevină de primejdia ce-mi pândeşte sufletul, dacă mă voi 
înhăita iarăşi cu un ofiţer de muşchetari ca tine. 

— Vai, domnule! Se tângui Bazin, cu mâinile împreunate şi 
cu un aer spăşit. 

— Haide, lasă făţărnicia! Ştii doar că n-o pot suferi. Ai face 
mult mai bine dacă ai deschide fereastra şi ai trimite jos o 
pâine, un pui şi o sticlă cu vin prietenului tău Planchet, care 
a ostenit de un ceas de când tot bate din palme. 

Într-adevăr, după ce dăduse fân şi ovăz la cai, Planchet se 
întorsese sub fereastră şi repetase de două sau de trei ori 
semnalul stabilit. 

Bazin, ascultător, atârnă de capătul unei funii pâinea, puiul 
şi sticla de vin şi le lăsă jos, lui Planchet, care nici nu cerea 
mai mult şi care se întoarse degrabă sub şopron. 


— Şi-acum să mâncăm, spuse Aramis. 

Cei doi prieteni se aşezară la masă, iar Aramis se apucă să 
taie şuncă, să spintece pui şi prepeliţe cu îndemânarea unui 
mâncău fără de pereche. 

— La naiba! Mormăi d'Artagnan. Văd că te hrăneşti, nu 
glumă. 

— Mda, binişor! Pentru zilele de post am dezlegarea 
Romei, mulţumită domnului vicar, din pricină că nu mă prea 
laud cu sănătatea; şi-apoi, l-am luat ca bucătar pe fostul 
bucătar al lui Lafollone, îl ştii? Vechiul prieten al 
cardinalului, acest mâncăcios căruia i s-a dus vestea şi care 
spunea în chip de rugăciune după masă: „Doamne, ajută- 
mă să mistui ca lumea ce-am mâncat cu atâta poftă". 

— Ceea ce nu l-a împiedicat să moară din pricina unei 
indigestii, râse d'Artagnan. 

— Ce vrei! Urmă Aramis, cu un aer resemnat. Asta-i 
soarta, nu poţi fugi de ea. 

— Iartă-mă, dragul meu, vreau să te întreb ceva, zise 
d'Artagnan. 

— Cum nu, întreabă-mă, ştii bine doar că între noi nu 
poate fi vorba de indiscreţie. 

— Nu cumva ai devenit bogat? 

— Oh, Dumnezeule, nu! Am un venit de douăsprezece mii 
de livre pe an, fără să mai pun la socoteală un mic beneficiu 
de o mie de scuzi, pe care îl datorez bunăvoinţei prinţului. 

— Şi din ce scoţi tu aceste douăsprezece mii de livre? 
Întrebă d'Artagnan. Din poemele tale? 

— Nu, m-am lăsat de poezie şi doar din când în când mai 
aştern pe hârtie câte un cântec de pahar, câte un sonet 
galant sau câte o epigramă nevinovată; în schimb, scriu 
predici, dragul meu. 

— Cum, predici? 

— O, şi nişte predici minunate, ştii! Cei puţin aşa s-ar 
părea. 

— Ca să le rosteşti din amvon? 

— Nu, ca să le vând. 


— Cui anume? 

— Celor din tagma mea, care ţin să fie mari oratori! 

— Zău? Şi pe tine gloria asta nu te-a ispitit? 

— Ba da, dragul meu, numai că natura a fost mai tare. 
Când sunt în amvon şi mi se întâmplă să mă privească o 
femeie frumoasă, o privesc şi eu; dacă zâmbeşte, zâmbesc 
şi eu. Pe urmă o iau razna în loc să vorbesc de chinurile 
iadului, vorbesc despre încâmările raiului. Şi uite, am păţit 
asta într-o zi, în biserica Saint-Louis au Marais. Un cavaler 
mi-a râs în nas, iar eu mi-am întrerupt predica şi i-am spus 
că e un prost. Mulțimea credincioşilor a ieşit afară ca să 
adune pietre; dar în răstimp i-am întors pe toţi cum m-am 
priceput mai bine, încât au azvârlit în el cu pietre. Ce-i 
drept, a doua zi a venit la mine, crezând că are de-a face cu 
un abate ca oricare altul. 

— Şi ce-a ieşit din vizita asta? Întrebă d'Artagnan, 
prăpădindu-se de râs. 

— Ne-am dat întâlnire a doua zi seara, în Piaţa Regală. La 
naiba, ştii şi tu ceva despre cel cu pricina. 

— N-a fost oare obrăznicătura împotriva căruia ţi-am slujit 
de martor? Spuse d'Artagnan. 

— Întocmai. Ai văzut cum l-am învăţat minte. 

— L-ai omorât? 

— Habar n-am. În orice caz, i-am dat iertarea în articulo 
mortis. Ajunge să răpui trupul, nu trebuie să răpui şi 
sufletul. 

Bazin făcu un semn disperat, care voia să spună că 
împărtăşeşte poate această morală, dar că e cu desăvârşire 
împotriva tonului cu care era rostită. 

— Bazin, prietene, dă-ţi seama că te văd prin oglindă, doar 
ţi-am interzis o dată pentru totdeauna orice semn de 
aprobare sau dezaprobare. Fă-mi plăcerea şi adu-ne vinul 
de Spania, apoi du-te în odaie la tine. De altfel, prietenul 
meu d'Artagnan are să-mi spună ceva între patru ochi. Nu-i 
aşa, d'Artagnan? 


D'Artagnan încuviinţă din cap, iar Bazin se retrase, după 
ce puse sticla pe masă. 

Rămaşi singuri, cei doi prieteni stătură o vreme tăcuţi unul 
în faţa celuilalt. Aramis părea că e în aşteptarea unui tihnit 
răgaz de mistuire a bucatelor. D'Artagnan chibzuia cum să 
înceapă. Şi fiecare, atunci când nu era privit, se uita cu 
coada ochiului la celălalt. 

Aramis rupse cel dintâi tăcerea. 

XI. 

CEI DOI ŞIREŢI 

— La ce te gândeşti, d'Artagnan, începu el, şi ce te face să 
zâmbeşti? 

— Mă gândesc, dragul meu, că pe vremea când erai 
muşchetar năzuiai fără încetare să devii abate, şi azi, când 
eşti abate, tare mai tragi a muşchetar. 

— Adevărat, încuviinţă Aramis, râzând. Omul, tu ştii, 
dragul meu d'Artagnan, e o dihanie ciudată, alcătuită din 
contraste. De când sunt abate, nu visez decât la bătălii. 

— Asta se vede după casă: ai aici spade de toate felurile şi 
pentru gusturile cele mai anevoie de mulţumit. Spune-mi, 
mânuieşti spada cu aceeaşi iscusinţă? 

— Aşa cum o mânuiai tu odinioară, ba poate şi mai bine. 
Nu fac decât asta toată ziua. 

— Cu cine? 

— Cu un excelent maestru de arme pe care-l avem aici. 

— Cum, aici? 

— Da, aici în mânăstire, dragul meu. Într-o mânăstire de 
iezuiţi găseşti orice pofteşti. 

— Păi atunci l-ai fi omorât pe domnul de Marcillac, dacă te- 
ar fi atacat singur, şi nu cu o ceată de douăzeci de inşi. 

— Desigur, conveni Aramis. Ba i-aş fi ţinut piept chiar şi-n 
fruntea celor douăzeci de oameni ai lui, dacă puteam trage 
spada fără să fiu recunoscut. 

— Dumnezeu să mă ierte, şopti d'Artagnan, abia auzit. 
Cred că Aramis a devenit mai gascon decât mine. Şi urmă 


cu glas tare: Ei dragul meu Aramis, nu mă întrebi pentru ce 
te caut? 

— Nu, nu te întreb, zise Aramis, cu aeru-i şiret. Aştept să 
mi-o spui singur. 

— Ei bine, te căutam să-ţi ofer un prilej fără de pereche ca 
să-l răpui pe domnul de Marcillac oricând pofteşti, aşa prinţ 
cum e. 

— Măi să fie! Exclamă Aramis. Straşnică treabă! 

— Şi te rog să nu scapi prilejul ăsta. Dragul meu. Ia zi, cu 
cei o mie de scuzi pe care îi ai de pe urma mânăstirii şi cu 
cele douăsprezece mii de livre încropite din vânzarea 
predicilor, eşti bogat? Răspunde-mi deschis. 

— Eu?! Sunt sărac ca lov. Dacă scotoceşti prin toate 
buzunarele şi cuferele mele, nu cred să găseşti o sută de 
pistoli. 

— La naiba, o sută de pistoli! Mormăi d'Artagnan. Şi după 
el asta se cheamă să fii sărac ca lov! Păi dacă eu aş avea 
întotdeauna atâta bănet, m-aş socoti bogat cum era Cresus. 
Şi-l întrebă: Eşti ambițios? 

— Ca Encelade. 

— Ei bine, prietene, eu îţi aduc totul ca să fii bogat, 
puternic şi liber să faci orice pofteşti. 

O umbră de nor lunecă peste fruntea lui Aramis, la fel de 
iute ca şi aceea ce pluteşte în august pe deasupra lanurilor; 
dar oricât de iute ar fi lunecat, lui d'Artagnan nu-i scăpă. 

— Vorbeşte, spuse Aramis. 

— Mai întâi, încă o întrebare. Faci politică? 

Un fulger trecu prin ochii lui Aramis, cu aceeaşi 
repeziciune ca şi umbra ce-i lunecase peste frunte, însă nu, 
într-atât de iute încât d'Artagnan să nu-l vadă. 

— Nu, răspunse Aramis. 

— Atunci, de vreme ce deocamdată n-ai alt stăpân decât 
pe Dumnezeu, o să-ţi convină orice propunere, râse 
gasconul. 

— Se prea poate. 


— Te-ai gândit vreodată, dragul meu Aramis, la frumoasele 
zile ale tinereţii noastre, pe care le petreceam, veselindu- 
ne, golind paharele ori bătându-ne? 

— Da, fireşte, şi nu o singură dată le-am dus dorul. Fericite 
vremuri, delectabile tempus. 

— Ei bine, dragul meu, aceste frumoase zile pot să 
renască, aceste vremuri fericite pot să se reîntoarcă! Am 
primit misiunea să-mi găsesc tovarăşii şi am vrut să încep 
cu tine, care erai sufletul înfrăţirii noastre. 

Aramis se înclină mai mult politicos decât mişcat. 

— Să mă amestec iar în politică! Murmură el, 
răsturnându-se în fotoliu. Ah, scumpul meu d'Artagnan, vezi 
ce viaţă tihnită şi plăcută trăiesc. Noi am cunoscut pe pielea 
noastră nerecunoştinţa celor mari, ştii doar. 

— Adevărat, încuviinţă d'Artagnan. Dar celor mari poate le 
pare rău c-au fost nerecunoscători. 

— Dacă-i aşa, atunci e altceva, spuse Aramis. Orice păcat 
trebuie iertat. Şi de altfel, ai dreptate într-o anumită 
privinţă: dacă ne-ar bate gândul să ne amestecăm iarăşi în 
treburile statului, cred că acum ar fi momentul potrivit. 

— Cum de ştii asta tu, care spui că n-ai nici în clin nici în 
mânecă cu politica? 

— Ei, Doamne, pe mine unul mă interesează prea puţin, 
dar trăiesc într-o lume în care toţi fac politică. Trecându-mi 
vremea doar cu poezia şi cu ale dragostei m-am împrietenit 
cu domnul Sarazin, care-i din tabăra domnului de Conti, cu 
domnul Voiture, care-i din tabăra vicarului, şi cu domnul 
Bois-Robert, care, de când nu-l mai slujeşte pe cardinalul 
Richelieu, nu mai e cu nimeni, sau e cu oricine, cum vrei să 
spui; aşa că nu mi-e cu totul necunoscut ceea ce se petrece 
în politică. 

— Bănuiam eu, zise d'Artagnan. 

— De altfel, dragul meu, sa iei tot ce-am să-ţi spun doar ca 
vorba unui călugăr, a unui om care nu-i decât un ecou şi 
repetă pur şi simplu ceea ce aude în jurul lui, continuă 
Aramis. Am auzit că în clipa de faţă cardinalul Mazarin e 


tare neliniştit de felul cum merg lucrurile. Pare-se că 
poruncile lui nu se bucură de acea ascultare deplină cu 
care erau primite odinioară poruncile răposatului cardinal, 
vechea noastră sperietoare, al cărui portret îl vezi aici, la 
mine, fiindcă, orice s-ar spune, trebuie să recunoşti, dragul 
meu, a fost un om mare. 

— În privinţa asta n-am să zic ba, dragul meu Aramis. Doar 
el m-a făcut locotenent! 

— La început am fost pe de-a-ntregul de partea 
cardinalului: îmi spuneam ca un ministru nu-i niciodată 
iubit, dar că, mulţumită geniului ce i se atribuie, va sfârşi 
prin a triumfa asupra duşmanilor şi a se face temut, ceea 
ce, după mine unul, preţuieşte mai mult decât a te face 
iubit. 

D'Artagnan dădu din cap, în semn că încuviinţează pe 
deplin această cugetare îndoielnică. 

— Iată, dar, părerea mea de la început, urmă Aramis. Dar 
cum sunt tare nepriceput în asemenea treburi şi cum 
umilinţa din care mi-am făcut o lege mă sileşte să nu mă 
mulţumesc cu propria-mi judecată, am întrebat şi pe alţii. Ei 
bine, dragul meu prieten. 

— Ei bine, ce? Întrebă d'Artagnan. 

— Află, reluă Aramis, că trebuie să las deoparte orice 
mândrie şi să mărturisesc că m-am înşelat. 

— Zău? 

— Chiar aşa. Am întrebat şi pe alţii, cum îţi spuneam, şi 
iată ce mi-au răspuns câteva persoane cu totul deosebite în 
ce priveşte gusturile şi ambițiile: domnul de Mazarin nu e 
câtuşi de puţin un om de geniu, aşa cum credeam eu. 

— Eh! Făcu d'Artagnan. 

— Nu. E un om de nimic, fost servitor al cardinalului 
Bentivoglio, care a răzbit mulţumită intrigilor; un parvenit, 
un om de rând, care va izbuti în Franţa doar prin clica lui. 
Are să strângă o mulţime de bănet, are să-şi vâre mâinile 
până la coate în veniturile regelui, are să-şi însuşească 
toate pensiile pe care răposatul cardinal Richelieu înţelegea 


să le plătească la toţi, dar nu va cârmui niciodată după 
legea celui mai puternic, a celui mai nobil, sau a celui mai 
respectat. S-ar părea de altfel, că pe acest ministru nu-l 
arată gentilom nici firea, nici purtările, şi ca nu-i decât un 
soi de bufon, un Pulcinello, un Pantalone. Tu îl cunoşti? Eu, 
nu. 

— Hm! Mârâi d'Artagnan. E un pic de adevăr în ceea ce 
spui. 

— Să ştii că mă umpli de mândrie, dragul meu, dacă am 
fost în stare, cu modesta putere de pătrundere ce-mi este 
dăruită, să ajung la aceeaşi părere cu unul ca tine, care 
trăieşte la curte. 

— Numai că mi-ai vorbit de el ca om, şi nu de tabăra lui şi 
de mijloacele ce-i stau la îndemână. 

— Adevărat. Are de partea lui pe regină. 

— Mi se pare că asta înseamnă ceva. 

— Dar nu-l are pe rege. 

— Un copil. 

— Un copil care va fi major peste patru ani. 

— Azi aşa stau lucrurile. 

— Da, însă nu şi în viitor; nici măcar acum nu are de 
partea lui nici Parlamentul, nici poporul, adică banul; şi nu 
are de partea lui nici nobilimea, nici prinții, adică spada. 

D'Artagnan se scărpină după ureche, silit să recunoască în 
sinea lui vederile largi şi întemeiate ale lui Aramis. 

— lată, bietul meu prieten, poţi să-ţi dai seama acum dacă 
mi-am păstrat agerimea obişnuită; s-ar putea să fac rău 
vorbindu-ţi astfel, cu inima deschisă, fiindcă tu mi se pare 
că înclini către Mazarin. 

— Eu?! Izbucni d'Artagnan. Eu?! Pentru nimic în lume! 

— Vorbeai de o misiune. 

— Am vorbit eu de asta? Atunci, am greşit. Nu, mi-am spus 
şi eu ca tine: „Uite, lucrurile se încurcă. Ei bine, să aruncăm 
pana în vânt şi să pornim încotro are s-o ducă, să începem 
iarăşi viaţa de aventuri. Eram patru cavaleri neînfricaţi, 
patru inimi strâns unite; să ne unim din nou, nu inimile, căci 


ele n-au fost despărțite nici o clipă, ci soarta şi curajul. 
Prilejul e straşnic şi putem câştiga ceva mai de preţ decât 
un diamant". 

— Ai dreptate, d'Artagnan, tu ai întotdeauna dreptate, 
continuă Aramis. Dovada că şi pe mine m-a ispitit acelaşi 
gând; numai că gândul ăsta mi l-au dat alţii, fiindcă eu nu 
am imaginaţia ta bogată şi plină de neastâmpăr. Astăzi 
toată lumea are nevoie de ajutoare; mi s-au făcut 
propuneri; s-a auzit câte ceva despre faimoasele noastre 
isprăvi de odinioară şi-ţi mărturisesc deschis că însuşi 
vicarul m-a tras de limbă. 

— Domnul de Gondy, duşmanul cardinalului! Strigă 
d'Artagnan. 

— Nu, prietenul regelui, rosti Aramis. Prietenul regelui, 
auzi! Ei bine, era vorba de a-l sluji pe rege, ceea ce e de 
datoria oricărui gentilom. 

— Dar regele-i de partea lui Mazarin, dragul meu. 

— În fapt, dar nu din voinţa sa; în aparenţă, dar fără 
imboldul inimii, şi tocmai aici stă capcana pe care duşmanii 
regelui o întind bietului copil. 

— Haida-de, păi ce-mi propui tu înseamnă pur şi simplu 
război civil, dragul meu Aramis. 

— Război pentru rege. 

— Dar regele are să stea în fruntea armatei în care va fi 
Mazarin. 

— Cu inima va fi însă în rândurile armatei pe care o va 
comanda domnul de Beaufort. 

— Domnul de Beaufort? E închis la Vincennes. 

— Am spus domnul de Beaufort? Făcu Aramis. Domnul de 
Beaufort sau altul, domnul de Beaufort sau Prinţul. 

— Dar Prinţul va fi căpetenia armatei, el este pe de-a- 
ntregul de partea cardinalului. 

— He, he! Chicoti Aramis. Stau amândoi la tocmeală chiar 
în clipa asta. Şi apoi, dacă nu-i prinţul, atunci domnul de 
Gondy. 


— Domnul de Gondy va fi cardinal, se cere pentru el 
pălăria de cardinal. 

— Oare nu există şi cardinali foarte războinici? Zise 
Aramis. Priveşte în jur: iată patru care în fruntea armatei 
preţuiau mai mult decât domnul de Guebriant şi domnul de 
Gassion. 

— Oricum, un general cocoşat! 

— Sub platoşă n-o să i se vadă cocoaşa. De ajtfel, adu-ţi 
aminte că Alexandru şchiopăta şi că Hanibal era chior. 

— Şi vezi foloase mari în tabăra asta? Întrebă d'Artagnan. 

— Ocrotirea principilor celor puternici. 

— Cu izgonirea guvernului. 

— Înlăturat de Parlament şi de răzvrătiți. 

— Toate acestea s-ar putea întâmpla, aşa cum spui, dacă s- 
ar izbuti ca regele să fie despărţit de mamăsa. 

— Poate că se va ajunge şi aici. 

— Niciodată! Strigă d'Artagnan, redobândindu-şi 
încrederea în părerile sale. Te întreb pe tine, Aramis, pe 
tine care o cunoşti pe Anna de Austria tot atât de bine ca şi 
mine. Îţi închipui că ar putea să uite vreodată că fiul ei este 
siguranţa ei, pavăza ei, chezăşia respectului celor din jur, a 
norocului şi a vieţii ei? Ar trebui să treacă împreună cu el 
de partea principilor, părăsindu-l pe Mazarin, dar tu ştii mai 
bine decât oricine că are motive puternice să nu-l 
părăsească niciodată. 

— Poate că ai dreptate, murmură Aramis, visător. Deci eu 
nu voi intra în horă. 

— Alături de ei, completă d'Artagnan. Dar alături de mine? 

— Alături de nimeni. Sunt preot, ce am eu de-a face cu 
politica? Nu citesc nici o carte de rugăciuni. Am o mică 
clientelă de duhovnici pungaşi şi de femei încântătoare. Cu 
cât se vor încurca mai mult lucrurile, cu atât mai puţină 
vâlvă vor face escapadele mele. Va să zică, totul merge de 
minune fără ca eu să mă amestec. Şi, hotărât, dragă 
prietene, nu mă voi amesteca. 


— Ei bine, dragul meu, spuse d'Artagnan, află că mă 
câştigi cu filosofia asta a ta, zău, şi că habar n-am ce 
ambiţie m-a apucat. Am o slujbă din care pot să trăiesc; la 
moartea bietului domn de Treville, care-i tot mai bătrân, aş 
putea ajunge căpitan: e un prea frumos baston de mareşal 
pentru un cadet gascon ca mine şi simţ că o să mă las ispitit 
de tihna unui trai modest, dar fără grija zilei de mâine. În 
loc să alerg după aventuri, da, voi primi invitaţiile repetate 
ale lui Porthos şi ma voi duce să vânez pe moşia lui. Ştii că 
Porthos are o moşie? 

— Cum să nu ştiu. Zece leghe de pădure, iazuri şi văi. E 
stăpânul muntelui şi al câmpiei şi s-a luat la harţă pentru 
drepturile lui feudale cu episcopul de Noyon. 

— Bun! Mormăi d'Artagnan pentru sine. Uite ce voiam să 
ştiu. Porthos se află în Picardia. 

Şi urmă cu glas tare: 

— Şi şi-a reluat vechiul nume, du Vallon? 

— La care a adăugat un altul, de Bracieux, o moşie fostă 
cândva a unui baron, pe legea mea! 

— Aşa că o să-l vedem pe Porthos şi baron. 

— N-am nici o îndoială. Mai cu seamă doamna baroană 
Porthos e o femeie minunată. 

Cei doi prieteni izbucniră în râs. 

— Va sa zică, îşi reluă vorba d'Artagnan, nu vrei să treci de 
partea lui Mazarin? 

— Nici tu de partea principilor? 

— Nu. Atunci să nu ne alăturăm nimănui şi să rămânem 
prieteni. Să nu fim nici oamenii cardinalului, nici ai Frondei. 

— Da, încuviinţă Aramis. Să fim muşchetari. 

— Chiar şi în sutană, i-o întoarse d'Artagnan. 

— Mai ales în sutană! Exclamă Aramis. Aici e tot farmecul. 

— Atunci te las cu bine, spuse d'Artagnan. 

— Nu te mai rețin, dragul meu, răspunse Aramis. Vezi că 
nici n-aş şti unde să te culc şi n-ar fi cuviincios din partea 
mea să-ţi ofer jumătate din şopronul lui Planchet. 


— De altfel, sunt doar la trei leghe de Paris, caii s-au 
odihnit şi, în mai puţin de un ceas, am ajuns îndărăt. 

Şi d'Artagnan îşi umplu pentru ultima oară paharul. 

— Pentru vremurile noastre de altădată! Închină el. 

— Da, rosti Aramis. Dar, din nenorocire, vremurile astea s- 
au dus. Fugit irreparabile tempus. 


— Aşi! Făcu d'Artagnan. Poate că au să se întoarcă. 
Oricum, dacă ai nevoie de mine, mă găseşti la hanul „La 
Căpriţa", pe strada Tiquetonne. 

— Şi pe mine la mânăstirea iezuiţilor: de la şase dimineaţa 
până la opt seara intri pe uşă; de la opt seara până la şase 
dimineaţa intri pe fereastră. 

— Rămâi cu bine, dragul meu! 

— Oh! N-o să mă despart aşa de tine, lasă-mă să te 
însoțesc. 

Şi îşi luă spada şi mantia. 

„Vrea să se încredinţeze că plec" - cugetă d'Artagnan în 
sinea sa. 

Aramis fluieră după Bazin, dar Bazin dormea dus în odăiţa 
de alături, lângă bucatele rămase de la masă, şi Aramis fu 
silit să-l scuture de ureche ca să se trezească. 

Bazin întinse braţele, se frecă la ochi şi dădu să pună iar 
capul jos. 

— Haide, haide, somnorosule, adu repede scara. 

— Păi a rămas la fereastră, îngăimă Bazin, căscând de-i 
trosneau fălcile. 

— Cealaltă, scara grădinarului, nu asta. D'Artagnan abia s- 
a urcat şi o să-i fie şi mai greu să coboare, n-ai văzut? 

D Artagnan tocmai se pregătea să-l încredinţeze că pentru 
el e floare la ureche să coboare, când îl fulgeră un gând. Şi 
gândul acesta îl făcu să tacă. 

Bazin oftă cu năduf şi se duse să caute scara. După câteva 
clipe, o scară zdravănă de lemn stătea rezemată de 
pervazul ferestrei. 

— Tii! Se minună d'Artagnan. Uite ce va să zică un mijloc 
de legătură; o femeie ar urca şi ea pe o scară ca asta. 

Aramis aruncă o privire pătrunzătoare, dornic să-şi 
scruteze prietenul până în adâncul sufletului, numai că 
d'Artagnan îi susţinu privirea cu o mutră cum nu se poate 
mai nevinovată. 

De altfel, în clipa aceea tocmai punea piciorul pe prima 
treaptă a scării şi începea să coboare. 


Într-o clipă se şi văzu jos. Cât despre Bazin, el rămase la 
fereastră. 

— Aşteaptă aici, zise Aramis. Mă-ntorc. 

Amândoi o porniră spre şopron: Planchet, simţindu-i, ieşi 
îndată afară, ţinând de frâu cei doi cai. 

— Straşnic! Exclamă Aramis. Uite un servitor harnic şi 
treaz în orice clipă; nu ca puturosul de Bazin, care nu maie 
bun de nimic de când a ajuns slujitor al bisericii. Vino după 
noi, Planchet, noi mai schimbăm o vorbă până ieşim în capul 
satului. 

Într-adevăr, cei doi prieteni străbătură întreg satul, 
flecărind despre vrute şi nevrute. În dreptul ultimelor case, 
Aramis spuse: 

— Haide, dragă prietene, urmează-ţi calea, norocul îţi 
surâde, nu-l lăsa să-ţi scape. Norocul e ca o curtezană, să 
nu uiţi, deci poartă-te cu el aşa cum se cuvine. Cât despre 
mine, eu rămân mai departe în umilinţa şi lenea mea. Cu 
bine! 

— Va să zică, lucrurile-s hotărâte, vorbi d'Artagnan. 
Propunerea mea nu te ispiteşte? 

— Dimpotrivă, m-ar ispiti grozav, dacă aş fi un om ca 
oricare altul, răspunse Aramis. Dar îţi repet că sunt o 
împerechere de contraste, crede-mă: ceea ce urăsc astăzi, 
iubesc cu înfocare mâine, şi viceversa. Vezi bine că nu pot 
să mă angajez, aşa cum faci tu de pildă, care eşti atât de 
hotărât în planurile tale. 

„Minţi, prefăcutule! Cugetă pentru sine d'Artagnan. 
Dimpotrivă, tu eşti singurul care ştii să-ţi alegi un scop şi 
încă să-l atingi pe nesimţite." 

— Cu bine, dar, dragul meu! Urmă Aramis. Îţi mulţumesc 
pentru gândurile tale bune şi mai ales pentru frumoasele 
amintiri pe care prezenţa ta le-a trezit în sufletul meu. 

Se îmbrăţişară. Planchet şi încălecase. D'Artagnan 
încălecă şi el, apoi strânse încă o dată mâna lui Aramis. 
Călăreţii dădură pinteni cailor şi se îndreptară spre Paris. 


Aramis rămase drept şi nemişcat în mijlocul drumului până 
îi pierdu din ochi. 

Dar abia făcură vreo două sute de paşi, şi d'Artagnan opri 
calul dintr-o smucitură, sări jos, azvârli frâul lui Planchet şi, 
trăgând pistoalele din coburi, şi le vâri la cingătoare. 

— Ce-aveţi de gând, domnule? Se sperie Planchet. 

— Păi dacă-i vorba ne aşa, zise d'Artagnan, să nu-şi 
închipuie cumva că m-a tras pe sfoară. Rămâi aici, să nu te 
mişti. Caută să stai pe lângă drum şi aşteaptă-mă. 

D'Artagnan sări peste şanţul din marginea şoselei şi o luă 
peste câmp, vrând să dea ocol satului. Băgase de seamă că 
între casa unde stătea doamna de Longueville şi mânăstirea 
iezuiţilor se află un loc descoperit, închis doar de un gard 
de mărăcini. 

Poate că mai înainte de un ceas i-ar fi fost greu să dibuie 
gardul de mărăcini, dar luna tocmai se ridica pe cer şi, în 
ciuda norilor ce-o ascundeau din când în când, se vedea 
destul de bine, astfel încât nu puteai rătăci drumul. 

D'Artagnan ajunse la gardul de mărăcini şi se pitulă în 
spatele lui. Trecând pe dinaintea casei unde s-a petrecut 
scena povestită mai sus, băgase de seamă că fereastra cu 
pricina se luminase din nou, şi era încredinţat că Aramis nu 
s-a întors acasă, iar când se va întoarce, nu se va întoarce 
singur. 

Într-adevăr, curând auzi un zgomot de paşi, precum şi o 
şuşoteală nedesluşită. 

La capătul gardului de mărăcini, paşii se opriră. 

D'Artagnan se lăsă într-un genunchi, pitulându-se unde 
era mărăcinişul mai des. 

În clipa aceea se iviră doi oameni, spre adânca nedumerire 
a lui d'Artagnan; dar nedumerirea i se risipi numaidecât, 
când auzi sunând un glas dulce şi melodios: unul dintre cei 
doi oameni era o femeie îmbrăcată în haine de cavaler. 

— Fii liniştit, dragul meu Rene, spunea glasul cel dulce. 
Povestea asta n-are să se întâmple: am descoperit un fel de 
trecere subterană, aşa că nu va trebui decât să ridicăm o 


lespede de piatră din faţa uşii şi vei avea la îndemână o 
ieşire. 

— Oh! Se auzi o altă voce în care d'Artagnan recunoscu 
vocea lui Aramis. Îţi jur, prinţesă, că dacă onoarea noastră 
n-ar fi legată de toate aceste precauţii şi dacă nu mi-aş 
primejdui decât viaţa mea. 

— Da, da, ştiu că eşti viteaz şi gata de aventură, pe cât eşti 
şi om de lume; dar nu eşti numai al meu, ci al întregii 
noastre tabere. Fii deci prudent, fii înţelept. 

— Mă supun întotdeauna, doamnă, rosti Aramis, când e 
vorba să-mi poruncească o voce atât de fermecătoare. 

Şi-i sărută tandru mâna. 

— Ah! Exclamă cavalerul cu glas dulce. 

— Ce este? Întrebă Aramis. 

— Vântul mi-a smuls pălăria, nu vezi? 

Şi Aramis alergă după pălăria dusă de-a rostogolul de 
vânt. D'Artagnan se folosi de această împrejurare ca să 
caute un locşor în mărăciniş, de unde să poată arunca 
nestingherit o privire către îndoielnicul cavaler. Chiar în 
acea clipă, luna, curioasa poate şi ea precum era ofiţerul, 
ieşea de după un nor şi, sub raza-i indiscretă, d'Artagnan 
recunoscu ochii mari, albaştri, părul de aur şi chipul nobil al 
ducesei de Longueville. 

Aramis se întoarse râzând, cu o pălărie pe cap şi cu alta în 
mână, şi amândoi îşi continuară drumul spre mânăstirea 
iezuiţilor. 

— Bun! Zise d'Artagnan, ridicându-se şi ştergându-şi 
genunchiul murdar de pământ. Acum te am la mâna, eşti 
partizan al Frondei şi amantul doamnei de Longueville. 
XII. 

DOMNUL PORTHOS DU VALLON DE BRACIEUX DE 
PIERREFONDS. 

Mulțumită celor spuse de Aramis, d'Artagnan, care ştia 
dinainte că Porthos, după numele de familie, era un du 
Vallon, aflase acum că, după moşia pe care o stăpânea, se 


numea de Bracieux şi că din pricina acestei moşii Bracieux 
se judeca cu episcopul de Noyon. 

Aşadar, în împrejurimile oraşului Noyon trebuia să caute 
această moşie, adică pe linia despărţitoare dintre Ile-de- 
France şi Picardia. 

Într-o clipită se şi hotărî pe unde să apuce: are să meargă 
până la Dammartin, unde se încrucişează două drumuri, 
unul ducând la Soissons, celălalt la Compiegne; acolo are să 
întrebe de moşia Bracieux şi, potrivit răspunsului, are să 
ţină calea drept înainte, ori are să facă la stânga. 

Planchet, care stătea cu frica-n sân de când cu păţania lui, 
susţinu sus şi tare că îl va urma pe d'Artagnan până la 
capătul lumii, fie că ar apuca drept înainte, fie că ar apuca 
la stânga. Numai că îl rugă pe vechiul său stăpân să 
pornească la drum pe înserate, căci întunericul te fereşte 
de multe. Atunci d'Artagnan îl sfătui să-i dea măcar de veste 
nevesti-şi, ca să fie liniştită, dar Planchet răspunse cu multă 
înţelepciune cum că nevastă-sa n-o să moară de grija lui, 
mai mult ca sigur, pe câtă vreme el, cunoscând-o cât e de 
limbută, ar muri de teamă dacă ea ar şti ceva. 

Temeiurile unei asemenea judecăţi i se părură atât de 
cuminţi lui d'Artagnan, încât nu stărui şi, pe la opt seara, 
când pâcla începea să se îndesească pe străzi, o porni de la 
hanul „La Căpriţa", şi urmat de Planchet, ieşi din oraş prin 
poarta Saint-Dents. 

La miezul nopţii, cei doi călători ajungeau la Dammartin. 

Era prea târziu ca să mai ceară vreo lămurire. Hangiul de 
la „Lebăda crucii" se culcase. D'Artagnan amână treaba 
pentru a doua zi. 

A doua zi dimineaţă chemă hangiul. Era unul dintre acei 
normanzi şireţi care nu spun nici da, nici ba, şi care 
socotesc întotdeauna că s-ar face de ruşine dacă-ar 
răspunde de-a dreptul la vreo întrebare; pricepând totuşi 
cu chiu cu vai că trebuie să ţină calea înainte, d Artagnan o 
porni mai departe, luând de bună o asemenea desluşire 


destul de îndoielnică. Pe la opt dimineaţa ajunseră la 
Nanteuil, unde se opriră să prânzească. 

De astă dată, hangiul era un picard blajin şi deschis care, 
recunoscând în Planchet pe unul de prin părţile lui, le dădu 
bucuros toate lămuririle. Moşia Bracieux se afla la vreo 
câteva leghe de Villers-Cotterets. 

D'Artagnan cunoştea Villers-Cotterets, unde însoţise 
curtea în două sau trei rânduri, căci în acea vreme Villers- 
Cotterets era o reşedinţă regală. Porni deci spre oraş şi 
trase la hanul unde trăgea el de obicei, adică „La Delfinul 
de aur". 

Aici, lămuririle primite fură dintre cele mai mulţumitoare. 
D'Artagnan află că moşia Bracieux se găsea la vreo patru 
leghe de oraş, dar că nu trebuia să se obosească să-l caute 
acolo pe Porthos. Acesta fusese într-adevăr în harţă cu 
episcopul de Noyon, din pricina moşiei Pierrefonds, care se 
mărginea cu a sa, şi, urându-i-se să tot umble prin judecăţi, 
din care el nu pricepea o iotă, ca să le pună capăt o dată, 
cumpărase moşia Pierrefonds, adăugând acest nou nume la 
cele vechi ale sale. Acum se numea du Vallon de Bracieux 
de Pierrefonds şi îşi avea reşedinţa pe proaspăta-i 
proprietate. În lipsa unei alte măriri, Porthos năzuia în chip 
vădit la cea a marchizului de Carabas. 

Caii goniseră zece leghe peste zi şi erau frânţi, aşa că 
d'Artagnan trebuia să aştepte până dimineaţă. Ar fi putut să 
găsească alţi cai, e adevărat, dar aveau de străbătut o 
pădure întinsă şi lui Planchet, oricine îşi aduce aminte, nu-i 
plăcea să treacă noaptea printr-o pădure. 

Şi mai era ceva ce nu-i plăcea lui Planchet, anume că o să 
pornească la drum cu burta goală: drept care, atunci când 
se trezi, d'Artagnan găsi bucatele gata pregătite. Nu avea 
motiv să se plângă de o asemenea grijă. Aşa că se aşeză la 
masă; nu mai încape vorbă că Planchet, reluându-şi vechile 
sale îndeletniciri, se întorsese la supuşenia de odinioară şi 
nu se simţea câtuşi de puţin ruşinat să mănânce ceea ce 
rămânea de la masa lui d'Artagnan, cum nu se ruşinau nici 


doamna de Motteville şi doamna de Fargis să mănânce ceea 
ce rămânea de la masa Annei de Austria. 

Abia pe la ceasurile opt putură să plece. N-aveau cum să 
se rătăcească, trebuiau să urmeze drumul care ducea de la 
Villers-Cotterets la Compiegne şi, o dată ieşiţi din pădure, 
să apuce la dreapta. 

Era o dimineaţă frumoasă de primăvară, păsărelele cântau 
prin frunzişul copacilor înalţi, razele bogate ale soarelui 
străbăteau pieziş prin luminişuri, ca nişte perdele de văl 
auriu. 

Ici-colo, lumina abia pătrundea prin bolta frunzişului des, 
şi trunchiurile bătrânilor stejari, pe care la vederea 
călătorilor veveriţe sprintene se căţărau cu repeziciune, 
stăteau cufundate în umbră. Ierburile, florile, frunzele 
dăruiau dimineţii o mireasmă ce-ţi umplea inima de 
bucurie. D'Artagnan, sătul de mirosul stătut al Parisului, 
cugeta în sinea sa că, atunci când porţi trei nume legate de 
tot atâtea moşii, trebuie să te simţi fericit cum nu se mai 
poate într-un asemenea rai; apoi clătină din cap, zicându-şi: 
„Dacă aş fi Porthos şi dacă d'Artagnan ar veni să-mi 
propună ceea ce vreau eu să-i propun lui Portnos, ştiu bine 
ce i-aş răspunde lui d'Artagnan." 

Cât despre Planchet, el nu se gândea la nimic: mistuia 
ceea ce înfulecase. 

La marginea pădurii, d'Artagnan zări drumul de care i se 
vorbise şi, la capătul drumului, turnurile unui uriaş castel 
feudal. 

— Oho! Murmură el. Castelul ăsta aparţine mi se pare 
vechii familii de Orleans; oare Porthos a stat de vorbă cu 
ducele de Longueville ca să-l cumpere? 

— Pe legea mea, domnule, deschise gura Planchet, 
pământul ăsta zic şi eu că e muncit cu grijă; şi dacă-l 
stăpâneşte cumva domnul Porthos, halal de el! 

— Drace! Făcu d'Artagnan. Să nu-i spui cumva Porthos, 
nici chiar du Vallon; spune-i de Bracieux sau de Pierrefonds. 
Altfel îmi încurci toate socotelile. 


Pe măsură ce se apropia de castelul ce-i atrăsese din 
prima clipă privirea, d'Artagnan îşi dădea seama că 
prietenul lui nu putea să locuiască acolo: turnurile, în ciuda 
faptului că arătau atât de falnic încât păreau clădite abia 
ieri, erau parcă ciopârţite. Ai fi zis că un uriaş s-a năpustit 
asupra lor cu toporul. 

Ajuns la capătul drumului, d'Artagnan se pomeni deasupra 
unei văi minunate, în fundul căreia se vedea dormitând un 
mic şi fermecător lac, la poalele câtorva căsuțe risipite ici- 
colo, acoperite unele cu ţiglă, altele cu stuf, şi care, în 
modestia lor, păreau să recunoască drept nobil stăpân un 
frumos castel clădit către începutul domniei fui Henric al IV- 
lea, cu giruetele-i senioriale spintecând văzduhul. 

De astă dată, d'Artagnan era încredinţat că are înaintea 
ochilor reşedinţa lui Porthos. 

Drumul ducea drept la castelul cel mândru, care era, faţă 
de strămoşul său de pe culme, ceea ce era un filfizon din 
ceața ducelui d'Enghien faţă de un cavaler în armură de pe 
vremea lui Carol al VII-lea. D'Artagnan îşi struni calul şi 
porni înainte la trap, iar Planchet potrivi pasul fugarului său 
după cel al stăpânului. 

Zece minute mai târziu, d'Artagnan ajunse în capul unei 
alei mărginite de plopi, care ducea la o poartă de grilaj, cu 
suliţele din vârf şi cu brâiele transversale aurite. În mijlocul 
aleii, călare pe o matahală de cal, stătea un fel de senior în 
nişte straie verzi şi aurii, întocmai cum era vopsită şi 
poarta. În dreapta şi în stânga avea doi valeţi, acoperiţi de 
sus până jos de galoane; o mulţime de oameni adunaţi acolo 
se ploconeau adânc în faţa lui. 

„A! Îşi zise d'Artagnan. Să fie oare seniorul du Vallon de 
Bracieux de Pierrefonds? Ei, Doamne, ce s-a mai pipernicit 
de când nu-l mai cheamă Porthos!" 

— Nu se poate să fie el, rosti Planchet, parcă ghicindu-i 
gândurile. Domnul Porthos era înalt de aproape şase 
picioare şi ăsta nici măcar cinci nu are. 


— Totuşi, urmă d'Artagnan. la te uită ce de mai plecăciuni 
i se fac. 

Zicând acestea, porni în goană către matahala de cal, 
către omul acela de vază şi cei doi valeţi. Pe măsură ce se 
apropia, i se părea că-i recunoaşte trăsăturile. 

— Sfinte lisuse! Domnule! Exclamă Planchet, care la 
rându-i credea de asemenea că-l recunoaşte. S-ar putea 
oare să fie dânsul? 

Auzindu-i vorba plină de mirare, omul de pe cal se întoarse 
încet şi cu un aer grozav de măreț, iar cei doi drumeţi 
putură să vadă, în toată strălucirea lor, ochii mari, mutra 
rumenă şi zâmbetul cel atât de grăitor al lui Mousgueton. 

Într-adevăr, era Mousqueton, un Mousqueton gras ca un 
porc, plesnind de sănătate, buhăit de trai bun, şi care, 
recunoscându-l pe d'Artagnan, spre deosebire de 
prefăcutul de Bazin, se lăsă să lunece de pe matahala lui de 
cal şi se apropie cu pălăria în mână de ofiţer; aşa că 
plecăciunile cetei adunate acolo se întoarseră şi ele către 
acest nou soare ce-l umbrea pe cel vechi. 

— Domnul d'Artagnan, domnul d'Artagnan! Repeta 
Mousqueton, năduşit de atâta sforţare, mişcându-şi fălcile 
uriaşe. Domnul d'Artagnan! O, ce bucurie pentru 
monseniorul şi stăpânul meu du Vallon de Bracieux de 
Pierrefonds! 

— Mousqueton, dragul meu! Va să zică stăpânul tău e aici? 

— Vă aflaţi pe moşia sa. 

— Ce chipeş te-ai făcut, cum te-ai mai îngrăşat, cum ai mai 
înflorit! Continua d'Artagnan să înşire neobosit schimbările 
pe care îndestularea le adusese înfometatului de odinioară. 

— Ei, da, mulţumesc lui Dumnezeu, domnule, zise 
Mousqueton. O da, destul de bine. 

— Şi prietenului tău Planchet nu-i spui nimic? 

— Prietenului meu Planchet?! Planchet, oare să fii chiar 
tu? Strigă Mousqueton, cu braţele deschise şi cu ochii plini 
de lacrimi. 


— Chiar eu, rosti Planchet, prevăzător ca întotdeauna. 
Numai că voiam să mă conving dacă n-ai devenit cumva 
vreun îngâmfat. 

— Îngâmfat faţă de un vechi prieten?! Niciodată, Planchet! 
N-ai gândit una ca asta despre mine, ori atunci nu l-ai 
cunoscut pe Mousqueton. 

— Aşa mai zic şi eu! Se învoi Planchet, sărind din şa şi 
întinzând braţele la rândul lui spre Mousqueton. Tu nu eşti 
ca ticălosul de Bazin, care m-a lăsat două ceasuri într-un 
şopron, prefăcându-se că nici nu mă cunoaşte. 

Planchet şi Mousqueton se îmbrăţişară cu o bucurie care 
mişcă adânc pe cei de faţă, făcându-i să creadă că Planchet 
este un senior deghizat, într-atât de mult preţuiau rangul 
lui Mousqueton. 

— Şi acum, domnule, zise Mousqueton, desprinzându-se 
de Planchet, care încercase zadarnic să-l cuprindă cu 
braţele, acum domnule, îngăduiţi-mi să vă părăsesc, căci nu 
vreau ca stăpânul meu să afle de sosirea dumneavoastră 
decât de la mine. Nu mi-ar ierta-o dacă-mi ia altul înainte. 

— Scump prieten! Făcu d'Artagnan, ferindu-se să 
rostească vechiul sau noul nume al lui Porthos. Va să zică nu 
ne-a uitat! 

— Să vă uite?! EI?! Strigă Mousqueton. Păi cum adică, 
domnule, doar nu era zi să nu aşteptăm vestea că aţi fost 
numit mareşal, fie în locul domnului de Gassion, fie în locul 
domnului de Bassompierre. 

D'Artagnan lăsă să-i fluture pe buze unul din aceie rare 
zâmbete melancolice, care supravieţuiseră, în cea mai 
adâncă tainiţă a inimii sale, dezamăgirii încercate în 
tinereţe. 

— Iar voi, ţopârlanilor, urmă Mousqueton, rămâneţi în 
preajma domnului conte d'Artagnan şi străduiţi-vă să-l 
cinstiţi cum vă pricepeţi mai bine, cât mă reped eu să 
vestesc seniorului sosirea sa. 

Şi, urcându-se pe calu-i voinic cu ajutorul a două suflete 
miloase, în vreme ce Planchet, mai sprinten, făcu asta 


singur, Mousqueton porni pe iarba aleii în trap măsurat, 
ceea ce era mai degrabă o mărturie întru lauda trupeşeniei 
calului decât a iuţelii copitelor sale. 

— Ei, uite, semne bune! Zise d'Artagnan. Nici tu mistere, 
nici tu pelerină, nici tu politică pe aici; omul râde din inimă 
şi plânge de bucurie, şi apoi nu văd decât mutre sătule. 
Zău, mi se pare că natura însăşi e-n sărbătoare, iar pomii, 
în loc de frunze şi de flori, sunt gătiţi cu panglicuţe verzi şi 
trandafirii. 

— Cât despre mine, prinse glas Planchet, mi se pare că 
adulmec de aici cel mai îmbietor miros de frigare şi că văd o 
mulţime de ajutori de bucătari rânduindu-se-n şir ca să ne 
întâmpine. Oh! Domnule, şi ce bucătar trebuie să aibă 
domnul de Pierrefonds, el, care se dădea în vânt după 
bucatele de soi şi din belşug încă de pe vremea când se 
numea numai domnul Porthos! 

— Tacă-ţi gura! I-o reteză d'Artagnan. Mă sperii. Dacă 
realitatea e pe măsura aparenţelor, sunt pierdut. Un om 
atât de fericit nu-şi va părăsi niciodată tihna, aşa ca o să 
dau greş cu el, cum am dat greş şi cu Aramis. 

XIII. 

CUM D'ARTAGNAN ÎŞI DĂ SEAMA, REGĂSINDU-L PE 
PORTHOS, CĂ BOGĂŢIA NU ADUCE FERICIRE. 

D'Artagnan împinse poarta de fier şi se văzu în faţa 
castelului; în clipa când descălecă, un soi de uriaş se ivi pe 
treptele de la intrare. Să fim drepţi cu d'Artagnan, căci, 
străin de orice pornire egoistă, inima lui zvâcni plină de 
bucurie înaintea bărbatului falnic şi cu chipul impunător, 
care îi amintea de un om blajin şi viteaz. 

Alergă îndată spre Porthos şi i se aruncă în braţe: toată 
servitorimea, înşiruită în cerc la o depărtare respectuoasă, 
îi privea cu o umilă curiozitate. Mousqueton, în rândul din 
faţă, îşi ştergea ochii: bietul de el, din clipa când îi 
recunoscuse pe d'Artagnan şi Planchet, plângea întruna de 
bucurie. 

Porthos îl luă de braţ pe prietenul său. 


— Ah, ce fericire să te revăd, scumpe d'Artagnan! Exclamă 
el cu o voce care trecuse de la bariton la bas. Va să zică nu 
m-ai uitat? 

— Să te uit?! Pe tine?! Ah, scumpe du Vallon, se pot uita 
oare cele mai frumoase zile ale tinereţii, prietenii 
credincioşi, primejdiile înfruntate împreună?! Aş spune că, 
revăzându-te acum, nu există o singură clipă din vechea 
noastră prietenie care să nu-mi reînvie în minte. 

— Da, da, murmură Porthos, încercând să răsucească 
sfârcul cochet pe care mustaţa lui şi-l pierduse în 
singurătate. Da, am făcut destule în vremea noastră şi i-am 
dat mult de furcă bietului cardinal. 

Şi oftă. D'Artagnan îl scrută cu privirea. 

— Oricum, urmă Porthos cu o voce stinsă, fii binevenit, 
dragă prietene, tu mă vei ajuta să-mi regăsesc voioşia. 
Mâine gonim iepuri pe câmpurile mele, care-s o încântare: 
am patru ogari socotiți cei mai iuți din tot ţinutul şi o haită 
care n-are pereche la douăzeci de leghe în jur. 

Şi Porthos scoase un al doilea oftat. 

— Oh, oh! Murmură pentru sine d'Artagnan. Prietenul 
meu să fie mai puţin fericit decât pare? 

Appi spuse cu glas tare: 

— Înainte de toate aş dori să mă prezinţi doamnei du 
Vallon, căci mi-aduc aminte de îndatoritoarea invitaţie ce 
mi-ai făcut-o într-o scrisoare, la sfârşitul căreia a avut şi 
dânsa bunătatea să aştearnă câteva rânduri. 

Porthos oftă pentru a treia oară. 

— Sunt doi ani de când am pierdut-o pe doamna du Vallon, 
zise el. Şi iată, mă găseşti la fel de îndurerat. Din pricina 
asta am părăsit castelul du Vallon, din apropiere de Corbeil, 
ca să mă stabilesc pe moşia de Bracieux, schimbare ce m-a 
şi hotărât să cumpăr moşia asta. Biata doamnă du Vallon, 
continua Porthos şi obrazul i se încreţi de durere. Nu era o 
femeie prea domoală din fire, totuşi, până la urmă, se 
învățase cu ciudăţeniile mele şi-mi trecea cu vederea micile 
slăbiciuni. 


— Aşadar, eşti bogat şi liber? Întrebă d'Artagnan. 

— Vai! Suspină Porthos. Sunt văduv şi am patruzeci de mii 
de livre venit pe an. Haidem la masă, vrei? 

— Abia aştept, mărturisi d'Artagnan. Aerul dimineţii mi-a 
făcut o foame de lup. 

— Da, zise Porthos, aici la mine e un aer minunat. 

Intrară în castel. De sus până jos numai aurărie: cornişe 
aurite, ciubuce aurite, fotolii cu lemnul aurit. 

O masă încărcată aştepta. 

— Uite, rosti Porţhos, aşa trăiesc eu. 

— Drace, mormăi d'Artagnan, te fericesc: nici regele nu 
trăieşte ca tine. 

— Mda, conveni Porthos, am auzit că Mazarin îl hrăneşte 
ca vai de lume. Gustă din costiţa asta, dragul meu 
d'Artagnan. E de la berbecii mei. 

— "Te felicit, îl măguli d'Artagnan. Carnea e foarte fragedă. 

— Da, pasc pe păşunile mele, care sunt minunate. 

— Mai vreau. 

— Nu, mai de grabă ia din iepurele ăsta pe care l-am vânat 
ieri din pădurile mele. 

— Drace! E straşnic! Exclamă d'Artagnan. ii, că doar nu- 
ţi hrâăneşti iepurii numai cu cimbrişor? 

— Şi de vinul meu, ce zici? Întrebă Porthos. Bun, nu? 

— Grozav. 

— Totuşi e un vin din partea locului. 

— Zău?! 

— Da, o costişă spre miazăzi, la poală de munte, îmi dă 
vreo patru sute de vedre pe an. 

— Păi asta-i podgorie în lege. 

Porthos oftă pentru a cincea oară. D'Artagnan îi ţinea 
socoteala suspinelor. 

— Ei, făcu el, curios să pătrundă lucrurile, s-ar zice că te- 
apasă ceva, dragă prietene. Ai vreo durere? Ori poate 
sănătatea. 

— Sunt sănătos tun, dragul meu, mai sănătos ca oricând. 
Dobor un bou dintr-un pumn. 


— Atunci, niscaiva necazuri de familie. 

— Familie! Din fericire, am rămas singur pe lume. 

— Păi dacă-i aşa, ce te face să oftezi? 

— Dragul meu, mărturisi Porthos, cu tine am să fiu 
deschis: nu sunt fericit. 

— Tu nu eşti fericit, Porthos?! Tu, care ai un castel, păşuni, 
munţi, păduri; tu, care ai un venit de patruzeci de mii de 
livre pe an, în sfârşit, tu nu eşti fericit? 

— Dragul meu, am toate astea, e adevărat, dar sunt singur 
în mijlocul lor. 

— Aha, pricep: eşti înconjurat de nişte calici, pe care nu 
poţi să-i vezi fără să te simţi umilit. 

Porthos păli un pic şi goli o stacană uriaşă din vinişorul lui 
de pe costişă. 

— Nicidecum, zise el. Ba dimpotrivă. Închipuieşte-ţi că toţi 
sunt nobili de ţară care au câte un titlu oarecare şi pretind 
că se trag din Pharamond, din Carol cel Mare, ori cel puţin 
din alde Hugo Capet. La început, cum eram ultimul venit, a 
trebuit să fac avansuri şi le-am făcut. Dar tu ştii, dragul 
meu, doamna du Vallon. 

Zicând acestea, Porthos parcă înghiţi cu greutate în sec. 

— Doamna du Vallon, urmă el, era de o nobleţe îndoielnică. 
Prima oară (şi cred, d'Artagnan, că nu-ţi spun o noutate) a 
fost măritată cu un avocat. Ei au găsit asta scârbos. Au spus 
ca e ceva scârbos. Înţelegi, cuvântul te poate face să omori 
treizeci de mii de oameni. Eu am omorât doi. Asta le-a 
închis gura celorlalţi, dar nu m-a ajutat să le devin prieten. 
Aşa că sunt izolat, trăiesc singur, mă plictisesc, şi starea 
asta mă macină pe dinăuntru. 

D'Artagnan surâse: găsise punctul slab şi se pregătea să 
lovească. 

— Dar, în sfârşit, rosti el, eşti ce eşti prin tine însuţi şi 
nevasta nu-ţi poate înjosi numele. 

— Da, însă, înţelegi, nefiind de viţă nobilă ca vlăstarele 
unor Coucy, care se mulţumeau să fie seniori, ori ale unor 
Rohani, care nu voiau să devină duci, toţi ăştia de-aici, cum 


sunt viconţi ori conți, trec înaintea mea şi la biserică, şi la 
ceremonii, peste tot, şi eu nu pot să spun nimic. Ah, de-aş fi 
măcar. 

— Baron, nu-i aşa? Zise d'Artagnan, sfârşind vorba 
prietenului său. 

— Ah! Strigă Porthos, luminat la faţă. Ah! De-aş fi baron! 

„Bun! Cugetă d'Artagnan. Aici voi izbuti." 

Apoi, cu glas tare: 

— Ei bine! Dragă prietene, titlul ăsta, pe care îl doreai tu, 
am venit eu să ţi-l aduc astăzi. 

Porthos sări în sus, de se cutremură toată încăperea; două 
sau trei sticle se clătinară şi căzură pe jos, prefăcându-se în 
cioburi. Mousqueton, auzind zgomot, alergă numaidecât şi, 
prin uşa deschisă, îl văzu pe Planchet, cu gura plină şi cu 
şervetul în mână. 

— Monseniorul m-a chemat? Întreba Mousqueton. 

Porthos îi arătă cu mâna să strângă cioburile. 

— Bag de seamă cu plăcere că ţii pe lângă tine acelaşi 
flăcău vrednic, spuse d'Artagnan. 

— E intendentul meu, îl încunoştinţă Porthos. 

Apoi ridică glasul: 

— S-a pricopsit, neisprăvitul, se vede cât de colo - şi 
adăugă şoptit: Dar mi-e credincios trup şi suflet, nu m-ar 
părăsi pentru nimic în lume. 

„Şi-i zice stăpânului său monseniore" - se gândi 
d'Artagnan. 

— Du-te, Mouston! Porunci Porthos. 

— Ai spus Mouston? Aha, da! I-ai scurtat numele: 
Mousqueton era prea lung. 

— Întocmai, încuviinţă Porthos. Şi-apoi, duhnea de la o 
poştă a sergent de cavalerie. Dar noi discutam ceva când a 
dat buzna neisprăvitul ăsta. 

— Da, zise d'Artagnan. Totuşi să amânăm convorbirea pe 
mai târziu, fiindcă oamenii tăi s-ar putea să intre la bănuieli. 
Poate că iscoadele mişună şi prin partea locului. Ghiceşte, 
Porthos, că e vorba de lucruri serioase. 


— La naiba! Mormăi Porthos. Ei bine, acum, după-masă, 
cade bine să ne plimbăm prin parc. 

— Bucuros. 

Şi cum amândoi mâncaseră pe săturate, porniră să facă 
înconjurul unei minunate grădini. Alei de castani şi tei 
acopereau cel puţin treizeci de pogoane; prin crângul bogat 
şi printre arbuştii din capătul fiecăreia se zăreau iepuri 
pierind în alunişuri şi zbenguindu-se prin iarba înaltă. 

— Pe legea mea, cuvântă d'Artagnan, parcul se dovedeşte 
pe măsura tuturor celor de aici; şi dacă heleşteul e la fel de 
bogat în peşte cum e desişul în iepuri, atunci socoteşte-te 
un om fericit, dragă Porthos, de vreme ce ai păstrat patima 
vânătoarei, la care s-a adăugat şi aceea a pescuitului. 

— Prietene, răspunse Porthos, las pescuitul în seama lui 
Mousqueton. Asta-i o desfătare de rând. În schimb, mai 
vânez câteodată, adică atunci când mă prinde urâtul, vin şi 
m-aşez pe una din băncile astea de marmură, trimit să mi 
se aducă puşca, strig după Gredinet, câinele meu favorit, şi 
m-apuc să trag în iepuri. 

— Păi asta-i grozav de plăcut! Exclama d'Artagnan. 

— Da, încuviinţă Porthos, cu un nou oftat. Grozav de 
plăcut! 

D'Artagnan însa nu le mai ţinea socoteală. 

— Pe urmă, adăugă Porthos, Gredinet aleargă să caute 
vânatul şi-l duce singur la bucătărie: l-am dresat anume. 

— Tii, drăguță dihanie! Se minună d'Artagnan. 

— Ei, relua Porthos, să-l lăsăm pe Gredinet. Sunt gata să 
ţi-l dăruiesc dacă vrei, căci am început să mă cam satur de 
el. Să ne întoarcem la ale noastre. 

— Bucuros, se învoi d'Artagnan. Dar te previn, dragă 
prietene, ca nu cumva să spui c-am avut ascunzişuri faţă de 
tine: ar trebui negreşit să-ţi schimbi felul de viaţă. 

— Cum adică? 

— Va trebui să îmbraci iarăşi zalele, să încingi spada, să 
înfrunţi aventura, să-ţi verşi ca şi odinioară sângele de-a 
lungul drumurilor. În sfârşit, ştii cum făceam pe vremuri. 


— Oh, drace! Mormăi Porthos. 

— Da, pricep, te-ai moleşit, dragă prietene. Ai făcut burtă 
şi braţul tău nu mai are îndemânarea ce-a dat atâta de 
furcă gărzilor cardinalului. 

— O, braţul mi-e încă zdravăn, ţi-o jur, mărturisi Porthos, şi 
întinse înainte un braţ gros cât o pulpă de berbec. 

— Cu atât mai bine. 

— Aşadar, trebuie să ne avântăm în luptă? 

— Ei, Doamne, da! 

— Şi împotriva cui? 

— Ai urmărit ce se petrece în politică, prietene? 

— Eu? Nicidecum. 

— Atunci, eşti de partea lui Mazarin, sau de partea 
prinților? 

— Eu nu sunt de partea nimănui. 

— Adică, eşti de-al nostru. Cu atât mai bine, Porthos, asta-i 
înţelept şi aşa poţi să-ţi atingi țelul. Ei bine, dragul meu, află 
că vin la tine din partea cardinalului. 

Cuvântul acesta îl tulbură pe Porthos, ca şi cum s-ar fi aflat 
tot în 1640 şi ar fi fost vorba de adevăratul cardinal. 

— Oho! Făcu el. Şi ce vrea de la mine Eminenţa-Sa? 

— Eminenţa-Sa vrea să te aibă în slujbă. 

— Şi cine i-a vorbit de mine? 

— Rochefort. 'Ți-aduci aminte de el? 

— Da' cum nu! Cel care ne-a pus atâtea bețe în roate pe 
vremuri şi care ne-a silit să batem atâta drumurile, cel pe 
care l-ai împuns în trei rânduri cu spada, cum şi merita, de 
altfel. 

— Ştii că a devenit prietenul nostru? Replică d'Artagnan. 

— Nu, nu ştiam. Şi nu ne mai poartă pică? 

— Te înşeli, Porthos, spuse d'Artagnan la rândul său. Eu 
sunt cel care nu-i port pică. 

Porthos nu pricepu prea bine; dar să ne amintim că nu era 
dăruit cu o prea mare putere de înţelegere. 

— Prin urmare, continuă el, spui că tocmai contele de 
Rochefort i-a vorbit de mine cardinalului? 


— Da, şi după aceea regina. 

— Cum? Regina?! 

— Pentru a ne căpăta încrederea i-a dăruit chiar faimosul 
diamant, ştii, diamantul pe care l-am vândut domnului des 
Essarts, şi care, habar n-am în ce chip, a ajuns iarăşi în 
mâna reginei. 

— "Totuşi, ar fi făcut poate bine să ţi-l dăruiască ţie, mormăi 
Porthos, cu bunu-i simţ dintotdeauna. 

— Asta-i şi părerea mea, i se alătură d'Artagnan. Dar, ce 
vrei? Regii şi reginele au toane ciudate câteodată. La urma 
urmelor, ei ţin în mâna lor bogăţiile şi onorurile, ei împart 
averile şi titlurile, lor să le fii devotat. 

— Da, lor să le fii devotat! Repetă Porthos. Deci, în clipa de 
faţă, tu eşti devotat. 

— Regelui, reginei şi cardinalului, ba mai mult, i-am 
încredinţat şi de devotamentul tău. 

— Şi spui că ai stabilit şi oarecari condiţii în ce mă 
priveşte? 

— Minunate, dragul meu, minunate! Înainte de toate, tu ai 
bani, nu? Patruzeci de mii de livre pe an, aşa mi-ai spus. 

Porthos deveni bănuitor. 

— Eh, prietene, zise el, niciodată n-ai bani destui. Doamna 
du Vallon a lăsat o moştenire cam încurcată. Nu sunt un om 
prea învăţat, aşa că trăiesc întrucâtva de azi pe mâine. 

„Se teme să nu fi venit cumva să-i cer bani cu împrumut", 
cugetă d'Artagnan, şi urmă cu glas tare: 

— Ah, prietene, cu atât mai bine dacă te afli la strâmtoare. 

— Mai bine? Cum adică? Întrebă Porthos. 

— Da, fiindcă Eminenţa-Sa ne va dărui tot ce vrem: moşii, 
bani şi titluri! 

— Oho! Exclamă Porthos, holbând ochii la ultimele cuvinte. 

— Sub celălalt cardinal, continuă d'Artagnan, n-am ştiut să 
ne preţuim norocul, şi l-am avut în mână. Nu spun asta 
pentru tine, cu venitul tău de patruzeci de mii de livre pe 
an, căci tu îmi pari omul cel mai fericit de pe lume. 

Porthos oftă. 


— Totuşi, îşi urmă vorba d'Artagnan, în ciuda celor 
patruzeci de mii de livre ale tale şi poate tocmai din pricina 
lor, socot că o coroană, una mică, n-ar sta rău pe uşa 
trăsurii tale, nu? 

— Fireşte, încuviinţă Porthos. 

— Ei bine, dragul meu, n-ai decât s-o dobândeşti: coroana 
asta stă în vârful spadei tale. Noi nu ne vom face rău unul 
altuia. Ţelul tău este un titlu; țelul meu sunt banii. Să câştig 
bani destui ca să reclădesc castelul d'Artagnan, pe care 
strămoşii mei, sărăciţi în urma cruciadelor, l-au lăsat în 
părăsire de-a ajuns o ruină, şi să cumpăr vreo treizeci de 
pogoane de pământ în jur. Asta-i tot ce-mi trebuie. Pe urmă 
mă retrag acolo şi mor liniştit. 

— Eu, spuse Porthos, vreau să fiu baron. 

— Ai să fii. 

— Dar la ceilalţi prieteni ai noştri nu te-ai gândit? Întrebă 
Porthos. 

— Ba da, l-am văzut pe Aramis. 

— Şi el ce doreşte? Să ajungă episcop? 

— Aramis. Făcu d'Artagnan, care nu voia să-l 
dezamăgească pe Porthos. Închipuieşte-ţi, dragul meu, că 
Aramis a devenit călugăr şi iezuit şi ca trăieşte ca un urs: s- 
a lepădat de toate şi nu se gândeşte decât la mântuirea 
sufletului. Propunerea mea n-a putut să-l abată de la ale 
sale. 

— Cu atât mai rău! Zise Porthos. Îl ştiam înţelept. Şi 
Athos? 

— Cu el nu m-am văzut încă, dar mă voi auce cum plec de 
la tine. Nu ştii unde-l găsesc? 

— În apropiere de Blois, pe o moşioară, o moştenire de la 
nu ştiu ce rubedenie. 

— Cum îi spune? 

— Bragelonne. Înţelegi, dragul meu. Athos, care era nobil 
ca un împărat, moşteneşte o moşioară cu blazon de conte! 
Cum o să se descurce între atâtea titluri? Domeniul contelui 
de la Fere, domeniul contelui de Bragelonne? 


— Unde mai pui că n-are nici copii, zise d'Artagnan. 

— Hm! Făcu Porthos. Am auzit ca a înfiat un tânăr care-i 
seamănă leit. 

— Athos, Athos al nostru cel virtuos ca Scipio? L-ai 
revăzut? 

— Nu. 

— Ei bine, mâine voi pleca să-i duc veşti despre tine. Între 
noi fie vorba, mă tem să nu fi îmbătrânit şi decăzut din 
pricina patimii lui pentru vin. 

— Da, adevărat, întări Porthos. Bea mult. 

— Şi-apoi, era cel mai vârstnic dintr noi, adăugă 
d'Artagnan. 

— Numai cu câţiva ani, zise Porthos. Aerul lui grav îl făcea 
să pară mai vârstnic. 

— Da, aşa e. Deci, dacă Athos ni se alătură, cu atât mai 
bine. Dacă nu, atunci ne lipsim de el. Noi doi facem cât 
doisprezece. 

— Da, surâse Porthos la amintirea vechilor sale isprăvi. 
Numai că tuspatru laolaltă am fi făcut cât treizeci şi şase. 
Mai cu seamă că, după cum spui, ne-aşteaptă o treabă grea. 

— Grea pentru novici, nu pentru de-alde noi. 

— Şi o să ţină mult timp? 

— De! Poate trei-patru ani. 

— Şi-o s-avem mult de furcă? 

— Nădăjduiesc că da. 

— Cu atât mai bine! La urma urmei, cu atât mai bine! Se 
însufleţi Porthos. Nici nu-ţi închipui, dragul meu, cum mi-au 
mai ruginit oasele de când mă aflu aici! Câteodată, 
duminica, ieşind de la biserică, dau o goană călare pe 
câmpurile şi pe ogoarele vecinilor, doar-doar o să iasă vreo 
ceartă, fiindcă simt că am nevoie de asta. Degeaba, dragul 
meu. Fie că sunt respectat, fie că sunt temut, şi mai 
degrabă aici stă adevărul, toţi mă lasă să le culc lucerna la 
pământ cu câinii mei, să fac orice stricăciune, şi mă-ntorc 
acasă şi mai plictisit, asta-i tot. Spune-mi, la Paris, barem, 
poţi să tragi spada mai lesne? 


— În privinţa asta, dragul meu, acolo-i minunat: nici tu 
oprelişti, nici tu gărzile cardinalului, nici tu Jussac, nici alţi 
copoi. Ei, Doamne, oriunde! Sub un felinar, într-un han, 
peste tot. Eşti partizan de-al Frondei, tragi spada, şi gata. 
Domnul de Guise l-a ucis pe domnul de Coligny în plină 
Piaţă Regală şi n-a păţit nimic. 

— Ah, straşnic! Se bucură Porthos. 

— Şi curând, continuă d'Artagnan, o să avem lupte în lege, 
împuşcături, incendii, mă rog, n-o să te plictiseşti! 

— Atunci, m-am hotărât. 

— Aşadar, am cuvântul tău? 

— Da, vorba-i vorbă. Voi trage spada şi voi lovi în dreapta 
şi în stânga pentru Mazarin. Numai că. 

— Ce este? 

— Mă va face baron? 

— Eh! Ce naiba! Bombăni d'Artagnan. Asta s-a hotărât 
dinainte. Ţi-am spus şi îţi repet: răspund de titlul tău de 
baron. 

La această făgăduiala, Porthos, care nu pusese nicicând la 
îndoială cuvântul prietenului său, porni împreună cu el 
înapoi spre castel. 

XIV. 

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ DACĂ PORTHOS ERA 
NEMULŢUMII DE STAREA LUI, MOUSQUETON ERA 
FOARTE MULŢUMIT DE A SA. 

Pe când se întorceau la castel şi în vreme ce Porthos plutea 
în visurile baroniei, d'Artagnan cugeta la slăbiciunile bietei 
firi omeneşti, întotdeauna nemulțumită de ceea ce are, 
întotdeauna râvnind la ceea ce nu are. În locul lui Porthos, 
d'Artagnan s-ar fi socotit cel mai fericit om de pe pământ, 
dar ca Porthos să fie fericit, îi lipsea - ce? Cinci litere să le 
aşeze înaintea celorlalte nume ale sale şi o coroană mititică 
să o zugrăvească pe uşile trăsurii. 

„Mă tem, îşi zicea d'Artagnan în sinea lui, că-mi voi 
petrece toată viaţa, uitându-mă în dreapta şi-n stânga, fară 
să văd vreodată chipul unui om pe deplin fericit." 


În timp ce făcea această cugetare filosofică, providenţa 
păru că vrea să-i dea o dezminţire. În clipa în care Porthos îl 
părăsi ca să dea nişte porunci bucătarului, d'Artagnan îl 
văzu pe Mousqueton apropiindu-se. Chipul acestui flăcău de 
treabă, afară de o uşoară tulburare care, aidoma unui nor 
de vară, aşternea mai curând un abur decât o umbră, peste 
trăsăturile sale, era chipul unui om pe deplin fericit. 

„Uite ce căutam, îşi zise d'Artagnari. Dar, vai, bietul băiat 
habar n-are de ce am venit aici!" 

Mousqueton se ţinea la distanţă. D'Artagnan se aşeză pe o 
bancă şi îi făcu semn să se apropie. 

— Domnule, începu Mousqueton, folosindu-se de această 
îngăduinţă. Am o rugăminte. 

— Vorbeşte prietene, îl îndemnă d'Artagnan. 

— Nu îndrăznesc, mi-e teamă să nu credeţi că mi-am 
pierdut capul de atâta bine. 

— Va să zică eşti fericit, prietene? Întrebă d'Artagnan. 

— Fericit la culme şi totuşi dumneavoastră mă puteţi face 
şi mai fericit. 

— Ei bine, vorbeşte! Şi dacă depinde de mine, dorinţa ta e 
ca şi îndeplinită. 

— Oh, domnule, nu depinde decât de dumneavoastră. 

— Te-ascult. 

— Domnule, ceea ce vreau să vă rog este să nu-mi mai 
spuneţi Mousqueton, ci Mouston. De când am cinstea să fiu 
intendentul monseniorului, mi-am luat acest nume, care e 
mai demn şi mă face respectat de inferiorii mei. Ştiţi, 
domnule, cât de folositor e să te faci ascultat de 
subordonații tăi. 

D'Artagnan zâmbi: în vreme ce Porthos îşi tot lungea 
numele, Mousqueton şi-l scurta. 

— Ei bine, domnule? Întrebă Mousqueton, cu inima cât un 
purice. 

— Ei bine, da, dragul meu Mouston, îi îndeplini voia 
d'Artagnan. Fii liniştit, n-am să uit rugămintea ta şi, dacă îţi 
face plăcere, nici n-am sa te mai tutuiesc. 


— Oh! Izbucni Mousqueton, roşu la faţă de fericire. De mi- 
aţi face o asemenea cinste, domnule, vă voi rămâne 
recunoscător toată viaţa. Dar nu cumva cer prea mult? 

„Vai! Îşi zise d'Artagnan. Asta-i prea puţin faţă de 
supărările neaşteptate ce le aduc acestui biet băiat care m- 
a primit atât de bine." 

— Şi domnul rămâne mai mult printre noi? Întrebă 
Mousqueton, al cărui chip, regăsindu-şi vechea seninătate, 
înflorise ca un bujor. 

— Plec mâine, prietene, spuse d'Artagnan. 

— Ah, domnule! Făcu Mousqueton. Aţi venit încoace numai 
ca să ne pricinuiţi păreri de rău? 

— Iată de ce mă tem şi eu, murmură d'Artagnan, atât de 
încet, încât Mousqueton, care se retrăgea cu plecăciuni, nu 
putu să-l audă. 

O remuşcare îşi croia drum în cugetul lui d'Artagnan, cu 
toate că inima i se împietrise în piept. 

Nu-i părea rău că-l împinge pe Porthos pe o cale la capătul 
căreia viaţa şi averea lui puteau să fie compromise, căci 
Porthos risca bucuros totul pentru titlul de baron, la care 
jinduia de cincisprezece ani; dar pe Mousqueton, care nu 
dorea nimic altceva decât să i se spună Mouston, nu era o 
cruzime să-l smulgi din viaţa asta de dulce huzur? Iată ce-l 
frământa în clipa când se întoarse Porthos. 

— La masă! Zise el. 

— Cum la masă?! Se miră d'Artagnan. Păi cât e ceasul? 

— Ei, dragul meu, e trecut de unu. 

— Casa ta e un rai, Porthos: aici nici nu ştii cum trece 
timpul. Haidem, dar mie nu mi-e foame. 

— Vino, căci dacă n-ai întotdeauna poftă de mâncare, un 
pahar te ispiteşte întotdeauna. Asta-i una din cugetările 
bietului Athos, de a cărei temeinicie m-am convins şi eu de 
când mă lupt cu plictiseala. 

D'Artagnan, pe care firea-i gasconă îl îndemna veşnic la 
cumpătare, părea mai puţin încredinţat decât prietenul său 


de temeinicia cugetării lui Athos. Totuşi, se strădui să fie la 
înălţimea gazdei. 

În acest timp uitându-se cum mănâncă Porthos şi bând şi 
el cât putea mai bine, gândul la Mousqueton îi venea mereu 
în minte, şi asta cu atât mai vârtos cu cât Mousqueton, fără 
să servească bucatele, ceea ce ar fi fost o înjosire pentru 
noul său rang, se ivea din când în când în uşă, arătându-şi 
recunoştinţa faţă de d'Artagnan prin vechimea şi buchetul 
vinurilor scoase din pivniţă. 

Din pricina asta, către sfârşitul mesei, când, la un semn al 
lui d'Artagnan, Porthos spuse servitorilor să plece şi cei doi 
prieteni rămaseră singuri, d'Artagnan întrebă: 

— Porthos, cine te va însoţi de astă dată? 

— Cred că Mouston, răspunse Porthos cu aerul cel mai 
firesc. 

Fu o lovitură pentru d'Artagnan, care văzu dintr-o dată 
zâmbetul prietenos al intendentului schimbându-se într-o 
strâmbătură de durere. 

— Numai că Mouston nu mai e tânăr, dragul meu, observă 
el. Mai mult, s-a îngrăşat grozav şi poate că a pierdut 
deprinderea de odinioară. 

— Ştiu, recunoscu Porthos, dar m-am obişnuit cu el; şi de 
altfel, nici nu s-ar învoi să mă părăsească, ţine prea mult la 
mine. 

„Oh, orbire a amorului-propriu!" gândi d'Artagnan în sinea 
sa. 

— Pe urmă, chiar tu, continuă Porthos. Nu ţi-ai păstrat 
oare acelaşi slujitor: pe vrednicul, pe viteazul, pe isteţul. 
Cum spui că-l cheamă? 

— Planchet. Da, l-am regăsit, dar nu se mai află în slujba 
mea. Cu cele o mie şase sute de livre - ştii, cele o mie şase 
sute de livre pe care le-a câştigat la asediul de la Rochelle, 
ducând scrisoarea aceea lordului de Winter - a deschis o 
prăvălie pe strada Lombarăds: s-a făcut cofetar. 

— Aha, are o cofetărie în strada Lombards! Şi atunci cum 
de-i în slujba ta? 


— A făcut vreo câteva boacăne şi se teme să nu dea de 
dracu, răspunse d'Artagnan. 

Şi muşchetarul povesti prietenului său cum l-a regăsit pe 
Planchet. 

— Ei, murmură Porthos după ce ascultă totul. Dacă ţi-ar fi 
spus cineva, dragul meu, că într-o zi Planchet va salva viaţa 
lui Rochefort şi că tu îl vei ascunde pentru isprava asta, 
oare ai fi crezut? 

— Nu, în ruptul capului. Dar, ce vrei, întâmplările îi 
schimbă pe oameni. 

— Nimic mai adevărat, întări Porthos. Ceea ce nu se 
schimbă, ori se schimbă doar ca să devină şi mai bun, e 
vinul. Gustă din astă viţă spaniolă, aflată la mare cinste în 
ochii prietenului nostru Athos; vin de Xeres. 

În clipa aceea intră intendentul şi-şi întrebă stăpânul ce 
bucate doreşte pentru a doua zi şi despre vânătoarea pe 
care o plănuise. 

— Spune-mi, Mouston, întrebă Porthos, armele mele se 
află în bună stare? 

D'Artagnan începu să bată cu degetele în masă, ca să-şi 
ascundă încurcătura. 

— Armele dumneavoastră, monseniore? Făcu Mousqueton. 
Care arme? 

— Ei, drăcie, zalele mele! 

— Care zale? 

— Zalele pe care le port în luptă. 

— Cum nu, monseniore. Cel puţin aşa cred. 

— Mâine te încredinţezi de asta şi, dacă e nevoie, te 
îngrijeşti să-şi recapete şi luciul. Care-i calul cel mai iute? 

— Vulcan. 

— Şi cel mai bun de povară? 

— Bayard. 

— "Ţie ce cal îţi place? 

— Îmi place Rustaud, monseniore: e ascultător şi mă 
împac de minune cu el. 

— E voinic, nu? 


— Soi normand încrucişat cu Mecklembourg. Ţine zi şi 
noapte la drum. 

— Uite ce e: te îngrijeşti de tustrei, să mănânce bine şi să 
se odihnească, cureţi sau porunceşti să mi se curețe 
armele, iar tu faci rost de nişte pistoale şi un cuţit de 
vânătoare. 

— Asta înseamnă că pornim la drum, monseniore? Îngână 
Mousqueton, neliniştit. 

D'Artagnan, care până acum bătea cu degetele în masă la 
voia întâmplării, făcu să se audă o cadență de marş. 

— Mai mult decât atât, Mouston, spuse Porthos. 

— Pornim într-o expediţie, domnule? Bâigui intendentul, ai 
cărui obraji roşii începeau să pălească. 

— Ne întoarcem sub arme, Mouston! Îl înştiinţă Porthos, 
răsucindu-şi fără încetare mustaţa şi străduindu-se să-i 
redea aerul falnic de odinioară. 

Abia rosti aceste cuvinte, că pe Mousgueton îl zgâlţâi un 
fior care făcu să-i tremure obrajii plini şi stacojii; câtă spre 
d Artagnan cu o mustrare de negrăit în ochii lui plini de 
supunere, încât ofiţerul nu putu să-i susţină privirea fără să 
se simtă mişcat; apoi îngăimă cu o voce tremurândă şi 
sugrumată: 

— Sub arme! În armata regelui? 

— Da şi nu. Pornim să ne batem iarăşi, să căutăm tot soiul 
de aventuri; pe scurt, ne reluăm viaţa din trecut. 

Cuvântul din urmă căzu ca un trăsnet asupra lui 
Mousqueton. Acest trecut atât de cumplit, care făcea 
prezentul atât de dulce. 

— Oh, Dumnezeule, ce-mi aud urechile? Scânci 
Mousqueton spre d'Artagnan, şi mai rugător decât prima 
oară. 

— Ce vreţi, bietul meu Mouston? Glăsui d'Artagnan. 
Soarta. 

În ciuda grijii lui d'Artagnan de a nu-l tutui şi de a-i rosti 
numele cu toată pompa pe care acesta o râvnea, 
Mousqueton primi lovitura în plin, şi lovitura fu atât de 


îngrozitoare pentru el, încât ieşi buimăcit, uitând să închidă 
uşa. 

— Bravul Mousqgueton şi-a pierdut capul de bucurie! Zise 
Porthos, cu aerul cu care Don Quijote trebuie să-l fi 
încurajat pe Sancho să strângă chinga pe catârul său 
pentru o ultimă bătălie. 

Rămaşi singuri, cei doi prieteni începură să vorbească de 
viitor şi să clădească mii de castele în Spania. Vinul cel 
straşnic al lui Mousqueton îl făcea pe d'Artagnan să vadă 
perspectiva strălucitoare de a se umple de bănet, pe 
Porthos - panglica albastră şi mantia de duce. Adevărul este 
că dormeau amândoi cu capul pe masă atunci când veniră 
să-i poftească la culcare. 

Totuşi, chiar de a doua zi, Mousqueton se mai linişti, 
mulţumită lui d'Artagnan, care îi dădu de ştire că lupta s-ar 
putea să se poarte tot timpul în inima Parisului şi la porţile 
castelului du Vanon, aflat în apropiere de Corbeil; la 
Bracieux, care se afla în apropiere de Melun, şi la 
Pierrefonds, care era între Compiegne şi Villers-Cotterets. 

— Mi se pare însă că odinioară. Murmură cu sfială 
Mousqueton. 

— Oh! Zise d'Artagnan. Lupta nu se mai poartă azi aşa ca 
odinioară. Azi, toate-s treburi diplomatice, întreabă-l pe 
Planchet. 

Mousqueton se duse să ceară desluşiri vechiului său 
prieten, care adeveri pe de-a-ntregul spusele lui 
d'Artagnan. „Numai că adăugă el - cei care cad prinşi în 
lupta asta sunt în primejdie să fie spânzurați". 

— La naiba! Bombăni Mousqueton. Dacă-i vorba pe-aşa, 
îmi place mai mult asediul oraşului La Rochelle. 

Cât despre Porthos, după ce porunci să se înjunghie o 
căprioară în cinstea oaspetelui, după ce îl purtă din pădure 
la munte şi de la munte la heleşteiele sale, după ce îl duse 
să-i vadă câinii de vânătoare, haita în cap cu Gredinet - într- 
un cuvânt toată avuţia sa - şi după ce îl mai aşeză la alte 
trei mese din cele mai îmbelşugate, ceru lui d'Artagnan să-i 


spună ce hotărăşte, dat fiind că era nevoit să-l părăsească şi 
să-şi continue drumul. 

— Iată, dragă prietene, cuvântă trimisul cardinalului. Îmi 
trebuie patru zile să ajung la Blois, o zi ca să rămân acolo, 
trei sau patru zile ca să mă reîntorc la Paris. Pleacă deci 
cam într-o săptămână. Tragi la hanul „La Căpriţa", pe 
strada Tiquetonne, şi mă aştepţi acolo. 

— Ne-am înţeles, spuse Porthos. 

— Eu vreau să mă abat pe la Athos, deşi n-am nici o 
nădejde, continuă d'Artagnan. Nu-l mai cred bun de nimic, 
dar trebuie să te porţi cum se cuvine cu prietenii, aşa că 
sunt dator să încerc. 

— Dacă te-aş însoţi, poate că asta m-ar înviora niţel, zise 
Porthos. 

— Nici vorbă, încuviinţă d'Artagnan, şi pe mine la fel. Dar 
aşa nu-ţi mai rămâne timp să te pregăteşti de plecare. 

— Ai dreptate, recunoscu Porthos. Atunci, porneşte singur, 
şi noroc! Eu, unul, sunt plin de însufleţire. 

— Minunat! Exclamă d'Artagnan. 

Se despărţiră la hotarul moşiei Pierrefonds, până unde 
Porthos ţinuse să-şi petreacă prietenul. 

„Cel puţin, îşi spunea d'Artagnan, apucând pe drumul spre 
Villers-Cotterets, cel puţin nu voi fi singur. Diavolul ăsta de 
Porthos e şi azi voinic ca un taur. Dacă Athos ni se alătură, 
ei bine, vom fi trei ca să ne batem joc de Aramis, de acest 
călugăraş cu trecere la femei." 

La Villers-Cotterets scrise cardinalului: „Monseniore, pe 
unul îl am de pe acum în slujba Eminenţei-Voastre, şi el 
preţuieşte cât douăzeci. Plec la Blois, contele de La Fere 
locuind la castelul Bragelonne, în împrejurimile acestui 
oraş." 

Şi după aceea porni spre Blois, flecărind cu Planchet, ceea 
ce îi mai alunga urâtul în această lungă călătorie. 

XV. 
DOUĂ CHIPURI DE ÎNGER. 


Era cale lungă de mers, dar d'Artagnan nu-şi făcea griji: 
ştia caii odihniţi şi sătui după acest popas în grajdurile 
îmbelşugate ale seniorului de Bracieux. Aşa că porni 
încrezător să calce cele patru-cinci zile de drum, urmat de 
credinciosul Planchet. 

Precum am mai spus, ca să nu-i mai cuprindă urâtul, 
mergeau amândoi alături şi sporovăiau împreună. 

Treptat-treptat, d'Artagnan lepădă aerul stăpânului, iar 
Planchet ieşi cu totul din pielea servitorului. Era un pişicher 
fără de pereche, unul care, ajungând să-şi încropească o 
stare mai acătării, cătase adesea după chilipirurile de 
odinioară, ca şi după vorbirea şi tovărăşia strălucitoare a 
gentilomilor, şi care, ştiind că are meritele sale, suferea să 
ruginească printre cei cu vederi înguste. 

Se ridică deci numaidecât la rangul de confident al celui 
căruia îi mai spunea încă stăpân. D'Artagnan nu-şi mai 
deschisese inima de ani şi ani de zile. Astfel, regăsindu-se, 
aceşti doi oameni se înțelegeau de minune. 

De altfel, Planchet nu era un oarecare tovarăş de aventuri: 
se dovedea un bun sfetnic; nu căuta primejdia, dar nici nu 
dădea înapoi în faţa ei, şi d'Artagnan avusese de multe ori 
prilejul să se convingă de asta; în sfârşit, fusese soldat şi 
armele înnobilează. Apoi, mai presus de toate, dacă 
Planchet avea nevoie de d'Artagnan, şi d'Artagnan avea 
nevoie de Planchet. Aşa că ajunseră la Blaisois aproape buni 
prieteni. 

Pe drum, clătinând din cap şi întorcându-se la gândul ce-l 
frământa fără încetare, d'Artagnan zise: 

— Ştiu bine că stăruința mea pe lângă Athos nu are rost şi 
e zadarnică, dar sunt dator să mă port astfel cu vechiul meu 
prieten, un om cu darurile celui mai nobil şi mai generos 
dintre oameni. 

— Oh, domnul Athos era un gentilom fără de pereche! 
Întări Planchet. 

— Nu-i aşa? Întrebă d'Artagnan. 


— Zvârlea banii cum pică grindina din cer, continuă 
Planchet, şi mânuia spada ca un rege. Vi-l mai aduceţi 
aminte, domnule, în duelul cu englezii din curtea de la 
Carmes? Tii, tare măreț şi chipeş mai era domnul Athos în 
ziua aceea, când şi-a prevenit potrivnicul: „Mi-ai cerut să-ţi 
spun numele meu, domnule; cu atât mai rău pentru 
dumneata, căci voi fi silit să te ucid!" Eram în preajmă şi l- 
am auzit. Sunt întocmai cuvintele sale. Şi cum l-a fulgerat 
cu privirea, domnule, în clipa când l-a străpuns, precum 
spusese, şi când bietul om s-a prăbuşit la pământ fără să 
zică nici pâs! Oh, domnule, vă repet, era un gentilom fără 
de pereche! 

— Da, recunoscu d'Artagnan. Totul e adevărat ca şi 
cuvântul Evangheliei, numai că-şi va fi pierdut toate aceste 
însuşiri din pricina unui singur cusur. 

— Mi-aduc aminte, glăsui Planchet. Îi plăcea să bea, ori, 
mai degrabă, bea dar nu era un băutor ca alţii. Ochii lui nu 
spuneau nimic atunci când ducea paharul la gură. Într- 
adevăr, niciodată nu s-a pomenit tăcere atât de grăitoare. 
Cât despre mine, mi se tot părea că-l aud murmurând: 
„Haide, licoare, vino şi scapă-mă de necazuri!" Şi cum se 
pricepea să sfărâme piciorul unui pahar ori gâtul unei 
sticle! Nimeni nu se putea măsura cu dânsul în privinţa 
asta. 

— Eh, continuă d'Artagnan, iată ce tristă privelişte ne 
aşteaptă astăzi! Acest nobil gentilom cu ochiul ager, acest 
chipeş cavaler atât de strălucitor sub arme, de care te mirai 
întotdeauna că ţine în mână doar o simplă spadă, în loc de 
un baston de comandant, eh, pesemne că a devenit un 
bătrân gârbov, cu nasul roşu şi cu ochii lăcrimoşi. O să-l 
găsim tolănit undeva în iarbă, şi el o să ne cerceteze cu 
privire stinsă, ba poate că nici n-o să ne recunoască. 
Dumnezeu mi-e martor, Planchet, rosti d'Artagnan, aş da 
bir cu fugiţii numai să nu văd această întristătoare 
privelişte, dacă n-aş ţine să-mi dovedesc respectul faţă de 


umbra măreaţă a gloriosului conte de la Fere, care ne-a fost 
atât de drag. 

Planchet clătină din cap, fără să scoată o vorbă: se vedea 
limpede că împărtăşeşte temerile stăpânului său. 

— Şi-apoi, reluă d'Artagnan, decăderea, fiindcă Athos e 
bătrân astăzi; poate şi mizeria, căci prea puţin i-a păsat de 
bruma lui de avere; şi păcătosul de Grimaud, mai mult ca 
oricând şi mai beţiv decât stăpânu-său. Uite, Planchet, toate 
astea îmi sfâşie inima. 

— Mi se pare c-am şi ajuns, că-i şi aud vorba îngălată şi că- 
| văd clătinându-se pe picioare, zise Planchet cu milă. 

— Singura-mi teamă, mărturisesc, e ca Athos să nu 
primească propunerile mele într-o clipă de înflăcărare 
războinică, zise d'Artagnan. Pentru Porthos şi mine ar fi o 
mare nenorocire şi, mai ales, o cumplită încurcătură. Numai 
că, de îndată ce-o va lua razna, o să-l lăsăm singur, asta-i 
tot. Când îşi va veni în fire, o să înţeleagă. 

— Oricum, domnule, zise Planchet, o să ne lămurim 
curând, căci cred că zidurile înalte de colo, împurpurate de 
asfinţit, sunt zidurile oraşului Blois. 

— Tot ce se poate, încuviinţă d'Artagnan. lar turnuleţele 
ascuţite şi sculptate ce se zăresc colo jos, în stânga, în 
pădure, aduc la înfăţişare cu ceea ce am auzit despre 
Chambord. 

— Intrăm în oraş? Întrebă Planchet. 

— Fireşte, ca să cerem lămuriri. 

— Domnule, dacă intrăm în oraş, vă sfătuiesc să gustăm 
din smântâna cea atât de lăudată, care din nenorocire, nu 
se aduce la Paris şi o găseşti numai aici. 

— Ei bine, fii liniştit, o s-o facem şi pe asta! Făgădui 
d'Artagnan. 

În clipa aceea, o haraba greoaie, trasă de boi, din cele 
care transporta lemnul tăiat în mândrele păduri ale 
ținutului până în porturile Loirei, ieşi dintr-un drumeag 
vrâstat de urme de roţi, pe drumul pe care mergeau cei doi 
cavaleri. Un om păşea pe lângă car, ţinând în mână o 


strămurare cu un cui în capăt, cu care mai zorea pasul 
domol al boilor. 

— Hei, prietene! Îi strigă Planchet. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnilor? Răspunse ţăranul în 
graiul curat, propriu oamenilor de prin partea locului, şi 
care ar fi dat de ruşine pe puriştii din Piaţa Sorbonei şi de 
pe strada Universităţii. 

— Căutăm casa contelui de La Fere, zise d'Artagnan. N-ai 
auzit acest nume printre numele seniorilor de pe aici? 

Țăranul se descoperi pe dată şi răspunse: 

— Domnilor, lemnele astea sunt ale dumnealui; le-am tăiat 
în pădurea dumnealui şi acum le duc la castel. 

D'Artagnan nu vru să întrebe mai mult: îl îngrozea să audă 
poate de la altul ceea ce el însuşi îi spusese lui Planchet. 

„Castelul! Mormăi el în sinea sa. Castelul! A, înţeleg. Athos 
nu ştia multe: i-a silit pe ţărani, ca şi Porthos, să-i spună 
monseniore şi să-i numească bordeiul castel. Are pumnul 
greu, dragul de Athos, mai cu seamă după ce bea." 

Boii mergeau agale. D'Artagnan şi Planchet veneau în 
urma carului. Încetineala asta îi scotea din răbdări. 

— Ei, ia zi, ăsta-i drumul? Întrebă d'Artagnan, adresându- 
se ţăranului. Putem să apucăm înainte fără teamă că ne 
rătăcim? 

— Oh, cum nu, adeveri omul, cum nu, domnule, chiar aşa 
să faceţi, în loc să vă omorâţi vremea după vitele astea 
moşcăite. Mergeţi doar o juma' de leghe şi-o să zăriţi un 
castel în dreapta; de aici nu se vede, stă pitulat după un şir 
de plopi. Dar nu-i castelul Bragelonne, ci La Valliere: 
dumneavoastră mergeţi mai departe. Cam la vreo trei bătăi 
de puşcă de acolo se află o casă mare, albă, acoperită cu 
țiglă, clădită pe un deluşor umbrit de nişte sicomori uriaşi: 
castelul domnului conte de La Fere. 

— Şi jumătatea asta de leghe e lungă? Întrebă d'Artagnan. 
Căci nici leghea nu-i peste tot la fel în frumoasa noastră 
Franţă. 


— Cale de zece minute, domnule, pentru fugarii 
dumneavoastră. 

D'Artagnan mulţumi ţăranului şi dădu pinteni calului; apoi, 
tulburat fără voie la gândul că va revedea pe acest om 
ciudat, care îl îndrăgise atâta şi care contribuise atâta cu 
sfaturile şi cu propria-i pildă la educaţia lui de gentilom, 
încetini goana treptat-treptat şi îşi urmă drumul cu capul în 
piept, ca un visător. 

Planchet găsise şi el în întâlnirea cu ţăranul şi în purtarea 
acestuia un prilej de adâncă îngândurare. Niciodată, nici în 
Normandia, nici în Franche-Comte, nici în Artois, nici în 
Picardia, tot locuri pe unde îl purtase viaţa, nu întâlniseja 
ţărani atâta cumsecădenie, atâta bunăvoință, graiul acesta 
curat. Îi venea să creadă mai degrabă că i-a ieşit în cale un 
gentilom, partizan al Frondei ca şi el, care, dinţr-o anume 
pricină politică, era nevoit să umble travestit, întocmai ca şi 
el. 

La cotul drumului, potrivit spuselor ţăranului, castelul La 
Vaillere se ivi în ochii călăreţilor; apoi, un sfert de leghe mai 
încolo, casa cea albă, încadrată de sicomori, se desenă pe 
fondul unui desiş de copaci pe care primăvara presărase o 
ninsoare de flori. 

La această privelişte, d'Artagnan, care de obicei nu se 
prea emoţiona, simţi o tulburare ciudată săgetându-l până 
în adâncul inimii, într-atât de puternice rămân pentru toată 
viaţa amintirile tinereţii. Planchet, care nu avea aceleaşi 
temeiuri să se simtă mişcat, era tare nedumerit să-şi vadă 
stăpânul atât de tulburat şi se uita când la d'Artagnan, când 
la casa cea albă. 

Mugşchetarul mai merse puţin şi se găsi înaintea unui gard 
de fier, lucrat cu priceperea meşterilor din acea vreme. 

Printre zăbrelele gardului se vedeau straturi de zarzavat 
bine îngrijite, o curte destul de mare, în care tropăiau cai 
de călărie purtaţi de frâu de către slujitori în felurite livrele, 
şi o trăsură la care erau înhămaţi doi cai. 


— Ori ne înşelăm noi, ori ne-a înşelat ţăranul ăla, zise 
d'Artagnan. Athos nu poate să şadă aici. Dumnezeule! Oare 
să fi murit, şi un altul cu aceiaşi nume să stăpânească 
proprietatea asta? Descalecă, Planchet, şi du-te de 
întreabă. Mărturisesc că eu n-am curajul s-o fac. 

Planchet sări din şa. 

— Vei spune, urmă d'Artagnan, că un gentilom aflat în 
trecere pe aici doreşte să aibă cinstea de a saluta pe 
contele de La Fere şi, dacă socoti mulţumitoare deslugşirile 
ce ţi se dau, ei bine! Atunci poţi să-mi rosteşti numele. 

Planchet, purtându-şi calul de frâu, se apropie de poartă şi 
trase clopotul. Un slujitor cu părul alb şi cu spinarea 
dreaptă, în ciuda, anilor săi, se ivi îndată. 

— Aici locuieşte contele de La F&re? Întrebă Planchet. 

— Da, domnule, aici, răspunse slujitorul, care nu purta 
livrea. 

— Un senior care a slujit în armată? 

— Întocmai. 

— Şi care avea un slujitor numit Grimaud, continuă 
Planchet, prevăzător ca totdeauna, socotind că n-a căpătat 
încă destule desluşiri. 

— Domnul Grimaud nu-i acum la castel, zise bătrânul, 
oarecum nedumerit de aceste întrebări, măsurându-l pe 
Planchet din cap până în picioare. 

— Ei! Exclamă Planchet cu faţa strălucind de bucurie. 
Chiar pe contele de La Fere îl căutăm. Deschide-mi te rog, 
aş dori să vestesc domnului conte că stăpânul meu, un 
gentilom, unul dintre prietenii săi, se află aici şi ar vrea să-l 
salute. 

— De ce n-ai spus de la început?! Mormăi bătrânul, 
deschizând poarta. Dar stăpânul tău unde-i? 

— În urmă, vine îndată. 

Bătrânul deschise poarta şi apucă înaintea lui Planchet. 
Acesta îi făcu semn lui d'Artagnan care, cu inima bătând, 
intră călare în curte. 


Când ajunse în faţa intrării, Planchet auzi un glas dintr-o 
încăpere de la catul de jos: 

— Ei bine, unde-i acest gentilom şi pentru ce nu l-ai 
condus încoace? 

Glasul ajunse până la d'Artagnan, trezindu-i în inimă mii 
de simţăminte, mii de amintiri uitate. Descăleca iute, în 
timp ce Planchet, cu zâmbetul pe buze, păşi către stăpânul 
casei. 

— Păi eu îl cunosc pe flăcăul ăsta, rosti Athos, arătându-se 
în prag. 

— Da, domnule conte, mă cunoaşteţi şi eu vă cunosc la fel 
de bine. Eu sunt Planchet, domnule conte, Planchet, ştiţi. 

Devotatul slujitor al lui d'Artagnan nu fu în stare să mai 
scoată o vorbă, căci rămase înmărmurit de înfăţişarea 
neaşteptată a gentilomului. 

— Cum?! Planchet?! Strigă Athos. Asta înseamnă că 
d'Artagnan e aici? 

— Iată-mă prietene, iată-mă scumpul meu Athos! Îngână 
d'Artagnan, aproape împleticindu-se. 

La aceste cuvinte o vădită emoție se zugrăvi pe faţa 
chipeşă şi calmă a lui Athos. Se avântă către d'Artagnan 
fără să-l piardă din ochi şi îl strânse cu drag în braţe. 
D'Artagnan, venindu-şi puţin în fire, îl îmbrăţişă şi el cu o 
bucurie care îi umplu ochii de lacrimi. 

Athos îi luă mâna, strângându-i-o în mâinile sale şi îl duse 
în salon, unde erau adunate mai multe persoane. Toată 
lumea se ridică în picioare. 

— Vă prezint pe cavalerul d'Artagnan, locotenent de 
muşchetari ai majestăţii-sale, rosti Athos, un prieten devotat 
şi unul dintre cei mai viteji şi mai inimoşi gentilomi din câţi 
am cunoscut vreodată. 

Potrivit obiceiului, d'Artagnan primi salutul binevoitor al 
celor de faţă şi se strădui să răspundă la fel, apoi luă loc şi, 
în timp ce convorbirea întreruptă pentru scurtă vreme 
redeveni generală, se apucă să-l cerceteze pe Athos. 


Ciudat! Athos aproape că nu îmbătrânise. Ochii lui 
frumoşi, lipsiţi de cearcănele pe care le aştern nopţile de 
petrecere, păreau mai mari şi mai luminoşi ca nicicând; 
chipul, puţin alungit, câştigase în măreție, pe cât pierduse 
din neastâmpărul înfrigurat de altădată; mâna-i minunat de 
albă şi nervoasă ca întotdeauna, deşi mai moale acum, ieşea 
la iveală de sub manşeta de dantelă ca o mână zugrăvită de 
penelul lui Tizian, ori Van Dyck; era mai zvelt decât în 
trecut, iar umerii largi şi bine proporţionaţi mărturiseau o 
forţă puţin obişnuită; pletele-i negre, presărate doar ici şi 
colo de câteva fire cărunte, îi cădeau în valuri pe umeri; 
glasul îi suna plin de tinereţe, ca şi când n-ar fi avut decât 
douăzeci şi cinci de ani, iar dinţii minunaţi şi fără vreo 
ştirbire, care-şi păstraseră întreaga albeaţă de odinioară, 
dădeau un farmec de nespus zâmbetului său. 

Oaspeţii contelui, dându-şi seama totuşi din răceala abia 
simțită a discuţiei că cei doi prieteni ard de dorinţa să 
rămână singuri, se folosiră de toată arta şi politeţea de pe 
vremuri ca să-şi pregătească pe încetul plecarea - lucru de 
o deosebită însemnătate în lumea mare, atunci când e 
vorba într-adevăr de oameni din lumea mare; deodată 
răsunară în curte nişte lătrături de câini şi câţiva dintre 
oaspeţi spuseră într-un glas: 

— Ah, s-a întors Raoul! 

Athos se uită la d'Artagnan, de parcă ar fi pândit 
curiozitatea pe care acest nume trebuia să i-o stârnească. 
Numai că d'Artagnan nu pricepea încă nimic, întrucât nu-şi 
revenise încă din uimire. De aceea se întoarse aproape 
maşinal în clipa când un tânăr chipeş, de vreo cincisprezece 
ani, îmbrăcat simplu, dar cu un gust desăvârşit, apăru în 
uşa salonului, scoţându-şi cu graţie pălăria împodobită cu 
lungi pene roşii. 

Apariţia acestui nou personaj, cu totul neaşteptat, îl 
surprinse. O întreaga lume de gânduri i se înfiripă în minte, 
lămurindu-i, prin mijlocirea pătrunderii sale, schimbarea lui 
Athos, care până atunci i se păruse de neînțeles. O ciudată 


asemănare între gentilom şi tânărul cu pricina îi lumină 
taina acestei vieţi regenerate. Şi era numai ochi şi urechi. 

— Te-ai întors, Raoul? Întrebă contele. 

— Da, domnule, răspunse respectuos tânărul. Şi am dus la 
bun sfârşit însărcinarea ce mi-aţi încredinţat. 

— Dar ce ai, Raoul? Zise Athos cu căldură. Eşti palid şi-mi 
pari îngrijorat. 

— Micuţei noastre vecine i s-a întâmplat o nenorocire, 
răspunse tânărul. 

— Domnişoarei de La Valliere? Făcu îngrijorat Athos. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebară câteva glasuri. 

— Se plimba cu Marceline, bona ei, prin curte, unde 
tăietorii de lemne spărgeau butucii, când eu tocmai 
treceam pe acolo călare. Am zărit-o şi m-am oprit. La 
rându-i, m-a zărit şi ea şi, vrând să sară din vârful unei 
grămezi de lemne, pe care tocmai se urcase, biata copila a 
călcat în gol şi n-a mai putut să se ridice. Cred că şi-a 
scrântit piciorul. 

— Oh, Dunnezeule! Exclamă Athos. Şi mamei ei, doamnei 
de Saint-Remy, i s-a dat de ştire? 

— Nu, domnule, doamna de Saint-Remy se află la Blois, 
unde ţine tovărăşie doamnei ducese d'Orleans. M-am temut 
că primele îngrijiri ce i s-au dat n-au fost prea dibace şi am 
alergat încoace, domnule, să vă cer sfatul. 

— Trimite repede pe cineva la Blois, Raoul! Sau mai bine, 
ia-ţi calul şi du-te chiar tu. 

Raoul se înclină. 

— Şi Louise, unde e? Continuă contele. 

— Am adus-o cu mine aici, domnule, şi am lăsat-o la 
nevasta lui Chariot, care, până una-alta, a pus-o să ţină 
piciorul în apă rece. 

După această lămurire care le dăduse prilejul să se ridice, 
oaspeţii lui Athos cerură îngăduinţa să plece; singur 
bătrânul duce de Barbe, îngrijorat ca un părinte, în virtutea 
unei prietenii de douăzeci de ani cu casa de La Valliere, 
rămase să o vadă pe micuța Louise, care plângea şi care, 


zărindu-l pe Raoul, îşi şterse îndată ochii ei frumoşi şi 
zâmbi. 

Ducele propuse să o ducă pe micuța Louise la Blois, cu 
trăsura lui. 

— Ai dreptate, domnule, rosti Athos. Aşa se va afla mai 
curând alături de mama sa; cât despre tine, Raoul, sunt 
convins că te-ai purtat cu nesăbuinţă şi că totul s-a 
întâmplat din vina ta. 

— Oh, nu, domnule, nu, vă jur! Strigă fata în timp ce 
tânărul păli la gândul că el a pricinuit, poate, această 
nenorocire. 

— Oh, domnule, vă asigur. 

— Murmură Raoul. 

— Asta însă nu te împiedică să te duci la Blois, continuă 
contele cu bunătate, să prezinţi scuzele tale şi ale mele 
doamnei de Saint-Remy, şi după aceea să te întorci. 

Chipul tânărului se îmbujoră. Ceru din ochi îngăduinţa 
contelui, apoi luă în braţele-i puternice de pe acum pe 
micuța copilă, al cărei obraz îndurerat şi zâmbitor i se lăsă 
pe umăr, şi o aşeză încetişor în trăsură. Pe urmă sări în şa 
cu eleganța şi uşurinţa unui călăreț încercat, îi salută pe 
Athos şi pe d'Artagnan şi se depărtă zorit, ţinându-se tot 
lângă uşa trăsurii şi privind ţintă înăuntru. 

XVI. 

CASTELUL. BRAGELONNE. 

În tot acest timp, d'Artagnan privea în jur speriat şi cu 
gura aproape căscată, buimac de uimire, într-atât de puţin 
se adevereau prevederile sale. 

Athos îl luă de braţ şi îl duse în grădină. 

— Până e gata masa, spuse el, zâmbind, n-ai să te superi, 
prietene, dacă luminăm un pic misterul care te-a făcut să 
cazi pe gânduri? 

— E adevărat, domnule conte, mărturisi d'Artagnan, 
simțind cum Athos redobândeşte treptat asupra lui 
nemărginită-i superioritate dintotdeauna. 

Athos îl privi cu zâmbetu-i blând. 


— Mai întâi, dragul meu d'Artagnan, rosti el, acest 
„domnule conte" nu are ce căuta aici. Dacă eu te-am numit 
cavaler, a fost pentru a te prezenta oaspeţilor, ca să ştie 
cine eşti; dar pentru tine, d'Artagnan, sper să rămân mereu 
Athos, tovarăşul tău, prietenul tău. Ori preferi vorbirea 
ceremonioasă fiindcă mă iubeşti mai puţin? 

— Oh, să mă ferească Dumnezeu! Exclamă gasconul, cu 
una din acele sincere izbucniri tinereşti, care se întâlnesc 
atât de rar la un om în puterea vârstei. 

— Atunci, să ne întoarcem la obiceiurile noastre şi, drept 
început, să vorbim deschis. Totul te uimeşte aici, nu? 

— În chipul cel mai adânc. 

— Dar ceea ce te uimeşte mai mult, zâmbi Athos, sunt eu 
însumi, mărturiseşte. 

— Mărturisesc. 

— Par încă tânăr, nu-i aşa, şi, în ciuda celor patruzeci şi 
nouă de ani ai mei, mă recunoşti, nu? 

— Dimpotrivă, făcu d'Artagnan, gata să împingă la culme 
sinceritatea pe care i-o ceruse Athos. Eşti de nerecunoscut. 
— A, înţeleg! Murmură Athos cu o uşoară împurpurare în 
obraji. Dar totul are un sfârşit, d'Artagnan, nebunia, ca şi 

orice altceva. 

— Şi-apoi mi se pare că s-a petrecut o schimbare şi în 
starea ta. Văd că stai minunat; casa asta este a ta, bănuiesc. 

— Da; e bruma de moştenire de care ţi-am vorbit, ştii 
prietene, atunci când am părăsit oştirea. 

— Ai parc, cai, echipaje. 

Athos zâmbi. 

— Parcul are douăzeci de pogoane, prietene, zise el. 
Douăzeci de pogoane care cuprind grădina de zarzavat şi 
toate celelalte. N-am decât doi cai; bineînţeles că nu pun la 
socoteală şi gloaba valetului meu. Echipajele mele se reduc 
la patru dulăi, doi ogari şi un prepelicar. De altfel, toată 
haita asta făloasă, adăugă Athos, îndoindu-şi zâmbetul, nu-i 
pentru mine. 


— Mda, pricep, zise d'Artagnan. E pentru tânărul de 
adineauri, pentru Raoul. 

Şi se uită la Athos fără să-şi poată stăpâni un zâmbet. 

— Ai ghicit, prietene, încuviinţă Athos. 

— Şi acest tânăr stă împreună cu tine; ţi-este fin, rudă, 
poate? Oh, cum te-ai schimbat, dragul meu Athos! 

— Tânărul acesta, rosti Athos plin de linişte, tânărul 
acesta, d'Artagnan, e un orfan părăsit de mamă-sa în casa 
unui sărman preot de la ţară. Eu i-am purtat de grijă, l-am 
crescut. 

— Trebuie că e foarte legat de tine. 

— Cred că mă iubeşte ca şi când i-aş fi tată. 

— Şi mai cu seamă foarte recunoscător, nu? 

— Oh, cât despre recunoştinţă, e reciprocă, zise Athos: îi 
datorez tot atâta cât îmi datorează şi el. Lui nu i-am spus, 
dar îţi spun ţie, d'Artagnan, că-i sunt încă îndatorat. 

— Cum asta? Făcu muşchetarul nedumerit. 

— Ei, Doamne, da! El e pricina schimbării pe care o vezi la 
mine. Mă uscam ca un biet arbore singuratic, desprins cu 
totul de pământ, şi numai o profundă afecţiune putea să mă 
ajute să prind iarăşi rădăcini în viaţă. O amantă? Eram prea 
bătrân. Prieteni? Voi nu mai eraţi lângă mine. Ei bine, acest 
copil m-a făcut să regăsesc tot ceea ce pierdusem; nu mai 
aveam curajul să trăiesc pentru mine, am trăit pentru el. 
Învățătura înseamnă mult pentru un copil, pilda însă 
preţuieşte şi mai mult. Şi eu i-am fost pildă, d'Artagnan. M- 
am dezbărat de metehnele pe care le aveam, m-am 
prefăcut dăruit cu virtuțile pe care nu le aveam. Nu cred să 
mă amăgesc singur, d'Artagnan, dar Raoul e sortit să 
devină un gentilom desăvârşit, aşa cum la vârsta noastră 
împuţinată mai putem creşte. 

D'Artagnan se uita la Athos cu admiraţie crescândă. Se 
plimbau pe o alee umbrită şi înmiresmată, prin frunzişul 
căreia străbătea pieziş câte o rază a soarelui în asfinţit. Una 
din razele aurii lumina chipul lui Athos şi ochii lui 


răspândeau parcă şi ei în jur lumina molcomă şi blândă a 
înserării ce se aşternea. 

Pe neaşteptate, d'Artagnan se gândi la milady. 

— Şi eşti fericit? Întrebă el. 

Ochiul scrutător al lui Athos îl pătrunse până în fundul 
sufletului şi păru să-i citească gândurile. 

— Atât cât e îngăduit unei făpturi de-a lui Dumnezeu aici, 
pe pământ. Dar spune-ţi gândul până la capăt, d'Artagnan, 
căci mi l-ai spus doar pe jumătate. 

— Eşti teribil, Athos, nimic nu ţi se poate ascunde, 
murmură d'Artagnan. Ei bine, da, aş fi vrut să te întreb 
dacă nu trăieşti câteodată clipe neaşteptate de groază, 
semănând a. 

— A remuşcări? Continuă Athos. Să-ţi sfârşesc eu vorba, 
prietene. Da şi nu: n-am remuşcări, fiindcă femeia aceea 
cred că merita pedeapsa pe care a primit-o; n-am 
remuşcări, fiindcă dacă i-am fi cruțat viaţa, ea şi-ar fi dus 
mai departe opera-i distrugătoare; dar asta nu înseamnă, 
prietene, că sunt convins că aveam dreptul să facem ce-am 
făcut. Poate că orice vărsare de sânge cere o ispăşire. Ea a 
ispăşit; şi e cu putinţă să ne vină şi nouă rândul să ispăşim. 

— De vreo câteva ori am gândit şi eu la fel ca tine, Athos, 
rosti d'Artagnan. 

— Femeia asta avea un fiu? 

— Da. 

— Ai auzit vorbindu-se vreodată de el? 

— Niciodată. 

— Trebuie să aibă douăzeci şi trei de ani, murmură Athos. 
Mă gândesc adesea la acest tânăr, d'Artagnan. 

— Ciudat! Eu am uitat cu totul de el! 

Athos zâmbi melancolic. 

— Dar despre lordul de Winter mai ştii ceva? 

— Ştiu că se bucură de mare trecere pe lângă Carol 1. 

— Pesemne că i-a împărtăşit soarta care e nedreaptă cu el 
în clipa de faţă. Ascultă, d'Artagnan, continuă Athos, asta 


întăreşte ce ţi-am spus adineauri. El a vărsat sângele lui 
Straffort; sângele cere sânge. Şi regina? 

— Care regină? 

— Doamna Henriette a Angliei, fiica lui Henric al IV-lea. 

— E la Luvru, precum ştii. 

— Da, unde n-are aproape nimic din ce-i trebuie, nu-i aşa? 
Pe gerurile cumplite de astă-iarnă, am auzit că fata ei, care 
era bolnavă, a fost nevoită să stea toată vremea în pat, din 
pricina lipsei de lemne. Pricepi una ca asta? Făcu Athos, 
ridicând din umeri. Fiica lui Henric al IV-lea să tremure de 
frig, fără o surcică! De ce n-a venit să ceară găzduire 
oricăruia dintre noi, în loc să-i ceară găzduire lui Mazarin?! 
N-ar fi dus lipsă de nimic. 

— O cunoşti, Athos? 

— Nu, dar mama mea a văzut-o pe când era copilă. Ți-am 
spus vreodată că mama a fost doamnă de onoare a Mariei 
de Medicis? 

— Niciodată. Tu nu obişnuieşti să vorbeşti despre lucruri 
de-astea, Athos. 

— An, Doamne, aşa e, vezi, trebuie să se ivească un prilej 
ca să o faci. 

— Porthos nu l-ar fi aşteptat cu atâta răbdare, surâse 
d'Artagnan. 

— Fiecare cu firea lui, dragul meu d'Artagnan. În ciuda 
unui grăunte de vanitate, Porthos are minunate însuşiri. L.- 
ai mai văzut cumva? 

— M-am despărţit de ei acum cinci zile, răspunse 
d'Artagnan. Şi povesti, cu verva şi hazu-i gascon, toată 
măreţia de care se înconjura Porthos în castelul 
Pierrefonds; şi, luându-şi peste picior prietenul, nu uită nici 
de bunul domn Mouston. 

— Eu, unul, glăsui Athos, surâzând de această voioşie care 
îi amintea de zilele lor bune, mă minunez că întâmplarea 
ne-a adunat laolaltă odinioară şi că am rămas tot atât de 
legaţi unul de altul, chiar după douăzeci de ani de 
despărţire. Prietenia îşi înfige adânc rădăcinile în inimile 


cinstite, d'Artagnan; crede-mă, numai oamenii răi 
tăgăduiesc prietenia, pentru că ei nu o înţeleg. Şi Aramis? 

— M-am văzut şi cu el, spuse d'Artagnan, dar mi s-a părut 
rece. 

— Ah, te-ai văzut cu Aramis! Exclamă Athos, privindu-l cu 
ochiul lui pătrunzător. Dar ăsta e un adevărat pelerinaj la 
templul Prieteniei, dragul meu, cum ar spune poeţii. 

— Mda. Mormăi d'Artagnan, încurcat. 

— Aramis, ştii, e rece din fire, urmă Athos, şi-apoi a fost 
mereu amestecat în intrigile femeilor. 

— Cred că în clipa de faţă e amestecat într-una tare 
complicată, completă d'Artagnan. 

Athos tăcu. „Nu-i curios!" cugetă d'Artagnan în sinea sa. 
Athos nu numai că tăcu, dar se grăbi să schimbe vorba. 

— Vezi, rosti el, atrăgând lui d'Artagnan luarea-aminte că 
au ajuns iarăşi la castel. Ne-am plimbat un ceas şi aproape 
că am înconjurat întreg domeniul meu. 

— "Totul te farmecă şi, mai ales, peste tot se simte 
gentilomul care stăpâneşte aici, răspunse d'Artagnan. 

În clipa aceea se auzi un tropot de cal. 

— E Raoul, care se întoarce, zise Athos. Curând vom avea 
veşti despre sărmana copilă. 

Într-adevăr, tânărul apăru în poartă şi intră în curte, 
colbuit din cap până-n picioare, sări de pe cal, îl lăsă în grija 
unui soi de rândaş şi se grăbi să se apropie să-i salute pe 
conte şi pe d'Artagnan. 

— Domnul, zise Athos, punând mâna pe umărul 
luid'Artagnan, domnul este cavalerul d'Artagnan, despre 
care m-ai auzit vorbind adesea, Raoul. 

— Domnule, spuse tânărul, înclinându-se pentru a doua 
oară, de astă dată şi mai adânc, domnul conte v-a rostit 
numele în faţa mea ori de câte ori a vrut să dea o pildă de 
gentilom cutezător şi generos. 

Acest mic compliment avu darul să-l mişte pe d'Artagnan 
până în fundul sufletului. Întinse mâna lui Raoul şi-i spuse: 


— Tânărul meu prieten, toate cuvintele de laudă auzite 
despre mine trebuiesc întoarse domnului conte, pe care îl 
vezi aici: dânsul m-a educat în toate privinţele şi nu-i vina sa 
dacă elevul s-a dovedit atât de neîndemânatic. Dar va fi 
răsplătit prin tine, sunt încredinţat, îmi place felul cum te 
porţi, Raoul, şi politeţea ta m-a mişcat. 

Athos rămase mai încântat decât s-ar putea spune: se uită 
cu recunoştinţă la d'Artagnan, apoi cătă spre Raoul cu unul 
dintre acele zâmbete ciudate de care copiii sunt mândri 
atunci când le pătrund înţelesul. 

„Acum, cugetă d'Artagnan, căruia nu-i scăpase jocul mut 
de pe chipul prietenului său, nu mai am nici o îndoială." 

— Ei bine, zise Athos, sper că accidentul n-a avut urmări? 
— Nu se ştie încă nimic, domnule; din pricina umflăturii, 
doctorul nu s-a putut pronunţa, dar se teme să nu fie atins 

vreun nerv. 

— De ce n-ai mai rămas în preajma doamnei de Saint- 
Remy? 

— M-am temut că nu voi putea fi devreme la cină, 
domnule, răspunse Raoul, şi vă voi face să mă aşteptaţi. 

În clipa, aceea un băieţaş îmbrăcat pe jumătate ţărăneşte, 
pe jumătate ca un lacheu veni să-i poftească la masă. 

Athos îşi conduse oaspetele într-o încăpere nespus de 
simplă, ale cărei ferestre dădeau într-o parte spre grădină, 
iar în cealaltă spre o seră, unde creşteau flori neînchipuit 
de frumoase. 

D'Artagnan aruncă o privire asupra serviciului: tacâmurile 
erau minunate - vechea argintărie a familiei, se vedea cât 
de colo. Pe o policioară se afla un superb vas de argint şi 
d'Artagnan se opri să-l privească. 

— Ah, e lucrat dumnezeieşte! Exclamă el. 

— Da, întări Athos. O capodoperă a unui mare artist 
florentin, numit Benvenuto Cellini. 

— Şi bătălia înfăţişată aici? 

— E bătălia de la Marignan. E momentul când unul dintre 
strămoşii mei întinde propria-i spadă lui Francise I, care şi- 


o frânsese pe a sa. Cu acest prilej, Enguerrand de La Fere, 
bunicul meu, a primit titlul de cavaler de Saint-Michel. 
Afară de asta, după cincisprezece ani, regele, care nu uitase 
că a luptat trei ceasuri în şir cu spada prietenului său 
Enguerrand, fără ca ea să se frângă, i-a dăruit acest vas, 
precum şi o spadă, pe care poate ai văzut-o odinioară la 
mine, lucrată şi ea tot cu atâta măiestrie. Era vremea unor 
uriaşi, rosti Athos. Noi suntem nişte pitici pe lângă cei de 
atunci. Dar să ne aşezăm la masă, d'Artagnan. Ei, tu, se 
întoarse Athos către micul lacheu care tocmai servea supa. 
Cheamă-l încoace pe Charlot. 

Copilul ieşi şi, după o clipă, slujitorul cu care cei doi 
călători vorbiseră la sosire se ivi în prag. 

— Dragul meu Charlot, îi spuse Athos, ţi-l dau în grijă în 
chip deosebit pe Planchet, lacheul domnului d' Artagnan, 
pentru tot timpul cât va rămâne aici. Îi place vinul bun: tu ai 
cheia de la pivniţă. Multă vreme n-a ştiut ce-i un culcuş ca 
lumea, aşa că va preţui un pat moale. Îngrijeşte-te şi de 
asta, te rog. 

Charlot se înclină şi ieşi. 

— Charlot e şi el un om de treabă, urmă contele. lată, sunt 
optesprezece ani de când mă slujeşte. 

— Te gândeşti la toate, zise d' Artagnan, şi îţi mulţumesc 
pentru Planchet, dragul meu Athos. 

Tânărul făcu ochii mari auzind acest nume şi se uită să 
vadă dacă d'Artagnan vorbea într-adevăr cu contele. 

— 'Ţi se pare ciudat acest nume, nu-i aşa Raoul? Surâse 
Athos. E numele pe care mi-l luasem când domnul 
d'Artagnan, împreună cu alţi doi viteji prieteni şi cu mine 
am săvârşit faptele noastre de arme la asediul oraşului La 
Rochelle, sub răposatul cardinal şi sub domnul de 
Bassompierre, care a murit şi el mai târziu. Domnul are 
bunătatea să-mi dea şi azi acest nume şi de fiece dată când 
îl aud inima îmi tresare de bucurie. 

— Acest nume a fost înconjurat de faimă, zise d'Artagnan, 
şi într-o anume zi a avut parte de o cinstire triumfală. 


— Ce vreţi să spuneţi, domnule? Întrebă Raoul cu 
tinereasca-i curiozitate. 

— Pe lege mea, nu ştiu nimic despre asta, mormăi Athos. 

— Ai uitat de bastionul Saint-Gervais, Athos, şi de 
ştergarul din care trei gloanţe au făcut un drapel. Memoria 
mea e mai bună decât a ta, eu mi-aduc aminte totul şi am 
să-ţi povestesc şi dumitale, tinere. 

Şi îi povesti lui Raoul de-a fir-a-păr cele petrecute la 
bastion, aşa cum Athos povestise despre bunicul său. 

Ascultându-l, tânărul vedea parcă aievea desfăşurându-se 
înaintea ochilor una dintre acele fapte de arme istorisite de 
Tasso ori Ariosto, din vremile de faimă ale cavalerilor. 

— Dar ceea ce uită să-ţi spună d'Artagnan, dragă Raoul, 
vorbi Athos la rândul său, este că spada lui trecea printre 
cele mai temute din timpul său: braţ de fier, pumn de oţel, 
ochi ager, privire scânteietoare - iată cu ce-şi întâmpina el 
duşmanul. Avea optsprezece ani, abia trei ani mai mult ca 
tine, Raoul, când l-am văzut luptând pentru prima oară, şi 
încă împotriva unor oameni încercaţi. 

— Şi domnul d'Artagnan a ieşit învingător? Izbucni 
tânărul, ai cărui ochi se aprinseseră în timpul convorbirii şi 
părea că imploră amănunte. 

— Cred că am doborât unul, spuse d'Artagnan, cătând 
întrebător spre Athos. Cât despre celălalt, l-am dezarmat 
ori l-am rănit, nu-mi aduc aminte. 

— Da, l-ai rănit. Erai un voinic şi jumătate! 

— Eh, şi nu m-am prea schimbat, făcu d'Artagnan cu râsul 
lui de gascon, plin de mulţumire de sine. Nu de mult. 

Uitătura lui Athos îl făcu să amuţească. 

— Aş vrea să ştii, Raoul, zise Athos, tu care te socoteşti 
priceput în mânuitul spadei şi a cărui mândrie ar putea să 
sufere într-o zi o crudă dezamăgire, aş vrea să ştii cât de 
primejdios e omul care uneşte într-însul sângele rece şi 
iuţeala, fiindcă niciodată n-aş avea la îndemână pentru tine 
o pildă mai grăitoare: roagă-l mâine pe domnul d'Artagnan, 


dacă nu-i prea obosit, să aibă bunătatea să-ţi arate cum se 
luptă! 

— La naiba, dragul meu Athos, şi tu eşti un bun profesor, 
mai cu seamă în privinţa însuşirilor pe care le lauzi la mine. 
Uite, Planchet mi-a pomenit chiar azi de acel frumos duel 
din curtea de la Carmes, cu lordul de Winter şi cu tovarăşii 
lui. Ah, tinere! Continuă d'Artagnan. Trebuie să se afle pe 
undeva pe aici o spadă despre care am spus adeseori că e 
cea dintâi din regat. 

— Eh, mi-aş fi stricat braţul cu copilul ăsta! Zise Athos. 

— Există oameni al căror braţ nu se strică niciodată, 
dragul meu Athos, rosti d'Artagnan, dar care strică pe al 
multora. 

Tânărul ar fi vrut să prelungească această convorbire 
toată noaptea; dar Athos îi atrase luarea-aminte că 
oaspetele trebuie să fie obosit şi are nevoie de odihnă. 
D'Artagnan, politicos, se împotrivi, însă Athos stărui să se 
retragă în odaia ce i se pregătise. Raoul îl conduse în chip 
de gazdă; şi cum Athos cugeta că va căuta să rămână cât 
mai mult cu putinţă în preajma lui d'Artagnan pentru a-l 
face să povestescă toate vitejiile lor din tinereţe, veni el 
însuşi o clipă mai târziu să-l caute şi pecetlui acesta seară 
plăcută cu o strângere prietenească de mâna şi cu o urare 
de noapte bună adresată muşchetarului. 

XVII. 

DIPLOMAŢIA LUI ATHOS. 

D'Artagnan se cuibări în aşternut nu atât ca să doarmă, 
cât să rămână singur cu sine şi să cugete în voie la tot ce 
văzuse şi auzise în seara aceea. 

Cum era bun din fire şi-l îndrăgise din capul locului pe 
Athos, simţământ care se preschimbase în cele din urmă 
într-o sinceră prietenie, fu încântat să găsească un om de o 
inteligenţă sclipitoare şi plin de vlagă, în locul beţivului 
îndobitocit pe care se aştepta să-l vadă zăcând mahmur în 
cine ştie ce cloacă; recunoscu fără vreo împotrivire acea 
superioritate dintotdeauna pe care Athos o avea asupra lui 


şi, în loc să se lase pradă gândurilor pizmaşe ori mâhnirii 
ce-ar fi întunecat o fire mai puţin generoasă, o bucurie 
sinceră şi cinstită îi umplu sufletul, dându-i cele mai bune 
nădejdi în planurile sale. 

Totuşi i se păru că nu-l mai găseşte pe Athos atât de sincer 
şi clar în toate privinţele. Cine era tânărul pe care spunea 
că l-a adoptat şi care îi seamănă leit? Ce înseamnă această 
întoarcere la viaţa de lume şi această cumpătare exagerată 
pe care o băgase de seamă la masă? Un lucru cu totul 
neînsemnat în aparenţă, absenţa lui Grimaud de care Athos 
nu se putea lipsi odinioară şi al cărui nume nici măcar nu 
fusese rostit, în ciuda încercărilor de a aduce vorba despre 
el - toate acestea îl nelinişteau pe d'Artagnan. Nu se mai 
bucura deci de încrederea prietenului sau, ori poate Athos 
era o verigă dintr-un lanţ nevăzut, ori poate mai degrabă 
fusese vestit dinainte de vizita lui. 

Nu se putu opri să nu se gândească la Rochefort, la ceea 
ce îi spusese acesta în biserica Notre-Dame. Oare să fi fost 
Rochefort înaintea lui d'Artagnan la Athos? 

D'Aratgnan nu avea însă timp de pierdut cu gândurile. 
Drept care se hotări să lămurească lucrurile chiar de a 
doua zi. Modesta bunăstare a lui Athos, ascunsă cu atâta 
pricepere, mărturisea dorinţa de a părea avut şi trăda o 
ambiţie lesne de zgândărit. 

Agerimea minţii şi limpezimea ideilor lui Athos făceau din 
el un om gata să se pună în mişcare mai iute decât oricare 
altul. El s-ar fi alăturat planului ministrului cu atât mai 
bucuros cu cât l-ar fi împins şi nevoia, nu numai fireasca-i 
pornire. 

În ciuda oboselii, gândurile acestea îl ţineau treaz pe 
d'Artagnan; îşi făurea în minte planurile de atac şi, cu toate 
că ştia în Athos un potrivnic de temut, stabili să pornească 
lupta a doua zi, după masa de prânz. 

Pe de altă parte, îşi zise că pe un teren atât de necunoscut 
trebuia să înainteze cu băgare de seamă, să cerceteze 
câteva zile relaţiile lui Athos, să-i urmărească noile obiceiuri 


şi să ţină seamă de ele, să încerce a trage de limbă pe 
tânărul cel naiv, fie încrucişând spada cu el, fie gonind 
împreuna după vânat, astfel încât să afle amănuntele care îi 
lipseau pentru a-l regăsi pe Athos cel de odinioară în Athos 
cel de astăzi; şi treaba asta era floare la urerche, căci 
profesorul trebuie că înrâurise mult inima şi cugetul 
elevului său. Dar d'Artagnan însuşi, cu mintea-i isteaţă, 
înţelesese numaidecât ce neajunsuri l-ar pândi în cazul 
când vreo indiscreţie ori vreo stângăcie ar lăsa ochiul 
încercat a lui Athos să-i descopere şiretlicurile. 

Apoi, trebuie să mai spunem că, dacă era gata să se 
folosească de mijloace viclene împotriva agerimii lui Aramis, 
ori a vanităţii lui Porthos, d'Artagnan se ruşina să umble pe 
căi ocolite faţă de Athos, omul sincer şi cu inima deschisă. | 
se părea că, recunoscându-i măiestria în ale diplomaţiei, 
Aramis şi Porthos ar avea şi mai mult respect pentru el, pe 
câtă vreme Athos, dimpotrivă, l-ar stima mai puţin. 

„Oh, de ce Grimaud, tăcutul Grimaud, nu-i aici? Se întreba 
d'Artagnan. În muţenia lui aş dibui o mulţime de lucruri, 
doar Grimaud tăcea într-un chip atât de grăitor! 

În răstimp zgomotele se stinseseră rând pe rând în toată 
casa; d'Artagnan auzise cum se închid uşile şi obloanele; 
mai apoi, după ce se puseră să latre unii la alţii afară, în 
timp, câinii amuţiseră şi ei; într-un târziu, o privighetoare 
pierdută în frunzişul des al copacilor făcuse să răsune o 
bucată de vreme în pacea nopţii trilurile-i melodioase şi 
adormise şi ea; în tot castelul nu se mai auzea decât 
zgomotul unui pas măsurat şi monoton, chiar sub odaia sa: 
bănui ca acolo era odaia lui Athos. 

„Se plimbă şi se gândeşte, chibzui d'Artagnan. Dar la ce 
anume? Asta-i cu neputunţă de ştiut. Poţi ghici altele, asta 
însă nu." 

În cele din urmă, Athos se urcă în pat, fără îndoială, fiindcă 
şi acest ultim zgomot se stinse. 

Tăcerea şi oboseala se uniră şi-l dăduseră gata pe 
d'Artagnan: închise ochii şi el şi somnul îl fură numaidecât. 


D'Artagnan nu era însă somnoros de felul lui. Zorile abia 
auriră perdelele odăii, că el sări din pat şi deschise 
ferestrele. În clipa aceea i se păru că zăreşte prin crăpătura 
oblonului pe cineva strecurându-se tiptil prin curte. Potrivit 
obiceiului său de a nu lăsa nimic să trecă fără să se 
încredinţeze ce se petrece, d'Artagnan se feri să facă 
zgomot, privi cu atenţie şi recunoscu haina roşiatică şi chica 
neagră a lui Raoul. 

Tânărul, fiindcă el era, deschise uşa grajdului, scoase afară 
murgul pe care încălecase şi în ajun, puse şaua şi frâul cu o 
repeziciune -şi o îndemânare vrednice doar de cel mai 
încercat călăreț, duse calul pe aleea dreaptă din grădina de 
zarzavat, deschise o portiţă lăturalnică ce dădea spre o 
potecă, îl scoase din curte, închise portiţa după el, şi 
d'Artagnan îl zări peste creasta zidului gonind ca o săgeată 
şi aplecându-se sub crengile joase şi înflorite ale arţarilor şi 
salcâmilor. 

În ajun, d'Artagnan băgase de seamă că poteca aceea 
trebuia să ducă la Blois. 

— Hm, hm! Făcu gasconul. Uite un flăcău care s-a şi 
apucat de ştrengării şi care nu-mi pare că împărtăşeşte 
deloc duşmănia lui Athos faţă de sexul frumos: nu se duce la 
vânătoare fiindcă nu are cu el nici arme, nici câini; nici nu 
îndeplineşte vreo însărcinare, fiindcă se ascunde. Oare de 
cine se ascunde? De mine sau de tată-său? Căci acum sunt 
încredinţat: contele e tatăl băiatului. La naiba! Cât despre 
asta, o să mă lămuresc eu, fiindcă am să vorbesc fără nici 
un înconjur cu Athos. 

Se lumina de-a binelea de ziuă; toate zgomotele pe care 
d'Artagnan le auzise în ajun stingându-se rând pe rând, se 
înfiripau iarăşi, unul după altul: păsărelele în frunzişul 
copacilor, câinele în cuşcă, oile pe câmp, bărcile legate la 
malul Loirei păreau că se însufleţesc şi ele, depărtându-se 
un pic şi lăsându-se legănate pe apă. D'Artagnan rămase 
mai departe la fereastră, ca să nu trezească pe nimeni, iar 
apoi, când auzi uşile şi obloanele deschizându-se, îşi mai 


netezi o dată părul, îşi mai răsuci o dată mustaţa, îşi şterse 
borul pălăriei cu mâneca, aşa cum avea obiceiul, şi cobori 
din odaie. Abia ajuns pe ultima treaptă a scării de la intrare, 
îl zări pe Athos, aplecat la pământ, de parcă ar fi căutat un 
ban în nisip. 

— Ei, bună dimineaţa, scumpă gazdă! Zise d'Artagnan. 

— Bună dimineaţa, dragă prietene! Ai dormit bine? 

— Minunat, Athos. Totul a fost la înălţime: şi culcuşul, şi 
cina menită să mă tragă la somn, şi chipul cum m-ai 
întâmpinat. Dar la ce te uiţi cu atâta luare-aminte? Nu 
cumva au început să-ţi placă lalelele? 

— Pentru asta n-ar trebui să ţi baţi joc de mine, dragă 
prietene. La ţară gusturile se schimbă mult şi ajungi să 
îndrăgeşti, fără să-ţi dai seama, toate aceste frumuseți pe 
care ochiul lui Dumnezeu le face să se ivească din adâncul 
pământului şi care-s atât de dispreţuite la oraş. Mă uitam 
pur şi simplu la stânjeneii pe care i-am sădit aici, lângă 
havuz, şi care au fost striviţi acum de dimineaţă. Grădinarii 
ăştia sunt oamenii cei mai neîndemânatici din lume. 
Pesemne că, ducând înapoi calul, după ce l-au pus să scoată 
apă, l-au lăsat să calce peste răzoare. 

D'Artagnan începu să zâmbească. 

— O! Exclamă el. Crezi? 

Şi îşi duse prietenul în lungul aleii pe care se vedeau 
întipărite o mulţime de urme la fel. 

— Îmi pare că văd şi aici aceleaşi urme. Uite, Athos, vorbi 
el, nepăsător. 

— Da, da şi încă proaspete! 

— Foarte proaspete, întări d'Artagnan. 

— Cine oare a trecut pe aici, de dimineaţă? Se întrebă 
Athos neliniştit. Să fi scăpat vreun cal din grajd? 

— Nu prea cred, fiindcă paşii sunt egali şi arată un mers 
agale, zise d'Artagnan. 

— Unde-i Raoul? Strigă Athos. Cum se face că nu l-am 
văzut încă? 


— Sst! Murmură d'Artagnan cu un zâmbet ducând degetul 
la buze. 

— Ce e? Întrebă Athos. 

D'Artagnan povesti tot ce văzuse, trăgând cu coada 
ochiului la chipul gazdei. 

— A, acum ghicesc totul, rosti Athos, ridicând uşor din 
umeri. Bietul băiat s-a dus la Blois. 

— De ce? 

— Ei, Doamne! Ca să afle noutăţi despre micuța La 
Valliere. Ştii, fetiţa care şi-a scrântit ieri piciorul. 

— Crezi? Făcu d'Artagnan. 

— Mai mult decât atât, sunt sigur, răspunse Athos. N-ai 
observat că Raoul e îndrăgostit? 

— Bine! Dar de cine? De fetiţa asta de şapte ani? 

— Dragul meu, la vârsta lui Raoul, inima e atât de plină, că 
trebuie negreşit să se reverse într-un fel, fie asupra 
închipuirii, fie asupra realităţii. Ei bine, dragostea lui e pe 
jumătate închipuire, pe jumătate realitate. 

— Glumeşti! Cum, fetiţa aceea?! 

— N-ai văzut-o? E cea mai frumoasă copilă de pe lume: 
părul bălai argintat, ochii albaştrii, visători şi în acelaşi timp 
şăgalnici. 

— Şi tu ce spui despre dragostea asta? 

— Nu spun nimic, râd şi-l necăjesc pe Raoul. Dar aceste 
imbolduri dintâi ale inimii sunt atât de puternice, această 
revărsare de dor la cei tineri e atât de dulce şi amară în 
acelaşi timp, încât totul pare adeseori o adevărată pasiune. 
La vârsta lui Raoul, mi-aduc aminte că eu mă îndrăgostisem 
de o statuie greacă, pe care bunul rege Henric al IV-lea o 
dăruise tatălui meu, şi am crezut că înnebunesc de durere 
când mi s-a spus că povestea lui Pygmalion nu-i decât o 
simplă născocire. 

— Asta-i din pricina lipsei de activitate. Nu-l ocupi 
îndeajuns pe Raoul şi atunci caută singur să-şi găsească 
ceva de făcut. 


— Întocmai. De aceea mă gândesc să-l trimit departe de 
aici. 

— Şi bine faci. 

— Fără îndoială: dar asta are să-i zdrobească inima şi are 
să sufere ca pentru o adevărată iubire. De vreo trei-patru 
ani, şi pe atunci el însuşi era un copil, s-a obişnuit să ridice 
în slavă şi să admire acest mic idol, pe care va sfârşi să-l 
adore într-o bună zi, dacă va rămâne aici. Aceşti copii 
visează împreună zi de zi şi vorbesc despre o mulţime de 
lucruri serioase, ca nişte adevăraţi îndrăgostiţi de douăzeci 
de ani. Pe scurt, povestea asta i-a făcut mult timp să 
zâmbească pe părinţii micuţei de La Valliere, dar cred că 
acum cam încep să încrunte din sprâncene. 

— Copilării! Raoul însă are nevoie să schimbe viaţa: 
trimite-l cât mai iute de aici sau, la naiba, n-ai să faci 
niciodată om din el. 

— Cred că am să-l trimit la Paris, zise Athos. 

— Oh! Exclamă d'Artagnan. 

Şi cugetă în sinea sa că a sosit clipa. 

— Dacă vrei, putem să-i facem acolo o situaţie, rosti el. 

— Oh! Exclamă Athos la rândul său. 

— Chiar vreau să-ţi cer sfatul asupra unui lucru la care m- 
am gândit. 

— Vorbeşte. 

— Nu socoteşti că ar fi timpul să ne facem datoria sub 
arme? 

— Dar tu nu ţi-o faci şi acum, d'Artagnan? 

— Ascultă-mă: să intrăm cu adevărat sub arme. Viaţa de 
altădată nu te mai ispiteşte cu nimic, dar dacă te-ar aştepta 
mai multe foloase, n-ai fi oare bucuros să te avânţi iarăşi în 
tovărăşia mea şi a lui Porthos, pe calea isprăvilor noastre 
din tinereţe? 

— Atunci, se cheamă că-mi faci o propunere, spuse Athos. 

— Directă şi clară. 

— Ca să intrăm din nou în luptă? 

— Da. 


— Din partea cui şi împotriva cui? Întrebă deodată Athos, 
aţintindu-ţi privirea limpede şi binevoitoare asupra 
gasconului. 

— Ei drace, grăbit mai eşti! 

— Şi, mai cu seamă, clar. Ascultă-mă, d'Artagnan. Nu 
există decât o singură persoană, sau mai curând o singură 
cauză căreia un om ca mine ar putea să-i fie folositor: cauza 
regelui. 

— "Tocmai, rosti muşchetarul. 

— Da. Să ne înţelegem însă, continuă Athos cu seriozitate. 
În cazul când cauza regelui înseamnă pentru tine cauza lui 
Mazarin, atunci degeaba mai stăm de vorbă. 

— Nu susţin asta, răspunse gasconul încurcat. 

— Haide, d'Artagnan, zise Athos. Să nu ne păcălim unul pe 
altul: şovăirile şi ocolişurile tale mi-arată lămurit din partea 
cui vii. Într-adevăr, aşa ceva nu se poate striga în gura 
mare; şi atunci când vrei să mai câştigi şi pe altul pentru o 
asemenea cauză, eşti cam plouat şi cam stingherit. 

— Ei, dragul meu Athos! Mormăi d'Artagnan. 

— Ştii bine, urmă Athos, că nu vorbesc pentru tine, care 
nu ai pereche între bărbaţii viteji şi îndrăzneţi, îţi vorbesc 
despre acest italian meschin şi intrigant, despre acest 
bădăran care jinduieşte la o coroană pe care a şterpelit-o 
de sub o pernă, despre această secătură care susţine că 
tabăra lui e tabăra regelui şi care îndrăzneşte să arunce 
prinți de sânge regal în temniţă, dar nu îndrăzneşte să-i 
omoare, aşa cum făcea cardinalul nostru, marele cardinal; 
un cămătar care îşi cântăreşte scuzii de aur şi pune 
dobânzile deoparte, de teamă să nu le piardă în învârtelile 
de a doua zi, cu toate că trişează; în sfârşit, un ticălos care 
o chinuie pe regină, după cum spune lumea: de altfel, cu 
atât mai rău pentru ea! Şi care de azi în trei luni o să ne 
ducă la război civil, numai ca să-şi păstreze veniturile. 
Acesta-i stăpânul pe care mi-l propui, d'Artagnan? Foarte 
mulţumesc! 


— Să mă ierte Dumnezeu, eşti mai iute decât erai 
odinioară! O întoarse d'Artagnan. Anii ţi-au înfierbântat 
sângele, în loc să-l domolească. Cine îţi spune că el este 
stăpânul meu, pe care vreau să ţi-l impun şi ţie? 

„Drace! Şopti gasconul în sinea sa. Să nu ne dăm pe faţă 
taina faţă de un om atât de pornit." 

— Atunci, lămureşte-mă, dragă prietene. Ce vrei să spui? 

— Ei, Doamne, nimic mai simplu: trăieşti pe moşia ta şi ţi 
se pare că eşti fericit în această aurită mediocritate. 
Porthos are un venit de cincizeci ori poate şaizeci de mii de 
livre pe an; Aramis are întotdeauna cincisprezece ducese 
care se luptă să câştige pentru ele inima prelatului, aşa cum 
luptau altădată să câştige pe cea a muşchetarului: soarta îl 
răsfaţă şi astăzi; dar eu ce fac pe lumea asta? Port zale şi 
centiron de douăzeci de ani, mă ţin scai de un grad care nu- 
mi răsplăteşte meritele, fără să merg nici înainte, nici 
înapoi, fără să trăiesc. Într-un cuvânt, sunt ca şi mort! Ei 
bine, când e vorba să mă întorc la viaţă cât de cât, voi toţi 
îmi spuneţi: „Asta-i un bădăran, un ticălos nemernic, o 
secătură, un cârpănos". La naiba! Sunt de aceeaşi părere, 
dar găsiţi-mi voi alt stăpân mai bun, sau ajutaţi-mă să mă 
căpătuiesc şi eu. 

Athos rămase pe gânduri câteva clipe şi în acest timp 
pricepu viclenia lui d'Artagnan, care, după ce mersese prea 
departe, acum da înapoi, vrând să-şi ascundă jocul. Îşi 
dădea seama că propunerile pe care i le făcuse erau reale şi 
că ar fi căpătat lămuriri depline, dacă el ar fi vrut să le ia 
cât de cât în seama. 

„Bun! Îşi zise el. D'Artagnan e omul lui Mazarin." 

Din acest moment deveni extrem de prevazător. 

La rândul său, d'Artagnan jucă şi el mai strâns ca oricând. 

— Dar, în sfârşit, te-ai gândit la ceva? Continuă Athos. 

— Fără îndoială. Voiam să vă cer la toţi sfatul şi părerea 
cum şi ce anume să fac, fiindcă unii fără alţii suntem fără 
cap şi fără picioare. 


— Ai dreptate. Mi-ai spus de Porthos: l-ai hotărât cumva 
să-şi caute norocul? Doar el şi l-a găsit. 

— Şi l-a găsit, fără doar şi poate; numai că aşa e omul, 
mereu năzuieşte către altceva. 

— Şi ce doreşte Porthos? 

— Să ajungă baron. 

— A, adevărat, uitasem, râse Athos. 

„Adevărat? Gândi d'Artagnan în sinea sa. Dar de unde a 
aflat? Să fie oare în corespondenţa cu Aramis? O, de-aş şti 
asta, aş şti totul!" 

Aici convorbirea luă sfârşit, căci tocmai în clipa aceea intră 
Raoul. Athos vru să-l mustre cu blândeţe, dar tânărul era 
aşa de mâhnit, încât nu se încumetă să o mai facă şi se 
grăbi să-l întrebe ce are. 

— Nu cumva starea micuţei noastre vecine s-a mai 
înrăutățit? Se interesă d'Artagnan. 

— Oh, domnule! Îngăimă Raoul, aproape sugrumat de 
durere. Căzătura se dovedeşte gravă; cu toate ca nu se 
vede nimic la picior, doctorul se teme să nu şchiopăteze 
toată viaţa. 

— Ar fi îngrozitor! Zise Athos. 

D'Artagnan avea o glumă pe buze, dar, văzând tulburarea 
lui Athos faţă de această nenorocire, se stăpâni. 

— Oh, domnule, continuă Raoul, mai cu seama gândul că 
eu sunt pricina acestei nenorociri îmi sfâşie sufletul. 

— Cum, tu, Raoul? Întrebă Athos. 

— Fără îndoială, n-a sărit de pe stiva de lemne ca să-mi 
alerge înainte? 

— Nu-ţi rămâne decât un singur lucru de făcut, dragul 
meu Raoul, şi anume, să-ţi răscumperi greşeala luând-o de 
soţie, rosti d'Artagnan. 

— Oh, domnule, murmură Raoul, dumneavoastră luaţi în 
glumă o asemenea nenorocire: asta nu-i frumos! 

Şi Raoul, care simţea nevoia să fie singur ca să plângă în 
voie, se duse la el în odaie, de unde nu ieşi decât la ceasul 
prânzului. 


Voia bună a celor doi prieteni nu fusese câtuşi de puţin 
umbrită de sâcâielile dimineţii; aşa că prânziră cu mare 
poftă, uitându-se din când în când la Raoul, care, cu ochii 
umezi şi cu inima grea, abia se atingea de bucate. 

Când să isprăvească prânzul sosiră două scrisori, pe care 
Athos le citi cu nespusă luare-aminte şi, fără să se poată 
stăpâni, tresări de câteva ori. D'Artagnan, din capul celălalt 
al mesei, urmărea totul cu privirea-i pătrunzătoare şi jură 
în sinea lui că recunoaşte scrisul mărunt al lui Aramis. Cea 
de a doua scrisoare era aşternută cu un scris de femeie, 
mare şi cam încurcat. 

— Ei, se adresă d'Artagnan lui Raoul, văzând că Athos 
dorea să rămână singur, fie ca să răspundă la scrisori, fie ca 
să cugete asupra lor - haide să dăm o raită prin sala de 
arme, asta are sa te ajute să-ţi mai uiţi amărăciunea. 

Tânărul cătă din ochi spre Athos, care răspunse printr-un 
semn de încuviinţare. 

Trecură amândoi printr-o încăpere scundă, pe ai cărei 
pereţi atârnau florete, măşti, mănuşi, pieptare şi toate cele 
trebuincioase pentru scrimă. 

— Ei bine? Zise întrebător Athos, un sfert de ceas mai 
târziu, ivindu-se în prag. 

— Are de pe acum braţul tău, dragul meu Athos, şi dacă ar 
dobândi şi sângele rece cu care eşti tu dăruit, nu i-aş aduce 
decât laude. 

Tânărul era puţin ruşinat. O dată sau de două ori îl 
atinsese pe d'Artagnan, fie în braţ, fie în şold, dar acesta îl 
nimerise în plin de douăzeci de ori. 

În clipa aceea intră pe uşă Chariot, cu o scrisoare foarte 
urgentă pentru d'Artagnan, sosită printr-un curier. 

De astă dată fu rândul lui Athos să-l cerceteze pe furiş. 

D'Artagnan citi scrisoarea fără să se arate câtuşi de puţin 
tulburat şi apoi, clătinând uşurel din cap, spuse: 

— Uite, iubite prieten, ce înseamnă să slujeşti în oştire. Şi 
pe legea mea, ai toată dreptatea să nu te întorci sub arme: 


domnul de Treville s-a îmbolnăvit şi compania lui îmi simte 
lipsa, aşa că s-a zis cu concediul meu. 

— 'Te înapoiezi la Paris? Întrebă Athos cu aprindere. 

— Ei, da! Adeveri d'Artagnan. Tu nu te gândeşti să vii? 

Athos rosti uşor: 

— Dacă voi veni, voi fi tare fericit să te văd. 

— Ei, Planchet! Strigă d'Artagnan din uşă. În zece minute 
plecăm: dă ovăz la cai. 

După aceea se întoarse spre Athos: 

— Mi se pare că-mi lipseşte ceva aici şi-mi pare foarte rău 
că trebuie să te părăsesc aşa fără să-l fi văzut pe vrednicul 
Grimaud. 

— Grimaud! Făcu Athos. Adevărat? Mă şi miram să nu 
întrebi de el. L-am trimis pentru un timp să slujească pe un 
prieten. 

— Oare o să-i înţeleagă semnele? Zise d'Artagnan. 

— Nădăjduiesc, răspunse Athos. 

Cei doi prieteni se îmbrăţişară călduros. D'Artagnan 
strânse mâna lui Raoul, smulse lui Athos făgăduiala că-l va 
vizita dacă va veni la Paris, ori îi va scrie în cazul ca nu va 
veni, şi încălecă. Planchet, veşnic la datorie, se şi afla în şa. 

— Nu vrei să mergi cu mine? Îl întrebă muşchetarul, 
râzând, pe Raoul. Trec pe la Blois. 

Raoul se întoarse spre Athos, care îl reţinu cu un semn 
abia schiţat. 

— Nu, domnule, răspunse tânărul. Rămân cu domnul 
conte. 

— Atunci, rămâneţi amândoi cu bine, bunii mei prieteni! 
Spuse d'Artagnan, strângându-le pentru ultima oară mâna. 
Şi Domnul să vă aibă în pază! Cu vorba asta ne despărţeam 
întotdeauna pe vremea răposatului cardinal. 

Athos îi făcu un semn cu mâna, Raoul o plecăciune şi 
d'Artagnan cu Planchet porniră la drum. 

Contele îi urmări cu privirea, sprijinindu-şi mâna pe 
umărul tânărului, care crescuse aproape cât el; dar de 


îndată ce călăreţii se făcură nevăzuţi după zidurile 
castelului, spuse: 

— Raoul, astă-seară plecăm la Paris. 

— Cum?! Murmură tânărul pălind. 

— 'Te poţi duce să saluţi din partea mea pe doamna de 
Saint-Remy şi să-ţi iei şi tu rămas bun. La ora şapte te 
aştept aici. 

Tânărul se înclină cu o expresie de durere şi recunoştinţă 
întipărită pe faţă, apoi se depărtă să pună şaua pe cal. 

Cât despre d'Artagnan, abia scăpat de sub ochii gazdei, 
scoase scrisoarea din buzunar şi o citi din nou: „Întoarce-te 
numaidecât la Paris. 

].M." 

— Cam seacă scrisoare! Murmură d'Artagnan. Şi dacă n- 
ar fi avut un post-scriptum, poate că n-aş fi priceput nimic, 
dar, din fericire, are un post-scriptum. 

Şi citi faimosul post-scriptum, care îl făcea să dea uitării 
tonul sec al scrisorii: „P S. La Blois treci pe la vistiernicul 
regelui: spune-i numele şi arată-i această scrisoare: vei 
primi două sute de pistoli " 

— Hotărât, glăsui d'Artagnan pentru sine, îmi place proza 
asta şi cardinalul scrie mai frumos decât aş fi crezut. 
Haidem, Planchet, să-i facem o vizită domnului vistiernic al 
regelui şi pe urmă, la drum! 

— Spre Paris, domnule? 

— Spre Paris. 

Şi amândoi se avântară înainte în goana cailor. 

XVIII 

DOMNUL DE BEAUFORI. 

lată ce se petrecuse între timp şi motivele care impuneau 
întoarcere lui d'Artagnan la Paris. 

Într-o seară, la ceasul când toată lumea se retrăsese, pe 
când Mazarin se ducea la regină, aşa cum făcea de obicei, 
trecând pe lângă încăperea corpului de gardă, care avea o 
uşă ce dădea spre anticamerele sale, auzise larmă de 
glasuri şi, vrând să afle ce vorbesc ostaşii, se apropiase cu 


paşi de lup, după obiceiul său, crăpase uşa şi vârâse capul 
înăuntru. 

Ostaşii stăteau la taifas. 

— Şi eu îţi spun, zicea unul, că dacă Coysel a prezis asta, 
lucrul e la fel de sigur, ca şi când s-ar fi întâmplat. Nu-l 
cunosc, da' am auzit că nu-i numai astrolog, ci şi vrăjitor. 

— La naiba, mă, dacă ţi-e prieten cumva, bagă de seamă 
să nu-l vâri într-un bocluc. 

— Păi cum asta? 

— Fiindcă s-ar putea să ajungă la judecată. 

— Atâta rău! Azi nu se mai ard vrăjitorii pe rug. 

— Nu! Cu toate astea mi se pare că nu-i prea mult de când 
răposatul cardinal l-a pus pe rug pe Urbain Grandier. Ştiu 
eu cum a fost. Făceam de strajă la rug şi l-am văzut cum se 
pârjolea. 

— Urbain Grandier, măi frate, nu era vrăjitor, era un 
învăţat, şi asta-i altă căciulă. Urbain Grandier nu prezicea 
viitorul. El cunoştea trecutul, ceea ce câteodată era şi mai 
rău. 

Mazarin clătină din cap a încuviinţare; dar, vrând să afle 
prezicerea despre care era vorba, nu se urni din loc. 

— Eu nu spun că Coysel n-ar fi vrăjitor, i-o întoarse 
celălalt. Spun doar că, dacă ar da pe faţă dinainte o 
prezicere de-a lui, atunci nu s-ar mai împlini cât lumea. 

— De ce? 

— Fără îndoială. Dacă noi doi ne batem în duel şi eu îţi 
spun: „Acum îţi dau o lovitură în cutare ori în cutare loc", tu 
ai să te aperi, fireşte. Ei bine, dacă Coysel spune destul de 
tare ca să-l audă cardinalul: „În ajunul cutărei zile, cutare 
întemnițat va scăpa", cardinalul, asta-i la mintea oricui, va 
lua măsuri ca întemniţatul să nu scape. 

— Ei, Doamne! Mormăi un altul, care părea că doarme 
lungit pe o bancă, dar care în realitate asculta fără să 
piardă o vorbă. Ei, Doamne, credeţi voi că omul poate scăpa 
de ce-i sortit? Dacă sus, în cer, stă scris că prinţul de 
Beaufort trebuie să scape, atunci prinţul de Beaufort are să 


scape; toate măsurile cardinalului nu fac nici cât o ceapă 
degerată. 

Mazarin tresări. Era italian, adică superstiţios; înaintă iute 
până în mijlocul ostaşilor, care, văzându-l, amuţiră. 

— Ce spuneţi, domnilor? Întrebă el cu aeru-i blajin. Că 
domnul de Beaufort a evadat, am auzit bine? 

— Oh, nu, monseniore, glăsui ostaşul cel neîncrezător. În 
clipa de faţă nici nu-i în stare de aşa ceva. Ziceam doar că 
trebuie să scape. 

— Şi cine spune asta? 

— Hai, acuma ia-ţi povestea de la capăt, Saint-Laurent, se 
întoarse întâiul ostaş spre cel cu care tăifăsuise. 

— Monseniore, zise acesta, pur şi simplu le istoriseam ce 
vorbeşte lumea despre prezicerea unui anume Coysel, care 
susţine că, oricât ar fi de păzit, domnul de Beaufort va 
scăpa până-n ajun de Rusalii. 

— Acest Coysel e vreun visător, vreun nebun? Urmă 
cardinalul la fel de zâmbitor. 

— Nicidecum, răspunse ostaşul, îndărătnic în convingerea- 
i naivă. A prezis multe lucruri care s-au împlinit întocmai, 
de pildă că regina va naşte un băiat, că domnul de Coligny 
va fi răpus în duelul cu ducele de Guise, în sfârşit, că vicarul 
va fi numit cardinal. Ei bine, regina a născut un băiat şi nu 
numai atât, dar după doi ani a mai născut unul, iar domnul 
de Coligny a fost ucis. 

— Da, rosti Mazarin, dar vicarul nu este încă cardinal. 

— Nu, monseniore, încuviinţă ostaşul, dar o să fie. 

Mazarin făcu o strâmbătură, care voia să spună: „Nu 
poartă încă pălăria roşie de cardinal". Apoi adăugă: 

— Prin urmare, după părerea ta, prietene, domnul de 
Beaufort trebuie să scape. 

— Sunt atât de pătruns de adevărul acestor spuse, 
monseniore, zise ostaşul, încât, dacă EminenţaVoastră mi-ar 
oferi în clipa de faţă locul domnului de Chavigny, adică locul 
de guvernator la Vincennes, n-aş primi în ruptul capului. A, 
a doua zi după Rusalii ar fi altceva. 


Nimic nu convinge mai mult ca o neclintită convingere: ea 
are înrâurire chiar şi asupra acelor neîncrezători: şi 
Mazarin, departe de a fi neîncrezător, am spus că era 
superstiţios. Drept urmare, plecă tare îngândurat. 

— Cărpănosul! Mormăi un ostaş rezemat de perete. Măi 
Saint-Laurent, ăsta se preface că nu crede în vrăjitorul tău, 
numai ca să nu-ţi dea nimic drept răsplată; da' nici n-o să 
ajungă bine în cabinet la el, şi-o să se grăbească să tragă 
foloase de pe urma spuselor tale. 

Într-adevăr, în loc să-şi continue calea spre camera 
reginei, Mazarin se întoarse în cabinetul lui şi, chemându-l 
pe Bernouin, îi porunci ca a doua zi în zori să trimită după 
ofiţerul care îl supraveghea pe domnul de Beaufort şi să fie 
trezit de îndată ce acesta va sosi. 

Nu mai încăpea nici o îndoială, ostaşul cu pricina pusese 
degetul pe rana cea mai dureroasă a cardinalului. De cinci 
ani încheiaţi de când domnul de Beaufort se afla în temniţă, 
nu era zi în care Mazarin să nu cugete că dintr-o clipă în 
alta are să scape de acolo. Era cu neputinţa să ţii închis 
toată viaţa pe un nepot al lui Henric al IV-lea, mai ales când 
acest nepot al lui Henric al IV-lea avea abia treizeci de ani. 
Dar, în orice chip ar fi scăpat din temniţă, câtă ură trebuie 
să fi strâns el în captivitate împotriva celui căruia i-o datora; 
care îl azvârlise în temniţă pe când era bogat, viteaz, plin 
de glorie, iubit de femei şi temut de cei din jur, răpindu-i cei 
mai frumoşi ani din viaţă, căci a trăi după gratii nu 
înseamnă să trăieşti! În acest timp, Mazarin îndoi paza 
asupra domnului de Beaufort. Numai că era asemenea 
avarului din poveste, care nu putea să închidă ochii lângă 
comoara lui. Adesea, noaptea, tresărea de groază, visând că 
domnul de Beaufort a scăpat. Atunci cerea veşti despre el şi 
de fiece dată auzea cu durere ca întemniţatul joacă, bea, 
cântă, ceea ce era minunat; dar că în timp ce juca, bea şi 
cânta, se întrerupea mereu să jure că Mazarin are să-i 
plătească scump pentru toată această viaţă de petrecere pe 
care îl silea să şi-o încropească la Vincennes. 


Gândul acesta nu-i dădu pace ministrului nici în somn, 
astfel că, la şapte dimineaţa, când Bernouin intră să-l 
trezească, cea dintâi vorbă a lui fu: 

— Ei, ce e? Domnul de Beaufort a scăpat cumva de la 
Vincennes? 

— Nu cred, monseniore, rosti Bernouin, al cărui calm 
oficial nu se dezminţea niciodată. Oricum, veţi avea veşti 
îndată, căci ofiţerul La Ramee, după care am trimis de 
dimineaţă la Vincennes, se află aici şi aşteaptă ordinele 
Eminenţei-Voastre. 

— Deschide şi adu-l aici, zise Mazarin potrivindu-şi astfel 
pernele încât să-l poată primi stând în pat. 

Ofiţerul intră. Era un vlăjgan voinic, cu faţa bucălată şi 
prietenoasă. Avea un aer liniştit, care îl îngrijoră pe 
Mazarin. 

— Caraghiosul ăsta mi se pare un nătărău, murmură el 
pentru sine. 

La Ramee aştepta tăcut, în picioare, lângă uşă. 

— Apropie-te, domnule, zise Mazarin. 

Ofiţerul se supuse. 

— Ştii ce se vorbeşte pe aici? Continuă cardinalul. 

— Nu, monseniore. 

— Ei bine, se vorbeşte că domnul de Beaufort va scăpa de 
la Vincennes, dacă n-a şi scăpat cumva. 

Pe chipul ofițerului se întipări cea mai adâncă uimire. În 
aceeaşi clipă îşi holbă ochii lui mici şi căscă o gură cât o 
şură ca să guste mai bine gluma pe care Eminenţa-Sa îi 
făcea cinstea să i-o adreseze; apoi, nemaifiind în stare să 
rămână serios faţă de o asemenea presupunere, izbucni în 
râs, un râs care îl făcea sa se scuture tot, ca de friguri. 

Mazarin, încântat de această ieşire cam nelalocul ei, îşi 
păstra totuşi aerul grav. 

După ce La Ramee se sătură de râs şi se şterse la ochi, 
socoti că e timpul să vorbească şi să-şi ceară iertare pentru 
veselia lui lipsită de bunăcuviinţă. 


— Să scape, monseniore?! Zise el. Să scape?! Dar 
EminenţaVoastră nu ştie unde se află închis domnul de 
Beaufort? 

— Ba da, domnule, în turnul de la Vincennes, ştiu. 

— Întocmai, monseniore, într-o încăpere cu zidurile groase 
de şapte picioare şi cu gratii în cruce la ferestre, groase cât 
braţul. 

— Domnule, rosti Mazarin, cu răbdare străpungi orice 
ziduri şi cu un arc de ceasornic tai orice fel de gratii. 

— Asta înseamnă că monseniorul uita că-l păzesc opt 
oameni, patru la uşă, patru chiar cu el în odaie, şi că 
oamenii aceştia nu-l părăsesc nici o clipă. 

— Dar iese din odaie, bate mingea! 

— Monseniore, astea-s lucruri îngăduite întemniţaţilor. 
Totuşi, dacă EminenţaVoastră doreşte, va fi lipsit de ele. 

— Nu, nicidecum, zise Mazarin, temându-se că, dacă l-ar 
lipsi de aceste plăceri şi dacă ar scăpa vreodată de la 
Vincennes, prizonierul ar fi şi mai pornit împotrivă-i. Vreau 
să ştiu doar cine îi ţine tovărăşie la joc? 

— Ofiţerul de gardă, monseniore, ori chiar eu însumi, ori 
alţi întemnițați. 

— Dar în timpul jocului nu se apropie cumva de ziduri? 

— Monseniore, oare EminenţaVoastră nu cunoaşte aceste 
ziduri? Zidurile au şaizeci de picioare înălţime şi mă 
îndoiesc ca domnul de Beaufort să fie atât de sătul de viaţă 
încât să vrea să-şi rupă gâtul sărind de la o asemenea 
înălţime. 

— Hm! Făcu cardinalul, care începea să se liniştească. 
Aşadar, ce crezi dumneata, dragă domnule La Rame? 

— Că dacă domnul de Beaufort nu găseşte un mijloc să se 
preschimbe în pasăre, răspund de el. 

— Ia aminte, mergi prea departe, îl preveni Mazarin. 
Domnul de Beaufort a spus ostaşilor care l-au dus la 
Vincennes că s-a gândit adesea la cazul când va fi 
întemnițat şi că, în acest caz, are la îndemână patruzeci de 
mijloace de evadare. 


— Monseniore, răspunse La Ramee, dacă între aceste 
patruzeci ar fi fost măcar unul bun, ar fi scăpat de mult. 

„Haide-haide, nu-i atât de nătărău cum credeam" - 
murmură Mazarin. 

— De altfel, monseniorul uită că domnul de Chavigny e 
guvernator la Vincennes, continuă La Ramee, şi că domnul 
de Chavigny nu se numără printre prietenii domnului de 
Beaufort. 

— Da, dar domnul de Chavigny lipseşte uneori. 

— Atunci când lipseşte, sunt eu acolo. 

— Dar când lipseşti şi dumneata? 

— Oh, când lipsesc eu, las în loc un flăcău care vrea să 
ajungă ofiţer al maiestăţii-sale şi care, vă asigur, îşi face 
datoria aşa cum trebuie. De trei săptămâni de când l-am 
luat pe lângă mine, doar pentru un singur lucru l-aş putea 
mustra, anume că se poartă prea aspru cu întemniţatul. 

— Şi cine este acest cerber? Întrebă Mazarin. 

— Un oarecare Grimaud, monseniore. 

— Ce făcea înainte să-l iei la Vincennes? 

— Trăia pe undeva în provincie, după câte mi-a spus cel 
care mi l-a recomandat; a făcut pe acolo o boacănă din 
pricina necugetării lui şi cred că n-are de ce să fie supărat 
ştiindu-se la adăpost sub uniforma regelui. 

— Şi cine ţi l-a recomandat? 

— Intendentul ducelui de Grammont. 

— Atunci, socoteşti că putem avea încredere în el? 

— Ca în mine însumi, monseniore. 

— Nu-i unul căruia îi place să trăncănească? 

— Doamne lisuse! Multă vreme l-am crezut mut, 
monseniore, fiindcă vorbeşte doar prin semne. Se pare că 
fostul stăpân l-a strunit aşa. 

— Ei, bine, rosti cardinalul, spune-i, scumpe domnule La 
Ramee, că dacă se dovedeşte un paznic credincios şi de 
nădejde, o să închidem ochii asupra poveştii aceleia din 
provincie, o să-i dăm o uniformă care îl va face respectat, 


iar în buzunarele acestei uniforme va găsi şi vreo câţiva 
pistoli ca să bea în sănătatea regelui. 

Mazarin se arăta foarte darnic în făgăduieli, era tocmai 
opusul acelui vrednic Grimaud, pe care îl lăuda La Ramee, 
căci el vorbea puţin şi urzea multe. 

Cardinalul îi mai puse lui La Ramee o mulţime de întrebări 
asupra întemniţatului, vrând să afle cum e hrănit, cum 
trăieşte şi cum doarme, iar răspunsurile acestuia fură atât 
de mulţumitoare, încât era aproape liniştit când îi spuse că 
poate să plece. 

Apoi, pentru că era nouă dimineaţa, se sculă, se parfumă, 
se îmbrăcă şi se duse la regină, ca să-i împărtăşească 
motivele pentru care nu a trecut să o vadă. Regina, care se 
temea tot atât de domnul de Beaufort, cel temut de însuşi 
cardinalul, şi care era aproape tot atât de superstiţioasă ca 
şi el, îl puse să repete cuvânt cu cuvânt toate făgăduielile 
făcute de La Ramee şi toate laudele privitoare la ajutorul 
său. Şi după ce cardinalul sfârşi, murmură: 

— Vai, domnule! De ce nu avem câte un Grimaud pe lângă 
fiecare prinţ! 

— Răbdare, rosti Mazarin, cu zâmbetu-i de italian. Poate 
că o să ajungem şi la asta într-o zi; dar până atunci. 

— Ei bine, până atunci? 

— Voi lua măsurile de prevedere. 

Şi scrisese pe loc lui d'Artagnan să se înapoieze în mare 
grabă. 

XIX. 

CUM ÎŞI PETRECEA VREMEA PRINŢUL DE BEAUFORT 
ÎN TURNUL DE LA VINCENNES. 

Întemniţatul ce-l speria până într-atât pe cardinal şi ale 
cărui mijloace de evadare tulburau liniştea întregii curţi, nu 
bănuia câtuşi de puţin spaima care cuprinsese Palatul Regal 
din pricina lui. 

Se vedea păzit cu atâta străşnicie, încât îşi dăduse seama 
de zădărnicia oricărei încercări de evadare; toată 
răzbunarea lui se mărginea la cât mai multe blesteme şi 


ocări la adresa lui Mazarin. Se apucase să alcătuiască şi 
unele cuplete, dar se lăsase repede păgubaş. Într-adevăr, 
domnul de Beaufort, pe lângă faptul că nu-l înzestrase cerul 
cu darul versurilor, se exprima de obicei şi în proză cu mare 
caznă. Din pricina asta, Blot, un cupletist al vremii, zicea 
despre el: 

În luptă fulgeră şi tună, 

De vâră spaima în duşman, 

Dar când grăieşte, nu-i a bună. 

Ai şi văzut că-i gogoman. 

Gaston la vorbă-i meşter mare, 

De parcă-i pică tot din cer. 

De ce Beaufort ăst dar nu-l are? 

De ce Gaston nu-i braţ de fier? 

După această desluşire înţelege oricine de ce întemniţatul 
se mărginea la ocări şi la blesteme. 

Ducele de Beaufort era nepot al lui Henric al IV-lea şi al 
Gabrielei d'Estrees, tot atât de bun, de viteaz, de mândru 
şi, mai ales, tot atât de gascon ca şi bunicul său, dar mult 
mai puţin învăţat. După ce fusese o bucată de vreme, la 
moartea regelui Ludovic al XIII-lea, favoritul, omul de 
încredere, într-un cuvânt primul la curte, într-o bună zi 
trebuise să cedeze locul lui Mazarin şi se văzuse al doilea; şi 
a doua zi, având nesăbuinţa să se supere de această 
schimbare şi neprevederea să şi spună acest lucru, regina 
porunci să fie arestat şi dus la Vincennes, de către acelaşi 
Guitaut pe care l-am cunoscut la începutul povestirii de faţă 
şi pe care vom avea prilejul să-l mai întâlnim. Bineînţeles, 
cine spune regina, spune Mazarin. În felul acesta, pe lângă 
faptul că scăpaseră de prezenţa şi de pretenţiile lui, nu 
trebuiau nici să mai ţină seama de el, oricât îl îndrăgea 
poporul, şi astfel, de cinci ani îşi ducea viaţa într-o încăpere 
foarte puţin regală, în turnul de la Vincennes. 

Acest răstimp, care ar fi cuminţit pe oricine în felul de a 
judeca lucrurile, afară de domnul de Beaufort, trecuse fără 
să săvârşească nici o schimbare în mintea sa. Un altul s-ar fi 


gândit, într-adevăr, că, dacă n-ar fi ajuns să-l înfrunte pe 
cardinal, să dispreţuiască prinții şi să purceadă singur la 
drum, fără alţi acoliţi, ca şi acei visători pe chipul cărora 
citeşti că-şi fac iluzii deşarte - după cum spune cardinalul 
de Retz - şi-ar fi câştigat, de cinci ani încoace, fie libertatea 
sa, fie prieteni care să-l apere. Asemenea păreri nu-şi 
făcură loc pesemne nici de leac în cugetul prinţului, căruia 
lunga-i şedere dinapoia gratiilor îi sporise şi mai mult 
îndărătnicia, şi cardinalul primea în fiece zi despre el veşti 
cum nu se poate mai neplăcute pentru Eminenţa-Sa. 

După ce dăduse greş cu poezia, domnul de Beaufort se 
apucase de pictură. Desena cu cărbune mutra cardinalului 
şi, cum talentu-i destul de mediocru în această artă nu-i 
îngăduia să ajungă la o prea mare asemănare, vrând să 
împrăştie orice îndoială asupra chipului zugrăvit, scria 
dedesubt: „Ritratto deli illustrissimo facchino Mazarini". 
Prevenit, domnul de Chavigny făcu o vizită ducelui şi-l rugă 
să-şi găsească un alt fel de a-şi petrece timpul, ori cel puţin 
să deseneze, fără să mai adauge şi explicaţii. A doua zi, 
pereţii erau plini de chipuri şi de explicaţii. Domnul de 
Beaufort, ca toţi întemniţaţii de altfel, semăna grozav cu 
copii, care se încăpăţânează să facă numai ce n-au voie. 

Domnul de Chavigny fu prevenit şi despre această 
puzderie de chipuri în profil. Domnul de Beaufort, care nu 
se simţea prea sigur de sine ca să încerce a desena un chip 
văzut din faţă, îşi transformase odaia într-o adevărată sală 
de expoziţie. De astă dată, guvernatorul nu spuse nimic; 
dar într-una din zile, când domnul de Beaufort juca mingea, 
porunci să se şteargă cu buretele toate desenele şi să se 
văruiască pereţii. 

Domnul de Beaufort mulţumi domnului de Chavigny 
pentru bunătatea de a-i oferi iarăşi putinţa să deseneze pe 
„pânze noi"; de astă dată împărţi pereţii odăii, sortind 
fiecare cadru câte unei împrejurări din viaţa lui Mazarin. 

Cel dintâi trebuia să înfăţişeze pe preailustra secătură 
Mazarin primind o bătaie zdravănă de la cardinalul 


Bentivoglio, în casa căruia fusese servitor. 

În cel de-al doilea, preailustra secătură Mazarin juca rolul 
lui Ignaţiu de Loyola, în tragedia cu acelaşi nume. 

În cel de-al treilea, preailustra secătură Mazarin fura locul 
de prim-ministru domnului de Chavigny, care era 
încredinţat că şi l-a dobândit pentru sine. 

În sfârşit, în cel de-al patrulea, preailustra secătură 
Mazarin nu voia să-i dea cearşafuri curate lui Laporte, 
valetul lui Ludovic al XIV-lea, zicând că, pentru un rege al 
Franţei, e destul dacă i se schimbă aşternutul odată la trei 
luni. 

Erau compoziţii vaste, care întreceau în chip neîndoielnic 
talentul întemniţatului; din pricina asta se mulţumise doar 
să tragă cadrul şi să scrie sub fiecare câteva cuvinte 
lămuritoare. 

Dar cadrele, şi inscripţiile sale izbutiră să trezească 
nemulţumirea domnului de Chavigny, care îl preveni pe 
domnul de Beaufort că, dacă nu va renunţa la tablourile 
plănuite, nu-i va lăsa nimic la îndemână ca să le poată duce 
la bun sfârşit. Domnul de Beaufort răspunse că, de vreme 
ce i se răpea posibilitatea să-şi facă un nume în oştire, el 
voia să-şi facă unul în pictură, şi cum nu putea să fie un 
Bayard sau un Trivulce, ţinea să devină un Michelangelo 
sau un Rafael. 

Într-una din zile, pe când domnul de Beaufort se plimba 
prin curtea închisorii, i se luă focul din vatră, tăciunii o dată 
cu focul, cenuşa odată cu tăciunii, astfel că la întoarcere nu 
mai găsi nimic care să-i poată sluji drept creion. 

Domnul de Beaufort înjură, făcu o gălăgie nemaipomenită, 
urlă cât îl ţinu gura, zicând ca voiau să-l lase să moară de 
frig şi de umezeală, aşa cum muriseră Puylaurens, 
mareşalul d'Ornano şi marele stareţ al Vendmei, la care 
domnul de Chavigny răspunse că n-avea decât să-şi dea 
cuvântul de cinste că va renunţa să mai deseneze, ori 
măcar să făgăduiască că nu va mai zugrăvi tablouri istorice, 
şi numaidecât va primi lemne şi tot ce trebuie pentru foc. 


Domnul de Beaufort nu vroi să-şi dea cuvântul şi rămase 
fără căldură tot restul iernii. 

Mai mult, în timpul uneia din plimbările sale, se răzuiră 
inscripţiile de pe pereţi şi odaia deveni iarăşi curată, fără 
urmă de mâăzgălitură. 

Atunci, domnul de Beaufort cumpără de la un paznic un 
câine numit Pistache; cum nimic nu se împotrivea ca 
întemniţaţii să aibă un câine, domnul de Chavigny încuviinţă 
ca Pistache să-şi schimbe stăpânul. Domnul de Beaufort 
rămânea uneori ceasuri întregi închis cu câinele în odaie. 
Era lesne de bănuit că întemniţatul folosea acest timp ca să- 
Il dreseze pe Pistache, dar nimeni nu ştia cam ce anume 
ţinea să-l înveţe. Într-o bună zi, Pistache se dovedi 
îndeajuns de bine dresat. Domnul de Beaufort pofti pe 
domnul de Chavigny şi pe ofiţerii de la Vincennes la o mare 
reprezentaţie în camera sa. Invitaţii sosiră; încăperea era 
luminată de lumânări, atâtea câte putuse procura domnul 
de Beaufort. Câinele urma să arate ce ştie. 

Întemniţatul, cu o bucată de tencuială desprinsă din zid, 
trăsese pe jos, în mijlocul odăii, o linie lungă, albă, ca o 
coardă întinsă. La cea dintâi poruncă a stăpânului, Pistache 
se aşeza pe această linie, se ridică pe labele dinapoi şi 
ţinând între labele dinainte o nuia de scuturat haine, păşi în 
lungul liniei, cumpănindu-se în fel şi chip, aidoma unui 
dansator pe sârmă; apoi, după ce merse de două-trei ori de 
la un capăt la altul al liniei, înainte şi înapoi, aduse nuiaua 
domnului de Beaufort şi luă totul de la început, de astă dată 
fără nuiaua ce-i slujea de cumpănă. 

Aplauzele copleşiră pe inteligentul Pistache. 

Spectacolul era alcătuit din trei părţi: prima parte luând 
sfârşit, se trecu la cea de a doua. 

Mai întâi, câinele trebui să spună cât e ceasul. 

Domnul de Chavigny scoase ceasornicul şi îl arătă lui 
Pistache: era şase şi jumătate. 

Pistache ridică şi lăsă laba de şase ori la rând, iar a şaptea 
oară rămase cu laba în aer. Cu neputinţă un răspuns mai 


lămurit, nici un cadran solar n-ar fi răspuns mai bine: cum 
ştie oricine, cadranul sola are cusurul că nu arată ora decât 
atâta vreme cât nu se ascunde soarele. 

Apoi, trebuia să recunoască în faţa tuturor pe temnicerul 
cel mai bun din toate închisorile Franţei. 

Câinele înconjură de trei ori adunarea şi după aceea se 
culcă în chipul cel mai cuviincios la picioarele domnului de 
Chavigny. 

Domnul de Chavigny se strădui să se arate încântat de 
această glumă şi râse cam acru. După câteva clipe îşi muşcă 
buzele şi încruntă din sprâncene. 

În sfârşit, domnul de Beaufort îi puse lui Pistache o 
întrebare foarte greu de dezlegat, şi anume: cine era cel 
mai mare tâlhar din lume? 

De astă dată, Pistache făcu înconjurul odăii, fără să se 
oprească însă în faţa nimănui şi, ducându-se la uşă, se 
apucă să schelălăie şi să râcâie cu ghearele. 

— Iată, domnilor, rosti prinţul, acest câine vrednic nu 
găseşte aici ceea ce i-am cerut şi vrea să caute afară. Dar 
fiţi liniştiţi, asta nu o să vă lipsească de răspunsul lui. 
Pistache, prietene, continuă prinţul. Vino încoace! Câinele 
se supuse, şi prinţul urmă: Cel mai mare tâlhar din lume e 
oare Le Camus, secretarul regelui, care a venit la Paris cu 
douăzeci de livre şi astăzi are zece milioane? 

Câinele clătină din cap în semn că nu. 

— Atunci, zise prinţul, e oare ministrul de finanţe, 
d'Emery, care, atunci când şi-a însurat fiul, pe domnul 
Thore, i-a dăruit un venit de trei mii de livre pe an şiun 
palat pe lângă care palatul Tuileries pare un bordei, iar 
Luvrul o cocioabă? 

Câinele dădu din cap a împotrivire. 

— Nici el nu este, reluă prinţul. Ei, să ne gândim bine; n-o 
fi cumva lillustrisimo facchino Mazarini di Piscina, ia 
spune? 

Câinele dădu din cap cu disperare de vreo opt-zece ori la 
rând în semn de încuviinţare. 


— Domnilor, vedeţi singuri, zise domnul de Beaufort către 
cei de faţă, care de astă dată nu se încumetaseră nici măcar 
să zâmbească. Li'illustrissimo facchino Mazarini di Piscina e 
cel mai mare tâlhar din lume; cel puţin aşa spune Pistache. 
Să trecem acum la altceva. Domnilor, glăsui prinţul de 
Beaufort, folosindu-se de tăcerea deplină aşternută pentru 
a începe cea de a treia parte a programului. Vă aduceţi 
aminte că ducele de Guise învățase toţi câinii din Paris să 
facă tumbe pentru domnişoara de Pons, pe care o 
proclamase frumoasa frumoaselor! Ei bine, domnilor, asta 
nu înseamnă nimic, fiindcă aceşti câini se supuneau 
maşinal, habar n-aveau să facă vreo disidenţa (Domnul de 
Beaufort voia să spună: diferenţă) între cei care meritau şi 
cei care nu meritau osteneala lor. Pistache vă va arăta, 
dumneavoastră ca şi domnului guvernator, că e cu mult 
deasupra semenilor săi. Domnule de Chavigny, fiţi bun şi 
daţi-mi bastonul dumneavoastră. 

Domnul de Chavigny îi întinse domnului de Beaufort 
bastonul. 

Acesta îl ţinu orizontal, cam la un picior deasupra podelei. 

— Pistache, prietene, vorbi el, fă-mi plăcerea şi sari pentru 
doamna de Montbazon. 

Toată lumea pufni în râs: se ştia că în clipa arestării, 
domnul de Beaufort era amantul recunoscut al doamnei de 
Montbazon. Pistache, fără să facă nazuri, sări bucuros peste 
baston. 

— Hm! Mormăi domnul de Chavigny. Mi se pare că 
Pistache nu se deosebeşte cu nimic de semenii săi, atunci 
când săreau pentru domnişoara de Pons. 

— Răbdare, spuse prinţul. Pistache, prietene, sări pentru 
regină. 

Şi săltă bastonul cu o şchioapă mai sus. 

Câinele sări îndată, plin de bună-cuviinţă. 

— Pistache, prietene, urmă prinţul, ridicând bastonul cu 
vreo două şchioape, sări pentru rege. 


Câinele îşi făcu vânt şi, în ciuda înălţimii, trecu cu aceeaşi 
uşurinţă pe deasupra bastonului. 

— Şi acum, luaţi aminte, îi preveni domnul de Beaufort, 
lăsând bastonul până aproape de podea. Pistache, prietene 
sări pentru l'illustrissimo facchino Mazarini di Piscina. 

Câinele se întoarse cu coada la baston. 

— Ei, ce-i cu asta? Făcu domnul de Beaufort, descriind cu 
bastonul o jumătate de cerc şi purtându-l de la coadă la 
botul câinelui, astfel ca să-l vadă din nou. Sări odată, 
domnule Pistache! 

Numai că Pistache se întoarse cu coada la baston, ca şi 
întâia oară. 

Domnul de Beaufort repetă mişcarea şi îndemnul de 
adineauri, dar acum Pistache ajunsese la capătul răbdării, 
căci se aruncă plin de furie asupra bastonului şi, 
smulgându-l din mâinile prinţului, îl sfărâmă între dinţi. 

Domnul de Beaufort îi luă amândouă bucăţile din gură şi le 
întinse domnului de Chavigny cu cea mai mare seriozitate, 
cerându-i stăruitor iertare şi adăugând că petrecerea din 
acea seară a luat sfârşit; dar, dacă are bunăvoință, să-l 
viziteze din nou peste trei luni, căci Pistache va învăţa până 
atunci şi alte lucruri. 

După trei zile Pistache fu otrăvit. 

Căutară vinovatul; numai că, după cum lesne se poate 
ghici, vinovatul rămase necunoscut. Domnul de Beaufort se 
îngriji să fie aşezat într-un mormânt pe piatra căruia stătea 
scris: "Aici zace Pistache, unul dintre cei mai inteligenţi 
câini din câţi au fost vreodată." 

Nimeni nu putea să spună nimic faţă de aceste cuvinte de 
laudă; şi domnul de Chavigny nu avu motiv să-l împiedice. 

În schimb, prinţul începu atunci să strige în gura mare ca 
au încercat pe seama câinelui otrava de care plănuiau să se 
slujească împotriva lui şi, într-o zi, după masa de seară, se 
trânti în pat, plângându-se de dureri în pântece şi susţinând 
că Mazarin a poruncit să fie otrăvit. 


Această nouă năzbâtie ajunse la urechile cardinalului şi-l 
îngrozi. 'Turnul de la Vincennes era socotit ca foarte 
dăunător sănătăţii: doamna de Rambouillet spusese că 
odaia în care s-au sfârşit Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi 
marele stareţ al VendOmei e otravă curată, şi vorba 
ajunsese de pomină. Din pricina asta porunci ca 
întemniţatul să nu pună nimic în gură până nu i se gustă 
vinul şi mâncarea. Şi atunci încredinţară lui La Ramee 
sarcina asta. 

Totuşi, domnul de Chavigny nu-i ierta prinţului 
necuviinţele pe care nevinovatul Pistache le şi ispăşise. 
Domnul de Chavigny era unul dintre oamenii răposatului 
cardinal, se zicea chiar ca e fiul său; aşa că se pricepea un 
pic la tiranie: căută să-i dea prilej de ceartă domnului de 
Beaufort, îi luă cuţitele de fier şi furculiţele de argint pe 
care i le lăsase până atunci, dându-i în schimb cuțite de 
argint şi furculiţe de lemn. Domnul de Beaufort nu întârzie 
să se plângă; domnul de Chavigny îi trimise vorbă că, după 
cum a aflat, cardinalul spusese doamnei de Vendome că fiul 
ei va rămâne toată viaţa în turnul de la Vincennes, şi s-a 
temut să nu-i treacă prin minte să se omoare la auzul 
cumplitei veşti. Cincisprezece zile mai târziu, domnul de 
Beaufort găsi două şiruri de copăcei cât degetul sădiţi pe 
marginea drumului care ducea la locul unde se juca cu 
mingea; întrebă ce era cu ei şi i se răspunse că au fost sădiţi 
pentru el, ca să aibă umbră într-o bună zi. În sfârşit, într-o 
dimineaţă, grădinarul veni să-l caute, şi, cu aerul că ţine să-i 
facă o plăcere, îl vesti că se duce să semene pentru el 
câteva brazde de sparanghel. Or, toată lumea ştie, 
sparanghelul semănat astăzi se culege abia după patru ani, 
iar pe atunci, când grădinăritul era abia la început, poate şi 
după cinci ani. Atâta grijă îl scoase din fire pe domnul de 
Beaufort. 

Drept urmare, cugetă că ar fi timpul să recurgă la unul din 
cele patruzeci de mijloace de evadare ce-i stăteau la 
îndemână, şi încercă întâi pe cel mai simplu, adică să-l 


cumpere pe La Ramee; dar acesta plătise o mie cinci sute 
de scuzi pentru slujba sa şi ţinea la ea ca la ochii din cap. 
De aceea, în loc să primească propunerile întemniţatului, 
alergă să-l prevină pe domnul de Chavigny; domnul de 
Chavigny postă numaidecât opt oameni în odaia prinţului, 
îndoi numărul santinelelor şi întrei numărul posturilor de 
pază. Din acea clipă, prinţul nu se mai putu mişca decât ca 
regii, la teatru, pe scenă, cu patru oameni în faţă şi patru în 
spate, fără să-i mai punem la socoteală pe cei care 
închideau alaiul. 

La început, domnul de Beaufort făcu mare haz de aceste 
măsuri severe, care îi mai alungau plictiseala. Şi repetă 
până îl duru gura: „Asta îmi place, mă înveliseşte". (Domnul 
de Beaufort voia să spună: mă înveseleşte, dar ştim că 
adeseori se exprima anapoda.) Apoi adăugă: „De altfel, 
dacă aş vrea să scap de cinstea pe care mi-o faceţi, mai am 
încă treizeci şi nouă de mijloace de evadare la îndemână". 

Curând totul ajunse să-l sâcâie grozav. Din fanfaronadă, se 
ţinu tare şase luni, dar după aceea, văzând mereu opt 
oameni aşezându-se atunci când se aşeza el, şi ridicându-se 
odată cu el, începu să încrunte din sprâncene şi să ţină 
socoteala zilelor. 

Această nouă persecuție avu darul să stârnească o nouă 
pornire de ură împotriva lui Mazarin. Prinţul înjura de 
dimineaţă până seara, spunând mereu că o să facă tocană 
de urechi mazarineşti. 

Şi-l băgă în sperieţi: cardinalul, care ştia tot ce se petrece 
la Vincennes, îşi înfunda fără voie pălăria-i roşie pe cap, de-i 
ajungea până la bărbie. 

Într-una din zile, domnul de Beaufort adună ostaşii ce-l 
păzeau şi, în ciuda caznei cu care se exprima şi care 
devenise proverbială, le ţinu următoarea cuvântare, ce-i 
drept, dinainte pregătită: 

— Domnilor, începu el, veţi îngădui ca un nepot al 
vrednicului rege Henric al IV-lea să fie supus la ocări şi 
silinţe (el voia să spună: umilinţe). Pe toţi dracii, vorba lui 


bunicu-meu, eu aproape c-am domnit în Paris! Am vegheat 
cândva asupra regelui şi a unchiului său, Prinţul. Regina ma 
răsfăţa pe atunci şi mă numea cel mai de vază om din regat. 
Domnilor, scoateţi-mă de aici: mă duc la Luvru şi-l strâng de 
gât pe Mazarin; voi veţi fi garda mea, am să vă fac pe toţi 
ofiţeri şi-am să vă umplu de bani. Pe toţi dracii, ce mai staţi! 

Dar, oricât de mişcătoare ar fi fost, cuvântarea nepotului 
lui Henric al IV-lea nu înduioşă aceste inimi de piatră. 
Nimeni nu se clinti din loc; şi domnul de Beaufort, văzând 
asta, le spuse că sunt cu toţii nişte ticăloşi, făcându-şi-i 
astfel duşmani aprigi. 

Câteodată, când domnul de Chavigny venea să-l vadă, ceea 
ce îşi amintea de două-trei ori pe săptămână, prinţul se 
folosea de acest prilej ca să-l amenințe. 

— Ce-ai face dumneata, domnule, îi spunea el, dacă într-o 
bună zi ai vedea apărând o armată de parizieni, înarmaţi 
până în dinţi, care ar veni să mă scape? 

— Monseniore, răspunse domnul de Chavigny, înclinându- 
se adânc în faţa prinţului, sus, pe metereze, am douăzeci de 
tunuri şi, în întărituri, am pulbere pentru treizeci de mii de 
lovituri. Aş pune tunurile pe ei. 

— Da, dar după aceste treizeci de mii de lovituri, ei ar 
cuceri turnul, şi turnul odată cucerit, aş fi silit să-i las să te 
spânzure, ceea ce, desigur, m-ar mâhni nespus. 

Şi, la rândul său, prinţul se înclină în faţa domnului de 
Chavigny cu cea mai mare politeţe. 

— În schimb, monseniore, urmă domnul de Chavigny, când 
cel dintâi neisprăvit dintr-ăştia ar trece pragul temniţei, ori 
ar pune piciorul pe întărituri, eu aş fi silit, spre marea mea 
părere de rău, să vă răpun cu mâna mea, întrucât mi-aţi 
fost dat în seamă trebuie să vă predau mort sau viu. 

Şi făcu o nouă plecăciune alteţei-sale. 

— Da, replică domnul de Beaufort, dar cum e neîndoios că 
aceşti oameni de ispravă n-au să vină aici decât abia după 
ce l-au spânzurat pe domnul Giulio Mazarini, te-ai feri ca de 
foc să ridici mâna asupra mea şi m-ai lăsa în viaţă, de teamă 


ca parizienii să nu te lege de cozile a patru cai, lucru mult 
mai neplăcut decât spânzurătoarea, nici vorbă. 

Aceste glume dulci-acrişoare continuau astfel zece minute, 
un sfert de ceas, douăzeci de minute cel mult, dar de fiece 
dată sfârşeau în chipul următor: domnul de Chavigny, 
întorcându-se spre uşă, strigă: 

— Hei, La Ramee! 

Acesta intra îndată. 

— La Ramee, zicea domnul de Chavigny, ţi-l dau în seamă 
în chip deosebit pe domnul de Beaufort: poartă-te faţă de 
dânsul cu tot respectul cuvenit rangului şi numelui său şi, în 
acest scop, nu-l pierde o clipă din ochi. 

Apoi pleca, salutându-l pe domnul de Beaufort cu o 
politeţe plină de ironie, care îl făcea să turbeze de furie. 

La Ramee devenise astfel comeseanul ducelui, un paznic 
veşnic prezent, umbra lui: dar, trebuie spus, tovărăşia lui La 
Ramee, om de viaţă, băutor vestit, mare jucător de minge şi 
băiat bun, la urma urmei, căruia domnul de Beaufort nu-i 
găsea decât un singur cusur, anume că nu se lăsa 
cumpărat, se dovedi pentru duce mai curând un prilej de 
petrecere decât de plictiseală. 

Din nefericire, nu tot astfel stăteau lucrurile şi pentru 
jupân La Ramee; şi cu toate că preţuia oarecum cinstea de 
a fi închis împreună cu un om atât de însemnat, plăcerea de 
a vieţui în preajma nepotului lui Henric al IV-lea nu se 
asemuia cu aceea pe care ar fi simţit-o ducându-se din când 
în când să-şi vadă familia. 

Poţi fi un straşnic slujitor al regelui şi în acelaşi timp un 
bun soţ şi părinte. Or, jupân La Ramee îşi iubea nespus 
nevasta şi copiii, pe care se mulțumea să-i zărească de pe 
culmea meterezelor, atunci când veneau să se plimbe de 
cealaltă parte a şanţurilor, anume ca să-i dăruiască această 
mângâiere părintească şi conjugală; hotărât, asta însemna 
prea puţin pentru el, şi La Rame simţea că voioşia-i 
obişnuită, pe care o socotise drept cauză a sănătăţii sale, 
fără să cugete că, dimpotrivă, nu era poate decât urmarea 


firească a acesteia, n-are să ţină piept prea multă vreme 
unor asemenea condiţii de viaţă. Această convingere nu 
făcu decât să se întărească în mintea sa, când, treptat- 
treptat, relaţiile dintre domnul de Beaufort şi domnul de 
Chavigny înăsprindu-se din ce în ce mai mult, cei doi 
încetară să se mai vadă. La Ramee simţi atunci că 
răspunderea apasă şi mai greu pe capul lui, şi cum, pe bună 
dreptate, potrivit motivelor arătate, căută o uşurare, primi 
foarte bucuros propunerea prietenului său, intendentul 
mareşalului de Grammont, de a-i da un ajutor; vorbise 
numaidecât despre asta cu domnul de Chavigny, care 
spusese că nu are nimic împotrivă, cu condiţia ca omul să-i 
fie pe plac. 

Socotim cu totul de prisos să facem cititorului portretul 
fizic şi moral al lui Grimaud: dacă, aşa cum nădăjduim, n-a 
uitat cu desăvârşire partea întâi a povestirii de faţă, trebuie 
să fi păstrat o amintire îndeajuns de limpede despre acest 
vrednic personaj, a cărui singură schimbare era că avea 
douăzeci de ani mai mult: fapt ce-l făcuse şi mai posomorât, 
şi mai tăcut, deşi Athos, de când el însuşi se schimbase, îi 
îngăduia să vorbească. 

Dar în această perioadă de vreme se împlineau 
doisprezece sau cincisprezece ani de când Grimaud tăcea, 
şi o deprindere veche de doisprezece sau cincisprezece ani 
devine o a doua natură. 

XX. 

GRIMAUD INTRĂ ÎN SLUJBĂ. 

Aşadar, Grimaud se înfăţişă, cu mutra lui vrednică de 
încredere, în turnul de la Vincennes. Domnul de Chavigny 
se mândrea cu faptul că ochiul nu-l înşală niciodată; ceea ce 
putea să te facă să-l crezi într-adevăr fiul cardinalului de 
Richelieu, care avusese şi el această pretenţie o viaţă 
întreagă. Îl cercetă cu luare-aminte şi ajunse la părerea că 
sprâncenele împreunate, buzele subţiri, nasul coroiat şi 
pomeţii ieşiţi în afară ai lui Grimaud erau indicii pe deplin 


convingătoare. Nu-i spuse decât douăsprezece cuvinte, iar 
Grimaud, drept răspuns, rosti doar patru. 

— Uite un băiat de ispravă, l-am cântărit eu din capul 
locului! Glăsui domnul de Chavigny. Du-te să te vadă şi 
domnul La Ramee şi spune-i că, în ce mă priveşte, n-am 
nimic de zis. 

Grimaud se răsuci pe călcâie şi plecă să înfrunte 
cercetarea mult mai amănunţită a lui La Ramee. Asta din 
pricina că domnul de Chavigny ştia că poate să se bizuie pe 
La Ramee, iar acesta voia să se poată bizui pe Grimaud. 

Grimaud avea tocmai însuşirile menite să câştige 
încrederea unui paznic dornic de ajutor; şi, după o mie de 
întrebări, la care abia deschise gura să răspundă, La 
Ramee, fascinat de această zgârcenie de vorbă, îl şi primi în 
slujbă. 

— Consemnul? Întrebă Grimaud. 

— Iată-l: să nu laşi niciodată întemniţatul singur, să-i iei 
orice obiect ascuţit ori tăios, să-l împiedici să facă semne 
cuiva dinafară şi să vorbească prea mult cu paznicii. 

— Asta-i tot? Întrebă Grimaud. 

— Deocamdată, răspunse La Ramee. Orice schimbare, în 
cazul când s-ar ivi, va aduce cu sine un nou consemn. 

— Bine, zise Grimaud. 

Şi intră la domnul de Beaufort. 

Acesta tocmai se pregătea să-şi pieptene barba pe care şi- 
o lăsase să crească mare, ca şi părul, vrând să-l zădărească 
pe Mazarin cu mizeria în care trăieşte şi cu halul în care a 
ajuns să arate. Dar întrucât cu vreo câteva zile mai înainte 
crezuse că zăreşte de sus, de la fereastra turnului, în fundul 
unei trăsuri, pe frumoasa doamnă de Montbazon, a cărei 
amintire îi era şi acum scumpă, nu ţinea să arate pentru ea 
aşa cum voia să arate pentru Mazarin; şi în nădejdea ca o 
va revedea, ceruse şi căpătase un pieptăne de plumb. 

Domnul de Beaufort ceruse un pieptene de plumb, 
deoarece, ca toţi bărbaţii blonzi, avea barba roşcată şi, 
mulţumită pieptenului, o făcea ceva mai închisă la culoare. 


În clipa când trecu pragul încăperii, Grimaud văzu 
pieptenul, pe care prinţul tocmai îl pusese pe masă, şi-i 
înşfăcă îndată cu plecăciune. 

Prinţul se uită uimit la această arătare ciudată. 

Arătarea vâri pieptenul în buzunar. 

— Hei, ce mai e şi asta? Izbucni ducele. Şi cine-i ticălosul 
ăsta? Grimaud nu scoase o vorbă, ci doar făcu o nouă 
plecăciune. 

— Eşti mut? Strigă ducele. 

Grimaud făcu semn că nu. 

— Atunci cine eşti? Răspunde, îţi poruncesc! Pufni ducele. 

— Paznic, zise Grimaud. 

— Paznic?! 'Ţipă ducele. Doar mutra asta fioroasă îmi mai 
lipsea din colecţie! Hei! La Ramee! Să vină cineva! 

La Ramee se arătă numaidecât; spre ghinionul prinţului, 
bizuindu-se pe Grimaud, era pe cale sa plece la Paris. 
Tocmai coborâse în curte şi urcă supărat în turn. 

— Ce doriţi, monseniore? Întrebă el. 

— Cine e acest netrebnic, care îmi ia pieptenul şi şi-l 
înfundă în buzunar? Izbucni domnul de Beaufort. 

— Unul dintre paznicii dumneavoastră, monseniore, un 
flăcău de ispravă, pe care îl veţi preţui ca şi domnul de 
Chavigny sau ca mine, vă asigur. 

— De ce mi-a luat pieptenul? 

— Într-adevăr, se miră La Ramâe. De ce ai luat pieptenul 
monseniorului? 

Grimaud scoase pieptenul din buzunar, îşi trecu degetul 
peste dinţii mari şi arătându-i, se mulţumi să rostească un 
singur cuvânt: 

— Ascuţit. 

— Chiar aşa, încuviinţă La Ramee. 

— Ce spune dobitocul ăsta? Întrebă ducele. 

— Că orice obiect ascuţit e interzis monseniorului de către 
rege. 

— Aha! Se înfurie ducele. Eşti nebun, La Ramee. Doar tu 
singur mi-ai dat pieptenul. 


— Şi-am săvârşit o mare greşeală, monseniore, căci în felul 
acesta am călcat consemnul. 

Ducele se uită furios la Grimaud, care dăduse pieptenul lui 
La Ramee. 

— Prevăd că netotul ăsta are să mă sâcâie grozav, 
murmură ducele. 

Într-adevăr, în temniţă nu se poate să o scalzi. Totul - 
oameni şi lucruri deopotrivă - îţi e sau prieten sau duşman; 
îndrăgeşti sau urăşti, câteodată cu îndreptăţire, dar de cele 
mai multe ori din instinct. Or, acest motiv nespus de simplu, 
anume că Grimaud plăcuse din prima clipă domnului de 
Chavigny şi lui La Ramee, preschimba ceea ce guvernatorul 
şi ofiţerul socoteau drept calităţi în tot atâtea cusururi în 
ochii întemniţatului, făcându-l nesuferit de la bun început 
domnului de Beaufort. 

Totuşi, Grimaud nu ţinu să se ia în beţe cu întemniţatul 
chiar din prima zi; el avea nevoie ca acesta să-l privească 
nu cu o silă întâmplătoare, ci cu o ură aprigă şi neîmpăcată. 
De aceea se retrase, lăsând în loc patru ostaşi, care tocmai 
isprăviseră cu masa, aşa că puteau să reia veghea în 
preajma prinţului. La rândul său, prinţul plănuia o nouă 
şotie, la care ţinea mult: ceruse raci pentru masa de a doua 
zi şi cugetă să-şi petreacă vremea întocmind o 
spânzurătoare, pentru a spânzura în mijlocul odăii pe cel 
mai frumos. Culoarea roşie pe care urma să o capete racul 
la fiert ar fi risipit orice îndoială asupra tâlcului lucrurilor, şi 
astfel ar fi avut plăcerea să-l spânzure pe cardinal în acest 
chip, aşteptând să fie spânzurat în realitate, fără ca nimeni 
să poată spune că a spânzurat altceva decât un rac. 

Ziua se scurse cu pregătirile. În temniţă se întâmplă să dai 
în mintea copiilor, şi domnul de Beaufort, cu firea lui, era 
înclinat să ajungă aici mai repede ca oricare altul. Se duse 
să se plimbe ca de obicei, rupse doua sau trei crenguţe, ce 
urmau să aibă rolul lor în ceea ce punea la cale, şi, după o 
îndelungă căutare, găsi un ciob de sticlă, lucru ce păru să-l 


bucure peste măsură. După ce se întoarse în odaie, îşi 
rupse batista fâşii-fâşii. 

Niciunul din aceste amănunte nu scapă ochiului scrutător 
al lui Grimaud. 

A doua zi de dimineaţa, spânzurătoarea era gata şi, spre a 
o fixa în mijlocul încăperii, domnul de Beaufort se apucă să-i 
ascută piciorul cu ciobul de sticlă. La Ramee îl urmărea plin 
de curiozitate, ca un tată care nădăjduieşte că va descoperi 
poate o jucărie nouă pentru copiii săi; cei patru ostaşi îl 
priveau cu un aer posac care, atunci ca şi acum, e trăsătura 
principală a fizionomiei ostaşului. Grimaud intră pe uşă 
tocmai când prinţul lăsa din mână ciobul de sticlă, deşi nu 
terminase încă să ascută piciorul spânzurătorii, vrând să 
lege funia de cârpă la celălalt capăt. 

Aruncă spre Grimaud o uitătură în care tot se mai citea o 
fărâmă din supărarea din ajun, dar cum era mai dinainte 
grozav de mulţumit de rezultatul neîndoios al noii sale 
născociri, nu catadicsi să-l mai bage în seamă. Numai că, 
după ce meşteri un nod marinăresc la un capăt al funiei de 
cârpă şi un laţ la celălalt capăt, şi după ce cătă spre 
castronul cu raci, alegându-l din ochi pe cel mai arătos, se 
întoarse să ia ciobul de sticla. Ciobul dispăruse. 

— Cine mi-a luat ciobul? Întrebă prinţul, încruntând 
sprânceana. 

Grimaud făcu semn că el. 

— Cum? Tot tu?! Şi de ce, mă rog? 

— Da, interveni La Ramee. De ce ai luat alteţii-sale ciobul 
de sticlă? 

Grimaud, care ţinea ciobul în mână, îşi trecu degetul peste 
muchia-i ascuţită şi zise: 

— Tăios. 

— Adevărat, monseniore, încuviinţă La Ramee. Eh, la 
naiba! Am găsit un flăcău de nepreţuit! 

— Domnule Grimaud, glăsui prinţul, în interesul dumitale, 
te conjur, ai grijă şi ţine-te cât mai departe de mine. 

Grimaud făcu o plecăciune şi se retrase în fundul odăii. 


— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, monseniore, interveni La Ramee. 
Am să ascut piciorul spânzurătorii cu briceagul meu. 

— Dumneata? Râse prinţul. 

— Da, eu. Nu aceasta va e dorinţa? 

— Fără îndoială. 

— Poftim! Zise domnul de Beaufort. Aşa, va fi ceva şi mai 
şi. Poftim, dragul meu La Ramee! 

La Ramee, care nu pricepuse nimic din exclamaţia 
prinţului, se apucă şi ascuţ piciorul spânzurătorii cu cea mai 
mare sârguinţă. 

— Acum, spuse prinţul, fă-mi o scobitură aici, în 
pardoseală; eu aduc osânditul. 

La Ramee se lăsă într-un genunchi şi făcu o scobitură în 
pardoseală. În acest timp, prinţul atârnă degrabă racul în 
laţ. 

După aceea înfipse spânzurătoarea în mijlocul încăperii şi 
se porni sa râdă cu hohote. 

La Ramee râse cu poftă şi el, deşi habar nu avea de ce 
râde, iar ostaşii îi ţinură isonul. 

Singur Grimaud nu râse. 

Apropiindu-se de La Ramee şi arătând spre racul ce se 
legăna în laţ, Grimaud spuse: 

— Cardinalul! 

— Spânzurat de alteţa-sa prinţul de Beaufort! Adăugă 
prinţul, râzând mai încântat ca oricând. Şi de jupân 
Jacques-Chrysostome La Ramee, slujitor al regelui. 

La Ramee scoase un strigăt de groază, se repezi şi smulse 
spânzurătoarea, o făcu pe loc fărâme şi aruncă totul pe 
fereastră. Era gata să facă la fel şi cu racul, până într-atât 
se pierduse cu firea, dar Grimaud i-l luă din mână. 

— Bun de mâncat, zise el. 

Şi puse racul în buzunar. 

De astă dată prinţul se bucură atâta de această scenă, 
încât aproape că-l iertă pe Grimaud pentru rolul pe care îl 
jucase. Dar mai târziu, peste zi, cugetă la intenţia 


paznicului şi, găsind că ea ascundea în fond numai răutatea, 
simţi o şi mai aprigă ură faţă de el. 

Spre disperarea fără de margini a lui La Ramee, povestea 
cu racul făcu vâlvă în temniţă, ba chiar şi dincolo de zidurile 
ei. Domnul de Chavigny, care în adâncul inimii sale nu-l 
suferea deloc pe cardinal, avu grijă să povestească 
întâmplarea la doi-trei prieteni bine intenţionaţi şi aceştia o 
răspândiră cât ai bate din palme. 

Asta dădu temei domnului de Beaufort să se simtă minunat 
vreo două-trei zile. 

În răstimpul acesta, prinţul băgase de seamă că printre 
ostaşii de gardă se află unul cu o mutră cumsecade, şi câută 
cu atât mai mult să-l câştige de partea sa, cu cât Grimaud îi 
era tot mai nesuferit. Într-o dimineaţă, când îl prinse singur 
şi ajunse să-i vorbească între patru ochi, Grimaud se arătă 
în prag, văzu ce se petrece şi apoi, apropiindu-se 
respectuos apucă ostaşul de braţ. 

— Ce mai vrei de la mine? Se răsti domnul de Beaufort. 

Grimaud îl duse pe ostaş patru paşi mai încolo şi-i arătă 
uşa. 

— Pleacă! Zise el. 

Ostaşul se supuse. 

— Ei, dar ma scoţi din sărite! Izbucni prinţul. Am să te 
învăţ eu minte! 

Grimaud făcu o adâncă plecăciune. 

— Am să-ţi rup oasele, iscoadă! Strigă prinţul, ieşindu-şi cu 
totul din fire. 

Grimaud se înclină şi se dădu câţiva paşi înapoi. 

— Am să te strâng de gât cu mâinile mele, iscoadă! Urmă 
prinţul. 

Grimaud se înclină, trăgându-se îndărăt încă câţiva paşi. 

— Şi asta, zise prinţul, cugetând că e mai bine să nu se mai 
amâne lucrurile, acum numaidecât. 

Întinse mâinile crispate spre Grimaud, care se mulţumi să- 
| împingă pe ostaş afară şi să trântească uşa după el. 


În aceeaşi clipă simţi mâinile prinţului lăsându-i-se pe 
umeri ca nişte cleşti de fier; în loc să se apere sau să strige, 
el se mărgini să ducă încetişor degetul la buze şi, cu un 
fermecător zâmbet pe faţă, rosti doar atât: 

— Stt! 

Un asemenea gest, un asemenea zâmbet, un asemenea 
cuvânt era ceva atât de neobişnuit din partea lui Grimaud 
încât alteţa sa se opri dintr-o dată, în culmea uimirii. 
Grimaud se folosi de această clipă spre a scoate din 
căptuşeala hainei o fermecătoare scrisoare, cu pecete 
aristocratică, căreia îndelungata şedere într-un asemenea 
loc nu-i putuse răpi cu desăvârşire parfumul şi i-o întinse 
prinţului fără o vorbă. 

Acesta, din ce în ce mai uimit, îl lăsă pe Grimaud, luă plicul 
şi, recunoscând scrisul, strigă: 

— De la doamna de Montbazon? 

Grimaud dădu din cap a încuviinţare. Ducele rupse plicul 
într-o clipită, îşi trecu mâna peste ochi, într-atât era de 
tulburat şi citi cele ce urmează: „Scumpul meu prinţ, 

Poţi avea deplină încredere în viteazul ce-ţi va înmâna 
această scrisoare, căci este valetul unui gentilom devotat 
nouă, care ne-a garantat pentru el, întrucât l-a slujit cu 
credinţă douăzeci de ani. S-a învoit să devină ajutorul 
paznicului dumitale şi să stea închis împreună cu dumneata 
la Vincennes pentru a-ţi pregăti şi înlesni fuga, pe care noi o 
punem la cale. 

Clipa eliberării se apropie; ai răbdare şi curaj, gândeşte-te 
că în ciuda timpului şi absenței dintre noi, toţi prietenii ţi- 
am păstrat aceleaşi sentimente de odinioară. 

A dumitale veşnic iubitoare, 

MARIE DE MONTBAZON" „P S. Semnez cu numele întreg, 
căci aş da dovadă de prea multă vanitate, închipuindu-mi 
că, după cinci ani, m-ai mai recunoaşte după iniţiale." 

Ducele rămase buimac o clipă. Ceea ce căuta zadarnic de 
cinci ani încheiaţi, adică un om care să-l slujească, un 
ajutor, un prieten, îi pica din cer în momentul când se 


aştepta mai puţin. Se uită cu uimire la Grimaud, apoi îşi 
întoarse ochii asupra scrisorii, pe care o citi din nou de la 
un cap la altul. 

— Oh! Scumpă Marie! Murmură el, după ce sfârşi de citit. 
Va să zică pe ea am zărit-o în fundul trăsurii! Cum, se mai 
gândeşte încă la mine, după cinci ani de despărţire? Drace, 
iată o credinţă cum nu ţi-e dat să găseşti decât în Astrrea. 

Apoi se întoarse spre Grimaud. 

— Şi tu, bravul meu, adăugă prinţul, te învoieşti să ne 
ajuţi? 

Grimaud făcu semn că da. 

— Pentru asta ai venit aici? 

Grimaud repetă acelaşi semn. 

— Şi eu care voiam să te strâng de gât! Exclamă domnul 
de Beaufort. 

Grimaud începu să zâmbească. 

— Stai puţin, zise prinţul. 

Şi se apucă să se scotocească prin buzunare. 

— Aşteaptă, urmă el, luând de la început scotoceala care 
se dovedise zadarnică. Nu trebuie să se spună că un 
asemenea devotament faţă de un nepot al lui Henric al IV- 
lea a rămas nerăsplătit. 

Stăruinţa domnului de Beaufort dovedea cele mai bune 
intenţii din lume. Numai că una din măsurile de prevedere 
ce se luau la Vincennes era să nu se lase bani asupra 
întemniţaţilor. 

Drept care, văzând dezamăgirea prinţului, Grimaud 
scoase din buzunar şi-i întinse o pungă plină cu aur. 

— lată ce căutaţi, zise el. 

Prinţul deschise punga, pe care vru s-o golească în mâinile 
lui Grimaud, dar acesta clătină din cap. 

— Vă mulţumesc, monseniore, şopti el, dându-se înapoi. 
Am fost răsplătit. 

Domnul de Beaufort trecea din surpriză în surpriză. 

Atunci îi întinse mâna, şi Grimaud se apropie şi i-o sărută, 
plin de respect. Purtarea aleasă a lui Athos avusese o vădită 


înrâurire asupra lui Grimaud. 

— Şi acum, ce trebuie să fac? Întrebă prinţul. 

— E unsprezece dimineaţa, rosti Grimaud. La două după- 
amiază monseniorul să ceară să joace o partidă în curte cu 
La Ramee şi, în timpul jocului, să trimită două-trei mingi 
peste zid. 

— Bine, şi după aceea? 

— După aceea. Monseniorul se va apropia de zid şi va 
striga la omul care curăţă şanţul să-i arunce mingile înapoi. 

— Înţeleg, zise prinţul. 

Chipul lui Grimaud păru să oglindească o vie mulţumire: 
zgârcenia cu care vorbea de obicei ar fi preschimbat 
aceasta convorbire într-o adevărată caznă pentru el. 

Făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să plece. 

— Prin urmare, nu vrei să primeşti nimic de la mine? 
Întrebă prinţul. 

— Aş dori ca monseniorul să-mi făgăduiască ceva. 

— Ce anume? Vorbeşte. 

— Vedeţi, când vom scăpa de aici, eu voi fi mereu şi peste 
tot cel mai ameninţat; căci dacă monseniorul va fi prins, cel 
mai mare rău ce-l aşteaptă e să fie adus înapoi, dar dacă mă 
prind pe mine, în cel mai bun caz au să mă spânzure. 

— Foarte adevărat, încuviinţă prinţul. 'Totul trebuie făcut 
întocmai aşa cum ceri, pe cinstea mea de gentilom. 

— Deocamdată, zise Grimaud, n-am decât un singur lucru 
de cerut monseniorului: anume, să-mi facă cinstea să mă 
urască aşa cum mă ura şi mai înainte. 

— Îmi voi da toată osteneala, făgădui prinţul. 

Cineva ciocăni la uşă. 

Prinţul puse scrisoarea şi punga în buzunar şi se aruncă în 
pat. Toată lumea ştia că în asemenea momente era copleşit 
de plictiseală. Grimaud se duse să deschidă: era La Ramee, 
care venea de la cardinal, unde se petrecuse scena pe care 
am povestit-o. 

La Ramee se uita cercetător de jur-împrejur şi, văzând că 
întemniţatul şi paznicul dând semne că nutresc aceeaşi ură 


unul faţă de altul, surâse plin de mulţumire. 

Apoi, întorcându-se spre Grimaud, îi spuse: 

— Bine, prietene, bine. S-a vorbit despre tine undeva sus 
şi sper să ai cât de curând noutăţi care au să-ţi fie pe plac. 

Grimaud salută, străduindu-se să pară cât mai prietenos, 
şi plecă, aşa cum făcea de obicei atunci când intra 
superiorul său. 

— Ei bine, monseniore, zise La Ramee, cu râsul lui deschis. 
Tot mai sunteţi supărat pe bietul băiat? 

— A, dumneata eşti, La Ramee! Exclamă domnul de 
Beaufort. Pe cinstea mea, era şi timpul să te-arăţi. M-am 
aruncat pe pat şi m-am întors cu faţa la perete ca să nu fiu 
ispitit să-mi ţin făgăduiala şi să-l strâng de gât pe 
nemernicul de Grimaud. 

— Mă îndoiesc totuşi că ar fi putut să spună ceva neplăcut 
alteţei-voastre, rosti La Ramee, făcând o spirituală aluzie la 
muţenia ajutorului său. 

— Ăsta-i un mut din Orient, la naiba! Era timpul să te văd, 
La Ramee, abia aşteptam. 

— Monseniorul e prea bun cu mine, zise La Ramee 
măgulit. 

— Da, urmă prinţul. Într-adevăr, azi mă simt atât de 
neîndemânatic, c-o să-ţi facă plăcere. 

— Facem o partida cu mingea? Întrebă La Ramee, maşinal. 

— Dacă vrei. 

— Sunt la ordinele monseniorului. 

— Adică, dragul meu La Ramee, vorbi ducele, vrei să spui 
că eşti un om minunat şi că mi-aş dori să rămân mereu la 
Vincennes, ca să am fericirea să-mi petrec viaţa în tovărăşia 
dumitale. 

— Monseniore, zise La Ramee, cred că nu depinde de 
cardinal să vi se îndeplinească dorinţa. 

— Cum asta? Lai văzut de curând? 

— A trimis după mine azi-dimineaţă. 

— Zău?! Ca să-ţi vorbească de mine? 


— De cine altul vreţi să-mi vorbească? Într-adevăr, 
monseniore, sunteţi groaza cardinalului. 

Prinţul râse cu amărăciune. 

— Ah, La Ramee! Oftă el. De-ai primi propunerile mele! 

— Haide, monseniore, iar începem cu povestea asta. Vă 
daţi bine seama că nu sunteţi om de înţeles. 

— La Ramee, ţi-am mai spus şi îţi repet, te-aş face bogat. 

— Cu ce? În clipa când veţi ieşi de la închisoare, bunurile 
voastre vor fi confiscate. 

— În clipa când voi ieşi din închisoare voi fi stăpânul 
Parisului. 

— Stt! Stt! Ei bine. E oare cu putinţă să aud asemenea 
lucruri? Frumoasă convorbire pentru un ofiţer al regelui! 
Bag de seamă, monseniore, că ar trebui să mai caut un 
Grimaud. 

— Haide, să nu mai vorbim despre asta. Va să zică ai 
discutat cu cardinalul despre mine? La Ramee, într-o zi 
când te va chema din nou la el, ar trebui să mă laşi să-ţi 
îmbrac uniforma; aş pleca în locul tău şi l-aş strânge de gât 
chiar dacă ar trebui să mă întorc din nou la închisoare, pe 
cinstea mea de gentilom. 

— Văd, monseniore, că trebuie să-l chem pe Grimaud. 

— Am greşit. Şi ce ţi-a spus acest animal? 

— Nu mă supară cuvântul, monseniore, mărturisi La 
Ramee cu un aer fin. Rimează cu cardinal. Ce mi-a spus? 
Mi-a spus să vă supraveghez. 

— Şi pentru ce să mă supraveghezi? Întrebă prinţul 
neliniştit. 

— Pentru că un astrolog a prezis că veţi evada. 

— Ah, a prezis asta un astrolog? Rosti domul de Beaufort, 
tresărind fără să vrea. 

— Oh, Doamne, da. Nătărăii ăştia de vrăjitori nu mai ştiu 
ce să născocească, pe cinstea mea, ca să-i scoată din minţi 
pe oamenii cumsecade. 

— Şi ce i-ai răspuns ilustrisimei Eminenţe? 


— Că dacă astrologul cu pricina ar întocmi vreun almanah, 
n-aş sfătui-o să-l cumpere. 

— De ce? 

— Fiindcă, pentru a scăpa de aici, ar trebui să vă prefaceţi 
în cintezoi sau sfredeluş. 

— Şi, din nenorocire, ai dreptate. Haide să facem o 
partidă, La Ramee. 

— Monseniore, cer iertare alteţei-voastre, dar trebuie să- 
mi acordaţi jumătate de ceas răgaz. 

— Fiindcă monseniorul Mazarin se ţine mai mândru decât 
dumneavoastră, cu toate că nu-i chiar de viţă nobilă, şi a 
uitat să mă poftească la masă. 

— Ei bine, nu vrei să poruncesc să-ţi aducă să mănânci 
aici? 

— Nu, monseniore. Trebuie să vă spun că plăcintarul de 
peste drum de noi, căruia i se zicea jupân Marteau. 

— Ei bine? 

— Ei bine, de opt zile şi-a vândut prăvălia unui cofetar din 
Paris, pe care se pare că doctorii l-au sfătuit să trăiască în 
aerul curat de la ţară. 

— Şi ce mă priveşte asta pe mine? 

— Răbdare, monseniore. Acest afurisit de plăcintar are în 
faţa prăvăliei o tarabă cu tot felul de bunătăţi, care te fac 
să-ţi lase gura apă. 

— Mâncăciosule! 

— Eh, Doamne, monseniore, urmă La Ramee, nu eşti 
mâncăcios dacă îţi place să mănânci bine. E în firea omului 
să caute lucrul cel mai de soi, şi atunci când e vorba de 
plăcintă, şi atunci când e vorba de altele. Şi păcătosul ăsta 
de plăcintar, trebuie să vă spun, monseniore, văzând că mă 
opresc în fata tarabei lui, s-a apropiat de mine cu vorbe 
dulci: „Domnule La Ramee, să mă ajuţi să-i capăt de clienţi 
pe întemniţaţii din turn. Am luat prăvălia asta pentru că 
fostul stăpân m-a încredinţat că tot castelul cumpără de la 
el, şi, pe cinstea mea, domnule La Ramee, de opt zile de 
când am venit aici, domnul de Chavigny nu mi-a dat prilejul 


să vând măcar o prăjitură". „Eh, i-am spus, pesemne că 
domnul de Chavigny se teme că n-ai lucruri prea de soi." 
„Eu să n-am lucruri de soi?! Ei bine, domnule La Ramee, 
vreau să judecaţi singur, şi asta chiar acum, pe loc." „Nu 
pot, i-am răspuns, trebuie neapărat să mă întorc la castel." 
„Fie, zice, duceţi-vă, şi vă vedeţi de treburi, dacă sunteţi 
grăbit, dar într-o jumătate de ceas vă întoarceţi?" „Într-o 
jumătate de ceas?" „Da. Aţi stat la masă?" „Nu, pe cinstea 
mea". „Ei bine, vă aşteaptă o plăcintă şi o sticlă cu vin de 
Burgundia din cel vechi". Şi înţelegeţi, monseniore, cum 
sunt flămând, aş vrea, cu îngăduinţa alteţei-voastre. 

Şi La Ramee se înclină. 

— Du-te, dobitocule, zise prinţul. Dar ia aminte, numai 
jumătate de ceas. 

— Monseniore, pot să-i făgăduiesc urmaşului lui jupân 
Marteau că veţi târgui de la el? 

— Da, numai să nu pună ciuperci în plăcintă; ştii doar, 
adăugă prinţul, ciupercile din pădurea Vincennes sunt 
aducătoare de moarte în familia mea. 

La Ramee ieşi fără să ia în seamă aluzia prinţului şi, după 
cinci minute, ofiţerul de gardă trecu pragul încăperii, sub 
pretext că-i face prinţului cinstea să-i ţină tovărăşie, dar în 
realitate pentru a îndeplini ordinele cardinalului, care, 
precum am mai spus, să nu fie scăpat din ochi. Numai că, în 
aceste cinci minute cât rămăsese singur, domnul de 
Beaufort avusese răgaz să citească din nou scrisoarea 
doamnei de Montbazon, care dovedea că prietenii săi nu l- 
au uitat şi că sunt pe cale să-l scape din temniţă. În ce fel, 
nu ştia încă, dar îşi făgăduia să învingă muţenia lui Grimaud 
şi să-l facă să vorbească; avea cu atât mai mare încredere în 
el, cu cât acum îşi dădea seama de toată purtarea lui şi 
pricepea că toate neplăcerile pe care i le pricinuise nu 
urmăreau decât să scoată din capul paznicilor orice 
bănuială că el ar putea să cadă la înţelegere cu 
întemniţatul. 


Acest şiretlic îl făcu să aibă o înaltă părere despre 
isteţimea lui Grimaud şi hotări să se încreadă pe de-a- 
ntregul în el. 

XXI. 

CE CONŢINEA PLĂCINTA URMAŞULUI LUI JUPÂN 
MARTEAU. 

După o jumătate de ceas, La Ramee se întoarse vesel şi 
plin de voiciune, ca un om care a mâncat bine şi, mai ales, a 
băut bine. Plăcinta fusese gustoasă şi vinul minunat. 
Vremea era frumoasă şi îngăduia partida plănuită. Jocul cu 
mingea la Vincennes cerea să arunci mingea cu nădejde, 
din care pricină se juca afară, în aer liber; nimic mai uşor 
pentru prinţ decât să urmeze povaţa lui Grimaud, adică să 
trimită mingea în şanţul ce înconjura închisoarea. Totuşi, 
câtă vreme nu bătură orele două, ducele nu se arătă prea 
stângaci, căci acesta era momentul hotărât. În schimb, 
pierdu fiecare partidă, ceea ce-l îndreptăţi să se înfurie şi, 
aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea împrejurări, să 
facă la greşeli una după alta. 

Aşa că, îndată ce bătu de două, mingile începură să zboare 
în şanţ, spre marea bucurie a lui La Ramee, care câştiga 
câte cincisprezece puncte de fiece dată când prinţul arunca 
mingea afară. 

Treaba asta se repetă de atâtea ori, încât, ducă puţină 
vreme rămaseră fără mingi. La Ramee propuse să trimită 
pe cineva să le caute în şanţ, dar prinţul, pe bună dreptate, 
găsi că asta ar fi pierdere de timp şi, apropiindu-se de zid, 
care aici avea cel puţin cincizeci de picioare înălţime, aşa 
cum spusese ofiţerul, zări un om care trudea pe un petic de 
grădină, cum erau atâtea pe acolo, rostuite de ţărani de 
cealaltă parte a şanţului. 

— Hei, prietene! Strigă prinţul. 

Omul ridică pe dată capul, şi domnul de Beaufort fu cât pe 
ce să scoată un țipăt de uimire. Omul acesta, ţăranul acesta, 
grădinarul acesta era Rochefort, pe care prinţul îl credea la 
Bastilia. 


— Ei, ce e? Întrebă el. 

— Ai bunătatea şi aruncă-ne mingile, spuse prinţul. 

Grădinarul dădu din cap şi se apucă să azvârle mingile, pe 
care La Rame împreună cu câţiva ostaşi se şi grăbiră să le 
adune. O minge căzu chiar la picioarele ducelui şi, cum era 
vădit că omul i-o aruncase lui anume, o vâri iute în buzunar. 

Apoi făcu spre grădinar un semn de mulţumire şi se 
întoarse la joc. 

Hotărât lucru însă, prinţul avea ghinion în ziua aceea, căci 
mingile o apucau razna: în loc să nu iasă din spaţiul 
îngăduit pentru joc, două sau trei zburară îndărăt în şanţ; şi 
cum grădinarul nu mai era acolo ca să le azvârle sus, 
rămaseră bune pierdute. Curând, prinţul spuse că i s-a urât 
de atâta neîndemânare şi că nu mai are poftă să joace. 

La Ramee era încântat că a învins în chip atât de zdrobitor 
pe un prinţ de sânge regesc. 

Prinţul se întoarse la el în odaie şi se culcă, aşa cum îşi 
petrecea aproape toată ziua de când i se luaseră cărţile. 

La Ramee veni să-i ia hainele, pe motiv că sunt pline de 
praf şi că vrea să le scuture, dar în realitate ca să fie sigur 
că prinţul nu se mai duce nicăieri. Tare prevăzător om şi La 
Ramee! 

Din fericire, prinţul avusese timp să ascundă mingea sub 
pernă. 

De îndată ce uşa se închise, rupse învelişul mingii cu dinţii, 
fiindcă nu i se lăsase nici un obiect tăios, iar la masă se 
slujea de nişte cuțite de argint cu lama moale şi care nu 
tăiau nici de frică. 

În minge găsi următoarea scrisoare: „Monseniore, 
prietenii dumneavoastră veghează şi clipa eliberării se 
apropie: cereţi poimâine să mâncaţi o plăcintă făcută de 
noul plăcintar care ţine prăvălia în locul celui dinainte şi 
care nu e altul decât Noirmont, bucătarul dumneavoastră; 
nu tăiaţi plăcinta decât atunci când veţi fi singur, şi sper să 
rămâneţi mulţumit de ceea ce veţi găsi înăuntru. 


Slujitorul veşnic credincios alteţei-voastre, la Bastilia şi 
pretutindeni, 

CONTELE DE ROCHEFORT" „P S. Alteţavoastră poate 
avea încredere în orice privinţă în Grimaud; e un flăcău 
foarte isteţ şi ne e devotat cu trup şi suflet. " 

Domnul de Beaufort, care de când se lăsase de pictură 
avea iarăşi foc în odaie, arse scrisoarea, aşa cum făcuse cu 
multă părere de rău şi cu aceea a doamnei de Montbazon, 
şi se pregătea să ardă şi mingea, dar se gândi că ar putea 
să-i fie de folos pentru a-i trimite un răspuns lui Rochefort. 

Se oprise la timp, căci tocmai atunci intră La Ramee. 

— Monseniorul are nevoie de ceva? Întrebă el. 

— Mi-era frig, răspunse prinţul, şi-am mai aţâţat focul. Ştie 
toată lumea, dragul meu, cât sunt de friguroase încăperile 
din turnul Vincennes. Aici ai putea să păstrezi gheaţă ori sa 
aduni silitră de pe pereţi. Cele în care s-au sfârşit 
Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi marele stareţ, unchiul 
meu, erau, vorba doamnei de Rambouillet, otravă curată. 

Şi prinţul se trânti iar în pat, vârând mingea sub pernă. La 
Ramee zâmbi din vârful buzelor. La urma urmelor, era un 
om cumsecade, care ajunsese să nutrească o mare 
afecţiune pentru ilustrul întemnițat aflat în seama sa şi ar fi 
fost zdrobit să i se întâmple vreo nenorocire. Or, 
nenorocirile ce se abătuseră pe rând asupra celor trei 
bărbaţi pomeniţi de către duce nu puteau fi în nici un chip 
tăgăduite. 

— Monseniore, zise el, n-ar trebui să vă lăsaţi pradă unor 
astfel de gânduri. Gândurile astea omoară, nu silitra! 

— Eh, dragul meu, replică prinţul, eşti încântător. De-aş 
putea să mă duc şi eu să mănânc plăcintă şi să beau o sticlă 
cu vin de Burgundia la urmaşul lui jupân Marteau, mi-ar 
râde şi mie inima. 

— Într-adevăr, monseniore, întări La Ramee. Are nişte 
plăcinte grozave şi un vin fără de pereche. 

— Oricum, urmă ducele, nu-i prea greu ca vinul şi bucatele 
lui să treacă înaintea celor ale domnului de Chavigny. 


— Ei bine, monseniore, propuse La Ramee, căzând în 
capcană. Ce vă împiedică să încercaţi? De altfel, i-am 
făgăduit că veţi cumpăra de la el. 

— Ai dreptate, spuse domnul de Beaufort. Dacă trebuie să 
rămân pe vecie aici, aşa cum preasfinţia-sa Mazarin a avut 
bunătatea să-mi dea de înţeles, atunci trebuie să-mi creez o 
distracţie pentru zilele bătrâneţii, să mă fac un mâncăcios. 

— Monseniore, rosti La Ramee, ascultaţi-mi sfatul: nu 
aşteptaţi bătrâneţea pentru asta. 

„Bine, îşi zise în sinea sa ducele de Beaufort, orice om, ca 
să-şi piardă inima şi sufletul, trebuie să fi primit în dar de la 
cel de sus unul din cele şapte păcate de căpetenie dacă nu 
chiar două; al lui jupân La Ramee, mi se pare că e lăcomia. 
Fie, să ne folosim de asta." Şi adăugă cu glas tare: 

— Ei bine, dragul meu La Rame, poimâine e sărbătoare? 

— Da, monseniore, sunt Rusaliile. 

— Vrei să-mi dai o lecţie poimâine? 

— Ce fel de lecţie? 

— De lăcomie. 

— Bucuros, monseniore. 

— Dar o lecţie între patru ochi. Trimitem ostaşii să 
mănânce la popota domnului de Chavigny şi facem aici o 
masă, asupra căreia te las să hotărăşti în totul. 

— Hm! Mormăi La Ramee. 

Propunerea era ispititoare, dar La Ramee, orice ar fi 
gândit cardinalul de rău despre el, era un motan bătrân, 
care ştia toate capcanele în care putea să-l atragă un 
întemnițat. „Domnul de Beaufort, cugeta el, are la 
îndemână patruzeci de mijloace de evadare. Oare masa 
asta nu ascundea vreo capcană?" 

Rămase pe gânduri o clipă. Rezultatul chibzuielilor sale fu 
că avea să poruncească singur bucatele şi vinul - prin 
urmare, nici un praf nu va fi presărat în bucate şi nici o 
licoare turnată în vin. 

Nici pomeneală să-i dea prin minte prinţului să-l îmbete, şi 
el pufni în râs numai cât se gândi la asta. Apoi îi veni o idee 


care împăcă totul. Ducele urmărise cu destulă nelinişte 
monologul lăuntric al lui La Ramee, în măsura în care 
putuse să i-l citească pe faţă; în cele din urmă, chipul 
paznicului se lumină. 

— Ei bine, întrebă domnul de Beaufort, primeşti? 

— Da, monseniore, cu o condiţie. 

— Care? 

— Grimaud să ne servească la masă. 

Nimic nu putea să pricinuiască o mai mare mulţumire 
prinţului. Totuşi avu tăria să ia un aer din cale-afară de 
posomorât. 

— La dracu cu Grimaud ăsta al tău! Exclamă el. O să-mi 
strice tot cheful. 

— Am să-i poruncesc să stea toată vremea în spatele 
alteţei-voastre şi, cum nu scoate o vorbă, alteţavoastră n- 
are să-l vadă, nici n-are să-l închipuie că se află la o sută de 
leghe. 

— Dragul meu, spuse ducele, văd cum nu se poate mai 
limpede, ştii ce? Că nu ai încredere în mine. 

— Monseniore, poimâine sunt Rusaliile. 

— Ei, şi! Ce am eu cu Rusaliile? Te temi cumva să nu 
coboare sfântul duh, în chip de limbă de foc, şi să-mi 
deschidă uşile temniţei? 

— Nu, monseniore, dar v-am povestit ce-a prezis afurisitul 
acela de vrăjitor. 

— Şi ce-a prezis? 

— Că n-are să treacă ziua de Rusalii, fără ca alteţavoastră 
să nu scape de la Vincennes. 

— Prin urmare, crezi în vrăjitori? Nătărăule! 

— Mie, nici atâtica nu-mi pasă! Zise La Ramee, şi îşi 
trosnea degetele. Dar monseniorului Giulio îi pasă! Ca 
italian, e superstiţios. 

Ducele ridică din umeri. 

— Ei bine, fie! Se învoi el, cu o bunătate desăvârşit jucată. 
Îl accept pe Grimaud, fiindcă altfel îmi dau seama că n-am 
mai isprăvi niciodată; dar nu mai vreau pe nimeni afară de 


Grimaud. Tu te îngrijeşti de toate. Porunceşti pentru masă 
orice pofteşti; singurul lucru pe care îl doresc eu eo 
plăcintă ca aceea de care mi-ai vorbit. Plăcinta asta o 
comanzi anume pentru mine, ca urmaşul lui moş Marteau 
să se întreacă pe sine; totodată făgăduieşte-i că voi 
cumpăra de la el nu numai pe timpul cât voi sta în temniţă, 
dar mai cu seamă din clipa când voi scăpa de aici. 

— Credeţi deci ca veţi scăpa? Întrebă La Ramee. 

— De, ar trebui! Izbucni prinţul drept răspuns. Chiar dacă 
asta n-o să se întâmple decât la moartea lui Mazarin; tot 
sunt mai tânăr cu cincisprezece ani decât el. Adevărat, 
adăugă apoi, surâzând. La Vincennes viaţa se trece mai 
iute. 

— Monseniore! Rosti La Ramee. Monseniore! 

— Sau mori mai devreme, îşi întregi vorba domnul de 
Beaufort, ceea ce e totuna. 

— Monseniore, zise La Rame, mă duc să mă îngrijesc de 
pregătirea bucatelor pentru masă. 

— Şi crezi că scoţi ceva dintr-un elev ca mine? 

— Nădăjduiesc, monseniore, răspunse La Ramee. 

— Dacă am să-ţi las timp, murmură prinţul. 

— Ce spune monseniorul? 

— Monseniorul spune să nu cruţi punga cardinalului, care 
a avut bunătatea să ia în seama sa grija de a vedea de 
hrana noastră. 

La Ramee se opri la uşă. 

— Pe cine doreşte monseniorul să-l trimit încoace? 

— Pe oricine, afară de Grimaud. 

— Atunci, pe ofiţerul de gardă? 

— Cu jocul de şah. 

— Bine. 

Şi La Ramee plecă. 

După cinci minute intră ofiţerul de gardă, şi prinţul de 
Beaufort părea adâncit cu desăvârşire în sublimele 
combinaţii ale unui şah-mat. 


De neînchipuit câte gânduri, câtă tulburare aduce un 
semn, un cuvânt, o nădejde în asemenea împrejurări. 
Prinţul se afla de cinci ani încheiaţi în temniţă, şi o privire 
aruncată îndărăt făcea să i se pară aceşti cinci ani, deşi se 
scurseseră cu încetineală de melc, mai puţin lungi decât 
cele două zile, decât cele patruzeci şi opt de ore care îl mai 
despărţeau de clipa hotărâtă pentru evadare. 

Apoi, mai era ceva care îl frământa cumplit: anume, felul 
cum se vor petrece lucrurile. 1 se dăduseră nădejdi de 
izbândă, dar i se ascunseseră amănuntele, nu ştia ce avea 
să conţină misterioasa plăcintă. Ce prieteni îl aşteptau? 
Aşadar, după cinci ani de temniţă mai avea încă prieteni? În 
acest caz era un prinţ tare norocos. 

Uita că, în afară de prieteni, o femeie îşi amintise de el, 
ceea ce era cu mult mai rar; adevărat, poate că nu-i 
rămăsese credincioasă în totul, dar nu-l da uitării, ceea ce 
înseamnă mult. 

Erau atâtea motive care dădeau temei frământărilor 
prinţului; din pricina asta se petrecu şi la şah ceea ce se 
petrecuse la jocul cu mingea: domnul de Beaufort făcu 
boacăne peste boacăne, şi ofiţerul îl învinse la rândul său, 
acum, seara, aşa cum La Ramee îl învinsese de dimineaţă. 

Aceste repetate înfrângeri se dovediră însă de folos: 
mulţumită lor, prinţul se pomeni că s-a făcut opt seara, ceea 
ce însemna trei ceasuri câştigate. Venea noaptea şi odată cu 
ea, somnul. 

Astfel, prinţul mai scăpa de gânduri: dar somnul e o 
divinitate plină de toane, şi tocmai atunci când îl chemi, se 
lasă aşteptat. Domnul de Beaufort se perpeli până la miezul 
nopţii în aşternut, ca sfântul Laurent pe grătar. Abia târziu 
adormi. 

Se deşteptă de cum se crăpă de ziuă. Avusese nişte vise 
fantastice: se făcea că i-au crescut aripi şi în chipul cel mai 
firesc a vrut să zboare; la început, aripile l-au susţinut de 
minune, dar când a ajuns la oarecare înălţime, acest ciudat 
sprijin l-a părăsit dintr-o dată, aripile s-au frânt şi el s-a 


rostogolit într-un abis fără de fund. Se trezise cu fruntea 
brobonită de sudoare, zdrobit ca şi cum într-adevăr s-ar fi 
prăbuşit din înaltul văzduhului. 

Apoi îl fură somnul, ca să se rătăcească din nou într-un 
vălmăşag de vise, unele mai prăpăstioase decât altele. Abia 
închise ochii, şi cugetul său, năzuind spre o singură ţintă - 
evadarea - se avântă din nou spre această evadare. Acum i 
se năzări altceva: descoperise un tunel prin care putea să 
iasă de la Vincennes şi pornise prin acel tunel. Grimaud 
mergea înaintea lui cu o făclie în mână; treptat-treptat, 
trecerea se îngusta, totuşi îşi continua calea; în cele din 
urmă, tunelul deveni atât de strâmt, încât fugarul încercă 
zadarnic să înainteze: zidurile se apropiau şi-l strângeau 
între ele, el făcea nişte sforţări nemaipomenite să meargă 
înainte, dar lucrul se dovedea cu neputinţă, şi totuşi îl vedea 
în depărtare pe Grimaud, mergând cu făclia în mână; voia 
să-l strige ca să-l ajute să scape din strâmtoare, însă nu era 
în stare să scoată o vorbă. Atunci, în celălalt capăt al 
tunelului, acela de unde venise, auzi paşii urmăritorilor, şi 
paşii se apropiau fără încetare, era descoperit şi nu-i mai 
rămânea nici o nădejde să fugă. Zidurile păreau înţelese cu 
duşmanii lui şi-l strângeau tot mai aprig, cu cât mai aprig 
voia el să fugă; în cele din urma, auzi vocea lui La Ramee, 
apoi îl şi zări. La Ramee întinse mâna, îi puse această mână 
pe umăr şi începu să râdă în hohote; fu prins şi dus în 
încăperea scundă şi boltită unde pieriseră mareşalul 
d'Ornano, Puylarens şi unchiul său; cele trei morminte erau 
acolo, ca trei gheburi, şi a patra groapă gata săpată nu 
aştepta decât un cadavru. 

Aşa că, atunci când se trezi, prinţul făcu cel puţin atâtea 
sforţări să rămână treaz câte făcuse ca să adoarmă; şi când 
La Ramee intră pe uşă, îl găsi atât de palid şi de istovit, 
încât îl întrebă dacă nu cumva e bolnav. 

— Într-adevăr, glăsui unul dintre ostaşii care dormiseră în 
odaie şi care nu putuse să închidă ochii, chinuit de o durere 
de dinţi căpătată din pricina umezelii. Monseniorul a avut o 


noapte zbuciumată şi de două-trei ori a strigat în somn 
după ajutor. 

— Ce aveţi, monseniore? Întrebă La Ramee. 

— Ah, tu eşti, nătărăule?! Zise prinţul. Tu, care mi-ai 
împuiat capul ieri cu gogomăniile tale despre fuga din 
închisoare, încât am visat că am evadat de aici şi, evadând, 
mi-am frânt gâtul. 

La Ramee râse din toată inima. 

— Vedeţi, monseniore, rosti el. Ăsta e un semn ceresc. 
Nădăjduiesc că monseniorul nu va săvârşi niciodată 
asemenea nesăbuinţe decât în vis. 

— Şi ai dreptate, dragul meu L.a Ramee, încuviinţă prinţul, 
ştergându-şi sudoarea care încă îi mai şiroia pe frunte, deşi 
se deşteptase de atâta vreme. Nu vreau să mă mai gândesc 
decât la mâncare şi la băutură. 

— Stt! Făcu La Ramee. 

Şi, sub un pretext oarecare, trimise ostaşii afară, unul 
după altul. 

— Ei bine? Întrebă prinţul, atunci când rămaseră singuri. 

— Ei bine, am poruncit totul pentru masă! Spuse La 
Ramee. 

— Oho! Exclamă prinţul. Şi ce bucate o să avem? la să 
vedem, domnule majordom. 

— Monseniorul a făgăduit să aibă încredere în mine. 

— Dar plăcintă vom avea? 

— Se înţelege! Una cât roata carului. 

— Făcută de urmaşul lui moş Marteau? 

— Întocmai. 

— Şi i-ai spus că e pentru mine? 

— l-am spus. 

— Şi el ce-a zis? 

— Că-şi va da toată osteneala ca să mulţumească pe 
alteţavoastră. 

— Straşnic! Exclamă prinţul, frecându-şi mâinile. 

— Tii, monseniore! Se miră La Ramee. Ce mâncăcios v-aţi 
făcut! În cinci ani, nu v-am văzut niciodată atât de fericit ca- 


n clipa asta. 

Prinţul îşi dădu seama că şi-a cam pierdut stăpânirea de 
sine: dar tocmai atunci, ca şi acum ar fi ascultat la uşă şi-ar 
fi înţeles că gândurile lui La Ramee trebuie neîntârziat 
abătute în altă parte, Grimaud se arătă în prag şi îi făcu 
semn ofițerului că are să-i spună ceva. 

La Ramee se apropie de Grimaud, care îi vorbi în şoaptă. 
În acest timp, prinţul îşi veni în fire. 

— l-am spus acestui om că nu are voie să intre aici fără 
încuviințarea mea, rosti el. 

— Monseniore, interveni La Ramee, trebuie să-l iertaţi, eu 
l-am chemat. 

— Şi de ce l-ai chemat, de vreme ce ştii că nu pot să-l 
sufăr? 

— Monseniorul să-şi amintească de înţelegerea noastră, 
spuse La Ramee. Grimaud urmează să ne servească masa 
aceea grozavă. Monseniorul a uitat de paznicul nostru? 

— Nicidecum. Am uitat doar de Grimaud. 

— Monseniorul ştie că fără el nu se poate. 

— Bine, fă aşa cum vrei. 

— Vino încoace, băiatule, începu La Ramee, şi ascultă ce-ţi 
spun. 

Grimaud se aproprie cu o mutră din cale-afară de 
posomorâtă. La Ramee continuă: 

— Monseniorul îmi face cinstea să mă invite să luăm mâine 
seară masa împreună, numai eu cu dânsul. 

Grimaud făcu un semn, care voia să spună că nu pricepe în 
ce măsură îl priveşte asta pe el. 

— Ba da, ba da, stărui La Ramee. Dimpotrivă, te priveşte, 
fiindcă o să ai cinstea să ne serveşti chiar tu, fără să mai 
socotesc că, dacă cu toată pofta de mâncare şi cu toată 
setea noastră, va rămâne ceva prin talere, ori pe fundul 
sticlelor, asta ţi se cuvine ţie. 

Grimaud se înclină în semn de mulţumire. 

— Şi acum, monseniore, încheie La Ramee, cer iertare 
alteţei voastre: se pare că domnul de Chavigny va lipsi 


pentru câteva zile şi m-a prevenit că vrea să-mi dea unele 
ordine înainte de plecare. 

Prinţul încercă să schimbe o privire cu Grimaud, dar el 
parcă nici nu-l vedea. 

— Du-te, zise prinţul către La Ramee şi întoarce-te cât mai 
curând. 

— Monseniorul vrea cumva să-şi ia revanşa la partida de 
ieri? Grimaud dădu foarte uşor din cap, de sus în jos. 

— Da, zise prinţul. Dar ia aminte, dragul meu La Ramee, 
zilele trec, nu seamănă una cu alta, aşa că azi sunt hotărât 
să te bat măr. 

La Rainee ieşi: Grimaud îl urmări cu privirea fără să se 
clintească din loc şi, când văzu că uşa s-a închis, scoase la 
iveală din buzunar un creion şi o bucată de hârtie. 

— Scrieţi, monseniore, spuse el. 

— Ce trebuie să scriu? 

Grimaud ridică un deget şi îi dictă: „lotul e pregătit 
pentru mâine seară, fiţi la post între ceasurile şapte şi nouă, 
aduceţi doi cai gata înşeuaţi, noi vom cobori prin prima 
fereastră a galeriei". 

— Mai departe? Zise ducele 

— Mai departe, monseniore? Făcu Grimaud cu mirare. 
Semnaţi. 

— Şi asta-i tot? 

— Ce vreţi mai mult, monseniore? Întrebă Grimaud, căruia 
nu-i plăcea de fel polologhia. 

Prinţul semnă. 

— Acum spuneţi-mi, monseniore, urmă Grimaud, aţi 
pierdut cumva mingea? 

— Care minge? 

— Cea cu scrisoarea. 

— Nu, m-am gândit că s-ar putea să ne fie de folos. Iat-o. 

Şi prinţul scoase mingea de sub pernă şi i-o întinse. 

Grimaud zâmbi cu cel mai plăcut zâmbet de care era el în 
stare. 

— Ei bine? Întrebă prinţul. 


— Ei bine, monseniore, răspunse Grimaud, eu ascund 
biletul în minge, o cos la loc şi dumneavoastră, în timpul 
jocului, trimiteţi-o în şanţ. 

— Şi dacă se pierde? 

— Stă cineva acolo ca să o vadă şi să oia. 

— Un grădinar? Întrebă ducele. 

Grimaud făcu un semn de încuviinţare. 

— Acelaşi grădinar de ieri? 

Grimaud repetă semnul. 

— Aşadar, contele de Rochefort? 

Grimaud repetă semnul pentru a treia oară. 

— Haide, glăsui prinţul, dă-mi cel puţin câteva amănunte 
despre fuga noastră. 

— N-am dezlegare s-o fac înainte de-a sosi clipa. 

— Cine sunt cei care mă vor aştepta de cealaltă parte a 
şanţului? 

— Nu ştiu nimic, monseniore. 

— Spune-mi măcar ce-o să conţină acea faimoasă plăcintă, 
dacă nu vrei să-mi ies din minţi. 

— Monseniore, vorbi Grimaud, în plăcintă vor fi două 
pumnale, o scară de frânghie şi o pară-căluş. 

— Bun, înţeleg. 

— Monseniorul îşi dă seama că avem la îndemână tot ce ne 
trebuie. 

— Noi vom lua pumnalele şi scara, zise domnul de 
Beaufort. 

— Iar pe La Ramee îl silim să mănânce para, răspunse 
Grimaud. 

— Dragul meu Grimaud, rosti prinţul, eşti cam zgârcit la 
vorbă, dar ce-i al tău e al tău: când vorbeşti, ţi-e gura 
aurită. 

XXII. 

O AVENTURĂ A MARIEI MICHON. 

Cam în aceeaşi perioadă de vreme în care prinţul de 
Beaufort şi Grimaud urzeau aceste planuri de evadare, doi 
călăreţi, urmaţi la câţiva paşi de un slujitor, intrau în Paris 


pe o stradă a suburbiei Saint-Marcel. Aceşti doi călăreţi 
erau contele de La Fere şi vicontele de Bragelonne. 

Tânărul venea pentru prima oară la Paris, şi Athos nu se 
dovedea prea îngăduitor faţă de capitală, vechea sa 
prietenă, arătându-i tocmai această parte a oraşului. 
Hotărât lucru, ultimul sătuc din provincia Touraine era mai 
plăcut la vedere decât era Parisul înspre Blois. Şi, spre 
ruşinea acestui oraş atât de lăudat, trebuie spus că nu-l 
mişcă decât prea puţin pe tânărul călător. 

Athos îşi păstra aerul său senin şi nepăsător de totdeauna. 

Ajunşi la Saint-Medard, Athos, care slujea de călăuză în 
acest nesfârşit labirint tovarăşului său de drum, apucă pe 
strada Postes, apoi pe Estrapade, apoi pe Fosses-Saint- 
Michel şi apoi pe strada Vaugirard. leşind în strada Ferou, 
drumeţii porniră în lungul ei. 

Cam pe la jumătatea străzii, Athos ridică ochii surâzând şi 
arătă tânărului o casă cu înfăţişare liniştită. 

— Uite, Raoul, zise el, în casa asta am petrecut şapte din 
cei mai dulci şi mai cruzi ani ai vieţii mele. 

Tânărul surâse şi el şi salută casa. Iubirea lui Raoul faţă de 
ocrotitorul său se manifesta în orice împrejurare. 

În ce-l priveşte pe Athos, am mai spus, afară doar de 
vechile-i amintiri ostăşeşti, Raoul era nu numai tot ce 
îndrăgea el pe lume, ci şi singura ţintă a simţămintelor sale, 
aşa că înţelegem cât de duios şi de adânc putea să iubească 
de astă dată inima lui Athos. 

Cei doi călători se opriră în strada Vieux-Colombier, la 
hanul „La Vulpea Verde". Athos cunoştea hanul de multă 
vreme, venise aici cu prietenii de sute de ori, dar în 
douăzeci de ani se petrecuseră mari schimbări, începând cu 
schimbarea stăpânilor. 

Drumeţii încredinţară caii slugilor şi, cum erau cai de soi, 
cerură să fie îngrijiţi cu cea mai mare băgare de seamă, să 
nu li se dea decât paie şi ovăz, şi să li se spele pieptul şi 
picioarele cu vin călduţ. Făcuseră douăzeci de leghe peste 


zi. Se îngrijiră mai întâi de cai, cum se cuvine să facă nişte 
adevăraţi cavaleri, apoi cerură două odăi pentru ei. 

— Du-te şi puneţi în orânduială hainele, Raoul, zise Athos. 
Vreau să te prezint cuiva. 

— Astăzi, domnule? Întrebă tânărul. 

— Într-o jumătate de ceas. 

Tânărul salută. Poate că, mai puţin deprins cu oboseala 
decât Athos, care părea de fier, i-ar fi plăcut să se scalde în 
Sena, despre care auzise vorbindu-se atât, ţinând cu tot 
dinadinsul să se încredinţeze că nu se asemuieşte nici pe 
departe cu Loire, şi apoi să se culce; dar contele de La Fere 
îi ceruse un anume lucru şi nu-i rămânea decât să se 
supună. 

— Să nu uit, Raoul, zise Athos. Caută să arăţi cât mai 
chipeş. 

— Nădăjduiesc, domnule, că nu e vorba de însurătoare, 
surâse tânărul. Ştiţi făgăduiala ce mă leagă de Louise. 

Athos surâse şi el. 

— Nu, fii liniştit, cu toate că tocmai unei femei vreau să te 
prezint. 

— Unei femei? Întrebă Raoul. 

— Da, şi chiar doresc să o îndrăgeşti. 

Tânărul îl privi cu nelinişte, dar zâmbetul lui Athos îl linişti 
pe dată. 

— Câţi ani are? Întrebă vicontele de Bragelonne. 

— Dragul meu Raoul, rosti Athos, asta nu se întreabă 
niciodată, învaţă o dată pentru totdeauna. Când poţi să 
citeşti vârsta unei femei pe chipul ei, nu are rost să întrebi; 
iar când nu poţi, este indiscret. 

— E frumoasă? 

— Acum şaisprezece ani era socotită nu numai cea mai 
frumoasă, dar şi cea mai graţioasă femeie din Franţa. 

Acest răspuns îl linişti pe deplin pe viconte. Athos nu putea 
să plănuiască nimic între el şi o femeie socotită drept cea 
mai frumoasă şi cea mai graţioasă femeie din Franţa, cu un 
an înainte de a fi venit el pe lume. 


Se retrase deci în odaia sa şi, cu acea cochetărie care 
prinde atât de bine pe cei tineri, căută să împlinească 
cerinţele lui Athos, adică să arate cât mai chipeş cu putinţă. 
Lucru lesne, căci natura fuse darnică cu el. 

Când se întoarse, Athos îl întâmpină cu acel zâmbet 
părintesc cu care îl întâmpina odinioară pe d'Artagnan, dar 
care vădea şi mai adâncă iubire pentru Raoul. Athos îi 
cercetă cu privirea picioarele, mâinile şi părul - aceste trei 
semne ale obârşiei sale. Părul negru era pieptănat cu 
cărare la mijloc, cum se purta pe acea vreme, şi cădea în 
inele pe umeri, încadrându-i faţa smeadă; mănuşile de 
căprioară, cenuşii ca şi pălăria, desenau o mână fină şi 
elegantă, în timp ce cizmele, de aceeaşi culoare ca mănuşile 
şi pălăria, strângeau un picior care părea al unui copil de 
zece ani. 

— Haidem! Murmură Athos. Şi dacă nu va fi mândră de el, 
înseamnă că e din cale-afară de pretențioasă. 

Era trei după-amiază, adică tocmai vremea potrivită 
pentru vizite. Cei doi călători porniră pe strada Grenelle, 
apucară apoi pe strada Rosiers, ieşiră în strada Saint- 
Dominique, şi se opriră în faţa unui castel măreț, aflat peste 
drum de Jacobins, cu blazonul familiei Luynes deasupra 
intrării. 

— Am ajuns, zise Athos. 


Intră cu pas hotărât şi îndrăzneţ, ceea ce dovedi 
elveţianului de pază că oaspetele care intra are dreptul să 
se poarte astfel. Urcă treptele peronului şi, adresându-se 
unui lacheu într-o livrea scumpă, întrebă dacă doamna 
ducesă de Chevreuse poate fi văzută şi dacă poate să 
primească pe contele de La Fere. 

După o clipă, lacheul se întoarse şi spuse că, deşi doamna 
ducesă de Chevreuse nu avea cinstea sa cunoască pe 
domnul conte de La Fere, îl ruga să poftească. 

Athos porni în urma lacheului, care îl făcu să străbată un 
lung şir de încăperi şi, în sfârşit, se opri în faţa unei uşi 
închise. Erau într-un salon. Athos făcu semn vicontelui de 
Bragelonne să rămână pe loc. 

Lacheul deschise uşa. 

Doamna de Chevreuse, de care am vorbit atât de des în 
povestirea celor Trei Muşchetari, fără să fi găsit însă 
prilejul să o aducem în scenă, trecea drept încă o femeie 
foarte frumoasă. Într-adevăr, cu toate că în acea vreme 
avea patruzeci şi patru sau patruzeci şi cinci de ani, abia 
părea de treizeci şi opt treizeci şi nouă; îşi păstrase 
minunatul păr bălai, ochii mari, vii şi inteligenţi, pe care 
intriga îi deschisese şi dragostea îi închisese de atâtea ori, 
mijlocul de nimfă, încât, dacă o vedeai din spate, părea şi 
acum fetişcana care sărea cu Anna de Austria şanţul de la 
Tuileries, lipsind astfel, în 1683, coroana Franţei de un 
moştenitor. 

În rest, era aceeaşi făptură zvăpăiată, care pusese 
iubirilor ei o pecete originală, încât acestea deveniseră 
aproape reprezentative pentru familia sa. 

Se afla într-un mic alcov, a cărui fereastră dădea spre 
grădină. Alcovul, după moda statornicită de doamna de 
Rambouillet când îşi clădise palatul, era tapetat cu un fel de 
damasc albastru, cu flori trandafirii şi frunze de aur. Era o 
mare cochetărie pentru o femeie de vârsta doamnei de 
Chevreuse să primească într-un asemenea alcov, şi mai cu 


seamă aşa cum se afla ea în acea clipă, adică întinsă pe o 
canapea şi cu capul rezemat de tapet. 

Ţinea în mână o carte întredeschisă, sprijinindu-şi braţul 
pe o pernă. 

La vestirea lacheului se ridică puţin şi întinse curioasă 
capul. 

Athos se arătă în prag. 

Purta veşminte de catifea violetă, cu ceaprazuri la fel; 
găitanele de argint luceau, nici o broderie de aur nu-i 
împodobea mantia şi o simplă pană viorie stătea prinsă la 
pălăria-i neagră. 

În picioare avea cizme din piele neagră, iar de 
cingătoarea-i strălucitoare atârna acea spadă cu mâner 
superb, pe care Porthos o admirase odinioară de atâtea ori 
în strada Ferou şi pe care Athos nu se îndurase să i-o 
împrumute nici măcar o singură dată. Gulerul răsfrânt al 
cămăşii era dintr-o superbă dantelă; alta la fel cădea peste 
carâmbii cizmelor. 

Cel care se anunţase astfel, sub un nume cu desăvârşire 
necunoscut doamnei de Chevreuse, părea de viţă nobilă, 
încât ea se ridică pe jumătate şi cu un gest plin de graţie îl 
pofti să ia loc lângă dânsa. 

Athos se înclină şi se supuse. Lacheul tocmai voia să iasă, 
dar Athos îi făcu semn sa rămână. 

— Doamnă, spuse el către ducesă. Am cutezat să mă 
înfăţişez la palatul vostru, fără a vă fi cunoscut; şi am 
izbutit, căci aţi avut bunăvoința să mă primiţi. Cutez acum 
să vă rog a-mi acorda o întrevedere de jumătate de ceas. 

— Dorinţa vă e îndeplinită, domnule, răspunse doamna de 
Chevreuse cu cel mai încântător surâs. 

— Numai că asta nu e totul, doamnă! O, sunt un mare 
ambițios, ştiu, dar întrevederea ce vă cer e o întrevedere 
între patru ochi, şi aş avea cea mai vie dorinţă să nu fiu 
tulburat. 

— Nu sunt acasă pentru nimeni, rosti ducesa de 
Chevreuse câtre lacheu. Poţi pleca. 


Lacheul ieşi. Urmă un răstimp de tăcere în care aceşti doi 
oameni, care îşi dădură seama din prima clipă că sunt egali, 
se cercetară cu privirea fără pic de stinghereală, nici dintr- 
o parte, nici din cealaltă. 

Ducesa de Chevreuse rupse cea dintâi tăcerea. 

— Ei bine, domnule, surâse ea, nu vedeţi că aştept cu 
nerăbdare? 

— lar eu, doamnă, vă privesc cu admiraţie, răspunse 
Athos. 

— Domnule, spuse doamna de Chevreuse, trebuie să mă 
iertaţi, dar aş vrea să ştiu cu cine vorbesc. Sunteţi un om de 
la curte, fără nici o îndoială, şi totuşi nu v-am văzut 
niciodată la curte. Aţi ieşit cumva de la Bastilia? 

— Nu, doamnă, răspunse Athos cu un zâmbet. Dar poate 
sunt pe cale să ajung acolo. 

— Ah, în acest caz spuneţi-mi repede cine sunteţi şi 
plecaţi, glumi ducesa cu acel aer poznaş care o prindea atât 
de bine. Şi aşa, sunt destul de compromisă. 

— Cine sunt, doamnă? Vi s-a spus numele meu, contele de 
La Fere. Numele acesta nu l-aţi auzit niciodată. Odinioară 
purtam un alt nume, pe care l-aţi auzit poate, dar pe care l- 
aţi uitat, cu siguranţă. 

— Spuneţi-l, domnule. 

— Odinioară, rosti contele de La Fere, mă numeam Athos. 

Doamna de Chevreuse deschise ochii mari, plini de uimire. 
Era vădit, cum bănuise şi contele, că acest nume nu i se 
ştersese cu totul din minte, deşi era pierdut printre vechi 
amintiri. 

— Athos?! Repetă ea. Staţi puţin. 

Şi îşi cuprinse fruntea în palme, ca pentru a sili miile de 
gânduri ce i se perindau prin minte să se oprească o clipă în 
loc, spre a vedea lămurit în şuvoiul lor strălucitor şi pestriţ. 

— Vreţi să vă ajut, doamnă? Zise Athos, zâmbind. 

— Desigur, încuviinţă ducesa care şi obosise căutând. Cu 
plăcere. 


— Acest Athos era prieten cu trei tineri muşchetari, anume 
d'Artagnan, Porthos şi. 

Athos tăcu. 

— Şi Aramis! Spuse cu însufleţire ducesa. 

— Şi Aramis, întocmai, continuă Athos. Aşadar, n-aţi dat 
uitării cu totul acest nume? 

— Nu, răspunse ea. Bietul Aramis! Era un fermecător 
gentilom, elegant, discret şi scria versuri minunate. Cred că 
a sfârşit rău, adăugă ea. 

— Cât se poate de rău: s-a făcut abate. 

— Ah, ce nenorocire! Exclamă doamna de Chevreuse, 
jucându-se nepăsătoare cu evantaiul. Vă mulţumesc, 
domnule. 

— Pentru ce, doamnă? 

— Mi-aţi reînviat în suflet una dintre cele mai plăcute 
amintiri din tinereţe. 

— Mi-aţi îngădui, atunci, să vă mai amintesc ceva? Întrebă 
Athos. 

— Ceva în legătură cu asta? 

— Da şi nu. 

— Fie, încuviinţă doamna de Chevreuse, continuaţi. Din 
partea unui om ca dumneavoastră sunt gata să primesc 
orice. 

Athos se înclină. 

— Aramis, urmă el, era prieten cu o tânără croitoreasă din 
Tours. 

— O tânără croitoreasă din Tours? Murmură doamna de 
Chevreuse. 

— Da, o verişoară de-a lui, numită Marie Michon. 

— Ah, o cunosc! Exclamă doamna de Chevreuse. Verişoară 
căreia i-a scris pe când se găsea la asediul oraşului La 
Rochelle, ca să o prevină de complotul ce se urzea 
împotriva bietului Buckingham. 

— Întocmai, întări Athos. Vreţi să-mi îngăduiţi a vă vorbi de 
ea? 

Doamna de Chevreuse se uită la Athos. 


— Da, numai să nu o vorbiţi de rău. 

— Aş fi un ingrat, zise Athos, şi în ochii mei nerecunoştinţa 
nu apare ca un cusur sau ca o crimă, ci ca un viciu, ceea ce 
e mult mai rău. 

— Dumneavoastră, ingrat faţă de Marie Michon, domnule? 
Se miră doamna de Chevreuse, încercând să citească în 
ochii lui Athos. Dar cum s-ar putea una ca asta? 
Dumneavoastră n-aţi cunoscut-o niciodată. 

— Ei, doamnă, cine ştie! Făcu Athos. Există o zicală în 
popor, cum că munte cu munte se întâlneşte, darămite om 
cu om, şi zicalele poporului sunt uneori neînchipuit de 
adevărate. 

— Oh, continuaţi, domnule, continuaţi! Îl îndemnă cu 
însufleţire doamna de Chevreuse. Nici nu ştiţi cât de 
plăcută e pentru mine această convorbire. 

— Mă încurajați, mărturisi Athos. Aşadar, să-mi urmez 
povestea. Această verişoară a lui Aramis, această Marie 
Michon, această tânără croitoreasa, în sfârşit, în ciuda 
faptului că nu era de o obârşie înaltă, avea cele mai 
straşnice relaţii cu lumea mare; vorbea despre cele mai 
nobile doamne de la curte numindu-le prietenele ei, şi însăşi 
regina, atât de mândră cum e, prin îndoita-i obârşie 
austriacă şi spaniolă, nu pregeta să-i spună sora ei. 

— Vai! Suspina doamna de Chevreuse, cu o umbră de 
zâmbet şi o uşoară încruntare a sprâncenelor, aşa cum 
numai ea ştia să se încrunte. Lucrurile s-au schimbat mult 
de atunci. 

— Şi regina avea dreptate, continuă Athos, fiindcă fiinţa 
aceasta îi era nespus de devotată, devotată până la a-i sluji 
drept intermediară cu fratele său, regele Spaniei. 

— Ceea ce i se pune astăzi în seamă ca o mare crimă, rosti 
ducesa. 

— Încât cardinalul, reluă Athos, adevăratul, celălalt 
cardinal, hotări într-o bună dimineaţă să o aresteze pe biata 
Marie Michon şi să o ducă sub pază la castelul Loches. Din 
fericire, lucrurile nu se putură face atât de tainic, încât să 


nu prindă nimeni de veste; împrejurarea era apoi 
prevăzută: dacă pe Marie Michon o ameninţa vreo 
primejdie, regina trebuia să trimită o carte de rugăciuni 
legată în catifea verde. 

— Întocmai, domnule! Ştiţi totul. 

— Şi într-o dimineaţă se pomeni cu cartea cea verde, 
adusă de prinţul de Marcillac. Nu avea timp de pierdut. Pe 
Marie Michon şi o fată de ajutor a ei anume Ketty, le 
prindea de minune straiul bărbătesc. Prinţul găsi pentru ea 
un costum de cavaler, iar pentru Ketty unul de lacheu, le 
făcu rost de doi cai straşnici şi cele două fugare plecară în 
grabă din Tours, îndreptându-se spre Spania; tremurau la 
cel mai mic zgomot, apucau numai pe drumuri lăturalnice, 
fiindcă pe cele mari nu îndrăzneau să se arate şi să ceară 
găzduire, atunci când nu întâlneau în cale vreun han. 

— Într-adevăr, chiar aşa a fost! Exclamă doamna de 
Chevreuse, bătând din palme uimită. Pe drept cuvânt ar fi 
ciudat dacă. 

Şi tăcu. 

— Dacă aş merge pe urmele celor două fugare până la 
capătul călătoriei lor? Întrebă Athos. Nu, doamnă, nu vă voi 
răpi timpul cu asta; le vom însoţi doar până într-un sătuc 
din provincia Limousin, aflat între Tulle şi Angouleme, un 
sătuc numit Roche-l'Abeille. 

Doamna de Chevreuse scoase un strigăt de surpriză şi se 
uită la Athos cu o uimire care îl făcu să zâmbească pe 
muşchetarul de odinioară. 

— Aşteptaţi, doamnă, urmă Athos. Ceea ce mi-a rămas să 
vă spun e şi mai ciudat decât ceea ce v-am spus până acum. 

— Domnule, murmură doamna de Chevreuse, vă socotesc 
un vrăjitor şi mă aştept la orice; dar într-adevăr. Ce-are a 
face, vă ascult. 

— De astă dată, ziua fusese lungă şi obositoare; se lăsase 
frig; era 11 octombrie; satul nu avea han şi nici castel, 
casele ţăranilor erau sărăcăcioase şi murdare, iar Marie 
Michon era o persoană foarte aleasă; ca şi regina, sora ei, 


era deprinsă cu rufărie fină şi curăţenie; hotări deci să 
ceară găzduire preotului. 

Athos făcu o pauză. 

— Ah, continuaţi! Zise ducesa. V-am prevenit doar că mă 
aştept la orice. 

Cele două călătoare bătură la poartă; era târziu, preotul, 
care se culcase, le strigă să intre şi ele intrară, căci poarta 
nu era zăvorâtă. Prin sate, lumea era foarte încrezătoare. O 
lampă ardea în odaia unde se află preotul. Marie Michon, 
care avea înfăţişarea celui mai chipeş cavaler din lume, 
crăpă uşa, vâri capul înăuntru şi ceru găzduire. „Bucuros, 
tinere cavaler, zise preotul, dacă te mulţumeşti cu ce-a mai 
rămas de la masă şi cu jumătate din odaia mea". Cele două 
călătoare se sfătuiră o clipă; preotul le auzi pufnind în râs şi 
apoi, stăpânul, ori mai degrabă stăpâna, spuse: 
„Mulţumesc, părinte, primesc". „Atunci, luaţi de mâncaţi şi 
căutaţi să faceţi cât mai puţin zgomot, răspunse preotul. Am 
alergat şi eu toată ziua şi nu m-aş supăra deloc dacă aş 
dormi în noaptea asta." Doamna de Chevreuse trecea în 
mod vădit de la mirare la uimire, şi, după ce o copleşi 
uimirea, rămase înmărmurită; chipul ei, cu ochii aţintiţi 
asupra lui Athos, căpătase un aer cu neputinţă de zugrăvit 
în cuvinte; se vedea că ar fi vrut să spună ceva şi totuşi 
tacea, să nu piardă o vorbă din povestirea oaspetelui. 

— Şi apoi? Întrebă ea. 

— Apoi? Făcu Athos. Ah, tocmai aici vine partea cea mai 
grea. 

— Spuneţi, spuneţi odată! Sunt gata să ascult orice. Şi de 
altfel asta nici nu mă priveşte pe mine, doar dacă e vorba 
de domnişoara Marie Michon. 

— Ah, adevărat! Recunoscu Athos. Ei bine, aşadar, Marie 
Michon mâncă împreună cu însoţitoarea ei şi, după ce 
sfârşiră masa, potrivit îngăduinţei primite, intră în odaia 
unde se odihnea gazda, în vreme ce Ketty se culcă într-un 
fotoliu în prima încăpere, adică unde mâncaseră. 


— Într-adevăr, domnule, întări doamna de Chevreuse. 
Dacă nu sunteţi cumva însuşi diavolul, nu pricep cum de 
cunoaşteţi toate aceste amănunte. 

— Încântătoare această Marie Michon! Continuă Athos. 
Una dintre acele fiinţe zvăpăiate, cărora le trec prin minte 
cele mai ciudate gânduri, una dintre acele fiinţe născute ca 
să ne aducă pe toţi în ispită. Şi, gândindu-se că are drept 
gazdă un preot, cocheta din ea îşi zise ca ar fi o plăcută 
amintire pentru zilele bătrâneţii, în mijlocul atâtor alte 
amintiri plăcute pe care le avea, să ducă în ispită şi o faţă 
bisericească. 

— Conte, mărturisi ducesa, mă înspăimântați, pe cuvânt de 
cinste! 

— Vai, reluă Athos. Bietul preot nu era sfântul Ambrozie şi 
apoi, repet, Marie Michon era o făptură încântătoare. 

— Domnule! Exclamă ducesa, prinzându-l pe Athos de 
mâini. Spuneţi-mi numaidecât cum de cunoaşteţi toate 
aceste amănunte, ori, dacă nu, chem un călugăr de la 
mânăstirea Vieux-Augustins, să vă scape din puterea 
necuratului. 

Athos începu să râdă. 

— Nimic mai uşor, doamnă. Un cavaler, el însuşi aflat într-o 
misiune importantă, venise cu un ceas mai devreme decât 
dumneavoastră să ceară găzduire preotului, şi asta tocmai 
în clipa când preotul, chemat la căpătâiul unui muribund, 
era nevoit să plece pentru toată noaptea, nu numai de 
acasă, dar şi din sat. Atunci, slujitorul bisericii, plin de 
încredere în oaspetele său, care de altfel era gentilom, îi 
lăsă în grijă casa, bucatele pregătite pentru masă şi odaia 
sa. Aşadar, la oaspetele bunului preot, şi nu la preot a venit 
Marie Michon să ceară găzduire. 

— Şi acest cavaler, acest oaspete, acest gentilom sosit 
acolo înaintea ei.? 

— Eram eu, contele de La Fere, rosti Athos, ridicându-se şi 
înclinându-se respectuos în faţa ducesei de Chevreuse. 


Ducesa rămase înmărmurită pentru o clipă şi apoi, 
deodată, izbucni în râs. 

— Ah, Doamne! Exclamă ea. E tare amuzant! Şi zvăpăiata 
de Marie Michon a nimerit mai bine decât s-ar fi aşteptat. 
Luaţi loc, scumpe conte, şi continuaţi-vă povestirea. 

— Acum îmi rămâne să mă învinuiesc, doamnă. V-am spus, 
eu însumi călătoream într-o misiune grabnică; în zorii zilei 
am ieşit fără zgomot din odaie şi am lăsat-o dormind pe 
fermecătoarea mea tovarăşă. Într-un fotoliu din prima 
încăpere dormea însoţitoarea, cu capul dat pe spate şi întru 
totul vrednică de stăpâna ei. Chipul ei frumos îmi atrase 
luarea-aminte; m-am apropiat şi am recunoscut-o pe micuța 
Ketty, căreia prietenul nostru Aramis se îngrijise să-i 
găsească această slujbă. Şi astfel mi-am dat seama că acea 
frumoasă călătoare era. 

— Marie Michon! Zise iute doamna de Chevreuse. 

— Marie Michon, continuă Athos. Am ieşit din casă şi m-am 
dus la grajd, unde mi-am găsit calul şi lacheul gata de 
drum. Apoi am plecat. 

— Şi n-aţi mai trecut niciodată prin acest sat? Întrebă cu 
însufleţire doamna de Chevreuse. 

— Un an mai târziu, doamnă. 

— Ei bine? 

— Ei bine, voiam să-l revăd pe acel bun preot. L-am găsit 
foarte preocupat de o întâmplare din care nu pricepea 
nimic. Cu opt zile mai înainte, primise un leagăn cu un 
drăgălaş băieţel de trei luni, dimpreună cu o pungă de aur 
şi un bilet cu aceste trei cuvinte: „11 octombrie 1633" 

— Era ziua acestei ciudate aventuri, spuse ducesa. 

— Da, numai că el nu înţelegea nimic, decât că a petrecut 
acea noapte la căpătâiul unui muribund, fiindcă Marie 
Michon plecase şi ea mai înainte ca preotul să se fi întors 
acasă. 

— Ştiţi, domnule, în 1643, atunci când s-a înapoiat în 
Franţa, Marie Michon a cerut numaidecât veşti despre 
acest copil, căci, fiind fugară, nu-i putea purta de grijă. În 


schimb, odată înapoiată la Paris voia ca acest copil să 
crească în preajma ei. 

— Şi ce-a spus preotul? Întrebă Athos la rândul său. 

— Că un senior pe care nu-l cunoştea a avut bunătatea să 
se îngrijească de copil şi de viitorul lui şi că l-a luat cu el. 

— E adevărat. 

— Ah, acum înţeleg! Acest senior eraţi dumneavoastră, 
tatăl lui! 

— Stt! Nu vorbiţi atât de tare, doamnă. E aici. 

— Aici?! Strigă doamna de Chevreuse, ridicându-se într-o 
clipită. Aici, fiul meu, fiul Mariei Michon e aici! Vreau să-l 
văd numaidecât. 

— 'Ţineţi seama, doamnă, că nu-şi cunoaşte nici tatăl, nici 
mama, o preveni Athos. 

— Aţi păstrat secretul şi mi l-aţi adus astfel, gândind că mă 
veţi face fericită. Oh, mulţumesc, mulţumesc, domnule! 
Izbucni doamna de Chevreuse, luându-i mâna şi încercând 
să o ducă la buze. Mulţumesc! Sunteţi o inimă nobilă! 

— Vi l-am adus, rosti Athos, retrăgându-şi încetişor mâna, 
ca la rândul vostru să faceţi şi dumneavoastră ceva pentru 
el, doamnă. Până în clipa de faţă am vegheat asupra 
educaţiei lui şi cred că am făcut din el un gentilom 
desăvârşit. Dar împrejurările mă silesc acum să încep iarăşi 
viaţa rătăcitoare şi primejdioasă de om devotat unei cauze. 
De mâine chiar, mă arunc într-o poveste plină de 
neprevăzut, în care aş putea fi ucis; atunci n-aţi mai rămâne 
decât dumneavoastră ca să-l îndrumați în lumea unde este 
chemat să-şi afle locul. 

— Oh, fiţi liniştit! Exclamă ducesa. Din nenorocire, acum 
nu mă bucur de prea multă trecere, dar pentru el voi face 
tot ce-mi stă în putinţă. Cât despre avere şi titlu. 

— Nici o grijă în această privinţă, doamnă; i-am trecut în 
stăpânire moşia Bragelonne, pe care am moştenit-o şi care 
îi dă titlu de viconte, şi o rentă de zece mii de livre. 

— Credeţi-mă, domnule, spuse ducesa, sunteţi un adevărat 
gentilom! Dar abia aştept să-l văd pe tânărul nostru viconte. 


Unde e? 

— Aici în salon. Îl chem îndată, dacă vreţi. 

Athos dădu să se îndrepte spre uşă. Doamna de Chevreuse 
îl opri. 

— E frumos? Întrebă ea. 

Athos zâmbi: 

— Seamănă cu mama sa. 

În aceeaşi clipă deschise uşa şi făcu un semn tânărului, 
care se ivi în pag. Doamna de Chevreuse nu-şi putu stăpâni 
un strigăt de fericire care întrecea toate speranţele 
plăsmuite de orgoliul ei. 

— Apropie-te, viconte, spuse Athos. Doamna ducesă de 
Chevreuse îţi îngăduie să-i săruţi mâna. 

Tânărul se apropie cu fermecătoru-i surâs, cu capul 
descoperit, puse un genunchi la pământ şi sărută mâna 
doamnei de Chevreuse. 

— Domnule conte, zise el, întorcându-se spre Athos. Nu 
cumva pentru a-mi cruța timiditatea mi-aţi spus că doamna 
este ducesa de Chevreuse, şi nu regina însăşi? 

— Nu, viconte, interveni doamna de Chevreuse, luându-i 
mâna la rându-i, ca să-l facă să se aşeze alături de ea şi 
privindu-l cu ochii strălucitori de bucurie. Nu, din nefericire 
nu sunt regina, căci dacă aş fi, aş face pentru dumneata tot 
ceea ce meriţi; dar să vedem, şi aşa cum sunt - adăugă ea, 
abia stăpânindu-se să nu-i sărute fruntea neprihănită - să 
vedem, ce carieră ai dori să îmbrăţişezi? 

Athos, în picioare, se uita la amândoi cu o expresie de 
negrăită mulţumire întipărită pe faţă. 

— Doamnă, zise tânărul cu vocea sa dulce şi răsunătoare 
totodată. Doar o singură carieră mi se pare vrednică de un 
gentilom, şi anume, aceea a armelor. Domnul conte m-a 
crescut, cred, cu gândul de a face din mine un ostaş şi m-a 
lăsat să nădăjduiesc că mă va prezenta cuiva la Paris, care 
ar binevoi să mă recomande poate chiar Prințului. 

— Da, înţeleg, prinde bine unui tânăr ostaş ca dumneata 
să slujească sub ordinele unui general ca el; dar să vedem, 


stai puţin. Personal sunt în raporturi destul de proaste cu 
el, din cauza certurilor dintre doamna de Montbazon, 
mama mea vitregă, şi doamna de Longueville; în schimb cu 
ajutorul prinţului de Marcillac. Eh, într-adevăr! lată, am 
găsit conte! Prinţul de Marcillac e un vechi prieten de al 
meu; îl va recomanda pe tânărul nostru prieten doamnei de 
Longueville, care îi va da o scrisoare pentru fratele ei, 
Prinţul; acesta o iubeşte prea mult ca să nu-i îndeplinească 
pe loc orice dorinţă. 

— Minunat! Zise contele. Numai că aş putea îndrăzni să vă 
rog a vă îngriji de toate astea cât mai grabnic? Am motive 
ca vicontele să nu rămână decât până mâine seară la Paris. 

— Vreţi să se ştie că dumneavoastră vă interesaţi de el, 
domnule conte? 

— Poate nimic nu l-ar ajuta mai mult în viitor decât dacă s- 
ar spune că nici nu m-a cunoscut vreodată. 

— Oh, domnule! Izbucni tânărul. 

— Tu ştii, Bragelonne, rosti contele. Eu nu iau nici o 
hotărâre fără vreun motiv temeinic. 

— Da, domnule, răspunse tânărul. Ştiu bine că sunteţi 
întruchiparea înţelepciunii şi am să vă ascult, ca de obicei. 

— Ei bine, conte, acum lăsaţi-l în seama mea, spuse 
ducesa. Vreau să trimit după prinţul de Marcillac, care din 
fericire se află în clipa de faţă la Paris şi căruia nu-i voi da 
pace până ce totul nu va fi dus la bun sfârşit. 

— Prea bine, doamnă ducesă, şi mii de mulţumiri. Am şi eu 
astăzi câteva drumuri de făcut şi, la întoarcere, adică pe la 
şase seara, îl voi aştepta pe viconte la han. 

— Ce faceţi astă-seară? 

— Ne vom duce la abatele Scarron, pentru care am o 
scrisoare şi unde trebuie să întâlnesc un prieten. 

— Bine, zise ducesa de Chevreuse. Voi trece şi eu pe acolo 
pentru o clipă, deci să nu plecaţi până atunci. 

Athos se înclină şi se pregăti de plecare. 

— Eh, domnule conte, zise ducesa, râzând. Oare vechii 
prieteni se despart cu aer atât de grav? 


— Ah! Murmură Athos, sărutându-i mâna. De-aş fi ştiut 
mai devreme că Marie Michon era o fiinţă atât de 
fermecătoare! 

Şi se retrase oftând. 

XXIII. 
ABATELE SCARRON. 

Pe strada Tournelles se afla o casă pe care o cunoşteau toţi 
purtătorii de litiere şi toţi lacheii din Paris, şi totuşi casa cu 
pricina nu era nici a unui mare senior, nici a unui bancher. 
Acolo nu se dădeau ospeţe, nu se jucau cărţi şi nu se dansa. 

În ciuda acestui lucru, ea era locul de întâlnire al lumii 
bune şi întreg Parisul venea aici. 

Era casa micului Scarron. 

Se râdea atât la acest spiritual abate, se spuneau atâtea 
noutăţi, aceste noutăţi erau atât de iute comentate, 
ciopârţite şi transformate fie în poveşti, fie în epigrame, 
încât oricine ţinea să petreacă un ceas în tovărăşia micului 
Scarron, să-l asculte şi să împărtăşească apoi şi altora 
spusele sale. Mulţi ardeau de dorinţa să-şi facă auzit acolo 
cuvântul; şi, când cuvântul lor era plin de duh, ei înşişi erau 
bineveniţi. 

Micul abate Scarron, care, la drept vorbind, nu era abate 
decât din pricină că avea în seamă o mânăstire, şi 
nicidecum pentru că făcea parte din clanul feţelor 
bisericeşti, fusese pe vremuri unul dintre cei mai 
năstruşnici stăpâni de venituri parohiale din oraşul Mans, 
unde locuia. Or, într-o zi de carnaval, vrând să înveselească 
din cale afară darnicul oraş al cărui suflet era, a poruncit 
valetului său să-l ungă cu miere din cap până în picioare şi 
apoi, spintecând o saltea de fulgi, s-a tăvălit prin ea până a 
devenit cea mai caraghioasă zburătoare din câte s-au văzut 
vreodată. Înveşmântat în chipul acesta ciudat, s-a apucat să 
facă vizite pe la prieteni; la început lumea se ţinea după el 
uimită, după aceea s-a pornit pe huiduieli, hamalii au 
început cu ocările, copiii au pus mâna pe pietre, încât, până 
la urmă, s-a văzut nevoit să o ia la sănătoasa, ca să scape 


nevătămat. Mulțimea însă gonea după el: fugărit, hărțuit, 
urmărit cu înverşunare din toate părţile, Scarron n-a găsit 
altă scăpare decât să se arunce în râu. Înota ca un peşte, 
dar apa era rece ca gheaţa. Fiind şi năduşit, frigul l-a 
pătruns până la os şi, ieşind pe celălalt mal, a rămas locului 
ţeapân. 

S-a căutat prin toate mijloacele cunoscute să fie tămăduit, 
spre a-i reda folosinţa mâinilor şi picioarelor, dar atâta a 
pătimit de pe urma asta, încât s-a lipsit de toţi doctorii, 
zicând că vrea mai degrabă să rămână beteag; după aceea 
s-a întors la Paris, unde faima lui de om de spirit era gata 
statornicită. Aici a poruncit să i se facă un jilţ, născocit de 
el; şi, într-o zi, ducându-se să o vadă pe regină în acest jilţ, 
Anna de Austria a rămas fermecată de vorba-i plină de duh 
şi l-a întrebat dacă n-ar dori cumva un titlu. 

— Da, maiestate, există unul pe care ţin grozav să-l am, a 
răspuns Scarron. 

— Care anume? A întrebat Anna de Austria. 

— Acela de bolnav al majestăţii-voastre, a rostit abatele. 

Şi Scarron a dobândit titlul de bolnav al reginei, cu o 
pensie anuală de o mie cinci sute de livre. Din acea clipă, 
lipsit de orice alte griji în ce priveşte viitorul, Scarron a dus 
o viaţă plină de voioşie, deschizându-şi larg băierile pungii. 
Numai ca, într-una din zile, un trimis al cardinalului i-a dat 
de înţeles că nu face bine să aibă casa deschisă pentru 
vicar. 

— De ce? A întrebat Scarron. Oare nu-i un om de viţă 
nobilă? 

— Ba da, de bună seamă! 

— Cumsecade? 

— Fără îndoială. 

— Spiritual? 

— Din nenorocire are prea mult spirit. 

— Ei bine, a răspuns Scarron, atunci pentru ce vreţi să 
renunţ a mai vedea un asemenea om? 

— Fiindcă vorbeşte de rău. 


— Adevărat? Şi pe cine? 

— Pe cardinal. 

— Cum?! A replicat Scarron. Uşa mea e şi azi deschisă 
domnului Gilles Despreaux, care mă vorbeşte de rău pe 
mine, şi vreţi să închid uşa vicarului, pentru că vorbeşte de 
rău pe un altul? Imposibil! 

Convorbirea se oprise aici şi Scarron, din spirit de 
contradicţie, primi şi mai des vizita domnului de Gondy. Or, 
în dimineaţa acelei zile, care era şi ziua de plată a pensiei 
cuvenite pe trei luni, Scarron îşi trimisese ca de obicei 
lacheul cu o chitanţă la casa de pensii, ca sa ia banii, dar 
acolo i s-a răspuns că: 

— Statul nu mai are bani pentru abatele Scarron. 

Când lacheul îi aduse această veste, Scarron se afla cu 
ducele de Longueville, care îi oferea o pensie îndoită faţă de 
aceea pe care Mazarin i-o tăiase; dar vicleanul bolnav se 
feri să primească. Şi făcu în aşa fel, încât la patru după- 
amiază întreg oraşul ştia de refuzul cardinalului. Era într-o 
joi, tocmai în ziua când primea abatele: veniră oaspeţi cu 
duiumul şi tot oraşul vui de proteste împotriva cardinalului. 

Athos întâlni în strada Saint-Honore doi gentilomi pe care 
nu-i cunoştea, urmaţi de un lacheu, călărind în aceeaşi 
direcţie ca şi el. Unul dintre ei îl salută scoţându-şi pălăria 
şi-i spuse: 

— Ştiţi, domnule, netrebnicul de Mazarin i-a tăiat pensia 
bietului Scarron! 

— Asta-i prea din cale-afară, zise Athos, salutându-i la 
rândul său pe cei doi cavaleri. 

— Se vede că sunteţi un om cinstit, vorbi acelaşi nobil de 
adineauri, iar Mazarin o adevărată năpastă. 

— Vai domnule, mie îmi spuneţi! Exclamă Athos. 

Şi se despărţiră salutându-se cu cea mai aleasă politeţe. 
— E bine că mergem acolo tocmai astă-seară, zise Athos 
către viconte. Vom putea să spunem un cuvânt bun bietului 

om. 


— Dar cine e domnul Scarron, care a pus în mişcare întreg 
Parisul? Întrebă Raoul. Vreun ministru căzut în dizgrație? 

— Oh, nu, viconte, răspunse Athos. Doar un gentilom 
oarecare, însă un spirit dintre cele mai alese, căzut 
pesemne în dizgraţia cardinalului din pricina unor catrene 
îndreptate împotrivă-i. 

— Oare gentilomii fac versuri? Întreba naiv Raoul. Eu 
socoteam că asta înjoseşte. 

— Întocmai, dragul meu viconte, râse Athos. Dacă 
versurile sunt proaste; dar dacă sunt frumoase, asta 
sporeşte prețuirea celor din jur. Aşa, bunăoară, domnul de 
Rotrou. Totuşi, urmă Athos, cu aerul că rosteşte un sfat 
salvator - cred că mai bine s-ar lăsa păgubaş. 

— Atunci, domnul Scarron e poet? Întrebă Raoul. 

— Da, viconte, iată-te prevenit. Deci ia aminte cum te porţi 
în casa lui. Nu vorbi decât prin gesturi, ori mai degrabă 
ascultă. 

— Bine, domnule, făgădui Raoul. 

— Ai să mă vezi discutând multă vreme cu un gentilom, 
unul dintre prietenii mei: este abatele d'Herblay, de care m- 
ai auzit adesea vorbind. 

— Mi-aduc aminte, domnule. 

— Din când în când să te apropii de noi, ca şi cum ai vrea 
să ne spui ceva, dar să nu spui nimic şi nici să nu asculţi. 
Jocul ăsta ne va ajuta să nu fim tulburaţi de nimeni. 

— Prea bine, domnule, vă voi îndeplini dorinţa întru totul. 

Athos făcu două vizite în oraş. După aceea, pe la şapte 
seara se îndreptă spre strada Tournelles. Strada era plină 
de slujitori trimişi după treburi, de cai şi valeţi ce-şi 
însoțeau stăpânii. Athos îşi croi drum şi intră în casă urmat 
de tânărul Raoul. Prima persoană pe care o zări fu Aramis, 
instalat lângă un fotoliu pe rotile, foarte încăpător, cu un 
baldachin tapisat, sub care, acoperit cu o cuvertură de 
brocart, se agita un om cu chipul destul de tineresc, destul 
de voios, dar în unele clipe acoperit de o paloare 
bolnăvicioasă, deşi în ochii lui dăinuia neîncetat o expresie 


vie, plină de spirit ori de bunăvoință. Era abatele Scarron, 
veşnic cu zâmbetul pe buze, zeflemitor, curtenitor, dar 
suferind şi scărpinându-se cu o mică vergea. 

În jurul acestui soi de cort mişcător se înghesuiau o 
mulţime de gentilomi şi de doamne. Încăperea era foarte 
îngrijită şi mobilată cum se cuvine. Perdele mari, ţesute cu 
flori, cândva viu colorate, dar azi niţel cam şterse, cădeau 
peste ferestrele largi; pereţii erau tapetaţi simplu, dar cu 
gust. Doi lachei foarte respectuoşi şi bine instruiți îşi 
îndeplineau cu distincţie îndatoririle lor. 

Zărindu-l pe Athos, Aramis îi ieşi în întâmpinare, îl luă de 
mână şi îl prezentă lui Scarron, care îşi mărturisi 
deopotrivă încântarea şi respectul faţă de noul oaspete şi 
făcu un compliment foarte spiritual vicontelui. Raoul 
rămase descumpănit, căci nu era pregătit să răspundă unor 
cuvinte atât de alese. 

Totuşi, salută cu multă graţie. Athos fu salutat încă de doi- 
trei seniori, cărora le fu prezentat de către Aramis, după 
aceea vâlva stârnită de sosirea lui se potoli treptat-treptat şi 
conversaţia deveni generală. 

La vreo patru-cinci minute, în care Raoul cerceta cu 
privirea întreaga adunare, uşa se deschise şi lacheul anunţă 
pe domnişoara Paulet. 

Athos atinse cu mâna umărul vicontelui. 

— Uită-te la această femeie, Raoul, zise el. E un personaj 
istoric. La ea se ducea regele Henric al IV-lea când a fost 
asasinat. 

Raoul tresări. De câteva zile parcă în fiece clipă se ridica o 
cortină pentru el, dezvelindu-i ceva eroic; această femeie 
care intra, tânără şi frumoasă încă, îl cunoscuse pe Henric 
al IV-lea, stătuse de vorba cu el. 

Oaspeţii se îngrămădiră în jurul noii venite, căci şi astăzi o 
înconjura admiraţia celor din jur. Era o femeie înaltă, cu 
mijlocul zvelt şi mlădiu, cu părul bogat, ca de aur, aşa cum îi 
plăcea lui Rafael şi cum Tizian a zugrăvit toate Magdalenele 
sale. Această culoare roşcat-arămie, sau poate 


superioritatea pe care o dobândise asupra celorlalte femei, 
făcuse să fie poreclita Leoaica. 

Frumoasele noastre doamne de astăzi, care aspiră la acest 
pompos titlu, ar trebui să ştie că el nu vine din Anglia, aşa 
cum poate credeau, ci de la domnişoara Paulet, 
fermecătoarea şi spirituala lor compatrioată. 

Domnişoara Paulet păşi drept spre Scarron, în mijlocul 
murmurului stârnit de apariţia ei. 

— Ei bine, scumpe abate! Zise ea cu vocea-i liniştită. lată- 
te deci sărac, nu? Am aflat noutatea azi după-amiază, la 
doamna de Rambouillet; domnul de Grasse ne-a spus-o. 

— Da, în schimb, acum statul a devenit mai bogat, rosti 
Scarron. Trebuie să ştii să te sacrifici pentru ţara ta. 

— Cardinalul îşi va cumpăra mai multe pomezi şi 
parfumuri pe an cu aceste o mie cinci sute de livre, râse un 
partizan al Frondei, în care Athos recunoscu pe gentilomul 
întâlnit pe strada Saint-Honore. 

— Dar muza ce va spune? Interveni Aramis cu vocea lui 
mieroasă. Muza care are nevoie de mediocritatea aurită? 
Căci, oricum: 

Şi Virgilio puer aut tolerabile desit Hospitium, caderent 
omnes a crinibus hydri. 

— Bun! Zise Scarron, întinzând mâna domnişoarei Paulet. 
Dacă nu mai am hidra, cel puţin mi-a rămas leoaica. 

Tot ce spunea Scarron părea cu totul deosebit astă-seară. 
E privilegiul pe care ţi-l dă asuprirea. Domnul Menage sări 
în sus entuziasmat. 

Domnişoara Paulet se îndreptă spre locul ei obişnuit, dar 
înainte să se aşeze, îşi roti, măreaţă, privirea de regină 
asupra adunării, şi ochii ei se opriră asupra lui Raoul. 

Athos surâse. 

— Ai fost remarcat de domnişoara Paulet, viconte: du-te să 
o saluţi. Arată-te ceea ce eşti, un adevărat provincial; dar 
nu te sfătuiesc să-i vorbeşti de Henric al IV-lea. Vicontele se 
apropie de Leoaică cu chipul împurpurat şi se pierdu îndată 
în mijlocul seniorilor care o înconjurau. 


În încăpere se formaseră două grupuri distincte: unul în 
jurul domnului Menage, celălalt în jurul domnişoarei Paulet; 
Scarron trecea de la unul la altul, conducându-şi fotoliul lui 
pe rotile prin mijlocul oaspeţilor cu iscusinţa cu care un 
cârmaci încercat şi-ar îndruma barca pe o mare presărată 
la tot pasul de stânci. 

— Noi când stăm de vorbă? Zise Athos către Aramis. 

— Îndată, răspunse acesta. Nu e încă prea multă lume şi- 
am fi remarcaţi. 

În clipa aceea uşa se deschise şi lacheul îl anunţă pe vicar. 

Toată lumea se întoarse, căci numele vicarului începea să 
se acopere de faimă. 

Athos făcu la fel. Nu-l cunoştea pe abatele de Gondy decât 
din auzite. 

Văzu intrând un om scund, negricios, nu prea bine făcut, 
miop şi tare stângaci în mişcări, dar nu şi în mânuirea 
pistolului şi a spadei - încă de la primii paşi se lovi de o 
măsuţă, cât pe ce să o răstoarne - şi totuşi cu o expresie 
impunătoare şi mândră întipărită pe faţă. 

Scarron se întoarse şi el şi-i ieşi în întâmpinare în fotoliul 
sau, în vreme ce domnişoara Paulet îi făcu un semn cu mâna 
de pe locul unde şedea. 

— Ei bine! Glăsui vicarul, zărindu-l pe Scarron abia când 
gazda ajunse lângă el. Ai căzut în dizgrație, abate? 

Era o frază solemnă, rostită a suta oară în timpul serii, şi 
Scarron, care găsise de o sută de ori la rând o vorbă de duh 
drept răspuns, era cât pe ce să se dezmintă, dar o sforţare 
disperată îl scoase din încurcătură. 

— Domnul cardinal Mazarin a binevoit să se gândească la 
mine, zise el. 

— Uluitor! Strigă Menage. 

— Cum vei face ca să ne poţi primi şi de acum înainte? 
Continuă vicarul. Dacă eşti strâmtorat, voi fi nevoit să te 
numesc canonic la Notre-Dame. 

— O, nu, se împotrivi Scarron, v-aş compromite prea mult. 

— Atunci, ai cumva venituri pe care noi nu le cunoaştem? 


— Voi împrumuta bani de la regină. 

— Dar maiestatea-sa nu are lăscaie, interveni Aramis. Nu 
trăieşte oare sub regimul comunităţii de bunuri? Vicarul se 
întoarse, zâmbi spre Aramis şi-l salută amical din vârful 
degetelor. 

— Iartă-mă, scumpe abate, spuse el. Eşti în întârziere şi 
trebuie să-ţi fac un dar. 

— Ce anume? Întrebă Aramis. 

— O panglică de pălărie. Toţi se întoarseră spre vicar, care 
scoase la iveală din buzunar o panglică ciudată de mătase. 

— Ah! Exclamă Scarron. Pai asta e o praştie. 

— Întocmai! Încuviinţă vicarul. În toate se vădeşte gustul 
Frondei. Domnişoară Paulet, am pentru dumneata un 
evantai după moda Frondei. Te voi trimite la negustorul de 
unde-mi cumpăr mănuşi, d'Herblay: face mănuşi cum 
poartă partizanii Frondei; iar pe dumneata, Scarron, la 
brutarul meu, unde vei avea credit nelimitat: coace o pâine 
minunată, pe gustul Frondei. 

Aramis luă panglica şi şi-o puse la pălărie. 

În clipa aceea uşa se deschise şi lacheul strigă răsunător: 

— Doamna ducesă de Chevreuse! 

La auzul acestui nume, toată lumea se ridică. 

Scarron îşi îndreptă în grabă fotoliul spre uşă. Raoul se 
împurpură la faţă. Athos făcu un semn lui Aramis, care se 
tupilă lângă o fereastră. 

În mijlocul saluturilor respectuoase care o întâmpinară, 
ducesa căuta în chip vădit ceva, ori pe cineva. În cele din 
urmă îl zări pe Raoul şi ochii îi scânteiară; îl zări pe Athos şi 
deveni visătoare; îl zări pe Aramis în nişa ferestrei şi îşi 
ascunse după evantai o uşoară tresărire de surpriză. 

— A! Făcu ea, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge gândurile ce 
o năpădeau fără voie. Cum se simte bietul Voiture? Nu 
cumva ştii, Scarron? 

— Cum? Domnul Voiture e bolnav? Întrebă seniorul care îi 
vorbise lui Athos în strada Saint-Honore. Ce are? 


— S-a aşezat la masa de joc, uitând să-şi trimită lacheul 
după cămăşi de schimb, îi informă vicarul. Aşa că a răcit şi 
se aude c-ar fi pe moarte. 

— Şi unde a răcit? 

— Ei, Doamne, la mine. Închipuiţi-vă că sărmanul Voiture 
făcuse jurământ să nu mai joace. După trei zile n-a putut să 
ţină piept ispitei şi a luat drumul arhiepiscopiei, ca să-l 
dezleg de jurământ. Din nenorocire, în clipa aceea aveam 
nişte treburi foarte importante cu consilierul Broussel, în 
odaia cea mai ferită din casa mea, când Voiture îl vede pe 
marchizul de Luynes la o masă, aşteptând un partener de 
joc. Marchizul îl strigă şi-l pofteşte să ia loc. Voiture îi 
răspunse că nu poate să joace, întrucât eu nu i-am dat 
dezlegare. Luynes făgăduieşte în numele meu să ia păcatul 
asupră-i, Voiture se aşeză la masă, pierde patru sute de 
scuzi, răceşte întorcându-se acasă şi se urcă în pat ca să nu 
se mai dea jos. 

— Oare starea scumpului Voiture să fie chiar atât de rea? 
Întrebă Aramis, pe jumătate ascuns după perdea. 

— Vai! Răspunse domnul Menage. Se simte foarte rău. Şi 
acest mare om se poate să ne părăsească şi el deseret 
orbem. 

— Ei, asta-i! Făcu acru domnişoara Paulet. El să moară! 
Nici pomeneală! E înconjurat de femei ca un sultan. 
Doamna Saintot a alergat într-un suflet să-i ducă o supă 
întăritoare. Doamna La Renaudot se îngrijeşte de 
cearşafuri, şi nu există nimeni, până şi prietena noastră, 
doamna de Rambouillet, care să nu-i trimită ceaiuri. 

— Dumitale nu ţi-e drag! Zise Scarron, râzând. 

— O, câtă nedreptate, scumpul meu bolnav! Îl urăsc atât 
de puţin, încât aş pune cu plăcere să se facă slujbe pentru 
odihna sufletului său. 

— Nu degeaba ţi se spune Leoaica, draga mea, interveni 
doamna Chevreuse de pe locul unde şedea. Ştii să muşti. 

— Mi se pare că ponegriţi peste măsură un mare poet, 
doamnă, îndrăzni Raoul să intervină în discuţie. 


— Un mare poet, el? Haide, se vede că vii din provincie, 
viconte, şi că n-ai avut niciodată prilejul să-l întâlneşti. El, 
mare poet! Eh, înalt abia de cinci picioare! 

— Bravo! Exclamă un bărbat deşirat, uscăţiv şi oacheş, cu 
mustaţa falnică şi cu o spadă uriaşă la şold. Bravo, frumoasă 
Paulet! E timpul ca micul Voiture să fie pus, în sfârşit, la 
locul său. Declar răspicat că socot a mă pricepe în poezie şi 
că întotdeauna versurile lui mi s-au părut detestabile. 

— Cine e acest căpitan, domnule? Îl întreabă Raoul pe 
Athos. 

— Domnul de Scudery. 

— Autorul Cleliei şi al Marelui Cirus? 

— Pe care le-a scris împreună cu sora sa, care stă de vorbă 
în clipa asta cu acea drăgălaşă făptură, acolo, în preajma 
domnului Scarron. 

Raoul se întoarse şi văzu într-adevăr doi oaspeţi abia 
sosiți: o copilă fermecătoare, cu chipul nespus de gingaş şi 
de trist, încadrat de un minunat păr negru, cu nişte ochi 
catifelaţi, aidoma frumoaselor pansele violete, sub care 
scânteiază un potir de aur; cealaltă era o femeie ce părea 
că o are în grijă - un chip rece, uscat şi gălbejit, ca de 
adevărată guvernantă ori călugăriţă. 

Raoul îşi făgădui să nu plece fără să vorbească frumoasei 
copile cu ochii catifelaţi: printr-un ciudat joc al gândurilor, 
deşi nu era nici o asemănare la mijloc, ea îi amintea de 
biata Louise, pe care o lăsase bolnavă la castelul La Valliere 
şi pe care o dăduse uitării pentru o clipă în mijlocul 
societăţii de aici. 

În acest timp, Aramis se apropiase de vicar, care îi şopti 
surâzător ceva la ureche. Aramis, cu toată stăpânirea de 
sine, nu-şi putu reţine o uşoară tresărire. 

— Râzi, îi spuse domnul de Retz. Suntem priviţi. 

Şi-l părăsi pentru a se duce să stea de vorbă cu doamna în 
jurul căreia se strânsese o mulţime de lume. 

Aramis se sili să râdă, spre a înşela atenţia celor câţiva 
curioşi şi, văzând că Athos s-a oprit la rândul său în nişa 


ferestrei unde stătuse el mai înainte, aruncă vreo câteva 
cuvinte în dreapta şi în stânga, iar pe urmă se îndreptă 
neobservat într-acolo. 

De îndată ce se aflară împreună, începură o convorbire 
însoţită de bogate gesturi. 

Raoul se apropie de ei, aşa cum îl sfătuise Athos. 

— E un rondel al domnului Voiture, pe care mi l-a recitat 
abatele şi căruia nu-i găsesc pereche, spuse Athos, 
răsunător. 

Raoul rămase câteva clipe în preajma lor apoi se pierdu în 
grupul doamnei de Chevreuse, de care se apropiaseră 
domnişoara Paulet dintr-o parte şi domnişoara de Scudery 
din cealaltă. 

— Ei bine, zise vicarul, eu mi-aş îngădui să nu împărtăşesc 
în totul părerea domnului de Scudery; dimpotrivă, găsesc 
că domnul Voiture e un poet, un simplu poet. Ideile politice 
îi lipsesc cu desăvârşire. 

— Aşadar? Întrebă Athos. 

— Mâine, murmură Aramis în grabă. 

— La ce oră? 

— La şase. 

— Unde? 

— La Saint-Mande. 

— Cine ţi-a spus? 

— Contele de Rochefort. 

Cineva se apropia de locul unde se aflau. 

— Şi cugetările filosofice? lată ce-i lipsea bietului Voiture. 
În ce mă priveşte, mă alătur părerii vicarului: un simplu 
poet. 

— Da, desigur, e un poet de valoare, glăsui Menage. Dar 
posteritatea, deşi plină de admiraţie, îi va reproşa un lucru, 
anume, că prea a încărcat versul cu licenţe. A ucis poezia 
fără să ştie. 

— Ucis, acesta-i cuvântul, întări Scudery. 

— Dar scrisorile lui, ce capodopere! Zise doamna de 
Chevreuse. 


— Oh, în această privinţă e neasemuit, i se alătură 
domnişoara de Scudery. 

— Adevărat, observă Paulet. Dar numai atâta vreme cât 
glumeşte, fiindcă, dacă devine grav, calcă-n străchini. Când 
nu spune lucrurile pe şleau, trebuie să recunoaşteţi că le 
spune ca vai de lume. 

— Totuşi veţi conveni că, în ceea ce priveşte gluma, nu-şi 
află pereche. 

— Da, desigur, încuviinţă Scudery, răsucindu-şi mustaţa. 
Găsesc însă hazul cam silit, iar glumele prea familiare. De 
pilda, Scrisoarea crapului către ştiucă. 

— Fără să mai punem la socoteală că cele mai reuşite îşi 
au inspiraţia la castelul Rambouilet. De pildă, Zelida şi 
Alcidaleea. 

— Cât despre mine, rosti Aramis, apropiindu-se de grupul 
strâns aici şi salutând respectuos pe doamna de Chevreuse, 
care îi răspunse printr-un zâmbet plin de graţie, cât despre 
mine, eu îl învinuiesc şi de faptul că şi-a luat o prea mare 
libertate faţă de cei mari. A fost adeseori necuviincios faţă 
de prinţesă, de mareşalul d'Albret, de domnul de 
Schomberg şi chiar faţă de regină. 

— Cum, faţă de regină? Întreba Scudery, făcând un pas 
înainte, ca şi când ar fi vrut să tragă spada. La naiba, n-am 
ştiut asta! Şi în ce chip s-a arătat necuviincios faţă de 
majestatea-sa? 

— Nu cunoaşteţi poezia lui: Gândeam? 

— Nu, zise doamna de Chevreuse. 

— Nu, zise domnişoara de Scudery. 

— Nu, zise domnişoara Paulet. 

— Într-adevăr, cred că regina a spus-o la foarte puţini. Eu 
însă o cunosc dintr-o sursă sigură. 

— Şi o ştii? 

— Sper să mi-o amintesc. 

— S-auzim! Strigară toţi într-un glas. 

— Iată în ce împrejurare s-a ivit poezia, urmă Aramis. 
Domnul Voiture era în trăsura reginei, care se plimba 


singură cu el prin pădurea Fontainebleau; la o vreme, luă 
un aer îngândurat pentru ca regina să-l întrebe la ce se 
gândeşte, ceea ce se şi întâmplă: „La ce te gândeşti, 
domnule Voiture?" întrebă maiestatea-sa. Voiture surâse, se 
prefăcu adâncit în sine câteva clipe, încât să lase impresia 
că improvizează, şi răspunse: 

„Gândeam şi eu că soarta vrea după atâta nedreptate, 

Să încunune fruntea ta cu cinste, faimă, nestemate. 

Oare vei fi mai fericită, 

Precum erai odinioară, 

N-aş vrea să spun îndrăgostită! 

Păcatul rimei mă doboară " 

Scudery, Menage şi domnişoara Paulet ridicară din umeri. 

— Aşteptaţi, zise Aramis. Poezia are trei strofe. 

— Oh, spune mai curând trei cuplete! Preciză domnişoara 
de Scudery. E cel mult un cântec, zău aşa. 

„Gândeam apoi că bietul Amor ce armele mereu ţi-a 
dăruit, 

Gonit departe-i de la curte fără de arcul lui vrăjit. 

Eu, cugetând în preajma ta, 

La ce să mă aştept, Marie, 

Când tu te-arăţi atât de rea cu inimile devotate ţie?" 

— Oh, cât despre această ultimă înţepătură, interveni 
doamna de Chevreuse, nu ştiu dacă are ceva comun cu 
regulile poetice, dar trebuie să-l iertăm în numele 
adevărului. Doamna de Hautefort cu doamna de Sennecey 
i-ar da dreptate, fără să mai vorbesc de domnul de 
Beaufort. 

— Haide-haide, bombăni Scarron. Asta nu mă mai priveşte 
câtuşi de puţin: de azi-dimineaţă nu mai sunt bolnavul 
reginei. 

— Şi ultimul cuplet? Întrebă domnişoara de Scudery. 
Ultimul cuplet? S-auzim! 

— Iată-l, spuse Aramis. Acesta are avantajul de a folosi 
nume proprii, încât e cu neputinţă să te înşeli: 


„Şi mă gândeam - doar noi poeţii gândim adesea mai 
ciudat - 

Ce-ai face în ăst prag al vieţii de l-ai zări cu-adevărat, 

Din depărtări aici sosit, 

Pe Buckingham, chipeşul duce, 

Şi cine ar fi nepoftit, 

EI, sau părintele Vincent?" 

La această ultimă strofă, un strigăt se stârni faţă de 
necuviinţa lui Voiture. 

— Din nenorocire, murmură copila cu ochii catifelaţi, eu 
găsesc minunate aceste versuri. 

Era şi părerea lui Raoul, care se apropie de Scarron şi 
spuse roşind: 

— Domnule Scarron, faceţi-mi cinstea, vă rog, şi spuneţi- 
mi cine este tânăra doamnă care are o părere deosebită 
faţă de toată această aleasă adunare? 

— Ah, tânărul meu viconte, făcu Scarron. Precum văd, arzi 
de dorinţa să-i propui o alianţă ofensivă şi defensivă, nu? 

Raoul se împurpură din nou: 

— Mărturisesc, zise el, că versurile mi se par foarte 
frumoase. 

— Şi într-adevăr sunt, încuviinţă Scarron. Dar tăcere! 
Între poeţi nu se spun asemenea lucruri. 

— Eu însă nu am cinstea să fiu poet, zise Raoul, şi vă 
rugam. 

— Aşa e: vrei să ştii cine e aceea tânără doamnă? E 
frumoasa Indiană. 

— Vă cer iertare, domnule, rosti Raoul cu tot sângele în 
obraji, dar nu ştiu mai mult decât înainte. Vai, sunt un 
provincial! 

— Ceea ce înseamnă că nu pricepi mare lucru din 
păsăreasca ciripită pe aici de toată lumea. Cu atât mai bine, 
tinere, cu atât mai bine! Nici nu te strădui să o pricepi, e 
pierdere de timp; şi când vei ajunge să pricepi graiul 
acesta, sa sperăm că o să fie dat uitării. 


— Atunci mă vei ierta, domnule, glăsui Raoul, şi veţi avea 
bunăvoința să-mi spuneţi cine-i persoana pe care o numiţi 
frumoasa Indiană? 

— Da, desigur: una dintre cele mai fermecătoare fiinţe de 
pe lume, domnişoara Franqoise d'Aubigne. 

— Face parte cumva din familia vestitului Agrippa, 
prietenul regelui Henric al IV-lea? 

— E nepoata lui. Tocmai a sosit din Martinica, iată de ce-i 
spun frumoasa Indiană. 

Raoul făcu ochii mari: privirea lui se întâlni cu aceea a 
tinerei fete, care zâmbi. 

Se vorbea mai departe despre Voiture. 

— Domnule, spuse domnişoara d'Aubigne, adresându-se la 
rândul ei lui Scarron, dornică să se alăture discuţiei 
acestuia cu tânărul viconte. Dumneavoastră nu-i admiraţi 
pe prietenii bietului Voiture? Ascultaţi cum îl mai scarmănă, 
lăudându-l! Unul îi contestă bunul simţ, altul poezia, altul 
originalitatea, altul umorul, altul independenţa, altul. Eh, 
Doamne, dar ce vor să mai lase acestui om de neasemuit, 
cum l-a numit domnişoara de Scudery? 

Scarron începu să râdă, Raoul de asemenea. Frumoasa 
Indiană, mirată de efectul cuvintelor sale, lăsă ochii în 
pământ şi îşi reluă aerul naiv de mai înainte. 

— lată o fiinţă plină de spirit, zise Raoul. 

Athos, rămas în firida ferestrei, urmărea tot ce se petrecea 
în jur cu un zâmbet dispreţuitor pe buze. 

— Chemaţi-l încoace pe contele de La Fere, îl rugă doamna 
de Chevreuse pe vicar. Vreau să-i vorbesc. 

— lar eu, răspunse vicarul, vreau să se creadă că nu stau 
de vorbă cu el. Mi-e drag şi-l admir, căci îi cunosc isprăvile 
de odinioară, cel puţin pe unele dintre ele, totuşi socot că 
nu-i bine să-l salut decât începând de poimâine dimineaţă. 

— Şi de ce abia de poimâine dimineaţă? Întrebă doamna 
de Chevreuse. 

— Veţi şti asta mâine seară, răspunse vicarul râzând. 


— Scumpul meu Gondy, vorbeşti ca în Apocalips, zău aşa, i- 
o întoarse ducesa. Domnule d'Herblay, adăugă ea, 
întorcându-se spre Aramis, eşti bun să-mi faci încă un 
serviciu astă-seară? 

— Cum adică, ducesă? Murmură Aramis. Astă-seară, 
mâine, oricând, nu trebuie decât să porunciţi. 

— Ei bine, du-te şi-l caută pe contele de La Fere. Vreau să- 
i vorbesc. 

Aramis se apropie de Athos şi se întoarse împreună cu el. 

— Domnule conte, rosti ducesa, întinzând o scrisoare lui 
Athos, iată ceea ce ţi-am făgăduit. Protejatul nostru va fi 
primit cum se cuvine. 

— Doamnă, spuse Athos, e o mare fericire pentru el să vă 
rămână îndatorat. 

— În privinţa asta, n-ai nici un motiv să-l invidiezi; eu îţi 
rămân îndatorata că mi-ai dat prilejul să-l cunosc, răspunse 
şăgalnic femeia, cu un surâs care aminti lui Aramis şi Athos 
de Marie Michon. 

Zicând aceasta se ridică şi ceru trăsura. Domnişoara 
Paulet plecase, domnişoara de Scudery tocmai pleca. 

— Viconte, se adresă Athos lui Raoul, însoţeşte-o pe 
doamna ducesă de Chevreuse, roag-o să aibă bunătatea să- 
ţi dea mâna când coboară treptele, şi după aceea 
mulţumegşte-i. 

Frumoasa Indiană se apropie de Scarron să-şi ia rămas 
bun. 

— Pleci atât de repede? Întrebă el. 

— Printre cele din urmă, după cum vedeţi. Dacă aveţi 
cumva veşti despre domnul Voiture, şi mai cu seamă veşti 
bune, fiţi amabil şi înştiinţaţi-mă mâine şi pe mine. 

— Oh! Murmură Scarron. Acum poate să moară. 

— Cum asta? Întrebă fata cu ochii catifelaţi. 

— Fără îndoială, panegiricul lui e gata făcut. 

Şi se despărţiră râzând, tânăra fată întorcând ochii cu 
interes spre sărmanul paralitic, sărmanul paralitic 
urmărind-o cu o privire iubitoare. 


Treptat-treptat, grupurile se răriră. Scarron nu părea să fi 
văzut că unii dintre oaspeţii săi şuşotiseră misterios, că vreo 
câţiva primiseră scrisori şi că întreaga seară părea să aibă 
un scop tainic, străin de literatura, deşi se făcuse atâta 
vâlvă în jurul ei. 

Cât despre Raoul, el o însoţi într-adevăr pe ducesă până la 
trăsură şi ea, urcând, îi dădu mâna să i-o sărute; apoi, într- 
una din acele porniri nestăpânite, care o făceau atât de 
încântătoare şi mai ales atât de primejdioasă, îi cuprinse 
deodată capul în mâini şi îl sărută pe frunte, zicând: 

— Viconte, urările şi sărutul meu să-ţi poarte noroc! 

După aceea porunci vizitiului să meargă la castelul 
Luynes. 

Trăsura porni; doamna de Chevreuse făcu tânărului un 
ultim semn de bun rămas şi Raoul urcă scara cu totul 
descumpănit. 

Athos pricepu ce se întâmplase şi zâmbi. 

— Vino, viconte, zise el. E timpul să mergem. Mâine vei 
pleca sub arme, în oştirea Prințului; caută deci şi dormi 
bine în această ultimă noapte pe care o petreci în oraş. 

— Aşadar, voi fi ostaş? Întrebă tânărul. Oh, domnule, vă 
mulţumesc din toată inima! 

— Cu bine, conte! Zise abatele d'Herblay. Mă întorc la 
mine la mânăstire. 

— Cu bine, abate! Zise vicarul. Mâine ţin predică şi am 
douăzeci de lucruri de citit astă-seară. 

— Cu bine, domnilor! Zise contele. Sunt frânt de oboseală 
şi mă duc să mă culc, să dorm douăzeci şi patru de ceasuri 
în şir. 

Cei trei se salutară, după ce mai schimbară între dânşii o 
ultimă privire. 

Scarron îi urmărea cu coada ochiului prin fereastra 
salonului. 

— Niciunul nu va face ce-a spus, murmură el, cu zâmbetu-i 
de maimuţă. Lasă-i să-şi urmeze calea, bravii gentilomi! 
Cine ştie dacă nu se străduiesc să-mi recapăt pensia. Ei pot 


să mişte braţele, ceea ce înseamnă mult, pe când eu. Vai! 
Mie nu mi-a rămas decât limba, dar voi căuta să dovedesc 
că şi asta înseamnă ceva. Ei, Champenois! A bătut de 
unsprezece. Vino şi-mi împinge căruciorul până la pat. Într- 
adevăr, domnişoara d'Aubigne este o fiinţă fermecătoare! 

Zicând acestea, sărmanul paralitic dispăru în odaia de 
culcare, uşa se închise în urma lui şi luminile prinseră să se 
stingă una după alta în salonul din strada 'Tournelles. 

XXIV, 

SAINTI-DENIS. 

Mijea de ziuă când Athos se dădu jos din pat şi se îmbrăcă; 
după paloarea mai accentuată decât de obicei şi după 
urmele insomniei zugrăvite pe chipul lui, ghiceai lesne că n- 
a închis ochii toată noaptea. Împotriva firii sale atât de 
hotărâte şi neşovăielnice, în dimineaţa aceea simţeai în 
toată făptura lui o oarecare încetineală şi şovăială. 

Asta din pricină că se îngrijea să-l pregătească de plecare 
pe Raoul şi căuta să câştige timp. Mai întâi lustrui singur o 
spadă pe care o scoase dintr-o teacă de piele parfumată, 
cercetând la început dacă mânerul e solid şi dacă pana 
tăişului şi mânerul sunt prinse trainic una de alta. 

După aceea aruncă o pungă plină de ludovici pe fundul 
unui cufăr pe care tânărul urma să-l ia cu sine, îl strigă pe 
Olivain, lacheul ce-i însoţise de la Blois, şi-i porunci să 
rânduiască lucrurile în cufăr sub ochii lui, veghind să nu 
lipsească nimic din cele de trebuinţă unui tânăr ce pleca la 
oştire. 

În cele din urmă, după aproape un ceas petrecut cu aceste 
îndeletniciri, deschise uşa ce dădea în odaia vicontelui şi 
întră încetişor. 

Soarele, care se şi ridicase pe cer, năvălea în încăpere prin 
fereastra largă, căci Raoul, întorcându-se târziu în ajun, 
uitase să tragă perdelele. Dormea încă, cu capul gingaş 
rezemat de braţ. Pletele negre acopereau pe jumătate 
fruntea senină şi umezită de o bură de sudoare, ce luneca 
în perle pe obrajii lui de copil obosit. 


Athos se apropie şi se aplecă asupră-i plin de duioşie şi 
tristeţe, uitându-se îndelung la tânărul surâzător şi cu 
pleoapele întredeschise, ale cărui vise trebuie că erau dulci 
şi somnul lin, într-atât de învăluitoare era veghea mută, 
pătrunsă de grijă şi de iubire a îngerului său păzitor. 
Treptat-treptat, Athos se lăsă furat de reverie în faţa acestei 
tinereţi atât de strălucitoare şi neprihănite. Anii de altădată 
îi înviară în amintire cu suavele lor aduceri aminte, care 
sunt mai curând adieri înmiresmate decât gânduri. Între 
acest trecut şi prezent era o prăpastie. Dar închipuirea 
zboară ca un înger şi ca fulgerul; ea străbate mările unde 
am trăit naufragii, întunecimile în care ne-am pierdut 
iluziile, prăpastia unde ne-am îngropat fericirea. Şi Athos 
cugetă că prima parte a vieţii sale a fost zdrobită de o 
femeie; se gândi cu groază ce înrâurire putea să aibă 
dragostea asupra unei firi atât de simţitoare şi totodată 
viguroasă. 

Amintindu-şi câte pătimise, presimţi tot ce putea să 
pătimească Raoul, şi unda de tandră şi adâncă milă ce-i 
năpădi inima, se adună în privirea-i umedă aţintită asupra 
tânărului. 

În clipa aceea, Raoul se trezi dintr-un somn tihnit şi senin, 
aşa cum au îndeobşte fiinţele gingaşe ca păsările cerului. 
Privirile li se întâlniră şi Raoul înţelese, fără îndoială, tot ce 
se petrecea în inima acestui om, care îl aştepta să se 
trezească, aşa cum iubitul aşteaptă să i se trezească iubita, 
căci o nesfârşită dragoste i se zugrăvi la rându-i în ochi. 

— Eraţi aici, domnule? Zise el, plin de respect. 

— Da, Raoul, aici, răspunse contele. 

— Şi nu m-aţi trezit? 

— Voiam să te las să mai dormi puţin, dragul meu. Trebuie 
să te fi obosit mult ziua de ieri, ai stat până noaptea târziu. 

— Oh, domnule, ce bun sunteţi! Murmură Raoul. 

Athos surâse. 

— Cum te simţi? Întrebă el. 

— Minunat, domnule, voios şi pe deplin odihnit. 


— Asta înseamnă că eşti încă în creştere, urmă Athos, cu 
acea grijă părintească şi înduioşătoare a omului matur faţă 
de un tânăr. La anii tăi simţi îndoit orice oboseală. 

— Oh, domnule, vă cer iertare, zise Raoul, ruşinat de atâta 
bunăvoință. Într-o clipă sunt gata îmbrăcat. 

Athos îl strigă pe Olivain şi, într-adevăr, după vreo zece 
minute, cu acea punctualitate pe care el, deprins cu viaţa 
de ostaş, i-o transmisese tânărului, Raoul fu gata. 

— Acum, glăsui vicontele către Olivain, îngrijeşte-te de 
cufărul meu. 

— Cufărul te-aşteaptă, Raoul, zise Athos. Totul a fost 
rânduit sub ochii mei şi nimic n-o să-ţi lipsească. Dacă 
poruncile mele au fost urmate întocmai, cufărul trebuie să 
fie urcat pe cal, ca şi bagajul lacheului. 

— Totul s-a adus la îndeplinire precum a poruncit domnul 
conte, şi caii aşteaptă, zise Olivain. 

— Şi eu care dormeam în timp ce dumneavoastră, 
domnule, aţi avut bunătatea să vă îngrijiţi de toate! Strigă 
Raoul. Într-adevăr, mă copleşiţi cu atâta bunătate. 

— Prin urmare, mă iubeşti un pic, cel puţin aşa sper, vorbi 
Athos, aproape înduioşat. 

— Oh, domnule! Izbucni Raoul, gata să se înăbuşe în 
strădania de a nu-şi arăta tulburarea printr-o pornire 
drăgăstoasă. Dumnezeu mi-e martor că vă iubesc şi că va 
venerez. 

— Vezi dacă n-ai uitat ceva, zise Athos, aruncându-şi ochii 
în jur, ca şi cum ar fi căutat un anumit lucru, numai ca să-şi 
ascundă şi el tulburarea. 

— N-am uitat nimic, domnule, zise Raoul. 

În clipa aceea, lacheul se apropie cu oarecare şovăială şi îi 
spuse în şoaptă: 

— Domnul viconte nu are spadă, fiindcă domnul conte mi-a 
poruncit să-i iau spada descinsă aseară. 

— Bine, murmură Athos. Asta rămâne în grija mea. 

Raoul păru că nu bagă în seamă aceste cuvinte. Cobori din 
odaie, uitându-se necontenit la conte, ca să vadă dacă a 


sosit momentul să-şi ia rămas bun; dar Athos nu dădu nici 
un semn. 

Când ajunse în capul treptelor de la intrare, Raoul văzu 
trei cai. 

— Oh, doamne! Strigă el, fericit. Aşadar, mă însoţiţi? 

— Vreau să te petrec o bucată de drum, zise Athos. 

Ochii lui Raoul străluceau de bucurie şi se aruncă sprinten 
în şa. 

Athos încălecă fără grabă pe cal, după ce şoptise ceva 
lacheului, care, în loc să-i urmeze, se întoarse în casă. 
Raoul, încântat să se afle în tovărăşia contelui, nu băgă de 
seamă nimic, ori avu aerul că nu bagă de seamă. 

Cei doi gentilomi apucară pe Pont-Neuf, apoi ţinură cheiul, 
sau mai degrabă calea numită pe atunci malul Pepin, şi 
porniră de-a lungul zidurilor lui Grand-Châtelet. Când ieşiră 
în strada Saint-Denis, îi ajunse din urmă şi lacheul. 

Mergeau în tăcere. Raoul simţi lămurit clipa despărțirii tot 
mai aproape; contele dăduse în ajun felurite porunci privind 
treburile sale de peste zi. De altfel, ochii săi, ca şi puţinele 
cuvinte ce-i scăpau din când în când de pe buze, 
mărturiseau o şi mai mare iubire. În răstimpuri nu se putea 
stăpâni să nu dea glas câte unui gând ori unui sfat, şi spusa 
lui vădea o grijă neţărmuită. 

După ce trecură de poarta Saint-Denis, când cei doi 
cavaleri ajunseră pe culmea dealului Recollets, Athos 
cercetă cu privirea calul vicontelui. 

— la aminte, Raoul, rosti el. i-am spus adesea şi n-ar 
trebui să uiţi; asta fiind un mare cusur pentru un călăreț: 
lată, calul tău a şi obosit; e plin de spume, în vreme ce al 
meu pare abia scos din grajd. Îi chinui gura cu zăbala, 
strângând frâul şi, din pricina asta, n-ai să-l mai poţi struni 
cu destulă iuţeală; bagă de seamă, salvarea unui cavaler 
depinde câteodată de repeziciunea cu care calul îi dă 
ascultare. Gândeşte-te că peste opt zile nu vei mai face 
exerciţii de călărie într-un manej, ci te vei afla pe câmpul de 
luptă. 


Şi numaidecât, ca să nu dea prea multă însemnătate 
acestor lucruri şi să-l mâhnească, adăugă: 

— Uite, Raoul, ce minunată câmpie pentru vânătoarea de 
potârnichi! 

Tânărul se folosi de sfatul contelui, admirând totodată 
prevenitoarea-i delicateţe. 

— Am remarcat ieri şi altceva, spuse Athos. Anume, că 
prea încordezi braţul când ţii pistolul în mână. Încordarea 
asta face să tragi alături de ţintă. Astfel, din douăsprezece 
focuri, ai dat greş de trei ori. 

— lar dumneavoastră aţi nimerit de douăsprezece ori la 
rând, zâmbi Raoul. 

— Fiindcă ţineam braţul îndoit şi mă rezemam în cot. 
Înţelegi ce vreau să-ţi spun, Raoul? 

— Da, domnule. Am tras după aceea singur la ţintă, 
urmându-vă povaţa, şi n-am mai dat greş. 

— Ascultă, continuă Athos. E ca şi când, încrucişând spada, 
te-ai năpusti îndată asupra adversarului. E un cusur al 
tinereţii, ştiu, dar mişcarea corpului în clipa când te avânţi 
la atac abate întotdeauna direcţia spadei; şi dacă ai avea 
potrivnic un om cu sânge rece, acesta te-ar opri de la 
primul pas, parând printr-un gest, ori chiar printr-o lovitură 
directă. 

— Da, domnule, aşa cum dumneavoastră aţi făcut de 
atâtea ori. Dar nu oricine are îndemânarea şi curajul 
dumneavoastră. 

— Eh, cam pişcă vântul ăsta! Făcu Athos. O amintire de-a 
iernii! A, să nu uit, spuneam că dacă vei intra în foc, şi vei 
intra, căci te vei înfăţişa unui tânăr general care îndrăgeşte 
grozav mirosul de pulbere, să ţii minte că dacă e să lupţi de 
unul singur cu cineva, aşa cum se întâmplă adesea, mai cu 
seamă nouă, celor ce luptăm pe cal, să ţii minte: tu să nu 
tragi niciodată cel dintâi. Cine trage întâi nimereşte rareori 
adversarul, întrucât trage cu teama că va rămâne dezarmat 
în faţa unui duşman înarmat; în plus, când îl vezi pe 
adversar că trage, smuceşte frâul şi ridică-ţi calul în două 


picioare: mie asta mi-a salvat viaţa în două sau în trei 
rânduri. 

— Am să vă urmez sfatul, nu numai din recunoştinţă. 

— Ei! Spuse Athos. Nu-s niscaiva braconieri cei pe care i- 
au prins colo jos? Da, într-adevăr. Şi încă ceva foarte 
important Raoul: dacă eşti rănit în luptă, dacă te prăbuşeşti 
de pe cal şi ţi-a mai rămas un dram de putere, caută şi te 
abate din calea urmată de regimentul tău; altfel, pot să se 
întoarcă şi să te strivească sub copitele cailor. Oricum, de-ai 
să cazi rănit, scrie-mi numaidecât, ori pune pe cineva să-mi 
scrie: noi, ăştia, ne pricepem la răni, adăugă Athos, 
zâmbind. 

— Mulţumesc, domnule, răspunse tânărul, adânc mişcat. 

— Ah, iată-ne la Saint-Denis, murmură Athos. 

Într-adevăr, tocmai ajungeau la poarta oraşului, unde 
stăteau de pază două santinele. Unul dintre ostaşi rosti 
către celălalt: 

— Uite încă un tânăr gentilom care se pare că pleacă la 
oaste. 

Athos se întoarse în şa: tot ce-l privea pe Raoul, fie şi 
indirect, căpăta numaidecât interes în ochii lui. 

— După ce vezi asta? Întrebă contele. 

— Aşa, după înfăţişare, monseniore, răspunse santinela. 
De altminteri, şi vârsta l-arată. E-al doilea pe ziua de azi. 

— A mai trecut pe-aici în dimineaţa asta un tânăr ca mine? 
Întrebă Raoul. 

— Da, pe cinstea mea, unul tare chipeş şi mândru. Asta mi- 
a arătat că trebuie să fie de neam mare. 

— Atunci voi avea un tovarăâş de drum, domnule, zise 
Raoul, urmându-şi calea. Dar, vai, asta nu mă face să-l uit pe 
cel de care mă despart. 

— Nu cred să-l ajungi, Raoul, fiindcă aş vrea să-ţi vorbesc 
aici şi asta te va face să zăboveşti destul, încât gentilomul 
acela să ţi-o ia cu mult înainte. 

— Cum doriţi, domnule. 


Vorbind astfel, străbătură străzile pline de lume, din 
pricina sărbătorii din aceea zi, şi ajunseră în faţa unei vechi 
biserici, unde şi începuse slujba de dimineaţă. 

— Să descălecăm, Raoul, zise Athos. Tu, Olivain, ai grijă de 
cai şi dă-mi spada. 

Athos luă spada pe care i-o întinse lacheul, şi cei doi 
gentilomi intrară în biserică. 

Athos îi dădu lui Raoul apă sfinţită. În unele inimi de 
părinte trăieşte o fărâmă din acea dragoste plină de grijă 
pe care un iubit o nutreşte pentru iubita sa. 

Tânărul îi atinse mâna, aplecă fruntea şi se închină. Athos 
spuse un cuvânt unuia dintre îngrijitorii bisericii, care se 
înclină şi porni în direcţia unde se aflau criptele. 

— Vino, Raoul, îi spuse Athos. Să mergem după omul 
acesta. 

Îngrijitorul închise uşa de fier ce ducea la criptele regilor 
şi rămase în capul scării, în timp ce Athos şi Raoul coborau. 
Undeva, jos, pe ultima treaptă a scării, lumina slab un 
felinar de argint, şi chiar sub licărirea lui, sub un bogat 
acoperământ de catifea violetă presărată cu flori de aur, 
odihnea un catafalc susţinut de stâlpi de stejar. 

Tânărul, pregătit pentru această împrejurare de tristeţea 
ce-i stăpânea inima, ca şi de măreţia bisericii abia 
străbătută, coborâse scara cu pasul rar şi solemn, şi acum 
stătea în picioare, descoperit, dinaintea rămăşiţelor 
pământeşti ale ultimului rege, care nu avea să-şi 
întâlnească strămoşii decât atunci când urmaşul său avea 
să sosească alături de el, şi părea că sălăşluieşte acolo 
pentru a spune trufiei omeneşti, atât de pornită câteodată 
să se preamărească singură, aflându-se pe tron: „[ărână 
omenească, te aştept!" 

Domni o clipă de tăcere. 

Pe urmă, Athos ridică mâna şi, arătând spre sicriu, spuse: 
— Aici zace un om slab şi lipsit de măreție, care totuşi a 
avut o domnie plină de uriaşe evenimente: asta din pricină 

că deasupra acestui rege veghea spiritul unui alt om, aşa 


cum felinarul de colo veghează deasupra sicriului şi 
luminează. Omul acesta era adevăratul rege, Raoul: celălalt 
nu era decât o umbră, pe care el o însufleţea. Şi totuşi, 
strălucirea monarhiei e atât de puternică la noi, încât omul 
acesta n-a avut nici măcar cinstea unui mormânt la 
picioarele celui pentru a cărui glorie şi-a irosit viaţa, căci 
omul acesta, Raoul, ţine minte, dacă l-a coborât pe rege, a 
înălţat regalitatea. Două lucruri stau închise la Luvru: 
regele, care moare, şi regalitatea, care nu moare. Această 
domnie a apus, Raoul; acest ministru atât de urât de către 
stăpânul său a coborât în mormânt, trăgând după sine şi pe 
rege, pe care nu voia să-l lase să trăiască singur, de teamă 
să nu-i distrugă opera, fără îndoială; căci un rege nu zideşte 
decât atunci când Dumnezeu, ori spiritul lui Dumnezeu i se 
află în preajmă. Şi totuşi, pe vremea aceea toată lumea a 
privit moartea cardinalului ca pe o mântuire, şi chiar eu 
însumi, orbit până într-atâta cum sunt îndeobşte 
contemporanii, m-am amestecat făţiş de câteva ori în 
planurile acestui mare om, care ţinea Franţa în mâinile sale 
şi care, după cum le deschidea, o înăbuşea sau o lăsa să 
respire la bunul său plac. Dacă nu m-a strivit, pe mine şi pe 
prietenii mei, în năprasnica-i mânie, a fost fără îndoială ca 
să-ţi pot spune astăzi: Raoul, caută a deosebi întotdeauna 
pe rege de regalitate; regele nu-i decât un om, regalitatea e 
spiritul lui Dumnezeu; când te vei afla în cumpăna îndoielii 
şi nu vei şti pe cine să slujeşti, înlătură aparenţa materială 
pentru principiul nevăzut, căci principiul nevăzut e totul. 
Singur Dumnezeu a vrut să facă acest principiu palpabil, 
întrupându-l într-un om. Raoul, îţi întrezăresc viitorul ca 
printr-o ceaţă. Nădăjduiesc că va fi mai bun decât al nostru. 
Spre deosebire de noi, care am avut un ministru fără rege, 
tu vei avea un rege fără ministru. Aşadar, vei putea să 
slujeşti, să iubeşti şi să-l respecţi pe rege. Chiar dacă acest 
rege e un tiran, căci întotdeauna atotputernicia are 
ameţelile ei care o împing la tiranie, slujeşte, iubeşte şi 
respectă regalitatea, adică lucrul acela nevăzut, adică 


spiritul lui Dumnezeu pe pământ, adică acea scânteiere 
celestă care face ţărâna atât de măreaţă şi atât de sfântă, 
încât noi, ceilalţi, nobilii de viţă, însemnăm la fel de puţin 
înaintea acestui corp întins pe ultima treaptă a scării, pe cât 
de puţin înseamnă acest trup înseşi înaintea tronului lui 
Dumnezeu. 

— Voi iubi cu dăruire pe Dumnezeu, domnule, rosti Raoul. 
Voi respecta regalitatea; îl voi sluji pe rege şi voi căuta, 
dacă e să mor, să mor pentru rege, pentru regalitate sau 
pentru Dumnezeu. Oare v-am înţeles bine? 

Athos zâmbi. 

— Eşti o fire nobilă, rosti el. lată spada ta! 

Raoul puse un genunchi în pământ. 

— Ea a fost purtată de tatăl meu, un gentilom cinstit. Am 
purtat-o şi eu, la rândul meu, şi m-am arătat vrednic de ea 
ori de câte ori îi strângeam mânerul în mână şi teaca ei îmi 
juca la şold. Dacă braţul ţi-e încă slab ca să poţi stăpâni 
această spadă, cu atât mai bine, Raoul, vei avea vreme să 
înveţi că nu trebuie să o tragi din teacă decât atunci când e 
neapărat nevoie. 

— Domnule, spuse Raoul, primind spada din mâinile 
contelui. Vă datorez totul, dar această spadă e cel mai 
preţios dar pe care mi l-aţi făcut. Am să o port plin de 
recunoştinţă, vă jur. 

Şi sărută cu evlavie mânerul spadei. 

— Bun! Făcu Athos. Ridică-te, viconte. Să ne îmbrăţişăm. 

Raoul se ridică şi se aruncă cu nestăvilită iubire în braţele 
contelui. 

— Cu bine, murmură contele, care simţea că i se sfâşie 
inima. Cu bine, şi gândeşte-te la mine! 

— Oh, întotdeauna, întotdeauna! Strigă tânărul. Vă jur, 
domnule, că dacă mi se va întâmpla vreo nenorocire, 
numele vostru va fi cel din urmă nume pe care-l voi rosti, 
iar amintirea voastră ultimul meu gând. 

Athos urcă iute scara, dornic să-şi ascundă tulburarea; 
dădu un ban de aur îngrijitorului mormintelor, se plecă 


dinaintea altarului şi se îndreptă cu paşi mari spre tinda 
bisericii, în faţa căreia Olivain aştepta cu caii. 

— Olivain, zise el, arătând spre cureaua de care atârna 
spada lui Raoul. Strânge puţin catarama, spada atârnă prea 
jos. Aşa! Acum îl vei însoţi pe viconte până vă întâlniți cu 
Grimaud; când apare el, te întorci. Auzi, Raoul? Grimaud 
mă slujeşte de mulţi ani, e un om plin de curaj şi de 
prevedere. El, Grimaud, te va însoţi. 

— Da, domnule, spuse Raoul. 

— Haide, sus, pe cai, să vă văd plecând. 

Raoul se supuse. 

— Cu bine, Raoul! Rosti contele. Cu bine, copilul meu 
scump! 

— Cu bine, domnule! Zise Raoul. Cu bine iubitul meu 
ocrotitor! 

Athos făcu un semn cu mâna, căci nu mai era în stare să 
vorbească, în vreme ce Raoul se depărtă, cu capul 
descoperit. 

Rămase nemişcat acolo, urmărindu-i cu privirea până 
dispărură după o cotitură a strazii. 

Atunci contele aruncă frâul calului în mâinile unui ţăran, 
urcă din nou şi fără grabă treptele, intră în biserică, se duse 
de îngenunche în cel mai întunecat ungher şi începu să se 
roage. 

XXV, 

UNUL DINTRE CELE PATRUZECI DE MIJLOACE DE 
EVADARE ALE DOMNULUI DE BEAUFORI. 

În acest timp, ceasurile se scurgeau pentru întemnițat aşa 
cum se scurgeau şi pentru cei care îi pregăteau fuga: numai 
că se scurgeau prea încet. Spre deosebire de alţi oameni, 
care iau cu însufleţire o hotărâre primejdioasă şi îşi pierd 
avântul pe măsură ce se apropie clipa aducerii ei la 
îndeplinire, domnul de Beaufort, al cărui năprasnic curaj 
devenise faimos şi care cinci ani în şir fusese în lanţurile 
inactivităţii, domnul de Beaufort părea să zorească timpul şi 
chema din tot sufletul clipa acţiunii. În evadarea sa, lăsând 


deoparte planurile pe care şi le făurea pentru viitor, planuri 
încă foarte vagi şi foarte nesigure, era, trebuie să 
recunoaştem, un început de răzbunare, şi asta făcea să-i 
crească inima. Mai întâi, fuga lui era o proastă afacere 
pentru domnul de Chavigny, pe care îl duşmănea din pricina 
micilor mizerii menite să-l tot sâcâie; apoi, o şi mai proastă 
afacere pentru Mazarin, pe care îl ura aprig, având mari 
capete de acuzare împotrivă-i. Vedem, dar, păstrată o 
deplină cumpănire între simţămintele nutrite de către 
domnul de Beaufort faţă de guvernatorul închisorii şi de 
ministru, faţă de slugă şi de stăpân. 

În plus, domnul de Beaufort, care cunoştea ca nimeni 
interiorul Palatului Regal şi care avea ştiinţă de legătura 
dintre regină şi cardinal, îşi închipuia, de acolo din temniţă, 
furtuna ce avea să se stârnească în clipa când zvonul va da 
buzna din cabinetului ministrului în odaia Annei de Austria: 
domnul de Beaufort a scăpat! Cugetând la toate acestea în 
sinea sa, domnul de Beaufort zâmbea încântat şi se şi vedea 
scăpat, trăgând în piept cu nesaţ aerul câmpiilor şi al 
pădurilor, strigând din răsputeri: Sunt liber! 

E adevărat că, dezmeticindu-se, se trezea între aceiaşi 
patru pereţi, îl vedea la zece paşi pe La Ramee, tot 
învârtindu-şi degetele mari unul pe lângă altul şi, în 
încăperea de la intrare, ostaşii de strajă hlizindu-se ori 
trăgând la măsea. 

Singurul lucru ce-l făcea să uite de această nesuferită 
privelişte, într-atât de mare e nestatornicia firii omeneşti, 
era chipul posomorât al lui Grimaud, chip pe care la început 
îl urâse şi care între timp ajunsese să întruchipeze toate 
nădejdile sale. Grimaud i se părea un Antinous. 

De prisos să spunem că totul nu era decât jocul închipuirii 
sale înfrigurate. Grimaud se dovedea mereu acelaşi. Drept 
care se bucura şi acum de întreaga încredere a lui La 
Ramee, care ajunsese să se bizuie pe Grimaud mai mult 
decât pe el însuşi; căci am mai spus, La Ramee păstra în 


adâncul inimii sale un dram de slăbiciune pentru domnul de 
Beaufort. 

Astfel că, acest cumsecade La Rame socotea drept o 
sărbătoare masa pe care urma să o ia singur cu prinţul. La 
Ramee nu avea decât un singur cusur: era mâncăcios. 
Găsise plăcinta straşnică şi vinul minunat. Or, urmaşul lui 
jupân Marteau îi făgăduise de astă dată o plăcintă umplută 
cu carne de fazan şi nu de găină, şi vin de Chambertin în 
locul vinului de Mâcon. Şi totul avea şi mai mare preţ 
pentru el datorită prezenţei acestui prinţ atât de bun, în 
fond, care născocea nişte lucruri atât de hazlii împotriva 
domnului de Chavigny şi nişte glume nemaipomenite pe 
socoteala lui Mazarin; totul făcea pentru La Ramee din 
faimoasa zi de Rusalii una dintre cele patru mari sărbători 
de peste an. 

La Ramee, aştepta, prin urmare, ora şase seara la fel de 
nerăbdător ca şi prinţul. 

Încă de dimineaţă se îngrijise de toate amănuntele şi, cum 
nu avea încredere în altcineva, trecuse chiar el pe la 
urmaşul lui jupân Marteau. Acesta se întrecuse pe sine: îi 
arătă o coşcogeamitea plăcintă, împodobită cu blazonul 
domnului de Beaufort; plăcinta nu era încă umplută, dar 
lângă meşter aşteptau un fazan şi două potârnichi împănate 
ca nişte perniţe cu ace de gămălie. Pofticiosului de La 
Rame îi lăsase gura apă şi se întorsese în odaia ducelui 
frecându-şi mâinile. 

Culmea fericirii era că, aşa cum am mai spus, bizuindu-se 
pe La Ramee, domnul de Chavigny plecase el însuşi undeva 
chiar în dimineaţa aceea, aşa că La Ramee era acum 
subguvernatorul închisorii. 

Cât despre Grimaud, acesta părea mai posomorât ca 
oricând. 

De dimineaţă, domnul de Beaufort jucase o partidă de 
mingi cu La Rame; un semn al lui Grimaud îl preveni să ia 
aminte la tot ce se petrecea în jur. 


Grimaud, mergând înainte, îi arătă drumul pe care aveau 
să-l urmeze în aceea seară. Jocul se desfăşura în curtea cea 
mică a închisorii. Era un loc destul de pustiu, unde nu se 
puneau străji decât atunci când prinţul venea acolo să 
joace; dar până şi atunci, ţinând seama de înălţimea 
zidurilor, o asemenea prevedere părea cu totul de prisos. 

Erau trei uşi de deschis până să ieşi în curte şi fiecare 
avea altă cheie. 

Ajungând acolo, Grimaud se duse maşinal de se aşeză în 
deschizătura unui meterez, cu picioarele spânzurate în 
afara zidului. Era limpede că acolo vor agăța scara de 
frânghie. 

Toate acestea, lesne de înţeles pentru domnul de Beaufort, 
erau, trebuie să recunoaştem, de neînțeles pentru La 
Ramee. 

Partida începu. De astă dată, domnul de Beaufort juca 
straşnic, de-ai fi zis că aşează mingile cu mâna. ŞIi-l bătu 
măr pe La Ramee. 

Patru dintre străjile domnului de Beaufort veniseră cu el şi 
acum adunau mingile: jocul odată sfârşit, domnul de 
Beaufort, făcând mare haz de stângăcia lui La Ramee, dărui 
ostaşilor doi ludovici, să bea în sănătatea lui împreună cu 
ceilalţi patru tovarăşi ai lor. 

Ostaşii cerură încuviințarea lui La Ramee, care le-o dădu, 
însă numai pentru mai târziu, seara. Până atunci La Ramee 
avea treburi importante; şi cum avea şi vreo câteva drumuri 
de făcut, dorea ca întemniţatul să nu fie scăpat din ochi. 

Domnul de Beaufort s-ar fi îngrijit el însuşi de toate, numai 
că, mai mult ca sigur, n-ar fi izbutit să rânduiască lucrurile 
în folosul său aşa ca vrednicul La Ramee. 

Într-un târziu bătu de şase; cu toate că se aşezau la masă 
abia la şapte, bucatele erau gata servite. Pe un bufet 
aştepta plăcinta uriaşa împodobită cu blazonul ducelui, 
coaptă tocmai atât cât trebuia, pe cât se putea judeca după 
coaja rumenită ca aurul. 

Restul bucatelor nu era nici ele mai prejos. 


Toată lumea aştepta nerăbdătoare: străjile să se ducă la 
băutură, La Ramee să se aşeze la masă şi domnul de 
Beaufort să evadeze. 

Singur Grimaud era nepăsător. S-ar fi zis că Athos îl 
pregătise anume în vederea acestei mari împrejurări. 

În unele clipe, privindu-l, prinţul de Beaufort se întreba 
dacă nu cumva visează, dacă acest chip ca tăiat în marmură 
se află într-adevăr în slujba sa şi dacă se va însufleţi la 
momentul potrivit. 

La Ramee dădu liber ostaşilor de strajă, sfătuindu-i să bea 
în sănătatea prinţului; după ce aceştia plecară, încuie uşile, 
puse cheile în buzunar şi arătă spre masă, cătând spre prinţ 
cu un aer ce voia să spună: 

— Când va dori monseniorul. 

Prinţul se uită la Grimaud, iar Grimaud se uită la pendulă: 
acele arătau abia şase şi un sfert şi evadarea era stabilita 
pentru ora şapte; prin urmare, mai aveau de aşteptat încă 
trei sferturi de ceas. 

Pentru a mai câştiga un sfert de ceas, prinţul spuse că are 
de citit ceva care îl interesa şi ceru răgaz să termine 
capitolul început. La Ramee se apropie şi i se uită peste 
umăr, să vadă ce carte avea o asemenea înrâurire asupra 
prinţului, încât să-l împiedice să se aşeze la masă atunci 
când bucatele erau servite. 

Erau Comentariile lui Cezar, carte pe care i-o adusese el 
însuşi, împotriva consensului dat de către domnul de 
Chavigny, cu trei zile mai înainte. 

La Ramee îşi făgădui să nu mai încalce regulamentul 
închisorii. 

În aşteptare, destupă sticlele cu vin, apoi se apropie să 
adulmece plăcinta. 

La şase şi jumătate prinţul se ridică, rostind cu un aer 
grav: 

— Hotărât, Cezar era cel mai mare om al antichităţii. 

— Credeţi, monseniore? Făcu La Ramee. 

— Da. 


— Ei bine, zise La Ramee, mie îmi place mai mult Hanibal. 

— Şi de ce, mă rog, jupân La Ram6e? Întrebă ducele. 

— Pentru că n-a lăsat Comentarii, răspunse La Ramee cu 
zâmbetul-i larg. 

Domnul de Beaufort pricepu unde bate şi se aşeză la 
masă, făcându-i semn să ia loc în faţa lui. 

Ofiţerul nu aşteptă să fie poftit a doua oară. 

Nu există mutră mai grăitoare decât aceea a unui 
adevărat mâncăcios, atunci când se aşează la o masă cu 
bucate de soi: drept care, farfuria cu ciorbă primită din 
mâinile lui Grimaud aduse pe chipul lui La Ramee o 
desăvârşită încântare. 

Prinţul îl privi cu un surâs. 

— La naiba, La Ramee! Strigă el. Află că dacă mi s-ar 
spune că există în clipa asta în Franţa un om mai fericit ca 
tine, n-aş crede! 

— Şi-aţi avea dreptate, monseniore, pe legea mea! 
Încuviinţă La Ramee. Eu, unul, mărturisesc că atunci când 
mi-e foame nu cunosc privelişte mai plăcută decât aceea a 
unui praznic de soi. Şi dacă adăugaţi, urmă el, că cel ce face 
onorurile acestui praznic e nepotul lui Henric cel Mare, veţi 
înţelege, monseniore, ca o cinste îndoieşte plăcerea 
bucatelor. 

Prinţul se înclină la rându-i şi un zâmbet abia zărit se ivi 
pe chipul lui Grimaud, care stătea în spatele lui La Ramee. 
— Dragul meu La Ramee, glăsui prinţul, într-adevăr, aici 

nu mai dumneata singur poţi face un compliment. 

— Nu, monseniore zise La Ramee din tot sufletul. Spun 
ceea ce gândesc, credeţi-mă, nu-i nici urmă de compliment 
în cuvintele mele. 

— Atunci, îmi eşti ataşat? Întrebă prinţul. 

— Adică, îşi întregi vorba La Ramee, aş fi neconsolat dacă 
alteţavoastră ar pleca de la Vincennes. 

— Ciudat chip de a-ţi dovedi aflicţiunea. (Prinţul voia să 
spună: afecțiunea.) 


— Dar, monseniore, zise La Ramee, ce-aţi face în afara 
acestor ziduri? Vreo nebunie care v-ar pune râu cu curtea 
şi-n urma căreia aţi ajunge la Bastilia, în loc sa fiţi la 
Vincennes. Domnul de Chavigny nu-i un om plăcut, de 
acord, continuă La Ramee, sorbind cu desfătare un pahar 
cu vin de Madera. Dar domnul de Tremblay e şi mai rău. 

— Adevărat! Încuviinţă prinţul, înveselit de întorsătura pe 
care o lua convorbirea şi uitându-se din când în când la 
pendula ale cărei ace se mişcau cu o încetineală ucigătoare. 

— La ce v-aţi putea aştepta de la fratele unui capucin, 
crescut la şcoala cardinalului Richelieu! Ah, monseniore, 
credeţi-mă, e o mare fericire că regina, care întotdeauna v- 
a dorit binele, după câte am auzit cel puţin, s-a gândit să va 
trimită aici, unde puteţi face o plimbare, juca o partidă de 
mingi, unde aveţi masă bună şi aer curat. 

— Zău, La Ramee, zise prinţul, ascultând ce spui, se pare 
că-s un ingrat că m-am gândit o clipa să ies de-aici, nu? 

— Oh, monseniore, ar fi culmea ingratitudinii! Întări La 
Ramee. Numai că alteţavoastră nu s-a gândit niciodată 
serios la asta. 

— Ba da, se împotrivi prinţul. Şi trebuie să-ţi mărturisesc 
că deşi e poate o nebunie, din când în când tot mă mai bate 
gândul acesta. 

— Şi tot printr-unul dintre cele patruzeci de mijloace de 
evadare ale dumneavoastră, monseniore? 

— Eh, desigur, făcu prinţul. 

— Monseniore, zise La Rame, de vreme ce suntem la 
mărturisiri, dezvăluiţi-mi şi mie unul dintre aceste patruzeci 
de mijloace născocite de alteţavoastră. 

— Bucuros, se învoi domnul de Beaufort. Grimaud, dă-mi 
plăcinta. 

— Ascult, spuse La Ramee, răsturnându-se pe speteaza 
scaunului, ridicând paharul şi închizând un ochi ca să se 
uite la soarele ce-şi răsfrângea razele în vinul rubiniu. 

Prinţul aruncă o privire asupra pendulei. Mai erau zece 
minute şi bătea de şapte. 


Grimaud puse plăcinta pe masă în faţa prinţului, care luă 
cuțitul de argint pentru a-i desface capacul; dar La Ramee, 
care se temea să nu strice cumva o asemenea frumuseţe de 
plăcintă, întinse domnului de Beaufort cuțitul său a cărui 
lamă era de oţel. 

— Mulţumesc, La Ramee, zise prinţul, luând cuțitul. 

— Ei bine, monseniore, întrebă ofiţerul, care-i acel faimos 
mijloc de evadare? 

— Să ţi-l spun pe cel pe care mă bizuiam mai mult şi pe 
care mă hotărâsem să-l folosesc întâi? 

— Da, pe acela, rosti La Ramee. 

— Ei bine! Făcu prinţul, rupând o fărâmă de coajă cu o 
mână, iar cu cealaltă, în care ţinea cuțitul, descriind un cerc 
pe deasupra plăcintei. În primul rând nădăjduiam să am 
drept paznic un băiat cumsecade ca dumneata, domnule La 
Ramee. 

— Bun! Zise La Ramee. Îl aveţi, monseniore. Mai departe. 

— Şi mă felicit pentru asta. 

La Ramee se înclină. 

— Îmi spuneam, continuă prinţul, că, dacă am lângă mine 
un băiat cumsecade ca La Ramee, voi încerca să-i 
recomand, printr-un prieten al meu, pe care el să nu-l 
cunoască, un om credincios mie, cu care să mă înţeleg spre 
a-mi pregăti fuga. 

— Haide-haide! Mormăi La Ramee. Planul nu-i rău. 

— Nu-i aşa? Reluă prinţul. De pildă, servitorul unui 
gentilom de ispravă, el însuşi duşman al lui Mazarin, cum 
trebuie să fie orice gentilom. 

— Tăcere, monseniore, se rugă La Ramee. Să nu vorbim 
de politică. 

— După ce voi avea pe acest om lângă mine, urmă prinţul, 
oricât de puţin îndemânatic ar fi şi oricât de puţin s-ar 
pricepe să câştige încrederea paznicului meu, acesta se va 
bizui pe el şi atunci aş primi veşti dinafară. 

— Oh, da! Tărăgănă La Ramee. Cum adică, veşti din afară? 


— Ei, nimic mai lesne, spuse domnul de Beaufort. Făcând o 
partidă de mingi, bunăoară. 

— O partidă de mingi? Întrebă La Ramee, ciulind urechile 
şi ascultând cu cea mai mare atenţie povestirea ducelui. 

— Întocmai. Uite, eu trimit o minge în şanţ, un om e acolo 
şi o ia. Mingea conţine o scrisoare; în loc să-mi arunce 
înapoi aceeaşi minge, aşa cum îi strig de pe culmea 
zidurilor, el îmi aruncă alta. Această minge conţine şi ea o 
scrisoare. Astfel se cheamă că am stat de vorbă, fără ca 
nimeni să bănuiască ceva. 

— Drace! Mormăi La Ramee, scărpinându-se după ureche. 
Bine faceţi că-mi spuneţi treaba asta, monseniore; de acum 
înainte am să-i am sub ochi pe cei care aruncă mingile. 

Prinţul zâmbi. 

— Oricum, continuă La Ramee, toată povestea asta nu-i, la 
urma urmei, decât un mijloc de corespondenţă. 

— Mie mi se pare destul de mult. 

— Asta nu-i de ajuns. 

— lartă-mă. De pildă, spun prietenilor mei: „Aşteptaţi-mă 
în cutare zi, la cutare ceas de partea cealaltă a şanţului, cu 
doi cai gata de drum". 

— Ei bine, şi-apoi? Întrebă La Ramee, cu oarecare 
nelinişte. Doar caii ăştia n-au aripi, ca să urce sus pe ziduri 
şi să vină aici să vă caute. 

— Eh, Doamne! Exclamă prinţul cu nepăsare. Nu-i vorba 
să aibă caii aripi, ca să urce sus pe ziduri, ci sa am eu un 
mijloc să cobor. 

— Care? 

— O scară de frânghie. 

— Numai că, i-o întoarse La Ramee, încercând să râdă, o 
scară de frânghie n-o poţi trimite, ca o scrisoare, într-o 
minge. 

— Nu, o poţi trimite în altceva. 

— În altceva? În altceva? Şi în ce anume? 

— Într-o plăcintă, de pildă. 

— Într-o plăcintă? Îngăimă La Ramee. 


— Da. Presupune un lucru, reluă prinţul. Presupune, 
bunăoară, că bucătarul meu, Noirmond, ar fi cumpărat 
prăvălia lui jupân Marteau. 

— Ei bine? Bâigui La Ramee tremurând de-a binelea. 

— Ei bine, La Ramee, care-i un mâncăcios, vede plăcintele 
noului negustor, le găseşte mult mai arătoase decât ale 
celui dinainte şi vine să mă îmbie să gust şi eu din ele. Eu 
mă învoiesc, cu condiţia ca La Rame să mănânce plăcinta 
împreună cu mine. Pentru a se simţi mai în largul său, La 
Ramee dă liber străjilor, păstrând doar pe Grimaud, ca să 
ne servească la masă. Grimaud e omul trimis mie de un 
prieten, slujitorul cu care mă sfătuiesc, gata oricând să mă 
urmeze. Clipa fugii mele a fost hotărâtă pentru ora şapte. Ei 
bine, la şapte fără câteva minute. 

— La şapte fără câteva minute? Repetă La Ramee, a cărui 
frunte se brobonise toată de sudoare. 

— La şapte fără câteva minute, continuă prinţul trecând 
de la vorbe la fapte, desprind crusta plăcintei. Găsesc în ea 
două pumnale, o scară de frânghie şi un căluş. Un pumnal 
în pieptul lui La Ramee şi-i spun: „Prietene, sunt dezolat, 
dar dacă faci vreo mişcare, ori scoţi vreun strigăt, eşti 
mort!" 

Precum am spus, rostind aceste cuvinte din urmă, prinţul 
trecuse de la vorbe la fapte. Se afla în picioare lângă La 
Ramee, şi îi apăsă vârful unui pumnal în piept, într-un chip 
care nu îngăduia acestuia să-i mai pună la îndoială 
hotărârea. 

În acest timp, Grimaud, mereu la fel de tăcut, scotea la 
iveală din plăcintă cel de al doilea pumnal, scara de 
frânghie şi para-căluşul. 

La Ramee urmărea cu privirea fiecare lucru în parte, 
cuprins de o groază crescândă. 

— Oh, monseniore! Gemu el, uitându-se la domnul de 
Beaufort cu un aer uluit, care ar fi stârnit râsul acestuia 
într-o altă împrejurare. Doar n-o să aveţi inima să mă 
ucideţi! 


— Nu, dacă nu te împotriveşti fugii mele! 

— Bine, monseniore, dar dacă vă las să fugiţi, sunt pierdut. 

— Am să-ţi înapoiez banii pe care i-ai plătit ca să 
dobândeşti slujba asta. 

— Şi sunteţi hotărât să părăsiţi închisoarea? 

— La naiba! Desigur! 

— Şi orice v-aş spune, nu va putea să vă schimbe 
hotărârea? 

— Astă-seară vreau să fiu liber. 

— Şi dacă mă apăr, dacă strig, dacă cer ajutor? 

— Te ucid, pe cinstea mea de gentilom. 

În clipa aceea răsună bătaia pendulei. 

— Şapte! Rosti Grimaud, care până atunci nici nu 
deschisese gura. 

— Şapte! Spuse domnul de Beaufort. Vezi, am întârziat. 

La Ramee făcu o mişcare ca pentru a fi cu conştiinţa 
împăcată. Prinţul încruntă din sprâncene şi ofiţerul simţi 
vârful pumnalului, care, după ce străpunse haina şi cămaşa, 
stătea gata să-i străpungă pieptul. 

— Fie, monseniore, îngăimă el, ajunge! Nu mai fac o 
mişcare. 

— Să ne grăbim, zise prinţul. 

— Monseniore, o ultimă rugăminte. 

— Care? Vorbeşte mai repede. 

— Legaţi-mă cobză, monseniore. 

— Şi pentru ce asta? 

— Ca să nu se creadă că v-am fost complice. 

— Mâinile! Spuse Grimaud. 

— Nu aşa în faţă, la spate, la spate! 

— Cu ce să le leg? Întrebă domnul de Beaufort. 

— Cu centura dumneavoastră, monseniore, îl povăţui La 
Ramee. 

Prinţul îşi desfăcu centura şi i-o întinse lui Grimaud, care 
legă mâinile ofițerului în aşa fel, încât şi el rămase 
mulţumit. 

— Picioarele! Spuse Grimaud. 


La Ramee întinse picioarele, iar Grimaud rupse un ştergar 
fâşii, legându-i ţeapăn picioarele. 

— Acum spada, se tângui La Ramee. Legaţi-mi bine 
mânerul spadei. 

Prinţul îşi smulse un şnur de la pantaloni şi-i îndeplini 
dorinţa. 

— Acum, scânci bietul La Ramee, vreau căluşul. Altfel, au 
să mă învinuiască toţi că n-am strigat. Vârâţi-l cât mai 
adânc, monseniore, cât mai adânc. 

Grimaud tocmai se pregătea să-i facă pe voie, când ofiţerul 
dădu semn printr-o mişcare că vrea să spună ceva. 

— Vorbeşte, zise prinţul. 

— Acum, monseniore, rosti La Ramee, dacă se abate vreo 
nenorocire asupra mea din pricina dumneavoastră, nu 
uitaţi că am nevastă şi patru copii. 

— Fii liniştit! Pune-i căluşul, Grimaud! 

Cât ai clipi, La Ramee zăcea cu căluşul în gură întins la 
pământ; răsturnară câteva scaune, în semn că s-a dat o 
luptă. Grimaud scotoci prin buzunarele ofițerului şi-i luă 
toate cheile, deschise uşa odăii unde se aflau, când se văzu 
afară răsuci cheia de două ori în broască, apoi apucară 
amândoi pe coridorul ce ducea în curtea cea mică. Cele trei 
uşi din cale fura deschise şi încuiate rând pe rând, cu o 
repeziciune care făcea cinste îndemânării lui Grimaud. În 
cele din urmă, trecură de locul unde jucau de obicei 
mingea. Era cu desăvârşire pustiu. Nu se vedea nici o 
santinelă şi nimeni pe la ferestre. 

Prinţul se duse într-un suflet spre metereze şi zări de 
cealaltă parte a şanţului trei călăreţi purtând de frâu încă 
doi cai. Schimbă un semn cu ei şi se încredinţă că pentru el 
se aflau acolo. 

În acest timp, Grimaud lega coarda pe care aveau să 
coboare. Nu era o scară de frânghie, ci un ghem de mătase, 
cu un baston ce trebuia petrecut printre picioare şi al cărui 
fir se depăna singur de greutatea celui ce venea călare pe 
baston. 


— Haide! Spuse prinţul. 

— Eu întâi, monseniore? Întrebă Grimaud. 

— Fără îndoială, răspunse domnul de Beaufort. Pe mine, 
dacă mă prind, nu mă aşteaptă decât închisoarea. Dar pe 
tine te spânzură. 

— Asta aşa e, încuviinţă Grimaud. 

Şi aşezându-se îndată călare pe baston, începu 
primejdioasa coborâre; ducele îl urmări din ochi cu o 
groază nestăpânită: Grimaud mai avea de coborât cam un 
sfert din înălţimea zidului, când coarda se rupse pe 
neaşteptate şi Grimaud se rostogoli ca un pietroi în şanţ. 

Prințului îi scăpă un strigăt, dar Grimaud nu scoase nici 
cel mai mic geamâăt; şi totuşi trebuie că se rănise rău, 
fiindcă rămase întins la pământ. 

Unul dintre oamenii care aşteptau se lăsă iute să lunece în 
şanţ, petrecu o frânghie pe după braţele lui Grimaud, şi 
ceilalţi doi, rămaşi sus, începură să-l tragă spre ei. 

— Coborâţi, monseniore! Glăsui omul aflat în şanţ. Nu-s 
decât vreo cincisprezece picioare până la pământ şi iarba e 
destul de moale. 

Prinţul nu mai stătu pe gânduri. Pentru el totul era mai 
greu, fiindcă nu se mai putea sprijini în baston; trebuia să 
coboare în mâini şi asta de la cincizeci de picioare înălţime. 
Dar aşa cum am spus, prinţul era îndemânatic, puternic şi 
nu-şi pierdea niciodată cumpătul. În mai puţin de cinci 
minute ajunsese la capătul corzii de mătase: până la 
pământ, întocmai cum spusese gentilomul acela, nu erau 
mai mult de cincisprezece picioare. Dădu drumul corzii din 
mână şi căzu în picioare fără să-şi facă vreun rău. 

Se căţără numaidecât pe povârnişul şanţului, în buza 
căruia îl găsi pe Rochefort. Pe ceilalţi doi gentilomi nu-i 
cunoştea. Grimaud, fără cunoştinţă, era legat de spinarea 
unui cal. 

— Domnilor, rosti prinţul, vă voi mulţumi mai târziu. Acum 
nu avem o clipă de pierdut. Aşadar, la drum, la drum! Cine 
mă iubeşte, să mă urmeze! 


Şi aruncându-se în şa, porni înainte în goana mare, 
trăgând aerul lacom în piept şi strigând luminat de o 
bucurie cu neputinţă de înfăţişat în cuvinte: 

— Liber! Liber! Liber! 

XXVI. 

D'ARTAGNAN SOSEŞTE LA TIMP 

D'Artagnan primi la Blois banii pe care Mazarin, în dorinţa 
de a-l revedea lângă el, se hotărâse să-i dea pentru 
viitoarele sale servicii. 

De la Blois la Paris erau patru zile de drum pentru un 
călăreț obişnuit. D'Artagnan sosi a treia zi, către ceasurile 
patru după-amiaza, la poarta Saint-Denis. Odinioară nu i-ar 
fi trebuit decât două zile. Am văzut că Athos, care plecase 
cu trei ore în urma lui, ajunsese aici cu douăzeci şi patru de 
ceasuri mai devreme. 

Planchet pierduse deprinderea să gonească pe cal zi şi 
noapte, şi d'Artagnan găsi cu cale să-l mustre pentru 
moliciunea lui. 

— Ei, domnule, patruzeci de leghe în trei zile nu-i puţin 
pentru un negustor de dulciuri! 

— Oare ai devenit într-adevăr negustor, Planchet? Şi 
socoteşti cumva că acum, când ne-am regăsit, ai să 
lâncezeşti mai departe în dugheana ta? 

— Hei! Urmă Planchet. Numai dumneavoastră sunteţi 
făcut pentru o viaţă ca asta, fără de tihnă. Uite, bunăoară, 
domnul Athos! Cine ar spune că-i vajnicul căutător de 
aventuri pe care l-am cunoscut noi odinioară? Acum 
trăieşte la moşia lui la ţară, ca un adevărat gentilom. Zău, 
nu-i nimic mai de râvnit pe lumea asta decât o viaţă liniştită. 

— Prefăcutule! I-o reteză d'Artagnan. Se vede cât de colo 
că te apropii de Paris, unde ştii că te aşteaptă un laţ şi o 
spânzurătoare. 

Şi tocmai când ajunseră aici cu sporovăiala lor, cei doi 
călători sosiră la barieră. Planchet îşi trase pălăria pe ochi, 
gândind că are să treacă pe străzi unde era binecunoscut, 
în vreme ce d'Artagnan îşi răsuci mustaţa, amintindu-şi de 


Porthos, care trebuia să-l aştepte în strada Tiquetonne. 
Cugetă de asemenea în sinea lui în ce chip să-l facă să dea 
uitării moşia de la Bracieux şi bucatele homerice de la 
Pierrefonds. 

Dând colţul străzii Montmartre, îl zări pe Porthos la o 
fereastră a hanului „La Căpriţa", îmbrăcat într-o minunată 
tunică albastră, brodată toată cu argint; căsca să-şi rupă 
fălcile, încât trecătorii se uitau cu un fel de admiraţie 
respectuoasă la acest gentilom atât de chipeş şi de bogat, 
pe care bogăţia şi măreţia păreau că-l plictisesc de moarte. 
De altminteri, abia dăduseră ei colţul străzii, ca Porthos îi şi 
recunoscu. 

— Ei, d'Artagnan! Strigă el. Slavă Domnului că te văd. 
Chiar tu eşti! 

— Ei, bun găsit, scumpe prietene! Răspunse d'Artagnan. 

Un pâlc de gură-cască se strânse numaidecât în jurul 
cailor pe care slujitorii de la han îi şi ţineau de căpăstru, ca 
şi în jurul călăreţilor, care vorbeau, cu capul răsturnat pe 
spate. Dar sprânceana încruntată a lui d'Artagnan, ca şi 
două-trei gesturi amenințătoare ale lui Planchet, înţelese 
iute de cei din jur, risipiră ca prin farmec îmbulzeala ce 
sporea văzând cu ochii, mai ales că nimeni nu ştia ce caută 
acolo. 

Porthos şi coborâse în uşa hanului. 

— Ah, scumpe prietene, vorbi el, grozav de rău mai stau 
caii mei aici, la han. 

— Zău?! Se miră d'Artagnan. Sunt tare mâhnit pentru 
aceste nobile animale. 

— Şi eu la fel. Nu prea mă simţeam în apele mele, 
mărturisi Porthos. Şi dacă nu era hangiţa, adăugă el, 
legănându-se pe picioare cu aeru-i mulţumit de sine, o 
femeie destul de plăcută şi care ştie de glumă, apoi îmi 
căutam culcuş în altă parte. 

Frumoasa Magdalena, care în acest timp se apropiase şi 
ea, auzind cuvintele lui Porthos, se dădu un pas înapoi şi se 
îngălbeni la faţă ca o moartă, încredinţată că se va repeta 


scena petrecută cu elveţianul; dar, spre marea ei uimire, 
d'Artagnan nici nu clipi şi, în loc să se supere, spuse râzând 
spre Porthos: 

— Da, înţeleg, scumpe prietene, aerul străzii Tiquetonne 
nu se poate asemui cu cel din valea Pierrefonds. Dar fii 
liniştit, mă îngrijesc eu să respiri un aer mai curat. 

— Şi pe când asta? 

— Cât de curând, nădăjduiesc, pe cinstea mea! 

— Ah, cu atât mai bine! 

La strigătul plin de bucurie al lui Porthos se auzi un 
geamăt înăbuşit, care pornea din colţul unei uşi. 
D'Artagnan, care tocmai descălecase, văzu proiectându-se 
pe perete pântecul uriaş al lui Mousqueton, a cărui gură 
îndurerată slobozea văicăreli nedesluşite. 

— Şi tu la fel, bietul meu domn Mouston, nu prea eşti în 
apele tale în hanul ăsta păcătos, nu-i aşa? Vorbi d'Artagnan 
pe un ton zeflemitor, care aducea tot atât de bine a 
compătimire şi a bătaie de joc. 

— Bucatele de aici i se par ca vai de lume, îl dădu Porthos 
în vileag. 

— Bine, zise d'Artagnan atunci de ce n-o face el pe 
bucătarul, ca la Chantilly? 

— Vai, domnule, nu-i ca acolo, aici nu-s heleşteiele 
prinţului, ca să prinzi crapii ăia frumoşi, nici pădurile 
alteţei-sale ca să înhaţi cele mai straşnice potârnichi. Cât 
despre pivniţă, am cercetat-o amănunţit, şi zău, nu-i mare 
scofală de ea. 

— Domnule Mouston, spuse d'Artagnan, te-aş plânge din 
toată inima, crede-mă, dacă n-aş avea altceva mai grabnic 
de făcut în clipa asta. 

Şi, luându-l deoparte pe Porthos, continuă: 

— Dragul meu du Vallon, te văd bine îmbrăcat şi se 
nimereşte de minune, fiindcă mergem la cardinal: 

— Ei, aşi! Zău?! Se holbă Porthos, uimit. 

— Întocmai, prietene. 

— Mă prezinţi cardinalului? 


— Asta te sperie? 

— Nu, dar mă emoţionează. 

— Oh, fii liniştit! Nu ai de-a face cu celălalt cardinal, ăsta 
n-o să te strivească cu măreţia lui. 

— Totuna e, înţelegi, d'Artagnan, curtea! 

— Eh, prietene, nu mai există aşa ceva. 

— Regina! 

— Era să spun: nu mai există regină. Regina? N-ai grijă, n- 
o să dăm ochii cu ea. 

— Şi zici că mergem la Palatul Regal? 

— Numaidecât. Ca să nu zăbovesc, aş împrumuta unul din 
caii tăi. 

— Pofteşte: poţi să-i iei pe tuspatru. 

— O, n-am nevoie decât de unul. 

— Luăm şi valeţii cu noi? 

— Da, ia-l pe Mousqueton, n-o să prindă rău. Cât despre 
Planchet, are el motivele lui să nu calce pe la curte. 

— De ce? 

— Hm, nu se are bine cu Eminenţa-Sa. 

— Mouston, zise Porthos, pune şaua pe Vulcan şi Bayard. 

— Eu să-l iau pe Rustaud, domnule? 

— Nu, ia un cal falnic, pe Phebus ori pe Superbul, mergem 
într-o vizită de ceremonie. 

— Oh! Răsuflă uşurat Mousqueton. Va să zică nu-i vorba 
decât de o vizită. 

— Ei, Doamne, Mouston, nimic altceva. Numai că, pentru 
orice împrejurare, pune pistoalele în coburi; pe ale mele le 
găseşti gata încărcate la şaua mea. 

Mouston scoase un suspin: nu prea înţelegea aceste vizite 
de ceremonie la care te duci înarmat până-n dinţi. 

— Într-adevăr, zise Porthos, uitându-se binevoitor cum se 
depărta vechiul său slujitor. Tu ai dreptate, d'Artagnan: 
Mouston va fi de ajuns, e tare arătos. 

D'Artagnan zâmbi. 

— Tu nu-ţi schimbi hainele? Întrebă Porthos. 

— Nu, rămân aşa. 


— Dar eşti plin de praf şi de sudoare, cizmele ţi-s pline de 
noroi. 

— Neorânduiala ţinutei mele va dovedi graba cu care m- 
am înfăţişat la ordinele cardinalului. 

În clipa aceea, Mouston se întoarse cu cei trei cai gata de 
drum. D'Artagnan sări în şa, ca şi cum s-ar fi odihnit opt zile 
în şir. 

— Ei, strigă el lui Planchet, adu-mi spada cea lungă. 

— Eu am spada mea anume pentru curte, spuse Porthos, 
arătând o spadă scurtă de paradă, cu mânerul aurit. 

— la-ţi spada cea mare, prietene. 

— De ce? 

— Nu ştiu, dar ascultă-mă, zău. 

— Spada cea mare, Mouston! Ceru Porthos. 

— Păi asta-i adevărată pregătire de război, domnule, zise 
valetul. Plecăm cumva la luptă? Atunci spuneţi-mi, o să iau 
măsurile de prevedere cuvenite. 

— Pentru unii ca noi, tu ştii, Mouston, că măsurile de 
prevedere sunt întotdeauna binevenite, vorbi d'Artagnan. 
Ori nu prea ai ţinere de minte, ori ai uitat că nu stă în 
obiceiul nostru să ne petrecem nopţile pe la baluri sau 
cântând serenade. 

— Vai, aşa e! Recunoscu Mouston, înarmându-se până în 
dinţi. Uitasem. 

Porniră într-un trap destul de iute şi ajunseră la Palatul 
Cardinalului pe la orele şapte şi un sfert. Străzile erau pline 
de lume, ca în ziua de Rusalii, şi mulţimea se uita cu mirare 
la cei doi călăreţi, dintre care unul gătit ca scos din cutie, 
iar celălalt atât de colbuit, de-ai fi zis că vine drept de pe 
câmpul de luptă. 

Mousqueton atrăgea şi el privirile forfotei de gură-cască 
şi, cum povestea lui Don Quijote îşi câştigase pe atunci 
mare faimă, unii ziceau că e Sancho, care, după ce şi-a 
pierdut stăpânul, a găsit doi în loc. 

Păşind în anticameră, d'Artagnan se văzu între cunoscuţi: 
muşchetarii din compania lui tocmai făceau de gardă. 


Trimise după uşier şi-i arătă scrisoarea cardinalului, care îi 
cerea să se înapoieze fără întârziere. Uşierul se înclină şi 
intră îndată la Eminenţa-Sa. 

D'Artagnan se întoarse spre Porthos, care, după cum i se 
păru, era stăpânit de un tremur uşor. Zâmbi şi, aplecându- 
se spre el, îi şopti la ureche: 

— Curaj, viteazul meu prieten! Nu te pierde cu firea. 
Crede-mă, ochii vulturului s-au închis, n-avem de-a face 
decât cu un uliu oarecare. Ţine-te drept, ca atunci, la 
fortăreaţa Saint-Gervaise, şi nu-l saluta prea adânc pe 
italianul ăsta, fiindcă o să-şi facă o proastă părere despre 
tine. 

— Bine, bine, mormăi Porthos. 

Uşierul reapăru. 

— Intraţi, domnilor, spuse el, Eminenţa-Sa vă aşteaptă. 

Într-adevăr, Mazarin se afla la masa de lucru, preocupat să 
taie cât mai multe nume cu putinţă de pe o listă de pensii şi 
lefuri. Îi văzu cu coada ochiului pe d'Artagnan şi pe Porthos 
trecând pragul încăperii şi, deşi privirea i se aprinsese de 
bucurie la vestirea uşierului, acum nu părea câtuşi de puţin 
tulburat. 

— Ah, dumneata eşti, domnule locotenent! Zise el. Te-ai 
grăbit, şi asta mă mulţumeşte. Fii binevenit! 

— Vă mulţumesc, monseniore. lată-mă la ordinele 
Eminenţei-Voastre, ca şi domnul du Vallon, unul dintre 
vechii mei prieteni, care îşi ascundea obârşia nobilă sub 
numele de Porthos. 

Porthos îl salută pe cardinal. 

— Un cavaler falnic, zise Mazarin. 

Porthos întoarse capul la dreapta, apoi la stânga, 
îndreptându-şi umerii plin de demnitate. 

— Cea mai de frunte spadă a regatului, monseniore, rosti 
d'Artagnan. Mulţi ştiu asta, dar n-o spun, căci nu maipot să 
o spună. 

Porthos înclină uşor din cap spre d'Artagnan. 


Lui Mazarin îi plăceau soldaţii chipeşi, la fel cum aveau să-i 
placă mai târziu lui Frederic al Prusiei. Începu să admire 
mâinile pline de neastâmpăr, umerii largi şi ochii 
străpungători ai lui Porthos. I se părea că are în faţa lui, în 
carne şi oase, salvarea ministerului său şi a regatului. Dar 
asta îi aminti că vechiul grup al muşchetarilor era alcătuit 
din patru oameni. 

— Şi ceilalţi doi prieteni? Întrebă Mazarin. 

Porthos deschise gura, crezând că e clipa să spună şi el 
ceva. D'Artagnan îi făcu însă semn cu ochiul. 

— Ceilalţi prieteni ai noştri n-au putut să ne 
întovărăşească deocamdată, ne vom întâlni ceva mai târziu. 

Mazarin tuşi uşor. 

— Şi domnul, aflându-se mai liber decât dânşii, ar fi 
bucuros să se întoarcă în oştire? Se interesă Mazarin. 

— Da, monseniore, şi asta numai din devotament, fiindcă 
domnul de Bracieux e bogat. 

— Bogat?! Zise Mazarin, căruia acest cuvânt avea 
privilegiul să-i insufle întotdeauna un mare respect. 

— Cincizeci de mii livre venit pe an, rosti Porthos. 

Erau cele dintâi cuvinte pe care le spunea. 

— Numai din devotament, continuă Mazarin, cu surâsul lui 
fin. Va să zică numai şi numai din devotament? 

— Monseniorul oare nu se încrede prea mult în acest 
cuvânt? Întrebă d'Artagnan. 

— Dar dumneata, domnule? Vorbi Mazarin, sprijinindu-şi 
coatele de birou şi bărbia în palme. 

— Eu, zise d'Artagnan, cred în devotament ca într-un 
nume de botez, bunăoară, care trebuie în chip firesc să fie 
urmat de numele unei moşii. Natura te poate face mai mult 
ori mai puţin devotat, desigur, dar la capătul unui 
devotament se cuvine întotdeauna să existe o răsplată. 

— Prietenul dumitale, de pildă, ce-ar dori să dobândească 
la capătul devotamentului său? 

— Ei bine, monseniore, prietenul meu stăpâneşte trei 
minunate moşii: moşia Vallon la Corbeil, moşia Bracieux în 


Soissonnais şi moşia Pierrefonds în Valois; or, monseniore, 
prietenul meu ar dori ca una dintre aceste trei moşii să 
dobândească rangul baroniei pentru stăpânul ei. 

— Numai atât?! Se miră Mazarin, cu ochii scânteind de 
bucurie când auzi că poate să răsplătească devotamentul 
lui Porthos fără să-şi desfacă băierile pungii. Numai atât? 
Lucrurile s-ar putea aranja. 

— Voi fi baron! Exclamă Porthos, făcând un pas înainte. 

— 'Ţi-am spus doar, interveni d'Artagnan, apucându-l de 
braţ. Monseniorul ţi-o repetă la rândul său. 

— Şi dumneata, domnule d'Artagnan ce ai dori? 

— Monseniore, rosti d'Artagnan, la anul, în septembrie, se 
vor împlini douăzeci de ani de când cardinalul Richelieu m-a 
făcut locotenent. 

— Da, şi ai dori să obţii de la cardinalul Mazarin gradul de 
căpitan. 

D'Artagnan se înclină. 

— Ei bine, nimic din toate acestea nu e cu neputinţă. O să 
vedem, domnilor, o să vedem. Acum, domnule du Vallon, 
spune-mi unde ai vrea să slujeşti: în oraş? Undeva la ţară? 

Porthos deschise gura să răspundă. 

— Monseniore, zise d'Artagnan, domnul du Vallon e la fel 
ca mine: îi place să ducă la bun sfârşit misiuni cu totul ieşite 
din comun, adică din acelea socotite nebuneşti şi cu 
neputinţă de înfăptuit. 

O atare lăudăroşenie tipic gasconă nu-i displăcu lui 
Mazarin, care deveni visător. 

— Totuşi, vă mărturisesc, domnilor, v-am chemat spre a vă 
încredința o slujbă sedentară. Am oarecari nelinişti. Ei, dar 
ce-i asta? Zise Mazarin. 

Într-adevăr, în anticameră se auzi mare zarvă şi aproape 
în aceeaşi clipă uşa se deschise şi un om plin de praf năvăli 
în cabinet, strigând: 

— Domnul cardinal, unde este domnul cardinal? 

Mazarin se temu că va fi asasinat şi se trase înapoi, 
împingându-şi jilţul. D'Artagnan şi Porthos, dintr-o mişcare, 


se aşezară între noul venit şi cardinal. 

— Ei domnule, spuse Mazarin, ce e de dai buzna aşa? 

— Monseniore, glăsui ofiţerul căruia i se adresă această 
mustrare. Aş dori să vă vorbesc neîntârziat şi între patru 
ochi. Sunt de Poins, ofiţer de gardă, în post la închisoarea 
Vincennes. 

Ofiţerul era atât de palid şi atât de buimăcit, încât 
Mazarin, încredinţat că i se aduce o ştire de mare 
însemnătate, făcu semn lui d'Artagnan şi lui Porthos să-l 
lase să se apropie. 

D'Artagnan şi Porthos se retraseră într-un colţ al 
cabinetului. 

— Spune, domnule, spune repede! Îl zori Mazarin. Ce e? 

— Monseniore, zise trimisul, domnul Beaufort a evadat de 
la Vincennes. 

Mazarin scoase un strigăt şi deveni la rându-i mai palid 
decât aducătorul acestei veşti: căzu pe spătarul jilţului, 
aproape fără cunoştinţă. 

— Evadat! Îngână el. Domnul Beaufort a evadat? 

— Monseniore, l-am văzut fugind de sus, de pe terasă. 

— Şi n-ai tras asupra lui? 

— leşise din bătaia glonţului. 

— Dar domnul de Chavigny ce făcea? 

— Lipsea de la Vincennes. 

— Dar La Rame? 

— A fost găsit legat cobză în camera întemniţatului, cu un 
căluş în gură şi cu un pumnal lângă el. 

— Dar ajutorul lui? 

— Era complicele ducelui şi a fugit împreună cu el. 

Mazarin nu-şi putu stăpâni un geamăt. 

— Monseniore, vorbi d'Artagnan, făcând un pas înainte. 

— Ce e? Îngână Mazarin. 

— Mi se pare că EminenţaVoastră pierde un timp preţios. 

— Cum asta? 

— Dacă EminenţaVoastră ar porunci să se pornească în 
urmărirea fugarului, s-ar putea să mai fie prins. Franţa e 


mare şi cea mai apropiată frontieră se află la şaizeci de 
leghe de aici. 

— Şi cine să pornească în urmărirea lui? Strigă Mazarin. 

— Eu, la naiba! 

— Şi l-ai aresta? 

— De ce nu? 

— L-ai aresta pe domnul de Beaufort, înarmat şi gata de 
luptă? 

— Dacă monseniorul mi-ar porunci să-l arestez pe diavol, l- 
aş înşfăca de coarne şi l-aş aduce aici. 

— Eu la fel, întări Porthos. 

— Dumneata la fel?! Făcu Mazarin, uitându-se cu mirare la 
aceşti doi oameni. Dar domnul de Beaufort nu se va da 
prins fără o luptă înverşunată. 

— Ei bine, zise d'Artagnan, ai cărui ochi se aprinseră. La 
luptă! E cam multişor de când nu ne-am mai bătut, nu-i aşa, 
Porthos? 

— La luptă! Strigă Porthos. 

— Şi credeţi că o să-l prindeţi? 

— Da, dacă avem cai mai buni decât ai lui. 

— Atunci, luaţi pe cine găsiţi aici dintre ostaşii de gardă şi 
porniţi. 

— Daţi poruncă, monseniore. 

— Ba şi semnez, rosti Mazarin, luând o hârtie şi aşternând 
câteva rânduri pe ea. 

— Adăugaţi, monseniore, că putem lua orice cai vom 
întâlni în cale. 

— Da, da, încuviinţă Mazarin. Ordinul regelui! Luaţi hârtia 
asta şi porniţi! 

— Prea bine, monseniore. 

— Domnule du Vallon, continuă Mazarin. Baronia dumitale 
goneşte pe calul domnului de Beaufort: nu-i vorba decât să- 
l ajungi din urmă. Cât despre dumneata, scumpe domnule 
d'Artagnan, nu-ţi făgăduiesc nimic, dar dacă mi-l aduci aici, 
viu sau mort, poţi să-mi ceri orice doreşti. 


— Pe cai, Porthos! Spuse d'Artagnan, apucându-şi 
prietenul de braţ. 

— Iată-mă! Rosti Porthos, cu minunatul său sânge rece. 

Şi se năpustiră în goană pe scara cea mare, luând cu ei 
ostaşii ce le ieşeau în cale, cu strigătul: „Pe cai! Pe cai!" 

Vreo zece oameni se adunară lângă ei. 

D'Artagnan şi Porthos săriră în şa, unul pe Vulcan, celălalt 
pe Bayard; Mousgueton se aruncă pe Phebus. 

— După mine! Strigă d'Artagnan. 

— La drum! Strigă Porthos. 

Şi înfipseră pintenii în pântecele nobililor fugari care 
porniră ca o vijelie pe strada Saint-Honore. 

— Ei bine, domnule baron, ţi-am făgăduit să-ţi dau putinţa 
să te mişti niţel şi uite că mă ţin de cuvânt! 

— Întocmai, căpitane! Răspunse Porthos. 

Întoarseră capul. Mousqueton, mai năduşit decât calul, îi 
urma la distanţa cuvenită. După el veneau cei zece ostaşi. 

Cetăţenii îi priveau uimiţi din pragul caselor, în vreme ce 
câinii speriaţi îi petreceau cu lătrături. 

În dreptul cimitirului Sfântul Ioan, d'Artagnan trânti un 
trecător la pământ; dar era ceva mult prea neînsemnat ca 
să oprească în loc nişte oameni atât de grăbiţi: grupul 
călăreţilor îşi urmă calea ca şi cum caii ar fi avut aripi. 

Vai! Nu există lucruri neînsemnate pe lume şi vom vedea 
că întâmplarea asta era cât pe ce să piardă monarhia! 
XXVII. 

DRUMUL CEL MARE. 

Goniră astfel în lungul mahalalei Saint-Antoine şi al 
drumului spre Vincennes; curând se aflară în afara oraşului, 
curând în pădure, curând văzură satul. 

Caii, care parcă se însufleţeau cu fiece clipă, începură să 
scoată foc pe nări. D'Artagnan, cu pintenii înfipţi în coastele 
fugarului, gonea la câţiva paşi înaintea lui Porthos. 
Mousqueton îi urma îndeaproape. Ostaşii se ţineau după ei, 
potrivit cu iuţeala cailor. 


De pe culmea unei coline, d'Artagnan zări un pâlc de 
oameni strânşi de cealaltă parte a şanţului, în locul unde 
turnul privea spre Saint-Maur. Pricepu numaidecât că pe 
acolo a fugit întemniţatul şi că numai acolo ar putea să 
capete lămuriri. În cinci minute era sosit la ţintă. Ostaşii ce-l 
însoțeau îl ajunseră din urmă rând pe rând. 

Toţi cei strânşi acolo se arătau tare preocupaţi; se uitau la 
funia ce atârna încă de creasta zidului şi care era ruptă cam 
la douăzeci de picioare de pământ. Măsurau din ochi 
înălţimea şi schimbau între ei fel de fel de păreri. Pe culmea 
zidului era un du-te-vino de santinele speriate. 

Un grup de ostaşi, comandat de un sergent, alunga 
oamenii din locul unde domnul de Beaufort încălecase. 

D'Artagnan se duse drept la sergent. 

— Domnule ofiţer, spuse sergentul, nu e voie să stea 
nimeni aici. 

— Consemnul ăsta nu-i pentru mine, răspunse d'Artagnan. 
Fugarii sunt urmăriţi? 

— Da, domnule ofiţer. Din nenorocire, au cai foarte iuți. 

— Patru sunt sănătoşi, pe al cincilea l-au luat rănit. 

— Câţi sunt? 

— Patru! Zise d'Artagnan, uitându-se la Porthos. Auzi, 
baroane? Nu-s decât patru! 

Un zâmbet vesel lumină chipul lui Porthos. 

— Cât timp au înainte? 

— Două ceasuri şi un sfert, domnule ofiţer. 

— Două ceasuri şi un sfert, asta-i floare la ureche. Doar 
avem cai de nădejde, nu-i aşa, Porthos? 

Porthos suspină, gândindu-se la ce-i aştepta pe bieţii lui 
cai. 

— Prea bine, glăsui d'Artagnan. Acum spune-mi încotro au 
apucat? 

— Cât despre asta, domnule ofiţer, nu-i voie să suflăm un 
cuvânt. 

D'Artagnan scoase o hârtie din buzunar. 

— Ordinul regelui, zise el. 


— Dacă-i aşa, vorbiţi cu guvernatorul. 

— Şi unde-i guvernatorul? 

— La ţară. 

Mânia se aşternu pe chipul lui d'Artagnan. Fruntea i se 
încruntă şi tâmplele i se împurpurară. 

— Ah, ticălosule! Se răsti el la sergent. Mi se pare că-ţi 
baţi joc de mine. Aşteaptă! 

Desfăcu grabnic hârtia şi o puse cu o mână sub ochii 
sergentului, în vreme ce cu cealaltă scoase un pistol din 
coburi şi-i ridică într-o clipită cocoşul. 

— Ordinul regelui, ţi-am spus. Citeşte şi răspunde; dacă 
nu, îţi zbor creierii. Încotro au apucat? 

Sergentul văzu că nu era de glumit cu d'Artagnan. 

— Au apucat spre Vend6mois, răspunse el. 

— Şi pe ce poartă au ieşit? 

— Pe poarta Saint-Maur. 

— Dacă mă minţi, ticălosule, tună d'Artagnan, mâine o să 
fii spânzurat. 

— Iar tu, dacă-i ajungi din urmă, n-o să te mai întorci să 
mă spânzuri, murmură sergentul. 

D'Artagnan ridică din umeri, făcu un semn escortei şi 
porni. 

— Pe aici, domnilor, pe aici! Strigă el, îndreptându-se spre 
poarta cu pricina. 

Dar acum, când domnul Beaufort scăpase, paznicul găsise 
de cuviinţă să ferece poarta cu două zăvoare. Trebuiră să-l 
silească să o deschidă, aşa cum îl siliră şi pe sergent să 
deschidă gura, şi cu asta mai pierdură zece minute. 

Ultima piedică înlăturată din cale, ceata călăreţilor se 
năpusti înainte cu aceeaşi iuţeală. 

Din păcate, nu toţi caii ţineau pasul. Câţiva nu putură să 
mai reziste la această cursă năprasnică şi, după un ceas, 
trei dintre ei se opriră în loc, iar unul se prăbuşi la pământ. 

D'Artagnan care nu se uita înapoi, habar nu avea de nimic. 
Porthos cu aerul său liniştit, îi dădu de ştire ce se petrece. 


— Barem noi doi să ajungem şi e destul, fiindcă ei nu-s 
decât patru, răspunse d'Artagnan. 

— Adevărat, recunoscu Porthos. 

Şi înfipse pintenii în coastele fugarului. 

După două ceasuri, caii străbătură fără oprire 
douăsprezece leghe. Picioarele începeau să le tremure, 
spuma lor împroşca tunicile călăreţilor, în vreme ce 
sudoarea le trecea prin nădragi. 

— Să ne odihnim o clipă, să lăsăm bietele animale să-şi 
tragă sufletul, zise Porthos. 

— Dimpotrivă, să le omorâm, să le omorâm, numai să-i 
ajungem! Izbucni d'Artagnan. Văd urme proaspete, nu-i 
decât un sfert de ceas de când au trecut pe aici. 

Într-adevăr, amândouă marginile drumului erau 
scormonite de copite. Urmele se vedeau desluşit în lumina 
asfinţitului. 

Porniră mai departe, dar, după vreo două leghe, calul lui 
Mousqueton se prăvăli la pământ. 

— Bun! Făcu Porthos. Phebus s-a dus pe copcă! 

— Cardinalul o să-ţi plătească o mie de pistoli pentru el. 

— Oh! Exclamă Porthos. Nici nu m-am gândit la asta. 

— Atunci înainte, galop! 

— Da, numai să mai fim în stare. 

Într-adevăr, nici calul lui d'Artagnan nu vru să meargă mai 
departe, îşi pierduse răsuflarea; ultima lovitură de pinteni îl 
făcu să se prăbuşească, în loc să-l urnească la drum. 

— Ah, drace! Zise Porthos. S-a zis cu Vulcan! 

— La naiba! Exclamă d'Artagnan, apucându-se cu mâinile 
de păr. Trebuie să ne oprim! Dă-mi calul tău, Porthos. Ei, 
dar ce dracu faci? 

— Afurisită treabă, mormăi Porthos. Cad, ori mai degrabă 
Bayard cade sub mine. 

D'Artagnan vru să-l ridice, în vreme ce Porthos se 
descurca aşa cum putea din scări, dar deodată văzu sângele 
podidind calul pe nări. 

— Şi-al treilea! Îngână el. Acum totul s-a sfârşit! 


În clipa aceea se auzi un nechezat. 

— Tăcere! Spuse d'Artagnan. 

— Cee? 

— Aud un cal. 

— O fi vreunul din oamenii noştri care ne ajung din urmă. 

— Nu, zise d'Artagnan. S-aude undeva înainte. 

— Asta-i altceva, conveni Porthos. 

Şi ascultă la rândul său, întinzând urechea în direcţia 
arătată. 

— Domnule, vorbi Mousqueton, care îşi lăsase calul în 
drum şi tocmai îşi ajungea stăpânul din urmă. Domnule, 
Phebus n-a putut să reziste şi. 

— Tăcere! Porunci Porthos. 

Într-adevăr, în clipa aceea un al doilea nechezat se lăsă 
purtat de adierea nopţii. 

— E undeva înainte, la vreo cinci sute de paşi de noi, zise 
d'Artagnan. 

— Întocmai, domnule, întări Mousqueton. La cinci sute de 
paşi de aici ştiu o cabană vânătorească. 

— Mousqueton, ia-ţi pistoalele. 

— Le am în mână, domnule. 

— Porthos, ia-ţi şi tu pistoalele din coburi. 

— Sunt la mine. 

— Bun! Făcu d'Artagnan, luându-şi-le pe ale sale. Acum 
pricepi, Porthos? 

— Nu prea. 

— Noi suntem în serviciul regelui. 

— Ei, şi? 

— Şi pentru a-l sluji pe rege vom lua caii pe care i-am auzit 
nechezând. 

— Aha! Se dumiri Porthos. 

— Nici o vorbă, la treabă! 

Tustrei înaintară în noapte, muţi ca nişte umbre. La o 
cotitură a drumului zăriră licărind o lumină în desimea 
copacilor. 


— Uite casa, şopti d'Artagnan. la-te după mine, Porthos, şi 
fă ce fac eu. 

Se furişară înainte, pitulându-se pe după trunchiurile 
copacilor şi ajunseră la vreo douăzeci de paşi de casă, fără 
să fi fost văzuţi. De aici, mulţumită unui felinar agăţat sub 
un şopron, văzură patru cai falnici. Un argat îi ţesăla. 
Alături, şeile şi căpestrele cu frâiele. D'Artagnan se apropie 
cu repeziciune, făcând semn celor doi tovarăşi ai săi să 
rămână mai în urmă. 

— Vreau să cumpăr caii ăştia, zise el argatului. 

Omul se întoarse nedumerit, fără să spună nimic. 

— N-ai auzit, ticălosule? Se răsti d'Artagnan. 

— Ba da, zise argatul. 

— Atunci, de ce taci? 

— Caii nu-s de vânzare, de asta. 

— Dacă-i aşa, îi iau singur, spuse d'Artagnan. 

Şi puse mâna pe calul aflat lângă el. Tovarăşii săi apărură 
într-o clipă şi făcură la fel. 

— Hei, domnilor! Strigă argatul. Caii au gonit şase leghe şi 
abia adineauri am scos şeile de pe ei, nu-i nici o juma' de 
ceas. 

— Jumătate de ceas de odihnă ajunge! Rosti d'Artagnan. 
Au să alerge de minune. 

Argatul strigă după ajutor. Un soi de intendent se ivi din 
casă chiar în clipa când d'Artagnan şi tovarăşii săi puneau 
şeile pe cai. Intendentul dădu să se răstească. 

— Dragă prietene, spuse'd'Artagnan, dacă scoţi un cuvânt 
îţi zbor creierii. 

Şi-i arătă pistolul, pe care şi-l puse îndată sub braţ, 
văzându-şi de treabă. 

— Păi, domnule, bâigui intendentul, ăştia-s caii domnului 
de Montbazon, ştiţi asta? 

— Cu atât mai bine, răspunse d'Artagnan, trebuie să fie cai 
de soi. 

— Domnule, ameninţă intendentul, retrăgându-se pas cu 
pas şi încercând să se strecoare în casă. Vă previn că-mi 


chem oamenii. 

— Şi eu o să-i chem pe ai mei, i-o reteză d'Artagnan. Sunt 
locotenent în garda de muşchetari a regelui şi am zece 
ostaşi care vin după mine. Ascultă, i-auzi cum galopează 
încoace? Atunci o să vedem! 

Nu se auzea nimic, dar intendentul, de frică, nici nu se 
gândea să asculte. 

— Eşti gata, Porthos? Întreabă d'Artagnan. 

— Gata. 

— Şi tu, Mouston? 

— Da. 

— Atunci sus, în şa, plecăm! Tustrei se aruncară pe cai. 

— Hei, veniţi încoace! Răcni intendentul. Veniţi încoace, cu 
armele! 

— La drum! Spuse d'Artagnan. Ăştia au să tragă după noi. 

Şi tustrei o porniră ca vântul. 

— Săriţi! Urlă intendentul în vreme ce argatul alergă într- 
un suflet spre clădirea învecinată. 

— Băgaţi de seamă să nu vă omorâţi caii! Strigă 
d'Artagnan cu un hohot de râs. 

— Foc! Ţipă intendentul drept răspuns. 

O lumină ca de fulger zvâcni în lungul drumului şi în 
aceeaşi clipă călăreţii auziră gloanţele şuierând şi 
pierzându-se în aer. 

— Trag ca nişte lachei! Pufni Porthos. Pe vremea lui 
Richelieu se trăgea mai bine. Ţi-aduci aminte de drumul de 
drumul de la Crevecoeur, Mousqueton? 

— Ah, domnule, şi-acum mă supără şoldul drept. 

— Eşti sigur că suntem pe drumul cel bun, d'Artagnan? 
Întrebă Porthos. 

— Pe naiba! N-ai auzit? 

— Ce? 

— Că ăştia-s caii domnului de Montbazon? 

— Ei, şi? 

— Ei, domnul de Morttbazon e soţul doamnei de 
Montbazon. 


— Şi? Şi doamna de Montbazon e amanta domnului de 
Beaufort. 

— Aha, pricep! Se dumiri Porthos. Ea s-a îngrijit de cai de 
schimb. 

— Întocmai. Iar noi gonim pe urmele prinţului cu caii pe 
care abia i-a părăsit. 

— Dragul meu Porthos, într-adevăr, eşti o minte 
pătrunzătoare, zise d'Artagnan, jumătate în glumă, 
jumătate în serios. 

— Eh! Făcu Porthos. Uite că aşa-s eu. 

Goniră astfel cam vreun ceas. Caii erau albi de spumă şi 
sângele le şiroia pe pântece. 

— Hait! Ce văd colo jos? Glăsui d'Artagnan. 

— Eşti cineva dacă mai poţi să vezi ceva pe o noapte ca 
asta, mormăi Porthos. 

— Nişte scântei. 

— Le-am văzut şi eu, întări Mousqueton. 

— Aha! Oare i-am prins din urmă? 

— Bun! Un cal mort! Vesti d'Artagnan, întorcându-şi 
fugarul pe drum, după un mic ocol. Se pare că şi ai lor au 
ajuns la capătul puterilor. 

— Parcă s-aude tropotul unei cete de călăreţi, zise Porthos, 
aplecat pe coama calului. 

— Cu neputinţă. 

— Sunt mulţi. 

— Atunci e altceva. 

— Încă un cal! Le dădu Porthos de ştire. 

— Mort? 

— Nu, pe moarte. 

— Înşeuat, ori nu? 

— Înşeuat. 

— Uite-i, ei suni. 

— Curaj! l-avem în mână. 

— Dar dacă sunt mulţi, chibzui Mousqueton, se cheamă că 
nu noi i-avem în mână pe ei, cieipe noi. 


— Aşi, de unde! I-o întoarse d'Artagnan. Ne cred mai 
puternici, fiindcă-i urmărim. Au să se înfricoşeze şi-au să se 
risipească. 

— Asta-i sigur, întări Porthos. 

— Uite, vezi? Strigă d'Artagnan. 

— Da, iar nişte scântei. De astă dată le-am văzut şi eu, 
spuse Porthos. 

— Înainte, înainte! Îi îmboldi d'Artagnan cu vocea lui 
răsunătoare. În cinci minute o să ne distrăm. 

Se avântară din nou în goană. Caii, furioşi de durere şi de 
îndemnul pintenilor, zburau pe drumul întunecat, în 
mijlocul căruia începea să se desluşească o masă compactă 
şi mai neagră decât restul orizontului. 

XXVIII. 

ÎNTÂLNIREA. 

Goniră astfel încă vreo zece minute. Deodată, două puncte 
negre se desprinseră din întuneric, ieşindu-le înainte, 
crescând cu fiecare clipă, şi pe măsură ce creşteau, căpătau 
înfăţişarea a doi călăreţi. 

— Oho! Exclamă d'Artagnan. Uite-i că vin spre noi. 

— Cu atât mai rău pentru cei care vin, zise Porthos. 

— Care eşti acolo? Se răsti o voce tăioasă. 

Cei trei călăreţi avântaţi în goană nu se opriră şi nici nu 
răspunseră; se auzi doar zgomotul spadelor smucite din 
teacă şi ţăcănitul pistoalelor pe care cele două umbre le 
încărcau. 

— Ia frâul în dinţi, zise d'Artagnan. 

Porthos înţelese şi duse mâna stângă la coburi, scoțând 
pistolul o dată cu d'Artagnan şi încărcându-l în grabă şi el. 

— Care eşti acolo? Strigă vocea pentru a doua oară. Încă 
un pas şi sunteţi morţi. 

— Aida-de! Pufni Porthos aproape sufocat de praf şi 
mestecând frâul în gură, aşa cum calul mesteca zăbala. 
Aida-de! Am mai văzut noi altele şi mai şi! La aceste cuvinte, 
cele două umbre le aţinură calea şi licărirea stelelor făcu să 
sclipească ţevile aplecate ale pistoalelor. 


— Înapoi! Izbucni d'Artagnan. Altfel sunteţi morţi. 

Două focuri de pistol răspunseră la această ameninţare, 
dar cei doi se năpustiră cu atâta repeziciune înainte, încât 
într-o clipă erau peste duşmani. Răsună un alt treilea foc, 
tras de foarte aproape de către d'Artagnan, şi potrivnicul 
său se prăvăli la pământ. Cât despre Porthos, el îşi izbi 
adversarul atât de năprasnic, încât, deşi acesta abătu 
lovitura, se rostogoli de pe cal la vreo zece paşi. 

— Dă-i gata tu, Mousqueton! Strigă Porthos. 

Şi porni mai departe, alături de prietenul său, care şi 
reîncepuse urmărirea. 

— Ei bine? Întreabă Porthos. 

— l-am sfărâmat ţeasta, spuse d'Artagnan. Dar tu? 

— Eu doar l-am răsturnat de pe cal. la ascultă. Se auzi o 
împuşcătură: era Mousqueton, care, din fugă, îndeplinea 
porunca stăpânului. 

— Dă-i înainte! Se bucură d'Artagnan. Merge bine treaba, 
am câştigat prima partidă. 

— Aha! Îl vesti Porthos. Uite că şi alţii vor să se prindă-n 
horă. 

Într-adevăr, alţi doi călăreţi se desprinseră din grup şi 
înaintau cu repeziciune, să le aţină din nou cafea. 

De astă dată, d'Artagnan nu mai aşteaptă să i se spună 
ceva. 

— La o parte! Strigă el cel dintâi. La o parte! 

— Ce vreţi? Întrebă o voce. 

— Îl vrem pe domnul de Beaufort! Izbucniră într-un glas 
Porthos şi d'Artagnan. 

Un hohot de râs se auzi drept răspuns, dar îndată sfârşi 
într-un geamăt: d'Artagnan îl străspunsese cu spada pe 
nesăbuitul căruia îi ardea de râs. 

În acelaşi timp răsunară două împuşcături ca una singură: 
erau Porthos şi potrivnicul său care trăgeau unul asupra 
celuilalt. 

D'Artagnan întoarse capul şi-l văzu pe Porthos lângă el. 

— Bravo, Porthos zise el. L-ai doborât, mi se pare. 


— Cred că n-am atins decât calul, răspunse Porthos. 

— Ce vrei, dragul meu! Nu nimereşti întodeauna ţinta, aşa 
că nu-ţi face inimă rea dacă mai dai greş. Hei, la naiba, ce 
are calul meu? 

— Cade, rosti Porthos, oprindu-se în loc. Într-adevăr, calul 
lui d'Artagnan se poticni şi căzu în genunchi, apoi scoase un 
horcăit şi se întinse la pământ. Primise în piept glonţul celui 
dintâi duşman care se năpustise asupra lui d'Artagnan. 
Muşchetarul începu să blesteme de se cutremura cerul. 

— Domnul vrea un cal? Întrebă Mousqueton. 

— Pe toţi dracii! Auzi, dacă vreau! Se înfurie d'Artagnan. 

— lată-l! Spuse Mousqueton. 

— Cum naiba se face că duci doi cai după tine? Se minună 
d'Artagnan, sărind pe unul dintre ei. 

— Stăpânii lor sunt morţi. Mi-am zis că s-ar putea să ne 
prindă bine şi i-am luat cu mine. 

În vremea asta, Porthos îşi încărcase din nou pistolul. 

— Păzea! Strigă d'Artagnan. Uite alţi doi. 

— Păi ce, asta o să ţină aşa până mâine dimineaţă? 
Bombăni Porthos. 

Într-adevăr, alţi doi călăreţi se apropiau cu repeziciune. 

— Hei, domnule, vesti Mousqueton. Cel pe care l-aţi 
doborât la pământ, se ridică. 

— De ce nu i-ai venit de hac ca şi primului? 

— N-aveam mâinile libere, domnule, ţineam caii de frâu. 

Bufni o împuşcătură. Mousqueton scoase un strigăt de 
durere. 

— Oh, domnule! Se văicări el. Taman în şoldul celălalt. 
Asta-i perechea glonţului primit pe drumul de la Amiens! 

Porthos se întoarse ca un leu, năpustindu-se asupra 
călăreţului rămas pe jos şi care tocmai dădea să tragă 
spada; însă nici nu mai apucă să o mai scoată din teacă, că 
Porthos fi pocni cumplit în cap cu mânerul spadei, încât el 
se prăbuşi ca un bou sub măciuca măcelarului. 

Mousqueton, gemând, se lăsă să alunece la pământ, 
fiindcă rana nu-i mai îngăduia să se ţină în şa. 


De îndată ce zări călăreţii apropiindu-se, d'Artagnan se 
oprise în loc şi îşi încărcase pistolul. Afară de asta, la 
oblâncul noului său cal atârna o flintă. 

— lată-mă! Spuse Porthos. Ce facem, aşteptăm sau atacăm 
noi? 

— Atacăm! Hotări d'Artagnan. 

— Atacăm! Îi întări Porthos hotărârea. 

Şi înfipseră pintenii în coastele cailor. 

Călăreţii erau la vreo douăzeci de paşi de ei. 

— În numele regelui, faceţi loc să trecem! Strigă 
d'Artagnan. 

— Regele n-are nici un amestec aici! Ripostă o voce 
sumbră şi răsunătoare, care părea că iese dintr-un nor, căci 
călăreţul venea învăluit într-un vârtej de praf. 

— Bine, vedem noi dacă numele regelui nu deschide orice 
cale! I-o reteză d'Artagnan. 

— O să vedem! Zise aceeaşi voce. 

Două focuri de pistol răsunară aproape în aceeaşi clipă, 
unul tras de d'Artagnan, celălalt de potrivnicul lui Porthos. 
Glonţul lui d'Artagnan zbură pălăria duşmanului său; 
glonţul tras de potrivnicul lui Porthos străpunse gâtul 
calului, care se prăbuşi ţeapăn sub el, cu un geamăt adânc. 

— Vă întreb pentru ultima oară, încotro? Zise aceeaşi 
voce. 

— La dracu! Se răsti d'Artagnan. 

— Bun! N-aveţi grijă, o să ajungeţi. 

D'Artagnan văzu îndreptându-se spre el ţeava unei 
muschete; nu mai avu răgazul să duca mâna la coburi şi 
amintindu-şi de un sfat pe care i-l dăduse cândva Athos, îşi 
ridică iute calul în două picioare. 

Glonţul nimeri calul drept în pântece. D'Artagnan simţi 
cum se prăbuşeşte sub el şi, cu sprinteneala-i 
nemaipomenită, se aruncă într-o parte. 

— Aida-de! Făcu batjocoritor aceeaşi voce răsunătoare. 
Asta-i măcel de cai şi nu o luptă bărbătească. Trage spada, 
domnule, trage spada! 


Şi călăreţul sări îndată din şa. 

— Vrei sa lupţi cu spada, fie! Zise d'Artagnan. Asta-mi 
convine de minune. 

Din două sărituri, d'Artagnan ajunse lângă potrivnicul său, 
a cărui spadă zăngăni încrucişându-se cu a sa. Cu 
îndemânarea-i obişnuită, d'Artagnan angajă spada în garda- 
i favorită, cu pumnul ferit înăuntru. 

În acest timp, Porthos, cu un pistol în fiecare mână, stătea 
îngenuncheat în spatele calului său, care se zbătea în 
spasmele morţii. 

Lupta începu. D'Artagnan îşi atacă potrivnicul cu 
înverşunare din prima clipă, aşa cum avea obiceiul; numai 
că de data asta întâlni o spadă şi un braţ care îl cam puseră 
pe gânduri. Silit de două ori să schimbe garda şi să lupte cu 
garda în afară, se trase un pas înapoi; potrivnicul său nu se 
clinti din loc; după o clipă, d'Artagnan se avântă înainte, 
luptând iarăşi cu garda preferată. 

Două-trei lovituri schimbate dintr-o parte şi din cealaltă 
rămaseră fără nici un rezultat. Spadele scoteau scântei. 

În cele din urmă, d'Artagnan cugetă că era timpul să se 
folosească de lovitura-i favorită; mânui spada cu o rara 
iscusinţă, atacând cu iuţeala fulgerului şi cu o forţă pe care 
o credea de neînvins. 

Lovitura fu parată. 

— Pe toţi dracii exclamă el cu accentu-i gascon. 

Auzindu-l, potrivnicul său sări înapoi şi, întinzând înainte 
capul descoperit, se sili să desluşească prin întuneric chipul 
lui d'Artangan. 

Temându-se de un vicleşug, d'Artagnan stătea gata să se 
apere. 

— Ia seama! Strigă Porthos în clipa aceea adversarului 
său. Am două pistoale încărcate. 

— Un temei în plus ca să tragi cel dintâi! Răspunse acesta. 

Porthos trase: o fulgerare lumină câmpul de luptă. 

La această lumină ceilalţi doi luptători dădură fiecare câte 
un strigăt. 


— Athos! Zise d'Artagnan. 

— D'Artagnan! Zise Athos. 

Athos ridică spada, d'Artagnan o cobori pe a sa. 

— Aramis, strigă Athos, nu trage! 

— Ah! Tu eşti Aramis? Făcu Porthos. 

Şi aruncă pistolul din mână. 

Aramis puse pistolul în coburi şi vâri spada în teacă. 

— Fiul meu! Glăsui Athos, întinzându-i mâna lui 
d'Artagnan. Aşa îi zicea el odinioară în clipele de duioşie. 

— Athos, rosti d'Artagnan, frângându-şi mâinile. Aşadar tu 
îl aperi? Şi eu care am jurat să-l aduc mort sau viu! Ah, sunt 
dezonorat! 

— Ucide-mă, dacă prin moartea mea îţi salvezi onoarea, 
spuse Athos, descoperindu-şi pieptul. 

— Oh, vai mie! Vai mie! Se tângui d'Artagnan. Nu există 
decât un om pe lume care putea să mă oprească, şi soarta 
mi-a scos în cale tocmai pe omul acesta! Oh, ce voi spune 
cardinalului? 

— Îi vei spune, domnule, răspunse o voce care domina 
întreg câmpul de luptă, că a trimis împotrivă-mi singurii doi 
bărbaţi capabili să înfrunte patru, să lupte corp la corp, de 
la egal la egal, împotriva contelui de La Fere şi a cavalerului 
d'Herblay, şi să nu se dea bătuţi decât în faţa a cinzeci de 
oameni. 

— Prinţul! Rostiră într-un glas Athos şi Aramis, grăbindu- 
se să facă loc domnului de Beaufort, în timp ce d'Artagnan 
şi Porthos, la rândul lor se traseră un pas înapoi. 

— Cincizeci de cavaleri! Murmură d'Artagnan şi Porthos. 

— Priviţi în jur, domnilor, dacă aveţi cumva vreo îndoială, 
zise domnul de Beaufort. 

D'Artagnan şi Porthos se uitară în jurul lor: într-adevăr, un 
mare număr de călăreţi îi înconjura. 

— Auzind zgomotul luptei, continuă domnul de Beaufort, 
am crezut că sunteţi douăzeci şi am venit încoace cu toţi cei 
ce mă însoțeau, sătul să tot fug şi dornic să trag şi eu spada. 
Dar nu eraţi decât doi. 


— Întocmai, monseniore, adeveri Athos. Dar, aşa cum 
singur aţi spus, doi care fac cât douăzeci. 

— Haide, domnilor, spadele dumneavoastră! Rosti prinţul. 

— Spadele noastre?! Se dezmetici d'Artagnan, ridicând 
capul. Spadele noastre?! Niciodată! 

— Niciodată! 1 se alătură şi Porthos. 

Câţiva dintre oamenii domnului de Beaufort făcură o 
mişcare spre ei. 

— O clipă, monseniore, interveni Athos. Vreau să vă spun 
două cuvinte. 

Şi se apropie de prinţ, care se apleacă din scări spre el şi 
căruia îi şopti ceva. 

— Cum doreşti, conte, răspunse prinţul. Îţi sunt prea 
îndatorat ca să-ţi refuz prima rugăminte. Depărtaţi-vă, 
domnilor! Porunci el oamenilor săi. Domnule d'Artagnan şi 
domnule du Vallon, sunteţi liberi. 

Porunca fu îndeplinită pe dată, iar d'Artagnan şi Porthos se 
pomeniră în mijlocul unui cerc imens. 

— Acum, d' Herblay, zise Athos, descălecă şi vino încoace. 

Aramis sări din şa şi se apropie de Porthos, în timp ce 
Athos se apropie de d'Artagnan. Tuspatru se văzură 
laolaltă. 

— Prieteni, vorbi Athos. Oare vă pare rău şi acum că nu 
ne-aţi vărsat sângele? 

— Nu, spuse d'Artagnan. Îmi pare rău să văd că suntem 
unii împotriva celorlalţi, noi care am fost întotdeauna atât 
de uniţi, îmi pare rău că ne aflam în tabere potrivnice. Ah, 
nimic n-o să ne mai izbutească! 

— Oh, Doamne, totul s-a sfârşit! Suspină Porthos. 

— Ei bine, atunci treceţi de partea noastră, zise Aramis. 

— Tăcere, d'Herblay! Interveni Athos. Nu se fac asemenea 
propuneri unor astfel de oameni. Dacă s-au alăturat taberei 
lui Mazarin, înseamnă că aşa i-a îndemnat conştinţa, după 
cum pe noi ne-a îndemnat să ne alăturăm domnului de 
Beaufort. 


— Deocamdată, iată-ne duşmani! Oftă Porthos. La dracu, 
cine-ar fi crezut una ca asta?! 

D'Artagnan suspină adânc fără să scoată o vorbă. 

Athos se uită lung la amândoi şi le luă mânile într-ale sale. 

— E dureros, domnilor, rosti el, şi inima mea sângerează, 
ca şi cum mi-aţi fi străpuns-o cu spada. Da, suntem 
despărțiți, iată marele, iată tristul adevăr, dar încă nu ne- 
am declarat război, şi poate că vom găsi o cale de 
înţelegere. O ultimă întâlnire între noi e imperios necesară. 

— Cât despre mine, eu o cer, spuse Aramis. 

— Eu o primesc, rosti d'Artagnan cu mândrie. 

Porthos înclină din cap în semn de încuviinţare. 

— Atunci, să hotărâm un loc de întâlnire, continuă Athos. 
Un loc la îndemâna tuturor. Şi la această ultimă întâlnire a 
noastră să limpezim pe deplin poziţia unora şi a celorlalţi, 
precum şi purtarea pe care trebuie să o avem unii faţă de 
alţii. 

— Bine! Rostiră ceilalţi trei. 

— Prin urmare, sunteţi de părerea mea? Întrebă Athos. 

— În totul. 

— Ei, şi locul întâlnirii? 

— Piaţa Regală vă convine? Întrebă d'Artagnan. 

— La Paris? 

— Da. 

Athos şi Aramis schimbară o privire între ei; Aramis dădu a 
încuviinţare din cap. 

— Piaţa Regală, fie! Zise Athos. 

— Şi când anume? 

— Mâine seară, dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

— Vă reîntoarceţi până atunci? 

— Da. 

— La ce oră? 

— La zece seara vă convine? 

— De minune. 

— De aici, zise Athos, va ieşi pacea sau războiul, dar 
onoarea noastră, prieteni, va fi salvată. 


— Vai! Murmură d'Artagnan. În ce ne priveşte pe noi, 
onoarea noastră de soldaţi e pierdută. 

— D'Artagnan, rosti Athos cu gravitate. Îţi jur, mă doare că 
te gândeşti la asta, în vreme ce eu nu mă gândesc decât la 
un singur lucru, anume, că noi doi am încrucişat spadele 
unul împotriva celuilalt. Da, clătină el, îndurerat, din cap, 
da, tu ai dreptate, mare nenorocire s-a abătut asupra 
noastră. Haidem, Aramis! 

— Haidem şi noi, Porthos! Oftă d'Artagnan. Să ne 
întoarcem acoperiţi de ruşine în faţa cardinalului! 

— Şi mai ales să-i spuneţi, se auzi o voce, că nu sunt prea 
bătrân pentru a fi un om de acţiune. 

D'Artagnan recunoscu vocea lui Rochefort. 

— Vă pot fi de folos cu ceva, domnilor? Întrebă domnul de 
Beaufort. 

— Să daţi mărturie că am făcut tot ce ne-a stat în puteri, 
monseniore. 

— Fiţi liniştiţi în această privinţă. Cu bine, domnilor, 
curând ne vom revedea, sper, lângă Paris, ori poate chiar la 
Paris, şi atunci vă veţi putea lua revanşa. 

Zicând acestea, domnul de Beaufort le făcu cu mâna în 
chip de salut, dădu pinteni calului şi o porni în goană, urmat 
de întreaga escortă, care pieri în noapte dimpreună cu 
tropotitul cailor. 

D'Artagnan şi Porthos rămaseră singuri în mijlocul 
drumului. Ceva mai încolo de ei, un om ţinea doi cai de frâu. 

Crezuseră că era Mousqueton şi se apropiară. 

— Ce văd? Strigă d'Artagnan. Tu eşti, Grimaud? 

— Grimaud! Exclamă Porthos. 

Acesta le făcu un semn că nu se înşală. 

— Ai cui sunt caii? Întrebă d'Artagnan. 

— Cine ni i-a dat? Întrebă şi Porthos. 

— Domnul conte de La Fere. 

— Athos, Athos! Murmură d'Artagnan. Tu te gândeşti la 
toate. Eşti un adevărat gentilom. 


— Straşnic! Se bucură Porthos. Mi-era teamă că voi fi 
nevoit să fac drumul pe jos. 

Şi se aruncă pe cal. D'Artagnan se şi afla în şa. 

— Ei, Grimaud, tu unde te duci? Întrebă d'Artagnan. Îţi 
părăseşti stăpânul? 

— Da, spuse Grimaud. Mă duc să-l întâlnesc pe vicontele 
de Bragelonne, care se află sub arme, în Flandra. 

Merseră un timp în tăcere spre Paris, când deodată auziră 
nişte gemete venind parcă din şanţul de pe marginea 
drumului. 

— Ce-i asta? Întrebă d'Artagnan. 

— E Mousqueton! Zise Porthos. 

— Da, domnule, chiar eu sunt, scânci un glas, şi un fel de 
umbră se ridică pe marginea drumului. 

Porthos alergă spre Mousqueton, pe care îl îndrăgea mult. 

— Eşti rănit rău, dragul meu Mouston? 

— Mouston! Repetă Grimaud, holbând ochii. 

— Nu, domnule nu cred: dar am o rană care mă supără. 

— Poţi să încaleci? 

— Oh, domnule, se poate să spuneţi una ca asta? 

— De mers, poţi să mergi? 

— Am să încerc până la prima casă. 

— Ce-i de făcut? Mormăi d'Artagnan. Noi trebuie totuşi să 
ajungem la Paris. 

— Am eu grijă de Mousqueton, zise Grimaud. 

— Îţi mulţumesc, bunul meu Grimaud. 

Grimaud sări la pământ şi-l sprijini pe vechiul său prieten, 
care îl primi cu lacrimi în ochi, deşi nu te prea dumireai 
dacă lacrimile acestea mărturisesc bucuria revederii sau 
durerea rănii din şold. 

Cât despre d'Artagnan şi Porthos, ei îşi continuară în 
tăcere drumul spre Paris. 

După vreo trei ceasuri, fură ajunşi din urmă de un soi de 
curier, colbuit din cap până în picioare: era un om de-al 
prinţului de Beaufort, care ducea cardinalului o scrisoare, 


unde, aşa cum promisese, se afla mărturia celor săvârşite 
de Porthos şi d'Artagnan. 

Mazarin petrecu o noapte cumplită când primi scrisoarea 
prin care prinţul îi dădea de ştire că se află în libertate şi că 
va porni împotriva lui un război nimicitor. 

Cardinalul citi scrisoarea de două-trei ori, apoi o îndoi şi o 
puse în buzunar. 

— Ceea ce mă consolează, zise el, de vreme ce domnul de 
Beaufort i-a scăpat lui d'Artagnan, e că, urmărindu-l, 
muşchetarul cel puţin l-a zdrobit cu calul pe Broussel. 
Hotărât, gasconul se dovedeşte un om preţios, mă slujeşte 
chiar şi atunci când e neîndemânatic. 

Cardinalul se gândea la omul pe care d'Artagnan îl 
trântise la pământ în dreptul cimitirului Sfântul loan, la 
Paris, şi care nu era altul decât consilierul Broussel. 

XXIX. 

PATRU VECHI PRIETENI SE PREGĂTESC SĂ SE 
ÎNTÂLNEASCĂ. 

— Ei! Făcu Porthos, stând în curtea hanului „La Căpriţa" şi 
adresându-se lui d'Artagnan, care se întorcea cu o mutra 
lungă şi plouată de la Palatul Cardinal. Te-a primit rău, 
bravul meu d'Artagnan? 

— Da, pe legea mea! Zău, scârboasă javră mai e omul ăsta! 
Dar ce mănânci acolo, Porthos? 

— Uită-te şi tu: moi un pesmet într-un pahar cu vin 
spaniol. Fă la fel ca mine. 

— Ai dreptate. Gimblou, un pahar! 

Băiatul care răspundea la acest nume frumos aduse un 
pahar şi d'Artagnan se aşeză alături de prietenul său. 

— la zi, cum a fost? 

— La naiba, înţelegi, nu era chip s-o scalzi. Am intrat şi el 
s-a uitat chiorâş la mine. Eu am ridicat din umeri şi i-am 
spus: „Ei bine, monseniore, nu noi am fost cei mai tari." 
„Da, ştiu asta, povesteşte-mi totul amănunţit." Pricepi, 
Porthos, nu puteam să-i povestesc amănuntele fără să 


pomenesc de prietenii noştri, şi ca să le dau în vileag 
numele însemna pierzania lor. 

— Pe toţi dracii! 

— Monseniore, zic, ei erau cincizeci şi noi eram doi." „Da, 
zice, dar asta, după câte am auzit, n-a împiedicat un schimb 
de focuri." „Mda, s-au irosit vreo câteva încărcături de 
pulbere şi din-tr-o parte, şi din cealaltă." „Şi spadele au 
văzut lumina zilei? A adăugat el." „Adică, întunericul nopţii, 
monseniore", i-am răspuns. „Aha! A continuat cardinalul. 
Dar eu te credeam gascon, dragul meu!" „Nu sunt gascon 
decât atunci când izbutesc, monseniore". 

Răspunsul i-a plăcut, căci a început să râdă. „Asta, zice, o 
să mă înveţe să dau cai din cei mai buni gărzilor mele, 
fiindcă dacă n-ar fi rămas în urmă şi dacă ar fi făcut fiecare 
cât dumneata şi prietenul dumitale, atunci ţi-ai fi ţinut 
cuvântul şi mi l-ai fi adus aici, mort sau viu." 

— Hm, dracu nu mi se pare chiar atât de negru, mormăi 
Porthos. 

— Ei, Doamne, nu, dragul meu. Totul e felul cum ţi se 
vorbeşte. E de necrezut cât vin înghit biscuiţii ăştia! Se 
întrerupse d'Artagnan. Adevăraţi bureţi! Gimblou, mai adu 
o sticlă. 

Sticla fu adusă în mare grabă, ceea ce ce dovedea 
prețuirea de care se bucura d'Artagnan la han. 

— Tocmai dădeam să plec, când m-a chemat din nou. „Aţi 
pierdut trei cai?" m-a întrebat. „Întocmai, monseniore”. 
„Cât valorau?" 

— 'Tii, zise Porthos. Destul de frumos din partea lui. 

— O mie de pistoli", i-am răspuns. 

— O mie de pistoli! Exclamă Porthos. Oho, e niţel cam mult 
şi dacă se pricepea la cai, ar fi trebuit să se tocmească. 

— Pe legea mea, era cât pe ce să o facă, ticălosul. A avut o 
tresărire grozavă şi s-a uitat ţintă la mine. M-am uitat şi eu 
la el, atunci a înţeles, a scotocit într-un scrin şi a scos la 
iveală bilete ale băncii din Lyon. 

— O mie de pistoli? 


— O mie de pistoli în cap, cărpănosul, nici o lăscaie mai 
mult! 

— Şi ai banii la tine? 

— Uite-i. 

— Bună treabă, zău! Zise Porthos. Găsesc că s-a purtat 
cum se cuvine. 

— Cum se cuvine?! Faţă de nişte oameni care nu numai că 
şi-au pus pielea în joc, dar i-au adus şi un mare serviciu? 

— Un mare serviciu, care anume? Întrebă Porthos. 

— La naiba! Se pare că i-am strivit un consilier din 
Parlament. 

— Cum, omuleţul ala negricios pe care l-ai călcat în 
dreptul cimitirului Sfântul loan? 

— Întocmai, dragul meu. Află că-l stânjenea. Din 
nenorocire, nu l-am strivit de tot şi se pare că se va 
înzdrăveni şi-o să-l stânjenească şi de acum înainte. 

— Ia te uită! Şi eu, care mi-am abătut calul într-o parte, ca 
să nu dea peste el! Rămâne pentru altă dată. 

— Ar fi trebuit să mă răsplătescă pentru povestea asta cu 
consilierul, ţopârlanul! 

— Pai de, făcu Porthos, dacă n-a dat ortul. 

— Eh, domnul de Richelieu ar fi spus: „Cinci sute de scuzi 
pentru consilier!" În sfârşit, să nu mai vorbim. Cât făceau 
caii tâi, Porthos? 

— Oh, prietene, dacă bietul Mousgueton ar fi aici, ţi-ar 
spune preţul până la ultimul bănuţ. 

— N-are a face. Spune tu. Cam cât? 

— Vulcan şi Bayard m-au costat fiecare aproape două sute 
de pistoli şi, adăugând încă o sută cincizeci pentru Phebus, 
cred socoteala încheiată. 

— Se cheamă că mai rămân patru sute cincizeci de pistoli, 
spuse d'Artagnan, destul de mulţumit. 

— Da, rosti Porthos, însă mai sunt harnaşamentele. 

— Aşa e, la naiba! La cât le socoteşti? 

— Să zicem o sută de pistoli toate trei. 


— Fie, o sută de pistoli, conveni d'Artagnan. Mai rămân 
trei sute cicizeci de pistoli. 

Porthos înclină capul în semn de încuvinţare. 

— Să dăm hangiţei cincizeci de pistoli pentu găzduire, zise 
d'Artagnan, şi să împărţim restul de trei sute. 

— Să-i împărţim, spuse Porthos. 

— Proastă afacere! Mormăi d'Artagnan, întorcându-şi 
teancul de bani. 

— Eh! Mormăi Porthos. N-ai încotro. Dar ia spune. 

— Ce? 

— De mine n-a pomenit deloc? 

— A, ba da! Exclamă d'Artagnan, care se temea să nu-şi 
descurajeze prietenul, mărturisindu-i că Mazarin nici n-a 
amintit despre el. Ba da, a spus. 

— Ce-a spus? Se repezi Porthos. 

— Ai răbdare, vreau să-mi aduc aminte chiar cuvintele lui. 
A spus aşa: „Cât despre prietenul dumitale, dă-i de ştire că 
poate să doarmă liniştit". 

— Bun! Se bucură Porthos. Tot se mai gândeşte să mă facă 
baron, e limpede ca lumina zilei. 

În clipa aceea, orologiul bisericii din vecinătate bătu de 
nouă ori. D'Artagnan tresări. 

— Ah, da! Zise Porthos. A bătut de nouă şi la zece, n-ai 
uitat, avem întâlnire în Piaţa Regală. 

— Uite ce, Porthos, isprăveşte! Izbucni d'Artagnan, cu un 
gest de nerăbdare. Nu-mi mai aduce aminte; de ieri încoace 
tocmai de-asta sunt atât de posac. Nu merg la întâlnire. 

— Şi pentru ce? Întrebă Porthos. 

— Pentru că-mi face rău să-i revăd pe aceşti doi oameni 
din pricina cărora am dat greş în acţiunea noastră. 

— Totuşi, stărui Porthos, niciunul, nici celălalt nu se poate 
spune c-a ieşit învingător. Eu mai aveam un pistol încărcat 
în mână şi voi doi stăteaţi faţă-n faţă, cu spadele trase. 

— Întocmai, adeveri d'Artagnan. Dar dacă întâlnirea asta 
ascunde ceva? 


— O, cum poţi să crezi una ca asta, d'Artagnan?! Îl mustră 
Porthos. 

Era adevărat. D'Artagnan nu-l credea în stare pe Athos de 
vreun vicleşug, dar căuta un pretext să nu se ducă la 
întâlnire. 

— Trebuie să mergem, hotărî mândrul senior de Bracieux. 
Au să ne socotească nişte fricoşi. Ei, prietene! După ce-ai 
înfruntat cincizeci de duşmani pe drumul cel mare, vom 
înfrunta şi doi prieteni în Piaţa Regală. 

— Da, da, murmură d'Artagnan. Ştiu asta. Numai că ei au 
trecut în tabăra prinților fără să ne prevină. Athos şi Aramis 
au jucat un joc care mă nelinişteşte. Abia ieri am descoperit 
adevărul. Lia ce ne-ar folosi să mergem la întâlnire şi să 
aflăm azi altceva? 

— Oare te temi cu adevărat? Spuse Porthos. 

— De Aramis, da, mă tem, şi asta de când e abate. Nici nu 
poţi să-ţi închipui, dragul meu, cât s-a schimbat. În ochii lui 
suntem o piedică pe drumul ce trebuie să-l ducă la o 
episcopie şi nu l-ar supăra, poate, să ne înlăture. 

— O, din partea lui Aramis e altceva, zise Porthos. Nu m-ar 
mira. 

— La rândul său, domnul de Beaufort ar putea să pună 
mâna pe noi. 

— Nu cred! De vreme ce ne-a avut în mână şi ne-a lăsat să- 
i scăpăm! De altfel, să fim prevăzători, ne înarmăm şi-l luăm 
şi pe Planchet cu flinta lui. 

— Planchet e partizan de-al Frondei îl încunoştinţă 
d'Artagnan. 

— La toţi dracii cu războaiele civile! Zise Porthos. Nu te 
mai poţi bizui nici pe prieteni, nici pe cei care te slujesc. A, 
dacă bietul Mousqueton ar fi aici! lată un om care nu mă va 
părăsi niciodată. 

— Da, atâta vreme cât vei fi bogat. Eh, dragul meu, nu 
războaiele civile ne dezbină; asta-i din pricină că azi nu mai 
avem douăzeci de ani, din pricină că pornirile cinstite ale 
tinereţii au dispărut, ca să lase locul şoaptei intereselor şi 


răbufnirilor ambiţiei, sfaturilor egoiste. Da, ai dreptate, să 
mergem la întâlnire, Porthos, dar să ne înarmăm. Dacă n- 
am merge, ei ar spune că ne-a fost frică. Hei, Planchet! 
Strigă d'Artagnan. 

Planchet se ivi numaidecât. 

— Porunceşte să se pună şaua pe cai şi ia-ţi flinta! 

— Domnule, spuneţi-mi mai întâi împotriva cui pornim! 

— Împotriva nimănui, rosti d'Artagnan. E o simplă măsură 
de prevedere pentru cazul că vom fi atacați. 

— Ştiţi, domnule, că au vrut să-l omoare pe preabunul 
consilier Broussel, părintele poporului? 

— Zău? Făcu d'Artagnan. 

— Da, numai că a fost răzbunat cum se cuvine, căci 
poporul l-a purtat acasă pe braţe. De ieri, casa lui e plină de 
lume. Vicarul, domnul de Longueville şi prinţul de Conti au 
trecut să-l vadă. Doamna de Chevreuse şi doamna de 
Vend6me şi-au mărturisit dorinţa să-l viziteze, şi când are să 
vrea acum. 

— Ei bine, când o să vrea. 

Planchet începu să fredoneze: 

Vântul Frondei azi în zori se stârni ca din senin şi mi-l 
umple de fiori pe cumătrul Mazarin. 

Vântul Frondei azi în zori se stârni ca din senin. 

— Nu mă mai miră că Mazarin ar fi fost tare bucuros să-l fi 
omorât de-a binelea pe consilier, şopti d'Artagnan către 
Porthos. 

— Aşa că înţelegeţi, domnule, urmă Planchet. Dacă mi-aţi 
cere să-mi iau flinta pentru vreo treabă asemănătoare 
aceleia pusă la cale împotriva domnului Broussel. 

— Nu, fii pe pace. Dar cine ţi-a spus toate amănuntele 
astea? 

— O, dintr-o sursă sigură, domnule. Friquet mi le-a spus. 

— Friquet? Făcu d'Artagnan. Am mai auzit numele ăsta. 

— E feciorul slujnicei domnului Broussel. Un băiat de 
nădejde care, la o adică, la o răzmeriţă, n-ar sta de pomană, 
credeţi-mă. 


— Nu-i cumva copil de cor la Notre-Dame? Întrebă d 
Artagnan. 

— Da, chiar aşa. Bazin îl are sub ocrotirea lui. 

— Aha, ştiu! Exclamă d'Artagnan. Şi băiat de alergătură 
într-o cârciurmă de pe strada Calandre? 

— Întocmai. 

— Ce tot întrebi atâta de mucosul ăsta? Bombăni Porthos. 

— Hei! Spuse d'Artagnan. Mi-a dat odată nişte lămuriri 
preţioase şi-ar putea să facă la fel şi altă dată 

— 'Ţie, care erai cât pe ce să-i omori stăpânul? 

— Păi cine o să-i spună asta? 

— Ai dreptate. 

Tocmai în clipa aceea, Athos şi Aramis intrau în Paris, prin 
mahalaua Saint-Antoine. Se odihniseră pe drum şi se 
grăbeau ca să nu lipsească de la întâlnire. Îi urma doar 
Bazin. Grimaud, după cum ne amintim, rămăsese să-l 
îngrijească pe Mousqueton şi trebuia să plece după tânărul 
viconte de Bragelonne, aflat în drum spre armata din 
Flandra. 

— Acum, zise Athos, trebuie să ne abatem pe la vreun han, 
să ne schimbăm hainele, să ne lăsăm pistoalele şi spadele, 
iar Bazin să le lase şi el pe-ale lui. 

— Oh! Nici pomeneală de aşa ceva, dragă conte. În 
privinţa asta dă-mi voie nu numai să nu-ţi împărtăşesc 
părerea, ci să mă străduiesc să o împărtăşeşti tu pe a mea. 

— De ce? 

— Fiindcă mergem la o întâlnire de război. 

— Ce vrei să spui, Aramis? 

— Că Piaţa Regală e urmarea celor petrecute pe drumul 
spre VendOmois, şi nimic altceva. 

— Cum aşa? Prietenii noştri. 

— Au devenit cei mai primejdioşi duşmani ai noştri, Athos. 
Să ne păzim, crede-mă, şi mai cu seamă păzeşte-te tu. 

— O, dragul meu d'Herblay! 

— Cine îţi spune că d'Artagnan n-a aruncat vina 
înfrângerii lui asupra noastră şi că nu l-a prevenit pe 


cardinal? Cine îţi spune că Mazarin n-o să se folosească de 
această întâlnire ca să pună mâna pe noi? 

— Haide, Aramis, crezi că d'Artagnan, că Porthos ar da 
vreo mână de ajutor la săvârşirea unei asemenea infamii? 

— Între prieteni, dragul meu Athos, ai dreptate, ar fi o 
infamie; dar între duşmani ar fi un vicleşug. 

Athos îşi încrucişă braţele şi-şi lăsă capul în piept. 

— Ce vrei, Athos! Aşa-s făcuţi oamenii, n-au pururi 
douăzeci de ani. Noi am rănit de moarte, îţi dai seama, acel 
amor propriu care conduce orbeşte acţiunile lui 
d'Artagnan. A fost înfrânt. N-ai auzit cum se căina acolo, în 
mijlocul drumului? Cât despre Porthos, poate că baronia lui 
depindea de reuşita acestei acţiuni. Şi ne-a întâlnit pe noi în 
cale, încât nici de astă dată nu va deveni baron. Cine îţi 
spune că această faimoasă baronie nu depinde de 
întrevederea de astă-seară? Să ne luăm măsurile de 
prevedere, Athos! 

— Dar dacă ei vin fără arme? Ce ruşine pentru noi, 
Aramis! 

— Oh! Fii liniştit, dragul meu, te asigur că nu va fi aşa. De 
altfel, noi avem o scuză, venim de pe drum şi suntem nişte 
răzvrătiți. 

— Noi, o scuză?! Oare trebuie să prevedem cazul când ar 
fi nevoie de o scuză faţă de d'Artagnan, faţă de Porthos?! 
Oh, Aramis, Aramis! Urmă Athos, clătinând cu amărăciune 
din cap. Pe sufletul meu, mă faci cel mai nenorocit dintre 
oameni. Dezamăgeşti o inimă care nu era pe deplin moartă 
pentru prietenie! Uite, Aramis, îţi jur, aş fi mai bucuros să 
mi se smulgă inima din piept. Vino cum vrei la întâlnire, 
Aramis. Cât despre mine, eu voi merge dezarmat. 

— Nu, fiindcă n-am să te las. Nu numai pe un om, nu 
numai pe Athos, nu numai pe însuşi contele de La Fere îl 
trădezi prin această slăbiciune, ci un întreg grup, căruia îi 
aparţii şi care se bi-zuie pe tine. 

— Fie aşa cum spui, rosti Athos cu tristeţe. Şi îşi 
continuară drumul. 


Abia ieşiră din strada Pas-de-la-Mule, la grilajul pieţei 
pustii, că zăriră sub o boltă, în capul străzii Sainte- 
Catherine, trei călăreţi. 

Erau d'Artagnan şi Pprthos, înfăşuraţi în mantii, sub care 
ghiceai de îndată spadele. În urma lor venea Planchet, cu 
flinta la spinare. 

Dând cu ochii de d'Artagnan şi Porthos, Athos şi Aramis 
descălecară. 

Ceilalţi le urmară pilda. D'Artagnan băgă de seamă că cei 
trei cai, în loc să fie ţinuţi de către Bazin, erau legaţi la 
inelele bolților. Atunci porunci lui Planchet să facă la fel ca 
Bazin. 

Înaintară unii în întâmpinarea celorlalţi, doi câte doi, 
urmaţi de valeţi, şi se salutară cu politeţe. 

— Unde v-ar conveni să stăm de vorbă, domnilor? Glăsui 
Athos, care văzu mai mulţi trecători oprindu-se în loc şi 
urmărindu-i cu privirea, ca şi cum s-ar fi aşteptat la unul din 
acele faimoase dueluri încă vii în memoria parizienilor şi, 
mai ales, a celor care locuiau în Piaţa Regală. 

— Grilajul e închis, spuse Aramis. Dar dacă domnilor le 
place răcoarea de sub copaci şi o singurătate de netulburat, 
aş lua cheia de la palatul Rohan, unde ne vom simţi de 
minune. 

D Artagnan scormoni cu privirea bezna ce învăluia piaţa, 
în timp ce Porthos vâri capul printre două zăbrele ale 
grilajului, scrutând şi el noaptea. 

— Dacă preferaţi un alt loc, domnilor, zise Athos cu vocea-i 
convingătoare şi plină de nobleţe, atunci alegeţi-l singuri. 

— Dar dacă domnul d'Herblay ar putea căpăta cheia de la 
poarta de fier, cred că aici, în piaţă, ar fi locul cel mai 
potrivit. 

Aramis se depărta îndată, prevenindu-l pe Athos să nu stea 
atât de aproape de d'Artagnan şi Porthos; dar cel căruia i se 
adresă acest sfat se mulţumi să zâmbească dispreţuitor şi 
făcu un pas către vechii săi prieteni, care nu se clintiră din 
loc. 


Aramis bătu într-adevăr la uşa palatului Rohan şi se 
întoarse îndată însoţit de un om, care tot spunea: 

— Îmi juraţi, domnule? 

— "Ţine, zise Aramis, punându-i un ludovic în palmă. 

— Ah, nu vreţi să juraţi! Spunea portarul, clătinând din 
cap. 

— Eh, poţi să juri dacă nu ai de ce? I-o întoarse Aramis. Te 
încredinţez doar că, în clipa de faţă, domnii aceştia sunt 
prietenii noştri. 

— Da, desigur, încuviinţară cu răceală Athos, d'Artagnan şi 
Porthos. 

D'Artagnan auzise convorbirea şi înţelese totul. 

— Ai văzut? Se întoarse el către Porthos. 

— Ce să văd? 

— N-a vrut să jure? 

— Să jure, ce? 

— Omul îi cerea lui Aramis să jure că nu intrăm în Piaţa 
Regală ca să ne batem. 

— Şi Aramis n-a vrut să jure? 

— Nu. 

— Atunci să fim cu băgare de seamă. 

Athos nu-i slăbea din ochi. Aramis deschise poarta 
grilajului şi se dădu la o parte, ca d'Artagnan şi Porthos să 
poată trece. În clipa când intră pe poartă, d'Artagnan îşi 
agăţă mânerul spadei de poarta de fier şi fu nevoit să-şi 
desfacă mantia. 

Desfăcându-şi mantia, dădu la iveală pistoalele 
strălucitoare, pe care tocmai se răsfrânse o rază de lună. 

— Vezi, spuse Aramis, punând mâna pe umărul lui Athos şi 
arătându-i cu cealaltă întreg arsenalul pe care d'Artagnan îl 
purta la cingătoare. 

— Vai, da, văd, mărturisi Athos, cu un oftat adânc. 

Şi intră al treilea pe poartă. Aramis intră cel din urmă şi 
închise poarta după el. Cei doi valeţi rămaseră să aştepte 
afară, păstrând o oarecare depărtare între ei, ca şi cum s-ar 
fi temut unul de altul. 


XXX. 

PIAŢA REGALĂ. 

Merseră în tăcere până în mijlocul pieţei; dar cum în clipa 
aceea luna tocmai ieşea dintr-un nor, se gândiră că într-un 
asemenea loc descoperit vor fi lesne văzuţi şi atunci se 
opriră sub tei, unde era mai întuneric. 

Din loc în loc, se înşiruiau bănci; cei patru se opriră lângă 
una din ele. Athos făcu un semn, la care d'Artagnan şi 
Porthos se aşezară. Athos şi Aramis rămaseră în picioare în 
faţa lor. 

Se scurse un răstimp de tăcere, în care fiecare simţea din 
plin greutatea de a începe vorba. 

— Domnilor, rosti Athos. O dovadă de trăinicie a vechii 
noastre prietenii e prezenţa noastră la această întâlnire. 
Nimeni nu lipseşte şi deci nimeni nu va avea să-şi facă vreo 
mustrare. 

— Ascultă, domnule conte, zise d'Artagnan. În locul 
acestor cuvinte măgulitoare, pe care poate nu le merităm 
nici unii, nici alţii, mai bine să vorbim cu inima deschisă ca 
nişte adevăraţi bărbaţi ce suntem. 

— Nici eu nu vreau altceva, răspunse Athos. Sunt sincer. 
Vorbiţi cu toată sinceritatea: aveţi cumva să-mi aduceţi vreo 
învinuire, mie sau abatelui d'Herblay? 

— Da, zise d'Artagnan. Atunci când am avut cinstea să te 
văd la castelul Bragelonne, ţi-am înfăţişat unele propuneri 
pe care le-ai înţeles; în loc să-mi răspunzi ca unui prieten, 
m-ai dus de nas ca pe un copil, şi această prietenie pe care 
o lauzi nu s-a destrămat ieri, când ni s-au încrucişat 
spadele, ci atunci, la castel, prin prefăcătoria de care ai dat 
dovadă faţă de mine. 

— D'Artagnan! Murmură Athos, cu o blândă mustrare în 
glas. 

— Mi-ai cerut să fiu sincer, îi aminti d'Artagnan. Şi iată, 
sunt sincer! M-ai întrebat ce gândesc şi eu îţi spun. Şi acum 
despre dumneata, abate d'Herblay. M-am purtat la fel cu 
tine şi tu m-ai înşelat în acelaşi chip. 


— Într-adevăr, domnule, eşti un om ciudat, zise Aramis. Ai 
venit la mine cu anumite propuneri, dar oare mi le-ai făcut? 
Nu, doar m-ai iscodit, atâta tot. Ei bine, eu ce ţi-am spus. Că 
Mazarin e un bădăran şi că eu nu l-aş sluji pe Mazarin. 
Atâta tot. Ţi-am spus oare că nu voi sluji pe un altul? 
Dimpotrivă, ţi-am dat de înţeles, mi se pare, că sunt de 
partea prinților. Ba, dacă nu mă înşel, am râs cu poftă 
gândindu-mă că s-ar putea prea bine întâmpla să primeşti 
de la cardinal misiunea să mă arestezi. Erai omul care 
apăra vreo cauză? Da, fără îndoială. Ei bine, pentru ce să 
nu fim şi noi, la rândul nostru, oamenii unei tabere? Aveai 
secretul tău, aşa cum şi noi îl aveam pe al nostru; nu ni le- 
am împărtăşit, cu atât mai bine, asta dovedeşte că ştim să 
păstrăm un secret. 

— Nu-ţi reproşez nimic, domnule, spuse d'Artagnan. Dar 
contele de La Fere a pomenit aici despre prietenie, de 
aceea am îndrăznit să amintesc şi eu despre purtarea 
dumitale. 

— Şi ce crezi despre ea? Întrebă Aramis, vorbindu-i de 
sus. 

Sângele năvăli în obrajii lui d'Artagnan, care se ridică de 
pe bancă şi răspunse: 

— Cred că e purtarea unui învățăcel al iezuiţilor. 

Văzând că d'Artagnan se ridică, Porţhos făcuse la fel. Cei 
patru oameni se aflau deci în picioare, ameninţători, unii în 
faţa celorlalţi. 

La răspunsul lui d'Artagnan, Aramis făcu o mişcare, ca 
pentru a duce mâna la spadă. 

Athos îl opri. 

— D'Artagnan, spuse el, ai venit astă-seară aici furios de 
cele petrecute ieri. Te credeam un suflet destul de mare, 
d'Artagnan, astfel ca o prietenie de douăzeci de ani să nu 
sufere de pe urma unei înfrângeri de un sfert de ceasa 
amorului propriu. Haide, spune-mi, socoteşti că ai ceva să- 
mi reproşezi? Dacă ţi-am greşit cu ceva, sunt gata să-mi 
recunosc greşeala. 


Glasul adânc şi învăluitor al lui Athos avea şi acum asupra 
lui d'Artagnan aceeaşi înrâurire ca odinioară, în vreme ce 
vocea lui Aramis, care devenea acră şi ţipătoare la mânie, îl 
scotea din sărite. 

— Cred, domnule conte, că trebuia să-mi faci o mărturisire 
la castelul Bragelonne şi că domnul, continuă el, arătând 
spre Aramis, trebuia să-mi facă o altă mărturisire, la 
mânăstire la el. Atunci nu m-aş fi aruncat pentru nimic în 
lume într-o aventură în care urma să-mi staţi în cale. Totuşi, 
dacă am fost discret, nu înseamnă câtuşi de puţin că sunt 
prost. Dacă aş fi vrut să cuget mai adânc la deosebirea 
dintre aceia pe care domnul d'Herblay îi primeşte la dânsul 
pe o scară de frânghie, şi aceia pe care îi primeşte pe o 
scară de lemn, desigur că l-aş fi silit să-mi vorbească. 

— De ce te-amesteci în lucruri care nu te privesc? Strigă 
Aramis, palid de mânie şi cu spaima în inimă la gândul că, 
spionat de către d'Artagnan, a fost văzut cu doamna de 
Longueville. 

— Mă amestec în lucrurile care mă privesc, ştiu să mă 
prefac că nu văd ceea ce nu mă priveşte, dar îi urăsc pe 
ipocriţi, şi în rândul acestora îi aşez pe muşchetarii care fac 
pe călugării, şi pe călugării care fac pe muşchetarii. lată un 
om care e de aceeaşi părere cu mine, adăugă el, 
întorcându-se spre Porthos. 

Porthos, care încă nu deschisese gura, răspunse doar 
printr-o mişcare. 

El spuse „da" şi trase spada din teacă. 

Aramis sări înapoi şi trase şi el spada. D'Artagnan se 
aplecă înainte, gata să atace ori să se apere. 

În clipa aceea, Athos întinse mâna cu acel gest de poruncă 
supremă, pe care numai el ştia să-l facă, trase încet de la 
cingătoare spada cu teacă cu tot, izbi spadă şi teacă de 
genunchi, frângându-le, şi aruncă cele două bucăţi în 
dreapta lui. 

Apoi se întoarse spre Aramis şi-i spuse: 

— Aramis, frânge-ţi spada. 


Acesta şovăi. 

— Trebuie! Rosti Athos - şi, cu o voce mai joasă şi mai 
blândă adăugă: Eu ţi-o cer. 

Aramis, a cărui paloare spori, robit de acest gest, învins de 
acest glas, frânse în mâini lama mlădie a spadei, apoi 
încrucişă braţele la piept şi aşteptă fremătând de furie. 

Cele petrecute îi făcură să dea înapoi pe d'Artagnan şi pe 
Porthos. D'Artagnan nu mai trase spada, Porthos o vâri în 
teacă pe a sa. 

— Niciodată, rosti Athos, ridicând încet mâna dreaptă spre 
cer, niciodată, jur în faţa lui Dumnezeu, care ne vede şi ne 
aude în liniştea solemnă a acestei nopţi, niciodată spada 
mea nu se va încrucişa cu a voastră, niciodată ochii mei nu 
vor avea pentru voi vreo fulgerare de mânie şi niciodată 
inima mea nu va găzdui vreo zvâcnire de ură. Am trăit 
laolaltă, am urât şi am iubit împreună; ne-am vărsat şi ne- 
am înfrățit sângele şi, poate, aş adăuga, există între noi o 
legătură mai puternica decât a prieteniei, un pact al 
nelegiuirii, poate; căci toţi patru am osândit, judecat şi dat 
morţii o fiinţă omenească pe care poate că nu aveam 
dreptul să o rupem din această lume, deşi mai curând părea 
că aparţine iadului. D'Artagnan, te-am iubit întotdeauna ca 
pe copilul meu. Porthos, noi doi am dormit zece ani unul 
alături de altul; Aramis e fratele vostru, aşa cum e şi al meu, 
fiindcă Aramis v-a iubit aşa cum eu vă iubesc încă, aşa cum 
vă voi iubi întotdeauna. Ce înseamnă cardinalul Mazarin 
pentru noi, care am înfrânt voinţa şi inima unui om ca 
Richelieu? Ce înseamnă cutare sau cutare prinţ pentru noi, 
care am dat statornicie coroanei de pe fruntea unei regine? 
D'Artagnan, îţi cer iertare că am încrucişat ieri spada cu 
tine; Aramis face la fel faţă de Porthos. Şi acum, urâţi-mă 
dacă sunteţi în stare, dar vă jur că, în pofida urii voastre, nu 
voi avea decât preţuire şi prietenie pentru voi. Acum repetă 
cuvintele mele, Aramis, şi după aceea, dacă ei o vor şi o vrei 
şi tu, să ne părăsim pentu totdeauna vechii noştri prieteni. 

Se lăsă o tăcere solemnă, curmată de Aramis. 


— Jur, zise el cu fruntea înseninată şi cu privirea cinstită, 
dar cu o urmă de tulburare în glas. Jur că nu-i urăsc pe cei 
care mi-au fost prieteni; îmi pare rău că am încrucişat 
spadele, Porthos. Jur, în sfârşit, nu numai că nu voi îndrepta 
spada vreodată spre pieptul tău, ci, de asemenea, că în 
tainiţa cea mai ascunsă a cugetului meu nu va rămâne în 
viitor nici măcar umbra vreunui simţământ duşmănos faţă 
de tine. Haidem, Athos! 

Athos dădu să plece. 

— Oh, nu, nu, nu plecaţi! Izbucni d'Artagnan, târât de una 
din acele nestăvilite porniri care trădau sângele lui 
clocotitor şi firea lui de om dintr-o bucată. Nu plecaţi! Am şi 
eu un jurământ de făcut: jur că-mi voi da ultima picătură de 
sânge, ultima fâşie de carne, ca să păstrez prețuirea unui 
om ca tine, Athos, prietenia unui om ca tine, Aramis! 

Şi se aruncă în braţele lui Athos. 

— Fiul meu! Murmură Athos, strângându-l cu putere la 
piept. 

— Cât despre mine, glăsui Porthos, eu nu jur nimic, dar 
simt că mă înăbuş, la naiba! Dacă ar trebui vreodată să lupt 
împotriva voastră, cred că m-aş lăsa străpuns de spadă, 
fiindcă n-am iubit pe nimeni pe lume, afară de voi. 

Şi cinstitul Porthos izbucni în hohote de plâns şi se aruncă 
în braţele lui Aramis. 

— Prieteni, cuvântă Athos, iată ce nădăjduiam, iată ce 
aşteptam de la două inimi ca ale voastre. Da, am spus-o şi o 
repet, destinele noastre sunt legate pentru totdeauna, deşi 
urmăm căi deosebite. Eu îţi respect părerea, d'Artagnan, îţi 
respect convingerile Porthos, dar, deşi luptăm pentru cauze 
diferite, să rămânem prieteni. Miniştrii, prinții, regii vor 
trece ca un puhoi de apă, războiul civil ca o flacără, dar noi, 
noi vom rămâne prieteni? Presimt că da. 

— Da, spuse d'Artagnan. Să fim pururi muşchetari şi să 
păstrăm drept unic drapel acel faimos ştergar din fortul 
Saint-Gervaise, pe care marele cardinal a pus să se brodeze 
trei flori de crin. 


— Da, întări Aramis, din tabăra cardinalului sau a Frondei, 
ce însemnătate are?! Să fim iarăşi unii pentru alţii martori 
de nădejde în dueluri, prieteni credincioşi la greu, tovarăşi 
voioşi de petrecere. 

— Şi de fiece dată când ne vom întâlni în învălmăşeala 
luptei, spuse Athos, la acest singur cuvânt: „Piaţa Regală!", 
să trecem spada în mâna stângă şi să ne întindem dreapta, 
chiar şi în mijlocul celui mai cumplit măcel. 

— Vorbeşti minunat! Zise Porthos. 

— Eşti cel mai mare dintre oameni! Rosti d'Artagnan. Eşti 
cu mult deasupra noastră. 

Pe chipul lui Athos înflori un zâmbet de negrăită bucurie. 

— Aşadar, ne-am înţeles, zise el. Haide, să ne dăm mâna, 
domnilor. Credeţi în Dumnezeu? 

— Păi se poate! Făcu d'Artagnan. 

— Vom fi creştini în aceasta împrejurare, ca să rămânem 
credincioşi jurământului nostru, interveni Aramis. 

— Ah, sunt gata să jur pe orice, spuse Porthos, chiar şi pe 
Mahomed! Să mă ia naiba dacă am fost vreodată atât de 
fericit ca azi! 

Şi bunul Porthos îşi ştergea ochii încă umezi. 

— Are vreunul dintre voi o cruce? Întrebă Aramis. 

Porthos şi d'Artagnan se priviră clătinând din cap, ca nişte 
oameni luaţi pe nepregătite. 

Aramis zâmbi şi scoase la iveală o cruce bătută din 
diamante, aninată la gât cu un şnur de perle. 

— lată una! Zise el. 

— Ei bine! Reluă Athos. Să jurăm pe aceasta cruce care, 
din orice ar fi făcută, este totuşi o cruce, să jurăm că vom 
rămâne uniţi totdeauna orice s-ar întâmpla. Şi fie ca 
jurământul acesta să ne lege nu numai pe noi, ci şi pe 
urmaşii noştri. Vă alăturaţi acestui jurământ? 

— Da! Rostită toţi într-un glas. 

— Ah, trădătorule! Murmură abia auzit d'Artagnan, 
aplecându-se la urechea lui Aramis. Ne-ai pus să jurăm pe 
crucifixul unei partizane a Frondei. 


XXXI. 

BACUL DE PE OISE. 

Nădjduim că cititorul n-a dat cu totul uitării pe tânărul 
călător lăsat de noi pe drumul Flandrei. 

Raoul, pierzându-şi din vedere ocrotitorul, pe care îl lăsase 
urmărindu-l cu privirea din faţa bisericii regale, dăduse 
pinteni calului, mai întâi pentru a scăpa de gândurile 
dureroase ce-i năvăleau în minte, apoi pentru a-i ascunde 
lui Olivain tulburarea ce-i răvăşea chipul. 

Un ceas de fugă risipi însă pâcla ce umbrise închipuirea 
atât de fragedă a tânărului. Bucuria necunoscută de a fi 
liber, bucurie plină de farmec, chiar şi pentru cei care n-au 
încercat niciodată suferinţa vreunei constrângeri, aurea 
pentru Raoul cerul şi pământul, şi cu deosebire acea zare 
depărtată şi albastră a vieţii, pe care noi o numim viitor. 

Totuşi îşi dădu seama, după câteva încercări de a lega 
vorba cu Olivain, că zilele lungi petrecute în acest fel vor fi 
foarte triste. Privind oraşele prin care treceau, cuvintele 
contelui, atât de blânde, de convingătoare şi de interesante 
îi înviară în minte, ştiind că nimeni nu mai putea să-i dea 
preţioasele lămuriri pe care le-ar fi căpătat de la Athos, cea 
mai învățată şi mai plăcută dintre toate călăuzele. 

Mai era ceva ce-l întrista pe Raoul: pe când ajungeau la 
Louvres văzuse pitulat în spatele unei perdele de plopi un 
mic castel, care îi amintea atât de bine castelul La Valliere, 
încât se oprise aproape zece minute şi, oftând, pornise din 
nou la drum, fără măcar să-i răspundă lui Olivain, care îl 
întrebă respectuos de ce zăboveşte acolo. Înfăţişarea 
lucrurilor înconjurătoare e un tainic fir călăuzitor, care 
pătrunde până în ascunzişurile memoriei, trezind adesea 
aducerile-aminte, fără voia noastră; odată desprins, firul 
acesta ne călăuzeşte ca şi firul Ariadnei prin labirintul de 
gânduri în care rătăcim, luându-se după acea umbră a 
trecutului pe care o numim amintire. Vederea micului castel 
îl aruncase pe Raoul cu cincizeci de leghe mai către apus şi- 
| făcuse să-şi depene viaţa din clipa când se despărţise de 


micuța Louise şi până în clipa când o văzuse pentru prima 
oară; şi fiecare pâlc de stejari, fiecare giruetă zărită pe 
coama vreunui acoperiş de ţiglă îi reaminteau că, în loc să 
se întoarcă spre prietenii din copilărie, se îndepărta cu fiece 
clipă tot mai mult de ei şi că poate îi părăsise pentru 
totdeauna. 

Cu inima strânsă, cu capul greu, porunci lui Olivain să 
ducă îndată caii la un mic han care se şi vedea pe drum, 
cam la o jumătate de bătaie de muschetă. Cât despre el, 
descălecă, se opri la umbra unui frumos pâlc de castani în 
floare, în jurul cărora zumzăia un norod de albine, şi-i spuse 
lui Olivain să ceară hangiului să-i aducă hârtie şi cerneală la 
masa ce părea aşezată acolo anume pentru scris. 

Olivain se supuse şi porni mai departe, în vreme ce Raoul 
se aşeză, cu coatele sprijinite de masă, plimbându-şi visător 
privirea asupra minunatei privelişti din jur, presărată cu 
lanuri verzi şi cu pâlcuri de arbori, şi scuturându-şi părul 
din vreme în vreme de florile ce ningeau din văzduh. 

Stătea de vreo zece minute acolo şi de vreo cinci se afla 
cufundat în visuri când, deodată, întâlni în raza privirilor lui 
distrate o figură dolofană care, cu un şorţ prins dinainte, cu 
un şervet pe braţ şi cu o bonetă albă pe cap, se apropia 
aducând hârtie, cerneală şi pană. 

— Ah! Exclamă apariţia. Se vede că toţi gentilomii gândesc 
la fel, fiindcă nu-i nici un sfert de ceas de când un tânăr 
cavaler, aidoma echipat ca şi dumneavoastră, cu o înfăţişare 
tot atât de aleasă şi cam de aceeaşi vârstă, a poposit aici, 
sub pomii ăştia, a cerut să se aducă încoace masa şi 
scaunul, apoi a luat cina împreună cu un domn bătrân, ce 
părea preceptorul sau, mâncând o plăcintă din care n-a mai 
rămas nici o fărâmiţă şi golind până la ultima picătură o 
sticlă cu vin vechi de Mâcon; dar din fericire mai avem şi 
vin, şi plăcintă, aşa că dacă domnul porunceşte. 

— Nu, prietene, îţi mulţumesc, zâmbi Raoul. Deocamdată 
n-am nevoie decât de ce ţi-am cerut. Numai c-aş fi tare 
mulţumit dacă cerneala ar fi mai neagră şi mai bună. Dacă-i 


aşa, plătesc pana cât o sticlă de vin, iar cerneala cât o 
plăcintă. 

— Ei, domnule, zise hangiul. Atunci am să dau slujitorului 
dumneavoastră plăcinta şi vinul. Aveţi, dară, pana şi 
cerneala fără plată. 

— Fă cum crezi, zise Raoul, începând să înveţe cum să se 
poarte cu această tagmă de oameni, care pe vremea când 
mai existau tâlhari de drumul mare se întovărăşeau cu ei, 
iar de când pieriseră ştiau să-i înlocuiască cu folos. 

Hangiul, liniştit în ce priveşte câştigul său, puse pe masă 
hârtia, cerneala şi pana. Din întâmplare pana era bunicică 
şi Raoul se apucă de scris. 

Hangiul rămase nemişcat şi admiră fără să vrea chipul 
fermecător al drumeţului, plin de seriozitate şi de blândeţe 
în acelaşi timp. Frumuseţea a fost şi va fi totdeauna 
venerată. 

— Nu seamănă cu oaspetele de adineauri, îi mărturisi 
hangiul lui Olivain, care venise să întrebe dacă Raoul nu 
mai are nevoie de ceva. Tânărul dumitale stăpân nu prea 
are poftă de mâncare. 

— Până acum trei zile parcă tot mai mânca, dar, ce vrei, de 
alaltăieri nu mai pune nimic în gură. 

Olivain şi hangiul se îndreptară către han. Ca toţi valeţii 
mulţumiţi de starea lor, Olivain îi povesti tot ce socoti că se 
poate spune pe seama tânărului gentilom. 

În acest răstimp, Raoul scria: „Domnule, 

După patru ceasuri de drum mă opresc pentru a vă scrie, 
fiindcă vă simt lipsa în fiece clipă şi sunt mereu gata să 
întorc capul, cum făceam spre a vă răspunde când îmi 
vorbeaţi. Am fost atât de buimăcit de plecarea 
dumneavoastră şi atât de mâhnit de despărţire, încât nu v- 
am arătat decât în prea mică măsură dragostea şi 
recunoştinţa ce vă port. Veţi binevoi să mă iertaţi, domnule, 
fiindcă aveţi inima nespus de generoasă şi aţi înţeles tot ce 
se petrecea într-a mea. Scrie-ţi-mi, vă rog, deoarece 
sfaturile dumneavoastră fac parte din viaţa mea, şi apoi, 


îndrăznesc să spun, sunt neliniştit, am avut impresia că vă 
pregătiţi să întreprindeţi ceva primejdios, lucru asupra 
căruia nu mi-am îngăduit să vă întreb, de vreme ce 
dumneavoastră nu mi-aţi spus nimic. După cum vedeţi, am 
mare nevoie de ştiri din partea dumneavoastră. De când nu 
mai sunteţi lângă mine, mă tem mereu să nu săvârşesc vreo 
greşeală. Mi-eraţi de mare, mare ajutor, domnul meu, şi azi, 
jur, mă simt foarte singur. 

Veţi avea oare bunătatea, dacă primiţi ştiri din Blois, să-mi 
scrieţi câteva cuvinte despre mica mea prietenă, 
domnişoara de La Valliere, a cărei sănătate, la plecarea 
noastră, era un motiv de îngrijorare? Înţelegeţi, domnule şi 
scumpul meu ocrotitor, cât de preţioase şi necesare îmi sunt 
amintirile din timpul petrecut cu dumneavoastră. Sper că 
uneori vă veţi mai aminti de mine şi, dacă în unele clipe îmi 
simţiţi lipsa, dacă încercaţi o cât de mică părere de rău că 
nu mă aflu lângă dumneavoastră, voi fi plin de fericire la 
gândul că aţi simţit dragostea şi devotamentul meu şi că am 
ştiut a vă face să le înţelegeţi în timpul cât am avut bucuria 
să trăiesc alături de dumneavoastră." 

Isprăvind scrisoarea, Raoul se simţi mai liniştit. Se uită 
dacă Olivain şi hangiul nu-l pândeau cumva şi sărută foaia 
de hârtie - mută şi gingaşa mângâiere, pe care inima lui 
Athos era în măsură să o ghicească, deschizând scrisoarea. 

În această vreme, Olivain golise sticla şi mâncase plăcinta; 
caii se odihniseră, de asemenea. Raoul chemă hangiul, 
aruncă un scud de iur pe masă, încălecă, iar la Senlis duse 
scrisoarea la poştă. 

Odihna de care se bucuraseră îngăduia călătorilor şi cailor 
să-şi continue drumul fără oprire. La Verberie, Raoul dădu 
poruncă lui Olivain să întrebe cine e tânărul gentilom care a 
trecut pe la han înaintea lor; fusese văzut cu trei sferturi de 
ceas mai mainte, însă avea un cal bun, aşa cum spusese 
hangiul, astfel că mergea iute. 

— Să încercăm să-l ajungem din urmă pe acest gentilom, 
spuse Raoul lui Olivain. Se duce la oştire ca şi noi, şi ne va fi 


un plăcut tovarăş de drum, cu siguranţă. 

Pe la patru după-amiază, Raoul intră în Compiegne. Mâncă 
cu poftă şi din nou căută să afle amănunte despre tânărul 
gentilom aflat pe drum înaintea lui; acesta se oprise, ca şi 
el, la hanul „La Clopotul şi Clondirul'", hanul cel mai de soi 
din Compiegne, apoi pornise mai departe, spunând că vrea 
să doarmă peste noapte la Noyon. 

— Haide să dormim şi noi la Noyon, zise Raoul. 

— Domnule, glăsui cu respect Olivain, îngăduiţi-mi să vă 
amintesc c-am ostenit caii destul în dimineaţa asta. Socot c- 
ar fi bine să poposim aici şi să plecăm abia mâine în zori. 
Optsprezece leghe, cât am călcat noi, sunt destul pe ziua de 
azi. 

— Domnul conte de La Fere doreşte să mă grăbesc şi să 
mă înfăţişez Prințului în dimineaţa celei de a patra zile, 
răspunse Raoul. Să zorim deci până la Noyon, drumul e 
asemănător cu cel făcut de la Blois la Paris. Vom ajunge pe 
la opt seara. Caii se vor putea odihni toată noaptea, iar 
dimineaţă la cinci pornim din nou. 

Olivain nu îndrăzni să se împotrivească, dar începu să 
bombăne. 

— Haide-haide, spunea el printre dinţi. lroseşte-ţi tot focul 
din prima zi. Mâine, în loc de douăzeci de leghe, ai să faci 
numai zece, poimâine numai cinci şi peste trei zile ai să-mi 
zaci la pat. Şi-atunci e musai să te odihneşti. Tinerii ăştia 
sunt nişte fanfaroni în lege. 

Se vede cât de colo că Olivain nu era crescut la şcoala 
celor ca Planchet şi Grimaud. 

Într-adevăr, Raoul se simţea obosit. Dorea însă să-şi pună 
la încercare forţele; crescut în vederile lui Athos şi 
încredinţat că l-a auzit de o mie de ori vorbind despre 
drumuri de douăzeci şi cinci de leghe, nu voia să rămână 
mai prejos de cel care îi era o pildă în toate. D'Artagnan, 
omul acesta de fier, clădit numai din nervi şi muşchi, îi 
stârnise o nemărginită admiraţie. 


Gonea, zorindu-şi tot mai mult calul, în ciuda bombănelilor 
lui Olivain, pe o potecă încântătoare care ducea la un pod 
plutitor, scurtând drumul cu o leghe, după cât i se spusese, 
când, deodată, ajuns pe culmea unui deal, văzu în faţă râul. 
Un mic grup de călăreţi stătea pe mal, gata să se îmbarce. 
Raoul nu se îndoi nici o clipă că era tânărul gentilom cu 
însoțitorii săi. Scoase un strigăt, dar se afla prea departe 
pentru a putea fi auzit. Atunci, cu toată oboseala calului, 
porni în galop, dar o ridicătură de pământ îi ascunse curând 
grupul şi când ajunse la o nouă înălţime, bacul plutea pe 
apă către celalalt mal. 

Văzând că n-a putut ajunge la vreme spre a trece râul 
împreună cu ceilalţi călători, se opri să-l aştepte pe Olivain. 

În acea clipă răsună un strigăt ce părea că vine de pe râu. 
Raoul se întoarse înspre partea dincotro venea strigătul şi 
puse mâna streaşină la ochi, căci soarele în asfinţit îl orbea. 

— Olivain! Strigă el. Ce se întâmplă acolo? 

Răsună un al doilea strigăt şi mai pătrunzător decât cel 
dintâi. 

— Eh, domnule! Făcu Olivain. S-a rupt odgonul şi bacul e 
dus de apă. Doamne, ce văd? Colo se zbate ceva! 

— Fără îndoială! Adeveri Raoul, aţintindu-şi privirile într- 
un punct anume de pe râul neasemuit de frumos în bătaia 
soarelui. Un cal, un cavaler! 

— Sunt gata să se ducă la fund! Strigă la rândul său 
Olivain. 

Chiar aşa era, şi Raoul îşi dădu seama îndată că e martor 
la o nenorocire şi că un om e pe cale să se înece. Slobozi 
frâul, înfigând adânc pintenii în coastele calului. Mânat de 
durere şi simțind moale zăbala, calul sări peste un fel de 
gard ce înconjura pontonul şi se aruncă în râu, împrăştiind 
în jur, până departe, valuri de spumă. 

— Doamne Dumnezeule, ce faceţi, domnule?! Strigă 
Olivain. 

Raoul se îndreptă spre nefericitul aflat în primejdie. 
Împrejurarea nu era ceva nou pentru el. Crescut pe 


malurile Loirei, fusese, ca să spunem aşa, legănat de 
valurile ei, trecuse apa de o sută de ori călare şi de o mie de 
ori înot. Gândindu-se la timpul când va face din viconte un 
soldat, Athos îl oţetise în asemenea încercări. 

— Dumnezeule! Se tângui Olivain cu deznădejde. Ce-ar 
zice domnul conte dacă v-ar vedea? 

— Domnul conte ar fi făcut la fel ca mine! Răspunse Raoul, 
îndemnându-şi calul din răsputeri. 

— Şi eu? Eu ce fac? Se văicărea Olivain, palid şi disperat, 
zbuciumându-se pe mal. Eu cum trec dincolo? 

— Aruncă-te în apă, fricosule! Îl îndemnă Raoul, tăind 
valurile. 

Apoi strigă spre călătorul care se zbătea la vreo douăzeci 
de paşi de el: 

— Curaj, curaj, domnule, îţi vin în ajutor! 

Olivain înaintă spre mal, se dădu înapoi, ridică 
descumpănit calul în două picioare, îl sili să se învârtă în loc 
şi, în cele din urmă, săgetat până în adâncul inimii de 
ruşine, se aruncă şi el în apă, aşa cum făcuse Raoul, dar 
văicărindu-se întruna: „Mor, suntem pierduţi”. 

În acest timp, bacul cobora cu repeziciune pe firul apei, în 
strigătele celor pe care îi ducea la vale. 

Un om cu părul cărunt se aruncase în apă de pe bac şi 
înota bărbăteşte către cel care se îneca. 

Numai că nu avea spor, deoarece înainta împotriva 
curentului. 

Raoul îşi urma calea şi se apropia văzând cu ochii. Dar şi 
calul şi călăreţul, pe care el nu-i scăpa din vedere, se 
scufundau din ce în ce mai mult. Calul mai avea doar botul 
deasupra apei, iar călăreţul, care scăpase frâul luptând cu 
valurile, întindea braţele cu capul răsturnat pe spate. Încă o 
clipă şi l-ar fi înghiţit râul. 

— Curaj! Strigă Raoul. Curaj! 

— Prea târziu! Îngână tânărul. Prea târziu! 

Apa îi trecu peste cap şi-l amuţi. 


Azvârlindu-se de pe calul căruia îi dădu drumul să înoate 
singur, din trei-patru aruncături de braţe, Raoul ajunse 
lângă tânărul gentilom. Apucă îndată calul de căpăstru şi-i 
săltă capul deasupra apei; calul răsuflă mai în voie şi, ca şi 
cum ar fi priceput că i se venea în ajutor, îşi îndoi sforţările. 
În acelaşi timp, Raoul prinse una din mâinile tânărului şi o 
puse pe coama calului, de care degetele acestuia se 
încleştară cu deznădejdea omului gata să se înece. 

Încredinţat că tânărul cavaler se va ţine de coamă, Raoul 
se îngriji numai de cal, pe care îl îndreptă spre malul opus, 
ajutându-i să taie apa şi îndemnându-l cu strigăte. 

Deodată calul se poticni de o ridicătură de pe fund şi dădu 
de nisip. 

— E salvat! Izbucni omul cu părul cărunt, atingând şi el 
fundul apei. 

— Salvat! Îngână în neştire gentilomul, slăbind încleştarea 
mâinii înfipte în coama calului şi lăsându-se să alunece din 
şa, în braţele lui Raoul. 

Erau numai la zece paşi de mal. Raoul ieşi din apă, 
purtându-l pe braţe pe tânărul gentilom fără cunoştinţă. ÎI 
culcă în iarbă, desfăcându-i şiretul de la guler şi agrafele 
tunicii. 

După o clipă se afla lângă ei şi omul cu părul cărunt. 

Olivain, făcând cruci peste cruci, izbutise în cele din urmă 
să iasă şi el la mal, în vreme ce călătorii de pe bac se 
îndreptau spre aceeaşi ţintă, cu ajutorul unei prăjini găsite 
din întâmplare pe punte. 

Încet-încet, mulţumită îngrijirilor lui Raoul şi ale omului 
ce-l însoțea pe tânărul cavaler, obrajii de muribund ai 
acestuia se împurpuraseră. Deschise nişte ochi rătăciţi, 
care se aţintiră curând asupra salvatorului său. 

— Ah, domnule! Strigă el. Pe dumneavoastră vă căutam: 
fără dumneavoastră aş fi fost mort, de trei ori mort. 

— Unii mai şi învie, după cum vedeţi, spuse Raoul. Ne-am 
ales doar cu o baie. 


— Ah, domnule, recunoştinţa noastră n-are margini! 
Izbucni omul cu părul cărunt. 

— lată-te şi pe dumneata, bunul meu d'Arminges! Ai tras o 
spaimă zdravănă din pricina mea, nu-i aşa? Vina ea 
dumitale însă: ai fost preceptorul meu, de ce nu m-ai învăţat 
să înot ca lumea? 

— Vai, domnule conte, spuse bătrânul. Dacă vi s-ar fi 
întâmplat o nenorocire, n-aş mai fi îndrăznit să dau ochii cu 
domnul mareşal. 

— Cum s-au petrecut lucrurile? Întrebă Raoul. 

— Ah, domnul meu, cum nu se poate mai simplu, răspunse 
cel căruia i se dăduse titlul de conte. Trecusem aproape o 
treime din râu, când odgonul bacului s-a rupt. Din pricina 
strigătelor şi a zăpăcelii luntraşilor, calul meu s-a speriat şi 
a sărit în apă cu mine cu tot. Nu ştiu să înot şi n-am avut 
curaj să mă arunc în râu. În loc să ajut calul, eu îi paralizam 
mişcările, şi era gata-gata să mă duc frumuşel la fund, când 
aţi apărut dumneavoastră, tocmai la timp ca să mă scoateţi 
la mal. De aceea, dacă doriţi, domnul meu, de acum încolo 
vom fi legaţi pe viaţă şi pe moarte. 

— Domnule, zise Raoul, înclinându-se, sunt pe de-a-ntregul 
servitorul dumneavoastră, credeţi-mă. 

— Sunt contele de Guiche, urmă cavalerul. Tatăl meu e 
mareşalul de Grammont. Şi acum, când aţi aflat cine sunt, 
îmi veţi face oare cinstea să-mi spuneţi şi dumneavoastră 
cine sunteţi? 

— Sunt vicontele de Bragelonne, rosti Raoul, 
împurpurându-se la faţă din pricină că nu putea spune cine 
e tatăl său, aşa cum făcuse contele de Guiche. 

— Viconte, chipul, curajul, bunătatea dumneavoastră mă 
atrag. Vă datorez adânca mea recunoştinţă. Să ne 
îmbrăţişăm. Aş dori să devenim prieteni. 

— Domnule, zise Raoul, îmbrăţişându-l la rândul său pe 
conte. Ţin la dumneavoastră de pe acum din toată inima. 
Socotiţi-mă, vă rog, un prieten devotat. 

— Şi acum, încotro, viconte? Întrebă contele de Guiche. 


— În oştirea Prințului, conte. 

— Şi eu la fel! Exclamă tânărul, peste măsură de bucuros. 
Ah, cu atât mai bine: vom trage împreuna primul foc de 
pistol. 

— Bine faceţi, iubiţi-vă! Zise preceptorul. Sunteţi tineri 
amândoi, aceeaşi stea vă luminează calea şi trebuia 
negregşit să vă întâlniți. 

Cei doi tineri zâmbeau cu acea încredere proprie tinereţii. 

— Acum, spuse preceptorul, trebuie să vă schimbaţi 
hainele. Valeţii, cărora le-am dat poruncile necesare de 
îndată ce-au coborât de pe bac, trebuie să fi ajuns la han. 
Hainele şi vinul o să vă încălzească. Haideţi! 

Tinerii nu aveau de ce să se împotrivească, ba chiar găsiră 
propunerea minunată. Încălecară iute, privindu-se şi 
admirându-se unul pe altul; erau, într-adevăr, doi chipeşi 
cavaleri, înalţi şi zvelţi, cu trăsături distinse, cu fruntea 
largă, cu privirea blândă şi mândră, cu zâmbetul deschis şi 
plin de fineţe. De Guiche putea să aibă optsprezece ani, dar 
nu era mai înalt ca Raoul, care abia împlinise cincisprezece. 

Într-o pornire spontană, îşi întinseră mâinile şi dând 
pinteni cailor, străbătură alături drumul de la râu până la 
han, unul socotind frumoasă şi zâmbitoare această viaţă pe 
care era cât pe ce să o piardă, celălalt mulţumind Domnului 
că a trăit destul pentru a săvârşi o faptă pe placul 
ocrotitorului său. 

Cât despre Olivain, el era singurul pe care nu-l prea 
mulțumea isprava cea vrednică de laudă a stăpânului său. 
Îşi tot întindea mânecile şi pulpana hainei, gândindu-se că 
un popas la Compiegne l-ar fi scutit nu numai de 
întâmplarea din care abia scăpase, dar şi de o aprindere de 
plămâni şi niscaiva dureri în mădulare, căci fără doar şi 
poate, nu aveau să-l cruţe. 

XXXII. 
CIOCNIRI. 

Popasul la Noyon fu scurt. Ioţi dormiră duşi. Raoul ceruse 

să fie deşteptat, dacă va sosi cumva Grimaud, dar Grimaud 


nu sosi. 

Caii gustară şi ei din plin, fără îndoială, cele opt ceasuri de 
odihnă, pe aşternutul bogat de paie. Contele de Guiche făcu 
ochi pe la cinci dimineaţa, trezit de către Raoul, care veni 
să-l salute. Îmbucară ceva în grabă şi, după un ceas, 
străbătuseră două leghe de drum. 

Convorbirea cu tânărul conte era nespus de interesantă 
pentru Raoul. De aceea asculta tot timpul, iar tânărul conte 
povestea mereu. Crescut la Paris, unde Raoul nu fusese 
decât o singură dată, şi la curte, pe care Raoul nu o văzuse 
niciodată, năzbătiile sale de paj, cele două dueluri pe care 
le şi avusese, în ciuda opreliştilor şi, mai ales, în ciuda 
preceptorului sau, toate acestea trezeau în Raoul cea mai 
vie curiozitate. El nu fusese decât în casa domnului Scarron 
şi-i spuse lui de Guiche pe cine a văzut acolo. De Guiche 
cunoştea toată lumea: pe doamna de Neuillan, pe 
domnişoara d'Aubigne, pe domnişoara de Scudery, pe 
domnişoara Paulet, pe doamna de Chevreuse. Glumi plin de 
spirit pe socoteala tuturor, în timp ce Raoul tremura de 
teamă să nu spună ceva şi pe seama doamnei de Chevreuse, 
pentru care nutrea o reală şi adâncă simpatie; dar, fie din 
instinct, fie din iubire faţă de ducesa de Chevreuse, contele 
avu numai cuvinte de laudă la adresa ei. Prietenia lui Raoul 
pentru el spori şi mai mult la auzul acestor elogii. 

Veni apoi rândul întâmplărilor galante şi al povestirilor de 
dragoste. Vicontele de Bragelonne avea mai mult de 
ascultat decât de spus şi în această privinţă. Prin urmare, 
stătu să asculte şi, după ce auzi vreo trei-patru aventuri 
destul de gingaşe, i se păru că tânărul conte ascundea, ca şi 
el, o taină în adâncul inimii. 

Aşa cum am spus, de Guiche fusese crescut la curte şi 
cunoştea toate intrigile curţii. Era aceeaşi curte despre 
care Raoul îl auzise vorbind de atâtea ori pe contele de La 
Fere; numai că se schimbase mult de pe vremea când o 
cunoscuse Athos. Întreaga povestire a contelui de Guiche 
era ceva cu totul nou pentru tovarăşul său de drum. 


Tânărul conte, pus pe cleveteală şi pe glume, nu cruţă pe 
nimeni. Vorbi despre vechea iubire a doamnei de 
Longueville pentru Coligny şi despre duelul acestuia din 
Piaţa Regala, duel fatal pentru el şi pe care doamna de 
Longueville l-a urmărit din spatele unor jaluzele; despre 
noua ei iubire cu prinţul Marcillac, cumplit de gelos, după 
cât se spunea, încât ar fi fost gata să omoare pe oricine, 
chiar şi pe abatele d'Herblay, duhovnicul doamnei de Galles 
cu Mademoiselle, numită mai târziu Grande Mademoiselle 
şi devenită celebră prin căsătoria ei secretă cu Lauzun. Nici 
regina însăşi n-a fost cruţată, iar cardinalul Mazarin şi-a 
primit şi el porţia. 

Ziua se scurse pe nesimţite, de-ai fi zis că a trecut doar un 
ceas. Preceptorul contelui, om voios şi de lume, savant până 
în vârful unghiilor, cum zicea elevul său, îi aminti adesea lui 
Raoul de adânca erudiție şi spirituala ironie muşcătoare a 
lui Athos; dar în ce priveşte farmecul şi noblețea înfăţişării, 
nimeni nu putea sta alături de contele de La Fere. 

Caii, mai cruţaţi decât în ajun, se opriră către orele patru 
după-amiază la Arras. Se apropiau de câmpul de luptă şi 
hotărâră să poposească în oraş până a doua zi, întrucât cete 
de spanioli se foloseau de întunericul nopţii spre a face 
incursiuni până în împrejurimile Arrasului. 

Oştirea franceză ţinea frontul de la Pont-ă-Marc până la 
Valenciennes, întorcându-se spre Douai. Se zvonea că 
Prinţul se află la Bethune. 

Oştirea duşmană se întindea de la Cassel la Courtray, şi 
cum săvârşeşte tot felul de jafuri şi silnicii, bieţii oameni de 
pe lângă graniţă îşi părăseau casele izolate şi se refugiau în 
oraşele întărite, care le făgăduiau un adăpost. Arras era 
înţesat de fugari. Se vorbea despre o bătălie apropiată, 
care trebuia să fie hotărâtoare, Prinţul mărginindu-se până 
atunci la mişcări neînsemnate, în aşteptarea întăririlor, în 
sfârşit sosite. Tinerii se bucurau că au ajuns la momentul 
potrivit. 


Mâncară împreună şi se culcară în aceeaşi odaie. Erau 
amândoi la vârsta când prieteniile se leagă repede. Li se 
părea că se cunosc de când lumea şi că le-ar fi cu neputinţă 
să se mai despartă vreodată. 

Toată seara nu se vorbi decât de război; valeţii curăţiră 
armele, iar tinerii îşi încărcară pistoalele ca să le aibă gata 
pregătite pentru cazul vreunei ciocniri cu duşmanul; şi a 
doua zi se treziră cuprinşi de deznădejde, fiindcă amândoi 
visaseră că au sosit prea târziu pentru a mai lua parte la 
bătălie. 

De dimineaţă se răspândi zvonul că prinţul de Conde 
părăsise Bethune ca să se retragă la Carvin, lăsând totuşi o 
garnizoană în primul oraş. Cum însă această ştire nu 
spunea nimic lămurit, tinerii hotărâră să-şi continue calea 
către Bethune, chiar dacă ar fi trebuit apoi să apuce la 
dreapta şi să se îndrepte spre Carvin. 

Preceptorul contelui de Guiche, care cunoştea ţinutul ca în 
palmă, propuse să urmeze un drum lăturalnic, aflat între 
drumul către Lens şi cel către Bethune. La Ablain aveau să 
vadă care este situaţia. Lăsară la han, pentru Grimaud, 
toate lămuririle necesare. 

Porniră la drum pe la şapte dimineaţa. De Guiche, tânăr şi 
înflăcărat, îi spunea lui Raoul: 

— Iată-ne trei stăpâni şi trei valeţi. Valeţii noştri sunt 
înarmaţi şi al dumitale mi se pare destul de dârz. 

— Nu l-am văzut niciodată la treabă, răspunse Raoul, dar e 
breton şi asta-i o chezăşie. 


— Da, da, continuă de Guiche. Şi sunt încredinţat că se va 
descurca destul de bine la nevoie. Cât despre mine, am doi 
oameni pe care te poţi bizui: amândoi au luptat în război 
alături de tatăl meu. Aşadar, suntem cu totul şase luptători. 
Dacă întâlnim vreun grup de duşmani, egal în număr şi 
chiar mai mare, atacăm, nu-i aşa, Raoul? 

— Se înţelege, răspunse vicontele. 

— Ei, tinerilor, ei! Se amestecă preceptorul în vorbă. O 
luaţi cam repede, pentru numele lui Dumnezeu! Cum 
rămâne cu poruncile pe care le-am primit, domnule conte? 
Uitaţi că mi s-a spus să vă duc teafăr şi nevătămat la Prinţ? 
Odată ajunşi la oştire, n-aveţi decât să vă lăsaţi omorâţi, 
dacă vă e pe plac, dar până atunci vă previn că, în calitatea 
mea de general de armată, ordon retragerea şi că fac 
stânga-mprejur la primul panaş pe care-l văd. 

De Guiche şi Raoul se priviră cu coada ochiului, surâzând. 
Ţinutul devenea din ce în ce mai bogat în vegetaţie şi, din 
timp în timp, întâlneau cete de ţărani care apucaseră pe 
drumul bejeniei, mânându-şi din urmă vitele şi ducând în 
căruţă ori purtând în braţe lucrurile lor mai de preţ. 

Ajunseră la Ablain în linişte şi în bună pace. Acolo aflară că 
Prinţul părăsise într-adevăr Bethune şi se găsea între 
Cambrin şi Venthie. Atunci apucară pe un drum lăturalnic, 
după ce lăsară lui Grimaud toate lămuririle şi, într-o 
jumătate de ceas, micul grup ieşi la malul unui râuleţ care 
se vărsa în Lys. 

Ţinutul era încântător, tăiat de văi verzi ca smaraldul. Din 
când în când, drumul trecea printr-o pădurice. Temându-se 
de capcane, preceptorul punea de fiece dată să meargă în 
frunte pe cei doi valeţi, care alcătuiau avangarda. El şi cei 
doi tineri înfăţişau grosul armatei, iar Olivain, cu muscheta 
pe genunchi şi cu ochiul la pândă, acoperea spatele 
armatei. 

De la o vreme se ivi în zare o pădure destul de deasă. 
Când ajunseră cam la două sute de paşi, domnul de 


d'Arminges trecu la obişnuitele-i măsuri de prevedere şi 
trimise înainte pe cei doi valeţi ai contelui. 

Valeţii abia dispăruseră printre copaci, tinerii şi 
preceptorul îi urmau la vreo sută de paşi, râzând şi vorbind 
între ei, Olivain se ţinea la aceeaşi depărtare în spate, când, 
deodată, răsunară cinci sau şase împuşcături. Preceptorul 
le strigă tinerilor să stea pe loc, iar ei îi dădură ascultare, 
strunindu-şi caii. În aceeaşi clipă se iviră în goană cei doi 
valeţi. 

Nerăbdători să afle pricina acelor împuşcături, amândoi 
tinerii se îndreptară spre valeţi. Preceptorul veni după ei. 

— Aţi fost opriţi? Intrbară ei cu vioiciune. 

— Nu, răspunseră valeţii. Ba poate că nici n-am fost văzuţi. 
Focurile s-au tras la vreo sută de paşi în faţa noastră, în 
desişul pădurii. Ne-am întors să ştim ce-avem de făcut. 

— Părerea mea, spuse domnul d'Arminges, şi, la nevoie, 
porunca mea, e să ne retragem. Pădurea poate ascunde o 
capcana. 

— N-aţi văzut nimic? Îi întrebă contele pe valeţi. 

— Mie, mărturisi unul dintre ei, mi s-a părut că zăresc 
nişte cavaleri îmbrăcaţi în galben care se strecurau prin 
albia râului. 

— Asta-i, spuse preceptorul. Am nimerit peste o ceată de 
spanioli, înapoi, domnii mei, înapoi! 

Cei doi tineri se priviră cu coada ochiului, sfătuindu-se ce 
să facă, şi chiar în acea clipă răsună un foc de pistol, urmat 
de câteva strigăte care cereau ajutor. 

Ţinerii se încredinţară printr-o ultimă privire că niciunul 
dintre ei nu se gândea să dea înapoi şi, cum preceptorul şi 
întorsese calul, amândoi ţâşniră înainte, Raoul strigând: 
„După mine, Olivain!", iar contele de Guiche ţinându-i şi el 
isonul: „După mine, Urbain şi Blanchet!" 

Până să se dezmeticească preceptorul, ei se şi afundaseră 
în pădure. 

Odată avântaţi în goană, tinerii îşi scoaseră şi pistoalele. 


După cinci minute se aflau în locul de unde părea că s-a 
auzit zgomotul. Struniră pe dată caii, înaintând cu luare- 
aminte. 

— Sst! Făcu de Guiche. Nişte călăreţi! 

— Întocmai, trei călare şi trei pe jos. 

— Ce fac? Vezi? 

— Da, se pare că jefuiesc un om rănit sau mort. 

— Asta-i vreun omor mârşav, zise de Guiche. 

— Totuşi sunt soldaţi, îi aminti Bragelonne. 

— Da, dar aţin drumurile, adică sunt tâlhari de drumul 
mare. 

— Să atacăm! Hotări Raoul. 

— Să atacăm! Încuviinţă de Guiche. 

— Domnilor! Strigă bietul preceptor. Domnilor, în numele 
cerului. 

Tinerii însă nu-i dădură ascultare. Porniseră înainte, 
întrecându-se unul pe altul, iar strigătele preceptorului nu 
avură altă urmare decât să dea de ştire spaniolilor. 

Cei trei aflaţi pe cai se năpustiră îndată asupra lor, în care 
timp ceilalţi isprăveau cu jaful, căci tinerii, apropiindu-se, 
văzură doi călători trântiţi la pământ şi nu unul singur. 

Ajuns la zece paşi de duşman, contele de Guiche trase 
primul, însă nu-şi nimeri ţinta, spaniolul care venea spre 
Raoul trase la rândul său şi Raoul simţi în braţul stâng o 
durere ca o şfichiuire de bici. Când fu la patru paşi, apăsa şi 
el pe trăgaci şi spaniolul, lovit în piept, întinse braţele în 
laturi şi căzu pe spate, atârnând în şa, iar calul o luă la 
goană, purtându-l târiş. 

În clipa aceea, Raoul văzu ca printr-un văl ţeava unei flinte 
îndreptate spre el. Îşi aduse aminte deodată de sfatul lui 
Athos: cu o mişcare iute ca fulgerul îşi săltă calul în două 
picioare şi împuşcătura porni. 

Calul sări în lături, îşi pierdu echilibrul şi căzu, prinzându-i 
piciorul sub el. 

Spaniolul apucă flinta de ţeavă şi îşi făcu vânt, vrând să-i 
sfărâme ţeasta cu patul armei. 


Din nenorocire, în poziţia în care se găsea, Raoul nu putea 
să tragă nici spada din teacă, nici pistolul din coburi; văzu 
patul armei rotindu-i-se pe deasupra capului şi, fără să 
vrea, dădu să închidă ochii, când, dintr-un salt, de Guiche se 
aruncă asupra spaniolului şi îi puse pistolul în piept. 

— Predă-te sau eşti mort! Spuse el. 

Flinta scăpă din mâna soldatului, care se predă pe loc. 

De Guiche chemă pe unul dintre valeţii săi, îi încredinţă 
prinsul, cu porunca să-i zboare creierii dacă face vreo 
mişcare să scape, apoi sări de pe cal şi se apropie de Raoul. 

— Pe cinstea mea, domnul meu, zise Raoul, deşi paloarea 
lui trăda o emoție firească la o primă ciocnire. Repede îţi 
mai plăteşti datoriile! N-ai vrut să-mi rămâi obligat multă 
vreme. Fără dumneata, adăugă el, repetând cuvintele 
contelui, eram mort, de trei ori mort. 

— Potrivnicul meu, luând-o la fugă, m-a lăsat să-ţi vin în 
ajutor. Te văd însângerat, nu cumva eşti rănit grav? 

— Cred că trebuie să am vreo zgârietură la braţ, spuse 
Raoul. Ajută-mi să ies de sub cal şi socotesc că nimic nu ne 
va împiedica să mergem mai departe. 

Domnul d'Arminges şi Olivain descălecară şi ei şi ridicară 
calul care se zbătea în agonie. Raoul izbuti să-şi scoată 
piciorul din scară şi să şi-l tragă de sub cal. Apoi, într-o 
clipită, fu în picioare. 

— N-ai nimic la picior? Întrebă de Guiche. 

— Slavă cerului, nimic, pe legea mea! Se bucură Raoul. 
Dar ce e cu bieţii oameni pe care ticăloşii aceia voiau să-i 
omoare? 

— Am sosit prea târziu. l-au omorât, cred, şi au luat-o la 
fugă cu prada. Valeţii mei stau lângă cadavre. 

— Hai să vedem dacă sunt morţi într-adevăr, ori dacă le 
mai putem veni în ajutor, zise Raoul. Olivian, am moştenit 
doi cai, dar eu l-am pierdut pe-al meu: ia-l tu pe cel mai bun 
şi dă-mi-l mie pe-al tău. 

Şi se apropiară de locul unde zăceau victimele. 

XXXIII. 


CĂLUGĂRUL. 

Doi oameni zăceau la pământ: unul nemişcat, cu faţa în 
jos, străpuns de trei gloanţe şi scăldat în sânge. Acela era 
mort. 

Celălalt, sprijinit de un arbore de către cei doi valeţi, 
stătea cu ochii spre cer şi cu mâinile împreunate şi se ruga 
fierbinte. Un glonţ îi sfărâmase şoldul. 

Tinerii se îndreptară mai întâi către cel mort şi se priviră 
cu mirare. 

— E un preot, spuse Bragelonne. lată, are tonsura cinului. 
Ah, blestemaţii, se-ating de slujitorii Domnului! 

— Veniţi încoace, domnule, zise Urbain, bătrân oştean care 
luase parte la toate campaniile sub comanda cardinalului- 
duce. Veniţi încoace. cu celălalt nu mai e nimic de făcut, dar 
cestălalt mai poate fi salvat. 

Rănitul zâmbi cu tristeţe. 

— Salvat, nu! Îngână ei. Mai degrabă ajutat să mor, asta 
da! 

— Sunteţi preot? Întrebă Raoul. 

— Nu, domnule. 

— Nenorocitul dumitale tovarăş mi s-a părut un slujitor al 
bisericii, continuă Raoul. 

— E preotul din Bethune, domnule. Ducea odoarele şi 
tezaurul sfântuhri lăcaş să le pună la adăpost, căci Prinţul a 
părăsit ieri oraşul nostru, iar mâine ar putea să-l ocupe 
spaniolii. Şi cum se ştia că duşmanul cutreieră în cete 
ţinutul şi că e primejdios să umbli pe drum, nimeni n-a vrut 
să-l însoţească, aşa că l-am însoţit eu. 

— Şi ticăloşii v-au atacat, ticăloşii au tras asupra unui 
preot! 

— Domnilor, şopti rănitul, rotindu-şi ochii în jur. Am mari 
dureri, dar aş vrea să fiu dus într-o casă. 

— Unde să ţi se poată da un ajutor? Întrebă Guiche. 

— Nu, unde să mă pot spovedi. 

— Poate că nu eşti atât de grav rănit pe cât socoteşti. 


— Credeţi-mă, nu-i timp de pierdut. Glonţul mi-a zdrobit 
femurul şi mi-a pătruns în pântece. 

— Eşti doctor? Întreba Guiche. 

— Nu, spuse muribundul, însă mă pricep puţin la răni. A 
mea e mortală. Duceţi-mă într-o casă unde să pot găsi un 
preot, sau fiţi buni şi aduceţi unul aici. Dumnezeu vă va 
răsplăti pentru a-ceastă faptă creştinească! Trebuie să-mi 
salvez sufletul, căci trupul mi-e pierdut. 

— Cu neputinţă să mori săvârşind o faptă bună! Dumnezeu 
nu te va părăsi! 

— Domnilor, în numele cerului! Îngăimă rănitul, 
adunându-şi ultimele puteri şi dând parcă să se ridice. Să 
nu pierdem vremea în zadar; ajutaţi-mă să ajung în satul cel 
mai apropiat, ori juraţi-mi pe mântuirea sufletelor voastre 
că veţi trimite aici cea dintâi faţă bisericească, cel dintâi 
călugăr sau preot care vă va ieşi în cale. Dar, adăugă el 
cuprins de deznădejde, poate că nimeni nu va cuteza să 
vină, fiindcă se ştie că spaniolii bântuie pe-aici şi-o să mor 
fără să mi se ierte păcatele. Doamne Dumnezeule! Urma 
rănitul cu o groază care-i înfioră pe cei doi tineri. N-ai să 
îngădui una ca asta, nu-i aşa? Ar fi cumplit! 

— Linişteşte-te, domnule, vorbi de Guiche. Jur că vei avea 
mângâierea pe care o doreşti. Spune numai unde găsim o 
casă spre a cere ajutor, sau un sat unde să aflăm un preot. 

Vă mulţumesc din suflet şi Dumnezeu să vă răsplătească! 
La o jumătate de leghe, ţinând drumul înainte, e un han, la 
vreo leghe de han o să daţi de satul Greney. Căutaţi-l pe 
părintele paroh; dacă nu e acasă, duceţi-vă la mănăstirea 
augustimlor, în capul târguşorului, pe dreapta, şi aduceţi de 
acolo un călugăr. Preot ori călugăr, n-are a face, numai să 
aibă de la sfânta noastră biserică puterea de a dezlega de 
păcate în articulo mords. 

— Domnule d'Arminges, zise de Guiche, rămâi lângă acest 
nefericit şi veghează să fie transportat cu cea mai mare 
grijă. Faceţi o targa din crengi şi puneţi deasupra toate 
mantiile noastre, doi dintre valeţi să ducă targa, iar al 


treilea să stea aproape, gata să ia locul celui care oboseşte. 
Vicontele şi cu mine plecam după un preot. 

— Duceţi-vă, domnule conte, spuse preceptorul. Dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, aveţi grijă! 

— Fii liniştit! De altfel, se cheamă că am scăpat pe ziua de 
astăzi. Cunogşti dictonul: Non bis în idem. 

— Curaj, domnul meu! Se adresă Raoul rănitului. Plecăm 
să-ţi îndeplinim dorinţa. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnilor! Rosti 
muribundul cu o pornire de recunoştinţă greu de înfăţişat 
în cuvinte. 

Şi cei doi tineri porniră în goana cailor în direcţia arătată. 
În acest timp, preceptorul ducelui de Guiche supraveghea 
întocmirea tărgii. 

După zece minute de drum zăriră hanul. 

Raoul, fără să descalece, chemă hangiul, îl vesti că va fi 
adus un rănit şi îl rugă să pregătească tot ce putea sluji la 
îngrijirea acestuia, adică un pat, legături, scamă pentru 
răni, rugându-l totodată, în cazul că ştie vreun doctor, 
chirurg sau felcer, să trimită să-l cheme, căci el va răsplăti 
pe cel ce se va osteni cu drumul. 

Hangiul, văzând veşmintele bogate ale acestor tineri 
seniori, făgădui tot ce-i cereau, iar călăreţii noştri, după ce 
se încredinţară că au şi început pregătirile pentru primirea 
rănitului, porniră mai departe, gonind de zor spre Greney. 

După mai bine de o leghe se şi zăreau casele din capul 
satului. Acoperişurile roşietice de ţiglă se desenau puternic 
pe fondul verde al copacilor. Deodată dădură cu ochii de un 
biet călugăr, călare pe un catâr, care venea către ei, şi pe 
care, după pălăria-i cu borul mare şi anteriul de lână 
cenuşie, îl socotiră drept un frate augustin. De astă dată se 
părea că întâmplarea le vine în ajutor. 

Se apropiară de călugăr. 

Era un om de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, 
dar viaţa plină de renunţări a mânăstirii îi dăduse un aer 
bătrânicios. Avea chipul palid, dar nu acea paloare mată 


care înfrumuseţează, ci galben-verzui ca fierea; părul scurt, 
abia ieşind de sub cercul pe care pălăria i-l desena în jurul 
frunţii, era de un blond spălăcit, iar ochii de un albastru 
deschis păreau lipsiţi de expresie. 

— Domnule, întrebă Raoul eu politeţea-i obişnuită, eşti 
cleric? 

— De ce mă întrebi? Rosti străinul cu o nepăsare aproape 
jignitoare. 

— Ca să ştim, interveni contele de Guiche, vorbindu-i de 
sus. 

Străinul lovi catârul cu călcâiele şi îşi văzu de drum. 

Dintr-un salt, de Guiche se afla în faţa lui, aţinându-i calea. 

— Răspunde, domnule, stărui el. Te-am întrebat cuviincios 
şi orice întrebare merită un răspuns. 

— Cred că am dreptul să spun sau să nu spun cine sunt 
unor oarecari cărora li se năzare să mă iscodească. 

De Guiche abia îşi stăpâni furia şi pornirea de a muia 
oasele călugărului. 

— Mai întâi, spuse el cu o mare sforţare, nu suntem nişte 
oarecari. Prietenul meu, aici de faţă, este vicontele de 
Bragelonne, iar eu sunt contele de Guiche. Şi-apoi, 
întrebarea noastră nu-i o toană, căci aici în apropiere se 
afla un om, rănit de moarte, care cere ajutorul bisericii. 
Dacă eşti preot, îţi cer în numele omeniei să mă urmezi spre 
a-i veni în ajutor; dacă nu, atunci e altceva. Şi te previn 
totodată, în numele politeţii, care, după cât se pare, ţi-e cu 
desăvârşire străină, că voi pedepsi obrăznicia dumitale. 

Chipul palid al călugărului deveni alb ca varul şi el zâmbi 
într-un fel atât de ciudat, încât Raoul, care nu-l scăpase din 
ochi, simţi surâsul acesta jignitor ca o împunsătură în inimă. 

— Trebuie să fie vreun spion spaniol sau flamand, 
murmură el, ducând mâna la pistoale. 

O privire amenințătoare, asememnea fulgerului, îi 
răspunse lui Raoul. 

— Ei bine, întrebă de Guiche, ai de gând să vorbeşti? 

— Sunt preot, domnilor, spuse tânărul. 


Şi nepăsarea-i obişnuită i se aşternu iarăşi pe faţă. 

— Atunci, părinte, glăsui Raoul, lăsând pistoalele în coburi 
şi străduindu-se să fie cât mai respectuos, deşi respectul 
nu-i pornea din inimă, atunci, ca preot, veţi avea prilejul, 
cum v-a spus şi prietenul meu, să vă îndepliniţi menirea: un 
biet rănit ne ajunge din urmă şi trebuie să se oprească la 
hanul din apropiere. El cere ajutorul unui slujitor al 
Domnului. Oamenii noştri îl însoțesc 

— Mă duc la han, spuse călugărul. 

Şi îşi îmboldi catârul cu călcâiele. 

— Dacă nu te duci, domnule, interveni de Guiche, crede-ne 
că pentru caii noştri e floare la ureche să-ţi prindă catârul 
din urmă şi că o să punem mâna pe dumneata oriunde vei 
fi. Şi-atunci, îţi jur, n-o să pierdem vremea cu judecata: un 
pom şi un capăt de frânghie se găsesc oriunde. 

Ochii călugărului scânteiară din nou, dar numai atât. 

— Mă duc la han, repetă el, şi porni la drum. 

— Să-l urmărim, propuse de Guiche. Aşa e mai sigur. 

— Voiam să spun acelaşi lucru, mărturisi de Bragelonne. 

Cei doi tineri îşi îmboldiră caii, potrivindu-şi mersul după 
acela al călugărului, pe care îl urmau ca la o bătaie de 
puşcă. 

După cinei minute, călugărul întoarse capul, vrând să se 
încredinţeze dacă e urmărit sau nu. 

— Vezi, am făcut bine, spruse Raoul. 

— Îngrozitoare mutră are călugărul ăsta! Murmură 
contele de Guiche. 

— Îngrozitoare, într-adevăr, întări Raoul. N-o poţi uita cu 
una cu două. Părul galben, ochii stinşi, buzele subţiri care 
păreau că dispar la cea mai mică vorbă pe care o rosteşte. 

— Da, da, zise de Guiche, care fusese mai puţin izbit de 
toate aceste amănunte, întrucât Raoul avusese răgazul să-l 
cerceteze în timp ce el vorbea. Da, o mutră ciudată. Dar, ce 
vrei, călugării a-ceştia se supun unor deprinderi 
îngrozitoare: postul îi face să pălească, loviturile de bici îi 
fac ipocriţi şi, tot plângând după cele lumeşti pierdute 


pentru totdeauna şi de care noi ne bucurăm, ochii li se sting 
în orbite. 

— În sfârşit, bietul om va avea un duhovnic, rosti Raoul. 
Dar, pe Dumnezeul meu, cel care se pocăieşte pare să fie 
mai curat la cuget decât duhovnicul. În ce mă priveşte, 
mărturisesc, sunt obişnuit să văd cu totul altfel de preoţi. 

— Eh! Exclamă de Guiche. Ăsta, pricepi, trebuie să fie unul 
dintre acei călugări rătăcitori care cerşesc la drumul mare 
până în ziua când le cade din cer vreo pleaşca; cei mai mulţi 
sunt străini: scoțieni, irlandezi, danezi. Am întâlnit şi eu 
câteva mutre dintr-astea. 

— La fel de sluţi? 

— Nu, dar au ceva respingător. 

— Ce nenorocire pe sărmanul rănit să moară în braţele 
unui asemenea popă! 

— Aşi! Zise de Guiche. Iertarea vine de la Dumnezeu, nu 
de la cel ce o dă. Îţi mărturisesc totuşi că mai degrabă aş 
muri ca un păcătos, decât să am la căpătâi un astfel de 
duhovnic. Eşti de aceeaşi părere, viconte, nu-i aşa? le-am 
văzut cum tot mângâiai mânerul pistolului, ca şi cum ai fi 
vrut să-i sfărâmi capul. 

— Da, conte, e ciudat, şi te va surprinde: înfăţişarea 
acestui om m-a umplut de o groază nelămurită. Ţi-a ieşit 
vreun şarpe în cale? 

— Niciodată, zise de Guiche! 

— Ei bine, mie mi s-a întâmplat în pădurile noastre din 
Blaisois. Mi-aduc aminte că la vederea primului şarpe, care 
mă privea cu ochii lui stinşi, strâns colac, legănându-şi 
capul şi mişcându-şi limba încoace şi încolo, am rămas 
nemişcat, palid şi fascinat, pana în clipa când contele de La 
Fere. 

— Tatăl dumitale? Întrebă de Guiche. 

— Nu, tutorele meu, răspunse Raoul, roşind. 

— Prea bine. 

— Până în clipa când, îşi reluă Raoul povestirea, contele de 
La Fere mi-a spus: „Haide, Bragelonne, trage spada!" Abia 


atunci m-am năpustit asupra reptilei. Am tăiat-o în două 
tocmai când se ridicase în coadă, şuierând, gata să se 
năpustească asupră-mi. Ei bine, îţi jur că am avut aceeaşi 
senzaţie la vederea acestui om în clipă când a spus: „De ce 
mă întrebi?" şi când s-a uitat la mine. 

— Oare-ţi faci vreo vină că nu l-ai retezat în două, ca pe 
şarpele de care mi-ai povestit? 

— Pe legea mea, aproape că da! Mărturisi Raoul. 

În acea clipă zăriră micul han şi, de cealaltă parte, 
cortegiul rănitului, care se apropia călăuzit de către domnul 
d'Arminges. Doi oameni purtau muribundul, iar al treilea 
ducea caii de frâu. 

Tinerii îşi struniră fugarii. 

— Iată rănitul! Zise de Guiche, trecând pe lângă fratele 
augustin. Fii bun şi grăbeşte-te puţin, cucernice călugăr. 

Cât despre Raoul, el o luă pe cealaltă parte a drumului şi 
trecu mai departe, întorcând capul cu dezgust. 

În acest fel, tinerii mergeau înaintea duhovnicului, în loc 
să vină din urmă. Zoreau amândoi pentru întâmpinarea 
rănitului, ca să-i ducă vestea cea bună. Omul se ridică 
anevoie, uitându-se în direcţia arătată, îl văzu pe călugăr, 
care între timp se apropiase, îndemnându-şi cu râvnă 
catârul, apoi căzu din nou pe brancardă, cu chipul luminat 
de bucurie. 

— Am făcut pentru dumneata tot ce ne-a stat în putinţă, 
spuseră tinerii. Dar, cum ne grăbim să ajungem oştirea 
Prințului, pornim îndată la drum. Ne veţi ierta, domnule, 
nu-i aşa? Se zvoneşte că trebuie să aibă loc o bătălie şi n-am 
vrea să ajungem a doua zi. 

— Duceţi-vă, tineri seniori, glăsui rănitul, şi fiţi 
binecuvântaţi pentru mila voastră. Într-adevăr, aşa cum cu 
dreptate ziceţi, aţi făcut pentru mine tot ce se putea face. 
Tot ce pot e să vă spun încă o dată: Dumnezeu să vă aibă în 
pază, pe voi şi pe cei care vă sunt dragi! 

— Domnule, se adresă de Guiche preceptorului, noi 
pornim înainte, dumneata ne vei ajunge din urmă, pe 


drumul spre Cambrin. 

Hangiul aştepta în prag. Pregătise totul - pat, lagături, 
scamă pentru răni - şi trimisese un rândaş după un doctor, 
la Lens, oraşul cel mai apropiat. 

— Prea bine, zise hangiul. Voi face totul precum doriţi. Dar, 
domnule, se adresă el lui Bragelonne, nu staţi să vă legaţi 
rana? 

— O, un fleac de rană, spuse vicontele. Am timp să mă 
îngrijesc de ea la popasul viitor. Te rog numai să ai 
bunătatea, dacă vezi trecând pe aici un călăreț şi dacă acest 
călăreț întreabă despre un tânăr pe un cal roib, însoţit de 
un valet, să-i spui că m-ai văzut într-adevăr, dar că 
nădăjduiesc să iau masa de seară la Mazingarbe şi să dorm 
la Cambrin. Acest călăreț e slujitorul meu. 

— N-ar fi mai bine, pentru mai multă siguranţă, ca el să-mi 
spună numele şi eu să i-l spun pe al dumneavoastră? 
Întrebă hangiul. 

— Mai multă prevedere n-are cum să strice, încuviinţă 
Raoul. Sunt vicontele de Bragelonne; slujitorul meu se 
numeşte Grimaud. 

În clipa aceea rănitul se apropia dintr-o parte, iar 
călugărul din cealaltă; cei doi tineri se traseră înapoi, ca să 
facă loc tărgii; călugărul descălecă de pe catâr şi porunci ca 
animalul să fie dus la grajd, fără a i se scoate şaua. 

— Cucernice călugăr, rosti de Guiche, spovedeşte pe acest 
om de ispravă şi nu te îngriji de bani nici pentru dumneata, 
nici pentru catâr, fiindcă totul e plătit. 

— Vă mulţumesc, domnule, spuse călugărul, cu acel surâs 
care-i dădea fiori lui Bragelonne. 

— Să mergem, conte, murmură Raoul, ferindu-se parcă 
instinctiv să se afle în preajma călugărului. Nu mă simt bine 
aici. 

— Vă mulţumesc încă o dată, chipeşi seniori, îngăimă 
rănitul. Şi nu mă uitaţi în rugăciunile voastre. 

— Fii liniştit! Zise de Guiche, dând pinteni calului ca să-l 
ajungă din urmă pe Bragelonne, care se şi depărtase cu 


vreo douăzeci de paşi. 

În acea clipă, targa purtată de cei doi valeţi intra pe uşa 
hanului. Hangiul şi nevastă-sa, care veniseră acolo într-un 
suflet, stăteau în capul scării. Bietul rănit părea chinuit de 
dureri cumplite, şi totuşi, singura lui grijă era să ştie dacă 
slujitorul bisericii îl urmează. 

La vederea acelui om palid şi însângerat, femeia strânse 
cu putere braţul bărbatului ei. 

— Ce e? Întrebă acesta. Nu cumva ţi-e rău? 

— Nu, dar uită-te, şopti hangiţa arătând spre rănit. 

— La naiba! Mormăi el. Mi se pare că e pe ducă. 

— Nu asta vreau să spun, continuă femeia, tremurând ca 
varga. la zi, nu-l recunoşti? 

— Pe omul ăsta? Stai puţin. 

— Ah, văd că-l recunoşti, i-o luă femeia înainte. Ai pălit şi 
tu. 

— Adevărat! Strigă hangiul. Nenorocirea se abate peste 
casa noastră: e fostul călău din Bethune. 

— Fostul călău din Bethune! Murmură tânărul călugăr, 
dând să se oprească în loc şi lăsând să i se vadă pe faţă sila 
pe care i-o insufla omul pe cale să-l spovedească. 

Domnul d'Arminges, care stătea lângă uşă, băgă de seamă 
această clipă de şovăială. 

— Cucernice călugăr, vorbi el, chiar dacă este sau a fost 
călău, acest nefericit e un om şi el. Îndeplineşte-i ultima 
dorinţă şi fapta dumitale va fi cu atât mai vrednică de laudă. 

Călugărul nu scoase un cuvânt şi îşi continuă în tăcere 
calea spre o încăpere de jos, unde cei doi valeţi duseseră 
muribundul, aşezându-l pe pat. 

De cum văzură pe slujitorul bisericii la căpătâiul rănitului, 
valeţii ieşiră ca să-i lase singuri, închizând uşa după ei. 

D'Arminges şi Olivain îi aşteptau: încălecară la iuţeală şi 
tuspatru porniră zoriţi pe drumul în capătul căruia abia se 
făcuseră nevăzuţi Raoul şi tovarăşul său. 

În clipa când preceptorul şi oamenii ce-l însoțeau dădură 
şi ei cotul drumului, un nou călător se opri în uşa hanului. 


— Ce doreşte domnul? Întrebă hangiul, palid şi tremurând 
încă de ceea ce descoperise adineauri. 

Drumeţul făcu un semn ca un om care bea şi, descălecând, 
arătă spre cal, cu semnul celui care freacă. 

„La dracu! Îşi zise hangiul. Ăsta pare mut." 

— Şi unde doreşti să bei? Întreba el. 

— Aici, spuse drumeţul, arătând o masă. 

— M-am înşelat, mormăi hangiul. Nu-i mut de-a binelea. 

Se înclină şi se duse după o sticlă cu vin şi după nişte 
pesmeţi, pe care îi puse în faţa tăcutului oaspe. 

— Domnul mai doreşte ceva? Întrebă el. 

— Da, răspunse drumeţul. 

— Şi ce mai doreşte domnul? 

— Să ştiu dacă ai văzut trecând pe aici un tânăr gentilom 
de cincisprezece ani, pe un cal roib şi însoţit de un valet. 

— Vicontele de Bragelonne? Spuse hangiul. 

— Întocmai. 

— Atunci dumneata eşti domnul Grimaud, nu? 

Drumeţul făcu semn ca da. 

— Ei bine, glăsui hangiul, nu-i nici un sfert de ceas de când 
tânărul dumitale stăpân era aici. Diseară va mânca la 
Mazingarbe, iar la noapte va dormi la Cambrin. 

— Cât e de-aici până la Mazingrabe? 

— Două leghe şi jumătate. 

— Mulţumesc. 

Grimaud, sigur că-şi va ajunge stăpânul din urmă până la 
asfinţit, păru ceva mai liniştit, îşi şterse fruntea şi îşi turna 
un pahar cu vin, pe care îl bău în tăcere. 

Tocmai pusese paharul ce masă şi se pregătea să şi-l 
umple pentru a doua oară, când un răcnet înspăimântător 
se auzi din odaia unde se aflau călugărul şi muribundul. 

Grimaud sări în picioare. 

— Ce e? Bolborosi el. De unde vine ţipătul ăsta? 

— Din camera rănitului, răspunse hangiul. 

— Care rănit? Întrebă Grimaud. 


— Fostul călău din Bethune. Era cât pe ce să fie ucis de 
nişte spanioli, a fost adus aici şi-n clipa de faţă se 
spovedeşte unui călugăr augustin: pesemne că are dureri 
cumplite. 

— Fostul călău din Bethune? Murmură Grimaud, căutând 
să-şi adune amintirile. Un om de cincizeci-şaizeci de ani, 
înalt, voinic, oacheş, cu părul şi cu barba negre? 

— Întocmai, numai că barba i-a încărunţit, iar părul i-a 
albit de tot. Îl cunoşti? Întrebă hangiul. 

— L-am văzut o dată, rosti Grimaud, şi fruntea i se 
întunecă la această amintire. 

Nevasta hangiului se apropie într-un suflet, tremurând 
toată. 

— Ai auzit? Făcu ea spre bărbatu-său. 

— Da, răspunse hangiul, privind neliniştit spre uşă. 

În clipa aceea se auzi un alt răcnet, nu atât de puternic ca 
primul, urmat de un geamăt adânc şi prelung. 

Tustrei se priviră înfioraţi. 

— Trebuie să vedem ce se petrece, spuse Grimaud. 

— Pare strigătul unui om înjunghiat, murmură hangiul. 

— Oh, Lisuse! Scânci femeia, închinându-se. 

Ştim că Grimaud era zgârcit la vorbă, dar nu şi la faptă. Se 
repezi pe uşă şi o zgâlţâi zdravăn; uşa era zăvorâtă pe 
dinăuntru. 

— Deschide! Strigă hangiul. Deschide! Preacucernice, 
deschide! 

Nimeni nu răspunse. 

— Deschide sau sfărâm uşa! Ameninţă Grimaud. 

Aceeaşi tăcere. 

Grimaud îşi aruncă ochii în jur şi văzu un cleşte uitat într- 
un colţ; se repezi, luă cleştele şi, mai înainte ca hangiul să-l 
poată opri, izbi uşa de perete. 

Încăperea era un lac de sânge, care picura din saltea. 
Rănitul horcăia, iar călugărul dispăruse. 

— Călugărul! Strigă hangiul. Unde-i călugărul? 


Grimaud se năpusti spre o fereastră deschisă, care dădea 
în curte. 

— Pe aici trebuie să fi fugit! Apuse el. 

— Crezi? Făcu hangiul, înspăimântat. Ei, băiete, ia vezi, 
catârul călugărului mai e în grajd? 

— Nici urmă de catâr! Răspunse cel întrebat. 

Grimaud încruntă din sprâncene, în timp ce hangiul, cu 
mâinile împreunate, se uita bănuitor în jur. Cât despre 
nevastă-sa, ea nici nu mai îndrăznise să intre în odaie şi 
stătea îngrozită la uşă. 

Grimaud se apropie de rănit, cercetându-i cu privirea 
trăsăturile aspre şi puternic desenate, care îi trezeau în 
minte o amintire cumplită. 

Apoi, după o vreme de mută şi posomorâtă contemplare, 
vorbi: 

— Nu-i nici o îndoială, chiar ele. 

— Mai trăieşte? Întrebă hangiul. 

Grimaud, fără să răspundă, îi desfăcu haina la piept, ca să 
asculte dacă îi mai bate inima. Hangiul se apropie şi el. 
Deodată se traseră amândoi îndărăt, hangiul cu un strigăt 
se spaimă, Grimaud alb ca varul la faţă. 

Un pumnal stătea înfipt până-n prăsele în inima călăului. 

— Aleargă după ajutor! Spuse Grimaud. Eu rămân aici. 

Hangiul ieşi buimăcit. Cât despre nevastă-sa, ea se făcuse 
nevăzută la strigatul bărbatului ei. 

XXXIV. 

IERTAREA PĂCATELOR. 

lată ce se petrecuse. 

Precum am văzut, nu de bunăvoie, ci mai mult silit, însoţise 
călugărul pe rănitul ce-i fusese dat în seamă pentru 
spovedanie într-un chip atât de ciudat. Poate că ar fi 
încercat să fugă dacă i-ar fi stat în putinţă; dar amenințările 
celor doi nobili, oamenii lăsaţi de ei la han, cărora li se 
spusese ce au de făcut, fără îndoială, şi, în sfârşit, raţiunea 
însăşi îl hotărâseră să-şi ascundă reaua voinţă şi să joace 


până la capăt rolul de duhovnic. Şi odată intrat în odaie, se 
apropie de căpătâiul rănitului. 

Călăul cercetă cu o privire grabnică, proprie celor aflaţi pe 
patul de moarte, care nu au timp de pierdut, chipul celui ce 
urma să-i aducă mângâierea. Cu o vădită surprindere 
spuse: 

— Sunteţi tânăr, părinte! 

— Cei ce îmbracă haina mea n-au vârstă, răspunse cu 
răceală călugărul. 

— Vai mie! Vorbiţi-mi mai blând, părinte! Murmură rănitul. 
Am nevoie de un prieten în ultimele clipe. 

— Suferi mult? Întrebă călugărul. 

— Da, însă mai mult din pricina celor sufleteşti, decât a 
celor trupeşti. 

— Îţi voi salva sufletul, îl linişti tânărul duhovnic. Eşti într- 
adevăr călăul din Bethune, cum spuneau aceşti oameni? 

— Adică. 

— Urmă cu aprindere rănitul, temându-se fără îndoială că 
numele de călău să nu-l lipsească de ajutorul cel de pe 
urmă după care tânjea - adică am fost călău, dar nu mai 
sunt; s-au împlinit cincisprezece ani de când am părăsit 
slujba asta. lau parte şi azi la execuţii, dar eu nu mai lovesc, 
o, nu! 

— Va să zică ţi-e silă de îndeletnicirea dumitale? 

Călăul oftă din adâncul inimii. 

— Câtă vreme am lovit numai în numele legii şi al 
dreptăţii, spuse el, îndeletnicirea mea m-a lăsat să dorm 
liniştit, căci mă simţeam la adăpostul justiţiei şi al legii. În 
schimb, dintr-o noapte cumplită, când am fost unealta unei 
răzbunări personale şi când am ridicat cu ură securea 
asupra unei făpturi a lui Dumnezeu, din noaptea aceea. 

Călăul tăcu, clătinând cu deznădejde din cap. 

— Vorbeşte, îl îndemnă călugărul, care se aşezase la 
picioarele rănitului, interesat de povestirea aceasta atât de 
ciudată. 


— Ah! Suspină muribundul, cu toată pornirea unei 
suferinţe înăbuşite vreme îndelungată şi pe care abia acum 
o mărturisea. Douăzeci de ani în şir am încercat să-mi 
spulber remuşcările prin fapte bune. M-am lepădat de 
cruzimea firească a celor care varsă sânge. Oricând s-a ivit 
prilejul, mi-am pus viaţa în joc pentru a salva pe cei aflaţi în 
primejdie şi am lăsat pământului multe vieţi omeneşti, în 
schimbul celor pe care i le-am răpit. Şi asta nu-i tot: averea 
agonisită am împărţit-o la săraci, am devenit nelipsit de la 
biserică, iar cei care mă ocoleau s-au deprins să nu mai 
întoarcă ochii atunci când mă vedeau. Toţi m-au iertat şi 
unii au ajuns chiar să mă iubească. Cred însă că Dumnezeu 
nu m-a iertat, fiindcă amintirea acelei execuţii mă 
urmăreşte mereu şi în fiecare noapte mi se pare că văd în 
faţa ochilor năluca acelei femei. 

— O femeie! Aşadar, ai asasinat o femeie? Exclamă 
călugărul. 

— Şi dumneavoastră spuneţi la fel! Se tângui călăul. 
Folosiţi cuvântul ce-mi sună mereu în urechi: asasinat! Prin 
urmare, am asasinat-o, n-am executat-o! Prin urmare, am 
ucis, n-am făcut dreptate! 

Şi închise ochii, scoțând un geamăt adânc. 

Călugărul se temu, fără îndoială, să nu moară mai înainte 
de a-şi face mărturia până la capăt, căci zise în grabă: 

— Spune mai departe, nu ştiu încă, şi când îţi vei sfârşi 
povestea, Dumnezeu şi cu mine vom judeca. 

— Oh, părinte! Continuă călăul fără să deschidă ochii, ca şi 
cum s-ar fi temut de o vedenie înfricoşătoare. Mai cu seamă 
noaptea, când trec vreun râu, groaza asta pe care n-am 
putut s-o înving mă copleşeşte cu totul: mi se pare că mâna 
mi se îngreunează, ca şi cum încă ar mai strânge securea: 
că apa se înroşeşte de sânge şi că toate vocile firii, foşnetul 
copacilor, murmurul vântului, clipocitul valurilor se 
contopesc într-un singur glas, tânguitor, deznădăjduit, 
groaznic, care îmi strigă: „Să se împlinească dreptatea 
Domnului"! 


— Aiurează! Murmură călugărul, clătinând şi el din cap. 

Călăul deschise ochii, dădu să se întoarcă spre tânărul 
duhovnic şi îl apucă de braţ. 

— Aiurez? Îngăimă el. Aţi spus că aiurez? Oh, nu! Era 
seara când i-am aruncat leşul în râu, iar vorbele care mă 
urmăresc în remuşcările mele le-am rostit atunci, în trufia 
mea: după ce fusesem slujitorul dreptăţii omeneşti, 
socoteam că am ajuns şi slujitorul dreptăţii lui Dumnezeu. 

— Spune, cum s-au petrecut lucrurile? Vorbeşte! Îl îmboldi 
călugărul. 

— Era într-o seară. Un om a venit după mine, mi-a arătat o 
hârtie cu o poruncă şi eu l-am urmat. Alţi patru seniori mă 
aşteptau. Mi-au spus să-mi pun masca pe faţă. Mă gândeam 
să mă împotrivesc dacă-mi vor cere să săvârşesc un lucru 
care mi s-ar fi părut nedrept. Am mers împreună vreo cinci- 
şase leghe, tăcuţi, întunecaţi, aproape fără să schimbăm o 
vorbă. Într-un târziu, prin geamul unei colibe mi-au arătat o 
femeie aşezată la o masă şi mi-au spus: „la-o pe cea pe care 
trebuie s-o execuţi". 

— Îngrozitor! Murmură călugărul. Şi te-ai supus? 

— Părinte, femeia aceea era un monstru: după cum se 
spunea, îşi otrăvise cel de-al doilea bărbat, încercase să-şi 
ucidă cumnatul, care se afla şi el printre însoțitorii mei, 
otrăvise o tânără femeie, rivala ei, şi, înainte să părăsească 
Anglia, se zice că a pus pe cineva să-l înjunghie pe favoritul 
regelui. 

— Pe Buckingham? Striga călugărul. 

— Da, pe Buckingham. 

— Aşadar, femeia aceea era englezoaică? 

— Nu, era franţuzoaică, numai că se căsătorise în Anglia. 

Călugărul păli, îşi şterse fruntea de sudoare şi se duse de 
trase zăvorul la uşă. Călăul, crezând că pleacă şi-l lasă 
acolo, căzu gemând pe pernă. 

— Nu, nu, iartă-mă, vorbi călugărul, grăbindu-se să se 
întoarcă lângă el. Spune mai departe: cine erau acei 
oameni? 


— Unul era străin, englez, după câte bănuiesc. Ceilalţi 
patru erau francezi şi purtau uniforma muşchetarilor. 

— Le ştii numele? Întrebă călugărul. 

— Nu, nu le ştiu. Dar cei patru seniori îi spuneau 
englezului: milord. 

— Şi femeia era frumoasă? 

— Tânără şi frumoasă! Oh, da, mai cu seamă frumoasă. O 
văd şi acum, în genunchi, la picioarele mele, rugându-se, cu 
capul dat pe spate. Niciodată n-am înţeles cum de-am putut 
să retez capul acela atât de frumos şi atât de palid. 

Călugărul părea cuprins de o tulburare ciudată. Tremura 
din toate încheieturile şi se vedea că vrea să întrebe ceva 
dar nu avea curaj. 

Într-un târziu, făcând o sforţare cumplită, zise: 

— Cunoşti numele acelei femei? 

— Nu, nu-l ştiu. După cum v-am spus, se căsătorise cred 
de două ori: o dată în Franţa şi a doua oara în Anglia. 

— Şi zici că era tânără? 

— Avea douăzeci şi cinci de ani. 

— Frumoasă? 

— De o frumuseţe fără seamăn. 

— Blondă? 

— Da. 

— Cu păruj lung, căzându-i pe umeri? 

— Întocmai. 

— Şi nişte ochi cu o privire minunată? 

— Atunci când vroia ea, ah, chiar aşa! 

— Un glas ciudat de blând? 

— Cum de ştiţi toate astea? 

Călăul se ridică în capul oaselor şi îşi pironi privirea 
înspăimântată asupra călugărului, care se făcu alb la faţă. 
— Şi ai ucis-o! Spuse el. Ai slujit drept unealtă unor laşi, 
care nu cutezau să o ucidă ei înşişi! Nu te-ai îndurat de 
tinereţea ei, de frumuseţea ei, de lipsa ei de apărare! Ai 

ucis-o pe femeia aceea! 


— Din păcate, reluă călăul, aşa cum v-am spus, părinte, 
acea femeie ascundea sub înfăţişarea-i îngerească un suflet 
diavolesc şi când am văzut-o şi mi-am amintit de tot răul pe 
care mi-l făcuse. 

— Dumitale? Ce rău a putut să-ţi facă? Vorbeşte. 

— L-a sedus şi l-a dus la pierzanie pe fratele meu, care era 
preot şi pe care l-a hotărât să fugă cu ea din mânăstirea 
unde se afla. 

— Fratele dumitale? 

— Da. Fratele meu a fost primul ei amant; ea i-a adus 
moartea. Oh, părinte, nu mă priviţi aşa! Oh, prin urmare, 
sunt vinovat? Nu mă veţi dezlega de acest păcat? 

Călugărul căută să ia un aer blajin. 

— Ba da, ba da, îl încredinţă el. 'Te voi dezlega, însă numai 
dacă spui tot. 

— Oh, vă spun tot, tot! Izbucni călăul. 

— Atunci, răspunde. Dacă ea ţi-a ademenit fratele. Fiindcă 
l-a ademenit, nu-i aşa? 

— Întocmai. 

— Dacă ea a fost cauza morţii lui. Fiindcă spui că de pe 
urma ei i s-a tras moartea? 

— Întocmai, repetă călăul. 

— Atunci trebuie să ştii numele ei de fată. 

— Doamne Dumnezeule! Se tângui călăul. Cred că mi-a 
sosit clipa cea de pe urmă. Dezlegaţi-mă de păcat părinte, 
dezlegaţi-mă de păcat! 

— Spune-i numele, strigă călugărul, şi-ţi voi îndeplini 
dorinţa! 

— Se numea. Doamne, ai milă de mine! Murmură călăul. 

Şi căzu pe pernă, palid şi tremurând, ca un om gata să-şi 
dea sfârşitul. 

— Numele ei! Repetă călugărul, aplecându-se deasupra 
muribundului, ca şi cum ar fi vrut să îl smulgă, dacă n-ar fi 
vrut să-l spună. Numele ei! Vorbeşte, altfel nu te dezleg de 
păcat. 


Omul păru că-şi adună toate puterile. Ochii călugărului 
scânteiau. 

— Anne de Bueil, îngăimă rănitul. 

— Anne de Bueil! Strigă călugărul, îndreptându-se de 
spate şi ridicând amândouă mâinilc spre cer. Anne de Bueil! 
Ai spus, într-adevăr, Anne de Bueil? 

— Da, aşa se numea. Şi acum, dezlegaţi-mă de păcat, căci 
simt că mi se apropie sfârşitul. 

— Să te dezleg de păcat, eu?! Izbucni preotul, cu un rânjet 
ce ridică muribundului părul măciucă în cap. Să te iert, eu? 
Eu nu sunt preot. 

— Nu sunteţi preot?! Bâigui călăul. Dar atunci, cine 
sunteţi? 

— Am să-ţi spun îndată, nemernicule! 

— Doamne Dumnezeule din cer! 

— Sunt John Francise de Winter! 

— Nu vă cunosc, îngăimă călăul. 

— Aşteaptă puţin, o să mă cunoşti numaidecât: sunt John 
Francise de Winter, repetă el, iar acea femeie. 

— Acea femeie? 

— Era mama mea! 

Călăul scoase un răcnet, acel răcnet înfricoşător care se 
auzise întâi. 

— Oh, iertare, iertare! Şopti el. Dacă în numele Domnului, 
cel puţin în numele dumneavoastră, dacă nu ca preot, cel 
puţin ca fiu. 

— Să te iert?! Strigă falsul călugăr. Să te iert, eu?! 
Dumnezeu, poate; eu, niciodată! 

— Îndurare! Se rugă călăul, întinzând braţele spre el. 

— Nici un dram de îndurare pentru cei care n-au avut 
îndurare. Mori nedezlegat de păcat, mori dezdănăjduit, 
mori şi fii blestemat! 

Şi scoțând un pumnal de sub sutană i-l înfipse în inimă, 
spunând: 

— lată iertarea mea! 


Atunci se auzise cel de-al doilea strigăt, mai slab şi urmat 
de un geamăt prelung. 

Călăul, care dăduse să se ridice în capul oaselor, se 
prăbuşi pe spate. Călugărul, fără să-i scoată pumnalul din 
piept, se repezi la fereastră, o deschise, sări peste răzoarele 
de flori ale unei grădiniţe, se strecură în grajd, îşi luă 
catârul, ieşi pe o uşă dosnică şi se depărtă cu repeziciune, 
oprindu-se la un pâlc de copaci aflat în apropiere. Acolo 
lepădă sutana, scoase dintr-un cufăr un costum de cavaler, 
se îmbrăcă în grabă, apoi merse pe jos până la prima staţie 
de poştă, de unde luă un cal şi îşi continua în goana mare 
drumul spre Paris. 

XXXV, 

GRIMAUD VORBEŞTE. 

Grimaud rămase singur lângă călău: hangiul alergase 
după ajutor, iar nevastă-sa se ruga. 

După un timp, rănitul deschise ochii. 

— Ajutor! Murmură el. Ajutor! Doamne Dumnezeule, oare 
n-am să găsesc pe lumea asta un prieten care să mă ajute 
să trăiesc sau să-mi dau sufletul? 

Duse cu greutate mâna la piept şi dădu peste mânerul 
pumnalului. 

— Oh! Gemu el, ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva. 

Şi lăsă braţul să-i cadă de-a lungul corpului. 

— Curaj! Îl îmbărbătă Grimaud. S-a dus cineva după 
ajutor. 

— Cine eşti dumneata? Îngăimă rănitul, privindu-l cu ochii 
holbaţi. 

— O veche cunoştinţă, spuse Grimaud. 

— Dumneata? 

Rănitul se strădui să-şi amintească trăsăturile celui care îi 
vorbea astfel. 

— În ce împrejurare ne-am întâlnit? Întrebă el. 

— Într-o noapte, sunt douăzeci de ani de atunci. Stăpânul 
meu a venit la Bethune şi te-a luat la Armentieres. 


— Acum te recunosc, spuse călăul. Eşti unul dintre cei 
patru valeţi. 

— Chiar aşa. 

— De unde vii? 

— Treceam pe aici şi m-am oprit la han să-mi odihnesc 
calul. 

Tocmai mi se povestea că aici se află călăul din Bethune, 
rănit, când ai scos două strigăte. La primul am dat fuga 
încoace, la al doilea am spart uşa. 

— Şi călugărul? Întrebă călăul, pe călugăr l-ai văzut? 

— Care călugăr? 

— Călugărul care era cu mine în odaie. 

— Nu, nici urmă. Se pare că a fugit pe fereastră. El te-a 
înjunghiat? 

— Da, spuse călăul. 

Grimaud dădu să plece. 

— Ce vrei să faci? Întrebă rănitul. 

— Trebuie să-l prindem. 

— Nu, păzeşte-te! 

— De ce? 

— S-a răzbunat, şi bine a făcut. Nădăjduiesc acum că 
Dumnezeu mă va ierta, fiindcă mi-am ispăşit păcatul. 

— Fii mai lămurit, zise Grimaud. 

— Femeia pe care voi şi stăpânii voştrii m-aţi pus s-o omor. 

— Milady? 

— Da, milady, adevărat, aşa îi spuneaţi. 

— Păi ce legătură e între ea şi călugăr? 

— Era mama lui. 

Grimaud se clătină pe picioare şi se uită la muribund cu o 
privire stinsă, năucit. 

— Mama lui? Bâigui el. 

— Da, mama lui. 

— Asta înseamnă că ştie taina? 

— L-am luat drept un călugăr şi i-am destăinuit totul în 
timpul spovedaniei. 


— Nefericitule! Strigă Grimaud, pe care îl trecură toate 
năduşelile numai la gândul urmărilor acestor destăinuiri. 
Nefericitule! Nădăjduiesc că n-ai pomenit nici un nume. 

— N-am pomenit, fiindcă nici nu cunosc vreunul, afară 
doar de numele de fată al mamei lui, după care a şi 
recunoscut-o. În schimb, ştie că unchiu-său făcea parte 
dintre judecători. 

Şi căzu pe pernă sleit de puteri. Grimaud îi sări în ajutor şi 
întinse mâna spre mânerul pumnalului. 

— Nu mă atinge, spuse călăul. Dacă tragi pumnalul afară, 
Mor. 

Grimaud rămase cu mâna întinsă şi deodată, lovindu-se cu 
pumnul în frunte, mormăi: 

— Dacă omul ăsta află vreodată cine-s ceilalţi, stăpânul 
meu e pierdut. 

— Grăbeşte-te, grăbeşte-te să-l previi dacă mai trăieşte! 
Spuse călăul. Ai grijă să-l previi şi pe prietenul lui. Cu 
moartea mea, crede-mă, nu se va încheia aceasta groaznică 
întâmplare. 

— Unde se ducea? Întrebă Grimaud. 

— Spre Paris. 

— Cine l-a oprit? 

— Doi tineri gentilomi care mergeau la oştire, dintre care 
unul se numeşte vicontele de Bragelonne, după spusa 
tovarăşului său de drum. 

— Şi tânărul acesta vi l-a adus pe călugăr? 

— Da. 

Grimaud ridică ochii spre cer. 

— Oare aşa a vrut Dumnezeu? Murmură el. 

— Fără îndoială, întări rănitul. 

— Înspăimântător! Şopti Grimaud. Şi totuşi femeia şi-a 
meritat soarta. Nu eşti de aceeaşi părere? 

— În clipa morţii, spuse călăul, vezi nelegiuirile altora mult 
mai mici decât cele pe care le-ai săvârşit tu. 

Şi căzu istovit, închizând ochii. 


Grimaud şovăia între mila care nu-i îngăduia să-l lase pe 
omul acesta fără ajutor şi teama care îi poruncea să plece 
numaidecât ca să-l prevină pe contele de La Fere, când auzi 
un zgomot pe coridor şi-l văzu pe hangiu întorcându-se în 
tovărăşia chirurgului, pe care, în sfârşit, izbutise să-l 
găsească. 

Câţiva curioşi îi urmau. Începuse să se afle despre această 
neobişnuită întâmplare. 

Chirurgul se apropie de muribund, care părea că şi-a 
pierdut cunoştinţa. 

— Mai întâi trebuie să-i scoatem pumnalul din piept, spuse 
el, clătinând din cap cu înţeles. 

Grimaud îşi aminti de profeția rănitului şi întoarse ochii. 

Chirurgul desfăcu haina rănitului şi îi sfâşie cămaşa, 
descoperindu-i pieptul. 

Precum am spus, pumnalul era înfipt până-n plăsele. 

Chirurgul apucă uşor de mâner şi, pe măsură ce scotea 
pumnalul din rană, omul deschidea ochii într-o 
înfricoşătoare neclintire. Când scoase lama afară, o spumă 
roşietică îi năpădi gura şi un şuvoi de sânge gâlgâi în rană 
în clipa când respiră. Muribundul îşi aţinti într-un chip 
ciudat privirea asupra lui Grimaud, scoase un horcăit 
înăbuşit şi îşi dădu dintr-o dată sufletul. 

Grimaud ridică de jos pumnalul plin de sânge, care îi 
îngrozea pe toţi, ceru hangiului, printr-un semn, să-l 
urmeze, îi plăti cele cuvenite cu o dărnicie vrednică de 
stăpânul său şi încălecă. 

Mai întâi se gândise să se întoarcă glonţ la Paris, dar 
chibzui îndată la neliniştea pe care ar pricinui-o lui Raoul 
absenţa lui îndelungată; apoi îşi aduse aminte că Raoul se 
afla la numai două leghe depărtare, că într-un sfert de ceas 
ar putea să-l ajungă din urmă şi că dusul şi întorsul, cu 
timpul cât ar zăbovi ca să-i dea toate lămuririle, nu i-ar lua 
mai mult de un ceas: îşi puse calul pe goană şi, după zece 
minute, trăgea la „Catârul încoronat", singurul han din 
Mazingarbe. 


De la primele vorbe schimbate cu hangiul se încredinţă că 
l-a găsit pe cel care îl căuta. 

Raoul tocmai stătea la masă, împreună cu contele de 
Guiche şi cu preceptorul acestuia, dar sumbra întâmplare 
din cursul dimineţii umbrise frunţile tinerilor cu o tristeţe 
ce care voia bună a domnului d'Arminges, mai filosof decât 
ei, căci trecuse printr-o mulţime de împrejurări 
asemănătoare, nu putea să o risipească. 

Deodată uşa se deschise şi Grimaud se arătă în prag, 
prăfuit şi încă plin de sângele nefericitului rănit. 

— Grimaud, bunul meu Grimaud! Exclamă Raoul. lată-te, 
în sfârşit! lertaţi-mă, domnilor, nu e un slujitor, e un prieten. 

Şi, ridicându-se de pe scaun, îi alerga înainte. 

— Ce face domnul conte? Îi e dor de mine? L-ai mai văzut 
de când ne-am despărţit? Spune, căci şi eu am atâtea să-ţi 
povestesc. În ultimele trei zile am trecut prin multe. Dar ce 
ai? Cât eşti de palid! Sânge! De ce eşti plin de sânge? 

— Într-adevăr, e plin de sânge, spuse contele, ridicându-se 
şi el de la masă. Eşti cumva rănit, prietene? 

— Nu, domnule, răspunse Grimaud. Sângele pe care-l 
vedeţi e al altcuiva. 

— Al cui? Întrebă Raoul. 

— Al nefericitului pe care l-aţi lăsat la han şi care a murit 
în braţele mele. 

— În braţele tale?! Omul acela?! Dar ştii cine era? 

— Da, zise Grimaud. 

— Era fostul călău din Bethune. 

— Ştiu. 

— Îl cunoşteai? 

— Da, îl cunoşteam. 

— Şi a murit? 

— Da. 

Cei doi tineri se priviră. 

— Ce vreţi, domnilor, glăsui d'Arminges. Asta-i soarta 
tuturor şi faptul că ai fost călău nu te scuteşte de ea. Din 
clipa când i-am văzut rana, am ştiut că nu mai e nici o 


speranţă să scape. Ştiţi, de altfel, că tot aşa credea şi el, 
fiindcă cerea un călugăr. 

Auzind cuvântul călugăr, Grimaud păli. 

— La masă, hai la masă! Zise d'Arminges, care, ca toţi 
oamenii din vremea aceea şi, mai ales, de vârsta lui, nu 
îngăduia nici o înduioşare între doua feluri de bucate. 

— Chiar aşa, domnule, aveţi dreptate, încuviinţă Raoul. 
Haide, Grimaud, la masă. După ce mănânci şi te odihneşti, o 
să stăm de vorbă. 

— Nu, domnule, spuse Grimaud. Nu pot să pierd o clipă, 
trebuie să mă întorc la Paris. 

— Cum, să te întorci la Paris?! Te înşeli, Olivain o să plece 
şi tu rămâi aici. 

— Dimpotrivă, Olivain va rămâne, iar eu voi pleca. Am 
venit numai ca să vă dau de ştire. 

— De ce schimbarea asta? 

— Nu pot să vă spun. 

— Lămureşte-mă. 

— Nu pot să spun nimic. 

— Haide, ce glumă e şi asta? 

— Domnul viconte ştie că eu nu glumesc niciodată. 

— Întocmai, dar ştiu tot atât de bine că domnul conte de 
La Fere a hotărât să rămâi cu mine, iar Olivain să se 
întoarcă la Paris. Eu voi da ascultare hotărârii domnului 
conte. 

— Dar nu în această împrejurare, domnule. 

— Nu cumva ai de gând să treci peste cuvântul meu? 

— Da, domnule, sunt nevoit s-o fac. 

— Aşadar, stărui să pleci? 

— Da, plec. Rămâneţi cu bine, domnule viconte. 
Grimaud salută şi se îndreptă spre uşă. Raoul, furios şi 
neliniştit în acelaşi timp, alergă după el şi-l apucă de braţ. 

— Grimaud! Strigă el. Rămâi pe loc, îţi poruncesc! 

— Atunci înseamnă că vreţi să las ca domnul conte să fie 
ucis, spuse Grimaud. 

Zicând acestea, salută şi dădu din nou să plece. 


— Grimard, prietene, şopti rugător vicontele, n-ai să pleci 
aşa, n-ai să mă laşi pradă unei asemenea frământări. 
Vorbeşte! Grimaud, vorbeşte, pentru numele lui Dumnezeu! 

Şi Raoul, clătinându-se, se prăbuşi într-un fotoliu. 

— Nu pot să vă spun decât un singur lucru, domnule, 
deoarece taina pe care îmi cereţi s-o dezvălui nu-mi 
aparţine. Aţi întâlnit în cale un călugăr, nu? 

— Întocmai. 

Cei doi tineri se priviră cu spaimă. 

— Şi l-aţi dus la căpătâiul rănitului? 

— Chiar aşa. 

— Prin urmare, aţi avut vreme să-l vedeţi la faţă? 

— Fireşte. 

— Oare l-aţi recunoaşte dacă l-aţi mai întâlni? 

— Oh, da, o jur, spuse Raoul. 

— Şi eu, de asemenea, întări de Guiche. 

— Ei bine, dacă-l veţi mai întâlni vreodată, continuă 
Grimaud, oriunde ar fi asta, pe drumul mare, pe stradă, în 
biserică, oriunde veţi da peste el, călcaţi-l în picioare, 
striviţi-l fără milă şi fără îndurare, cum striviţi o viperă, un 
şarpe, o năpârcă. Striviţi-l şi să nu-l părăsiţi decât atunci 
când va fi fără suflare. Viaţa a cinci oameni se află în 
primejdie atâta timp cât va trăi. 

Şi, fără să mai adauge un cuvânt, folosindu-se de uimirea 
şi de spaima celor ce-l ascultau, Grimaud ieşi ca o vijelie pe 
uşă. 

— Ei bine, conte, rosti Raoul, întorcându-se către de 
Guiche, n-am avut dreptate spunând despre călugărul 
nostru că e leit o năpârcă? 

Nu trecură nici două minute şi galopul unui cal se auzi pe 
drum. Raoul se repezi la fereastră. 

Era Grimaud care pornise în goană spre Paris. El flutură 
pălăria spre viconte în chip de salut şi se făcu nevăzut după 
cotul drumului. 

Urmându-şi calea, Grimaud se gândi la două lucruri: mai 
întâi că, gonind astfel, calul nu va putea să-l ducă mai mult 


de zece leghe. 

Apoi că nu avea bani. 

Dar închipuirea lui Grimaud era atât de bogată, pe cât de 
zgârcit era el la vorba. 

La primul popas vându calul şi, cu banii căpătaţi, luă 
poştalionul. 

XXXVI. 

AJUNUL BĂTĂLIEI. 

Raoul fu smuls din gândurile-i întunecate de către hangiu, 
care dădu buzna în odaia unde s-a petrecut scena povestită 
mai sus, strigând: 

— Spaniolii, spaniolii! 

Acest strigăt era destul de neliniştitor ca să te facă să uiţi 
de orice. Tinerii cerură lămuriri şi aflară că duşmanul 
înainta într-adevăr dinspre Houdin şi Bethune. 

În timp ce domnul d'Arminges poruncea să se înşeueze 
caii, ţinuţi la odihnă, cei doi tineri se urcară la ferestrele de 
sus ale hanului, de unde împrejurimile se vedeau ca-n 
palmă, şi zăriră ivindu-se dinspre Marsin şi Lens o oaste 
numeroasă de infanterie şi cavalerie. De astă dată nu mai 
era vorba de un pâlc rătăcitor de soldaţi, ci de o întreagă 
armată. 

Tot ce le rămânea de făcut era să urmeze povaţa 
înţeleaptă a lui d'Arminges şi să bată în retragere. 

Tinerii coborâră într-un suflet. Domnul d'Arminges şi 
încălecase, Olivain ţinea de frâu caii amândurora, în vreme 
ce valeţii contelui de Guiche păzeau cu grijă pe prizonierul 
spaniol, care se afla între ei, pe un căluţ cumpărat anume. 
Pentru mai multă siguranţă, prizonierul avea mâinile legate. 

Grupul călăreţilor porni iute pe drumul spre Cambrin, 
unde socoteau că-l vor găsi pe Prinţ, dar acesta se retrăsese 
din ajun la Bassee, în urma unor zvonuri, cum că duşmanul 
urmează să treacă râul Lys, la Estaire. 

Într-adevăr, înşelat de aceste ştiri, Prinţul îşi retrăsese 
trupele de la Bethune, concentrându-şi toate forţele intre 
Vieille-Chapelle şi Venthie şi, după ce fusese el însuşi în 


recunoaştere pe întreaga linie a frontului, împreună cu 
mareşalul de Grammont, se înapoiase şi se aşezase la masă, 
cerând ofiţerilor aşezaţi în jurul său să-i raporteze cele 
aflate, potrivit cu misiunea încredinţată fiecăruia. Niciunul 
nu avea însă veşti sigure. Armata duşmanului dispăruse de 
patruzeci şi opt ore, de parcă ar fi înghiţit-o pământul. 

Or, niciodată o armată vrăjmaşă nu se află mai în 
apropiere şi, drept urmare, nu e mai amenințătoare, decât 
atunci când a dispărut cu desăvârşire. Din pricina asta, 
Prinţul era posomorât şi îngândurat, contrar firii sale, când 
ofiţerul de serviciu intră şi anunţă pe mareşalul de 
Grammont că cineva doreşte să-i vorbească. 

Ducele de Grammont ceru din ochi îngăduinţa Prințului şi 
ieşi. 

Prinţul se uită la el şi rămase cu privirile aţintite asupra 
uşii. Nimeni nu îndrăznea să scoată o vorba, de teamă să 
nu-l tulbure. 

Deodată răsună un zgomot înăbuşit şi Prinţul se ridică în 
grabă, arătând cu mâna în direcţia dincotro se auzea. 
Zgomotul acesta îi era bine cunoscut: bubuia tunul. 

Toţi cei de faţă se ridicaseră. 

În clipa aceea se deschise uşa. 

— Monseniore, spuse mareşalul de Grammont, cu chipul 
strălucind de bucurie. Îngăduie alteţavoastră ca fiul meu, 
contele de Guiche, şi tovarăşul lui de drum, vicontele de 
Bragelonne, să vină aici şi să-i dea ştiri despre inamicul pe 
care noi îl căutăm şi pe care ei l-au găsit? 

— Cum nu! Rosti cu vioiciune Prinţul. Mai întrebi! Nu 
numai că îngădui, dar şi doresc asta. Să intre! 

Mareşalul îi împinse înăuntru pe cei doi tineri, care se 
pomeniră în faţa Prințului. 

— Vorbiţi, domnilor, zise Prinţul, înclinând din cap în chip 
de salut. Mai întâi, vorbiţi; pe urmă vom avea timp şi pentru 
etichetă. Acum, lucrul cel mai grabnic pentru noi toţi e sa 
ştim unde se află duşmanul şi ce face. 


Contelui de Guiche i se cuvenea să vorbească cel dintâi, şi 
asta nu numai pentru că era cel mai vârstnic dintre cei doi 
tineri, dar şi pentru ca fusese prezentat Prințului de către 
tatăl său. De altfel, de Guiche îl cunoştea de mult pe Prinţ, 
în vreme ce Raoul îl vedea pentru prima oară. 

Povesti deci ceea ce văzuseră amândoi la hanul din 
Mazingarbe. 

În acest timp, Roul se uita la tânărul general, vestit de pe 
acum prin bătăliile de la Rocroy, de la Fribourg şi de la 
Nortlingen. 

Ludovic de Bourbon, prinţ de Conde, care, de la moartea 
tatălui său, Henric de Bourbon, era numit pe scurt şi după 
obiceiul timpulu Monsieur le Prince, era un tânăr de numai 
douăzeci şi şase ori douăzeci şi şapte de ani, cu privirea de 
vultur, agl' occhi grifani, cum spune Dante, cu nasul coroiat, 
cu părul lung, buclat, de statură mijlocie, dar bine legat, 
dăruit cu toate însuşirile unui mare conducător de oşti, 
adică ochi ageri, rapiditate în hotărâri, curaj fără de 
pereche; ceea ce nu-l împiedica să fie în acelaşi timp un om 
plin de eleganţă şi de spirit, astfel că, în afară de vâlva pe 
care o stârnise prin vederile sale noi în arta de a purta 
războiul, stârnise aceeaşi vâlvă şi la Paris, printre tinerii 
seniori de la curte, a căror căpetenie firească era şi cărora, 
spre deosebire de eleganţii curţii de altădată, între care 
Bassompierre, Bellegarde şi ducele d'Angouleme, socotiți 
drept model, li se spunea acum coconaşii. 

Chiar de la primele cuvinte ale contelui de Guiche, ţinând 
seama şi de direcţia dincotro se auzea bubuitul tunurilor, în 
mintea Prințului se făcu lumină. Duşmanul trecuse râul Lys 
la Saint-Venant şi se îndrepta spre Lens, urmărind fără 
îndoială să cucerească oraşul şi să taie legăturile dintre 
armata franceză şi Franţa. Tunurile, care se auzeau şi ale 
căror bubuituri acopereau din când în când tragerea 
celorlalte, erau tunuri de mare calibru, care răspundeau 
artileriei spaniole şi lorene. 


Dar ce efectiv avea oastea aceea? Era oare un corp menit 
să facă o simplă diversiune? Era întreaga armată a 
duşmanului? 

Era ultima întrebare a Prințului, dar lui de Guiche îi fu cu 
neputinţă să dea un răspuns. 

Or, fiind şi ceea mai importantă, Prinţul ar fi dorit cu 
deosebire să primească un răspuns exact şi lămurit. 

Învingându-şi sfiala firească ce-l stăpânea fără voia lui, 
Raoul se apropie şi înaintă în faţa Prințului. 

— Monseniorul îmi îngăduie să spun câteva cuvinte în 
această privinţă, care poate l-ar scoate din încurcătură? 
Întrebă el. 

Prinţul se întoarse şi păru că-l măsoară din creştet până în 
tălpi dintr-o privire; apoi, dând-şi seama că are în faţa un 
tânăr de abia cincisprezece ani, zâmbi. 

— Fără îndoială, domnule, vorbeşte, încuviinţă el, 
îndulcindu-şi glasul tăios şi puternic, ca şi cum s-ar fi 
adresat de astă dată unei femei. 

— Monseniorul, rosti Roul, împurpurându-se, ar putea să 
ceară lămuriri prizonierului spaniol. 

— Aţi făcut un prizonier spaniol? Exclamă Prinţul. 

— Întocmai, monseniore. 

— Da, e adevărat, întări de Guiche. Uitasem de el. 

— Nimic mai firesc, doar dumneata l-ai prins, conte, zâmbi 
Raoul. 

Bătrânul mareşal se întoarse către viconte, plin de 
recunoştinţă pentru această laudă adusă fiului său, în 
vreme ce Prinţul strigă: 

— Tânărul are dreptate, aduceţi aici prizonierul. 

În acest timp, Prinţul îl luă deoparte pe de Guiche, 
interesându-se cum au prins prizonierul şi întrebând cine 
era tânărul său tovarăş. 

— Domnule, spuse Prinţul, venind din nou spre Raoul. Ştiu 
că ai o scrisoare din partea surorii mele, doamna de 
Longueville, dar văd că ţi-a plăcut să te recomanzi singur, 
dându-mi un sfat bun. 


— Monseniore, rosti Raoul, înroşindu-se. N-am vrut să 
tulbur câtuşi de puţin pe alteţavoastră dintr-o convorbire 
atât de importantă ca aceea începută adineauri cu domnul 
conte. lată scrisoarea. 

— Bine, făcu Prinţul. Ai să mi-o dai mai târziu. lată 
prizonierul; să ne gândim întâi la lucrurile grabnice. 

Într-adevăr, tocmai aduceau prizonierul. Era unul dintre 
acei condottieri, cum mai existau încă în vremea aceea, 
gata să-şi vândă viaţa celor care voiau să o cumpere şi 
îmbătrâniţi în viclenie şi prădăciuni. Din clipa când fusese 
prins nu scosese o vorbă, astfel că nici cei care îl prinseseră 
nu ştiau de ce neam era. 

Prinţul îl privi cu un aer de vădită neîncredere. 

— De ce neam eşti? Întrebă el. 

Prizonierul îndrugă ceva într-un grai străin. 

— Aha, pare-se că e spaniol. Dumneata vorbeşti spaniola, 
Grammont? 

— Foarte puţin, pe cinstea mea, monseniore. 

— În schimb, eu nici atât, râse Prinţul. Domnilor, adăugă 
el, întorcându-se spre cei aflaţi în jur. E cineva printre 
dumneavoastră care vorbeşte spaniola şi vrea să-mi 
slujească de tălmaci? 

— Eu, monseniore, se oferi Raoul. 

— Dumneata vorbeşti spaniola? 

— Destul, cred, pentru a îndeplini în această împrejurare 
poruncile alteţei-voastre. 

În tot acest timp, prizonierul rămăsese nepăsător, ca şi 
cum habar nu avea de nimic. 

— Monseniorul te-a întrebat de ce neam eşti? Începu 
tânărul în cel mai curat grai castilian. 

— Ich bin ein Deutscher, răspunse prizonierul. 

— Ce tot îndrugă acolo şi ce păsărească mai e şi asta? 
Interveni Prinţul. 

— Spune că e german, monseniore, continuă Raoul. Totuşi 
mă îndoiesc, căci vorbeşte stricat. 

— Aşadar, vorbeşti şi germana? Întrebă Prinţul. 


— Da, monseniore, răspunse Roul. 

— Îndeajuns ca să-l poţi întreba în nemţeşte? 

— Da, monseniore. 

— Atunci, întreabă-l. 

Roul începu să cerceteze prizonierul, însă faptele îi dădură 
dreptate. Prinsul nu înţelegea, sau se făcea că nu înţelege 
ce spune, iar Roul, la rându-i, înţelegea anevoie 
răspunsurile acestuia, presărate cu vorbe în flamanda şi 
alsaciană. Totuşi, în ciuda sforţărilor prizonierului care voia 
să o scalde şi să scape de un interogatoriu ca lumea, Roul 
îşi dădu seama de adevăratul lui accent. 

— Non siete spagniolo, spuse el, non siete tedesco, siete 
italiano. 

Prizonierul tresări şi îşi muşcă buzele. 

— Acum înţeleg de minune şi eu, interveni Prinţul. De 
vreme ce-i italian, doresc să continui eu însumi 
interogatoriul. Mulţumesc viconte, continuă el râzând. Din 
această clipă te numesc tălmaciul meu. 

Numai că prizonierul nu voia să spună nici în italieneşte 
mai mult decât în celelalte graiuri; tot ce voia era să scape 
de întrebări. Habar nu avea de nimic: nu ştia nici efectivul 
trupelor duşmane, nici numele comandanților, nici planurile 
de ofensivă. 

— Bine, rosti Prinţul, dumirindu-se asupra unei atare 
neştiinţe. Omul acesta a fost prins jefuind şi omorând. Ar fi 
putut să-şi răscumpere viaţa vorbind, dar cum nu vrea să 
vorbească, luaţi-l de aici şi executaţi-l. 

Prizonierul păli, cei doi ostaşi care îl escortau îl apucară de 
câte un braţ şi-l împinseră spre uşa, în timp ce Prinţul, 
întorcând-se către, mareşalul de Grammont, părea că a şi 
uitat de ordinul dat. 

În pragul uşii, prizonierul se opri deodată, dar ostaşii, care 
nu ştiau decât de ordinul primit, îl îmbrânciră înainte. 

— O clipă! Strigă el în franţuzeşte. Sunt gata să vorbesc, 
monseniore. 


— Aşa! Făcu Prinţul, râzând. Eram sigur că vom ajunge 
aici. Am un secret minunat pentru dezlegat limbile. 
Tinerilor, luaţi aminte pentru vremea când veţi ajunge şi voi 
să comandaţi. 

— Cu o condiţie, continuă prizonierul. Alteţavoastră să 
jure că-mi va lăsa viaţa. 

— Pe cuvântul meu de gentilom, îl asigură Prinţul. 

— Atunci, întrebaţi-mă, monseniore. 

— Pe unde a trecut armata râul Lys? 

— Între Saint-Venant şi Aire. 

— Cine o comandă? 

— Contele de Fuonsaldagna, generalul Beck şi însuşi 
arhiducele. 

— Câţi oameni are? 

— Optsprezece mii de oameni şi treizeci şi şase de tunuri. 

— Şi încotro se îndreaptă? 

— Spre Lens. 

— Vedeţi, domnilor, spuse Prinţul, întorcându-se cu un aer 
triumfător câtre mareşalul de Grammont şi ceilalţi ofiţeri. 

— Da, monseniore, recunoscu mareşalul. Aţi prevăzut tot 
ceea ce un geniu putea să prevadă. 

— Chemaţi înapoi pe Le Plessis, Bellievre, Villequier şi 
d'Erlac, porunci Prinţul. Adunați toate trupele aflate dincolo 
de Lys. Să fie gata de marş în noaptea asta: după toate 
probabilitățile, mâine vom ataca duşmanul. 

— Monseniore, glăsui mareşalul de Grammont. Gândiţi-vă 
totuşi că, strângând laolaltă toate oastea, abia avem 
treisprezece mii de oameni. 

— Domnule mareşal, spuse Prinţul cu acea privire 
minunată pe care nu o avea decât el. Cu oşti mici se câştigă 
bătălii mari. 

Apoi, întorcându-se spre prizonier, adăugă: 

— Luaţi-l de aici pe acest om şi păziţi-l cu grijă. Viaţa lui 
atârnă de informaţiile pe care mi le-a dat: dacă sunt 
adevărate, va fi liber; dacă sunt false, să fie împuşcat. 

Prizonierul fu dus de acolo. 


— Conte de Guiche, continuă Prinţul, a trecut mult timp de 
când nu ţi-ai văzut tatăl, rămâi lângă el. Domnule, se adresă 
el lui Raoul, dacă nu eşti prea obosit, urmează-mă. 

— Până la capătul lumii, monseniore! Exclamă Roul, plin 
de o însufleţire, pe care nu o mai simţise niciodată, faţă de 
acel tânăr general, care îi părea întru totul vrednic de faima 
sa. 

Prinţul surâse: îi dispreţuia pe linguşitori, dar îi preţuia 
mult pe entuziaşti. 

— Haidem! Spuse el. Dumneata eşti bun sfătuitor, m-am 
convins. Mâine te vom vedea în luptă. 

— Eu, monseniore, ce am de făcut? Întrebă mareşalul. 

— Rămâi aici să primeşti trupele. Voi veni eu însumi să le 
iau când vor trebui să pornească, sau vă voi vesti printr-un 
curier. Douăzeci de călăreţi de frunte mi-ajung pentru 
garda mea personală. 

— Sunt prea puţini, fu de părere mareşalul. 

— Ba sunt destui, spuse Prinţul. Ai un cal bun, domnule de 
Bragelonne? 

— Calul meu a fost omorât azi-dimineaţă, monseniore, şi 
deocamdată îl am pe-al valetului meu. 

— Cere şi alege chiar dumneata un cal din grajdurile mele. 
Ia-l pe cel care ţi se pare mai bun, nu te sfii. Se poate să ai 
nevoie de el chiar astă-seară; mâine, nu mai vorbesc. 

Raoul nu aşteptă să i se spună de două ori; ştia bine că 
faţă de un comandant, mai ales când acesta era prinţ, 
suprema politeţe e să te supui fără întârziere şi fără să stai 
prea mult pe gânduri. Se duse îndată la grajduri, alese un 
cal andaluz, sârg, îi puse el însuşi şaua şi frâul - căci Athos îl 
sfătuise ca la primejdie să nu lase pe seama altora aceste 
griji importante - şi se întoarse lângă Prinţ, în clipa când 
acesta tocmai încăleca. 

— Acum, domnule, vrei să-mi dai scrisoarea? 

Raoul îi întinse scrisoarea. 

— Rămâi în preajma mea, domnule. 


Prinţul dădu pinteni calului, prinse frâul de oblânc, aşa 
cum făcea de obicei atunci când voia să aibă mâinile libere, 
desfăcu scrisoarea doamnei de Longueville şi se depărtă în 
galop pe drumul care ducea spre Lens, însoţit de Raoul şi 
urmat de mica sa escortă. În acest timp, curierii care 
trebuiau să recheme trupele plecau în goană în diferite 
direcţii. 

Prinţul citea fără să fie stingherit de fuga calului. 

— Domnule, vorbi el după câteva clipe. Mi se spun cele 
mai bune lucruri despre dumneata. Aş vrea să ştii un singur 
lucru, anume că în puţinul timp de când te cunosc, mi-ai dat 
temei să gândesc lucruri şi mai bune despre dumneata. 

Raoul se înclină. 

Pe măsură ce grupul călăreţilor se apropia de Lens, 
tunurile se auzeau din ce în ce mai aproape. Ochii Prințului 
căutau aţintiţi în direcţia lor, întocmai ca ochii unei păsări 
de pradă. Ai fi zis că aveau puterea să străpungă perdeaua 
de pomi ce se întindea undeva, înainte, mărginind câmpul 
vederii. 

În răstimpuri, nările i se dilatau, grăbite parcă să soarbă 
mirosul de pulbere. Prinţul sufla aprig ca şi calul său. 

În cele din urmă, tunurile se auziră atât de aproape, încât 
era vădit că se găseau la cel mult o leghe de câmpul de 
bătălie. Şi într-adevăr, după o cotitură a drumului, zăriră 
sătucul Aunay. 

Ţăranii erau în mare frământare. Zvonurile despre 
cruzimile spaniolilor se răspândiseră peste tot şi umpleau 
lumea de spaimă; femeile fugiseră de mult pe drumul spre 
Vitry; în sat mai rămăseseră doar vreo câţiva oameni. 

Văzându-l pe Prinţ, se grăbiră să-i iasă înainte. Cineva îl 
recunoscu. 

— Oh, monseniore! Vorbi acesta. Aţi venit să-i alungaţi pe 
spanioli şi pe tâlhari din Lorena? 

— Da, adeveri Prinţul. Numai să-mi slujeşti de călăuză. 

— Bucuros, monseniore. Unde vrea alteţavoastră să o duc? 


— Într-un loc mai ridicat, să pot vedea oraşul Lens şi 
împrejurimile. 

— Ştiu un loc nimerit. 

— Pot să mă încred în tine, eşti un bun francez? 

— Sunt veteran de la Rocroy, monseniore! 

— "Ţine, spuse Prinţul, întinzându-i o pungă cu bani. Asta 
pentru Rocroy. la zi, ai vreun cal, sau mergi pe jos? 

— Merg pe jos, monseniore, doar am luptat în infanterie. 
Afară de asta, vom urma nişte drumuri unde alteţavoastră 
va trebui să descalece. 

— Haidem, rosti Prinţul. Să nu pierdem vremea. 

Țăranul o luă la fugă înaintea calului şi, la vreo sută de 
paşi de sat, apucă pe un drumeag pierdut în căuşul unei 
frumoase vâlcele. Vreo jumătate de leghe merseră pe sub o 
boltă de pomi; tunurile bubuiau atât de aproape, încât de 
fiece dată te aşteptai să auzi şuieratul ghiulelei. În cele din 
urmă găsiră o potecă lăturalnică, suitoare pe costişa 
dealului. Țăranul înaintă pe potecă, spunând Prințului să-l 
urmeze. Prinţul descăleca şi porunci unuia dintre aghiotanţi 
şi lui Raoul să-l însoţească, iar celorlalţi să-i aştepte 
ordinele şi să fie cu ochii în patru. Apoi se avântă pe potecă. 

După zece minute, ajunseră la ruinele unui vechi castel, 
care încununau creasta unei coline, de unde împrejurimile 
se vedeau ca în palmă. La mai puţin de un sfert de leghe 
văzură Lens-ul atacat din toate părţile şi, în faţa oraşului, 
întreaga armată inamică. 

Prinţul îmbrăţişă dintr-o privire întinderea ce i se 
desfăşura înaintea ochilor, de la Lens până la Vimy. Într-o 
clipită, întregul plan al bătăliei care a doua zi urma să 
salveze Franţa pentru a doua oară de cotropitori i se 
înfiripă în minte. Luă un creion, rupse o foaie dintr-un 
carnet şi scrise: „Scumpe mareşale, 

Într-un ceas, Lens-ul va fi în mâinile duşmanului. Vino şi 
dumneata aici; adu toată armata. Eu voi fi la Vendin pentru 
a stabili poziţiile. Mâine vom cuceri Lens-ul şi-l vom zdrobi 
pe duşman." 


Apoi întorcându-se spre Roul, spuse: 

— Porneşte în goana calului şi înmânează această 
scrisoare domnului de Grammont. 

Raoul se înclină, luă scrisoarea, cobori pe potecă într-un 
suflet, se aruncă pe cal şi de depărtă ca vântul. 

După un sfert de ceas, era lângă maregşal. 

O parte din trupe se şi adunaseră, restul era aşteptat să 
sosească dintr-o clipă în alta. 

Mareşalul de Grammont luă comanda infanteriei şi 
cavaleriei de care dispunea şi se îndreptă spre Vendin, 
lăsând pe ducele de Châtillon să aştepte şi să pornească cu 
restul oştirii. 

Întreaga artilerie, gata de plecare, se puse şi ea în mişcare 
în aceeaşi clipă. 

Se făcuse şapte seara când mareşalul ajunse la întâlnire. 
Prinţul aştepta acolo. Aşa cum prevăzuse, Lens-ul căzuse în 
mâinile duşmanului aproape numaidecât după plecarea lui 
Raoul. De altfel, amuţirea tunurilor vestise evenimentul. 

Aşteptară venirea nopţii. Pe măsură ce se întuneca, 
trupele cerule de Prinţ soseau rând pe rând. Se poruncise 
ca toboşarii şi gorniştii să tacă. 

Pe la orele nouă era noapte în lege. Doar o ultimă geană a 
asfinţitului mai zăbovea în câmpie. 

Oştirea, cu Prinţul în frunte, se puse în mişcare în tăcere. 

După ce trecură de Aunay, zăriră Lens-ul; două sau trei 
case erau în flăcări şi un vuiet surd, mărturie despre agonia 
oraşului luat cu asalt, ajungea până la soldaţi. 

Prinţul arată fiecăruia poziţiile: mareşalul de Grammont 
trebuia să ţină aripa stângă, sprijinindu-se pe Mericourt; 
ducele de Châtillon era în centru; în sfârşit, Prinţul care 
ţinea aripa dreaptă, se afla în faţa satului Aunay. 

Ordinea de bătaie de a doua zi rămânea cea stabilită 
pentru poziţiile din ajun. În zori, fiecare avea să se găsească 
în punctul de unde urma să atace. 

Mişcările de trupe se executară în cea mai adâncă linişte şi 
cu cea mai mare precizie. La orele zece fiecare se afla pe 


poziţie, la zece şi jumătate Prinţul inspectă posturile şi dădu 
ordinele pentru a doua zi. 

Mai presus de orice, trei lucruri li se cereau 
comandanților, şi ei trebuiau să vegheze ca ostaşii să le 
respecte întocmai. În primul rând, trebuia ca diferitele 
corpuri să mărşăluiască în ordine, astfel încât cavaleria şi 
infanteria sa se afle pe aceeaşi linie şi fiecare să păstreze 
între ele intervalele cuvenite. 

În al doilea rând, nu trebuiau să atace în goană, ci la pas. 

În al treilea rând, trebuiau să lase inamicul să deschidă 
focul. 

Prinţul trimise pe contele de Guiche alături de tatăl său, 
oprindu-l lângă sine pe Bragelonne. 

Cei doi tineri cerură însă încuviințarea să rămână noaptea 
împreună şi li se făcu pe plac. 

Li se ridică un cort lângă acela al mareşalului. 

Deşi ziua fusese obositoare, niciunul, nici celălalt nu aveau 
somn. 

De altfel, ajunul unei bătălii e un lucru grav şi deosebit 
chiar şi pentru cei încercaţi în războaie; deci, cu atât mai 
mult pentru doi tineri care aveau să primească botezul 
focului şi să vadă cumplitu-i spectacol. 

Ajunul unei bătălii te poartă cu gândul la o mie de lucruri 
uitate, care îţi vin deodată în minte. Ajunul unei bătălii face 
din cei nepăsători buni prieteni, iar din prieteni fraţi. 

Se înţelege că, dacă ai în minte simţăminte mai calde, 
aceste simţăminte, ating în chip firesc cel mai înalt grad de 
înflăcărare. 

Trebuie să credem că fiecare din cei doi tineri tăinuiau 
ceva în sufletul lor, căci, după un răstimp, fiecare se aşeză 
la câte un capăt al cortului şi se apucă să scrie pe genunchi. 

Scrisorile fură lungi, cele patru pagini se acoperiră una 
după alta cu slove - tot rânduri mărunte şi dese. Din timp în 
timp amândoi se priveau surâzând. Se înțelegeau fără să 
scoată o vorbă. Aceşti doi tineri chipeşi şi plăcuţi erau făcuţi 
să se înţeleagă fără să vorbească. 


După ce isprăviră cu scrisorile, fiecare o închise pe a lui în 
câte două plicuri, astfel că nimeni nu putea să afle numele 
persoanei căreia îi era adresată, decât rupând primul plic; 
pe urmă se apropiară unul de celălalt şi schimbară 
scrisorile zâmbind. 

— Dacă mi se întâmplă cumva o nenorocire, spuse 
Bragelonne. 

— Dacă voi cădea ucis, zise de Guiche. 

— Fii liniştit! Se îmbărbătară amândoi pe rând. 

Apoi se îmbrăţişară ca doi fraţi, se înfăşurară fiecare în 
mantia lui şi se cufundară într-un somn tineresc şi plin de 
gingăşie, aşa cum dorm păsările, florile şi copiii. 

XXXVII. 

UN OSPĂŢ CA ODINIOARĂ. 

Cea de a doua întâlnire dintre vechii muşchetari nu fusese 
pompoasă şi amenințătoare ca prima. Athos, cu 
înţelepciunea-i dintotdeauna, socotise că un ospăț ar fi 
mijlocul cel mai grabnic şi mai nimerit pentru a se aduna 
laolaltă; şi cum prietenii săi, temându-se de distincţia şi 
sobrietatea lui, nici nu îndrăzneau să pomenească despre 
acele straşnice ospeţe de de la „Nelegiuitul", propuse el cel 
dintâi să se strângă în jurul unei mese îmbelşugate şi 
fiecare să se lase în voia firii şi a obiceiurilor sale, căci asta 
întreţinuse pe vremuri buna înţelegere dintre ei, de le 
mersese faima că sunt nedespărţiţi. 

Propunerea fu primită cu bucurie de toţi şi, mai ales de 
d'Artagnan, care era dornic să regăsească dulceaţa şi 
voioşia întâlnirilor din tinereţe; spiritu-i vesel şi fin avusese 
parte multă vreme doar de satisfacţii neîndestulătoare - o 
zeamă chioară, după cum spunea el însuşi. Porthos, pe cale 
să ajungă baron, era încântat că are prilejul să studieze la 
Athos şi la Aramis vorbirea şi purtarea oamenilor de lume. 
Aramis voia să afle de la d'Artagnan şi Porthos noutăţi de la 
Palatul regal şi totodată să-şi păstreze pentru orice 
împrejurare nişte prieteni atât de devotați, care odinioară îl 
sprijineau la nevoie cu spada lor de neînvins. 


Cât despre Athos, el era singurul care nu aştepta nimic de 
la ceilalţi, fiind îmboldit doar de simţământul măreț al 
adevăratei prietenii. 

Se înţeleseseră deci să-şi dea fiecare adresa exactă, iar 
atunci când unul dintre ei ar avea nevoie de ceilalţi, să se 
întâlnească la un faimos birtaş de pe strada Monnaie, cu 
firma „La Schitul". Prima întâlnire fu stabilită pentru 
miercurea următoare, la ceasurile opt seara. 

Într-adevăr, în ziua hotărâtă cei patru prieteni sosiră fără 
întârzire, fiecare dintr-altă parte. Porthos fusese să încerce 
un cal nou, d'Artagnan tocmai schimbase garda la Luvru, 
Aramis făcuse o vizită uneia dintre credincioasele sale din 
cartier, iar Athos, care locuia în strada Guenegaud, se afla 
la doi paşi de locul întâlnirii. Şi rămaseră miraţi să se vadă 
tuspatru în uşa „Schitului", Athos venind dinspre Pont-Neuf, 
Porthos - din strada Roule, d'Artagnan - din strada Foss6s- 
Saint-Germanin-l'Auxerrois, Aramis - din strada Bethisy. 

Primele cuvinte schimbate între cei patru prieteni, tocmai 
din dorinţa fiecăruia de a-şi arăta iubirea faţă de ceilalţi, 
sunară puţin cam silit, şi ospăţul însuşi începu într-o 
atmosfera de răceală. Se vedea bine că d'Artagnan făcea 
eforturi să râdă, Athos să bea, Aramis să spună ceva, iar 
Porthos să tacă. Dându-şi seama de încurcătura tuturor şi 
vrând să o risipească, Athos porunci să se aducă patru sticle 
cu vin de Champagne. 

La această poruncă rostită de Athos cu liniştea-i obişnuită, 
chipul gasconului se însenină şi fruntea lui Porthos se 
lumină. 

Aramis rămase mirat. Ştia că Athos, pe lângă că nu mai 
pune băutură în gură, are chiar un fel de silă faţă de vin. 

Mirarea lui spori şi mai mult când îl văzu pe Athos 
umplându-şi ochi paharul şi golindu-l cu setea de odinioară. 
D'Artagnan îşi umplu şi el paharul, dându-l pe gât 
numaidecât; Porthos şi Aramis ciocniră. Cât ai clipi, în cele 
patru sticle nu mai rămăsese un strop de vin. Ai fi zis că 


tuspatru tovarăşii de masă se grăbeau să-şi uite gândurile 
ascunse. 

Minunatul leac risipi pe dată până şi cel mai mic nor ce-ar 
fi putut să le stăruie în suflet. Cei patru prieteni începură să 
vorbească mai tare, luându-şi unul altuia vorba din gură şi 
purtându-se aşa cum le era felul. Curând - lucru 
nemaipomenit - Aramis îşi deschise doi eghileţi de la tunică, 
ceea ce îl îndemnă pe Porthos să şi-i desfacă pe toţi. 

Bătăliile, călătoriile îndelungate, loviturile primite şi date îi 
ajutară să lege vorba. Apoi vorbiră despre luptele surde 
purtate împotriva aceluia căruia i se spunea acum marele 
cardinal. 

— Pe cinstea mea, zise Aramis, râzând, destule laude 
pentru morţi, să-i luăm niţel la scărmănat pe cei vii. Aşi 
avea poftă să spun o vorbuliţă despre Mazarin. E îngăduit? 

— Oricând! Încuvinţă d'Artagnan, pufnind în râs. Oricând! 
Spune ce ai de spus şi eu te aplaud dacă are haz. 

— Un mare prinţ, începu Aramis, a cărui prietenie Mazarin 
o căuta cu tot dinadinsul, fu rugat de acesta să-i trimită lista 
condiţiilor în care i-ar face cinstea să lege prietenie cu el. 
Prinţul, scârbit întrucâtva să aibă de-a face cu un asemenea 
bădăran, alcătui cam în silă o listă şi i-o trimise. Lista 
cuprindea trei condiţii care nu-i plăceau defel lui Mazarin. 
Atunci oferi prinţului zece mii de scuzi ca să renunţe la ele. 

— Oho! Exclamară cei trei prieteni într-un glas. Nu era 
mult şi n-avea de ce să se teamă că va fi luat în serios. Şi 
prinţul ce-a făcut? 

— Prinţul i-a trimis numaidecât cincizeci de mii de livre, 
rugându-l să nu-i mai scrie niciodată, oferindu-i încă 
douăzeci de mii pe deasupra, dacă se obligă să nu-i mai 
vorbească niciodată. 

— Şi Mazarin? 

— S-a supărat? Întrebă Athos. 

— A poruncit să fie ciomăgit trimisul prinţului? Întrebă 
Porthos. 

— A luat banii? Întrebă d'Artagnan. 


— Ai ghicit, d'Artagnan, zise Aramis. 

Izbucniră cu toţii într-un râs atât de zgomotos, încât 
birtaşul se înfăţişă şi întrebă dacă domnii nu mai doresc 
ceva. Crezuse că s-a stârnit vreo încăierare. Într-un târziu, 
veselia se potoli. 

— Domnul de Beaufort poate să fie înţepat? Întrebă 
d'Artagnan. Am o poftă grozavă să-l înţep. 

— Haide, dă-i drumul! Îl îndemnă Aramis, care cunoştea 
bine spiritul gascon atât de fin şi de cutezător al prietenului 
său şi-l ştia ca nu-i omul să dea înapoi în nici o împrejurare. 

— 'Ţu ce zici, Athos? 

— Îţi jur pe cinstea mea de gentilom că vom râde din toată 
inima dacă gluma-i bună. 

— Atunci încep, îi vesti d'Artagnan. Vorbind într-o zi cu 
unul din prietenii Prințului, domnul de Beaufort îi spuse că 
la una din primele sale certuri cu Mazarin şi cu 
parlamentul, a avut într-o bună zi un diferend cu domnul de 
Chavigny şi că, văzându-l ataşat de noul cardinal, pe el care 
ţinea la răposatul cardinal din atâtea motive, l-a bătut în 
lege. Acest prieten, ştiindu-l pe domnul de Beaufort iute la 
mânie, nu s-a mirat prea mult şi i-a povestit totul degrabă şi 
Prințului. Povestea s-a întins şi iată că toţi au început să-i 
întoarcă spatele lui Chavigny. Acesta căută explicaţia tăcerii 
pe care o simţea în jur, dar nimeni nu îndrăznea să-i 
mărturisească adevărul. În cele din urmă, cineva a avut 
curajul să-i spună că toată lumea se miră că s-a lăsat bătut 
de către domnul de Beaufort, oricât de prinţ ar fi fost el. „Şi 
cine a spus că domnul de Beaufort m-a bătut?" a întrebat 
Chavigny. „Chiar el", i-a răspuns acel prieten. S-a cercetat 
de la cine a pornit vorba şi s-a găsit persoana căreia domnul 
de Beaufort îi spusese întâi povestea, iar omul rugat cu 
stăruinţă să spună adevărul, a repetat şi a întărit fiecare 
cuvânt. Deznădăjduit de o asemenea calomnie din care nu 
pricepea nimic, Chavigny a declarat prietenilor că mai 
degrabă moare decât să îndure o astfel de ocară. Drept 
urmare, a trimis doi martori prinţului, să-l întrebe dacă, 


într-adevăr, a spus că l-a bătut pe domnul de Chavigny. „Am 
spus-o şi o repet şi acum, a răspuns domnul de Beaufort, 
fiindcă acesta-i adevărul." „Monseniore, a intervenit atunci 
unul dintre martorii lui Chavigny. Îngăduiţi-mi să-i spun 
alteţei-voastre că a lovi un gentilom degradează deopotrivă 
şi pe cel care primeşte loviturile, şi pe cel care le dă. Regele 
Ludovic al XIII-lea nu voia să aibă gentilomi ca valeţi, 
tocmai pentru a putea să-şi bată valeţii". „Bine, s-a mirat 
domnul de Beaufort, dar cine a primit loviturile şi cine 
vorbeşte de bătaie?" „Chiar dumneavoastră, monsenioare, 
care spuneţi că l-aţi bătut." „Pe cine?" „Pe domnul de 
Chavigny." „Eu? „Nu l-aţi bătut dumneavoastră pe domnul 
de Chavigny, ori cel puţin nu spuneţi asta, monsenioare?" 
„Ba da". „Ei bine, el zice că nu-i adevărat." „Ah, să vedeţi, l- 
am bătut atât de tare, încât vă repet propriile mele 
cuvinte", a spus domnul de Beaufort cu măreţia pe care i-o 
cunoaşteţi: „Dragul meu Chavigny, eşti de condamnat 
pentru ajutorul pe care îl dai unui ticălos ca Mazarin". „Ei, 
monsenioare! A exclamat martorul. Acum înţeleg, aţi vrut 
să spuneţi că l-aţi combătut." "Bătut, combătut, ce 
importanţă are?! Se miră domnul de Beaufort. Nu-i acelaşi 
lucru? Ăştia care fac cuvinte sunt tare pedanţi, zău aşa!" 

Râseră toţi cu poftă de această boacănă filologică a 
domnului de Beaufort, ale cărui boroboaţe ajunseseră de 
pomină, şi conveniră ca, spiritul de grup fiind înlăturat 
pentru totdeauna de la aceste întâlniri prieteneşti, 
d'Artagnan şi Porthos vor putea să clevetească în voie pe 
seama prinților, cu condiţia ca Athos şi Aramis să-l poată 
bate pe Mazarin. 

— Pe cinstea mea, aveţi dreptate să nu-l îndrăgiţi pe 
Mazarin, le spuse d'Artagnan celor doi prieteni ai săi. Doar 
şi el vă are ca sarea-n ochi, vă jur. 

— Ei, aşi! Adevărat? Făcu Athos. Dacă aş şti că măscăriciul 
ăsta-mi cunoaşte numele, m-aşi boteza din nou, de teamă să 
nu se creadă că-l cunosc şi eu pe el. 


— Nu vă cunoaşte după nume, ci după faptele voastre. Ştie 
că există doi gentilomi care au contribuit în mod deosebit la 
evadarea domnului de Beaufort şi-i caută de zor; credeţi- 
mă. 

— Şi pe cine a pus să-i caute? 

— Pe mine. 

— Cum, pe tine? 

— Da, m-a chemat azi-dimineaţă ca să mă întrebe dacă am 
mai aflat ceva. 

— Asupra acestor doi gentilomi? 

— Întocmai. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— Că n-am aflat nimic, dar că astă-seară voi lua masa 
împreună cu două persoane care ar putea să-mi dea o mână 
de ajutor în această privinţă. 

— I-ai spus asta?! Exclamă Porthos cu râsul lui puternic, 
care îi încreţea faţa-i largă. Bravo! Nu ţi-e teamă, Athos? 

— Nu, zise Athos. Nu de urmărirea lui Mazarin mă tem. 

— Atunci spune-mi măcar de ce te temi? Stărui Aramis. 

— De nimic, cel puţin în prezent, e adevărat. 

— Dar în trecut? Întrebă Porthos. 

— Ei, în trecut, altă poveste! Oftă Athos. În trecut şi în 
viitor. 

— Te temi pentru tânărul Raoul? Continuă Aramis. 

— Lasă, îl linişti d'Artagnan. Nu cazi niciodată răpus în cea 
dintâi luptă. 

— Nici în cea de-a doua, spuse Aramis. 

— Nici în cea de-a treia, spuse Porthos. De altfel, şi atunci 
când cazi răpus se întâmplă să mai şi învii, dovadă noi care 
suntem aici. 

— Nu, vorbi Athos, nu Raoul mă nelinişteşte, căci el se va 
purta, sper, ca un gentilom, şi dacă va cădea răpus, va 
cădea ca un viteaz. lar dacă se va abate asupra lui această 
nenorocire, atunci. 

Athos îşi trecu trecu mâna peste fruntea-i palidă. 

— Atunci? Întrebă Aramis. 


— Atunci voi privi această nenorocire ca pe o ispăşire. 

— Ah! Făcu d'Artagnan. Ştiu ce vrei să spui. 

— Şi eu la fel, mărturisi Aramis. Dar nu trebuie să te 
gândeşti la asta: trecutul e trecut. 

— Nu înţeleg nimic, vorbi Porthos. 

— Povestea de la Armentieres, şopti d'Artagnan. 

— Povestea de la Armenti€res? Întrebă acesta. 

— Milady. 

— A, da, îşi aminti Porthos. Uitasem. 

Athos îl privi cu ochii săi pătrunzători: 

— Ai uitat, Porthos? 

— Da, pe cinstea mea, mărturisi Porthos. E-atâta timp de 
atunci! 

— Şi nu te mai mustră conştiinţa? 

— Pe cinstea mea, nu! Zise Porthos. 

— Dar pe tine, Aramis? 

— Mă gândesc uneori la asta ca la un caz de conştiinţă ce 
poate fi cel mai viu subiect de discuţie, spuse Aramis. 

— Dar pe tine, d'Artagnan? 

— Eu, unul, mărturisesc că atunci când mă poartă gândul 
spre acele zile cumplite, nu-mi răsare în minte decât trupul 
neînsufleţit al sărmanei doamne Bonacieux. Da, da, 
murmură el, am încercat de multe ori păreri de rău pentru 
victimă, dar nici o remuşcare pentru ucigaş. 

Athos clătină cu îndoială din cap. 

— Gândiţi-vă, reluă Aramis. Dacă admiteţi justiţia divină şi 
rolul ei în toate câte se petrec pe lume, femeia asta a fost 
pedepsita prin voinţa lui Dumnezeu. Noi am fost doar 
uneltele voinţei sale, atâta tot. 

— Dar liberul-arbitru, Aramis? 

— Ce să facă judecătorul? El are putinţa de a hotări într- 
un fel sau altul şi osândeşte fără teamă. Ce face călăul? E 
stăpân pe braţul său şi loveşte fără remuşcare. 

— Călăul. Murmură Athos. 

Şi fu copleşit de amintiri. 


— Ştiu, e îngrozitor, spuse d'Artagnan. Dar dacă ne 
gândim că am ucis englezi, rochellezi, spanioli, ba chiar şi 
francezi, care n-au avut altă vină decât că au tras asupra 
noastră şi nu ne-au nimerit, care n-au săvârşit altă greşeală 
decât că au încrucişat spada cu noi şi n-au ştiut să pareze 
destul de iute loviturile, eu, unul, pe cuvânt de cinste, nu 
ma învinuiesc de moartea acestei femei. 

— Eu, vorbi Porthos, acum când mi-ai adus aminte, Athos, 
revăd scena ca şi cum abia s-ar fi petrecut: milady era acolo 
unde eşti tu (Athos păli). Eu stăteam pe locul unde stă 
d'Artagnan. Aveam lângă mine o spadă care tăia ca briciul. 
Ţi-aminteşti de ea, nu, Aramis, doar tu o porecliseşi 
Balizarde? Ei bine, vă jur la toţi trei că, dacă n-ar fi fost 
acolo călăul din Bethune. Oare din Bethune era? Da, pe 
cinstea mea, din Bethune. Aş fi retezat capul acelei 
scelerate fără să şovăi, ba chiar şi şovăind. Era o viperă. 

— Şi-apoi, zise Aramis, cu aerul de nepăsare filosofică pe 
care şi-l luase de când devenise slujitor al bisericii, 
nepăsare ce vădea mai mult ateism decât credinţă în 
Dumnezeu, şi-apoi la ce bun să ne mai gândim la toate 
astea?! Ce-am făcut e bun făcut. Vom mărturisi această 
faptă în clipa cea de pe urmă şi Dumnezeu va şti mult mai 
bine decât noi dacă e o crimă, o greşeală sau o faptă 
vrednică de laudă. Să mă căiesc, îmi spuneţi? Nu, pe legea 
mea. Jur pe cinstea mea şi pe cruce că nu-mi pare rău decât 
că era femeie. 

— Lucrul cel mai liniştitor, spuse d'Artagnan, e că din toată 
istoria asta n-a mai rămas nici o urmă. 

— Avea un fiu, zise Athos. 

— A, da, ai dreptate, încuviinţă d'Artagnan. Mi-ai vorbit 
despre asta. Dar cine ştie pe unde o mai fi? De moare 
şarpele, mor şi puii, nu? Îţi închipui cumva că de Winter, 
unchiul lui, ar fi crescut acest pui de şarpe? De Winter l-ar 
fi osândit pe fiu, cum a osândit-o şi pe mama. 

— Atunci, vai de prietenul nostru de Winter! Rosti Athos. 
Căci copilul nu i-a greşit cu nimic. 


— Copilul a murit, ori să mă ia dracu! Se aprinse Porthos. 
E-atâta ceaţă în ţara asta îngrozitoare, după câte spune 
d'Artagnan, cel puţin. 

În clipa când această concluzie a lui Porthos ar fi înseninat, 
poate, frunţile mai mult ori mai puţin întunecate ale celor 
patru prieteni, se auzi un zgomot de paşi pe scară şi cineva 
ciocăni la uşă. 

— Intră, zise Athos. 

— Domnilor, începu birtaşul. E aici cineva tare grăbit, care 
cere să vorbească, cu unul dintre dumneavoastră. 

— Cu cine? Întrebară tuspatru prieteni. 

— Cu cel care se numeşte contele de La Fere. 

— Eu sunt, zise Athos. Şi pe el cum îl cheamă? 

— Grimaud. 

— Ah! Făcu Athos, pălind. S-a şi întors? Ce i s-o fi 
întâmplat lui Bragelonne? 

— Să intre! Strigă d'Artagnan. Să intre! 

Grimaud însă şi urcase şi aştepta în capul scării. Intră în 
grabă şi făcu semn birtaşului să plece. 

Birtaşul închise uşa după el: cei patru prieteni aşteptau. 
Tulburarea lui Grimaud, paloarea şi sudoarea ce-i acoperea 
faţa, hainele pline de praf, totul arăta că e purtătorul unei 
veşti însemnate şi cumplite. 

— Domnilor, spuse el, femeia aceea avea un copil, copilul a 
crescut şi a devenit bărbat. Tigresa avea un pui, puiul s-a 
făcut tigru şi vine asupra dumneavoastră, feriţi-vă! 

Athos îşi privi prietenii cu un zâmbet melancolic. Porthos 
îşi căută spada, care era atârnată în perete; Aramis luă 
cuțitul în mână, d'Artagnan se ridică în picioare. 

— Ce vrei să spui, Grimaud? Strigă acesta din urmă. 

— Că fiul lui milady a părăsit Anglia, că se află în Franţa, 
că vine la Paris, dacă n-a şi ajuns aici. 

— La naiba! Mormăi Porthos. Eşti sigur? 

— Sigur, îl încredinţă Grimaud. 

O tăcere îndelungată se aşternu după aceste cuvinte. 
Grimaud abia îşi mai trăgea sufletul şi era atât de obosit 


încât căzu pe scaun. Athos umplu un pahar cu vin de 
Champagne şi i-l întinse. 

— Ei bine, vorbi d'Artagnan, la urma urmei dacă ar trăi, 
dacă ar veni la Paris, n-are decât, am mai văzut noi altele şi 
mai şi! Să vină! 

— Chiar aşa, făcu Porthos, mângâindu-şi cu privirea spada 
atârnată în cui. Noi îl aşteptăm: să vină! 

— De altfel, nu-i decât un copil, zise Aramis. 

Grimaud se ridică. 

— Un copil?! Exclamă el. Ştiţi de ce-a fost în stare copilul 
ăsta? Travestit în călugăr, a aflat toată povestea 
spovedindu-l pe călăul din Bethune şi, după ce l-a spovedit, 
după ce a stors totul de la el, drept dezlegare de păcate, i-a 
înfipt în inimă acest pumnal. lată, e încă plin de sânge, căci 
nu sunt nici treizeci de ceasuri de când i l-au scos din rană. 

Şi Grimaud zvârli pe masă pumnalul pe care călugărul îl 
uitase împlântat în pieptul călăului. 

D'Artagnan, Porthos şi Aramis săriră în picioare şi se 
repeziră ca un singur om să pună mâna pe spade. 

Singur Athos rămase nemişcat pe scaun, liniştit şi visător. 

— Şi zici că poartă haine de călugăr, Grimaud? 

— Da, e îmbrăcat ca un călugăr augustin. 

— Cum arată? 

— E un om de statura mea, după câte mi-a spus hangiul, 
slab, palid, cu ochii de un albastru deschis şi cu părul bălai. 

— Şi. pe Raoul nu l-a văzut? Întrebă Athos. 

— Dimpotrivă, s-au întâlnit şi chiar vicontele l-a dus la 
patul rănitului. 

Athos se ridică fără o vorbă şi îşi desprinse şi el sabia din 
cui. 

— Ei, domnilor, zise d'Artagnan, încercând să râdă. Avem 
aerul unor femeiuşti, zău aşa! Cum, noi, patru bărbaţi care 
am ţinut piept fără să clipim unor armate întregi, să 
tremurăm în faţa unui copil?! 

— Da, zise Athos, numai că acest copil vine în numele lui 
Dumnezeu. 


Şi plecară grăbiţi de la birt. 

XXXVIII. 

SCRISOAREA LUI CAROL II. 

Acum cititorul trebuie să treacă împreună cu noi apa 
Senei şi să ne urmeze până la poarta mânăstirii 
Carmelitelor, în strada Saint-Jacques. 

E unsprezece dimineaţă şi evlavioasele măicuţe abia au 
isprăvit o slujbă pentru izbânda oştilor lui Carol I. leşind de 
la biserică, o femeie şi o tânără fată, înveşmântate în negru, 
una semănând cu o văduvă, cealaltă cu o copilă orfană, au 
intrat în chilia lor. 

Femeia a îngenuncheat în faţa unui pupitru de rugăciune, 
de lemn pictat, iar tânăra fată stă în picioare la câţiva paşi 
de ea, rezemată de un scaun şi plânge. 

Femeia trebuie să fi fost frumoasă, dar se vede că lacrimile 
au îmbătrânit-o. Tânăra fată e fermecătoare şi lacrimile o 
fac şi mai frumoasă. Femeia pare să aibă patruzeci de ani, 
fata abia paisprezece. 

— Doamne! Murmura cea care se ruga în genunchi. 
Păzeşte-mi soţul, păzeşte-mi fiul şi ia-mi viaţa asta atât de 
tristă şi de nenorocită. 

— Doamne! Şoptea tânăra fată. Păzeşte-mi mama. 

— Mama ta nu poate să mai facă nimic pentru tine pe 
lumea asta, Henriette, spuse femeia îndurerată care se 
ruga, întorcând capul. Mama ta nu mai are nici tron, nici 
soţ, nici fiu, nici bani, nici prieteni. Mama ta, sărmana mea 
copilă, a fost părăsită de toţi. 

Şi femeia, prăbuşindu-se în braţele fiicei sale, care se 
repezise să o sprijine, începu să plângă în hohote. 

— Curaj, mamă! Zise fata. 

— Ah, anul ăsta numai nenorociri pe capul regilor! 
Suspină ea, rezemându-şi fruntea de umărul copilei. Şi 
nimeni din ţara asta nu se gândeşte la noi, fiecare îşi vede 
de treburile lui. Cât timp a fost cu noi, fratele tău m-a 
îmbărbătat. Dar acum a plecat şi, în clipa de faţă, n-are cum 
să ne trimită vreo veste nici mie, nici tatălui tău. Mi-am 


amanetat ultimele bijuterii, am vândut toate lucrurile de 
îmbrăcăminte, ale mele şi ale tale, ca să plătesc simbria 
servitorilor, care nu voiau să-l însoţească dacă nu le-aş fi 
făcut pe voie. Astăzi am ajuns să trăim din milostivenia 
fiicelor Atotputernicului. Suntem două fiinţe sărmane lăsate 
în seama lui Dumnezeu. 

— Dar de ce nu cereţi sprijinul reginei, sora voastră? 
Întrebă fata. 

— Vai! Suspină năpăstuita femeie. Sora mea regina nu mai 
e regină, altcineva domneşte în numele ei. Într-o zi ai să 
înţelegi asta. 

— Ei bine, atunci regelui, nepotul vostru. Vreţi să-i vorbesc 
eu? Ştiţi doar cât ţine la mine, mamă. 

— Vai, regele, nepotul meu, încă nu e rege, şi el însuşi, ştii 
bine, n-are nimic din ce-i trebuie. Laporte ne-a spus asta de 
douăzeci de ori. 

— Atunci să ne rugăm lui Dumnezeu, spuse fata. 

Şi îngenunche alături de mama ei. 

Cele două femei care se rugau astfel în faţa aceluiaşi 
pupitru de rugăciune erau fiica şi nepoata lui Henric al IV- 
lea, soţia şi copila lui Carol 1. 

Tocmai îşi sfârşeau rugăciunea, când o călugăriţă ciocăni 
încetişor în uşa chiliei. 

— Intră, soră, spuse mama, ştergându-şi lacrimile şi 
ridicându-se. 

Călugăriţa, plină de respect, abia crăpă uşa. 

— Rog pe maiestatea-voastră să binevoiască să mă ierte 
dacă îi tulbur gândurile, dar în vorbitor aşteaptă un senior 
străin, venit din Anglia, care doreşte să aibă cinstea de a 
înmâna o scrisoare maiestăţii-voastre. 

— Oh, o scrisoare! O scrisoare din partea regelui, poate! 
Avem ştiri din partea tatălui tău, auzi, Henriette? 

— Da, doamnă, aud şi nădăjduiesc şi eu. 

— Şi cine este acest senior, spune? 

— Un gentilom de patruzeci şi cinci ori patruzeci şi şase de 
ani. 


— Cum se numeşte? Nu şi-a spus numele? 

— Milord de Winter. 

— Milord de Winter! Exclamă regina. Prietenul soţului 
meu! Să vină, pofteşte-l! 

Şi regina alergă întru întâmpinarea trimisului, căruia îi 
întinse mâna nerăbdătoare. 

Intrând în chilie, lordul de Winter puse un genunchi la 
pământ şi înfăţişă reginei o scrisoare într-un sul de aur. 

— Ah, milord, vorbi regina. Dumneata ne aduci trei lucruri 
pe care nu le-am mai văzut de multă vreme: aur, un prieten 
devotat şi o scrisoare din partea regelui, soţul şi stăpânul 
meu. 

De Winter salută din nou, dar nu putu să răspundă, într- 
atât era de mişcat. 

— Milord, zise regina, arătând scrisoarea. Vei înţelege că 
sunt nerăbdătoare să aflu aceste veşti. 

— Eu mă retrag, doamnă, spuse de Winter. 

— Nu, rămâi, îl opri regina. O citim de faţă cu dumneata. 
Nu-ţi dai seama că doresc să te întreb o mie de lucruri? 

De Winter se dădu înapoi câţiva paşi, rămânând în 
picioare, tăcut. 

La rândul lor, mama şi fiica se retraseră lângă pervazul 
unei ferestre şi citiră cu lăcomie, copila sprijinită de braţul 
mamei sale, următoarea scrisoare: „Doamnă şi scumpă 
soţie, 

A sosit ceasul. 'Ioate forţele care mi le-a lăsat Dumnezeu 
sunt concentrate pe câmpul de la Naseby, de unde îţi scriu 
în grabă. Aştept aici armata supuşilor mei care s-au 
răzvrătit şi voi lupta pentru ultima oară împotriva lor. De voi 
fi învingător, voi continua lupta; de voi fi învins, sunt pierdut 
cu desăvârşire. Vreau în această împrejurare din urmă (vai! 
Când ajungi unde am ajuns eu, trebuie să prevezi totul), 
vreau să încerc să ajung pe coasta Franţei. Dar oare voi 
putea, oare vor dori să găzduiască acolo un rege nefericit, 
care aduce cu sine o pildă atât de nefastă, într-o ţară de pe 
acum tulburată de răzmeriţe? Înţelepciunea şi iubirea ta 


mă vor călăuzi. Purtătorul acestei scrisori îţi va spune, 
doamnă, ceea ce n-am putut aşterne pe hârtie de teama 
unei întâmplări neprevăzute. Te va lămuri ce demersuri 
aştept de la tine. El aduce de asemenea binecuvântarea ce 
o trimit copiilor mei, dimpreună cu toate simţămintele inimii 
mele, pentru tine, doamnă şi scumpă soţie." 

În loc de „Carol, rege", scrisoarea era semnată „Carol, 
încă rege". 

Aceste triste veşti, pe care de Winter le urmărea cum se 
oglindesc pe chipul reginei, îi aprinseră totuşi în ochi o rază 
de speranţă. 

— Să nu mai fie rege! Exclamă ea. Să fie învins, exilat, 
proscris, dar să trăiască! Vai, tronul se dovedeşte prea 
primejdios astăzi, ca să doresc să-l mai păstreze. Vorbeşte, 
milord, continuă regina, nu-mi ascunde nimic. Până unde au 
ajuns lucrurile? Situaţia e atât de disperată pe cât 
socoteşte? 

— Vai, doamnă, şi mai disperată încă. Maiestatea-sa are o 
inimă atât de bună, încât nu poate să înţeleagă ura; atât de 
cinstită, încât nu poate să bănuiască trădarea. Anglia e 
cuprinsă de un vârtej care, mă tem, nu se va potoli decât în 
sânge. 

— Dar lordul Montross? Întrebă regina. Am auzit 
vorbindu-se de nişte mari şi fulgerătoare izbânzi, de bătălii 
câştigate la Inverlashy, la Auldone, la Alfort şi la Kilsyth. Am 
auzit că se îndrepta spre frontieră spre a se alătura regelui. 

— Întocmai, doamnă, numai ca la frontieră l-a întâlnit pe 
Lesly. Obosise victoria, cerându-i lucruri supraomeneşti: şi 
victoria l-a părăsit. Învins la Philippaugh, Montross s-a 
văzut silit să-şi împrăştie restul armatei şi să fugă, travestit 
în valet. S-a dus la Bergen, în Norvegia. 

— Dumnezeu să-l aibă în pază! Murmură regina. Am cel 
puţin mângâierea să ştiu că aceia care şi-au primejduit de 
atâtea ori viaţa pentru noi se află în siguranţă. Şi, acum, 
milord, când cunosc situaţia regelui aşa cum e, adică 


disperată, spune-mi ce ai să-mi spui din partea soţului meu, 
regele. 

— Ei bine, doamnă, rosti de Winter, maiestatea-sa doreşte 
să aflaţi simţămintele regelui şi ale reginei faţă de dânsul. 

— Din păcate, după cum ştii, regele e încă un copil, iar 
regina nu-i decât o femeie, ba încă destul de slabă: aici 
Mazarin înseamnă totul. 

— Oare vrea să joace în Franţa rolul pe care Cromwell îl 
joacă în Anglia? 

— O, nu! E un italian iscusit şi viclean, care visează poate 
la o asemenea faptă, dar nu va îndrăzni niciodată să o 
săvârşească. Şi, spre deosebire de Cromwell, care dispune 
de două Camere, Mazarin are doar sprijinul reginei în lupta 
lui cu Parlamentul. 

— Un motiv în plus ca să ocrotească un rege pe care îl 
urmăresc parlamentele. 

Regina clătină din cap cu amărăciune. 

— Dacă judec după mine, milord, spuse ea, cardinalul n- 
are să ridice un deget, ba poate chiar va fi împotriva 
noastră. Prezenţa mea şi a fiicei mele în Franţa a ajuns să-l 
împovăreze: cu atât mai mult aceea a regelui. Milord, 
adaugă Henriette, zâmbind cu melancolie, e trist şi aproape 
ruşinos de spus, dar am petrecut iarna la Luvru fără bani, 
fără schimburi, aproape fără pâine şi deseori nu ne-am dat 
jos din pat, deoarece nu aveam foc. 

— Îngrozitor! Strigă de Winter. Fiica lui Henric al IV-lea, 
soţia regelui Carol! De ce-aţi tăcut, doamnă, şi n-aţi vorbit 
primului venit dintre noi? 

— lată ospitalitatea pe care o acordă unei regine ministrul 
căruia un rege vrea să-i ceară ospitalitate. 

— Dar auzisem vorbindu-se despre o căsătorie între 
prinţul de Galles şi domnişoara d'Orleans? 

— Da, am nădăjduit o clipă. Copiii se iubeau, dar regina, 
care la început încuraja această dragoste, şi-a schimbat 
părerea în vreme ce ducele de Orleans, care încurajase şi el 
înfiriparea prieteniei lor, a interzis fiicei sale să se mai 


gândească la această căsătorie. Ah, milord! Continuă 
regina, fără să încerce măcar să-şi şteargă lacrimile. Mai 
bine să lupţi, aşa cum a făcut regele, ori să mori, aşa cum 
poate i se va întâmpla, decât să trăieşti cerşind, aşa cum 
trăiesc eu. 

— Curaj, doamnă, curaj! Spuse de Winter. Nu vă lăsaţi 
pradă deznădejdii. Interesele coroanei Franţei, atât de 
zdruncinată în clipa de faţă, sunt de a combate revolta la un 
popor din cea mai apropiată vecinătate. Mazarin e un om 
de stat şi va înţelege această necesitate. 

— Dar eşti convins că venirea dumitale aici n-a fost 
anunţată? Zise regina cu îndoială. 

— De către cine? Întrebă de Winter. 

— De către cei din tagma lui Joyce, Pridge, Cromwell. 

— Un croitor! Un căruţaş! Un berar! O, doamnă, sper că 
Mazarin n-are să intre în cârdăşie cu asemenea oameni. 

— Ei, dar el cine e? Făcu doamna Henriette. 

— Totuşi, pentru onoarea regelui, a reginei. 

— Haide, să sperăm că va face ceva pentru onoarea lor, 
zise doamna Henriette. Un prieten vorbeşte nespus de 
convingător, milord, şi dumneata mă linişteşti. Daţi-mi mâna 
şi să mergem la ministru. 

— Doamnă, rosti de Winter, înclinându-se. Sunt copleşit de 
atâta cinste. 

— Dar dacă refuză, spuse doamna Henriette, oprindu-se în 
loc, şi regele pierde bătălia? 

— Atunci, maiestatea-sa are să se refugieze în Olanda, 
unde am auzit că se află prinţul de Galles. 

— Şi maiestatea-sa ar putea să se bizuie, în cazul că 
trebuie să fugă, pe câţiva oameni ca dumneata? 

— Din păcate nu, doamnă, spuse de Winter. Dar am 
prevăzut asta şi am venit să caut aliaţi în Franţa. 

— Aliați! Făcu regina, clătinând din cap. 

— Să regăsesc întâi nişte vechi prieteni de odinioară, 
doamnă, răspunse de Winter, şi apoi iau totul în seama mea. 


— Să mergem atunci, milord, murmură regina cu acea 
îndoială sfâşietoare a oamenilor care s-au aflat multă vreme 
în nenorocire. Să mergem şi Dumezeu să te-audă! 

Regina se urcă în trăsură, de Winter sări în şa şi, urmat de 
doi valeţi, însoţi trăsura nedesprinzându-se de lângă 
portieră. 

XXXIX. 

SCRISOAREA LUI CROMWELL. 

În clipa în care Doamna Henriette pleca de la mânăstirea 
Carmelitelor spre Palatul Regal, un cavaler descăleca în 
poarta reşedinţei regale, dând de ştire ostaşilor de gardă că 
are să comunice lucruri importante cardinalului Mazarin. 

Cardinalul era adesea stăpânit de teamă, dar cum avea 
mare nevoie de informaţii şi de sfaturi, se dovedea destul de 
accesibil. Piedica cea mai greu de învins nu te întâmpina la 
prima uşă, chiar şi de uşa a doua se putea trece cu destulă 
uşurinţă, însă la cea de-a treia, în afară de gărzi şi uşieri, 
veghea credinciosul Bernouin, cerber pe care nici un 
cuvânt nu-l putea îndupleca şi nici o creangă, fie şi de aur, 
nu-l putea vrăji. 

La cea de-a treia uşă, cine cerea sau reclama o audienţă 
trebuia deci să se supună unui interogatoriu în lege. 

Cavalerul care-şi legase calul de grilajul gardului urcă 
scara cea mare şi, deschizând uşa primei încăperi, întrebă 
gărzile: 

— Domnul cardinal Mazarin? 

— Treceţi înainte, răspunseră ostaşii, fără măcar să ridice 
ochii din cărţile de joc ori de pe zaruri, şi încântați de altfel 
să dea de înţeles că slujba valeţilor nu cade în seama lor. 

Cavalerul deschise uşa celei de-a doua încăperi. Aici 
vegheau vreo câţiva muşchetari şi uşieri. 

Şi repetă întrebarea. 

— Aveţi scrisoare de audienţă? Întrebă unul dintre uşieri, 
apropiindu-se de el. 

— Am una, însă nu de la cardinalul Mazarin. 

— Intraţi şi întrebaţi de domnul Bernouin, spuse uşierul. 


Şi cavalerul deschise uşa celei de-a treia încăperi. 

Fie din întâmplare, fie că tocmai se afla la post, ca de 
obicei, Bernouin era în picioare în spatele uşii şi auzise 
totul. 

— Eu sunt cel pe care-l căutaţi, domnule, zise el. De la cine 
este scrisoarea pe care o aduceţi Eminenţei-Sale? 

— De la generalul Oliver Cromwell, răspunse noul venit. 
Binevoiţi să spuneţi acest nume Eminenţei-Sale şi veniţi să- 
mi comunicaţi dacă poate să mă primească. 

Şi rămase în picioare, într-o atitudine întunecată şi 
mândră, caracteristică puritanilor. 

Bernouin, după ce-l măsură din cap până în picioare cu o 
privire cercetătoare, intră în cabinetul cardinalului, căruia 
îi repetă cuvintele trimisului. 

— Un sol cu o scrisoare din partea lui Oliver Cromwell? 
Făcu Mazarin. Ce fel de om e? 

— Un adevărat englez, monseniore: părul blond-roşcat, 
mai degrabă roşcat decât blond, ochi albaştri-cenuşii, mai 
degrabă cenuşii decât albaştri şi, pe lângă asta, orgolios şi 
înţepat. 

— Să-ţi dea scrisoarea. 

— Monseniorul cere scrisoarea, spuse Bernouin, trecând 
din cabinet în anticameră. 

— Monseniorul nu va vedea scrisoarea fără aducătorul ei, 
răspunse tânărul. Dar ca să vă convingeţi că într-adevăr 
aduc o scrisoare, iat-o. 

Bernouin cercetă sigiliul şi, încredinţându-se că scrisoarea 
venea neîndoios din partea generalului Cromwell, dădu să 
se înapoieze la Mazarin. 

— Adăugaţi, spuse tânărul, că nu sunt un simplu mesager, 
ci un trimis extraordinar. 

Bernouin se întoarse în cabinet şi, ivindu-se după câteva 
clipe, deschise uşa şi îl pofti: 

— Intraţi, domnule. 

Mazarin recursese la tot acest du-te-vino ca să-şi revină 
din tulburarea pricinuită de vestea acestei scrisori, dar, 


oricât de ager era spiritul său, căuta zadarnic motivul care 
îl îndemnase pe Cromwell să intre în legătură cu el. 

Tânărul apăru în pragul cabinetului, cu pălăria într-o mână 
şi cu o scrisoare în cealaltă. Mazarin se ridică în picioare. 

— Domnule, rosti el, ai o scrisoare confidențială pentru 
mine? 

— Iat-o, monseniore, spuse tânărul. 

Mazarin luă scrisoarea, îi rupse sigiliul şi citi: „Domnul 
Mordaunt, unul dintre secretarii mei, va remite această 
scrisoare de recomandare Eminenţei-Sale, cardinalul 
Mazarin, la Paris; el este, de asemenea, purtătorul unei a 
doua scrisori confidenţiale pentru Eminenţa-Sa. 

OLIVER CROMWELL" 

— Foarte bine, domnule Mordaunt, spuse Mazarin. Dă-mi 
cealaltă scrisoare şi ia loc. 

Tânărul scoase din buzunar a doua scrisoare, o întinse 
cardinalului şi se aşeză. 

Cardinalul luase scrisoarea şi o tot învârtea în mână, 
absorbit de gânduri, fără să-i rupă sigiliul. Dar pentru a-l 
înşela pe mesager, începu să-i pună întrebări, potrivit 
obiceiului său, convins din experienţă că foarte puţini 
oameni reuşesc să-i ascundă ceva când el îi încolţea cu 
întrebările şi totodată îi scruta cu privirea. 

— Eşti foarte tânăr, domnule Mordaunt, pentru meseria 
asta grea de ambasador, în care dau greş uneori chiar cei 
mai încercaţi diplomaţi. 

— Monseniore, am douăzeci şi trei de ani. Dar 
EminenţaVoastră se înşală spunând că sunt tânăr. Sunt mai 
vârstnic decât EminenţaVoastră, deşi nu am înţelepciunea 
voastră. 

— Cum asta, domnule? Făcu Mazarin. Nu vă înţeleg. 

— Vreau să spun, monseniore, că anii de suferinţă se 
socotesc îndoit şi că eu mă aflu de douăzeci de ani în 
suferinţă. 

— Ah, da, înţeleg, zise Mazarin. Nu ai avere, eşti sărac, nu- 
i aşa? 


Apoi adăugă în sinea sa: „Revoluţionarii ăştia englezi sunt 
toţi nişte calici şi nişte ţărăânoi". 

— Monseniore, cândva trebuia să am o avere de şase 
milioane. Dar averea mi-a fost furată. 

— Aşadar, nu eşti un om de rând? Rosti Mazarin cu mirare. 

— Dacă mi-aş purta titlul, aş fi lord. Dacă aş purta 
adevăratul meu nume, aţi fi auzit unul din numele cele mai 
ilustre ale Angliei. 

— Dar, în sfârşit, cum te numeşti? Întrebă Mazarin. 

— Mă numesc Mordaunt, spuse tânărul, înclinându-se. 

Mazarin înţelese că trimisul lui Cromwell dorea să nu-şi 
dea în vileag adevăratul nume. 

Tăcu câteva clipe, însă în acest timp îl privi cu mai multă 
luare-aminte decât la început. 

Tânărul era de nepătruns. 

— La dracu cu toţi puritanii ăştia! Mormăi Mazarin. Parcă 
ar fi cioplit în marmură. 

Apoi, cu glas tare: 

— Mai ai rude? 

— Da, mi-a rămas una singură, monsenire. 

— Atunci, te ajută? 

— M-am înfăţişat de trei ori la această rubedenie pentru a- 
i implora sprijinul şi de trei ori a pus valeţii să mă 
izgonească. 

— Ah, Dumnezeule, scumpe domnule Mordaunt! Spuse 
Mazarin, sperând ca tânărul să cadă în capcana acestei 
prefăcute compasiuni. Dumnezeule! Nici nu-ţi închipui cât 
mă interesează povestea dumitale! Aşadar, nu-ţi cunoşti 
obârşia? 

— O cunosc de foarte puţină vreme. 

— Şi până în momentul când ai cunoscut-o? 

— Mă socoteam un copil părăsit. 

— Înseamnă că nu ţi-ai văzut niciodată mama? 

— Ba da, monseniore. Când eram copil a venit de trei ori la 
doica mea. Şi mi-o aduc aminte ca azi când a venit ultima 
dată. 


— Ai memorie bună, remarcă Mazarin. 

— Oh, da, monseniore, mărturisi tânărul, dar într-un chip 
atât de ciudat, încât pe cardinal îl trecură toţi fiorii. 

— Şi cine te-a crescut? 

— O doică franceză, care m-a gonit când am împlinit cinci 
ani, deoarece nimeni nu-i mai dădea un ban, şi atunci a 
rostit numele acelei rude despre care mama îi vorbise 
adesea. 

— Ce-ai făcut atunci? 

— Cum plângeam şi cerşeam la drumul mare, un preot din 
Kingston m-a luat la el, m-a educat în spiritul religiei 
calvine, mi-a împărtăşit tot ce ştia el însuşi şi m-a ajutat să- 
mi caut familia. 

— Şi cercetările dumitale? 

— Au fost zadarnice. Întâmplarea a făcut totul. 

— Ai aflat ce s-a întâmplat cu mama dumitale? 

— Am aflat că a fost asasinată de acea rubedenie a mea, cu 
ajutorul a patru prieteni, dar ştiam dinainte că mi s-a luat 
rangul de nobleţe şi că am fost despuiat de întrega-mi avere 
de către regele Carol |. 

— Ah! Acum înţeleg de ce-l slujeşti pe domnul Cromwell. 
Urăşti pe rege. 

— Da, monseiore, îl urăsc! Mărturisi tânărul. 

Mazarin rămase uimit de expresia diabolică cu care 
tânărul rostise aceste cuvinte: de obicei năvăleşte sângele 
în obraji, dar într-ai lui năvăli fierea şi se făcu galben ca 
ceara. 

— Povestea dumitale e cumplită, domnule Mordaunt, şi mă 
mişcă profund. Din fericire pentru dumneata, te afli în 
slujba unui stăpân atotputernic. El trebuie să te ajute în 
cercetările pe care le faci. Oamenii ca noi ştiu o mulţime de 
lucruri. 

— Monseniore, unui câine de rasă nu trebuie decât să-i 
arăţi o urmă, pe urmă descoperă în mod sigur totul. 

— Vrei cumva să vorbesc eu acelei rude de care mi-ai 
pomenit? Întrebă Mazarin, care ţinea să-şi câştige un 


prieten pe lângă Cromwell. 

— Muţumesc, monseniore, am să-i vorbesc chiar eu. 

— Dar nu mi-ai spus că s-a purtat urât cu dumneata? 

— Prima oară când am să-l văd, se va purta mai bine. 

— Prin urmare, ai un mijloc de a-l îndupleca? 

— Am un mijloc care ma va face temut. 

Mazarin îl privi, însă fulgerele care ţâşneau din ochii 
tânărului îl făcură să plece capul şi, încurcat, deschise 
scrisoarea lui Cromwell, ca să nu mai continue o asemenea 
convorbire. 

Încetul cu încetul, ochii tânărului se stinseră şi redeveniră 
sticloşi, iar el căzu într-o adâncă visare. După primele 
rânduri, Mazarin aruncă o privire pe sub sprâncene, vrând 
să se încredinţeze dacă Mordaunt nu-i pândeşte reacţiile şi, 
văzând indiferența acestuia, ridică uşor din umeri: 

— Caută să izbuteşti cu ajutorul acelor oameni care-şi fac 
în acelaşi timp treburile lor. Să vedem acum scrisoarea. 

O reproducem textual: „Eminenţei-Sale, Monseniorului 
Cardinal Mazarin. 

Am vrut, monseniore, să vă cunosc intenţiile cu privire la 
problemele de astăzi ale Angliei. Cele două regate sunt 
prea învecinate pentru ca Franţa să nu se preocupe de 
situaţia noastră, după cum şi noi ne preocupam de aceea a 
Franţei. Englezii sunt aproape toţi convinşi să lupte 
împotriva tiraniei regelui Carol şi a partizanilor săi. Aflat în 
fruntea acestei mişcări prin încrederea publică, sunt în 
măsură să-mi dau seama mai bine decât oricine de natura şi 
urmările ei. Astăzi pornesc lupta şi voi da o lovitură 
hotărâtoare regelui Carol. Voi câştiga bătălia, căci nădejdile 
poporului şi harul Domnului sunt cu mine. Odată câştigata 
aceasta bătălie, regele nu va mai găsi sprijin nici în Anglia, 
nici în Scoţia şi, dacă nu va fi făcut prizonier sau nu va fi 
ucis, va încerca să treacă în Franţa pentru a recruta soldaţi 
şi pentru a se reface, procurându-şi arme şi bani. Franţa a 
dat găzduire reginei Henriette şi, fără să vrea, desigur, a 
întreţinut în ţara mea un focar de război civil care nu poate 


fi stins; însă Doamna Henriette e o fiică a Franţei şi Franţa 
era datoare să o găzduiască. În ce priveşte pe regele Carol, 
lucrurile se schimbă: dându-i găzduire şi ajutor, Franţa ar 
dezaproba acţiunile poporului englez şi ar dăuna într-o 
măsură atât de hotărâtoare Angliei şi, mai ales, activităţii 
guvernului pe care şi-l va alege, încât o asemenea stare de 
lucruri ar echivala cu nişte ostilităţi flagrante. " 

În clipa aceea, foarte neliniştit de întorsătura pe care o 
luase scrisoarea, Mazarin încetă să mai citească şi se uită 
din nou pe sub sprâncene la tânărul din faţa lui. 

Acesta continua să viseze. 

Mazarin citi mai departe: „Este deci urgent, monseniore, 
să cunosc vederile Franţei: interesele acestui regat şi cele 
ale Angliei, deşi îndreptate în direcţii opuse, se apropie 
totuşi mai mult decât s-ar putea crede. Anglia are nevoie de 
liniştea internă pentru a duce până la capăt expulzarea 
regelui său, Franţa are nevoie de această linişte pentru a 
consolida tronul tânărului ei monarh; aveţi nevoie în 
aceeaşi măsură ca şi noi de această pace internă, de care 
noi ne apropiem mulţumită energiei guvernului nostru. 

Certurile voastre cu Parlamentul, neînțelegerile 
zgomotoase cu prinții, care astăzi luptă pentru 
dumneavoastră, iar mâine vor lupta împotriva voastră, 
îndârjirea poporului diriguită de către vicar, preşedintele 
Blancmesnil şi consilierul Broussel; în sfârşit, toată această 
dezordine care trece de la o treaptă la alta a statului 
trebuie să vă facă să priviţi cu îngrijorare eventualitatea 
unui război cu o ţară străină: căci atunci Anglia, însufleţită 
de avântul noilor idei, se va alia cu Spania, care râvneşte de 
pe acum la această alianţă. M-am gândit deci, monseniore, 
cunoscând prudenţa voastră şi situaţia cu totul personală 
pe care evenimentele v-o creează astăzi, m-am gândit ca aţi 
prefera să vă concentrați forţele înlăuntrul regatului 
Franţei şi să nu stingheriţi cu nimic noul guvern al Angliei. 
Această neutralitate constă numai în a îndepărta pe regele 
Carol de teritoriul Franţei şi a nu ajuta nici cu arme, nici cu 


bani, nici cu trupe pe acest rege străin cu desăvârşire de 
ţara voastră. 

Scrisoarea mea e, bineînţeles, cu totul confidențială şi de 
aceea v-o trimit printr-un om care se bucură de încrederea 
mea deplină. Dintr-un sentiment pe care EminenţaVoastră îl 
va aprecia, ea precede măsurile pe care le voi lua în funcţie 
de evenimente. Oliver Cromwell s-a gândit că va face mai 
uşor să asculte de glasul raţiunii un spirit inteligent ca acela 
al lui Mazarini, decât pe regină, a cărei fermitate e desigur 
minunată, însă prea supusă prejudecăţilor deşarte legate 
de obârşie şi de puterea divină. 

Cu bine, monseniore; dacă în cincisprezece zile nu voi 
primi răspuns, voi socoti scrisoarea mea ca neavenită. 

OLIVER CROMWELL" 

— Domnule Mordaunt, spuse cardinalul, ridicând glasul ca 
şi cum ar fi vrut să curme visarea tânărului. Răspunsul meu 
la aceasta scrisoare va fi cu atât mai mulţumitor pentru 
generalul Cromwell, cu cât voi fi mai sigur că nimeni nu va 
şti că i l-am trimis. Du-te şi aşteaptă acest răspuns la 
Boulogne-sur-Mer şi făgăduieşte-mi că vei pleca acolo 
mâine dimineaţă. 

— Vă făgăduiesc, monseniore, răspunse Mordaunt. Câte 
zile crede EminenţaVoastră că va trebui să aştept acest 
răspuns? 

— Dacă nu-l primeşti în zece zile, poţi pleca. 

Mordaunt se înclină. 

— Asta nu-i tot, domnule, continuă Mazarin. Întâmplările 
din viaţa dumitale m-au mişcat profund, şi apoi scrisoarea 
domnului Cromwell te ridică în ochii mei la rangul de 
ambasador. Îţi repet, spune-mi ce pot să fac pentru 
dumneata? 

Mordaunt se gândi o clipă şi, după o vădită şovăială, era 
gata să deschidă gura să vorbească, când Bernouin intră 
zorit pe uşa, se aplecă la urechea cardinalului şi-i şopti 
ceva. 


— Monseniore, spuse el, regina Henriette însoţită de un 
gentilom englez intră în clipa asta în Palatul Regal. 

Mazarin sări în sus, lucru care nu scăpă tânărului, 
înăbuşindu-i destăinuirea pe care, fără îndoială, ar fi tăcut- 
0. 

— Domnule, rosti cardinalul, ai auzit, nu-i aşa? Am hotărât 
să aştepţi la Boulogne, întrucât socotesc că orice oraş din 
Franţa ţi-e indiferent. Dacă doreşti un altul, spune. Înţelegi 
însă prea bine că, înconjurat cum sunt de felurite înrâuriri, 
de care nu pot scăpa decât prin multă discreţie, doresc să 
nu se ştie de prezenţa dumitale la Paris. 

— Voi pleca, domnule, spuse Mordaunt, făcând câţiva paşi 
spre uşa pe care intrase. 

— Nu, nu pe-acolo, domnule, te rog! Stigă iute cardinalul. 
Pofteşte pe aici, pe coridor, şi vei ajunge în vestibul. Doresc 
să nu fii văzut la plecare, întrevederea noastră trebuie să 
rămână secretă. 

Moudaunt îl urmă pe Bernouin, care îl conduse într-o 
încăpere alăturată şi acolo îl dădu în seama unui uşier, 
arătând către o uşă de ieşire. 

După care se înapoie în grabă la stăpânul său pentru a 
pofti înăuntru pe regina Henriette, care tocmai străbătea 
galeria cu vitralii. 

XL. 

MAZARIN ŞI DOAMNA HENRIETIE. 

Cardinalul se ridică şi se îndreptă în grabă să întâmpine 
pe regina Angliei. O întâlni pe la mijlocul galeriei din faţa 
cabinetului său. 

Arăta cu atât mai mult respect acestei regine lipsite de 
suită şi de podoabe, cu cât simţea că el însuşi avea să-şi facă 
destule mustrări asupra zgârceniei şi lipsei lui de omenie. 

Acei ce vin să ceara ştiu însă să-şi zugrăvească orice 
expresie pe chip, şi fiica lui Henric al IV-lea zâmbea păşind 
în întâmpinarea omului pe care îl ura şi-l dispreţuia. 

„Ah! Îşi zise în sinea lui Mazarin. Ce zâmbet dulce! Oare 
vine să-mi ceară bani?" 


Şi aruncă o privire neliniştită către scrinul unde ţinea 
banii, iar îşi răsuci inelul de pe deget, ascunzând vederii 
minunatul diamant a cărui strălucire atrăgea privirile 
asupra mâinii sale, de altfel albă şi frumoasă. Din nefericire, 
inelul nu avea însuşirea inelului lui Gyges, care-şi făcea 
nevăzut stăpânul atunci când îl răsucea pe deget, aşa ca 
Mazarin. Or, Mazarin ar fi vrut grozav să fie invizibil în acea 
clipă, întrucât bănuia că doamna Henriette vine să-i ceară 
ceva. De vreme ce o regină cu care el se purtase aşa cum se 
purtase apărea cu surâsul pe buze în loc de ameninţări, 
însemna că vine să-l roage ceva. 

— Domule cardinal, spuse augusta vizitatoare, la început 
m-am gândit să discut chestiunea care mă aduce aici cu 
regina, sora mea, însă mi-am zis că treburile politice privesc 
în primul rând pe bărbaţi. 

— Doamnă, răspunse Mazarin, vă rog să credeţi că 
maiestatea-voastră mă copleşeşte cu atâta măgulitoare 
atenţie. 

„E foarte amabil, cugetă regina. Oare mi-o fi ghicit 
gândul?" 

Intraseră în cabinet. Cardinalul o pofti să ia loc şi, după ce 
o văzu aşezată într-un fotoliu, zise: 

— Cel mai plecat dintre servitorii voştri vă aşteaptă 
poruncile. 

— Vai, domnule! Exclamă regina. Am pierdut deprinderea 
de a mai porunci. M-am obişnuit a face rugăminţi. Vin sa vă 
rog ceva şi aş fi foarte fericită dacă mi-aţi îndeplini 
rugămintea. 

— Vă ascult, doamnă, spuse Mazarin. 

— Domule cardinal, e vorba despre războiul pe care soţul 
meu, regele, îl poartă împotriva supuşilor săi răzvrătiți. 
Poate nu ştiţi că în Anglia sunt lupte, urmă regina cu un 
surâs trist, şi că, în scurt timp, vor avea loc bătălii şi mai 
hotărâtoare decât cele de până acum. 

— Nu ştiu nimic, doamnă, răspunse cardinalul, ridicând 
uşor din umeri. Vai! Propriile noastre războaie răpesc 


timpul şi mintea unui biet ministru nevolnic ca mine. 

— Ei bine, domnule cardinal, spuse regina, aflaţi că soţul 
meu, Carol Î, se găseşte în ajunul unei acţiuni hotărâtoare. 
Dacă va fi învins. (aici Mazarin tresări). Trebuie să prevezi 
totul, continuă regina; dacă va fi învins, ar dori să se 
retragă în Franţa şi să-şi ducă viaţa aici ca un cetăţean 
oarecare. Cum priviţi acest proiect? 

Cardinalul ascultase fără să i se clintească un muşchi de 
pe faţă care să-i trădeze gândurile. Surâsul lui rămăsese la 
fel de fals şi de linguşitor. 

— Credeţi, oare, doamnă - spuse el cu glasul cel mai 
mieros atunci când regina sfârşi - credeţi oare că Franţa, 
atât de agitată şi în fierbere cum e astăzi, reprezintă un 
adăpost sigur pentru un rege detronat? Coroana de pe 
fruntea regelui Ludovic al XIV-lea se clatină şi aşa. Cum va 
suporta o îndoită povară? 

— Această povară n-a fost prea apăsătoare în ce mă 
priveşte, îl întrerupse regina, cu un zâmbet dureros. Şi nu 
cer pentru soţul meu mai mult decât aţi făcut pentru mine. 
Vedeţi, suntem nişte regi foarte modeşti, domnule. 

— Oh, dumneavoastră, doamnă, dumneavoastră! Se grăbi 
să spună cardinalul pentru a pune capăt explicaţiilor pe 
care le presimţea. Cu dumneavoastră e cu totul altceva. O 
fiică a lui Henric al IV-lea, a acestui mare, sublim rege. 

— Ceea ce nu vă împiedică să refuzaţi a da găzduire, 
ginerelui său, domnule, nu-i aşa? Ar trebui totuşi să vă 
aduceţi aminte că acest mare, acest sublim rege, surghiunit 
cândva, aşa cum va fi soţul meu, s-a dus să ceară ajutor 
Angliei şi că Anglia i l-a dat. E adevărat, regina Elisabeta 
nu-i era nepoată. 

— Peccato! Făcu Mazarin, încolţit de această logică nespus 
de simplă. Maiestatea-voastră nu mă înţelege, îmi judecă 
rău intenţiile, şi asta, fără îndoială, fiindcă nu mă exprim 
bine în limba franceza. 

— Vorbiţi italieneşte, domnule! Regina Maria de Medicis, 
mama noastră, ne-a învăţat limba italiană mai înainte ca 


predecesorul dumneavoastră, cardinalul, să o fi trimis să 
moară în exil. Dacă a mai rămas ceva din acest mare, din 
acest sublim rege Henric, despre care vorbeaţi adineauri, 
atunci trebuie să se mire din cale-afară de această profundă 
admiraţie pentru el, împletită cu atât de puţină milă pentru 
familia sa. 

Broboane mari de sudoare curgeau pe fruntea lui 
Mazarin. 

— Dimpotrivă, doamnă, rosti Mazarin, fără să primească 
propunerea reginei de a vorbi într-alt grai, această 
admiraţie e atât de adâncă şi de adevărată, încât, dacă 
regele Carol I - Dumnezeu să-l ferească de orice 
nenorocire! 

— Ar veni în Franţa, i-aş pune la dispoziţie casa mea, 
propria mea casă. Dar, vai! N-ar fi un adăpost prea sigur. 
Într-o buna zi, poporul îi va da foc, cum a pus foc casei 
mareşalului d'Ancre. Sărmanul Concino Concini! Şi el nu 
dorea totuşi decât binele Franţei! 

— Da, monseniore, ca şi dumneavoastră, replică ironic 
regina. 

Mazarin se prefăcu a nu înţelege tâlcul îndoit al cuvintelor 
rostite chiar de el cu câteva clipe mai înainte şi continuă să 
se înduioşeze de soarta lui Concino Concini. 

— În sfârşit, monseniore cardinal, îşi pierdu răbdarea 
regina. Care e răspunsul dumneavoastră? 

— Doamnă! Exclamă Mazarin, din ce în ce mai înduioşat. 
Doamnă, maiestatea-voastră îngăduie să-i dau un sfat? 
Bineînţeles, înainte de a-mi lua această îndrăzneală, încep 
prin a fi la picioarele maiestăţii-voastre, îndeplinind tot ce i- 
ar face plăcere. 

— Vă ascult, domnule! Răspunse regina. Sfatul unui om 
atât de prevăzător ca dumneavoastră, trebuie să fie, fără 
îndoială, un sfat bun. 

— Doamnă, credeţi-mă, regele trebuie să se apere până la 
capăt. 


— Chiar aşa a făcut, domnule, şi această ultimă bătălie, pe 
care o va da cu mijloace mult mai reduse decât acelea ale 
duşmanilor săi, dovedeşte că nu înţelege să se predea fără 
luptă. Dar, în sfârşit, în cazul unei înfrângeri? 

— Ei bine, doamnă, în acest caz, părerea mea, şi ştiu că 
îndrăznesc destul înfăţişând maiestăţii-voastre părerea 
mea, părerea mea e că regele nu trebuie să-şi părăsească 
regatul. Regii absenţi sunt repede uitaţi: dacă trece în 
Franţa, cauza lui e pierdută. 

— Atunci, spuse regina, dacă aceasta-i părerea 
dumneavoastră şi dacă vă interesaţi într-adevăr de soarta 
lui, trimiteţi-i ajutoare în oameni şi bani. Eu nu mai pot face 
nimic pentru el, am vândut şi ultimul diamant ca să-l ajut. 
Nu mai am nimic, ştiţi, domnule, ştiţi chiar mai bine decât 
oricine. Dacă mi-ar mai fi rămas vreo bijuterie, aş fi 
cumpărat astă-iarnă lemne, să mă încălzesc eu şi fiica mea. 

— Ah, doamnă, spuse Mazarin, maiestatea-voastră nu ştie 
ce-mi cere. Ziua în care un ajutor străin vine în sprijinul 
unui rege ca să-l repună pe tron, e o mărturie că nu se mai 
poate bizui pe dragostea supuşilor săi. 

— Să revenim la fapte, domnule cardinal, spuse regina, 
nemaiavând răbdare să urmărească acest spirit subtil în 
labirintul de vorbe în care se rătăcea. Să revenim la fapte. 
Răspundeţi-mi da sau nu: dacă regele stăruie să rămână în 
Anglia, îi trimiteţi ajutoare? Dacă vine în Franţa, îi acordaţi 
ospitalitate? 

— Doamnă, rosti cardinalul, cu aerul celei mai depline 
sincerităţi, sper să arăt maiestăţii-voastre cât îi sunt de 
devotat, precum şi dorinţa mea de a rezolva această 
chestiune la care ţineţi atât de mult. După aceea, cred, 
maiestatea-voastră nu se va mai îndoi de râvna mea dea o 
sluji. 

Regina îşi muşca buzele, în fotoliu, tremurând de 
nerăbdare. 

— Ei bine, spuneţi, ce aveţi de gând? Vorbi ea în cele din 
urmă. Vă ascult. 


— Mă duc să mă sfătuiesc neîntârziat cu regina şi apoi 
vom supune problema Parlamentului. 

— Cu care vă războiţi, nu-i aşa? Veţi însărcina pe Broussel 
să fie raportor. Destul, domnule cardinal, destul! Vă înţeleg, 
sau mai curând greşesc. Duceţi-vă într-adevăr în Parlament, 
căci de la acest Parlament, duşman al regilor, i-au venit 
fiicei acelui mare, acelui sublim Henric al IV-lea, pe care îl 
admiraţi atâta, singurele ajutoare care au împiedicat-o să 
moară de foame şi de frig astă-iarnă. 

Şi zicând aceasta, regina se ridică plină de o maiestuoasă 
indignare. 

Cardinalul întinse mâinile împreunate spre ea. 

— Ah, doamnă, doamnă, cât de puţin mă cunoaşteţi! 
Dumnezeule! 

Dar regina Henriette, fără măcar să întoarcă ochii spre cel 
care vărsa aceste lacrimi prefăcute, străbătu încăperea, 
deschise singură uşa şi, în mijlocul numeroaselor gărzi ale 
Eminenţei-Sale, al curtenilor grăbiţi să-l linguşească, 
înconjurată de luxul unei regalităţi rivale, se duse să dea 
mâna lui de Winter, care, singur, stingher, aştepta în 
picioare. Era o regină umilită, în faţa căreia toţi se mai 
înclinau doar fiindcă aşa cerea eticheta, dar căreia nu-i mai 
rămăsese, la drept vorbind, decât un singur braţ pe care să 
se sprijine! 

— Oricum, spuse Mazarin când se văzu singur, toate astea 
m-au mâhnit, e un rol tare greu de jucat. Dar n-am spus 
nimic nici unuia, nici altuia. Hm! Cromwell ăsta e un 
straşnic vânător de regi şi-i plâng pe miniştrii lui, dacă o să 
vrea vreodată să aibă miniştri. Bernouin! 

Bernouin se ivi numaidecât. 

— Vezi dacă tânărul în haină neagră şi cu părul scurt, pe 
care l-ai introdus la mine adineauri, se mai află în palat. 

Bernouin ieşi. Cardinalul se folosi de lipsa lui ca să 
răsucească la loc inelul pe deget, să-i lustruiască diamantul 
şi să-i admire strălucirea; şi, cum o lacrimă i se rostogolea 


încă din ochi şi-i împiedica vederea, scutură capul pentru a 
o sili să cadă. 

Bernouin reveni întovărăşit de Comminges, aflat de gardă. 

— Monseniore, spuse Comminges, în timp ce conduceam 
pe tânărul de care întreabă EminenţaVoastră, el s-a 
apropiat de uşa de sticlă a galeriei şi s-a uitat mirat la ceva, 
fără îndoială la tabloul lui Rafael, care se găseşte în faţa 
acestei uşi. După aceea a rămas o clipă visător şi a coborât 
scara. Cred că l-am văzut încălecând pe un cal cenuşiu şi 
ieşind din curtea palatului. Dar monseniorul nu se duce la 
regină? 

— De ce? 

— Domnul de Guitaut, unchiul meu, îmi spune că 
maiestatea-sa a primit ştiri de la oştirile noastre. 

— Bine, mă duc îndată. 

În acea clipă apăru domnul de Villequier. Venea într- 
adevăr din partea reginei să-l cheme pe cardinal. 

Comminges văzuse bine, Mordaunt făcuse chiar aşa cum 
spusese el. Pe când străbătea galeria paralelă cu marea 
galerie cu geamuri zărise pe de Winter, care aştepta ca 
regina să sfârşească negocierile cu Mazarin. 

Zărindu-l, tânărul se opri brusc, nu pentru a admira 
tabloul lui Rafael, ci ca fascinat de vederea unui lucru 
cumplit. Ochii i se dilatară şi un fior îl străbătu din creştet 
până în tălpi. Ai fi spus că vrea să treacă prin stavila de 
sticlă care îl despărţea de duşmanul său; căci, dacă ar fi 
văzut cu ce expresie de ura se aţintiseră ochii tânărului 
asupra lui de Winter, Comminges n-ar mai fi avut pic de 
îndoială că acel senior englez îi era lordului duşman de 
moarte. 

Dar Mordaunt se stăpâni. 

Făcu asta fără îndoială ca să chibzuiască şi, în loc să se 
lase împins de prima pornire, adică să se ducă drept la 
milord de Winter, cobori încet scara, ieşi din palat cu capul 
în piept, încălecă, îşi opri calul în colţul străzii Richelieu şi, 


cu ochii aţintiţi asupra porţii, aşteptă să iasă din curte 
trăsura reginei. 

Nu aşteptă multă vreme, căci regina rămase la Mazarin 
doar un sfert de ceas, însă acest sfert de ceas de aşteptare i 
se păru un veac, celui care aştepta. 

În cele din urmă, greoaia hardughie pe roate, care pe 
atunci se numea trăsură, ieşi huruind pe poartă, şi de 
Winter, tot călare, se aplecă din nou în dreptul potierei, ca 
să vorbească maiestăţii-sale. 

Caii porniră la trap şi luară drumul spre Luvru, unde şi 
intrară. Înainte să plece de la mânăstirea Carmeiitelor, 
doamna Henriette spusese fiicei sale să vină să o aştepte la 
palat, unde locuiseră amândouă mult timp şi pe care îl 
părăsiseră numai din pricină că mizeria lor li se părea şi 
mai greu de îndurat în încăperile acelea aurite. 

Mordaunt urmări trăsura şi, când văzu că intră pe sub 
bolta întunecată, se lipi cu calul de un zid învăluit de umbră 
şi rămase acolo nemişcat, printre ornamentaţiile lui Jean 
Goujon, întocmai ca un basorelief reprezentând o statuie 
ecvestră. 

Aştepta, cum aşteptase şi la Palatul Regal. 

XLI. 

CUM NEFERICIŢII IAU UNEORI ÎNTÂMPLAREA DREPT 
PRONIE CEREASCĂ 

— Ei bine, doamnă? Făcu întrebător de Winter, după ce 
regina îşi îndepărtă servitorii. 

— Ceea ce am prevăzut, milord. 

— Refuză? 

— Nu ţi-am spus dinainte? 

— Cardinalul refuză să primească pe rege?! Franţa refuză 
ospitalitatea unui prinţ nefericit? Dar asta se întâmplă 
pentru prima oară, doamnă! 

— N-am spus Franţa, milord, am spus cardinalul, şi 
cardinalul nici măcar nu-i francez. 

— Dar regina, pe ea aţi văzut-o? 


— Nu avea rost, zise doamna Henriette, clătinând cu 
tristeţe din cap. Regina nu va spune niciodată da, atunci 
când cardinalul a spus nu. Nu ştii că acest italian conduce 
totul, atât înlăuntrul, cât şi în afara ţării? Apoi mai e ceva, şi 
mă refer la cele despre care ţi-am mai vorbit: nu m-aş mira 
să aflu că ne-a luat-o Cromwell înainte. În timp ce discutam, 
cardinalul era tare stânjenit şi totuşi hotărât să refuze. 
Afară de asta, ai remarcat agitația de la Palatul Regal, acel 
du-te-vino de oameni preocupaţi? Oare să fi primit vreo 
veste, milord? 

— Oricum, nu din Anglia, doamnă. Am făcut totul cu atâta 
grabă şi grijă, încât sunt sigur că nu mi-a luat-o altcineva 
înainte: am plecat acum trei zile, am trecut ca prin minune 
prin mijlocul armatei puritane, am luat diligenţa împreună 
cu Tony, valetul meu, iar caii i-am cumpărat la Paris. De 
altfel, înainte de a întreprinde ceva, regele, sunt convins, va 
aştepta răspunsul maiestăţii-voastre. 

— Adu-i la cunoştinţă că nu pot face nimic, milord, vorbi 
regina, deznădăjduită. Că am suferit cât el, ba chiar mai 
mult, silită să mănânc pâinea exilului şi să cer găzduire 
unor prieteni prefăcuţi, care râd de lacrimile mele şi că, în 
ce-l priveşte, trebuie să se sacrifice cu generozitate şi să 
moară ca un rege. Mă voi duce să mor alături de el. 

— Doamnă! Doamnă! Exclamă de Winter. Maiestatea- 
voastră se lasă pradă deznădejdii, când poate că ne mai 
rămâne o rază de speranţă. 

— Nu mai am prieteni, milord! Nu mai am nici un prieten 
pe lume, afară de dumneata! Oh! Doamne, Doamne! Se 
tângui doamna Henriette, ridicând ochii spre cer. Oare ai 
luat la tine toate inimile mari care existau pe pământ?! 

— Eu trag nădejde că nu, doamnă, răspunse de Winter, 
visător. V-am vorbit de patru oameni. 

— Ce vrei sa faci cu patru oameni? 

— Patru oameni devotați, patru oameni hotărâți să moară 
pot face mult, credeţi-mă, doamnă, şi cei despre care vă 
vorbesc au săvârşit multe pe vremuri. 


— Şi unde sunt aceşti patru oameni? 

— Ah! lată ce-aş vrea să ştiu şi eu. De aproape douăzeci de 
ani i-am pierdut din vedere, şi totuşi, ori de câte ori l-am 
văzut pe rege în primejdie, m-am gândit la ei. 

— Aceşti oameni erau prietenii dumitale? 

— Unul dintre ei a avut viaţa mea în mâinile sale şi mi-a 
dăruit-o. Nu ştiu dacă a rămas prietenul meu, dar de atunci 
eu, cel puţin, i-am rămas prieten. 

— Şi aceşti oameni se află în Franţa, milord? 

— Aşa cred. 

— Spune-mi cum se numesc. Se poate să le fi auzit numele 
şi să-ţi dau vreun ajutor să-i găseşti. 

— Unul dintre ei era cavalerul d'Artagnan. 

— Oh, milord! Dacă nu mă înşel, cavalerul d'Artagnan e 
locotenent de gardă, am auzit rostindu-se acest nume; dar, 
ia seama, mă tem că omul acesta e devotat trup şi suflet 
cardinalului. 

— Asta ar fi o ultimă nenorocire, murmură de Winter. 
Atunci aş crede că suntem cu adevărat blestemaţi. 

— Dar ceilalţi? Întrebă regina, care se agăța de această 
ultimă nădejde, cum se agaţă un naufragiat de 
sfărâmăturile corabiei. Ceilalţi, milord? 

— Numele celui de-al doilea l-am auzit din întâmplare, căci 
înainte să tragă spada împotriva noastră, aceşti patru 
gentilomi şi-au spus numele: cel de-al doilea se numea 
contele de La Fere. 

Cât despre ceilalţi doi, obiceiul de a le spune pe numele de 
împrumut m-a făcut să le uit pe cele adevărate. 

— Oh, Doamne! Murmură regina. Totuşi ar trebui să-i 
găsim cât mai repede, dacă dumneata socoteşti că aceşti 
vrednici gentilomi pot să-i fie atât de folositori regelui. 

— Da, deoarece au rămas aceiaşi, întări de Winter. 
Ascultaţi-mă, doamnă, şi căutaţi să vă adunaţi amintirile: n- 
aţi auzit vreodată povestindu-se că regina Anna de Austria 
a fost salvată odinioară din cea mai mare primejdie în care 
s-a găsit vreodată o regină? 


— Da, pe vremea când îl iubea pe domnul de Buckingham, 
dar nu ştiu bine despre ce era vorba, de nişte eghileţi şi 
nişte diamante parcă. 

— Da, da, chiar aşa doamnă: aceşti oameni sunt cei care 
au salvato, şi zâmbesc cu milă la gândul ca dacă numele 
acestor gentilomi nu vă sunt cunoscute, asta se datoreşte 
faptului că însăşi regina le-a uitat, deşi s-ar fi cuvenit să-i 
facă cei dintâi seniori ai regatului. 

— Ei bine, milord, trebuie să-i căutăm. Dar ce vor putea 
face oare aceşti patru oameni, sau mai degrabă trei? Căci, 
după cum v-am spus, nu trebuie să ne bizuim pe domnul 
d'Artagnan. 

— Asta ar însemna o spadă neînfricată mai puţin, dar ar 
mai rămâne încă trei, fără să o pun la socoteală pe a mea. 
Da, patru oameni devotați în jurul regelui, ca să-l păzească 
de duşmani, să stea în luptă ca un zid în jurul lui, să-l ajute 
cu sfatul, să-l însoţească în timpul fugii, vor fi destul, nu 
pentru a-l face pe rege învingător, dar destul pentru a-l 
salva dacă va fi înfrânt, pentru a-l ajuta să treacă marea şi, 
orice ar spune Mazarin, odată pe coastele Franţei, soţul 
vostru va găsi tot atâtea ascunzişuri şi adăposturi câte 
găseşte şi pasărea de mare pe vreme de furtună. 

— Caută-i atunci, milord, caută-i pe aceşti gentilomi, şi 
dacă-i găseşti, dacă se învoiesc să treacă cu dumneata în 
Anglia, în ziua când ne vom urca din nou pe tron, voi da 
fiecăruia un ducat şi, pe lângă asta, aur cât să cumpere 
palatul White-Hall. Caută-i deci, milord, caută-i, te conjur. 

— Mi-aş da toată silinţă, doamnă, spuse de Winter, şi i-aş 
găsi, fără îndoială, dar timpul e scurt: maiestatea-voastră 
uită că regele vă aşteaptă răspunsul şi-l aşteaptă cu 
îngrijorare. 

— Atunci, mi-e teamă că suntem pierduţi! Exclamă regina, 
cu îndurerarea unei inimi frânte. 

În clipa aceea uşa se deschise; tânăra Henriette se ivi în 
prag, iar regina, cu acea sublimă tărie care este eroismul 


mamelor, îşi stăpâni lacrimile, zăvorindu-şi-le în adâncul 
inimii, şi făcu semn lui de Winter să schimbe vorba. 

Numai că această înfrânare, oricâtă tărie ar fi vădit, nu 
scăpă tinerei prințese. Ea se opri în prag, suspină şi se 
adresă în şoaptă reginei: 

— De ce plângi mereu în lipsa mea, mamă? 

Regina zâmbi şi murmură în loc de răspuns: 

— Iată, de Winter, am câştigat măcar un lucru nemaifâind 
decât pe jumătate regină: copiii mei îmi spun mamă, şi nu 
doamnă. 

Apoi se întoarse spre fiica ei: 

— Ce doreşti, Henriette? 

— Mamă, zise tânăra prinţesă, un cavaler a intrat la Luvru 
şi cere să prezinte omagiile lui maiestăţii-voastre. Vine din 
oştire şi, după cum spune, are să-ţi înmâneze o scrisoare 
din partea mareşalului de Grammont, mi se pare. 

— Ah! Se adresă regina lui de Winter. E unul dintre cei ce- 
mi sunt credincioşi. Nu remarci, scumpul meu lord, că 
suntem atât de sărăcăcios găzduite, încât fiica mea 
îndeplineşte slujba celor care anunţă oaspeţii? 

— Doamnă, aveţi milă de mine, îmi frângeţi inima, spuse 
de Winter. 

— Şi cine-i acest cavaler, Henriette? Întrebă regina. 

— L-am văzut pe fereastră, doamnă. E un tânăr care pare 
să aibă şaisprezece ani şi care se numeşte vicontele de 
Bragelonne. 

Regina zâmbi, înclinând din cap, tânăra prinţesă deschise 
uşa şi Raoul apăru în prag. 

Făcu îndată trei paşi spre regină şi îngenunche. 

— Doamnă, glăsui el, aduc maiestăţii-voastre o scrisoare 
din partea prietenului meu, domnul conte de Guiche, care 
mi-a spus că are cinstea să se numere printre servitorii 
dumneavoastră. Scrisoarea conţine o ştire însemnată, 
precum şi mărturia respectului său. 

La numele contelui de Guiche, o vie roşeaţă coloră obrajii 
tinerei prințese. Regina o privi cu o oarecare asprime. 


— Mi-ai spus că e o scrisoare din partea mareşalului de 
Grammont, Henriette! Rosti ea. 

— Aşa credeam, doamnă. 

— Îngăimă tânăra fată. 

— E vina mea, doamnă, spuse Raoul. M-am anunţat într- 
adevăr ca venind din partea mareşalului de Grammont; dar 
cum a fost rănit la braţul drept, nu a putut scrie şi contele 
de Guiche i-a slujit de secretar. 

— Aşadar, s-au dat lupte? Întrebă regina, făcându-i semn 
să se ridice. 

— Da, doamnă, spuse tânărul, întinzând scrisoarea lui de 
Winter, care înaintase pentru a o primi şi a o înmâna 
reginei. 

La ştirea că s-au dat lupte, tânăra prinţesă deschise gura, 
vrând să întrebe ceva de mare însemnătate pentru ea, fără 
îndoială, dar gura i se închise fără să rostească un singur 
cuvânt, în vreme ce rumeneala din obraji i se stingea 
treptat-trepiat. 

Regina văzu totul şi de bună seamă că inima ei de mamă 
pricepu despre ce era vorba, căci se adresă iarăşi lui Raoul: 

— Şi tânărului conte de Guiche nu i s-a întâmplat nimic 
rău? Căci contele nu e numai unul dintre sevitorii noştri, 
după cum v-a spus, domnule, ci se numără şi printre 
prietenii noştri. 

— Nu, doamnă, răspunse Raoul. Dimpotrivă, în ziua luptei 
s-a acoperit de glorie şi a avut cinstea să fie îmbrăţişat de 
către Prinţ pe câmpul de bătaie. 

Tânăra prinţesă bătu din palme şi, ruşinată foarte că s-a 
lăsat în voia unei asemenea porniri de bucurie, se întoarse 
pe jumătate şi se aplecă spre un vas plin de trandafiri, ca şi 
cum ar fi vrut să le soarbă parfumul. 

— Să vedem ce ne scrie contele, zise regina. 

— Am avut cinstea să spun maiestăţii-voastre că v-a scris 
în numele tatălui său. 

— Ştiu, domnule. 

Regina rupse sigiliul scrisorii şi citi: „Doamnă şi regină, 


Neputând avea onoarea de a vă scrie eu însumi, din cauza 
unei răni la mâna dreaptă, vă scriu prin fiul meu, contele de 
Guiche, despre care ştiţi că e servitorul vostru, întocmai ca 
şi tatăl său, ca să vă spun că am câştigat bătălia de la Lens 
şi că această victorie nu poate să nu investească cu o mare 
putere în problemele Europei pe cardinalul Mazarin şi 
regină. Maiestatea-voastră, dacă vrea să-mi asculte sfatul, 
să se folosească deci de acest moment pentru a stărui în 
favoarea augustului său soţ pe lângă guvernul regelui. 
Vicontele de Bragelonne, care va avea cinstea să va 
înmâneze această scrisoare, e prietenul fiului meu, căruia, 
după cum mi s-a spus, i-a salvat viaţa. Este un gentilom 
căruia maiestatea-voastră poate să-i acorde toată 
încrederea în cazul când ar avea să-mi trimită vreun ordin 
verbal sau scris. 

Am cinstea de a fi cu respect. 

MAREŞALUL DE GRAMMONI." 

În clipa când se pomeni de serviciul pe care i-l adusese 
contelui, Raoul nu se putu stăpâni şi întoarse capul spre 
tânăra principesă. Văzu în ochii ei o expresie de 
nemărginită recunoştinţă pentru el. Nu mai încăpea nici o 
îndoială: fiica regelui Caroi I era îndrăgostită de prietenul 
sau. 

— Bătălia de la Lens a fost câştigată! Exclamă regina. 
Oamenii sunt fericiţi aici, câştigă bătălii! Da, mareşalul de 
Grammont are dreptate: în ce-l priveşte, aceasta va 
schimba faţa lucrurilor. Mă tem însă că nu va avea nici o 
urmare în ce ne priveşte pe noi, ba chiar ne va dăuna. E o 
ştire proaspătă, domnule, continuă regina, şi-ţi sunt 
recunoscătoare că ai pus atâta grabă spre a ne-o aduce. 
Fără dumneata, fără această scrisoare, aş fi aflat vestea 
abia mâine, poimâine, ori poate cea din urmă din întreg 
Parisul. 

— Doamnă, spuse Raoul, Luvrul e al doilea palat unde 
ajunge vestea aceasta. Acolo nu o cunoaşte nimeni încă. Am 


jurat contelui de Guiche să înmânez maiestăţii-voastre 
scrisoarea chiar înainte de a-l îmbrăţişa pe tutorele meu. 

— Tutorele dumitale este şi el un Bragelonne? Întrebă 
lordul de Winter. Am cunoscut pe vremuri un Bragelonne, 
mai trăieşte? 

— Nu, domnule, a murit, şi de la dânsul, în calitate de rudă 
apropiată, cred, a moştenit tutorele meu moşia al cărei 
nume îl port. 

— Şi cum se numeşte tutorele dumitale? Întrebă regina, 
care nu-şi putea stăpâni dorinţa de a-l cunoaşte mai bine pe 
acest tânăr chipeş. 

— Contele de La Fere, doamnă, răspunse Raoul, 
înclinându-se. 

De Winter făcu un gest de uimire, regina îl privi cu o 
nestăvilită bucurie. 

— Contele de La Fere! Exclamă ea. Aşa ai spus? 

Cât despre de Winter, acesta mai-mai să nu-şi creadă 
urechilor. 

— Contele de La Fere! Exclamă el la rându-i. Oh, domnule, 
te implor să-mi răspunzi: contele de La Fere nu e oare 
seniorul pe care l-am cunoscut eu, chipeş şi brav, fost 
muşchetar pe vremea! Ui Ludovic al XIV-lea, în vârstă poate 
astăzi de patruzeci şi şapte ori patruzeci şi opt de ani? 

— Da, domnule, întocmai. 

— Şi nu slujea sub arme cu un nume de împrumut? 

— Sub numele de Athos. De curând l-am auzit pe prietenul 
său, domnul d'Artagnan, spunându-i astfel. 

— Chiar aşa, doamnă, chiar aşa. Domnul fie lăudat! Şi 
acum se află la Paris? Continuă contele, adresându-se lui 
Raoul. 

În clipa următoare se întoarse spre regină: 

— Nădăjduiţi încă, doamnă, nădăjduiţi. Providența e de 
partea noastră, deoarece, mulţumită ei, am regăsit ca prin 
minune pe acesi brav gentilom. Spune-mi, te rog, domnule, 
unde locuieşte? 


— Contele de La Fere locuieşte pe strada Guenegaud la 
hanul „Grand-Roi-Charlemagne'". 

— Îţi mulţumesc din suflet. Dă-i de ştire acestui vrednic 
prieten al meu să rămână acasă, aici voi veni îndată să-l 
îmbrăţişez. 

— Domnule, vă voi îndeplini bucuros dorinţa, dacă 
maiestatea-sa va binevoi să-mi îngăduie să plec. 

— Du-te, viconte, încuviinţă regina. Du-te şi fii încredinţat 
de afecțiunea noastră. 

Raoul se înclină respectuos înaintea celor două principese, 
îl salută pe de Winter şi plecă. 

De Winter şi regina continuară să vorbească o vreme în 
şoaptă, încât să nu-i audă tânăra fată, prevedere cu totul de 
prisos, fiindcă principesa era cufundată în gândurile ei. 

Apoi, cum de Winter voia să-şi ia rămas bun, regina îi 
spuse: 

— Milord, am păstrat cu grija această cruce de diamante, 
pe care o am de la mama, şi această iconiţă a sfântului 
Mihail, pe care a dăruit-o soţul meu: preţuiesc aproape 
cincizeci de mii de livre. Am jurat mai curând să mor de 
foame, decât să mă despart de aceste lucruri de preţ; dar 
astăzi, când aceste bijuterii pot sa folosească soţului meu 
sau apărătorilor lui, mă simt datoare să sacrific totul acestei 
speranţe. Ia-le! Şi, dacă aveţi nevoie de bani pentru 
expediţia dumneavoastră, vinde-le fără teamă, milord, 
vinde-le. Dacă însă găseşti vreun mijloc să le păstrezi, 
gândeşte-te, milord, că mi-ai face cel mai mare serviciu pe 
care un gentilom îl poate face unei regine, şi că în ziua 
izbânzii mele, cel care îmi va aduce această iconiţă şi 
această cruce va fi binecuvânatat de mine şi de copiii mei. 

— Doamnă, rosti de Winter. Maiestatea-voastră va fi slujită 
de un om devotat. Alerg să depun într-un loc sigur aceste 
două lucruri de preţ, pe care nu le-aş fi primit de-aş fi avut 
la îndemână mijloacele vechii noastre averi. Dar bunurile 
noastre au fost confiscate, banii ni s-au irosit, încât am 
ajuns să ne creăm mijloace din tot ce ne-a mai rămas. Într- 


un ceas voi fi la contele de La Fere şi mâine maiestatea- 
voastră va avea un răspuns lămurit. 

Regina întinse mâna lordului de Winter, care i-o sărută cu 
respect, apoi se întoarse către fiica sa şi spuse: 

— Milord, aveţi însărcinarea să daţi acestei copile ceva din 
partea tatălui ei. 

De Winter rămase mirat: nu ştia ce vrea să spună regina. 

Tânăra Henriette înaintă atunci surâzând şi, roşind, întinse 
fruntea gentilomului. 

— Spuneţi tatălui meu, rosti prinţesa, că rege sau pribeag, 
învingător sau învins, puternic sau sărac, el are în mine cea 
mai supusă şi cea mai iubitoare fiică. 

— Ştiu, doamnă, răspunse de Winter, atingând cu buzele 
fruntea Henriettei. 

Apoi plecă, străbătând neînsoţit acele mari încăperi pustii 
şi întunecoase, ştergându-şi lacrimile pe care, oricât de 
nesimţitor ar fi devenit în cei cincizeci de ani petrecuţi la 
curte, nu şi le putea stăpâni la vederea acestei regeşti 
nefericiri, atât de demnă şi atât de adâncă în acelaşi timp. 
XLII. 

UNCHIUL ŞI NEPOTUL. 

Calul şi valetul lui de Winter aşteptau la poartă: el se 
îndreptă gânditor spre han, întorcând capul din când în 
când şi contemplând faţada tăcută şi întunecată a Luvrului. 
Deodată zări un călăreț desprinzându-se parcă din zid, ca 
să spunem aşa, şi urmărindu-l la o mică distanţă: atunci îşi 
aminti că, ieşind de la Palatul Regal, văzuse o umbră 
asemănătoare. 

Valetul lordului de Winter, care venea la vreo câţiva paşi în 
urmă, se uita şi el cu nelinişte la acest călăreț. 

— Tony, spuse gentilomul, făcându-i semn să se apropie. 

— Sunt aici, monseniore. 

Şi valetul se alătură stăpânului său. 

— Ai băgat de seamă pe acest om care ne urmăreşte? 

— Da, milord. 

— Cine e? 


— Habar n-am. Ştiu doar că vă urmăreşte de la Palatul 
Regal, că s-a oprit la Luvru şi v-a aşteptat şi că de la Luvru 
s-a luat din nou după noi. 

— Să fie vreun spion de-al cardinalului? Spuse de Winter 
pentru sine. Atunci să mă prefac că nu l-am zărit. 

Şi, dând pinteni calului, se înfundă în labirintul de străzi 
care ducea la un han aflat nu departe de Marais: cum 
locuise multă vreme în Piaţa Regală, lordul de Winter 
căutase în chip firesc să tragă undeva în apropiere de 
vechea-i locuinţă. 

Necunoscutul îşi zori şi el calul. 

De Winter descălecă în faţa hanului şi urcă în odaie la el, 
făgăduindu-şi să pună pe cineva să nu-l scape din ochi pe 
spion, dar tocmai îşi lăsase mănuşile şi pălăria pe o măsuţă, 
când văzu într-o oglindă din faţa lui o siluetă apărută în 
prag. 

Se întoarse îndată: Mordaunt stătea înaintea lui. 

De Winter păli şi rămase în picioare, înmărmurit. Cât 
despre Mordaunt, el stătea în uşă, rece şi ameninţător, ca o 
statuie. 

Se lăsă o tăcere de gheaţă. 

— Domnule, spuse de Winter, credeam că te-am făcut să 
înţelegi: mă oboseşte faptul că nu-mi dai pace. Retrage-te, 
altfel voi chema să te alunge, aşa cum am făcut şi la Londra. 
Nu sunt unchiul dumitale şi nu te cunosc. 

— Te înşeli, unchiule, vorbi Mordaunt cu vocea lui spartă şi 
batjocoritoare. De astă dată nu mă vei alunga, aşa cum ai 
făcut la Londra, nu vei îndrăzni. Cât despre tăgada că-ţi 
sunt nepot, cred că ai să te gândeşti mai bine acum, când 
am aflat o mulţime de lucruri pe care anul trecut nu le 
ştiam. 

— Şi ce-mi pasă mie ce-ai aflat? Izbucni de Winter. 

— Oh, îţi pasă, şi chiar foarte mult, unchiule, sunt convins, 
şi-mi vei împărtăşi părerea numaidecât, adăugă el cu un 
surâs care făcu să-l treacă toţi fiorii pe cel cu care vorbea. 
Când m-am înfăţişat la dumneata pentru întâia oară, la 


Londra, voiam să te întreb ce-a devenit averea mea; când 
m-am înfăţişat pentru a doua oară, voiam să te întreb ce 
anume mi-a necinstit numele. De astă dată vin la dumneata 
cu o altfel de întrebare şi mult mai cumplită decât celelalte, 
vin să te întreb, aşa cum Dumnezeu l-a întrebat pe cel 
dintâi ucigaş: "Cain, ce-ai făcut cu fratele tău Abel?", 
Milord, ce-ai făcut cu cumnata dumitale, cu cumnata 
dumitale care era mama mea? 

De Winter se dădu înapoi sub privirea acelor ochi de foc. 

— Cu mama dumitale? Îngână el. 

— Da, cu mama mea, milord, spuse tânărul, zvâcnind din 
cap de sus în jos. 

De Winter făcu o sforţare cumplită şi, cufundându-se în 
amintiri spre a găsi un temei nou de ură, strigă: 

— Întreabă ce-a devenit, nenorocitule, şi caut-o în iad, 
poate că iadul o să-ţi răspundă. 

Tânărul înaintă până se află faţă în faţă cu lordul de 
Winter şi îşi încrucişă braţele. 

— L-am întrebat pe călăul din Bethune, rosti Mordaunt cu 
glasul înăbuşit, livid de durere şi de furie. Şi călăul din 
Bethune mi-a răspuns. 

De Wintor se prăbuşi pe un scaun, ca lovit de trăsnet, şi 
încercă zadarnic să găsească un răspuns. 

— Da, nu-i aşa? Continuă tânărul. Acest cuvânt lămureşte 
totul, cu această cheie se deschide prăpastia. Mama mea l-a 
moştenit pe soţul ei şi dumneata ai ucis-o pe mama mea! 
Numele meu îmi dădea dreptul la averea părintească şi 
dumneata mi-ai răpit numele. Apoi, după ce mi-ai răpit 
numele, m-ai despuiat de avere. Acum nu mă miră faptul că 
nu mă recunoşti, nu mă mir că refuzi să mă recunoşti. Nu 
stă bine să spui cuiva nepot, când l-ai spoliat şi l-ai sărăcit, 
când eşti un ucigaş, omul care l-a făcut orfan. 

Aceste cuvinte avură un efect contrar celui la care se 
aştepta Mordaunt: de Winter îşi aminti ce monstru fusese 
milady şi se ridică liniştit şi grav în picioare, stăpânind cu 
privirea-i severă privirile exaltate ale tânărului. 


— Vrei să pătrunzi în această îngrozitoare taină, domnule? 
Glăsui de Winter. Ei bine, fie. Află, dar, cine era femeia 
pentru care vii să-mi ceri astăzi socoteală. Femeia asta, 
după toate probabilitățile, l-a otrăvit pe fratele meu şi, 
vrând să-mi moştenească averea, era pe cale să mă 
asasineze şi pe mine. Am dovezi. Ce spui de asta? 

— Era mama mea! 

— Ea a îndemnat un om, altădată drept, bun şi curat la 
suflet, să-l înjunghie pe nefericitul duce de Buckingham. Ce 
spui de această crima pe care ţi-o pot dovedi? 

— Era mama mea! 

— Întorcându-se în Franţa, a otrăvit în mânăstirea 
augustinilor din Bethune pe o tânără femeie care iubea pe 
unul dintre duşmanii ei. Oare această nelegiuire le va 
convinge ca şi-a meritat pedeapsa? Această crimă a cărei 
dovadă o am? 

— Era mama mea! Strigă tânărul pentru a treia oară, cu o 
pornire de fiecare dată mai aprinsă. 

— În sfârşit, împovărată de atâtea fărădelegi, de o viaţă 
desfrânată, odioasă tuturor, amenințătoare încă, aidoma 
unei pantere însetate de sânge, a pierit sub lovitura 
oamenilor pe care îi adusese la disperare şi care nu-i 
pricinuiseră niciodată nici cel mai mic rău. Şi-a găsit 
judecători în cei care cunoşteau îndeaproape faptele ei 
monstruoase: şi acel călău pe care l-ai întâlnit, acel călău 
care ţi-a povestit totul, după câte spui, dacă într-adevăr ţi-a 
povestit totul, trebuie să-ţi fi mărturisit că a tresărit de 
bucurie răzbunând astfel ruşinea şi sinuciderea fratelui său. 
Femeie stricată, soţie necredincioasă, soră denaturată, care 
a ucis şi a otrăvit, privită cu silă de toţi câţi au cunoscut-o, 
de toate naţiile ce-au primit-o în sânul lor, ea a murit 
blestemată deopotrivă de cer şi de pământ. Iată cine era 
această femeie. 

Un suspin mai puternic decât puterea-i de stăpânire sfâşie 
pieptul lui Mordaunt, aducând o năvală de sânge în obrajii 
lui palizi. Strânse pumnii şi, cu faţa şiroind de sudoare, cu 


părul măciucă în cap, ca şi Hamlet, strigă sugrumat de 
furie: 

— Taci, domnule! Era mama mea! Nu-i cunosc viaţa de 
stricăciune, nu-i cunosc viciile, nu-i cunosc crimele! Ştiu 
doar că am avut o mamă şi că cinci oameni, uniţi împotriva 
unei femei, au ucis-o într-ascuns, noaptea, în tăcere, ca 
nişte laşi! Ştiu doar că şi dumneata te aflai printre ei, 
domnule, că ai fost acolo, unchiule, şi că ai strigat o dată cu 
ei, ba încă mai tare decât ei: Trebuie să piară! Te previn, 
dar, şi ascultă bine aceste cuvinte, ca să ţi se întipărească în 
minte pentru totdeauna: pentru crima asta care mi-a răpit 
totul, pentru crima asta care m-a lăsat fără nume, pentru 
crima asta am să-ţi cer dumitale socoteală mai întâi, apoi 
complicilor dumitale, atunci când am să ajung să-i cunosc. 

Cu ochii scăpărând de ură, cu spume la gură, cu pumnul 
întins înainte, Mordaunt făcu încă un pas spre de Winter, un 
pas năprasnic şi ameninţător. 

Acesta duse mâna la spadă şi spuse cu zâmbetul omului 
care de treizeci de ani se joacă cu moartea: 

— Vrei să mă ucizi, domnule? Atunci te recunosc de nepot, 
căci eşti într-adevăr fiul mamei tale. 

— Nu, i-o întoarse Mordaunt, silindu-se ca toate fibrele 
feţei şi toţi muşchii corpului să se elibereze din încordarea 
ce-l stăpânea. Nu, n-am să te ucid, cel puţin deocamdată: 
căci fără ajutorul dumitale n-am să-i pot descoperi pe 
ceilalţi. Dar atunci când am să ajung să-i cunosc, să tremuri, 
domnule. L-am înjunghiat pe călăul din Bethune, l-am 
înjunghiat fără milă, şi el era doar cel mai puţin vinovat 
dintre voi toți. 

Zicând acestea, tânărul ieşi pe uşă şi cobori scara cu 
destulă linişte, ca să nu fie băgat de seamă. Jos, în capul 
scării, trecu prin faţa lui Tony, care, aplecat peste 
balustradă, nu aştepta decât un strigăt al stăpânului ca să 
dea fuga în odaie. 

Numai că de Winter nu-l chemă: zdrobit, mai mult mort 
decât viu, stătea în picioare, cu auzul încordat. Şi abia când 


tropotul calului ce se depărta îi ajunse la ureche, căzu pe 
un scaun, îngăimând: 

— Dumnezeule! Îţi mulţumesc că nu mă cunoaşte decât pe 
mine! 

XLIII. 

INIMĂ DE PĂRINTE. 

În timp ce această scenă cumplită se petrecea la lordul de 
Winter, Athos, aşezat lângă fereastra odăii sale, cu cotul 
spijinit de o masă şi cu obrazul în palmă, îl asculta cu ochii 
şi cu urechile deopotrivă pe Raoul, care îi povestea 
întâmplările trăite în călătoria sa şi amănuntele luptei. 

Chipul frumos şi nobil al gentilomului mărturisea o 
negrăită fericire faţă de aceste prime simţiri, pline de atâta 
prospeţime şi puritate: asculta glasul acela tineresc ce se 
însufleţea de pe acum la flacăra înaltelor sentimente, ca la 
auzul unei muzici armonioase. Uitase de tot ce era 
întunecat în trecut, de tot ce se vestea înnorat în viitor. Ai fi 
zis că întoarcerea acestui copil iubit preschimbase în 
nădejdi până şi temerile sale. Athos era fericit, fericit cum 
nu fusese niciodată. 

— Şi ai fost martor, ai luat parte la această mare bătălie, 
Bragelonne? Întrebă fostul muşchetar. 

— Da, domnule. 

— Şi a fost crâncenă, zici? 

— Prinţul însuşi a atacat de unsprezece ori la rând. 

— E un mare ostaş, Bragelonne. 

— E un erou, domnule, nu l-am pierdut din ochi o clipă. 
Oh, ce minunat lucru, domnule, să te numegşti Conde. Şi să- 
ţi porţi astfel numele! 

— Cu linişte şi strălucire, nu-i aşa? 

— Liniştit ca la paradă, strălucitor ca într-o zi de 
sărbătoare. Când am atacat duşmanul, am pornit la pas; 
aveam consemnul să nu tragem primii şi ne îndreptam spre 
spanioli, care se aflau pe o înălţime, cu muschetele în mâini. 
Când a ajuns la treizeci de paşi de ei, prinţul s-a întors către 
soldaţi: „Copii, zise el, veţi avea de înfruntat o grozavă 


descărcătură de pulbere; pe urmă, însă, fiţi fără grijă, i- 
aveţi în mână pe toţi". Se lăsase o asemenea linişte, încât şi 
prietenii şi vrăjmaşii auziră aceste cuvinte. Apoi ridică 
spada şi porunci: „Să sune trâmbiţele!" 

— Bine, bine! La nevoie ai face şi tu la fel, Raoul, nu-i aşa? 

— Mă îndoiesc, domnule, fiindcă asta mi s-a părut un lucru 
prea frumos şi măreț. Când am ajuns la douăzeci de paşi, 
am văzut ţevile muschetelor plecându-se ca o unduire 
strălucitoare în bătaia soarelui. „La pas, copii, la pas, spuse 
prinţul. Acum e acum!" 

— Ţi-a fost frica, Raoul? Întrebă contele. 

— Da, domnule, mărturisi cu naivitate tânărul. Am simţit o 
răceală de gheaţă în inimă şi, la cuvântul „Foc!", care a 
răsunat în spaniolă în rândurile vrăjmaşe, am închis ochii şi 
m-am gândit la dumneavoastră. 

— Adevărat, Raoul, spuse Athos, strângându-i mâna. 

— Da, domnule. În aceeaşi clipă răsună o bubuitură 
năprasnică, de credeai că s-a deschis iadul, şi cei rămaşi în 
viaţă simţiră căldura flăcării. Am deschis iar ochii, uimit de- 
a fi scăpat teafăr, nici măcar rănit; o treime din escadron 
zăcea la pământ, schilodită şi însângerată. În acea clipă am 
întâlnit privirea Prințului. Nu mă gândeam decât la un 
singur lucru: că el se uită la mine. Am dat pinteni calului şi 
m-am aflat numaidecât în mijlocul rândurilor duşmane. 

— Şi Prinţul a fost mulţumit de tine? 

— Cel puţin aşa mi-a spus, domnule, atunci când mi-a dat 
însărcinarea să-l însoțesc la Paris pe domnul de Châtillon, 
care a venit încoace să dea această veste reginei şi să aducă 
steagurile câştigate în luptă. „Du-te, mi-a spus Prinţul, 
oastea duşmană nu se reface înainte de cincisprezece zile. 
Până atunci nu am nevoie de dumneata. Du-te şi 
îmbrăţişează pe cei pe care îi iubeşti şi care te iubesc şi 
spune-i surorii mele, doamna de Longueville, că-i 
mulţumesc pentru darul ce mi-a făcut trimiţându-mi-te." Şi 
am venit, domnule, continuă Raoul, uitându-se la conte cu 


un zâmbet plin de o adâncă dragoste, spunându-mi că veţi fi 
mulţumit să mă revedeţi. 

Athos îl atrase către sine şi îl sărută pe frunte, ca pe o fată. 

— Va să zică, glăsui el, ai păşit cu dreptul, Raoul. Ai 
prieteni cu rangul de duce, un mareşal al Franţei drept naş, 
un prinţ de sânge regesc drept comandant de oştire şi, 
chiar în ziua întoarcerii tale, ai fost primit de două regine: e 
frumos pentru început. 

— Ah, domnule! Exclamă Raoul deodată. Îmi amintiţi un 
lucru de care am uitat în graba de a vă povesti isprăvile 
mele: la maiestatea-sa regina Angliei se afla un gentilom, 
care a scos un strigăt de surprindere şi de bucurie atunci 
când v-am rostit numele. A spus ca e unul dintre prietenii 
dumneavoastră, m-a întrebat unde locuiţi şi va veni să vă 
vadă. 

— Cum îl cheamă? 

— N-am îndrăznit să-l întreb, domnule. Dar, cu toate că 
vorbea într-o franţuzească fără cusur, după accent cred că 
e englez. 

— Aşa! Făcu Athos. 

Şi fruntea i se plecă, de parcă ar fi căutat să-şi amintească 
ceva. Apoi, când o ridică, dădu cu ochii de un om care 
stătea în pragul uşii întredeschise şi care îl privea cu un aer 
înduioşat. 

— Lord de Winter! Strigă contele. 

— Athos, prietene! 

Şi cei doi gentilomi rămaseră o clipă îmbrăţişaţi. După 
aceea, Athos îi luă mâinile într-ale sale şi îi spuse 
cercetându-l cu privirea: 

— Ce ai, milord? Îmi pari tot atât de trist, pe cât sunt eu de 
bucuros. 

— Da, e adevărat, iubite prietene. Aş spune chiar mai mult, 
că vederea dumitale îmi sporeşte teama. 

Şi de Winter se uită în jur, ca şi cum ar fi dorit să rămână 
singuri. Raoul pricepu că au de vorbit şi ieşi pe nesimţire 
din odaie. 


— Ei, acum ca suntem singuri, zise Athos, să vorbim de 
dumneata. 

— Cât suntem singuri să vorbim de noi, răspunse lordul de 
Winter. E aici. 

— Cine? 

— Fiul lui milady. 

Athos, izbit încă o dată de acest nume, care părea că îl 
urmăreşte ca un ecou fatal, şovăi o clipă, încruntă uşor din 
sprâncene şi rosti cu o voce liniştită: 

— Ştiu. 

— Ştii? 

— Grimaud l-a întâlnit între Bethune şi Arras şi s-a întors 
în goană să mă prevină. 

— Aşadar, Grimaud îl cunoaşte? 

— Nu, dar a stat la căpătâiul unui om aflat pe patul de 
moarte care îl cunoştea. 

— Călăul din Bethune! Exclamă de Winter. 

— Ştii? Făcu Athos, mirat. 

— Tocmai a plecat de la mine, răspunse de Winter. El mi-a 
spus totul. Ah, prietene, ce îngrozitoare scenă! De ce oare 
n-am sugrumat şi copilul atunci când i-am răpus mama? 

Athos, ca toate firile nobile, nu împărtăşea celor din jur 
supărările sale; dimpotrivă, le zăvora întotdeauna în 
adâncul fiinţei sale, dând în schimb celor din jur nădejde şi 
mângâiere. Ai fi zis că durerile pe care le încerca se 
preschimbau în sufletul lui în bucurii pentru ceilalţi. 

— Oare de ce ţi-e teamă? Zise el, înfrânând cu judecata-i 
limpede groaza instinctivă din prima clipă. Oare nu suntem 
aici ca să ne apărăm? Acest tânăr a devenit oare un ucigaş 
de meserie, un asasin cu sânge rece? A fost în stare să-l 
omoare pe călăul din Bethune într-o pornire de mânie, dar 
acum şi-a potolit furia. 

De Winter zâmbi cu tristeţe şi clătină din cap. 

— Sângele apă nu se face! Zise el. 

— Haida-de! Mormăi Athos, încercând să zâmbească şi el. 
A doua generaţie trebuie să fi pierdut din cruzime. De 


altfel, prietene, providenţa ne-a prevenit să fim gata de 
apărare. N-avem altceva de făcut decât să aşteptăm. Să 
aşteptăm deci. Dar vorbeşte-mi de dumneata, cum te 
rugam adineauri. Ce vânt te aduce la Paris? 

— Unele treburi însemnate, pe care ai să le afli mai târziu. 
Dar ce-am auzit la maiestatea-sa regina Angliei? Se spune 
că domnul d'Artagnan e de partea lui Mazarin! lartă-mi 
sinceritatea, prietene, nici nu-l urăsc, nici nu sunt împotriva 
cardinalului, şi părerile dumitale vor fi întotdeauna sfinte 
pentru mine: eşti cumva de partea acestui om? 

— D'Artagnan poartă haină ostăşească, rosti Athos. E ostaş 
şi ascultă de cei aflaţi la cârma ţării. D'Artagnan nu e bogat 
şi, ca să poată trăi, are nevoie de gradul lui de locotenent. 
Milionari ca dumneata întâlneşti rar în Franţa, milord. 

— Vai! Oftă de Winter. Azi sunt şi eu la fel de sărac, ba 
poate chiar mai sărac decât el. Dar să ne întoarcem la 
dumneata. 

— Ei bine, vrei să afli dacă sunt de-al lui Mazarin? Nu, de o 
mie de ori nu. lartă-mi şi dumneata sinceritatea, milord. 

De Winter se ridică şi îl strânse în braţe. 

— Mulţumesc, conte, spuse el. Îţi mulţumesc pentru 
această veste fericită. Mă vezi fericit şi întinerit. Ah, nu eşti 
de-ai lui Mazarin! Slavă Domnului! Şi, de altfel, nici nu 
puteai să fii. Încă ceva, iartă-mă: eşti liber? 

— Ce înţelegi prin liber? 

— Te întreb dacă nu eşti cumva căsătorit. 

— Oh, cât despre asta, nu, surâse Athos. 

— Te-ntreb pentru că tânărul atât de chipeş, de mândru şi 
de zvelt. 

— E un copil pe care îl cresc şi care nu-şi cunoaşte nici 
măcar tatăl. 

— Prea bine: rămâi mereu acelaşi Athos, mare şi generos. 

— Ei bine, milord, ce vrei să-mi ceri? 

— Domnii Porthos şi Aramis mai sunt şi azi prietenii 
dumitale? 


— Pune-l şi pe d'Artagnan la socoteală, milord. Vom 
rămâne întotdeauna patru prieteni devotați unul altuia, 
întocmai ca şi odinioară, dar când e vorba să-l slujeşti pe 
cardinal sau să lupţi împotrivă-i, să fii de partea lui Mazarin 
sau de partea Frondei, nu mai suntem decât doi. 

— Domul Aramis e alături de d'Artagnan? Întrebă lordul 
de Winter. 

— Nu, răspunse Athos. Aramis îmi face cinstea să 
împărtăşească părerile mele. 

— Poţi să mă pui în legătură cu acest prieten atât de 
încântător şi de spiritual? 

— Fără îndoială, când vei dori. 

— S-a schimbat oare? 

— A devenit abate, atâta tot. 

— Mă înspăimânţi. Din pricina asta trebuie să fi ajuns să 
renunţe la acţiuni îndrăzneţe. 

— Dimpotrivă, zâmbi Athos. Niciodată n-a fost atât de 
muşchetar ca acum, de când e abate, şi vei regăsi în elun 
adevărat Galaor. Nu vrei să-l trimit pe Raoul să-l caute? 

— Mulţumesc, conte, la ora asta s-ar putea să nu fie acasă. 
Dar, de vreme ce socoteşti că poţi să răspunzi de el. 

— Ca de mine însumi. 

— Poţi veni cu el mâine la zece dimineaţa la podul de la 
Luvru? 

— Aha! Zâmbi Athos. Ai un duel? 

— Da, conte, şi e un duel frumos, un duel la care 
nădăjduiesc că vei lua şi dumneata parte. 

— Unde vom merge, milord? 

— La maiestatea-sa regina Angliei, care m-a însărcinat să 
vă prezint, conte. 

— Maiestatea-sa mă cunoaşte? 

— Te cunosc eu. 

— Mister. 

— Murmură Athos. Nu-i nimic, din moment ce dumneata ai 
cheia, nu cer să ştiu mai mult. Nu-mi acorzi cinstea să iei 
masa cu mine, milord? 


— Mulţumesc, conte, spuse de Winter. Vizita acestui tânăr, 
îţi mărturisesc, mi-a tăiat pofta de mâncare şi o să-mi 
răpească şi somnul, cu siguranţă. Cu ce misiune a venit la 
Paris? N-a venit să mă întâlnească pe mine, fiindcă nu ştia 
că am plecat încoace. Tânărul acesta mă îngrozeşte, conte: 
presimt în el un viitor sângeros. 

— Ce face în Anglia? 

— E unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai lui Oliver 
Cromwell. 

— Ce l-a făcut să se alăture acestei cauze? Mama şi tatăl 
lui erau catolici, nu-i aşa? 

— Ura împotriva regelui. 

— Împotriva regelui? 

— Da. Regele l-a declarat bastard, i-a luat toată averea şi i- 
a interzis să poarte numele de Winter. 

— Şi cum se numeşte acum? 

— Mordaunt. 

— Puritan şi travestit în călugăr, călătorind singur pe 
drumurile Franţei. 

— În călugăr, spui? 

— Da, nu ştiai? 

— Nu ştiam decât ceea ce el însuşi mi-a spus. 

— Numai aşa, şi printr-o întâmplare, Dumnezeu să mă 
ierte dacă hulesc, numai aşa a putut să asculte spovedania 
călăului din Bethune. 

— Atunci ghicesc totul: a venit aici trimis de Cromwell. 

— La cine? 

— La Mazarin. Şi regina a avut dreptate, ne-au luat-o 
înainte: acum, totul e limpede pentru mine. Cu bine, conte, 
pe mâine! 

— Afară-i noapte neagră, zise Athos, băgând de seamă că 
pe de Winter îl frământă o nelinişte mai mare decât lăsa să 
se vadă. Şi poate că n-ai nici un valet cu dumneata. 

— Îl am pe Tony, un băiat de ispravă, dar cam naiv. 

— Hei, Olivain, Grimaud, Blaisois! Luaţi-vă muschetele şi 
chemaţi-l pe domnul viconte. 


Blaisois era flăcăul acela voinic, pe jumătate valet, pe 
jumătate ţăran, pe care l-am zărit la castelul Bragelonne 
venind să anunţe că masa e gata şi căruia Athos îi dăduse 
numele provinciei sale natale. 

La cinci minute după porunca lui Athos, Raoul intră pe 
uşă. 

— Viconte, zise el. Vei însoţi pe milord până la hanul unde 
locuieşte şi nu vei lăsa pe nimeni să se apropie de dânsul. 

— Eh, conte, făcu de Winter. Drept cine mă iei? 

— Drept un străin care nu cunoaşte Parisul, rosti Athos, şi 
căruia vicontele o să-i arate drumul. 

De Winter îi strânse mâna. 

— Grimaud, spuse Athos. Tu mergi în frunte şi fii cu ochii-n 
patru. Fereşte-te de călugăr! 

Grimaud tresări, apoi dădu din cap şi aşteptă plecarea, 
mângâindu-şi cu o tăcere grăitoare patul muschetei. 

— Pe mâine, conte, zise de Winter. 

— Da, milord. 

Grupul apucă înspre strada Saint-Louis. Olivain tremura 
ca varga la fiecare licărire de lumină îndoielnică; Blaisois se 
arăta destul de curajos, căci habar nu avea de existenţa 
unei primejdii; Tony se tot uita în dreapta şi în stânga, dar îi 
pierise graiul, ceea ce trebuie pus în seama faptului că nu 
ştia franţuzeşte. De Winter şi Raoul mergeau unul lângă 
altul şi discutau împreună. 

Grimaud, potrivit poruncii lui Athos, păşea în frunte, cu 
făclie într-o mână şi cu muscheta în cealaltă. Ajuns în faţa 
hanului unde trăsese de Winter, bătu cu pumnul în poartă, 
cineva veni să deschidă şi atunci îl salută pe milord în 
tăcere. 

La fel fu şi întoarcerea: ochii pătrunzători ai lui Grimaud 
nu zăriră nimic suspect, afară de o umbră pitulată în colţul 
străzii Guenegaud dinspre chei: i se păru că a văzut-o şi la 
ducere stând acolo, la pândă, în întuneric. Se îndreptă spre 
ea, dar mogâldeaţa se pierdu pe o ulicioară pe care 
Grimaud socoti că nu e bine să se afunde. 


Îi povestiră lui Athos de reuşita expediției şi, cum era zece 
seara, fiecare se duse la culcare. 

A doua zi dimineaţa, când deschise ochii, fu rândul 
contelui să-l vadă pe Raoul la căpătâiul său. Tânărul, gata 
îmbrăcat, citea o nouă carte de-a domnului Chapelain. 

— Te-ai şi sculat, Raoul? Zise contele. 

— Da, domnule, răspunse tânărul cu oarecare şovăială. Am 
dormit prost. 

— Tu, Raoul?! Tu ai dormit prost? Te frământă ceva, ia 
spune? Întrebă Athos. 

— Domnule, veţi zice că mă grăbesc să vă părăsesc, când 
de-abia am sosit, dar. 

— Prin urmare, eşti învoit numai pentru două zile, Raoul? 

— Dimpotrivă, domnule, pentru zece, şi de aceea aş vrea 
să plec undeva, nu să mă reîntorc în tabără. 

Athos surâse. 

— Unde? Zise el. Dacă nu e cumva secret, viconte. Acum 
eşti aproape bărbat, devreme ce ai primit botezul luptei, şi 
ţi-ai câştigat dreptul să te duci oriunde vrei, fără să-mi mai 
spui. 

— Asta niciodată, domnule, protestă Raoul. Atâta timp cât 
voi avea fericirea să fiţi ocrotitorul meu, nu voi socoti că am 
dreptul să ies din cuvântul dumneavoastră, care mi-e atât 
de scump. Aş dori să petrec o zi la Blois. Mă priviţi într-un 
fel. O să râdeţi de mine? 

— Nu, dimpotrivă, zise Athos, înăbuşindu-şi un suspin. Nu 
râd, viconte. Ţi-e dor de Blois, asta-i foarte firesc! 

— Deci îmi îngăduiţi să plec! Strigă Raoul plin de fericire. 

— Desigur, Raoul. 

— Şi nu păstraţi nici o umbră de supărare în fundul 
sufletului? 

— Deloc. De ce m-ar supăra lucrurile care te bucură? 

— Ah, domnule, sunteţi atât de bun! Strigă tânărul şi făcu 
o mişcare ca pentru a se arunca de gâtul lui Athos, dar 
respectul îl opri. 

Athos îi deschise braţele. 


— Pot să plec chiar acum? 

— Când vrei tu, Raoul. 

Raoul se şi îndreptă spre uşă. 

— Domnule, rosti el, întorcându-se, m-am gândit că numai 
doamnei ducese de Chevreuse, atât de bună cu mine, îi 
datorez faptul că mă aflu în preajma Prințului. 

— Şi că ar trebui să-i mulţumeşti, nu-i aşa, Raoul? 

— Aşa cred, domnule. Dar dumneavoastră hotărâți. 

— Abate-te pe la castelul Luynes, Raoul, şi întreabă dacă 
doamna ducesă poate să te primească. Îmi place să văd că 
nu uiţi de cerinţele bunei-cuviinţe. Vei lua cu tine pe 
Grimaud şi pe Olivain. 

— Pe amândoi, domnule? Se miră Raoul. 

Apoi salută şi ieşi din odaie. 

Privindu-l cum închide uşa şi auzindu-l cum îi strigă cu 
glasul lui voios şi răsunător pe Grimaud şi pe Olivain, Athos 
oftă. 

„M-a părăsit destul de repede, se gândi el, clătinând din 
cap. Dar se supune legilor firii. Aşa-i făcută natura, priveşte 
mereu înainte. Hotărât, o iubeşte pe copila aceea; oare pe 
mine mă va iubi mai puţin, dăruindu-şi inima altora?" 

Şi Athos îşi mărturisi că nu se aştepta câtuşi de puţin la o 
despărţire atât de grabnică. În schimb, Raoul era atât de 
fericit, încât orice umbră din sufletul contelui pieri la acest 
gând. 

La zece dimineaţa, totul era gata de plecare. Pe când 
Athos se uita cum Raoul încalecă, un valet veni să-l salute 
din partea doamnei de Chevreuse. Avea însărcinarea să 
spună contelui de La Fere că ducesa aflase de întoarcerea 
tânărului ei protejat, precum şi de felul cum s-a purtat în 
luptă, şi că ar fi fost foarte mulţumită să-l felicite. 

— Spune-i doamnei ducese, răspunse Athos, că domnul 
viconte tocmai pornea spre castelul Luynes. 

Apoi, după ce îi mai dădu câteva îndrumări lui Grimaud, 
făcu semn cu mâna lui Raoul că poate să plece. 


De fapt, cugetând mai adânc, Athos îşi zise că nu era rău 
deloc ca Raoul să se afle în aceste clipe departe de Paris. 
XLIV. 

ÎNCĂ O REGINĂ CARE CERE AJUTOR. 

Athos îi dădu de ştire lui Aramis încă de dimineaţă, printr- 
o scrisoare încredinţată lui Blaisois, singurul servitor care îi 
mai rămăsese. Blaisois îl găsi pe Bazin îmbrăcându-şi 
anteriul de paracliser: în ziua aceea era de serviciu la 
Notre-Dame. 

Athos îl sfătuise să încerce să vorbească chiar cu Aramis. 
Blaisos, un flăcău pe cât de voinic, pe atât de naiv, care nu 
ieşea în ruptul capului din cuvântul stăpânului său, întrebă 
de abatele d'Herblay şi, în ciuda asigurărilor lui Bazin că 
stăpânul nu e acasă, stărui atâta să dea ochi cu dânsul, 
încât Bazin se supără foc. Deşi vedea că Bazin poartă haina 
unui slujitor al bisericii, Blaisois se sinchisi prea puţin de 
spusele lui şi vru să treacă peste el, socotind că are de-a 
face cu un om dăruit cu toate virtuțile acestei haine, adică 
răbdare şi dragoste creştinească. 

Dar Bazin, care se dovedea tot valet de muşchetar atunci 
când i se urca sângele la cap, puse mâna pe coada măturii 
şi se porni să-l burduşească, strigându-i: 

— Ai insultat biserica, prietene, ai insultat biserica! 

În clipa aceea, auzind zarva asta neobişnuită, Aramis 
crăpă prevăzător uşa odăii de culcare. 

Bazin propti respectuos coada măturii în pământ, cum 
văzuse că face elveţianul cu halebarda lui la Notre-Dame, 
iar Blaisois, aruncând cerberului o privire mustrătoare, 
scoase scrisoarea din buzunar şi i-o întinse lui Aramis. 

— Din partea contelui de La F&re? Întrebă Aramis. Bine. 

Şi intră în odaie fără să întrebe măcar de pricina zarvei de 
adineauri. 

Blaisois se întoarse amărât la hanul „Grand-Roi- 
Charlemagne". Athos îi ceru să spună ce a făcut şi Blaisois îi 
povesti toată păţania. 


— Nătărăule! Zise Athos, râzând. N-ai spus că vii din 
partea mea? 

— Nu, domnule. 

— Şi ce-a făcut Bazin când a aflat că vii din partea mea? 
— Ah, domnule, mi-a cerut iertare în fel şi chip şi m-a silit 
să dau pe gât două pahare dintr-un vin muscat pe cinste, în 
care m-a pus să înmoi trei-patru biscuiţi straşnici; dar e 
totuna, te altoieşte ca un drac. Un paracliser! Nu i-ar fi 

ruşine! 

„Bun, cugetă Athos în sinea lui. De vreme ce Aramis a 
primit scrisoarea mea, înseamnă că va veni, orice-ar fi." 

La ora zece, cu punctualitatea-i obişnuită, Athos se afla pe 
podul de la Luvru. Acolo se întâlni cu lordul de Winter, care 
tocmai sosea. 

Aşteptară împreună aproape zece minute. Milord de 
Winter începea să se teamă că Aramis nu va veni. 

— Răbdare, zise Athos, privind în direcţia străzii Bac. 
Răbdare. lată un abate care a miruit pe unul şi salută o 
femeie: trebuie să fie Aramis. 

Într-adevăr, el era: un tinerel, un gură-cască îi stătea în 
cale, ba încă îl mai şi stropise cu noroi şi, dintr-un pumn, 
Aramis îl trimisese la vreo zece paşi. Tocmai atunci trecea 
pe acolo una dintre credincioasele sale şi, cum era tânără şi 
frumoasă, o salutase cu cel mai fermecător surâs. 

După o clipă, Aramis era lângă ei. 

Urmară, se înţelege, îmbrăţişări pline de căldură între 
Aramis şi lordul de Winter. 

— Încotro? Întrebă Aramis. La dracu, nu cumva mergem 
să ne batem? N-am spada la mine în dimineaţa asta, aşa că 
trebuie să trec iar pe acasă, să-mi iau una. 

— Nu-i nevoie, zise de Winter. Mergem să facem o vizită 
maiestăţii-sale regina Angliei. 

— Foarte bine, glăsui Aramis. Şi ce scop are vizita asta? 
Continuă el, aplecându-se la urechea lui Athos. 

— Pe cinstea mea, habar n-am. Poate vrea să ne ceară vreo 
mărturie, mai ştii? 


— N-o fi la mijloc povestea aia blestemată? Mormăi 
Aramis. În cazul ăsta, nu mă prea trage inima să merg, 
fiindcă am să înghit vreo mustrare. Şi, de când mustru eu 
pe alţii, nu-mi mai place să fiu mustrat. 

— Dacă ar fi aşa, zise Athos, n-am fi conduşi la maiestatea- 
sa de către lordul de Winter, căci ar avea şi el partea lui: 
era de-ai noştri. 

— Da, adevărat. Atunci haidem! 

Ajunşi la Luvru, lordul de Winter intră cei dintâi: de altfel 
un singur paznic veghea la poartă. La lumina zilei, Athos, 
Aramis şi englezul însuşi putură să-şi dea seama de 
groaznica sărăcie a locuinţei pe care o milă zgârcită o 
hărăzise nefericitei regine. Săli mari, despuiate de orice 
mobilă, ziduri coşcovite, ici-colo cu vechi ciubuce de aur, 
care rezistaseră paraginei, ferestre fără geamuri şi care nu 
se mai puteau închide; nici covoare, nici ostaşi de strajă, 
nici valeţi: iată ce-l izbi din capul locului pe Athos, care-şi 
împunse în tăcere tovarăşul cu cotul, arătându-i din ochi 
mizeria din jur. 

— Mazarin stă mult mai bine, zise Aramis. 

— Mazarin e aproape rege, observă Athos. lar doamna 
Henriette aproape că nu mai e regină. 

— Dacă te sileşti să fii spiritual, Athos, cred într-adevăr că-l 
întreci pe bietul domn Voiture, mormăi Aramis. 

Athos surâse. 

Regina părea că aşteaptă cu nerăbdare, căci, la cel dintâi 
zgomot pe care îl auzi în încăperea din faţa odăii ei, ieşi ea 
însăşi în prag spre a întâmpina pe aceşti prieteni de zile 
grele. 

— Intraţi şi fiţi bineveniţi, domnilor, zise ea. 

Gentilomii păşiră în odaie şi, la început, rămaseră în 
picioare; dar la un semn al reginei, care îi poftea să se 
aşeze, Athos dădu pilda supunerii. Era grav şi liniştit; în 
schimb, Aramis fierbea de furie: o asemenea strâmtoare îl 
scotea din fire şi ochii lui cercetau fiece nouă mărturie a 
cumplitei sărăcii din prejmă. 


— Priveşti la luxul meu? Vorbi doamna Henriette, uitându- 
se cu tristeţe în jur. 

— Doamnă, rosti Aramis, cer iertare maiestăţii-voastre, 
dar n-aş fi în stare să-mi ascund revolta de a vedea pe fiica 
lui Henric al IV-lea tratată astfel la curtea Franţei. 

— Domnul nu este cavaler? Se adresă regina lordului de 
Winter. 

— Domnul este abatele d'Herblay, răspunse lordul. 

Aramis roşi. 

— Doamnă, zise el, sunt abate, e adevărat, dar împotriva 
voinţei mele. Niciodată n-am simţit chemarea de a deveni 
slujitor al bisericii; sutana mea se ţine doar într-un singur 
nasture şi sunt gata oricând să redevin muşchetar. Azi- 
dimineaţă, neştiind că voi avea cinstea să mă înfăţişez 
maiestăţii-voastre, am îmbrăcat haina de abate, dar nu sunt 
cu nimic mai puţin omul în care maiestatea-voastră va găsi 
cel mai devotat slujitor, orice va voi să-mi poruncească. 

— Domnul cavaler d'Herblay, interveni de Winter, e unul 
dintre acei viteji muşchetari ai regelui Ludovic al XIII-lea, 
de care v-am vorbit, doamnă. Domnul, continuă el, 
întorcându-se spre Athos, e nobilul conte de La Fere, a 
cărui mare faimă e-atât de binecunoscută maiestăţii- 
voastre. 

— Domnilor, spuse regina. Acum câţiva ani aveam în jurul 
meu gentilomi, comori, armate: la un semn al meu, totul era 
gata să mă slujească. Astăzi, uitaţi-vă în jur! Veţi fi surprinşi, 
fără îndoială. Pentru a duce la îndeplinire un plan menit să- 
mi salveze viaţa nu-l am decât pe lordul de Winter, un 
prieten de douăzeci de ani, şi pe dumneavoastră, domnilor, 
pe care vă văd pentru prima dată şi pe care vă cunosc doar 
ca pe nişte compatrioți ai mei. 

— E de ajuns, doamnă, rosti Athos, cu o plecăciune 
adâncă. Dacă viaţa a trei oameni poate să o răscumpere pe 
a voastră. 

— Va mulţumesc, domnilor. Dar ascultaţi-mă, continuă ea: 
eu nu sunt numai cea mai nefericită regină, ci şi cea mai 


nenorocită mamă, cea mai deznădăjduită soţie: copiii mei, 
cel puţin doi dintre ei, ducele de York şi prinţesa Charlotte, 
se află departe de mine, expuşi la loviturile ambiţioşilor şi 
duşmanilor; regele, soţul meu, duce în Anglia povara unei 
existenţe atât de dureroase, încât e puţin spus 
mărturisindu-vă că îşi caută şi îşi doreşte moartea. lată 
scrisoarea pe care mi-a trimis-o prin milord de Winter. 
Citiţi-o. 

Athos şi Aramis murmurară o scuză. 

— Citiţi-o, stărui regina. 

Athos citi cu glas tare scrisoarea pe care o cunoaştem şi în 
care regele Carol întreba dacă i s-ar acorda ospitalitate în 
Franţa. 

— Ei bine? Întrebă Athos când isprăvi de citit. 

— Ei bine, rosti regina, Mazarin a refuzat. 

Cei doi prieteni schimbară o privire plină de dispreţ. 

— Şi acum, doamnă, ce e de făcut? Întrebă Athos. 

— Simţiţi măcar un dram de compasiune faţă de atâta 
nenorocire? Vorbi regina, adânc tulburată. 

— Am avut cinstea să întreb pe maiestatea-voastră ce 
anume doreşte să facem, domnul d'Herblay şi cu mine, spre 
a-i fi de folos. Suntem gata. 

— Ah, domnule, eşti într-adevăr un suflet nobil! Exclamă 
regina într-o pornire de recunoştinţă, în timp ce lordul de 
Winter o privea cu aerul că vrea să-i spună: „Nu v-am 
încredinţat oare că răspund de ei?" 

— Dar dumneavoastră, domnule? Se adresă regina lui 
Aramis. 

— Eu, doamnă, răspunse acesta, pretutindeni unde merge 
domnul conte, fie chiar şi la moarte, îl urmez fără să cer 
vreo desluşire. Dar când e vorba să slujesc pe maiestatea- 
voastră, adăugă Aramis, privind-o pe regină cu tot farmecul 
tinereţii sale, atunci o iau înainte domnului conte. 

— Ei bine, domnilor, spuse regina, de vreme ce aşa stau 
lucrurile, de vreme ce sunteţi dornici sa vă puneţi în slujba 
unei biete prințese pe care lumea întreagă o părăseşte, iată 


ce trebuie să faceţi pentru mine. Regele se află singur cu 
câţiva gentilomi pe care se teme în fiece zi să nu-i piardă, în 
mijlocul scoţienilor în care nu se încrede, deşi el însuşi e 
scoţian. Din clipa când lordul de Winter l-a părăsit, nu mai 
trăiesc, domnii mei. Ei bine, poate cer prea mult, fiindcă nu 
am nici un drept să cer. Plecaţi în Anglia, găsiţi-l pe rege, fiţi 
prietenii lui, însoţiţi-l în luptă, în casa unde locuieşte şi unde 
în fiece zi îl pândesc urzeli mai numeroase şi mai viclene 
decât toate primejdiile războiului; în schimbul acestui 
sacrificiu pe care îl faceţi pentru mine, domnilor, vă 
făgăduiesc nu să vă răsplătesc, asta poate v-ar răni, ci să vă 
iubesc ca o soră şi să vă am în inima mea înaintea oricui, 
afară de soţul şi de copiii mei, o jur în faţa lui Dumnezeu! 

Şi regina ridică ochii încet şi solemn spre cer. 

— Doamnă, zise Athos, când trebuie să plecăm? 

— Aşadar, vă învoiţi? Exclamă regina cu bucurie. 

— Da, doamnă. Numai că maiestatea-voastră merge prea 
departe, cred, făgăduind să ne copleşească cu o prietenie 
cu mult mai presus de meritele noastre. Îl slujim pe 
Dumnezeu, doamnă, slujind un prinţ atât de nefericit şi o 
regina atât de virtuoasă. Vă suntem devotați cu trup şi 
suflet, doamnă. 

— Ah, domnilor, spuse regina, mişcată până la lacrimi. lată 
cea dintâi clipă de bucurie şi nădejde pe care o trăiesc de 
cinci ani încoace. Da, îi slujiţi pe Dumnezeu, şi cum puterea 
mea e prea mărginită pentru a răsplăti un asemenea 
sacrificiu, el vă va răsplăti, el care-mi citeşte-n inimă toată 
recunoştinţa faţă de el şi faţă de dumneavoastră. Salvaţi-mi 
soţul, salvaţi-l pe rege! Şi deşi nu vă gândiţi la răsplata ce vi 
se cuvine pe pământ pentru această faptă plină de 
vrednicie, lăsaţi-mi speranţa că vă voi revedea pentru a vă 
mulţumi eu însumi. Eu rămân aici, aşteptând. Aveţi să-mi 
spuneţi ceva? Din această clipă am devenit prietena 
dumneavoastră şi, întrucât înţelegeţi să mă slujiţi, sunt 
datoare să vă răspund la fel. 


— Doamnă, zise Athos, nu am nimic să cer maiestăţii- 
voastre, decât să se roage pentru noi. 

— Eu, spuse Aramis, sunt singur pe lume şi nu râvnesc 
decât să slujesc pe maiestatea-voastră. 

Regina le întinse mâna şi ei o sărutară. Apoi îi şopti lui de 
Winter: 

— Dacă îţi lipsesc banii, milord, nu şovăi o clipă, sfărâmă 
bijuteriile ce ţi-am dat, scoate diamantele şi vinde-le: vei lua 
pe ele între cincizeci şi şaizeci de mii de livre. Cheltuieşte 
tot la nevoie, dar aceşti gentilomi să fie trataţi aşa cum 
merită, adică regeşte. 

Regina pregătise două scrisori: una era scrisă de ea, 
cealaltă de prinţesa Henriette, fiica ei. Amândouă erau 
adresate regelui Carol. Înmână una lui Athos şi una lui 
Aramis, pentru ca, dacă întâmplarea i-ar fi despărţit, să 
poată fi recunoscuţi de rege. După aceea plecară toţi trei. 

Jos, în capul scării, de Winter se opri. 

— Acum să ne despărţim, domnilor, zise el. Nu cumva să 
trezim vreo bănuială. Diseară, la nouă, ne întâlnim la poarta 
Saint-Denis. Vom călători cu caii mei, atât cât ne vor duce, 
apoi vom lua diligenţa. Vă mulţumesc încă o dată, scumpi 
prieteni, vă mulţumesc în numele meu, în numele reginei. 

Cei trei gentilomi îşi strânseră mâinile. Lordul de Winter 
apucă pe strada Saint-Honore, Athos şi Aramis rămaseră 
împreună. 

— Ei bine, spuse Aramis, după ce se văzură singuri. Ce zici 
de povestea asta, dragul meu conte? 

— Încurcată, tare încurcată, mormăi Athos. 

— Dar ai primit totul cu însufleţire, nu? 

— Aşa cum voi face întotdeauna când e vorba de apărarea 
unui mare principiu, dragul meu d'Herblay. Regii nu pot fi 
puternici decât prin nobilime, iar nobilimea nu poate fi 
puternică decât prin regi. Să sprijinim deci monarhiile, 
fiindcă astfel ne sprijinim pe noi înşine. 

— Mergem acolo ca să fim ucişi, zise Aramis. Nu pot să-i 
sufăr pe englezi, sunt grosolani ca toţi băutorii de bere. 


— Era oare mai bine să rămânem aici şi să facem o 
plimbare la Bastilia, ori la fortăreață Vincennes din pricină 
că am înlesnit evadarea domnului de Beaufort? Vorbi Athos. 
Ah, pe cinstea mea, Aramis, crede-mă, nu trebuie să avem 
nici cea mai mică părere de rău. Aşa ne punem la adăpost 
de primejdia temniţei şi ne purtăm totodată ca nişte eroi — 
alegerea e lesne de făcut. 

— Ai dreptate. Însă în toate, dragul meu, trebuie să te 
întorci la o aceeaşi primă întrebare, prostească, ştiu, dar şi 
foarte necesară: Ai bani? 

— Am ceva, cam vreo sută de pistoli, pe care arendaşul 
meu mi i-a trimis în ajunul plecării de la Bragelonne; dar 
trebuie să las cam jumătate lui Raoul: un tânăr gentilom se 
cade să trăiască aşa cum se cuvine. Într-un cuvânt, n-am 
decât vreo cincizeci de pistoli. Dar tu? 

— Eu sunt sigur că, întorcându-mi pe dos toate buzunarele 
şi răscolind prin toate sertarele, nu găsesc mai mult de zece 
ludovici. Din fericire, lordul de Winter e bogat. 

— Lordul de Winter e deocamdată sărac lipit, fiindcă 
Cromwell s-a făcut stăpân pe averea lui. 

— Uite unde-ar fi bun baronul Porthos! Zise Aramis. 

— Uite unde-mi pare rău după d'Artagnan! Zise Athos. 

— Ce pungă plină! 

— Ce spadă mândră! 

— Să-i atragem de partea noastră. 

— Nu-i taina noastră, Aramis. Crede-mă, zău, să nu mai 
amestecăm pe nimeni în povestea asta. Şi-apoi, făcând un 
asemenea lucru, ar părea că ne îndoim de noi înşine. Să 
ţinem părerea asta de rău în sinea noastră şi să nu mai 
pomenim de ea. 

— Ai dreptate. Ce faci până diseară? Eu sunt nevoit să 
amân două lucruri. 

— Sunt lucruri care suferă amânare? 

— N-am încotro! 

— Despre ce-i vorba? 


— Mai întâi a lovitură de spadă vicarului, pe care l-am 
întâlnit ieri seară la doamna de Rambouillet. Mi-a părut 
cam pornit şi-a avut o purtare ciudată faţă de mine. 

— Haida-de! O ceartă între popi! Un duel între aliaţi! 

— Ce vrei, dragul meu! E spadasin ca şi mine; umblă după 
fuste ca şi mine. Sutana îl cam apasă şi cred că şi mie mi s-a 
făcut lehamite de ea, ba câteodată mi se năzare că ele 
Aramis şi eu sunt vicarul, într-atât ne asemănăm unul cu 
celălalt. Un fel de frate geamăn, care mă plictiseşte şi mă 
supără. De altfel, e un încurcă-lume din pricina căruia 
tabăra noastră va pierde partida. Sunt convins că, dacă i-aş 
da una, cum am făcut azi-dimineaţă cu mititelul ăla care m- 
a stropit cu noroi, s-ar schimba faţa lucrurilor. 

— Iar eu, dragul meu Aramis, răspunse cu linişte Athos, 
sunt convins că asta n-ar schimba decât faţa domnului de 
Retz. Aşa că să lăsăm lucrurile cum sunt, zău; de altfel, nu 
mai dispuneţi de voi înşivă niciunul, nici celălalt: tu eşti 
omul reginei Angliei, el omul Frondei. Prin urmare, dacă şi 
al doilea lucru pe care-ţi pare rău că nu-l duci la îndeplinire 
se dovedeşte tot atât de important ca primul. 

— Oh! E ceva foarte important. 

— Atunci fă-l numaidecât. 

— Din nenorocire, nu pot să-l fac când vreau. Numai 
seara, seara foarte târziu. 

— Înţeleg, surâse Athos. La miezul nopţii. 

— Cam aşa ceva. 

— Ce vrei, dragul meu, astea-s lucruri lesne de amânat, şi-l 
vei amâna mai ales că la întoarcere, vei avea o asemenea 
scuză. 

— Da, dacă mă mai întorc. 

— Dacă e să nu te mai întorci, ce-ţi mai pasă? Fii om de 
înţeles. Haide, Aramis, nu mai ai douăzeci de ani, dragul 
meu prieten. 

— Spre marea mea părere de rău, la naiba! Ah, de i-aş 
avea! 


— Da, zise Athos, cred că te-ai ţine numai de nebunii! 
Acum să ne despărţim: eu am una sau două vizite de făcut 
şi trebuie să scriu şi o scrisoare. Vino să mă iei pe la opt, ori, 
mai degrabă, nu vrei să mâncăm împreună la şapte? 

— Prea bine, încuviinţă Aramis. Eu, unul, am douăzeci de 
vizite de făcut şi tot atâtea scrisori de scris. 

Şi cu aceste cuvinte se despărţiră. Athos se duse în vizită 
la doamna de Vendâme, lăsă vorbă la doamna Chevreuse că 
a trecut pe acolo şi scrise următoarea scrisoare lui 
d'Artagnan: „Dragă prietene, plec împreună cu Aramis într- 
o chestiune de mare însemnătate. Aş fi dorit să-mi iau 
rămas bun de la tine dar nu am timp. Nu uita că-ţi scriu ca 
să-ţi spun încă o date câtă dragoste îţi port. Raoul s-a dus la 
Blois şi nu mai ştie de plecarea mea. Veghează asupra lui în 
lipsa mea cât poţi mai bine şi, dacă se întâmplă să nu mai ai 
veşti de la mine de azi în trei luni, spune-i să deschidă 
pachetul pecetluit pe care stă scris numele lui şi pe care îl 
va găsi la Blois, în caseta mea de bronz, a cărei cheie ţi-o 
trimit. 

Îmbrăţişează-l pe Porthos din partea lui Aramis şi a mea. 
Pe curând, sau poate rămâi cu bine pentru totdeauna. " 

Şi trimise scrisoarea prin Blaisois. 

La ora hotărâtă, Aramis sosi: purta uniforma de cavaler, 
iar la şold îi atârna acea veche spadă pe care o trăsese din 
teacă atât de des şi era gata mai mult ca oricând să o tragă 
şi acum. 

— Tii! Făcu el. Greşim fără îndoială, dacă plecăm aşa, fără 
să lăsăm măcar un cuvinţel de rămas bun lui Porthos şi lui 
d'Artagnan. 

— Am avut eu grijă, prietene, îi mărturisi Athos. I-am 
îmbrăţişat din partea amândorura. 

— Eşti un om minunat, dragul meu conte, zise Aramis. La 
toate te gândeşti. 

— Ei bine, te-ai hotărât în privinţa călătoriei? 

— Pe deplin. Şi acum, când am chibzuit lucrurile, sunt 
foarte mulţumit să părăsesc Parisul în clipa de faţă. 


— Şi eu la fel, mărturisi Athos. Îmi pare rău numai că nu |- 
am îmbrăţişat pe d'Artagnan; dar e atât de ager, diavolul, 
încât ne-ar fi ghicit planurile. 

Chiar la sfârşitul mesei se ivi Blaisois: 

— Domnule, iată răspunsul domnului d'Artagnan. 

— 'Ţi-am spus eu să aştepţi un răspuns, nătărăule? Se 
supără Athos. 

— Păi am plecat fără să aştept, dar m-a chemat înapoi şi 
mi-a dat asta. 

Şi scoase la iveală o pungă răsunătoare şi pântecoasă. 

Athos o desfăcu şi începu prin a scoate dinăuntru un 
bileţel pe care stăteau scrise următoarele: „lubite conte, 

Când pleci într-o călătorie şi, mai ales, pentru trei luni, n-ai 
niciodată bani destui. Mi-aduc aminte de zilele noastre de 
lipsă şi-ţi trimit jumătate din ce am: sunt bani pe care am 
izbutit să-i storc de la Mazarin. Te implor să nu le dai o prea 
greşită întrebuințare. 

Cât despre povestea că n-am să te mai revăd, nu cred nici 
un cuvânt: cine are inima şi spada dumitale învinge orice 
piedică. 

Aşadar, pe curând, şi nicidecum «cu bine pentru 
totdeauna». 

Se înţelege fără să mai spun că, din ziua când l-am văzut, 
Raoul mi-e drag ca şi copilul meu. Dar, crede-mă, mă rog 
din suflet lui Dumnezeu să nu ajung să-i fiu tată, deşi m-aş 
mândri cu un fiu ca el. 

Al tău, D'ARTAGNAN. 

P. S. Fireşte că cei cincizeci de ludovici pe care ţi-i trimit 
sunt ai tăi cum sunt şi ai lui Aramis, ai lui Aramis cum sunt 
şiaităi" 


Athos surâse şi o lacrimă înroura ochii săi frumoşi. 
D'Artagnan, pentru care avusese întotdeauna o dragoste 
plină de duioşie, îl iubea deci şi acum, oricât era el de 
partea lui Mazarin. 

— Uite, pe cinstea mea, cincizeci de ludovici, zise Aramis, 
răsturnând punga pe masă. Tot bani cu chipul regelui 
Ludovic al XIII-lea. Spune ce ai de gând cu banii aceştia, 
conte, îi păstrezi sau îi trimiţi înapoi? 

— Îi păstrez, Aramis, şi chiar dacă n-aş avea nevoie, tot i- 
aş păstra. Ceea ce ţi se oferă din toată inima, trebuie să 
primeşti din toată inima. la tu douăzeci şi cinci şi dă-mi-i 
mie pe ceilalţi douăzeci şi cinci. 

— Slavă Domnului, sunt fericit să văd că eşti de partea 
mea. Ei, acum plecăm? 

— Când vrei. Dar tu n-ai un valet? 

— Nu, nătângului de Bazin i-a trăsnit să se facă paracliser, 
precum ştii, şi nu poate să plece de la Notre-Dame. 

— Bine, atunci îl iei pe Blaisois, cu care n-aş şti ce să fac, 
fiindcă eu îl am pe Grimaud. 

— Bucuros, se învoi Aramis. 

În clipa aceea, Grimaud se ivi în prag. 

— Gata, vesti el cu zgârcenia-i obişnuită la vorbă. 

— Să plecăm, zise Athos. 

Într-adevăr, caii aşteptau înşeuaţi. Cei doi valeţi încălecară 
şi ei. În colţul străzii îl întâlniră pe Bazin, care alerga să-şi 
dea sufletul. 

— Oh, slavă Domnului că ajung la timp! Strigă Bazin. 

— Ce e? 

— Domnul Porthos tocmai a plecat de la noi, lăsând asta 
pentru dumneavoastră. Zicea că e ceva grabnic şi că 
trebuie să vă ajungă în mână înainte să porniţi la drum. 

— Bun! Făcu Aramis, luând punga pe care i-o întindea 
Bazin. Ce-i asta? 

— Staţi, domnule abate, e o scrisoare. 

— Te-am prevenit că dacă îmi spui altfel decât cavaler, îţi 
frâng oasele. Să vedem scrisoarea. 


— Păi cum o s-o citeşti? Întrebă Athos. E întuneric beznă. 

— O clipă, zise Bazin. 

Scapără îndată amnarul şi aprinse o lumânare încolăcită 
pe care o folosea la sfeşnicele lui. La lumina acestei 
lumânări Aramis citi: „Dragul meu d'Herblay, 

Aflu prin d'Artagnan, care mă îmbrăţişează din partea ta şi 
a contelui de La Fere, că plecaţi într-o călătorie de două-trei 
luni. Cum ştiu că nu-ţi place să ceri de la prieteni, îţi ofer eu 
însumi: ai aici două sute de pistoli cu care poţi face tot ce 
pofteşti şi pe care mi-i vei înapoia atunci când se va ivi 
prilejul. Nu te teme ca asta mă strâmtorează: dacă am 
nevoie de bani, o să cer să-mi trimită de la unul din 
castelele mele. Numai la Bracieux am douăzeci de mii de 
livre în aur. Nu-ţi trimit mai mult de teamă că n-ai primi o 
sumă mai mare. 

Mă adresez ţie, întrucât contele de La Fere, după cum ştii, 
îmi impune şi azi, chiar fără voia mea, deşi îl iubesc din 
toată inima: fireşte însă că ceea ce îţi trimit ţie îi trimit 
deopotrivă şi lui. 

Sunt, cum nu te îndoieşti, nădăjduiesc, al tau devotat. 

DU VALLON DE BRACIEUX DE PIERREFONDS." 

— Ei bine, ce zici de asta?! Exclamă Aramis. 

— Spun, dragul meu d'Herblay că e aproape un sacrilegiu 
să pui la îndoială providenţa, atunci când ai asemenea 
prieteni. 

— Adică? 

— Adică împărţim pistolii lui Porthos, aşa cum am împărţit 
ludovicii lui d'Artagnan. 

Împărţirea odată făcută la lumina lumânării lui Bazin, cei 
doi prieteni porniră din nou la drum. 

După un sfert de ceas, erau la poarta Saint-Denis, unde îi 
aştepta de Winter. 

PARTEA A DOUA. 

Î. 

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ PRIMA PORNIRE E 

ÎNTOTDEAUNA CEA MAI BUNĂ. 


Cei trei gentilomi apucară drumul Picardiei, drum care le 
era atât de cunoscut şi care reînvia în mintea lui Athos şi 
Aramis unele dintre cele mai frumoase amintiri din tinereţe. 

— Dacă Mousqgueton ar fi cu noi, zise Athos, ajungând în 
locul unde avuseseră de furcă odinioară cu pavagiii, ce-ar 
mai fi tremurat! Ţi-aduci aminte, Aramis? Aici l-a nimerit 
glonţul ăla rămas de pomină. 

— Pe legea mea! Eu, unul, i-aş îngădui să tremure, 
mărturisi Aramis. Parcă şi azi mă ia cu frig când mi-aduc 
aminte. Uite, dincolo de copacul ăsta e un locşor unde am 
crezut că, gata, m-am dus pe copcă! 

Îşi urmară calea. Curând veni rândul lui Grimaud să-şi 
adune amintirile. Ajungând în faţa hanului unde stăpânul 
său şi cu el făcuseră o petrecere straşnică, se apropie de 
Athos şi, arătând spre o ferestruică a pivniţei, spuse: 

— Cârnaţi! 

Athos izbucni în râs, şi această năzbâtie din tinereţe i se 
păru şi acum plină de tot atâta haz, ca şi când i s-ar fi 
povestit o ispravă de-a altuia. 

În cele din urmă, după două zile şi o noapte de drum, spre 
seară, pe o vreme minunată, sosiră la Boulogne, oraş 
aproape pustiu pe atunci, clădit în întregime pe o înălţime; 
ceea ce se numeşte oraşul-de-jos nu exista. Boulogne era o 
poziţie fără de pereche. 

Ajunseră la porţile oraşului. 

— Domnilor, spuse de Winter, să facem şi aici cum am 
făcut la Paris; să ne despărţim, ca să nu batem la ochi. Ştiu 
un han unde nu trage prea multă lume, iar hangiul e omul 
meu credincios. Mă reped până acolo, socotind că mă 
aşteaptă ceva scrisori, iar dumneavoastră trageţi la hanul 
cel mai bun din oraş, la „Spada Marelui Henric", de pildă. 
Odihniţi-vă şi peste două ceasuri să fiţi la dig. Barca noastră 
trebuie să ne aştepte acolo. 

Zis şi făcut. Lordul de Winter îşi urmă calea în lungul 
bulevardelor mărginaşe, spre a intra în oraş pe o altă 
poartă, în care timp cei doi prieteni intrară pe poarta în faţa 


căreia se aflau şi, după vreo două sute de paşi, găsiră hanul 
pomenit. 

Lăsară caii să se odihnească, fără să le scoată şeile. Valeţii 
se aşezară să mănânce, întrucât se făcuse târziu, iar 
stăpânii nerăbdători să se îmbarce, le dădură întâlnire la 
dig, poruncindu-le să nu schimbe nici o vorbă cu nimeni, 
orice ar fi. Se înţelege că această poruncă îl privea numai 
pe Blaisois. Pentru Grimaud devenise de prisos de o 
veşnicie. 

Athos şi Aramis coborâră spre port. 

Prin veşmintele lor pline de praf, prin nu ştiu ce aer lipsit 
de stinghereală, care te face oricând să recunoşti pe omul 
deprins cu drumul, cei doi prieteni atraseră atenţia câtorva 
trecători. 

Mai cu seamă văzură pe unul asupra căruia ivirea lor făcu 
oarecare impresie. Omul acesta, pe care îl observaseră ei 
mai întâi, din aceeaşi pricină ce-i făcuse remarcaţi la rândul 
lor de către alţii, se plimba mâhnit încoace şi încolo pe dig. 
De îndată ce-i zări, îi privi şi el cu stăruinţă şi părea că arde 
de nerăbdare să le vorbească. 

Era tânăr şi palid. Avea ochii de un albastru atât de 
spălăcit, încât, după culorile ce se oglindeau în ei, păreau 
gata să se învăpăieze ca ochii unui tigru. Umbletul lui, în 
ciuda încetinelii şi a şovăielii cu care se răsucea pe călcâie, 
era băţos şi îndrăzneţ. Îmbrăcat în negru, purta cu destulă 
eleganţă o spadă lungă la cingătoare. 

Ajunşi pe dig, Athos şi Aramis se opriră să se uite la o 
barcă legată de un bulumac şi gata să o pornească în larg. 

— E barca noastră, fără îndoială, zise Athos. 

— Da, răspunse Aramis. Şi colo e corabia care se 
pregăteşte să ridice ancora ca să ne ducă la destinaţie. 
Acum, numai de Winter să nu zăbovească, continuă el. Nu-i 
prea plăcut să stai aici: nu trece măcar o singură femeie. 

— Tăcere! Făcu Athos. Trage cu urechea. 

Într-adevăr, tânărul care, în timp ce amândoi prietenii 
cercetau barca, trecuse de vreo două-trei ori pe lângă ei, se 


opri în loc auzind numele de Winter. Dar cum nu i se citi nici 
o tulburare pe chip, putea tot atât de bine să se fi oprit din 
întâmplare. 

— Domnilor, vorbi tânărul, salutându-i cu multă eleganţă şi 
politeţe. lertaţi-mi curiozitatea, dar văd că veniţi de la Paris, 
ori cel puţin sunteţi străini de Boulogne. 

— Da, venim de la Paris, domnule, răspunse Athos, la fel de 
curtenitor. Cu ce vă putem fi de folos? 

— Domnule, urmă tânărul. Sunteţi atât de bun să-mi 
spuneţi: e-adevărat că domnul cardinal Mazarin n-ar mai fi 
ministru? 

— Iată o întrebare ciudată, rosti Aramis. 

— E şi nu e ministru, răspunse Athos. Adică jumătate de 
Franţă îl alungă, dar, prin intrigi şi făgăduieli, izbuteşte să 
se menţină mulţumită celeilalte jumătăţi: asta poate să mai 
dureze multă vreme, după cum vedeţi. 

— În sfârşit, domnule, întrebă străinul, n-a fost nici pus pe 
fugă, nici aruncat în temniţă? 

— Nu, domnule, cel puţin deocamdată. 

— Vă mulţumesc pentru bunăvoință, domnilor, zise tânărul 
depărtându-se. 

— Ce zici de întrebăreţul ăsta? Mormăi Aramis. 

— Zic că e un provincial care se plictiseşte, ori vreun spion 
care iscodeşte. 

— Şi i-ai răspuns aşa? 

— Nimic nu mă îndreptăţea să-i răspund altfel. A fost 
politicos cu mine, m-am purtat la fel. 

— Totuşi, dacă e vreun spion. 

— De ce-ar fi în stare un spion? Nu mai suntem pe vremea 
cardinalului Richelieu, care, pentru o simplă bănuială, 
poruncea să se închidă porturile. 

— Lasă asta, ai greşit că i-ai răspuns aşa cum i-ai răspuns, 
zise Aramis, urmărind cu privirea pe tânărul care tocmai 
dispărea după nişte coline de nisip. 

— lar tu uiţi ca ai fost şi mai neprevăzător, pomenind 
numele lordului de Winter, i-o întoarse Athos. Uiţi ca la 


auzul acestui nume tânărul s-a oprit în loc? 

— Un temei în plus ca, atunci când ţi-a vorbit, să-l pofteşti 
să-şi vadă de drum. 

— O ceartă, zise Athos. 

— Şi de când ţi-e teamă de o ceartă? 

— Mă tem de ceartă întotdeauna când sunt aşteptat 
undeva şi m-ar putea împiedica să ajung la vreme. De altfel, 
vrei să-ţi mărturisesc ceva? Sunt şi eu tare curios să-l văd 
pe tânărul ăsta mai de aproape. 

— De ce? 

— O să râzi de mine, Aramis, ai să spui că repet mereu 
acelaşi lucru şi că sunt cel mai fricos dintre fricoşi cu 
năzărelile mele. 

— Ei, dă-i înainte. 

— Cu cine găseşti că seamănă omul ăsta? 

— Ca urâţenie sau frumuseţe? Râse Aramis. 

— Ca urâţenie, şi-atât cât poate semăna un bărbat cu o 
femeie. 

— Eh, la naiba, mă sileşti să mă gândesc! Făcu Aramis. Nu, 
hotărât, nu ţi se năzare nimic, iubite prietene, şi acum, când 
stau să cuget, găsesc că ai dreptate, da, zău aşa: gura asta 
fină, cu buzele subţiri, ochii ăştia care ascultă parcă numai 
de poruncile minţii şi niciodată de cele ale inimii. Un 
oarecare bastard, zămislit de milady. 

— Ai poftă de glumă, Aramis! 

— Obişnuinţa, ce vrei. Îţi jur că m-ar încânta tot atât de 
puţin ca şi pe tine să-l întâlnesc în calea mea pe acest pui de 
şarpe. 

— Aha, uite-l şi pe de Winter, zise Athos. 

— Bun. Acum n-ar mai trebui decât să se lase aşteptaţi şi 
valeţii noştri, spuse Aramis. 

— Nu-ţi face griji, îl linişti Athos. Îi văd venind la vreo 
douăzeci de paşi în spatele lordului. Îl recunosc pe Grimaud 
după felul cum ţine capul ţeapăn între umeri şi după 
picioroangele lui. Tony ne poartă armele. 


— Crezi că ne îmbarcăm în timpul nopţii? Întrebă Aramis, 
aruncând o privire spre asfinţit, unde soarele lăsase în 
urmă doar un nor de aur, care se lăţea pe încetul, 
scufundându-se în mare. 

— Tot ce se poate, încuviinţă Athos. 

— Drace, mormăi Aramis. Nu-mi place marea nici ziua, 
darmite noaptea: mugetul valurilor, vuietul vântului, 
legănarea îngrozitoare a vasului; în locul lor, mărturisesc, 
prefer mânăstirea de la Noisy. 

Athos zâmbi cu zâmbetul lui trist, căci îşi asculta prietenul, 
gândindu-se vădit la altceva. După o clipă se îndrepta spre 
de Winter. 

Aramis îl urmă. 

— Ce-o fi având prietenul nostru? Şopti Aramis. Parc-ar fi 
blestemat, ca osândiţii lui Dante, cărora Satan le-a sucit 
gâtul să-şi privească întruna călcâiele. Ce naiba o fi având 
de se tot uită îndărăt? 

De Winter, văzându-i şi el, iuți pasul şi se apropie de ei cu 
o grabă neobişnuită. 

— Ce ai, milord, de ce gâfâi aşa? Zise Athos. 

— Nimic, îngână de Winter, nimic. Trecând pe lângă dune 
mi s-a părut. 

Şi întoarse din nou capul. 

Athos se uită la Aramis. 

— Haidem, continuă de Winter. Să mergem, barca trebuie 
să ne aştepte. Iată colo şi corabia noastră, o vedeţi? Aş dori 
să mă ştiu cât mai curând pe punte. 

Şi din nou întoarse capul. 

— Ei, făcu Aramis, nu cumva ai uitat ceva? 

— Nu, mă frământă un gând. 

— L-a văzut, spuse încet Athos lui Aramis. 

Ajunseră la treptele care coborau spre barcă. De Winter 
lăsă să treacă întâi valeţii - pe cel care purta armele şi pe 
cei care purtau cuferele - apoi o porni în urma lor. 

În clipa aceea, Athos zări un om care se apropia de țărm, 
paralel cu digul: zorea pasul, ca şi când ar fi vrut sa 


privească la îmbarcarea lor din partea cealaltă a portului, 
aflată doar la vreo douăzeci de paşi. 

Prin pâcla tot mai deasă a înserării crezu că-l recunoaşte 
pe tânărul cu întrebările. 

„Oho! Îşi zise el. Să fie cu adevărat un spion şi să aibă de 
gând să se împotrivească îmbarcării noastre?" 

Cum însă, chiar dacă străinul ar fi avut asemenea gânduri, 
era prea târziu să mai facă ceva, Athos, la rândul lui, cobori 
treptele, fără să-l scape din ochi. Tânărul, ca să taie drumul, 
apăruse pe ecluză. 

— Are ceva cu noi, nici vorbă, murmură Athos. Nu-i nimic, 
să ne îmbarcăm şi, odată în larg, să poftească! 

Sări şi el în barcă şi barca se desprinse numaidecât de 
mal, depărtându-se sub sforţarea a patru vâslaşi vânjoşi. 

Tânărul se apucă să-i urmărească, ba mai degrabă le-o luă 
înainte. Barca trebuia să treacă între capul digului, unde 
tocmai se aprinsese farul, şi o stâncă povârnită deasupra 
apei. Îl văzură de departe cum se caţără pe stâncă, astfel 
încât să domine trecerea bărcii. 

— Ehei! Făcu Aramis spre Athos. Tânărul e un spion, cu 
siguranţă. 

— Cine-i tânărul? Întrebă de Winter, întorcându-se spre ei. 

— Cel care ne-a urmărit, care a intrat în vorbă cu noi şi 
care ne aşteaptă acolo, pe mal: priveşte. 

De Winter se întoarse înspre partea încotro Aramis arăta 
cu degetul. Lumina farului învăluia mica strâmtoare pe 
unde avea să treacă barca, ca şi stâncă pe care tânărul 
aştepta în picioare, în capul gol, cu braţele încrucişate la 
piept. 

— Ele, strigă lordul de Winter, strângând braţul lui Athos. 
El e! Adineauri mi s-a părut că-l recunosc şi nu m-am 
înşelat. 

— Care el? Întrebă Aramis. 

— Fiul lui milady, răspunse Athos. 

— Călugărul! Exclamă Grimaud. 


Tânărul auzi aceste cuvinte. Stătea chiar pe buza stâncii şi 
într-atât se aplecase înainte, încât ai fi crezut că vrea să 
sară dintr-o clipă în alta. 

— Da, eu sunt, unchiule. Eu, fiul lui milady. Eu, călugărul, 
eu, secretarul şi prietenul lui Cromwell, şi te cunosc atât pe 
tine cât şi pe tovarăşii tăi. 

Trei oameni curajoşi şi hotărâți, a căror bărbăţie nimeni n- 
ar fi îndrăznit să o pună la îndoială, se aflau în barcă. Ei 
bine, glasul, vorba, înfăţişarea acestui om îi umplură pe 
tustrei de groază. 

Cât despre Grimaud, acestuia i se ridicase părul măciucă 
în cap şi sudoarea îi brobonise fruntea. 

— Ah! Zise Aramis. El e nepotul, el e călugărul, el e fiul lui 
milady, aşa cum spune? 

— Din nefericire, da, murmură de Winter. 

— Atunci, aşteaptă! Mormăi Aramis. 

Şi, cu acel înspăimântător sânge rece de care dădea 
dovadă în cele mai grele împrejurări, apucă una din cele 
două muschete din bretele lui Tony, o încarcă şi-l luă la ochi 
pe tânărul care stătea în picioare pe stâncă, asemenea unui 
înger blestemat. 

— Foc! Strigă Grimaud, pierzându-şi cumpătul. 

Athos se repezi şi apucă ţeava armei, oprind împuşcătura. 

— Să te ia dracu! Izbucni Aramis. Îl aveam în bătaia puştii 
şi i-aş fi trimis glonţul drept în piept. 

— Destul că i-am omorât mama! Zise înăbuşit Athos. 

— Mama era o scelerată care a căutat să lovească în noi şi 
în cei care ne erau dragi. 

— Da, însă fiul nu ne-a făcut nimic. 

Grimaud, care se ridicase în picioare să vadă urmarea 
împuşcăturii, se lăsă în barcă, plesnindu-şi descurajat 
palmele. 

Tânărul izbucni în râs. 

— Ah! Voi sunteţi, acum vă cunosc, voi sunteţi! Strigă el. 

Hohotele lui stridente şi cuvintele-i pline de ameninţare 
plutiră pe deasupra bărcii şi, purtate de vânt, se pierdură în 


adâncurile depărtării. 

Aramis fremăta. 

— Calm! Îl povăţui Athos. Ce naiba, nu mai suntem 
oameni? 

— Ba da, i-o întoarse Aramis. Dar cel de colo e un demon. 
Şi uite, întreabă-l pe unchi dacă aş greşi scăpându-l de 
scumpul nepot. 

De Winter nu răspunse decât printr-un oftat. 

— Totul s-a sfârşit, continuă Aramis. Ah, mă tem, Athos, că 
m-ai silit la o nebunie cu înţelepciunea ta. 

Athos luă mâna lui de Winter într-a lui şi, căutând să 
schimbe vorba, îl întrebă: 

— Când ajungem în Anglia? 

Acesta nu-l auzi şi nu-i răspunse. 

— Uite ce e, Athos, zise Aramis. Poate că încă mai e timp. 
Vezi, nici nu s-a clintit din loc. 

Athos se întoarse cu o vădită sforţare, căci vederea 
tânărului de pe stâncă îi făcea rău. 

Într-adevăr, stătea acolo tot în picioare, iar farul îl învăluia 
cu un nimb de lumină. 

— Oare ce caută la Boulogne? Întrebă Athos, care, fiind 
întruchiparea raţiunii, se străduia să găsească în toate 
cauza şi se sinchisea prea puţin de urmări. 

— Mă urmăreşte pe mine, zise de Winter, auzindu-l de astă 
dată, căci glasul lui Athos tocmai îi rostea gândul. 

— Ca să te urmărească, prietene, ar fi trebuit să ştie de 
plecarea noastră, continuă Athos. Şi, pe cât se pare, ba 
chiar după toate probabilitățile, a sosit aici înaintea noastră. 

— Atunci nu mai înţeleg nimic! Clătină englezul din cap, cu 
aerul omului care socoteşte de prisos să se mai 
împotrivească unei forţe supranaturale. 

— Hotărât, cred că am greşit, Aramis, împiedicându-te 
adineauri să tragi, mărturisi Athos. 

— Taci, răspunse Aramis. Dacă aş putea, aş plânge. 

Grimaud scoase un mormăit surd, ca un muget. 


În clipa aceea cineva îi strigă de pe corabie. Cârmaciul 
răspunse şi barca se lipi de vas. 

Pe dată, oameni, valeţi şi bagaje fură sus pe punte. 
Stăpânul corabiei nu-şi aştepta decât călătorii ca să ridice 
ancora. Abia puseseră piciorul pe punte, că şi porniră spre 
larg, îndreptându-se spre Hastings, unde trebuiau să 
debarce. 

Cei trei prieteni aruncară fără să vrea o ultimă privire 
către stânca pe care se mai vedea desluşit umbra 
amenințătoare a urmăritorului. 

În clipa aceea un glas ajunse până la ei, aducându-le o 
ultimă ameninţare: 

— Pe curând, domnilor, în Anglia! 

II. 

TE DEUM ÎN CINSTEA VICTORIEI DE LA LENS. 

Toată acea forfotă de care doamna Henriette îşi dăduse 
seama, şi căreia căutase zadarnic să-i afle cauza, era 
prilejuită de victoria de la Lens, vestită de Prinţ prin domnul 
de Châtillon, care luase parte cu strălucire la luptă; în plus, 
el avea misiunea să anine sub bolțile de la Notre-Dame 
douăzeci şi două de drapele cucerite atât de la loreni, cât şi 
de la spanioli. 

Ştirea era hotărâtoare: ea încheia, în favoarea curţii, lupta 
începută cu Parlamentul. 'Toate ipotezele puse peste noapte 
şi care întâmpinau împotrivirea Parlamentului, aveau 
întotdeauna drept motiv nevoia de a susţine onoarea 
Franţei şi nădejdea îndoielnică de a învinge duşmanul. Or, 
cum după Nordlingen nu urmaseră decât înfrângeri, 
Parlamentului îi venise apa la moară să-l interpeleze pe 
Mazarin asupra victoriilor mereu făgăduite şi mereu 
amânate; în schimb, de astă dată, victoria era în mâna lui, 
fusese un triumf şi încă un triumf deplin: toată lumea îşi 
dădea seama de îndoita victorie a curţii, victorie în afara 
hotarelor, victorie înlăuntrul lor, astfel că nu era nimeni, nici 
chiar tânărul rege, care, aflând această veste, să nu strige: 

— Ei, domnilor din Parlament, să vedem ce-o să mai ziceţi! 


Cu acest prilej, regina strânsese la piept pe vlăstarul 
coroanei, ale cărui simţăminte trufaşe şi nestăpânite se 
potriveau atât de bine cu ale ei. Un consiliu avusese loc în 
aceeaşi seară, la care fuseseră poftiţi mareşalul de La 
Meilleraie şi domnul de Villeroy pentru că erau de partea 
lui Mazarin, Chavigny şi Seguier pentru că urau 
Parlamentul, Guitaut şi Comminges pentru că erau devotați 
reginei. 

Nu se află nimic despre hotărârile luate la acest consiliu. 
Doar un singur lucru, anume că duminica următoare va 
avea loc un Te Deum la Notre-Dame, în cinstea victoriei de 
la Lens. 

Duminica următoare, parizienii se treziră puşi pe veselie; 
un Te-Deum era lucru mare pe vremea aceea. Nu se făcuse 
încă abuz de aceste ceremonii, aşa ca aveau multă căutare. 
Soarele, care părea că ia şi el parte la sărbătoare, se 
ridicase strălucitor pe cer, aurind turlele posomorâte ale 
oraşului, plin de pe acum de lume: străzile cele mai 
întunecoase căpătaseră o înfăţişare sărbătorească şi de-a 
lungul lor se vedeau şiruri nesfârşite de cetăţeni, lucrători, 
femei şi copii, scurgându-se spre Notre-Dame, aidoma unui 
fluviu care urcă spre izvor. 

Prăvăliile erau pustii, casele zăvorâte. Fiecare ţinuse să-l 
vadă pe tânărul rege alături de mama sa şi de faimosul 
cardinal Mazarin, pe care îl urau până într-atât, încât 
nimeni nu voia să scape prilejul să-l zărească. 

Cea mai mare libertate domnea, de altminteri, în mijlocul 
acestei mulţimi uriaşe; părerile se rosteau deschis, vestind, 
ca să spunem aşa, răzmeriţa, aşa cum miile de clopote ale 
bisericilor din Paris vesteau Te-Deum-ul. Poliţia oraşului o 
forma mulţimea însăşi, nimic ameninţător nu tulbura 
armonia urii generale şi vorbele clevetitoare nu îngheţau pe 
buze. 

Totuşi, de la opt dimineaţa, regimentul de gardă al reginei, 
comandat de Guitaut, care îl avea drept ajutor pe 
Comminges, nepotul său, cu tobele şi trompetele în frunte, 


venise să se înşiruie de la Palatul Regal până la Notre- 
Dame, manevră urmărită în linişte de cetăţenii veşnic 
dornici să audă muzica militară şi să vadă uniforme 
strălucitoare. 

Friquet, îmbrăcat de duminică, îl păcălise pe Bazin, 
superiorul său, arătând că i s-a umflat falca, asta cu ajutorul 
unui pumn de sâmburi de cireşe grămădiţi într-o parte a 
gurii, şi Bazin îi dăduse liber pe toată ziua. 

La început, Bazin nici nu voise să audă de aşa ceva, căci 
era în toane rele, mai întâi din pricina plecării lui Aramis, 
care nu găsise cu cale nici măcar să-i spună unde pleacă, 
apoi din pricină că trebuia să ia parte la o slujba în cinstea 
unei victorii de care nu se bucura, Bazin fiind, precum ne 
amintim, de partea Frondei; şi dacă ar fi fost cu putinţă ca 
paracliserul să lipsească de la o asemenea solemnitate, 
aidoma unui simplu copil din cor, Bazin s-ar fi înfăţişat 
neîndoios episcopului cu aceeaşi rugăminte care i se făcuse 
şi lui. Începuse deci, precum am spus, prin a se împotrivi 
oricărei învoiri; dar chiar sub ochii lui, falca lui Friquet se 
umflase şi mai mult, încât, pentru cinstea copiilor din corul 
bisericii, umbrită de un asemenea chip sluţit, îşi dăduse 
până la urmă încuviințarea, bombănind. În uşa bisericii, 
Friquet scuipase umflătura şi-i dăduse lui Bazin cu tifla într- 
un fel care asigura ştrengarului din Paris întâietatea asupra 
tuturor ştrengarilor de pe lume; de la el de la birt scăpase, 
fireşte, spunând că ia parte la slujbă la Notre-Dame. 

Prin urmare, Friquet era liber şi, după cum am văzut, 
îmbrăcat cu cele mai arătoase haine ale lui. Podoaba lui cea 
mai de preţ era mai cu seamă o scufie greu de zugrăvit în 
cuvinte, care îşi are locul între boneta din evul mediu şi 
pălăria din vremea lui Ludovic al XIII-lea. Maică-sa îi făcuse 
acest ciudat acoperământ pentru cap şi, fie dintr-o toană, 
fie lipsindu-i postavul, se arătase prea puţin grijulie în 
potrivirea culorilor, astfel încât capodopera pălărierilor din 
secolul al XVII-lea era galbenă şi verde într-o parte, albă şi 


roşie în cealaltă. Dar Friquet, care îndrăgise dintotdeauna 
varietatea culorilor, era şi mai mândru, şi mai triumfător. 

leşind din biserică de la Bazin, Friquet porni într-un suflet 
spre Palatul Regal. Ajunse acolo în clipa când regimentul de 
gardă ieşea pe poartă şi, cum nu alergase încoace decât ca 
să-şi bucure ochiul şi să asculte muzica, se alipi numaidecât 
în frunte, bătând toba din două pietre şi trecând apoi de la 
tobă la trompetă, pe care o imita din gură cu atâta 
pricepere, încât îşi atrase nu o dată laudele iubitorilor de 
armonii imitative. 

Această veselă îndeletnicire ţinu de la bariera Sergents 
până în piaţa Notre-Dame, şi pentru Friquet fu o adevărată 
plăcere. Dar de îndată ce regimentul se opri şi companiile, 
desfăşurându-se, pătrunseră până în inima vechiului oraş şi 
se orânduiră în capul străzii Saint-Christophe, aproape de 
strada Cocatrix, unde locuia Broussel, Friquet îşi aminti ca 
n-a pus nimic în gură, se gândi încotro să-şi îndrepte paşii 
spre a îndeplini şi această însemnată cerinţă a zilei şi, după 
ce cugeta adânc, hotări că numai la consilierul Broussel ar 
putea să-şi potolească foamea. Drept care o luă îndată la 
picior, ajunse gâfâind la casa consilierului şi se apucă să 
bată în poartă cu putere. 

Maică-sa, bătrâna slujnică a lui Broussel, veni să deschidă. 

— Ce cauţi aici, neastâmpăratule? Bombăni ea. De ce nu 
eşti la biserică? 

— Am fost, maică Nanette, dar am văzut că acolo se petrec 
unele lucruri de care trebuie să dau de ştire lui domn! 
Broussel şi, cu îngăduinţa lui jupân Bazin, îl ştii dumneata 
pe jupân Bazin paracliserul, am venit încoace să-i vorbesc. 

— Şi ce vrei tu să-i spui, maimuţoiule, lui domn' Broussel? 

— Vreau să stau de vorbă chiar cu dânsul. 

— Asta nu se poate, lucrează. 

— Atunci o să aştept, zise Friquet, căruia îi convenea să 
aştepte, cu atât mai mult cu cât ştia el cum să-şi omoare 
timpul. 


Şi urcă sprinten scara pe care maica Nanette o urcă încet 
după el. 

— La urma urmei, ce vrei tu de la domnu' Broussel? Se 
oţări ea din nou. 

— Vreau să-i spun că regimentul de gardă a venit în păr 
aici, răspunse Friquet, strigând din răsputeri. Şi cum lumea 
vorbeşte că la curte s-au luat măsuri împotriva lui domn' 
Broussel, am venit să-l previn, să se ferească. 

Broussel îl auzi şi, câştigat de zelul ştrengarului, cobori la 
primul cat; căci lucra, într-adevăr, în cabinetul lui de la 
catul de sus. 

— Eh, prietene, zise el. Ce ne pasă nouă de regimentul de 
gardă! Ai înnebunit de faci atâta tărăboi? Nu ştii că domnii 
ăştia se poartă după regulă şi că e obiceiul ca regimentul să 
facă zid pe unde trece regele? 

Friquet se arătă mirat şi, sucindu-şi boneta cea nouă în 
mâini, răspunse: 

— Păi nimic mai firesc să ştiţi şi asta, domn' Broussel, doar 
dumneavoastră le ştiţi pe toate. Eu, unul, zău, habar n- 
aveam şi-am crezut că vă dau un sfat bun. Nu trebuie să-mi 
purtaţi pică pentru asta, domn' Broussel. 

— Dimpotrivă, băiatule, dimpotrivă. Ba chiar îmi place că 
eşti inimos. Nanette, ia uită-te niţel la caisele de colo, pe 
care doamna de Longueville ni le-a trimis ieri de la Noisy; 
dă-i şi băiatului tău vreo câteva, cu o bucată de pâine 
proaspătă. 

— Oh, mulţumesc, domn' Broussel! Se bucură Friquet. 
Spun drept că mor după caise. 

Broussel trecu în odaia soţiei sale şi ceru să i se aducă 
gustarea de dimineaţă. Era nouă şi jumătate. Consilierul se 
duse la fereastră. Strada era pustie cu desăvârşire, dar în 
depărtare se auzea, ca vuietul mării în creştere, mugetul 
uriaş al valurilor mulţimii care creştea mereu în jurul 
bisericii Notre-Dame. Vuietul acesta spori încă o dată pe 
atât când d'Artagnan, cu o companie de muşchetari, veni să 
facă de strajă la intrarea în biserică. Îi spusese lui Porthos 


să se folosească de acest prilej ca să vadă ceremonia, şi 
Porthos apăru în mare ţinută, pe cel mai frumos cal al său, 
ca muşchetar de onoare, aşa cum şi d'Artagnan apăruse în 
atâtea rânduri odinioară. Sergentul companiei, un bătrân 
ostaş, veteran al războaielor din Spania, îl recunoscu pe 
Porthos, vechiul său tovarăş de arme, şi se grăbi să 
istorisească celor aflaţi sub ordinele sale despre isprăvile 
nemaipomenite săvârşite de acest uriaş, fală a 
muşchetarilor de altădată ai lui Treville. Porthos fu bine 
primit în mijlocul companiei, ba chiar privit cu admiraţie. 

La ceasurile zece, tunul de la Luvru vesti plecarea regelui. 
Mulțimea care se frământa dinapoia muschetelor nemişcate 
ale ostaşilor tălăzui asemenea arborilor zbuciumaţi de 
furtună. Într-un târziu, regele apăru cu regina într-o 
trăsură pe de-a-ntregul aurită. Zece alte trăsuri veneau în 
urmă, cu doamnele de onoare, ofiţerii casei regale şi toată 
curtea. 

— Trăiască regele! Izbucniră strigăte din toate părţile. 

Tânărul rege se arătă grav la geamul portierei, schiţă un 
gest de recunoştinţă şi salută uşor din cap, ceea ce înteţi 
strigătele. 

Cortegiul înainta încet şi-i trebui aproape o jumătate de 
ceas ca să străbată distanţa dintre Luvru şi piaţa Notre- 
Dame. Ajuns acolo, intră treptat-treptat sub bolta uriaşă a 
sumbrei biserici şi serviciul divin începu. 

În momentul când curtea se aşeză în jilţuri, o trăsură cu 
blazonul lui Comminges se desprinse din şirul trăsurilor de 
la curte şi se depărtă încet, oprindu-se în capul străzii 
Saint-Christophe, pustie cu desăvârşire. Acolo, patru ostaşi 
cu un ofiţer se urcară în ea şi traseră perdelele; apoi, 
printr-o crăpătură, ofiţerul se apucă să pândească în lungul 
străzii Cocatrix, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. 

Toată lumea nu se gândea decât la ceremonie, aşa că nici 
trăsura, nici măsurile de prevedere ale celor din ea nu fură 
băgate în seamă. Doar Friquet, cel mereu cu ochii în patru, 
ar fi putut să adulmece tărăşenia, dar el se dusese să-şi 


mănânce caisele sub streaşină unei case din piaţa bisericii. 
De acolo îl vedea pe rege, pe regină şi pe Mazarin şi asculta 
slujba ca şi cum ar fi fost în biserică. 

Către sfârşitul slujbei, regina, văzându-l pe Comminges, 
care aştepta în spatele ei, în picioare, încuviințarea unei 
porunci date înainte de a părăsi Luvrul, spuse în şoaptă: 

— Du-te, Comminges, şi Dumnezeu să-ţi ajute! 

Comminges plecă numaidecât, ieşi din biserica şi apucă pe 
strada Saint-Christophe. Friquet, dând cu ochii de acest 
chipeş ofiţer, urmat de doi ostaşi, porni în joacă după ei, cu 
atât mai voios, cu cât ceremonia se sfârşise şi regele tocmai 
se urca în trăsură. De cum îl zări pe Comminges în capul 
străzii Cocatrix, ofiţerul din trăsură îi spuse un cuvânt 
vizitiului, care porni îndată, oprindu-se în faţa casei lui 
Broussel. 

În aceeaşi clipă, Comminges bătea în poartă. 

Friquet, în spatele lui Comminges, aşteptă să vină cineva 
să deschidă. 

— Ce cauţi aici, haimana? Se răsti Comminges. 

— Aştept să intru la domn' Broussel, domn ofiţer! 
Murmură Friquet, cu un glas dulce pe care se pricepea de 
minune să şi-l ia la nevoie ştrengarul Parisului. 

— Va să zică stă aici? Întrebă Comminges. 

— Aici, domnule. 

— La ce etaj? 

— Stă în toată casa, îl lămuri Friquet. E casa lui. 

— Dar unde îl găseşti de obicei? 

— Când lucrează, urcă la catul de sus, însă de mâncat, 
mănâncă la cel de jos. Acuma trebuie că stă la masă, doar e 
amiază. 

— Bine, zise Comminges. 

În clipa aceea, un valet veni să deschidă. Ofiţerul îi puse 
câteva întrebări şi află că domnul de Broussel era acasă şi 
că, într-adevăr, tocmai stătea la masă. Comminges urcă în 
urma valetului, iar Friquet în urma lui Comminges. 


Broussel stătea la masă, împreună cu întreaga-i familie: în 
faţa lui şedea soţia, de o parte şi de alta cele doua fete, iar 
în capul mesei, Louvieres, fiul lui, pe care am avut prilejul 
să-l cunoaştem când cu accidentul întâmplat consilierului, 
accident de pe urma căruia se înzdrăvenise pe deplin. 
Omul, din nou teafăr şi sănătos, tocmai gusta din 
frumoasele fructe trimise de către doamna de Longueville. 

Comminges, care prinsese valetul de braţ în momentul 
când se pregătea să deschidă uşa ca să-l anunţe, deschise el 
însuşi uşa şi se pomeni în faţa acestui tablou de familie. 

La ivirea ofițerului, Broussel se simţi oarecum tulburat. 
Dar, văzându-l că salută politicos, se ridică şi răspunse la 
fel. 

Totuşi, în ciuda politeţii amândurora, o mare nelinişte se 
zugrăvi pe chipul femeilor; Louvieres se făcu galben ca 
ceara şi aştepta nerăbdător lămuririle ofițerului. 

— Domnule, rosti Comminges, sunt purtătorul unui ordin 
al regelui. 

— Prea bine, domnule, răspunse Broussel. Ce ordin? 

Şi întinse mâna. 

— Am însărcinarea să vă arestez, domnule, rosti 
Comminges pe acelaşi ton şi cu aceeaşi politeţe. Şi dacă 
binevoiţi să-mi daţi crezare, vă veţi scuti de osteneala de a 
citi această lungă scrisoare şi mă veţi urma. 

Un trăsnet să fi căzut în mijlocul acestor oameni paşnici şi 
cumsecade, şi tot n-ar fi stârnit atâta spaimă. Broussel se 
dădu înapoi tremurând. Pe vremea aceea era cumplit să fii 
întemnițat ca duşman al regelui. Louvieres făcu o mişcare, 
ca şi cum ar n vrut să sară să ia spada aflată pe un scaun, 
într-un colţ, dar o privire a bunului Broussel, care nu-şi 
pierduse capul, stăvili aceasta pornire deznădăjduită. 
Doamna de Broussel, de partea cealaltă a mesei, izbucni în 
plâns. Cele două fete îşi strângeau tatăl în braţe. 

— Să mergem, domnule, să nu mai zăbovim! Spuse 
Comminges. Se cuvine să dăm ascultare regelui. 


— Domnule, spuse Broussel, nu mă simt prea bine cu 
sănătatea ca să vă urmez acum: cer un răgaz. 

— Cu neputinţă, răstise Comminges. Ordinul e limpede şi 
trebuie adus pe loc la îndeplinire. 

— Cu neputinţă! Exclamă Louvieres. Domnule, luaţi 
seama, nu ne împingeţi la disperare. 

— Cu neputinţă?! Răsună o voce ţipătoare din fundul odăii. 
Comminges se întoarse şi o văzu pe maica Nanette cu 
mătura în mână şi cu ochii scăpărând de mânie. 

— Buna mea Nanette, stai liniştită, te rog, interveni 
Broussel. 

— Să stau liniştită când mi-arestează stăpânul, liberatorul, 
părintele bietului popor! Eh, abia acum ai să mă cunoşti. la 
să-ţi iei tălpăşiţa! Se oţări ea la Comminges. 

Ofiţerul zâmbi. 

— Domnule, spuse el, întorcându-se spre Broussel. 
Porunciţi acestei femei să tacă şi urmaţi-mă. 

— Să-mi poruncească mie să tac?! Mie?! Se aprinse 
Nanette. Haide, poate altul, nu tu, chipos sticlete al regelui! 
Las' că vezi tu acuşi! 

Şi maica Nanette se repezi la fereastră, o deschise şi 
strigă cât o ţinea gura, de se auzea până în piaţa bisericii 
Notre-Dame: 

— Ajutor! Mi-arestează stăpânul! L-arestează pe 
consilierul Broussel! Ajutor! 

— Domnule, rosti Comminges. Răspundeţi: vă supuneţi 
regelui sau nu? 

— Mă supun, mă supun, domnule! Îl asigură Broussel, 
încercând să se desprindă din îmbrăţişarea fetelor lui şi să- 
şi stăpânească din ochi băiatul gata să izbucnească. 

— În acest caz, urmă Comminges, porunciţi băbătiei să 
tacă. 

— Aha, băbătie! Se cătrăâni Nanette. 

Şi, încleştându-şi mâinile de zăbrelele ferestrei, se porni să 
strige şi mai vârtos: 


— Ajutor! Ajutor! L-arestează pe domn' Broussel fiindcă a 
apărat poporul! Ajutor! 

Comminges se repezi la slujnică, vrând să o smulgă de la 
fereastră, dar în aceeaşi clipă un alt glas, de undeva de jos, 
răsună piţigăiat: 

— Săriţi! Foc! Ucigaşii! Îl omoară pe domn' Broussel! Îl 
sugrumă pe domn' Broussel! 

Era glasul lui Friquet. 

Maica Nanette, simțindu-se sprijinită, îi ţinu isonul ţipând 
ca din gură de şarpe. 

Câteva capete de curioşi se şi iviseră pe la ferestre. 
Poporul, atras în capul străzii, dădea fuga - la început doar 
câţiva, apoi un adevărat puhoi. Toţi auzeau strigătele, 
vedeau acolo o trăsură, dar nimeni nu se dumirea ce şi cum. 
Friquet ţâşni din casă drept pe acoperişul trăsurii. 

— Vor să-l aresteze pe domn' Broussel! Răcni el. Ostaşii 
aşteaptă-n trăsură, ofiţerul e sus. 

Poporul începu să murmure şi se apropie de cai. Cei doi 
ostaşi rămaşi în stradă urcară în casă, în ajutorul lui 
Comminges; ceilalţi, aflaţi în trăsură, deschiseră amândouă 
portierele şi puseră mâna pe arme. 

— Îi vedeţi? Strigă Friquet. Îi vedeţi? Uite-i! 

Vizitiul se întoarse şi-l plesni cu biciul. Băiatul urlă de 
durere. 

— Oh, vizitiu afurisit! Se înfurie Friquet. Te-amesteci unde 
nu-ţi fierbe oala?! Stai niţel! 

Şi se repezi în casă, de unde începu să-l bombardeze cu 
tot ce-i pica în mână. 

În ciuda purtării duşmănoase a ostaşilor, ba poate chiar 
din pricina asta, mulţimea începu să lărmuiască, 
apropiindu-se tot mai mult de cai. Ostaşii siliră pe cei mai 
porniţi sa dea înapoi, împingându-i cu lăncile. 

Totuşi, vuietul creştea neîncetat. Strada gemea de lume şi 
oamenii curgeau din toate părţile. Mulțimea năvăli peste 
temutele lănci ale gărzilor. Ostaşii erau împinşi ca de nişte 
ziduri vii, gata să fie striviţi de roţile şi de pereţii trăsurii. 


Strigătul: „În numele regelui!", repetat de vreo douăzeci de 
ori de către ofiţer, nu putea face nimic împotriva gloatei 
întărâtate, ba părea că o întărâtă şi mai mult când, auzind 
strigătul „În numele regelui", un călăreț se apropie în 
goană şi, văzând cum erau batjocorite acele uniforme, se 
aruncă în învălmăşeală cu spada în mână, aducând un 
nesperat sprijin ostaşilor. 

Călărețul, un tânăr de cincisprezece-şaisprezece ani, era 
alb că varul la faţa de furie. Sări din şa, alăturându-se 
ostaşilor, se lipi de spatele trăsurii şi, făcându-şi pavăză din 
cal, trase din coburi pistoalele pe care şi le vâri la 
cingătoare, apoi puse mâna pe spadă, ca un luptător 
încercat. Timp de zece minute, tânărul ţinu piept singur 
mulţimii. Atunci apăru Comminges, împingându-l din spate 
pe Broussel. 

— Să sfărâmăm trăsura! Strigă poporul. 

— Ajutor! Striga bătrâna. 

— Săriţi! Striga Friquet, azvârlind neobosit în ostaşi cu tot 
ce-i cădea în mână. 

— În numele regelui! Striga Comminges. 

— Cine face un pas, e mort! Strigă Raoul, care, văzându-se 
împins de mulţime, atinse cu vârful spadei un fel de uriaş 
gata să-l strivească. Acesta, simțindu-se rănit, dădu înapoi, 
urlând. 

Era într-adevăr Raoul, care, întorcându-se de la Blois, aşa 
cum făgăduise contelui de La Fere, după o absenţă de cinci 
zile, ţinuse să vadă şi el ceremonia şi apucase pe drumul cel 
mai drept spre Notre-Dame. Ajuns în preajma străzii 
Cocatrix, se pomenise purtat de şuvoiul mulţimii şi, la 
strigătul: „În numele regelui!", îşi aduse aminte de vorba lui 
Athos: „Slujeşte-l pe rege!", ceea ce şi făcu, alergând să 
lupte pentru rege, ai cărui ostaşi erau batjocoriţi. 

Comminges aproape că-l aruncă pe Broussel în trăsură şi 
urcă iute şi el. În clipa aceea răsună o împuşcătură, un 
glonţ îi găuri pălăria de sus în jos, străpungând braţul unui 
ostaş. Comminges ridică ochii şi, prin fumul împuşcăturii, 


văzu la o fereastră de la catul al doilea chipul ameninţător 
al lui L.ouvieres. 

— Bine, domnule, o să mai auzi de mine! Îi făgădui el. 

— Şi dumneata la fel, i-o întoarse Louvieres. Vedem noi 
atunci care o să fie mai tare. 

Friquet şi Nanette urlau ca apucaţii. Strigătele, zgomotul 
împuşcăturii, mirosul de pulbere, întotdeauna atât de 
aţâţător, nu întârziară să-şi arate urmările. 

— La moarte cu ofiţerul! La moarte cu el! Răcnea 
mulţimea. 

Şi se stârni o vânzoleală nemaipomenită. 

— Încă un pas, strigă Comminges, smucind în lături 
perdelele trăsurii ca să se vadă înăuntru, şi puse spada pe 
pieptul lui Broussel - încă un pas şi-l ucid. Am ordin să-l duc 
viu sau mort şi-l voi duce mort, asta-i tot. 

Răsună un țipăt cumplit: soţia şi fetele lui Broussel 
întindeau mâinile rugătoare către mulţime. 

Poporul înţelese că acest ofiţer atât de palid, dar care 
părea atât de hotărât, va face întocmai cum a spus: 
continua să-l amenințe, însă se retrăgea îndărăt. 

Comminges spuse ostaşului rănit să urce lângă el şi 
porunci celorlalţi să închidă portiera. 

— La palat! Strigă el vizitiului, care stătea ghemuit pe 
capră, mai mult mort decât viu. 

Vizitiul dădu bice cailor şi caii deschiseră un drum lung 
prin mulţime. Numai că de îndată ce ieşi pe chei, se văzu 
silit să oprească, trăsura fu răsturnată, caii smulşi din 
hamuri, înăbuşiţi, striviţi. Raoul rămăsese pe jos, căci nu 
mai avusese timp să se arunce în şa. Obosit să lovească cu 
latul spadei, cum obosiseră şi ostaşii să tot lovească cu latul 
lănciilor, începu să izbească cu tăişul. Dar acest ultim şi 
groaznic mijloc de apărare nu făcea decât să scoată lumea 
din minţi. Din când în când în mijlocul mulţimii lucea câte o 
ţeavă de muschetă sau câte un tăiş de spadă; răsunară 
câteva împuşcături, trase în aer, fără îndoială, dar ecoul lor 
nu tulbură mai puţin inimile; fel de fel de proiectile plouau 


de pe la ferestre. Se auzeau voci care nu se aud decât în 
zilele de răzmeriţă, se vedeau chipuri care nu se văd decât 
în zilele însângerate. Strigătele: „La moarte! La moarte cu 
soldaţii! În Sena cu ofiţerul!" pluteau desluşit pe deasupra 
acelui tumult cumplit. Raoul, cu pălăria mototolită, cu faţa 
însângerată, simţea că încep să-l părăsească nu numai 
forţele, ci şi judecata; ochii îi rătăceau într-o păclă roşiatică, 
dincolo de care vedea o sută de braţe amenințătoare întinse 
spre el, gata să-l înhaţe când va cădea. Comminges, turbat 
de furie, îşi smulgea părul din cap în trăsura răsturnată. 
Ostaşii nu puteau să dea ajutor nimănui. Totul era pierdut: 
trăsura, caii, ostaşii, oamenii stăpânirii şi arestatul poate, 
totul avea să fie sfâşiat în bucăţi, când, pe neaşteptate, 
răsună o voce binecunoscută lui Raoul şi o spadă aprigă 
scânteie în aer. În aceeaşi clipă, mulţimea se despică, 
azvârlită în laturi, doborâtă, strivită; un ofiţer de 
muşchetari, lovind în dreapta şi în stânga cu spada, alergă 
spre Raoul şi-l luă în braţe, tocmai când era gata să cadă la 
pământ. 

— Pe Dumnezeu din cer, l-au omorât? Strigă ofiţerul. În 
acest caz, vai de ei! 

Şi se răsuci în loc plin de atâta înspăimântătoare forţă şi 
mânie, cu o înfăţişare atât de amenințătoare, încât până şi 
cei mai porniţi se traseră înapoi, claie peste grămadă, 
dornici să scape cu fuga, în vreme ce unii veniră de-a 
rostogolul până în Sena. 

— Domnul d'Artagnan! Murmura Raoul. 

— Da, pe Dumnezeu din cer. Chiar eu, din fericire pentru 
tine, după cum se pare, tânărul meu prieten! Voi de colo, 
aici la mine! Strigă înălțându-se în scări şi ridicând spada a 
chemare spre muşchetarii care nu putuseră să-l urmeze, de 
iute ce gonise. Haide, măturaţi-mi totul de aici! Puneţi mâna 
pe arme! Pregătiţi arm!'! Încărcaţi arm!'! La ochi arm'! 

La aceste porunci, valurile mulţimii se împrăştiară atât de 
repede, încât d'Artagnan nu-şi putu stăpâni un hohot 
homeric de râs. 


— Îţi mulţumesc, d'Artagnan, zise Comminges, arătându- 
se pe jumătate în uşa trăsurii răsturnate. Îţi mulţumesc şi 
dumitale, tinere gentilom! Cum te cheamă? Să-i spunem 
reginei. 

Raoul se pregătea să răspundă, când D'Artagnan se aplecă 
şi-i şopti la ureche: 

— Taci şi lasă-mă pe mine să vorbesc. 

După aceea se întoarse spre Comminges. 

— Nu pierde vremea, Comminges, îl povăţui el. leşi din 
trăsură dacă poţi şi porneşte mai departe cu alta. 

— Cu care? 

— La naiba, cu prima care trece pe Pont-Neuf. Oamenii vor 
fi fericiţi, nădăjduiesc, să dea trăsura pentru a-l sluji pe 
rege. 

— De, nu prea ştiu, îngăimă Comminges. 

— Haide, altfel în cinci minute îi vezi înapoi pe toţi ăia de 
adineauri, înarmaţi cu spade şi cu muschete. Tu o să fii 
omorât, iar arestatul eliberat. Haide! Uite, chiar văd o 
trăsură apropiindu-se. În clipa următoare se aplecă din nou 
spre Raoul. 

— Mai cu seamă să nu-ţi spui numele, îi şopti d'Artagnan. 

Tânărul îl privi nedumerit. 

— Bine, alerg! Zise Comminges. Şi dacă ăia se întorc, 
trageţi. 

— Nu, nicidecum, hotări d'Artagnan. Dimpotrivă, nu mişcă 
nimeni: un foc tras azi ar fi plătit prea scump mâine. 

Comminges luă cu el pe cei patru ostaşi ai săi şi tot atâţia 
muşchetari şi alergă spre trăsură. Ceru celor ce se aflau 
înăuntru să coboare şi-i aduse lângă trăsura răsturnată. 
Dar când trebui să-l mute pe Broussel din trăsura 
sfărâmată în cealaltă, poporul, zărind pe cei care îl numea 
liberatorul său, izbucni într-un tumult neînchipuit de 
strigăte şi dădu năvală din nou. 

— Pleacă! Spuse d'Artagnan. Îţi dau zece muşchetari să te 
însoţească. Eu păstrez douăzeci să ţin piept mulţimii. Pleacă 
fără să mai pierzi o clipă. Zece oameni pentru domnul 


Comminges! Zece muşchetari ieşiră îndată în faţă, 
înconjurară trăsura cea nouă şi porniră în goană cu ea. La 
plecarea trăsurii, strigătele se înteţiră încă o data pe atât. 
Peste zece mii de oameni se îmbulzeau pe chei, la intrarea 
pe Pont-Neuf şi pe străzile înconjurătoare. 

Izbucniră câteva împuşcături. Un muşchetar fu rănit. 

— Înainte! Strigă d'Artagnan, scos din răbdări şi 
muşcându-şi mustaţa. 

Şi se năpusti cu cei douăzeci de muşchetari ai săi asupra 
mulţimii, care se trase îndărăt înspăimântată. Un singur 
om, cu o puşcă în mână, rămase pe loc. 

— Aha! Făcu el. Va să zică tu ai vrut să-l omori! Las' că vezi 
tu! 

Şi îndreptă puşca spre d'Artagnan, care venea ca o vijelie 
spre el. 

D'Artagnan se aplecă pe gâtul calului, tânărul trase. 
Glonţul reteză pana de la pălăria muşchetarului. 

Calul întărâtat îl izbi pe nesăbuitul care încerca să 
oprească de unul singur o furtună, repezindu-l ghem într- 
un zid. 

D'Artagnan smuci frâul, oprind calul în loc şi, în timp ce 
muşchetarii săi continuau şarja, se întoarse cu spada 
ridicată asupra celui trântit la pământ. 

— Ah, domnule! Strigă Raoul, care-l cunoştea pe tânăr, 
fiindcă îl văzuse în strada Cocatrix. Cruţaţi-l, domnule, e fiul 
lui. 

D'Artagnan îşi înfrână braţul gata să lovească. 

— Eşti fiul lui Broussel, spuse el. Asta-i altceva. 

— Mă predau! Zise Louvieres, întinzând ofițerului puşca 
descărcată. 

— Eh, nici pomeneală de-aşa ceva, la naiba! Dimpotrivă, 
şterge-o numaidecât. Dacă te-nhaţ, o să fii spânzurat. 

Tânărul nu aşteptă să i se spună de două ori, se strecură 
pe sub grumazul calului şi se făcu nevăzut după colţul 
străzii Guenegaud. 


— Pe legea mea, mormăi d'Artagnan, era şi timpul să mă 
opreşti: l-aş fi ucis şi, zău, când aş fi aflat cine este, mi-ar fi 
părut rău de el. 

— Oh, domnule! Spuse Raoul. Îngăduiţi-mi ca, după ce v- 
am mulţumit pentru bietul băiat, să vă mulţumesc şi pentru 
mine. Când aţi sosit, eram gata să mor. 

— Aşteaptă, aşteaptă, tinere, nu te osteni să vorbeşti. 

Şi scoțând din coburi o sticlă cu vin de Spania, îl îmbie: 

— Trage vreo două înghiţituri. 

Raoul bău şi începu din nou cu mulţumirile. 

— Lasă, dragul meu, îl opri d'Artagnan. O să vorbim mai 
târziu de asta. 

Apoi, văzând că muşchetarii care măturaseră cheiul de la 
Pont-Neuf şi până la Saint-Michel făceau cale întoarsă, 
ridică spada ca să-i zorească. 

Muşchetarii sosiră în trapul cailor. În acelaşi timp, din 
partea opusă a cheiului se arătară cei zece oameni de 
escortă pe care d'Artagnan îi dăduse lui Comminges. 

— Hei, s-a mai întâmplat ceva? Întrebă d'Artagnan. 

— Da, domnule! Bombăni sergentul. Le-au sfărâmat iar 
trăsura: un adevărat blestem, nu alta! 

D'Artagnan ridică din umeri. 

— Nişte ageamii! Pufni el. Când alegi o trăsură, alegi una 
trainică. Şi apoi, trăsura cu care vii să-l arestezi pe Broussel 
trebuie să poată duce zece mii de oameni. 

— Ce porunciţi, domnule locotenent? 

— la oamenii şi du-i la cvartir. 

— Dumneavoastră veniţi singur? 

— Păi cum?! Nu cumva crezi că am nevoie de escortă? 

— Oricum. 

— Haide, plecaţi. 

Muşchetarii porniră şi d'Artagnan rămase singur cu Raoul. 

— Acum spune-mi, te simţi rău? Întrebă el. 

— Da, domnule, mi-e capul greu şi parcă-n flăcări. 

— Ia să vedem, ce ai la cap? Zise d'Artagnan, ridicându-i 
pălăria. Aha, o vânătaie! 


— Da, cred că m-a nimerit un ghiveci de flori. 

— Ticăloşii! Bombăni d'Artagnan. Păi nu aveai pinteni, nu 
erai pe cal? 

— Fireşte, dar am sărit jos să-l apăr pe domnul 
Comminges şi mi-au luat calul. Eh, ce spun eu, iată-l! 

Într-adevăr, în clipa aceea, calul lui Raoul tocmai trecea pe 
acolo, purtându-l pe Friquet în spate, care flutura în mână 
boneta lui în patru culori şi striga cât îl ţinea gura: 

— Broussel! Broussel! 

— Hei, stai pe loc, păcătosule! Se răsti d'Artagnan. Şi adu 
calul încoace! 

Friquet auzi vorba ofițerului, dar făcu pe surdul şi încercă 
să-şi vadă de drum. D'Artagnan simţi o clipă imboldul să 
pornească după jupân Friquet, dar, cum nu voia să-l lase 
singur pe Raoul, se mulţumi să tragă un pistol din coburi şi 
să-l încarce. Friquet avea ochiul ager şi urechea aidoma, 
astfel încât nu-i scăpă nici mişcarea muşchetarului, nici 
ţăcănitul cocoşului. Şi opri calul într-o clipită. 

— Aha, dumneavoastră sunteţi, domn! ofiţer? Strigă el, 
apropiindu-se de d'Artagnan. Mă bucur că vă revăd, zău! 

D'Artagnan îl privi cu luare-aminte şi-l recunoscu pe 
puştiul din strada Calandre. 

— Eh, tu eşti, împieliţatule?! Ia vino încoace! 

— Da, eu sunt, domn' ofiţer, spuse Friquet, cu un glas 
dulce. 

— "Ţi-ai schimbat meseria, ai? Nu mai eşti copil de cor? 
Nici băiat de prăvălie? Te-ai făcut hoţ de cai? 

— O, domnule ofiţer, se poate să vorbiţi aşa! Se tângui 
Friquet. Îl căutam pe stăpânul calului, un gentilom, un 
cavaler chipeş şi viteaz ca şi Cezar. Ah, dacă nu mă înşel, 
iată-l! Continuă el, prefăcându-se că-l vede pentru prima 
oară pe Raoul. Domnule, o să vă gândiţi şi la mine, nu-i aşa? 

Raoul duse mâna la buzunar. 

— Ce faci? Întrebă d'Artagnan. 

— Vreau să dau zece livre acestui băiat de ispravă, 
răspunse Raoul, scoțând la iveală o monedă de un pistol. 


— Merită zece picioare în spate, mormăi d'Artagnan. 
Haide, ia-ţi tălpăşiţa, păcătosule! Şi nu uita că ştiu unde 
stai! 

Friquet, care nu se aştepta să scape atât de ieftin, porni 
glonţ de pe chei spre strada Dauphine şi se făcu nevăzut. 
Raoul se urca pe cal şi porni la pas alături de d'Artagnan, 
care îl privea ca pe propriul sau fiu. Apucară pe strada 
Tiquetonne. 

Tot drumul se auzi un murmur surd, însoţit de zvonul unor 
ameninţări. Dar la vederea acestui ofiţer atât de neînfricat 
după înfăţişare, la vederea temutei spade ce-i atârna la 
şold, li se deschidea calea fără întârziere, încât nimic mai 
acătării nu-i supără pe cei doi cavaleri. 

Astfel ajunseră la hanul „La Căpriţa". Frumoasa Madelaine 
îi dădu de ştire lui d'Artagnan că Planchet s-a întors, 
aducându-l pe Mousqueton, care îndurase cu bărbăţie 
extracția glonţului şi că acum starea acestuia era cât se 
poate de bună. D'Artagnan trimise după Planchet, dar 
degeaba îl tot strigară: Planchet dispăruse. 

— Atunci, aduceţi nişte vin! Ceru d'Artagnan. 

După ce se aduse vinul şi se văzu singur cu Raoul, 
d'Artagnan îi spuse, privindu-l drept în ochi: 

— Eşti mulţumit de tine, nu-i aşa? 

— Fireşte, răspunse Raoul. Cred că mi-am făcut datoria. 
Oare nu l-am apărat pe rege? 

— Şi cine te-a sfătuit să-l aperi pe rege? 

— Însuşi contele de la Făre. 

— Da, regele. Numai că astăzi nu l-ai apărat pe rege, l-ai 
apărat pe Mazarin, ceea ce nu-i acelaşi lucru. 

— Dar, domnule. 

— Ai făcut o mare nesăbuinţă, tinere, te-ai amestecat în 
lucruri care nu te privesc. 

— "Totuşi, chiar dumneavoastră. 

— Eh, cu mine-i altceva, eu trebuie să mă supun ordinelor 
pe care mi le dă comandantul. Comandantul tău e Prinţul. 
Ascultă bine ce-ţi spun: tu n-ai alt comandant. la te uită ce 


cap! Să te dai de partea lui Mazarin şi să ajuţi la arestarea 
lui Broussel! Să nu sufli un cuvânt despre asta contelui, că 
se face foc. 

— Credeţi cumva că domnul conte de La Fere s-ar supăra 
pe mine? 

— Dacă o cred?! Sunt sigur! Dacă n-aş fi aşa, ţi-aş 
mulţumi, fiindcă, oricum, ne-ai slujit pe noi. Aşa ca te cert în 
locul şi în numele lui: furtuna are să fie mai blândă, n-ai 
teamă. Apoi, adăugă d'Artagnan, mă folosesc, dragul meu, 
de dreptul pe care mil-a dat tutorele tău. 

— Nu înţeleg, domnule, murmură Raoul. 

D'Artagnan se ridică, se duse la scrin, luă o scrisoare şi i-o 
întinse lui Raoul. De îndată ce citi scrisoarea, privirea 
tânărului se înceţoşă. 

— Oh, Doamne! Suspină el, ridicându-şi ochii frumoşi şi 
umezi de lacrimi către d'Artagnan. Aşadar, domnul conte a 
plecat din Paris, fără să mă vadă? 

— A plecat acum patru zile. 

— Scrisoarea lasă să se înţeleagă că e în primejdie de 
moarte. 

— Ei, aşi, el în primejdie de moarte! Fii liniştit: călătoreşte 
cu treburi şi se întoarce curând. Sper că n-ai nimic 
împotrivă dacă-i ţin locul de tutore. 

— Oh, nu, domnule d'Artagnan, spuse Raoul. Sunteţi un 
gentilom atât de curajos şi domnul conte vă iubeşte atât de 
mult! 

— Ei, Doamne, atunci iubeşte-mă şi tu. N-am să te supăr 
cu nimic, cu condiţia să fii de partea Frondei, tânărul meu 
prieten, trup şi suflet de partea Frondei. 

— Dar am să o mai pot vedea pe doamna de Chevreuse? 

— 'Te cred, la naiba! Şi pe vicar, şi pe doamna de 
Longueville. Şi dacă ar fi aici bunul Broussel, la arestarea 
căruia ai dat o mână de ajutor cu atâta nesocotinţă, ţi-aş 
spune: „Cere-i degrabă iertare domnului Broussel şi sărută- 
| pe amândoi obraji”. 

— Fie, domnule, vă voi asculta, deşi nu vă prea înţeleg. 


— De prisos să înţelegi. Vezi tu. 

— Continuă d'Artagnan, întorcându-se spre domnul du 
Vallon, care sosise cu veşmintele spintecate. 

— Da, dar în schimb, spuse Porthos, leoarcă de sudoare şi 
colbuit tot, în schimb şi eu i-am spintecat pe mulţi. 
Neisprăviţii voiau să-mi smulgă spada! La naiba! Ce de 
mulţimi în mişcare! Continuă uriaşul, cu aerul său liniştit. 
Dar am miruit peste douăzeci cu mânerul lui Balizarde. Un 
deget de vin, d'Artagnan! 

— Tocmai pomenisem de tine, spuse gasconul, umplând 
ochi paharul lui Porthos. După ce bei, vreau să-ţi cer 
părerea. 

Porthos goli paharul dintr-o sorbitură, îl puse pe masă, îşi 
supse mustaţa şi întrebă: 

— Despre ce-i vorba? 

— Uite, reluă d'Artagnan. Domnul de Bragelonne a ţinut 
morţiş să dea o mână de ajutor la arestarea lui Broussel şi 
abia l-am împiedicat să-l apere pe Comminges! 

— Drace! Mormăi Porthos. Şi tutorele lui ce-o să spună 
când o să afle? 

— Vezi? 'Tăcu d'Artagnan, întrerupându-l. Alătură-te 
Frondei, prietene, alătură-te Frondei şi gândeşte-te că eu 
ţin locul contelui în toate. 

Şi îşi sună punga. Apoi se întoarse spre tovarăşul său: 

— Mergi cu mine, Porthos? 

— Unde? Întrebă Porthos, umplându-şi pentru a doua oară 
paharul cu vin. 

— Să prezentăm omagiile noastre cardinalului. 

Porthos goli paharul cu aceeaşi linişte ca şi prima dată, îşi 
luă pălăria de pe scaun şi porni în urma lui d'Artagnan. 

Cât despre Raoul, el rămase cu desăvârşire năucit de ceea 
ce vedea, d'Artagnan cerându-i să nu iasă din odaie până ce 
toată această tulburare nu se va potoli. 

III. 

CERŞETORUL DE LA SAINT-EUSTIACHE. 


D'Artagnan cântărise bine lucrurile întârziind să se ducă 
la Palatul Regal: lăsase timp lui Comminges să ajungă acolo 
înaintea lui şi, prin urmare, să înfăţişeze cardinalului 
serviciile strălucite pe care ei, d'Artagnan, şi prietenul său 
le aduseseră în acea dimineaţă celor din tabăra reginei. 

Astfel că amândoi fură foarte bine primiţi de către 
Mazarin, care îi copleşi cu vorbe măgulitoare şi-i înştiinţă că 
fiecare dintre ei a străbătut jumătate şi mai bine din drumul 
spre țelul dorit: adică d'Artagnan spre gradul de căpitan, 
iar Porthos spre baronia lui. 

D'Artagnan s-ar fi bucurat mai mult de nişte bani, în loc de 
vorbe, căci ştia că Mazarin făgăduieşte lesne, dar îşi ţine 
anevoie făgăduielile: de aceea socotea promisiunile 
cardinalului drept iluzii deşarte. Dar se arătă foarte 
mulţumit faţă de Porthos, fiindcă nu voia să-l descurajeze. 

În timp ce amândoi prietenii se aflau la cardinal, regina îi 
chemă la ea. Cardinalul cugetă că ar spori şi mai mult zelul 
celor doi apărători ai săi dându-le prilejul să primească 
mulţumirile reginei însăşi. Şi le făcu semn să-l urmeze. 
D'Artagnan şi Porthos arătară spre veşmintele lor sfâşiate şi 
pline de praf, dar cardinalul scutură din cap. 

— Aceste haine sunt mai de preţ decât ale multora dintre 
curtenii pe care îi veţi găsi la regină, zise el, fiindcă le-aţi 
purtat în luptă. 

D'Artagnan şi Porthos se supuseră. 

Curtea Annei de Austria era numeroasă şi cuprinsă de o 
gălăgioasă veselie, căci, oricum, după victoria asupra 
spaniolului, se câştigase o victorie asupra poporului. 
Broussel fusese scos din Paris fără vreo împotrivire şi acum 
se afla pesemne după gratii, la Saint-Germain; iar 
Blancmesnil, arestat în acelaşi timp cu el, dar fără zgomot şi 
fără vreo greutate, fusese întemnițat la Vincennes. 

Comminges se găsea în apropierea reginei, care cerea 
amănunte asupra misiunii sale. 'Toţi îi ascultau povestirea, 
când ofiţerul zări în uşă, în spatele cardinalului, pe 
d'Artagnan şi pe Porthos. 


— Ah, doamnă, zise el, alergând spre d'Artagnan. lată pe 
cineva care poate să vă istorisească totul mai bine decât 
mine, căci e salvatorul meu. Fără el, poate că în clipa asta 
aş fi rămas agăţat în năvoadele de la Saint-Cloud, fiindcă 
aveau de gând să mă arunce în râu - nici mai mult, nici mai 
puţin. Vorbeşte, d'Artagnan, vorbeşte! 

De când era locotenent de muşchetari, d'Artagnan se 
aflase poate de o sută de ori în acelaşi apartament cu 
regina, dar nu-i vorbise niciodată. 

— Ei bine, domnule, după ce mi-ai adus un asemenea 
serviciu, dumneata taci? Rosti Anna de Austria. 

— Doamnă, răspunse d'Artagnan, nu am nimic de spus, 
decât că viaţa mea e în slujba maiestăţii-voastre şi că nu voi 
fi fericit decât în ziua când îmi voi da viaţa pentru 
maiestatea-voastră. 

— Ştiu asta, domnule, ştiu asta, zise regina, şi încă de 
multă vreme. De aceea sunt încântată că pot să-ţi arăt faţă 
de toată lumea prețuirea şi recunoştinţa mea. 

— Îngăduiţi-mi, doamnă, glăsui d'Artagnan, să revărs o 
parte din toate acestea asupra prietenului meu, vechi 
muşchetar din compania 'Treville, ca şi mine (d'Artagnan 
rosti apăsat aceste cuvinte) şi care a săvârşit adevărate 
minuni, adăugă el. 

— Numele cavalerului? Întrebă regina. 

— Printre muşchetari, spuse d'Artagnan, se numea 
Porthos (regina tresări), dar adevăratu-i nume e du Vallon. 

— De Bracieux de Pierrefonds, adăugă Porthos. 

— Prea multe nume ca să le ţin minte pe toate şi apoi nu 
doresc să mi-l amintesc decât pe cel dintâi, zise regina cu 
graţie. 

Porthos făcu o plecăciune. D'Artagnan se trase doi paşi 
înapoi. 

În clipa aceea fu anunţat vicarul. 

Un strigăt de mirare răsună în regeasca adunare. Deşi 
vicarul predicase chiar în acea dimineaţă, se ştia că înclină 
vădit de partea Frondei; şi Mazarin, cerând arhiepiscopului 


Parisului ca nepotul lui să predice, ţinuse neîndoios să-i 
joace domnului de Retz unul din acele renghiuri italieneşti 
ce-l înveseleau atât de mult. 

Într-adevăr, ieşind de la Notre-Dame, vicarul aflase 
întâmplarea. Deşi era aproape angajat faţă de căpeteniile 
Frondei, vicarul nu se simţea angajat până într-atât, încât 
să nu poată da înapoi dacă ar fi primit din partea curţii 
avantajele la care râvnea şi spre care vicariatul nu era 
decât o punte. Domnul de Retz voia să fie arhiepiscop în 
locul unchiului său, şi cardinal, ca Mazarin. Or, partidul 
popular putea cu mare greutate să-i acorde aceste regeşti 
favoruri. Se ducea deci la palat ca să o felicite pe regină 
pentru bătălia de la Lens, hotărât să acţioneze pentru sau 
împotriva curţii, după cum felicitările sale aveau să fie bine 
sau rău primite. 

Vicarul fu deci anunţat. Se ivi în prag şi, la vederea lui, 
toată acea curte triumfătoare ardea de curiozitate să-l audă 
vorbind. 

Vicarul singur avea însă aproape tot atâta spirit cât acea 
întreagă adunare gata să-şi bată joc de el. Iar cuvântul fu 
atât de meşteşugit încât, oricât ar fi poftit cei de faţă să facă 
haz, nu găsiră nimic de care să se poată agăța. Şi încheie, 
spunând că îşi punea slabele-i puteri în slujba maiestăţii- 
sale. 

Regina păru toată vremea că gustă cu deosebire cuvintele 
vicarului; dar la fraza de pe urmă, singura care iscă gluma, 
Anna se întoarse şi îşi vesti din ochi favoriţii că-l lasă pe 
vicar pe mâna lor. Iar glumeţii curţii începură de îndată 
jocul. Nogent-Beautin, bufonul casei, strigă că regina era 
fericită să găsească sprijin în religie într-un asemenea 
moment. Toţi izbucniră în râs. 

Contele de Villeroy spuse că nu pricepe cum de s-a putut 
teme cineva măcar o singura clipă când, pentru a apăra 
curtea împotriva Parlamentului şi a burghezilor din Paris, 
există vicarul care, la un semn, era în stare să ridice o 


armată de popi, de paracliseri şi de uşieri ai sfintelor 
lăcaşuri. 

Maregşalul de La Meilleraie adăugă că, în cazul când s-ar 
ajunge la luptă şi vicarul ar da lovitura hotărâtoare, era 
supărător numai faptul că vicarul nu putea să fie 
recunoscut în învălmăşeală după o pălărie roşie, ca Henric 
al IV-lea după pana-i albă, în bătălia de la Ivry. 

În faţa acestei furtuni pe care putea să o întoarcă, 
nimicitoare, asupra celor porniţi pe batjocură, Gondy 
rămase calm şi sever. Atunci regina îl întrebă dacă mai are 
ceva de adăugat la frumoasă-i cuvântare. 

— Da, doamnă, rosti vicarul. Vreau să vă rog să chibzuiţi 
bine înainte de a dezlănţui războiul civil în regat. 

Regina îi întoarse spatele şi râsetele începură din nou. 

Vicarul salută şi ieşi din palat, aruncând spre cardinal, 
care îl urmărea din ochi, una din acele priviri pline de 
înţeles între nişte duşmani de moarte. Privirea aceasta era 
atât de tăioasă, încât pătrunse până în adâncul inimii lui 
Mazarin, care, simțind aici o declaraţie de război, strânse 
braţul lui d'Artagnan şi-i şopti: 

— De va fi nevoie, domnule, vei recunoaşte pe omul care a 
plecat adineauri, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 

Apoi, întorcându-se la rându-i spre Porthos, îi şopti: 

— Drace! Se-ncurcă treaba. Nu-mi plac certurile dintre 
feţele bisericeşti. 

Gondy se retrase, împărțind binecuvântări în dreapta şi-n 
stânga şi dăruindu-şi plăcerea răutăcioasă de a face să cadă 
în genunchi înaintea lui până şi pe slujitorii duşmanilor săi. 

— Oh! Murmură el, trecând pragul palatului. Curte 
ingrată, curte vicleană, curte laşă! Te-nvăţ eu mâine să râzi 
altfel! 

În timp ce la Palatul Regal se făcea mult haz, ţinându-se 
isonul reginei, Mazarin, om cu judecată şi care, de altfel, 
avea toată prevederea pe care ţi-o dă frica, nu-şi pierdea 
vremea cu glume deşarte şi primejdioase: el ieşise îndată 


după vicar şi acum îşi punea la punct socotelile, strângea 
aurul şi săpa ascunzători în ziduri cu ajutorul unor meşteri 
de încredere. 

Ajuns acasă, vicarul află că în lipsă l-a căutat un tânăr, 
care îl aştepta. Întrebă cine şi tresări de încântare când i se 
spuse că tânărul se numeşte Louvieres. 

Alergă numaidecât în cabinetul de lucru. Într-adevăr, fiul 
lui Broussel, clocotind încă de furie şi plin de sânge, după 
lupta cu oamenii regelui, era acolo şi-l aştepta. Singura 
prevedere la care se gândise venind la arhiepiscop fusese 
să-şi lase arma la un prieten. 

Vicarul se îndreptă spre el şi-i întinse mâna. Tânărul îl 
privi ca şi când ar fi vrut să-i citească în adâncul inimii. 

— Dragul meu domn Louvieres, zise vicarul, crede-mă că 
iau parte în mod sincer la nenorocirea dumitale. 

— Adevărat, vorbiţi serios? Murmură Louvieres. 

— Pin adâncul inimii, îl asigură Gondy. 

— În acest caz, monseniore, a trecut vremea vorbelor, a 
sosit vremea faptei. Monseniore, dacă vreţi, în trei zile tatăl 
meu va ieşi din închisoare, iar în şase luni veţi fi cardinal. 

Vicarul tresări. 

— Oh, să vorbim deschis, urmă Louvieres, şi să jucăm cu 
cărţile pe faţă. Nu arunci treizeci de mii de scuzi pentru 
milostenii, aşa cum aţi făcut dumneavoastră de şase luni 
încoace, din simplă milă creştinească. Ar fi prea frumos. 
Sunteţi ambițios, e firesc: sunteţi un om de geniu şi vă 
cunoaşteţi valoarea. Eu urăsc curtea şi în clipa de faţă nu 
am decât o singură dorinţă: răzbunarea. Daţi-ne clerul şi 
poporul, de care dispuneţi: eu vă dau burghezia şi 
Parlamentul. Cu aceste patru elemente, în opt zile Parisul e 
al nostru şi, credeţi-mă, curtea va da, de teamă, ceea ce n- 
ar da nimic de bunăvoie. 

Vicarul îl cercetă la rându-i pe Louvieres eu ochiul său 
pătrunzător. 

— Domnule Louvieres, îţi dai seama că dumneata îmi 
propui nici mai mult, nici mai puţin decât războiul civil? 


— Îl pregătiţi de destulă vreme, monseniore, ca să nu fie 
binevenit pentru dumneavoastră. 

— Nu are a face, spuse Gondy. Înţelege că se cere să 
cumpăneşti bine lucrurile. 

— Şi cât timp vă trebuie să cumpăniţi? 

— Douăsprezece ore, domnule. E prea mult? 

— Acum e amiază. La miezul nopţii, monseniore! 

— La miezul nopţii, scumpe domnule Louvieres! 

Rămas singur, Gondy trimise după toţi preoţii cu care era 
în legătură. După două ceasuri strânsese la el treizeci de 
slujitori din parohiile cele mai populate şi, din pricina asta, 
cele mai greu de ţinut în frâu din Paris. 

Gondy le arătă jignirea care i se adusese la Palatul Regal şi 
le povesti glumele lui Beautin, ale contelui de Villeroy şi ale 
mareşalului de La Meilleraie. Preoţii îl întrebară ce era de 
făcut. 

— Foarte simplu, zise vicarul. Voi călăuziţi conştiinţele. Ei 
bine, surpaţi aceasta mizerabilă prejudecată a fricii şi a 
respectului faţă de regi. Învăţaţi pe enoriaşii voştri că 
regina e un tiran şi repetaţi cu tărie, să afle toţi, că 
nenorocirile Franţei vin de la Mazarin, amantul şi 
corupătorul ei. Treceţi la fapte astăzi, acum, şi în trei zile vă 
aştept din nou. Afară de asta, dacă vreunul dintre voi are 
să-mi dea un sfat bun, să rămână, am să-l ascult bucuros. 

Rămaseră trei preoţi: cel de la Saint-Merri, cel de la Saint- 
Sulpice şi cel de la Saint-Eustache. 

Ceilalţi se retraseră. 

— Credeţi că-mi veţi putea da un ajutor mai temeinic decât 
confrații voştri? Întrebă de Gondy. 

— Nădăjduim, răspunseră preoţii. 

— Să vedem. Părinte de la Saint-Merri, te ascult! 

— Monseniore, am la mine în cartier un om care v-ar 
putea fi de cel mai mare folos. 

— Cine-i omul acesta? 

— Un negustor de pe strada Lombards, care are un cuvânt 
greu de spus printre negustoraşii din cartierul lui. 


— Cum spui că-l cheamă? 

— Un oarecare Planchet. În urmă cu vreo şase săptămâni 
a stârnit de unul singur o răzmeriţă, dar după asta, cum îl 
căutau ca să-l spânzure, s-a făcut nevăzut. 

— Şi-ai să-l găseşti? 

— Sper, nu cred să-l fi arestat. Sunt duhovnicul neveste-si 
şi, dacă ea ştie unde se află, voi şti şi eu. 

— Bine, părinte, caută-l şi, dacă-l găseşti, adu-l la mine. 

— La ce oră, monseniore? 

— La şase, se poate? 

— La ora şase vom fi la dumneavoastră, monseniore. 

— Du-te, scumpe părinte, şi Dumnezeu să-ţi ajute. 

Preotul plecă. 

— Dar dumneata, părinte? Continuă Gondy, întorcându-se 
spre parohul de la Saint-Sulpice. 

— Eu, monseniore, zise acesta, cunosc un om care a adus 
mari servicii unui prinţ foarte iubit de popor. Ai fi o 
minunată căpetenie de răzmeriţă şi aş putea să vi-l aduc. 

— Cine e? 

— Contele de Rochefort. 

— Îl cunosc şi eu. Din nefericire, nu se află la Paris. 

— Se află în strada Cassette, monseniore. 

— De când? 

— De trei zile? 

— Şi de ce n-a venit să mă vadă? 

— 1 s-a spus. Monseniorul are să mă ierte. 

— Fără îndoială; vorbeşte. 

— Că monseniorul era pe cale să cadă la înţelegere cu 
curtea. 

Gondy îşi muşcă buzele. 

— A fost minţit. Adu-l la mine diseară la opt, părinte, şi 
Dumnezeu să te binecuvânteze, aşa cum te binecuvântez 
eu. 

Cel de-al doilea preot se-nchină şi ieşi. 

— E rândul dumitale, părinte, rosti vicarul, întorcându-se 
spre ultimul preot. Oare şi dumneata îmi oferi ceva tot atât 


de preţios ca şi ceilalţi doi care au plecat? 

— Mai preţios, monseniore. 

— Drace! La aminte, îţi iei o sarcină foarte grea: unul mi-a 
oferit un negustor, celălalt un conte. Dumneata vrei cumva 
să-mi oferi un prinţ? 

— Eu vă ofer un cerşetor, monseniore. 

— Ah! Murmură Gondy, căzând pe gânduri. Ai dreptate, 
părinte: unul care ar ridica toată această legiune de săraci 
ce forfotesc pe la răspântii în Paris şi care ar şti să-i facă să 
strige în gura mare, ca să-i audă întreaga Franţă, cum că 
Mazarin i-a adus la sapă de lemn. 

— Am tocmai omul care vă trebuie. 

— Bravo! Şi cine-i omul acesta? 

— Un simplu cerşetor, după cum v-am mai spus, 
monseniore. De aproape şase ani împarte apă sfântă pe 
treptele bisericii Saint-Eustache, cerând milostenie. 

— Şi zici că are o mare înrâurire asupra celor din tagma 
lui? 

— Monseniorul ştie oare că cerşetorimea e un corp 
organizat, un fel de breaslă a celor care nu au împotriva 
celor care au, o breaslă în care fiecare îşi aduce partea sa şi 
care ţine de o căpetenie? 

— Da, am auzit asta, spuse vicarul. 

— Ei bine, omul pe care vi-l ofer e căpetenia lor. 

— Ce ştii despre el? 

— Nimic, monseniore, decât că pare chinuit de remuşcări. 

— Ce te face să crezi asta? 

— În fiecare lună, în ziua de 28, îmi cere să slujesc o 
liturghie pentru odihna sufletului cuiva, mort de o moarte 
năprasnică. Chiar ieri am făcut o asemenea liturghie. 

— Şi cum spui că-l cheamă? 

— Maillard, dar bănuiesc că nu-i numele adevărat. 

— Şi crezi că acum îl găsim la post? 

— Fără îndoială. 

— Haidem să-l văd pe cerşetorul dumitale, părinte. Şi 
dacă-i aşa precum spui, atunci ai dreptate, dumneata ai 


găsit o adevărată comoară. 

Gondy îmbrăcă un costum de cavaler, îşi potrivi pe cap o 
pălărie mare, împodobită cu o pană roşie, se încinse cu o 
spada lungă, îşi legă pintenii la cizme, îşi aruncă pe umeri o 
mantie largă şi porni în urma preotului. 

Vicarul şi însoţitorul său străbătură străzile de la 
arhiepiscopie şi până la biserica Saint-Eustache, observând 
cu grijă starea de spirit a poporului. Poporul era pornit, dar, 
întocmai ca un roi furios de albine, părea ca nu ştie încotro 
să se năpustească şi era vădit că, lăsând poporul fără 
căpetenii, totul avea să se irosească în lărmuire şi zarvă. 

Ajungând în strada Prouvaires, preotul arătă cu mâna spre 
tinda bisericii. 

— lată-l! Zise el. E la postul lui! 

Gondy se uită într-acolo şi văzu un om sărman, aşezat pe 
un scăunel şi rezemat cu spatele de una din coloane. Avea 
lângă el o căldăruşă şi ţinea un sfeştoc în mână. 

— E un privilegiu faptul că stă aici? Întrebă Gondy. 

— Nu, monseniore, răspunse preotul. A cumpărat de la cel 
dinaintea lui locul de unde împarte apa sfinţită. 

— Cumpărat? 

— Întocmai. Locurile astea se cumpără. Cred că a plătit o 
sută de pistoli pentru el. 

— Prin urmare, e bogat, ticălosul? 

— Unii dintre ei mor, lăsând câte douăzeci, douăzeci şi 
cinci, treizeci de mii de livre, ba chiar mai mult. 

— Hm! Făcu Gondy, râzând. Nu credeam să plasez atât de 
bine milosteniile mele. 

În acest timp se apropiau de tinda bisericii. În clipa când 
preotul şi vicarul puseră piciorul pe prima treaptă a scării, 
cerşetorul se ridică de pe scaun şi întinse sfeştocul. 

Era un om între şaizeci şi şaizeci şi opt de ani, scund, 
destul de gras, cu părul cărunt şi cu ochii cruzi. Pe chipul 
lui stătea zugrăvită lupta dintre bine şi rău, o fire rea, 
stăpânită de voinţă ori poate de remuşcare. 


Dând cu ochii de cavalerul ce-l însoțea pe preot, cerşetorul 
avu o uşoară tresărire şi-l privi cu un aer mirat. Preotul şi 
vicarul atinseră sfeştocul cu vârful degetelor şi îşi făcură 
semnul crucii. Vicarul aruncă un ban de argint în pălăria 
aşezată alături, la pământ. 

— Maillard, zise preotul, am venit aici cu domnul, să stăm 
un pic de vorbă. 

— Cu mine?! Murmură cerşetorul. Asta-i o mare cinste 
pentru un biet împărţitor de apă sfinţită. 

În glasul cerşetorului se simţea o undă de batjocură, pe 
care nu şi-o putuse stăpâni şi care îl surprinse pe vicar. 

— Da, continuă preotul, care părea obişnuit cu vorba lui. 
Am vrut să ştim ce gândeşti despre lucrurile petrecute 
astăzi şi ce-ai auzit spunând pe cei ce intra şi ies din 
biserică. 

Cerşetorul clătină din cap: 

— Astea-s întâmplări triste, cucernice părinte şi, ca de 
obicei, cad pe capul bietului popor. Cât despre ce se 
vorbeşte, apoi toată lumea e nemulțumită, toată lumea se 
plânge, numai că cine zice toată lumea zice nimeni. 

— Fii mai lămurit, prietene, interveni vicarul. 

— Păi toate strigătele astea, toate văicărelile şi blestemele 
astea au stârnit doar o furtună, doar fulgere, atâta tot. Dar 
trăsnetul n-o să cadă decât atunci când se va găsi o 
căpetenie ca să-l îndrume unde trebuie. 

— Prietene, vorbi de Gondy, îmi pari un om priceput. N-ai 
vrea să te amesteci într-un mic război civil în cazul când ar 
izbucni unul, şi să pui sub comanda acestei căpetenii, în 
cazul că vom găsi una, puterea ta personală şi înrâurirea pe 
care ai dobândit-o asupra tovarăşilor tăi? 

— Da, domnule, însă numai dacă războiul ăsta ar primi 
încuviințarea bisericii, căci aşa mi-aş atinge țelul, adică 
iertarea păcatelor ce-am săvârşit în viaţă. 

— Războiul acesta nu numai că va primi încuviințarea 
bisericii, dar va şi fi condus de biserică. Cât despre iertarea 
păcatelor, pentru asta îl avem pe arhiepiscopul Parisului, 


dăruit cu mari puteri de către biserica de la Roma, şi chiar 
pe vicar, care are indulgenţe ce iartă orice păcat. O să te 
recomandăm vicarului. 

— Gândeşte-te, Maillard, spuse preotul. Eu te-am 
recomandat acestui domn, care e un senior atotputernic, şi 
într-un fel mi-am luat răspunderea pentru tine. 

— Ştiu, părinte, vorbi cerşetorul. Ştiu că întotdeauna aţi 
fost foarte bun cu mine, aşa că şi eu doresc din inimă să vă 
fiu de folos. 

— Şi crezi că ai o putere atât de mare asupra alor tăi, aşa 
cum mi-a spus adineauri părintele? 

— Cred că-mi poartă un oarecare respect, mărturisi 
cerşetorul, mândru. Nu numai că vor face tot ce le voi 
porunci, dar mă vor urma oriunde. 

— Şi poţi să mă încredinţezi că vei găsi cincizeci de oameni 
hotărâți, suflete înflăcărate şi fără de vreun stăpân, cu 
gâtlejul zdravăn, încât, strigând „Jos cu Mazarin!", să facă 
să se prăbuşească zidurile Palatului Regal, aşa cum s-au 
prăbuşit odinioară zidurile lerihonului? 

— Cred că pot să iau în seama mea lucruri mai grele şi mai 
de seamă, replică cerşetorul. 

— Ah! Exclamă Gondy. Te-ai însărcina să ridici într-o 
noapte vreo zece baricade? 

— M-aş însărcina să ridic cincizeci, şi-n ziua hotărâtă să le 
apăr. 

— La naiba! Mormăi Gondy. Vorbeşti cu o siguranţă care- 
mi face plăcere şi, de vreme ce părintele răspunde pentru 
tine. 

— Răspund, întări preotul. 

— lată o pungă cu cinci sute de pistoli de aur. Ia toate 
măsurile pe care le găseşti de cuviinţă şi spune-mi unde te 
pot găsi astă-seară la zece. 

— Ar trebui ales un loc înalt, de unde un semnal să poată fi 
văzut în toate cartierele Parisului. 

— Vrei să-ţi dau o recomandare pentru parohul de la 
Saint-Jacques-la-Boucherie? Are să te ducă într-o încăpere 


a turnului, zise preotul. 

— Minunat! Spuse cerşetorul. 

— Aşadar, pe diseară la zece, glăsui vicarul. Şi dacă sunt 
mulţumit de tine, vei mai primi o pungă cu cinci sute de 
pistoli. 

Ochii cerşetorului scăpărară de lăcomie, dar îşi stăpâni 
tulburarea. 

— Pe diseară, domnule, zise cerşetorul. Totul va fi gata. 

Îşi duse scaunul în biserică, puse cu grijă alături căldăruşa 
şi sfeştocul, merse de-şi muie mâna în aghiazmatar, ca şi 
cum n-ar fi avut încredere în apa sfinţită din căldăruşa lui, 
apoi ieşi din biserică. 

IV. 

TURNUL DE LA SAINTI-JACQUES-LA-BOUCHERIE. 

La şase fără un sfert, domnul de Gondy îşi rezolvase toate 
treburile şi se înapoiase la arhiepiscopie. La ora şase se 
anunţă preotul de la Saint-Merri. 

Vicarul aruncă o privire plină de interes şi văzu că era 
urmat de cineva. 

— Poftim! Zise el. 

Preotul intră însoţit de Planchet. 

— Monseniore, glăsui parohul de la Saint-Merri, iată 
persoana de care am avut cinstea sa vă vorbesc. 

Planchet se înclină ca un om umblat prin case mari. 

— Şi eşti gata să slujeşti cauza poporului? Întrebă Gondy. 

— Fireşte, răspunse Planchet. În adâncul sufletului meu 
sunt de-al Frondei. Aşa cum mă vedeţi, monseniore, am fost 
osândit la spânzurătoare. 

— În ce împrejurare? 

— Am scăpat din mâinile sergenţilor lui Mazarin pe un 
nobil pe care-l duceau îndărăt la Bastilia, unde zăcea de 
cinci ani. 

— Cum se numeşte? 

— Oh, monseniorul îl cunoaşte bine: e contele de 
Rochefort. 


— A, da, într-adevăr! Făcu vicarul. Am auzit de povestea 
asta. Ai ridicat atunci întreg cartierul, aşa mi s-a spus, nu? 

— Aproape, adeveri Planchet, mulţumit de sine. 

— Ce meserie ai? 

— Sunt cofetar în strada Lombards. 

— Lămureşte-mă, cum se face că având o meserie atât de 
paşnică, vădeşti totuşi înclinații atât de războinice? 

— Cum se face că monseniorul, om al bisericii, mă 
primeşte în costum de cavaler, cu spadă la şold şi cu pinteni 
la cizme? 

— Răspunsul nu-i de lepădat, pe cinstea mea! Râse Gondy. 
Dar ştii, în ciuda sutanei, am avut întotdeauna înclinații 
războinice. 

— Ei bine, monseniore, eu, înainte să fiu cofetar, am fost 
trei ani în regimentul din Piemont, şi, înainte de a sluji ăşti 
trei ani în regimentul din Piemont, am fost optsprezece luni 
valetul domnului d'Artagnan. 

— Locotenentul de muşchetari? Întrebă Gondy. 

— Chiar el, monseniore. 

— Se zice ca e un partizan înfocat de-al lui Mazarin. 

— Hm. 

— Mormăi Planchet. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, monseniore. Domnul d'Artagnan e ostaş; domnul 
d'Artagnan îşi face datoria apărându-l pe Mazarin, care-i 
plăteşte solda, aşa cum noi, burghezii, ne facem datoria să-l 
atacăm pe Mazarin, care ne fură. 

— Eşti un flăcău isteţ, prietene. Pot să mă bizui pe tine? 

— Credeam că părintele v-a spus că răspunde de mine! Se 
miră Planchent. 

— Într-adevăr. Dar îmi place să primesc această asigurare 
chiar din gura ta. 

— Puteţi să vă bizuiţi pe mine, monseniore, numai să fie 
vorba de-a stârni o răzmeriţă în oraş. 

— Tocmai despre asta e vorba. Câţi oameni crezi că poţi 
strânge până-n zori? 


— Două sute de muschete şi cinci sute de halebarde. 

— De-ar fi doar câte unul care să facă la fel în fiecare 
cartier, mâine am avea o armată destul de puternică. 

— Fireşte! 

— Ai vrea să te afli sub comanda contelui de Rochefort? 

— L-aş urma şi în iad. Şi nu spun o vorbă goală, fiindcă-l 
cred în stare să coboare şi acolo. 

— Bravo! 

— După ce semn au să se deosebească mâine prietenii de 
duşmani? 

— Tot omul Frondei să poarte o fundă galbenă la pălărie. 

— Bun. Daţi consemnul: 

— Ai nevoie de bani? 

— Banii nu prind rău niciodată şi nicăieri, monseniore. 
Dacă nu-s, o să ne lipsim de ei: dacă sunt, treaba o să 
meargă mai repede şi mai bine. 

Gondy se duse la un cufăr şi luă o pungă cu bani. 

— Uite cinci sute de pistoli, zise el. Şi dacă totul merge 
bine, mâine te aşteaptă aceeaşi sumă. 

— Voi da cinstit socoteală monseniorului de fiecare ban, 
făgădui Planchet, luând punga subsuoară. 

— Bun, ţi-l dau în seamă pe cardinal. 

— Fiţi liniştit, se află pe mâini bune. 

Planchet ieşi, în vreme ce preotul rămase puţin în urmă. 

— Sunteţi mulţumit, monseniore? Întrebă el. 

— Da, îmi pare un om hotărât. 

— Va face chiar mai mult decât a făgăduit. 

— Atunci e straşnic. 

Şi preotul îl ajunse din urmă pe Planchet, care îl aştepta 
pe scară. După zece minute veni preotul de la Saint- 
Sulpice. 

De îndată ce uşa cabinetului se deschise, un om dădu 
buzna înăuntru: era contele de Rochefort. 

— Chiar dumneata eşti, scumpul meu conte! Exclamă 
Gondy, întinzându-i mâna. 

— În sfârşit, v-aţi hotărât, monseniore? Zise Rochefort. 


— Întotdeauna am fost hotărât, răspunse Gondy. 

— Să nu mai vorbim de asta. Dumneavoastră o spuneţi şi 
eu vă cred. Aşadar, îl punem pe Mazarin să joace. 

— Sper. 

— Şi când va începe jocul? 

— Pe oaspeţi i-am poftit în noaptea asta, spuse vicarul, dar 
viorile vor începe să cânte abia mâine dimineaţă. 

— Puteţi sa vă bizuiţi pe mine şi pe cincizeci de soldaţi, pe 
care mi i-a făgăduit cavalerul d'Humieres, în cazul că aş 
avea nevoie. 

— Cincizeci de soldaţi? 

— Da. El instruieşte recruţii şi mi-i împrumută. Distracţia 
odată terminată, dacă vor mai lipsi dintre ei, n-am decât să-i 
înlocuiesc. 

— Bine, dragul meu Rochefort. Asta însă nu-i tot. 

— Ce mai e? Întrebă Rochefort, surâzând. 

— Ce-ai făcut cu domnul de Beaufort? 

— Se află la Vend6mois, unde aşteaptă să-i scriu ca să se 
întoarcă la Paris. 

— Scrie-i, e timpul. 

— Sunteţi deci sigur de reuşită? 

— Da, numai că trebuie să se grăbească: căci abia se va 
ridica norodul Parisului şi vom avea zece prinți în loc de 
unul, care se vor îndesa să fie în frunte. Dacă întârzie, 
găseşte locul ocupat. 

— Pot să-i trimit vorbă din partea dumneavoastră? 

— Da, fireşte. 

— Să-i spun că poate să se bizuie pe dumneavoastră? 

— Fără doar şi poate! 

— Şi că-i veţi lasă mână liberă? 

— Cât priveşte războiul, da; dar într-ale politicii. 

— Ştiţi că nu se prea pricepe. 

— Să mă lase să negociez aşa cum socotesc de cuviinţă 
pentru pălăria mea de cardinal. 

— 'Ţineţi la asta? 


— Fiindcă sunt silit să port o pălărie a cărei formă nu-mi 
place, doresc barem ca pălăria asta să fie roşie, spuse 
Gondy. 

— Gusturile şi culorile nu se discută, râse Rochefort. Vă 
asigur de consimţământul lui. 

— Şi-i vei scrie chiar astă-seară? 

— Mai mult decât atât, trimit pe cineva la el. 

— În câte zile poate să fie aici? 

— În cinci zile. 

— Să vină şi va găsi o schimbare. 

— O doresc. 

— Te asigur de asta. 

— Prin urmare? 

— Du-te, adună-ţi cei cincizeci de oameni şi fii gata! 

— Pentru ce? 

— Pentru orice. 

— Există vreun semn de recunoaştere? 

— O fundă galbenă la pălărie. 

— Perfect. Cu bine, monseniore! 

— Cu bine, dragul meu Rochefort! 

— Ah, jupâne Mazarin, jupâne Mazarin! Mormăi 
Rochefort, trăgându-l după el pe preotul care nu putuse să 
intervină cu un cuvânt în acestă convorbire. Ai să vezi dacă 
sunt prea bătrân pentru a fi un om de acţiune! 

Era nouă şi jumătate şi vicarul avea nevoie de o jumătate 
de ceas ca să ajungă de la arhiepiscopie la turnul Saint- 
Jacques-la-Boucherie. Băgă de seamă că o lumină veghea la 
una dintre ferestrele cele niai de sus ale turnului. 

— Bun, zise vicarul. Omul nostru se află la post. 

Bătu şi i se deschise. Preotul însuşi îl aştepta şi-l conduse 
până în vârful turnului, luminându-i calea. Ajuns acolo, îi 
arătă o uşiţă, puse lumânarea într-o firidă, astfel ca vicarul 
să o găsească la plecare, şi cobori. 

Deşi cheia era în broască, vicarul ciocăni la uşă. 

— Intră, spuse o voce în care recunoscu vocea 
cerşetorului. 


De Gondy trecu pragul. Într-adevăr, era împărţitorul de 
apă sfinţită de la biserica Saint-Eustache. Stătea în 
aşteptare, tolănit pe un pat ca vai de lume. Văzându-l pe 
vicar, se ridică. 

Orologiul tocmai bătea de zece. 

— Ei bine, spuse Gondy, te-ai ţinut de cuvânt? 

— Nu chiar, răspunse cerşetorul. 

— Cum adică? 

— M-aţi cerut cinci sute de oameni, nu-i aşa? 

— Da, şi? 

— Ei bine, eu voi avea două mii. 

— Nu cumva te lauzi? 

— Doriţi o dovadă? 

— Da. 

În încăpere ardeau trei lumânări, una în faţa ferestrei ce 
dădea spre vechiul oraş, una în faţa ferestrei ce dădea spre 
Palatul Regal, una în faţa ferestrei ce dădea spre strada 
Saint-Denis. 

Omul se apropie în tăcere de fiecare dintre cele trei 
lumânări şi le stinse pe rând. 

Vicarul se pomeni înconjurat de întuneric; odaia era 
luminată doar de razele palide ale lunii, ascunsă după nori 
negri şi groşi, cu marginile poleite de lumina-i argintie. 

— Ce faci? Întrebă vicarul. 

— Am dat semnalul. 

— Ce semnal? 

— Semnalul pentru baricade. 

— Ah! 

— Când veţi pleca de aici o să-mi vedeţi oamenii la treabă. 
Numai fiţi cu băgare de seamă să nu vă rupeţi picioarele 
dând peste vreun lanţ sau căzând în vreo groapă. 

— Bine. lată banii, tot atâţia câţi ai mai primit. Acum 
aminteşte-ţi că eşti o căpetenie şi nu te duce să bei. 

— Sunt douăzeci de ani de când nu beau decât apă. 

Omul luă punga din mâna vicarului, care auzi zornăitul 
monedelor când acesta îşi înfundă mâna în banii de aur. 


— Eh! Exclamă vicarul. Eşti zgârcit, omule! 

Cerşetorul scoase un oftat şi zvârli punga. 

— Va să zică o să rămân acelaşi, se tângui el. N-o să ajung 
niciodată să mă lepăd de omul vechi din mine? O, ticăloşie! 
O, deşertăciune! 

— "Totuşi iei banii! 

— Da, dar mă leg înaintea dumneavoastră să folosesc tot 
ce-mi rămâne pentru fapte bune. 

Avea faţa palidă şi încordată, ca a unui om răvăşit de o 
luptă lăuntrică. 

— Ciudată fiinţă! Murmură Gondy. 

Şi îşi luă pălăria ca să plece, dar, întorcându-se, văzu că 
cerşetorul stătea între el şi uşa. 

În prima clipă crezu ca omul are vreun gând rău. Nici 
pomeneală de aşa ceva, căci în clipa următoare îl văzu 
împreunându-şi mâinile şi căzând în genunchi. 

— Monseniore, glăsui cerşetorul. Înainte să mă părăsiţi, 
rogu-vă, daţi-mi binecuvântarea! 

— Monseniore! Exclamă Gondy. Mă iei drept altul, 
prietene! 

— Nu, monseniore, vă iau drept cel care sunteţi, adică 
preacucernicul vicar. V-am recunoscut dintr-o ochire. 

Gondy surâse: 

— Şi vrei binecuvântarea mea? 

— Da, am nevoie de ea. 

Cerşetorul rosti aceste cuvinte cu atâta umilinţă şi cu atâta 
adâncă pocăință, încât Gondy întinse mâna şi-i dădu 
binecuvântarea cu cea mai mare blândeţe de care era în 
stare. 

— Acum, zise vicarul, ne-am legat unul de altul. Te-am 
binecuvântat şi asta-i ceva sfânt pentru mine, aşa cum 
trebuie să fie şi pentru line. Ia să vedem, ai săvârşit vreo 
nelegiuire osândită de justiţia omenească şi de care te-aş 
putea ierta? 

Cerşetorul clătină din cap: 


— Nelegiuirea pe care am săvârşit-o eu, monseniore, nu 
ţine de justiţia omenească şi dumneavoastră nu mă puteţi 
izbăvi de păcat decât binecuvântându-mă cât mai des, aşa 
ca adineauri. 

— Vorbeşte deschis! Îl îndemnă vicarul. N-ai făcut toată 
viaţa ceea ce faci azi, nu? 

— Nu, monseniore, fac asta numai de şase ani. 

— Şi înainte se asta? 

— Am stat închis la Bastilia. 

— Şi înainte să fii la Bastilia? 

— Am să vă spun, monseniore, în ziua când veţi avea 
bunătatea să-mi ascultați spovedania. 

— Bine. Adu-ţi aminte că, la orice ceas din zi sau din 
noapte vei veni la mine, sunt gata să-ţi dau iertarea 
păcatelor. 

— Vă mulţumesc, monseniore, şopti înăbuşit cerşetorul. 
Dar încă nu-s pregătit să o primesc. 

— Fie cum spui. Cu bine! 

— Cu bine, monseniore, zise cerşetorul, deschizând uşa şi 
plecându-se adânc în faţa prelatului. 

Vicarul luă lumânarea, cobori şi ieşi visător din biserică. 
V. 

RĂZMERIŢA. 

Era aproape unsprezece noaptea. Gondy nu făcuse nici o 
sută de paşi pe străzile Parisului şi îşi dădu seama deodată 
de ciudata schimbare petrecută. 

Întreg oraşul părea locuit de fiinţe fantastice; se vedeau 
umbre tăcute care desfundau străzile, altele care trăgeau şi 
răsturnau căruţe, altele care săpau gropi gata să înghită 
companii întregi de călăreţi. Toate aceste făpturi atât de 
active se duceau, veneau, alergau, aidoma unor demoni 
porniţi să făptuiască ceva necunoscut: erau cerşetorii de la 
Curtea Miracolelor, erau oamenii împărţitorului de apă 
sfinţită din faţa bisericii Saint-Eustache, care ridicau 
baricade pentru a doua zi. 


Gondy se uita la aceşti oameni ai întunericului, la aceşti 
truditori de noapte cu oarecare spaimă, întrebându-se 
dacă, după ce i-a stârnit din bârlogul lor, are să aibă 
puterea să-i trimită îndărăt. Când vreunul dintre ei se 
apropia de el, era gata să-şi facă semnul crucii. 

leşi în strada Saint-Honore şi porni în lungul ei, 
îndreptându-se spre strada Ferronnerie. Aici, priveliştea se 
schimbă: negustorii alergau din prăvălie în prăvălie; uşile 
păreau zăvorâte ca şi obloanele, dar se deschideau în 
grabă, lăsând să treacă nişte oameni care parcă se temeau 
să nu se vadă ce duc: erau negustorii care aveau arme şi 
care împrumutau şi celor care nu aveau. 

Un ins mergea din uşă în uşa, încovoiat sub povara 
spadelor, archebuzelor, muschetelor şi armelor de tot soiul 
pe care le împărțea pe măsură ce înainta. La licărirea unei 
lanterne, vicarul îl recunoscu pe Planchet. 

Gondy ieşi iarăşi pe chei, prin strada Monnaie. Pâlcuri de 
burghezi în mantii negre şi cenuşii, după cum ţineau de 
păturile de sus ori de jos ale burgheziei, stăteau locului, în 
vreme ce vreo câţiva singuratici treceau de la un pâlc la 
altul. Toate aceste mantii, fie negre, fie cenuşii, se vedeau 
ridicate la spate de vârful unei spade, iar în faţă de ţeava 
unei archebuze, sau flinte. 

Ajungând la Pont-Neuf, vicarul constată că trecerea era 
păzită. Un om se apropie de el. 

— Cine eşti? Întrebă omul. Nu te recunosc să fii dintr-ai 
noştri. 

— Asta înseamnă că nu-ţi recunoşti prietenii, dragul meu 
domn Louvieres, spuse vicarul, ridicându-şi pălăria. 

Louvieres îl recunoscu şi se înclină. 

Gondy îşi urmă calea şi cobori până la turnul Nesle. Acolo 
desluşi un lung şir de oameni care se furişau pe lângă 
ziduri. Ai fi zis că e un cortegiu de fantome, fiindcă toţi 
purtau mantii albe. Într-un anume loc se făceau nevăzuţi 
rând pe rând, de parcă ar fi intrat în pământ. Gondy se 


rezemă de colţul unei case şi îi văzu dispărând de la primul 
şi până la cel dinaintea ultimului. 

Ultimul ridică ochii spre a se încredința, fără îndoială, că el 
şi tovarăşii săi nu erau spionaţi şi, în ciuda întunericului, îl 
zări îndată pe Gondy. Veni drept spre el şi îi puse pistolul în 
piept. 

— Hei, domnule de Rochefort! Îl întâmpină Gondy, râzând. 
Să nu ne jucăm cu focul! 

Rochefort îi recunoscu glasul: 

— A, dumneavoastră sunteţi, monseniore? 

— Chiar eu. Ce oameni duci în măruntaiele pământului? 

— Cei cincizeci de recruți pe care mii-a dat cavalerul 
d'Humieres şi care, fiind repartizaţi la cavalerie, au primit 
numai mantii albe. 

— Şi încotro? 

— La unul dintre prietenii mei, un sculptor. Numai c-am 
găsit cu cale să coborâm prin trapa pe unde-şi aduce 
marmura. 

— Foarte bine, zise Gondy. 

Şi strânse mâna lui Rochefort, care cobori închizând trapa 
după el. 

Vicarul se întoarse acasă. Era unu după miezul nopţii. 
Deschise fereastra şi se aplecă peste pervaz ca să asculte. 

Un zgomot ciudat, necunoscut, nemaiauzit cuprinsese 
oraşul; se simţea că pe toate aceste străzi întunecoase ca 
nişte abisuri se petreceau lucruri neobişnuite, cumplite. Din 
când în când se desluşea - un vuiet ca de furtună ce se 
apropie, ori ca de hulă ce se înteţeşte; dar nu era nimic 
lămurit, nimic limpede şi de înţeles, încât ai fi zis că sunt 
acele surde şi misterioase zgomote care vestesc 
cutremurele de pământ. 

Pregătirea răscoalei ţinu aşa toată noaptea. A doua zi 
dimineaţă, trezindu-se, Parisul păru că tresare la vederea 
propriei sale înfăţişări. Ai fi spus că e un oraş asediat. 
Oameni înarmaţi stăteau pe baricade, cu ochi ameninţători 
şi cu flinta pe umăr; parole, patrule, arestări, ba chiar 


execuţii, iată ce întâlneai la fiece pas. Cei care purtau 
pălării împodobite cu pene ori cu spade aurite erau opriţi şi 
puşi să strige: „Irăiască Broussel!", „Jos cu Mazarin!", şi 
cine nu voia să se supună era huiduit, copleşit de ocări şi 
chiar bătut. Nu se ajunsese încă la vărsări de sânge, dar se 
simţea lămurit că o asemenea pornire nu lipsea. 

Baricadele fuseseră ridicate până în preajma Palatului 
Regal. Din strada Bons-Enfants şi până în strada 
Ferronnerie, din strada Saint-Thomas-du-Louvre şi până la 
Pont-Neuf, din strada Richelieu şi până la poarta Saint- 
Honore se îmbulzeau peste zece mii de oameni înarmaţi; cei 
din primele rânduri strigau la santinelele nepăsătoare din 
regimentul de gardă, înşiruite în jurul Palatului Regal şi în 
spatele cărora porţile stăteau închise, prevedere ce-i punea 
într-o situaţie proastă. Prin mijlocul acestei mulţimi se 
mişcau cete de câte o sută, o sută cincizeci şi două sute de 
oameni jigăriţi, livizi, zdrenţăroşi, purtând un fel de 
steaguri pe care stătea, scris: lată mizeria poporului! Peste 
tot pe unde treceau izbucneau strigăte turbate; şi erau 
atâtea asemenea cete, încât de pretutindeni răsunau 
strigăte. 

Mare fu uimirea Annei de Austria şi a lui Mazarin când se 
treziră şi când li se dădu de ştire că oraşul vechi, pe care în 
ajun, seara, îl lăsaseră liniştit, se deşteptase înfierbântat şi 
cuprins de o adâncă tulburare. Astfel încât niciunul, nici 
celălalt nu voia să dea crezare celor spuse, zicând că se vor 
convinge abia când vor vedea şi vor auzi totul cu ochii şi cu 
urechile lor. Atunci li se deschise o fereastră: văzură, auziră 
şi se încredinţară că aşa stăteau lucrurile. 

Mazarin ridică din umeri, cu aerul că dispreţuieşte grozav 
aceasta gloată, dar păli vizibil şi, tremurând tot, alergă în 
cabinetul său, unde se apucă să-şi ferece aurul şi bijuteriile 
în casete, pu-nându-şi în degete cele mai frumoase 
diamante. Regina, furioasă, lăsată să se descurce singură, 
trimise după mareşalul de La Meilleraie, căruia îi porunci să 


ia oricâţi oameni pofteşte şi să se ducă să vadă ce e cu 
această glumă. 

Mareşalul, neînfricat şi foarte aventuros din fire, nutrind 
acel suveran dispreţ faţă de gloată, obişnuit oamenilor de 
arme, luă cu el o sută cincizeci de ostaşi şi vru să iasă pe 
podul Louvre, dar acolo dădu peste Rochefort şi cei 
cincizeci de cavalerişti ai lui, în fruntea a peste o mie cinci 
sute de suflete. Nu era chip să nesocotească o asemenea 
oprelişte. Mareşalul nici nu încercă să treacă mai departe şi 
se întoarse pe chei. 

La Pont-Neuf dădu însă peste Louvieres şi burghezii lui. 
De astă dată încercă să atace, dar fu primit cu împuşcături, 
în vreme ce o grindină de pietre se abătu asupra lor de pe 
la toate ferestrele. Pierdu aici trei oameni. 

Bătu în retragere către cartierul Halelor, dar acolo dădu 
peste Planchet şi halebardierii lui. Halebardele se aplecară 
ameninţător să-l întâmpine; vru să treacă înainte, doborând 
toate aceste mantii cenuşii, dar mantiile cenuşii îi ţinură 
piept şi mareşalul se retrase către strada Saint-Honore, 
lăsând pe câmpul de luptă patru din ostaşii săi, străpunşi, 
cât ai clipi, cu halebardele. 

Atunci apucă pe strada Saint-Honore, dar acolo dădu 
peste baricadele cerşetorului de la Saint-Eustache, păzite 
nu numai de oameni înarmaţi, ci şi de femei şi copii. 
Jupânaşul Friquet, fălindu-se cu un pistol şi o spadă primite 
de la L.ouvieres, îşi încropise o ceată de ştrengari ca şi el şi 
făcea o larmă nemaipomenită. 

Mareşalul crezu acest punct mai slab păzit decât celelalte 
şi vru să forţeze trecerea. Porunci la douăzeci dintre 
oamenii săi să descalece şi să atace baricada, în timp ce el, 
împreună cu restul călăreţilor, avea să-i proteguiască. Cei 
douăzeci se îndreptară spre baricadă, dar din spatele 
bârnelor, dintre roţile de căruţă, de pe mormanele de pietre 
se porni o pârâială cumplită de împuşcături, la care 
halebardierii lui Planchet se iviră de după colţul străzii 
Monnaie. 


Mareşalul de La Meilleraie se vedea prins între două 
focuri. 

Cum era viteaz, se hotări să moară pe poziţie. El întoarse 
fiecare lovitură primită şi urletele de durere prinseră să 
răsune în mulţime. Ostaşii, mai încercaţi într-ale luptei, 
trăgeau cu mai multă îndemânare, dar burghezii, mai 
numeroşi, îi striveau sub o adevărată ploaie de gloanţe. 

Oamenii cădeau în jurul mareşalului ca la Rocroy sau la 
Lerida. Fontrailles, adjutantul său, avea braţul rupt, calul 
lui primise un glonţ în gât şi abia-l stăpânea, căci durerea 
scotea animalul din minţi. În sfârşit, se găsea în acel 
moment suprem în care şi cel mai neînfricat simte un fior în 
vine şi sudoarea năpădindu-i pe frunte, când, deodată, 
mulţimea se despică înspre partea străzii Arbre-Sec, 
strigând: „Trăiască vicarul!", şi Gondy, cu pelerina peste 
anteriu păşi liniştit prin mijlocul împuşcăturilor, 
binecuvântând în dreapta şi în stânga, la fel de calm de 
parcă ar fi condus o procesiune religioasă. 

Toată lumea căzu în genunchi. 

Maregşalul îl recunoscu şi alergă la el. 

— Scoate-mă de-aici, pentru numele cerului! Spuse el. 
Dacă nu, las aici şi pielea mea, şi pielea oamenilor mei. 

Era o hărmălaie în mijlocul căreia nu s-ar fi auzit nici 
bubuitul tunetului. Gondy ridică mâna, cerând linişte. Toţi 
amuţiră. 

— Copiii mei, glăsui el. lată-l pe mareşalul de La 
Meilleraie, ale cărui gânduri voi le-aţi înţeles greşit şi care 
se angajează ca, întorcându-se la Luvru, să ceară reginei, în 
numele celor de aici, libertatea lui Broussel al nostru. Îţi iei 
acest angajament, mareşale? Adăugă Gondy, întorcându-se 
către La Meilleraie. 

— Pe toţi dracii, cred şi eu că da! Nu speram să scap atât 
de ieftin. 

— Vă făgăduieşte asta pe cuvântul său de gentilom, spuse 
Gondy. 

Mareşalul ridică mâna în semn de încuviinţare. 


— Trăiască vicarul! Răcni mulţimea. 

Vreo câteva glasuri adăugară chiar: „Irăiască mareşalul!", 
dar toţi urmară în cor: „Jos cu Mazarin!". 

Mulțimea se trase în lături: drumul pe strada Saint- 
Honore era cel mai scurt. Baricadele se deschiseră şi 
mareşalul, dimpreună cu restul ostaşilor, se retraseră, în 
cap cu Friquet şi cu ştrengarii lui, care imitau de zor ba 
răpăitul tobelor, ba glasul trâmbiţelor. 

Fu aproape un marş triumfal. Numai că baricadele se 
închiseră în urma ostaşilor. Mareşalul îşi muşcă mâinile de 
ciudă. 

În acest timp, după cum am mai spus, Mazarin se afla în 
cabinetul lui, ocupat să-şi rânduiască lucruşoarele. 
Trimisese după d'Artagnan, dar, în mijlocul acestui tumult, 
nu spera să-l vadă, căci d'Artagnan nu era de serviciu. 
Totuşi, după zece minute, locotenentul se ivi în prag, urmat 
de Porthos, nedespărţitu-i prieten. 

— Ah, intra, intră, domnule d'Artagnan! Exclamă 
cardinalul. Fii binevenit, ca şi prietenul dumitale. Oare ce se 
petrece în Parisul ăsta afurisit? 

— Ce se petrece, monseniore? Nimic bun, zise d'Artagnan, 
clătinând din cap. Oraşul e în plină revoltă şi adineauri, pe 
când străbăteam strada Montorgueil cu domnul du Vallon, 
aci de faţă şi care e slujitorul dumneavoastră, în ciuda 
uniformei ce port, ba poate chiar din pricina ei, au vrut să 
ne silească să strigam „Irăiască Broussel!", şi trebuie oare 
să spun, monseniore, ce-au vrut să ne mai silească să 
strigăm? 

— Spune, spune! 

— Jos cu Mazarin!". Pe legea mea, uite că mi-a scăpat! 

Mazarin surâse, dar păli teribil. 

— Şi-aţi strigat? Întrebă el. 

— Nu, pe legea mea! Răspunse d'Artagnan. Eu unul, nu 
eram în voce; domnul du Vallon e răcit şi n-a strigat nici el. 
Atunci, monseniore. 

— Atunci? Se interesă Mazarin. 


— Priviţi la pălăria şi la pelerina mea. 

Şi d'Artagnan arătă pelerina găurită de patru gloanţe şi 
pălăria străpunsă de asemenea de două gloanţe. Cât despre 
mantia lui Porthos, o lovitură de halebardă i-o despicase 
într-o parte şi un foc de pistol îi retezase pana de pălărie. 

— Diavolo! Exclamă cardinalul, gânditor, uitându-se cu o 
naivă admiraţie la cei doi prieteni. Eu aş fi strigat! 

În clipa aceea vuietul din stradă răsună şi mai aproape. 
Mazarin îşi şterse fruntea şi îşi roti ochii în jur. Ar fi dorit 
grozav să se apropie de fereastră, dar nu avea curaj. 

— Ia vezi ce se întâmplă, domnule d'Artagnan, spuse el. 

D'Artagnan se duse la fereastră, cu nepăsarea-i obişnuită. 

— Oho: mormăi el. Ce-i asta? Mareşalul La Meilleraie se 
întoarce fără pălărie. Fontrailles cu braţul în eşarfă, ostaşi 
din gardă răniţi, cai plini de sânge. Ei, dar ce fac 
santinelele? Duc arma la ochi, au sa tragă! 

— Au consemn să tragă asupra mulţimii, dacă mulţimea se 
apropie de Palatul Regal, strigă Mazarin. 

— Păi dacă trag, totul e pierdut! Izbucni d'Artagnan. 

— Avem grilajul. 

— Grilajul?! Numai patru-cinci minute. Grilajul va fi smuls, 
îndoit, sfărâmat. Nu trageţi, la dracu! Se răsti d'Artagnan, 
deschizând fereastra. 

În ciuda acestei poveţe, care în mijlocul zarvei din jur nici 
nu se auzi, răbufniră vreo trei-patru împuşcături, urmate de 
o cumplită pârâială de gloanţe. Plumbii muşcară cu 
scrâşnet din faţada Palatului Regal; unul trecu pe sub 
braţul lui d'Artagnan şi prefăcu în ţăndări o oglindă în care 
Porthos se privea cu plăcere. 

— Vai! Se tângui cardinalul. O oglindă de Veneţia! 

— Eh, monseniore! Rosti d'Artagnan, închizând cu linişte 
fereastra. Nu plângeţi încă, nu merită. Într-un ceas se prea 
poate să nu mai rămână în Palatul Regal nici o oglindă, fie 
ea de Veneţia, fie de Paris. 

— Care-i părerea dumitale? Întrebă cardinalul, tremurând 
din creştet până-n tălpi. 


— Ei pe dracu! Să i-l daţi pe Broussel de vreme ce-l cer! 
Ce naiba vreţi să faceţi cu un consifier al Parlamentului? 
Nu-i bun de nimic! 

— Asta-i şi părerea dumitale, domnule du Vallon? 
Dumneata ce-ai face? 

— L-aş da pe Broussel, spuse Porthos. 

— Veniţi, veniţi cu mine, domnilor, zise Mazarin. Mă duc 
să-i spun reginei! 

În capătul coridorului se opri. 

— Pot să mă bizui pe dumneavoastră, domnilor, nu-i aşa? 
Zise el. 

— Noi nu ne dăm cuvântul de două ori, rosti d'Artagnan. 
Am spus că suntem oamenii dumneavoastră. Porunciţi şi vă 
vom da ascultare. 

— Ei bine! Vorbi Mazarin. Intraţi în odaia asta şi aşteptaţi. 

Şi, făcând un ocol, pătrunse în salon printr-o altă uşă. 

VI. 

RĂZMERIŢA SE PRESCHIMBĂ ÎN RĂSCOALĂ. 

Încăperea în care intraseră d'Artagnan şi Porthos nu era 
despărțită de salonul unde se afla regina decât de nişte 
draperii. Draperia subţire îngăduia să se audă, iar 
deschizătura dintre ele, oricât de strâmtă, îngăduia să se 
vadă tot ce se petrecea acolo. 

Regina stătea în picioare, palidă de mânie, dar avea atâta 
stăpânire de sine, încât ai fi zis că nu o umbreşte nici cea 
mai mică tulburare. În spatele ei erau Comminges, 
Villequier şi Guitaut; în spatele bărbaţilor, femeile. 

În faţa reginei, cancelarul S&guier, acelaşi care o 
persecutase atâta cu douăzeci de ani în urmă, povestea că 
trăsura lui a fost sfărâmată, că a fost urmărit, că a dat 
buzna în palatul marchizului d'O, că palatul a fost 
numaidecât invadat, jefuit, devastat; din fericire, a avut 
timp să se strecoare pe o uşă mascată într-o încăpere 
tăinuită, unde o bătrână slujnică l-a încuiat, dimpreună cu 
fratele său, episcopul de Meaux. Acolo, primejdia s-a 
dovedit atât de reală, răsculații dezlănţuiţi s-au apropiat de 


încăperea cu pricina, proferând ameninţări cumplite, încât 
cancelarul a socotit că i-a sunat ceasul şi s-a spovedit 
fratelui său spre a fi pregătit să moară în cazul ca ar fi fost 
descoperit. Din fericire, n-a fost aşa; mulţimea, socotind că 
a fugit pe vreo uşă dosnică, a plecat şi i-a lăsat retragerea 
liberă. Atunci s-a travestit, îmbrăcând hainele marchizului 
d'O, şi a ieşit din palat trecând peste corpul ofițerului şi a 
doi ostaşi din garda lui personală, ucişi în vreme ce apărau 
poarta. 

În timpul acestei povestiri, Mazarin se strecurase fără 
zgomot în apropierea reginei şi asculta. 

— Ei bine, întrebă regina, de cum isprăvi cancelarul, ce 
părere ai? 

— Gândesc că e ceva foarte grav, doamnă. 

— Şi ce mă sfătuieşti? 

— Aş da un sfat maiestăţii-voastre, fără îndoială, dar nu 
îndrăznesc. 

— Îndrăzneşte, îndrăzneşte, domnule, spuse regina cu un 
zâmbet amar, doar ai îndrăznit atâtea! 

Cancelarul se împurpură şi îngăimă câteva cuvinte. 

— Nu-i vorba de trecut, ci de prezent, rosti regina. 
Spuneai că ai să-mi dai un sfat. Care anume? 

— Doamnă, şovăi cancelarul, sfatul meu ar fi să-l eliberaţi 
pe Broussel. 

Regina, deşi foarte palidă, păli şi mai mult şi chipul i se 
contractă. 

— Să-l eliberez pe Broussel?! Niciodată! 

În clipa aceea se auziră paşi în sala din faţă şi mareşalul de 
La Meilleraie se ivi neanunţat în uşă. 

— Ah, iată-te, mareşale! Exclamă bucuroasă Anna de 
Austria. Sper că i-ai învăţat minte pe ticăloşii aceştia, nu? 

— Doamnă, vorbi mareşalul, am pierdut trei oameni la 
Pont-Neuf, patru la Hale, şase în colţul străzii Arbre-Sec şi 
doi la poarta palatului vostru; cu totul cincisprezece. Aduc 
cu mine zece sau doisprezece răniţi. Pălăria mi-a rămas nu 
ştiu pe unde, zburată de un glonţ şi, după toate 


probabilitățile, aş fi rămas şi eu cu pălăria, dacă n-ar fi fost 
preacucernicul vicar, care să mă scoată din încurcătură. 

— Ah! Exclamă regina. Într-adevăr, m-ar fi mirat să nu-l 
văd pe acest şoricar cu picioarele strâmbe amestecat în 
toată povestea asta. 

— Doamnă, râse La Meilleraie, nu-l ponegriţi prea mult, 
fiindcă serviciul ce mi l-a făcut e încă foarte proaspăt. 

— Bun, spuse regina. Poartă-i oricâtă recunoştinţă 
pofteşti, dar asta nu mă obligă pe mine. lată-te viu şi 
nevătămat şi asta-i tot ce doream. Îţi spun nu numai bun 
venit, ci bine ai revenit! 

— Da, doamnă, dar m-am întors cu bine cu condiţia să vă 
înfăţişez voinţa poporului. 

— Voința! Murmură Anna de Austria, încruntând din 
sprâncene. Oh, oh, domnule mareşal, trebuie că te-ai aflat 
într-o mare primejdie de vreme ce-ai primit să porţi o solie 
atât de ciudată! 

Aceste cuvinte fură rostite cu o ironie care nu scăpă câtuşi 
de puţin mareşalului. 

— Iertare, doamnă! Glăsui mareşalul. Eu nu sunt avocat, 
sunt ostaş, şi prin urmare poate că înţeleg greşit valoarea 
cuvintelor. Ar fi trebuit să spun dorinţa, şi nu voinţa 
poporului. Cât despre răspunsul cu care m-aţi onorat, cred 
că aţi vrut să spuneţi că mi-a fost frică. 

Regina surâse. 

— Ei bine, da, doamnă, mi-a fost frică. E pentru a treia 
oară în viaţă când mi se întâmplă, şi totuşi am luat parte la 
douăsprezece mari bătălii şi la nu ştiu câte lupte şi 
hărţuieli. Da, mi-a fost frică. Şi mă simt mult mai în largul 
meu în faţa maiestăţii-voastre, oricât de ameninţător v-ar fi 
surâsul, decât în faţa acelor demoni din iad, care ne-au 
întovărăşit până aici şi care habar n-am de unde tot ies la 
iveală. 

— Bravo! Şopti d'Artagnan către Porthos. Straşnic 
răspuns! 


— Ei bine, rosti regina, muşcându-şi buzele, în timp ce 
curtenii se priveau cu uimire. Care e dorinţa poporului 
meu? 

— Să-i fie redat Broussel, doamnă, spuse mareşalul. 

— Niciodată! Exclamă regina. Niciodată! 

— Maiestateavoastră e stăpână, zise La Meilleraie, făcând 
un pas înapoi. 

— Încotro, mareşale? Întrebă regina. 

— Mă duc să comunic răspunsul maiestăţii-voastre celor 
care-l aşteaptă. 

— Rămâi aici, mareşale, nu vreau să se creadă că 
parlamentez cu nişte răzvrătiți! 

— Doamnă, mi-am dat cuvântul de cinste, adăugă 
mareşalul. 

— Şi asta înseamnă? 

— Că dacă nu porunciţi să fiu arestat, sunt nevoit să plec. 

Ochii Annei de Austria aruncară fulgere. 

— Oh, n-ai teamă, domnule, spuse ea. Am poruncit să fie 
arestaţi alţii mai de vază decât dumneata. Guitaut! 

Mazarin sări îndată. 

— Doamnă, începu el. Dacă aş îndrăzni la rândul meu să 
vă dau un sfat. 

— M-ai sfătui, de asemenea, să-l eliberez pe Broussel? 
Dacă-i aşa, poţi să renunţi. 

— Nu, urmă Mazarin. Deşi acest sfat ar fi poate mai bun ca 
altul. 

— Atunci? 

— Să-l chemaţi pe vicar. 

— Vicarul?! Exclamă regina. Un om îngrozitor! Ela stârnit 
toată revolta asta. 

— Cu atât mai mult, spuse Mazarin. Dacă a stârnit-o, 
înseamnă că poate să o şi potolească. 

— Şi iată, doamnă, vorbi Comminges, care stătea lângă o 
fereastră şi se uita afară, iată un prilej nimerit, căci îl văd 
dându-şi binecuvântarea în piaţa Palatului Regal. 

Regina re repezi la fereastră. 


— Într-adevăr, murmură ea. Ipocritul! Priviţi! 

— Văd că lumea îngenunchează în faţa lui, deşi nu-i decât 
vicar, mormăi Mazarin. Pe mine m-ar sfâşia dacă aş fi în 
locul lui, cu toate că sunt cardinal. De aceea stărui, doamnă, 
în dorinţa mea (Mazarin apăsă asupra acestui cuvânt) ca 
maiestatea-voastră să-l primească pe vicar. 

— De ce nu spui voinţa dumitale, aşa ca alţii? Şopti regina. 

Mazarin se înclină. Regina rămase pe gânduri. După o 
clipă ridică fruntea şi zise: 

— Domnule mareşal, du-te, caută-l pe vicar şi adu-l 
încoace! 

— Şi ce spun poporului? Întrebă mareşalul. 

— Să aibă răbdare, rosti Anna de Austria. Eu am destulă. 

În glasul mândrei spanioloaice se desluşea atâta hotărâre, 
încât mareşalul nu mai zise nimic: se înclină şi plecă. 

D'Artagnan se întoarse către Porthos. 

— Oare cum se vor isprăvi toate astea? Murmură el. 

— O să vedem, rosti Porthos, cu aerul lui liniştit. 

În acest timp, Anna de Austria se apropie de Comminges, 
căruia începu să-i vorbească în şoaptă. Mazarin, neliniştit, 
se uita în direcţia unde se aflau d'Artagnan şi Porthos. 

Ceilalţi câţi erau de faţă discutau cu jumătate de glas. 

Uşa se deschise din nou: mareşalul apăru în prag, urmat 
de vicar. 

— lată, doamnă, vesti el, pe domnul de Gondy care se 
grăbeşte să se înfăţişeze la porunca maiestăţii-voastre. 

Regina veni câţiva paşi în întâmpinarea vicarului şi se opri 
în loc, rece, aspră, nemişcată, cu buza de jos răsfrântă a 
dispreţ. Gondy se înclină cu respect. 

— Ei bine, domnule, rosti ea, ce spui de răzmeriţa asta? 

— Că nu mai e o răzmeriţă, doamna, răspunse vicarul, e o 
răscoală. 

— Răscoală e în sufletul acelora care cred că poporul meu 
se poate răscula! Exclamă Anna, incapabilă să se prefacă în 
faţa vicarului, pe care îl socotea, poate pe drept, inima 
acestei tulburări. Răscoală, iată cum numesc mişcarea 


stârnită de ei înşişi toţi acei care o doresc. Dar răbdare, 
răbdare, autoritatea regelui va pune rânduială în toate. 

— Oare pentru a-mi spune aceasta mi-aţi îngăduit cinstea 
de a mă afla în prezenţa maiestăţii-voastre? Întrebă Gondy 
cu răceală. 

— Nu, scumpe vicar, interveni Mazarin. Pentru a-ţi cere 
sfatul în împrejurarea neplăcută în care ne aflăm. 

— Să fie oare adevărat?! Vorbi Gondy, făcând pe miratul. 
Maiestatea-sa m-a chemat să-mi ceară sfatul? 

— Da, adeveri regina, aşa s-a hotărât. 

Vicarul se înclină: 

— Prin urmare, maiestatea-sa doreşte. 

— Să-i spui ce-ai face în locul ei, se grăbi să răspundă 
Mazarin. 

Vicarul se uită la regină, care încuviinţă printr-un semn. 

— În locul maiestăţii-sale, rosti cu răceală Gondy, n-aş 
şovăi: l-aş da pe Broussel. 

— Şi dacă nu-l dau, ce crezi că se va întâmpla? Izbucni 
regina. 

— Cred că mâine nu va mai rămâne piatra pe piatră în 
Paris, zise mareşalul. 

— Nu pe dumneata te întreb, i-o reteză regina sec şi fără 
măcar să se întoarcă. Pe domnul de Gondy. 

— Dacă eu sunt cel întrebat de maiestaţeavoastră, vorbi 
vicarul cu aceeaşi linişte, atunci voi spune că împărtăşesc 
întru totul părerea domnului mareşal. 

O roşeaţă vie aprinse obrajii reginei, iar frumoşii ei ochi 
albaştri păreau gata să-i iasă din orbite. Buzele-i de carmin, 
asemuite de toţi poeţii vremii cu rodiile în floare, păliră şi 
tremurau de mânie; Mazarin însuşi, deşi deprins cu furiile 
acestei căsnicii zbuciumate, rămase înspăimântat. 

— Să-l dau pe Broussel! Strigă ea în cele din urmă, cu un 
zâmbet care te înfiora. Minunat sfat, zău aşa! Se vede cât 
de colo că vine de la un preot. 

Gondy se ţinu tare. Insultele din ziua aceea păreau că 
lunecă pe lângă el ca şi batjocurile din ajun; dar ura şi 


dorinţa de răzbunare se adunau în tăcere, picătură cu 
picătură, în adâncul inimii sale. Se uită cu răceală la regină, 
care tocmai făcea semn lui Mazarin să spună şi el ceva. 

Mazarin, după obiceiul său, gândea mult şi vorbea puţin. 

— He-he! Făcu el. Bun sfat, sfat de prieten. L-aş da şi eu pe 
acest domn Broussel, mort sau viu, şi-atunci totul s-ar 
sfârşi. 

— Dacă l-aţi da mort, monseniore, totul s-ar sfârşi, 
întocmai aşa cum spuneţi, dar într-alt chip decât socotiți. 

— Am spus mort sau viu? Reluă Mazarin. E un fel de a 
vorbi. Ştii doar că înţeleg destul de prost franţuzeasca pe 
care dumneata, domnule vicar, o vorbeşti şi o scrii fără 
cusur. 

— Uite un consiliu de stat, zise d'Artagnan către Porthos. 
Numai că noi am ţinut altele mai acătării, în urbea La 
Rochelle, c u Athos şi Aramis. 

— În fortăreaţa Saint-Gervais, aminti Porthos. 

— Acolo şi în altă parte. 

Vicarul lăsă furtuna să treacă, apoi continuă cu aceeaşi 
linişte: 

— Doamnă, dacă părerea mea nu e pe placul maiestaţii- 
voastre, asta se datoreşte fără îndoială faptului ca aveţi 
altele mai bune de urmat. Cunosc prea bine înţelepciunea 
reginei şi a sfetnicilor ei, ca să mă gândesc că ar lăsa multă 
vreme capitala pradă unei tulburări care poate să ducă la o 
revoluţie. 

— Deci, după părerea dumitale, rosti regina cu un zâmbet 
răutăcios şi muşcându-şi buzele de furie, răzmeriţa de ieri, 
care azi s-a preschimbat într-o răscoală, poate deveni 
mâine o revoluţie? 

— Întocmai, doamnă, încuviinţă grav vicarul. 

— Ascultându-te, domnule, trebuie să cred oare că poporul 
a pierdut orice măsură? 

— Anul acesta nu-i prielnic regilor, glăsui Gondy, clătinând 
din cap. Priviţi în Anglia, doamnă. 


— Da, numai că, din fericire, noi, în Franţa, nu avem un 
Oliver Cromwell, răspunse regina. 

— Cine ştie? Făcu Gondy, oamenii aceştia sunt asemenea 
trăsnetului: nu-i cunoaştem decât în clipa când lovesc. 

Fiecare dintre cei de faţă tresări înfiorat şi urmă un 
moment de tăcere. 

În acest timp, regina îşi apăsa pieptul cu amândouă 
mâinile. Se vedea că se străduieşte să-şi stăpânească 
bătăile repezi ale inimii. 

— Porthos, murmură d'Artagnan, uită-te bine la preotul 
ăsta. 

— Bun, îl văd, zise Porthos. Ei şi? 

— E un om şi jumătate! 

Porthos întoarse ochii mirat spre d'Artagnan. Era limpede 
că nu prea înţelegea cuvintele prietenului său. 

— Maiestatea-voastră, continuă neîndurător vicarul, va lua 
măsurile de cuviinţă. Dar prevăd că vor fi cumplite şi că vor 
avea darul să îndârjească şi mai mult pe răzvrătiți. 

— Ei bine, atunci dumneata, cucernice vicar, care ai atâta 
putere asupra lor şi care eşti prietenul nostru, spuse ironic 
regina, dumneata o să-i potoleşti, dându-le binecuvântarea 
dumitale. 

— Poate că va fi prea târzâu, observă Gondy, cu aceeaşi 
răceală. Şi poate că eu însumi îmi voi fi pierdut atunci orice 
înrâunre asupra lor. Câtă vreme, dacă-l daţi pe Broussel, 
maiestatea-voastră taie din rădăcină orice răzvrătire şi 
dobândeşte dreptul de a pedepsi aspru orice nouă 
încercare de răscoală. 

— Deci eu n-am acest drept? Exclamă regina. 

— Dacă îl aveţi, folosiţi-l, răspunse Gondy. 

— La naiba! Făcu d'Artagnan către Porthos. Uite un om 
aşa cum îmi place mie. De ce nu-i el ministru, iar eu, 
d'Artagnan, să-l slujesc pe el în locul secăturii ăsteia de 
Mazarin! Ah, drace, ce isprăvi am săvârşi împreună! 

— Da, zise Porthos. 


Regina concedie curtea printr-un semn, în afară de 
Mazarin. Gondy făcu o plecăciune şi vru să se retragă 
dimpreună cu ceilalţi. 

— Rămâi, domnule, spuse regina. 

„Bun, cugetă Gondy în sinea lui. Are să cedeze." 

— O să pună să-l omoare, îi şopti d'Artagnan lui Porthos. 
Dar, oricum, eu, unul, n-o să fiu acela. Dimpotrivă, jur pe 
Dumnezeu că, dacă sare careva asupra lui, eu îl apar. 

— Şi eu la fel, i se alătură Porthos. 

— Bun! Murmură Mazarin, aşezându-se. Să vedem ce-o să 
iasă. 

Regina urmărea din ochi pe cei care plecau. După ce 
ultimul dintre curteni închise uşa, se întoarse. Se vedea că 
face sforţări de necrezut ca să-şi stăpânească furia: se 
răcorea cu evantaiul, mirosea felurite parfumuri şi se 
plimba de colo-colo, fără să-şi găsească locul. Mazarin 
şedea pe scaunul lui şi părea să cugete. Gondy, care 
începuse să se neliniştească, cerceta cu privirea draperiile, 
îşi pipăia cămaşa de zale îmbrăcată pe dedesubt şi, în 
răstimpuri, căuta sub pelerină să vadă dacă mânerul 
pumnalului spaniol ascuns acolo îi e la îndemână. 

— Haide, zise regina, oprindu-se, în sfârşit, locului. Haide, 
acum că suntem singuri, repetă sfatul dumitale, cucernice 
vicar. 

— lată-l, doamnă: lăsaţi să se creadă că aţi chibzuit adânc 
lucrurile, recunoaşteţi public o greşeală, ceea ce constituie 
forţa cârmuitorilor puternici, apoi eliberaţi-l pe Broussel şi 
redaţi-l poporului. 

— Oh! Strigă Anna de Austria. Să mă umilesc până într- 
atât?! Sunt regină sau nu? Toată această gloată care urlă e 
mulţimea supuşilor mei sau nu? Am prieteni, ostaşi? Ah, 
Sfânta Fecioară, cum spune regina Caterina, continuă ea, 
aprinzându-se de propriile-i cuvinte. Decât să li-l dau pe 
ticălosul de Broussel, mai degrabă l-aş strânge de gât cu 
mâinile mele! 


Şi se repezi cu pumnii încleştaţi spre Gondy, pe care, fără 
îndoială, îl ura în clipa aceea cel puţin tot atât cât îl ura şi 
pe Broussel. 

Gondy rămase nemişcat, fără să i se clintească un muşchi 
pe faţă. Doar privirea-i de gheaţă se încrucişă ca o spadă cu 
privirea furioasă a reginei. 

— Iată un om mort, asta dacă ar mai exista vreun Vitry la 
curte şi dacă Vitry ar intra acum pe uşă, zise gasconul. 
Numai ca, înainte să ajungă la acest prelat de ispravă, eu l- 
aş ucide pe Vitry, şi gata! lar cardinalul Mazarin mi-ar purta 
o recunoştinţa nemărginită. 

— Sst! Făcu Porthos. Ascultă! 

— Doamnă! Strigă cardinalul, apucând-o pe Anna de 
Austria de braţ şi trăgând-o înapoi. Doamna, ce faceţi? 

Apoi adăugă în spaniolă: 

— Anna, eşti nebună? Te cerţi aici ca o femeie de rând, tu, 
o regină?! Nu-ţi dai seama că ai în faţa ta, în persoana 
acestui preot, întreg poporul Parisului, pe care e primejdios 
să-l înfrunţi acum, şi că, dacă acest preot vrea, într-un ceas 
pierzi coroana?! Deci lasă pe mai târziu, într-o altă 
împrejurare, să pui piciorul în prag. Astăzi nu-i momentul; 
astăzi linguşeşte şi dezmiardă, altfel nu eşti decât o femeie 
vulgară! 

La primele cuvinte ale acestui discurs, d'Artagnan apucase 
braţul lui Porthos, strângându-l din ce în ce mai tare. Apoi, 
când Mazarin tăcu, şopti: 

— Porthos, să nu spui niciodată faţă de Mazarin că înţeleg 
spaniola, altfel sunt un om pierdut, şi tu la fel! 

— Bine, consimţi Porthos. 

Această aspră dojană, vădind o elocinţă ce-l caracteriza pe 
Mazarin atunci când vorbea italiana ori spaniola, dar din 
care nu rămânea nici urmă când vorbea franţuzeşte, fu 
rostită cu o expresie de nepătruns, încât Gondy, oricât de 
iscusit fizionomist ar fi fost, nu bănui decât un simplu 
avertisment la moderație. 


Dinspre partea ei, regina, astfel mustrată, se îmblânzi pe 
loc. Ca să spunem aşa, lăsă focul din ochi să i se stingă, 
sângele să-i fugă din obraji şi mânia vorbirii de pe buze. Se 
aşeză, lăsând braţele vlăguite să-i atârne de-a lungul 
corpului şi zise cu o voce în care se ghiceau lacrimile: — 
lartă-mă, cucernice vicar, şi pune ieşirea de adineauri pe 
seama suferinţei mele! Femeie şi, prin urmare, supusă 
slăbiciunilor femeii, mă îngrozesc de războiul civil; regină, 
şi obişnuită să fiu ascultată, îmi ies din fire la primele semne 
de nesupunere. 

— Doamnă, rosti Gondy, înclinându-se, maiestatea-voastră 
greşeşte socotind drept nesupunere părerile mele sincere. 
Maiestatea-voastră nu are decât supuşi plecaţi şi plini de 
respect. Nu cu regina are poporul ce are, poporul îl cere pe 
Broussel, atâta tot, fiind prea fericit să trăiască sub 
cârmuirea maiestăţii-voastre, dacă maiestatea-voastră i-l dă 
totuşi pe Broussel, adăugă Gondy, surâzând. 

Mazarin, care la cuvintele: Nu cu regina are poporul ce 
are, ciulise urechile, crezând că vicarul va pomeni de 
strigătele: „Jos cu Mazarin!", îi fu recunoscător lui Gondy 
pentru această scăpare din vedere şi spuse cu glasul cel 
mai mieros şi cu cea mai prietenoasă expresie întipărită pe 
faţă: 

— Doamnă, credeţi-l pe vicar, care e unul dintre cei mai 
iscusiţi politicieni ce avem. Cea dintâi pălărie de cardinal 
disponibilă pare anume făcută pentru acest cap nobil. 

„Ah, ai mare nevoie de mine, ticălos viclean!" îşi zise 
Gondy în sinea lui. 

— Nouă, oare ce-o să ne făgăduiască în ziua când au să 
vrea să-l omoare? Întrebă d'Artagnan. La naiba, dacă 
împarte aşa pălăriile de cardinal, să ne pregătim, Porthos, şi 
să-i cerem chiar de mâine un regiment pentru fiecare. 
Drace, să ţină războiul civil numai un an şi fac să aurească 
pentru mine spada de comandant suprem! 

— Dar eu? Întrebă Porthos. 


— 'Ţie aş face să ţi se dea bastonul de mareşal al domnului 
de La Meilleraie, care, în clipa de faţă, nu se bucură de prea 
multă trecere, după cât mi se pare. 

— Aşadar, vorbi regina, te temi cu adevărat de tulburarea 
poporului? 

— Da, doamnă, întări Gondy, mirat că bate pasul pe loc. 
Mă tem că o dată ce torentul rupe zăgazurile, să nu 
pricinuiască mari nenorociri. 

— În acest caz, eu cred că trebuie să le pui noi zăgazuri 
dinainte, spuse regina. Du-te, am să mă gândesc. 

Gonay se uită nedumerit la Mazarin. Cardinalul se apropie 
de regină să-i vorbească. În acea clipă, un tumult 
înspăimântător se auzi în Piaţa Palatului Regal. 

Gondy zâmbi, privirea reginei se învăpăie, Mazarin se făcu 
alb ca varul. 

— Ce mai e? Zise el. 

Deodată, Comminges dădu buzna în salon. 

— Iertare, doamnă, îngăimă Comminges, din prag, spre 
regină. Poporul a strivit santinelele de grilaj şi acum 
forţează porţilel Ce porunciţi? 

— Ascultaţi, doamnă! Spuse Gondy. 

Urletul valurilor, bubuitul trăsnetului, mugetele unui 
vulcan nu se pot asemui nici pe departe cu furtuna de 
strigăte ce tocmai se ridica spre cer. 

— Ce poruncesc? Repetă regina. 

— Da, nu-i timp de pierdut. 

— Câţi oameni ai la palat? 

— Şase sute. 

— Postează o sută de oameni în jurul regelui, iar cu restul 
să-mi mături de aici toată calicimea asta. 

— Doamnă, interveni Mazarin, ce faceţi? 

— Du-te! 

Comminges ieşi, cu acea supunere desăvârşită a ostaşului. 

În clipa aceea răsună un pârâit îngrozitor: una din porţi 
începea să cedeze. 


— Ei, doamnă, ne pierzi pe toţi; pe rege, pe dumneata, pe 
mine! 

La acest strigăt izbucnit din inima cardinalului îngrozit, 
Anna de Austria fu cuprinsă şi ea de frică şi-l chemă înapoi 
pe Comminges. 

— Prea târziu! Se tângui Mazarin, smulgându-şi părul din 
cap. Prea târziu! 

Poarta cedă şi se auziră urletele de bucurie ale gloatei. 
D'Artagnan puse mâna pe spadă şi făcu semn lui Porthos să 
facă la fel. 

— Salvaţi-o pe regină! Strigă Mazarin vicarului. 

Gondy se repezi la o fereastră, pe care o deschise. Îl 
recunoscu pe Louvieres în fruntea unei mulţimi de trei- 
patru mii de oameni. 

— Nici un pas mai mult! Strigă el. Regina semnează. 

— Ce spui? Izbucni regina. 

— Adevărul, doamnă, interveni Mazarin, punându-i înainte 
o pană de scris şi o hârtie. Trebuie! 

Apoi adăugă: 

— Semnează, Anna, te rog, vreau eu acest lucru! 

Regina se prăbuşi pe un scaun, luă pana în mână şi semnă. 
Ţinut în loc de Louvieres, poporul nu înaintase nici măcar 
cu un pas. În schimb, murmurul năprasnic al mâniei răsuna 

fără încetare. 

Regina scrise: „Paznicul închisorii Saint-Germain va pune 
în libertate pe consilierul Broussel". Şi semnă. 

Vicarul, care îi sorbea din ochi cele mai mici mişcări, 
înşfăcă hârtia de îndată ce o văzu semnată, se întoarse la 
ferastră şi, fluturând-o în mână, strigă: 

— Iată ordinul! 

Întreg Parisul păru că sloboade un uriaş strigăt de 
bucurie. Apoi răsună cu putere: „lrăiască Broussel! 
Trăiască vicarul!" 

— Trăiască regina! Strigă vicarul. 

Drept răspuns, se auziră doar câteva glasuri slabe şi 
stinghere. Poate că vicarul nu scosese acest strigăt decât 


spre a o face pe Anna de Austria să-şi cunoască slăbiciunea. 

— Şi acum, când ai dobândit ceea ce ai vrut, spuse ea, poţi 
pleca, domnule de Gondy. 

— Când regina va avea nevoie de mine, rosti vicarul, 
înclinându-se, maiestatea-sa ştie că sunt gata oricând să o 
slujesc. 

Regina înclină din cap şi Gondy se retrase. 

— Ah, popă blestemat! Izbucni Anna de Austria, întinzând 
braţul către uşa care abia se închisese. Te voi sili să bei într- 
o zi din veninul ce mi l-ai turnat azi! 

Mazarin vru să se apropie de ea. 

— Lasă-mă! Se smuci regina. Nu eşti bărbat! 

Şi plecă. 

— Tu nu eşti femeie! Murmură Mazarin. 

Apoi, după o clipă de visare, îşi aminti că d'Artagnan şi 
Porthos trebuie să fie acolo şi, prin urmare, auziseră totul. 
Încruntă din sprâncene şi păşi drept spre draperia pe care 
o ridică: încăperea era goală. 

La cel din urmă cuvânt al reginei, d'Artagnan îl apucase de 
mână pe Porthos şi-l trăsese pe coridor. Mazarin ieşi îndată 
şi el pe coridor, unde îi găsi pe cei doi prieteni plimbându-se 
încoace şi încolo. 

— De ce aţi ieşit din cameră, domnule d'Artagnan? Întrebă 
Mazarin. 

— Fiindcă regina a poruncit tuturor să plece, răspunse 
d'Artagnan, şi am crezut că porunca era şi pentru noi. 

— Aşadar, sunteţi aici de. 

— De vreun sfert de ceas, spuse d'Artagnan, uitându-se la 
Porthos şi făcându-i semn să nu-l dea de gol. 

Mazarin îi surprinse semnul şi rămase încredinţat că 
d'Artagnan a văzut şi a auzit totul, însă îi fu recunoscător 
pentru această minciună. 

— Hotărât lucru, domnule d'Artagnan, eşti omul pe care-l 
căutam şi poţi să te bizui pe mine atât dumneata cât şi 
prietenul dumitale. 


Apoi, salutându-i cu cel mai fermecător zâmbet, intră ceva 
mai liniştit la el în cabinet, întrucât la ieşirea lui Gondy din 
palat, tumultul contenise ca prin farmec. 

VII. 

NENOROCIREA ÎMPROSPĂTEAZĂ MEMORIA. 

Anna se întoarse furioasă în camera ei de rugăciune. 

— Cum?! Strigă ea, frângându-şi frumoasele-i mâini. 
Cum?! Poporul l-a văzut pe domnul de Cond6, întâiul prinţ 
de sânge, arestat de către soacră-mea, Maria de Medicis; a 
văzut-o pe soacră-mea, fosta lui regentă, alungată de către 
cardinal; l-a văzut pe domnul de Vendâme, adică pe fiul lui 
Henric al IV-lea, întemnițat la Vincennes; nici n-a crâcnit 
când erau batjocoriţi, când aceşti oameni de seamă erau 
întemnițați şi ameninţaţi! Şi pentru Broussel?! lisuse, atunci 
ce-a ajuns regalitatea? 

Anna atingea fără să se gândească problema cea mai 
arzătoare. Poporul nici nu crâcnise când era vorba de 
prinți, dar poporul se ridica pentru Broussel: asta fiindcă 
era vorba de un om de jos şi fiindcă, apărându-l pe 
Broussel, poporul simţea instinctiv că se apără pe sine. 

În acest timp, Mazarin se plimba în lungul şi în latul 
cabinetului său, privind din când în când la frumoasa lui 
oglindă de Veneţia, crăpată de sus în jos. 

— Eh! Spuse el. Ştiu, e trist să fii silit a ceda astfel. Dar, 
lasă, o să ne luăm revanşa. Ce contează Broussel?! E un 
nume, nu o problemă. 

Oricât de iscusit politician ar fi fost, Mazarin se înşela de 
astă dată: Broussel era o problemă, şi nu un nume. 

Aşa că, a doua zi dimineaţă, când Broussel îşi făcu intrarea 
în Paris, într-o trăsură impunătoare, având alături pe 
Louvieres, fiul său, şi pe Friquet în spatele trăsurii, poporul 
înarmat se îngrămădi să-l vadă trecând, iar strigătele de: 
„Irăiască Broussel! Trăiască părintele nostru!" răsunau din 
toate părţile, băgându-l în sperieţi pe Mazarin. Iscoadele 
cardinalului şi ale reginei culegeau de pretutindeni noutăţi 
supărătoare, care îl găseau pe ministru foarte tulburat, iar 


pe regină foarte liniştită. Regina părea să urzească în capul 
ei o mare hotărâre, ceea ce sporea şi mai mult neliniştea lui 
Mazarin. El o cunoştea pe orgolioasa prinţesă şi se temea 
grozav de hotărârile Annei de Austria. 

Vicarul îşi făcuse intrarea în Parlament mai rege decât 
regele, regina şi cardinalul la un loc. Luând în seamă 
părerea lui, o hotărâre a Parlamentului ceruse burghezilor 
să depună armele şi să înlăture baricadele: ei ştiau acum ca 
le trebuie doar un ceas ca să ia din nou armele în mână, şi 
doar o noapte ca să ridice baricadele la loc. 

Planchet se întorsese la prăvălia lui. Izbânda şterge orice 
vină: Planchet nu se mai temea deci că va fi spânzurat, ba 
chiar era convins că, dacă ar încerca măcar să-l aresteze, 
poporul s-ar ridica pentru el, aşa cum se ridicase pentru 
Broussel. 

Rochefort înapoiase cavaleriştii cavalerului d'Humieres: e 
adevărat, lipseau doi, dar cavalerul, partizan al Frondei în 
sufletul lui, nici nu voise să audă de despăgubiri. 

Cerşetorul îşi luase iarăşi locul său în tinda bisericii Saint- 
Eustache, împărțind apă sfinţită cu o mână şi cerând 
milostenie cu cealaltă: şi nimeni nu se gândea că aceste 
două mâini au ajutat să se smulgă din edificiul social piatra 
de temelie a regalității. 

Louvieres era mândru şi mulţumit: se răzbunase pe 
Mazarin, pe care nu-l putea suferi, şi contribuise mult la 
eliberarea tatălui său din închisoare. Numele lui fusese 
rostit cu groază la Palatul Regal şi tânărul spunea râzând 
consilierului reîntors în mijlocul familiei: 

— Crezi oare, tată, că dacă i-aş cere acum reginei o 
companie, mi-ar da-o? 

D'Artagnan se folosise de acest răgaz pentru a-l trimite 
înapoi pe Raoul, p e care abia îl ţinuse închis în casă în 
timpul răscoalei, căci tânărul voia cu orice preţ să tragă 
spada pentru una sau alta din tabere. Raoul se împotrivise 
la început, dar d'Artagnan vorbise în numele contelui de La 


Fere. Raoul făcuse o vizită doamnei de Chevreuse şi apoi se 
înapoiase la oştire. 

Singur Rochefort socotea că lucrurile s-au sfârşit destul de 
rău: îi scrisese prinţului de Beaufort să vină, prinţul urma 
să sosească şi avea să găsească Parisul liniştit. 

Se duse la vicar să-l întrebe dacă n-ar trebui să-i trimită 
veste prinţului să se oprească în drum. 

Gondy se gândi puţin şi spuse: 

— Lasă-l să-şi urmeze calea. 

— Aşadar, nu s-a isprăvit? Întrebă Rochefort. 

— Eh, dragul meu conte, nu suntem decât la început! 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Cunosc inima reginei: nu se va da bătută. 

— Oare pune la cale ceva? 

— Sper. 

— Spuneţi-mi, ce ştiţi? 

— Ştiu ca i-a scris Prințului să se întoarcă de la oştire în 
cea mai mare grabă. 

— Ah! Exclamă Rochefort. Aveţi dreptate, domnul de 
Beaufort trebuie lăsat să vină. 

Dar în seara zilei când avea loc această convorbire, se 
răspândi zvonul că Prinţul a sosit. 

Era o ştire foarte simplă şi foarte firească, totuşi avu un 
uriaş răsunet. Se vorbea de unele indiscreţii ale doamnei de 
Longueville, căreia Prinţul, învinuit că nutreşte faţă de sora 
sa o dragoste care trece peste marginile afecțiunii frăţeşti, 
îi făcuse unele mărturisiri. 

Aceste mărturisiri dezvăluiau sinistre planuri urzite de 
regină. 

Chiar în seara sosirii Prințului, burghezii mai răsăriţi, 
consilierii municipali, consilierii comunali colindau pe la 
prietenii lor şi spuneau: 

— De ce nu l-am lua noi pe rege şi nu l-am aşeza la Palatul 
primăriei? E o greşeală să lăsăm să-l crească duşmanii 
noştri, care-i dau tot sfaturi rele. Dacă ar fi crescut sub 


privegherea vicarului, de pildă, s-ar hrăni cu principiile 
naţionale şi-ar îndrăgi poporul. 

Peste noapte domni o surdă tulburare; a doua zi se văzură 
iarăşi pelerinele cenuşii şi negre, patrulele de negustori 
înarmaţi şi cetele de cerşetori. 

Regina petrecuse noaptea sfătuindu-se între patru ochi cu 
Prinţul; la miezul nopţii, acesta intrase în camera ei de 
rugăciune şi plecase abia la cinci dimineaţa. 

La ora cinci, regina se duse în cabinetul cardinalului. Dacă 
ea încă nu se culcase, cardinalul se şi deşteptase. 

Cardinalul aşternea pe hârtie un răspuns către Cromwell. 
Se scurseseră şase zile din cele zece cât îi ceruse lui 
Mordaunt să aştepte. 

— Eh! Spunea Mazarin. L-am cam făcut să aştepte, dar 
Cromwell ştie bine ce-s revoluțiile pentru ca să nu-mi treacă 
asta cu vederea. 

Tocmai recita cu plăcere începutul răspunsului, când auzi 
un zgomot uşor la uşa ce comunica cu apartamentul 
reginei. Singură Anna de Austria putea să vină pe uşa asta. 
Cardinalul se ridică şi se duse să deschidă. 

Regina era într-un halat de casă, care o prindea bine încă, 
întrucât, ca şi Diane de Poitiers şi Ninon, Anna de Austria 
păstra privilegiul de a rămâne mereu frumoasă: numai că în 
acea dimineaţă era mai frumoasă ca de obicei, căci avea în 
ochi strălucirea pe careţi-o dă o bucurie lăuntrică. 

— Ce e, doamnă? Întrebă Mazarin, neliniştit. Te văd tare 
mândră. 

— Da, Giulio, adeveri ea. Mândră şi fericită, căci am găsit 
mijlocul să înăbuş hidra. 

— Eşti un mare politician, regina mea! Spuse Mazarin. Să 
vedem despre ce e vorba. 

Şi ascunse ceea ce scria, strecurând scrisoarea începută 
sub filele de hârtie albă. 

— Ştii că vor să mi-l ia pe rege? Glăsui regina. 

— Din nenorocire, da! Şi pe mine vor să mă spânzure. 

— Nu-l vor avea pe rege! 


— Şi nici pe mine nu mă vor spânzura! 

— Ascultă: vreau să li-l smulg pe fiul meu şi pe mine 
însămi, precum şi pe dumneata cu mine. Vreau ca acest 
eveniment, care va schimba faţa lucrurilor de la o zi la alta, 
să devină un fapt împlinit, fără să ştie nimeni decât tu, eu şi 
o a treia persoană. 

— Şi cine este a treia persoană? 

— Prinţul. 

— Aşadar, a sosit, după cum mi s-a spus? 

— Aseară. 

— Şi l-ai văzut? 

— Abia m-am despărţit de el. 

— Sprijină acest plan? 

— E sfatul lui. 

— Şi Parisul? 

— Îl înfometează şi-l sileşte să se predea fără condiţii. 

— Planul nu-i lipsit de măreție, numai că eu văd o singură 
piedică în cale. 

— Care? 

— Neputinţa de a-l aduce la îndeplinire. 

— Vorbe goale. Nimic nu e cu neputinţă. 

— Teoretic. 

— Nu, practic. Avem bani? 

— Puţini, spuse Mazarin, tremurând ca nu cumva Anna de 
Austria să-i ceara să scoată din punga lui. 

— Avem armată? 

— Cinci sau şase mii de oameni. 

— Avem curaj? 

— Berechet. 

— Atunci e uşor. Oh, înţelegi, Giulio? Parisul, acest odios 
Paris, deşteptându-se într-o dimineaţă fără regină şi fără 
rege, încercuit, asediat, înfometat, nemaiavând nici o altă 
resursă decât acest Parlament stupid şi pe slăbănogul de 
vicar cu picioarele lui strâmbe! 

— Frumos, frumos! Murmură Mazarin. Înţeleg efectul, dar 
nu văd mijlocul de a ajunge aici. 


— Eu am să-l găsesc. 

— Ştii că asta înseamnă război, război civil, distrugător, 
crâncen, neiertător! 

— Oh, da, da, război! Zise Anna de Austria. Da, vreau să 
prefac acest oraş în cenuşă. Vreau să sting focul în sânge. 
Vreau o pildă înspăimântătoare care să păstreze pururi vie 
crima şi pedeapsa! Parisul! Îl urăsc, îl detest! 

— Foarte frumos, Anna, iată-te şi însetată de sânge! Ia 
seama, nu suntem pe vremea lui Malatesta şi a lui 
Castruccio Castracani. Vei fi decapitată, frumoasa mea 
regină, şi-ar fi păcat! 

— Râzi! 

— Nu râd deloc. E primejdios să porneşti război împotriva 
unui întreg popor: uită-te la fratele tău, Carol I, se află la 
ananghie, la mare anaghie! 

— Noi suntem în Franţa şi eu sunt spaniolă! 

— Cu atât mai rău, per Baccho, cu atât mai rău! Aş fi 
preferat să fii franţuzoaică, şi eu la fel: ne-ar fi urât mai 
puţin pe amândoi! 

— "Totuşi, eşti de acord cu mine? 

— Da, cu condiţia ca lucrul să fie cu putinţă. 

— E cu putinţă, ţi-o spun eu. Pregăteşte-te de plecare! 

— Eu, unul, sunt întotdeauna gata de plecare. Atâta doar 
că nu plec niciodată. Şi acum, probabil, mai puţin ca altă 
dată. 

— În sfârşit, dacă eu plec, vei pleca şi tu? 

— Am sa încerc. 

— Mă ucizi cu frica asta a ta, Giulio! Oare de ce anume te 
temi? 

— De multe lucruri. 

— Care? 

Chipul batjocoritor al lui Mazarin se posomori. 

— Anna, rosti el, tu nu eşti decât o femeie şi, ca femeie, 
poţi să insulţi bărbaţii după plac, sigură că n-ai să fii 
pedepsită. Ma învinuieşti că mie frică: nu mi-e atât de frică 
cum îţi este ţie, deoarece eu nu fug. Împotriva cui se strigă? 


Împotriva ta, ori a mea? Pe cine vor să spânzure? Pe tine, 
ori pe mine? Ei bine, eu înfrunt furtuna, nu ca un lăudăros, 
nu-i obiceiul meu, dar o înfrunt, şi tu mă învinuieşti că mi-e 
frică! Să ai în mine o pildă: cu mai puţin zgomot izbuteşti 
mai mult. Strigi prea tare şi nu ajungi la nimic. Vorbeşti de 
fugă! 

Mazarin ridică din umeri, îi luă mâna şi o conduse pe 
regină la fereastră: 

— Priveşte! 

— Ei bine? Făcu regina, orbită de îndărătnicia ei. 

— Ce vezi de la această fereastră? Ăştia, dacă nu mă înşel, 
sunt burghezi cu cămăşi de zale, cu căşti pe cap, cu 
muschete în mâini, ca pe vremea Ligii, şi care scrutează 
fereastra de unde tu te uiţi la ei, încât au să te zărească 
dacă ridici mai mult perdeaua. Acum, vino la cealaltă 
fereastră: ce vezi? Oameni din popor, înarmaţi cu 
halebarde, care păzesc porţile palatului. La orice fereastră 
te-aş duce, ai vedea acelaşi lucru: porţile sunt păzite, 
răsuflătorile pivniţelor sunt păzite, încât ţi-aş spune şi eu 
ceea ce acel cumsecade La Ramee îmi spunea despre 
domnul de Beaufort: dacă nu eşti pasăre sau şoarece, n-o să 
ieşi de aici. 

— Şi totuşi el a izbutit. 

— Socoţi s-o faci în acelaşi chip? 

— Atunci sunt prizonieră? 

— Drace! Exclamă Mazarin. De un ceas caut să-ţi 
dovedesc asta. 

Şi Mazarin îşi reluă liniştit scrisoarea începută şi 
neterminată. Anna, tremurând de mânie şi roşie de 
umilinţă, ieşi din încăpere, trântind uşa cu putere în urma 
ei. 

Mazarin nici măcar nu întoarse capul. 

Ajunsă în apartamentul ei, regina se lăsă într-un fotoliu şi 
izbucni în plâns. Deodată, fulgerată de un gând, se ridică 
strigând: 


— Sunt salvată! Oh, da, da, cunosc un om care va şti să ne 
scoată din Paris, un om pe care multă vreme l-am dat 
uitării. 

Şi, visătoare, deşi pătrunsă de bucurie, murmură: 

— Nerecunoscătoare ce sunt, am uitat douăzeci de ani de 
acest om, din care ar fi trebuit să fac un mareşal al Franţei! 
Soacră-mea a risipit aurul, demnităţile şi atenţiile pentru 
Concini, care a dus-o la pierzanie; regele l-a făcut pe Vitry 
mareşal al Franţei pentru un asasinat, şi eu l-am lăsat în 
uitare, în mizerie, pe acest nobil d'Artagnan, care m-a 
salvat! 

Şi, alergând la o măsuţă pe care se aflau hârtie şi 
cerneală, începu să scrie. 

VIII 
ÎNTREVEDEREA. 

În dimineaţa aceea, d'Artagnan dormea în camera lui 
Porthos. Era un obicei pe care cei doi prieteni îl luaseră de 
când cu tulburările. Ţineau spada sub căpătâi, iar pe o 
măsuţă, la îndemână, pistoalele. D'Artagnan dormea încă şi 
visa că un nor mare, galben, acoperă cerul, că norul acesta 
revarsă o ploaie de aur şi că el stă cu pălăria întinsă sub un 
jgheab. Porthos visa că uşa trăsurii lui nu-i destul de mare 
pentru blazonul pe care poruncise să-l zugrăvească acolo. 

Fură deşteptaţi la ora şapte de către un valet fără livrea, 
care aducea o scrisoare pentru d'Artagnan. 

— Din partea cui? Întrebă d'Artagnan. 

— Din partea reginei, răspunse valetul. 

— Hait! Exclamă Porthos, ridicându-se în capul oaselor. 
Ce-ndrugă ăsta? 

D'Artagnan îl rugă pe valet să treacă într-o încăpere 
alăturată şi, de îndată ce închise uşa, sări din pat şi citi 
scrisoarea pe nerăsuflate, în timp ce Porthos se zgâia la el, 
fără să îndrăznească să întrebe ceva. 

— Prietene Porthos, îl anunţă d'Artagnan, întinzându-i 
scrisoarea, citeşte şi judecă. 


Porthos întinse mâna, luă scrisoarea şi citi cu tremur în 
glas: „Regina vrea să vorbească domnului d'Artagnan, care 
să-l urmeze pe aducătorul acestor rânduri". 

— Ei bine! Zise Porthos. Nu mi se pare nimic neobişnuit. 
— Ba mie mi se pare ceva cu totul neobişnuit, răspunse 
d'Artagnan. Dacă sunt chemat, înseamnă că lucrurile s-au 

încurcat rău. Gândeşte-te puţin ce tulburare a trebuit să 
cuprindă sufletul reginei, pentru ca, după douăzeci de ani, 
amintirea mea să se ridice iarăşi la suprafaţă. 

— Ai dreptate, încuviinţă Porthos. 

— Ascute-ţi spada, baroane, încarcă-ţi pistoalele, dă ovăz 
la cai şi te asigur că până mâine se vor petrece lucruri noi. 
Şi mucles! 

— Ah! Nu-i oare vreo cursă ca să scape de noi? Vorbi 
Porthos, veşnic preocupat de supărarea pe care mărirea lui 
viitoare ar putea-o pricinui altora. 

— Dacă e vreo cursă la mijloc, continuă d'Artagnan, o 
miros eu, n-ai teamă. Dacă Mazarin este italian, eu sunt 
gascon. 

Şi d'Artagnan se îmbrăcă într-o clipită. În vreme ce 
Porthos, care nu se dăduse jos din aşternut, îi încheia 
mantaua, cineva ciocăni pentru a doua oară la uşă. 

— Intră! Spuse d'Artagnan. 

Un alt valet trecu pragul încăperii. 

— Din partea Eminenţei-Sale Cardinalul Mazarin, zise el. 

D'Artagnan întoarse ochii spre Porthos. 

— Uite că se-ncurcă treaba! Mormăi Porthos. De unde să- 
ncepi? 

— Asta pică de minune! Exclamă d'Artagnan. Eminenţa-Sa 
îmi dă întâlnire peste jumătate de ceas. 

— Bine! 

— Prietene, rosti d'Artagnan, întorcându-se spre valet. 
Spune Eminenţei-Sale că într-o jumătate de ceas voi fi la 
ordinele sale. 

Valetul se înclină şi ieşi. 

— Noroc că nu l-a văzut pe celălalt! Continuă d'Artagnan. 


— Nu crezi că te caută amândoi pentru acelaşi lucru? 

— Mai mult decât atât, sunt convins. 

— Haide-haide, d'Artagnan, a sunat goarna! Gândeşte-te 
că regina te aşteaptă; după regină, cardinalul; şi după 
cardinal, eu. 

D'Artagnan îl chemă pe valetul Annei de Austria. 

— lată-mă, prietene, spuse el. Condu-mă! 

Valetul îl duse prin strada Petit-Champs şi, apucând spre 
stânga, deschise o portiţă a grădinii ce dădea în strada 
Richelieu, apoi ajunse la o scară dosnica şi d'Artagnan fu 
introdus în camera de rugăciune a reginei. 

O anumită tulburare, de care nici el singur nu putea să-şi 
dea seama, făcea să zvâcnească inima locotenentului; nu 
mai avea acea încredere în sine a tinereţii, iar încercările 
vieţii îl învăţaseră să cântărească toată gravitatea 
întâmplărilor din trecut. El ştia acum ce înseamnă noblețea 
prinților şi măreţia regilor şi se obişnuise să aşeze viaţa sa 
neînsemnată în urma acelora încununate de gloria soartei şi 
a naşterii. Odinioară ar fi întâmpinat-o pe Anna de Austria 
ca un tânăr care salută o femeie. Astăzi era altceva: venea 
la ea ca un soldat umil la un ilustru comandant. 

Un zgomot uşor tulbură liniştea încăperii. D'Artagnan 
tresări şi văzu draperia dată în lături de o mână albă, după 
a cărei formă, albeaţă şi frumuseţe recunoscu acea 
regească mâna pe care i se îngăduise într-o zi să o sărute. 

Regina intră. 

— Dumneata eşti, domnule d'Artagnan, spuse ea, oprindu- 
şi privirea plină de o afectuoasă melancolie asupra 
ofițerului. Dumneata eşti, te recunosc! Priveşte-mă, la 
rândul dumitale, eu sunt regina: mă recunoşti? 

— Nu, doamnă, răspunse d'Artagnan. 

— Dar nu ştii, continuă Anna de Austria, cu acel accent 
cuceritor, cu care se pricepea să vorbească atunci când voia 
- nu ştii că regina a avut odinioară nevoie de un tânăr 
cavaler curajos şi devotat, că a găsit acest cavaler şi, cu 


toate că el ar fi putut să creadă că l-a dat uitării, ea i-a 
păstrat un loc în adâncul inimii sale? 

— Nu, doamnă, nu ştiu, zise muşchetarul. 

— Cu atât mai rău, domnule, rosti Anna de Austria. Cu atât 
mai rău, cel puţin pentru regină, căci regina are nevoie 
astăzi de acelaşi curaj şi aceiaşi devotament. 

— Cum?! Exclamă d'Artagnan. Regina, înconjurată de 
slujitori atât de devotați, de sfetnici atât de înţelepţi, de 
oameni atât de mari, mulţumită meritelor sau poziţiei lor, 
regina găseşte de cuviinţă să-şi arunce ochii asupra unui 
umil soldat? 

Anna pricepu această mustrare ascunsă şi fu mai degrabă 
tulburată decât enervată. Atâta abnegaţie şi atâta uitare de 
sine din partea gentilomului gascon o uimiseră de multe ori 
şi ea se lăsă copleşită de generozitate. 

— Tot ce-mi spui despre cei ce mă înconjoară, domnule 
d'Artagnan, este poate adevărat. Dar eu nu maiam 
încredere decât în dumneata. Ştiu că eşti în slujba 
cardinalului, dar slujeşte-mă şi pe mine şi ma voi îngriji de 
soarta dumitale. Haide, ai face astăzi pentru mine ceea cea 
făcut odinioară pentru regină acel gentilom pe care nu-l 
cunoşti? 

— Voi face tot ce va porunci maiestatea-voastră, spuse 
d'Artagnan. 

Regina cugetă o clipă şi, văzând atitudinea prevăzătoare a 
muşchetarului, zise: 

— Poate îţi place tihna? 

— Nu ştiu, fiindcă nu m-am odihnit niciodată, doamnă. 

— Ai prieteni? 

— Aveam trei: doi au plecat din Paris şi nu ştiu unde s-au 
dus. Mi-a rămas doar unul, dar e unul dintre cei care 
cunosc, cred, pe cavalerul despre care maiestatea-voastră 
mi-a făcut cinstea să-mi vorbească. 

— Bine, spuse regina. Dumneata şi prietenul dumitale 
preţuiţi cât o armată. 

— Ce trebuie să fac, doamnă? 


— Înapoiază-te aici după-amiază la cinci şi am să-ţi spun, 
dar nu pomeni nimănui despre această întâlnire. 

— Nu, doamnă. 

— Jură-mi pe Crist! 

— Doamnă, eu nu mi-am călcat niciodată cuvântul. Când 
spun nu, e nu! 

Regina, deşi mirată de acest fel de a vorbi cu care curtenii 
nu 0 obişnuiseră, socoti că e un semn bun pentru zelul lui 
d'Artagnan în îndeplinirea planului ei. Era unul din 
vicleşugurile gasconului de a-şi ascunde câteodată adânca-i 
subtilitate sub aparenţa unei brutalităţi loiale. 

— Regina nu mai are nimic să-mi poruncească? Întrebă el. 

— Nu, domnule, răspunse. Poţi să te retragi până-n 
momentul de care am vorbit. 

D'Artagnan salută şi plecă. 

— Drace! Mormăi el când ajunse la uşă. Se pare că e mare 
nevoie de mine aici. 

Apoi, cum se scursese o jumătate de ceas, străbătu 
coridorul şi bătu la uşa cardinalului. 

Bernouin îl introduse în cabinet. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, monseniore, spuse 
d'Artagnan. 

Şi, după obiceiul său, aruncă o privire în jur. Băgă de 
seamă că Mazarin avea înainte, pe masă, o scrisoare cu 
sigiliul pus. Numai că stătea cu faţa scrisă în jos, încât nu se 
putea vedea cui era adresată. 

— Vii de la regină? Întrebă Mazarin, privindu-l ţintă. 

— Eu, monseniore?! Cine v-a spus? 

— Nimeni, dar ştiu. 

— Îmi pare foarte rău, dar trebuie să spun monseniorului 
că se înşală, răspunse cu neruşinare gasconul, ţinându-şi cu 
tărie făgăduiala pe care tocmai o făcuse Annei de Austria. 

— Eu însumi am deschis uşa de la anticameră şi te-am 
văzut venind din capătul coridorului. 

— Asta fiindcă am intrat pe scara cea dosnică. 

— Cum aşa? 


— Habar n-am, o fi vreo neînțelegere la mijloc. 

Mazarin ştia că nu era uşor să-l faci pe d'Artagnan să 
spună ceea ce voia să ascundă; aşa că, pentru o clipă, 
renunţă să-l mai iscodească pe gascon. 

— Să vorbim de treburile mele, rosti cardinalul, de vreme 
ce nu vrei să-mi spui nimic despre ale dumitale. 

D'Artagnan se înclină. 

— Îţi plac călătoriile? Întrebă cardinalul. 

— Mi-am petrecut viaţa tot pe drumuri. 

— 'Te reţine ceva la Paris? 

— Nimic nu mă poate reţine la Paris decât o poruncă de 
sus. 

— Bine. Uite o scrisoare pe care e vorba să o duci la 
destinaţie. 

— La destinaţie, monseniore? Dar nu are nici o adresă! 

Într-adevăr, pe parte opusă a peceţii nu scria nimic. 

— Adică, urmă Mazarin, e un plic dublu. 

— Înţeleg, şi va trebui să-l desfac pe primul numai după ce 
ajung într-un anumit loc. 

— Straşnic! "Ţine scrisoarea şi pleacă! Ai un prieten, pe 
domnul du Vallon, care îmi place mult. Să-l iei cu dumneata! 

„Drace! Îşi zise d'Artagnan. Ştie c-am auzit convorbirea de 
ieri şi vrea să ne îndepărteze din Paris." 

— Stai pe gânduri? Întrebă Mazarin. 

— Nu, monseniore, şi plec îndată. Numai că aş dori un 
lucru. 

— Care? Spune! 

— Ca EminenţaVoastră să se ducă la regină. 

— Când anume? 

— Chiar acum. 

— De ce? 

— Să-i spuneţi numai atât: „L-am trimis pe d'Artagnan 
undeva şi i-am cerut să plece numaidecât." 

— Vezi bine, ai fost la regină! Zise Mazarin. 

— Am avut cinstea să spun Eminenţei-Voastre că poate să 
fie o neînțelegere la mijloc. 


— Ce înseamnă asta? Întrebă Mazarin. 

— Să cutez a repeta Eminenţei-Voastre rugămintea mea? 

— Bine, mă duc. Aşteaptă-mă aici! 

Mazarin se uită atent dacă nu a uitat vreo cheie în 
încuietorile de la scrin şi plecă. 

Trecură zece minute în care toată strădania lui d'Artagnan 
de a citi prin primul plic ceea ce era scris pe cel de-al doilea 
se dovedi zadarnică. 

Mazarin se întoarse palid şi vădit preocupat. Se duse şi se 
aşeză la masa de lucru. D'Artagnan îl scruta cu privirea, aşa 
cum făcuse şi cu scrisoarea, dar chipul cardinalului era 
aproape la fel de nepăsătoare ca şi plicul. 

„Eh! Îşi zise gasconul. Pare supărat, oare-i supărat pe 
mine? Cugetă. S-o fi gândind să mă trimită la Bastilia? 
Încetişor, monseniore! La cel dintâi cuvânt pe care-l spui, te 
strâng de gât şi trec de partea Frondei. M-ar purta în 
triumf ca pe Broussel, iar Athos m-ar proclama un Brutus 
francez. Grozav ar mai fi!" 

Gasconul, cu închipuirea-i veşnic înfierbântată, văzuse pe 
dată toate foloasele pe care putea să le tragă de pe urma 
unei atari situaţii. 

Mazarin nici gând să dea o asemenea poruncă. 
Dimpotrivă, începu să-l ia cu binişorul. 

— Ai dreptate, dragă domnule d'Artagnan, zise el. Încă nu 
poţi pleca. 

— Ah! Făcu d'Artagnan. 

— Dă-mi înapoi scrisoarea, te rog! 

D'Artagnan se supuse şi Mazarin se încredinţă că pecetea 
era neatinsă. 

— Aş avea nevoie de dumneata astă-seară, urmă el. 
Înapoiază-te peste vreo două ceasuri. 

— Peste două ceasuri, monseniore, am o întâlnire de la 
care nu pot să lipsesc. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta, îl linişti Mazarin. E vorba 
de acelaşi lucru. 

„Bun! Cugetă d'Artagnan. Bănuiam eu." 


— Înapoiază-te deci la ora cinci şi adu-mi-l şi pe scumpul 
du Vallon, dar el să aştepte în anticameră. Vreau să vorbesc 
cu dumneata între patru ochi. 

D'Artagnan se înclină. Şi pe când se înclina, îşi zise: 
„Amândoi au să-mi dea aceeaşi poruncă, amândoi mă 
cheamă la aceeaşi oră, amândoi la Palatul Regal: ghicesc ce 
e la mijloc. Ah, iată o taină pentru care domnul de Gondy ar 
plăti o suta de mii de livre!" 

— Te gândeşti! Făcu Mazarin, neliniştit. 

— Păi, mă întreb dacă trebuie să fim înarmaţi sau nu. 

— Înarmaţi până-n dinţi, spuse Mazarin. 

— Bine, monseniore, vom fi. 

D'Artagnan salută, plecă şi alergă să repete prietenului 
său făgăduielile măgulitoare ale lui Mazarin, ceea ce dădu 
lui Porthos o veselie de necrezut. 

IX. 

FUGA. 

În ciuda semnelor de tulburare pe care le dădea oraşul, 
către ora cinci după-amiază, la sosirea lui d'Artagnan, 
Palatul Regal înfăţişa o privelişte dintre cele mai 
îmbucurătoare. De altfel, nici nu era de mirare: regina 
dăduse poporului pe Broussel şi pe Blancmesnil, prin 
urmare, regina nu trebuia să se teamă de nimic, de vreme 
ce poporul nu mai avea nimic de cerut. Emoţia ei era o 
rămăşiţă a agitaţiei prin care trecuse şi căreia trebuia să-i 
lase răgazul să se liniştească, la fel cum după furtună e 
nevoie uneori de câteva zile până se potoleşte marea. 

Avusese loc un mare ospăț, sub pretextul întoarcerii 
învingătorului de la Lens. Fuseseră poftiţi prinți, prințese şi 
trăsurile umpleau curţile încă de la amiază. După masa de 
seară urma să se joace cărţi la regină. 

Anna de Austria era în acea zi fermecătoare prin graţie şi 
spirit; niciodată nu fusese văzută atât de voioasă. Bucuria 
răzbunării îi strălucea în ochi şi-i flutura pe buze. 

În clipa când lumea se ridica de la masă, Mazarin se făcu 
nevăzut. D'Artagnan se afla la post şi-l aştepta în 


anticameră. Cardinalul apăru surâzător, îl apucă de mâna 
şi-l duse în cabinetul său. 

— Dragă domnu' d'Artagnan, începu ministrul, aşezându- 
se. Am să-ţi dau cea mai mare dovadă de încredere pe care 
un ministru poate s-o acorde unui ofiţer. 

D'Artagnan se înclină. 

— Nădăjduiesc, spuse el, că monseniorul o face fără vreun 
gând ascuns şi mă socoteşte vrednic de asta. 

— Cel mai vrednic dintre toţi, dragă prietene, de vreme ce 
tocmai dumitale mă adresez. 

— Ei bine, continuă d'Artagnan, vă mărturisesc, 
monseniore, că aştept de multă vreme un asemenea prilej. 
Aşa că spuneţi-mi iute despre ce e vorba. 

— Scumpe domnu' d'Artagnan, reluă Mazarin, astă-seară 
vei avea în mâinile dumitale salvarea statului. 

Şi se opri. 

— Fiţi mai lămurit, monseniore, aştept. 

— Regina a hotărât să facă împreună cu regele o mică 
plimbare până la Saint-Germain. 

— Ah! Murmură d'Artagnan. Asta înseamnă că regina vrea 
să părăsească Parisul. 

— Pricepi, o toană femeiască. 

— Da, pricep foarte bine, rosti d'Artagnan. 

— Pentru asta te-a chemat de dimineaţă şi ţi-a spus să te 
înapoiezi la ora cinci. 

— La ce m-o fi pus să jur că nu spun la nimeni de întâinire! 
Murmură d'Artagnan. Oh, femeile! Chiar regine, tot femei 
rămân. 

— Ai ceva de zis despre această mică plimbare, dragă 
domnu' d'Artagnan? Întrebă Mazarin cu nelinişte. 

— Eu, monseniore? Făcu d'Artagnan. Şi pentru ce-aş 
avea? 

— Văd că ridici din umeri. 

— E un fel al meu de a vorbi cu mine însumi, monseniore. 

— Prin urmare, nu eşti împotrivă? 


— Nu sunt nici pentru, nici împotrivă, monseniore, aştept 
poruncile dumneavoastră. 

— Bun. Deci la dumneata m-am gândit ca să-i însoţeşti pe 
rege şi pe regină până la Saint-Germain. 

„Mare vulpoi!" îşi zise d'Artagnan în sinea lui. 

— Vezi prea bine, continuă Mazarin, băgând de seamă 
nepăsarea ofițerului. Salvarea statului, aşa cum îţi 
spuneam, stă în mâinile dumitale. 

— Da, monseniore, şi simt întreaga răspundere a unei 
asemenea însărcinări. 

— Şi totuşi primeşti? 

— Fără îndoială. 

— Crezi că e cu putinţă? 

— Orice e cu putinţă. 

— Veţi fi atacați pe drum? 

— Tot ce se poate. 

— Şi ce-ai să faci în acest caz? 

— Am să trec printre cei care mă vor ataca. 

— Şi dacă nu treci? 

— Atunci, cu atât mai rău pentru ei, voi trece peste ei! 

— Şi-i vei duce pe rege şi pe regină nevătămaţi la Saint- 
Germain? 

— Da. 

— Pe viaţa dumitale? 

— Pe viaţa mea! 

— Eşti un erou, dragul meu! Zise Mazarin, uitându-se plin 
de admiraţie la muşchetar. 

D'Artagnan zâmbi. 

— Dar eu? Glăsui Mazarin după un moment de tăcere, 
privindu-l ţintă. 

— Cum adică dumneavoastră, monseniore? 

— Dacă vreau şi eu să plec? 

— Asta o să fie mai greu. 

— Cum aşa? 

— EminenţaVoastră poate să fie recunoscută. 

— Chiar dacă mă travestesc? Întrebă Mazarin. 


Şi ridică o mantie aruncată peste un fotoliu, pe care se 
găsea un costum de cavaler, cenuşiu şi roşu ca granatul, 
împodobit cu ceaprazuri de argint. 

— Dacă EminenţaVoastră se travesteşte, e mai uşor. 

— Ah! Răsuflă Mazarin, uşurat. 

— Dar va trebui să faceţi ceea ce EminenţaVoastră zicea 
deunăzi că ar fi făcut în locul nostru. 

— Ce anume? 

— Să strigaţi: „Jos cu Mazarin"! 

— Voi striga. 

— În franţuzeşte, într-o franţuzească fără de cusur, 
monseniore, luaţi seama, dar, la accent. Am pierdut şase mii 
de angevini în Sicilia fiindcă vorbeau stricat italieneşte. 
Luaţi seama că francezii să nu se răzbune pe 
dumneavoastră pentru Vecerniile siciliene. 

— Am să-mi dau toată silinţa. 

— Sunt destui oameni înarmaţi pe străzi, continuă 
d'Artagnan. Sunteţi sigur că nimeni nu cunoaşte planul 
reginei? 

Mazarin rămase pe gânduri. 

— Ar fi o treabă straşnică pentru un trădător, monseniore, 
ceea ce mi-aţi propus adineauri. Totul ar putea fi pus pe 
seama unui atac. 

Mazarin simţi că-l trec fiorii, dar cugetă că un om care ar 
avea de gând să trădeze nu te-ar preveni dinainte. 

— Din pricina asta nici nu mă încred în oricine, rosti el cu 
vioiciune. Dovadă că pe dumneata te-am ales ca să mă 
însoţeşti. 

— Nu plecaţi odată cu regina? 

— Nu, zise Mazarin. 

— Atunci, în urma reginei? 

— Nu, repetă Mazarin. 

— Aha! Zise d'Artagnan, care începea să înţeleagă. 

— Da, am planurile mele, continua cardinalul. Plecând cu 
regina, sporesc primejdia ce o pândeşte; plecând după 
regină, creşte primejdia ce mă pândeşte pe mine; apoi, 


curtea odată salvată, se poate să mă dea uitării: cei mari nu 
ştiu ce e recunoştinţa. 

— Asta aşa e, încuviinţă d'Artagnan, aruncând fără să vrea 
o privire asupra diamantului reginei, pe care Mazarin îl 
avea pe deget. 

Mazarin îi urmări privirea şi suci încetişor înăuntru piatra 
inelului. 

— Vreau deci să-i împiedic să fie nerecunoscători faţă de 
mine, spuse Mazarin cu surâsul fin. 

— Asta-i dragoste creştinească, zise d'Artagnan, să nu-l 
duci în ispită pe aproapele tău. 

— Tocmai de aceea vreau să plec înaintea lor. 

D'Artagnan zâmbi: el înţelegea foarte bine această 
şiretenie italienească. 

Mazarin îl văzu zâmbind şi se folosi de acest moment. 

— Ai să începi prin a mă scoate întâi pe mine din Paris, nu-i 
aşa, scumpe domnu' d'Artagnan? 

— Grea însărcinare, monseniore! Spuse d'Artagnan, 
reluându-şi aerul grav. 

— Dar n-ai spus nimic din toate astea când a fost vorba de 
rege şi de regină! Rosti Mazarin, privindu-l cu atenţie, 
astfel ca să nu-i scape nici cea mai mică tresărire de pe 
chipul ofițerului. 

— Regele şi regina sunt regele meu şi regina mea, 
monseniore, răspunse muşchetarul. Viaţa mea le aparţine, 
le-o datorez. Ei mi-o cer şi eu n-am nimic împotrivă. 

— Aşa e, murmură Mazarin. Cum însă mie nu-mi aparţine 
viaţa dumitale, trebuie să ţi-o cumpăr, nu? 

Şi, cu un suspin adânc, întoarse încetişor piatra inelului 
afară. D'Artagnan zâmbi. 

Aceşti doi oameni se asemănau într-o privinţă, prin 
şiretenie. Dacă s-ar fi asemănat şi prin curaj, unui l-ar fi 
făcut pe celălalt să săvârşească lucruri mari. 

— Înţeleg, zise Mazarin. Dacă îţi cer acest serviciu, o fac 
cu gândul de a fi recunoscător. 

— Monseniorul se gândeşte numai? Întrebă d'Artagnan. 


— Poftim, scumpe domnu' d'Artagnan, spuse Mazarin, 
scoțând inelul din deget. Uite un diamant care a fost al 
dumitale cândva, e drept deci să se întoarcă iarăşi la 
dumneata. Ia-l, te rog din suflet! 

D'Artagnan nu-i dădu prilejul să se ostenească stăruind; 
luă inelul, cercetă piatra să se încredinţeze dacă era într- 
adevăr aceeaşi şi, după ce se convinse de limpezimea 
strălucirii diamantului, îşi puse inelul în deget cu o plăcere 
de nedescris. 

— Ţineam mult la el, mărturisi Mazarin, aruncând o ultimă 
privire asupra inelului. Dar n-are a face, ţi-l dăruiesc din 
toată inima. 

— Şi eu, monseniore, îl primesc aşa cum mi se dă, zise 
d'Artagnan. Să vorbim acum despre micile dumneavoastră 
treburi. Vreţi să plecaţi înaintea tuturor? 

— Da, ţin la asta. 

— La ce oră? 

— La zece. 

— Şi regina când pleacă? 

— La miezul nopții. 

— Atunci se poate: vă scot din oraş întâi pe 
dumneavoastră, vă las undeva, dincolo de barieră, şi mă 
întorc s-o iau pe regină. 

— Minunat! Dar cum mă scoţi din Paris? 

— Oh, cât despre asta, lăsaţi pe mine! 

— Îţi dau puteri depline, ia câţi oameni vrei pentru 
escortă. 

D'Artagnan clătină din cap. 

— Mi se pare totuşi mijlocul cel mai sigur, adăugă Mazarin. 

— Da, pentru dumneavoastră, monseniore, dar nu pentru 
regină. 

Mazarin îşi muşcă buzele. 

— Atunci, cum vom face? Întrebă el. 

— Trebuie să-mi daţi mână liberă, monseniore. 

— Hm! Mormăi Mazarin. 

— Şi trebuie să lăsaţi în seama mea întreaga acţiune. 


— Totuşi. 

— Sau căutaţi pe altcineva, spuse d'Artagnan, întorcând 
spatele. 

— Eh! Şopti Mazarin. Mi se pare că pleacă cu diamantul! 

Şi-l chema înapoi. 

— Domnu' d'Artagnan, dragă domnu' d'Artagnan! 
Murmură el, dulceag. 

— Monseniore? 

— Îţi iei toată răspunderea? 

— Nu-mi iau nici o răspundere; voi face totul cât se poate 
mai bine. 

— Cât se poate mai bine? 

— Da. 

— Ei bine, fie, mă încred în dumneata. 

„În sfârşit!" îşi zise d'Artagnan în sinea lui. 

— Deci, vei fi aici la nouă şi jumătate. 

— Şi voi găsi pe EminenţaVoastră gata de plecare. 

— Gata, fără îndoială. 

— Atunci rămânem înţeleşi. Acum, monseniorul vrea să mă 
ajute s-o văd pe regină? 

— La ce bun? 

— Aş dori să primesc poruncile ce are să-mi dea chiar din 
gura maiestăţii-sale. 

— M-a însărcinat să ţi le dau eu. 

— Poate că a uitat ceva. 

— "Ţii să o vezi? 

— E absolut necesar, monseniore. 

Mazarin şovăi o clipă. D'Artagnan rămase neclintit în 
dorinţa lui. 

— Să mergem, spuse Mazarin. Te voi conduce, dar nici un 
cuvânt despre convorbirea noastră! 

— Ceea ce am vorbit împreună ne priveşte numai pe noi, 
monseniore, îl încredinţă d'Artagnan. 

— Juri să fii mut? 

— Eu nu jur niciodată, monseniore. Spun da sau nu şi, cum 
sunt gentilom, îmi respect cuvântul. 


— Haide, văd că trebuie să am deplină încredere în 
dumneata. 

— E cel mai bun lucru, credeţi-mă, monseniore. 

— Vino! Îl pofti Mazarin. 

Îl introduse pe d'Artagnan în camera de rugăciune a 
reginei şi îi spuse să aştepte. D'Artagnan nu aşteptă mult. 
La vreo cinci minute, regina se arătă în ţinută de mare gală. 
Gătită astfel, părea abia de treizeci şi cinci de ani şi era 
frumoasă. 

— Dumneata eşti, domnule d'Artagnan, spuse ea cu un 
surâs plin de graţie. Îţi mulţumesc că ai stăruit să mă vezi. 

— Vă cer iertare, rosti d'Artagnan, dar ţineam să primesc 
poruncile chiar din gura maiestăţii-voastre. 

— Ştii despre ce e vorba? 

— Da, doamnă. 

— Primeşti misiunea pe care ţi-o încredinţez? 

— Cu recunoştinţă. 

— Bine. Să fii aici la miezul nopţii. 

— Voi fi aici. 

— Domnule d'Artagnan, adăugă regina, cunosc prea bine 
dezinteresul dumitale ca să-ţi vorbesc de recunoştinţa mea 
în această clipă, dar îţi jur că nu voi uita acest al doilea 
serviciu ce-mi faci, aşa cum l-am uitat pe primul! 

— Maiestatea-voastră e liberă să-şi amintească sau să uite. 
Nu înţeleg ce vrea să spună. 

Şi d'Artagnan se înclină. 

— Poţi să pleci, zise regina, cu cel mai fermecător surâs. 
Du-te şi înapoiază-te la miezul nopţii. 

Îi făcu un semn de bun rămas cu mâna şi d'Artagnan se 
retrase. În acelaşi timp aruncă o privire spre draperia de 
după care se ivise regina şi zări sub marginea de jos vârful 
unui pantof de catifea. 

— Bun, murmură el. Mazarin ascultă să vadă dacă nu-l 
trădez. Într-adevăr, paiaţa asta nu merită să fie slujită de un 
om cinstit. 


Dar asta nu-l împiedică pe d'Artagnan să fie punctual la 
întâlnire: la ora nouă şi jumătate intră în anticameră. 
Bernouin aştepta şi-l introduse îndată în cabinet. Îl găsi pe 
cardinal îmbrăcat în costum de cavaler, veşmânt ce-l 
prindea de minune şi pe care, după cum am mai spus, 
Mazarin îl purta cu eleganţă. Numai că era foarte palid şi 
tremura niţeluş. 

— Singur? Întrebă el. 

— Da, monseniore. 

— Şi vrednicul domn du Vallon nu ne dă prilejul să ne 
bucurăm de tovărăşia sa? 

— Ba da, monseniore, aşteaptă în trăsura lui. 

— Unde? 

— La poarta grădinii Palatului Regal. 

— Deci cu trăsura lui plecăm? 

— Da, monseniore. 

— Fără altă escortă decât dumneavoastră amândoi? 

— Oare nu-i destul? Unul dintre noi doi ar fi de ajuns. 

— Scumpe domnule d'Artagnan, mă înspăimânţi cu 
sângele dumitale rece, zău aşa! Spuse Mazarin. 

— Eu credeam, dimpotrivă, c-ar fi trebuit să vă inspir 
încredere. 

— Şi pe Bernouin nu-l iau cu mine? 

— N-avem loc pentru el, va veni mai târziu, după 
EminenţaVoastră. 

— Fie, încuviinţă Mazarin. De vreme ce totul trebuie făcut 
după voinţa dumitale. 

— Monseniore, mai e timp să vă răzgândiţi, zise 
d'Artagnan. EminenţaVoastră e liberă să facă aşa cum 
doreşte. 

— Nu, nu, se împotrivi Mazarin. Să plecăm! 

Coborâră amândoi pe scara cea tainică. Mazarin îşi 
sprijinea braţul de braţul lui d'Artagnan şi muşchetarul i-l 
simţea cum tremură. 

Străbătură curţile Palatului Regal, unde se mai aflau încă 
vreo câteva trăsuri ale mesenilor întârziaţi, ajunseră în 


grădină şi apoi în faţa portiţei. Mazarin încercă să o 
deschidă cu o cheie scoasă din buzunar, dar mâna îi 
tremura îngrozitor, încât nu era în stare nici să nimerească 
broasca. 

— Lăsaţi-mă pe mine, zise d'Artagnan. 

Mazarin îi dădu cheia şi muşchetarul, după ce deschise 
poarta, puse cheia în buzunar: socotea să se întoarcă tot pe 
acolo. 

Scara trăsurii era lăsată şi portiera era deschisă. 
Mousqueton stătea lângă portieră, iar Porthos în fundul 
trăsurii. 

— Urcaţi-vă, monseniore! Zise d'Artagnan. 

Mazarin nu aşteptă să i se spună de două ori şi se aruncă 
în trăsură. 

D'Artagnan îl urmă, Mousqueton închise portiera şi se 
cocoţă la spate, oftând din adâncul rărunchilor. Căutase în 
fel şi chip să nu plece, spunând că tot îl mai doare rana, însă 
d'Artagnan i-o retezase numaidecât: 

— Rămâi, dacă vrei, dragul meu domn Mouston, dar te 
previn că Parisul va fi în flăcări în noaptea asta. 

La care Mousqueton nu mai pretinse nimic, susţinând sus 
şi tare că e gata să-şi urmeze stăpânul şi pe domnul 
d'Artagnan până la capătul pământului. 

Trăsura porni în trapul măsurat al cailor, ceea ce nu dădea 
câtuşi de puţin de bănuit că într-însa s-ar găsi oameni 
grăbiţi. Cardinalul îşi şterse fruntea cu batista şi se uită în 
jur. 

În stânga îl avea pe Porthos şi în dreapta pe d'Artagnan - 
fiecare veghea la câte o portieră şi-i slujea drept de pavăză. 

Pe bancheta din faţă erau două perechi de pistoale, una 
dinaintea lui Porthos, cealaltă în faţa lui d'Artagnan. Cei doi 
prieteni ţineau fiecare sabia alături. 

La o sută de paşi de Palatul Regal, o patrulă opri trăsura. 

— Cine-i? Întrebă comandantul patrulei. 

— Mazarin! Strigă d'Artagnan, izbucnind în hohote de râs. 


Cardinalul simţi că i se face părul măciucă în cap. Gluma li 
se păru grozavă burghezilor, care, văzând o trăsură fără 
blazon sa fără escortă, nu şi-ar fi închipuit niciodată că e cu 
putinţă o asemenea lipsă de prevedere. 

— Drum bun! Strigară ei. 

Şi lăsară trăsura să treacă. 

— Ei! Făcu d'Artagnan. Ce părere are monseniorul de 
acest răspuns? 

— Plin de duh! Excalmă Mazarin. 

— Într-adevăr, zise Porthos, pricep. 

Către mijlocul străzii Petits-Champs, o a doua patrulă opri 
trăsura. 

— Cine-i? Strigă comandantul patrulei. 

— Ascundeţi-vă, monseniore! Zise d'Artagnan. 

Şi Mazarin se vâri între cei doi prieteni, de nici nu se mai 
văzu. 

— Cine-i? Repetă acelaşi glas cu nerăbdare. 

D'Artagnan simţi cum cineva se repede să apuce caii de 
căpăstru. leşi pe jumătate din trăsură. 

— Ei, Planchet! Strigă el. 

Comandantul patrulei se apropie: era, într-adevăr, 
Planchet. D'Artagnan recunoscuse vocea fostului său valet. 

— Cum, domnule, dumneavoastră sunteţi? Făcu Planchet. 

— Eh, Doamne, da, dragă prietene! Porthos, dragul de el, 
a primit o lovitură de spadă şi-l duc la ţară, acasă, la Saint- 
Cloud. 

— Oh, zău? Zise Planchet. 

— Porthos, urmă d'Artagnan. Dacă mai poţi vorbi, scumpul 
meu Porthos, spune măcar un cuvânt bunului Planchet. 

— Planchet, prietene, suspină Porthos cu o voce slabă şi 
jalnică. Mă simt tare rău, şi, dacă întâlneşti vreun medic, m- 
ar bucura să mi-l trimiţi. 

— Ah, Dumnezeule mare, ce nenorocire! Se tângui 
Planchet. Cum s-a întâmplat? 

— Am să-ţi povestesc eu, spuse Mousqueton. 

Porthos scoase un geamăt adânc. 


— Lasă-ne să trecem, Planchet, şuşoti d'Artagnan, ori nu 
mai ajunge viu acasă: e atins la plămâni, prietene. 

Planchet clătină din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună: 
„Dacă-i aşa, e rău!" 

Apoi, întorcându-se către oamenii lui, le strigă: 

— Lăsaţi-i să treacă, sunt prieteni! 

Trăsura porni mai departe şi Mazarin, care-şi ţinuse 
răsuflarea, cuteză şi el să tragă aer în piept. 

— Bricconi! Murmură cardinalul. 

Cu puţin înainte de poarta Saint-Honore întâlniră o a treia 
ceată: erau oamenii cerşetorului de la Saint-Eustache. 

— Atenţie, Porthos! Spuse d'Artagnan. 

Porthos întinse îndată mâna spre pistoale. 

— Ce e? Întrebă Mazarin. 

— Monseniore, cred că ne aflăm într-o proastă tovărăşie. 

Un om se apropie de uşa trăsurii, cu un fel de coasă în 
mână. 

— Cine-i? Întrebă el. 

— Ei, neisprăvitule, nu recunoşti trăsura Prințului? 

— Prinţ sau nu, bodogăni omul, deschide uşa! Noi păzim 
poarta şi nu trece nimeni fără să ştim noi cine trece. 

— Ce-i de făcut? Mormăi Porthos. 

— La dracu, să trecem! Zise d'Artagnan. 

— Să trecem, dar cum? Întrebă Mazarin. 

— Printre ei sau peste ei! Vizitiu, porneşte în goană! 

Vizitiul îşi ridică piciul. 

— Nici un pas mai mult! Se răsti omul care părea 
comandantul cetei. Dacă nu, rup picioarele cailor! 

— La naiba! Se întunecă Porthos. Ar fi păcat, caii ăştia mă 
costă câte o sută de pistoli fiecare. 

— Am să-ţi dau eu câte două sute pentru ei, făgădui 
Mazarin. 

— Da, numai că, dacă le rup picioarele, ne rup şi nouă 
gâtul. 

— Vine unul în partea mea, vesti Porthos. Să-l omor? 


— Dintr-un pumn, dacă poţi. Tragem numai dacă n-avem 
încotro. 

— Pot, zise Porthos. 

— Vino şi deschide, spuse d'Artagnan omului cu coasa, 
apucând un pistol de ţeavă şi pregătindu-se să lovească cu 
mânerul. 

Omul se apropie. 

Pe măsură ce se apropia, d'Artagnan ieşi pe jumătate din 
trăsură, vrând să fie mai liber în mişcări. Ochii lui se 
întâlniră cu ochii cerşetorului, luminaţi de licărirea unui 
felinar. 

Fără îndoială că acesta îl recunoscu pe muşchetar, fiindcă 
se făcu alb ca varul. Fără îndoială că şi d'Artagnan îl 
recunoscu, fiindcă părul i se ridică măciucă în cap. 

— Domnul d'Artagnan! Strigă cerşetorul, trăgându-se un 
pas înapoi. Domnul d'Artagnan! Lăsaţi-l să treacă! 

Muşchetarul ar fi răspuns poate şi el, când răsună o 
lovitură ca de măciucă repezită între coarnele unui bou: era 
Porthos care îi venise de hac omului său. 

D'Artagnan se întoarse şi-l văzu pe nefericitul acela 
zăcând la vreo patru paşi mai încolo. 

— Acum goneşte cât poţi! Strigă el vizitiului. 

Vizitiul puse biciul pe cai şi nobilele animale o luară la 
goană. Se auziră nişte strigăte ca de oameni trântiţi la 
pământ. Apoi se simţi o hurducătură, urmată îndată de alta. 
Două din roţi trecuseră peste ceva rotund şi lesne de îndoit. 

Se făcu tăcere pentru câteva clipe. Trăsura ieşi pe poarta 
oraşului. 

— Spre Cours-la-Reine! Strigă d'Artagnan vizitiului. 

După aceea se întoarse către Mazarin: 

— Acum, monseniore, zise el, puteţi spune de cinci ori în 
şir Tatăl nostru şi Ave, mulţumind lui Dumezeu c-aţi scăpat 
cu bine. Sunteţi salvat, liber! 

Mazarin răspunse printr-un soi de geamăt înfundat, căci 
nu-i venea să creadă într-o asemenea minune. 


După cinci minute, trăsura se opri: ajunseseră la Cours-la- 
Reine. 

— Monseniorul e mulţumit de escortă? Întrebă 
muşchetarul. 

— Încântat, domnu'! Spuse Mazarin, îndrăznind să scoată 
capul pe geamul portierei. Rămâne să faceţi la fel şi pentru 
regină. 

— Asta o să fie mai uşor, zise d Artagnan, sărind jos din 
trăsură. Domnule du Vallon, vă dau în grijă pe Eminenţa-Sa. 

— Fii liniştit, spuse Porthos, întinzându-i mâna. 

D'Artagnan se uită mirat la prietenul său. 

— Ce ai? Întrebă el. 

— Mi se pare că mi-am scrântit mâna, murmură Porthos. 

— Ce naiba, loveşti şi tu ca un apucat! 

— Păi n-aveam încotro: omul meu era cât pe cesă mă 
pricopsească cu un glonţ. Dar tu cum te-ai descotorosit de- 
al tău? 

— Oh! Zise d'Artagnan. Al meu nici măcar nu era om. 

— Păi ce era? 

— O nălucă. 

— Şi. 

— L-am descântat. 

Fără vreo altă lămurire, luă pistoalele de pe banchetă şi le 
vâri la cingătoare, se înfăşură în mantie şi, cum nu ţinea să 
se întoarcă în oraş prin poarta pe unde ieşise, se îndreptă 
spre poarta Richelieu. 

X. 

TRĂSURA VICARULUI. 

În loc să se înapoieze prin poarta Saint-Honore, 
d'Artagnan, care avea destul timp înainte, făcu un ocol şi 
intră în oraş pe poarta Richelieu. Câţiva oameni se 
apropiară de el să cerceteze cine este şi, dându-şi seama 
după pălăria cu pene şi după mantia-i împodobită cu 
galoane că au în faţă un ofiţer de muşchetari, îl înconjurară 
îndată, cu gândul să-l facă să strige: „Jos Mazarin!". 
Întâmplarea avu darul să-l neliniştească la început, dar 


când se dumiri despre ce era vorba, strigă cu atâta tragere 
de inimă, încât şi cei mai cusurgii se arătară mulţumiţi. 

Mergea pe strada Richelieu, cugetând cum să o scoată din 
oraş pe regina, căci de o trăsură cu armele Franţei nici 
vorbă nu putea să fie, când zări în poarta palatului doamnei 
de Guemenee un echipaj. 

Un gând neaşteptat îi trecu prin minte. 

— Ah, la dracu! Îngână el. Ar fi un joc cinstit! 

Şi, apropiindu-se de trăsură, cercetă cu privirea 
blazoanele zugrăvite pe uşi şi livreaua vizitiului. 

Treabă cu atât mai uşoară, cu cât vizitiul dormea, dus pe 
capră. 

— Păi asta-i chiar trăsura vicarului! Zise el. Pe legea mea, 
încep să cred că providenţa e de partea noastră. 

Se urcă binişor în trăsură şi, trăgând de firul de mătase 
legat de degetul cel mic al vizitiului, porunci: 

— La Palatul Regal! 

Vizitiul, trezit pe neaşteptate, porni îndată spre locul 
numit, fără bănuială că porunca vine din partea altcuiva 
decât a stăpânului său. Elveţianul de la palat tocmai se 
pregătea să închidă porţile, dar, la vederea acestui măreț 
echipaj, rămase încredinţat ca sosea un oaspete de seamă şi 
lăsă trăsura să treacă. Trăsura opri sub portalul de la 
intrare. 

Vizitiul îşi dădu seama abia acolo că valeţii nu se aflau pe 
locul lor din spate. 

Crezând că vicarul a hotărât aşa, sări de pe capră fără să 
lase hăţurile din mână şi veni să deschidă. 

D'Artagnan sări şi el din trăsură şi, în clipa când vizitiul, 
speriat că nu-şi recunoaşte stăpânul, se trase înapoi, îl 
înşfăcă cu mâna stângă de guler în vreme ce cu dreapta îi 
puse pistolul în piept, spunând: 

— Dacă scoţi o vorbă, eşti mort! 

După expresia zugrăvită pe chipul celui care îl ameninţa 
astfel, vizitiul înţelese că a picat într-o cursă şi rămase cu 
gura căscată şi cu ochii holbaţi. 


Doi muşchetari se plimbau prin curte şi d'Artagnan îi 
strigă pe nume. 

— Domnule de Belliere, se adresă el unuia, fă-mi plăcerea 
şi ia hăţurile din mâinile omului ăstuia, suie pe capră, du 
trăsura la uşa scării din dos şi aşteaptă-mă acolo. E vorba 
de o chestiune de mare însemnătate, în slujba regelui. 

Muşchetarul, care ştia că locotenentul său nu e în stare de 
o glumă proastă în timpul serviciului, se supuse fără 
murmur, deşi ordinul i se păru cam ciudat. 

D'Artagnan se întoarse către celălalt muşchetar. 

— Domnule du Verger, zise el, ajută-mă să-l duc pe omul 
acesta într-un loc sigur. 

Socotind că locotenentul a arestat vreun prinţ travestit, 
muşchetarul se înclină şi, trăgând spada, făcu semn că e 
gata să-i îndeplinească porunca. 

D'Artagnan urcă scara urmat de prizonierul său, urmat la 
rându-i de către muşchetar, străbătu coridorul şi pătrunse 
în anticamera lui Mazarin. 

Bernouin aştepta cu nerăbdare veşti de la stăpânul său. 

— Ei bine, domnule? Întrebă el. 

— Totul merge de minune, dragul meu Bernouin. Dar iată 
un om pe care te rog să-l duci undeva, într-un loc sigur. 

— Unde, domnule? 

— Unde vrei tu, numai locul ales să aibă obloane care se 
închid cu lacăte şi o broască bună la uşă. 

— Avem aşa ceva. 

Şi bietul vizitiu fu dus într-o încăpere cu gratii la ferestre, 
care semăna grozav a închisoare. 

— Acum, dragă prietene, îi spuse d'Artagnan, te poftesc 
să-mi dai mantaua şi pălăria, de care am mare nevoie. 

Vizitiul, bineînţeles, nu se împotrivi câtuşi de puţin. De 
altfel, era atât de buimăcit de cele întâmplate, încât se 
clătina pe picioare şi se bâlbâia ca beat. D'Artagnan puse 
totul în braţele lui Bernouin. 

— Acum, domnule du Verger, rămâi închis aici, cu omul 
ăsta, până va veni domnul Bernouin să deschidă. Veghea va 


fi destul de lungă şi de plicticoasă, ştiu, dar dumneata 
înţelegi, adăugă cu gravitate, în slujba regelui. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule locotenent, 
răspunse muşchetarul, încredinţat că era vorba de lucruri 
importante. 

— A, să nu uit, îl preveni d'Artagnan. Dacă omul nostru 
încearcă să fugă ori să strige, străpunge-l cu spada. 

Muşchetarul dădu din cap, în semn că va respecta întru 
totul consemnul. 

D'Artagnan ieşi, luându-l şi pe Bernouin cu el. Bătea de 
miezul nopţii. 

— Du-mă în camera de rugăciune a reginei, zise el. Dă-i de 
veste că mă aflu aici şi apoi pune pachetul ăsta, dimpreună 
cu o muschetă încărcată, pe capra trăsurii ce aşteaptă în 
capul scării tainice. 

Bernouin îl introduse în camera de rugăciune a reginei, 
unde ofiţerul se aşeză pe un scaun, tare îngândurat. 

La Palatul Regal totul se petrecea ca de obicei. La 
ceasurile zece, după cum am spus, aproape toţi oaspeţii 
plecaseră. Cei care urmau să fugă o data cu curtea 
primiseră toate instrucţiunile şi fuseseă poftiţi să se afle 
după miezul nopţii la Cours-la-Reine. 

La zece, Anna de Austria intră la rege. Prinţul tocmai se 
culcase şi micul Ludovic, rămas ultimul, îşi trecea vremea 
rânduind în linie de bătaie nişte soldaţi de plumb, 
îndeletnicire care îi plăcea nespus de mult. Doi copii din 
suită se jucau împreună cu el. 

— Laporte, spuse regina, ar fi timpul ca maiestatea-sa să 
se culce. 

Regele ceru să mai stea, căci nu-i era somn, zicea el, dar 
regina stărui. 

— Oare nu trebuie să te duci mâine dimineaţă la şase să te 
scalzi la Conflans, Ludovic? Mi se pare că tu singur ai cerut 
asta. 

— Aveţi dreptate, doamnă, spuse regele, şi sunt gata să mă 
retrag în odaia mea de îndată ce veţi binevoi să mă sărutaţi. 


Laporte, dă sfeşnicul cavalerului de Coislin. 

Regina îşi apropie buzele de fruntea albă şi netedă pe care 
augustul vlăstar i-o întindea cu o gravitate ce vadea de pe 
acum eticheta de la curte. 

— Caută să adormi repede, Ludovic, îl povăţui regina. 
Mâine te scoli de dimineaţă. 

— Mă voi strădui să vă ascult, doamnă, făgădui micuțul 
Ludovic. Însă nu mi-e deloc somn. 

— Laporte, rosti în şoaptă Anna de Austria. Adu o carte cât 
mai plicticoasă pentru maiestatea-sa, dar tu rămâi 
îmbrăcat. 

Regele ieşi, însoţit de cavalerul Coislin, care purta 
sfeşnicul. Celălalt copil fu dus şi el la culcare. 

Regina trecu în apartamentul ei. Doamnele de onoare, 
adică doamna de Bregy, domnişoara de Beaumont, doamna 
de Motteville şi Socratine, sora acesteia, numită astfel din 
pricina înţelepciunii ei, tocmai îi puseseră într-un dulap 
ceea ce rămăsese de la masă, să aibă ce mânca, aşa cum 
obişnuia. 

Regina dădu poruncile ce avea de dat, vorbi despre un 
ospăț pe care marchizul de Villequier îl oferea peste două 
zile în cinstea ei, numind pe cei cărora le îngăduia onoarea 
să ia parte, anunţă pentru a doua zi o vizită la Val-de-Grâce, 
unde avea de gând să se spovedească şi să se 
împărtăşească, şi porunci lui Beringhen, primul ei valet, să 
fie gata să o însoţească. 

Masa doamnelor de onoare o dată sfârşită, regina se 
prefăcu tare obosită şi trecu în odaia de culcare. Doamna 
de Motteville, de serviciu pe lângă maiestatea-sa în seara 
aceea, o urmă şi o ajută să se dezbrace. Regina se urcă în 
pat, îi vorbi prietenos câteva minute şi apoi îi spuse că 
poate să plece. 

Tocmai în clipa aceea, d'Artagnan intra în curtea Palatului 
Regal cu trăsura vicarului. 

La puţin timp, trăsurile doamnelor de onoare ieşeau din 
curte şi poarta se închidea în urma lor. 


Bătea miezul nopţii. 

După cinci minute, Bernouin ciocăni la uşa camerei de 
culcare a reginei, venind prin trecerea tainică de care se 
folosea cardinalul. Anna de Austria se grăbi ea însăşi să 
deschidă. Era îmbrăcată, adică îşi pusese un halat lung de 
casă. 

— Tu eşti, Bernouin? Întrebă ea. Domnul d'Artagnan e 
aici? 

— Da, doamnă, se află în camera de rugăciune şi aşteaptă 
ca maiestatea-voastră să fie gata. 

— Sunt gata. Du-te şi spune lui Laporte să-l trezească şi 
să-l îmbrace pe rege, apoi treci pe la mareşalul de Villeroy 
să-l previi din partea mea. 

Bernouin se înclină şi ieşi. 

Regina trecu în camera de rugăciune, luminată de o 
singură lampă din cristal de Veneţia. Îl văzu pe d'Artagnan 
în picioare, aşteptând. 

— Dumneata eşti? Zise ea. 

— Eu, doamnă. 

— Eşti gata? 

— Gata. 

— Şi cardinalul? 

— A sosit cu bine la Cours-la-Reine, unde aşteaptă pe 
maiestatea-voastră. 

— Dar cu ce trăsură plecăm? 

— Am prevăzut totul, maiestate. O trăsură aşteaptă jos. 

— Să mergem la rege. 

D'Artagnan se înclină şi o urmă pe regină. 

Micuţul Ludovic era gata îmbrăcat, afară doar de pantofi şi 
de haină. Se arăta uimit că e îmbrăcat în toiul nopţii şi-l 
copleşea cu întrebările pe Laporte, care răspundea numai 
atât: —Porunca reginei, sire. 

Pe patul neacoperit se vedea aşternutul cu cearşafuri atât 
de purtate, încât pe alocuri se destrămaseră de-a binelea. 
Era încă una din urmările caliciei lui Mazarin. 


Regina păşi în odaie, în vreme ce d'Artagnan rămase în 
prag. Zărind-o, copilul se smulse din mâinile lui Laporte şi 
alergă spre ea. 

Regina îi făcu semn lui d'Artagnan să se apropie. Ofiţerul 
se supuse. 

— Fiul meu, glăsui regina, arătând spre muşchetarul plin 
de linişte şi cu capul descoperit. Acesta e domnul 
d'Artagnan, un viteaz ca acei voinici din vechime, despre 
care îţi place atât de mult să-ţi povestească doamnele mele 
de onoare. Întipăreşte-ţi bine în minte numele lui şi 
priveşte-l cu luare-aminte ca să nu-i uiţi chipul, fiindcă astă- 
seară ne va aduce un mare serviciu. 

Tânărul rege se uită la ofiţer cu ochii lui mari şi plini de 
mândrie şi repetă: 

— Domnul d'Artagnan? 

— Întocmai, fiul meu. 

Tânărul rege ridică încet mâna-i micuță şi i-o întinse 
muşchetarului. Acesta puse un genunchi la pământ şi i-o 
sărută. 

— Domnul d'Artagnan, repetă Ludovic. Bine, doamnă! 

În acea clipă se auzi un vuiet care se apropia neîncetat. 

— Ce-i asta? Murmură regina. 

— Oh! Exclamă d'Artagnan, încordându-şi auzul ascuţit şi 
privirea inteligentă. E glasul poporului care se răscoală. 

— Trebuie să fugim! Spuse regina. 

— Maiestatea-voastră mi-a încredinţat conducerea acestei 
întreprinderi. Trebuie să rămânem pe loc şi să vedem ce 
vrea. 

— Domnule d'Artagnan! 

— Răspund de tot! 

Nimic nu se transmite mai iute ca încrederea. Regina, 
plină de tărie şi de curaj, simţea în cel mai înalt grad aceste 
doua calităţi la cei din jur. 

— Fie, zise ea. Mă încred în dumneata! 

— Maiestatea-voastră îngăduie ca în această împrejurare 
să dau porunci în numele ei? 


— Porunceşte, domnule! 

— Ce mai vrea poporul? Întrebă regele. 

— O să aflăm îndată, sire, zise d'Artagnan. 

Şi ieşi zorit pe uşă. 

Vuietul creştea din ce în ce şi părea că învăluie întreg 
Palatul Regal. Strigăte nedesluşite se auzeau în cuprinsul 
palatului. Înţelegeai lămurit că era larmă şi răscoală. 
Regele, pe jumătate îmbrăcat, regina şi Laporte rămaseră 
nemişcaţi, aşa cum se găseau şi aproape pe locul unde se 
găseau, ascultând şi așteptând. 

Comminges, aflat în noaptea aceea de gardă la palat, 
alergă fără zăbavă. Avea aproape două sute de ostaşi în 
curţile interioare şi în grajduri, pe care îi punea la 
dispoziţia reginei. 

— Ei, ce este? Întrebă Anna de Austria, văzându-l pe 
d'Artagnan întorcându-se. 

— Doamnă, s-a zvonit că regina a părăsit Palatul Regal, 
luându-l cu ea pe rege, şi poporul cere dovada că nu-i 
adevărat ori ameninţă să dărâme Palatul. 

— Ah, de astă dată e prea de tot! Murmură regina. Am să 
le dovedesc că n-am plecat! 

D'Artagnan citi pe chipul reginei că va da o poruncă 
nesăbuită. Se apropie de ea şi spuse în şoaptă: 

— Maiestatea-voastră mai are încredere în mine? 

Glasul acesta o făcu să tresară. 

— Da, domnule, toată încrederea, zise ea. Vorbeşte. 

— Regina are bunătatea să-mi urmeze sfaturile? 

— Vorbeşte. 

— Maiestatea-voastră să binevoiască a-l trimite de aici pe 
domnul de Comminges, poruncindu-i să se închidă, el şi 
oamenii lui, în corpul de gardă şi în grajduri. 

Comminges se uită la d'Artagnan cu acea invidie cu care 
orice curtean vede ivindu-se o nouă stea la curte. 

— Ai auzit, Comminges? Rosti regina. 

Pătrunderea-i obişnuită îl ajută să bage de seamă această 
privire neliniştită şi d'Artagnan se apropie de el. 


— Iartă-mă, domnule de Comminges, îi spuse muşchetarul. 
Suntem amândoi slujitori ai reginei, nu? Acum e rândul meu 
să-i fiu de folos, aşa că nu mă pizmui pentru fericirea asta. 

Comminges se înclină şi ieşi. 

„Haide! Cugetă d'Artagnan în sinea lui. Mi-am mai făcut 
un duşman!" 

— Şi acum, ce e de făcut? Se adresă regina lui d'Artagnan. 
Auzi doar, în loc să se potolească, vuietul creşte. 

— Doamnă, glăsui d'Artagnan, poporul vrea să-l vadă pe 
rege şi trebuie să-l vadă. 

— Cum adică, să-l vadă? Şi unde? În balcon? 

— Nu, doamnă, aici, dormind în pat. 

— Ah, maiestate, domnul d'Artagnan are deplină dreptate! 
Strigă Laporte. 

Regina cugetă o clipă şi zâmbi, ca o femeie care nu e 
străină de prefăcătorie. 

— Într-adevăr, murmură ea. 

— Domnule Laporte, spuse d'Artagnan. Du-te şi dă de ştire 
poporului prin grilajul palatului că i se va îndeplini dorinţa 
şi că, în cinci minute, nu numai că-l va vedea pe rege, dar îl 
va vedea chiar în patul lui. Adaugă că regele doarme şi că 
regina roagă să se facă linişte, ca nu cumva să se trezească. 

— Dar să nu vină toată lumea, ci doar o delegaţie de doi 
sau patru oameni. 

— Ba toată lumea, doamnă! 

— Aşa au să ne ţină în loc până dimineaţa, gândeşte-te! 

— Numai un sfert de ceas. Răspund de tot, doamnă. 
Credeţi-mă, eu cunosc poporul, e un copil mare pe care 
trebuie să ştii să-l mângâi. În faţa regelui adormit va fi mut, 
blând şi sfios ca un mieluşel. 

— Du-te, Laporte! Spuse regina. 

Tânărul rege se apropie de mamă-sa. 

— De ce facem pe voia acestor oameni? Întrebă el. 

— Trebuie, fiul meu! Zise Anna de Austria. 

— Atunci, dacă mi se spune trebuie, înseamnă că nu mai 
sunt rege? 


Regina amuţi. 

— Sire, interveni d'Artagnan, maiestatea-voastră îmi 
îngăduie o întrebare? 

Ludovic al XIV-lea se întoarse mirat că cineva îndrăzneşte 
să-i vorbească. Regina strânse mâna copilului. 

— Da, domnule, spuse el. 

— Maiestatea-voastră, pe când se juca în parcul de la 
Fontainebleau, ori prin curţile palatului de la Versailles, îşi 
aminteşte să fi văzut cerul înnorându-se pe neaşteptate şi 
să fi auzit bubuitul tunetului? 

— Da, fără îndoială. 

— Ei bine, bubuitul tunetului, oricât ar fi dorit maiestatea- 
voastră să se mai joace, spunea: „Intraţi înăuntru, sire, 
trebuie!" 

— Fără îndoială, domnule. Dar mi s-a spus, de asemenea, 
că tunetul este glasul lui Dumnezeu. 

— Ei bine, sire, răspunse d'Artagnan. Ascultaţi larma 
poporului şi vă veţi încredinţat că seamănă foarte mult cu 
bubuitul tunetului. 

Într-adevăr, în clipa aceea, purtat de boarea nopţii, un 
vuiet cumplit umplu văzduhul. 

Şi pe dată conteni. 

— lată, sire, rosti d'Artagnan. Acum i s-a spus poporului că 
dormiţi. Vedeţi, dar, sunteţi rege. 

Regina se uita cu uimire la omul acesta ciudat, al cărui 
curaj fără seamăn era pe potriva celor mai viteji şi al cărui 
spirit pătrunzător şi viclean îl făcea pe potriva oricui. 

Laporte se arătă în prag. 

— Ei, Laporte? Întrebă regina. 

— Doamnă, răspunse valetul, prevederile domnului 
d'Artagnan s-au împlinit întocmai. Poporul s-a liniştit ca prin 
farmec. I se va deschide porţile şi în cinci minute va fi aici. 

— Laporte, zise regina. Dacă ai pune pe unul dintre băieţii 
tăi în locul regelui, noi am pleca în acest timp. 

— Dacă maiestatea-voastră porunceşte, răspunse Laporte. 
Fiii mei, ca şi mine, o slujesc pe regină. 


— Nu, se împotrivi d'Artagnan. Dacă vreunul îl cunoaşte 
pe rege şi vede că au fost păcăliţi, totul ar fi pierdut. 

— Ai dreptate, domnule, ai întotdeauna dreptate, 
încuviinţă Anna de Austria. Laporte, culcă-l pe rege! 

Laporte îl aşeză pe rege în pat, aşa îmbrăcat cum era, şi îi 
acoperi până la bărbie cu învelitoarea. 

Regina se aplecă şi-l sărută pe frunte. 

— Să te prefaci ca dormi, Ludovic, murmură ea. 

— Bine, se învoi regele. Dar nu vreau să mă atingă vreunul 
din oamenii aceştia. 

— Sire, cuvântă d'Artagnan. Eu sunt aici şi vă încredinţez 
că dacă are cineva această îndrăzneală, o va plăti cu viaţa. 

— Acum, ce trebuie să facem? Întreba regina. I-aud 
venind. 

— Domnule Laporte, du-te înaintea lor şi sfătuieşte-i din 
nou să păstreze liniştea. Doamnă, dumneavoastră aşteptaţi 
acolo, lângă uşa. Eu voi sta la căpătâiul regelui, gata să-mi 
jertfesc viaţa pentru maiestatea-sa. 

Laporte ieşi din odaie, regina rămase în picioare, în vreme 
ce d'Artagnan se strecură după draperii. 

Se auzi o mare mulţime de oameni care umblau încet şi cu 
grijă. Regina ridică ea însăşi draperia de la uşă ducând un 
deget la buze. Văzând-o pe regină, oamenii se opriră 
locului, într-o atitudine plină de respect. 

— Intraţi domnilor, intraţi, spuse regina. 

Mulțimea şovăi, ca şi cum s-ar fi ruşinat: se aştepta la 
împotrivire, se aştepta să fie înfruntată, să fie nevoită să 
dărâme porţile şi să doboare ostaşii de gardă şi, când colo, 
porţile li se deschiseră singure, iar regele, cel puţin de ochii 
lor, nu avea la căpătâi decât pe mama lui. 

Cei aflaţi în frunte se bâlbâiră şi încercară să dea înapoi. 

— Intraţi, domnilor, spuse Laporte, de vreme ce regina 
îngăduie. 

Atunci, unul mai îndrăzneţ se încumetă să treacă pragul şi 
înaintă în vârful picioarelor. Ceilalţi îi urmară pilda şi odaia 
se umplu în tăcere, de parcă toţi oamenii aceia ar fi fost cei 


mai umili şi mai devotați curteni. Dincolo de uşă se zăreau 
capetele celor care, neputând să intre, se înălţau pe vârfuri. 
D'Artagnan vedea totul printr-un ochi al draperiei. În cel 
care păşise primul în odaie îl recunoscu pe Planchet. 

— Domnule, i se adresă regina, înțelegând că el era 
căpetenia. Aţi venit să-l vedeţi pe rege şi, la rândul meu, am 
vrut să vi-l arăt eu însămi. Apropiaţi-vă, priviţi-l şi spuneţi 
dacă avem aerul unor oameni care se gândesc sa fugă. 

— Nu, nici vorbă, îngăimă Planchet, puţin mirat de o 
asemenea cinste neaşteptată. 

— Veţi spune deci bunilor şi credincioşilor mei parizieni, 
continuă Anna de Austria, cu un surâs asupra căruia 
d'Artagnan nu se înşelă câtuşi de puţin - veţi spune că l-aţi 
văzut pe rege în pat, dormind, precum şi pe regina, care 
tocmai se pregătea şi ea sa se culce. 

— Am să spun, doamnă, şi cei care mă însoțesc au să 
spună la fel ca mine, dar. 

— Ce este? Întrebă Anna de Austria. 

— Maiestatea-voastră să mă ierte, spuse Planchet. Oare 
într-adevăr regele doarme aici în pat? 

Anna de Austria tresări. 

— Dacă se află cineva printre voi care să-l cunoască pe 
rege, să se apropie şi să spună dacă aici doarme într-adevăr 
maiestatea-sa. 

Un om înfăşurat într-o mantie, cu care îşi ascundea chipul, 
se apropie, se aplecă deasupra patului şi privi cu luare- 
aminte. 

O clipă, d'Artagnan crezu că are gânduri rele şi apucă 
îndată mânerul spadei. Dar omul înfăşurat în mantie, 
aplecându-se, îşi descoperi în parte chipul şi atunci 
muşchetarul îl recunoscu pe vicar. 

— E într-adevăr regele, rosti el, îndreptându-se de mijloc. 
Dumnezeu să binecuvânteze pe maiestatea-sa! 

— Da, zise şoptit căpetenia cetei. Da, Dumnezeu să 
binecuvânteze pe maiestatea-sa! 


Şi toţi oamenii aceia, care intraseră furioşi, deveniră 
blajini, uitând de orice mânie, şi-l binecuvântară la rândul 
lor pe vlăstarul regesc. 

— Acum, spuse Planchet, să mulţumim reginei, prieteni, şi 
să plecăm. 

Toţi se înclinară şi ieşiră pe rând şi fără zgomot, aşa cum 
intraseră. Planchet, care trecuse cel dintâi pragul, era 
ultimul. 

Regina îl opri. 

— Cum te cheamă, prietene? 1 se adresă ea. 

Planchet se răsuci pe călcâie, buimăcit de întrebare. 

— Da, continuă regina. Mă socotesc la fel de onorată că te- 
am primit astă-seară, ca şi cum ai fi un prinţ, de aceea 
doresc să-ţi aflu numele. 

„Mda! Cugetă Planchet în sinea lui. Să am şi eu soarta 
vreunui prinţ. Mulţumesc!" 

D'Artagnan se înfioră că Planchet, păcălit ca şi corbul din 
fabulă, să nu-şi spună numele, iar regina, ştiindu-l, să nu 
afle că Planchet a fost cândva în slujba lui. 

— Mă numesc Dulaurier, doamnă, răspunse cu bună- 
cuviinţă Planchet. 

— Mulţumesc, domnule Dulaurier, spuse regina, şi cu ce te 
ocupi? 

— Sunt negustor de postavuri, doamnă, în strada 
Bourdonnais. 

— E tot ce voiam să ştiu, zise regina. Îţi rămân îndatorată, 
scumpul meu domn Dulaurier, şi-o să mai auzi vorbindu-se 
de mine. 

— Haide-haide! Murmură d'Artagnan, ieşind de după 
draperie. Hotărât lucru, jupân Planchet nu-i prost deloc, se 
vede cât colo că are şcoală bună! 

Diferiţii actori ai acestei ciudate scene rămaseră o clipă 
unul în faţa altuia, fără să scoată o vorbă: regina stătea în 
picioare lângă uşă, d'Artagnan ieşit pe jumătate din 
ascunzătoarea lui, regele sprijinit într-un cot şi gata să se 
lungească iarăşi în aşternut, la cel mai mic zgomot ce-ar fi 


anunţat întoarcerea mulţimii. Numai că, în loc să se 
apropie, vuietul se depărta din ce în ce şi, până la urmă, se 
stinse cu totul. 

Regina răsuflă uşurată. D'Artagnan îşi şterse fruntea 
năduşită, regele se lăsă să alunece din pat, zicând: 

— Să plecăm! 

În acea clipă se întoarse Laporte. 

— Ei bine? Întrebă regina. 

— Doamnă, răspunse valetul, i-am dus până la poartă. l-am 
auzit spunând către tovarăşii lor că l-au văzut pe rege şi că 
regina le-a vorbit, aşa că acum toţi se depărtează, mândri şi 
victorioşi. 


— Oh, mizerabilii! Murmură regina. Vă spun eu c-au să 
plătească scump îndrăzneala lor! 

Apoi, întorcându-se către d'Artagnan, spuse: 

— Domnule, dumneata mi-ai dat astă-seară cele mai 
înțelepte sfaturi pe care le-am primit vreodată în viaţă. 
Continuă: ce trebuie să facem acum? 

— Domnule Laporte, glăsui d'Artagnan, sfârşeşte să 
îmbraci pe maiestatea-sa. 

— Deci putem pleca? Întrebă regina. 

— Când va voi maiestatea-voastra. Nu trebuie decât să 
coborâţi scara cea tăinuită; mă veţi găsi la uşă. 

— Haidem, domnule! Spuse regina. Te urmez! 

D'Artagnan cobori. Trăsura aştepta în locul hotărât şi 
muşchetarul se afla pe capră. 

Ofiţerul luă pachetul pe care i-l dăduse lui Bernouin să-l 
pună la picioarele muşchetarului. Acolo, după cum ne 
amintim, erau pălăria şi mantaua purtate de vizitiul 
domnului de Gondy. 

D'Artagnan îşi aruncă mantia pe umeri şi îşi potrivi pălăria 
pe cap. 

Muşchetarul sări jos de pe capră. 

— Domnule, îi apuse d'Artagnan. Îl iei pe tovarăşul 
dumitale, care stă şi-l păzeşte pe vizitiu, apoi încălecaţi şi vă 
duceţi la hanul "La Căpriţa" pe strada Tiquetonne, luaţi de 
acolo calul meu şi al domnului du Vallon, după ce le puneţi 
şaua şi-i pregătiţi de luptă, apoi ieşiţi cu ei din Paris, 
purtându-i de căpăstru, şi vă opriţi la Cours-la-Reine. Dacă 
la Cours-la-Reine nu găsiţi pe nimeni, zoriţi până la Saint- 
Germain. În slujba regelui. 

Muşchetarul salută cu mâna la pălărie şi plecă să 
îndeplinească porunca. D'Artagnan se urcă pe capră. Avea 
o pereche de pistoale la cingătoare, o muschetă la picioare 
şi spada scoasă din teacă în spatele lui. 

Regina apăru. Era urmată de rege şi de ducele d'Anjou, 
fratele acestuia. 

— Trăsura vicarului! Exclamă ea, dându-se un pas înapoi. 


— Chiar aşa, doamnă, adeveri d'Artagnan. Urcaţi fără 
teamă: eu o conduc! 

Regina scoase un strigăt de uimire şi se urcă în trăsură. 
Regele şi prinţul se urcară şi ei, aşezându-se de o parte şi 
de alta a reginei. 

— Vino, Laporte, îl chemă regina. 

— Cum, doamnă?! Îngână valetul. În trăsură cu 
maiestăţile-voastre?! 

— Acum nu-i vorbă de etichetă, ci de salvarea regelui. 
Urcă, Laporte! 

Laporte se supuse. 

— Lăsaţi obloanele! Zise d'Artagnan. 

— Dar asta n-o să dea naştere la bănuieli, domnule? 
Întrebă regina. 

— Maiestatea-voastră să fie liniştită, zise d'Artagnan. Am 
răspunsul gata pregătit. 

Obloanele fură lăsate şi trăsura porni în goană pe strada 
Richelieu. Când ajunseră la poarta oraşului, comandantul 
pazei înainta spre ei, în fruntea a vreo doisprezece oameni, 
cu un felinar în mină. D'Artagnan îi făcu semn să se 
apropie. 

— Recunoşti trăsura? Îl întrebă el pe sergent. 

— Nu, răspunse acesta. 

— Uită-te la blazon. 

Sergentul aduse felinarul mai lângă uşă. 

— Sst! Acum are o aventură cu doamna de Guemenee. 

Sergentul pufni în râs. 

— Deschideţi poarta! Porunci el. M-am lămurit cum stă 
treaba! 

— Apoi, apropiindu-se de obloanele lăsate, murmură: 

— Petrecere bună, monseniore! 

— Gură spartă ce eşti! Se oţări la el d'Artagnan. O să mă 
alunge din pricina ta! 

Bariera scârţâi din ţâţâni şi d'Artagnan, văzând drumul 
liber, puse biciul cu nădejde pe cai, care goneau de mâncau 
pământul. 


După vreo cinci minute, ajungeau din urmă trăsura 
cardinalului. 

— Mousqueton! Strigă d'Artagnan. Ridică obloanele de la 
trăsura maiestăţii-sale! 

— Ele! Zise Porthos. 

— În chip de vizitiu! Exclamă Mazarin. 

— Şi cu trăsura vicarului! Spuse regina. 

— Corpo di Dio! Domnu' d'Artagnan, dumneata trebuie să 
fii prețuit în aur! Exclamă Mazarin. 

XI. 

CUM AU CÂŞTIGAT D'ARTAGNAN ŞI PORTHOS, UNUL 
DOUĂ SUTE NOUĂSPREZECE ŞI CELĂLALT DOUĂ SUTE 
CINCISPREZECE LUDOVICI, VÂNZÂND PAIE. 

Mazarin voia să pornească fără întârziere la Saint- 
Germain, dar regina spuse că va rămâne să aştepte pe cei 
cărora le dăduse întâlnire. Ea se mărgini să ofere 
cardinalului locul lui Laporte. Cardinalul primi şi trecu 
dintr-o trăsură în alta. 

Zvonul că regele trebuia să părăsească Parisul peste 
noapte nu se răspândise fără temei: zece sau douăsprezece 
persoane ştiau încă de pe la şase seara de această fugă 
tainică şi, oricâtă discreţie ar fi avut, nu puteau să dea 
poruncile de plecare, fără ca lucrurile să răsufle cât de 
puţin. De altfel, fiecare se interesa de câte cineva şi, cum 
nimeni nu se îndoia că regina părăseşte Parisul plănuind o 
cumplită răzbunare, fiecare îşi prevenise prietenii sau 
rudele; astfel că zvonul plecării se răspândi cu iuţeala 
fulgerului în oraş. 

Prima trăsură care sosi după trăsura reginei fu aceea a 
Prințului. În ea se aflau domnul de Conde, Prinţesa şi 
bătrâna Prinţesă. Amândouă fuseseră trezite în toiul nopţii 
şi nici nu ştiau despre ce e vorba. 

În cea de-a doua se aflau ducele şi ducesa d'Orl&ans, cu 
fiica lor şi abatele La Riviere, favorit nedespărţit şi sfetnic 
intim al Prințului. 


În cea de-a treia se aflau domnul de Longueville şi prinţul 
de Conti, fratele şi cumnatul Prințului. Coborâră amândoi şi 
se apropiară de trăsura regelui şi reginei, salutând pe 
maiestăţile lor. 

Regina îşi aruncă o privire în fundul trăsurii a cărei 
portieră rămăsese deschisă şi văzu că era goală. 

— Dar unde-i doamna de Longueville? Întrebă ea. 

— Aşa e, unde-i sora mea? Întrebă Prinţul. 

— Doamna de Longueville e suferindă, doamnă, răspunse 
ducele, şi m-a însărcinat să o scuz faţă de maiestatea- 
voastră. 

Anna aruncă o privire spre Mazarin, care încuviinţă 
imperceptibil din cap. 

— Ce spui? Întrebă regina. 

— Cred că e un ostatic pentru parizieni, adăugă 
cardinalul. 

— De ce n-a venit? Şopti Prinţul către fratele său. 

— Tăcere! Murmură acesta. Fără îndoială că are motivele 
ei. 

— Ne duce la pierzanie, îngână Prinţul. 

— Ne salvează, spuse Conti. 

Trăsurile soseau puhoi. Mareşalul de La Meilleraie, 
mareşalul de Villeroy, Guitaut, Villequier, Comminges 
apărură rând pe rând. Cei doi muşchetari sosiră şi ei, 
purtând de frâu caii lui d'Artagnan şi Porthos. Aceştia 
încălecară numaidecât. Vizitiul lui Porthos luă îndată locul 
lui d'Artagnan pe capra trăsurii regale, iar Mousqueton lua 
locul acestuia, mânând caii din picioare, dintr-o pricina 
ştiută numai de el, aidoma lui Automedon din antichitate. 

Deşi preocupată de nenumărate detalii, regina căută din 
ochi pe d'Artagnan, dar gasconul, cu obişnuita-i 
înţelepciune, se şi pierduse în mulţime. 

— Noi să fim avangarda, îi spuse lui Porthos. Să ne îngrijim 
de nişte culcuşuri bune la Saint-Germain, fiindcă nimeni n-o 
să se gândească la noi. Sunt frânt de oboseală. 


— Eu, unul, cad din picioare de somn, zău aşa, mormăi 
Porthos. Şi când te gândeşti ca n-am avut parte barem de-o 
luptă cât de mică! Hotărât lucru, parizienii ăştia sunt nişte 
nătărăi. 

— Nu crezi mai degrabă că suntem noi îndemânatici? 
Întrebă d'Artagnan. 

— Poate. 

— Cu pumnul tău ce se mai aude? 

— E mai bine. Dar ia spune, de astă dată le-am dobândit? 

— Ce anume? 

— Tu gradul şi eu titlul meu! 

— Da, pe legea mea! Aproape c-aş pune rămăşag. De 
altfel, dacă ei au uitat, le aduc eu aminte. 

— Aud glasul reginei, spuse Porthos. Mi se pare că vrea să 
meargă călare. 

— Eh, o fi vrând ea, dar. 

— Ce? 

— Cardinalul nu vrea. Domnilor, se adresă d'Artagnan 
celor doi muşchetari, însoţiţi trăsura reginei şi nu vă 
dezlipiţi de lângă ea. Noi ne ducem să ne îngrijim de 
găzduire. 

Şi d'Artagnan se îndrepta spre Saint-Germain, întovărăşit 
de Porthos. 

— Să plecăm, domnilor! Spuse regina. 

Trăsura regală porni, urmată de şirul celorlalte trăsuri şi 
de peste cincizeci de călăreţi. 

Ajunseră cu bine la Saint-Germain. Coborând din trăsură, 
regina îl văzu pe Prinţ, care aştepta în picioare, descoperit, 
gata să-i dea braţul. 

— Ce-or să zică parizienii când au să se trezească?! 
Exclamă Anna de Austria, bucuroasă. 

— Asta înseamnă război, spuse Prinţul. 

— Ei bine, război, fie! Nu avem oare cu noi pe învingătorul 
de la Rocroy, Nordlingen şi Lens? 

Prinţul se înclină în semn de mulţumire. 


Era trei dimineaţa. Regina păşi cea dintâi în castel. Toată 
lumea o urmă: aproape două sute de persoane o însoţiseră 
în fuga ei. 

— Domnilor, glumi regina, găsiţi-vă un culcuş, în castel: e 
încăpător şi avem loc destul. Dar, cum nu se ştia că vom 
veni, aflu că există doar trei paturi. Unul pentru rege, unul 
pentru mine. 

— Şi unul pentru Mazarin, adăugă în şoaptă Prinţul. 

— Şi eu mă culc pe jos? Surâse neliniştit Gaston d'Orleans. 

— Nicidecum, monseniore, vorbi Mazarin. Cel de-al treilea 
pat e pentru alteţavoastră. 

— Şi dumneata? Întrebă Prinţul. 

— Eu nu mă culc deloc, spuse Mazarin. Am de lucru. 

Gaston ceru să i se arate odaia unde se afla patul, fâră să 
se îngrijească unde vor dormi soţia şi fiica sa. 

— Eh, eu, unul, mă culc, mormăi d'Artagnan. Porthos, hai 
cu mine! 

Porthos îl urmă cu acea neţărmurită încredere pe care o 
avea în isteţimea prietenului său. 

Mergeau unul lângă altul prin curtea castelului şi în 
vremea asta Porthos se uita înmărmurit la d'Artagnan, care 
socotea ceva pe degete. 

— Patru sute a câte un pistol fac patru sute de pistoli. 

— Da, încuviinţă Porthos, patru sute de pistoli. Dar ce 
preţuieşte patru sute de pistoli? 

— Un pistol e cam puţin, urmă d'Artagnan. Merită un 
ludovic. 

— Şi ce merită un ludovic? 

— Patru sute a câte un ludovic fac patru sute de ludovici. 

— Patru sute? Zise Porthos. 

— Da. Ei sunt două sute şi trebuie cam câte două de om. 
Câte două de om fac tocmai patru sute. 

— Patru sute de ce? 

— Ascultă, spuse d'Artagnan. 

Şi cum acolo se strânseră o mulţime de gură-cască 
holbându-se la curtea abia sosită, îşi isprăvi gândul în 


şoaptă, la urechea lui Porthos. 

— Pricep, făcu Porthos. Pricep de minune totul, pe legea 
mea! Două sute de ludovici de căciulă, nu-i de lepădat, dar 
ce-are să se spună despre noi? 

— N-au decât să spună ce vor. Ce, parcă au să ştie că noi 
suntem la mijloc? 

— Şi cine o să le împartă? 

— Păi Mousqueton nu-i aici? 

— Şi livreaua? Se sperie Porthos. Au să recunoască după 
livrea că e în slujba mea! 

— N-are decât s-o întoarcă pe dos. 

— Tu ai întotdeauna dreptate, dragul meu! Exclamă 
Porthos. Cum naiba de-ţi trec atâtea prin cap? 

D'Artagnan zâmbi. 

Cei doi prieteni apucară pe prima uliţă care le ieşi în cale. 
Porthos bătu la poarta casei din dreapta, în timp ce 
d'Artagnan bătea în poarta celei din stânga. 

— Paie! Spuseră ei. 

— Domnule, n-avem paie, răspunseră oamenii care veniră 
să deschidă. Duceţi-vă la negustorul de furaje. 

— Unde-l găsim? 

— Ultima poartă de pe uliţă. 

— Pe dreapta sau pe stânga? 

— Pe stânga. 

— Mai sunt aici la Saint-Germain şi alţii la care am putea 
găsi paie? 

— Vorbiţi cu hangiul de la „Berbecul încoronat" şi cu moş 
Ludovic, fermierul. 

— Unde stau? 

— Pe uliţa Ursulinelor. 

— Amândoi? 

— Da. 

— Foarte bine. 

Cei doi prieteni cerură să li se spună a doua şia treia 
adresă tot atât de precis ca şi cea dintâi. D'Artagnan se 
duse la negustorul de furaje şi cumpără de la el cele o sută 


cincizeci de legături de paie, cât avea, pentru suma de trei 
pistoli. După aceea se duse la hangiu, unde îl găsi pe 
Porthos, care tocmai cumpărase două sute de legături de 
paie cam la acelaşi preţ. În sfârşit, moş Ludovic le dădu alte 
o sută optzeci de legături. În totul, patru sute treizeci de 
legături. 

Alte paie nu se găseau în Saint-Germain. 

Toată raita asta nu le luă mai mult de o jumătate de ceas. 
Mousqueton, dăscălit cum se cuvine, fu pus în fruntea 
acestei negustorii improvizate. Primi povaţă să nu dea paie 
la nimeni fără un ludovic legătura. Şi primi în seamă paie de 
patru sute treizeci de ludovici. 

Mousqueton tot dădea din cap, însă nu pricepea nimic din 
cele puse la cale de cei doi prieteni. 

D'Artagnan, cu trei maldăre de paie în braţe, se reîntoarse 
la castel, unde toată lumea tremura de frig şi pica de somn, 
uitându-se cu pizmă la rege, la regină şi la Prinţ, tolăniţi pe 
paturile lor de campanie. 

Intrarea ofițerului în sala cea mare stârni un hohot 
general de ris, dar el păru că nu bagă de seamă şi se apucă 
să-şi aşeze culcuşul cu atâta îndemânare şi voioşie, încât 
acelor bieţi oameni care picau de somn şi nu aveau unde să- 
şi pună capul, le lăsa gura apa. 

— Paie! Strigară ei. Paie! Unde găsim paie? 

— V-arăt eu, se oferi Porthos. 

Şi-i duse pe cei dornici de un culcuş la Mousqueton, care 
împărțea darnic paie, cu un ludovic legătura. Găseau preţul 
cam sărat, dar când ţii morţiş să dormi, cine n-ar plăti doi 
sau trei ludovici pentru câteva ceasuri de somn bun? 

D'Artagnan tot dădea altora culcuşul lui, pe care şi-l 
întocmi de zeci de ori la rând. Şi cum se credea că şiela 
plătit paiele cu un ludovic legătura, la fel cu ceilalţi, câştigă 
vreo treizeci de ludovici în mai puţin de jumătate de ceas. 
Pe la cinci dimineaţa, paiele ajunseră optzeci de livre 
legătura şi nici aşa nu se mai găseau. 


D Artagnan însă avu grijă să pună deoparte patru legături 
pentru el. Vâri în buzunar cheia de la camera unde dosise 
paiele şi, întovărăşit de Porthos, se întoarse să facă 
socoteala cu Mousqueton, care, naiv şi ca un intendent 
cinstit ce era, le numără patru sute treizeci de ludovici, 
păstrând şi pentru el o sută. 

Mousqueton nu ştia ce se petrecuse la castel şi nu se 
dumirea cum de nu i-a dat lui prin cap să vândă paie. 

D'Artagnan puse aurul în pălărie şi, în timp ce se înapoiau, 
făcu împărţeala cu Porthos. Le venea fiecăruia câte două 
sute cincisprezece ludovici. 

Abia atunci îşi dădu seama Porthos că nu are paie pentru 
el şi se întoarse la Mousqueton. Acesta însă vânduse totul 
până la ultimul fir, uitând chiar şi de sufleţelul lui. 

Văzând asta, îl căută pe d'Artagnan care, mulţumită celor 
patru legături de paie puse deoparte şi desfătându-se 
dinainte la gândul odihnei, tocmai îşi încropea culcuşul - un 
culcuş atât de moale, potrivit cu atâta măiestrie la căpătâi, 
umplut atât de straşnic la picioare, încât până şi regele l-ar 
pizmui, dacă n-ar fi dormit dus în patul lui. 

D'Artagnan nu voia în ruptul capului să-şi strice rostul 
pentru Porthos. Dar când se trezi că prietenul său îi numără 
patru ludovici în palmă, se învoi să împartă culcuşul cu el. 

Îşi aşeză spada la cap şi pistoalele la îndemână, puse 
mantia la picioare şi pălăria deasupra, apoi se întinse cu 
voluptate pe paiele care trosneau surd. Tocmai se lăsa 
legănat de visurile îmbietoare ale celor două sute 
nouăsprezece ludovici râştigaţi într-un sfert de ceas, când 
un glas răsună în uşa sălii, făcându-l să tresară. 

— Domnul d'Artagnan! Strigă glasul. Domnul d'Artagnan! 

— Aici! Zise Porthos. Aici! 

Porthos îşi dădea seama că, dacă d'Artagnan pleacă, 
culcuşul rămânea numai pentru el. 

Un ofiţer se apropie. D'Artagnan se ridică într-un cot. 

— Dumneata eşti domnul d'Artagnan? 

— Da. Ce este? 


— Am venit după dumneata. 

— Din partea cui? 

— Din partea Eminenţei-Sale. 

— Spune-i monseniorului că m-am culcat şi că-l sfătuiesc 
prieteneşte să facă la fel. 

— Eminenţa-Sa nu s-a culcat şi nici nu are de gând să se 
culce. Doreşte să vii numaidecât. 

— Să-l ia dracu pe Mazarin ăsta, nu ştie nici să doarmă 
când trebuie! Mormăi d'Artagnan. Ce vrea de la mine? Oare 
s-a gândit să-mi dea gradul de căpitan? Dacă-i aşa, l-am 
iertat. 

Muşchetarul se ridică bombănind, îşi luă spada, pălăria, 
pistoalele, mantia, apoi o porni în urma ofițerului, în timp ce 
Porthos, rămas stăpân pe culcuş, se întinse cu desfătare pe 
locul prietenului său. 

— Domnu' d'Artagnan, zise cardinalul, văzându-l pe cel 
după care trimisese într-un moment atât de nepotrivit. N- 
am uitat cu câtă râvnă m-ai slujit şi ţin să-ţi dau o dovadă în 
privinţa asta. 

„Bun! Cugetă d'Artagnan. Începutul nu-i rău. 

Mazarin ii văzu pe muşchetar luminându-se la faţă. 

— Ah, monseniore. 

— Domnu' d'Artagnan, spuse el, dumneata doreşti să devii 
căpitan? 

— Da, monseniore. 

— Şi prietenul dumitale tot mai doreşte, să devină baron? 

— În clipa asta, monseniore, visează că a şi devenit! 

— Atunci, zise Mazarin, scoțând dintr-un portofel 
scrisoarea pe care i-o mai arăâtase o dată, ia scrisoarea asta 
şi du-o în Anglia. 

D'Artagnan se uită la plic: nu avea scrisă nici o adresă. 

— N-aş putea şti cui trebuie înmânată? 

— La sosirea la Londra vei şti. Numai acolo vei desface 
plicul. 

— Şi ce instrucţiuni îmi daţi? 

— Să te supui în totul celui căruia îi e adresată scrisoarea. 


D'Artagnan tocmai voia să mai întrebe ceva, când Mazarin 
adăugă: 

— Pleci la Boulogne. Vei găsi la „Pajura Angliei", un tânăr 
gentilom, numit Mordaunt. 

— Bine, monseniore, şi ce să fac cu acest gentilom? 

— Să-l urmezi acolo unde te va duce. 

D'Artagnan se uită buimăcit la cardinal. 

— Acum eşti lămurit, spuse Mazarin. Poţi pleca. 

— Uşor de zis, murmura d'Artagnan. Dar ca să pleci la 
drum, îţi trebuie bani şi eu n-am o lăscaie! 

— Aha! Făcu Mazarin, scărpinându-se după ureche. Spui 
că n-ai bani? 

— Întocmai, monseniore. 

— Dar diamantul pe care ţi l-am dat aseară? 

— Vreau să-l păstrez ca amintire de la EminenţaVoastră. 
Mazarin suspină. 

— În Anglia viaţa e scumpă, monseniore, mai ales pentru 
un trimis extraordinar. 

— Aud! Făcu Mazarin. E o ţară tare cumpătată, unde se 
duce o viaţă simplă de când cu revoluţia. Dar asta nu are 
importanţă. 

Trase un sertar şi scoase la iveală o pungă: 

— Ce zici de aceşti o mie de scuzi? 

D'Artagnan îşi răsfrânse dezamăgit buza de jos: 

— Zic, monseniore, că e puţin, fiindcă n-am să plec singur. 

— Nici nu mă gândeam altfel, răspunse Mazarin. Domnul 
du Vallon, acest vrednic gentilom, te va întovărăşi. Căci, 
după dumneata, scumpe domnu d'Artagnan, el este cu 
siguranţă omul pe care-l iubesc şi-l preţuiesc cel mai mult în 
Franţa. 

— Atunci, monseniore, rosti d'Artagnan, arătând la punga 
pe care Mazarin nu o lăsase din mână, dacă-l iubiţi şi-l 
preţuiţi atâta, înţelegețţi. 

— Fie! Din stimă pentru el, mai adaug două sute de scuzi. 

— Zgăârie-brânză ce eşti! Mormăi d'Artagnan. Cel puţin 
când ne vom întoarce, spuse el cu glas tare, putem fi siguri, 


Porthos de titlul de baron, iar eu de gradul de căpitan? 

— Aveţi cuvântul lui Mazarin! 

— Mi-ar fi plăcut un alt jurământ, şopti pentru sine 
d'Artagnan, şi adăugă desluşit: N-aş putea să salut pe 
maiestatea-sa regina? 

— Maiestatea-sa doarme, răspunse repezit Mazarin. Şi 
dumneata trebuie să pleci numaidecât. Aşadar, nu zăbovi. 

— Încă un cuvânt, monseniore. Dacă se bat acolo unde mă 
duc, trebuie să mă bat şi eu? 

— Ai să faci ceea ce îţi porunceşte persoana la care te 
trimit. 

— Bine, monseniore, spuse d'Artagnan, întinzând mâna 
după punga cu bani. Vă asigur de respectul meu. 

Vâri cu încetineala punga în buzunarul lui cât toate zilele, 
apoi se întoarse spre ofiţerul care îl însoţise până aici: 

— Domnule, zise el, vrei să ai bunătatea să mergi din 
partea Eminenţei-Sale şi să-l trezeşti pe domnul du Vallon, 
vestindu-l totodată că-l aştept la grajd? 

Ofiţerul plecă îndată, cu o grabă care îi dădu de bănuit lui 
d'Artagnan. 

Porthos se cuibărise în culcuş şi tocmai începuse să sforăie 
melodios, aşa cum avea obiceiul, când se simţi scuturat de 
umăr. 

Crezând că e d'Artagnan, nici nu se clinti. 

— Din partea cardinalului, zise ofiţerul. 

— Hm! Bâigui Porthos, holbând ochii. Ce-ai spus? 

— Am spus că Eminenţa-Sa vă trimite în Anglia şi că 
domnul d'Artagnan vă aşteaptă la grajd. 

Porthos ofta din adâncul rărunchilor, se ridică de jos, îşi 
luă pălăria, pistoalele, spada şi mantia, apoi ieşi pe uşă, 
uitându-se cu părere de rău la culcuşul în care îşi făgăduise 
să tragă un somn pe cinste. 

Abia se întoarse cu spatele, că ofiţerul se şi cuibărise în 
aşternutul de paie. Muşchetarul nici nu apucă să treacă 
pragul, ca urmaşul său sforăia de zor. Nimic mai firesc, căci 


din toată adunarea de aici numai el, regele, regina şi 
monseniorul Gaston d'Orleans dormeau pe gratis. 
XII. 

VEŞTI DE LA ARAMIS. 

D'Artagnan se duse direct la grajduri. Afară mijea de ziuă. 
Calul lui şi al lui Porthos stăteau legaţi la iesle, dar văzu 
ieslea goală, înduioşat de soarta bietelor animale, se 
îndreptă către un ungher unde se desluşea o lucire de paie, 
care scăpaseră fără îndoială raitei lor de peste noapte; 
numai că, adunând paiele cu piciorul, dădu cu botul cizmei 
peste o mogâldeaţă rotofeie care, izbită nici vorbă într-un 
loc dureros, scose un strigăt şi se ridică în genunchi, 
frecându-se la ochi. Era Mousqueton: nemaiavând paie 
pentru sine, îşi] ncropise un culcuş cu nutreţul cailor. 

— Hai, Mousqueton! Zise d Artagnan. La drum, la drum! 

Recunoscând glasul bunului prieten al stăpânului său, 
Mousqueton se sculă în grabă, scăpând pe jos vreo câţiva 
din ludovicii câştigaţi într-ascuns peste noapte. 

— Oho! Făcu d'Artagnan, ridicând un ludovic şi ducându-l 
la nas. Aurul ăsta are un miros ciudat: miroase a paie. 

Mousqueton roşi atât de puternic şi păru atât de încurcat, 
încât gasconul pufni în rîs. 

— Porthos s-ar înfuria, scumpul meu domn Mouston, zise 
el. Dar eu te iert. Numai să ţinem minte că aurul ăsta 
trebuie să slujească drept leac pentru rănile noastre. Şi să 
fim voioşi, haide! 

Mousqueton tăcu o mutră grozav de caraghioasă, puse 
îndată şaua pe calul stăpânului său şi încalecă şi el, fără 
multe mofturi. 

Tocmai atunci se ivi şi Porthos, tare posomorât, şi rămase 
mirat din cale-afară văzându-l pe d'Artagnan resemnat şi pe 
Mousqueton aproape vesel. 

— Ei, zise el, am dobândit cumva gradul pentru tine şi 
baronia pentru mine? 

— Mergem să ne căutăm brevetele, mormăi d'Artagnan, şi 
la întoarcere, jupân Mazarin o să le semneze. 


— Şi unde mergem? Întrebă Porthos. 

— Mai întâi la Paris, răspunse d'Artagnan. Am nişte treburi 
acolo. 

— Atunci, haidem la Paris, încuviinţă Porthos. 

Şi porniră amândoi spre Paris. 

Ajungând la porţile oraşului, băgară de seamă cu uimire 
atitudinea amenințătoare a capitalei. În jurul unei trăsuri 
sfărâmate, mulţimea blestema în gura mare, iar fugarii 
prinşi, adică un bătrân şi două femei, fuseseră făcuţi 
prizonieri. 

Când, dimpotrivă, d'Artagnan şi Porthos cerură învoirea să 
intre în oraş, aproape că nu mai ştiau cum să le facă pe 
plac: erau luaţi drept dezertori din tabăra regalistă şi 
mulţimea ţinea să-i atragă de partea ei. 

— Ce face regele? Întrebau. 

— Doarme. 

— Şi spanioloaica? 

— Visează. 

— Şi afurisitul ăla de italian? 

— Veghează. Aşa că ţineţi-vă bine, fiindcă, dacă au plecat, 
au făcut-o cu un anume sop, se-nţelege. Dar cum, la urma 
urmei, voi sunteţi cei mai tari, continuă d'Artagnan, nu vă 
luaţi de femei şi bătrâni, căutaţi adevăratele rele. 

Poporul ascultă bucuros aceste cuvinte şi dădu drumul 
doamnelor, care mulţumiră muşchetarului cu o privire 
adânc grăitoare. 

— Acum, înainte! Zise d'Artagnan. 

Îşi urmară calea trecând peste baricade, sărind peste 
lanţuri, împinşi la tot pasul, iscodind şi fiind iscodiţi la 
rândul lor. 

În piaţa Palatului Regal, d Artagnan văzu un sergent 
făcând instrucţie cu vreo cinci-şase sute de burghezi: era 
Planchet, care punea în slujba miliției orăşeneşti ceea ce îşi 
mai aducea aminte de pe vremea când se afla în regimentul 
din Piemont. 


Trecând prin faţa ofițerului, Planchet îşi recunoscu fostul 
stăpân. 

— Bună ziua, domnule d'Artagnan! Zise el, mândru. 

— Bună ziua, domnule Dulaurier, răspunse d'Artagnan. 

Planchet încremeni locului, holbându-se uimit la ofiţer: 
oamenii din primul rând, urmând pilda comandantului, se 
opriră şi ei, şi aşa până la rândul din urmă. 

— Burghezii ăştia sunt teribili, ce să zic! Exclamă 
d'Artagnan. 

Şi îşi văzu de drum. După cinci minute descăleca în faţa 
hanului „La Căpriţa". 

Frumoasa Magdalena se grăbi să-i întâmpine. 

— Scumpă doamnă Turquaine, glăsui d'Artagnan, dacă ai 
bani, îngroapă-i repede undeva, dacă ai bijuterii, ascunde-le 
numaidecât, dacă ai datornici, cere-le banii degrabă înapoi, 
iar dacă ai creditori, nu le plăti o lăscaie. 

— De ce? Întrebă Magdalena. 

— Pentru că Parisul va fi transformat în cenuşă, aici mai 
mult, nici mai puţin, întocmai ca şi Babilonul, de care ai 
auzit negreşit şi dumneata. 

— Şi mă părăseşti în asemenea clipe? 

— Chiar acum, o înştiinţă d'Artagnan. 

— Încotro? 

— Ei, dacă mi-ai spune unde mă duc, mi-ai face un mare 
serviciu! 

— Oh, Doamne, Dumnezeule! 

— Am ceva scrisori? Întrebă d'Artagnan, arătând printr-un 
semn femeii că poate să-şi curme văicărelile, fiind de prisos. 

— Tocmai a sosit una. 

Şi-i întinse o scrisoare. 

— De la Athos! Exclamă, recunoscând slova mare şi 
hotărâtă a prietenului lor. 

— Ah! Făcu Porthos. Să vedem ce spune. 

D'Artagnan deschise scrisoarea şi citi: „Dragă d'Artagnan, 
dragă du Vallon, bunii mei prieteni, poate că e ultima oară 
când primiţi veşti de la mine. Aramis şi cu mine suntem tare 


nefericiţi; dar Dumnezeu, bărbăţia voastră şi amintirile 
prieteniei noastre ne susţin. Gândiţi-vă la Raoul. Aveţi grijă 
de hârtiile ce se află la Blois şi, dacă în două luni şi jumătate 
nu primiţi veşti de la mine, cercetaţi-le cu luare-aminte. 
Îmbrăţişaţi-l pe viconte din toată inima, în numele 
credinciosului vostru prieten. 

ATHOS" 

— La naiba, cred şi eu că o să-l îmbrăţişez, zise 
d'Artagnan. Cu atât mai mult cu cât băiatul e în drumul 
nostru. Dacă va avea nenorocirea să-l piardă pe bietul 
Athos, din ziua aceea va deveni fiul meu. 

— lar eu, i se alătură Porthos, îi voi lăsa moştenire tot ce 
am. 

— Să vedem, ce mai spune Athos? 

„Dacă veţi întâlni în cale un oarecare Mordaunt, păziţi-vă 
de el. Nu pot să vă spun aici mai mult." 

— Mordaunt! Excalmă d'Artagnan cu mirare. 

— Mordaunt! Repetă Porthos. Bine, o să ţinem minte. Uite 
şi câteva rânduri de la Aramis. 

— Într-adevăr! Zise d'Artagnan. 

Şi citi: „Trecem sub tăcere locul unde ne aflăm, dragi 
prieteni, căci cunoaştem devotamentul vostru frăţesc şi ştim 
că aţi veni să muriţi alături de noi " 

— Pe toţi dracii! Izbucni Porthos cu mânie, făcându-l pe 
Mousqueton să sară în celălalt capăt al odăii. Nu cumva se 
găsesc într-o primejdie de moarte? 

D Artagnan citi mai departe: "Athos vi-l lasă în grijă pe 
Raoul şi eu vă las în grijă o răzbunare. Dacă aveţi norocul 
să vă pice în mână un oarecare Mordaunt, spune-i lui 
Porthos să-l ia într-un loc mai ferit şi să-i sucească gâtul. N- 
am curajul să vă spun mai mult într-o scrisoare. 

ARAMIS" 

— Dacă nu-i vorba decât de-atât, zise Porthos, e treabă 
uşoară. 

— Ba dimpotrivă, rosti întunecat d'Artagnan. E ceva cu 
neputinţă. 


— De ce? 

— 'Tocmai pe acest Mordaunt mergem să-l întâlnim la 
Boulogne şi cu el trecem în Anglia. 

— Şi dacă în loc să mergem să-l întâlnim pe acest 
Mordaunt, am merge să-i găsim pe prietenii noştri? Mormăi 
Porthos, făcând un gest în stare să înspăimânte o armată. 

— M-am gândit şi eu la asta, zise d'Artagnan. Numai, vezi, 
scrisoarea nu are nici dată, nici marcă. 

— Aşa-i încuviinţă Porthos. 

Şi începu să se plimbe de colo până colo prin odaie, dând 
din mâini şi smucind mereu sabia din teacă de parcă şi-ar fi 
ieşit din minţi. 

D'Artagnan stătea în picioare, copleşit. Cea mai adâncă 
mâhnire se întipărise pe chipul lui. 

— Hm, stăm rău! Spuse el. Athos ne batjocoreşte. Vrea să 
moară singur. Asta-i rău! 

Mousqueton, văzând atâta deznădejde, plângea într-un 
colţ. 

— Haide! Se scutură d'Artagnan. Toate astea nu duc 
nicăieri. Să plecăm, să mergem să-l îmbrăţişăm pe Raoul, 
aşa cum am plănuit, poate că a primit şi el veşti de la Athos. 

— E o idee, zău că da, zise Porthos. Dragul meu 
d'Artagnan, nu ştiu cum faci, dar eşti plin de idei! Haide să-l 
îmbrăţişăm pe Raoul. 

— Vai de cel care cată acum chiorâş la stăpânul meu! Se 
îndârji Mousqueton. Nu dau un ban pe pielea lui! 

Încălecară şi plecară. În strada Saint-Denis aflară o mare 
mulţime de oameni. Domnul de Beaufort tocmai sosea de la 
VendOmois şi vicarul îl arăta parizienilor miraţi şi bucuroşi 
totodată. 

Avându-l pe domnul de Beaufort, ei se socoteau de acum 
încolo de neînvins. 

Ca să nu dea ochii cu prinţul, cei doi prieteni apucară pe o 
străduţă lăturalnică şi ajunseră la bariera Saint-Denis. 

— E adevărat că domnul de Beaufort a sosit la Paris? 
Întrebară străjile pe cei doi călăreţi. 


— Nimic mai adevărat, răspunse d'Artagnan. Dovadă că ne 
trimite pe noi în calea domnului de Vendâme, tatăl său, care 
trebuie să sosească şi el. 

— Trăiască domnul de Beaufort! Strigară străjile. 

Ostaşii se dădură la o parte, pătrunşi de respect, lăsând 
cale liberă trimişilor marelui prinţ. 

Cum se văzură dincolo de barieră, oamenii aceştia care nu 
cunoşteau nici oboseala, nici descurajarea, porniră într-o 
goană turbată. Caii zburau nu altceva şi călăreţii nu 
conteneau să vorbească despre Athos şi Aramis. 

Mousqueton trecea prin toate chinurile iadului, dar 
credinciosul servitor se mângâia la gândul că amândoi 
stăpânii lui au destule necazuri: fiindcă ajunsese să-l 
socotească pe d'Artagnan drept un al doilea stăpân, ba 
chiar îi îndeplinise poruncile mai iute şi mai cu luare-aminte 
decât poruncile lui Porthos. 

Tabăra oştirii se afla între Saint-Omer şi Lambe; cei doi 
prieteni făcură un ocol până acolo, povestind amănunţit 
despre fuga regelui şi a reginei, noutate cunoscută aici din 
zvonuri vagi. Îl gă-siră pe Raoul lângă cortul lui, tolănit pe 
un maldăr de fân, din care calul mai fura pe ascuns câte o 
gura. Tânărul avea ochii roşii şi părea mâhnit. Mareşalul de 
Grammont şi contele de Guiche se înapoiaseră la Paris şi 
bietul băiat se simţea singur. 

După o clipă, Raoul ridică ochii şi îi văzu pe cei doi călăreţi 
care-l priveau. Îi recunoscu îndată şi le alergă înainte cu 
braţele deschise. 

— O! Dumneavoastră sunteţi, scumpi prieteni! Strigă el. 
Aţi venit să mă căutaţi? Mă luaţi cu dumneavoastră? Mi- 
aduceţi veşti de la tutorele meu? 

— N-ai primit nici o veste de la el? Întrebă d'Artagnan. 

— Vai, nu, domnule, şi nu ştiu ce i s-a putut întâmpla. Sunt 
atât de neliniştit, încât, oh, încât îmi vine să plâng. 

Şi într-adevăr, două lacrimi mari i se rostogoliră pe obrajii 
arşi de soare. 


Porthos întoarse capul, vrând ca faţa-i mare şi bună să nu 
trădeze ceea ce se petrecea în sufletul său. 

— Ce dracu?! Rosti d'Artagnan, mişcat cum nu mai fusese 
de mult. Nu-ţi pierde curajul, prietene! Dacă n-ai primit 
scrisori de la conte, noi am primit. Noi doi. O scrisoare. 

— Ah! Adevărat? Strigă Raoul. 

— Şi chiar foarte liniştitoare, adăugă d'Artagnan, băgând 
de seamă bucuria pe care această veste o pricinuia 
tânărului. 

— O aveţi? Întrebă Raoul. 

— Da. Adică o aveam, zise d'Artagnan, prefăcându-se că se 
scotoceşte prin buzunare. Stai niţel, trebuie să fie aici, în 
buzunar. Îmi scrie despre întoarcerea lui, nu-i aşa, Porthos? 

Oricât era el de gascon, d'Artagnan nu se încumeta să ia 
numai asupra lui povara acestei misiuni. 

— Da, întări Porthos, tuşind. 

— Ah, daţi-mi-o şi mie! Se rugă tânărul. 

— Ei! Doar adineauri am citit-o. S-o fi pierdut? Ei, drăcie, 
mi-e spart buzunarul! 

— Aşa e, zău, domnule Raoul, interveni Mousqueton. Era o 
scrisoare chiar foarte liniştitoare. Stăpânii mi-au citit-o şi 
mie şi-am plâns de bucurie. 

— Cel puţin ştiţi unde se află acum, domnule d'Artagnan? 
Întrebă Raoul, pe jumătate înseninat. 

— O, da, sigur că ştiu, zise d'Artagnan. Numai că e o taină, 
la naiba! 

— Nădăjduiesc că nu şi pentru mine. 

— Nu, nu, de aceea o să-ţi spun. 

Porthos se uita la prietenul său cu ochii mari şi plini de 
mirare. 

— Unde dracu sa spun că e? Nu cumva să-ncerce să-l 
întâlnească! Şopti d'Artagnan. 

— Unde se află, domnule? Întrebă Raoul, cu vocea-i blânda 
şi dulce. 

— La Constantinopol! 


— La turci! Excalmă Raoul, foarte înspăimântat. Doamne! 
Ce tot vorbiţi? 

— Ei, şi ce? Ţi-e frică? Pufni d'Artagnan. Ce înseamnă 
turcii pentru oameni ca abatele d'Herblay şi contele de La 
Fere? 

— Ah, e întovărăşit de prietenul său? Murmură Raoul. Asta 
mă mai linişteşte puţin. 

— Deştept diavolul ăsta de d'Artagnan! Se minuna 
Porthos, uluit de şiretenia gasconului. 

— Acum, se grăbi d'Artagnan să schimbe vorba, ţine ăşti 
cincizeci de pistoli, pe care domnul conte ţi i-a trimis prin 
acelaşi curier. Bănuiesc ca nu mai aveai bani şi că-s 
bineveniţi. 

— Mai am încă douăzeci de pistoli, domnule. 

— Bine, ia-i şi pe ăştia, să ai şaptezeci. 

— Şi dacă vrei mai mult. 

— Se oferi Porthos, ducând mâna la buzunar. 

— Mulţumesc, zise Raoul, împurpurându-se. Vă mulţumesc 
de o mie de ori, domnule. 

În clipa aceea se ivi Olivain. 

— A, să nu uit, zise d'Artagnan, în aşa fel încât valetul să-l 
audă. Eşti mulţumit de Olivain? 

— Da, destul de mulţumit. 

Olivain intră în cort cu aerul că n-a auzit nimic. 

— Ce te nemulţumegşte la omul ăsta? 

— E mâncăcios, spuse Raoul. 

— Vai, domnule! Se tângui Olivain, ieşind la iveală la 
această învinuire. 

— E puţin cam hoţ. 

— Vai de mine, domnule! 

— Şi mai cu seamă foarte fricos. 

— Vai de mine şi de mine, domnule, mă faceţi de râsul 
lumii! Scânci valetul. 

— Drace! Bombăni d'Artagnan. Află, jupân Olivain, că 
oamenilor ca noi nu le plac slujitorii fricoşi. Fură-ţi slăpânul, 
mănâncă-i dulceţurile şi bea-i vinul, dar să nu fi fricos, 


găgăuţă, că-ţi tai urechile. Uită-te la domnul Mouston, 
spuneai să-ţi arate rănile pe care le-a primit şi care-i fac 
cinste, şi vezi cită demnitate i-a întipărit pe chip bărbăţia de 
care dă întotdeauna dovadă. 

Mousqueton era în al nouălea cer, ba chiar l-ar fi 
îmbrăţişat pe muşchetar dacă ar fi îndrăznit. Deocamdată, 
se jura de unul singur să moară pentru d'Artagnan dacă s- 
ar fi ivit vreun prilej. 

— Alungă-l pe tontul ăsta, Raoul, îl povăţui d'Artagnan. 
Dacă-i fricos, o să te facă de ruşine într-o bună zi. 

— Domnul spune că sunt fricos, strigă Olivain, fiindcă 
deunăzi a vrut să se bată-n duel cu un stegar din 
regimentul Grammont şi eu n-am vrut să-l întovărăşesc. 

— Jupân Olivain, un valet trebuie să dea întotdeauna 
ascultare, rosti d'Artagnan cu asprime. 

Şi apoi, luându-l deoparte, îi spuse: 

— Ai fost înţelept, dacă stăpânul tău n-avea dreptate. Ține 
un scud pentru tine. Dar când i se va aduce vreo jignire şi 
n-ai să te laşi făcut bucăţi alături de el, îţi tai limba şi-ţi 
pocesc mutra. Să ţii bine minte! 

Olivain se înclină şi băgă banul în buzunar. 

— Şi-acum, prietene Raoul, domnul du Vallon şi cu mine 
plecăm ca ambasadori, zise d'Artagnan. Nu pot să-ţi spun în 
ce scop, nici eu singur nu ştiu. Dacă însă ai nevoie de ceva, 
scrie doamnei Madelon Turguaine, la hanul „La Căpriţa", în 
strada Tiquetonne, şi cere-i să-şi deschidă punga ca şi unui 
bancher: cu măsură totuşi, căci punga ei nu-i chiar aşa 
doldora ca a domnului d'Emery. 

Şi îmbrăţişă copilul lăsat în grija lui, trecându-l apoi în 
braţele vânjoase ale lui Porthos. Temutul uriaş îl luă în braţe 
şi-l ţinu o clipă lipit de nobila-i inimă. 

— Haide, la drum! Hotări d'Artagnan. 

Porniră spre Boulogne, unde ajunseră spre seară, cu caii 
lac de sudoare şi albi de spumă. 

La vreo zece paşi de locul unde se opriră înainte să intre în 
oraş, se afla un tânăr înveşmântat în negru, care părea că 


aşteaptă pe cineva şi care, de cum îi văzuse, îi privea ţintă. 
D'Artagnan se apropie de el şi, fiindcă acesta nu întoarse 
ochii, mormăi: 

— Asculta, mie nu-mi prea place să fiu măsurat. 

— Domnule, zise tânărul fără să ia în seamă aceste 
cuvinte. Nu cumva veniţi de la Paris? 

D'Artagnan gândi că era vreun curios care doreşte să aibă 
veşti din capitală. 

— Chiar aşa, încuviinţă el, ceva mai îmblânzit. 

— Nu trebuie să trageţi la hanul „Pajura Angliei"? 

— Întocmai, domnule. 

— Şi nu veniţi aici cu o misiune din partea Eminenţei-Sale 
cardinalul Mazarin? 

— Da, domnule. 

— Atunci, rosti tânărul, cu mine aveţi treabă. Eu sunt 
Mordaunt. 

— Aha! Murmură d'Artagnan. Omul de care Athos mă 
previne să mă păzesc. 

— Aha! Şopti Porthos. Omul pe care Aramis vrea să-l 
strâng de gât. 

Şi amândoi îl măsurară cu luare-aminte. Tânărul tălmăci 
altfel privirea lor. 

— Oare puneţi la îndoială cuvântul meu? Întrebă el. În 
acest caz sunt gata să vă dau toate dovezile. 

— Nu, domnule, zise d'Artagnan. Socotiţi-ne pe amândoi la 
dispoziţia dumneavoastră. 

— Ei bine! Glăsui Mordaunt. Atunci vom pleca fără 
întârziere, căci asta-i ultima zi din răgazul pe care mi l-a 
cerut cardinalul. Corabia mea stă gata să iasă în larg şi, 
dacă n-aţi fi venit, plecam singur. Generalul Oliver 
Cromwell trebuie să aştepte cu nerăbdare întoarcerea mea. 

— Aha! Spuse d'Artagnan. Prin urmare, suntem trimişi la 
generalul Oliver Cromwell? 

— Nu aveţi o scrisoare pentru el? Întrebă tânărul. 

— Am o scrisoare într-un plic dublu, pe care trebuie să-l 
deschid doar la Londra. Dar pentru că mi-aţi spus cui 


anume îi este adresată, nu are rost să aştept până acolo. 

Şi d'Artagnan rupse plicul. 

Într-adevăr, scrisoarea purta următoarea adresă: 
„Domnului Oliver Cromwell, general al oştirii poporului 
englez". 

— Oh! Îngână d'Artagnan! Ciudată însărcinare! 

— Ce hram poartă Oliver Cromwell ăsta? Mormăi Porthos. 
Mazarin vrea să facă vreo afacere cu el, cum am făcut noi 
cu paiele? 

— Haideţi, haideţi, domnilor! Îi zori Mordaunt, nerăbdător. 
Să plecăm! 

— Oh! Se căina Porthos. Fără să mâncăm? Oare domnul 
Cromwell nu poate să aştepte un pic? 

— Da, dar eu? Zise Mordaunt. 

— Ei bine, dumneavoastră? Îşi arătă Porthos nedumerirea. 

— Eu sunt grăbit. 

— A, dacă-i vorba doar de dumneata, puţin îmi pasă, îl 
încunoştinţă Porthos. Şi o să stau la masă, cu sau fără 
îngăduinţa dumitale. 

Privirea ştearsă a tânărului se aprinse, gata parcă să 
azvârle fulgere, dar el se stăpâni. 

— Domnule, interveni d'Artagnan, trebuie să aveţi 
înţelegere faţă de nişte drumeţi înfometați. De altfel, masa 
n-are să ne întârzie prea mult, o să ne zorim caii până la 
han. Mergeţi pe jos până în port, noi îmbucăm ceva şi 
ajungem acolo o dată cu dumneavoastră. 

— Fie, domnilor, numai sa nu zăbovim, încuviinţă 
Mordaunt. 

— În sfârşit! Şopti Porthos. 

— Cum se numeşte corabia? Întrebă d'Artagnan? 

— Standard." 

— Bine. Într-o jumătate de ceas vom fi pe punte. 

Şi dând pinteni cailor, se îndreptară amândoi către hanul 
„Pajura Angliei." 

— Ce zici de tânărul ăsta? Întrebă d'Artagnan din goana 
calului. 


— Zic că nu-mi place nici cât negru sub unghie, bombăni 
Porthos. M-am simţit îmboldit să urmez sfatul lui Aramis. 

— Stăpâneşte-te, dragul meu Porthos, e trimisul 
generalului Cromwell şi cred c-am fi rău primiţi, vestindu-l 
că am sucit gâtul omului său de încredere. 

— Mi-e totuna, tngână Porthos. Am băgat de seamă 
întotdeauna că Aramis dă sfaturi bune. 

— Ascultă, zise d'Artagnan. După ce ne îndeplinim 
misiunea. 

— Ei? 

— Dacă ne aduce înapoi în Franţa. 

— Ei bine? 

— Ei bine, atunci vedem noi. 

Între timp, cei doi prieteni ajunseră la han, unde mâncară 
cu mare poftă, apoi porniră de î ndată spre port. O corabie 
stătea gata de plecare. Pe punte îl văzură pe Mordaunt, 
care se plimba de colo-colo, plin de nerăbdare. 

— De necrezut, zicea d'Artagnan, în vreme ce se apropiau 
cu barca de „Standard". E uimitor cum seamănă tânărul 
ăsta cu cineva pe care l-am cunoscut cândva, dar nu-mi dau 
seama cu cine anume. 

Ajunseră la scară şi, după o clipă, erau sus pe punte. 

Îmbarcarea cailor se dovedi mai anevoioasă decât a 
oamenilor şi bricul ridică ancora abia pe la opt seara. 

Mordaunt tremura de nerăbdare. Porunci să se ridice 
pânzele. 

Porthos, frânt de oboseală după trei nopţi de nesomn şi 
după şaptezeci de leghe făcute călare, se dusese în cabina 
lui şi dormea. 

D'Artagnan, înfrângându-şi scârba faţă de Mordaunt, se 
plimba cu el pe punte şi-i îndruga verzi şi uscate, încercând 
să-l tragă de limbă. 

Mousqueton avea rău de mare. 

XIII. 

SCOŢIANUL SPERJUR ŞI FĂRĂ LEGE PENTRU-UN 

BĂNUȚŢ ŞI L-A VÂNDUT PE REGE. 


Şi-acum e nevoie ca cititorul să lase „Standard'"-ul să 
navigheze liniştit - dar nu către Londra, încotro socoteau 
d'Artagnan şi Porthos că se îndreaptă, ci către Durham, 
unde scrisori primite din Anglia în timpul şederii la 
Boulogne îi porunciseră lui Mordaunt să se înfăţişeze - şi să 
ne urmeze în tabăra regalistă, aşezată dincolo de Tyne, 
lângă oraşul Newcastle. 

Acolo, între două râuri, la graniţa Scoției, dar pe pământul 
Angliei, se întind corturile unei mici armate. E miezul nopţii. 
Bărbaţi care pot fi recunoscuţi drept highlanderi, după 
pulpele goale, fustele scurte, păturile lor vărgate şi pana de 
la pălărie, fac de strajă nepăsători. Luna, lunecând printre 
doi nori mătăhăloşi, se strecoară prin orice locşor şi 
luminează în calea ei muschetele străjilor, desprinde din 
noapte zidurile, acoperişurile şi clopotniţele oraşului pe 
care Carol I tocmai le-a părăsit în mâinile oştirii 
Parlamentului, ca şi Oxford-ul şi Newart-ul, care rezistau 
încă, în nădejdea unei împăcări. 

Într-un cap al taberei, lângă un cort uriaş, plin de ofiţeri 
scoțieni, adunaţi la un fel de sfat sub conducerea bătrânului 
conte de Loeven, comandantul lor, un bărbat în veşmânt de 
cavaler doarme întins pe iarbă, cu mâna dreaptă pe spadă. 

La vreo cincizeci de paşi mai încolo, un alt bărbat, 
îmbrăcat la fel, stă de vorbă cu o strajă scoțiană. Deşi 
străin, mulţumită obişnuinţei cu care pare să vorbească 
limba engleză, reuşeşte să înţeleagă răspunsurile străjii, 
rostite în graiul din comitatul Perth. 

Orologiul oraşului Newcastle bătea unu după miezul 
nopţii, când bărbatul care dormea se trezi şi, după ce se 
întinse ca tot omul după un somn adânc, se uită cu luare- 
aminte în jur: văzând că e singur, se ridică şi, făcând un 
ocol, trecu pe lângă cavalerul care vorbea cu scoţianul de 
strajă. Acesta isprăvise, fără îndoială, cu întrebările, 
urmând cu aerul cel mai firesc aceeaşi cale ca şi primul 
cavaler care îl aştepta în umbra unui cort. 


— Ei bine, dragul meu prieten? Îl întrebă el în cea mai 
curată franţuzească vorbită vreodată între Rouen şi Tours. 

— Ei bine, prietene, nu-i timp de pierdut, trebuie să-l 
prevenim pe rege. 

— Dar ce se întâmplă? 

— Ar fi prea lung de povestit. De altfel, ai să te lămureşti 
numaidecât. Şi-apoi, cel mai mic cuvânt spus aici ar putea 
pierde totul. Să mergem să-l găsim pe milord de Winter. 

Şi amândoi se îndreptară spre celălalt capăt al taberei; iar 
cum tabăra acoperea un loc pătrat, cu latura de numai cinci 
sute de paşi, ajunseră curând la cortul celui pe care îl 
căutau. 

— Stăpânul tău doarme, Tony? Întrebă în engleză unul 
dintre cei doi cavaleri, adresându-se valetului culcat în 
prima despărţituri a cortului, ce slujea drept anticameră. 

— Nu, domnule conte, spuse valetul. Nu cred, sau abia a 
aţipit, fiindcă s-a plimbat mai bine de două ceasuri prin cort 
după ce s-a întors de la rege, şi nu-s nici zece minute de 
când nu-i mai aud paşii. De altfel, adaugă valetul ridicând 
perdeaua, puteţi vedea singuri. 

Într-adevăr, de Winter stătea în faţa unei deschizături în 
chip de fereastră, prin care pătrundea răcoarea nopții, şi 
urmărea melancolic luna, pierdută, precum am spus printre 
nori negri şi groşi. 

Cei doi prieteni se apropiară de lord, care, cu capul 
sprijinit în palmă, privea cerul. El nu-i auzi şi rămase 
nemişcat până în clipa când simţi o mână pe umăr. Atunci se 
întoarse, dădu cu ochii de Athos şi de Aramis şi le întinse 
mâna. 

— Aţi băgat de seamă ce însângerată e luna în noaptea 
asta? Întrebă el. 

— Nu, zise Athos. Mi se pare ca de obicei. 

— Priveşte, cavalere, stărui de Winter. 

— Mărturisesc că sunt de părerea contelui de La Fere, zise 
Aramis. Nu văd nimic deosebit. 


— Conte, vorbi Athos. Într-o situaţie atât de grea ca a 
noastră trebuie să avem privirile aţintite asupra pământului 
şi nu asupra cerului. V-aţi uitat la scoţienii noştri, sunteţi 
sigur de ei? 

— Scoţienii? Făcu de Winter. Care scoțieni? 

— Eh, ai noştri, la naiba! Bombăni Athos. Oamenii pe care 
se bizuie regele, scoţienii contelui Loeven. 

— Nu, zise de Winter şi adăugă: Spuneţi-mi, chiar nu 
vedeţi că o nuanţă sângerie acoperă cerul? 

— Câtuşi de puţin, rosti Athos şi Aramis într-un glas. 

— Spuneţi-mi, continuă de Winter, frământat de acelaşi 
gând, n-a rămas oare de pomină în Franţa faptul că în 
ajunul zilei când a fost ucis Henric al IV-lea, care juca şah cu 
domnul de Bassompierre, a văzut pete de sânge pe tabla de 
şah? 

— Într-adevăr, mareşalul mi-a spus de multe ori povestea 
asta, recunoscu Athos. 

— Chiar aşa e, murmură de Winter. Şi a doua zi, Henric al 
IV-lea a fost ucis. 

— Dar ce legătură are această năzărire a lui Henric al IV- 
lea cu dumneata, conte? Întrebă Aramis. 

— Niciuna, domnilor, şi zău, sunt nebun că vă răpesc 
vremea cu asemenea lucruri, când venirea voastră la mine 
în cort, în toiul nopţii, arată lămurit că-mi aduceţi o veste 
însemnată. 

— Întocmai, milord, mărturisi Athos. Aş vrea să vorbesc 
regelui. 

— Regelui? Dar regele doarme. 

— Am să-i aduc la cunoştinţă lucruri de cea mai mare 
însemnătate. 

— Nu se pot amâna pe mâine? 

— Trebuie să le afle chiar acum, ba poate că şi acum e 
prea târziu. 

— Să mergem, domnilor, zise de Winter. 

Cortul lui de Winter era aşezat alături de cortul regal şi un 
fel de coridor le lega între ele. Această trecere era păzită 


nu de o santinelă, ci de un valet de încredere al lui Carol, 
astfel încât, într-o împrejurare urgentă, regele să poată 
comunica pe dată cu credinciosu-i slujitor. 

— Domnii sunt cu mine, zise de Winter. 

Valetul se înclină şi îi lăsă să treacă. 

Într-adevăr, regele Carol, frânt de oboseală, adormise pe 
un pat de campanie, într-o tunică neagră, cu cizme înalte în 
picioare, cu cingătoarea desfăcută şi cu pălăria lângă el. 
Bărbaţii înaintară şi Athos, care mergea în frunte, se uită o 
clipă în tăcere la nobila faţă atât de palidă, încadrată de 
plete negre, năduşite de un somn chinuit şi lipite de 
tâmplele cu vine albăstrii, care păreau umflate de lacrimi 
sub ochii încercănaţi. 

Athos suspină adânc şi suspinul acesta îl trezi pe rege, atât 
de uşor dormea. 

— Ah! Zise el, deschizând ochii şi ridicându-se într-un cot. 
Dumneata eşti, conte le La Fere? 

— Da, sire, răspunse Athos. 

— Veghezi în timp ce eu dorm, mi-aduci vreo veste? 

— Vai, sire, maiestatea-voastră a ghicit, mărturisi Athos. 

— Atunci, e o veste rea? Murmură regele cu un zâmbet 
melancolic. 

— Da, sire. 

— N-are a face, aducătorul e binevenit, căci mă bucur ori 
de câte ori vii la mine. Dumneata, al cărui devotament nu 
cunoaşte nici patrie, nici nenorocire, dumneata mi-eşti 
trimis de Henriette. Oricare ar fi vestea ce-mi aduci, 
vorbeşte fără înconjur. 

— Sire, Oliver Cromwell a sosit în noaptea asta la 
Newcastle. 

— Ah! Făcu regele. Ca să lupte împotriva mea? 

— Nu, sire, ca să vă cumpere. 

— Ce spui? 

— Spun, sire, că armata scoțiană are de primit patru sute 
de mii de livre sterline. 


— Drept soldă întârziată: da, ştiu. De aproape un an vitejii 
şi credincioşii mei scoțieni se bat pentru onoare. 

Athos surâse. 

— Ei bine, sire, cu toate că onoarea e un lucru tare 
frumos, ei s-au cam plictisit să se bată pentru ea şi în 
noaptea asta v-au vândut pentru două sute de mii de livre, 
adică pentru jumătate din ce li se cuvenea. 

— Cu neputinţă! Strigă regele. Scoţienii să-şi vândă regele 
pentru două sute de mii de livre?! 

— Evreii l-au vândut pe Dumnezeul lor pentru treizeci de 
arginţi. 

— Şi cine-i Iuda care a făcut acest târg infam? 

— Contele de Loeven. 

— Eşti sigur, domnule? 

— Am auzii totul cu urechile mele. 

Regele oftă adânc, ca şi cum i s-ar fi sfărâmat inima în 
piept şi îşi lăsă capul în palme. 

— Oh, scoţienii! Murmură el. Scoţienii, pe care îi numeam 
credincioşii mei! Scoţienii, pe care m-am bizuit, când 
puteam să fug la Oxford! Scoţienii, compatrioţii mei! 
Scoţienii, fraţii mei! Eşti, într-adevăr, sigur, domnule? 

— Culcat la pământ în spatele cortului lui Loeven, a cărui 
pânză o ridicasem, am văzut şi auzit totul. 

— Şi când trebuie să se încheie târgul? 

— Astăzi, în cursul dimineţii. După cum vede şi maiestatea- 
voastră, nu-i timp de pierdut. 

— Ce se mai poate face, de vreme ce spui ca am fost 
vândut?! 

— Să trecem peste râul Tyne, să ajungem în Scoţia şi să-l 
întâlnim pe lordul Montrose, căci el nu vă va vinde. 

— Şi ce-am să fac în Scoţia? Un război de hărţuială? Un 
asemenea război e nedemn de un rege. 

— Pilda lui Robert Bruce vă absolvă, sire. 

— Nu, nu! Lupt de prea multă vreme. Dacă m-au vândut, 
atunci să mă dea în mâinile vrăjmaşului, şi ruşinea veşnică a 
trădării lor să cadă asupră-le. 


— Sire, rosti Athos. Un rege poate că aşa trebuie să 
acţioneze, dar nu un soţ şi un părinte. Am venit aici în 
numele soţiei şi fiicei voastre şi, în numele soţiei şi al fiicei 
voastre, precum şi al celorlalţi doi copii pe care îi mai aveţi 
la Londra, vă spun: „Păstraţi-vă viaţa, sire, e voinţa 
Domnului!" 

Regele se ridică, îşi strânse cingătoarea, îşi încinse spada 
şi, ştergându-şi cu batista sudoarea de pe frunte, cuvântă: 

— Ei bine, ce e de făcut? 

— Sire, aveţi în întreaga oştire un regiment pe care să vă 
puteţi bizui pe deplin? 

— De Winter, zise regele, crezi în devotamentul 
regimentului dumitale? 

— Sire, nu-s decât oameni, şi oamenii au devenit destul de 
slabi, ori destul de răi. Cred în cinstea lor, dar nu răspund 
de ea. Le-aş încredința viaţa mea, dar mă tem să le-o 
încredinţez pe a maiestăţii-voastre. 

— Ei bine, rosti Athos, în lipsa unui regiment, suntem noi, 
trei oameni devotați, noi vom fi de ajuns. Maiestatea- 
voastră să încalece şi să pornească la drum în mijlocul 
nostru. Trecem apa râului Tyne, ajungem în Scoţia şi 
suntem salvaţi. 

— E şi părerea dumitale, de Winter? Întrebă regele. 

— Da, sire. 

— Şi a dumitale, d'Herblay? 

— Da, sire. 

— Fie aşa cum vreţi. De Winter, dă poruncile de cuviinţă. 
De Winter ieşi îndată şi în acest timp regele isprăvi să se 
îmbrace. Zorile începeau să se strecoare prin deschizătura 

cortului când lordul se înapoie. 

— Totul e gata, sire, zise el. 

— Şi noi? Întrebă Athos. 

— Grimaud şi Blaisois v-au pregătit caii de drum. 

— Atunci să nu pierdem o clipă şi să plecăm, hotărî Athos. 

— Sire, glăsui Aramis, maiestatea-voastră nu dă de ştire 
prietenilor? 


— Prietenii mei! Murmură Carol, clătinând trist din cap. 
Nu mai am alţii în afară de voi trei. Un prieten de douăzeci 
de ani, care nu m-a uitat niciodată, doi prieteni de opt zile, 
pe care n-am să-i uit niciodată. Să mergem, domnilor, să 
mergem. 

Regele ieşi din cort şi îşi găsi calul gata înşeuat. Era un cal 
sârg, pe care îl avea de trei ani şi pe care îl îndrăgea mult. 
Văzându-l, calul necheză de bucurie. 

— Ah! Zise regele. Am fost nedrept: iată, dacă nu încă un 
prieten, cel puţin încă o fiinţă care mă iubeşte. Tu ai să-mi 
fii credincios, nu-i aşa, Arthus? 

Ca şi cum ar fi înţeles aceste cuvinte, calul îşi apropie 
botul aburind de faţa regelui, dezgolindu-şi voios dinţii albi. 

— Da, da, urmă regele, mângâindu-l. Da, e bine, Arthus, şi 
sunt mulţumit de tine. 

Şi, cu acea sprinteneală ce-l făcea unul dintre cei mai de 
frunte călăreţi ai Europei, Carol se aruncă în şa. 

— Ei bine, domnilor, vă aştept, spuse el, întorcându-se 
către Athos, Aramis şi de Winter. 

Athos stătea în picioare, nemișcat, cu ochii aţintiţi şi cu 
mâna întinsă către o dunga neagră, care urma malul râului 
Tyne şi care se întindea de două ori în lungime cât tabăra. 

— Ce să fie dunga asta? Mormăi Athos, pe care ultimele 
umbre ale nopţii în luptă cu zorile îl împiedicau să 
desluşească lămurit ceea ce vedea. Ce să fie dunga asta? 
Ieri n-am văzut-o. 

— E ceața care se ridică de pe râu, fără îndoială, zise 
regele. 

— Sire, e ceva mult mai compact decât ceața. 

— Într-adevăr, se vede ca o barieră roşietică, interveni de 
Winter. 

— E duşmanul care iese din Newcastle şi ne înconjoară! 
Strigă Athos. 

— Duşmanul! Exclamă regele. 

— Da, duşmanul. Prea târziu! Uite, uite colo, înspre oraş, 
vedeţi strălucind sub soare „coastele de fier"? 


Era porecla ostaşilor în cămăşi de zale, din care Cromweli 
îşi făcuse garda sa. 

— Ah! Spuse regele. Acum mă voi convinge dacă scoţienii 
mei mă trădează. 

— Ce vreţi să faceţi? Strigă Athos. 

— Să le ordon să pornească la luptă şi să-i strivească în 
picioare pe aceşti mizerabili răzvrătiți. 

Şi regele, îmboldindu-şi calul, se avântă spre cortul 
contelui de Loeven. 

— Să-l urmăm, zise Athos. 

— Haidem, zise Aramis. 

— Oare regele e rănit? Întrebă de Winter. Văd pete de 
sânge pe pământ. 

Şi se repezi după cei doi prieteni. Athos îl opri. 

— Dumneata du-te şi strânge-ţi regimentul, îl povăţui 
muşchetarul. Curând prevăd că vom avea nevoie de el. 

De Winter îşi întoarse calul, cei doi prieteni porniră 
înainte. Cât ai clipi, regele ajunsese la cortul căpeteniei 
oştirii scoțiene. Sări din şa şi intră în cort. Generalul se afla 
în mijlocul principalilor comandanţi. 

— Regele! Strigară ei, ridicându-se şi privindu-se 
încremeniţi. 

Într-adevăr, Carol stătea în faţa lor, încruntat, cu pălăria 
pe cap, biciuindu-şi carâmbii cu cravaşa. 

— Da, domnilor, rosti el. Regele însuşi. Regele, care vrea 
să vă ceară socoteală de ceea ce se petrece. 

— Dar ce se petrece, sire? Întrebă contele de Loeven. 

— Domnule, vorbi regele, lăsându-se pradă mâniei. 
Generalul Cromwell a sosit astă-noapte la Newcastle. 
Dumneavoastră ştiţi acest lucru, dar eu n-am fost prevenit. 
Duşmanul iese din oraş şi ne taie trecerea peste râul Tyne - 
străjile dumneavoastră au văzut negreşit această mişcare - 
şi eu nu-s prevenit. Printr-un târg mârşav m-aţi vândut 
Parlamentului cu doua sute de mii de lire sterline, dar cel 
puţin despre acest târg sunt prevenit. lată ce se petrece, 


domnilor! Răspundeţi sau apăraţi-vă, fiindcă eu vă 
învinuiesc! 

— Sire, bâlbâi contele de Loeven. Sire, maiestatea-voastră 
a fost înşelată de mărturii mincinoase. 

— Am văzut cu ochii mei armata duşmană desfăcându-şi 
rândurile între mine şi Scoţia, i-o reteză Carol. Aproape că 
pot spune: am auzit cu urechile mele dezbaterea prilejuită 
de acest târg. 

Căpeteniile scoțiene schimbară o privire între ele, 
încruntându-se la rândul lor. 

— Sire, murmură contele de Loeven, copleşit sub povara 
ruşinii. Sire, suntem gata să vă dăm orice dovadă. 

— Nu cer decât una singură, rosti regele. Puneţi armata în 
linie de bătaie şi să pornim împotriva duşmanului. 

— Asta nu se poate, sire, zise contele. 

— Cum adică nu se poate?! Şi ce vă împiedică? Strigă 
Carol |. 

— Maiestatea-voastră ştie bine că am încheiat armistițiu 
cu armata engleză, răspunse contele. 

— Dacă există un armistițiu, atunci armata engleză l-a 
călcat ieşind din oraş împotriva înţelegerii. Şi vă spun: 
trebuie să treceţi cu mine prin rândurile ei şi să ajungem în 
Scoţia, iar dacă n-o faceţi, ei bine, alegeţi între cele două 
nume care aduc oamenilor disprețul şi stârnesc scârba 
celor din jur faţă de ei: sau sunteţi laşi, sau sunteţi 
trădători! 

Ochii scoţienilor azvârliră flăcări, şi aşa cum se întâmplă 
adesea în asemenea împrejurări, trecură de la culmea 
ruşinii la culmea neruşinii. Doi dintre comandanţi înaintară 
de o parte şi de alta a regelui. 

— Ei bine, da, spuseră ei. Am făgăduit să eliberăm Scoţia 
şi Anglia de cel care de douăzeci şi cinci de ani suge 
sângele şi aurul Angliei şi Scoției. Am făgăduit să ne ţinem 
cuvântul. Rege Carol Stuart, eşti prizonierul nostru. 

Şi amândoi întinseră mâna în aceeaşi clipă asupra regelui. 
Dar mai înainte să-l fi atins, amândoi se prăvăliră la pământ, 


unul fără cunoştinţă, celălalt mort. 

Athos lovise pe unul cu mânerul pistolului, iar Aramis îl 
străpunse pe celălalt cu spada. 

Apoi, cum contele de Loeven şi celălalte căpetenii se 
dădeau înapoi în faţa acestui ajutor neaşteptat, venit parcă 
din cer în sprijinul celui pe care ei îl şi socoteau prizonierul 
lor, Athos şi Aramis îl târâră pe rege afară din cortul 
trădării, unde intrase cu atâta lipsă de prevedere şi, sărind 
pe caii ţinuţi la îndemână de către valeţi, porţiră tustrei în 
goană spre cortul regal. 

În trecere îl zăriră pe de Winter, care galopa în fruntea 
regimentului său. Regele îi făcu semn să-i întovărăşească. 
XIV. 

RĂZBUNĂTORUL. 

Pătrunseră toţi patru în cort. Nu aveau nici un plan şi 
trebuiau să ia o hotărâre. 

Regele se lăsă să cadă într-un jilţ. 

— Sunt piredut, spuse el. 

— Nu, sire, rosti Athos. Sunteţi doar trădat. 

Regele suspină din adâncul pieptului. 

— Trădat, trădat de scoțieni, în mijlocul cărora m-am 
născut şi pe care i-am iubit întotdeauna mai mult decât pe 
englezi! Oh, ticăloşii! 

— Sire, vorbi Athos. Nu-i ceasul învinuirilor. E momentul 
să arătaţi că sunteţi rege şi gentilom. Sus, sire, sus! Aveţi 
aici cel puţin trei oameni care nu va vor trăda, nu vă temeţi! 
Ah, barem de-am fi fost cinci! Şopti Athos, cu gândul la 
d'Artagnan şi Porthos. 

— Ce spui? Întrebă Carol, ridicându-se. 

— Spun, sire, că nu mai există decât o singură cale. Lordul 
de Winter răspunde de regimentul său, ori aşa se pare cel 
puţin, ca să folosim cuvântul potrivit: el se pune în fruntea 
oamenilor săi, noi, de o parte şi de alta a maiestăţii-voastre, 
facem o spărtură în armata lui Cromwell şi ajungem în 
Scoţia. 


— Mai există o cale, interveni Aramis. Unul dintre noi să ia 
hainele şi calul regelui, şi în timp ce duşmanul se va arunca 
să-l prindă, regele poate că va trece. 

— Sfatul e bun, zise Athos, şi dacă maiestatea-sa vrea să 
facă unuia dintre noi această cinste, noi îi vom fi adânc 
recunoscători. 

— Dumneata ce părere ai, de Winter? Întrebă regele, 
uitându-se cu admiraţie la aceşti doi oameni, a căror 
singură grijă era să atragă asupra lor toate primejdiile ce-l 
amenințau. 

— Cred, sire, că dacă există vreo cale de a salva pe 
maiestatea-voastră, domnul d'Herblay tocmai ne-a arătat-o. 
Vă implor deci să alegeţi imediat, căci n-avem timp de 
pierdut. 

— Dacă primesc, asta înseamnă moartea, ori cel puţin 
temniţa pentru cel care se va afla în locul meu. 

— Înseamnă cinstea de a-şi fi salvat regele! Exclamă de 
Winter. Regele îşi privi ve chiul prieten cu lacrimi în ochi, 
apoi desfăcu încet cordonul Sfântului-Spirit, pe care îl purta 
spre a cinsti pe cei doi francezi aflaţi în prejma sa, şi-l anină 
la gândul lui de Winter, care primi în genunchi această 
zguduitoare dovadă de prietenie şi încredere din partea 
suveranului său. 

— 1 se cuvine, zise Athos. Îl slujeşte de mai mult timp decât 
noi. 

Regele auzi aceste cuvinte şi se întoarse cu ochii în 
lacrimi. 

— Domnilor, zise el, aşteptaţi o clipă. Am câte un cordon 
pentru fiecare dintre dumneavoastră. 

Şi, ducându-se la un scrin, unde ţinea propiile sale ordine, 
luă cordoane ale ordinului Jartierei. 

— Aceste distincţii nu pot fi pentru noi, zise Athos. 

— Şi de ce nu, domnule? Întrebă Carol. 

— Sunt ordine aproape regale şi noi nu suntem decât 
simpli gentilomi. 


— Priviţi la toate tronurile de pe lume, rosti regele, şi 
găsiţi-mi undeva inimi mai mari ca ale voastre. Nu, nu 
sunteţi drepţi cu dumneavoastră, domnilor, dar eu mă aflu 
aici să vă fac dreptate. În genunchi, conte! 

Athos îngenunche, regele îi petrecu cordonul pe după gât, 
de la stânga spre dreapta, aşa cum cerea obiceiul şi, 
ridicând spada, în locul formulei dintotdeauna: „Ie fac 
cavaler, fii vitez, cinstit şi credincios", spuse: 

— Eşti viteaz, cinstit şi credincios, te fac cavaler, conte. 

Apoi, întorcându-se spre Aramis, zise: 

— E rândul dumitale, cavalere. 

Ceremonia fu luată de la capăt, însoţită de aceleaşi 
cuvinte. În acest timp, de Winter, ajutat de aghiotanţi, îşi 
scotea armura de aramă, spre a fi asemuit şi mai mult cu 
regele. 

Când Carol isprăvi cu Aramis, întocmai ca şi cu Athos, îi 
îmbrăţişă pe amândoi. 

— Sire, glăsui de Winter, care în faţa unui atât de mare 
devotament îşi recăpătase toată stăpânirea de sine şi tot 
curajul. Suntem gata! 

Regele se uită la cei trei gentilomi: 

— Aşadar, trebuie să fugim? 

— A fugi prin mijlocul unei oştiri, sire, zise Athos, se 
cheamă în toate ţările de pe lume a ataca. 

— Prin urmare, voi muri cu spada în mână, zise Carol. 
Domnule conte, domnule cavaler, dacă vreodată voi mai fi 
rege. 

— Sire, ne-aţi cinstit şi aşa mai mult decât se cuvenea unor 
simpli gentilomi, încât recunoştinţa e de partea noastră. 
Dar să nu mai pierdem vremea, am zăbovit destul. 

Regele le întinse mâna pentru ultima oară, schimbă 
pălăria cu cea a lui de Winter şi ieşi din cort. 

Regimentul lui de Winter se afla pe un platou care domina 
tabăra: regele, urmat de cei trei prieteni, se îndreptă într- 
acolo. 


Tabăra scoțiană părea că, în sfârşit, se trezise: ostaşii 
ieşiseră din corturile lor şi se aşezară în rânduri ca pentru 
lupta. 

— Uitaţi-vă, zise regele. Poate că se căiesc şi sunt gata de 
atac. 

— Daca se căiesc, sire, atunci ne vor urma, spuse Athos. 

— Bun! Încuviinţă regele. Şi noi ce facem? 

— Să observăm armata duşmană, fu de părere Athos. 

Ochii micului grup se aţintiră îndată asupra dungii pe care 
în zori o luaseră drept ceaţă şi care, sub primele raze de 
soare, trădase o armată aşezată în linie de bătaie. Văzduhul 
era limpede şi străveziu, ca de obicei în pragul dimineţii. 
Desluşeau cum nu se poate mai lămurit regimentele, 
steagurile, ba până şi culoarea uniformelor şi a cailor. 

Deodată, pe culmea unui deluşor, un pic în faţa frontului 
duşman, se ivi un bărbat mic de stat şi îndesat, înconjurat 
de câţiva ofiţeri. El îndreptă un ochean către grupul 
regelui. 

— Omul acesta cunoaşte personal pe maiestatea-voastră? 
Întrebă Aramis. 

Carol surâse. 

— Omul acesta e Cromwell, zise el. 

— Trăgeţi-vă pălăria pe ochi, sire, să nu-şi dea seama de 
cele petrecute. 

— Ah, am pierdut mult timp, făcu Athos. 

— Atunci, să se dea ordinul şi plecăm, hotărî regele. 

— Maiestatea-voastră dă ordinul? Întrebă Athos. 

— Nu, te numesc locotenentul meu, zise regele. 

— Ascultă, milord de Winter, rosti Athos. Vă rog să vă 
depărtaţi, sire: ceea ce vom discuta nu priveşte pe 
maiestatea-voastră. 

Regele, zâmbind, se trase înapoi trei paşi. 

— Iată ce propun, urmă Athos. Împărţim regimentul în 
două escadroane. Dumneata te aşezi în fruntea primului, 
maiestatea-sa şi cu noi în fruntea celui de-al doilea; dacă 
nimic nu ne împiedică, atacăm toţi o dată pentru a forţa 


liniile duşmanului şi a trece râul Tyne, fie prin vad, fie înot; 
dacă, dimpotrivă, întâlnim vreo oprelişte în cale, dumneata 
şi oamenii dumitale muriţi până la unul, iar noi şi regele ne 
urmăm drumul: odată ajunşi pe malul râului, fie el 
vrăjmaşul aşezat şi pe trei rânduri, dacă escadronul 
dumitale îşi face datoria, restul rămâne în seama noastră. 

— Pe cai! Zise de Winter. 

— Pe cai! Repetă Athos. Am prevăzut şi hotărât totul. 

— Atunci, înainte, domnilor! Rosti regele. Şi să ne amintim 
de vechiul strigăt de luptă al Franţei: „Montjoie şi Sant- 
Denis!" Strigătul Angliei stă azi în gura prea multor 
trădători. 

Încălecară îndată, regele pe calul lui de Winter, de Winter 
pe calul regelui. De Winter se aşeză în fruntea primului 
escadron, iar regele, cu Athos în dreapta şi cu Aramis în 
stânga, în fruntea celui de-al doilea. 

Întrega oştire scoțiană urmărea aceste pregătiri fără să se 
clintească, în tăcerea ruşinii. 

Câteva căpetenii ieşiră din rânduri şi îşi frânseră spadele. 

— Haidem! Zise regele. Asta mi-aduce mângâiere în suflet. 
Nu-s toţi trădători. 

În clipa, aceea răsună glasul lui de Winter: 

— Înainte! Strigă el. 

Primul escadron se puse în mişcare, al doilea îl urmă şi 
cobori de pe platou. Un regiment de cavalerişti în cuirase, 
numărând aproape tot atâţia oameni, se desfăşura în 
spatele dealului şi-i venea în mare grabă în întâmpinare. 

Regele arătă lui Athos şi Aramis ce se petrecea. 

— Sire, zise Athos. Am prevăzut împrejurarea şi, dacă 
ostaşii lui de Winter îşi fac datoria, manevra inamicului ne 
salvează, în loc şi ne piardă. 

În acea clipă, peste tropotul şi nechezatul asurzitor al 
cailor, tună vocea lui de Winter: 

— Mâna pe spadă! 

Spadele smulse din teacă zvâcniră ca nişte fulgere. 


— Domnilor, strigă regele la rândul său, îmbătat de 
tumultul şi priveliştea din jur. Haide, domnilor, mâna pe 
spadă! 

Dar acestei porunci, însoţită de pilda regelui, numai Athos 
şi Aramis îi dădură ascultare. 

— Suntem trădaţi, şopti el. 

— Să mai aşteptăm, interveni Athos. Poate că n-au 
recunoscut vocea maiestăţii-voastre şi aşteaptă ordinul 
comandantului de escadron. 

— Nu l-au auzit ei nici pe-al colonelului! Ia priveşte! 
Exclamă regele, oprindu-şi dintr-o smucitură calul, care 
aproape îngenunche şi apucând frâul lui Athos. 

— Ah, laşii! Ah, ticăloşii! Ah, trădătorii! Striga de Winter, a 
cărui voce se auzea desluşit, în timp ce oamenii săi, rupând 
rândurile, se risipeau în câmpie. 

Abia vreo cincisprezece se adunaseră roată în jurul lui şi 
aşteptau şarja ostaşilor în zale ai lui Cromwell. 

— Să mergem să murim alături de ei! Zise regele. 

— Să mergem! Spuseră Athos şi Aramis. 

— Toţi cei ce-mi sunt credincioşi, la mine! Strigă de 
Winter. 

Cuvântul lordului ajunse până la cei doi prieteni, care îşi 
struniră caii într-acolo. 

— Nici o milă! Tună cineva în franţuzeşte, drept răspuns la 
spusa lui de Winter, şi glasul acesta îi făcu să tresară. 

Cât despre de Winter, el se făcu alb ca varul la faţă şi 
rămase înmărmurit. 

Era glasul unui cavaler aflat pe un murg falnic, care ataca 
în fruntea regimentului englez şi care, într-o pornire 
nestăvilită, o luase cu vreo zece paşi înaintea oamenilor sai. 

— Ele! Murmura de Winter, privindu-l ţintă şi lăsând 
spada să-i atârne în mână. 

— Regele! Regele! Răcniră vreo câţiva, înşelaţi de 
cordonul albastru şi de calul şarg al lordului. Prindeţi-l viu! 
— Nu, nu-i regele! Strigă cavalerul. Nu vă lăsaţi amăgiţi. 

Nu-i aşa, milord de Winter, că nu eşti regele? Nu-i aşa că 


eşti unchiul meu? 

Şi în aceeaşi clipă, Mordaunt, căci el era, îndreptă ţeava 
pistolul câtre de Winter. Glonţul porni şi străpunse pieptul 
bătrânului gentilom, care zvâcni în şa şi se prăvăli în 
braţele lui A thos, şoptind: 

— Răzbunătorul! 

— Aminteşte-ţi de mama! Urlă Mordaunt, trecând înainte, 
în goana nebunească a calului. 

— Ticălosule! Strigă Aramis, apăsând aproape numaidecât 
pe trăgaciul pistolului, chiar când Mordaunt trecea pe 
lângă el. Dar numai capsa luă foc şi glonţul nu porni. 

În clipa aceea, întreg regimentul se năpusti asupra celor 
câţiva rămaşi să lupte şi cei doi francezi fură înconjurați, 
încolţiţi, copleşiţi. Athos, după ce se încredința că de Winter 
era mort, lăsă leşul din braţe şi, trăgând spada, strigă: 

— Înainte, Aramis, pentru onoarea Franţei! 

Doi englezi aflaţi în prejma lor căzură la pământ loviți de 
moarte. 

În acelaşi rnoment izbucniră nişte urale asurzitoare şi 
treizeci de spade scânteiară deasupra capetelor celor doi 
prieteni. 

Deodată, un bărbat se avânta în mijlocul englezilor, 
croindu-şi drum printre ei, sări asupra lui Athos, îl înlănţui 
cu braţele sale vânjoase şi-i smulse spada din mână, 
şoptindu-i la ureche: 

— Taci! Predă-te. Mi te predai mie şi asta nu înseamnă să 
te predai. 

Un uriaş încleştase de asemenea mâinile lui Aramis, care 
încerca zadarnic să se smulgă din acea nemaipomenită 
strânsoare. 

— Predă-te! Îi spuse el, privindu-l în ochi. 

Aramis ridică iute capul, Athos se întoarse. 

— D'Artag.! Strigă Athos, dar gasconul îi şi astupă gura cu 
palma. 

— Mă predau! Zise Aramis, întinzând spada lui Porthos. 


— Foc! Foc! Ţipa Mordaunt, întorcându-se la grupul în 
care se aflau cei doi prieteni. 

— De ce să tracă? Rosti colonelul. Toţi s-au predat. 

— E fiul lui milady, zise Athos către d'Artagnan. 

— L-am recunoscut. 

— E călugărul, zise Porthos către Aramis. 

— Ştiu. 

În acest timp, rândurilc începură să se tragă în lături. 
D'Artagnan ţinea de frâu calul lui Athos, Porthos pe al lui 
Aramis. Fiecare dintre ei încerca să-şi ducă prizonierul 
departe de câmpul de lupta. 

Această mişcare descoperi locul unde zăcea de Winter. 
Călăuzit de ură, Mordaunt îl regăsise şi acum îl privea din 
şa, cu un zâmbet hidos. 

Athos, oricât de liniştit era din fire, duse mâna la coburi, 
unde mai avea încă pistoalele. 

— Ce ai de gând? Întrebă d'Artagnan. 

— Lasă-mă să-l omor. 

— Nu face nimic care să-i dea de bănuit că-l cunoşti, altfel 
suntem pierduţi toţi patru. 

Apoi se întoarse către tânăr: 

— Straşnică pradă! Îi strigă el. Straşnică pradă, prietene 
Mordaunt! Domnul du Vallon şi cu mine avem fiecare partea 
noastră: cavaleri ai ordinului Jartierei, nici mai mult, nici 
mai puţin! 

— Păi ăştia mi se pare că-s francezi, nu? Exclamă 
Mordaunt, uitându-se cu ochi sângeroşi la Athos şi la 
Aramis. 

— Habar n-am, pe legea mea! Dumneata eşti francez, 
domnule? Îl întrebă el pe Athos. 

— Da, rosti grav acesta. 

— Ei bine, scumpul meu domn, iată-vă prizonierul unui 
compatriot. 

— Dar regele? Murmură Athos cu mare nelinişte. Regele? 

D'Artagnan îi strânse mâna cu putere şi zise: 

— Ei, l-am prins şi pe rege! 


— Da, replică Aramis. Printr-o trădare mârşavă. 

Porthos aproape că sfărâmă pumnul prietenului său în 
strânsoare şi zise zâmbind: 

— Ehei, domnule, războiul cere deopotrivă vicleşug şi 
forţă: ia te uită! 

Într-adevăr, în acea clipă, escadronul care trebuia să 
acopere retragerea lui Carol înainta în întâmpinarea 
regimentului englez, ducându-l în mijloc pe rege, care 
păşea singur, pe jos, înconjurat de departe. Prinţul părea 
liniştit, dar se vedea cât suferă spre a-şi păstra calmul. 
Sudoarea îi curgea de pe frunte şi el îşi ştergea tâmplele şi 
buzele cu o batistă pe care o lua de fiece dată însângerată 
de la gura. 

— Uite-l pe Nabucodonosor! Strigă unul dintre călăreţii în 
zale ai lui Cromwell, un bătrân puritan, şi ochii i se 
aprinseră la vederea celui care era numit tiranul. 

— De ce-i spui Nabucodonosor? Zise Mordaunt, cu un 
surâs cumplit. Nu, e regele Carol I, bunul rege Carol, care 
îşi jefuieşte supuşii ca să-i moştenească. 

Carol ridică ochii câtre neruşinatul ce vorbea astfel, dar 
nu-l recunoscu. Măreţia calmă şi cucernică de pe chipul său 
îl făcu pe Mordaunt să lase privirile în pământ. 

— Bună ziua, domnilor, rosti regele, adresându-se celor 
doi gentilomi, pe care îi văzu prizonieri, pe unul în mâinile 
lui d'Artagnan, pe celălalt în mâiniie lui Porthos. Ziua de 
astăzi ne-a adus destule nenorociri, dar asta nu-i vina 
dumneavoastră, mulţumesc lui Dumnezeu! Unde-i bătrânul 
meu de Winter? 

Cei doi gentilomi întoarseră capul, fără să scoată o vorbă. 

— Caută-l unde-i şi Strafford ţipă glasul piţigăiat al lui 
Mordaunt. 

Carol tresări: demonul acesta lovise în plin. Strafford era 
veşnica remuşcare a lui Carol, umbra ce-i întuneca zilele, 
năluca ce-i cutreiera nopţile. 

Se uită în jur şi văzu un trup neînsufleţit la picioarele sale. 
Era de Winter. 


Nu scoase nici un strigăt, nu vărsă nici o lacrimă, dar păli 
şi mai mult: puse un genunchi la pământ, ridică încet capul 
lui de Winter, îl sărută pe frunte şi, deschizându-i cordonul 
Sfântului-Spirit, pe care i-l petrecuse pe după gât, i-l aşeză 
cu evlavie pe piept. 

— Aşadar, de Winter a fost ucis? Întrebă d'Artagnan, 
aţintindu-şi ochii asupra cadavrului. 

— Da, adeveri Athos. Ucis de către nepotul său. 

— ENI! E cel dintâi dintre noi care se duce, şopti 
d'Artagnan. Odihnească-se în pace, era un vitez. 

— Carol Stuart, glăsui în clipa aceea colonelul englez, 
înaintând spre rege, care tocmai luase înapoi însemnele 
puterii regale. 'Te predai? 

— Colonele 'Thomlisom, rosti Carol. Regele nu se predă. 
Omul se pleacă în faţa forţei, asta-i tot. 

— Spada dumitale. 

Regele trase sabia din teacă şi şi-o frânse pe genunchi. 

Pe neaşteptate, un cal fără călăreț, acoperit de spumă, cu 
ochii învăpăiaţi şi cu nările fremătânde, se apropie în 
goană, şi, recunoscându-şi stăpânul, se opri lângă el, 
nechezând de bucurie: era Arthus. 

Regele zâmbi, îl mângâie şi-l încălecă sprinten. 

— Haidem, domnilor, spuse el. Duceţi-mă unde vreţi. 

Şi, întorcându-se cu o mişcare bruscă, adăugă: 

— Staţi puţin. Mi s-a părut că de Winter a mişcat. Dacă 
mai trăieşte, va cer pe ce aveţi mai sfânt să nu-l părăsiţi aici 
pe acest nobil gentilom. 

— Oh, n-ai grijă, rege Carol, spuse Mordaunt. Glonţul i-a 
străpuns inima. 

— Să nu scoateţi o vorbă, să nu faceţi o mişcare, să nu 
aruncaţi nici o privire spre mine sau spre Porthos, şopti 
d'Artagnan lui Athos şi lui Aramis. Milady n-a murit. Sufletul 
ei trăieşte în corpul acestui demon! 

Detaşamentul se îndreptă spre oraş, ducând cu el 
regeasca-i pradă. Dar, pe la jumătatea drumului, un 


aghiotant al generalului Cromwell transmise colonelului 
Thomlison ordinul să-l ducă pe regeja Holdenby-Castle. 

În acelaşi timp, curierii plecau în toate părţile pentru a 
vesti Angliei şi întregii Europe ca regele Carol Stuart era 
prizonierul generalului Cromwell. 

XV 

OLIVER CROMWELL 

— Nu vă duceţi la general? Zise Mordaunt către 
d'Artagnan şi Porthos. Ştiţi că v-a chemat la el după luptă. 

— Mai întâi vrem să ne ducem prizonierii într-un loc sigur, 
răspunse d'Artagnan. Ştiţi dumneavoastră, domnule, că 
aceşti gentilomi valorează câte o mie cinci sute de pistoli 
fiecare? 

— Oh, nici o teamă! Îl linişti Mordaunt, privind prizonierii 
cu o cruzime pe care o căuta zadarnic să şi-o stăpânească. 
Au să-i păzească oamenii mei şi-au să-i păzească bine. 
Răspund de ei. 

— Eu am să-i păzesc şi mai bine, i-o întoarse d Artagnan. 
De altfel, ce mare lucru ne trebuie? O odaie cu străji, ori 
numai cuvântul lor că nu vor încerca să fugă. Mă îngrijesc 
de toate astea şi-apoi vom avea cinstea să ne prezentăm 
generalului, să aflăm ce ordine are pentru Eminenţa-Sa. 

— Credeţi deci că veţi pleca curând? Se interesă 
Mordaunt. 

— Misiunea noastră s-a sfârşit şi nimic nu ne mai opreşte 
în Anglia decât bunul plac al marelui om pe lângă care am 
fost trimişi. 

Tânărul îşi muşcă buzele şi, aplecându-se la urechea 
sergentului, îi şopti: 

— Urmăreşte-i pe aceşti oameni, fără să-i scapi din ochi şi, 
după ce vezi unde se duc, întoarce-te şi aşteaptă-mă la 
porţile oraşului. 

Sergentul îl încredinţă printr-un semn că va face întocmai. 

În loc să urmeze grosul prinşilor, care erau duşi spre oraş, 
Mordaunt se îndreptă spre dealul de unde Cromwell 
urmărise lupta şi unde hotărâse să i se ridice cortul. 


Cromwell poruncise să nu se îngăduie nimănui să-l 
tulbure: dar santinela, care îl cunoştea pe Mordaunt ca pe 
unul dintre cei mai apropiaţi oameni de încredere ai 
generalului, se gândi că un asemenea consemn nu-l privea 
câtuşi de puţin. 

Mordaunt ridică pânza cortului şi-l văzu pe Cromwell 
aşezat la o masă cu faţa ascunsă în palme. Stătea cu spatele 
la el. Fie că-l auzise intrând, fie că nu, Cromwell nu se 
întoarse. 

Mordaunt rămase în picioare, în prag. În sfârşit, după un 
răstimp, Cromwell îşi ridică fruntea împovărată de gânduri 
şi, simțind instinctiv prezenţa cuiva, întoarse încet capul. 

— Am spus că vreau să fiu singur! Se răsti el, dând cu ochii 
de Mordaunt. 

— N-am crezut că e un consemn şi pentru mine, domnule, 
zise Mordaunt. Dacă porunciţi, sunt gata să plec. 

— Ah, dumneata eşti, Mordaunt! Murmură Cromwell, 
înlăturând parcă printr-o sforţare vălul ce-i acoperea ochii. 
Fiindcă eşti aici, fie, rămâi. 

— Am venit să vă felicit. 

— Să mă feliciţi?! Pentru ce? 

— Pentru prinderea lui Carol Stuart. Acum sunteţi 
stăpânul Angliei. 

— Cu două ceasuri în urmă o stăpâneam şi mai vârtos, zise 
Cromwell. 

— Cum aşa, generale? 

— Anglia avea nevoie de mine ca să-l prindă pe tiran, iar 
acum tiranul e prins. L-ai văzut? 

— Da, spuse Mordaunt. 

— Cum se poartă? 

Mordaunt şovăi, dar adevărul parcă i se smulse cu de-a 
sila de pe buze. 

— E liniştit şi demn, zise el. 

— Ce-a spus? 

— Câteva cuvinte de rămas bun prietenilor săi. 


— Prietenilor? Şopti Cromwell ca pentru sine. Deci mai are 
încă prieteni? 

Apoi întrebă cu glas tare: 

— S-a apărat? 

— Nu, domnule, toţi l-au părăsit, afară doar de trei sau 
patru oameni, aşa că n-avea cum să se apere. 

— Cui i-a predat spada? 

— N-a predat-o, a frânt-o. 

— Bine a făcut. Dar în loc de asta, mai bine s-ar fi slujit de 
ea cu mai mult folos. 

Urmă un răstimp de tăcere. 

— Colonelul regimentului care-l escorta pe regele Carol 
parcă a fost ucis, nu? Vorbi Cromwell, privindu-l ţintă pe 
Mordaunt. 

— Da, domnule. 

— Şi cine l-a ucis? Cum se numea? 

— Lord de Winter. 

— Unchiul dumitale?! Exclamă Cromwell. 

— Unchiul meu! Rosti Mordaunt. Trădătorii Angliei nu fac 
parte din familia mea. 

Cromwell rămase o clipă pe gânduri, uitându-se la tânărul 
din faţa lui, apoi spuse cu acea adâncă melancolie măiestru 
zugrăvită de Shakespeare: 

— Mordaunt, eşti un slujitor teribil! 

— Când Dumnezeu porunceşte, zise Mordaunt, nu te 
târguieşti cu poruncile sale. Abraham a ridicat cuțitul 
asupra lui Isaac, şi I saac era fiul lui. 

— Da, încuviinţă Cromwell, numai că Dumnezeu n-a vrut 
să-l jertfească. 

— M-am uitat în jurul meu şi n-am văzut nici un berbec, 
nici o căprioară în tufişurile câmpiei, replică Mordaunt. 

Cromwell îşi plecă fruntea. 

— Eşti puternic printre cei puternici, Mordaunt, zise el. 
Francezii cum s-au purtat? 

— Ca nişte oameni curajoşi, domnule, recunoscu 
Mordaunt. 


— Da, da, şopti Cromwell. Francezii sunt luptători de 
nădejde. Dacă ocheanul meu e bun, mi se pare că i-am 
văzut în prima linie, într-adevăr. 

— Chiar acolo erau, adeveri Mordaunit. 

— Totuşi se aflau în urma dumitale, observă Cromwell. 

— Asta e vina cailor, nu a lor. 

Se făcu din nou tăcere. 

— Dar scoţienii? Întrebă Cromwell. 

— S-au ţinut de cuvânt, zise Mordaunt. Nu s-au urnit din 
loc. 

— Ticăloşii! Murmură Cromwell. 

— Ofițerii lor cer să vă vadă, domnule. 

— N-am timp. Au fost plătiţi? 

— Astă-noapte. 

— Atunci să plece, să se întoarcă la ei în munţi şi să-şi 
ascundă acolo ruşinea, dacă munţii lor sunt destul de înalţi 
pentru asta. Nu mai am nimic cu ei, nici ei cu mine. Şi 
acum, du-te, Mordaunt. 

— Înainte să plec? Spuse Mordaunt, am câteva întrebări 
să vă pun, domnule, şi o cerere de făcut, stăpâne. 

— Mie? 

Mordaunt se înclină. 

— Vin la dumneavoastră, eroul, apărătorul, părintele meu, 
şi vă întreb: Stăpâne, sunteţi mulţumit de mine? 

Cromwell îl privi cu mirare. Tânărul nici nu clinti. 

— Da, zise Cromwell. De când te cunosc, ţi-ai făcut nu 
numai datoria, ci mai mult decât atât, ai fost un prieten 
credincios, un dibaci negociator, un vrednic soldat. 

— Vă aduceţi aminte, domnule, că eu m-am gândit cel 
dintâi să tratăm cu scoţienii prinderea regelui? 

— Da, tu te-ai gândit la asta, e adevărat. Eu, unul, nu 
credeam să ajung a dispreţui nişte oameni până într-atât. 

— În Franţa, am fost un bun ambasador? 

— Da, şi ai obţinut de la Mazarin tot ce i-am cerut. 

— Am luptat întotdeauna cu însufleţire pentru cauza şi 
gloria dumneavoastră? 


— Poate cu prea multă însufleţire, lucru pe care tocmai ţi-l 
reproşam adineauri. Dar unde vrei să ajungi cu toate 
întrebările astea? 

— Vreau să vă spun, milord, că a sosit clipa în care puteţi 
cu un singur cuvânt să mă răsplătiți pentru toate serviciile 
ce v-am adus. 

— Ah! Făcu Oliver, cu o uşoară mişcare de dispreţ. 
Adevărat, uitam că orice serviciu merită o răsplată, că m-ai 
slujit şi că n-ai fost încă răsplătit. 

— Domnule, pot să fiu răsplătit pe loc şi mai presus de 
dorinţa mea. 

— Cum aşa? 

— Am răsplata în mână şi aproape că-mi şi aparţine. 

— Şi care e această răsplata? Întrebă Cromwell. Ţi s-a 
oferit aur? Ceri vreun grad? Vrei să dobândeşti cârmuirea 
vreunei provincii? 

— Domnule, îmi veţi îndeplini cererea? 

— Să vedem mai întâi despre ce e vorba. 

— Domnule, când mi-aţi spus: „Ie vei duce să îndeplineşti 
o poruncă", v-am răspuns vreodată: „Să vedem mai întâi ce 
poruncă îmi daţi?" 

— Dar dacă totuşi dorinţa dumitale e cu neputinţă de 
îndeplinit? 

— Când aţi avut vreo dorinţă şi m-aţi însărcinat să o duc la 
îndeplinire, v-am răspuns vreodată: „E cu neputinţă"? 

— Dar când ceri ceva după atâta pregătire. 

— Ah, fiţi pe pace, domnule, zise Mordaunt, cu toată 
convingerea. Asta n-are să vă ruineze. 

— Ei bine, zise Cromwell, făgăduiesc să-ţi îndeplinesc 
dorinţa, atât cât îmi stă în putere. Vorbeşte! 

— Domnule, spuse Mordaunt. Azi-dimineaţă au fost făcuţi 
doi prizonieri. Vi-i cer pe amândoi. 

— Vor oare să se răscumpere cu un preţ neobişnuit? 
Întrebă Cromwell. 

— Dimpotrivă, cred că sunt săraci, domnule. 

— Atunci, sunt prieteni de-ai dumitale? 


— Da, domnule, strigă Mordaunt. Sunt nişte prieteni de-ai 
mei, nişte scumpi prieteni, şi mi-aş da viaţa pentru ei. 

— Fie, Mordaunt, încuviinţă Cromwell, cu o tresărire de 
bucurie, schimbându-şi în bine părerea despre el. Fie, ţi-i 
dau, nu vreau să ştiu nici măcar cine sunt, fă ce vrei cu ei. 

— Vă mulţumesc, domnule! Exclamă Mordaunt. Vă 
mulţumesc! De acum înainte viaţa mea vă aparţine şi, dacă 
va fi să mi-o dau pentru dumneavoastră, încă rămân 
îndatorat. Vă mulţumesc! M-aţi răsplătit cu o măreaţă 
dărnicie pentru serviciile mele. 

Se aruncă la picioarele lui Cromwell şi, cu toată 
împotrivirea generalului puritan, care nu vroia sau se 
prefăcea că nu vrea să îngăduie pentru sine o asemenea 
cinstire aproape regească, îi luă mina şi i-o sărută. 

— Cum? Zise Cromwell, oprindu-l la rându-i atunci când se 
ridică. Nu vrei nici o altă răsplată? Nici aur? Nici mărire? 

— Mi-aţi dat tot ce-mi puteaţi da, milord, şi din această 
clipă socot că nu-mi mai datoraţi nimic. 

Şi Mordaunt ieşi valvârtej din cortul generalului, cu inima 
şi cu ochii plini de o năvalnică bucurie. Cromwell îl urmărea 
cu privirea. 

— Şi-a ucis unchiul! Şopti el. Vai, ce oameni mă slujesc pe 
mine! Poate că tânărul acesta, care nu-mi cere nimic sau 
pare că nu-mi cere nimic, a cerut mai mult în faţa lui 
Dumnezeu decât ofiţerii care vor veni să-mi ceară aurul 
provinciilor şi pâinea săracilor. Nimeni nu mă slujeşte 
degeaba. Carol, care e prizonierul meu, poate că mai are 
încă prieteni, în timp ce eu nu am. 

Şi, suspinând, se cufundă iarăşi în visarea întreruptă de 
venirea lui Mordaunt. 

XVI. 

GENTILOMII. 

În timp ce Mordaunt se îndrepta spre cortul lui Cromwell, 
d'Artagnan şi Porthos îşi duceau prinşii în casa unde erau 
încartiruiţi la Newcastle. 


Porunca dată de Mordaunt sergentului nu scăpase 
gasconului, care îi povăţui din ochi pe Athos şi pe Aramis la 
cea mai straşnică prevedere. Drept urmare, Athos şi Aramis 
făcură drumul în tăcere alături de învingători. Şi nu le veni 
greu, întrucât fiecare avea destule de vorbit cu sine. Dacă 
uimirea a copleşit vreodată un om, apoi omul acesta a fost 
Mousqueton, în clipa când îi văzu din uşă pe cei patru 
prieteni, cu sergentul şi încă vreo zece ostaşi după ei. Se 
freca la ochi, neputându-se hotări să-i recunoască pe Athos 
şi pe Aramis, dar până la urmă nu avu încotro. Şi era gata 
să-şi arate bucuria, când Porthos îl făcu să amuţească, 
aruncându-i o privire care nu îngăduia împotrivire. 

Mousqueton rămase lipit de uşă, aşteptând să se 
lămurească o asemenea ciudăţenie. Ceea ce îl tulbura cel 
mai mult era faptul că cei patru prieteni păreau că nici nu 
se cunosc. 

Casa unde d'Artagnan şi Porthos îi aduseră pe Athos şi pe 
Aramis era cvartirul primit din ajun, la porunca generalului 
Cromwell: se afla în colţul unei străzi şi avea un fel de 
grădină şi un grajd, aşezate spre strada vecină. 

Ferestrele de la catul de jos, cum se întâmplă adesea în 
orăşelele de provincie, erau zăbrelite, încât casa aducea 
grozav a închisoare. 

Cei doi prieteni cerură prizonierilor să intre înaintea lor şi 
ei rămaseră în prag, după ce porunciseră lui Mousqueton 
să ducă tuspatru cai la grajd. 

— De ce nu intrăm şi noi cu ei? Zise Porthos. 

— Mai întâi să vedem ce vrea de la noi sergentul ăsta şi cei 
opt ostaşi care-l întovărăşesc. 

Sergentul cu cei opt sau zece oameni ai lui se opriseră în 
grădină. D'Artagnan îi întrebă ce doresc şi de ce stau acolo. 

— Avem ordin să vă ajutăm la paza prizonierilor, zise 
sergentul. 

Nu puteai spune nimic, dimpotrivă, asta mărturisea o 
aleasă grijă, faţă de care trebuia să pari recunoscător. 


D'Artagnan mulţumi sergentului şi îi dădu o coroană se bea 
în sănătatea generalului Cromwell. 

Sergentul răspunse că puritanii nu pun băutură în gură şi 
vâri banul în buzunar. 

— Ah! Mormăi Porthos. Îngrozitoare zi, dragul meu 
d'Artagnan! 

— Ce tot spui, Porthos? Poate fi îngrozitoare ziua în care 
ne-am regăsit prietenii? 

— Da, dar în ce împrejurări! 

— E drept, lucrurile-s tare încurcate, încuviinţă 
d'Artagnan. Dar n-are a face, haidem la ei, să încercăm să 
lămurim cum stăm. 

— Stăm rău de tot, zise Porthos. Acum înţeleg de ce 
Aramis mă sfătuia cu atâta stăruinţă să-l sugrum pe 
blestematul de Mordaunt. 

— Tăcere! I-o reteză d'Artagnan. Nu-i rosti numele. 

— Păi dacă vorbesc franţuzeşte! Spuse Porthos. Doar 
ăştia-s englezi! 

D'Artagnan se uită la el cu acea admiraţie pe care un om 
cu judecată o arătă faţă de o gugumănie. 

Şi cum Porthos îl privea fără să înţeleagă nimic din uimirea 
prietenului său, d'Artagnan îl împinse pe uşă, zicând: 

— Hai înăuntru. 

Porthos trecu cel dintâi pragul. D'Artagnan îl urmă şi, 
după ce închise uşa cu grijă, îşi îmbrăţişa pe rând amândoi 
prietenii. 

Athos era stăpânit de o tristeţe de moarte. Aramis, fără să 
scoată o vorbă, se uita când la Porthos, când la d'Artagnan, 
dar privirea lui era atât de grăitoare, încât d'Artagnan îl 
pricepu numaidecât. 

— Vreţi sa ştiţi cum de suntem aici? Ei, Doamne, destul de 
uşor de ghicit! Mazarin ne-a însărcinat să aducem o 
scrisoare generalului Cromwell. 

— Dar cum de vă aflaţi în prejma lui Mordaunt? Întrebă 
Athos. În preajma lui Mordaunt, de care ţi-am spus să te 
păzeşti, d'Artagnan?! 


— Şi pe care te-am sfătuit să-l sugrumi, Porthos! Adăugă 
Aramis. 

— Tot Mazarin e la mijloc. Cromwell l-a trimis la Mazarin şi 
Mazarin ne-a trimis pe noi la Cromwell. E un dram de 
fatalitate în toată povestea asta. 

— Da, ai dreptate, d'Artagnan, o fatalitate care ne 
desparte şi care ne pierde. Aşadar, dragul meu Aramis, să 
nu mai vorbim, să ne pregătim să ne primim soarta. 

— Mii de draci! Dimpotrivă, să stăm de vorbă, doar ne-am 
înţeles o dată pentru totdeauna că noi suntem veşnic 
laolaltă, deşi ne aflăm în tabere potrivnice. 

— Oh, da, cu totul potrivnice, surâse Athos. Te întreb, aici 
ce cauză slujeşti? Eh, d'Artagnan, uite la ce treburi te 
foloseşte ticălosul de Mazarin. Ştii oare de ce crimă te-ai 
făcut vinovat astăzi? De prinderea regelui, de ocara şi de 
moartea lui. 

— Zău? Murmură Porthos. 

— Exagerezi, Athos, zise d'Artagnan. N-am ajuns încă aici. 

— Ei, Doamne, dimpotrivă, aici am ajuns! De ce arestezi 
un rege? Când vrei să-l respecţi ca pe un stăpân, nu-l 
cumperi ca pe un sclav. Crezi cumva că pentru a-l pune din 
nou pe tron l-a plătit Cromwell cu două sute de mii de lire 
sterline? Prieteni, ei îl vor ucide, fiţi siguri, şi asta încă e cea 
mai mică nelegiuire ce pot săvârşi. Mai bine decapitezi un 
rege, decât să-l batjocoreşti. 

— Nu zic ba, mormăi d'Artagnan. La urma urmei, e cu 
putinţă. Dar ce are asta de-a face cu noi? Eu mă aflu aici 
pentru că sunt soldat şi pentru că îmi slujesc stăpânii, adică 
pe cei care-mi plătesc solda. Am jurat supunere şi mă 
supun. Dar tu, care nu eşti legat de vreun jurământ, tu ce 
cauţi aici şi ce cauză slujeşti aici?! 

— Cauza cea mai sfântă de pe lume, rosti Athos. Aceea a 
nenorocirii, a regalității şi a religiei. Un prieten, o soţie, o 
fiică ne-au făcut cinsteasă ne cheme într-ajutor. I-am slujit 
după slabele noastre puteri şi Dumnezeu va ţine seamă că 
am vrut să-i slujim, chiar dacă ne-a lipsit puterea. Poţi să 


gândeşti altfel, d'Artagnan, poţi să priveşti lucrurile într-alt 
chip, prietene. Nu vreau să te împiedic, dar te condamn. 

— Oho! Făcu d'Artagnan. Ce-mi pasă mie, la urma urmei, 
că domnul Cromwell, care-i englez, se revoltă împotriva 
regelui său, care-i scoţian? Eu sunt francez şi toate astea nu 
mă privesc. De ce, dar, ai vrea să port răspunderea lor? 

— Chiar aşa, zise Porthos. 

— Pentru că toţi gentilomii sunt fraţi, pentru că tu eşti 
gentilom, pentru că regii din toate ţările sunt cei dintâi 
între gentilomi, pentru că plebea oarbă, ingrata şi neroadă, 
se bucură întotdeauna să înjosească ceea ce-i este superior. 
Şi tocmai tu, tu, d'Artagnan, omul de veche obârşie nobilă, 
omul cu nume vrednic de cinstire, omul cu spada vitează, 
tocmai tu ai ajutat să dai un rege pe mâna unor negustori 
de bere, unor croitori, unor căruţaşi! Oh, d'Artagnan, ca 
soldat poate că ţi-ai făcut datoria, dar ca gentilom eşti 
vinovat, crede-mă. 

D'Artagnan mesteca o tulpină de floare între dinţi şi tăcea 
tare stingherit. Căci atunci când întorcea ochii de la Athos, 
întâlnea privirea lui Aramis. 

— Şi tu, Porthos, continuă contele, ca şi când i-ar fi fost 
milă de încurcătura lui d'Artagnan. Tu, o inimă fără de 
pereche, un prieten fără de pereche, un soldat fără de 
pereche, din toţi câţi am cunoscut; tu, vrednic prin sufletul 
tău să te naşti pe treptele unui tron şi care, mai devreme 
sau mai târziu, vei fi răsplătit de către un rege inteligent; 
tu, dragul meu Porthos, tu, un gentilom prin purtări, prin 
gusturi fi prin curaj, tu eşti la fel de vinovat ca d Artagnan. 

Porthos se înroşi la faţă, mai degrabă de plăcere, decât din 
pricina stingherelii; totuşi lăsă fruntea în pământ, cu un aer 
umilit şi îngăimă: 

— Da, da, cred că ai dreptate, iubite conte. 

Athos se ridică. 

— Haide, zise el, ducându-se la d'Artagnan şi întinzându-i 
mâna. Haide, nu te îmbufna, fiul meu scump, fiindcă tot ce 
ţi-am spus, ţi-am spus dacă nu cu glasul unui tată, cel puţin 


cu inima lui. Cre-deţi-mă, mi-ar fi fost mai uşor să vă 
mulţumesc că mi-aţi salvat viaţa şi să nu mărturisesc nimic 
din ceea ce simt. 

— Fără îndoială, fără îndoială, Athos, încuviinţă 
d'Artagnan, strângându-i mâna. Dar asta din pricină că 
găzduieşti în inima ta nişte simţăminte date dracului, care 
nu-s la îndemâna oricui. Cine şi-ar închipui că un om cu 
capul pe umeri îşi va părăsi casa, Franţa, copilul, un tânăr 
fermecător, căci am fost şi l-am văzut în tabără la el, pentru 
a alerga, unde? În ajutorul unei regalităţi putrede şi 
viermănoase, care o să se prăbuşească într-una din 
dimineţile astea, ca o cocioabă învechită. Simţământul de 
care vorbeai e frumos, negreşit, atât de frumos încât e mai 
presus de oameni. 

— Oricum ar fi, d'Artagnan, răspunse Athos, fără să cadă 
în capcana pe care dibăcia gasconă a prietenului său o 
întindea dragostei sale părinteşti pentru Raoul, oricum ar fi, 
în străfundul sufletului tău ştii că aşa e drept. Dar greşesc 
stând la taifas cu stăpânul meu. Sunt prizonierul tău, 
d'Artagnan, deci poartă-te cu mine ca atare. 

— Ei, la dracu! Ocări d'Artagnan. Ştii prea bine că n-o să 
rămâi multă vreme prizonierul meu. 

— Aşa e, zise Aramis. Vom avea soarta prizonierilor de la 
Philiphaugh, fără îndoială. 

— Ce soartă? Întrebă d'Artagnan. 

— Păi, jumătate au fost spânzurați, jumătate împuşcaţi, 
zise Aramis. 

— Ei bine, eu vă încredinţez că atâta timp cât mai am un 
strop de sânge în vine, se aprinse d'Artagnan, n-o să fiţi nici 
spâzuraţi, nici împuşcaţi. La naiba, n-au decât să vină 
încoace! Şi-apoi, vezi uşa asta, Athos? 

— Ei, şi? 

— O sa ieşiţi pe ea când poftiţi: din clipa asta, tu şi Aramis 
sunteţi liberi ca şi aerul. 

— Te recunosc cu adevărat în aceste cuvinte, viteazul meu 
d'Artagnan! Răspunse Athos. Numai că voi nu mai sunteţi 


stăpânii noştri: uşa asta e păzită, d'Artagnan, o ştii prea 
bine. 

— Atunci, să vă croiţi singuri drum, zise Porthos. Câţi sunt 
acolo? Zece oameni cel mult. 

— Pentru noi patru ar fi floare la ureche, dar pentru noi 
doi e prea mult. Nu vezi, dezbinaţi cum suntem acum, 
trebuie să pierim. E o pildă fatală pentru noi: pe drumul 
spre VendOmois, tu, d'Artagnan, cel atât de curajos, şi tu, 
Porthos, cel atât de viteaz şi puternic, aţi fost înfrânți. 
Astăzi, Aramis şi cu mine suntem înfrunţi la rândul nostru. 
Or, atunci când tuspatru eram uniţi, nu ni s-a în-tâmplat 
niciodată aşa ceva. Nu ne rămâne decât sa murim cum a 
murit de Winter. Eu, unul, vă spun răspicat că nu mă 
învoiesc să fug decât dacă fugim toţi patru împreună. 

— Cu neputinţă! Zise d'Artagnan. Noi suntem la ordinele 
lui Mazarin. 

— Ştiu şi nu stărui mai mult. Judecata mea n-a dus 
nicăieri; am judecat greşit, fără îndoială, de vreme ce 
cuvintele mele n-au avut nici un fel de înrâurire asupra 
unor inimi atât de cinstite ca ale voastre. 

— De altfel, chiar dacă ar fi avut, interveni Aramis, cel mai 
bine e să nu compromitem doi prieteni ca d'Artagnan şi 
Porthos. Fiţi liniştiţi, domnilor, noi vă vom face cinste 
murind. Mărturisesc, că sunt tare mândru să păşesc în 
întâmpinarea gloanţelor şi chiar să merg la ştreang alături 
de tine, Athos, căci nicicând nu mi-ai părut atât de măreț ca 
astăzi. 

D'Artagnan tăcea, dar acum, isprăvind cu tulpina aceea de 
floare, îşi mânca unghiile. 

— Vă închipuiţi cumva c-au să vă omoare? Rosti el în cele 
din urmă. Şi pentru ce? Cine să vă dorească moartea? Afară 
de asta, sunteţi prizonierii noştri. 

— Eşti nebun, nebun de legat! Izbucni Aramis. Va să zică 
nu-l cunoşti pe Mordaunt? Ei bine, eu n-am schimbat decât 
o privire cu el şi i-am citit în ochi osânda ce ne aşteaptă. 


— Zău, îmi pare rău că nu l-am strâns de gât, aşa cum m-ai 
povâăţuit tu, Aramis, spuse Porthos. 

— Eh, nu mai pot eu de Mordaunt! Exclamă d'Artagnan. 
La dracu, dacă mă mai sâcâie gângania asta, o strivesc! 
Deci lăsaţi gândul fugii, n-are rost, căci, vă jur, aici vă aflaţi 
în aceeaşi siguranţă ca acum douăzeci de ani, tu, Athos, în 
strada Ferou, şi tu, Aramis, în strada Vaugirard. 

— Uite, zise Athos, întinzând mâna către una dintre cele 
două ferestre zăbrelite care luminau încăperea. Ai să te 
lămureşti îndată cum stau lucrurile, căci, iată-l, vine în 
goană. 

— Cine? 

— Mordaunt. 

Într-adevăr, privind încotro arăta Athos, d'Artagnan văzu 
un călăreț care se apropia ca o vijelie. 

Era chiar Mordaunt. D'Artagnan ieşi iute afară. Porthos 
vru să-l urmeze. 

— Rămâi aici, zise d'Artagnan. Nu apari decât atunci când 
mă auzi bătând darabana cu degetele în tăblia uşii. 

XVII. 

IISUSE CRISTOASE! 

Când Mordaunt ajunse în faţa casei, îl văzu pe d'Artagnan 
în prag şi ostaşii tolăniţi ici-colo prin iarba grădinii, cu 
armele lângă ei. 

— Hei! Strigă el, abia suflând de atâta goană. Prizonierii 
sunt tot aici? 

— Da, domnule, răspuse sergentul, ridicându-se la iuţeală, 
ca şi ostaşii, care se grăbiră să salute cu mâna la borul 
pălăriei, urmându-i pilda. 

— Bine. Ia patru oameni şi du îndată prizonierii la mine 
acasă. Patru soldaţi se pregăteau să îndeplinească porunca. 

— Îmi daţi voie? Rosti d'Artagnan cu aerul lui puţin 
glumeţ, puţin batjocoritor, pe care cititorii i-l cunosc de 
atâta vreme. Ce s-a întâmplat, dacă nu vă e cu supărare? 

— Nimic, domnule, răspunse Mordaunt. Le-am poruncit 
acestor patru oameni să ia prizonierii pe care i-am făcut 


azi-dimineaţă şi să-i ducă la mine acasă. 

— Şi de ce, mă rog? Întrebă d'Artagnan. lertaţi-mă că mă 
arăt atât de curios: dar înţelegeţi, cred, că ţin să fiu lămurit. 
— Fiindcă prizonierii îmi aparţin, domnule, şi pot să fac cu 

ei ce vreau, răspunse cu trufie Mordaunt. 

— O, stimatul meu domn, daţi-mi voie; cred că e o greşeală 
la mijloc. De obicei, prizonierii sunt ai celor care i-au prins, 
nicidecum ai celor care au privit doar la prinderea lor. 
Dumneavoastră aţi fi putut să-l luaţi prizonier pe contele de 
Winter, unchiul dumneavoastră, după cât se spune. Aţi 
preferat să-l omorâţi; foarte bine! Eu şi cu domnul du Vallon 
am fi putut să-i omorâm pe aceşti doi gentilomi, dar ne-am 
gândit că e mai bine să-i facem prizonieri. Mă rog, fiecare 
cu gustul lui. 

Buzele lui Mordaunt se înălbiră. 

D'Artagnan pricepu că lucrurile aveau să ia curând o 
întorsătură proastă şi începu să bată cu degetele în uşă, 
cadenţat, marşul ostaşilor din gardă. 

La prima măsură, Porthos răsări ca din pământ şi se aşeză 
de cealaltă parte a uşii, cu picioarele proptite m pragul de 
jos şi cu fruntea atingând pragul de sus. 

Mordaunt prinse mişcarea. 

— Domnule, zise el, clocotind de mânie. Zadarnic vă 
împotriviţi. Prizonierii mi-au fost încredinţaţi adineauri de 
către generalul comandant şi ilustrul meu stăpân, domnul 
Oliver Cromwell. 

Vorbele acestea căzură ca un trăsnet asupra lui 
d'Artagnan. Sângele i se urcă la cap, o ceaţă i se lăsă 
dinaintea ochilor. Înţelese dorinţa mârşavă a lui Mordaunt 
şi, fără să vrea, duse mâna la garda spadei. 

Cât despre Porthos, acesta nu-şi mai lua ochii de la 
d'Artagnan, să ştie ce are de făcut şi să-şi potrivească 
mişcările după ale sale. 

Privirile lui Porthos mai degrabă îl îngrijorară, decât îl 
liniştiră pe d'Artagnan, care începu să se mustre ca a 
chemat într-ajutor forţa brutală a prietenului său, într-o 


poveste ce trebuia, pare-se, dusă la bun sfârşit mai ales prin 
vicleşug. 

„Violenţa, îşi spunea muşchetarul în sinea lui, ne-ar duce 
pe toţi la pieire. D'Artagnan, prietene, dovedeşte-i puiului 
ăsta de şarpe ca nu eşti numai mai tare decât el, ci şi mai 
ager la minte." 

— A! Făcu muşchetarul, cu o plecăciune adâncă. De ce nu 
mi-aţi spus de la început, domnule Mordaunt? Cum, veniţi 
din partea domnului Oliver Cromwell, cel mai strălucit 
căpitan de oşti al acestor vremuri? 

— Adineauri m-am despărţit de domnia-sa, domnule, spuse 
Mordaunt, descălecând şi încredinţând calul unuia dintre 
soldaţi. Chiar adineauri. 

— De ce nu mi-aţi spus din capul locului, dragă domnule? 
Urmă d'Artagnan. Toată Anglia e a domnului Cromwell, şi 
fiindcă veniţi să-mi cereţi prizonierii în numele dumisale, 
mă înclin, domnule, sunt ai dumneavoastră. Poftiţi, luaţi-i! 

Mordaunt înaintă plin de bucurie, iar Porthos, înmărmurit 
şi privindu-şi prietenul cu un aer din ce în ce mai năuc, 
deschise gura să vorbească. 

D'Artagnan îl călcă pe picior. Uriaşul pricepu, în sfârşit, că 
prietenul său voia să joace un anumit joc. 

Mordaunt puse piciorul pe prima treaptă a scării şi, cu 
pălăria în mână, dădu să treacă printre cei doi prieteni, 
făcându-le semn celor patru oameni să-l urmeze. 

— O clipă, vă rog, mă iertaţi, spuse d'Artagnan cu cel mai 
încântător surâs din lume, punând mâna pe umărul 
tânărului. Dacă ilustrul general Oliver Cromwell v-a 
încredinţat prizonierii noştri, fără îndoială că v-a dat la 
mână şi o hârtie prin care întăreşte darul făcut. 

Mordaunt se opri locului. 

— V-o fi dat o scrisorică, vreo hârtiuţă, în sfârşit, ceva care 
să arate că veniţi din parte domniei-sale. Aveţi bunătatea şi 
încredinţaţi-mi această dovadă, ca să am şi eu într-un fel o 
scuză că mi-am părăsit compatrioţii. Altminteri, înţelegeţi, 


deşi sunt sigur că generalul Oliver Cromwell nu le vrea 
răul, fapta mea ar face o proastă impresie. 

Mordaunt se dădu un pas înapoi şi, descumpănit, aruncă o 
privire înfricoşătoare spre d'Artagnan; dar muşchetarul îi 
răspunse cu privirea cea mai binevoitoare şi mai 
prietenească care a izvorât cândva din ochii unui om. 

— Când vă spun eu un lucru, domnule, mi-aduceţi jignirea 
să vă îndoiţi de spusele mele? 

— Vai de mine! Exclamă d'Artagnan. Să mă îndoiesc de 
cuvântul dumneavoastră? Ferească-mă Dumnezeu, 
domnule Mordaunt! Dimpotrivă, eu vă socot un gentilom 
desăvârşit, vrednic de toată cinstea, după cât se pare. Şi- 
apoi, domnule, vreţi să vorbesc deschis? Urmă d'Artagnan 
cu aerul lui sincer. 

— Vă rog, domnule. 

— Domnul du Vallon, aci de faţă, e bogat, are o rentă de 
patruzeci de mii de livre şi, prin urmare, nu ţine la bani. 
Mie nu mi-e de domnia-sa, ci de mine. 

— Şi-atunci, domnule? 

— Ei, bine, eu nu sunt bogat. Sărăcia în Gasconia nu-i o 
ruşine, nimeni nu se simte dezonorat din pricina asta, şi 
Henric al IV-lea, slăvită fie-i amintirea, care era regele 
gasconilor, după cum maiestatea-sa Filip al IV-lea e regele 
tuturor spaniolilor, n-avea niciodată o para în buzunar. 

— Să isprăvim, domnule, i-o reteză Mordaunt. Văd unde 
bateţi şi, dacă tocmai ce gândesc eu vă opreşte să-mi 
încredinţaţi prizonierii, am putea înlătura această piedică. 

— A, ştiam eu că sunteţi o minte ageră! Da, domnule, ăsta- 
i clenciul, ori mai bine zis, asta-i buba, cum spunem noi, 
francezii. Eu nu-s altceva decât un biet ofiţeraş. N-am decât 
ce-mi aduce spada, adică mai mult lovituri decât parale. Or, 
făcând azi-dimineaţă prizonieri pe aceşti doi francezi, care- 
mi par de viţă nobilă, că mă rog, amândoi sunt cavaleri ai 
ordinului Jartierei, ce mi-am zis? De cesănu mă 
îmbogăţesc de pe urma lor? Spun doi, fiindcă în asemenea 


împrejurări, domnul du Vallon, care e bogat, îmi cedează 
totdeauna prizonierii săi. 

Mordaunt, înşelat cu totul de sporovăială gasconului, 
surâse ca unul care înţelege de minune ce i se spune şi 
răspunse îndulcindu-şi şi el glasul. 

— Vei avea îndată în mână ordinul semnat, domnule, şi o 
dată cu el, două mii de pistoli. Dar până atunci, îngăduiţi-mi 
să-i iau cu mine pe aceşti oameni. 

— Nu, se împotrivi d'Artagnan. Ce poate să se întâmple 
dacă întârziaţi o jumătate de ceas? Eu sunt omul ordinii, 
domnule, să facem treaba ca la carte. 

— Totuşi, aş putea să vă silesc, domnule, i-o întoarse 
Mordaunt. Eu poruncesc aici. 

— O, stimatul meu domn, vorbi d'Artagnan cu un zâmbet 
fermecător. Se vede că, deşi eu şi cu domnul du Vallon am 
avut cinstea să călătorim alături de dumneavoastră, nu ne 
cunoaşteţi deloc. Noi suntem gentilomi, domnule, şi numai 
noi doi am fi în stare să vă omorâm pe dumneavoastră cu 
toţi cei opt oameni pe care-i aveţi, cu tot. Pe legea mea, 
domnule Mordaunt, nu te încăpăţâna, fiindcă acolo unde-i 
încăpățânare mă încăpăţânez şi eu, şi când mă încăpăţânez 
eu, nimeni n-o mai scoate la capăt cu mine. lar domnul, 
continuă d'Artagnan, e şi mai îndărătnic în asemenea 
împrejurări, de-o îndărătnicie sălbatică. Asta fără să mai 
punem la socoteală că amândoi suntem trimişii cardinalului 
Mazarin, care e reprezentantul regelui Franţei. De unde 
urmează că în această clipă noi îl reprezentam şi pe rege, şi 
pe cardinal, ceea ce înseamnă că în calitatea noastră de 
ambasadori suntem inviolabili, lucru pe care domnul Oliver 
Cromwell, cu siguranţă tot atât de mare om politic, pe cât 
de mare general e, îl va înţelege cu prisosinţă. Cereţi-i un 
ordin scris. Ce vă costă, dragă domnule Mordaunt? 

— Da, veniţi cu un ordin scris, adăugă Porthos, care 
începuse să priceapă planul lui d'Artagnan. Doar atât vă 
cerem. 


Oricâtă poftă ar fi avut Mordaunt să pună mâna pe spadă, 
în sinea lui nu putea să nu-i dea dreptate lui d'Artagnan. De 
altminteri, faima muşchetarului îi impunea respect, şi 
pentru că la faima asta se adăuga şi ceea ce văzuse cu ochii 
lui că săvârşise în acea dimineaţă, căzu pe gânduri. În plus, 
nebănuind ce adâncă prietenie îi lega pe cei patru francezi, 
toate neliniştile sale se spulberară înaintea motivului - 
foarte îndreptăţit de altfel - al răscumpărării. 

Se hotărî, aşadar, să plece să aducă nu numai ordinul 
scris, dar şi două mii de pistoli, cât socotise el că preţuiau 
cei doi prizonieri. 

Mordaunt încalecă, îi porunci sergentului să fie cu ochii în 
patru şi, smucind frâul, se făcu nevăzut. 

— Bun! Murmură d'Artagnan. Un sfert de ceas ca să 
ajungă la cort, un sfert de ceas ca să se întoarcă, nici nu-i 
nevoie de mai mult. 

Pe urmă, întorcându-se spre Porthos, fără că chipul să-i 
trădeze nici cea mai mică schimbare, astfel încât cei care l- 
ar fi pândit să creadă că stau de vorbă ca mai înainte, zise 
privindu-l drept în faţă: 

— Prietene Porthos, ia aminte la cuvintele mele. Întâi şi 
întâi, nu sufli o vorbă prietenilor noştri din tot ce-ţi spun. N- 
are nici un rost să ştie că le venim în ajutor. 

— Bine, încuviinţă Porthos. Înţeleg. 

— Du-te la grajd, acolo dai de Mousqueton, puneţi şaua pe 
cai, pistoalele în coburi, scoateţi caii afară şi duceţi-i în 
stradă, jos, gata pregătiţi de drum. Restul mă priveşte. 

Porthos nu făcu nici cea mai mică observaţie, ascultând cu 
acea sublimă încredere pe care o avea în prietenul său. 

— Mă duc, zise el. Dar pot să intru în odaia în care se află 
aceşti domni? 

— Nu, n-are rost. 

— Fii te rog bun şi ia-mi punga pe care am lăsat-o pe 
cămin. 

— N-ai nici o grijă. 


Porthos se îndreptă spre grajd cu pasul lui agale şi liniştit, 
trecând prin mijlocul soldaţilor care, oricât ar fi fost el de 
francez, nu putură să nu-i admire boiul înalt şi vânjos. 

În drum dădu de Mousqueton şi-l luă cu el. 

Atunci, d'Artagnan se răsuci pe călcâie: fluiera un 
cântecel, pe care-l începuse la plecarea lui Porthos. 

— Dragul meu Athos, m-am gândit la ce-mi spuneai. Ai 
dreptate, îmi pare rău, foarte rău că m-am amestecat în 
povestea asta. Ai spus bine, Mazarin e un bădăran. Sunt 
gata să fug cu voi. Nu mai staţi pe gânduri, fiţi gata. 
Spadele sunt în colţ, nu le uitaţi, sunt nişte unelte care, în 
împrejurările în care ne aflăm acum, ar putea să ne fie de 
mare folos. A, fiindcă veni vorba, să nu uit de punga lui 
Porthos. Bun, uite-o! 

Şi d'Artagnan vâri punga în buzunar. Cei doi prieteni îl 
priveau uluiţi. 

— Ei, ce-i de mirare? Exclamă d'Artagnan. Eram orb şi 
Athos mi-a deschis ochii, asta-i tot. Veniţi încoace. 

Cei doi prieteni se apropiară. 

— Vedeţi colo în strada? Acolo sunt caii. leşiţi pe uşă, cotiţi 
la stânga, săriţi în şa şi gata. N-aveţi altă grijă decât să 
ciuliţi urechea la semnal. Acesta va fi strigătul: „Llisuse 
Cristoase!' 

— D'Artagnan, jură că vii după noi! Spuse Athos. 

— Vă jur pe Dumnezeu! 

— S-a făcut! Se însufleţi Aramis. Cum auzim: „lisuse 
Cristoase!", ieşim, trântim la pământ tot ce ne stă în cale, 
alergăm la cai, sărim în şa, şi înainte! 

— Grozav! 

— Vezi, Aramis? Glăsui Athos. Ţi-am spus întotdeauna că 
d'Artagnan e cel mai destoinic dintre noi? 

— Aşa! Făcu d'Artagnan. Acum vin tămâierile. O şterg. Cu 
bine! 

— Vii cu noi, nu-i aşa? 

— Mai încape vorbă? Nu uitaţi semnalul: „Lisuse 
Cristoase!" Şi ieşi cu acelaşi pas, apucându-se să fluiere 


iarăşi cântecelul de adineauri, chiar de unde-l lăsase 
intrând pe uşă. 

Soldaţii jucau zaruri, sau dormeau. Într-un colţ, doi cântau 
ca vai de lume psalmul: Super flumina Babylonis. 

D'Artagnan îl chema pe sergent. 

— Dragă domnule, îi spuse el. Generalul m-a chemat la el, 
după cum m-a înştiinţat adineauri domnul Mordaunt. Ai 
grijă, te rog, de prizonieri. 

Sergentul îi dădu a înţelege că nu pricepea franţuzeşte. 

D'Artagnan încercă să-l dumirească prin semne ce nu 
pricepea prin viu grai. 

Sergentul dădu din cap, cum că să nu aibă nici o grijă. 

D'Artagnan se îndrepta spre grajd; toţi cei cinci cai, 
punându-l la socoteala şi pe al său, erau gata înşeuaţi. 

— Luaţi fiecare câte un cal de frâu, îi spuse el lui Porthos şi 
Mousqueton, şi apucaţi la stânga, în aşa fel ca Athos şi 
Aramis sa vă vadă de la fereastra lor. 

— Vin şi ei? Întrebă Porthos. 

— Numaidecât. 

— N-ai uitat de punga mea? 

— Nu, fii pe pace. 

— Bine. 

Porthos şi Mousqueton, ţinând fiecare câte un cal de frâu, 
se duseră la postul lor. 

Rămas singur, d'Artagnan îşi scapără amnarul, aprinse o 
fărâmă de iască de două ori cât bobul de linte, încalecă şi, 
lăsând calul să meargă în voie, se opri în mijlocul soldaţilor, 
în faţa uşii. 

Aici, tot bătându-şi calul cu palma pe grumaz, îi strecură în 
urechi bucăţica de iască aprinsă. 

Trebuia să fii un călăreț straşnic, pe măsura lui 
d'Artagnan, ca să cutezi aşa ceva. Animalul abia simţi în 
ureche arsura şi, scoțând un nechezat de durere, se ridică 
în două picioare şi o zbughi înainte de parcă l-ar fi apucat 
pandaliile. 

Gata să fie striviţi sub copite, soldaţii fugiră care încotro. 


— Ajutor! Nu mă lăsaţi! Zbiera d'Artagnan. Opriţi-l! Opriţi- 
|! A dat strechea în el. 

Şi, într-adevăr, calul era acoperit de spume şi parcă-i 
năvălise tot sângele în ochi. 

— Opriţi-l! Striga întruna d'Artagnan, dar niciunul dintre 
soldaţi nu se încumeta să-i sară în ajutor. Opriţi-l! Nu-l lăsaţi 
să mă omoare! lisuse Cristoase! 

Abia scosese acest strigăt şi uşa se dădu în lături. Cu 
spada în mână, Athos şi Aramis se avântară înainte. 
Mulțumită vicleniei lui d'Artagnan, drumul era liber. 

— Fug prizonierii! Răcni sergentul. Fug prizonierii! 

— Stai, stai! Strigă d'Artagnan, slobozind şi mai mult frâul 
calului furios, care, smucindu-se din loc, răsturna la pământ 
doi-trei oameni. 

Dar prizonierii săriseră pe cai şi, odată urcați pe cai, nu 
mai pierdută vremea, se năpustiră valvârtej spre poarta cea 
mai apropiată. În mijlocul străzii îi zăriră pe Grimaud şi pe 
Blaisois, care îşi căutau stăpânii. 

Dintr-un semn, Athos îl ajută pe Grimaud să priceapă totul. 
Valetul se alătură îndată pâlcului de călăreţi, care înainta ca 
o vijelie şi pe care d'Artagnan o îmboldea, o biciuia din 
spate cu răcnetele sale. Trecură pe sub poarta oraşului ca 
nişte năluci, fără ca gărzile să se gândească măcar să-i 
oprească, şi se pomeniră în largul câmpiei. 

În vremea aceasta, soldaţii tot strigau de zor: „Stai! Stai!", 
iar sergentul, care începuse să priceapă că a fost tras pe 
sfoară, îşi smulgea părul din cap. 

În acel moment sosi în goană un călăreț, fluturând o hârtie 
în mână. 

Era Mordaunt, care se înapoia cu ordinul generalului. 

— Unde-s prizonierii? Strigă el, sărind de pe cal. 

Sergentul nu mai avu puterea să-i răspundă. Arătă spre 
uşa căscată şi odaia pustie. Mordaunt se repezi spre scări, 
pricepu totul, scoase un urlet, ca şi cum o gheară i-ar fi 
sfâşiat măruntaiele şi căzu în nesimţire pe lespezi. 

XVIII. 


UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ, ÎN CLIPELE DE GREA 
CUMPĂNĂ, CEI CU INIMA VITEAZĂ NU-ŞI PIERD 
NICIODATĂ CUTEZANŢA, NICI CEI ZDRAVENI POFTA DE 
MÂNCARE. 

Fără a schimba o vorbă, fără a privi îndărăt, fugarii 
merseră astfel în goana mare, trecând o gârlă căreia nimeni 
nu-i ştia numele şi lăsând în stânga un oraş, despre care 
Athos susţinea că ar fi Durham. 

În cele din urmă zăriră o pădurice şi, cu o ultimă îmboldire 
de pinteni, îndrumară caii într-acolo. 

De îndată ce pieriră după perdeaua de arbori, destul de 
deasă ca să-i ferească de ochii eventualilor urmăritori, 
călăreţii se opriră să se sfătuiască. Lăsară caii în paza celor 
doi valeţi, ca să-şi tragă răsuflarea, dar fără să le scoată 
şaua sau frâul, şi-l puseră pe Grimaud de strajă. 

— Mai întâi, vino să te îmbrăţişez, prietene, salvatorul 
nostru, tu cel mai vrednic dintre noi! Îi spuse Athos lui 
d'Artagnan. 

— Athos are dreptate, te admir! Spuse la rându-i Aramis, 
strângându-l în braţe. Câte nu ţi s-ar cuveni, ochi de vultur, 
braţ de oţel, spirit biruitor, dacă ai sluji un stăpân înţelept! 

— Acum, nu zic, merge, răspunse gasconul. Eu şi Porthos 
primim orice, îmbrăţişări şi mulţumiri: avem timp de 
pierdut, hai daţi-i drumul! 

Amintindu-şi, la cuvântul lui d'Artagnan, cât datorau şi lui 
Porthos, cei doi prieteni strânseră mâna uriaşului. 

— Acum, zise Athos, e vorba să nu fugim la întâmplare, ca 
nişte bezmetici, ci să întocmim un plan. Ce-avem de făcut? 

— Ce-avem de făcut? Drace, nu-i greu de spus. 

— Atunci, spune, d'Artagnan. 

— Mergem până la cel mai apropiat port, punem la bătaie 
banii, nu prea mulţi, fiecare-i mai avem, închidem o corabie 
şi trecem în Franţa. În ce mă priveşte, dau şi ultima para. 
Averea cea mai de preţ e viaţa, şi viaţa noastră, vă rog să 
mă credeţi, nu atârnă decât de un fir de păr. 

— Ce zici, du Vallon? Întrebă Athos. 


— Eu, răspunse Porthos, sunt în totul de părerea lui 
d'Artagnan. Anglia este o ţară păcătoasă. 

— Aşadar, eşti gata s-o părăseşti, adăugă Athos, 
întorcându-se spre d'Artagnan. 

— Pe legea mea că da, mărturisi d'Artagnan. Nu văd ce m- 
ar opri. 

Athos şi Aramis schimbară o privire între ei. 

— Ei, dragii mei, suspină Athos. Atunci, drum bun! 

— Cum „drum bun"? Şi voi? 

— Nu, prietene, trebuie să ne despărţim, murmură Athos. 

— Să ne despărţim? Exclamă d'Artagnan, buimăcit de 
această veste neaşteptată. 

— Fugiţi de-acolo! Interveni Porthos. De ce ne-am 
despărţi, când suntem împreună? 

— Fiindcă voi v-aţi făcut datoria şi puteţi, ba chiar trebuie 
să vă întoarceţi în Franţa, spuse Athos, pe când noi încă nu 
ne-am îndeplinit misiunea. 

— Cum, adică, nu v-aţi îndeplinit misiunea? Întrebă 
d'Artagnan, privindu-l cu nedumerire. 

— Chiar aşa, prietene, răspunse Athos cu glasul lui blajin şi 
hotărât totodată. Noi am venit aici ca să-l apărăm pe regele 
Carol; am dat greş şi acum trebuie să-l salvăm. 

— Să-l salvezi pe rege! Tresări d'Artagnan, uitându-se la 
Aramis, la fel cum se uitase la Athos. 

Aramis se mulţumi să dea uşor din cap, în semn de 
încuviinţare. 

Pe chipul lui d'Artagnan se zugrăvise o profundă 
compătimire. Ajunsese să creadă că cei doi prieteni ai săi 
nu erau în toate minţile. 

— Glumeşti, Athos. Regele se află în mijlocul unei oştiri 
care-l duce la Londra. Căpetenia oştirii e un măcelar, ori 
feciorul unui măcelar, prea puţin contează, colonelul 
Harrison. Procesul maiestăţii-sale va fi judecat de îndată ce 
va ajunge în capitală, vă spun sigur. Am auzit destule din 
gura lui Cromwell în privinţa asta, ca să ştiu la ce să m- 
aştept. 


Athos şi Aramis se uitară din nou unul la celălalt. 

— Iar după judecarea procesului, sentinţa va fi adusă la 
îndeplinire fără întârziere, urma d'Artagnan. O, domnii 
ăştia, puritanii, nu se-ncurcă. 

— Şi ce pedeapsă crezi că-l aşteaptă? Întrebă Athos. 

— Mă tem să nu fie osândit la moarte. Ei au făcut prea 
multe împotriva lui pentru ca el să-i ierte şi n-au decât o 
singură ieşire: să-l ucidă. Nu ştiţi ce-a spus Oliver Cromwell 
când a venit la Paris şi când i s-a arătat turnul de la 
Vincennes, unde era închis domnul Vendme? 

— Ce-a spus? Întrebă Porthos. 

— Că regilor trebuie să li se dea la cap. 

— Da, am auzit, zise Athos. 

— Şi crezi că nu-şi va pune spusa în aplicare, acum, când îl 
are pe rege în mână? 

— Ba da, sunt chiar sigur, dar ăsta e încă un temei ca să 
nu părăsim acest cap încoronat aflat în primejdie. 

— Athos, ai înnebunit? 

— Nu, prietene, răspunse cu blândeţe gentilomul. Dar de 
Winter a venit după noi în Franţa, ne-a dus la regina 
Henriette, maiestatea sa ne-a făcut cinstea, domnului 
d'Herblay şi mie, de a ne cere să-i ajutăm soţul. l-am dat 
cuvântul nostru de onoare că-l vom ajuta şi cuvântul acesta 
cuprindea totul. Îi închinăm toată puterea, toată iscusinţa, 
toată viaţa noastră. Acum nu ne mai rămâne decât să ne 
ţinem de cuvânt. Tu ce zici, d'Herblay? 

— Da, aşa e, întări Aramis. Am făgăduit. 

— Şi apoi, urmă Athos, mai avem un temei. lată, luaţi 
seama: totul e meschin şi sărman azi în Franţa. Avem un 
rege în vârstă de zece ani, care nu ştie încă ce vrea; avem o 
regină pe care o patimă târzie a orbit-o; avem un ministru 
care ne cârmuieşte ţara ca şi când ar fi moşia lui, preocupat 
doar să stoarcă bani, semănând numai urzeli şi viclenii 
italieneşti; avem nişte prinți care i se opun din motive 
personale şi egoiste şi care nu vor ajunge decât să-i smulgă 
lui Mazarin câteva bucăţi de aur, ori o fărâmă de putere. I- 


am slujit, dar fără tragere de inimă. Dumnezeu mi-e martor 
că ştiu cât preţuiesc şi nu-i stimez; i-am slujit, slujind un 
principiu. Acum, însă, e altceva: acum am întâlnit în cale o 
înaltă nefericire, o nefericire regală, o nefericire 
europeană, şi mă simt legat de ea. Dacă-l salvăm pe rege, 
ar fi frumos; dacă murim pentru el, ar fi măreț. 

— Aşadar, ştiţi dinainte că veţi pieri, spuse d'Artagnan. 

— Ne temem că da, şi singura noastră mâhnire e ca vom 
muri departe de voi. 

— Ce-o să vă faceţi în ţara asta străină, duşmană? 

— În tinereţe am călătorit prin Anglia, vorbesc englezeşte 
ca un englez, Aramis se descurcă şi el. O, dacă am fi 
împreună, prieteni! Cu tine, d'Artagnan, cu tine, Porthos, 
tuspatru laolaltă, întâia oară după douăzeci de ani, am ţine 
piept nu numai Angliei, am înfrunta trei regate! 

— Şi i-aţi făgăduit acestei regine, îl întrerupse d'Artagnan 
muşcător, să dărâmaţi Turnul Londrei, să ucideţi o sută de 
mii de soldaţi, să înfruntaţi victorios voinţa unui popor şi 
ambiția unui om, când omul acesta se numeşte Cromwell? 
Voi nu l-aţi văzut: nici tu, Athos, nici tu, Aramis. Ei, aflaţi că 
e un geniu, un om care mi-a amintit de cardinalul nostru, de 
celălalt, cel mare! Îl ştiţi prea bine. Nu duceţi prea departe 
simţul datoriei! În numele cerului, dragul meu Athos, nu vă 
jertfiți zadarnic! Când mă uit la tine, nu zic, pari un om cu 
scaun la cap; dar când te aud vorbind, parcă aş asculta un 
nebun. Porthos, te rog, spune şi tu, n-am dreptate? Spune 
deschis, ce crezi de treaba asta? 

— Ce să cred? Nimic bun, bodogăni uriaşul. 

— Uite ce, Athos, continuă d'Artagnan, întărâtat că 
prietenul său, în loc să-l asculte, părea că pleacă urechea la 
şoapta unui glas lăuntric. V-a mers vreodată vouă rău 
urmându-mi sfatul? Nu, credeţi-mă, misiunea voastră s-a 
încheiat, aţi dus-o la capăt cu nobleţe. Înapoiaţi-vă în Franţa 
cu noi. 

— Prietene, murmură Athos, hotărârea noastră e de 
nezdruncinat. 


— Aveţi cumva un alt motiv pe care noi nu-l cunoaştem? 

Athos surâse. 

D'Artagnan se bătu mintos cu palma peste coapsă şi înşiră 
cele mai convingătoare argumente pe care le putu găsi, dar 
la toate acestea Athos se mulţumi să răspundă cu un 
zâmbet liniştit şi blând, în vreme ce Aramis dădea 
aprobator din cap. 

— Ei, dacă-i aşa, izbucni furios d'Artagnan, dacă ţineţi 
morţiş, atunci o să ne lăsăm oasele în ţara asta afurisită, 
unde e veşnic frig, unde vremea frumoasă înseamnă ceaţă, 
ceața - ploaie, iar ploaia - potop; unde soarele-i ca luna şi 
luna seamănă cu un boţ de brânză cu smântână. La urma 
urmelor, de vreme ce tot trebuie să mori, fie că mori aici 
sau aiurea, totuna-i. 

— Numai nu uita, dragă prietene, remarcă Athos. Asta 
înseamnă să mori mai devreme. 

— Ei, şi? Mai devreme sau mai târziu, la ce să mai stăm la 
tocmeală? 

— Pe mine, dacă mă miră un lucru, rosti răspicat uriaşul, e 
cum de n-am murit încă. 

— O, în privinţa asta, Porthos, să n-ai nici o grijă, spuse 
d'Artagnan. Va să zică ne-am înţeles, şi dacă Porthos se 
învoieşte şi el. 

— Eu, zise Porthos, fac cum vreţi voi. De altminteri, mie 
mi-a plăcut foarte mult ce-a spus adineauri contele de La 
Fere. 

— Dar viitorul tău, d'Artagnan? Ambiţiile tale, Porthos? 

— Viitorul nostru, ambițiile noastre! Rosti cu înfrigurare 
gasconul. La ce să ne mai gândim la toate astea, acum când 
trebuie să-l scăpăm pe rege? Regele odată salvat, îi 
strângem laolaltă pe toţi prietenii lui, ne batem cu puritanii, 
recucerim Anglia, ne întoarcem la Londra cu el şi-l proptim 
bine pe tron. 

— Şi el ne face duci şi pairi, zise Porthos, cu ochii 
strălucitori de bucurie, măcar că întrevedea viitorul ca într- 
o poveste. 


— Sau o să uite de noi, adăugă d'Artagnan. 

— Oh! Făcu Porthos. 

— Pe legea mea, am mai văzut de-alde astea, amice 
Porthos. Dacă ţin bine minte, mi se pare că i-am adus 
reginei Anna de Austria un serviciu nu cu mult mai prejos 
decât cel pe care vrem să i-l facem azi regelui Carol I, dar 
asta n-a împiedicat-o pe regină să ne dea uitării vreme de 
aproape douăzeci de ani. 

— Ei, şi-ţi pare rău că ai slujito, d'Artagnan? Întrebă Athos. 

— Nu, pe cinstea mea că nu! Răspunse gasconul. Ba chiar 
aş spune că în clipele mele de supărare am găsit o 
mângâiere în amintirea asta. 

— Vezi, d'Artagnan, prinții sunt adesea nerecunoscători, 
dar Dumnezeu, niciodată. 

— Uite, Athos, i-o întoarse gasconul. Tu, dacă te-ai întâlni 
cu dracul pe pământ, ai face în aşa fel încât să-l aduci cu 
tine în ceruri. 

— Aşadar, ne-am înţeles? Vorbi Athos, întinzându-i mâna. 

— S-a făcut! Spuse d'Artagnan. Acum Anglia mi se pare o 
ţară încântătoare şi rămân aici, dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Să nu mă siliţi să învăţ englezeşte. 

— Ei, şi-acum, prietene, îţi jur, spuse Athos, triumfător, îţi 
jur pe Dumnezeu, care ne vede şi ne aude, pe numele meu 
pe care îl cred fără pată, că există o putere care veghează 
asupra noastră şi am nădejdea că vom revedea toţi patru 
pământul Franţei. 

— Fie! Zise d'Artagnan. Dar eu, mărturisesc, cred taman 
pe dos. 

— Scumpul de d'Artagnan! Exclamă Aramis. El reprezintă 
în mijlocul nostru opoziţia parlamentelor, care în vorbe 
spun totdeauna nu şi în fapte totdeauna da. 

— Fie, dar până una alta, scapă ţara de pieire, adăugă 
Athos. 

— Ei, acum că am pus la cale totul, îl întrerupse Porthos, 
frecându-şi mâinile, ce-ar fi dacă ne-am gândi să şi 


mâncăm?! Dacă nu mă înşel, noi şi în clipele cele mai grele 
ale vieţii noastre n-aveam obiceiul să flămânzim. 

— Ce să mănânci în ţara asta unde oamenii înghit doar 
carne fiartă de oaie şi nu beau decât bere?! Cum naiba ai 
venit într-o ţară ca asta, Athos? O, iartă-mă, zâmbi 
d'Artagnan. Am uitat că nu te mai cheamă Athos. Oricum, ia 
să vedem, Porthos, ce-ai plănuit, ce bucate ne dai? 

— Ce-am plănuit? 

— Da, ai vreun plan? 

— Nu, mi-e foame, atâta tot. 

— Pe legea mea, dacă-i aşa, şi mie mi-e foame. Numai că 
nu-i de ajuns să-ţi fie foame, trebuie să ai şi ce să mănânci. 
Doar n-om fi cai să paştem iarbă. 

— Ehei! Făcu Aramis, care nu era chiar atât de desprins 
de cele lumeşti ca Athos. Vă aduceţi aminte ce stridii am 
mâncat atunci, la Parpaillot? 

— Şi friptura aia de berbec cu legume! Zise Porthos, 
lingându-şi buzele. 

— Ia stai, Porthos, nu-l avem cu noi pe bunul nostru 
Mousqueton, care-ţi făcea viaţa atât de plăcută acolo, la 
Chantilly? 

— Într-adevăr, recunoscu Porthos. L-avem pe Mousqueton, 
numai că, de când a ajuns intendent, s-a îngrăşat peste 
măsură. Oricum, să-l chemăm. 

Şi, ca să fie sigur că va răspunde cu voioşie, îl strigă: 

— Hei, Mouston! 

Mouston apăru îndată. Arăta jalnic. 

— Ce ai, dragă domnule Mouston? Întrebă d'Artagnan. Nu 
cumva eşti bolnav? 

— Domnule, mor de foame, scânci valetul. 

— Păi tocmai de asta te-am chemat, dragă domnule 
Mouston. N-ai putea să-mi iei de guler vreo câţiva iepuraşi 
frumuşei sau vreo câteva drăgălaşe potârnichi şi să ne faci 
un ostropel cum ne-ai făcut atunci la hanul. la hanul. na! Că 
am uitat cum îi zice. 


— La hanul. Murmură la rândul său Porthos. Drace! Nici 
eu nu mai ştiu. 

— N-are a face. Ei, şi să prinzi cu laţul şi câteva butelci 
bătrâne cu vin de Bourgogne, care l-au tămăduit cu atâta 
repeziciune pe stăpânul tău de scrântitură. 

— Vai, domnule! Se tângui Mousgueton. Tare mă tem că în 
blestemata asta de ţară n-o să găsesc mai nimic din ce 
doriţi. Părerea mea e că mai bine am cere găzduire la 
căsuţa de colo, din marginea pădurii. 

— Cum, e o casă pe-aici? Tresări d'Artagnan. 

— Da, domnule, încuviinţă valetul. 

— Bine, atunci să te-ascultăm, prietene, să mergem la 
stăpânul casei să-i cerem ceva de mâncare. Ce ziceţi, 
domnilor, de sfatul bunului nostru Mouston? E plin de 
înţelepciune, nu? 

— Bun. Şi dacă stăpânul casei e puritan? Obiectă Aramis. 

— Cu atât mai bine, pe legea mea! Exclamă d'Artagnan. 
Dacă e puritan, îi vom aduce la cunoştinţă prinderea regelui 
şi, în cinstea acestei ştiri grozave, va jertfi pentru noi 
găinuşele lui albe. 

— Şi dacă e vreun cavaler? 

— În cazul ăsta vom lua nişte mutre de îngropăciune şi-i 
vom jumuli găinuşele negre. 

— Ce fericit eşti tu., spuse Athos, zâmbind fără să vrea de 
voioşia neînfrântă a gasconului. lei totul în glumă. 

— Ce vreţi? Răspunse d'Artagnan. Eu m-am născut într-o 
ţară unde cerul e veşnic senin. 

— Oricum, nu-i ca ăsta de aici, zise Porthos, întinzând 
mâna să se încredinţeze dacă plouă într-adevăr, căci parcă 
simţise cum l-a picat pe obraz. 

— Haide-haide! Îşi îndemnă prietenii d'Artagnan. Cu atât 
mai mult trebuie s-o luăm din loc. Ei, Grimaud! 

Grimaud îşi făcu apariţia. 

— Grimaud, prietene, ai dibuit ceva? Întrebă d'Artagnan. 

— Nimic, răspunse valetul. 


— Nerozii ăştia, bombăni Porthos, nici măcar nu ne-au 
urmărit. Ehei, să fi fost noi în locul lor! 

— Păcat, zise d'Artagnan. l-aş spune bucuros două 
vorbuliţe domnului Mordaunt, în această mica Tebaidă. lată 
un loc numai bun să culci la pământ un om. 

— Hotărât lucru, spuse Aramis. Fiul nu-i la înălţimea 
mamei. 

— Aşteaptă, dragă prietene, răspunse Athos. Nu sunt nici 
două ceasuri de când am fugit. Încă nu ştie încotro am luat- 
o, nu bănuieşte unde ne aflăm. Vom putea spune că nu-i la 
înălţimea mai-că-şi numai în clipă în care vom pune piciorul 
pe pământul Franţei, dacă între timp nu suntem ucişi sau 
otrăviţi. 

— Până una-alta, să mâncam! Spuse Porthos. 

— Pe cinstea mea, nu zic nu, mi-e o foame de lup, răspunse 
Athos. 

— Păzea găinuşelor negre! Exclamă Aramis. 

Şi cei patru prieteni, conduşi de Mousqueton, se 
îndreptară spre casa din marginea pădurii, aproape cu 
aceeaşi nepăsare de odinioară, fiind iarăşi laolaltă şi uniţi, 
aşa cum spusese Athos. 

XIX. 

O CUPĂ ÎNCHINATĂ ÎN CINSTEA REGELUI DETRONAT. 

Pe măsură ce se apropiau de casă, fugarii vedeau 
pământul răscolit ca după trecerea unei cete de călăreţi. În 
faţa casei, urmele se arătau şi mai lămurit: ceata cu pricina, 
din orice tabără ar fi fost ea, pesemne că făcuse acolo un 
popas. 

— Pe legea mea! Spuse d'Artagnan. E limpede ca lumina 
zilei: pe aici a trecut regele cu escorta lui. 

— Drace! Exclamă Porthos. Atunci au înghiţit totul. 

— Nu, îl linişti d'Artagnan. Măcar o găină tot au lăsat ei. 

Sări de pe cal şi bătu la uşă, dar nu primi nici un răspuns. 
Împinse uşă - nu era zăvorâtă. În prima odaie nu văzu pe 
nimeni. 

— Ei? Făcu Porthos. 


— Nu-i nimeni, mormăi d'Artagnan. Ah! 

— Ce e? 

— Sânge. 

La auzul acestui cuvânt, cei trei prieteni săriră de pe cai şi 
intrară în prima odaie. D'Artagnan împinsese uşa celei de a 
doua odăi şi, după expresia feţei, era limpede că a dat peste 
ceva neobişnuit. Apropiindu-se, cei trei prieteni zăriră un 
bărbat încă tânăr zăcând pe podea, într-un lac de sânge. Se 
vedea că a încercat să se urce în pat, dar n-a mai avut 
putere şi s-a prăbuşit pe duşumea. Athos se apropie cel 
dintâi de bietul om: i se păruse că a mişcat. 

— Ei? Întreba d'Artagnan. 

— Dacă a murit, nu cred să fi murit de mult timp, spuse 
Athos. E cald încă. Stai, parcă-i bate inima. Hei, prietene! 

Rănitul scoase un geamăt. D'Artagnan luă apă în căuşul 
palmei şi-i stropi faţa. 

Omul deschise ochii, făcu o mişcare, vrând să ridice capul 
şi căzu iarăşi. 

Athos încercă să-i rezeme capul de genunchi, dar văzu că 
avea ţeasta crăpată. Sângele şiroia din rană. 

Aramis muie un ştergar în apă şi-i obloji rana. Apa rece îl 
făcu pe necunoscut să-şi vină în fire şi să deschidă iar ochii. 
Se uită uimit la oamenii aceia care păreau că-l plâng şi 
care, pe cât le stătea în puteri, căutau să-l ajute. 

— Îţi suntem prieteni, spuse Athos în englezeşte. Fii liniştit 
şi, dacă poţi, povesteşte-ne ce ţi s-a întâmplat. 

— Regele, murmură rănitul. Regele a fost prins. 

— L-ai văzut? Întrebă Aramis tot în engelzeşte. 

Omul nu răspunse. 

— N-ai teamă, zise Athos. Noi suntem slujitori credincioşi 
ai maiestăţii-sale. 

— Adevărat? Îngăimă rănitul. 

— Pe cinstea noastră de gentilomi 

— Aşadar, pot să vă vorbesc. 

— Vorbeşte! 

— Sunt fratele lui Parry, cameristul maiestăţii-sale. 


Athos şi Aramis îşi aduseră aminte de valetul căruia i se 
adresase de Winter şi pe care îl găsiseră la intrarea cortului 
regal. 

— Îl cunoaştem, spuse Athos. Nu-l părăsea niciodată pe 
rege. 

— Da, aşa e, adeveri rănitul. Văzând că regele a fost prins, 
s-a gândit îndată la mine şi, trecând prin faţa casei, l-a 
rugat pe comandantul escortei, în numele regelui, să se 
oprească puţin. Comandantul s-a învoit. Spunea că regelui i 
s-a făcut foame. L-au adus aici în odaia unde mă aflu, ca să 
mănânce, şi au pus paznici la uşi şi la ferestre. Parry 
cunoştea încăperea; de multe ori, când maiestatea-sa se 
afla la Newcastle, venea să mă vadă. Ştia că în podea eo 
trapă, care dă în livadă. Mi-a făcut un semn. Am priceput. 
Dar, fără îndoială, paznicii regelui l-au văzut când mi-a făcut 
semn şi stăteau cu-ochii-n patru. Nebănuind nimic, nu mai 
aveam decât o singură dorinţă: să-l scap pe rege. M-am 
prefăcut că mă duc afară după lemne, gândindu-mă că nu-i 
timp de pierdut. Am intrat în hruba ce ducea în pivniţă, sub 
trapă. Am împins trapa cu capul şi în timp ce Parry punea 
încet la uşă zăvorul, i-am făcut semn regelui sa mă urmeze. 
Vai, regele s-a împotrivit: ai fi zis că-i e silă să fugă. Parry se 
ruga de el, împreunându-şi mâinile, îl imploram şi eu să nu 
scape un asemenea prilej. În cele din urmă, s-a hotărât să 
mă urmeze. Din fericire, eu mergeam înainte; regele venea 
la câţiva paşi în urmă, când, deodată, pe la mijlocul hrubei, 
mă pomenesc cu o umbră mătăhăloasă în cale. 

Am vrut să strig şi să-l previn pe rege, dar n-am mai avut 
răgaz. Am simţit o lovitură puternică, de parcă toată casa s- 
ar fi prăbuşit peste mine, şi-am picat fără simţire la pământ. 

— Vrednic şi loial englez! Credincios slujitor! Exclamă 
Athos. 

— Când mi-am venit în fire, zăceam întins în acelaşi loc. M- 
am târât până în curte; regele şi escorta plecaseră. Un ceas 
întreg m-am chinuit ca să ajung din curte până aici. Dar 
puterile m-au lăsat şi-am căzut iar în nesimţire. 


— Şi acum cum te simţi? 

— Destul de prost, murmură rănitul. 

— Ce putem face pentru dumneata? Întrebă Athos. 

— Ajutaţi-mă să mă sui în pat. Aşa poate c-o să-mi fie mai 
bine. 

— N-ai pe nimeni să te îngrijească? 

— Soţia mea e plecată la Durham, dar trebuie să se 
întoarcă dintr-o clipă în alta. Dar dumneavoastră n-aveţi 
nevoie de nimic, nu doriţi nimic? 

— Noi venisem încoace cu gândul să cerem ceva de 
mâncare. 

— Vai! Au luat totul, nu ne-a mai rămas nici măcar o 
bucăţică de pâine. 

— Auzi d'Artagnan? Spuse Athos. Trebuie să căutăm de- 
ale gurii în altă parte. 

— Acum mi-e totuna, răspunse gasconul. Nu mai mi-e 
foame. 

— Pe cinstea mea, nici mie, adăugă Porthos. 

Urcară rănitul în pat. Apoi, chemându-l pe Grimaud, îl 
puseră să-i panseze rana. Grimaud, care avusese de atâtea 
ori prilejul să-i oblojească şi să-i doftoricească pe cei patru 
prieteni, dobândise oarecare pricepere în asemenea 
treburi. 

Între timp, fugarii se întorseseră în prima odaie şi se 
sfătuiau acolo între ei. 

— Acum ştim cum stăm, spuse Aramis. Deci pe-aici a 
trecut regele cu escorta. Trebuie să apucăm pe un alt 
drum. Tu ce zici, Athos? 

Athos nu răspunse. Chibzuia. 

— Da, încuviinţă Porthos, să apucăm pe un alt drum. Dacă 
mergem pe urmele escortei, n-o să găsim nimic şi-o să 
murim de foame. Blestemată ţară mai e şi Anglia asta! E 
întâia oară când nu pun nimic în gură la prânz, şi eu la 
prânz mănânc pe săturate, asta-i masa mea. 

— Tu cum zici, d'Artagnan? Întrebă Athos. Te alături 
părerii lui Aramis? 


— Nu, nicidecum! Răspunse d'Artagnan. Eu cred c-ar 
trebui să facem tocmai pe dos. 

— Cum adică, vrei să mergem în urma escortei? Exclamă 
Porthos, speriat. 

— Nu, să mergem pe acelaşi drum cu ea. 

Ochii lui Athos scânteiară de bucurie. 

— Să mergem pe acelaşi drum cu ea! Exclamă Aramis la 
rândul lui. 

— Lăsaţi-l pe d'Artagnan să vorbească. Ştiţi doar că e omul 
poveţelor înțelepte, interveni Athos. 

— Fără îndoială, spuse d'Artagnan. Trebuie să mergem în 
partea unde nimeni n-o să ne caute. Or, nimănui n-o să-i 
treacă prin cap să ne caute printre puritani. Să ne- 
amestecăm, dar, printre puritani! 

— Bine, prietene, bine! Minunat sfat, spuse Athos. La asta 
mă gândeam şi eu, dar mi-ai luat-o înainte. 

— Aşadar, şi tu eşti de aceeaşi părere? Întrebă Aramis. 

— Da. Vor crede că vrem să plecăm din Anglia şi ne vor 
căuta prin porturi. În acest timp, noi ajungem la Londra o 
dată cu regele şi, ajunşi acolo, nu mai dă nimeni de noi. Nu-i 
greu să te ascunz într-un oraş cu un milion de locuitori. 
Fără să mai punem la socoteală sorții de izbândă pe care ni- 
i dă o asemenea călătorie, continuă Athos, aruncând o 
privire, spre Aramis. 

— Da, încuviinţă Aramis. Înţeleg. 

— Eu nu înţeleg nimic, mărturisi Porthos. Dar n-are a face. 
Dacă şi d'Artagnan cu Athos zic la fel, înseamnă că părerea 
asta e cea mai bună. 

— N-o să părem suspecți colonelului Harrison? Întrebă 
Aramis. 

— Pe toţi dracii! Sări d'Artagnan. Eu tocmai pe el mă bizui. 
Colonelul Harrison e prieten cu noi. L-am văzut de două ori 
la generalul Cromwell; ştie că suntem trimişii 
monseniorului Mazarin şi ne va socoti ca pe nişte fraţi. De 
altminteri, nu-i feciorul unui măcelar? Ce, nu-i aşa? Ei bine, 
Porthos o să-i arate cum se doboară un bou cu o lovitură de 


pumn, iar eu cum trânteşti la pământ un taur, apucându-l 
de coarne. Aşa o să-i câştigăm încrederea. 

Athos zâmbi. 

— Tu eşti cel mai bun tovarăş din câţi cunosc, d'Artagnan, 
rosti el, întinzându-i mâna gasconului. Sunt fericit că te-am 
regăsit, fiul meu drag. 

După cum ştim, aşa-i spunea Athos lui d'Artagnan în 
clipele lui de mare duioşie. 

Tocmai atunci, Grimaud ieşi din odaie. Rănitul, pansat, se 
simţea mai bine. 

Cei patru prieteni îşi luară rămas bun de la el, întrebându- 
l dacă nu avea de trimis vreun cuvânt fratelui său. 

— Spuneţi-i să-i dea de ştire regelui că nu m-au ucis, le 
răspunse bravul om. Oricât de neînsemnat aş fi, sunt sigur 
că maiestăţii-sale îi pare rău de mine şi că se simte vinovat 
de moartea mea. 

— Fii liniştit, până diseară va afla, îl încredinţă d'Artagnan. 

Pâlcul călăreţilor se puse în mişcare. Acum nu aveau cum 
să greşească drumul, căci calea lor se desluşea lesne în 
câmpie. 

După două ceasuri de mers în tăcere, d'Artagnan, care 
călărea în frunte, se opri la o răspântie. 

— Oho! Zise el. Uite-i. 

Într-adevăr, la vreo jumătate de leghe înainte se vedea o 
ceată numeroasă de călăreţi. 

— Prieteni, spuse gasconul. Încredinţaţi spadele lui 
Mousqueton, care vi le va înapoia la momentul şi locul 
potrivit. Şi nu uitaţi că sunteţi prizonierii noştri. 

Apoi porniră în trap domol, deoarece caii începeau să dea 
semne de oboseală şi, curând, se alăturară escortei. 

Regele, înconjurat de o parte din regimentul lui Harrison, 
mergea în frunte, nepăsător, demn şi cu un fel de 
bunăvoință întipărită pe faţă. 

Zărindu-i pe Athos şi pe Aramis, de la care nu i se lăsase 
răgaz nici măcar să-şi ia rămas bun, şi citind în ochii celor 
doi gentilomi că mai avea încă prieteni şi încă la câţiva paşi 


de el, o undă de bucurie îi împurpură obrajii palizi, deşi îi 
ştia pe amândoi prizonieri. 

D'Artagnan ieşi în capul coloanei şi, lăsându-şi prietenii în 
paza lui Porthos, se duse drept la Harrison. Colonelul, 
aducându-şi aminte că l-a văzut într-adevăr la Cromwell, îl 
întâmpină cu politeţea pe care un om de soiul şi cu firea lui 
o poate arăta cuiva. Prevederea lui d'Artagnan se împlini 
întocmai: Harrison nu avea şi nici nu putea să aibă nici o 
bănuială. 

Făcură un popas: regele trebuia să mănânce: Numai că de 
astă dată luară toate măsurile de prevedere, ca nu cumva 
să încerce iarăşi să fugă. La han se puse o mescioară anume 
pentru el şi alta mai mare pentru ofiţeri. 

— Iei masa cu mine? Îl întrebă Harrison pe d'Artagnan. 

— Pe toţi dracii! Exclamă gasconul. Mi-ar face mare 
plăcere, dar vedeţi, sunt cu prietenul meu, domnul du 
Vallon, şi cu cei doi prizonieri, pe care trebuie să-i am sub 
ochi şi care v-ar stingheri. Am o idee: puneţi o masă într-un 
colţ şi trimiteţi-ne de la masa dumneavoastră ce veţi crede 
de cuviinţă, căci altfel, zău, o să murim de foame. Mâncând 
în aceeaşi încăpere se cheamă că mâncăm împreună. 

— Fie! Se învoi Harrison. 

Toate se rânduiră după placul lui d'Artagnan şi când se 
înapoie la colonel, îl găsi pe rege aşezat la o mescioară; 
Parry tocmai îl servea. Harrison cu ofiţerii şedeau la o masă 
comună, iar într-un colţ era pregătită masa pentru el şi 
tovarăşii lui. 

Masa ofiţerilor puritani era rotundă şi, fie din întâmplare, 
fie dinadins, Harrison şedea cu spatele la rege. 

Regele îi văzu intrând pe cei patru gentilomi, dar nu păru 
să-i ia în seamă. 

Se aşezară la masa lor în aşa fel, încât să nu stea cu 
spatele la nimeni. Aveau în faţă masa ofiţerilor şi cea a 
regelui. 

Harrison, vrând să-şi cinstească oaspeţii, le trimitea cele 
mai alese bucate de la masa lui; din nenorocire pentru cei 


patru prieteni, nu aveau un strop de vin. Lui Athos nici că-i 
păsa de asta, dar Aramis, d'Artagnan şi Porthos se 
strâmbau ori de câte ori trăgeau câte un gât de bere, 
această băutură puritană. 

— Pe legea mea, colonele, îţi suntem foarte recunoscători 
de binevoitoarea invitaţie, căci fără dumneata, ajunam şi de 
prânz, cum am ajunat şi de dimineaţă. Domnul du Vallon, 
aici de faţă, vă mulţumeşte şi el, fiindcă era mort de foame. 

— Şi încă nu mi-am potolit foamea, spuse Porthos, 
salutându-l pe colonelul Harrison. 

— Păi ce-aţi păţit, domnilor, de-aţi rămas flămânzi? Întrebă 
colonelul râzând. 

— Ce să păţim, colonele, nimic. În graba de-a vă ajunge 
din urmă, am apucat pe acelaşi drum cu dumneavoastră, 
lucru neîngăduit pentru o deşcă bătrână ca mine, care ştie 
că, pe unde-a trecut un falnic şi viteaz regiment ca al 
dumneavoastră, nu mai găseşti nimic de-ale gurii. Vă 
închipuiţi dezamăgirea noastră când, ajungând la o căsuţă 
frumuşică din marginea unei păduri şi care de departe îţi 
desfăta ochii cu înfăţişarea-i sărbătorească, cu acoperişul 
roşu şi cu obloanele verzi, în loc să găsim niscaiva găini, să 
rumenim o fripturică, sau ceva şuncă, s-o punem în frigare, 
am dat de-un amarat scăldat într-un lac de. O, la naiba, 
colonele, te rog să transmiţi felicitările mele ofițerului care 
a făcut isprava asta! O lovitură ca la carte, o lovitură 
straşnică, încât până şi domnul du Vallon, prietenul meu, şi- 
a arătat admiraţia, şi dânsul e meşter în de-alde astea. 

— Da, râse Harrison, aţintindu-şi ochii asupra unui ofiţer 
de la masă. Când Groslow ia asupra lui o treabă, nu şe- 
ncurcă. 

— A! Făcu d'Artagnan, salutându-l pe ofiţer. Îmi pare rău 
că domnul nu ştie franţuzeşte, că să-i arăt prețuirea mea. 

— Sunt gata să vă ascult şi să vă răspund la fel, domnule, 
întrucât am stat trei ani la Paris, răspunse ofiţerul într-o 
franţuzească bunicică. 


— Ei bine, domnule, continuă d'Artagnan, mă grăbesc să 
vă spun că lovitura a fost dată cu atâta iscusinţă, încât 
aproape că v-aţi ucis omul. 

— Eu credeam că l-am trimis pe lumea ailaltă! Se miră 
Groslow. 

— Nu. Era cât pe ce, nu zic, dar de murit, n-a murit. 

La aceste cuvinte, d'Artagnan aruncă o privire spre Parry, 
care, palid ca moartea, şedea în picioare în faţa regelui, 
vrând să-i dea de înţeles că pentru el era această veste. 

Regele ascultase convorbirea cu inima strânsă de groază, 
căci nu ştia unde vrea să ajungă ofiţerul francez, şi 
amănuntele acestea pline de cruzime şi aruncate cu un aer 
nepăsător îl revoltau. Abia când auzi ultimele cuvinte 
răsuflă uşurat. 

— Fir-ar al naibii să fie! Izbucni Groslow. Şi eu care 
credeam că i-am venit de hac! De n-ar fi la dracu-n praznic 
cocioaba ticălosului, zău dacă nu m-aş întoarce să-l dau 
gata. 

— Şi-aţi face foarte bine, domnul meu, adăugă gasconul, 
dacă vă temeţi să nu scape, fiindcă, ştiţi, rănile astea la cap, 
dacă nu te dau gata pe loc, se vindecă-n opt zile. 

Şi d'Artagnan aruncă din nou o privire spre Parry, pe faţa 
căruia se citea atâta bucurie, încât regele îi întinse mâna 
surâzând. Parry se aplecă şi sărută cu respect mâna 
stăpânului său. 

— Zău, d'Artagnan, eşti un om de cuvânt şi de duh în 
acelaşi timp, spuse Athos. Ce zici de rege? 

— Mi-a câştigat inima, răspunse d'Artagnan. Are trăsături 
nobile şi blajine. 

— Da, numai că se dă prea uşor prins, şi asta nu-i bine, 
sublinie Porthos. 

— Grozav aş dori să beau în sănătatea regelui, spuse 
Athos. 

— Lasă-mă pe mine, şopti d'Artagnan. 

— Bine, murmură Aramis. 


Porthos se uita la d'Artagnan, buimăcit de câte mai 
născocea cu isteţimea-i gasconă. 

D'Artagnan puse mâna pe cupa de cositor, o umplu şi se 
ridică în picioare. 

— Domnilor, începu el, întorcându-se spre comeseni. Să 
bem, dacă îmi îngăduiţi, în cinstea gazdei. În cinstea 
colonelului nostru pe care-l încredinţăm că-l vom sluji până 
la Londra şi mai departe. 

Şi cum, rostind aceste cuvinte, d'Artagnan se uita la 
Harrison, englezul crezu că închinarea era pentru el şi, 
ridicându-se, se înclină spre cei patru prieteni, care, cu 
ochii la rege, goliră cupele toţi deodată, în vreme ce 
colonelul dădea băutura pe gât fără să bănuiască nimic. 

La rândul lui, Carol îi întinse cupa lui Parry, care îi turnă 
un pic de bere, căci regele era tratat ca un om de rând. 
Apoi, ducând cupa la buze şi privind şi el la cei patru 
gentilomi, bău cu un zâmbet plin de nobleţe şi de 
recunoştinţă. 

— Şi-acum, domnilor, să mergem! Strigă Harrison, punând 
cupa pe masă, fără să se sinchisească de ilustrul prizonier 
pe care îl avea în pază. La drum! 

— Unde înnoptăm, colonele? 

— La Tirsk, răspunse Harrison. 

— Parry, zise regele, ridicându-se la rândul său şi 
întorcându-se spre valet. Calul meu! Vreau să plec la Tirsk. 

— Pe legea mea, îi spuse d'Artagnan lui Athos. Regele 
vostru m-a cucerit şi sunt gata să-l slujesc. 

— Dacă e adevărat ce-mi spui, adăugă Athos, atunci regele 
nu va ajunge la Londra. 

— Cum adică? 

— Aşa! Între timp îl vom răpi. 

— Ei, Athos, acum chiar c-ai înnebunit! Exclamă 
d'Artagnan. 

— Ai vreun plan? Întrebă Aramis. 

— Eh! Făcu Porthos. N-ar fi cu neputinţă, dacă am avea un 
plan ca lumea. 


— N-am nici un plan, recunoscu Athos. Dar se-ngrijeşte el 
d'Artagnan şi de asta. 

Gasconul ridică din umeri şi porniră la drum. 

XX. 

D'ARTAGNAN GĂSEŞTE UN PLAN. 

Athos îl cunoştea pe d'Artagnan mai bine poate decât se 
cunoştea el singur. Ştia că pentru un spirit aventuros ca al 
gasconului era destul să strecori un gând, aşa cum ai 
arunca o sămânță pe un ogor bogat şi mănos. Îşi lăsă deci 
prietenul să ridice din umeri, şi, pe drum, începu să-i 
vorbească despre Raoul, discuţie pe care o curmase într-o 
împrejurare de care cititorul îşi aduce aminte. 

La căderea nopţii ajunseră la Trisk. Cei patru prieteni se 
prefăcură că nici nu iau în seamă măsurile de prevedere 
pentru paza regelui. Aflară găzduire într-o casă şi, cum se 
temeau în orice clipă şi pentru ei, se strânseră cu toţii într-o 
odaie, îngrijindu-se de o ieşire în caz de atac. Valeţii fură 
puşi să vegheze în locuri diferite. Grimaud se culcă pe un 
braţ de paie în prag. 

D'Artagnan era gânditor şi părea că-şi pierduse limbuţia 
obişnuită. Nu scotea o vorbă şi tot fluiera, într-un du-te-vino 
de la pat la fereastră. Porthos, care nu vedea niciodată 
decât faţa lucrurilor, pălăvrăgea ca de obicei. D'Artagnan îi 
răspundea monosilabic. Athos şi Aramis se uitau unul la 
altul, zâmbind. 

Ziua fusese obositoare şi totuşi, în afară de Porthos, care 
nu-şi pierdea somnul, cum nu-şi pierdea nici pofta de 
mâncare, ceilalţi se perpeliră toată noaptea. 

A doua zi dimineaţa, d'Artagnan se sculă cel dintâi. Athos 
şi Aramis nici nu făcuseră ochi, Porthos mai sforăia încă, iar 
el trecuse pe la grajd, văzuse caii şi dăduse toate poruncile 
de îndeplinit peste zi. 

La ceasurile opt dimineaţa porniră la drum, în aceeaşi 
ordine. Numai că de astă dată d'Artagnan îşi lăsă prietenii 
şi se duse să reînnoade firul convorbirii din ajun cu domnul 
Groslow. 


Ofiţerul, pe care laudele gasconului îl unseseră la inimă, îl 
întâmpină cu un zâmbet plin de bunăvoință. 

— Ce să vă spun, domnule - începu d'Artagnan. Sunt 
fericit că am cu cine vorbi în limba bietei mele ţări. Domnul 
du Vallon, prietenul meu, e o fire tare melancolică: îi scoţi 
vorba cu cleştele din gură. Cât despre cei doi prizonieri ai 
noştri, înţelegeţi că n-au nici un chef de taifas. 

— Nişte regalişti turbaţi! Pufni Groslow. 

— Sunt foc pe noi că l-am prins pe rege. De altfel, 
nădăjduiesc că-l veţi judeca aşa cum se cuvine. 

— Oho! Exclamă ofiţerul. De aia îl şi ducem la Londra. 

— Şi staţi cu ochii pe el, bănuiesc, nu? 

— Păi vă cred! Are un alai cu adevărat regesc, nu vedeţi? 
Chicoti ofiţerul. 

— Mda, ziua n-are cum scăpa. Dar noaptea. 

— Noaptea întărim paza. 

— Şi cum îl păziţi? 

— Opt oameni stau tot timpul în odaia lui. 

— Drace! Exclamă d'Artagnan. Ştiu că-i bine păzit. Şi 
peste cei opt oameni, sigur, mai puneţi şi afară o strajă. Cu 
un asemenea prizonier, nu-i de joacă, trebuie să fii mereu 
cu ochii-n patru. 

— O, nu! Gândiţi-vă: ce pot face doi oameni fără arme 
împotriva a opt soldaţi înarmaţi până-n dinţi? 

— Cu doi oameni? 

— Da, regele cu valetul lui. 

— 1 s-a îngăduit valetului să stea lângă el? 

— Da, Stuart a cerut să i se facă hatârul ăsta şi colonelul 
Harrison a încuviinţat. Sub cuvânt că-i rege, se pare că nu 
poate să se îmbrace singur. 

— Drept să spun, căpitane, glăsui d'Artagnan, hotărât să o 
ţină înainte cu laudele, care dădeau roade din plin, stau, v- 
ascult şi mă mir: ce franţuzească aleasă şi curgătoare 
vorbiţi! Bine, aţi stat trei ani la Paris, dar eu să stau toată 
viaţa la Londra şi tot n-aş ajunge să deprind limba ca 
dumneata, sunt sigur. Ce-aţi făcut la Paris? 


— Tatăl meu, care-i negustor, m-a trimis la un tovarăş al lui 
de afaceri, care, la rându-i, şi-a trimis feciorul la noi. E un 
obicei, între negustori, să facă semenea schimburi. 

— Şi v-a plăcut Parisul? 

— Da, numai că aţi avea mare nevoie de o revoluţie, aşa, 
cam ca a noastră. Nu împotriva regelui, care e un copil, ci 
împotriva zgârcitului ăluia de italian, amantul reginei. 

— O, şi eu sunt de aceeaşi părere, domnule. Şi cred c-am 
face pe loc revoluţia dacă am avea o mână de ofiţeri ca 
dumneata, iscusiţi, hotărâți, neînduplecaţi! Ah, i-am veni 
repede de hac lui Mazarin şi i-am trânti un proces de toată 
frumuseţea, aşa cum faceţi voi cu regele. 

— Bine, dar eu credeam că sunteţi în slujba cardinalului şi 
că el v-a trimis la generalul Cromwell? 

— La drept vorbind, eu mă aflu în slujba regelui. Auzind 
însă că Mazarin vrea să trimită pe cineva în Anglia, am 
cerut să mă trimită pe mine, atât de mult doream să-l 
cunosc pe bărbatul de geniu care stăpâneşte azi trei 
regate. Aşa că, în clipa când ne-a propus, domnului du 
Vallon şi mie, să tragem spada pentru onoarea bătrânei 
Anglii, aţi văzut râvna noastră. 

— Da, am auzit că aţi luptat alături de domnul Mordaunt. 

— De-a dreapta şi de-a stânga lui, domnule. Drace, e un 
tânăr viteaz şi fără de pereche. Cum l-a dat gata pe unchiul- 
său! Aţi văzut? 

— Îl cunoaşteţi? Întrebă ofiţerul. 

— Foarte bine. Pot spune chiar că suntem buni prieteni: 
domnul du Vallon şi cu mine am venit împreună cu dânsul 
din Franţa. 

— Se pare că l-aţi făcut să v-aştepte cam multişor la 
Boulogne, nu? 

— Ce vreţi, răspunse d'Artagnan. Eram în situaţia 
dumneavoastră: păzeam un rege. 

— Zău? Făcu Groslow. Ce rege? 

— Regele nostru, domnule, micuțul King Ludovix al XIV- 
lea. 


Şi d'Artagnan se descoperi. Englezul, politicos, îi urmă 
pilda. 

— Şi cât timp l-aţi păzit? 

— Trei nopţi şi, pe legea mea, îmi voi aminti totdeauna cu 
plăcere de ele. 

— Atât de prietenos e micul vostru rege? 

— Regele? Dormea buştean. 

— Păi atunci, ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că prietenii mei, ofiţerii din gardă şi din 
corpul muşchetarilor, veneau să-mi ţină de urât şi 
petreceam toată noaptea, bând şi jucând cărţi. 

— A, da! Suspină englezul. E adevărat, voi, francezii, 
sunteţi oameni de viaţă. 

— Cum, dumneavoastră nu jucaţi cărţi când faceţi de 
gardă? 

— Niciodată, răspunse englezul. 

— Bine, păi atunci vă plictisiţi de moarte şi vă plâng, îl 
căină d'Artagnan. 

— Fapt e, că de câte ori îmi vine rândul, mă cam ia cu frig, 
mărturisi ofiţerul. Să stai de veghe o noapte întreagă mi se 
pare o veşnicie! 

— Da, asta când eşti singur sau cu nişte soldaţi neghiobi; 
dar când ai un tovarăş voios de joc, când zuruie galbenii şi 
zarurile pe masă, noaptea trece ca o părere. Nu vă place 
jocul de cărţi? 

— Cum să nu! 

— Lansquenet, să zicem. 

— Îmi place la nebunie. Când eram în Franţa, jucam seară 
de seară. 

— Şi aici, în Anglia? 

— De când m-am întors, n-am mai pus mâna pe zaruri, nici 
pe cărţi. 

— Vă plâng! Rosti d'Artagnan, cu o milă adâncă. 

— Uite ce, spuse deodată englezul. V-aş propune ceva. 

— Ce? 

— Mâine sunt de strajă. 


— La zece? 

— Da. Veniţi să petrecem noaptea împreună. 

— Cu neputinţă. 

— De ce? 

— Nici să nu vă gândiţi. 

— Cum aşa? 

— Eu joc noapte de noapte cu domnul du Vallon. Uneori 
nici nu ne mai culcăm. Bunăoară, azi-dimineaţă, se 
luminase de ziuă şi noi tot mai jucam. 

— Şi? 

— De, i s-ar uri dacă l-aş lăsa singur. 

— E priceput la joc? 

— L-am văzut pierzând două mii de pistoli şi râdea cu 
lacrimi. 

— Atunci, aduceţi-l şi pe dânsul. 

— Cum? Şi prizonierii? 

— Drace! Aveţi dreptate. Păi să-i păzească valeţii. 

— Da, ca s-o şteargă. N-am nici o încredere. 

— "Ţineţi atâta la ei? Sunt oameni de vază? 

— Vai de mine! Unul e un senior putred de bogat, de prin 
Tourennne, iar celălalt, un cavaler de Malta, de rang mare. 
Am intrat în vorbă cu cei care vor să-i răscumpere: doua mii 
de lire sterline de cap, când ajungem în Franţa. Şi nu vrem 
să-i pierdem o clipă din ochi, mai ales că valeţii ştiu ce 
bogaţi sunt. Le-am întors buzunarele pe dos când am pus 
mâna pe ei, şi, zău, pe banii şi pe punga lor ne hărţuim în 
fiecare noapte, domnul du Vallon şi cu mine. Şi, cine ştie, or 
mai fi având ascunse nicaiva pietre preţioase, vreun 
diamant, încât am ajuns ca zgârciţii care nu se mai despart 
de comoara lor: îi păzim clipă de clipă şi, când eu mă culc, 
domnul du Vallon stă treaz şi-i veghează. 

— Aşa, care va să zică! Murmură Groslow. 

— Pricepeţi, dar, ce mă sileşte să nu primesc binevoitoarea 
dumneavoastră propunere, cu atât mai ispititoare pentru 
mine cu cât nimic nu te plictiseşte mai mult decât să ai 
mereu acelaşi partener. Norocul aleargă de la unul la altul 


şi, după ce joci o lună de zile, îţi dai seama că nu-i nici o 
pricopseală. 

— Oh! Suspină englezul. E ceva şi mai plictisitor: să nu joci 
deloc. 

— Înţeleg, zise d'Artagnan. 

— Cum sa spun, oamenii dumneavoastră sunt chiar atât de 
primejdioşi? 

— În ce privinţă? 

— Ar fi în stare să încerce vreo ispravă? 

D'Artagnan izbucni în râs. 

— Dumnezeule! Exclamă el. Pe unul îl scutură frigurile, 
fiindcă nu-i prieşte în fermecătoarea dumneavoastră ţară; 
celălalt e un cavaler de Malta, sfios ca o fetişcană, şi, ca să 
fim şi mai siguri, le-am luat tot ce aveau asupra lor, până şi 
bricegele şi foarfecele de buzunar. 

— În cazul ăsta, aduceţi-i, se hotărî englezul. 

— Cum, să-i aduc cu mine?! Exclamă d Artagnan. 

— Da, am opt oameni. 

— Patru au să-i păzească pe ei, patru pe rege. 

— La urma urmei, cred ca aşa. Mai merge, se învoi 
d'Artagnan. Dar vă dăm mare bătaie de cap. 

— A, nu, veniţi, veniţi. Mă descurc eu. 

— O, nu mă îndoiesc, zise d'Artagnan. Cu un om ca 
dumneata, merg oriunde cu ochii închişi. 

Această ultimă linguşire îl făcu pe ofiţer să chicotească 
plin de încântare - un râs care face din oameni prietenii 
celor care-i tămâiază, fiind aburul vanităţii satisfăcute. 

— Ce ne împiedică să începem chiar astă-seară? Întrebă 
d'Artagnan. 

— Ce anume? 

— Jocul. 

— Nimic, într-adevăr, zise Groslow. 

— Atunci veniţi astă-seară la noi, şi mâine vă întoarcem 
vizita. Dacă vă nelinişteşte ceva la oamenii noştri, care, 
după cum ştiţi, sunt nişte regalişti turbaţi, nu-i nimic, noi o 
s-avem o noapte plăcută. 


— Minunat! Astă-seară la dumneavoastră, mâine la Stuart, 
poimâine la mine. 

— Şi-n zilele următoare, la Londra. Pe legea mea! Exclamă 
d'Artagnan. Vedeţi, pretutindeni poţi să-ţi trăieşti viaţa. 

— Da, când ai de-a face cu francezi şi, mai ales, cu francezi 
ca dumneata, zise Groslow. 

— Şi ca domnul du Vallon. Tii, ce băiat de viaţă! Şi un 
înverşunat partizan de-al Frondei: într-o zi, prinzându-l pe 
Mazarin la strâmtoare, era cât pe ce să-i vină de hac. 
Numai de frică-l ţine. 

— Da, are o mutră simpatică, încuviinţă englezul. Fără să-l 
cunosc, îmi place foarte mult. 

— Staţi să-l cunoaşteţi! Aha, uite că mă cheamă, iertaţi- 
mă, suntem foarte legaţi, nu se poate lipsi de mine. Mă 
iertaţi? 

— Vai de mine, domnule! 

— Pe diseară. 

— La dumneavoastră. 

— La mine. 

Cei doi schimbară un salut şi d'Artagnan se întoarse la 
tovarăşii săi. 

— Ce dracu tot trăncăneai cu dulăul ăla? Întrebă Porthos. 

— Dragă prietene, te rog să nu vorbeşti aşa despre 
domnul Groslow, care-i unul dintre prietenii mei cei mai 
apropiaţi. 

— Tu, prieten cu bruta asta care-i masacrează pe ţărani? 

— Sst! Dragul meu Porthos. Ei, da, nu zic, domnul Groslow 
o fi el cam iute din fire, dar i-am descoperit două însuşiri de 
căpetenie: e prost şi îngâmfat. 

Porthos căscă ochii, uimit. Athos şi Aramis se priviră 
zâmbind; ei îl cunoşteau pe d'Artagnan, ştiau că nu face 
nimic fără o ţintă. 

— Şi ţie o să-ţi placă, ai să vezi, adăugă d'Artagnan. 

— Cum asta? 

— O să ţi-l prezint diseară, vine să joace cărţi cu noi. 


— Oho! Se bucură Porthos, ai cărui ochi se aprinseră. Are 
bani? 

— E fiul unuia dintre cei mai bogaţi negustori din Londra. 

— Ştie să joace lansquenet? 

— Moare după cărţi. 

— Dar basetă? 

— E slăbiciunea lui. 

— Dar zaruri? 

— Se dă-n vânt după ele. 

— Bun! Încuviinţă uriaşul. O s-avem o noapte pe cinste. 

— Cu atât mai plăcută, cu cât mi-a făgăduit alta şi mai şi. 

— Cum aşa? 

— Da, astă-seară îl poftim noi. Mâine ne pofteşte el. 

— Unde? 

— Îţi spun îndată. Acum n-avem decât o singură grijă: să 
ne arătăm la înălţimea cinstei pe care ne-o face domnul 
Groslow. Diseară ne oprim la Derby: Mousqueton s-o ia 
înainte şi, dacă există o sticlă de vin în tot oraşul, s-o 
cumpere. N-ar fi rău nici dacă ar pregăti o masă bună, la 
care tu, Athos, nu vei lua parte, fiindcă suferi de friguri, şi 
nici tu, Aramis, fiindcă eşti cavaler de Malta şi vorbele unor 
soldăţoi de teapa noastră îţi displac şi te fac să roşeşti. Aţi 
auzit? 

— Am auzit, zise Porthos. Dar să mă ia dracu dacă pricep 
ceva. 

— Porthos, prietene, tu ştii că eu, după tată, mă trag din 
profeţi, iar după mamă, din sibile, şi că nu vorbesc decât în 
parabole şi în bobote. Cine are urechi să audă, cine are ochi 
să vadă, deocamdată atâta pot să vă spun. 

— Fă ce vrei, prietene, spuse Athos. Sunt sigur că orice 
faci e un lucru bun. 

— Şi tu eşti de aceeaşi părere, Aramis? 

— Întru totul, dragul meu d'Artagnan. 

— Într-un ceas bun! Spuse gasconul. lată ce-nseamnă să ai 
de-a face cu nişte adevăraţi credincioşi: e o plăcere să 


săvârşeşti minuni pentru ei. Voi nu sunteţi ca necredinciosul 
de Porthos, care vrea să vadă şi să pipăie ca să creadă. 

— Adevărul e că sunt tare neîncrezător, zise Porthos cu un 
aer isteţ. 

D'Artagnan îl bătu cu palma pe umăr şi, cum ajunseseră în 
locul unde urmau să prânzească, discuţia se opri aici. 

Pe la ceasurile cinci seara, după cum se înţeleseseră, îl 
trimiseră pe Mousqueton înainte. Mousqueton nu ştia 
englezeşte, dar, de când se afla în Anglia, băgase de seamă 
un lucru: anume că Grimaud izbutea să se facă înţeles de 
minune numai prin semne. Se apucă să înveţe împreună cu 
el meşteşugul acesta şi, după câteva lecţii, datorită înaltei 
priceperi a dascălului, dobândi o oarecare îndemânare. 
Blaisois îl însoţi. 

Trecând pe strada principală din Derby, cei patru prieteni 
îl zăriră pe Blaisois în pragul unei case arătoase. Acolo 
urmau să doarmă peste noapte. 

Toată ziua nu se apropiaseră de rege, de teamă să nu dea 
naştere la bănuieli şi, în loc să mănânce la masa colonelului 
Harrison, cum făcuseră în ajun, prânziseră singuri, 
împreună. 

La ora hotărâtă, Groslow apăru. D'Artagnan îl primi ca pe 
un prieten vechi de când lumea. Porthos îl măsură din 
creştet până în tălpi şi zâmbi, dându-şi seama că, în ciuda 
loviturii grozave cu care îl doborâse pe fratele lui Parry, tot 
el, Porthos, era mai puternic. Athos şi Aramis se căzniră în 
fel şi chip să-şi ascundă sila pe care le-o stârnea bruta 
aceea necioplită. 

Până la urmă, Groslow păru mulţumit pe primirea făcută. 
Athos şi Aramis îşi jucară rolul. La miezul nopţii se retraseră 
în odaia lor, lăsând uşa deschisă, chipurile din bunăvoință. 
Mai mult, d'Artagnan se duse şi el după ei, lăsându-l pe 
Porthos să joace singur cu Groslow. 

Porthos câştigă cincizeci de pistoli şi, după ce isprăviră 
jocul, îi mărturisi englezului că era un om mult mai plăcut 
decât crezuse la început. 


Cât despre Groslow, el îşi făgădui să-şi scoată a doua zi 
pârleala de la d'Artagnan şi se despărţi de gascon 
aducându-i aminte de întâlnirea plănuită pentru aceeaşi 
seară. 

Spunem seară, deoarece jucătorii se despărţiră pe la 
patru dimineaţa. 

Ziua trecu ca de obicei. D'Artagnan se vântura de colo- 
colo, de la căpitanul Groslow la colonelul Harrison şi de la 
colonelul Harrison la prietenii săi. Cine nu-l cunoştea ar fi 
crezut că asta-i stă în fire, însă prietenii, adică Athos şi 
Aramis, ştiau că voioşia lui nu era decât înfrigurare. 

— Ce-o fi punând la cale? Zicea Aramis. 

— Să avem răbdare, zicea Athos. 

Porthos tăcea. Îşi număra doar pe pipăite în pungă cei 
cincizeci de pistoli de care-i uşurase pe englez, cu o mare 
mulţumire întipărită pe faţă. 

Seara, sosind la Ryston, d'Artagnan îşi adună prietenii. 
Aerul acela de veselie nepăsătoare, pe care îl purtase toată 
ziua ca pe o mască, pierise de pe chipul lui. Athos strânse 
braţul lui Aramis. 

— Oare se apropie clipa? Întrebă el. 

— Întocmai, răspunse d'Artagnan, auzindu-l. Da, se 
apropie clipa: în noaptea asta, domnilor, îl vom salva pe 
rege. 

Athos tresări. Ochii i se învăpăiară. 

— D'Artagnan, spuse el cu îndoială după atâta speranţă. 
Nu glumeşti, nu-i aşa? M-ar durea prea mult. 

— Ciudat din partea ta, Athos, să te îndoieşti astfel de 
mine. Unde şi când m-ai văzut tu glumind cu inima unui 
prieten şi cu viaţa unui rege? [i-am spus şi-ţi repet că în 
noaptea asta îl salvăm pe Carol I. M-aţi pus sa găsesc o cale, 
poftim, am găsit-o! 

Porthos se uita la d'Artagnan cu un simţământ de adâncă 
admiraţie. Aramis surâdea ca un om plin de speranţă. Athos 
era galben ca un mort şi tremura din toate încheieturile. 

— Vorbeşte? Spuse Athos. 


Porthos deschise ochii mari, Aramis nu-şi mai lua privirea 
de la buzele lui d'Artagnan. 

— Domnul Groslow ne-a poftit să petrecem noaptea cu el, 
ştiţi asta, nu? 

— Da, zise Porthos. Ne-a făcut să-i promitem revanşa. 

— Bun. Dar ştiţi unde vom juca? 

— Nu. 

— La rege. 

— La rege?! Exclamă Athos. 

— Da, domnilor, la rege. În noaptea asta domnul Groslow e 
de gardă pe lângă maiestatea-sa şi, ca să-i mai treacă de 
urât, ne-a pofitit la el. 

— Pe toţi patru? Întrebă Athos. 

— Pe toţi patru, desigur, ce dracu! Ce, noi ne părăsim 
prizonierii? 

— O, o! Făcu Aramis. 

— Nu mai spune! Îngână Athos, tremurând. 

— Mergem, aşadar, la Groslow, noi cu spadele, voi înarmaţi 
cu pumnale. Pentru noi e floare la ureche să-i dăm gata pe 
cei opt neghiobi, cu tontul lor de căpitan cu tot. Domnul 
Porthos ce zice? 

— Nu zic că e treabă uşoară, răspunse uriaşul. 

— Îl îmbrăcăm pe rege cu hainele lui Groslow; 
Mousqueton, Grimaud şi Blaisois ne ţin caii gata pregătiţi la 
colţul primei străzi, încălecăm şi, înainte să se crape de 
ziuă, suntem la douăzeci de leghe de aici. Ei, am ticluit-o 
bine, Athos? 

Athos puse amândouă mâinile pe umerii lui d'Artagnan şi-l 
privi cu zâmbetul lui blajin şi liniştit. 

— Dragă prietene, spuse el, nu există sub cer fiinţă mai 
curajoasă şi mai nobilă ca tine. În timp ce noi te credeam 
indiferent la durerile noastre, pe care, fără vreo vină, ai fi 
putut să nu le împărtăşeşti, tu singur ai găsit ceea ce noi ne 
străduiam zadarnic să găsim. Îţi repet, d'Artagnan, eşti cel 
mai bun dintre noi, şi te binecuvântez, şi te iubesc din 
suflet, fiul meu scump. 


— Şi mie să nu-mi dea prin minte aşa ceva! Zise Porthos, 
lovindu-se cu palma peste frunte. Doar e-atât de simplu! 

— Dacă am înţeles bine, o să-i ucidem pe toţi, nu-i aşa? 
Întrebă Aramis. 

Athos se cutremură şi se făcu alb ca varul la faţă. 

— Pe toţi dracii, n-avem încotro! Exclamă d'Artagnan. M- 
am gândit mult dacă nu-i chip să ne scutim de treaba asta, 
dar n-am găsit nimic, credeţi-mă. 

— Haide, lăsaţi, acum n-are rost să ne tocmim, vorbi 
Aramis. Cum facem? 

— Am două planuri, răspunse d'Artagnan. 

— Să-l auzim pe primul, spuse Aramis. 

— Dacă suntem tuspatru laolaltă, la un semnal al meu, 
anume cuvântul „în sfârşit", împlântaţi fiecare pumnalul în 
inima celui mai apropiat soldat, şi noi vom face la fel. Iată, 
de la bun început, patru morţi. Lupta va fi acum egală, vom 
fi patru contra cinci. Ăştia cinci ori se predau şi le punem 
căluşul în gură, ori se apără, şi atunci îi răpunem. Dacă din 
întâmplare gazda se răzgândeşte şi nu ne primeşte decât 
pe Porthos şi pe mine, drace, va trebui să facem faţa 
situaţiei şi să lovim îndoit. Asta o să ţină ceva mai mult şi-o 
să iasă cu tărăboi, dar voi aşteptaţi afară cu spadele în 
mână şi, cum auziţi zgomot, daţi fuga. 

— Şi dacă te ucid? Spuse Athos. 

— Cu neputinţă! Răspunse d'Artagnan. Băutorii ăştia de 
bere sunt prea greoi şi stângaci. De altminteri, tu, Porthos, 
înfige-te în beregata lor, aşa isprăvim mai repede şi nici nu 
mai cârâie. 

— Foarte bine! Exclamă Porthos. O să fie o trebşoară de 
toată frumuseţea. 

— Groaznic, groaznic! Spuse Athos. 

— Oh, domnul e gingaş, zise d'Artagnan. Dar când te afli în 
focul bătăliei, nu-ţi mai pasă de nimic. De altfel, prietene, 
urmă el, dacă socoţi că viaţa regelui nu preţuieşte nici atât, 
eu n-am spus nimic şi mă duc la Groslow să-l anunţ că sunt 
bolnav. 


— Nu, te rog, sări Athos. lartă-mă, prietene, am greşit, tu 
ai dreptate. 

În clipa aceea uşa se deschise şi în prag apăru un soldat. 
— Domnul căpitan Groslow, spuse el într-o franţuzească 
stricată, m-a trimis să dau de ştire domnilor d'Artagnan şi 

du Vallon că-i aşteaptă. 

— Unde? Întrebă gasconul. 

— În odaie la Nabucodonosorul englez, răspunse soldatul, 
puritan înverşunat. 

— Bine, rosti într-o englezească fără de cusur Athos, 
căruia i se urcase sângele la cap, auzind ocara adusă 
maiestăţii-sale. Bine, du-te şi spune căpitanului Groslow că 
venim îndată. 

Puritanul ieşi. Valeţii primiră poruncă să pună şaua pe cei 
opt cai şi să se ducă să aştepte - fără sa se despartă unii de 
alţii şi fără să descalece - în colţul unei străzi aflată cam la 
douăzeci de paşi de casa în care regele era sub pază. 

XXI. 

O PARTIDĂ DE CĂRŢI. 

Într-adevăr, era nouă seara; străjile fuseseră schimbate şi 
de un ceas începuse schimbul căpitanului Groslow. 

D'Artagnan şi Porthos, înarmaţi cu spadele, Athos şi 
Aramis, cu câte un pumnal ascuns la piept, se îndreptară 
către casa care în acea seară slujea drept închisoare lui 
Carol Stuart. Ultimii doi îşi urmau învigătorii cu umilinţă, ca 
nişte prizonieri dezarmaţi. 

— Pe legea mea, aproape să cred că nu mai veniţi, spuse 
Groslow, zărindu-i. 

D'Artagnan se apropie de englez şi-i şopti: 

— Ca sa spun drept, eu şi cu domnul du Vallon am cam 
şovăit. 

— De ce? Întrebă Groslow. 

D'Artagnan arătă din ochi spre Athos şi Aramis. 

— Ah! Făcu Groslow. Nu cumva din pricina convingerilor 
pe care le au? N-are a face. Dimpotrivă, adaugă el, râzând, 
dacă vor să-l vadă pe rege, au prilejul. 


— Petrecem noaptea în odaia regelui? Întrebă d'Artagnan. 

— Nu, în odaia vecină. Dar, de vreme ce uşa rămâne 
deschisă, e ca şi cum am fi în aceeaşi încăpere. Ei, v-aţi 
burduşit de bani? Sper că facem o partidă grozavă astă- 
seară. 

— Ian auzi! Spuse d'Artagnan, sunându-şi buzunarul 
doldora. 

— Very good, se bucură Groslow, şi deschise uşa odăii. Să 
vă arăt drumul, domnilor. 

Şi intră el cel dintâi. 

D'Artagnan se întoarse către prietenii săi. Porthos era 
nepăsător, ca şi cum ar fi fost vorba de o partidă obişnuită; 
Athos era palid, dar hotărât; Aramis îşi ştergea cu batista 
fruntea umezită de sudoare. 

Cei opt ostaşi de strajă se aflau la posturi: patru în odaia 
regelui, doi la uşa de trecere, doi la uşa pe care tocmai 
intrau cei patru prieteni, văzându-i cu spadele în mână, 
Athos surâse. Nu era vorba deci de un măcel, ci de o luptă. 

Din acea clipă păru din nou tare voios. 

Carol, aşa cum se vedea prin uşa deschisă, se întinsese pe 
pat, îmbrăcat, acoperit doar cu o pătura de lână. 

Parry, aşezat la căpătâi, citea încet dintr-o Biblie, destul de 
desluşit însă ca să-l audă regele, care asculta cu ochii 
închişi. 

O lumânare grosolană de seu, pusă pe o masă negricioasă, 
lumina chipul resemnat al regelui şi pe acela plin de 
nelinişte al credinciosului său servitor. 

Din vreme în vreme, Parry se oprea, crezând că regele 
poate a aţipit, dar acesta deschidea ochii şi îi spunea 
zâmbind: 

— Citeşte mai departe, bunul meu Parry, ascult. 

Groslow înaintă până în pragul odăii lui Carol, îşi puse cu 
înfumurare pe cap pălăria pe care o ţinuse până atunci în 
mână, privindu-şi oaspeţii, se uită cu dispreţ la această 
scenă simplă şi duioasă, în care un bătrân servitor citea 
Biblia pentru regele său, căzut prizonier, se încredinţă dacă 


fiecare om era la post şi, întorcându-se către d'Artagnan, îl 
privi mândru, aşteptând laude pentru iscusinţa lui. 

— De minune! Exclamă gasconul. Pe toţi sfinţii! N-ai fi un 
general oarecare! 

— Păi ce credeţi! Vorbi Groslow. Poate Stuart să fugă câtă 
vreme îl păzesc eu? 

— Nici pomeneală! Recunoscu d'Artagnan. Decât doar 
dacă-i pică din cer niscaiva prieteni. 

Groslow se lumină la faţă. 

Carol Stuart stătuse toată vremea cu ochii închişi, aşa 
încât nu puteai şti dacă şi-a dat seama de obrăznicia 
căpitanului puritan, dar, de îndată ce auzi glasul apăsat al 
lui d'Artagnan, deschise ochii fără să vrea. 

La rândul său, Parry tresări şi se opri din citit. 

— La ce te gândeşti de te-ai oprit? Murmură regele. 
Citeşte mai departe, bunul meu Parry, numai dacă n-ai 
obosit cumva. 

— Nu, sire, spuse valetul. 

Şi începu iar să citească. 

În prima odaie fusese pregătită o masă, acoperită cu un 
covor, pe care stăteau nişte sfeşnice aprinse, cărţi de joc, 
două cornete şi nişte zaruri. 

— Domnilor, zise Groslow. Luaţi loc, vă rog. Eu stau în faţa 
lui Stuart, căci tare îmi place să-l privesc, mai ales unde-i 
acum. Dumneavoastră, domnule d'Artagnan, şedeţi în faţa 
mea. 

Athos se înroşi de mânie. D'Artagnan îl privi încruntând 
sprânceana. 

— Aşa, vorbi gasconul. Dumneata, domnule conte de La 
Fere, în dreapta domnului Groslow; dumneata, domnule 
cavaler d'Herblay, în stânga; dumneata, du Vallon, lângă 
mine. Dumneavoastră jucaţi pe mâna mea şi domnii pe 
mâna domnului Groslow. 

D'Artagnan avea deci pe Porthos în stânga şi-i putea face 
semne cu genunchiul, pe Athos şi Aramis în faţa, aşa ca le 
putea vorbi din ochi. 


Auzind numele contelui de La Fere şi al cavalerului 
d'Herblay, Carol deschise din nou ochii şi, ridicând capul 
fără să vrea, cuprinse cu privirea actorii acestei scene. 

În clipa aceea, Parry întoarse câteva file şi citi apăsat acest 
verset din Ieremia: „Dumnezeu a spus: «Ascultaţi cuvântul 
profeților, slujitorii mei, pe care eu i-am ales şi i-am trimis 
vouă» " 

Cei patru prieteni se uitară unul la altul. Cuvintele lui 
Parry arătau că regele a înţeles adevăratul motiv al 
prezenţei lor acolo. Ochii lui d'Artagnan sclipiră vesel. 

— Parcă m-aţi întrebat adineauri dacă am bani! Zise el, 
scoțând pe masă vreo douăzeci de pistoli. 

— Chiar aşa, răspunse Groslow. 

— Ei, atunci am şi eu ceva de spus: păziţi-vă bine comoara, 
dragă domnule Groslow, căci pun prinsoare că nu ieşim de 
aici fără ea. 

— Nici să nu credeţi că n-am s-o păzesc, mormăi Groslow. 

— Cu atât mai bine! Continuă d'Artagnan. Bătălie, 
căpitane, bătălie! Tocmai asta şi vrem, ştiţi ori nu ştiţi? 

— Ei, ba bine că nu! Pufni Groslow în râs. Voi, franţuzii, 
căutaţi cearta cu lumânarea. 

Carol auzise şi înţelesese într-adevăr totul. O uşoară 
roşeaţă îi năvăli în obraji. Ostaşii care îl păzeau văzură cum 
se întinde puţin, ca să-şi dezmorţească oasele, şi cum, 
chipurile, din pricina că soba dogorea prea tare, dă încet la 
o parte pătura în carouri sub care, aşa cum am spus, se 
culcase îmbrăcat. 

Athos şi Aramis tresăriră de bucurie văzând că regele era 
gata îmbrăcat. 

Partida începu. În seara aceea norocul era de partea lui 
Groslow, care câştiga mereu. O sută de pistoli trecură astfel 
dintr-o parte în cealaltă a mesei. Groslow era de o veselie 
nebună. 

Porthos, care pierduse cei cincizeci de pistoli câştigaţi în 
ajun şi încă vreo treizeci pe deasupra, era tare morocănos 
şi-l tot împungea pe d'Artagnan cu genunchiul să o schimbe 


pe alt joc. La rândul lor, Athos şi Aramis îl priveau 
întrebător. D'Artagnan însă rămânea nepăsător. 

Orologiul bătu de zece. Se auzi trecând rondul de noapte. 

— Câte ronduri aveţi? Întrebă d'Artagnan, scoțând alţi 
bani din buzunar. 

— Cinci, răspunse Groslow. La fiecare două ceasuri. 

— Asta-i bine, dovedeşte prevedere, rosti gasconul. 

Şi aruncă o privire către Athos şi Aramis. 

Pasul patrulei se îndepărtă. D'Artagnan răspunse pentru 
prima oară semnelor făcute de Porthos, împungându-l şi el 
cu genunchiul. 

Între timp, atraşi de joc şi de strălucirea aurului, atât de 
ispititoare pentru oricine, străjile din odaia regelui se 
apropiară pe nesimţite de uşă şi, ridicându-se în vârful 
picioarelor, se uitau peste umerii lui d'Artagnan şi ai lui 
Porthos; ostaşii postați la uşă se apropiaseră şi ei, împlinind 
astfel dorinţa tainică a celor patru prieteni, care preferau 
să-i aibă la îndemână, decât să alerge după ei prin cele 
patru colţuri ale încăperii. Cele două străji de la uşă stăteau 
şi acum cu spadele trase, numai că se sprijineau în ele şi 
urmăreau jocul. 

Pe măsură ce se apropia clipa hotărâtoare, Athos părea tot 
mai liniştit; mâinile-i albe şi fine se jucau cu ludovicii de aur, 
pe care îi îndoia şi îi dezdoia între degete, de parcă ar fi fost 
de cositor; Aramis, mai puţin stăpân pe sine, ducea mereu 
mâna la piept; Porthos, furios ca tot pierde şi pierde, făcea 
semne disperate cu genunchiul. 

D'Artagnan se întoarse, se uită maşinal în spatele lui şi, 
printre doi ostaşi, îl văzu pe Parry în picioare şi pe Carol 
stând sprijinit într-un cot, cu mâinile împreunate ca într-o 
rugă fierbinte. Îşi dădu seama că a sosit clipă hotărâtoare, 
că fiecare era la post şi că nu aşteptau decât cuvintele „În 
sfârşit", care, după cum ne amintim, trebuiau să fie 
semnalul. 

Aruncă o privire spre Athos şi Aramis, vrând să-i prevină, 
şi amândoi îşi traseră scaunele puţin înapoi ca să aibă 


deplină libertate de mişcare. 

Îl lovi din nou cu genunchiul pe Porthos şi acesta se ridică 
alene, ca pentru a-şi mai dezmorţi picioarele; numai că, 
ridicându-se, încercă spada să vadă dacă iese din teacă. 

— Fir-ar să fie! Se oţări d'Artagnan. Încă douăzeci de 
pistoli pierduţi! Zău, căpitane Groslow, prea eşti norocos, 
dar n-o să ţină aşa cât lumea. 

Şi mai scoase douăzeci de pistoli pe masă. 

— Încă un joc, căpitane. Douăzeci de pistoli miză pentru 
un singur joc, ultimul. 

— Fie şi douăzeci de pistoli! Încuviinţă Groslow. 

Şi întoarse două cărţi, aşa cum cerea jocul: un rege pentru 
d'Artagnan şi un as pentru el! 

— Rege! Exclama d'Artagnan. Semn bun! Jupâne Groslow, 
adăugă el, ia seama la rege! 

Şi, cu toată stăpânirea de sine, ceva neobişnuit răsună în 
glasul lui, făcându-l pe englez să tresară. 

Groslow începu a întoarce cărţile una după alta. Dacă 
întorcea el cel dintâi un as, câştiga, dacă întorcea un rege, 
pierdea. 

Şi întoarse un rege. 

— În sfârşit! Izbucni d'Artagnan. 

La acest cuvânt, Athos şi Aramis se ridicară în picioare, iar 
Porthos se trase un pas înapoi. 

Pumnalele şi spadele erau gata să-şi arate scânteierea, 
dar, deodată, uşa se dădu de perete şi Harrison apăru în 
prag, însoţit de un om înfăşurat într-o mantie. 

În spatele acestuia luceau flintele a cinci sau şase ostaşi. 

Groslow se ridică iute, ruşinat că a fost găsit la băutură, 
joc de cărţi şi de zaruri. Harrison însă nici nu-l luă în seamă 
şi intră în odaia regelui, urmat de tovarăşul său. 

— Carol Stuart, rosti el, am primit poruncă să te duc la 
Londra fără popas de zi ori de noapte. Pregăteşte-te, 
plecăm numaidecât. 

— Şi cine a dat această poruncă? Întrebă regele. 
Generalul Oliver Cromwell? 


— Întocmai, adeveri Harrison. Iată-l aici pe domnul 
Mordaunt, care tocmai a sosit cu ordinul şi care e însărcinat 
să-l aducă la îndeplinire. 

— Mordaunt! Murmurară cei patru prieteni, schimbând în 
fugă o privire. 

D'Artagnan înşfacă de pe masă banii pierduţi de el şi de 
Porthos şi-i vâri la iuţeală în buzunaru-i încăpător; Athos şi 
Aramis trecură în spatele lui. Mordaunt, simțind mişcarea, 
se întoarse şi, recunoscându-i, scoase un strigăt de bucurie 
sălbatică. 

— Cred că ne-au prins! Şopti d'Artagnan. 

— Nu încă, spuse Porthos. 

— Colonele! Colonele! Ţipă Mordaunt. Înconjură casa, 
sunteţi trădaţi! Francezii ăştia au fugit de la Newcastle şi 
vor să-l răpească pe rege. Arestaţi-i! 

— Eh, tinere! Spuse d'Artagnan, trăgându-şi spada. Uşor 
de spus, dar mai greu de făcut. 

Şi, rotind spada în jur, într-o morişcă înspăimântătoare, 
strigă: 

— Să ne retragem, prieteni, să ne retragem. 

În aceeaşi clipa sări spre uşă şi răsturnă doi dintre ostaşii 
de pază, mai înainte să fi avut răgazul să-şi încarce flintele. 
Athos şi Aramis îl urmară; Porthos le sluji drept ariergardă 
şi, până să se dezmeticească soldaţii, dimpreună cu ofiţerii 
şi colonelul, erau cu toţii afară în stradă. 

— Foc! Răcni Mordaunt. Trageţi în ei! 

Două sau trei împuşcături fulgerară în noapte, dar nu 
tăcură decât să-i arate pe cei patru fugari cum dispar după 
colţul străzii, teferi şi nevătămaţi. 

Caii aşteptau la locul ştiut. Valeţii numai cât aruncară frâul 
stăpânilor şi aceştia săriră în şa cu uşurinţa unor călăreţi 
încercaţi. 

— Înainte! Spuse d'Artagnan. Goniţi cât puteţi! 

Porniră vijelios după d'Artagnan, apucând din nou pe calea 
pe care o mai călcaseră o dată în ziua aceea, adică 


îndreptându-se înapoi spre Scoţia. Oraşul nu avea ziduri, 
nici porţi, aşa că ieşiră la drum deschis fără piedici. 

La vreo cincizeci de paşi de ultima casă, d'Artagnan se 
opri. 

— Staţi! Spuse el. 

— Cum asta? Exclamă cu nedumerire Porthos. Poate vrei 
să spui mai degrabă că trebuie să fugim mâncând 
pământul! 

— Ba deloc, răspunse d'Artagnan. De astă dată au să ne 
urmărească. Să-i lăsăm deci să iasă din oraş şi să gonească 
după noi pe drumul spre Scoţia, iar după ce trec pe aici în 
galop, noi să ţinem calea în partea opusă. 

Ceva mai încolo curgea un râu, peste care se boltea un 
pod. D'Artagnan îşi opri calul sub pod şi ceilalţi făcură la fel. 

Nu trecură nici zece minute şi auziră tropotind aprig un 
pâlc de călăreţi. Curând, călăreţii treceau peste capul lor, 
fără să le dea prin minte că doar bolta podului îi despărţea 
de cei pe care îi căutau. 

XXII 
LONDRA. 

Când tropotul cailor se pierdu în depărtare, d'Artagnan 
ieşi pe malul râului şi o porni peste câmp, căutând să se 
îndrepte pe cât posibil spre Londra. Cei trei prieteni îl 
urmau în tăcere şi, într-un târziu, după un larg ocol, oraşul 
rămase hăt în urma lor. 

— De astă dată, glăsui gasconul, socotind că s-au depărtat 
destul ca să domolească goana calului, sunt încredinţat că 
totul e pierdut şi că n-avem nimic mai bun de făcut decât să 
ne înapoiem în Franţa. Ce zici de asta, Athos? Nu găseşti că 
ar fi înţelept? 

— Desigur, prietene, răspunse Athos. Mai ieri însă ai spus 
o vorbă mai mult decât înţeleaptă, o vorbă nobilă şi 
generoasă. Ai spus: „Vom muri aici". Am să-ţi aduc aminte 
de vorba asta. 

— Eh! Făcu Porthos. Moartea nu înseamnă nimic, şi nu 
moartea trebuie să ne sperie, de vreme ce nici nu ştim ce e; 


pe mine, gândul unei înfrângeri mă chinuie. Aşa cum s-a 
întors roata, va trebui, pe cât văd, să ne batem la Londra, 
cu provinciile, cu Anglia toată şi, până la urmă, n-avem cum 
scăpa de înfrângere. 

— Va trebui să asistăm până la sfârşit la această mare 
tragedie, spuse Athos. Orice s-ar întâmpla, să nu părăsim 
Anglia decât după deznodământ. Eşti de aceeaşi părere, 
Aramis? 

— Întru totul, iubite conte. Şi-ţi mărturisesc că nu m-ar 
supăra să-l revăd pe Mordaunt. Mi se pare că avem o 
socoteală cu el şi nu-i în obiceiul nostru să plecăm de 
undeva fără să ne plătim datoriile. 

— Ah, asta-i altceva! I se alătură d'Artagnan. lată un motiv 
temeinic. Cât despre mine, spun drept, pentru domnul 
despre care-i vorba, aş rămâne la Londra şi un an dacă 
trebuie. Numai să găsim o gazdă de încredere şi să nu 
trezim bănuieli, căci domnul Cromwell ne caută acum de 
zor şi, pe cât am văzut, domnul Cromwell nu prea glumeşte. 
Athos, nu ştii în oraş vreun han cu cearşafuri curate, cu o 
friptură pe cinste şi cu un vin care să nu fie dres nici cu 
hamei, nici cu ienupăr? 

— Cred c-am găsit, răspunse Athos. De Winter ne-a dus 
odată la un hangiu, un spaniol care a dobândit cetăţenia 
engleză cu sprijinul bănesc al noilor săi compatrioți. Ce zici, 
Aramis? 

— Socotesc foarte înţelept să tragem la sehor Perez. Vom 
pomeni de bietul de Winter, pentru care părea să aibă o 
adevărată venerație, spunând că am venit aici din 
curiozitate, să vedem ce se petrece. O guinee pe zi de cape 
prea destul şi dacă suntem prevăzători, nimic n-o să ne 
sâcâie. 

— Uiţi ceva, Aramis, şi încă ceva foarte important. 

— Ce anume? 

— Uiţi că trebuie să ne schimbăm hainele. 

— Eh! Mormăi Porthos. La ce să ne schimbăm hainele? 
Doar ne simţim de minune aşa cum suntem. 


— Ca să nu fim recunoscuţi, răspunse d'Artagnan. Hainele 
noastre, tăiate cam la fel şi cam de aceeaşi culoare, strigă 
de la o poştă că suntem Frenchman. Or, eu nu ţin atât la 
tăietura hainei sau la culoarea nădragilor, ca să nu risc să 
mă spânzure la Tyburn sau să dau o raită prin Indii de 
dragul lor. O să-mi cumpăr nişte haine cafenii. Am băgat de 
seamă ca neghiobii ăştia de puritani se dau în vânt după 
cafeniu. 

— Şi crezi că-l găsim pe omul nostru? Întrebă Aramis. 

— Nici vorbă că da: „Hanul la Bedford", pe Green-Hall. De 
altfel, umblu şi cu ochii închişi prin oraş. 

— Tare-aş vrea să ajungem odată, oftă d'Artagnan. După 
mine, ar fi bine să intrăm în Londra înainte să se lumineze 
de ziuă, chiar dacă ne omorâm caii. 

— Haidem atunci! Îi îmboldi Athos. Dacă nu mă înşel, mai 
avem numai şapte ori opt leghe de mers. 

Prietenii îşi zoriră caii şi, într-adevăr, sosiră la Londra în 
zorii zilei, către ceasurile cinci. La poarta prin care intrară 
în oraş, străjile îi opriră, dar Athos le spuse într-o 
englezească fără cusur că erau trimişi de către colonelul 
Harrison să-l prevină pe colonelul Pridge de apropiata 
sosire a regelui. Răspunsul lui stârni întrebări în legătură 
cu prinderea regelui şi Athos dădu amănunte atât de 
precise, încât, dacă străjile mai aveau încă vreo bănuială, 
aceasta se risipi cu desăvârşire. Drept care, cei patru 
prieteni intrară nestingheriţi în oraş, însoţiţi de toate 
bunele urări ale puritanilor. 

Athos avusese dreptate: merse drept la „Hanul la Bedford" 
şi hangiul, recunoscându-l, se arătă cum nu se poate mai 
încântat, mai ales că-l vedea însoţit de atâţia prieteni de 
seamă, aşa că le pregăti pe dată cele mai bune odăi. 

Deşi nici nu se luminase de ziuă, cei patru călători găsiră 
Londra în fierbere. Zvonul că regele, sub paza colonelului 
Harrison, se află în drum spre capitală, se răspândise încă 
din ajun şi mulţi nici nu se culcaseră, de teamă că Stuart, 


cum îi spunea lumea, o să vină peste noapte şi ei n-au să-l 
vadă. 

Planul cu schimbarea îmbrăcămintei primise încuviințarea 
tuturor, cu oarecare împotivire din partea lui Porthos, aşa 
cum ne amintim. Trebuiau doar să treacă la fapte. Vorbiră 
cu hangiul şi acesta trimise de aduse tot felul de haine, 
zicând că vrea să-şi împrospăteze îmbrăcămintea. Athos luă 
un costum negru, în care arăta ca un burghez cumsecade; 
Aramis, care nu ţinea să se despartă de spadă, alese nişte 
veşminte de culoare închisă, de croială ostăşească; pe 
Porthos îl cuceriră o tunică roşie şi nişte nădragi verzi; 
d'Artagnan, horărât dinainte asupra culorii, mai şovăi doar 
asupra nuanţei, şi în surtucul cafeniu pe care şi-l dorise era 
leit un negustor de zahăr, retras din afaceri. 

Cât despre Grimaud şi Mousqueton, care lepădaseră 
livreaua, amândoi erau gata travestiţi. Grimaud era, de 
altfel, tipul calm, uscat şi ţeapăn al englezului bănuitor; 
Mousqueton părea un englez buhăit, burtos şi hoinar. 

— Şi-acum, zise d'Artagnan, să trecem la ce-i mai 
important: trebuie să ne tăiem pletele, altfel se leagă lumea 
de noi. Dacă, lăsând spadele, nu mai avem înfăţişarea unor 
gentilomi, tăindu-ne pletele începem să semănăm a 
puritani. Ştiţi şi voi că ăsta-i lucrul cel mai de seamă care 
deosebeşte pe un puritan de un cavaler. 

Asupra acestui punct important, gasconul întâmpină o vie 
împotrivire din partea lui Aramis. Aramis ţinea cu orice preţ 
să-şi păstreze pletele, altminteri foarte frumoase şi de care 
avea cea mai mare grijă, şi nu abdică decât atunci când 
Athos, cu desăvârşire nepăsător faţă de toate acestea, îi 
dădu pildă. Porthos îşi încredinţă fără mofturi capul lui 
Mousqueton, care vâri foarfecele cu nădejde în coama lui 
deasă şi aspră. D'Artagnan îşi croi singur un cap fantezist, 
care aducea cu chipurile de pe medaliile din vremea lui 
Francise I sau Carol al IX-lea. 

— Avem nişte mutre îngrozitoare, spuse Athos. 


— Îmi pare că duhnim de la o poştă a puritani, făcu 
Aramis. 

— Mie mi-e frig la cap, se plânse Porthos. 

— Eu, unul, am poftă să ţin o predică, mărturisi 
d'Artagnan. 

— Acum, că nici noi aproape nu ne mai recunoaştem şi 
deci nu ne temem să ne recunoască alţii, haidem să vedem 
sosirea regelui, spuse Athos. Dacă a mers toată noaptea, 
pesemne că nu-i departe de Londra. 

Într-adevăr, nu trecură două ceasuri, că ţipetele şi 
neastâmpărul mulţimii, în care cei patru prieteni se 
amestecaseră, vestiră sosirea lui Carol I. 1 se trimisese o 
trăsură înainte, iar Porthos, cu statura-i uriaşă, care 
întrecea cu un cap pe toţi cei din jur, spuse că o vede 
venind. D'Artagnan se ridică în vârful picioarelor, în vreme 
ce Athos şi Aramis ascultau ce se vorbea în jur, vrând să-şi 
dea seama de opinia mulţimii. Trăsura trecu şi gasconul 
recunoscu pe Harrison la o uşă şi pe Mordaunt la cealaltă. 
Norodul, ale cărui reacţii le urmăreau Athos şi Aramis, îl 
huiduia pe rege. 

Athos se întoarse la han, cuprins de disperare. 

— Dragul meu, îi spuse d'Artagnan, te încăpăţânezi 
degeaba şi-ţi jur că rău faci. În ce mă priveşte, eu nu renunţ 
la povestea asta numai de dragul tău şi dintr-o slăbiciune 
pentru politică, aşa cum o înţelege un muşchetar ca mine: 
găsesc cât se poate de vesel să smulgem prada din mâinile 
acestei liote care zbiară şi apoi să-i dăm cu tifla. Chiar o să 
mă gândesc la asta. 

De a doua zi, stând la fereastra odăii sale, care dădea spre 
cartierele cele mai populate din inima oraşului, Athos auzi 
despre hotărârea Parlamentului, prin care fostul rege Carol 
I era trimis în faţa judecății, învinuit de trădare şi de abuz 
de putere. 

D'Artagnan se afla lângă Athos. Aramis cerceta o hartă, iar 
Porthos se desfăta cu ultimele îmbucături ale unei mese 
straşnice. 


— Ascultă, rosti d'Artagnan. Eu înţeleg prea puţin 
englezeşte, dar cum englezeasca este o franţuzească 
stâlcită, uite ce aud: Parliament's bill! Adică hotărâre a 
Parlamentului ori cum naiba i se mai zice pe aici. 

În clipa aceea hangiul intră şi Athos îl chemă mai aproape. 

— Asta-i o hotărâre a Parlamentului? Întrebă el în 
englezeşte. 

— Desigur, domnule, Parlamentul pur. 

— Cum adică Parlamentul pur? Există oare două 
parlamente? 

— Prietene, interveni d'Artagnan. Eu nu prea înţeleg 
englezeşte, dar spaniola o ştim cu toţii, aşa că ai bunătatea 
şi vorbeşte în limba dumitale, ceea ce suntem siguri că te 
bucură ori de câte ori ţi se iveşte prilejul. 

— Chiar aşa, i se alătură Aramis. 

Porthos, după cum am spus, era absorbit cu totul să 
desprindă carnea de pe osul unui cotlet. 

— Ce-aţi întrebat? Zise hangiul în spaniolă. 

— Întrebam dacă există două parlamente, reluă Athos în 
acelaşi grai. Unul pur şi altul impur. 

— Ciudat! Mormăi Porthos, ridicând încet capul şi 
privindu-şi prietenii cu mirare. Oare am început să înţeleg 
englezeşte? Pricep tot ce vorbiţi. 

— Fiindcă vorbim în spaniolă, dragul meu, îl lămuri Athos 
cu liniştea-i obişnuită. 

— Drace, îmi pare rău! Suspină Porthos. N-ar fi stricat să 
mai ştiu încă o limbă străină. 

— Când spun Parlamentul pur, seior, rosti hangiul, 
vorbesc de Parlamentul epurat de colonelul Pridge. 

— Oamenii ăştia-s grozav de ingenioşi, zău! Se minună 
d'Artagnan. Când ne-om întoarce în Franţa, să-i spunem lui 
Mazarin şi vicarului despre treaba asta. Unul o să epureze 
în numele curţii, altul în numele poporului, astfel încât o să 
rămânem fără Parlament. 

— Cine-i colonelul Pridge şi cum a reuşit să epureze 
Parlamentul? Întrebă Aramis. 


— Colonelul Pridge, îi lămuri spaniolul, e un fost căruţaş, 
un om de duh, care, tot umblând cu căruţa, a băgat de 
seamă ceva: când îţi stă în cale un pietroi, e mai simplu să-l 
dai la o parte, decât să treci cu roata peste el. Or, din cei 
două sute cincizeci şi unu de membri, câţi numără 
Parlamentul, o sută nouăzeci şi unu îl stinghereau şi-ar fi 
putut să-i răstoarne căruţa politică. Şi atunci a tăcut ce 
făcea alta dată cu pietroaiele: i-a azvârlit cât colo din 
Cameră. 

— Frumos! Exclamă d'Artagnan, care, ca om de spirit, ştia 
să preţuiască spiritul oriunde îl întâlnea. 

— Şi toţi aceşti expulzați erau partizani de-ai lui Stuart? 
Întrebă Athos. 

— Nici vorbă că da, senhor, şi pricepeţi că ei l-ar fi salvat pe 
rege. 

— Chiar aşa, pe viul Dumnezeu! Rosti solemn Porthos. 
Doar erau majoritatea. 

— Şi credeţi că va accepta să apară în faţa unui asemenea 
tribunal? Întrebă Aramis. 

— N-are încotro, răspunse spaniolul. Dacă refuză, poporul 
l-ar sili să accepte. 

— Îţi mulţumim, jupâne Perez, spuse Athos. Ne-am 
lămurit. 

— În sfârşit, Athos, pricepi acum că asta-i o cauză pierdută 
şi că pe alde Harrison, Joyce, Pridge şi Cromwell n-o să-i 
putem învinge niciodată? Interveni d'Artagnan. 

— Regele va fi trimis în faţa tribunalului, zise Athos, dar 
tăcerea partizanilor lui dovedeşte că urzesc ceva. 

Gasconul dădu din umeri. 

— Oricum, cugetă cu glas tare Athos, chiar dacă 
îndrăznesc să-l condamne pe rege, au să-l condamne fie la 
exil, fie la închisoare, altceva nimic. 

D'Artagnan fluieră a îndoială. 

— O să vedem noi, rosti Athos. Doar o să fim de faţă la 
judecată. 


— N-aveţi prea mult de aşteptat, îi preveni hangiul. 
Judecata începe chiar mâine. 

— Aha! Exclamă Athos. Prin urmare, treaba s-a pus la cale 
înainte ca regele să fie prins? 

— Fără îndoială, întări d'Artagnan. Totul a început din ziua 
când l-au cumpărat. 

— Ştiţi, spuse Aramis, cred că amicul Mordaunt a făcut 
primii paşi în povestea asta, dacă nu chiar târgul. 

— Aflaţi că eu, unul, îi fac de petrecanie lui Mordaunt ăsta 
oriunde pun mâna pe el! Vorbi d'Artagnan. 

— Haida-de! Un nemernic ca el! Murmură Athos. 

— Tocmai fiindcă e un nemernic îi fac şi eu de petrecanie, 
i-o întoarse d'Artagnan. Oh, dragul meu, destul caut să-ţi 
intru în voie, ca să-mi faci şi tu pe plac. De altfel, îţi place- 
nu-ţi place, declar solemn că Mordaunt numai de mâna mea 
moare. 

— Şi de mâna mea! Sări Porthos. 

— Şi de a mea! Adăugă Aramis. 

— Înduioşătoare umanitate! Bine le mai şade unor 
burghezi cumsecade ca noi! Exclamă d'Artagnan. Hai să 
dăm o raită prin oraş. Pe ceața asta, nici Mordaunt nu ne-ar 
recunoaşte. Nu vezi nici la patru paşi. Hai să luăm o gură 
de aer. 

— Da, încuviinţă Porthos, aşa mai schimbăm berea. 

Şi cei patru prieteni ieşiră pe străzi să ia o gură de aer, 
cum se spune în popor. 

XXIII 
PROCESUL. 

A doua zi, o gardă numeroasă îl ducea pe Carol 1 în faţa 
înaltei curţi care trebuia să-l judece. 

Mulțimea năvăli pe străzile şi în casele din vecinătatea 
palatului, aşa că, de la primii paşi, cei patru prieteni fură 
ţinuţi în loc de opreliştea aproape de neînvins a acestui zid 
viu; ba vreo câţiva oameni din popor, voinici şi puşi pe 
gâlceavă, îl îmbrânciră fără ruşine pe Aramis, încât Porthos 
ridică pumnul lui cumplit şi-l prăvăli peste mutra albă de 


făină a unui brutar, făcând-o să-şi schimbe culoarea sub 
podidirea sângelui, de ziceai că e un strugure copt şi 
terciuit. Întâmplarea stârni multă vâlvă: trei inşi săriră 
asupra lui Porthos, dar Athos îl lămuri pe unul, d'Artagnan 
pe altul, în vreme ce Porthos îl azvârli pe cel de al treilea pe 
deasupra capului. Câţiva englezi amatori să vadă o bătaie, 
preţuiră repeziciunea şi uşurinţa acestei isprăvi şi începură 
să bată din palme. În loc să fie căsăpiţi, cum se temuseră cu 
puţin înainte, cât pe ce să-i poarte lumea în triumf. Numai 
că drumeţilor noştri nu le ardea să atragă atenţia asupra 
lor şi căutară să se piardă în îmbulzeală. Dar tot se aleseră 
cu ceva de pe urma acestei demonstraţii herculeene, fiindcă 
mulţimea se deschise în calea lor şi putură să ajungă lângă 
palat, lucru care li se păruse cu neputinţă mai adineauri. 

Toată Londra se îmbulzea în faţa porţilor şi atunci când cei 
patru prieteni reuşiră să pătrundă într-o tribună, găsiră 
ticsite primele trei rânduri de bănci. Pe de o parte nu era 
rău, căci nu ţineau să fie recunoscuţi. Se aşezară foarte 
mulţumiţi că s-au văzut acolo, afară doar de Porthos care, 
dornic să se fălească cu haina lui cea roşie şi cu nădragii 
verzi, regreta că nu se află în primul rând. 

Băncile erau aşezate în amfiteatru şi, de la locul lor, cei 
patru prieteni vedeau întreaga adunare. Întâmplarea îi 
purtă tocmai în tribuna din mijloc, aşa că se aflau drept în 
faţa jilţului pregătit pentru Carol |. 

Către ceasurile unsprezece dimineaţa, regele se ivi în 
pragul sălii. Intră înconjurat de gărzi, dar liniştit şi cu capul 
acoperit, şi îşi plimbă de jur-împrejur privirea plină de 
siguranţă de sine, ca şi cum s-ar fi aflat acolo ca să 
prezideze adunarea unor supuşi vrednici şi nicidecum să 
răspundă la învinuirile unei curţi rebele. 

Judecătorii, mândri că au prilejul să umilească un rege, se 
pregăteau vizibil să se folosească de acest drept pe care şi-l 
luaseră singuri. Drept urmare, un aprod veni să-i spună lui 
Carol I că, potrivit obiceiului, trebuie să se descopere în 
faţa curţii. 


Carol, fără o vorbă, îşi îndesă şi mai mult pălăria şi 
întoarse capul în altă parte, apoi, după ce aprodul se 
depărtă, se aşeză în jilţul pregătit pentru el chiar în faţa 
preşedintelui, lovindu-se peste carâmbul cizmei cu nuieluşa 
pe care o ţinea în mână. 

Parry, care îl însoțea, rămase în picioare în spatele jilţului. 

D'Artagnan, în loc să ia aminte la acest ceremonial, se uita 
la Athos, pe chipul căruia se oglindeau tocmai emoţiile pe 
care regele ştia să şi le stăpânească atât de bine. 
Frământarea lui Athos, cel rece şi calm din fire, îl 
înspăimânta. 

— Sper că vei urma pilda regelui şi că n-o să dai prilej să 
te omoare în cuşca asta, îi şopti gasconul la ureche. 

— Fii liniştit! Răspunse Athos. 

— Ah! Continuă d'Artagnan. Se pare că se tem de ceva, 
fiindcă întăresc paza, pe cât văd. Erau numai halebarde, 
dar uite că au apărut şi flinte. Acum nimeni nu mai poate să 
mişte: halebardele veghează la cei care ascultă la 
judecători, flintele - la planurile unora ca noi. 

— Treizeci, patruzeci, cincizeci, şaptezeci de oameni, 
numără Porthos gărzile nou sosite. 

— Numai că-l uiţi pe ofiţer, Porthos, adăugă Aramis. Şi mi 
se pare că merită să nu-l treci cu vederea. 

— Mda! Încuviinţă d'Artagnan. 

Şi se făcu alb ca varul de mânie, căci îl recunoscu pe 
Mordaunt, care, cu spada în mână, conducea ostaşii 
înarmaţi cu flinte în spatele regelui, adică tocmai în faţa 
tribunelor. 

— Oare ne-o fi recunoscut? Întrebă d'Artagnan. În cazul 
ăsta aş bate imediat în retragere. Nu-mi place să-mi 
poruncească alţii în ce fel să mor şi-aş dori din toată inima 
să hotăresc singur în privinţa asta. Or, n-am poftă să mă 
împuşte într-o colivie ca asta. 

— N-ai grijă, că nu ne-a văzut! Îl linişti Aramis. N-are ochi 
decât pentru rege. Doamne, şi cum îl priveşte neruşinatul! 
Oare l-o fi urând la fel cum ne urăşte pe noi? 


— Ba bine că nu! Zise Athos. Noi i-am răpit numai mama, 
pe câtă vreme regele i-a luat averea şi titlul. 

— Adevărat, întări Aramis. la tăceţi! Uite, preşedintele se 
adresează regelui. 

Într-adevăr, preşedintele Bradshaw îl interpela pe 
augustul acuzat. 

— Stuart, zise el, ascultă lista judecătorilor şi adresează-te 
tribunalului dacă ai vreo observaţie de făcut. 

Regele întoarse capul în altă parte, ca şi cum aceste 
cuvinte nu erau pentru el. 

Preşedintele aşteptă şi, cum răspunsul nu veni, urmă un 
răstimp de tăcere. 

Din cei o sută şaizeci şi trei de judecători aflaţi pe listă, 
numai şaptezeci şi trei puteau răspunde, fiindcă restul, 
înspăimântați de a fi părtaşi la un asemene act, lipseau. 

— Încep apelul, anunţă Bradshaw, cu aerul că nu remarcă 
absenţa a trei cincimi din numărul judecătorilor. 

Şi începu să strige, pe rând, membrii prezenţi şi absenţi ai 
curţii. Cei prezenţi răspundeau - unii apăsat, alţii cu 
jumătate de glas, după curajul fiecăruia. O scurtă tăcere se 
lăsă după numele celor absenţi, repetat de două ori. 

Veni şi rândul colonelului Fairfax, şi numele fu urmat de o 
tăcere solemnă, care sublinia absenţa celor ce ce nu voiseră 
să ia parte la Judecată. 

— Colonelul Fairfax? Repetă Bradshaw. 

— Fairfax? Răspunse o voce batjocoritoare de femeie. E 
prea deştept ca să vină aici! 

Un imens hohot de râs întâmpină aceste cuvinte rostite cu 
aceeaşi îndrăzneală de care numai femeile sunt în stare în 
slăbiciunea lor, slăbiciune care le scapă de orice răzbunare. 

— O voce de femeie! Exclamă Aramis. Nu, zău, tare aş 
vrea să fie tânără şi frumoasă. 

Şi se urcă pe banca din spate, aruncându-şi privirile spre 
tribuna dincotro se auzise glasul. 

— E fermecătoare, va jur! Zise el. Ia te uită, d'Artagnan, 
toată lumea a întors ochii spre ea şi ea nici n-a pălit, în 


ciuda privirii aruncate de Bradshaw. 

— Păi asta e lady Farfaix! Exclamă d'Artagnan. Ţi-aduci 
aminte, Porthos? Am întâlnit-o la generalul Cromwell, 
alături de soţul ei. 

După o clipă, tulburarea stârnită de ciudata întâmplare se 
potoli şi apelul continuă. 

— Când vor vedea că sunt prea puţini, au să amâne 
şedinţa, ticăloşii, zise contele de La Fere. 

— Nu-i cunoşti, Athos. Bagă de seamă cum zâmbeşte 
Mordaunt şi cum se uită la rege. Are elaerul că se teme să 
nu-i scape prada? Nu, nici pomeneală, ăsta-i rânjetul urii 
satisfăcute, al răzbunării sigure de ce va urma. Ah, şarpe 
blestemat, cât de fericit am să fiu în ziua când am să 
încrucişez cu tine altceva decât privirea! 

— Regele e într-adevăr frumos; zise Porthos. Şi-apoi, aşa 
prizonier cum se află, e tare îngrijit îmbrăcat. Pana de la 
pălărie preţuieşte pe puţin peste cinzeci de pistoli. la te 
uită, Aramis. 

Apelul odată sfârşit, preşedintele porunci să se dea citire 
actului de acuzare. 

Athos păli: se înşelase încă o dată în aşteptările sale. Deşi 
judecătorii nu erau în număr suficient, procesul urma să se 
desfăşoare, deci regele era condamnat dinainte. 

— Ţi-am spus, Athos, şopti d'Artagnan, ridicând din umeri. 
Dar tu nu mă crezi niciodată. Acum ţine-te bine, fără să-ţi 
faci prea mult sânge rău, şi-ascultă toate ororile pe care 
domnul ăla în negru o să le-nşire cu neruşinare despre 
rege. 

Într-adevăr, niciodată nu se făcuseră auzite învinuiri mai 
brutale, ocări mai josnice, niciodată un rechizitoriu mai 
sângeros nu întinase astfel măreţia coroanei. Până atunci se 
mulţumiseră să asasineze regii, dar cel puţin le cruţaseră 
leşurile de insulte. 

Carol I asculta cuvântul acuzării cu deosebită atenţie, 
lăsând să treacă injuriile, reţinând imputările, şi când ura 
depăşea orice margini, când acuzatul se transforma 


dinainte în călău, răspundea cu un zâmbet de dispreţ. Era 
vorba până la urmă de ceva capital şi teribil, în care 
nefericitul rege regăsea toate imprudenţele sale 
preschimbate în capcane, greşelile sale preschimbate în 
crime. 

D'Artagnan, care lăsa să se scurgă torentul injuriilor, 
privindu-le cu o silă pe deplin meritată, se opri totuşi cu 
spiritul lui judicios la câteva din învinuirile acuzatorului. 

— Adevărul e că dacă nesăbuinţa şi uşurătatea se 
pedepsesc, spuse el, acest biet rege merită o pedeapsă. Dar 
cea pe care o primeşte acum mi se pare destul de crudă. 

— Oricum, vorbi Aramis, pedeapsa n-ar trebui să-l atingă 
pe rege, ci pe miniştri, căci prima lege a constituţiei sună 
astfel: Regele nu poate greşi. 

„Dacă ar fi după mine, cugetă Porthos în sinea sa, cu ochii 
aţintiţi asupra lui Mordaunt şi fără să mai bage de seamă 
nimic altceva, dacă ar fi după mine şi nu m-aş teme să 
tulbur măreţia acestei clipe, din trei salturi m-aş repezi la 
domnul Mordaunt, l-aş strânge de gât, l-aş apuca de 
picioare şi-aş face prăpăd cu el printre căzăturile, astea de 
muşchetari care-i imită jalnic pe muşchetarii Franţei. În 
vremea asta, d'Artagnan, care are cap şi prezenţă de spirit, 
ar găsi un mijloc să-l salveze pe rege. Ar trebui să-i vorbesc 
despre asta." 

Athos, cu obrajii în flăcări, cu pumnii strânşi, muşcându-şi 
buzele până la sânge, fierbea pe locul său, mânios de 
această nesfârşită ocara a parlamentarilor şi de 
nemăsurata răbdare a regelui, iar braţul lui neînvins, inima 
lui bărbată se preschimbaseră într-un braţ tremurător şi un 
trup înfiorat. 

Acuzatorul tocmai încheia cu aceste cuvinte: 

— Prezenta învinuire e adusă de noi în numele poporului 
englez. 

La aceste cuvinte, un murmur se stârni în tribune şi un alt 
glas, dar de astă dată nu glasul unei femei, ci glasul 


puternic şi furios al unui bărbat se auzi ca un tunet în 
spatele lui d'Artagnan. 

— Minţi! Strigă glasul. Nouă zecimi din poporul englez se 
îngrozesc de ceea ce spui. 

Era glasul lui Athos, care, pierzându-şi stăpânirea de sine, 
sărise în picioare şi, cu braţul întins, interpela astfel pe 
acuzatorul public. 

La această înfruntare a curţii, regele, judecătorii, 
asistenţa, toată lumea întoarse privirea către tribuna unde 
se aflau cei patru prieteni. Mordaunt făcu la fel şi-l 
recunoscu pe gentilomul înconjurat de ceilalţi trei francezi, 
palizi şi ameninţători, care săriseră în picioare şi ei. Ochii îi 
scânteiară de bucurie. Regăsise pe cei cărora le jurase 
moartea cu preţul întregii sale vieţi. Cu un gest furios, 
chemă la el douăzeci de ostaşi înarmaţi cu flinte şi, arătând 
cu degetul spre tribuna unde se aflau duşmanii săi, porunci: 

— Foc asupra tribunei! 

Dar atunci, iute ca gândul, d'Artagnan îl înşfăcă de mijloc 
pe Athos, Portos îl luă pe sus pe Aramis şi, sărind în faţa 
primului rând de bănci, zburară pe coridoare, coborâră 
scările în goană şi se pierdură în mulţime, în timp ce, în 
sală, flintele ţineau sub ameninţare trei mii de oameni, ale 
căror strigăte de groază şi spaimă stăviliră îndemnul la 
măcel. 

Carol recunoscuse şi el pe cei patru francezi. Duse o mână 
la piept, să-şi potolească bătăile inimii, şi pe cealaltă la ochi, 
să nu vadă cum sunt omorâţi credincioşii săi prieteni. 

Mordaunt, palid şi tremurând de turbare, dădu buzna 
afară cu spada în mână şi, împreună cu zece halebardieri, 
căută prin mulţime, întrebând în dreapta şi-n stânga, 
gâfiind, dar până la urmă se întoarse mofluz în sală. 

Tulburarea ajunsese la culme. Se scurse mai bine de 
jumătate de ceas fără ca nimeni să se poate face auzit. 
Judecătorii credeau orice tribună gata să izbucnească. Cei 
din tribune vedeau flintele îndreptate asupra lor şi, pe 


jumătate înspăimântați, pe jumătate curioşi, continuau să se 
agite neliniştiţi. 

Într-un târziu, sala se potoli. 

— Ce ai de spus în apărare? Îl întrebă Bradshaw pe rege. 

Atunci, vorbind ca un judecător şi nu ca un acuzat, regele, 
mereu cu pălăria pe cap, ridicându-se de pe jilţul său cu 
pornirea celui ce domina şi nicidecum din umilinţă, spuse: 

— Înainte să-mi puneţi întrebări, se cade să-mi răspundeţi. 
Eram liber în Newcastle, unde încheiasem o convenţie cu 
amândouă camerele. În loc să aduceţi la îndeplinire 
înţelegerea pe care eu o respectam, m-aţi cumpărat de la 
scoțieni, nu cu un preţ mare, ştiu, şi asta face cinste 
spiritului de economie al guvernului vostru. Dar pentru că 
m-aţi plătit ca pe un sclav, credeţi că am încetat să fiu 
regele vostru? Nicidecum. A vă răspunde ar însemna să uit 
ce-aţi făcut. Nu vă voi răspunde, aşadar, decât în clipa când 
îmi veţi fi arătat că aveţi dreptul să-mi puneţi întrebări. A vă 
răspunde ar însemna să vă recunosc drept judecătorii mei, 
şi eu nu vă recunosc, decât drept călăii mei. 

În mijlocul unei tăceri de moarte, Carol, calm, măreț şi 
mereu cu pălăria pe cap, se aşeză iarăşi în jilţul său. 

— De ce nu sunt aici francezii mei?! Murmură Carol, cu 
orgoliu, întorcându-şi ochii spre tribuna unde îi zărise 
pentru o clipă. Ar vedea că prietenul lor, cât se află în viaţă, 
e vrednic să fie apărat; mort, e vrednic să fie plâns. 

Dar oricât scrută în adâncul mulţimii, cerând lui 
Dumnezeu să-i dăruiască această prezenţă binefăcătoare şi 
plină de mângâiere sufletească, nu văzu decât chipuri 
buimace şi înfricoşate. Şi simţi că are de înfruntat ura şi 
cruzimea. 

— Atunci, spuse preşedintele, văzându-l pe Carol neclintit 
în muţenia sa, fie, te vom judeca şi aşa, în ciuda faptului că 
nu vrei să vorbeşti. Eşti acuzat de trădare, abuz de putere 
şi asasinat. Martorii vor adeveri totul. Poţi pleca. Şedinţa 
următoare va arăta ceea ce nu vrei să mărturiseşti astăzi. 


Carol se ridică şi, întorcându-se spre Parry, care era palid 
şi cu tâmplele brobonite de sudoare, îi întrebă: 

— Ce ai, dragul meu Parry, de ce te frămânţi aşa? 

— Vai, sire! Îngână Parry, cu lacrimi în ochi şi cu o voce 
rugătoare, pe când se pregătea să iasă din sală. Să nu va 
uitaţi în stânga. 

— De ce, Parry? 

— Vă implor, sire, nu vă uitaţi! 

— Dar ce se întâmplă? Vorbeşte! Îl îndemnă Carol, 
căutând să străbată cu privirea prin zidul străjilor din 
spatele lor. 

— Ştiţi. Dar maiestatea-voastră n-o să se uite, nu-i aşa? 
Ştiţi, au pus pe masă securea cu care se execută ucigaşii. O 
privelişte îngrozitoare! Să nu vă uitaţi, sire, vă implor. 

— Nerozii! Spuse Carol. Mă cred deci un laş, aşa cum sunt 
ei? E bine că m-ai prevenit, mulţumesc, Parry! 

Şi cum venise clipa să iasă, regele păşi în urma străjilor. 

Într-adevăr, în stânga uşii, pe un covor roşu, strălucea 
sinistru securea albă, cu mânerul lung, lustruit de mâna 
călăului. 

Ajuns lângă ea, Carol se opri şi se întoarse zâmbind: 

— A, securea! Râse el. Ingenioasă sperietoare şi întru totul 
vrednică de acei ce nu ştiu ce însemnează un gentilom. Tu 
nu mă îngrozeşti, secure a călăului, adăugă el, biciuind-o cu 
nuieluşa subţire şi mlădioasă pe care o ţinea în mână. Şi te 
lovesc, aşteptând cu răbdare, ca un bun creştin, să mi-o 
plăteşti. 

Şi, ridicând din umeri, cu un august dispreţ, îşi urmă 
calea, lăsând înmărmurită mulţimea îngrămădită în jurul 
mesei, lacomă să aibă sub ochi chipul regelui la vederea 
securii ce trebuia să-i despartă capul de trup. 

— Zău, Parry, continuă regele, depărtându-se. Toţi aceşti 
oameni mă iau, Dumnezeu să mă ierte, drept un negustor 
de bumbac din Indii, şi nu un gentilom deprins cu 
scânteierea spadei. Cred oare că nu preţuiesc nici cât un 
măcelar? 


Zicând acestea, ajunse la uşă. O mare de oameni se 
insinuă în preajmă: dacă nu izbutiseră să apuce loc în 
tribune, voiau măcar să se bucure de sfârşitul acestui 
spectacol, din care pierduseră partea cea mai vrednică de 
văzut. Priveliştea acestei mulţimi uriaşe, presărate la tot 
pasul de chipuri amenințătoare, smulse regelui un suspin. 

„Atăâţia oameni, cugetă el, şi nici un prieten credincios"! 

În clipa când îşi spunea aceste cuvinte de îndoială şi 
descurajare, o voce se auzi în apropiere, ca un răspuns: 

— Salut regelui detronat! 

Regele se întoarse iute, cu ochii şi cu inima în lacrimi. 

Era un veteran din gărzile sale: ţinuse să aducă acest 
ultim omagiu regelui captiv care trecea prin faţa lui. 

Cât ai clipi, nefericitul fu aproape zdrobit cu mânerele 
spadelor. Printre făptaşi, regele îl recunoscu pe căpitanul 
Groslow. 

— Vai! Murmură Carol. lată o pedeapsă prea mare pentru 
o greşeală atât de mică! 

Cu inima strânsă, îşi continuă drumul, dar nu nu făcuse 
nici o sută de paşi când, aplecându-se cu ură printre doi 
soldaţi, un furios îl scuipa în obraz, la fel cum un ticălos 
blestemat îl scuipase odinioară pe lisus Nazarineanul. 

Hohote răsunătoare de râs şi murmure sumbre umplură 
văzduhul. Mulțimea se retrăgea înapoi, venea înainte, 
tălăzuia ca o mare dezlănţuită, şi în mijlocul unui val viu, 
regele avu impresia că zăreşte ochii scânteietori a lui Athos. 

Carol se şterse pe obraz şi zise cu un zâmbet trist: 

— Nenorocitul! Pentru o jumătate de coroană i-ar face rău 
şi lui taică-său. 

Regele nu se înşelase. Îl văzuse într-adevăr pe Athos şi 
prietenii săi, care, amestecați din nou în mulţime, îl 
petreceau cu o ultimă privire pe regele matrir. 

În clipa când acel veteran din gardă îl salută pe rege, 
inima lui Athos se umplu de bucurie; şi când nefericitul îşi 
veni în fire, găsi în buzunar zece guinee, strecurate de 
gentilomul francez. Dar când laşul cu ocara îl scuipă în faţă 


pe regele prizonier, Athos duse mâna îndată la pumnal. 
D'Artagnan îi opri mâna şi spuse cu glas aspru: 

— Aşteaptă! 

Niciodată nu-şi îngăduise d'Artagnan să vorbească astfel 
nici cu Athos, nici cu contele La Fere. Athos se supuse. 
D'Artagnan se sprijini de Athos, făcu semn lui Porthos şi lui 
Aramis să nu se depărteze şi se postă în spatele omului cu 
pricina. Omul cu braţele dezgolite, mai făcea haz încă de 
mârşava-i ispravă, felicitat de câte unii la fel de porniţi 
contra regelui ca şi el. 

La puţin timp se urni din loc, îndreptându-se spre inima 
oraşului. D'Artagnan, fără să se desprindă de Athos, îl urmă 
îndată, făcând semn lui Porthos şi Aramis să vină şi ei. 

Omul cu braţele dezgolite, care părea ucenic de măcelar, 
cobori cu doi tovarăşi pe o ulicioară pustie, în pantă, ce 
dădea spre râu. 

D'Artagnan lăsase braţul lui Athos şi mergea în spatele 
celui cu ocara. 

Ajunşi în apropierea râului, cei trei îşi dădură seama că 
sunt urmăriţi, se opriră în loc şi, uitându-se obraznic la 
francezi, schimbară câteva glume grosolane între ei. 

— Nu ştiu englezeşte, Athos, spuse d'Artagnan. Dar tu ştii, 
aşa că ai să-mi slujeşti de tălmaci. 

La aceste cuvinte, mărind pasul, trecură înaintea celor trei 
şi deodată, răsucindu-se pe călcâie, d'Artagnan se duse 
drept la măcelar, care se opri. Împungându-l cu degetul în 
piept, muşchetarul ceru prietenului său: 

— Spune-i, Athos: „Ai fost laş, ai insultat un om lipsit de 
apărare, ai pângărit obrazul regelui tău, de aceea vei 
muri!" 

Athos, palid ca o arătare şi ţinut de mână de d'Artagnan, 
tălmăci aceste ciudate cuvinte omului, care, văzând aceste 
sinistre pregătiri şi uitătura cumplită a muşchetarului, vru 
să se pună în apărare. Prinzând mişcarea, Aramis duse 
mâna la spadă. 


— Nu, lasă spada, lasă spada! Spuse d'Artagnan. Spada e 
pentru gentilomi. 

Şi punând mâna în beregata măcelarului, adăugă: 

— Porthos, isprăveşte-mi-l pe mizerabilul ăsta dintr-o 
singură lovitură. 

Porthos ridică braţu-i năprasnic, iscând un şuierat ca de 
praştie, şi pumnul lui uriaş se prăvăli asupra laşului, 
sfărâmându-i ţeasta. 

Omul căzu aşa cum cade o vită sub ciocan. 

Tovarăşii lui dădură să strige, să fugă, dar nu mai aveau 
glas şi genunchii li se muiaseră. 

— Mai spune-le ceva, Athos, continuă d'Artagnan. „Aşa vor 
sfârşi toţi cei care uită că un om în lanţuri e o fiinţa sfântă şi 
că un rege captiv e de două ori reprezentant al lui 
Dumnezeu." 

Athos repetă cuvintele lui d'Artagnan. 

Cei doi, muţi şi cu părul măciucă în cap, priviră la leşul 
tovarăşului lor scăldat în valuri de sânge negru. Apoi, 
regăsindu-şi dintr-o dată glasul şi puterile, o rupseră la 
fugă, ţipând şi împre-unându-şi mâinile. 

— S-a făcut dreptate! Rosti Porthos, ştergându-şi fruntea. 

— Şi acum, zise d'Artagnan către Athos, să nu te mai 
îndoieşti de mine. Fii liniştit! lau asupra mea tot ce-l 
priveşte pe rege. 

XXIV 
WHITE-HALL. 

Parlamentul, cum era uşor de prevăzut, îl osândi pe Carol 
la moarte. Procesele politice sunt întotdeauna simple 
formalităţi, fiindcă aceleaşi pasiuni care acuză rostesc şi 
osânda. Aceasta e logica teribilă a revoluțiilor. 

Deşi prietenii noştri se aşteptau la o asemenea sentinţă, ea 
îi îndurera peste măsură. D'Artagnan, a cărui minte nu era 
nicicând mai activă ca în clipele de răscruce, jură din nou că 
va face totul pentru a împiedica deznodământul acestei 
sângeroase tragedii. Cum? Nici el singur nu ştia prea bine. 
Totul depindea de împrejurări. În aşteptarea unui plan de 


acţiune trebuia cu orice preţ să câştige timp, să facă în aşa 
fel încât execuţia să nu aibă loc a doua zi, aşa cum 
hotărâseră judecătorii. Singurul mijloc era să facă să 
dispară pe călăul Londrei. 

Călăul odată dispărut, sentinţa nu va avea cum să fie dusă 
la îndeplinire. Bineînţeles, aveau să trimită după călăul din 
oraşul cel mai apropiat, dar aşa câştigau cel puţin o zi, şi o 
zi în asemenea împrejurări ar putea fi salvatoare. 
D'Artagnan luă în seama sa această treabă din cale-afară de 
anevoioasă. 

Un lucru nu mai puţin însemnat era să-l prevină pe Carol 
că vor încerca să-l scape, astfel ca el să-şi ajute pe cât putea 
prietenii, ori cel puţin să nu-i împiedice în strădaniile lor. 
Aramis luă în seama sa această grijă primejdioasă. Carol 
Stuart ceruse ca episcopul Juxon să vină să-l vadă în 
închisoare la White-Hall. Mordaunt îl vizitase pe episcop 
chiar în aceeaşi seară, ca să-i aducă la cunoştiinţă dorinţa 
regelui, precum şi încuviințarea lui Cromwell. Aramis se 
hotări să-l convingă pe episcop, fie ameninţându-l, fie prin 
rugăminţi, să-i îngăduie să se ducă în locul său la White- 
Hall, îmbrăcat în veşmintele înaltului prelat. 

În sfârşit, Athos se însărcină să pregătească totul pentru a 
părăsi Anglia, oricum ar fi fost, fie că izbândeau fie că nu. 

La căderea serii, stabiliră să se întâlnească la han, la 
ceasurile unsprezece, şi fiecare plecă să-şi îndeplinească 
primejdioasa-i misiune. 

Palatul White-Hall era păzit de trei regimente de cavalerie 
şi, mai ales, de necurmata nelinişte a lui Cromwell, care 
venea şi pleca, ori îşi punea pe drumuri generalii sau 
oamenii lui. 

Singur în odaia-i obişnuită, luminată de două lumânări, 
regele condamnat la moarte privea trist la luxul măririi sale 
de odinioară, căci în ceasul de pe urmă vezi viaţa mai 
atrăgătoare şi mai frumoasă ca oricând. 

Parry nu-şi părăsise stăpânul nici o clipă şi de când se 
rostise osânda, plângea fără încetare. 


Carol Stuart, cu coatele sprijinite de masă, privea la un 
medalion înfăţişând-o pe soţia şi pe fiica sa. Îl aştepta întâi 
pe episcop, iar după episcop - martinul. 

Uneori gândul i se oprea la curajoşii cavaleri francezi, care 
îi păreau acum la sute de leghe depărtare, fabuloşi, 
himerici, aidoma plăsmuirilor pe care le vezi în vis şi care 
pier de îndată ce deschizi ochii. 

Într-adevăr, Carol ajungea în răstimpuri să se întrebe dacă 
ceea ce i se întâmpla nu era cumva vreun coşmar, ori cel 
puţin vreo aiurare pricinuită de febră. 

La aceste gânduri, se ridica, făcea câţiva paşi şi se ducea 
la fereastră; dar chiar sub fereastră vedea flintele străâjilor. 
Şi era nevoit să-şi spună că-i treaz şi că visul cel sângeros e 
o realitate. 

Se întorcea în tăcere la jilţul lui, îşi sprijinea din nou 
coatele de masă şi, lăsându-şi capul în palme, se gândea. 

„Vai! Îşi zicea el. Măcar de-aş avea ca duhovnic unul din 
acele suflete luminate ale bisericii, ce-a scrutat toate tainele 
vieţii, minciuna şi măreţia ei. Poate că glasul lui ar înăbuşi 
tânguirea ce mi se ridică în inimă! Dar n-am să am parte 
decât de un preot de rând, căruia, spre nenorocirea mea, i- 
am distrus cariera şi averea. Îmi va vorbi de Dumnezeu şi 
de moarte cum a vorbit şi altora aflaţi în pragul morţii, fără 
să înţeleagă că regele care moare lasă tronul urzupatorului, 
când copii săi nu mai au pâine." 

Apropiind medalionul de buze, murmură pe rând numele 
copiilor. 

Cum spuneam, era o noapte ceţoasă şi sumbră. Orologiul 
bisericii din apropiere vestea domol orele. Licărirea celor 
două lumânări arunca în odaia spațioasă şi înaltă umbre 
luminate de ciudate reflexe. Erau strămoşii regelui care se 
desprindeau din cadrele de aur; erau ultimele pâlpâiri 
albăstrii şi sclipitoare ale jăratecului ce murea în cămin. 

O copleşitoare tristeţe cuprinse sufletul regelui. Lăsându- 
şi fruntea în palme, se gândi la lumea cea atât de frumoasă 
atunci când o părăseşti, ori mai bine zis când ea te 


părăseşte, la mângâierile atât de gingaşe ale copiilor, mai 
ales când ştii că n-ai să-ţi mai vezi niciodată copiii, şi la soţia 
sa, fiinţă nobilă şi curajoasă, care-l îmbărbătase până în 
ultima clipă. Scoase din sân crucea bătută-n diamante şi 
decorația ordinului Jartierei, pe care ea i le trimisese prin 
generoşii francezi, şi le sărută; apoi, la gândul că soţia lui 
nu va revedea aceste lucruri decât atunci când el va zăcea 
rece şi mutilat în mormânt, simţi flori de gheaţă, ca şi cum 
moartea i-ar fi pus mantia pe umeri. 

Şi atunci, singur în această odaie plină de atâtea amintiri 
din vremea când era rege şi care văzuse atâţia curteni şi 
atâta linguşire, singur cu un servitor deznădăjuit, care nu-i 
putea da vreun sprijin, Carol I îşi pierdu curajul şi se lăsă 
cuprins de slăbiciune, de întuneric, de frigul iernii; şi se 
cuvine să o spunem, acest rege care muri măreț şi sublim, 
cu zâmbetul resemnării pe buze, şterse în umbră o lacrimă 
ce-i lunecase din colţul genelor şi tremura pe broderia de 
aur a feţei de masă. 

Deodată se auziră paşi pe coridor, uşa se deschise, torţele 
invadară odaia cu o lumina fumegândă şi o faţă bisericească 
în veşminte episcopale, trecu pragul, urmată de două străji, 
pe care Carol le opri să intre, cu un gest poruncitor. 

Străjile se traseră înapoi şi încăperea deveni iarăşi 
întunecoasă. 

— Juxon! Exclamă Carol. Juxon! Îţi mulţumesc, ultimul 
meu prieten, vii tocmai la vreme. 

Episcopul se uită pieziş şi cu nelinişte spre omul care 
plângea lângă cămin. 

— Haide, haide Parry! Vorbi regele. Nu mai plânge. lată, 
Dumnezeu vine la noi. 

— Dacă e Parry, zise episcopul, atunci nu mă mai tem. Aşa 
încât, sire, îngăduiţi-mi să salut pe maiestatea-voastră şi să 
vă spun cine sunt şi în ce scop vin aici. 

Privindu-l pe omul acesta şi auzindu-i glasul, Carol era cât 
pe ce să scoată un strigăt, dar Aramis duse un deget la 
buze şi făcu o adâncă plecăciune în faţa regelui Angliei. 


— Cavalerul! Murmură el. 

— Da, sire! Îl întrerupse Aramis şi adăugă apăsat: Da, 
episcopul Juxon, credincios cavaler a lui Crist, a venit la 
cererea maiestăţii-voastre. 

Carol îşi împreună mâinile. Îl recunoscu pe d'Herblay şi 
rămase înmărmurit şi fără grai în faţa acestor oameni care, 
străini, fără alt scop decât imboldul propriei conştiinţe, se 
împotriveau astfel voinţei unui popor şi destinului unui 
rege. 

— Dumneata?! Şopti el. Dumneata?! Cum ai ajuns până 
aici? Pentru Dumnezeu, dacă te recunoaşte cineva, eşti 
pierdut! 

Parry se ridicase în picioare şi întreaga-i fiinţa mărturisea 
o adâncă şi copilărească admiraţie. 

— Nu va gândiţi la mine, sire, spuse Aramis, făcându-i din 
nou semn să tacă. Gândiţi-vă numai la voi, sire. Precum 
vedeţi, prietenii voştri veghează. Nu ştiu încă ce vom face, 
dar patru bărbaţi ho-tărâţi pot săvârşi multe. De aceea 
rămâneţi treaz peste noapte, să nu vă mire nimic şi să vă 
aşteptaţi la orice. 

Carol clătină din cap. 

— Prietene, spuse el, ştiţi că nu e timp de pierdut şi că, 
dacă vreţi să acţionaţi, trebuie să vă grăbiţi? Ştiţi că mâine 
la zece urmează să mor? 

— Sire, până atunci va interveni ceva ce va face execuţia 
cu neputinţă. 

Regele îl privi uimit. 

În clipa aceea un zgomot neobişnuit se auzi sub fereastră, 
ca şi cum s-ar fi descărcat o căruţă cu lemne. 

— Auzi? Întrebă regele. 

Un strigăt de durere răsună aproape numaidecât. 

— Aud, răspunse Aramis. Dar nu înţeleg cine poate să fie şi 
mai ales cine ţipă. 

— Nu ştiu nici eu cine ţipă, în schimb ştiu ce e. Ştii că voi fi 
executat aici, în faţa acestei ferestre? Întrebă Carol, şi arătă 


cu mâna spre piaţa întunecată şi pustie, unde se vedeau 
doar ostaşi şi santinele. 

— Da, sire, răspunse Aramis. Ştiu. 

— Eh, s-au adus grinzi şi scânduri ca să-mi ridice eşafodul. 
S-a lovit cineva când le-au descărcat. 

Aramis se înfioră. 

— Vezi, dar, orice împotrivire e zadarnică, murmură Carol. 
Sunt osândit, lăsaţi-mă să-mi primesc soarta. 

— Sire, glăsui Aramis, venindu-şi în fire după o clipă de 
tulburare. N-au decât să ridice eşafodul, dar n-au să 
găsească un călău. 

— Ce vrei să spui? Întrebă regele. 

— Vreau să spun că la ceasul acesta, sire, călăul e fie răpit, 
fie cumpărat; mâine, eşafodul va fi gata, dar n-au să aibă 
călău, aşa că execuţia va fi amânată pentru poimâine. 

— Şi? Murmură regele. 

— Mâine peste noapte vă răpim, îl vesti Aramis. 

— Cum aşa? Izbucni regele, cu faţa fără voie luminată de 
bucurie. 

— O, domnule, îngână Parry cu mâinile împreunate. Fiţi 
binecuvântat, dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră! 

— Cum aşa? Repetă regele. Trebuie să ştiu, să vă pot ajuta 
la nevoie. 

— Nu ştiu, sire, spuse Aramis. Dar cel mai brav, cel mai 
devotat dintre noi patru mi-a spus la despărţire: „Cavalere, 
dă regelui de ştire că mâine la ora zece seara îl răpim". Şi 
dacă a spus, o va face. 

— Spune-mi, te rog, numele acestui minunat prieten, să-i 
port o veşnică recunoştinţă, fie de va reuşi, fie de nu, se 
însufleţi regele. 

— D'Artagnan, sire. Acelaşi care era cât pe ce să vă 
salveze când colonelul Harrison a picat atât de nepotrivit 
peste noi. 

— Într-adevăr, sunteţi nişte oameni fără de pereche! 
Spuse regele. Să mi se fi povestit asemenea lucruri, nu le-aş 
fi crezut. 


— Acum, sire, continuă Aramis, ascultaţi-mă. Nu uitaţi nici 
o clipă că noi veghem salvarea voastră. Cel mai mic gest, o 
frântură de cântec, cel mai mic semn din partea celor din 
jur, scrutaţi tot, ascultați tot, gândiţi-vă la tot. 

— Oh, cavalere! Exclamă regele. Ce să-ţi spun? Nici un 
cuvânt fie el pornit din adâncul inimii, n-ar putea da glas 
recunoştinţei mele. Dacă izbutiţi, n-am să vă spun ca aţi 
salvat un rege, nu, căci de pe eşafod, aşa cum văd eu acum, 
regalitatea pare un lucru de nimic, v-o jur; dar veţi reda un 
soţ soţiei sale, un părinte copiilor săi. la-mi mâna, cavalere, 
e mâna unui prieten care te va iubi, până la ultima suflare. 

Aramis vru să-i sărute mâna, dar regele luă mâna 
muşchetarului şi o duse la inimă. 

În clipa aceea cineva dădu buzna înăuntru, fără să bată la 
uşă. Aramis vru să-şi retragă mâna, dar regele nu-l lăsă. 

Cel care intrase era unul dintre acei puritani pe jumătate 
preoţi, pe jumătate soldaţi, cum roiau în preajma lui 
Cromwell. 

— Ce doreşti, domnule? Întrebă regele. 

— Doresc să ştiu dacă spovedania lui Carol Stuart a luat 
sfârşit, spuse noul venit. 

— Ce te priveşte? I-o reteză regele. Doar nu suntem de 
aceeaşi credinţă. 

— Toţi oamenii sunt fraţi, răspunse puritanul. Unul dintre 
fraţii mei va fi dat morţii şi am venit să-l pregătesc pentru 
moarte. 

— Destul! Izbucni Parry. Regele nu are nevoie de ajutorul 
dumitale. 

— Sire, şopti Aramis. Fiţi mai îngăduitor, e un spion, fără 
îndoială. 

— După ce preasfinţitul episcop va pleca, te voi asculta cu 
plăcere, domnule, zise regele. 

Omul cu privirea iscoditoare se retrase, dar nu mai înainte 
să-l cerceteze atent pe Juxon, ceea ce nu scăpă regelui. 

— Cavalere, glăsui el după ce uşa se închise. Cred că ai 
dreptate şi că omul acesta n-a venit aici cu gânduri curate. 


la aminte să nu ţi se îmtâmple ceva la plecare. 

— Sire, murmură Aramis, mulţumesc maiestăţii-voastre. 
Fiţi liniştit, sub haină am o cămaşă de zale şi un pumnal. 

— Aşadar, domnule, mergeţi în pace şi Dumnezeu să vă 
aibă în pază, cum spuneam pe când eram rege. 

Aramis plecă şi Carol îl petrecu până în prag. Episcopul 
făcu semnul binecuvântării, străjile se înclinară, trecu 
maiestuos prin anticamerele pline de ostaşi şi urcă în 
trăsură, urmat de doi însoțitori care îl întovărăşiră până la 
episcopie, unde îl părăsiră. 

Juxon îl aştepta cu nerăbdare. 

— Ei? Întrebă el, văzându-l pe Aramis. 

— "Totul s-a petrecut după dorinţa mea, răspunse 
muşchetarul. Spioni, gărzi, oameni de încredere, toţi m-au 
luat drept presfinţia-voastră, şi regele vă binecuvântează, 
aşteptând clipa când îi veţi da binecuvântarea. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, fiule! Pilda ta mi-a dat 
curaj şi nădejde. 

Aramis îşi schimbă hainele, îşi luă mantia şi plecă, 
prevenindu-l pe Juxon că va mai avea nevoie o dată de 
ajutorul lui. 

Abia ieşi în stradă şi băgă de seamă că-l urmăreşte cineva 
înfăşurat într-o mantie largă. Duse mâna la pumnal şi se 
opri în loc. Era Porthos. 

— Dragul meu prieten! Se bucură Aramis, întinzându-i 
mâna. 

— După cum vezi, prietene, fiecare am avut câte o 
misiune, zise Porthos. A mea era să te păzesc şi te-am păzit. 
L-ai văzut pe rege? 

— Da, şi totul e bine. Prietenii noştri pe unde sunt? 

— Ne întâlnim la unsprezeze, la han. 

— Atunci nu-i timp de pierdut. 

La biserica Sfântul Paul orologiul tocmai bătea de zece şi 
jumătate. luţiră amândoi pasul şi ajunseră cei dintâi la han. 
Îndată după ei apăru Athos. 


— Totul e bine, îi vesti el, fără să mai aştepte vreo 
întrebare. 

— Ce-ai făcut? Îi ceru amănunte Aramis. 

— Am închiriat o corăbioară, strâmtă ca o pirogă şi iute ca 
o rândunică. Ne aşteaptă la Greenwich, în faţa insulei 
Câinilor. Căpitanul şi cei patru matrozi vor fi la dispoziţia 
noastră trei nopţi la rând pentru cincizeci de lire sterline. 
De cum ajungem cu regele pe punte, ne folosim de flux şi 
coborâm pe Tamisa, şi în două ceasuri ieşim în larg. Apoi, ca 
nişte adevăraţi pirați, navigam tot pe lângă coaste, ne 
pitulam pe lângă faleze, şi dacă marea e liberă, ne 
îndreptăm spre Boulogne. Daca până atunci se întâmplă să 
fiu ucis, să ştiţi că pe căpitan îl cheamă Roggers şi corabia 
se numeşte „Fulgerul'. Aşa o să-i puteţi găsi. Semnul de 
recunoaştere e o batistă înnodată în cele patru colţuri. 

O clipă mai târziu se ivi şi d'Artagnan. 

— Goliţi-vă buzunarele să încropim o sută de lire sterline, 
spuse el. Fiindcă eu. 

Şi gasconul îşi întoarse buzunarele pe dos ca să arate că 
nu are lăscaie. 

Banii se adunară cât ai clipi. D'Artagnan ieşi pe uşă şi se 
întoarse numaidecât. 

— Uf, am isprăvit! Exclamă el. N-a fost uşor deloc. 

— Călăul a plecat din Londra? Întrebă Athos. 

— Bineînţeles, dar asta n-ar fi însemnat nimic, fiindcă 
putea să plece pe o poartă şi să se înapoieze pe alta. 

— Şi-atunci? Întrebă Athos. 

— E în pivniţă. 

— Care pivniţă? 

— În pivniţa hanului nostru! Mousqueton stă de pază în 
prag şi cheia-i la mine. 

— Bravo! Se însufleţi Aramis. Şi cum l-aţi hotărât să 
dispară? 

— Cum se hotărăsc toate pe lume: cu bani. M-a costat 
scump, dar s-a învoit. 


— Şi cât a costat, dacă nu e cu supărare, prietene? Vorbi 
Athos. Înţelegi, cred, acum, când nu mai suntem nişte bieţi 
muşchetari fără nici un căpătâi, cheltuielile trebuie să fie 
comune. 

— Douăsprezece mii de lire în cap, răspunse d'Artagnan. 

— Păi de unde ai luat banii?! Se miră Athos. Doar n-o să 
spui că i-ai avut tu. 

— Uiţi de faimosul diamant al reginei? Suspină 
d'Artagnan. 

— Adevărat, zise Aramis. Te-am văzut cu inelul în deget. 

— Aşadar, l-ai răscumpărat de la domnul des Essarts? 
Întrebă Porthos. 

— Ei, Doamne, se-nţelege că da. Dar parcă e scris să nu-l 
păstrez! Ce vreţi! Diamantele, pe cât se spune, au şi ele 
simpatiile şi antipatiile lor, ca şi oamenii. Ai crede că ăsta al 
meu nu mă poate suferi. 

— Pe scurt, cu călăul ne-am luat grija, rosti Athos. Din 
nefericire, orice călău are o calfă, un fel de ajutor. 

— Avea şi ăsta o calfă, dar şi aici avem noroc. 

— Cum adică? 

— În clipa când socoteam că mai am un târg de făcut, l-au 
adus pe braţe cu un picior rupt. Din prea mare râvnă s-a 
dus de-a însoţit căruţa cu lemnărie până sub ferestrele 
regelui. O grindă s-a prăvălit peste el şi i-a rupt piciorul. 

— Aha! Se dumiri Aramis. Va să zică el a ţipat pe când mă 
aflam eu la rege! 

— Pesemne că da, încuviinţă d'Artagnan. Cum însă e om cu 
judecată, a făgăduit la plecare să trimită în loc patru 
muncitori pricepuţi şi îndemânatici, ca să ajute la treabă; şi, 
ajuns acasă la meşter, aşa beteag cum era, a scris îndată lui 
jupân 'Tom Low, un prieten de-al lui, ucenic tâmplar, să se 
înfăţişeze fără întârziere la White-Hall, ca să nu-şi calce 
făgăduiala. Uite scrisoarea pe care cineva trebuia s-o ducă 
în goana pentru zece pence şi pe care eu am cumpărat-o cu 
un ludovic. 

— Şi ce naiba facem noi cu scrisoarea? Întrebă Athos. 


— Nu ghiciţi? Murmură d'Artagnan, privindu-i cu ochii lui 
scăpărători de inteligenţă. 

— Jur că nu. 

— Uite ce e, dragul meu Athos. Tu care vorbeşti 
englezeşte ca John Bull în persoană, vei fi jupân 'Tom Low, 
iar noi, cei trei tovarăşi ai tăi. Acuma-i limpede? 

Athos scoase un strigăt de admiraţie şi bucurie şi dădu 
fuga într-o odăiţă, de unde se întoarse cu nişte haine de 
lucrător. Se îmbrăcară tuspatru şi plecară de la han. Athos 
ţinea în mână un ferăstrău, Porthos un cleşte, Aramis un 
topor şi d'Artagnan un ciocan cu nişte cuie. 

Scrisoarea calfei călăului urma să arate meşterului 
tâmplar că, într-adevăr, ei erau cei aşteptaţi. 

XXV, 

LUCRĂTORII. 

Către miezul nopţii, Carol auzi mare tărăboi sub fereastră: 
lovituri de ciocan şi de topor, scrâşnete de cleşte, hârşâituri 
de ferăstrău. 

Se trântise îmbrăcat pe pat şi abia aţipise, când zgomotul 
îl trezi pe neaşteptate şi, pe lângă că-i împuia urechile, îi 
răsuna cumplit în suflet; gândurile înspăimântătoare din 
ajun începură să-l năpădească iarăşi. Singur, izolat în bezna 
din jur, nu mai avu puterea să rabde şi aceasta nouă caznă, 
adăugată supliciului ce-l aştepta, şi-l trimise pe Parry la 
santinelă ca să-i roage pe lucrători să facă mai puţin 
zgomot, să aibă milă de ultimul somn al celui care le fusese 
rege. 

Santinela nu vru să-şi părăsească postul, dar lăsă valetul 
să treacă. 

Ocolind palatul, Parry văzu în apropierea ferestrei, cam la 
înălţimea balconului, căruia i se scosese grilajul, un eşafod 
mare, încă neisprăvit, dar peste care se şi apucaseră să 
prindă o pânză neagră. 

Eşafodul, ridicat până în dreptul ferestrei, avea aproape 
douăzeci de picioare şi era alcătuit din două caturi. Oricât 
de năprasnică ar fi fost această privelişte pentru el, Parry 


căută cu privirea printre cei opt sau zece lucrători ce 
roboteau la sumbra construcţie pe cei vinovaţi de vacarmul 
ce-l supăra pe rege; şi într-adevăr, pe platforma de jos zări 
doi oameni care desfăceau cu o rangă ultimele bare ale 
grilajului de la balcon; unul dintre ei, un uriaş în lege, 
înarmat cu o rangă, avea rolul berbecului spărgător de 
ziduri din antichitate. De fiecare dată când izbea cu ranga, 
piatra sărea bucăţi, împroşcând scântei. Celălalt care şedea 
în genunchi, aduna sfărâmăturile. 

Era limpede, ei făceau zgomotul de care se plângea 
regele. 

Parry se urcă pe scară până la ei. 

— Prieteni, le spuse el. Rogu-vă, n-aţi vrea să vă vedeţi de 
treabă mai încetişor? Regele doarme şi are nevoie de somn. 
Uriaşul, care tocmai voia să repeadă ranga în zid, se opri 
şi se întoarse pe jumătate, dar cum sta în picioare, Parry nu 
putu să-l vadă la faţă din pricina întunericului, mai dens 

lângă podea. 

Cel care stătea în genunchi se întoarse şi el; cum se afla 
mai jos decât tovarăşul său şi lumina unui felinar îi cădea 
drept în faţă, Parry îl văzu lămurit. 

Omul acesta îl privi ţintă şi duse un deget la buze. 

Parry se trase înapoi buimăcit. 

— Bine, bine, zise lucrătorul într-o englezească fără cusur. 
Du-te şi spune-i regelui că, dacă în astă-noapte doarme 
prost, mâine noapte va dormi mai bine. 

Vorbele-i grosolane aveau un tâlc îngrozitor şi fură 
întâmpinate de lucrătorii din preajmă şi de la catul de jos cu 
o explozie de înspăimântătoare bucurie. 

Parry plecă de acolo, încredinţat că visează. Carol îl 
aştepta cu nerăbdare. 

În clipa când intră în odaie, santinela vârt capul prin 
crăpătura uşii, curios să vadă ce face regele. Regele stătea 
în pat, rezemat într-un cot. 

Parry închise uşa şi se apropie de stăpânul său cu faţa 
strălucind de bucurie. 


— Sire, şopti el. Ştiţi cine-s lucrătorii care fac atâta 
zgomot? 

— Nu, spuse Carol, clătinând cu mâhnire din cap. Cum 
vrei să ştiu? De unde să ştiu? 

— Sire, urmă Parry şi mai şoptit, aplecându-se către pat. E 
contele de La Fere şi prietenul său. 

— Ei îmi ridică mie eşafodul? Exclamă regele, uimit. 

— Da, şi ridicând eşafodul, fac o gaură în zid. 

— Taci! Îngână regele, uitându-se îngrozit în jur. I-ai văzut 
cu ochii tăi? 

— Am vorbit cu ei. 

Regele îşi împreună mâinile şi ridică ochii spre cer. Rosti o 
rugă fierbinte, apoi sări jos din pat, se duse la fereastră şi 
dădu perdelele la o parte. Santinelele de pe balcon se aflau 
la post; dincolo de balcon se întindea platforma întunecoasă 
de scânduri, pe care oamenii se mişcau aidoma unor 
umbre. 

Carol nu putu să desluşească nimic, dar simţi podeaua 
cutremurându-se de loviturile prietenilor săi. Şi fiece 
lovitură îi răsuna acum drept în inimă. 

Parry nu se înşelase când îl recunoscuse pe Athos. Chiar el 
era; împreună cu Porthos făcea o spărtură în zid, în care 
urma să se înţepenească, curmeziş, o grindă. 

Spărtura dădea într-un fel de mică încăpere, un tambur 
aflat chiar sub odaia regelui. Ajungând în tambur, care 
aducea cu o pivnicioară, ajutat de o rangă şi de nişte umeri 
zdraveni - şi asta-l privea pe Porthos - puteai desprinde o 
scândură din duşumea; regele s-ar fi strecurat pe acolo, s- 
ar fi furişat cu salvatorii săi într-un ungher al eşafodului, 
acoperit în întregime cu pânză neagră, s-ar fi travestit şi el 
în lucrător, cu hainele pregătite anume, apoi ar fi plecat 
fără pic de teamă, împreună cu cei patru prieteni. 

Luându-i drept nişte oameni care au lucrat la eşafod, 
santinelele i-ar fi lăsat să treacă fără să bănuiască nimic. 

Aşa cum am mai spus, corabia aştepta gata de plecare. 


Planul era simplu şi uşor, ca toate lucrurile pornite dintr-o 
hotărâre îndrăzneață. 

Athos îşi zdrelise mâinile-i frumoase, atât de albe şi fine, 
adunând pietrele desprinse din zid de Porthos. De pe acum 
putea vâri capul sub ornamentele ce împodobeau o ieşitura 
de sub balcon; încă două ceasuri şi ar fi trecut prin ea cu tot 
trupul. Până să se crape de ziuă, spărtura avea să fie gata şi 
ascunsă sub o pânză aruncată peste ea de d'Artagnan. 
Gasconul se dăduse drept lucrător francez şi bătea cuiele 
cu îndemânarea celui mai încercat tapiţer. Aramis tăia 
prisosul de pânză care atârna la pământ şi îndărătul căreia 
se înălța scheletul eşafodului. 

Zorile se revărsară peste acoperişurile caselor. Un foc 
zdravăn de turbă şi cărbuni le înlesnise lucrătorilor să 
petreacă noaptea aceea friguroasă din 28 spre 29 
februarie; până şi cei mai înverşunaţi erau nevoiţi să lase 
treaba din când în când şi să vină să se mai încălzească. 
Numai Athos şi Porthos nu-şi părăsiră lucrul. O dată cu 
venirea dimineţii, totul era gata. Athos se strecură prin 
spărtură, ducând cu el hainele hărăzite regelui, înfăşurate 
într-o bucată de pânză neagră. Porthos îi dădu o rangă; 
d'Artagnan bătu în cuie - ceea ce era o risipă, dar o risipă 
foarte folositoare - o bucată de mătase, sub care dispărură 
atât spărtura din zid, cât şi cel ascuns acolo. 

Athos avea de trudit doar două ceasuri ca să ajungă la 
rege; apoi, după prevederile celor patru prieteni, le 
rămânea toată ziua, deoarece călăul lipsea, astfel că trebuia 
să se trimită după călăul din Bristol. 

D'Artagnan se duse de îmbrăcă din nou haina lui cafenie şi 
Porthos tunica cea roşie; cât despre Aramis, el alergă la 
episcopul Juxon, vrând să pătrundă împreună până la rege, 
dacă era cu putinţă. 

Tustrei îşi dădură întâlnire la prânz, în piaţa White-Hall, să 
vadă ce se petrece. 

Înainte să coboare de pe eşafod, Aramis se apropie de 
ascunzătoarea lui Athos, vestindu-l că va încerca să-l vadă 


pe rege. 

— Cu bine şi curaj! Îi ură Athos. Spune regelui cum stau 
lucrurile; în clipa când rămâne singur, să bată cu piciorul în 
podea, ca să-mi văd nestingherit de treabă. Dacă Parry ne- 
ar putea ajuta şi ar desprinde placa de jos a căminului, care 
e cu siguranţă o lespede de marmură, ar merge mai 
repede. Tu, Aramis, încearcă să nu-l laşi singur pe rege. 
Vorbeşte tare, cât mai tare, căci sunt sigur că au pus pe 
careva să tragă cu urechea la uşă. Dacă e vreo santinelă 
înăuntru, nu şovăi şi fă-i de petrecanie; dacă sunt două, 
Parry să ia în seama lui una, tu pe cealaltă; dacă sunt trei, 
mai degrabă muriţi, dar scăpaţi-l pe rege. 

— N-ai grijă! Îl linişti Aramis. Voi lua două pumnale la 
mine, să-i dau unul şi lui Parry. Asta-i tot? 

— Da, du-te, roagă-l pe rege să nu se arate prea cavaler. 
În timp ce voi o să vă bateţi, în cazul că va fi nevoie de asta, 
el să fugă. Lespedea odată pusă la loc, fie că eşti teafăr, fie 
că te-au răpus, dușmanului îi vor trebui cel puţin zece 
minute ca să dibuie locul pe unde a fugit. Şi-n vremea asta 
noi suntem departe, iar regele e salvat. 

— Voi face întocmai cum spui, Athos. Dă-mi mâna, poate nu 
ne mai vedem niciodată. 

Athos îl luă de gât pe Aramis şi-l sărută. 

— N-am să te uit, zise el. Dacă o fi să mor, spune-i lui 
d'Artagnan că-l iubesc ca pe copilul meu şi îmbrăţişează-l 
din partea mea. Îmbrăţişează-l şi pe bravul şi bunul nostru 
Porthos. Cu bine! 

— Cu bine! Spuse Aramis. Acum sunt tot atât de sigur că 
regele va fi salvat, pe cât sunt de sigur că ţin şi strâng mâna 
celui mai loial om din lume. 

Aramis se despărţi de Athos, cobori şi el de pe eşafod şi se 
îndreptă spre han, fluierând un cântec ce-l proslăvea pe 
Cromwell. Îi găsi pe ceilalţi doi prieteni aşezaţi la masă, 
lângă un foc zdravăn, cu o sticlă de Porto şi un pui fript 
dinainte. Porthos înfuleca, înjurându-i întruna pe mârşavii 


de parlamentari; d'Artagnan mânca în tăcere, urzind în 
mintea lui cele mai cutezătoare planuri. 

Aramis le povesti tot ce hotărâseră. D'Artagnan încuviinţă 
din cap. Porthos prin viu grai. 

— Bravo, spuse el. De altfel, vom fi acolo în clipa când va 
fugi; poţi să te ascunzi de minune sub eşafod şi-o să stăm 
pitulaţi acolo. D'Artagnan, eu, Grimaud şi Mousqueton 
putem da gata opt inşi; nu-l pun la socoteală pe Blaisois, 
fiindcă el e bun doar să aibă grijă de cai. Socotind câte două 
minute de om, înseamnă patru minute. Mousqueton va 
pierde unul în plus, deci cinci minute, şi-n aste cinci minute 
voi veţi face un sfert de leghe. 

Aramis îmbucă şi el ceva, bău la iuţeală un pahar cu vin şi 
îşi schimbă hainele. 

— Acum mă duc la rege, zise el. Tu, Porthos, ai grijă de 
pregăteşte armele. Tu, d'Artagnan, nu-l pierde din ochi pe 
călău. 

— Fii pe pace, Grimaud îl păzeşte în locul lui Mousqueton 
şi lui nu-i scapă în veci. 

— Oricum, fii cu ochii-n patru şi nu sta cu mâinile-n sân. 

— Cu mâinile-n sân! Păi, dragul meu, întreabă-l pe 
Porthos: toată ziua mă mişc încolo şi-n-coace, ca un 
dansator. Pe legea mea! Cât iubesc Franţa în clipa asta! Ce 
bine e să ştii că ai o patrie, atunci când ţi-e dat să mănânci 
pâinea amară a străinătăţii! 

Aramis se despărţi de ei, aşa cum se despărţise şi de 
Athos, adică îmbrăţişându-i; apoi se duse la episcopul Juxon, 
căruia îi înfăţişă dorinţa sa. Juxon se învoi să-l ia cu el, şi 
asta cu atât mai lesne cu cât prevenise pe toată lumea că va 
avea nevoie de un preot, în cazul că regele ar vrea să se 
spovedească, sau, lucru şi mai probabil, să asculte o slujbă. 

Înveşmântat întocmai ca Aramis în ajun, episcopul se sui în 
trăsură. Aramis, cu înfăţişarea schimbată mai curând de 
paloare şi tristeţe decât de straiele bisericeşti, se urcă 
lângă el. Trăsura se opri înaintea porţii de la White-Hall. 
Era cam pe la ceasurile nouă dimineaţa. Nimic nu părea 


schimbat; anticamerele şi coridoarele ticsite de ostaşi, ca şi 
în ajun. Două santinele stăteau de strajă la uşa regelui, alte 
două se plimbau prin faţa balconului, pe platforma 
eşafodului, pe care şi fusese aşezat butucul. 

Regele era plin de speranţă. Revăzându-l pe Aramis, 
speranţa i se preschimbă în bucurie. Îl îmbrăţişă pe Juxon şi 
strânse mâna lui Aramis. Episcopul vorbi apăsat şi de faţă 
cu toţi despre întrevederea lor din ajun. Regele îi răspunse 
că vorbele pe care i le-a spus au dat roade şi că ar dori să 
aibă şi astăzi o convorbire asemănătoare. Juxon se întoarse 
către cei prezenţi şi-i rugă să-l lase singur cu regele. Toată 
lumea se retrase. 

De îndată ce uşa se închise, Aramis îl vesti cu repeziciune: 

— Sire, sunteţi salvat! Călăul din Londra a dispărut; 
ajutorul lui şi-a rupt piciorul ieri, sub ferestrele maiestătii- 
voastre. Al lui era ţipătul pe care l-am auzit. Fără îndoială 
că şi-au dat seama de dispariţia călăului, dar nu vor mai 
găsi altul decât la Bristol şi vor trebui să-l caute. Astfel încât 
mai avem timp până mâine, cel puţin. 

— Şi contele de La Fere? Întrebă rebele. 

— E la doi paşi de aici, sire. Luaţi vătraiul, bateţi de trei ori 
în podea şi aşteptaţi să vi se răspundă. 

Cu o mână tremurândă, regele apucă vătraiul şi bătu în 
podea de trei ori, la răstimpuri egale. Numaidecât, de sub 
podea răsunară nişte bătăi surde, ca răspuns la semnalul 
dat. 

— Aşadar, glăsui regele, cel care-mi răspunde. 

— E contele de La Fere, sire, spuse Aramis, el pregăteşte 
calea pe unde veţi putea fugi. Parry va avea grijă să ridice 
aceaastă lespede de marmură, sub care se deschide o 
trecere gata făcută. 

— N-am nici un fel de unealtă, murmură Parry. 

— la pumnalul ăsta, spuse Aramis. Dar vezi să nu-l toceşti 
rău, poate că-ţi va trebui şi la altceva decât la desprinsul 
unei lespezi de piatră. 


— Oh, Juxon, suspină Carol, întorcându-se spre episcop şi 
luându-i amândouă mâinile într-ale sale. Juxon, ascultă 
rugămintea celui care ţi-a fost rege. 

— Care e şi va fi întotdeauna rege! Rosti Juxon, sărutându- 
i mâna. 

— Roagă-te toată viaţa pentru acest nobil pe care-l vezi, 
pentru cel pe care-l auzi sub noi şi pentru alţi doi, care, 
oriunde se află, se străduiesc, sunt sigur, să mă salveze. 

— Sire, răspunse Juxon, dorinţa voastră va fi îndeplinită. 
Atât cât voi trăi, mă voi ruga în fiecare zi pentru aceşti 
credincioşi prieteni ai maiestăţii-voastre. 

Cel care scormonea sub podea îşi continuă încă o bucată 
de vreme lucrul şi era vădit că se apropie din ce în ce mai 
mult. Deodată, un zgomot neaşteptat se auzi pe coridor. 
Aramis apucă vătraiul şi-i bătu în podea, prevestindu-l să se 
oprească. 

Zgomotul se apropia - paşi măsuraţi, în cadență. Cei patru 
din încăpere rămaseră nemişcaţi. Privirile lor se îndreptară 
spre uşă, care se deschise încet, oarecum solemn. 

Gărzile se rânduiseră pe două şiruri în anticamera regelui. 
Un comisar al Parlamentului, îmbrăcat în negru şi plin de 
gravitate care nu vestea nimic bun, intră, salută pe rege şi, 
desfăşurând un pergament, dădu citire sentinţei, aşa cum 
se obişnuieşte în cazul celor osândiţi la eşafod. 

— Ce să fie asta? Şopti Aramis către Juxon. 

Episcopul îi făcu semn că nici el nu ştia nimic. 

— Aşadar, astăzi? Întrebă regele, cu o tulburare de care 
numai Juxon şi Aramis îşi dădură seama. 

— Nu vi s-a anunţat oare, sire, că totul s-a hotărât pentru 
astăzi dimineaţă? Rosti omul înveşmântat în negru. 

— Voi muri deci ca un ucigaş de rând, de mâna călăului 
Londrei, spuse regele. 

— Călăul a dispărut, sire, răspunse comisarul 
Parlamentului, dar s-a oferit altcineva în loc. Execuţia nu va 
întârzia decât atâta cât doriţi pentru a pune rânduială în 
cele lumeşti şi cele sufleteşti. 


Broboane de sudoare se iviră pe fruntea regelui, la 
rădăcina părului. Fu singurul semn de tulburare la auzul 
acestei veşti. 

Aramis se făcuse însă alb ca varul. Inima parcă încetă să-i 
mai bată; închise ochii şi se sprijini cu o mână de masă. 
Văzând atâta durere, Carol păru că o uită pe a sa. 

Se apropie de el, îi luă mâna şi-l îmbrăţişă. 

— Haide, prietene, glăsui regele cu un zâmbet trist şi 
blând. Curaj! 

Şi, întorcându-se către comisarul Parlamentului, adăugă: 

— Sunt gata, domnule. După cum vedeţi, nu doresc decât 
două lucruri, care cred că n-au să vă întârzie prea mult: 
primul, să mă împărtăşesc; al doilea să-mi îmbrăţişez copiii 
şi să-mi iau rămas bun de la ei. Mi se va îngădui? 

— Da, sire, răspunse comisarul Parlamentului şi ieşi din 
încăpere. 

Aramis, venindu-şi în fire, îşi înfigea unghiile în carne. Un 
geamăt cumplit îi scăpă din piept. 

— On, monseniore! Izbucni el, strângând mâinile 
episcopului. Unde e Dumnezeu? Unde e Dumnezeu? 

— Fiule, vorbi episcopul cu hotărâre în glas, nu-l vezi 
fiindcă patimile de pe pământ îl ascund. 

— Copilul meu, i se adresă regele lui Aramis. Nu te lăsa 
pradă durerii. Întrebi ce face Dumnezeu? Dumnezeu 
priveşte la devotamentul tău şi la martiriul meu, şi, crede- 
mă, şi unul, şi altul îşi vor primi răsplata. la aminte, dară, ce 
se petrece cu oamenii, nu cu Dumnezeu. Oamenii sunt cei 
care îmi vor da moartea, oamenii cei care te fac să plângi. 

— Da, sire, spuse Aramis. Da, aveţi dreptate. Cu toţi 
oamenii trebuie să am ce am şi cu ei mă voi bate. 

— Şezi, Juxon, zise regele, căzând în genunchi. 'Ţie ţi-a 
rămas să mă asculţi, mie, să mă spovedesc. Rămâi, 
domnule, îl opri el pe Aramis, care dădu să plece. Rămâi, 
Parry. Nu am nimic de spus, nici chiar în clipa de taină a 
spovedaniei, ca să nu pot vorbi de faţă cu voi toţi. Rămâneţi! 
Mă stăpâneşte o singură părere de rău, anume că lumea 


întreagă nu poate să mă asculte aşa ca voi, dimpreună cu 
voi. 

Juxon se aşeză, şi regele, îngenuncheat în faţa lui, ca şi cel 
mai umil dintre credincioşi, îşi începu spovedania. 

XXVI 

REMEMBER. 

După ce se spovedi, Carol se împărtăşi, apoi ceru să-şi 
vadă copiii. Orologiul bătea de zece: aşa cum spusese, nu se 
întârzia prea mult. 

Poporul era gata însă; ştia că execuţia urma să aibă loc la 
ceasurile zece şi se îngrămădise pe străzile din jurul 
palatului de nu mai aveai loc să te mişti, aşa încât regele 
auzea vuietul depărtat al mulţimii bântuite de patimi, 
aidoma mării bântuite de furtună. 

Copiii regelui sosiră: întâi intră la el prinţesa Charlotte - o 
fetiţă bălaie şi chipeşă, cu ochii în lacrimi, apoi ducele de 
Gloucester - un băieţel de opt sau nouă ani, a cărui privire 
tăioasă şi gură dispreţuitoare vădeau obârşia-i mândră. 
Băiatul plânsese toată noaptea, dar de faţă cu alţii nu vărsă 
o lacrimă. 

Carol simţi cum i se frânge inima. Nu-şi mai văzuse copiii 
de doi ani şi-i revedea abia acum, în clipa morţii. O lacrimă i 
se adună în colţul pleoapelor şi el se întoarse să şi-o 
şteargă, impunându-şi tărie sufletească în faţa celor cărora 
le lăsa o atât de grea moştenire de suferinţă şi nefericire. 

Vorbi întâi cu fetiţa: strângând-o la piept, o sfătui să fie 
credincioasă, resemnată şi să-şi iubească mama; apoi, 
luându-l pe tânărul duce de Gloucester pe genunchi, ca să-l 
poată strânge la piept şi totodată săruta pe obraji, îi spuse: 

— Copilul meu, ai văzut pe străzi şi în anticameră o 
mulţime de oameni venind încoace: aceşti oameni vor tăia 
capul tatălui tău, să nu uiţi niciodată. Poate că într-o zi, 
avându-te lângă ei şi în puterea lor, vor vrea să te facă rege 
în locul fraţilor tăi mai mari, prinţul de Galles şi ducele de 
York, care sunt departe, unul în Franţa, celălalt nu ştiu pe 
unde; dar tu nu eşti rege, fiule, şi n-ai să poţi fi decât prin 


moartea lor. Jură-mi că n-ai să îngădui să fii încoronat fără a 
avea dreptul legitim la coroană; căci într-o zi, ia aminte, 
copilul meu, într-o zi, dacă ai să faci asta, ei au să doboare 
tot; şi cap, şi coroană, iar tu n-ai să poţi muri împăcat şi fără 
mustrări de cuget, aşa cum mor eu. Jură-mi, copilul meu! 

Băieţelul puse mânuţa în mâna tatălui său şi rosti: 

— Sire, jur maiestăţii-voastre. 

Carol îl întrerupse: 

— Henri, murmură el, spune-mi tată. 

— Tată, zise copilul, îţi jur că vor trebui să mă omoare 
înainte să mă încoroneze rege. 

— Bine, fiule! Acum îmbrăţişează-mă, tu la fel, Charlotte, şi 
să nu mă uitaţi. 

— O, nu, niciodată! Niciodată! Izbucniră amândoi copiii, 
înlănţuind cu braţele gâtul regelui. 

— Adio! Spuse Carol. Adio, copiii mei! Du-i de aici, Juxon! 
Lacrimile lor mi-ar lua curajul de a muri. 

Juxon smulse pe bieţii copii din braţele tatălui lor, 
încredinţându-i celor care îi aduseseră. 

După ce plecară, uşile se deschiseră şi toată lumea putu să 
intre. 

Regele, văzându-se singur în mijlocul mulţimii de soldaţi şi 
de curioşi care năvăleau înăuntru, îşi aminti că sub 
duşumea, aproape, se afla contele de La Fere, care nu 
putea să-l vadă şi poate că nădăjduia şi acum. 

Tremura la gândul că Athos va lua vreun zgomot drept 
semnalul stabilit şi îşi va reîncepe lucrul, trădându-se. De 
aceea rămase nemişcat, stăpânind prin pilda sa şi pe cei ce- 
l priveau. 

Regele nu se înşela: Athos se afla într-adevăr sub podea şi 
asculta, disperat că nu se mai aude semnalul. Câteodată, în 
nerăbdarea lui, se apuca din nou să taie în piatră, dar se 
oprea numaidecât, de teamă să nu fie auzit. 

Această îngrozitoare aşteptare ţinu două ceasuri. O tăcere 
de moarte domnea în camera regelui. 


Athos se hotări să afle pricina acestei linşti sumbre şi 
neclintite, pe care doar vuietul uriaş al mulţimii o tulbura. 
Dând puţin în lături pânza care ascundea scobitura din zid, 
cobori la primul cat al eşafodului. Deasupra capului, la 
numai patru degete, era podina eşafodului. 

Vuietul înăbuşit de până adineauri îl întâmpină 
ameninţător şi sumbru, făcându-l să tresară de groază. 
Merse până în marginea eşafodului şi, depărtând un pic 
pânza cea neagră, putu să vadă călăreţii din apropierea 
îngrozitoarei construcţii. În spatele lor se înşiruiau 
halebardierii; în spatele halebardierilor, ostaşii cu flinte, 
după care se rânduia mulţimea, ca un ocean întunecat, 
cuprins de clocot şi muget. 

„Ce s-o fi întâmplat? Se întrebă Athos, tremurând mai tare 
ca pânza pe care o strângea în mână. Soldaţii sunt înarmaţi, 
oamenii se îmbulzesc, privesc cu toţii spre ferestre şi 
printre ei îl văd pe d'Artagnan! Ce-o fi aşteptând? La ce s-o 
fi uitând? Dumnezeule mare! Le-a scăpat călăul!" 

Deodată, o tobă durui surd şi funebru în piaţă, paşi în 
prelungă cadență apăsată îi răsunară deasupra capului. Ai 
fi zis că o uriaşă procesiune calcă podelele palatului White- 
Hall; curând auzi scârţâind şi podina eşafodului. Atunci 
aruncă o ultimă privire asupra pieţei şi atitudinea mulţimii îl 
făcu să înţeleagă ceea ce o ultimă fărâmă de speranţă din 
sufletul său îl împiedica să ghicească. 

Piaţa amuţise cu desăvârşire. Toţi ochii cătau ţintă spre 
ferestrele palatului. Oamenii, cu gurile căscate, cu 
răsuflarea ţinută în coşul pieptului, arătau că aşteaptă un 
înspăimântător spectacol. 

Zgomotul de paşi pe care îi auzise deasupra lui din 
ascunzătoarea de sub odaia regelui se auzi acum pe podina 
eşafodului, ale cărei scânduri se îndoiră sub greutate, mai- 
mai să atingă creştetul nefericitului gentilom. Neîndoielnic, 
erau cele două şiruri de soldaţi, care îşi luau locul. 

În aceeaşi clipă, o voce binecunoscută gentilomului, o voce 
nobilă, rosti deasupra capului său aceste cuvinte. 


— Domnule colonel, doresc să vorbesc poporului. 

Un fior îi trecu lui Athos din tălpi şi până-n creştet: cel 
care vorbea pe eşafod era regele. 

Într-adevăr, după ce băuse câteva picături de vin şi 
mâncase o fărâmă de pâine, Carol, sătul să mai aştepte 
moartea, se hotărâse să meargă în întâmpinarea ei şi 
dăduse semnalul de plecare. 

Fereastra dinspre piaţă fu deschisă larg şi mulţimea putu 
să vadă cum din fundul vastei încăperi se apropie întâi un 
om cu mască pe faţă - călăul, după cum îl arăta securea pe 
care o ţinea în mână. Omul se apropiase şi pusese securea 
pe butuc. 

Era zgomotul pe care îl auzise Athos la început. 

În urma acestui om, palid, desigur, dar calm şi cu pasul 
hotărât, venea Carol Stuart, între doi preoţi, apoi câţiva 
ofiţeri superiori, însărcinaţi să supravegheze execuţia, şi o 
escortă de halebardieri rânduiţi pe două şiruri, care se 
aşezară pe laturile eşafodului. 

Apariţia omului cu mască stârnise un murmur prelung. 
Fiecare era dornic să afle cine era călăul necunoscut, picat 
tocmai la vreme, astfel că spectacolul făgăduit poporului să 
poată avea loc, atunci când poporul crezuse că totul se 
amână pe a doua zi. Fiecare îl scruta lacom cu privirea, dar 
tot ce vedea era un bărbat de statură mijlocie, îmbrăcat în 
negru şi destul de vârstnic, căci masca ce-i ascundea faţa 
lăsa să i se vadă barba căruntă. 

Dar la vederea regelui, atât de liniştit, de nobil, de demn, 
tăcerea se aşternu ca prin farmec şi fiecare putu să audă 
dorinţa lui de a vorbi poporului. 

Cel căruia îi fusese adresată această cerere de bună- 
seamă că o încuviinţă, căci regele începu să vorbească cu o 
voce răsunătoare şi hotărâtă, care-l pătrunse pe Athos până 
în adâncul inimii. Regele lămurea poporului purtarea sa, 
dându-i poveţe pentru binele Angliei. 

„Vai! Îşi spunea Athos. Să fie oare cu putinţă să aud ce aud 
şi să văd ce văd? Să fie cu putinţă ca Dumnezeu să-şi fi 


întors într-atât ochii de la trimisul său pe pământ, încât să-l 
lase să piară într-un chip atât de jalnic?! Şi eu care nu l-am 
văzut! Eu care nu i-am spus un cuvânt de adio!" 

Se auzi un zgomot, ca şi cum cineva ar fi mişcat securea 
pe butuc. 

Regele tăcu o clipă. 

— Lasă securea! Spuse el. 

Şi îşi urmă cuvântul din locul unde se oprise. 

După ce isprăvi de vorbit, o tăcere de gheaţă se aşternu 
deasupra lui Athos. Contele duse mâna la frunte şi, cu tot 
gerul de afară, broboane de sudoare i se prelingeau printre 
degete. 

Tăcerea asta arăta că se făceau ultimele pregătiri. 

Când sfârşi de vorbit, regele îşi plimbă o privire iertătoare 
asupra mulţimii; apoi, desprinzându-şi de la gât ordinul pe 
care îl purta şi care era tocmai decorația bătută în 
diamante trimisă de către regină, o încredința preotului ce-l 
însoțea pe Juxon. După aceea făcu la fel cu crucea de 
diamante, trimisa, ca şi decorația, de doamna Henriette. 

— Părinte, spuse el către preotul ce-l întovărăşea pe 
Juxon. Voi păstra această cruce până-n ultima clipă: când 
voi fi mort, să o iei dumneata. 

— Da, sire! Răspunse o voce după care Athos îl recunoscu 
pe Aramis. 

Carol, care până atunci stătuse cu capul acoperit, îşi 
scoase pălăria şi o azvârli jos, lângă el; pe urmă desfăcu pe 
rând nasturii de la haină, o dezbrăcă şi o aruncă peste 
pălărie. Fiind frig, ceru un halat, care i se aduse îndată. 

Toate aceste pregătiri se făcuseră cu un calm 
înspăimântător. Ai fi zis că regele se pregăteşte să se vâre 
în pat, şi nu în sicriu. 

În sfârşit, ridicându-şi pletele cu mâna, îl întrebă pe călău: 

— N-au să te stingherească, domnule? În acest caz ar 
trebui să-mi leg părul cu o panglică. 

Carol îşi însoţi vorba cu o privire scrutătoare, ca şi cum ar 
fi vrut să străbată prin masca ce acoperea chipul 


necunoscutului. Privirea-i nobilă, plină de linişte şi 
siguranţă de sine sili călăul să întoarcă degrabă capul. Dar 
atunci întâlni ochii arzători ai lui Aramis. 

Văzând că nu primeşte răspuns, regele repetă întrebarea. 

— Va fi destul să dezgoliţi gâtul, spuse omul cu o voce 
surdă. 

Regele îşi despărţi pletele în două cu mâinile şi, cătând 
spre butuc, spuse: 

— E cam scund. Altul mai înalt nu se află? 

— E butucul care se foloseşte de obicei, răspunse omul 
mascat. 

— Crezi că-mi poţi reteza capul dintr-o singură lovitură? 
Întrebă regele. 

— Sper, spuse călăul. 

Rostise acest cuvânt: sper, într-un chip atât de straniu, 
încât toţi se înfiorară în afară de rege. 

— Bine, rosti el. Şi acum, călăule, ascultă. 

Omul ascuns sub mască făcu un pas către rege şi se 
sprijini de secure. 

— N-aş vrea să fie pe neaşteptate, zise Carol. Am să 
îngenunchez o clipă, să mă rog, aşa ca nu lovi încă. 

— Şi când să lovesc? Întrebă omul mascat. 

— Când voi pune gâtul pe butuc şi voi întinde braţele 
spunând: Remember, atunci să loveşti năprasnic. 

Omul cu mască se înclină uşor. 

— Iată clipa în care părăsesc lumea, vorbi regele către cei 
ce-l înconjurau. Domnilor, vă las în mijlocul furtunii şi-o iau 
înainte pe tărâmul care nu cunoaşte furtuni. Adio! 

Se uită la Aramis şi-i făcu un semn din cap. 

— Şi-acum, continuă el, îndepărtaţi-vă, vă rog, şi lăsaţi-mă 
să mă rog o clipă în şoaptă. Îndepărtează-te şi dumneata, 
spuse el omului cu mască. Numai pentru o clipă, apoi îţi 
aparţin. Dar nu uita să loveşti numai la semnalul meu. 

Regele îngenunche, îşi făcu semnul crucii, se apropie cu 
faţa de scânduri, ca şi cum ar fi vrut să le sărute, apoi 


sprijinindu-se cu o mână de podină şi cu cealaltă de butuc, 
spuse în franţuzeşte: 

— Conte de La Fere, eşti aici? Pot să vorbesc? 

Aceste cuvinte îl loviră pe Athos drept în inimă, ca lama 
rece a unui pumnal. 

— Da, maiestate, îngăimă el, tremurând. 

— Prietene credincios, inimă generoasă, zise regele. N-a 
fost cu putinţă să fiu salvat, aşa a vrut soarta. Acum, chiar 
dacă săvârşesc un sacrilegiu, am să-ţi spun: „Da, am vorbit 
oamenilor, am vorbit lui Dumnezeu, celui din urmă ţie îţi 
vorbesc." Pentru a sprijini o cauză pe care am socotit-o 
sfântă, am pierdut tronul părinţilor mei şi-am spulberat 
moştenirea copiilor mei. Mi-a rămas un milion în aur, bani 
pe care i-am îngropat în pivniţa castelului de la Newcastle 
în clipa când am părăsit oraşul. De banii aceştia numai tu 
ştii, foloseşte-i atunci când vei crede de cuviinţă, pentru 
binele fiului meu cel mare. Şi acum, conte de La Fere, ia-ţi 
rămas bun de la mine. 

— Adio, rege sfânt şi martir! Îngână Athos îngheţat de 
groază. 

Atunci se făcu tăcere şi lui Athos i se păru ca regele se 
ridică şi se aşează într-alt fel. 

În clipa următoare o voce plină şi răsunătoare se auzi pe 
eşafod şi în tot cuprinsul pieţei. 

— Remember! Rosti regele. 

Abia isprăvi, că o lovitură năprasnică făcu să se cutremure 
podina eşafodului. Colbul stârnit din pânza cea neagră îl 
orbi pe bietul conte. Şi, deodată, pe când ridica în neştire 
ochii, o picătură caldă îi căzu pe frunte. Athos se trase 
înapoi cu un fior de spaimă şi în aceeaşi clipă picăturile se 
preschimbară într-un şuvoi negru, care năclăi scândurile. 

Athos căzu şi el în genunchi şi rămase aşa, o vreme, ca 
lovit de nebunie şi de neputinţă. Curând murmurul din 
piaţă se potoli, arătând că mulţimea se împrăştia. Athos 
stătu nemişcat, mut de durere; pe urmă se întoarse şi muie 
un colţ al batistei în sângele regelui; şi în vreme ce 


mulţimea se îndepărta din ce în ce, cobori, spintecă pânza 
şi, furişându-se printre doi cai, se pierdu printre oamenii 
din popor, cu care era leit la port, ajungând cel dintâi la 
han. 

Urcă în odaie la el şi se uită în oglindă: văzu că are o pată 
roşie pe frunte, duse mâna să şi-o şteargă, dar şi-o trase 
înapoi umedă şi, înțelegând că era sângele regelui, îşi 
pierdu cunoştinţa. 

XXVII. 

OMUL CU MASCĂ. 

Deşi nu era decât patru după-amiază, se întunecase de-a 
binelea; ningea cu fulgi deşi, zgrunţuroşi. Aramis se înapoie 
şi el la han şi-l găsi pe Athos, nu fără cunoştinţă, dar 
zdrobit. 

Auzind glasul prietenului său, contele se smulse din 
toropeală. 

— Iată-ne învinşi de fatalitate! Spuse Aramis. 

— Învinşi! Exclamă Athos. Nobil şi nefericit rege! 

— Eşti rănit? Întrebă Aramis. 

— Nu, e sângele lui. 

— Şi contele îşi şterse fruntea. 

— Dar unde ai stat? 

— Unde m-aţi lăsat, sub eşafod. 

— Şi-ai văzut totul? 

— N-am văzut, în schimb am auzit totul. Ferească 
Dumnezeu să mai trăiesc vreodată un asemenea ceas! Nu 
mi-a albit părul? 

— Atunci ştii că nu l-am părăsit? 

— Ţi-am auzit glasul până în ultima clipă. 

— lată decorația pe care mi-a dat-o, iată şi crucea pe care 
i-am desprins-o din mână, spuse Aramis. Dorinţa lui a fost 
să fie înmânate reginei. 

— Uite şi o batistă în care să le înfăşurăm! Adăugă Athos. 

Şi scoase din buzunar batista muiată în sângele regelui. 

— Oare ce fac cu leşul? Întrebă Athos. 


— Din porunca lui Cromwell, i se vor aduce onorurile 
cuvenite unui rege. l-am aşezat trupul într-un sicriu de 
plumb, doctorii îmbălsămează bietele-i rămăşiţe pământeşti 
şi după aceea îl vor depune pe un catafalc, sub vegherea 
lumânărilor. 

— Ce ironie! Murmură cu tristeţe Athos. Onoruri regale 
celui pe care l-au ucis! 

— Asta dovedeşte, zise Aramis, că regele moare, dar 
regalitatea nu. 

— Vai! Răspunse Athos, e poate ultimul rege cavaler pe 
care l-a avut lumea. 

— Haide, nu-ţi mai face inimă rea, conte! Răsună o voce 
groasă pe scară, şi treptele gemură sub paşii grei ai lui 
Porthos. Cu toţii suntem muritori, bieţii mei prieteni! 

— Vii cam târziu, dragul meu Porthos, observă contele de 
La Fere. 

— Păi da, spuse Porthos. Era lume pe străzi şi m-au făcut 
să întârzii. '[opăiau, ticăloşii! I-am pus unuia mâna în 
beregată şi cred că l-am sugrumat niţeluş. Tocmai atunci a 
picat o patrula. Din fericire, omului meu i-a lipsit graiul vreo 
câteva clipe. Eu n-am stat pe gânduri, am şters-o pe o 
ulicioară, care m-a scos într-alta şi mai strâmtă şi m-am 
rătăcit. Nu cunosc Londra, englezeşte nu ştiu şi am crezut 
că n-am să mă mai descurc în veci. Ei, dar iată-mă. 

— Şi d'Artagnan? Întrebă Aramis. Nu l-ai văzut? N-a păţit 
ceva? 

— Ne-a despărţit mulţimea, zise Porthos. Oricât m-am 
străduit, n-am mai dat de el. 

— Oh! Murmură cu tristeţe Athos. Eu l-am văzut bine de 
tot. Era în primul rând al mulţimii, aşezat cum nu se poate 
mai bine; ca să nu-i scape nimic; şi cum, orice ar fi, 
spectacolul era ciudat, o fi vrut să rămână până la capăt. 

— Hm, conte de La Fere? Se auzi o voce liniştită, în ciuda 
răsuflării întretăiate de graba drumului. Vorbeşti de rău pe 
cine nu-i de faţă? 


Mustrarea îl săgetă până în inimă pe Athos. Totuşi, cum 
impresia pe care i-o făcuse d'Artagnan, stând în primele 
rânduri, era încă adâncă, se mulţumi să spună: 

— Nu te vorbesc de rău, prietene. Eram neliniştiţi că nu 
mai vii şi le-am povestit unde te aflai. Nu l-ai cunoscut pe 
regele Carol, era un străin pentru tine şi nimic nu te obliga 
să-l iubeşti. 

Zicând aceasta, îi întinse mâna. D'Artagnan se prefăcu 
însă că nu observă şi rămase cu mâna ascunsă sub mantie. 

Athos îşi lăsă mâna să cadă încet de-a lungul corpului. 

— Uf, tare-s obosit! Făcu d'Artagnan, şi se aşeză pe un 
scaun. 

— Bea un pahar de porto, îl îndemnă Aramis, luând de pe 
masă o sticlă şi umplându-i un pahar. Bea, asta dă putere. 

— Da, sa bem, încuviinţă Athos, care, simţitor la supărarea 
gasconului, ţinea să ciocnească un pahar cu el. Să bem şi să 
plecăm din ţara asta blestemată. Corabia ne aşteaptă, aşa 
cum ştiţi. Să plecăm chiar astă-seară, doar nu mai avem ce 
face aici! 

— Eşti tare grăbit, domnule conte, observă d'Artagnan. 

— Pământul asta setos de sânge parcă-mi arde sub tălpi, 
mărturisi Athos. 

— Mie, unuia, zăpada nu-mi pare aşa, spuse liniştit 
gasconul. 

— Ce mai vrei să Facem aici, acum când regele e mort? Îşi 
arătă Athos nedumerirea. 

— Aşadar, domnule conte, spuse nepăsător d'Artagnan, 
credeţi că nu mai aveţi nimic de făcut în Anglia? 

— Nimic, nimic răspunse Athos. Decât să mă îndoiesc de 
bunătatea divină şi să-mi nesocotesc propriile puteri. 

— Cât despre mine, făcu d'Artagnan, eu, păcătosul, eu, un 
gură-cască iubitor de sânge, care m-am îndesat până la 
treizeci de paşi de eşafod ca să văd mai bine cum cade 
capul acestui rege pe care nu-l cunoşteam şi de care, pe cât 
se pare, prea puţin îmi păsa, eu gândesc altfel decât 
domnul conte. Aşa că rămân! 


Athos păli îngrozitor. Fiecare vorbă a prietenului său îi 
străpungea inima. 

— Ah, rămâi la Londra? Întrebă Porthos. 

— Da, răspunse gasconul. Dar tu? 

— Ce dracu! Izbucni Porthos, niţel cam încurcat faţă de 
Athos şi Aramis. Dacă zici că rămâi, cum am venit cu tine, 
nu plec fără tine, doar n-o să te las singur în ţara asta 
afurisită. 

— Îţi mulţumesc, nepreţuitul meu prieten. Atunci îţi 
propun o trebuşoară pe care s-o duci la capăt după 
plecarea domnului conte. M-am gândit la ea în timp ce 
priveam spectacolul de care pomenirăm adineauri. 

— Ce anume? Întrebă Porthos. 

— Să aflăm cine-i omul mascat care s-a oferit într-un chip 
atât de îndatoritor să reteze capul regelui. 

— Un om mascat?! Se miră Athos. Prin urmare călăul n-a 
fugit? 

— Călăul? Făcu d'Artagnan. E tot în pivniţă, unde cred că 
stă la taifas cu sticlele hangiului nostru. Dar bine că mi-ai 
adus aminte. 

Şi se îndreptă spre uşă: 

— Mousqueton! Strigă el. 

— Da, domnule, se auzi o voce care părea că vine din 
fundul pământului. 

— Totul s-a sfârşit, aşa că poţi să dai drumul prizonierului. 

— Atunci, cine să fie mizerabilul care a ridicat mâna 
asupra regelui? Izbucni Athos. 

— Un călău amator, spuse Aramis. De altfel, mânuieşte 
bine securea, căci, aşa cum spera, a izbutit din prima 
lovitură. 

— Nu l-ai văzut la faţă? Întrebă Athos. 

— Purta mască, zise d'Artagnan. 

— Dar tu care erai lângă el, Aramis? 

— Am văzut numai o barbă căruntă ce ieşea de sub mască. 

— Deci e un om în vârstă, presupuse Athos. 


— O, zise d'Artagnan, asta nu înseamnă nimic. Când îţi pui 
mască, poţi foarte bine să-ţi pui şi barbă. 

— Îmi pare rău că nu l-am urmărit, se căina Porthos. 

— Ei bine, dragul meu Porthos - vorbi d'Artagnan - tocmai 
asta mi-a dat mie prin cap. 

Athos înţelese totul şi se ridică în picioare. 

— Iartă-mă, d'Artagnan! Rosti el. M-am îndoit de 
Dumnezeu, puteam să mă îndoiesc şi de tine. lartă-mă, 
prietene! 

— Vedem noi asta numaidecât, replică gasconul, schiţând 
un zâmbet. 

— Şi pe urmă? Întrebă Aramis. 

— Pe urmă, continuă d'Artagnan, în vreme ce mă uitam, 
dar nu la rege, cum crede domnul conte, căci ştiu ce 
înseamnă un om care se pregăteşte să moară şi, cu toate 
că-s învăţat cu acest soi de împrejurări, îmi fac rău 
întotdeauna, uitându-mă la călăul cu mască, mi-a trecut 
prin minte, cum v-am spus, să aflu cine este. Or, cum avem 
obiceiul să ne completăm unii pe alţii, să ne ajutăm între 
noi, aşa cum o mână ajută la nevoie pe cealaltă, m-am uitat 
fără să vreau în jur, să văd dacă Porthos nu-i cumva pe 
aproape; căci pe tine Aramis, te-am recunoscut lângă rege, 
şi despre tine Athos, ştiam că te afli sub eşafod. De aceea 
nici nu mă supăr pe tine, adaugă el, întinzându-i mâna lui 
Athos. Ai suferit mult. Mă uitam deci în jur, când văd în 
dreapta mea o scăfârlie crăpată de curând şi lipită la loc, de 
bine de rău, într-o legătură de tafta neagră. „La naiba, îmi 
zic, parcă ar fi mâna mea la mijloc, parcă şi de scăfârlia 
ăstuia tot eu m-am îngrijit." Într-adevăr, era nefericitul de 
scoţian, fratele lui Parry, vă aduceţi aminte, cel cu care s-a 
distrat Groslow, încercându-şi puterile, şi care avea ţeasta 
despicată când am dat noi peste el. 

— Întocmai, adeveri Porthos. Omul cu găinile negre. 

— Chiar aşa. Făcea semne cuiva din stânga mea; ma întorc 
şi-l recunosc pe preacinstitul Grimaud, care, ca şi mine, îl 
mânca din ochi pe călăul mascat. 


— Oh!" fac eu spre el, şi cum ăsta-i cuvântul de care se 
foloseşte domnul conte în zilele când îi vorbeşte, Grimaud 
pricepe îndată că-l chem şi se întoarce spre mine ca împins 
de un resort. Recunoscându-mă şi el, mi-arată cu degetul 
spre omul mascat şi mormăie: „Ei?", adică: „Aţi văzut?”, La 
naiba!" răspund eu. Ne-am înţeles de minune unul pe altul. 
Atunci m-am întors spre scoţianul nostru: privirile lui erau 
cum nu se poate mai grăitoare. Pe scurt, totul s-a sfârşit, 
aşa cum ştiţi într-un mod sinistru. Mulțimea a început să se 
împrăştie; seara se lăsa încet; eu m-am pitulat într-un colţ 
al pieţei împreună cu Grimaud şi cu scoţianul, căruia îi 
făcusem semn să rămâie cu noi, şi de acolo îl urmăream pe 
călău, care intrase din nou în odaia regelui, să-şi schimbe 
hainele, ale lui fiind pline de sânge, fără îndoială. După ce s- 
a schimbat, şi-a pus o pălărie neagră pe cap, s-a înfăşurat 
într-o mantie şi s-a făcut nevăzut. M-am gândit că va pleca 
şi-am dat fuga la uşa de la intrare. Într-adevăr, după vreo 
cinci minute l-am văzut coborând scara. 

— Şi l-ai urmărit? Izbucni Athos. 

— Te cred! Răspunse d'Artagnan. Dar n-a fost prea uşor, 
ehei! Mereu întorcea capul, şi asta ne silea să ne tot 
ascundem ori să ne prefacem că trecem pe acolo din 
întâmplare. Mi-ar fi fost foarte uşor să-l omor; dar, cum nu-s 
egoist din fire, păstram pasărea asta rară pentru tine, 
Aramis, şi pentru tine, Athos, ca să aveţi un pic de 
mingâiere. Într-un târziu, după vreo jumătate de ceas de 
alergătură pe străzile cele mai întortocheate din inima 
oraşului, am ajuns la o căsuţă singuratică, unde nu se auzea 
nici un zgomot şi nu se vedea nici o lumină ca să crezi c-ar fi 
cineva înăuntru. Atunci Grimaud a scos la iveală un pistol 
din cizmele lui largi. „Ei?"' mormăi el întrebător, arătându- 
mi pistolul. „Nu, nu!" l-am oprit eu. Precum v-am spus, 
aveam şi eu gândurile mele. Omul cu mască s-a oprit în faţa 
unei uşi scunde, a scos o cheie din buzunar, dar, înainte să o 
vâre în broască, s-a întors iarăşi să vadă dacă nu-i urmărit. 
Eu eram pitit după un pom, Grimaud după o piatră, iar 


scoţianul, în lipsa de altceva, se trântise la pământ. Fără 
îndoială că omul nostru s-a crezut singur, fiindcă am auzit 
cheia răsucindu-se în broască: uşa s-a deschis şi el a 
dispărut în casă. 

— Mizerabilul! Scrâşni Aramis. Şi-n timp ce tu ai venit 
încoace, el a fugit şi n-o să-l mai găsim. 

— Ce Dumnezeu, Aramis, zise gasconul, drept cine mă iei? 

— Totuşi, în lipsa ta. 

— 1 se alătură şi Athos. 

— Ei, în lipsa mea nu puteam să-i las în loc pe Grimaud şi 
pe scoţian? Mai înainte ca omul nostru să facă zece paşi în 
casă, eu am şi înconjurat-o. Lia o uşă, cea pe unde a intrat, l- 
am lăsat pe scoţian, poruncindu-i printr-un semn să-l 
urmărească pe omul cu mască neagră dacă iese din casă, în 
vreme ce Grimaud avea să-l urmărească şi el, ca apoi să ne 
spună totul. Pe Grimaud l-am lăsat la cea de a doua uşă, cu 
aceeaşi poruncă, şi iată-mă-s. Fiara e încercuită. Acum, cine 
vrea să o vadă încolţită? 

Athos se aruncă în braţele lui d'Artagnan, care îşi ştergea 
fruntea de sudoare. 

— Prietene, eşti într-adevăr prea bun că nu te-ai supărat 
pe mine. Am greşit, am greşit de o sută de ori faţă de tine, 
fiindcă ar trebui să te cunosc. Numai, vezi, în inima noastră 
zace o fărâmă de răutate, care te face să te îndoieşti mereu. 

— Hm! Mormăi Porthos. Călăul n-o fi chiar domnul 
Cromwell? Cine ştie? Ca să aibă siguranţa că treaba e bine 
făcută, a ţinut să facă totul cu mâna lui! 

— N-aş crede! Cromwell e gras şi scund, în vreme ce ăsta-i 
subţire şi mai degrabă înalt decât scund. 

— O fi vreun soldat condamnat căruia i s-a oferit în schimb 
graţierea, spuse Athos. La fel cum s-a întâmplat cu 
nenorocitul de Chalais. 

— Nu, nu, stărui d'Artagnan. Nu avea pasul cadenţat al 
unui militar şi nici nu mergea crăcănat ca un călăreț. Avea 
călcătura aleasă şi un aer distins. Mare lucru să mă înşel, 
dar cred că e vorba de un nobil. 


— Un nobil! Exclamă Athos. Cu neputinţă! Ar fi o ruşine 
pentru întreaga nobilime. 

— Straşnic vânat! Hohoti Porthos de se cutremurară 
geamurile. Straşnic vânat, pe legea mea! 

— Mai pleci, Athos? Întrebă d'Artagnan. 

— Nu, rămân, răspunse gentilomul, cu un gest 
ameninţător, care nu făgăduia nimic bun celui căruia îi era 
adresat. 

— Atunci, spadele! Spuse Aramis. Spadele noastre! Să nu 
mai pierdem o clipă. 

Cei patru prieteni îmbrăcară la iuţeală veşmintele de 
nobili, îşi încinseră spadele, chemară pe Mousqueton şi pe 
Blaisois, poruncindu-le să facă socoteala cu hangiul şi să 
pregătească totul de plecare, fiindcă era cu putinţă să 
părăsească Londra chiar în noaptea aceea. 

Noaptea se făcuse şi mai neagră. Zăpada cădea 
necontenit, aşternându-se ca un giulgiu peste oraşul 
regicid. Era aproape şapte seara şi pe străzi se vedeau 
puţini trecători, căci lumea se închisese în casă şi vorbea în 
şoaptă despre cumplita întâmplare din acea zi. 

Cei patru prieteni, înfăşuraţi în mantiile lor, străbătură 
toate pieţele şi străzile din centru, pline de atâta omenire 
peste zi şi atât e pustii la ceasul acela de noapte. 
D'Artagnan mergea în frunte, căutând din vreme în vreme 
să descopere crucile pe care le scrijelise cu pumnalul pe 
ziduri. Era întuneric beznă şi abia putea sa desluşească 
semnele. Dar îşi întipărise atât de bine în minte fiecare 
fântână, fiecare firmă de prăvălie, încât, după o jumătate de 
ceas, izbutiră să ajungă la casa cea singuratică. 

Pentru o clipă, gasconul crezu că fratele lui Parry a 
dispărut, dar se înşela: voinicul scoţian obişnuit cu frigul din 
munţii săi, se întinsese lângă un stâlp, întocmai ca o statuie 
prăvălită la pământ, fără să se sinchisească de asprimea 
vremii, lăsând zăpada să-l acopere. Zărindu-i pe cei patru, 
se ridică îndată. 


— Iată încă un slujitor credincios, rosti Athos. Dumnezeule 
mare! Oamenii de ispravă nu-s atât de rari pe cât se pare: 
asta-mi dă curaj. 

— Să nu ne grăbim cu laudele, mormăi d'Artagnan. 
Scoţianul nostru îmi pare c-a venit încoace pentru o 
socoteală de-a lui. Am auzit că oamenii născuţi dincolo de 
Tweed sunt foarte răzbunători. Păzeşte-ţi pielea, jupân 
Groslow! Dacă daţi ochii unul cu altul, te-aşteaptă clipe 
grele! 

Gasconul păşi înainte şi se apropie de scoţian, care îl 
recunoscu, apoi făcu semn şi celorlalţi sa se apropie. 

— Cum stăm? Întrebă Athos în englezeşte. 

— N-a ieşit nimeni, răspunse fratele lui Parry. 

— Bine. Tu, Porthos, rămâi aici cu el, şi tu, Aramis, la fel. 
D'Artagnan mă va duce la Grimaud. 

Grimaud, nu mai puţin şiret decât scoţianul, se vârâse într- 
o scorbură de salcie şi stătea acolo ca într-o gheretă. O 
clipă, d'Artagnan crezu, ca şi prima dată, că omul cu mască 
a plecat şi că Grimaud a pornit-o după el. 

Deodată ieşi la iveală o scăfârlie şi se auzi un fluierat uşor. 

— Oh! Exclamă Athos. 

— Aici, murmură Grimaud. 

Se apropiară amândoi de salcie. 

— Ei, a ieşit careva din casă? Întrebă d'Artagnan. 

— Nu, dar a intrat, răspunse Grimaud. 

— Bărbat sau femeie? 

— Bărbat. 

— Aha! Mormăi d'Artagnan. Prin urmare, acuma-s doi. 

— Aş vrea să fie patru, spuse Athos. Măcar să fie o luptă 
egală. 

— Poate că sunt patru, zise d'Artagnan. 

— Cum adică? 

— Nu se poate ca alţii să fi venit mai din vreme şi să fi 
aşteptat înăuntru? 

— Putem să ne convingem, zise Grimaud arătând spre o 
fereastră prin obloanele căreia răzbăteau câteva raze de 


lumină. 

— Chiar aşa, încuviinţă d'Artagnan. Să-i chemăm şi pe 
ceilalţi. Apucară după colţul casei, să le facă semn lui 
Porthos şi lui Aramis. 

Aceştia veniră în grabă. 

— Aţi văzut ceva? Întrebară ei. 

— Nu, dar o să vedem, răspunse d'Artagnan şi arătă din 
ochi spre Grimaud, care, agăţându-se de ieşiturile zidului, 
se căţărase la vreo cinci-şase picioare de la pământ. 

Toţi patru se dădură mai aproape. Grimaud se caţără ca o 
pisică şi, în cele din urmă, se apucă de un cârlig care ţine 
oblonul când e deschis, găsi cu piciorul o ieşitură a zidului 
ce îi păru îndeajuns de trainică şi le făcu semn că totul e 
bine. După o clipă, apropie ochiul de crăpătura oblonului. 

— Ce vezi? Întrebă d'Artagnan. 

Grimaud arătă mâna închisă, numai cu două degete 
desfăcute. 

— Vorbeşte, spuse Athos. Nu-ţi vedem semnele. Câţi sunt? 

— Doi, şopti el. Unul cu faţa la mine, celălalt cu spatele. 

— Bine. Şi cine-i în faţa ta? 

— Omul pe care l-am văzut trecând. 

— Îl cunoşti? 

— Mi s-a părut că-l recunosc şi nu m-am înşelat, e gras şi 
scund. 

— Cine-i? Şuşotiră într-un glas cei patru prieteni. 

— Generalul Oliver Cromwell. 

Tuspatru se uitară unul la altul. 

— Şi celălalt cum arată? Întrebă Athos. 

— E unul slab şi înalt. 

— Călăul! Murmură în acelaşi timp d'Artagnan şi Aramis. 

— Stă cu spatele la mine, zise Grimaud. Uite, se întoarce. 
E fără mască, acum o să-l văd. Ah! 

În clipa aceea, ca şi cum cineva i-ar fi împlântat un pumnal 
în inimă, dădu drumul cârligului din mână şi căzu pe spate, 
cu un geamăt surd. Porthos îl prinse în braţe. 

— L-ai văzut? Întrebară tuspatru dintr-o suflare. 


— L-am văzut, îngăimă Grimaud, cu părul măciucă în cap 
şi cu fruntea scăldată de sudoare. 

— Pe cel înalt şi slab? Urmă d'Artagnan. 

— Da. 

— Adică pe călău? Adăugă Aramis. 

— Da. 

— Şi cine e? Întrebă Porthos. 

— Ele! Ele! Bângui Grimaud, galben ca un mort, apucând 
cu mâinile-i tremurând mâna stăpânului său. 

— Cine? Întrebă şi Athos. 

— Mordaunt! Îngăimă Grimaud. 

D'Artagnan, Porthos şi Aramis scoaseră un strigăt de 
bucurie. 

Athos făcu un pas înapoi şi-şi trecu mâna peste frunte. 

— Fatalitate! Murmura el. 

XXVIII 

CASA LUI CROMWELL. 

Într-adevăr, pe Mordaunt îl urmărise d'Artagnan, dar fără 
să-l recunoască. 

Intrând în casă, călăul îşi scoase masca şi barba căruntă 
ce-i schimba chipul, urcă scara, deschise o uşă şi pătrunse 
într-o odaie cu o zugrăveală închisă, luminată de licărirea 
unei lămpi, şi se găsi în faţa unui om care scria aşezat la un 
birou. 

Omul acesta era Cromwell. 

Lucru ştiut, Cromwell avea la Londra două sau trei 
locuinţe tainice, necunoscute nici prietenilor şi de care ştiau 
numai cei foarte apropiaţi. Or, ne amintim că Mordaunt se 
număra printre aceştia din urmă. 

La intrarea lui, Cromwell ridică ochii. 

— Dumneata eşti, Mordaunt? Spuse el. Vii cam târziu. 

— Am vrut să văd ceremonia până la sfârşit, generale, din 
pricina asta am întârziat, răspunse Mordaunt. 

— Ah! Făcu Cromwell. De obicei nu eşti atât de curios. 

— Sunt întotdeauna curios să văd căderea unuia dintre 
duşmanii înălţimii-voastre, iar cel de azi nu era printre cei 


mai neînsemnaţi. Dar dumneavoastră, generale, n-aţi fost la 
White-Hall? 

— Nu, spuse Cromwell. 

Urmă un răstimp de tăcere. 

— Aţi aflat amănunte? Întrebă Mordaunt. 

— Niciunul. Sunt aici de azi-dimineaţă. Ştiu numai că se 
pusese la cale un complot pentru salvarea regelui. 

— Ah! Ştiaţi? 

— N-are importanţă. Patru oameni travestiţi în muncitori 
urmau să-l scoată pe rege din închisoare şi să-l ducă la 
Greenwich, unde-l aştepta o barcă. 

— Şi ştiind toate astea, înălţimea-voastră stătea aici, 
departe de oraş, liniştit şi inactiv? 

— Liniştit, da, spuse Cromwell. Dar de ce zici inactiv? 

— "Totuşi, dacă reuşea complotul? 

— Aş fi dorit-o. 

— Credeam că înălţimea-voastră priveşte moartea lui 
Carol 1 ca o nenorocire necesară binelui Angliei. 

— Tocmai! Spuse Cromwell. E părerea mea dintotdeauna. 
Dar nu trebuia decât să moară, şi dacă totul se petrecea 
într-altă parte decât pe eşafod, poate că ar fi fost mai bine. 

— De ce, înălţimea-voastră? 

Cromwell zâmbi. 

— Ilertaţi-mă, spuse Mordaunt. Dar, vedeţi, generale, sunt 
un ucenic într-ale politicii şi-aş vrea să trag foloase în toate 
împrejurările din învăţămintele pe care binevoieşte să mi le 
dea stăpânul meu. 

— Aşa s-ar fi spus că l-am osândit din spirit de dreptate şi 
că l-am lăsat să fugă din mărinimie. 

— Şi dacă într-adevăr ar fi fugit? 

— Asta nu se putea. 

— Nu se putea? 

— Da, luasem toate măsurile. 

— Şi înălţimea-voastră cunoaşte pe cei patru oameni care 
se hotărâseră să-l salveze pe rege? 


— Sunt patru francezi: doi trimişi de către doamna 
Henriette la soţul ei şi doi veniţi la mine din partea lui 
Mazarin. 

— Şi credeţi, domnule, că Mazarin i-a însărcinat cu o 
asemenea treabă? 

— Se poate, dar se va dezice de ei. 

— Credeţi? 

— Sunt sigur. 

— De ce? 

— Fiindcă n-au reuşit 

— Înălţimea-voastră îmi dăduse pe doi dintre aceşti 
francezi, atunci când erau vinovaţi numai de a fi slujit cu 
armele pe Carol I. Acum, că sunt vinovaţi de uneltiri 
împotriva Angliei, vreţi să mi-i daţi pe toţi patru? 

— I-ai, încuviinţă Cromwell. 

Mordaunt făcu o plecăciune, cu un surâs de biruitoare 
cruzime. 

— Să ne întoarcem, rogu-te, la nefericitul de Carol, spuse 
Cromwell, văzând că Mordaunt se pregăteşte să-i 
mulţumească. Ce-a strigat mulţimea? 

— Mai nimic, dacă n-a strigat: „Irăiască Cromwell!" 

— Unde te găseai? 

Mordaunt se uită o clipă la general, încercând să-i citească 
în ochi dacă întrebarea avea rost şi dacă nu cumva ştia tot. 
Privirea aprinsă a lui Mordaunt nu putu pătrunde însă în 

adâncul privirii lui Cromwell. 

— Mă găseam într-un loc de unde puteam să văd şi să aud 
totul. 

De astă dată, Cromwell îl privi ţintă, numai că şi Mordaunt 
fu de nepătruns. După câteva clipe, întoarse ochii cu 
nepăsare. 

— Se pare că acel călău improvizat şi-a făcut datoria cum 
nu se poate mai bine, zise Cromwell. După câte mi s-a spus 
cel puţin, a fost o lovitură de maestru. 

Mordaunt îşi aminti afirmaţia lui Cromwell că nu cunoaşte 
nici un amănunt. Din acea clipă căpătă convingerea că a 


asistat şi el la execuţie, ascuns pe undeva, după o perdea 
sau un oblon. 

— Într-adevăr, vorbi el, liniştit şi cu chipul impasibil. O 
singură lovitură a fost de ajuns. 

— Poate că totuşi era de meserie, spuse Cromwell. 

— Credeţi, domnule? 

— De ce nu? 

— Omul nu avea aerul unui călău. 

— Dar cine altul decât un călău ar fi primit să 
îndeplinească o asemenea treabă îngrozitoare? Întrebă 
Cromwell. 

— Ştiu eu? Zise Mordaunt. Poate vreun duşman personal 
al regelui Carol, care să fi jurat răzbunare şi care astfel şi-a 
îndeplinit jurământul; poate vreun nobil care avea motive 
temeinice să-l urască şi care, aflând că vrea să fugă şi să-i 
scape, i-a aţinut calea, cu faţa ascunsă de o mască şi cu 
mâna pe secure, nu atât ca un călău improvizat, cât ca un 
trimis al soartei. 

— Se poate, spuse Cromwell. 

— Şi dacă ar fi aşa, continuă Mordaunt, înălţimea-voastră 
ar condamna fapta lui? 

— Nu mi-e dat mie să-l judec, răspunse Cromwell, ci lui 
Dumnezeu. 

— Dar dacă l-aţi cunoaşte? 

— Nu-l cunosc şi nici nu vreau să-l cunosc. Ce-mi pasă 
dacă a fost el sau altul? Carol era condamnat, aşa că nu un 
om i-a tăiat capul, ci o secure. 

— Şi totuşi, stărui Mordaunt, fără omul acesta regele ar fi 
fost salvat. 

Cromwell surâse. 

— Desigur, ar fi fost răpit, chiar dumneavoastră aţi spus-o. 

— Da, răpit până la Greenwich. Acolo se suia pe o 
corăbioară cu cei patru salvatori. Pe corăbioară s-ar fi găsit 
însă patru oameni ai mei şi cinci butoaie cu praf de puşcă 
ale naţiunii. În larg, cei patru oameni ar fi coborât într-o 


barcă, şi dumneata eşti prea priceput în politică, Mordaunt, 
ca să nu înţelegi urmarea. 

— Da, ar fi sărit în aer cu toţii. 

— Chiar aşa. Explozia ar fi împlinit misiunea securii. 
Regele Carol pierea pentru totdeauna. S-ar fi spus că, 
fugind din faţa justiţiei umane, l-a urmărit şi ajuns 
răzbunarea cerească. N-am mai fi fost decât judecătorii lui, 
călăul ar fi fost Dumnezeu. lată ce m-a făcut să pierd nobilul 
acela mascat, Mordaunt. Aveam deci dreptate când nu 
voiam să-l cunosc, căci, cu toate bunele-i intenţii, zău, nu-i 
pot mulţumi pentru ceea ce a făcut. 

— Domnule, spuse Mordaunt. Ca întotdeauna mă înclin şi 
mă simt mic în faţa dumneavoastră. Sunteţi un gânditor 
profund, continuă el, şi ideea cu corăbioară aruncată în aer 
e sublimă. 

— Ba-i absurdă, de vreme ce-i inutilă, rosti Cromwell. În 
politică nu există idee sublimă dacă nu dă roade; orice idee 
care nu izbuteşte e nebunească şi stearpă. Te vei duce astă- 
seară la Greenwich, Mordaunt, spuse Cromwell, ridicându- 
se. Vei căuta pe stăpânul corăbioarei „Fulgerul" şi-i vei 
arăta o batistă albă, înnodată în cele patru colţuri, care-i 
semnul de recunoaştere. Vei spune oamenilor să coboare de 
pe corabie şi vei duce praful de puşcă înapoi la Arsenal, 
dacă nu cumva. 

— Dacă nu cumva. Îngână Mordaunt, cu o bucurie 
sălbatică în ochi la auzul cuvintelor lui Cromwell. 

— Dacă nu cumnva această corăbioară aşa cum e, poate 
sluji interesele dumitale personale. 

— Ah, milord, milord! Exclamă Mordaunt, Dumnezeu, 
făcându-vă alesul său, v-a dăruit o privire căreia nu-i scapă 
NIMIC. 

— Mi se pare că-mi spui milord! Zise Cromwell, râzând. E 
bine, fiindcă suntem între noi, dar ia aminte să nu scapi 
vorba asta de faţă cu imbecilii noştri de puritani. 

— Oare nu aşa i se va spune curând înălţimii-voastre? 

— Sper cel puţin, dar încă nu e timpul. 


Cromwell se ridică să-şi ia haina. 

— Plecaţi, domnule? Întrebă Mordaunt. 

— Da, spuse generalul. Am dormit aici ieri şi alaltăieri şi 
ştii că nu stă în obiceiul meu să mă culc de trei ori în acelaşi 
pat. 

— Deci înălţimea-voastră îngăduie să petrec noaptea aşa 
cum doresc? 

— Şi chiar ziua de mâine, dacă e nevoie. De ieri seară, 
adăugă Cromwell zâmbind, ai făcut destule pentru mine, şi 
dacă ai vreo chestiune personală de rezolvat, e drept să-ţi 
las şi timpul necesar. 

— Mulţumesc, domnule. Sper să-l întrebuinţez cu folos. 

Cromwell dădu din cap, apoi, întorcându-se, îl întrebă: 

— Eşti înarmat? 

— Am spada. 

— Şi nu te-aşteaptă nimeni afară la uşă? 

— Nimeni. 

— Ar trebui atunci să mergi cu mine, Mordaunt. 

— Mulţumesc, domnule, dar ocolul prin trecerea 
subterană mi-ar răpi din timp şi, după cele ce mi-aţi spus, 
orice clipă mi-e de folos. Voi ieşi pe cealaltă uşă. 

— Cum vrei, spuse Cromwell. 

Şi, apăsând cu mâna pe un buton ascuns, deschise o uşă 
atât de bine ascunsă în tapiserie, încât până şi ochiul celui 
mai încercat anevoie ar fi descoperit-o. 

Uşa, mişcată de un resort de oţel, se închise în urma lui. 

Era una din ieşirile secrete, despre care istoria spune că 
ar fi existat în toate casele tainice ale lui Cromwell. 

Ea trecea pe sub strada pustie şi dădea în fundul unei 
grote, în grădina unei alte case, la vreo suta de paşi de cea 
pe care tocmai o părăsise viitorul Lord Protector. 

În timpul ultimei scene, Grimaud zărise, prin deschizătura 
perdelei, pe cei doi, recunoscând întâi pe Cromwell, apoi pe 
Mordaunt. 

Am văzut cum au primit această veste cei patru prieteni. 

D'Artagnan îşi veni cel dintâi în fire. 


— Mordaunt! Spuse el. Oh, cerule! Dumnezeu ni-l trimite. 

— Da, întări Porthos. Să spargem uşa şi să cădem peste el. 

— Ba dimpotrivă, spuse d Artagnan. Nu spargem nimic şi 
nu facem zgomot, fiindcă zgomotul adună lume. Mai ales 
dacă se află înăuntru cu ilustrul lui stăpân, aşa cum spune 
Grimaud, trebuie să fie pe aici, prin împrejurimi, posturi de 
strajă. Ei, Grimaud, vino încoace şi încearcă să te ţii pe 
picioare. 

Grimaud se apropie. Furia îl cuprinsese din nou, dar se 
ținea tare. 

— Bine, urma d Artagnan. Acum caţără-te din nou sus şi 
spune-ne dacă Mordaunt e în tovărăşia cuiva, dacă se 
pregăteşte să iasă din casă ori să se culce. Dacă e însoţit, 
aşteptăm până va rămâne singur. Dacă iese din casă, îl 
înhăţăm la ieşire. Dacă rămâne, forţăm fereastra. Face mai 
puţin zgomot şi e mai uşor decât să forţezi o uşă. 

Grimaud începu să se caţere încet spre fereastră. 

— Athos, Aramis, voi păziţi cealaltă ieşire; eu cu Porthos 
rămânem aici. 

Cei doi prieteni se supuseră îndată. 

— Ei, Grimaud? Întrebă d'Artagnan. 

— E singur. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

— Nu l-am văzut ieşind pe tovarăşul lui. 

— Poate că a ieşit pe uşa cealaltă. 

— Ce face? 

— Îşi pune haina şi mănuşile. 

— Al nostru e! Şopti d'Artagnan. 

Porthos duse mâna la pumnal şi-l smuci din teacă fără să-şi 
dea seama. 

— Lasă pumnalul, prietene Porthos, murmură d'Artagnan. 
Nu trebuie să începem prin a lovi. Îl avem în mână. Să 
facem totul cu socoteală. Avem câte ceva de vorbit 
împreună şi lucrurile trebuie să se petreacă aşa ca la 


Armenti€eres; dar să sperăm că el n-are copii şi că dacă-l 
strivim, de astă dată se va isprăvi totul. 

— Sst! Spuse Grimaud. Se pregăteşte să iasă. Se apropie 
de lampă, o stinge. Nu mai văd nimic. 

— Atunci, dă-te jos, dă-te jos. 

Grimaud sări la pământ şi căzu în picioare. Zăpada înăbuşi 
zgomotul. Nu se auzi nimic. 

— Spune-i lui Athos şi Aramis să se aşeze de fiecare parte 
a uşii, ca şi noi. Dacă-l prind, să bată din palme. Dacă-l 
prindem noi, facem la fel. 

Grimaud dispăru. 

— Porthos, Porthos, îl povăţui gasconul. Ascunde şi tu 
umerii ăştia largi, prietene, să nu ne dam de gol. 

— Numai să iasă pe aici! 

— Taci! 

Uriaşul se lipi de zid, de parcă ar fi vrut să se facă una cu 
el. D'Artagnan îi urmă pilda. 

Auziră pasul lui Mordaunt răsunând pe scară. O 
ferestruică ascunsă se închise şi lemnul scârţâi. Mordaunt 
privi afară şi, mulţumită prevederilor celor doi prieteni, nu 
văzu nimic. Atunci vâri cheia în broască, uşa se deschise şi 
se ivi în prag. 

În aceeaşi clipă se pomeni cu d'Artagnan în faţa lui. 

Vru să trântească uşa, dar Porthos se aruncă spre clanţă şi 
împinse uşa de perete. 

Uriaşul bătu de trei ori din palme. Athos şi Aramis se 
arătară numaidecât. 

Mordaunt se făcu galben ca ceara, dar nu scoase un 
cuvânt şi nici nu strigă după ajutor. 

D'Artagnan se năpusti spre el şi, împingându-l cu pieptul, 
îl sili să urce scara de-a îndărătelea. Lumina unei lămpi 
îngăduia gasconului să nu scape din ochi mâinile lui 
Mordaunt, dar el îşi dădea seama că dacă-l omoară pe 
d'Artagnan, trebuia să se descotorosească şi de ceilalţi trei. 
Nu făcu deci nici o mişcare, nici să se apere, nici să 
lovească. Ajuns la uşă şi simțind cum se lipeşte cu spatele 


de ea, crezu, fără îndoială, că acolo se va sfârşi cu el; numai 
că se înşela. D'Artagnan întinse mâna şi deschise uşa. Se 
aflau în odaia în care, cu zece minute înainte, tânărul 
vorbise cu Cromwell. 

Porthos intră după el. Întinzând braţul, luase lampa 
atârnată de tavan şi aprinse de la ea o altă lampă. 

Athos şi Aramis intrară şi ei şi răsuciră cheia în broască. 

— Ia loc, te rog! Vorbi d'Artagnan, oferind tânărului un 
scaun. Mordaunt luă scaunul din mâinile lui d'Artagnan şi 
se aşeză, palid, dar liniştit. Trei paşi mai încolo, Aramis 
înşirui alte trei scaune, pentru el, d'Artagnan şi Porthos. 

Athos se aşeză în colţul cel mai depărtat, hotătât parcă să 
fie un spectator neclintit la tot ce avea să se petreacă. 

Porthos se aşeză în stânga şi Aramis în dreapta lui 
d'Artagnan. 

Athos părea copleşit. Porthos îşi freca mâinile cu o 
înfrigurată nerăbdare. 

Aramis zâmbea, muşcându-şi însă buzele până la sânge. 

Singur d'Artagnan se stăpânea, ori cel puţin aşa se părea. 

— Domnule Mordaunt, spuse el tânărului. Fiindcă soarta 
ne strânge laolaltă, în sfârşit, după atâtea zile de când 
alergăm unii după alţii, să stăm puţin de vorbă, dacă nu ţi-e 
cu supărare. 

XXIX 

O CONVORBIRE. 

Mordaunt fusese luat atât de repede şi urcase scara atât 
de buimăcit, încât nu era în stare să-şi adune gândurile. 
Într-adevăr, în prima clipă îl copleşiseră emoția, surpriza şi 
o frică de neînvins, fireşti la oricine atunci când un duşman 
de moarte, mai puternic, îl înhaţă, şi asta tocmai când îl 
crede departe, prins de alte treburi. 

Dar de îndată ce se aşeză pe scaun, de îndată ce-şi dădu 
seama că are la îndemână un răgaz, oricare ar fi fost 
motivul, îşi încordă mintea şi îşi adună toate puterile. 

Focul din privirile lui d'Artagnan în loc să-l tulbure îl 
electriza, căci, oricât ar fi fost de ameninţători, ochii 


gasconului erau cinstiţi, cu toată ura şi mânia din ei. 
Mordaunt, gata să se agaţe de orice ca să iasă din 
încurcătură, fie prin forţă fie prin viclenie, se strânse ghem, 
întocmai ca ursul încolţit în bârlog, care urmăreşte, cu o 
privire în aparenţă neclintită, toate mişcările vânătorului 
ce-l hăituieşte. 

Totuşi, privirea aceasta alunecă iute pe spada lungă şi 
aprigă ce-i atârna la şold; duse firesc mâna stângă la 
mânerul spadei, aduse mânerul sub mâna dreaptă şi se 
aşeză, aşa cum îi ceruse d'Artagnan. 

Muşchetarul se vede că aştepta vreo vorbă arţăgoasă, 
plănuind să înceapă o convorbire batjocoritoare sau 
cumplită, fiindcă în asta nu-l întrecea nimeni. Aramis îşi 
zicea în sinea lui: „O s-auzim niscaiva fleacuri". Porthos îşi 
muşca mustaţa, murmurând: „Câte mofturi ca să striveşti 
puiul asta de şarpe!"; Athos, retras în colţul odăii, şedea 
nemişcat, palid ca un chip tăiat în piatră şi, cu toate că nici 
nu clintea, îşi simţea fruntea lac de sudoare. 

Mordaunt nu spunea nimic, dar, încredinţat că avea încă 
spada la îndemână, se aşeză picior peste picior şi aşteptă. 

Tăcerea nu putea să se prelungească, ar fi fost caraghios. 
D'Artagnan îşi dădu seama de asta şi, cum îl poftise pe 
Mordaunt să ia loc ca sa stea de vorbă, se gândi că se 
cuvine să înceapă el. 

— Mi se pare, domnule, glăsui gasconul cu ucigătoare-i 
politeţe, că-ţi schimbi îmbrăcămintea aproape la fel de iute 
ca şi mimii italieni, aduşi de la Bergamo de către cardinalul 
Mazarin şi pe care pesemne că i-ai văzut în timpul călătoriei 
dumitale în Franţa. 

Mordaunt nu răspunse. 

— Adineauri, urmă d'Artagnan, erai deghizat, adică nu, 
îmbrăcat în straie de ucigaş, şi acum. 

— Şi acum, dimpotrivă, par îmbrăcat ca un om care 
urmează să fie ucis, nu-i aşa? I-o întoarse Mordaunt, cu 
vocea lui calmă şi tăioasă. 


— Oh, domnule, replică d'Artagnan. Cum poţi spune aşa 
ceva, când te afli între gentilomi şi ai spadă la îndemână?! 

— Nu există spadă atât de iscusită, domnule, ca să poată 
înfrunta patru spade şi patru pumnale, fără să mai pun la 
socoteală pe ale complicilor care vă aşteaptă la uşă. 

— Să avem iertare, răspunse d'Artagnan. Te înşeli, la uşă 
aşteaptă valeţii, şi nu complicii noştrii. Doresc să stabilesc 
adevărul în toate amănuntele. 

Mordaunt răspunse doar printr-un surâs, care îi 
schimonosi batjocoritor buzele îngheţate. 

— Dar nu despre asta e vorba, aşa că mă întorc la 
întrebarea mea, reluă d'Artagnan. Am avut cinstea, 
domnule, să te întreb de ce ţi-ai schimbat înfăţişarea. Masca 
nu te stingherea, după câte mi se pare; barba căruntă te 
prindea de minune, iar securea, cu care ai dat o lovitură 
atât de măiastră, socot că nici ea nu ţi-ar fi stat rău în clipa 
asta. De ce-ai lăsat-o din mână? 

— Pentru că, reamintindu-mi cele petrecute la 
Armentieres, m-am gândit că voi găsi patru securi în loc de 
una, de vreme ce aveam să mă aflu între patru călăi. 

— Domnule, ripostă d'Artagnan, foarte liniştit, deşi o 
uşoară mişcare a sprâncenelor arăta că începuse să se 
mânie. Cu toate că eşti plin de vicii şi putred până-n 
măduva oaselor, te văd încă nespus de tânăr, aşa ca n-am să 
mă opresc asupra vorbelor dumitale nesăbuite. Da, 
nesăbuite, căci ceea ce spui despre Armentieres nu are nici 
o legătură cu împrejurarea de faţă. Într-adevăr, nu-i 
puteam oferi mamei dumitale o spadă ca să lupte cu noi; 
dar dumneata, care mânuieşti pumnalul şi pistolul cu atâta 
iscusinţă şi ai o asemenea spadă, dumitale are oricine 
dreptul să-ţi ceara cinstea unei întâlniri. 

— Ah! Îngână Mordaunt. Prin urmare, vreţi să vă bateţi în 
duel? 

Şi se ridică în picioare, cu ochii scânteietori, gata să 
răspundă pe dată provocarii. 


Porthos se ridică şi el, aşa cum făcea întotdeauna în astfel 
de ocazii. 

— O clipă, o clipă, spuse d'Artagnan, cu acelaşi sânge rece. 
Să nu ne grăbim, doar fiecare dintre noi doreşte ca totul să 
se petreacă aşa cum se cuvine. Şezi, deci, dragă Porthos, şi 
dumneata ai bunătatea să rămâi liniştit, domnule Mordaunt. 
Vom căuta cea mai bună dezlegare cu putinţă şi vreau să fiu 
sincer cu dumneata. Mărturiseşte, arzi de dorinţa să ne 
ucizi pe unii sau pe ceilalţi, domnule Mordaunt, nu? 

— Şi pe unii, şi pe ceilalţi, răspunse Mordaunt. D'Artagnan 
se întoarse către Aramis: 

— E o mare fericire, nu-i aşa, dragul meu Aramis, că 
domnul Mordaunt cunoaşte atât de bine subitilităţile limbii 
franceze? Barem suntem scutiţi de încurcături şi vom 
rândui totul de minune. 

Apoi se întoarse iarăşi către Mordaunt. 

— Scumpe domnule Mordaunt, continuă el, te înştiinţez că 
aceşti domni nutresc faţă de dumneata aceleaşi bune 
sentimente şi că ar fi încântați să te ucidă. Ba aş spune mai 
mult, că te vor ucide, fără îndoială. Totuşi, au să facă asta ca 
nişte gentilomi cinstiţi şi iată cea mai bună dovadă! 

Zicând aceasta, d'Artagnan îşi aruncă pălăria pe covor, 
împinse scaunul la perete, făcu semn prietenilor să-i 
urmeze pilda, şi, salutându-l cu aceea amabilitate 
franţuzească, rosti: 

— Sunt al dumitale, domnule. Căci, dacă nu ai nimic 
împotrivă, eu voi fi acela care va începe. Spada mea e mai 
scurtă, e adevărat, dar nu-i nimic! Braţul va lungi spada. 

— Stai! Spuse Porthos, făcând un pas înainte. Eu încep, 
nici nu mai încape vorbă. 

— Ba te rog, Porthos, interveni Aramis. 

Athos nu făcu nici o mişcare. Ai fi spus că e o statuie şică 
nici nu mai respiră. 

— Liniştiţi-vă, domnilor! Vorbi d'Artagnan. Fiecăruia îi va 
veni rândul. Uitaţi-vă în ochii domnului Mordaunt şi citiţi în 
ei ura atotputernică pe care i-o stârnim. Uitaţi-vă cu câtă 


îndemânare şi-a scos spada. Admiraţi-l cu câtă grijă 
priveşte în jur, ca să nu întâlnească vreo piedică în cale. 
Toate acestea nu vă dovedesc, că domnul Mordaunt e un 
neîntrecut spadasin şi că-mi veţi urma cât de curând, numai 
să-l las eu? Rămâneţi deci la locul vostru, aşa ca Athos, al 
cărui calm nu mai ştiu cum să vi-l dau drept pildă, şi lăsaţi- 
mi mie iniţiativa. De altfel, adăugă el, trăgându-şi 
ameninţător spada, am eu socotelile mele cu domnul, aşa că 
voi începe negreşit. O doresc, o vreau. 

D Artagnan rostea pentru prima oară acest cuvânt faţă de 
prietenii săi. Până acum se mulţumise doar să-l gândească. 

Porthos se dădu înapoi. Aramis îşi puse spada sub braţ. 
Athos rămase nemişcat, în colţul său întunecos dar câtuşi de 
puţin calm, cum spunea d'Artagnan, ci cu răsuflarea 
sugrumată, gârâitoare. 

— Pune spada în teacă, cavalere, se adresă d'Artagnan lui 
Aramis. Altminteri, domnul ar putea să te bănuiască de 
gânduri pe care nu le ai. 

Şi se întoarse îndată către Mordaunt: 

— 'Te-aştept, domnule. 

— Şi eu, domnilor, vă admir. Vă certaţi care să vă bateţi 
întâi cu mine şi pe mine nici nu mă întrebaţi, deşi mi se pare 
că treaba asta mă priveşte întrucâtva. Vă urăsc pe toţi 
patru; e drept, dar într-un chip diferit pe fiecare. Sper să vă 
ucid pe toţi patru, dar am mai multe şanse să-l ucid pe 
primul decât pe al doilea, pe al doilea decât pe al treilea, pe 
al treilea decât pe ultimul. Cer deci dreptul să-mi aleg 
adversarul. Dacă nu-mi daţi acest drept, n-am să mă bat, 
omorâţi-mă. 

Cei patru prieteni se priviră între ei. 

— E dreptul lui, spuseră Porthos şi Aramis, nădăjduind 
fiecare ca alegerea să cadă asupra lui. 

Athos şi d'Artagnan tăcură, dar însăşi tăcerea lor era o 
încuviinţare. 

— Ei bine, spuse Mordaunt în mijlocul acestei tăceri 
adânci şi solemne, care domnea în casa aceea misterioasă. 


Aleg ca prim adversar pe acela dintre dumneavoastră care, 
socotindu-se nedemn de numele contelui de La Fere, şi-a 
luat numele de Athos! 

Athos se ridică de pe scaun ca împins de un resort. Dar, 
spre marea uimire a prietenilor săi, după ce rămase 
nemişcat şi mut o clipă, scutură din cap: 

— Domnule Mordaunt, orice duel e cu neputinţă între noi 
doi, faceţi altuia această cinste. 

Şi se aşeză din nou. 

— Ah! Exclamă Mordaunt. lată unul pe care l-a cuprins 
frica. 

— Mii de tunete! Izbucni d'Artagnan, sărind spre 
Mordaunt. Cine spune că pe Athos l-a cuprins frica? 

— Lasă-l în pace, d'Artagnan! Rosti Athos, cu un zâmbet 
plin de tristeţe şi de dispreţ. 

— Asta ţi-e hotănrea? Întrebă gasconul. 

— Da, şi e de neclintit. 

— Bine, fie, să nu mai vorbim despre ea. 

Apoi se întoarse către Mordaunt: 

— Ai auzit, domnule, contele de La Fere nu vrea să-ţi facă 
cinstea să se bată cu dumneata. Alege pe unul dintre noi să- 
| înlocuiască. 

— De vreme ce nu mă bat cu dânsul, spuse Mordaunt, nu- 
mi pasă cu cine mă bat. Puneţi-vă numele într-o pălărie şi 
voi trage un bilet la întâmplare. 

— E o idee, încuviinţă d'Artagnan. 

— Într-adevăr, asta ne împacă pe toţi, întări Aramis. 

— Eu, unul, nu m-aş fi gândit la aşa ceva, mărturisi 
Porthos. Şi totuşi era foarte simplu. 

— Hai, Aramis, zise d'Artagnan. Scrie numele nostru cu 
slova ta frumoasă cu care ai prevenito pe Marie Michon 
într-o scrisoare că mama domnului acestuia voia să-l ucidă 
pe lordul Buckingham. 

Mordaunt primi această nouă lovitură fără să clipească. 
Stătea în picioare, cu braţele încrucişate, calm pe cât se 
poate să fie un om într-o asemenea împrejurare. Chiar dacă 


n-o răcea din curaj, o făcea din orgoliu, şi unul seamănă 
mult cu celălalt. 

Aramis se apropie de biroul lui Cromwell, rupse trei bucăţi 
de hârtie de aceeaşi mărime, scrise pe primul numele său, 
pe celelalte două numele pretenilor săi şi le întinse lui 
Mordaunt, care, fără să-şi arunce ochii pe ele, dădu din cap, 
în semn că are deplină încredere. Atunci Aramis le făcu sul 
şi le puse într-o pălărie, pe care i-o întinse. 

Mordaunt vâri mâna în pălărie, trase un bileţel şi-l lăsă cu 
dispreţ pe masă! 

— Oh, pui de şarpe! Şopti d'Artagnan. Aş renunţa şi la 
gradul de căpitan, numai ca biletul să poarte numele meu. 

Aramis desfăcu hârtia. Dar, oricât de calm şi de nepăsător 
se silea să se arate, vedeai bine că-i tremură vocea de ura şi 
de dorinţă. 

— D'Artagnan! Citi el cu glas tare. 

Gasconul scoase un strigăt de bucurie: 

— Ah! Există deci o dreptate în ceruri! 

Şi, întorcându-se către Mordaunt, adăugă: 

— Nădăjduiesc, domnule, că nu ai nimic de spus. 

— Nimic, domnule, mărturisi Mordaunt, scoțând şi el 
spada şi sprijinind-o de vârful cizmei. 

Din clipa în care d'Artagnan se convinse că i s-a împlinit 
dorinţa şi că omul nu-i va scăpa, îşi dobândi pe deplin 
stăpânirea de sine şi chiar încetineala cu care se pregătea 
de obicei pentru acea gravă întreprindere numită duel. Îşi 
sumese iute manşetele, îşi frecă talpa cizmei drepte de 
podea, ceea ce nu-l împiedică să bage din nou de seamă ca 
Mordaunt căta în jur cu o privire ciudată, pe care o mai 
surprinsese o dată, în treacăt. 

— Eşti gata, domnule? Întrebă el în cele din urmă. 

— Eu sunt acela care te aştept, domnule, răspunse 
Mordaunt, ridicând capul şi privindu-l într-un fel cu 
neputinţă de zugrăvit în cuvinte. 

— Atunci, ia seama, domnule, îl preveni gasconul. 
Mânuiesc spada cu destulă pricepere. 


— Şi eu la fel, spuse Mordaunt. 

— Cu atât mai bine. Voi avea sufletul împăcat. În gardă! 

— O clipă, spuse tânărul. Daţi-mi cuvântul, domnilor, că nu 
mă veţi ataca decât pe rând. 

— Asta ai spus-o ca să ai plăcerea să ne insulţi, pui de 
şarpe ce eşti! Izbucni Porthos. 

— Nu, ci ca să fiu cu sufletul împăcat, vorba dânsului. 

— Ba alta-i cauza negreşit, murmură d'Artagnan, 
clătinând din cap şi privind în jur cu oarecare îngrijorare. 

— Pe cuvânt de gentilom! Rostiră într-un glas Aramis şi 
Porthos. 

— Dacă-i aşa, domnilor, atunci aşezaţi-vă într-un colţ, aşa 
ca domnul conte La Fere, care, dacă nu vrea să se bată, 
cunoaşte măcar regulile luptei. Faceţi-ne loc, avem mare 
nevoie de asta. 

— Fie, se învoi Aramis. 

— Ce de chichiţe! Mormăi Porthos. 

— Daţi-vă la o parte, domnilor! Le ceru d'Artagnan. Să nu-i 
lăsăm nici cel mai mic motiv să se poarte urât, deşi, cu tot 
respectul pe care i-l datorez, mi se pare că tocmai asta 
doreşte. 

Chipul lui Mordaunt rămase la fel de nepăsător la această 
nouă batjocură. 

Porthos şi Aramis se aşezară într-un colţ al odăii, în faţa 
celui unde se afla Athos, aşa încât cei doi luptători se găsiră 
în mijlocul camerei, în plină lumină, cele două lămpi care 
luminau scena fiind aşezate pe masa lui Cromwell. Fireşte 
că lumina pălea pe măsură ce te depărtai de masă. 

— Haide, glăsui d'Artagnan. În sfârşit, eşti gata, domnule? 

— Da, răspunse Mordaunit. 

În aceeaşi clipă făcură amândoi un pas înainte - o singură 
mişcare mulţumită căreia spadele se încrucişară. 

D'Artagnan era un spadasin mult prea iscusit ca să-şi 
piardă vremea încercându-şi adversarul, cum se spune în 
termeni academici. Atacă cu o măiastră şi iute mlădiere a 
corpului, dar Mordaunt pară atacul. 


— Ah! Făcu el, cu un zâmbet plin de mulţumire. 

Şi, fără să piardă o clipă, crezând că a dibuit un loc 
descoperit, dădu o lovitură directă cu iuţeala şi scânteierea 
unui fulger. Mordaunt pară cu o mişcare atât de scurtă, de 
parcă ar fi fost tras prin inel. 

— Încep să cred că o să ne distrăm, spuse d'Artagnan. 

— Da, şopti Aramis, dar vezi, joacă strâns! 

— Drace! Prietene, fii cu băgare de seamă! Zise Porthos. 
Mordaunt zâmbi şi el. 

— Domnule, grăi d'Artagnan, ai un surâs drăcesc. Diavolul 
te-a învăţat să rânjeşti aşa, nu? 

Drept răspuns, Mordaunt încercă să-l împungă cu o forţă 
pe care gasconul n-o bănuia la prima vedere în această 
făptură firavă; dar o mişcare tot atât de măiastră ca şi 
aceea a potrivnicului său îl ajută să întâlnească la timp 
spada lui Mordaunt, care lunecă pe a sa, fără să-i atingă 
pieptul. 

Mordaunt sări un pas înapoi. 

— Ah, dai înapoi, te învârţi pe loc! Zise d'Artagnan. Cum 
pofteşti, îmi face chiar plăcere: aşa nu-ţi mai văd rânjetul. 
lată-mă în umbră! Cu atât mai bine! Nici nu poţi să-ţi 
închipui ce privire fă-ţarnică ai, domnule, mai ales atunci 
când ţi-e frică. Uită-te puţin în ochii mei, să vezi ceva ce 
dumitale nu-ţi arată niciodată oglinda, anume o privire 
dreaptă şi cinstită. 

Mordaunt nu scoase o vorbă la această tiradă, poate nu de 
prea bun gust, dar d'Artagnan obişnuia să turuie neobosit 
în timpul duelului, ca să-şi preocupe adversarul. Tot dând 
înapoi şi tot învârtindu-se aşa, acesta ajunse să schimbe 
locul cu gasconul. 

Acum, zâmbetul lui devenea din ce în ce mai larg. 
D'Artagnan începu să fie neliniştit. 

— Haide, haide, să isprăvim odată! Bombăni el. Ticălosul 
ăsta are picioare de fier: să trecem la loviturile hotărâtoare. 

Şi atacă la rândul lui pe Mordaunt, care continua să dea 
înapoi, bineînţeles din tactică, fară să facă o singură 


greşeală de pe urma căreia adversarul să tragă vreun folos 
şi fără ca spada să-i fie abătută o clipă. Dar, cum lupta avea 
loc într-o odaie şi cum le lipsea spaţiul, curând piciorul lui 
Mordaunt se lovi de perete şi el îşi sprijini mâna stângă de 
perete. 

— Aha! Exclamă d'Artagnan. Acuma n-ai să mai dai înapoi, 
scumpule! Domnilor, continuă el, strângându-şi 
sprâncenele. Aţi văzut vreodată un scorpion țintuit de zid? 
Nu? Ei bine, o să vedeţi acum. 

Şi, cât ai clipi, d'Artagnan îl împunse de trei ori la rând. 
Toate trei loviturile îşi ajunseră ţinta, dar rănile nu erau 
adânci. Gasconul nu mai înţelegea nimic. Cei trei prieteni 
priveau lupta, cu sufletul la gură şi cu fruntea brobonită de 
sudoare. 

În cele din urmă, fiind angajat prea aproape de adversar, 
d'Artagnan se trase înapoi pentru a pregăti, ori mai bine zis 
pentru a da oa patra lovitură; căci, pentru el, spada, ca şi 
şahul, erau o uriaşă înlănţuire de lucruri temeinic chibzuite, 
unde toate amănuntele se legau strâns unele de altele. Dar 
în clipa când, după o răsucire iute şi scurtă a corpului, se 
năpusti ca fulgerul înainte, zidul se despică în două: 
Mordaunt pieri prin deschizătura din spatele lui şi spada lui 
d'Artagnan, prinsă între cele două canaturi, se frânse ca şi 
cum ar fi fost de sticlă. 

În timp ce se apăra, Mordaunt făcuse ce făcuse şi ajunsese 
cu spatele la uşa secretă prin care am văzut că a ieşit 
Cromwell, dibuise şi apăsase cu mâna stângă pe buton, 
dispărând ca la teatru, unde duhurile rele au darul să 
treacă şi prin ziduri. 

Gasconul trase o înjurătură grozavă, căreia, de cealaltă 
parte a uşi de fier, îi răspunse un râs sălbatic, un râs 
înspăimântător, care făcu să-i îngheţe sângele în vine până 
şi scepticului Aramis. 

— După mine! Strigă d'Artagnan. Să spargem uşa! 

— Ăsta-i dracul gol! Rosti Aramis, sărind în ajutorul 
prietenului său. 


— Ne scapă, al naibi, ne scapă! Urlă Porthos, repezindu-se 
cu umărul în uşa care, ţinută de vreun resort ascuns, nici 
gând să se clintească. 

— Cu atât mai bine, şopti Athos. 

— Bănuiam eu ceva, fir-ar să fie! Gâfii d'Artagnan, 
cheltuindu-şi puterile în zadar. Bănuiam eu ceva. Văzând 
cum se tot învârte în jurul odăii, am mirosit eu că 
pregăteşte o mârşăvie. Dar puteam să-mi închipui una ca 
asta? 

— Groaznică nenorocire, şi numai dracu, prietenul lui, ne- 
a copt-o! Se mânie Aramis. 

— Fără doar şi poate, e o fericire pe care ne-o trimite 
cerul! Rosti Athos, cu o bucurie de netăgăduit. 

— Zău! Bombăni d'Artagnan, ridicând din umeri şi 
depărtându-se de uşa care nu vroia cu nici un preţ să 
cedeze. Ai îmbătrânit, Athos! Cum poţi spune aşa ceva 
unora ca noi, fir-ar să fie! Nu-ţi dai seama în ce situaţie ne 
găsim? 

— Cum? Ce situaţie? Întrebă Porthos. 

— În jocul ăsta, cine nu ucide, cade ucis! Continuă 
d'Artagnan. Ia spune, jeluirile tale pline de pocăință au în 
vedere ca domnul Mordaunt să ne sacrifice iubirii sale 
filiale? Dacă-i aşa, spune-o deschis. 

— Oh, d'Artagnan, prietene! 

— Într-adevăr, e păcat să vezi lucrurile aşa! Ticălosul o să 
ne trimită o sută de soldaţi pe cap, care au să ne piseze ca 
pe grăunţe în piuliţa asta a domnului Cromwell. Haidem de 
aici, să spălăm putina! Dacă mai rămânem doar cinci 
minute, suntem pierduţi. 

— Da, ai dreptate, să plecăm! Întăriră Athos şi Aramis. 

— Şi unde mergem? Întrebă Porthos. 

— La han, dragul meu, să ne luăm boarfele şi caii. lar de 
acolo, cu voia lui Dumnezeu, în Franţa, unde barem ştiu şi 
eu cum sunt făcute casele. Corabia ne aşteaptă. Încă stăm 
bine, zău! 


Şi d'Artagnan, unind spusa cu fapta, îşi puse în teacă ciotul 
de spada, îşi ridică pălăria de jos, deschise uşa ce dădea 
spre scară şi cobori iute, urmat de tovarăşii săi. 

Afară, la intrare, fugarii dădură peste valeţi şi-i întrebară 
de Mordaunt. Dar ei nu văzuseră pe nimeni ieşind din casă. 
XXX. 

CORABIA „FULGERUL" 

D'Artagnan nu greşise deloc: Mordaunt nu avea vreme de 
pierdut şi nici nu şi-o pierduse degeaba. Cunoştea 
repeziciunea în hotărâri şi acţiuni ale duşmanilor săi şi ţinu 
seama de ea. De astă dată, muşchetarii găsiseră un 
potrivnic vrednic de ei. 

După ce închise cu grijă uşa după el, Mordaunt se strecură 
în hrubă, vâri în teacă sabia de care nu mai avea nevoie, 
ajunse la casa vecină şi se opri în loc, să vadă dacă nu-i 
rănit şi să-şi tragă răsuflarea. 

— Bun, spuse el. Nimic, aproape nimic: doar nişte 
zgârieturi -două la braţ şi alta la piept. Rănile pe care le fac 
eu sunt ceva mai de soi. Să-l întreb pe călăul din Bethune, 
pe de Winter, unchiul meu, şi pe regele Carol! Acum n-am o 
clipă de pierdut, căci o singură clipă poate să însemne 
salvarea lor, şi ei trebuie să moară, toţi patru dintr-o dată, 
loviți de trăsnetul oamenilor, dacă nu-i trăsneşte 
Dumnezeu. Trebuie să piară sfâşiaţi, zdrobiţi, spulberaţi. S- 
alerg cât mă ţin picioarele, până mi-o ieşi sufletul, dar s- 
ajung înaintea lor. 

Şi Mordaunt porni cu paşi repezi, dar măsuraţi, spre 
prima cazarmă de cavalerie, aflată la un sfert de leghe de 
acolo. Făcu acest sfert de leghe în patru sau cinci minute. 

Ajuns la cazarmă, spuse cine este, luă cel mai bun cal din 
grajd, sări în şa şi se aşternu la drum. După un sfert de ceas 
era la Greenwich. 

— lată portul, murmură el. Punctul ăla negru de acolo e 
insula Câinilor. Bun, le-am luat-o cu jumătate de ceas 
înainte. Poate chiar cu un ceas. Nătâng am mai fost! Era să- 
mi scot sufletul de-atâta grabă fără rost! Acum, adăugă el, 


ridicându-se în scări pentru a privi în larg printre catargele 
şi pânzele atâtor corăbii, „Fulgerul", care o fi „Fulgerul"? 

În clipa în care-şi spunea aceste cuvinte, ca şi cum i-ar fi 
răspuns, un om tolănit pe un morman de parâme se ridică şi 
făcu câţiva paşi către el. 

Mordaunt scoase o batistă din buzunar şi o flutură în aer. 
Omul se uită cu luare-aminte, dar nu se mişcă din loc, nici 
înainte, nici înapoi. 

Mordaunt înnodă batista în cele patru colţuri şi omul se 
apropie îndată. Ne amintim că acesta era semnul de 
recunoaştere stabilit. Marinarul purta o manta largă de 
lână, cu glugă, care-i acoperea faţa şi-i ascundea înălţimea. 

— Nu cumva domnul vine de la Londra să facă o plimbare 
pe mare? Glăsui el. 

— Chiar aşa, răspunse Mordaunt. Încolo, spre insula 
Clinilor. 

— Bun. Şi domnul are vreo dorinţă anume? Vreo corabie 
anume? Vrea o corabie sprintenă, o corabie iute? 

— Ca fulgerul, răspunse Mordaunt. 

— Bun, atunci domnul caută corabia mea. Eu sunt omul 
care-i trebuie. 

— Încep să cred că ai dreptate, zise Mordaunt. Mai ales 
dacă n-ai uitat un anumit semn de recunoaştere. 

— Iată-l, domnule, vorbi marinarul, scoțând din buzunar o 
batistă înnodată la cele patru colţuri. 

— Bine, bine! Exclamă Mordaunt, sărind de pe cal. Acum 
nu-i timp de pierdut. Trimite pe cineva cu calul la primul 
han şi du-mă la corabie. 

— Dar tovarăşii dumneavoastră? Credeam că sunteţi 
patru, afară de valeţi. 

— Ascultă, rosti Mordaunt, apropiindu-se de marinar. Eu 
nu-s cel pe care-l aştepţi, după cum nici dumneata nu eşti 
cel pe care nădăjduiesc ei să-l găsească? I-ai luat locul 
căpitanului Roggers, nu-i aşa? Eşti aici din ordinul 
generalului Cromwell şi eu vin din partea lui. 


— Într-adevăr, mărturisi stăpânul corabiei. Vă recunosc, 
sunteţi căpitanul Mordaunt. 

Mordaunt tresări. 

— Oh, nu vă temeţi! Îl linişti marinarul, dându-şi gluga pe 
spate. Sunt un prieten. 

— Căpitanul Groslow! Exclamă Mordaunt. 

— Chiar eu. Generalul şi-a amintit că am fost cândva ofiţer 
de marină şi m-a însărcinat cu acesta expediţie. S-a 
schimbat ceva? 

— Nu, nimic. Dimpotrivă, totul rămâne aşa cum s-a 
hotărât. 

— Am crezut o clipă că moartea regelui. 

— Moartea regelui i-a făcut să-şi grăbească fuga. Într-un 
sfert de ceas, poate în zece minute, sosesc. 

— Atunci ce cauţi aici? 

— Mă îmbarce cu dumneata. 

— Se îndoieşte cumva generalul de mine? 

— Nu, dar vreau să fiu martor la răzbunarea mea. N-ai pe 
nimeni să mă scape de calul ăsta? 

Groslow fluieră şi un marinar se ivi îndată. 

— Patrick, spuse el, du calul ăsta la cel mai apropiat han. 
Dacă te întreabă al cui e, spui că e-al unui nobil irlandez. 

Marinarul se depărtă fără să întrebe nimic. 

— Nu ţi-e teamă c-au să te recunoască? Întrebă Mordaunt. 

— Nu-i nici o primejdie în hainele astea, înfăşurat într-o 
asemenea manta şi pe o noapte neagră ca asta. Şi-apoi, nici 
dumneata nu m-ai recunoscut. Ei, nici atât! 

— Ai dreptate, încuviinţă Mordaunt. De altfel, acum nu se 
gândesc la dumneata. Totu-i gata pregătit? 

— Da. 

— Ai încărcătură pe bord? 

— Am. 

— Cinci butoaie pline? 

— Şi cincizeci goale. 

— Bun. 

— Ducem vin de Porto la Anvers. 


— Minunat! Acum haidem la corabie şi dumneata întoarce- 
te la post, fiindcă trebuie să pice şi ei. 

— Gata! 

— Nu trebuie să mă vadă nimeni venind. 

— Pe corabie nu-i decât un singur om, de care răspund ca 
de mine însumi. De altfel, nici nu te cunoaşte şi mă ascultă 
orbeşte, ca şi tovarăşii lui, dar de ştiut nu ştie nimic. 

— Bine, haidem! 

Coborâră spre Tamisa. O bărcuţă aştepta la mal, legată cu 
un lanţ de un stâlp. Groslow trase barca spre el, ţinând-o ca 
să urce Mordaunt, apoi sări în ea şi începu să vâslească, 
vrând să-i dovedească lui Mordaunt că a spus adevărul şi că 
nu şi-a uitat meseria de marinar. 

În cinci minute scăpară din îngrămădeala de vase ce se 
îmbulzeau încă de pe atunci în apropierea Londrei. 
Mordaunt zări corabia, ca un punct negru, legănându-se la 
vreo jumătate de milă de insula Câinilor. 

Când ajunseră aproape de „Fulgerul', Groslow fluieră într- 
un fel anumit şi un cap se ivi de după parapetul punţii. 

— Dumneata eşti, căpitane? Întreba omul. 

— Da, aruncă scara. 

Groslow, strecurându-se uşor şi iute ca o rândunică pe sub 
bompres, lipi barca de corabie. 

— Urcă! Spuse el însoţitorului. 

Mordaunt apucă frânghia fără o vorbă şi se caţără pe 
punte, cu o sprinteneală şi o siguranţă rară la cei care nu 
sunt marinari; dar setea de răzbunare ţinea locul 
deprinderii, făcându-l în stare de orice. 

Aşa cum prevăzuse Groslow, marinarul aflat de gardă la 
bord nici nu păru să bage de seamă că stăpânul corăbiei 
era însoţit. Mordaunt şi Groslow se îndreptară spre cabina 
căpitanului - o încăpere de scânduri, ridicată pe punte. 

Cea mai bună cabină fusese dată de căpitanul Roggers 
pasagerilor săi. 

— Şi ei? Întrebă Mordaunt. Unde-au să stea? 

— În celălalt capăt al punţii, răspunse Groslow. 


— Şi n-au de ce să vină încoace? 

— Nu, nici pomeneală. 

— Minunat! Mă ascund la dumneata. Întoarce-te la 
Greenwich şi adu-i. Ai o barcă? 

— Cea cu care am venit. 

— Mi s-a părut uşoară şi solidă. 

— O adevărată pirogă. 

— Leag-o la pupa cu o frânghie de cânepă şi pune nişte 
vâsle înăuntru, s-o avem după noi şi să nu ne rămână decât 
de tăiat funia, îngrijeşte şi de ceva rom şi biscuiţi. Dacă 
întâmplător marea va fi furioasă, marinarii dumitale n-au să 
se supere să găsească un întăritor la îndemână. 

— Chiar aşa voi face. Vrei să cobori în cală? 

— Nu, când vii înapoi. Ţin să pun fitilul cu mâna mea, ca să 
fiu sigur c-o să ia foc repede. la seama, ascunde-ţi bine faţa, 
să nu te recunoască. 

— N-ai nici o teamă. 

— Haida, du-te, orologiu bate zece la Greenwich. 

Într-adevăr, zece bătăi de clopot răsunară trist în văzduhul 
năpădit de nori grei, care se învolburau ca nişte valuri mute 
pe bolta cerului. 

Groslow împinse uşa, pe care Mordaunt o zăvori pe 
dinăuntru şi, după ce porunci marinarului de pază să fie cu 
ochii-n patru, cobori în barcă şi se depărtă, lăsând o dâră 
înspumată în urma vâslelor. 

Vântul era rece şi cheiul pustiu când ajunse la Greenwich. 
Câteva bărci tocmai porneau la drum, odată cu mareea. În 
clipa când ajunse la mal, Groslow auzi tropotit de cai pe 
drumul aşternut cu pietriş. 

— Oh! Avea dreptate Mordaunt să mă grăbesc. Nu era 
timp de pierdut. lată-i! 

Într-adevăr, erau chiar prietenii noştri sau, mai degrabă, 
avangarda lor, alcătuită din d'Artagnan şi Athos. Ajunşi 
aproape de Groslow, se opriră în loc, ca şi cum ar fi ghicit ca 
omul pe care îl căutau se găsea acolo. Athos descăleca, 
scoase liniştit din buzunar o batistă înnodată la cele patru 


colţuri şi o flutură în vânt, în timp ce d'Artagnan, mereu 
prevăzător, rămase pe cal, pe jumătate aplecat înainte, cu 
mâna pe pistol. 

Negştiind dacă aceşti călăreţi erau cei aşteptaţi, Groslow se 
tupilase în spatele uneia din babalele ce slujesc la 
înfăşurarea parâmelor; de îndată ce recunoscu semnalul, se 
sculă şi păşi către cei doi gentilomi. Avea gluga trasă pe 
ochi, încât nu puteai să-i vezi chipul. De altfel, noaptea era 
atât de neagră, încât o asemenea prevedere se dovedea de 
prisos. 

Ochiul ager al lui Athos ghici totuşi, în ciuda întunericului, 
că omul din faţa lui nu era Roggers. 

— Ce doreşti? 1 se adresa el lui Groslow, trăgându-se un 
pas înapoi. 

— Vreau să vă spun, milord, că degeaba îl căutaţi pe 
căpitanul Roggers, răspunse Groslow, străduindu-se să aibă 
un cât mai vădit accent irlandez. 

— Cum degeaba? 

— Azi-dimineaţă a căzut de pe catarg şi şi-a rupt piciorul. 
Sunt vărul lui. Mi-a povestit totul şi m-a însărcinat să 
recunosc şi să duc în locul său, oriunde ar dori, pe nobilii 
care-mi vor arăta o batistă înnodată în patru colţuri, ca 
aceea pe care o aveţi dumneavoastră în mână şi eu în 
buzunar. 

Şi, zicând acestea, scoase la iveală batista pe care o 
arătase mai înainte şi lui Mordaunt. 

— Asta-i tot? Întrebă Athos. 

— Nu, milord, mai sunt cele şaptezeci şi cinci de lire 
făgăduite, dacă vă duc cu bine la Boulogne sau în orice altă 
parte a Franţei aţi dori. 

— Ce zici de asta, d'Artagnan? Întrebă Athos în 
franţuzeşte. 

— Mai întâi, ce vrea? Răspunse gasconul. 

— Ah, da, făcu Athos. Am uitat că nu ştii englezeşte. 

Şi-i repetă convorbirea avută cu stăpânul corabiei. 

— Mi se pare vrednic de crezut, spuse d'Artagnan. 


— Şi mie, întări Athos. 

— În orice caz, dacă ne înşală, avem tot timpul să-i zburăm 
creierii. 

— Cine va conduce corabia? 

— Tu, Athos. Ştii atâtea lucruri, încât nu mă îndoiesc că 
poţi conduce şi o corabie. 

— Pe legea mea! Zâmbi Athos, pus pe glumă. Mai-mai că ai 
ghicit, prietene. Tata ţinea să mă fac marinar şi ştiu câte 
ceva din ce trebuie să ştie un cârmaci. 

— lată! Se bucură d'Artagnan. 

— Du-te acum şi caută-i pe prietenii noştri. Grăbiţi-vă, sunt 
ceasurile unsprezece şi n-avem timp de pierdut. 

D'Artagnan înaintă spre doi cavaleri care aşteptau cu 
pistolul în mână în dreptul primelor case ale oraşului, lângă 
un fel de şopron, supraveghind drumul; lângă şopron alţi 
trei cavaleri stăteau la pândă şi ei, părând că aşteaptă. 

Cei din mijlocul drumului erau Porthos şi Aramis. 

Cei de lângă şopron erau Mousqueton, Blaisois şi 
Grimaud. Dacă te uitai mai bine, acesta din urmă era cu 
cineva - îl avea pe Parry, care trebuia să ducă înapoi la 
Londra caii tuturor, vânduți hangiului ca să-şi plătească 
datoria pentru şederea la han. Târgul acesta le înlesnise 
celor patru prieteni să ia cu ei şi o sumă de bani, dacă nu 
mare, destul de rotundă, cu care să facă faţă întârzierilor, 
precum şi altor împrejurări neprevăzute. 

D'Artagnan îi spuse lui Porthos şi Aramis să-l urmeze, iar 
aceştia făcură semn valeţilor să descalece şi să dea jos 
bagajele. 

Parry se despărţi cu inima grea de prietenii săi: i se 
propusese să vină în Franţa, dar el nici nu voia să audă de 
aşa ceva. 

— E simplu, spuse Mousqueton. Are ce are cu Groslow. 

Căpitanul Groslow, ne amintim, îi crăpase ţeasta. 

Ajunseră cu toţii lângă Athos. În răstimp, d'Artagnan 
devenise iarăşi bănuitor, ca de obicei: cheiul i se părea prea 
pustiu, noaptea prea neagră, stăpânul corăbiei prea sigur 


de sine. Împărtăşise lui Aramis întâmplarea povestită mai 
sus şi acesta, nu mai puţin bănuitor, îi întărise temerile. 

Un plescăit uşor din limbă îl făcu pe Athos să-şi dea seama 
de îndoielile gasconului. 

— N-avem timp de bănuieli, spuse Athos. Ne aşteaptă 
barca, să mergem. 

— De altfel, adăugă Aramis, cine ne împiedică să ne 
îmbarcăm, şi totuşi să fim neîncrezători? N-o să-l scăpăm 
din ochi pe stăpânul corăbiei. 

— Şi dacă umblă cu cioara vopsită, îl omor, şi gata! 

— Bine zici, Porthos, încuviinţă d'Artagnan. Atunci, 
haidem! 'Treci înainte, Mousqueton. 

D'Artagnan îşi opri prierenii pe loc, lăsând să treacă întâi 
valeţii şi să încerce scândura ce ducea de la chei la barcă. 
Cei trei valeţi trecură cu bine. 

Athos îi urmă, apoi Porthos şi Aramis. D'Artagnan veni cel 
din urmă, tot clătinând din cap. 

— Ce naiba ai, prietene? Mormăi Porthos. Pe cinstea mea, 
l-ai speria şi pe Cezar! 

— Ce să am?! Făcu d'Artagnan Uite că-n portul ăsta nu 
văd nici tu inspector, nici tu santinelă, nici tu iscoadă. 

— Ei, şi, plânge-te acum că lucrurile nu merg bine! 

— Merg prea bine, Porthos. În sfârşit, cum o vrea 
Dumnezeu. 

De îndată ce scândura ce slujise drept punte fu trasă la 
mal, stăpânul corăbiei se aşeză la cârmă şi făcu semn unuia 
dintre marinari. Acesta apucă o cange şi începu să împingă 
barca, vrând să o scoată din grămada de vase din jur. 

Celălalt marinar îşi luase locul la bord, cu vâsla în mână. 

Când putură să folosească vâslele, tovarăşul său veni să-l 
ajute şi barca îşi iuți mersul. 

— În sfârşit, plecăm! Spuse Porthos. 

— Vai, dar plecăm singuri! Murmură contele de La Fere. 

— În schimb suntem toţi patru fără o zgârietură. E o 
mângâiere. 


— N-am ajuns încă, vorbi d'Artagnan. Băgaţi de seamă să 
n-avem vreo întâlnire! 

— Ei, dragul meu, parcă ai fi o cucuvaie! Bombăni Porthos. 
Tot cobeşti. Cu cine să ne întâlnim pe o noapte neagră ca 
asta, când nu vezi nici la douăzeci de paşi. 

— Da, dar mâine dimineaţă? Spuse d'Artagnan. 

— Mâine dimineaţă o să fim la Boulogne. 

— O doresc din toată inima, rosti gasconul, şi-mi recunosc 
slăbiciunea. Vezi, Athos, ai să râzi, însă tot timpul cât nu ne 
despărţisem de chei şi de corăbiile ancorate acolo, cât ne 
aflam încă în bătaia puştii, m-am aşteptat mereu să ne 
secere pe toţi. 

— Păi nu se putea, cugetă Porthos, cu bunul lui simţ 
dintotdeauna. Înseamnă să-l dea gata şi pe stăpânul 
corăbiei, şi pe marinari. 

— Ce mare lucru pentru Mordaunt! Crezi că asta l-ar fi 
oprit? 

— Oricum, eu, unul, sunt mulţumit, spuse Porthos. 
D'Artagnan mărturiseşte deschis că i-a fost frică. 

— Nu numai că mărturisesc, dar mă şi laud cu asta. Nu-s 
un rinocer ca tine. Ei, ce se vede colo? 

— E „Fulgerul", îi lămuri stăpânul corăbiei. 

— Am ajuns? Întrebă Athos în englezeşte. 

— Acuşi, spuse căpitanul. 

Într-adevăr, după trei lovituri de vâslă se aflară lângă 
corabie. Marinarul aştepta, scara era pregătită: 
recunoscuse barca. Athos urcă cel dintâi pe punte, cu 
iscusinţa unui adevărat matelot; Aramis, cu obişnuinţa 
îndelungată a scărilor de frânghie şi a altor mijloace mai 
mult sau mai puţin dibace cu care pătrunzi în locuri 
neîngăduite; d'Artagnan, ca un vânător de capre sălbatice; 
Porthos, cu acea desfăşurare de forţe care, la el, înlocuia 
totul. 

În ce priveşte valeţii, treaba se dovedi mai anevoioasă. Nu 
pentru Grimaud, un soi de mâţă slabă şi lungă, care se 
căţăra oriunde, ci pentru Mousqueton şi Blaisois, pe care 


marinarii trebuiră să-i salte de subsuori până la Porthos, 
care îi înşfăcă de guler şi-i puse în picioare, pe punte. 

Căpitanul duse călătorii în cabina ce li se pregătise - o 
încăpere unde trebuia să stea cu toţii; apoi dădu să plece, 
chipurile, sa împartă unele porunci. 

— O clipă, spuse d'Artagnan. Câţi oameni sunt pe bord? 

— Nu înţeleg, răspunse el în englezeşte. 

— Întreabă-l pe limba lui, Athos. 

Athos îi îndeplini dorinţa. 

— Trei, răspunse Groslow. În afară de mine. 

D'Artagnan înţelese, căpitanul ridicase trei degete. 

— Trei! Făcu el. Atunci încep să mă liniştesc. Totuşi, cât vă 
aşezaţi voi aici, eu trag o raită peste tot. 

— Şi eu mă duc sa mă îngrijesc de masă, spuse Porthos. 

— E o idee mare şi mărinimoasă. Du-te, nu mai sta pe 
gânduri. Athos, lasă-l pe Grimaud să meargă cu mine; în 
tovărăşia lui Parry a învăţat s-o rupă niţel pe englezeşte şi o 
să-mi servească de tălmaci 

— Du-te, Grimaud, încuviinţă Athos. 

Pe punte era un felinar. D'Artagnan îl ridică într-o mână şi, 
cu pistolul în cealaltă, spuse patronului: 

— Come. 

În afară de Goddam era tot ce putuse învăţa din graiul 
englezilor. 

Ajunse la gura tambuchiului şi cobori în cală. 

Cala era despărțită în trei compartimente: cel în care 
cobora d'Artagnan se întindea de la al treilea catarg până la 
capătul pupei şi avea drept tavan podeaua încăperii unde 
Athos, Porthos şi Aramis se pregăteau să petreacă noaptea; 
al doilea compartiment, aflat la mijlocul vasului, slujea de 
adpost valeţilor. Cel de al treilea se găsea sub prova, adică 
sub cabina unde stătea ascuns Mordaunt. 

— Oh! Făcu d'Artagnan, coborând scara călăuzit de 
felinarul din mâna întinsă înainte. Ce de butoaie! Ai zice că 
e peştera lui Ali-Baba, nu alta. 


O mie şi una de nopţi fusese tălmăcită pentru întâia oară şi 
era foarte la modă pe atunci. 

— Ce spuneţi? Întrebă în englezeşte căpitanul. 

D'Artagnan pricepu după tonul cu care vorbise. 

— Aş vrea sa ştiu ce e-n butoaiele astea? Întrebă el, 
punând felinarul pe un butoi. 

Căpitanul făcu o mişcare, ca pentru a o lua în sus pe scară, 
dar se stăpâni. 

— Porto, spuse el. 

— Aha, vin de Porto! Se lămuri d'Artagnan. Sunt liniştit. 
Atunci, n-o să murim de sete. 

Şi, întorcându-se spre Groslow, care îşi ştergea fruntea de 
sudoare, adăugă: 

— Şi-s pline? 

Grimaud traduse întrebarea. 

— Unele pline, altele goale, răspunse Groslow, cu o voce în 
care, cu toate sforţările sale, i se simţea îngrijorarea. 

D'Artagnan ciocăni butoaiele; găsi cinci pline şi restul 
goale; apoi, tot spre marea spaimă a englezului, vâri 
felinarul printre butoaie şi, văzând tot locuri goale, spuse: 

— Hai, mai departe, şi apuca spre cel de al doilea 
compartiment. 

— Staţi puţin, spuse englezul, care rămăsese în urmă, 
pradă tulburării de care am vorbit. Staţi puţin, cheia de la 
uşă e la mine. 

Trecu iute în faţa lui d'Artagnan şi a lui Grimaud şi, cu o 
mână tremurândă, vâri cheia în broasca. Ajunseră într-al 
doilea compartiment, unde Mousqueton şi Blaisois tocmai 
se pregăteau să mănânce. 

Aici, fireşte, nu aveau nimic de căutat şi de întrebat: lampa 
care lumina feţele acestor cumsecade tovarăşi de călătorie 
îşi trimitea razele până în cele mai depărtate colţuri ale 
odăii. 

Trecură deci la iuţeală în cel de al treilea compartiment. 
Era odaia marinarilor. 


Trei sau patru hamace spânzurate de tavan, o masă legată 
în colţuri cu o funie dublă, două bănci şchioape şi mâncate 
de carii - încolo nimic. D'Artagnan ridică două sau trei 
pânze agăţate de pereţi şi, cum nu găsi nimic care să-i dea 
de bănuit, se urcă din nou pe punte. 

— Şi aici ce e? Întrebă el. 

Grimaud traduse. 

— E cabina mea, spuse căpitanul. Vreţi să intraţi? 

— Deschide. 

Englezul se supuse: d'Artagnan întinse braţul în care ţinea 
felinarul, vâri capul prin uşa crăpată şi, dându-şi seama că 
era vorba de o biată cocioabă, mormăi: 

— Bun. Dacă ar fi o armată pe bord, nu s-ar ascunde aici. 
Haidem să vedem dacă Porthos a găsit ceva de mâncare. 

Mulţumind căpitanului cu un semn din cap, se întoarse la 
cabina unde se aflau prietenii săi. 

Porthos nu găsise nimic de mâncare, după cât se părea, ori 
chiar dacă găsise, oboseala fusese mai puternică decât 
foamea: se învelise cu mantaua şi, la înapoierea gasconului, 
dormea dus. 

Athos şi Aramis, legănaţi încetişor de primele valuri, 
începeau şi ei să picotească, dar deschiseră ochii auzind 
zgomotul. 

— Ei? Întrebă Aramis. 

— Totul e în ordine, răspunse d'Artagnan. Putem dormi 
fără grijă. 

Liniştit de aceste cuvinte, Aramis îşi lăsă din nou capul pe 
pernă; Athos îi făcu un semn prietenesc din cap, şi 
d'Artagnan, care, ca şi Porthos, avea mai degrabă nevoie de 
somn decât de mâncare, îi spuse lui Grimaud că poate să 
plece şi se înveli în mantie, cu spada pusă la îndemână, 
culcându-se în uşă, astfel încât era cu neputinţă să intri fără 
să simtă. 

XXXI 
VINUL DE PORTO. 


După zece minute, stăpânii dormeau, dar nu şi valeţii, 
înfometați şi, mai ales, însetaţi. 

Blaisois şi Mousqueton îşi pregăteau culcuşul pe scândura 
goală, cu un cufăr la căpătâi, în timp ce pe o masă 
suspendată, ca aceea din încăperea vecină, o carafă cu bere 
şi trei pahare se legănau din pricina valurilor. 

— Afurisit legănat! Bombănea Blaisois. Simt că iar mă 
apucă, taman ca la venire. 

— Şi n-ai împotriva răului de mare decât pâine de orz şi 
vin de hamei! Uf! 1 se alătură Mousqueton. 

— Dar clondirul matale, domnule Mousqueton? Întrebă 
Blaisois, care-şi încropise culcuşul şi acum se apropia, 
împleticindu-se, de masă, unde Mousqueton se şi înființase, 
aşezându-se cu chiu cu vai. L-ai pierdut? 

— Da de unde! Zise Mousqueton. A rămas la Parry. 
Scoţienilor ăstora afurisiţi veşnic le e sete. Grimaud - se 
întoarse Mousqueton spre tovarăşul său, care tocmai venea 
de la d'Artagnan - şi ţie ţi-e sete? 

— Parcă aş fi scoţian! Răspunse laconic Grimaud. 

Se aşeză alături de Blaisois şi de Mousgueton, scoase un 
carnet din buzunar şi se apucă să vadă ce-au cheltuit, căci 
el ţinea socotelile. 

— Aoleu! Se tângui Blaisois. Mă seacă la lingurea. 

— Ia şi îmbucă ceva, îl povăţui Mousqueton, ca un doctor. 

— Păi ce, asta-i mâncare? Spuse cu o mutră jalnică 
Blaisois, arătând dispreţuitor cu degetul la pâinea de orz şi 
la carafa cu bere. 

— Ei, Blaisois, vorbi Mousqueton. Nu uita că pâinea e 
hrana de căpetenie a francezului şi că nici n-o are 
întotdeauna, zău, întreabă-l şi pe Grimaud. 

— Da, dar berea? I-o întoarse pe loc Blaisois, arătând că 
nu-l pui în cofă cu una cu două. Berea-i băutura lui? 

— În privinţa asta mă dau bătut! Îngăimă Mousqueton, 
niţel încurcat. Francezul nu poate să sufere berea, cum nici 
englezul nu poate să sufere vinul. 


— Cum, domnule Mouston? Spuse Blaisois, care, de astă 
dată se îndoia de profundele cunoştiinţe ale lui 
Mousqueton, faţă de care nutrea de obicei cea mai mare 
admiraţie. Cum, adică, domnule Mouston, englezilor nu le 
place vinul? 

— Nu pot să-l sufere. 

— Păi i-am văzut cum beau. 

— Drept pedeapsă, continuă Mousqueton, umflându-se în 
pene. Dovada e că un prinţ englez a murit într-o bună zi 
pentru că l-au pus într-un butoi cu vin grecesc. Am auzit 
povestea de la domnul abate d'Herblay! 

— Mare gogoman! Făcu Blaisois. Ce-aş vrea să fiu în locul 
lui! 

— N-ai decât, spuse Grimaud, tot înşiruind la cifre în 
carnetul lui. 

— Cum adică? Întrebă Blaisois. 

— Foarte bine, urmă Grimaud, ţinând patru la mână şi 
pregătindu-se să ducă adunarea până la capăt. 

— Cum adică? Lămureşte-mă, domnule Grimaud. 

Mousqueton nu scoase un cuvânt, dar se vedea lesne că nu 
era câtuşi de puţin nepăsător. 

Grimaud isprăvi adunarea şi scrise apăsat rezultatul. 

— Porto! Rosti el, arătând cu mâna către primul 
compartiment al calei, unde intrase împreună cu 
d'Artagnan şi cu căpitanul corăbiei. 

— Cum, butoaiele alea pe care le-am zărit, când s-a crăpat 
uşa? 

— Porto! Repetă Grimaud, apucându-se de altă socoteală. 

— Am auzit că ăsta-i un vin spaniol straşnic, vorbi Blaisois 
spre Mousqueton. 

— Straşnic! Întări Mousqueton, lingându-şi buzele. 
Straşnic! Avem şi noi acasă, în pivniţa domnului baron 
Bracieux. 

— Dacă i-am ruga pe englezii ăştia să ne vândă o butelcă? 
Întrebă cinstitul Blaisois. 


— Să ne vândă?! Se miră Mousqueton, în care se trezise 
dintr-o dată vechiul chilipirgiu. Se vede, tinere, că n-ai încă 
experienţa vieţii. De ce să cumperi, când poţi să iei? 

— Să iei, să râvneşti la bunul aproapelui tău! Replică 
Blaisois. Mi se pare că asta nu-i îngăduit. 

— Unde scrie? Întreba Mousqueton. 

— În poruncile lui Dumnezeu, ori ale bisericii, nici eu nu 
mai ştiu. Dar ce ştiu e că scrie aşa: Să nu râvneşti la bunul 
aproapelui tău şi nici la femeia lui. 

— Copilării, domnule Blaisois! Rosti îngăduitor 
Mousqueton. Da, repet, copilării. Unde spune în Scriptura 
că englezul e aproapele nostru? 

— Nicăieri, e adevărat, îngână Blaisois. Ori, cel puţin, nu- 
mi aduc aminte. 

— Copilării, îţi repet, continuă Mousqueton. Dacă făceai 
războiul zece ani în şir, aşa ca Grimaud şi ca mine, ai fi ştiut 
deosebirea dintre bunul altuia şi bunul unui duşman. Or, un 
englez e un duşman, şi vinul de Porto e al englezilor. Deci, 
de vreme ce suntem francezi, ne aparţine. Nu ştii 
proverbul: „De la duşmani ia cât pofteşti, că nu 
păcătuieşti"? 

Limbuţia asta, întărită de toată autoritatea încercatului 
Mousqueton, îl uimi pe Blaisois. Lăsă capul în piept ca şi 
cum s-ar fi recules şi deodată ridică ochii, ca omul care a 
găsit un argument hotărâtor: 

— Dar stăpânii, oare ei ţi-ar împărtăşi părerea, jupân 
Mouston? 

Mousqueton râse dispreţuitor. 

— Ai vrea poate să mă duc să tulbur somnul nobililor 
noştri stăpâni şi să le spun: „Domnilor, credinciosul 
dumneavoastră Mousqueton e însetat, îi daţi voie să bea?" 
Ce-i pasă, rogu-te, domnului de Bracieux că eu sunt însetat 
sau nu? 

— Asta-i un vin foarte scump! Clătină Blaisois din cap. 

— De-ar fi şi aur, domnule Blaisois, stăpânii noştri tot nu s- 
ar lipsi de el. Află de la mine că domnul baron de Bracieux 


este, el singur, destul de bogat ca să bea o tonă de Porto, 
chiar de-ar fi să plătească un pistol de fiece strop. Şi, rogu- 
te, urmă Mousqueton, din ce în ce mai măreț în mândria lui, 
de vreme ce stăpânii nu s-ar lipsi de vin, de ce valeţii să se 
lipsească? 

Zicând acestea, Mousqueton se ridică în picioare, luă 
carafa de pe masă, vărsă berea până la ultima picătura 
printr-o ferestruică şi păşi semeţ spre uşa 
compartimentului învecinat. 

— Aha! E încuiată! Făcu el. Cât de neîncrezători sunt 
diavolii ăştia de englezi! 

— Încuiată! Repetă Blaisois, nu mai puţin dezamăgit. Eh, 
drace, mare pacoste! Şi simt că mă seacă la inimă. 

Mousqueton se întoarse spre Blaisois cu o mutră atât de 
jalnică, încât era vădit că-i împărtăşeşte întru totul 
dezamăgirea. 

— Încuiată! Repeta el. 

— Dar te-am auzit povestind, aruncă Blaisois o vorbă, ca 
pe vremuri, în tinereţe, la Chantilly parcă, dumneata, 
domnule Mouston, ţi-ai hrănit stăpânul prinzând crapul cu 
undiţa, prepeliţele cu laţul şi sticlele tot aşa. 

— Întocmai, răspunse Mousqueton. E adevărul adevărat şi 
Grimaud poate să întărească spusele mele. Dar pivniţa avea 
o fereastră şi vinul era tras în sticle. Nu pot s-arunc lanţul 
prin perete şi nici să scot cu sfoara un butoi de douăzeci de 
vedre. 

— În schimb, poţi desprinde două trei scânduri din perete 
şi să dai gaură cu burghiul la un butoi rosti Blaisois. 

Mausqueton făcu ochii cât cepele, holbându-se la Blaisois, 
uimit să întâlnească la un altul asemenea însuşiri nesăbuite. 

— Aşa-i! Exclamă el. Asta se poate. Dar unde găsesc o 
daltă să desprind scândurile şi un burghiu ca să dau gaura 
la butoi? 

— Lădiţa cu scule, mormăi Grimaud, văzându-şi mai 
departe de socotelile lui. 


— Da, da, lădiţa cu scule! Repetă Mousgueton. Cum de nu 
mi-a dat prin cap? 

Într-adevăr, Grimaud nu ţinea numai socotelile, el era şi 
meşterul trupei. În afară de un registru mai avea şi o lădiţa 
cu scule. Şi cum era foarte prevăzător din fire, o pusese cu 
grijă în cufăr: găseai acolo uneltele cele mai trebuincioase. 
Bineînţeles că avea şi un burghiu tocmai potrivit. 
Mousqueton puse mâna pe el numaidecât. 

Cât despre daltă, nu trebui să caute prea mult, căci 
pumnalul de la brâu putea foarte bine să o înlocuiască. Ochi 
un loc unde scândurile erau niţel depărtate una de alta - 
ceea ce nu era greu de găsit - şi se puse imediat pe treabă. 

Blaisois îl privea cu o admiraţie nerăbdătoare, rostind din 
când în când câte un cuvânt ager şi plin de pricepere 
despre felul cum scoţi un cui sau cum apeşi pe daltă când te 
slujeşti de ea ca de o pârghie. Cât ai clipi, Mousqueton şi 
desprinsese trei scânduri din peretele despărțitor. 

— Asta e! Spuse Blaisois. 

Mousqueton nu era ca broasca din fabulă, să se creadă 
mai trupeş decât în realitate. Din nenorocire, dacă izbutise 
să-şi facă numele de trei ori mai mic, nu era la fel şi cu 
pântecele. Încercă să treacă prin deschizătură şi îşi dădu 
seama cu durere că ar mai trebui desprinse măcar două- 
trei scânduri ca să aibă loc. 

Oftă adânc şi se pregăti să se apuce din nou de treabă. 

Grimaud, care tocmai isprăvise cu socotelile, se ridică de 
la masă şi, profund interesat de îndeletnicirea celor doi 
tovarăşi ai săi, se apropie de ei şi, văzând încercările 
zadarnice ale lui Mousqueton de a ajunge la pământul 
făgăduinţei, zise pe dată: 

— Eu. 

Cuvântul acesta, el singur, făcea cât un sonet, care, se ştie, 
preţuieşte el singur cât un poem. 

Mousqueton se întoarse. 

— Cum, tu? 

— Eu voi trece. 


— Ai dreptate! Încuviinţă Mousqueton, măsurând cu 
privirea statura înaltă şi zveltă a prietenului său. Tu poţi 
trece, ba chiar foarte uşor. 

— E mai bine aşa, fiindcă el ştie care-s butoaiele pline, zise 
Blaisois. Doar a fost dincolo cu cavalerul d'Artagnan. Lasă-l 
pe Grimaud, domnule Mouston. 

— Puteam tot aşa de bine să trec şi eu bombăni 
Mousqueton cam jignit. 

— Da, dar asta mai cere timp şi eu mor de sete. Simt că 
mă seacă la inimă. 

— Haide, treci, Grimaud! Spuse Mousqueton, întinzându-i 
celui care pleca în expediţie carafa şi burghiul. 

— Clătiţi paharele, zise Grimaud. 

Făcu apoi prieteneşte semn lui Mousqueton, cerându-i 
parcă iertare că duce ella capăt o treabă începută atât de 
strălucit de un altul, se strecură ca o şopârlă prin 
deschizătură şi dispăru. 

Blaisois era în al noulea cer. Dintre toate isprăvile 
săvârşite de la sosirea în Anglia de către aceşti oameni 
nemaipomeniţi, pe care el avea norocul să-i însoţească, asta 
i se părea, fără îndoială, cea mai grozavă. 

— Ai să vezi, glăsui, Mousqueton, privindu-l cu o 
superioritate de care bietul de el nici nu încercă să se 
îndoiască. Ai să vezi, Blaisois, cum bem noi, vechii soldaţi, 
atunci când ni se usucă gâtlejul. 

— Mantaua, spuse Grimaud din fundul pivniţei. 

— Aşa-i, făcu Mousqueton. 

— Ce vrea? Întrebă Blaisois. 

— Să astupăm deschizătura cu o manta. 

— Păi de ce? Zise Blaisois. 

— Oh, nepriceputule! Răspunse Mousgueton. Dacă vine 
cineva? 

— Da, adevărat! Murmură Blaisois, copleşit de admiraţie. 
Numai că n-o să mai vadă pe întuneric. 

— Grimaud vede întotdeauna bine, fie noapte, fie zi, îl 
încredința Mousqueton. 


— Ferice de el! Spuse Blaisois. Eu, când n-am lumânare, 
mă împiedic la fiece pas. 

— Asta, fiindcă n-ai fost sub arme, spuse Mousqueton. 
Altfel, învăţai să găseşti acul în carul cu fin. Ia taci! Mi se 
pare că vine cineva. 

Mousqueton scoase un şuierat scurt, prevenitor, pe care îl 
foloseau ca semnal de alarmă în zilele tinereţii, apoi se 
aşeză din nou la masă şi-i făcu semn lui Blaisois să-i urmeze 
pilda. 

Acesta se supuse. 

Uşa se deschise. Doi oameni înfăşuraţi în mantale trecură 
pragul. 

— la te uită! Spuse unul dintre ei. Unsprezece şi un sfert şi 
voi nu v-aţi culcat încă! Asta-i împotriva regulamentului. 
Într-un sfert de ceas să nu mai văd lumina şi toată lumea să 
sforăie. 

Cei doi se îndreptară spre uşa compartimentului în care se 
strecurase Grimaud, o descuiară şi trecură dincolo, încuind- 
o în urma lor. 

— E pierdut! Se cutremură Blaisois. 

— Grimaud e un vulpoi bătrân, şopti Mousqueton. 

Şi aşteptară, ciulind urechea şi ţinându-şi răsuflarea. 

Trecură vreo zece minute, dar nici un zgomot nu arăta că 
Grimaud ar fi fost descoperit. 

După aceea, Mousqueton şi Blaisois văzură că uşa se 
deschide din nou. Cei doi înfăşuraţi în mantale ieşiră, 
încuiară uşa cu aceeaşi grijă şi plecară, poruncindu-le să se 
culce şi să stingă lumina. 

— Ce facem? Întrebă Blaisois. E ceva necurat la mijloc. 

— Au spus un sfert de ceas: mai avem cinci minute, zise 
Mousqueton. 

— Dacă le-am da de veste stăpânilor noştri? 

— Întâi să-l aşteptăm pe Grimaud. 

— Dar dacă l-au omorât? 

— Ar fi strigat. 

— Ştii bine că-i aproape mut. 


— Atunci, am fi auzit lovitura. 

— Şi dacă nu se mai întoarce? 

— Uite-l. 

Într-adevăr, chiar în clipa aceea Grimaud dădu la o parte 
mantaua ce acoperea deschizătura. Era galben ca ceara, cu 
ochii holbaţi de groază şi cu pupilele cât o gămălie într-un 
mare cerc alb. Ţinea în mână carafa plină şi, apropiind-o de 
lampa fumegândă, exclamă ca de obicei: „Oh", dar cu atâta 
spaimă, ca Mousqueton se trase îngrozit înapoi, iar Blaisois 
fu cât pe ce să leşine. 

Totuşi, amândoi aruncară o privire plină de curiozitate în 
carafă: era plină cu praf de puşcă. 

Odată lămurit că vasul era încărcat cu praf de puşcă în loc 
de vin, Grimaud se repezi pe punte şi, dintr-un salt, ajunse 
la încăperea unde dormeau cei patru prieteni. Împinse uşor 
uşa, care îl trezi numaidecât pe d'Artagnan, culcat de-a 
curmezişul în spatele ei. 

Faţa răvăşită a lui Grimaud îi spuse gasconului că se 
petreceau lucruri neobişnuite. Dădu să deschidă gura, dar 
Grimaud, iute ca fulgerul, duse degetul la buze, apoi stinse 
lămpiţa ce ardea la vreo trei paşi mai încolo, suflând în ea 
cu o putere de nebănuit într-o fiinţă atât de plăpândă. 

D'Artagnan se ridică într-un cot, Grimaud se lăsă într-un 
genunchi şi aşa cu gâtul întins şi toate simţurile încordate, îi 
şopti ceva - o poveste destul de dramatică ca să mai fie 
nevoie de gesturi, ori mimică. 

În acest timp, Athos şi Aramis dormeau ca nişte oameni 
nedormiţi de opt zile, iar sub punte, Mousqueton îşi 
potrivea îngrozit centironul, pe când Blaisois, înnebunit de 
groază, cu părul măciucă în cap, se căznea să facă la fel. 

lată ce se întâmplase: 

De îndată ce se strecurase în primul compartiment al 
calei, prin deschizătura făcută în peretele de scânduri, 
Grimaud începuse să caute. Dădu peste un butoi şi ciocăni 
uşor cu degetul: era gol. Trecu la altul: era gol şi acesta; în 


schimb, al treilea sună atât de înfundat, încât nu te puteai 
înşela. Grimaud se încredinţă că era plin. 

Se opri la el, căută un loc potrivit să pună burghiul şi tot 
căutând, dădu cu mâna peste o canea. 

— Bun! Zise el. Asta mă scuteşte de muncă. 

Apropie carafa, răsuci caneaua şi simţi cum carafa se 
umple încetişor. 

Apoi suci caneaua la loc şi tocmai se pregătea să salte 
carafa la gura, prea conştiincios ca să ducă tovarăşilor săi o 
băutură din care nici n-a gustat, când auzi semnalul de 
alarmă al lui Mousqueton. Bănui că e vorba de vreun rond 
de noapte şi se strecură printre două butoaie, pitulându-se 
după o bărdacă. 

Într-adevăr, după o clipă, uşa se deschise şi se închise în 
urma celor doi înfăşuraţi în mantale, despre care ştim că au 
trecut în două rânduri prin faţa lui Blaisois şi Mousqueton, 
poruncindu-le să stingă lumina. 

Unul dintre ei ţinea în mână un felinar cu geam şi înalt, 
încât flacăra nici nu ajungea până mai sus. Mai mult, 
geamul era acoperit cu o hârtie albă, care îndulcea sau, mai 
degrabă, absorbea lumina şi căldura. 

Celălalt ţinea în mână un colac de coardă mlădie, un fel de 
frânghie albicioasă. O pălărie cu borurile largi îi ascundea 
chipul. Socotind că au venit acolo mânaţi de aceeaşi dorinţă 
ca şi el, râvnind la vinul de Porto, Grimaud se tupilă şi mai 
bine în spatele butoiului, zicându-şi, că şi dacă vor da peste 
el, nu-i cine ştie ce nenorocire. 

Ajunşi la butoiul în spatele căruia se găsea Grimaud, cei 
doi se opriră. 

— Ai fitilul? Întrebă în englezeşte omul care ţinea 
felinarul? 

— lată-l, spuse celălalt. 

Auzindu-i glasul, Grimaud tresări şi simţi un fior prin şira 
spinării. Se ridică încet, până săltă capul peste capacul 
butoiului şi recunoscu, sub pălăria cea mare, faţa palidă a 
lui Mordaunt. 


— Cât timp ţine fitilul ăsta? 

— Păi. Cam vreo cinci minute, răspunse căpitanul corăbiei. 
Nici glasul nu-i era necunoscut lui Grimaud. Privirile lui 
treceau de la unul la altul şi, după Mordaunt, îl recunoscu 

pe Groslow. 

— Atunci, spuse Mordaunt, porunceşte oamenilor să fie 
pregătiţi; nu le spune de ce. Barca e agăţată la pupa? 

— Vine după noi ca un câine în lanţ după stăpân. 

— Bun. Când bate sfertul după miezul nopţii, aduni 
oamenii şi cobori fără zgomot în barcă. 

— După ce aprind fitilul? 

— Lasă asta în seama mea. Vreau să fiu sigur că m-am 
răzbunat. Vâsle sunt în barcă? 

— Totul e pregătit. 

— Bine. 

— Atunci ne-am înţeles. 

Mordaunt se lăsă în genunchi şi înfipse un capăt al fitilului 
în canea, astfel încât să nu-i mai rămână decât să-l aprindă 
la celălalt capăt. 

Când isprăvi, scoase ceasul din buzunar. 

— Auzi? Un sfert de oră după miezul nopţii, vorbi el, 
ridicându-se. Adică. 

Şi se uită la ceas: 

— Peste douăzeci de minute. 

— Foarte bine, zise Groslow. Aş vrea totuşi să te previn că 
treaba asta e primejdioasă şi-ar fi mai bine ca unul dintre 
oamenii mei să aprindă fitilul. 

— Dragul meu Groslow, spuse Mordaunt. Francezii au o 
vorbă, o ştii: Nimeni nu te slujeşte aşa cum te slujeşti tu 
însuţi Vreau s-o pun în aplicare. 

Grimaud auzise totul, chiar dacă nu înţelesese totul. Şi 
apoi, ceea ce văzuse înlocuia buna cunoaştere a limbii: 
văzuse şi recunoscuse pe cei doi duşmani de moarte ai 
muşchetarilor; îl văzuse pe Mordaunt punând fitilul; auzise 
zicala pe care Mordaunt o rostise în franţuzeşte, făcându-i o 
mare înlesnire. În sfârşit, umbla mereu cu mâna în carafă 


şi, în loc de licoarea aşteptata de către Blaisois şi 
Mousqueton, simţea un praf zgunţuros ce-i trosnea între 
degete. 

Mordaunt se îndepărtă, urmat de căpitanul corăbiei. În 
uşă se opri să asculte. 

— l-auzi cum dorm? 

Într-adevăr, prin tavanul calei se auzea sforăitul lui 
Porthos. 

— Dumnezeu ni i-a dat în mână! Murmură Groslow. 

— Şi de data asta nici dracul nu-i mai scapă! Spuse 
Mordaunt. 

Apoi ieşiră amândoi. 

XXXII 

VINUL DE PORTO 


(urmare) 

Grimaud aşteptă să audă cheia răsucindu-se în broască şi, 
încredinţându-se că a rămas singur, se furişă încet în lungul 
peretelui. 

— Uf! Făcu el, ştergându-şi cu mâneca fruntea brobonită 
de sudoare. Ce noroc cu setea asta a lui Mousqueton! 

Se grăbi să treacă prin deschizătură, întrebându-se mereu 
dacă nu cumva visează, dar praful de puşcă din carafa de 
bere îi dovedi că visul era o îngrozitoare realitate. 

D'Artagnan, bineînţeles, ascultă toate aceste amănunte cu 
un interes crescând. Fără să mai aştepte sfârşitul povestirii, 
se ridică uşurel, se apropie de urechea lui Aramis, care 
dormea în stânga lui, punându-i în acelşi timp mâna pe 
umăr, ca acesta, trezindu-se, să nu facă vreun zgomot. 

— Cavalere, şopti el, scoală-te, dar fără cel mai mic 
zgomot. 

Aramis deschise ochii şi el îl strânse de mână, repetând 
aceleaşi cuvinte, cărora prietenul sau le dădu ascultare 
întocmai. 

— Îl ai pe Athos în stânga, trezeşte-l, aşa cum te-am trezit 
eu pe tine. 


Aramis îl deşteptă fără greutate pe Athos, care dormea 
uşor, ca toţi oamenii fini şi nervoşi. În schimb, cu Porthos fu 
mai greu. Era gata să întrebe de ce îi strică somnul, dar 
d'Artagnan, în loc de orice lămurire, îi astupă gura cu 
palma. Apoi, întinzând braţele, adună în jurul lui capetele 
celor trei până se atinseră unele de altele. 

— Prieteni, spuse el, părăsim neîntârziat corabia, ori 
suntem pierduţi. 

— Aida-de! Zise Athos. Iarăşi? 

— Ştiţi cine-i căpitanul vasului? 

— Nu. 

— Căpitanul Groslow. 

Înfiorarea celor trei muşchetari dovedi gasconului că toţi 
au început să asculte cu luare-aminte. 

— Groslow?! Exclamă Aramis. Drace! 

— Cine-i ăsta, Groslow? Întrebă Porthos. Eu, unul, nu-mi 
aduc aminte de el. 

— Ăla care i-a crăpat capul fratelui lui Parry, şi-acum vrea 
să ni le crape şi pe ale noastre. 

— Frumos! 

— Da' secundul lui ştiţi cine e? 

— Secundul? Zise Athos. Păi nici nu are secund. Secund pe 
o corabie cu patru oameni în echipaj! 

— Numai că, vezi, Groslow nu-i un căpitan oarecare. El are 
un secund pe care-l cheamă Mordaunt. 

De data asta muşchetarii tresăriră, gata-gata să strige. 
Aceşti oameni de neînvins simțeau o tulburare tainică la 
auzul acestui nume şi se îngrozeau numai cât era rostit. 

— Ce e de făcut? Spuse Athos. 

— Să punem mâna pe corabie, propuse Aramis. 

— Şi să-l omorâm, adăugă Porthos. 

— Corabia e minată, îi vesti d'Artagnan. Butoaiele pe care 
le credeam pline cu vin de Porto sunt pline cu praf de 
puşcă. Când Mordaunt va vedea că l-am descoperit, va 
arunca totul în aer, prieteni şi duşmani. Şi, pe legea mea, e 


o tovărăşie prea puţin recomandabilă ca să am chefsă mă 
înfăţişez cu el fie în cer, fie în iad. 

— Ai vreun plan? Întrebă Athos. 

— Da. 

— Să auzim. 

— Aveţi încredere în mine? 

— Porunceşte! Rostiră cei trei muşchetari într-un glas. 

— Bine, urmaţi-mă! 

D'Artagnan se îndreptă către o ferestruică joasă, ca de 
pivniţă, dar destul de mare ca să îngăduie să se strecoare 
un om. O deschise încet, încât balamalele să nu scârţâie. 

— lată calea. 

— Drace! Bombăni Aramis. Păi e tare frig, dragul meu. 

— Dacă vrei, rămâi, însă te previn că foarte curând o să fie 
prea cald. 

— Doar nu putem ajunge înot până la țărm. 

— O barcă e legată de vas; ajungem la ea şi pe urmă tăiem 
parâma. Asta-i tot. Haidem! 

— O clipă, spuse Athos. Şi valeţii noştri? 

— lată-ne, răspunseră Mousqueton şi Blaisois, pe care 
Grimaud se dusese să-i caute ca să strângă toate forţele în 
cabină: veniseră toţi trei pe nesimţite, prin gaura 
tambuchiului, aflată chiar la usa cabinei. 

În acest timp, prietenii noştri stăteau nemişcaţi în faţa 
înfricoşătoarei privelişti pe care le-o arătase d'Artagnan 
dincolo de ferestruică. 

Într-adevăr, oricine a văzut vreodată o asemenea privelişte 
ştie că nu-i nimic mai tulburător decât marea acoperită de 
hulă, rostogolindu-şi cu vuiet surd valurile negre, sub raza 
palidă a lunii de iarnă. 

— Mii de draci! Tună d'Artagnan. Mi se pare că stăm pe 
gânduri. Dacă noi şovăim, ce-or să facă valeţii noştri? 

— Eu, unul, nu dau înapoi, spuse Grimaud. 

— Domnule, murmură Blaisois, eu nu ştiu să înot decât în 
apă dulce, v-o spun de la început. 

— Eu nu ştiu deloc, mărturisi Mousqueton. 


Între timp, d'Artagnan se strecură pe jumătate prin 
ferestruică. 

— Aşadar, te-ai hotărât, prietene? Vorbi Athos. 

— Da, răspunse gasconul. Haide, Athos, tu care eşti un om 
desăvârşit, porunceşte spiritului să stăpânească materia. 
Tu, Aramis, îndeamnă-i pe valeţi. Tu, Porthos, dobori pe 
oricine ne stă în cale. 

Şi, după ce strânse mâna lui Athos, d'Artagnan alese un 
moment în care, săltată de valuri, corabia se aplecă spre 
pupa; nu-i rămânea decât să se lase în apa care îi şi ajunse 
la brâu. 

Athos îl urmă înainte ca vasul să se fi ridicat; în acea clipă 
ieşi la iveală din apă, întinzându-se, şi parâma de care era 
legată barca. 

D'Artagnan înotă într-acolo şi ajunse la ea. 

Acolo aşteptă, ţinându-se cu mâna de parâmă şi abia 
scoțând capul din apă. 

Cât ai clipi, Athos fu lângă el. 

De după pântecele corăbiei se mai arătară două capete. 
Erau Aramis şi Grimaud. 

— Duc grija lui Blaisois, şopti Athos. N-ai auzit când 
spunea că nu înoată decât în apă dulce? 

— Când ştii să înoţi, înoţi oriunde. În barcă! În barcă! 
Porunci d'Artagnan. 

— Dar Porthos? Nu-l văd. 

— Lasă că vine el, fii liniştit. Ăsta înoată ca Leviathan. 

Porthos însă nu mai venea. Între el, Mousqueton şi Blaisois 
avea loc o scenă pe jumătate hazlie, pe jumătate dramatică. 

Îngroziţi de zgomotul valurilor, de şuieratul vântului şi 
speriaţi de apa neagră care fierbea ca într-o prăpastie, cei 
doi dădeau înapoi în loc să înainteze. 

— Haide! Haide! Săriţi în apă! Îi îndemna Porthos. 

— Domnule, bâigui Mousqueton, eu nu ştiu să înot. Lăsaţi- 
mă aici. 

— Şi pe mine, se ruga Blaisois. 


— Zău, am să vă stingheresc într-o barcă atât de mică, 
adăugă Mousqueton. 

— Şieu o să mă înec înainte să ajung la barcă, se tângui 
Blaisois. 

— Destul! Vă strâng de gât pe amândoi dacă nu vă daţi 
drumul în apă! Îi ameninţă Porthos, înşfăcându-i de guler. 
Sări, Blaisois! 

Un geamăt, înăbuşit îndată de mâna de fier a uriaşului, fu 
singurul răspuns a lui Blaisois. Ţinându-l de ceafă şi de 
picioare, Porthos îi dădu drumul pe fereastră cu capul 
înainte, de parcă ar fi fost o scândură. 

— Mouston, zise Porthos, sper că tu n-ai să-ţi părăseşti 
stăpânul? 

— Vai, domnule! Glăsui Mousqueton eu lacrimi în ochi. De 
ce v-aţi întors sub arme? Trăiam atât de bine la castelul de 
Pierrefonds! 

Şi fără altă mustrare, îngândurat şi supus, fie din pricina 
pildei cu Blaisois, fie dintr-un adevărat devotament, se 
azvârli cu capul în mare. Minunată faptă, oricum, căci el se 
socotea un om pierdut! 

Porthos însă nu era omul care să-şi părăsească astfel 
credinciosul tovarăş. Stăpânul îşi urmă servitorul atât de 
iute, încât căderea celor două trupuri făcu doar un singur 
zgomot, iar când Mousqueton ieşi la faţa apei, orbit cu 
desăvârşire, fu apucat îndată de mâna vânjoasă a lui 
Porthos şi, fără să fie nevoie să facă nici o mişcare, acesta se 
apropie de parâma bărcii cu măreţia unui zeu al mării. 

În aceeaşi clipă, uriaşul întrezări o mogâldeaţă 
zbuciumându-se în valuri chiar lângă braţul lui. O înşfacă la 
iuţeală de chică: era Blaisois, spre care se şi îndrepta Athos. 

— Lasă, lasă, conte, zise el. Nu-i nevoie de dumneata. 

Şi într-adevăr, dintr-o zvâcnire puternică a picioarelor, 
Porthos se ridică precum uriaşul Adamastor deasupra 
valurilor şi din trei mişcări ajunse lângă tovarăşii săi. 

D'Artagnan, Aramis şi Grimaud îi ajutară pe Mousqueton 
şi Blaisois să se urce în barcă; apoi veni rândul lui Porthos, 


care, săltându-se, era cât pe ce să o răstoarne. 

— Şi Athos? Întrebă d'Artagnan. 

— lată-mă, spuse Athos, care, acoperind retragerea ca un 
general, voia să fie ultimul şi stătea în apă, ţinându-se de 
marginea bărcii. Sunteţi toţi? 

— Toţi. Ai pumnalul la tine, Athos? 

— Da. 

— Atunci taie parâma şi vino. 

Athos scoase un pumnal ascuţit de la brâu şi tăie parâma: 
corabia se depărta, în vreme ce barca rămase pe loc, 
legănată de valuri. 

— Hai, Athos! Îl zori d'Artagnan. 

Şi întinse mâna contelui de La Fere, care se urcă şi el în 
barcă. 

— Era şi timpul, zise gasconul. O să vedeţi ceva ciudat. 
XXXIII 

FATALITATE. 

Într-adevăr, d'Artagnan abia îşi sfârşi vorba, că o 
fluierătură răsună pe puntea corăbiei care începea să se 
piardă în ceaţă şi întuneric. 

— Înţelegeţi ce vrea să-însemne asta, îşi întregi vorba 
gasconul. 

În clipa aceea, un felinar apăru pe covertă, luminând 
siluetele de la pupa. 

Deodată, un strigăt de groază, un strigăt deznădăjduit 
spintecă văzduhul; şi, ca şi cum acest strigăt ar fi alungat 
norii, vălul ce acoperea luna se destramă şi pe cerul 
argintat de lumina-i palidă se văzură pânzele cenuşii şi 
parâmele negre ale corăbiei. 

Nişte umbre fugeau m neştire încoace şi încolo, şi strigăte, 
şi jalnice tânguiri însoțeau toată această buimacă forfoteală. 

În mijlocul acestor ţipete, Mordaunt se ivi sus, la pupa, cu 
o făclie în mână. 

Umbrele care se zvârcoleau pe puntea corăbiei erau 
Groslow şi oamenii săi, pe care căpitanul îi adunase la ora 
hotărâtă de Mordaunt, în timp ce el, Mordaunt, după ce 


ascultase la uşa cabinei, să vadă dacă muşchetarii dorm, 
coborâse liniştit în cală. 

Într-adevăr, cine ar fi putut să bănuiască cele petrecute? 

Mordaunt deschise deci uşa şi alergase într-un suflet la 
butoaiele cu pulbere. Înfierbântat de setea de răzbunare şi 
sigur de sine ca toţi cei pe care Dumnezeu îi orbeşte, 
aprinsese fitilul. În vremea asta, Groslow şi marinarii lui se 
adunaseră la pupa. 

— Trageţi parâma şi aduceţi barca aproape! Ordonă 
Groslow. Unul dintre marinari încălecă parapetul, apucă 
parâma şi trase: parâma veni moale spre el. 

— Parâma-i tăiată! Strigă marinarul. S-a zis cu barca! 

— Cum adică, s-a zis cu barca? Sări Groslow, dând fuga la 
parapet. Cu neputinţă! 

— Şi totuşi, aşa e! Repetă marinarul. Uitaţi-vă: nu se vede 
nimic în urma noastră. Uite şi capătul. 

Atunci Groslow scosese urletul pe care îl auziseră 
muşchetarii. 

— Ce s-a întâmplat? Strigă Mordaunt, ieşind din cală şi 
apropiindu-se în goană cu o făclie în mână. 

— Duşmanii ne-au scăpat din mână. Au tăiat parâma şi-au 
fugit cu barca. 

Dintr-o săritură, Mordaunt fu în pragul cabinei şi izbi uşa 
cu piciorul. 

— Goală! Răcni el. Oh, diavolii! 

— Să-i urmărim, propuse Groslow. N-au cum să fie 
departe. Trecem peste ei şi-i dăm la fund. 

— Da, dar l-am aprins! Îngăimă Mordaunt. Arde! 

— Ce? 

— Fitilul. 

— Nenorocire! Urlă Groslow, repezindu-se spre cală. Poate 
mai e timp. 

Mordaunt răspunse printr-un înspăimântător hohot de râs. 
Cu faţa răvăşită mai degrabă de ură decât de groază, cătă 
spre cer cu ochii rătăciţi, rosti un ultim blestem, zvârli făclia 
în mare şi se a-runcă şi el în urma ei. 


În aceeaşi clipă, tocmai când Groslow punea piciorul pe 
scara ce ducea în cală, corabia se desfăcea ca şi craterul 
unui vulcan. O limbă de foc urcă până în înaltul cerului, 
bubuind ca o sută de tunuri laolaltă. Văzduhul se aprinse, 
străbătut de bucăţi arzânde, apoi fulgerele 
înspăimântătoare se stinseră, sfărâmăturile se prăvăliră 
una câte una în adânc şi pieriră. După o clipă, afară de un 
freamăt ce mai stăruia încă în văzduh, nimic nu mai 
amintea de cele petrecute. 

Corabia nu se mai vedea. Groslow şi tovarăşii lui fuseseră 
nimiciţi. 

Cei patru prieteni văzuseră totul, nu le scăpase nici un 
amănunt din această cumplită întâmplare. Scăldaţi o clipă 
de o lumină strălucitoare ce poleise marea până la o leghe 
în jur, mărturiseau fiecare într-alt chip aceeaşi groază 
furişată chiar şi în nişte inimi oţelite ca ale lor. Ploaia de 
flăcări căzu jur-împrejurul lor; apoi, după cum am spus, 
vulcanul se stinse, şi totul, barca legănată de valuri, 
dimpreună cu marea zbuciumată, se cufundă în întuneric. O 
vreme rămaseră aşa tăcuţi şi abătuţi. Porthos şi d'Artagnan 
încremeniseră cu câte o vâslă în mână şi o ţineau aşa, 
buimaci, la faţa apei, strângând-o în mâinile încleştate şi 
lăsându-se cu toată greutatea corpului asupra ei. 

— Pe legea mea, de astă dată cred că totul s-a sfârşit, 
spuse Aramis, rupând cel dintâi această tăcere de moarte. 

— Ajutor! Milorzi! Ajutor! Scăpaţi-mă! Se auzi un strigăt 
jalnic, de parcă ar fi fost glasul vreunui duh al mării. 

Toţi se uitară unul la altul. Până şi Athos tresări. 

— Ele, e vocea lui! Zise el. 

Fiecare tăcea, căci, ca şi Athos, recunoscuse vocea. 
Privirile ochilor măriţi se îndreptară spre locul unde se 
scufundase corabia, străduindu-se să pătrundă bezna. 

Curând, parca zăriră un om. Se apropia de barcă înotând 
din răsputeri. 

Athos întinse braţul înainte şi-l arătă cu degetul prietenilor 
săi. 


— Da, da, zise d'Artagnan. Îl văd. 

— Tot el! Mormăi Porthos, suflând ca un buhai. Parcă ar fi 
de fier! 

— Oh, Doamne! Şopti Athos. 

Aramis şi d'Artagnan şuşoteau între ei. 

Mordaunt mai bătu apa de câteva ori cu braţele, apoi 
ridică o mână în semn de deznădejde şi strigă: 

— Îndurare, domnilor, îndurare! În numele cerului! Simt 
că mă lasă puterile, mor! 

Vocea care cerea ajutor era atât de mişcătoare, încât 
izbuti să trezească mila în sufletul lui Athos. 

— Nenorocitul! Murmură el. 

— Asta-i bună! Pufni d'Artagnan. Nu mai lipseşte decât să-l 
plângi! E adevărat, înoată spre noi. Oare ce crede c-o să-l 
luăm în barcă? Vâsleşte Porthos, vâsleşte! 

Şi, drept pildă, d'Artagnan cufundă vâsla în apă, înaintând 
din două lovituri cu vreo treizeci de metri. 

— O! N-o să mă părăsiţi! N-o să mă lăsaţi să pier! N-o să 
fiţi fără milă! Strigă Mordaunt. 

— Aha, amice! Vorbi Porthos către Mordaunt. Mi se pare 
că, în sfârşit, te-avem în mână şi că de-aici nu mai poţi 
scăpa decât prin porţile iadului! 

— Oh, Porthos! Murmură contele de La Fere. 

— Dă-mi pace, Athos! La drept vorbind, devii caraghios cu 
veşnica ta generozitate. Află că dacă se apropie de barcă, îi 
crăp capul cu vâsla. 

— Îndurare! Nu mă lăsaţi, domnilor! Îndurare! Fie-vă 
milă! Strigă tânărul, a cărui răsuflare şuierătoare stârnea 
bulboane în apa îngheţată ori de câte ori îl acopereau 
valurile. 

Între timp, d'Artagnan, care nu-l scăpase din ochi pe 
Mordaunt, urmărindu-i fiece mişcare, isprăvise sfatul cu 
Aramis. Se ridică în barcă şi spuse celui care înota: 

— Domnule, îndepărtează-te, rogu-te. Căinţa dumitale e 
mult prea proaspătă ca să ne încredem în ea. Aminteşte-ţi 
că vasul în care ai vrut să ne prăjeşti mai fumegă încă sub 


apă şi că situaţia în care te afli e un culcuş de trandafiri faţa 
de cea în care ai vrut să ne pui şi în care ţi-ai pus tovarăşii, 
pe Groslow şi marinarii săi. 

— Domnilor, stărui Mordaunt, cu deznădejde crescândă. 
Jur că mi-e sinceră căinţa. Sunt atât de tânăr, am abia 
douăzeci şi trei de ani. Domnilor, am fost mânat de un 
sentiment firesc, am vrut să-mi răzbun mama, fiecare aţi fi 
făcut la fel ca mine. 

— Puah! Se scutură gasconul, văzând că Athos se 
înduioşează din ce în ce mai mult. Depinde. 

Mordaunt mai trebuia să arunce de câteva ori din braţe ca 
să ajungă la barcă, căci primejdia morţii îi dădea puteri 
supraomeneşti. 

— Vai! Se tângui el. Am să mor! Veţi ucide fiul, aşa cum aţi 
ucis-o pe mamă! Şi totuşi n-am fost vinovat; după toate 
legile cereşti şi omeneşti, un fiu e dator să-şi răzbune 
mama. De altfel, adaugă el, dacă asta e o crimă, de vreme 
ce mă căiesc şi cer iertare, trebuie să fiu iertat. 

Păru că se cufundă, ca şi cum l-ar fi părăsit puterile. Un 
val îi trecu peste creştet, înăbuşindu-i vocea. 

— Oh! Mi se sfâşie sufletul! Zise Athos. 

Mordaunt ieşi iarăşi la suprafaţa apei. 

— În schimb, eu sunt de părere să isprăvim odată! Izbucni 
d'Artagnan. Eşti ucigaşul propriului dumitale unchi, călăul 
regelui Carol, un incendiator, şi te poftesc să te laşi la fund. 
Dacă te apropii de barcă, îţi sfărâm capul cu vâsla. 

Mordaunt, purtat parcă de deznădejde, mai înaintă puţin. 

D'Artagnan apucă vâsla cu amândouă mâinile, dar Athos 
se ridică. 

— D'Artagnan! Strigă el. D'Artagnan, fiul meu, te rog! 
Nenorocitul moare şi e îngrozitor să laşi un om să moară 
fără să-i întinzi mâna, când nu trebuie decât să întinzi mâna 
ca să-l salvezi! Oh! Sufletul meu nu-mi îngăduie una ca asta. 
Nu mă pot împotrivi, trebuie să trăiască. 

— Ei, drace! I-o întoarse gasconul. De ce nu te dai cu 
mâinile şi cu picioarele legate pe mâna acestui ticălos?! Am 


isprăvi mai iute. Văd că vrei sa mori de mâna lui, conte de 
La Fere, dar eu, fiul dumitale, cum îmi spui, nu vreau. 

D'Artagnan se împotrivea pentru prima dată unei 
rugăminţi pe care i-o făcea Athos, numindu-l fiul său. 

Aramis scoase liniştit spada din teacă, căci o luase între 
dinţi atunci când se aruncase în apă. 

— Dacă se agaţă de barcă îi retez mâinile, ca unui ucigaş 
ce este, ameninţă el. 

— Iar eu. Începu Porthos. Ia stai. 

— Ce vrei să faci? Întrebă Aramis. 

— Mă arunc în apă şi-l sugrum. 

— Oh, domnilor! Imploră Athos, cu căldură căreia nu-i 
puteai rezista. Să fim oameni! Să avem milă creştinească! 

D'Artagnan suspină, ori mai degrabă gemu, Aramis lăsă 
spada în jos, Porthos se aşeză pe locul său. 

— Uitaţi-vă, continuă Athos. Uitaţi-vă cum i s-a zugrăvit 
moartea pe faţă. Puterile îl părăsesc, încă o clipă şi se duce 
în fundul abisului. Nu-mi dăruiţi această îngrozitoare 
remuşcare, nu mă lăsaţi să mor şi eu, aici, de ruşine! 
Prieteni, dăruiţi-mi viaţa, viaţa acestui nenorocit şi-am să vă 
binecuvântez, am să. 

— Mor! Bolborosi Mordaunt. Ajutor! Ajutor! 

— Să câştigăm un minut, spuse Aramis, aplecându-se în 
stânga către d'Artagnan. Vâsleşte, adaugă el, aplecându-se 
în dreapta, către Porthos. 

D'Artagnan nu mişcă un deget şi nu scoase o vorbă. 
Începea să se lase înduioşat şi el, pe jumătate de 
rugăminţile lui Athos, pe jumătate de ceea ce vedea cu 
ochii. Numai Porthos vâsli, dintr-o singură parte, şi asta 
făcu barca să se întoarcă, astfel că muribundul se găsi mai 
aproape de Athos. 

— Domnule conte de La Fere! Strigă Mordaunt. Domnule 
conte de La Fere! Dumitale îţi vorbesc, de dumneata mă 
rog, fie-ţi milă de mine. Unde sunteţi, domnule conte de La 
Pere? Nu mai văd nimic. Mor. Ajutor, ajutor! 


— Ilată-mă! Spuse Athos, aplecându-se şi întinzându-i 
mâna lui Mordaunt, cu acea nobleţe şi demnitate care îl 
caracteriza. lată-mă, apucă-te de mâna mea şi saltă-te în 
barcă. 

— Mai bine nu mă uit, mormăi d'Artagnan. Mi-e silă de 
atâta slăbiciune. 

Şi se întoarse spre ceilalţi doi prieteni, care se trăgeau 
spre fundul bărcii şi ei, de parcă s-ar fi temut să se atingă 
de cel căruia Athos nu se temuse să-i întindă mâna. 

Mordaunt, cu o supremă sforţare, ieşi deasupra apei, 
apucă mâna care i se întinsese şi se agăţă de ea cu puterea 
ultimei fărâme de nădejde. 

— Bun! Spuse Athos. Acum pune cealaltă mână aici. 

Şi-i întinse umărul ca un al doilea punct de sprijin. Capul 
contelui aproape că se atingea de cel al lui Mordaunt, aşa 
încât cei doi vrăjmaşi de moarte stăteau îmbrăţişaţi ca doi 
fraţi. 

Mordaunt se ţinea cu degetele crispate de gulerul lui 
Athos. 

— Bun, domnule! Zise contele. Eşti salvat, linişteşte-te. 

— Ah, mamă! Strigă pe neaşteptate Mordaunt, cu ochii 
scânteietori şi cu o ură de nedescris în glas. Nu-ţi pot dărui 
decât pe unul singur, dar cel puţin e acela pe care l-ai fl ales 
şi tu! 

Şi, în timp ce d'Artagnan scotea un strigăt, în timp ce 
Porthos ridica vâsla să lovească şi Aramis căuta să-l 
străpungă cu spada, barca se zgudui îngrozitor şi-l azvârli 
pe Athos în mare. Mordaunt, cu un ţipat de izbândă, îşi 
strângea victima de gât şi, vrând să-i împiedice mişcările, îi 
înlănţuise picioarele între ale sale, întocmai ca un şarpe. 

Fără să strige şi fără să cheme într-ajutor, Athos încercă o 
clipă să se ţină deasupra apei, dar greutatea celuilalt îl 
trăgea la fund şi dispăru încet-încet. Deodată nu se mai 
văzură plutind decât pletele-i lungi, apoi totul pieri şi 
rotocoale mari care se destrămau şi ele mai arătau locul 
unde se scufundaseră amândoi. 


Cei trei prieteni rămaseră cu gura căscată, cu ochii 
holbaţi, cu braţele întinse înainte. Muţi de groază, 
încremeniţi, înăbuşindu-se de revoltă şi spaimă, nişte statui, 
şi totuşi inima le zvâcnea să le spargă pieptul. Porthos îşi 
veni ce dintâi în fire şi, smulgându-şi parul din cap, strigă, 
într-un hohot de plâns sfâşietor, mai ales la un om ca el: 

— Oh! Athos, Athos, inimă nobilă! Nenorocire, nenorocire 
nouă, care te-am lăsat să mori! 

— Da, da! Repetă d'Artagnan. Nenorocire! 

— Nenorocire! Murmură Aramis. 

În acea clipă, în mijlocul cercului de necuprins, luminat de 
raza lunii, la vreo patru-cinci paşi de barcă, se iviră aceleaşi 
rotocoale ca şi mai înainte: şi la început apăru chica, apoi 
chipul palid cu ochii deschişi dar nemişcaţi, pe urmă trupul 
unui om care, după ce se săltă până la brâu deasupra apei, 
căzu uşor pe spate, în voia valurilor. 

În pieptul cadavrului era împlântat un pumnal cu mâner 
scânteietor de aur. 

— Mordaunt! Mordaunt! Mordaunt! Strigară cei trei 
prieteni. E Mordaunt! 

— Şi Athos? Întrebă d'Artagnan. 

Deodată barca se aplecă spre stânga, sub o povară 
neaşteptată, şi Grimaud scoase un urlet de bucurie. Toţi se 
întorseră şi-l văzură pe Athos cum, alb ca varul, cu privirea 
stinsă şi cu mâinile tremurânde încleştate de marginea 
bărcii, îşi trăgea răsuflarea. Opt braţe puternice îl apucară 
de îndată şi-l săltară în barcă. După o clipa, Athos se simţi 
încălzit, readus la viaţă, renăscut, datorită mângaâielilor şi 
îmbrăţişărilor prietenilor săi aproape nebuni de bucurie. 

— Barem nu eşti rănit? Întrebă d'Artagnan. 

— Nu, răspunse Athos. Dar el? 

— Oh, el de data asta, slavă Domnului, e mort de-a 
binelea! Uite-l! 

Şi d'Artagnan, silindu-l să-şi întoarcă privirea înspre locul 
unde zăcea Mordaunt, îi arătă leşul plutind pe valuri, când 
scufândându-se, când ieşind la iveală, de parcă şi acum îi 


urmărea pe cei patru prieteni cu o privire batjocoritoare şi 
plină de o ură neîmpăcată. 

Într-un târziu se duse la fund. Athos îl urmărise cu ochii 
umbriţi de tristeţe şi milă. 

— Bravo, Athos! Spuse Aramis, într-o pornire neobişnuită 
la el. 

— Straşnică lovitură! Strigă Porthos. 

— Aveam un fiu şi am ţinut să trăiesc, spuse Athos. 

— De astă dată Dumnezeu şi-a spus cuvântul, rosti 
d'Artagnan. 

— Nu eu l-am omorât, murmura Athos. Soarta. 

XXXIV. 

UNDE, DUPĂ CE ERA CÂT PE CE SĂ PIARĂ FRIPT, 
MOUSQUETON ERA GATA-GATA SĂ FIE MÂNCAT. 

După cumplita întâmplare povestită mai sus, o tăcere 
adâncă domni multă vreme în barcă. Luna, care se arătase 
doar o clipă, de parcă Dumnezeu ar fi vrut ca nici un 
amănunt al acestei nenorociri să nu scape privitorilor, se 
ascunse iar în nori. Şi totul se cufundă din nou în acea 
beznă înspăimântătoare a pustiurilor, mai ales în acel pustiu 
al apelor numit ocean. Se auzea doar vântul de miază- 
noapte şuierând peste crestele valurilor. 

Porthos rupse tăcerea cel dintâi. 

— Am văzut multe în viaţă, zise el. Dar nimic nu m-a 
tulburat mai mult decât cele petrecute adineauri sub ochii 
mei. Şi totuşi, aşa tulburat cum sunt, vă mărturisesc că mă 
simt nespus de fericit. Parcă mi s-a luat un pietroi de pe 
inimă şi, în sfârşit, răsuflu şi eu uşurat. 

Şi Porthos trase aer în piept cu un zgomot vrednic de 
plămânii lui cât nişte foale. 

— În ce mă priveşte, vorbi Aramis, nu împărtăşesc părerea 
ta, Porthos. Sunt încă atât de înspăimântat, încât nu-mi cred 
ochilor, mă îndoiesc de tot ce-am văzut, mă tot uit în jurul 
bărcii şi aştept în fiece clipă să apară din nou nenorocitul 
acela, ţinând în mână pumnalul pe care-l avea înfipt în 
inimă. 


— A, eu, unul, sunt liniştit! Îl încredinţă Porthos. A primit 
lovitura cam sub a şasea coastă şi pumnalul era înfipt până- 
n plasele. Nu-i o dojană, Athos, dimpotrivă. Când loveşti, aşa 
trebuie să loveşti. De aceea în clipa de faţă trăiesc, respir, 
sunt fericit. 

— Nu te grăbi sa trâmbiţezi victoria, Porthos! Spuse 
d'Artagnan. Niciodată n-am trecut printr-o primejdie mai 
mare. Omul înfrânge până la urmă alt om, dar nu şi puterile 
naturii. Aşa că nu uita că ne aflăm pe mare, în plină noapte, 
fără călăuză, într-o barcă şubredă. O pală de vânt mai 
puternică poate să ne răstoarne şi atunci suntem pierduţi. 

Mousqueton ofta din adâncul rărunchilor. 

— Eşti nerecunăscător, d'Artagnan, interveni Athos. Da, cu 
adevărat nerecunăscător, de vreme ce te îndoieşti de 
providenţă tocmai în clipa în care ne-a scăpat pe toţi de la 
pieire într-un chip atât de uimitor. Crezi că ne-a purtat de 
mână printre atâtea primejdii, ca acum să ne părăsească? 
Nicidecum. Am pornit mânaţi de un vânt de apus, şi vântul 
ăsta mai suflă încă. (Şi Athos se orientă după Steaua 
Polară.) lată Carul Mic, prin urmare, într-acolo e şi Franţa. 
Să ne lăsam în voia vântului şi, atâta vreme cât nu-şi 
schimbă direcţia, ne va împinge către coasta de la Calais ori 
Boulogne. Dacă barca se răstoarnă, suntem îndeajuns de 
puternici şi înotăm destul de bine, noi cinci cel puţin, ca s-o 
întoarcem la loc, sau măcar să ne agăţăm de ea, în cazul în 
care n-am fi în stare să o întoarcem. Şi apoi ne aflăm în 
calea tuturor vaselor care merg de la Douvres la Calais şi 
de la Portsmouth la Boulogne. Dacă apa le-ar fi păstrat 
urmele, dârele lor ar fi săpat o cale chiar pe aici, pe unde 
ne aflăm noi. Deci e cu neputinţa să nu întâlnim la ziuă vreo 
barcă de pescari care să ne culeagă. 

— Bine, dar să zicem că nu întâlnim niciuna şi că vântul se 
schimbă către nord. 

— Atunci, e altă poveste, replică Athos. Nu mai dăm de 
pământ decât de cealaltă parte a Atlanticului. 

— Asta înseamnă că vom muri de foame, spuse Aramis. 


— Mai mult ca sigur, întări contele de La Fere. 

Mousqueton oftă pentru a doua oară, cu şi mai multă 
durere. 

— Ei, Mouston! Ce ai de gemi întruna? Întrebă Porthos. Ţi 
se face lehamite, zău aşa! 

— Mi-e frig, domnule, îngână Mousgueton. 

— Nu se poate! Zise Porthos. 

— Cum să nu se poată?! Se miră Mousqueton. 

— Păi da. Tu eşti acoperit cu un strat de grăsime care nu 
lasă aerul să treacă. De altceva e vorba. Hai, spune. 

— Ştiţi, domnule, tocmai stratul ăla de grăsime pentru 
care dumneavoastră aveţi cuvinte de laudă, tocmai el mă 
înspăimântă. 

— Cum aşa, Mouston? Hai, vorbeşte deschis, să auzim. 

— Îmi amintesc, domnule, că în biblioteca castelului de la 
Bracieux sunt o mulţime de cărţi de călătorii, şi printre ele 
şi acelea ale lui Jean Mocquet, vestitul călător din vremea 
lui Henric al IV-lea. 

— Şi? 

— Ei bine, domnule, vorbi Mousqueton, acolo se povestesc 
o mulţime de peripeții şi de întâmplări petrecute pe mare, 
asemănătoare cu ceea ce ne ameninţă pe noi acum. 

— Continuă, Mouston, găsesc foarte interesantă 
apropierea pe care o faci, spuse Porthos. 

— Da, domnule, şi în asemenea împrejurări, călătorii 
înfometați, zice Jean Mocquet, au groaznicul obicei să se 
mănânce unii pe alţii, şi, bineînţeles, că încep cu. 

— Cu cel mai gras! Strigă d'Artagnan, izbucnind în râs, în 
ciuda situaţiei lor grele. 

— Întocmai, domnule, adeveri Mousqueton, năucit de 
această veselie. Daţi-mi voie să vă spun că nu văd ce-i de 
râs aici. 

— Acest brav Mouston e într-adevăr întruchiparea 
devotamentului! Rosti Porthos. Pun rămăşag că te-ai şi 
văzut tăiat în bucăţi şi mâncat de stăpânul tău. 


— Da, domnule, deşi această bucurie pe care o ghiciţi în 
mine e-amestecată cu o umbră de tristeţe, vă mărturisesc. 
Dar nu mi-ar părea rău de mine, domnule, dacă, murind, aş 
avea încredințarea că vă mai pot fi de folos. 

— Mouston, glăsui Porthos, înduioşat. Dacă mai ajungem 
vreodată la Pierrefonds, la castel, îţi dau în stăpânire ţie şi 
urmaşilor tăi, via din deal. 

— Şi-o să-i spui „Via devotamentului", Mouston, adăugă 
Aramis. Astfel ca amintirea jertfei tale să dăinuiască din 
generaţie în generaţie. 

— Cavalere, râse d'Artagnan. Ai fi putut să mănânci din 
Mouston fără prea mare scârbă, nu-i aşa? Mai ales după 
două-trei zile de post. 

— Ba îţi mărturisesc că nu, răspunse Aramis. Mi-ar fi 
plăcut mai mult Blaisois. Pe el îl cunosc de mai puţină 
vreme. 

Bineînţeles că în timpul acestor glume, care ţinteau mai 
ales să-l facă pe Athos să uite cele petrecute, valeţii nu se 
arătară prea liniştiţi, afară doar de Grimaud, care ştia că 
primejdia, oricare ar fi ea, pe el nu l-ar atinge nicicum. De 
aceea, mut, după obiceiul său, şi fără să ia în nici un fel 
parte la convorbire, Grimaud vâslea din răsputeri. 

— Vâsleşti? Îl întrebă Athos. 

Grimaud dădu din cap a încuviinţare. 

— Şi de ce vâsleşti? 

— Să mă încălzesc. 

Într-adevăr, în timp ce toţi ceilalţi tremurau de frig, tăcutul 
Grimaud năduşea. 

Deodată, Mousgueton scoase un țipăt de bucurie şi ridică 
o sticlă deasupra capului. 

— O! Spuse el, întinzându-i sticla lui Porthos. Suntem 
salvaţi, domnule, barca e plină de provizii. 

Şi scotocind cu înfrigurare sub bancă, unde dibuise 
preţiosul trofeu, mai scoase la iveală încă vreo 
douăsprezece sticle de acelaşi fel, pâine şi o halcă de 
pastrama de vacă. 


De prisos să spunem că această descoperire readuse 
tuturor voia bună, în afară de Athos. 

— Drace! Izbucni Porthos, pe care ne amintim că-l chinuia 
foamea încă de când se urcase pe corabie. Uimitoare poftă 
de mâncare îţi fac emoţiile! 

Şi goli într-o clipită o sticlă, înfulecând el singur o bucată 
de pastrama, cu pâine din belşug. 

— Acum dormiţi îi povăţui Athos, sau măcar încercaţi să 
dormiţi. Eu stau de veghe. 

Pentru alţi oameni, o asemenea propunere ar fi fost 
caraghioasă, nu însă şi pentru îndrăzneţii noştri eroi. Într- 
adevăr, uzi până la piele, în bătaia vântului rece şi, pe 
deasupra, cu amintirea proaspătă a emoţiilor prin care 
trecuseră, era firesc să nu poată închide un ochii. Dar 
acestor oameni aleşi, acestor firi oţelite, acestor trupuri 
frânte de atâtea osteneli, somnul le venea în orice 
împrejurare la timp, fără să lipsească niciodată la apel. 

Şi iată că, într-o clipă, încrezători în iscusinţa cârmaciului, 
fiecare se cuibări cât putu mai bine, străduindu-se să 
asculte sfatul lui Athos, care, aşezat la cârmă şi cu ochii 
aţintiţi pe cer, unde desigur nu căuta numai drumul către 
Franţa ci şi chipul lui Dumnezeu, rămas singur, după cum 
făgăduise, gânditor şi treaz, îndrumând barca pe calea ce 
trebuia urmată. 

După câteva ore de somn, Athos îşi trezi tovarăşii. 

Zorile începuseră să albească marea albăstruie când, la 
vreo zece bătăi de flintă înaintea lor, apăru o pată neagră, 
deasupra căreia era desfăşurată o pânză triunghiulară, 
alungită ca o aripă de rândunică. 

— O corabie! Strigară într-un glas cei patru prieteni, în 
timp ce valeţii îşi arătau şi ei bucuria, fiecare în felul lui. 

Era într-adevăr un vas de război din Dunkerque, care 
naviga spre Boulogne. 

Cei patru stăpâni, Blaisois şi Mousqueton îşi uniră vocile 
într-un singur strigat, care pluti pe faţa unduită a valurilor, 


în timp ce Grimaud, fără o vorbă, ridica pălăria în vârful 
vâslei, ca să atragă mai uşor privirile celor ce-i vor auzi. 

După un sfert de ceas, o barcă de pe corabie îi remorcă şi 
astfel ajunseseră pe puntea micului vas. Grimaud numără 
douăzeci de guinee căpitanului corăbiei din partea 
stăpânului său şi, pe la ceasurile nouă dimineaţa, mulţumită 
unui vânt prielnic, francezii noştri puneau piciorul pe 
pământul patriei. 

— Uf! Bine mai e să simţi pământul sub picioare! Zise 
Porthos, înfigându-şi cizmele uriaşe în nisip. Acum să 
îndrăznească cineva să-mi caute pricină, să se uite urât la 
mine sau măcar să mă atingă cu un deget, că-l învăţ eu 
minte! Să mă ia naiba dacă nu ţin piept unui regat întreg! 

— În schimb, eu te poftesc să nu-ţi mai trâmbiţezi atâta 
vitejia, Porthos, fiindcă mi se pare că pe aici lumea se uita 
lung la noi, îl povăţui d'Artagnan. 

— Dă-i încolo! Bombăni Porthos. Ne admiră! 

— Uite ce, Porthos, i-o reteză d'Artagnan. Crede-mă, nu-mi 
arde să mă umflu în pene. Văd nişte oameni în haine negre 
şi, în situaţia noastră, oamenii în haine negre mă sperie, 
zău. 

— Ăştia-s vameşii din port, zise Aramis. 

— Pe vremea celuilalt cardinal, marele cardinal, vorbi 
Athos, s-ar fi uitat la noi cu mai multă luare-aminte decât la 
mărfuri. Dar azi, fiţi liniştiţi, prieteni, se uită mai mult la 
mărfuri decât la noi. 

— Mie, unul, nu-mi prea vine să cred, spuse d'Artagnan. 
Mai bine o apuc printre dune. 

— De ce să nu mergem prin oraş? Întrebă Porthos. M-ar 
ispiti mai degrabă un han ca lumea, decât să umblu prin 
nisipurile astea blestemate, create de Dumnezeu doar 
pentru iepuri. Şi pe urmă, mie mi-e foame. 

— Faci cum vrei, Porthos, răspunse d'Artagnan. În ce mă 
priveşte, socot că nimic nu-i mai sigur în situaţia noastră 
decât s-o luam peste câmp. 


Şi, încredinţat că toţi ceilalţi îi împărtăşesc părerea, 
gasconul o porni printre dune, fără să mai aştepte 
răspunsul lui Porthos. Ceilalţi îl urmară şi curând se făcură 
nevăzuţi printre movilele de nisip, fără să fi atras atenţia 
cuiva. 

— Şi-acum, să stăm puţin de vorbă, zise Aramis, după ce 
străbătură vreun sfert de leghe. 

— Ba mai bine să o luăm la picior, propuse d'Artagnan. Am 
scăpat de Cromwell, de Mordaunt, de mare: trei prăpăstii 
care erau cât pe ce să ne înghită, dar de domnul Mazarin 
nu mai scăpăm. 

— Ai dreptate, încuviinţă Aramis. Pentru mai multă 
siguranţă, aş zice să ne despărţim. 

— Da, chiar aşa, întări d'Artagnan. Să ne despărţim. 

Porthos dădu să deschidă gura, vrând să se împotrivească, 
dar gasconul îl strânse de mână, cerându-i să tacă. Uriaşul 
se supunea întotdeuna acestor semne ale tovarăşului său, 
pe care, de altfel, cu obişnuita-i bunătate, îl recunoştea mai 
ager la minte. Şi îşi înghiţi vorba. 

— De ce să ne despărţim? Făcu Athos 

— Pentru că Mazarin ne-a trimis, pe Porthos şi pe mine, la 
Cromwell. Iar noi, în loc să-l slujim pe Cromwell, l-am slujit 
pe regele Carol I, şi asta nu-i acelaşi lucru. Înapoindu-ne 
împreună cu domnii de La Fere şi d'Herblay, crima noastră 
se adevereşte; în schimb, înapoindu-ne singuri, ea rămâne 
îndoielnică, şi cu îndoiala îi duci pe oameni foarte departe. 
Mai ales că eu, unul, vreau să-i dau puţin de furcă lui 
Mazarin. 

— la te uită! Zise Porthos. Ai dreptate! 

— Uitaţi un lucru, interveni Athos. Noi suntem prizonierii 
voştri, şi nu ne socotim câtuşi de puţin dezlegaţi de 
cuvântul pe care vi l-am dat, iar voi, aducându-ne prizonieri 
la Paris. 

— Vezi, Athos, îi curmă vorba d'Artagnan, pe mine, unul, 
mă supără când un om deştept ca tine înşiră lucruri 
nesărate, pe care nici un şcolar de clasa a treia nu le-ar 


rosti. Cavalere, continuă el, adresându-se lui Aramis, care, 
sprijinit în spadă şi privind cu mândrie în jur, părea, de la 
primul cuvânt spus de Athos, că împărtăşeşte părerea 
contelui, deşi la început avusese cu totul altă părere. 
Cavalere, trebuie să înţelegi că azi, ca întotdeauna, firea 
mea bănuitoare exagerează. La urma urmei, Porthos şi cu 
mine nu riscăm nimic. Dar dacă totuşi, prin cine ştie ce 
întâmplare, ar încerca cineva să ne aresteze în faţa voastră, 
ştiţi bine! Nu se arestează şapte oameni cum se aresteză 
trei. Spadele ar sări din teacă şi toată povestea, şi aşa 
neplăcută, ar deveni o adevărată pacoste care ne-ar pierde 
pe toţi. Şi-apoi, dacă nenorocirea se abate peste doi dintre 
noi, nu e oare mai bine să rămână ceilalţi doi în libertate, 
căutând să-i scoată pe primii din încurcătură, cu rugăminţi, 
şiretlicuri, uneltiri, până-i eliberează? În sfârşit, cine ştie 
dacă ducându-ne, voi la regina, noi la Mazarin, nu vom 
dobândi iertarea, care desigur nu ni s-ar da înfăţişându-ne 
toţi laolaltă? Haideţi, Athos şi Aramis, voi apucaţi la 
dreapta; noi, Porhos, să apucăm la stânga, şi în timp ce ei 
vor străbate Normandia, noi vom ajunge la Paris pe drumul 
cel mai scurt. 

— Şi dacă ne prind pe drum, cum ne dăm de ştire unii 
altora despre această nenorocire? Întrebă Aramis. 

— Nimic mai uşor, răspunse d'Artagnan. Stabilim un drum 
de la care nu ne mai abatem, voi duceţi-vă prin Saint-Valery 
la Dieppe şi de acolo drept la Paris; noi trecem prin 
Abbeville, Amiens, Peronne, Compiegne, Senlis şi ori de 
câte ori ne oprim la o casă sau la un han, să scrijelim pe zid 
cu vârful cuţitului, sau pe geam cu diamantul, un semn 
oarecare capabil să îndrumeze cercetările celor rămaşi 
liberi. 

— Oh, prietene! Zise Athos. Cât aş preţui însuşirile minţii 
tale, dacă n-aş zăbovi să mă închin la cele ale inimii. 

Şi-i întinse mâna. 

— Tu crezi că vulpoiul are geniu, Athos? Zise gasconul, 
ridicând din umeri. Nicidecum, dar ştie să înfulece găinile, 


să păcălească vânătorii şi să găsească drumul la fel de bine 
şi ziua, şi noaptea. Asta-i tot. Haideţi, ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles. 

— Atunci să împărţim banii, hotărî d'Artagnan. Trebuie să 
mai avem vreo două sute de pistoli. Câţi bani mai avem, 
Grimaud? 

— Nouăzeci de ludovici, domnule. 

— Straşnic! Ura! Uite soarele. Bună dimineaţa, prietene 
soare! Cu toate ca nu eşti aidoma celui din Gasconia, te 
recunosc, ori măcar mă prefac că te recunosc. Bună 
dimineaţa! E mult de când nu te-am mai văzut. 


— Haide, haide d'Artagnan! Rosti Athos. Nu face pe 
grozavul, doar eşti cu lacrimile-n ochi. Să fim mereu sinceri 
unul cu celălalt, chiar dacă sinceritatea asta ar da în vileag 
calităţile noastre. 

— Crezi că e uşor, Athos, să te desparţi cu sânge rece de 
doi prieteni ca tine şi ca Aramis, mai ales la vreme de 
primejdie? 

— Nu, nicidecum, răspunse Athos. Vino să te îmbrăţişez, 
fiul meu. 

— Ei, drăcie! Hohoti Porthos. Mi se pare că plâng. 
Caraghioasă istorie! 

Cei patru prieteni se aruncară unii în braţele altora, 
contopindu-se parcă. Aceşti patru oameni, uniţi într-o 
îmbrăţişare frăţească, avură neîndoios în clipa aceea un 
singur suflet. 

Blaisois şi Grimaud plecau cu Aramis şi Athos. Pentru 
Portos şi d'Artagnan, Mousqueton era de ajuns. 

Banii se împărţiră frăţeşte, ca întotdeauna: apoi, cei patru 
gentilomi îşi strânseră mâinile, îşi jurară din nou prietenie 
veşnică şi se despărţiră, pornind fiecare pe drumul hotărât, 
nu fără a se mai întoarce spre a-şi striga unii altora cuvinte 
pline de dragoste, îngânate apoi de ecoul dunelor. În cele 
din urmă, nu se mai văzură. 

— Sa mă ia naiba, d'Artagnan! Zise Porthos. Trebuie 
negreşit să-ţi vorbesc, fiindcă nu pot să am ceva pe suflet 
împotriva ta. Află că de data asta nu te-am înţeles. 

— De ce! Întrebă d'Artagnan, cu zâmbetul lui şiret. 

— Pentru că dacă pe Athos şi pe Aramis îi ameninţă într- 
adevăr primejdia, aşa cum ai spus tu, nu era deloc 
momentul să-i părăsim. Eu îţi mărturisesc că-şi fi fost gata 
să-i urmez, ba mai mult, sunt gata să alerg după ei, fără să- 
mi pese de toţi Mazarinii de pe lume. 

— Dacă ar fi aşa, Porthos, ai avea dreptate s-o faci, zise 
d'Artagnan. Dar află încă ceva, un fleac care te va face să-ţi 
shimbi cu totul părerea; nu pe ei, ci ce noi ne ameninţă 


primejdia cea mare. Deci nu i-am părăsit ca să-i lăsăm în 
voia soartei, ci ca să nu-i băgăm în belea. 

— Adevărat? Murmură Porthos, holbând ochii uimit. 

— Fără îndoială: dacă-i arestează, ei nimeresc la Bastilia, 
noi însă ajungem de-a dreptul în Piaţa Greve. 

— Oho! Exclamă Porthos. Şi de acolo e cam mult până la 
blazonul ăla de baron pe care mi-l tot făgăduiai, 
d'Artagnan? 

— Ei, poate nu chiar atât de mult după cât ţi se pare. Ştii 
proverbul: „Ioate drumurile duc la Roma". 

— Şi de ce ne ameninţă pe noi o primejdie mai mare decât 
pe ei? Întrebă din nou Porthos. 

— Pentru că ei n-au făcut altceva decât să îndeplinească 
misiunea încredinţată de către regina Henriette, în timp ce 
noi am trădat misiunea primită de la Mazarin; pentru că, 
plecaţi acolo ca trimişi pe lângă Cromwell, am devenit 
partizani ai regelui Carol I; pentru că, în loc să ajutăm la 
executarea regelui osândit de aceşti fanfaroni care se 
numesc Mazarin, Cromwell, Joyce, Pridge, Fairfax şi alţii, 
noi era cât pe ce să-l scăpăm de la moarte. 

— Pe legea mea, aşa e! Adeveri Porthos. Dar cum îţi 
închipui că printre atâtea griji de seamă, Cromwell a mai 
avut vreme să se gândească. 

— Cromwell se gândeşte la tot, Cromwell are timp pentru 
tot şi, crede-mă, prietene, nici noi nu trebuie să pierdem 
timpul, căci e foarte preţios. Suntem în siguranţă abia după 
ce-l vom fi văzut pe Mazarin, şi, poate, că nici atunci. 

— Drace! Bombăni Porthos. Şi lui Mazarin ce-i spunem? 
— Las' pe mine, am un plan. Cine râde la urmă râde mai 
bine. Cromwell e foarte tare; Mazarin e şiret, dar îmi place 
mult mai mult să mă măsor cu ei, decât să mă bat cu 

răposatul Mordaunt. 

— Hm, ce plăcut e să spui: răposatul Mordaunt! Constată 
Porthos. 

— Nu zic ba! Încuviinţă d'Artagnan. Dar acum, la drum! 


Şi fără să mai piardă o clipă, se îndreptară amândoi spre 
Paris, urmaţi de Mousqueton, pe care numai după un sfert 
de ceas de goană îl treceau toate năduşelile, după ce 
tremurase vârtos peste noapte. 

XXXV 
ÎNTOARCEREA. 

Athos şi Aramis apucară voiniceşte pe drumul arătat de 
d'Artagnan, socotind că ar fi mai bine pentru ei să fie 
arestaţi cât mai aproape de Paris. 

În fiece seară, temându-se să nu fie arestaţi peste noapte, 
scrijeleau fie pe ziduri, fie pe geamuri, semnul de 
recunoaştere hotărât; dar spre marea lor mirare, dimineaţa 
se trezeau tot liberi. 

Pe măsură ce se apropiau de Paris, marile evenimente la 
care luaseră parte şi care tulburaseră într-atât Anglia se 
destrămau ca un vis; şi, dimpotrivă, evenimentele petrecute 
în lipsa lor, la Paris şi în provincie, le ieşeau întru 
întâmpinare. 

În timpul celor şase săptămâni cât lipsiseră ei, în Franţa se 
petrecuseră atâtea lucruri mărunte, încât toate laolaltă 
făceau aproape cât un mare eveniment. Trezindu-se într-o 
bună dimineaţă fără rege şi fără regină, parizienii se 
frământaseră peste măsură la gândul că au fost părăsiţi; 
plecarea lui Mazarin, deşi atât de dorită, nu putu să 
compenseze nici pe departe plecarea celor doi auguşti 
fugari. 

Întâiul simţământ care cuprinsese Parisul aflând de fuga la 
Saint-Germain - fugă înfăţişată cititorului - a fost ceva 
învecinat cu spaima copiilor atunci când se trezesc în 
mijlocul nopţii sau în singurătate. Parlamentul, în mari 
emoţii, hotări să trimită o delegaţie la regină, să o roage să 
nu lipsească Parisul prea multă vreme de augusta-i 
prezenţă. 

Regina se afla însă şi acum sub îndoita impresie a victoriei 
de la Lens şi a orgoliului pe care i-l dădea fuga ei atât de 
izbutită. Deputaţii nu numai că nu avură cinstea să fie 


primiţi de regină, dar trebuiră să aştepte în drum, unde 
Cancelarul - acelaşi cancelar Seguier, pe care în prima 
parte a povestirii de faţă l-am văzut urmărind cu atâta 
înverşunare o scrisoare până chiar în corsajul reginei - veni 
să le aducă ultimatumul curţii: dacă Parlamentul nu se 
umilea în faţă maiestăţii-sale, renegând tot ce dusese la 
dezbinare, Parisul urma să fie asediat a doua zi, în care 
scop ducele de Orleans ocupase de pe acum podul de la 
Saint-Cloud, în vreme ce Prinţul, încununat încă de gloria 
victoriei dobândite la Lens, pusese stăpânire pe Charenton 
şi Saint-Denis. 

Din nenorocire pentru curte, căreia un răspuns cumpătat 
i-ar fi adus, poate, mulţi partizani, această ameninţare dădu 
alte roade decât cele aşteptate. Ea răni mândria 
Parlamentului şi, simțindu-se puternic sprijinit de 
burghezie, conştientă de puterea sa din clipa eliberării lui 
Broussel, Parlamentul răspunse la aceste cerinţe susţinând 
că Mazarin era cunoscut drept autorul tuturor relelor, 
declarându-l duşman al regelui şi al statului, şi poruncindu-i 
să părăsească în aceeaşi zi curtea, iar Franţa în timp de opt 
zile, răgaz după care, dacă n-ar fi dat ascultare acestor 
ordine, supuşii regelui erau chemaţi să-l urmărească şi să-l 
prindă. 

Acest răspuns hotărât, la care curtea nu se aştepta nici pe 
departe, punea în acelaşi timp şi Parisul, şi pe Mazarin în 
afara legii. Rămânea de văzut doar cine avea să învingă: 
Parlamentul sau curtea. 

Curtea se pregăti atunci de atac, iar Parisul de apărare. 
Burghezia era ocupată cu treburile obişnuite în vreme de 
răscoală, adică să întindă lanţuri şi să desfunde străzile, 
când văzu venindu-i în ajutor, aduşi de vicar, pe prinţul de 
Conti, fratele prinţului de Conde, şi pe ducele de 
Longueville, cumnatul său. Din acea clipă, se simţiră 
liniştiţi, căci aveau de partea lor doi prinți de sânge regesc, 
şi, în plus, avantajul de-aşi spori rândurile. Era în zece 
ianuarie când parizienii primiră acest ajutor neaşteptat. 


După o dezbatere furtunoasă, prinţul de Conti fu numit 
generalissim al armatelor regelui, aflate în afara Parisului, 
având ca locotenenţi pe ducii d'Elbeuf şi de Bouillon, şi pe 
mareşalul de La Mothe. Ducele de Longueville, fără să fi 
primit vreo însărcinare ori vreun titlu, se mulțumea să-l 
ajute pe cumnatul său. 

Cât priveşte pe domnul de Beaufort, el venise de la 
Vend6mois, aducându-şi - spune cronica - prestanţa, 
frumoasele-i plete şi acea popularitate care îl făcea regele 
halelor. 

Armata pariziană se organizase cu acea repeziciune 
caracteristică burghezilor porniţi să îmbrace haina 
ostăşească sub imboldul unui simţământ oarecare. În ziua 
de 19, armata improvizată încercase o ieşire, mai mult ca să 
se asigure pe ea cât şi pe alţii de propria-i existenţă, decât 
cu vreun gând serios, fluturând în fruntea ei un steag pe 
care se putea citi această lozincă ciudată: Ne căutăm 
regele. 

Zilele următoare se scurseră cu câteva mici operaţiuni, 
care avură drept rezultat prinderea unor trupe şi 
incendierea a două-trei case. 

Aici se ajunsese la începutul lui februarie, şi tocmai în 
prima zi a acestei luni, cei patru prieteni sosiseră, la 
Boulogne şi apucaseră pe drumuri deosebite spre Paris. 

Către sfârşitul celei de a patra zi de drum, ocoliră 
prevăzători oraşul Nanterre, de teamă să nu dea cumva 
peste oameni de-ai reginei. 

Athos luă cu inima îndoită aceste măsuri de prevedere, 
însă Aramis îl făcu să-şi dea seama, pe bună dreptate, că nu 
le era îngăduită nici o nesocotinţă, întrucât regele Carol le 
încredinţase o misiune supremă şi sfântă, şi această 
misiune, primită la picioarele eşafodului, nu va fi îndeplinită 
decât la picioarele reginei. 

Athos trebui deci să încuviinţeze. 

În cartierele mărginaşe ale oraşului, călătorii noştri găsiră 
o pază straşnică: într-adevăr, tot Parisul era înarmat. 


Santinela nu îngădui celor doi gentilomi să treacă şi chemă 
sergentul. 

Sergentul apăru îndată şi, cu măreţia oricărui burghez 
care are fericirea să poarte un grad, îi întrebă: 

— Cine sunteţi? 

— Doi gentilomi, răspunse Athos. 

— De unde veniţi? 

— De la Londra. 

— Şi ce căutaţi la Paris? 

— Avem de îndeplinit o misiune pe lângă maiestatea-sa 
regina Angliei. 

— Aha, aşa! Toată lumea bate azi drumul la regina Angliei! 
Le-o întoarse sergentul. Mai avem la post trei gentilomi, 
cărora tocmai li se cercetează hârtiile. Şi ei vor să meargă 
la maiestatea-sa. Unde-s hârtiile voastre? 

— N-avem. 

— Cum n-aveţi? 

— Am spus ca venim din Anglia şi nu ştim nimic de ultimele 
evenimente politice. Am părăsit Parisul înainte să plece 
regele. 

— Ei! Tăcu sergentul cu aerul că a prins mişcarea. Sunteţi 
cu siguranţă de-ai lui Mazarin şi vă furişaţi la noi să ne 
spionaţi. 

— Dragă prietene, zise Athos, care până atunci lăsase în 
seama lui Aramis grija să-i răspundă. Dacă eram oamenii lui 
Mazarin, aveam la mâna toate hârtiile cu putinţă. În situaţia 
ta, crede-mă, ar trebui să te îndoieşti în primul rând de cei 
cu hârtiile în regulă. 

— Haideţi la corpul de gardă, hotări sergentul. O să vă 
lămuriţi acolo cu comandantul. 

Făcu un semn santinelei să-şi vadă de treabă, apoi porni cu 
cei doi gentilomi spre corpul de gardă. 

Corpul de garda era ticsit de burghezi şi de oameni din 
popor. Unii jucau, alţii beau, alţii şedeau la taclale. 

Într-un colţ, aproape ascunşi vederii, se aflau cei trei 
gentilomi sosiți mai înainte, cărora ofiţerul le cerceta 


hârtiile. Ofiţerul şedea într-o încăpere vecină, gradul ce 
purta îngăduindu-i cinstea de a lucra singur într-o cameră. 

Prima mişcare a noilor veniţi, cât şi a celorlalţi sosiți mai 
înainte fu să se cerceteze unii pe alţii din cele două colţuri 
ale corpului de gardă, cu o privire scurtă şi iscoditoare. 
Primii veniţi erau înfăşuraţi grijuliu în mantale lungi. Unul 
dintre ei, mai scund decât tovarăşii săi, se ţinea în umbră. 

Când sergentul, intrând, vesti că, după cât se pare, aduce 
doi partizani de-ai lui Mazarin, cei trei gentilomi ciuliră 
urechile şi deveniră foarte atenţi. Cel mai scund, care 
făcuse doi paşi înainte, se trase îndată înapoi, în umbră. La 
ştirea că noii veniţi n-au hârtii asupra lor, toţi socotiră că nu 
vor fi lăsaţi să intre în oraş. 

— Ba, dimpotrivă, se pare că vom intra, fiindcă avem de-a 
face cu oameni înţelegători, zise Athos. Lucrul e foarte 
simplu: întrebaţi de numele nostre pe regina Angliei şi, 
dacă maiestatea-sa răspunde de noi, nădăjduim ca nu veţi 
mai avea nimic de spus şi ne veţi lăsa să trecem. 

La aceste cuvinte, gentilomul ascuns în umbră deveni şi 
mai atent, ba chiar avu o mişcare de surprindere atât de 
neaşteptată, încât pălăria, împinsă de gulerul mantalei în 
care se înfăşurase cu şi mai multă grijă, i se rostogoli pe 
podea. El se aplecă şi o ridică iute de jos. 

— O, Dumnezeule! Exclamă Aramis, împungându-l pe 
Athos cu cotul. Ai văzut? 

— Ce? Întrebă Athos. 

— Ai văzut mutra celui mai scund dintre cei trei gentilomi? 

— Nu. 

— Mi s-a părut. Dar nu e cu neputinţă. 

În clipa aceea, sergentul, care trecuse în încăperea 
alăturată să ia ordinele comandantului, se întoarse şi, 
arătând spre cei trei gentilomi, cărora le întinse o hârtie, 
spuse: 

— Dânşii sunt în regulă, lăsaţi-i să treacă. 

Cei trei gentilomi dădură din cap şi se grăbiră să 
pornească pe drumul care, la porunca sergentului, se 


deschidea înaintea lor. Aramis îi urmări cu privirea şi, în 
momentul când gentilomul cel scund trecu prin faţa lui, 
strânse cu putere braţul lui Athos. 

— Ce e? Întrebă acesta. 

— Hm. O vedenie, desigur. 

Apoi se adresă sergentului: 

— Spune-mi, domnule, îi cunoşti pe cei trei gentilomi care 
au ieşit adineauri? 

— Îi cunosc după acte: sunt domnii de Flamarens, de 
Châtillon şi de Bruy, trei partizani ai Frondei, care se duc 
să-l întâlnească pe ducele de Longueville. 

— Ciudat, murmură Aramis, răspunzând mai degrabă 
gândurilor sale decât sergentului. Mi s-a părut că-l 
recunosc pe Mazarin. 

Sergentul izbucni în râs. 

— EI, să vină singur la noi, în gura lupului, ca să fie 
spânzurat? Nu-i chiar atât de prost! 

— Eh, poate ca m-am înşelat, şopti Aramis. N-am ochiul lui 
d'Artagnan, el nu dă niciodată greş. 

— Cine vorbeşte aici de d'Artagnan? Întrebă ofiţerul, 
ivindu-se în prag. 

— Ia te uită! Îngână Grimaud, holbând ochii cât pumnul. 

— Ce e? Întrebară într-un glas Aramis şi Athos. 

— Planchet! Răspunse Grimaud. Planchet, ofiţer! 

— Domnii de la Fere şi d'Herblay din nou la Paris! Strigă 
ofiţerul. Ce fericire pentru noi! Căci, fără îndoială, veniţi să 
vă alăturaţi prinților! 

— După cum vezi, dragă Planchet, zise Aramis, în timp ce 
Athos zâmbea, văzând ce om mare era în miliția burgheză 
fostul tovarăş al lui Mousqueton, Bazin şi Grimaud. 

— Şi domnul d'Artagnan, de care aţi pomenit adineauri, 
domnule d'Herblay, pot îndrăzni să întreb dacă mai ştiţi 
ceva de dânsul? 

— Ne-am despărţit acum patru zile, dragul meu, şi am 
toate motivele să cred ca a ajuns înaintea noastră la Paris. 


— Nu, domnule, sunt sigur că nu s-a întors în capitală; 
doar dacă nu s-a oprit cumva la Saint-Germain. 

— Nu cred, am stabilit să ne întâlnim la hanul „La 
Căpriţa". 

— Am trecut chiar azi pe acolo. 

— Şi frumoasa Magdalena n-a primit nici o ştire? Întrebă 
Aramis, zâmbind. 

— Nu, domnule, tocmai că era tare îngrijorată. 

— De fapt, adăugă Aramis, încă nu-i timpul pierdut. Noi 
am venit foarte repede. Dă-mi voie deci, dragă Athos, să nu 
mă mai interesez de prietenul nostru şi să-l felicit pe 
Planchet. 

— Ah, domnule cavaler! Zise Planchet, înclinându-se. 

— Locotenent! Exclamă Aramis. 

— Locotenent şi făgăduiala că voi fi căpitan. 

— Frumos! Zise Aramis. Şi cum de eşti la aşa mare cinste? 

— Mai întâi, ştiţi, domnilor, că mulţumită mie a scăpat 
domnul de Rochefort? 

— Ba bine că nu! Chiar el ne-a povestit. 

— Mazarin era cât pe ce să mă spânzure, dar asta m-a 
făcut şi mai cunoscut. 

— Şi mulţumită acestei popularităţi. 

— Nu, mulţumită altui lucru mai de folos. Stiţi, de altfel, c- 
am slujit în regimentul din Piemont, unde-am avut cinstea 
să port gradul de sergent. 

— Da. 

— Ei, şi într-o zi, când nimeni nu era în stare să încoloneze 
o mulţime de burghezi înarmaţi, fiindcă porneau aiurea, 
unii cu dreptul, alţii cu stângul, eu am izbutit să-i fac pe toţi 
să pornească cu acelaşi picior. Şi m-au făcut locotenent pe 
câmpul de. Instrucție. 

— Asta e, va să zică, spuse Aramis. 

— Aşa încât, adăugă Athos, te găseşti în tovărăşia a o 
mulţime de nobili. 

— Desigur! Mai întâi, printre noi, după cum ştiţi, se află 
prinţul de Conti, ducele de Longueville, ducele de Beaufort, 


ducele d'Elbeuf, ducele de Bouillon, ducele de Chevreuse, 
domnul de Brissac, mareşalul de La Mothe, domnul de 
Luynes, marchizul de Vitry, prinţul de Marcillac, marchizul 
de Noirmoutiers, contele de Fiescue, marchizul de Laigues, 
contele de Montresor, marchizul de Sevigne şi mai ştiu eu 
cine. 

— Şi domnul Raoul de Bragelonne, nu? Întrebă Athos eu 
un tremur în glas. D'Artagnan mi-a spus că ţi l-a lăsat în 
grijă la plecare, bunul meu Planchet. 

— Da, întocmai ca pe fiul său, domnule conte, şi trebuie să 
vă spun că nu l-am pierdut nici o clipă din ochi. 

— Spune-mi, urmă Athos, cu vocea sugrumată de fericire, 
cum o duce? Nuis-a întâmplat nimic rău? 

— Nimic, domnule. 

— Şi unde stă? 

— Tot la „Carol cel Mare'. 

— Şi unde-şi petrece vremea? 

— Când la regina Angliei, când la doamna de Chevreuse. 
EI şi contele de Guiche sunt nedespărţiţi. 

— Îţi mulţumesc, Planchet, îţi mulţumesc! Zise Athos, 
întinzându-i mâna. 

— Oh, domnule conte! Vorbi Planchet, abia atingându-i 
mâna cu vârful degetelor. 

— Conte, ce faci? Întinzi mâna unui fost lacheu?! Zise 
Aramis. 

— Prietene, ripostă Athos, mi-a dat veşti despre Raoul. 

— Şi-acum, domnilor, ce doriţi să faceţi? Întrebă Planchet, 
care nu auzise aceste cuvinte. 

— Să ne întoarcem la Paris, dacă ne dai voie, bineînţeles, 
dragă domnule Planchet, răspunse Athos. 

— Cum, dacă vă dau voie?! Nu vă bateţi joc de mine, 
domnule conte! Nu-s decât sluga dumneavoastră. 

Şi se înclină. 

Apoi, întorcându-se către oamenii săi, le porunci: 

— Lăsaţi-i să treacă, îi cunosc, domnii sunt prietenii 
domnului de Beaufort. 


— Trăiască Beaufort! Strigă întreg postul în cor, 
deschizând drumul lui Athos şi Aramis. 

Singur sergentul se apropie de Planchet. 

— Cum aşa, fără hârtii de trecere? Şopti el. 

— Da, fără, hotări Planchet. 

— Ia seama, căpitane, urmă el, dându-i dinainte gradul ce- 
i fusese făgăduit. la seama: unul dintre cei trei gentilomi 
care au plecat adineauri mi-a spus să mă feresc de domnii 
aceştia. 

— Foarte bine, i-o reteză Planchet, semeţ. Dar eu îi cunosc 
şi răspund de dânşii. 

După aceea îi strânse mâna lui Grimaud, care păru foarte 
mândru de această cinste. 

— La revedere, căpitane! Rosti Aramis pe un ton glumeţ. 
Dacă ni se întâmplă ceva, ne vom sluji de numele dumitale. 

— Domnule, zise Planchet, acum, ca întodeauna, sunt 
slujitorul dumneavoastră. 

— E isteţ, păcătosul, chiar foarte isteţ! Zise Aramis, 
încălecând. 

— Păi cum să nu fie, făcu Athos, urcându-se şi el în şa, 
când a periat atât amar de vreme pălăriile stăpânului său? 
XXXVI 
AMBASADORII. 

Cei doi prieteni porniră de îndată la drum, coborând 
povârnişul abrupt din marginea oraşului. Ajunşi la poalele 
povârnişului, văzură cu uimire că străzile Parisului se 
preschimbaseră în râuri, iar pieţele în lacuri. În urma 
marilor ploi căzute în luna ianuarie, Sena se revărsase şi 
inundase aproape jumătate din capitală. 

Athos şi Aramis, pe caii lor, înfruntară voiniceşte inundația. 
Curând însă bietele animale intrară în apă până la grumaz, 
încât cei doi gentilomi se hotărâră să ia o barcă, ceea ce şi 
făcură, după ce trimiseră valeţii să-i aştepte la Hale. 

Aşadar, ajunseră la Luvru într-o barcă. Era în puterea 
nopţii şi Parisul, văzut astfel la lumina palidă şi tremurândă 
a câtorva felinare, cu tot puhoiul de ape ce-l năpădise, cu 


bărcile încărcate de patrule cu arme scânteietoare, cu toate 
acele parole schimbate între posturile de strajă, avea o 
înfăţişare ce-l uimi pe Aramis, omul cel mai aplecat spre 
porniri războinice din câţi puteai să întâlneşti vreodată. 

Pătrunseră, în sfârşit, la regină, dar se văzură nevoiţi să 
aştepte în anticameră. Maiestatea-sa tocmai primise în 
audienţă nişte gentilomi care aduceau veşti din Anglia. 

— Noi, spuse Athos slujitorului care-i dăduse acest 
răspuns, noi nu numai că aducem veşti din Anglia, dar chiar 
venim de acolo. 

— Numele dumneavoastră, domnilor? 

— Contele de La Fere şi cavalerul d'Herblay, zise Aramis. 
— A, în acest caz, zise slujitorul, care auzise aceste nume 
rostite de atâtea ori şi cu atâta speranţă de către regină - în 
acest caz, maiestatea-sa nu mi-ar ierta dacă v-aş lăsa să 

aşteptaţi măcar o singură clipă. Urmaţi-mă, vă rog. 

Şi porni înainte, urmat de Athos şi de Aramis. 

Ajunşi la camera reginei, le făcu semn să aştepte, apoi 
deschise uşa şi spuse: 

— Nădăjduiesc, doamnă, că maiestatea-voastră mă va 
ierta de a nu mă fi supus poruncilor sale, când va afla că 
anunţ pe contele de La Fere şi pe cavalerul d'Herblay. 

La auzul acestor nume, regina scoase un țipăt de bucurie, 
care răzbătu până la cei doi gentilomi. 

— Sărmană regină! Murmură Athos. 

— Oh! Să intre! Să intre! Strigă la rându-i tânăra prinţesă, 
alergând spre uşă. 

Biata copilă nu-şi părăsea o clipă mama, străduindu-se în 
fel şi chip să o facă să uite lipsa celor doi fraţi şi a surioarei 
sale. 

— Intraţi, intraţi, domnilor, repetă ea, deschizând uşa. 
Athos şi Aramis păşiră în încăpere. Regina şedea într-un jilţ, 
iar înaintea ei, în picioare, se aflau doi dintre cei trei 
gentilomi întâlniți la corpul de gardă. 

Erau domnii de Flamarens şi Gaspard de Coligny, duce de 
Châtillon, fratele celui ucis cu şapte sau opt ani în urmă 


într-un duel în Piaţa Regală, duel care avusese loc din 
pricina doamnei de Longueville. 

Când auziră numele noilor veniţi, ei se dădură un pas 
înapoi şi, neliniştiţi, schimbară câteva vorbe în şoaptă. 

— Ei bine, domnilor? Exclamă regina Angliei, văzându-i pe 
Athos şi Aramis. lată-vă, în sfârşit, prieteni credincioşi, 
numai că de astă dată curierii v-au luat-o înainte. Curtea a 
fost înştiinţată de cele petrecute la Londra în clipa când 
dumneavoastră intraţi în Paris. lată aici pe domnii de 
Flamarens şi Châtillon, care-mi aduc cele mai noi ştiri din 
partea maiestăţii-sale regina Anna de Austria. 

Artemis şi Athos se uitară unul la altul. Liniştea, ba chiar 
bucuria care strălucea în ochii reginei îi umplea de uimire. 
— Binevoiţi şi continuaţi, zise ea, adresându-se domnilor 

de Flamarens şi de Châtillon. Spuneţi, aşadar, că 
maiestatea-sa Carol I, augustul meu stăpân, a fost 
condamnat la moarte, împotriva voinţei exprimată de 
majoritatea supuşilor săi? 

— Da, doamnă, îngână Châtillon. 

Athos şi Aramis se priviră din ce în ce mai miraţi. 

— Şi că, dus la eşafod, urmă regina, la eşafod, o, Doamne! 
O, regele meu! Şi că, dus la eşafod, a fost salvat de poporul 
revoltat? 

— Da, doamnă, răspunse Châtillon, atât de stins, încât cei 
doi gentilomi, deşi foarte atenţi, abia putură să-l audă. 

Regina îşi împreună mâinile cu o recunoştinţă plină de 
mărinimie, în timp ce pricipesa o îmbrăţişa cu ochii scăldaţi 
în lacrimi de bucurie. 

— Acum, nu ne mai rămâne decât să înfăţişăm maiestăţii- 
voastre umilul nostru respect, zise Châtillon, căruia îi venea 
greu să joace acest rol şi roşea în chip vădit sub privirea 
neclintită şi pătrunzătoare a lui Athos. 

— Încă o clipă, domnilor, spuse regina, oprindu-i cu un 
semn. O clipă, vă rog, căci iată pe domnii de La Fere şi 
d'Herblay, care, după cum aţi auzit, sosesc de la Londra şi 
care vă vor da, poate, ca martori oculari, amănunte pe care 


nu le cunoaşteţi. Veţi spune aceste amănunte reginei, buna 
mea soră. Vorbiţi, domnilor, vorbiţi, vă ascult. Nu-mi 
ascundeţi nimic; nu mă cruţaţi cu nimic. Din moment ce 
maiestatea-sa trăieşte încă şi onoarea coroanei e salvată, 
restul nu mai are nici o însemnătate pentru mine. 

Athos păli şi duse mâna la inimă. 

— Ei bine, spuse regina, care observase această mişcare, 
precum şi paloarea de pe chipul gentilomilor. Vorbiţi, 
domnule, vă rog. 

— Îmi cer iertare, doamnă, zise Athos, dar nu vreau să 
adaug nimic la povestirea acestor domni, mai înainte să 
recunoască singuri că poate s-au înşelat. 

— Să se fi înşelat? Exclamă regina, înăbuşindu-se. Să se fi 
înşelat? Dar ce se petrece? Oh, Dumnezeule! 

— Domnule, rosti domnul de Flamarens către Athos. Dacă 
ne-am înşelat, greşeala vine din partea reginei. Şi 
nădăjduiesc că nu aveţi cutezanţa a îndrepta ceva, fiindcă 
atunci ar însemna să tăgăduiţi spusele maiestăţii-sale. 

— Din partea reginei, domnule? Întrebă Athos cu vocea sa 
liniştită şi puternică. 

— Da, murmură Flamarens, coborând ochii în pământ. 

Athos suspină cu tristeţe. 

— Nu cumva această greşeală porneşte de la cel care vă 
însoțea şi pe care l-am văzut alături de dumneavoastră la 
corpul de gardă, la cariera Roule? Zise Aramis cu o politeţe 
jignitoare. Dacă eu şi contele de La Fere nu ne înşelăm, 
eraţi trei când aţi intrat în Paris. 

Châtillon şi Flamarens tresăriră. 

— Fi mai lămurit, conte! Exclamă regina, a cărei spaimă 
creştea din clipă în clipă. Citesc pe fruntea dumitale 
deznădejdea, buzele dumitale şovâăie să-mi dea o veste 
cumplită, mâinile îţi tremură. O! Doamne, Doamne! Ce s-a 
întâmplat? 

— Dumnezeuţe! Îngână tânăra prinţesă, căzând în 
genunchi alături de maică-sa. Îndură-te de noi! 


— Domnule, zise Châtillon. Dacă sunteţi purtătorul unei 
veşti îngrozitoare şi aveţi de gând să comunicaţi această 
veste reginei, înseamnă că sunteţi un om crud. 

Aramis se apropie de Châtillon, aproape să-l atingă cu 
pieptul. 

— Domnule, vorbi el printre dinţi, fulgerându-l cu privirea. 
Cred că nu aveţi pretenţia să ne învăţaţi, pe contele de La 
Fere şi pe mine, ce trebuie să spunem! 

În timpul acestui scurt schimb de cuvinte, Athos, cu mâna 
pe inimă şi cu capul în piept, se apropiase de regină. 

— Doamnă, spuse el, adânc mişcat. Cerul a dăruit prinților, 
care prin natura lor sunt mai presus de ceilalţi oameni, o 
inimă capabilă să suporte cele mai mari nefericiri altfel 
decât cei de rând; căci inima lor e temeiul superiorității lor. 
Socot deci că faţă de o mare regină ca maiestatea-voastră 
nu se cade a te purta aşa cum te-ai purta faţă de o femeie 
de starea noastră. Regină sortită tuturor suferințelor pe 
acest pământ, iată rezultatul misiunii ce ne-aţi încredinţat. 

Şi, îngenunchind în faţa reginei, care tremura îngheţată 
de spaimă, Athos scoase din sân o cutie în care se aflau 
decorația bătută în diamante, pe care regina i-o dăduse la 
plecare lordului de. 

Winter, şi inelul de nuntă încredinţat înaintea morţii de 
Carol lui Aramis; din clipa când le primise, Athos nu se mai 
despărţise de ele. 

Deschise cutia şi le întinse pe amândouă reginei, cu o 
mută şi adâncă durere. 

Regina luă inelul, îl duse, ca scuturată de friguri, la buze 
şi, fără un suspin, fără o lacrimă, desfăcu braţele în lături, 
păli şi căzu fără cunoştinţă în braţele doamnelor de onoare 
şi ale fiicei sale. 

Athos sărută poala rochiei nefericitei văduve şi, ridicându- 
se cu o înfăţişare impunătoare, care îi impresionă adânc pe 
toţi cei de faţă, rosti: 

— Eu, conte de La Fere, gentilom care nu a minţit 
niciodată, jur, mai întâi înaintea lui Dumnezeu şi apoi 


înaintea acestei sărmane regine, că am făcut pe pământul 
Angliei tot ce-a fost cu putinţă pentru a-l salva pe rege. Şi 
acum, cavalere, adăugă el, întorcându-se spre d'Herblay, să 
mergem, ne-am făcut datoria. 

— Nu încă, zise Aramis. Mai avem o vorbă cu aceşti domni. 
Şi, adresându-se lui Châtillon, adăugă: 

— Domnule, n-aţi vrea să ieşiţi puţin, măcar pentru o clipă, 
aş dori să vă spun ceva ce nu se cade spus în faţa reginei. 

Châtillon se înclină fără un cuvânt, în semn de 
încuviinţare. Athos şi Aramis ieşiră cei dintâi, Châtillon şi 
Flamarens în urma lor. Tuspatru străbătură în tăcere 
anticamera. Ajunşi la o terasă care se deschidea în dreptul 
unei ferestre, Aramis se îndreptă spre acest loc unde nu se 
afla nimeni şi, oprindu-se, se întoarse către ducele de 
Châtillon, căruia i se adresa astfel: 

— Domnul meu, mi se pare că v-aţi îngăduit adineauri a vă 
purta cu grosolănie faţă de noi. Asta nu se cuvine în nici un 
caz, cu atât mai puţin din partea unor oameni care au adus 
reginei solia unui mincinos. 

— Domnule! Izbucni Châtillon. 

— Unde l-aţi lăsat pe domnul de Bruy? Întrebă batjocoritor 
Aramis. Nu cumva s-a dus să-şi schimbe chipul, mult prea 
asemănător cu cel al domnului Mazarin?! Se ştie doar că la 
Palatul Regal se găsesc destule măşti italiene, de la cea a lui 
Arlechino şi până la cea a lui Pantalone. 

— Mi se pare că ne provocaţi, domnilor! Zise Flamarens. 

— A! Numai vi se pare? 

— Cavalere, cavalere! Căută Athos să-l potolească. 

— Lasă-mă să sfârşesc, spuse Aramis, furios. Ştii bine că 
nu-mi plac treburile făcute pe jumătate. 

— Isprăveşte-le, dară, domnule! Rosti Châtillon, cu nimic 
mai prejos în mândria lui decât Aramis. 

Aramis se înclină. 

— Domnii mei, glăsui el. Un altul în locul meu ori al 
contelui de La Fere ar porunci să fiţi arestaţi, căci avem 
câţiva prieteni la Paris. Noi însă vă oferim un prilej de-a 


pleca nestingheriţi! Binevoiţi să stăm puţin de vorbă, cu 
spada în mână, pe terasa asta pustie. 

— Bucuros, încuviinţă Châtillon. 

— O clipă, domnilor, interveni Flamarens. Propunerea este 
ispititoare, recunosc, dar în clipa de faţă nu o putem primi. 

— De ce? Întrebă Aramis, zeflemitor. Oare vecinătatea lui 
Mazarin vă face atât de prevăzători? 

— Auzi, Flamarens? Murmură Châtillon. A lăsa fără 
răspuns o asemenea provocare ar însemna o pată pe 
numele şi onoarea mea. 

— Sunt de aceeaşi părere, încuviinţă Aramis. 

— Şi totuşi nu vei răspunde. De altfel, sunt sigur că şi 
domnii îmi vor împărtăşi părerea peste câteva clipe. 

Aramis clătină din cap cu o nemaiinchipuită ironie. 

Châtillon duse numaidecât mâna la spada. 

— Duce, zise Flamarens, uiţi că mâine trebuie să comanzi 
o expediţie de foarte mare însemnătate şi, fiind desemnat 
de Prinţ, cu încuviințarea reginei, până mâine seară nu mai 
dispui de persoana dumitale? 

— Fie. Atunci ne vedem poimâine dimineaţă, zise Aramis. 

— Până poimâine dimineaţă e cam mult, răspunse 
Châtillon. 

— Nu eu am hotărât acest termen şi nici nu cer această 
amânare, i-o întoarse Aramis. Asta cu atât mai mult cu cât 
cred că ne-am putea întâlni cu prilejul expediției de care aţi 
pomenit. 

— Da, domnule, aveţi dreptate! Exclama Châtillon. Cu 
dragă inimă, dacă vă daţi osteneala să veniţi până la porţile 
Charentonului. 

— Cum de nu, domnule! Pentru cinstea de a vă întâlni aş 
merge şi până la capătul lumii, aşa că nu stau pe gânduri 
când e vorba de o leghe-două. 

— Atunci, pe mâine, domnule! 

— Pe mâine! Şi acum, duceţi-vă la cardinalul vostru, dar 
mai întâi făgăduiţi pe cuvânt de onoare că nu-i veţi pomeni 
un cuvânt despre întoarcerea noastră. 


— Puneţi condiţii? 

— De ce nu? 

— Pentru că numai învingătorii pun condiţii şi 
dumneavoastră nu sunteţi încă învingători, domnilor. 

— Atunci să ne încrucişăm spadele numaidecât. Nouă ne e 
totuna, mâine n-avem nici o expediţie de comandat. 

Châtillon şi Flamarens se uitară unul la altul: în cuvintele 
şi gesturile lui Aramis era atâta ironie, încât Châtillon, mai 
ales, abia îşi înfrână mânia. Totuşi o vorbă a lui Flamarens îl 
făcu să se stă-pânească. 

— Bine, fie! Zise el. Oricine ar fi însoţitorul nostru, nu va 
şti nimic despre cele întâmplate. Dar îmi făgăduiţi, 
domnilor, că veţi veni mâine la Charenton? 

— Puteţi fi liniştiţi, domnilor, îi încredinţă Aramis. 

Cei patru gentilomi se salutară, dar de astă dată Châtillon 
şi Flamarens ieşiră cei dintâi din palat. Athos şi Aramis 
ieşiră în urma lor. 

— Pe cine ţi-a căşunat aşa din senin, Aramis? Întrebă 
Athos. 

— Pe ăştia doi, la naiba! 

— Ce ţi-au făcut? 

— Ce mi-au făcut?! Cum, n-ai văzut? 

— Nu. 

— Au rânjit când am jurat că ne-am făcut datoria în Anglia. 
Dacă au crezut sau nu, îi priveşte; dacă au crezut, înseamnă 
că au vrut să ne insulte cu rânjetul lor; dacă nu, insulta e cu 
atât mai gravă şi trebuie să le arătăm cât mai iute că 
suntem buni la ceva. Încolo, nu mă supără prea mult c-au 
amânat povestea pe mâine. Astă-seară, cred, avem ceva mai 
bun de făcut decât să ne batem. 

— Ce anume? 

— Drace, să-l prindem pe Mazarin! 

Athos îşi răsfrânse buza dispreţuitor. 

— Expediţiile astea nu mă-ncântă, ştii bine, Aramis. 

— De ce? 

— Prea seamănă cu a lua prin surprindere. 


— Hotărât lucru, Athos, tu ai fi un general cu totul 
deosebit. Nu te-ai bate decât în plină zi, ţi-ai încunoştinţa 
duşmanul de clipa atacului şi-ai avea grijă să nu-l loveşti în 
timpul nopţii, de teamă să nu se spună că te-ai folosit de 
întuneric. 

Athos zâmbi. 

— De, omul nu poate să-şi schimbe firea. De altfel, în clipa 
de faţă, parcă poţi să ştii dacă arestarea lui Mazarin n-ar 
însemna mai mult un rău decât un bine, mai degrabă o 
încurcătură decât o victorie? 

— Cu alte cuvinte, Athos, nu eşti de părerea mea. 

— Dimpotrivă, socotesc că e o propunere cinstită, totuşi. 

— Totuşi? 

— Cred că n-ar fi trebuit să le smulgi acelor domni 
făgăduiala că nu-i vor spune nimic lui Mazarin. Fiindcă aşa 
aproape că te-ai legat să nu întreprinzi nimic. 

— Nici pomeneală, mă simt foarte liber, te rog să mă crezi. 
Să mergem, Athos. 

— Unde? 

— La domnul de Beaufort sau la domnul de Bouillon, să le 
spunem cum stau lucrurile. 

— Bine, dar cu o condiţie: întâi mergem la vicar. Ele om al 
bisericii şi ştie ce-nseamnă mustrarea de conştiinţă. 
Mergem şi-i povestim tot ce avem pe cuget. 

— Nu, se împotrivi Aramis. El are să strice tot, o să ia totul 
pe seama lui. Mai bine să-l vedem la urmă. 

Athos surâse. Se vedea că tăinuieşte un gând. 

— Bine, fie, se învoi el. Atunci, cu cine începem? 

— Cu domnul de Bouillon, dacă vrei. E-n drumul nostru. 

— Acum îmi îngădui şi mie ceva, nu? 

— Ce anume? 

— Să mă abat pe la hanul „Carol cel Mare" şi să-l 
îmbrăţişez pe Raoul. 

— Cum nu! Merg şi eu, să-l îmbrăţişăm amândoi! 

Se urcară din nou în barca luată la venire şi se îndreptară 
spre Hale. Acolo găsiră pe Grimaud şi Blaisois cu caii şi toţi 


patru porniră spre strada Guenegaud. 

Numai că Raoul nu se afla la han: primise chiar în ziua 
aceea un mesaj din partea Prințului şi plecase de îndată cu 
Olivain. 

XXXVII. 

CEI TREI LOCOTENENŢI Al GENERALISSIMULUI. 

leşind din hanul „Carol cel Mare", Athos şi Aramis se 
îndreptară mai întâi spre palatul ducelui de Bouillon, aşa 
cum hotărâseră. 

Era întuneric beznă, spre ceasurile tăcute şi singuratice 
ale nopţii, dar şi acum răsunau acele mii de zgomote ce 
trezesc, făcându-l să tresară de spaimă, un oraş asediat. La 
fiecare pas întâlneai baricade, la fiecare colţ de stradă - 
lanţuri întinse, la fiecare răscruce - bivuacuri; patrulele se 
încrucişau peste tot, schimbând parola; curierii diferiților 
comandanţi străbăteau pieţele; în sfârşit, între cetăţenii 
paşnici, ieşiţi pe la ferestre, şi cei mai războinici care 
alergau pe străzi cu flinta pe umăr sau cu archebuza sub 
braţ, se înfiripau discuţii vii, arătând agitația spiritelor. 

Athos şi Aramis nu făcură o sută de paşi şi se văzură opriţi 
de santinelele de pe baricade; li se ceru parola, dar ei 
răspunseră că se duc la domnul de Bouillon cu o veste 
însemnată şi santinelele se mulţumiră să le dea o călăuză, 
chipurile să-i însoţească şi să le înlesnească trecerea, cu 
ordinul să-i supravegheze. Călăuza mergea înaintea lor şi 
cânta: 

Viteazul domn de Bouillon. 

Boleşte astăzi de podagră. 

Era unul din cele mai noi cântece, cu nu ştiu câte strofe, 
unde fiecare era luat în tărbacă. 

Lângă palatul Bouillon întâlniră un grup de trei cavaleri, 
care se vede că ştiau toate parolele din lume, căci mergeau 
fără călăuză şi fără escortă şi, când ajungeau la vreo 
barieră, numai ce deschideau gura şi erau lăsaţi îndată să 
treacă, cu tot respectul cuvenit, fără îndoială, rangului lor. 
Văzându-i, Athos şi Aramis se opriră în loc. 


— Oho! Făcu Aramis. Vezi, conte? 

— Văd, răspunse Athos. 

— Ce zici de aceşti trei cavaleri? 

— Dar tu, Aramis? 

— Parc-ar fi oamenii noştri. 

— Nu te înşeli câtuşi de puţin. L-am recunoscut pe domnul 
de Flamarens. 

— Şi eu pe domnul de Châtillon. 

— Cât despre cel cu mantie cafenie. 

— E cardinalul. 

— În persoană. 

— Cum naiba de se-ncumetă să umble prin preajma 
palatului Bouillon? Mormăi Aramis. 

Athos zâmbi în tăcere. După cinci minute băteau la poarta 
palatului. 

La poartă veghea o santinelă, ca de obicei la cei cu ranguri 
înalte. Un post de pază se afla şi în curte, gata să 
îndeplinească poruncile date de locotenentul prinţului 
Conti. 

Aşa cum spunea cântecul, ducele de Bouillon era țintuit la 
pat de podagră; dar, în ciuda acestei belele ce-l împiedica 
să se urce pe cal de o lună încheiată, adică tocmai de când 
era asediat Parisul, ducele răspunse că e gata să-i 
primească pe contele de la La Fere şi pe cavalerul 
d'Herblay. 

Cei doi prieteni fură conduşi la duce. Bolnavul se afla în 
odaia lui, în pat, înconjurat de cel mai războinic decor cu 
putinţă. Pe pereţi atârnau peste tot săbii, pistoale, platoşe, 
archebuze - şi era uşor de ghicit că, de îndată ce se va 
înzdrăveni, duşmanii Parlamentului vor avea de furcă nu 
glumă cu domnul de Bouillon. Până atunci, spre marea sa 
părere de rău, se vedea silit să zacă în pat. 

— Ah, domnilor, ştiu că sunteţi fericiţi! Exclamă el, 
văzându-şi oaspeţii, şi se ridică în capul oaselor cu preţul 
unei sforţări ce-i smulse o strâmbătură de durere. Puteţi să 
vă urcați în şa, să vă mişcaţi în voie, să luptaţi pentru cauza 


poporului. Pe câtă vreme eu, după cum vedeţi, sunt țintuit 
la pat. Fir-ar să fie de podagră! Afurisi el, schimonosindu-se 
din nou. S-o ia toţi dracii! 

— Monseniore, spuse Athos, venim din Anglia, şi cea dintâi 
grijă la sosirea în Paris a fost să vedem cum o duceţi cu 
sănătatea. 

— Multe mulţumiri, domnilor, multe mulţumiri. Răspunse 
ducele. O duc prost, precum se şi vede. Sănătatea mea. 
Afurisită podagră! Va să zică veniţi din Anglia? Şi regele 
Carol e bine, sănătos? Cel puţin aşa aud. 

— E mort, monseniore, rosti Aramis. 

— Ei, asta-i! Exclamă ducele, uimit. 

— Mort pe eşafod, prin sentinţa Parlamentului. 

— Cu neputinţă. 

— A fost executat în faţa noastră. 

— Ce-mi tot spunea atunci domnul de Flamarens? 

— Domnul de Flamarens? Făcu Aramis. 

— Da, adineauri a plecat de la mine. 

Athos surâse. 

— Cu doi însoțitori? Întrebă el. 

— Da, întocmai, adeveri ducele. 

După o clipă, adăugă cu oarecare nelinişte: 

— I-aţi întâlnit? 

— Desigur, pe stradă, mi se pare, răspunse Athos, şi se uită 
zâmbind la Aramis, care, şi el, îl privea cu oarecare 
nedumerire. 

— Afurisită podagră! Exclamă domnul de Bouillon, de astă 
dată vădit stingherit. 

— Monseniore, rosti Athos. Într-adevăr, slujiţi cu mult 
devotament cauza Parisului dacă, aşa suferind cum sunteţi, 
aţi rămas în fruntea armatei, şi eu cu domnul d'Herblay vă 
admirăm tăria. 

— Ce vreţi, domnilor! Trebuie. Şi dumneavoastră, cărora 
ducele de Beaufort vă datorează libertatea, poate chiar şi 
viaţa, dumneavoastră, atât de viteji şi devotați, sunteţi o 
pildă vie a sacrificiului pentru binele obştesc. Precum 


vedeţi, nu mă cruţ. Dar vă mărturisesc că mă aflu la capătul 
puterilor. Înima-i bună, capul - bun; în schimb, blestemata 
asta de podagră mă ucide, şi vă spun deschis că dacă azi 
curtea mi-ar satisface cererile, cereri îndreptăţite, întrucât 
nu vreau decât despăgubirea făgăduită de fostul cardinal 
însuşi când mi s-a răpit principatul Sedan, da, vă spun 
deschis, dacă mi s-ar da în schimb domenii de egală 
valoare, dacă aş fi despăgubit pentru nefolosinţa acestuia 
pe timp de opt ani, de când mi-a fost luat, dacă titlul de 
prinţ ar fi acordat celor din familia mea şi dacă fratele meu 
din Turenne ar fi repus în funcţia de comandant, m-aş 
retrage îndată pe moşia mea şi-aş lăsa curtea şi 
Parlamentul să se descurce cum i-o duce capul. 

— Şi-aţi avea deplină dreptate, monseniore, spuse Athos. 

— E părerea dumitale, nu-i aşa, conte de La Fere? 

— Desigur. 

— Şi a dumitale, cavalere d'Herblay? 

— Fără îndoială. 

— Ei, atunci, domnilor, vă asigur că, după toate 
probabilitățile, aceasta-i calea pe care voi merge. Curtea 
îmi face propuneri în clipa de faţă şi nu depinde decât de 
mine să le accept. Le tot respingeam pmă acum; dar, de 
vreme ce oameni ca dumneavoastră îmi spun că greşesc şi, 
mai ales, cum blestemata de podagră îmi ia orice 
posibilitate să fiu de folos cauzei Parisului, pe legea mea, 
tare mă trage inima să vă urmez sfatul şi să primesc 
propunerea pe care mi-a făcut-o adineauri domnul de 
Châtillon. 

— Primiţi, prinţe, primiţi, spuse Aramis. 

— Aşa voi face, pe cinstea mea. Sunt chiar supărat că-n 
seara asta aproape am refuzat. Dar mâine vom sta iarăşi de 
vorbă şi vom vedea. 

Cei doi prieteni îl salutară pe duce. 

— Bine, domnilor, duceţi-vă le spuse el. Cred că sunteţi 
obosiţi de drum. Bietul rege Carol! În sfârşit, are şi el o 
parte de vină că lucrurile s-au petrecut aşa cum s-au 


petrecut şi trebuie să ne mângâiem cu gândul că Franţa nu 
poate să-şi reproşeze nimic în această privinţă şi că a făcut 
tot ce i-a stat în putinţă spre a-l salva. 

— O, cât despre asta, vorbi Aramis, noi suntem martori. 
Mai ales în ce-l priveşte pe Mazarin. 

— Uite, mă bucură că şi dumneavoastră depuneţi mărturie 
în favoarea lui: are fond bun cardinalul şi, dacă n-ar fi 
străin. Da, i s-ar face dreptate. Au! Fir-ar să fie de podagră! 

Athos şi Aramis ieşiră, însoţiţi până-n anticameră de 
văicărelile domnului de Bouillon: era limpede că bietul prinţ 
suferea toate chinurile iadului. 

Ajunşi la uşa dinspre stradă, Aramis îi întrebă pe Athos: 

— Ei, ce zici? 

— Despre cine? 

— Despre domnul de Bouillon, se înţelege. 

— Prietene, răspunse Athos, acum cred şi eu ce spune 
cântecul călăuzei noastre: 

Viteazul domn de Bouillon boleşte astăzi de podagră 

— De aceea nici n-am suflat o vorbă despre scopul vizitei 
noastre, spuse Aramis. 

— Şi ai fost prevăzător, căci i-ai fi pricinuit o nouă criză. 
Haidem la domnul de Beaufort. 

Cei doi prieteni se îndreptară spre palatul Vend6me. 

Când ajunseră acolo tocmai bătea de zece. 

Palatul Vend6me nu era mai puţin bine păzit decât palatul 
Bouillon şi avea o înfăţişare la fel de războinică: santinele, 
post de pază în curte, grămezi de arme, cai gata înşeuaţi. 
Doi cavaleri tocmai ieşeau pe poartă când Athos şi Aramis 
se pregăteau să intre şi se văzură siliţi să se tragă câţiva 
paşi înapoi spre a le face loc să treacă. 

— Eh, domnilor! Glăsui Aramis. Asta-i noaptea întâlnirilor 
pesemne, şi zău, ne-ar părea foarte rău dacă, după ce ne- 
am întâlnit de atâtea ori în noaptea asta, n-am izbuti să ne 
vedem şi mâine. 

— O, cât despre asta, puteţi fi liniştit, domnule, răspunse 
Châtillon (căci el şi cu Flamarens ieşeau de la domnul de 


Beaufort). Dacă ne întâlnim noaptea fără să ne căutăm, cu 
atât mai lesne ne vom întâlni peste zi, căutându-ne. 

— Nădăjduiesc, domnule, spuse Aramis. 

— Eu sunt convins, adăugă ducele. 

Domnii de Flamarens şi de Châtillon îşi văzură de drum, în 
vreme ce Athos şi Aramis descălecară. 

Abia încredinţaseră frâul valeţilor şi abia îşi scoaseră 
mantiile, că un om se apropie de ei şi, după ce-i privi o clipă 
la lumina îndoielnică a unui felinar atârnat în mijlocul curţii, 
scoase un strigăt de surprindere şi li se aruncă în braţe. 

— Conte de La Fere! Cavalere d'Herblay! Exclamă el. Cum 
de sunteţi la Paris? 

— Rochefort! Rostiră într-un glas cei doi prieteni. 

— Eu însumi. Am sosit de la VendOmois, aşa cum poate-aţi 
aflat, de vreo patru-cinci zile, şi ne pregătim să-i dăm de 
furcă lui Mazarin. Sper că sunteţi tot de-ai noştri, nu? 

— Mai mult ca oricând. Şi prinţul de Beaufort? 

— E turbat împotriva cardinalului. Aţi auzit de triumful 
iubitului duce! El e adevăratul rege al Parisului; nu poate 
ieşi în oraş de teamă să nu-l înăbuşe mulţimea. 

— Atunci, cu atât mai bine! Se bucură Aramis. Dar spune- 
mi, nu cumva cei care au plecat adineauri de aici erau 
domnii de Flamarens şi de Châtillon? 

— Întocmai. Au avut audienţă la duce; desigur, veneau din 
partea lui Mazarin, dar şi-au găsit cu cine să vorbească, vă 
asigur! 

— Bravo! Zise Athos. Nouă ni se îngăduie cinstea să vedem 
pe alteţa-sa? 

— Mai e vorbă! Chiar acum. Ştiţi doar, pe dumneavoastră 
vă primeşte oricând. Urmaţi-mă, daţi-mi voie sa vă conduc 
chiar eu. 

Rochefort apucă înainte. Toate uşile se deschiseră în faţa 
lui şi a celor doi prieteni. Domnul de Beaufort tocmai se 
aşeza la masă. Cele o mie de treburi din seara aceea îl 
făcuseră să zăbovească până atunci. În ciuda faptului că 
situaţia era destul de gravă, Prinţul nici nu aşteptă să i se 


repete cele două nume anunţate de Rochefort şi se ridică 
de pe scaunul pe care abia se aşezase, grăbindu-se în 
întâmpinarea celor doi prieteni. 

— Ce bucurie! Exclamă el. Fiţi bineveniţi, domnilor! Luaţi 
masa cu mine, nu? Boisjoli, dă de ştire lui Noirmont că am 
doi oaspeţi la masă. Îl cunoaşteţi pe Noirmont, domnilor, 
nu-i aşa? E bucătarul meu, urmaşul lui jupân Marteau, 
meşterul acelor plăcinte fără de pereche, de care ştiţi. 
Boisjoli, să ne facă şi o plăcintă, dar nu aşa ca pentru La 
Ramee. Slavă Domnului, nu mai avem nevoie de scări de 
frânghie, de pumnale, nici de para-căluş. 

— Monseniore, glăsui Athos. Nu-l mai puneţi la încercare 
pe faimosul dumneavoastră bucătar, fiindcă noi îi 
cunoaştem feluritele şi numeroasele talente. Astă-seară, cu 
îngăduinţa alteţei-voastre, avem doar cinstea să vă 
întrebăm de sănătate şi să vă aşteptăm ordinele. 

— O, cât despre sănătate, sunt sănătos tun, precum vedeţi. 
Sănătatea unui om care a rezistat cinci ani la Vincennes, în 
tovărăşia domnului de Chavigny, e-n stare de orice. Cât 
despre ordine, pe legea mea, sunt în mare încurcătură, 
fiindcă aici fiecare porunceşte cum îl taie capul, şi dacă o să 
meargă tot aşa, eu, unul, nu mai dau nimănui nici o 
poruncă. 

— Adevărat? Făcu Athos. Credeam totuşi că Parlamentul 
se bizuie tocmai pe înţelegerea cu dumneavoastră. 

— Mda, înţelegere! Frumoasă înţelegere, n-am ce zice! Cu 
ducele de Bouillon ar mai merge, are gută şi nu se poate 
mişca din pat, aşa că se mai poate sta de vorbă cu el; dar cu 
domnul d'Elbeuf şi nătărăii lui de feciori. Ştiţi cântecul cu 
ducele d'Elbeuf, domnilor? 

— Nu, monseniore. 

— Serios? 

Şi domnul de Beaufort începu să cânte: 

Domnul d'Elbeuf şi-ai săi feciori: 

Fac zarvă mare-n piaţă, la Palat. 

Tuspatru mândri ca şi patru sori, 


Domnul d'Elbeuf şi-ai săi feciori. 

Dar când se află în ai luptei zori, 

De-mpăunarea lor s-au lepădat Domnul d'Elbeuf şi-ai săi 
feciori fac zarvă mare-n piaţă, la Palat 

— Oricum, sper că lucrurile stau altfel măcar în privinţa 
vicarului, spuse Athos. 

— Vezi să nu! Cu vicarul e şi mai rău. Să te ferească 
Dumnezeu de prelați intriganţi, mai ales când poartă şi zale 
sub sutană! În loc să stea liniştit la episcopie şi să se roage 
pentru victoriile pe care nu le cucerim, sau pentru cele pe 
care le pierdem, ştiţi ce face? 

— Nu. 

— Înjghebează un regiment, căruia i-a dat şi un nume: 
regimentul „Corint". Face la locotenenţi şi căpitani de parcă 
ar fi mareşal al Franţei, nici mai mult nici mai puţin, şi 
colonei, ca însuşi regele! 

— De, interveni Aramis. În schimb, când e vreo bătălie, 
sper că stă la episcopia lui, nu? 

— Aşi, de unde, te înşeli, dragul meu d'Herbay! Când e 
vorba să se bată, se bate; aşa încât, obţinând prin moartea 
unchiului său un loc în Parlament, mereu te-împiedici de el: 
în Parlament, la consilii, pe câmpul de luptă. Prinţul de 
Conti e general doar în poze, şi încă ce poze! Un prinţ 
ghebos! Eh, nu e bine, domnilor, nu e bine deloc! 

— Prin urmare, monseniore, sunteţi nemulţumit? Întrebă 
Athos, schimbând o privire cu Aramis. 

— Nemulțumit, conte?! Zi mai degrabă că sunt furios. Şi 
încă până într-atât, încât vă spun ceea ce n-aş spune altora: 
dacă regina, recunoscându-şi greşelile faţă de mine, ar 
rechema-o pe mama din exil şi mi-ar încredința pe viaţă 
conducerea amiralităţii, slujbă avută de tata şi care mi-a 
fost făgăduită la moartea lui. 

— Ei bine, mai degrabă aş dresa câini, pe care i-aş învăţa 
să spună că există în Franţa şi hoţi mai mari ca Mazarin. 

De astă dată, Athos şi Aramis nu schimbară doar o privire, 
ci şi un zâmbet. Să nu-i fi întâlnit pe domnii de Châtillon şi 


de Flamarens, şi tot ar fi ghicit că au trecut pe acolo. De 
aceea nu suflară o vorbă de prezenţa lui Mazarin la Paris. 

— Suntem mulţumiţi, monseniore, zise Athos. Venind la 
această oră la alteţavoastră, n-am vrut decât să vă arătăm 
devotamentul nostru şi vă spunem că vă stăm la dispoziţie, 
ca nişte preacredin-cioşi slujitori. 

— Preacredincioşi prieteni, domnilor, cei mai credincioşi 
prieteni, mi-aţi dovedit-o! Şi dacă mă voi împăca vreodată 
cu curtea, sper să vă dovedesc şi eu că v-am rămas prieten, 
atât dumneavoastră cât şi domnilor. Cum naiba-i cheamă? 
D'Artagnan şi Porthos? 

— Da, d'Artagnan şi Porthos. 

— Chiar aşa. Prin urmare, înţelegi, conte de La Fere, 
înţelegi cavalere d'Herblay, vă păstrez întotdeauna întrega 
mea prietenie. 

Athos şi Aramis se înclinară şi ieşiră. 

— Dragul meu Athos, spuse Aramis, te-ai învoit oare să mă 
însoţeşti numai ca, Doamne iartă-mă, să-mi dai o lecţie? 

— Aşteaptă puţin, dragul meu, răspunse Athos. Te vei 
lămuri pe deplin abia după ce vom pleca de la vicar. 

— Atunci haidem la episcopie, spuse Aramis. 

Şi amândoi se îndreptară spre inima oraşului. 

Apropiindu-se de leagănul Parisului, găsiră străzile 
inundate şi trebuiră să se urce într-o barcă. 

Era unsprezece trecute, dar se ştia că vicarul primeşte la 
orice oră. Activitatea lui de neînchipuit făcea din noapte zi 
şi din zi noapte, după trebuinţă. 

Palatul arhiepiscopal ieşea din mijlocul apei şi, judecând 
după mulţimea bărcilor ancorate de jur-împrejur, ai fi spus 
că te afli la Veneţia, şi nu la Paris. Bărcile plecau, veneau, se 
încrucişau în toate sensurile, pierzându-se în labirintul 
străzilor din inima oraşului, ori depărtându-se în direcţia 
Arsenalului sau a cheiului Saint-Victor, unde pluteau ca pe 
un lac. 

Unele bărci erau mute şi misterioase, altele zgomotoase şi 
luminate. Cei doi prieteni lunecară prin forfota lor şi se 


opriră şi ei lângă palat. 

Tot catul de jos era inundat, dar de ziduri se rezemaseră 
un fel de scări, aşa ca toată schimbarea pricinuită de 
inundație era că intrai pe fereastră în loc să intri pe uşă. 

Aşa ajunseseră şi Athos cu Aramis în anticamera 
episcopului. 

Anticamera era înţesată de lachei fiindcă în salonul de 
aşteptare se înghesuiau vreo duzină de nobili. 

— Dumnezeule! Mormăi Aramis. Ia te uită niţel împrejur, 
Athos! Oare îngâmfatul ăsta de vicar o să-şi facă o plăcere 
lăsându-ne să-l aşteptăm? 

Athos zâmbi 

— Dragul meu, zise el, trebuie să iei oamenii cu toate 
neajunsurile rangului lor: vicarul e în clipa asta unul dintre 
cei şapte sau opt regi care domnesc la Paris şi are şiel 
curtea lui. 

— Văd, spuse Aramis. Numai că noi nu suntem curteni. 

— Atunci să ne anunţăm şi, dacă nu ne răspunde cum se 
cuvine, nu-i nimic! Îl lăsăm, cu treburile Franţei şi ale lui. 
Nu trebuie decât sa chemăm un lacheu şi să-i strecurăm o 
jumătate de pistol în palmă. 

— Se-nţelege! Încuviinţă Aramis. Dacă nu mă înşel. Da. 
Nu. ba da, asta-i Bazin! Ia vino încoace, ticălosule! 

Bazin, care tocmai străbătea anticamera în măreţele-i 
veşminte bisericeşti, se întoarse, încruntat să vadă cine era 
necuviinciosul care îl striga astfel. Dar abia îl recunoscu pe 
Aramis, că din tigru se preschimbă în miel şi se apropie 
numaidecât. 

— Cum! Exclamă el. Dumneavoastră sunteţi, cavalere?! 
Dumneavoastră, domnule conte?! lată-vă pe amândoi, 
tocmai când eram tare îngrijorat de soarta dumneavoastră! 
Vai, cât sunt de fericit că vă văd! 

— Bine, bine, jupân Bazin, spuse Aramis. Destul cu 
amabilităţile. Am venit să-l vedem pe vicar, dar suntem 
grăbiţi, aşa că trebuie să-l vedem îndată. 


— Se înţelege de la sine! Răspunse Bazin. Numaidecât, 
nici o grijă. Doar n-o să lase nişte nobili ca dumneavoastră 
să aştepte. Acum se află într-o consfătuire secretă cu 
domnul de Bruy. 

— De Bruy?! Exclamară într-un glas Athos şi Aramis. 

— Da! Chiar eu l-am anunţat, aşa că-mi amintesc bine 
numele. Îl cunoaşteţi, domnule? Adaugă Bazin, întorcându- 
se către Aramis. 

— Cred că da. 

— Eu nu pot spune acelaşi lucru, continuă Bazin. S-a 
înfăşurat în mantie de nici n-am putut să-l văd la faţă. Totuşi 
am să intru să vă anunţ şi poate că-s mai norocos de astă 
dată. 

— N-are rost, îl opri Aramis. Ne lăsăm păgubaşi astă- 
seară. Nu-l mai vedem pe vicar, nu-i aşa, Athos. 

— Cum vrei, răspunse contele. 

— Da, pesemne că pune la cale lucruri importante cu 
domnul de Bruy. 

— Să mai anunţ c-aţi trecut pe aici? 

— Nu, nu te osteni, spuse Aramis. Haidem, Athos! 

Şi cei doi prieteni, croindu-şi drum prin mulţimea valeţilor, 
ieşiră din palatul arhiepiscopal, urmaţi de Bazin care, în 
semn de respect, nu mai isprăvea cu plecăciunile. 

— Ce zici? Întrebă Athos, când el şi Aramis se urcară în 
barcă. Nu crezi, prietene, că le-am fi jucat o festă tare 
neplăcută la toţi ăştia, dacă-l arestam pe Mazarin? 

— Eşti înţelepciunea în carne şi oase, Athos! Răspunse 
Aramis. Ceea ce îi uimea era mai ales nepăsarea cu care 
curtea Franţei privea evenimentele teribile petrecute în 
Anglia şi care, după cum socoteau ei, ar fi trebuit să 
preocupe întreaga Europă. 

De fapt, în afară de o biată văduvă şi de o prinţesă orfană, 
care plângeau într-un ungher al palatului Luvru, nimeni nu 
părea să ştie că a existat un rege Carol 1 şi că acest rege şi- 
a aflat de curând sfârşitul pe eşafod. 


Cei doi prieteni hotărâră să se întâlnească a doua zi 
dimineaţă, la ceasurile zece, căci, deşi era noapte târziu, în 
clipa când ajunseră la uşa hanului, Aramis, sub motiv că mai 
are de făcut unele vizite importante, îl lăsă singur pe Athos. 

A doua zi când orologiul bătea de zece, erau din nou 
împreună. Diminată, pe la şase, Athos ieşise şi el în oraş 
după treburi. 

— Ei, ai vreo veste? Întrebă Athos. 

— Niciuna. Pe d'Artagnan nu l-a văzut nimeni şi nici 
Porthos n-a apărut. Dar tu? 

— Nimic. 

— Drace! Făcu Aramis. 

— Mda! Încuviinţă Athos. Întârzierea asta nu-mi miroase a 
bine. Au apucat pe drumul cel mai drept şi, prin urmare, ar 
fi trebuit să ajungă înaintea noastră. 

— Unde mai pui că noi îl cunoaştem pe d'Artagnan, 
adăugă Aramis. E iute în toate. Nu-i el omul să piardă 
vremea când ştie că-l aşteptăm. 

— Dacă-ţi mai aduci aminte, socotea să fie aici în cinci ale 
lunii. 

— Iar azi suntem în nouă. Diseară expiră termenul pe care 
l-am stabilit împreună. 

— Şi dacă n-avem nici o veste, ce vrei să faci? Întrebă 
Athos. 

— Păi cum?! Pornim să-i căutăm! 

— Bine, încuviinţă Athos. 

— Dar Raoul? Se interesă Aramis. 

O umbră trecu peste fruntea contelui. 

— Raoul mă nelinişteşte mult, răspunse el. leri, primind o 
scrisoare de la prinţul de Cond6, s-a dus să să-l întâlnească 
la Saint-Cloud şi încă nu s-a înapoiat. 

— Pe doamna de Chevreuse n-ai văzut-o? 

— Nu era acasă. Dar tu, Aramis, nu trebuia să te abaţi pe 
la doamna de Longueville? 

— Am fost. 


— Şi? 


— Nici ea nu era acasă, dar cel puţin a lăsat adresa noii 
reşedinţe. 

— Unde se află? 

— Ghiceşte şi-ţi dau ce vrei. 

— Cum vrei să ghicesc unde poate să fie la miezul nopţii, 
căci bănuiesc că ai fost la ea aseară, după ce ne-am 
despărţit; cum vrei dar să ghicesc unde se află la miezul 
nopţii cea mai frumoasă şi cea mai bătăioasă femeie dintre 
toate partizanele Frondei? 

— La Palatul Primăriei, dragul meu! 

— Cum la Palatul Primăriei?! A fost cumva numită 
starostele negustorilor? 

— Nicidecum. S-a declarat singură, în mod provizoriu, 
regină a Parisului, şi cum n-a cutezat să se mute din capul 
locului la Palatul Regal sau la Tuileries, s-a instalat la Palatul 
Primăriei unde va dărui cât de curând ducelui un 
moştenitor sau o moştenitoare. 

— Despre asta nu mi-ai spus nimic, Aramis, observă Athos. 

— Adevărat! Am uitat, iartă-mă. 

— Şi-acum, ce facem până diseară? Întrebă Athos. Mi se 
pare că n-avem nici o treabă. 

— Uiţi, prietene, că ne-am şi pregătit una? 

— Ce anume? 

— Ne ducem la Charenton, ce Dumnezeu! Sper să 
întâlnesc acolo, după cum mi-a făgăduit, pe un anume domn 
de Châtillon, pe care de mult nu-l pot suferi. 

— Şi de ce asta? 

— Pentru că e fratele unui anume domn de Coligny. 

— Adevărat, uitasem. Cel care a aspirat la cinstea să-ţi fie 
rival. A fost pedepsit cu destulă cruzime pentru îndrăzneala 
lui, aşa că ar trebui sa te mulţumeşti cu atât. 

— Da, dar ce vrei, nu mi-e destul. Sunt răzbunător, e 
singura slăbiciune prin care ţin de biserică. Şi de altfel ştii, 
Athos, nu eşti dator să ma însoţeşti. 

— Ei, asta, glumeşti! 


— Atunci, dragul meu, dacă eşti hotărât să mă 
întovărăşeşti, nu-i timp de pierdut. Am auzit tobele, am 
văzut trecând tunurile, am văzut burghezii cum se rânduiau 
de luptă în piaţa Primăriei. Bătălia se va da lângă 
Charenton, hotărât lucru, aşa cum spunea ieri şi ducele de 
Châtillon. 

— Am crezut că tratativele din noaptea asta le vor mai 
schimba pornirile războinice. 

— Fără îndoială, dar de bătut tot se vor bate, fie numai 
pentru a nu se afla de aceste tratative. 

— Bieţii oameni! Murmură Athos. Se duc la moarte pentru 
ca ţinutul Sedan să fie dat înapoi domnului de Bouillon, 
pentru ca Amiralitatea să fie dată domnului de Beaufort, iar 
vicarul să ajungă cardinal. 

— Lasă, lasă, dragul meu! Spuse Aramis. Recunoaşte că 
dacă Raoul altău n-ar trebui să ia parte la luptă, ai fi mai 
puţin filosof. 

— Poate că ai dreptate, Aramis. 

— Ei bine, să mergem acolo unde se vor bate; e mijlocul 
cel mai sigur să-l găsim pe d'Artagnan, pe Porthos şi poate 
şi pe Raoul. 

— Vai! Suspină Athos. 

— Bunul meu prieten, vorbi Aramis. Dacă am ajuns la 
Paris, crede-mă, ar trebui să laşi obiceiul ăsta de-a ofta 
mereu. Războiu-i război, ce naiba, Athos! Nu mai eşti ostaş, 
te-ai dat cu sfinţii, poate?! Uite, trec nişte cetăţeni serioşi; e 
molipsitor, zău aşa! Şi căpitanul de colo, ia te uită, aproape 
că are mutră de militar! 

— Vin dinspre strada Mouton. 

— Cu tobele-n frunte, ca nişte adevăraţi ostaşi! la te uită la 
ăla cum se mai leagănă şi se mai înfoaie! 

— Hait! Făcu Grimaud. 

— Ce e? Întrebă Athos. 

— Ăsta-i Planchet, domnule! 

— Ieri locotenent, azi căpitan, mâine, fără îndoială, 
colonel, pufni Aramis. În opt zile, te pomeneşti cu el mareşal 


al Franţei. 

— Să-i cerem nişte desluşiri, propuse Athos. 

Cei doi prieteni se apropiară de Planchet, care, mai 
mândru ca oricând că e văzut în exerciţiul funcţiunii, 
binevoi să lămurească pe cei doi nobili, cum că avea ordin 
să ocupe o poziţie în Piaţa Regală, cu două sute de oameni, 
formând ariergarda armatei pariziene, şi să se îndrepte, la 
nevoie, spre Charenton. 

Fiindcă Athos şi Aramis mergeau în aceeaşi direcţie, îl 
însoţiră pe Planchet până la locul amintit. 

Planchet îşi duse oamenii cu destulă îndemânare prin 
Piaţa Regală şi, în aşteptarea ordinului de atac, îi rândui în 
spatele unui lung şir de burghezi întins pe toată strada şi în 
tot cartierul Saint-Antoine. 

— Azi au să dea de naiba! Prevesti Planchet, războinic. 

— Da, nici vorbă, încuviinţa Aramis. Dar de aici până la 
duşman e cam departe. 

— Micşoram noi depărtarea asta, domnule! Sări cu gura 
un caporal. 

Aramis salută, apoi se întoarse spre Athos şi-i, spuse: 

— N-aş vrea să rămânem aici în Piaţa Regala, cu toţi ăştia. 
Nu vrei să mergem înainte? Aşa vedem mai bine ce se 
întâmplă. 

— Afară de asta, domnul de Châtillon n-are să vină să te 
caute în Piaţa Regală, nu? Haidem înainte, prietene! 

— Dar tu n-ai nimic de împărţit cu domnul de Flamarens? 

— Prietene, rosti Athos, eu am luat hotărârea să nu mai 
trag spada decât silit. 

— Şi de când ai luat hotărârea asta? 

— De când am scos la iveală pumnalul. 

— Bravo! Încă o amintire de la domnul Mordaunt! Ce 
naiba, dragul meu, n-ar mai lipsi decât să ai remuşcări că l- 
ai ucis! 

— Ssst! Făcu Athos, cu un surâs trist, ducând degetul la 
buze. Să nu mai vorbim de Mordaunt, asta ar putea să ne 
poarte nenoroc. 


Athos îşi struni calul spre Charenton, prin cartierul şi valea 
Fecamp, înnegrită de mulţimea oamenilor înarmaţi. 

De prisos să spunem că la un pas în urmă venea şi Aramis. 
XXXVIII. 

BĂTĂLIA DE LA CHARENTON. 

Pe măsură ce înaintau, Athos şi Aramis lăsau în urmă 
felurite trupe înşiruite pe drum, vedeau platoşe lustruite şi 
lucitoare după arme ruginite, flinte sclipitoare după 
halebarde pestriţe. 

— Cred că aici e adevăratul câmp de bătălie, spuse 
Aramis. Vezi corpul de cavalerie din faţa podului, cu pistolul 
în mână? la seama, uite şi tunuri! 

— Ei, dragul meu! Zise Athos. Unde ne-ai băgat? De jur- 
împrejur zăresc numai mutre de ofiţeri din armata regală. 
Nu cumva chiar domnul de Châtillon vine spre noi, însoţit 
de doi sergenţi? 

Şi Athos trase spada, în vreme ce Aramis, crezând că într- 
adevăr a ieşit din liniile de bătaie pariziene, ducea mâna la 
coburi. 

— Bună ziua, domnilor, îi salută ducele, apropiindu-se. Văd 
că nu înţelegeţi nimic din ce se petrece, dar un singur 
cuvânt vă vă lămuri pe deplin. Deocamdată am făcut 
armistițiu. Se duc tratative: Prinţul, domnul de Retz, 
domnul de Beaufort şi domnul de Bouillon discută în clipa 
de faţă chestiunile politice. Din două una: ori treburile nu se 
descurcă, şi-atunci avem prilejul să ne întâlnim, cavalere; 
ori se ajunge la o înţelegere şi atunci, eliberat de 
îndatoririle mele de comandant, ne întâlnim cu atât mai 
vârtos. 

— Domnule, glăsui Aramis, vorbiţi minunat. Îngăduiţi-mi 
deci o întrebare. 

— Vă rog, domnule. 

— Unde se află plenipotenţiarii? 

— Chiar la Charenton, în a doua casă pe dreapta, cum vii 
dinspre Paris. 

— Şi conferinţa nu era prevăzută? 


— Nu, domnilor. Pe cât se pare, ea are loc în urma unor 
noi propuneri făcute de Mazarin, aseară, parizienilor. 

Athos şi Aramis se priviră râzând: ştiau mai bine ca oricine 
care erau aceste propuneri, cui fuseseră făcute şi de către 
cine. 

— Şi plenipotenţiarii se află întruniţi acolo în casa.? 
Întrebă Athos. 

— În casa domnului de Chanleu, care comandă trupele 
dumneavoastră, deoarece presupun că faceţi parte din 
Frondă. 

— Mda. Aproape, mormăi Aramis. 

— Cum aşa, aproape? 

— Fireşte, domnule. În aceste vremuri nu poţi spune 
lămurit de partea cui eşti. Ştiţi mai bine ca oricine. 

— Noi suntem de partea regelui şi a prinților, rosti Athos. 

— Trebuie totuşi să ne înţelegem, spuse Châtillon. Regele 
e cu noi şi are drept comandanţi supremi pe domnii 
d'Orleans şi Conde. 

— Da, zise Athos, dar locul său e printre noi, alături de 
domnii de Conti, Beaufort, d'Elbeuf şi de Bouillon. 

— Se poate, răspunse Châtillon. Se ştie că în ce mă 
priveşte, am destulă simpatie pentru Mazarin. Înseşi 
interesele mele se află la Paris. Am acolo un mare proces, 
de care depinde toată averea mea şi, aşa cum mă vedeţi, 
tocmai mi-am consultat avocatul. 

— La Paris? 

— Nu, la Charenton. Domnul Viole, de care aţi auzit, un om 
admirabil, puţin cam încăpățânat, poate, doar nu degeaba e 
membru al Parlamentului. Credeam să am aseară o 
întrevedere cu el, dar întâlnirea cu dumneavoastră m-a 
împiedicat să-mi văd de treburi şi cum afacerile se cer puse 
în ordine, m-am folosit de acest armistițiu; iată de ce mă 
găsesc în mijlocul dumneavoastră. 

— Domnul Viole dă oare consultaţiile în aer liber? Râse 
Aramis. 


— Da, domnule călare chiar. Comandă cinci sute de 
puşcaşi pe ziua de azi şi, ca să-l cinstesc aşa cum se cuvine, 
l-am vizitat însoţit de aceste două mici tunuri, în faţă cărora 
v-aţi mirat atâta să mă vedeţi. La început nici nu l-am 
recunoscut, zău: e încins cu o spadă lungă peste robă şi 
poartă pistoale la brâu, ceea ce-i dă un aer nemaipomenit. 
V-ar face plăcere să-l vedeţi, dacă aţi avea fericirea să-l 
întâlniți. 

— Dacă arată atât de ciudat, l-am putea căuta anume, 
spuse Aramis. 

— Ar trebui să vă grăbiţi, domnule, căci tratativele n-au să 
mai ţină mult. 

— Şi dacă nu se ajunge la nici o înţelegere, încercaţi să 
cuceriţi Charentonul? Întrebă Athos. 

— Aşa am ordin. Eu comand trupele de atac şi mă voi 
strădui să izbutesc. 

— Domnule, spuse Athos, de vreme ce comandaţi 
cavaleria. 

— Iertare! Am comanda întregii oştiri. 

— Cu atât mai bine! Îmi închipui că trebuie să-i cunoaşteţi 
pe toţi ofiţerii. Vorbesc de cei aleşi. 

— Fireşte, aproape. 

— Fiţi bun atunci şi spuneţi-mi dacă nu aveţi cumva sub 
comanda dumneavoastră pe cavalerul d'Artagnan, 
locotenent de muşchetari. 

— Nu, domnule, nu se află printre noi. A părăsit Parisul de 
mai bine de şase săptămâni, trimis, pe cât am auzit, cu o 
misiune în Anglia. 

— Ştiam, dar am crezut că s-a înapoiat. 

— Nu, şi nici nu ştiu să-l fi văzut cineva. Vă dau aceste 
lămuriri, fiindcă muşchetarii sunt de partea noastră şi 
domnul de Cambon ţine locul domnului d'Artagnan. 

Cei doi prieteni se uitară unul la altul. 

— Vezi? Spuse Athos. 

— Ciudat! Făcu Aramis. 

— Li s-a întâmplat ceva pe drum, mai mult ca sigur. 


— Azi suntem în opt, şi astă-seară expiră termenul stabilit. 
Dacă până diseară nu se întâmplă nimic, mâine dimineaţă 
plecăm. 

Athos dădu din cap a încuviinţare, apoi se întoarse către 
Châtillon. 

— Dar domnul de Bragelone, un tânăr de cincisprezece 
ani, aflat în preajma Prințului, are cinstea să-l cunoaşteţi, 
duce? Întrebă el, aproape stingherit de faptul că scepticul 
Aramis îl vedea dându-şi pe faţă sentimentele de părinte. 

— Da, desigur, răspunse Châtillon. A sosit azi dimineaţă 
împreună cu Prinţul. Un tânăr fermecător! E un prieten, 
conte? 

— Da, domnule, murmură Athos, mişcat. Un prieten atât 
de apropiat, încât aş dori mult să-l văd. S-ar putea? 

— Desigur. Binevoiţi a mă însoţi şi vă conduc la cartierul 
general. 

— Hei, făcu Aramis, întorcându-se. Parcă aud zgomot în 
spatele nostru. 

— Aşa e. Se apropie un grup mare de călăreţi, zise 
Châtillon. 

— Îl recunosc pe vicar după pălăria de partizan al Frondei. 

— Şi eu pe domnul de Beaufort, după penele albe. 

— Vin în goana mare. E şi prinţul cu ei. Ah, dar iată că-i 
părăseşte. 

— Se sună adunarea! Exclamă Châtillon. Auziţi? Trebuie 
să vedem ce e. Într-adevăr, soldaţii alergau să-şi ia armele, 
călăreţii încălecau, trâmbiţele sunau, tobele duruiau. 
Domnul de Beaufort trase spada din teacă. 

Prinţul făcu şi el un semn, şi toţi ofiţerii din armata regală, 
amestecați un timp în mijlocul trupelor pariziene, alergară 
spre el. 

— Domnilor, rosti Châtillon. Armistițiul a încetat, e 
limpede; ne vom bate. Întoarceţi-vă deci la Charenton. Voi 
ataca oraşul fără întârzire. lată şi semnalul Prințului. 

În adevăr, un trâmbiţaş ridică de trei ori în aer steagul 
Prințului. 


— Pe curând, cavalere! Strigă Châtillon. 

Şi dădu pinteni calului să-şi ajungă escorta din urmă. 

Athos şi Aramis întoarseră şi ei caii şi se grăbiră să-l salute 
pe vicar şi pe domnul de Beaufort. Cât despre domnul de 
Bouillon, acesta avusese spre sfârşitul tratativelor un 
groaznic atac de podagră, încât trebuiră să-l ducă într-o 
litieră înapoi la Paris. 

În schimb, ducele d'Elbeuf străbătea rândurile armatei 
pariziene, înconjurat de cei patru feciori ai săi ca de un stat 
major. 

În acest timp, între Charenton şi armata regală se lăţea o 
mare întindere pustie, care părea că se pregăteşte să 
slujească de ultim culcuş celor răpuşi de luptă. 

— Mazarin ăsta e o adevărată ruşine pentru Franţa! Vorbi 
vicarul, strângându-şi cingătoarea spadei pe care, după 
deprinderea vechilor preoţi militari, o purta peste 
veşmântul de arhiepiscop. Un bădăran care se crede stăpân 
în Franţa ca pe moşia lui. Până n-o să-l vadă plecat, Franţa 
n-o să poată nădăjdui fericire şi linişte. 

— Se pare că nu s-au înţeles în ce priveşte culoarea 
pălăriei, şopti Aramis. 

În aceeaşi clipă, domnul de Beaufort ridică spada. 

— Domnilor, glăsui el, diplomaţia noastră s-a dovedit 
zadarnică. Am vrut să ne scuturăm de ticălosul de Mazarin, 
dar regina, pe care a îmbrobodit-o, ţine cu orice preţ să-l 
păstreze ca ministru, aşa încât nu ne mai rămâne decât să-l 
batem meritoriu. 

— Bun! Făcu vicarul. lată elocinţa dintotdeauna a 
domnului de Beaufort. 

— Din fericire, spuse Aramis, îşi corectează din vârful 
spadei greşelile de exprimare. 

— Pff! Pufni vicarul cu dispreţ. Vă jur că n-a prea strălucit 
în războiul ăsta. 

Şi trase la rându-i spada din teacă. 

— Domnilor, spuse el. lată duşmanul venind spre noi. Sper 
să-l scutim de jumătate din cale. 


Şi fără să-i pese dacă-l urmează careva, se avântă spre 
inamic. Regimentul său, regimentul „Corint", botezat astfel 
după numele arhiepiscopiei, se năpusti după el şi bătălia 
începu. 

La rândul său, domnul de Beaufort îşi îndrumă cavaleria, 
comandată de către domnul de Noirmoutiers, spre 
Etampes, unde trebuia să întâlnească un convoi de provizii 
aşteptat cu nerăbdare de parizieni. Domnul de Beaufort 
urma să-l apere. 

Domnul de Chanleu, care avea comanda bătăliei, aştepta 
cu grosul trupelor, pregătit să ţină piept asaltului şi, dacă 
duşmanul era respins, să încerce să-l urmărească. 

După vreo jumătate de ceas, bătălia se dădea pe întreg 
frontul. Vicarul, scos din fire de faima ce înconjura curajul 
domnului de Beaufort, se aruncase cel dintâi în luptă, 
săvârşind minuni de vitejie. Precum ştim, adevărată-i 
chemare era spada şi el se simţea fericit ori de câte ori avea 
prilejul să o tragă din teacă, fără să-i pese pentru cine şi 
pentru ce. În această împrejurare se dovedi un ostaş 
straşnic, dar un colonel tare nepriceput. Pornise cu şapte 
sau opt sute de oameni să atace trei mii; duşmanul potopise 
şi respinsese soldaţii episcopului, care se retrăseseră în 
neorânduială spre întărituri. Focul artileriei lui Chanleu 
opri însă în loc armata regală, care păru descumpănită. Dar 
peste puţin timp se adună să-şi refacă rândurile în spatele 
unui pâlc de case şi al unei pădurici. 

Chanleu socoti că a sosit momentul şi, în fruntea a două 
regimente, se aruncă în urmărirea armatei regale; dar, 
după cum am spus, ea îşi refăcuse rândurile şi se întorcea 
la atac, comandată de însuşi domnul de Châtillon. Atacul se 
dovedi atât de aprig şi atât de iscusit, încât Chanleu şi 
oamenii săi se pomeniră aproape încercuiți. Chanleu 
ordonă retragerea, ordin adus de îndată la îndeplinire, 
metru cu metru, pas cu pas. Din nefericire, curând căzu 
lovit de moarte. 


Domnul de Châtillon îl văzu prăvălindu-se la pământ şi 
strigă în gura mare, ceea ce îndoi curajul armatei regale şi 
reteza cu desăvârşire avântul celor două regimente cu care 
Chanleu pornise atacul. Drept urmare, fiecare se gândi 
numai la pielea lui şi soldaţii dădură buzna spre întărituri, 
unde vicarul tocmai încerca să-şi adune regimentul risipit. 

Pe neaşteptate, un escadron de cavalerie ieşi în 
întâmpinarea învingătorilor, care se aruncau de-a valma cu 
fugarii spre întărituri. Athos şi Aramis atacau în fruntea 
escadronului; Aramis cu spada într-o mână şi cu pistolul în 
cealaltă, Athos cu spada în teacă şi cu pistoalele în corburi. 
Era liniştit şi nepăsător ca la paradă, dar privirea-i nobilă se 
umplea de tristeţe văzând cum atâţia oameni se răpun unii 
pe alţii, jertfiți pe de o parte de îndărătnicia reginei, pe de 
alta de ura prinților. În schimb, Aramis lupta şi se 
înfierbânta din ce în ce mai mult, ca de obicei. Ochii lui vii 
ardeau ca focul; un zâmbet îngrozitor îi schimonosea gura 
fină, nările-i dilatate adulmecau mirosul de sânge; fiecare 
lovitură a spadei lui îşi nimerea ţinta, iar mânerul pistolului 
zdrobea, dădea gata răniții care încercau să se ridice. 

În partea opusă, în rândurile armatei regale, doi cavaleri - 
unul cu platoşă aurită, celălalt cu un simplu pieptar de 
piele, de sub care ieşeau la iveală mânecile unui veşmânt de 
catifea albastră -luptau în primele rânduri. Cavalerul cu 
platoşă aurită se năpusti cu spada asupra lui Aramis, dar 
acesta pară lovitura cu uşurinţa-i obişnuită. 

— Ah! Dumneata erai, domnule de Châtillon! Exclamă 
cavalerul. Fii binevenit, te aşteptam! 

— Sper că nu te-am lăsat să aştepţi prea mult, domnule, 
spuse ducele. Oricum, iată-mă! 

— Domnule de Châtillon, spuse Aramis trăgând din coburi 
un al doilea pistol, păstrat anume. Dacă n-ai pistolul 
încărcat, eşti un om mort. 

— Slavă Domnului, e încărcat! Făcu Châtillon. Ridicând 
pistolul, ducele îl îndreptă spre Aramis şi apăsă pe trăgaci. 


Aramis plecă iute capul şi glonţul trecu pe deasupra lui fără 
să-l atingă. 

— Vai! N-ai nimerit! Zise Aramis. În schimb, eu jur să nu 
dau greş. 

— Dacă mai ai vreme! Strigă domnul de Châtillon, 
îmboldindu-şi-calul şi năpustindu-se asupră-i cu spada 
ridicată. 

Aramis îl aştepta cu zâmbetul cumplit ce-i era propriu în 
asemenea împrejurări; Athos, care-i văzu potrivnicul 
aruncându-se cu iuţeala fulgerului spre el, deschise gura să 
strige: „Trage! Trage odată!", când împuşcătura porni. 
Domnul de Châtillon desfăcu braţele în lături şi se răsturnă 
pe crupa calului. 

Glonţul îi pătrusese în piept, prin deschizătura platoşei. 

— M-ai răpus! Îngăimă ducele. 

Şi alunecă jos de pe cal. 

— Te-am prevenit, domnule, dar acum îmi pare rău că m- 
am ţinut de cuvânt. Mai pot să te ajut cu ceva? 

Châtillon făcu un semn cu mâna; Aramis tocmai se 
pregătea să descalece, când primi o neaşteptată şi 
puternică lovitură în coaste: era o lovitură de spadă, dar 
platoşa o oprise. 

Întoarse furios calul, înşfăcă braţul acestui nou duşman şi 
deodată acelaşi strigăt izbucni din pieptul său şi din pieptul 
lui Athos: 

— Raoul! 

Tânărul recunoscu îndată atât chipul cavalerului 
d'Herblay, cât şi glasul tatălui său, şi lasă spada să-i cadă în 
mână. Vreo câţiva călăreţi din armata pariziană se 
năpustiră asupra lui Raoul, dar Aramis şi sări să-l apere. 

— E prizonierul meu! Treceţi înainte! Strigă el. 

În acest timp, Athos luă calul feciorului său de frâu şi-l 
scoase din învălmăşeală. 

Prinţul, care îl sprijinea pe domnul de Châtillon în a doua 
linie de bătaie, se arată în mijlocul încăierării. Ochiul lui 


scânteietor, de vultur, şi loviturile-i aprige făcură să fie 
recunoscut numaidecât. 

Văzându-l, regimentul arhiepiscopului de Corint, căruia 
vicarul, cu toate strădaniile sale, nu izbutise să-i adune 
rândurile, se aruncară în mijlocul oştirii pariziene, 
răsturnând totul în cale şi pătrunse în goană în Charenton, 
străbătându-l fără să se oprească. Vicarul, luat pe sus, trecu 
din nou pe lângă Athos, Aramis şi Raoul. 

— Aha! Exclamă Aramis, care, în pizma lui, nu putea să nu 
se bucure de înfrângerea vicarului. Ca arhiepiscop ce 
sunteţi, monseniore, ar trebui să cunoaşteţi Scriptura. 

— Ce-are a face Scriptura cu ce mi se întâmplă acum? 
Întrebă vicarul. 

— Faptul că Prinţul se poartă azi cu dumneavoastră ca 
Sfântul Pavel în cea dintâi epistolă către corintieni. 

— Haidem! Spuse Athos. E o vorbă de duh, dar aici nu-i 
locul să aşteptaţi laude. Înainte, Înainte, sau mai degrabă 
înapoi, căci îmi pare că oamenii Frondei au pierdut bătălia. 

— Mi-e totuna! Zise Aramis. N-am venit decât să-l 
întâlnesc pe domnul de Châtillm. L-am întâlnit şi sunt 
mulţumit. Un duel cu Châtillon nu-i puţin lucru! 

— Şi pe deasupra şi un prizonier! Adăugă Athos, arătând 
spre Raoul. 

Tustrei cavalerii porniră în galop. 

Tânărul simţise un fior de bucurie regăsindu-şi tatăl. 
Goneau unul alături de altul, mână în mână, Athos 
strângând mâna stângă a tânărului în mâna lui dreaptă. 

Când se îndepărtară de câmpul de bătaie, Athos îl întrebă: 

— Ce căutai în mijlocul luptei, dragul meu? Pe cât îmi pare, 
locul tău nu era aici şi nici nu te văd înarmat pentru luptă. 

— Azi nu era vorba să lupt, domnule. Primisem o misiune 
pentru cardinal şi tocmai plecam spre Rueil, când l-am 
văzut pe domnul de Châtillon că atacă şi am simţit deodată 
dorinţa să-i ţin tovărăşie. Atunci mi-a spus că mă căâută doi 
cavaleri din armata pariziană şi a pomenit numele contelui 
de La Fere. 


— Cum?! Ştiai că suntem aici şi-ai vrut să-l ucizi pe 
cavalerul d'Herblay, prietenul tău? 

— Nu l-am recunoscut în armură, se dezvinovăţi Raoul, 
roşind. Deşi ar fi trebuit să-l recunosc după dibăcia şi 
sângele rece cu care luptă. 

— Mulţumesc de laudă, tinere prieten, spuse Aramis. Se 
vede cine te-a învăţat ce e curtoazia. Dar parcă ziceai că te 
duci la Rueil, nu? 

— Da. 

— La cardinal? 

— Fireşte. Am o scrisoare pentru Eminenţa-Sa de la Prinţ. 

— Trebuie să i-o ducem, spuse Athos. 

— Ba s-avem iertare, în privinţa asta n-are rost să fim 
generoşi, conte. Ce naiba! În scrisoarea asta poate că e 
vorba de soarta noastră şi, ce e mai grav, de soarta 
prietenilor noştri. 

— Raoul trebuie să-şi facă datoria, rosti Athos. 

— În primul rând, conte, Raoul e prizonier, uiţi asta. Aşa-i 
rânduiala pe vreme de război. De altfel, învinşii nu trebuie 
să facă nazuri în alegerea mijloacelor. Dă-mi scrisoarea, 
Raoul! 

Tânărul şovăi, uitându-se la Athos, ca şi cum nădăjduia să 
afle din ochii lui ce anume să facă. 

— Dă-mi scrisoarea, Raoul, spuse Athos. Eşti prizonierul 
cavalerului d'Herblay. 

Raoul se supuse posomorât, iar Aramis, mai puţin 
scrupulos decât contele de La Fere, îi smulse scrisoarea din 
mână, o citi în grabă şi apoi i-o întinse lui Athos. 

— Citeşte! Zise el. Tu, care eşti credincios, ai să-ţi dai 
seama că providenţa a socotit de cuviinţă să aflăm şi noi 
câte ceva din scrisoarea asta. 

Athos luă scrisoarea, încruntându-şi frumoasele-i 
sprâncene, dar gândul că acolo putea fi vorba despre 
d'Artagnan îl ajută să-şi învingă sila de a-şi arunca ochii pe 
ea. 


lată ce spunea scrisoarea: „Monseniore, trimit în astă- 
seară Eminenţei-Voastre cei zece oameni pe care mi-i cereţi 
pentru a întări trupa domnului de Comminges. Sunt ostaşi 
de frunte, vrednici să ţină în frâu pe cei doi aprigi duşmani 
de a căror iscusinţă şi hotărâre se teme EminenţaVoastră." 

— Oho! Exclamă Athos. 

— Ei? Făcu Aramis. Nu ţi se pare că aceşti doi duşmani, pe 
care trebuie să-i păzească zece soldaţi vrednici, în afară de 
oamenii lui Comminges, seamănă ca două picături de apă 
cu d'Artagnan şi cu Porthos? 

— Cutreierăm Parisul toată ziua, spuse Athos, şi dacă până 
diseară nu avem veşti, plecăm înapoi spre Picardia. 
Mulțumită minţii agere a lui d'Artagnan, vom găsi negreşit 
un semn care să ne risipească îndoielile. 

— Să cercetăm Parisul şi, mai ales, să-l întrebăm pe 
Planchet dacă n-a auzit nimic de fostul lui stăpân. 

— Bietul Planchet! Vorbeşti cu atâta linişte, Aramis, dar eu 
cred c-a fost omorât, fără îndoială. Burghezii ăştia 
războinici s-au îmbulzit la atac şi mi-e teamă că n-a scăpat 
unul. Cum asta se putea foarte bine întâmpla, cei doi 
prieteni pătrunseră plini de nelinişte în Paris, pe la bariera 
Temple, apucând spre Piaţa Regală, unde nădăjduiau să afle 
ceva despre sărmanii burghezi. Spre marea lui uimire, îi 
găsiră tot acolo, împreună cu căpitanul ce-i comanda, puşi 
pe băutură şi flecăreală, în vreme ce, auzind tunul bubuind 
la Charenton, familiile lor îi credeau în focul luptei şi-i 
jeleau amarnic. 

Îl întrebară din nou pe Planchet dacă a aflat ceva despre 
d'Artagnan: nu ştia nimic. Voiră să-l ia cu ei, dar Planchet le 
spuse că nu putea să-şi părăsească postul fără ordin de sus. 

Abia pe la cinci seara, burghezii se risipiră pe la casele lor, 
lăudându-se că se întorc de pe câmpul de luptă. Numai că 
ei avuseseră toată vremea sub ochi calul de bronz al lui 
Ludovic. 

— Mii de tunete! Afurisi Planchet, când se întoarse la 
prăvălia lui din strada Lombards. Ne-au bătut de ne-au 


mers peticele. N-am să uit asta niciodată! 

XXXIX 

DRUMUL PICARDIEI. 

Athos şi Aramis, aflaţi în deplină siguranţă la Paris, ştiau 
bine că de îndată ce vor ieşi din oraş sunt pândiţi de cele 
mai mari primejdii. Dar am văzut ce însemna primejdia 
pentru nişte oameni ca ei. De altfel, presimţeau că 
deznodănuntul acestei noi încercări era aproape şi ca nu le 
rămânea de trecut, cum se spune, decât un hop. 

În plus, nici la Paris nu era linişte. Alimentele începeau să 
lipsească şi când vreunul dintre generalii prinţului de Conti 
găsea că-şi pierde autoritatea, provoca o mică răscoală pe 
care o înăbuşea, cucerindu-şi astfel, pentru un timp, un 
dram de superioritate asupra colegilor săi. Cu prilejul unei 
asemenea răscoale, domnul de Beaufort poruncise să se 
prade casa şi biblioteca lui Mazarin, pentru a da, zicea el, 
bietului popor un os de ros. 

Athos şi Aramis părăsiseră Parisul îndată după lovitura de 
stat petrecută în seara zilei când parizienii au fost învinşi la 
Charenton. 

Amândoi lăsau Parisul în mizerie şi aproape înfometat, 
cuprins de spaimă şi sfâşiat de lupte. Parizieni şi partizani ai 
Frondei, toţi ştiau deopotrivă că în tabăra vrăjmaşă vor găsi 
aceeaşi mizerie, aceeaşi spaimă şi aceleaşi uneltiri. Mare le 
fu însă mirarea când, trecând pe la Saint-Denis, aflară că la 
Saint-Germain se râde, se cântă şi se petrece. 

Cei doi gentilomi apucară pe drumuri ocolite, mai întâi 
pentru a nu cădea în mâna partizanilor lui Mazarin din Ile- 
de-France şi apoi spre a scăpa de oamenii Frondei, care 
stăpâneau Normandia şi care i-ar fi dus pe sus la domnul de 
Longueville, ca domnul de Longueville să spună dacă sunt 
prieteni sau duşmani. Când socotiră că aceste două 
primejdii nu-i ameninţă, ieşiră pe drumul de la Boulogne şi 
Abbeville, urmându-l şi cercetându-l pas cu pas. 

Câtva timp merseră în neştire: cei doi sau trei hangii pe 
care-i descususeră nu putuseră să le dea nici o lămurire 


spre a-i ajuta şi a le risipi îndoielile, când, la Montreuil, 
atingând masa cu degetele-i delicate, Athos simţi ceva 
aspru la pipăit. Ridică faţa de masă şi citi aceste hieroglife, 
adânc săpate cu cuțitul: 

Port. d'Ar. - 2 februarie 

— Minunat! Exclamă Athos, arătându-i inscripţia lui 
Aramis. Mă gândeam să dormim aici, dar nu are rost. 
Pornim mai departe. 

Încălecară din nou şi ajunseră la Abbeville. Acolo rămaseră 
tare descumpăniţi, văzând mulţimea hanurilor din oraş. N- 
aveau cum să le cerceteze pe toate. Atunci, cum să 
ghicească unde au tras cei pe care îi căutau? 

— Crede-mă, Athos, spuse Aramis. Aici, la Abbeville, nu 
găsim nici o urmă. Dacă noi suntem încurcaţi, fără îndoială 
că şi prietenii noştri au păţit la fel. Dacă era vorba numai de 
Porthos, el ar fi tras la hanul cel mai arătos şi acolo am da 
cu siguranţă de urma prietenului nostru. D'Artagnan însă 
nu are asemenea slăbiciuni, Porthos putea să se plângă că 
moare de foame şi el tot pleca mai departe, neabătut ca 
destinul. Trebuie să-i căutam în altă parte. 

Îşi continuară drumul, dar fără să mai afle nimic. Era o 
sarcină din cele mai anevoioase, plicticoasă mai ales, şi dacă 
n-ar fi avut un întreit imbold: onoarea, prietenia şi 
recunoştinţa, simţite adânc săpate în sufletul lor, călătorii 
noştri s-ar fi lăsat de o sută de ori păgubaşi să mai 
scormonească nisipurile, să întrebe trecătorii, să 
tălmăcească fiece semn întâlnit în cale şi să iscodească 
chipurile celor din jur. 

Merseră astfel până la Peronne. 

Athos începea să piardă orice nădejde. Acest om ales şi 
simţitor se învinuia singur că orbecăia astfel împreună cu 
Aramis. Fără îndoială că n-au căutat ca lumea; fără îndoială 
că n-au fost destul de stăruitori în întrebările lor, destul de 
isusiţi în cercetările lor. Erau gata să se înapoieze şi să ia 
totul de la capăt când, străbătând mahalaua care ducea la 
porţile oraşului, pe un zid alb din colţul unei străzi ce ocolea 


întăriturile, Athos îşi aruncă ochii asupra unei mâzgălituri în 
cărbune, ca de copil care abia învăţă să deseneze, înfăţişa 
cu naivitate doi călăreţi în goana mare şi unul dintre 
călăreţi ţinea în mână o pancardă pe care stătea scris în 
spaniolă: „Ne urmăresc!" 

— Oho! Făcu Athos. E limpede ca lumina zilei. Deşi erau 
urmăriţi, d'Artagnan s-a oprit aici cinci minute. Asta 
dovedeşte pe deasupra că urmaăritorii nu erau prea 
aproape. Poate că a izbutit să le scape. 

Aramis clătină din cap. 

— Dacă scăpa, l-am fi văzut, ori măcar am fi auzit ceva 
despre el. 

— Ai dreptate, Aramis, să vedem mai departe. 

E cu neputinţă să zugrăvim în cuvinte neliniştea şi 
nerăbdarea celor doi gentilomi. Neliniştea sălăşluia în inima 
iubitoare şi plină de prietenie a lui Athos; nerăbdarea în 
firea nervoasă şi iute a lui Aramis. Timp de trei sau patru 
cesuri goniră aprig, aidoma cavalerilor din desenul de pe 
zid. Deodată, la o trecere îngustă, sugrumată între două 
taluzuri, văzură drumul pe jumătate astupat de o piatră 
uriaşă. Locul unde fusese se vedea pe o coastă, şi gaura ce 
se căsca acolo dovedea că nu s-a rostogolit singură în drum 
şi că a o urni, a fost nevoie de braţul unui Encelade sau 
Briareu. 

Aramis opri calul. 

— Hm! Făcu el, cântărind bolovanul din ochi. Pe aici a 
trecut ori Ajax, fiul lui Telamon, ori Porthos. Haidem, conte, 
să cercetăm lucrurile mai de aproape. 

Descălecară. Piatra fusese rostogolită în drum cu scopul 
de a opri în loc nişte călăreţi - era limpede. Întâi fusese 
aşezată de-a curmezişul, dar călăreţii coborâseră de pe cai 
şi o împinseseră în lături. 

Cei doi prieteni o priviră din toate părţile în poziţia în care 
se afla: nu găsiră nimic deosebit. Atunci îi chemară pe 
Blaisois şi pe Grimaud şi opintindu-se toţi patru, izbutiră să 
o întoarcă. 


Pe faţa care zăcea la pământ era scris: „Ne urmăresc opt 
ostaşi din cavaleria uşoară. Dacă ajungem la Compiegne, ne 
oprim la Păunul încoronat. Hangiul ni-e prieten" 

— lată un lucru lămurit, rosti Athos. Oricum, acum ştim pe 
ce lume ne aflăm. Haidem la „Păunul încoronat". 

— Da, încuvinţă Aramis. Dar să lăsăm caii să răsufle, dacă 
vrem să ajungem până acolo. Sunt frânţi. 

Aramis spunea adevărul, aşa că se opriră la primul han. 
Dădură cailor câte o măsură dublă de ovăz stropit cu vin, îi 
lăsară să se odihnească trei ceasuri, apoi porniră mai 
departe. Oamenii erau şi ei zdrobiţi de oboseală, dar 
nădejdea îi însufleţea. După şase ceasuri, Athos şi Aramis 
intrau în Compiegne şi întrebau de „Păunul încoronat". Li 
se arătă o firmă pe care se afla zugrăvit zeul Pan cu o 
coroană pe cap. 

Cei doi prieteni descălecară fără să mai ia în seamă 
făloşenia firmei, pe care, în altă împrejurare, Aramis ar fi 
criticat-o cu aprindere. Dădură peste un hangiu foarte 
cumsecade, chel şi burtos ca o figurină chinezească. 
Întrebat dacă n-a găzduit o vreme doi nobili urmăriţi de 
nişte călăreţi, hangiul, fără o vorbă, se duse de căută într- 
un dulap şi veni cu frântură de spadă. 

— O cunoaşteţi? Întrebă el. 

Athos aruncă doar o privire asupra ei şi spuse: 

— E spada lui d'Artagnan. 

— A celui voinic sau a celui mai scund? Iscodi hangiul. 

— A celui mai scund, răspunse Athos. 

— Văd că le sunteţi prieteni. 

— Ce li s-a întâmplat? 

— Au intrat în curte cu caii istoviţi, dar n-au mai apucat să 
tragă zăvorul, că au şi picat peste ei opt urmăritori. 

— Opt! Spuse Aramis. Mă miră că doi viteji ca d'Artagnan 
şi Porthos s-au lăsat arestaţi de opt inşi. 

— N-ar fi izbutit ei, nici vorbă, domnule, dar au mai adus 
din oraş vreo douăzeci de ostaşi din regimentul regal 


italian, care are garnizoana aici, aşa încât prietenii 
dumneavoastră au fost copleşiţi. 

— Arestaţi! Exclamă Athos. Şi ştii de ce? 

— Nu, domnule, i-au luat pe sus, aşa că n-au avut vreme 
să-mi spună nimic. Am găsit frântura asta de spadă pe locul 
luptei şi asta abia după ce-au plecat, când ajutam să se 
ridice cei doi morţi şi cei cinci-şase răniţi. 

— Ei n-au păţit nimic? Se îngrijoră Aramis. 

— Nu, domnule, nu cred. 

— Tot e ceva, spuse Aramis. Gândul ăsta te mai mângâie. 

— Ştii unde au fost duşi? Întrebă Athos. 

— Spre Louvres. 

— Să-i lăsăm aici pe Blaisois şi Grimaud, hotări Athos. Vin 
ei mâine la Paris cu caii, fiindcă astăzi ar cădea în drum. Noi 
luăm cai de poştă. 

— Bine, încuviinţă Aramis. 

Trimiseră după cai şi, între timp, cei doi prieteni îmbucară 
ceva în fugă. Dacă aflau ceva la Louvres, voiau să-şi 
continue drumul fără întârziere. 

Ajunseră la Louvres. În toată aşezarea era un singur han. 
Aici se bea un lichior care şi-a păstrat faima şi în zilele 
noastre şi care se fabrica încă de pe vremea aceea. 

— Să ne oprim puţin, spuse Athos. D'Artagnan nu se poate 
să fi scăpat prilejul, nu atât să bea un păhărel, cât să ne lase 
o urmă. 

Intrară şi cerură la tejghea două pahare de lichior, aşa 
cum ar fi făcut d'Artagnan şi Porthos. 

Tejgheaua era învelită cu o foaie de cositor. Pe ea se vedea 
scris cu vârful unui ac gros: „Rueil, D". 

— Sunt la Rueil! Spuse Aramis, care zărise primul 
inscripţia. 

— Atunci, haidem la Rueil! Răspunse Athos. 

— Păi asta înseamnă să te arunci în gura lupului, vorbi 
prevenitor Aramis. 

— Dacă aş fi fost prieten cu Ilona, aşa cum sunt cu 
d'Artagnan, l-aş fi urmat şi-n pântecele balenei, iar tu, 


Aramis, ai fi făcut la fel. 

— Hotărât, iubite conte, mă crezi mai bun decât sunt. 
Dacă aş fi singur, nu m-aş aventura spre Rueil până nu mi- 
aş lua o mie de măsuri de prevedere. Dar acolo unde mergi 
tu, merg şi eu. 

Încălecară şi plecară la Rueil. 

Athos, fără să ştie, îi dăduse lui Aramis cel mai bun sfat. La 
Rueil tocmai soseau deputaţii din Parlament pentru acele 
faimoase discuţii prelungite vreme de trei săptămâni şi 
încheiate cu o pace şchioapă, în urma căreia Prinţul avea să 
fie arestat. Oraşul era plin de trimişi ai parizienilor, adică de 
avocaţi, prezidenţi, consilieri, tâlhari de toate gradele şi, în 
sfârşit, de trimişi ai curţii: nobili, ofiţeri, soldaţi. Era uşor să 
treci neobservat în forfota asta. Pe de altă parte, în timpul 
discuţiilor era armistițiu, şi a aresta acum doi nobili fie ei 
partizani de frunte ai Frondei, ar fi însemnat o încălcare a 
drepturilor cetăţeneşti. 

Cei doi prieteni socoteau că toată lumea are aceleaşi griji 
ca şi ei. Drept urmare se amestecară printre oameni, 
convinşi că nu se poate să nu audă vorbindu-se despre 
Porthos şi d'Artagnan. Însă nu se discuta decât de articole 
şi de amendamente. Athos era de părere să pătrundă de-a 
dreptul la ministru. 

— Prietene, se împotrivi Aramis. E frumos ce spui, dar ia 
seama, noi suntem în siguranţă fiindcă nu ne cunoaşte 
nimeni. Dacă ne dăm în vileag în vreun fel, i-ajungem din 
urmă pe prietenii noştri în cine ştie ce fund de temniţă, de 
unde nici dracu nu ne mai scapă. Să încercăm să nu-i 
întâlnim prin mijlocirea unei asemenea întâmplări, ci aşa 
cum dorim noi. Arestaţi la Compiegne, au fost aduşi la 
Rueil, cum ne-am încredinţat la Louvres; aduşi la Rueil, au 
fost cercetaţi de către cardinal, care, în urma 
interogatoriului, ori i-a oprit lângă el, ori i-a trimis la Saint- 
Germain. La Bastilia n-au cum să fie, pentru că Bastilia se 
află în mâna Frondei, şi acolo comandă fiul lui Broussel. Nu 
sunt morţi, căci moartea lui d'Artagnan ar face vâlvă. Cât 


despre Porthos, cred că-i nemuritor ca însuşi Dumnezeu, 
deşi e mai puţin răbdător. Aşadar, să nu ne pierdem 
nădejdea şi să rămânem la Rueil. Am convingerea că sunt 
aici. Dar ce ai? Eşti palid! 

— Da, murmură Athos, cu o voce aproape tremurândă. Mi- 
am amintit că la castelul din Rueil, Richelieu a pus să se 
facă o temniţă îngrozitoare. 

— Fii pe pace, îl linişti Aramis. Richelieu era nobil, egalul 
nostru prin naştere şi superiorul nostru prin rang. Întocmai 
ca un rege, putea să pună mâna pe capetele celor mai de 
seamă dintre noi şi, punând mâna, să facă aceste capete să 
se clatine pe umeri. În schimb, Mazarin e un necioplit, care 
ne poate lua cel mult de guler ca un poliţai. Aşa încât n-ai 
grijă, sunt sigur că d'Artagnan şi Porthos se află la Rueil, vii 
şi nevătămaţi. 

— Să căutăm să obţinem de la vicar dreptul de a lua parte 
la dezbateri, spuse Athos. Aşa vom intra în Rueil. 

— Printre toţi pungaşii ăştia?! Te poţi gândi la una ca asta, 
dragul meu? Crezi că se va discuta vreo clipă despre 
arestarea lui d'Artagnan şi a lui Porthos? Eu aş zice să 
găsim o altă cale. 

— Ei bine, spuse Athos, atunci mă întorc la părerea mea 
dintâi: nu ştiu altă cale mai bună decât a vorbi deschis şi 
cinstit. Nu mă duc la Mazarin, ci la regină şi-i spun: 
„Doamnă, daţi-ne înapoi pe cei doi slujitori ai domniei- 
voastre şi pe cei doi prieteni ai noştri". Aramis clătină din 
cap. 

— Ăsta-i ultimul mijloc; şi oricând poţi să te foloseşti de el, 
Athos. Dar, crede-mă, numai atunci când nu mai e nimic de 
făcut. Avem tot timpul s-ajungem acolo. Până atunci, să ne 
continuăm cercetările. 

Continuară să iscodească în dreapta şi-n stânga, şi 
adunară atâtea lămuriri, traseră de limbă atâta lume, sub o 
mie de pretexte, unele mai dibace decât altele, încât, până 
la urmă, găsiră un ostaş din cavalerie care le mărturisi că, 
împreună cu alţii, i-a escortat de la Compiegne la Rueil pe 


d'Artagnan şi Porthos. Fără ostaşii din cavaleria uşoară, 
nimeni n-ar fi aflat că s-au întors în ţară. 

Athos era mereu frământat de gândul de a vorbi reginei. 

— Ca să ajungi la regină, îi spuse Aramis, trebuie să ajungi 
întâi la cardinal, şi ţine minte vorba mea, Athos, abia dai 
ochii cu cardinalul, că ne şi pomenim alături de prietenii 
noştri, într-alt chip de cum am dori noi. O asemenea 
întâlnire nu-mi surâde prea mult, mărturisesc. Ca să facem 
treabă bună şi să isprăvim totul repede, trebuie să fim 
liberi. 

— Eu mă voi înfăţişa reginei, rosti Athos. 

— Bine, prietene, dacă te hotăreşti la această nebunie, te 
rog să-mi dai de ştire cu o zi înainte. 

— De ce? 

— Aş vrea să nu scap prilejul şi să mă reped până la Paris. 

— La cine? 

— Drace! Ştiu eu? Poate la doamna de Longueville. Ea e 
atotputernică acolo şi are să mă ajute. Numai trimite-mi 
vorbă dacă eşti arestat, atunci mă înapoiez cât pot de 
repede. 

— De ce nu rămâi, ca să ne aresteze pe amândoi, Aramis? 
Întrebă Athos. 

— Nu, foarte mulţumesc. 

— Dacă ne aflăm arestaţi toţi patru la un loc, cred că nu 
avem de ce ne teme. În douăzeci şi patru de ceasuri suntem 
liberi. 

— Dragul meu, l-am ucis pe Châtillon, idolul doamnelor de 
la Saint-Germain, am făcut prea multă zarvă în jurul meu ca 
să nu mă tem de temniţă. De asta dată, regina ar fi în stare 
să-l asculte pe Mazarin, şi Mazarin ar sfătui-o să mă trimită 
în faţa judecății. 

— Crezi oare, Aramis, că-l iubeşte pe italian atât cât spune 
lumea? 

— A iubit ea şi un englez. 

— Ce vrei, dragul meu, e femeie! 

— Nu tocmai, te înşeli, Athos: e regină! 


— Dragă prietene, eu mă sacrific. Mă duc să cer audienţă 
Annei de Austria. 

— Cu bine, Athos. Eu mă duc să adun o armată. 

— Ce ai de gând? 

— Să mă înapoiez şi să asediez oraşul. 

— Unde ne întâlnim? 

— Lângă spânzurătoarea ridicată de cardinal! 

Şi cei doi prieteni se despărţiră. Aramis pentru a se 
înapoia la Paris, Athos pentru a găsi un mijloc ca să ajungă 
la regină. 

XL. 

RECUNOŞTINŢA ANNEI DE AUSTRIA. 

Athos pătrunse mai uşor decât ar fi crezut la Anna de 
Austria: chiar de la primele demersuri totul i se netezi în 
cale şi audiența dorită i se acordă pentru a doua zi, după 
trezirea din somn, ceremonial la care obârşia sa îi dădea 
dreptul să ia parte. 

O mare mulţumire umplea încăperile de la Saint-Germain. 
La Luvru sau la Palatul Regal, Anna de Austria nu fusese 
niciodată înconjurată de atâţia curteni: numai că se 
petrecuse o schimbare, mulţimea aceasta era nobilime de 
mâna a doua, întrucât cei mai de frunte gentilomi ai Franţei 
se aflau alături de domnul de Conti, de domnul de Beaufort 
şi de vicar. 

Altminteri, domnea mare veselie la curte. Ciudăţenia 
acestui război era faptul că se auzeau mai mult cuplete 
decât lovituri de tun. Curtea cânta cuplete despre parizieni, 
parizienii despre curte, iar rănile făcute cu săgeata 
batjocurii, chiar dacă nu erau mortale, nu se dovedeau mai 
puţin dureroase. 

În mijlocul veseliei generale şi al acestei frivolităţi 
aparente, fiecare era însă frământat de un gând ascuns: 
rămâne Mazarin ministru şi favorit, sau, aşa cum a venit din 
sud, ca un nor, va pleca luat de vântul care-l adusese? Toată 
lumea o nădăjduia, toată lumea o dorea; aşa încât ministrul 
desluşea sub orice măgulire, sub orice curtoazie din jurul 


său o ură prost tăinuită de teamă şi de interes. Nu se 
simţea la largul lui şi nu ştia în cine să se încreadă şi pe cine 
să se bizuie. 

Până şi Prinţul însuşi, care lupta de partea cardinalului, nu 
pierdea niciodată prilejul să-l ia peste picior ori să-l 
umilească; şi în două sau trei rânduri, când Mazarin voise 
să-şi impună voinţa în prezenţa învingătorului de la Rocroy, 
acesta îl privise într-un chip menit să-i dea a înţelege 
limpede că, dacă îl apăra, nu o face nici din convingere, nici 
din entuziasm. 

Atunci, cardinalul alergă la regină, singurul său sprijin. De 
două sau de trei ori i se păruse însă că şi acest sprijin se 
clatină. 

Sosind ora audienței, contele de la Fere fu anunţat că, fără 
a fi vorba propriu-zis de o amânare, trebuie să mai aştepte 
câteva clipe, deoarece regina are o consfătuire cu ministrul. 

Era adevărat. Parisul trimisese o nouă delegaţie, vrând să 
încerce a îndrepta lucrurile, şi regina se sfătuia cu Mazarin 
cum e mai bine să-i primească pe deputaţi. 

Mărimile ţării erau foarte preocupate de cele ce se 
petreceau, aşa că Athos nici nu putea să aleagă un moment 
mai nepotrivit pentru a vorbi reginei de prietenii săi - bieţi 
atomi pierduţi în furtuna dezlănţuită. 

Athos era om dintr-o bucată şi nu dădea niciodată înapoi 
când lua o hotărâre, dacă socotea această hotărâre o 
poruncă a conştiinţei şi a datoriei sale; stărui deci să fie 
primit de regină, adăugând că, deşi nu-i trimis nici de 
domnul de Conti, nici de domnul de Beaufort, nici de 
domnul de Bouillon, nici de domnul d'Elbeuf, nici de vicar, 
nici de doamna de Longueville, nici de Broussel şi nici de 
Parlament, şi deşi e adus de treburi personale, are lucruri 
de mare însemnătate de spus maiestăţii-sale. 

Când consfătuirea luă sfârşit, regina porunci să fie 
introdus în cabinetul ei. 

Athos, intrând, îşi rosti numele. Numele acesta răsunase 
de prea multe ori în urechile maiestăţii-sale şi inima-i 


bătuse de prea multe ori auzindu-l, aşa că nu se putea să nu 
şi-l amintească; totuşi Anna de Austria rămase nepăsătoare, 
mulţumindu-se doar să-l privească pe acest gentilom cu o 
stăruinţă neîngăduită decât femeilor care, ne prin 
frumuseţe, fie prin obârşie, sunt regine. 

— Prin urmare, te oferi să ne aduci un serviciu, conte? 
Vorbi Anna de Austria după o scurtă tăcere. 

— Da, doamnă, încă unul, spuse Athos, jignit de faptul că 
regina nu părea să-l recunoască. Athos era un suflet nobil şi 
deci un curtean foarte neîndemânatic. 

Anna se încruntă. Mazarin, care, aşezat la o masă, 
frunzărea nişte hârtii, ca şi cum ar fi fost un simplu secretar 
de stat, ridică fruntea. 

— Te ascult, spuse regina. 

Mazarin se întoarse din nou la hârtiile lui. 

— Doamnă, începu Athos. Doi dintre prietenii mei şi 
totodată doi dintre cei mai viteji supuşi ai maiestăţii- 
voastre, domnul d'Artagnan şi domnul du Vallon, trimişi în 
Anglia de către domnul cardinal, au dispărut fără urmă din 
clipa când s-au înapoiat în Franţa şi nu se ştie nimic despre 
ei. 

— Ei bine? Întreba regina. 

— Ei bine, continuă Athos, mă adresez bunăvoinţei 
maiestăţii-voastre, ca să aflu ce-au devenit cei doi gentilomi, 
urmând ca după aceea, dacă va fi nevoie, să rog pe 
maiestatea-voastră să facă dreptate. 

— Domnule, rosti Anna de Austria cu o trufie care devenea 
o adevărată jignire faţă de unii oameni. Aşadar, pentru asta 
vii să ne tulburi în mijlocul marilor probleme ce ne 
frământă? O treabă a poliţiei! Domnule, ştii doar, sau ar 
trebui să ştii, că de când nu ne mai aflăm la Paris, nu mai 
avem poliţie. 

— Cred că maiestatea-voastră nu are nevoie să întrebe 
poliţia pentru a şti ce s-a făcut cu domnii d'Artagnan şi du 
Vallon, urmă Athos, înclinându-se cu o respectuoasă 
răceală. Şi că, dacă ar binevoi să întrebe de soarta lor pe 


domnul cardinal, dânsul ar putea să răspundă, scrutându-şi 
doar aducerile aminte. 

— Doamne iartă-mă! Izbucni Anna de Austria, cu obişnuita 
ei strâmbătură de dispreţ. Dar mi se pare că-l întrebi 
dumneata singur. 

— Da, doamnă, şi aproape am dreptul să o fac, întrucât e 
vorba de domnul d'Artagnan, de domnul d'Artagnan, 
înţelegeţi, doamnă? Repetă el în aşa chip, încât fruntea 
reginei să se plece SUB amintirea femeii. 

Mazarin pricepu că era momentul să vină în ajutorul Annei 
de Austria. 

— Domnule conte, spuse el, aş vrea să-ţi aduc la cunoştinţă 
un lucru pe care maiestatea-sa nu-l cunoaşte; anume ce s-a 
întâmplat cu cei doi gentilomi. Ei au călcat ordinele primite 
şi sunt arestaţi. 

— Implor atunci pe maiestatea-voastră să pună în libertate 
pe domnii d'Artagnan şi du Vallon, continuă neabătut Athos, 
fără să-i răspundă lui Mazarin. 

— Ceea ce-mi ceri e o chestiune de disciplină şi asta nu mă 
priveşte, domnule, răspunse regina. 

— Domnul d'Artagnan n-a răspuns niciodată astfel când i 
s-a cerut să slujească pe maiestatea-voastră, rosti Athos, 
înclinându-se cu demnitate. 

Şi făcu doi paşi înapoi, apropiindu-se de uşă. Dar Mazarin 
îl opri: 

— Şi dumneata vii din Anglia, domnule? Glăsui el, făcând 
un semn reginei, care pălise vizibil şi avea o poruncă severă 
pe buze. 

— Am fost de faţă la ultimele clipe ale regelui Carol |, 
spuse Athos. Sărman rege! Vinovat cel mult de slăbiciune, 
neajuns pe care supuşii săi l-au pedepsit aspru; căci 
tronurile se clatină astăzi şi inimile devotate nu trebuie să 
slujească interesele prinților. D'Artagnan se ducea pentru a 
doua oară în Anglia: prima dată a fost pentru cinstea unei 
mari regine; acum, pentru viaţa unui mare rege. 


— Domnule, spuse Anna de Austria către Mazarin, şi în 
vocea ei se simţea un tremur pe care obişnuinţa de a-şi 
ascunde simţămintele nu-l putuse stăpâni. Vezi dacă nu se 
poate face ceva pentru aceşti nobili. 

— Doamnă, zise Mazarin, voi face tot ce va fi pe placul 
maiestăţii-voastre. 

— Îndeplineşte cerința domnului de la Făre. Acesta vă e 
numele, nu? 

— Am şi un alt nume, doamnă: mă numesc Athos. 

— Doamnă, interveni Mazarin, cu un surâs care arăta cât 
de uşor înţelege şi cuvintele rostite numai pe jumătate. 
Puteţi fi liniştită, dorinţa voastră va fi îndeplinită. 

— Auzi, domnule? Întrebă regina. 

— Da, doamnă, şi nu aşteptam decât ca maiestatea-voastră 
să-mi facă dreptate. Deci îmi voi revedea prietenii, nu-i aşa, 
doamnă? Asta aţi vrut să spuneţi? 

— Îi vei revedea, fireşte, domnule, A, să nu uit, dumneata 
eşti partizan al Frondei, nu? 

— Doamnă, eu îl slujesc pe rege. 

— Da, în felul dumitale. 

— Felul meu e acela al tuturor adevăraţilor nobili şi nu 
cunosc un altul, răspunse cu mândrie Athos. 

— Poţi pleca, domnule, vorbi regina, concediindu-l cu un 
semn pe Athos. Ai obţinut ce doreai şi eu am aflat tot ce 
doream să ştiu. 

Apoi, după ce uşa se închise în urma contelui, se întoarse 
spre Mazarin: 

— Cardinale, acest nobil obraznic să fie arestat înainte de 
a ieşi pe poartă! 

— La asta mă gândeam şi eu, mărturisi Mazarin. Şi sunt 
fericit că maiestatea-voastră îmi porunceşte tocmai ce 
voiam eu să-i cer. Aceşti voinicoşi care aduc în vremea 
noastră năravurile domniei trecute, ne stingheresc mult, şi 
deoarece am pus mâna pe doi, le alăturăm şi pe al treilea. 

Athos însă nu se lăsase pe de-a-ntregul înşelat de regină. 
În vocea ei era ceva care dădea de bănuit şi părea că 


ameninţă în timp ce făgăduieşte. Totuşi nu era omul care să 
se îndepărteze la prima bănuială, mai ales când i se spusese 
limpede că-şi va revedea prietenii. Aşteptă deci într-o 
încăpere învecinată cabinetului unde avusese loc audiența, 
cu nădejdea că d'Artagnan şi Porthos vor fi aduşi acolo, sau 
că el va fi căutat şi condus la ei. 

În aşteptare, se apropie de fereastă şi privea fără ţintă în 
curte. Văzu cum intră delegaţia parizienilor, venită să 
stabilească locul precis al tratativelor şi să o salute pe 
regină. Printre ei se aflau consilieri din Parlament, 
preşedinţi, avocaţi şi, de asemenea, vreo câţiva militari. O 
escortă impunătoare îi aştepta afară, lângă poartă. 

Athos îşi încordă privirea, căci în mijlocul acestei mulţimi i 
se păru că recunoaşte pe cineva, dar în clipa aceea o mânăi 
se lăsă uşor pe umăr. 

— Domnule de Comminges! Exclamă el, întorcându-se. 

— Da, domnule conte, eu însumi, cu o misiune pentru care 
îmi cer toate scuzele. 

— Ce misiune? Întrebă Athos. 

— Binevoiţi şi predaţi-mi spada, conte. 

Athos zâmbi, deschise fereastra şi strigă: 

— Aramis! 

Un nobil se întoarse: era într-adevăr Aramis, nu se 
înşelase. Cavalerul îl salută prietenos. 

— Aramis, spuse contele, mă arestează! 

— Bine! Răspunse nepăsător Aramis. 

— Domnule, vorbi Athos, întorcându-se spre Comminges şi 
întinzându-i politicos spada, cu mânerul înainte. Te rog să 
mi-o păstrezi cu grijă, ca să mi-o înapoiezi când voi ieşi din 
temniţă. Ţin mult la ea, regele Francise Ia dăruit-o unui 
străbun al meu. Pe vremea lui, nobililor li se dăruiau spade, 
nu li se luau. Şi acum, spune, unde mă duci? 

— Hm. Deocamdată în odaia mea, zise Comminges. Regina 
va hotări mai târziu unde veţi fi dus. 

Athos porni în urma lui Comminges, fără să mai scoată o 
vorbă. 


XLI 

REGALITATEA LUI MAZARIN. 

Arestarea nu făcu vâlvă şi nu pricinui nici cea mai mică 
tulburare, ba chiar rămase aproape necunoscută. Ea nu 
stigheri cu nimic mersul evenimentelor şi delegaţia trimisă 
de oraşul Paris fu încunoştinţată solemn că va fi primită de 
către regină. 

Regina îi primi, tăcută şi trufaşă ca totdeauna: ascultă 
plângerile şi rugăminţile deputaţilor, dar, când aceştia 
isprăviră ce aveau de spus, nimeni nu putea să-şi dea seama 
dacă ea a auzit ceva, într-atât de nepăsător rămăsese chipul 
Annei de Austria. 

În schimb, Mazarin, aflat şi el de faţă, înţelegea prea bine 
ce ţinteau deputaţii: cereau, pur şi simplu, limpede şi 
hotărât, demiterea lui neîntârziată. 

După ce discursurile luară sfârşit, regina rămase la fel de 
tăcută. 

— Domnilor, spuse Mazarin, mă alătur dumneavoastră în a 
o implora pe regină să curme suferinţele supuşilor săi. Am 
făcut tot ce mi-a stat în putinţă spre a le îndulci, totuşi, 
susţineţi dumneavoastră, lumea crede că ele vin de la mine, 
un biet străin care n-a izbutit să fie pe placul francezilor. 
Vai, n-am fost înţeles şi lumea are dreptate: am urmat 
omului celui mai minunat care a susţinut vreodată sceptrul 
regilor Franţei! Amintirea domnului de Richelieu mă 
copleşeşte. Dacă aş fi ambițios, aş lupta împotriva acestei 
amintiri: dar nu ţin să vă dovedesc acest lucru. Mă declar 
învins. Voi face ceea ce îmi cere poporul. Dacă parizienii au 
săvârşit unele greşeli - şi cine n-a greşit, domnilor? 

— Parisul e destul de pedepsit; a curs destul sânge, 
mizeria a măcinat destul oraşul lipsit de regele său şi de 
dreptate. N-am să vin eu, un om oarecare, să-mi dau atâta 
importanţă încât să despart un regat de regina lui. Pentru 
că îmi cereţi să mă retrag, bine, mă voi retrage. 

— Atunci, şopti Aramis la urechea vecinului său, înseamnă 
că pacea e ca şi încheiată şi că tratativele nu-şi mai au 


rostul. Mai rămâne doar să-l expediem pe Mazarin sub pază 
până la frontiera cea mai depărtată şi să veghem să nu se 
mai întoarcă, nici pe acolo, nici prin altă parte. 

— O clipă, domnule, o clipă! Rosti omul în robă căruia i se 
adresase Aramis. Drace! Prea te grăbeşti! Se vede cât de 
colo că eşti soldat! Mai avem de lămurit capitolul 
remuneraţii şi despăgubiri. 

— Domnule cancelar, spuse regina, întorcându-se către 
Seguier, vechea noastră cunoştinţă. Dumneata vei deschide 
tratativele de la Rueil. Domnul cardinal a spus aici unele 
lucruri care m-au mişcat adânc. De aceea nu vă răspund 
mai pe larg. Cât despre a pleca sau a rămâne, nutresc o 
prea mare recunoştinţă faţă de dânsul, aşa încât nu-l pot 
opri să procedeze cum doreşte. Domnul cardinal va face 
cum va crede de cuviinţă. 

O paloare trecătoare se aşternu pe chipul inteligent al 
primului-ministru. Se uită neliniştit spre regină. Pe chipul ei 
atât de nepăsător, nici el, nici ceilalţi nu puteau citi ce se 
petrecea în sufletul ei! 

— Dar, adăugă regina, până când domnul Mazarin ia o 
hotărâre, vă rog să nu vorbim decât despre rege. 

Delegații se înclinară şi plecară. 

— Frumos! Spuse regina, după ce ultimul dintre ei 
părăsise încăperea. Să te dai bătut în faţa acestor pungaşi 
şi avocaţi! 

— Pentru binele maiestăţii-voastre sunt gata, doamna, să- 
mi impun orice sacrificiu, rosti Mazarin, aţintindu-şi 
privirea pătrunzătoare asupra reginei. 

Anna lasă capul în piept şi căzu într-una din visările ei atât 
de obişnuite. Îşi aminti de Athos. Purtarea îndrăzneață a 
nobilului, cuvintele sale hotărâte şi totodată pline de 
demnitate, nălucile pe care i le înviase în minte cu o singură 
vorbă îi aminteau de un trecut de o îmbătătoare poezie: 
tinereţea, frumuseţea, strălucirea iubirii de la douăzeci de 
ani, lupta dârză a celor care o sprijineau, sfârşitul sângeros 
al lui Buckingham, singurul om pe care-l iubise cu adevărat, 


şi eroismul apărătorilor ei neştiuţi, care o salvaseră de 
îndoita ură a lui Richelieu şi a regelui. 

Acum, când se credea singură, şi nu mai era înconjurată 
de atâţia duşmani care să o spioneze, Mazarin o privea 
stăruitor, urmărindu-i pe faţă toate gândurile, aşa cum pe 
faţa lacurilor limpezi vezi perindarea norilor - răsfrângeri 
ale cerului, aidoma răsfrângerii gândurilor. 

— Aşadar, murmură Anna de Austria, ar trebui să ne 
plecăm înaintea furtunii, să cumpărăm pacea şi să aşteptăm 
cu răbdare şi credinţă vremuri mai bune? 

Mazarin zâmbi amar la aceste cuvinte care dovedeau că 
regina luase în serios propunerea ministrului. Anna, cu 
capul în piept, nu-i văzu zâmbetul, dar cum întrebarea ei 
rămânea fără răspuns, ridică ochii: 

— Nu-mi răspunzi, cardinale? La ce te gândeşti? 

— Mă gândesc, doamnă, că gentilomul acela obraznic, pe 
care l-a arestat Comminges, a făcut aluzie la domnul de 
Buckingham, pe care l-ai lăsat să fie asasinat; la doamna de 
Chevreuse, pe care ai lăsat-o să fie exilată; la domnul de 
Beaufort, pe care l-ai aruncat în temniţă. Dacă însă a făcut 
aluzie şi la mine, atunci nu ştie ce însemn eu pentru 
dumneata. 

Anna de Austria tresări, ca întotdeauna când se simţea 
rănită în mândria ei. Obrajii i se împurpurară şi, ca să nu 
răspundă, îşi înfipse unghiile ascuţite în frumoasele-i mâini. 

— E un bun sfetnic, un om de onoare şi o minte ageră, 
lăsând la o parte faptul că e un om hotărât. Aţi avut timpul 
să ştiţi toate acestea, nu-i aşa, doamnă? [in deci să-i spun, 
şi asta ca o favoare personală, în ce măsură se înşeală 
asupra mea. Cert e că mi se propune într-adevăr o abdicare 
şi o abdicare impune să chibzuieşti bine lucrurile. 

— Abdicare! Îngână Anna. Credeam, domnule, că numai 
regii abdică. 

— Eh! Făcu Mazarin. Oare nu sunt aproape rege, şi încă 
rege al Franţei? Noaptea, aruncată la picioarele patului 


regal, vă asigur doamnă, că mantia mea de ministru 
seamănă foarte mult cu o mantie de rege. 

Era una din umilinţele la care Mazarin o supunea destul 
de des şi în faţa căreia ea trebuia întotdeauna să plece 
capul. Numai Elisabeta şi Ecaterina a Il-a rămăseseră 
deopotrivă amante şi regine pentru iubiții lor. 

Anna de Austria se uită cu un fel de groază la expresia 
amenințătoare întipărită pe chipul cardinalului, care, în 
asemenea clipe, nu era lipsit de o anume măreție. 

— Domnule, vorbi ea. Nu ţi-am spus şi n-ai auzit oare când 
am spus acelor oameni că vei face aşa cum crezi de 
cuviinţă? 

— Atunci, spuse Mazarin, cred că-mi place mai mult să 
rămân. Nu-i numai interesul meu, ci, îndrăznesc să spun, e 
salvarea domniei-tale. 

— Rămâi atunci, domnule, nu doresc altceva; dar, în acest 
caz, te rog să nu îngădui să fiu insultată. 

— Vorbiţi de pretenţiile răsculaților şi de tonul pe care îl 
folosesc? Răbdare. Au ales un tărâm pe care eu sunt 
general mai priceput decât ei: tratativele. Îi vom învinge 
prin amânări. Deocamdată li-e foame; în opt zile va fi mult 
mai rău. 

— Ei, Doamne! Ştiu că aici vom ajunge. Dar nu e vorba 
numai de ei. Nu ei îmi adresează cuvintele cele mai 
umilitoare. 

— Ah, înţeleg! Vorbiţi de amintirile pe care vi le evocă 
mereu aceşti trei sau patru gentilomi. I-am aruncat în 
închisoare şi sunt destul de vinovaţi ca să fim îndreptăţiţi 
să-i lăsăm acolo cât vom dori. Unul singur nu se află încă în 
puterea noastră şi ne sfidează. Dar, la naiba, izbutim noi să- 
| aducem şi pe el lângă ceilalţi! Pe cât îmi pare, am făcut şi 
lucruri mai rele. În primul rând, pe cei doi mai 
neînduplecaţi am avut prevederea să-i închid la Rueil, adică 
lângă mine, sub ochii mei. Îi am deci la îndemână. Azi îl duc 
acolo şi pe al treilea 


— Atâta vreme cât rămân închişi, totul e bine, spuse Anna 
de Austria. Dar într-o zi vor fi liberi. 

— Fireşte, dar numai dacă maiestatea-voastră îi pune în 
libertate. 

— Ah! Se căină Anna de Austria, răspunzând gândurilor ei. 
Ce rău îmi pare că nu mă găsesc la Paris. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Acolo se află Bastilia, domnule, ale cărei ziduri sunt atât 
de puternice şi de tăcute. 

— Doamnă, mulţumită tratativelor, vom dobândi pacea; 
dobândind pacea, dobândim şi Parisul; iar când avem 
Parisul, avem şi Bastilia! Acolo or să putrezească făloşii 
noştri. 

Anna se încruntă uşor, în timp ce Mazarin îi sărută mâna, 
ca să plece. 

După acest gest, pe jumătate umil, pe jumătate curtenitor, 
Mazarin ieşi din încăpere. Anna îl urmări cu privirea şi, pe 
măsură ce se depărta, un surâs dispreţuitor i se aşternu pe 
buze. 

— Am disprețuit dragostea unui cardinal care nu spunea 
niciodată „Am să fac", ci „Am făcut", murmură ea. Acela 
cunoştea tainiţe mai sigure ca Rueil, mai întunecoase şi mai 
mute decât însăşi Bastilia. Vai, cum decad toate! 

XLII 

PREVEDERI. 

După ce se despărţi de Anna de Austria, Mazarin luă 
drumul spre Rueil, unde îşi avea reşedinţa. Vremurile fiind 
tulburi, umbla însoţit de o pază numeroasă şi adesea 
travestit. Cardinalul, aşa cum am spus, era un bărbat chipeş 
în haina militară. 

Se urcă în trăsură în curtea vechiului castel şi nu se opri 
până la malul Senei, la Chatou. Prinţul îi dăduse pentru 
escortă cincizeci de ostaşi din cavaleria uşoară, nu atât ca 
să-l păzească, ci mai ales ca să arate deputaţilor cu câtă 
uşurinţă dispun generalii reginei de oamenii lor, putând să-i 
răspândească aşa cum pofteau. 


Athos, fără spadă, ţinut sub ochi de Comminges, călărea 
tăcut în urma cardinalului. Grimaud, lăsat de stăpânul său 
în poarta castelului, aflase de arestare în clipa când Athos îi 
dăduse de ştire lui Aramis şi, la un semnal al contelui, se 
îndepărtase fără o vorbă şi se oprise în preajma lui Aramis, 
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Ce-i drept, Grimaud îşi slujea stăpânul de douăzeci şi doi 
de ani şi-l văzuse scăpând din atâtea încurcături, încât nu 
se mai mira de nimic. 

De îndată ce audiența luase sfârşit, deputaţii porniseră 
înapoi spre Paris şi se aflau cam cu vreo cinci sute de paşi 
înaintea cardinalului. Athos putea deci să-l vadă 
nestingherit pe Aramis, a cărui cingătoare aurită şi ţinută 
mândră atrăgeau atenţia în toată această mulţime. Privirea 
contelui era cu atât mai stăruitoare, cu cât îşi pusese toată 
speranţa eliberării în Aramis, de care îl lega obişnuinţa, 
afecțiunea şi acea încredere ce ia naştere în orice prietenie. 

Aramis, dimpotrivă, nu părea să se sinchisească nici cât 
negru sub unghie că Athos se găseşte în urma lui. Întoarse 
capul o singură dată, în clipa când ajunseră la castel. 
Bănuia că Mazarin va lăsa poate pe noul său prizonier în 
mica cetăţuie care străjuia podul ca o santinelă şi pe care o 
comanda un căpitan la ordinele reginei. Dar se înşela. Athos 
ieşi din Chatou în urma cardinalului. 

La răscrucea drumului de la Paris spre Rueil, Aramis 
întoarse capul. De astă dată nu se înşela. Mazarin apucă la 
dreapta şi Aramis văzu cum prizonierul piere dinapoia 
copacilor. În aceeaşi clipă, fulgerat de acelaşi gând, Athos 
întoarse şi el ochii. Cei doi prieteni schimbară un mic semn 
din cap şi Aramis duse degetul la pălărie, ca pentru a 
saluta. Singur Athos înţelese: prietenul său îi spunea că are 
o idee. 

După zece minute, Mazarin intra în curtea castelului 
amenajat la Rueil pentru sine de către fostul cardinal. 

Când cobori de pe cal, Comminges se apropie îndată. 


— Monseniore, întrebă ofiţerul, unde doriţi să-l ducem pe 
domnul de la Fere? 

— În pavilionul cu portocali, în faţa pavilionului unde-i 
postul de pază. Vreau să dăm cinstea cuvenită contelui de la 
Fere, deşi e prizonierul reginei. 

— Monseniore, murmură Comminges. Contele cere 
favoarea să stea împreună cu domnul d'Artagnan, care se 
găseşte, aşa cum a poruncit EminenţaVoastră, în pavilionul 
de vânătoare, în faţa pavilionului cu portocali. 

Mazarin rămase o clipă pe gânduri. Comminges îl văzu 
chibzuind şi adăugă: 

— Avem pază foarte puternică: patruzeci de oameni de 
încredere, soldaţi încercaţi şi aproape toţi germani, deci n- 
au nici un fel de legături cu răzvrătiţii şi nu aşteptă nimic 
din partea Frondei. 

— Dacă lăsăm pe aceşti trei oameni împreună, domnule 
Comminges, va trebui să dublăm paza, şi nu avem chiar 
atâţia apărători încât să ne îngăduim o asemenea risipă. 

Comminges zâmbi. Mazarin îi surprinse zâmbetul şi-i 
pricepu tâlcul. 

— Nu-i cunoaşteţi, domnu' Comminges, dar eu îi cunosc 
personal cât şi din faima ce-i înconjoară. Le-am dat 
misiunea să-l ajute pe regele Carol şi-au făcut lucruri 
nemaiauzite ca să-l salveze. A trebuit să intervină însuşi 
destinul, altfel scumpul rege Carol ar fi în clipa asta aici, 
printre noi, în deplină siguranţă. 

— Atunci, dacă v-au slujit cu atâta râvnă, de ce oare 
EminenţaVoastră i-a aruncat în temniţă? 

— Temniţă?! Exclamă Mazarin. De când, mă rog, a devenit 
Rueil temniţă? 

— De când se află deţinuţi aici, răspunse Comminges. 

— Nu sunt prizonierii mei, Comminges, spuse Mazarin, 
răspunzând cu un zâmbet la zâmbetul ironic al ofiţerul. 
Sunt oaspeţii mei; nişte oaspeţi atât de preţioşi, încât am 
pus zăbrele la ferestre şi zăvoare la uşi, până într-atât mă 
tem să nu se plictisească ţinându-mi tovărăşie. Adevărul e 


că, aşa prizonieri cum par la prima vedere, am o mare 
stimă pentru ei; dovadă, faptul că doresc să fac o vizită 
domnului de la Fere şi să-i vorbesc între patru ochi. Şi ca să 
nu ne supere nimeni cât vorbim, îi vei duce, cum spuneam, 
în pavilionul cu portocali: ştii doar, acolo obişnuiesc eu să 
mă plimb. Când îmi voi face plimbarea, voi intra să stăm de 
vorbă. Deşi se zice că mi-e duşman, am pentru conte toată 
simpatia şi dacă-i înţelegător, poate vom face câte ceva 
pentru el. 

Comminges se înclină şi se întoarse la Athos, care aştepta 
rezultatul convorbirii, în aparenţă calm, dar în realitate plin 
de nelinişte. 

— Ei? Făcu el, întrebător, spre locotenent. 

— Domnule, răspunse Comminges, se pare că lucrul pe 
care l-aţi cerul nu e cu putinţă. 

— Domnule Comminges, am fost toată viaţa ostaş şi ştiu ce 
înseamnă un ordin, rosti Athos. Totuşi, fără să calci 
consemnul, poţi să-mi faci un serviciu. 

— Cu dragă inimă, se oferi Comminges. Mai ales că am 
aflat cine sunteţi şi ce mari servicii aţi adus odinioară 
maiestăţii-sale; în plus, de când ştiu cât de apropiat vă este 
tânărul care mi-a venit cu atâta vitejie în ajutor în ziua 
arestării lui Broussel, acel bătrân ticălos, vă spun deschis că 
sunt cu totul al dumneavoastră, numai să nu calc 
consemnul. 

— Mulţumesc, domnule, mai mult nici nu doresc. Doresc 
să-ţi cer un lucru care nu te poate compromite în nici un fel. 

— Chiar dacă m-ar compromite puţin, vorbiţi, domnule, vă 
ascult! Zâmbi Comminges. Nu-mi place Mazarin mai mult 
decât dumneavoastră. O slujesc pe regină şi asta a făcut în 
chip firesc să-l slujesc şi pe cardinal, dar dacă pentru unul 
am tragere de inimă, pentru celălalt o fac în silă. Deci, 
vorbiţi, vă rog, vă ascult! 

— Deoarece asta nu-ţi creează nici un neajuns, glăsui 
Athos, şi fiindcă ştiu bine că domnul d'Artagnan se află aici, 
cred că n-ar fi prea greu să afle şi el că sunt aici. 


— În această privinţă, nu am nici un consemn, domnule. 

— Prea bine! Atunci fâ-mi plăcerea şi-i transmite cele 
cuvenite din partea mea, înştiinţându-l totodată că-i sunt 
vecin. Te rog să-i spui, de asemenea, ce mi-ai spus 
adineauri, anume că Mazarin a hotărât să fiu dus în 
pavilionul cu portocali, ca să mă poată vizita. Spune-i că voi 
încerca să mă folosesc de această vizită pentru a obţine o 
oarecare îndulcire a şederii noastre aici. 

— Şi care nu poate fi de lungă durată, adăugă Comminges. 
Cardinalul mi-a spus singur că aia nu-i temniţă. 

— În schimb, există tainiţe săpate sub pământ; zâmbi 
Athos. 

— Oh, asta-i altceva! Spuse Comminges. Da, ştiu, se 
vorbeşte de multă vreme despre ele. Dar un om de rând 
cum e cardinalul, un biet italian venit să-şi caute norocul în 
Franţa, nu va îndrăzni niciodată să ajungă la asemenea 
măsuri nesăbuite cu oameni ca noi: ar fi prea din cale-afară. 
Asta se putea petrece în vremurile de aur ale fostului 
cardinal, care era un nobil de soi. Dar don Mazarin! Haida- 
de! Tainiţele subpământene sunt răzbunări ale regilor. Se 
ştie de arestarea dumneavoastră, şi curând se va afla şi de 
cea a prietenilor dumneavoastră, domnule, şi atunci 
întreaga nobilime a Franţei îi va cere socoteală. Nu, nici 
vorbă, liniştiţi-vă, în ultimii zece ani, tainiţele de la Rueil au 
devenit poveşti de speriat copiii. N-aveţi nici o grijă! Cât 
despre mine, îi voi da de veste domnului d'Artagnan că vă 
aflaţi aici. Cine ştie dacă până în cincisprezece zile nu-mi 
veţi face un serviciu asemănător! 

— Eu, domnule? 

— Fireşte. Credeţi că eu n-aş putea fi întemnițat de vicar? 

— 'Te asigur, domnule, că în acest caz mă voi strădui să-ţi 
fiu de folos, spuse Athos, înclinându-se. 

— Îmi faceţi cinstea să luăm masa împreună, domnule 
conte? 

— Mulţumesc, sunt cam mohorât şi ţi-aş strica seara. 
Mulţumesc. 


Comminges îl conduse pe conte într-o încăpere de la catul 
de jos al unui pavilion ce continua pe acela al portocalilor. 
Ajungeai acolo printr-o curte mare, plină de soldaţi şi de 
curteni. Curtea, în formă de potcoavă, avea în mijloc 
apartamentele locuite de Mazarin, iar pe laturi, de o parte 
pavilionul de vânătoare, unde se afla d'Artagnan, şi de 
cealaltă - pavilionul portocalilor, unde tocmai intra Athos. În 
spatele celor două aripi ale clădirii se întindea parcul. 

Ajuns în odaia unde trebuia să locuiască, Athos văzu nişte 
ziduri şi nişte acoperişuri prin fereastra prevăzută grijuliu 
cu gratii. 

— Ce clădire-i aceea? 

— E spatele pavilionului de vânătoare, în care sunt închişi 
prietenii dumneavoastră, răspunse Comminges. Din 
nefericire, ferestrele dinspre partea asta au fost zidite de 
mult de către fostul cardinal, căci pavilionul a mai slujit de 
câteva ori de închisoare, şi Mazarin, aducându-vă aici, nu-i 
dă decât întrebuinţarea de odinioară. Dacă ferestrele nu 
erau zidite, aţi fi avut mângâierea să vorbiţi prin semne cu 
prietenii dumneavoastră. 

— Eşti sigur că voi avea cinstea unei vizite a cardinalului, 
domnule de Comminges? Întrebă Athos. 

— Cel puţin aşa mi-a spus. 

Athos suspină, cu ochii la ferestrele zăbrelite. 

— Da, adevărat, murmură Comminges, e aproape o 
închisoare. Nimic nu lipseşte, nici chiar gratiile. Ce idee 
ciudată aţi avut, dumneavoastră, o floare a nobilimii, să 
mergeţi şi să vă risipiţi vitejia şi loialitatea printre ciupercile 
alea din Frondă! Zău, domnule conte, dacă aş fi socotit că 
am un prieten în rândurile armatei regale, la 
dumneavoastră m-aş gândi. Dumneavoastră, contele de La 
Fere, un luptător pentru Frondă, alături de un Broussel, un 
Blancmesnil, un Viole! E ruşinos! Lumea o să creadă că 
doamna, mama dumneavoastră, avea pe undeva sânge de 
surtucar! Dumneavoastră, partizan al Frondei! 


— Pe cinstea mea, dragă domnule, a trebuit să aleg, spuse 
Athos. Ori de partea lui Mazarin, ori de partea Frondei. Mi- 
au răsunat mult timp în ureche aceste două nume şi m-am 
hotărât pentru ultimul: barem e un nume franțuzesc. Şi 
apoi, sunt de partea Frondei, dar nu alături de domnii 
Broussel, Blancmesnil şi Viole, ci alături de domnii de 
Beaufort, de Bouillon şi d'Elbeur, alături de prinți şi nu de 
preşedinţi, consilieri şi avocaţi. Ce să mai spun! Frumoasă 
răsplată după ce l-ai slujit pe cardinal! Uită-te la zidul ăsta 
cu ferestre oarbe, domnule de Comminges, şi-ţi va spune 
multe despre recunoştinţa unuia ca Mazarin. 

— Adevărat! Râse Comminges. Mai ales dacă ar repeta 
blestemele pe care i le tot azvârle în cap domnul 
d'Artagnan de opt zile încoace. 

— Bietul d'Artagnan! Murmură Athos, cu acea 
fermecătoare melancolie, care era una din trăsăturile firii 
sale. Un om atât de viteaz, atât de bun şi atât de neiertător 
cu cei ce urăsc pe cei pe care-i iubeşte el! Ai doi prizonieri 
de temut, domnule de Comminges, şi te plâng că răspunzi 
pentru doi oameni atât de neîmblânziţi. 

— Neîmblânziţi! Zâmbi la rândul său Comminges. Eh, 
domnule, vreţi să mă speriaţi! În prima zi de închisoare, 
domnul d'Artagnan a provocat la duel pe toţi soldaţii şi 
gradaţii ca să pună mâna pe o spadă, fără îndoială; a doua 
zi la fel, ba chiar şi a treia zi; în schimb, după aceea s-a 
liniştit şi s-a făcut blând ca un mieluşel. Acum cântă cântece 
gascone, de ne tăvălim cu toţii de râs. 

— Şi domnul du Vallon? Întrebă Athos. 

— Ei, cu ele altă poveste. Mărturisesc că e un gentilom 
înspăimântător! În prima zi a sfărâmat uşile, repezindu-se 
cu umărul în ele, şi mă aşteptam să-l văd plecând de la 
Rueil, aşa cum a plecat Samson din Gaza. Dar mânia lui a 
urmat aceeaşi cale ca şi a domnului d'Artagnan. Acum nu 
numai că s-a obişnuit cu închisoarea, dar mai şi glumeşte pe 
seama ei. 

— Cu atât mai bine, zise Athos. Cu atât mai bine! 


— Vă aşteptaţi la altceva? Întrebă Comminges, care, 
amintindu-şi de spusele lui Mazarin în privinţa prizonierilor 
săi şi făcând legătura cu spusele contelui de La Fere, 
începea să fie cam neliniștit. 

La rândul său, Athos se gândea că această schimbare în 
purtarea prietenilor săi nu avea altă explicaţie decât faptul 
că d'Artagnan urzise un plan. Se temu deci că le-ar putea 
dăuna, ridicându-i în slăvi. 

— Din partea unora ca ei? Răspunse contele. Amândoi se 
înfierbântă repede; unul e gascon, celălalt din Picardia. Se 
aprind uşor, dar se potolesc iute. Au şi dovedit-o, şi ceea ce- 
mi povesteai adineauri întăreşte spusele mele. 

Aceasta era şi părerea lui Comminges, aşa că plecă ceva 
mai liniştit. Athos rămase singur în încăperea spațioasă 
unde, potrivit poruncii cardinalului, se văzu tratat cu tot 
respectul datorat unui nobil. 

Încolo, pentru a se dumiri cum stau lucrurile, aştepta 
faimoasa vizită pe care însuşi Mazarin i-o făgăduise. 

XLIII. 

MINTEA ŞI BRAŢUL. 

Şi acum să trecem din aripa cu portocali în pavilionul de 
vânătoare. 

În fundul curţii, unde printr-un portic mărginit de coloane 
ionice se vedea căsuţa pentru câinii de vânătoare, era o 
clădire lunguiaţă, semănând cu un braţ întins în faţa 
celuilalt braţ - pavilionul cu portocali - semicerc ce prindea 
ca-ntr-o chingă curtea de primire. 

În acest pavilion, la catul de jos, stăteau închişi Porthos şi 
D'Artagnan, împărțind ceasurile lungi ale unei captivităţi 
atât de potrivnice firii lor. 

D'Artagnan se plimba de colo-colo ca un tigru în cuşcă, în 
lungul marii ferestre zăbrelite care dădea spre curtea din 
dos, privind ţintă înainte şi mârâind surd. 

Porthos mistuia în tăcere bucatele gustoase de la masă, ale 
cărei resturi abia fuseseră strânse. Unul părea fără 
judecată, dar se gândea; celălalt părea că gândeşte adânc, 


dar în realitate dormea. În schimb, somnul lui era un 
coşmar, ceea ce se ghicea lesne din felul canonit şi 
întretăiat cum sforăia. 

— Uite, ziua e pe sfârşite, spuse d'Artagnan. Trebuie să fie 
aproape patru. Curând se-mplinesc o sută optzeci şi trei de 
ceasuri de când suntem aici. 

— Hm! Făcu Porthos, chipurile ca să pară că răspunde. 

— Pricepi asta, somnorilă ce eşti? Izbucni d'Artagnan, 
mânios că poate să doarmă peste zi, atunci când el se 
chinuia în fel şi chip ca măcar noaptea să închidă ochii. 

— Ce? Mormăi Porthos. 

— Ce-am spus? 

— Ce-ai spus? 

— Curând se împlinesc o sută optzeci şi trei de ceasuri de 
când ne aflăm aici, repetă d'Artagnan. 

— Din vina ta, îngăimă Porthos. 

— Cum adică, din vina mea? 

— Păi da, eu ţi-am spus să fugim. 

— Smulgând o gratie din fereastră sau sfărâmând uşa? 

— Bineînţeles. 

— Porthos, oameni ca noi nu pleacă aşa, pur şi simplu. 

— Eu, unul, bombăni Porthos, aş pleca aşa, pur şi simplu, 
zău. Mi se pare că tu dispreţuieşti prea mult faptele clare şi 
simple. 

D'Artagnan ridică din umeri. 

— De altfel, nu-i totul să ieşi de aici, îl preveni gasconul. 

— Dragă prietene, spuse Porthos. Văd că azi eşti ceva mai 
în apele tale decât ieri. Fii bun şi lămureşte-mă şi pe mine, 
cum adică nu-i totul să ieşim de aici? 

— Da, fiindcă dacă n-avem nici arme, nici parola de 
trecere, nu facem nici cincizeci de paşi şi dăm de santinelă. 
— Aşi! Sări Porthos cu gura. Doborâm santinela şi-i luăm 

armele. 

— Asta nu-i greu, numai că elveţienii ăştia sunt oameni 
zdraveni şi până să-i venim de hac, o să strige, ori măcar o 
să geamă, ridicând tot postul de pază în picioare. Şi-o să ne 


vedem hăituiţi şi prinşi ca nişte vulpi, noi, care suntem nişte 
lei, şi azvârliţi în cine ştie ce fund de subterană, unde n-o să 
avem măcar mângâierea să vedem cerul ăsta nesuferit şi 
posomorât de la Rueil, care seamănă cu cerul de la Tarbes 
cum seamănă luna cu soarele! Fir-ar să fie! Dacă am avea 
pe cineva afară, cineva care să ne dea lămuriri despre 
topografia morală şi fizică a castelului, despre ceea ce 
numea Cezar moravuri şi locuri, pe cât am auzit, cel puţin. 
Hm! Şi când te gândeşti că timp de douăzeci de ani, în care 
nu ştiam ce să fac, nu mi-a trecut niciodată prin cap să vin 
aici, să cercetez aşezarea un ceas-două. 

— Ei, şi? O ţinea Porthos pe a lui. Eu tot zic să plecăm. 

— Dragul meu, spuse d'Artagnan. Ştii de ce meşterii 
cofetari nu pun niciodată mâna să lucreze? 

— Nu, zise Porthos. Dar aş fi măgulit să aflu. 

— De teamă să nu ardă vreo turtă sau să nu li se taie vreo 
cremă în faţa ucenicilor. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Atunci ar fi luaţi în râs, şi un meşter cofetar nu trebuie 
niciodată să fie luat în râs. 

— Păi ce legătură e între noi şi meşterii cofetari? 

— Uite că este, fiindcă nici noi, în materie de fapte de 
arme, nu suferim s-avem vreo înfrângere şi nici să fim luaţi 
în râs. În Anglia, acum de curând, am dat greş, am fost 
învinşi, şi asta e o pată pe faima noastră. 

— Şi cine, mă rog, ne-a învins? Se supără Porthos. 

— Mordaunt. 

— Dar după aia l-am trimis în fundul mării pe domnul 
Mordaunt. 

— Ştiu, ştiu, şi asta ne va reabilita puţin în faţa posterităţii 
dacă, bineînţeles, posteritatea ne va lua în seamă. Dar ia 
aminte Porthos: deşi Mordaunt n-a fost de disprețuit, 
Mazarin mi se pare într-un fel mult mai tare decât 
Mordaunt. Şi pe el nu cred să-l băgăm la apă cu atâta 
uşurinţă. Să ne cunoaştem bine unii pe alţii şi să jucăm 


strâns; căci, oftă d'Artagnan, noi doi facem poate cât opt, 
dar nu facem cât cei patru pe care-i ştii. 

— Asta aşa e, încuvinţă Porthos, oftând şi el. 

— Atunci, fă şi tu ca mine, plimbă-te în lung şi-n lat până 
primim vreo veste de la unul dintre prietenii noştri, sau ne 
vine vreo idee bună. Nu mai dormi atâta, nimic nu 
îngreuiază mintea mai mult ca somnul. Cât despre ceea ce 
ne aşteaptă, poate că nu-i dracul chiar atât de negru cum 
credeam noi la început. Mazarin n-o să ne taie capul, 
pentru asta trebuie un proces, procesul ar face vâlvă şi 
vâlva asta le-ar da de ştire prietenilor noştri, care nu l-ar 
lăsa să-şi facă mendrele. 

— Ce judecată limpede ai! Spuse Porthos cu admiraţie 

— Mda, aşa se pare! Făcu d'Artagnan. Şi-apoi, vezi tu, 
dacă nu ne face proces şi nu ne taie capul, înseamnă că ori 
ne lasă aici, ori ne duce în altă parte. 

— Fireşte, n-are încotro, încuviinţă Porthos. 

— Ei bine, e cu neputinţă ca jupân Aramis, cu nasul lui de 
copoi, şi Athos, un nobil atât de înţelept, să nu dibuie unde 
suntem. Şi-atunci, pe legea mea, vine şi timpul nostru. 

— Da, şi la urma urmei, nu stăm prea rău aici. Afară doar 
de un singur lucru. 

— Care? 

— N-ai băgat de seamă că ăştia ne-au dat friptură de 
berbec trei zile la rând? 

— Nu, dar dacă ne mai dau o dată, am să mă plâng, n-ai 
grijă. 

— Şi-apoi, uneori mi-e dor de casă. E o veşnicie de când nu 
mi-am văzut castelele. 

— Hm! Deocamdată nu te mai gândi la asta. Le găsim noi, 
bineînţeles numai dacă Mazarin n-a poruncit să le dărâme. 

— Crezi că e cu putinţă asemenea tiranie? Se îngrijoră 
Porthos. 

— Nu. Celălalt cardinal era bun la hotărâri de-alde astea. 
Al nostru e prea josnic să se încumete la aşa ceva. 

— Mi-a mai venit inima la loc, d'Artagnan! 


— Prea bine! Atunci, arată-te vesel ca mine. Să glumim cu 
străjile. E bine să fim pe placul ostaşilor, fiindcă de 
cumpărat nu-i putem cumpăra. Poartă-te ceva mai 
binevoitor faţă de ei, Porthos, când se opresc sub gratiile 
noastre. Până acum le-ai tot arătat pumnul, şi cu cât ţi-e 
pumnul mai respectabil, cu atât e mai puţin atrăgător, 
crede-mă. Ah, aş da orice să am în buzunar măcar cinci sute 
de ludovici! 

— Şi eu la fel, spuse Porthos, care nu voia să rămână mai 
prejos în dărnicie. Aş azvârli o sută de pistoli. 

Aici ajunseră cu vorba cei doi prizonieri când intră 
Comminges, în urma unui sergent şi a doi oameni, care 
aduceau masa de seară într-un paner plin de oale şi blide. 
XLIV. 

MINTEA ŞI BRAŢUL 


(urmare) 

— Păi bine, se strâmbă Porthos. Iar berbec? 

— Dragă domnule de Comminges, vorbi d'Artagnan. 
Trebuie să ştii că prietenul meu, domnul du Vallon, e 
hotărât la fapte mari, dacă Mazarin se încăpăţânează să-l 
hrănească cu asemenea bucate. 

— Ba o spun răspicat, sări Porthos, că dacă nu ia friptura 
de aici, nu mai pun nimic în gură. 

— Luaţi friptura! Porunci Comminges. Doresc ca domnul 
du Vallon să aibă o masă plăcută, cu atât mai mult cu cât am 
o veste care-i va face poftă de mâncare, sunt sigur. 

— A murit cumva Mazarin? Întreba Porthos. 

— Nu, ba chiar mă văd silit să vă spun că-i sănătos tun. 

— Cu atât mai rău. 

— Şi care-i vestea? Se interesă d'Artagnan. O veste în 
închisoare e un fruct atât de rar, că-mi vei ierta nerăbdarea, 
nu-i aşa domnule de Comminges? Asta, mai ales că ne-ai dat 
a înţelege că e o veste bună. 

— V-aţi bucura să aflaţi că domnul conte de la Fere e 
sănătos? Spuse Comminges. 


Ochişorii lui d'Artagnan se holbară peste măsură. 

— Dacă m-aş bucura?! Exclamă el. Mai mult decât atât, aş 
fi fericit! 

— Aflaţi atunci că însuşi contele m-a rugat să vă transmit 
toate cele cuvenite şi să vă spun că-i bine sănătos. 

D'Artagnan era cât pe ce să sară în sus de bucurie. O 
privire iute îi tălmaci lui Porthos ceea ce gândea: „Dacă 
Athos ştie unde suntem, spunea privirea gasconului, dacă 
ne trimite vorbă, curând are să treacă la fapte". 

Porthos nu se prea pricepea să înţeleagă omul din ochi, 
dar de astă dată, auzind numele lui Athos, încercase 
aceleaşi simţăminte ca şi d'Artagnan şi înţelesese lămurit 
totul. 

— Contele de la Fere te-a rugat să ne transmiţi salutări 
domnului Vallon şi mie? Întrebă cu sfială gasconul. 

— Întocmai, domnule. 

— Prin urmare, l-ai văzut? 

— Fireşte. 

— Şi unde-i? Dacă nu-i cu supărare. 

— Foarte aproape de-aici, zâmbi Comminges. 

— Foarte aproape! Murmură d'Artagnan, şi ochii îi 
scânteiară. 

— Atât de aproape, încât, dacă ferestrele care dau spre 
pavilionul cu portocali n-ar fi zidite, l-aţi vedea şi de-aici. 

„Dă târcoale castelului" - cugetă d'Artagnan în sinea lui, şi 
urmă cu glas tare: 

— L-ai întâlnit cumva la vânătoare, în parc? 

— Nu, nu, mai aproape, mult mai aproape! lată, în spatele 
zidului ăstuia, spuse Comminges, lovind cu pumnul în 
perete. 

— În spatele zidului, zici? Păi de ce se află în spatele 
zidului? Ne-au adus noaptea şi habar n-am unde sunt, să 
ma ia naiba! 

— Atunci presupune un lucru, interveni Comminges. 

— Presupun orice doreşti. 

— Presupune că în peretele ăsta se află o fereastră. 


— Şi-apoi? 

— Şi că de la această fereastră îl vedeţi pe domnul de La 
Fere la fereastra lui. 

— Aşadar, contele de La Fere e găzduit la castel? 

— Da. 

— În ce calitate? 

— În aceeaşi calitate ca dumneavoastră. 

— Athos, prizonier? 

— Ştiţi bine doar, râse Comminges. La Rueil nu există 
prizonieri, aici nu-i închisoare. 

— Să nu ne jucăm cu vorbele, domnule! Athos a fost 
arestat? 

— Ieri, la Saint-Germain, pe când ieşea de la regină. 

Braţele lui d'Artagnan căzură fără vlagă de-a lungul 
corpului. Parcă l-ar fi lovit trăsnetul. O paloare cumplită i se 
aşternu pe chipul arămiu, aidoma unui nor alb, dar pieri 
îndată. 

— Prizonier! Îngăimă el. 

— Prizonier! Şopti abătut şi Porthos. 

Deodată, d'Artagnan ridică fruntea şi în ochi i se aprinse o 
scânteie, care scăpă chiar şi prietenului sau. Apoi, 
deznădejdea de mai înainte luă iarăşi locul acestei 
trecătoare înseninări. 

— Haide-haide! Spuse Comminges, care din ziua arestării 
lui Broussel, când d'Artagnan îi venise în ajutor, scăpându-l 
din mâna parizienilor, aşa cum am văzut, nutrea o 
adevărata afecţiune pentru gasconul nostru. Haide, nu vă 
amărâţi, n-am vrut să vă aduc o veste proastă, dimpotrivă. 
Cum acuma-i război, nimeni nu ştie ce-l aşteaptă. Decât să 
vă lăsaţi pradă deznădejdii, mai bine bucuraţi-vă că 
întâmplarea v-a adus prietenul aproape. 

Îndemnul ofițerului nu avu nici o înrâurire asupra lui 
d'Artagnan, care păstră aerul său mohorât. 

— Cum se simte? Întrebă Porthos, dornic să scoată şi el o 
vorbă, văzând că d'Artagnan tace. 


— Foarte bine, răspunse Comminges. Întâi, ca şi 
dumneavoastră, părea deznădăjduit. Dar când a auzit că 
Mazarin îl vizitează chiar astă-seară. 

— Ei! Făcu d'Artagnan. Mazarin se duce în vizită la contele 
de La Fere? 

— Da, şi a avut grijă să-i dea de ştire, iar dânsul m-a rugat 
atunci să vă spun că se va folosi de această favoare a 
cardinalului pentru a pleda cauza dumneavoastră şi a sa. 

— Scumpul nostru conte! Exclamă d'Artagnan. 

— Frumoasă treabă! Mârâi Porthos. Mare favoare! Ce 
Dumnezeu! Contele de La Fere, care se înrudeşte cu 
familiile Montmorency şi Rohan, preţuieşte mai mult decât 
Mazarin. 

— N-are a face, spuse d'Artagnan, cu tonul cel mai dulce 
din lume. Dacă te gândeşti bine, dragul meu du Vallon, asta- 
i o mare cinste pentru contele de La Fere. O asemenea 
vizită, mai ales, te umple de speranţe! Ba, după mine, eo 
cinste atât de mare pentru un arestat, încât cred că domnul 
de Comminges se înşală. 

— Cum să mă înşel?! 

— Nu cumva contele de La Fere e chemat la Mazarin în loc 
să se ducă Mazarin în vizită la dânsul? 

— Nu, nu, se împotrivi Comminges, care ţinea să 
povestească totul întocmai. Am auzit bine ce-a spus 
cardinalul. El se va duce în vizită la contele de La Fere. 

D'Artagnan se uită spre Porthos, să vadă dacă îşi dă seama 
de însemnătatea acestei vizite, dar nu-i întâlni privirea. 

— Aşadar, făcu gasconul, cardinalul are obiceiul să se 
plimbe prin pavilionul cu portocali? 

— În fiecare seară se încuie acolo, răspunse Comminges. 
Se pare că acolo chibzuieşte asupra problemelor de stat. 

— Atunci încep să cred că, într-adevăr, domnul de La Fere 
va fi cel care va primi vizita Eminenţei-Sale, spuse 
d'Artagnan. De altfel, cardinalul va fi însoţit, desigur. 

— Da, de doi ostaşi. 


— Şi vor discuta amândoi probleme importante de faţă cu 
doi străini? 

— Soldaţii sunt elveţieni din nişte cantoane mici şi vorbesc 
numai germana. În plus, mai mult ca sigur că vor aştepta la 
uşă. 

D'Artagnan îşi înfigea unghiile în palme, ca să nu i se 
zugrăvească pe faţă şi altceva decât dorea el. 

— Ar fi bine dacă Mazarin s-ar feri să intre singur, vorbi 
d'Artagnan. Contele trebuie să fie furios. 

Comminges pufni în râs. 

— S-ar zice că mâncaţi oameni, nu altceva? Domnul de La 
Fere e foarte politicos, şi-apoi nici nu are arme. La primul 
strigăt al Eminenţei-Sale, cei doi ostaşi care-l însoțesc în 
permanenţă dau fuga îndată. 

— Doi ostaşi! Murmură d'Artagnan, străduindu-se parcă 
să-şi amintească ceva. Doi ostaşi, da, da! De aceea aud în 
fiecare seară pe cineva strigând doi oameni, pe care îi văd 
apoi plimbându-se pe sub fereastra mea chiar şi câte o 
jumătate de ceas. 

— Întocmai, ei sunt. Îl aşteaptă pe cardinal, sau mai bine, 
pe Bernouin, care vine să-i cheme în clipa când cardinalul 
iese la plimbare. 

— Frumoşi bărbaţi, nu zic! Făcu d'Artagnan. 

— Sunt din regimentul Lens, pe care Prinţul, în semn de 
cinstire, l-a dăruit cardinalului. 

— Ah, domnule, spuse d'Artagnan, ca pentru a cuprinde 
într-un singur cuvânt această lungă convorbire. Numai de 
s-ar îndupleca Eminenţa-Sa să ne dăruiască libertatea, atât 
nouă cât şi domnului de La Fere! 

— O doresc din toată inima, spuse Comminges. 

— Atunci, dacă uită cumva de vizita asta, ţi-ar fi greu să-i 
aduci aminte? 

— Câtuşi de puţin, dimpotrivă. 

— Of, asta mă mai linişteşte puţin! 

Îndemânarea cu care gasconul schimbase vorba ar fi 
apărut ca o manevră sublimă oricui ar fi putut să-i citească 


în suflet. 

— Mai am o ultimă rugăminte, dragă domnule de 
Comminges, urmă el. 

— Te ascult bucuros, domnule. 

— Îl mai vezi pe contele de la Fere? 

— Da, mâine dimineaţă. 

— Salută-l din partea noastră şi spune-i că-l rog să ceară şi 
pentru mine aceeaşi favoare care i s-a făcut. 

— Doreşti să vină cardinalul aici? 

— Nu. Ştiu cine sunt şi nu cer mai mult decât mi se cuvine. 
Aş vrea doar ca Eminenţa-Sa să-mi facă cinstea să mă 
asculte. 

— Oh! Murmură Porthos, clătinând din cap. Nu l-aş fi 
crezut niciodată în stare de una ca asta. Cât îl doboară 
nenorocirea pe om! 

— Bine, am să-i spun, făgădui Comminges. 

— Mai spune contelui că sunt sănătos tun şi că m-ai văzut 
trist, dar resemnat. 

— Îmi face plăcere, domnule, să te-aud vorbind aşa. 

— Spune-i acelaşi lucru şi despre domnul du Vallon. 

— Ba despre mine, nu! Strigă Porthos. Eu nu-s câtuşi de 
puţin resemnat. 

— Ai să te resemnezi şi tu, prietene. 

— Niciodată! 

— Are să se resemneze, domnule de Comminges. Îl cunosc 
mai bine decât se cunoaşte singur şi ştiu că are o mie de 
însuşiri fără de pereche, pe care nici măcar nu le bănuieşte. 
Taci, dragul meu du Vallon, şi resemnează-te! 

— Cu bine, domnilor! Spuse Comminges. Noapte bună! 

— Ne vom strădui s-o avem. 

Comminges salută şi plecă. D'Artagnan îl urmări cu 
privirea, păstrându-şi acelaşi aer umil şi resemnat. Dar abia 
se închise uşa în urma căpitanului, că sări asupra lui 
Porthos şi începu să-l strângă în braţe, având în ochi o 
bucurie asupra căreia era cu neputinţă să te înşeli. 


— Of, ce-ai păţit? Suspină Porthos. Bietul meu prieten! Nu 
cumva ţi-ai ieşit din minţi? 

— Suntem salvaţi! 

— Mie nu mi se pare deloc, dimpotrivă, bag de seamă că 
ne-a adunat pe toţi dinapoia gratiilor, afară doar de Aramis, 
şi că nădejdile noastre de scăpare s-au micşorat de când 
încă unul dintre noi a picat în capcana lui Mazarin. 

— Nici pomeneală, Porthos, prietene! Capcana era bună 
pentru doi, pentru trei e prea şubredă. 

— Nu pricep nimic, se tângui Porthos. 

— De prisos! Spuse d'Artagnan. Hai să mâncăm şi să 
prindem puteri, căci vom avea nevoie de asta la noapte. 

— Ce facem la noapte? Întrebă Porthos, din ce în ce mai 
nedumerit. 

— Se poate să călătorim. 

— Păi. 

— Haidem la masă, dragul meu! Mie, când mănânc, îmi vin 
idei. După-masă, când mi se vor fi rânduit în minte, am să-ţi 
spun totul. 

Oricât de mult ar fi dorit Porthos să afle planurile lui 
d'Artagnan, cum îi ştia obiceiurile, se aşeză la masă fără să 
mai stăruie şi mâncă cu o poftă ce vădea deplina-i încredere 
în buna chibzuinţă a prietenului său. 

XIV. 

BRAŢUL ŞI MINTEA. 

Mâncară în tăcere, dar fără să fie câtuşi de puţin trişti; din 
când în când, câte o fluturare de zâmbet lumina chipul lui 
d'Artagnan, cum se întâmpla întotdeauna în clipele sale de 
voioşie. Porthos căta cu luare-aminte la aceste zâmbete, 
întâmpinându-l pe fiecare cu câte o exclamaţie şi arătând că 
deşi nu pricepea nimic, urmărea frământarea prietenului 
său. 

La încheierea mesei, d'Artagnan se rezemă de spătarul 
scaunului, puse picioarele unul peste celălalt şi începu să se 
legene cu aerul unui om foarte mulţumit de sine. 


Porthos îşi sprijini coatele de masă şi bărbia în palme, 
uitându-se la el cu aceea privire încrezătoare, care dădea 
acestui uriaş o expresie de negrăită bunătate. 

— Ei? Făcu întrebător d'Artagnan după câtva timp. 

— Ei? Repetă Porthos. 

— Ce spuneai, dragă prietene? 

— Eu n-am spus nimic! 

— Ba da, spuneai că tare ai mai avea poftă să pleci de-aici! 

— Hm, asta aşa-i, nu pofta îmi lipseşte! 

— Şi mai spuneai că pentru asta n-avem decât să scoatem 
uşa din ţâţâni, ori sa dărâmăm un zid. 

— Da, chiar aşa, şi-acum spun la fel. 

— Şi eu, Porthos, ziceam că nu e bine, că atâta vreme cât 
n-avem haine să ne travestim, nici arme să ne apărăm, după 
cel mult o sută de paşi au să ne prindă şi-o să fie vai de noi! 

— E drept, ne-ar trebui şi haine, şi arme. 

— Ei bine, glăsui d'Artagnan, ridicându-se. Avem tot ce ne 
trebuie, prietene Porthos, ba chiar mai mult decât ne 
trebuie. 

— Unde? Făcu Porthos, rotindu-şi ochii în jur. 

— Nu căuta, e zadarnic, toate vor veni singure la noi în 
clipa când dorim noi. Cam când i-am văzut ieri plimbându- 
se prin curte pe cei doi elveţieini? 

— Cam la un ceas după căderea nopţii. 

— Dacă azi nu zăbovesc, înseamnă că ne rămâne doar un 
sfert de ceas de aşteptare până vom avea plăcerea să-i 
vedem. 

— Da, să tot fie un sfert de ceas până atunci. 

— Braţul tău e la fel de puternic, cred, ce zici, Porthos? 

Porthos îşi sumese mânecile până sus şi se uită cu mare 
mulţumire la braţele sale nervoase, groase cât pulpa unui 
om obişnuit. 

— Cum nu, spuse el. Destul de puternice. 

— Şi, fără să te osteneşti prea mult, poţi face un cerc din 
cleştele ăsta şi un tirbuşon din vătrai? 

— Nici vorbă, îl încredinţă Porthos. 


— Să vedem! Îl puse la treabă d'Artagnan. 

Uriaşul luă pe rând în mână cleştele şi vătraiul. Cu o 
nespusă uşurinţă, ba parcă fără nici o sforţare, făcu îndată 
ceea ce i se ceruse. 

— Poftim! 

— Minunat! Exclamă d'Artagnan. Zău, Porthos, eşti 
grozav! 

— Am auzit, spuse Porthos, de unul Milon din Crotona, 
care era în stare de lucruri nemaipomenite. Îşi lega fruntea 
cu o funie şi o făcea să se rupă; omora un bou dintr-un 
pumn şi-l ducea acasă în spinare; oprea în loc un cal, 
apucându-l de picioarele dindărăt, şi multe altele. Am cerut 
să mi se povestească toate isprăvile lui, acolo, la 
Pierrefonds, şi-am izbutit să le împlinesc şi eu întocmai, 
afară de povestea cu ruptul frânghiei prin umflarea vinelor 
de la tâmple. 

— Asta-i din pricină că puterea ta nu stă la cap, Porthos, 
zise d'Artagnan. 

— Nu, stă în braţe şi-n umeri, încuvinţă cu naivitate 
Porthos. 

— Ei bine, prietene, haidem la fereastră. Să folosim 
puterea asta ca să scoatem o gratie. Aşteaptă să sting 
lampa. 

XIVI. 
BRAŢUL ŞI MINTEA 


(urmare) 

Porthos se apropie de fereastră, apucă o gratie cu 
amândouă mâinile, se opinti, trăgând-o spre el, şi o îndoi ca 
pe un arc, aşa încât amândouă capetele ieşiră din găoacea 
de piatră în care cimentul le ţintuia de treizeci de ani 
încheiaţi. 

— Vezi, prietene, spuse d'Artagnan. lată un lucru pe care 
cardinalul n-ar fi putut să-l facă niciodată, aşa om de geniu 
cum e! 

— Să mai scot şi altele? Întrebă Porthos! 


— Nu, ajunge asta: acum poate să treacă un om. 

Porthos încercă şi ieşi jumătate afară. 

— Adevărat, încuviinţă el. 

— Zău, frumuşică deschizătură! Acum scoate braţul. 

— Pe unde? 

— Prin deschizătura asta. 

— De ce? 

— Îţi spun îndată. Trece-l întâi. 

Porthos ascultă, supus ca un soldat, şi îşi strecură braţul 
printre gratii. 

— Minunat! Murmură d'Artagnan. 

— Ţi se pare că merge? 

— Ca pe roate, dragul meu. 

— Bun. Acum ce să mai fac? 

— Nimic. 

— Asta-i tot? 

— Nu încă. 

— Aş vrea să pricep şi eu, zău aşa, ceru Porthos. 

— Ascultă, dragul meu prieten, şi din două vorbe ai să 
înţelegi totul. Uşa de la postul de pază se deschide, după 
cum vezi. 

— Da, văd. 

— În curtea noastră, pe unde trece Mazarin în drum spre 
pavilionul cu portocali, vor fi trimişi cei doi ostaşi care-l 
însoțesc de obicei. 

— lată-i că ies! 

— Numai de-ar închide uşa de la post. Bravo! Au închis-o. 

— Şi mai departe? 

— 'Tăcere! Ar putea să ne-audă. 

— Prin urmare, n-o să mai ştiu nimic? 

— Ba da, pe măsură ce treci la fapte, ai să înţelegi. 

— Totuşi, mi-ar fi plăcut. 

— Surpriza o să te bucure mai mult. 

— Da, e drept, recunoscu Porthos. 

— Sst! 

Porthos rămase mut şi nemişcat. 


Cei doi soldaţi veneau într-adevăr spre fereastră, 
frecându-şi mâinile, căci, precum am spus, era în februarie 
şi era frig. 

În clipa aceea, uşa de la corpul de gardă se deschise şi 
unul dintre ei se auzi strigat. Ostaşul îşi lăsă tovarăşul şi se 
întoarse la corpul de gardă. 

— Treaba merge bine? Întrebă Porthos. 

— Straşnic! Răspunse d'Artagnan. Acum ascultă: eu am 
să-l chem pe ăsta şi-o să stau de vorbă cu el, aşa cum am 
făcut ieri cu un camarad de-al lui, ţi-aduci aminte? 

— Da, sigur, numai că n-am priceput o iotă din ce spunea. 

— Ce-i drept, e drept, vorbea tare stricat. Să fii numai ochi 
şi urechi: totul sta în execuţie, Porthos. 

— Bun, în asta nu mă întrece nimeni. 

— Te cunosc doar, aşa încât am încredere. 

— Zi, te-ascult! 

— Deci, chem soldatul şi stau de vorbă cu el. 

— Mi-ai mai spus. 

— Eu mă întorc la stânga, aşa că el, în clipa când se suie 
pe bancă, va sta în dreapta ta. 

— Şi dacă nu se suie pe bancă? 

— Se suie, n-ai nici o grijă. În clipa când se suie pe bancă, 
întinzi braţul tău nemaipomenit şi-l apuci de gât. Apoi îl 
ridici cum a ridicat Iobias peştele de urechi şi-l tragi 
înăuntru, având grijă să-l strângi destul de tare, ca să nu 
scoată nici un strigăt. 

— Bun! Spuse Porthos. Şi dacă-l sugrum? 

— În primul rând va fi un elveţian mai puţin pe lume. Dar 
sper că n-ai să-l sugrumi. Îl laşi apoi binişor pe podea, îi 
punem un căluş în gură şi-l legăm de ceva, găsim noi de ce 
să-l legăm. Cu asta se cheamă că am făcut rost de o 
uniformă şi o spadă. 

— Grozav! Se bucură Porthos, uitându-se cu cea mai 
adâncă admiraţie la d'Artagnan. 

— Ehei! Făcu gasconul. 


— Mda, se dezmetici Porthos, numai că o uniformă şi o 
spadă n-ajung pentru amândoi. 

— Asta-i acum! Ai uitat că are un tovarăş? 

— Adevărat, spuse Porthos. 

— Prin urmare, când tuşesc, întinzi braţul; înseamnă că a 
venit momentul. 

— Bun! 

Cei doi prieteni se aşezară fiecare la locul hotărât. Aşa 
cum stătea, Porthos era ascuns după colţul ferestrei. 

— Bună seara, camarade, spuse încet d'Artagnan, cu 
glasul cel mai prietenos. 

— Pun seară, tomnu', răspunse ostaşul. 

— Nu-i prea cald, nu prea e de plimbare! 

— Brrr! Se zgribuli ostaşul. 

— Cred că un pahar de vin ţi-ar prinde bine. 

— Un pahar de vin foarte pine venit. 

— Peştele muşcă! Peştele muşcă! Şopti d'Artagnan câtre 
Porthos. 

— Înţeleg, răspunse Porthos. 

— Am o sticlă aici, zise d'Artagnan. 

— Un stigla? 

— Da. 

— Un stigla plin? 

— Plină ochi şi ea e a ta dacă vrei s-o bei în sănătatea mea. 

— He, he! Cum să nu vrei la mine? Îngăimă soldatul, 
apropiindu-se. 

— Vino şi-o ia, atunci, prietene! Îl îmbie gasconul. 

— Foarte bucuros. Aici este un bang. 

— Ei, Doamne, ai zice că anume a fost aşezată aici! Urcă 
sus! Aşa, bun, aşteaptă puţin, prietene! 

Şi d'Artagnan tuşi. 

În clipa aceea se abătu şi braţul lui Porthos: mâna lui de 
oţel înşfacă ostaşul de gât cu iuţeala fulgerului şi cu 
neîndurarea unui cleşte îl ridică în sus, înăbuşindu-l, îl trase 
înăuntru prin deschizătură, fără să-i pese dacă-l juleşte de 
gratii, şi-l aşează pe podea; lăsându-i răgaz cât să-şi capete 


răsuflarea, d'Artagnan îi îndesă fularul în gură, după care îi 
scoase la iuţeală uniforma, cu îndemânarea unuia ce-a 
învăţat treaba asta pe câmpul de luptă. 

Legat cobză, ostaşul fu aşezat în cămin, unde prietenii 
noştri stinseseră focul din vreme. 

— Gata, avem o uniformă şi o spadă! Spuse Porthos. 

— Astea-s ale mele, zise d'Artagnan. Dacă vrei şi o spadă, 
trebuie s-o luăm de la capăt. la seama! Celălalt ostaş tocmai 
iese din corpul de gardă şi vine încoace. 

— Eu, fu de părere Porthos, cred că n-ar fi nimerit să 
încercăm tot cu şiretlicul asta. Urciorul nu merge de două 
ori la apă, aşa se spune. Dacă dăm greş, totul e pierdut. Săr 
afară prin deschizătură, îl înhaţ când nici prin cap nu-i 
trece şi ţi-l dau cu căluşul gata pus. 

— E mai bine aşa, încuviinţă gasconul. 

— Fii gata! Spuse Porthos şi lunecă afară prin 
deschizătură. Lucrurile se petrecură întocmai cum 
făgăduise uriaşul. Porthos se pitulă undeva în drumul 
ostaşului şi când acesta trecu prin faţa lui, îl apucă de gât, îi 
îndesă căluşul în gură şi-l trecu ca pe o mumie printre 
gratii, sărind şi el înăuntru. 

Cel de-al doilea prizonier fu despuiat de veşminte ca şi 
primul. Apoi îl întinseră pe pat, legându-l straşnic cu 
centurile, şi cum patul era de stejar masiv şi centurile 
căptuşite, puteau să fie tot atât de liniştiţi în privinţa lui, ca 
şi a celui dintâi. 

— Aşa, spuse d'Artagnan. Totul merge de minune. Acum 
încearcă hainele flăcăului, Porthos, deşi nu prea cred să-ţi 
vină. Nu-ţi face griji dacă vezi că ţi-s strâmte, cureaua de 
aninat spada şi, mai ales, pălăria cu pene roşii sunt de 
ajuns. 

Din întâmplare, cel de-al doilea ostaş era o namilă de om, 
aşa încât hainele îi veneau ca turnate. 

Atât doar că plesniseră în câteva locuri pe la cusături. 

O vreme nu se auzi decât foşnetul hainelor. Amândoi se 
îmbrăcau în grabă. 


— Gata! Spuseră ei într-un glas. Cât despre voi, prieteni, 
se întoarseră ei spre cei doi ostaşi, n-o să păţiţi nimic dacă 
sunteţi cuminţi. Dar dacă vă mişcaţi, sunteţi morţi. 

Ostaşii nu mai ziseră nici pâs. Pumnul lui Porthos îi făcuse 
să priceapă că nu era de glumit. 

— Acum ai vrea să înţelegi mai departe, nu-i aşa, Porthos? 
Zise d'Artagnan. 

— Da, n-ar fi rău. 

— Uite, sărim în curte. 

— Da. 

— Luăm locul flăcăilor ăstora. 

— Bine. 

— Ne plimbăm în lung şi-n lat. 

— Pica tocmai bine, fiindcă afară nu-i prea cald. 

— Peste puţin timp valetul o să ne strige aşa ca ieri şi 
alaltăieri. 

— Şi noi răspundem? 

— Nu, nu răspundem, dimpotrivă. 

— Cum vrei. Nici nu ţin să răspund. 

— Prin urmare, tăcem mâlc. Ne tragem doar pălăria pe 
ochi şi conducem pe Eminenţa-Sa. 

— Unde? 

— Acolo unde se duce, la Athos. Crezi că el s-ar supăra să 
ne vadă? 

— Tii! Exclamă Porthos. Tii, înţeleg! 

— Nu sări aşa în sus, Porthos! Pe legea mea, n-am isprăvit 
încă! Glumi gasconul. 

— Şi după aia? Întrebă Porthos. 

— Ţin-te de mine, zise d'Artagnan. Om trăi şi-om vedea. 

Şi, lunecând prin deschizătură, se lăsă uşor în curte. 
Porthos îl urmă pe aceeaşi cale, însă mai încet şi mai 
anevoie. 

Se auzea cum cei doi ostaşi legaţi cobză în odaie dârdâie 
de frică. D'Artagnan şi Porthos abia puseseră piciorul pe 
pământ, că văzură o uşă deschizându-se şi valetul strigă: 

— Gardă! 


Tot atunci se deschise şi uşa postului de pază şi cineva 
porunci: 

— La Bruyere, du Barthois, duceţi-vă! 

— Se pare că pe mine mă cheamă La Bruyere, spuse 
d'Artagnan. 

— lar pe mine, du Barthois, adăugă Porthos. 

— Unde sunteţi? Întrebă valetul, ai cărui ochi, deprinşi cu 
lumina, nu puteau să-i zărească pe eroii noştri în întuneric. 

— lată-ne! Rosti d'Artagnan. 

Apoi se întoarse spre Porthos: 

— Ce zici de asta, domnule du Vallon? 

— Nemaipomenit, pe legea mea, numai de nu ne-ar dibui! 
Cei doi ostaşi improvizaţi porniră grav în urma valetului; 
acesta le deschise uşa unui vestibul, apoi uşa unei încăperi 
ce aducea a sală de aşteptare şi, arătându-le două scaune, 

le spuse: 

— Consemnul e foarte simplu: nu lăsaţi să intre aici decât 
o singură persoană, una singură, nu mai multe, pricepeţi? 
Şi ascultați în totul de această persoană. La întoarcere, n- 
aveţi nimic de făcut decât să aşteptaţi să vin eu să vă 
schimb. 

D'Artagnan era cunoscut îndeaproape de către valet - 
nimeni altul decât Bernouin, cel care în ultimele şase sau 
opt luni îl introdusese de vreo zece ori la cardinal. Se 
mulţumi deci să mormăie un „ia", care să sune cât mai puţin 
gascon şi cât mai nemţeşte cu putinţă. 

Cât despre Porthos, acesta îi făgăduise să nu deschidă 
gura în ruptul capului. Dacă nu era cu putinţă, avea 
îngăduinţa să răspundă la orice cu faimosul şi solemnul 
tarteifle! 

Bernouin plecă, încuind uşa după el. 

— Of, spuse Porthos, auzind cheia răsucindu-se în broască. 
Aici parcă e o modă să ţii omul sub cheie. Mi se pare că am 
schimbat doar închisoarea: în loc să stăm închişi în odaia 
aia, suntem prizonieri aici, între portocali. Nu prea văd ce- 
am câştigat. 


— Porthos, prietene, şopti d'Artagnan, nu pune providenţa 
la îndoială. Dă-mi pace să mă gândesc şi să chibzuiesc. 

— Gândeşte-te şi chibzuieşte, bombăni Porthos, supărat că 
lucrurile merg aşa şi nu altfel. 

— Am făcut optzeci de paşi, murmură d'Artagnan. Am 
urcat şase trepte. Prin urmare, aici trebuie să fie, precum 
spuneam adineauri, ilustrul meu prieten du Vallon, celălalt 
pavilion, paralel cu al nostru şi numit pavilionul portocalilor. 
Contele de La Fere nu poate să fie departe. Numai că uşile 
sunt încuiate. 

— Ce mare greutate! Sări Porthos. Pun niţel umărul. 

— Pentru Dumnezeu, cruţă-ţi puterile, Porthos, zise 
d'Artagnan. Numai la nevoie capătă asemenea isprăvi 
valoarea pe care o merită. N-ai auzit că trebuie să vină 
cineva? 

— Ba da. 

— Ei bine, acest cineva ne va deschide uşile. 

— Dar, dragul meu, se porni Porthos, dacă acest cineva ne 
recunoaşte şi în clipa când ne recunoaşte începe să strige, 
suntem pierduţi. Îmi închipui doar că n-ai de gând sa mă 
faci să sugrum un om al bisericii! Mijloacele astes-s bune cu 
duşmanii ţării. 

— Să mă ferească Dumnezeu, şi pe tine la fel! Se scutură 
d'Artagnan. Tânărul rege ne-ar rămâne poate îndatorat; 
regina însă nu ne-ar ierta-o şi tocmai de ea trebuie să avem 
grijă. De altfel, să ucidem aşa, fără rost, niciodată! Cu nici 
un preţ! Am planul meu. Aşa că da-mi pace şi-o să râdem la 
urmă. 

— Cu atât mai bine! Spuse Porthos. Simt mare nevoie să 
râd. 

— Sst! Făcu d'Artagnan. lată-l pe acel cineva! 

În încăperea dintâi, adică în vestibul, tocmai se auzea un 
zgomot uşor de paşi. Uşa scârţâi în balamale şi în prag se 
ivi un bărbat în veşminte de cavaler, înfăşurat într-o mantie 
cafenie, cu o pălărie mare de fetru lăsată pe ochi şi cu un 
felinar în mână. 


Porthos se trase lângă zid, dar nu izbuti să se pituleze într- 
atăt, încât omul în mantie să nu-l vadă. El îi întinse felinarul 
şi-i spuse: 

— Aprinde lampa din tavan! 

Apoi se întoarse către d'Artagnan: 

— Cunoaşteţi consemnul? 

— Ia, răspunse gasconul, hotărât să nu scoată din gură 
decât această singura mostră de nemţească. 

— Tedesco, rosti cavalerul, va bene. 

Şi, înaintând spre uşa aflată în faţa celei prin care intrase, 
o descuie şi dispăru încuind-o la loc. 

— Şi-acum ce facem? Întrebă Porthos. 

— Acum ne slujim de umărul tău, prietene, dacă uşa-i 
încuiată. Fiecare lucru la vremea lui. 'Totul vine la timpul 
potrivit dacă omul ştie să aştepte. Mai întâi să baricadăm 
zdravăn prima uşă, şi apoi îl vom urma pe cavaler. 

Cei doi prieteni se apucară îndată de treabă, îngrămădind 
în uşă toate mobilele aflate în încăpere şi blocând-o cu 
desăvârşire, mai ales că uşa se deschidea înăuntru. 

— Aşa, spuse d'Artagnan. Acum suntem siguri că nu ne 
atacă nimeni pe la spate. Ei, acum, înainte! 

XLVII. 

TAINIŢELE SUBPĂMÂNTENE ALE DOMNULUI 
MAZARIN. 

Ajunseră la uşa prin care dispăruse Mazarin. Era încuiată. 
Zadarnic se căzni d'Artagnan să o deschidă. 

— lată unde ar trebui să pui umărul, prietene Porthos, 
şopti el. Împinge, dar vezi, încetişor, fără zgomot. Nu 
sparge uşa, desprinde doar canaturile şi treaba-i gata. 

Porthos îşi propti vajnicul umăr într-unul din canaturi, care 
se îndoi puţin, iar d'Artagnan vâri uşurel vârful spadei între 
limba şi scoaba broaştei. Limba, tăiată pieziş, cedă şi uşa se 
deschise. 

— Cum îţi spuneam, prietene Porthos, de la femei şi de la 
uşi obţii orice dacă le iei cu binişorul. 

— Văd că eşti un mare moralist, rosti Porthos. 


— Să intrăm, făcu d'Artagnan. 

Intrară: Dinapoia unui geamlăc, la lumina felinarului lăsat 
de cardinal jos, în mijlocul galeriei, se vedeau portocalii şi 
rodierii castelului Rueil, rânduiţi în lungi şiruri şi mărginind 
o alee largă şi alte două, lăturalnice, mai mici. 

— Nici urmă de cardinal, bombăni d'Artagnan. Numai 
felinarul. Unde naiba să fie? 

Făcu semn lui Porthos să cerceteze una din aleile 
lăturalnice şi el se apucă să o cerceteze pe cealaltă. 
Deodată, în stânga, văzu un ghiveci pentru plante mutat din 
loc şi o deschizătură căscân-du-se pe locul lui. 

Zece oameni abia l-ar fi clintit, dar se vede că ghiveciul se 
urnise cu lespedea pe care stătea cu tot, mulţumită unui 
mecanism oarecare. 

Precum am spus, d'Artagnan văzu pe locul ghiveciului o 
deschizătură şi treptele unei scări coborând în spirală. 

Îl chemă pe Porthos printr-un semn şi-i arătă deschizătura 
şi scara în spirală. 

Amândoi se priviră îngroziţi. 

— Dacă n-am vrea decât bani, şopti d'Artagnan, ar 
însemna că am dat lovitura şi că suntem bogaţi pe toată 
viaţa. 

— Cum asta? 

— Nu înţelegi? Acolo jos, la capătul scării, se află, fără 
doar şi poate, faimoasa comoară a cardinalului, despre care 
vorbeşte lumea atâta. N-ar trebui decât să coborâm, să 
golim o ladă, să-l încuiem pe cardinal înăuntru şi să plecăm, 
cărând atâta aur cât putem duce. Pe urmă, punem 
portocalul ăsta la loc şi nimeni de pe lume n-o să ne întrebe 
de unde avem atâta bogăţie, nici măcar cardinalul! 

— Pentru nişte tâlhari ar fi o lovitură, glăsui Porthos. Dar 
nu mi se pare o ispravă vrednică de nişte gentilomi. 

— Asta e şi părerea mea, răspunse d'Artagnan. De aceea 
am şi spus: „dacă n-am vrea decât bani". Căci noi vrem 
altceva. 


Gasconul aplecă urechea spre scară. În aceeaşi clipă se 
auzi un zornăit surd, ca şi cum cineva ar fi mişcat un sac cu 
aur; tresări. O uşă se trânti şi o geană de lumină se aşternu 
îndată pe treptele din capul scării. 

Mazarin lăsase felinarul între portocali pentru a lăsa să se 
creadă că se plimbă prin seră. Coborâse în misteriosul său 
tezaur cu o lumânare de ceară. 

— Ehei! Spuse el în italieneşte, în timp ce urca treptele, 
cântărind din ochi o pungă pântecoasă, plină cu reali. Ehei, 
cu asta poţi plăti cinci consilieri din Parlament şi doi 
generali ai Parisului. Eu sunt un mare comandant de oşti, 
numai că fac războiul în felul meu, aşa cum înţeleg eu să-l 
fac. 

D'Artagnan şi Porthos se ascunseseră fiecare pe câte una 
din aleile lăturalnice, în spatele unor ghivece, şi aşteptau. 

Mazarin se apropie la trei paşi de d'Artagnan şi apăsă pe 
un buton ascuns în zid. Lespedea se învârti şi portocalul 
aflat pe ea îşi luă iarăşi locul. Cardinalul stinse lumânarea, o 
puse în buzunar şi luă felinarul în mână. 

— Şi-acum, zise el, să mergem să-l vedem pe domnul de la 
Fere. 

„Bravo, avem acelaşi drum! Gândi d'Artagnan în sinea lui, 
mergem împreună." 

Porniră înainte toţi trei, Mazarin pe aleea din mijloc, 
Porthos şi d'Artagnan pe aleile lăturalnice. Prietenii noştri 
se fereau cu grijă să nu se găsească în fâşiile de lumină pe 
care felinarul le arunca printre ghivece. Cardinalul 
ajunsese la o a doua uşă de sticlă, fără să bage de seamă că 
e urmărit, fiindcă nisipul înăbuşea zgomotul făcut de paşii 
urmăritorilor. 

Ajuns acolo, coti la stânga, pe un coridor pe care Porthos şi 
d'Artagnan nu-l băgaseră în seamă până în clipa aceea. 
Când să deschidă uşa, se opri în loc, preocupat. 

— Ah, diavolo! Mormăi el. Am uitat de sfatul lui 
Comminges. Trebuia să iau ostaşii cu mine, să-i las aici, la 


uşă, de pază, ca să nu-i pic cumva în gheară acestui 
împieliţat. Haidem! 

Şi, nerăbdător, se pregăti să pornească înapoi. 

— Nu vă mai osteniţi, monseniore, vorbi d'Artagnan, 
aţinându-i calea, cu pălăria în mână şi cu zâmbetul pe buze. 
Am urmărit-o pas cu pas pe EminenţaVoastră şi iată-ne! 

— lată-ne! Spuse şi Porthos. 

Şi salută la fel de curtenitor. 

Mazarin îşi mută privirile îngrozite de la unul la altul: îi 
recunoscu pe amândoi şi icni înspăimântat, scăpând 
felinarul din mână. D'Artagnan luă el felinarul; din fericire, 
nu se stinsese în cădere. 

— Câtă lipsă de prevedere, monseniore! Spuse gasconul. 
Pe aici e greu fără lumină: EminenţaVoastră s-ar putea lovi 
de vreun ghiveci, ar putea să alunece în vreo groapă. 

— Domnul d'Artagnan! Bâigui Mazarin, care nu putea să 
se dezmeticească. 

— Da, eu însumi, monseniore, şi am cinstea să vă prezint 
pe domnul du Vallon, un foarte bun prieten al meu, de care 
EminenţaVoastră a avut bunătatea să se intereseze 
îndeaproape altădată. Şi d'Artagnan îndreptă lumina 
felinarului către chipul radios al lui Porthos, care începea să 
înţeleagă ce se petrece şi era nespus de mândru. 

— Mergeaţi parcă la domnul de La Fere, continuă 
d'Artagnan. Nu vrem să vă reținem, monseniore. Dacă 
binevoiţi, arătaţi-ne drumul. Vă urmăm. 

Treptat-treptat, Mazarin îşi venea în fire. 

— Sunteţi de mult prin sera portocalilor, domnilor? 
Întrebă el cu vocea tremurătoare, gândindu-se că fusese să- 
şi vadă tezaurul. 

Porthos deschise gura să răspundă, dar gasconul îi făcu 
semn şi gura uriaşului rămase mută, închizându-se 
încetişor. 

— Abia am venit, monseniore, rosti d'Artagnan. 

Mazarin răsuflă uşurat; un fel de zâmbet îi flutura pe 
buze; nu se mai temea pentru comoară, ci numai pentru 


sine. 

— Aşadar, m-aţi prins în cursă, domnilor! Zise el. Mă 
declar învins. Vreţi să vă redau libertatea, nu-i aşa? V-o 
dăruiesc. 

— O, monseniore, i-o întoarse d'Artagnan. Sunteţi prea 
bun, dar libertatea o avem, aşa că ne-ar plăcea mai mult să 
vă cerem altceva. 

— Cum, sunteţi liberi? Îngăimă Mazarin, îngrozit. 

— Fără îndoială. În timp ce dumneavoastră, monseniore, 
dimpotrivă, v-aţi pierdut libertatea şi acum, ce vreţi, 
monseniore, după legile războiului, trebuie să v-o 
răscumpăraţi. 

Mazarin simţi un fior săgetându-l până în adâncul inimii. 
Privirea lui cea atât de pătrunzătoare scrută zadarnic 
chipul batjocoritor al gasconului şi pe cel nepăsător al lui 
Porthos. Amândoi se aflau în umbră şi nici sibila din Cume 
n-ar fi putut să citească ceva pe feţele lor. 

— Să-mi răscumpăr libertatea? Repetă Mazarin. 

— Întocmai, monseniore. 

— Şi cam cât m-ar costa, domnule d'Artagnan? 

— La naiba, monseniore, nu ştiu nici eu! Să mergem să-l 
întrebăm pe contele de La Fere, dacă EminenţaVoastră 
îngăduie. Binevoiască deci EminenţaVoastră a deschide uşa 
care duce la dânsul şi, în zece minute, preţul răscumpărării 
va fi stabilit. 

Mazarin tresări. 

— Monseniore, continuă d'Artagnan, EminenţaVoastră 
observă, cred, cu câtă politeţe ne purtăm, totuşi suntem 
nevoiţi să vă prevenim că nu avem timp de pierdut. 
Deschideţi, deci, monseniore, vă rog, şi nu uitaţi că, la cea 
mai mică încercare de fugă, la cel mai mic strigăt, dată fiind 
situaţia excepţională în care ne aflăm, să nu vă fie cu 
supărare dacă o sa ajungem cumva la mijloace tari. 

— Fiţi pe pace, domnilor, vă dau cuvântul de onoare că n- 
am să încerc să fug, îi asigură Mazarin. D'Artagnan îi făcu 


semn lui Porthos să fie cu ochii în patru şi, întorcându-se 
spre Mazarin, spuse: 

— Acum, monseniore, să intrăm, va rog! 

XLVIII 
TRATATIVE. 

Mazarin trase zăvorul unei uşi duble, în pragul căreia se 
afla Athos, gata să-şi primească ilustrul oaspete, după cum 
îl prevenise Comminges. 

Văzându-l pe Mazarin, se înclină. 

— EminenţaVoastră, rosti el, se putea lipsi de însoțitori: 
cinstea ce-mi face e prea mare ca să o pot uita. 

— Dragul meu conte, interveni d'Artagnan, află că 
Eminenţa-Sa nu voia deloc să ne ia. A trebuit să stăruim noi, 
du Vallon şi cu mine, şi poate mai mult decât se cuvine, dar 
doream prea mult să te vedem. 

Auzind acest glas plin de batjocură şi văzând gestul atât 
de cunoscut ce însoțea aceste cuvinte, Athos tresări. 

— D'Artagnan! Porthos! Exclamă el. 

— Eu însumi, scumpe prieten. 

— Eu însumi! Repeta Porthos. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă contele. 

— Înseamnă că rolurile s-au schimbat, răspunse Mazarin 
încercând, ca şi mai înainte, să zâmbească şi muşcându-şi 
buzele în acelaşi timp. În loc ca aceşti domni să fie 
prizonierii mei, sunt eu prizonierul acestor domni, aşa] nc] i 
mă vezi aici silit să ascult, în loc să poruncesc. Dar, 
domnilor, va previn că victoria va fi de scurtă durată; afară 
doar dacă nu mă strângeţi de gât, vine el şi rândul meu. 

— Vai, monseniore! Spuse d'Artagnan. Nu ameninţaţi, nu-i 
o pildă bună. Suntem atât de blânzi şi de cumsecade cu 
EminenţaVoastră! Hai să lăsăm deoparte orice supărare, 
orice duşmănie şi să vorbim ca nişte oameni de treabă. 

— Nici nu cer altceva, domnilor, zise Mazarin. Dar în 
momentul în care discutăm preţul răscumpărării mele, n-aş 
vrea să vă socotiți într-o situaţie mai bună decât în realitate; 
prinzându-mă în capcană, v-aţi prins şi pe voi. Cum veţi ieşi 


de aici? Priviţi la aceste gratii, la aceste uşi; priviţi, ori mai 
degrabă ghiciţi santinelele care veghează în spatele acestor 
gratii şi uşi, soldaţii de care curţile sunt ticsite, aşa încât să 
ne gândim. lată, vreau să vă arăt că sunt cinstit cu voi. 

„Bun! Gândi d'Artagnan în sinea lui. Să ne ţinem bine; 
vrea să ne joace o festă!" 

— V-am oferit libertatea, continuă ministrul. V-o ofer şi 
acum. Primiţi? În mai puţin de un ceas veţi fi descoperiţi, 
arestaţi, siliţi să mă ucideţi, crima odioasă, nedemnă de 
nişte nobili ca voi. 

„Are dreptate!" cugetă Athos. 

Şi, ca orice gând ce trecea prin cugetu-i nobil, gândul 
acesta i se oglindi în priviri. 

— Prin urmare, spuse d'Artagnan, vrând a slăbi speranţa 
pe care Mazarin şi-o făcuse din încuviințarea tăcută a lui 
Athos, nu vom ajunge la o asemenea violenţă decât atunci 
când nu vom mai avea încotro. 

— Dacă, dimpotrivă, continuă Mazarin, mă lăsaţi să plec, 
primind în schimb libertatea. 

— Cum? Îi curmă vorba d'Artagnan. Aţi vrea să primim 
libertatea, câtă vreme puteţi să ne-o luaţi înapoi, cinci 
minute mai târziu, aşa cum singur aţi spus? Şi pe cât vă 
cunosc eu, monseniore, aşa veţi face, n-am nici o îndoială! 
Adăugă gasconul. 

— Nu, pe cuvântul meu de cardinal. Nu mă credeţi? 

— Monseniore, nu cred în cardinalii care nu-s preoţi. 

— Atunci, pe cuvântul meu de ministru! 

— Nu mai sunteţi ministru, monseniore, sunteţi prizonier. 

— Fie, atunci pe cuvântul lui Mazarin! Doar sunt şi sper că 
voi fi întotdeauna Mazarin. 

— Hm! Mormăi d'Artagnan. Am auzit de un oarecare 
Mazarin, care nu-şi prea ţinea jurămintele, şi tare mă tem 
să nu fie cumva un strămoş al Eminenţei-Voastre. 

— Domnule d'Artagnan, spuse Mazarin, eşti o minte ageră 
şi sunt foarte mâhnit că m-am certat cu dumneata. 

— Monseniore, nu doresc decât să ne împăcăm. 


— Ei bine, glăsui Mazarin, dacă vă garantez libertatea 
într-un chip vizibil, palpabil? 

— Ei, asta-i altceva, murmură Porthos. 

— Să vedem, spuse Athos. 

— Să vedem, spuse d'Artagnan. 

— Mai întâi, primiţi? Întrebă cardinalul. 

— Înfăţişaţi-ne lămurit planul dumneavoastră, monseniore, 
şi vom vedea. 

— "Ţineţi seamă de faptul că sunteţi prinşi, închişi. 

— Ştiţi bine, monseniore, îi aminti d'Artagnan, că tot ne 
mai rămâne o ieşire. 

— Care? 

— Să murim împreună. 

Mazarin se cutremură. 

— Iată, spuse el. În capătul coridorului se află o uşă a cărei 
cheie e la mine. Uşa dă în parc. Luaţi cheia şi plecaţi. 
Sunteţi iuți, puternici, înarmaţi. La o sută de paşi spre 
stânga găsiţi zidul ce împrejmuieşte parcul: săriţi peste zid 
şi din trei salturi sunteţi în drum, liberi. Vă cunosc destul 
acum ca să ştiu că, dacă veţi fi atacați, asta n-o să vă 
împiedice fuga. 

— Ei, da, fireşte, monseniore! Încuviinţă d'Artagnan. Aşa 
mai zic şi eu. Unde-i cheia pe care binevoiţi să ne-o daţi? 

— Iat-o! 

— Monseniore, urmă d'Artagnan, fiţi atât de bun să ne 
duceţi acum până la uşă. 

— Foarte bucuros, se oferi ministrul, dacă asta vă 
linişteşte. 

Mazarin, care nu spera să scape atât de ieftin, se îndrepta 
radios spre coridor şi descuie uşa. Uşa dădea într-adevăr 
spre parc, pe cât putură să se dumirească cei trei fugari, 
căci o pală de vânt năvăli din întuneric, zvârlindu-le zăpadă 
în faţă. 

— Fir-ar să fie! Afurisi d'Artagnan. Păcătoasă noapte, 
monseniore! Nu cunoaştem locul şi n-o să dibuim drumul în 


veci. Acum, fiindcă EminenţaVoastră s-a ostenit până aici, 
mai duceţi-ne câţi-vă paşi, monseniore, până la zid. 

— Fie, se învoi cardinalul. 

Şi, tăind parcul în linie dreaptă, se îndreptă iute spre zid, 
lângă care ajunseră îndată toţi patru. 

— Acum sunteţi mulţumiţi, domnilor? Întrebă Mazarin. 

— Cred şi eu! Parcă ar fi nu ştiu cum să mai facem şi 
nazuri! Ce naiba! Câtă cinste! Trei bieţi nobili să se vadă 
însoţiţi de un prinţ al bisericii! Să nu uit, monseniore: aţi 
spus adineauri că suntem viteji, iuți şi înarmaţi, nu? 

— Întocmai. 

— V-aţi înşelat: numai domnul du Vallon şi cu mine suntem 
înarmaţi. Contele e cu mâinile goale şi dacă ne întâlneşte 
cumva vreo patrulă, trebuie să fim în stare să ne apărăm. 

— Asta-i drept. 

— Dar unde să găsim o spadă? Întrebă Porthos. 

— Monseniorul va împrumuta contelui spada sa, tot nu-i e 
de nici un folos, zise d'Artagnan. 

— Bucuros, primi cardinalul. Şi-l voi ruga pe domnul conte 
să o păstreze în amintirea mea. 

— Sper că vei preţui atâta dărnicie, conte! Făcu 
d'Artagnan. 

— Făgăduiesc monseniorului să nu mă despart de ea 
niciodată, răspunse Athos. 

— Bun, murmură d'Artagnan. Înduioşător schimb de 
politeţe! Nu ţi-au dat lacrimile, Porthos? 

— Ba da, adeveri Porthos. Dar nu ştiu, din pricina asta sau 
a vântului. Cred că vântu-i de vină. 

— Şi-acum, sus, Athos! Făcu d'Artagnan. Repede. 

Ajutat de Porthos, care îl săltă în braţe ca pe un fulg, Athos 
ajunse pe creasta zidului. 

— Sări jos! 

Athos îşi dădu drumul la pământ şi dispăru de cealaltă 
parte a zidului. 

— Ai ajuns? Întrebă d'Artagnan. 

— Da. 


— N-ai păţit nimic? 

— Sunt teafâr şi nevătămat. 

— Porthos, ia seama la cardinal cât urc eu. Nu, nu-i nevoie 
să m-ajuţi. Numai nu-l scăpa din ochi pe cardinal. 

— Bine, zise Porthos. Şi pe urmă? 

— Ai avut dreptate, e mai greu decât mi-am închipuit. 
Apleacă-te, să mă urc în spinarea ta, dar nu uita de 
cardinal. 

— N-ai grijă! 

Porthos se aplecă din mijloc şi, mulţumită acestui ajutor, 
d'Artagnan se săltă sus şi se aşeză calare pe muchia zidului. 

Mazarin râdea mânzeşte. 

— Gata? Întrebă Porthos. 

— Da, prietene, şi acum. 

— Acum, ce? 

— Acum saltă-l încoace pe cardinal şi astupă-i gura la cel 
mai mic strigăt. 

Mazarin vru să strige, însă Porthos îl strânse de mijloc cu 
amândouă mâinile, înăbuşindu-l, şi-l ridică până la 
d'Artagnan, care îl înşfacă de guler şi-l aduse pe muchia 
zidului, alături de el. 

— Săriţi îndată lângă domnul de La Fere, spuse el, 
ameninţător. Altfel, vă ucid, pe cinstea mea de gentilom! 

— Domnu'. Domnu'. se tângui Mazarin. Dumneata nu-ţi 
respecţi făgăduiala! 

— Eu? Am făgăduit eu oare ceva monseniorului? 

Mazarin gemu jalnic. 

— Eşti liber datorită mie, domnule, şi libertatea 
dumneavoastră era preţul răscumpărării mele. 

— Întocmai. Dar despre răscumpărarea acelei uriaşe 
comori îngropate în galerie şi la care cobori apăsând pe un 
buton ascuns în zid, al cărui mecanism mută din loc un 
ghiveci, dând la iveală o scară. Despre asta nu trebuie să 
stăm puţin de vorbă, monseniore? 

— Iisuse! Bâigui Mazarin, împreunându-şi mâinile şi 
aproape înăbuşindu-se. lisuse Cristoase! Sunt pierdut! 


D'Artagnan, fără să ţină seama de văicăreala cardinalului, 
îl apucă de subsuori şi-l lăsa binişor în mâinile lui Athos, 
care aştepta nepăsător lângă zid. 

După aceea se întoarse spre Porthos şi-i spuse: 

— Dă-mi mâna. Mă ţin bine! 

Porthos cu o sforţare care făcu să se clatine zidul, se săltă 
şi el sus. 

— Nu prea eram dumirit, mărturisi uriaşul, dar acum 
înţeleg. Are haz! 

— Zău? Mormăi d'Artagnan. Cu atât mai bine! Dar ca să 
aibă haz până la capăt, să nu mai pierdem vremea. 

Şi sări jos lângă zid. 

Porthos îi urmă pilda. 

— Însoţiţi-l pe cardinal, domnilor, vorbi d'Artagnan. Eu voi 
cerceta împrejurimile. 

Gasconul trase spada din teacă şi o luă înainte. 

— Monseniore, pe unde să apucăm ca să ieşim la drum? 
Întrebă el. Gândiţi-vă bine înainte să răspundeţi, căci dacă 
EminenţaVoastră se înşală, asta ar putea să aibă urmări 
neplăcute, şi nu numai pentru noi. 

— Mergi pe lângă zid, domnule, zise Mazarin, şi n-ai să te 
rătăceşti. 

Cei trei prieteni grăbiră pasul, numai că, după câteva 
clipe, se văzură nevoiţi să meargă mai încet. 

Cardinalul se străduia să-i urmeze, însă nu izbutea. 

Deodată, d'Artagnan se lovi în cale de ceva cald, care se 
mişcă. 

— Poftim, un cal! Se miră el. Am găsit un cal, domnilor! 

— Şi eu! Spuse Athos. 

— Şi eu! Spuse Porthos, care, credincios consemnului, nu 
slăbise braţul cardinalului. 

— Asta înseamnă să ai noroc, monseniore! Exclamă 
d'Artagnan. Tocmai când EminenţaVoastră se plângea că e 
silită să meargă pe jos! 

În clipa când rostea aceste cuvinte, simţi în piept ţeava 
unui pistol şi auzi un glas grav: 


— Nu pune mâna! 

— Grimaud! Izbucni d'Artagnan. Grimaud! Ce faci aici? 
Numai cerul mi te-a trimis! 

— Nu, domnule, spuse cinstitul servitor. Domnul Aramis m- 
a lăsat aici să păzesc calul. 

— Cum, Aramis e aici? 

— Da, domnule, de ieri. 

— Şi ce faceţi? 

— Pândim. 

— Cum? Aramis e aici? Repetă Athos. 

— La poarta cea mică a castelului. Acolo-i postul său. 

— Sunteţi mai mulţi? 

— Şaizeci. 

— Cheamă-l încoace! 

— Îndată, domnule. 

Şi, gândindu-se că nimeni n-ar face treaba asta mai bine 
decât Grimaud o luă la fugă în timp ce, bucuroşi să se ştie, 
în sfârşit, laolaltă, cei trei prieteni aşteptau. 

Singur Mazarin era posomorât. 

XLIX. 

ÎN CARE ÎNCEPI SĂ CREZI CĂ, ÎN SFÂRŞIT, PORTHOS VA 
FI BARON ŞI D'ARTAGNAN CĂPITAN. 

Aramis se ivi după vreo zece minute, însoţit de Grimaud şi 
de opt sau zece gentilomi. Se aruncă de gâtul prietenilor 
săi, în culmea fericirii. 

— Sunteţi liberi, fraţilor! Liberi, fără ajutorul meu! Oricât 
m-am străduit, văd că n-am făcut nimic pentru voi! 

— Nu te întrista, iubite prieten. Un lucru amânat nu-i 
pierdut. Ce n-ai făcut azi, ai să faci mâine. 

— Şi-mi luasem toate măsurile, urmă Aramis. Am obţinut 
de la vicar şaizeci de oameni: douăzeci păzesc zidurile 
parcului, douăzeci drumul de la Rueil la Saint-Germain, 
douăzeci sunt risipiţi prin pădure. Aşa am pus mâna pe doi 
curieri ai lui Mazarin, trimişi la regină. 

Mazarin ciuli urechile. 


— Sper că i-ai trimis înapoi cardinalului, cum face un om 
cumsecade, nu? Spuse d'Artagnan. 

— O, desigur, răspunse Aramis. Cu el, chiar că trebuie să 
mă port cu mănuşi, zău aşa! Într-o scrisoare, cardinalul 
spune reginei că tezaurul e gol şi că maiestatea-sa nu mai 
are un ban; în cealaltă o înştiinţează că-şi va transporta 
prizonierii la Melun, fiindcă Rueli nu i se pare un loc prea 
sigur. Înţelegi, dragă prietene, scrisoarea din urmă mi-a 
umplut sufletul de nădejde. M-am aşezat la pândă cu cei 
şaizeci de oameni ai mei, am împresurat castelul, am 
pregătit caii să-i am la îndemână, încredinţându-i isteţului 
Grimaud, şi aşteptam să ieşiţi din castel. Socoteam că asta 
se va petrece abia mâine dimineaţa, nu mai curând, şi nu 
speram să vă scăpăm fără luptă. Şi iată-vă liberi încă de 
astă-seară, şi încă fără luptă: cu atât mai bine! Cum de-aţi 
scăpat din mâna ticălosului de Mazarin? Cred că aveţi 
destule motive să vă plângeţi în privinţa lui. 

— Nu prea, spuse d'Artagnan. 

— Zău? 

— Ba mai mult, aveam chiar motive să-l lăudăm. 

— Nu se poate! 

— E adevărul adevărat: mulţumită lui suntem liberi. 

— Mulțumită lui?! 

— Da, l-a pus pe Bernouin, valetul, să ne ducă-n pavilionul 
cu portocali, iar de acolo l-am urmat până la contele de La 
Fere. Atunci ne-a oferit libertatea, noi am primit, şi-a fost 
atât de binevoitor, încât ne-a arătat drumul şi ne-a însoţit 
până la zidul parcului, pe care l-am sărit în chipul cel mai 
fericit, întâlnindu-l apoi pe Grimaud. 

— Straşnic! Exclamă Aramis. lată un lucru care mă împacă 
cu el şi-aş vrea să fie aici să-i spun că nu l-aş fi crezut în 
stare de o asemenea faptă frumoasă. 

— Monseniore, glăsui d'Artagnan, nemaiputând să se 
stăpânească. Îngăduiţi-mi să vă prezint pe cavalerul 
d'Herblay, care doreşte, aşa cum de altfel aţi auzit, să aducă 
respectuoase felicitări Eminenţei-Voastre. 


Şi se dădu înapoi, lăsându-l pe Mazarin, încurcat, să iasă la 
iveala, sub ochii uimiţi ai lui Aramis. 

— Oh, îngână cavalerul. Cardinalul? Frumoasă pradă! Hei, 
prieteni! Caii! Aduceţi caii! 

— La naiba! Spuse Aramis. Am fost şi eu bun la ceva. 
Monseniore, binevoiţi să primiţi omagiile mele! Pun 
prinsoare că acest sfânt Cristofor de Porthos a făcut 
isprava! A, uitam. 

Şi dădu în şoaptă o poruncă unui cavaler. 

— Cred că e mai prudent să plecăm, murmură d'Artagnan. 

— Aştept pe cineva. Un prieten al lui Athos. 

— Un prieten? Întrebă contele. 

— Iată-l, se apropie în galop prin mărăciniş! 

— Domnule conte! Domnule conte! Strigă o voce 
tinerească, făcându-l pe d'Artagnan să tresară. 

— Raoul! Raoul! Exclamă contele de La Fere. O clipă mai 
târziu, uitând de respectul obişnuit, tânărul se aruncă în 
braţele tatălui său. 

— Vedeţi, domnule cardinal, oare n-ar fi fost păcat să 
despărțiți nişte oameni care se iubesc atât? Domnilor, 
continuă Aramis, adresându-se cavalerilor care se adunau 
în jur în număr tot mai mare. Să facem o gardă de onoare 
Eminenţei-Sale, care ne acordă favoarea să ne însoţească, 
şi sper că-i veţi fi recunoscători pentru asta. Porthos, să nu 
pierzi din ochi pe Eminenţa-Sa! 

Aramis se duse de se alătură lui d'Artagnan şi Athos, care 
se sfătuiau împreună. 

— Haidem, la drum! Spuse d'Artagnan, după vreo cinci 
minute de sfat. 

— Încotro? Întrebă Porthos. 

— La tine, dragă prietene, la Pierrefonds: frumosul tău 
castel e vrednic să ofere ospitalitatea-i seniorială 
Eminenţei-Sale. Şi-apoi e tare bine aşezat, nici prea 
aproape, nici prea departe de Paris: de acolo putem 
comunica uşor cu capitala. Sa mergem, monseniore, veţi 
locui acolo ca un prinţ ce sunteţi. 


— Prinţ decăzut, murmura jalnic Mazarin. 

— Războiul îşi are întorsăturile lui, monseniore, cuvântă 
Athos. Fiţi încredinţat că nu vom abuza de norocul nostru. 

— Nu, dar vom uza de el, mărturisi d'Artagnan. Răpitorii 
goniră toată noaptea cu neobosita lor iuţeală de altădată. 
Mazarin posomorât şi îngândurat, se lăsa târât înainte, în 
mijlocul acestei cavalcade fantastice. 

În zori, străbătură douăsprezece leghe pe nerăsuflate. 
Jumătate din oameni erau la capătul puterilor, câţiva cai se 
prăvăliseră pe drum. 

— Caii de azi nu seamănă, cu cei de odinioară, cugetă 
Porthos. Totul decade. 

— L-am trimis pe Grimaud la Damartin să ne aducă de 
acolo cinci cai odihniţi, spuse Aramis. Unul pentru 
Eminenţa-Sa, patru pentru noi. Principalul e să nu-l 
părăsim pe cardinal; restul escortei ne ajunge mai târziu 
din urmă. După ce trecem de Saint-Denis, nu mai avem de 
ce ne teme. 

Grimaud se întoarse într-adevăr cu cinci cai. Seniorul 
căruia i se adresase, fiind prieten cu Porthos, se grăbise să 
le trimită caii în dar, şi nu să-i vândă, aşa cum i se 
propusese. Curând după aceea, escorta se opri la 
Ermenonville, dar cei patru prieteni, pătrunşi de o 
proaspătă însufleţire, porniră mai departe cu Mazarin. 

Pe la amiază intrau pe drumul ce ducea spre castelul lui 
Porthos. 

— Eh! Făcu Mousqueton, care călărise tot timpul lângă 
d'Artagnan fără să scoată o vorbă. Eh, puteţi să mă credeţi 
sau nu, domnule, acum răsuflu pentru prima oară de când 
am plecat de la Pierrefonds. 

Şi dădu pinteni calului, ca să vestească celorlalţi servitori 
sosirea domnului du Vallon şi a prietenilor săi. 

— Suntem patru, spuse d'Artagnan. Vom veghea pe rând 
asupra monseniorului, fiecare câte trei ceasuri. Athos va 
cerceta castelul care trebuie să fie de neînvins în caz de 
asediu. Porthos se va îngriji de provizii şi Aramis va rândui 


oamenii la posturi. Adică, Athos va fi inginer-şef, Porthos, 
însărcinat cu aprovizionarea şi Aramis comandant. 

Între timp, Mazarin se văzu instalat în cel mai frumos 
apartament al castelului. 

— Domnilor, rosti el când totul se isprăvi. Bănuiesc că n- 
aveţi de gând să mă ţineţi aici mult timp fără să faceţi 
cunoscut unde mă aflu. 

— Dimpotrivă, monseniore, răspunse d'Artagnan. Am 
hotărât să facem cât de curând cunoscut tuturor că vă aflaţi 
aici, în mâna noastră. 

— Atunci veţi fi asediați. 

— Bineînţeles. 

— Şi ce veţi face? 

— Ne vom apăra. Dacă răposatul cardinal de Richelieu ar 
mai trăi, v-ar povesti o anume istorioară cu bastionul Saint- 
Gervais, unde noi patru, dimpreună cu cei patru valeţi ai 
noştri şi cu doisprezece morţi, am ţinut piept unei armate 
întregi. 

— Asemenea vitejii au doar o singură dată sorţi de 
izbândă, domnule. 

— Tocmai, azi nu va mai fi nevoie să ne arătăm la fel de 
viteji ca atunci. Mâine oştirea pariziană va primi vestea şi 
poimâine va fi aici. În loc să dăm bătălia la Saint-Denis sau 
la Charenton, o vom da-o pe lângă Compiegne sau Villers- 
Cotterets. 

— Prinţul vă va învinge, cum v-a învins întotdeauna. 

— Tot ce se poate, monseniore. Dar înainte de bătălie vom 
face astfel încât EminenţaVoastră să-şi ia zborul spre un alt 
castel al prietenului nostru du Vallon, care stăpâneşte trei 
castele aidoma celui de aici. N-am vrea să expunem pe 
EminenţaVoastră neplăcerilor războiului. 

— Haide, spuse Mazarin, văd că n-am încotro, capitulez. 

— Înainte de asediu? 

— Desigur. În felul acesta, condiţiile vor fi poate mai 
acceptabile. 


— O, monseniore, în ce priveşte condiţiile, să vedeţi cât 
suntem de cumpătaţi. 

— S-auzim, care vă sunt condiţiile? 

— Odihniţi-vă, mai întâi, monseniore. Între timp, noi ne 
vom gândi. 

— Nu simt nevoia să mă odihnesc, domnilor, trebuie să ştiu 
dacă sunt în mâna unor prieteni sau a unor duşmani. 

— Prieteni, monseniore, prieteni! 

— Ei, atunci spuneţi-mi îndată ce vreţi, să văd dacă nu 
putem ajunge la o înţelegere. Vorbeşte, domnule conte de 
La Fere. 

— Monseniore, rosti Athos. N-am nimic de cerut pentru 
mine, dar aş avea prea multe de cerut pentru Franţa. De 
aceea mă retrag şi trec cuvântul cavalerului d'Herblay. 

Athos, înclinându-se, făcu un pas îndărăt şi rămase în 
picioare, rezemat de cămin, ca un simplu spectator. 

— Vorbeşte, domnule cavaler d'Herblay, stărui cardinalul. 
Ce doreşti? Fără ocoluri şi fără ascunzişuri. Scurt, clar şi 
precis. 

— Eu, monseniore, joc cu cărţile pe masă. 

— Atunci începe jocul! 

— Am în buzunar, începu Aramis, condiţiile ce vi s-au pus 
alaltăieri la Saint-Germain de către o delegaţie din care 
făceam şi eu parte. Să respectăm mai întâi vechile drepturi. 
Cererile amintite să fie aprobate. 

— Aproape am ajuns la o înţelegere în această privinţă, 
spuse Mazarin. Să trecem deci la condiţiile speciale. 

— Prin urmare, credeţi că există şi asemenea condiţii? 
Zâmbi Aramis. 

— Cred că nu sunteţi cu toţii atât de dezinteresaţi ca 
domnul conte de La Fere, răspunse Mazarin, întorcându-se 
spre Athos şi salutându.-l. 

— Ah, aveţi dreptate, monseniore, se învoi Aramis. Mă 
bucur că faceţi, în sfârşit, dreptate contelui. Domnul de La 
Fere e un spirit superior, deasupra ambițiilor mărunte şi a 
patimilor omeneşti; e un suflet mândru, cum existau în 


vremurile de demult. Domnul conte e un om deosebit. Aveţi 
dreptate, monseniore, noi nu ne putem asemui cu dânsul şi 
suntem cei dintâi gata să o recunoaştem, odată cu 
dumneavoastră. 

— Aramis, murmură Athos, râzi de mine? 

— Nu, iubite conte, spun ceea ce gândim şi ceea ce 
gândesc toţi cei care te cunosc. Dar ai dreptate, nu de tine 
e vorba, ci de Eminenţa-Sa şi de nevrednicu-i servitor, 
cavalerul d'Herblay. 

— Fireşte! Şi ce doreşti dumneata, domnule, în afara 
condiţiilor generale, despre care vom mai vorbi? 

— Doresc, monseniore, ca Normandia să fie dată doamnei 
de Longueville, dimpreună cu deplina-i reabilitare şi cu 
cinci sute de mii de livre. Doresc ca maiestatea-sa regele să 
binevoiască a fi naşul fiului pe care doamna de Longueville 
l-a născut de curând; doresc apoi ca monseniorul, după ce 
va fi luat parte la botez, să se ducă să prezinte omagiile sale 
papii, sfântului nostru părinte. 

— Doreşti, adică, să demisionez din funcţia de ministru şi 
să părăsesc Franţa, să mă exilez. 

— Doresc ca monseniorul să devină papă când locul va 
rămâne liber, făgăduind să-i cer atunci indulgenţe depline 
pentru mine şi prietenii mei. 

Mazarin făcu o strâmbătură cu neputinţă de zugrăvit în 
cuvinte. 

— Şi dumneata, domnule? Întrebă el, adresându-se lui 
d'Artagnan. 

— Eu, monseniore, glăsui gasconul, sunt întru totul alături 
de cavalerul d'Herblay, afară de dorinţa-i din urmă, asupra 
căreia am cu totul altă părere. Departe de a dori ca 
monseniorul să părăsească Franţa, eu aş dori să rămână la 
Paris; departe de a dori să devină papă, eu doresc să 
rămână prim-ministru, monseniorul fiind un mare om 
politic. Atât cât îmi stă în putere, voi căuta chiar ca 
monseniorul să câştige în afacerea cu Fronda, cu condiţia 
să-şi amintească un pic de unii credincioşi slujitori ai regelui 


şi să încredinţeze comanda celei dintâi companii de 
muşchetari cuiva pe care îl voi numi la vreme. Şi tu, du 
Vallon? 

— Întocmai, e rândul dumitale, domnule, spuse Mazarin. 
Vorbeşte! 

— Eu, rosti Porthos, aş dori ca domnul cardinal, cinstindu- 
mi casa în care a fost găzduit, să ridice moşiile mele la 
rangul de baronie, în amintirea acestei întâmplări, şi să 
făgăduiască Ordinul u-nuia dintre prietenii mei, la cel dintâi 
prilej oferit de maiestatea-sa. 

— Ştii bine, domnule, că pentru a primi Ordinul e nevoie şi 
de alte merite. 

— Acest prieten va dovedi că le are. De altfel, dacă trebuie 
cu orice chip, monseniorul îl va sfătui cum poate să evite o 
asemenea formalitate. 

Mazarin îşi muşcă buzele, căci lovitura era directă şi 
continuă destul de acru: 


— Toate acestea se leagă foarte prost între ele, pe cât mi 
se pare mie, domnilor. Fiindcă, dacă îndeplinesc dorinţa 
unora, nemulţumesc pe ceilalţi, fără îndoială. Dacă rămân la 
Paris, nu pot pleca la Roma; dacă devin papă, nu pot 
rămâne ministru, şi dacă nu sunt ministru, n-am cum să-l 
fac pe domnul d'Artagnan căpitan şi pe domnul Vallon 
baron. 

— Adevărat, încuviinţă Aramis. De aceea, fiind în 
minoritate, retrag propunerea mea în ce priveşte călătoria 
mea la Roma şi demisia monseniorului. 

— Deci rămân ministru? Întrebă Mazarin. 

— Rămâneţi ministru, nici vorbă, monseniore, făcu 
d'Artagnan. Franţa are nevoie de EminenţaVoastră. 

— lar eu renunţ la pretenţiile mele, reluă Aramis. 
Eminenţa-Sa va rămâne prim-ministru şi chiar favorit al 
maiestăţii-sale, dacă-mi acordă, mie şi prietenilor mei, ceea 
ce cerem pentru Franţa şi pentru noi. 

— Îngrijiţi-vă de dumneavoastră, domnilor, şi lăsaţi Franţa 
să se înţeleagă cu mine aşa cum va crede de cuviinţă, zise 
Mazarin. 

— Nu, nicidecum! Răspunse Aramis. Trebuie încheiat un 
tratat cu Fronda, şi EminenţaVoastră va trebui să-l aştearnă 
pe hârtie şi să-l semneze în faţa noastră, angajându-se 
totodată, în acelaşi tratat, să obţină şi ratificarea reginei. 

— Eu nu pot vorbi decât în numele meu, replică Mazarin. 
Nu pot vorbi în numele reginei. Dacă maiestatea-sa refuză? 

— O! Exclamă d'Artagnan. Monseniorul ştie prea bine că 
maiestatea-sa nu-i refuză nimic. 

— lată tratatul propus de câtre deputaţii Frondei, 
monseniore, vorbi Aramis. EminenţaVoastră să binevoiască 
a-l citi şi cerceta. 

— Cunosc acest tratat, spuse Mazarin. 

— Atunci semnaţi-l! 

— Gândiţi-vă, domnilor, ar putea să se creadă că o 
semnătură dată în aceste împrejurări mi-a fost smulsă prin 
violenţă. 


— Monseniorul va fi de faţă pentru a spune că a semnat de 
bunăvoie. 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci, monseniore, EminenţaVoastră singură va fi 
vinovată de urmările acestui refuz. 

— Vei îndrăzni să ridici mâna asupra cardinalului? 

— Dumneavoastră aţi ridicat mâna asupra muşchetarilor 
maiestăţii-sale! 

— Regina mă va răzbuna, domnilor! 

— Nu cred, deşi socot că i-ar face mare plăcere. Noi vom 
merge la Paris cu Eminenţa-Voastra şi parizienii sunt în 
stare să ne apere. 

— Câtă nelinişte trebuie să domnească la Rueil şi la Saint- 
Germain! Murmură Aramis. Desigur, lumea se întreabă 
unde-i cardinalul, ce s-a întâmplat cu ministrul, unde a 
dispărut favoritul! Cum l-or mai fi căutând prin toate 
colţurile şi ungherele! Câte or fi vorbind, şi dacă Fronda a 
aflat de dispariţia monseniorului, cum trebuie să mai 
triumfe! 

— Îngrozitor! Îngână Mazarin. 

— Atunci semnaţi tratatul, monseniore! Spuse Aramis. 

— Dar dacă eu semnez şi regina refuză să-l ratifice? 

— Iau asupra mea să mă înfăţişez maiestăţii-sale şi să-i 
obţin semnătura, făgădui d'Artagnan. 

— la aminte, poate că la Saint-Germain nu vei avea parte 
de primirea la care crezi că ai dreptul să te aştepţi, îl 
preveni Mazarin. 

— Puțin îmi pasă! Îl înfruntă d'Artagnan. Fac eu în aşa fel, 
încât să fiu binevenit! Am eu un mijloc. 

— Care? 

— Voi duce maiestăţii-sale scrisoarea prin care 
monseniorul îi dă de ştire că visteria e goală. 

— Şi pe urmă? Întrebă Mazarin, pălind. 

— Pe urmă, când voi vedea că maiestatea-sa e în culmea 
supărării, o voi ruga să mă însoţească până la Rueil, o voi 


conduce în pavilionul portocalilor, îi voi arăta un anume 
mecanism care mută din loc un ghiveci. 

— Destul, domnule! Murmură cardinalul. Destul! Unde-i 
tratatul? 

— lată-l! Spuse Aramis. 

— Vedeţi cât suntem de generoşi? Glăsui d'Artagnan. Am 
putea face multe stăpânind o asemenea taină. 

— Semnaţi! Îl îndemnă Aramis, întinzându-i pana. 

Mazarin se ridică şi se plimbă un răstimp prin încăpere, 
mai mult visător decât abătut. Deodată, se opri în loc: 

— Şi după ce am semnat, domnilor, ce chezăşie am? 

— Cuvântul meu de cinste, domnule! Rosti Athos. 

Mazarin tresări, se întoarse spre contele de La Fere, 
cercetă o clipă cu privirea chipul acesta nobil şi loial şi, 
luând pana în mână, spuse: 

— Mi-e de ajuns, domnule conte! 

După care semnă. 

— lar acum, domnule d'Artagnan, adăugă el, pregăteşte-te 
să pleci la Saint-Germain, ca să duci reginei o scrisoare din 
partea mea. 

L. 

CUM CU O PANĂ ŞI O AMENINȚARE POŢI IZBÂNDI MAI 
REPEDE ŞI MAI BINE DECÂT CU SPADA ŞI 
DEVOTAMENTUL. 

D'Artagnan ştia el ce ştia: ştia bunăoară că nu poţi înşfăca 
decât o singură dată norocul de chică, şi el nu era omul 
care să-l lase să treacă, stând cu mâinile-n sân. Se îngriji 
amănunţit de călătoria sa, trimițând din timp cai de schimb 
la Chantilly, astfel încât să poată ajunge la Paris în cinci sau 
şase ceasuri. Înainte să plece la drum se gândi însă că 
pentru un bărbat încercat şi isteţ nu face să dea vrabia din 
mână pe cioara de pe gard. 

„Într-adevăr, cugetă el în clipa când încăleca, pornind să 
îndeplinească primejdioasa-i misiune, Athos e un erou de 
roman prin generozitate; Porthos, o fire minunată, dar 
lesne de influenţat; A-ramis, o hieroglifă, adică un chip 


întotdeauna de nepătruns. La ce-i va duce capul pe aceşti 
trei oameni, atunci când eu nu voi mai fi aici ca o veriga de 
legătură între ei? La eliberarea cardinalului, te pomeneşti. 
Or, eliberarea cardinalului înseamnă ruina nădejdilor 
noastre, şi nădejdile noastre sunt până în prezent singura 
răsplată după douăzeci de ani de caznă, faţă de care 
muncile lui Hercule sunt floare la ureche." 

Şi se duse la Aramis. 

— Dragul meu cavaler d'Herblay, tu eşti întruchiparea 
Frondei, îi spuse el, fereşte-te, prin urmare de Athos, care 
nu vrea să se îngrijească de treburile nimănui, nici măcar 
de ale sale. Fereşte-te mai cu seamă de Porthos: spre a fi pe 
placul contelui, la care se uită ca la un Dumnezeu, el o să-l 
ajute pe Mazarin să fugă, dacă Mazarin va fi atât de isteţ să 
se plângă, ori să facă pe sufletul mare. 

Aramis zâmbi ca zâmbetul lui fin şi hotărât totodată. 

— Fii fără grijă, am şi eu condiţii de pus. Eu nu lupt pentru 
mine, ci pentru ceilalţi. Mica mea ambiţie e să izbutesc în 
folosul celor care au dreptatea de partea lor. 

„Bun, îşi zise d'Artagnan. În privinţa lui sunt liniştit." 
Strânse mâna lui Aramis şi se duse la Porthos. 

— Prietene, începu el. Ai luptat atâta alături de mine 
pentru a ne croi un rost, încât acum, în clipa când trebuie 
să strângem roadele strădaniei noastre, ar fi să te păcăleşti 
rău lăsându-te călăuzit de Aramis, a cărui şiretenie o 
cunoşti, şi care, între noi fie vorba, nu-i totdeauna lipsită de 
egoism, sau de Athos, om nobil şi dezinteresat, dar blazat, 
care nu mai doreşte nimic pentru sine şi nu înţelege cum 
pot alţii să aibă dorinţe. Ce-ai zice dacă unul sau altul dintre 
cei doi prieteni ai noştri ţi-ar propune să-i dăm drumul lui 
Mazarin? 

— Le-aş spune că l-am prins prea greu ca să-l lăsăm să ne 
scape atât de uşor. 

— Bravo, Porthos! Şi-ai avea toată dreptatea, prietene. 
Fiindcă, odată cu el, s-ar duce pe copcă şi baronia ta, pe 


care acum o ai în mână, fără să mai punem la socoteală că, 
odată scăpat de aici, Mazarin va porunci să fii spânzurat. 

— Zău? Crezi? 

— Sunt sigur. 

— Atunci mai bine-l omor decât să-l las să fugă! 

— Ai dreptate. N-ar fi tocmai nimerit, înţelegi, ca după ce- 
am luptat pentru noi, roadele să le culeagă alţii, care poate 
că nici nu se pricep într-ale politicii aşa ca noi, nişte bătrâni 
soldaţi. 

— N-ai teamă, dragă prietene! Îl linişti Porthos. Mă uit pe 
fereastră cum încaleci, te petrec cu ochii până ce nu te mai 
vad, apoi mă postez la uşa cardinalului, o uşă cu geam. De 
acolo văd totul, şi, la cea mai mică mişcare care-mi dă de 
bănuit, isprăvesc cu el. 

„Bun! Se gândi d'Artagnan. Cred că dinspre partea asta, 
cardinalul va fi păzit ca ochii din cap." 

Strânse mâna seniorului de Pierrefonds şi se duse la 
Athos. 

— Dragă Athos, zise el, plec. N-am decât un lucru să-ţi 
spun: tu o cunoşti pe Anna de Austria şi ştii că numai 
captivitatea lui Mazarin îmi garantează viaţa. Dacă-ţi scapă, 
sunt mort. 

— Doar asta, dragul meu d'Artagnan, putea să mă 
hotărască să devin temnicer. Îţi dau cuvântul meu că-l vei 
găsi pe cardinal unde l-ai lăsat. 

„lată ce mă linişteşte mai mult decât toate semnăturile 
regale, se gândi gasconul. Dacă am cuvântul lui Athos, pot 
să plec fără nici o grijă." 

Într-adevăr, d'Artagnan porni la drum singur, numai cu 
spada şi cu un bilet de liberă trecere de la Mazarin, ca să 
poată pătrunde la regină. 

La şase ceasuri după ce plecase de la Pierrefonds, era la 
Saint-Germam. 

Lumea nu aflase încă de dispariţia lui Mazarin. Numai 
Anna de Austria ştia, dar îşi ascundea neliniştea până şi faţă 
de cei mai apropiaţi. În încăperea unde stătuseră închişi 


d'Artagnan şi Porthos, fuseseră găsiţi cei doi soldaţi, legaţi 
cobză şi cu căluşul în gură. Dezlegaţi şi scăpaţi de căluş, n- 
au putut povesti decât ce ştiau, adică felul cum s-au 
pomenit înhăţaţi, legaţi şi dezarmaţi. Habar n-aveau, ca de 
altfel toată lumea de la castel, ce-au mai făcut Porthos şi 
d'Artagnan după ce s-au strecurat afară pe aceeaşi cale pe 
unde ajunseseră înăuntru soldaţii. 

Singur Bernouin ştia ceva mai mult. Văzând că bate miezul 
nopţii şi stăpânul său nu se mai întoarce, Bernouin se 
hotărâse să pătrundă în pavilionul cu portocali. Prima uşă, 
baricadată cu mobile, îi trezi bănuiala; totuşi nu împărtăşise 
nimănui această bănuială şi-şi croise drum singur, cu 
răbdare, prin toată harababura din jur. Ajuns în coridor, 
găsise toate uşile vraişte, ca şi uşa de la odaia lui Athos, ca 
şi uşa care dădea spre parc. Nu i-a fost greu să urmărească 
paşii prin zăpadă. Văzuse că urmele se opreau lângă zid; de 
cealaltă parte găsi aceleaşi urme, apoi un loc bătătorit de 
cai, apoi urmele unei întregi cete de călăreţi care se 
îndreptaseră spre Enghien. Din clipa aceea n-a mai avut 
nici o îndoială: cardinalul fusese răpit de cei trei prizonieri, 
de vreme ce aceştia se făcuseră nevăzuţi odată cu el, şi 
alergă la Saint-Germain ca să dea de ştire reginei. 

Anna de Austria îi poruncise să păstreze taina, şi Bernouin 
nu scosese o vorbă faţă de nimeni. Povesti totul doar 
Prințului, şi Prinţul pusese îndată pe picioare cinci-şase sute 
de călăreţi, cu ordinul să cutreiere împrejurimile în lung şi- 
n lat şi să aducă la Saint-Germain orice ceată suspectă care 
s-ar depărta de Rueil, indiferent în ce direcţie. 

Cum d'Artagnan, fiind singur, nu era o ceată, şi cum nu se 
depărta de Rueil, ci se îndrepta spre Saint-Germain, nimeni 
nu-l luă în seamă, aşa încât nu întâlni nici un fel de piedici 
pe drum. 

Cel dintâi om pe care-l văzu ambasadorul nostru, intrând 
în curtea vechiului castel, fu jupân Bernouin în persoană, 
care, în picioare, în prag, aştepta veşti despre stăpânul său 
dispărut. 


Zărindu-l pe d'Artagnan călare, în curtea de onoare, 
Bernouin se frecă la ochi, crezând că visează. Gasconul 
dădu prieteneşte din cap, sări de pe cal şi, aruncând hamul 
în mâna unui valet, se apropie de el cu zâmbetul pe buze. 

— Domnul d'Artagnan! Bâigui Bernouin, ca într-un vis 
urât. Domnul d'Artagnan! 

— Chiar el, domnule Bernouin. 

— Şi ce vânt vă aduce pe aici? 

— Aduc veşti de la domnul Mazarin, şi încă veşti 
proaspete. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— E sănătos şi tefăr, aşa ca mine şi ca dumneata. 

— Prin urmare n-a păţit nimic? 

— Absolut nimic. A simţit nevoia să facă o plimbare până-n 
Ile-de-France şi ne-a rugat, pe domnul conte de La Fere, pe 
domnul du Vallon şi pe mine să-l însoţim. Noi îi eram prea 
devotați ca să nu-i îndeplinim dorinţa. Am plecat ieri seară 
şi iată-mă! 

— lată-vă! 

— Eminenţa-Sa avea ceva de transmis maiestăţii-sale, ceva 
tainic şi intim, şi nu putea să încredinţeze o asemena 
misiune decât unui om de nădejde, aşa că m-a trimis pe 
mine la Saint-Germain. Deci, dragă domnule Bernouin, 
dacă vrei să faci o plăcere stăpânului dumitale, anunţă pe 
maiestatea-sa că am sosit şi spune-i şi în ce scop. 

Fie că vorbea serios, fie că toată această sporovăială 
ascundea doar o glumă, un lucru era mai presus de orice 
îndoială, anume că, în împrejurările de faţă, d'Artagnan era 
singurul om capabil să o liniştească pe Anna de Austria. 
Drept urmare, Bernouin nici nu crâcni şi se duse să anunţe 
acest ciudat sol, iar regina, aşa cum prevăzuse, porunci ca 
gasconul să intre numaidecât. 

D'Artagnan se apropie de regină, vădind în toată purtarea 
lui un adânc respect. 

Se opri la trei paşi, puse un genunchi la pământ şi îi dădu 
scrisoarea. 


Era, după cum am spus, o simplă scrisoare - o scurtă 
introducere şi câteva cuvinte de împuternicire. Regina o 
citi, recunoscu scrisul cardinalului, deşi puţin cam 
tremurat, dar cum din cuprins nu reieşea ce s-a petrecut, 
ceru îndată lămuriri. 

D'Artagnan îi povesti totul cu acel aer naiv şi simplu pe 
care se pricepea atât de bine să-l ia în anumite împrejurări. 

Pe măsură ce vorbea, regina îl privea cu o uimire 
crescândă: nu putea să înţeleagă cum de-a cutezat un om 
să conceapă o asemenea faptă şi cu atât mai puţin cum de 
îndrăzneşte să o povestească tocmai acelei al cărei interes, 
ba chiar datorie, era să-l pedepsească. 

— Cum, domnule? Izbucni regina, roşie de indignare, când 
d'Artagnan isprăvi de povestit. Ai îndrăzneala să-mi 
mărturiseşti crima dumitale? Să-mi istoriseşti trădarea 
dumitale?! 

— Iertare, doamnă, poate că n-am lămurit lucrurile cum 
trebuie, ori maiestatea-voastră nu m-a înţeles bine: nu-i 
vorba nici de crimă, nici de trădare. Domnul Mazarin ne 
ţinea închişi pe mine şi pe domnul du Vallon, pentru că noi 
n-am crezut că ne-a trimis în Anglia doar ca să privim 
liniştiţi cum se taie capul regelui Carol I, cumnatul 
răposatului rege şi soţ al domnie-voastre, şi soţul doamnei 
Henriette, sora şi oaspetele domniei-voastre, şi am făcut tot 
ce ne-a stat în putinţă ca să-i salvăm viaţa. Aşadar, prietenul 
meu şi cu mine eram convinşi că pătimim din pricina unei 
greşeli şi că e nevoie să explicăm totul Eminenjei-Sale. Or, 
pentru ca asemenea explicaţie să-şi atingă scopul, ea 
trebuie să aibă loc în linişte, departe de orice zgomot şi de 
orice nepoftiţi. De aceea l-am luat pe domnul cardinal la 
castelul prietenului meu şi acolo am lămurit lucrurile. Ei 
bine, doamnă, aşa cum bănuiam, a fost o greşeală. Domnul 
Mazarin crezuse că l-am slujit pe generalul Cromwell, şi nu 
pe regele Carol, ceea ce ne-ar fi acoperit de ruşine, ruşine 
care, din pricina noastră, s-ar fi revărsat asupra 
cardinalului, şi din pricina cardinalului asupra maiestăţii- 


voastre, o laşitate care ar fi umbrit încă de la început 
domnia ilustrului vostru fiu. Noi am dovedit cardinalului 
contrariul şi suntem gata să dovedim aceasta şi maiestăţii 
voastre, cerând mărturia augustei văduve, care plânge în 
palatul Luvru, unde prin mărinimia maiestăţii-voastre i s-a 
dat găzduire. Dovezile noastre l-au convins pe deplin pe 
cardinal, încât, în semn de mulţumire, m-a însărcinat, 
precum vedeţi, să vorbesc maiestăţii-voastre despre 
răsplata datorată unor nobili nu îndeajuns de preţuiţi şi 
persecutați pe nedrept. 

— "Te ascult şi te admir, domnule, rosti Anna de Austria. 
Într-adevăr, rar mi-a fost dat să văd atâta neruşinare. 

— Îmi pare că şi maiestatea-voastră se înşală asupra 
gândurilor noastre, aşa cum s-a înşelat şi domnul Mazarin. 
— Dumneata te înşeli, domnule, i-o reteză regina. Eu mă 
înşel atât de puţin, încât în zece minute vei fi arestat, iar 

peste un ceas voi porni în fruntea armatei mele să-mi 
eliberez ministrul. 

— Sunt încredinţat că maiestatea-voastră nu v-a săvârşi o 
asemenea nesăbuinţă, glăsui d'Artagnan. Mai întâi că ar fi 
de prisos, şi-apoi că ar avea urmările cele mai grave. Mai 
înainte să ne eliberaţi, domnul cardinal va fi ucis şi 
Eminenţa-Sa e atât de convinsă de adevărul celor ce spun, 
încât m-a rugat, dacă văd că maiestatea-voastră ia o astfel 
de hotărâre, să fac ce-mi stă în putinţă şi să o conving să şi- 
o schimbe. 

— Fie! Atunci mă voi mulţumi să te arestez. 

— Nici aşa nu e bine, doamnă, posibilitatea arestării mele 
a fost prevăzută, ca şi aceea a eliberării cardinalului. Dacă 
mâine la amiază nu sunt înapoi, poimâine dimineaţă domnul 
cardinal va fi adus la Paris. 

— Se vede bine, domnule, că dumneata, prin funcţia 
dumitale, trăieşti departe de oameni şi întâmplări, altfel ai 
şti că domnul cardinal a fost de cinci sau şase ori la Paris 
din clipa când am părăsit oraşul; că s-a întâlnit cu domnul 


de Beaufort, cu domnul de Bouillon, cu vicarul, cu domnul 
d'Elbeuf şi că nimănui nu i-a trecut prin minte să-l aresteze. 

— Iertare, doamnă, ştiu totul. Aşa încât prietenii mei nu-l 
vor duce pe cardinal nici la domnul de Beaufort, nici la 
domnul de Bouillon, nici la vicar, nici la domnul de 'Elbeuf, 
căci aceşti domni fac război pe cont propriu, pe cât se vede, 
şi dacă domnul Mazarin le îndeplineşte dorinţele, încheie o 
afacere bună. Prietenii mei îl vor duce înaintea 
Parlamentului, care nu poate fi cumpărat în întregime, 
desigur, căci nici chiar domnul Mazarin nu-i atât de bogat. 

— Cred, murmură Anna de Austria, aruncându-i o privire 
care, plină de dispreţ la o femeie de rând, era înfricoşătoare 
la o regină, cred că te încumeţi să ameninţi pe mama 
regelui dumitale! 

— Doamnă, răspunse d'Artagnan. Ameninţ pentru că mă 
văd silit să o fac. Mă ridic mai presus decât sunt pentru că 
trebuie să mă aflu la înălţimea evenimentelor şi a 
oamenilor. Dar, credeţi-mă, doamnă, aşa cum e adevărat că 
în acest piept bate o inimă pentru domnia-voastră, credeţi- 
mă că aţi fost neîncetat idolul vieţii noastre şi că ne-am pus, 
aşa cum bine ştiţi, de zeci de ori viaţa în pericol pentru 
maiestatea-voastră. Oare maiestatea-voastră să nu aibă 
îndurare faţă de slujitorii care au lâncezit douăzeci de ani în 
urmbră, fără să mărturisească nici măcar vreuna din 
tainele sfinte şi solemne pe care au avut fericirea să le 
împartă cu domnia-voastă? Uitaţi-vă la mine, cel care vă 
vorbesc, doamnă, la mine, cel pe care-l acuzaţi că ridică 
vocea şi ameninţă. Ce sunt eu? Un biet ofiţer fără avere, 
fără adăpost, fără viitor, dacă privirea reginei mele, pe care 
am căutat-o atâta vreme, nu se opreşte pentru o vreme 
asupra mea. Uitaţi-vă la contele de la Fere, întruchipare a 
nobleţei, floare a cavalerimii: s-a alăturat taberei care luptă 
împotriva reginei sale, mai bine-zis împotriva ministrului ei, 
şi nu cere nimic, pe cât ştiu. Uitaţi-vă la domnul du Vallon, 
suflet credincios şi braţ de oţel, care de douăzeci de ani 
aşteaptă cuvântul domniei-voasre, un cuvânt care să-l facă 


nobil prin rang, aşa cum este prin simţăminte şi însuşiri. 
Uitaţi-vă, în sfârşit, spre poporul vostru, care înseamnă 
ceva pentru o regină, poporul care vă iubeşte şi care totuşi 
suferă, poporul pe care îl iubiţi şi care totuşi e flămând, 
care nu cere decât binecuvântarea reginei şi pe care totuşi 
regina. Nu, greşesc: niciodată poporul n-o să blesteme, 
doamnă. Ei bine, spuneţi doar un cuvânt şi totul se va sfârşi, 
pacea va lua locul războiului, bucuria va lua locul lacrimilor, 
fericirea, locul nenorocirilor. 

Anna de Austria cată cu un soi de uimire la chipul 
impunător al lui d'Artagnan, pe care se putea citi o ciudată 
înduioşare. 

— De ce n-ai spus toate acestea înainte să treci la fapte? 

— Doamnă, trebuia să dovedim maiestăţii-voastre un lucru 
de care se îndoia, pe cât îmi pare: că încă mai suntem în 
stare de ceva şi că dreptatea ar cere să se ţină seama de 
asta. 

— Pe cât văd, nici o primejdie nu vă poate face să daţi 
înapoi? Vorbi Anna de Austria. 

— Nici în trecut n-am dat înapoi în faţa primejdiei, spuse 
d'Artagnan. De ce am face-o de acum încolo? 

— Iar dacă refuz, dacă deci se va ajunge la luptă, aţi fi în 
stare să mă răpiți pe mine însămi din mijlocul curţii şi să mă 
daţi pe mâna Frondei, aşa cum vreţi să faceţi cu ministrul 
meu? 

— Nu ne-am gândit niciodată la asta, doamnă, glăsui 
d'Artagnan cu aceea lăudăroşenie gasconă, care la el era 
doar naivitate. Dar dacă am fi hotărât-o împreună toţi aceşti 
patru, am fi făcut-o, desigur. 

— Oamenii aceştia-s de fier, trebuia să-mi dau seama, 
murmură Anna de Austria. 

— Vai, doamnă! Spuse d'Artagnan. Asta îmi dovedeşte că 
abia azi maiestatea-voastră a ajuns să creadă ceea ce se 
cuvine despre noi. 

— Bine, zise Anna. Şi această părere la care, în sfârşit, am 
ajuns. 


— Va îndemna pe maiestatea-voastră să facă dreptate. 
Făcându-ne dreptate, nu ne va mai privi ca pe nişte oameni 
de rând. Şi va vedea în mine un ambasador vrednic de 
înaltele interese pe care e trimis să le discute cu domnia- 
voastră. 

— Unde-i tratatul? 

— lată-l! 

LI. 

CUM CU O PANĂ ŞI O AMENINȚARE POŢI IZBÂNDI MAI 
REPEDE ŞI MAI BINE DECÂT CU SPADA ŞI 
DEVOTAMENTUL 


(urmare) 

Anna de Austria îşi aruncă privirea asupra tratatului 
înfăţişat de către d'Artagnan. 

— Nu văd decât condiţii grele, spuse ea. Interesele 
domnilor de Conti, de Beaufort, de Bouillon, d'Elbeuf şi ale 
vicarului sunt menţionate toate, toate. Dar ale voastre? 

— Suntem drepţi cu noi înşine, doamnă, şi ne dăm seama 
de rangul nostru. Ne-am gândit că numele noastre nu pot 
sta alături de asemenea nume mari. 

— Sper totuşi că n-ai renunţat să-ţi arăţi prin viu grai 
cerinţele? 

— Socotesc că sunteţi o regină mare şi puternică, doamnă, 
şi că ar fi nevrednic de mărinimia şi puterea voastră să nu 
răsplătiți cum se cuvine pe cei care îl vor aduce pe 
Eminenţa-Sa înapoi la Saint-Germain. 

— E şi dorinţa mea, spuse regina. Vorbeşte. 

— Cel care a pus lucrurile la cale (iertare dacă încep cu 
mine, dar trebuie să-mi acord o importanţă ce mi s-a dat şi 
nu mi-am luat-o singur), cel care a tratat chestiunea 
răscumpărării domnului cardinal ar trebui, pe cât mi se 
pare, pentru ca răsplata să nu fie mai prejos de maiestatea- 
voastră, ar trebui numit comandant al gărzilor, căpitan de 
muşchetari, bunăoară. 

— Dumneata îmi ceri locul domnului de Treville! 


— Locul e vacant, doamnă, căci domnul de Treville l-a 
părăsit de un an şi n-a fost înlocuit. 

— Dar e una din cele mai însemnate funcţii militare ale 
casei regale! 

— Domnul de Treville a fost un simplu cadet din Gasconia, 
ca şi mine, doamnă, şi a ocupat această funcţie timp de 
douăzeci de ani. 

— Pentru toate ai un răspuns, domnule, replică Anna de 
Austria, şi căută pe masa de scris un brevet de numire pe 
care îl completa şi semnă. 

— Desigur, doamnă, spuse d'Artagnan, luând brevetul şi 
înclinându-se. E o răsplată frumoasă şi nobilă. Dar toate se 
schimbă pe lume şi omul care ar cădea în dizgraţia 
maiestăţii-voastre şi-ar pierde postul a doua zi. 

— Şi-atunci ce mai doreşti? Întrebă regina, înroşindu-se la 
gândul ca omul acesta, deopotrivă de inteligent ca şi ea, a 
ştiut să-i citească în suflet. 

— O sută de mii de livre pentru acest biet căpitan de 
muşchetari, pe care să-i primească în ziua când serviciile 
sale nu vor mai fi pe placul maiestăţii-voastre. 

Anna şovăi. 

— Ce să mai spun că parizienii, adaugă d'Artagnan, 
ofereau mai deunăzi, printr-o hotărâre a Parlamentului, 
şase sute de mii de livre celui care-l va aduce pe cardinal, 
viu sau mort: viu ca să-l spânzure, mort ca să-l azvârle la 
gunoi! 

— Fireşte, rosti Anna de Austria, nu e mult dacă ceri 
reginei a şasea parte din ceea ce oferea Parlamentul. 

Şi semnă o hârtie de plată pentru o sută de mii de livre. 

— Mai departe? Întrebă ea. 

— Doamna, prietenul meu du Vallon e bogat şi deci nu 
doreşte bani; dar îmi aduc aminte că parcă era vorba între 
el şi domnul Mazarin să-i ridice moşia la rangul de baronie. 
Ba, pe cât mi-aduc aminte, cardinalul chiar i-a făgăduit 
asta. 

— Un ţărănoi! Făcu Anna de Austria. O să râdă lumea. 


— Fie! Spuse d'Artagnan. Dar de un lucru sunt sigur: cei 
care vor râde în faţa lui nu vor mai apuca să râdă şi a doua 
oară. 

— lată şi baronia! Spuse Anna de Austria şi semnă. 

— Acum, rămâne cavalerul sau abatele d'Herblay, la voia 
maiestăţii-voastre. 

— Vrea să fie episcop? 

— Nu, doamnă, doreşte altceva, mai uşor de îndeplinit. 

— Ce anume? 

— Doreşte ca regele să fie naşul fiului doamnei de 
Longueville. 

Regina surâse. 

— Domnul de Longueville e de viţă regească, doamnă, 
adaugă d'Artagnan. 

— Da, spuse regina. Dar fiul său? 

— Fiul său, doamnă. Trebuie să fie şi el, de vreme ce soţul 
mamei sale este. 

— Şi prietenul dumitale nu mai cere nimic pentru doamna 
de Longueville? 

— Nu, doamnă; căci presupune că maiestatatea-sa regele, 
binevoind să fie naşul copilului, nu poate face mamei, după 
botez, un dar mai mic de cinci sute de mii de livre, 
păstrând, bineînţeles, pentru tatăl copilului, guvernământul 
Normandiei. 

— În ce priveşte guvernământul Normandiei, spuse 
regina, cred că pot făgădui; dar în ce priveşte cele cinci 
sute de mii de livre, nu ştiu, cardinalul îmi repetă mereu că 
visteria e goală. 

— Vom căuta împreună, doamnă, şi dacă maiestatea- 
voastră îngăduie, vom găsi ce căutăm. 

— Şi mai departe? 

— Mai departe, doamnă? 

— Da. 

— Asta-i tot! 

— Parcă mai aveai un prieten? 

— Adevărat, doamnă, contele de La Fere. 


— El ce doreşte? 

— Nu doreşte nimic. 

— Nimic? 

— Nu. 

— Există vreun om pe lume care să nu ceară nimic atunci 
când poate să o facă? 

— Există contele de La Fere, doamnă! Contele de La Fere 
nu-i om. 

— Atunci ce e? 

— Contele de La Fere e un semizeu. 

— Nu are oare un fiu, un tânăr, o rudă, parcă nepot, pe 
care Comminges mi l-a lăudat că e viteaz şi că a luat, 
împreună cu domnul de Châtillon, drapelul la Lens? 

— Întocmai, maiestate, e tutorele unui tânăr, vicontele de 
Bragelone. 

— Dacă s-ar încredința acestui tânăr comanda unui 
regiment, ce-ar spune tutorele său? 

— Poate că ar primi. 

— Poate? 

— Da, dacă însăşi maiestatea-voastră l-ar ruga să 
primească. 

— Ai dreptate, domnule, nu-i un om obişnuit. Bine, mă voi 
gândi şi poate că-l voi ruga. Acum eşti mulţumit? 

— Da, maiestate. Dar a mai rămas ceva nesemnat de 
regină. 

— Ce anume? 

— "Tocmai lucrul cel mai importat. 

— Tratatul! 

— Întocmai. 

— La ce bun? Semnez mâine tratatul. 

— Pot să vă asigur de un singur lucru, zise d'Artagnan. 
Dacă maiestatea-voastră nu semnează tratatul astăzi, 
mâine nu va mai avea timp să-l semneze. Binevoiţi deci să 
scrieţi aici, sub textul aşternut în întregime de mâna 
domnului Mazarin, precum vedeţi: 

Consimt să ratific tratatul propus de parizieni. 


Anna era încolţită şi nu mai putea da înapoi, aşa că semnă. 
Dar abia îşi puse semnătura, că orgoliul se dezlănţui în 
sufletul ei ca o furtună, făcând-o să izbucnească în lacrimi. 

D'Artagnan tresări văzând-o plângând. Încă de pe vremea 
aceea reginele plângeau aşa ca toate femeile. 

Gasconul clătină din cap. Lacrimile reginei păreau să-l 
ardă la inimă. 

— Doamnă, murmură el, îngenunchind. Priviţi la 
nefericitul gentilom de la piciorele domniei-voastre; el vă 
roagă să credeţi că la cel mai mic semn al maiestăţii-voastre 
totul îi va fi cu putinţă. El are încredere în sine, în prietenii 
lui şi doreşte să aibă încredere şi în regina lui; iar drept 
dovadă că nimic nu-l înspăimântă şi că nu caută să tragă 
foloase de pe urma acestei împrejurări, el îl va aduce fără 
condiţii pe domnul Mazarin în faţa maiestăţii-voastre. lată, 
doamnă, hârtiile cu semnătura sacră a maiestăţii-voastre. 
Dacă veţi socoti de cuviinţă, mi le veţi înapoia. Dar din 
această clipă ele nu vă mai obligă la nimic. 

Şi d'Artagnan, în genunchi, cu ochii arzând de mândrie şi 
de bărbăţie, întinse Annei de Austria toate aceste hârtii pe 
care i le smulsese una câte una şi cu atâta anevoinţă. 

Sunt clipe în care dacă nu e totul bun, nu înseamnă că 
totul e rău pe lumea asta, clipe în care chiar şi în inimile 
cele mai reci şi împietrite încolţeşte, udat de lacrimile unei 
tulburări neobişnuite, un simţământ generos, pe care 
socotelile meschine şi mândria îl înăbuşă mai târziu, dacă 
un alt simţământ nu-l câştigă de la bun început. Anna trăia 
o asemenea clipă. D'Artagnan, lăsându-se pradă propriei 
sale tulburări, înfrățită cu aceea a reginei, dăduse dovadă 
de o neasemuită diplomaţie. Şi fu răsplătit îndată pentru 
iscusinţa sau dezinteresul său, după cum vom preţui aici 
agerimea minţii, sau imboldul inimii, care-l făcuse să 
vorbească astfel. 

— Ai avut dreptate, domnule, rosti Anna. Nu te-am 
apreciat cum meriţi. lată actele semnate, ţi le înapoiez de 
bunăvoie. Du-te şi adu-mi-l cât mai iute pe cardinal. 


— Doamnă, spuse d Artagnan. Acum douăzeci de ani, îmi 
amintesc bine, în Palatul Primăriei, dinapoia unei draperii, 
am avut cinstea să sărut una din aceste frumoase mâini. 

— Iat-o şi pe cealată, zise regina. Şi pentru ca stânga să nu 
fie mai puţin darnică decât dreapta (şi ea îşi scoase din 
deget un inel împodobit cu un diamant aproape la fel cu cel 
dintâi), păstrează acest inel în amintirea mea. 

— Doamnă, murmură d'Artagnan, ridicându-se. Nu mai 
doresc decât ca primul lucru pe care mi-l veţi cere să fie 
viaţa mea. 

Şi cu acea distincţie pe care nu o avea decât el, se înclină 
şi ieşi. 

— N-am prețuit destul pe aceşti oameni, spuse Anna de 
Austria, privind în urma lui d'Artagnan. Acum e prea târziu 
să-i mai folosesc: într-un an, regele va fi major! 

După cincisprezece ceasuri, d'Artagnan şi Porthos îl 
aduceau pe Mazarin înapoi la regină şi primeau, unul 
brevetul de căpitan al muşchetarilor, celălalt pergamentul 
cu titlul de baron. 

— Ei, sunteţi mulţumiţi? Întrebă Anna de Austria. 

D'Artagnan se înclină. Porthos tot sucea pergamentul în 
mâini, cu ochii la Mazarin. 

— Ce mai e? Întrebă ministrul. 

— Monseniore, mai fusese vorba de o făgăduială în 
legătură cu rangul de cavaler al Ordinului, la cel dintâi 
prilej. 

— Domnule baron, spuse Mazarin, ştii doar că nu poţi fi 
cavaler al Ordinului fără să dovedeşti anumite merite. 

— Oh, făcu Porthos, nu pentru mine am cerut panglica 
albastră, monseniore. 

— Atunci pentru cine? 

— Pentru prietenul meu, contele de La Fere. 

— O, asta-i altceva, interveni regina. Meritele sale sunt 
cunoscute. 

— Aşadar, va avea acest titlu? 

— Îl are. 


În aceeaşi zi, tratatul cu Parisul era semnat şi peste tot se 
împrăştie zvonul că timp de trei zile cardinalul s-a închis 
undeva spre a-l elabora cu cea mai mare grijă. 

lată ce câştigă fiecare de pe urma acestui tratat: 

— Domnul de Conti primea domeniul Damyvilliers şi, cum 
dăduse dovada însuşirilor sale de general, obținea să 
rămână militar şi să nu devină cardinal. În plus, se pomenea 
ceva despre căsătoria sa cu o nepoată a lui Mazarin, lucru 
privit cu ochi buni de către Prinţ, pe care nu-l interesa cu 
cine se căsătoreşte, numai să se căsătorească. 

Domnul de Beaufort îşi făcea intrarea la curte, primind 
toate reparaţiile ce se cuveneau pentru jignirile suferite, şi 
toate onorurile la care avea dreptul prin rang. Obţinea, de 
asemenea, iertarea deplină a celor care-i înlesniseră fuga şi 
diriguirea amiralităţii, deţinută de tatăl său, ducele de 
VendOme, precum şi o despăgubire pentru castelele 
distruse din ordinul Parlamentului din Bretagne. 

Ducele de Bouillon primea domenii în valoare egală cu 
principatul său de la Sedan, o despăgubire pentru cei opt 
ani în care nu se bucurase de veniturile acestui principat şi 
titlul de prinţ pentru el şi cei din familia sa. 

Ducele de Longueville - funcţia de guvernator la Point-de- 
l'Arche, cinci sute de mii de livre pentru soţia sa şi cinstea 
de-a avea ca naşi ai fiului său pe tânărul rege, împreună cu 
prinţesa Henriette a Angliei. 

Aramis ceru ca Bazin să oficieze la această solemnitate, iar 
Planchet să furnizeze dulciurile. 

Ducele d'Elbeuf obținea achitarea anumitor datorii faţă de 
soţia sa, o sută de mii de livre pentru fiul său mai mare şi 
câte douăzeci şi cinci de mii pentru ceilalţi trei feciori ai săi. 

Singur vicarul nu obţinu nimic: i se făgădui doar să se 
discute cu papa despre pălăria sa de cardinal, dar el ştia 
prea bine cât se poate bizui pe cuvântul reginei şi al lui 
Mazarin. Spre deosebire de domnul de Conti, neputând 
ajunge cardinal, era silit să rămână militar. 


lată de ce, pe când tot Parisul se bucura de întoarcerea 
regelui, hotărâtă pentru a treia zi, în mijlocul veseliei 
generale, singur Gondy era atât de posomorât, încât trimise 
grabnic după cei doi domni pe care obişnuia să-i cheme 
când se afla într-o asemenea stare. 

Aceşti doi oameni erau contele de Rochefort şi cerşetorul 
de la Saint-Eustache. 

Amândoi se arătară cu punctualitatea obişnuită, şi vicarul 
petrecu în tovărăşia lor o bună parte din noapte. 

LII. 

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ REGILOR LE ESTE UNEORI 
MAI GREU SĂ SE ÎNTOARCĂ, DECÂT SĂ PLECE DIN 
CAPITALA REGATULUI LOR. 

În timp ce d'Artagnan şi Porthos îl însoțeau pe Mazarin la 
Saint-Germain, Athos şi Aramis, care se despărţiseră de ei 
la Saint-Denis, intrau în Paris. 

Fiecare avea de făcut câte o vizită. 

Abia sosit, Aramis alergă la Palatul Primăriei, unde se afla 
doamna de Longueville. Când auzi că se va încheia pace, 
frumoasa ducesă se porni pe ţipete. Războiul o făcea 
regină, pacea o silea să abdice, din care pricină spuse sus şi 
tare că nu va semna niciodată tratatul şi că dorea un război 
fără sfârşit. 

În schimb, după ce Aramis îi înfăţişă pacea în adevărata 
lumină, adică cu toate foloasele ei, şi după ce îiarată că în 
locul acestei domnii de regină necunoscută şi nesigură de la 
Paris, i se oferea să fie pe jumătate regină la Point-de- 
Arche, adică peste întreaga Normandie, după ce mai 
pomeni şi de cele cinci sute de mii de livre făgăduite de 
cardinal şi după ce făcu să-i strălucească înaintea ochilor 
cinstea pe care i-o face regele ţinându-i copilul în braţe la 
botez, doamna de Longueville nu mai făcu mofturi decât 
fiindcă aşa au obiceiul femeile frumoase, şi spuse „nu" 
numai pentru a spune „da" la sfârşit. 

Aramis avu aerul că o crede în totul, căci nu ţinea să 
piardă în proprii săi ochi meritul de a o fi convins. 


— Doamnă, spuse el. Ai vrut să-l înfrângi pe Prinţ, fratele 
dumitale, adică pe cel mai strălucit comandant de oşti al 
vremii noastre, şi, când femeile de geniu vor, izbutesc 
întotdeauna. Ai izbutit; Prinţul e înfrânt de vreme ce nu mai 
are cu cine se război. Acum rămâne să-l atragi de partea 
noastră. Îndepărtează-l pe nesimţite de regină, pe care nu o 
iubeşte, şi de Mazarin, pe care îl dispreţuieşte. Fronda e o 
comedie din care n-am jucat decât actul întâi. Să-l aşteptăm 
pe Mazarin în clipa deznodământului, adică în ziua când 
Prinţul, mulţumită dumitale, va deveni duşmanul curții. 

Doamna de Longueville se lăsă convinsă. Ducesa cea 
războinică era atât de sigură de puterea ochilor ei frumoşi, 
încât nu se îndoi câtuşi de puţin de izbândă, chiar şi asupra 
domnului de Conde, şi potrivit cronicii scandaloase a vremii, 
se pare că nu s-a înşelat. 

Despărţindu-se de Aramis în Piaţa Regală, Athos se duse la 
doamna de Chevreuse. Şi ea era o partizană a Frondei care 
trebuia convinsă, numai că se dovedea mai greu de convins 
decât tânăra-i rivală: pacea nu-i aducea nimic. Domnului de 
Chevreuse nu i se încredința guvernarea nici unei provincii, 
şi dacă regina ar fi consimţit să-i fie naşă, n-ar fi putut să-i 
boteze decât nepotul sau nepoata. 

De aceea, de cum i se pomeni despre pace, doamna de 
Chevreuse se încruntă, şi cu toată logica folosită de Athos 
spre a-i dovedi că amânarea păcii era cu neputinţă, ea 
stărui să se continue războiul. 

— Frumoasă prietenă, glăsui Athos. Îngăduie să-ţi spun că 
lumea e istovită de război, că în afară de dumneata şi poate 
de vicar, toţi doresc pacea. Ai să ajungi la surghiun, ca pe 
vremea regelui Ludovic al XIII-lea. Crede-mă, am trecut de 
vârsta izbânzilor dobândite prin intrigi, şi frumoşii dumitale 
ochii nu-s făcuţi să se stingă plângând după Parisul în care, 
atâta timp cât nu-l vei părăsi, vor exista veşnic două regine. 

— Oh, se tângui, ducesa. Nu pot să port singură războiul, 
dar pot să mă răzbun pe această regină ingrată şi pe acest 


ambițios favorit şi. Mă voi răzbuna, pe cuvântul meu de 
ducesă! 

— Doamnă, continuă Atnos, te rog din suflet, nu pregăti 
domnului de Bragelonne un viitor nefericit. lată-l pornit 
spre glorie; Prinţul îl preţuieşte, e tânăr, să lăsăm pe un 
tânăr rege să-şi statornicească domnia. Vai! lartă-mi 
slăbiciunea, ducesă, dar vine o clipă când omul retrăieşte şi 
redevine tânăr prin copiii săi. 

Ducesa zâmbi, pe jumătate înduioşată; pe jumătate 
ironică. 

— Conte, spuse ea, tare mă tem că ai trecut de partea 
curţii. N-ai cumva ordinul albastru prin buzunare? 

— Da, doamnă, mărturisi Athos. Am Ordinul Jartierei, pe 
care regele Carol I mi l-a dat cu câteva zile înainte de 
moarte. 

Contele spunea adevărul. El nu ştia de cererea lui Porthos 
şi nu ştia că i s-a mai acordat un alt ordin. 

— Şi-aşa! Trebuie să mă hotăresc să devin o femeie 
bătrână, murmură ducesa, visătoare. 

Athos îi luă mâna şi i-o sărută. Ea îl privi suspinând. 

— Conte, Bragelonne trebuie să fie o reşedinţă 
încântătoare. Eşti un om de gust; trebuie să ai acolo vreun 
râu, păduri, flori. 

Şi suspină din nou, rezemându-şi cu cochetărie căpşorul 
fermecător de braţul îndoit şi încă nespus de frumos şi de 
alb. 

— Ce-ai spus adineauri, doamnă? Niciodată nu te-am văzut 
mai tânără, niciodată nu mi-ai părut mai frumoasă! 

Ducesa clătină din cap: 

— Domnul de Bragelonne rămâne la Paris? 

— Ce crezi? Întrebă Athos 

— Lasă-mi-l mie, îl rugă ducesa. 

— Nu se poate, doamnă. Dumneata ai uitat, poate, 
povestea lui Oedip, dar eu nu. 

— Într-adevăr, eşti fermecător, conte, şi mi-ar plăcea mult 
să petrec o lună la Bragelonne. 


— Nu te temi că-mi faci prea mulţi duşmani, ducesă? 
Răspunse curtenitor Athos. 

— Nu, voi veni incognito, conte, sub numele de Marie 
Michon. 

— Eşti încântătoare, doamnă! 

— Dar pe Raoul să nu-l ţii în preajma dumitale. 

— De ce? 

— Pentru că-i îndrăgostit. 

— EL, un copil? 

— De aceea iubeşte o copilă. 

Athos căzu pe gânduri. 

— Ai dreptate, ducesă, dragostea asta ciudată pentru o 
fetiţă de şapte ani poate să-l facă nenorocit într-o buna zi. 
Vom avea război în Flandra: se va duce acolo. 

— La înapoiere, să mi-l trimiţi, am să-i dau o platoşă să-l 
apere de dragoste. 

— Vai, doamnă! Spuse Athos. Astăzi în dragoste e ca şi în 
război: platoşa nu-ţi mai e de folos. 

În clipa aceea, Raoul se ivi în prag: venea să vestească 
ducesei şi contelui că prietenul lui, contele de Guiche, îl 
înştiinţase că a doua zi, regele, regina şi ministrul ei îşi vor 
face intrarea solemnă în oraş. 

Într-adevăr, a doua zi, încă din zori, curtea se pregăti să 
plece de la Saint-Germain. Regina îl chemase la ea pe 
d'Artagnan din ajun. 

— Domnule, spuse ea, am fost prevenită că la Paris nu-i 
linişte. Mă tem pentru rege. Să veghezi la portiera din 
dreapta. 

— Maiestatea-voastră poate fi liniştită: răspund de rege. 

Şi salutând-o pe regina, plecă. 

În clipa când ieşea de la regină, se apropie Bernouin şi-l 
încunoştiinţa că-l aşteaptă cardinalul, pentru treburi 
importante. D'Artagnan se duse îndată la cardinal. 

— Domnule, îi spuse el, se vorbeşte de o răscoală la Paris. 
Voi fi în stângă regelui şi, cum mai cu seamă eu sunt cel 
ameniţat, te rog să stai la portiera din stânga. 


— EminenţaVoastră să n-aibă nici o grijă, îl linişti 
d'Artagnan. Nu i se va clinti nici măcar un fir de păr. Drace! 
Exclamă el când ajunse în anticameră. Cum să ies din 
încurcătură? Nu pot să fiu şi la portiera din dreapta, şi la 
cea din stânga. Dar lasă! Eu o să-l păzesc pe rege şi Porthos 
pe cardinal. 

Planul plăcu tuturor, ceea ce se întâmpla destul de rar. 
Regina cunoştea şi avea încredere în curajul lui d'Artagnan, 
cardinalul în forţa lui Porthos, despre care ştia ce poate. 

Alaiul luă drumul Parisului într-o ordine statornicită din 
vreme: Guitaut şi Comminges, în fruntea gărzilor, 
deschideau calea; în urmă venea trăsura regală, având de o 
parte pe d'Artagnan şi de cealaltă pe Porthos, apoi 
muşchetarii, prieteni de douăzeci şi doi de ani cu 
d'Artagnan, locotenentul lor de douăzeci de ani şi, din ajun, 
căpitanul lor. 

Sosind la porţile oraşului, trăsura fu întâmpinată cu 
strigăte puternice: „Trăiască regele!" şi „trăiască regina!" 
Câţiva strigară: „Trăiască Mazarin!" dar glasurile acestea 
nu-şi aflară ecou. Alaiul se îndreptă spre Notre-Dame, unde 
urma să aibă loc un Te Deum. 

Întreg poporul Parisului ieşise pe străzi. În tot lungul 
drumului se aflau înşiruiţi elveţieni şi, cum drumul nu era 
scurt, erau aşezaţi la câte şase şi opt paşi unul de altul. 
Paza se dovedea cu totul neîndestulătoare şi, din timp, 
lanţul ostaşilor era rupt de valul mulţimii, refăcându-se cu 
mare greutate. 

De fiecare dată când mulţimea dădea năvală, plină de 
bune intenţii de altfel, dornică să-şi vadă regele şi regina, 
de care parizienii erau lipsiţi de un an, Anna de Austria se 
uita speriată la d'Artagnan, dar gasconul o liniştea cu un 
zâmbet. Mazarin, care risipise o mie de ludovici ca să se 
strige „Irăiască Mazarin" şi care preţuia strigătele auzite la 
cel mult douăzeci de pistoli, se uita şi el speriat spre 
Porthos. Dar uriaşul răspundea acestei priviri cu o 


minunată voce de bas: „Fiţi liniştit, monseniore", încât, într- 
adevăr, Mazarin se linişti din ce în ce mai mult. 

La Palatul Regal găsiră adunată o şi mai impunătoare 
mulţime. Lumea se îmbulzea din toate străzile vecine şi 
vedeai cum valul norodului se rostogoleşte vuind pe strada 
Saint-Honore, întocmai ca apele înspumate ale unui uriaş 
fluviu, venind în întâmpinarea trăsurii. 

În piaţă izbucniră urale răsunătoare: „Trăiască regele!", 
„Trăiască regina!" Mazarin se arătă la geamul portierei. 
Două-trei glasuri strigară: „Trăiască cardinalul!", dar 
aproape numaidecât se pierdură într-un vacarm de 
fluierături şi huiduieli nemiloase. Mazarin păli şi se trase 
grabnic înapoi. 

— Ticăloşii! Murmură Porthos. 

D'Artagnan nu spuse nimic, doar îşi răsuci mustaţa cu un 
anume gest al lui, semn că voioşia-i gasconă începea să se 
încingă. Anna de Austria se pleca la urechea tânărului rege 
şi-i şopti: 

— Fă un semn prietenos domnului d'Artagnan şi spune-i 
ceva, fiule! 

Tânărul rege se plecă spre portieră. 

— Încă nu ţi-am spus buna ziua, domnule d'Artagnan, zise 
el. Dar de recunoscut, te-am recunoscut. Nu erai dumneata 
după perdelele patului meu în noaptea când parizienii au 
vrut să mă vadă dormind? 

— Dacă regele îmi îngăduie, voi fi lângă el oricând îl va 
ameninţa vreo primejdie, rosti d'Artagnan. 

— Domnule, se adresă Mazarin lui Porthos. Ce-ai face dacă 
toată mulţimea asta ar năvăli asupra noastră? 

— Aş dobori câţi aş putea, monseniore, spuse Porthos. 

— Hm! Făcu Mazarin. Oricât-de curajos şi de puternic ai fi, 
tot nu-i poţi dobori pe toţi. 

— Asta-i adevărat, încuvinţă Porthos, ridicându-se în scări 
pentru a cuprinde mulţimea cu privirea. Asta-i adevărat. 
Sunt puzderie. 


— Cred că mi-ar fi plăcut mai mult să-l am paznic pe 
celălalt, mormăi Mazarin. 

Şi se trase în fundul trăsurii. 

Regina şi ministrul ei erau îndreptăţiţi să se teamă, mai 
ales cel din urmă. Mulțimea, deşi se arăta plină de respect, 
ba chiar de iubire faţă de rege şi de regină, începea să se 
frământe. Un vuiet surd se ridica în văzduh, prevestitor, ca 
de furtună atunci când trece pe deasupra mulţimii. 
D'Artagnan se întoarse spre muşchetari, clipind neobservat 
de mulţime, dar foarte desluşit pentru aceşti viteji de elită. 

Şirurile de cai se strânseră şi o înfiorare trecu printre 
oameni. 

La bariera Sergents se văzură nevoiţi să se oprească în 
loc. Comminges lăsă escorta pe care o comanda şi se 
apropie de trăsura reginei. Regina cătă întrebător la 
d'Artagnan. D'Artagnan îi răspunse din ochi. 

— Înainte! Spuse regina. 

Comminges se întoarse la post. O sforţare, şi bariera vie 
din calea lor fu ruptă cu violenţă. 

Câteva murmure se ridicară din mulţime, adresate de astă 
dată nu numai ministrului, ci şi regelui. 

— Înainte! Strigă răsunător d'Artagnan. 

— Înainte! Repetă Porthos. 

Dar, ca şi cum mulţimea nu aştepta decât atât ca să 
izbucnească, toată duşmănia tăinuită în inimi ieşi într-o 
clipă la iveală. Din toate părţile se auzeau strigăte: „Jos cu 
Mazarin!", „Moarte cardinalului!" 

În acelaşi timp, din strada Grenelle-Saint-Honore şi strada 
Cog, năvăliră doua noi valuri de oameni, care rupseră lanţul 
firav al elveţienilor şi ajunseră învolburate până la 
picioarele cailor lui d'Artagnan şi Porthos. 

Această nouă năvală era mai primejdioasă decât celelalte, 
căci de astă dată lumea era înarmată, şi chiar mai bine 
înarmată decât sunt de obicei, cu asemenea prilejuri, 
oamenii din popor. Se vedea limpede că această ultimă 
mişcare nu era rodul întâmplării, care ar fi strâns la un loc 


un grup de nemulţumiţi, ci atacul pus la cale de un duşman. 
Cele două valuri năvălitoare aveau fiecare câte o căpetenie: 
unul nu semăna să fie om din popor, ci din aleasa breaslă a 

cerşetorilor; pe celălalt, cu toată silinţa ce-şi dădea să pară 

om de rând, îl ghiceai de la o poştă că e un nobil. 

Era vădit că amândoi acționau urmând şi împlinind aceeaşi 
poruncă. 

Avu loc o ciocnirte violentă, simțită până şi în trăsura 
regală; apoi mii de strigăte se contopiră într-un vacarm, 
săgetat de două-trei împuşcături. 

— Muşchetarii la mine! Porunci d'Artagnan. Escorta se 
împărţi în două şiruri: unul trecu în dreapta trăsurii, 
celălalt în stânga; unul veni în ajutorul lui d'Artagnan, 
celălalt în ajutorul lui Porthos. 

Începu o luptă, cu atât mai îngrozitoare, cu cât nu avea 
nici un scop, cu atât mai tristă, cu cât nimeni nu ştia nici de 
ce, nici pentru cine luptă. 

LIII. 

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ REGILOR LE ESTE UNEORI 
MAI GREU SĂ SE ÎNTOARCĂ DECÂT SĂ PLECE DIN 
CAPITALA REGATULUI LOR 


(urmare) 

Ca în orice învălmăşeală, ciocnirea fu cumplită. 
Mugşchetarii, puţini la număr, aliniaţi într-un chip prea puţin 
prielnic pentru luptă şi neputând să se mişte în voie pe cai, 
se văzură copleşiţi la început. 

D'Artagnan încercă să închidă obloanele trăsurii, dar 
tânărul rege întinse braţul şi-l opri: 

— Nu, domnule d'Artagnan, vreau să văd! 

— Dacă maiestatea-voastră vrea să vadă, fie, priviţi! 

Şi, întorcându-se cu acea furie care-l făcea atât de 
înspăimântător, se năpusti peste căpetenia răsculaților, care 
cu un pistol într-o mână şi cu o spadă cât toate zilele în 
cealaltă, înfruntând doi muşchetari, încerca să-şi croiească 
drum până la trăsură. 


— Loc, pe toţi dracii! Strigă d'Artagnan, faceţi loc! 
Auzindu-l, omul cu pistolul şi cu spada ridică ochii. Prea 
târziu însă, lovitura pornise şi spada lui d'Artagnan îi 
străpunsese pieptul. 

— Ah, drace! Exclamă d'Artangnan, încercând zadarnic să- 
şi oprească braţul. Ce naiba cauţi aici, conte? 

— Îmi urmez destinul, îngăimă Rochefort, căzând într-un 
genunchi. M-am ridicat de trei ori până acum după 
loviturile spadei dumitale, a patra oară s-a sfârşit! 

— Conte, glăsui d'Artagnan, mişcat. N-am ştiut că eşti 
dumneata când am lovit. N-aş vrea să mori purtându-mi 
duşmănie, Rochefort îi întinse mâna şi d'Artagnan i-o luă. 
Vru să mai spună ceva, dar un val de sânge fi năpădi pe 
gură. Îşi încleştă trupul într-un ultim spasm şi îşi dădu 
sufletul. 

— Înapoi, ticăloşilor! Răcni d'Artagnan. Căpetenia voastră 
a căzut şi voi nu mai aveţi ce căuta aici. 

Într-adevăr, ca şi cum contele de Rochefort ar fi fost 
sufletul atacului îndreptat din această parte spre trăsura 
regelui, văzându-l răpus, gloata ce-l urmase orbeşte se 
risipi ca potârnichile. D'Artagnan, cu vreo douăzeci de 
muşchetari, se năpusti înainte pe strada Cog şi răzmeriţa 
de aici se destrăma ca un fum, pierind înspre piaţa Saint- 
Germain-l'Auxerrois şi căutându-şi scăparea spre cheiuri. 

D'Artagnan se întoarse iute, dornic să-l ajute pe Porthos la 
nevoie, dar uriaşul îşi făcuse şi el datoria cu aceeaşi 
conştiinciozitate ca şi gasconul. În stângă trăsurii, ca şi în 
dreapta, nu se mai vedea ţipenie de om, şi oblonul portierei, 
pe care Mazarin, prevăzător şi mai puţin războinic decât 
regele, avusese grijă să-l închidă, era acum dat în lături. 

Porthos avea un aer foarte melancolic. 

— Ce-i cu mutra asta la tine, Porthos? Ciudat învingător 
mai eşti! 

— Păi nici tu nu prea pari în apele tale! I-o întoarse 
Porthos. 

— Am şi de ce, fir-ar să fie! Am răpus un vechi prieten. 


— Zău? Făcu Porthos. Pe cine? 

— Pe bietul conte de Rochefort! 

— Atunci ai păţit-o ca şi mine, căci şi eu am răpus pe unul 
care mi s-a părut cunoscut. Din nefericire, i-am sfărâmat 
ţeasta şi faţa i s-a umplut într-o clipă de sânge. 

— Şi n-a spus nimic prăvălindu-se? 

— Ba da. A oftat! 

— Înţeleg, rosti d'Artagnan, fără să-şi poată stăpâni râsul. 
Dacă n-a spus decât atât, nu te-ai prea lămurit. 

— Ce se-ntâmplă, domnule? Întrebă regina. 

— Doamnă, răspunse d'Artagnan. Drumul e liber şi 
maiestatea-voastră poate porni mai departe. 

Într-adevăr, alaiul ajunse fără alte piedici la biserica 
Notre-Dame, sub portalul căreia tot clerul, cu vicarul în 
frunte, îi aştepta pe rege, pe regină şi pe ministru, pentru a 
căror preafericită înapoiere urma să aibă loc Te Deum-ul. 

Către sfârşitul slujbei, un ştrengar speriat intră în biserică, 
fugi în paraclis, îmbrăcă la iuţeală straiele de copil de cor, 
străbătu mulţimea care umplea sfântul lăcaş, mulţumită 
veşmintelor sale, şi se apropie de Bazin, care, într-un 
anteriu albastru, cusut cu fir de argint, şedea solemn în faţa 
elveţianului ce veghea intrarea la cor. 

Bazin simţi că e tras de mânecă. Aplecând ochii ridicaţi cu 
smerenie spre cer, îl recunoscu pe Friquet. 

— Nerugşinatule, de ce mă superi în timpul slujbei? Se oţări 
la el paraclisierul. 

— Domnule Bazin, şopti Friquet. Maillard, ştiţi, cel care 
împarte apa sfinţită la Saint-Eustache. 

— Ei? 

— În învălmăşeala luptei l-a izbit cineva cu spada în 
scăfârlie. Uite, uriaşul de colo, cu broderii pe la toate 
cusăturile, i-a venit de hac. 

— Aşa? Făcu Bazin. Cred că acum zace. 

— Stă să-şi dea duhul şi înainte să moară ar vrea să se 
spovedească vicarului, care, pe cât se spune, poate să ierte 
şi păcatele mari. 


— Şi-şi închipuie că preacucernicul vicar o să-şi afle vreme 
pentru unul ca el? 

— Da, bineînţeles, fiindcă se pare că vicarul i-a făgăduit 
asta. 

— Cine ţi-a spus? 

— Maillard cu gura lui. 

— L-ai văzut? 

— Păi sigur, doar eram acolo când s-a prăvălit la pământ. 

— Şi ce căâutai tu acolo? 

— Ei, asta-i! Strigam şi eu: „Jos cu Mazarin! Moarte 
cardinalului! La spânzurătoare cu italianul!". Nu mi-ai spus 
matale să strig aşa? 

— Ţine-ţi gura, nătărăule! I-o reteză Bazin, privind cu 
teamă în jur. 

— Bietul Maillard mi-a spus: „Dă fuga de-l caută pe vicar, 
Friquet, şi dacă mi-l aduci, te fac moştenitorul meu". Ce zici, 
taică Bazin, să-l moştenesc eu pe Maillard, care împarte 
apă sfinţită la biserica Saint-Eustache! Hm! O să stau cu 
braţele încrucişate după asta! Mi-e totuna, însă aş vrea să-i 
îndeplinesc dorinţa, ce zici? 

— Mă duc să-l înştiinţez pe vicar, se hotări Bazin, într- 
adevăr, se apropie încetişor şi cu respect de vicar şi-i şopti 
ceva la ureche, iar vicarul dădu din cap a încuviinţare. 

— Aleargă şi spune-i să aibă răbdare, monseniorul va fi la 
el într-un ceas, zise Bazin, înapoindu-se la fel de grav. 

— Bine, se bucură Friquet. Uite că m-am pricopsit şi eu! 

— Ascultă, urmă Bazin. Unde l-au dus? 

— În turnul Saint-Jacques-la-Boucherie. 

Şi fericit că şi-a dus însărcinarea la bun sfârşit, aşa cum 
era, în veşmintele unui copil de cor, care, de altfel, îi 
îngăduiau să răzbată mai lesne prin biserică, Friquet ieşi 
afară şi porni într-un suflet spre turnul Saint-Jacques-la- 
Boucherie. 

De îndată ce Te Deum luă sfârşit, vicarul, fără măcar să se 
mai schimbe, plecă spre vechiul turn, care-i era atât de 
binecunoscut, aşa cum făgăduise. 


Sosea la vreme. Deşi se prăpădea văzând cu ochii, 
muribundul mai sufla încă. 

I se deschise uşa încăperii unde agoniza cerşetorul. După 
o clipă, Friquet ieşi cu o pungă mare de piele în mână şi, de 
cum ajunse afară, o deschise: spre marea lui uimire, văzu 
că era plină cu aur. Cerşetorul se ţinuse de cuvânt: îi lăsase 
moştenire toată avuţia lui. 

— Ah, mamă Nanette! Bâgui Friquet, sufocându-se. Mamă 
Nanette! 

Nu reuşi să spună mai mult. În schimb, dacă nu mai avea 
grai, se arătă cu atât mai iute de picior. Porni cu un nebun 
spre casă, aidoma grecului de la Marathon, care s-a 
prăbuşit în piaţa Atenei, ţinând laurii în mână. Apoi, în 
pragul casei consilierului Broussel, se prăbuşi istovit, 
risipind pe podea ludovicii de aur din punga de piele. 

Mama Nanette adună banii, după care îl ridică de jos şi pe 
băiat. 

În acest timp, alaiul ajungea la Palatul Regal. 

— E un om tare viteaz, mamă, domnul d'Artagnan! Spuse 
tânărul rege. 

— Da, fiule, şi a adus mari servicii tatălui tău. Să ai grijă de 
el în viitor. 

— Domnule căpitan, i se adresă tânărul rege pe când 
cobora din trăsură. Regina m-a însărcinat să vă invit la 
masă astăzi, pe dumneata şi pe prietenul dumitale, baronul 
du Vallon. 

Era o mare cinste pentru d'Artagnan şi Porthos. Porthos se 
afla în culmea fericirii. Totuşi, în tot timpul mesei, vrednicul 
gentilom păru foarte îngândurat. 

— Ce-a fost cu tine, baroane? Îl întrebă d'Artagnan, 
coborând scara Palatului Regal. Păreai grozav de preocupat 
în timpul mesei. 

— Am tot încercat să-mi amintesc unde l-am văzut pe 
cerşetorul pe care cred că l-am ucis, răspunse Porthos. 

— Şi ţi-ai adus aminte? 

— Nu. 


— Nu-i nimic! Mai gândeşte-te, prietene, mai gândeşte-te. 
Când ai să-ţi aminteşti, îmi spui şi mie, nu? 

— Fireşte, zise Porthos. 

ÎNCHEIERE. 

Întorcându-se acasă, cei doi prieteni găsiră o scrisoare 
prin care Athos le cerea să se întâlnească a doua zi 
dimineaţă, la hanul „Carol cel Mare". 

Amândoi se culcară devreme, dar niciunul dintre ei nu 
izbuti să închidă ochii. Nu-ţi atingi țelul suprem fără ca asta 
să nu-ţi alunge somnul, cel puţin în prima noapte. 

A doua zi, la ora hotărâtă, prietenii noştri se duseră la 
Athos. Îl găsiră în tovărăşia lui Aramis, amândoi îmbrăcaţi 
de drum. 

— la te uită! Făcu Porthos. Va să zică plecăm cu toţii? Azi- 
dimineaţă m-am pregătit şi eu de drum. 

— Oh, Doamne, desigur, spuse Aramis. N-avem ce mai 
căuta la Paris, de vreme ce nu mai există Fronda. Doamna 
de Longueville m-a invitat să petrec câteva zile în 
Normandia şi m-a rugat să-i pregătesc şederea la Rouen, în 
timp ce va avea loc botezul fiului ei. Voi căuta să-i 
îndeplinesc dorinţa; pe urmă, dacă nu se iveşte nimic nou, 
mă voi înmormânta în mănăstirea mea de la Noisy-le-Sec. 

— Eu, grăi Athos, mă întorc la Bragelonne. Ştii, dragul 
meu d'Artagnan, eu nu-s decât un moşier vrednic şi 
cumsecade. Raoul nu are altă avere, bietul copil, decât 
bruma ce-am agonisit eu, aşa încât trebuie să veghez 
asupra acestei moşii, dat fiind că n-o stăpânesc decât cu 
numele. 

— Şi Raoul? 

— Îl las în seama ta, prietene. Vom avea război în Flandra, 
ai să-l iei cu tine. Mă tem că şederea la Blois ar putea să 
dăuneze minţii lui crude încă. Ia-l cu tine şi învaţă-l să fie 
viteaz şi cinstit, aşa cum eşti tu. 

— Eu, n-am să te mai văd, Athos, spuse d'Artagnan, dar cel 
puţin voi avea alături de mine acest nepreţuit căpşor bălai. 
Deşi e numai un copil, sufletul tău trăieşte în întregime în 


el, aşa încât, dragul meu Athos, am să cred că te afli şi de 
acum înainte lângă mine, că mă însoţeşti şi mă ajuţi în 
toate. 

Cei patru prieteni se îmbrăţişară cu lacrimi în ochi. 

Apoi se despărţiră, fără să ştie dacă se vor mai vedea 
vreodată. 

D'Artagnan se înapoie în strada Tiquetonne, împreună cu 
Porthos, care se frământa şi acum să-şi amintească cine era 
omul pe care îl lovise de moarte cu spada. Ajungând în faţa 
hanului „La Căpriţa", găsiră caii baronului gata de plecare 
şi pe Mousqueton în şa. 

— Ştii ce? D'Artagnan, îi propuse Porthos. Lasă armele şi 
vino cu mine la Pierrefonds, la Bracieux sau la Vallon; vom 
îmbătrâni împreună, vorbind despre prietenii noştri. 

— Nici gând! Răspunse d'Artagnan. La naiba! O să-nceapă 
războiul şi vreau să lupt. Mai sper şi eu ceva. 

— Păi ce vrei sa mai ajungi? 

— Mareşal al Franţei, fireşte! 

— Aha! Făcu Porthos, privindu-l nedumerit, căci niciodată 
nu se putuse obişnui cu lăudăroşeniile lui. 

— Hai cu mine, Porthos, îl ispiti d'Artagnan, şi te fac duce. 

— Nu, se împotrivi Porthos. Mouston nu mai vrea să se 
bată. De altfel, acasă mi s-a pregătit o primire solemnă, să 
crape de ciudă toţi vecinii. 

— La asta n-am ce să mai zic, murmură d'Artagnan, care 
cunoştea vanitatea proaspătului baron. Te las cu bine, 
prietene! 

— Cu bine, dragul meu căpitan! Spuse Porthos. Şi să ştii că 
dacă vrei să vii să mă vezi, vei fi întotdeauna binevenit în 
baronia mea. 

— Când mă-ntorc din bătălie, am să vin negreşit, răspunse 
d'Artagnan. 

— Echipajul domnului baron aşteaptă, rosti Mousqueton. 

Cei doi prieteni îşi strânseră mâna şi se despărţiră. 
D'Artagnan rămase în prag, trist, petrecându-l cu privirea 
pe Porthos. 


După douăzeci de paşi, uriaşul se opri deodată în loc, se 
lovi cu mâna peste frunte şi veni înapoi: 

— Mi-am adus aminte. 

— Ce anume? Întrebă d'Artagnan. 

— Ştiu cine-i cerşetorul pe care l-am ucis. 

— Zău? Cine e? 

— Nemernicul ăla de Bonacieux. 

Şi, fericit că a scăpat de gândul ce-l frământa, Porthos se 
grăbi să-l ajungă din urmă pe Mousqueton şi pieri după 
colţul străzii. 

D'Artagnan rămase nemişcat un timp, copleşit de gânduri. 
Apoi, întorcându-se, o zări pe frumoasa Magdalena, care, 
puţin cam neliniştită din pricina noului grad al gasconului, 
aştepta în picioare, în pragul uşii. 

— Magdalena, vorbi el, să-mi dai te rog apartamentul de la 
primul cat. Acum, fiind căpitan de muşchetari, trebuie să-mi 
cinstesc obrazul. Totuşi, păstrează-mi şi camera de la al 
cincilea. Nu ştii niciodată ce se poate întâmpla. 


SFÂRŞIT