Alexandre Dumas — Cei Trei Muschetari

Cei trei mușchetari 


Cei trei muşchetari 


Alexandre Dumas 


PARTEA |. 

Capitolul 1. 

CELE TREI DARURI ALE DOMNULUI D'ARIAGNAN- 
TATĂL. 

În cea dintâi luni a lui aprilie 1626 târgul Meung, unde s-a 
născut autorul Romanului Trandafirului (1), părea a fi în 
toiul unei fierberi atât de cumplite, ca şi când hughenoţii ar 
fi izbutit să-l schimbe într-o a doua La Rochelle 12). Văzând 
cum fug femeile spre uliţa mare şi auzind ţipete de copii în 
pragul uşilor, o seamă de târgoveţi îşi puneau repede 
platoşa şi, apucând o flintă sau un baltag, ca să se simtă mai 
tari, se îndreptau spre hanul „La Morarul voios”, în faţa 
căruia o gloată gălăgioasă şi nespus de curioasă se 
îmbulzea, crescând cu fiece clipă. 

Pe vremea aceea se stârneau mereu spaime şi rare erau 
zilele când un oraş sau altul nu-şi trecea în hrisoave 
asemenea pacoste. Nobilii se luau la harţă între ei; regele 
se războaia cu cardinalul; spaniolul se războia cu regele. Pe 
lângă aceste lupte mocnite sau obşteşti, tainice sau făţişe, 
mai erau pe deasupra hoţii, cerşetorii, hughenoţii, lupii şi 
valeţii care se năpusteau asupra tuturor. Târgoveţii erau 
veşnic înarmaţi împotriva hoţilor, a lupilor şi a valeţilor, 
adesea împotriva nobililor şi hughenoţilor, câteodată 
împotriva regelui, dar niciodată împotriva cardinalului sau a 
spaniolului. Ca urmare a acestor năravuri înrădăcinate, în 
amintita zi de luni a lui aprilie 1626 târgoveţii, auzind larmă 
şi nezărind nici steagul galben cu roşu şi nici uniformele 
ducelui de Richelieu, se repeziră cu toţii înspre hanul „La 


Morarul voios”. Odată acolo, fiecare îşi putu da seama de 
pricina acestei fierberi. 

Un tânăr... Să-l schiţăm portretul dintr-o singură trăsătură 
de condei: închipuiţi-vă pe Don Quijote la optsprezece ani; 
Don Quijote fără armură, nici pe piept, nici pe coapse, un 
Don Quijote îmbrăcat într-o haină scurtă de lână, a cărei 
culoare albastră se schimbase cu vremea, bătând nedesluşit 
când în vişiniu, când într-un azuriu ca cerul. Faţa prelungă 
şi oacheşă, umerii obrajilor ieşiţi în afară - semn de viclenie: 
muşchii fălcilor vânjoşi - alt semn, după care deosebeşti 
fără greş pe un gascon, chiar când nu poartă beretă: 
tânărul nostru purta însă o beretă împodobită cu un soi de 
pană; privirea deschisă şi ageră, nasul vulturesc, dar bine 
făcut; prea înalt pentru un băieţandru, prea scund pentru 
un bărbat împlinit; un ochi mai puţin încercat l-ar fi luat 
drept fiul unui fermier, plecat în călătorie, dacă nu i-ar fi 
văzut spada lungă care atârnată la cureaua de pe piept, se 
lovea de coapsa stăpânului, când acesta umbla pe jos, sau le 
părul zbârlit al calului, când umbla călare. 

Căci tânărul nostru avea un cal şi calul acesta era atât de 
bătător la ochi, încât nu putuse trece neluat în seamă. Era 
un căluţ din Beam, să fi avut între doisprezece şi 
paisprezece ani, cu părul galben, cu coada retezată, dar cu 
ariceală la picioare şi care deşi înainta cu capul mai jos de 
genunchi, făcând de prisos folosirea căpăstrului, era totuşi 
în stare să străbată opt leghe pe zi. Din nefericire, însuşirile 
acestui cal erau atât de bine ascunse sub părul fistichiu şi 
înfăţişarea lui năstruşnică, încât într-o vreme în care toată 
lumea se pricepea la cai, ivirea sus-pomenitului căluţ la 
Meung, unde intrase abia de un sfert de ceas pe poarta 
Beaugency, stârni o uluială, care se răsfrânse chiar asupra 
călăreţului. 

Şi aceasta îl îndurerase cu atât mai mult pe tânărul 
d'Artagnan (căci aşa se numea acest Don Quijote al acestei 
noi Rossinante (37, cu cât îşi dădea seama că oricât de bun 
călăreț ar fi fost, tot l-ar fi făcut de ocară asemenea 


mârţoagă. De aceea şi primise cu inima grea darul tatălui 
său. Ştia că asemenea dobitoc preţuia pe puţin douăzeci de 
livre 44). E drept că vorbele care însoţiseră darul erau de 
nepreţuii: 

— Fiule, - îi spusese gentilomul gascon în acel curat 
dialect beamez de care Henric al IV-lea nu se putuse 
dezbăra niciodată, - fiule, ca mâine vor fi treisprezece ani 
de când calul ăsta s-a născut în casa tatălui tău, pe care n-a 
părăsit-o niciodată; e un lucru care ar trebui să te îndemne 
să-l iubeşti. Nu cumva să-l vinzi. Lasă-l să moară liniştit, 
cum se cuvine, de bătrâneţe şi dacă pleci cu el la război, 
cruţă-l, aşa cum ai cruța un slujitor bătrân. Dacă vei avea 
cinstea să fii primit la curte, - urmă bătrânul d'Artagnan, - 
cinste la care de altfel îţi dă dreptul obârşia ta de viţă 
veche, apără-ţi cu demnitate, pentru tine şi pentru ai tăi, 
titlul de gentilom, pe care moş-strămoşii noştri l-au purtat 
cu fruntea sus mai bine de cinci sute de ani. Prin ai tăi, 
înţeleg pe părinţi şi pe prieteni. Nu ierta niciodată nimănui 
nimic, decât cardinalului şi regelui. Prin bărbăţia lui - ia 
bine seama - numai prin bărbăţia lui, un gentilom îşi 
croieşte azi drum în viaţă. Cine şovăie o clipă, acela scapă 
poate norocul pe care soarta i-l întindea tocmai atuncea. 
Eşti tânăr şi trebuie să fii viteaz din două pricini: întâia, 
pentru că eşti gascon şi a doua, pentru că eşti fiul meu. Nu 
ocoli împrejurările neaşteptate, ba chiar aleargă după 
năzdrăvănii. le-am pus să înveţi mânuirea spadei; ai un 
genunchi de fier şi încheietura mâinii de oţel. Bate-te de 
zor, bate-te cu atât mai mult cu cât duelurile sunt oprite; a 
te bate înseamnă deci a avea o îndoită cutezanţă. Nu-ţi pot 
dărui, fiul meu, decât cincisprezece scuzi 45), calul meu şi 
poveţele pe care le-ai auzit. La toate astea, mama ta va 
adăuga o reţetă ce-o ştie de la o ţigancă, a unui balsam care 
lecuieşte ca prin minune orice rană, dacă n-a atins inima. 
Trage folos din orice şi trăieşte fericit viaţă îndelungată. 

Mai vreau să adaug câteva cuvinte, ca să-ţi pot da o pildă, 
nu din viaţa mea, căci eu n-am fost niciodată la curte şi n- 


am luat parte decât la războaiele religioase, de bună voie: 
vreau să-ţi vorbesc despre domnul de Treville, care a fost 
pe vremuri vecinul meu şi care a avut cinstea de a se juca, 
în copilărie, cu regele nostru. Ludovic al XIII-lea, Cel-de-Sus 
să-l aibă în pază! Uneori, din joacă, ajungeau la bătaie, iar 
în aceste bătăi nu regele ieşea totdeauna biruitor. Loviturile 
primite au fost izvorul preţuirii şi prieteniei sale pentru 
domnul de Treville. Mai târziu, domnul de Treville s-a mai 
bătut şi cu alţii: de cinci ori pe vremea întâiei sale călătorii 
la Paris, de şapte ori de când a închis ochii răposatul rege 
până la majoratul celui tânăr, fără a mai pune la socoteală 
atâtea războaie şi asedii; iar de atunci şi până azi, poate 
încă de o sută de ori! Aşa că, în ciuda legilor, a poruncilor 
scrise şi a zilelor de închisoare, iată-l azi căpitan al 
muşchetarilor 16), adică iată-l căpetenia unei legiuni de 
cezari pe care regele pune mare preţ şi de care chiar 
cardinalul se teme, el care - după cum se ştie - nu prea 
cunoaşte ce-l aceea frică. Mai mult, domnul de Treville 
câştigă zece mii de scuzi pe an; asta înseamnă că e nobil cu 
mare faimă. A început la fel ca şi tine; du-te la el cu această 
scrisoare şi urmează-l pilda ca să ajungi şi tu ca el. 

Spunând acestea, bătrânul domn d'Artagnan înmână fiului 
o scrisoare dinainte pregătită, apoi îl încinse cu propria lui 
spadă şi, sărutându-l duios pe amândoi obrajii, îl 
binecuvântă. 

Când ieşea din camera părintească, tânărul dădu peste 
maică-sa; îl aştepta cu faimoasa reţeta de care în urma 
sfaturilor primite, avea să se folosească adeseori. De data 
asta, rămasul bun a ţinut mai multă vreme şi a fost cu mult 
mai duios nu doar din pricină că domnul d'Artagnan nu şi- 
ar fi iubit fiul, singura lui odraslă, dar domnul d'Artagnan 
era bărbat şi ar fi socotit nepotrivit din partea unui bărbat 
să se lase copleşit de emoție, pe când doamna d'Artagnan 
era femeie şi mai mult decât atât, era mamă. 

Ea plânse amarnic şi, trebuie s-o spunem spre lauda 
tânărului d'Artagnan, în pofida sforţărilor lui de a rămâne 


netulburat, aşa cum i-ar fi stat bine unui viitor muşchetar, 
firea îl învinse şi dădu drumul şuvoiului de lacrimi din care 
abia izbuti să ascundă jumătate. 

În aceeaşi zi, tânărul o porni la drum cu cele trei daruri 
părinteşti, alcătuite, după cum am mai spus din 
cincisprezece scuzi, din căluţul pomenit şi din scrisoarea 
către domnul de Treville; se-nţelege de la sine că sfaturile 
date nu intrau în socoteală. 

Cu un astfel de vade mecum (7), d'Artagnan era, prin 
starea sa sufletească şi trupească, o copie credincioasă a 
eroului lui Cervantes, cu care l-am asemuit în chip atât de 
fericit, atunci când îndatorirea noastră de istoric ne-a silit 
să-l schiţăm portretul. Don Quijote lua morile de vânt drept 
uriaşi şi oile drept oşti: d'Artagnan lua orice surâs drept o 
jignire şi fiece privire drept aţâţare. Ca urmare, îşi ţinu 
pumnul încleştat de-a lungul drumului între Tarbes şi 
Meung. Înşfăcându-şi mânerul spadei una peste alta, de 
zece ori pe zi; totuşi pumnul nu se abăâtu asupra nici unei 
fălci şi spada nu-şi părăsi teaca. Nu doar că înfăţişarea 
bietului căluţ galben n-ar fi stârnit destule zâmbete pe faţa 
trecătorilor, dar cum pe deasupra mârţoagei zăngănea o 
namilă de spadă şi cum pe deasupra acestei spade sclipea o 
căutătură mai mult cruntă decât trufaşă, trecătorii îşi 
înfrânau râsul sau, dacă râsul le biruia prevederea, atunci 
se sileau să nu râdă, decât cu un colţ al gurii ca măştile din 
vechime. D'Artagnan îşi păstră deci ţinuta mândră şi 
amorul propriu neştirbit până la prăpăditul acela de orăşel 
Meung. 

Dar ajuns acolo, în vreme ce descăleca în faţa porţii 
Morarului voios, fără ca nici hangiul, nici vreun slujitor sau 
vreun grăjdar să-l ţină calul de dârlogi, d'Artagnan zări la 
parter, în dreptul unei ferestre întredeschise, un gentilom 
de statură înaltă şi semeaţă, cam mohorât la obraz, care 
stătea de vorbă cu doi inşi ce păreau a-l asculta cu multă 
luare-aminte. D'Artagnan crezu fireşte, ca de obicei, că era 
vorba despre el şi începu să asculte. De data asta se 


înşelase doar pe jumătate: nu despre el era vorba, ci 
despre, calul lui. 

Gentilomul părea că înşiră ascultătorilor însuşirile 
animalului şi deci, cum am mai spus, ascultătorii arătau un 
deosebit respect povestitorului. Cei doi izbucneau mereu în 
râs, dar ca să-şi iasă din sărite, tânărului nostru îi ajungea o 
umbră de surâs; se înţelege atunci scrâşnetul lui la auzul 
acelor hohote gălăgioase. 

D'Artagnan vru totuşi să-şi dea mai întâi seama de mutra 
neruşinatului care-şi bătea joc de el. Îşi aţinti privirea 
mândră asupra străinului şi văzu că era un bărbat între 
patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, cu ochii negri şi 
sfredelitori, cu faţa gălbejită, cu nasul gros şi cu mustaţa 
neagră, meşteşugit tunsă; purta pantaloni până la genunchi 
şi un pieptar de culoare liliachie, cu găitane tot liliachii, fără 
altă podoabă decât obişnuitele despicături prin care se 
vedea cămaşa. Deşi noi, hainele-l erau mototolite, ca orice 
îmbrăcăminte de călătorie, închisă îndelung într-un cufăr. 
D'Artagnan făcu la repezeală toate aceste constatări cu 
priceperea celui mai migălos cercetător şi, fără îndoială, 
dintr-o pornire lăuntrică ce-l spunea că acest necunoscut va 
avea în viitor o mare înrâurire asupra vieţii lui. 

Cum însă, în clipa în care d'Artagnan îşi pironea privirea 
asupra gentilomului cu straie liliachii, acesta îşi dezvolta 
tocmai una din cele mai amănunţiie şi mai temeinice 
expuneri asupra gloabei beameze, cei doi ascultători se 
porniră pe râs, în vreme ce el însuşi lăsă să rătăcească, 
împotriva obiceiului, o fluturare de surâs pe faţă. De data 
aceasta nu mai încăpea nici o îndoială d'Artagnan se simţise 
într-adevăr jignit. Pe deplin încredinţat de jignire, îşi 
înfundă bereta pe ochi şi, încercând să maimuţărească 
unele fandoseli de la curte, pe care le surprinsese în 
Gasconia la câţiva nobili care se aflau în călătorie, înaintă, 
cu o palmă pe mânerul spadei şi cu cealaltă în şold. Din 
nefericire, pe măsură ce înainta, mânia îl orbea tot mai tare 
şi în locul frazelor impunătoare şi demne, pregătite pentru 


a-şi rosti provocarea, nu mai găsi pe vârful limbii decât 
răbufniri grosolane, pe care le însoţi de strâmbături 
furioase. 

— Ei, domnule, - începu să strige, - dumneata care te 
ascunzi după oblon! Da, da, chiar dumneata! Spune-mi şi 
mie de ce râzi, măcar să râdem împreună. 

Gentilomul îşi plimbă încet privirea de la cal la călăreț, ca 
şi când i-ar fi trebuit oarecare răgaz pentru a înţelege că 
spre el se îndreptau acele mustrări ciudate: apoi, când nu-l 
mai rămase nici o îndoială, îşi încruntă uşor sprâncenele şi, 
după o lungă tăcere, îi răspunse lui d'Artagnan cu glas 
obraznic şi batjocoritor, cu neputinţă de descris: 

— N-am vorbit cu dumneata, domnule! 

— În schimb vorbesc eu cu dumneata! Se răsti tânărul 
scos din sărite de amestecul acela de obrăznicie şi bună 
creştere, de cuviinţă şi dispreţ. 

Necunoscutul îl mai privi o clipă cu aceeaşi fluturare de 
zâmbet pe buze, apoi, plecând de la fereastră, ieşi agale din 
han şi se înfipse în faţa calului, la doi paşi de d'Artagnan. 
Ţinuta liniştită şi căutătura lui batjocoritoare îndoiră veselia 
celor cu care stătea de vorbă şi care nu se îndepărtaseră de 
la fereastră. 

Văzându-l atât de aproape, d'Artagnan scoase cam de vreo 
jumătate de cot spada din teacă. 

— Calul ăsta trebuie să fie, sau mai curând trebuie să fi 
fost, în tinereţea lui, floricică galbenă de untişor, spuse 
necunoscutul, urmându-şi cercetările începute şi 
întorcându-se spre ascultătorii lui de la fereastră, ca şi când 
nici n-ar fi băgat de seamă că mânia lui d'Artagnan se ridica 
zid între el şi ceilalţi. E o culoare foarte cunoscută în 
botanică, dar până acum foarte rar întâlnită la cai. 

— Răzi de cal când nu-ţi dă mâna să râzi de stăpân! Răcni 
furios concurentul lui Treville. 

— Eu nu râd des, domnul meu, - urmă necunoscutul, n-ai 
decât să mă priveşti şi să te convingi, dar ţin cu tot 
dinadinsul să-mi iau îngăduinţa de a râde când am chef. 


— Iar mie, - strigă d'Artagnan, - nu-mi place să se râdă 
când n-am eu chef! 

— Adevărat, domnul meu? Urmă necunoscutul mai liniştit 
ca oricând. Foarte bine! Aşa şi e! Apoi, îndepărtându-se, se 
pregătea să intre iarăşi în han prin poarta cea mare sub 
care d'Artagnan văzuse la sosire un cal gata înşăuat. 

Dar nu era în firea lui d'Artagnan să dea drumul aceluia 
care avea neobrăzarea să-şi bată joc de el. Trase deci spada 
cu totul din teacă şi începu să-l urmărească, răcnind: 

— Întoarce-te, hei, întoarce-te, domnule zeflemea. 
Întoarce-te, că acum te lovesc pe la spate! 

— Să mă loveşti pe mine! Rânji celălalt, răsucindu-se pe 
călcâie şi privindu-l pe tânăr cu uimire şi dispreţ. Haida de! 
Dragul meu, eşti cam nebun! Apoi, cu glasul scăzut, ca şi 
când ar fi vorbit cu el însuşi: Păcat! Ce mai descoperire 
pentru maiestatea sa, care caută năzdrăvani peste tot, ca să 
şi-l facă muşchetari! Pe ăsta ar fi trebuit să-l cunoască! 

Nu sfârşi bine şi d'Artagnan îi şi trase o lovitură zdravănă 
cu vârful spadei, încât dacă celălalt n-ar fi sărit cu un pas 
înapoi, ar fi glumit de bună seamă pentru cea din urmă 
oară. Văzând că s-a îngroşat gluma, necunoscutul trase şi el 
spada din teacă şi, după ce-şi salută potrivnicul, se puse în 
gardă, cu toată seriozitatea. Dar în aceeaşi clipă, cei doi 
ascultători, însoţiţi de hangiu, tăbărâră asupra lui 
d'Artagnan, arzându-l care cu ciomagul, care cu lopata şi cu 
vătraiele de la sobă. Era o schimbare de atac atât de 
fulgerătoare şi de neaşteptată, încât potrivnicul lui 
d'Artagnan, în vreme ce acesta se întorcea ca să facă faţă 
grindinei de lovituri, îşi băgă din nou spada în teacă, la fel 
de sigur precum şi-o scosese şi, din actorul care era cât p- 
aci să fie, ajunse iarăşi spectator al bătăliei, rol pe care-l 
îndeplini cu nepăsarea-l obişnuită, mormăind totuşi printre 
dinţi: 

— La naiba cu toţi gasconii ăştia! Suiţi-l iar pe calul lui 
portocaliu şi ducă-se pe pustii. 


— Nu înainte de a te fi răpus, mişelule! Strigă d'Artagnan, 
apărându-se din răsputeri şi fără să dea îndărăt din faţa 
celor trei duşmani care-l ciomăgeau de zor. 

— Ce de ifose pe el! Mormăi gentilomul. Pe cinstea mea, 
gasconii ăştia nu-şi mai bagă minţile-n cap. Trage-ţi-l, dacă 
ţine morţiş. Când o obosi, o să spună el singur că s-a 
săturat. 

De bună seamă, necunoscutul tot nu ştia cu ce soi de catâr 
avea de furcă. D'Artagnan nu era omul care să se dea bătut 
cu una cu două. Lupta mai ţinu deci câteva clipe, până când 
istovit, tânărul scăpă din mână spada, frântă în două de o 
lovitură de ciomag. În sfârşit, altă lovitură îl nimeri în 
frunte, doborându-l totodată la pământ, plin de sânge şi 
aproape în nesimţire. 

Tocmai atunci începea să se strângă de pretutindeni lume 
la locul cu pricina. Temându-se de prea mare vâlvă, hangiul, 
ajutat de oamenii lui, duse rănitul în bucătărie unde-l dădu 
unele îngrijiri. 

În vremea aceasta, gentilomul îşi luase iarăşi locul la 
fereastră şi privea cu oarecare nelinişte spre mulţimea 
aceea încremenită, care-l stingherea din cale afară. 

— Ia spune, ce mai face turbatul? Se întoarse el spre uşa 
care se deschidea zgomotos: hangiul tocmai venea să-l 
întrebe de sănătate. 

— Excelenţa voastră a scăpat teafăr? Se interesă hangiul. 

— După cum vezi, întreg şi teafăr, scumpe hangiule. 

— Dar eu pe dumneata te întreb cum îi mai merge 
tânărului nostru? 

— Îi merge mai bine, - răspunse celălalt - acum a leşinat 
de tot. 

— Adevărat? Făcu gentilomul. 

— Da, dar înainte de a leşina şi-a mai adunat bruma de 
puteri, ca să vă strige şi să vă înfrunte, răcnind. 

— E dracul gol! Se minună necunoscutul. 

— Da de unde, excelenţă, nu-l nici un drac, - urmă hangiul 
strâmbând din nas, - pe când zăcea lat, l-am scotocit peste 


tot şi n-am găsit în boarfele lui decât o cămaşă, iar în pungă 
numai unsprezece scuzi; asta nu l-a împiedicat însă să 
spună, pe când leşina, că dacă aşa ceva i s-ar fi întâmplat la 
Paris, v-aţi fi căit pe loc. Dar aici, n-o să vă căiţi decât puţin 
mai târziu. 

— Te pomeneşti c-o fi vreun prinţ de sânge, care umblă 
deghizat, zise necunoscutul cu nepăsare. 

— V-am spus toate astea, nobilul meu domn, - adăugă 
hangiul, - pentru ca să vă puteţi feri din vreme. 

— În furia lui n-a scăpat nici un nume? 

— Ba da, se lovea mereu cu mâna peste buzunar şi 
mormăia: Lasă că vedem noi ce o să spună domnul de 
Treville, când o afla cum a fost terfelit ocrotitul său. 

— Domnul de Treville? - întrebă necunoscutul, din ce în ce 
mai atent, - zici că rostea numele domnului de Treville şi se 
lovea cu mâna peste buzunar?... Hai spune drept, dragă 
hangiule, în vreme ce tânărul dumitale era leşinat, sigur că 
nu te-a răbdat inima să nu scotoceşti şi prin buzunarul cu 
pricina. Ai dat peste ceva? 

— O scrisoare pentru domnul de Treville, căpitanul 
muşchetarilor. 

— Adevărat? 

— Chiar aşa cum am cinstea să vă spun, excelenţă. 

Hangiul, care nu era înzestrat cu prea mult dar de 
pătrundere, nu-şi dădu seama de căutătura schimbată a 
necunoscutului, când îi auzise vorbele. Părăsind pervazul 
ferestrei de care îşi ţinea rezemate coatele, acesta încruntă 
din sprâncene ca orice om îngrijorat. 

— Drace, - mormăi el printre dinţi, - să-mi fi trimis oare 
Treville pe gasconul ăsta? Prea-l de tot tânăr! Dar la urma 
urmei, o lovitură de spadă e o lovitură de spadă, oricare ar 
fi vârsta celui ce ţi-o dă şi te fereşti mai puţin de un mucos 
decât de oricare altul; buturuga mică răstoarnă carul mare. 

Şi vreme de câteva minute necunoscutul rămase pe 
gânduri. 


— Ei, hangiule, - îi spuse, - n-ai de gând să mă 
descotoroseşti de apucatul ăsta? Nu-mi vine să-l omor chiar 
aşa şi totuşi - adăugă el pe un ton rece şi ameninţător, - 
totuşi mă stinghereşte. Unde e acum? 

— În odaia nevesti-mi, i se dau îngrijiri, la catul întâi. 

— Boarfele şi săculeţul le are cu el? Şi-a scos haina? 

— Nu, toate sunt jos în bucătărie. Dar, dacă tânărul ăsta 
zurliu vă stinghereşte... 

— Cred şi eu. Stârneşte în hanul dumitale un tărăboi cu 
care oamenii cumsecade nu se pot împăca. Urcă acum la 
dumneata, fâ-mi socoteala şi dă de ştire valetului meu. 

— Cum, domnul ne şi părăseşte? 

— Nu-l nici o noutate, fiindcă îţi poruncisem să pui şaua pe 
cal. Nu mi s-a împlinit porunca? 

— Ba da şi după cum aţi putut să vă încredinţaţi singur, 
calul domniei-voastre se află sub poarta cea mare, gata de 
plecare. 

— Bine, atunci fă cum ţi-am spus! 

„Drace, - îşi zise în sinea lui hangiul, - să-l fie oare frică de 
mucosul ăsta?” 

Dar o privire poruncitoare a necunoscutului îi reteză 
gândul. Se înclină adânc şi ieşi. 

— N-ar fi nimerit s-o zărească zăpăcitul ăsta pe Milady, - 
îşi mai zise străinul, - trebuie să treacă din clipă în clipă; 
chiar a întârziat. Mai bine să încalec şi să-l ies în 
întâmpinare... Măcar dacă aş putea şti ce-l cu scrisoarea 
aceea adresată lui Treville! 

Şi bodogănind într-una, necunoscutul se îndreptă spre 
bucătărie. 

În vremea asta, încredinţat că numai prezenţa tânărului îi 
alungase pe necunoscut, hangiul se urcase în camera soţiei 
lui, unde-l găsi pe d'Artagnan care-şi venise în sfârşit în fire. 
Dându-l să înţeleagă că ar putea avea încurcături cu poliţia, 
deoarece căutase gâlceavă unui mare senior, căci după 
părerea lui necunoscutul nu putea fi de-cât un mare senior, 
hangiul îl făcu să se scoale din pat, în pofida slăbiciunii şi să- 


şi urmeze drumul. Pe jumătate năuc, în cămaşă, cu capul 
înfăşurat în cârpe, d'Artagnan se ridică şi, împins de 
hangiu, începu să coboare; dar, în drum spre bucătărie, îşi 
zări deodată provocatorul, care stătea liniştit de vorbă cu o 
doamnă, lângă scara unei frumoase caleşti, înhămată cu doi 
cai mari, normanzi. 

Aceea cu care stătea de vorbă şi al cărei cap apărea ca 
înrămat în portiera caleştii, era o femeie între douăzeci şi 
douăzeci şi doi de ani. Am mai spus cât de fulgerător 
izbutea d'Artagnan să prindă cele mai mici amănunte din 
înfăţişarea cuiva. De la prima aruncătură de ochi, văzu, 
aşadar, că femeia era tânără şi frumoasă. Frumuseţea ei îl 
izbi cu atât mai mult cu cât părea străină ținuturilor 
meridionale în care el trăise până atunci. Era o făptură 
blondă şi palidă, cu plete lungi, unduindu-l pe umeri, ochi 
mari albaştri, visători, cu buze trandafirii şi mâini de 
alabastru; vorbea aprins cu necunoscutul. 

— Aşadar, eminenţa sa îmi porunceşte... Spunea doamna. 

— Să vă întoarceţi numaidecât în Anglia şi să-l daţi de 
veste dacă ducele părăseşte Londra. 

— Şi-n ce priveşte celelalte instrucţiuni? Întrebă frumoasa 
călătoare. 

— Se găsesc toate în caseta aceasta, pe care n-o veţi 
deschide decât pe celălalt mal al Mânecii. 

— Bine, foarte bine... Şi dumneavoastră? 

— Eu mă înapoiez la Paris. 

— Fără să-l învăţaţi minte pe neobrăzatul acela de ţânc?... 
Mai întrebă doamna. 

Necunoscutul se pregătea să răspundă, dar chiar în clipa 
când deschidea gura, d'Artagnan, care auzise totul, se 
repezi în pragul porţii, strigând: 

— Neobrăzatul de ţânc o să înveţe el minte pe alţii, cred că 
de data asta cel pe care trebui să-l înveţe minte nu-l va mai 
scăpa ca întâia oară. 

— Nu-l va scăpa? Repetă necunoscutul, încruntându-se. 

— Socot că-n faţa unei femei nu vei îndrăzni să fugi. 


— Luaţi seama, - strigă Milady, văzând că gentilomul duce 
mâna la spadă, - luaţi seama, cea mai mică întârziere poate 
nărui totul. 

— Aveţi dreptate, - îi răspunse gentilomul, - vedeţi-vă de 
drum, eu voi face la fel. 

Şi, salutând doamna cu o uşoară înclinare a capului, sări în 
şa, în vreme ce vizitiul ardea la bice cailor. Necunoscutul şi 
doamna porniră aşadar în goană, fiecare de cealaltă parte a 
drumului. 

— Ei, socoteala! Ţipa hangiul, a cărui preţuire se schimba 
într-un adânc dispreţ, văzând că se depărtează fără să-şi 
plătească socoteala. 

— Plăteşte tu, marţafoiule, strigă acesta, din goana mare, 
valetului, care după ce aruncă la picioarele hangiului două 
sau trei monede de argint, porni şi el în galop după stăpân. 

— Stai, mişelule! Stai, ticălosule! Gentilom de paie! Strigă 
d'Artagnan, alergând la rândul lui după valet. 

Dar rănitul era prea slăbit pentru a putea îndura 
asemenea zdruncin. Abia făcu zece paşi şi urechile începură 
să-l vâjâie, ameţeala îl cuprinse, un nor sângeriu îi trecu pe 
dinaintea ochilor şi se prăbuşi în mijlocul străzii, strigând 
mereu: 

— Mişelule! Mişelule! Mişelule! 

— Aşa-l, mare mişel, mormăi hangiul, apropiindu-se de 
d'Artagnan şi încercând prin această linguşire să se împace 
cu sărmanul tânăr, întocmai cum făcuse şi bâtlanul din 
fabula cu melcul. 

— Da, e un mare mişel, - şopti şi d'Artagnan, - dar ea, ea 
tare mai e frumoasă! 

— Care ea? Întrebă hangiul. 

— Milady, îngăimă d'Artagnan. Şi îşi pierdu cunoştinţa a 
doua oară. 

— Totuna, - zise hangiul, - mi-au scăpat doi, dar mi 
abcdefghijkilmnopqgrstuvwxyzşţăââ-a rămas ăsta. Şi pe ăsta 
nu-l mai las din mâini câteva zile. Nici unsprezece scuzi nu- 
s de lepădat. 


Se ştie că unsprezece scuzi era tocmai suma ce se mai 
găsea în punga lui d'Artagnan. 

După cum se vede, hangiul socotise unsprezece zile de 
boală a câte un scud pe zi; numai că el socotise astfel fără 
să ţină seama de călător. A doua zi, pe la cinci dimineaţa, 
d'Artagnan se sculă din pat, cobori în bucătărie, fără să-l 
ajute nimeni, ceru în afară de alte meremeturi, a căror listă 
n-a ajuns până la noi, vin, untdelemn, rozmarin şi, ţinând 
reţeta mamei sale în mână, îşi pregăti un balsam cu care-şi 
unse numeroasele-l răni, schimbându-şi singur oblojelile şi 
nevrând să primească ajutorul vreunui medic. Datorită fără 
îndoială balsamului de Boemia şi datorită poate şi lipsei 
oricărui medic, d'Artagnan fu pe picioare chiar în seara 
acea şi aproape înzdrăvenit a doua zi. 

Dar, în clipa în care vru să plătească rozmarinul, 
untdelemnul şi vinul, singura cheltuială a stăpânului care 
nu mâncase aproape nimic, în vreme ce calul galben 
mâncase, cel puţin, după spusele hangiului, de trei ori mai 
mult decât s-ar fi cuvenit pe potriva staturii lui, d'Artagnan 
nu mai găsi în buzunar decât punguţa de catifea roasă şi cei 
unsprezece scuzi care se aflau înăuntru; cât priveşte 
scrisoarea către domnul de Treville, nu era nicăieri. 

Tânărul începu atunci să caute scrisoarea, cu multă 
răbdare, întorcându-şi buzunarele şi buzunăraşele pe faţă 
şi pe dos, scotocind şi răscotocind săculeţul, deschizând şi 
închizând la loc punga. Dar când îşi dădu seama că nu mai 
are unde căuta, valul de mânie, care-l cuprinse a treia oară, 
era gata-gata să-l dea prilejul unei noi comenzi de vin şi 
untedelemn de leac; căci văzând pe tânărul zurbagiu 
înfierbântându-se şi amenințând să facă ţăndări tot hanul, 
dacă nu găseşte scrisoarea, hangiul şi pusese mâna pe o 
ţapină, nevastă-sa pe coada unei mături şi slujitorii pe 
aceleaşi bâte, pe care le mai folosiseră cu două zile înainte. 

— Scrisoarea mea de recomandaţie - răcnea d'Artagnan, - 
scrisoarea mea de recomandaţie, sau, mii de draci! Vă pun 
în frigare ca pe nişte orătănii! 


Din nefericire, o anumită împrejurare îl oprea pe tânăr să- 
şi poată duce la îndeplinire ameninţarea. După cum am mai 
spus, cu prilejul primei sale încăierări, spada îi fusese frântă 
în două, lucru de care uitase cu totul. Drept urmare, când 
d'Artagnan vru într-adevăr să tragă spada din teacă, se 
trezi în mână cu un ciot cam de vreo opt sau zece degete, 
ciot pe care hangiul prevăzător îl pusese la loc în teacă. 
Restul tăişului, bucătarul îl dosise dibaci, cu gând să-l facă 
frigăruie. 

Totuşi, poate că această dezamăgire nu l-ar fi împiedicat 
pe aprigul nostru tânăr de a trece la fapte, dacă hangiul n- 
ar fi chibzuit că plângerea călătorului era pe deplin 
îndreptăţită. 

„Dar, la urma urmei, - gândi el, lăsând în jos ţapina - unde 
o fi scrisoarea aceea?” 

— Da, da, unde-l scrisoarea? Strigă d'Artagnan. Din capul 
locului ţin să vă spun că scrisoarea era pentru domnul de 
Treville şi că trebuie găsită; dacă nu va fi găsită, atunci o s-o 
scoată el şi din pământ! 

Această ameninţare băgă în sperieţi pe hangiu. După rege 
şi domnul cardinal, domnul de Treville era omul al cărui 
nume, militarii şi chiar târgoveţii îl aveau mai des pe buze. 
E drept că mai era şi părintele Iosif, dar numele lui se 
rostea numai în şoaptă, atât de cumplită era groaza ce-o 
trezea eminenţa cenuşie, cum i se spunea acestui prieten 
de încredere al cardinalului. 

Aşa că, aruncând cât colo ţapina şi poruncind soţiei şi 
servitorilor săi să facă la fel cu coada de mătură şi cu 
bâtele, hangiul dădu cel dintâi pildă, începând să caute 
scrisoarea pierdută. 

— Era în scrisoare ceva de preţ? Întrebă hangiul după 
câteva cercetări zadarnice. 

— La naiba! Cred şi eu - se răsti gasconul, care se bizuia 
pe acea scrisoare spre a-şi croi drum la curte. Înăuntru era 
toată averea mea. 

— Titluri de rentă spaniole? Întrebă hangiul, îngrijorat. 


— "Titluri ale tezaurului personal al maiestăţii sale, 
răspunse d'Artagnan, care sperând să intre în slujba 
regelui mulţumită acelor recomandaţii, credea că poate da, 
fără să mintă, acest răspuns cam îndrăzneţ. 

— Ei drace! Se tângui hangiu, deznădăjduit. 

— Dar ce-are a face, - urmă d'Artagnan cu îndrăzneala 
obişnuită gasconilor, - banii sunt un fleac, scrisoarea era 
totul. Mai bine pierdeam o mie de pistoli 418) decât să pierd 
scrisoarea. 

Ar fi putut spune la fel de uşor douăzeci de mii, dar o 
umbră de sfială tinerească îl oprise. 

Şi deodată se făcu parcă lumină în mintea hangiului, care 
se blestema, fiindcă nu dădea de nimic. 

— Scrisoarea nu s-a pierdut! Strigă el hotărât. 

— Ah! Făcu d'Artagnan. 

— Nu, scrisoarea v-a fost luată. 

— Luată! Şi de cine? 

— De gentilomul de ieri. A coborât în bucătărie, unde era 
haina dumneavoastră şi a rămas acolo singur. Pot să pun 
prinsoare că el v-a furat-o. 

— Crezi? Răspunse d'Artagnan cam neîncrezător, căci el 
ştia mai bine ca oricine importanţa cu totul personală a 
scrisorii şi nu vedea cum de-ar fi putut trezi ispita cuiva. 
Fără îndoială că niciunul din servitori, niciunul din călătorii 
de acolo n-ar fi câştigat nimic, dac-ar fi avut la ei acea 
hârtie. 

— Va să zică dumneata îl bănuieşti pe neruşinatul acela de 
gentilom? 

— Cum vă văd şi mă vedeţi, - urmă hangiul, - când i-am 
dat de ştire că înălţimea voastră sunteţi ocrotit do demnul 
de Treville şi că aveţi chiar o scrisoare pentru vestitul 
gentilom, el a părut grozav de tulburat, m-a întrebat unde e 
scrisoarea, apoi a coborât iute în bucătărie, unde ştia că se 
află pieptarul dumneavoastră. 

— Atunci, am găsit hoţul, - răspunse d'Artagnan, - mă voi 
plânge domnului de Treville, iar domnul de Treville se va 


plânge regelui. Apoi, scoțând cu gest simandicos din 
buzunar doi scuzi, îi dete hangiului, care-l petrecu până la 
poartă, cu pălăria în mână; încălecă după aceea pe calul 
său galben şi ajunse fără altă păţanie până la poarta Saint- 
Antoine, la Paris, unde se hotări să-şi vândă calul pe trei 
scuzi, preţ foarte bun, ţinând seama că în vremea din urmă 
călăreţul îşi sleise de puteri mârţoaga. De altfel, geambaşul 
care l-a cumpărat pe suma mai sus pomenită, nu s-a ferit 
să-l mărturisească tânărului că dădea atât de mulţi bani 
numai din pricina acelei culori, atât de neobişnuite. 

D'Artagnan îşi făcu deci intrarea în Paris pe jos, cu 
bocceluţa sub braţ; merse aşa până ce găsi o cameră de 
închiriat, potrivită cu strâmtoratele sale mijloace băneşti. 
Această cameră era un fel de mansardă în strada 
Groparilor, lângă Luxemburg. 

După ce plăti arvuna, stăpân pe locuinţă, d'Artagnan îşi 
petrecu ziua cusându-şi la haină şi la pantaloni tot felul de 
ceaprazuri pe care maică-sa i le dăduse pe furiş, după ce le 
scosese de la o haină aproape nouă a bătrânului. Merse 
apoi pe cheiul Fiarelor vechi, pentru a-şi pune alt tăiş la 
spadă; se întoarse după aceea la Luvru şi întrebă pe primul 
muşchetar, care-l ieşi în cale, de palatul domnului de 
Treville. Acest palat se găsea în strada Vieux Colombier, 
adică tocmai în vecinătatea camerei pe care d'Artagnan o 
închinase, împrejurare ce i se păru a fi o bună vestire 
pentru izbânda călătoriei lui. 

Şi, pe deplin mulţumit de felul cum se purtase la Meung, 
fără nici o remuşcare pentru trecut, încrezător în ziua pe 
care o trăia şi plin de speranţe în viitor, se culcă şi dormi 
buştean. 

Somnul acesta, încă destul de provincial, ţinu până a doua 
zi dimineaţa la ora nouă, când se sculă spre a se duce la 
acel vestit domn de Treville, al treilea mare om în tot 
regatul, după prețuirea părintească. 

Capitolul II. 

ANTICAMERA DOMNULUI DE TREVILLE. 


Domnul de Troisville, cum se mai numea încă familia 
acestuia în Gasconia sau domnul de Treville cum sfârşise 
prin a-şi spune singur la Paris, o începuse ca şi d'Artagnan, 
adică fără para chioară, dar cu acel fond de îndrăzneală, de 
isteţime şi de înţelegere, datorită căruia cel mai sărac nobil 
gascon primeşte ca moştenire părintească, mai mult decât 
primeşte adesea în realitate cel mai bogat gentilom din 
Perigord sau din Berry. Vitejia sfidătoare, norocul său şi mai 
sfidător încă, într-o vreme când necazurile cădeau ca 
grindina, îl ridicaseră în vârful acelei scări anevoioase, care 
se numeşte favoarea curţii şi ale cărei trepte le urcase câte 
patru o dată. 

Era prietenul regelui care, după cum se ştie, păstra în 
mare cinste amintirea părintelui său, Henric al IV-lea. Tatăl 
domnului de Treville îl slujise pe acesta din urmă, cu atâta 
credinţă în războaiele împotriva Ligii, încât din lipsă de bani 
- lipsă care silise toată viaţa pe Beamez să-şi plătească 
datoriile doar cu vorbe de duh, duhul fiind singurul bun pe 
care nu-l luase niciodată cu împrumut, din lipsă de bani 
deci, îi îngăduise bătrânului Treville, să-şi ia ca blazon, după 
capitularea Parisului, un leu de aur pe fond purpuriu, având 
ca deviză: Fidelis et fortis. Pentru o dreaptă cinstire aceasta 
însemna mult, pentru bunul lui trai era însă cam puţin. 
Astfel fiind, când vestitul tovarăş de arme al marelui Henric 
se stinse, el lăsă fiului său ca moştenire doar spada şi deviza 
sa. Mulțumită acestui îndoit dar şi numelui nepătat care-l 
însoțea, domnul de Treville a fost primit în casa tânărului 
prinţ, unde sluji atât de frumos prin spada sa şi rămase atât 
de credincios devizei sale, încât Ludovic al XIII-lea, unul din 
cei mai de seamă mânuitori de spadă ai regatului, obişnuia 
să spună că dac-ar avea vreun prieten care s-ar bate în 
duel, l-ar sfătui să-şi ia ca second 497 în primul rând pe el, 
apoi pe 'Treville, - ba poate chiar pe acesta înaintea lui. 

Toate astea făceau ca Ludovic al XIII-lea să aibă multă 
prietenie pentru Treville; prietenie regească, prietenie 
egoistă, e drept şi totuşi prietenie. Căci în acele vremuri 


nefericite, bărbaţii de teapa lui Treville aveau mare 
căutare. Mulţi ar fi putut lua ca deviză epitetul de puternic, 
ce alcătuia partea a doua a inscripţiei din blazonul lui 
Treville; puţini erau însă gentilomii care puteau râvni la la 
epitetul de credincios din prima parte a devizei. Treville se 
număra printre aceştia din urmă; era una din acele firi 
înzestrate cu isteţimea ascultătoare a dulăului gata să sară 
orbeşte, cu privirea ca fulgerul, cu pornirea aprigă; ochiul îi 
fusese dat doar pentru a descoperi dacă regele era 
nemulţumit de cineva, iar mâna - pentru a lovi pe acel 
supărător cineva, pe un Besme, un Poltrot Mere sau un 
Vitry 410). 

În sfârşit, lui Treville nu-l lipsise până atunci decât prilejul; 
dar stătea la pândă hotărât să-l şi înhaţe, dacă i-ar fi ieşit în 
cale. Astfel fiind, Ludovic al XIII-lea îl numise pe Treville 
căpetenia muşchetarilor care, prin credinţă sau mai bine zis 
printr-un fanatism crunt, trebuiau să fie pentru rege ceea 
ce fuseseră cei patruzeci şi cinci pentru Henric al III-lea, 
sau ceea ce fusese garda scoțiană pentru Ludovic al XI-lea. 

Cât despre cardinal, nu rămăsese nici el, în privinţa 
aceasta, mai prejos decât regele. Când văzuse ce minunaţi 
aleşi înconjurau pe Ludovic al XIII-lea, acest al doilea, sau 
mai curând acest întâi rege al Franţei, a vrut şi el să-şi aibă 
garda lui. Şi-a avut şi el deci muşchetarii, după cum Ludovic 
al XIII-lea şi-l avea pe ai lui; în văzul lumii, aceste două 
puteri rivale îşi alegeau, pentru folosinţa lor, pe cei mai 
vestiți mânuitori ai spadei din toate colţurile Franţei şi chiar 
din ţările străine. De multe ori seara, la obişnuita partidă de 
şah, Richelieu şi Ludovic al XIII-lea se ciorovăiau în privinţa 
faimei slujitorilor lor. Fiecare lăuda ţinuta şi vitejia 
oamenilor săi şi în vreme ce ponegreau făţiş duelul şi 
încăierările, pe ascuns îi asmuţeau ca să se bată, simțind o 
adâncă mâhnire sau o nemăsurată bucurie la vestea unei 
înfrângeri sau a unei biruinţe de-a lor. Cel puţin aşa stă 
scris în memoriile unui om care a luat parte la unele din 
aceste înfrângeri şi la multe din aceste biruinţe. 


Treville ştiuse să-l cânte stăpânului în strună şi mulţumită 
acestei dibăcii a putut câştiga îndelungata şi neclintita 
bunăvoință a unui rege, care n-a lăsat în urma lui faima 
unei prea mari statornicii în prietenie. Îi punea pe 
muşchetari să defileze în faţa cardinalului Armand 
Duplessis, luând totodată un aer batjocoritor care zbârlea 
de mânie mustaţa căruntă a eminenţei sale. Treville 
înţelegea minunat rostul războiului din acea vreme, în care, 
dacă nu trăiai pe socoteala duşmanului, trăiai pe seama 
celor de un neam cu tine; soldaţii săi alcătuiau o legiune de 
draci împieliţaţi, care nu ştiau decât de frica lui. 

Dezmăţaţi, chercheliţi, plini de răni, muşchetarii regelui, 
sau mai bine-zis ai domnului de Treville, foiau prin cârciumi, 
prin locurile de plimbare, prin cele de petrecere, lipind, 
răsucindu-şi ţanţoş mustaţa, zăngănindu-şi săbiile, 
năpustindu-se încântați asupra gărzilor domnului cardinal, 
când îi întâlneau în cale; sau scoţându-şi spadele în plină 
stradă, cu mii de şoltecării; ucişi uneori, dar atunci 
încredinţaţi că vor fi plânşi şi răzbunaţi; ucigând de multe 
ori, dar ştiind bine că tot nu vor putrezi în închisoare, 
fiindcă domnul de Treville era totdeauna gata să-l scape. Se 
înţelege că domnul de Treville era preamărit pe toate 
tonurile de aceşti oameni care-l adorau şi care, deşi 
vrednici de spânzurătoare, tremurau în faţa lui, ca nişte 
şcolari în faţa profesorului, ascultându-l cel mai neînsemnat 
cuvânt şi gata să-şi dea viaţa pentru a spăla ruşinea celei 
mai mici mustrări. 

Domnul de 'Treville folosise această puternică pârghie, mai 
întâi pentru rege şi prietenii regelui, apoi chiar pentru el şi 
prietenii lui. De altfel, în nici un volum de Memorii de pe 
acea vreme, care a lăsat totuşi atâtea Memorii, nu se vede 
că acest cinstit gentilom a fost vreodată învinuit, nici chiar 
de duşmanii lui - şi avea la fel de mulţi şi printre literați, ca 
şi printre oşteni - nicăieri nu se vede, că acest cinstit 
gentilom a fost vreodată învinuit de a fi cerut cuiva plată în 
schimbul îngăduinţei de a folosi fanaticii lui soldaţi. Deşi 


înzestrat cu un deosebit dar al intrigii, pe potriva celor mai 
grozavi intriganţi, domnul de Treville a rămas un om cinstit. 
Ba mai mult, în ciuda puternicelor lovituri din vârful spadei 
care deşală şi a exerciţiilor anevoioase care istovesc, el 
ajunsese unul din cei mai rafinaţi îndrăgostiţi şi unul din 
iscusiţii cântăreţi de fraze întortocheate şi sforăitoare ai 
vremii sale; se vorbea despre isprăvile amoroase ale lui 
Treville, aşa cum se vorbise, cu douăzeci de ani înainte, de 
ale lui Bassompierre şi aceasta nu însemna tocmai puţin. 
Căpitanul muşchetarilor era aşadar proslăvit, temut şi iubit, 
ajungând astfel culmea fericirilor lumeşti. 

Ludovic al XIV-lea întuneca toţi micii aştri de la curte prin 
orbitoarea lui strălucire; tatăl său însă, acel soare pluribus 
impar, lăsa fiecăruia dintre favoriţi splendoarea lui 
personală şi fiecăruia dintre curteni valoarea lui 
individuală. De aceea, în afară de audienţele acordate 
dimineaţa de către rege şi cardinal, când se trezeau din 
somn, mai erau la Paris, pe atunci, peste două sute de 
asemenea audienţe, cu destulă cătare. Printre acestea, cele 
încuviinţate de domnul de Treville erau din cele mai 
căutate. 

Curtea palatului său din strada Vieux Colombier semăna 
cu o tabără, începând de la ora şase dimineaţa vara şi de la 
opt dimineaţa iarna. Cincizeci până la şaizeci de 
muşchetari, care păreau că fac cu schimbul pentru a fi 
mereu în număr bătător la ochi, se plimbau neîncetat, 
înarmaţi ca pentru război şi gata de orice. De-a lungul 
uneia din acele scări mari, pe locul căreia civilizaţia noastră 
ar clădi o casă întreagă, urcau şi coborau solicitatorii din 
Paris, alergând după un hatâr oarecare, gentilomii din 
provincie, arzând de dorinţa de a fi înrolați, ca şi valeţii 
înzorzonaţi în toate culorile, care aduceau domnului de 
Treville veşti din partea stăpânilor lor. În anticameră, pe 
banchete lungi, aşezate în cerc, aşteptau aleşii, adică acei 
care fuseseră chemaţi. De dimineaţă până seara nu 
contenea acolo zumzetul glasurilor, în vreme ce în cabinetul 


său, învecinat cu această anticameră, domnul de Treville 
primea vizitele, asculta plângerile, dădea porunci şi, 
asemeni regelui în balconul său de la Luvru, n-ar fi vrut 
decât să stea la geam ca să primească defilarea oamenilor 
şi a armelor. 

În ziua când d'Artagnan se înfăţişă în audienţă, numărul 
celor de acolo era impunător, mai ales pentru un provincial, 
sosit proaspăt de acasă; e drept însă că acest provincial era 
gascon şi, mai ales pe vremea aceea, compatrioţii lui 
d'Artagnan aveau faima de a nu da îndărăt cu una cu două. 
Într-adevăr, cum treceai poarta masivă, ferecată în cuie 
lungi cu floare dreptunghiulară, te trezeai în mijlocul unei 
cete de militari care foiau de colo-colo prin curte, 
strigându-se, certându-se sau jucând tot felul de jocuri. Ca 
să-ţi croieşti drum printre aceste valuri învolburate trebuia 
să fii sau ofiţer, sau mare nobil, sau femeie frumoasă. 

Aşadar, prin mijlocul acestei cete şi al acestui tărăboi, îşi 
făcea loc tânărul nostru cu inima gata să-l iasă din piept, 
lipindu-şi spada lungă de coapsele-l subţiri şi ţinând în 
mână marginea pălăriei de pâslă, în vreme ce pe buze îi 
flutura zâmbetul sfios al provincialului tulburat, care vrea 
să pară stăpân pe el. Cum trecea de un grup, răsuflă 
uşurat, totuşi, bănuind că unii din ei se întorceau să-l 
privească, d'Artagnan, care până atunci avusese o părere 
destul de bună despre el, se simţi caraghios întâia oară în 
viaţă. 

În dreptul scării, era mai rău încă: pe cele dintâi trepte, 
patru muşchetari. În vreme ce zece sau doisprezece 
camarazi de-ai lor aşteptau pe palier să le vină rândul la 
joc. Îşi treceau vremea în felul următor: 

Unul dintre ei, stând cu spada în mână pe treapta cea mai 
de sus, împiedica - sau cel puţin se străduia să împiedice - 
pe ceilalţi trei, care voiau să urce scara. 

Aceştia trei îi împotriveau la rândul lor spada uimitor de 
sprintenă. D” Artagnan crezu la început că sunt florete de 
scrimă, butonate în vârf, dar curând îşi dădu seama, după 


unele zgârieturi, că, dimpotrivă, toate ascuţişurile erau 
minunat şlefuite; de câte ori unul din ei era împuns, nu 
numai spectatorii, dar chiar şi actorii făceau un haz nespus. 

Cel care se afla în clipa aceea pe treapta mai de sus îşi 
ţinea minunat adversarii pe loc. Se făcuse roată în jurul lor. 
Regula cerea ca la fiecare lovitură, cel atins să părăsească 
partida, pierzând rândul la audienţă în folosul celui care-l 
atinsese cu spada. În cinci minute, trei dintrei ei fură atinşi 
uşor, unul la încheietura mâinii, altul la bărbie şi al treilea la 
ureche, de către apărătorul treptei, care niciodată nu se 
lăsase atins; dibăcia lui îi câştigă dreptul de a intra în 
audienţă înaintea celorlalţi trei. 

Oricât de greu ar fi fost nu să-l uimeşti pe tânărul nostru, 
dar să se lase uimit, acest fel de petrecere izbuti să-l 
uluiască: văzuse în provincia lui - meleaguri unde capetele 
se înfierbântă atât de repede - că duelurile urmau unor 
anumite întâmplări premergătoare; fanfaronada acestor 
patru jucători i se păru cea mai straşnică din câte auzise 
până atunci chiar în Gasconia. Crezu că se găseşte în acea 
faimoasă ţară a uriaşilor, unde Gulliver odată descins s-a 
înspăimântat atât de rău; şi totuşi, nu era la capătul 
uimirilor: mai rămâneau palierul scării şi anticamera. 

Pe palier nu se mai bătea nimeni, se povesteau însă isprăvi 
cu femei, iar în anticameră isprăvi de la curte. Pe palier 
d'Artagnan roşi; în anticameră îl trecură fiori. Închipuirea 
sa înaripată şi hoinară care, în Gasconia, îl cea să fie temut 
de tinerele cameriste şi uneori chiar de tinerele lor stăpâne, 
nu întrezărise niciodată, chiar când bătea câmpii, nici pe 
jumătate din acele minunăţii ale iubirii şi nici pe sfert din 
acele năzdrăvâănii amoroase, luminate de strălucirea unor 
nume dintre cele mai cunoscute şi cu amănunte dintre cele 
mai puţin voalate. Dar dacă pe palier el se simţi jignit în 
prețuirea lui pentru bunele moravuri, în anticameră se 
simţi revoltat, din respect faţă de cardinal. Acolo, spre 
marea sa uimire, d'Artagnan auzea forfecându-se în gura 
mare politica de care tremura întreaga Europă şi viaţa 


intimă a cardinalului, pentru care atâţia mari şi puternici 
nobili ispăşiseră din greu, atunci când încercaseră să aibă 
părerea lor. Acest vestit bărbat, slăvit de bătrânul 
d'Artagnan, ajunsese zeflemeaua muşchetarilor domnului 
de Treville, care-şi băteau joc de picioarele strâmbe şi de 
spatele lui cocârjat; unii dintre ei fredonau cuplete cu 
numele doamnei d'Aiguillon, iubita lui, sau al nepoatei, 
doamna de Combalet, în vreme ce alţii puneau la cale tot 
felul de năzbâtii împotriva pajilor şi a gărzilor cardinalului- 
duce, ceea ce i se părea lui d'Artagnan o adevărată 
monstruozitate. 

Totuşi, când numele regelui se rostea pe neaşteptate în 
mijlocul acestor grosolănii pe socoteala cardinalului, un soi 
de căluş astupa pentru o clipă toate acele guri spurcate; 
fiecare privea şovăielnic în jurul lui, ca şi cum s-ar fi temut 
să nu-l trădeze peretele subţire care despărţea anticamera 
de cabinetul domnului de Treville; dar, foarte curând, un 
cuvânt cu tâlc amintea iarăşi de eminenţa sa şi atunci 
hohotele izbucneau şi mai dezlănţuite, niciuna din faptele 
cardinalului nefiind cruţată de pârjolul criticii. 

„Nici vorbă că toţi de aici vor fi zvârliţi la închisoare şi 
spânzurați, - gândi cu groază d'Artagnan, - şi eu, fără 
îndoială, împreună cu ei, căci de vreme ce i-am auzit şi i-am 
ascultat o să fiu socotit drept părtaşul lor. Ce-ar zice oare 
tata, care m-a sfătuit atât de călduros să-l respect pe 
cardinal, dacă m-ar şti cot la cot cu aceşti păgâni? 

E lesne de închipuit, fără s-o mai spunem că d'Artagnan nu 
îndrăznea să ia parte la convorbire. Era însă numai ochi şi 
urechi, încerca să-şi încordeze cât putea cele cinci simţuri 
ca să nu piardă o iotă; în pofida încrederii nedezminţite în 
sfaturile părinteşti, se simţea îndemnat lăuntric şi îmboldit 
de instinctul lui, să laude mai curând decât să hulească 
lucrurile nemaipomenite ce se petreceau acolo. 

Fiind însă cu desăvârşire străin de ceata curtenilor 
domnului de Treville şi fiind zărit pentru întâia oară în locul 
acela, d'Artagnan a fost întrebat ce doreşte. La această 


întrebare îşi spuse numele foarte umil, se sprijini pe titlul 
de compatriot şi rugă pe cameristul care venise să-l pună 
întrebarea, să-l aducă la cunoştinţă domnului de Treville 
cererea unei scurte audienţe, cerere pe care cameristul îi 
făgădui cu glas ocrotitor să o transmită la timpul şi locul 
cuvenit. 

D'Artagnan, care-şi mai venise în fire din uimirea de la 
început, avu deci răgazul să cerceteze veşmintele şi 
chipurile celor de faţă. 

În mijlocul celui mai însufleţit grup se găsea un muşchetar 
înalt, cu ţinută semeaţă şi o ciudăţenie de îmbrăcăminte ce 
sărea în ochii tuturor. Nu purta uniforma pe care, de 
altminteri, nici nu era dator s-o poarte mereu, într-o vreme 
când domnea ceva mai puţină libertate, dar mai multă 
hotărâre, ci era îmbrăcat într-o haină strâmtă până la 
genunchi, de culoare azurie, puţin cam ieşită de soare şi 
cam ponosită, dar pe deasupra ei avea o minunată eşarfă 
din broderie de aur, ce strălucea ca solzii pe faţa apelor, în 
lumina vie a soarelui. O pelerină lungă de catifea cărămizie 
îi cădea grațios pe umeri, lăsând să se vadă doar 
neasemuita eşarfă de care atârna o spadă uriaşă. 

Acest muşchetar încetase tocmai de a fi de gardă; se 
tânguia că are guturai şi din când în când, tuşea silit. Din 
pricina asta îşi luase pelerina, spunea el celor din jur; în 
vreme ce vorbea, privind de sus şi răsucindu-şi ţanţoş 
mustaţa, ceilalţi nu-şi puteau lua ochii de la eşarfa brodată 
şi. Bineînţeles, d'Artagnan mai mult ca oricare altul. 

— Ce vreţi, - spunea muşchetarul, - e la modă. Ştiu că-l o 
sminteală, dar n-ai încotro, asta-l moda! De altfel, trebuie să 
faci ceva şi cu punga babacilor! 

— Mai las-o, Porthos! - se repezi unul din cei de faţă, - vrei 
să ne faci să credem că ai eşarfa din mărinimia părintească: 
ţi-o fi dat-o doamna voalată cu care te-am întâlnit duminica 
trecută lângă poarta Saint-Honore. 

— Nu, pe cuvântul şi cinstea mea de gentilom, am 
cumpărat-o chiar eu din banii mei, răspunse acela care 


fusese numit Porthos. 

— Da, la fel cum mi-am cumpărat şi eu punga asta nouă cu 
ce mi-a pus iubita în punga mea veche, adăugă alt 
muşchetar. 

— Adevărat, întări Porthos, - şi ca dovadă, uite, am dat pe 
ea doisprezece pistoli. 

Admiraţia spori, deşi îndoiala mai stăruia încă. 

— Nu-l aşa, Aramis? Întrebă Porthos, întorcându-se spre 
alt muşchetar. 

Înfăţişarea acestuia din urmă se bătea cap în cap cu a 
muşchetarului care-l pusese întrebarea, numindu-l Aramis: 
era un tânăr de cel mult douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei 
de ani, cu o căutătură copilărească şi dulceagă, cu ochii 
negri şi blajini, cu obrajii trandafirii şi catifelaţi ca o piersică 
de toamnă, mustaţa-l subţire desena deasupra buzei de sus 
o linie fără cusur; s-ar fi zis că mâinile lui se codeau să se 
aplece, de teamă să nu li se umfle vinele; când şi când îşi 
ciupea sfârcul urechilor, ca să-l păstreze îmbujorat şi 
străveziu. De obicei vorbea puţin şi încet, saluta în dreapta 
şi-n stânga, râdea potolit, arătându-şi frumoşii dinţi care 
păreau foarte îngrijiţi, ca de altfel întreaga sa fiinţă. 
Răspunse la întrebarea prietenului, încuviinţând doar din 
cap. 

Această încuviinţare păru a înlătura toate îndoielile 
privitoare la eşarfă; toţi rămăseseră cu ochii la ea, dar fără 
s-o mai pomenească; apoi printr-unul din acele 
surprinzătoare salturi ale gândirii, convorbirea se îndreptă 
deodată asupra altui subiect. 

— Ce ziceţi despre ce istoriseşte scutierul lui Chalais? 
Întrebă unul din muşchetari, fără a se întoarce spre cineva, 
ci dimpotrivă, punând întrebarea tuturor de acolo. 

— Şi ce spune? Întrebă Porthos cu glas trufaş. 

— Spune c-a întâlnit la Bruxelles pe Rochefort, duhul rău 
al cardinalului, travestit în capuţin. Blestematul de 
Rochefort, cu anteriul lui de călugăr, l-a tras pe sfoară pe 
domnul de Laigues, de nerod ce e. 


— Încă ce mai nerod, - întări Porthos, - dar aşa o fi oare? 

— Aşa mi-a spus Aramis, răspunse muşchetarul. 

— Adevărat? 

— Ei, parcă dumneata nu ştii, Porthos, - zise Aramis, - nu 
ţi le-am spus eu toate ieri? Hai să vorbim de altceva. 

— Cum? Să vorbim de altceva? Asta-l părerea dumitale, - 
stărui Porthos, - foarte frumos, să vorbim de altceva! La 
naiba! Că repede mai închei dumneata! Adică cum? 
Cardinalul pune pe un trădător, pe un tâlhar, pe un 
nemernic să spioneze un gentilom, îl pune să-l şterpelească 
scrisorile, apoi, cu ajutorul spionului şi datorită scrisorilor, 
pune să i se taie capul lui Chalais sub învinuirea tâmpită că 
ar fi vrut să-l omoare pe rege şi să-l însoare pe fratele 
regelui cu regina! Nimeni n-avea habar de toată urzeala 
asta, ne-o destăinuieşti dumneata ieri, spre marea noastră 
uimire şi acum, când nici măcar nu ne-am dezmeticit, vii să 
ne spui: hai să vorbim de altceva! 

— N-avem decât să vorbim şi d-asta dacă ţii atât de mult, 
răspunse netulburat Aramis. 

— Dac-aş fi fost scutierul bietului Chalais, - strigă Porthos, 
- Rochefort ar fi păţit-o rău de tot cu mine. 

— lar dumneata, ai fi păţit-o şi mai rău cu ducele Roşu 
111), îi atrase atenţia Aramis. 

— Cum? Ducele Roşu? Bravo, bravo, ducele Roşu! Întări 
Porthos, aplaudând şi încuviinţând din cap. Ducele Roşu, 
asta-l minunat! Am să răspândesc porecla, dragul meu, fii 
pe pace. Dar ştiu că are duh, Aramis al nostru! Ce păcat că 
n-ai putut să-ţi urmezi chemarea, scumpul meu, ce drăgălaş 
popă ai fi fost! 

— Nu-l decât o întârziere trecătoare, lămuri Aramis. Într-o 
zi, tot o să fiu preot; ştii şi dumneata Porthos, că tocmai de 
aceea nu mă las de teologie. 

— O să facă aşa cum spune, întări Porthos. Mai curând sau 
mai târziu, tot o s-o facă. 

— Mai curând, zise Aramis. 


— N-aşteaptă decât ceva ca să se hotărască de-a binelea şi 
să îmbrace iar anteriul pe care-l ţine atârnat în cui, 
dedesubtul uniformei, adăugă un muşchetar. 

— Şi ce anume aşteaptă? Întrebă altul. 

— Aşteaptă ca regina să dăruiască Franţei un moştenitor. 

— Să încetăm cu astfel de glume, domnilor, - spuse 
Porthos, - slavă domnului, regina e încă la vârsta când 
poate să-l mai dăruiască. 

— Se zice că domnul de Buckingham se află în Franţa, 
adăugă Aramis, cu râsul lui de pişicher, dând acestei fraze, 
în aparenţă atât de nevinovate, un înţeles destul de 
uşuratic. 

— De data asta n-ai brodit-o, prietene Aramis, - îi curmă 
vorba Porthos, - şi-n slăbiciunea dumitale de a face haz de 
orice, treci mereu peste margini îngăduite: dacă te-ar auzi 
vorbind astfel domnul de Treville, cred că nu i-ai face de loc 
plăcere. 

— Ai de gând să-mi dai o lecţie, Porthos? Îl întrebă Aramis, 
în a cărui privire blajină se văzu scăpărând un fulger. 

— Dragul meu, fii muşchetar sau preot, fii una sau alta, 
dar nu şi una şi alta, îl sfătui Porthos. Uite, Athos, ţi-a spus-o 
şi zilele trecute: slujeşti la prea mulţi stăpâni deodată! Te 
rog, te rog, ar fi de prisos să ne supărăm, adu-ţi aminte cum 
ne-am înţeles între noi, dumneata, Athos şi cu mine. Te duci 
la doamna d'Aiguillon şi-l faci curte; te duci la doamna de 
Bois-Tracy; vara doamnei de Chevreuse şi-ţi merge vestea 
că ai ajuns departe de tot în binevoitoarea preţuire a 
acestei doamne. Dumnezeule, nimeni nu-ţi cere să-ţi 
destăinuâeşti fericirea, nici să-ţi dai pe faţă tainele inimii, îţi 
cunoaştem cavalerismul. Dar dacă ai virtutea asta, atunci la 
naiba, foloseşte-o şi faţă de maiestatea sa. Lasă să 
trăncănească cine vrea şi orice-o vrea despre rege şi 
despre cardinal; dar regina e sfântă şi dacă cineva vorbeşte 
de ea, apoi atunci să vorbească numai de bine! 

— Porthos, eşti la fel de înfumurat ca şi Narcis, răspunse 
Aramis. Ştii că nu pot suferi dojenile - afară doar dacă m-ar 


dojeni Athos. În ceea ce te priveşte pe dumneata, dragul 
meu, ai o eşarfă prea frumoasă ca să mai faci pe sfâătosul. O 
să fiu preot când voi socoti de cuviinţă, deocamdată sunt 
muşchetar şi ca muşchetar spun ce-mi place, iar în clipa de 
faţă îmi place să-ţi spun că ai început să mă scoţi din 
râăbdări. 

— Aramis! 

— Porthos! 

— Ei, domnilor! Domnilor! Se auziră strigăte în jurul lor. 

— Domnul de Treville îl aşteaptă pe domnul d'Artagnan, 
curmă discuţia cameristul, deschizând uşa. 

La auzul acestor cuvinte în timpul cărora uşa rămăsese 
deschisă, se făcu linişte; în mijlocul tăcerii 
atotcuprinzătoare, tânărul gascon străbătu o parte din 
lungimea anticamerei şi intră la căpitanul muşchetarilor; 
totodată, se simţea nespus de bucuros că fusese scutit la 
vreme de sfârşitul acelei ciudate gâlcevi. 

Capitolul III. 

AUDIENȚA. 

Domnul de 'Treville nu era tocmai în apele lui: totuşi 
răspunse politicos tânărului care se înclinase până la 
pământ şi zâmbi ascultând cuvântul de salut, rostit cu 
accentul beamez, care-l amintea tinereţea şi pământul lui 
de baştină, două aduceri aminte ce fac pe un om să 
zâmbească la orice vârstă. Apoi, îndreptându-se spre 
anticameră şi făcându-l lui d'Artagnan semn cu mâna, ca şi 
când i-ar fi cerut îngăduinţa să sfârşească cu ceilalţi înainte 
de a începe cu el, strigă de trei ori, cu glasul îngroşat de 
fiecare dată, astfel încât să străbată toate treptele cuprinse. 
Între tonul poruncitor şi cel mânios: 

— Athos! Porthos! Aramis! 

Cei doi muşchetari cu care am mai făcut cunoştinţă şi care 
purtau ultimele două din numele de mai sus, părăsiră iute 
grupul, unde se găseau şi înaintară înspre camera a cărei 
uşă se şi închise îndată ce trecură pragul. Ţinuta lor, deşi nu 
tocmai liniştită, stârni totuşi, prin aerul nepăsător, plin 


totodată de demnitate şi supunere, admiraţia lui d'Artagnan 
care vedea în aceşti oameni nişte semizei, iar în căpetenia 
lor, un Jupiter olimpian, înarmat cu toate trăsnetele cerului. 

După ce amândoi muşchetarii intrară în odaie, după ce uşa 
se închise în urma lor, după ce zumzetul din anticameră 
începu să se audă iarăşi, însufleţit de ultimele chemări, 
după ce, în sfârşit, domnul de Treville, tăcut şi încruntat, 
străbătu de trei sau de patru ori încăperea de-a lungul ei, 
trecând de fiecare dată pe dinaintea lui Porthos şi a lui 
Aramis, care stăteau smirnă ca la o paradă, el se opri 
deodată şi, măsurându-l din cap până în picioare, se răsti cu 
o căutătură mânioasă: 

— Ştiţi dumneavoastră ce mi-a spus regele, chiar aseară? 
Ştiţi sau nu, domnilor? 

— Nu, răspunseră după o clipă de tăcere cei doi 
muşchetari. Nu, domnule, nu ştim. 

— Dar nădăjduiesc că ne veţi face cinstea să ne spuneţi şi 
nouă, adăugă Aramis cu tonul cel mai cuviincios şi eu cea 
mai curtenitoare plecăciune. 

— Mi-a spus că în viitor îşi va alege muşchetarii din 
rândurile gărzii domnului cardinal. 

— Din garda domnului cardinal? Şi de ce oare? Întrebă cu 
aprindere Porthos. 

— De ce? Fiindcă îşi dă seama că trebuie să-şi 
împrospăteze poşirca lui şi cu vin ceva mai bun. 

Cei doi muşchetari roşiră până în albul ochilor. D'Artagnan 
nu mai ştia pe ce lume se află şi ar fi dorit să i se scufunde 
pământul sub picioare. 

— Da, da, - urmă domnul de Treville, înflăcărându-se, - da, 
maiestatea sa are dreptate, căci, pe cinstea mea, e drept că 
muşchetarii nu sunt la locul lor la curte. Leri, domnul 
cardinal povestea la masa de joc a regelui, cu un aer de 
compătimire care nu mi-a plăcut de loc, că alaltăieri, 
blestemaţii de muşchetari, dracii împieliţaţi - şi apăsa pe 
cuvinte cu un ton batjocoritor care mă scotea şi mai mult 
din sărite - spintecătorii ăştia - adăuga, privindu-mă cu 


ochii lui de pisică sălbatică - s-au încurcat peste noapte 
într-o speluncă din strada Ferou şi că o patrulă a gărzii lui - 
credeam c-o să-mi pufnească de râs în nas - se văzuse silită 
să-l aresteze pe zurbagii. Mii de draci! Voi trebuie să ştiţi 
ceva de treaba asta! Auzi, muşchetari arestaţi!... Eraţi şi voi 
acolo, degeaba vă ascundeţi după degete, aţi fost 
recunoscuţi, cardinalul v-a pomenit numele. Fără îndoială 
că-l vina mea, numai vina mea, fiindcă eu singur mi-aleg 
oamenii. Dumneata, de pildă, Aramis, de ce dracu mi-ai mai 
cerut tunică de muşchetar, când ţi-ar fi stat mai bine un 
anteriu popesc? Şi dumitale, Porthos, îţi trebuia mândreţea 
asta de eşarfă aurită, ca să-ţi atârni o sabie de papură? Dar 
Athos? Nu-l văd pe Athos. Unde e? 

— Domnule, - răspunse trist Aramis, - e bolnav, foarte 
bolnav. 

— Bolnav, foarte bolnav, spui? Şi de care boală, mă rog? 

— Sunt temeri că ar fi vărsat de vânt, domnule, - răspunse 
Porthos, vrând să se bage şi el în vorbă, - şi ar fi grozav de 
neplăcut, fiindcă i-ar strica fără doar şi poate obrazul. 

— Vărsat de vânt! Porthos, iar îndrugi bazaconii de ale 
dumitale! Vărsat de vânt la vârsta lui? Ce tot îmi spuneţi!... 
Sigur că e rănit, te pomeneşti c-a şi murit. Ah! Dac-aş şti... 
Mii de draci, domnilor muşchetari, nu vreau să umpleţi 
localurile deocheate, nici să vă luaţi la harţă pe stradă, nici 
să vă jucaţi de-a spada pe la răscruci. Nu vreau, în sfârşit, 
să vă faceţi de râs în faţa gărzilor domnului cardinal, care 
sunt oameni cumsecade, liniştiţi, descurcăreţi, oameni care 
nu se pun în împrejurarea de a fi arestaţi şi care, spre 
deosebire de alţii, nici nu s-ar lăsa arestaţi - sunt sigur de 
asta. Mai degrabă ar muri acolo, pe loc, decât să dea un 
singur pas înapoi. S-o şteargă, s-o ia la sănătoasa; să dea 
bir cu fugiţii, toate astea-s bune doar pentru muşchetarii 
regelui! 

Porthos şi Aramis clocoteau de mânie. Bucuros l-ar fi 
strâns de gât pe domnul de Treville, dacă n-ar fi simţit că 
vorbele lui erau pornite dirrtr-o adâncă dragoste pentru ei. 


Băteau podeaua cu piciorul, îşi muşcau buzele până la 
sânge şi-şi încleştau mâna pe mânerul spadei. După cum am 
mai spus, cei de afară auziseră când Athos, Porthos şi 
Aramis fuseseră chemaţi şi, după glasul domnului de 
Treville, ghiciseră că acesta era furios nevoie mare. Zece 
capete nerăbdătoare stăteau aplecate peste perdea şi 
păleau de mânie, căci cu urechea lipită de uşă nu pierdeau 
nici o iotă, în vreme ce gurile lor repetau la şir vorbele de 
ocară ale căpitanului, ca să le audă toţi din anticameră. 

Într-o clipă, toată locuinţa, începând de la uşa cabinetului 
şi până la poarta din stradă, era în fierbere. 

— Auzi, muşchetarii regelui arestaţi de oştenii domnului 
cardinal! Urmă domnul de Treville, tot atât de mânios în 
adâncul sufletului ca şi soldaţii lui, dar vorbind răspicat şi 
împlântând, ca să zicem aşa, cuvintele în inimile 
ascultătorilor, unul câte unul, ca nişte lovituri de pumnal. 
Auzi, şase soldaţi din garda eminenţei sale arestează şase 
muşchetari ai maiestăţii sale! La naiba, m-am şi hotărât! Mă 
duc chiar acum la Luvru, îmi dau demisia din căpitan al 
muşchetarilor regali şi cer o locotenenţă în garda 
cardinalului: dacă nu mă primeşte, ducă-se dracului, mă fac 
popă! 

La auzul acestor cuvinte, zumzetul de afară se schimbă 
într-o cumplită vijelie: pretutindeni scăpărau numai ocări şi 
blesteme. La dracu! Mii de draci! Toţi sfinţii şi dumnezeii! 
Se încrucişau în văzduh. D'Artagnan căuta o perdea 
îndărătul căreia să se ascundă şi abia se ţinea să nu se vâre 
sub masă. 

— Dacă-l aşa, căpitane, - îi curmă vorba Porthos, scos din 
sărite, - e adevărat că eram şase împotriva şase, dar am 
fost surprinşi mişeleşte şi, înainte să fi putut trage spadele 
din teacă, doi dintre noi căzuseră ucişi, iar Athos, grav 
rănit, era ca şi mort. Îl ştiţi pe Athos. Ei bine, căpitane, a 
încercat de două ori să se ridice şi de două oria căzut la 
pământ. Totuşi, nu ne-am predat, nu, am fost târâţi cu sila. 
Pe drum am izbutit să fugim. Cât priveşte pe Athos, s-a 


crezut că e mort şi l-au lăsat în pace, pe câmpul de bătaie, 
socotind că nu face să-l mai ridice de acolo. Aşa a fost 
povestea. Ce dracu' căpitane, nu poţi câştiga chiar toate 
bătăliile! Şi marele Pompei a pierdut-o pe cea de la 
Pharsale şi regele Francis I, care nu era mai prejos ca alţii, 
a pierdut pe cea de la Pavia. 

— lar eu, - adăugă Aramis, - am cinstea să vă asigur că am 
ucis pe unul din ei cu propria lui spadă, căci spada mea se 
frânsese de la prima împotrivire; ucis sau înjunghiat, după 
cum doriţi, domnule. 

— Nu ştiam toate astea, reluă domnul de Treville pe un ton 
ceva mai domol. După câte văd, domnul cardinal le-a cam 
înflorit. 

— Dar, vă rugăm, domnule. - urmă Aramis care, văzându-l 
pe căpitan mai potolit, încerca să-l înduplece, - vă rugăm 
domnule, nu spuneţi că Athos e rănit. Ar fi nemângâiat să 
ştie că păţania lui ajunge la urechile regelui şi cum rana e 
periculoasă, căci spada nu i-a străpuns numai umărul, ci i-a 
pătruns şi în piept, ne e teamă să nu... În aceeaşi clipă, 
perdeaua se dădu la o parte şi de sub ciucuri se ivi un chip 
nobil şi frumos, dar înspăimântător de străveziu. 

— Athos! Strigară cei doi muşchetari. 

— Athos! Făcu şi domnul de Treville. 

— Aţi poruncit să mă prezint, domnule, - spuse Athos 
domnului de Treville, cu o voce slabă, dar foarte liniştită, - 
camarazii mei mi-au dat de ştire că m-aţi chemat şi iată-mă 
la ordinele domniei-voastre. Spuneţi, domnule, ce doriţi de 
la mine? 

La aceste cuvinte, muşchetarul, într-o ţinută fără cusur şi 
încins ca de obicei, intră cu pas hotărât în cabinet. Mişcat 
până în adâncul inimii de această dovadă de bărbăţie, 
domnul de Treville se repezi înaintea lui. 

— Le spuneam tocmai acestor domni, - zise el, - că opresc 
pe muşchetarii mei să-şi pună în primejdie viaţa când nu e 
nevoie, căci bărbaţii viteji îi sunt scumpi regelui şi regele 


ştie că muşchetarii săi sunt oamenii cei mai viteji din lume. 
Dă-mi mâna, Athos. 

Fără să mai aştepte răspunsul noului venit la această 
dovadă de dragoste, domnul de Treville îi apucă mâna 
dreaptă şi i-o strânse cu toată puterea, fără să bage de 
seamă că Athos, oricât s-ar fi stăpânit, se încrunta, fără 
voie, de durere şi că pălea şi mai grozav, deşi s-ar fi zis că 
aşa ceva era cu neputinţă. 

Uşa rămăsese întredeschisă, atât de grozav uimea pe toţi 
sosirea lui Athos, căci în pofida tainei păstrate, toată lumea 
aflase de rănirea lui. Un vuiet de murmure bucuroase 
întâmpină cele din urmă cuvinte ale căpitanului şi două sau 
trei capete se iviră în focul entuziasmului, printre faldurile 
perdelei de la uşă. Fără îndoială că domnul de Treville se 
pregătea să înfiereze prin cuvinte aspre această încălcare a 
obişnuitei bune-cuviinţe, dacă n-ar fi simţit deodată mâna 
lui Athos stârcindu-se într-a lui; ridicându-şi privirea asupra 
acestuia, îl văzu că era gata să leşine. În aceeaşi clipă, 
muşchetarul care se străduia din răsputeri să lupte 
împotriva durerii, se prăbuşi, biruit, pe parchet, ca şi când 
şi-ar fi dat sufletul. 

— Un doctor! Răcni domnul de Treville. Doctorul meu, al 
regelui, cel mai bun! Un chirurg! Sau, mii de draci! Viteazul 
meu Athos se sfârşeşte! 

Auzind aceste strigăte, toată lumea dădu buzna în cameră 
şi se îngrămădiră în jurul rănitului, fără ca domnului de 
Treville să-l mai treacă prin gând să închidă vreunuia uşa. 
Dar toată această zarvă n-ar fi folosit la nimic, dacă 
doctorul cerut nu s-ar fi găsit chiar în palat; răzbind prin 
mulţime, el se apropie de Athos, care nu-şi venise încă în 
fire şi, deoarece zgomotul şi toată forfoteala aceea îl 
stinghereau, cel dintâi şi cel mai grabnic lucru cerut a fost 
ducerea muşchetarului într-o odaie învecinată. Domnul de 
Treville deschise îndată o uşă, arătând drumul lui Porthos şi 
Aramis, care îşi ridicară camaradul de braţe. Îndărătul lor 
păşea doctorul, iar îndărătul doctorului uşa se închise. 


În felul acesta, cabinetul domnului de Treville, această 
încăpere de obicei atât de respectată, ajunse pentru câteva 
clipe o prelungire a anticamerei. Fiecare îşi dădea părerea, 
se înflăcăra, vorbea în gura mare. Înjurând, blestemând şi 
trimițând la toţi dracii pe cardinal cu gărzile lui cu tot. 

Curând după aceea, Porthos şi Aramis se întoarseră; lângă 
rănit rămăseseră numai doctorul şi domnul de Treville. 

În sfârşit, domnul de Treville se întoarse şi el. Rănitul îşi 
venise în fire, iar chirurgul încredința lumea că starea 
muşchetarului nu trebuia să stârnească îngrijorări 
prietenilor, slăbiciunea fiind pricinuită doar de pierderea 
sângelui. 

Domnul de Treville făcu apoi un semn cu mâna şi toţi cei 
de faţă se îndepărtară afară de d'Artagnan, care nu uitase 
că avea audienţă şi care, îndrăzneţ ca toţi gasconii, 
rămăsese în tot acest răstimp, neclintit locului. 

După ce ieşiră cu toţii şi după ce uşa se închise în urma lor, 
domnul de Treville se întoarse şi se trezi singur cu tânărul 
gascon. Cele întâmplate îl făcuseră să-şi cam piardă firul 
gândirii. Îl întrebă deci pe încăpăţânatul solicitator ce 
doreşte de la el. D'Artagnan îşi spuse iarăşi numele şi 
domnul de Treville, aducându-şi aminte dintr-o dată ce se 
petrecea atunci şi ce se petrecuse înainte, îşi dete seama de 
împrejurări. 

— Iartă-mă, - îi spuse el zâmbind, - iartă-mă, dragul meu, 
compatriot, dar le-am uitat cu desăvârşire. Ce vrei?! Un 
căpitan nu-l decât un tată de familie, dar împovărat cu o şi 
mai mare răspundere decât orice tată de familie. Soldaţii 
sunt nişte copii mari, fiindcă ţin însă ca poruncile regelui şi, 
îndeosebi, ale domnului cardinal să fie aduse la 
îndeplinire... 

D'Artagnan nu-şi putu înfrâna un zâmbet. După acest 
zâmbet, domnul de Treville înţelese că n-avea în faţa lui un 
prost şi, schimbând vorba, îl întrebă de-a dreptul: 

— Mi-a fost nespus de drag tatăl dumitale, ce pot face 
pentru fiul lui? Grăbeşte-te, căci am foarte puţină vreme 


pentru mine. 

— Domnule, - zise d'Artagnan, - când am plecat din Tarbes 
ca să vin aici, mi-am propus să vă cer, în amintirea 
prieteniei pe care nu aţi uitat-o, o tunică de muşchetar; dar, 
după tot ce văd de două ceasuri, înţeleg că asemenea 
favoare ar fi nepotrivit de mare şi mi-e teamă că n-o merit. 

— Ar fi, într-adevăr, o mare favoare, tinere, - răspunse 
domnul de Treville, - dar poate că ea nu te depăşeşte chiar 
atât de mult pe cât crezi sau pe cât ai aerul să crezi. Totuşi, 
o hotărâre a maiestăţii sale a prevăzut această împrejurare 
şi, cu părere de rău, te înştiinţez că nimeni nu e primit ca 
muşchetar înainte de a fi trecut prin încercări 
premergătoare: fie luând parte la câteva campanii militare, 
sau la unele fapte strălucite, fie slujind vreme de doi ani 
într-unul din regimentele mai puţin oblăduite ca al nostru. 

D'Artagnan se înclină fără a răspunde un singur cuvânt. 
De când aflase că sunt atâtea greutăţi spre a căpăta tunica 
de muşchetar, dorinţa lui de a îmbrăca această uniformă 
era şi mai vie încă. 

— Dar, - urmă Treville, aţintind asupra compatriotului său 
o privire atât de pătrunzătoare, încât s-ar fi zis că vrea să 
citească până în fundul inimii, - de hatârul tatălui dumitale, 
fostul meu tovarăş de arme, ţin, cum ţi-am mai spus, să fac 
ceva pentru dumneata. Tinerii noştri gentilomi din Beam, 
care se înrolează în armată, nu sunt bogaţi de obicei şi mă 
îndoiesc că lucrurile s-au schimbat prea mult de la plecarea 
mea de acolo. Nu cred deci că banii pe care i-ai adus de 
acasă o să-ţi ajungă prea multă vreme ca să trăieşti. 

D'Artagnan îşi ridică semeţ capul, în semn că nu cerea 
pomană nimănui. 

— Bine, tinere, bine, - urmă Treville, - cunosc ifosele astea 
şi eu am descins la Paris cu patru scuzi în buzunar şi m-aş fi 
bătut cu oricine mi-ar fi spus că nu-s în stare să cumpăr 
Luvrul. 

D'Artagnan îşi înălţă capul din ce în ce mai semeţ; 
mulţumită vânzării calului, îşi începea cariera cu patru 


scuzi mai mult decât avusese domnul de Treville când şi-o 
începuse pe-a lui. 

— Spuneam deci că ar trebui să păstrezi ceea ce ai acum, 
oricât de mare ar fi această sumă; dar în acelaşi timp, 
trebuie să-ţi desăvârşeşti cunoştinţele trebuincioase unui 
gentilom. Voi scrie chiar azi o scrisoare directorului 
Academiei Regale şi mâine vei fi primit fără nici o plată. Nu 
refuza acest mic hatâr. Gentilomii noştri cei mai bogaţi şi cu 
obârşia cea mai nobilă îl cer stăruitor câteodată, fără să-l 
poată căpăta. Vei învăţa să dresezi cai, vei învăţa scrima şi 
dansul, vei cunoaşte acolo lume bună şi, din când în când, 
vei veni să mă vezi ca să-mi spui ce-ai făcut şi dacă la rândul 
meu pot face ceva pentru dumneata. 

Oricât de străin era încă de obiceiurile curţii, d'Artagnan 
îşi dădu seama de răceala acestei primiri. 

— Vai, domnule - zise el, văd acum ce mult îmi lipseşte 
scrisoarea de recomandaţie pe care tatăl meu mi-a dat-o 
pentru dumneavoastră. 

— Într-adevăr, - răspunse domnul de Treville - mă miră 
chiar că te-ai avântat într-o călătorie atât de lungă fără 
această azimă de neînlocuit, singurul nostru sprijin, al celor 
din Beam. 

— O aveam, domnule şi. Slavă domnului, aşa cum se cădea 
să fie, dar mi-a fost şterpelită în chip perfid. 

Şi d'Artagnan povesti întreaga păţanie de la Meung, 
descrise pe necunoscutul gentilom în cele mai mici 
amănunte, cu un foc şi o sinceritate care-l fermecară pe 
domnul de Treville. 

— Da, cam ciudat - spuse acesta din urmă, gânditor, - 
aşadar, ai vorbit despre mine în gura mare? 

— Am vorbit, domnule, mărturisesc, am avut această 
uşurinţă. Ce vreţi, un nume ca al dumneavoastră trebuia să- 
mi slujească drept scut pe drum. Puteţi să vă închipuiţi ce 
des m-am pus la adăpostul lui! 

Linguşirea era foarte la modă pe acea vreme şi domnul de 
Treville iubea tămâierile, la fel ca un rege sau ca un 


cardinal. Nu-şi putu deci înfrâna un zâmbet de vădită 
mulţumire; dar acest zâmbet se şterse iute şi cu gândul la 
păţania din Meung, urmă: 

— Spune-mi, te rog, gentilomul acela n-avea o uşoară 
cicatrice pe obraz? 

— Ba da, parcă l-ar fi atins în trecere un glonte. 

— Era un bărbat frumos? 

— Da. 

— Înalt de statură? 

— Da. 

— Palid la faţă şi cu părul negru? 

— Da, da, chiar aşa. Cum de-l cunoaşteţi, domnule, pe 
omul ăsta? Ah, dacă vreodată dau de el... Dar vă jur, fie şi-n 
iad, tot o să dau eu de el... 

— Aştepta o femeie? Urmă Treville. 

— A şi plecat după ce a schimbat câteva vorbe cu aceea pe 
care o aştepta... 

— Dar nu ştii despre ce au vorbit? 

— I-a dat o cutie şi i-a spus că înăuntru o să găsească 
instrucţiunile lui, dar să n-o deschidă decât după ce va 
ajunge la Londra. 

— Femeia aceea era englezoaică? 

— EL îi spunea Milady. 

— Ele, - murmură Treville, - el e! Credeam că tot mai e la 
Bruxelles. 

— Ah, domnule, dacă îl ştiţi pe omul ăsta, - se repezi 
d'Artagnan, - spuneţi-mi, vă rog, cine e şi de unde e; sunt în 
stare să vă scutesc de orice, chiar şi de făgăduiala de a mă 
primi în rândul muşchetarilor, căci înainte de toate, trebuie 
să mă răzbun, trebuie, numaidecât! 

— Fereşte-te de el ca de foc, tinere, - îi curmă vorba 
Treville, - dimpotrivă, dacă-l vezi venind pe de o parte a 
străzii treci pe partea cealaltă; nu te izbi de asemenea 
stâncă, te-ar sfărâma ca pe un ciob de sticlă. 

— Degeaba, - mormăi d'Artagnan, - numai să-l întâlnesc... 


— Până una-alta, - urmă 'Treville, - nu pot să-ţi dau decât 
un sfat: ocoleşte-l. 

Deodată, Treville se opri, încolţit de o bănuială 
fulgerătoare. Ura înverşunată pe care tânărul călător o 
arăta atât de deschis, împotriva unui om care - lucru destul 
de îndoielnic - îi luase scrisoarea lui taică-său, această ură 
nu ascundea vreo mişelie? Tânărul acela nu era trimis 
cumva de eminenţa sa? Nu venise oare pentru a-l întinde 
vreo cursă? Acest aşa zis d'Artagnan n-o fi oare vreun 
slujitor tainic al cardinalului, care încerca să se strecoare în 
casa lui, pentru a-l câştiga încrederea şi, mai târziu pentru 
a-l nimici, mijloc folosit de atâtea ori până atunci? Îl privi de 
data asta pe d'Artagnan mai sfredelitor decât îl privise 
întâia oară. Chipul acela, oglindind o sclipitoare isteţime şi o 
umilinţă prefăcută, n-avu darul să-l liniştească pe deplin. 

„Vezi bine că e gascon, - gândi el, - dar poate fi tot atât de 
gascon şi cu cardinalul, ca şi cu mine. Hai să-l punem la 
încercare.” 

— Prietene, - începu el încet, - doresc, aşa cum se cuvine 
fiului unui vechi prieten - căci o iau drept adevărată 
povestea cu scrisoarea şterpelită - doresc, zic, să-ţi dezvălui 
tainele politicii noastre, tocmai pentru a îndulci răceala cu 
care ţi-ai dat seama că te-am primit. Regele şi cardinalul 
sunt cei mai buni prieteni din lume; neînțelegerile lor în 
faţa celorlalţi nu pot înşela decât pe proşti. Nu vreau ca un 
compatriot, un tânăr atât de chipeş, un băiat curajos, menit 
să înainteze, să ajungă prada acestor prefăcătorii, să cadă 
în capcană ca un neghiob, aşa cum au căzut şi s-au 
nenorocit atâţia înaintea dumitale. Să vorbim limpede: sunt 
la fel de credincios acestor doi stăpâni atotputernici şi 
niciodată faptele mele de căpetenie nu vor avea alt scop 
decât să slujească pe rege şi pe cardinal, care este unul din 
cele mai glorioase genii pe care le-a dat Franţa. Acum, 
tinere, ţine seama de cele ce ţi-am spus şi dacă ai, fie din 
familie, fie de pe la cunoştinţe, fie chiar ca pornire, vreo 
duşmănie împotriva cardinalului, aşa cum vedem că 


izbucneşte la gentilomii noştri, ia-ţi mai bine rămas bun şi 
să ne despărţim. Te voi ajuta de câte ori mi-o vei cere, dar 
fără să rămâi alături de mine. Nădăjduiesc totuşi, că 
sinceritatea mea îmi va atrage prietenia dumitale, căci până 
acum eşti singurul tânăr căruia i-am vorbit aşa cum îţi 
vorbesc. 

Treville îşi spunea în sinea lui: „Dacă pe puiul ăsta de 
vulpe mi l-a trimis chiar cardinalul, fără îndoială că, ştiind 
cât îl urăsc, trebuie să-l fi spus iscoadei că cel mai bun 
mijloc pentru a-mi intra pe sub piele e să mi-l ponegrească 
în tot felul: şi atunci, cu toate împotrivirile mele, vicleanul 
cumătru o să-mi răspundă că nu poate suferi pe eminenţa 
sa”. 

Lucrurile se petrecură însă cu totul altfel decât s-aştepta 
Treville. D'Artagnan răspunse în chipul cel mai firesc: 

— Domnule, am sosit la Paris cu aceleaşi gânduri. Tatăl 
meu mi-a spus răspicat să nu rabd nimic de la nimeni, afară 
doar de la rege, de la cardinal şi de la dumneavoastră, 
adică de la cei dintâi trei bărbaţi ai Franţei... 

După cum se vede d'Artagnan îl adăugase pe domnul de 
Treville celorlalţi doi, socotind că acest lucru n-ar fi avut 
cum să-l strice. 

— Am deci cea mai deosebită venerație pentru domnul 
cardinal şi cel mai adânc respect pentru faptele sale, urmă 
el. Cu atât mai bine, domnule, dacă-mi vorbiţi, după cum 
spuneţi, cu sinceritate, căci atunci îmi veţi face cinstea de a 
preţui cum se cuvine această asemănare de gusturi; 
dimpotrivă, dacă aţi fi avut o oarecare neîncredere, foarte 
firească de altminteri, simt că spunând adevărul mă 
nimicesc eu singur; dar fie ce-o fi, poate că tot nu voi pierde 
prețuirea dumneavoastră şi la această preţuire eu ţin mai 
mult ca la orice pe lume. 

Domnul de 'Treville rămase din cale afară de uimit. Atâta 
pătrundere, atâta sinceritate îi stârneau admiraţia, fără a-l 
îndepărta totuşi pe deplin bănuielile. Cu cât acest tânăr se 
dovedea a fi superior celorlalţi tineri, cu atât ar fi fost mai 


de temut - dacă s-ar fi întâmplat să se înşele asupra lui. 
Totuşi strânse mâna lui d'Artagnan, zicându-l: 

— Eşti un tânăr cinstit, dar în clipa de faţă nu pot face 
pentru dumneata mai mult decât ţi-am spus adineauri. 
Palatul meu îţi va fi întotdeauna deschis. Mai târziu, când 
vei putea cere să mă vezi la orice oră şi să foloseşti orice 
prilej prielnic, vei obţine, cred, ceea ce doreşti. 

— Aşadar, domnule, - întări d'Artagnan. - mă veţi aştepta 
până să ajung demn de cererea mea. Ei bine, fiţi liniştit, - 
adăugă el, cu familiaritatea caracteristică gasconilor, - nu 
veţi avea prea mult de aşteptat. 

Şi, vrând să se retragă, salută ca şi când tot ce ar mai fi 
putut urma, îl privea numai pe el. 

— Aşteaptă puţin, - îl opri domnul de Treville, - ţi-am 
făgăduit o scrisoare pentru directorul Academiei. Eşti atât 
de mândru, încât te codeşti să primeşti, tinere gentilom? 

— Nu, domnule, - răspunse d'Artagnan, - şi vă încredinţez 
că această scrisoare nu va avea soarta celeilalte. O voi 
păstra atât de straşnic, încât va ajunge fără doar şi poate 
unde trebuie, v-o jur! Şi vai de acela care s-ar încumeta să 
mi-o ia! 

Domnul de Treville surâse la auzul acestor ifose şi lăsând 
pe tânărul său compatriot lângă fereastră unde se aflau şi 
unde stătuseră de vorbă, se duse şi se aşeză la o masă, ca 
să scrie scrisoarea făgăduită. În vremea asta, d'Artagnan 
care n-avea ceva mai bun de făcut, începu a bate în geam 
tactul unui marş, cu ochii după muşchetarii care plecând 
încolonaţi, rânduri-rânduri, se făceau nevăzuţi după colţul 
străzii. 

Când sfârşi de scris scrisoarea, domnul de Treville îi puse 
sigiliul şi, ridicându-se de pe scaun, se apropie de 
d'Artagnan ca să i-o dea, dar, chiar în clipa în care 
d'Artagnan întindea mâna, domnul de Treville rămase uluit 
văzând pe ocrotitul său tresărind, schimbând feţe-feţe de 
mânie şi năpustindu-se afară din cabinet: 


— Ah! Mii de draci, - urlă el, - de data asta n-o să-mi mai 
scape! 

— Cine să nu-ţi scape? Întrebă domnul de Treville. 

— EI, hoţul! Răspunse grăbit d'Artagnan. Trădătorul! 

Şi se făcu nevăzut. 

— Curat nebun! Murmură domnul de Treville. De n-ar fi 
cumva vreo şmecherie, ca s-o şteargă, când a văzut că a dat 
greş. 

Capitolul IV. 

UMĂRUL LUI ATHOS, EŞARFA LUI PORTHOS ŞI BATISTA 
LUI ARAMIS. 

Furios, d'Artagnan străbătuse anticamera din trei sărituri 
şi se repezise spre scară, cu gând să coboare treptele câte 
patru odată, când din fugă mare era să dea orbeşte peste 
un muşchetar, care tocmai ieşea de la domnul de Treville pe 
o uşă dosnică şi pe care, izbindu-l cu fruntea în umăr, îl făcu 
să scoată un răcnet, sau mai bine zis un urlet. 

— Iartă-mă, te rog, - zvârli d'Artagnan, gata s-o ia din nou 
la fugă, - iartă-mă, sunt grăbit. 

Dar abia coborâse prima treaptă când o mână de fier îl 
înşfăcă de eşarfă, pironindu-l pe loc. 

— Eşti grăbit, - îi strigă muşchetarul, alb la faţă ca un 
linţoliu - şi atunci te izbeşti de mine? Îmi spui: „Ilartă-mă” şi 
crezi că ajunge? Nu-l tocmai aşa, tinere. Nu cumva pentru 
că l-ai auzit pe domnul de Treville vorbindu-ne azi puţin 
cam liber, îţi închipui că întâiul venit poate să se poarte cu 
noi aşa cum ne-a vorbit el? Desmeticeşte-te, tinere, 
dumneata nu eşti domnul de Treville! 

— Pe legea mea, - răspunse d'Artagnan, dându-şi seama 
că era tocmai Athos care, în urma îngrijirilor doctorului, se 
întorcea acasă, - pe legea mea, n-am făcut-o dinadins şi 
pentru că n-am făcut-o dinadins am spus: „lartă-mă”. Mi se 
pare că e destul. Dar îţi mai spun încă o dată şi poate chiar 
e prea mult: sunt grăbit, pe cuvântul meu, sunt foarte 
grăbit. Te rog deci dă-mi drumul şi lasă-mă să-mi văd de 
treabă. 


— Domnule, urmă Athos, dându-l drumul, - nu ştii ce-l 
buna-cuviinţă. Se vede că vii de departe. 

D'Artagnan, care şi coborâse dintr-o dată trei sau patru 
trepte, se opri în loc. 

— I-a mai las-o, domnule - îi curmă el vorba, - oricât de 
departe aş veni, nu dumneata o să-mi dai mie lecţii de bună- 
cuviinţă. Ca să ştii! 

— Poate, zise Athos. 

— Ah, dacă n-aş fi atât de grăbit, - adăugă d'Artagnan, - şi 
n-aş alerga după cineva... 

— Ascultă, domnule grăbit, pe mine poţi să mă găseşti şi 
fără să fugi, auzi? 

— Şi unde, mă rog? 

— Lângă mânăstirea Carmes-Deschaux. 

— La ce oră? 

— La amiază. 

— Bine, la amiază voi fi acolo. 

— Nu mă face să aştept prea mult; la douăsprezece şi un 
sfert să ştii că mă iau după dumneata şi-ţi retez urechile din 
fugă. 

— Bine, - îi strigă d'Artagnan, - voi fi acolo la 
douăsprezece fără zece minute. 

Şi o luă iarăşi la goană, parcă l-ar fi apucat strechea, cu 
gândul să-l ajungă pe necunoscut, al cărui pas molcom nu-l 
putuse duce prea departe. În poarta dinspre stradă, 
Porthos stătea de vorbă cu un soldat din gardă. Între ei era 
loc doar cât să treacă un om. Socotind că se poate strecura, 
d'Artagnan se repezi ca o săgeată printre ei, dar în 
socotelile lui nu ţinuse seamă de bătaia vântului. Tocmai 
când era să treacă, o pală de vânt umflă pelerina lungă a lui 
Porthos şi d'Artagnan se pomeni deodată ca sub o aripă. 
Porthos, desigur, ţinea morţiş la această parte însemnată a 
îmbrăcăminţii lui, căci, în loc să dea drumul pulpanei ce-o 
ţinea cu mâna o trase înspre el, astfel încât d'Artagnan se 
înfăşură de la sine în catifea, printr-o mişcare auzindu-l pe 
muşchetar cum suduie şi dând să iasă de sub pelerina care-l 


orbea, d'Artagnan îşi căută drum printre falduri. Se temea 
mai ales să nu întineze prospeţimea minunatei eşarfe pe 
care o cunoaştem, când deschizând sfios ochii, se trezi cu 
nasul între umerii lui Porthos, adică tocmai lipit de eşarfă. 

Vai şi amar! Ca cele mai multe lucruri de pe această lume, 
care-ţi iau la început vederea, eşarfa era doar în faţă de 
aur, iar în spate din piele de bivol. Neputând avea o eşarfă 
cu totul de aur, Porthos, ca un adevărat viteaz ce era, se 
mulţumise s-o aibă doar pe jumătate; e deci lesne de înţeles 
tâlcul guturaiului şi nevoia grabnică a pelerinei. 

— Pe toţi dracii! - izbucni Porthos, silindu-se să scape de 
d'Artagnan care i se zbătea în spate, - ai căpiat de dai 
buzna peste oameni? 

— Iartă-mă, - îngână d'Artagnan ieşind de sub pelerina 
uriaşului, - dar sunt foarte grăbit, alerg după cineva şi... 

— Şi unde-ţi laşi ochii când alergi? Se răsti Porthos. 

— Nicăieri, - răspunse d'Artagnan, înţepat, - nicăieri, ba 
mulţumită ochilor mei, văd chiar unele lucruri pe care alţii 
nu le văd... 

Fie că înţelesese sau nu ce voia să spună d'Artagnan, 
Porthos îşi ieşi din sărite: 

— Dumneata, domnule, n-o să scapi de scărmăneală, dacă 
te tot vâri aşa în muşchetari. la seama! 

— Scărmăneală, domnule, - se miră d'Artagnan, - cuvântul 
e cam tare. 

— O fi dar se potriveşte cu omul obişnuit să-şi privească în 
faţă potrivnicii. 

— La naiba! Cred şi eu că dumneata nu întorci spatele 
potrivnicilor dumitale! 

Şi, încântat de pozna lui, tânărul se îndepărtă râzând în 
hohote. 

Porthos spumega de mânie şi dădu să se repeadă după 
d'Artagnan. 

— Mai târziu, mai târziu, —îi strigă acesta, - când n-o să 
mai porţi pelerina. 

— Atuncea la unu, îndărătul Luxemburgului. 


— Foarte bine, la unu, răspunse d'Artagnan, cotind după 
colţul străzii. 

Dar nici pe strada pe care o străbătuse, nici pe cea carei 
se desăşura acum înaintea ochilor, nu zări pe nimeni. Oricât 
de încet ar fi mers necunoscutul, de bună seamă tot 
ajunsese departe, sau poate că intrase în vreo casă. 
D'Artagnan îi întrebă pe toţi trecătorii care-l ieşiră în cale, 
dacă nu cumva îl văzuseră, apoi cobori până la ponton, o 
apucă în sus, pe strada Senei şi pe strada Crucii Roşii, dar 
zadarnic: necunoscutul intrase parcă în pământ. Totuşi, 
alergătura i-a fost de mare folos, căci cu cât sudoarea îi 
scălda mai tare fruntea, cu atât inima i se răcorea. 

Începu atunci să cugete asupra întâmplărilor petrecute: 
erau multe şi nefericite; ceasornicul arăta numai 
unsprezece şi în dimineaţa aceea avusese vreme să-şi 
atragă reauavoinţă a domnului de Treville, care fără 
îndoială trebuie să fi găsit foarte puţin cuviincios felul acela 
de a fi părăsit. 

Îi căzuseră apoi pe cap două dueluri cu doi dintre bărbaţii 
în stare să ucidă fiecare câte trei d'Artagnan; amândoi erau 
muşchetari, adică două fiinţe dintre cele pe care le preţuia 
atât de mult, încât le aşeza în mintea şi la inima lui mai 
presus decât pe toţi ceilalţi muritori. 

Cumplită împrejurare! Fiind încredinţat că va fi ucis de 
Athos, se înţelege de la sine că Porthos nu-l mai îngrijora 
prea mult. Totuşi, deoarece speranţa e cea din urma 
scânteie care se stinge în orice inimă, începu din nou să 
spere că ar putea supravieţui acestor două dueluri, cu răni 
groaznice bineînţeles; în caz de supravieţuire, îşi făcu sieşi 
următoarele dojeni: „Mă port ca un bezmetic şi ca un mojic! 
Viteazul şi nefericitul de Athos era rănit tocmai la umărul de 
care m-am izbit cu capul ca un berbec, Singurul lucru care 
mă uimeşte e că nu m-a căsăpit pe loc; ar fi avut tot dreptul: 
durerea pe care i-am pricinuit-o trebuie să fi fost 
îngrozitoare. Cât priveşte pe Porthos, ah, cât priveşte pe 
Porthos, pe legea mea, e ceva mai hazliu!” 


Şi fără să vrea, tânărul începu să râdă privind totuşi 
împrejur spre a-şi da seama dacă nu cumva râsul lui de 
unul singur şi din senin pentru cei care-l vedeau râzând, n- 
ar fi putut jigni vreun trecător. 

„. Cât priveşte pe Porthos, păţania e mult mai hazlie, dar 
asta nu înseamnă că nu sunt un mare zăpăuc. Se poate să 
dai aşa, orbeşte, peste oameni? Şi să te bagi aşa sub hainele 
lor ca să vezi ce au şi ce n-au prin partea locului! Fără doar 
şi poate că m-ar fi iertat, dacă nu m-aş fi apucat să-l 
pomenesc de afurisita de eşarfă, în vorbe cu perdea, e 
drept, dar cu ce perdea subţire! Ah, gascon afurisit ce sunt, 
mi-ar arde de trăsnăi şi-n somn! Hai, dragă d'Artagnan, - 
urmă el vorbindu-şi cu toată blândeţea ce credea că i se 
cuvine, - dacă se întâmplă să scapi teafăr, ceea ce nu pot să- 
mi închipui, va trebui să te porţi în viitor cât mai cuviincios. 
De azi înainte, va trebui să fii admirat, să fii dat drept pildă. 
A fi curtenitor şi cuviincios nu înseamnă a fi mişel. Uită-te la 
Aramis: Aramis e duioşia, e farmecul întruchipat! A 
îndrăznit oare cineva, vreodată, să spună că Aramis e un 
mişel? Nu, fără îndoială că nu! Ei bine, pe viitor eu vreau 
să-l urmez pilda, în toate! Ah, dar uite-l colo!” 

Tot mergând şi vorbind de unul singur, ajunsese la câţiva 
paşi de palatul d'Aiguillon; în faţa acestui palat, d'Artagnan 
îl zărise pe Aramis pălăvrăgind voios cu trei gentilomi din 
garda regelui. La rândul lui şi Aramis îl zărise pe 
d'Artagnan; dar cum nu uita că în aceeaşi dimineaţă 
domnul de Treville îşi ieşise din fire chiar înaintea tânărului 
şi cum un martor al mustrărilor primite nu putea face 
plăcere, Aramis se făcu că nu-l vede. D'Artagnan, 
dimpotrivă, credincios năzuinţelor lui de împăcare şi de 
curtenie, se apropie de cei patru tineri, cu un salut adânc 
însoţit de cel mai fermecător zâmbet. Aramis înclină uşor 
capul, dar fără să zâmbească. De altminteri, toţi patru îşi 
curmară îndată convorbirea. 

D'Artagnan nu era atât de neghiob, încât să nu bage de 
seamă că n-avea ce căuta acolo; dar nefiind încă deprins cu 


obiceiurile societăţii înalte, nu ştia cum să iasă pe nesimţite 
dintr-o împrejurare neplăcută ca aceea în care se află 
cineva, atunci când se amestecă printre oameni pe care 
abia îi cunoaşte şi într-o convorbire care nu-l priveşte. 
Chibzuia deci în sinea lui cum să facă pentru a se retrage în 
chipul cel mai firesc cu putinţă, când văzu deodată că 
Aramis lăsase să-l cadă batista şi că, fără îndoială, pusese 
din nebăgare de seamă piciorul pe deasupra; socotind că 
sosise clipa să-şi îndrepte stângăciile, se aplecă şi, cu aerul 
cel mai curtenitor de care era în stare, trase batista de sub 
piciorul muşchetarului, în ciuda sforţărilor pe care acesta le 
făcea ca să nu-l dea drumul: apoi, înmânindu-l-o îi spuse: 

— lată, domnule, o batistă pe care sigur că v-ar părea rău 
s-o pierdeţi. 

Batista era într-adevăr toată în broderii fine şi avea o 
coroană cu blazon într-un colţ. Aramis roşi până în vârful 
urechilor şi mai mult smulse decât luă batista din inimile 
gasconului. 

— Ah! Ah! - se repezi unul din ceilalţi, - o să mai spui 
acum, tăcutule Aramis, că nu te ai bine cu doamna de Bois- 
Tracy, când această fermecătoare doamnă are bunătatea 
să-ţi împrumute batistele ei? 

Aramis aruncă lui d'Artagnan una din acele priviri care 
dau cuiva să înţeleagă că şi-a făcut un duşman de moarte; 
apoi, cu căutătura lui mieroasă, răspunse: 

— Vă înşelaţi, domnilor, batista nu-l a mea şi nu ştiu pentru 
ce domnul a găsit cu cale să mi-o dea mie, mai curând decât 
unuia dintre dumneavoastră; ca dovadă, iată: batista mea e 
la mine în buzunar. 

Spunând aceste cuvinte, îşi scoase batista lui, de 
asemenea foarte elegantă, din cea mai fină pânză de in, 
deşi pânza de În era scumpă în acea vreme - dar fără 
broderii şi fără blazon, ci împodobită doar cu inițialele 
stăpânului ei. 

De data asta d'Artagnan nu mai scoase nici un cuvânt. Îşi 
dădea seama că făcuse altă boroboaţă. Prietenii lui Aramis 


nu se lăsară însă convinşi de tăgada lui şi unul dintre ei 
spuse tânărului muşchetar, silindu-se să se arate cât mai 
serios: 

— Dacă ar fi aşa cum spui tu, m-aş vedea nevoit, dragul 
meu Aramis, să ţi-o cer înapoi, căci, după cum ştii, Bois- 
Tracy e unul din prietenii mei apropiaţi şi nu vreau ca 
cineva să facă pe grozavul cu lucruri de-ale soţiei lui. 

— N-o ceri cum se cuvine, - îi răspunse Aramis, - şi deşi 
recunosc temeiul de netăgăduit al cererii tale, totuşi m-aş 
împotrivi din pricina felului în care ai făcut-o. 

— De fapt, - încercă să spună sfios d'Artagnan, - eu n-am 
văzut batista căzând din buzunarul domnului Aramis, 
domnia-sa ţinea doar piciorul pe deasupra - atâta tot - şi 
atunci m-am gândit că dacă-şi ţine piciorul pe ea, batista e a 
lui. 

— Şi te-ai înşelat, domnul meu, răspunse Aramis, 
nepăsător la încercările lui d'Artagnan de a-şi îndrepta 
greşeala. Apoi, adăugă, întorcându-se către oşteanul din 
garda care spusese că e prietenul lui Bois-Tracy: De 
altminteri, mă gândesc, scumpe prietene al lui Bois-Tracy, 
că şi eu îi sunt prieten tot atât de apropiat cum îi poţi fi şi 
tu, aşa că la urma urmelor, batista ar fi putut să cadă tot 
atât de bine din buzunarul tău, ca şi dintr-al meu. 

— Nu, pe cinstea mea, se împotrivi oşteanul din garda 
maiestăţii sale. 

— Tu o să juri pe cinstea ta, iar eu îmi voi da cuvântul şi 
atunci, fireşte, unul din noi doi trebuie să mintă. Haide mai 
bine, Montaran, să luăm fiecare câte o jumătate. 

— Din batistă? 

— Da. 

— Minunat, - strigară ceilalţi doi oşteni din gardă, - 
judecata regelui Solomon. Hotărât lucru, Aramis, eşti o 
comoară de înţelepciune. 

Tinerii izbucniră în râs şi, cum e lesne de închipuit, 
întâmplarea n-a avut alte urmări. După câteva clipe, 
convorbirea încetă şi după ce-şi strânseră călduros mâna, 


tustrei oştenii se despărţiră de muşchetar; cei dintâi îşi 
văzură de drumul lor şi Aramis de al lui. 

„lată clipa nimerită ca să fac pace cu acest om de lume”, 
îşi zise d'Artagnan, care spre sfârşitul convorbirii se ţinuse 
puţin mai la o parte; sub îndemnul acestui frumos 
simţământ, vru să se apropie de Aramis, care se îndepărta 
fără să-l mai ia în seamă. 

— Domnul meu, - începu el, - sper că mă vei ierta. 

— Ah! Domnule, - i-o reteză Aramis, - îngăduie-mi să-ţi 
spun că nu te-ai purtat adineauri aşa cum trebuie să se 
poarte un om de lume. 

— Cum, domnule, - se răsti d'Artagnan, - îţi închipui că... 

— Îmi închipui, domnule, că nu eşti atât de prost şi că deşi 
abia ai sosit din Gasconia, totuşi ştii că nimeni nu calcă aşa, 
nitam-nisam, peste o batistă. Ce naiba! Caldarâmul 
Parisului nu e din pânză de batiste! 

— Domnule, cred că greşeşti încercând să mă umileşti, 
răspunse d'Artagnan, a cărui fire certăreaţă o şi luase 
înaintea hotărârilor sale paşnice. E adevărat să sunt din 
Gasconia şi fiindcă o ştii, nu mai e nevoie să-ţi spun că 
gasconii nu sunt prea răbdători; dacă şi-au cerut o dată 
iertare, fie chiar pentru o nerozie, ei rămân încredinţaţi că 
au făcut mai mult de jumătate din ce trebuie să facă. 

— Domnule, eu îţi spun toate astea, - răspunse Aramis, - 
nu ca să-ţi caut gâlceavă. Slavă Domnului! Nu sunt un 
spadasin şi, nefiind muşchetar decât în chip trecător, nu mă 
bat decât când mă văd nevoit şi totdeauna în silă. Dar de 
data asta e mult mai grav, căci din pricina dumitale a fost 
atinsă cinstea unei doamne. 

— Vrei să zici, din pricina noastră! I-o tăia d'Artagnan. 

— De ce ai avut stângăcia să-mi înapoiezi batista? 

— De ce ai avut stângăcia s-o laşi să cadă? 

— Am spus şi mai spun, domnule, batista n-a căzut din 
buzunarul meu. 

— Atunci ai minţit de două ori, domnule, fiindcă eu am 
văzut când a căzut, am văzut cu ochii mei. 


— Aşa? O iei pe tonul ăsta, domnule gascon? Ei bine! Las 
că te învăţ eu cum să te porţi! 

— Şieu o să te trimit înapoi la liturghia dumitale, domnule 
popă! Scoate, te rog, spada din teacă, acum, pe loc. 

— Nu, drăguţule, nu aici. Nu vezi că suntem în faţa 
palatului d'Aiguillon care geme de oamenii cardinalului? 
Cine-mi spune că nu te-a împuternicit chiar eminenţa sa să-l 
aduci capul meu? Şi eu ţin grozav de mult la capul meu, 
care mi se pare că-mi vine destul de bine pe umeri. De 
aceea eu nu mă dau în lături să te ucid, dar fii pe pace, 
vreau să te ucid frumuşel, într-un loc închis şi acoperit, 
unde să nu te poţi grozăvi cu moartea dumitale. 

— N-am nimic împotrivă, dar nu te încrede prea mult şi 
adu cu dumneata şi batista, fie că-l a dumitale sau nu; o să 
ai poate prilejul s-o foloseşti. 

— Domnul este gascon? Întrebă Aramis. 

— Da, dar sper că domnul nu amână o întâlnire din prea 
mare prevedere. 

— Prevederea, domnule, este o virtute destul de fără rost 
pentru muşchetari, ştiu şi eu asta, în schimb slujitorii 
bisericii nu se pot lipsi de ea şi deoarece nu-s muşchetar 
decât în chip trecător, ţin să rămân prevăzător. La ora două 
voi avea cinstea să te aştept în palatul domnului de Treville. 
Acolo îţi voi arăta locurile cele mai nimerite. 

Cei doi tineri se salutară, apoi Aramis se depărta, apucând 
în sus pe strada care duce la Luxemburg, în vreme ce 
d'Artagnan, văzând că e destul de târziu, se îndreptă spre 
Carmes-Deschaux, spunându-şi în sine: „Hotărât lucru, nu 
mai pot da înapoi, dar dacă o fi să mă omoare, măcar mă 
omoară un muşchetar”. 

Capitolul V. 

MUŞCHETARII REGELUI ŞI GĂRZILE DOMNULUI 
CARDINAL. 

D'" Artagnan nu cunoştea pe nimeni la Paris. Se duse deci 
la întâlnirea cu Athos fără să-şi fi luat un martor, hotărât să 
se mulţumească doar cu acei pe care îi va fi ales adversarul. 


De altminteri, îşi pusese în gând să ceară viteazului 
muşchetar iertăciunea cuvenită, fără a arăta însă 
slăbiciune, căci se temea ca duelul să nu aibă urmările 
neplăcute pe care le au de obicei întâlniri de felul acestora, 
când un bărbat tânăr şi voinic se bate cu un adversar rănit 
şi sleit de puteri: învins, îndoieşte fără voie izbânda 
potrivnicului; învingător, se vede învinuit de nelegiuire şi 
îndrăzneală ieftină. 

De altfel, sau noi n-am înfăţişat bine caracterul vânătorului 
nostru de isprăvi năzdrăvane, sau cititorul a trebuit să-şi 
dea până acum seama că d'Artagnan nu era un om 
oarecare. De aceea, deşi îşi spunea mereu că îl pândeşte 
moartea, nu putea totuşi primi să moară fără să crâcnească, 
aşa cum ar fi făcut un altul mai puţin cutezător şi mai puţin 
cumpătat. Cugetând asupra diferitelor firi ale celor cu care 
urma să se bată, începu să vadă mai limpede înaintea lui. 
Nădăjduia ca prin cuvintele de iertare, dinainte pregătite, 
să câştige prietenia lui Athos, a cărui ţinută de mare nobil şi 
a cărui înfăţişare simplă îi plăceau nespus de mult. Se mai 
mângâia cu gândul că lui Porthos îi va fi teamă, în urma 
păţaniei cu eşarfa, ca nu cumva, dacă d'Artagnan n-ar fi fost 
omorât pe loc, să înceapă a povesti tuturor o descoperire 
care, spusă cu duhul cuvenit, l-ar fi făcut de râs. Iar în 
privinţa şmecherului de Aramis, nu prea avea de ce să-l fie 
teamă; chiar dacă ar fi izbutit să dea piept cu el, îşi lua 
sarcina să-l facă de petrecanie sau, cel puţin, nimerindu-l în 
obraz, cu una din loviturile pe care Cezar le recomanda 
împotriva soldaţilor lui Pompei, să-l pocească pe vecie 
chipul cu care se fălea atâta. 

Apoi, mai era în d'Artagnan acel substrat neclintit de 
dârzenie, pe care i-l sădiseră în inimă sfaturile tatălui său, 
sfaturi al căror cuprins era: „nu râbda de la nimeni nimic, 
afară doar de la rege, de la cardinal şi de la domnul de 
Treville”. Astfel fiind, se trezi mai mult zburând decât 
mergând spre mânăstirea Carmeliţilor desculți, sau 
Carmes-Deschaux, cum i se spunea pe vremea aceea; era 


un soi de clădire fără ferestre, împresurată de plaiuri 
sterpe, o filială a lui Pre-aux-Clercs 112) care slujea 
îndeobşte ca loc de întâlnire celor ce n-aveau vreme de 
pierdut. 

Când d'Artagnan ajunse în faţa micului loc viran, de la 
poalele mânăstirii, Athos aştepta doar de cinci minute, iar 
orologiul vestea miezul zilei. Era deci punctual ca 
Samariteanca şi nici cel mai chiţibuşar judecător în materie 
de dueluri n-ar fi găsit nimic de spus. 

Athos, care suferea cumplit de pe urma loviturii, deşi rana 
îi fusese proaspăt oblojită de chirurgul domnului de 
Treville, şedea pe o piatră şi îşi aştepta liniştit potrivnicul, 
cu acea ţinută demnă care nu-l părăsea niciodată. Când îl 
văzu pe d'Artagnan, se ridică şi făcu plin de cuviinţă, câţiva 
paşi în întâmpinarea lui. La rândul său, acesta din urmă se 
îndreptă spre el, ţinându-şi pălăria în mână atât de jos, 
încât pana i se târa de pământ. 

— Domnule, - zise Athos, - am încunoştiinţat pe doi din 
prietenii mei care-mi vor sluji de martori, dar aceşti doi 
prieteni n-au sosit încă. Mă miră că sunt în întârziere, nu-l 
obiceiul lor. 

— Eu n-am martori, domnule, - răspunse d'Artagnan, - 
abia am sosit ieri la Paris şi nu cunosc încă pe nimeni, afară 
de domnul de Treville, căruia tatăl meu m-a recomandat, 
căci are cinstea de a se număra oarecum printre prietenii 
lui. 

Athos rămase o clipă pe gânduri. 

— Nu cunoşti decât pe domnul de Treville? Întrebă el. 

— Da, domnule, nu-l cunosc decât pe el. 

— Atunci, - urmă Athos, jumătate pentru el, jumătate 
pentru d'Artagnan, - atunci dacă te omor, aş fi un fel de 
mâncător de copii! 

— Nu chiar aşa, —răspunse d'Artagnan, cu un salut ce nu 
era lipsit de demnitate, - nu chiar aşa, căci îmi faceţi cinstea 
de a vă bate cu mine, cu o rană care cred că vă supără 
destul. 


— Ba mă supără rău de tot şi, pe cuvântul meu, îţi 
mărturisesc că m-ai lovit al dracului, dar mă voi sluji de 
mâna stângă, aşa cum obişnuiesc în asemenea împrejurări; 
să nu crezi că-ţi fac o favoare, mânuiesc spada destul de 
bine şi cu o mână şi cu alta şi, n-o să-ţi vină tocmai uşor: un 
stângaci îşi încurcă adversarii care n-au prins încă de veste. 
Îmi pare rău că nu ţi-am spus-o mai din vreme ca să ştii. 

— Sunteţi atât de curtenitor, domnul meu, încât vă sunt 
cum nu se poate mai recunoscător, spuse d'Artagnan, 
înclinându-se iarăşi. 

— lar eu mă simt copleşit, - răspunse Athos pe un ton plin 
de nobleţe, - să vorbim deci despre altceva, afară doar dacă 
asta te-ar supăra. Ah, fir-ar să fie, că rău m-ai lovit! Mă arde 
umărul. 

— Dacă mi-aţi da voie... Începu d'Artagnan sfios. 

— Ce anume? 

— Am un balsam pentru răni, un balsam pe care mi l-a dat 
mama şi pe care l-am încercat pe pielea mea. 

— Aşa? 

— Chiar aşa! Sunt sigur că în mai puţin de trei zile, 
balsamul meu v-ar vindeca şi, peste trei zile, când veţi fi 
vindecat, va fi pentru mine, domnule şi atunci o mare cinste 
să stau la dispoziţia dumneavoastră. 

D'Artagnan rosti aceste cuvinte cu o simplitate care făcea 
cinste bunei sale creşteri, fără să aducă nici o ştirbire 
curajului său. 

— Mii de draci, domnule, - zise Athos, - iată o propunere 
care-mi place! Asta nu înseamnă că o primesc, dar se simte 
de la o leghe că vine de la un gentilom. Aşa vorbeau şi se 
purtau vitejii din timpul lui Carol cel Mare, pe care orice 
cavaler ar trebui să-l ia drept pildă. Din nefericire, nu mai 
trăim vremurile marelui împărat. Trăim în timpul domnului 
cardinal, aşa că oricât am vrea noi să păstrăm taina, în cele 
trei zile se va afla că trebuie să ne batem şi ni se vor pune 
bețe în roate. Dar de ce n-or mai fi venind odată 
haimanalele alea? 


— Dacă sunteţi grăbit, domnule, - îi spuse d'Artagnan lui 
Athos cu aceeaşi simplitate cu care-l propusese să amâne 
duelul peste trei zile, - dacă sunteţi grăbit şi dacă doriţi să 
mă trimiteţi mai iute pe lumea cealaltă, vă rog nu vă sfiiţi. 

— Iată alt cuvânt care-mi place, - mărturisi Athos, 
încuviinţând grațios din cap, - nu vine de la un om fără 
minte şi fără îndoială vine de la un om curajos. Domnule, 
îmi plac bărbaţii de felul dumitale şi-mi dau seama că dacă 
nu ne-am ucide unul pe altul, mai târziu îmi va face o 
deosebită plăcere să stau de vorbă cu dumneata. Să-l 
aşteptăm pe aceşti domni, te rog, am destulă vreme şi va fi 
mai nimerit. Uite! Mi se pare că văd pe unul din ei. 

Într-adevăr, la capătul străzii Vaugirard, se ivea uriaşa 
făptură a lui Porthos. 

— Cum, - făcu d'Artagnan, - întâiul dumitale martor este 
domnul Porthos? 

— Da. Ai ceva împotrivă? 

— Nu, de loc. 

— lată şi pe cel de al doilea. 

Întorcându-se spre partea unde arăta Athos, d'Artagnan îl 
recunoscu pe Aramis. 

— Cum, - făcu el şi mai uimit decât întâia oară, - cel de al 
doilea martor al dumitale e domnul Aramis? 

— Chiar aşa, nu ştiai că nimeni nu ne vede pe unul fără 
celălalt şi că printre muşchetari, printre ostaşi, la curte şi în 
oraş, ni se spune: Athos, Porthos şi Aramis sau cei trei 
nedespărţiţi? Dar dumneata vii tocmai de la Dax, sau de la 
Pau, aşa că... 

— De la Tarbes, îl îndreptă d'Artagnan. 

— 'Ţi-e îngăduit să nu cunoşti acest amănunt, urmă Athos. 

— Pe legea mea, - răspunse d'Artagnan, - numele vă şade 
bine, domnilor şi dacă păţania mea va stârni gălăgie, ea va 
dovedi cel puţin că prietenia dumneavoastră nu se bizuie pe 
contraste. 

În vremea asta, Porthos se apropiase şi făcuse un semn de 
salut lui Athos; întorcându-se apoi spre d'Artagnan, 


rămăsese foarte mirat. 

În treacăt fie zis, Porthos îşi schimbase eşarfa şi nu mai 
purta pelerină. 

— Ei poftim, - făcu el, ce înseamnă asta? 

— Domnul este cel cu care mă bat, răspunse Athos, 
arătându-l pe d'Artagnan cu mâna şi salutând tot astfel. 

— Şi eu totcuelmă bat, adăugă Porthos. 

— Dar abia la ora unu, lămuri d'Artagnan. 

— Şi eu tot cu domnul mă bat, spuse şi Aramis apropiindu- 
se de ei. 

— Da, dar abia la ora două, se amestecă d'Artagnan, cu 
acelaşi glas liniştit. 

— Şi pentru că veni vorba, de ce te baţi, Athos? Întrebă 
Aramis. 

— Pe legea mea, nu prea ştiu nici eu; m-a lovit la umăr, dar 
tu, Porthos? 

— Pe legea mea dacă ştiu, mă bat pentru că mă bat, 
răspunse Porthos roşind. 

Athos, căruia nu-l scăpa nimic, văzu fluturând un zâmbet 
pe buzele gasconului. 

— Am avut o neînțelegere în privinţa îmbrăcăminţii, zise 
tânărul. 

— Şi tu, Aramis? - întrebă Athos. 

— Eu mă bat pentru o chestiune de teologie, răspunse 
Aramis, făcându-l totodată semn lui d'Artagnan, că-l roagă 
să nu dea în vileag adevărata pricină a duelului lor. 

Athos văzu fluturând alt zâmbet pe buzele lui d'Artagnan. 

— Adevărat? Întrebă Athos. 

— Da, o teză din sfântul Augustin, asupra căruia nu 
suntem de aceeaşi părere, zise gasconul. 

— Hotărât lucru, - mormăi Athos, - e un om de duh. 

— Şi acum, fiindcă v-aţi strâns toţi laolaltă, - începu 
d'Artagnan, - îngăduiţi-mi, domnilor, să vă cer mai întâi 
iertare. 

La auzul cuvântului „iertare”', un nor trecu pe fruntea lui 
Athos, un surâs semeţ juca pe buzele lui Porthos şi un semn 


de împotrivire fu răspunsul lui Aramis. 

— Nu mă înţelegeţi domnilor, - urmă d'Artagnan 
ridicându-şi capul luminat în clipa aceea de soarele ce-l 
aurea trăsăturile fine şi îndrăzneţe, - vă cer iertare dacă s- 
ar întâmpla să nu-mi pot plăti datoria faţă de toţi trei, căci 
domnul Athos are dreptul să mă ucidă cel dintâi, ceea ce 
răpeşte din valoarea poliţei dumitale, domnule Porthos şi 
ceea ce-o face aproape egală cu zero, pe-a dumitale, 
domnule Aramis. De aceea, domnilor, vă cer încă o dată, 
iertare, dar numai pentru asta şi acum, în gardă! 

Rostind aceste cuvinte, d'Artagnan îşi trase spada cu cel 
mai cavaleresc gest cu putinţă. 

I se urcase sângele la cap şi în clipa aceea ar fi tras spada 
din teacă împotriva tuturor muşchetarilor regatului, la fel 
ca împotriva lui Athos, Porthos şi Aramis. 

Era douăsprezece şi un sfert, soarele strălucea la zenit şi 
locul ales pentru a fi teatru de luptă se găsea în plină arşiţă. 

— E foarte cald - zise Athos trăgând la rândul lui spada din 
teacă, - dar nu pot să-mi scot haina, căci am simţit 
adineauri cum îmi sângerează rana şi mi-ar fi teamă să-mi 
stingheresc adversarul, arătându-l sânge străin de tăişul 
spadei lui. 

— E adevărat, domnule, - răspunse d'Artagnan, - dar fie 
că e sau nu străin de tăişul spadei mele, vă încredinţez că- 
mi pare rău să văd sângele unui atât de viteaz gentilom; mă 
voi bate deci eu în haină, ca şi dumneata. 

— Haide, haide, - se amestecă Porthos, - ajunge cu atâtea 
temenele, gândiţi-vă că ne aşteptăm şi noi rândul. 

— Vorbeşte în numele dumitale, Porthos, de câte ori vrei să 
spui asemenea necuviinţe, îi curmă vorba Aramis. În ceea 
ce mă priveşte, găsesc că toate câte şi le spun aceşti domni, 
sunt potrivit spuse şi demne de doi gentilomi. 

— Poţi începe când vrei, domnule, zise Athos, punându-se 
în gardă. 

— Aşteptam ordinele dumitale, îi răspunse d'Artagnan, 
încrucişând spada. 


Dar, cele două spade abia zăngăniseră la prima lor 
atingere, când o patrulă din gărzile eminenţei sale, 
comandată de domnul de Jussac, se ivi de după colţul 
mânăstirii. 

— Garda cardinalului! Strigară dintr-o dată Porthos şi 
Aramis. Spada în teaca, domnilor, spada în teacă! 

Era însă prea târziu; cei doi luptători fuseseră văzuţi într-o 
poziţie care nu lăsa nici o îndoială asupra gândului lor. 

— Opriţi! Strigă Jussac, înaintând şi făcând semn 
oamenilor lui să-l urmeze: Opriţi! Ce facem oare aici, 
muşchetari, ne batem? Şi cu edictele cum rămâne? 

— Sunteţi prea maărinimoşi, domnii mei, răspunse Athos 
înciudat, căci Jussac era unul din cei care se năpustiseră pe 
ei cu două seri înainte. Dac-am fi în locul dumneavoastră, vă 
încredinţez că noi nu ne-am amesteca. Lăsa-ţi-ne deci în 
pace şi veţi lua parte la o petrecere fără nici o osteneală. 

— Domnilor, - urmă Jussac - cu mare părere de rău 
trebuie să vă declar că acest lucru nu e cu putinţă. Datoria 
înainte de toate. Vă rog deci, băgaţi spadele în teacă şi 
urmaţi-ne. 

— Domnule - zise Aramis, maimuţărindu-l pe Jussac, - cu 
cea mai mare plăcere am da ascultare binevoitoarei 
dumitale invitaţii, dacă ar atârna numai de noi, dar e cu 
neputinţă, nu ne dă voie domnul de Treville. Vedeţi-vă de 
drum, e tot ce aveţi mai bun de făcut. 

Simţind zeflemeaua, Jussac îşi ieşi din sărite. 

— Dacă nu vă supuneţi, vă vom lua pe sus. 

— Ei sunt cinci - spuse Athos în şoaptă - iar noi suntem 
doar trei, vom fi iarăşi bătuţi şi va trebui să murim aici; să 
ştiţi că eu nu mă mai arăt învins în faţa căpitanului. 

Într-o clipă, Athos, Porthos şi Aramis se apropiară unul de 
celălalt, în vreme ce Jussac îşi alinia soldaţii. 

Acea singură clipă îi ajunse lui d'Artagnan ca să ia o 
hotărâre. Era una din acele întâmplări de care atârnă viaţa 
unui om: trebuia să aleagă între rege şi cardinal şi odată 
alegerea făcută trebuia să meargă înainte. A se bate 


însemna a călca legea, însemna a-şi pune viaţa în primejdie, 
însemna a şi-l face dintr-o dată duşman pe un ministru mai 
puternic decât însuşi regele, iată ce întrezări tânărul, 
totuşi, s-o spunem spre lauda lui, nu şovăi nici o singură 
clipă, întorcându-se spre Athos şi prietenii lui, le şopti: 

— Domnilor, îngăduiţi-mi să îndrept ceva în cuvintele 
dumneavoastră. Aţi spus adineauri că nu sunteţi decât trei, 
mie mi se pare însă că suntem patru. 

— Dar dumneata nu eşti de-ai noştri, răspunse Porthos. 

— E adevărat, - stărui d'Artagnan. - nu am haina, dar am 
sufletul dumneavoastră; inima mea e de muşchetar, aşa 
simt eu, domnule şi asta-l un imbold pentru mine. 

— Dă-te la o parte, tinere, strigă Jussac lui d'Artagnan. 
După gesturi şi căutătură, îi înţelesese gândul. Poţi să te 
retragi, îţi dau voie. Scapă-ţi pielea. Hai, mai repede! 

D'Artagnan nu se mişca din loc. 

— Hotărât lucru, eşti un băiat de inimă, şopti Athos, 
strângând mâna tânărului. 

— Haide, haide, hotărâţi-vă odată, se răsti Jussac. 

— Trebuie să facem într-un fel, şoptiră Porthos şi Aramis. 

— Domnul e plin de mărinimie, rosti Athos. 

Toţi trei se gândeau însă la tinereţea lui d'Artagnan şi la 
lipsa lui de experienţă. 

— N-am fi decăt trei, dintre care un rănit, plus un copil, - 
socoti Athos, - şi se va spune totuşi că am fost patru bărbaţi. 

— Dar şi să dăm îndărăt! Adăugă Porthos. 

— Cam greu, încuviinţă Athos. 

D'Artagnan le pricepu nehotărârea: 

— Domnilor, puneţi-mă la încercare şi vă jur pe cinstea 
mea că nu plec de aici dacă suntem învinşi. 

— Cum te numeşti, viteazule? Întrebă Athos. 

— D'Artagnan, domnule. 

— Ei bine! Athos, Porthos. Aramis şi d'Artagnan înainte! 
Strigă Athos. 

— Ce faceţi, domnilor? Nu vă hotărâți care să vă hotărâți? 
Strigă a treia oară Jussac. 


— S-a făcut, domnule, zise Athos. 

— Şi ce hotărâre aţi luat? Întrebă Jussac. 

— Vom avea cinstea să şarjăm, răspunse Aramis, scoţându- 
şi pălăria cu o mână şi spada cu cealaltă. 

— Va să zică vă împotriviţi, răcni Jussac. 

— Mii de draci! Asta vă miră? Strigă şi Porthos. 

Cei nouă luptători se năpustiră unii asupra celorlalţi cu o 
furie care nu înlătura însă oarecare metodă. 

Athos luă în primire pe un oarecare Cahusac, favoritul 
cardinalului; Porthos, pe unul Bicarat, iar Aramis se văzu în 
faţa a doi adversari. 

Cât priveşte pe d'Artagnan, se trezi luptând cu însuşi 
Jussac. 

Inima tânărului gascon bătea de parcă ar fi vrut să-l iasă 
din piept, nu de frică, ferească sfântul, căci nu-l era câtuşi 
de puţin frică, ci din dorinţa de a fi la înălţimea celorlalţi; se 
bătea ca un tigru înfuriat, învârtindu-se de zece ori în jurul 
adversarului, schimbându-şi de douăzeci de ori poziţia şi 
locul. Jussac era - cum se spunea atunci - îndrăgostit de 
spadă şi o mânuise adesea, totuşi îi venea grozav de greu să 
se apere împotriva unui adversar care, uşor şi săltăreţ, se 
îndepărta în fiece clipă de la regulile obişnuite atacând din 
toate părţile şi ferindu-se totodată, ca unul ce păstrează cel 
mai mare respect pielei sale. 

În cele din urmă, această luptă îl scoase pe Jussac din 
râăbdări. Furios de a fi ţinut pe loc de acela pe care-l socotea 
drept un copil, se înfierbântă şi începu să facă greşeli. 
D'Artagnan, care în lipsă de experienţă avea temeinice 
cunoştinţe teoretice, îşi îndoi iuţeala. Jussac vru să 
sfârşească odată, se năpusti cu o lovitură groaznică 
împotriva adversarului, atacând în plin; d'Artagnan pară 
însă lovitura şi în vreme ce Jussac îşi lua din nou poziţia 
iniţială, strecurându-se ca un şarpe sub spada lui 
d'Artagnan, i-o înfipse în corp. Jussac se prăbuşi grămadă la 
pământ. 


D'Artagnan aruncă atunci la repezeală o privire 
îngrijorată asupra câmpului de luptă. 

Aramis omorâse pe unul din cei doi potrivnici ai lui, dar 
celălalt nu-l dădea răgaz o clipă. Totuşi, era într-o situaţie 
bună şi putea să se apere încă. 

Bicarat şi Porthos îşi dăduseră unul altuia lovituri. Porthos 
primise o lovitură în braţ şi Bicarat una în coapsă. Dar 
niciuna din răni nu era gravă, aşa că se băteau mai departe 
şi mai înverşunat. 

Rănit a doua oară de Cahusac, Athos pălea văzând cu 
ochii, dar nu dădea înapoi un singur pas: schimbase doar 
spada dintr-o mână în alta şi se bătea cu mâna stângă. 

Potrivit legilor duelului în acea vreme, d'Artagnan putea să 
vină în ajutorul unuia dintre luptători; în vreme ce căuta cu 
ochii care dintre camarazi avea nevoie de ajutorul lui, 
surprinse o privire a lui Athos. Această privire era mai mult 
decât grăitoare. Athos ar fi murit mai curând decât să 
cheme în ajutor; totuşi, îi era îngăduit să privească şi cu 
privirea să ceară un sprijin. D'Artagnan îl înţelese, făcu o 
săritură grozavă şi îi căzu în coastă lui Cahusac, strigând: 

— Spre mine, domnule, că te omor! 

Cahusac se întoarse; tocmai la vreme. Athos, pe care 
numai curajul lui neasemuit îl susţinea, căzu într-un 
genunchi. 

— La naiba! - îi strigă lui d'Artagnan - nu-l ucide, te rog! 
Am eu ceva de împărţit cu el, când m-oi vindeca şi-oi fi 
sănătos. Presează-l, dezarmează-l. Aşa. Bine! Foarte bine! 

Strigătele acestea i le smulsese spada lui Cahusac, care 
sărise la douăzeci de paşi de el. D'Artagnan şi Cahusac se 
repeziră amândoi într-un suflet, unul ca s-o ţie, celălalt ca s- 
o ridice; dar d'Artagnan, mai sprinten, sosi cel dintâi şi puse 
piciorul pe deasupra. 

Cahusac alergă spre cel pe care-l ucisese Aramis, îi înşfăcă 
sabia şi vru să se reîntoarcă la d'Artagnan; dar în drum, îl 
întâlni pe Athos care, în răgazul de o clipă pe care-l 
înlesnise d'Artagnan, se mai înviorase; de teamă ca 


d'Artagnan să nu-l ucidă duşmanul, Athos voia să înceapă 
iarăşi lupta. D'Artagnan înţelese că ar fi însemnat să-l 
supere pe Athos dacă s-ar fi împotrivit. Într-adevăr, curând 
după aceea, Cahusac căzu la pământ cu gâtlejul străpuns 
de o lovitură de spadă. 

În aceeaşi clipă, Aramis îşi sprijinea vârful spadei de 
pieptul adversarului prăbuşit, silindu-l să se dea învins. 

Mai rămâneau Porthos şi Bicarat. În timp ce se bătea, 
Porthos îndruga mii de năzbâtii, îl întreba pe Bicarat cam 
cât putea fi ceasul şi-l felicita pentru numirea fratelui său în 
fruntea unei companii într-un regiment din Navara; dar, din 
toate astea, nu se alegea decât cu gluma. Bicarat făcea 
parte din oamenii de fier care nu cad decât morţi. 

Totuşi, trebuia să se sfârşească odată. Straja putea să 
sosească dintr-o clipă în alta şi să-l ridice pe toţi luptătorii, 
răniţi sau teferi, partizani ai regelui sau ai cardinalului. 
Athos, Aramis şi d'Artagnan îl înconjurară pe Bicarat, 
poftindu-l să se predea. Deşi singur împotriva tuturor şi 
deşi o lovitură de spadă îi străpunsese coapsa, Bicarat voia 
să ţină piept cu tot dinadinsul dar Jussac, ridicat într-un cot, 
îi strigă să se predea. Bicarat era gascon ca şi d'Artagnan; 
făcu pe surdul şi se mulţumi să râdă, găsind timp între două 
mişcări de apărare să arate cu vârful spadei un loc undeva 
pe pământ: 

— Aici, - parodia el un verset din biblie, - aici va muri 
Bicarat, singur între cei care sunt cu el. 

— Dar ei sunt patru, patru împotriva ta; isprăveşte odată, 
îţi poruncesc! 

— Ah, dacă-mi porunceşti, e cu totul altceva, - răspunse 
Bicarat, - eşti caporalul meu, sunt dator să te ascult. 

Şi, făcând o săritură îndărăt, frânse spada pe genunchi 
pentru a nu fi silit s-o predea, aruncă bucăţile peste zidul 
mânăstirii şi-şi încrucişă braţele, fluierând o arie închinată 
cardinalului. 

Voinicia este totdeauna respectată, chiar la un duşman. 
Mugşchetarii îl salutară pe Bicarat cu spadele şi apoi le 


vârâră în teacă. D'Artagnan făcu şi el la fel; apoi, ajutat de 
Bicarat, singurul care se mai ţinea pe picioare, duse sub 
porticul mânăstirii pe Jussac, pe Cahusac şi pe acela dintre 
adversarii lui Aramis care fusese doar rănit. Cei de al 
patrulea, cum am mai spus, murise. Apoi sunară clopotul şi, 
luând cu ei patru dintre cele cinci spade, se îndreptară, beţi 
de bucurie, spre palatul domnului de Treville. 

Se ţineau lanţ unul de altul, cât era strada de largă; 
opreau pe toţi muşchetarii care le ieşeau în cale, aşa încât 
până la urmă, mersul lor se schimbă într-un marş triumfal. 
Inima lui d'Artagnan se topea de fericire; mergea între 
Athos şi Porţhos, strângându-l duios de braţ. 

— Dacă nu sunt încă muşchetar, - spuse el noilor săi 
prieteni, intrând pe poarta palatului domnului de Treville, - 
iată-mă cel puţin ucenic, nu-l aşa? 

Capitolul VI. 

MAIE STATEA SA REGELE LUDOVIC AL XIII-LEA. 

Întâmplarea stârni mare vâlvă: domnul de Treville îşi 
înfieră în gura mare muşchetarii şi-l felicită în şoaptă, dar 
cum trebuia să-l înştiinţeze neîntârziat pe rege, porni într- 
un suflet la Luvru. Era totuşi prea târziu: regele se încuiase 
cu cardinalul; i se spuse deci domnului de Treville că 
suveranul lucrează şi că nu poate primi pe nimeni. Seara, 
domnul de Treville veni la partida de joc a regelui. 
Maiestatea sa câştiga şi cum era din fire grozav de avar, se 
găsea în toane cât se poate de bune; îndată ce-l zări pe 
Treville. Îi strigă de departe: 

— Vino aici, domnule căpitan, vino să te cert: ştii că 
eminenţa sa a venit să mi se plângă de muşchetarii 
dumitale şi cu atâta foc, încât astă seară eminenţa sa e ca şi 
bolnavă! Ah, muşchetarii ăştia ai dumitale, ce mai pramatii, 
buni de spânzurat! 

— Nu, sire, - răspunse 'Treville, care-şi dădu repede seama 
de întorsătura lucrurilor - nu, dimpotrivă, sunt nişte tineri 
foarte cumsecade, blânzi ca nişte mieluşei şi care, pun eu 
chezăşie, n-au decât o singură dorinţă: să nu-şi scoată 


spada din teacă decât pentru a sluji pe maiestatea voastră. 
Dar, ce vreţi, gărzile domnului cardinal le caută mereu 
gâlceavă şi pentru postea însăşi a Corpului de muşchetari, 
sunt nevoiţi, sărmanii, să se apere. 

— Ascultaţi-l pe domnul de Treville, - zise regele; - vă rog, 
ascultaţi-l. Nu s-ar zice că vorbeşte despre o comunitate 
religioasă? Într-adevăr, dragul meu căpitan, tare aş avea 
poftă să-ţi ridic brevetul de căpitan şi să-l dau domnişoarei 
de Chemerault, căreia i-am făgăduit o mânăstire. Dar să nu- 
ţi închipui c-o să te cred pe cuvânt cu una cu două. Mi se 
spune, domnule de Treville, Ludovic cel Drept şi o să vedem 
noi, uite acum, uite acum. 

— “Tocmai pentru că mă bizui pe această dreptate, sire, voi 
aştepta liniştit şi cu răbdare, ca maiestatea voastră să 
hotărască după bunul său plac. 

— Aşteaptă, domnule, aşteaptă, - zise regele, - nu te voi 
lăsa să aştepţi multă vreme. 

Într-adevăr, norocul părea să se schimbe şi cum regele 
începea să piardă din câştig, nu-l părea rău să găsească o 
pricină pentru a-şi curma jocul, păstrând câştigul. După 
câteva clipe, regele se ridică şi punând în buzunar banii ce 
se găseau dinaintea lui şi pe care în cea mai mare parte îi 
câştigase, zise: 

— La Vieuville, ia-mi locul; am de vorbit cu domnul de 
Treville într-o chestiune importantă. Uite... Aveam pe masă 
în faţa mea optzeci de ludovici. Pune aceeaşi sumă pentru 
ca să nu aibă de ce se plânge cei care pierd. Dreptatea 
înainte de toate. 

Apoi, întorcându-se spre domnul de Treville şi pornind cu 
el spre o fereastră, urmă: 

— Va să zică, spui că gărzile eminenţei sale i-au stârnit pe 
muşchetarii dumitale? 

— Da, sire, ca totdeauna. 

— la spune, cum s-au petrecut lucrurile? Căci ştii, dragul 
meu căpitan, un judecător trebuie să asculte amândouă 
părţile. 


— Dumnezeule! Dar toate s-au petrecut în chipul cel mai 
simplu şi mai firesc! Trei dintre soldaţii mei, cei mai 
destoinici, pe care maiestatea voastră îi cunoaşte după 
nume, soldaţi a căror credinţă maiestatea voastră a preţuit- 
o în atâtea rânduri şi care, îmi încredinţez regele, ţin la 
slujbă ca la ochii din cap, zic trei dintre soldaţii mei cei mai 
destoinici, domnii Athos, Porthos şi Aramis, îşi puseseră în 
gând să facă o partidă de scrimă cu un tânăr gentilom din 
Gasconia; chiar eu le recomandasem pe tânărul acesta, în 
dimineaţa aceea. Partida trebuia să aibă loc, cred, la Saint- 
Germain şi ei îşi dăduseră întâlnire la Carmes Deschaux, 
când deodată se pomeniră pe cap cu domnii de Jussac, 
Cahusac, Bicarat şi alţi doi soldaţi din gardă, care n-ar fi 
venit acolo în număr atât de mare fără anumite gânduri 
rele împotriva edictelor. 

— Da, da! Uite că-mi deschizi ochii - zise regele, - să ştii că 
veneau acolo ca să se bată, chiar dumnealor. 

— Eu nu-l învinuiesc, sire, dar las pe maiestatea voastră să 
judece singur ce puteau să caute cinci oameni înarmaţi, în 
locuri atât de pustii, cum sunt împrejurimile mănăstirii 
carmeliţilor? 

— Da, ai dreptate, Treville, ai dreptate. 

— Când au dat de muşchetarii mei, s-au răzgândit şi în 
locul urii personale a izbucnit ura dintre tagmele lor, căci 
maiestatea voastră ştie foarte bine că muşchetarii, care 
sunt ai regelui şi numai ai regelui, sunt de la sine duşmanii 
gărzilor domnului cardinal. 

— Da, Treville, da, - şopti regele abătut, - şi e nespus de 
trist, crede-mă, să vezi astfel două partide în Franţa, să vezi 
în fruntea regatului două capete; dar toate acestea se vor 
sfârşi, Treville, se vor sfârşi într-o zi. Va să zică spui că 
ceilalţi s-au năpustit pe muşchetari? 

— Spun că de bună seamă aşa trebuie să fi fost, dar nu pot 
să jur, sire, ştiţi cât e de greu să afli adevărul, afară doar 
dacă cineva e înzestrat cu acel neasemuit instinct, 
mulţumită căruia Ludovic al XIII-lea e numit cel Drept... 


— Ai dreptate, Treville, dar muşchetarii dumitale nu erau 
singuri: era cu ei şi un copil. 

— Da, sire şi unul rănit, aşa că trei muşchetari ai regelui, 
dintre care unul rănit, împreună cu copilul, nu numai că au 
ţinut piept la cinci dintre cei mai grozavi soldaţi din garda 
domnului cardinal, dar au şi culcat patru la pământ. 

— Asta zic şi eu victorie, - strigă regele. Încântat, - victorie 
desăvârşită! 

— Da, sire, tot atât de desăvârşită ca şi cea de la podul de 
peste Ce. 

— Va să zică patru oameni, printre care un rănit şi un 
copil? 

— Un băieţandru, care s-a purtat însă în împrejurarea asta 
atât de frumos, încât îmi voi îngădui să-l recomand 
maiestăţii sale. 

— Cum îl cheamă? 

— D'Artagnan, sire. E fiul unuia dintre cei mai vechi 
prieteni ai mei; fiul unui om care a făcut, alături de gloriosul 
rege, tatăl maiestăţii voastre, războiul de partizani. 

— Şi spui că tânărul s-a purtat frumos? Istoriseşte-mi tot, 
tot, Treville, ştii ce mult îmi plac povestirile cu războaie şi 
cu dueluri. 

Şi sprijinindu-se într-un şold, regele Ludovic al XIII-lea îşi 
răsuci mândru mustaţa. 

— Sire, - începu Treville, - după cum v-am mai spus, 
domnul d'Artagnan e aproape un copil şi cum n-are cinstea 
să fie muşchetar, purta haine civile; dându-şi seama cât e de 
tânăr şi mai mult, că nu face parte din Corpul 
muşchetarilor, soldaţii domnului cardinal l-au poftit să se 
retragă, înainte de a ataca. 

— Ceea ce înseamnă, Treville, - îi curmă vorba regele, - că 
ei suni aceia care au atacat. 

— Aşa este, sire, nu mai încape nici o îndoială; l-au somat 
deci să se retragă, dar el le-a răspuns că e muşchetar cu 
sufletul credincios maiestăţii sale şi ca urmare va rămâne 
alături de domnii muşchetari. 


— Ce mai voinic! Murmură regele. 

— Şi într-adevăr, a rămas cu ei, iar maiestatea voastră a 
dobândit un mânuitor de spadă, fără seamăn, căci el i-a dat 
lui Jussac acea grozavă lovitură, care-l scoate din sărite pe 
domnul cardinal. 

— Ell-a rănit pe Jussac? - se minună regele, - el, copilul? 
Treville, nu se poate! 

— Totuşi este aşa cum am cinstea să spun maiestăţii 
voastre. 

— Jussac, una dintre cele mai straşnice spade ale 
regalului! 

— Da, sire şi-a găsit naşul! 

— Vreau să-l văd pe tânărul acesta, Treville, vreau să-l văd 
şi dacă se poate face ceva pentru el, să vedem ce-l de făcut. 

— Când va binevoi maiestatea voastră să-l primească? 

— Mâine, la amiază, Treville. 

— Să-l aduc numai pe el? 

— Nu, adu-mi-l pe toţi patru deodată; vreau să le 
mulţumesc tuturora împreună: oamenii credincioşi sunt 
rari, Treville şi credinţa trebuie răsplătită. 

— Când va bate douăsprezece, sire, vom fi la Luvru. 

— Dar pe scara mică, Treville, pe scara mică. Aşa ca să nu 
afle cardinalul... 

— Da, sire. 

— Înţelegi, Treville, un edict e totuşi un edict; la urma 
urmei, duelul e oprit. 

— Dar această ciocnire, sire, iese din marginile obişnuite 
ale unui duel, e o adevărată încăierare şi ca dovadă, erau 
cinci oameni ai cardinalului împotriva celor trei muşchetari 
ai mei şi a domnului d'Artagnan. 

— Aşa e, - stărui regele, totuşi, Treville, veniţi mai bine pe 
scara mică. 

Treville zâmbi: dobândise destul de mult făcând ca acest 
copil să se răzvrătească împotriva stăpânului; îşi salută 
respectuos suveranul şi ceru îngăduinţa să plece. 


În aceeaşi seară, li s-a adus la cunoştinţă celor trei 
muşchetari cinstea ce li se făcea. Dar cum îl cunoşteau de 
multă vreme pe rege, nu s-au prea înflăcărat. D'Artagnan 
însă, cu închipuirea lui gasconă, îşi plăsmui fericirea care-l 
aştepta în viitor şi-şi trecu toată noaptea visând minunăţii, 
cu ochii deschişi. Nerăbdător, la opt dimineaţa era acasă la 
Athos. 

Îl găsi pe muşchetar îmbrăcat şi gata de plecare. Cum 
întâlnirea la rege era hotărâtă abia pentru amiază, Athos se 
înţelesese cu Porthos şi Aramis să joace o partidă de 
„paume” (13) într-o speluncă din preajma grajdurilor 
Luxemburgului. Athos îl pofti pe d'Artagnan să-l însoţească 
şi cu toate că n-avea habar de acest joc, pe care nu-l jucase 
încă, primi totuşi, neştiind ce să facă în răstimpul de la nouă 
dimineaţa, cât era atunci şi până la douăsprezece. 

Cei doi muşchetari sosiseră acolo dinainte şi îşi zvârleau 
mingea. Athos, care era foarte iscusit în jocuri de tot felul, 
trecu împreună cu d'Artagnan de partea cealaltă şi partida 
începu. Dar, de la prima lovitură, deşi juca cu mâna stângă, 
îşi dădu seama că rana lui era prea proaspătă pentru a-şi 
putea îngădui asemenea sforţare. D'Artagnan rămase 
aşadar singur, recunoscând că e prea neîndemânatic 
pentru a face faţă unei partide serioase; jucătorii îşi 
aruncară mai departe mingea, fără să mai ţină vreo 
socoteală. 

Dar una din mingi, aruncată de palma herculeană a lui 
Porthos, trecu atât de aproape de obrazul lui d'Artagnan, 
încât îl puse pe gânduri: dacă, în loc să treacă pe lângă 
obraz, mingea l-ar fi lovit în plin, audiența lui s-ar fi dus de 
râpă, căci de bună seamă nu s-ar mai fi putut înfăţişa la 
rege. Şi cum în închipuirea lui gasconă, de această audienţă 
atârna tot viitorul, d'Artagnan salută cuviincios pe Porthos 
şi pe Aramis, spunând că nu va mai juca cu ei decât atunci 
când va fi în stare să le ţină piept; se duse deci să ia loc 
lângă funia despărţitoare, printre ceilalţi privitori. 


Din nefericire pentru d'Artagnan, printre cei de faţă se 
găsea un ostaş al cardinalului care, fierbând încă de mânie 
după înfrângerea suferită în ajun de către tovarăşii lui, se 
hotărâse să folosească întâiul prilej pentru a-l răzbuna. 
Socotind deci că prilejul se ivise, se întoarse către vecinul 
lui, grăind: 

— Nu-l de mirare că tânărul s-a temut de o minge; fără 
îndoială, e un ucenic muşchetar. 

D'Artagnan se răsuci ca muşcat de şarpe şi-l pironi cu 
privirea pe soldatul din gardă, care rostise cuvintele de 
ocară. 

— Pe toţi dumnezeii, - urmă acesta, răsucindu-şi ţanţoş 
mustaţa, - uită-te la mine până n-oi mai putea, domnişorule, 
am spus ce-am spus şi gata. 

— Şi fiincă ce ai spus e prea limpede ca să mai fie nevoie 
de vreo tălmăcire, - îi şopti d'Artagnan, - te-aş ruga să mă 
urmezi. 

— Şi când mă rog? Întrebă ostaşul, la fel de batjocoritor. 

— Chiar acum, dacă binevoieşti. 

— Cred că trebuie să ştii cine sunt! 

— Eu? Habar n-am şi puţin îmi pasă. 

— Foarte rău, dacă mi-ai cunoaşte numele, poate c-ai fi 
mai puţin pripit. 

— Cum te cheamă? 

— Bemajoux, sluga dumitale. 

— Foarte bine, domnule Bemajoux, - spuse liniştit 
d'Artagnan, - te voi aştepta la ieşire! 

— Poftim, domnule, te urmez. 

— Mai încetişor, domnul meu, să nu ne vadă cineva că 
ieşim împreună; îţi dai doar seama că pentru ceea ce ne-am 
pus noi în gând prea multă lume ne-ar stingheri. 

— Fie, răspunse ostaşul, mirat că numele lui nu-l dăduse 
încă gata pe tânăr. 

Într-adevăr numele lui Bemajoux era cunoscut de toată 
lumea, afară poate de d'Artagnan. Căci era unul dintre cele 
ce se întâlneau mereu în încăierările zilnice pe care toate 


edictele regelui şi ale cardinalului nu izbutiseră să le 
stăvilească. 

Porthos şi Aramis erau atât de prinşi de jocul lor şi Athos îi 
urmărea cu atâta luare aminte, încât niciunul din ei nu 
văzură ieşind pe tânărul lor tovarăş care, aşa cum îi 
spusese ostaşului din garda eminenţei sale, se oprise în 
poartă; peste câteva clipe celălalt cobori la rândul lui. Cum 
n-avea vreme de pierdut din pricina audienței la rege, 
d'Artagnan aruncă o privire împrejur şi văzând că strada e 
pustie, spuse potrivnicului: 

— Zău, mare noroc pe dumneata, deşi te numeşti 
Bemajoux, că n-ai de-a face decât cu un ucenic muşchetar; 
totuşi, fii pe pace, îmi voi da toată silinţa. În gardă! 

— Dar, - grăi cel pe care d'Artagnan îl întărită astfel, - 
cred că locul e prost ales şi că ne-ar fi mai la îndemână 
îndărătul, mânăstirii Saint-Germain sau pe Pre-aux-Clercs. 

— E foarte drept ceea ce spui, - îi răspunse d'Artagnan, - 
din nefericire n-am decât puţină vreme de pierdut; când o 
bate douăsprezece trebuie să fiu la o întâlnire. În gardă, 
deci, domnule, în gardă! 

Bemajoux nu era omul care să primească de două ori un 
astfel de îndemn. În aceeaşi clipă, spada îi străluci în mână 
şi se năpusti asupra potrivnicului său, nădăjduind să-l 
înfricoşeze, de tânăr ce era. 

D'Artagnan îşi făcuse însă în ajun ucenicia şi proaspăt ieşit 
din vălurile victoriei, umflându-se în pene la gândul 
norocului care-l aştepta, era hotărât să nu dea nici un pas 
îndărăt; cele două spade se încrucişară din plin şi cum 
d'Artagnan nu se clintea din loc, adversarul a fost silit să se 
retragă el cu un pas. Prinzând momentul în care, datorită 
acestei mişcări, spada lui Bemajoux se abătuse de la linia 
cuvenită, d'Artagnan degajă, fandă şi lovi adversarul în 
umăr. Îndată după aceea, d'Artagnan dădu la rândul lui cu 
un pas înapoi, înălţându-şi spada; dar Bemajousx îi strigă că 
nu e nimic şi, fandând orbeşte, se înfipse singur în tăişul 
spadei lui d'Artagnan. Totuşi, se mai ţinea încă pe picioare 


şi fără să se dea învins, se târa înspre palatul domnului de 
la Tremouille, printre slujitorii căruia se afla o rudă de-a lui. 
Nedându-şi seama de gravitatea ultimei lovituri, pe care i-o 
dăduse potrivnicului, d'Artagnan nu-l slăbea o clipă şi se 
pregătea să-l răpună cu o a treia lovitură. Dar, la auzul 
zgomotului ce se ridica din stradă şi ajungea până la 
jucători, doi prieteni ai lui Bemajoux, care-l auziseră 
vorbind cu d'Artagnan şi-l văzuseră ieşind împreună, se 
repeziră afară cu spada în mână, tăbărând asupra 
învingătorului. Numaidecât însă, Athos, Porthos şi Aramis se 
iviră ca din pământ şi în clipa când cei doi ostaşi ai 
cardinalului se năpusteau asupra tânărului lor prieten, 
ceilalţi îi siliră, să se întoarcă spre ei. Tot atunci se prăbuşi 
şi Bemajoux; cum erau însă numai doi împotriva a patru 
muşchetari, ostaşii începură să strige: „Ajutor, palatul 
Tremouille! Ajutor!” La auzul acestor strigăte, cei din palat 
dădură buzna afară, tăbărând asupra muşchetarilor care, la 
rândul lor, începuseră şi ei să strige: „Ajutor, muşchetari, 
ajutor!” 

De obicei, strigătul acesta nu răsuna în deşert, căci 
muşchetarii erau cunoscuţi drept duşmani ai cardinalului şi 
iubiţi tocmai pentru ura lor împotriva acestuia. De aceea, 
ostaşii celorlalte companii de gardă, diferite de ale ducelui 
Roşu, cum îi spusese Aramis, luau îndeobşte partea 
muşchetarilor regelui, în astfel de încăierări. Din cei trei 
ostaşi ai gărzii domnului des Essarts care tocmai treceau pe 
acolo, doi săriră în ajutorul celor patru tovarăşi de arme, în 
vreme ce al treilea alerga la palatul domnului de Treville, 
strigând: „Ajutor, muşchetari, ajutor!” Ca de obicei, palatul 
domnului de Treville era înţesat cu soldaţi făcând parte din 
aceeaşi trupă; aceştia se repeziră în ajutorul tovarăşilor lor; 
încăierarea se întinse, muşchetarii fiind însă cei mai tari; 
ostaşii cardinalului şi slujitorii domnului de La Tremouille se 
retraseră în palat şi ferecaseră porţile tocmai la vreme, 
împiedicând astfel pe duşmani să dea buzna înăuntru o dată 
cu ei. Cât priveşte rănitul, el fusese dus de la început în 


palat şi după, cum am mai spus, într-o stare destul de 
gravă. 

Tulburarea muşchetarilor şi a aliaţilor lor atinsese culmea; 
începuseră chiar să chibzuiască dacă n-ar fi trebuit să dea 
foc palatului, pentru a pedepsi neobrăzarea slujitorilor 
domnului de La Tremouille, care tăbărâseră pe muşchetarii 
regelui. Propunerea fusese rostită şi primită cu înflăcărare, 
când, din fericire, se auziră unsprezece bătăi ale ornicului; 
d'Artagnan şi tovarăşii lui îşi amintiră de audienţă şi cum le- 
ar fi părut rău să nu ia parte la asemenea minunată ispravă, 
ei izbutiră să potolească oamenii. Se mulţumiră deci să 
arunce câţiva bolovani din caldarâm în porţile palatului, dar 
porţile nu se clintiră; începea să fie plicticos. De altminteri, 
cei care trebuiau să fie priviţi drept capii acestei isprăvi, 
părăsiseră de câteva clipe pe ceilalţi şi se îndreptau spre 
palatul domnului de Treville, care, înştiinţat de această 
nouă pacoste, îi aştepta nerăbdător. 

— Repede la Luvru - le spuse el, - la Luvru fără să 
pierdem nici un moment; să încercăm să-l vedem pe rege 
înainte să-l fi spus ceva cardinalul; îi vom înfăţişa lucrurile 
ca o urmare a afacerii de ieri şi amândouă vor trece odată. 

Însoţit de cei patru tineri, domnul de Treville se îndreptă 
deci spre Luvru, dar, care nu fu mirarea căpeteniei 
muşchetarilor, când i se vesti că regele era plecat la o 
vânătoare de cerbi în pădurea Saint-Germain. Domnul de 
Treville ceru să audă de două ori această ştire şi de fiecare 
dată tovarăşii lui îl văzură cum păleşte. 

— Maiestatea sa, - întrebă el, - avea de gând încă de ieri 
să meargă la această vânătoare? 

— Nu, excelenţă, - îi răspunse cameristul regelui, - azi 
dimineaţă maestrul de vânătoare al palatului a venit să dea 
de ştire că peste noapte un cerb fusese ademenit înadins 
pentru maiestatea sa. Regele a răspuns întâi că nu se va 
duce; pe urmă nu s-a putut împotrivi plăcerii acestei 
vânători şi după ce a luat masa, a plecat. 


— Regele l-a văzut pe cardinal? Mai întrebă domnul de 
Treville. 

— Pe cât se pare, cred că da, - răspunse cameristul, - am 
văzut azi dimineaţă caii înhămaţi la caleaşca eminenţei sale; 
am întrebat unde pleacă şi mi s-a răspuns: la Saint- 
Germain. 

— Ne-au luat-o alţii înainte, grăi domnul de Treville. 
Domnilor, îl voi vedea diseară pe rege; dar în ceea ce vă 
priveşte, eu nu vă sfătuiesc să mai stăruiţi. 

Sfatul era prea cântărit şi îndeosebi venea de la un om 
care-l cunoştea prea bine pe rege, pentru ca cei patru tineri 
să încerce o împotrivire. Domnul de Treville îi pofti deci să 
se ducă fiecare acasă şi să aştepte veştile lui. 

Întors în palatul său, domnul de Treville se gândi că va 
trebui să-şi facă toate însemnările, ca să înainteze cel 
dintâi, plângerea. Trimise pe un slujitor la domnul de La 
Tremouille cu o scrisoare prin care-l ruga să izgonească de 
la el pe soldatul din garda domnului cardinal şi să-şi 
dojenească oamenii pentru îndrăzneala de a fi tăbărât 
asupra muşchetarilor. Dar domnul de La Tremouille, 
întărâtat de scutierul său, rudă după cum se ştie cu 
Bemajoux, puse să i se răspundă că nici domnul de Treville, 
nici muşchetarii lui nu erau îndreptăţiţi să se plângă, ci 
dimpotrivă, el ar fi avut dreptul s-o facă, deoarece 
muşchetarii au fost cei care s-au năpustit, au rănit pe 
oamenii lui şi au mai vrut să dea foc şi palatului. 
Neînţelegerea dintre cei doi nobili s-ar fi putut prelungi 
timp îndelungat, fiecare trebuind fireşte să ţină morţiş la 
părerea lui, dar domnul de Treville se opri asupra unui 
mijloc menit a pune capăt neînţelegerii: să meargă, el 
însuşi, la domnul de La Tremouille. 

Se duse deci fără întârziere la palatul acestuia din urmă şi 
ceru să fie anunţat. 

Cei doi nobili se salutară cu multă cuviinţă, căci dacă între 
ei nu se legase prietenie, în schimb se preţuiau unul pe 
altul. Amândoi erau bărbaţi inimoşi, de cuvânt şi deoarece 


domnul de La Tremouille, protestant şi arareori văzut la 
curtea regală, nu făcea parte din nici o tagmă, el nu aducea 
în cercul cunoştinţelor sale nici o prejudecată. De data 
aceasta totuşi, primirea, deşi cuviincioasă, a fost mai rece 
ca de obicei. 

— Domnule, - începu de Treville, - fiecare din noi crede că 
avem a ne plânge unul de celălalt. Şi atunci am venit chiar 
eu ca să limpezim împreună această neînțelegere. 

— Bucuros, - răspunse domnul de la Tremouille, - dar vă 
spun dinainte că am fost bine informat şi că întreaga vină o 
poartă muşchetarii dumneavoastră. 

— Sunteţi un om drept şi cu prea multă judecată, 
domnule, - urmă de Treville, - pentru ca să nu primiţi 
propunerea pe care aş vrea să v-o fac. 

— Poftim, domnule, vă ascult. 

— Cum se simte domnul Bemajoux, ruda scutierului 
dumneavoastră? 

— Foarte rău, domnule. Afară de lovitura care i-a nimerit 
braţul şi care nu-l prea periculoasă, a mai primit alta care i- 
a străpuns plămânul, aşa că medicul nu trage mare 
nădejde. 

— Dar rănitul nu şi-a pierdut cunoştinţa? 

— Nu, de loc. 

— Vorbeşte? 

— Greu, dar vorbeşte. 

— Ei bine, domnule, să ne ducem la căpătâiul lui. Să-l 
rugăm stăruitor, să mărturisească adevărul în numele 
Celui-de-Sus, în faţa căruia poate că va fi chemat. Îl iau pe 
el judecător al propriei lui pricini şi voi da crezare celor ce 
va spune. 

Domnul de La Tremouille chibzui o clipă; deoarece ar fi 
fost greu de făcut o propunere mai înţeleaptă, se hotări să 
primească. 

Amândoi coborâră în odaia în care zăcea rănitul. Văzându- 
| pe cei doi simandicoşi bărbaţi care intrau la el, Bemajoux 
încercă să se ridice în capul oaselor, dar era prea slab; 


istovit de sforţarea ce-o făcuse, căzu la loc, aproape în 
nesimţire. 

Domnul de La Tremouille se apropie de el şi-l dădu să 
miroasă săruri care-l înviorară. Domnul de Treville, nevrând 
să i se aducă vina de a fi înrâurit bolnavul, îl rugă pe 
domnul de la 'Tremouille să-l pună chiar el întrebările. 

Ceea ce bănuise domnul de Treville se petrecu întocmai, în 
pragul morţii, aşa cum se simţea Bemajoux, nici prin gând 
nu i-ar fi trecut să tăinuiască măcar o clipă adevărul; 
povesti deci celor doi nobili lucrurile întocmai cum se 
petrecuseră. 

Era ceea ce voise şi domnul de Treville; după ce-lură lui 
Bemajoux grabnică însănătoşire. Îşi luă rămas bun de la 
domnul de La Tremouille, se întoarse acasă şi trimise vorbă 
celor patru prieteni că-l aşteaptă la masă. 

Domnul de Treville primea lumea cea mai alesă, de 
altminteri numai anticardinalişti. Se înţelege deci că în tot 
timpul mesei n-a fost vorba decât de cele două înfrângeri 
suferite de soldaţii eminenţei sale. Şi, cum d'Artagnan 
fusese eroul acestor două zile împlinite, asupra lui se 
îngrămădiră toate laudele, pe care Athos, Porthos şi Aramis 
i le lăsară pe seamă nu numai ca buni prieteni, ci şi ca 
oameni care-şi avuseseră destul de des partea lor, pentru 
ca să-l lase să-l vină şi lui rândul. 

Către ora şase după-amiază, domnule de Treville îi 
înştiinţa că va trebui să plece la Luvru; dar, cum ora 
audienței la maiestatea sa trecuse, în loc să caute a intra pe 
scara mică, el luă loc împreună cu cei patru tineri în 
anticameră. Regele nu se întorsese încă de la vânătoare. 
Tinerii noştri aşteptau cam de vreo jumătate de ceas, 
amestecați printre ceata curtenilor, când deodată toate 
uşile se deschiseră şi un glas vesti sosirea maiestăţii sale. 
Auzind că regele soseşte, d'Artagnan simţi trecându-l fiori 
din creştet până în tălpi. În clipele următoare trebuia, după 
cum i se părea lui, să i se hotărască soarta. Îşi pironi 


îngrijorat ochii asupra uşii pe care trebuia să intre 
suveranul. 

Ludovic al XIII-lea se ivi în fruntea celorlalţi; purta haine 
vânătoreşti, cizme înalte, era plin încă de colb şi ţinea în 
mână o biciuşcă. De la prima aruncătură de ochi, 
d'Artagnan îşi dădu seama că regelui îi tună şi-l fulgeră. 

Aceste toane, oricât de oglindite ar fi fost pe faţa maiestăţii 
sale, nu-l împiedicară pe curteni să se înşire în calea lui: în 
anticamerele regale tot mai bine e să fii privit cu ochi 
mânioşi decât să nu fii privit de fel. Fără să şovăie deci o 
clipă, cei trei muşchetari făcură un pas înainte, în vreme ce 
d'Artagnan, dimpotrivă, stătea pitit îndărătul lor; dar deşi 
cunoştea personal pe Athos, Porthos şi Aramis, regele trecu 
prin faţa lor fără să se uite la ei sau să le spună vreun 
cuvânt, ca şi cum nu i-ar fi văzut niciodată până atunci. Cât 
despre domnul de Treville, când privirea regelui se opri o 
clipă asupra lui, el o înfruntă atât de stăruitor, încât regele 
a fost acela care şi-a întors ochii în altă parte; după aceea, 
mormăind de zor, maiestatea sa intră în apartamentul său. 

— Lucrurile merg prost, - şopti Athos zâmbind, - ne-am 
ars şi de data asta: nu vom fi făcuţi cavaleri ai ordinului. 

— Aşteptaţi aici zece minute, - îi sfătui domnul de Treville, 
- dacă după zece minute nu mă vedeţi ieşind, întoarceţi-vă 
la mine acasă căci degeaba aţi aştepta mai mult. 

Cei patru tineri aşteptară zece minute, un sfert de oră, 
douăzeci de minute şi văzând că domnul de Treville nu se 
mai întoarce, plecară, foarte îngrijoraţi de ce putea să se 
întâmple. 

Domnul de 'Treville intrase în cabinetul regelui, unde 
găsise pe maiestatea sa şezând într-un fotoliu şi lovindu-şi 
cizmele cu mânerul biciuştei, ceea ce nu l-a împiedicat pe 
căpitanul muşchetarilor să-l întrebe cu cel mai netulburat 
sânge rece cum îi mai merge cu sănătatea. 

— Prost, domnule, prost, - răspunse regele, - mor de 
plictiseală! 


Era într-adevăr cea mai grea boală de care suferea 
Ludovic al XIII-lea, căruia i se întâmpla să cheme adesea 
lângă el pe unul dintre curteni şi luându-l la fereastră, să-l 
spună: „Domnule cutare, hai să ne plictisim împreună”. 

— Cum, maiestatea voastră se plictiseşte? Se miră domnul 
de 'Treville. N-a petrecut bine azi, la vânătoare? 

— Frumoasă petrecere, domnule! Toate se duc de râpă, pe 
sufletul meu dacă mai ştiu: sau vânatul nu mai lasă dâră, 
sau câinii nu mai au nas. Stârnim un cerb de zece ani, îl 
gonim şase ceasuri în şir şi când să-l încolţim, când să pună 
Saint-Simon goarna la gură, ca să vestească isprava, tranc, 
toată haita o apucă razna pe urmele unui cerbuşor de 
nimic! Ai să vezi că voi fi silit să mă las de vânătoarea cu 
câini, după cum m-am lăsat şi de vânătoarea de şoimi. Ah, 
domnule de Treville, sunt un rege fără noroc! Mai aveam 
doar un singur şoim şi mi-a murit şi el alaltăieri. 

— Într-adevăr, sire, vă înţeleg disperarea şi e mare 
nenorocire dar, pe cât îmi pare, tot v-au mai rămas o groază 
de şoimari, de ulii şi de şoimi. 

— Dar nici un singur om care să-l înveţe; şoimarii dispar, 
n-am mai rămas decât eu care să cunosc arta vânatului. 
După mine n-o să mai fie nimic, o să se vâneze numai cu 
laţuri şi cu tot soiul de capcane! Măcar de-aş avea vreme să 
învăţ eu pe alţii! Dar, uite că domnul cardinal nu vrea să mă 
slăbească nici o clipă, ţine să-mi vorbească ba de Spania, ba 
de Austria, ba de Anglia. Şi pentru că veni vorba de domnul 
cardinal, trebuie să-ţi spun, domnule de Treville, că sunt 
foarte nemulţumit de dumneata. 

Domnul de Treville aştepta ca regele să-şi dea drumul. Îl 
cunoştea pe rege de multă vreme; înţelesese că toate 
văicărelile nu erau decât o pregătire, un soi de îndemn în 
scop de a se îmbărbăta singur şi că acolo unde ajunsese în 
cele din urmă, era tocmai unde voia să ajungă. 

— Şi prin ce am păcătuit, nefericitul de mine, ca să nu mai 
fiu pe placul maiestăţii voastre? Întrebă domnul de Treville, 
făcându-se că e cum nu se poate mai mirat. 


— Aşa îţi îndeplineşti sarcinile dumitale, domnule? Urmă 
regele, fără a răspunde făţiş la întrebarea domnului de 
Treville; pentru asta te-am numit eu căpitanul 
muşchetarilor mei? Pentru ca să asasineze un om, să ridice 
în sus o mahala întreagă şi să dea foc Parisului, fără ca 
dumneata să scapi un singur cuvânt? De altminteri, - 
adăugă regele, - fără îndoială că mă grăbesc să dau vina pe 
dumneata, fără îndoială că zurbagiii stau la închisoare şi că 
ai venit să-mi dai de ştire că s-a făcut dreptate. 

— Sire, - răspunse liniştit domnul de Treville, - dimpotrivă, 
eu vin cu rugămintea să faceţi dreptate. 

— Împotriva cui? Întrebă regele. 

— Împotriva defăimătorilor, răspunse domnul de Treville. 

— Ah, iată în sfârşit ceva cu totul nou, se miră regele. N-o 
să-mi spui că cei trei blestemaţi de muşchetari ai dumitale, 
Athos, Porthos şi Aramis, împreună cu tinerelul dumitale din 
Beam, n-au tăbărât ca nişte bezmetici asupra bietului 
Bemajousx şi nu l-au chinuit în aşa hal, încât poate că pe 
când noi vorbim, el îşi dă sufletul? N-o să-mi spui că pe 
urmă n-au luat cu asalt palatul ducelui de La Tremouille şi 
că n-au vrut să-l dea foc! Ceea ce în vreme de război n-ar fi 
prea mare nenorocire, dat fiind că acolo-l cuib de 
hughenoți, dar pe vreme de pace asta poate fi pildă 
nepotrivită. la spune, cred că n-o să negi toate astea! 

— Şi cine v-a povestit atare frumuseți, sire? Întrebă 
netulburat domnul de Treville. 

— Cine mi-a povestit atare frumuseți, domnule? Cine altul 
decât cel ce veghează când eu dorm, care lucrează când eu 
mă distrez, care cârmuieşte înăuntrul şi în afara regelui, în 
Franţa ca şi în toată Europa? 

— Maiestatea voastră vrea să vorbească fără îndoială de 
Dumnezeu, - spuse domnul de Treville, - căci nu ştiu decât 
pe Dumnezeu care să fie atât de sus, deasupra maiestăţii 
sale. 

— Nu, domnule, vreau să vorbesc de stâlpul statului, de 
singurul meu slujitor, de singurul meu prieten, de domnul 


cardinal. 

— Eminenţa sa nu este sfinţia sa papa. 

— Ce vrei să spui, domnule? 

— Că numai papa nu poate greşi niciodată şi aceasta 
virtute n-o au şi cardinalii. 

— Vrei să spui că mă înşeală, vrei să spui că mă trădează? 
Va să zică dai vina pe el? Haide, spune, mărturiseşte sincer 
că dai vina pe el. 

— Nu, sire, spun numai că se înşală; spun că n-a fost bine 
informat; spun că s-a grăbit să învinuiască pe muşchetarii 
maiestăţii sale faţă de care este nedrept şi că ştirile nu le-a 
luat din izvoarele cele mai nimerite. 

— Învinuirea o aduce chiar domnul de La Tremouille, 
ducele însuşi. Poftim, mai poţi răspunde ceva? 

— Aş putea să răspund, sire, că e prea legat de toată 
chestiunea asta pentru a fi un martor, cu totul nepărtinitor; 
dar departe de mine, sire, asemenea gând; îl cunosc pe 
duce drept un gentilom de cuvânt şi-l voi primi mărturia; cu 
o condiţie însă... 

— Care anume? 

— Ca maiestatea voastră să-l cheme şi să-l pună întrebări, 
dar numai maiestatea voastră, între patru ochi, fără 
martori, iar pe urmă să mă primească din nou pe mine, 
îndată ce-l va fi văzut pe duce. 

— Bucuros, - zise regele, - şi vei pune temei pe spusele 
domnului de La Tremouille? 

— Da, sire. 

— Vei primi hotărârea lui? 

— O voi primi. 

— Şi te vei învoi să-l dai despăgubirile ce va cere? 

— Fără îndoială. 

— La Chesnaye! - strigă regele, - La Chesnaye! 

Cameristul de încredere al lui Ludovic al XIII-lea, care 
stătea de veghe tot timpul la uşă, intră. 

— La Chesnaye! - porunci regele, - să se ducă cineva să-l 
cheme numaidecât pe domnul de La Tremouille; vreau să-l 


vorbesc chiar în seara asta. 

— Maiestatea sa îmi dă cuvântul că nu va vedea pe nimeni 
între domnul de La Tremouille şi mine? 

— Pe nimeni, cuvântul meu de gentilom. 

— Pe mâine atunci, sire. 

— Pe mâine. 

— La ce oră binevoieşte a hotări maiestatea voastră? 

— La orice oră doreşti. 

— Dar dacă vin prea devreme mi-e teamă să nu trezesc 
din somn pe maiestatea voastră. 

— Să mă trezeşti? Crezi că eu dorm? Nu mai dorm, 
domnule, visez uneori, atâta tot. Vino deci, cât de dimineaţă 
vrei, la şapte; dar vai de dumneata, dacă muşchetarii 
dumitale-s vinovaţi! 

— Dacă muşchetarii mei sunt vinovaţi, sire, vinovaţii vor fi 
daţi pe mâna maiestăţii voastre, care va porunci în privinţa 
lor după bunul său plac. Mai doreşte altceva majestatea 
voastră? Să spună, sunt gata să mă supun, 

— Nu, domnul meu, nu şi află că nu zadarnic mi se spune 
Ludovic cel Drept. Pe mâine, deci, domnule, pe mâine. 

— Până atunci, Dumnezeu să vă aibă în paza lui, sire! 
Oricât de puţin a dormit regele peste noapte, domnul de 
Treville a dormit şi mai puţin; trimisese veste chiar în seara 

aceea celor trei muşchetari şi tovarăşului lor, să fie la ela 
doua zi dimineaţa, la şase şi jumătate. Îi luă cu el, fără a le 
destăinui nimic, neascunzând însă că norocul lor şi chiar al 
lui, atârnă de o aruncătură de zar. 

Ajunşi la poalele scării mici, îi lăsă să aştepte acolo; dacă 
regele ar mai fi fost supărat, atunci ei s-ar fi putut 
îndepărta fără a fi văzuţi; dacă regele binevoia să-l 
primească, era uşor să trimită şi să-l cheme. 

Când a intrat în anticamera particulară a regelui, domnul 
de Treville a dat peste La Chesnaye care-l aduse la 
cunoştinţă că ducele de La Tremouille nu fusese găsit 
acasă, în ajun, că se întorsese prea târziu spre a se putea 


înfăţişa la Luvru, că sosise tocmai atunci şi că în clipa aceea 
se găsea la rege. 

Întâmplarea aceasta îl bucură nespus de mult pe domnul 
Treville, încredinţat astfel că nici un amestec străin nu se 
mai putea strecura între mărturia domnului de la 
Tremouille şi el. 

Într-adevăr, abia trecură zece minute şi uşa cabinetului 
regal se deschise; domnul de Treville văzu ieşind pe ducele 
de La Tremouille care, venind spre el, îi spuse: 

— Domnule de Treville, maiestatea sa a trimis să mă caute 
ca să ştie cum s-au petrecut lucrurile la palatul meu, ieri 
dimineaţa. l-am spus adevărul, adică i-am spus că vina este 
a oamenilor mei şi că sunt gata să vă cer scuze. Fiindcă v- 
am întâlnit, vă rog să le primiţi şi să mă socotiți printre 
prietenii de totdeauna ai domniei-voastre. 

— Domnule duce, - răspunse domnul de Treville. - aveam 
atâta încredere în lealitatea domniei-voastre, încât n-am 
vrut alt apărător în faţa maiestăţii sale decât pe domnia- 
voastră. Văd că nu m-am înşelat şi vă mulţumesc pentru 
faptul că se mai găseşte în Franţa un om despre care se 
poate spune, fără a da greş, ceea ce am spus eu despre 
domnia-voastră. 

— Aşa-l, aşa-l, - zise regele, care ascultase între cele două 
uşi aceste cuvinte curtenitoare, - dar spune-l, Treville, dacă 
el se socoteşte printre prietenii dumitale, atunci şi eu aş 
vrea să mă număr printre ai lui, dar mă neglijează - iată, se 
împlinesc în curând trei ani de când nu l-am văzut - şi că 
nu-l văd decât când trimit eu să-l cheme. Spune-l toate 
astea din partea mea, căci sunt lu-cruri pe care un rege nu 
le poate spune chiar el. 

— Mulţumesc, sire, mulţumesc, - zise ducele, - dar 
maiestatea voastră să fie încredinţată că nu aceia pe care-l 
vede la orice ceas din zi - bineînţeles nu spun asta pentru 
domnul de Treville - nu aceia îi sunt cei mai credincioşi. 

— Ah, ai auzit ce am spus, cu atât mai bine, duce, cu atât 
mai bine, urmă regele, înaintând până în prag. Ah, 


dumneata eşti, Treville! Dar unde-ţi sunt muşchetarii? Nu 
ţi-am spus alaltăieri să vii cu ei la mine? Ce mai aştepţi? 

— Sunt jos, sire şi dacă îngăduiţi. La Chesnaye le va spune 
să urce. 

— Da, da, să vină numaidecât, în curând o să sune opt şi la 
nouă aştept pe cineva. Cu bine, domnule duce şi, mai cu 
seamă, să mai vii. Intră, Ireville. 

Ducele salută şi ieşi. În clipa în care deschidea uşa, cei trei 
muşchetari şi d'Artagnan, însoţiţi de La Chesnaye, se iveau 
în capul scării. 

— Veniţi, vitejii mei, - le spuse regele, - veniţi, vreau să vă 
dojenesc. 

Mugşchetarii se apropiară, înclinându-se, d'Artagnan se 
dădea după ei. 

— Cum dracu, - urmă regele, - voi patru şi ei şapte ostaşi 
ai gărzii eminenţei sale, scoşi din luptă numai în două zile? 
E prea mult, domnilor, prea mult. Dacă lucrurile or merge 
tot aşa, eminenţa sa va fi silită să-şi împrospăteze compania 
peste trei săptămâni, iar eu să poruncesc aplicarea 
edictelor cu toată străşnicia. Unul, din întâmplare, nu zic, 
fie, dar şapte în două zile, vă spun, e prea de tot! 

— De aceea, sire, îi vedeţi atât de îndureraţi şi de pocăiţi. 
Vin să ceară iertare maiestăţii voastre. 

— Îndureraţi şi pocăiţi! Hm - făcu regele - nu prea mă 
bizui pe chipurile lor ipocrite; mai ales e acolo un cap de 
gascon. Vino încoa', domnule! 

D'Artagnan, care înţelese că el era cel poftit, se apropie, 
luându-şi o mutră din cele mai disperate. 

— Ia uite! Ce-mi spuneai dumneata că-l tânăr? E un copil, 
domnule de Treville, un adevărat copil! Adică eli-a dat lui 
Jussac lovitura aceea straşnică de spadă? 

— Şi celelalte două frumoase lovituri lui Bemajoux. 

— Adevărat? 

— Fără a mai pune la socoteală, - zise Athos, - că dacă nu 
mă scotea din mâinile lui Cahusac, n-aş mai avea acum 


cinstea să fac înaintea maiestăţii voastre prea umila mea 
plecăciune. 

— Dar e dracul pe pământ beamezul ăsta! La naiba, 
domnule de Treville, cum ar fi zis regele, răposatul meu 
tată: „În meseria asta trebuie să-ţi găureşti o groază de 
haine şi să-ţi frângi o groază de spade!” Şi gasconii au 
rămas oameni săraci, nu-l aşa? 

— Sire, să mărturisim că nu s-au descoperit încă 
zăcăminte de aur în munţii lor, deşi Cel-de-Sus le cam 
datora minunea asta, drept răsplată pentru felul cum au 
sprijinit drepturile răposatului rege, tatăl maiestăţii 
voastre. 

— Ceea ce înseamnă că şi pe mine tot gasconii m-au făcut 
rege, deoarece sunt fiul tatălui meu, nu-l aşa, Treville? Ei 
bine, aşa e, nu zic nu! La Chesnaye, du-te şi vezi dacă 
scotocind prin buzunarele mele găseşti patruzeci de pistoli, 
dacă-l găseşti adu-mi-l aici. Şi acum, haide, tinere, cu mâna 
pe conştiinţă, spune-mi cum s-au petrecut toate. 

D'Artagnan povesti până în cele mai mici amănunte 
păţania din ajun; cum, neputând să doarmă de bucurie că 
va vedea pe maiestatea sa, venise la prietenii lui cu trei 
ceasuri înaintea orei pentru audienţă; cum se duseseră 
împreună la localul de joc şi cum, mărturisindu-şi teama de 
a fi lovit în obraz de o minge, fusese luat în zeflemea de 
Bemajoux, care era cât p-aci să-şi plătească zeflemeaua cu 
viaţa, iar domnul de La Tremouille cu palatul, deşi n-avea 
nici o vină. 

— Da, da, aşa e, - murmură regele, - ducele mi-a povestit 
şi el tot aşa. Bietul cardinal! Şapte oameni în două zile şi 
dintre cei mai scumpi lui; dar, acum ajunge, domnilor, cred 
că mă înţelegeţi, ajunge! V-aţi răzbunat pentru păţania din 
strada Ferou şi încă cu vârf şi îndesat; acum trebuie să vă 
socotiți mulţumiţi. 

— Dacă maiestatea voastră este, atunci suntem şi noi. 

— Da, sunt, adăugă regele, luând un pumn de aur din 
mâna lui L.a Chesnaye şi punându-l în a lui d'Artagnan. Iată, 


- spuse el - o dovadă a mulţumirii mele. 

În acea vreme, vederile asupra mândriei, care şi-au croit 
drum în zilele noastre, nu erau încă la modă. Un gentilom 
primea bani chiar din mâna regelui şi nu se simţea de loc 
umilit. D'Artagnan puse deci cei patruzeci de pistoli în 
buzunar, fără nici un fel de mofturi, ci dimpotrivă, 
mulţumind călduros maiestăţii sale. 

— Haide, - urmă regele, privind ornicul - haide, acum că-l 
opt şi jumătate, plecaţi! După cum v-am spus, aştept pe 
cineva la ora nouă. Vă mulţumesc pentru credinţa 
dumneavoastră, domnilor! Mă pot bizui pe ea, nu-l aşa? 

— O, sire, - exclamară în cor cei patru prieteni, - ne-am 
lăsa tăiaţi în bucăţi pentru maiestatea voastră. 

— Bine, bine, dar rămâneţi întregi, e mai bine aşa şi o să- 
mi fiţi şi mie mai folositori. Treville, - adăugă regele în 
şoaptă în vreme ce ceilalţi se retrăgeau, - cum nu ai loc în 
Corpul muşchetarilor şi fiindcă am hotărât că trebuie un 
stagiu pentru a fi primit, trece-l pe tânărul acesta în gărzile 
domnului des Essarts, cumnatul dumitale. La naiba, 
Treville, mă bucur când mă gândesc la mutra cardinalului; 
o să facă spume, dar mi-e totuna; sunt în dreptul meu. 

Şi regele îl salută cu mâna pe Treville, care ieşi şi se duse 
să-şi întâlnească muşchetarii; îi găsi împărțind cu 
d'Artagnan cei patruzeci de pistoli. 

Iar cardinalul, după cum bănuise şi maiestatea sa, s-a 
mâniat cumplit, atât de cumplit, încât vreme de opt zile nu 
s-a mai arătat la partidele regale, ceea ce nu-l împiedica pe 
rege să-l întâmpine cu cea mai fermecătoare căutătură să-l 
întrebe, de câte ori îl întâlnea, cu cel mai mieros glas: 

— Spune-mi, domnule cardinal, cum o mai duc bieţii 
Bemajousx şi Jussac, credincioşii eminenţei voastre? 

Capitolul VII. 

ACASĂ LA MUŞCHETARI. 

Când a ieşit din palatul Luvru, d'Artagnan şi-a întrebat 
prietenii ce întrebuințare să dea părţii lui de bani din cei 
patruzeci de pistoli; Athos îl sfătui să poruncească un ospăț 


gustos la Pomme-de-Pin, Porthos - să-şi ia un valet, iar 
Aramis - să-şi găsească o amantă potrivită. 

Ospăţul a avut loc chiar în ziua aceea şi valetul a servit la 
masă. Mâncărurile au fost poruncite de Athos, iar de valet i- 
a făcut rost Porthos. Era de baştină din Picardia; destoinicul 
muşchetar îl tocmise cu acest scop, în aceeaşi zi, pe podul 
de la Tournelle unde-l găsise scuipând în apă, ca să 
stârnească rotocoale. 

Porthos fusese de părere că această îndeletnicire era 
dovada unei firi aşezate şi visătoare şi-l luase cu el fără altă 
recomandaţie. Înfăţişarea deosebită a gentilomului, în 
slujba căruia crezuse că va fi, îl cucerise pe Planchet - astfel 
se numea picardul. Simţi o uşoară dezamăgire când îşi 
dădu seama că locul acesta era luat de un confrate, cu 
numele Mousqueton şi când Porthos înştiinţându-l că în 
gospodăria lui, deşi înstărită, nu era loc pentru doi valeţi, îi 
spuse că va trebui să intre în slujba lui d'Artagnan. Totuşi, 
când văzuse prânzul dat de stăpânul lui şi pe acesta 
scoțând din buzunar un pumn de aur, pentru a plăti 
socoteala, Planchet crezu că dăduse norocul peste el şi 
mulţumi proniei cereşti că nimerise un asemenea Cresus 
114). Stărui în această părere până după ospăț, din al cărui 
belşug s-a putut despăgubi şi el de lungile lui ajunări. 

Dar seara, când să facă patul stăpânului, visele deşarte ale 
lui Planchet se spulberară nemilos. În întregul apartament, 
alcătuit dintr-un vestibul şi un dormitor, nu se găsea decât 
un singur pat. Planchet se culcă în vestibul pe o pătură 
scoasă din patul lui d'Artagnan şi de care d'Artagnan s-a 
lipsit în urmă. 

La rândul lui, Athos avea un valet pe care-l muştruluise 
într-un chip cu totul deosebit şi care se numea Grimaud. 
Era groaznic de tăcut acest gentilom. Vorbim bineînţeles de 
Athos. În cei cinci sau şase ani de când trăia în cea mai 
strânsă prietenie cu Porthos şi Aramis, aceştia îl văzuseră 
deseori zâmbind, dar niciodată nu-l auziseră râzând. 
Frazele lui erau scurte şi expresive, spunând totdeauna 


ceea ce voiau să spună şi nimic mai mult, nici o şlefuială, 
nici o înfloritură, nici un fel de ocol. Conversaţia lui ţinea la 
fapt, înlăturând episodul. 

Deşi Athos nu împlinise încă treizeci de ani, deşi avea 
trupul şi mintea deopotrivă de frumoase, nimeni nu-l ştiuse 
vreodată vreo iubită. Niciodată nu aducea vorba despre 
femei. Dar nici nu împiedica pe alţii să vorbească de ele în 
faţa lui, deşi se putea vedea uşor că acest soi de convorbire, 
la care el lua parte doar prin vorbe amare şi cugetări 
sumbre, nu-l făcea nici o plăcere. Cumpătarea, viaţa de 
schimnic şi muţenia lui făceau din el aproape un bătrân; 
pentru a nu-şi ieşi din deprinderi, îl învățase pe Grimaud să- 
l înţeleagă numai din semne sau din mişcarea buzelor. Nu-l 
vorbea decât în împrejurări hotărâtoare. 

Grimaud se temea de stăpânu-său ca de foc, deşi se simţea 
strâns legat de el şi-l venera smerit înţelepciunea. Grimaud 
îşi închipuia uneori că i-a ghicit dorinţele, se repezea atunci 
să i le împlinească şi făcea tocmai pe dos. Ca urmare Athos 
ridica din umeri şi fără a se mânia, îl cam buşea pe 
Grimaud. În zilele acelea, mai scotea câte o vorbă. 

După cum s-a putut vedea, Porthos nu se potrivea ca fire 
cu Athos; nu numai că vorbea mult, dar vorbea şi tare; de 
altminteri, trebuie să recunoaştem, ce e drept: puţin îi păsa 
dacă îl asculta sau nu cineva; vorbea de dragul vorbei şi de 
dragul de a se auzi vorbind; vorbea despre orice, afară de 
ştiinţe, mărturisindu-şi, pentru a se dezvinovăţi, ura 
nepotolită pe care o nutrea faţă de cărturari, încă din 
copilărie. Nu avea ţinuta nobilă a lui Athos şi simţământul 
acestei inferiorităţi îl îmboldise la începutul legăturii lor de 
prietenie, să fie deseori nedrept cu acest gentilom, pe care 
se străduia din răsputeri să-l întreacă măcar prin 
mândreţea veşmintelor. Dar aşa îmbrăcat cum era, doar cu 
tunica de muşchetar şi prin nimic altceva decât prin felul de 
a-şi da capul pe spate şi de a păşi, Athos îşi lua îndată locul 
ce i se cuvenea, făcând pe prea-gătitul Porthos să rămână 
mult mai în umbră. Porthos se mângâia umplând 


anticamera domnului de Treville cu răsunetul unor isprăvi, 
despre care Athos nu pomenea niciodată; iar acum, după ce 
trecuse de la înalta magistratură la noblețea ostăşească, de 
la nevesticele judecătorilor la ale baronilor, Porthos se fălea 
nici mai mult nici mai puţin cu o prinţesă străină, care se 
prăpădea după el. 

O veche zicală spune: „Cum e sacul şi peticul”. Să trecem 
deci de la stăpân la valet. 

Mousqueton era un normand căruia stăpânu-său îi 
schimbase paşnicul nume de Boniface în cel cu mult mai 
răsunător de Mousqueton. Intrase în slujbă la Porthos, 
cerând doar îmbrăcăminte şi locuinţă, dar nu de mântuială, 
ci boiereşti; mai ceru două ore libere pe zi pentru a le folosi 
într-o îndeletnicire cu care să facă faţă celorlalte nevoi. 
Porthos căzuse la învoială, târgul îi mergea la inimă. Din 
hainele vechi şi din pelerinele lui de schimb dădea să facă 
tunici pentru Mousqueton; mulţumită unui croitor iscusit, 
care-l întorcea boarfele pe dos, făcându-le ca noi şi a cărui 
soţie era bănuită de a vrea să-l coboare pe Porthos din 
fumurile lui aristocratice, Mousqueton arăta foarte bine 
când mergea în urma stăpânului. 

Cât despre Aramis, al cărui caracter socotim a-l fi descris 
destul de amănunţit, caracter care de altminteri va putea fi 
urmărit în desfăşurarea lui la fel ca al celorlalţi prieteni, 
Aramis avea un valet cu numele Bazin. Pentru că stăpânul 
lui nutrea speranţa de a sluji într-o zi biserica, el umbla 
veşnic îmbrăcat în negru, aşa cum trebuie să se poarte 
slujitorul unui om al bisericii. Băştinaş din Berry, avea între 
treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, era blând, liniştit, 
durduliu, citea cărţi cucernice în răgazul îngăduit de stăpân 
şi când n-avea încotro, pregătea, pentru ei doi, o cină cu 
puţine feluri de bucate, dar straşnic de gustoasă. Altfel, 
mut, orb, surd şi credincios pe viaţă şi moarte. 

Şi acum, când cunoaştem, măcar pe deasupra, stăpânii şi 
valeţii, să trecem la locuinţa fiecăruia dintre ei. 


Athos locuia în strada Ferou, la doi paşi de Luxemburg; 
apartamentul lui, alcătuit din două odăi mici, cu mobilă 
curăţică, se afla într-o clădire cu apartamente mobilate; 
gazda, tânără încă şi frumoasă ca o Sânziană, îi făcea 
zadarnic ochi dulci. Câteva rămăşiţe ale unei falnice 
splendori apuse străluceau ici-colo pe pereţii acestei 
modeste locuinţe: astfel, de pildă, o spadă bogat încrustată 
în aur şi argint care, după înfăţişare, data de pe vremea lui 
Francisc I şi la care numai mânerul, bătut în nestemate, 
făcea cel puţin două sute de pistoli, spadă pe care totuşi, în 
clipe de cumplită strâmtoare, Athos nu vrusese nici s-o pună 
zălog, nici s-o vândă. Multă vreme, Porthos râvnise la spada 
aceasta. Ar fi dat zece ani din viaţă, numai s-o aibă. 

Într-o zi, când avea întâlnire cu o ducesă, încercă să-l 
ceara lui Athos spada cu împrumut. Fără să-l spună vreun 
cuvânt, Athos îşi goli buzunarele, îşi strânse toate 
bijuteriile, portofelele, eghiletele, lanţurile de aur şi i le 
oferi lui Porthos. Cât priveşte însă spada, îi spuse Athos, ea 
rămânea pironită la locul pe care nu trebuia să-l părăsească 
decât numai când stăpânul ar fi părăsit şi el locuinţa. În 
afară de spadă, se mai afla un portret al unui senior de pe 
vremea lui Henric al III-lea, în veşminte de o neasemuită 
eleganţă şi purtând pe piept ordinul sfântului duh; portretul 
care aducea în liniile lui mari cu Athos, amintind acelaşi aer 
de familie, mărturisea că acel senior de mare vază, cavaler 
al ordinelor regelui, era strămoşul lui. 

În sfârşit, un cufăraş, minunat încrustat în aur şi argint, 
purtând acelaşi blazon ca cel de pe spadă şi de pe portret, 
alcătuia o podoabă a căminului, podoabă grozav de 
nepotrivită cu celelalte lucruri. Athos purta totdeauna la el 
cheia acestui cufăraş. Într-o zi, când îl deschise în faţa lui 
Porthos, acesta putu să vadă că înăuntru erau numai 
scrisori şi documente; fără îndoială, scrisori de dragoste şi 
documente de familie. 

Porthos locuia într-un apartament foarte spaţios, cu o 
faţadă pompoasă în strada Vieux Colombier. De câte ori 


trecea cu vreun prieten, prin faţa ferestrelor lui - la una din 
ele Mousqueton stătea mereu în mare ţinută - Porthos îşi 
înălța capul, ridica mâna şi spunea: „Aici locuiesc eu!” Dar 
niciodată nu-l găsea cineva acasă; niciodată nu poftea pe 
nimeni să urce la el aşa că nimeni nu putea bănui, cât de 
cât, ce fel de bogății se ascundeau îndărătul acelei 
strălucite faţade. 

Aramis locuia un mic apartament, alcătuit dintr-un 
salonaş, o sufragerie şi un dormitor; această din urmă 
încăpere ce se afla, ca întreg apartamentul, la parter, dădea 
într-o grădiniţă răcoroasă, verde, umbrită, în care privirea 
vecinilor nu putea pătrunde. 

Cât priveşte pe d'Artagnan ştim în ce chip locuia şi am 
făcut cunoştinţă şi cu valetul său, pe nume Planchet. 

D'Artagnan, care era foarte curios din fire, cum sunt de 
altminteri toţi cei înzestrați cu geniul intrigii, se strădui din 
răsputeri să afle cine erau numiții Athos, Porthos şi Aramis; 
căci sub aceste porecle fiecare îşi ascundea numele lui de 
gentilom, mai ales Athos, pe care-l simţeai de la o poştă a fi 
mare senior. Îl întrebă deci pe Porthos, ca să afle ce era cu 
Athos şi cu Aramis, iar pe Aramis, ca să afle ce era cu 
Porthos. 

Din nefericire, nici Porthos nu ştia din viaţa tăcutului său 
camarad decât ceea ce-l ajunsese la ureche. Se spunea că 
ar fi îndurat mari suferinţe pe urma unei legături de 
dragoste şi că o trădare groaznică ar fi otrăvit pentru 
totdeauna viaţa acestuia. Dar despre ce trădare era vorba? 
Nimeni n-avea habar. 

Dimpotrivă, viaţa lui Porthos, o puteai ghici ca-n palmă; 
afară doar de numele adevărat, pe care numai domnul de 
Treville îl ştia, cum de altfel le ştia şi pe ale celorlalţi doi 
prieteni. Trufaş şi flecar, Porthos era străveziu ca un cristal. 
Un cercetător nu s-ar fi putut înşela asupra lui decât dacă 
ar fi luat drept bun tot binele ce spunea el singur despre el. 

Cât priveşte pe Aramis, deşi părea că n-are nimic de 
ascuns, era totuşi burduf de taine, răspundea anevoie la 


întrebările ce i se puneau asupra altora şi înlătura de la 
sine pe cele privitoare la el însuşi. Într-o zi, după ce-l 
descususe cu întrebări asupra lui Porthos şi după ce aflase 
de zvonul privitor la legătura acestuia cu o prinţesă, 
d'Artagnan, vru de asemenea să prindă ceva şi despre 
isprăvile de inimă albastră ale celui cu care vorbea. 

— Dar dumneata, scumpul meu camarad, - îi spuse el, - 
dumneata care vorbeşti despre baroanele, contesele şi 
prinţesele altora? 

— Să-mi fie cu iertare, - îi curmă vorba Aramis, - eu am 
vorbit fiindcă Porthos vorbeşte chiar el; toate minunăţiile 
astea le-a povestit în gura mare, în faţa mea. Dar, crede-mă, 
scumpul meu domn d'Artagnan, dacă le-aş fi aflat de la 
altcineva, sau dacă Porthos mi le-ar fi încredinţat numai 
mie, n-ar fi fost duhovnic mai mut ca mine. 

— Nu mă îndoiesc, - spuse d'Artagnan, - totuşi, îmi vine să 
cred că şi dumneata te ai destul de bine cu blazoanele, 
dovadă o anumită batistă brodată căreia îi datorez cinstea 
de a te fi cunoscut. 

De data aceasta, Aramis nu se supără, ci cu un aer nespus 
de modest, îi răspunse prieteneşte: 

— Dragul meu, nu uita că eu vreau să îmbrac haina 
bisericească şi că fug de ispitiri lumeşti. Batista pe care ai 
văzut-o nu mi-a fost încredinţată mie, ci a uitat-o la mine un 
prieten. A trebuit s-o iau ca să nu-l dea de gol nici pe el şi 
nici pe doamna care-l e dragă. În ceea ce mă priveşte, eu n- 
am şi nici nu vreau să am vre-o iubită; urmez astfel pilda 
prea înţeleaptă a lui Athos, care nici el n-are niciuna. 

— La naiba, cum să fii popă, când eşti muşchetar? 

— Mugşchetar provizoriu, cum spune cardinalul, muşchetar 
vrând-nevrând, dar în suflet om al bisericii, crede-mă. Athos 
şi Porthos m-au făcut muşchetar, ca să fac şi eu ceva; tocmai 
când trebuia să fiu hirotonisit, o mică încurcătură cu... Dar 
asta nu te interesează şi eu îţi răpesc un timp preţios. 

— Ba, mă interesează foarte mult! Se împotrivi d'Artagnan 
şi deocamdată n-am nimic de făcut. 


— Da, dar eu am, - îi răspunse Aramis, - trebuia să-mi 
spun rugăciunile, pe urmă trebuie să compun câteva 
versuri pe care mi le-a cerut doamna d'Aiguillon, după 
aceea trebuie să trec pe strada Saint-Honore ca să cumpăr 
dresuri roşii pentru doamna de Chevreuse. Aşa că vezi, 
dragul meu prieten, dacă dumneata nu eşti, în schimb eu 
sunt tare grăbit. 

Şi întinzând prieteneşte mâna tânărului său camarad, 
Aramis se despărţi de el. 

În pofida oricăror strădanii, d'Artagnan nu putu să afle 
mai mult despre noii săi prieteni. Se mulţumi deci să creadă 
tot ce se spunea despre trecutul lor, sperând că viitorul să-l 
aducă destăinuiri mult mai temeinice şi mai întregi. Până 
atunci, Athos era pentru el un Achille, Porthos, era un Ajax 
şi Aramis un Iosif. 

Altminteri, cei patru tineri duceau o viaţă veselă. Athos 
juca, dar totdeauna în sec. Totuşi, nu împrumuta niciodată 
nici un gologan de la prietenii lui, deşi îşi ţinea mereu 
punga la cheremul lor; când i se întâmpla să joace pe 
cuvânt, a doua zi dimineaţa, la şase, trimitea să fie sculat 
din somn creditorul ca să-l achite datoria din ajun. 

Pe Porthos îl apucau fierbinţelile, dacă se întâmpla să 
câştige, era ţanţoş şi falnic; dacă pierdea, se făcea nevăzut 
câteva zile în şir şi după aceea se întorcea, gălbejit, supt la 
faţă, dar cu bani în buzunar. 

Aramis nu juca însă niciodată. Era, de bună seamă, cel mai 
tont muşchetar şi cel mai nesuferit oaspete cu putinţă. Una- 
două, el trebuia să lucreze. Câteodată, în toiul unui ospăț, 
când fiecare, încălzit de vin şi de vorbă, credea că o să mai 
stea la masă încă două-trei ore, Aramis se uita la ceasornic, 
se ridica şi cu cel mai grațios surâs îşi lua rămas bun ca să 
se ducă, spunea el şi să consulte un luminat teolog cu care 
avea întâlnire; alteori se întorcea acasă, ca să scrie o 
lucrare şi ruga pe prietenii lui să nu-l tulbure. 

În acele clipe, Athos îşi flutura acel fermecător zâmbet 
melancolic, atât de potrivit cu nobilul său chip, iar Porthos 


trăgea duşcă după duşcă, jurând că Aramis nu va ajunge 
niciodată decât un biet popă de ţară. 

Şi acum, după această scurtă privire asupra celor patru 
prieteni, să înnodăm firul povestirii noastre. 

Planchet, valetul lui d'Artagnan şi-a îndurat la început 
soarta cu mărinimie; primea un franc şi jumătate pe zi şi 
vreme de o lună se întorcea acasă voios ca un piţigoi şi plin 
de bună-voinţă, pentru stăpân. Când însă vântul restriştii se 
abătu peste gospodăria din strada Groparilor, adică atunci 
când cei zece pistoli ai regelui Ludovic al XIII-lea au fost 
mâncaţi sau aproape mâncaţi, Planchet dădu drumul unor 
văicăreli, pe care Athos le găsea dezgustătoare, Porthos - 
neobrăzate, iar Aramis - caraghioase. Athos îl sfătui deci pe 
d'Artagnan să-l izgonească pe netrebnic; Porthos ţinea cu 
tot dinadinsul să i se tragă mai întâi o sfântă de bătaie, iar 
Aramis era de părere că un stăpân trebuie să dea ascultare 
numai laudelor care i se aduc. 

— Vă vine uşor să vorbiţi aşa, - făcu d'Artagnan, - 
dumitale, Athos, care nu scoţi o vorbă cu Grimaud, care nu-l 
dai voie să menească şi atunci n-ai cum să te ciorovăieşti cu 
el; dumitale, Porthos, care trăieşti pe picior mare şi eşti un 
zeu pentru Mousgueton; dumitale, în sfârşit, Aramis, care 
prins de mrejile studiilor preoţeşti te bucuri de adâncul 
respect al lui Bazin, slugă blândă şi smerită; dar eu, eu care 
n-am nici o slujbă şi nici mijloace de trai, eu care nu sunt 
muşchetar şi nici măcar oştean în vreo gardă, ce pot face eu 
ca să-l sădesc în sufletul lui Planchet simpatie, teamă sau 
respect? 

— Nu e glumă, - răspunseră tustrei prietenii, - cu valeţii 
merge ca şi cu femeile: trebuie să ştii să-l pui de la început 
la locul lor. Aşa că, gândeşte-te bine! 

D'Artagnan se gândi bine şi, deocamdată, luă hotărârea 
să-l tragă o mamă de bătaie lui Planchet, fapt adus repede 
la îndeplinire cu însufleţirea ce-o punea în toate. După ce-l 
părui zdravăn, îl opri să-şi părăsească slujba fără învoirea 
stăpânului căci, adăugă d'Artagnan, nu se poate ca ziua de 


mâine să nu-mi surâdă; aştept iute-lute vremuri mai bune. 
Tu ţi-ai şi găsit norocul dacă rămâi lângă mine şi sunt prea 
bun stăpân ca să te las să-l dai cu piciorul, alungându-te, 
aşa cum vrei tu. 

Felul acesta de a se purta stârni în muşchetari un adânc 
respect pentru înalta diplomaţie a lui d'Artagnan. Planchet 
se simţi şi el copleşit de admiraţie şi nu mai pomeni de 
plecare. 

Cei patru tineri îşi duceau viaţa laolaltă; d'Artagnan 
împrumută repede deprinderile prietenilor, căci n-avusese 
încă vreme să le aibă pe ale lui; abia sosit din provincie, 
căzuse în mijlocul unei lumi cu desăvârşire nouă pentru el. 

Se sculau iarna pe la opt dimineaţa şi vara pe la şase şi se 
duceau la domnul de Treville, ca să ia parola şi să vadă cum 
mai merg treburile. Deşi nu era muşchetar, d'Artagnan 
făcea totuşi slujba de muşchetar cu o punctualitate 
uimitoare; era veşnic de gardă, căci ţinea mereu tovărăşie 
celui dintre cei trei prieteni care făcea de gardă. La palatul 
muşchetarilor, toţi îl cunoşteau şi-l priveau ca pe un bun 
camarad. Domnul de Treville, care-l preţuise de cum îl 
văzuse şi căruia îi era foarte drag, nu înceta să-l laude în 
faţa regelui. 

La rândul lor, tustrei muşchetarii îl iubeau mult pe tânărul 
lor camarad. Prietenia care-l lega pe aceşti patru bărbaţi şi 
nevoia ce-o simțeau de a se vedea de trei sau de patru ori 
pe zi, fie pentru dueluri, fie pentru treburi, fie pentru 
petreceri, îi făceau să alerge unul după altul, ca nişte 
umbre; dădeai mereu peste nedespărţiţi, căutându-se, de la 
Luxemburg până în piaţa Saint-Sulpice sau din strada Vieux 
Colombier până la Luxemburg. 

În vremea asta, făgăduielile domnului de Treville îşi urmau 
drumul. Într-o bună zi, regele porunci domnului cavaler des 
Essarts să-l primească pe d'Artagnan cadet în compania sa 
de gardă. D'Artagnan îmbrăcă, oftând, uniforma pe care 
bucuros ar fi schimbat-o cu o tunică de muşchetar, chiar cu 
preţul a zece ani din viaţă. Dar domnul de Treville îi făgădui 


această favoare după stagiu de doi ani, stagiu care putea fi 
scurtat, dacă d'Artagnan ar fi avut prilejul de a-l aduce 
regelui cine ştie ce serviciu sau de a făptui cine ştie ce 
strălucită ispravă. În urma acestei făgăduieli, d'Artagnan se 
retrase şi chiar de a doua zi îşi începu slujba. 

Venise deci rândul lui Athos, Porthos şi Aramis de a 
rămâne lângă d'Artagnan, când acesta făcea de gardă. 
Compania gărzilor domnului cavaler des Essarts primi în 
felul acesta patru oameni în loc de unu, în ziua când 
d'Artagnan intră în rândurile ei. 

Capitolul VIII. 

O INTRIGĂ LA CURTE. 

În vremea asta, cei patruzeci de pistoli ai regelui Ludovic 
al XIII-lea, după ce avuseseră un început, au avut şiun 
sfârşit, ca orice lucru din lume; în urma acestui sfârşit cei 
patru tineri ai noştri s-au văzut ajunşi la mare strâmtoare. 
Athos sprijinise câtva timp tovărăşia cu proprii lui bani. 
Porthos îi luase locul şi datorită uneia din acele dispariţii cu 
care se obişnuiseră, putu împlini nevoile tuturor încă vreo 
două săptămâni; în sfârşit, venise şi rândul lui Aramis, care 
primise cu multă bunăvoință şi care izbutise, spunea el, să 
facă rost de câţiva pistoli, din vânzarea cărţilor lui de 
teologie. 

Vrând, nevrând, trebuiră să ceară, ca de obicei, domnului 
de Treville, care le plăti înainte de vreme o parte din soldă; 
dar aceste sume nu puteau acoperi mult timp nevoile celor 
trei muşchetari, care mai aveau în spinare o groază de 
datorii şi ale unui soldat din gardă, care n-avu-sese încă 
vreme să le facă. 

În cele din urmă, dându-şi seama că se îngroaşe gluma, au 
strâns cu mari strădanii opt sau zece pistoli, pe care 
Porthos i-a jucat. Din nefericire, îl urmărea ghinionul: 
pierdu tot ce avea şi alţi douăzeci şi cinci de pistoli pe 
cuvânt de onoare. 

Lipsa se schimbă atunci în sărăcie; urmaţi de valeţii lor, 
flămânzi, colindau cheiurile şi corpurile de gardă, doar-doar 


or nimeri vreun prieten din afară, care să-l poftească la 
masă, căci, aşa cum susţinea Aramis, la vreme de belşug e 
bine să semeni ospeţe în dreapta şi stânga, pentru ca, în 
nenorocire, să poţi culege şi tu câteva. 

Athos a fost poftit de patru ori la masă şi de fiecare dată şi- 
a luat cu el prietenii, împreună cu valeţii lor. Porthos a putut 
face rost de şase invitaţii de care s-au bucurat şi camarazii 
lui. Aramis de opt; după cum am putut vedea şi până acum, 
Aramis era omul care tăcea şi făcea. 

Cât priveşte pe d'Artagnan, care nu cunoştea pe nimeni în 
capitală, a dibuit doar un mic prânz cu ciocolată, la un preot 
de pe meleagurile lui şi o cină la un port-stindard din gardă. 
Îşi aduse însă ceata întreagă atât la preot, căruia îi dădură 
gata proviziile pe două luni, cât şi la celălalt, care se arăta 
la înălţime; dar, cum spunea Planchet, nu mănânci decât o 
dată oricât de mult ai mânca. 

D'Artagnan se simţi destul de umilit fiindcă nu putuse face 
rost decât de un prânz şi jumătate, căci gustarea de la 
preot nu putea fi socotită decât ca o jumătate de prânz - 
faţă de ospeţele pe care Athos, Porthos şi Aramis izbutiseră 
să le descopere. Se socotea deci a fi povară pentru ei toţi, 
uitând în tinereasca sa bună-credinţă, că hrănise întreaga 
tovărăşie vreme de o lună; mintea lui iscoditoare începu să 
se frământe. Chibzui adânc şi înţelese pentru întâia oară că 
această strânsă înţelegere între patru tineri, viteji, 
cutezători şi neobosiţi, ar fi trebuit să aibă cu totul alt ţel 
decât plimbări pe deşălate, lecţii de scrimă şi şolticării, cu 
mai mult sau mai puţin duh. 

Într-adevăr, patru bărbaţi ca ei, patru bărbaţi credincioşi 
unul altuia cu trup şi suflet, patru bărbaţi gata să se sprijine 
oricând, fără să dea nici un pas îndărăt, îndeplinind, de unul 
singur sau împreună, hotărârile luate laolaltă, patru braţe 
amenințând cele patru puncte cardinale sau îndreptate 
spre aceeaşi zare trebuiau negreşit, fie pe ascuns, fie la 
lumina zilei, fie pe sub pământ, fie prin şanţuri, fie prin 
viclenie, fie prin forţă, să-şi croiască drum spre țelul către 


care năzuiau, oricât ar fi fost de bine păzit sau de 
îndepărtat. Singurul lucru care-l mira pe d'Artagnan era că 
pe niciunul din prietenii lui nu-l frământaseră asemenea 
gânduri. 

În schimb, se gândea el pentru ei şi se gândea temeinic, 
chinuindu-şi mintea încotro să îndrepte această forţă unică 
de patru ori întărită, cu ajutorul căreia nu se îndoia că ar fi 
putut răsturna lumea, la fel ca şi pârghia pe care căuta 
Arhimede; când auzi deodată bătăi în uşă, d'Artagnan îl 
trezi pe Planchet şi-l porunci să deschidă. 

Din cuvintele: „d'Artagnan îl trezi pe Planchet”, cititorul să 
nu-şi închipuie că era miez de noapte sau că nu se luminase 
încă de ziuă. Nicidecum! Tocmai bătuse patru după-amiază; 
cu două ceasuri mai devreme, Planchet îi ceruse stăpânului 
de mâncare, dar acesta îi răspunse prin zicala: „Somnul 
ţine loc de masă”. Planchet prânzea deci, dormind adânc. 

Un bărbat cu o mutră de rând şi aducând a burghez intră 
în odaie. 

Drept desert, Planchet ar fi vrut grozav să asculte 
convorbirea; dar burghezul îi spuse lui d'Artagnan că având 
de gând a-l face destăinuiri de seamă, dorea să rămână 
între patru ochi cu el. 

D'Artagnan îl îndepărtă deci pe Planchet şi îşi pofti 
oaspetele să ia loc. 

A urmat o clipă de tăcere, în timpul căreia cei doi bărbaţi 
se priviră, vrând parcă mai întâi să se cunoască; d'Artagnan 
se înclină apoi, în semn că e gata să asculte. 

— Am auzit vorbindu-se despre domnul d'Artagnan, ca de 
un tânăr îndrăzneţ, - începu burghezul, - şi faima asta de 
care se bucură pe bună dreptate, m-a îndemnat să vin ca 
să-l încredinţez o taină. 

— Vorbeşte, domnule, vorbeşte, îl pofti d'Artagnan, al 
cărui nas de copoi adulmeca un prilej norocos. 

Burghezul se opri iarăşi, apoi urmă: 

— Am o nevastă care vede de rufăria reginei, domnule, nu- 
| lipsită nici de cuminţenie, nici de frumuseţe! M-au făcut să 


mă însor cu ea, sunt trei ani de atunci, deşi avea doar o 
brumă de avere, pentru că domnul de La Porte, ofiţerul 
care poartă mantia reginei, e naşul ei şi o ocroteşte... 

— Pe urmă? Întrebă d'Artagnan. 

— Pe urmă, - reluă burghezul, - uite, domnule, nevastă- 
mea a fost răpită ieri în zori, pe când ieşea din odaia ei de 
lucru. 

— Şi cine ţi-a răpit nevasta? 

— N-aş putea să spun nimic sigur, domnule, dar bănuiesc 
eu pe cineva. 

— Şi pe cine bănuieşti dumneata? 

— Un bărbat, care o urmărea de mai multă vreme. 

— Ei, drăcie! 

— Dar dacă vrei să ştii, domnule, - urmă burghezul, - eu 
sunt convins că nu-l atâta dragoste, cât politică în toată 
chestia asta. 

— Nu-l atâta dragoste cât politică? - întrebă d'Artagnan, 
tot mai atent, - şi cam ce bănuieşti dumneata? 

— Nu ştiu dacă ar trebui să spun ce bănuiesc eu... 

— Domnule, ţin să-ţi amintesc că eu nu ţi-am cerut nimic. 
Dumneata singur ai venit la mine, dumneata singur mi-ai 
spus că vrei să-mi încredinţezi o taină, fă aşa cum crezi de 
cuviinţă, ai vreme să te răzgândeşti. 

— Nu, domnule, nu, după cum te văd, eşti un tânăr de 
treabă şi mă voi încrede în dumneata. Socot, aşadar, că nu 
din pricina amorezului ei, nevastă-mea a fost răpită, ci din a 
alteia, mai suspusă. 

— Ah, ah, o fi vorba de vreo dragoste a doamnei de Bois- 
Tracy? Întrebă d'Artagnan, vrând să arate burghezului că 
ştie şi el ce se petrece la curte. 

— Mai sus, domnule, mai sus. 

— A doamnei d'Aiguillon? 

— Şi mai sus. 

— A doamnei de Chevreuse? 

— Mai sus, mult, mult mai sus...! 

— Nu cumva a... 


D'Artagnan se opri. 

— Da, domnule, şopti atât de încet burghezul 
înspăimântat, încât abia i se ghiciră vorbele. 

— Şi cu cine? 

— Cu cine altul, dacă nu cu ducele de... 

— Ducele de... 

— Da, domnule, făcu burghezul şi mai în şoaptă. 

— Dar de unde ştii dumneata toate acestea? 

— De unde le ştiu? 

— Da, de unde le ştii? Fără destăinuiri pe jumătate, sau... 
Înţelegi... 

— Le ştiu de la nevastă-mea, domnule, chiar de la nevastă- 
mea. 

— Şi ea le ştia... de la cine? 

— De la domnul de La Porte. Nu ţi-am spus că e fina 
domnului de La Porte, omul de încredere al reginei? 
Domnul de La Porte a pus-o lângă maiestatea sa, ca să aibă 
şi biata noastră regină pe cineva de încredere, părăsită ca 
vai de capul ei de rege, iscodită de cardinal şi trădată cum e 
de toţi. 

— A! A! Încep să ghicesc! Spuse d'Artagnan. 

— Nevastă-mea a venit acasă acum patru zile, domnule. 
Una din condiţii fusese ca să poată veni să mă vadă de două 
ori pe săptămână, căci, aşa cum avusei cinstea să-ţi spun, 
nevastă-mea mă iubeşte foarte mult; şi zic nevastă-mea a 
venit şi mi-a spus mie că regina trece acum prin mare 
spaimă. 

— Adevărat? 

— Da. Se pare că domnul cardinal îi ia urma şi o 
prigoneşte acum mai rău ca oricând. Nu poate să-l ierte 
chestia cu sarabanda. Ştii chestia cu sarabanda? 

— Cum naiba să n-o ştiu! Răspunse d'Artagnan care n- 
avea habar, dar care voia să pară că le ştie pe toate. 

— Aşa că, acum nici nu mai poate fi vorba de ură, de-a 
dreptul de răzbunare. 

— Aşa? 


— Şi regina crede... 

— Ce crede regina? 

— Crede că i s-a scris domnului duce de Buckingham, în 
numele ei. 

— În numele reginei? 

— Da, ca să-l facă să vină la Paris şi odată ajuns la Paris, 
să-l prindă în capcană. 

— Drace, dar soţia dumitale, ce amestec are în toate astea, 
scumpul meu domn? 

— Ştiu cu toţii că e crednicioasă reginei şi vor sau s-o 
îndepărteze de lângă stăpâna ei sau s-o bage în sperieţi, ca 
să afle secretele maiestăţii sale, s-o ademenească şi să facă 
din ea o spioană. 

— Se poate, - încuviinţă d'Artagnan, - dar pe bărbatul 
care a răpit-o, îl ştii? 

— 'Ţi-am mai spus, mi se pare că-l ştiu. 

— Cum îl cheamă? 

— Asta nu ştiu. Ce ştiu e că e omul cardinalului şi 
spiriduşul lui blestemat. 

— L-ai văzut vreodată? 

— Da, mi l-a arătat nevastă-mea într-o zi. 

— Are ceva semne după care ar putea fi recunoscut? 

— Da, are: e un nobil, arată falnic, părul cum e smoala, 
oacheş la faţă, privirea te sfredeleşte, dinţii albi şi o tăietură 
la tâmplă. 

— O tăietură la tâmplă? - strigă d'Artagnan, - şi pe 
deasupra dinţi albi, privire sfredelitoare, faţă oacheşe, păr 
negru şi înfăţişare falnică; e omul meu din Meung. 

— Omul dumitale? 

— Da, da, dar asta n-are nici o legătură cu păţania 
dumitale. Ba mă înşel, dimpotrivă, asta o uşurează. Dacă 
omul dumitale e şi omul meu, atunci cu o singură lovitură 
ochesc două răzbunări; asta-l tot. Dar unde să dau de omul 
ăsta? 

— Nu ştiu. 

— N-ai aflat cam pe unde stă? 


— Da de unde! Într-o zi, când o însoţeam pe soţia mea la 
Luvru, el ieşea de acolo tocmai când ea trebuia să intre şi 
atunci mi l-a arătat. 

— Drace! Drace! Mormăi d'Artagnan. Prin cine ai aflat de 
răpirea soţiei dumitale? 

— Prin domnul de La Porte. 

— "Ţi-a dat şi ceva amănunte? 

— Nu ştia nimic nici el. 

— N-ai mai aflat ceva pe alte căi? 

— Ba da; am primit... 

— Ce? 

— Dar nu ştiu dacă nu fac o mare greşeală? 

— Iar începi! Acum însă îţi atrag atenţia că e cam târziu ca 
să mai dai înapoi. 

— La naiba! Nici nu dau înapoi, strigă burghezul, suduind 
ca să-l mai vină inima la loc. De altfel, pe cinstea mea de 
Bonacieux... 

— Te numeşti Bonacieux? Îi curmă vorba d'Artagnan. 

— Da, aşa mă cheamă. 

— Spuneai deci: pe cinstea mea de Bonacieux... lartă-mă 
că ţi-am tăiat vorba, dar mi se părea că numele ăsta nu mi-e 
necunoscut. 

— Se poate, domnule: sunt chiar gazda dumitale. 

— A! A! Făcu d'Artagnan, ridicându-se pe jumătate şi 
salutând. Va să zică dumneata eşti chiar gazda mea? 

— Da, domnule, da. Şi cum de trei luni de când locuieşti la 
mine, prins mereu de înaltele dumitale îndeletniciri, ai uitat 
să-mi plăteşti chiria, cum zic, nu te-am tulburat nici o 
singură dată în răstimpul ăsta, m-am gândit că vei lua în 
seamă bunăvoința mea. 

— Vai, se poate altfel, scumpul meu domn Bonacieux, - îi 
răspunse d'Artagnan, - crede-mă că-ţi sunt recunoscător 
pentru purtarea dumitale şi cum ţi-am mai spus, dacă pot 
să-ţi fiu de vreun folos... 

— 'Te cred, domnule, te cred şi eu voiam tocmai să-ţi spun, 
pe cinstea mea de Bonacieux, că am încredere în dumneata. 


— Atunci spune-mi tot ce ai pe inimă. 

Burghezul scoase din buzunar o hârtie şi o întinse lui 
d'Artagnan. 

— O scrisoare! Făcu tânărul. 

— Am primit-o azi dimineaţă. 

D'Artagnan o deschise şi cum începea să se însereze, se 
apropie de fereastră. Burghezul îl urmă. 

„Nu-ţi căuta soţia, - citi d'Artagnan, - îţi va fi înapoiată 
când nu va mai fi nevoie de ea. Dacă încerci o singură 
mişcare ca s-o găseşti, eşti pierdut.” 

— Iată ceva sigur, - urmă d'Artagnan. 

— Dar, la urma-urmei, nu-l decât o ameninţare. 

— Da, dar pe mine, domnule, ameninţarea asta mă dă 
gata; eu nu ştiu să ţin sabia în mână şi, pe lângă asta, 
tremur de frica Bastiliei. 

— Hm! - făcu d'Artagnan, - şi eu am tot atâta chef de 
Bastilia ca şi dumneata. Dac-ar fi fost vorba doar de o 
lovitură de spadă, treacă-meargă... 

— Totuşi, domnule, eu m-am bizuit mult pe dumneata în 
toată povestea asta. 

— Da? 

— Când te vedeam mereu înconjurat de muşchetari atât 
de făloşi şi când mi-am dat seama că aceşti muşchetari sunt 
ai domnului de Treville, va să zică duşmanii cardinalului, m- 
am gândit că atât dumneata, cât şi prietenii dumitale, în 
vreme ce-aţi face dreptate bietei noastre regine, aţi fi poate 
încântați să-l jucaţi şi un renghi grozav eminenţei sale. 

— Fără îndoială. 

— Apoi, m-am mai gândit că şi chiria ceea pe trei luni 
neplătită despre care nici nu ţi-am pomenit până acum... 

— Da, da, mi-ai mai dat o dată argumentul ăsta, pe care-l 
găsesc foarte potrivit. 

— Şi mai mult încă, socotind că nu ţi-aş mai fi pomenit 
niciodată despre chiria dumitale, câtă vreme mi-ai face 
cinstea să locuieşti la mine. 

— Foarte bine, foarte bine... 


— Mai adaugă la toate astea că, dacă e nevoie, m-aş fi 
gândit să-ţi dau pe deasupra şi vreo cincizeci de pistoli dacă 
s-ar întâmpla să duci acum lipsă de bani, deşi nu prea pare 
să fie cu putinţă aşa ceva... 

— Minunat, dar dumneata eşti un om bogat, scumpul meu 
domn Bonacieux?! 

— Am un pic de stare, asta-l tot; am strâns cam vreo două 
până la trei mii de scuzi venit anual, din comerţul de 
mărunţişuri şi mai cu seamă plasând ceva capital în ultima 
călătorie a vestitului navigator Jean Mocquet; aşa că, mă 
înţelegi, domnule... A! Dar... Strigă deodată burghezul. 

— Ce? Întrebă d'Artagnan. 

— Ce văd acolo? 

— Unde? 

— Pe stradă, în faţa ferestrelor dumitale, în dreptul uşii de 
colo: un bărbat înfăşurat într-o pelerină. 

— Ele! Strigară într-un glas d'Artagnan şi burghezul căci 
fiecare din ei îşi recunoscuse omul. 

— Ah, de data asta, - strigă d'Artagnan, înşfăcând dintr-o 
săritură spada, - de data asta nu-mi mai scapă! 

Şi trăgând spada din teacă, se repezi afară. 

Pe scară se întâlni piept în piept cu Athos şi Porthos care 
veneau la el. Amândoi se dădură în lături; d'Artagnan trecu 
printre ei ca o săgeată. 

— Ia te uită! Dar unde fugi aşa? Îl întrebară într-un glas 
cei doi muşchetari. 

— Omul din Meung! Strigă d'Artagnan. 

Şi se făcu nevăzut. 

D'Artagnan le povestise în mai multe rânduri prietenilor 
păţania lui cu necunoscutul şi sosirea frumoasei călătoare 
căreia bărbatul acela îi încredinţase o misiune atât de 
însemnată. 

Părerea lui Athos fusese că d'Artagnan pierduse 
scrisoarea lui în încăierare. Nu-şi putea închipui că un 
gentilom - şi după portretul pe care d'Artagnan îl făcuse 


necunoscutului, nu putea fi vorba decât de un gentilom - ar 
fi fost în stare de atâta josnicie încât să fure o scrisoare. 

Porthos nu văzuse în toate astea decât o întâlnire de 
dragoste, dată de o doamnă unui cavaler sau de un cavaler 
unei doamne, întâlnire pe care d'Artagnan îndrăznise s-o 
tulbure cu calul lui portocaliu. 

Aramis la rândul lui spusese că lucrurile fiind prea 
misterioase, era mai cuminte să fie lăsate baltă. 

Înţelegând din cele câteva cuvinte aruncate de d'Artagnan 
despre ce era vorba şi gândind că după ce va fi dat de 
necunoscut sau după ce-l va fi pierdut urma, d'Artagnan va 
sfârşi prin a se întoarce acasă, ei îşi urmară drumul. 


Când au intrat în cameră la d'Artagnan, nu mai era 
nimeni. Temându-se de urmările întâlnirii care, fără 
îndoială, avea să aibă loc între tânăr şi necunoscut, 
Bonacieux socotise - potrivit caracterului pe care de altfel 
şi-l descrisese singur - că era mai sănătos s-o şteargă cât 
mai repede de acolo. 

Capitolul IX. 

D'ARTAGNAN ÎN LUMINĂ. 

Aşa cum bănuiseră Athos şi Porthos, d'Artagnan se 
întoarse după o jumătate de oră. Necunoscutul îi scăpase şi 
de data aceasta, pierind ca prin farmec. După ce 
cutreierase cu spada în mână toate străzile învecinate, fără 
a întâlni pe cineva care să semene celui pe care-l căuta, 
d'Artagnan se hotări în cele din urmă să facă ceea ce ar fi 
trebuit să încerce de la început şi anume: să bată la uşa de 
care se rezemase necunoscutul. Dar zadarnic, lovise de 
zece, douăzeci de ori în şir cu ciocănaşul de afară, nimeni 
nu răspunsese; câţiva vecini care, la auzul zgomotului, 
ieşiseră în prag sau îşi scoseseră capul pe geam, îl 
încredinţară că de şase luni casa aceea, ale cărui ieşiri erau 
de altminteri toate ferecate, rămăsese pustie. 

În vreme ce d'Artagnan cutreiera străzile şi bătea pe la 
uşi, Aramis ajunse din urmă pe ceilalţi doi prieteni; întors 
acasă, d'Artagnan îi găsi pe toţi strânşi laolaltă. 

— Ei, ce-ai făcut? Întrebară într-un glas cei trei 
muşchetari, văzându-l pe d'Artagnan intrând cu fruntea 
îmbrobonată de sudoare şi cu faţa răscolită de mânie. 

— Ce să fac! - izbucni acesta aruncându-şi spada pe sat, - 
omul ăsta-l dracu gol, nu altceva; a pierit ca o arătare, ca o 
umbră, ca o nălucă. 

— Crezi în stafii? Îl întrebă Athos pe Porthos. 

— Eu nu cred decât ce am văzut cu ochii şi cum n-am 
văzut niciodată stafii, nu cred în ele. 

— Biblia, - grăi Aramis, - ne porunceşte să credem: duhul 
lui Samuel s-a arătat lui Saul şi m-ar mâhni, Porthos, ca 
această chestiune de credinţă să fie pusă la îndoială. 


— Orice ar fi, om sau încornorat, fiinţă sau umbră, 
închipuire sau adevăr, bărbatul ăsta s-a născut ca să mă 
chinuiască pe mine: uite că o dată cu fuga lui noi pierdem 
un prilej strălucit, un prilej de pe urma căruia am fi putut 
câştiga o sută de pistoli, ba poate şi mai mult! 

— Cum aşa? Se repeziră Porthos şi Aramis. 

Cât priveşte pe Athos, credincios veşnicei sale muţenii, se 
mulţumi să-l întrebe pe d'Artagnan numai din ochi. 

— Planchet, - spuse d'Artagnan slugii sale care tocmai îşi 
băga capul prin uşa întredeschisă, încercând să prindă 
crâmpeie din convorbire, - coboară la gazda mea, domnul 
Bonacieux şi spune-l să ne trimită o jumătate duzină de 
sticle cu vin Beaugency; e vinul care-mi place mie. 

— Ia te uită! Ai cumva credit deschis la gazda dumitale? 
Întrebă Porthos. 

— Da, - răspunse d'Artagnan, - cu începere de azi şi fiţi pe 
pace, dacă vinul lui e prost, trimitem să ne aducă altul. 

— Când cineva îţi dă un deget, nu-l lua toată mâna, îl sfătui 
Aramis. 

— Am spus totdeauna că d'Artagnan e cel mai deştept 
dintre noi toţi patru, zise Athos. După ce-şi dădu părerea, la 
care d'Artagnan răspunse printr-o plecăciune, Athos se 
închise iarăşi în muţenia lui obişnuită. 

— Şi la urma urmei, despre ce e mă rog vorba? Întrebă 
Porthos. 

— Aşa e, - încuviinţă Aramis, - împărtăşeşte-ne taina, 
scumpe prietene, afară doar dacă cinstea vreunei doamne 
ar suferi de pe urma destăinuirii dumitale; în cazul acesta e 
mai bine să păstrezi tăcere. 

— Fii liniştit, - răspunse d'Artagnan, - cinstea nimănui nu 
va avea de suferit din spusele mele. 

Şi începu să povestească prietenilor de-a fir-a-păr, cele 
petrecute între el şi gazdă şi cum cel care răpise soţia prea 
cinstitei sale gazde era unul şi acelaşi cu bărbatul care-l 
dăduse de furcă la hanul Morarul voios. 


— Cred c-ar fi o trebuşoară bună, - spuse Athos, după ce 
sorbi din vin, ca un cunoscător, dând din cap în semn că-l 
place, - s-ar putea scoate de la acest om cumsecade 
cincizeci până la şaizeci de pistoli. Rămâne acum de văzut 
dacă pentru cincizeci sau şaizeci de pistoli face să punem în 
primejdie patru capete. 

— Dar, gândiţi-vă, - se înflăcără d'Artagnan, - în povestea 
asta e vorba de o femeie, de o femeie răpită, o femeie 
ameninţată fără îndoială, poate chiar şi schingiuită şi toate 
astea numai pentru că rămâne credincioasă stăpâne-şi! 

— Ia seama, d'Artagnan, ia seama, - îl potolea Aramis, - nu 
se pare că prea te înfierbânţi când vorbeşti de soarta 
doamnei Bonacieux! Femeia a fost zămislită întru pierzania 
noastră şi de la ea ni se trag toate belelele. 

La auzul acestei cugetări, Athos încruntă din sprâncene şi- 
şi muşcă buzele. 

— Nu de doamna Bonacieux sunt eu îngrijorat, - urmă 
d'Artagnan, - ci de regină, care-l părăsită de rege, prigonită 
de cardinal şi care vede cum cad capetele tuturor 
prietenilor ei, unul după altul. 

— De ce s-apucă şi ea să iubească tot ce urâm noi mai mult 
în lume: pe spanioli şi pe englezi? 

— Spania e patria ei, - răspunse d'Artagnan, - şi e firesc să 
iubească pe spanioli, adică pe copiii aceluiaşi pământ. Cât 
priveşte a doua vină pe care i-o aduci, am auzit că iubeşte 
nu pe englezi, ci un englez. 

— Pe legea mea! - grăi Athos, - trebuie să recunoaştem că 
englezul ăsta are de ce să fie iubit; n-am văzut în viaţa mea 
nobleţe mai falnică. 

— Fără să pui la socoteală că se îmbracă cu gust, ca 
nimeni altul, adăugă Porthos. Eram la Luvru tocmai în ziua 
când şi-a risipit pe jos mărgăritarele; am strâns şi eu două 
şi le-am vândut cu zece pistoli bucata. Aramis, dumneata îl 
cunoşi? 

— La fel de bine ca şi dumneavoastră, domnilor, căci am 
făcut parte dintre cei care l-au arestat pe când se afla în 


parcul din Amiens, unde mă dusese scutierul reginii, 
domnul de Putange. Eram la seminar pe vremea aceea şi 
toată povestea mis-a părut îngrozitoare pentru rege. 

— Eu nu m-aş codi, - mărturisi d'Artagnan, - dacă s-ar 
întâmpla să ştiu unde se află acum ducele de Buckingham, 
să-l iau de mână şi să-l duc de-a dreptul la regină, uite aşa, 
numai ca să-l fac pe cardinal să turbeze; căci adevăratul 
nostru duşman, singurul duşman şi de fiecare clipă e 
cardinalul; dacă am găsi mijlocul să-l jucăm vreo festă 
grozavă, mi-aş pune bucuros capul în joc. 

— Şi, - întrebă Athos pe d'Artagnan, - negustorul ăsta de 
mărunţişuri ţi-a spus că, după părerea reginii, Buckingham 
a fost chemat aici printr-o înştiinţare ticluită? 

— Asta-l teama ei. 

— Stai puţin, se amestecă Aramis. 

— Ce e? Întrebă Porthos. 

— Istoriseşte mai departe, caut să-mi amintesc unele 
împrejurări. 

— Acum, nu mă îndoiesc, - urmă d'Artagnan, - că răpirea 
acestei femei a reginei, se leagă de întâmplările despre 
care vorbim şi poate chiar de prezenţa domnului de 
Buckingham la Paris. 

— Gasconul ăsta e grozav de deştept, se minună Porthos. 

— Şi mie îmi place să-l ascult, - adăugă Athos, - mă 
prăpădesc după dialectul lui. 

— Domnilor, - începu Aramis, - ascultați ce vreau să vă 
spun. 

— Să-l ascultăm pe Aramis, glăsuiră tustrei prietenii. 

— Ieri am aflat la un doctor în teologie, un învăţat, pe 
care-l consult uneori pentru studiile mele... 

Athos surâse. 

— Locuieşte într-un cartier singuratic, - urmă Aramis - 
aşa-l place lui, aşa-l cere meseria. Şi tocmai când ieşeam de 
la el... 

Deodată, Aramis se opri. 


— Hai, spune! - îl îndemnară cei de faţă, - tocmai când 
ieşeai de la el...? 

S-ar fi zis că Aramis lupta împotriva lui, ca cineva care în 
toiul minciunilor se poticneşte de o piedică neaşteptată; dar 
ochii celor trei prieteni rămăseseră pironiţi asupra lui; erau 
toţi numai urechi şi n-ar mai fi putut da înapoi. 

— Doctorul ăsta are o nepoată, urmă Aramis. 

— Aha, are o nepoată! Îi curmă vorba Porthos. 

— Femeie foarte cumsecade, urmă Aramis. 

Cei trei prieteni izbucniră în râs. 

— Dacă râdeţi sau dacă-mi pune-ţi la îndoială vorbele, să 
ştiţi că n-o să mai aflaţi nimic. 

— Uite, o să credem ca mahomedanii şi o să fim muţi ca 
mormintele, îl încredinţă Athos. 

— Atunci ascultați, urmă Aramis. Nepoata asta vine uneori 
să-l vadă pe unchi-său; ieri din întâmplare, era şi ea acolo, o 
dată cu mine, aşa că am fost nevoit s-o duc până la cupeu. 

— Ah, nepoata doctorului are un cupeu? - sări Porthos, al 
cărui cusur, printre altele, era o nestăpânită limbuţie, - 
grozavă cunoştinţă ai, prietene! 

— Porthos, - îl opri Aramis, - ţi-am spus de atâtea ori că 
prea te vâri în toate şi că asta îţi dăunează pe lângă femei. 

— Domnilor! Domnilor! - îi linişti d'Artagnan care 
întrezărea dedesubtul acestei întâmplări, - luaţi seama, e 
ceva serios. Să lăsăm gluma deoparte, dacă se poate. 
Haide, Aramis, spune! 

— Deodată, un bărbat înalt, oacheş, părea un gentilom... 
Aşa cam ca necunoscutul dumitale, d'Artagnan. 

— O fi fost chiar el, spuse acesta. 

— Poate, - urmă Aramis —...se apropie de mine, însoţit de 
cinci sau şase inşi care îl urmau la vreo zece paşi depărtare 
şi pe tonul cel mai cuviincios din lume, îmi spune: „Domnule 
duce”, apoi întorcându-se spre doamna care mă ţinea de 
braţ: „şi dumneavoastră, doamnă”... 

— Cui îi spunea aşa, nepoatei doctorului? 

— Mai taci odată, Porthos, - îl opri Athos, - eşti nesuferit. 


— Vă rog, urcaţi-vă în această caleaşca şi fără nici un fel 
de împotrivire sau de plângere.” 

— Te-a luat drept Buckingham! Zise d'Artagnan. 

— Aşa cred şi eu, adăugă Aramis. 

— Şi pe doamnă? Întrebă Porthos. 

— A luat-o drept regina! Răspunse d'Artagnan. 

— Întocmai! Încuviinţă Aramis. 

— Gasconul ăsta e dracul gol! - se minună Athos, - nimic 
nu-l scapă. 

— E drept, - îi curmă vorba Porthos, - Aramis are statura 
şi ceva din linia frumosului duce; totuşi, eu cred că haina de 
muşchetar... 

— Purtam o pelerină mare de tot, lămuri Aramis. 

— În luna iulie? Drace! - se miră Porthos, - adică 
doctorului îi era teamă să nu te recunoască cineva? 

— Eu înţeleg, - se amestecă Athos, - că pe spion l-a putut 
înşela statura, dar faţa... 

— Aveam şi o pălărie mare, adăugă Aramis. 

— Dumnezeule! - strigă Porthos, - ce de fereli, ca să 
studiezi teologia! 

— Domnilor, domnitor, să nu ne pierdem vremea cu 
trăncăneli; mai bine să ne risipim care încotro şi s-o căutăm 
pe nevasta negustorului; aici e cheia misterului. 

— O femeie dintr-o lume atât de inferioară! Nu crezi, 
d'Artagnan? Mormăi Porthos, lungindu-şi buzele în semn de 
dispreţ. 

— E fina lui de La Porte, omul de încredere al reginei. Nu 
v-am mai spus-o? Şi, pe urmă poate că de data asta 
maiestatea sa şi-a căutat dinadins un reazim atât de jos. Cei 
sus-puşi se văd prea de departe şi cardinalul are vedere 
ageră. 

— Bine! - zise Porthos, - dar înainte de orice, hotărăşte 
preţul cu negustorul şi vezi nu lăsa ieftin. 

— Totuna, - zise d'Artagnan, - dacă nu ne-o plăti el, cred 
că o să ne plătească destul de bine alţii. 


În clipa aceea, o năvală de paşi repezi răsună pe scară, 
uşa se deschise zgomotos şi nefericitul negustor de 
mărunţişuri dădu buzna în încăperea, unde se ţinea sfat. 

— Domnilor, - le strigă el, - scăpaţi-mă. În numele cerului, 
scăpaţi-mă! Au venit patru oameni ca să mă aresteze, 
scăpaţi-mă! Scăpaţi-mă! 

Porthos şi Aramis se ridicară în picioare. 

— Staţi! - îi opri d'Artagnan, făcându-le semn să bage în 
teacă spadele scoase pe jumătate, - staţi, deocamdată nu-l 
vorba de vitejie, ci de prudenţă. 

— "Totuşi, - rosti Porthos, - n-o să lăsăm... 

— Lăsaţi pe d'Artagnan să facă aşa cum crede, - îi sfătui 
Athos, - v-am mai spus, e mintea cea mai isteaţă dintre noi 
toţi şi, în ceea ce mă priveşte, eu mă supun hotărârii lui. Fă 
cum crezi de cuviinţă, d'Artagnan. 

În clipa aceea, patru soldaţi din gardă se iviră în pragul 
uşii; văzând patru muşchetari în picioare şi cu spada la şold, 
se codiră să înainteze. 

— Intraţi, domnilor, intraţi, - îi pofti d'Artagnan, - vă aflaţi 
aici la mine acasă şi cu toţi suntem slujitorii credincioşi ai 
regelui şi ai domnului cardinal. 

— Atuncea, domnilor, n-o să vă împotriviţi ca să aducem la 
îndeplinire ordinele pe care le-am primit? Întrebă acela 
care părea să fie căpetenia patrulei. 

— Dimpotrivă, domnilor şi la nevoie vă vom da chiar 
sprijinul nostru. 

— Ce tot spune acolo? Bodogăni Porthos. 

— Taci, nu fi neghiob! Îi şopti Athos. 

— Dar, mi-aţi făgăduit... Mormăi bietul negustor. 

— Nu putem să te scăpăm decât dacă suntem liberi, - îi 
şopti la repezeală d'Artagnan, - dac-am arăta că vrem să te 
apărăm, ne-ar aresta o dată cu dumneata. 

— Totuşi... 

— Intraţi, domnilor, intraţi, - rosti cu glas tare d'Artagnan, 
- n-am de ce să-l apăr pe dumnealui. L-am văzut azi pentru 


întâia oară şi cu ce prilej, să v-o spună chiar el: a venit să-mi 
ceară chiria. E adevărat, domnule Bonacieux? Răspunde! 

— E adevărul adevărat, - mărturisi negustorul, - dar 
domnul nu vă spune că... 

— Nici un cuvânt despre mine, nici un cuvânt despre 
prietenii mei şi mai ales nici un cuvânt despre regină, altfel 
ne pierzi pe toţi, fără să-ţi scapi pielea. Haide, haide, 
domnilor, luaţi-l odată de aici! 

Şi d'Artagnan îl împinse pe negustorul uluit în mâinile 
gărzilor, ocărându-l: 

— Eşti un ticălos, scumpule, vii, adică să-mi ceri bani, mie, 
unui muşchetar? La închisoare cu el! Domnilor, încă o dată, 
băgaţi-l la închisoare şi ţineţi-l acolo cât veţi putea mai mult, 
ca să am şi eu răgaz să-l plătesc. 

Zbirii îşi ridicară prada, fără a şti cum să mai 
mulţumească. 

Când să coboare scara, d'Artagnan lovi uşor căpetenia pe 
umăr: 

— Nu vrei să beau în sănătatea dumitale şi dumneata în 
sănătatea mea? Îl îmbiă el, umplând două pahare cu vinul 
de Beaugency, pe care-l avea mulţumită dărniciei domnului 
Bonacieux. 

— E o mare cinste pentru mine, - zise mai-marele zbirilor, 
- şi primesc bucuros. 

— Deci, în sănătatea dumitale, domnule... Cum te 
numeşti? 

— Boisrenard. 

— Domnule Boisrenard! 

— Şi în a dumitale, domnul meu, la rândul dumitale, cum 
te numeşti? 

— D'Artagnan, 

— În sănătatea dumitale, domnule d'Artagnan! 

— Şi mai presus de toate, - strigă d'Artagnan, cuprins de 
înflăcărare, - în sănătatea regelui şi a cardinalului. 

Căpetenia zbirilor ar fi putut pune la îndoială sinceritatea 
lui d'Artagnan, dacă vinul ar fi fost prost; dar cum vinul era 


bun, n-avea de ce şovăi. 

— Ce fel de măgărie ţi s-a mai năzărit? Întrebă Porthos, 
când căpetenia plecase după tovarăşii lui şi când cei patru 
prietenii rămaseră din nou singuri. La naiba, patru 
muşchetari lasă să se aresteze un nenorocit care zbiară 
după ajutor! Un gentilom să ciocnească paharul cu un 
călău. 

— Phortos, - rosti Aramis, - Athos ţi-a mai spus că eşti un 
nerod; sunt şi eu de aceeaşi părere. D'Artagnan, eşti un om 
mare, când vei lua locul domnului de Treville, te rog să mă 
ai în vedere cu o mânăstire. 

— Asta-l bună! Nu mai înţeleg nimic! - urmă Porthos, - 
cum adică? Încuviinţezi ce a făcut d'Artagnan? 

— Drace, cred şi eu, - răspunse Athos, - nu numai că 
încuviinţez ce a făcut, dar îl şi felicit! 

— Şi acum, domnilor, - urmă d'Artagnan, fără a se mai 
osteni să-şi lămurească purtarea în faţa lui Porthos, - toţi 
pentru unul şi unul pentru toţi; ăsta-l legământul nostru. 
Aşa-l? 

— Să vedem, se codi Porthos. 

— Întinde mâna şi jură, îl îmbiară laolaltă Athos şi Aramis. 

Câştigat de pilda celorlalţi, bombănind printre dinţi, 
Porthos întinse mâna şi tuspatru prieteni rostiră într-un 
glas după d'Artagnan: „loţi pentru unul şi unul pentru toţi”. 

— Bine şi acum fiecare să se ducă frumuşel acasă la el! Le 
spuse d'Artagnan, ca şi cum toată viaţa n-ar fi făcut altceva 
decât să poruncească altora; şi luaţi bine seama, căci 
începând din clipa asta, suntem în luptă cu cardinalul. 

Capitolul X. 

O CAPCANĂ ÎN VEACUL AL ŞAPTESPREZECELEA. 
Capcanele n-au fost născocite în zilele noastre; îndată ce 
societăţile înjghebate au născocit o poliţie oarecare, această 

poliţie la rândul ei a născocit capcana. 

Cum cititorii noştri nu sunt poate deprinşi cu vocabularul 
străzii lerusalim şi sunt cam vreo cincisprezece ani de 


atunci - folosim acest cuvânt, cu acest înţeles, să lămurim 
ce înseamnă o capcană. 

Închipuiţi-vă că într-o casă, de orice fel, a fost arestat un 
ins bănuit de o crimă oarecare; se ţine în taină arestarea; 
patru sau cinci oameni stau la pândă în prima încăpere; se 
deschide uşa tuturor celor care bat; când uşa se închide în 
urma lor, ei sunt gata arestaţi; în chipul acesta, după două 
sau trei zile, s-a pus mâna pe aproape toţi obişnuiţii casei. 

Asta este aşa-zisa capcană. 

Apartamentul cumătrului Bonacieux a fost schimbat, 
aşadar, într-o capcană; care cum se ivea acolo, era prins şi 
cercetat de oamenii domnului cardinal. Se înţelege de la 
sine că mulţumită drumului ce ducea numai la catul întâi, 
unde locuia d'Artagnan, cei care veneau la el erau scutiţi de 
aceste cercetări. 

De altminteri, nici nu veneau la el decât cei trei 
muşchetari. Îşi începuseră iscoadele, fiecare în altă parte, 
dar niciunul nu găsise, nici nu descoperise nimic. Athos 
mersese chiar până acolo, încât îi pusese câteva întrebări 
domnului de Treville, ceea ce, având în vedere muţenia 
prea cinstitului muşchetar, îl miră grozav pe căpitan. 
Domnul de Treville nu ştia nimic, afară doar că ultima dată 
când văzuse pe cardinal, pe rege şi pe regină, cardinalul 
era grozav de încruntat, regele grozav de tulburat, iar ochii 
roşii ai reginei mărturiseau că maiestatea sa nu dormise 
peste noapte sau că plânsese. Dar această din urmă 
împrejurare nu-l mirase îndeosebi, deoarece regina de când 
se măritase veghea şi plângea necontenit. 

Domnul de 'Treville îl îndemnă totuşi pe Athos să fie gata 
oricând pentru a sluji pe rege şi, mai cu seamă, pe regină, 
rugându-l să treacă acest îndemn şi camarazilor săi. 

Cât priveşte pe d'Artagnan, el nu se mai mişca de acasă. 
Îşi schimbase camera în observator. De la ferestre îi vedea 
sosind pe cei care odată intraţi, nu mai ieşeau. Apoi, cum 
scosese bucăţi de pardoseală şi găurise parchetul, astfel 
încât numai tavanul îl mai despărţea de încăperea de jos, 


unde se luau interogatoriile, el auzea tot ce se petrecea 
între zbiri şi împricinaţi. 

După o migăloasă percheziţie săvârşită chiar asupra celui 
arestat, interogatoriile erau mai întotdeauna astfel 
alcătuite: 

— V-a înmânat ceva doamna Bonacieux pentru soţul ei sau 
pentru altcineva? 

— V-a înmânat ceva domnul Bonacieux pentru soţia sa sau 
pentru altcineva? 

— V-a făcut vreunul din ei vreo mărturisire prin viu grai? 

„Dacă s-ar şti ceva, nu s-ar pune astfel de întrebări, îşi 
spuse în sinea lui d'Artagnan. Şi ce-or fi vrând acum să ştie? 
Dacă ducele de Buckingham e sau nu la Paris şi dacă n-a 
avut, sau n-o să aibă vreo întrevedere cu regina?” 

D'Artagnan se opri asupra acestei bănuieli care, după tot 
ce auzise, nu părea lipsită de temei. 

În vremea asta, capcana nu slăbea o clipă, dar nici veghea 
lui d'Artagnan nu se lăsa mai prejos. 

A doua seară, după arestarea bietului Bonacieux, pe când 
Athos abia despărţit de d'Artagnan se ducea la domnul de 
Treville, pe când ornicul bătea nouă şi pe când Planchet, 
care nu făcuse încă patul, voia să se apuce de treabă, se 
auziră bătăi în uşa din stradă. Îndată după aceea uşa se 
deschise şi se închise la loc: căzuse iarăşi cineva în capcană. 

Repezindu-se spre locul destupat, d'Artagnan se trânti cu 
burta la pământ şi ascultă. 

Curând îi ajunseră la urechi ţipete, apoi gemete pe care 
alţii încercau să le înăbuşe. Nici pomeneală de interogator. 

„Drace, - îşi zise d'Artagnan, - parc-ar fi o femeie! O 
socotesc, ea le ţine piept - o siluiesc - ticăloşii!” 

Deşi prevăzător din fire, d'Artagnan abia se ţinea să nu se 
amestece şi el în ce se petrecea dedesubt. 

— Dar vă spun că sunt stăpâna casei, domnilor; vă spun că 
sunt doamna Bonacieux; vă spun că sunt în slujba reginei! 
Striga nefericita femeie. 


— Doamna Bonacieux, - murmură d'Artagnan, - să fi dat 
oare norocul peste mine încât să găsesc eu ceea ce caută 
toată lumea? 

— Pe dumneata te aşteptam şi noi! Lămureau anchetatorii. 

Glasul era din ce în ce mai înăbuşit; zarva dezlănţuită 
făcea să răsune toată lemnăria. Victima se împotrivea atât 
cât se poate împotrivi o femeie în luptă cu patru bărbaţi. 

— Vă rog, domnilor, vă... Murmura vocea, care nu mai 
scotea decât sunete răzlețe. 

„Îi pun căluş în gură, vor s-o ridice cu sila, „ îşi zise 
d'Artagnan, sărind ca împins de un arc. 

— Spada! Bun, aici, lângă mine. Planchet! 

— Domnule? 

— Aleargă după Athos, Porthos şi Aramis. Unul din ei 
trebuie să fie acasă, poate că s-au întors toţi trei. Să-şi ia 
arme, să vină, să alerge aici. Ah! Mi-am adus aminte, Athos 
e la domnul de Treville. 

— Dar, unde vă duceţi, domnule, unde vă ducetţi? 

— Eu săr pe fereastră ca să ajung mai repede, tu, pune la 
loc pardoseala, mătură pe jos, ieşi pe uşă şi aleargă unde ţi- 
am spus. 

— Oh, domnule, domnule, au să vă omoare! Se tângui 
Planchet. 

— Taci din gură, nerodule! Îl mustră d'Artagnan şi, 
agăţându-se cu mâna de marginea ferestrei, îşi dete drumul 
fără măcar să se zgârie, căci din fericire, catul nu era înalt. 

Apoi alergă să bată la uşă, bodogănind: 

— Mă prindeţi voi pe mine în capcană, dar vai de pisicile 
care sar la asemenea şoarece. 

Abia răsunase ciocănaşul sub mâna tânărului şi zarva se 
potoli; câţiva paşi se apropiară, uşa se deschise şi 
d'Artagnan, cu spada în mână, se repezi în apartamentul 
cumătrului Bonacieux, a cărui uşă se şi închise în urma lui, 
împinsă fără îndoială de un arc. 

Şi deodată cei care mai locuiau în nefericita casă a lui 
Bonacieux, ca şi vecinii mai apropiaţi, auziră zbierete 


groaznice, tropăituri, zăngănit de spade şi mobile aruncate 
de colo-colo. Apoi, după câteva clipe, cei ieşiţi pe la ferestre 
ca să afle pricina gălăgiei, putură vedea cum prin uşa 
deschisă iarăşi, patru bărbaţi îmbrăcaţi în negru, nu numai 
că se depărtau, ci zburau ca nişte corbi speriaţi, 
vânturându-şi pe jos şi pe la colţurile caselor, penele 
aripilor, adică bucăţi de pulpane şi fâşii de pelerine. 

Trebuie să mărturisim că d'Artagnan ieşise învingător, fără 
mare greutate, căci numai unul din zbiri era înarmat şi nici 
acela nu se apărase decât de formă. E drept că ceilalţi trei 
vruseseră să-l doboare cu tot felul de scaune, scăunaşe, 
oale şi ulcele, dar două sau trei nimerite împunsături ale 
spadei gasconului îi înspăimântaseră. Fuseseră de ajuns 
zece minute ca toţi s-o ia la sănătoasă, iar d'Artagnan să 
rămână stăpân pe câmpul de luptă. 

Vecinii care deschiseseră ferestrele cu obişnuitul sânge 
rece al locuitorilor din Paris, pe acea vreme de răscoale şi 
de veşnice încăierări, le închiseră la loc, îndată ce-l văzură 
fugind pe cei patru oameni în negru: bănuiau de la sine că 
deocamdată totul se sfârşise. 

De altminteri era târziu şi, atunci ca şi azi, în cartierul 
Luxemburg lumea se culca devreme. 

Rămas singur cu doamna Bonacieux, d'Artagnan se 
întoarse spre ea; sărmana femeie zăcea într-un fotoliu, pe 
jumătate leşinată. D'Artagnan o cercetă dintr-o ochire 
fugară. 

Era o femeie încântătoare, între douăzeci şi cinci şi 
douăzeci şi şase de ani, brună, cu ochi albaştri, cu nasul 
puţin în sus, cu dinţi minunaţi, cu pielea obrazului ca opalul, 
bătând în trandafiriu. Totuşi, aici se opreau semnalmentele 
după care putea fi luată drept o doamnă din lumea aleasă. 
Mâinile erau albe, dar lipsite de fineţe; picioarele nu 
vesteau o boieroaică. Din fericire, d'Artagnan nu era încă în 
prada unor asemenea amănunte. 

În vreme ce o cerceta pe doamna Bonacieux şi, după cum 
am spus ajunsese cu privirea la picioare, d'Artagnan zări pe 


jos o batistă fină şi, potrivit obiceiului său, se aplecă s-o 
ridice; pe pânză, la un colţ, el recunoscu monograma de pe 
batista din pricina căreia fusese cât p-aci să se înjunghie cu 
Aramis. 

De atunci, se cam ferea de batiste cu blazon; puse deci cea 
pe care o ridicase de jos în buzunarul doamnei Bonacieux, 
fără să spună vreun cuvânt. 

În clipa aceea, doamna Bonacieux tocmai îşi venea în fire. 
Deschise ochii, privi cu groază împrejur şi văzu că în odaie 
nu erau decât ea şi eliberatorul ei. Îi întinse repede mâinile 
zâmbind. Doamna Bonacieux avea cel mai fermecător 
zâmbet din lume. 

— Ah, domnule, - îi şopti ea, - dumneata eşti salvatorul 
meu; dă-mi voie, să-ţi mulţumesc! 

— Doamnă, - îi răspunse d'Artagnan, - eu n-am făcut decât 
ce ar fi făcut orice gentilom în locul meu; nu-mi datoraţi nici 
o mulţumire. 

— Ba da, domnule, ba da şi sper să-ţi pot dovedi că n-ai 
îndatorat o fiinţă nerecunoscătoare. Dar, ce voiau de la 
mine oamenii aceia pe care eu i-am luat la început drept 
hoţi şi de ce oare domnul Bonacieux nu e aici? 

— Doamnă, oamenii aceia erau mult mai primejdioşi decât 
pot fi nişte hoţi, căci sunt uneltele domnului cardinal; cât 
despre soţul dumitale, el nu e aici fiindcă ieri au venit să-l 
ridice şi l-au dus la Bastilia. 

— Soţul meu la Bastilia! Se tângui doamna Bonacieux, Vai, 
doamne! Dar ce-a făcut? Sărăcuţul! Tocmai el, 
întruchiparea nevinovăţiei! 

Şi o umbră de zâmbet flutură pe chipul încă înspăimântat 
al tinerei femei. 

— Ce-a făcut? Întrebă d'Artagnan. Cred că singura lui 
crimă e că a avut fericirea şi totodată nefericirea de a fi 
soţul domniei-voastre. 

— Va să zică, dumneata ştii câ... 

— Ştiu că aţi fost răpită, doamnă. 

— Şi cine? Ştii de cine? Dacă ştii, spune-mi şi mie, te rog. 


— De un bărbat între patruzeci şi. Patruzeci şi cinci de ani, 
cu părul negru, oacheş la faţă şi cu o tăietură la tâmpla 
stângă. 

— Da, da, aşa-l; dar cum îl cheamă? 

— A, numele lui! Vedeţi, asta nu ştiu nici eu. 

— Soţul meu ştia că am fost răpită? 

— A fost înştiinţat printr-o scrisoare scrisă chiar de mâna 
celui care v-a răpit. 

— O fi bănuind oare pricina răpirii? Întrebă îngrijorată 
doamna Bonacieux. 

— Cred că o pune pe seama unei chestiuni politice. 

— La început aveam îndoieli, dar acum şi eu cred ca el. Va 
să zică, dragul de Bonacieux nu m-a bănuit nici o clipă? 

— Ah, departe de el asemenea gând, doamnă; era atât de 
mândru de cuminţenia şi mai cu seamă de dragostea 
dumneavoastră! 

A doua fluturare de zâmbet jucă la fel de uşor pe buzele 
trandafirii ale frumoasei femei. 

— Dar, - urmă d'Artagnan, - cum de aţi putut fugi? 

— M-au lăsat câteva clipe singură şi cum ştiam de azi 
dimineaţă ce e cu răpirea mea, am sărit pe fereastră cu 
ajutorul cearşafurilor mele; credeam că-mi găsesc bărbatul 
aici şi am alergat într-un suflet. 

— Ca să vă puneţi sub protecţia lui. 

— Oh! Nu, sărăcuţul de el, ştiam eu că nu-l în stare să mă 
apere; dar ar fi putut să ne mai facă ceva înlesniri şi voiam 
să-l spun... 

— Ce anume? 

— Oo, asta nu-l taina mea, nu pot spune mai mult! 

— De altfel, - adăugă d'Artagnan, - să-mi fie iertat, 
doamnă, că deşi numai soldat din gardă, eu vă spun: luaţi 
seama! De altfel, cred că nu ne găsim într-un loc tocmai 
potrivit pentru destăinuiri. Zbirii pe care i-am fugărit se vor 
întoarce cu ajutoare; dacă ne găsesc aici, suntem pierduţi. 
Am dat de ştire la trei din prietenii mei, dar nu ştiu dacă i-a 
găsit acasă. 


— Da, da, ai dreptate, - încuviinţă doamna Bonacieux 
înspăimântată, - să fugim, să scăpăm de aici. 

Spunând aceste cuvinte îşi trecu braţul pe sub braţul lui 
d'Artagnan şi-l trase repede după ea. 

— Dar unde să fugim? Unde să ne ducem? 

— Să plecăm întâi din casa asta, pe urmă vedem noi. 

Şi fără să-şi mai dea osteneala să închidă uşile după ei, 
tânăra cu tânărul coborâră pe strada Groparilor, o apucară 
apoi pe strada Fosses-Monsieur le Prince şi nu se opriră 
decât în piaţa Saint-Sulpice. 

— Ce facem acum? Întrebă d'Artagnan. Unde vreţi să vă 
duc? 

— Nu ştiu nici eu ce să vă răspund, mărturisi doamna 
Bonacieux; aş fi vrut să-l dau de ştire domnului La Porte 
prin soţul meu, pentru ca domnul La Porte să ne spună ce s- 
a petrecut la Luvru în ultimele trei zile şi dacă nu-l vreo 
primejdie pentru mine să mă întorc acolo. 

— Dar mă pot duce eu să vorbesc cu domnul La Porte. 

— Fără îndoială; dar vezi că tot e o piedică: pe domnul 
Bonacieux îl cunoaşte la Luvru şi l-ar fi lăsat să treacă, în 
vreme ce pe dumneata nu te cunoaşte şi n-o să te lase să 
intri. 

— Ei aş! - făcu d'Artagnan, - trebuie să aveţi la una din 
intrările Luvrului vreun portar care vă este devotat şi care, 
datorită unui consemn... 

Doamna Bonacieux îl privi ţintă: 

— Şi, dacă ţi-aş încredința acest consemn, o să-l uiţi după 
ce te vei folosi de el? 

— Cuvântul şi cinstea mea de gentilom, spuse d'Artagnan 
cu un glas a cărui sinceritate nu s-ar fi putut pune la 
îndoială. 

— Bine, te cred; pari un tânăr cumsecade. De altminteri, 
norocul dumitale poate că atârnă tocmai de credinţa de 
care vei da dovadă. 

— Voi face, fără nici un fel de făgăduieli şi numai din 
conştiinţă, tot ce-mi va fi cu putinţă pentru a sluji pe rege şi 


a fi pe placul reginei, spuse d'Artagnan. Folosiţi-vă deci de 
mine cum v-aţi folosi de un prieten. 

— Dar pe mine unde mă laşi în vremea asta? 

— N-aveţi nici o prietenă, de unde domnul La Porte ar 
putea veni să vă ia? 

— Nu, nu vreau să mă încred în nimeni. 

— Staţi o clipă, - zise d'Artagnan, - suntem aproape de 
locuinţa lui Athos. Da, aşa e. 

— Cine-l acest Athos? 

— E unul din prietenii mei. 

— Dar dacă e acasă şi mă vede? 

— Nu e acasă şi voi lua cu mine cheia după ce veţi intra la 
el în apartament. 

— Dar dacă se întoarce? 

— Nu se va întoarce; de altfel i se va spune că am adus cu 
mine o femeie şi că acea femeie se află la el. 

— Dar dacă vom da de bănuit? 

— Şi ce vă pasă! Nu se ştie cine sunteţi, apoi ne găsim într- 
o împrejurare care ne poate îngădui să trecem peste o 
anumită cuviinţă. 

— Atunci să mergem la prietenul dumitale. Unde stă? 

— La doi paşi de aici, în strada Ferou. 

— Să mergem. 

Amândoi îşi urmară drumul. Aşa cum îşi închipuise 
d'Artagnan, Athos nu era acasă. Luă cheia care i se 
încredința de obicei ca unui prieten al casei, urcă scara şi o 
duse pe doamna Bonacieux în apartamentul pe care l-am 
descris. 

— Sunteţi aici ca la dumneavoastră acasă, - îi spuse el; 
aşteptaţi puţin, închideţi uşa pe dinăuntru şi nu deschideţi 
decât când veţi auzi în uşă trei lovituri, uitaţi-vă, astfel: şi 
bătu de trei ori: două lovituri destul de tari şi apropiate una 
de cealaltă şi o lovitură mai îndepărtată şi mai uşoară. 

— Bine, - se învoi doamna Bonacieux, - acum e rândul meu 
să-ţi dau lămuriri. 

— Ascult. 


— 'Te duci la poarta Luvrului dinspre strada Echelle şi 
întrebi de Germain. 

— Am înţeles. Pe urmă? 

— O să te întrebe ce doreşti şi atunci răspunde-l prin două 
cuvinte: Tours şi Bruxelles. Va face îndată tot ce vei cere. 

— Şi ce trebuie să-l cer? 

— Să se ducă să-l caute pe domnul La Porte, aghiotantul 
reginei. 

— Şi după ce se va fi dus să-l caute şi domnul La Porte va fi 
venit? 

— Îl vei trimite la mine. 

— Bine, dar unde şi când vă mai pot vedea? 

— "Ţii mult să mă mai vezi? 

— Fără îndoială. 

— Atunci lasă grija asta în seama mea şi nu-ţi pierde 
răbdarea. 

— Am cuvântul dumneavoastră? 

— Îl ai. 

D'Artagnan salută pe doamna Bonacieux, aruncând asupra 
fermecătoarei şi gingaşei făpturi cea mai înflăcărată privire 
de care se simţea în stare. Şi, în vreme ce cobora scara, 
auzi închizându-se uşa de două ori. Din câteva sărituri 
ajunse la Luvru; în clipa când intra pe poarta dinspre strada 
Echelle, se auzea bătând ora zece. Întâmplările pe care le- 
am povestit se perindaseră într-o jumătate de ceas. 

Apoi, totul se petrecu aşa cum socotise doamna Bonacieux. 
Când auzi consemnul, Germain se înclină adânc; după zece 
minute, La Porte se afla în camera portarului; în câteva 
cuvinte d'Artagnan îi spuse cele întâmplate, destăinuindu-l 
şi locul unde se găsea doamna Bonacieux. După ce întrebă 
de două ori adresa ca să nu dea greş, La Porte plecă în 
fugă. Dar abia făcuse zece paşi şi se întoarse. 

— Tinere, - îi spuse lui d'Artagnan, - îţi dau un sfat! 

— Care anume? 

— S-ar putea să ai neplăceri după toate astea. 

— Credeţi? 


— Da, ai vreun prieten a cărui pendulă rămâne în urmă? 

— Pentru ce? 

— Du-te la el, ca să poată pune mărturie că te găseai acolo 
la nouă şi jumătate. În justiţie, asta se numeşte un alibi. 

D'Artagnan găsi că sfatul e înţelept, îşi luă picioarele la 
spinare şi se duse întins la domnul de Treville; dar în loc să 
treacă în salon unde se afla toată lumea, ceru să intre în 
cabinetul lui. Cum d'Artagnan era umil din obişnuiţii casei, 
cererea nu întâmpină nici o piedică; i se dădu de ştire 
domnului de Treville că tânărul său compatriot având a-l 
spune ceva însemnat, cerea o audienţă particulară. Cinci 
minute mai târziu, domnul de 'Treville îl întreba pe 
d'Artagnan cu ce-l putea fi de folos şi cărui fapt se datora 
vizita lui la oră atât de târzie. 

— Vă cer iertare, domnule, - zise d'Artagnan care, în 
timpul când rămăsese singur, dăduse pendula cu trei 
sferturi de ceas în urmă, - dar m-am gândit că nu e decât 
nouă şi douăzeci şi cinci de minute şi-mi pot îngădui să mai 
viu la dumneavoastră. 

— Nouă şi douăzeci şi cinci de minute, - se miră domnul de 
Treville, privind pendula, - dar e cu neputinţă! 

— Vedeţi, domnule, - stărui d'Artagnan, - dovada cea mai 
bună! 

— Aşa e, - recunoscu domnul de Treville, - aş fi jurat că-l 
mai târziu. Spune-mi te rog ce doreşti de la mine? 

D'Artagnan începu să-l istorească domnului de Treville o 
poveste lungă în jurul reginei; îi împărtăşi temerile ce 
nutrea în privinţa maiestăţii sale; îi povesti ce auzise 
spunându-se despre uneltirile cardinalului împotriva lui 
Buckingham şi totul cu o linişte şi o siguranţă ce-l prinseră 
pe domnul de Treville cu atât mai uşor, cu cât el însuşi după 
cum am mai spus, îşi dăduse seamă că se petrece ceva 
neobişnuit între cardinal, rege şi regină. 

Când ceasornicul arătă ora zece, d'Artagnan îl părăsi pe 
domnul de Treville care, după ce mulţumi pentru ştirile 
aduse şi-l îndemnă să slujească pe rege şi pe regină cu 


tragere de inimă, se întoarse în salon. Ajuns la capătul de 
jos al scării, d'Artagnan îşi aminti că-şi uitase uitase 
bastonul; urcă iarăşi în grabă, intră în cabinet, mută cu 
degetul minutarul la ora care trebuia pentru ca să nu se 
poată observa a doua zi că cineva umblase la pendul şi, 
încredinţat că la nevoie va avea un martor pentru a-şi 
dovedi alibiul, cobori din nou scara şi se trezi în stradă. 

Capitolul XI. 

INTRIGA SE ÎNNOADĂ. 

După ce fusese la domnul de Treville, d'Artagnan plecă 
gânditor spre casă, pe drumul cel mai lung. 

La ce gândea oare d'Artagnan pe când se depărta de calea 
lui obişnuită, cu ochii la stelele de pe cer, aci oftând, aci 
zâmbind? 

Se gândea la doamna Bonacieux. Pentru un ucenic 
muşchetar, tânăra femeie întruchipa aproape idealul în 
dragoste. Frumoasă, misterioasă, cunoscând o mulţime de 
taine ale curţii, taine ce împrumutau trăsăturilor ei 
graţioase o încântătoare seriozitate, ea putea fi bănuită de 
a nu avea inima rece, farmec ce prinde şi mai grozav în 
mreje pe tinerii îndrăgostiţi; mai mult, d'Artagnan o 
scăpase din ghearele diavolilor care voiau s-o iscodească şi 
s-o schingiuie; ajutorul lui neaşteptat fusese izvorul uneia 
din acele adânci recunoştinţe ce pot lua atât de uşor o 
coloratură mai gingaşă. 

Şi fiindcă visele zboară pe aripile închipuirii, d'Artagnan se 
şi vedea oprit în drum de un trimis care-l înmâna din partea 
tinerei femei sau un răvaş, pentru o întâlnire, sau un lanţ de 
aur sau un diamant. Am arătat mai sus că tinerii cavaleri 
primeau fără a se ruşina daruri de la rege; adăugăm că în 
acele vremuri uşuratice, ei nu aveau prea multă sfiiciune 
nici faţă de iubitele lor de la care primeau mai totdeauna 
amintiri scumpe şi trainice, ca şi când acestea ar fi încercat 
să răscumpere nestatornicia sentimentelor, prin trăinicia 
darurilor lor. 


Pe vremea aceea îţi croiai drum cu ajutorul femeilor, fără 
să roşeşti. Acele care nu erau decât frumoase, îşi dăruiau 
frumuseţea şi de acolo vine fără îndoială zicala: Cea mai 
frumoasă fată din lume nu poate da decât ce are. Femeile 
bogate dăruiau pe deasupra o parte din avutul lor şi s-ar 
putea cita mulţime de eroi ale acelor zile galante care nu şi- 
ar fi câştigat nici vaza şi nici bătăliile, fără punga, mai mult 
sau mai puţin căptuşită, pe care iubitele o atârnau de 
oblâncul şeii lor. 

D'Artagnan n-avea nici o avere; şovăiala provinciacialului - 
spoială uşoară, floarea fragedă, puf de piersică - se 
spulberase la adierea sfaturilor puţin pravoslavnice pe care 
cei trei muşchetari nu încetau să le dea prietenului lor. 
Potrivit ciudatelor vederi din acea vreme, d'Artagnan se 
socotea la Paris ca pe câmpul de luptă şi nici mai mult nici 
mai puţin, ca pe meleagurile Flandrei: acolo, spaniolul, aici, 
femeia. Peste tot un duşman de învins, peste tot daune de 
cerut. 

Dar trebuie s-o spunem: deocamdată, d'Artagnan era 
însufleţit de un simţământ mai nobil şi mai generos. 
Negustorul de mărunţişuri îi vorbise de averea lui; tânărul 
putuse ghici că alături de un nerod ca domnul Bonacieux, 
femeia ţinea fără îndoială cheia banilor. Dar, toate astea nu 
avuseseră nici o înrâurire asupra simţământului său pentru 
doamna Bonacieux şi orice interes rămăsese aproape străin 
de mugurii timpurii ai iubirii. Am spus aproape, căci gândul 
că o femeie tânără, frumoasă, încântătoare, spirituală, e 
totodată şi bogată, nu ştirbeşte întru nimic un început de 
dragoste, ci dimpotrivă, îl întăreşte. 

Belşugul înlesneşte o sumedenie de mici griji şi de pofte 
boiereşti care se împacă minunat cu frumuseţea. Un ciorap 
subţire şi alb, o rochie de mătase, un plastroraş de dantelă, 
un pantof frumos în picior, o panglică nouă în păr, nu pot 
schimba o femeie urâtă în una drăguță, dar pot schimba pe 
o femeie drăguță într-una frumoasă, fără să mai pomenim 


de mâini care câştigă din toate astea; mâinile, mai cu seamă 
la femei, trebuie să fie trândave, ca să rămână frumoase. 

Apoi, d'Artagnan nu era milionar; o ştie prea bine şi 
cititorul căruia nu i-am ascuns starea lui bănească; fără 
îndoială nădăjduia să ajungă bogat într-o zi, dar răstimpul 
ce şi-l hotărâse singur pentru această fericită schimbare 
era destul de îndepărtat. Până atunci, ce deznădejde să-ţi 
vezi iubita dorind acele mii de nimicuri din care femeile îşi 
făuresc fericirea şi să nu i le poţi oferi. Cel puţin când 
femeia e bogată, iar iubitul nu e, îşi poate dărui singură 
ceea ce el nu-l poate da şi deşi în chip obişnuit îşi face 
aceste plăceri cu banii soţului ei, rareori tot el are parte de 
recunoştinţă. 

Gata să se schimbe în cel mai duios iubit, d'Artagnan era 
deocamdată un prieten credincios. În toiul celor mai 
înflăcărate vise cu soţia negustorului, tot nu-şi putea uita de 
chibzuielile lui. Frumoasa doamnă Bonacieux era tocmai 
femeia cu care să te plimbi pe plaiul Saint-Denis sau prin 
bâlciul Saint-Germain, în tovărăşia lui Athos, Porthos şi 
Aramis, cărora d'Artagnan ar fi fost mândru să le arate 
atare cucerire. Apoi, când umbli mult ţi se face şi foame: 
chiar îşi simţea de câtva timp stomacul gol. Se vor pune 
deci la cale acele mici prânzuri încântătoare în timpul 
cărora atingi într-o parte mâna unui prieten, iar într-alta 
piciorul unei iubite. În sfârşit, în clipe grele, în împrejurări 
hotărâtoare, d'Artagnan ar fi fost salvatorul prietenilor lui. 

Dar cum rămâne cu domnul Bonacieux pe care d'Artagnan 
îl împinsese în ghearele zbirilor, lepădându-se de el în gura 
mare, dar făgădumdu-l în şoaptă că-l va scăpa? Trebuie să 
mărturisim cititorilor noştri că d'Artagnan nu se gândea în 
nici un fel la Bonacieux sau chiar dacă se gândea, era 
pentru a-şi spune că negustorul e foarte bine acolo unde e, 
oriunde ar fi fost. Dragostea este cea mai egoistă dintre 
toate patimile. 

Totuşi, cititorii noştri să fie liniştiţi: dacă d'Artagnan a uitat 
de Bonacieux sau se face că a uitat, sub cuvânt că nu ştie 


unde a fost dus, în schimb noi nu-l uităm, ba mai mult, chiar 
ştim unde se află. Dar deocamdată să facem la fel ca 
gasconul nostru îndrăgostit. Cât priveşte pe cinstitul 
negustor de mărunţişuri, îl vom pomeni mai târziu. 

Tot gândindu-se la viitoarea lui iubire, tot vorbind cu 
bezna nopţii şi tot surâzând stelelor, d'Artagnan ajunse pe 
strada Cherche-Midi sau Chasse-Midi, cum i se spunea pe 
atunci. Fiindcă se găsea în cartierul unde locuia Aramis, îi 
veni în gând să treacă să-l vadă ca să-l lămurească pentru 
ce trimisese la el pe Planchet, cu rugămintea să dea o fugă 
până la capcana cu pricina. Dacă din întâmplare Planchet îl 
găsise acasă, fără îndoială că Aramis alergase în strada 
Groparilor şi negăsind pe nimeni acolo, afară poate de cei 
doi prieteni, nici lui, nici celorlalţi nu le-ar fi putut trece 
prin minte ce însemnau toate astea. Pentru atâta osteneală i 
se cuvenea o lămurire; iată ce-şi spunea cu glas tare 
d'Artagnan. 

În sinea lui se mai gândea că va avea astfel şi prilejul să 
vorbească despre frumoasa doamnă Bonacieux, stăpâna 
gândurilor, dacă nu şi a inimii lui. Nu celei dintâi iubiri poţi 
cere păstrarea unei taine. Întâia iubire se învăluie într-o 
bucurie atât de cuprinzătoare, încât ea trebuie să se 
reverse, altfel te-ar înăbuşi. 

De două ceasuri Parisul era întunecat şi începea să se 
golească. Toate orologiile cartierului Saint-Germain vesteau 
ora unsprezece; vremea era plăcută. D'Artagnan mergea 
pe o ulicioară, cam pe unde se află astăzi strada d'Assas, 
adulmecând boarea îmbălsămată a vântului ce bătea 
dinspre strada Vaugirard, peste grădinile răcorite de rouă 
serii şi de suflarea nopţii. În depărtare, răsunau înăbuşite 
sub obloane grele chiotele chefliilor de prin cine ştie ce 
spelunci pierdute în câmpie. Ajuns la capătul ulicioarei, 
d'Artagnan coti la stânga. Casa unde locuia Aramis se afla 
între strada Cassette şi strada Servandoni. 

D'Artagnan trecuse de strada Cassette şi zărea poarta 
casei prietenului, pitită în desişul de sicomore şi clematite, 


ce se învălmăşeau pe deasupra porţii, când zări ceva ca o 
umbră ieşind din strada Servandoni. Acest ceva se 
înfăşurase într-o pelerină şi d'Artagnan crezu la început că 
era un bărbat; dar după statura scundă, după mersul 
şovăitor şi după pasul nehotărât recunoscu îndată că era o 
femeie. Mai mult decât atâta, părând a nu fi sigură de casa 
pe care o caută, femeia aceasta îşi ridica mereu privirea ca 
să-şi dea seama unde se află, apoi se oprea, se întorcea din 
drum şi o pornea iarăşi. D'Artagnan era foc de curios. 

„Ce-ar fi s-o întreb dacă-l pot fi de ajutor! Gândi el. După 
mers se vede că e tânără; o fi poate şi frumoasă. O fi! Dar o 
femeie care iese din casă la ora asta, bate străzile doar ca 
să-şi întâlnească iubitul. La naiba, dacă-l tulbur întâlnirea, 
înseamnă că n-o brodesc tocmai bine cu cunoştinţa.” 

În vremea asta, tânăra femeie mergea de zor, numărând 
casele şi ferestrele, ceea ce de altfel nu era nici greu şi nici 
nu cerea mult timp. Nu se găseau decât trei case mari pe 
bucata aceea de drum şi numai două ferestre ce dădeau 
spre stradă; una, la o căsuţă într-o grădină, paralel cu 
căsuţa în care locuia Aramis, cealaltă era chiar ferestra lui 
Aramis. 

„Mii de draci, - gândi d'Artagnan, care-şi adusese aminte 
de nepoata teologului, - mii de draci, ar avea haz ca 
porumbiţa asta întârziată să caute tocmai casa prietenului 
nostru. Pe legea mea, să ştii că-l chiar aşa. Ah! Scumpul 
meu Aramis, de data asta vreau să am sufletul împăcat.” 

Şi, subţiindu-se cât putea mai tare, d'Artagnan se ascunse 
în colţul cel mai întunecos al străzii, lângă o bancă de 
piatră, în fundul unei firide. 

Tânăra femeie înainta mereu, căci în afară de mersul ei 
mlădios, care o trădase, dădu drumul unei uşoare tuse, 
mărturie a unui glas neasemuit de proaspăt. D'Artagnan 
gândi că această tuse era un semnal. 

Atunci, fie că se răspunsese dinăuntru la această tuse 
printr-un semnal asemănător, semnal care înlăturase 
şovăielile noptaticei drumeţe, fie că, fără sprijinul nimănui, 


îşi dăduse singură seama că ajunsese acolo unde trebuia, ea 
se apropie cu paşi hotărâți de oblonul ferestrei lui Aramis şi 
bătu la răstimpuri egale, cu degetul îndoit. 

— E chiar la Aramis, mormăi d'Artagnan. Ah, făţărniciile, 
uite că te-am prins cum faci dumneata teologie! 

Abia răsunară cel trei bătăi că geamul dinăuntru se 
deschise şi o lumină jucă printre despicăturile oblonului. 

— Aşa, aşa, - mormăi cel care trăgea cu urechea, nu la uşi, 
ci la ferestre, - va să zică i se aştepta venirea! Haide, acum 
oblonul se va deschide şi doamna va sări înăuntru. Foarte 
bine! 

Dar spre marea uimire a lui d'Artagnan, oblonul rămase 
închis: mai mult încă, lumina care strălucise o clipă se stinse 
şi totul se cufundă iarăşi în beznă. 

Cu gândul că nu putea să ţină aşa multă vreme d'Artagnan 
aştepta încordat: era numai ochi şi urechi. 

Avea dreptate: după câteva clipe, două lovituri scurte 
răsunară înăuntru. 

Tânăra din stradă răspunse printr-o singură lovitură; 
oblonul se întredeschise. 

E lesne de închipuit cât de nesăţios privea şi asculta 
d'Artagnan. 

Din nefericire lumina fusese mutată în altă încăpere. Dar 
ochii tânărului se obişnuiseră cu întunericul. De altminteri, 
după cât se spune, ochii gasconilor, ca şi ai pisicilor, au 
însuşirea de a vedea în timpul nopţii. 

D'Artagnan văzu deci pe tânăra femeie scoțând din 
buzunar ceva alb pe care-l desfăşură repede şi care luă 
înfăţişarea unei batiste. Apoi o mai văzu arătându-l celui cu 
care vorbea un colţ al aşa-zisei batiste. 

Lui d'Artagnan îi veni în minte batista căzută la picioarele 
doamnei Bonacieux, batistă care la rândul ei îi amintise de 
cea găsită la picioarele lui Aramis. 

Ce naiba putea să fie cu batista aceea? 

Din locul unde se găsea, d'Artagnan nu putea să vadă faţa 
lui Aramis, spunem a lui Aramis, căci tânărul nostru nu 


punea la îndoială că cel care vorbea dinăuntru cu doamna 
de afară era chiar prietenul lui; dorinţa de a afla, birui 
cuminţenia şi, cum cele două persoane aduse în scenă 
păreau absorbite de vederea batistei, ieşi tiptil şi el din 
ascunzătoare şi, iute ca fulgerul, dar înăbuşindu-şi paşii, se 
lipi de colţul zidului, de unde privirea lui putea pătrunde 
adânc, în odaia lui Aramis. 

Ajuns acolo, d'Artagnan abia se stăpâni să nu strige de 
uimire: fiinţa care vorbea cu noptateca musafiră nu era 
Aramis, ci o femeie. Numai că d'Artagnan vedea destul de 
bine pentru a-şi da seama de îmbrăcăminte, dar nu pentru 
a deosebi şi trăsăturile feţei. 

În aceeaşi clipă, femeia din cameră scoase a doua batistă 
din buzunar şi o înlocui cu cea care-l fusese arătată. Apoi 
cele două femei schimbară între ele câteva cuvinte; în 
sfârşit, oblonul se închise la loc, femeia care se găsea în 
stradă se întoarse şi trecu la patru paşi de d'Artagnan, 
acoperindu-şi faţa cu gluga pelerinei; dar această măsură 
de prevedere fusese luată prea târziu, d'Artagnan o 
recunoscuse pe doamna Bonacieux. 

Doamna Bonacieux! Bănuiala că era ea, îi străbătuse 
mintea în clipa când o văzuse scoțând batista din buzunar; 
dar nu-l venea să creadă că doamna Bonacieux, care 
trimisese după domnul de La Porte ca s-o însoţească până la 
Luvru, cutreiera singură pe străzile Parisului, în toiul nopţii, 
înfruntând primejdia de a fi răpită a doua oară. 

Fără îndoială că trebuie să fi fost ceva foarte de seamă! Şi 
ce poate fi foarte de seamă pentru o femeie de douăzeci şi 
cinci de ani? Dragostea. 

Dar înfrunta ea oare asemenea primejdie pentru folosul ei 
sau al altcuiva? lată ce se întreba în sinea lui tânărul pe 
care şarpele geloziei îl muşca de inimă, ca şi când ar fi fost, 
nici mai mult nici mai puţin, decât iubitul ei. 

Ar fi avut, de altfel, un mijloc simplu ca să afle unde 
mergea doamna Bonacieux - putea s-o urmărească. Acest 


mijloc părea atât de firesc, încât d'Artagnan îl şi folosi 
numaidecât, pe negândite. 

Dar, la vederea tânărului care se desprindea din zid ca o 
statuie dintr-o firidă şi la zgomotul paşilor îndărătul ei, 
doamna Bonacieux dădu un țipăt şi o luă la fugă. 

D'Artagnan se repezi după ea. Pentru el nu era prea greu 
să ajungă din urmă o femeie care se tot împiedica în 
pelerină. O ajunse deci după ce străbătu o treime din strada 
pe care o apucase. Nefericita era la capătul puterilor, nu de 
oboseală, ci de groază şi când d'Artagnan îi puse mâna pe 
umeri, ea se prăvăli în genunchi stri-gând înăbuşit: 

— Omoară-mă, dar nu vei afla nimic! 

D'Artagnan o ridică trecându-l braţul în jurul mijlocului; 
dar simţind-o după cum se lăsa de greu că era gata să 
leşine, se grăbi s-o liniştească, încredinţând-o că nu-l voia 
decât binele. Aceste mărturisiri nu însemnau nimic pentru 
doamna Bonacieux, căci asemenea mărturisiri pot fi făcute 
cu cele mai necinstite gânduri din lume; în schimb, glasul 
era totul. Tânăra femeie crezu că recunoaşte sunetul acelui 
glas; deschise ochii, aruncă o privire asupra bărbatului care 
o speriase atât de cumplit şi recunoscându-l pe d'Artagnan, 
scoase un strigăt de bucurie. 

— Dumneata eşti, dumneata! - făcu ea, - mulţumescu-ţi 
ție, doamne! 

— Da, eu sunt, d'Artagnan; Dumnezeu m-a trimis să 
veghez asupra dumitale. 

— Prin urmare, cu gândul ăsta mă urmăreai? Întrebă 
surâzând tânăra femeie, a cărei fire şăgalnică ieşea iarăşi la 
iveală şi la care teama se spulberase din clipa când 
recunoscuse un prieten în cel pe care-l luase drept duşman. 

— Nu, - stărui d'Artagnan, - nu, mărturisesc că numai 
întâmplarea m-a scos în calea dumitale; am văzut o femeie 
bătând la fereastra unuia dintre prietenii mei... 

— A unuia dintre prietenii dumitale? Îi taie vorba doamna 
Bonacieux. 

— Fără îndoială, Aramis este unul din bunii mei prieteni. 


— Aramis? Cine-l Aramis? 

— Alta acum! N-ai să-mi spui că nu-l cunoşti pe Aramis? 

— Aud pentru întâia oară numele ăsta. 

— Aşadar pentru întâia oară vii la casa asta? 

— Desigur. 

— Şi nu ştiai că în casa asta stă un tânăr? 

— Nu. 

— Un muşchetar? 

— Nu. De loc. 

— Prin urmare, nu pe el îl căutai? 

— Nici prin gând nu mi-a trecut. De altfel ai văzut singur 
că persoana cu care am vorbit era o femeie. 

— Aşa e; dar femeia asta e o prietenă de-a lui Aramis. 

— Habar n-am de aşa ceva. 

— Păi dacă locuieşte la el! 

— Asta nu mă priveşte. 

— Dar ea cine e? 

— A, e o taină care nu-la mea! 

— Dragă doamnă Bonacieux, eşti încântătoare; dar în 
acelaşi timp şi cea mai misterioasă femeie... 

— Nu cumva îmi strică? 

— Ba dimpotrivă, eşti dulce de tot. 

— Atuncea, dă-mi braţul. 

— Cu mare plăcere; şi acum? 

— Acum, însoţeşte-mă. 

— Unde? 

— Acolo unde mă duc. 

— Şi unde te duci? 

— Ai să vezi, fiindcă ai să mă laşi la poartă. 

— Pe urmă să te aştept? 

— Ar fi de prisos. 

— O să te întorci singură? 

— Poate că da, poate că nu. 

— Dar persoana care te va însoţi după aceea, va fi bărbat 
sau femeie? 

— Deocamdată nu ştiu nimic. 


— Baeuo să ştiu! 

— O să aştept până te-oi vedea ieşind. 

— Dacă-l aşa, adio! 

— Cum vine asta? 

— Mă lipsesc de dumneata. 

— Dar dumneata singură ai cerut... 

— Sprijinul unui gentilom, dar nu pânda unui spion. 

— Eo vorbă cam tare! 

— Ce se spune despre oamenii care se ţin de alţii cu de-a 
sila? 

— Că-şi bagă nasul unde nu trebuie. 

— Asta-l cam prea blând. 

— Fie, doamnă, văd că n-am încotro cu dumneata; trebuie 
să fac ce vrei. 

— Atunci de ce nu te-ai arătat vrednic s-o faci de la 
început? 

— N-aş putea oare să mă arăt vrednic de pocăință? 

— Adică să te căieşti cu adevărat? 

— Nu prea ştiu nici eu. Dar ştiu că-ţi făgăduiesc să fac tot 
ce doreşti, dacă mă laşi să te duc până acolo. 

— Şi pe urmă pleci? 

— Da. 

— Fără să mă pândeşti la ieşire? 

— Fără. 

— Pe cuvântul dumitale? 

— Cinstea mea de gentilom! 

— Atunci dă-mi braţul şi s-o pornim. 

D'Artagnan oferi braţul doamnei Bonacieux care se sprijini 
de el, mai cu teamă, mai în glumă şi amândoi o luară aşa 
până la capătul străzii La Harpe. Odată acolo, tânăra femeie 
înainta la fel de şovăitor ca pe strada Vaugirard. Totuşi, 
după anumite semne, păru că recunoaşte o uşă; apropiindu- 
se de această uşă, spuse: 

— Şi acum, domnul meu, aici am treabă; mii de mulţumiri 
pentru cinstita dumitale tovărăşie; m-ai scăpat de 


primejdiile ce m-ar fi ameninţat dacă aş fi fost singură; dar 
a venit vremea să-ţi ţii cuvântul. Am ajuns unde trebuia. 

— Şi la întoarcere n-o să-ţi mai fie teamă de nimic? 

— Doar de hoţi. 

— Crezi că asta-l fleac? 

— Ce-o să-mi ia? N-am para chioară la mine. 

— Uiţi batista frumoasă, cu blazon. 

— Ce batistă? 

— Care am găsit-o la picioarele dumitale şi ţi-am pus-o 
înapoi în buzunar. 

— Taci, taci, pentru Dumnezeu! Strigă tânăra femeie. Vrei 
să mă nenoroceşti? 

— Va să zică tot mai eşti în primejdie, dacă tremuri la un 
singur cuvânt şi dacă mărturiseşti că de l-ar auzi cineva ai fi 
pierdută. Doamnă, scumpă doamnă, - urmă d'Artagnan, 
luându-l mâna şi învăluind-o toată în privirea lui înflăcărată, 
- fii încrezătoare, spune-mi ce ai pe suflet: n-ai citit oare în 
ochii mei că inima mi-e toată numai dragoste şi supunere? 

— Ba da, - răspunse doamna Bonacieux, - şi de aceea 
cere-mi tainele mele şi ţi le spun, dar nu te lega de ale 
altora. 

— Bine, - se încăpăţână d'Artagnan, - atunci o să le 
descopăr eu singur; dacă tainele astea pot avea o înrâurire 
asupra vieţii dumitale, înseamnă că tainele astea trebuie să 
fie şi ale mele. 

— Ba nici prin gând să-ţi treacă! Se răsti tânăra femeie 
atât de tăios, încât fără să vrea, pe d'Artagnan îl trecură 
fiori. Te rog nu te amesteca în treburile mele, nu căuta să 
mă ajuţi în nici un fel, îţi cer asta în numele simţământului 
pe care spui că-l ai pentru mine, în numele binelui pe care 
mi l-ai făcut şi pe care nu-l voi uita toată viaţa. Ascultă ce-ţi 
spun. Nu te mai ocupa de mine, vreau să-ţi pier din 
amintire, ca şi când nu m-ai văzut niciodată. 

— Dar Aramis, să facă şi el la fel ca mine, doamnă? Întrebă 
d'Artagnan ţâfnos. 


— E a doua sau a treia oară că rosteşti numele ăsta, 
domnul meu, deşi ţi-am spus că nu ştiu cine e. 

— Nu ştii cine-l omul la geamul căruia te-ai dus de ai 
bătut? Te rog, doamnă, prea mă socoteşti credul pe lângă 
alte toate! 

— Mărturiseşte că vrei să mă tragi de limbă şi atunci 
născoceşti o poveste întreagă şi scorneşti pe cine ştie cine. 

— Doamnă, eu nu născocesc şi nu scornesc nimic, spun 
adevărul adevărat. 

— Şi spui că unul dintre prietenii dumitale locuieşte acolo 
în casă? 

— O spun şi o tot spun pentru a treia oară: în casa aceea 
locuieşte prietenul meu şi acest prieten este Aramis. 

— 'Toate astea se vor lămuri mai târziu, - murmură tânăra 
femeie, - deocamdată, domnule, te rog, tăcere. 

— Dacă-ai putea privi în inima mea ca într-o carte 
deschisă, ai citi atâta sete de a afla totul, încât ţi-ar fi milă 
de mine şi atâta dragoste, încât pe loc mi-ai face destăinuiri. 
Nu trebuie să ne temem de cei care ne iubesc. 

— Vorbeşti cam repede de dragoste, domnul meu, i-o 
reteză tânăra femeie, clătinând din cap. 

— Pentru că m-a năpădit dragostea întâia oară în viaţă şi 
pentru că n-am nici douăzeci de ani. 

Doamna Bonacieux îl privi pe furiş. 

— Ascultă, cred că am prins firul, stărui d'Artagnan. Acum 
trei luni era să mă bat în duel cu Aramis pentru o batistă la 
fel cu aceea pe care ai arătat-o femeii de la el de acasă, o 
batistă care, sunt sigur, avea aceleiaşi iniţiale. 

— Domnule, - zise tânăra femeie, - jur că mă oboseşti de 
nu mai pot, cu toate iscodirile astea. 

— Dar dumneata, doamnă, care eşti atât de prevăzătoare, 
ia gândeşte-te, dac-ai fi arestată şi ţi s-ar găsi această 
batistă asupra dumitale, nu e aşa că n-ai scăpa de bănuieli? 

— De ce? Nu sunt inițialele mele: C. B: Constanţa 
Bonacieux? 

— Sau Camelia de Bois-Tracy. 


— Taci, domnule, înţelege odată să taci! Dacă primejdiile 
care mă ameninţă nu te opresc să vorbeşti, cel puţin 
gândeşte-te la cele care te ameninţă pe dumneata. 

— Pe mine? 

— Da, pe dumneata. Îl paşte închisoarea, îşi primejduieşte 
viaţa, cel care mă cunoaşte. 

— Atunci nu te mai părăsesc. 

— Domnule, - se rugă tânăra femeie, împreunându-şi 
mâinile, - domnule, în numele cerului, în numele cinstei de 
militar, în numele cuviinţei de gentilom, du-te, du-te, pentru 
Dumnezeu; iată, sună miezul nopţii; e ora când sunt 
aşteptată. 

— Doamnă, - răspunse el înclinându-se, - nu mă mai pot 
împotrivi cuiva care mă roagă ca dumneata: fii liniştită, 
plec! 

— Şi n-ai să mă urmăreşti, n-ai să mă pândeşti? 

— Mă întorc acasă chiar acum. 

— Ah, ştiam eu că eşti un tânăr cumescade! Strigă doamna 
Bonacieux, întinzându-l o mână şi apucând cu cealaltă 
ciocănaşul unei uşi mici, intrată în zid. 

D'Artagnan apucă mâna ce i se întindea şi o sărută înfocat. 

— Ah! Mai bine nu te-aş fi întâlnit niciodată, strigă el, cu 
acea asprime naivă pe care femeile o preferă adesea 
mofturilor curtenitoare, fiindcă ea dezvăluie adâncurile 
gândirii şi arată că un simţământ poate fi mai tare decât 
judecata. 

— Ei bine! - murmură doamna Bonacieux cu glasul 
aproape mângâietor şi strângând mâna lui d'Artagnan care 
tot i-o mai păstra pe a ei, - ei bine, eu nu spun ca dumneata; 
ce e pierdut pentru ziua de azi nu e pierdut şi pentru cea 
de mâine. Cine ştie dacă, dezlegată de taină, într-o bună zi, 
n-o să-ţi fac pe plac? 

— Aceeaşi făgăduială şi iubirii mele? Se repezi d'Artagnan 
în culmea bucuriei. 

— Oh! În privinţa asta nu vreau să mă leg cu nimic; atârnă 
de ceea ce vei şti să trezeşti în inima mea. 


— Aşadar, azi doamnă... 

— Azi, domnule rămân doar la recunoştinţă. 

— Ah, eşti prea încântătoare, - spuse d'Artagnan cu 
tristeţe, - şi te joci cu dragostea mea! 

— Nu, mă folosesc de mărinimia dumitale, asta-l tot. Dar 
crede-mă, sunt anumite fiinţe care pot nădăjdui orice. 

— Mă faci cel mai fericit om pe lume. "Ţine minte seara 
asta, ţine minte făgăduială dată! 

— Fii liniştit, la timpul şi locul cuvenit îmi voi aduce aminte 
de toate. Dar pleacă acum, pentru numele lui Dumnezeu, 
pleacă! Eram aşteptată la miezul nopţii şi sunt în întârziere. 

— Cu cinci minute. 

— Da, dar în unele împrejurări cinci minute pot fi cinci 
veacuri. 

— Când iubeşti. 

— Şi de unde ştii că nu trebuie să mă întâlnesc cu un 
îndrăgostit? 

— Va să zică, te aşteaptă un bărbat! - se răzgândi 
dArtagnan, - un bărbat! 

— Poftim, o luăm iar de la capăt, spuse doamna Bonacieux, 
cu un zâmbet oarecum nerăbdător. 

— Nu, nu, mă duc, plec; cred în dumneata, vreau să fiu 
vrednic de încrederea mea oarbă, chiar dacă această 
încredere ar fi prostie curată. La revedere, doamnă, la 
revedere! 

Şi, neputându-se parcă dezlipi decât printr-o smucitură de 
mâna ce o ţinea în mâna lui, d'Artagnan se îndepărtă 
fugind, în vreme ce doamna Bonacieux bătea, la fel ca şi în 
oblon, trei lovituri încete şi bine chibzuite; apoi, ajuns în 
colţul străzii el îşi întoarse capul: uşa se deschisese şi se 
închisese la loc, frumoasa lui nu mai era acolo. 

D'Artagnan îşi cătă de drum; cum îşi dăduse cuvântul că n- 
o va pândi pe doamna Bonacieux, chiar dacă viaţa lui ar fi 
atârnat de locul unde ea trebuia să se ducă sau de persoana 
pe care trebuia s-o însoţească şi tot s-ar fi întors acasă, 


fiindcă aşa făgăduise. Cinci minute mai târzâu, era pe 
strada Groparilor. 

— Bietul Athos, - gândea el - n-o să priceapă nimic din 
toate astea. O fi moţăind aşteptându-mă sau s-o fi întors 
acasă şi o fi aflat că, în lipsa lui, venise o femeie. O femeie la 
Athos! La urma urmelor, mai era una şi la Aramis. Ce strunii 
sunt toate astea, grozav aş vrea să ştiu cum au să se 
sfârşească. 

— Prost, domnule, prost, răspunse o voce pe care tânărul 
o recunoscu a fi a lui Planchet, căci tot vorbind tare de unul 
singur, ca mai toţi duşii pe gânduri, o apucase pe aleea la 
capătul căreia urca scara ce ducea la camera lui. 

— Cum prost? Ce vrei să spui, nerodule? Ce s-a mai 
întâmplat? 

— "Tot soiul de pacoste. 

— Ce anume? 

— Mai întâi, domnul Athos a fost arestat. 

— Arestat? Athos, arestat! De ce? 

— L-au găsit la dumneavoastră şi l-au luat drept 
dumneavoastră. 

— Şi cine l-a arestat? 

— Soldaţii din gardă aduşi aici de oamenii negri pe care i- 
aţi pus pe fugă. 

— De ce nu şi-a spus numele? De ce n-a spus că n-are 
habar de toată chestiunea asta? 

— Ferit-a sfântul, domnule; ba s-a apropiat de mine şi mi-a 
şoptit: „Stăpân-tu, el are nevoie de libertate şi nu eu, 
fiindcă el ştie tot, iar eu nu ştiu nimic. O să creadă că l-au 
arestat pe el şi aşa o să câştige timp; peste trei zile spun 
cine sunt şi atunci o să trebuiască să-mi dea drumul!” 

— Bravo, Athos! Ce inimă nobilă! Murmură d'Artagnan. 
Nici n-ar fi putut face altfel. Şi ce-au făcut zbirii? 

— Patru l-au dus cu ei, n-aş putea să vă spun unde, la 
Bastilia sauia Fort-l'IDueque; doi au rămas aici cu oamenii 
negri care au scotocit peste tot şi-au luat toate hârtiile. În 
sfârşit, ultimii doi au stat de strajă la poartă, în timpul 


isprăvii; pe urmă, când au sfârşit, au plecat cu toţii lăsând 
casa goală şi toate vraişte. 

— Dar Porthos şi Aramis? 

— Nu i-am găsit; n-au venit. 

— Dar pot să sosească dintr-o clipă în alta; le-ai lăsat vorbă 
că-l aştept, nu-l aşa? 

— Da, domnule. 

— Ascultă! Nu te mişca de aici; dacă sosesc, spune-le ce mi 
s-a întâmplat şi să mă aştepte la cârciuma Pomme-de-Pin; 
aici ar fi primejdios, casa poate fi spionată. Alerg la domnul 
de Treville să-l dau de ştire toate astea şi pe urmă mă duc 
să-l întâlnesc acolo. 

— Bine, domnule, spuse Planchet. 

— Dar tu nu te mişca de aici şi vezi, să nu-ţi fie frică! Îl 
îmbărbătă d'Artagnan, întorcându-se de la uşă. 

— N-aveţi nici o grijă, domnule, - răspunse Planchet, - nu 
mă cunoaşteţi încă; eu sunt curajos nevoie mare când îmi 
pun în cap să fiu, numai că e greu până mă hotărăsc; de 
altfel sunt din Picardia. 

— Atunci ne-am înţeles, - urmă d'Artagnan, - mai bine 
mori decât să-ţi părăseşti postul. 

— Da, domnule şi fac orice numai ca să vă dovedesc ce 
mult ţin la dumneavoastră! 

„Bine, - îşi spuse în sinea lui d'Artagnan. - s-ar zice că 
metoda pe care am folosit-o cu băiatul ăsta e cea bună; nu-l 
rău de ştiut la nevoie.” 

Şi repede cât îl puteau duce picioarele, care erau totuşi 
cam obosite după alergătura de peste zi, d'Artagnan se 
îndreptă spre strada Colombier. 

Domnul de Treville nu era acasă. Compania sa făcea de 
gardă la Luvru; era şi el la Luvru cu oamenii lui. 

Trebuia numaidecât să ajungă până la domnul de Treville; 
nu se putea să nu i se aducă la cunoştinţă cele ce se 
petreceau. D'Artagnan hotări deci să încerce a intra la 
Luvru. Uniforma de soldat din compania domnului des 
Essarts trebuia să-l înlesnească trecerea. 


Cobori pe strada Petits-Augustins şi o luă de-a lungul 
cheiului, îndreptându-se spre Podul Nou. Se gândise o clipă 
să treacă Sena cu pontonul, dar, ajungând pe malul apei, îşi 
vâri pe negândite mâna în buzunar şi văzu că n-are cu ce să 
plătească taxa de trecere. 

Când ajunse în dreptul străzii Dauphine văzu deodată 
venind dintr-acolo o pereche alcătuită din două persoane, a 
căror înfăţişare îl izbi. 

Cele două persoane care alcătuiau această pereche, erau: 
una un bărbat, cealaltă o femeie. 

Femeia aducea cu doamna Bonacieux, iar bărbatul 
semăna, ca două picături de apă, cu Aramis. 

Pe lângă asta, femeia avea acea mantilă neagră, pe care 
d'Artagnan o mai vedea încă profilându-se pe oblonul din 
strada Vaugirard şi pe uşa din strada La Harpe. 

Mai mult, bărbatul purta uniforma de muşchetar. 

Gluga femeii era trasă peste ochi; bărbatul îşi ascundea 
obrazul cu batista; această îndoită măsură de prevedere 
arăta neîndoios că niciunul nu ţinea să fie recunoscut. 

Trecură podul; era acelaşi drum ca şi al lui d'Artagnan, 
căci d'Artagnan se ducea la Luvru; se luă deci după ei. 

Nu făcuse nici douăzeci de paşi şi d'Artagnan ajunse la 
convingerea că femeia nu era alta decât doamna Bonacieux, 
iar bărbatul, Aramis. 

Simţi deodată toate chinurile geloziei sfârtecându-l inima. 

Era de două ori înşelat: de prietenul lui şi de aceea pe 
care o îndrăgea de pe acum ca pe o iubită. Doamna 
Bonacieux se jurase pe toţii sfinţii că nu-l cunoaşte ps 
Aramis şi cu un sfert de oră mai târziu o întâlnea la braţul 
lui Aramis. 

Lui d'Artagnan nici nu-l trecea prin minte că o cunoştea pe 
frumoasa negustoreasă abia de trei ceasuri, că ea nu-l 
datora decât o brumă de recunoştinţă pentru că o scăpase 
din mâinile oamenilor negri care voiau s-o răpească şi că la 
urma-urmelor nici nu-l făgăduise nimic. Se socotea un iubit 


batjocorit, trădat, umilit; de mânie, sângele îi năvăli în 
obraz şi hotări să lămurească totul. 

Simţind că sunt urmăriţi, cei doi tineri grăbiră pasul. 
D'Artagnan o luă la fugă, trecu înaintea lor, apoi se întoarse 
şi le ieşi în cale tocmai când erau în dreptul Samaritencei, 
scăldată în lumina unui felinar ce-şi trimitea razele slabe pe 
partea aceea a podului. 

D'Artagnan se opri în faţa lor, iar ei se opriră în faţa lui. 

— Ce doreşti, domnule? Întrebă muşchetarul, dând 
îndărăt un pas şi cu un accent străin care-l dovedea lui 
d'Artagnan că unele din bănuielile lui cam dădeau greş. 

— Nu-l Aramis! Strigă el. 

— Nu, domnule, nu sunt Aramis şi după uimirea dumitale, 
văd că m-ai luat drept altcineva, aşa că te iert. 

— Mă ierţi! Izbucni d'Artagnan. 

— Da, răspunse necunoscutul. Lasă-mă deci să trec, dacă 
nu cu mine ai dumneata treabă. 

— Ai dreptate, domnule, - întări d'Artagnan, - nu cu 
dumneata am eu treabă, ci cu doamna. 

— Cu doamna? Dar dumneata nici n-o cunoşti, urmă 
străinul. 

— Te înşeli, domnule, o cunosc. 

— Vezi! - începu doamna Bonacieux cu dojană, în glas, - 
vezi, domnule, mi-ai dat cuvântul dumitale de oştean şi de 
gentilom: credeam că mă pot bizui pe dumneata, 

— Şi mie, doamnă, - răspunse d'Artagnan fâstâcit, mi-aţi 
făgăduit... 

— Luaţi-mi braţul, doamnă, - îi curmă vorba străinul, - şi 
să ne vedem de drum. 

Năuc, încremenit şi zdrobit de toate prin câte trecuse, 
d'Artagnan rămăsese cu braţele încrucişate în faţa 
muşchetarului şi a doamnei Bonacieux. 

Muşchetarul făcu doi paşi înainte şi cu mâna îl dădu pe 
d'Artagnan la o parte. 

Acesta făcu o săritură îndărăt şi scoase spada din teacă. 


În aceeaşi clipă şi cu iuţeala fulgerului, necunoscutul o 
trase şi el pe a lui. 

— Pentru dumnezeu, milord! Strigă doamna Bonacieux 
aruncându-se între cei doi luptători şi apucând spadele cu 
amândouă mâinile. 

— Milord! - strigă d'Artagnan, căruia totul i se luminase 
parcă dintr-o dată, - milord! lertaţi-mă, domnule, nu cumva 
dumneavoastră sunteţi... 

— Milord, duce de Buckingham - spuse doamna 
Bonacieux, cu vocea scăzută - şi acum, poţi să ne pierzi pe 
toţi. 

— Milord, doamnă, vă cer iertare, de o sută de ori iertare; 
dar o iubesc, milord şi eram gelos; dumneavoastră ştiţi, 
milord, ce înseamnă să iubeşti; iertaţi-mă şi spuneţi-mi cum 
aş putea să-mi dau viaţa pentru înălţimea voastră. 

— Eşti un tânăr cumsecade - spuse Buckingham, 
întinzându-l lui d'Artagnan mâna pe care acesta o strânse 
respectuos - îmi oferi ajutorul dumitale, îl primesc; ţine-te 
după noi până la Luvru, cu douăzeci de paşi în urmă şi dacă 
cineva ne pândeşte, ucide-l! 

D'Artagnan îşi strânse spada scoasă sub braţ, lăsă pe 
doamna Bonacieux şi pe duce să înainteze cu douăzeci de 
paşi şi-l urmă, gata să îndeplinească aidoma instrucţiunile 
nobilului şi elegantului ministru al lui Carol 1. 

Din fericire, tânărul nostru fanatic nu găsi nici un prilej ca 
să dea ducelui dovada credinţei sale, astfel că tânăra 
femeie, însoţită de frumosul muşchetar, intră în palatul 
Luvru prin poarta Echelle, fără a fi fost supăraţi de cineva. 

Iar d'Artagnan, o porni de îndată la cârciuma Pomme-de- 
Pin, unde-l găsi pe Porthos şi pe Aramis, care-l aşteptau. 

Fără să le dea vreo desluşire pentru osteneala ce le-o 
pricinuise, le spuse doar că a dus singur la capăt treaba 
pentru care crezuse la început ca va avea nevoie de 
sprijinul lor. 

Şi acum, să înnodăm firul povestirii noastre, să-l lăsăm pe 
cei trei prieteni să se întoarcă fiecare la el acasă şi să 


urmărim prin gangurile întortochiate ale Luvrului pe ducele 
de Buckingham şi pe călăuza lui. 

Capitolul XII. 

GEORGE VILLIERS, DUCE DE BUCKINGHAM. 

Doamna Bonacieux şi ducele au intrat în palatul Luvru fără 
greutate; doamna Bonacieux era cunoscută ca fiind în 
slujba reginei, iar ducele purta uniforma muşchetarilor 
domnului de Treville care, după cum am mai spus, erau de 
gardă în noaptea aceea. De altfel, portarul Germain era de 
partea reginei şi dacă s-ar fi întâmplat ceva, doamna 
Bonacieux ar fi fost învinuită că şi-a adus iubitul în Luvru şi 
atâta tot; îşi lua asupra ei această nelegiuire; s-ar fi ales cu 
numele pătat, dar ce însemnătate putea avea în lume 
cinstea unei mici negustorese? 

Odată intraţi înăuntrul curţii, ducele şi tânăra femeie o 
luară de-a lungul zidului cam vreo douăzeci şi cinci de paşi; 
după aceea, doamna Bonacieux împinse o portiţă de 
serviciu care stătea deschisă peste zi, dar care era de obicei 
închisă noaptea; portiţa se deschise; amândoi intrară şi se 
treziră deodată în întuneric, dar doamna Bonacieux 
cunoştea toate colţurile şi răscolţurile acestei aripi a 
palatului, destinată celor ce alcătuiau suita. Închise uşile în 
urma ei. Îl luă pe duce de mână, făcu câţiva paşi bâjbâind, 
se prinse cu o mână de parmalâcul unei scări, pipăi o 
treaptă cu piciorul şi începu să urce scara; ducele numără 
două caturi. Pe urmă o apucă la dreapta, urmă o sală lungă, 
cobori un cat, mai făcu vreo câţiva paşi, potrivi o cheie într- 
o broască, deschise o uşă şi-l împinse uşor pe duce într-o 
încăpere luminată numai de o lampă de noapte, şoptindu-l: 
„Rămâneţi aici, milord duce, o să vină cineva”. Apoi ieşi prin 
aceeaşi uşă şi o închise cu cheia. Încât ducele se văzu 
deodată prins ca un ostatec. 

Trebuie să recunoaştem însă că aşa singur cum era, 
ducele de Buckingham nu simţi nici o clipă fiorul vreunei 
temeri; una din laturile cele mai izbitoare ale firei sale era 
goana după aventuri şi visări romantice. Cutezător, 


neînfricat, întreprinzător, nu era întâia oară că îşi 
primejduia viaţa în asemenea încercări; aflase că aşa-zisa 
veste din partea Anei de Austria, pe al cărei temei venise la 
Paris, era doar o capcană şi în loc să se întoarcă în Anglia, 
trimisese ştire reginei, folosindu-se de împrejurarea în care 
fusese pus, că nu va pleca până ce nu o va fi văzut. Regina 
se împotrivise la început, apoi temându-se ca ducele scos 
din minţi să nu facă cine ştie ce nebunie, luase hotărârea 
să-l primească şi să-l implore să plece neîntârziat: dar chiar 
în seara aceea, doamna Bonacieux, căreia i se încredinţase 
sarcina de a se duce şi de a-l aduce la Luvru, fusese răpită. 
Două zile nu s-a ştiut nimic de soarta ei, încât toate 
rămăseseră baltă. Odată liberă însă şi o dată ce putuse 
vedea pe La Porte, lucrurile îşi urmaseră cursul; astfel fiind 
adusese tocmai la îndeplinire primejdioasa îndatorire pe 
care, dacă n-ar fi fost arestată, ar fi înfăptuit-o cu trei zile 
mai de vreme. 

Rămas singur în cameră, Buckingham se apropie de o 
oglindă. Straiele acelea de muşchetar îi şedeau de minune. 
La treizeci şi cinci de ani, cât avea pe atunci, se bucura pe 
bună dreptate de faima de a fi cel mai chipeş gentilom şi cel 
mai elegant cavaler din toată Franţa şi toată Anglia. 
Răsfăţatul a doi regi, stăpânul unei averi de milioane, 
atotputernic într-un regat pe care-l tulbura după cum i se 
năzărea şi-l liniştea după cum avea chef, George Villiers, 
duce de Buckingham, trăia una din acele vieţi ca în basme, 
vieţi ce stârnesc uimirea posterităţii, veacuri după veacuri. 

De aceea, stăpân pe el, cunoscându-şi puterea, încredinţat 
că legile care cârmuiesc pe ceilalţi muritori nu pot să-l 
atingă, el mergea drept spre țelul hotărât, fie că acest ţel 
strălucit şi ameţitor de înalt ar fi fost pentru altul curată 
nebunie, chiar în închipuire. lată cum ajunsese el să se 
apropie de mai multe ori şi să se facă iubit de frumoasa şi 
mândra Ana de Austria, prin uluitoarea lui făptură. 

George de Villiers se aşeză deci, după cum am mai spus, în 
faţa unei oglinzi, îşi potrivi unduirile frumosului său păr 


bălai pe care greutatea pălăriei le stricase, îşi răsuci 
mustaţa şi cu inima copleşită de bucurie, fericit şi mândru 
de a trăi în sfârşit clipa pe care o dorea de atâta vreme, îşi 
zâmbi sieşi semeţ şi plin de speranţă. 

În acea clipă o uşă ascunsă în perete se deschise, o femeie 
se ivi. Buckingham o văzu prin oglindă; îşi înăbuşi un 
strigăt, era regina! 

Ana de Austria avea pe atunci douăzeci şi şase sau 
douăzeci şi şapte de ani, adică era în plină strălucire a 
frumuseţii ei. Avea un mers de regină sau de zeiţă; ochii cu 
luciri de smarald de o frumuseţe neasemuită, cu o 
căutătură blajină, dar şi maiestuoasă. Gura îi era mică şi 
rumenă; deşi buza de jos trecea puţin peste cea de sus ca la 
toţi principii casei de Austria, această gură ştia să 
întruchipeze graţia atunci când surâdea, dar şi dezgustul 
neîndurător atunci când dispreţuia. Se vorbea de pielea 
fină şi catifelată a reginei, mâinile şi braţele-l erau de o 
frumuseţe uimitoare şi toţi poeţii vremii le cântau ca fără 
seamăn pe lume. În sfârşit, părul, din blond cum fusese în 
frageda tinereţe, acum era castaniu; îl purta foarte pudrat, 
în bucle ce-l încadrau faţa pe care cel mai straşnic critic ar 
fi dorit-o poate cu ceva mai puţine dresuri, iar cel mai 
pretenţios sculptor, cu un nas ceva mai fin. 

Buckingham rămase o clipă înmărmurit; niciodată, la nici o 
serbare, la nici un carusel, Ana de Austria nu-l apăruse atât 
de frumoasă ca atunci, în rochia aceea simplă de atlas alb şi 
însoţită de dona Estefana, singura dintre doamnele de 
onoare spaniole care nu fusese izgonită de gelozia regelui şi 
de prigoana lui Richelieu. 

Ana de Austria făcu doi paşi înainte; Buckingham se 
aruncă la picioarele ei şi înainte ca regina să-l fi putut opri, 
îi sărută poalele rochiei. 

— Duce, cred că ştiţi: nu eu am pus să vi se scrie. 

— Da! Da, doamnă, da, maiestatea voastră, - răspunse 
ducele, - ştiu că am fost un nebun, un smintit când am 
crezut că zăpada s-ar însufleţi şi că marmora s-ar încălzi; 


dar ce vreţi, când iubeşti crezi lesne în iubire; dealtminteri 
n-a fost cu totul zadarnică această călătorie de vreme ce am 
izbutit să vă văd. 

— Da, - răspunse Ana, - dar ştiţi şi pentru ce şi cum vă 
văd, milord. Vă văd pentru că, nepăsător faţă de toate 
amărăciunile mele, v-aţi încăpățânat să rămâneţi într-un 
oraş unde, rămânând, vă puneţi în primejdie 
dumneavoastră viaţa şi mie onoarea; vă văd spre a vă spune 
că totul ne desparte: adâncurile mării, duşmănia regatelor, 
sfinţenia jurămintelor. E un sacrilegiu, milord, să lupţi 
împotriva atâtor lucruri. Vă văd, în sfârşit pentru ca să vă 
spun că nu trebuie să ne mai vedem. 

— Vorbiţi, doamnă, vorbiţi, regină, - zise Buckingham, - 
dulceaţa glasului acoperă asprimea cuvintelor pe care mi le 
spuneţi. Vorbiţi de sacrilegiu! Dar sacrilegiu este 
despărţirea a două inimi pe care Dumnezeu le făcuse una 
pentru alta. 

— Milord! - strigă regina, - uitaţi că nu v-am spus 
niciodată că vă iubesc. 

— Dar nu mi-aţi spus nici că nu mă iubiţi şi, într-adevăr, a- 
mi spune asemenea cuvinte ar fi din partea maiestăţii 
voastre prea mare nerecunoştinţă. Căci, spune-ţi-mi, unde 
aţi mai putea găsi iubire ca a mea, iubire pe care nici 
vremea, nici depărtarea, nici disperarea să ni le poată 
stinge; o iubire care se mulţumeşte cu o panglică uitată, cu 
o privire pe furiş, cu un cuvânt aruncat la întâmplare? Sunt 
trei ani, doamnă, de când v-am văzut întâia oară şi trei ani 
de când vă iubesc astfel. Vreţi să vă spun cum eraţi 
îmbrăcată când v-am văzut atunci? Vreţi să vă descriu cu 
de-amănuntul fiecare podoabă a rochiei voastre? lată, vă 
mai am încă înaintea ochilor; stăteaţi pe perne, aşa cum se 
obişnuieşte în Spania; purtaţi o rochie de atlas verde cu 
broderii de aur şi argint, cu mâneci largi, prinse în 
diamante mari de frumoasele voastre braţe, a acestor 
minuni de braţe; aveaţi în jurul gâtului un guler plisat şi pe 


cap o bonetă mică, de culoarea rochiei, iar la bonetă o pană 
de bâtlan. 

Oh, iată, închid ochii şi vă văd aşa cum eraţi atunci; şi-l 
deschid şi vă văd aşa cum sunteţi acum, de o sută de ori mai 
frumoasă încă! 

— Ce nebunie! - murmură Ana de Austria care nu se 
încumeta să poarte pică ducelui pentru că-l păstrase atât de 
bine imaginea în inima lui, - ce nebunie să-ţi hrăneşti o 
patimă deşartă cu asemenea amintiri! 

— Şi cu ce aş putea oare să-mi hrănesc viaţa? Eu nu am 
decât amintiri. De câte ori vă văd mai închid încă un 
diamant în tainiţa inimii mele. Acesta este cel de al patrulea 
pe care îl lăsaţi să cadă şi pe care eu îl ridic, căci, în trei ani, 
doamnă, nu v-am văzut decât de patru ori: întâia oară, v-am 
amintit-o adineauri; a doua oară, la doamna de Chevreuse; 
a treia în parcul din Amiens... 

— Duce, - îl întrerupse regina îmbujorându-se, - nu-mi 
amintiţi vă rog de seara aceea. 

— Dimpotrivă, doamnă, să ne-o amintim, de ce să nu ne-o 
amintim? E seara fericită şi strălucitoare a vieţii mele. Mai 
ţineţi minte ce noapte minunată era? Adierea dulce şi 
înmiresmată a văzduhului, cerul de cobalt smălţat cu stele! 
Putusem în sfârşit rămâne singuri, eraţi gata să-mi spuneţi 
tot, singurătatea vieţii voastre, suferinţele inimii voastre. Vă 
sprijineaţi de braţul meu, iată, de acesta. Când îmi plecam 
capul, simţeam frumosul vostru păr atingându-mi uşor faţa 
şi de câte ori mi-o atingea, mă treceau fiori din cap până în 
picioare. Oh! Regină! Regină! Nu ştiţi ce fericiri cereşti şi 
ce bucurii fără moarte sunt zăvorite într-o asemenea clipă. 
Aş da tot ce am, avere, glorie, zilele care-mi rămân de trăit, 
pentru încă o clipă ca aceea, pentru o noapte ca atunci; căci 
în noaptea aceea, doamnă, în noaptea aceea mă iubeaţi, v-o 
jur. 

— Milord! Se poate, da; locul unde mă aflam, farmecul 
acelei neasemuite nopţi, vraja privirii dumneavoastră, în 
sfârşit, se poate ca toate miile de împrejurări care se strâng 


uneori ca să piardă pe o femeie, să se fi strâns în jurul meu 
în seara aeeea fatală; dar aţi văzut, milord, regina a venit în 
ajutorul femeii care şovăia: la cel dintâi, cuvânt pe care aţi 
îndrăznit să mi-l spuneţi, la cel dintâi gest cutezător la care 
a trebuit să răspund, am strigat. 

— Da, da, da, aceasta e adevărat şi orice alta dragoste 
decât a mea s-ar fi spulberat la asemenea grea încercare; 
dar dragostea mea a supravieţuit mai înflăcărată şi mai 
nepieritoare. Aţi crezut că fugiţi de mine dacă plecaţi la 
Paris, aţi crezut că nu voi îndrăzni să părăsesc comoara 
asupra căreia stăpânul meu m-a pus să veghez. Dar ce-mi 
pasă mie de toate comorile lumii şi de toţi regii pământului! 
După opt zile eram înapoi, doamnă. De data asta n-aţi putut 
să-mi mai spuneţi nimic; îmi pusesem În primejdie rangul, 
viaţa, pentru ca să vă văd doar o clipă; nici măcar mâna nu 
v-am atins-o şi, văzându-mă atât de supus şi de pocăit, m-aţi 
iertat. 

— Da, dar calomnia a prins în ghearele ei toate aceste 
nebunii de care eu nu eram cu nimic vinovată, ştiţi prea 
bine, milord. Regele, aţâţat de domnul cardinal, a făcut o 
gălăgie groaznică; doamna de Vernet a fost izgonită, 
Pulange, surghiunit; doamna de Chevreuse a căzut în 
dizgrație şi când aţi vrut să vă întoarceţi în Franţa ca 
ambasador, regele însuşi, aduceţi-vă aminte, milord, regele 
însuşi s-a împotrivit. 

— Da şi Franţa va plăti cu un război împotrivirea regelui 
ei. Dacă nu pot să vă mai văd, doamnă, ei bine, doresc s- 
auziţi în fiecare zi vorbindu-se de mine! 

Ce scop credeţi c-a avut expediţia de la Re şi liga cu 
protestanții din La Rochelle pe care o plănuiesc? Plăcerea 
de a vă vedea, doamnă. 

Ştiu bine, că nu voi putea pătrunde cu armata până ta 
Paris, dar acest război va aduce după sine o pace; pentru 
această pace va fi nevoie de un negociator şi acela voi fi eu. 
Nimeni nu va mai îndrăzni atunci să se mai împotrivească şi 
mă voi întoarce la Paris, vă voi vedea şi voi fi fericit câteva 


clipe! E drept, mii de oameni vor plăti cu viaţa lor fericirea 
mea, dar asta nu mă priveşte de vreme ce vă voi vedea. 
Totul e poate curată nebunie, curată sminteală; dar, 
spuneţi-mi, care femeie a avut vreodată un iubit mai 
îndrăgostit ca mine, care regină a avut slugă mai 
înflăcărată? 

— Milord! Milord, aduceţi în apărarea dumneavoastră 
lucruri care vă învinovăţesc şi mai grozav; milord, toate 
aceste dovezi de dragoste pe care vreţi să mi le daţi sunt 
aproape tot atâtea crime. 

— Îmi vorbiţi astfel pentru că nu mă iubiţi, doamnă; căci 
dacă m-aţi iubi le-aţi vedea toate cu totul altfel; dacă m-aţi 
iubi oh, dacă m-aţi iubi, ar fi prea mare fericire pentru mine 
şi aş înnebuni! Doamna de Chevreuse despre care vorbeaţi 
adineauri, doamna de Chevreuse a fost mai puţin crudă ca 
dumneavoastră. Holland a iubit-o; şi ea a răspuns dragostei 
lui. 

— Doamna de Chevreuse nu era însă regină, murmură 
Ana de Austria, cucerită fără voia ei de mărturisirea 
înflăcărată a unei dragoste atât de adânci. 

— M-aţi iubi deci, doamnă, dacă n-aţi fi regină, spuneţi-mi, 
m-aţi iubi? Aş putea crede că numai înălţimea rangului vă 
face să fiţi crudă cu mine? Aş putea deci, crede că dac-aţi fi 
fost doamna de Chevreuse, sărmanul Buckingham ar fi avut 
dreptul să spere? Mulţumesc pentru aceste dulci cuvinte, 
frumoasa mea maiestate, de o sută de ori mulţumesc! 

— Ah, milord, aţi auzit rău, aţi înţeles rău; n-am vrut să 
spun...! 

— Vă rog, nu mai spuneţi nici un cuvânt! Niciunul! - o 
rugă ducele, - dacă datorez fericirea mea unei greşeli, nu 
fiţi atât de crudă, încât să mi-o răpiți. Aţi spus-o singură, am 
fost ademenit într-o capcană; s-ar putea ca această capcană 
să mă coste viaţa căci, iată, se întâmplă ceva straniu, de 
câtăva vreme am presimţiri că voi muri. Şi pe faţa ducelui 
flutură un surâs trist şi, totodată plin de farmec. 


— Vai, Doamne, Dumnezeule! Strigă Ana de Austria cu o 
spaimă care mărturisea că grija ce-o purta ducelui era mai 
mare decât voia să arate. 

— Nu vă spun toate astea, doamnă, pentru a vă 
înspăimânta; e chiar caraghios ce vă spun şi credeţi-mă nu 
mă îngrijorează asemenea visuri. Dar cuvântul pe care l-aţi 
rostit adineauri, speranţa pe care aproape mi-aţi dat-o, va fi 
plătit tot chinul şi chiar viaţa mea. 

— Ei bine! - zise Ana de Austria, - şi eu, duce şi eu am 
presimţiri şi pe mine mă chinuiesc vise groaznice. 

Am visat că vă vedeam zăcând însângerat, străpuns de o 
lovitură. 

— În partea stângă, nu-l aşa, de o lovitură de cuţit? 
Întrerupse Buckingham. 

— Da, aşa e, milord, aşa e, în partea stângă, de o lovitură 
de cuţit. Dar cine v-a putut spune visul meu? L-am 
încredinţat numai lui dumnezeu şi numai în rugăciunile 
mele. 

— Nici nu doresc mai mult; mă iubiţi, doamnă, e atât de 
bine! 

— Vă iubesc? Eu? 

— Da, dumneavoastră. V-ar trimite oare dumnezeu 
aceleaşi vise ca mie, dacă nu m-aţi iubi? Am avea noi oare 
aceleaşi presimţiri dacă vieţile amândurora nu s-ar 
răsfrânge în inima fiecăruia? Mă iubiţi, regină şi o să mă 
plângeţi! 

— Oh, Doamne, Dumnezeule! - murmură Ana de Austria, - 
e peste puterile mele. Vă rog, duce, în numele cerului, 
plecaţi, retrageţi-vă; nu ştiu dacă vă iubesc sau nu vă 
iubesc, dar ceea ce ştiu e că nu-mi voi călca jurământul! 
Aveţi deci milă de mine şi plecaţi. Oh, dacă s-ar întâmpla să 
fiţi lovit în Franţa, dac-aţi muri în Franţa, dac-aş bănui că 
dragostea dumneavoastră pentru mine v-a pricinuit 
moartea, nu m-aş mângâia niciodată: aş înnebuni! Plecaţi 
deci, plecaţi, vă implor! 


— Oh, cât de frumoasă sunteţi acum! Cât vă iubesc! Şopti 
Buckingham. 

— Plecaţi! Plecaţi! Vă implor şi întoarceţi-vă mai târziu; 
veniţi ca ambasador, veniţi ministru, veniţi înconjurat de 
gărzi care să vă apere, de slujitori care să vegheze asupra 
dumneavoastră şi atunci - atunci n-o să mă mai tem pentru 
viaţa dumneavoastră şi voi fi fericită să vă văd. 

— E adevărat ce-mi spuneţi? 

— Da... 

— Atunci daţi-mi o dovadă că m-aţi iertat, daţi-mi un obiect 
care să mă încredinţeze că n-am fost prada unui vis; ceva 
ce-aţi purtat şi ce-aş putea purta şi eu la rândul meu, un 
inel, un colier, un lanţ. 

— Şi veţi pleca, veţi pleca, dacă vă dau ce-mi cereţi? 

— Da. 

— Numaidecât? 

— Da. 

— Veţi părăsi Franţa şi vă veţi întoarce în. Anglia? 

— Da, v-o jur. 

— Aşteptaţi, atunci, aşteptaţi. 

Şi Ana de Austria se duse în apartamentul ei, de unde ieşi 
aproape îndată ţinând în mână o cutie din lemn de 
trandafir, cu inițialele ei încrustrate în aur. 

— Luaţi, milord, luaţi această casetă şi păstraţi-o în 
amintirea mea. 

Buckingham luă cutia şi căzu în genunchi a doua oară. 

— Mi-aţi făgăduit că veţi pleca, îi spuse regina. 

— Şi-mi ţin cuvântul. Daţi-mi mâna dumneavoastră, mâna 
dumneavoastră, doamnă şi plec. 

Ana de Austria îi întinse mâna, închise ochii şi se sprijini cu 
cealaltă mână de Estefana simțind că puterile o părăsesc. 

Buckingham sărută pătimaş această mână frumoasă, apoi 
ridicându-se, spuse: 

— Nu vor trece nici şase luni şi dacă nu mor, vă voi vedea, 
doamnă, vă voi vedea chiar dac-ar fi să răstorn întreaga 
lume. 


Şi credincios făgăduielii făcute, ieşi în fugă din cameră. 

Pe coridor o întâlni pe doamna Bonacieux care-l aştepta şi 
care, la fel de prevăzătoare şi de norocoasă. Îl însoţi până 
afară din palat. 

Capitolul XIII. 

DOMNUL BONACIEUX. 

Cititorul şi-a putut da seama că de-a lungul celor povestite 
a întâânit un personaj care, pus în împrejurări grele, a 
stârnit destul de puţin îngrijorarea noastră. Acesta era 
domnul Bonacieux, prea cinstitul mucenic al intrigilor 
politice şi amoroase care se împleteau minunat unele cu 
altele în acea vreme atât de cavalerească şi de romantică. 

Din fericire, fie că cititorul îşi mai aduce sau nu aminte de 
el, din fericire, ne ţinem de făgăduiala să nu-l pierdem din 
vedere. 

Zbirii care-l arestaseră l-au dus de-a dreptul la Bastilia 
unde, tremurând ca varga, a trecut prin faţa unui pluton de 
soldaţi care-şi încărcau flintele. 

Împins apoi într-o galerie pe jumătate îngropată în 
pământ, a fost împroşcat cu sudălmi grosolane şi lovituri 
sălbatice, de către cei care-l duseseră acolo. Văzând că n-au 
de-a face cu un gentilom, zbirii îl terfeleau ca pe un calic de 
rând. 

După vreo jumătate de oră, un grefier puse capăt 
chinurilor, dar nu şi îngrijorării sale, dând ordin ca domnul 
Bonacieux să fie dus în camera interogatoriilor. De obicei, 
arestaţii erau cercetaţi la ei acasă; dar în privinţa domnului 
Bonacieux, cine se mai gândea la asemenea formalităţi? 

Doi soldaţi din gardă îl înşfăcară pe negustor, îl trecură de- 
a curmezişul unei curţi, îl băgară într-un gang unde se aflau 
trei paznici, deschiseră o uşă şi-l îmbrânciră într-o încăpere 
joasă, unde, nu se găsea alt mobilier decât o masă, un scaun 
şi un comisar. Comisarul şedea pe scaun şi scria la masă. 

Cei doi soldaţi din gardă aduseră pe arestat în faţa mesei, 
apoi, la un semn al comisarului, se îndepărtară aşa ca să nu 
poată auzi glasurile. 


Comisarul care până atunci îşi ţinuse capul înfundat în 
hârtii şi-l ridică să vadă cu cine are de-a face. Avea un chip 
respingător acest comisar, cu nasul ascuţit, cu umerii 
obrajilor gălbejiţi şi ieşiţi în afară, cu ochii mici, dar 
sfredelitori şi ageri, a căror căutătură era când de vulpe, 
când de viezure. Capul, sprijinit pe un gât lung şi jucăuş, îi 
ieşea din roba neagră şi largă, bălăbănindu-se cu o mişcare 
aproape la fel cu a broaştei țestoase când îşi scoate capul 
din carapace. 

Începu prin a-l întreba pe domnul Bonacieux numele, 
prenumele, vârsta, îndeletnicirea şi domiciliul. 

Învinuitul răspunse că se numeşte Jacques-Michel 
Bonacieux, că are cincizeci şi unu de ani, că a fost negustor 
de mărunţişuri şi că locuieşte în strada Groparilor, nr. 11 

După aceea, în loc să-l mai pună întrebări, comisarul îi ţinu 
o lungă cuvântare despre primejdia ce-l ameninţă pe orice 
burghez de rând, atunci când se amestecă în treburile 
publice. 

Adăugă la această introducere o amplă cuvântare în care 
stărui asupra puterii şi asupra înfăptuirilor domnului 
cardinal, acest ministru fără seamăn pe lume, acest biruitor 
al miniştrilor din vremi trecute, această pildă pentru 
miniştrii ce vor să vină: înfăptuiri şi putere cărora nimeni 
nu li s-ar fi putut împotrivi fără a-şi primi cuvenita 
pedeapsă. 

După partea a doua a cuvântării, comisarul îşi aţinti 
privirea de uliu asupra sărmanului Bonacieux, poftindu-l să 
cântărească bine împrejurarea covârşitoare în care se afla. 

Părerile negustorului erau gata cântărite; el blestema 
clipa când domnului de La Porte i se năzărise să-l însoare cu 
fina lui şi mai ales când această fină fusese primită 
îngrijitoare a rufăriei reginei. 

În firea jupânului Bonacieux se îmbina cea mai sfruntată 
iubire de sine, cu o zgârcenie scârnavă, la care se adăuga şi 
o mişelie fără margini. Pentru soţia lui nu avea decât o 


uşoară slăbiciune ce nu putea lupta cu simţămintele de 
căpetenie mai sus înşirate. 

Bonacieux cugeta adânc asupra cuvintelor auzite. 

— Dar, domnule comisar, - spuse el nedumerit, - credeţi- 
mă că eu cunosc şi preţuiesc mai mult ca oricare altul 
însuşirile acestui înalt prelat, fără seamăn pe lume şi care 
avem cinstea să ne cârmuiască. 

— Aşa? Chiar aşa? - întrebă comisarul, cam cu îndoială, - 
dar dacă e aşa, atunci cum de te afli la Bastilia? 

— Cum de mă aflu aici, sau mai bine zis pentru ce, - urmă 
Bonacieux, - n-aş putea să vă spun, dat fiind că nu m-am 
dumirit nici eu, dar cu siguranţă nu pentru a fi pricinuit 
vreo neplăcere domnului cardinal, cu voia mea cel puţin. 

— Ai făcut totuşi o nelegiuire de vreme ce eşti învinuit de 
înaltă trădare. 

— De înaltă trădare! - bâigui Bonacieux îngrozit, - de 
înaltă trădare! Dar cum se poate ca un biet negustor de 
mărunţişuri, care nu-l suferă pe hughenoți şi-l urăşte de 
moarte pe spanioli, să fie învinuit de înaltă trădare? Gândiţi- 
vă bine, domnule comisar, e ceva care nu poate fi cu 
putinţă. 

— Domnule Bonacieux, - rosti comisarul privindu-l pe 
acuzat, ca şi cum ochii lui mici s-ar fi priceput să citească 
până în adâncul inimilor, - domnule Bonacieux, dumneata ai 
o soţie, nu-l aşa? 

— Da, domnule, - răspunse negustorul dârdâind de teamă, 
căci presimţea că lucrurile începeau să se încurce - mai 
bine zis, aveam una. 

— Cum! Aveai una! Dar ce-ai făcut cu ea, dacă n-o mai ai? 

— Mi-a fost răpită, domnule. 

— "Ţi-a fost răpită? Aşa? 

Bonacieux simţea după acest „aşa” că treburile se 
încurcau din ce în ce mai rău. 

— Va să zică ţi-a fost răpită? - urmă comisarul, - şi nu 
cumva ştii cine ţi-a răpit-o? 

— Mi se pare că-l Cunosc. 


— Cine-l? 

— Ţin să vă spun, domnule comisar, că nu ştiu nimic sigur, 
bănuiesc numai. 

— Şi pe cine bănuieşti? Haide, vorbeşte deschis. Domnul 
Bonacieux era în mare încurcătură; trebuia să tăgăduiască 
totul, sau să mărturisească totul? Tăgăduind, ar fi dat poate 
de bănuit că ştie prea multe şi că se fereşte să vorbească; 
spunând tot ce ştia, dădea măcar dovadă de bunăvoință. Se 
hotări deci să mărturisească. 

— Bănuiesc, - începu el, - pe un bărbat înalt, oacheş, 
semeţ, ai zice că-l un mare senior; după cât mi se pare, ne-a 
urmărit de mai multe ori când mă duceam s-o aştept pe 
nevastă-mea în faţa porţii Luvrului, ca s-o duc acasă. 

Comisarul păru cuprins de oarecare nelinişte. 

— Şi cum îl cheamă? Întrebă el. 

— Oh, în privinţa numelui nu pot să vă spun nimic; dar 
dacă l-aş mai întâlni vreodată, fiţi pe pace, l-aş recunoaşte şi 
dintr-o mie! 

Faţa comisarului se încruntă. 

— Zici că l-ai recunoaşte dintr-o mie? Urmă el. 

— Adică, - se răzgândi Bonacieux, văzând că o scrântise, - 
adică vreau să spun... 

— Ai spus că l-ai recunoaşte, - întări comisarul, - bine, 
pentru azi e destul. Înainte de a continua interogatoriul 
trebuie să dau de ştire cuiva că dumneata îl cunoşti pe 
acela care ţi-a răpit soţia. 

— Dar n-am spus că-l cunosc, strigă Bonacieux 
deznădăjduit. V-am spus dimpotrivă... 

— Luaţi-l de aici, porunci comisarul celor doi paznici. 

— Şi unde să-l ducem? Întrebă grefierul. 

— Într-o celulă... 

— În care anume? 

— În care! În prima care s-o nimeri, numai să se închidă 
bine, răspunse comisarul cu nepăsare care-l îngrozi pe 
sărmanul Bonacieux. 


— Vai de capul meu! Îşi zise el. A dat năpasta peste mine. 
Cine ştie ce crimă groaznică o fi făcut nevastă-mea. Aici se 
crede că suntem înţeleşi şi o să mă pedepsească o dată cu 
ea; or fi tras-o de limbă şi ea o fi mărturisit că mi-a spus 
toate ale ei: femeia-l slabă din fire! Auzi, celulă! Prima care 
s-o nimeri! Aşa a spus! O noapte trece numaidecât; şi 
mâine, la roată, la spânzurătoare! Oh, Doamne, 
Dumnezeule! Ai milă de mine! 

Fără să se sinchisească de văicărerile jupânului Bonacieux, 
văicăreli cu care, de altfel, trebuie să fi fost deprinşi, cei doi 
paznici îl apucară pe arestat, fiecare de un braţ şi-l duseră 
cu ei în vreme ce comisarul scria în grabă o scrisoare pe 
care grefierul o aştepta. 

Bonacieux nu închise ochii toată noaptea şi nu din pricină 
că celula ar fi fost prea nesuferită, dar grijile lui erau din 
cale afară de mari. Rămase toată noaptea pe un scăunel de 
lemn, tresărind la cel mai mic zgomot şi când primele raze 
ale dimneţii se furişară în celulă, i se păru că zorile lunecau 
în valuri cernite. 

Auzind că se trăgea zăvorul, tresări deodată înspăimântat. 
Credea că vine cineva să-l ridice şi să-l ducă să-l taie capul; 
de aceea când în locul călăului, pe care-l aştepta îi văzu 
doar pe comisarul şi grefierul din ajun, era cât p-aci să le 
sară de gât. 

— Chestiunea dumitale s-a încurcat şi mai rău de aseară, 
stimabile, - îi spuse comisarul, - şi te sfătuiesc să 
maărturiseşti tot, tot, căci numai o câinţă adevărată te-ar 
mai putea scuti de mânia cardinalului. 

— Dar sunt gata să spun tot, - se tângui Bonacieux. - adică 
tot ce ştiu. Vă rog întrebaţi-mă. 

— În primul rând, spune-mi unde e soţia dumitale. 

— V-am mai spus că a fost răpită. 

— Da, dar datorită dumitale, ieri la cinci după-amiaza, a 
fugit. 

— Soţia mea a fugit! Se miră Bonacieux. Vai, nenorocita! 
Domnule, dacă a fugit, apoi nu-l din vina mea, v-o jur. 


— Atunci ce-ai căutat la domnul d'Artagnan, vecinul 
dumitale, cu care ai avut o lungă consfătuire în timpul zilei? 

— Aşa e, domnule comisar, da, aşa e şi uite, mărturisesc că 
am greşit. Da, am fost la domnul d'Artagnan. 

— Şi în ce scop te-ai dus la el? 

— Vream să-l rog să-mi dea o mână de ajutor, ca să-mi 
găsesc soţia. Credeam că aveam dreptul s-o caut; pe cât se 
pare însă, m-am înşelat şi vă rog să mă iertaţi. 

— Şi ce-a răspuns domnul d'Artagnan? 

— Domnul d'Artagnan mi-a făgăduit sprijinul său; dar 
foarte curând mi-am dat seama că-mi trage chiulul. 

— Umbli să înşeli justiţia! Domnul d'Artagnan a încheiat o 
înţelegere cu dumneata şi pe temeiul acestei înţelegeri a 
pus pe fugă oamenii poliţiei care o arestaseră pe soţia 
dumitale şi a sustras-o urmăritorilor. 

— Cum? Domnul d'Artagnan a răpit-o pe soţia mea! Ei, 
asta-l mai bună ca toate! 

— Din fericire, domnul d'Artagnan se află în mâinile 
noastre şi veţi fi puşi faţă în faţă. 

— Pe legea mea, cu atât mai bine! - se bucură Bonacieux, - 
nu-mi pare rău să dau şi eu cu ochii de un cunoscut. 

— Aduceţi aici pe domnul d'Artagnan, porunci comisarul 
celor doi paznici. 

Aceştia veniră împreună cu Athos. 

— Domnule d'Artagnan, - îi spuse comisarul lui Athos, - 
spune tot ce s-a petrecut între dumneata şi domnul acesta. 

— Dar, - sări Bonacieux, - domnia-sa nu-l domnul 
d'Artagnan! 

— Cum! Nu e domnul d'Artagnan? Întrebă comisarul. 

— Nici pomeneală, răspunse Bonacieux. 

— Atunci cum îl cheamă pe domnul? Mai întrebă 
comisarul. 

— N-am cum să vă spun, că nu-l cunosc. 

— Cum? Nu-l cunoşti? 

— Nu. 

— Nu l-ai văzut niciodată? 


— Ba da; dar nu ştiu cum îl cheamă. 

— Numele dumitale? Întrebă comisarul. 

— Athos, răspunse muşchetarul. 

— Bine, dar ăsta nu-l un nume de om; e nume de munte! 
Se răsti bietul comisar, care începea să-şi piardă capul. 

— E numele meu, răspunse liniştit Athos. 

— Totuşi ai supus că te numeşti d'Artagnan. 

— Eu? 

— Da, dumneata. 

— Adică mie mi-au spus alţii: Dumneata eşti domnul 
d'Artagnan. Am răspuns: Aşa credeţi? Soldaţii care m-au 
ridicat strigau că ei ştiu mai bine ca mine. N-am vrut să-l 
contrazic. Dealtminteri, aş fi putut să mă înşel. 

— Domnule, îţi baţi joc de înalta autoritate a justiţiei? 

— Ba de loc, spuse liniştit Athos. 

— Dumneata eşti domnul d'Artagnan. 

— Vedeţi că mi-o spuneţi din nou. 

— Ascultaţi-mă pe mine, domnule comisar, - se amestecă 
la rândul lui Bonacieux, - nu mai încape nici o îndoială în 
privinţa asta. Domnul d'Artagnan e chiriaşul meu, aşa că, 
deşi nu-şi plăteşte chiria, sau poate tocmai din pricina asta, 
e firesc să-l cunosc. Domnul d'Artagnan e un tâ-năr abia de 
vreo noăsprezece sau douăzeci de ani, pe câtă vreme 
dumnealui are cel puţin treizeci de ani. Domnul d'Artagnan 
face parte din gărzile domnului des Essarts, pe când 
domnia-sa e din compania muşchetarilor domnului Treville. 
Priviţi uniforma, domnule comisar, priviţi uniforma. 

— Aşa e, - mormăi comisarul, - ducă-se naibii, aşa e! 

Tocmai atunci uşa se dădu de perete şi un curier, însoţit de 
unul din paznicii de la intrarea Bastiliei, înmână comisarului 
o scrisoare. 

— Vai de capul ei! Izbucni comisarul. 

— Cum? Ce e? De cine vorbiţi? Cred că nu de nevastă- 
mea! 

— Ba, tocmai de ea! Uite că ţi s-a înfundat acum! 


— Cum asta! - strigă negustorul, scos din minţi, - vă rog 
spuneţi-mi şi mie pentru ce să mi se pună în spinare ce face 
nevastă-mea, câtă vreme eu sunt la închisoare. 

— Pentru că ce face acum e urmarea unei urzeli pe care 
aţi ticluit-o împreună, a unei urzeli drăceşti! 

— Vă jur, domnule comisar, că greşiţi amarnic; vă jur că n- 
am habar de ce trebuia să facă nevastă-mea, că sunt cu 
totul străin de tot ce a făcut, iar dac-a făcut prostii, mă 
lepăd de ea, o fac de ocară, o afurisesc. 

— Uf! Ce om! - spuse Athos comisarului, - dacă nu mai 
aveţi nevoie de mine, atunci trimiteţi-mă d-aici. Prea e 
plicticos domnul Bonacieux al dumneavoastră! 

— Duceţi-l îndărăt pe arestaţi în celulele lor, - porunci 
comisarul arătând cu aceeaşi mişcare pe Athos şi Bonacieux 
- şi păziţi-l mai straşnic ca oricând. 

— Totuşi, - spuse Athos, liniştit ca de obicei - dacă aveţi 
treabă cu domnul d'Artagnan, nu prea văd cum aş putea să- 
l ţin eu locul. 

— Faceţi ce-am spus! - răcni comisarul, - şi taina cea mai 
grozavă! Aţi înţeles? 

Athos îşi urmă paznicii, ridicând din umeri, iar celălalt 
văicărindu-se atât de jalnic, încât ar fi muiat şi inima unui 
tigru. 

Bonacieux a fost dus în aceeaşi celulă în care-şi petrecuse 
noaptea şi lăsat acolo toată ziulica. Aşa că toată ziulica 
negustorul de mărunţişuri s-a bocit, ca unul ce nu era în 
stare să ţină spada în mână, după cum ne-a spus-o chiar el. 

Seara, cam pe la nouă, când se hotărâse tocmai să se urce 
în pat, auzi paşi prin gang. Paşii se apropiau de celula lui, 
uşa se deschise şi paznicii se iviră în prag. 

— Urmează-mă, îi porunci un ofiţer de poliţie care intrase 
în urma paznicilor. 

— Să vă urmez! - strigă Bonacieux, - să vă urmez la ora 
asta! Şi unde anume, Doamne, Dumnezeule? 

— Acolo unde avem poruncă să te ducem. 

— Dar ăsta nu-l un răspuns. 


— E totuşi singurul pe care putem să ţi-l dăm. 

— Of, Doamne! Dumnezeule! - se jelui bietul negustor, - de 
data asta s-a sfârşit cu mine! 

Şi fără nici o împotrivire urmă în chip mecanic pe ostaşii 
sosiți ca să-l ridice. 

Străbătu acelaşi gang pe unde venise, trecu întâi printr-o 
curte, apoi printr-un al doilea corp de clădiri; în sfârşit, la 
poartă zări o trăsură înconjurată de patru ostaşi călări. Îl 
urcară în trăsură; ofiţerul de poliţie se aşeză lângă el, uşa 
trăsurii fu încuiată cu cheia şi amândoi se treziră într-un soi 
de închisoare pe roate. 

Trăsura se urni din loc; încet-încet, ca un dric. Printre 
gratiile zăvorâte arestatul zărea casele şi caldarâmul, atâta 
tot; dar ca un adevărat parizian, Bonacieux recunoştea 
fiecare stradă după stâlp, după firme, după felinare. Când 
să ajungă în dreptul Sfântutui Paul, locul unde ispăşeau 
condamnaţii Bastiliei, se simţi gata să leşine şi îşi făcu de 
două ori semnul crucii. Crezuse că trăsura se opreşte acolo. 
Dar, trăsura trecu mai departe. 

Ceva mai încolo, începu iarăşi să dârdâie de groază, când 
o apucară de-a lungul cimitirului Sfântului Ion, unde erau 
înmormântați criminalii împotriva statului. Un singur lucru 
îl mai liniştea: înainte de a fi îngropaţi, condamnaților li se 
taie de obicei capul. Dar capul lui mai era încă pe umeri. 
Când văzu însă că trăsura ia calea spre Place de Greve, 
când zări acoperişurile ţuguiate ale primăriei, când îşi dădu 
seama că trăsura trece sub arcadă, îşi închipui că se şi 
sfârşise cu el; vru să se spovedească ofițerului de politie şi 
întâmpinând împotrivire, scoase nişte urlete atât de 
cumplite, încât acesta îl ameninţă că de va mai răcni aşa, îi 
va pune un căluş în gură. 

Această ameninţare îl mai linişti pe Bonacieux; dacă ar fi 
fost executat în Place de Greve ar fi fost de prisos să i se 
mai puie căluş, căci ajunseseră în preajma locului de 
execuţie. Într-adevăr, trăsura trecu de piaţa blestemată 


fără a se opri. Mai rămânea de temut doar acea Croix du 
Trahoir şi trăsura o luase tocmai într-acolo. 

De data asta nu mai încăpea nici o îndoială: în piaţa Croix 
du Trahoir ispăşeau criminalii de rând; Bonacieux se 
mângâiase cu gândul că lui i s-ar cuveni sau piaţa Sfântului 
Paul sau Place de Greve. Aşadar, aici în piaţa Croix du 
Trahoir se va sfârşi cu călătoria şi cu soarta lui! Nu putea 
zări încă nefericita aceea de cruce, dar parcă o simţea 
ieşindu-l în întâmpinare. La vreo douăzeci de paşi de locul 
execuţiei, auzi larmă şi trăsura se opri. Era mai mult decât 
putea îndura bietul Bonacieux; zdrobit de nesfârşitele 
zguduiri prin care trecuse, scoase un geamâăt uşor care 
putea fi lesne luat drept ultimul oftat al unui muribund şi îşi 
pierdu cunoştinţa. 

Capitolul XIV. 

OMUL DIN MEUNG. 

Mulțimea se strânse acolo nu pentru a aştepta pe un om 
care trebuia să fie spânzurat, ci pentru a se zgâi la unul 
care fusese spânzurat. 

După ce se opri o clipă, trăsura o porni din nou, străbătu 
gloata, îşi urmă drumul, o apucă pe strada Saint-Honore, 
cârmi pe strada Bons-Enfants şi se opri în faţa unei porţi 
joase. 

Poarta se deschise; doi paznici îl primiră în braţe pe 
Bonacieux, sprijinit de ofiţerul de poliţie; îl împinseră pe o 
alee, îl puseră să urce o scară şi îl lăsară într-o anticameră. 

Făcuse toate mişcările în chip mecanic. 

Umblase aşa cum se umblă în vis; zărise toate lucrurile ca 
prin negură; urechile lui prinseseră sunete fără însă a le 
înţelege; ar fi putut să-l execute în clipa aceea şi n-ar fi 
făcut o singură mişcare ca să se apere, n-ar fi scos un 
singur strigăt ca să ceară îndurare. 

Rămase astfel pe banchetă, cu spinarea rezemată de zid şi 
cu braţele atârnate, în locul unde-l puseseră paznicii. 

Totuşi, privind în jurul lui, nu zări nici un obiect 
ameninţător, nimic nu arăta că l-ar paşte vreo primejdie 


adevărată: bancheta era destul de moale, pereţii acoperiţi 
cu o frumoasă piele de Cordova, perdelele mari din damasc 
roşu fâlfâiau în faţa ferestrei, strânse în şnururi de aur; 
începu să priceapă încet-încet, că spaima lui era fără rost şi 
încercă să-şi mişte capul la dreapta şi la stânga, în jos şi în 
sus. Văzând că nimeni nu se împotriveşte acestor mişcări, 
îşi simţi inima venindu-l la loc şi îndrăzni să-şi îndrepte un 
picior, apoi celălalt; în sfârşit, sprijinindu-se cu amândouă 
mâinile, se ridică de pe banchetă şi văzu că poate sta în sus. 

Tocmai atunci, un ofiţer, cu chipul blând, deschise o uşă, în 
vreme ce schimba şi câteva cuvinte cu cineva din camera 
alăturată; se întoarse apoi către arestat: 

— Dumneata eşti numitul Bonacieux? Întrebă el. 

— Da domnule ofiţer, - îngăimă negustorul de mărunţişuri, 
mai mult mort decât viu, - sluga dumneavoastră. 

— Intră, zise ofiţerul. 

Şi se dădu în lături, ca celălalt să poate trece. Negustorul 
se supuse fără a crâcni şi intră în camera unde părea a fi 
aşteptat. 

Era un cabinet mare cu pereţii numai arme de atac şi de 
apărare, cu ferestrele închise, cu aerul înăbuşitor şi în care 
se făcuse foc, deşi nu trecuse încă luna septembrie. O masă 
pătrată, acoperită cu cărţi şi hârtii, peste care fusese întins 
un plan uriaş al oraşului la Rochelle, ocupa mijlocul 
încăperii. 

În picioare, în faţa căminului, stătea un bărbat de talie 
mijlocie cu ţinută mândră şi aleasă, cu ochii pătrunzători, 
cu fruntea largă, cu faţa uscăţivă, prelungită încă printr-un 
cioc ascuţit pe care-l întregea o pereche de mustăţi. Cu 
toate că bărbatul n-avea decât treizeci şi şase sau treizeci şi 
şapte de ani, părul, mustaţa şi ciocul erau cărunte. Chiar 
fără spadă, avea înfăţişare de războinic, iar cizmele-l din 
piele de bivol, uşor prăfuite, arătau că în ziua aceea 
călărise. 

Acest bărbat era Armand-Jean Duplessis, cardinal de 
Richelieu, dar nu aşa cum ne este înfăţişat de obicei, 


cocârjat ca un moşneag, suferind ca un mucenic, cu trupul 
istovit, cu vocea stinsă, îngropat într-un fotoliu uriaş ca într- 
un mormânt deschis de cu vreme, nemaitrăind decât prin 
puterea geniului său şi înfruntând Europa doar prin vlaga 
veşnică a gândirii sale; ci era cardinalul aşa cum arăta într- 
adevăr pe vremea aceea, adică un cavaler dibaci şi 
curtenitor, firav la trup, e drept, dar tare prin acea putere 
lăuntrică, datorită căreia a putut fi unul din cei mai aleşi 
bărbaţi care au trăit vreodată; pregătindu-se, în sfârşit - 
după ce-l sprijinise pe ducele de Nevers în ducatul său din 
Mantua şi după ce cucerise Nâmes, Castres şi Uzes - 
pregătindu-se să-l alunge pe englezi din insula Re şi să 
înceapă asediul oraşului La Rochelle. 

La prima vedere, aşadar, nimic din înfăţişare nu-l trăda pe 
cardinal şi ar fi fost cu neputinţă acelora care nu-l văzuseră 
la faţă să ghicească înaintea cui se aflau. 

Bietul negustor rămăsese în picioare la uşă, în vreme ce 
ochii înaltului dregător, mai sus-zugrăviţi, se pironeau 
asupra lui, de parcă ar fi vrut să-l pătrundă în adâncurile 
trecutului. 

— E Bonacieux cel cu pricina? Întrebă el după o clipă de 
tăcere. 

— Da, monseniore, răspunse ofiţerul. 

— Bine, dă-mi hârtiile de colo şi lasă-ne singuri. 

Ofiţerul luă de pe masă hârtiile arătate, le înmână celui 
care i le ceruse, se înclină până la pământ şi ieşi. 

Bonacieux îşi dădu seama că acele hârtii erau 
interogatoriile ce-l fuseseră luate la Bastilia. Când şi când 
bărbatul din faţa căminului îşi ridica ochii de pe hârtii şi-l 
împlânta, ca două pumnale, până în străfundul inimii 
sărmanului negustor. 

După zece minute de citit şi zece secunde de cercetare, 
cardinalul era lămurit. 

— Căpăţâna asta n-a urzit în viaţa ei, - murmură el, - 
totuşi, să mai vedem. 


— Eşti învinuit de înaltă trădare, începu cardinalul 
răspicat. 

— Mi s-a mai spus asta, monseniore, - se tângui 
Bonacieux, dându-l şi el anchetatorului titlul pe care i-l 
dăduse ofiţerul, - dar vă jur că n-am habar de aşa ceva. 

Cardinalul îşi opri un zâmbet. 

— Ai uneltit împreună cu soţia dumitale, cu doamna de 
Chevreuse şi cu milord, duce de Buckingham. 

— Adevărat, monseniore, am auzit în gura ei numele astea. 

— Şi cu ce prilej? 

— Zicea că domnul cardinal de Richelieu l-a ademenit pe 
ducele de Buckingham să vină la Paris, ca să-l dea gata şi o 
dată cu el s-o dea gata şi pe regină. 

— Spunea ea aşa? Se răsti cardinalul scos din sărite. 

— Da, monseniore, dar eu i-am spus că nu face bine că 
vorbeşte asemenea lucruri şi că eminenţa sa nu-l în stare 
să... 

— Gura, nătărăule! Îi tăie vorba cardinalul. 

— Aşa mi-a răspuns şi nevastă-mea, monseniore. 

— Ştii cine ţi-a răpit soţia? 

— Nu ştiu, monseniore. 

— Şi nici nu bănuieşti? 

— Ba da, monseniore, dar mi se pare că bănuielile mele l- 
au cam necăjit pe domnul comisar, aşa că nu le mai am. 

— Soţia dumitale a fugit; ştiai asta? 

— Nu, monseniore, am aflat abia în închisoare şi tot prin 
domnul comisar, care e un om foarte cumsecade. 

Cardinalul îşi stăpâni un zâmbet. 

— Va să zică nu mai ştii nimic despre soţia dumitale, după 
ce a fugit? 

— Nu mai ştiu nimic, monseniore, dar eu zic că s-o fi întors 
la Luvru. 

— Azi noapte la unu, nu se întorsese încă. 

— Ah! Dumnezeule! Dar ce-o mai fi cu ea? 

— Aflăm noi, fii pe pace; nimic nu i se poate ascunde 
cardinalului; cardinalul ştie tot. 


— În cazul ăsta, monseniore, credeţi că domnul cardinal ar 
binevoi să-mi spună şi mie ce-o mai fi cu nevastă-mea? 

— Poate că da, mai întâi însă trebuie să mărturiseşti tot ce 
ştii în privinţa legăturilor dintre soţia dumitale şi doamna 
de Chevreuse. 

— Dar, monseniore, n-am habar, n-am văzut-o niciodată. 

— Când te duceai după soţia dumitale Ia Luvru, ea se 
întorcea de-a dreptul acasă? 

— Aproape niciodată, avea treabă cu nişte negustori de 
pânzeturi şi o duceam la ei. 

— Şi câţi negustori de pânzeturi erau? 

— Doi, monseniore. 

— Unde locuiesc? 

— Unul pe strada Vaugirard, celălalt pe strada La Harpe. 

— Intrai şi dumneata cu dânsa la ei? 

— Niciodată, monseniore, o aşteptam la uşă. 

— Şi ce scornea ca s-o laşi să intre aşa, singură? 

— Nu scornea nimic; îmi spunea s-o aştept şi eu o 
aşteptam. 

— Eşti un soţ îndatoritor, scumpul meu domn Bonacieux, 
zise cardinalul. 

„Mi-am spus «scumpul meu domn», gândi în sinea lui 
gustorul; drace, lucrurile merg strună!” 

— Ai recunoaşte uşile acelea? 

— Da. 

— Ştii numerele caselor? 

— Da. 

— Care anume? 

— Nr. 25 din strada Vaugirard; nr, 75 în strada La Harpe. 

— Bine, încuviinţă cardinalul. 

Spunând acest cuvânt, luă un clopoțel de argint şi sună; 
ofiţerul intră din nou. 

— Du-te şi caută-l pe Rochefort, - îi şopti el, - şi dacă s-a 
întors, să vină îndată la mine. 

— Contele e aici, - vesti ofiţerul, - şi cere stăruitor să 
vorbească eminenţei voastre. 


— Să vină atunci, să vină! Porunci nerăbdător Richelieu. 

Ofiţerul se repezi afară cu graba pe care slujitorii 
cardinalului o puneau care mai de care, ca să-l 
îndeplinească poruncile. 

— Eminenţa voastră! Mormăi Bonacieux, holbându-şi 
năucit ochii. 

Abia plecase ofiţerul şi uşa se deschise iarăşi, lăsând să 
pătrundă în cameră un nou oaspete. 

— Ele! Strigă Bonacieux. 

— Care el? Întrebă cardinalul. 

— Care mi-a răpit nevasta. 

Cardinalul sună iarăşi. Ofiţerul se ivi în prag. 

— Daţi-l în primire celor doi paznici şi să aştepte acolo 
până ce-l voi chema iarăşi. 

— Nu, monseniore, nu, nu e el! - se repezi Bonacieux, - m- 
am înşelat, e cu totul altul; nici nu-l seamănă; dumnealui e 
om cumsecade. 

— Luaţi-l de aici pe nătărăul ăsta! Porunci cardinalul. 

Ofiţerul îl apucă pe Bonacieux de subsoară şi-l duse până 
în anticameră, unde-l dădu iarăşi celor doi paznici. 

Noul sosit îl urmări nerăbdător cu privirea pe Bonacieux 
până când ieşi din cameră şi, îndată ce uşa se închise în 
urma lui; se apropie de cardinal şi-l spuse: 

— S-au văzut. 

— Cine? Întrebă eminenţa sa. 

— Ea şi el. 

— Regina şi ducele? Întrebă Richeliu. 

— Da. 

— Unde asta? 

— La Luvru. 

— Eşti sigur? 

— Cât se poate de sigur. 

— De unde ştii? 

— De la doamna de Lannoy care, după cum ştiţi, este întru 
totul credincioasă eminenţei voastre. 

— Şi de ce n-a spus numaidecât? 


— Fie din întâmplare, fie din temere, regina a trimis pe 
doamna de Surgis să doarmă în camera ei şi a păzit-o toată 
ziua. 

— Bine, suntem învinşi. Dar lasă că ne mai răfuim noi! 

— Vă voi ajuta din toată inima, monseniore, fiţi pe pace! 

— Cum s-au petrecut lucrurile? 

— La douăsprezece şi jumătate noaptea regina era cu 
însoţitoarele ei. 

— Unde? 

— În dormitor. 

— Bine. 

— Când, iată că i se aduce o batistă din partea femeii cu 
rufăria... 

— Pe urmă? 

— Deodată regina, a părut foarte tulburată şi cu tot fardul 
care-l acoperea faţa, a pălit. 

— Pe urmă, pe urmă! 

— S-a ridicat în picioare şi cu vocea schimbată a spus: 
„Doamnelor, aşteptaţi-mă zece minute şi mă întorc”. A 
deschis apoi uşa iatacului şi a ieşit. 

— De ce n-a venit doamna de Lannoy chiar atunci ca să te 
înştiinţeze? 

— Nu era încă nimic sigur; de altfel, regina spusese: 
„Doamnelor, aşteptaţi-mă” şi n-ar fi îndrăznit să iasă din 
cuvântul reginei. 

— Cât timp a lipsit regina din cameră? 

— Trei sferturi de oră. 

— Niciuna din doamnele de onoare n-o însoțea? 

— Numai dona Estefana. 

— După aceea s-a întors? 

— Da, dar ca să ia o casetă de lemn de trandafir cu 
inițialele ei şi ca să plece iarăşi. 

— Când s-a întors, a adus înapoi caseta? 

— Nu. 

— Doamna de Lannoy ştie ce se află în caseta aceea? 


— Da, eghileţii 415) în diamante pe care maiestatea sa i-a 
dăruit reginei. 

— Va să zică s-a întors fără casetă? 

— Da. 

— Şi doamna de Lannoy crede că regina i-a dat lui 
Buckingham! 

— E chiar convinsă. 

— Cum aşa? 

— În cursul zilei, doamna de Lannoy, în calitatea ei de 
doamna care are în grijă îmbrăcămintea reginei, a căutat 
caseta şi, negăsind-o, a făcut pe îngrijorata şi în cele din 
urmă a întrebat-o pe regină dacă nu ştie unde e caseta. 

— Şi atunci regina... 

— Regina s-a făcut roşie ca focul şi a răspuns că-şi stricase 
în ajun unul din ciucuri şi l-a trimis giuvaergiului să-l 
dreagă. 

— Să treacă cineva pe acolo ca să ne încredinţăm dacă e 
sau nu adevărat. 

— Am trecut eu. 

— Ce zice giuvaergiul? 

— Giuvaergiul n-are habar. 

— Bine! Bine! Rochefort, totul nu-l încă pierdut; ba 
poate... Poate că e chiar mai bine aşa! 

— Şi ceea ce nu pun la îndoială e că geniul eminenţei 
voastre... 

— Va şti să îndrepte gugumăniile slujitorului său, nu-l aşa? 

— E tocmai ceea ce aş fi spus şi eu dacă eminenţa voastră 
m-ar fi lăsat să sfârşesc. 

— Acum ştii unde se ascundeau ducesa de Chevreuse şi 
ducele de Buckingham? 

— Nu, monseniore, în privinţa asta oamenii mei n-au putut 
să-mi spună nimic sigur. 

— Uite că eu ştiu. 

— Dumneavoastră, monseniore? 

— Da, sau măcar bănuiesc. Unul stătea pe strada 
Vaugirard nr. 25 iar celălalt pe strada La Harpe nr. 75 


— Doreşte eminenţa voastră să trimit să-l aresteze pe 
amândoi? 

— Ar fi prea târziu, trebuie să fi plecat. 

— Totuşi, am putea cerceta. 

— la zece oameni din garda mea şi să scotocească 
amândouă casele. 

— Alerg, monseniore. 

Rochefort ieşi ca un vârtej. 

Rămas singur, cardinalul stătu o clipă pe gânduri apoi 
sună a treia oară. 

Acelaşi ofiţer se ivi iarăşi. 

— Să intre arestatul, porunci cardinalul. 

Jupân Bonacieux fu adus din nou şi la un semn al 
cardinalului ofiţerul se retrase. 

— M-ai înşelat, spuse cu asprime cardinalul. 

— Eu? - strigă Bonacieux, - eu să înşel pe eminenţa 
voastră! 

— Soţia dumitale când se ducea în strada Vaugirard şi în 
strada La Harpe, nu se ducea la negustori de pânzeturi. 

— Dar atunci, la cine se ducea, Doamne sfinte? 

— Se ducea la ducesa de Chevreuse şi la ducele de 
Buckingham. 

— Aşa e, - zise Bonacieux, - căutând să-şi adune 
amintirile; da, chiar aşa. Eminenţa voastră are dreptate. Eu 
i-am spus de multe ori nevesti-mi că-l de mirare ca nişte 
negustori de pânză să stea în asemenea case, în case fără 
firme şi de fiecare dată ea se pornea pe râs. Vai, 
monseniore, - urmă Bonacieux, aruncându-se la picioarele 
eminenţei, - vai, cum se vede că sunteţi cardinalul, marele 
cardinal, omul de geniu pe care toată lumea îl ridică în 
slăvi! 

Oricât de ieftină era această izbândă asupra unui om de 
rând ca Bonacieux, totuşi cardinalul se bucură o clipă; şi 
numaidecât, la un nou gând ce-l răsări în minte, pe buze îi 
flutură un surâs; întinse negustorului mâna, spunându-l: 

— Ridică-te, prietene, eşti un om de treabă! 


— Cardinalul mi-a întins mâna, am atins mâna marelui om! 
- strigă Bonacieux, - înălţimea sa mi-a spus „prietene”'! 

— Da, prietene, da, - urmă cardinalul, cu acel glas 
părintesc pe care şi-l potrivea uneori, dar care nu putea 
păcăli decât pe cei care nu-l cunoşteau, - şi fiindcă ai fost 
bănuit pe nedrept, uite, ţi se cuvine o despăgubire. Ia 
punga asta cu o sută de pistoli şi iartă-mă. 

— Să vă iert eu, monseniore! Zise Bonacieux, codindu-se 
să ia punga, de teamă că aşa-zisul dar să nu fie decât o 
glumă. Aveţi tot dreptul să porunciţi arestarea mea, aveţi 
dreptul să puneţi să mă schinguiască, aveţi dreptul să mă 
trimiteţi la spânzurătoare: sunteţi stăpânul şi nici n-aş fi 
putut crâcni măcar. Să vă iert eu pe dumneavoastră, 
monseniore! Vai, dar cum vă puteţi gândi la aşa ceva! 

— Ah! Dragă domnule Bonacieux, ştii să fii mărinimos, îmi 
dau seama şi-ţi mulţumesc. Atunci vei lua punga şi vei pleca 
nu prea nemulţumit de aici, nu-l aşa? 

— Plec fericit, monseniore! 

— Adio deci, sau mai curând, la revedere, căci sper să ne 
mai vedem. 

— De câte ori veţi dori, monseniore, sunt la ordinele 
eminenţei voastre. 

— O să fie destul de des, fii pe pace; m-a încântat nespus 
convorbirea cu dumneata. 

— Vai monseniore! 

— La revedere, domnule Bonacieux, la revedere. 

Cardinalul îi făcu un semn cu mâna, la care Bonacieux 
răspunse cu o plecăciune până la pământ; apoi ieşi de-a- 
ndăratelea şi când ajunse în anticameră, cardinalul îl auzi 
ţipând cât îl ţinea gura: Trăiască monseniorul! Trăiască 
eminenţa sa! Trăiască marele cardinal! Prelatul ascultă 
zâmbind această gălăgioasă trâmbiţare a unor simţăminte 
înflăcărate, apoi când strigătele lui Bonacieux se pierdură 
în depărtare, murmură: 

— Bine, iată un om care de aci încolo îşi va da viaţa pentru 
mine. 


Şi cardinalul începu să cerceteze cu mare încordare harta 
oraşului La Rochelle, care, după cum am mai spus, se afla 
întinsă pe biroul lui; însemna cu un creion linia pe unde 
trebuia să treacă peste optsprezece luni faimosul dig ce 
avea să închidă portul cetăţii asediate. 

În vreme ce stătea adâncit în planurile lui strategice, uşa 
se deschise şi intră Rochefort. 

— Ei, cum e? Întrebă repede cardinalul, ridicându-se cu o 
grabă ce dovedea cât de însemnată era pentru el 
însărcinarea încredinţată contelui. 

— Iată cum e, - răspunse acesta, - în casele amintite de 
eminenţa voastră, au locuit într-adevăr o tânără de 
douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte de ani şi un bărbat de 
treizeci şi cinci-patruzeci de ani, cea dintâi patru zile şi al 
doilea cinci zile, dar femeia a plecat astă-noapte, iar 
bărbatul azi de-dimineaţă. 

— Ei erau! - strigă cardinalul privind pendula, - acum 
însă, e prea târziu să trimitem după ei; ducesa e la Tours şi 
ducele la Boulogne. O să le luăm urma la Londra. 

— Care e porunca eminenţei voastre? 

— Nici un cuvânt despre ce s-a petrecut; regina să rămână 
la adăpost de orice, să n-aibă habar că-l cunoaştem taina; 
să creadă că suntem pe urmele unei uneltiri oarecare. 
Trimite-mi pe ministrul justiţiei, pe Seguier. 

— Şi cu omul acela ce-a făcut eminenţa voastră? 

— Cu care om? Întrebă cardinalul. 

— Cu acel Bonacieux? 

— Am făcut din el tot ce se putea face. De azi înainte îşi va 
iscodi soţia. 

Contele de Rochefort se înclină în semn de admiraţie 
pentru neîntrecuta înţelepciune a stăpânului şi se retrase. 

Rămas singur, cardinalul se aşeză iarăşi, scrise o scrisoare 
pe care o pecetlui cu sigilul său personal; apoi sună. 
Ofiţerul pătrunse în cameră, pentru a patra oară. 

— Să vină Vitray, - porunci el, - şi spune-l să se 
pregătească de drum. 


Peste câteva clipe, bărbatul care fusese chemat se şi 
înfăţişă, gata de călătorie, cu cizme şi pinteni. 

— Vitray, - îi spuse cardinalul, - vei pleca numaidecât la 
Londra. Nu te vei opri deloc în drum; scrisoarea asta e 
pentru Milady şi i-o vei da în mână. Uite un bon de două 
sute de pistoli; treci pe la vistiernicul meu şi încasează.-l. Vei 
mai primi tot pe atâta dacă te întorci în şase zile şi-ţi duci la 
bun sfârşit însărcinarea. 

Trimisul cardinalului se înclină fără a scoate o vorbă, luă 
scrisoarea, bonul de două sute de pistoli şi ieşi. 

Iată cuprinsul scrisorii; „Milady, 

Luaţi parte la primul bal la care va fi de faţă ducele de 
Buckingham. El va purta la haină doisprezece eghileţi în 
diamante; apropiaţi-vă de el şi tăiaţi doi eghileţi. 

De îndată ce aceste giuvaiere vor fi în stăpânirea 
dumneavoastră, daţi-mi de ştire”. 

Capitolul XV. 

MAGISTRAŢI ŞI MILITARI. 

A doua zi după aceste întâmplări, văzând că Athos nu e 
nicăieri, d'Artagnan şi Porthos îi aduseră la cunoştinţă 
domnului de Treville dispariţia prietenului. 

Cât priveşte pe Aramis, el ceruse o învoire de cinci zile şi 
mergea zvonul că se află la Rouen, pentru treburi familiare. 

Domnul de Treville era părintele ostaşilor lui. Cel mai 
neînsemnat şi mai necunoscut dintre ei, dacă purta 
uniforma de muşchetar, putea fi sigur de ajutorul şi de 
sprijinul căpitanului, ca şi cum ar fi fost propriul său frate. 

Se duse deci, numaidecât, la procurorul general. Chemat 
în grabă, ofiţerul care comanda corpul de gardă de la Croix- 
Rouge lămuri că deocamdată Athos se afla găzduit la 
închisoarea de la Fort-l'Eveque. 

Athos trecuse prin toate încercările la care am văzut că 
fusese supus şi Bonacieux. 

Cunoaştem scena confruntării dintre cei doi deţinuţi. 
Athos, care până atunci tăcuse chitic, de teamă ca 
d'Artagnan, hărțuit la rândul lui, să nu fi avut răgazul 


trebuincios, mărturisi din clipa aceea că numele lui e Athos 
şi nu d'Artagnan. 

Adăugă că nu cunoaşte nici pe domnul, nici pe doamna 
Bonacieux, că nu vorbise niciodată nici cu unul, nici cu 
celălalt; că venise cam pe la zece seara la prietenul lui 
domnul d'Artagnan şi că până atunci fusese la domnul de 
Treville, unde luase masa de seară; douăzeci de oaspeţi, 
adăugă el, pot să aducă mărturie şi dădu numele mai 
multor gentilomi de seamă, printre care domnul duce de La 
Tremouille. 

Al doilea comisar rămase tot atât de uluit ca şi primul faţă 
de declaraţia simplă şi hotărâtă a acestui muşchetar, pe 
care ar fi fost bucuros să se răzbune aşa cum le place atât 
de mult magistraţilor de câte ori le cad în mână militari; dar 
numele domnului de Treville şi al domnului duce de La 
Tremouille îndemnau la chibzuială. 

Athos a fost trimis de asemenea acasă, la cardinal, dar, din 
nefericire, cardinalul se afla la palatul Luvru, la suveran. 

Tocmai atunci domnul de Treville, care părăsise pe 
procurorul general şi pe comandantul închisorii Fort- 
l'Eveque fără să-l fi putut găsi pe Athos, sosi şi el ia 
maiestatea sa. 

Fiind căpitan al muşchetarilor, domnul de Treville putea 
intra la rege oricând. 

Se ştie ce bănuieli avea regele împotriva reginei, bănuieli 
pe care cardinalul le ţinea mereu treze; când era vorba de 
intrigă, acesta se ferea mai mult de femei decât de bărbaţi. 
Una din pricinile de seamă ale acestor bănuieli era mai ales 
prietenia Anei de Austria pentru doamna de Chevreuse. 
Aceste două femei îl nelinişteau mai mult decât războaiele 
cu spaniolii, mai mult decât neînțelegerile cu Anglia sau 
greutăţile financiare prin care trecea Franţa la ochii şi în 
sufletul lui, doamna de Chevreuse slujea pe regină nu 
numai în ticluielile politice, dar şi aceasta îl chinuia mai 
mult încă şi în cele de dragoste. 


La primele cuvinte rostite de cardinal despre doamna de 
Chevreuse, pe care toţi o credeau la Tours, în surghiun, dar 
care venise la Paris şi vreme de cinci zile cât rămăsese în 
oraş, poliţia îi pierduse urma, regele îşi ieşi din fire. Plin de 
toane şi necredincios, regele ţinea să fie poreclit Ludovic 
cel Drept şi Ludovic cel Cast. Posteritatea va înţelege cu 
greu această fire, pe care istoria o tălmăceşte numai prin 
fapte şi niciodată prin înlănţuiri de judecată. 

Când cardinalul adăugă că nu numai doamna de 
Chevreuse venise la Paris, dar că regina avea iarăşi legături 
cu ea printr-una din acele întocmiri misterioase care pe 
atunci se numea o cabală, când destăinui regelui că el, 
cardinalul, era tocmai gata să descurce iţele încâlcite ale 
urzelilor, dar din nefericire tocmai când trimisa reginei pe 
lângă surghiunită putea fi prinsă asupra faptului, împreună 
cu toate dovezile, un muşchetar îndrăznise să curme cursul 
justiţiei, năpustindu-se cu spada în mână asupra unor 
vrednici slujitori ai legii, care primiseră sarcina să 
cerceteze nepărtinitor toată chestiunea numai pentru a o 
aduce regelui la cunoştinţă, Ludovic al XIII-lea nu se mai 
putu stăpâni; făcu un pas înspre apartamentul reginei, 
pradă acele cumplite mânii mute care, când îl năpădea, 
împingea acest suveran la cea mai crâncenă cruzime. 

Şi totuşi cardinalul nu pomenise încă nici un cuvânt despre 
ducele de Buckingham. 

Tocmai atunci intră şi domnul de Treville, rece, cuviincios, 
într-o ţinută fără cusur. 

Prezenţa cardinalului şi chipul tulburat al regelui îl făcură 
pe domnul de Treville să bănuiască ceea ce se petrecuse. Şi 
se simţi deodată la fel de tare ca Samson în faţa Filistenilor. 

Ludovic al XIII-lea pusese tocmai mâna pe clanţa uşii; la 
zgomotul ce-l făcuse domnul de Treville intrând, se 
întoarse. 

— Vii la vreme, domnule, - îi spuse regele, care nu se 
putea preface atunci când îşi ieşea din fire, - frumoase 
lucruri aflu despre muşchetarii dumitale. 


— Şi eu, - răspunse cu răceală domnul de Treville, - am 
venit să destăinuiesc maiestăţii voastre lucruri frumoase 
despre magistraţii săi. 

— Poftim? Întrebă regele dispreţuitor. 

— Am cinstea să aduc la cunoştinţă maiestăţii voastre, - 
urmă 'Treville pe acelaşi ton, - că o liotă de procurori, de 
comisari şi de poliţişti, oameni poate vrednici de stimă, dar 
pe cât se pare grozav de înverşunaţi împotriva uniformei 
militare şi-au îngăduit să aresteze într-o casă, apoi să 
târască în plină stradă şi să arunce în închisoarea de la 
Fort-l'Eveque şi toate astea pe temeiul unui ordin pe care n- 
au vrut să mi-l arate, pe unul dintre muşchetarii mei, sau 
mai curând ai voştri, sire, cu o purtare fără de pată şi o 
reputaţie aproape ilustră şi pe care maiestatea voastră 
chiar îl preţuieşte: e domnul Athos! 

— Athos, - zise regele mecanic, - da, într-adevăr, cunosc 
numele ăsta. 

— Să binevoiască maiestatea voastră să şi-l amintească: 
domnul Athos este muşchetarul care în duelul acela de 
pomină a avut nenorocirea să rănească greu pe domnul de 
Cahusac. Şi pentru că veni vorba, monseniore, - urmă de 
Treville, întorcându-se spre cardinal, - domnul de Cahusac 
e pe deplin însănătoşit, nu-l aşa? 

— Mulţumesc, răspunse cardinalul, muşcându-şi buzele de 
mânie. 

— Domnul Athos se dusese deci să vadă pe unul din 
prietenii lui, care lipsea atunci de acasă, - urmă domnul de 
Treville, - un tânăjr beamez, cadet în compania domnului 
des Essarts din gărzile maiestăţii sale; dar abia apucase să 
intre în camera prietenului şi să ia o carte ca să-l aştepte, 
că un cârd întreg de zbiri şi de soldaţi, amestecați de-a 
valma, au luat casa cu asalt şi au spart mai multe uşi... 

Cardinalul făcu regelui un semn cu mâna vrând să-l spună: 
„Ştiţi, era pentru chestiunea despre care v-am vorbit”. 

— Cunoaştem toate astea, - răspunse regele, - au fost 
făcute în folosul nostru. 


— Atunci, - urmă Treville, - tot în folosul majestăţii voastre 
au arestat pe unul dintre muşchetarii mei, nevinovat, l-au 
pus între două străji ca pe-un tâlhar şi l-au plimbat prin 
mijlocul unei gloate obraznice pe acest bărbat care şi-a 
vărsat sângele pentru maiestatea voastră şi care este gata 
să şi-l mai verse şi de azi înainte? 

— Cum se poate! - murmură regele mişcat, - lucrurile s-au 
petrecut aşa cum spui? 

— Domnul de Treville nu spune, - adăugă cardinalul cu cel 
mai deplin sânge rece, - că acest nevinovat, acest bărbat 
atât de ales îşi înfipsese spada cu un ceas mai devreme în 
patru comisari instructori, delegaţi de mine să ancheteze o 
chestiune de cea mai mare însemnătate. 

— Desfid pe eminenţa voastră să-şi dovedească spusele, - 
se împotrivi domnul de Treville, cu o sinceritate de gascon 
neaoş şi cu o asprime de militar, - căci, cu un ceas mai 
devreme domnul Athos care, trebuie să destăinuiesc 
maiestăţii voastre, e de neam mare, îmi făcea cinstea să 
discute în salonul locuinţei mele cu ducele de la Tremouille 
şi cu contele de Châlus, care luaseră masa la mine. 

Regele îl privi pe cardinal. 

— Un proces-verbal stă mărturie, - răspunse cu glas tare 
cardinalul, la întrebarea mută a regelui, - nenorociţii aceia 
au întocmit unul pe care mi-am luat îngăduinţa să-l înmânez 
maiestăţii voastre. 

— Un proces-verbal al magistraţilor face mai mult de-cât 
cuvântul de cinste al unor militari? Întrebă mândru Treville. 
— Haide, haide, Treville, încetează odată, îi spuse regele. 

— Dacă eminenţa sa are unele bănuieli cu privire la 
vreunul din muşchetarii mei, - urmă Treville, - justiţia 
domnului cardinal este destul de cunoscută ca să cer chiar 
eu o anchetă. 

— În casa unde a avut loc această descindere a justiţiei, - 
urmă cardinalul cu acelaşi sânge rece, - locuieşte, mi se 
pare, un beamez, prieten cu muşchetarul. 


— Eminenţa voastră doreşte să vorbeaescă de domnul 
d'Artagnan. 

— Vreau să vorbesc despre un tânăr pe care-l ocrotiţi, 
domnule de Treville. 

— Da, emineţa voastră, aşa şi este. 

— Nu-l bănuieşti oare pe acest tânăr de a fi dat sfaturi 
rele... 

— Domnului Athos? Unui om care are de două ori vârsta 
lui? - întrerupse domnul de 'Treville, - nu monseniore, de 
altfel, domnul d'Artagnan a petrecut seara la mine acasă. 

— Ciudat lucru, se miră cardinalul, toată lumea a petrecut 
seara la dumneata? 

— Oare eminenţa sa pune la îndoială cuvântul meu? 
Întrebă Treville, stacojiu de mânie până în vârful urechilor. 

— Nu, ferească sfântul! - zise cardinalul, - o întrebare 
numai: la ce oră a fost la dumneata? 

— Pot să răspund lămurit eminenţei voastre, că atunci 
când a intrat la mine, am văzut că pendula arăta nouă şi 
jumătate, deşi aş fi crezut că era mai târziu. 

— Şi la ce oră a plecat de la dumneata? 

— La zece şi jumătate, cu un ceas după cele întâmplate. 

— Totuşi, - răspunse cardinalul care nu punea o clipă la 
îndoială buna credinţă a lui Treville, dar care simţea că 
victoria îi scapă din mâini, - totuşi, domnul Athos a fost găsit 
în casa aceea de pe strada Groparilor. 

— Şi de când un prieten nu are voie să se ducă la prietenul 
lui? Adică un muşchetar din compania mea n-are voie să 
aibă legături frăţeşti cu un ostaş din compania domnului 
des Essarts? 

— Nu atunci când casa unde se înfrăţeşte cu acest prieten 
dă de bănuit. 

— Aşa e, Treville, casa aceea e cam deocheată, - încuviinţă 
regele, - poate că nu ştiai? 

— Într-adevăr, sire, nu ştiam aşa ceva. La urma urmelor, 
casa poate da de bănuit de sus până jos, dar tăgăduiesc că 
ar avea ceva necurat în partea locuită de domnul 


d'Artagnan; căci pot să spun cu tărie, sire, că, aşa cum l-am 
auzit vorbind, nu se află pe lume slujitor mai credincios 
maiestăţii sale şi admirator mai înflăcărat al domnului 
cardinal, ca el. 

— Nu e vorba de acel d'Artagnan care l-a rănit într-o zi pe 
Jussac în întâlnirea aceea nefericită din preajma mânăstirii 
Carmes-Dechausses? Întrebă regele uitându-se la cardinal 
care se înroşi de ciudă. 

— Şi a doua zi pe Bemajoux. Da, sire, da, chiar aşa, 
maiestatea voastră ţine bine minte. 

— Atunci ce hotărâm? Întrebă regele. 

— Aceasta priveşte pe maiestatea voastră mai mult decât 
pe mine, răspunse cardinalul. Eu aş stărui asupra 
vinovăţiei. 

— Şi eu o tăgăduiesc, se împotrivi Treville. Dar maiestatea 
sa are judecători şi aceşti judecători vor hotări. 

— Aşa e, - încuviinţă regele, - să dăm pricina pe mâna 
judecătorilor, treaba lor e să judece şi vor judeca. 

— Numai că, - adăugă Treville, - e păcat ca în vremile 
noastre nefericite, viaţa cea mai curată, virtutea cea mai 
netăgăduită, să nu-l scutească pe un om de ocară şi de 
prigoană. Şi vă pot încredința că armata nu va fi prea 
mulţumită, să ştie că poate oricând pătimi de pe urma unor 
urzeli de-ale poliţiei. 

Cuvântul era nechibzuit, dar Treville îi dăduse drumul cu 
bună ştiinţă. Aştepta o explozie, căci odată aprins fitilul, 
focul luminează. 

— Urzeli de-ale poliţiei! - strigă regele, agăţându-se de 
cuvintele domnului de Treville, - urzeli de-ale poliţiei! Dar 
ce ştii dumneata în privinţa asta, domnule? Vezi de 
muşchetarii dumitale şi nu mai îmi bate mie capul. Cine te- 
ar auzi ar crede că dacă, Doamne fereşte, e arestat un 
muşchetar, atunci toată Franţa e în primejdie. Ce atâta 
larmă pentru un muşchetar! O să pun să aresteze zece nu 
unul, ei drăcia Dracului! O sută chiar toată compania... Şi 
nu vreau să crâcnească nimeni. 


— Dacă muşchetarii sunt bănuiţi de maiestatea voastră, - 
începu Treville, - muşchetarii sunt vinovaţi; de aceea, sire, 
sunt gata să vă înapoiez spada mea, căci după ce i-a învinuit 
pe ostaşii mei, nu mă îndoiesc că domnul cardinal va sfârşi 
prin a mă învinui şi pe mine; aşa că e mai bine să mă 
predau, pentru a fi alături de domnul Athos, care se află 
arestat şi de domnul d'Artagnan, care desigur, va fi şi el 
arestat în curând. 

— Cap de gascon, n-o sfârşeşti odată? Îl opri regele. 

— Sire, - răspunse Treville fără să-şi domolească glasul, - 
porunciţi să-mi fie dat îndărăt muşchetarul sau să fie 
judecat. 

— Va fi judecat, întări cardinalul. 

— Cu atât mai bine, căci atunci voi cere maiestăţii sale 
îngăduinţa să-l fiu chiar eu apărător. 

Regele se temu de o izbucnire. 

— Dacă eminenţa sa, - spuse el, - nu are nimic împotrivă... 

Cardinalul pricepu ce urmărea regele şi i-o luă înainte: 

— lertaţi-mă, - spuse el, - dar dacă maiestatea voastră 
crede că judec părtinitor, atunci eu, mă retrag. 

— Ascultă, - zise regele, - poţi să juri pe amintirea tatălui 
meu că domnul Athos se afla la dumneata în timpul isprăvii 
şi că n-a avut nici un amestec? 

— Jur pe gloriosul vostru tată şi jur pe voi, sire, care 
sunteţi tot ce iubesc şi slăvesc mai mult pe lume! 

— Gândiţi-vă bine, sire, - interveni cardinalul, - dacă-l dăm 
drumul arestatului, nu mai putem descoperi adevărul. 

— Domnul Athos va fi gata să răspundă ori de câte ori 
magistraţii vor găsi de cuviinţă să-l cerceteze, - stărui 
domnul de Treville, - nu va dezerta, domnule cardinal, fiţi 
pe pace, răspund eu pentru el. 

— Aşa e, nu va dezerta, întări regele. O să-l găsească 
oricând, după cum spune şi domnul de Treville. De altfel, - 
adăugă el, cu glas scăzut şi privind rugător spre eminenţa 
sa, - să nu le răpim încrederea; e o politică bună. 


Această politică a lui Ludovic al XIII-lea îl făcu pe Richelieu 
să zâmbească. 

— Porunciţi, sire, - încuviinţă cardinalul, - aveţi dreptul de 
a graţia. 

— Dreptul de grațiere nu priveşte decât pe vinovaţi, - 
lămuri Treville, care nu voia să se dea învins, - iar 
muşchetarul meu e nevinovat, aşa că nu de iertare e vorba, 
sire, ci numai de dreptate. 

— Şi spui că e la Fort-l'Evâque? Întrebă regele. 

— Da, sire, ţinut la secret, într-o celulă, ca un criminal de 
rând. 

— Drace! Drace! Murmură regele, ce-l de făcut? 

— Iscăliţi ordinul de punere în libertate şi va fi de ajuns, - 
spuse cardinalul, - eu cred, la fel ca maiestatea voastră, că 
ne putem bizui din plin pe cuvântul domnului de Treville. 

Acesta se înclină respectuos, cu o bucurie în care intra şi 
oarecare teamă; i-ar fi plăcut mai mult o împotrivire 
îndârjită din partea cardinalului decât acea neaşteptată 
încuviinţare. 

Regele iscăli ordinul de punere în libertate, iar Treville îl 
luă fără a mai pierde vremea. 

Când să iasă, cardinalul îi surâse prietenos şi spuse 
regelui: 

— Ce deplină înţelegere domneşte, sire, între căpetenii şi 
soldaţi, în rândurile muşchetarilor regali! Iată ceva care 
foloseşte în slujbă şi face cinste tuturor. 

„Cine ştie ce festă vrea să îmi mai joace, - îşi spunea 
Treville, - nu scapi cu una cu două din gheara unui om ca 
el. Dar să ne grăbim, căci regele poate oricând să se 
răzgândească şi, la urma urmelor, e mai greu să bagi iar la 
Bastilia sau la Fort-l'Eveque pe cineva care a scăpat de 
acolo decât să ţii închis pe unul care n-a ieşi încă.” 

Domnul de 'Treville pătrunse biruitor la Fort-l'Evegue, 
unde slobozi pe muşchetarul rămas la fel de liniştit şi de 
nepăsător ca totdeauna. 

Cum îl văzuse pe d'Artagnan, îi spuse: 


— Ai scăpat ieftin de tot; asta-l plata pentru lovitura de 
spadă a lui Jussac. Mai rămâne a lui Bemajoux, dar nu te 
culca pe-o ureche. 

De altminteri, domnul de Treville avea dreptate să se 
ferească de cardinal, la gândul că socoteala nu era încă 
încheiată, căci îndată ce căpitanul muşchetarilor închisese 
uşa, eminenţa sa îi strecură regelui: 

— Şi acum, când am rămas doar noi doi, o să putem vorbi 
cum se cuvine, dacă maiestatea voastră îngăduie. Sire, 
domnul de Buckingham a fost vreme de cinci zile la Paris şi 
n-a plecat decât azi dimineaţă. 

Capitolul XVI. 

DOMNUL SEGUIER, MINISTRUL JUSTIŢIEI (16), CAUTĂ 
DE ZOR CLOPOŢELUL, DORIND SĂ SUNE CA ODINIOARĂ. 

Este cu neputinţă să-şi închipuie cineva tulburarea lui 
Ludovic al XIII-lea la auzul acestor cuvinte. Când îl văz 
schimbând feţe-feţe, cardinalul îşi dădu seama că dintr-o 
singură lovitură câştigase din nou terenul pe care-l 
pierduse. 

— Domnul de Buckingham la Paris? - se răsti el, - şi ce să 
facă aici? 

— Fără doar şi poate să uneltească cu duşmanii maiestăţii 
voastre, hughenoţii şi spaniolii. 

— Nu, mii de draci! Nu! A venit să uneltească împotriva 
onoarei mele împreună cu doamna de Chevreuse, cu 
doamna de Longueville şi cu tot neamul Conde! 

— Vai, sire! Se poate! Regina este prea înţeleaptă şi mai 
ales iubeşte prea mult pe maiestatea voastră. 

— Femeia e slabă din fire, domnule cardinal, - spuse 
regele, - şi cât priveşte marea ei dragoste pentru mine, ştiu 
eu ce ştiu despre dragostea asta! 

— Eu stăruiesc totuşi să cred, - urmă cardinalul - că 
ducele de Buckingham a venit la Paris numai cu scop politic. 

— În schimb eu sunt încredinţat, domnule cardinal, că a 
venit pentru altceva; iar dacă regina e vinovată, vai şi amar 
de ea! 


— De altfel, - adăugă cardinalul, - oricât mi-ar fi de silă să- 
mi opresc mintea asupra unei astfel de mişelii, maiestatea 
voastră mă pune pe gânduri; doamna de Lannoy cu care, 
din porunca maiestăţii voastre, am stat adesea de vorbă, 
mi-a spus azi dimineaţă că ieri noapte maiestatea sa a 
vegheat până târziu, că toată dimineaţa a plâns şi că peste 
zi a scris toată vremea. 

— Vezi, - făcu regele, - sigur că lui i-a scris. Cardinale, ţin 
să am hârtiile reginei. 

— Dar cum să le luăm, sire? Socot că nici eu nici 
maiestatea voastră nu ne putem încumeta la aşa ceva. 

— Dar cum s-a făcut cu soţia mareşalului d'Ancre? - se 
răsti regele în culmea mâniei, - i-au scotocit sertarele şi la 
urmă au căâutat-o şi pe ea. 

— Mareşala d'Ancre nu era decât mareşala d'Ancre, o 
aventurieră din Florenţa, sire şi nimic mai mult; pe câtă 
vreme augusta voastră soţie este Ana de Austria, regina 
Franţei, adică una din cele mai slăvite crăiese ale lumii. 

— Cu atât mai vinovată e, domnule duce! Cu atât şi-a 
nesocotit mai tare înaltul rang ce-l poartă, cu atât a coborât 
mai jos. Dealtminteri, de multă vreme m-am hotărât eu să 
curm odată pentru totdeauna dedesubturile astea politice şi 
amoroase. Mai are lângă ea şi pe unul. La Porte... 

— Pe care eu îl socotesc tartorul în toate astea, da, o 
mărturisesc. Întări cardinalul. 

— Va să zică, bănuieşti ca şi mine, că mă înşeală? Întrebă 
regele. 

— Cred şi spun încă odată maiestăţii voastre, că regina 
unelteşte împotriva puterii regelui său, dar n-am spus şi 
împotriva cinstei sale. 

— Şi eu îţi spun că unelteşte împotriva amândurora: îţi 
spun că nu mă iubeşte şi că iubeşte pe altul; îţi spun eu că-l 
iubeşte pe acel nemernic de Buckingham! De ce n-ai pus să- 
| aresteze pe când era la Paris? 

— Să-l aresteze pe duce! Să-l aresteze pe primul ministrul 
al regelui Carol I! Vă gândiţi ce-ar însemna asta, sire? Ce 


vâlvă! Chiar dacă bănuielile maiestăţii voastre ar avea 
oarecare temei, lucru de care eu tot mă îndoiesc, dar ce 
trăsnet ar fi, ce zarvă îngrozitoare! 

— De vreme ce-şi primejduia viaţa ca un derbedeu şi ca un 
pungaş, trebuia... 

Ludovic al XIII-lea se opri deodată, înspăimântat de ce era 
să scape, în vreme ce Richelieu, lungindu-şi gâtul, aştepta 
în zadar cuvântul încremenit pe buzele regelui. 

— Trebuia? 

— Nimic, - îngăimă regele, - nimic. Dar cât a stat la Paris, 
cred că nu l-aţi pierdut din ochi. 

— Nu, sire. 

— Şi unde locuia? 

— În strada La Harpe nr. 75 

— Unde vine asta? 

— Înspre Luxemburg. 

— Eşti sigur că regina şi ducele nu s-au văzut? 

— O cred pe regină prea credincioasă îndatoririlor ei, sire. 

— Dar şi-au scris; lui i-a scris regina ieri, toată ziua; 
domnule duce, vreau să am neapărat scrisorile! 

— Sire, totuşi... 

— Le vreau, domnule duce, cu orice preţ! 

— Îmi îngădui să atrag atenţia maiestăţii voastre... 

— Nu cumva mă trădezi şi dumneata, domnule cardinal, 
de te împotriveşti mereu voinţei mele! Te-ai înţeles şi 
dumneata cu spaniolul, cu englezul, cu doamna de 
Chevreuse şi cu regina? 

— Sire, - răspunse oftând cardinalul, - mă credeam la 
adăpost de atare bănuială. 

— M-ai auzit, domnule cardinal: vreau scrisorile! 

— N-ar fi decât un singur mijloc. 

— Care? 

— Să se încredinţeze această sarcină domnului Seguier, 
ministrul justiţiei. Chestiunea se potriveşte întru totul cu 
îndatoririle slujbei lui. 

— Atunci să se ducă numaidecât să-l cheme. 


— Trebuie să fie acasă la mine, sire, îl poftisem tocmai să 
vină şi când am plecat spre Luvru i-am lăsat vorbă să mă 
aştepte. 

— Să-l cheme chiar acum. 

— Poruncile maiestăţii voastre vor fi îndeplinite; dar... 

— Dar ce? 

— Poate că regina nu se va supune. 

— Poruncilor mele? 

— Da, dacă nu ştie că aceste porunci vin de la rege. 

— Bine! Ca să nu se mai îndoiască, mă duc s-o înştiinţez 
chiar eu. 

— Maiestatea voastră să nu uite că eu am făcut tot ce am 
putut ca să înlătur o vrajbă. 

— Da, duce, ştiu că eşti foarte îngăduitor cu regina, poate 
chiar prea îngăduitor şi te înştiinţez că o să stăm de vorbă 
în privinţa asta. 

— Oricând va pofti maiestatea voastră; dar, voi fi 
totdeauna fericit şi mândru, sire, să mă jertfesc pentru 
buna înţelegere pe care doresc s-o văd domnind între 
maiestatea voastră şi regina Franţei. 

— Bine, cardinale, bine, dar până atunci, trimite după 
ministrul justiţiei; eu mă duc să vorbesc reginei... 

Şi deschizând o uşă, Ludovic al XIII-lea o luă de-a lungul 
unei săli ce ducea spre apartamentele Anei de Austria. 

Regina se afla în mijlocul însoţitoarelor ei, doamna de 
Guitaut, doamna de Sabie, doamna de Montbazon şi 
doamna de Guemenee. Într-un ungher stătea camerista 
spaniolă, dona Estefana, cu care venise de la Madrid. 
Doamna de Guemennee citea o carte şi toată lumea asculta 
cu luare-aminte, afară de regina care ceruse dinadins 
această lectură, tocmai pentru a-şi putea urmări firul 
gândurilor prefăcându-se că ascultă. 

Aceste gânduri, oricât de poleite erau de ultimele licăriri 
ale iubirii, se dovedeau triste. Lipsită de încrederea soţului 
ei, urmărită de urgia cardinalului care nu-l putea ierta că 
nesocotise un simţământ mai gingaş, Ana de Austria avea în 


faţa ochilor pilda reginei mame, hărţuită toată viaţa de 
aceeaşi ură, deşi Maria de Medicis - dac-ar fi să dăm 
crezare cronicilor vremii - începuse prin a dărui 
cardinalului dragostea pe care Ana de Austria a ocolit-o 
mereu; Ana de Austria văzuse căzând în juru-l pe slujitorii 
ei cei mai credincioşi, pe prietenii cei mai dragi. Aidoma 
nefericiţilor sortiţi să fie piază-rea celor din preajmă, ea 
stârnea nenorocul; prietenia ei era aducătoare de prigoană 
şi de urgie: doamna de Chevreuse şi doamna de Vernet 
erau surghiunite, iar La Porte nu ascundea stăpânei sale că 
se aştepta să fie ridicat în fiece clipă. 

Pe când stătea astfel adâncită în gânduri grele şi 
întunecate, uşa camerei se deschise şi intră regele. 

Doamna care citea, lăsă deodată cartea, celelalte doamne 
se ridicară în picioare şi se aşternu tăcere adâncă. 

Cu aerul că nici nu le vede, regele se opri doar în faţa 
reginei şi-l spuse cu vocea schimbată: 

— Domnul cancelar va veni să vă vadă, doamnă şi să vă 
aducă la cunoştinţă unele hotărâri ale mele. 

Nefericita regină, care era mereu ameninţată cu 
despărţirea, cu surghiunul şi chiar cu judecata, păli în ciuda 
sulimanului şi nu se putut împiedica să întrebe: 

— Dar de ce să vină, sire? Ce lucruri să-mi spună domnul 
cancelar, pe care nu poate să le spună chiar maiestatea 
voastră? 

Regele îşi întoarse spatele, fără a răspunde şi aproape în 
aceeaşi clipă, domnul de Guitaut, căpitanul gărzilor, vesti 
sosirea cancelarului. 

Când acesta se ivi în prag, regele ieşi printr-o altă uşă. 

Cancelarul intră pe jumătate zâmbind, pe jumătate 
stingherit. Deoarece s-ar putea să-l mai întâlnim de-a lungul 
acestei povestiri, socotim că nu e rău ca cititorii nostru să-l 
cunoască mai îndeaproape. 

Cancelarul acesta era hazliu din fire. Des Roches le Masle, 
canonic la NGtre Dame şi pe vremuri camerist al 
cardinalului, îl sprijinise pe lângă eminenţa sa, ca fiind un 


om de încredere. Cardinalul urmă sfatul canonicului şi se 
nimeri bine. 

Se povesteau, pe seama lui, tot felul de năzdrăvănii, 
printre care şi următoarea: 

După o tinereţe furtunoasă, se aciuase într-o mânăstire 
pentru a-şi ispăşi măcar o bucată de vreme nebuniile 
vârstei sale fragede. 

Dar, trecând pragul sfântului lăcaş, sărmanul pocăit nu 
putuse închide atât de grabnic uşa încât patimile, de care 
fugea, să nu intre o dată cu el. Şi cum îi dădeau de furcă, 
stareţul mânăstirii căruia îi destăinuise năpasta, vrând să-l 
izbăvească, atât cât îi stătea în putere, îl sfătuise să tragă 
de funia clopotului şi să sune până la cer, ca să alunge ispita 
Necuratului. Auzind larma vestitoare, călugării ar fi aflat că 
pe un frate îl încolţeau poftele şi cu toţii s-ar fi pus pe 
rugăciuni. 

Viitorul cancelar socoti sfatul destul de nimerit. Căută deci 
izbăvirea prin nenumăratele rugăciuni făcute de călugări, 
dar Ucigă-l-toaca nu părăseşte uşor vizuina unde s-a 
cuibărit; cu cât se înmulţeau afuriseniile, cu atât se înteţeau 
şi ispitele, aşa că clopotul bălăngănea ziua şi noaptea, 
vestind apriga dorinţă de mântuire a pocăitului. Călugării 
nu mai pridideau. Cât era ziulica de mare urcau şi coborau 
treptele care duceau la capelă. Noaptea, în afară de 
vecernie şi utrenie, mai erau siliţi să sară de vreo douăzeci 
de ori din pat, ca să bată mătănii pe lespezile chiliilor. 

Nu se ştie dacă, până în cele din urmă, Necuratul a fost cel 
care s-a lăsat păgubaş sau călugării au obosit; dar 
neîndoielnic este că peste trei luni, pocăitul s-a întors la 
viaţa de mirean cu faima că de când e lumea lume, nu se 
pomenise făptură mai spurcată ca el. 

Când a ieşit din mânăstire a intrat în magistratură; a fost 
numit preşedinte de secţie în locul unchiului său, s-a dat de 
partea cardinalului, dovadă că era ager la minte, a ajuns 
cancelar, a slujit cu râvnă pe eminenţa sa în duşmănia lui 
împotriva reginei mame şi în setea de răzbunare împotriva 


Anei de Austria, a aţâţat pe judecători în afacerea Chalais, a 
sprijinit încercările domnului de Laffemas, mare maistru de 
vânătoare al Franţei şi, în sfârşit, împuternicit cu întreaga 
încredere a cardinalului, încredere atât de aprig cucerită, a 
ajuns să primească şi ciudata însărcinare în vederea căreia 
se înfăţişa acum reginei. 

Când a intrat, regina mai era încă în picioare; dar cum îl 
zări, se şi aşeză în fotoliu, făcând semn doamnelor de 
onoare să se aşeze şi ele pe perne şi pe scăunaşe. Apoi, Ana 
de Austria îl întrebă cu nespusă trufie: 

— Ce doreşti, domnule şi cu ce scop vii aici? 

— Ce să fac, doamnă, în numele regelui şi cu tot respectul 
pe care am cinstea să vi-l port, o cercetare amănunţită în 
toate hârtiile maiestăţii voastre. 

— Cum! Domnule, să cercetezi hârtiile mele... Ale mele! 
Asta-l curată nemernicie! 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar în această 
împrejurare eu nu sunt decât o unealtă în slujba regelui. N- 
a fost chiar acum maiestatea sa aici şi nu v-a poftit să vă 
pregătiţi pentru venirea mea? 

— Scotoceşte atunci, domnule; pe cât se pare, sunt o 
nelegiuită. Estefana, dă cheile de la mesele şi dulapurile 
mele. 

Cancelarul căută pe deasupra prin sertare; ştia, fireşte, că 
nu acolo a ascuns regina scrisoarea însemnată ce scrisese 
peste zi. 

După ce deschise şi închise la loc vreo douăzeci de ori 
dulapurile, cancelarul, nemaiavând încotro, oricât de 
şovăielnic se simţea, nemaiavând încotro, zicem, a trebuit 
să ajungă la ceea ce trebuia să facă, adică s-o caute chiar 
pe regină. Se îndreptă deci spre Ana de Austria şi încurcat, 
cu glasul în doi peri, îi spuse: 

— Şi acum, mai rămâne de făcut cercetarea de căpetenie. 

— Care? Întrebă regina, nepricepând sau mai curând 
nevrând să priceapă. 


— Maiestatea sa e încredinţat că peste zi aţi scris o 
scrisoare; regele ştie că n-a fost încă trimisă. Această 
scrisoare nu se află nici în masa de scris, nici în scrinul 
dumneavoastră şi totuşi această scrisoare trebuie să fie 
undeva. 

— Ai îndrăzni oare să atingi pe regina dumitale? Întrebă 
Ana de Austria, ridicându-se cât era de înaltă şi pironind 
asupra cancelarului o privire aproape duşmănoasă. 

— Sunt un supus credincios al regelui, doamnă şi voi 
îndeplini toate poruncile maiestăţii sale. 

— Aşa e! Adevărat, - rosti Ana de Austria, - spionii 
domnului cardinal l-au slujit cât se poate de bine; am scris 
azi o scrisoare, această scrisoare n-a plecat; e aici. 

Şi regina duse în dreptul sânului, prea frumoasă-l mână. 

— Daţi-mi atunci scrisoarea, doamnă, stărui cancelarul. 

— N-o voi da decât regelui, domnule, răspunse Ana. 

— Dacă regele ar fi vrut să i-o înmânaţi, doamnă, v-ar fi 
cerut-o chiar el. Dar, vă spun încă o dată, mie mi-a 
încredinţat sarcina s-o cer şi dacă nu mi-o daţi... 

— Atunci? 

— Tot mie mi-a încredinţat sarcina s-o şi iau. 

— Cum! Ce vrei să spui? 

— Că ordinele primite îmi dau puteri nemărginite, doamnă 
şi sunt îndreptăţit să caut hârtia cu pricina chiar asupra 
persoanei maiestăţii voastre. 

— Ce grozăvie! Strigă regina. 

— Vă rog, deci, doamnă, să-mi înlesniţi cercetarea, 

— Purtarea asta e o constrângere josnică; îţi dai seama, 
domnule? 

— Regele porunceşte, doamnă, eu vă rog frumos să mă 
iertaţi. 

— Nu voi îngădui aşa ceva, nu, nu, mai bine mor! Strigă 
regina al cărei sânge trufaş de spaniolă şi de austriacă îi 
clocotea în vine. 

Cancelarul se înclină până la pământ apoi, cu hotărârea 
neclintită de a nu da un singur pas îndărăt de la 


îndeplinirea sarcinii ce-l fusese încredinţată şi la fel cum ar 
fi făcut, ajutorul unui călău în camera de tortură, el se 
apropie de regină, care izbucni deodată într-un plâns 
mânios. 

După cum am mai spus, Ana de Austria era deo 
neasemuită frumuseţe. Misiunea lui Seguier se adeverea a 
fi oarecum gingaşă, dar în gelozia lui oarbă împotriva lui 
Buckingham, regele ajunsese să nu mai fie gelos pe nimeni 
altul. 

Fără îndoială, în clipa aceea cancelarul şi-a holbat ochii 
după frânghia clopotului de pomină, dar negăsind-o, se 
hotări şi întinse mâna spre locul unde regina mărturisise că 
se găsea scrisoarea. 

Ana de Austria făcu un pas îndărăt; era atât de albă la 
faţă, de s-ar fi zis că se sfârşeşte; ca să nu cadă, se sprijini 
cu mâna stângă de o masă din spatele ei, iar cu dreapta 
scoase din sân o hârtie pe care i-o întinse ministrului de 
justiţiei. 

— Poftim, domnule, ţine scrisoarea! Îi spuse regina cu 
glasul întretăiat şi tremurător, ia-o şi scuteşte-mă de 
dezgustătoarea dumitale prezanţă. 

Cancelarul, care la rândul lui tremura şi el, din pricina 
unei tulburări lesne de închipuit, luă scrisoarea şi ieşi, cu 
ploconeli până la pământ. 

Abia se închisese uşa în urma lui şi regina se prăbuşi 
aproape fără cunoştinţă, în braţele însoţitoarelor ei. 

Cancelarul aduse scrisoarea regelui fără să citească măcar 
un rând. Regele o luă cu mâna tremurândă. Căută adresa 
care lipsea şi, alb la faţă ca varul, desfăcu încet hârtia; apoi, 
înțelegând din primele cuvinte că este scrisă către regele 
Spaniei, o citi într-un suflet. 

Era vorba de un întreg plan de luptă împotriva 
cardinalului. Regina îşi îndemna fratele ca, împreună cu 
împăratul Austriei, să se prefacă a porni cu război împotriva 
Franţei, ca urmare a jignirilor pricinuite de politica lui 
Richelieu, a cărui veşnică dorinţă era înjosirea casei de 


Austria; apoi de a cere în schimbul încheierii păcii, 
alungarea cardinalului; dar despre dragoste în toată 
scrisoarea nici un cuvânt. 

Nespus de bucuros, regele întrebă dacă ducele mai era 
încă la Luvru. 1 se răspunse că eminenţa sa aşteaptă în 
camera de lucru ordinele maiestăţii sale. 

Regele o şi porni într-acolo. 

— Aşa e, duce - îi spuse cardinalului, - dumneata aveai 
dreptate, iar eu m-am înşelat; toată intriga e doar politică şi 
nici pomeneală de dragoste; poftim scrisoarea: în schimb, 
grozav te pomeneşte pe dumneata. 

Cardinalul desfăcu scrisoarea şi o citi cu luare-aminte; 
apoi când ajunse la sfârşit, o mai luă o dată de la început. 

— Iată, maiestate, până unde ajung duşmanii mei; vă 
ameninţă cu două războaie dacă nu mă goniţi. În locul 
vostru, sire, m-aş lăsa înduplecat în faţa unor atât de 
puternice stăruinţe, iar în ceea ce mă priveşte, ar fi o 
adevărată fericire să pot părăsi treburile obşteşti. 

— Ce tot spui acolo, duce? 

— Spun, sire, că sănătatea mi se iroseşte în aceste lupte 
nesfârşite şi în această muncă fără preget. Spun că cine ştie 
dacă aş mai putea îndura oboselile asediului cetăţii La 
Rochelle şi că ar fi mai bine să numiţi în locul meu pe 
domnul de Conde, sau pe domnul de Bassompierre sau, în 
sfârşit, pe orice alt viteaz în stare să ducă un război şi nu pe 
mine, slujitor al bisericii, care mă văd mereu îndepărtat de 
la chemarea mea, pentru treburi în afara priceperii mele. 
Veţi fi, sire, mai fericit înlăuntrul ţării şi nu mă îndoiesc; mai 
glorios peste hotare. 

— Domnule duce, - răspunse regele, - am înţeles, fii fără 
grijă! Toţi care sunt numiţi în această scrisoare îşi vor primi 
pedeapsa cuvenită, chiar şi regina. 

— Nu vorbiţi astfel, sire! Ferească Dumnezeu ca din 
pricina mea regina să aibă cea mai mică neplăcere; 
totdeauna m-a socotit drept duşmanul ei, deşi puteţi fi 
martor că în toate împrejurările i-am luat călduros partea, 


chiar împotriva maiestăţii voastre. O! Dacă ar întina cinstea 
maiestăţii voastre, atunci ar fi cu totul altceva; eu, cel 
dintâi, v-aş spune: „Nici o milostivire, sire, nici o milostivire 
pentru păcătoasă!” Slavă Domnului, nu poate fi vorba de 
aşa ceva; maiestatea voastră a dobândit acum o nouă 
dovadă. 

— Aşa e, domnule cardinal, - răspunse regele, - şi ai avut 
dreptate, ca totdeauna; i se cuvine totuşi reginei să îndure 
mânia mea! 

— Dimpotrivă, maiestatea voastră aţi înfruntat-o; şi dacă 
într-adevăr v-ar lua-o în nume de rău, eu aş înţelege-o şi i- 
aş da dreptate. Maiestatea voastră s-a purtat cu o 
asprime... 

— Aşa mă voi purta totdeauna cu duşmanii mei şi cu ai 
dumitale, duce, oricât de înalt le-ar fi rangul şi oricare ar fi 
primejdia care m-ar ameninţa de pe urma purtării mele 
aspre. 

— Regina mi-e duşmană mie, nu şi maiestăţii voastre; 
dimpotrivă, este o soţie credincioasă, supusă, fără cusur; 
îngăduiţi-mi, deci, sire, să cer pentru ea îndurare. 

— Atunci n-are decât să se umilească şi să vină ea spre 
mine. 

— Dimpotrivă, sire, slujiţi-l drept pildă: aţi greşit cel dintâi, 
fiindcă aţi bănuit-o pe nedrept. 

— Eu să mă ducântăi spre ea?! - spuse regele, - niciodată! 

— Sire, vă rog din suflet. 

— De altfel, cum m-aş putea duce spre ea? 

— Făcând un lucru care ştiţi că ar bucura-o. 

— Şi ce anume? 

— Daţi un bal; ştiţi ce mult îi place dansul reginei; vă 
încredinţez că supărarea ei nu va putea dăinui faţă de 
asemenea atenţie din partea maiestăţii voastre. 

— Domnule cardinal, ştii că nu-mi plac petrecerile 
mondene. 

— Cu atât mai recunoscătoare va fi regina cu cât şi ea ştie 
că nu vă plac petrecerile de soiul acestora; de altminteri, va 


avea astfel prilej, să-şi pună podoabele din diamante pe 
care i le-aţi dăruit de ziua ei şi pe care nu a avut când să le 
poarte. 

— Să vedem, domnule cardinal, să vedem - spuse regele, 
bucuros că descoperise vinovăția reginei într-o nelegiuire 
de care nu se sinchisea şi nevinovăția ei într-o greşeală de 
care se înfiora; el era gata să se împace cu ea. Să vedem, 
domnule cardinal, dar, pe legea mea, eşti din cale afară de 
îngăduitor. 

— Sire, - răspunse cardinalul, - lăsaţi asprimea pe seama 
miniştrilor; îngăduinţa e virtute regească; folosiţi-o şi vă 
prinde bine. 

Şi auzind că bate ora unsprezece, cardinalul se înclină 
adânc, cerând voie regelui să se retragă şi rugându-l 
totodată stăruitor să se împace cu regina. 

Ana de Austria, care după ce i se luase scrisoarea se 
aştepta la cine ştie ce mustrări, s-a mirat nespus văzând că 
regele încearcă a doua zi să se apropie de ea. Întâia ei 
mişcare a fost de împotrivire; mândria de femeie şi 
demnitatea ei de regină, atât de crunt jignite, o împiedicau 
să treacă prea uşor cu vederea; dar, cucerită de sfaturile 
însoţitoarelor ei, păru că începe să uite. Regele se folosi de 
acest început de schimbare pentru a-l spune că are de gând 
să dea curând de tot o serbare. 

Pentru biata Ana de Austria o serbare era ceva atât de 
neaşteptat, încât la auzul acestei veşti, după cum bănuise 
de altminteri şi cardinalul, i se şterse şi cea din brumă de 
supărare dacă nu din inimă, cel puţin de pe faţă. Când îl 
întrebă când va avea loc serbarea, regele îi răspunse că 
aşteaptă să ia înţelegere cu eminenţa sa. 

Într-adevăr, în fiecare zi regele îl întreba pe cardinal când 
va avea loc serbarea şi în fiecare zi, sub un cuvânt 
oarecare, cardinalul amâna să hotărască data. 

Se scurseră astfel zece zile. 

A opta după întâmplarea povestită, cardinalul primi o 
scrisoare purtând ştampila Londrei şi care cuprindea doar 


aceste rânduri: „Le-am luat; dar nu pot părăsi Londra din 
lipsă de bani; trimiteţi-mi cinci sute de pistoli şi în patru sau 
cinci zile de la primire, voi fi la Paris”. 

În ziua în care cardinalul primi această scrisoare, regele îi 
puse obişnuita întrebare. 

Richelieu numără pe degete, spunându-şi în şoaptă: „Va 
sosi, după cum spune, în patru sau cinci zile de la primirea 
banilor. Trebuiesc patru sau cinci zile până să ajungă banii 
acolo, alte patru sau cinci zile până să să ajungă ea aici, în 
total deci zece zile; mai punem la socoteală vânturi 
neprielnice, întâmplări neprevăzute, slăbiciuni femeieşti, 
toate la un loc ar face cam douăsprezece zile”. 

— Ei, domnule duce, - îl întrebă regele, - cum stai cu 
socoteala? 

— Bine, sire, azi suntem în douăzeci septembrie; consilierii 
municipali ai capitalei dau o serbare la trei octombrie. Se 
potriveşte de minune, căci n-o să se creadă că vreţi să faceţi 
un hatâr reginei. 

Apoi cardinalul adăugă: 

— Şi pentru că veni vorba, sire, nu uitaţi să spuneţi 
maiestăţii sale, în ajunul serbării, că aţi dori s-o vedeţi 
gătită cu eghileţii în diamante. 

Capitolul XVII. 

CĂSNICIA BONACIEUX. 

Era a doua oară când cardinalul îi pomenea regelui de 
eghileţii În diamante. Izbit de această stăruinţă, Ludovic al 
XIII-lea se gândi că îndărătul acelor cuvinte se ascundea o 
taină. 

Nu o dată regele se simţea umilit văzând că eminenţa sa, a 
cărui poliţie, fără a fi ajuns încă la desăvârşirea poliţiei 
moderne, era totuşi minunată - cunoştea mai bine decât el 
însuşi tot ce se petrecea în propria-l căsnicie. Nădăjduia 
deci ca dintr-o convorbire cu Ana de Austria să scoată ceva 
la iveală şi să se poată apoi întoarce la cardinal, stăpân pe o 
taină care, fie că eminenţa sa o ştia sau nu, ar fi avut totuşi 
darul să-l ridice nemăsurat de mult în ochii ministrului său. 


Se duse deci la regină şi, potrivit vechiului obicei, o 
întâmpină cu noi ameninţări împotriva celor din preajma ei. 
Ana de Austria îşi plecă fruntea, lăsă să treacă vijelia fără să 
răspundă, în nădejdea că, în cele din urmă, se va potoli de 
la sine dar nu aceasta era dorinţa lui Ludovic al XIII-lea; 
Ludovic al XIII-lea dorea o ceartă din care să ţâşnească o 
cât de slabă rază de lumină, încredinţat fiind că domnul 
cardinal nutrea un gând ascuns şi-l ticluia una din 
neaşteptatele trăsnăi în care eminenţa sa nu-şi avea 
seamăn. Şi tot învinuind mereu, ajunse drept la ţintă. 

— Dar, - începu Ana de Austria, obosită de toate aceste 
învinuiri în doi peri, - dar, sire, nu-mi spuneţi tot ce aveţi pe 
inimă. Ce-am mai făcut? Ce crimă am mai săvârşit? Nu e cu 
putinţă ca maiestatea voastră să facă atâta gălăgie pentru o 
scrisoare către fratele meu. 

Atacat la rândul lui în chip atât de făţiş, regele nu ştiu ce 
să răspundă; gândi că venise vremea să dea drumul înaltei 
dorinţe, pe care trebuia să şi-o arate numai în ajunul 
serbării. 

— Doamnă, - zise el cu ton regesc, - curând va avea loc un 
bal la primărie; pentru a cinsti cum se cuvine pe destoinicii 
noştri consilieri municipali, doresc să luaţi parte în rochie 
de gală şi împodobită mai ales cu diamantele pe care vi le- 
am dăruit de ziua dumneavoastră. Acesta este răspunsul 
meu. 

Răspunsul era îngrozitor. Ana de Austria crezu că Ludovic 
al XIII-lea ştie tot, dar că ministrul îi ceruse să păstreze 
taina şapte sau opt zile, ceea ce de altminteri era în firea 
lui. Se făcu albă la faţă, îşi sprijini de o măsuţă mâna-l 
neasemuit de frumoasă, mână care în clipa aceea era ca de 
ceară şi, privindu-l pe rege cu ochi înspăimântați, nu 
răspunse nici un cuvânt. 

— Aţi auzit, doamnă, - stărui regele, care se bucura de 
tulburarea adâncă a reginei, fără să-l ghicească totuşi 
pricina, - aţi auzit? 

— Da, sire, - îngăimă regina, - am auzit. 


— Veţi veni la bal? 

— Da. 

— Cu podoabele? 

— Da. 

Deşi ar fi părut cu neputinţă, regina păli mai mult încă; 
regele băgă de seamă şi se bucură în sinea lui cu acea 
cruzime de gheaţă care era una din laturile urâte ale firei 
sale. 

— Atunci ne-am înţeles, - vru să încheie regele, - e tot ce 
am avut de spus. 

— Dar în ce zi va avea loc balul? Întrebă Ana de Austria. 

Ludovic al XIII-lea simţi de la sine că nu trebuie să 
răspundă la această întrebare, pe care regina i-o pusese cu 
glas aproape stins. 

— Foarte curând, doamnă, - zise el, - nu mai ţin minte 
ziua; o să-l întreb pe cardinal. 

— Prin urmare, cardinalul v-a adus la cunoştinţă această 
serbare? Stărui regina. 

— Da, doamnă - răspunse regele mirat, - dar pentru ce 
această întrebare? 

— Ele acela care v-a îndemnat să mă poftiţi la bal astfel 
împodobită? 

— Adică, doamnă... 

— Ele, sire, ele! 

— Ei şi, are vreo însemnătate dacă e el sau eu? Vedeţi vreo 
crimă în această invitaţie? 

— Nu, sire. 

— Atunci, veţi veni? 

— Da, sire. 

— Bine, - rosti regele plecând, - bine, rămâne deci 
hotărât. 

Regina se înclină mai puţin din cuviinţă, decât din pricină 
că i se muiaseră genunchii. 

Regele se îndreptă încântat. 

— Sunt pierdută, - murmură regina, - pierdută; cardinalul 
ştie tot, el îl împinge pe rege, care nu ştie încă nimic, dar 


care în curând va afla totul. Sunt pierdută! Doamne! 
Dumnezeule! Dumnezeule! 

Căzu în genunchi pe o pernă şi se rugă cu fruntea 
sprijinită pe braţele-l tremurânde. 

Împrejurările erau cu adevărat groaznice. Buckingham se 
întorsese la Londra, doamna de Chevreuse era la Tours. 
Supravegheată mai mult ca oricând, regina simţea că una 
dintre însoţitoarele ei o trădează, dar nu ştia care anume. 
La Porte nu putea părăsi Luvrul; nu dăinuia suflet pe lume, 
căruia să i se încredinţeze. 

În faţa nenorocirii ce o pândea şi dându-şi seama cât era 
de părăsită, regina izbucni în hohote de plâns. 

— N-aş putea oare să fiu de folos maiestăţii voastre? 
Întrebă deodată un glas dulce şi plin de milă. 

Regina se întoarse repede, căci nimeni nu s-ar fi putut 
înşela auzind glasul acela: numai o prietenă putea grăi 
astfel. 

Într-adevăr, la una din uşile care dădeau în camera 
reginei, se ivise frumoasa doamnă Bonacieux; în clipa când 
regele intrase, ea se îndeletnicea tocmai cu aşezarea 
rochiilor şi rufăriei reginei într-o încăpere învecinată; nu 
mai putuse ieşi de acolo şi astfel auzise totul. 

Văzându-se surprinsă, regina scoase un țipăt ascuţit, căci 
în tulburarea ei nu recunoscuse de la început pe femeia 
tânără adusă de domnul La Porte. 

— Oh! Nu vă fie teamă, doamnă, - începu ea, 
împreunându-şi mâinile şi izbucnind în lacrimi în faţa 
frământărilor reginei, - sunt cu trup şi suflet credincioasă 
maiestăţii voastre şi oricât de departe aş fi de maiestatea 
voastră, oricât de umilă ar fi starea mea, eu cred că am 
găsit un mijloc să vă scap din necazuri. 

— Dumneata! O, cerule! Dumneata! - se tângui regina - te 
rog, uită-te în ochii mei. În jurul meu sunt numai trădători; 
pot să mă încred în dumneata? 

— Doamnă, - strigă tânăra femeie căzând în genunchi, - 
pe sufletul meu, sunt gata să-mi dau viaţa pentru 


maiestatea voastră! 

Strigătul pornise din adâncul inimii ei şi, la fel ca şi prima 
izbucnire, n-ar fi putut înşela pe nimeni. 

— Da, - urmă doamna Bonacieux, - da, sunt trădători aici, 
dar, pe sfântul nume al Fecioarei, vă jur că nimeni nu este 
credincios ca mine maiestăţii voastre. Aceste giuvaiere din 
diamante, pe care le cere regele, aşa e că le-aţi dat ducelui 
de Buckingham? Erau într-o cutie mică din lemn de 
trandafir, pe care o ţinea sub braţ. Mă înşel oare? Nu e aşa 
cum spun? 

— Oh! Doamne! Dumnezeule! Murmură regina, ai cărei 
dinţi clănţăneau de spaimă. 

— Ei bine! - urmă doamna Bonacieux, - aceste giuvaiere 
trebuie să le luaţi îndărăt. 

— Da, fără îndoială, aşa e! - se frământa regina, - dar cum 
să facem ca să le luăm? 

— Să trimitem pe cineva la duce. 

— Dar pe cine?... Pe cine?... În cine să mă încred? 

— Aveţi încredere în mine, doamnă; faceţi-mi această 
cinste, regina mea şi o să găsesc eu pe cine să trimit. 

— Dar va trebui să scriu o scrisoare! 

— Da! Trebuie! Două cuvinte din partea maiestăţii voastre 
şi sigiliul vostru personal. 

— Dar aceste două cuvinte pot fi osânda mea, divorţul, 
surghiunul! 

— Da, dacă ar cădea în mâini haine! Dar vă încredinţez că 
aceste două cuvinte vor ajunge la adresa lor. 

— Dumnezeule! Trebuie atunci să-mi pun viaţa, cinstea 
mea, în mâinile dumitale? 

— Da, da, doamnă, trebuie şi eu o să le scot la liman! 

— Dar cum? Cel puţin, spune-mi cum? 

— Soţul meu a fost pus în libertate de vreo două sau trei 
zile; n-am avut încă vreme să mă duc să-l văd. E un om 
cumsecade şi cinstit, care nici nu urăşte şi nici nu iubeşte 
pe nimeni. O să facă tot ce-l cer: o să plece dacă-l poruncesc 
eu să plece, fără să ştie ce duce şi o să dea scrisoarea acolo 


unde trebuie, fără să ştie măcar că e din partea majestăţii 
voastre. 

Regina strânse din toată inima mâinile tinerei femei, o 
privi de parcă ar fi vrut să-l citească până în adâncul 
sufletului şi văzând numai sinceritate în frumoşii ei ochi, o 
îmbrăţişă călduros. 

— Fă lucrul ăsta - izbucni ea, - şi atunci îmi vei scăpa 
onoarea! 

— Oh, grija pe care am fericirea să v-o port nu e atât de 
însemnată; nu poate fi vorba de a scăpa ceva. Maiestatea 
voastră a căzut doar pradă unor uneltiri viclene. 

— Aşa e, aşa e, copila mea, - şopti regina, - ai dreptate. 

— Doamnă, daţi-mi scrisoarea; nu e vreme de pierdut. 
Regina se duse repede la o măsuţă pe care se găseau 
cerneală, hârtie şi pene de scris; după ce umplu două 
rânduri, sigilă răvaşul cu sigiliul ei şi i-l încredinţă doamnei 
Bonacieux. 

— Şi acum, - adăugă regina, - uitam ceva foarte însemnat. 

— Ce anume? 

— Banii. 

Doamna Bonacieux se îmbujoră la faţă. 

— Da, e adevărat - răspunse ea, - şi mărturisesc maiestăţii 
voastre că soţul meu... 

— Vrei să spui că soţul tău n-are bani. 

— Ba are, dar e grozav de zgârcit, ăsta-l cusurul lui cel 
mare. Totuşi, maiestatea voastră să nu fie îngrijorată, o să 
ne descurcăm noi... 

— Vezi că nici eu nu am, mărturisi regina, - cei ce vor citi 
Memoriile doamnei de Motteville nu se vor mira de acest 
răspuns - dar aşteaptă. 

Ana de Austria alergă la cutia cu giuvaiere. 

— lată, - zise ea, - un inel de mare preţ, după cum mi s-a 
spus; îl am în dar de la fratele meu, regele Spaniei, e deci al 
meu şi pot face cu el ce vreau. Ia inelul, schimbă-l în bani, 
pentru ca soţul tău să plece cât mai iute. 

— Într-un ceas vi se va împlini porunca. 


— Ia seama la adresă, adăugă regina, vorbind atât de 
încet, încât abia se auzea ce spune; Pentru milord, duce de 
Buckingham, Londra. 

— Scrisoarea îi va fi dată în mână. 

— Inimoasă copilă! Se minună Ana de Austria. 

Doamna Bonacieux sărută mâinile reginei, ascunse 
scrisoarea în sân şi se făcu nevăzută, uşoară ca o păsărea. 

Peste zece minute era acasă; după cum îi spusese reginei, 
nu-şi mai văzuse soţul de la eliberarea lui; nu cunoştea deci 
schimbarea simţămintelor acestuia faţă de cardinal, 
schimbare la care se mai adăugaseră cele două sau trei 
vizite ale contelui de Rochefort, ajuns în vremea din urmă 
cel mai bun prieten al lui Bonacieux. Nu-l fusese greu lui 
Rochefort să-l facă pe Bonacieux să creadă că răpirea soţiei 
lui nu se datora vreunei încercări vinovate, ci era numai o 
măsură de prevedere politică. 

Doamna Bonacieux îşi găsi soţul singur: bietul om se 
străduia să facă rânduială în casa pe care o găsise vraişte, 
cu mobila aproape toată ţăndări şi cu sertarele aproape 
goale, justiţia nefiind unul dintre cele trei lucruri despre 
care regele Solomon spunea că nu lasă nici o urmă în 
trecerea lor. Cât despre servitoare, o luase la sănătoasa 
când stăpânul fusese ridicat. Sărmana fată rămăsese atât 
de îngrozită, încât de la Paris până în Burgundia - pământul 
ei de baştină - umblase fără să se mai oprească. 

Îndată după sosirea lui acasă, vrednicul negustor de 
mărunţişuri o înştiinţase pe nevastă-sa de fericita lui 
întoarcere, iar ea îi răspunse felicitându-l şi trimiţându-l 
vorbă că va alerga să-l vadă în cea dintâi clipă de răgaz. 

Această clipă se lăsă însă aşteptată vreme de cinci zile, 
ceea ce în alte împrejurări i s-ar fi părut lui Bonacieux cam 
mult; dar vizita pe care i-o făcuse el cardinalului, precum şi 
vizitele pe care i le făcea Rochefort lui, îl puneau pe gânduri 
şi, după cum bine ştie fiecare, niciodată vremea nu trece 
atât de repede ca atunci când te fură gândurile. 


Cu atât mai mult cu cât aceste gânduri ale lui Bonacieux 
erau toate trandafirii. Rochefort îl numea prietenul său sau 
scumpul său Bonacieux şi-l spunea mereu că eminenţa sa îl 
preţuieşte nespus de mult. Negustorul se şi vedea pornit pe 
drumul măririlor şi al bogăției. 

La rândul ei, doamna Bonacieux se lăsase şi ea pradă 
gândurilor, dar, trebuie să mărturisesc, unor gânduri lipsite 
de orice râvnă; fără voia ei, mintea îi luneca mereu spre 
tânărul frumos şi cutezător, care părea atât de îndrăgostit. 
Căsătorită la optsprezece ani cu domnul Bonacieux şi trăind 
în mijlocul prietenilbr soţului ei, care cu greu ar fi putut 
trezi vreun sentiment unei tinere femei, a cărei inimă ţintea 
mai sus decât starea sa socială, doamna Bonacieux 
rămăsese nepăsătoare în faţa ispitelor de rând. Dar, în 
vremea aceea mai ales, titlul de gentilom avea mare 
înrâurire asupra burgheziei şi d'Artagnan, după cum ştim, 
era gentilom; mai mult încă, el purta uniforma ostaşilor din 
gardă care, după uniforma muşchetarilor, era cea mai 
preţuită de femei. Era, deci, frumos, tânăr şi dornic de 
aventuri; vorbea despre dragoste ca un bărbat care iubeşte 
şi căruia îi e sete să fie iubit. Avea, adică, mai multe daruri 
decât ar fi trebuit pentru a ameţi un căpu-şor de douăzeci şi 
trei de ani, iar doamna Bonacieux ajunsese tocmai la 
această fericită vârstă a vieţii. 

Deşi nu se văzuseră de mai bine de opt zile, cei doi soţi se 
întâmpinară oarecum îngrijoraţi din pricina atâtor necazuri 
ce dăduseră peste ei în răstimpul acelei săptămâni; totuşi, 
domnul Bonacieux, cuprins de o adevărată bucurie, înaintă 
spre soţia lui cu braţele deschise. 

Doamna Bonacieux îi întinse fruntea. 

— Să stăm puţin de vorbă, începu ea. 

— Cum? Făcu Bonacieux uimit. 

— Da, vreau să-ţi spun ceva grozav de însemnat. 

— La drept vorbind şi eu vreau să-ţi pun câteva întrebări 
pe neocolite. Dumireşte-mă, te rog, ce-l eu răpirea 
dumitale? 


— Deocamdată, nu-l vorba de asta, răspunse doamna 
Bonacieux. 

— Dar despre ce e vorba? Despre arestarea mea? 

— Am aflat-o chiar în ziua aceea; dar cum nu erai vinovat 
de nici o crimă, cum nu erai vinovat de nici o uneltire şi, în 
sfârşit, cum nu ştiai nimic care să te poată pune în 
primejdie nici pe dumneata, nici pe nimeni altul, n-aveam 
pentru ce să mă prăpădesc cu firea. 

— Îţi dă mâna să vorbeşti aşa, doamnă! - răspunse 
Bonacieux jignit de puţina grijă ce i-o purta nevastă-sa, - 
ştii oare că m-au ţinut închis într-o celulă la Bastilia o zi şi o 
noapte întreagă? 

— O zi şi o noapte trec numaidecât; hai să lăsăm închisul 
dumitale şi să venim la ceea ce mă aduce aici. 

— Cum? Ce te aduce aici? Nu dorinţa de a-ţi vedea soţul 
de care ai fost despărțită opt zile? Întrebă negustorul adânc 
jignit. 

— Ba în primul rând asta e, dar pe urmă mai e şi altceva. 

— Vorbeşte! 

— Ceva de cea mai mare însemnătate şi de care atârnă 
poate soarta noastră de mâine. 

— Soarta noastră s-a schimbat cam tare la faţă de când nu 
te-am mai văzut, doamnă Bonacieux şi nu m-ar mira dacă 
peste câteva luni, n-o să mai doarmă mulţi de necaz. 

— Da, mai ales dacă o să te ţii de îndrumările pe care o să 
ţi le dau. 

— Mie? 

— Da, dumitale. Ai de făcut o faptă bună şi sfântă, domnule 
şi ai de câştigat totodată o mulţime de bani. 

Doamna Bonacieux ştia că vorbindu-l soţului ei despre 
bani, atingea marea lui slăbiciune. 

Dar orice om, fie el chiar negustor de mărunţişuri, când a 
stat de vorbă zece minute cu candinalul de Richelieu, n-a 
mai rămas acelaşi om. 

— Bani mulţi de câştigat? Spuse Bonacieux, ţuguindu-şi 
buzele. 


— Da, mulţi. 

— Cam cât? 

— O mie de pistoli, poate. 

— Prin urmare ceea ce vrei să-mi ceri e ceva foarte de 
seamă, nu-l aşa? 

— Da. 

— Şi ce ar trebui să fac? 

— Să pleci numaidecât, îţi voi da o scrisoare pe care s-o 
păstrezi ca ochii din cap, ca s-o dai chiar în mâinile cui 
trebuie. 

— Şi încotro să plec? 

— La Londra. 

— Eu! La Londra! Vrei să-ţi baţi joc de mine; eu n-am nici 
o treabă la Londra. 

— Dar alţii au nevoie ca să pleci acolo. 

— Şi mă rog, care alţii? Te înştiinţez că de azi înainte nu 
mai fac nimic orbeşte şi că vreau să ştiu nu numai ce 
primejdie înfrunt, dar şi pentru cine o înfrunt. 

— Cineva de mare vază te trimite şi altcineva tot de mare 
vază te aşteaptă: răsplata o să-ţi întreacă aşteptările, asta-l 
tot ce-ţi pot făgădui. 

— Iarăşi urzeli, mereu numai urzeli; mulţumesc, am 
început să mă feresc acum; domnul cardinal mi-a deschis 
capul. 

— Cardinalul! - strigă doamna Bonacieux, - l-ai văzut pe 
cardinal? 

— M-a poftit la el, răspunse mândru negustorul de 
mărunţişuri, 

— Şi dacă te-a poftit, te-ai şi dus, nesocotit ce eşti! 

— La drept vorbind, nici nu puteam alege dacă să mă duc 
sau să nu mă duc, fiindcă eram între doi soldaţi; şi la fel de 
adevărat e că, necunoscând încă pe eminenţa sa, aş fi fost 
încântat să mă las păgubaş de vizita asta, 

— Şi te-a ocărit? Te-a şi ameninţat? 

— Ba mi-a întins mâna şi mi-a spus: prietene. Prietenul lui! 
Auzi, doamnă, sunt prietenul marelui cardinal! 


— Al marelui cardinal! 

— Nu cumva i-ai tăgădui titlul ăsta, doamnă? 

— Nu-l tăgăduiesc nimic; dar îţi spun că bunăvoința unui 
ministru e ceva trecător şi că trebuie să fii nebun ca să-ţi 
legi soarta de un ministru; sunt puteri mai mari decât ale 
lui, care nu atârnă de toanele unui om sau de felul cum 
sfârşeşte o întâmplare oarecare; cu puterile astea trebuie 
să te iei bine. 

— Îmi pare rău, doamnă, dar nu cunosc altă putere afară 
de a marelui om pe care am cinstea să-l slujesc. 

— Cum, dumneata eşti în slujba cardinalului? 

— Da, doamnă şi fiindcă sunt în slujba lui, nu-ţi dau voie să 
te bagi în urzeli împotriva siguranţei statului şi să dai apă la 
moară uneltirilor unei femei care nici nu e franţuzoaică şi a 
cărei inimă bate pentru Spania. Din fericire, marele 
cardinal stă de veghe, privirea lui e mereu trează şi 
pătrunde până în adâncul inimilor. 

Bonacieux nu făcea decât să spună vorbă cu vorbă, o frază 
pe care o auzise rostită de Rochefort; dar sărmana femeie, 
care se bizuise pe soţul ei şi care, cu nădejdea aceasta, 
vorbise de el reginei, se cutremură la gândul primejdiei ce- 
ar fi putut-o aştepta, cât şi la gândul neputinței în care se 
zbătea. Cunoscând însă slăbiciunea şi îndeosebi lăcomia de 
avere a lui Bonacieux, tot mai spera să-l câştige de partea 
ei. 

— Aşa! Prin urmare eşti cardinalist, domnul meu! Slujeşti 
tagma nemernicilor care-ţi schingiuiesc soţia şi o ponegresc 
pe regina dumitale! 

— Interesele particulare nu înseamnă nimic în faţa 
intereselor obşteşti. Eu sunt de partea celor care salvează 
statul, spuse ţanţoş Bonacieux. 

Era tot o frază a contelui de Rochefort, pe care Bonacieux 
şi-o întipărise în minte şi pe care găsise prilejul s-o 
rostească. 

— Ştii măcar ce este statul de care vorbeşti? Întrebă 
doamna Bonacieux, ridicând din umeri. Mulţumeşte-te să 


rămâi burghez necioplit şi dă-te de partea cui îţi dă mai 
mult. 

— Ei! Ei! Făcu Bonacieux, lovind cu mâna peste o pungă 
dolofană din care se desprinse un sunet metalic. Ce mai 
spui acum, doamnă predicatoare? 

— De unde ai banii ăştia? 

— Nu ghiceşti? 

— De la cardinal? 

— De la el şi de la prietenul meu, contele de Rochefort. 

— Contele de Rochefort? Păi el m-a răpit! 

— Se poate, doamnă. 

— Şi primeşti bani de la el? 

— Nu mi-ai spus chiar dumneata că această răpire a fost 
doar un ce politic? 

— Da, dar scopul răpirii mele era să mă facă să-mi trădez 
stăpâna, să-mi smulgă prin chinuri mărturisiri care să 
primejduiască onoarea şi poate chiar viaţa augustei mele 
stăpâne. 

— Doamnă, - îi curmă vorba Bonacieux, - stăpâna 
dumitale este o spaniolă perfidă şi tot ce face marele 
cardinal, face bine. 

— Domnule, - izbucni tânăra femeie, - te ştiam fricos, 
zgârcit şi dobitoc; dar nu te ştiam şi mişel! 

— Doamnă, - bâigui Bonacieux, care nu-şi văzuse niciodată 
soţia furioasă şi care dădea îndărăt în faţa mâniei 
conjugale, ce tot îndrugi acolo, doamnă? 

— Spun că eşti un mizerabil! Urmă doamna Bonacieux 
simțind că are din nou putere asupra soţului ei. Va să zică 
faci politică, dumneata! Şi încă de cea cardinalistă! Aşa! Te 
vinzi necuratului cu trup şi suflet pentru o mână de bani! 

— Ba cardinalului. 

— E totuna, - strigă tânăra femeie, cine spune Richelieu, 
spune Ucigă-l-toaca! 

— Taci, doamnă, taci s-ar putea să te audă cineva. 

— Da, ai dreptate şi m-aş ruşina de mişelia dumitale! 

— Dar, la urma urmei, ce ceri dumneata de la mine? 


— 'Ţi-am mai spus: să pleci chiar acum, domnule; să-ţi 
îndeplineşti în chip cinstit sarcina pe care binevoiesc să ţi-o 
încredinţez şi, numai aşa, sunt gata să uit tot, să iert tot; ba 
mai mult, sunt gata să-ţi dăruiesc din nou prietenia mea, 
sfârşi ea, întinzându-l mâna. 

Bonacieux era fricos şi zgârcit, dar îşi iubea soţia; se simţi 
mişcat. Un bărbat de cincizeci de ani nu poartă multă 
vreme pică unei soţii de douăzeci şi trei. Doamna Bonacieux 
văzu că începe să şovăie. 

— Haide, te-ai hotărât? Îl întrebă ea. 

— Dar, scumpa mea, gândeşte-te puţin la ce-mi ceri. 
Londra e departe de Paris, foarte departe şi se poate ca 
sarcina de care-mi vorbeşti să nu fie lipsită de primejdii. 

— Ei şi? Dacă ştii să le ocoleşti! 

— Nu, doamnă Bonacieux. Nu, hotărât lucru, nu vreau; mă 
tem de urzeli. Eu am văzut Bastilia cu ochii mei. Brr! E 
îngrozitor! Bastilia! Numai când mă gândesc şi mi se 
zbârleşte părul pe cap. M-au ameninţat că mă schingiuie. 
Ştii dumneata ce-s schingiuirile? Îţi vâră cioturi de lemn în 
pulpe până-ţi trosnesc oasele! Nu, hotărât lucru, nu mă 
duc. Ba zău, de ce nu te-oi fi ducând chiar dumneata? Căci, 
într-adevăr, eu m-am înşelat în privinţa dumitale: eşti 
bărbat în toată legea şi încă din cei mai îndrăciţi! 

— Şi dumneata, dumneata eşti o muiere, o biată muiere 
nătângă şi îndobitocită. Ah! Dârdâi de frică! Ei, lasă! Dacă 
nu pleci chiar acum, pun să te ridice din porunca reginei şi 
să te închidă în Bastilia aia de care te cutremuri. 

Bonacieux căzu pe gânduri. Cântări serios în mintea lui 
cele două mânii care-l amenințau: a cardinalului şi a 
reginei. Mânia cardinalului i se păru a fi cu mult mai 
primejdioasă. 

— Pune să mă ridice din porunca reginei, - răspunse el, - 
şi eu voi cere ajutor eminenţei sale. 

Deodată, doamna Bonacieux îşi dădu seama că mersese 
prea departe şi se înspăimântă văzând unde ajunsese. Privi 


înfricoşată o clipă mutra neroadă ce oglindea o hotărâre de 
neînvins, la fel cu a oricărui prost când îi e frică. 

— Bine! Fie! - zise ea, - la urma urmelor, poate că ai 
dreptate; un bărbat se pricepe în politică mai bine decât o 
femeie şi mai ales dumneata, domnule Bonacieux, care ai 
stat de vorbă cu cardinalul. Totuşi, e dureros, - adăugă ea, - 
ca soţul meu, un om pe dragostea căruia credeam că mă 
pot bizui, să se poarte atât de urât cu mine şi să nu vrea să- 
mi facă şi mie un chef. 

— Fiindcă chefurile dumitale pot duce prea departe, - 
răspunse Bonacieux biruitor, - de aceea mă şi feresc. 

— Atunci mă las păgubaşă, - spuse tânăra femeie oftând, - 
bine, să nu mai vorbim de asta. 

— Măcar să-mi fi spus ce anume trebuia să fac la Londra, 
stărui Bonacieux, care-şi amintea destul de târziu că 
Rochefort îi pusese în vedere să-şi iscodească soţia. 

— Degeaba ai şti, - îi răspunse tânăra femeie, pe care o 
neîncredere lăuntrică o împingea acum îndărăt, - era vorba 
de un fleac, aşa cum li se năzare uneori femeilor; adică de o 
cumpărătură la care se putea câştiga bani mulţi. 

Dar, cu cât nevasta lui dădea mai mult înapoi, cu atât 
Bonacieux era mai încredinţat că taina pe care nu voia s-o 
dezvăluie, era mai însemnată. Se hotări deci să alerge într- 
un suflet la contele Rochefort şi să-l spună că regina e în 
căutarea unui trimis care să plece la Londra. 

— lartă-mă că te părăsesc, scumpă doamnă Bonacieux, - 
începu el, - dar, cum nu ştiam că vei veni să mă vezi, mi-am 
dat întâlnire cu unul din prietenii mei; mă întorc îndată şi 
dacă vrei, aşteaptă-mă câteva clipe; cum isprăvesc cu 
prietenul meu, vin să te iau şi, fiindcă e târziu, te voi însoţi 
până la Luvru. 

— Mulţumesc, domnule, - răspunse doamna Bonacieux, - 
nu eşti destul de curajos ca să-mi poţi fi de vreun ajutor; pot 
să mă întorc la Luvru şi singură. 

— Cum doreşti, doamnă Bonacieux, urmă fostul negustor. 
Crezi că te voi vedea în curând? 


— Fără îndoială; săptămâna viitoare nădăjduiesc să am 
mai mult răgaz şi atunci o să vin ca să fac rânduială în 
lucrurile noastre; trebuie să fie într-un hal fără hal. 

— Bine! Te voi aştepta. Nu mai eşti supărată pe mine, nu-l 
aşa? 

— Eu? De loc! 

— Atunci, pe curând! 

— Pe curând. 

Bonacieux sărută mâna soţiei şi se îndepărtă în grabă. 

— Ia te uită! - murmură doamna Bonacieux după ce soţul 
ei închisese uşa din stradă şi când se văzu singură în 
cameră, - ce-l lipsea nerodului ăsta, decât să fie cardinalist? 
Şi eu care vorbisem de el reginei, eu care făgăduisem bietei 
mele stăpâne... Ah! Doamne, dumnezeule! O să mă ia şi pe 
mine drept o nemernică din cele care mişună prin palat şi 
care au fost puse acolo ca să iscodească. Ah, domnule 
Bonacieux, niciodată nu m-am prăpădit după dumneata, dar 
acum ia seama! Te urăsc şi, pe legea mea, ai să mi-o 
plăteşti! 

În clipa când rostea aceste cuvinte, o lovitură o faci să-şi 
ridice capul şi un glas îi strigă prin tavan: 

— Scumpă doamnă Bonacieux, deschide-mi portiţa din 
alee, ca sa pot cobori la dumneata. 

Capitolul XVIII. 

IUBITUL ŞI SOŢUL 

— Ah! Doamnă, - începu d'Artagnan intrând prin portiţa 
pe care i-o deschidea tânăra femeie, - dă-mi voie să-ţi spun 
că ai un soţ groaznic de nesuferit. 

— Cum? Ai auzit cearta noastră? Întrebă repede doamna 
Bonacieux, privindu-l tulburată. 

— De la început până la sfârşit. 

— Dar cum asta? Doamne, Dumnezeule! 

— Printr-un mijloc cunoscut numai mie şi datorită căruia 
am auzit şi convorbirea aceea însufleţită pe care ai avut-o 
cu zbirii cardinalului. 

— Şi ce-ai înţeles din ce spuneam? 


— O mie de lucruri: în primul rând că soţul dumitale e din 
fericire un căscat şi un prost; apoi, că erai în încurcătură, 
ceea ce m-a bucurat grozav, căci îmi dă prilejul să te slujesc 
de aci înainte şi, Dumnezeu mi-e martor, sunt gata să mă 
arunc în foc pentru dumneata; în sfârşit, că regina are 
nevoie de un om îndrăzneţ, deştept şi credincios, care să 
plece pentru ea într-o călătorie la Londra. Am cel puţin 
două din cele trei însuşiri de care aveţi nevoie şi, iată, am 
sosit. 

Doamna Bonacieux nu răspunse, dar inima îi sălta de 
bucurie şi o tainică nădejde îi lumină privirea. 

— Şi ce chezăşie poţi să-mi dai, - întrebă ea, - dacă 
primesc să-ţi încredinţez această misiune? 

— Dragostea mea pentru dumneata. Dar, spune odată, 
porunceşte: ce trebuie să fac? 

— Dumnezeule! Dumnezeule! - se codea tânăra femeie, - 
pot eu oare să-ţi încredinţez asemenea taină, domnule? Eşti 
aproape un copil? 

— Bine, văd că e nevoie să răspundă cineva pentru mine. 

— Mărturisesc, aş fi mult mai liniştită. 

— Îl cunoşti pe Athos? 

— Nu. 

— Dar pe Porthos? 

— Nu. 

— Nici pe Aramis? 

— Nu. Cine sunt domnii ăştia? 

— Muşchetari de-ai regelui. Dar pe domnul de Treville, 
căpitanul lor, îl cunoşti? 

— Ah! Da, pe acesta îl cunosc, nu personal, dar am auzit 
deseori vorbindu-se de el reginei, ca de un bărbat 
cutezător, un gentilom cinstit şi sincer. 

— De elnu ţi-e teamă c-o să te trădeze cardinalului, nu-l 
aşa? 

— Oh! Nu, desigur! 

— Atunci, dezvăluie-l taina dumitale şi întreabă-l dacă poţi 
să mi-o încredinţezi şi mie, oricât ar fi ea de însemnată, de 


prețioasă sau de cumplită. 

— Dar această taină nu e a mea, aşa că nu pot s-o 
destănuiesc nimănui. 

— În schimb era cât p-aci să i-o încredinţezi domnului 
Bonacieux, răspunse d'Artagnan cu ciudă. 

— Aşa cum se încredinţează o scrisoare scorburei unui 
copac, aripei unui porumbel sau zgărzii unui câine. 

— Şi totuşi, uite, eu te iubesc, 

— Aşa spui dumneata. 

— Sunt om de onoare! 

— Cred. 

— Sunt şi cutezător. 

— Despre asta nu mă îndoiesc. 

— Atunci, pune-mă la încercare. 

Doamna Bonacieux îl privi pe tânăr, stăpânită încă de 
neîncredere. Dar în ochii lui era atâta înflăcărare, în grai 
atâta stăruinţă, încât se simţi îndemnată să i se 
destăinuiască. De altminteri, se găsea într-una din 
împrejurările în care te vezi silit să încerci orice. Regina era 
la fel de pierdută şi printr-o prea mare neîncredere ca şi 
prin prea mare încredere. Apoi, trebuie să mărturisim, 
simţământul ce-l avea fără voia ei pentru acest tânăr 
ocrotitor, o hotări să vorbească. 

— Ascultă, - începu ea, - mă dau bătută în faţa spuselor şi 
încredinţărilor dumitale. Dar îţi jur înaintea lui Dumnezeu 
care ne aude, că dacă mă trădezi, chiar dacă duşmanii mei 
mă iartă, eu tot mă voi omori şi vei fi vinovat de moartea 
mea. 

— Şi eu îţi jur, doamnă, înaintea lui Dumnezeu, că dacă 
sunt prins împlinindu-ţi poruncile, voi muri mai curând 
decât să scap o vorbă sau să fac ceva care ar putea 
primejdui pe oricine ar fi. 

Tânăra femeie îi încredinţă atunci grozava taină pe care 
întâmplarea i-o dezvăluise şi lui în parte, în faţa 
Samaritencei. Astfel şi-au mărturisit unul altuia dragostea 
lor. 


D'Artagnan strălucea de fericire şi mândrie. Taina ce-l 
fusese încredinţată, femeia aceea pe care o iubea, 
încrederea şi dragostea făceau din el un uriaş. 

— Plec, - zise el, - plec îndată. 

— Cum! Pleci! - îl potoli doamna Bonacieux, - dar 
regimentul! Dar căpitanul? 

— Pe legea mea, m-ai făcut să uit de toate astea, scumpa 
mea Constance; da, ai dreptate, trebuie să-mi fac rost de un 
concediu. 

— Încă o piedică! Şopti doamna Bonacieux îndurerată. 

— Oh, peste asta, - îi spuse d'Artagnan după o clipă de 
gândire, - peste asta trec eu, n-avea grijă! 

— În ce fel? 

— Mă duc chiar astă seară la domnul de Treville şi-l rog 
să-l ceară cumnatului său, domnul des Essarts, un concediu 
pentru mine. 

— Şi acum, altceva. 

— Ce anume? Întrebă d'Artagnan, văzând că doamna 
Bonacieux se codeşte să-şi sfârşească gândul. 

— Poate că n-ai bani. 

— Poate”, e de prisos, zise d'Artagnan surâzând. 

— Atunci, - urmă doamna Bonacieux deschizând un sertar 
şi scoțând punga pe care soţul el. Cu o jumătate de oră mai 
înainte, o mângâiase atât de drăgăstos, - atunci ia punga 
asta. 

— A cardinalului! Strigă izbucnind în râs d'Artagnan care, 
după cum îşi aminteşte cititorul, datorită duşumelelor 
scoase, nu pierduse nici un cuvânt din convorbirea dintre 
negustor şi soţia lui. 

— Da, a cardinalului, - răspunse doamna Bonacieux, - 
după cum vezi, e destul de durdulie. 

— Mii de draci! - adăugă d'Artagnan, - va fi de două ori 
mai plăcut pentru mine să scot la liman pe regină cu banii 
eminenţei sale! 

— Eşti un tânăr tare drăguţ! Zise doamna Bonacieux. Să 
ştii că maiestatea sa nu-ţi va fi nerecunoscătoare. 


— Dar sunt răsplătit din plin! O încredinţă d'Artagnan. Te 
iubesc şi-mi dai voie să ţi-o spun; sunt mai fericit decât aş fi 
îndrăznit vreodată să sper! 

— Tăcere! Şopti doamna Bonacieux tresărind. 

— Ce e? 

— Vorbeşte cineva în stradă. 

— E vocea... 

— Soţului meu. Da, ele! 

D'Artagnan se repezi la uşă şi împinse zăvorul. 

— Să nu intre cât timp sunt eu aici, - sfătui el, - după ce 
voi pleca deschide-l dumneata. 

— Dar nici pe mine nu trebuie să mă găsească aici. Ce să-l 
spun de lipsa banilor, dacă rămân? 

— Ai dreptate, să ieşim de aici. 

— Să ieşim, dar cum? O să ne vadă. 

— Urcăm sus la mine. 

— Ah! - se codi ea, - mi-o spui cu un glas care mă sperie. 

Doamna Bonacieux rosti aceste cuvinte, cu ochii 
înlăcrămaţi. Zărindu-l lacrimile d'Artagnan se aruncă 
înduioşat, la picioarele ei. 

— În casa mea, - îi spuse, - vei fi la adăpost ca într-un 
templu; îţi dau cuvântul meu de gentilom. 

— Haidem, - se hotări ea, - am încredere în dumneata, 
prietene. 

D'Artagnan trase cu băgare de seamă zăvorul şi deschise 
uşa; apoi, uşori ca umbrele, amândoi se strecurară nevăzuţi 
în alee, urcară tiptil scara şi intrară în camera lui 
d'Artagnan. 

Odată ajunşi, tânărul propti uşa pentru mai multă 
siguranţă; apoi se apropiară amândoi de fereastră şi, 
printr-o crăpătură a oblonului, văzură pe domnul Bonacieux 
stând de vorbă cu un bărbat care purta o pelerină. 

La vederea bărbatului cu pelerină, d'Artagnan sări ca ars 
şi trăgând pe jumătate spada, se repezi la uşă. 

Era omul din Meung. 


— Ce vrei să faci? - se repezi doamna Bonacieux, - o să ne 
pierzi. 

— Am jurat să-l ucid pe omul ăsta şi nu mă las! Îi răspunse 
d'Artagnan. 

— Ţi-ai închinat altcuiva viaţa, nu mai e a dumitale. În 
numele reginei, te opresc să înfrunţi alte primejdii decât în 
misiunea dumitale. 

— Şi în numele dumitale, nu-mi porunceşti nimic? 

— În numele meu, - şopti doamna Bonacieux adânc 
mişcată, - în numele meu, te rog. Dar ia ascultă, mi se pare 
că se vorbeşte de mine... 

D'Artagnan se apropie de fereastră şi ciuli urechea. 

Domnul Bonacieux deschisese uşa apartamentului său şi 
văzând că nu era nimeni înăuntru, se întorsese către omul 
cu pelerină pe care-l lăsase o clipă singur. 

— A plecat, - lămuri el, - trebuie să se fi întors la Luvru. 

— Eşti sigur, - întrebă străinul, că n-a bănuit scopul cu 
care ai plecat de acasă? 

— Nu, - răspunse Bonacieux îngâmfat, - prea e uşuratică. 

— Dar cadetul din gardă o fi acasă? 

— Nu cred; după cum vedeţi, oblonul e închis şi printre 
crăpături nu se vede nici o lumină. 

— Totuna; ar trebui să ne asigurăm. 

— Dar cum? 

— Bătând la uşa lui. 

— Să-l întreb atunci pe valet. 

— Bine, du-te. 

Bonacieux intră iarăşi la el, prin aceeaşi uşă prin care, cu 
câteva minute mai înainte, se strecuraseră cei doi fugari, 
urcă până la catul unde locuia d'Artagnan şi bătu. 

Nu răspunse nimeni. Ca să facă pe grozavul, Porthos îl 
ceruse cu împrumut în seara aceea pe Planchet, iar lui 
d'Artagnan nici prin gând nu-l putea trece să dea vreun 
semn de viaţă. 

În clipa în care Bonacieux bătu la uşă, cei doi tineri îşi 
simţiră inima sărind din loc. 


— Nu e nimeni acasă, spuse Bonacieux. 

— Oricum, hai să intrăm la dumneata; vom fi mai ia 
adăpost decât în pragul uşii. 

— Ce păcat, - murmură doamna Bonacieux, - nu vom mai 
auzi nimic! 

— Dimpotrivă, - o asigură el, - o să auzim şi mai bine. 

D'Artagnan dădu la o parte cele trei sau patru bucăţi din 
parchet, care făceau din camera lui o a doua ureche a lui 
Dionysios 417), întinse un covor pe jos, se aşeză în 
genunchi şi făcu semn doamnei Bonacieux să se aplece tot 
astfel, spre deschizătură. 

— Eşti sigur că nu e nimeni acolo? Întrebă necunoscutul. 

— Nici o grijă, îi răspunse Bonacieux. 

— Atunci crezi că soţia dumitale... 

— S-a întors la Luvru. 

— Şi n-a vorbit decât cu dumneata? 

— Fără nici o îndoială. 

— E lucru de căpetenie, înţelegi? 

— Aşadar, ştirea pe care v-am adus-o e prețioasă... 

— Grozav de prețioasă, scumpul meu Bonacieux, nu ţi-o 
ascund. 

— Atunci, cardinalul va fi mulţumit de mine? 

— Mai încape vorbă! 

— Marele cardinal! 

— Eşti sigur că pe când vorbea cu dumneata, soţia 
dumitale n-a spus nume proprii? 

— Nu cred. 


— N-a pomenit de doamna de Chevreuse, sau de domnul 
de Buckingham, sau de doamna de Vernet? 

— Nu, mi-a spus doar că vrea să mă trimită la Londra 
pentru nevoile unei persoane de vază mare. 

— Trădătorul! Murmură doamna Bonacieux. 

— Tăcere! Şopti d'Artagnan, luându-l mâna pe care, fără 
voia ei, o lăsă într-a lui. 

— Oricum, tot prost ai fost, - urmă omul cu pelerina, - 
trebuia să te prefaci că primeşti însărcinarea şi ai fi pus 
mâna pe scrisoare; statul care se află în primejdie putea fi 
salvat, iar dumneata... 

— Iar eu...? 

— Ei, cardinalul, ţi-ar fi oferit un titlu de nobleţe! 

— V-a spus-o el? 

— Da. Ştiu că-ţi pregătea bucuria asta. 

— Fiţi pe pace, - îl încredinţă Bonacieux, - soţia mea mă 
iubeşte la nebunie şi mai e încă vreme. 

— Neghiobul! Murmură doamna Bonacieux. 

— Tăcere! Îi şopti d'Artagnan, strângându-l ceva mai tare 
mâna. 

— Cum, mai e încă vreme?! Întrebă omul cu pelerina. 

— Mă duc la Luvru, cer să vorbesc cu doamna Bonacieux. 
Îi spun că m-am răzgândit, înnod iarăşi firul chestiunei, pun 
mâna pe scrisoare şi alerg la cardinal. 

— Atunci, nu mai pierde vreme; eu o să mă întorc repede 
ca să văd ce ai izbutit să faci. 

Necunoscutul plecă. 

— Mişelul! Murmură iarăşi doamna Bonacieux, 
neputându-şi lua gândul de la soţul ei. 

— Tăcere! Stărui d'Artagnan, strângându-l mâna mai tare 
încă. 

Un urlet îngrozitor curmă deodată şirul de cugetări al 
celor doi îndrăgostiţi. Era soţul doamnei Bonacieux care, 
băgând de seamă lipsa pungii, striga cât putea: „Săriţi, 
hoţii!” 


— Vai, Doamne! - şopti speriată doamna Bonacieux, - o să 
scoale toată mahalaua. 

Bonacieux n-a încetat să strige timp îndelungat, dar 
asemenea ţipete prea des auzite nu mai stârneau pe nimeni 
în strada Groparilor, unde casa negustorului de mărunţişuri 
era de la o vreme destul de deocheată; văzând că nimeni 
nu-l sare în ajutor, Bonacieusx ieşi din casă, urlând cât îl lua 
gura; strigătele lui se îndepărtau din ce în ce înspre strada 
Bacului. 

— Şi-acum, că a plecat, e rândul dumitale s-o ştergi de 
aici, spuse doamna Bonacieux. Curaj, dar mai ales, multă 
băgare de seamă; nu uita că te-ai dăruit reginei! 

— Reginei şi dumitale! Întregi d'Artagnan. Fii liniştită, 
frumoasă Constance, mă voi întoarce vrednic de 
recunoştinţa ei: dar întoarce-mă-voi oare vrednic şi de 
dragostea dumitale? 

În loc de răspuns obrajii tinerei femei se rumeniră. Câteva 
clipe mai târziu, d'Artagnan ieşea la rândul lui din casă, 
înfăşurat şi el, ca şi necunoscutul, într-o pelerină uriaşă din 
care se vedea ieşind doar teaca unei spade nesfârşite. 

Doamna Bonacieux îl urmări din ochi cu acea îndelungă 
privire drăgăstoasă, cu care femeia însoţeşte pe bărbatul 
pe care simte că-l iubeşte; dar îndată ce-l văzu pierind după 
colţul străzii, se prăbuşi în genunchi şi împreunându-şi 
mâinile, şopti rugându-se: 

— Doamne, fie-ţi milă de regină! Doamne, fie-ţi milă şi de 
mine! 

Capitolul XIX. 

PLAN DE LUPIA. 

D' Artagnan se duse de-a dreptul la domnul de Treville, 
socotind că peste câteva minute cardinalul va afla totul de 
la acel afurisit necunoscut care părea a fi unealta lui, îşi zise 
pe bună dreptate că nu avea nici o clipă de pierdut. 

Tânărul îşi simţea inima fremătând de bucurie. Un prilej 
menit să-l aducă faimă şi bânet se ivea pe neaşteptate şi, 
vrând parcă să-l îmbrăţişeze, îl apropiase de femeia pe care 


o iubea la nebunie. Întâmplarea îi dăruia deci dintr-o dată 
mai mult decât s-ar fi încumetat să ceară sorții. 

Domnul de 'Treville se afla în salon, în mijlocul obişnuitului 
său cerc de gentilomi. Fiind cunoscut de toţi ca om al casei, 
d'Artagnan se îndreptă spre cabinetul căpitanului şi-l 
trimise vorbă că îl aşteaptă pentru treburi de căpetenie. 

Era acolo doar de vreo cinci minute când domnul de 
Treville intră. Dintr-o singură privire şi după bucuria 
zugrăvită pe chipul celălalt, vrednicul căpitan înţelese că se 
petrecea într-adevăr ceva deosebit. 

Tot lungul drumului d'Artagnan îşi frământase mintea 
dacă trebuie să i se destăinuiască domnului de Treville, sau 
să-l ceară doar mână liberă într-o chestiune secretă. Dar 
domnul de Treville se purtase totdeauna atât de frumos cu 
el, era atât de credincios regelui şi reginei, ura atât de 
aprig pe cardinal, încât d'Artagnan se hotări să-l spună 
totul. 

— Ai trimis să mă cheme, tânărul meu prieten? Întrebă 
domnul de Treville. 

— Da, domnule, - răspunse d'Artagnan, - şi sper că atunci 
când veţi afla despre ce lucru de seamă este vorba, mă veţi 
ierta dacă vă stingheresc. 

— Vorbeşte, te ascult. 

— E vorba nici mai mult nici mai puţin, - urmă d'Artagnan 
coborând vocea, - de onoarea şi poate chiar de viaţa 
reginei. 

— Ce spui? Murmură domnul de Treville, privind împrejur 
ca să vadă dacă într-adevăr erau singuri, apoi întorcându-şi 
ochii întrebător spre d'Artagnan. 

— Spun, domnule, că din întâmplare sunt părtaşul unei 
taine... 

— Pe care sper că o vei păstra, tinere, cât vei trăi. 

— Dar pe care trebuie să v-o destăinuiesc dumneavoastră, 
domnule, căci numai dumneavoastră puteţi să mă ajutaţi în 
îndeplinirea misiunii pe care am primit-o de la maiestatea 
sa. 


— Taina aceasta e a dumitale? 

— Nu, domnule, e a reginei. 

— Te-a împuternicit maiestatea sa să mi-o încredinţezi? 

— Nu, domnule, dimpotrivă, mi s-a pus în vedere să nu 
scap o vorbă. 

— Atunci, pentru ce vrei să mi-o împărtăşeşti mie? 

— Pentru că fără dumneavoastră nu pot face nimic şi 
pentru că mi-e teamă să nu-mi respingeţi cererea pe care 
vreau să v-o fac dacă nu ştiţi în ce scop o fac. 

— Păstrează-ţi taina şi spune-mi ce doreşti. 

— Doresc să capăt din partea domnului des Essarts un 
concediu de cincisprezece zile. 

— Când asta? 

— Chiar la noapte. 

— Părăseşti Parisul? 

— Plec în misiune. 

— Poţi să-mi spui unde? 

— La Londra. 

— Ţine cineva cu tot dinadinsul să nu-ţi ajungi scopul? 

— Cardinalul, cred că ar da orice pe lume, ca să nu 
izbutesc. 

— Şi pleci singur? 

— Plec singur. 

— Atunci nu vei trece de Bondy (18); ţi-o spune Treville, 
pe cuvântul lui. 

— De ce? 

— Te vor ucide. 

— Voi muri făcându-mi datoria. 

— Da, dar misiunea dumitale va rămâne baltă. 

— E adevărat, murmură d'Artagnan. 

— Crede-mă, - urmă Treville, - în astfel de isprăvi trebuie 
să plece patru, ca să ajungă unul. 

— Aveţi dreptate, domnule, - recunoscu d'Artagnan, - îi 
cunoaşteţi pe Athos, Porthos şi Aramis şi ştiţi dacă mă pot 
bizui pe ei. 


— Fără să le dezvălui taina pe care eu n-am vrut s-o 
cunosc? 

— Am făcut între noi legământ de încredere oarbă şi de 
frăţie pe viaţă şi pe moarte; dealtminteri, puteţi să le 
spuneţi că aveţi încredere în mine şi nu se vor arăta nici ei 
mai şovăielnici. 

— 'Tot ce pot face e să dau fiecăruia un concediu de 
cincisprezece zile: lui Athos, a cărui rană tot îl mai supără, 
ca să se ducă la băi, la Forges; lui Porthos şi Aramis ca să-şi 
însoţească prietenul pe care nu-l pot părăsi la atare nevoie. 
Încuviinţarea concediilor va fi o dovadă că nu mă 
împotrivesc la aceasta călătorie. 

— Vă mulţumesc, domnule, sunteţi cum nu se poate mai 
bun. 

— Du-te de-l vezi chiar acum şi pregătiţi tot ce trebuie în 
noaptea asta. Ia stai! Mai întâi scrie-ţi cererea către domnul 
des Essarts. Poate că te-a urmărit vreun spion şi atunci 
vizita dumitale pe care cardinalul sigur că a şi aflat-o, va fi 
îndreptăţită. 

D'Artagnan întocmi cererea; luând-o în mâini, domnul de 
Treville îl asigură că înainte de ora două noaptea cele patru 
învoiri vor fi la locuinţa fiecărui călător. 

— Aveţi bunătatea s-o trimiteţi pe-a mea la Athos, îl rugă 
d'Artagnan. Mi-e teamă că întorcându-mă acasă să nu dau 
de cine ştie ce bucluc. 

— Bine. Pleacă sănătos şi călătorie bună! Dar ascultă, îl 
chemă îndărăt domnul Treville. 

D'Artagnan se întoarse. 

— Ai bani? 

D'Artagnan îşi sună banii din punga ce o avea în buzunar. 

— Destui? Întrebă domnul de Treville. 

— Trei sute de pistoli. 

— E bine, cu atâta ajungi până la capătul pământului; va 
să zică, poţi pleca. 

D'Artagnan salută pe domnul de Treville, iar acesta îi 
întinse mâna; tânărul i-o strânse cu un respect în care intra 


şi recunoştinţă. De când sosise la Paris, în orice prilej, acest 
minunat bărbat se arătase totdeauna vrednic, leal şi mare. 

Cel dintâi la care s-a dus a fost Aramis; nu mai fusese pe la 
el din seara de pomină, când o urmărise pe doamna 
Bonacieux. Mai mult încă: de cum îl văzu, ca şi de fiecare 
dată când îl mai văzuse, lui d'Artagnan i se păru că faţa 
tânărului muşchetar oglindea o tristeţe adâncă. 

În seara acea, Aramis veghea la fel de posomorât şi 
visător; d'Artagnan încercă să afle prin întrebări pentru ce 
era atât de abătut, dar Aramis dădu vina pe un comentar 
asupra capitolului al optsprezecelea din sfântul Augustih, 
pe care trebuia să-l scrie în latineşte pentru săptămâna 
următoare şi la care se gândea zi şi noapte. 

Cei doi prieteni vorbeau abia de câteva minute când un 
lacheu al domnului de Treville intră aducând un plic sigilat. 

— Ce-l asta? Întrebă Aramis. 

— Concediul pe care l-aţi cerut dumneavoastră, răspunse 
lacheul. 

— Eu? N-am cerut nici un concediu. 

— Taci şi ia-l, îi şopti d'Artagnan. lar dumneata, prietene, 
ţine moneda asta pentru osteneală; să-l spui domnului de 
Treville că domnul Aramis îi mulţumeşte din toată inima. 
Poţi pleca. 

Lacheul salută până la pământ şi ieşi. 

— Ce înseamnă toate astea? Întrebă Aramis. 

— la-ţi ce-ţi trebuie pentru o călătorie de cincisprezece 
zile şi vino cu mine. 

— Dar eu nu pot părăsi aşa Parisul fără să ştiu... 

Aramis se opri. 

— Ce s-a făcut cu Ea, aşa e? Adăugă d'Artagnan. 

— Cine, ea? Întrebă Aramis. 

— Femeia care a fost aici, femeia cu batista brodată. 

— Cine ţi-a spus că a fost o femeie aici? Răspunse Aramis, 
galben la faţă ca un mort. 

— Am văzut-o. 

— Şi ştii cine e? 


— Cred că bănuiesc. 

— Ascultă, - îi spuse Aramis, - dacă ştii atâtea lucruri, 
poate ştii ce s-a întâmplat şi cu femeia aceea? 

— Trebuie să se fi întors la Tours. 

— La Tours? Da, aşa e; văd c-o cunoşti. Dar cum de s-a 
întors la Tours fără să-mi spună o vorbă? 

— l-a fost teamă să nu fie arestată. 

— Cum de nu mi-a scris? 

— l-a fost teamă să nu te compromită. 

— D'Artagnan, mă scapi de la moarte, izbucni Aramis. Mă 
credeam disprețuit, înşelat. Eram atât de fericit s-o pot 
vedea! Nu-mi venea să cred că-şi primejduia libertatea 
pentru mine şi totuşi în ce scop ar fi venit la Paris? 

— Tot în scopul pentru care noi plecăm în Anglia. 

— Şi care anume? Întrebă Aramis. 

— O să-l ştii într-o zi, Aramis, dar, deocamdată, iau pildă şi 
tac la fel ca nepoata teologului. 

Aramis zâmbi, amintindu-şi de povestea pe care o 
îndrugase într-o seară prietenilor lui. 

— Foarte bine! Dacă a părăsit Parisul şi dumneata, 
d'Artagnan, eşti sigur că e aşa, atunci nimic nu mă mai ţine 
aici, sunt gata să te urmez. Spuneai că mergem la... 

— La Athos, deocamdată şi dacă vrei să vii, te poftesc să te 
grăbeşti căci am pierdut destulă vreme. Dar fiindcă veni 
vorba, vesteşte-l şi pe Bazin. 

— Vine şi Bazin cu noi? Întrebă Aramis. 

— Poate. În orice caz, deocamdată e bine să ne urmeze la 
Athos. 

Aramis îl chemă pe Bazin şi-l porunci să vină să-l 
întâlnească la Athos. 

— Hai să plecăm, spuse după aceea, luându-şi pelerina, 
spada, tustrele pistoalele şi scotocind zadarnic trei patru 
sertare ca să vadă dacă nu dă din întâmplare de vreun ban 
rătăcit. Apoi, încredinţat că era de prisos să mai caute, îl 
urmă pe d'Artagnan, întrebându-se cum se făcea că tânărul 
cadet din gardă ştia la fel de bine ca şi el cine era femeia pe 


care o găzduise şi chiar mai bine ca el ce se întâmplase cu 
ea. 

După ce ieşiră din casă. Aramis îl luă pe d'Artagnan de 
braţ şi, cu ochii în ochii lui îl întrebă: 

— N-ai vorbit cu nimeni de ea? 

— Cu nimeni. 

— Nici chiar cu Athos sau cu Porthos? 

— N-am suflat nimănui nici o vorbă. 

— Atunci e bine. 

Încredinţat că poate fi liniştit asupra acestui lucru de 
căpetenie, Aramis îşi urmă drumul cu d'Artagnan şi 
amândoi ajunseră curând la Athos. 

Îl găsiră cu încuviințarea de concediu într-o mână şi cu 
scrisoarea domnului de Treville în cealaltă. 

— Puteţi să mă dumiriţi şi pe mine ce e cu concediul şi cu 
scrisarea pe care le-am primit chiar acum? Întrebă Athos 
uluit. 

„Dragul meu Athos, îţi îngăduiesc să te odihneşti 
cincisprezece zile, fiindcă sănătatea dumitale o cere 
neapărat. Aşa că du-te la bai la Forges sau unde crezi de 
cuviinţă şi fă-te cât mai repede sănătos. 

Al dumitale, 

Treville.” 

— Să-ţi spun eu: concediul şi scrisoarea asta înseamnă că 
trebuie să mă urmezi, Athos. 

— La băi la Forges? 

— Acolo sau în altă parte. 

— În slujba regelui? 

— A regelui sau a reginei: nu suntem noi slujitorii 
maiestăţilor lor? 

Tocmai atunci intră şi Porthos. 

— La naiba, - începu el, - iată ceva ciudat: de când oare se 
dau muşchetarilor concedii fără ca ei să le fi cerut? 

— De când au prieteni care le cer pentru ei, răspunse 
d'Artagnan. 

— Ah! Ah! - făcu Porthos, - miroase a noutăţi pe aici! 


— Aşa e, plecăm, încuviinţă Aramis. 

— Încotro? Întrebă Porthos. 

— Pe legea mea dacă ştiu, - se amestecă Athos, - întreabă- 
Il pe d'Artagnan. 

— La Londra, domnilor, răspunse d'Artagnan. 

— La Londra! - se miră Porthos, - şi ce să facem noi la 
Londra? 

— lată un lucru pe care nu pot să vi-l spun, domnilor; 
trebuie să aveţi încredere în mine. 

— Dar ca să plec la Londra, - adăugă Porthos, - e nevoie 
de bani şi eu n-am bani. 

— Nici eu, adăugă Aramis. 

— Nici eu, încheia Athos. 

— În schimb am eu, îi linişti d'Artagnan, scoţându-şi 
comoara din buzunar şi punând-o pe masă. În punga asta 
sunt trei sute de pistoli; vom lua fiecare câte şaptezeci şi 
cinci; e tocmai cât trebuie, ca să te duci la Londra şi să vii 
înapoi. De altminteri, fiţi liniştiţi, nu vom ajunge cu toţii la 
Londra. 

— Şi de ce nu? 

— Fiindcă, după cum se arată, câţiva dintre noi or să cam 
rămână de căruţă. 

— Nu cumva ne ducem la vreo luptă? 

— Şi dintre cele mai primejdioase, v-o spun dinainte. 

— Apoi, dacă e vorba să ne punem viaţa în primejdie, - 
spuse Porthos, - aş vrea măcar să ştiu şi eu pentru ce. 

— Şi la ce ţi-ar folosi? Îl întrebă Athos. 

— Totuşi, - adăugă Aramis, - sunt de părerea lui Porthos. 

— Obişnuieşte regele să vă dea socoteală? Nu, el vă spune 
atât: Domnilor, e război în Gasconia sau în Flandra, duceţi- 
vă şi vă bateţi; iar voi vă duceţi. Cu ce scop? Ce vă pasă! 

— D'Artagnan are dreptate, - luă cuvântul Athos, - iată-ne 
cu trei concedii venite din partea domnului de Treville şi cu 
trei sute de pistoli veniţi nu ştiu de unde. Să ne lăsăm deci 
pielea acolo unde ni se spune să mergem. Face oare să-ţi 


baţi atâta capul în viaţă? D'Artagnan, eu sunt gata să te 
urmez. 

— Şi eu, se repezi Aramis. Pe urmă, nici nu-mi pare rău că 
plec din Paris. Am nevoie să mai petrec. 

— Ei bine! Cât despre petreceri, fiţi pe pace domnilor, 
petreceri o să aveţi berechet, îi asigură d'Artagnan. 

— Şi atunci, când plecăm? Întrebă Athos. 

— Chiar acum, - răspunse d'Artagnan, - n-avem nici o 
clipa de pierdut. 

— Hei! Grimaud, Planchet, Mousqueton, Bazin! Începură 
să strige toţi patru tineri chemându-şi valeţii; ungeţi-ne 
cizmele şi aduceţi caii de la palat. 

Într-adevăr, fiecare muşchetar îşi lăsa ea la cazarmă calul 
lui şi al valetului în grajdurile palatului Treville. 

Planchet, Grimaud, Mousqueton şi Bazin o porniră într-un 
suflet. 

— Şi acum, să întocmim planul de luptă, îi pofti Porthos. 
Unde mergem întâi? 

— La Calais, - răspunse d'Artagnan, - e drumul cel mai 
scurt ca să ajungi la Londra. 

— Staţi! - îi curmă vorba Porthos, - să vă spun părerea 
mea! 

— Spune-o. 

— Patru oameni călătorind împreună ar da de bănuit; 
d'Artagnan ne va da fiecăruia lămuriri. Eu voi pleca înainte 
spre Boulogne, ca să cercetez terenul; Athos va pleca după 
două ceasuri pe drumul spre Amiens; Aramis ne va urma pe 
cel care duce la Noyon; cât priveşte pe d'Artagnan, să-şi 
aleagă calea care o va găsi de cuviinţă, dar îmbrăcat cu 
hainele lui Planchet, în vreme ce Planchet, ar trebui să ne 
urmeze în uniforma gărzilor, ca şi când ar fi d'Artagnan. 

— Domnilor, - începu Athos, - sunt de părere că nu e bine 
să băgăm pe valeţi într-o chestiune de felul acesta; o taină 
poate fi trădată întâmpiător de un gentilom: dar e aproape 
totdeauna vândută de un valet. 


— Planul lui Porthos, - răspunse d'Artagnan, - mi se pare 
cu neputinţă de urmat, căci n-aş şti eu singur ce îndrumări 
să vă dau. Sunt purtătorul unei scrisori, asta-l tot. Nu am şi 
nu pot face trei copii de pe scrisoarea asta, deoarece e 
sigilată; după părerea mea, trebuie să călătorim laolaltă. 
Scrisoarea e aici, în buzunar. Şi arătă buzunarul unde 
pusese scrisoarea. Dacă sunt ucis, unul din voi o va lua şi 
veţi merge mai departe; dacă şi el e ucis, altul va trece la 
rând şi tot aşa; să ajungă doar unul; e tot ce trebuie. 

— Bravo, d'Artagnan! Asta e şi părerea mea, încuviinţă 
Athos. De altminteri trebuie să ştii ce vrei; mă duc să fac 
băi, voi mă însoţiţi; în loc de băi la Forges, mă duc la mare; 
asta e treaba mea. Dacă suntem arestaţi, eu arăt scrisoarea 
domnului de Treville, iar voi foile voastre de concediu; se 
leagă de noi, ne apărăm; ne dau în judecată, o ţinem morţiş 
că n-avem alt gând decât să ne scăldăm de câteva ori în 
mare; vii repede de hac la patru oameni răzleţi, pe când 
patru oameni strânşi laolaltă sunt o ceată. Vom înarma pe 
cei patru valeţi cu pistoale şi flinte; dacă se trimite 
împotriva noastră o armată, atunci ne vom lupta şi 
supravieţuitorul, cum a spus d'Artagnan, va duce scrisoarea 
acolo unde trebuie. 

— Bine zis! - strigă Aramis, - nu vorbeşti des, Athos, dar 
când vorbeşti, parc-ai fi sfântul loan Gură de Aur. Primesc 
planul lui Athos. Şi tu, Porthos? 

— Şi eu, - răspunse Porthos, - dacă d'Artagnan îl 
încuviinţează; d'Artagnan, purtătorul scrisorii, e fireşte 
căpetenia acestei isprăvi; să hotărască el şi noi îi vom da 
ascultare. 

— Ei bine - spuse d'Artagnan, - eu hotărăsc să urmăm 
planul lui Athos şi să pornim peste o jumătate de oră. 

— S-a făcut! Strigară într-un glas cei trei muşchetari. 

Şi, întinzând mâna înspre punga cu bani, fiecare îşi luă 
câte şaptezeci şi cinci de pistoli; apoi se apucară de făcut 
pregătirile trebuincioase ca să poată pleca la ceasul 
hotărât. 


Capitolul XX. 

CĂLĂTORIA. 

La două noaptea, cei patru viteji ieşiră din Paris prin 
bariera Saint-Denis. Până în zori nu-şi descleştaseră gura; 
vrând-nevrând bezna îi copleşea şi pretutindeni vedeau 
numai capcane. 

Cu cele dintâi raze, li se dezlegară limbile; o dată cu 
soarele, veni şi veselia; parc-ar fi fost în ajunul unei bătălii: 
inima bătea, ochii râdeau, simțeau că viaţa, care poate îi va 
părăsi, era, la urma urmelor, un lucru bun. 

Dealtminteri, desfăşurarea convoiului era dintre cele mai 
impunătoare: caii negri ai muşchetarilor, ţinuta lor 
războinică, acea deprindere militară care-l face pe aceşti 
nobili tovarăşi ai soldatului să meargă toţi în rând, ar fi dat 
în vileag şi cel mai straşnic incognito. 

Valeţii călăreau în urmă, înarmaţi până în dinţi. 

Totul merse bine până la Chantilly, unde sosiră pe la opt 
dimineaţa. Trebuiau să mănânce. Descălecară în faţa unui 
han a cărui firmă bătătoare la ochi înfăţişa pe sfântul 
Martin dăruindu-şi jumătate din hrană unui sărac. Valeţii 
primiră poruncă să nu deşele caii şi să fie mereu gata de 
drum. 

Intrară în sala comună şi se aşezară la masă. 

Un gentilom care tocmai sosise pe drum dinspre Damartin 
şedea la aceeaşi masă şi mânca. Deschise vorba despre 
ploaie şi vreme frumoasă; călătorii îi răspunseră; bău în 
sănătatea lor; din bună-cuviinţă, aceştia băură şi ei în 
sănătatea lui. 

Dar în clipa când Mousqueton veni să spună că toţi caii 
erau gata de plecare şi când cei patru se ridicară de la 
masă, străinul îl îmbiă pe Porthos să ciocnească în 
sănătatea cardinalului. Porthos îi răspunse că o va face 
bucuros dacă şi străinul, la rândul lui, primeşte să bea în 
sănătatea regelui. Străinul se răsti că el nu cunoaşte alt 
rege decât pe eminenţa sa. Porthos îl făcu beţiv; străinul 
scoase spada din teacă. 


— Ai făcut o prostie, - îi şopti Athos, - dar gata, acum nu 
mai poţi da îndărăt; ucide-l şi vezi să ne ajungi cât vei putea 
de repede. 

Tustrei încălecară şi-şi urmară drumul, în goana mare, în 
vreme ce Porthos îi făgăduia potrivnicului să-l străpungă cu 
toate loviturile cunoscute în scrimă. 

— Unul până acum! Spuse Athos, după cinci sute de paşi. 

— Dar de ce oare omul acela s-a legat de Porthos, mai 
curând decât de altul? Îl întrebă Aramis. 

— Fiindcă Porthos a vorbit mai tare ca noi toţi şi l-a luat 
drept căpetenia noastră, răspunse d'Artagnan. 

— Am spus totdeauna că tânărul ăsta din Gasconia e un 
izvor de înţelepciune, murmură Athos. 

Şi călătorii îşi văzură mai departe de drum. 

Făcură un popas de două ore la Beauvais, ca să dea răgaz 
cailor să răsufle şi să-l aştepte pe Porthos. După cele două 
ore, cum Porthos nu mai venea şi nu trimitea nici o ştire, 
călătorii porniră iarăşi la drum. 

La o leghe de Beauvais, într-un loc unde drumul se îngusta 
între două povârnişuri, întâlniră opt sau zece oameni care 
păreau că lucrează pe o bucată de şosea desfundată, 
săpând gropi şi făgaşuri noroioase. 

De teamă că-şi murdăreşte cizmele în smârcul săpăturilor, 
Aramis se răsti la ei. Athos vru să-l oprească, dar era prea 
târziu. Lucrătorii începură să-şi bată joc de călători şi prin 
obrăznicia lor scoaseră din sărite până şi pe netulburatul 
Athos, care-şi împinse calul peste unul din ei. 

Atunci, dând îndărăt până la şanţ, fiecare din oameni 
apucară o flintă pitită acolo; ca urmare, cei şapte călători ai 
noştri au fost împroşcaţi de sus până jos cu gloanţe. Pe 
Aramis îl nimeri un glonte care-l străbătu umărul şi pe 
Mousqueton altul, care i se opri în părţile cărnoase, de sub 
şale. Totuşi, numai Mousqueton se rostogoli de pe cal şi nu 
fiindcă ar fi fost rănit de moarte, dar cum nu putea să-şi 
vadă rana, se crezu fără îndoială mult mai greu rănit decât 
era. 


— E o capcană! - strigă deodată d'Artagnan, - să nu 
tragem nici un foc; înainte, la drum! 

Aşa rănit cum era, Aramis se înfipse în coama calului care-l 
duse cu ceilalţi. Calul lui Mousqueton îi ajunse din urmă şi 
gonea singur, păstrându-şi locul. 

— O să avem un cal de schimb, spuse Athos. 

— Aş fi mai bucuros de o pălărie, - îi răspunse d'Artagnan, 
- a mea a zburat-o un glonte. Mare noroc, zău, că nu era 
scrisoarea înăuntru. 

— Să ştii c-o să-l omoare pe bietul Porthos, când o trece pe 
acolo, spuse Aramis. 

— Dacă era teafăr Porthos ne-ar fi ajuns până acum, spuse 
şi Athos. Te pomeneşti că pe teren beţivul s-o fi dezmeticit. 

Au mai gonit tot aşa vreme de două ceasuri, deşi caii erau 
atât de istoviţi. Încât s-ar fi putut să-şi lase călăreţii în 
drum. 

Convoiul tăiase drumul cu nădejdea să mai scape de 
hărţuieli; dar la Crevecoeur Aramis le mărturisi că nu putea 
merge mai departe. Într-adevăr, ca să ajungă până acolo, îi 
trebuise nemaipomenite sforţări pe care le ascundea sub 
ţinuta lui elegantă şi atât de cuviincioasă. Dar se făcea tot 
mereu alb la faţă şi trebuia sa fie sprijinit în şa; îl coborâră 
aşadar la uşa unei cârciumi, lăsându-l şi pe Bazin care, de 
altminteri mai mult ar fi încurcat într-o încăierare, decât ar 
fi folosit; ceilalţi porniră mai departe, nădăjduind să 
înnopteze la Amiens. 

— La naiba! Bodogăni Athos, când văzu că la drum 
rămăseseră doar doi stăpâni, urmaţi de doi valeţi. La naiba, 
nu mă mai păcălesc ei pe mine, să ştiu de bine că nu-mi mai 
descleştez dinţii şi nu-mi trag spada din teacă, de aici până 
la Calais. Jur! 

— Să nu jurăm! - răspunse d'Artagnan, - hai să gonim dac- 
or fi şi caii de aceeaşi părere. 

Călătorii îşi înfipseră pintenii în coastele cailor care, sub 
acest simţit îndemn, mai recăpătară din puteri. Ajunseră 


astfel la Amiens la miezul nopţii şi descinseră la hanul 
Crinul de Aur. 

Hangiul arăta a fi cel mai de treabă om din lume; îi primi 
pe călători cu un sfeşnic într-o mână şi cu scufia lui de 
bumbac în cealaltă: vru să găzduiască pe fiecare din cei doi 
călători în câte o cameră încântătoare; din nefericire, 
fiecare din aceste camere se găsea la alt capăt al hanului. 
D'Artagnan şi Athos se împotriviră; hangiul răspunse că nu 
are altele pe potriva excelenţelor lor; călătorii îi spuseră că 
vor dormi pe câte o saltea pusă pe jos, în sala comună; 
hangiul stărui, ceilalţi se încăpăţânară şi ei; până la sfârşit, 
hangiul trebui să le împlinească voia. 

Îşi făcuseră tocmai patul şi proptiseră uşa pe dinăuntru, 
când auziră bătăi în oblonul ferestrei ce dădea în curte; 
întrebară cine este şi, recunoscând vocea valeţilor, îl 
deschiseră. 

Într-adevăr, erau Planchet şi Grimaud. 

— Grimaud poate să păzească singur caii, - spuse 
Planchet, - dacă domnii mă lasă, eu mă voi culca de-a 
curmezişul uşii; în felul acesta vor fi siguri că nimeni nu va 
ajunge până la ei. 

— Şi pe ce vei dormi? Întrebă d'Artagnan. 

— Iată patul meu, răspunse Planchet. Arătând un maldăr 
de paie. 

— Atunci, vino, - primi d'Artagnan, - ai dreptate; mutra 
hangiului nu-mi place de loc, prea-l drăgălaşă. 

— Nici mie nu-mi place, adăugă Athos. 

Planchet intră pe fereastră şi se culcă de-a curmezişul uşii, 
în vreme ce Grimaud se închise în grajd, asigurând că la 
cinci dimineaţa el şi cei patru cai vor fi gata de drum. 

Noaptea trecu destul de liniştită; e drept că pe la două 
dimineaţa cineva încercă să deschidă uşa, dar Planchet se 
trezi strigând: Cine-l acolo? I se răspunse de afară că era o 
greşeală şi paşii se îndepărtară. 

La patru dimineaţa se auzi zgomot mare în grajd. Grimaud 
voise să-l trezească pe rândaşi, dar rândaşii se năpustiseră 


cu ciomegele asupra lui. Când ceilalţi deschiseră fereastra, 
îl zăriră pe bietul Grimaud la pământ fără cunoştinţă, cu 
capul spart de coada unei furci. 

Planchet cobori în curte ca să pună şeile, dar caii erau 
istoviţi. Singurul în stare să mai pornească la drum era al 
lui Mousqueton, care gonise în ajun vreme de cinci sau şase 
ore fără călăreț, dar dintr-o greşeală de neînchipuit, 
veterinarul, chemat pentru calul hangiului, luase sânge 
calului lui Mousqueton. 

Toate începeau să fie din ce în ce mai ciudate; năpastele, 
unele după altele, erau poate simple întâmplări, dar tot atât 
de bine puteau fi şi rodul unor uneltiri. Athos şi d'Artagnan 
ieşiră din cameră în vreme ce Planchet se ducea să 
cerceteze dacă prin împrejurimi nu se găseau trei cai de 
vânzare. În faţa porţii hanului aşteptau doi cai gata 
înşeuaţi, voinici şi odihniţi. Era tocmai ce trebuia. Între- 
bând unde sunt stăpânii cailor, i se răspunse că aceştia 
dormiseră noaptea în han şi că tocmai plăteau hangiului 
socoteala. 

Athos cobori să plătească, în vreme ce d'Artagnan şi 
Planchet stăteau în faţa porţii; hangiul se afla într-o 
încăpere joasă din fundul hanului. Îl rugară pe Athos să se 
ducă la el. 

Athos intră încrezător înăuntru şi scoase doi pistoli pentru 
plată. Hangiul era singur, la tejgheaua, cu un sertar 
întredeschis. Luă banii daţi de Athos, îi întoarse pe o faţă şi 
pe alta, apoi strigând deodată că monedele nu sunt bune, îl 
ameninţă pe Athos că va pune să-l aresteze pe el şi pe 
tovarăşul lui, ca măsluitori de bani. 

— Caraghiosule, - se repezi Athos la el, - acum îţi retez 
urechile! 

În aceaşi clipă, patru vlăjgani înarmaţi până în dinţi se 
iviră prin uşile lăturalnice, năpustindu-se asupra lui Athos. 

— M-au prins, - răcni Athos din răsputeri, - fugi 
d'Artagnan, iute, iute! Şi slobozi două focuri. 


Fără să mai aştepte altă pofteală d'Artagnan şi Planchet 
dezlegară caii care aşteptau în faţa porţii, săriră în şa, le 
înfipseră pintenii în coaste şi porniră în goană nebună. 

— Tu ştii ce s-o fi întâmplat cu Athos? Îl întrebă d'Artagnan 
pe Planchet, în vreme ce alergau. 

— Ah! Domnule, - îi răspunse Planchet, - am văzut cum a 
doborât doi cu două focuri şi mi s-a părut, prin geamurile 
uşii, că încrucişa spada cu ceilalţi. 

— Viteazul de Athos! - murmură d'Artagnan, - şi când te 
gândeşti că trebuie să-l părăsim! De altminteri, poate că tot 
asta ne aşteaptă şi pe noi la câţiva paşi de aici. Înainte, 
Planchet, înainte! Eşti un băiat cu suflet. 

— Eu v-am spus, domnule, - răspunse Planchet, - pe 
picarzi îi dibui numai când îi pui la treabă; de altfel, aici 
sunt pe meleagurile mele şi asta-mi dă un ghes grozav. 

Gonind tot mai vârtos, amândoi sosiră la Saint-Omer într- 
un suflet. Acolo îşi mai lăsară caii să se odihnească, cu frâul 
trecut pe după braţ, de teama vreunei pacoste, iar ei 
îmbucară ceva la repezeală, în picioare, la marginea 
drumului. Apoi o porniră mai departe. 

La o sută de paşi de porţile oraşului Calais, calul lui 
d'Artagnan se prăbuşi la pământ. N-a fost chip să-l mai 
ridice: îi ţâşnea sângele pe nări şi prin ochi; le rămânea 
calul lui Planchet, dar şi el se oprise, fără să-l mai poată 
urni din loc. 

Din fericire, după cum am mai spus, călătorii mai aveau 
doar ca o sută de paşi până în oraş; îşi lăsară amândoi caii 
în mijlocul drumului şi alergară spre port. Planchet îi arătă 
stăpânului, la numai cincizeci de paşi înaintea lor, pe un 
gentilom care sosea cu valetul lui. 

Se apropiară repede de acest gentilom care părea şi el 
foarte grăbit. Avea cizmele pline de colb şi întrebă dacă nu 
putea trece numaidecât în Anglia. 

— Nimic mai uşor, - îi răspunse stăpânul unui vas gata să- 
şi întindă pânzele, - dar a sosit azi dimineaţă poruncă să nu 


părăsească nimeni portul fără hârtie de voie din partea 
domnului cardinal. 

— Eu am această învoire, spuse gentilomul scoțând hârtia 
din buzunar. Iat-o. 

— Vizaţi-o atunci la comandantul portului, - îl sfătui 
stăpânul vasului, - şi pe urmă alegeţi-mă pe mine. 

— Unde-l pot găsi pe comandant? 

— La el, la ţară. 

— Şi unde vine asta? 

— La un sfert de leghe de oraş; iată, puteţi să vedeţi de 
aici, la poalele colinei de colo, acoperişul acela din ţiglă. 

— Foarte bine, răspunse gentilomul. 

Urmat de valetul său, necunoscutul se îndreptă spre 
locuinţa de ţară a comandantului. 

D'Artagnan şi Planchet se luară după el la vreo cinci sute 
de paşi depărtare. 

Odată afară din oraş, d'Artagnan iuți pasul şi-l ajunse din 
urmă pe gentilom tocmai când acesta intra într-o pădurice. 
— Domnule, - începu d'Artagnan, - mi se pare că sunteţi 

foarte grăbit. 

— Nici nu se poate mai grăbit, domnule. 

— Îmi pare foarte rău, - urmă d'Artagnan, - dar findcă şi 
eu sunt tare grăbit, voiam să vă rog să-mi faceţi o înlesnire. 

— Ce anume? 

— Să mă lăsaţi să trec eu mai întâi. 

— Cu neputinţă, îi răspunse gentilomul. Am străbătut 
şaizeci de leghe în patruzeci şi patru de ore şi mâine la 
prânz trebuie să fiu la Londra. 

— Şi eu am făcut acelaşi drum în patruzeci de ore şi mâine 
dimineaţă la zece trebuie să fiu la Londra. 

— Îmi pare rău, domnule, dar am sosit înaintea dumitale şi 
nu voi trece după dumneata. 

— Îmi pare rău, domnule, dar am sosit după dumneata şi 
voi trece înaintea dumitale. 

— Din porunca regelui! Spuse gentilomul. 

— Din porunca mea! Spuse d'Artagnan. 


— Dar, după cum văd, dumneata cauţi gâlceavă cu 
lumânarea. 

— La dracu, dar ce vrei să caut? 

— Şi ce doreşti dumneata? 

— Vrei să ştii? 

— Vezi bine. 

— lată: doresc ordinul pe care-l ai la dumneata, căci eu nu 
am şi-mi trebuie şi mie. 

— Cred că glumeşti. 

— Nu glumesc niciodată. 

— Lasă-mă să trec. 

— Nu vei trece. 

— Tinerelule viteaz, o să-ţi sfărâm ţeasta. Hei! Lubin, 
pistoalele! 

— Planchet! Strigă d'Artagnan, - îngrijeşte de valet că de 
stăpân am eu grijă. 

Îmbărbătat de prima sa ispravă, Planchet sări asupra lui 
Lubin şi cum era puternic şi plin de vlagă, îl trânti cu 
spinarea la pământ şi-l puse genunchiul în piept. 

— Vedeţi-vă de treabă, domnule, - strigă Planchet, - eu am 
sfârşit cu a mea. 

Văzând acestea, gentilomul îşi trase spada din teacă şi se 
repezi la d'Artagnan, dar se izbi de un potrivnic puternic. 

În trei secunde, d'Artagnan îi dete trei lovituri de spadă, 
rostind la fiecare lovitură: 

— Una pentru Athos, una pentru Porthos şi una pentru 
Aramis. 

La cea de a treia lovitură, gentilomul se prăbuşi grămadă 
la pământ. 

Crezându-l mort sau măcar leşinat, d'Artagnan se apropie 
de el să-l ia ordinul, dar în clipa când întindea mâna cu 
gând să-l scotocească, rănitul care nu lăsase spada din 
mână, îi înfipse ascuţişul în piept, zicând: 

— Şi una pentru dumneata! 

— Şi una pentru mine, urma alege! Răcni mâniat 
d'Artagnan, ţintuindu-l la pământ cu a patra lovitură în 


pântece. 

De data asta gentilomul închise ochii, pierzându-şi 
cunoştinţa. 

D'Artagnan scotoci în buzunarul unde-l văzuse punându-şi 
ordinul de trecere şi-l luă. Era pe numele contelui de 
Wardes. 

Aruncând apoi o ultimă ochire asupra frumosului tânăr 
care să tot fi avut douăzeci şi cinci de ani şi pe care-l lăsa 
acolo zăcând în nesimţire sau poate chiar mort, d'Artagnan 
oftă, cugetând la soarta ciudată care împinge pe oameni să 
se nimicească unii pe alţii, în folosul unor fiinţe străine lor şi 
care, adesea nici nu au habar că ceilalţi trăiesc pe lume. 

În curând însă, Lubin îl trezi din aceste gânduri prin 
dezlănţuirea unor urlete şi răcnete asurzitoare după ajutor. 

Planchet îi băgă mâna în beregată şi-l strânse din 
răsputeri. 

— Domnule, - se adresă el lui d'Artagnan, - cât timp îl voi 
ţine aşa, nu va ţipa; dar cum îi voi da drumul, o să înceapă 
iar să ţipe. Pasămite, e normand şi normanzii sunt foc de 
încăpăţânaţi. 

Într-adevăr, aşa înăbuşit cum era, Lubin tot mai slobozea 
câte un scâncet. 

— Aşteaptă! Zise d'Artagnan. 

Şi scoţându-şi bastista, i-o puse căluş. 

— Acum, făcu Planchet, - să-l legăm de un copac. 

Făcură aceasta cu multă luare-aminte, apoi traseră pe 
contele de Wardes lângă servitorul lui; cum începea să se 
înnopteze şi cum rănitul şi cel legat cobză erau la câţiva 
paşi înăuntrul păduricii, nu încăpea îndoială că amândoi 
aveau să rămână acolo până a doua zi. 

— Şi acum, - spuse d'Artagnan, - repede la comandantul 
portului. 

— Dar mi se pare că sunteţi rănit, îi arătă Planchet. 

— Nu-l nimic; să îngrijim întâi de ceea ce e mai grabnic, pe 
urmă vedem noi şi de rana mea care, de altminteri, nu cred 
că-l periculoasă. 


Şi amândoi se îndreptară cu paşi mari spre locuinţa de la 
ţară a vrednicului funcţionar. 

Un glas vesti pe domnul conte de Wardes. 

D'Artagnan intră. 

— Aveţi un ordin semnat de cardinal? Îl întrebă 
comandantul. 

— Da, domnule, - răspunse d'Artagnan, - iată-l. 

— Aşa, aşa! E cum trebuie şi cu bune recomandări. 

— De altfel, e şi firesc, îi întoarse vorba d'Artagnan, - sunt 
unul dintre prea credincioşii lui. 

— Se pare că eminenţa sa vrea să împiedice pe cineva să 
ajungă în Anglia? 

— Da, pe un oarecare d'Artagnan, un gentilom beamez 
care a plecat din Paris, însoţit de trei prieteni, cu gând să 
ajungă la Londra. 

— Îl cunoaşteţi personal? Întrebă comandantul. 

— Pe cine? 

— Pe acest d'Artagnan. 

— Cât se poate de bine. 

— Daţi-mi semnalmentele lui. 

— Nimic mai uşor. 

Şi d'Artagnan îi dădu, trăsătură cu trăsătură, 
semnalmentele contelui de Wardes. 

— Îl însoţeşte cineva? Întrebă comandantul. 

— Da, un valet pe care-l cheamă Lubin. 

— Vom veghea asupra lor şi dacă punem mâna pe ei, 
cardinalul poate fi liniştit, vor fi trimişi la Paris, sub pază. 

— Pentru astfel de măsuri, domnule comandant, cardinalul 
vă va rămâne îndatorat, îl asigură d'Artagnan. 

— Veţi vedea pe eminenţa sa la întoarcerea 
dumneavoastră, domnule conte? 

— Fără îndoială. 

— Spuneţi-l, vă rog, că-l sunt un slujitor supus. 

— Vă asigur că n-o să uit. 

Bucuros de această încredințare, comandantul portului 
viză biletul de liberă trecere şi-l dădu îndărăt lui 


d'Artagnan. 

Fără să-şi mai piardă vremea cu dulcegării de prisos, 
d'Artagnan îl salută, îi mulţumi şi plecă. 

Odată afară, el şi Planchet o luară la geană şi, făcând un 
lung ocol ca să nu treacă prin pădure, intrară în oraş pe 
altă poartă. 

Corabia era gata de plecare. Stăpânul ei aştepta în port. 

— Ei? Făcu el văzându-l pe d'Artagnan. 

— lată ordinul meu vizat, spuse acesta. 

— Şi celălalt gentilom? 

— Nu mai pleacă azi, - îi răspunse d'Artagnan, - dar fii 
liniştit, îţi voi plăti trecerea pentru amândoi. 

— Să plecăm atunci, hotări stăpânul corabiei. 

— Să plecăm, se învoi şi d'Artagnan. 

Sări împreună cu Planchet în luntre; peste cinci minute se 
aflau pe puntea corbăiei. 

Tocmai la timp, căci după o jumătate de leghe în larg, 
d'Artagnan văzu strălucind o lumină şi auzi o detunătură. 
Era lovitura de tun care vestea închiderea portului. 

Venise în sfârşit vremea ca d'Artagnan să vadă şi de rana 
lui; din fericire, aşa cum gândise la început, nu era dintre 
cele mai primejdioase; vârful spadei întâlnise o coastă şi 
lunecase de-a lungul osului; ceva mai mult, cămaşa lipindu- 
se îndată de rană, nu picuraseră decât câţiva stropi de 
sânge. 

Frânt de oboseală, d'Artagnan se aruncă pe o saltea 
întinsă pe jos şi adormi. 

A doua zi dimineaţa, în revărsatul zorilor, vasul se afla 
doar la trei sau patru leghe de coastele Angliei; vântul 
bătuse slab peste noapte aşa că nu înaintaseră prea mult. 

La zece dimineaţa, corabia arunca ancora în portul 
Douvres. 

Pe la zece şi jumătate d'Artagnan punea piciorul pe 
pământul Angliei, răsuflând: 

— În sfârşit, am ajuns! 


Dar nu era numai atât. Trebuia să ajungă şi la Londra, în 
Anglia, călătoria cu caii de poştă era bine întocmită. 
D'Artagnan şi Planchet luară câte un căluţ; un călăreț 
înaintaş le deschidea drumul; după patru ceasuri, erau la 
porţile capitalei. 

Necunoscând Londra şi neştiind boabă englezeşte, 
d'Artagnan scrise numele lui Buckingham pe o hârtie şi 
trecătorii îl îndrumară spre palatul ducelui. 

Ducele era la vânătoare la Windsor, cu regele. 

D'Artagnan întrebă de cameristul de încredere al ducelui; 
acesta cunoştea bine limba franceză, deoarece îl însoţise pe 
duce în toate călătoriile sale; îi destăinui că sosea de la 
Paris pentru o chestiune de viaţă şi moarte şi că trebuia să-l 
vorbească numaidecât stăpânului său. 

Încrederea cu care vorbea d'Artagnan îl înduplecă pe 
Patrice, aşa îl chema pe acest ministru al ministrului. 
Porunci să se pună şaua pe doi cai şi-l însoţi chiar el pe 
tânărul ostaş din gardă. Cât priveşte pe Planchet, fusese 
coborât de pe cal ţeapăn ca o scândură. Sărmanul de el era 
la capătul puterilor; numai d'Artagnan era ca de fier. 

Sosiră la castel; acolo i se spuse că regele şi Buckingham 
vânau cu şoimi în mlaștini, la o depărtare de două sau trei 
leghe. 

Peste douăzeci de minute erau acolo. Nu trecu mult şi 
cameristul auzi vocea stăpânului care îşi chema şoimul. 

— Pe cine să vestesc milordului duce? Întrebă el. 

— Tânărul care într-o seară i-a căutat gâlceavă pe Podul 
Nou în faţa Samaritencei. 

— Ciudată recomandaţie. 

— Vei vedea că e la fel de bună ca oricare alta. 

Patrice dădu frâu slobod calului, ajunse la duce şi-l 
încunoştiinţa, în cuvintele de mai sus că-l aşteaptă un 
trimis. 

Dându-şi îndată seama că era vorba de d'Artagnan şi 
bănuind că i se trimitea ştire despre ceva ce se petrecea în 
Franţa, Buckingham întrebă repede unde era trimisul; şi, 


recunoscând de departe uniforma gărzilor, o porni în goană 
drept spre d'Artagnan. Cameristul se ţinea deoparte, din 
cuviinţă. 

— I s-a întâmplat reginei vreo nenorocire? Se repezi 
Buckingham, punându-şi tot dorul şi toată dragostea în 
întrebarea lui. 

— Nu cred, - răspunde gasconul, - bănuiesc totuşi că trece 
printr-o grea primejdie din care numai excelența voastră 
poate s-o scape. 

— Eu? Strigă Buckingham. Să fiu eu oare atât de fericit 
încât să-l pot fi de folos? Vorbeşte! Vorbeşte! 

— Luaţi această scrisoare, îi spuse d'Artagnan. 

— O scrisoare? Şi cine mi-o trimite? 

— După câte ştiu, maiestatea sa. 

— Maiestatea sa! Murmură Buckingham, îngălbenindu-se 
atât de cumplit, încât d'Artagnan crezu că o să-l vină rău. 
Desfăcu sigiliul. 

— Dar ce-l cu ruptura asta? Întrebă ducele, arătându-l lui 
d'Artagnan o gaură în hârtie. 

— Ah! - făcu d'Artagnan, - n-am băgat de seamă; spada 
contelui de Wardes o fi făcut isprava, când mi-a străpuns 
pieptul. 

— Eşti rănit? Întrebă Buckingham, pe când desfăcea 
sigiliul. 

— Nimica toată, - răspunse d'Artagnan, - o zgârietură. 

— Doamne, Dumnezeule! Ce-am citit! Strigă ducele. 
Patrice, rămâi aici sau mai bine, du-te de-l caută pe rege 
oriunde o fi şi spune-l maiestăţii sale că-l rog umil să mă 
ierte, dar o chestiune nespus de grabnică mă cheamă la 
Londra. Vino, domnule, vino. 

Şi amândoi o porniră în goană spre capitală. 

Capitolul XXI. 

CONTESA DE WINTER. 

De-a lungul drumului, ducele îi ceru lui d'Artagnan să-l 
istorisească cu de-amâănuntul nu tot ce se petrecuse, dar tot 
ce ştia el. Întregind spusele tânărului cu propriile lui 


amintiri, izbuti să se dumirească în de ajuns asupra 
primejdiei ce se oglindea de altfel şi în rândurile atât de 
sumare şi de nelămurite ale reginei. Dar ceea ce îl uimea 
îndeosebi, era că Richelieu, deşi ţinea cu tot dinadinsul ca 
acest tânăr să nu calce pe pământul Angliei, nu reuşise 
totuşi să-l oprească din calea lui. Când ducele îşi arătă 
uimirea, d'Artagnan începu să-l înşire toate măsurile luate 
şi cum, datorită ajutorului neasemuit al celor trei prieteni, 
rămaşi însângeraţi de-a lungul drumului, izbutise să se 
aleagă doar cu lovitura de spadă care atinsese scrisoarea 
reginei şi pe care i-o plătise domnului de Wardes cu vârf şi 
îndesat. În vreme ce-l asculta povestirea în cuvinte atât de 
fireşti, ducele îi arunca mirat când şi când o privire, 
neputând pricepe cum se împăca atâta chibzuială, atâta 
cutezanţă şi atâta credinţă cu un chip care nu arăta nici 
măcar douăzeci de ani. 

Caii zburau ca vântul şi în câteva minute ajunseră la 
porţile Londrei. D'Artagnan crezuse că pe străzile oraşului, 
ducele va frâna avântul calului său, dar nici gând: îşi urmă 
drumul în goană nebună, fără să-l pese de trecătorii iviţi în 
calea lui. Într-adevăr, pe când străbăteau oraşul, pricinui 
chiar vreo două trei accidente; dar Buckingham nu-şi 
întoarse nici măcar, capul ca să vadă ce se întâmplase cu cei 
trântiţi la pământ. D'Artagnan îl urma printre strigăte ce 
aduceau grozav a blesteme. 

Intrând în curtea palatului, Buckingham sări jos de pe şa 
şi, fără să-l pese de ce va face calul, îi aruncă hamul pe 
grumaz, iar el se repezi spre scară. D'Artagnan făcu şi el la 
fel, totuşi cu mai multă grijă pentru acele mândre animale 
ale căror însuşiri le putuse preţui; dar spre mângăierea lui 
trei sau patru rândaşi se şi repeziră din bucătării şi din 
grajduri ca să ia în primire cei doi cai. 

Ducele mergea atât de repede, încât d'Artagnan se ţinea 
anevoie după el. Străbătu mai multe saloane în şir, a căror 
eleganţă nu şi-ar fi putut-o închipui nici cei mai de seamă 
nobili din Franţa şi, în sfârşit, ajunse într-un dormitor care 


era totodată minune de gust subţire şi de bogăţie. În 
alcovul acestei încăperi se găsea o uşă, una cu peretele; 
ducele o deschise cu o cheiţă de aur pe care o purta 
atârnată la gât cu un lanţ tot de aur. Din cuviinţă, 
d'Artagnan rămăsese mai în urmă; dar în clipa când trecea 
pragul acestei uşi, Buckingham se întoarse şi văzând că 
tânărul şovăie, îi spuse: 

— Vino, te rog şi-dacă într-o zi vei avea fericirea să te afli 
în faţa maiestăţii sale, povesteşte-l ce-ai văzut. 

Văzându-se astfel poftit, d'Artagnan îl urmă pe duce care 
închise uşa după el. 

Amândoi se aflară atunci într-o capelă mică, îmbrăcată 
toată în mătase persană şi brocart de aur, luminată 
puternic de sumedenie de lumânări. Deasupra unui soi de 
altar şi sub un baldachin de catifea albastră, încununat cu 
pene albe şi roşii, era portretul în mărime naturală al Anei 
de Austria, portret atât de asemănător, încât zărindu-l 
d'Artagnan scoase un strigăt de uimire: ai fi zis că regina 
vrea să vorbească. 

Dedesubtul portretului, pe altar se găsea caseta în care 
erau eghileţii în diamante. 

Ducele se apropie de altar, îngenunchie aşa cum ar fi 
îngenunchiat un preot în faţa lui Isus, apoi deschise caseta. 
— Poftim! - îi zise el, scoțând din casetă un nod mare de 

panglică albastră strălucind în diamante, - poftim, iată 
preţioasele giuvaiere cu care jurasem să fiu înmormântat. 
Regina mi le-a dat, regina mi le ia; facă-se în toate voia ei, 
ca şi voia celui-de-sus. 

Apoi începu să sărute una după alta, podoabele de care 
avea să se despartă. Deodată, scoase un strigăt 
înspăimântător. 

— Ce e? - întrebă tulburat d'Artagnan, ce vi s-a întâmplat, 
milord? 

— Totul e pierdut! Strigă Buckingham, galben la faţă ca un 
mort, - lipsesc două din ele, nu mai sunt decât zece. 

— Le-aţi pierdut, milord, sau credeţi că vi s-au furat? 


— Mi s-au furat, - murmură ducele, - şi sunt sigur că-l 
mâna cardinalului. Uite, priveşte, panglicile de care erau 
prinse au fost tăiate cu foarfecă. 

— Dacă milord ar putea bănui cine a săvârşit furtul... 
Poate că persoana aceea le mai are încă. 

— Stai, stai, se gândi ducele. Singura dată când am pus 
giuvaierele a fost cu prilejul balului dat de rege la Windsor 
acum opt zile. La bal, contesa de Winter, cu care eram 
certat, s-a apropiat de mine. Împăcarea n-a fost decât 
răzbunarea unei femei geloase. De atunci n-am mai văzut-o. 
Femeia asta e o iscoadă a cardinalului. 

— Adică are iscoade în lumea întreagă? Izbucni 
d'Artagnan. 

— Da, da, - răspunse Buckingham scrâşnind din dinţi, - da, 
e un luptător grozav. Totuşi, ia spune, când trebuie să aibă 
loc balul acela? 

— Lunea viitoare. 

— Lunea viitoare! Mai sunt deci cinci zile până atunci. 
Avem mai multă vreme decât ne trebuie. Patrice, chemă 
ducele, deschizând uşa capelei: Patrice! 

Cameristul de încredere sosi. 

— Giuvaergiul şi secretarul meu! 

Valetul pieri într-o clipă, fără a scoate o vorbă, ceea ce 
dovdea obişnuinţa lui de a asculta orbeşte şi de a nu crâcni. 

Dar deşi bijutierul fusese chemat în primul rând, 
secretarul sosi cel dintâi. De altfel era şi firesc, fiindcă 
locuia chiar în palat. Îl găsi pe Buckingham în dormitor, 
scriind la o masă câteva ordine speciale. 

— Domnule Jackson, - îi porunci el - te vei duce chiar 
acum la lordul cancelar şi-l vei spune că-l dau în grijă 
îndeplinirea acestor ordine. Doresc să fie executate 
numaidecât. 

— Dar dacă lordul cancelar mă întreabă din ce pricină 
excelența voastră ia o măsură atât de neobişnuită, ce 
trebuie să-l răspund? 


— Că aşa e bunul meu plac şi că n-am de dat nimănui 
socoteală de hotărârile mele. 

— 'Tot acesta să fie şi răspunsul pe care l-ar da maiestăţii 
sale, dacă din întâmplare regele ar dori să ştie pentru ce 
nici o corabie nu poate părăsi porturile Marei Britanii? 
Adăugă zâmbind secretarul. 

— Ai dreptate, domnule. - răspunse Buckingham, - să 
spună maiestăţii sale că am hotărât starea de război şi că 
măsura luată este începutul ostilităţilor împotriva Franţei. 

Secretarul se înclină şi ieşi. 

— Iată-ne liniştiţi în privinţa asta, urmă Buckingham 
întorcându-se spre d'Artagnan. Dacă diamantele n-au luat 
încă drumul Franţei, atunci vor sosi acolo după dumneata. 

— Cum aşa? 

— Am dat poruncă să fie oprite toate vasele care se găsesc 
acum în porturile maiestăţii sale, aşa că fără hârtie specială, 
niciunul nu va îndrăzni să ridice ancora. 

D'Artagnan privi uluit la bărbatul care-şi punea 
nemărginită-l putere cu care-l înzestrase încrederea unui 
rege, în slujba iubirii lui. Buckingham ghici după căutătura 
tânărului gândurile ce-l frământau mintea şi surâse. 

— Da, - stărui el, - da, căci Ana de Austria e adevărata 
mea regină; la un cuvânt de alei mi-aş trăda ţara, mi-aş 
trăda suveranul, mi-aş trăda Dumnezeul. Mi-a cerut să nu 
trimit protestanților din La Rochelle ajutorul pe care îl 
făgăduisem şi nu l-am trimis. Îmi călcam astfel cuvântul, dar 
nu e nimic: îi împlineam dorinţa; şi nu mi-a fost oare 
răsplătită cu prisosinţă supunerea mea, când tocmai acestei 
supuneri datorez portretul ei, spune? 

D'Artagnan se minună de firele şubrede şi neştiute de care 
atârnă uneori destinul unui neam şi viaţa omenească. 

Stătea adâncit în gânduri, când intră giuvaergiul. Era un 
irlandez dintre cei mai iscusiţi în meşteşugul lui şi 
mărturisea singur că pe urma ducelui câştiga o sută de mii 
de livre pe an. 


— Domnule O'Reilly, - începu ducele intrând cu el în 
capelă, - priveşte aceste podoabe în diamante şi spune-mi 
cât valorează fiecare. 

Dintr-o aruncătură de ochi, giuvaergiul îşi dădu seama de 
măiestria cu care erau lucrate, socoti una peste alta, 
valoarea diamantelor şi spuse fără să şovăie: 

— O mie cinci sute de pistoli bucata. 

— Câte zile ţi-ar trebui ca să faci două ca acestea? Vezi că 
lipsesc două. 

— Opt zile, milord. 

— Voi plăti trei mii de pistoli pentru fiecare, dacă mi le faci 
până poimâine. 

— Le veţi avea, milord. 

— Eşti un om preţios, domnule O'Reilly, dar n-am sfârşit 
încă: aceste podoabe nu pot fi încredințate nimănui, 
trebuiesc lucrate aici, în palatul meu. 

— Cu neputinţă, milord, numai eu pot să le fac în aşa fel, 
ca cele noi să nu se deosebească de cele vechi. 

— De aceea, dragul meu domn O'Reilly, eşti prizonierul 
meu şi chiar dac-ai vrea n-ai mai putea părăsi acum palatul; 
împacă-te cu gândul ăsta. Spune-mi de care ucenici ai 
nevoie şi ce unelte trebuie să ţi se aducă. 

Giuvaergiul îl cunoştea pe duce şi ştia că orice împotrivire 
ar fi fost de prisos, de aceea nici nu mai stărui. 

— Îmi va fi îngăduit să-mi înştiinţez soţia? Întrebă el. 

— Oh! Ai voie chiar s-o şi vezi, dragul meu domn O'Reilly; 
surghiunul dumitale va fi blând, fii liniştit şi cum orice 
osteneală cere o despăgubire, în afară de preţul celor două 
giuvaere iată un bon de o mie de pistoli, ca să uiţi de 
necazul ce-ţi pricinuiesc. 

D'Artagnan nu-şi putea veni în fire văzând cum marele 
dregător învârtea oamenii şi milioanele după placul lui. 

În vremea asta, giuvaergiul îi scria nevesti-şi, trimiţân-du-l 
darul ducelui, cu rugămintea să-l trimită în schimb o dată 
cu cel mai îndemânatic ucenic, o seamă de diamante, de 


anumite mărimi şi număr de carate, precum şi mai multe 
unelte trebuincioase. 

Buckingham îl duse pe O'Reilly în camera unde urma să 
lucreze; după o jumătate de oră, încăperea se schimbase în 
atelier. Puse apoi câte un paznic la fiecare uşă, cu poruncă 
să nu intre nimeni afară de cameristul Patrice. De prisos să 
mai adăugăm că giuvaergiul O'Reilly sau ajutorul lui nu 
aveau voie să iasă din cameră, oricare ar fi fost 
îndreptăţirea. 

După ce sfârşi cu toate astea, ducele se întoarse spre 
d'Artagnan. 

— Acum, tinere prieten, - îi spuse el, - Anglia e a noastră, 
a amândurora; spune-mi ce vrei? Ce doreşti? 

— Un pat, - răspunse d'Artagnan, - deocamdată e singurul 
lucru de care am nevoie. 

Buckingham dădu lui d'Artagnan o cameră vecină cu a lui. 
Voia să-l păstreze pe tânăr la îndemână nu fiindcă n-ar fi 
avut încredere în el, ci fiindcă dorea să aibă pe cineva cu 
care să vorbească într-una de regină. 

Peste un ceas, la Londra ieşea ordonanța oprind plecarea 
din porturi a oricărui vas încărcat pentru Franţa, chiar a 
corăbiei poştale. În ochii tuturor aceasta însemna 
izbucnirea războiului între cele două regate. 

A treia zi, la zece dimineaţa, cele două giuvaiere în 
diamante erau gata şi atât de măiestrit meşterite, atât de 
asemuitoare celorlalte, încât Buckingham nu putu deosebi 
pe cele noi de cele vechi; chiar cei mai iscusiţi cunoscători 
în această ramură s-ar fi înşelat, aşa cum se înşelase şi el. 

Ducele îl chemă îndată pe d'Artagnan. 

— Poftim, - îi spuse, - iată eghileţii după care ai veni şi 
martor eşti că am făcut tot ceea ce omeneşte se putea face. 

— Fiţi liniştit, milord, voi spune tot ce am văzut; dar 
înălţimea voastră îmi dă giuvaerele fără cutie? 

— Cutia te-ar stingheri. De altminteri, îmi va fi cu atât mai 
prețioasă cu cât e singurul lucru ce-mi mai. Rămâne. Vei 
spune c-am păstrat-o. 


— Îmi voi îndeplini sarcina, vorbă cu vorbă, milord. 

— Şi acum, - îl întrebă Buckingham, privindu-l drept în 
ochi, - cum aş putea eu să te răsplătesc vreodată pentru tot 
ce ai făcut? 

D'Artagnan roşi până în albul ochilor. Îşi dădea seama că 
ducele căuta mijlocul să-l ofere o răsplată şi gândul că 
sângele prietenilor cât şi sângele lui ar putea fi plătit cu aur 
englezesc, îl răscoli ciudat. 

— Să ne înţelegem, milord, - răspunse d'Avtagnan, - şi 
înainte de toate să cântărim bine faptele ca să nu ne 
înşelăm. Sunt în slujba regelui şi a reginei Franţei şi fac 
parte din compania de gardă a domnului des Essarts, care, 
la fel ca şi cumnatul său, domnul de Treville, este îndeosebi 
credincios maiestăţilor lor. Mai mult încă, poate n-aş fi făcut 
nimic din toate astea, dacă n-aş fi ţinut să fiu pe placul cuiva 
care e doamna inimii mele după cum regina e a inimii 
dumneavoastră. 

— Da, - răspunse ducele surâzând, - şi mi se pare că o şi 
cunosc, este... 

— Milord, eu nu i-am rostit numele, îi curmă vorba tânărul. 

— E drept, - prin urmare, acestei persoane trebuie să-l 
rămân recunoscător pentru devotamentul dumitale. 

— Întocmai cum spuneţi, milord, căci în ceasul acesta, 
când e vorba de război, mărturisesc că nu văd în înălţimea 
voastră decât un englez, adică un duşman, pe care aş fi mai 
bucuros să-l întâlnesc pe câmpul de bătălie decât în parcul 
de la Windsor sau pe sălile Luvrului; aceasta, bineînţeles, 
nu mă va împiedica să-mi îndeplinesc pas cu pas misiunea şi 
la nevoie să-mi dau chiar viaţa, ca s-o duc la bun sfârşit; dar 
ţin să vă spun din nou că nu trebuie să-mi fiţi mai 
recunoscător de ceea ce fac doar pentru mine în aceasta a 
doua întâlnire a noastră, decât de ceea ce am făcut pentru 
excelența voastră cu prilejul primei noastre întâlniri. 

— Noi, englezii, spunem: „Mândru ca un scoţian”, 
murmură Buckingham. 


— Şi noi, francezii, spunem: „Mândru ca un gascon”, 
răspunse d'Artagnan. Gasconii sunt scoţienii Franţei. 

D'Artagnan îl salută pe duce, gata de plecare. 

— Stai! Cum pleci aşa? Pe unde? Cum? 

— Da, aşa e! 

— Să fiu al naibii! Francezii ăştia sunt cu capul în nori! 

— Uitasem că Anglia este o insulă şi că sunteţi regele ei. 
— Du-te în port. Întreabă de bricul Sund, dă-l căpitanului 
scrisoarea asta; o să te ducă într-un mic port, unde de bună 
seamă nu te aşteaptă nimeni şi unde nu trag la țărm decât 

corăbii pescăreşti. 

— Cum se numeşte portul? 

— Saint-Valery; dar stai puţin: ajuns acolo, vei intra într-un 
han prăpădit fără nume, nici firmă, un fel de cârciumă cu 
marinari; n-ai cum să te înşeli, căci nu mai e altul. 

— După aceea? 

— Vei întreba de hangiu şi-l vei spune: Forward. 

— Asta înseamnă? 

— Înainte: este parola. O să-ţi dea un cal gata înşeuat şi o 
să-ţi arate drumul pe unde s-o iei; pe urmă, o să mai dai de 
patru staţii cu cai de schimb. Dacă vrei, lasă la fiecare 
adresa dumitale din Paris şi cei patru cai te vor urma; pe 
doi dintre ei îi ştii şi mi s-a părut că-l preţuieşti ca un bun 
cunoscător: sunt cei pe care i-am călărit împreună, poţi să 
te bizui pe mine. Ceilalţi doi n-o să fie mai prejos. Toţi patru 
sunt echipați pentru război. Oricât de mândru ai fi, sper că 
nu te vei împotrivi să primeşti unul în dar şi că vei stărui pe 
lângă tovarăşii dumitale să primească pe ceilalţi trei; nu de 
altceva, dar ca să vă bateţi cu noi. Scopul scuză mijloacele, 
cum spuneţi voi, francezii, nu-l aşa? 

— Da, milord, primesc, - răspunse d Artagnan, - şi dacă 
vrea dumnezeu, vom şti să folosim darurile dumneavoastră. 

— Şi acum, dă-mi mâna, tinere, poate ne vom întâlni în 
curând pe câmpul de luptă; până atunci cred că ne 
despărţim ca doi buni prieteni, nu-l aşa? 


— Da, milord, dar cu speranţa că vom fi în curând 
duşmani. 

— Fii liniştit, ţi-o făgăduiesc. 

— Mă bizui pe cuvântul dumneavoastră, milord. 

D'Artagnan salută pe duce şi o porni într-un suflet spre 
port. 

În faţa turnului Londrei găsi vasul amintit, dădu scrisoarea 
căpitanului, care o viză la comandantul portului; şi pe dată 
părăsi portul. 

Cincizeci de vase cu pânzele întinse adăstau gata de 
plecare. 

Când trecea pe lângă puntea unuia dintre ele, lui 
d'Artagnan i se păru că zăreşte pe femeia din Meung, 
căreia gentilomul necunoscut îi spusese Milady şi pe care 
el, d'Artagnan, o găsise atât de fermecătoare; dar din 
pricina curentului apelor şi al vântului prielnic, corabia lui 
luneca atât de repede, încât după câteva clipe o pierdu din 
ochi. 

A doua zi dimineaţa, câtre ora nouă, corabia ancoră la 
Saint-Valery. 

Fără a pierde vreme, d'Artagnan se şi îndreptă sprie hanul 
cu pricina şi-l recunoscu după larma dinăuntru; se vorbea 
de războiul între Anglia şi Franţa ca despre ceva apropiat şi 
neîndoielnic; voioşi, marinarii se puseseră pe chef. 

D'Artagnan îşi croi drum prin învălmăşeală, se repezi spre 
hangiu şi rosti cuvântul forward. Îndată hangiul îi şi făcu 
semn să-l urmeze, ieşi cu el printr-o uşă care dădea într-o 
curte. Îl duse în grajd, unde aştepta un. Cal gata înşăuat şi-l 
întrebă dacă mai avea nevoie de ceva. 

— Aş vrea să ştiu pe ce drum s-o apuc, răspunse 
d'Artagnan. 

— Duceţi-vă de aici la Blangy şi de la Blangy la Neufchâtel. 
La Neufchâtel trageţi la hanul, Grapa de aur”, spuneţi-l 
hangiului parola şi veţi găsi, ca aici, un cal gata înşăuat. 

— Datorez ceva? Întrebă d'Artagnan. 


— Totul e plătit - răspunse hangiul - cu prisosinţă. Mergeţi 
cu bine. Dumnezeu să vă călăuzească! 

— Amin! Răspunse tânărul, plecând în goană. 

După patru ore, intra în Neufchâtel. 

Urmă pas cu pas instrucţiunile primite: la Neufchâtel, ca şi 
la Saint-Valery, găsi un cal gata înşăuat care-l aştepta; vru 
să ia pistoalele de la şaua de pe care cobora, ca să le pună 
la şaua pe care se suia; coburii acesteia aveau însă pistoale 
de acelaşi fel. 

— Adresa dumneavoastră de la Paris? 

— Palatul Gărzii, compania des Essarts. 

— Bine, răspunse acesta. 

— Pe ce drum s-o iau? Întrebă la rândul lui d'Artagnan. 

— Drumul spre Rouen; dar veţi lăsa oraşul la dreapta 
dumneavoastră. În micul sat Ecouis vă veţi opri. Acolo nu e 
decât un singur han, La Scutul Franţei”'. Nu-l judecaţi după 
înfăţişare; în grajd veţi găsi un cal la fel de bun ca şi acesta. 

— Aceeaşi parolă? 

— Aceeaşi. 

— Rămâi cu bine, hangiule. 

— Drum bun, domnul meu. Aveţi nevoie de ceva? 
D'Artagnan făcu semn din cap că n-are nevoie de nimic şi 

porni într-un suflet mai departe. La Ecouis, aceeaşi poveste: 
a găsit un hangiu tot atât de îndatoritor, un cal proaspăt şi 
odihnit, a lăsat adresa cum făcuse şi până atunci şi a pornit 
tot în goană spre Pontoise. Aici, schimbă pentru cea din 
urmă oară calul şi la ora nouă trecea în fuga mare pe 
poarta palatului domnului de Treville. 

Făcuse aproape şaizeci de leghe în douăsprezece ore. 
Domnul de 'Treville îl primi parcă l-ar mai fi văzut chiar în 
dimineaţa aceea; totuşi, îi strânse mâna ceva mai tare ca de 

obicei, aducându-l la cunoştinţă că la Luvru era de gardă 
compania domnului des Essarts şi că se putea duce şi el să- 
şi facă datoria. 

Capitolul XXII. 

BALETUL MERLAISON. 


A doua zi, în tot Parisul nu se vorbea decât de serbarea pe 
care domnii consilieri municipali o dădeau în cinstea regelui 
şi a reginei şi la care maiestăţile lor aveau să danseze 
vestitul balet Merlaison, dansul favorit al regelui. 

Într-adevăr, de opt zile se făceau la primăria din Paris tot 
felul de pregătiri pentru această seară de gală. Dulgherul 
oraşului înălţase estrade, unde aveau să ia loc doamnele 
poftite; băcanul oraşului împodobise sălile cu două sute de 
făclii de ceară albă, risipă nemaipomenită pe acele vremuri; 
în sfârşit, douăzeci de viorişti primiseră cuvenita înştiinţare 
cum că plata ce li se hotărâse era îndoitul plăţii obişnuite, 
deoarece, spun însemnările de atunci, ei trebuiau să cânte 
toată noaptea. 

La ora zece dimineaţa, domnul de La Coste, ofiţerul stegar 
al gărzilor regale, urmat de doi ofiţeri şi de mai mulţi arcaşi 
ai corpului de gardă, veni să-l ceară grefierului oraşului, un 
anume Clement, cheile porţilor şi ale uşilor de la toate 
încăperile din palatul primăriei. Cheile i-au fost predate 
numaidecât; de fiecare atârna o fiţuică pentru a i se putea 
da de rost şi din clipa aceea, de La Coste îşi luă asupra sa 
paza tuturor porţilor şi a tuturor căilor de trecere. 

La ora unsprezece, sosi Duhallier, căpitanul gărzii, 
aducând cu el cincizeci de arcaşi care se şi împărţiră în 
cuprinsul clădirii, pe la uşile orânduite de cu vreme. 

La trei după-amiază sosiră două companii de gardă, una 
franceză, alta elveţiană. Compania franceză era alcătuită 
jumătate din ostaşii domnului Duhallier, jumătate din ai 
domnului des Essarts. 

La şase seara, oaspeţii începură să se perinde. Pe măsură 
ce soseau, erau poftiţi în sala cea mare, pe estradele 
ridicate în cinstea lor. 

La ora nouă sosi soţia primului preşedinte: fiind cea mai 
de vază doamnă a serbării, după regină, ea a fost primită de 
mai marii oraşului şi poftită în loja din faţa lojei reginei. 

La ora zece dimineaţa, în sala cea mică dinspre biserica 
Sfântului Ion, se pregăti gustarea de dulceţi pentru rege, în 


faţa bufetului de argint al primăriei, păzit de patru arcaşi. 

La miezul nopţii se auziră strigăte puternice şi vii urale: 
era regele care se îndrepta de la Luvru spre primărie, pe 
străzile luminate cu lampioane colorate. 

De îndată, domnii sfetnici ai primăriei, îmbrăcaţi în robele 
lor de postav, împreună cu şase lefegii ce le deschideau 
drumul, ţinând fiecare în mână o torţă, ieşiră întru 
întâmpinarea regelui pe treptele palatului, unde starostele 
negustorilor îi ură bun venit. Maiestatea sa răspunse 
cerându-şi iertare de marea întârziere şi aruncând vina 
asupra cardinalului, care-l reţinuse până la orele 
unsprezece, pentru a pune la cale treburi obşteşti. 

Maiestatea sa, în veşmânt de gală, era însoţit de alteţa sa 
regala, fratele mai tânăr, de contele de Soissons, de 
Cavalerul de Malta, stareţul mănăstirilor, de ducele de 
Long-Tieville, de ducele d'Elbeuf, de contele d'Harcourt, de 
contele de La Roche-Guyon, de domnul de Liancourt, de 
domnul de Baradas, de contele de Cramail şi de cavalerul 
de Souveray. 

Fiecare băgă de seamă că regele era abătut şi îngândurat. 

O încăpere mică fusese pregătită pentru rege şi alta 
pentru alteţa sa regală. În fiecare din aceste încăperi se 
aflau costume de carnaval. Se luaseră aceleaşi măsuri 
pentru regină şi pentru soţia primului preşedinte. Nobilii şi 
doamnele din suita maiestăţii lor urmau să se îmbrace doi 
câte doi în camerele de asemenea pregătite în acest scop. 

Înainte de a intra în camera sa, regele ceru să fie 
încunoşiinţat îndată ce va sosi cardinalul. 

O jumătate de oră după sosirea regelui, izbucniră noi 
urale care vesteau sosirea reginei; aşa cum făcuseră şi la 
sosirea suveranului, sfetnicii primăriei, împreună cu lefegiii 
ce le deschideau drumul, ieşiră în întâmpinarea prea- 
măritei lor musafire. 

Regina intră în sală; toţi îşi dădură seama că, la fel ca şi 
regele, era abătută şi mai ales obosită. 


În clipa când intra, perdeaua unei mici tribune, care până 
atunci rămăsese coborâtă, se dădu la o parte, lăsând să se 
ivească faţa gălbejită a cardinalului, îmbrăcat în straie de 
cavaler spaniol. Ochii săi se pironiră pe ai reginei şi un 
rânjet de o nespusă bucurie îi flutură pe buze: regina nu 
purta faimoasele diamante. 

Suverana rămase câtăva vreme locului, pentru a primi 
închinarea de bun sosit a domnilor sfetnici şi pentru a 
răspunde la salutul doamnelor. 

Dintr-o dată, regele şi cardinalul se iviră în pragul uneia 
din uşile sălii. În vreme ce eminenţa sa îi vorbea pe şoptite, 
Ludovic al XIII-lea era pământiu la faţă. 

Fără mască şi cu panglicile hainei abia înnodate, suveranul 
îşi făcu drum printre mulţime şi apropiindu-se de regină, o 
întrebă cu vocea schimbată: 

— Doamnă, pentru ce nu v-aţi pus eghileţii în diamante, 
când ştiaţi că mi-ar fi făcut o deosebită plăcere să-l văd? 

Regina îşi roti privirea împrejur şi zări în spatele ei pe 
Richelieu care zâmbea cu un zâmbet drăcesc. 

— Sire, - răspunse regina tulburată, - nu i-am pus, fiindcă 
m-am temut să nu-l prăpădesc în mijlocul acestei 
învălmăşeli. 

— Foarte rău, doamnă, dacă v-am făcut acest dar era 
tocmai ca să vă gătiţi. Vă spun încă o dată, aţi făcut foarte 
rău. 

Glasul regelui tremura de mânie. Toţi priveau şi ascultau 
miraţi, fără să înţeleagă ceea ce se petrece. 

— Sire, - adăugă regina, - pot trimite să mi-l aducă de la 
Luvru şi astfel dorinţa maiestăţii voastre va fi împlinită. 

— Trimiteţi, doamnă, trimiteţi şi cât mai curând; peste un 
ceas începe baletul. 

Regina se înclină în semn de supunere şi urmă doamnele 
care trebuiau s-o ducă în camera ei. 

La rândul său, regele se îndreptă înspre ai lui. 

În sală se stârnise pentru o clipă, freamăt şi nedumerire. 


Era bătător la ochi că se petrecuse ceva între rege şi 
regină. Dar amândoi vorbiseră atât de încet, încât, din 
respect, fiecare se îndepărtase cu câţiva paşi şi nimeni nu 
putuse auzi nimic. Viorile răsunau cât puteau de tare, dar 
lumea nu le lua în seamă. 

Cel care se ivi întâi a fost regele, în veşmânt de vânătoare 
de o neasemuită frumuseţe; alteţa sa şi ceilalţi nobili erau 
îmbrăcaţi la fel ca el. Veşmântul acesta îi şedea suveranului 
mai bine ca oricare altul şi astfel îmbrăcat, părea, într- 
adevăr, întâiul gentilom al regatului său. 

Cardinalul se apropie de rege şi-l dădu o cutie. Regele o 
deschise şi găsi înăuntru două din podoabele în diamante. 

— Ce înseamnă asta? Îl întrebă pe cardinal. 

— Nimic, - răspunse cardinalul, - dar dacă regina poartă 
eghileţii, lucru de care mă îndoiesc, număraţi-l, sire şi dacă 
nu sunt decât zece, întrebaţi pe maiestatea sa cine a putut 
să-l fure cei doi care sunt aici. 

Regele îl privi pe cardinal, parc-ar fi vrut să-l întrebe ceva, 
dar n-apucă să deschidă gura: un strigăt de admiraţie 
izbucni din toate piepturile. Dacă regele părea a fi cel dintâi 
gentilom al regatului, regina era, fără îndoială, cea mai 
frumoasă femeie din Franţa. 

E drept că şi straiele vânătoreşti îi veneau de minune: 
purta o pălărie de fetru cu pene albastre, o jachetă de 
catifea de culoarea mărgăritarului, prinsă cu catarame în 
diamante şi o fustă de atlas albastru, brodată toată cu fir de 
argint. Pe umărul stâng îi străluceau giuvaerele prinse într- 
un nod de panglică tot albastră. 

Regele tresări de bucurie şi cardinalul de necaz: cum erau 
însă departe de regină, nu puteau număra eghileţii; regina 
îi avea; erau însă numai zece, sau îi avea pe toţi 
doisprezece? 

Tocmai atunci, viorile dădură semnalul începerii baletului. 
Maiestatea sa se îndreptă spre doamna preşedintă cu care 
trebuia să danseze, iar alteţa sa, spre regină. Fiecare îşi luă 
locul şi baletul începu. 


Regele dansa faţă în faţă cu regina şi de câte ori trecea pe 
lângă ea, sorbea din ochi giuvaerele pe care însă nu le 
putea număra. O sudoare rece acoperea fruntea 
cardinalului. 

Baletul ţinu un ceas, avea şaisprezece intrări. 

Când se sfârşi, în mijlocul aplauzelor întregii săli, fiecare 
îşi duse doamna, cu care dansase, la locul ei; dar folosindu- 
se de îngăduinţa de a-şi părăsi doamna acolo unde era, 
regele se îndreptă repede spre regină. 

— Vă mulţumesc, doamnă, - îi spuse, - pentru bunăvoința 
pe care aţi arătat-o dorințelor mele; dar cred că vă lipsesc 
doi ciucuri şi iată-l, vi i-am adus. 

Spunând aceste cuvinte, îi întinse reginei cele două 
giuvaiere pe care i le dăduse cardinalul. 

— Cum sire, - se minună regina, părând grozav de uimită, 
- îmi mai dăruiţi doi? Dar atunci voi avea paisprezece. 

Regele numără: cei doisprezece eghileţi erau într-adevăr 
pe umărul augustei sale soţii. 

Îl cheamă atunci pe cardinal şi-l întrebă răspicat: 

— Ce înseamnă asta, domnule cardinal? 

— Asta înseamnă, sire, - răspunse cardinalul, - că doream 
ca maiestatea sa să primească cele două giuvaere şi, 
neîndrăznind să i le ofer chiar eu, m-am folosit de acest 
mijloc. 

— Şi sunt cu atât mai recunoscător eminenţei voastre, - 
răspunse Ana de Austria cu un surâs care dovedea că nu se 
înşeală asupra acelei iscusite mărinimii, - cu cât sunt 
încredinţată că cei doi eghileţi vă costă tot atât de scump 
cât l-au costat pe maiestatea sa ceilalţi doisprezece. 

Salutând apoi pe rege şi pe cardinal, regina se îndreptă 
din nou spre camera unde se îmbrăcase şi unde trebuia să- 
şi dezbrace veşmintele vânătoreşti. 

Grija scriitoricească ce am fost siliţi să avem pentru 
măritele feţe din cuprinsul acestui capitol, ne-a îndepărtat o 
clipă de tânărul căruia Ana de Austria îi datora izbânda ei 
nemaipomenită asupra cardinalului şi care, buimac, neluat 


în seamă, pierdut în gloata bulucită la una din uşi, privea 
această scenă pe care numai patru fiinţe puteau s-o 
priceapă: regele, regina, cardinalul şi el. 

Regina intrase tocmai în camera ei şi d'Artagnan se 
pregătea să plece când simţi că cineva îl atinge uşor pe 
umăr; se întoarse şi văzu pe o tânără femeie care-l făcea 
semn s-o urmeze. Avea faţa acoperită cu o mască de catifea 
neagră, dar în pofida acestei măsuri de prevedere, care de 
altminteri fusese luată mai mult împotriva altora decât a lui, 
d'Artagnan recunoscu numaidecât pe obişnuita lui călăuză, 
zglobia şi isteaţa doamnă Bonacieux. 

În ajun abia se văzuseră la paznicul Germain, unde el o 
chemase. Tânăra femeie fusese atât de grăbită să vestească 
reginei norocoasa întoarcere a trimisului ei, încât cei doi 
îndrăgostiţi abia avuseseră vreme să schimbe câteva 
cuvinte. D'Artagnan o urmă deci pe doamna Bonacieux, 
mânat de un îndoit simţământ de dragoste şi curiozitate. Pe 
drum, cu cât sălile erau mai pustii, cu atât d'Artagnan voia 
s-o oprească, s-o tragă spre el, s-o admire, fie doar câteva 
clipe; dar, neastâmpărată ca o păsărică, ea îi scăpa mereu 
din mâini; de câte ori încerca să vorbească, degetul ei, pus 
pe buze în semn de mică poruncă plină de farmec, îi 
amintea că se găsea în voia unei puteri căreia trebuia să i 
se supună orbeşte şi care nu-l îngăduia nici cea mai 
nevinovată împotrivire. În sfârşit, după un minut sau două 
de cotituri şi de răscotituri, doamna Bonacieux deschise o 
uşă şi-l băgă într-o mică încăpere întunecată. Acolo îi făcu 
din nou semn să tacă şi deschizând a doua uşă ascunsă sub 
perdele, prin ale căror falduri străbătu deodată o lumină 
vie, se făcu nevăzută. 

D'Artagnan rămase o clipă încremenit, întrebându-se unde 
era; dar în curând raza de lumină care se strecura din 
camera alăturată, aerul cald şi parfumat din jurul lui, 
vorbirea curtenitoare şi aleasă a două sau trei femei, 
cuvântul „maiestate” rostit de mai multe ori, îi arătară 


lămurit că se afla într-o încăpere învecinată cu camera 
reginei. 

Tânărul stătu în întuneric şi aşteptă. 

Regina era voioasă şi fericită, ceea ce părea să stârnească 
uimire în jurul ei, căci, dimpotrivă, toţi erau deprinşi s-o 
vadă aproape mereu îngândurată. Regina punea această 
voioşie pe seama frumuseţii serbării şi a bucuriei ce i-o 
făcuse baletul şi cum nu e îngăduit să contrazici o regină, 
fie că zâmbeşte, fie că plânge, se întreceau care mai de 
care să aducă laude curteniei sfetnicilor municipali ai 
oraşului Paris. 

Deşi n-o cunoştea pe regină, d'Artagnan deosebi 
numaidecât vocea ei de celelalte voci, în primul rând după 
uşorul accent străin, apoi după acel timbru de 
atotputernicie ce răsună în chip firesc din toate cuvintele 
suveranilor. O auzea apropiindu-se şi îndepărtându-se de 
uşa deschisă şi zări de două sau chiar de trei ori umbra 
unui trup oprind lumina. 

În sfârşit, un braţ marmorean, fără seamăn ca linie şi 
albeaţă, apăru deodată printre falduri: d'Artagnan înţelese 
că era răsplata lui; se aruncă în genunchi, apucă mâna care 
i se întindea şi îşi lipi respectuos buzele; mâna se trase apoi 
uşor, lăsând să cadă într-a lui un obiect; era un inel; 
aproape în aceeaşi clipă, uşa se închise şi d'Artagnan 
rămase în cea mai cumplită beznă. 

Îşi puse inelul în deget şi aşteptă din nou; era vădit că 
trebuia să mai urmeze ceva. După răsplata credinţei 
trebuia să vină şi răsplata dragostei lui. Dealtminteri, 
baletul se sfârşise, dar petrecerea abia începea; ospăţul era 
hotărât pentru ora trei şi orologiul bisericii Sfântului Ion 
bătuse de câtăva vreme două şi trei sferturi. 

Înr-adevăr, în camera vecină zumzetul glasurilor scădea 
încet-încet, apoi se îndepărtă; uşa încăperii unde era 
d'Artagnan se deschise iarăşi şi doamna Bonacieux intră 
grăbită. 

— În sfârşit, dumneata! Izbucni d'Artagnan. 


— Sst! - făcu tânăra femeie, punându-şi degetul pe buzele 
lui, - taci şi pleacă pe unde ai venit. 

— Dar unde şi când pot să te văd? O întrebă d'Artagnan. 

— Un răvaş pe care-l vei găsi acasă îţi va răspunde. Hai 
pleacă! Pleacă! 

Spunând aceste cuvinte, doamna Bonacieux deschise uşa 
dinspre sală şi-l împinse pe d'Artagnan afară. 

El se supuse ca un copil, fără nici o împotrivire şi fără să 
încerce a crâcni, dovadă vie că era îndrăgostit de-a binelea. 

Capitolul XXIII. 

ÎNTÂLNIREA. 

D'Artagnan se întoarse acasă într-un suflet şi cu toate că 
era mai târziu de trei dimineaţa şi că trebuise să străbată 
cele mai deocheate mahalale ale Parisului, nu i se întâmplă 
nimic neplăcut. Se ştie doar că beţivii şi îndrăgostiţii au un 
Dumnezeu al lor. 

Găsi uşa gangului întredeschisă. Urcă scara şi bătu uşurel 
şi într-un chip anumit, aşa că să înţeleagă valetul Planchet, 
pe care-l trimisese acasă de la primărie cu două ceasuri mai 
devreme, cu poruncă să-l aştepte, veni să-l deschidă. 

— A adus cineva vreo scrisoare pentru mine? Întrebă 
repede d'Artagnan. 

— N-a adus nimeni nici o scrisoare, domnule, - punse 
Planchet, - dar e una care a venit singură. 

— Ce vrei să spui, nătărăule? 

— Vreau să spun că, ajuns acasă, cu toate că aveam în 
buzunar cheia locuinţei şi că nu m-am despărţit deloc de 
cheia asta, am găsit o scrisoare pe învelitoarea verde de pe 
masa din camera dumneavoastră. 

— Şi unde-l scrisoarea? 

— Am lăsat-o acolo unde era, domnule, Nu-l lucru curat cu 
scrisorile astea care intră aşa, în casa oamenilor. Dacă 
fereastra ar fi fost deschisă sau măcar crăpată, treacă- 
meargă; dar de unde, totul era ferecat. Băgaţi bine de 
seamă, domnule, să nu fie la mijloc niscai farmece. 


În vremea asta, tânărul alerga în camera lai şi deschidea 
scrisoarea: era de la doamna Bonacieux şi avea următorul 
cuprins: „Cineva doreşte să-ţi aducă viile sale mulţumiri şi 
ale altcuiva. Fii diseară la zece la Saint-Cloud, în faţa casei 
de lângă colţul locuinţei domnului d'Estrees. 

CB 

Pe cinci citea aceste rânduri, d'Artagnan simţea inima 
crescându-l şi strângându-l-se totodată pradă acelor dulci 
zvâcniri care chinuiesc, dar şi alintă dorul îndrăgostiţilor. 

Era întâiul răvaş pe care-l primea, era întâia întâlnire ce i 
se dădea. Inima lui, ca îmbătată de fericire, părea că-şi 
pierde suflarea în pragul acelui rai pământesc, cu numele 
iubire. 

— Spuneţi, domnule, - începu Planchet, cu ochii la 
stăpânul care schimba feţe-feţe, - spuneţi vă rog: nu-l aşa c- 
am avut dreptate şi că nu-l lucru curat? 

— Te înşeli, Planchet, - răspunse d'Artagnan, - şi ca 
dovadă, uite ţine un taler şi bea în sănătatea mea. 

— Mulţumesc pentru darul pe care mi-l faceţi şi vă 
făgăduiesc să nu vă ies din vorbă; dar, eu tot ştiu una şi 
bună: scrisorile care intră aşa, într-o casă ferecată... 

— Cad din cer, prietene, cad din cer. 

— Va să zică, domnul e mulţumit? Întrebă Planchet. 

— Dragul meu Planchet, sunt cel mai fericit om din lume. 

— Pot să trag şi eu folos din fericirea asta şi să mă duc la 
culcare? 

— Bine, du-te. 

— Cerul să vă hărăzească toate bucuriile, dar eu tot zic că 
scrisoarea... 

Planchet se îndepărtă, clătinând din cap a îndoială, căci 
darul stăpânului nu izbutise să i-o spulbere cu totul. 

Rămas singur, d'Artagnan mai citi şi răsciti răvaşul; după 
aceea sărută iarăşi şi iarăşi, de douăzeci de ori, slovele 
scrise de mâna frumoasei lui iubite. În sfârşit se culcă, 
adormi şi visă cele mai minunate vise. 


La şapte dimineaţa, se deşteptă din somn şi-l chemă pe 
Planchet, care la a doua chemare deschise uşa, cu faţa 
răvăşită încă de neliniştea din ajun. 

— Planchet, - începu d'Artagnan, - s-ar putea să lipsesc 
toată ziua de acasă; eşti liber până diseară la şapte, dar la 
şapte să fii gata de drum, cu doi cai. 

— Asta mai lipsea, - mormăi Planchet, - te pomeneşti că 
iar ne găurim pielea în vreo câteva locuri. 

— la-ţi flinta şi pistoalele. 

— Ce spuneam eu? Izbucni Planchet. Eram sigur: afurisita 
aia de scrisoare! 

— Linişteşte-te, neroduie, e vorba de o plimbare de 
plăcere. 

— Da, ca şi călătoriile de plăcere de deunăzi, când ploua 
cu gloanţe şi răsăreau capcane la tot pasul. 

— De altfel, dacă vă e teamă, domnule Planchet, - urmă 
d'Artagnan, - mă voi duce şi fără dumneavoastră; mai bine 
singur la drum decât cu un tovarăş care dârdâie de frică. 

— Domnul mă jigneşte, - răspunse el, - credeam că totuşi 
m-a văzut la treabă. 

— Da, dar îmi ziceam că poate ţi-ai cheltuit tot curajul 
dintr-o dată. 

— O să vedeţi că la nevoie mai am încă; dar, rogu-vă, nu 
mă puneţi să-l irosesc dacă vreţi să-mi mai rămâie multă 
vreme. 

— Dar pentru astă seară crezi că mai ai? 

— Aşa sper. 

— Bine! Atunci mă bizui pe tine. 

— La ora hotărâtă voi fi gata de plecare; credeam însă că 
domnul nu are decât un singur cal în grajdul gărzii. 

— Se poate ca în clipa de faţă să nu fie decât unul singur, 
dar diseară vor fi patru. 

— S-ar zice că scopul călătoriei noastre a fost să aducem 
cai. 

— Întocmai, încuviinţă d'Artagnan. 

Şi dându-l lui Planchet cele din urmă îndrumări, plecă. 


Domnul Bonacieux se afla în pragul uşii. Gândul lui 
d'Artagnan fusese să treacă mai departe, fără să-l 
vorbească vrednicului negustor de mărunţişuri; dar acesta 
îl salută atât de blajin şi de dulceag, încât chiriaşul, de voie, 
de nevoie, nu numai că-l răspunse la fel, dar şi intră în 
vorbă cu el. 

Apoi, cum să nu arăţi o brumă de bunăvoință soţului unei 
femei care ţi-a dat chiar în aceeaşi seară întâlnire la Saint- 
Cloud, în faţa pavilionului domnului d'Estrees? D'Artagnan 
se apropie de el cu aerul cel mai blajin de care putea fi în 
stare. 

Convorbirea se opri fireşte, asupra întemniţării bietului 
negustor. Domnul Bonacieux, care nu bănuia că d'Artagnan 
ştie tot ce vorbise el cu necunoscutul din Meung, istorisi 
tânărului chiriaş cum îl prigonea căpcăunul acela de 
Laffemas, pe care-l numi tot timpul călăul cardinalului şi se 
întinse cu amănunte asupra Bastiliei, asupra zăvoarelor, 
asupra zăbrelelor, asupra beciurilor cu răsuflători a 
gratiilor şi a uneltelor de schingiuire. 

D'Artagnan îl ascultă cu o bunăvoință fără seamăn, apoi 
când Bonacieux sfârşi de povestit, întrebă şi el la urmă: 

— Dar pe doamna Bonacieux ştii cine a răpit-o? Ţin-minte 
că tocmai acestei întâmplări neplăcute datorez fericirea de 
a te cunoaşte. 

— Dar de unde! Răspunse domnul Bonacieux, s-au ferit să 
scape ceva, iar soţia mea s-a jurat pe toţi Dumnezei că nu 
ştie nici ea. Dar dumneata, - urmă el, cu cel mai nevinovat 
glas, - ia spune, ce-ai mai făcut zilele astea? Nu te-am mai 
zărit nici pe dumneata, nici pe prietenii dumitale şi nu cred 
că praful care ţi-l scutura ieri de pe cizme Planchet l-ai 
strâns pe caldarâmul Parisului? 

— Aşa şi e, scumpe domnule Bonacieux, am făcut 
împreună cu prietenii mei o călătorie, dar nu grozavă. 

— Departe? 

— Nu. Nu prea departe; la vreo patruzeci de leghe de aici; 
l-am însoţit pe domnul Athos la băi, la Forges, unde ceilalţi 


au şi rămas. 

— lar dumneata a trebuit să te întorci, nu-l aşa? Urmă 
domnul Bonacieux, cu o căutătură din cele mai şirete. Unui 
băiat frumos ca dumneata, iubita nu-l dă răgazuri prea 
lungi; eram aşteptaţi cu nerăbdare la Paris, aşa e? 

— Chiar aşa, pe legea mea, - încuviinţă râzând tânărul - şi- 
ţi mărturisesc cu atât mai mult cu cât văd că nu ţi se poate 
ascunde nimic: da, eram aşteptat, ba încă cu ce nerăbdare! 

Un nor uşurel lunecă peste fruntea lui Bonacieux, dar atât 
de uşurel, încât d'Artagnan nici nu-l băgă de seamă. 

— Şi vom fi răsplătiți pentru graba noastră! Urmă 
negustorul de mărunţişuri, cu un tremur în glas, pe care 
d'Artagnan nu-l luă în seamă, după cum nu luase în seamă 
nici norul uşurel care cu o clipă mai devreme întunecase 
faţa cinstitului bărbat. 

— Vrei să mă tragi de limbă! Zise râzând d'Artagnan. 

— Nu, ce-ţi spun e doar ca să ştiu dacă diseară o să te 
întorci acasă târziu. 

— Şi pentru ce această întrebare, scumpă gazdă? - stărui 
d'Artagnan, - ai de gând oare să m-aştepţi? 

— Nu, dar de când cu arestarea şi de când cu tâlhăria 
aceea la mine, mă sperii de câte ori aud că se deschide o 
uşă, mai cu seamă noaptea. Ce vrei! Eu nu sunt ostaş. 

— Ştii ceva? Nu te speria dacă mă întorc la unu, la două 
sau chiar la trei dimineaţa; şi dacă nu mă întorc deloc, nici 
atunci să nu te sperii. 

De data asta, Bonacieux păli atât de tare, încât n-at mai fi 
fost cu putinţă ca d'Artagnan să nu-l bage de seamă 
tulburarea şi-l întrebă ce are. 

— Nimic, - răspunse el, - nimic. Dar de când s-au abătut 
nenorocirile pe capul meu, mă apucă un fel de slăbiciuni şi 
acum am simţit un fior prin tot corpul. Dar ce să te gândeşti 
la asta, dumneata, care n-ai altă treabă decât să-ţi vezi de 
fericire. 

— Atunci să ştii că am treabă multă, fiindcă sunt fericit. 

— Stai puţin; mai aşteaptă, ai spus că e pe diseară. 


— O să vină ea şi seara asta! Mulţumesc lui dumnezeu! 
Poate c-o aştepţi şi dumneata la fel de nerăbdător ca şi 
mine; poate că în seara asta doamna Bonacieux o să vină şi 
ea, pe acasă. 

— Doamna Bonacieux nu e liberă astă-seară - lămuri 
încruntat soţul, - rămâne la Luvru să-şi vadă de treburi. 

— Cu atât mai rău pentru dumneata, dragul meu, cu atât 
mai rău; când eu sunt fericit, aşa vrea să fie şi ceilalţi, dar 
pare-mi-se, asta nu prea se poate. 

Şi tânărul se îndepărtă, râzând în hohote de gluma pe 
care credea că numai el putea s-o înţeleagă. 

— Petrecere frumoasă! Îi ură Bonacieux cu glas ca ieşit din 
mormânt. 

D'Artagnan era prea departe încă ca să-l mai poată auzi şi 
chiar de l-ar fi auzit, în starea sa sufletească nici nu l-ar fi 
luat în seamă. 

Se îndreptă spre palatul domnului de Treville. Vizita pe 
care i-o făcute în ajun fusese, după cum ne amintim cu toţii, 
foarte scurtă şi fără prea multe lămuriri. 

Îl găsi pe domnul de Treville în al noulea cer. Regele şi 
regina fuseseră încântători cu el la serbare. E drept, 
cardinalul arătase în schimb cum nu se poate mai prost. La 
ora unu după miezul nopţii părăsise balul sub cuvânt că nu 
se simte bine. Cât priveşte pe maiestăţile lor, nu se 
întorseseră la Luvru decât la şase dimineaţa. 

— Acum, - rosti domnul de Treville coborând vocea şi 
cercetând cu privirea toate ungherele încăperii pentru a 
vedea dacă într-adevăr erau singuri, - acum să vorbim 
despre dumneata, tinere prietene; căci nu încape îndoială 
că fericita dumitale întoarcere nu-l străină nici de bucuria 
regelui, nici de triumful reginei şi nici de umilirea eminenţei 
sale. Să ştii că de aci înainte trebuie să te ţii bine. 

— De ce m-aş putea teme, - răspunse d'Artagnan, - câtă 
vreme voi avea fericirea să mă bucur de bunăvoința 
maiestăţilor lor? 


— De toate, crede-mă. Cardinalul nu e omul care să uite că 
a fost tras pe sfoară până nu se răfuieşte cu poznaşul; şi 
după cum bănuiesc, poznaşul pare a fi un oarecare gascon, 
pe care-l cam cunoaştem noi. 

— Credeţi oare că eminenţa sa ştie ca dumneavoastră tot 
ce s-a întâmplat şi că eu am fost la Londra? 

— Drace! Ai fost la Londra! De la Londra ai adus diamantul 
ăsta frumos care străluceşte pe degetul dumitale? Ia 
seama, dragul meu d'Artagnan, darul pe care ţi-l face un 
duşman nu miroase a bine. Mi se pare că în privinţa asta e 
şi o zicală latinească... Stai puţin... 

— Da, fără îndoială, - îngână d'Artagnan, care nu fusese 
niciodată în stare să-şi vâre în cap cea mai elementară 
regulă de gramatică latină şi care, cu neştiinţa lui, îşi 
scosese din minţi profesorul, - da, fără îndoială, trebuie să 
fie aşa ceva pe undeva. 

— Vezi bine că e, - stărui domnul de Treville, - care se 
pricepea şi în ale literaturii, - deunăzi mi-l cita domnul de 
Besserade... Aşteaptă puţin... Ah! Da. Mi-aduc aminte: 

„.„„Timeo Danaos et dona ferentes. 

Ceea ce înseamnă: „Fereşte-te de duşmanul care-ţi face 
daruri”. 

— Diamantul acesta, domnule, nu-l am de la un duşman, — 
răspunse d'Artagnan, - mi l-a dăruit regina. 

— Regina! Oh! Oh! Făcu domnul de Treville. Într-adevăr, e 
un giuvaer regal care face ca nimic o mie de pistoli. Prin 
cine ţi l-a trimis regina? 

— Mil-a dat chiar ea. 

— Unde? 

— În cabinetul de lângă camera, unde şi-a schimbat rochia 
la bal. 

— Cum asta? 

— Când mi-a întins mâna să i-o sărut. 

— Ai sărutat mâna reginei! Se minună domnul de Treville, 
cu ochii la d'Artagnan. 


— Maiestatea sa a binevoit să-mi îngăduie această 
neasemuită cinste. 

— În faţa unor martori? Nesocotita! De trei ori nesocotită! 

— Nu, domnule, fiţi liniştit, nimeni n-a văzut-o, adăugă 
d'Artagnan. Şi poveşti domnului de Treville cum se 
petrecuseră lucrurile. 

— Oh! Femeile! Femeile! Strigă bătrânul ostaş, cum o să 
se lase ele de visările lor romantice?! Tot ce aduce a taină le 
încântă. Aşadar, i-ai văzut doar braţul, atâta tot; dacă ai 
întâlni-o însă pe regină, n-ai recunoaşte-o şi dacă ea te-ar 
întâlni n-ar şti nici ea cine eşti! 

— Nu, dar datorită acestui diamant... Stărui tânărul. 

— Ascultă, - îi curmă vorba domnul de Treville, - vrei să-ţi 
dau eu un sfat, un sfat înţelept, un sfat prietenesc? 

— M-aţi îndatora mult, domnule, răspunse d'Artagnan. 

— Iată: du-te la cel dintâi bijutier ce-ţi iese în cale şi vinde- 
| diamantul pe orice preţ o vrea; oricât ar fi de cămătar, tot 
o să-ţi dea opt sute de pistoli. Pistolii n-au miros, tinere, pe 
câtă vreme inelul ăsta are şi încă unul îngrozitor, care-l 
poate trăda pe cine-l poartă. 

— Să vând inelul acesta? Un inel de la regina mea! 
Niciodată! Se împotrivi d'Artagnan. 

— Atunci întoarce piatra cu faţa înăuntru, smintitule, căci 
oricine ştie că un gascon nu găseşte giuvaere din astea în 
scrinul maică-şi. 

— Credeţi, aşadar, că mă paşte vreo primejdie? Întrebă 
d'Artagnan. 

— Vreau să spun, tinere, că cel care doarme pe o mână cu 
fitilul aprins, trebuie să se socotească la adăpost faţă de 
dumneata. 

— Drace! - mormăi d'ArtagnanN. Pe care tonul hotărât al 
domnului de Treville începea să-l neliniştească, - Drace! Şi 
ce-l de făcut? 

— Să fii cu ochii în patru, mereu şi înainte de toate. 
Cardinalul are cumplită ţinere de minte şi mână cu gheare; 
ia seama să nu-ţi joace cine ştie ce renghi păcătos. 


— Dar cum? 

— De unde să ştiu eu cum? Are la îndemâna lui toate 
vicleniile Satanei! Cel mai neînsemnat lucru ce ţi se poate 
întâmpla e să te ridice. 

— Cum! Va îndrăzni cineva să aresteze pe un om în slujba 
majestăţii sale? 

— Ei aş! Ai văzut cum s-au sinchisit de Athos; în orice caz, 
tinere, ascultă pe un om care de treizeci de ani e la curte: 
dacă te culci pe o ureche şi te crezi la adăpost, atunci eşti 
pierdut. Ba dimpotrivă, - şi să mă asculţi pe mine - trebuie 
să vezi pretutindeni numai duşmani. Dacă cineva îţi caută 
gâlceavă, fereşte-te de el ca de foc, chiar de-ar fi un copil de 
zece ani; dacă te atacă ziua sau noaptea, ia-o la sănătoasa 
fără nici o ruşine; dacă treci pe un pod încearcă întâi 
scândurile, nu cumva să-ţi fugă una de sub picioare; dacă 
treci prin faţa unei case care se clădeşte, uită-te în sus să 
nu-ţi cadă o cărămidă în cap; dacă te întorci acasă târziu, 
pune-l pe valet să te urmeze şi valetul să fie înarmat, 
bineînţeles dacă ai încredere în el; fereşte-te de oricine: de 
prietenii dumitale, de fratele dumitale, de iubita dumitale şi 
mai cu seamă de iubita dumitale. 

D'Artagnan roşi. 

— De iubita mea, spuse şi el mecanic; şi de ce de ea mai 
curând decât de altcineva? 

— Fiindcă iubita e unul din mijloacele care-l plac îndeosebi 
cardinalului; n-are altul atât de la îndemână; o femeie te 
vinde pentru zece pistoli şi ca dovadă, Dalila. Cunogşti Sfânta 
scriptură, nu-l aşa? 

D'Artagnan se gândi la întâlnirea pe care o avea chiar în 
seara acea cu doamna Bonacieux, dar, s-o spunem spre 
lauda eroului nostru, părerea proastă a domnului de 
Treville asupra femeilor nu trezi nici umbră de bănuială cu 
privire la frumoasa lui gazdă. 

— Dar pentru că veni vorba, urmă domnul de Treville, ce 
s-a întâmplat cu cei trei tovarăşi ai dumitale? 


— Tocmai voiam să vă întreb, dacă n-aţi primit nici o ştire 
de la ei? 

— Niciuna, domnule. 

— I-am lăsat pe toţi în drum. Pe Porthos, la Chantilly, cu un 
duel în spinare; pe Aramis la Crevecoeur, cu un glonte în 
umăr şi pe Athos la Amiens, învinuit că măsluieşte bani. 

— la te uită! Se miră domnul de Treville; dar dumneata 
cum de ai scăpat? 

— Ca prin minune, domnule, dar trebuie s-o spun, cu o 
lovitură de spadă în piept şi ţintuind la rândul meu pe 
contele de Wardes. În marginea drumului spre Calais, ca pe 
un biet fluturaş. 

— Asta mai lipsea! De Wardes, omul cardinalului, vărul lui 
Rochefort; stai, dragă prietene, uite ce-mi trece prin minte. 

— Spuneţi domnule. 

— În locul dumitale aş face altceva. 

— Ce anume? 

— În vreme ce emineţa sa ar pune să mă caute la Paris, eu 
aş lua frumuşel drumul spre Picardia, fără să ştie nimeni şi 
m-aş duce să văd ce e cu prietenii mei. La dracu! Li se 
cuvine şi lor atâta atenţie din partea dumitale! 

— Sfatul e bun, domnule şi voi pleca chiar mâine. 

— Mâine? De ce nu astă-seară? 

— Astă-seară trebuie să fiu la Paris pentru o chestiune fără 
amânare. 

— Ah! Tinere! Tinere! Vreo drăguță, nu-l aşa? Fii cu ochii 
în patru, eu ţi-o spun mereu: numai femeia ne-a pierdut pe 
toţi, câţi suntem şi tot ea o să ne piardă pe toţi câţi vom mai 
fi şi de aci înainte. Ascultă-mă pe mine; pleacă diseară. 

— Cu neputinţă, domnule. 

— "Ţi-ai dat cuvântul? 

— Da, domnule. 

— Atunci se schimbă; dar făgăduieşte-mi că dacă în 
noaptea asta scapi cu viaţă, vei pleca mâine. 

— Vă făgăduiesc. 

— Ai nevoie de bani? 


— Mai am încă cincizeci de pistoli. Nădăjduiesc să-mi 
ajungă. 

— Dar tovarăşii dumitale? 

— Nu cred să ducă lipsă. Când am plecat din Paris, aveam 
fiecare la noi câte şaptezeci şi cinci de pistoli. 

— O să te mai văd înainte de plecare? 

— Nu cred, domnule; afară doar dacă s-ar întâmpla ceva 
nou. 

— Atunci, călătorie bună! 

— Mulţumesc, domnule. 

Şi d'Artagnan îşi luă rămas bun de la domnul de Treville, 
mişcat mai mult ca oricând de grija-l cu adevărat 
părintească pentru muşchetarii lui. 

Trecu rând pe rând pe la Athos, pe la Porthos şi Aramis. 
Niciunul din ei nu se întorsese. Nu-l găsi nici pe valeţii lor. 
Nimeni nu primise nici o ştire nici de la unii, nici de la 
ceilalţi. 

Ar fi întrebat de ei pe iubitele lor, dar n-o cunoştea nici pe 
a lui Porthos, nici pe a lui Aramis, cât priveşte pe Athos, el 
n-avea niciuna. 

Trecând prin faţa palatului gărzii, d'Artagnan aruncă o 
privire în grajd; trei din cei patru cai se şi aflau acolo. 
Neputându-şi crede ochilor, Planchet tocmai îi ţesăla şi abia 
sfârşise cu doi din ei. 

— Ah! Domnule, se repezi Planchet, zărindu-l pe 
d'Artagnan. Ce bucuros sunt ca vă văd! 

— Şi de ce, Planchet? Întrebă tânărul. 

— Aveţi oare încredere în gazda noastră, domnul 
Bonacieux? 

— Eu? Câtuşi de puţin. 

— Vai, domnule, ce bine faceţi! 

— Dar ce-ţi vine să mă întrebi? 

— Păi în vreme ce vorbeaţi cu el, eu vă priveam pe 
amândoi, fără să aud ce spuneţi; domnule, ştiţi că s-a 
schimbat la faţă de două trei ori? 

— Ei, aş? 


— Domnul n-o fi băgat de seamă, cu gândul la scrisoarea 
pe care o primise; dar eu, dimpotrivă, cu ochii în patru 
tocmai din pricina scrisorii picate din cer nu l-am slăbit cu 
privirea şi i-am urmărit toate mişcările feţei. 

— Şi cum ţi s-a părut? 

— Mutră de trădător. 

— Adevărat? 

— Mai mult; cum aţi plecat şi v-aţi făcut nevăzut după 
colţul străzii, domnul Bonacieux şi-a luat pălăria şi după ce 
a încuiat uşa, glonţ şi el, în partea cealaltă. 

— Într-adevăr, ai dreptate, Planchet, toate astea îmi dau şi 
mie de bănuit, dar linişteşte-te, n-o să-l plătim chiria până 
ce nu s-or lămuri toate. 

— Domnul glumeşte, dar o să vadă el că... 

— Ce poţi să faci, Planchet? N-avem încontro, ce e scris, e 
scris! 

— Va să zică, domnul nu renunţă la plimbarea de astă- 
seară? 

— Dimpotrivă, Planchet; cu cât mi-ar fi mai ciudă pe 
domnul Bonacieux, cu atât mai vârtos m-aş duce la 
întâlnirea hotărâtă prin scrisoarea asta care te sâcâie atâta. 

— Atunci, dacă asta e vrerea stăpânului... 

— Vrere de neclintit, dragul meu; prin urmare, la nouă 
aşteaptă-mă aici, la palat, voi veni să te iau. 

Văzând că nu e nici o nădejde să-l facă să-şi schimbe 
gândul, Planchet oftă adânc şi se apucă să ţesale şi cel de al 
treilea cal. 

Iar d'Artagnan, care de fapt era un băiat cât se poate de 
prevăzător, în loc să se întoarcă acasă, se duse să mănânce 
la preotul gascon care, când cei patru prieteni fuseseră la 
mare strâmtoare, îi poftise la o gustare cu ciocolată. 

Capitolul XXIV. 

CASA DIN GRĂDINA. 

La nouă d'Artagnan era la palatul gărzii; îl găsi pe 
Planchet, gata înarmat. Sosise şi al patrulea cal. Ca arme, 
Planchet îşi luase flinta şi un pistol. 


D'Artagnan avea spada, îşi mai puse două pistoale la brâu 
şi, sărind fiecare pe câte un cal, amândoi se îndepărtară pe 
tăcute. Era noapte adâncă, aşa că nimeni nu îi văzu ieşind. 
Planchet mergea cu zece paşi în urma stăpânului. 

D'Artagnan trecu cheiurile de-a curmezişul, ieşi prin 
poarta Conferinţei şi o apucă pe încântătorul drum ce duce 
la Saint-Cloud, care pe vremea aceea era cu mult mai 
frumos decât este astăzi. 

Câtă vreme au mers prin oraş, Planchet păstra respectuos 
depărtarea de cuviinţă, dar când drumul începu să fie 
pustiu şi din ce în ce mai întunecat, el se apropie încetişor 
de d'Artagnan, astfel încât când intrară în pădurea 
Boulogne se trezi în chipul cel mai firesc din lume, alături 
de stăpân. Într-adevăr, de ce să ascundem că legănarea 
copacilor şi jocul lumii în desişurile sumbre, îi pricinuiau o 
vie nelinişte. D'Artagnan băgă de seamă că se petrecea 
ceva ciudat cu valetul lui. 

— Ei, domnule Planchet, - îl întrebă el, - ce e cu 
dumneata? 

— Nu găsiţi, domnule, că pădurile seamănă cu bisericile? 

— Cum asta, Planchet? 

— Nici în păduri, nici în biserici nu îndrăzneşti să vorbeşti 
în gura mare. 

— Şi de ce nu îndrăzneşti să vorbeşti în gura mare, 
Planchet? Nu cumva ţi-e teamă? 

— Da, domnule, teamă să nu m-audă cineva. 

— Ţi-lLteamă să nu te audă cineva? Dar convorbirea 
noastră este ca după carte, dragă Planchet, nimeni nu i-ar 
putea găsi nici un cusur. 

— Ah! Domnule, - stărui Planchet, mărturisindu-şi gândul 
lui de căpetenie, - domnul ăsta Bonacieux are ceva ascuns 
în privire şi ceva neplăcut când îşi mişcă buzele. 

— Cine naiba te pune să te gândeşti la domnul Bonacieux? 

— Domnule, te gândeşti la ce poţi, nu la ce vrei. 

— Pentru că eşti un fricos, Planchet. 


— Domnule, să nu amestecăm prevederea cu frica; 
prevederea e o virtute. 

— Şi tu eşti virtuos! Nu-l aşa, Planchet? 

— Domnule, ce luceşte acolo? Ţeavă de flintă? Dacă ne-am 
apleca puţin capul? 

— Într-adevăr, - murmură d'Artagnan, căruia îi veneau în 
minte sfaturile domnului de Treville, - într-adevăr, până la 
sfârşit nerodul ăsta o să bage frica şi-n mine. 

Şi îşi îndemnă calul la trap. 

Planchet urmă mişcarea stăpânului, parcă ar fi fost umbra 
lui şi se trezi mergând în trap alături de el. 

— Oare toată noaptea o să mergem aşa, domnule? Întrebă 
el. 

— Nu, Planchet, tu ai şi ajuns. 

— Cum am ajuns? Dar dumneavoastră? 

— Eu mă duc câţiva paşi mai încolo. 

— Şi domnul mă lasă singur aici? 

— 'Ţi-e frică, Planchet? 

— Nu, dar ţin să vă spun că o să fie frig la noapte, că frigul 
dă reumatisme şi că un valet cu reumatisme e o slugă foarte 
nepotrivită, mai cu seamă pentru un stăpân sprinten ca 
dumneavoastră. 

— Bine, Planchet, dacă ţi-o fi frig, intră într-una din 
cârciumile de colo şi mâine dimineaţă la şase, să m-aştepţi 
în faţa uşii. 

— Domnule, eu am băut şi mâncat, cu tot respectul, talerul 
pe care mi l-aţi dat de dimineaţă, aşa că nu mai am para 
chioară, dacă cumva mi-ar fi frig. 

— "Ţine o jumătate de pistol şi - pe mâine. 

D'Artagnan descălecă, aruncă frâul calului pe braţul lui 
Planchet şi se depărtă repede, înfăşurat în pelerină. 

— Doamne, că tare mai e frig! Se văită Planchet, îndată ce- 
şi pierdu stăpânul din ochi. Şi grăbit cum era să se 
încălzească, alergă să bată la uşa unei case gătită cu tot 
dichisul unei cârciumi de mahala. 


În vremea asta, d'Artagnan, care apucase de-a curmezişul 
pe potecă, îşi vedea de drum şi ajungea la Saint-Cloud; dar 
odată acolo, în loc s-o ia pe uliţa mare, coti pe după castel, o 
luă pe o ulicioară lăturalnică şi se trezi în curând în faţa 
casei cu pricina. Era aşezată într-un loc pustiu. Pe o parte a 
ulicioarei se lăfăia un zid mare, la capătul căruia era casa, 
iar pe cealaltă parte, un gard viu apăra de trecători o 
grădiniţă în fundul căreia stătea pe brânci o biată cocioabă. 

Ajunse la locul întâlnirii, dar cum nu i se spusese să-şi 
vestească sosirea prin nici un fel de semnal, se hotări să 
aştepte. 

Nu se auzea nici un zgomot, s-ar fi zis că era la sute de 
leghe de capitală. După ce aruncă o privire îndărătul lui, 
d'Artagnan se rezemă de gard. Dincolo de gard, de grădină 
şi de cocioabă, o ceaţă fumurie acoperea sub vălurile ei 
hăul nemărginit în care Parisul dormea întins şi dezvelit, 
hău în care sclipeau câteva puncte luminoase, răzlețe stele 
funebre ale acestui iad. 

Dar pentru d'Artagnan, toate priveliştile se înveşmântau în 
culori de vis, toate gândurile aveau un surâs, toate beznele 
păreau străvezii. Se apropia ceasul întâlnirii. 

Într-adevăr, peste câteva minute clopotul cel mare din 
Saint-Cloud lăsă încet-încet să cadă din gura lui căscată 
zece lovituri, ca zece mugete. 

Era ceva jalnic în acest glas de bronz care se tânguia aşa, 
în toiul nopţii. 

Dar fiecare din loviturile care alcătuiau ora cea mult 
aşteptată vibra armonios în inima tânărului. 

Ochii lui stăteau pironiţi pe căsuţa din colţul zidului, ale 
cărei ferestre erau toate oblonite, afară de una singură, de 
la catul întâi. 

Prin această fereastră străbătea o lumină dulce, care 
scălda în argint frunzişul tremurător al celor doi, trei tei, 
crescuţi unul lângă altul, în afara parcului. Fără îndoială, 
îndărătul ferestruicii, atât de fermecător luminată, îl 
aştepta frumoasa doamnă Bonacieux. 


Legănat de acest minunat gând, d'Artagnan aşteptă o 
jumătate de ceas, netulburat, cu ochii aţintiţi asupra 
încântătoarei locuinţe, din care zărea o bucată de tavan cu 
ciubucuri aurite, mărturie a eleganţei întregului 
apartament. 

Clopotul cel mare din Saint-Cloud bătu ora zece şi 
jumătate. 

De data asta, fără ca d'Artagnan să înţeleagă de ce, un fior 
îi străbătu mădularele. Poate că începea să-l pătrundă frigul 
şi lua fără să vrea simţirea trupului drept o răsfrângere 
sufletească. 

Crezu apoi că poate nu citise bine şi că întâlnirea era 
hotărâtă pentru ora unsprezece. 

Se apropie de fereastră, se aşeză în dreptul unei raze de 
lumină, scoase scrisoarea din buzunar şi o citi din nou; nu 
se înşelase: întâlnirea era totuşi la zece. 

Se întoarse iarăşi la locul lui; tăcerea şi singurătatea din 
jur începeau să-l neliniştească. 

Se auzi bătând ora unsprezece. 

D'Artagnan începu să se teamă de-a binelea la gândul că i 
se întâmplase ceva doamnei Bonacieux. 

Bătu de trei ori din palme, era semnalul obişnuit al 
îndrăgostiţilor, dar nimeni nu răspunse; nici măcar ecoul. 

Îşi zise atunci cu ciudă, că poate tânăra femeie aţipise 
aşeptându-l. 

Se apropie de zid şi încercă să se caţere, dar zidul fiind 
proaspăt tencuit d'Artagnan îşi rupse zadarnic unghiile. 

Şi deodată, privirea îi căzu pe copacii cu frunze scăldate în 
argintul luminii ce străbătea prin geamuri şi cum unul din 
copaci se întindea până peste drum, tânărul socoti că din 
mijlocul ramurilor privirea lui ar fi putut pătrunde în casă. 

Copacul era uşor de urcat. De altminteri, d'Artagnan abia 
împlinise douăzeci de ani, aşa că tot mai ţinea minte 
slăbiciune lui de pe vremea şcolăriei. Într-o clipă se urcă în 
mijlocul ramurilor şi prin geamurile străvezii ochii i se 
pironiră drept înăuntru. 


Privelişte stranie care-l făcu să se cutremure din tălpi 
până în creştet: lumina aceea firavă, lampa liniştită, îşi 
arunca razele peste un tabolu înspăimântător: unul din 
geamuri era spart, iar uşa, pe jumătate sfărâmată, atârna 
de balamale; o masă, pe care trebuie să fi fost aşezată o 
cină aleasă, zăcea răsturnată; pe jos, peste tot, cioburi de 
sticlă şi fructe strivite acopereau pardoseala; totul 
mărturisea că în camera aceea se dăduse o luptă aprigă pe 
viaţă şi pe moarte; d'Artagnan crezu că vede în mijlocul 
acelei ciudate răvăşeli fâşii de veşminte şi urme de sânge ce 
pătau faţa de masă şi perdelele. 

Se grăbi să coboare în stradă, în vreme ce inima-l bătea 
groaznic; voia să vadă dacă nu dă peste alte urme de 
violenţă. 

Lumina firavă licărea la fel de netulburată în liniştea 
nopţii. Şi d'Artagnan descoperi, ceea ce nu văzuse la 
început, căci nimic nu-l îndemnase la astfel de cercetare: 
pământul bătătorit ici, răscolit colo, purta urme încurcate 
de paşi omeneşti şi copite de cai. De asemenea, roţile unei 
trăsuri ce venise dinspre Paris lăsaseră în pământul moale 
dâre adânci care nu treceau mai departe de căsuţă şi se 
întorceau îndărăt spre Paris. 

Tot urmându-şi cercetările, d'Artagnan mai găsi lângă zid 
o mănuşă femeiască sfâşiată. În părţile unde mănuşa nu 
atinsese noroiul rămăsese ca nouă. Era una dintre acele 
mănuşi parfumate pe care îndrăgostiţii le smulg atât de 
bucuros de pe o mână frumoasă. 

Şi cu cât d'Artagnan îşi urma cercetările, cu atât fruntea i 
se îmbrobona de sudoare tot mai îngheţată; o spaimă 
groaznică îi strângea inima ca într-un cleşte; abia mai putea 
să răsufle; ca să se liniştească, îşi spunea că poate totuşi 
casa aceea nu avea nici un amestec cu doamna Bonacieux; 
că tânăra femeie îi dăduse întâlnire în faţa casei şi nu în 
casă, că poate nici nu părăsise Parisul, fiind reţinută sau de 
îndatoriri sau de gelozia soţului ei. 


Dar toate aceste gânduri erau spulberate, nimicite, 
răsturnate de simţământul acela de durere intimă ce 
copleşeşte uneori întreaga fiinţă omenească şi ne strigă 
prin tot ce-l menit în trupul nostru să audă, ca o mare 
nenorocire ne pândeşte. 

D'Artagnan simţea că-şi pierde minţile; începu să alerge 
pe drumul mare, o apucă apoi pe unde venise şi nimeri la 
podul plutitor cu gând să-l descoase pe podar, 

Cam pe la şapte seara, podarul trecuse peste fluviu o 
femeie înfăşurată într-o mantilă neagră; femeia părea că se 
fereşte grozav să nu fie recunoscută, dar tocmai din pricina 
ferelii ei, podarul o privise cu şi mai mare stăruinţă şi 
văzuse că era tânără şi frumoasă. 

Pe vremea aceea, ca şi astăzi, o mulţime de femei tinere şi 
frumoase care veneu la Saint-Cloud ţineau cu tot dinadinsul 
să nu fie zărite şi totuşi d'Artagnan nu se îndoi nici o clipă 
că femeia pe care o văzuse podarul era doamna Bonacieux. 

La lumina lămpii ce ardea în ghereta podarului, 
d'Artagnan mai citi încă o dată rândurile doamnei 
Bonacieux pentru a se încredința că nu se înşelase, că 
întâlnirea trebuia să aibă loc la Saint-Cloud şi nu în altă 
parte, în faţa casei domnului d'Estrees şi nu pe altă uliţă. 

Atâtea dovezi se strângeau ca să-l arate lui d'Artagnan că 
presimţirile nu-l înşelaseră şi că într-adevăr se întâmplase o 
mare nenorocire. 

Porni într-o goană spre castel; credea că poate în lipsa lui 
se petrecuse ceva nou acolo în casă şi că ar fi putut afla 
lămuriri. 

Ulicioara era la fel de pustie şi prin ferestruică se revărsa 
aceeaşi lumină liniştită şi firavă. 

D'Artagnan se gândi atunci la cocioaba mută şi oarbă din 
fundul grădinii care, fără îndoială, avusese ochi să vadă şi 
care ar fi putut să şi vorbească. 

Deşi poarta era închisă, sări peste gard şi cu tot lătratul 
câinelui în lanţ, se apropie de uşă. 


La cele dintâi bătăi, nu răspunse nimeni. Înăuntru aceeaşi 
tăcere de mormânt ca şi în casa din grădină. Totuşi, 
cocioaba fiind ultima lui speranţă, se hotări să nu se 
urnească de acolo. 

Nu trecu mult şi i se păru că aude înăuntru un zgomot 
uşor, dar atât de uşor, încât părea că tremură şi zgomotul 
de teamă să nu fie auzit. 

D'Artagnan încetă atunci să mai bată, dar începu să roage 
cu un glas pătruns de atâta îngrijorare şi atâtea făgăduieli, 
de atâta spaimă şi duioşie, că ar fi liniştit şi pe cel mai fricos 
om din lume. În sfârşit, un vechi oblon ros de carii se 
deschise, sau mai bine zis se întredeschise şi se închise la 
loc, de îndată ce lumina unei biete lămpi, ce pâlpăia într-un 
ungher, căzu pe cureaua spadei şi pe mânerele pistoalelor 
lui d'Artagnan. Totuşi, oricât de fulgerător se petrecuseră 
toate, acesta avu vreme să zărească capul unui bătrân. 

— În numele Cerului, - se rugă el, - ascultă-mă; aşteptam 
pe cineva care nu mai vine; mor de grijă. S-a întâmplat vreo 
nenorocire pe aici prin preajmă? Vorbeşte. 

Fereastra se deschise iarăşi încet, acelaşi chip se ivi din 
nou; numai că de data asta faţa bătrânului era şi mai de 
ceară ca întâia dată. 

D'Artagnan istorisi deschis toată păţania, dar fără nici un 
nume; îi spuse cum avea o întâlnire cu o tânără femeie în 
faţa casei din colţ şi cum văzând că nu mai vine se urcase în 
tei şi văzuse la lumina lămpii harababura din cameră. 

Bătrânul îl ascultă cu luare-aminte, făcând mereu semn că 
aşa era; apoi când d'Artagnan sfârşi de povestit, clătină din 
cap într-un fel care nu vestea nimic bun. 

— Ce vrei să spui? Întrebă d'Artagnan. Pentru dumnezeu, 
vorbeşte lămurit! 

— Vai, domnule, - răspunse bătrânul, - nu mă mai întrebaţi 
nimic; dacă v-aş spune ce am văzut, cine ştie ce aş păţi şi 
eu. 

— Aşadar, ai văzut ceva? Atunci te rog în numele cerului, - 
stărui d Artagnan aruncându-l o monedă, - vorbeşte, 


spune-mi tot şi-ţi dau cuvântul meu de gentilom că nu voi 
scăpa nici o vorbă. 

Bătrânul citi atâta bună-credinţă şi atâta durere pe chipul 
tânărului, încât îi făcu semn să asculte şi-l povesti cu glas 
coborât: 

— Să tot fi fost nouă când am auzit zgomot în stradă; 
vrând să aflu ce se petrece, m-am apropiat de poartă şi am 
văzut că cineva încearcă să intre. Cum sunt sărac şi nu mi-e 
frică de hoţi m-am dus să deschid şi am zărit trei bărbaţi la 
câţiva paşi de poartă. În umbră aştepta o caleaşca cu cai 
înhămaţi şi cai de călărie. De bună seamă caii neînhămaţi 
erau ai celor trei bărbaţi în straie de călăreţi. 

— Domnilor, - le-am strigat eu - vă rog, ce doriţi? 

— Tu trebuie să ai o scară, se răsti acela care părea a fi 
căpetenia lor. 

— Da, domnule, scara cu care culeg fructele. 

— Dă-o încoa şi intră în casă; uite un taler pentru 
osteneală, dar ţine minte că dacă scapi vreun cuvânt din ce- 
o să vezi şi o să auzi (fiindcă sunt sigur că tot o să tragi cu 
ochiul şi cu urechea, oricât te-am ameninţa noi), să ştii că 
eşti pierdut. 

Spunând vorbele astea mi-a aruncat un taler, pe care eu l- 
am ridicat de jos, iar el mi-a luat scara. 

Precum a spus, după ce au închis poarta în urma lor, eu m- 
am făcut că intru în casă, dar am ieşit îndată pe uşa 
dindărăt şi m-am strecurat prin întuneric până în mijlocul 
tufei aceleia de soc, de unde puteam să văd tot fără ca ei să 
mă vadă. 

Tustrei bărbaţii trăseseră caleaşca mai aproape, fără nici 
un zgomot, pe urmă au dat jos din ea pe un bătrânel scund, 
gros, cărunt, îmbrăcat ca vai de el, în haine mohorâte; ăsta 
s-a urcat încetişor pe scară, s-a uitat hoţeşte în odaie, a 
coborât pe urmă tiptil şi-a spus în şoaptă: 

— Dânsa e! 

Şi numaidecât, acela care-mi vorbise s-a şi apropiat de uşa 
casei, a deschis-o cu o cheie pe care o avea la el, a închis-o 


la loc şi dus a fost. În vremea asta ceilalţi doi bărbaţi s-au 
urcat pe scară. Hodorogul stătea lângă caleaşcă, vizitiul 
ţinea hamurile şi alt lacheu ţinea ceilalţi cai de dârlogi. 

Deodată în casă s-au pornit ţipete groaznice; o femeie s-a 
repezit la fereastră şi a deschis-o ca şi când ar fi vrut să 
sară. Dar cum a dat cu ochii de cei doi bărbaţi, s-a şi tras 
înapoi; ei însă s-au năpustit şi au dat buzna peste ea în 
odaie. 

Pe urmă eu n-am mai putut să văd nimic, dar am auzit 
gălăgie ca de mobile zvârlite cât colo. Femeia ţipa nevoie 
mare şi striga după ajutor, dar curând după aceea i-au luat 
piuitul; cei trei bărbaţi s-au apropiat de fereastră, cu ea în 
braţe; doi au coborât scara şi au dus-o în caleaşca: 
hodorogul a intrat şi el după ea. Cel ce rămăsese în casă a 
închis geamul şi pe urmă a ieşit şi el şi s-a uitat în caleaşca 
să vadă cu ochii lui dacă femeia e înăuntru; ceilalţi doi îl 
aşteptau călări; a sărit şi el în şa; lacheul şi-a luat locul 
lângă vizitiu, caleaşca a luat-o la goană păzită de cei trei 
călăreţi şi asta a fost tot. Din clipa aceea, n-am mai văzut şi 
n-am mai auzit nimic. 

Zdrobit de groaznica veste, d'Artagnan rămase încremenit 
şi fără glas; în vreme ce toţi demonii mâniei şi ai geloziei îi 
sfârtecau inima. 

— Domnul meu, - urmă bătrânul, mult mai răscolit de acea 
deznădejde mută decât orice tânguire sau lacrimi. - nu mai 
fiţi atât de mâhnit: doar nu v-au omorât-o; la asta să vă 
gândiţi. 

— Nu cumva îl ştii pe bărbatul care zici că era căpetenia 
acestei răpiri drăceşti? 

— Nu-l cunosc. 

— Dar când ţi-a vorbit, ai putut să-l vezi? 

— Adică, îmi cereţi semnalmentele lui? 

— Da. 

— Înalt, uscăţiv, smead la faţă, mustăţi negre, ochi negri, 
părea a fi un gentilom. 


— Aşa-l! - strigă d'Artagnan, - tot el! Mereu el! E gogoriţa 
mea. Şi celălalt? 

— Care? 

— Cel mic. 

— Oh! Acela credeţi-mă nu e un gentilom; de altfel nu avea 
nici spadă, iar ceilalţi îi cam vorbeau de sus. 

— O fi fost vreun valet, murmură d'Artagnan. Ah, biata 
femeie! Biata femeie! Cine ştie ce i-or fi făcut! 

— Mi-a ţi făgăduit să nu mă daţi de gol, aminti bătrânul. 

— Şi-ţi înnoiesc făgăduiala făcută, fii liniştit, sunt gentilom. 
Un gentilom n-are decât cuvântul lui şi eu ţi l-am dat pe al 
meu. 

Cu sufletul plin de amărăciune, d'Artagnan luă iarăşi 
drumul spre podul plutitor. Uneori nu-l venea să creadă că 
femeia aceea era doamna Bonacieux şi spera s-o găsească a 
doua zi la Luvru, alteori se temea că avusese poate vreo 
încurcătură cu altul şi descoperind locul întâlnirii, gelosul 
pusese s-o răpească. Era năuc, era disperat, era ca nebun. 

— Oh, dacă prietenii mei ar fi aici! - îşi zise el, - aş avea cel 
puţin speranţa s-o găsesc; dar cine ştie ce o fi şi cu ei? 

Era aproape de miezul nopţii; trebuia să-l găsească pe 
Planchet. Bătu pe rând la uşa tuturor cârciumilor la care 
zărea un strop de lumină, în niciuna nu-l găsi însă pe 
Planchet. 

La cea de a şasea cârciumă, începu a-şi da seama că ceea 
ce făcea n-avea nici un rost. Îi dăduse întâlnire valetului 
tocmai a doua zi la şase dimineaţa şi oriunde s-ar fi aflat, 
era în dreptul său. 

De altminteri, d'Artagnan mai chibzui în sinea lui că 
rămânând în preajma locului unde se petrecuse 
întâmplarea, va izbuti poate să afle câte ceva asupra acestei 
stranii răpiri. La a şasea cârciumă, după cum am spus, 
d'Artagnan se opri, ceru o sticlă de vin din cel mai bun, se 
aşeză la o masă, în ungherul cel mai întunecat şi, 
rezemându-şi coatele, se hotări să aştepte astfel zorii 
dimineţii; dar şi de data asta speranţa i-a fost înşelată; deşi 


ascultă cu sfinţenie toate şolticăriile şi sudălmile ce-şi 
aruncau între ei lucrătorii, valeţii şi căruţaşii, alcătuind 
cinstita societate din care făcea şi el parte, tot nu putu 
prinde nimic care să-l pună pe urmele sărmanei femei 
răpite. Aşa, că vrând-nevrând, după ce goli sticla din 
plictiseală şi din teama de a nu trezi bănuieli, trebui să se 
potrivească în ungherul lui cum i se păru mai la îndemână 
şi, de bine de rău, să aţipească. Cititorii îşi aduc aminte că 
d'Artagnan n-avea decât douăzeci de ani, iar la vârsta 
aceasta somnul îşi are cerinţele lui neînduplecate pe care le 
impune şi celor mai deznădăjduite inimi. 

Pe la şase dimineaţa, d'Artagnan se trezi cu acea stare 
mahmură care însoţeşte de obicei revărsatul zorilor după o 
noapte de neodihnă. Îşi potrivi iute hainele, se pipăi ca să se 
încredinţeze dacă în timpul somnului nu-l jecmănise cineva 
şi, găsindu-şi diamantul în deget, punga în buzunar şi 
pistoalele la brâu, se sculă, plăti sticla de vin şi ieşi să vadă 
dacă n-are mai mult noroc, pe lumină decât pe întuneric, în 
căutarea valetului. Într-adevăr, întâiul lucru pe care-l zări 
prin ceața umedă şi cenuşie a fost cinstitul Planchet care, 
eu amândoi caii de dârlogi, îl aştepta la uşa unei cârciumi 
prăpădite, prin faţa căreia d'Artagnan trecuse fără a bănui 
măcar că acolo era o cârciumă. 

Capitolul XXV. 

PORTHOS. 

În loc să se ducă de-a dreptul la el acasă, d'Artagnan 
descălecă la poarta domnului de Treville şi urcă repede 
scara. De data asta era hotărât să-l povestească tot ce se 
petrecuse. Fără îndoială că i-ar da sfaturi bune în toată 
întâmplarea aceasta, apoi, cum domnul de Treville o vedea 
aproape zilnic pe regină, ar fi putut să afle de la maiestatea 
sa unele lămuriri cu privire la biata femeie care, fără doar şi 
poate, plătea din greu credinţa ei faţă de stăpână. 

Domnul de Treville ascultă spusele lui d'Artagnan eu o 
luare-aminte care dovedea că în toată păţania aceasta el 


vedea altceva decât o intrigă de dragoste; apoi, după ce 
d'Artagnan sfârşi de istorisit: 

— Hm! - făcu el, - toate astea miros a eminenţa sa cale de- 
o poştă. 

— Dar ce-l de făcut? Întrebă d'Artagnan. 

— Deocamdată nimic, altceva nimic decât să pleci din 
Paris, aşa cum ţi-am mai spus şi cât mai repede cu putinţă. 
Voi vedea pe regină, îi voi da amănunte asupra răpirii acelei 
sărmane femei, pe care, de bună seamă, nu le ştie; aceste 
amănunte o vor călăuzi pe maiestatea sa şi la întoarcerea 
dumitale poate că-ţi voi putea da vreo veste bună. Lasă 
totul pe mine. 

D'Artagnan, ştia că domnul de Treville, deşi gascon, nu 
prea avea obiceiul să tăgăduiască, dar când din întâmplare 
făgăduia ceva, atunci făcea chiar mai mult decât făgăduise. 
Îl salută deci, plin de recunoştinţă pentru întregul trecut ca 
şi pentru viitor, iar prea vrednicul căpitan, care la rândul lui 
simţea o vie simpatie pentru acest tânăr atât de cutezător şi 
de dârz, îi strânse călduros mâna, urându-l călătorie bună. 

Hotărât să urmeze fără întârziere sfaturile domnului de 
Treville, d'Artagnan se îndreptă spre strada Groparilor ca 
să vegheze la pregătirea cufărului. Apropiindu-se de casă, îl 
zări pe domnul Bonacieux, care, îmbrăcat în halat de 
dimineaţă, stătea în picioare, în pragul uşii. Tot ce-l spusese 
în ajun prevăzătorul Planchet despre firea primejdioasă a 
gazdei îi veni atunci în minte; îşi pironi ochii asupra 
celuilalt, mai sfredelitor decât până atunci, într-adevăr, în 
afară de acea gălbejeală bolnăvicioasă a obrazului, semn că 
fierea se strecoară în sânge şi care de altfel s-ar fi putut să 
nu fie decât întâmplătoare, d'Artagnan descoperi ceva 
ascuns, ceva viclean în mişcările feţii negustorului. Un 
pungaş nu râde la fel ca un om cinstit, un făţarnic nu plânge 
la fel ca un om de bună-credinţă. Orice prefăcătorie este o 
mască şi oricât de iscusită ar fi această mască, izbuteşti 
totdeauna, cu oarecare luare-aminte, s-o deosebeşti pe 
chipul celui ce-o poartă. 


I se păru deci lui d'Artagnan că domnul Bonacieux poartă 
o mască şi că această mască era grozav de neplăcută la 
vedere. 

Astfel fiind, învins de dezgustul lui pentru acest om, se 
pregătea să treacă pe lângă el fără să-l vorbească, dar la fel 
ca şi în ajun, domnul Bonacieux deschise vorba: 

— Frumos, tinere, - îi spuse, - ştiu că facem nopţi albe! 
Şapte dimineaţa! Mi se pare că vrei să cam răstorni 
obiceiurile bătrâneşti şi că te întorci acasă, când alţii abia 
pleacă. 

— Dumitale nu ţi se poate aduce învinuirea asta, - 
domnule Bonacieux, - dumneata eşti pildă de om aşezat. E 
drept, când ai o femeie tânără şi frumoasă, nici n-ai de ce să 
alergi după fericire; fericirea vine ea după tine, nu-l aşa, 
domnule Bonacieux? 

Pământiu ca un mort, Bonacieux rânji în silă. 

— Ah, ah! - mormăi el - dumneata eşti om de viaţă, nu 
glumă! Dar pe unde dracu ai colindat azi noapte, drugul 
meu? Se vede că ai luat-o razna, peste câmpuri. 

Când îşi cobori ochii pe cizmele lui pline de noroi, privirea 
lui d'Artagnan căzu şi pe pantofii şi ciorapii negustorului de 
mărunţişuri; s-ar fi zis că se înglodaseră în aceeaşi mâzgă; 
cizme, ghete şi ciorapi erau aidoma pătaţi cu acelaşi fel de 
pete. 

Şi atunci, un gând îi fulgeră prin minte lui d'Artagnan: 
omuleţul scund, gros şi cărunt, soiul acela de lacheu, 
îmbrăcat în haină mohorâtă şi la care oştenii care însoțeau 
caleaşca se uitau de sus, era chiar Bonacieux. Soţul fusese 
acela care veghease la răpirea soţiei lui. 

Pe d'Artagnan îl prinse o poftă grozavă să sară în gâtul 
negustorului şi să-l sugrume, dar, cum am mai spus era 
chibzuit din fire şi se stăpâni. Totuşi, schimbarea feţei lui 
răscolite era atât de vădită, încât de spaimă, Bonacieux 
încercă să dea un pas îndărăt; cum era însă tocmai în 
dreptul canatului închis al uşii, opreliştea neaşteptată îl sili 
să rămână locului. 


— Ia te uită, ştii că ai haz, dragul, meu, - îi spuse 
d'Artagnan, - dar mi se pare că dacă cizmele mele au 
nevoie de făţuială, apoi ciorapii şi pantofii dumitale 
trebuiesc curăţaţi, nu glumă. Sau te pomeneşti c-ai umblat 
şi dumneata haimana, jupâne Bonacieux? Drace! Asta n-ar 
fi de iertat unui om la vârsta dumitale şi care, pe deasupra, 
are o soţie atât de tânără şi de frumoasă. 

— Nu, Doamne fereşte, - răspunse Bonacieux, - dar ieri 
am fost la Saint-Mande, ca să întreb de o servitoare, căci 
îmi trebuie numaidecât una; drumurile erau groaznice, am 
cărat tot glodul ăsta pe mine şi n-am avut încă vreme să-l 
curăţ. 

Locul unde spunea Bonacicux că fusese era o nouă dovadă 
în sprijinul bănuielilor lui d'Artagnan. Bonacieux spusese 
Saint-Mande, fiindcă Saint-Mande era la celălalt capăt faţă 
de Saint-Cloud. 

Această presupunere a fost pentru el întâia alinare, într- 
adevăr, dacă Bonacieux ştia unde se află soţia lui, s-ar fi 
putut ca întrebuinţând mijloace tari să-l sileşti oricând să-şi 
dezlege limba şi să dea drumul tainei. Trebuia însă ca 
această bănuială să se schimbe în siguranţă. 

— Ilartă-mă, dragă domnule Bonacieux, dacă mă port cu 
dumneata fără prea multe mofturi - începu d'Artagnan, - 
dar nimic nu-ţi stârneşte setea ca nesomnul şi mor de sete; 
dă-mi voie, te rog, să iau un pahar cu apă la dumneata, ştii, 
ca între vecini. 

Fără să mai aştepte învoirea gazdei, d'Artagnan intră 
repede în casă şi-şi furişă privirea spre pat: era neatins. 
Bonacieux nu se culcase; însemna că se întorsese acasă 
numai cu un ceas sau două mai devreme; o însoţise deci pe 
soţia lui până la locul unde fusese dusă sau măcar până la 
întâia staţie de poştă. 

— Mulţumesc, domnule Bonacieux, - îi spuse d'Artagnan, 
golind paharul - e tot ce doream de la dumneata. Acum mă 
duc sus la mine; o să-l dau lui Planchet să-mi curețe cizmele 


şi după ce-o isprăvi ţi-l trimit, dacă vrei, să-ţi curețe şi 
dumitale pantofii. 

Îl părăsi apoi pe negustorul de mărunţişuri, care uluit în 
faţa acestui ciudat rămas bun, se întrebă de nu cumva se 
dăduse singur de gol. 

În capul scării, d'Artagnan îl găsi pe Planchet grozav de 
speriat. 

— Vai, domnule, - strigă valetul îndată ce-şi zări stăpânul, 
- am dat de una şi mai boacănă, abia aşteptam să vă 
întoarceţi. 

— Ce s-a mai întâmplat? Întrebă d'Artagnan. 

— Mă prind pe orice vreţi că n-o să ghiciţi, cine a fost aici 
în lipsa dumneavoastră. 

— Când asta? 

— Acum 0 jumătate de ceas, pe când eraţi la domnul de 
Treville. 

— Cine a venit? Haide, spune odată. 

— Domnul de Cavois. 

— Domnul de Cavois? 

— În carne şi oase. 

— Căpitanul gărzii eminenţei sale? 

— Chiar el. 

— Venea să mă aresteze? 

— Aşa am cam bănuit eu, cu toate că pare a fi mare 
şmecher. 

— Zici că pare a fi un şmecher? 

— Vreau să zic că era dulce ca mierea, domnule. 

— Adevărat? 

— Venea, - zicea el, din partea eminenţei sale, care nu vă 
vrea decât binele, să vă roage să mergeţi cu el la Palais 
Royal. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— Că asta nu se poate, fiindcă sunteţi plecat, după cum 
putea să vadă şi el. 

— Şi ce-a răspuns atunci? 


— Să treceţi neapărat pe la el peste zi; pe urmă, a adăugat 
încet de tot: „Spune stăpânului tău că eminenţa sa îi este 
foarte binevoitor şi că tot norocul lui atârnă, poate, de 
întrevederea asta”. 

— Capcana e destul de nedibace pentru cardinal, zise 
surâzând tânărul. 

— Lăsaţi că şi eu am mirosit capcana şi am răspuns că osă 
vă pară grozav de rău la întoarcere. 

— Unde a plecat? A întrebat domnul de Cavois. 

— La Troyes, în Champagne, am răspuns eu. 

— Şi când a plecat? 

— Aseară. 

— Planchet, prietene, - îi curmă vorba d'Artagnan, - eşti 
cu adevărat de nepreţuit. 

— Mă înţelegeţi, domnule, m-am gândit că dacă vreţi să-l 
vedeţi pe domnul de Cavois, o să aveţi destulă vreme să mă 
daţi de gol, spunând că nu eraţi plecat; atunci eu aş fi fost 
mincinosul şi cum nu sunt gentilom, mie mi-e îngăduit să 
mint. 

— Linişteşte-te, Planchet, îţi vei păstra faima ta de om 
dintr-o bucată; într-un sfert de oră plecăm. 

— E tocmai sfatul pe care vream să vi-l dau şi eu, domnule. 
Pot să vă întreb încotro. 

— La dracu, vezi bine că în partea cealaltă decât i-ai spus 
tu c-am plecat. Dealtminteri, nu eşti la fel de nerăbdător ca 
şi mine să ştii ce mai fac Grimaud, Mousqgueton şi Bazin şi 
să afli ce s-a întâmplat cu Athos, cu Porthos şi cu Aramis? 

— Ba da domnule, - răspunse Planchet - şi sunt gata de 
drum oricând doriţi; cred că deocamdată aerul de provincie 
o să ne priască mai bine decât aerul Parisului. Aşadar... 

— Aşadar, Planchet, strânge catrafusele şi să plecăm; eu 
mă duc înainte cu mâinile în buzunar, ca să nu bănuiască 
nimeni nimic. Ai să mă găseşti la palatul gărzii. Dar pentru 
că veni vorba, Planchet, cred că ai dreptate în privinţa 
gazdei noastre: să ştii că-l un ticălos fără pereche. 


— Ah! Domnule, să mă credeţi când vă spun eu un lucru; 
eu citesc pe faţa omului ca-n palmă. 

Aşa cum se înţeleseseră, d'Artagnan cobori singur; apoi ca 
să nu aibă nimic pe suflet, se îndreptă iarăşi spre locuinţa 
prietenilor lui. Nu se primise nici o veste de la ei; doar o 
scrisoare, toată numai parfum, cu o scriere aleasă şi 
măruntă, sosise pentru Aramis. D'Artagnan o luă la el. Peste 
zece minute Planchet îl găsi în grajdurile palatului gărzii. 
Ca să nu piardă vreme, d'Artagnan îşi înşeuase singur calul. 

— Bine, - îi spuse lui Planchet, când acesta îi aduse şi 
cufărul cu haine, - acum pune şaua pe ceilalţi trei s-o 
ştergem. 

— Credeţi că o să meargă mai repede cu câte doi cai 
fiecare? Întrebă Planchet cu căutătura lui şăgalnică. 

— Nu, domnule glumeţ de-a surda, - răspunse d'Artagnan, 
- dar cu cei patru cai ai noştri o să-l putem aduce îndărăt pe 
cei trei prieteni ai mei, dacă bineînţeles îi mai găsim în 
viaţă. 

— Asta ar fi mare noroc - răspunse Planchet, - dar oricum, 
nu trebuie să pierzi nădejdea, că bun e dumnezeu. 

— Amin, zise d'Artagnan. Sărind pe cal. 

Şi amândoi ieşiră din palatul gărzii, fiecare îndreptându-se 
spre alt capăt al străzii, unul având de gând să iasă din 
Paris prin bariera la Villette, iar celălalt prin bariera 
Monimartre, pentru a se întâlni dincolo de Saint-Denis; 
măsura aceasta strategică fiind urmată de amândoi 
călăreţii cu aceeaşi sfinţenie, a fost încununată de o 
frumoasă izbândă. D'Artagnan şi Planchet intrară deci 
amândoi deodată la Pierrefitte. 

E locul s-o spunem, Planchet era mai cutezător ziua decât 
noaptea. 

Totuşi, firea lui prevăzătoare nu-l slăbea nici o clipă; nu 
uitase niciuna din păţaniile celei dintâi călătorii şi atunci îi 
socotea duşmani pe toţi cei care-l ieşeau în cale; ca urmare 
îşi ţinea tot timpul pălăria în mână, fapt ce stârnea 
neîncetate perdafuri din partea lui d'Artagnan care se 


temea ca, datorită unei purtări prea de tot cuviincioase, 
lumea să nu-l ia drept valeţii vreunui om de nimic. 

Dar, fie că într-adevăr drumeţii se simțeau mişcaţi de 
cinstea ce le făcea Planchet, fie că de data asta nimeni nu 
mai stătea la pândă în calea lui d'Artagnan, călătorii noştri 
au ajuns teferi la Chantilly şi au descins la hanul Grand- 
Saint-Martin, acelaşi unde se opriseră şi cu prilejul întâiei 
lor călătorii. 

Văzând un tânăr urmat de un valet cu doi cai de călărie şi 
duşi de dârlogi, hangiul înainta respectuos în pragul uşii. 
Cum străbătuse unsprezece leghe, d'Artagnan găsi nimerit 
să poposească acolo, fie că Porthos mai era sau nu în han. 
Dar, - gândi el, - poate că nu era cuminte să întrebe chiar 
de la început de soarta muşchetarului. Şi ca urmare a 
acestor chibzuieli, fără să pomenească nimic de nimeni, 
d'Artagnan descălecă, îi spuse valetului să aibă grijă de cai, 
pătrunse într-o mică încăpere unde erau găzduiţi oaspeţii 
ce doreau să stea singuri şi ceru hangiului o sticlă din vinul 
cel mai bun şi o cină din cele mai alese. Această cerere 
întări şi mai vârtos părerea bună pe care hangiul şi-o făcuse 
despre călător, de cum îl zărise. Astfel fiind, d'Artagnan fu 
ospătat cât ai fi bătut din palme. 

Regimentul gărzii se alegea dintre cei dintâi gentilomi ai 
regatului şi d'Artagnan, urmat de un valet şi călătorind cu 
patru cai fără seamăn de frumoşi, nu putea, în ciuda 
uniformei sale simple, să nu stârnească uimire. Hangiul ţinu 
să-l servească chiar el vinul şi cina: văzând toate acestea, 
d'Artagnan porunci să i se aducă două pahare în loc de unul 
şi legă următoarea convorbire: 

— Pe legea mea, dragă hangiule, - începu d'Artagnan 
umplând amândouă paharele, - ţi-am cerut să-mi aduci 
vinul cel mai bun şi dacă mi-ai tras chiulul, ţi-ai ales chiar 
dumneata pedeapsa căci cum nu-mi place să beau singur, 
va trebui să bei cu mine. Ia deci paharul şi să bem. Dar în 
cinstea cui să bem ca să nu supărăm pe nimeni? Hai să bem 
pentru propăşirea hanului dumitale! 


— Înălţimea voastră îmi face mare cinste, - răspunse 
gazda, - şi-l mulţumesc din inimă pentru buna sa urare. 

— Ia bine seama, - urmă d'Artagnan, - în urarea mea e 
poate mai mult egoism decât gândeşti; numai în localurile 
care propăşesc eşti bine primit; în hanurile unde treaba 
merge anapoda, toate se duc de râpă, iar călătorul e şi el 
jertfa necazurilor în care se zbate gazda; aşa că eu, care 
călătoresc mult şi îndeosebi pe drumul acesta, aş dori să-l 
văd pe toţi hangiii făcând avere. 

— Într-adevăr, - zise hangiul, - mi se pare şi mie c-am mai 
avut cinstea să văd pe domnul. 

— Fireşte! Am trecut poate de zece ori pe aici în drum 
spre Chantilly şi din cele zece ori m-am oprit cel puţin de 
trei sau de patru ori la dumneata. Să tot fie zece sau 
douăsprezece zile de când am poposit aici ultima oară; 
însoţeam pe nişte prieteni, nişte muşchetari; ba chiar ţin 
minte că unul din ei s-a luat la harţă cu un străin, un 
necunoscut, un om care pare-mi-se i-a căutat nu ştiu ce 
gâlceavă. 

— Ah, da, aşa e! - făcu hangiul, - mi-aduc şi eu aminte. 
Înălţimea voastră vrea să vorbească poate de domnul 
Porthos? 

— Da, da, aşa-l chema pe tovarăşul meu de călătorie. 
Doamne, dumnezeule, spune-mi, te rog, dragă hangiule, i s- 
a întâmplat cumva vreo nenorocire? 

— Înălţimea voastră trebuie să-şi fi dat seama că n-a mai 
putut să-şi urmeze drumul. 

— Într-adevăr, ne făgăduise c-o să ne ajungă din urmă, dar 
nu l-am mai văzut de atunci. 

— Ne-a făcut cinstea să rămână aici, urmă hangiul. 

— Cum? V-a făcut cinstea să rămână aici? 

— Da, domnule, în hanul nostru; suntem chiar foarte 
îngrijoraţi. 

— Din ce pricină? 

— Din pricina unor cheltuieli pe care le-a făcut. 

— Bine, dar cheltuielile pe care le-a făcut o să le plătească. 


— Să v-audă Dumnezeu! Mi-a mai venit inima la loc. l-am 
împrumutat, domnule, sume foarte însemnate şi chiar azi 
dimineaţă medicul îmi spunea că dacă domnul Porthos nu-l 
plăteşte, atunci o să-mi ceară mie banii, fiindcă eu am trimis 
să-l cheme. 

— Cum! Porthos e rănit? 

— N-aş putea să vă spun, domnule. 

— Cum, n-ai putea să-mi spui? Dumneata eşti mai în 
măsură ca oricare altul s-o ştii. 

— Da, dar în meseria noastră nu spunem tot ce ştim, 
domnule, mai ales când ni s-a pus în vedere că o să plătim 
cu urechile dacă nu ne ţinem limba. 

— Pot să-l văd pe Porthos? 

— Fără îndoială, domnule, urcați până la catul întâi şi 
bateţi la camera nr. 1 Dar spuneţi-l că sunteţi 
dumneavoastră. 

— Adică de ce să-l spun că sunt eu? 

— Ca să nu vi se întâmple o nenorocire. 

— Şi ce nenorocire ar putea să mi se întâmple? 

— Dacă domnul Porthos vă ia drept cineva de-ai casei, 
poate că scos din sărite vă străpunge cu spada sau vă 
zboară creierii. 

— Dar ce i-aţi făcut? 

— l-am cerut bani. 

— Ah! Drace! Acum înţeleg; asta-l o cerere care-l cam 
plictiseşte pe Porthos când n-are bani, dar după cât o ştiu 
eu, ar trebui să aibă. 

— Şi noi am crezut la fel, domnule; cum casa noastră e 
foarte rânduită şi cum obişnuim să ne faceni socotelile în 
fiecare săptămână, după opt zile i-am arătat nota, dar se 
vede că am brodit-o rău, fiindcă n-am apucat să deschidem 
bine gura şi ne-a trimis la toţi dracii; e drept, jucase în ajun. 

— Cum jucase în ajun? Cu cine? 

— Dumnezeule, cine mai ştie? Cu un nobil în trecere pe 
aici şi pe care l-a poftit să joace cărţi cu el. 

— Atunci asta e, trebuie să fi pierdut tot, sărmanul. 


— Până şi calul, domnule; când străinul era gata s-o 
şteargă, ce să vedem? Valetul lui înăşua calul domnului 
Porthos. Atunci i-am spus şi noi ce se cuvine, dar străinul 
ne-a răspuns să nu ne amestecăm unde nu ne fierbe oala, 
căci e calul lui. I-am adus îndată la cunoştinţă domnului 
Porthos ceea ce se întâmpla, dar şi el ne-a răspuns că 
suntem nişte secături dacă punem la îndoială cuvântul unui 
gentilom şi că o dată ce gentilomul spusese că-l calul lui, 
nici nu se putea să fie altfel. 

— Parcă-l aud pe Porthos, murmură d'Artagnan. 

— Atunci, - urmă gazda, - i-am trimis răspuns că dacă Cel- 
de-Sus nu vrea să ne înţelegem în privinţa plăţilor, sper să 
aibă măcar bunătatea de a-l cinsti cu năravurile sale pe 
confratele meu, stăpânul hanului La Vulturul de Aur; 
domnul Porthos mi-a răspuns însă că hanul meu fiind cel 
mai bun, doreşte să rămână aici. Răspunsul era prea 
măgulitor pentru mine, ca să mai stăruiesc să plece. M-am 
mulţumit doar să-l rog să se mute din camera lui, care e cea 
mai frumoasă din tot hanul şi să se mulţumească cu o 
cămăruţă curăţică, la al treilea. La toate astea, domnul 
Porthos a răspuns că aşteaptă dintr-o clipă în alta sosirea 
iubitei lui, care e una dintre cele mai de vază doamne de la 
curte, aşa că ar trebui să înţeleg că odaia, unde-mi face 
cinstea să locuiască e chiar prea neînsemnată pentru a 
găzdui asemenea făptură. Deşi nu mă îndoiam că are 
dreptate, am crezut totuşi de datoria mea să stăruiesc; dar 
fără a se osteni să stea măcar de vorbă cu mine, a luat 
pistolul, l-a aşezat pe măsuţa de noapte şi mi-a pus în 
vedere că la cel dintâi cuvânt despre orice mutare a lui. 
Înăuntru sau în afară, va slei creierii nesocotitului care se 
va amesteca într-o chestiune ce nu-l priveşte decât pe 
dânsul. Şi de atunci, domnule, nimeni nu mai pune piciorul 
la el în odaie, afară bineînţeles de valetul lui. 

— Va să zică, Mousqueton e aici? 

— Da, domnule, cinci zile după ce a plecat, s-a întors, dar 
destul de plouat; se pare că şi el a cam avut neplăceri în 


timpul călătoriei. Din păcate, e şi mai repezit decât domnul 
Porthos şi niciuna, nici două, răstoarnă pentru stăpânul lui 
toate cu dosul în sus. La gândul că n-o să i se dea tot ce 
vrea el, îşi ia singur ce-l trebuie fără să mai ceară. 

— Drept e, - răspunse d'Artagnan, - ca am observat 
totdeauna la Mousqueton un devotament şi o isteţime 
neobişnuită. 

— Se poate, domnule, dar gândiţi-vă că mi s-ar întâmpla să 
dau numai de patru ori pe an de atare isteţime şi de atare 
devotament; aşa e că aş rămâne pe drojdie. 

— Nu, fiindcă Porthos o să-ţi plătească. 

— Hm! Făcu hangiul a îndoială. 

— E prietenul de inimă al unei doamne foarte sus-pusă, 
care n-o să-l lase în încurcătură pentru fleacul ce-ţi 
datorează. 

— Dac-aş îndrăzni să spun ceea ce cred în privinţa asta... 

— Ceea ce crezi? 

— Adică mai mult: ceea ce ştiu. 

— Ceea ce ştii? 

— Ba şi mai mult: un lucru de care sunt sigur. 

— Şi de care lucru eşti atât de sigur? Dă-l drumul... 

— Aş spune că eu o cunosc pe această doamnă aşa de sus- 
pusă. 

— Dumneata? 

— Da, eu. 

— Şi cum ai ajuns s-o cunoşti? 

— Vai, domnule, dar pot oare să mă încred în 
dumneavoastră? 

— Vorbeşte şi ai cuvântul meu de gentilom că n-o să te 
căieşti. 

— Ştiţi, domnule, grija mare a omului îl împinge la multe... 

— Ai făcut ceva? 

— Oh! Nimic din ceea ce n-ar avea dreptul să facă un 
creditor. 

— Haide, spune. 


— Domnul Porthos ne-a încredinţat o scrisoare pentru 
ducesa asta, cu rugămintea s-o ducem la poştă. Servitorul 
lui nu sosise încă. Cum el nu putea părăsi odaia, era silit să 
ne roage pe noi să-l facem treburile. În loc să ducem 
scrisoarea la poştă, fiindcă nu te poţi bizui pe poştă, m-am 
folosit de prilejul că unul din băieţii mei de serviciu tocmai 
pleca la Paris şi i-am poruncit să dea scrisoarea chiar în 
mâinile acelei ducese. Nu făceam de altminteri decât să 
împlinim dorinţa domnului Porthos care stăruise atât 
asupra scrisorii, nu-l aşa? 

— Cam aşa. 

— Ei bine, domnule, ştiţi cine este doamna asta din înalta 
societate? 

— Nu, l-am auzit pe Porthos vorbind de ea, dar atâta tot. 

— Ştiţi cine este această aşa-zisă ducesă? 

— Îţi spun că n-o cunosc. 

— E o cotoroanţă, domnule, soţia unui avocat de la 
Chatelet (1), o oarecare doamnă Coguenard, care are cel 
puţin cincizeci de ani şi care tot mai face pe geloasa. Mi se 
părea de altfel grozav de ciudat ca o prinţesă să locuiască 
în strada Urşilor! 

— De unde ştii toate astea? 

— Cum de unde le ştiu? Când a primit scrisoarea, a 
început să ţipe şi să spună că domnul Porthos e un 
fluşturatic şi că lovitura ceea de spadă trebuie să fi fost 
pentru vreo femeie. 

— Cum! Porthos a fost rănit! 

— Vai, doamne, ce-am spus! 

— Ai spus că Porthos a fost rănit. 

— Da, dar tot el mi-a poruncit să nu scot o vorbă. 

— Şi de ce? 

— Păi de, domnule, fiindcă s-a lăudat c-o să-l sfârtece pe 
străinul cu care l-aţi lăsat încăierându-se şi când colo, s-a 
grozăvit degeaba, că străinul l-a culcat pe ella pământ. Şi 
cum domnul Porthos vrea să facă mereu pe voinicosul, afară 
doar când e vorba de ducesă, pe care credea c-o dă gata cu 


rana lui, fireşte că nu vrea să mărturisească nimănui c-a 
fost rănit de-a binelea. 

— Aşadar, rana îl ţine în pat? 

— Ba încă ce mai rană! Prietenul dumneavoastră are şapte 
vieţi, nu una! 

— Adică dumneata erai de faţă? 

— l-am urmărit, domnule, aşa, de-al dracului şi am văzut 
lupta fără ca luptătorii să mă poată vedea. 

— Şi cum s-a întâmplat? 

— N-a ţinut multă vreme, vă spun eu. S-au pus în gardă, 
străinul s-a făcut că atacă într-un loc şi a lovit într-altul, apoi 
s-a apărat, dar toate astea cu atâta iuţeală, încât când 
domnul Porthos a vrut să se apere, spada îi şi intrase de trei 
degete în piept. S-a prăbuşit pe spate. Străinul i-a pus 
îndată vârful spadei în gât şi când domnul Porthos s-a văzut 
la cheremul potrivnicului, s-a dat învins. Atunci străinul l-a 
întrebat cum îl cheamă şi aflând că numele lui e Porthos şi 
nu d'Artagnan, i-a dat braţul, l-a sprijinit până la han, apoi a 
încălecat şi dus a fost. 

(1). Numele unui vechi palat din Paris care servea drept 
tribunal. 

— Prin urmare, cu domnul d'Artagnan avea străinul ce 
avea? 

— Aşa se pare. 

— Ştii ce s-o fi făcut cu el? 

— Nu, nu-l văzusem niciodată până atunci şi nici de atunci 
nu l-am mai văzut. 

— Foarte bine, acum ştiu tot ce voiam să ştiu. Spui că 
Porthos locuieşte la catul întâi, camera nr. 1? 

— Da, domnule, cea mai frumoasă din tot hanul, o cameră 
pe care aş fi avut de zece ori prilejul s-o închiriez. 

— Lasă, linişteşte-te, - îl încredinţă d'Artagnan râzând, - 
Porthos îţi va plăti cu banii ducesei Cogquenard. 

— Oh! Domnule, ducesă sau avocăţoaie, mi-e totuna, 
numai să-şi desfacă baierile pungii; dar ea a răspuns că s-a 


săturat de neobrăzările şi de ştrengăriile domnului Porthos 
şi că nu-l va trimite nici o para chioară. 

— Şi i-ai dat locatarului dumitale răspunsul? 

— Perească sfântul şi-ar fi dat îndată seama în ce fel i-am 
împlinit porunca. 

— Aşa că el aşteaptă mereu banii? 

— Da, cam aşa ceva. l-a mai scris şi ieri, dar de data asta 
servitorul lui i-a dus scrisoarea la poştă. 

— Şi zici că soţia avocatului e bătrână şi hâdă? 

— Cincizeci de ani bătuţi pe muche şi nu-l de loc frumoasă, 
după cum spunea Pathaud. 

— Atunci n-avea grijă, se va lăsa înduioşată: de altminteri, 
Porthos nu poate să-ţi datoreze mare lucru. 

— Cum nu mare lucru! Numai până acum vreo douăzeci 
de pistoli, fără să mai pun la socoteală doctorul. Nu se 
lipseşte de nimic, se cunoaşte că-l învăţat să trăiască bine. 

— Fii pe pace, dacă-l părăseşte iubita, îi rămân prietenii. 
Aşadar, dragă hangiule, nu te nelinişti şi dă-l mai departe 
toate îngrijirile pe care sănătatea lui le cere. 

— Domnul mi-a făgăduit că nu va vorbi nimic de soţia 
avocatului şi că nu va scăpa nici un cuvânt despre rană. 

— Doar suntem înţeleşi, ai cuvântul meu! 

— Sunt sigur că m-ar omori. 

— Nu-ţi fie teamă, nu e chiar atât de al dracului pe cât 
pare. 

Şi spunând aceste cuvinte, d'Artagnan urcă la catul întăi, 
lăsând pe hangiu ceva mai liniştit în privinţa celor două 
bunuri la care părea că ţine atât de mult: banii şi viaţa. 

În capul scării, pe uşa cea mai arătoasă de pe sală, era 
făcut cu cerneală neagră un nr. 1 uriaş; d'Artagnan bătu o 
singură dată şi în urma încuviinţării ce se auzi dinăuntru, 
intră. 

Porthos stătea culcat şi juca cărţi cu Mousqueton, ca să 
nu-şi piardă îndemânarea, în vreme ce o frigare încărcată 
cu potârnichi se învârtea în faţa focului, iar în cele două 
colţuri ale căminului uriaş clocoteau pe pirostrii două oale 


care răspândeau un îndoit iz, de iepure cu usturoi şi de 
plachie de peşte, adevărată desfătare a nărilor. În altă 
parte, tăblia unei măsuţe de scris şi marmura unui scrin nu 
se mai vedeau sub grămada sticlelor goale. 

La vederea prietenului său, Porthos scoase un strigăt de 
bucurie; ridicându-se respectuos, Mousqueton îi dădu locul 
lui d'Artagnan şi se duse să arunce o privire asupra celor 
două cratiţe a căror supraveghere părea să-l fi fost dată în 
seamă. 

— Ah, mii de draci! Dumneata eşti, - se bucură Porthos; - 
fii binevenit şi iartă-mă că nu-ţi ies înainte, dar, - adăugă el, 
privindu-l pe d'Artagnan cu oarecare grijă, - ştii ce mi s-a 
întâmplat? 

— Nu. 

— Nu ţi-a spus nimic hangiul? 

— Am întrebat de dumneata şi m-am urcat de-a dreptul 
aici. 

Porthos păru că răsuflă uşurat. 

— Dar ce ai păţit, dragă Porthos? Urmă d'Artagnan. 

— Uite ce: când m-am aruncat asupra adversarului pe 
care-l găurisem cu trei lovituri de spadă şj pe care voiam 
să-l dau gata cu oa patra, mi-a alunecat piciorul pe o piatră 
şi mi-am zdrelit genunchiul. 

— Adevărat? 

— Pe cinste! Ce noroc pe ticălosul acela, că altfel îţi spun 
eu că-l omoram pe loc. 

— Şi cu el ce s-o fi făcut? 

— De unde să ştiu? S-a săturat şi a spălat frumuşel putina. 
Dar cu tine ce se mai aude, dragul meu? 

— Va să zică, din pricina genunchiului, eşti țintuit în pat, 
dragă Porthos! Urmă d'Artagnan. 

— Da, pe legea mea, asta-l tot; de altfel în câteva zile o să 
fiu din nou pe picioare. 

— Dar de ce nu le-ai spus să te ducă la Paris? Cred că te 
plictiseşti de moarte aici. 


— Asta aş fi vrut şi eu, dar dragă prietene, trebuia să-ţi 
mărturisesc ceva. 

— Ce anume? 

— Fiindcă mă plictiseam de moarte aşa cum spui şi aveam 
în buzunar cei şaptezeci şi cinci de pistoli pe care mi-l 
dăduseşi, ca să mă mai distrez, am chemat sus, la mine, pe 
un gentilom care trecea pe aici şi l-am poftit să facem o 
partidă de zaruri. El a primit şi, pe legea mea, cei şaptezeci 
şi cinci de pistoli au trecut toţi din buzunarul meu într-al lui, 
fără să mai pomenesc de cal, pe care mi l-a luat pe 
deasupra. Dar dumneata, dragă d'Artagnan? 

— Ce vrei, dragă Porthos, nu poţi avea noroc în toate, îl 
îmbărbătă d'Artagnan. Ştii zicala: „Norocos la cărți, 
nenorocos în dragoste”. Şi tu prea eşti fericit în dragoste ca 
să nu se răzbune jocul; dar ce-ţi pasă de ghinionul ăsta? N- 
ai oare, ştrengar fericit ce eşti, n-ai oare pe ducesa 
dumitale care abia o fi aşteptând să-ţi sară în ajutor? 

— Uite, dragă d'Artagnan, prea se ţine ghinionul de mine, 
- răspunse Porthos în chipul cel mai firesc; - i-am scris să- 
mi trimită vreo cincizeci de galbeni, fiindcă aveam 
numaidecât nevoie în halul în care eram... 

— Ei şi? 

— Ei şi! Se vede că o fi pe undeva, pe la vreo moşie de-a ei, 
că nu mi-a răspuns. 

— Adevărat? 

— Da. Atunci i-am mai trimis ieri alta scrisoare şi mai 
strălucitoare decât întâia; în sfârşât, bine c-ai sosit, scumpul 
meu, să vorbim acum de dumneata, îţi mărturisesc că 
începusem să fiu cam îngrijorat de soarta dumitale. 

— S-ar zice că hangiul se poartă destul de bine, dragă 
Porthos, spuse d'Artagnan, arătând bolnavului cratiţele 
pline şi sticlele goale. 

— Aşa şi aşa! Răspunse Porthos. Acum trei sau patru zile, 
neruşinatul mi-a adus socoteala şi l-am dat afară cu 
socoteală cu tot; aşa că acum sunt aici ca un soi de 


învingător, un soi de cuceritor. Şi ca să nu mă scoată cu silă 
de pe poziţii, vezi că stau înarmat până-n dinţi. 

— Pare-mi-se, - spuse d'Artagnan râzând, - că din când în 
când mai dai şi câte un atac. 

Şi arătă cu degetele sticlele şi cratiţele. 

— Din nefericire, nu eu, lămuri Porthos. Scrântitura asta 
păcătoasă mă ţine la pat; dar Mousqueton mai dă când şi 
când câte o raită şi se întoarce cu de-ale gurii. Mousqueton, 
dragă prietene, - urmă Porthos, - uite că ne-au sosit 
întăriri, o să avem nevoie de mai multe merinde. 

— Mousqueton, - întrebă d'Artagnan, - s-ar putea să-mi 
faci o înlesnire? 

— Ce anume, domnule? 

— Dă reţeta dumitale lui Planchet; te pomeneşti că la 
rândul meu mă trezesc şi eu asediat şi nu mi-ar părea rău 
să-mi poarte şi el de grijă cum îi porţi dumneata stăpânului 
dumitale. 

— Vai, domnule! - răspunse Mousqueton cu un aer spăşit, 
- nimic mai uşor. Nu trebuie decât puţină îndemânare şi 
atâta tot. Am fost crescut la ţară şi taică-meu, când i se 
întâmpla să aibă răgaz, cam vâna pe furiş. 

— Şi de felul lui, ce făcea? 

— Avea o îndeletnicire pe care eu am socotit-o totdeauna 
ca fiind destul de bunicică. 

— Anume? 

— Cum era pe vremea războaielor dintre catolici şi 
hughenoți şi îi vedea pe catolici căsăpindu-l pe hughenoți şi 
pe hughenoți căsăpindu-l pe catolici şi toate astea în 
numele religiei, îşi făcuse şi el o credinţă amestecată, care-l 
îngăduia să fie când catolic, când hughenot. Îşi luase 
obiceiul să cutreiere cu puşca pe umăr pe după ulucile din 
marginea drumurilor; când zărea venind singur-singurel un 
catolic, în sufletul lui biruia credinţa protestantă. Îşi 
potrivea puşca în partea drumeţului, apoi când era la zece 
paşi de el, începea un dialog care se sfârşea aproape 
totdeauna prin aceea că drumeţul îşi părăsea punga, ca să- 


şi păstreze viaţa. Se înţelege de la sine că atunci când 
vedea venind un hughenot, taică-meu se simţea slujitor atât 
de înflăcărat al credinţei catolice, încât nici nu înţelegea 
cum de cu un sfert de ceas mai devreme putuse avea 
îndoieli în privinţa întâietăţii sfintei noastre religii. Căci, 
trebuie să mai ştiţi, domnule că eu sunt catolic; dar, 
credincios principiilor sale, pe fratele meu mai mare taică- 
meu îl făcuse hughenot. 

— Şi cum a sfârşit această cinstită faţă? Întrebă 
d'Artagnan. 

— Oh! În chipul cel mai nefericit, domnule; într-o zi s-a 
trezit într-o înfundătură de drum, încolţit între un hughenot 
şi un catolic cu care se mai întâlnise şi care l-au recunoscut; 
amândoi şi-au dat mâna împotriva lui şi l-au spânzurat de 
un copac; pe urmă, au venit să se laude cu frumoasa lor 
ispravă într-o cârciumă din primul sat care le-a ieşit în cale 
şi unde din întâmplare eu stăteam la un pahar de vin cu 
fratele meu. 

— Şi voi ce-aţi făcut? Mai întrebă d'Artagnan. 

— l-am lăsat frumugşel să isprăvească, - lămuri 
Mousqueton, - şi când au ieşit din cârciumă, cum fiecare 
din ei se îndrepta spre alt drum, fratele meu i-a ţinut calea 
catolicului, iar eu calea protestantului. Peste două ceasuri, 
era gata, le făcuserăm de petrecanie la amândoi, admirând, 
în acelaşi timp înţelepciunea sărmanului nostru tată, care 
fusese atât de prevăzător încât să ne crească pe fiecare în 
altă credinţă. 

— Într-adevăr, aşa cum spui, Mousqueton, cred că tatăl 
dumitale era un voinic foarte dibaci. Şi zici că în ceasurile 
lui de răgaz, vâna pe ascuns? 

— Da, domnule, el m-a învăţat să înnod un laţ şi să aşez o 
undiţă. Aşa că, îndată ce am văzut că ticălosul nostru de 
hangiu ne hrăneşte cu carne macră bună pentru bădărani, 
dar nu pentru stomacuri slăbite ca ale noastre, m-am întors 
şi eu oarecum la vechea mea meserie. Tot hoinărind prin 
pădurile prinţului 419), am întins câteva laţuri peste dâre 


de sălbăticiuni şi tot huzurind pe marginea eleşteielor 
Alteţei sale, am mai strecurat şi câte o undiţă la fund. Aşa se 
face că, acum, mulţumită lui Dumnezeu, nu ducem lipsă, 
după cum puteţi vedea şi dumneavoastră, nici de 
potârnichi, nici de iepuri, nici de crapi şi nici de ţipari, 
toate, mâncăruri uşoare şi hrănitoare, prielnice unor 
bolnavi. 

— Dar, vinul, - întrebă d'Artagnan, - cine vă face rost de 
vin? Hangiul? 

— Da şi nu. 

— Cum adică da şi nu? 

— El ne dă vinul, e drept, dar nu ştie că are această cinste. 

— Vorbeşte lămurit, Mousqueton, de la dumneata se pot 
învăţa multe. 

— Iată, domnule: pe când cutreieram în sus şi-n jos 
pământul, întâmplarea a făcut să întâlnesc pe un spaniol 
care văzuse o groază de ţări, printre altele şi Lumea Nouă. 

— Ce legătură, poate să aibă Lumea Nouă cu sticlele de pe 
scrin şi de pe măsuţa de scris? 

— Răbdare, domnule, toate la vremea lor. 

— Aşa e, Mousqueton, mă las în voia dumitale şi te ascult. 

— Spaniolul ăsta avea în slujba lui un valet care-l însoţise 
într-o călătorie în Mexic. Valetul era un compatriot de-al 
meu aşa că ne-am împrietenit, mai cu seamă că ne 
potriveam grozav ca fire. La amândoi ne plăcea mai mult ca 
orice vânătoarea şi într-o zi mi-a povestit cum vânează 
băştinaşii în câmpiile din Pampas tigri şi tauri doar cu un fel 
de laţuri înnodate la capăt, pe care le aruncă de gâtul 
înspăimântătoarelor dihănii. La început nu-mi venea să cred 
că poate cineva să ajungă la asemenea îndemânare, încât să 
arunce capătul unei frânghii, acolo unde vrea la douăzeci 
sau treizeci de paşi depărtare; dar în faţa dovezilor lui, am 
fost silit să recunosc că spune adevărul: prietenul meu 
punea o sticlă la treizeci de paşi şi la fiecare aruncătură de 
laţ îi şi prindea gâtul. Am început să fac şi eu încercări şi 
cum natura m-a înzestrat cu ceva însuşiri, am ajuns să 


arunc astăzi lasso-ul la fel de bine ca unul din lumea lor. 
Acum mă înţelegeţi? Hangiul nostru are o pivniţă doldora 
de vinuri, dar ţine cheia la el; pivniţa asta are însă o 
ferestruică; prin ferestruica asta arunc eu laţul şi, cum ştiu 
acum unde e colţul cel bun, apoi scot şi eu mereu. lată, 
domnule, ce legătură are Lumea Nouă cu sticlele de pe 
măsuţa de scris şi de pe scrin. Şi acum, gustaţi din vinul 
nostru şi, fără părtinire, spuneţi-ne cum îl găsiţi. 

— Mulţumesc, prietene, mulţumesc, dar din păcate, tocmai 
am luat masa. 

— Atunci pune masa Mousqueton, - îi spuse Porthos, - şi 
pe când noi vom prânzi, d'Artagnan ne va povesti ce a făcut 
în cele zece zile de când ne-a părăsit. 

— Bucuros, răspunse d'Artagnan. 

În vreme ce Porthos şi Mousqueton înfulecau cu o poftă de 
convalescenţi şi cu acea frăţie ce apropie pe oameni în 
nenorocire, d'Artagnan povesti cum în urma rănilor 
căpătate, Aramis fusese silit să se oprească la Crevecoeur, 
cum îl lăsase pe Athos la Amiens, zbătându-se în mâinile a 
patru inşi care-l învinuiau că e falsificator de bani şi cum el, 
d'Artagnan, fusese silit să treacă peste trupul contelui de 
Wardes ca să poată ajunge în Anglia. 

Aici se opriră destăinuirile lui d'Artagnan; îi mai spuse 
doar că la întoarcerea lui din Anglia a adus cu el patru cai 
fără seamăn de frumoşi, unul pentru el şi câte unul pentru 
fiecare din prietenii lui; apoi sfârşi vestind pe Porthos că în 
grajdul hanului se şi găsea calul ce-l fusese sorocit. 

Tocmai atunci intră Planchet: îi aducea stăpânului la 
cunoştinţă că puteau ajunge şi dormi la Clermont, deoarece 
caii se odihniseră destul. 

Liniştit în privinţa lui Porthos şi arzând de nerăbdare să 
afle ştiri despre ceilalţi doi prieteni, d'Artagnan îi întinse 
bolnavului mâna, spunându-l că porneşte din nou la drum, 
pentru a-şi urma cercetările. De altfel, cum spera să se 
întoarcă pe aceeaşi cale, dacă peste şapte sau opt zile îl va 
găsi tot acolo, d'Artagnan îl va lua cu el. 


Porthos şi răspunse că, după cum credea el, genunchiul 
nu-l va îngădui să se ridice din pat în acest răstimp. Apoi 
trebuia să rămână la Chantilly ca să aştepte şi răspunsul 
ducesei. 

D'Artagnan îi ură un răspuns grabnic şi norocos şi, după 
ce-l rugă din nou pe Mousqueton să aibă grijă de stăpânul 
lui, plăti hangiului nota şi porni mai departe, împreună eu 
Planchet, uşurat şi el de povara unuia din cal. 

Capitolul XXVI. 

TEZA LUI ARAMIS. 

D'Artagnan nu-l pomenise nimic lui Porthos nici despre 
rană, nici despre soţia avocatului. Era straşnic de înţelept 
beamezul nostru, oricât ar fi fost el de tânăr. Se făcu deci că 
dă crezare palavrelor fălosului muşchetar, încredinţat că nu 
e pe lume prietenie care să dăinuie în faţa unei taine 
descoperite, mai ales când această taină ţine de trufie; apoi 
ai totdeauna o oarecare superioritate morală asupra 
acelora cărora le cunoşti viaţa. Cu gândul deci la 
meşteşugite planuri de viitor şi hotărât fiind să facă din cei 
trei tovarăşi uneltele norocului său, d'Artagnan era bucuros 
să strângă de cu vreme în mâna lui firele nevăzute cu 
ajutorul cărora nădăjduia să-l poată folosi. 

Totuşi, cât a fost drumul de lung, o restrişte adâncă îi 
strânse inima: se gândea la acea tânără şi frumoasă 
doamnă Bonacieux de la care trebuia să primească răsplata 
credinţei lui; dar, ne grăbim s-o spunem, mâhnirea 
tânărului era pricinuită mai puţin de părerile de rău ale 
fericirii pierdute, decât de teama că i se întâmplase o 
nenorocire sărmanei femei. Pentru el nu încăpea nici o 
îndoială: doamna Bonacieux căzuse jertfă răzbunării 
cardinalului şi, aşa cum ştiau toţi, răzbunările eminenţei 
sale erau cumplite. Cum de se îndurase Richelieu să-l ierte, 
era ceva de care nu-şi dădea nici el seama şi fără îndoială, 
domnul de Cavois, căpitanul gărzii cardinalului, l-ar fi 
dumirit dacă l-ar fi găsit acasă. 


Nimic nu face timpul să treacă atât de iute şi nimic nu 
scurtează calea ca un gând care absoarbe întreaga fiinţă a 
celui care gândeşte. Toată suflarea înconjurătoare e aidoma 
unui somn, iar gândul aidoma unui vis. Mulțumită acestui 
gând care e una cu tine, timpul îşi pierde măsura şi spaţiul 
depărtările. Pleci dintr-un loc, ajungi în altul, atâta tot; din 
întreg drumul făcut nu-ţi rămâne în minte nimic altceva 
decât o ceaţă haotică, în care se şterg mii de întruchipări 
nelămurite: arbori, munţi, privelişti. Pradă unor asemenea 
năluciri, d'Artagnan străbătu în voia calului cele şase sau 
opt leghe care despart Chantilly de Crevecoeur, fără ca, 
odată ajuns în sat, să-şi mai amintească nimic din ce 
întâlnise în drum. 

Abia acolo se dezmetici, clătină din cap, zări cârciuma 
unde-l lăsase pe Aramis şi, luând-o la trap, se opri în prag. 

De data asta îl primi nu un hangiu, ci o hangiţă; 
d'Artagnan cântărea omul de cum îl vedea; învălui cu o 
singură privire faţa dolofană şi voioasă a stăpânei, 
înțelegând că n-avea nevoie să se prefacă şi nici nu trebuia 
să se teamă din partea unei femei cu chipul atât de deschis. 

— Buna mea doamnă, începu el, ai putea oare să-mi spui 
ce s-a întâmplat cu un prieten de-al meu pe care am fost 
siliţi să-l lăsăm aici, acum vreo douăsprezece zile? 

— Un tânăr frumos, de douăzeci şi trei sau douăzeci şi 
patru de ani, blând, cuviincios, bine făcut? 

— Da, da, era rănit la umăr. 

— Întocmai. 

— Ei, spune... 

— E tot aici, domnule. 

— Ah, drace! Scumpă doamnă, - urmă d'Artagnan 
descălecând şi aruncând frâul calului pe braţul lui Planchet, 
- mi-ai luat o piatră de pe inimă! Unde e dragul de Aramis, 
ca să-l pot îmbrăţişa, căci mărturisesc, că abia aştept să-l 
văd. 

— Mă iertaţi, domnule, dar nu cred că vă poate primi 
acum. 


— De ce? E cu vreo femeie? 

— Isuse Hristoase! Ce spuneţi? Bietul băiat! Nu, domnule, 
nu-l cu nici o femeie. 

— Atunci cu cine e? 

— Cu preotul din Montdidier şi cu stareţul iezuiţilor din 
Amiens. 

— Mii de draci! - se miră d'Artagnan, - nu cumva îi e rău, 
bietului băiat? 

— Nu, domnule, dimpotrivă; dar în urma bolii, harul Celui- 
de-Sus a coborât asupra lui şi vrea să îmbrace haina 
preoțească. 

— Aşa e, - răspunse d'Artagnan, - uitasem că nu era 
muşchetar decât pentru o bucată de vreme. 

— Domnul tot stăruie să-l vadă! 

— Mai mult ca oricând. 

— Atunci urcați la catul al doilea, camera nr. 5 scara din 
curte, pe dreapta. 

D'Artagnan se repezi într-acolo şi dădu peste una din 
acele scări exterioare, care se mai văd şi astăzi în curţile 
vechilor cârciumi. Dar nu se putea ajunge cu una cu două la 
viitorul abate: căile spre camera lui Aramis erau păzite cu 
tot atâta străşnicie ca şi grădinile Armidei. 420) 

Bazin, care stătea în sală îi opri trecerea, cu atât mai 
cutezător cu cât după atâţia ani de grele încercări, se vedea 
în sfârşit în pragul unui ţel râvnit de-o veşnicie. 

Într-adevăr, visul de totdeauna al sărmanului Bazin fusese 
să slujească pe un om al bisericii, aşa că aştepta cu 
nerăbdare clipa, necontenit întrevăzută în viitor, în care 
Aramis va lepăda la gunoi veşmântul de muşchetar, pentru 
a-şi îmbrăca în sfârşit anteriul. Făgăduiala pe care tânărul i- 
o înnoia în fiecare zi, că fericita clipă nu va întârzia prea 
mult, îl îmbia pe Bazin să rămână în slujba muşchetarului, 
slujbă care, spunea el, îi punea sufletul în mare primejdie. 

Bazin era deci în culmea bucuriei. După toate semnele, de 
data asta stăpânul avea să se ţină de cuvânt. Îmbinarea 
durerii fizice cu durerea morală avusese ca urmare 


schimbarea atât de mult dorită: suferind în acelaşi timp 
trupeşte şi sufleteşte, Aramis îşi oprise în sfârşit ochii şi 
gândul asupra religiei şi luase drept vestire a cerului 
îndoita năpastă abătută asupra lui, adică dispariţia 
neaşteptată a iubitei şi rana de la umăr. 

E lesne de înţeles că nimic nu putea să-l fie mai neplăcut 
lui Bazin în clipele acelea, decât sosirea lui d'Artagnan care 
ar fi putut arunca din nou pe stăpânul lui în vârtejul 
apucăturilor lumeşti, pradă cărora fusese atât amar de 
vreme. Hotări deci să apere voiniceşte uşa, dar cum din 
pricina hangiţei nu mai putea spune că Aramis nu era acolo, 
încercă să dovedească noului sosit că ar fi grozav de 
nepotrivit să-l tulbure stăpânul în toiul cucernicului sfat 
care începuse dis-de-dimineaţă şi care, după spusele lui 
Bazin, nu putea să se încheie decât tocmai pe seară. 

Fără să ţină seama de îmbelşugata cuvântare a cumătrului 
Bazin şi cum nu ţinea să se ia la harţă cu valetul prietenului 
său, d'Artagnan îl dădu la o parte cu o mână, iar cu cealaltă 
apăsă pe clanţa uşii cu nr. 5 

Uşa se deschise şi d'Artagnan întră în odaie. 

Îmbrăcat într-o haină neagră şi pe creştet cu un soi de 
bonetă rotundă şi turtită care aducea a tichie, Aramis 
stătea la o masă lunguiaţă, învârfuită cu suluri de hârtie şi 
teancuri de hrisoave: în dreapta lui şedea stareţul iezuiţilor, 
iar în stânga preotul din Montdidier. Perdelele pe jumătate 
coborâte nu lăsau să pătrundă înăuntru decât o lumină 
firavă, prielnică unei smerite visări. Toate lucrurile lumeşti, 
care izbesc de obicei ochiul când intri în camera unui tânăr, 
mai ales când acest tânăr este şi muşchetar, pieriseră ca 
prin farmec şi, de teamă ca vederea lor să nu îndemne din 
nou stăpânul spre cele pământeşti, Bazin dosise spada, 
pistoalele, pălăria cu pene, precum şi broderiile şi horbotele 
de toate felurile şi de tot soiul. 

În locul lor, lui d'Artagnan i se păru că zăreşte într-un 
ungher întunecat ceva care aducea a gârbaci, atârnând 
într-un cui de perete. 


La zgomotul pe care d'Artagnan îl făcuse deschizând uşa, 
Aramis îşi ridică deodată capul şi-şi recunoscu prietenul. 
Care nu i-a fost însă mirarea când, la vederea tui, 
muşchetarul nu păru prea mişcat, atât de mult se 
desprinsese duhul lui de cele pământeşti. 

— Bună-ziua, dragă d'Artagnan, - rosti Aramis, - sunt 
fericit că te văd! 

— Şi eu de asemenea, - îi răspunse d'Artagnan, - deşi nu 
sunt tocmai sigur că vorbesc cu Aramis. 

— Cu el, prietene, cu el, în carne şi oase; dar pentru ce să 
te îndoieşti...? 

— Mi-a fost teamă c-am greşit camera: am crezut la 
început că intru în locuinţa vreunui om al bisericii şi pe 
urmă iar mi-a fost teamă când te-am găsit în tovărăşia 
acestor domni, să nu fii, doamne fereşte, greu bolnav. 

Înţelegându-l gândul cei doi bărbaţi cerniţi îi aruncară o 
privire aproape amenințătoare, de care d'Artagnan nu se 
prea sinchisi. 

— Te tulbur, poate, dragul meu Aramis, - urmă 
d'Artagnan, - căci pe cât mi se pare, te spovedeşti acestor 
domni. 

Aramis se îmbujoră uşor. 

— Să mă tulburi? Dimpotrivă, dragă prietene, ţi-o jur; şi ca 
să-ţi arăt că spun adevărat, dă-mi voie înainte de toate să 
mă bucur că te văd teafăr. 

„Începe să se trezească”, gândi d'Artagnan. 

— Căci domnul, care mi-e bun prieten, a scăpat tocmai 
dintr-o mare primejdie, urmă mişcat Aramis, arătându-l cu 
mâna pe d'Artagnan celor două feţe bisericeşti. 

— Slăveşte pe atotputernicul, domnule, răspunseră aceştia 
înclinându-se amândoi odată. 

— Aşa am şi făcut, prea cuvioşi părinţi, răspunse tânărul 
înclinându-se şi el la rândul lui. 

— Soseşti tocmai la vreme, dragă d'Artagnan, - urmă 
Aramis, - şi, luând parte la convorbirea noastră, o vei putea 
lumina cu vederile dumitale. Părintele stareţ din Amiens, 


preotul din Montdidier şi cu mine discutăm asupra unor 
chestiuni teologice care ne interesează îndeaproape de mai 
multă vreme; aş fi încântat dacă ai vrea să-ţi dai părerea. 

— Părerea unui militar n-are nici un fel de greutate, - 
răspunse d'Artagnan, neliniştit de întorsătura pe care o 
luau lucrurile, - şi crede-mă, e mai bine să te mărgineşti 
doar la luminatele păreri ale acestor domni. 

Cei doi bărbaţi se înclinară la rândul lor. 

— Dimpotrivă - răspunse Aramis, - şi părerea dumitale ne 
va fi de mare folos; uite despre ce e vorba: părintele stareţ 
socoate că teza mea trebuie să fie mai ales dogmatică şi 
didactică. 

— Teza dumitale! Cum adică, lucrezi la o teză? 

— Fireşte, - răspunse iezuitul, - pentru examenul 
dinaintea hirotonisiţii, trebuie numaidecât o teză. 

— Hirotonisirea! Se miră d'Artagnan căruia nu-l venea să 
creadă ce-l spusese întâi hangiţa şi pe urmă Bazin; 
hirotonisirea! 

Şi îşi plimbă ochii holbaţi pe cele trei făpturi din faţa lui. 

— Dar - urmă Aramis aşezându-se în fotoliu la fel de 
grațios ca şi cum ar fi fost într-un iatac şi privind cu plăcere 
la mâna lui albă şi durdulie, ca o mână de femeie, pe care o 
ţinea mereu în aer, ca să nu i se lase sângele în jos, - dar 
aşa cum ai auzit, d'Artagnan, părintele stareţ ar vrea ca 
teza mea să fie dogmatică, pe câtă vreme eu aş vrea să fie 
idealistă. De aceea părintele stareţ îmi propune următorul 
subiect care n-a mai fost încă tratat şi care, recunosc, poate 
fi izvorul unor splendide dezvoltări: „Utraque manus În 
benedicendo clericis injerioribus necessaria est”. 

D'Artagnan, a cărui erudiție o ştim, nu clipi la auzul 
acestui citat, nici mai mult nici mai puţin ca la auzul 
citatului pe care i-l făcuse domnul de Treville cu privire la 
darurile pe care tânărul muşchetar le-ar fi putut primi din 
partea ducelui de Buckingham. 

— Ceea ce înseamnă, - adăugă Aramis pentru a-l veni în 
ajutor: Preoţii de grade inferioare au neapărată nevoie de 


amândouă mâinile atunci când dau binecuvântarea. 

— Minunat subiect! Izbucni iezuitul. 

— Minunat şi dogmatic! Întări preotul care, aproape la fel 
de tare ca şi d'Artagnan în limba latină, urmărea grijuliu 
spusele iezuitului, pentru a-l putea ţine isonul şi a-l repeta 
cuvintele ca un ecou. 

Cât priveşte pe d'Artagnan, el rămase cu desăvârşire 
nepăsător în faţa avântului celor doi cerniţi. 

— Da, minunat! Prorsus admirabile! Urmă Aramis - dar 
care cere un studiu amănunţit al sfinţilor Părinţi şi al sfintei 
Scripturi. Eu am mărturisit însă cu toată umilinţa acestor 
cărturari ai bisericii că veghea în corpurile de gardă şi 
slujba regală m-au făcut să cam las învăţătura deoparte. M- 
aş simţi deci mai în largul meu. Jacilius natans, dezvoltând 
un subiect la alegerea mea şi care ar fi faţă de aceste aspre 
chestiuni teologice, ceea ce în filosofie este morala faţă de 
metafizică. 

D'Artagnan se plictisea de moarte: preotul aşişderea. 

— Vedeţi ce straşnică introducere În materie! Se minună 
iezuitul. 

— Straşnică, întări preotul, ca să zică şi el ceva. 

— Quemadmodum inter coelorum immensitatem. 

Aruncând o privire înspre d'Artagnan, Aramis văzu că 
prietenul lui cască de-şi mută fălcile din loc. 

— Să vorbim franţuzeşte, părinte, zise el iezuitului, 
domnul d'Artagnan ne va sorbi şi mai nesăţios cuvintele. 

— Da, sunt obosit de atâta drum, mărturisi d'Artagnan. 
Toată latineasca asta nu prea mă prinde. 

— Bine, încuviinţă iezuitul, cam descumpănit. În vreme ce 
preotul bucuros din cale afară, furişa lui d'Artagnan o 
privire plină de recunoştinţă. Atunci, iată folosul ce s-ar 
putea trage din această glosă: 

— Moise, slujitorul domnului... Luaţi aminte, nu-l decât un 
slujitor! Moise binecuvântează cu mâinile; el cere să i se 
ţină amândouă braţele în vreme ce evreii îşi înving 
duşmanii; aşadar, el binecuvântează cu amândouă mâinile. 


Dealtminteri, ce zice Evanghelia? Imponite manus şi nu 
manum: binecuvântaţi cu mâinile şi nu cu mâna. 

— Binecuvântează cu mâinile, îi ţinu isonul preotul, 
ridicându-şi braţele. 

— Iar sfântul Petru, din care purced papii, - urmă iezuitul, 
- dimpotrivă: porrige digitos, ridică degetele; aţi înţeles 
acum? 

— Desigur, - răspunse Aramis, fremătând de plăcere, - dar 
chestiunea e pe muche de cuţit. 

— Degetele - stărui iezuitul, - sfântul Petru 
binecuvântează cu degetele. De aceea papa binecuvântează 
şi el cu degetele. Şi cu câte degete binecuvântează papa? 
Cu trei degete; unul pentru tatăl, altul pentru fiul şi al 
treilea pentru sfântul duh. 

Cu toţii îşi făcură semnul crucii; d'Artagnan socoti că 
trebuie să urmeze şi el pilda celorlalţi. 

— Papa este urmaşul sfântului Petru şi întruchipează cele 
trei puteri divine; ceilalţi, ordines inferiores ale ierarhiei 
preoţeşti binecuvântează în numele sfinţilor arhangheli şi al 
îngerilor. Cele mai umile feţe bisericeşti, ca de pildă diaconii 
şi paracliserii, dau binecuvântarea cu mătăuzul. Închipuind 
un nesfârşit număr de degete binecuvântătoare. lată miezul 
subiectului. Argumentinn omni denudatum ornamento. Aş 
face din tot ce am spus, două volume mari cât acesta, urmă 
iezuitul. 

Şi în înflăcărarea lui lovea peste cazania sfântului lon 
Gură-de-Aur, sub a cărui greutate masa se încovoia. 

D'Artagnan simţi trecându-l fiori. 

— Fără îndoială, mă înclin în faţa frumuseţii acestei teze, - 
recunoscu Aramis. - dar în acelaşi timp, îmi dau seama că 
m-ar copleşi. Eu alesesem textul acesta; spune-mi, te rog, 
dragă d'Artagnan, dacă nu-l găseşti nimerit: Non inutile est 
desiderium În obliatione, sau, mai bine-zis: Puţină părere 
de rău nu strică în prinosul adus lui Dumnezeu. 

— Stai, - îl opri iezuitul, - teza aceasta atinge erezia: o 
formulare aproape asemănătoare se găseşte şi în 


Augustinus al ereticului Jansenius, carte care, mai devreme 
sau mai târziu, va fi arsă de mâna călăului. la seama, tinere 
prieten, nu aluneca spre doctrine nelegiuite! Tinere 
prieten, te va pândi pierzania! 

— 'Te va pândi pierzania, mormăi şi preotul clătinând 
îndurerat din cap. 

— Atingi acel punct de pomină al liberului arbitru care e 
primejdie de moarte. Dai piept cu cârtelile pelasgenilor şi 
semipelasgenilor. 

— Dar, cucernice părinte, încercă să răspundă Aramis, 
buimăcit de grindina argumentelor care i se prăvălea pe 
cap. 

— Cum vei dovedi dumneata - îi tăie vorba iezuitul, - cum 
vei dovedi că-ţi pare rău de lume atunci când te dăruieşti lui 
Dumnezeu? la seama la această dilemă; dumnezeu este 
dumnezeu, iar lumea este satana. Să duci dorul lumii, 
înseamnă să duci dorul Satanei; iată concluzia mea. 

— Aceeaşi ca şi a mea, mormăi preotul. 

— Dar, vă rog, stărui Aramis... 

— Desideras diabolum, nefericitule! Izbucni iezuitul. 

— Duce dorul Satanei! Ah, tinere prieten, - se tângui 
preotul gemând, - nu duce dorul Satanei, te rog eu din 
toată inima! 

D'Artagnan simţea că-şi pierde minţile; i se părea că se 
află într-o casă de nebuni şi că va înnebuni şi el, la fel eu cei 
din faţa ochilor lui. Dar era silit să tacă, fiindcă nu înţelegea 
limba care se vorbea acolo. 

— Fiţi buni, vă rog şi ascultaţi-mă, - stăruia Aramis cu o 
cuviinţă sub care încolţea un început de nerăbdare, - eu nu 
spun că-mi pare rău; nu, nu voi rosti niciodată asemena 
gândire, care, dealtminteri, nici n-ar fi pe potriva dreptei 
credinţe... 

lezuitul ridică braţele spre cer preotul făcu şi el la fel. 

— Nu, dar trebuie măcar să recunoşti că e nevrednic să 
aduci prinos lui Dumnezeu numai ceea ce te dezgustă. N- 
am dreptate, d'Artagnan? 


— Drace! Cred şi eu! Mărturisi acesta. 

Preotul şi iezuitul săriră în sus de pe scaune. 

— lată punctul meu de plecare, e un silogism: lumea nu e 
lipsită de plăceri, eu părăsesc lumea, deci eu săvârşesc o 
jertfă. Şi, Scriptura spune hotărât: Adu jertfă domnului 
Dumnezeului tău. 

— Asta e adevărat, încuviinţară antagoniştii. 

— Apoi, - urmă Aramis, ciupindu-şi urechea ca s-o 
îmbujoreze, tot aşa cum îşi scutura mâinile ca să le 
albească, - apoi am mai făcut şi un rondel pe această temă, 
pe care l-am trimis anul trecut domnului Voiture, rondel 
pentru care acest mare om mi-a adus nenumărate laude. 

— Un rondel! Rosti, dispreţuitor, iezuitul. 

— Un rondel, mormăi mecanic şi preotul. 

— Spune-l, spune-l, - se repezi d'Artagnan, - ca să ne mai 
veselim. 

— Nu, căci are substrat religios, - răspunse Aramis, - este 
teologie în versuri. 

— Drace! Făcu d'Artagnan. 

— Iată-l, se învoi în sfârşit Aramis cu un aer modest, dar 
nelipsit de o uşoară, umbră de făţărnicie: 

Voi care plângeţi farmecul unui trecut apus, 

Şi înduraţi amarul vieţii nefericite, 

Nenoroacele voastre atunci vor fi sfârşite. 

Când plânsul îl veţi aduce prinos Celui-de-Sus, 

Voi care plângeţi. 

D'Artagnan şi preotul păreau mişcaţi. lezuitul rămase însă 
neclintit, în părerea lui. 

— Fereşte-te de gustul laic în chestiuni de stil teologic. 
Într-adevăr, ce spune sfântul Augustin? Severus sit 
clericorum sermo. 

— Adică predica să fie limpede, tâlmăci preotul. 

— Aşa că, - se grăbi iezuitul să-l curme vorba, văzând că 
tovarăşul său spune prăpăstii, - aşa că teza dumitale va fi 
pe placul cucoanelor şi atâta tot; va avea deci răsunetul 
unei pledoarii a maestrului Patru 421). 


— Dea Domnul! Se repezi Aramis înflăcărat. 

— Nu ţi-am spus eu, - rosti iezuitul, - viaţa lumească n-a 
încetat să vorbească sus şi tare în dumneata, altissima voce. 
Te iei după pământeni, tinere prieten şi mă cutremur la 
gândul că harul cel sfânt nu te-a izbăvit încă. 

— N-aveţi nici o grijă, părinte, răspund de mine. 

— Înfumurare lumească! 

— Mă cunosc, părinte, hotărârea mea e neclintită. 

— Şi ţii morţiş să dezvolţi această teză? 

— Mă simt chemat s-o adâncesc pe aceasta şi nu alta; voi 
lucra deci mai departe şi sper că mâine veţi fi mulţumit de 
îndreptările pe care le voi fi făcut în urma poveţelor 
dumneavoastră. 

— Lucrează încetişor, - îl sfătui preotul, - te lăsăm în 
minunată stare sufletească. 

— Da, ogorul este însămânţat, - încuviinţă iezuitul. 

— Şi nu trebuie să ne fie teamă că o parte din grăunţe a 
căzut pe piatră, alta de-a lungul drumului şi că pasările 
cerului au mâncat pe celelalte: aves coeli comederunt illam. 

— Găsi-te-ar ciuma cu latineasca ta cu tot! Mormăi 
d'Artagnan, care se simţea la capătul puterilor. 

— La revedere, fiule, pe mâine, spuse preotul. 

— Pe mâine, tinere cutezător, - adăugă iezuitul, - 
făgăduieşti să ajungi una din luminile bisericii: facă cerul ca 
această lumină să nu fie foc mistuitor. 

D'Artagnan, care vreme de un ceas îşi rosese unghiile de 
nerăbdare începea să tragă şi din carne. 

Cei doi bărbaţi cerniţi se ridicară, salutară pe Aramis şi pe 
d'Artagnan şi se îndreptară spre uşă. Bazin, care rămăsese 
în picioare şi ascultase toată controversa cu o pioasă 
încântare, se repezi la ei, luă ceaslovul preotului, cartea de 
rugăciuni a iezuitului şi porni respectuos înaintea lor, ca să 
le deschidă drumul. 

Aramis îi însoţi până jos la scară, apoi urcă repede la 
d'Artagnan, care tot mai visa cu ochii deschişi. 


Rămaşi singuri cei doi prieteni păstrară la început o tăcere 
apăsătoare; totuşi, cum unul din ei doi trebuia s-o curme şi 
cum d'Artagnan părea hotărât să lase această cinste pe 
seama prietenului său, Aramis deschise vorba: 

— După cum vezi, m-am întors la chemarea mea de 
căpetenie. 

— Da, harul cel sfânt a pogorât asupra dumitale, cum 
spunea adineauri domnul acela. 

— Oh, de multă vreme mi-am pus eu în gând să părăsesc 
lumea şi cred că m-ai şi auzit vorbind despre asta, nu-l aşa, 
prietene? 

— Fără îndoială; dar mărturisesc, credeam pe atunci că 
glumeşti. 

— Cu asemenea lucruri? Se poate, d'Artagnan! 

— Adică de ce nu? Glumeşte omul şi cu moartea. 

— Şi rău face, d'Artagnan, căci moartea este poarta care 
duce la pierzanie sau la mântuire. 

— Sunt de aceeaşi părere, dar, te rog, Aramis, să nu-l mai 
tragem tot cu teologia, cred că ţi-o fi de ajuns pentru toată 
ziua, iar în ce mă priveşte, eu aproape am uitat şi bruma de 
latinească pe care n-am ştiut-o niciodată; apoi, îţi 
mărturisesc sincer, că n-am mâncat nimic de azi dimineaţă 
de la zece şi că mor de foame. 

— Vom mânca numaidecât, dragă prietene, dar nu uita că 
astăzi e vineri şi vinerea eu nu pot nici să văd, nici să 
mănânc carne. Dacă vrei să te mulţumeşti cu prânzul meu 
de post, din chiftele de legume şi din fructe... 

— Cam ce fel de chiftele? Întrebă d'Artagnan cu oarecare 
îngrijorare. 

— Adică nişte spanac, - răspunse Aramis - dar pentru 
dumneata voi adăuga şi ouă, deşi asta înseamnă grea 
încălcare a canoanelor, căci ouăle sunt carne, de vreme ce 
din ou iese puiul. 

— Ospăţul nu e prea grozav, dar fie şi aşa, mă mulţumesc 
şi cu atâta, ca să rămânem împreună. 


— Îţi sunt recunoscător pentru jertfa ce o faci, - îi spuse 
Aramis, - dacă nu va folosi trupului, fără îndoială că va 
folosi sufletului tău. 

— Aşadar, Aramis, e lucru hotărât, intri în rândurile 
preoţeşti. Ce-o să zică prietenii noştri? Ce o să zică domnul 
de Treville? Îţi spun eu că te vor socoti dezertor. 

— Adică nu intru, ci mă întorc. Eu am părăsit biserica 
pentru viaţa lumească; după cum ştii, mi-am călcat pe inimă 
ca să îmbrac tunica de muşchetar. 

— Nu ştiu nimic. 

— Nu ştii cum am părăsit seminarul? 

— N-am habar. 

— lată povestea mea; dealtminteri Scriptura spune: 
Spovediţi-vă unii altora şi eu mă spovedesc dumitale, 
d'Artagnan. 

— lar eu te iert dinainte; vezi ce bun băiat sunt. 

— Nu glumi cu lucrurile sfinte, prietene. 

— Hai, povesteşte, te ascult. 

— Eram la seminar de la vârsta de nouă ani şi peste trei 
zile împlineam douăzeci; trebuia tocmai să mă 
hirotonisească preot şi toate s-ar fi sfârşit. Într-o seară, pe 
când eram ca de obicei într-o casă unde mă duceam cu 
plăcere - ce vrei, când eşti tânăr, ai slăbiciuni - un ofiţer, 
care mă luase la ochi pentru că-l citeam stăpânii casei 
Vieţile Sfinţilor, a intrat pe neaşteptate, fără să fie anunţat, 
în seara aceea tradusesem un episod din cartea ludithei şi 
tocmai sfârşisem de citit versurile mele doamnei, iar ea îmi 
făcea tot felul de complimente şi se apleca peste umărul 
meu, ca să le mai citim împreună. '|inuta noastră care, 
mărturisesc, era puţin cam visătoare, l-a jignit pe ofiţer; n-a 
spus nimic, dar când am plecat, a ieşit după mine şi m-a 
ajuns din urmă: 

— Domnule preot, mi-a strigat, iţi plac loviturile de 
baston? 

— N-aş putea să vă spun, domnule, i-am răspuns, fiindcă 
nimeni n-a îndrăznit până acum să mă lovească. 


— Da? Atunci ia seama, prea cuviosule, dacă te mai prind 
încă o dată în casa în care te-am întâlnit astă-seară, să ştii 
că eu, eu o să îndrăznesc. 

Cred că mi-a fost frică; m-am făcut galben ca ceara, am 
simţit cum mi se moaie genunchii: am vrut să răspund, dar 
neştiind ce, am tăcut. 

Ofiţerul aştepta răspunsul; văzând că nu vine, a început să 
râdă, mi-a întors spatele şi a intrat iar în casă. Eu m-am 
întors la seminar. 

Sunt gentilom din fire şi mă aprind repede, după cum ai 
putut băga de seamă şi dumneata, dragă d'Artagnan, ocara 
era groaznică şi deşi n-o ştia nimeni pe lume, eu simţeam că 
e vie şi că-mi sfredeleşte inima. Am făcut cunoscut mai- 
marilor mei că nu sunt destul de pregătit pentru 
hirotonisire şi, la cererea mea, ceremonia a fost amânată cu 
un an. 

M-am dus la cel mai bun maestru de scrimă din Paris, m- 
am învoit cu el să-mi dea zilnic lecţii de scrimă şi vreme de 
un an, zi de zi, am luat câte o lecţie. Apoi, în ziua când s-a 
împlinit un an de când fusesem atât de jignit, mi-am agăţat 
anteriul în cui, m-am îmbrăcat de jos până sus în cavaler şi 
m-am dus la un bal pe care-l dădea o prietenă de-a mea şi 
unde eram sigur că o să dau peste omul cu pricina. Balul 
avea loc în strada Francs-Bourgeois, foarte aproape de 
închisoarea La Force. 

Într-adevăr, ofiţerul meu era acolo: m-am apropiat de el pe 
când recita o poemă de dragoste, mângâind cu privirea pe 
o femeie şi l-am întrerupt în toiul celui de-al doilea cuplet. 

— Domnule, am început eu, nu ţi-ar place nici azi să mă 
duc într-o casă pe care o ştim amândoi, în strada Payenne şi 
m-ai lovi şi acum cu bastonul dacă n-aş avea chef să te 
ascult? 

Ei s-a uitat mirat la mine, pe urmă m-a întrebat: 

— Ce vrei, domnule, cu mine? Nu te cunosc. 

— Eu sunt, i-am răspuns, preotul, tânăr care citeşte Vieţile 
Sfinţilor şi care traduce cartea ludithei în versuri. 


— Da, da... Mi-aduc aminte, - îngână ofiţerul zeflemisind şi 
ce doreşti de la mine? 

— Aş vrea să-ţi găseşti vreme ca să ne plimbăm puţin 
împreună. 

— Mâine dimineaţă, dacă vrei şi cu cea mai mare plăcere. 

— Nu mâine dimineaţă, ci acum, numaidecât, dacă 
binevoieşti. 

— "ii cu tot dinadinsul...? 

— Da, ţin. 

— Atunci, să plecăm. Doamnelor, - lămuri ofiţerul, - 
petreceţi mai departe. Voi lipsi doar până îl omor pe domnul 
şi mă întorc să sfârşesc al doilea cuplet. 

Am ieşit. 

Am mers cu el în strada Payenne, chiar în locul unde cu un 
an înainte, la aceeaşi oră, îmi făcuse cinstea cuvintelor pe 
care le-ai auzit. Era o minunată noapte cu lună plină. Am 
încrucişat spadele şi la cel dintâi atac l-am lăsat mort pe loc. 

— Drace! Făcu d'Artagnan. 

— Când au văzut doamnele că nu li se întoarce cântăreţul 
şi când a fost găsit în strada Payenne cu corpul străpuns de 
spadă, m-au bănuit că eu îl forfecasem aşa şi s-a strânit 
vâlvă. Am fost silit să părăsesc o bucată de vreme anteriul: 
Athos, pe care l-am cunoscut în timpul acela şi Porthos care, 
în afara de lecţiile mele de scrimă, m-a învăţat câteva 
lovituri îndrăzneţe, m-au hotărât să cer o tunică de 
muşchetar. Regele ţinuse mult la tatăl meu, mort în asediul 
oraşului Arras şi cererea mi-a fost împlinită. Înţelegi deci că 
pentru mine a sosit ziua să mă întorc în sânul bisericii. 

— Şi, mă rog, de ce azi mai degrabă ca ieri sau ca mâine? 
Ce ţi s-a întâmplat oare azi de te-au năpădit gânduri atât de 
negre? 

— Rana asta, dragă d'Artagnan, a fost pentru mine un 
semn pe care mi l-a trimis cerul. 

— Rana? Ei aş! Dar e aproape vindecată şi sunt sigur că 
nu rana asta te face acum să suferi mai mult. 

— Dar care? Întrebă Aramis roşind. 


— Ai una la inimă, Aramis, una mai adâncă şi mai 
dureroasă, o rană pricinuită de o femeie. 

Ochii lui Aramis scânteiară fără voie. 

— Ah! Spuse el, - căutând să-şi ascundă bătăile inimii sub 
o răceală prefăcută, - nici nu vorbi despre aşa ceva! Eu, să 
mă mai gândesc la lucruri dintr-astea! Să mă amărăsc din 
dragoste! Vanitas vanitatum! Crezi oare că mi-a sucit cineva 
capul şi cine? Vreo fluşturatică sau poate vreo fată în casă, 
căreia întâmplător i-aş fi făcut curte într-o garnizoană? 
Asta-l bună! 

— lartă-mă, dragă Aramis, dar credeam că-ţi ţinteşti 
privirile mai sus. 

— Mai sus? Şi ce sunt eu ca să pot nutri asemenea dorinţi 
nesăbuite? Un biet muşchetar, ca vai de capul lui, nevoiaş 
şi, necunoscut, care urăşte înjosirile şi care nu-şi găseşte 
loc printre semenii lui? 

— Aramis! Aramis! Strigă d'Artagnan, aruncând asupra 
prietenului o căutătură de îndoială. 

— Ţărână sunt şi mă întorc în ţărână. Viaţa e plină de 
umilinţe şi de dureri, urmă el, din ce în ce mai posomorât. 
Toate firele care o leagă de fericire se rup rând pe rând în 
mâna omului, mai ales firele de aur. Oh! Scumpul meu 
d'Artagnan, - stărui Aramis cu un uşor tremur de 
amărăciune în glas, - ascultă-mă, dacă vei suferi vreodată, 
ascunde-ţi bine suferinţa. Tăcerea e cea din urmă bucurie a 
nenorociţilor; fereşte-te să-ţi ghicească, oricine ar fi, 
durerile; curioşii sug lacrimile noastre aşa cum muştele sug 
sângele unei căprioare rănite. 

— Vai! Dragul meu, - răspunse d'Artagnan, oftând la 
rândul lui din adânc, - tot ce spui acum e tocmai ce mi s-a 
întâmplat mie. 

— Cum adică? 

— Da, femeia pe care o iubeam, pe care o iubeam la 
nebunie, au răpit-o tâlhăreşte, nu ştiu unde se află, nu ştiu 
unde a fost dusă; poate e închisă, poate a şi murit. 


— Dar dumneata te poţi măcar mângâia cu gândul că nu 
te-a părăsit de bunăvoie; că dacă nu primeşti veşti de la ea, 
e din pricină că n-o lasă să-ţi dea nici un semn de viaţă, pe 
câtă vreme... 

— Pe câtă vreme? Hai, spune! 

— Nimic, - murmură Aramis, - niMIic. 

— Prin urmare, părăseşti pentru totdeauna lumea, nimic 
nu te-ar mai întoarce, e o hotărâre de neclintit, aşa e? 

— Da, pentru vecie. Azi eşti prietenul meu, mâine nu vei 
mai fi pentru mine decât o umbră sau poate chiar nu vei 
mai fi nimic. Cât despre lume, lumea nu-l decât un 
mormânt, un mare mormânt şi nimic altceva. 

— Drace! Grozav e de trist tot ce-mi îndrugi. 

— Ce vrei, chemarea mea nu-mi dă pace! Mă smulge 
vrând-nevrând! 

D'Artagnan zâmbi fără să răspundă. Aramis urmă: 

— Şi totuşi, atâta vreme cât mai ţin încă de pământ, aş fi 
vrut să vorbesc despre dumneata, despre prietenii noştri. 

— Şi eu, - adăugă d'Artagnan, - aş fi vrut să-ţi vorbesc 
chiar despre dumneata, dar te văd atât de înstrăinat de 
orice: de dragoste nu-ţi pasă, prietenii sunt nişte umbre, 
lumea-l un mormânt. 

— Vai! O să le vezi toate astea singur, cu ochii dumitale! 
— Atunci, hai nici să nu mai vorbim, - urmă d'Artagnan, — 
şi să dăm foc acestei scrisori care, fără îndoială, îţi vesteşte 
cine ştie ce nouă necredinţă a fetişcanei aceleia zvăpăiată 

sau a fetei din casă. 

— Ce scrisoare? Se repezi Aramis. 

— O scrisoare care a sosit în lipsa dumitale şi pe care mi- 
au dat-o ca să ţi-o aduc. 

— Dar de la cine e scrisoarea? 

— Ei, de la vreo cameristă înlăcrimată, sau de la vreo 
femeiuşcă disperată, sau poate de la fata din casă a 
doamnei de Chevreuse, care o fi fost nevoită să se întoarcă 
la Tours, cu stăpâna ei şi care, ca să se grozăvească, o fi luat 


un plic parfumat şi i-o fi pus pe deasupra un sigiliu cu 
coroană ducală. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Poftim! Să vezi c-am pierdut-o, făcu şăgalnic 
d'Artagnan, părând că o caută. Din fericire, lumea e un 
mormânt, oamenii, va să zică şi femeile, sunt doar nişte 
umbre, iar de dragoste nici măcar nu vrei să auzi. 

— Ah! D'Artagnan, d'Artagnan! - izbucni Aramis, - mor 
dacă nu mi-o dai! 

— În sfârşit, iat-o! Şi d'Artagnan scoase scrisoarea din 
buzunar. 

Dintr-o săritură, Aramis a fost lângă d'Artagnan; apucă 
scrisoarea şi o citi, sau mai bine-zis o sorbi din ochi; 
strălucea de fericire. 

— Pare-mi-se, camerista are stil frumos, rosti tărăgănat 
d'Artagnan. 

— Mulţumesc d'Artagnan, mulţumesc, striga Aramis ca 
nebun. A fost silită să se întoarcă la Tours, nu mi-e 
necredincioasă, mă iubeşte. Vino, prietene, vino să te sărut; 
fericirea mă înăbuşă! 

Şi cei doi prieteni începură să dănţuiască în jurul 
cuvioşului sfânt Ion Gură-de-Aur, călcând vitejeşte în 
picioare foile tezei risipite pe podele. 

Tocmai atunci Bazin intra cu spanacul şi omleta. 

— Afară, nenorocitule! Se răsti Aramis aruncându-l tichia 
în obraz. Înapoi de unde ai venit cu zarzavaturile astea 
blestemate şi cu mâncarea asta scârboasă de ouă, cere un 
iepure împănat, un clapon gras, o pulpă de miel cu usturoi 
şi patru sticle cu vin vechi de Burgundia. 

Bazin, care-şi privea stăpânul fără să înţeleagă ce se 
petrece, lăsă, plin de mâhnire, să alunece omleta în spanac 
şi spanacul pe pardoseală. 

— Iată cea mai potrivită clipă să-ţi închini viaţa regelui 
regilor, - sfătui d'Artagnan. - dacă tot ţii să-l arăţi 
bunăvoință: Non inutile desiderium În oblatione. 


— Du-te la dracu cu latineasca ta cu tot! Să bem, dragă 
d'Artagnan, să bem zdravăn! Să bem până n-om mai putea 
şi apucă-te de-mi povesteşte ce se mai aude pe-acolo. 

Capitolul XXVII. 

SOŢIA LUI ATHOS 

— Ne mai rămâne acum să aflăm veşti şi despre Athos, îli 
spuse d'Artagnan voiosului Aramis, după ce-l povesti ce se 
petrecuse în capitală de la plecarea lor şi după ce o masă 
gustoasă îi făcu să uite, pe unul de teza lui şi pe altul de 
oboseală. 

— Crezi că i s-o fi întâmplat vreo nenorocire? Întrebă 
Aramis. Athos are atâta sânge rece, e atât de viteaz şi 
mânuieşte cu atâta măestrie spada! 

— Da, fără îndoială şi nimeni nu-şi dă seama ca mine cât e 
de cutezător şi de dibaci; dar îmi place mai mult să înfrunt 
cu spada mea lovituri de sulițe, decât de ciomege; mă tem 
să nu-l fi scărmănat pe Athos vreo şleahtă de servitori, căci 
slugile de felul lor lovesc cu sete şi nu sfârşesc cu una cu 
două. lată de ce, îţi mărturisesc, aş vrea să plec cât mai 
curând. 

— Te-aş însoţi bucuros, - spuse Aramis, - cu toate că nu 
prea mă simt în stare să călăresc. Ieri am încercat pe pielea 
mea cureluşele pe care le vezi atârnate colo şi de durere a 
trebuit să încetez cu soiul ăsta de pocăință. 

— Păi, dragul meu prieten, nici nu s-a pomenit ca cineva să 
se vindece de gloanţe cu ajutorul gârbaciului: dar erai 
bolnav şi boala sminteşte creierul, aşa că te iert. 

— Şi când pleci? 

— Când o miji de ziuă; odihneşte-te cât mai bine la noapte 
şi mâine dacă poţi, pornim împreună. 

— Atunci pe mâine, - îi spuse Aramis, - căci de fier dac-ai fi 
şi tot ai nevoie de odihnă. 

A doua zi când d'Artagnan intră la Aramis în odaie îl găsi 
stând la fereastră. 

— La ce te uiţi aşa? Îl întrebă d'Artagnan. 


— Pe legea mea, mă minunez de cei trei cai ca din poveşti, 
pe care-l ţin grăjdarii de dârlogi; ce desfătare de prinţ, să 
călăreşti asemenea năzdrăvani! 

— Uite, dragul meu Aramis şi dumneata îţi poţi îngădui 
desfătarea asta, căci unul din cei trei cai e al dumitale. 

— Nu mai spune! Şi care? 

— Acela pe care o să ţi-l alegi, căci mie mi-e totuna. 

— Şi pătura minunată de pe cale tota mea? 

— Fireşte. 

— Îţi arde de glumă, d'Artagnan? 

— De când vorbeşti franţuzeşte, nu mai glumesc. 

— Şi tot ai mei sunt şi coburii aceia auriţi, valtrapul de 
catifea şi şaua cu scări de argint? 

— De bună seamă ai dumitale, după cum calul care 
nechează e al meu şi celălalt care se tot frământă e al lui 
Athos. 

— Ai naibii cai, frumoşi mai sunt! 

— Sunt încântat că-ţi plac. 

— Şi cine ţi i-a dăruit? Regele? 

— În nici un caz cardinalul: dar ce-ţi pasă de unde vin; 
gândeşte-te numai că unul din cei trei e al dumitale. 

— Îl iau pe cel pe care-l ţine argatul roşcovan. 

— S-a făcut! 

— Slavă ţie, Doamne! - se bucura Aramis, - uite că mi-a 
trecut orice urmă de durere: l-aş încăleca şi cu treizeci de 
gloanţe în mădulare. Ah, pe sufletul meu, ce scări frumoase! 
Hei, Bazin, ia poftim încoa! Iute! 

Bazin se ivi în pragul uşii, sanchiu şi amorţit. 

— Lustruieşte-mi sabia, îndreaptă-mi pălăria, perie-mi 
pelerina şi încarcă-mi pistoalele! Înşiră Aramis. 

— Porunca din urmă e de prisos, - îl opri d'Artagnan, căci 
în coburii şeii pistoalele-s gata încărcate. 

Bazin oftă. 

— Linişteşte-te, cumetre Bazin - îl sfătui d'Artagnan, - 
împărăţia cerurilor se câştigă în fel şi chip. 


— Stăpânul mai că ajunsese un teolog de seamă, - se 
tângui Bazin, cu ochii în lacrimi - ar fi ajuns într-o zi episcop 
şi poate chiar cardinal. 

— Haide, sărmanul meu Bazin, haide, ia gândeşte-te puţin: 
ce zor să fii slujitor al bisericii? Nu eşti ferit nici măcar de 
război; vezi bine că şi cardinalul se duce să lupte cu coiful 
pe cap şi cu baltagul în mână; dar despre domnul de 
Nogaret de la Valette ce zici? Şi el e cardinal şi, întreabă-l 
pe valetul lui de câte ori i-a oblojit rănile. 

— Vai, domnule, ştiu şi eu, - oftă Bazin, azi toate merg 
anapoda în lume! 

În vremea asta, cei doi tineri şi sărmanul valet coborâseră 
în curte. 

— 'Ţine-mi scara, Bazin, porunci Aramis. 

Şi Aramis se avântă în şa cu eleganța şi sprinteneala lui 
obişnuită, dar după câteva răsuceli şi câteva salturi ale 
mândrului animal, călăreţul simţi nişte dureri atât de 
nesuferite, încât păli şi se clătină în şa. D'Artagnan, care de 
teamă să nu i se întâmple ceva fusese toată vremea cu ochii 
pe el, se repezi, îl prinse în braţe şi-l duse în cameră. 

— Lasă, dragă Aramis, vezi de te îngrijeşte, - îl sfătui el, - 
voi pleca singur în căutarea lui Athos. 

— Eşti un om de fier, îi spuse Aramis. 

— Nu, sunt norocos, atâta tot; dar ia spune cum o să-ţi 
petreci timpul până mă întorc? Ai încheiat-o cu tălmăcirile 
despre degete şi binecuvântări, ce zici? 

Aramis zâmbi. 

— Voi face versuri, spuse el. 

— Ştiu, versuri la fel de parfumate ca răvaşul 
camerisdoamnei de Chevreuse. Învaţă-l şi pe Bazin 
meşteşugul versificaţiei, asta o să-l mai mângâie. În ceea ce 
priveşte calul încalecă-l în fiecare zi câte puţin, ca să-ţi mai 
vii în fire. 

— Oh! Despre asta fii Liniştit, - îl încredința Aramis, - când 
te vei întoarce, voi fi gata să te urmez. 


Îşi luară rămas bun unul de la altul şi zece minute mai 
târziu după ce-şi dăduse prietenul în grija lui Bazin şi a 
hangiţei, d'Artagnan gonea spre Amiens. 

În ce stare îl va găsi pe Athos, ba chiar mai mult, îl va mai 
găsi oare? 

Îl părăsise în grea cumpănă şi se putea chiar să fi murit. 
Gândul acesta care-l întuneca fruntea, îi smulse fără să vrea 
suspine şi-l făcu să sloboadă în şoaptă câteva înjurături de 
răzbunare. Din toţi prietenii, Athos era cei mai în vârstă, s- 
ar fi zis deci, cei mai puţin apropiat de gusturile şi 
înclinările lui. 

Totuşi d'Artagnan avea pentru acest gentilom o deosebită 
preţuire. 'Ţinuta nobilă şi distinsă a lui Athos, acele 
străfulgerări de măreție care scăpau când şi când din 
umbra în care rămânea de bunăvoie, nezdruncinata lui 
linişte, pe care nimic nu izbutea s-o tulbure şi care făcea din 
el cel mai plăcut tovarăş din lume, veselia silită şi 
muşcătoare, acea cutezanţă pe care ai fi luat-o drept oarbă, 
dacă n-ar fi fost urmarea celui mai neasemuit sânge rece, 
toate aceste însuşiri stârneau mai mult decât stima, mai 
mult decât prietenia, ele stârneau admiraţia lui d'Artagnan. 

Într-adevăr, chiar alături de domnul de Treville, elegantul 
şi nobilul curtean, Athos, în zilele lui de voie bună putea 
înfrunta cu cinste comparaţia; era de statură mijlocie, dar 
cu o talie atât de zveltă şi de bine făcută, încât în luptele cu 
Porthos doborâse de mai multe ori pe uriaşul a cărui putere 
făcuse vâlvă printre muşchetari; capul lui cu ochii 
pătrunzători, cu nasul drept, cu bărbia asemeni bărbiei lui 
Brutus, avea mereu ca un uşor freamâăt de măreție şi de 
farmec; mâinile, pe care nu le îngrijea deloc, îl scoteau din 
fire pe Aramis care, în schimb şi le corcolea pe ale lui, cu 
nesfârşite alifii de migdale şi cu uleiuri parfumate: glasul îi 
era răspicat şi melodios totodată; apoi, ceea ce se 
desprindea pe nesimţite din Athos, care, totdeauna modest, 
stătea în umbră, era acea ştiinţă a purtării în lume şi a 
obiceiurilor celei mai strălucite societăţi, acele deprinderi 


nobile ce străbăteau de la sine şi cele mai neînsemnate 
mişcări ale lui. 

Dacă era vorba de un ospăț. Athos ştia să-l întocmească 
mai bine ca orice om de lume, aşezând pe fiecare comesean 
la locul său după rangul pe care i-l hărăziseră strămoşii sau 
pe care şi-l câştigase singur; de era vorba despre ştiinţa 
heraldică, Athos cunoştea pe degete familiile nobile ale 
regatului, spiţa neamului lor, rudeniile, blazoanele şi 
obârşia acestor blazoane. Eticheta n-avea tainiţe care să-l fi 
rămas străine; ştia drepturile marilor proprietari, cunoştea 
în amănunt vânătoarea şi mai ales vânătoarea cu şoimi şi 
într-o zi, discutând despre această prețioasă artă, îl uimise 
pe regele Ludovic al XIll-lca care se bucura totuşi de mare 
faimă. 

Ca toţi nobilii de vază ai acelor vremuri, călărea şi 
încrucişa spada în chip desăvârşit. Mai mult: creşterea ce o 
primise nu lăsase la o parte nici chiar studiile scolastice, 
atât de rare la gentilomi pe vremea aceea, încât surâdea 
când Aramis arunca frânturi latineşti şi când Porthos se 
făcea că le înţelege; spre uimirea prietenilor, i se 
întâmplase chiar în două sau trei rânduri, când Aramis 
scăpase o greşeală de gramatică, să pună el verbul la 
timpul cuvenit sau substantivul la cazul corespunzător; pe 
lângă toate acestea, Athos era pildă de cinste într-un veac 
în care războinicii cădeau atât de uşor la învoială cu 
credinţa şi conştiinţa cu amanţii cu purtarea riguroasă din 
zilele noastre, iar săracii cu cea de a şaptea poruncă a lui 
dumnezeu. Era, aşadar, un bărbat cu totul neobişnuit, acest 
Athos. 

Totuşi, această fire atât de deosebită, această făptură atât 
de armonioasă, acest aluat atât de ales se întorcea 
nesimţite spre viaţa materială, aşa cum bătrânii se 
îndreaptă spre un coborâş trupesc şi moral. În orele lui de 
însingurare şi aceste ore se iveau adesea, Athos stingea tot 
ce era luminos în fiinţa lui şi nimbul acela strălucii pierea ca 
într-o noapte adâncă. 


Odată semizeul doborât, nu mai rămânea decât un biet om 
cu capul plecat, cu ochii rătăciţi, cu vorba greoaie şi 
împleticită, Athos se uita ceasuri întregi fie la sticla şi 
paharul dinaintea lui, fie la Grimaud, care, obişnuit să-l 
înţeleagă prin semne, citea în privirea lipsită de vlagă a 
stăpânului până şi cea mai mică dorinţă pe care i-o aducea 
numaidecât la îndeplinire. Dacă din întâmplare cei patru 
prieteni se întâlneau în asemenea clipe, o vorbă bâiguită 
după mari strădanii era toată partea lui Athos la convorbire, 
în schimb, dădea pe gât singur cât patru laolaltă, dar fără 
să se bage de seamă decât după încruntarea tot mai 
vârtoasă a sprâncenelor şi după întristarea tot mai adâncă 
a sufletului. 

D'Artagnan, al cărui duh scormonitor şi tăios îl cunoaştem, 
cu toate că ar fi dorit să prindă ceva din taina prietenului, 
nu izbutise să desluşească pricina acelei lâncezeli, nici 
împrejurările care o stârneau. Athos nu primea niciodată 
scrisori; el nu făcea nici un pas pe care să nu-l fi ştiut toţi 
prietenii lui. 

Nu se putea spune că mâhnirea i se isca pe urma vinului, 
căci, dimpotrivă, el bea tocmai ca să lupte cu starea 
sufletească pe care leacul, după cum am mai spus, o 
întuneca şi mai cumplit. Năvala copleşitoare a gândurilor 
negre nu putea fi pusă nici pe seama jocului, căci, spre 
deosebire de Porthos care cânta sau înjura după cum 
norocul îi surâdea sau ba, Athos se arăta la fel de nepăsător, 
fie că era în pierdere sau în câştig. Fusese văzut într-o 
seară la cercul muşchetarilor câştigând o mie de pistoli şi 
după aceea dând îndărăt până şi centironul de gală brodat 
cu fir de aur; câştigase apoi tot ce pierduse şi pe deasupra 
o sută de ludovici; toate acestea fără ca frumoasele lui 
sprâncene negre să i se fi clintit, fără ca mâinile lui să-şi fi 
pierdut culoarea lor sidefie şi fără ca vorba lui, care în 
seara aceea era plăcută, să fi încetat o singură clipă a fi la 
fel de molcomă şi de melodioasă. 


De asemenea, căutătura-l mohorâtă n-avea nici o legătură 
cu toanele văzduhului, aşa cum se întâmplă la vecinii noştri, 
englezii, căci restriştea lui era de obicei mai amarnică în 
pragul zilelor frumoase ale anului; iunie şi iulie erau lunile 
cele mai îngrozitoare pentru Athos. 

Prezentul nu-l pricinuia nici o mâhnire, iar când i se 
vorbea de viitor ridica din umeri; taina lui era deci în trecut, 
uşa cum de altfel i se şoptise la ureche lui d'Artagnan. 

Acest văl misterios ce acoperea întreaga sa fiinţă, atrăgea 
şi mai mult privirile către omul ai cărui ochi şi a cărui gură 
nu destăinuiseră niciodată nimic, nici în toiul celei mai 
crunte beţii, oricât de meşteşugite ar fi fost iscodirile. 

— Cine ştie, - îşi zicea d'Artagnan, - poate că bietul Athos 
nici nu mai trăieşte şi dacă a murit, e din vina mea, căci eu 
l-am târât în toată încurcătura asta de care n-avea habar 
cum a început, de care n-o să aibă habar cum s-a sfârşit şi 
de pe urma căreia n-ar fi tras nici un folos. 

— Şi unde mai puneţi, domnule - adăugă Planchet, - că-l 
datoram poate viaţa. Ţineţi minte cum a strigat: Fugi, 
d'Artagnan! M-au prins”. Şi după ce a descărcat amândouă 
pistoalele, ce mai zgomot asurzitor făcea cu spada lui! Ai fi 
zis că se bat douăzeci de inşi, sau mai degrabă, douăzeci de 
draci turbaţi! 

Întărâtat de aceste cuvinte. D'Artagnan îşi îndemnă calul, 
care neavând nevoie de nici un îndemn, îşi ducea ca vântul 
călăreţul din spinare. 

Pe la unsprezece dimineaţa, se întrezărea Amiens-ul; la 
unsprezece şi jumătate, se aflau în poarta hanului 
blestemat. 

Deseori d'Artagnan cugetase la una din acele răzbunări 
grozave împotriva vicleanului hangiu, răzbunări care îţi ung 
sufletul numai când te gândeşti la ele. Intră deci în han, cu 
pălăria lăsată peste ochi, cu mâna stângă pe mânerul 
spadei şi cu dreapta plesnind din biciuşcă. 

— Mă mai cunoşti? Îl întrebă pe hangiul care-l ieşise 
înainte, ca să-l salute. 


— N-am această cinste, înlăţimea voastră, răspunse 
hangiul, holbându-şi ochii în faţa uluitoarei străluciri a 
noului sosit. 

— Ah, nu mă cunoşti? 

— Nu, înălţime. 

— Aşa? Lasă că după două-trei vorbe, o să-ţi aduci aminte. 
Ce-ai făcut cu gentilomul acela pe care, cu vreo 
cincisprezece zile în urmă, ai avut îndrăzneala să-l 
învinovăţeşti că umblă cu bani măsluiţi? 

Hangiul păli, căci d'Artagnan se înfipsese crâncen în faţa 
lui şi Planchet urma pilda stăpânului. 

— Vai, înălţime, nici nu mai pomeniţi de el, se tângui 
hangiul, cu glas plângăreţ. Dumnezeule, că scump mi-am 
mai plătit greşeala! Ah, sărăcuţul de mine! 

— Eu te întreb: ce s-a făcut gentilomul? 

— Rogu-vă ascultaţi-mă, înălţime, fiţi îndurător. Pentru 
Dumnezeu, luaţi loc, vă rog! 

Mut de mânie şi de îngrijorare. D'Artagnan se aşeză crunt 
ca un judecător. Planchet se rezemă cu fudul de jilţul lui. 

— Iată cum s-a întâmplat, Înălţimea voastră, - începu 
hangiul, tremurând din toate mădularele, - căci acum vă 
recunosc; sunteţi acel de a plecat când m-am luat la 
gâlceavă ca un prost cu gentilomul de care vorbiţi. 

— Da, eu sunt; vezi dar că nu te poţi aştepta la mărinimie, 
dacă nu spui tot adevărul. 

— Ascultaţi-mă, vă rog şi o să ştiţi tot. 

— Te ascult. 

— Autorităţile ne dăduseră de ştire, cum că un vestit 
măsluitor de bani va sosi la han, împreună cu mai mulţi 
tovarăşi de ai lui, îmbrăcaţi toţi ca ostaşi din gardă şi ca 
muşchetari. Caii, valeţii, chipurile dumneavoastră; toate îmi 
fuseseră descrise de cu vreme. 

— Pe urmă, pe urmă? Întrebă d'Artagnan, care bănuia de 
unde veneau semnalmentele atât de grijuliu date. 

— Potrivit ordinelor autorităţii, care mi-a mai trimis şi un 
ajutor de şase oameni, am luat măsurile, chibzuite de mine 


drept grabnice, ca să pot pune mâna pe aşa-zişii măsluitori. 

— Iarăşi? Se răsti d'Artangnan pe care cuvântul 
„măsluitor” îl scotea din sărite. 

— Iertaţi-mă, înălţime, că dau zor cu ce nu trebuie, dar 
tocmai cu asta mă dezvinovăţesc şi eu. Autoritatea mă 
băgase în sperieţi şi ştiţi doar că un hangiu nu se poate 
pune rău cu autoritatea. 

— Încă o dată; unde e gentilomul? Ce s-a întâmplat cu el? 
A murit? Trăieşte? 

— Răbdare, Înălţime, iacă spun şi asta. S-a întâmplat 
aşadar ce ştiţi şi plecarea dumneavoastră pripită, - adăugă 
hangiul cu o umbră de ironie ce nu-l scăpă lui d'Artagnan, - 
părea că încuviinţează sfârşitul. Prietenul dumneavoastră, 
gentilomul, s-a apărat cu tot focul. Valetul lui, care din 
păcate se încăierase pe nepusă masă cu oamenii autorităţii, 
îmbrăcaţi în rândaşi... 

— Ah, mişelule - izbucni d'Artagnan, - va să zică eraţi cu 
toţii în cârdăşie, nu ştiu ce mă ţine să nu vă fac prafpe toţi! 

— Vai! Nu, înălţime, nu era nici o cârdăşie, o să vedeţi 
numaidecât. Domnul, prietenul dumneavoastră (iertaţi-mă 
că nu-l spun pe cinstitul său nume, pe care trebuie să-l aibă, 
dar dacă nu ştim cum îl cheamă), domnul, prietenul 
dumneavoastră, zic, după ce a scos doi oameni din luptă, cu 
două focuri de pistol, a început să dea îndărăt, tot 
apărându-se cu spada cu care a mai sfârtecat încă pe unul 
din ai mei, iar pe mine m-a plesnit cu latul, de-am văzut 
stele verzi. 

— Călăule, isprăveşte odată! Îi porunci d'Artagnan. Spune- 
mi ce e cu Athos? 

— Tot dând îndărăt, cum am mai spus înălţimii voastre, a 
nimerit cu spinarea în scara pivniţei şi cum uşa era 
deschisă, a scos cheia şi s-a încuiat înăuntru. Ştiau cu toţii 
că n-are cum fugi de acolo şi l-au lăsat în plata Domnului. 

— Se înţelege, - adăugă d'Artagnan, - nu voiaţi cu tot 
dinadinsul să-l omorâţi, voiaţi doar să-l ţineţi ferecat. 


— Doamne sfinte! Să-l ferecăm noi, înălţime? Dar vă jur, s- 
a ferecat el singur înăuntru. Din capul locului făcuse treabă 
bunicică: unul omorât pe loc şi alţi doi grav răniţi. Pe mort 
şi pe amândoi răniții i-au ridicat camarazii lor şi n-am mai 
auzit pomenindu-se nimic nici de unii, nici de ceilalţi. Eu, 
îndată ce mi-am venit în fire, m-am dus glonţ la domnul 
guvernator, ca să-l istorisesc tot ce mi se întâmplase şi să-l 
întreb ce măsuri să iau cu ostaticul. Dar domnul guvernator 
s-a holbat la mine, parc-ar fi căzut din cer; mi-a spus că n- 
are habar de tot ce îndrug, că ordinele primite nu porniseră 
de la el şi că dacă mă-mpinge păcatul să scap cuiva că are 
vreun amestec în tot tărăboiul ăsta, atunci pune să mă 
spânzure. Pare-mi-se, domnule, că mă înşelasem, că 
arestasem pe unul în locul altuia, iar cel pe care ar fi trebuit 
să-l înhaţe, dăduse bir cu fugiţii. 

— Şi Athos? Se răsti d'Artagnan, a cărui nerăbdare 
creştea la gândul că numita autoritate lăsase baltă 
lucrurile. Ce s-a întâmplat cu Athos? 

— Grăbit să-mi îndrept greşeala faţă de ostatic, - urmă 
hangiul, m-am dus la pivniţă ca să-l dau drumul. Vai, 
domnule, înăuntru nu mai era un om, era dracul în carne şi 
oase. Când m-a auzit că vreau să-l las slobod, mi-a răspuns 
că asta-l capcană şi că înainte de a ieşi, vrea să-şi pună 
condiţiile lui. I-am vorbit cu toată umilinţa, căci îmi dădeam 
seama de neghiobia ce-o făcusem, ridicând mâna asupra 
unui muşchetar al maiestăţii sale şi l-am încredinţat că sunt 
gata să mă supun la tot ce va cere. 

— Întâi şi-ntâi, mi-a spus, vreau să mi se dea valetul cu 
toate armele lui. 

Ne-am grăbit să-l dăm ascultare; căci, mă înţelegeţi, 
domnule, eram gata să facem tot ce ar fi dorit prietenul 
dumneavoastră. Domnul Grimaud (el şi-a spus numele deşi 
e cam zgârcât la vorbă), domnul Grimaud a fost deci 
coborât în pivniţă, aşa rănit cum era; şi cum s-au văzut 
împreună, stăpânul lui a ferecat la loc uşa şi ne-a poruncit 
să rămânem la noi în dugheană. 


— Dar, în sfârşit, unde e acum? Unde e Athos? Răcni 
d'Artagnan. 

— În pivniţă, domnule. 

— Cum, nenorocitule, îl ţii de atunci în pivniţă? 

— Vai de capul meu, nu, domnule. Noi să-l ţinem în pivniţă! 
Se vede că nu ştiţi ce face în pivniţă? Vai, dac-aţi putea să-l 
faceţi să iasă de acolo, v-aş fi recunoscător toată viaţa, v-aş 
aduce osanale ca unui sfânt. 

— Zici că e în pivniţă? O să-l găsesc acolo? 

— Fără îndoială, domnule, i-a intrat în cap să nu mai iasă 
din pivniţă. În fiecare zi îi dăm prin ferestruică pâine în 
vârful unei furci şi de câte ori cere, îi mai dăm şi carne; dar, 
vai de noi, nu pâinea şi carnea o stinge mai grozav. Am 
încercat odată să cobor la el cu doi oameni de-ai mei, dar s- 
a mâniat cumplit. Am auzit cum îşi încărca pistoalele şi cum 
valetul îi încărca flinta. Când i-am întrebat ce aveau de 
gând să facă, gentilomul mi-a răspuns că puteau trage 
patruzeci de focuri, el şi valetul lui şi că le vor da gata pe 
toate, dar nu va îngădui nici unuia din noi să pună piciorul 
în pivniţă. Atunci, domnule, m-am dus să mă plâng 
guvernatorului, care mi-a răspuns că tot ce păţesc e pe 
bună dreptate şi că asta o să mă înveţe minte să mai hulesc 
cinstitele feţe care-mi cer găzduire. 

— Aşa că de atunci?... Întrebă d'Artagnan pufnind în râs 
de mutra amărâtă a hangiului. 

— Aşa că de atunci, domnule, —, urmă acesta, - să nu dea 
Dumnezeu nimănui viaţa care o ducem noi aici; căci, 
domnule, trebuie să ştiţi că toate merindele noastre sunt în 
pivniţă; acolo ne ţinem vinişorul în sticle şi-n butoaie, acolo 
ne ţinem berea, untdelemnul şi d-ale băcăniei, slănina şi 
cârnaţii; şi cum nu e chip să coborâm în pivniţă, suntem 
siliţi să nu dăm călătorilor care trag la noi nici mâncare, nici 
băutură, aşa că pe zi ce trece hanul nostru se duce de râpă, 
încă o săptămână cu prietenul dumneavoastră în pivniţă şi 
ajungem la sapă de lemn. 


— Aşa ţi-ar trebui, nemernicule. Nu se vedea de la o poştă 
după mutra noastră că eram oameni de omenie şi nu 
măsluitori? Hai, spune! 

— Da, domnule, da, aşa e, recunoscu hangiul. Dar ia 
ascultați acum, ascultați cum îşi iese iar din sărite. 

— Trebuie să-l fi supărat cineva, îşi dădu părerea 
d'Artagnan. 

— Dar nici noi n-avem încotro, - lămuri hangiul, - ne-au 
picat chiar acum doi gentilomi englezi. 

— Ei şi? 

— Ei şi! Ştiţi şi dumneavoastră că englezilor le place vinul 
bun; ba au cerut să le dăm din cel mai bun. Soţia mea l-o fi 
rugat pe domnul Athos s-o lase să intre în pivniţă ca să 
îndestuleze oaspeţii şi el s-o fi împotrivit ca de obicei. Ah! 
Dumnezeule! Auziţi? Iadul pe pământ, nu alta. 

Auzind într-adevăr gălăgie mare venind dinspre pivniţă, 
d'Artagnan se ridică şi, împreună cu hangiul care o luase 
înainte frângându-şi de zor mâinile şi cu Planchet, care-l 
urma ţinându-şi flinta gata încărcată, se apropie de locul cu 
pricina. 

Cei doi gentilomi vedeau negru înaintea ochilor. Făcuseră 
drum lung şi mureau de foame şi de sete. 

— Tiranie nemaipomenită! Pălăvrăgeau ei în grai francez 
curat, deşi cu accent străin. Un scăpat din balamuc să nu 
dea voia unor oameni cumsecade să-şi folosească vinul! 
Uite, o să spargem uşa şi dacă face pe turbatul, atunci îl 
omorâm. 

— Mai domol, domnilor, mai domol! - se amestecă 
d'Artagnan scoţându-şi pistoalele de la brâu, - nu veţi omori 
pe nimeni. 

— Lasă, lasă, se auzea după uşă glasul liniştit al lui Athos. 
Numai să poftească încoace domnii mâncători de copii, că 
pe urmă vedem noi. 

Oricât păreau ei de cutezători, cei doi gentilomi englezi se 
priviră şovăind; s-ar fi zis că înăuntrul pivniţei sălăşluiau 
unul din acei căpcăuni înfometați, înfricoşători eroi ai 


basmelor populare, în al căror bârlog nimeni nu putea 
pătrunde fără a ispăşi. 

Urmară câteva clipe de tăcere: apoi, cum englezilor le era 
ruşine să dea îndărăt, cel mai colţos dintre ei cobori cele 
cinci sau şase trepte ale scării şi lovi cu piciorul în uşă, 
parcă ar fi vrut să dărâme un zid. 

— Planchet, - îi spuse d'Artagnan încărcându-şi pistoalele, 
- îl iau în primire pe cel de sus, ai tu grijă de cel de jos. Ah, 
domnilor, se vede că vă arde de scărmăneală! Bine! Lasă că 
o să vă săturaţi! 

— Dumnezeule, - răsună glasul adânc al lui Athos, - mi se 
pare că-l aud pe d'Artagnan. 

— Eu sunt, - răspunse d'Artagnan, ridicându-şi şi el vocea, 
- eu, prietene, în carne şi oase. 

— Atunci e bine, - se bucură Athos, - le venim noi de hac 
acestor spărgători de uşi! 

Gentilomii îşi scoseseră spadele, dar erau prinşi între două 
focuri; mai şovăiră o clipă, apoi, ca şi întâia dată, trufia 
învingând, o a doua lovitură de picior făcu să trosnească 
uşa, de sus până jos. 

— La o parte, d'Artagnan, la o parte, - strigă Athos, - dă-te 
la o parte că trag. 

— Domnilor! - începu d'Artagnan, care nu-şi pierdea 
niciodată cumpătul, - domnilor, gândiţi-vă la ce faceţi! 
Răbdare, Athos. Vă băgaţi într-o dandana fără rost şi veţi fi 
ciuruiţi de gloanţe. Valetul meu şi cu mine o să vă 
împroşcăm prin trei ţevi şi la fel o să vă vină şi din pivniţă; 
apoi mai avem şi spadele pe care, vă spun eu, prietenul meu 
şi cu mine le învârtim destul de binişor. Lăsaţi pe mine că 
rânduiesc eu şi treburile dumneavoastră şi ale mele. O să vi 
se aducă îndată de băut; pe cuvântul meu de cinste. 

— Dacă o mai fi rămas ceva, bodogăni Athos, batjocoritor. 

Hangiul simţi trecându-l de-a lungul şirii spinării un fior de 
gheaţă. 

— Cum, dacă a mai rămas! Bâigui el. 


— La naiba! Trebuie să fi rămas, - urmă d'Artagnan, - fii 
fără grijă, doar nu era să bea ei doi toată pivniţa. Domnilor, 
puneţi-vă spada în teacă. 

— Atunci pune-ţi şi dumneata îndărăt pistoalele la brâu. 

— Bucuros. 

D'Artagnan dădu pilda. Apoi, întorcându-se spre Planchet 
îi făcu semn să-şi descarce flinta. 

Englezii, potoliţi, îşi puseră bombănind spadele în teacă. 
Dar când li se istorisi în ce fel fusese închis Athos, dădură şi 
ei vina pe hangiu, căci de felul lor erau gentilomi. 

— Acum, domnilor, - îi sfătui d'Artagnan, - duceţi-vă la 
dumneavoastră în cameră şi mă pun chezaş că în zece 
minute vi se va aduce tot ce doriţi. 

Englezii salutară şi ieşiră. 

— Sunt singur, dragă Athos, fii bun şi deschide-mi uşa, se 
rugă d'Artagnan. 

— Îndată, răspunse Athos. 

Se auzi atunci zgomotul asurzitor al mormanului de loazbe 
şi de grinzi ce pârâiau şi se rostogoleau - erau întăriturile 
pe care asediatul le dărâma el singur. 

Câteva clipe mai târziu, prin uşa ce se dădea în lături, se 
ivi faţa gălbejită a lui Athos care, furişându-şi privirea, 
iscodea împrejurimile. 

D'Artangnan se repezi de gâtul lui şi-l sărută din toată 
inima: vrând să-l scoată afară din lăcaşul mucezit, băgă de 
seamă că Athos se clătina. 

— Eşti rănit? Întrebă el. 

— Eu? De loc, dar sunt beat-turtă şi află că nimeni pe lume 
nu şi-a dat atâta osteneală ca mine pentru aşa ceva. Pe 
Dumnezeul meu, hangiule, numai eu am dat pe duşcă cel 
puţin o sută cincizeci de sticle. 

— Vai de capul meu! - se văicări hangiul - dacă valetul a 
băut numai pe jumătate din cât a băut stăpânul, atunci m- 
au lăsat sărac lipit. 

— Grimaud e valet de casă mare şi nu s-ar încumeta să 
bea din ce beau eu; ela băut numai din cel vărsat: ia 


ascultați, mi se pare că a uitat să pună cepul butoiului la 
loc; aşa-l că curge? 

D'Artagnan izbucni în hohote de râs în vreme ce fiorul 
rece al hangiului se schimba în fierbinţeală. 

La rândul lui, Grimaud apăru şi el în spatele stăpânului, cu 
flinta pe umăr şi bâţâind din cap ca satirii beţi din pânzele 
lui Rubens. Era stropit de sus până jos în faţă şi spate cu o 
licoare unsuroasă, pe care hangiul o recunoscu a fi cel mai 
bun untdelemn de măsline pe care-l avea. 

Alaiul străbătu sala cea mare şi se îndrepta spre cea mai 
frumoasă încăpere din han, pe care d'Artagnan pusese 
stăpânire cu de la sine învoire. 

În vremea aceasta, hangiul şi soţia lui, fiecare cu câte o 
lampă în mână, se repeziră spre pivniţa unde nu putuseră 
pătrunde atâta amar de vreme şi unde-l aştepta o privelişte 
înspăimântătoare. 

Dincolo de întăriturile alcătuite din loazbe, din scânduri şi 
poloboace goale, bulucite după toate regulile artei 
strategice şi în care Athos făcuse o spărtură ca să poată 
ieşi, se vedeau ici-colo plutind în băltoace de untdelemn şi 
de vin, ciolanele şuncilor înfulecate, în vreme ce un morman 
de sticle sparte astupa ungherul din stânga pivniţei, iar un 
butoi cu canaua deschisă îşi pierdea ultimele lui picături de 
sânge. După cum a spus şi poetul vremilor de demult, 
pustiul şi moartea domneau acolo în voie, ca pe un întins 
câmp de bătălie. 

Din cincizeci de cârnaţi atârnaţi de grinzi, mai rămăseseră 
doar zece. 

Şi deodată, prin bolta pivniţei se auziră străbătând 
urletele de jale ale hangiului şi ale neveste-şi; până şi 
d'Artagnan se simţi mişcat. Cât priveşte pe Athos, nici nu-şi 
întoarse măcar capul. Adâncei dureri îi urmă însă mânia 
cumplită. Înşfăcând o frigare, hangiul scos din minţi se 
năpusti în camera unde se aflau cei doi prieteni. 

— Adu-ne vin! Porunci Athos, zărindu-l în prag. 


— Vin! - răcni hangiul, ca nebun, - vin! Dar mi-aţi băut vin 
de peste o sută de galbeni; -sunt sărac lipit pământului, 
pierdut, zdrobit! 

— Oare! - făcu Athos. - păi nouă ne era mereu sete. 

— Dacă v-aţi fi mulţumit măcar să beţi, dar aţi făcui 
țandări toate sticlele. 

— M-aţi împins peste o grămadă care a venit de-a dura. E 
vina voastră. 

— Mi s-a dus tot untdelemnul! 

— Untdelemnul e un balsam minunat pentru răni şi bietul 
Grimaud trebuia şi el să se oblojească pe unde l-aţi lovit. 

— Toţi cârnaţii mei roşi! 

— Sunt o groază de şobolani în pivniţă. 

— O să mi le plătiţi toate, se repezi hangiul deznădăjduit. 

— Nemernic afurisit ce eşti! Răcni şi Athos, sculându-se de 
pe scaun, dar căzând repede la loc, n-ar fi putut face 
sforţare mai mare. D'Artagnan îi veni în ajutor, ridicându-şi 
ameninţător biciuşca. 

Hangiul dădu un pas îndărăt şi izbucni în lacrimi. 

— Să-ţi fie de învăţătură; altădată să te porţi mai omeneşte 
cu oaspeţii trimişi de Dumnezeu! Îl sfătui d'Artagnan. 

— De Dumnezeu! Spuneţi mai bine de Dracul! 

— Ascultă, scumpule, - urmă d'Artagnan, - dacă o să ne 
mai spargi multă vreme urechile, să ştii că ne închidem toţi 
patru în pivniţă şi atunci o să vedem noi dacă stricăciunile 
sunt chiar aşa de mari cum spui. 

— Înduraţi-vă, domnilor, - se văicări hangiul, - e vina mea, 
iată, mărturisesc. Dar nu mă năpăstuiţi. Sunteţi nobili mari, 
iar eu un pârlit de hangiu. Fie-vă milă de mine! 

— Ei, dacă vorbeşti aşa, parcă văd că mi se sfâşie inima şi 
că lacrimile încep să-mi curgă cum curgea şi vinul din 
poloboacele tale. Dracul nu-l atât de negru pe cât pare. 
Haide, vino încoace, să stăm de vorbă. 

Hangiul se apropie cu teamă. 

— Vino îţi spun, nu-ţi fie frică, îi porunci Athos. Atunci, 
când am vrut să-ţi plătesc, mi-am pus pe masă punga cu 


bani. 

— Da, înălţimea voastră. 

— În pungă erau şaizeci de galbeni; unde-l punga? 

— E depusă la grefă, înălţime: mi se spusese că nu erau 
bani buni. 

— Cere punga mea îndărăt şi păstrează-ţi banii. 

— Dar înălţimea voastră ştie că grefa nu mai dă drumul la 
un lucru pe care a pus odată mâna; dacă n-ar fi fost bani 
buni, tot ar mai fi fost nădejde, dar, din păcate, erau din cei 
buni. 

— Înţelege-te cu grefa, cumetre, asta nu mă priveşte, mai 
ales că nu mai am para chioară. 

— Ia staţi, - se amestecă d'Artagnan, - unde-l calul pe 
care-l avea Athos? 

— În grajd. 

— Cam cât face? 

— Cel mult cincizeci de pistoli. 

— Ba face optzeci, ia-l şi să sfârşim odată. 

— Ce e? Îmi vinzi calul, - se miră Athos, - îl vinzi pe Baiazid 
al meu? Şi eu pe ce să călăresc când voi porni la război? Pe 
Grimaud? 

— 'Ţi-am adus alt cal, îi spuse d'Artagnan. 

— Altul? 

— Şi nemaivăzut de frumos! Adăugă hangiul. 

— Atunci, dacă mai e altul mai tânăr şi mai frumos, ia-ţi 
hodorogul şi adu-ne de băut. 

— Din care vin? Întrebă hangiul, liniştit dintr-o dată. 

— Din acela care e în fund, lângă şipci; au mai rămas vreo 
douăzeci şi cinci de sticle, celelalte s-au spart când m-am 
rostogolit. Adu-ne şase. 

„Omul ăsta-l un butoi fără fund, îşi spuse hangiul, în sinea 
lui; dacă mai rămâne încă cincisprezece zile aici şi dacă 
plăteşte tot ce o bea, îmi pun din nou treburile pe roate.” 

— Şi nu uita, - urmă d'Artagnan, - să duci patru sticle din 
acelaşi vin celor doi nobili englezi. 


— Acum până ne-o aduce vinul, istoriseşte-mi, d'Artagnan, 
ce s-a întâmplat cu ceillaţi, dă-l drumul! 

D'Artagnan începu să-l spună cum îl găsise pe Porthos în 
pat cu piciorul scrântit şi pe Aramis la masă între doi 
teologi. Pe când sfârşea de povestit, hangiul intră cu sticlele 
cerute şi cu o şuncă rămasă, din fericire, afară din pivniţă. 

— Bine, - spuse Athos, umplând paharele amândurora - 
asta e prin urmare cu Porthos şi Aramis, dar cu dumneata, 
prietene, ce e? Ce s-a întâmplat cu dumneata? Ai o mutră 
de înmormântare. 

— Cred şi eu, - răspunse d'Artagnan, - dintre noi toţi eu 
sunt cel mai nenorocit. 

— Tu, nenorocit? Se miră Athos. Şi pentru ce eşti 
nenorocit? Haide, spune-mi. 

— Mai târziu, murmură d'Artagnan. 

— Mai târziu! Şi de ce mai târziu? Fiindcă mă crezi beat, 
d'Artagnan? Ţine bine minte ce-ţi spun: niciodată eu nu-s 
aşa de limpede la minte ca la beţie. Vorbeşte: sunt numai 
urechi. 

D'Artagnan îi povesti păţania lui cu doamna Bonacieux. 

Athos ascultă fără să clipească; şi, la sfârşit, rosti răspicat: 

— Deşertăciuni toate, m-auzi? Deşertăciuni! 

Era o vorbă a lui Athos. 

— Spui mereu deşertăciuni, dragul meu Athos! - îi 
răspunse d'Artagnan, - şi nu-ţi şade bine să vorbeşti aşa, 
dumitale, care n-ai iubit niciodată. 

Ochii stinşi ai lui Athos scăpărară deodată, dar numai ca o 
străfulgerare; peste o clipă erau la fel de ceţoşi şi de 
rătăciţi. 

— Aşa e, - spuse el liniştit, - eu n-am iubit niciodată. 

— Vezi, prin urmare, inimă de piatră, că n-ai dreptul să fii 
aspru cu inimile noastre duioase, spuse d'Artagnan. 

— Inimi duiose, inimi străpunse, adăugă Athos. 

— Ce spui? 

— Spun că dragostea e o loterie în care câştigătorul 
câştigă moartea! Fii fericit că ai pierdut, scumpe 


d'Artagnan, crede-mă ce-ţi spun. Singurul sfat pe care pot 
să ţi-l dau este să pierzi totdeauna. 

— Părea că mă iubeşte atâta! 

— Părea! 

— Ba nu! Mă iubea! 

— Copil ce eşti, nu e pe lume un singur bărbat care să nu 
fi crezut tot aşa cum crezi, că iubita se prăpădeşte după el 
şi, totuşi, nu e unul care să nu fi fost înşelat de iubita lui. 

— Afară de dumneata, Athos, care n-ai avut niciodată o 
iubită. 

— Aşa e, - încuviinţă Athos, după o clipă de tăcere, -eun- 
am avut niciodată iubită, nu, eu n-am avut niciodată. Hai să 
bem! 

— Dar atunci, înţeleptule, - urmă d'Artagnan, - învaţă-mă 
ce trebuie să fac, dă-mi o mână de ajutor; am şi eu nevoie 
să ştiu, să caut şi eu alinare. 

— Alinare, pentru ce? 

— În nenorocirea mea. 

— Nenorocirea dumitale stârneşte râsul, rosti Athos 
ridicând din umeri. Aş fi curios să văd ce-ai spune dacă ţi-aş 
istorisi o poveste de dragoste. 

— Care ţi s-a întâmplat dumitale? 

— Mie, sau unuia din prietenii mei, totuna. 

— Spune, Athos, spune. 

— Mai bine hai să bem. 

— Bea şi istoriseşte. 

— Da, asta se poate, încuviinţă Athos golind şi umplând din 
nou paharul. Sunt două lucruri care merg foarte bine 
împreună. 

— Te ascult, îl îmbie d'Artagnan. 

Athos vru să-şi adune gândurile, dar cu cât se străduia mai 
tare, cu atât d'Artagnan îl vedea pălind mai cumplit; era în 
halul de beţie în care beţivii de rând cad şi adorm. El visa 
cu glas tare şi ochii deschişi. Acest somnambulism al beţiei 
avea ceva înspăimântător. 

— Vrei cu tot dinadinsul? Întrebă el. 


— Te rog, stărui d'Artagnan. 

— Fie deci cum doreşti. Unul din prietenii mei, spun unul 
din prietenii mei, adică nu eu, - întări Athos, cu un zâmbet 
întunecat pe buze, - un conte de pe meleagurile mele, adică 
din Berry, un nobil ca un fel de Dandolo sau de 
Monimorency, s-a îndrăgostit la vârsta de douăzeci şi cinci 
de ani de o tânără fată de şaisprezece ani, frumoasă ca un 
înger. Cu toată frăgezimea tinereţii ei, avea o minte 
arzătoare, o minte nu de femeie, ci de poet; nu numai că 
plăcea, te îmbăta. Locuia într-un orăşel împreună cu fratele 
ei, care era preot. Amândoi, străini de ţinutul nostru. 
Veniseră nu se ştie de unde, dar când o vedeai pe ea atât de 
frumoasă şi pe frate-său atât de smerit, nici nu ţi-ar fi trecut 
prin gând să-l întrebi de unde vin. De altminteri, se spunea 
că sunt de familie bună. Prietenul meu, care era stăpânul 
ținutului, ar fi putut s-o scoată din minţi sau s-o siluiască, pe 
pofta inimii, era doar stăpânul. Cine ar fi îndrăznit să sară 
în ajutorul a doi străini, a doi pripăşiţi? Din nefericire, era 
om cinstit. A luat-o de nevastă. Prostul, neghiobul, 
dobitocul! 

— Dar de ce vorbeşti aşa, dacă o iubea? Întrebă 
d'Artagnan. 

— Aşteaptă puţin, zise Athos. A dus-o la castelul lui şi a 
făcut din ea doamna cea mai de vază din tot ţinutul; trebuie 
să fiu drept şi să recunosc că-şi păstra cât se poate de bine 
rangul. 

— Pe urmă? Întrebă d'Artagnan. 

— Pe urmă, într-o zi, pe când era la vânătoare cu soţul ei, - 
urmă Athos, cu glas scăzut şi foarte pripit, - a căzut de pe 
cal şi a leşinat; contele s-a repezit s-o ridice şi când a văzut 
că răsufla greu în constumul prea strâns, i l-a sfâşiat cu 
pumnalul şi i-a dezvelit umărul. Ghiceşte, d'Artagnan, ce 
avea pe umăr? Întrebă Athos izbucnind într-un hohot de 
râs. 

— De unde să ştiu? 

— O floare de crin; era înfierată. 


Şi Athos sorbi dintr-o înghiţitură paharul ce-l ţinea în 
mână. 

— Ce grozăvie! Strigă d'Artagnan, - adevărat? 

— Adevărul adevărat, dragul meu; îngerul era un un 
demon. Biata fată furase. 

— Şi ce a făcut contele? 

— Contele era un mare senior; avea dreptul de judecată 
pe pământurile lui, asupra celor mari şi asupra celor mici. A 
sfâşiat de sus până jos hainele contesei, i-a legat mâinile la 
spate şi a spânzurat-o de un copac. 

— Doamne! Athos! Un omor! Se îngrozi d'Artagnan. 

— Da, omor, nimic mai mult, bâigui Athos, galben ca ceara. 
Dar parcă iar m-au lăsat fără vin. 

Şi, apucând gâtul sticlei care mai era încă plină, o apropie 
de gură şi o goli până la fund, aşa cum ar fi golit un pahar. 

Apoi îşi lăsă capul în mâini; d'Artagnan rămăsese înaintea 
lui, încremenit de spaimă. 

— Asta m-a vindecat de femeile frumoase, poetice şi 
drăgăstoase, urmă Athos, ridicându-se şi curmându-şi 
sfârşitul povestirii. Dea Domnul să te vindeci şi dumneata! 
Hai să bem! 

— Aşadar, a murit? Îngăimă d'Artagnan. 

— Ducă-se naibii, răspunse Athos. Dar dă-mi, domnule, 
paharul. Şuncă, nemernicule! - răcnea el - cu ce vrei să 
bem! 

— Şi fratele ei? Adăugă sfios d'Artagnan. 

— Fratele ei? Repetă Athos. 

— Da, preotul! 

— Am întrebat eu de el, ca să pun să-l spânzure, dar îşi 
părăsise parohia, încă din ajun şi o luase la sănătoasa. 

— S-a aflat cel puţin cine era ticălosul? 

— Era fără îndoială întâiul amant şi complicele frumoasei, 
un om cumsecade, care făcea pe popa cu gând să-şi mărite 
iubita şi s-o căpătuiască. Sper că l-or fi făcut bucățele. 

— Oh! Doamne! Doamne! Murmură d'Artagnan, năucit de 
tot ce auzise. 


— Haide, gustă din şunca asta, d'Artagnan, e grozavă, îl 
pofti Athos tăind o felie şi punându-l-o în farfurie. Păcat că 
n-au fost cel puţin patru din astea în pivniţă! Aş mai fi golit 
încă cincizeci de sticle. 

D'Artagnan nu mai putea îndura convorbirea, simţea că-şi 
pierde minţile. Îşi lăsă capul în mâini, ca şi cum ar fi aţipit. 

— Tinerii ăştia nu mai ştiu să bea, - şopti Athos privindu-l 
cu milă, - şi totuşi el e unul dintre cei mai zdraveni...! 

Capitolul XXVIII. 

ÎNTOARCEREA. 

D'Artagnan rămăsese ameţit de groaznica povestire a lui 
Athos; totuşi, o mulţime de lucruri nu i se păreau prea 
limpezi în acest crâmpei de mărturisire. În primul rând, un 
om beat criţă se destăinuise altuia destul de afumat şi, cu 
toată toropeala ce-l cuprinsese după cele două, trei sticle 
de vin de Burgundia, care i se suise la cap, d'Artagnan îşi 
amintea a doua zi dimineaţa fiecare cuvânt al lui Athos, ca şi 
cum pe măsură ce fusese rostit i s-ar fi întipărit în minte. 
Toată acea îndoială îi aţâţa şi mai mult dorinţa de a 
descoperi adevărul, aşa că se duse la prietenul lui, hotărât 
să înnoade firul convorbirii din ajun; îl găsi însă pe Athos cât 
se poate de liniştit, adică era din nou cel mai cumpănit şi 
mai de nepătruns dintre oameni. 

De altminteri, ghicind gândul lui d'Artagnan, muşchetarul 
i-o luă înainte, după ce mai întâi amândoi îşi strânseseră 
mâna. 

— Ştiu că eram beat turtă aseară, dragă d'Artagnan, - 
începu el, - mi-am dat seama tocmai azi dimineaţă, după 
limba care tot mi-era grea în gură şi după pulsul agitat; mă 
prind c-am îndrugat o mulţime de bazaconii. 

Şi rostind aceste cuvinte, îşi pironi privirea asupra 
prietenului care se simţi stânjenit. 

— Nu, de loc, - răspunse d'Artagnan, - după câte ţin 
minte, ai spus numai lucruri neînsemnate. 

— Da? Mă miră! Credeam că ţi-am istorisit o poveste, de ţi 
s-a ridicat părul măciucă. 


Şi se uită la tânărul lui prieten parcă ar fi vrut să-l citească 
până în adâncul sufletului. 

— Pe legea mea, - răspunse d'Artagnan, - se vede că eram 
mai beat decât dumneata, fiindcă nu-mi aduc aminte de 
nimic. 

Athos nu se lăsă înşelat şi stărui: 

— Cred că ai băgat şi dumneata de seamă, scumpe 
prietene, că fiecare îşi are toanele lui la beţie, triste sau 
vesele; eu, când mă îmbăt, sunt abătut şi odată beat, îi trag 
cu tot soiul de trăsnăi lugubre pe care neroada mea de 
doică mi le-a băgat în cap. E un cusur al meu şi încă un 
cusur mare, recunosc, dar încolo, duc bine la băutură. 

Athos vorbea pe un ton atât de firesc, încât d'Artagnan 
începu să şovăie în părerile lui. 

— Da, aşa trebuie să fie, - încuviinţă tânărul, cu gând să 
descopere adevărul, - mi-aduc şi eu aminte, ca prin vis, că 
am vorbit de spânzurați. 

— Vezi? - se repezi Athos pălind şi totodată încercând să 
râdă, - eram sigur! Să ştii că spânzuraţii sunt gogoriţa mea. 

— Da, da, - urmă d'Artagnan, - uite, acum mi-aduc aminte; 
da, era vorba... Stai puţin... Era vorba de o femeie. 

— Chiar aşa, - răspunse Athos, aproape ca varul de alb, - 
da, e povestea gogonată cu femeia blondă şi, de câte ori 
încep cu chestia asta, înseamnă că sunt beat mort. 

— Da, da, asta e, - adăugă d'Artagnan, - povestea cu 
femeia blondă, înaltă, frumoasă şi cu ochi albaştri. 

— Da şi spânzurată. 

— De soţul ei, un nobil de vază pe care l-ai cunoscut, urmă 
d'Artagnan, privindu-l ţintă pe Athos. 

— Ia te uită cât de uşor poţi băga în bucluc pe un om când 
nu mai ştii ce spui, recunoscu Athos, ridicând din umeri, ca 
şi când i-ar fi fost lui singur milă de el. Hotărât lucru, de azi 
înainte nu mai vreau să mă îmbăt, d'Artagnan, e un nărav 
dezgustător. 

D'Artagnan nu-l răspunse nimic. 

Schimbând dintr-o dată vorba, Athos urmă: 


— Voiam tocmai să-ţi mulţumesc pentru calul pe care mil- 
ai adus. 

— Îţi place? Întrebă d'Artagnan. 

— Da, dar nu cred c-ar fi dus la tăvăleală. 

— 'Te înşeli, am gonit cu el zece leghe în mai puţin de o oră 
şi jumătate şi parcă n-ar fi făcut decât ocolul pieţii Saint- 
Sulpice. 

— Păcat, o să mă faci să-mi pară rău! 

— Să-ţi pară rău? 

— Da, fiindcă nu-l mai am! 

— Cum nu-l mai ai? 

— Să-ţi spun cum: azi dimineaţă, m-am sculat pe la şase; 
dumneata dormeai butuc şi eu nu ştiam ce să fac. Nu mă 
dezmeticisem încă bine după cheful nostru de aseară; am 
coborât în sala mare şi ce să văd? Unul din englezii noştri 
se tocmea cu un geambaş ca să-şi cumpere un cal; al lui 
murise ieri de dambla. M-am apropiat de el şi când am 
văzut că vrea să dea o sută de pistoli pe un roib, i-am spus: 
am şi eu un cal de vânzare. 

— Şi încă unul foarte frumos, a adăugat el; l-am văzut ieri; 
valetul prietenului dumitale îl ţinea de dârlogi. 

— Credeţi că face o sută de pistoli? 

— Da. Vreţi să mi-l vindeţi pe preţul ăsta? 

— Nu-l vând, dar îl joc. 

— ÎL jucaţi? 

— Da. 

— Şi ce jucăm? 

— Zaruri. 

— Zis şi făcut; şi am pierdut calul. Stai să vezi, urmă Athos, 
- pe urmă am câştigat îndărăt valtrapul. 

D'Artagnan îşi încruntă fruntea. 

— Îţi pare rău? Întrebă Athos. 

— Spun drept că da, - răspunse d'Artagnan, - după calul 
ăsta trebuia să fim recunoscuţi într-o zi pe câmpul de luptă; 
era o mărturie şi o amintire, Athos, ai făcut rău. 


— Ei, dragă prietene, ia pune-te în locul meu, - urmă 
muşchetarul - muream de plictiseală şi pe urmă, zău că nu- 
mi plac caii englezeşti! Dacă nu e vorba decât să mă 
recunoască cineva, atunci ajunge şaua; bate la ochi destul. 
Cât priveşte calul, n-avem decât să născocim ceva, ca să-l 
îndreptăţim dispariţia. Ce dracu! Un cal nu trăieşte cât 
lumea; hai să zicem că pe al meu l-a găsit răpciugă. 
D'Artagnan nu-şi descreţea fruntea. 

— Îmi pare rău, - adăugă Athos, - că pari să ţii aşa de mult 
la animalele astea, căci stai să vezi, n-am sfârşit încă. 

— Ce-ai mai făcut? 

— După ce am pierdut calul cu nouă puncte la zece, vezi 
ce lovitură, mi-a trecut prin gând să pun la joc şi calul 
dumitale! 

— Sper că te-ai mulţumit numai cu gândul. 

— Dimpotrivă, l-am şi adus la îndeplinire. 

— Drace! Murmură d'Artagnan, îngrijorat. 

— Am jucat şi am pierdut. 

— Calul meu? 

— Da, calul dumitale, şapte la opt; pentru un punct... Ştii 
zicala! 

— Îţi jur, Athos, că ţi-ai pierdut minţile! 

— Dragul meu, trebuia să-mi fi spus asta ieri, când ţi-am 
istorisit bazaconiile acelea, nu astăzi. Ce mai calea valea, 
am pierdut şi valtrapul şi frâul. Le-am pierdut toate. 

— Dar e îngrozitor ce-mi spui. 

— Aşteaptă, nu ştii tot; aş fi mare jucător dacă nu m-aş 
încăpăţâna, dar mă încăpăţânez; aşa e şi când beau; şi i-ar 
m-am încăpățânat... 

— Dar ce-ai mai fi putut juca? Nu mai aveai nimic. 

— Ba da! Ba da, prietene! Ne mai rămânea diamantul care 
străluceşte la degetul dumitale şi pe care l-am ochit eu de 
ieri. 

— Diamantul ăsta? Strigă d'Artagnan ducând repede 
mâna la inel. 


— Şi cum mă pricep la nestemate, fiindcă am avut şi eu 
vreo câteva, mi-am zis că al dumitale face o mie de pistoli. 

— Sper, - se încruntă d'Artagnan, pe jumătate mort de 
spaimă, - că n-ai pomenit nimic de diamantul meu. 

— Ba dimpotrivă, scumpul meu, înţelegi, acest diamant era 
tot ce mai aveam; cu el aş fi putut câştiga îndărăt 
harnaşamentele, caii, ba chiar banii de drum. 

— Athos, mă faci să mă cutremur! Izbucni d'Artagnan. 

— Aşa că i-am vorbit partenerului meu despre diamantul 
dumitale, pe care-l băgase şi el de seamă. Ce dracu, 
scumpule, porţi în deget o stea de pe cer şi ai vrea să n-o 
vadă nimeni? Crezi că s-ar putea aşa ceva? 

— Sfârşeşte, dragul meu, sfârşeşte, - îl rugă d'Artagnan, - 
căci, zău, cu liniştea asta a dumitale mă bagi în boală. 

— Am împărţit prin urmare diamantul în zece părţi de câte 
o sută de pistoli fiecare. 

— Ah! Îţi arde de râs şi vrei să mă pui la încercare, îl 
întrerupse d'Artagnan... Care începea să-şi iasă din fire. 

— Da de unde, nu glumesc de loc! Aş fi vrut să te vad în 
locul meu! De cincisprezece zile nu zărisem chip omenesc şi 
mă tâmpeam stând la taifas cu sticlele. 

— Degeaba, asta tot nu te îndreptăţeşte să joci pe 
diamantul meu! Răspunse d'Artagnan, strângându-şi nervos 
pumnul. 

— Ascultă sfârşitul: zece partide pe câte o sută de pistoli 
partida. În zece aruncături de zaruri, fără revanşă. Din 
treisprezece aruncături, am pierdut tot. lreisprezece 
lovituri! Numărul 13 mi-a adus totdeauna nenoroc: era 13 
ale lui iulie când... 

— Ducă-se naibii! Strigă d'Artagnan, ridicându-se de la 
masă. Întâmplarea din ziua aceea îl făcea s-o uite pe cea din 
ajun. 

— Răbdare! - îl potoli Athos, - îmi făcusem şi eu socotelile 
mele. Englezul era un ciudat; îl văzusem de dimineaţă stând 
de vorbă cu Grimaud şi Grimaud mi-a spus că englezul îi 


propusese să-l ia în slujba lui. Atunci l-am jucat pe Grimaud, 
pe tăcutul Grimaud împărţit în zece părţi. 

— Ştii că asta are haz! Şi d'Artagnan izbucni în râs, fără să 
vrea. 

— Chiar pe Grimaud, ai înţeles? Şi cu cele zece părţi din 
Grimaud, care la un loc nu fac nici o jumătate de pistol, am 
câştigat iar diamantul. Să mai spui că stăruința nu e o 
virtute! 

— Pe legea mea, e nostim de tot, hohotea d'Artagnan 
împăcat, ştergându-şi lacrimile de râs. 

— Mă înţelegi, când am simţit că norocul se întoarce, am 
început să joc numai pe diamant. 

— Ah. Drace! Se încruntă iarăşi d'Artagnan. 

— Am câştigat înapoi şaua şi calul dumitale, pe urmă şaua 
şi calul meu şi, în sfârşit, le-am pierdut iar. Pe scurt, am pus 
iar mâna pe şaua dumitale şi apoi pe a mea, cu tot dichisul 
lor. Aşa stau lucrurile în clipa de faţă, e o lovitură straşnică, 
aşa că m-am oprit aici. 

D'Artagnan răsuflă uşurat ca şi când i s-ar fi luat o piatră 
de pe inimă. 

— În sfârşit, diamantul mi-a rămas? Întrebă el sfios. 

— Întreg, dragă prietene şi pe deasupra, şeile armăsarului 
dumitale şi ale armăsarului meu. 

— Ce să facem cu şeile, fără cai? 

— Am eu ceva în gând. 

— Athos, iar mă înspăimânţi. 

— Ascultă-mă: dumneata, d'Artagnan, n-ai mai jucat de 
multă vreme, aşa-l? 

— Şi nici n-am chef să joc. 

— Să nu spunem vorbe, mari. Ziceam ca n-ai jucat de 
multă vreme; înseamnă atunci că poţi avea noroc. 

— Să zicem! Pe urmă? 

— Uite, englezul şi tovarăşul lui mai sunt încă aici. Am 
băgat de seamă că-l pare grozav de rău după hamuri. Pe de 
altă parte, dumneata ţii la cal. În locul dumitale, aş pune la 
bătaie şeile cu toate celelalte contra calului. 


— Dar n-o să vrea numai pentru o singură şa. 

— Atunci, joacă-le pe amândouă, eu nu sunt egoist ca 
dumneata. 

— Ai face lucrul ăsta? Întrebă d'Artagnan şovăitor, căci 
vrând-nevrând, încrederea lui Athos începea să-l câştige. 

— Pe cinstea mea şi le-aş juca pe un singur zar. 

— Dar vezi, fiindcă am pierdut caii, ţineam cu tot 
dinadinsul să păstrăm măcar şeile. 

— Joacă atunci pe diamantul dumitale. 

— Ba nicidecum! Niciodată, m-auzi? Niciodată! 

— Drace! Mormăi Athos, - ţi-aş propune să-l pui la bătaie 
pe Planchet, dar cum am mai încercat o dată, te pomeneşti 
că nu mai vrea englezul. 

— Hotărât lucru, dragă Athos, e mai bine să nu risc nimic. 

— Păcat, - zise, dezamăgit, Athos, - englezul ăsta e 
doldora de bani. Ei, Doamne! Încearcă o dată. O singură 
dată şi gata... 

— Şi dacă pierd? 

— Vei câştiga. 

— Şi dacă totuşi pierd? 

— Atunci vei da şeile. 

— Hai, fie pentru o singură dată, primi d'Artagnan. 

Athos se duse după englez şi-l găsi în grajd, unde sorbea 
din ochi hamurile. Prilejul era minunat. Îi spuse condiţiile 
lui. Şeile, căpestrele şi celelalte contra unui cal sau a sumei 
de o sută de pistoli, la alegere. Englezul socoti repede: 
toate laolaltă făceau trei sute de pistoli; căzu deci la 
învoială. 

D'Artagnan aruncă zarurile tlremurând şi dădu la iveală 
numărul trei. Faţa lui de ceară îl înspăimântă pe Athos, care 
se mulţumi să spună: 

— Zar nenorocos, prietene, domnul va avea deci caii, cu 
harnaşamente cu tot. 

Încântat, englezul nu-şi mai dădu osteneala să amestece 
zarurile şi le aruncă pe masă fără să mai privească, 


încredinţat de izbândă; d'Artagnan stătea cu capul întors, 
ca să-şi ascundă paraponul. 

— Uite, uite, uite! - zise Athos cu vocea.-l liniştită, - zarul 
ăsta e nemaipomenit; l-am văzut doar de patru ori în viaţa 
mea: doi aşi! 

Englezul privea şi nu-l venea să creadă, d'Artagnan privea 
şi nu mai putea de bucurie. 

— Da, - urmă Athos, - numai de patru ori; o dată la domnul 
de Crequy, altă dată la mine, la ţară, în castelul meu de la... 
pe vremea când aveam un castel; a treia oară la domnul de 
Treville, unde zarul ne-a uimit pe toţi şi, în sfârşit, a patra 
oară într-o cârciumă unde eu am aruncat zarul şi m-a făcut 
să pierd o sută de galbeni şi o cină. 

— Domnul îşi ia calul îndărăt? Întrebă englezul. 

— Vezi bine! Răspunse d'Artagnan. 

— Fără revanşă, nu-l aşa? 

— După înţelegerea noastră, fără revanşă. Aduceţi-vă 
aminte. 

— Aşa e! Calul va fi dat în grija valetului dumitale, 
domnule. 

— O clipă, spuse Athos. Dă-mi voie, domnule vreau să spun 
câteva cuvinte prietenului meu. 

— Poftim. 

Athos îl trase la o parte pe d'Artagnan. 

— Ce mai vrei de la mine, ispititorule? Îl întrebă el. Vrei să 
mai joc? 

— Nu, vreau să te gândeşti. 

— La ce? 

— O să-ţi iei îndărărt calul, nu-l aşa? 

— Fireşte. 

— Socot să greşeşti, eu aş lua suta de pistoli; ştii că ai 
jucat hamurile contra calului sau a sutei de pistoli, la 
alegere. 

— Eu aş lua suta de pistoli. 

— Ba eu iau calul. 


— Şi eu îţi spun că greşeşti; ce-o să facem noi doi cu un 
singur cal, nu pot călări la spatele dumitale, pe acelaşi cal şi 
să fim ca cei doi fii Aymon 4122) care şi-au pierdut fratele; şi 
nici nu mă poţi umili călărind alături de mine pe un splendid 
armăsar. Eu, n-aş sta o clipă la îndoială şi aş lua suta de 
pistoli; avem atâta nevoie de bani, ca să ne întoarcem la 
Paris... 

— Eu ţin la calul ăsta, Athos. 

— Şi faci rău, prietene, un cal poate să-şi scrântească un 
picior, poate să se poticnească, poate să cadă, să-şi 
zdrelească genunchii, în sfârşit, un cal mănâncă dintr-o 
iesle în care a mâncat altul bolnav de răpciugă şi iată cum 
se pierde un cal, sau mai bine-zis, cum se pot pierde o sută 
de pistoli; apoi, nu uita că stăpânul mai trebuie să-şi 
hrănească calul, pe câtă vreme, dimpotrivă, o sută de pistoli 
îl hrănesc pe stăpân. 

— Şi cum o să ne întoarcem? 

— Pe caii valeţilor noştri! O să-şi dea oricine seama după 
înfăţişarea noastră că suntem oameni subţiri. 

— Frumos o să ne mai şadă pe nişte mârţoage, în vreme ce 
Aramis şi Porthos vor zburda pe armăsarii lor! 

— Aramis! Porthos! Îl îngână Athos, izbucnind în râs. 

— Ce te-a găsit? Întrebă d'Artagnan, care nu se dumirea 
pentru ce prietenul e atât de vesel. 

— Nimic, nimic, mai departe, îl îmbiă Athos. 

— Atunci, părerea dumitale? 

— Părerea mea e să iei suta de pistoli; cu suta asta o să 
benchetuim până la sfârşitul lunii; am tras până acum 
destule şi ar fi bine să ne mai odihnim puţin. 

— Să mă odihnesc? Nu, Athos, cum ajung la Paris m-apuc 
s-o caut pe biata femeie. 

— Şi crezi că pentru aşa ceva o să-ţi folosească mai mult 
calul decât banii grei de aur? Ia suta de pistoli, prietene, îţi 
spun eu, ia suta de pistoli. 

Lui d'Artagnan nu-l mai trebuia mult ca să se dea bătut. 
Ultimele cuvinte i se părură hotărâtoare. De altfel, dacă s- 


ar fi împotrivit mai îndelung, i-ar fi fost teamă să nu pară un 
egoist în ochii lui Athos; primi deci sfatul şi alese suta de 
pistoli, pe care englezul i-o şi numără pe loc. 

După aceea, singurul lor gând a fost să pornească la drum. 
Pentru a încheia pace cu hangiul, pe lângă calul bătrân al 
lui Athos, mai dădură şi şase pistoli. D'Artagnan şi Athos 
încălecară deci pe caii lui Planchet şi Grimaud, iar cei doi 
valeţi o luară pe jos, cu şeile în cap. 

Oricât de păcătoşi erau caii, cei doi prieteni îşi lăsară 
repede în urmă valeţii şi în scurtă vreme ajunseră la 
Crevecoeur. De departe îl zăriră pe Aramis rezemat de 
fereastră şi privind melancolic, întocmai ca sora mea Ana 
1237, la norul de colb ridicat în zare. 

— Ei! Aramis! Ce dracu faci acolo? Strigară cei doi 
prieteni. 

— Ah, dumneata eşti, d'Artagnan, dumneata, Athos? 
Răspunse tânărul. Cugetam la repezeala cu care trec toate 
în lumea asta şi mă uitam după calul meu englezesc, care 
tocmai se îndepărta şi dispărea într-un vârtej de praf, ca o 
întruchipare vie a nestatorniciei bunurilor pământeşti. Viaţa 
ea însăşi se poate mărgini la trei cuvinte, Erat, est, fuit. 

— Adică, ce vrei să spui cu asta? Întrebă d'Artagnan, care 
începea să bănuiască adevărul. 

— Vreau să spun că m-am păcălit zdravăân; şaizeci de 
galbeni pentru un cal care, după felul cum aleargă, sigur că 
face în trap cinci leghe pe oră. 

D'Artagnan şi Athos se porniră pe râs. 

— Dragă D'Artagnan, - urmă Aramis, - te rog nu te supăra 
pe mine, nevoia nu cunoaşte lege; dealtminteri, sunt cel 
dintâi pedepsit, fiindcă mişelul de gembaş mi-a tras chiulul 
cu cel puţin cincizeci de galbeni. Bine de voi! Sunteţi 
păstrători, nu ca mine, umblaţi pe caii valeţilor voştri şi i-aţi 
lăsat pe valeţi să vă aducă armăsarii agale, de dârlogi, 
copăcel-copăcel. 

În aceeaşi clipă, un furgon care se zărea de câteva minute 
pe drumul de la Amiens se opri: dinăuntru coborâră grăbiţi 


Grimaud şi Planchet, cu câte o şa în cap. Furgonul se 
întorcea gol la Paris şi cei doi valeţi se învoiseră să-l dea 
căruţaşului de băut tot lungul drumului, iar el să-l ducă pe 
sus. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă Aramis, văzând ce se 
petrece, - cum adică, numai şeile? 

— Înţelegi acum? Întrebă Athos. 

— Dragii mei prieteni, întocmai ca şi cu mine. Aşa mi-a 
venit şi mie: să păstrez hamurile. Hei, Bazin, du şaua mea 
cea nouă lângă a domnilor. 

— Şi, ce-ai făcut cu popii dumitale? Întrebă d'Artagnan. 

— Dragul meu, i-am poftit la masă a doua zi, - începu 
Aramis, - în treacăt fie zis, am dat aici peste un vin minunat; 
i-am afumat cum am putut mai bine, aşa că preotul m-a 
oprit să lepăd tunica de muşchetar, iar iezuitul m-a rugat să 
mă fac luntre şi punte ca să-l primească şi pe el în rândul 
muşchetarilor. 

— Fără teză! - strigă d'Artagnan, - fără teză! Cer 
desfiinţarea tezei! 

— De atunci, - urmă Aramis, - duc o viaţă plăcută. Am 
început un poem în versuri de câte o silabă; e destul de 
greu, dar valoarea oricărui lucru stă tocmai în greutatea 
realizării. Subiectul poemului e dragostea. Am să vă citesc 
primul cânt; are patru sute de versuri şi ţine un minut. 

— Pe legea mea! Dragă Aramis, - răspunse d'Artagnan, 
care ura versurile aproape la fel ca şi limba latină, - adaugă 
la marea însuşire a greutăţii pe aceea a scurtimii şi atunci 
poţi fi sigur că poemul dumitale, dacă nu va avea alte 
însuşiri, le va avea măcar pe astea două. 

— Apoi, - urmă Aramis, - veţi vedea că el oglindeşte 
simţăminte curate. Ah, prin urmare, prieteni, ne întoarcem 
la Paris, nu-l aşa? Bravo, sunt gata de drum; îl vom vedea 
iar pe bunul Porthos, asta mă bucură. N-o să mă credeţi, 
dar îi duceam lipsa zevzecului ăsta. Sunt sigur că el nu şi-ar 
fi vândul calul nici pentru un regat. Abia aştept să-l văd pe 


cal şi pe şa. Sunt sigur că lumea o să-l ia drept marele 
Mogol 424). 

Făcură un popas de o oră ca să mai răsufle caii; Aramis îşi 
plăti socoteala la han. Îl trimise pe Bazin în furgon, alături 
de tovarăşii lui, apoi porniră cu toţii la drum, ca să-lia şi pe 
Porthos. 

Îl găsiră aproape vindecat şi mai puţin palid decât îl 
văzuse d'Artagnan când trecuse pe la el, întâia oară. Stătea 
la o masă şi, deşi singur, în faţa lui adăsta o cină pentru 
patru persoane. Era alcătuită din mâncăruri cu carne 
meşteşugit pregătite, din vinuri alese şi din fructe 
minunate. 

— Ia te uită! Rosti el ridicându-se, - sosiți la vreme, 
domnilor, eram tocmai la supă aşa că o să luaţi masa cu 
mine. 

— Oh, oh! - făcu d'Artagnan, - de data asta sunt sigur că 
sticlele astea nu le-a prins Mousqueton cu laţul şi apoi, uite 
ce-mi văd ochii: friptură împănată, muşchi de vacă... 

— Mă întăresc, - lămuri Porthos, - mă întăresc, nimic nu 
slăbeşte ca afurisitele aslea de scrântâturi: ai avut vreodată 
aşa ceva, Athos? 

— Nu, nicidată; dar mi-aduc aminte că în încăierarea 
noastră din strada Ferou, am primit o lovitură de spadă 
care, după cincisprezece sau optsprezece zile, m-a făcut să 
sufăr tot ca şi scrântitura dumitale. 

— Eu sper, dragă Porthos, că mâncărurile astea nu erau 
numai pentru dumneata singur, nu-l aşa? Întrebă Aramis. 

— Nu, - răspunse Porthos. - aşteptam tocmai vreo câţiva 
gentilomi de prin împrejurimi, care m-au vestit adineauri că 
nu vor veni; puteţi să le luaţi locul, pentru mine o să fie cu 
atât mai plăcut. Hei, Mousqueton, adu-ne scaune şi încă un 
rând de sticle cu vin. 

— Ştiţi voi oare ce mâncăm noi acum? Întrebă Athos după 
vreo zece minute. 

— Nostimă întrebare, - răspunse d'Artagnan, - eu mănânc 
vițel împănat cu anghinare şi măduvă. 


— Şi eu, muşchiuleţ de miel, adăugă Porthos. 

— lar eu, piept de pasăre, spuse şi Aramis. 

— Vă înşelaţi cu toţii, domnilor, - răspunse grav Athos, - 
mâncaţi carne de cal. 

— Haida de! Făcu d'Artagnan. 

— De cal! Murmură Aramis cu o strâmbătură de dezgust. 

Numai Porthos nu spunea nimic. 

— Da, de cal, nu-l aşa, Porthos, că mâncăm calul, poate 
chiar cu valtrap cu tot? 

— Nu, domnilor, am păstrat hamurile, lămuri Porthos. 

— Pe legea mea, niciunul din noi nu-l mai breaz ca celălalt, 
- rosti Aramis, - s-ar zice că ne-am înţeles cu toţii. 

— Ce vreţi, - urmă Porthos, - oaspeţii mei se simțeau 
stingheriţi când îmi vedeau calul şi n-am vrut să-l umilesc. 

— Apoi, poate că ducesa dumitale nu s-a întors încă de la 
băi, nu-l aşa? Întrebă d'Artagnan. 

— Da, nu s-a întors încă, răspunse Porthos. Şi pe legea 
mea, mi s-a părut că guvernatorul provinciei, unul din 
gentilomii pe care-l aşteptam azi la masă, ţine atât de mult 
să-l aibă, încât i l-am dăruit. 

— L-ai dăruit? Se miră d'Artagnan. 

— Oh, Doamne! Da, l-am dăruit! Ăsta e cuvântul, - urmă 
Porthos, - căci făcea cel puţin o sută cincizeci de galbeni şi 
calicul n-a vrut să-mi dea mai mult de optzeci. 

— Fără şa? Zise Aramis. 

— Da, fără şa. 

— Vedeţi domnilor, - adaugă Athos, - că tot Porthos a făcut 
cea mai bună afacere dintre toţi! 

Izbucniră cu toţii în hohote de râs, încât Porthos nu mai 
ştiu ce să creadă; dar când îi desluşiră pricina veseliei lor, o 
împărtăşi şi el, cu râsul lui zgomotos, după cum îi şi era 
obiceiul. 

— Aşa că acum avem cu toţii bani, spuse d'Artagnan. 

— Afară de mine, - îl întrerupse Athos, - vinul spaniol al lui 
Aramis mi s-a părut atât de bun, încât am poruncit să 


încarce vreo şaizeci de sticle, în furgonul valeţilor; acum 
sunt aproape lefter de bani. 

— Şi eu la fel, adăugă Arămis. Închipuiţi-vă, am dăruit 
până şi ultima leţcaie bisericii din Montdidier şi iezuiţilor 
din Amiens; pe urmă făgăduisem anumite danii pe care a 
trebuit să le fac; am mai dat şi acatiste pentru mine şi 
pentru dumneavoastră, acatiste care se vor citi, domnilor şi 
care, sunt încredinţat, ne vor feri de rele. 

— Dar credeţi că pe mine scrântitura mea nu m-a costat 
nimic? Vorbi şi Porthos, - fără să mai pun la socoteală rana 
lui Mousqueton, pentru care a trebuit să chem medicul de 
două ori pe zi şi să-l plătesc îndoit vizitele, fiindcă tontul de 
Mousqueton a lăsat să-l intre un glonte într-un anumit loc, 
pe care de obicei nu-l arăţi decât spiţerilor; de aceea i-am şi 
pus În vedere nu cumva să se mai lase rănit prin partea 
locului. 

— Haide, haide, - spuse Athos, schimbând un surâs cu 
d'Artagnan şi cu Aramis, - văd că te-ai purtat boiereşte cu 
bietul băiat; dovadă că eşti un bun stăpân. 

— Pe scurt, urmă Porthos, dacă-mi plătesc socoteala, mai 
rămân doar cu vreo treizeci de pistoli. 

— Şi eu cu o duzină de pistoli, adăugă Aramis. 

— Prin urmare, - socoti Athos, - s-ar zice că noi doi suntem 
bogătaşii societăţii. Dumitale, d'Artagnan, cât îţi mai 
rămâne din suta de pistoli? 

— Din suta mea de pistoli? În primul rând ţi-am dat 
dumitale cincizeci. 

— Crezi? 

— La naiba! 

— Da! E adevărat, mi-am adus aminte. 

— Apoi, am plătit şase pistoli hangiului. 

— Ce dobitoc şi hangiul acela! Dar de ce i-ai mai dat şase 
pistoli? 

— Păi, dumneata mi-ai spus să-l dau. 

— Aşa-l, zău, prea sunt bun. Într-un cuvânt, cât îţi mai 
rămâne? 


— Douăzeci şi cinci de pistoli, răspunse d'Artagnan. 

— Şi, mie, - zise Athos, scoțând nişte mărunţiş din 
buzunar, - mie... 

— Dumitale nimic. 

— Pe legea mea, cam aşa ceva, nimic sau atât de puţin, 
încât nici nu face să-l mai pun la socoteală. 

— Şi acum, să socotim cât avem cu toţii laolaltă. 

— Dumneata. Porthos? 

— Treizeci de pistoli. 

— Dumneata, Aramis? 

— Zece pistoli. 

— Şi dumneata. D'Artagnan? 

— Douăzeci şi cinci. 

— Asta face în total? Întreba Athos. 

— Patru sute şi şaptezeci şi cinci de livre! Răspunse 
d'Artagnan, care socotea la fel de bine ca şi Arhimede. 

— Şi cum sosim la Paris o sa mai avem încă patru sute, - 
adăugă Porthos, - în afară de şei şi hamuri. 

— Dar caii noştri de la escadron? Aminti Aramis. 

— Să facem aşa: din cei patru cai ai valeţilor, să cumpărăm 
doi cai pentru stăpâni, pe care să-l tragem la sorţi; cele 
patru sute de livre fac tocmai cât o jumătate de cal pentru 
unul din cei fără cai, iar fundul buzunarelor să-l dăm lui 
d'Artagnan, care are mână norocoasă şi să se ducă el să-l 
joace în prima speluncă ce i-o ieşi în cale. 

— Acum haideţi să mâncăm, - îi pofti Porthos, - că se 
răceşte mâncarea. 

Ceva mai liniştiţi în privinţa viitorului lor, cei patru prieteni 
făcură cinste ospăţului din ale cărui rămăşiţe s-au înfruptat 
în urmă domnii Mousqueton, Planchet şi Grimaud. 

Ajuns la Paris, d'Artagnan găsi o scrisoare din partea 
domnului de Treville, care-l aducea la cunoştinţă că potrivit 
cererii sale, regele binevoia a-l îngădui intrarea în rândul 
muşchetarilor. 

Cum acesta era visul cel mai drag al lui d'Artagnan, 
bineînţeles în afara dorinţei de a o regăsi pe doamna 


Bonacieux, el alergă bucuros la prietenii lui, de care se 
despărţise doar de vreo jumătate de ceas şi pe care-l găsi 
abătuţi şi grozav de îngrijoraţi. Ţineau sfat acasă, la Athos, 
ceea ce însemna că se aşteptau cu toţii la împrejurări grele. 

Domnul de Treville le trimisese tocmai de veste că 
maiestatea sa luase hotărârea să înceapă ostilitățile la 1 
mai, aşa că trebuiau să-şi pregătească neîntârziat 
echipamentul de război. 

Cei patru înţelepţi se priviră buimăciţi: domnului de 
Treville nu-l ardea de glumă când era vorba de disciplină. 

— Şi la cât credeţi voi că se ridică echipamentele? Întrebă 
d'Artagnan. 

— Oh! Ce să mai vorbim, - răspunse Aramis, - ne-am făcut 
socotelile cu o zgârcenie de spartani şi tot ne trebuie 
fiecăruia cam vreo mie cinci sute de livre. 

— De patru ori cinsprezece fac şaizeci, asta înseamnă şase 
mii de livre, socoti Athos. 

— Eu aş crede că numai o mie de livre de cap de om, - 
spuse d'Artagnan, - e drept, nu vorbesc ca un spartan, ci ca 
un procuror... 

La auzul cuvântului de procuror Porthos se trezi. 

— Staţii, - zise el, - mă bate un gând. 

— Şi asta e ceva, încuviinţă tacticos Athos. În ceea ce mă 
priveşte, eu n-am nici umbră de aşa ceva; cât despre 
d'Artagnan, părerea mea e că fericirea de a fi de azi înainte 
printre noi i-a luat minţile; auzi, o mie de livre! Ţin să vă fac 
cunoscut că numai mie îmi trebuiesc două mii. 

— De patru ori doi fac opt, - socoti Aramis, - aşadar ne 
trebuiesc opt mii de livre pentru echipamentele noastre. E 
drept însă că în echipamente intră şi şeile pe care le avem. 

— Pe deasupra, - urmă Athos, aşteptând să plece 
d'Artagnan, care se ducea să mulţumească domnului de 
Treville, - pe deasupra avem şi frumosul diamant care 
străluceşte la degetul prietenului nostru. Ce naiba, 
d'Artagnan e prea inimos ca să-şi lase prietenii la 


strâmtoare atunci când poartă în deget o avere cu care s-ar 
răscumpăra un rege! 

Capitolul XXIX. 

GOANA DUPĂ ECHIPAMENT. 

Cel mai îngrijorat dintre cei patru prieteni era fără 
îndoială d'Artagnan, deşi, ca oştean al gărzii, el se putea 
echipa mai uşor decât domnii muşchetari care erau toţi 
nobili de vază; dar, după cum am mai văzut, cadetul nostru 
din Gasconia era din fire prevăzător şi aproape zgârcit, iar 
pe lângă asta (lămuriţi-vă nepotrivirile), fălos, nevoie mare, 
încât i-ar fi putut ţine hangul lui Porthos. În afară de aceste 
fumuri deşarte care nu-l dădeau pace, d'Artagnan era 
surprins şi de o grijă mai puţin egoistă. Cercetările lui în 
legătură cu doamna Bonacieux nu scoseseră nimic la iveală. 
Domnul de 'Treville îi vorbise reginei; maiestatea sa nu ştia 
unde se află tânăra negustoreasă şi făgăduise doar că va 
pune s-o caute. Această făgăduială oarecum îndoielnică nu-l 
liniştea de loc pe d'Artagnan. 

Athos nu se clintea din camera lui; era hotărât să nu facă 
nici o mişcare în vederea echipamentului. 

— Ne mai rămân cincisprezece zile, - spunea prietenilor 
lui, - ei bine, daca după aceste cinsprezece zile n-am putut 
găsi nimic, sau mai bine-zis dacă nimic nu m-a putut găsi pe 
mine, deoarece sunt prea bun catolic pentru ca să-mi zbor 
creierii, am să mă iau la harţă cu patru ostaşi de-ai 
eminenţei sale sau cu opt englezi şi am să mă bat cu ei până 
s-o găsi unul să mă ucidă, ceea ce trebuie să mi se întâmple 
dat fiind numărul lor. Se va zice atunci că am murit pentru 
rege, aşa că îmi voi fi îndeplinit datoria fără să mai am 
nevoie de echipament. 

Porthos se plimba de colo-colo, cu mâinile la spate, 
clătinând din cap şi boscorodind: 

— Eu nu mă las de gândul meu. 

Îngrijorat. Aramis tăcea chitic. 

Din aceste jalnice amănunte se poate înţelege câtă 
deznădejde domnea în rândul prietenilor. 


La rândul lor valeţii, ca şi armăsarii lui Hipolit, 
împărtăşeau grija cea mare a stăpânilor. Mousgueton 
strângea miezi de pâine; Bazin, înclinat din fire spre 
smerenie, nu mai ieşea din biserică; Planchet îşi holba ochii 
după muşte şi Grimaud, pe care nici deznădejdea tuturora 
nu-l putea hotări să rupă tăcerea poruncită de stăpân, 
scotea nişte oftaturi, de se-nduioşau până şi pietrele. 

Cei trei prieteni, căci după cum am spus Athos se jurase să 
nu facă nici un pas ca să-şi caute echipamentul, plecau de 
acasă cum mijea de ziuă şi se întorceau în toiul nopţii. 
Rătăceau pe străzi cercetând fiecare lespede, cu de- 
amănuntul, ca să vadă dacă nu cumva vreunul din cei care 
trecuseră pe acolo înaintea lor nu scăpase pe jos vreo 
pungă. S-ar fi zis că luau urmele cuiva, atât erau de atenţi 
pretutindeni pe unde treceau. Când se întâlneau, căutătura 
lor deznădăjduită părea a spune: Ai găsit ceva? 

Totuşi, cum întâi şi-întâi lui Porthos i se abătuse în minte 
un gând şi cum ţinea morţiş la gândul lui, tot el trecu primul 
la fapte. Era om de ispravă, nu glumă, acest Porthos! 
D'Artagnan îl zări într-o zi când se îndrepta spre biserica 
Saint-Leu şi se luă după el într-o doară. Îl văzu intrând în 
sfântul lăcaş după ce-şi răsucise mustaţa şi-şi netezise 
barbişonul, cea ce era la el semnul prevestitor al unor 
straşnice gânduri de cucerire. Cum d'Artagnan păşea tiptil 
ca să se poată strecura, Porthos crezu că nu-l văzuse 
nimeni. D'Artagnan intră În urma lui. Porthos se rezemă de 
un stâlp, iar d'Artagnan, la fel de tiptil, se rezemă şi el de 
cealaltă parte a stâlpului. 

Tocmai atunci se ţinea o predică, aşa că biserica era 
înţesată de lume. Porthos se folosi de prilejul binevenit 
pentru a furişa ocheade femeilor: mulţumită îngrijirilor lui 
Mousqueton, aşa cum arăta Porthos ca înfăţişare nu s-ar fi 
putut bănui năruirea lui lăuntrică; e adevărat că pălăria îi 
era cam roasă, pana de la pălărie cam ieşită de soare, 
broderiile cam feştelite, dantelele cam destrămate, dar în 


penumbra înconjurătoare, toate aceste nimicuri se topeau 
şi Porthos rămânea tot frumosul Porthos. 

D'Artagnan zări, pe banca cea mai aproapiată de stâlpul 
de care se rezemaseră amândoi, o femeie de o frumuseţe 
tomnatică, puţin cam gălbejită, puţin cam uscăţivă, dar 
țeapănă şi trufaşă, sub boneta-l neagră. Ochii lui Porthos se 
aplecau pe furiş asupra acestei doamne, apoi zburau 
jucăuşi, spre pridvor. 

La rândul ei doamna, îmbujorându-se când şi când arunca 
priviri fulgerătoare asupra nestatornicului Porthos şi de 
îndată ochii lui porneau să joace şi mai amarnic peste tot. 
Era vădit că Porthos folosea un tertip care o rănea adânc pe 
doamna cu boneta neagră, căci îşi muşcă buzele până la 
sânge, îşi scărpina vârful nasului şi se foia fără astâmpăr pe 
scaun. 

Văzând toate acestea, Porthos îşi răsuci iarăşi mustaţa, îşi 
mai netezi încă o dată barbişonul şi începu să facă semne 
unei doamne de lângă altar care nu numai că era frumoasă, 
dar fără îndoială de vază, căci în spatele ei se aflau un mic 
arap, care-l purtase perna de sub genunchi şi o însoţitoare 
care ţinea punga cu blazon pentru cartea ei de rugăciuni. 

Urmărind acel du-te vino al privirilor lui Porthos, doamna 
cu bonetă neagră văzu cum ele se opresc asupra doamnei 
cu pernă de catifea, cu arap şi cu însoţitoare. 

În vremea aceasta, Porthos strângea chinga: cu clipiri din 
pleoape, cu degetele duse la buze, cu mici zâmbete 
ucigătoare care într-adevăr ucideau pe frumoasa 
dispreţuită. 

Astfel fiind, în semn de mea culpa aceasta se lovi deodată 
cu pumnul în piept şi scoase un hâm! Atât de puternic, încât 
toată lumea din biserică şi chiar doamna cu pernă roşie îşi 
întoarse capul spre ea; Porthos rămase neclintit: înţelesese 
el despre ce era vorba, dar se făcea că n-aude. 

Doamna cu pernă roşie îi luase ochii doamnei cu boneta 
neagră, care văzuse în ea şi o potrivnică de temut, căci era 
grozav de frumoasă; îi luase ochii şi lui Porthos, care o 


găsea mult mai frumoasă decât pe doamna cu boneta 
neagră şi de asemenea luase ochii lui d'Artagnan, care 
recunoscu pe doamna din Meung, Calais şi Douvres pe care 
prigonitorul său, bărbatul cu cicatrice, o salutase numind-o 
Milady. 

Fără a pierde din vedere pe doamna cu pernă roşie, 
d'Artagnan nu încetă să urmărească jocul lui Porthos, de 
care făcea mare haz; bănuia că doamna cu boneta neagră 
era soţia avocatului din strada Urşilor, cu atât mai mult cu 
cât biserica Saint-Leu nu era prea departe de numita 
stradă. 

Nu era greu să ghicească din câte ştia, că Porthos voia să 
se răzbune de înfrângerea suferită la Chantilly, când soţia 
avocatului strânsese atât de neînduplecat baierile pungii. 

În acelaşi timp însă, d'Artagnan îşi mai dădu seama că nici 
o femeie nu răspundea ocheadelor curtenitoare ale lui 
Porthos. 'Toate doar năluciri, doar închipuiri; dar pentru o 
dragoste adevărată ca şi pentru o gelozie adevărată se află 
oare pe lume altă realitate decât a nălucirilor şi a 
închipuirilor deşarte? 

Predica se sfârşi; soţia avocatului se îndreptă spre sul cu 
aghiazmă; Porthos i-o luă înainte şi în loc să moaie un 
singur deget, băgă mâna întreagă înăuntru. Soţia 
avocatului surâse crezând că muşchetarul de dragul ei se 
repezea astfel, dar ce cruntă dezamăgire o aştepta! 

Când era la câţiva paşi de el, Porthos îşi întoarse capul 
pironind cu privirea pe doamna cu perna roşie, care se 
ridicase şi tocmai se apropia urmată de micul arap şi de 
cameristă. 

Când doamna cu pernă roşie ajunse aproape de Porthos, 
aceasta îşi ridică mâna din care picura aghiazmă. Frumoasa 
cucernică atinse cu mânuţa ei subţire mâna grosolană a lui 
Porthos, îşi făcu zâmbind semnul crucii şi ieşi din biserică. 

Era mai mult decât putea să îndure soţia avocatului: 
pentru ea nu încăpea îndoială că doamna şi Porthos se 
cunoşteau îndeaproape. 


Dacă ar fi fost şi ea de neam mare, sigur că ar fi leşinat; 
dar cum nu era decât soţie de avocat, se mulţumi să-l spună 
muşchetarului cu o mânie abia stăpânită: 

— Ei, domnule Porthos, nu-mi oferi şi mie aghiazmă? 

La auzul acestui glas, Porthos tresări parcă s-ar fi 
deşteptat după un somn de o sută de ani. 

— Doa... Doamnă! - făcu el, - dumneata eşti, dumneata? 
Ce mai face soţul dumitale, scumpul domn Cogquenard? A 
rămas la fel de zgârcit ca şi înainte? Dar unde mi-au fost 
ochii că nu v-am zărit în cele două ceasuri cât a ţinut 
predica? 

— Eram la doi paşi de dumneata, domnule, - răspunse 
soţia avocatului, - dar nu m-ai zărit fiindcă n-aveai ochi 
decât pentru doamna cea frumoasă, căreia i-ar oferit 
aghiazmă. 

Porthos se prefăcu grozav de stingherit. 

— Ah, ai băgat de seamă! 

— Trebuia să fie cineva orb ca să nu vadă. 

— Da, - spuse în treacăt Porthos, - e o prietenă de-a mea, 
o ducesă cu care mă întâlnesc greu de tot din pricina 
geloziei soţului ei şi care mi-a trimis răspuns că va veni 
astăzi - numai ca să mă vadă - în biserica asta prăpădită din 
fundul ăsta de mahala. 

— Domnule Porthos - spuse soţia avocatului, - vrei să fii 
atât de bun şi să-mi dai cinci minute braţul? Mi-ar face 
plăcere să stau de vorbă cu dumneata. 

— Cum să nu, doamnă, răspunse Porthos, făcându-şi sieşi 
cu ochiul ca un jucător care râde singur de şmecheria ce-o 
pregăteşte. 

Tocmai atunci trecea d'Artagnan, urmărind pas cu pas pe 
Milady; trăgând cu ochiul înspre Porthos, văzu mutra lui 
biruitoare. 

„la te uită! - îşi zise în sinea lui, cugetând şi el potrivit 
moralei ciudat de uşuratice a celor vremuri năstruşnice, - 
iacă unul care şi-ar putea dobândi echipamentul în 
răstimpul cuvenit”. 


Lăsându-se dus de braţul doamnei Coguenard, aşa cum 
barca se lasă în voia cârmei, Porthos ajunse în dreptul 
mânăstirii Saint-Magloire, până la un soi de trecere puţin 
umblată, închisă la amândouă capetele cu câte o vârtelniţă. 
Peste zi dădeai pe acolo numai de cerşetori care ronţăiau şi 
de copii care se zbenguiau. 

— Vai, domnule Porthos! - începu ea, după ce se 
încredinţase că nimeni, în afară de obişnuiţii mahalalei, nu 
putea să-l vadă, nici să-l audă, - vai domnule Porthos! După 
cât se pare, eşti un mare cuceritor. 

— Eu, doamnă, - îngână Porthos, umflându-se în pene, - şi 
pentru ce anume? 

— Dar semnele de-adineauri, dar aghiazma? Trebuie să fie 
măcar prinţesă doamna aceea, cu arapul şi cu camerista 
după ea. 

— Vă înşelaţi; nu e prinţesă, - răspunse Porthos, - e doar o 
ducesă. 

— Dar lacheul care aştepta la poartă, dar caleaşca cu 
vizitiul care stătea pe capră în livrea de gală? 

Porthos nu văzuse nici lacheul şi nici caleaşca: dar cu 
privirea ei de femeie geloasă, doamna Coquenard le văzuse 
însă toate. 

Şi lui Porthos îi păru rău că n-o făcuse de la început 
prinţesă pe doamna cu perna roşie. 

— Ah, eşti copilul răsfăţat al femeilor frumoase, domnule 
Porthos! Stărui oftând soţia avocatului. 

— Dar înţelegeţi că e firesc să am noroc în dragoste cu 
chipul pe care mi l-a dăruit natura. 

— Doamne, cât de uituci sunt bărbaţii - se tângui soţia 
avocatului ridicându-şi ochii spre cer. 

— Cred că tot mai puţin decât femeile - răspunse Porthos; 
- căci în sfârşit, doamnă, eu pot spune că am fost victima 
dumitale atunci când, rănit, pe patul de moarte, m-am văzut 
părăsit de medici; eu, care cobor dintr-un neam vestit, eu 
care m-am încrezut în prietenia dumitale, eram cât pe-aci 
să mor, întâi din pricina rănilor şi pe urma de foame, într-un 


han nenorocit din Chantilly şi toate astea fără ca să 
catadicseşti să-mi răspunzi măcar o singură dată la 
scrisorile înflăcărate pe care ţi le trimiteam. 

— Stai să vezi, domnule Porthos. Îngăimă ea, căci se 
simţea cam vinovată judecând după purtarea înaltelor 
doamne din vremea aceea. 

— Eu care am jertfit-o, pentru dumneata, pe baroana de... 

— Ştiu, aşa e. 

— Pe contesa de... 

— Domnule Porthos, nu mă mai chinui! 

— Pe ducesa de... 

— Domnule Porthos, fii îndurător. 

— Ai dreptate, doamnă, poftim, încetez. 

— Soţul meu nici nu vrea să audă de împrumuturi. 

— Doamnă Coquenard, - urmă Porthos, - adu-ţi aminte 
prima scrisoare pe care mi-ai scris-o şi pe care o păstrez 
întipărită în minte. 

Soţia avocatului oftă din greu. 

— Dar vezi că şi suma pe care o cereai cu împrumut, puţin 
cam măricică. 

— Doamnă Coquenard, îţi dădeam întâietatea. A fost de 
ajuns să scriu ducesei de... Nu vreau să-l rostesc numele 
căci de felul meu nu obişnuiesc să dau în vileag o femeie; 
dar aşa cum îţi spuneam. Îndată ce i-am scris, mi-a şi trimis 
o mie cinci sute. 

Soţiei avocatului i se prelinse o lacrimă. 

— Domnule Porthos, îţi jur că m-ai pedepsit cumplit şi că 
dacă te mai afli vreodată în asemenea încurcat poţi oricând 
să te bizui pe mine. 

— Lasă doamnă! - făcu Porthos dezgustat, - să nu mai 
pomenim de bani, e umilitor. 

— Aşadar, nu mă mai iubeşti! Şopti întristată soţia 
avocatului. 

Porthos păstră o tăcere trufaşă. 

— Acesta e răspunsul dumitale? Acum înţeleg. 


— Gândeşte-te la jignirea ce mi-ai adus, doamnă. A rămas 
aici, răspuns Porthos, ducându-şi mâna la inimă şi apăsând- 
o cu putere. 

— Am să îndrept jignirea: lasă, dragă Porthos! 

— Şi la urma urmelor, ce ceream eu? - întrebă Porthos 
ridicând nevinovat din umeri, - un împrumut, nimic mai 
mult. Doar nu sunt nesocotit. Ştiu că nu eşti bogată, 
doamnă Coquenard şi că soţul dumitale e silit să-l stoarcă 
pe bieţii împricinaţi ca să scoată de la ei câţiva nenorociţi 
de galbeni. Oh! Dac-ai fi fost contesă, marchiză sau ducesă, 
ar fi fost altceva, atunci ai fi fost de neiertat. 

Soţia avocatului se simţi atinsă. 

— Află, domnule Porthos, - răspunse ea, - că în casa mea 
de fier, adică a unei biete soţii de avocat, poate că se găsesc 
mai mulţi bani decât la toate pârlitele dumitale de 
mironosiţe. 

— Asta înseamnă o jignire de două ori mai mare, - sări 
Porthos, desprinzându-şi braţul de al ei, - căci dacă eşti 
bogată, doamnă Coquenard, refuzul dumitale e de neiertat. 

— Când spun bogată, - lămuri soţia avocatului dându-şi 
seama că o luase gura pe dinainte, - nu trebuie să iei 
cuvântul aidoma. La drept vorbind, nu sunt bogată, dar am 
tot ce-mi trebuie. 

— Vă rog, doamnă, - îi curmă vorba Porthos, - să punem 
capăt la toate astea. M-ai nedreptăţit; între noi nu mai 
poate fi vorba de nici o apropiere. 

— Nerecunoscător ce eşti! 

— Prin urmare tot dumneata te plângi! Se minună Porthos. 

— Atunci, drum bun cu frumoasa dumitale ducesă! Eu nu 
te mai opresc. 

„Nu-l chiar atât de prăpădită cum credeam „, îşi zise 
Porthos în sinea lui. 

— Domnule Porthos, uite, încă o dată, dar pentru ultima 
oară: mai ţii la mine? Da sau ba? 

— Vai mie, doamnă, - murmură Porthos în chipul cel mai 
jalnic cu putinţă, - tocmai acum, în ajun de război, când 


presimţirile îmi spun că voi fi ucis... 

— Nu mai vorbi aşa! Îl opri soţia avocatului, izbucnind în 
lacrimi. 

— Totuşi, ceva îmi spune că aşa va fi, se jelui Porthos, din 
ce în ce mai abătut. 

— Mărturiseşte mai curând că ai altă iubită. 

— Nu, ţi-o spun pe şleau, nimic nou nu mă mai încântă, ba 
mai mult încă, simt aici, în ascunzişul inimii, ceva care parcă 
stăruie pentru dumneata. Dar, după cum ştii, sau după cum 
nu ştii, peste cincisprezece zile începe nenorocitul acela de 
război şi n-o să mă mai pot gândi în vremea asta decât la 
echipamentul meu. Apoi, trebuie să plec în familie, tocmai 
în fundul Bretaniei, ca să-mi înjgheb banii pentru plecare. 

Porthos îşi dădu seama de ultima luptă izbucnită între 
dragoste şi zgârcenie. 

— Şi fiindcă moşiile ducesei pe care ai văzut-o în biserică 
sunt lângă ale mele, vom călători împreună. Ştii doar că 
atunci când călătoreşti în doi, drumul pare mult mai scurt. 

— Adică, nu mai ai nici un prieten la Paris, domnule 
Porthos? Întrebă ea. 

— Eu credeam că am, - răspunse Porthos, cu aceeaşi 
căutătură abătută, - dar mi-am dat seama că mă înşel. 

— Ba ai, domnule Porthos, ai, - îl încredinţă doamna 
Coquenard într-o pornire înflăcărată, care o mira şi pe ea, - 
treci mâine pe la mine. Spune că eşti fiul mătuşei mele, prin 
urmare vărul meu; că vii din Noyon, din Picardia, că ai mai 
multe procese la Paris, dar că n-ai avocat. O să ţii minte 
toate astea? 

— Fireşte, doamnă. 

— Vino la ora prânzului. 

— Am înţeles. 

— Şi ţine-te bine în faţa soţului meu care e mare pişicher, 
în ciuda celor şaptezeci şi şase de ani. 

— Şaptezeci şi şase de ani! Drace! Frumoasă vârstă! Se 
minună Porthos. 


— Vrei să spui: înaintată vârstă, domnule Porthos. Aşa că 
sărăcuţul de el, mă poate lăsa văduvă când nici nu gândeşti, 
urmă soţia avocatului aruncând lui Porthos o privire plină 
de înţeles. Din fericire, în actul de căsătorie am trecut 
anume că toată averea va rămâne supravieţuitorului. 

— Toată averea? Întrebă Porthos... 

— Toată. 

— Văd că sunteţi o femeie prevăzătoare, scumpă doamnă 
Coquenard, adăugă Porthos, strângându-l înduioşat mâna. 

— Iată-ne deci împăcaţi, scumpe domnule Porthos, spuse 
ea, răsfăţându-se. 

— Pentru toată viaţa, întregi Porthos, în acelaşi fel. 

— La revedere deci, trădătorul meu. 

— La revedere, uituca mea. 

— Pe mâine, îngerul meu. 

— Pe mâine, comoara vieţii mele. 

Capitolul XXX. 

MILADY. 

D'Artagnan o urmărise pe Milady fără ca ea să-l fi zărit. O 
văzuse urcându-se în caleaşca şi o auzise poruncind 
vizitiului s-o ducă la Saint-Germain. 

Era de prisos să încerce a urmări pe jos o trăsură trasă de 
doi cai voinici gonind în trap. D'Artagnan se întoarse deci în 
strada Ferou. 

Pe strada Senei îl întâlni pe Planchet care, oprit în dreptul 
unei plăcintării, părea încremenit în faţa unui cozonac după 
care-l lăsa gura apă. 

Îi porunci să meargă să înşeueze doi cai în grajdurile 
domnului de Treville, unul pentru dumnealui, d'Artagnan şi 
celălalt pentru dumnealui, Planchet şi apoi să vină să-l 
găsească la Athos, grajdurile domnului de Treville fiind puse 
odată pentru totdeauna la cheremul lui d'Artagnan. 

Planchet o porni înspre strada Colombier şi d'Artagnan 
înspre strada Ferou. Athos era acasă şi golea morocănos o 
sticlă cu faimosul vin de Spania adus din călătoria lui în 
Picardia. Îi făcu semn lui Grimaud să aducă un pahar şi 


pentru d'Artagnan şi Grimaud îi îndeplini dorinţa ca de 
obicei. 

D'Artagnan istorisi lui Athos tot ce se întâmplase în 
biserică între Porthos şi soţia avocatului şi cum prietenul lor 
era poate pe cale să-şi facă rost de echipament. 

— În ceea ce mă priveşte, - răspunse Athos la cele auzite, - 
sunt foarte, liniştit: ştiu că n-o să cheltuiască nici o femeie 
cu hamurile mele. 

— Şi totuşi, frumos cum eşti, curtenitor şi de neam mare, 
eu cred, dragă Athos, că n-ar fi pe lume crăiasă sau regină 
la adăpost de săgețile inimii dumitale. 

— Ce tânăr e şi d'Artagnan ăsta! Mormăi Athos ridicând 
din umeri. 

Şi făcu semn lui Grimaud să mai aducă o sticlă de vin. 

Tocmai atunci, strecurându-şi sfios capul pe uşa 
întredeschisă, Planchet îşi vesti stăpânul că cei doi cai 
aşteptau afară. 

— Care cai? Întrebă Athos. 

— Doi cai pe cai pe care domnul de Treville mi-l 
împrumută ca să mă plimb şi cu care vreau să dau o raită la 
Saint-Germain. 

— Şi ce ai de gând să faci la Saint-Germain? Mai întrebă 
Athos. 

D'Artagnan începu a-l povesti întâlnirea din biserică şi 
cum dăduse de femeia care, împreună cu nobilul în mantie 
neagră şi cu cicatrice la tâmplă, nu-l puteau ieşi din minte. 

— Adică eşti îndrăgostit de asta, la fel cum erai şi de 
doamna Bonacieux, spuse Athos ridicând dispreţuitor din 
umeri, parcă i-ar fi fost milă de slăbiciunile omeneşti. 

— Eu? Da de unde! - se împotrivi d'Artagnan, - dar mor de 
nerăbdare să scot la lumină taina care o înconjoară. Nu ştiu 
de ce îmi închipui că femeia asta, aşa cum n-o cunosc şi cum 
nici ea nu mă cunoaşte, are totuşi o înrâurire asupra vieţii 
mele. 

— Aşa e, ai dreptate, - încuviinţă Athos, - nu ştiu femeie pe 
lume vrednică s-a mai cauţi când i-ai pierdut urma. Doamna 


Bonacieux s-a rătăcit pe undeva; treaba ei, să se descurce 
cum o putea. 

— Nu, Athos, te înşeli, - îi răspunse d'Artagrtan, - o iubesc 
mai mult ca oricând pe biata mea Constance şi dac-aş şti 
unde e acum, aş alerga până la capătul pământului, ca s-o 
scap din ghearele duşmanilor; dar n-am aflat nimic; tot ce- 
am încercat a fost zadarnic. Ce vrei? Trebuie să mai şi 
petreci câte puţin. 

— Atunci petrece cu Milady, dragă d'Artagnan, ţi-o doresc 
din toată inima, dacă-ţi poate face placere. 

— Ascultă-mă, Athos - îl îndemnă d Artagnan, în loc să stai 
zăvorât aici ca la închisoare, mai bine încalecă şi vino să te 
plimbi cu mine la Saint-Germain. 

— Dragul meu, eu călăresc pe caii mei, atunci când îi am, 
altminteri, merg pe jos. 

— Uite, eu, eu nu sunt mândru ca dumneata şi încalec pe 
ce găsesc, i-o întoarse d'Artagnan zâmbind de răspunsul 
ursuz al lui Athos, care din partea altuia l-ar fi jignit. Aşadar, 
cu bine, dragul meu. 

— La revedere, mormăi muşchetarul, făcându-l semn lui 
Grimaud să desfunde sticla pe care o adusese. 

D'Artagnan şi Planchet încălecară şi se îndreptară spre 
Saint-Germain. 

De-a lungul drumului cuvintele lui Athos cu privire la 
doamna Bonacieux în veneau mereu în minte. Deşi de felul 
lui nu se prea prăpădea cu firea, frumoasa negustoreasă i 
se cuibărise în inimă: aşa cum spunea, era gata s-o caute şi 
la capătul pământului. Dar, pământul are atâtea capete 
tocmai pentru că e rotund: astfel fiind, nu ştia nici el încotro 
s-o apuce. 

Până una alta voia să descopere ce era cu acea Milady, 
Milady stătuse de vorbă cu bărbatul cu pelerină neagră, 
prin urmare îl cunoştea. Dar, în mintea lui d'Artagnan, 
tocmai bărbatul cu pelerina neagră o răpise pe doamna 
Bonacieux a doua oară, după cum tot el o răpise şi întâia 
dată. Aşa că d'Artagnan nu minţea decât pe jumătate, adică 


minţea puţin de tot când spunea că pornind în căutarea 
acelei Milady, pornea totodată în căutarea sărmanei 
Constance. 

Furat de aceste gânduri şi dând pinteni calului când şi 
când, d'Artagnan străbătuse drumul şi ajunsese la Saint- 
Germain. Trecuse tocmai de pavilionul în care cu zece ani 
mai târziu avea să se nască Ludovic al XIV-lea. Nimerise 
într-o stradă pustie, privind mereu la dreapta şi la stângă ca 
să vadă dacă nu cumva dă de vreo urmă a frumoasei 
englezoaice, când deodată, la parterul unei case arătoase 
care, potrivit obiceiului vremii, nu avea nici o fereastră la 
stradă, zări ivindu-se un chip cunoscut. Insul trecea de colo- 
colo, pe un soi de terasă împodobită cu flori. Planchet îl 
dibui cel dintâi. 

— Domnule, - se întoarse el spre d'Artagnan, - mutra 
acelui gură-cască nu vă spune nimic? 

— Nu, - răspunse d'Artagnan, - şi totuşi sunt sigur că l-am 
mai zărit pe undeva. 

— Păi cred şi eu, - zise Planchet, - e bietul Lubin, lacheul 
contelui de Wardes, cel pe care l-aţi jumulit aşa de frumos 
acum o lună la Calais pe drumul vilei comandantului de 
port. 

— Da da, bine zici, - îşi aminti d'Artagnan, - îl ştiu acum. 
Oare te-o mai fi ţinând minte? 

— Vai de capul lui, era atât de zăpăcit, că nu cred să mă 
mai ştie. 

— Atunci, ia du-te. Intră în vorbă cu el şi caută de află dacă 
stăpânul lui mai trăieşte. 

Planchet descălecă şi se duse drept la Lubin, care într- 
adevăr nu-l recunoscu; amândoi valeţii se puseră pe vorbă, 
ca cei mai buni prieteni din lume, în vreme ce d'Artagnan îşi 
mâna amândoi caii într-o ulicioară: ocolind apoi jur- 
împrejur o casă, se întoarse să asculte sfătoşenia din dosul 
unui gard de alun. 

După câteva clipe de pândă îndărătul gardului, d'Artagnan 
auzi huruit de trăsură şi văzu oprindu-se în faţa lui caleaşca 


frumoasei Milady. Fără doar şi poate, Milady se afla 
înăuntru. D'Artagnan se culcă pe gâtul calului ca să poată 
vedea totul fără ca el să fie văzut. 

Scoţându-şi fermecătorul ei cap bălai prin portieră, Milady 
dădu câteva porunci cameristei. 

Aceasta din urmă, fată nostimă între douăzeci şi douăzeci 
şi doi de ani, sprintenă şi vioaie, adevărată cameristă de 
casă mare, sări jos de pe scara caleştii pe care şedea 
cocoţată, potrivit obiceiurilor vremii şi se îndrepă spre 
terasa unde d'Artagnan îl zărise pe Lubin. 

D'Artagnan o urmări cu privirea şi o văzu îndreptându-se 
spre terasă. Tocmai atunci, din întâmplare, cineva 
dinăuntru îl chemă pe Lubin, aşa că Planchet rămase 
singur, zgâindu-şi ochii, ca să vadă încotro o apucase 
d'Artagnan. 

Camerista se apropie de Planchet şi luându-l drept Lubin, 
îi întinse un bileţel, spunându-l: 

— Pentru stăpânul dumitale. 

— Pentru stăpânul meu? Se miră Planchet. 

— Da şi e zor mare. Du-l numaidecât. 

Fugi apoi îndărăt la trăsura care în vremea aceasta se şi 
întorsese înspre partea de unde venise; se cocoţă iar pe 
scară şi caleaşca o porni din nou. 

Planchet suci şi răsuci bileţelul, apoi deprins să asculte 
fără a crâcni, sări jos de pe terasă, o apucă pe ulicioară şi 
după douăzeci de paşi dădu de d'Artagnan care văzuse 
totul şi-l ieşea înainte. 

— Pentru dumneavoastră, domnule, spuse Planchet, 
dându-l biletul. 

— Pentru mine? - întreabă d'Artagnan, - e sigur? 

— Doamne sfinte! Cum să nu fiu sigur: camerista mi-a 
spus: „Pentru stăpânul dumitale”. Eu n-am alt stăpân decât 
pe dumneavoastră, aşa că... Dar zău, straşnică fetişcană, 
camerista asta! 

D'Artagnan desfăcu plicul şi citi următoarele cuvinte: 
„Cineva care-ţi poartă de grijă mai mult decât poate 


mărturisi, ar vrea să ştie în ce zi vei putea ieşi să te plimbi 
în pădure. Mâine, la hotelul Champ-du-Drap-d'Or, un lacheu 
în negru şi roşu va veni după răspuns.” 

— Ia te uită! - îşi zise în gând d'Artagnan, - asta-l prea de 
tot! S-ar spune că Milady şi cu mine ne îngrijim de 
sănătatea aceluiaşi domn. Ia spune, Planchet, cum îi mai 
merge prietenului nostru, contele de Wardes? Va să zică, n- 
a dat ortul popii? 

— Nu, domnule. Îi merge bine, aşa cum poate să-l meargă 
cuiva cu patru lovituri de spadă în măruntaie, căci, fără 
supărare, l-aţi pocnit de patru ori şi, drăguţul de el, abia se 
mai ţine pe picioare; i s-a scurs aproape tot sângele. Cum 
vă spuneam, domnule, Lubin nu mă ţinea minte şi mi-a 
povestit bob cu bob toată păţania. 

— Prea bine, Planchet, eşti regele valeţilor; acum încalecă 
şi hai să ajungem caleaşca. 

Nu le trebui multă vreme; peste cinci minute, zăriră 
caleaşca oprită în marginea drumului; lângă portieră stătea 
un călăreț, în veşminte scumpe. 

Convorbirea dintre Milady şi călăreț era atât de însufleţită, 
încât d'Artagnan se opri de partea cealaltă a trăsurii fără 
să-l bage cineva în seamă afară doar de drăgălaşa 
cameristă. 

Vorbeau englezeşte, limbă pe care d'Artagnan n-o 
pricepea de loc; dar, după glas, tânărului nostru i se păru 
că frumoasa englezoaică era foc de supărată; ea încheie 
convorbirea printr-o mişcare spulberând orice îndoială şi 
anume printr-o lovitură de evantai atât de straşnică, încât 
mica podoabă femeiască sări în mii de bucățele. 

Călărețul izbucni într-un hohot de râs care păru să întărite 
şi mai mult pe Milady. 

D'Artagnan îşi zise că venise vremea să se amestece în 
vorbă; se apropie de cealaltă portieră, descoperindu-şi 
smerit capul. 

— Doamnă - zise el, îmi daţi voie să vă ofer sprijinul meu? 
Mi se pare că acest domn v-a supărat. Rostiţi un singur 


cuvânt, doamnă şi voi avea grijă să-l pedepsesc pentru lipsa 
lui de curtenie. 

După primele cuvinte, Milady îşi întoarse capul, privind 
mirată spre tânăr; apoi, când acesta sfârşi, ea îi răspunse 
într-un curat grai franțuzesc: 

— Cu dragă inimă aş primi ocrotirea dumneavoastră 
domnule, dacă persoana care mă ceartă n-ar fi chiar fratele 
meu. 

— Atunci, vă rog să mă iertaţi, - adăugă d'Artagnan, - nu 
puteam să ştiu acest lucru, doamnă. 

— Ce tot îndrugă zăpăcitul ăsta, izbucni, aplecându-se 
până în dreptul portierei, călăreţul despre care Milady 
spusese că-l era rudă şi de ce nu-şi vede de drum? 

— Zăpăcit eşti dumneata, - se răsti d'Artagnan aplecându- 
se la rândul lui pe grumazul calului şi răspunzând tot prin 
portieră, - uite, nu-mi văd de drum, fiindcă am chef să mă 
opresc aici. 

Călărețul strecură câteva cuvinte englezeşti surorii lui. 

— Eu îţi vorbesc pe franţuzeşte, - urmă d'Artagnan - şi fă- 
mi te rog plăcerea să-mi răspunzi pe acelaşi grai. Oi fi 
dumneata fratele doamnei, dar din fericire nu eşti şi al meu. 

S-ar fi putut crede că Milady, temătoare ca orice femeie, 
va rosti un cuvânt ca să curme acel început de gâlceavă, 
dar, dimpotrivă, vârându-se în fundul caleştii, porunci 
nepăsătoare vizitiului: 

— Mână la palat! 

Tânăra cameristă aruncă neliniştită o privire lui 
d'Artagnan, căci chipeş cum era, gentilomul nostru n-o 
putuse lăsa rece. 

Caleaşca o porni şi cei doi bărbaţi se văzură deodată faţă 
în faţă, fără nici o oprelişte între ei. 

Necunoscutul făcu o mişcare pentru a urma caleaşca, dar 
d'Artagnan, a cărui mânie clocotea tot mai aprig căci 
recunoscuse în el pe englezul din Amiens care-l câştigase 
calul şi fusese cât p-aci să-l câştige lui Athos inelul cu 
diamant, îi apucă frâul calului şi-l ţinu în loc. 


— Ei! Domnule, - strigă el, - se vede că eşti şi mai zăpăcit 
ca mine, căci pare-mi-se ai uitat că noi doi mai avem o 
socoteală. 

— Ah, ah! - făcu englezul, - dumneata erai, maestre? Va să 
zică nu te laşi, ţii morţiş să joci când una, când alta. 

— Da şi asta mi-aduce aminte că trebuie să-mi iau revanşa. 
Aşa că, vom vedea noi, scumpe domn, dacă mânuieşti la fel 
de dibaci spada ca şi zarurile. 

— Vezi şi dumneata că n-am spadă, - zise englezul, - vrei 
să faci pe viteazul în faţa unui om fără armă? 

— Nădăjduiesc că acasă ai o spadă, i-o întoarse 
d'Artagnan. În orice caz, eu am două, aşa că dacă doreşti, le 
tragem la sorți. 

— Nu-l nevoie, - răspunse englezul, - am unelte din astea, 
berechet. 

— Ei bine, nobile domn, - stărui d'Artagnan, - alege-o pe 
cea mai lungă şi vino să mi-o arăţi diseară! 

— Unde, rogu-te? 

— În dosul Luxemburgului e un cartier minunat pentru 
plimbări de acest soi. 

— Bine, voi veni. 

— La ce oră? 

— La şase. 

— la spune, poate ca ai şi vreun prieten, doi... 

— Ba am trei care se vor simţi măguliţi să joace aceeaşi 
partidă ca şi mine. 

— Trei? Cu atât mai bine, se potriveşte de minune, - 
răspunse d'Artagnan, - e tocmai ce-am socotit şi eu. 

— Şi acum, spune-mi cine eşti? Întrebă englezul. 

— Sunt domnul d'Artagnan, gentilom gascon, din garda 
regală, compania domnului des Essarts. Dar dumneata? 

— Eu sunt lordul de Winter, baron de Sheffield. 

— Mă rog! Sluga dumitale, domnule baron, - răspunse 
d'Artagnan, - deşi ai nişte nume greu de ţinut minte. 

Şi dând pinteni calului, porni în goană, înapoi spre Paris. 


Cum obişnuia în asemenea împrejurări, d'Artagnan 
descălecă de-a dreptul la Athos. 

Îl găsi tolănit pe o canapea mare unde aştepta, după cum 
spusese, ca echipamentul să vină singur până la el. 

D'Artagnan îi istorisi tot ce se petrecuse, mai puţin 
scrisoarea către domnul de Wards. 

Athos era încântat la gândul că se va bate cu un englez. 
După cum am mai spus, acesta era visul lui. 

Îşi trimiseră valeţii să-l cheme grabnic pe Porthos şi 
Aramis, cărora le aduseră la cunoştinţă cele petrecute. 

Porthos îşi trase spada din teacă şi începu s-o mânuiască în 
faţa peretelui, dându-se când şi când îndărăt şi mlădiindu-şi 
genunchii ca un dansator. Aramis, care lucra de zor la 
poemul lui, se încuie în cabinetul lui Athos cu rugămintea să 
fie lăsat în pace până va începe duelul. 

Athos ceru prin semne lui Grimaud să-l mai aducă o sticlă 
de vin. 

Cât priveşte pe d'Artagnan, chibzuia în mintea lui un mic 
plan a cărui desfăşurare o vom cunoaşte mai târziu, plan 
care-l făgăduia se vede cine ştie ce năzdrăvănie, căci din 
când în când un zâmbet luminos, trecea pe faţa-l visătoare. 

PARTEA A II-a. 

Capitolul 1. 

ENGLEZI ŞI FRANCEZI. 

La ora hotărâtă, muşchetarii se duseră împreună cu cei 
patru valeţi îndărătul Luxemburgului, într-un ocol lăsat pe 
seama căpriţelor. Athos dădu un bănuţ păzitorului, ca să 
plece. Valeţii primiră poruncă să stea de veghe. 

Curând, o ceată de gentilomi se apropie tăcută şi 
pătrunzând în ocol, se îndreptă spre muşchetari; apoi, 
potrivit obiceiurilor de peste mare, se făcură prezentările. 

Englezii erau cu toţii de neam mare şi numele atât de 
ciudate ale potrivnicilor nu numai că le stârniră uimirea, 
dar îi şi neliniştiră. 

— Bine, foarte bine, - începu lordul de Winter după ce toţi 
trei muşchetari spuseră cum îi cheamă, - dar noi tot nu ştim 


cine sunteţi şi nici nu ne putem bate cu nişte porecle; astea- 
s nume de păstori! 

— După cum bine bănuiţi, milord, sunt nume de împrumut, 
încuviinţă Athos. 

— Atunci cu atât mai mult dorim să vă cunoaştem 
adevăratele nume, răspunse englezul. 

— Aţi jucat totuşi cu noi fără să ştiţi cum ne cheamă, - îi 
aminti Athos, - dovadă că ne-aţi şi câştigat cei doi cai. 

— E adevărat, dar atunci ne puneam în primejdie doar 
banii, pe câtă vreme acum ne primejduim viaţa: joci cu 
oricine, dar de bătut nu te baţi decât cu cei de o seamă cu 
tine. 

— Aşa e, se învoi Athos. Şi, luându-l deoparte pe acela 
dintre cei patru englezi cu care trebuia să se bată, îşi spuse 
numele în şoaptă. 

Porthos şi Aramis făcură şi ei la fel. 

— Sunteţi mulţumit? Întrebă Athos pe potrivnicul lui. 
Găsiţi obârşia mea destul de aleasă pentru a binevoi să 
încrucişaţi spada cu mine? 

— Da, domnule, zise englezul, înclinându-se. 

— Acum vreţi să vă spun şi eu ceva? Adăugă răspicat 
Athos. 

— Ce anume? Întrebă englezul. 

— Aţi fi făcut mai bine dacă nu mi-aţi fi cerut să mă dau în 
vileag. 

— Şi de ce? 

— Fiindcă se crede că am murit, iar eu doresc, din 
anumite pricini, să nu se ştie că sunt în viaţă, aşa că voi fi 
silit să vă ucid pentru ca taina mea să nu zboare din gură-n 
gură. 

Englezul privi pe Athos crezând că glumeşte; dar lui Athos 
nu-l ardea de glumă. 

— Gata, domnilor? Întrebă el întorcându-se către prieteni 
şi potrivnici. 

— Da, răspunseră într-un glas englezii şi francezii. 

— Atunci în gardă, porunci Athos. 


Opt spade străluciră dintr-o dată în razele amurgului 
sângeriu şi lupta porni cu o înverşunare firească între 
oameni de două ori duşmani. 

Athos lupta la fel de liniştit şi cu luare-aminte ca şi când s- 
ar fi aflat într-o sală de scrimă. 

Porthos, pe care păţania din Chantilly îl lecuise de o prea 
mare încredere în sine, se avânta cu iscusinţă şi chibzuială. 

Aramis, nerăbdător să-şi isprăvească al treilea cânt al 
poemului, se zorea ca tot omul care n-are vreme de pierdut. 

Athos îşi ucise cel dintâi adversarul: îl nimerise cu o 
singură lovitură, dar aşa cum îi spusese, cu o lovitură de 
moarte, până în adâncul inimii. 

După el, Porthos îşi întinse adversarul pe iarbă; îi 
străpunsese coapsa. Cum englezul îi predase spada fără a 
mai încerca vreo împotrivire, Porthos îl luă în braţe şi-l duse 
astfel până la trăsură. 

Aramis se năpusti atât de crunt asupra potrivnicului, încât 
acesta, după ce dădu îndărăt cu vreo cincizeci de paşi, o luă 
la sănătoasa şi se făcu nevăzut în huiduielile valeţilor, cât 
priveşte pe d'Artagnan, el nu făcuse altceva decât să se 
apere; apoi când îşi dăduse seama că celălalt era istovit, îi 
arse o lovitură zdravănă de-l sări spada din mână. Văzându- 
se dezarmat, baronul dădu doi-trei paşi înapoi, dar în clipa 
aceea piciorul îi alunecă şi se prăvăli pe spate. 

Dintr-o săritură, d'Artagnan se repezi asupra lui şi 
pironindu-l spada în gâtlej îi spuse: 

— Aş putea să vă ucid, domnule, sâneţi în mâinile mele, 
dar de dragul surorii dumneavoastră vă dăruiesc viaţa. 

D'Artagnan nu mai putea de bucurie; i se împlinea gândul 
pus la cale de cu vreme, gând sub a cărui căldură îi înflorise 
pe faţă zâmbetele de care am vorbit. 

Încântat că are de-a face cu un gentilom atât de 
cumsecade, englezul îl strânse la piept pe d'Artagnan, 
copleşind şi pe cei trei muşchetari cu tot soiul de măguliri; 
cum adversarul lui Porthos fusese urcat în trăsură, iar al lui 


Aramis dăduse bir cu fugiţii, nu se mai gândiră cu toţii 
decât la cel mort. 

În vreme ce Porthos şi Aramis îi scoteau haina, la nădejdea 
că poate mai trăia încă, o pungă doldora de bani îi lunecă 
din cingătoare. D'Artagnan o ridică de jos şi o întinse 
lordului de Winter. 

— Ce naiba vreţi să fac cu ea? Întrebă englezul. 

— Înapoiaţi-o rudelor, răspunse d'Artagnan. 

— Şi ce le pasă rudelor de fleacul ăsta! Le rămân 
moştenire cincisprezece mii de galbeni; luaţi punga pentru 
lacheii dumneavoastră. 

D'Artagnan băgă punga în buzunar. 

— Şi acum, tinere prieten, cred că-mi dai voie spun astfel, 
- urmă lordul de Winter, - chiar astă-seară mă vei însoţi, 
dacă doreşti, la sora mea, lady Clarick, căci aş vrea să te 
bucuri şi de bunvoinţa ei şi cum nu e tocmai lipsită de 
trecere la curte, poate că o vorbă bună îţi va prinde bine 
cândva. 

D'Artagnan roşi de bucurie şi se înclină în semn de 
încuviinţare. 

În vremea asta, Athos se apropiase de d'Artagnan. 

— Ce-ai de gând să faci cu punga? Îi şopti el la ureche. 

— Voiam să ţi-o dau dumitale, dragă Athos. 

— Pentru ce tocmai mie? 

— Pentru că dumneata l-ai ucis: pradă de la vrăjmaş. 

— Eu, să mă pricopsesc de la un duşman?! Se încruntă 
Athos. Drept cine mă iei? 

— Datină de război. Îi aminti d'Artagnan; de ce n-ar merge 
la fel şi în dueluri? 

— Nici pe câmpul de bătălie n-am făcut una ca asta. 

Porthos dădu din umeri, iar Aramis ţinu parte lui Athos cu 
o mişcare a buzelor. 

— Atunci, - urmă d'Artagnan, - să dăm banii valeţilor 
noştri, aşa cum ne-a sfătuit lordul de Winter. 

— Bine, - spuse Athos - să dăm punga, dar nu la ai noştri, 
ci lacheilor englezi. 


Athos luă punga şi o zvârli în mâinile vizitiului: 

— Pentru dumneata şi tovarăşii dumitale. 

Asemenea mărinimie din partea unui om cu desăvârşire 
lipsit de mijloace, îl ului chiar pe Porthos, iar acea dărnicie 
franţuzească povestită mai departe de lordul de Winter şi 
prietenul lui, se bucură pretutindeni de mare laudă, în 
afară de a domnilor Grimaud, Mousqueton, Planchet şi 
Bazin. 

Despărţindu-se de d'Artagnan, lordul de Winter îi dădu 
adresa surorii sale: locuia în Piaţa Regală, cartier cu 
deosebire ales pe vremea aceea, la numărul şase. De 
altminteri îi făgădui că va trece să-l ia pentru a-l prezenta 
frumoasei milady. D'Artagnan îi dădu întâlnire la ora opt, 
acasă la Athos. 

Gândul că se va înfăţişa înaintea ei, îl frământa pe 
gasconul nostru; îşi amintea împrejurările stranii în care 
femeia aceea îi răsărise mereu în cale. Pentru el nu încăpea 
îndoială că Milady era o unealtă a cardinalului, totuşi ceva îl 
chema către ea, puterea unei vrăji de care nu-şi dădea nici 
el seama. Singura lui teamă era ca nu cumva Milady să-l 
bănuiască a fi omul din Meung şi din Douvres. Atunci ar fi 
ştiut că e unul din credincioşii domnului de Treville şi, prin 
urmare, slujitor cu trup şi suflet al regelui, ceea ce ar fi fost 
în dauna lui; căci dacă Milady l-ar fi cunoscut aşa cum şi el o 
cunoştea pe ea, amândoi ar fi jucat o partidă cu aceiaşi sorţi 
de izbândă. Cât priveşte începutul de dragoste dintre ea şi 
contele de Wardes, tânărul nostru încrezut se sinchisea 
prea puţin, deşi contele era tânăr, frumos, bogat şi cu mare 
trecere pe lângă cardinal. Dar nu degeaba ai douăzeci de 
ani şi pe deasupra le-ai născut şi la Tarbes. 

D'Artagnan trecu mai întâi pe acasă, se găti cu cel mai 
înzorzonat veşmânt, apoi întorcându-se la Athos îi istorisi 
totul, ca de obicei. După ce-l ascultă păsul, Athos clătină din 
cap şi cu amărăciune în glas îl îndemnă să ia bine seama. 

— Mda, - făcu el, - abia ai pierdut o femeie despre care 
dădeai zor că e bună, încântătoare, fără cusur şi iată că 


acum te ţii după alta! 

D'Artagnan simţi ce îndreptăţită era mustrarea. 

— O iubeam pe doamna Bonacieux din toată inima, - 
desluşi el, - iar pe Milady o iubesc doar cu mintea. Am 
primit să mă duc la ea mai ales ca să dibui cam ce 
învârteşte la curte. 

— Ce învârteşte la curte? La naiba, nu-l prea greu de 
ghicit după tot ce mi-ai spus până acum. Trebuie să fie vreo 
iscoadă de-a cardinalului; o femeie care o să-ţi arunce un 
laţ şi o să-ţi prindă frumuşel gâtul. 

— Nu zău, dragă Athos, prea le vezi toate în negru. 

— Dragul meu, eu n-am încredere în femei; ce vrei! Sunt 
păţit şi mai ales n-am încredere în femeile bălaie. Nu mi-ai 
spus tu că şi Milady e bălaie? 

— Are cel mai frumos păr auriu din lume. 

— Vai, vai, sărmanul meu d'Artagnan! Îl tângui Athos. 

— Ascultă, eu vreau doar să mă lămuresc; şi după ce voi şti 
tot ce trebuie să ştiu, o să mă dau la o parte. 

— Bine, lămureşte-te, mormăi nepăsător Athos. 

Lordul de Winter sosi la ora hotărâtă, iar Athos, înştiinţat 
din vreme, trecu în camera alăturată. Găsindu-l aşadar pe 
d'Artagnan singur şi fiindcă era aproape opt, îl şi luă cu el. 

O caleaşcă luxoasă, înhămată cu doi armăsari focoşi, 
aştepta la scară; peste câteva clipe erau în Piaţa Regală. 

Milady Clarick îl primi pe d'Artagnan fără umbră de surâs. 
Palatul era de o bogăţie bătătoare la ochi şi, deşi cei mai 
mulţi dintre englezi, goniţi de război, părăsiseră Franţa sau 
erau pe cale s-o părăsească, Milady făcuse noi cheltuieli 
pentru căminul ei, dovadă că măsura privind izgonirea 
englezilor nu o atingea. 

— Iată, - începu lordul de Winter, arătându-l pe 
d'Artagnan surorii sale, - iată un tânăr gentilom care a avut 
în mâinile lui viaţa mea şi totuşi a vrut să mă cruţe, deşi 
eram de două ori duşmani: întâi pentru că eu îl jignisem şi 
pe urmă pentru că sunt englez. Dacă ţii câtuşi de puţin la 
mine, te rog, doamnă, mulţumegşte.-l. 


Milady încruntă uşor din sprâncene; un nor aproape 
nevăzut îi adumbri fruntea şi un surâs atât de straniu îi 
lunecă pe buze, încât tânărul, căruia nu-l scăpase această 
întreită tulburare, se simţi ca înfiorat. 

Fratele nu-şi dădu seama de nimic; maimuța răsfăţată a 
gazdei îl trăsese de pulpană, iar el se întorsese ca să se 
joace cu ea. 

— Fiţi bine venit, domnule - vorbi Milady cu o voce a cărei 
catifelare nu se potrivea cu căutătura cruntă ce nu-l 
scăpase lui d'Artagnan - aţi câştigat azi drepturi veşnice la 
recunoştinţa mea. 

Englezul se întoarse atunci şi-l povesti toată lupta, fără să 
treacă peste nici un amănunt. Milady îl asculta cu cea mai 
mare luare-aminte; dar deşi se străduia să-şi ascundă 
gândul, se vedea uşor că ceea ce auzea nu-l era de loc pe 
plac. Faţa i se împurpura, iar micul ei picior nu-şi mai găsea 
astâmpăr sub rochie. 

Lordul de Winter nu băgă nimic de seamă. După ce sfârşi 
de povestit, se apropie de masa pe care se găsea otavă cuo 
sticlă de vin de Spania şi mai multe pahare: umplu două 
pahare şi, făcându-l semn, îl pofti pe d'Artagnan să bea. 

D'Artagnan ştia că un englez se socoteşte jignit când te 
codeşti să ciocneşti paharul cu el. Se apropie deci de masă 
şi luă alt pahar. Cum în vremea asta n-o pierdea din ochi pe 
Milady, văzu prin oglindă că se schimbase la faţă. Crezând 
că nu se mai uită nimeni la ea, ceva sălbatic îi însufleţea 
privirea; îşi înfigea dinţii în batistă, cu gând parcă s-o 
muşte. 

Tocmai atunci intră în cameră acea drăgălaşă cameristă pe 
care d'Artagnan o mai văzuse; ea spuse câteva cuvinte în 
englezeşte lordului de Winter, care ceru îndată voie lui 
d'Artagnan să se retragă, fiind chemat în altă parte de 
treburi grabnice şi stăruind totodată pe lângă sora lui să-l 
capete iertarea. 

După ce strânse mâna lordului de Winter, d'Artagnan se 
întoarse lângă Milady. Cu o iuţeală uimitoare, chipul ei îşi 


luase din nou înfăţişarea-l gingaşă; atât doar că batista cu 
răzlețe pete purpurii dădea de gol pe frumoasa care-şi 
muşcase buzele până la sânge. 

Şi erau fără seamăn buzele ei. Să fi jurat că-s mărgean 
viu! 

Convorbirea luă o întorsătură vioaie. S-ar fi zis că Milady 
era iarăşi în apele ei. Destăinui lui d'Artagnan că lordul de 
Winter nu-l era frate, ci cumnat; fusese căsătorită cu 
mezinul familiei care o lăsase văduvă cu un copil. Acest 
copil era singurul moştenitor al lordului de Winter, numai 
dacă el nu s-ar fi căsătorit. Din spusele ei, d'Artagnan 
întrezări un fel de văl, ce acoperea ceva, dar mai adânc, sub 
văl, privirea lui nu, putea încă pătrunde. 

De altminteri, după o jumătate de ceas, d'Artagnan 
rămase încredinţat că Milady era o compatrioată; vorbea 
graiul francez în chip atât de elegant şi de curat, încât nu 
încăpea nici urmă de îndoială. 

D'Artagnan dădu drumul unui şuvoi de vorbe curtenitoare 
şi jurăminte de credinţă. La toate neroziile îndrugate de 
gasconul nostru, Milady surâdea cu voie bună. Ora plecării 
sosi. D'Artagnan îşi luă rămas bun şi ieşi din salonul ei, 
fericit ca nimeni pe lume. 

Pe scară se întâlni cu frumoasa cameristă, care, după ce îl 
atinse în treacăt, îmbujorându-se până-n albul ochilor, se 
rugă de iertare cu un glas atât de dulce, încât iertarea o şi 
căpătă pe loc. 

D'Artagnan se întoarse a doua zi şi fu primit şi mai bine 
decât în ajun. Lordul de Winter nefiind acolo, Milady 
rămase de data asta toată seara numai cu el. Părea că 
soarta lui n-o lasă rece; îl întrebă din ce loc se trăgea, cu 
cine era prieten şi dacă nu se gândise vreodată să se 
alăture slujitorilor domnului cardinal. 

D'Artagnan, care, după cum se ştie, era deosebit de 
prevăzător pentru un tânăr de douăzeci de ani, îşi aminti 
bănuielile lui cu privire la Milady; ridică în slăvi pe 
eminenţa sa şi-l spuse că, fără doar şi poate, ar fi intrat în 


garda cardinalului şi nu în garda regelui, dacă l-ar fi 
cunoscut, de pildă, pe domnul de Cavois în loc să-l fi 
cunoscut pe domnul de Treville. 

Milady schimbă vorba în chipul cel mai firesc din lume şi-l 
întrebă în treacăt pe d'Artagnan dacă nu fusese vreodată în 
Anglia. 

D'Artagnan răspunse că fusese trimis în Anglia de domnul 
de Treville, în vederea cumpărării unor cai şi chiar adusese 
de acolo patru, pentru a fi puşi la încercare. 

În timpul convorbirii, Milady îşi muşcă de două-trei ori 
buzele. Avea în faţa ei un gascon care nu se dădea bătut 
atât de uşor. 

La aceeaşi oră ca şi în ajun, d'Artagnan părăsi pe Milady. 
Pe sală se întâlni iarăşi cu frumoasa Ketty; era numele 
cameristei. Ea îi furişă o privire galeşă, asupra căreia 
d'Artagnan n-ar fi trebuit să se înşele, dar prins în mrejele 
stăpânei, lui nu-l mai ardea de altcineva. 

A doua şia treia zi, d'Artagnan se duse iarăşi la Milady. De 
fiecare dată, ea îl primea tot mai prieteneşte. 

Şi în fiecare seară o întâlnea pe drăgălaşa cameristă fie în 
anticameră, fie pe coridor, fie pe scară. 

Dar, cum am mai spus, d'Artagnan nici măcar nu băgase 
de seamă încăpăţânata stăruinţă a sărmanei Ketty. 

Capitolul II. 

UN PRÂNZ LA UN AVOCAT. 

Duelul în care Porthos jucase un rol atât de strălucit nu-l 
ştersese din minte prânzul de la soţia avocatului. A doua zi, 
către amiază, după ce îi porunci lui Mousqueton să-l mai 
perie încă o dată hainele, se îndreptă spre strada Urşilor cu 
pasul unui om de două ori norocos. 

Inima îi bătea, dar nu de o dragoste tinerească şi 
neastâmpărată ca lui d'Artagnan. Nu, un ţel mai pământesc 
îi biciuia dorul: avea să treacă în sfârşit acel prag tainic, să 
urce acea scară necunoscută, pe care se căţăraseră ani de- 
a rândul, unul câte unul, galbenii bătrâni ai maestrului 
Coguenard. 


Avea, în sfârşit, să dea cu ochii de un cogeamite lădoi, pe 
care de atâtea ori îl văzuse în visurile lui, lung şi adânc, 
ferecat cu lacăte grele, zăvorit şi înţepenit în duşumea, un 
soi de sipet despre care auzise atât de des vorbindu-se şi pe 
care mâinile, cam uscăţive, ce e drept, dar nelipsite de 
eleganţă, ale soţiei avocatului, îl vor deschide în faţa 
privirilor lui uimite. 

Apoi, el, omul rătăcitor pe pământ, omul fără avere, omul 
fără familie, soldatul deprins cu hanul, cu cârciuma, cu 
spelunca, mâncăul nevoit să se mulţumească de cele mai 
multe ori cu chilipiruri picate la întâmplare, de data asta 
avea să guste din mâncăruri gospodăreşti, avea să soarbă 
pe îndelete bucuria unui cămin îndestulat şi să se lase în 
voia unui răsfăţ care încântă cu atât mai mult cu cât eşti 
mai călit, după chiar mărturia bătrânilor moşteacă. 

Să vii zi de zi în calitate de verişor şi să înfuleci la o masă 
gustoasă, să descreţeşti fruntea pământie şi boţită a 
bătrânului avocat, să-l jumuleşti pe tinerii copişti, 
învăţându-l tot soiul de jocuri de cărţi, în cele mai 
şmechereşti amănunte, să le câştigi în chip de onorariu 
pentru o lecţie care ar ţine un ceas puşculiţa cu economiile 
lor pe o lună, toate astea îi surâdeau grozav lui Porthos. 

Muşchetarului îi trecuse pe la urechi vorbele de ocară ce 
umblau în acea vreme pe seama avocaţilor şi care se mai 
aud şi azi: zgârcenia, lăcomia, zilele lungi de post; dar cum, 
la urma urmelor, în afară de unele aprige dorinţi de 
economie pe care Porthos le găsise nelalocul lor, soţia 
avocatului se arătase destul de darnică, pentru o soţie de 
avocat, bineînţeles, el se aştepta să găsească o casă din 
belşug înzestrată cu de toate. 

Totuşi chiar din prag, pe muşchetar, îl şi prinseră oarecari 
bănuieli: căci intrarea nu prea era îmbietoare: un gang 
întunecos, care duhnea, pe scară chiorenie din pricina unor 
geamuri zăbrelite, prin care se strecura lumina zilei dintr-o 
curte vecină, iar la primul cat o uşă joasă, ţintuită în cuie 
uriaşe, ca uşa principală de la Grand-Chatelet 425). 


Porthos ciocăni cu degetul. Un secretar înalt, cu faţa 
gălbejită, ascunsă sub o claie de păr neţesălat, deschise şi 
salută ca tot omul silit să respecte la celălalt statura 
impunătoare, semn al puterii, haina militară, semn al 
profesiei şi faţa rumenă, semn al bunului trai. 

În acelaşi timp, alt secretar mai scund, în spatele celui 
dintâi, altul mai înalt, în spatele celui de al doilea şi în 
sfârşit un băieţel de serviciu îndărătul celui de al treilea. 

În total, trei secretari şi jumătate; ceea ce însemna, pe 
vremea aceea, că biroul avocatului era dintre cele mai 
căutate. 

Deşi muşchetarul urma să sosească numai la ora unu, încă 
de la douăsprezece soţia avocatului stătea ca ochii la pândă 
şi, bizuindu-se pe inima şi poate chiar pe stomacul iubitului 
său, nădăjduia să-l vadă venind mai devreme. 

Doamna Cogquenard intră deci pe uşa ce dădea în 
apartament aproape o dată cu oaspetele care intra pe uşa 
dinspre scară; ivirea vrednicei doamne îl scoase pe Porthos 
din mare încurcătură. Secretarii erau numai ochi, iar el, 
fără a şti ce trebuie să spună acestei înşiruiri de fiinţe 
crescânde şi descrescânde, nu-şi dezlega limba. 

— E vărul meu, vesti soţia avocatului: te rog intră, intră te 
rog, domnule Porthos. 

Numele de Porthos stârni râsul secretarilor: dar când 
acesta se întoarse spre ei, toate feţele îşi pierdură deodată 
veselia. 

Ajunseră în cabinetul avocatului după ce străbătură 
anticamera, unde se aflau secretarii şi biroul unde ar fi 
trebuit să se afle; această din urmă încăpere era un soi de 
sală întunecoasă, ticsită toată cu hârţoage. leşiţi din biroul 
secretarilor, lăsară pe dreapta bucătăria şi pătrunseră în 
sfârşit, în camera de primire. 

Toate aceste încăperi, care răspundeau una într-alta, îi 
cam dădură de gândit lui Porthos. Prin toate acele uşi 
deschise, fără îndoială că orice cuvânt se auzea de departe; 
apoi, în trecere, aruncase o privire cercetătoare şi în 


bucătărie, mărturisindu-şi tainic, spre ruşinea gazdei şi 
marea lui părere de rău că nu zărise acel foc, acea 
însufleţire şi acea zarvă care domnesc de obicei în orice 
altar al mâncăcioşilor, atunci când se pregăteşte un prânz 
pe cinste. 

Avocatul fusese fără îndoială înştiinţat de această vizită, 
căci nu se arătă surprins când îl văzu pe Porthos înaintând 
în chip firesc şi salutându-l curtenitor. 

— Se pare că suntem veri, grăi avocatul, sprijinindu-se pe 
braţe, ca să se ridice din jilţul său de trestie. 

Înfăşurat în veşmântul negru în care trupul lui firav se 
pierdea, bătrânul era verde la faţă şi uscat: ochii lui mici şi 
cenuşii sclipeau ca jăraticul şi păreau a fi, împreună cu gura 
ce rânjea veşnic, singurele părţi ale feţei din care viaţa nu 
fugise încă. Din nefericire, picioarele nu mai voiau să 
slujească acestei maşinării osoase: de cinci sau şase luni de 
când îl lovise boala, cinstitul avocat ajunsese aproape robul 
soţiei lui. 

Vărul fu primit cu resemnare şi nimic mai mult. Dacă 
sănătatea nu i-ar fi fost atât de şubredă, maestrul 
Coguenard s-ar fi lepădat de orice rudenie cu domnul 
Porthos. 

— Da, domnule, suntem veri, răspunse fără a-şi pierde 
cumpătul Porthos, care de altminteri nici nu se gândise 
vreodată că soţul doamnei Cogquenard îl va primi cu braţele 
deschise. 

— Mi se pare, veri prin soţie, adăugă în zeflemea avocatul. 

Porthos nu simţi batjocura şi, luându-o drept naivitate, 
zâmbi pe sub mustaţa-l stufoasă. Doamna Coguenard, care 
ştia că un suflet naiv este o varietate nespus de rară în 
specia avocăţească, zâmbi şi ea puţin, dar se rumeni, din 
belşug. 

Chiar decum sosise Porthos, maestrul Coquenard îşi 
aruncase ochii cu grijă asupra unui dulap mare ce se afla în 
faţa biroului său de stejar. Pricepând că dulapul, deşi felurit 
ca înfăţişare de cel întrezărit în visele lui, trebuia să fie 


totuşi prea fericitul şi mult doritul sipet, Porthos se simţi 
încântat că realitatea era cu şase picioare mai înaltă decât 
visul. 

Maestrul Coquenard nu împinse mai departe cercetările 
genealogice, dar, întorcându-şi privirea îngrijorată de la 
dulap spre Porthos, se mulţumi să spună: 

— Sper că înainte de plecarea sa la ţară, vărul nostru ne 
va face cinstea să ia o dată masa cu noi, nu-l aşa, doamnă 
Cogquenard? 

De data asta, Porthos primi lovitura de-a dreptul în stomac 
şi o simţi din plin; la rândul ei, nici doamna Cogquenard nu 
putu rămâne nepăsătoare, căci adăugă: 

— Vărul meu nu va mai veni pe la noi dacă vede că-l 
primim urât: dar chiar dacă-l primim bine şi tot va veni pe 
apucate, căci stă prea puţin la Paris, ca să nu-l cerem să ne 
dăruiască tot răgazul de care se bucură până la plecare. 

— Oh, picioarele mele, bietele de voi! Unde v-aţi ascuns? 
Mormăi Coquenard şi încercă să zâmbească. 

Acest ajutor, pe care Porthos îl primi tocmai când nădejdea 
lui de mâncău era mai ameninţată, stârni recunoştinţa 
muşchetarului pentru doamna Coguenard. 

Curând sosi şi ora prânzului. Trecură cu toţii în sufragerie, 
încăpere mare şi întunecoasă, aşezată în faţa bucătăriei. 

Simţind parcă în casă miresme nu prea obişnuite, 
secretarii se înfiinţaseră fără întârziere ca militarii, fiecare 
cu scăunelul lui în mână, gata să se aşeze la masă. Şi în 
vremea asta, mişcau neîncetat din fălci, vădind astfel o 
aprigă poftă de mâncare. 

„La naiba! Gândi Porthos aruncând o privire asupra celor 
trei înfometați, căci, după cum e lesne de înţeles, micului 
ucenic nu-l era îngăduit să ia parte la masa maestrului. La 
naiba! În locul vărului meu, eu n-aş mai ţine mâncăcioşi din 
ăştia. Parc-ar fi naufragiaţi care n-au pus nimic în gură de 
şase săptămâni.” 

Maestrul Coquenard intră în sufragerie într-un fotoliu pe 
rotile, împins de doamna Coquenard, căreia Porthos îi veni 


la rândul lui în ajutor, ca să-l împingă soţul până la masă. 

N-apucă să treacă bine pragul, că se porni să mişte şi el 
din nas şi din fălci, la fel ca secretarii lui. 

— Oh! Oh! - se bucură el, - iată o supă care-ţi face cu 
ochiul. 

„Ce dracu or fi simțind atât de grozav la supa asta?” se 
întreba Porthos văzând zeama lungă şi chioară, cu câteva 
bucățele răzlețe de pâine prăjită ce pluteau ici-colo, ca 
insulele unui arhipelag. 

Doamna Coguenard zâmbi şi, la un semn alei, toată lumea 
se aşeză grabnic la masă. 

Îl serviră întâi pe maestrul Cogquenard şi după el pe 
Porthos; apoi Doamna Coquenard îşi umplu farfuria şi 
împărţi bucăţelele de pâine fără supă secretarilor 
nerăbdători. 

În clipa aceea, uşa sălii de mâncare se crăpă singură 
scârţâind şi, printre canaturile întredeschise, Porthos zări 
băieţaşul care, neputând lua parte la ospăț, îmbuca din 
codrul lui de pline în mijlocul miresmelor din bucătărie şi 
din sala de mâncare. 

După supă, servitoarea aduse o găină fiartă, minunăţie ce 
făcu pe comeseni să-şi holbeze ochii, gata-gata să le iasă din 
orbite. 

— Se vede că-ţi iubeşti rubedeniile, doamnă Coquenard, 
spuse avocatul cu un surâs aproape dureros; desigur că în 
cinstea vărului dumitale ţi-ai dat atâta osteneală. 

Biata găină era piele pe os, iar pielea din cea groasă, pe 
care oasele nu pot s-o străpungă cu oricâte strădanii; mult 
trebuie s-o fi căutat până au găsit-o în coteţul unde se 
cuibărise ca să moară de bătrâneţe. 

„Drace! Gândi Porthos, nu-l deloc vesel! Mă închin în faţa 
bătrâneţii, dar nici nu mă prăpădesc după ea când e fiartă 
sau friptă.” 

Şi privi jur împrejur să vadă dacă părerea lui era 
împărtăşită şi de ceilalţi: spre deosebire însă de el, nu zări 


decât ochi strălucitori, pironiţi cu nesaţ pe minunata găină, 
obiectul dispreţului său. 

Doamna Coguenard trase farfuria spre ea şi desprinzând 
cu îndemânare cele două picioare mari, negre, le aşeză pe 
farfuria soţului ei; trase apoi gâtul, pe care-l puse cu cap cu 
tot la o parte pentru ea, mai desprinse o aripă pentru 
Porthos şi dădu îndărăt servitoarei care o adusese 
zburătoarea ce pieri aproape întreagă, înainte ca 
muşchetarul să fi putut urmări dezamăgirea pe diferitele 
chipuri, potrivit firii fiecărui comesean. 

Locul găinii îl luă o farfurie cu fiertură de bob, farfurie 
uriaşă, în care câteva ciolane de berbec, ce păreau însoţite, 
la prima vedere, de ceva carne, căutau să iasă la iveală. 

Dar secretarii domnului Coquenard nu se lăsară amăgiţi 
cu una, cu două şi mutrele lor amărâte se schimbară iute în 
feţe resemnate. 

Doamna Coguenard împărţi tinerilor mâncarea adusă, cu 
socotita cumpătare a unei bune gospodine. 

Venise şi rândul vinului. Maestrul Coquenard turnă dintr- 
un clondiraş mititel de pământ, câte-o treime de pahar 
fiecăruia din tineri şi, după ce-şi turnă şi lui cam tot pe atât, 
clondiraşul trecu în partea lui Porthos şi a doamnei 
Coguenard. 

Tinerii îşi turnau apă peste vin ca să umple paharul şi 
după ce-l beau pe jumătate, îl umpleau din nou şi tot aşa 
mereu până la sfârşitul prânzului, încât din rubinie; cum 
fusese la început, băutura ajunsese la culoarea topazului 
stins. 

Porthos mâncă sfios aripa lui de găină şi se cutremură 
simțind pe sub masă genunchiul doamnei Coquenard, 
căutându-l-l pe al lui. Înghiţi de asemenea jumătatea de 
pahar din vinul atât de cruțat şi pe care-l recunoscu a fi din 
groaznica viţă de Montreuil, spaima gâătlejelor subţiri. 

Văzându-l cum dă de duşcă vinul fără pic de apă, avocatul 
scoase un oftat. 


— Vrei şi dumneata din bobul ăsta, verişorule dragă? 
Întrebă ea, voind parcă să spună: lasă-te mai bine păgubaş. 

— Al dracului să fie cine o gusta! Mormăi Porthos. Apoi, cu 
glas tare răspunse: Mulţumesc, verişoară, nu mai mi-e 
foame. 

Ceilalţi tăcură. Porthos nu ştia ce trebuie să facă. Avocatul 
spuse de câteva ori în şir: 

— Ah, doamnă Coquenard, felicitările mele, prânzul 
dumitale a fost un adevărat ospăț; Doamne, ştiu c-am 
mâncat! 

Maestrul Coquenard mâncase supa, picioarele negre ale 
găinii şi singurul os de berbec pe care fusese puţină carne. 

Porthos crezu că-şi băteau joc de el şi începu să-şi 
răsucească mustaţa şi să încrunte din sprâncene, dar 
genunchiul doamnei Coguenard îl sfătui să nu-şi piardă 
răbdarea. 

Tăcerea aceea şi masa întreruptă în toi n-aveau nici o 
noimă pentru Porthos, însă pentru secretarii domnului 
Coquenard aveau, dimpotrivă, un înţeles sfâşietor; la un 
semn al avocatului, însoţit de un surâs al doamnei 
Coquenard, ei se ridicară încet de la masă, îşi împăturiră 
şervetul mai încet încă, apoi se înclinară şi ieşiră unul după 
altul. 

— Duceţi-vă, băieţi, duceţi-vă, cu burta plină se munceşte 
mai cu spor, îi îndemnă avocatul. 

Secretarii odată plecaţi, doamna Coguenard se ridică de la 
masă şi scoase dintr-un bufet o bucată de brânză, nişte 
dulceaţă de gutui şi o prăjitură pregătită chiar de mâna ei, 
cu migdale şi miere. 

Maestrul Coquenard încruntă din sprâncene, fiindcă vedea 
prea mare risipă; Porthos îşi muşcă buzele, fiindcă vedea că 
n-are ce mânca. 

Se uită repede, după farfuria cu bob, dar ia bobul de unde 
nu-l. 

— Ce mai ospăț, - se minuna avocatul, foindu-se în scaun, - 
adevărat ospăț, epulae epularum; Lucullus prânzeşte la 


Lucullus 426). 

Porthos privi clondirul de lângă el, nădăjduind să-şi 
astâmpere foamea şi setea cu vin, pâine şi brânză; dar vinul 
se isprăvise, clondiraşul era gol; domnul şi doamna 
Coquenard nu păreau a lua în seamă acest amănunt. 

„Bine, - îşi zise în sinea lui Porthos, - lasă că o să ştiu eu 
pentru altă dată.” 

Îşi trecu limba pe o linguriţă de dulceaţă şi-şi năclăi dinţii 
în pasta lipicioasă a doamnei Coquenard. 

„Acum, - zise el, - o făcui şi p-asta! Ah, dacă n-aş trage 
nădejde să mă uit cu doamna Coquenard în dulapul lui 
bărbatu-su!” 

După asemenea desfătare cu prânzul ce-l socotea curată 
nebunie, maestrul Cogquenard simţi nevoia să aţipească. 
Porthos nădăjduia că lucrul acesta se va petrece fără 
întârziere şi chiar acolo, pe loc, dar afurisitul de avocat nici 
nu vru să audă de aşa ceva. Trebuie să fie dus în camera lui 
şi nu se linişti decât când se văzu în faţa dulapului cu 
pricina, pe marginea căruia îşi sprijini amândouă picioarele, 
pentru mai multă siguranţă. 

Soţia avocatului îl însoţi pe Porhtos într-o cameră vecină, 
cu gând să pună pe îndelete temelia unei împăcări. 

— O să poţi veni de trei ori pe săptămână să iei masa la 
noi, începu doamna Coquenard. 

— Mulţumesc, - răspunse Porthos. - dar nu-mi place să 
cad pe capul nimănui; de altminteri, trebuie să văd ce fac şi 
cu echipamentul acela. 

— E adevărat, - îşi aminti soţia avocatului suspinând, - da, 
e vorba de nenorocitul acela de echipament! 

— Da, da! De ele vorba, întări Porthos. 

— Şi, mă rog, cam ce intră în echipamentul dumitale, 
domnule Porthos? 

— O groază de lucruri, răspunse Porthos; după cum ştii, 
muşchetarii sunt ostaşi aleşi pe sprânceană şi le trebuiesc 
obiecte de care cei din corpurile de gardă sau mercenarii 
elveţieni n-au nevoie. 


— "Totuşi, spune-mi-le cu de-amănuntul. 

— Una peste alta, ar putea să se urce la... lărăgăni vorba 
Porthos, căruia îi plăcea mai mult să socotească de-a valma 
decât cu bucata. 

Soţia avocatului aştepta fremătând. 

— La cât? Întrebă ea; sper că totalul nu va trece peste... 

Şi se opri. Nu-şi mai găsea vorbele. 

— Vai! Nu, - vru el s-o liniştească. - toate astea nu cred că 
vor trece de două mii cinci sute de livre; ba, cu oarecare 
economie, poate că aş scoate-o la capăt numai cu două mii 
de livre. 

— Doamne, Dumnezeule! - se sperie ea, - două mii de 
livre! Dar asta e o avere. 

Porthos se strâmbă plin de înţeles: doamna Coquenard 
pricepu tâlcul. 

— 'Ţi le ceream toate cu de-amănuntul, fiindcă eu am o 
mulţime de rubedenii şi cum mă cam pricep şi la 
negustorie, eram aproape sigură că-ţi pot dibui lucrurile cu 
sută la sută mai ieftin decât le-ai fi plătit dumneata. 

— Aşa! Aşa! - făcu Porthos, - aici ai vrut să ajungi! 

— Dar, - scumpe domnule Porthos, - nu-l aşa că-ţi trebuie 
în primul rând un cal? 

— Fireşte, îmi trebuie un cal. 

— Uite, am tocmai ce-ţi trebuie. 

— Bine! - făcu Porthos încântat, - iată că scăpăm de grija 
calului, dar mai am nevoie şi de tot harnaşamentul alcătuit 
din lucruri pe care numai muşchetarul singur poate să şi le 
cumpere şi care, de altfel, n-o să se urce la mai mult de trei 
sute de livre. 

— Trei sute de livre! Bine, hai să zicem trei sute de livre, 
încuviinţă soţia avocatului, oftând. 

Porthos zâmbi. Cititorul ţine minte că el păstrase şaua 
trimisă de Buckingham, aşa că cele trei sute de livre puteau 
să-l rămână frumuşel în buzunar. 

— Apoi, - urmă el, - mai e şi calul valetului, pe urmă şi 
cufărul meu. În ceea ce priveşte armele, nu e nevoie să-ţi 


mai baţi capul, fiindcă le am. 

— Un cal pentru valetul dumitale? Îngână cu sfială soţia 
avocatului; asta înseamnă lux de mare senior, prietene. 

— Cum, doamnă? Întrebă ţanţoş Porthos. Adică eu ce 
sunt? Un calic? 

— Nu, spuneam numai că un catâr drăguţ arată uneori la 
fel de bine ca şi un cal şi cred că dacă ai găsit un catâr 
drăguţ pentru Mousqueton... 

— Hai fie şi un catâr drăguţ, primi Porthos. Ai dreptate, am 
întâlnit mari nobili spanioli şi suita lor călărea numai pe 
catâri. Dar, atunci înţelegi, doamnă Cogquenard, să fie 
barem un catâr cu moţ de pene şi cu clopoței! 

— În privinţa asta, fii liniştit, îl asigură soţia avocatului. 

— Mai rămâne cufărul, aminti Porthos. 

— Oh! Să nu ai grijă nici de asta, - se repezi doamna 
Coquenard, - soţul meu are cinci sau şase, îl vei alege pe cel 
mai bun. Are mai ales unul care-l plăcea să-l ia în călătoriile 
lui; e mare că încape în el o casă întreagă. 

— Cum? Adică e gol cufărul dumitale? Întrebă nedumerit 
Porthos. 

— Vezi bine că e gol, răspunse la fel de nedumerită soţia 
avocatului. 

— Dar mie-mi trebuie unul plin cu de toate, scumpa mea, 
desluşi Porthos. 

Doamna Cogquenard slobozi noi suspine. Moliere nu 
scrisese încă scena lui din Avarul. Se înţelege atunci că 
doamnei Coquenard i se cuvine întâietate asupra lui 
Harpagon. 

În sfârşit, tot restul echipamentului a fost dezbătut la fel; 
drept încheiere a întrevederii, soţia avocatului se hotări să 
dea opt sute de livre bani peşin şi să facă rost de calul şi 
catârul care ar fi avut cinstea să poarte spre culmi glorioase 
pe Porthos şi pe Mousqueton. 

Odată aceste amănunte lămurite, Porthos îşi luă rămas 
bun de la doamna Coquenard. Ea încercă să-l mai reţină cu 
privirile ei galeşe, dar el îi aminti asprele cerinţe ale slujbei 


lui şi, vrând-nevrând, iubita trebui să facă loc maiestăţii sale 
regelui. 

Muşchetarul se întoarse acasă, chinuit de o foame care-l 
scotea din sărite. 

Capitolul III. 

CAMERISTĂ ŞI STĂPÂNĂ. 

În vremea asta, aşa cum am mai spus, în ciuda răbufnirilor 
conştiinţei şi a sfaturilor înțelepte ale lui Athos, d'Artagnan 
era din ceas în ceas tot mai îndrăgostit de Milady; astfel 
fiind, nu trecea o singură zi fără ca năstruşnicul gascon să 
se ducă să-l facă curte, încredinţat că, mai devreme sau mai 
târziu, Milady va trebui totuşi să-l răspundă. 

Într-o seară, pe când sosea la ea aproape zburând, ca 
omul care aşteaptă să-l pice norocul din cer, întâlni 
camerista sub poarta cea mare; de data asta, Ketty nu se 
mulţumi să-l atingă în trecere, ci îl apucă uşor de mână. 

„Bun! Făcu d'Artagnan. O fi având să-mi spună ceva din 
partea stăpâni-şi; fără doar şi poate, vreo întâlnire pe care 
n-a îndrăznit să mi-o dea, cu gura ei.” 

Şi aruncă asupra frumoasei copile cea mai biruitoare 
privire din lume. 

— Aş vrea să vă spun două cuvinte, domnule cavaler... 
Îngăimă camerista. 

— Vorbeşte, copila mea. Vorbeşte, o îndemnă d'Artagnan. 
Te ascult. 

— Aici nu se poate; am prea multe să vă spun şi mai cu 
seamă în mare taină. 

— Ce-l de făcut atunci? 

— Dacă domnul cavaler ar vrea să mă urmeze, spuse 
sfioasă Ketty. 

— Oriunde vei vrea, frumoasa mea. 

— Atunci, veniţi. 

Şi Ketty, care-l ţinuse lot timpul de mână, îl trase către o 
întunecoasă scară întortocheată şi, după ce-l făcu să urce 
vreo cincisprezece trepte, deschise o uşă. 


— Intraţi, domnule cavaler, - îl pofti ea, aici vom fi singuri 
şi vom putea vorbi. 

— A cui e camera asta, frumoaso? Întrebă d'Artagnan. 

— A mea, domnule cavaler; dă în camera stăpânei mele 
prin uşa de colo. Dar fiţi liniştit: n-o să poată auzi ce vorbim, 
fiindcă nu se culcă niciodată înainte de miezul nopţii. 

D'Artagnan aruncă o privire împrejur. Odăiţa îţi lua ochii 
prin gustul ce domnea înăuntru şi prin curăţenie; dar, fără 
voia lui, privirea i se opri pe uşa despre care Ketty spusese 
că răspundea în camera încântătoarei Milady. 

Ghicind ce se petrece În mintea tânărului, Ketty oftă din 
greu. 

— Aşadar, o iubiţi mult pe stăpâna mea, domnule cavaler? 
Întrebă ea. 

— Mai mult decât pot spune. Ketty, sunt nebun după ea! 

Ketty oftă iarăşi. 

— Vai, domnule, - făcu ea - ce păcat! 

— Şi de ce naiba crezi tu că e păcat? Întrebă d'Ar-tagnan. 

— Vedeţi, domnule, - răspunse Ketty, - stăpâna mea nu vă 
iubeşte de loc. 

— Cum? - făcu d'Artagnan, - ea ţi-a dat în grijă să mi-o 
spui? 

— Nu, domnule, eu singură m-am hotărât să v-o spun, 
tocmai fiindcă vă port de grijă. 

— Mulţumesc, dragă Ketty, dar numai pentru gândul cel 
bun, căci destăinuirea dumitale, trebuie să recunoşti, nu 
prea e plăcută. 

— Adică nu vreţi să credeţi ce v-am spus, nu-l aşa? 

— Îţi vine totdeauna greu să crezi asemenea lucruri, 
frumoasa mea, chiar numai din mândrie. 

— Prin urmare, nu mă credeţi? 

— Până ce nu vei binevoi să-mi dai o mică dovadă de ceea 
ce-mi spui... 

— Ce ziceţi despre asta? 

Şi Ketty scoase din sân un bileţel. 


— Pentru mine? Întrebă d'Artagnan apucând cu 
înfrigurare plicul. 

— Nu, pentru altul. 

— Pentru altul? 

— Da. 

— Cum îl cheamă? Ai? Cum îl cheamă? Se repezi 
d'Artagnan. 

— Uitaţi-vă la adresă. 

— Domnului conte de Wardes. 

Amintirea scenei de la Saint-Germain îl răsări deodată în 
minte înfumuratului gascon: fulgerător, ca gândul, el sfâşie 
plicul în ciuda ţipătului pe care Ketty îl scoase văzând ce 
avea de gând să facă, sau mai bine zis, văzând ceea ce 
făcea. 

— Doamne Dumnezeule! Ce faceţi, domnule cavaler? 
Strigă ea. 

— Eu? Nimic, răspunse d'Artagnan şi începu să citească: 
„N-aţi răspuns la prima mea scrisoare, sunteţi suferind sau 
aţi uitat poate privirile cu care m-aţi săgetat la balul 
doamnei de Guise? Prindeţi prilejul, conte, nu-l lăsaţi să 
scape”. 

D'Artagnan păli; rănit în amorul lui propriu, se credea 
rănit şi în iubirea lui. 

— Sărmane domnule d'Artagnan! Bolborosi Ketty cu glas 
înduioşat şi strângând iarăşi mâna tânărului. 

— Mă plângi, micuţo? O întrebă d'Artagnan. 

— Da, din toată inima! Fiindcă eu ştiu ce-nseamnă 
dragostea! 

— Tu ştii ce-nseamnă dragostea? Zise d'Artagnan, privind- 
o pentru întâia dată ceva mai adânc. 

— Din păcate, da. 

— Atunci în loc să mă plângi, mai bine m-ai ajuta să mă 
răzbun pe stăpâna ta. 

— Şi în ce fel aţi vrea să vă răzbunaţi? 

— Aş vrea să-l birui răceala, să iau locul rivalului meu. 


— Niciodată nu vă voi ajuta la aşa ceva, domnule cavaler, 
spuse repede Ketty. 

— Şi penru ce, mă rog? Întrebă d'Artagnan. 

— Din două pricini. 

— Care anume? 

— Întâia: niciodată stăpâna mea n-o să vă iubească. 

— Ce poţi tu să ştii? 

— l-aţi rănit inima. 

— Eu? Cu ce aş fi putut s-o rănesc, tocmai eu, care de 
când o cunosc, mă târăsc la picioarele ei ca un rob? 
Vorbeşte, te rog, vorbeşte! 

— N-aş mărturisi-o niciodată decât bărbatului... Care ar şti 
să citească până în adâncul sufletului meu! 

D'Artagnan o privi pe Ketty a doua oară. Fata era deo 
prospeţime şi de o frumuseţe pentru care multe ducese şi- 
ar fi pus la bătaie coroana. 

— Ketty, - spuse el, - voi citi până în adâncul sufletului tău, 
oricând vei vrea tu; nu duce grija asta, draga mea. 

Şi sub focul sărutării lui, fata se împurpură ca o cireaşă. 

— Nu, - murmură Ketty, - ştiu că nu mă iubiţi! O iubiţi pe 
stăpâna mea. Mi-aţi spus-o chiar adineauri. 

— Şi asta te împiedică să-mi mărturiseşti a doua pricină? 

— A doua pricină, domnule cavaler, - urmă Ketty, 
îmbărbătată în primul rând de sărutare, apoi de căutătura 
ochilor lui, - a doua pricină e că în dragoste fiecare îşi trage 
spuza pe turtă. 

Abia atunci d'Artagnan îşi aminti privirile galeşe ale 
cameristei, întâlnirile cu ea în anticameră, pe scară, pe săli, 
atingerile uşoare ale mâinii şi oftatul ei înăbuşit de câte ori 
îl vedea; dar în dorinţa lui de a fi pe placul stăpânei, nu-şi 
oprise ochii asupra cameristei: cine vânează vulturi, nu se 
sinchiseşte de o vrăbiuţă. 

De data asta însă, gasconul nostru văzu într-o singură 
clipă tot folosul ce l-ar fi putut trage din dragostea pe care 
Ketty i-o mărturisise în chip atât de copilăresc sau, atât de 
neruşinat: tăinuirea scrisorilor către contele de Wardes, 


anumite înţelegeri cu tâlc, intrarea la orice oră în odaia 
cameristei alăturată cu a stăpânei. După cum se vede, 
şmecherul o şi jertfea în gând pe biata Ketty, doar o va 
cuceri pe Milady, cu sau fără voia ei. 

— Ascultă-mă, dragă Ketty! - zise el fetei, - vrei să-ţi dau o 
dovadă de dragostea de care tu te îndoieşti? 

— Care dragoste? Întrebă tânăra fată. 

— Dragostea pe care sunt gata să ţi-o dăruiesc ţie. 

— Şi ce fel de dovadă? 

— Vrei să petrec astă-seară cu tine vremea pe care o 
petrec de obicei cu stăpâna ta? 

— Da, da, - zise Ketty, bătând din palme - cu cea mai mare 
bucurie! 

— Atunci, draga mea copilă, - urmă d'Artagnan aşezându- 
se într-un fotoliu, - vino aici, să-ţi spun că eşti cea mai 
frumoasă cameristă din câte am văzut vreodată! 

Şi se porni să i-o spună atât de felurit şi atât de frumos, 
încât biata copilă, care nu dorea decât să-l creadă, îl crezu. 
Totuşi, spre marea mirare a lui d'Artagnan, drăgălaşa Ketty 
se apăra destul de îndârijit. 

Vremea zboară pe nesimţite atunci când ţi-o treci doar 
atacând şi apărându-te. 

Aproape o dată cu miezul nopţii, se auzi sunând şi 
clopoţelul în camera frumoasei Milady. 

— Doamne sfinte, - şopti Ketty, - e stăpâna care mă 
cheamă. Pleacă, pleacă repede! 

D'Artagnan se ridică din fotoliu, îşi luă pălăria ca şi cum ar 
fi avut de gând s-o asculte; apoi, deschizând la repezeală 
uşa unui dulap mare în loc s-o deschidă pe cea dinspre 
scară, se cuibări printre rochiile şi capoatele frumoasei 
Milady. 

— Ce faci? Se înspăimânta Ketty. 

D'Artagnan, care scoase cheia dulapului, se încuie 
înăuntru fără să-l răspundă. 

— Ketty, - strigă Milady, răstit, - ce faci? Dormi? De ce nu 
vii când te sun? 


Şi d Artagnan auzi deschizându-se zgomotos uşa de 
trecere. 

— Îndată, Milady, îndată, răspunse Ketty, repezindu-se în 
întâmpinarea stăpânei. 

Amândouă intrară în camera de culcare şi cum dintre cele 
două încăperi rămăsese deschisă, d'Artagnar putu s-o mai 
audă pe Milady certându-şi câtva timp camerista; în cele 
din urmă, ceva mai potolită, deschise vorbe şi de el în 
vreme ce Ketty îi ajuta să se culce. 

— Uite că astă-seară, - începu Milady, - nu l-am văzut pe 
gasconul nostru. 

— Cum, doamnă, - se miră Ketty - n-a fost aici? Adică să-l 
umble ochii în altă parte înainte de a fi gustat fericirea? 

— Da de unde! L.o fi oprit domnul de Treville sau domnul 
des Essarts. Mă pricep eu, Ketty, în d-alde astea; pe el îl ţin 
eu bine. 

— Ce-are de gând doamna cu el? 

— Ce-am de gând cu el?... Fii liniştită, Ketty, între mine şi 
bărbatul ăsta e ceva ce nici nu-l trece prin minte... Din 
pricina lui era cât p-aci să-şi piardă eminenţa sa încrederea 
în mine. Şi am să i-o plătesc! 

— Eu credeam că doamna îl iubeşte! 

— Eu, să-l iubesc? Nu pot să-l sufăr! Un nerod care ţine-n 
mâinile lui viaţa lordului de Winter şi nu-l ucide şi mă face 
să pierd trei sute de mii de livre pe an! 

— Aşa e, - răspunse Ketty, - fiul dumneavoastră era 
singurul moştenitor al unchiului său şi până în ziua 
majoratului v-aţi fi bucurat de averea rămasă. 

D'Artagnan se cutremură până în adâncul mădularelor 
auzind cum acea gingaşă făptură îl învinuia cu vocea ei 
tăioasă, pe care cu greu izbutea să şi-o ascundă, că nu 
ucisese omul cu care chiar el o văzuse atât de prietenoasă. 

— I-aş fi plătit-o eu şi până acum, - urmă Milady, - dar, nu 
ştiu de ce, cardinalul mi-a pus în vedere să-l cruţ. 

— Aşa? Totuşi doamna n-a cruțat pe femeiuşca aceea pe 
care el o iubea. 


— Negustoreasa din strada Groparilor? Dar a uitat şi că a 
cunoscut-o! Zău, frumoasă răzbunare! 

O sudoare rece îmbrobonea fruntea lui d'Artagnan; ce 
cumplită fiară era femeia asta! 

Îşi ciuli urechea să mai asculte, dar din nefericire Milady 
era gata de culcare. 

— Bine, - spuse ea, acum du-te la dumneata şi vezi să-mi 
aduci mâine răspuns la scrisoarea pe care ţi-am dat-o. 

— Pentru domnul de Wardes? Întrebă Ketty. 

— Fără îndoială, pentru el. 

— lată unul care cred că n-aduce nici pe departe cu bietul 
domn d'Artagnan. 

— Pleacă, domnişoară. - i-o tăie Milady, - ştii că nu-mi 
place vorbăria. 

D'Artagnan auzi închizându-se uşa, apoi zgomotul celor 
două zăvoare pe care Milady le trăgea ca să se încuie în 
cameră. La rândul ei, Ketty învârti cât putu mai uşor cheia 
În broască. D'Artagnan deschise atunci şi el dulapul. 

— Dumnezeule! - şopti camerista, ce ai? Eşti alb ca varul! 

— Groaznică fiinţă! Murmură d'Artagnan. 

— Tăcere! 'Tăcere! Du-te, - îl rugă Ketty, - camera mea e 
despărțită de-a ei numai printr-un perete subţire, aşa că tot 
ce se vorbeşte într-o parte se aude în cealaltă. 

— Tocmai de aceea n-am de gând să plec. 

— Cum! Făcu ea, roşind. 

— Sau, lasă că plec eu... Dar mai târziu. 

Şi o trase pe Ketty înspre el. Nu era chip să se mai 
împotrivească. Împotrivirea face atâta zgomot! Se lăsă, 
deci, în voia lui. 

Era o pornire de răzbunare împotriva stăpânei, 
D'Artagnan gândi ce drept e să se spună că răzbunarea e 
bucuria zeilor. Dac-ar fi avut o fărâmă de inimă, s-ar fi 
mulţumit cu această nouă cucerire; dar el n-avea decât 
focul râvnei şi al mândriei. 

Totuşi, s-o spunem spre lauda lui, cel dintâi folos tras de pe 
urma înrâuririi lui asupra cameristei fusese de a încerca să 


afle ceva despre doamna Bonacieux; dar biata fată jură pe 
sfânta cruce că nu ştia nimic din toate astea, fiindcă 
stăpâna ei nu-şi dezvăluia tainele decât pe jumătate; 
singurul lucru la care credea că putea răspunde era că 
doamna Bonacieux mai trăia încă. 

În privinţa pricinii pentru care Milady era cât pe-aci să 
piardă încrederea cardinalului, Ketty nu ştia de asemenea 
nimic mai mult; dar în privinţa asta d'Artagnan ştia el mai 
multe; îşi amintirea tocmai în clipa când părăsea Anglia, o 
zărise pe Milady pe o corabie înţepenită în port; bănuia deci 
că trebuie să fi fost vorba fără îndoială de eghileţii în 
diamante. 

Dar mai limpede decât orice era faptul că ura adevrată, 
ura cea mare, ura nepotolită a acelei Milady se năpustise 
asupra lui, pentru că nu-l ucisese cumnatul. 

A doua zi, d'Artagnan se duse iarăşi la Milady. Găsind-o în 
toane rele, îşi spuse că de bună seamă îndelungata tăcere a 
domnului de Wardes o scotea din sărite. Ketty intră în 
cameră; Milady o bruftui aspru, iar ea îi aruncă lui 
d'Artagnan o privire parcă ar fi vrut să-l spună: vezi ce 
sufăr din pricina dumitale? 

Totuşi, către sfârşitul serii, frumoasa leoaică se mai 
îmblânzi, ascultând cu zâmbetul pe buze vorbele 
drăgăstoase ale lui d'Artagnan şi chiar îi întinse mâna ca să 
i-o sărute. 

D'Artagnan ieşi de acolo fără a şti ce să mai gândească; 
dar, cum nu era din cei care-şi pierd prea uşor capul, în 
vreme ce se arăta atât de curtenitor, îşi ticluise în minte şi 
un mic plan. 

Găsi camerista în prag şi la fel ca în ajun, urcă la ea în 
cameră. Fata primise aspră dojană, învinuită fiind de 
neglijenţă. Milady nu putea pricepe tăcerea contelui de 
Wardes şi poruncise cameristei să vină a doua zi la nouă 
dimineaţa ca să ia al treilea răvaş. 

D'Artagnan ceru sărmanei Ketty făgăduiala că-l va aduce 
scrisoarea acasă la el, chiar a doua zi dimineaţa, iar ea, la 


rândul ei, făgădui tot ce voia iubitul ei: era nebună după el. 

Toate se petrecură ca în ajun: d'Artagnan se încuie în 
dulap, Milady îşi chemă camerista, se pregăti de culcare, o 
trimise pe Ketty îndărăt, apoi îşi zăvori uşa. Apoi, tot ca în 
ajun, d'Artagnan nu se întoarse acasă decât la cinci 
dimineaţa. 

Pe la unsprezece, o văzu sosind pe Ketty; ţinea în mână alt 
răvaş. De data asta sărmana fată nici nu încerca să nu i-l 
mai dea. Îl lăsă pe d'Artagnan să facă tot ce voia. Se dăruia 
toată, cu trup şi suflet, frumosului ei soldat. 

El deschise plicul şi citi cele ce urmează: „Vă scriu, pentru 
a treia oară, ca să vă spun că vă iubesc, luaţi seama să nu 
vă scriu a patra oară, ca să vă spun că vă urăsc. 

Dacă vă căiţi de felul cum v-aţi purtat cu mine, tânăra 
aducătoare a rândurilor mele vă va spune chipul în care un 
bărbat curtenitor îşi poate dobândi iertarea”. 

D'Artagnan schimba feţe-feţe în vreme ce citea. 

— Tot o mai iubeşti! Izbucni Ketty, care nu-şi luase ochii de 
pe faţa tânărului. 

— Nu, Ketty, te înşeli, n-o mai iubesc deloc; dar vreau să 
mă răzbun de tot disprețul ei pentru mine. 

— Da, da, ştiu eu răzbunarea asta, mi-ai mai pomenit-o! 

— Ce-ţi pasă, Ketty! Ştii şi tu că numai pe tine te iubesc. 

— Cum pot să ştiu aşa ceva? 

— Prin disprețul de care n-o s-o scutesc. 

Ketty oftă din adânc. 

D'Artagnan luă o pană şi scrise: „Doamnă, m-am îndoit 
până acum că primele dumneavoastră două scrisori erau 
pentru mine, atât de nevrednic mă socoteam de asemenea 
cinste; de altminteri, eram atât de suferind încât tot aş fi 
şovăit să vă răspund. 

Dar astăzi trebuie să dau crezare nemărginitei 
dumneavoastre bunăvoinţe faţă de mine, deoarece nu 
numai scrisoarea, dar chiar şi camerista domniei-voastre 
mă încredinţează că am fericirea să vă fiu drag. 


Ea n-are nevoie să-mi spună în ce chip un bărbat 
curtenitor îşi poate dobândi iertarea. Voi veni să v-o cer 
chiar eu diseară, la unsprezece. A amâna cu o singură zi ar 
însemna pentru mine, în clipade faţă, să v-aduc o nouă 
jignire. 

Acela pe care l-aţi făcut cel mai fericit dintre muritori, 

Contele de Wardes” 

Această scrisoare era în primul rând un fals, era apoi şi o 
neobrăzare, iar din punctul de vedere al moravurilor de azi, 
era ceva asemănător unei ticăloşii; dar pe vremea aceea 
oamenii se purtau unii faţă de alţii cu mai puţine mănuşi 
decât în zilele noastre. De altminteri, d'Artagnan ştia chiar 
din mărturisirile ei, că Milady se făcuse vinovată de trădare 
faţă de căpetenii mai de seamă, aşa că n-avea pentru ea 
decât o preţuire în doi peri. Şi totuşi, în pofida acestei 
şubrede preţuiri, simţea cum îl mistuie o patimă nesăbuită 
pentru această femeie. Patimă însoţită şi de dispreţ. Patimă 
sau arşiţă, cum doriţi. 

Socoteala lui d'Artagnan era foarte simplă: din odaia 
cameristei ajungea în a stăpânei. Folosind cele dintâi clipe 
de uluială, de ruşine şi de spaimă, i-ar fi biruit împotrivirea. 
S-ar fi putut să dea şi greş, căci, vrând-nevrând, trebuia să 
lase ceva şi pe seama neprevăzutului. Peste opt zile, când 
va porni războiul, va fi nevoit să plece; astfel fiind, 
d'Artagnan n-avea nici vreme pentru o dragoste aşa cum îi 
e datul. 

— Poftim, - spuse tânărul, dând cameristei scrisoarea 
pecetluită, - du acest răspuns stăpânei tale; din partea 
domnului de Wardes. 

Sărmana Ketty se făcu galbenă ca ceara. Bănuia şi ea ce 
stătea scris înăuntru. 

— Ascultă, fetiţo dragă, - urmă d'Artagnan, înţelegi bine 
că toate astea vor trebui să sfârşească într-un sau altul; 
Milady poate să descopere c-ai dat prima scrisoare valetului 
meu în loc s-o dai valetului domnului de Wardes, că eu am 
deschis celelalte două scrisori în loc să le deschidă contele. 


Milady te va goni, iar tu o cunoşti: nu e femeia care să se 
mărginească doar la atâta. 

— Vai de mine! - se tângui Ketty, - pentru cine am 
înfruntat eu toate astea? 

— Pentru mine, ştiu bine, frumoasa mea frumoasă şi de 
aceea îţi sunt adânc recunoscător: ţi-o jur. 

— Dar spune-mi măcar, ce-ai scris în scrisoarea asta? 

— O să-ţi spună Milady. 

— Vai, nu mă iubeşti, - strigă Ketty, - şi sunt tare 
nenorocită! 

Mustrarea aceasta are un răspuns făcut să înşele pe orice 
femeie; d'Artagnan răspunse în aşa fel, încât Ketty se înşelă 
şi ea cumplit. 

Şi cu tot plânsul ei amarnic înainte de a se hotări să 
înmâneze stăpânei scrisoarea, Ketty trebui totuşi, în cele 
din urmă, să se hotărască. Era tot ce voia şi d'Artagnan. 

Îi mai făgădui că nu va ieşi târziu de la Milady şi că, la 
plecare, va urca până la ea. 

Făgăduiala aceasta izbuti s-o mai liniştească în sfârşit pe 
biata Ketty. 

Capitolul IV. 

UNDE SE VORBEŞTE DESPRE ECHIPAMENTUL LUI 
ARAMIS ŞI AL LUI PORTHOS. 

De când cei patru prieteni alergau care încotro după 
echipament, nu se mai întâlneau în zile dinainte hotărâte. 
Prânzea fiecare pe unde-l prindea amiaza, sau mai bine-zis 
pe unde se nimerea. Apoi şi slujba le mai răpea o bună 
parte din preţiosul timp care zbura atât de repede. 
Hotărâseră totuşi să se întâlnească o dată pe săptămână. În 
jurul orei unu, acasă la Athos, dat fiind că aceasta din urmă, 
potrivit legământului făcut, nu mai trecea pragul locuinţei. 

Când Ketty venise la d'Artagnan era tocmai zi hotărâtă 
pentru înâtlnire. 

Îndată după plecarea cameristei, acesta se şi îndreptă 
spre strada Ferou. 


Îi găsi pe Athos şi Aramis în toiul cugetărilor. Pe Aramis îl 
mâna dorul să se întoarcă la anteriu. Potrivit vechiului său 
obicei, Athos nu-l sfătuia să-şi lepede gândul, dar nici nu-l 
îndemna să-l aducă la îndeplinire. El era de părere să laşi 
pe fiecare să facă aşa cum îl taie capul. Nu dădea niciodată 
sfaturi când nu i se cereau; ba mai mult, trebuia să i le ceri 
de două ori. 

„Mai totdeauna când cineva îţi cere un sfat e ca să nu-l 
urmeze, sau dacă îl urmează e ca să aibă pe cine arunca 
vina că il-a dat”, spunea el. 

Porthos sosi curând după d'Artagnan. Aşadar prietenii se 
găseau strânşi iarăşi laolaltă. 

Cele patru chipuri răsfrângeau patru simţăminte felurite: 
al lui Porthos, liniştea; al lui d'Artagnan, nădejdea; al lui 
Aramis, îngrijorarea şi, în sfârşit, al lui Athos, nepăsarea. 

După câteva clipe de sporovăială, în care Porthos dădu să 
se înţeleagă că cineva de mare vază catadicsea să-l scoată 
din încurcătură, Mousqueton intră pe uşă. Venea să-şi 
roage stăpânul să poftească acasă unde, spunea el cu o 
mutră de un cot, trebuia să se întoarcă fără întârziere. 

— Mi-or fi sosit caii? Întrebă Porthos. 

— Da şi nu, răspunse Mousqueton. 

— Adică, cum, nu poţi să-mi spui...? 

— Poftiţi acasă, domnule. 

Porthos se ridică, îşi salută prietenii şi-l urmă pe 
Mousqueton. 

După alte câteva clipe, Bazin se ivi şi el în pragul uşii. 

— Vrei ceva de la mine, prietene? Întrebă Aramis, cu acea 
catifelată blândeţe care-l îndulcea vorba de câte ori 
gândurile îl mânau îndărăt spre cele sfinte. 

— Vă aşteaptă un om acasă, răspunse Bazin. 

— Un om? Ce fel de om? 

— Un cerşetor. 

— Dă-l ceva de pomană, Bazin şi spune-l să se roage 
pentru un biet păcătos. 


— Dar el ţine morţiş să vă vorbească şi dă zor c-o să fiţi 
grozav de bucuros când l-oţi vedea. 

— N-a spus nimic deosebit pentru mine? 

— Ba da. Dacă domnul Aramis se codeşte să mă vadă a zis 
el, atunci vesteşte-l că vin de la Tours. 

— De la Tours? - se repezi Aramis, - domnilor, vă rog, mii 
de iertăciuni, dar fără îndoială omul mi-aduce ştiri pe care 
le aşteptam. 

Şi ridicându-se îndată, plecă în pripă. 

Rămaseră doar Athos şi d'Artagnan. 

— Cred că voinicii noştri au găsit ce căutau. Ce zici, 
d'Artagnan? Întrebă Athos. 

— Ştiu că Porthos era pe calea cea bună, - răspunse 
d'Artagnan, - cât despre Aramis, drept să-ţi spun, nu i-am 
dus niciodată prea mult grija; dar dumneata, dragul meu 
Athos, dumneata care ai împărţit cu atâta dărnicie banii 
englezului, bani ce ţi se cuveneau, ia spune, ce ai să te faci 
acum? 

— Sunt încântat că l-am răpus pe caraghiosul acela, 
băiete, căci e mană cerească să ucizi un englez; dar dacă l- 
aş fi buzunărit de bani, m-ar fi apăsat ca o remuşcare. 

— Ia mai las-o, dragă Athos, ai într-adevăr nişte idei 
nemaipomenite! 

— Hai să vorbim de altceva! Ce-mi spunea ieri domnul de 
Trevile, care mi-a făcut cinstea să vină pe la mine: te ţii scai 
de englezii aceia deocheaţi pe care-l ocroteşte cardinalul? 

— Adică mă ţin de o englezoacă; ţi-am mai vorbit de ea. 

— Aii! Da, doamna blondă. În privinţa căreia ţi-am dat 
unele sfaturi pe care, fireşte, nu te-ai gândit să le urmezi. 

— Ştii doar din ce pricină. 

— Da, pe cât mi-aduc aminte, parcă mi-ai spus ceva cu 
echipamentul dumitale. 

— Dar de unde! Acum sunt sigur că femeia asta e 
amestecată în răpirea doamnei Bonacieux. 

— Încep să pricep, ca să găseşti o femeie, îi faci curte 
alteia, e calea cea mai lungă, dar totodată şi cea mai 


plăcută. 

D'Artagnan vru să i se destăinuiască prietenului; îl opri 
însă o teamă: Athos era un gentilom neînduplecat în 
chestiunile de onoare, iar în micile socoteli ale 
îndrăgostitului nostru cu privire la Milady, erau anumite 
lucruri pe care ştia dinainte că prietenul nu le-ar fi 
încuviinţat; hotări deci să nu dea nimic în vileag şi cum 
Athos era omul cel mai puţin curios din lume, destăinuirile 
lui d'Ar-tagan n-au mers prea departe. 

Îi vom părăsi deci pe cei doi prieteni care nu aveau nimic 
de seamă a-şi spune şi-l vom urmări pe Aramis. 

Am văzut cât de grabnic se luase tânărul după Bazin sau 
mai bine-zis cum i-o luase înainte, când auzise că omul care 
voia să-l vorbească sosea de la Tours: din câteva sărituri 
ajunsese din strada Ferou, în strada Vaugirard. 

În casă dădu într-adevăr peste un om scund, cu privirea 
ageră şi straie ferfeniţă. 

— Doreşti să vorbeşti cu mine? Întrebă muşchetarul. 

— Adică, eu doresc să vorbesc cu domnul Aramis; e 
numele dumneavoastră? 

— Al meu; vrei să-mi înmânezi ceva? 

— Da, dacă mi-arătaţi o anume batistă brodată. 

— Iat-o, - zise Aramis scoțând o cheiţă din sân şi 
deschizând un mic sipet din lemn de abanos încrustat cu 
sidef, - poftim, asta e. 

— Bine, - se învoi cerşetorul, - spuneţi valetului 
dumneavoastră să plece. 

Într-adevăr, dornic să afle ce treabă avea zdrenţărosul cu 
stăpânul lui, Bazin se luase după Aramis şi ajunsese acasă 
aproape o dată cu el; dar pripeala nu-l slujise la mare lucru: 
la cererea cerşetorului stăpânul îi făcu semn să iasă şi, 
vrând-nevrând, trebui să asculte. 

După plecarea lui Bazin, cerşetorul îşi aruncă privirea jur 
împrejur, ca să se încredinţeze că nimeni nu putea să-l vadă 
sau să-l audă şi, desfăcându-şi haina zdrenţuită şi slab 


încinsă cu o cingătoare de piele, începu să-şi descoasă 
pieptarul la gât, de unde trase afară o scrisoare. 

Când zări sigiliul, Aramis dădu un chiot de bucurie şi 
sărutând slovele, deschise smerit scrisoarea, cu următorul 
cuprins: „Prietene, soarta vrea să mai rămânem despărţim 
câtăva vreme încă, dar frumoasele zile ale tinereţii nu se 
irosesc fără de urmă. Fă-ţi datoria pe câmpul de bătaie: 
cum o fac şieu pea mea în altă parte. Primeşte ceea ce-ţi 
va aduce purtătorul răvaşului; mergi şi luptă, mândrule şi 
vrednicule gentilom şi nu uita pe aceea care cu drag îţi 
sărută ochii dumitale negri. 

Adio sau, mai curând, la revedere!” 

Cerşetorul descosea mereu; trase afară, unul după altul, 
din bulendrele lui soioase, o sută cincizeci de pistoli dubli 
de Spania pe care-l înşiră pe masă; apoi, deschise uşa, se 
înclină şi plecă, înainte ca tânărul înmărmurit să se fi 
încumetat să-l spună vreun cuvânt. 

Când mai citi o dată scrisoarea. Aramis îşi dădu seama că 
avea şi un post scriptum: „P S. Primeşte-l pe aducătorul 
scrisorii cum se cuvine, căci este conte şi grand de Spania”. 

— Vise aurite! Se înflăcăra Aramis. Doamne! Frumoasă e 
viaţa! Aşa e, suntem tineri, aşa e, ne mai aşteaptă încă zile 
fericite! Da! Ţie, îţi închin iubirea mea, sângele meu, viaţa 
mea, totul, totul, totul, frumoasa mea iubită! 

Şi săruta scrisoarea cu patimă, fără măcar să privească 
aurul ce strălucea pe masă. 

Bazin ciocăni uşor la uşă; cum nu mai avea de ce să-lţină 
afară. Aramis îl lăsă să intre. 

Zgâindu-se năuc la maldărul de aur, Bazin uitase că tocmai 
voia să vestească sosirea lui d'Artagnan care, nerăbdător să 
afle de rostul cerşetorului, trecea pe la Aramis, venind de la 
Athos. 

Văzând că Bazin îl uitase, d'Artagnan, care nu prea făcea 
mofturi cu Aramis, intră de-a dreptul în cameră. 

— Ei drăcie! - se miră d'Artagnan, - dacă astea-s prunele 
uscate ce ţi se trimit de la Tours, apoi, dragă Aramis, te rog 


felicită-l din partea mea pe grădinarul care le sădeşte. 

— 'Te înşeli, dragul meu, - răspunse Aramis, păstrând ca 
totdeauna taina, - e librarul meu, tocmai mi-a trimis 
onorariul pentru poemul în versuri de o silabă, început ştii 
dumneata unde. 

— Da, da, adevărat! —făcu d'Artagnan, - ia te uită, ai un 
librar grozav de mărinimos, dragă Aramis, e tot ce pot să-ţi 
spun. 

— Cum, domnule! - se minuna Bazin, - un poem se 
plăteşte cu atâta bănet? Nici nu-ţi vine să crezi! Vai, 
domnule, dar dumneavoastră faceţi tot ce vă trece prin 
minte! Puteţi să ajungeţi de-o seamă cu domnul de Voiture 
şi cu domnul de Benserade 127)! Nici asta nu-l tocmai rău. 
Un poet e mai-mai cât un preot. Ah, domnule Aramis, ştiţi, 
vă rog eu, faceţi-vă poet! 

— Prietene Bazin, - i-o tăie Aramis, - mi se pare că te cam 
amesteci unde nu trebuie. 

Bazin pricepu că făcuse o greşeală. Lăsă ochi în jos şi ieşi 
din cameră. 

— Aşa, aşa, - urmă d'Artagnan cu surâsul pe buze, - prin 
urmare îţi vinzi operele pe bani grei; ferice de dumneata, 
prietene; dar ia seama, o să pierzi scrisoarea care-ţi iese 
din tunică şi care, pesemene, e tot de la librar. 

Aramis se făcu stacojiu, îndesă mai tare scrisoarea şi-şi 
încheia haina. 

— Dragă d'Artagnan, - schimbă el vorba, - dacă vrei, hai 
să mergem la prietenii noştri şi cum sunt bogat, să începem 
chiar de azi să luăm iar masa împreună, până veţi fi şi voi 
bogaţi la rândul vostru. 

— Că bine zici! - se bucură d'Artagnan. - primesc cu mare 
plăcere; de multă vreme n-am mai mâncat ca lumea şi cum 
în ceea ce mă priveşte am pus la cale pe diseară o 
năzdrăvănie cam îndrăzneață. Îţi mărturisesc că nu mi-ar 
părea rău să mă afum cu câteva sticluţe de Burgundia, din 
cel vechi. 


— Fie şi de Burgundia; nu mă dau îndărăt, răspunse 
Aramis, care la sclipirea aurului se lecuise de gândurile lui 
morale. 

Şi după ce lunecă vreo două-trei monede în buzunar 
pentru câteva grabnice nevoi, închise pe celelalte în micul 
sipet de abanos, încrustat cu sidef, din care scosese 
faimoasa batistă ce-l slujise drept talisman. 

Cei doi prieteni trecură întâi pe la Athos, care, credincios 
legământului de a nu ieşi din casă, se învoi să se aducă cina 
la el; cum era şi mare meşter în întocmirea unui ospăț, 
d'Artagnan şi Aramis îi încredinţară bucuroşi această 
sarcină de seamă. 

Se îndreptau spre Porthos când, în colţul străzii 
Pontonului, îl întâlniră pe Mousqueton care, încruntat şi 
mofluz, mâna din urmă un catâr şi un cal. 

D'Artagan trase un chiot de uimire, îmbinată şi cu 
oarecare bucurie. 

— Ia te uită, căluţul meu galben! Strigă el. Aramis, 
priveşte te rog calul de colo. 

— Uf, ce mârţoagă îngrozitoare! Spuse Aramis. 

— Uite, dragul meu, - urmă d'Artagnan, - călare pe gloaba 
asta am venit eu la Paris. 

— Cum, domnul cunoaşte calul ăsta? Se miră Mousqueton. 

— Are o culoare cam fistichie, - adăugă Aramis, - n-am 
văzut în viaţa mea cal cu aşa păr. 

— Cred şi eu, - încuviinţă d'Artagnan, - păi de aceea l-am 
şi vândut cu trei taleri, numai din pricina culorii, căci toate 
ciolanele lui la un loc nu fac nici optsprezece livre. Dar cum 
de a ajuns calul ăsta în mâinile dumitale, Mousqueton? 

— Vai, domnule, - răspunse valetul, - nu mă mai întrebaţi! 
Soţul ducesei noastre ne-a tras un chiul... 

— Cum asta, Mousqueton? 

— Da, ne bucuram şi noi de oblăduirea unei înalte 
doamne, ducesa de...; dar, să-mi fie iertat, stăpânul mi-a 
poruncit să-mi ţin gura. Dânsa a stăruit să primim ca mică 
amintire o minunăţie de cal spaniol şi un catâr andaluz de 


toată frumuseţea. Soţul a prins de veste, a înhăţat 
mândreţele de dobitoace tocmai când se aflau în drum spre 
noi şi a pus în locul lor gloabele astea păcătoase. 

— Pe care i le duci înapoi, nu-l aşa? Întrebă d'Artagnan. 

— Chiar aşa! - întări Mousqueton, - cum o să primim noi 
asemenea mârţoage în locul bidiviilor făgăduiţi? 

— Fireşte, deşi tare aş fi vrut să văd cum îl stă lui Porthos 
pe căluţul meu portocaliu; mi-aş fi putut da seama cum 
arătam şi eu când am sosit la Paris. Dar, să nu te mai oprim 
din drum, Mousqueton; du-te şi împlineşte ce ţi-a poruncit 
stăpânul, hai, du-te. E acasă Porthos? 

— Da, domnule, - răspunse Mousqueton, - da-l grozav de 
morocănos! Şi plecă mai departe, înspre cheiul Grands- 
Augustins în vreme ce amândoi prietenii se duceau să sune 
la uşa amărâtului de Porthos. Acesta îi văzuse străbătând 
curtea, dar nici prin gând nu-l trecea să le deschidăi. 
Sunară deci zadarnic. 

În vremea asta, Mousqueton îşi vedea de drum şi, trecând 
peste Podul Nou, gonind mereu din urmă cele două 
mârţoage, ajunse în strada Urşilor. Odată acolo, legă, 
potrivit poruncii stăpânului, calul şi catârul la uşa 
avocatului; apoi, fără a se mai sinchisi de soarta lor, se 
întoarse acasă la Porthos, aducându-l la cunoştinţă 
îndeplinirea sarcinei încredințate. 

După câteva timp, bietele dobitoace, care nu mâncaseră 
de dimineaţă făcură asemenea tărăboi, tot trăgând în sus şi- 
n jos de ciocănaşul de la uşă, încât avocatul porunci 
băieţaşului de serviciu să se ducă să întrebe pe la vecini, ale 
cui erau cele două animale. 

Recunoscându-şi darul, doamna Coquenard nu pricepu la 
început pentru ce îi fusese trimis îndărăt; curând însă, 
Porthos veni şi o lămuri pe deplin. Mânia ce-l lucea în ochi, 
deşi muşchetarul căuta să se stăpânească, o băgă în 
sperieţi pe iubita lui, fire slabă de înger. Într-adevăr, 
Mousqueton nu-l ascunsese stăpânului că întâlnise pe 
d'Artagnan şi pe Aramis şi că d'Artagnan recunoscuse în 


calul galben, mârţoaga beameză pe care sosise la Paris şi o 
vânduse pentru trei taleri. 

Porthos plecă, după ce-şi dădu întâlnire cu soţia avocatului 
în dreptul mânăstirii Saint-Magloire. Văzându-l că pleacă, 
avocatul îl pofti la masă, dar din înălţimea trufiei lui, 
muşchetarul nu vru să primească. 

Doamna Coguenard se duse, tremurând ca varga, la locul 
întâlnirii, căci prevedea mustrările ce o aşteptau; era însă 
vrăjită de ifosele simandicoase ale lui Porthos. 

Toate sudălmile şi ocările, pe care un bărbat rănit în 
mândria lui le poate prăvăli asupra unei femei, Porthos le 
rostogoli pe capul plecat al doamnei Coguenard. 

— Săârmana de mine! Am făcut şi eu tot ce am putut. Unul 
din clienţii noştri e geambaş; datora bani soţului meu şi e 
rău platnic. Am luat catârul şi calul în schimbul datoriei. Îmi 
făgăduise două animale regeşti. 

— Atunci află, doamnă, - urmă Porthos, - că dacă datoria 
lui trecea de cinci taleri, geambaşul dumitale e un tâlhar. 

— E cumva oprit să cumpărăm ieftin, domnule Porthos? 
Întrebă soţia avocatului căutând a se dezvinovăţi. 

— Nu, doamnă, fireşte că nu, dar cine aleargă după 
chilipiruri trebuie să le îngăduie celorlalţi să-şi găsească 
prieteni mai mărinimoşi. 

Şi răsucindu-se pe călcâie, Porthos făcu un pas cu gând să 
se îndepărteze. 

— Domnule Porthos! Domnule Porthos! - strigă doamna 
Coquenard, - am greşit, văd şi eu că n-ar fi trebuit să mai 
stau la tocmeală când era vorba de echipamentul unui 
cavaler ca dumneata! 

Fără să răspundă, Porthos făcu al doilea pas tot pentru a 
se îndepărta. 

I se păru atunci soţiei avocatului că-l vede pe aripile 
învolburate ale unui nor strălucitor, împresurat de ducese şi 
de marchize, aruncându-l care mai de care saci cu aur la 
picioare. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-te! Domnule 
Porthos, - strigă ea, - opreşte-te şi să vorbim! 

— Numai cât vorbesc cu dumneata şi toate-mi merg de-a- 
ndoaselea, se încruntă Porthos. 

— Dar, spune-mi te rog, ce ceri dumneata? 

— Nimic, aceeaşi scofală aş face şi dacă aş cere ceva. 

Soţia avocatului se agăţă de braţul lui Porthos şi, în focul 
durerii ei, începu să se vaiete: 

— Domnule Porthos, eu nu mă pricep la nimic din toate 
astea: de unde să ştiu eu ce-l aceea un cal? De unde să ştiu 
eu ce-s acelea harnaşamente? 

— Ar fi trebuit să le laşi în seama mea, eu mă pricep, 
doamnă, dar ai umblat după chilipiruri şi prin urmare, după 
folos cămătăresc. 

— E o greşeală, domnule Porthos, pe cuvântul meu, am s-o 
îndrept. 

— Cum aşa? Întrebă muşchetarul. 

— Ascultă-mă; diseară, domnul Cogquenard va fi la ducele 
de Chaulnes, care l-a chemat la el. E vorba de o consultaţie 
ce va ţine două ceasuri, pe puţin. Vino, vom fi singuri şi ne 
vom putea socoti. 

— Foarte bine! Aşa ceva mai înţeleg şi eu. 

— Atunci mă ierţi? 

— Să vedem, răspunse, ţanţoş, Porthos. 

Şi amândoi se despărţiră zicându-şi: pe diseară. 

„Drace, - gândi Porthos îndreptându-se, pare-mi-se că mă 
apropii în sfârşit de sipetul maestrului Coquenard.” 

Capitolul V. 

NOAPTEA TOATE PISICILE SUNI NEGRE. 

Sosi, în sfârşit şi seara aşteptată cu atâta înfrigurare de 
Porthos şi d'Artagnan. 

Către ora nouă, d'Artagnan se duse ca de obicei la Milady. 
O găsi în cele mai încântătoare toane: niciodată nu-l primise 
atât de frumos. Gasconul nostru îşi dădu seama de la 
început că răvaşul îi fusese înmânat, iar urmările erau 
fireşti. 


Ketty intră ca să aducă dulciurile. Stăpâna o privi nespus 
de blândă şi-l zâmbi cu cel mai duios zâmbet, dar vai! 
Sărmana de ea, era atât de abătută, încât nici nu băgă de 
seamă marea bună-voinţă a stăpânei. 

D'Artagnan privea rând pe rând cele două femei, silit fiind 
să mărturisească în sinea lui că firea dăduse greş atunci 
când le plămădise: doamnei de neam mare îi dăduse un 
suflet hâd şi josnic, iar cameristei îi dăruise inimă aleasă de 
ducesă. 

Pe la zece, Milady începu să dea semne de nerăbdare. 
D'Artagnan pricepu tâlcul; o vedea cum privea pendula, 
cum se ridica de pe scaun ca să se aşeze din nou şi cum îi 
zâmbea cu o căutătură care voia să spună: Eşti tu grozav de 
drăguţ, dar ce încântător ai fi dac-ai şterge-o de-aici! 

D'Artagnan se ridică şi îşi luă pălăria. Milady îi întinse 
mâna să i-o sărute. Tânărul simţi cum i-o strângea şi 
înţelese că o făcea nu din cochetărie femeiască, ci din 
recunoştinţă că pleacă. 

„Moare după el”, îşi zise d'Artagnan. Apoi ieşi. 

De data asta Ketty nu-l mai aştepta nici în anticameră, nici 
pe sală, nici sub poarta cea mare. D'Artagnan se văzu 
nevoit să găsească singur scara şi odăiţa cameristei. 

Ketty şedea cu capul în mâini şi plângea. 

Îl auzi intrând, dar nu-şi ridică ochii; când tânărul se 
apropie de ea şi-l luă mâinile într-ale lui, fata izbucni în 
hohote de plâns. 

Aşa cum îşi închipuise d'Artagnan, Milady, nebună de 
bucurie în urma răspunsului primit, îi spusese totul 
cameristei; îi mai dăruise şi o pungă cu bani drept răsplată 
pentru chipul în care îşi dusese de astă dată la îndeplinire 
îndatorirea primită. 

Când se întorsese la ea în odaie, Ketty aruncase punga 
într-un ungher şi o lăsase aşa deschisă, cu câteva monezi de 
aur rostogolite pe covor. 

Simţindu-l mângâierile, sărmana fată îşi ridică fruntea. 
Până şi d'Artagnan se înspăimântă de amărăciunea 


întipărită pe chipul ei: împreunându-şi mâinile c-un aer 
rugător, nu îndrăznea să rostească nici-un cuvânt. 

Oricât de împietrită i-ar fi fost inima, d'Artagnan se simţi 
totuşi înduioşat de acea durere mută; dar ţinea prea mult la 
planurile lui şi mai ales la cel din urmă, ca să schimbe o iotă 
din tot ce ticluise pe îndelete. Îi nimici deci cameristei orice 
nădejde că-l va îndupleca, înfăţişându-l însă fapta lui drept 
o răzbunare. 

Această răzbunare lua de altfel o întorsătură cu atât mai 
uşoară cu cât Milady, de bună seamă pentru a-şi ascunde 
sfiala, spusese fetei să stingă toate luminile din apartament 
şi chiar cele din dormitor. Domnul de Wardes trebuia să 
plece înainte de a miji de ziuă, tot pe întuneric. 

După câteva clipe o auziră pe Milady care intra la ea în 
cameră. D'Artagnan se şi repezi la dulap. Abia se pitise 
înăuntru şi clopoţelul începu să sune. 

Ketty intră în camera stăpânei, fără să mai lase de data 
asta uşa deschisă; peretele despărțitor era însă atât de 
subţire, încât se auzea aproape tot ce vorbeau între ele cele 
două femei. 

Milady părea beată de bucurie, o punea pe Ketty să-l 
istorisească mereu cele mai mici amănunte din aşa-zisa 
întâlnire cu contele de Wardes, cum primise scrisoarea, 
cum răspunsese, tot ce se oglindea pe chipul lui, dacă arăta 
a fi tare îndrăgostit; şi la toate întrebările, sărmana Ketty, 
silită să-şi păstreze cumpătul, răspundea cu glas înăbuşit, al 
cărui răsunet dureros stăpâna nici nu-l lua în seamă, atât 
de egoistă e fericirea pe lume. 

În sfârşit, cum ora sosirii contelui se apropia, Milady îi 
porunci cameristei să stingă toate luminile din dormitor, să 
se ducă în odaia ei şi să-l poftească pe de Wardes, îndată ce 
va veni. 

Aşteptarea nu ţinu îndelung. Când văzu prin broasca 
dulapului că luminile fuseseră stinse, d'Artagnan ţâşni din 
ascunzătoare, tocmai în clipa când Ketty se pregătea să 
închidă uşa de treceere. 


— Ce-l zgomotul ăsta? Întrebă Milady. 

— Eu sunt, - răspunse d'Artagnan în şoaptă, - eu, contele 
de Wardes. 

— Doamne, dumnezeul meu! - murmură Ketty, - n-a avut 
răbdare să aştepte măcar ora hotărâtă de el singur. 

— Atunci, - grăi Milady, cu voce tremurândă, - atunci de ce 
nu intră? Conte, conte, îl rugă ea, ştii că te aştept! 

La această chemare, d'Artagnan îndepărtă încetişor pe 
Ketty şi intră repede în camera frumoasei Milady. 

Dacă mânia şi amarul îşi dau pasul să chinuie pe lumea 
asta un suflet, fără îndoială că îl aleg pe al îndrăgostitului 
care primeşte, sub un nume străin, mărturisirile de 
dragoste închinate fericitului său potrivnic. 

D'Artagnan se afla într-o împrejurare dureroasă pe care n- 
o bănuise: gelozia îi sfâşia inima şi suferea aproape la fel ca 
şi sărmana Ketty care în vremea asta plângea în camera 
alăturată. 

— Da, conte, - spunea Milady cu cea mai dulce voce şi 
strângându-l duios mâna în mâinile ei, - da, sunt fericită de 
dragostea pe care privirile şi vorbele dumitale mi-au 
murmurat-o de câte ori ne-am întâlnit. Şi eu te iubesc. Dar, 
mâine, aş vrea să ştiu că mâine te mai gândeşti la mine şi 
fiindcă ai putea să mă uiţi, iată ţi-l dăruiesc. 

Şi spunând acestea, trecu un inel din degetul ei într-al lui. 

D'Artagnan îşi aminti c-o văzuse purtând inelul acela; era 
un minunat safir, împresurat cu briliante. 

Întâia lui mişcare a fost de a i-l da îndărăt, dar Milady 
adăugă: 

— Nu, nu vreau; dacă mă iubeşti, te rog să-l păstrezi. De 
altfel, - adăugă ea, cu glas schimbat, - primindu-l, mă 
îndatorezi mai mult decât îţi poţi închipui. 

„Femeia asta e toată numai taine, „ îşi zise în sinea lui 
d'Artagnan. 

În clipa aceea era gata să-l destăinuiască adevărul. 
Deschise gura vrând să-l spună cine era şi ce gând 
răzbunător îl adusese, dar ea adăugă: 


— Dragul de el şi cât p-aci să mi-l omoare fiara aceea de 
gascon! 

Fiara era el. 

— la spune, urmă Milady, - te mai dor rănile? 

— Da, da, grozav, bâigui d'Artagnan, care nu prea ştia ce 
să răspundă. 

— Fii pe pace, murmură ea, am să te răzbun şi încă ce 
cumplit! 

„Drace! - îşi zise în sinea lui d'Artagnan, - n-am prea 
brodit momentul destăinuirilor.” 

Îi trebui câtăva vreme lui d'Artagnan ca să-şi vină în fire 
de pe urma micului dialog; gândurile de răzbunare i se 
spulberaseră, însă, toate. Femeia aceea avea asupra lui o 
putere de necrezut; o ura şi în acelaşi timp o adora; nu 
crezuse niciodată că două simţăminte atât de felurite să 
poată sălăşui în aceeaş inimă, iar din amândouă îmbinate să 
purceadă o dragoste atât de stranie şi, într-un anume chip, 
drăcească. 

În vremea asta bătuse unu noaptea; trebuiau să se 
despartă; în clipa când s-o părăsească pe Milady, 
d'Artagnan nu mai simţi decât crunta părere de rău a 
despărțirii şi, în pătimaşul rămas bun pe care şi-l luară unul 
de la celălalt, hotărâră să se întâlnească din nou peste o 
săptămână. Biata Ketty nădăjduia să-l poată strecura câteva 
cuvinte atunci când va trece prin odaia ei, dar Milady îl 
însoţi chiar ea, prin întuneric, până la scară. 

A doua zi dimineaţa, d'Artagnan dădu fuga la Athos. Se 
încurcase într-o ispravă atât de năstruşnică, încât voia să-l 
ceară sfatul. Îi povesti totul; Athos încruntă de mai multe ori 
din sprâncene. 

— Milady asta a dumitale - îi spuse ei, - pare a fi o mare 
ticăloasă, totuşi şi dumneata ai greşit când ai înşelat-o căci, 
într-un fel sau altul, iată-te cu un duşman groaznic în 
spinare. 

Şi în vreme ce-l vorbea, Athos nu-şi lua ochii de la safirul 
înconjurat de briliante care luase pe degetul lui d'Artagnan 


locul inelului reginei, pus cu grijă în cutiuţa lui. 

— 'Te uiţi la inel? Întrebă gasconul, mândru că putea arăta 
prietenilor lui un dar atât de preţios. 

— Da, răspunse Athos, îmi aminteşte o bijuterie de familie. 

— E frumos, nu-l aşa? Adăugă d'Artagnan. 

— E minunat, - încuviinţă Athos, - nici nu credeam să fie 
pe lume două safire cu ape atât de frumoase. L-ai dat în 
schimbul diamantului dumitale? 

— Nu, - desluşi d'Artagnan. - e un dar pe care mil-a făcut 
frumoasa mea englezoaică, sau mai bine-zis frumoasa mea 
franţuzoaică; fiincă deşi n-am vrut s-o întreb, eu sunt 
convins că e născută în Franţa. 

— Cum! Adică inelul ăsta l-ai primit de la Milady? Se miră 
Athos, cu un glas care trăda o adâncă tulburare. 

— Chiar de la ea; mi l-a dat astă-noapte. 

— Arată-mi-l, te rog şi mie stărui Athos. 

— Poftim, răspunse d'Artagnan, scoţându-l din deget. 

Athos îl privi cu luare-aminte şi se făcu dintr-o dată alb la 
faţă, apoi îl încercă pe inelarul mâinii stângi; inelul i se 
potrivea parcă ar fi fost făcut pentru el. O dorinţă de ură şi 
de răzbunare adumbri ca sub un nor fruntea de obicei atât 
de senină a gentilomului. 

— E cu neputinţă să fie ea, - adăugă Athos, - şi cum de se 
găseşte inelul în mâinile acestei Milady Clarick? 'Totuşi nu-ţi 
vine să crezi că se pot găsi două pietre atât de 
asemănătoare. 

— Cunoşti inelul? Întrebă d'Artagnan. 

— Crezusem că-l cunosc, - răspunse Athos, - dar, pesemne 
m-am înşelat. 

Şi dădu îndărăt inelul fără să-şi poată lua ochii de la el. 

— Te rog, dragă d'Artagnan, - îi spuse după câtva timp, - 
scoate inelul din deget sau întoarce-l cel puţin cu piatra 
înăuntru; îmi trezeşte amintiri atât de dureroase, că nici n- 
aş mai putea sta de vorbă cu dumneata. Dar parcă veniseşi 
să-mi ceri sfatul, ziceai că nu ştii cum să ieşi din 


încurcătură, la stai... Mai dă-mi safirul; cel cu pricina avea 
una din feţe zgâriată printr-o întâmplare. 

D'Artagnan îşi scoase din nou inelul din deget şi-l dădu lui 
Athos. 

Athos tresări: 

— lată, - făcu el, - priveşte, nu-l aşa că e ciudat? 

Şi-l arătă lui d'Artagnan zgârietura pe care şi-o aducea 
aminte. 

— Dar de unde aveai safirul ăsta, Athos? 

— De la mama mea, care la rândul ei îl avea de la mama ei. 
Aşa cum ţi-am spus, e o veche bijuterie de familie... Şi care 
ar fi trebuit să rămână în familie. 

— Şi l-ai... Vândut? Întrebă, şovăitor, d'Artagnan. 

— Nu, răspunse Athos, cu un zâmbet ciudat. L-am dăruit 
într-o noapte de dragoste, aşa cum ţi-a fost dăruit şi 
dumitale. 

D'Artagnan căzu la rândul lui pe gânduri. 1 se părea că 
simte în sufletul frumoasei Milady adâncuri de prăpăstii 
întunecate şi necunoscute. 

Nu îşi mai puse inelul în deget, ci îl vâri în buzunar. 

— D'Artagnan, - începu Athos luându-l mâna într-a lui, - 
dumneata ştii cât te iubesc; dac-aş avea un fiu nu l-aşiubi 
mai mult decât pe dumneata. Te rog, ascultă-mă, părăseşte 
pe femeia asta. N-o cunosc, dar un soi de glas lăuntric îmi 
spune că e o netrebnică şi o piază rea. 

— Ai dreptate, recunoscu d'Artagrian. Să ştii că o să mă 
despart de ea; îţi mărturisesc, femeia asta mă înspăimântă 
şi pe mine. 

— O să ai destulă putere? Înrebă Athos. 

— O să am, - răspunse d'Artagnan, - şi chiar de-acum. 

— Bine, băiete, aşa să şi faci, - stărui gentilomul strângând 
mâna gasconului aproape părinteşte, - dea Domnul ca 
femeia asta care abia a intrat în viaţa dumitale să nu-şi lase 
balele ei veninoase! 

Athos îl salută pe d'Artagnan cu o mişcare a capului, 
dându-l să înţeleagă că ar dori să rămână singur cu 


gândurile lui. 

Când se întoarse acasă, d'Artagnan o găsi pe Ketty care-l 
aştepta. O lună întreagă de lingoare n-ar fi adus-o pe 
sărmana fată în halul în care era după o noapte de nesomn 
şi de chin. 

Milady o trimisese la aşa-zisul de Wardes. Stăpâna ei era 
nebună de dragoste, beată de fericire: voia să ştie când îi va 
mai dărui iubitul ei încă o noapte. 

Iar sărmana Ketty, galbenă ca ceara şi tremurând din 
toate mădularele, aştepta răspunsul lui d'Artagnan. 

Athos avea o mare înrâurire asupra tânărului; povaţa 
prietenului, alături de zvârcolirile propriei sale inimi, îl 
îndemnau să n-o mai vadă pe Milady, acum când mândria lui 
era în afară de primejdie şi răzbunarea atât de împlinită. 
Drept răspuns îi scrise următoarele rânduri: „Nu vă mai 
bizuiţi pe mine, doamnă, pentru viitoarea întâlnire. De când 
merg spre însănătoşire, sunt atât de prins în acest soi de 
treburi, încât am fost silit să iau anumite măsuri. Când vă va 
sosi rândul, voi avea cinstea să vă dau de ştire. 

Vă sărut mâinile. 

Conte de Wardes”. 

Despre safir nici un cuvânt: voia oare gasconul să păstreze 
o armă împotriva frumoasei Milady sau, să vorbim deschis, 
păstra safirul drept ultim mijloc în vederea echipamentului? 

De altminteri, ar fi o greşeală să se judece faptele unor 
anumite vremuri în lumina altor vremuri. Ceea ce ar alcătui 
azi o ruşine pentru un om subţire, era socotit pe vremea 
aceea nespus de firesc, iar mezinii familiilor de seamă 
trăiau îndeobşte pe seama iubitelor lor. 

D'Artagnan dădu scrisoarea deschisă fetei, care o citi 
întâia oară fără să se dumirească; citind-o însă a doua oară, 
era cât p-aci să-şi piardă minţile de bucurie. 

Fiindcă nu putea crede în atâta fericire, d'Artagran se 
văzu nevoit s-o mai încredinţeze şi prin viu grai de cele 
cuprinse în răvaş. Oricât de primejdios era să dea 
scrisoarea în mâna unei făpturi pătimaşe ca stăpâna ei, 


sărmana copilă alergă spre Piaţa Regală cât o duceau 
picioarele de iute. 

Inima celei mai blânde femei e neînduplecată faţă de 
durerea unei rivale. 

Milady deschise scrisoarea cu aceeaşi mare grabă cu care 
Ketty o adusese, dar după cele dintâi cuvinte se făcu albă ca 
varul: mototoli hârtia şi se întoarse spre Ketty cu ochi 
scăpărători. 

— Ce-l cu scrisoarea asta? Întrebă ea. 

— E răspunsul la scrisoarea doamnei, rosti Ketty, 
tremurând de spaimă. 

— Cu neputinţă! Răcni Milady; e cu neputinţa ca un 
gentilom să scrie unei femei asemenea scrisoare! Apoi, 
deodată adăugă, tresărind: Dumnezeule! Să fi aflat ceva?... 
Şi se opri... 

Scrâşnea din dinţi, avea obrazul pământiu: vru să facă un 
pas către fereastră, fiindcă se înăbuşea, dar nu izbuti decât 
să întindă braţele; picioarele i se muiaseră: se prăbuşi într- 
un fotoliu. 

Crezând că-l venise rău, Ketty alergă s-o desfacă la piept. 

— Ce vrei? - se răsti ea, - şi de ce pui mâna pe mine? 

— Credeam că v-a venit rău şi am vrut să vă ajut, răspunse 
fata înspăimântată de căutătura fioroasă a stăpânei. 

— Să-mi vină rău? Mie? Mie? Dar ce sunt eu? O 
femeiuşcă? După asemenea jignire eu nu leşin, eu mă 
răzbun: ai priceput acum? 

Şi-l făcu semn cameristei să plece. 

Capitolul VI. 

VIS DE RĂZBUNARE. 

Seara, Milady porunci ca domnul d'Artagnan să fie poftit 
îndată ce va veni, aşa cum îi era obiceiul. Se întâmplă însă 
ca tocmai atunci să nu vină. 

A doua zi, Ketty ae duse din nou la el şi-l povesti tot ce se 
petrecuse în ajun. D'Artagnan zâmbi; mânia dezlănţuită a 
geloziei Milady-ei era răzbunarea lui. 


În timpul serii, Milady se arătă şi mai nerăbdătoare încă. 
Dădu aceeaşi poruncă în privinţa musafirului, dar, tot ca în 
ajun, aşteptarea i-a fost zadarnică. 

Şi iarăşi, a doua zi, Ketty se duse la d'Artagnan, dar nu la 
fel de voioasă şi de zglobie ca în cele două zile din urmă, ci 
dimporivă, sfârşită de amărăciune. 

D'Artagnan o întrebă ce i se întâmplase, dar în loc de 
răspuns, sărmana fată scoase din buzunar un plic şi i-l 
întinse. 

Purta scrisul frumoasei Milady, numai că de data asta era 
chiar pentru d'Artagnan şi nu pentru domnul de Wardes. 

Deschise scrisoarea şi citi cele ce urmează: „Scumpe 
domnule d'Artagnan, nu şade frumos să-ţi ocoleşti astfel 
prietenii, mai ales că-l vei părăsi curând pentru atâta amar 
de vreme. Cumnatul meu şi cu mine te-am aşteptat 
zadarnic ieri şi alaltăieri. În seara asta va fi oare la fel? 

A dumitale cu recunoştinţă, 

Lady Clarick”. 

— Nimic mai firesc, - se bucură d'Artagnan, - mă aşteptam 
la răvaşul acesta. Am mai multă trecere pe lângă ea, cu cât 
are contele de Wardes mai puţină. 

— Şi o să te ridici? Întrebă Ketty. 

— Ascultă, fetiţo dragă, - o dumiri gasconul care căuta o 
dezvinovăţire în proprii lui ochi, fiindcă era pe cale să nu se 
ţină de făgăduiala făcută lui Athos, - înţelege şi tu că ar fi 
nepotrivit să întorc spatele unei invitaţii atât de făţişe. Când 
o vedea că nu vin, Milady n-ar pricepe de ce nu mă mai duc 
s-o văd; i s-ar trezi în minte bănuieli şi cine ştie până unde 
ar putea ajunge răzbunarea unei fiinţe de teapa ei. 

— Of! Doamne! - se văicări Ketty, - ştii să învârteşti 
lucrurile aşa fel ca totdeauna ai dreptate. Parcă văd că iar o 
să-l faci curte; şi dacă de data asta îi placi sub numele şi 
chipul dumitale adevărat, atunci o să fie şi mai îngrozitor 
decât întâia oară! 

Sărmana de ea, un glas lăuntric părea că-l dezvăluie ceva 
din viitoarele păţanii. D'Artagnan se strădui s-o liniştească 


şi-l făgădui să rămână rece în faţa ademenitoarei Milady. 

Îi trimise răspuns că-l era nespus de recunoscător pentru 
bunăvoința arătată şi că-l va îndeplini întocmai porunca; nu 
îndrăzni însă să-l scrie de teamă că nu va izbuti să-şi 
schimbe îndeajuns slovele pentru ochi atât de iscoditori ca 
ai ei. 

Când bătea nou, d'Artagnan se afla în Piaţa Regală. De 
bunăseamă servitorilor care aşteptau în anticameră se 
pusese în vedere cele cuvenite, căci îndată ce d'Artagnan se 
ivi în prag, unul din ei alergă să-l vestească, fără să mai 
cerceteze dacă Milady dorea sau nu să primească. 

— Poftiţi-l, porunci ea scurt, dar cu glas atât de ascuţit, 
încât d'Artagnan o auzi din anticameră. 

I se deschiseră uşile. 

— Nu sunt acasă pentru nimeni, adăugă Milady, - auziţi? 
Pentru nimeni. 

Lacheul ieşi. 

D'Artagnan îşi furişă privirea cercetătoare: Milady era 
trasă la obraz şi avea ochii obosiţi, fie de lacrimi, fie de 
nesomn. Deşi numărul obişnuit al luminilor fusese micşorat 
dinadins, tânăra femeie nu putea ascunde urmele văpăii 
înfrigurate, ce parcă o topise în cele două zile din urmă. 

D'Artagnan se apropie de ea cu vechea-l curtenie. La 
rândul ei, se sili din răsputeri să-l întâmpine binevoitor, dar 
nicând pe lume, un surâs mai dulceag n-a fost dezminţit de 
un chip mai răvăşit. 

La întrebările lui asupra sănătăţii ea îi răspunse: 

— Mă simt râu, foare rău. 

— Dar atunci, - urmă d'Artagnan, - poate că va 
stingheresc; sigur că aveţi nevoie de odihnă, ar trebui să 
mă retrag. 

— Nu, dimpotrivă, - îl opri Milady - rămâi domnule 
d'Artagnan, tovărăşia dumitale îmi face plăcere. 

„Oh! Oh! - gândi d'Atagnan, - n-a fost niciodată aşa de 
drăgălaşă, ia să fim cu ochii-n patru.” 


Milady se arătă cât putu mai prietenoasă, căutând să dea 
convorbirii toată strălucirea cu putinţă. În vremea asta, 
frigurile, care o părăsiseră o clipă, împrumutau din nou 
ochilor ei sclipirea, obrajilor înfrăcărarea şi buzelor 
purpura lor sângerie. D'Artagnan se afla iarăşi în faţa Circei 
(28), a cărei neîndurătoare vrajă îl ademenise. În inimă i se 
trezea dragostea pe care el o socotea stinsă, dar care nu 
era decât amorţită. Milady zâmbea şi d'Artagnan gândea că 
bucuros ar fi intrat în păcat pentru adierea aceea de 
zâmbet. 

Simţi chiar privind-o gheara remuşcării. 

Încet-încet, Milady se mlădia tot mai prietenoasă. Îl 
întrebă de are cumva vreo iubită. 

— Vai! - făcu d'Artagnan, cu căutătura celui mai visător 
îndrăgostit, - dar cum puteţi fi atât de crudă ca să-mi puneţi 
astfel de întrebare, mie care, de când v-am văzut, nu-mi 
trag suflarea şi nu pot ofta decât prin dumneavoastră şi 
numai pentru dumneavoastră! 

Un surâs straniu îi lumină deodată faţa. 

— Aşadar, mă iubeşti? Îl întrebă ea. 

— Mai e oare nevoie să v-o spun? N-aţi bănuit nimic până 
acum? 

— Ba da, dar cred că ştii şi dumneata: cu cât inimile sunt 
mai trufaşe, cu atât sunt mai greu de cucerit. 

— Eu nu mă tem de greutăţi, - răspunse d'Artagnan, - pe 
mine mă înspăimântă doar ceea ce-l cu neputinţă. 

— Nimic nu e cu neputinţă, pentru o dragoste adevărată. 

— Nimic, doamnă? 

— Nimic, întări Milady, „Drace! - se veseli d'Artagnan în 
sinea lui, - a luat-o pe altă strună. le pomeneşti că-l cad cu 
tronc zurliei şi-mi dă şi mie vreun safir, la fel cu cel pe care 
mi l-a dăruit când m-a luat drept de Wardes?” 

D'Artganan îşi apropie repede scaunul de alei. 

— Ia să vedem, - urmă ea, - ce ai fi în stare să faci ca să-mi 
dai dovadă de dragostea de care vorbeşti? 

— Tot ce mi s-ar cere. Aştept doar o poruncă şi sunt gata. 


— La orice? 

— La orice! Se grozăvi d'Artagnan, care ştia că nu-l 
ameninţă mare primejdie grăind astfel. 

— Bine! Atunci să stăm puţin de vorbă, se învoi Milady, 
apropiindu-şi la rândul ei fotoliul de scaunul lui d'Artagnan. 

— Vă ascult, doamnă, răspunse acesta. 

Milady rămase o clipă pe gânduri, parcă ar fi stat la 
îndoială; apoi rosti ca în urma unei hotărâri: 

— Am un duşman. 

— Dumneavoastră doamnă? - se miră d'Artagnan, făcând 
pe uimitul, - e oare cu putinţă, dumnezeule?! Aşa de 
frumoasă şi de bună cum sunteţi! 

— Un duşman de moarte. 

— Adevărat? 

— Un duşman care m-a jignit atât de crunt, încât între el şi 
mine e acum vrajbă pe viaţă şi moarte. Mă pot bizui pe 
dumneata pentru un ajutor? 

D'Artagnan pricepu îndată unde voia să ajungă acea 
făptură răzbunătoare. 

— Da, doamnă! - răspunse el, plin de ifose, - braţul meu, 
viaţa mea vi le închin, aşa cum v-am închinat iubirea mea. 

— Atunci, - spune Milady, - fiindcă eşti la fel de mărinimos 
pe cât eşti de îndrăgostit... 

Şi se opri. 

— Atunci? Întrebă d'Artagnan. 

— Atunci, - reluă Milady după o clipă de tăcere, - să nu 
mai vorbeşti de azi înainte de ceea ce nu e cu putinţă! 

— Mă copleşiţi cu atâta fericire, izbucni d'Artagnan 
căzând în genunchi şi acoperind cu sărutări mâinile ce i se 
lăsau în voie. 

„Răzbună-mă pe mişelul de Wardes, - mormăia Milady 
printre dinţi, - şi scap eu şi de tine, tâmpitule, tăiş de sabie 
vie!” „Cazi-mi tu de bună voie în braţe după ce m-ai terfelit 
atât de neruşinat, femeie făţarnică şi periculoasă, - îşi 
spunea în sinea lui d'Artagnan. - şi ce-o să mai râd de tine 
cu cel pe care vrei să-l omori cu mâna mea!” 


D'Artagnan îşi ridică fruntea. 

— Sunt gata, zise el. 

— Prin urmare m-ai înţeles, scumpul meu domn 
d'Artagnan! Stărui Milady. 

— V-aş ghici gândul numai din privire. 

— Aşadar ai pune în slujba mea braţul dumitale care şi-a 
câştigat atâta faimă? 

— Chiar din clipa asta. 

— Dar eu, - întrebă Milady, - cum aş putea să-ţi răsplătesc 
asemenea îndatorire? Îi cunosc bine pe îndrăgostiţi: sunt 
fiinţe care nu fac nimic pe degeaba. 

— Ştiţi singurul răspuns pe care-l doresc, singurul vrednic 
de dumneavoastră şi de mine! 

Şi o trase încetişor spre el. 

Ea încercă o uşoară împotrivire. 

— Interesatule! Şopti, zâmbind. 

— Ah! Gemu d'Artagnan, furat de patima pentru femeia 
care făcea din inima lui o torţă vie. Ah! Nici nu-mi vine să 
cred în atâta fericire; mi-e teamă să nu se destrame ca un 
vis, ard de nerăbdare să-mi văd odată norocul împlinit. 

— Atunci caută să meriţi acest aşa-zis noroc. 

— Porunciţi şi voi asculta, o încredința d'Artagnan. 

— Adevărat? Îl întrebă Milady, cu o urmă de îndoială. 

— Numiţi-mi-l pe ticălosul care a făcut să lăcrimeze 
frumoşii dumneavoastră ochi! 

— De unde ştii c-am plâns? Se tulbură ea. 

— Mi s-a părut... 

— Femei ca mine nu plâng, rosti Milady. 

— Cu atât mai bine! Vă rog, spuneţi-mi cum îl cheamă? 

— Gândegşte-te: numele lui e taina mea cea mare. 

— Totuşi, va trebui să-l ştiu numele. 

— Bine, îl vei şti; e o dovadă că am încredere în dumneata. 

— Mi-e sufletul numai bucurie. Şi cum îl cheamă? 

— Îl cunoşti. 

— Adevărat? 

— Da. 


— N-o fi vreunul din prietenii mei? Se repezi d'Artagnan, 
părând că se codeşte tocmai pentru a o încredința că n-are 
habar de nimic. 

— Adică ai şovâăi dac-ar fi unul din prietenii dumi-tale? Se 
încruntă Milady. Şi un fulger ameninţă vor îi străluci în ochi. 
— Nu, nu, chiar frate să-mi fie! Strigă d'Artagnan, părând 

tot mai înflăcărat. 

Gasconul nostru îi dădea înainte fără nici o grijă, căci ştia 
bine unde va ajunge. 

— Îmi place devotamentul dumitale, grăi Milady. 

— Vai mie? Numai atâta vă place la mine? Se tângui 
d'Artagnan. 

— Nu şi eu te iubesc, şopti ea, apucându-l mâna. 

Şi strângerea aceea înfocată îl făcu să freamăte, ca şi când 
Milady i-ar fi trecut şi lui văpaia care-l mistuia, 
necruțătoare, trupul. 

— Mă iubeşti, dumneata? Se minună el. De-ar fi adevărat 
mi-aş pierde minţile! 

O cuprinse cu amândouă braţele. Ea nu încercă să-şi 
îndepărteze gura de a lui, dar nu-l răspunse la sărut. 

Avea buzele reci: lui d'Artagnan i se păru că sărutase o 
stafie. 

Totuşi, era beat de fericire, nebun de dragoste; cât p-aci să 
creadă că Milady îl iubea; cât p-aci să creadă că de Wardes 
era un nelegiuit. Dacă de Wardes i-ar fi căzut În clipa aceea 
în mână, fără doar şi poate că l-ar fi ucis. 

Milady folosi prilejul. 

— Îl cheamă... Bâigui la rândul ei. 

— De Wardes, adăugă d'Artagnan, ştiu. 

— De unde ştii? Sări Milady, apucându-l amândouă mâinile 
şi încercând să-şi înfigă parcă ochii în sufletul lui. 

D'Artagnan simţi că-l luase gura pe dinainte şi că făcuse o 
prostie. 

— Spune, spune, dar spune odată! Stăruia Milady. De unde 
ştii? 

— De unde ştiu? Murmură d'Artagnan. 


— Da. 

— Ştiu, fiindcă ieri, într-un salon în care mă aflam şi eu, de 
Wardes a arătat un inel pe care, zicea el, i l-ai dăruit 
dumneata. 

— Ticălosul! Izbucni Milady. 

Cuvântul, cum e lesne de înţeles, răsună îndelung în 
adâncul inimii lui d'Artagnan. 

— Ei bine? Urmă ea. 

— Ei bine! Am să vă răzbun pe acest ticălos, întări 
d'Artagnan, cu ifosele lui don Japhet armeanul. 

— Mulţumesc, voinicule! - se bucură Milady - şi atunci, ia 
spune, când voi fi răzbunată? 

— Mâine, chiar acum, oricând vreţi. 

Ea se gândi să-l răspundă „chiar acum”, dar îşi zise că 
asemenea pripeală n-ar fi fost prea plăcută pentru 
d'Artagnan. 

De altminteri, avea de luat nenumărate măsuri, avea de 
dat nenumărate sfaturi apărătorului ei, căci trebuia să 
ocolească orice lămurire cu contele faţă de martori. 
Răspunsul lui d'Artagnan îi dovedi că prevăzuse el toate 
acestea. 

— Mâine, - urmă el, - veţi fi răzbunată sau eu voi fi mort. 

— Nu, - răspunse ea, - mă vei răzbuna, dar nu vei muri. E 
un mişel. 

— Cu femeile, poate, dar cu bărbaţii... Ştiu eu ce ştiu... 

— Totuşi, când te-ai bătut cu el nu te-ai putut plânge de 
noroc. 

— Norocul e un soi de curtezană: binevoitoare ieri, poate 
să-mi întoarcă spatele mâine. 

— Ceea ce înseamnă că te codeşti acum. 

— Nu, nu mă codesc, ferească Domnul; dar drept ar fi 
oare să mă trimiteţi poate la moarte fără să-mi dăruiţi ceva 
mai mult decât uşoare nădejdii? 

Milady răspunse printr-o privire care voia să spună: 
„Numai atât? Vorbeşte odată!” 

Apoi, însoţindu-şi privirea de grai lămuritor: 


— Ai toată dreptatea, încuviinţă ea drăgăstoasă. 

— Oh, eşti un înger! Se înflăcără tânărul. 

— Prin urmare, ne-am înţeles! Vru ea să încheie. 

— În afară de ceea ce-ţi cer eu, scumpa mea! 

— Dar când îţi spun că poţi avea încredere în dragostea 
mea! 

— Nu mai am nici vreme să aştept. 

— Tăcere: aud pe fratele meu, nu trebuie să te găsească la 
mine. 

Milady sună: Ketty se ivi în prag. 

— leşi pe aici! Îi spuse, împingând o mică uşă ascunsă şi 
întoarce-te la unsprezece: vom sfârşi atunci de vorbit; Ketty 
te va aduce în camera mea. 

La auzul acestor cuvinte, sărmana fată simţi că i se taie 
amândouă picioarele. 

— Ei, ce e? Ce-ai înţepenit aşa ca o stană de piatră, 
domnişoară? Însoţeşte-l acum pe domnul; pe urmă îl vei 
însoţi deseară, la unsprezece! Ai auzit? 

„Se vede că toate întâlnirile ei de dragoste sunt la 
unsprezece noaptea, - gândi d'Artagnan, - un fel de 
meteahnă.” 

Milady îi întinse mâna, iar el i-o sărută înfocat. 

„Haide, - îşi zise ieşind de acolo şi abia răspunzând 
mustrărilor cameristei, - ia să ne băgăm minţile-n cap; 
hotărât lucru, femeia asta e mare ticăloasă; va să zică, 
ochii-n zece.” 

Capitolul VII. 

TAINA FRUMOASEI MILADY. 

Cu toate stăruinţele tinerei fete d'Artagnan părăsise 
palatul în loc să urce în odaia ei şi aceasta din două pricini: 
întâia, pentru că ocolea astfel mustrările, învinuirile, 
rugăminţile; a doua, pentru că era dornic să mai citească în 
sufletul lui şi, dacă ar fi fost cu putinţă, în sufletul acelei 
femei. 

Din toate acestea se desprindea deosebit de limpede că 
d'Artagnan o iubea pe Milady la nebunie, pe când ea nu-l 


iubea de loc. Îi trecuse o clipă prin minte că ar fi fost mai 
nimerit să se întoarcă acasă şi să-l scrie frumoasei Milady o 
scrisoare lungă, pentru a-l mărturisi că de Wardes şi el 
însuşi nu fuseseră până atunci decât unul şi, acelaşi, aşa că 
nu-şi putea lua sarcina de a-l omori pe de Wardes, decât 
recurgând la sinucidere. Îl încolţea însă şi pe el o sălbatică 
dorinţă de răzbunare: voia s-o aibă pe femeia aceea şi sub 
adevăratul lui nume. Apoi, cum răzbunarea avea şi un 
oarecare farmec, nu-l prea venea să se lase păgubaş. 

Făcu de cinci sau de şase ori înconjurul Pieţii Regale, 
întorcându-se din zece în zece paşi, ca să vadă dacă se mai 
zărea lumină la ferestrele frumoasei; părea vădit că tânăra 
femeie era mai puţin grăbită să intre în dormitor, decât 
fusese întâia oară. 

În sfârşit, se făcu întuneric. 

O dată cu lumina, orice urmă de nehotărâre pieri din 
inima lui d'Artagnan; îşi aminti, bob cu bob, prima noapte 
de dragoste şi, cu inima zvâcnind, cu capul de jăratic, se 
întoarse la palat şi se repezi în odaia cameristei. 

Albă ca o arătare şi tremurând ca frunza, fata dădu să-l 
oprească, dar cu urechea aţintită la pândă, Milady auzise 
zgomotul ce-l făcuse d'Artagnan; deschise uşa. 

— Vino, îl pofti ea. 

Tot ce se petrecea era atât de neruşinat şi de o sfruntare 
atât de neobrăzată, încât lui d'Artagnan nu-l venea să 
creadă că ceea ce vedea şi auzea se întâmpla aievea. 1 se 
părea că e târât într-o păţanie năstruşnică, aşa cum visa 
noaptea, câteodată. 

Alergă totuşi înspre Milady, ca atras de puterea unui 
magnet asupra unei aşchii de fier. 

Uşa se închise în urma lui. 

Ketty se repezi şi ea spre uşă. 

Gelozia, mânia, mândria rănită, în sfârşit toate patimile 
care pot sfârteca inima unei îndrăgostite o împungeau să 
dea totul în vileag; dar dacă ar fi mărturisit că se 
amestecase în atare uneltire, ar fi fost pierdută şi, mai 


presus de orice, l-ar fi pierdut pentru vecie pe d'Artagnan. 
Acest ultim gând de dragoste o îndemna să mai facă şi 
ultima jertfă. 

În vremea asta, d'Artagnan îşi împlinea dorul inimii lui: cel 
iubit nu mai era un potrivnic, ci iubitul părea a fi chiar el. 
Un glas lăuntric îi şoptea în taină că nu era decât o unealtă 
de răzbunare, mângâiată doar până când va ucide; dar 
mândria, amorul propriu, nebunia lui făceau să amuţească 
acel glas tainic, înăbuşeau acel zumzet. Apoi gasconul 
nostru, cu încrederea pe care i-o cunoaştem, se compara în 
sinea lui cu de Wardes şi se întreba de ce, la urma urmelor, 
n-ar fi fost iubit şi el, doar pentru el însuşi? 

Se lăsă deci în voia bucuriei acelor clipe. Milady nu mai 
era pentru el femeia cu gânduri ucigaşe, care-l îngrozise la 
început; era de data asta o iubită înfocată şi pătimaşă, 
dăruindu-se întreagă unei dragoste în ale cărei mreje părea 
prinsă şi ea. lrecură astfel aproape două ceasuri. 

Totuşi, focul patimei celor doi îndrăgostiţi trebuia să se 
mai potolească. Milady care nu se simţea îndreptăţită, ca şi 
d'Artagnan, să uite, se dezmetici cea dintâi şi întrebă pe 
tânăr dacă hotărâse din vreme ce măsuri să ia în vederea 
întâlnirii de a doua zi între el şi de Wardes. 

D'Artagnan, al cărui gând luase cu totul alt vad, se fâstăci 
ca un tont şi răspunse cavalereşte că ora era prea târzie 
pentru a pune la cale un duel cu spada. 

Răceala aceasta faţă de singurele ei țeluri o înspăimânta 
pe Milady, ale cărei întrebări se făcură tot mai stăruitoare. 

D'Artagnan, care în sinea lui socotise totdeauna acest duel 
ca fiind lipsit de noimă, dădu să schimbe vorba, dar era 
prea târziu. 

Cu mintea ei de neclintit şi cu voinţa ei de fier, Milady îl 
silea să rămână, vrând-nevrând, în anumite hotare. 

Crezându-se plin de duh, d'Artagnan o sfătui să se lase de 
ticluirile ei răzbunătoare şi să-l ierte pe de Wardes. 

Dar de la cele dintâi cuvinte, tânăra femeie se îndepărtă 
de el cu o tresărire. 


— Nu cumva ţi-e frică, dragă d'Artagnan? Îl zeflemisi ea, 
cu glas ascuţit ce răsună straniu în întuneric. 

— Poţi să-ţi închipui aşa ceva, scumpa mea! - răspunse 
d'Artagnan, - dar, la urma urmelor, dacă bietul conte n-o fi 
chiar atât de vinovat pe cât crezi? 

— Oricum, - urmă încruntată, Milady, - m-a înşelat şi 
fiindcă m-a înşelat, se cuvine să piară. 

— Atunci va pieri dacă l-ai osândit să piară, adăugă 
d'Artagnan, pe un ton atât de hotărât, încât Milady crezu că 
oglindeşte un devotament nestrămutat. 

Se apropie repede de el. 

N-am putea spune cât de lungă i s-a părut noaptea 
frumoasei Milady, dar tânărul credea că e numai de două 
ceasuri lângă iubită, când zorile, mijite dincolo de obloane, 
porniră să se strecoare, năpădind odaia cu lumina lor 
firavă. 

Văzând că d'Artagnan o va părăsi, Milady îi aminti 
făgăduiala de a o răzbuna împotriva lui Wardes. 

— Sunt gata, draga mea, - răspunse d'Artagnan, - dar mai 
înainte aş vrea să fiu sigur de ceva. 

— De ce anume? Întrebă Milady. 

— Că mă iubeşti. 

— Eu cred că ţi-am dovedit-o. 

— lar eu sunt al dumitale, trup şi suflet. 

— Îţi mulţumesc, iubitule viteaz! Şi aşa cum ţi-am dovedit 
eu dragostea mea, aştept să mi-o dovedeşti la rândul 
dumitale; nu-l aşa? 

— Fireşte! Totuşi, dacă mă iubeşti precum spui, nu te temi 
deloc de soarta mea? O întrebă d'Artagnan. 

— De ce să mă tem? 

— Ştiu eu, aş putea fi greu rănit sau chiar ucis. 

— Cu neputinţă, - răspunse Milady, - eşti atât de cutezător 
şi atât de priceput la duel! 

— N-ai vrea să alegi alt mijloc care te-ar răzbuna la fel, 
dar fără un duel, stărui d'Artagnan. 


Milady îl privi tăcută; lumina sfioasă a celor dintâi raze 
împrumuta ochilor ei limpezi o sticlire dureros de stranie. 

— Într-adevăr, - făcu ea, - cred că te codeşti acum. 

— Nu, nu mă codesc de loc; dar uite că-mi pare râu de 
bietul conte, de când nu-l mai iubeşti; un bărbat trebuie să 
se simtă atât de crunt pedepsit prin pierderea dragostei 
dumitale încât eu cred că nu mai e nevoie de altă pedeapsă. 

— Şi cine-ţi spune că l-am iubit? Întrebă Milady. 

— Pot măcar să-mi închipui, fără să mă umflu prea mult în 
pene, că acum iubeşti pe altul, - spuse tânărul, cu glas 
mângâietor, - dar îţi repet că mie îmi pare rău de conte. 

— Dumitale? Întrebă Milady. 

— Da, mie. 

— Şi de ce? 

— Fiindcă numai eu ştiu că... 

— Ce? 

— Că e departe de a fi, sau, mai bine-zis, de a fi fost atât 
de vinovat faţă de dumneata pe cât pare. 

— Adevărat? - întrebă Milady tulburată, - vorbeşte 
lămurit, nu înţeleg ce vrei să spui. 

Şi îl privea pe d'Artagnan, care o ţinea îmbrăţişată, cu ochi 
ce păreau să se aprindă pe încetul. 

— Da, sunt om de cuvânt! - grăi d'Artagnan hotărât să 
sfârşească, - şi de când mi-ai dat dragostea dumitale, de 
când sunt încredinţat c-o am, căci o am, nu-l aşa...? 

— Da, întreagă, urmează... 

— Ei bine! Sunt un osândit; mă apasă o mărturisire! 

— O mărturisire? 

— Dacă m-aş îndoi de dragostea dumitale, n-aş face-o; dar 
mă iubeşti, frumoasa mea iubită, nu-l aşa că mă iubeşti? 

— Fără îndoială. 

— Atunci, dacă ţi-am greşit dintr-o prea mare dragoste, 
spune, mă vei ierta oare? 

— Poate că da... 

Cu cel mai dulce surâs de care era în stare, d'Artagnan 
încercă să-şi apropie buzele de buzele frumoasei Milady, 


dar aceasta îl îndepărtă. 

— O mărturisire, - murmură ea, pălind, - ce fel de 
mărturisire? 

— Joia trecută i-ai dat întâlnire aici lui de Wardes, aşa e? 

— Eu? Nu, de unde! Se împotrivi Milady, cu glasul atât de 
hotărât şi chipul atât de liniştit, încât dacă d'Artagnan n-ar 
fi ştiut bine ce spune, mai-mai că ar fi crezut-o. 

— Nu minţi, îngeraşule, - o dojeni el zâmbind, - ar fi de 
prisos. 

— Cum aşa? Dar vorbeşte odată! Nu mă mai chinui! 

— Linişteşte-te, draga mea, nu mi-ai greşit mie, iar eu te- 
am şi iertat! 

— Şi şi? 

— De Wardes nu se poate făli cu nimic. 

— De ce? Dumneata singur mi-ai spus că inelul acela... 

— Inelul acela, dragostea mea, îl am eu. Ducele de Wardes 
de joi şi d'Artagnan de azi sunt unul şi acelaşi. 

Nesăbuitul se aştepta la uimirea ei îmbinată cu o oare care 
sfiiciune, se aştepta la o mică vijelie ce s-ar fi încheiat cu 
câteva lacrimi; greşea însă amarnic şi greşeala lui nu ţinu 
multă vreme. 

Albă la faţă ca varul şi dezlănţuită ca o furtună, Milady se 
ridică şi împingându-l cu un pumn vârtos în piept, se repezi 
jos din pat. 

Era lumină, aproape ca ziua. 

D'Artagnan o apucă de capodul din pânză subţire de India, 
ca să-l ceară iertare, dar ea se smuci, încercând să-l scape 
din mâini. Pânza se rupse, dezgolind-o şi pe unul din 
frumoşii ei umeri rotunzi şi albi, el zări cu o cutremurare de 
negrăit, florea de crin, stigmatul pe viaţă, înfierat de mâna 
hâdă a călăului. 

— Dumnezeule, răcni d'Artagnan, dând drumul capodului. 

Şi rămase în pat fără glas, încremenit şi rece ca un sloi. 

După groaza de pe faţa lui, Milady se simţi dată în vileag. 
Fără îndoială, tânărul văzuse totul; îi cunoştea acum taina, o 
taină cumplită, de care nimeni, afară de el, n-avea habar. 


Se întoarse, dar nu ca o femeie mânioasă, ci ca o panteră 
înjunghiată. 

— Ticălosule! - strigă ea, - după ce m-ai trădat mişeleşte, 
îmi mai ştii şi taina! Să pieri! 

Alergă la un cufăraş de lemn pus pe măsuţa din faţa 
oglinzii, îl deschise cu mâna înfrigurată şi tremurândă, 
scoase dinăuntru un mic pumnal cu mânerul de aur şi tăişul 
subţire şi, dintr-o săritură, se năpusti asupra lui d'Artagnan, 
pe jumătate gol. 

Deşi, după cum ştim, tânărul nostru nu prea ştia ce-l frica, 
se înspăimântă totuşi de chipul ei răscolit, de ochii holbaţi, 
de obrajii ca ceara şi de buzele însângerate; se trase spre 
zid ca la vederea unui şarpe, ce se târa spre el şi, întâlnind 
spada sub mâna-l leoarcă de sudoare, o scoase din teacă. 

Fără să-l pese de spadă, Milady încercă să se urce iarăşi 
pe pat, ca să-l lovească; nu se opri decât când simţi 
ascuţişul vârfului pe gâtlej. 

Vru atunci să apuce lama cu amândouă mâinile; 
d'Artagnan o pironea însă mereu la depărtare şi, punându-l 
spada când în dreptul ochilor, când pe piept, se lăsă să 
lunece din pat, căutând a da de uşa ce răspundea în odaia 
cameristei. 

În vremea asta, Milady se arunca nebuneşte asupra lui, 
ţipând ca din gură de şarpe. 

Cum lupta începea să aducă a duel, d'Artagnan îşi venea 
încet-încet în fire. 

— Bine, frumoaso, bine! - spuse el, - dar pentru 
Dumnezeu, domoleşte-te odată, sau îţi încondeiez cu altă 
floare de crin frumoşii dumitale obraji! 

— Mişelule! Mişelule! Urla Milady. 


Şi în vreme ce căuta mereu uşa, d'Artagnan se apăra. 

La auzul gălăgiei ce-l făceau, ea răsturnând mobilele 
pentru a înainta spre el, iar el strecurându-se îndărătul 
mobilelor pentru a se feri de ea, Ketty deschise uşa. 
D'Artagnan, care căutase neîncetat să se apropie de uşă, 
era doar la vreo trei paşi depărtare. Dintr-o singură 
săritură, ajunse din camera stăpânei în a cameristei şi, iute 
ca fulgerul, închise uşa după el, proptind-o cu tot trupul, în 
vreme ce Ketty trăgea zăvorul. 

Din ce în ce mai îndârjită, Milady încercă să dea la o parte, 
propteaua ce-o ţinea închisă cu puteri mai presus decât ale 
unei femei; când simţi că aşa ceva nu era cu putinţă, începu 
să-şi înfigă pumnalul în uşă până când câteva lovituri 
străpunseră lemnul. 

La fiecare lovitură, slobozea şi un blestem. 

— Iute, iute, Ketty, - şopti d'Artagnan după ce trăsese 
zăvorul, - ajută-mă să ies din casă; dac-o lăsăm să răsufle, 
pune lacheii să mă omoare. 

— Dar cum să ieşi aşa, - îi spuse Ketty, - eşti gol de tot. 

— Adevărat, - răspunse d'Artagnan care abia atunci îşi 
dădu seama în ce hal era, - îmbracă-mă cum poţi, dar iute 
de tot; pricepi, e vorba de viaţă şi de moarte. 

Ketty pricepea şi încă foarte bine; cât ai fi clipit, îi trânti pe 
el o rochie înflorată o gogeamite bonetă şi o pelerinuţă; îi 
dădu pantofi, în care el îşi vâri picioarele goale, apoi îl însoţi 
pe scări. Era şi vremea, Milady sunase, ridicând în picioare 
tot palatul. Portarul deschisese porţile tocmai în clipa când 
Milady şi ea pe jumătate goală, îi striga de la fereastră: 

— Nu deschide! 

Capitolul VIII. 

CUM ŞI-A GĂSIT ATHOS ECHIPAMENTUL FĂRĂ A MIŞCA 
UN DEGEIT. 

Tânărul o luă la fugă în vreme ce ea îl mai ameninţa 
zadarnic de la fereastră. În clipa când îi pieri din vedere, 
Milady se prăbuşi fără cunoştinţă în camera ei. 


D'Artagnan era atât de buimăcit încât lăsând-o pe Ketty în 
voia sorții, străbătu în goană jumătate din Paris şi nu se opri 
decât în faţa uşii lui Athos. Zăpăceala, spaima care-l biciuia, 
strigătele unor patrule alergând după el şi sudălmile 
câtorva trecători care se duceau cu noaptea în cap pe la 
treburile lor îl siliseră să-şi înteţească alergătura. 

Trecu de-a curmezişul curţii, urcă cele două caturi care 
duceau la Athos şi pocăni în uşă, parc-ar fi vrut s-o sfarme. 
Grimaud veni să-l deschidă cu ochii umflaţi de somn. 
D'Artagnan dădu buzna înăuntru, gata-gata să-l răstoarne 
la pământ. 

Cu toată muţenia lui obişnuită, valetului îi venise de data 
asta graiul. 

— Hei! - răcni el, - ce cauţi aici, târâtură? Ce pofteşti, 
caraghioaso? 

D'Artagnan îşi ridică boneta de pe ochi şi-şi scoase mâinile 
de sub pelerinuţă; la vederea mustăţilor şi a spadei scoase 
din teacă, bietul Grimaud se trezi că are în faţa lui un 
bărbat. 

Îşi zise atunci că era cine ştie ce ucigaş. 

— Ajutor! Săriţi! Ajutor! Începu el să strige. 

— Gura, nenorocitule! - îi porunci tânărul, - sunt 
d'Artagnan, nu mă mai recunoşti? Unde ţi-e stăpânul? 

— Dumneavoastră, domnule d'Artagnan? Se cruci 
Grimaud. Nu se poate! 

— Grimaud, - zise Athos, ieşind din camera lui în halat de 
casă, - pare-mi-se îţi îngădui să vorbeşti. 

— Vai domnule, vedeţi că... 

— Tăcere! 

Grimaud se mulţumi să i-l arate cu degetul pe d'Artagnan. 

Athos îşi recunoscu prietenul şi, oricât de potolit era din 
fire, se porni pe un râs cu hohote în faţa ciudatului 
măscărici dinaintea ochilor lui: avea boneta într-o parte, 
fusta mototol peste pantofi, mânecile sumese şi mustăţile 
zbârlite de groază... 


— Nu râde, prietene, - îl opri d'Artagnan, - pentru numele 
cerului, nu râde, căci, pe sufletul meu, îţi spun eu că nu-l 
nimic de râs. 

Rostise aceste cuvinte cu un ton atât de răspicat şi o 
spaimă atât de adâncă, încât Athos îi apucă repede mâinile 
într-ale lui, întrebându-l: 

— Eşti rănit, prietene? Ai faţa ca de var! 

— Nu, dar mi s-a întâmplat ceva groaznic. Eşti singur, 
Athos? 

— La naiba! Cine vrei să fie aici la ora asta? 

— Bine, bine! 

D'Artagnan se repezi în cameră la Athos. 

— Hai, vorbeşte! Îl îndemnă acesta, închizând uşa şi 
trăgând zăvorul pentru a nu fi tulburaţi. Murit-a regele? 
Ucis-ai pe domnul cardinal? Eşti ca de pe altă lume! Haide, 
haide, dă-l drumul, mor de grijă! 

— Athos, - începu d'Artagnan lepădându-şi hainele de 
femeie şi rămânând în cămaşă - pregăteşte-te să auzi ceva 
de necrezut, de neînchipuit. 

— la mai întâi halatul ăsta, i-l întinse muşchetarul. 

D'Artagnan îmbrăcă halatul, luând o mânecă drept alta, 
atât era de zăpăcit. 

— Spune, îl îndemnă iarăşi Athos, 

— Spun, răspunse d'Artagnan aplecându-se la urechea 
prietenului şi coborând glasul. Milady are pe umărul ei 
stigmatul florii de crin. 

— Ah! Făcu muşchetarul, ca şi când ar fi primit un glonte 
în inimă. 

— Ascultă, eşti sigur că cealaltă a murit? 

— Cealaltă? Îngână Athos, atât de înăbuşit încât 
d'Artagnan abia îl auzi. 

— Da, aceea despre care mi-ai vorbit într-o zi, la Amiens. 

Athos scăpă un geamăt şi-şi lăsă capul în mâini. 

— Asta e o femeie cam între douăzeci şi şase şi douăzeci şi 
opt de ani, adăugă d'Artagnan. 

— Cu părul auriu, - întrebă Athos, nu-l aşa? 


— Da. 

— Ochi albaştri ca cicoarea, răscolitori, cu gene şi 
sprâncene negre, aşa-l? 

— Da. 

— Înaltă, bine făcută? Îi lipseşte un dinte lângă caninul de 
sus din stânga. 

— Da. 

— Floarea de crin e mică, roşiatică şi cam ştearsă sub 
straturile de unsoare care o acoperă. 

— Da. 

— Spui totuşi că e englezoaică. 

— 1 se spune Milady, dar poate fi şi franţuzoaică. Lordul de 
Winter nu-l decât cumnatul ei. 

— Trebuie s-o văd, d'Artagnan. 

— la seama, Athos, ia seama; ai vrut s-o ucizi; e din cele ce 
ştiu să răspundă la fel şi fără să dea greş. 

— Nu va îndrăzni să crâcnească, ar însemna să se 
descopere singură. 

— E în stare de orice! Ai văzut-o vreodată scoasă din 
sărite? 

— Nu, răspunse Athos. 

— O tigroaică, o panteră! Ah, scumpe Athos! Tare mi-e 
teamă că pe amândoi ne pândeşte o răzbunare cumplită. 

D'Artagnan istorisi, atunci toate prin câte trecuse: mânia 
ei nebunească şi amenințările cu moartea. 

— Aşa e, - răspunse Athos, - dar zău că viaţa mea nu face 
cât o para chioară. Din fericire, poimâine plecăm din Paris; 
pe cât se pare, ne îndreptăm spre La Rochelle şi odată 
plecaţi... 

— Te-ar urmări până la capătul pământului, dacă te-ar 
recunoaşte, Athos; las-o să-şi verse focul numai pe mine. 

— Ei, dragul meu! Ce-mi pasă mie de moarte! - zise Athos, 
- crezi oare că mai ţin la viaţă? 

— Cine ştie ce taină groaznică se ascunde sub toate astea! 
Athos, trebuie să fie spioana cardinalului. Fără doar şi 
poate, 


— Atunci, ia bine seama! Dacă, după chestia de la Londra, 
cardinalul nu te ridică în slavă, apoi să ştii că te urăşte de 
moarte; dar cum, la urma urmelor, nu te poate învinui făţiş 
şi cum orice ură trebuie şi ea cheltuită, mai cu seamă ura 
unui cardinal, bagă bine de seamă! Dacă ieşi, nu ieşi singur; 
dacă mănânci, fi cu ochii în patru; fereşte-te de toate, în 
sfârşit, fereşte-te şi de umbra dumitale. 

— Din nefericire, - răspunse d'Artagnan, e vorba să 
scăpăm teferi până poimâine seară, fiindcă odată în oştire, 
nădăjduiesc să nu ne mai temem decât de bărbaţi. 

— Până atunci, - adăugă Athos, - mă las şi eu de gândul de 
a sta de o parte şi o să te însoțesc pretutindeni; trebuie să 
te întorci în strada Groparilor, aşa că merg cu dumneata. 

— Dar oricât de aproape ar fi de aici - spuse d'Artagnan, - 
nu mă pot întoarce în halul ăsta. 

— Aşa e, zise Athos. Şi sună clopoţelul. 

Grimaud intră. 

Athos îi făcu semn să se ducă acasă la d'Artagnan şi să-l 
aducă haine. 

După ce răspunse tot prin semne că a priceput, Grimaud 
se îndepărtă. 

— Şi uite că tot în drum am rămas cu echipamentul, dragă 
prietene, - urmă Athos, - căci dacă nu mă înşel, ţi-ai lăsat 
toate bulendrele la Milady, care, fireşte că nu va avea 
bunătatea să ţi le dea îndărăt. Noroc că ai safirul. 

— Safirul e al dumitale, scumpe Athos! Nu mi-ai destăinuit 
chiar dumneata că e o bijuterie de familie? 

— Da, după cum spunea tata, îl cumpărase pe vremuri cu 
două mii de taleri; făcea parte din darurile de nuntă ale 
mamei; şi într-adevăr e minunat. Mama mi l-a dăruit mie, 
iar eu, nebun cum eram, în loc să păstrez inelul ca pe ceva 
sfânt, l-am dat la rândul meu acestei ticăloase. 

— Atunci, scumpul meu, ia-ţi îndărăt inelul, la care înţeleg 
că trebuie să ţii mult. 

— Să iau îndărăt inelul după ce l-a purtat în deget 
netrebnica aceea? Niciodată! Inelul ăsta e pătat, 


d'Artagnan. 

— Vinde-l atunci. 

— Să vând un diamant pe care mi l-a dăruit mama? Îţi 
mărturisesc, mi s-ar părea că-l o nelegiuire. 

— Atunci pune-l amanet. Tot o să-ţi dea pentru el o mie de 
taleri. Cu suma asta poţi ieşi din toate încurcăturile şi pe 
urmă, cum faci rost de bani, scoţi amanetul, adică îţi iei 
îndărăt inelul, spălat de vechile pete, căci va fi trecut şi prin 
mânuţele cămătarilor. 

Athos zâmbi. 

— Eşti un tovarăş încântător, - răspunse el, - scumpe 
d'Artagnan; îi mai înviorezi pe bieţii amărâţi cu veselia 
dumitale nesecată. Bine! Să amanetăm inelul, dar cu o 
condiţie! 

— Care? 

— Cinci sute de taleri, dumneata şi cinci sute eu. 

— Ce-ţi trece prin gând, Athos! N-am nevoie nici măcar de 
un sfert din suma asta, eu care fac parte din gardă şi pot să 
pun mâna pe bani, vânzând şaua. Ce-mi trebuie mie? Un cal 
pentru Planchet, atâta tot. Pe urmă uiţi că am şi cu un inel. 

— La care ţii şi mai mult decât ţin eu la al meu; cel puţin 
aşa mi s-a părut mie. 

— Da, fiindcă într-o împrejurare hotărâtoare el ne poate 
scoate nu numai din cine ştie ce mare încurcătură, dar şi 
din cine ştie ce mare primejdie; nu e numai un diamant 
preţios, e, mai ales, un talisman fermecat. 

— Nu prea te înţeleg, dar mă mulţumesc să te cred. Hai să 
ne întoarcem la inelul meu, sau mai bine-zis la al dumitale: 
vei primi jumătate din suma ce ni se va da pe el sau, de 
unde nu, îl arunc în Sena şi teamă mi-e că n-o să dea peste 
vreun peşte atât de cumsecade, încât să ni-l aducă înapoi, 
ca lui Policrat. 

— Bine! Atunci fie, primi d'Artagnan. 

În clipa aceea, Grimaud tocmai intra, însoţit de Planchet 
care, îngrijorat de soarta stăpânului şi curios să afle ce i se 


întâmplase prinsese prilejul nimerit pentru a-l aduce chiar 
el veşmintele. 

D'Artagnan se îmbrăcă, Athos de asemenea. Când 
amândoi erau gata de plecare, Athos făcu lui Grimaud un 
semn, ca şi cum cineva ar ochi, iar valetul se şi repezi la 
flinta din cui, gata şi el să-şi însoţească stăpânul. 

Ajunseră teferi în strada Groparilor, Bonacieux stătea în 
prag. Îi aruncă lui d'Artagnan o privire şăgalnică. 

— Ei! Dragă chiriaşule, - îi spuse, grăbeşte-te, te aşteaptă 
sus o fată frumoasă şi, după cum ştii, femeilor nu prea le 
place să aştepte. 

— E Ketty, murmură d'Artagnan. 

Şi se avântă spre gang. 

Într-adevăr, în tinda din faţa camerei lui, ghemuită la uşă 
biata fată tremura vargă. Cum îl zări, dădu drumul 
necazurilor: 

— Mi-ai făgăduit să mă ocroteşti, mi-ai făgăduit să mă 
scapi de mânia ei; nu uita că de la dumneata mi se trag 
toate. 

— Da, da, aşa e, - răspunse d'Artagnan, - n-avea grijă, 
Ketty. Spune-mi, te rog, ce s-a mai întâmplat după plecarea 
mea? 

— Mai ştiu eu ce! Urmă Ketty. A ţipat până a strâns toate 
slugile. Era ca nebună. Nu e blestem cu care să nu te fi 
blestemat. M-am gândit atunci c-o să-şi aducă aminte că ai 
intrat prin camera mea şi c-o să mă creadă în înţelegere cu 
dumneata; mi-am luat bruma de bani ce aveam, boarfele 
mai curăţele şi p-aci mi-a fost drumul. 

— Sărăcuţa de tine! Ce-l de făcut acum? Poimâine plec. 

— Fă ce vrei, domnule cavaler, dar ajută-mă să plec din 
Paris, să plec din Franţa. 

— Totuşi, nu pot să te iau cu mine la un asediu, îi spuse 
d'Artagnan. 

— Nu, dar poate că-mi găseşti un loc în provincie, la vreo 
cunoştinţă de-a dumitale, în ţinutul dumitale, de pildă. 


— Vai, fetiţă dragă! În ţinutul meu, doamnele n-au 
cameriste. Dar stai, am găsit. Planchet, du-te şi-l caută pe 
Aramis. Să vină numaidecât. Avem să-l spunem ceva foarte 
însemnat. 

— Pricep, - încuviinţă Athos, - dar de ce nu pe Porthos? 
Pare-mi-se marchiza lui... 

— Pe marchiza lui Porthos o îmbracă secretarii lui 
bărbatu-su, răspunse d'Artagnan, râzând. De altminteri, 
Ketty nici n-ar vrea să locuiască în strada Urşilor. Nu-l aşa, 
Ketiy? 

— Aş locui oriunde o fi, numai să mă pot ascunde şi să nu- 
mi dea de urmă. 

— Şi acum, Ketty, fiindcă o să ne despărţim curând şi 
fiindcă nu mai eşti geloasă pe mine... 

— Domnule cavaler, de departe sau de aproape, mărturisi 
Ketty, - o să te iubesc totdeauna. 

— Ia te uită unde se cuibăreşte statornicia! Murmură 
Athos. 

— Şi eu de asemenea, - îi spuse d'Artagnan, - şi eu de 
asemenea o să te iubesc totdeauna, fii pe pace. Dar aş vrea 
să-mi dai un răspuns. Şi să ştii că de data asta pun mare 
preţ pe întrebarea mea; n-ai auzit niciodată vorbindu-se de 
o femeie tânără, care a fost răpită într-o noapte? 

— Stai puţin... Dumnezeul meu! Domnul cavaler, tot 
iubeşti pe femeia aceea? 

— Nu eu, unul din prietenii mei o iubeşte. Uite, Athos, care 
e aici. 

— Eu? Se scutură Athos, cu teama omului gata să calce pe 
o năpârcă. 

— Fireşte că tu! Făcu d'Artagnan, strângând mâna 
muşchetarului. Ştii foarte bine că purtăm cu toţii de grijă 
bietei doamne Bonacieux. Dealtminteri, Ketty va tăcea 
chitic. Nu-l aşa, Ketty? Mă înţelegi, fetiţo, - urmă 
d'Artagnan, - e soţia pocitaniei pe care ai văzut-o în pragul 
uşii când ai intrat aici. 


— Doamne, Dumnezeule! Se îngrozi Ketty, iar m-apucă 
spaima; numai de nu m-ar fi recunoscut! 

— Cum să te fi recunoscut? L-ai mai văzut vreodată pe 
insul ăsta? 

— A venit de două ori la Milady. 

— Asta-l bună! Şi cam când? 

— Să tot fie cincisprezece sau optesprezece zile de atunci. 

— Tocmai aşa. 

— Aseară a venit iar. 

— Aseară? 

— Da, chiar înaintea dumitale, 

— Dragă Athos, suntem încercuiți de o reţea de spioni. Şi 
crezi că te-a recunoscut, Ketty? 

— Mi-am tras eu boneta pe ochi când l-am zărit, dar poate 
să fi fost prea târziu. 

— Coboară dumneata, Athos, pentru că se sfieşte mai 
puţin de dumneata decât de mine şi vezi dacă tot mai stă în 
uşă. 

Athos cobori şi se întoarse iute. 

— A plecat, - vesti el, - şi casa e încuiată. 

— S-a dus să le dea raportul şi să le spună că toţi 
porumbeii sunt acum în porumbar. 

— Foarte bine! Atunci, hai să ne luăm şi noi zborul, îi sfătui 
Athos, - şi să nu lăsăm aici decât pe Planchet, ca să ne dea 
de veste. 

— Ia staţi! Şi cu Aramis, pe care am trimis să-l cheme, ce 
facem? 

— Aşa e, Athos, să-l aşteptăm pe Aramis. 

În clipa aceea intră şi Aramis. 

I se povesti cele petrecute, stăruindu-se asupra grabei de 
a găsi loc pentru Ketty printre cunoştinţele sale de vază. 

După ce stătu să se mai gândească, Aramis spuse, roşind: 

— E ceva la care ţii cu adevărat, d'Artagnan? 

— Ţi-aş rămâne recunoscător toată viaţa. 

— lată, doamna de Bois-Iracy mi-a cerut pentru una din 
prietenele ei, care mi se pare că locuieşte în provincie, o 


cameristă deîncredere şi dacă dumneata, scumpe 
d'Artagnan, poţi să răspunzi de domnişoara... 

— Oh! Domnule, - se rugă Ketty, - credeţi-mă că voi fi pe 
deplin credincioasă cui mă va ajuta să părăsesc Parisul. 

— Atunci, - urmă Aramis, - e cât se poate de bine. 

Aşezându-se la o masă, scrise câteva cuvinte pe care le 
pecetlui cu un inel şi le dădu fetei. 

— Şi acum, fetiţo, - îi spuse d'Artagnan, - ştii şi tu că aici 
nu mai e de noi, dar nici de tine. Aşadar, să ne despărţim. 
Ne vom vedea în zile mai bune. 

— În orice vreme ne-am întâlni şi pe orice meleaguri, - 
adăugă Ketty, mă vei găsi iubindu-te la fel, domnule cavaler, 
cum te iubesc şi astăzi. 

— Jurământ de muieruşcă, îngână Athos, în vreme ce 
d'Artagnan se ducea s-o însoţească pe scări. 

Curând după aceea, cei trei tineri se despărţiră, dându-şi 
întâlnire, la Athos, către ora patru după amiază şi lăsând în 
grija lui Planchet paza locuinţei. 

Aramis se întoarse acasă la el, iar Athos şi d'Artagnan 
plecară să vadă ce puteau face cu safirul. 

Precum bănuise gasconul nostru, li se oferi uşor trei sute 
de pistoli împrumut pentru inel. Mai mult chiar, cămătarul 
le spuse că dacă ar fi vrut să-l vândă, era gata să le dea 
până la cinci sute de pistoli, deoarece inelul se potrivea de 
minune cu nişte cercei pe care-l avea. 

Zeloşi ca doi ostaşi şi pricepuţi ca doi cunoscători, Athos şi 
d'Artagnan izbutiră cu cumpere numai în trei ceasuri întreg 
echipamentul unui muşchetar. De altminteri, Athos era din 
plămadă subţire şi nobilă până în vârful unghiilor. Când îi 
plăcea câte ceva, plătea preţul cerut, fără a încerca măcar 
să se tocmească. D'Artagnan ar fi vrut să se mai amestece 
la cumpărături, dar Athos îi punea zâmbind mâna pe umăr 
şi celălalt pricepea că tocmeala i se potrivea lui, mic 
gentilom gascon, dar nu unui bărbat cu ţinută de prinţ. 

Muşchetarul găsi un minunat cal andaluz, negru ca 
tăciunele, cu nări de foc aprins, cu picoarele zvelte şi 


armonioase, care împlinea şase ani. Îl cercetă cu multă 
luare-aminte şi nu-l găsi nici un cusur. Preţul vânzării era o 
mie de livre. 

Poate că ar fi izbutit să-l aibă mai ieftin, dar în vreme ce 
d'Artagnan se târguia cu geambaşul, Athos îi şi numără pe 
masă cei o sută de pistoli ceruţi. 

Grimaud căpătă un cal picard, îndesat şi viguros care 
costa trei sute de livre. 

Dar după ce au mai cumpărat şaua acestui din urmă cal şi 
armele lui Grimaud, din cei o sută cincizeci de pistoli ai lui 
Athos nu mai rămânea nici o leţcaie. D'Artagnan îşi pofti 
prietenul să se înfrupte şi din partea lui, fie că mai târziu i- 
ar fi dat îndărăt banii împrumutaţi. 

Drept răspuns, Athos se mulţumi să ridice din umeri. 

— Cât dădea cămătarul ca să-şi ia safirul? Întrebă Athos. 

— Cinci sute de pistoli. 

— Adică două sute de pistoli mai mult: o sută de pistoli 
pentru dumneata, o sută pentru mine. Dar asta-l adevărată 
avere, prietene, ia întoarce-te la cămătar. 

— Cum vrei... 

— Şi zău, inelul ăsta mi-ar aminti lucruri prea de tot triste; 
apoi, n-o să avem niciodată trei sute de pistoli ca să-l dăm 
îndărăt, aşa că din târgul ăsta tot noi am pierde două mii de 
livre. Du-te de-l spune, d'Artagnan, să-şi ia inelul şi vino cu 
cei două sute de pistoli. 

— Mai gândeşte-te, Athos. 

— Banii peşin sunt scumpi în vremurile noastre şi trebuie 
să te deprinzi cu jertfele. Du-te, d'Artagnan, du-te: Grimaud 
te va însoţi cu flinta lui. 

Peste o jumătate de ceas, d'Artagnan se întoarse teafăr, cu 
cele două mii de livre. 

Şi astfel a găsit Athos, chiar la el în casă, o bogăţie la care 
nici nu se aştepta. 

Capitolul IX. 

ARĂTARE. 


L. a patru după-amiază, cei patru prieteni se aflau aşadar 
cu toţii la Athos. Nu mai aveau nici o grijă de echipament şi 
chipul lor nu mai oglindea decât neliniştile tainice ale 
fiecăruia, căci îndărătul oricărei fericiri ce-şi trăieşte clipa, 
se ascunde totuşi o temere de viitor. 

Şi deodată, Planchet intră în cameră aducând două 
scrisori pentru d'Artagnan. 

Una era un răvaş împăturit frumos în lung, cu o pecete 
fină de ceară verde, înfăţişând un porumbel ce ţinea în cioc 
o mlădiţă. 

Cealaltă era o scrisoare mare, pătrată, grea de strălucirea 
cruntului blazon al eminenţei sale, cardinalul-duce. 

La vederea răvaşului, inima lui d'Artagnan tresări căci i se 
păru că recunoaşte scrisul. Şi cu toate că nu văzuse acest 
scris decât o singură dată, îi păstrase amintirea în adâncul 
inimii. 

Luă aşadar răvaşul şi-l deschise înfrigurat. 

„Plimbă-te, - stătea scris acolo, - miercurea viitoare între 
şase şi şapte seara pe drumul spre Chaillot şi uită-te bine în 
caleştile ce vor trece; dar dacă ţii la viaţa dumitale şi la a 
celor care te iubesc, nu scăpa nici un cuvânt, nici o mişcare 
care să dea de bănuit că ai recunoscut pe aceea care 
înfruntă totul numai pentru a te zări o clipă.” 

Nici o semnătură. 

— E o capcană, - vorbi Athos, - nu te duce, d'Artagnan. 

— Totuşi, - răspunse d'Artagnan, - mi se pare că recunosc 
slovele. 

— Poate să fie un scris schimbat, stărui Athos; pe vremea 
asta, la şase sau şapte seara drumul spre Chaillot e pustiu 
de tot; ca şi când te-ai duce la plimbare în pădurea de la 
Bondy. 

— Dar dacă ne-am duce cu toţii? Propuse d'Artagnan; ce 
dracu, n-o să ne înghită pe toţi patru; şi pe deasupra patru 
valeţi şi toţi caii şi toate armele. 

— Apoi, avem şi noi prilejul să ne fălim cu alaiul nostru, 
adăugă Porthos. 


— Dar dacă îţi scrie o femeie, - se amestecă Aramis, - şi 
dacă femeia asta nu vrea să fie văzută, gândeşte-te, 
d'Artagnan, că o poţi compromite, ceea ce nu şade frumos 
din partea unui gentilom. 

— Noi vom rămâne în urmă, - lămuri Porthos, - şi el va 
merge singur înainte. 

— Aşa e, dar un foc de pistol se trage repede dintr-o 
trăsură în goană. 

— Aş! - făcu d'Artagnan, - n-o să mă nimerească. Ne luăm 
atunci după caleaşcă şi-l curăţăm pe toţi dinăuntru. Unde 
pui că ne mai descotorosim de câţiva duşmani. 

— Are dreptate, - încuviinţă Porthos, - miroase a bătălie; 
de altfel, tot trebuie să ne încercăm şi armele! 

— Bine! Hai s-o facem şi p-asta! Adăugă Aramis, cu tonul 
lui molcom şi nepăsător. 

— Cum vreţi, primi Athos. 

— Domnilor, - urmă d'Artagnan, - acum e patru şi 
jumătate, adică avem vreme să fim la şase pe drumul spre 
Chaillot. 

— Apoi, dacă plecăm prea târziu, nu ne-ar mai vedea nici 
lumea şi ar fi păcat, desluşi Porthos. Haideţi să ne pregătim, 
domnilor. 

— Dar uiţi de a doua, scrisoare, - aminti Athos, - şi după 
cum arată sigiliul, eu cred că face s-o deschizi; în ceea ce 
mă priveşte, îţi mărturisesc, dragă d'Artagnan, că 
scrisoarea asta mă îngrijorează ceva mai mult decât fiţuica 
pe care ţi-ai lunecat-o uşurel pe inimă. 

D'Artagnan se îmbujoră. 

— Aşa e, - grăi el, - ia să vedem, domnilor, ce vrea cu mine 
excelența sa. 

Deschise scrisoarea şi citi: „Domnul d'Artagnan din garda 
regelui, compania des Essarts, este aşteptat la palatul 
cardinalului astă-seară la ora opt. 

La Houdiniere. 

Căpitanul gărzii”. 


— Drace! - făcu Athos, - iată o întâlnire ceva mai 
îngrijorătoare decât cealaltă. 

— O să mă duc la a doua după ce mă întorc de la întâia; 
una e la şapte, cealaltă la opt; vreme berechet pentru 
amândouă. 

— Hm! Eu nu m-aş duce, - îşi dădu părerea Aramis, - un 
adevărat cavaler nu poate lipsi de la o întâlnire dată de o 
doamnă, dar un gentilom cuminte se poate scuti de a se 
duce la eminenţa sa, mai ales când îl paşte gândul că nu l-a 
chemat pentru cine ştie ce drăgălăşenii. 

— Sunt de părerea lui Aramis, încuviinţă Porthos. 

— Domnilor, - răspunse d'Artagnan, - am mai primit prin 
domnul de Cavois o invitaţie asemănătoare din partea 
eminenţei sale fără s-o iau în seamă şi a doua zi m-a izbit 
năpasta: A dispărut Constance! Aşa că, orice s-ar întâmpla, 
eu tot mă duc. 

— Dacă asta ţi-e hotărârea, - spuse Athos, - atunci du-te. 

— Şi Bastilia? Făcu Aramis. 

— Ducă-se naibii! Mă scoateţi voi de acolo, răspunse 
d'Artagnan. 

— Fireşte, - rostiră Aramis şi Porthos, cu cea mai minunată 
încredere, ca şi cum ar fi fost lucru cât se poate de uşor, - 
fireşte că te-am scoate de acolo: dar, până atunci, cum 
trebuie să plecăm poimâine, n-ar fi rău s-o laşi mai încetişor 
cu Bastilia. 

— Şi noi am face mai bine să nu-l părăsim toată seara, 
vorbi şi Aramis. Să-l aşteptăm fiecare la altă poartă a 
palatului, cu câte trei muşchetari în spatele nostru şi dacă 
vedem ieşind vreo caleaşcă închisă şi mai bătătoare la ochi, 
să tăbărâm pe ea. De multă vreme nu ne-am mai răfuit cu 
garda eminenţei sale şi domnul de Treville o fi crezând c-am 
şi murit. 

— Hotărât lucru, Athos, - se bucură Aramis, - erai făcut să 
fii general de armată. Ce ziceţi, domnilor, de planul ăsta? 

— Minunat, încuviinţară într-un glas tinerii. 


— Atunci, alerg până la palat şi dau de veste camarazilor 
să fie gata la ora opt, se bucură Porthos. Ne întâlnim în 
Piaţa Palatului Cardinalului. Voi, în timpul ăsta, daţi poruncă 
valeţilor să pună şaua pe cai. 

— Dar eu n-am cal, mărturisi d'Artagnan. O să iau unul de 
la domnul de Treville. 

— Nu e nevoie, - îl opri Aramis, - poţi lua unul din ai mei. 

— Dar câţi ai? Îl întrebă d'Artagnan. 

— Trei, răspunse, zâmbind, Aramis. 

— Dragul meu, - se minună Athos, - eşti, fără doar şi 
poate, poetul cu cel mai grozav grajd din Franţa şi din 
Navarra! 

— Ascultă, dragă Aramis, dar nici n-o să ai ce face cu trei 
cai; aşa e? Nu înţeleg, cum de ai cumpărat atâţia? 

— Nu i-am cumpărat, al treilea mi l-a adus chiar azi 
dimineaţă un servitor fără livrea, care n-a vrut să-mi 
destăinuiască al cui era calul; mi-a spus doar c-a primit 
poruncă de la stăpânul lui... 

— Sau de la stăpâna lui, îi tăie vorba d'Artagnan. 

— 'Totuna, - mormăi Aramis rumen la faţă... - mi-a spus 
doar c-a primit poruncă de la stăpâna lui să-mi lase calul în 
grajd, fără să destăinuiască cine-l trimitea. 

— Numai poeţilor li se pot întâmpla asemenea năzdrăvănii, 
întări răspicat Athos. 

— Atunci să facem cum e mai bine, hotări d'Artagnan. Ia 
spune, pe care din cei doi cai o să-l încaleci: pe care l-ai 
cumpărat sau pe care l-ai primit în dar? 

— Fireşte că pe cel primit! Înţelegi, d'Artagnan, cum o să 
jignesc pe... 

— Pe donatorul necunoscut, întregi d'Artagnan. 

— Sau pe misterioasa donatoare, adăugă Athos. 

— Prin urmare, calul cumpărat nu-ţi mai e de nici un folos, 
nu-l aşa? 

— Cam aşa. 

— Şi l-ai ales chiar dumneata? 


— Nici nu-ţi închipui cu câtă grijă! Siguranţa călăreţului, 
ştii şi dumneata, atârnă mai totdeauna de cal. 

— Atunci, lasă-mi-l mie cu preţul cu care l-ai cumpărat. 

— Voiam chiar să ţi-l ofer, dragă d'Artagnan, cu 
rugămintea să-ţi iei tot răgazul până-mi vei înapoia o sumă 
de nimic... 

— Cu cât l-ai plătit? 

— Opt sute de livre. 

— Poftim patruzeci de pistoli dubli, dragă prietene, 
răspunse d'Artagnan, scoțând banii din buzunar; ştiu că ţi 
se plătesc poemele în moneda asta. 

— Înseamnă atunci că eşti bogat, răspunse Aramis. 

— Bogat, chiar foarte bogat, dragul meu! 

Şi d'Artagnan îşi zăngăni pistolii rămaşi în buzunar. 

— 'Trimite-ţi şaua la Palatul Muşchetarilor şi ţi se va aduce 
de acolo calul, o dată cu ai noştri. 

— Foarte bine, dar ştiţi că e aproape cinci, ar trebui să ne 
grăbim. 

Un sfert de ceas mai târziu, Porthos se ivea la unul din 
capetele străzii Ferou, pe un armăsar spaniol de toată 
frumuseţea. Mousqueon îl urmă pe un cal din Auvergne, 
mic dar foarte frumos. Trufaşul Porthos era strălucitor de 
bucurie. 

În acelaşi timp, Aramis se ivea şi el la celălalt capăt al 
străzii, pe un neasemuit armăsar englez; Bazin îl urma 
călare pe un murg, ducând de dârlogi un viguros bidiviu din 
Meeklemburg: era calul lui d'Artagnan. 

Cei doi muşchetari se întâlniră în faţa porţii; Athos şi 
d'Artagnan îi priveau de la fereastră. 

— Drace, - făcu Aramis, - ai un cal de o rară frumuseţe, 
dragă Porthos. 

— Da, - răspunse Porthos, - e calul care trebuia să mi-l 
trimită din capul locului; şolticarul de soţ l-a înlocuit cu 
celălalt; dar omul şi-a primit pedeapsa cuvenită, iar eu nu 
mai am de ce să mă plâng. 


Planchet şi Grimaud sosiră la rândul lor, purtând de frâu 
caii stăpânilor; d'Artagnan şi Athos coborâră în stradă şi 
încălecând alături de ceilalţi, toţi patru o porniră la drum: 
Athos pe calul datorit soţiei lui, Aramis pe cel datorit iubitei, 
Porthos pe cel datorit doamnei Cogquenard şi, în sfârşit, 
d'Artagnan pe cel datorit norocului, cea mai neasemuită 
iubită de pe lume. 

Valeţii îi urmară. 

Aşa cum gândise Porthos, alaiul sărea în ochii tuturor; 
dacă doamna Cogquenard i-ar fi ieşit în cale lui Porthos şi l- 
ar fi văzut ce falnic arăta pe frumosul lui armăsar spaniol, 
fără îndoială că nu i-ar fi părut rău de rana care picurase 
sânge din casa de fier a soţului ei. 

În preajma palatului Luvru, cei patru prieteni întâlniră pe 
domnul de Treville, care se întorcea de la Saint Germain; el 
îi opri pentru a lăuda minunatul lor alai, fapt ce strânse la 
iuţeală sute de gură-cască împrejur. 

D'Artagnan se folosi de întâmplare pentru a-l vorbi 
domnului de Treville de scrisoarea cu marea pecete roşie şi 
cu blazonul ducal; e lesne de înţeles, că de cealaltă 
scrisoare nu pomeni nimic. 

Domnul de 'Treville îi încuviinţă hotărârea luată, 
încredinţându-l că dacă a doua zi nu se va fi arătat nicăieri, 
el va şti să-l găsească oriunde ar fi fost. 

Tocmai atunci, orologiul Samaritencei bătu ora şase: 
mărturisind că au o întâlnire, cei patru prieteni îşi cerură 
iertare şi se despărţiră de domnul de Treville. 

Fără a slăbi goana, ajunseră pe drumul care ducea la 
Chaillot; cobora vălul înserării; trăsurile treceau în sus şi în 
jos; urmat la câţiva paşi de prietenii lui, d'Artagnan îşi 
împlânta mereu privirea în fundul caleştelor, dar nu zărea 
pe nimeni cunoscut. 

În cele din urmă, după un sfert de ceas de aşteptare, pe 
când amurgul întuneca zările, o trăsură se ivi în goana 
mare pe drumul de la Sevres. Un glas lăuntric îi şopti lui 
d'Artagnan că acolo, în trăsură se afla aceea care-l dăduse 


întâlnire; era şi el uimit cât de tare îi bătea inima. Aproape 
în aceeaşi clipă o femeie îşi scoase capul afară, cu două 
degete pe buze, ca pentru a-l face semn să tacă sau pentru 
a-l trimite o sărutare; d'Artagnan scăpă un uşor strigăt de 
bucurie; femeia sau mai curând arătarea aceea, căci 
trăsura trecuse fulgerător ca o vedenie, era doamna 
Bonacieux. 

Printr-o mişcare necugetată şi în ciuda stăruitoarei 
rugăminţi, d'Artagnan dădu pinteni calului şi din câteva 
salturi ajunse din urmă caleaşca; dar geamul de la uşiţă era 
acum bine închis: arătarea de o clipă pierise. 

D'Artagnan îşi aminti atunci cuvintele din răvaş: „Dacă ţii 
la viaţa dumitale şi a celor care te iubesc, să nu faci nici o 
mişcare, ca şi când n-ai fi văzut nimic”, 

Se opri deci, tremurând nu pentru el, ci pentru sărmana 
femeie care, fără îndoială, înfruntase mare primejdie 
dându-l fugara întâlnire. 

Trăsura îşi urmă drumul gonind mereu şi pieri în 
adâncurile depărtate ale Parisului. 

D'Artagnan rămăsese încremenit locului, neştiind ce să 
gândească. Dacă era doamna Bonacieux şi dacă se întorcea 
la Paris, atunci ce rost avea acea întâlnire de o clipă, ce rost 
acel fulgerător schimb de priviri, ce rost acea sărutare în 
vânt? Dacă, de altă parte, nu era ea, ceea ce de asemenea 
ar fi fost cu putinţă, căci în lumina slabă a amurgului oricine 
se putea înşela, dacă nu era ea, atunci n-o fi fost cumva 
începutul unei urzeli împotriva lui, nu-l momeau oare cu 
femeia care ştiau că-l e dragă? 

Cei trei tovarăşi se apropiară de el. Tustrei văzuseră bine 
un cap de femeie la geamul caleştii, dar niciunul din ei, 
afară de Athos, n-o cunoştea pe doamna Bonacieux. De 
altminteri, părerea lui Athos era că femeia din trăsură 
fusese doamna Bonacieux, dar, mai puţin năucit de chipul ei 
frumos decât d'Artagnan, zărise parcă în fundul trăsurii şi 
un cap de bărbat. 


— Dacă e aşa, - spusese d'Artagnan, - atunci se vede că o 
duc dintr-o închisoare în alta. Dar, la urma urmelor, ce or fi 
având de gând cu ea, sărmana şi cum o s-o mai întâlnesc 
vreodată? 

— Prietene, - răspunse îngândurat Athos, - ţine minte că 
morţii sunt singurii pe care nu-l chip să-l mai întâlneşti pe 
pământ. Ştii, ca şi mine, ceva în privinţa asta, nu-l aşa? 
Dacă iubita dumitale n-a murit, dacă e aceea pe care am 
zărit-o adineauri, atunci într-o bună zi tot vei da de ea. Şi, 
sfinte Dumnezeule, - adăugă el cu tonul lui morocănos de 
totdeauna - poate chiar mai curând decât te aştepţi. 

Se auzi bătând ora şapte şi jumătate, trăsura fusese în 
întârziere cu vreo douăzeci de minute faţă de întâlnirea 
dată. Prietenii lui d'Artagnan îi aduseră aminte că avea de 
făcut şi o vizită, dar că tot ar mai fi avut vreme să se 
răzgândească. 

D'Artagnan era însă grozav de încăpățânat şi totodată 
curios. Îşi pusese în minte că se va duce la Palatul 
Cardinalului şi că va afla tot ce voia să-l spună eminenţa sa. 
Nimic nu l-ar fi putut abate de la hotărârea lui. 

Ajunseră în strada Saint-Honore; în Piaţa Palatului 
Cardinalului găsiră pe cei doisprezece muşchetari, grabnic 
chemaţi, care se plimbau de colo-colo, în aşteptarea 
camarazilor. Numai atunci li se lămuri despre ce era vorba. 

D'Artagnan era cunoscut în vrednicul corp al 
muşchetarilor maiestăţii sale, unde se ştia că într-o zi îşi va 
avea locul; era deci socotit dinainte ca un tovarăş de-al lor. 
Drept urmare, toţi primiră cu dragă inimă misiunea pentru 
care fuseseră chemaţi acolo; de altminteri, după toate 
semnele, era vorba să i se joace un renghi pe cinste 
domnului cardinal şi oamenilor lui, iar pentru asemenea 
ispravă aceşti vrednici gentilomi erau totdeauna gata. 

După ce-l împărţi în trei grupe, Athos luă conducerea 
uneia din ele, încredința a doua lui Aramis, iar a treia lui 
Porthos; fiecare grupă se puse apoi la pândă în faţa unei 
ieşiţi. 


Cât priveşte pe d'Artagnan, el intră cutezător pe poarta 
cea mare. 

Deşi ştia că e sprijinit temeinic, tânărul tot nu se simţea pe 
deplin liniştit, în vreme ce urca pas cu pas scara mare a 
palatului. Purtarea lui faţă de Milady aducea oarecum a 
trădare şi cam bănuia el legăturile politice dintre ea şi 
cardinal; mai mult, de Wardes, pe care-l rănise atât de 
greu, se număra printre credincioşii eminenţei sale şi 
d'Artagnan ştia că dacă eminenţa sa era neînduplecată cu 
duşmanii, în schimb se arăta nespus de apropiată faţă de 
prieteni. 

„Dacă de Wardes i-a povestit cardinalului păţania lui, ceea 
ce e sigur şi dacă m-a recunoscut, ceea ce se prea poate, - 
îşi spunea d'Artagnan clătinând din cap, - atunci trebuie să 
mă socotesc osândit dinainte. Dar de ce o fi aşteptat până 
astăzi? Nu-l greu de ghicit: Milady trebuie să se fi plâns 
împotriva mea cu făţărnicia lacrimilor ei, atât de 
mişcătoare, iar nelegiuirea mea din urmă a făcut să dea pe 
dinafară paharul. 

Din fericire, - gândea el, - bunii mei prieteni sunt jos şi n- 
or să lase să mă ridice chiar aşa, fără să mă apere. Totuşi, 
compania muşchetarilor domnului de Treville nu poate duce 
singură război cu cardinalul, care ţine în mâinile lui toată 
Franţa şi în faţa căruia regina n-are nici o putere, iar regele 
nici o voinţă. D'Artagnan, prietene, eşti cutezător, plin de 
straşnice însuşiri, dar femeile o să te dea gata!” 

Ajunsese tocmai la această tristă încheiere când trecu 
pragul anticamerei. Dădu scrisoarea uşierului de serviciu 
care, după ce-l duse în sala de aşteptare, se făcu nevăzut 
înăuntrul palatului. 

În această sală de aşteptare se mai aflau cinci sau şase 
ostaşi de-ai domnului cardinal, care, recunoscându-l pe 
d'Artagnan şi ştiind că el îl rănise pe Jussac, îl priviră cu un 
zâmbet ciudat. 

Zâmbetul acesta i se păru lui d'Artagnan a fi un soi de 
semn rău; dar gasconul nostru nu-şi pierdea prea uşor 


cumpătul sau mai degrabă, datorită trufiei înnăscute în toţi 
cei din ţinutul lui, nu lăsă să se întrevadă ceea ce-l răscolea 
sufletul, mai ales că ceea ce i-l răscolea cam semăna a frică; 
se înfipse deci în faţa ostaşilor cardinalului, aşteptând cu 

mâna în şold, într-o atitudine care nu era lipsită de măreție. 

Uşierul intră din nou şi-l făcu semn lui d'Artagnan să-l 
urmeze. I se păru tânărului că ostaşii din garda cardinalului 
şuşoteau între ei, privindu-l cum o lua din loc. 

Trecu printr-un coridor, străbătu un salon mare, intră într- 
o bibliotecă şi se trezi în faţa unui bărbat care şedea la 
birou şi scria. 

După ce îl însoţise, uşierul pieri fără să scoată nici un 
cuvânt. D'Artagnan rămase în picioare şi privi cu luare- 
aminte bărbatul din faţa lui. 

Crezu la început că era vreun judecător care-l cerceta 
dosarul, dar pe urmă îşi dădu seama că omul de la birou 
scria sau, mai curând, meşterea la rânduri de lungimi 
diferite, scandând cuvinte pe degete; se afla deci în faţa 
unui poet. După câteva clipe, poetul închise manuscrisul pe 
coperta căruia stătea scris: „MIRAME, tragedie în cinci 
acte”. Îşi ridică ochii: 

Era cardinalul. 

Capitolul X. 

O VEDENIE ÎNSPĂIMÂNTĂTOARE. 

Cardinalul îşi sprijini cotul pe manuscris, capul pe mâini şi 
se uită o clipă la tânăr. Nimeni n-avea un ochi atât de 
pătrunzător ca ducele de Richelieu şi d'Artagnan îi simţi 
privirea alergându-l prin vine, parcă l-ar fi cutremurat 
frigurile. 

Nu-şi pierdu însă cumpătul. Îşi ţinea pălăria în mână, 
adulmecând toanele eminenţei sale, fără să se arate prea 
țanţoş, dar nici prea umil. 

— Domnule, - începu cardinalul, - dumneata eşti un 
d'Artagnan din Beam? 

— Da, monseniore, răspunse tânărul. 


— Sunt mai multe ramuri de d Artagnan la Tarbes şi în 
împrejurimi, urmă cardinalul. De care din ele ţii dumneata? 

— Sunt fiul acelui d'Artagnan care a luat parte la 
războaiele religioase sub marele rege Henric, tatăl 
maiestăţii sale. 

— Da, aşa e. Dumneata eşti cel care a plecat acum vreo 
şapte-opt luni de acasă ca să-ţi cauţi norocul în capitală? 

— Da, monseniore. 

— Ai venit prin Meung, unde ţi s-a întâmplat ceva, nu mai 
ştiu bine ce, dar în sfârşit, ceva. 

— Monseniore, - zise d'Artagnan, - să vă spun ce mi s-a 
întâmplat... 

— De prisos, de prisos, - îi curmă vorba cardinalul, cu un 
zâmbet care dovedea că ştia întâmplarea la fel de bine ca şi 
cel care voia să i-o povestească. Erai dat în grija domnului 
de Treville, nu-l aşa? 

— Da, monseniore, dar tocmai în nenorocita aceea de 
întâmplare, la Meung... 

— S-a pierdut scrisoarea, - adăugă eminenţa sa, - da, da, 
ştiu, dar domnul de Treville îşi cunoaşte îndată omul numai 
după obraz şi te-a trimis în compania cumnatului său, 
domnul des Essarts, lăsându-te să tragi nădejde că într-o zi 
vei intra în rândurile muşchetarilor. 

— Eminenţei voastre i s-au adus toate la cunoştinţă cum 
nu se poate mai bine, răspunse d'Artagnan. 

— De atunci ţi s-au întâmplat o sumedenie de lucruri: te-ai 
plimbat în dosul mânăstirii Chartreux, într-o zi când ar fi 
fost mai bine să fii aiurea; pe urmă, ai făcut cu prietenii 
dumitale o călătorie la băi la Forges; ei s-au oprit în drum, 
dar dumneata ai mers mai departe. Era şi firesc: aveai 
treabă în Anglia. 

— Monseniore, - bâigui d'Artagnan, buimăcit, - mă 
duceam... 

— La vânătoare, la Windsor, sau în altă parte, asta nu 
priveşte pe nimeni. Eu o ştiu şi p-asta fiindcă rostul meu e 
să le ştiu pe toate. La întoarcere ai fost primit de o 


persoană augustă şi văd cu plăcere că ai păstrat darul ce ţi 
l-a făcut. 

D'Artagnan îşi duse mâna la diamantul dăruit de regină şi 
întoarse repede piatra înăuntru; era însă prea târziu. 

— A doua zi a venit la dumneata Cavois, - urmă cardinalul 
- voia să te roage să treci pe la palat; nu i-ai întors vizita şi 
rău ai făcut. 

— Monseniore, mi-era teamă că am nemulţumit pe 
eminenţa voastră. 

— Ei, asta-l! Dar pentru ce, domnule? Pentru că ai împlinit 
porunca mai-marilor dumitale cu mai multă isteţime şi 
cutezanţă ca oricare altul, să mă nemulţumeşti, când, 
dimpotrivă, ţi s-ar fi cuvenit numai laude? Eu pedepsesc pe 
cei ce nu ascultă poruncile, nu pe cei care, ca dumneata, le 
împlinesc... Prea bine chiar... Şi ca dovadă, adu-ţi aminte de 
ziua când ţi-am trimis vorbă să vii să mă vezi, ia caută să-ţi 
aminteşti ce s-a întâmplat în aceeaşi seară? 

Chiar în seara aceea avusese loc răpirea doamnei 
Bonacieux. D'Artagnan se înfioră; îi veni în minte că, mai 
devreme cu o jumătate de ceas, sărmana trecuse pe lângă 
el, fără îndoială, în voia aceleiaşi puteri care o răpise. 

— În sfârşit, - urmă cardinalul, - cum de la o vreme n-am 
mai auzit vorbindu-se de dumneata, am vrut să ştiu ce mai 
faci. De altminteri, îmi datorezi şi oarecare recunoştinţă: 
cred că ţi-ai dat singur seama cât de cruțat ai fost în toate 
împrejurările. 

D'Artagnan se înclină respectuos. 

— Aceasta - urmă cardinalul. - nu numai dintr-un 
simţământ de dreptate firească, dar şi ca urmare a 
socotelilor mele în privinţa dumitale. 

D'Artagnan era din ce în ce mai uimit. 

— Voiam tocmai să-ţi vorbesc despre toate astea în ziua în 
care ai primit invitaţia mea dintâi; dar n-ai venit. Din 
fericire, întârzierea n-a năruit nimic. O să vorbim astăzi. Te 
rog ia loc în faţa mea, domnule d'Artagnan; eşti gentilom de 
viţă veche, nu se cuvine să asculţi în picioare. 


Şi cardinalul arătă cu degetul un scaun tânărului care era 
atât de uimit de ceea ce se petrecea, încât aşteptă al doilea 
semn, ca să se aşeze. 

— Eşti cutezător, domnule d'Artagnan, - urmă eminenţa 
sa, - eşti şi chibzuit, ceea ce preţuieşte şi mai mult. Îmi plac 
oamenii cu judecată şi inimoşi; nu te speria, - zise el 
surâzând, - prin oameni inimoşi înţeleg oameni curajoşi: 
dar, cu toate că eşti atât de tânăr şi abia ai intrat în lume, ai 
duşmani puternici: dacă nu vei fi cu băgare de seamă, te voi 
nimici. 

— Vai! Monseniore, - răspunse tânărul, - dar le va fi foarte 
uşor, căci ei sunt tari şi au sprijin temeinic, pe câtă vreme 
eu, eu sunt singur. 

— Da, e adevărat; dar, aşa singur cum eşti, ai făcut până 
acum foarte mult şi nu mă îndoiesc că vei face şi mai mult. 
Totuşi, eu socot că ai nevoie de o călăuză în drumul spinos 
pe care ai pornit, căci, dacă nu mă înşel, ai venit la Paris 
plin de râvna de a ajunge departe. 

— Sunt la vârsta nădejdilor nesăbuite, monseniore, 
răspunse d'Artagnan. 

— Numai proştii au nădejdi nesăbuite, domnule şi 
dumneata eşti ager la minte. Să vedem ce-ai spune de un 
grad de stegar în garda mea şi după încetarea războiului, 
de căpetenia unei companii? 

— Ah, monseniore! 

— Primeşti, nu-l aşa? 

— Monseniore, mormăi d'Artagnan, vădit încurcat. 

— Cum! Nu primeşti? Întrebă cardinalul, mirat. 

— Fac parte din garda maiestăţii sale, monseniore şi n-am 
de ce să fiu nemulţumit. 

— Dar, mi se pare, - stărui eminenţa sa, - că şi ostaşii mei 
fac parte din garda maiestăţii sale şi că de vreme ce slujeşti 
într-un corp francez, slujeşti pe rege. 

— Monseniore, eminenţa voastră a înţeles greşit cuvintele 
mele. 


— Vrei să te agăţi de ceva, nu-l aşa? Înţeleg. Uite, ai găsit: 
înaintarea în grad, războiul care începe, prilejul ce-ţi ofer: 
toate astea pentru ochii lumii; iar pentru dumneata nevoia 
de ocrotire temeinică; fiindcă e bine să ştii, domnule 
d'Artagnan, că am primit plângeri grele împotriva dumitale; 
se pare că nu-ţi închini zilele şi nopţile numai slujbei regale. 

D'Artagnan roşi. 

— De altminteri, - urmă cardinalul punând mâna pe un 
teanc de hârtii, - am aici un întreg dosar care te priveşte; 
înainte însă de a-l citi, am vrut să stau de vorbă cu 
dumneata. 'le ştiu om hotărât şi faptele dumitale bine 
îndrumate în loc să te ducă spre rele, ţi-ar putea aduce 
mari foloase. Hai, gândeşte-te bine şi hotărăşte-te. 

— Bunătatea eminenţei voastre mă copleşeşte, - răspunse 
d'Artagnan, - şi faţă de asemenea măreție sufletească, mă 
simt un biet vierme de nimic; dar, fiindcă eminenţa voastră 
îmi îngăduie să vorbesc deschis... 

D'Artagnan se opri. 

— Da, vorbeşte. 

— Atunci îi voi spune că toţi prietenii mei fac parte sau din 
corpul muşchetarilor sau din garda maiestăţii sale, pe câtă 
vreme duşmanii mei, printr-o fatalitate de neînțeles, se află 
în slujba eminenţei voastre; dacă aş primi ceea ce eminenţa 
voastră îmi oferă, atunci aş fi privit rău acolo, iar aici aş fi 
primit la fel de rău. 

— Nu cumva te stăpâneşte gândul trufaş că nu-ţi ofer ceea 
ce ţi s-ar cuveni? Întrebă cardinalul cu un zâmbet 
dispreţuitor. 

— Monseniore, eminenţa voastră e de o sută de ori prea 
bună cu mine şi, dimpotrivă, gândul meu e că n-am făcut 
încă destul pentru a fi vrednic de această bunăvoință. 
Monseniore, asediul cetăţii La Rochelle e în prag; voi sluji 
sub ochii eminenţei voastre şi dacă voi avea norocul să mă 
port în timpul asediului aşa încât eminenţa voastră să-şi 
poată întoarce privirile asupra mea, atunci voi avea măcar 
vreo faptă strălucită îndărătul meu, ceva să îndreptăţească 


ocrotirea cu care mă veţi cinsti. Monseniore, orice lucru 
trebuie făcut la vremea lui; voi avea poate mai târziu 
dreptul să mă dăruiesc; în clipa aceasta însă, aş avea aerul 
că mă vând. 

— Adică nu vrei să mă slujeşti, domnule, - spuse cardinalul 
cu o ciudă în care străbătea totuşi un fel de stimă, - fă 
atunci cum crezi şi păstrează-ţi urile şi simpatiile dumitale. 

— Monseniore... 

— Bine, bine, - făcu cardinalul, - nu-s supărat pe 
dumneata; dar, mă înţelegi, anevoie îţi aperi prietenii şi-l 
răsplăteşti, duşmanilor nu le datorezi însă nimic. Îţi voi da 
totuşi un sfat: ia seama la ce faci, domnule d'Artagnan, căci 
în clipa când pavăza mâinii mele te va părăsi, nu voi mai da 
nici doi bani pe viaţa dumitale. 

— Mă voi strădui, monseniore, răspunse gasconul cu o 
nobilă încredere. 

— Dacă vreodată ţi se întâmplă vreo nenorocire, - adăugă 
plin de tâlc Richelieu, - gândeşte-te că eu am trimis să te 
cheme şi că am făcut tot ce am putut pentru ca nenorocirea 
aceea să nu ţi se întâmple. 

— Orice s-ar întâmpla, - răspunse d'Artagnan, punându-şi 
mâna pe inimă şi înclinându-se, - voi păstra veşnică 
recunoştinţă eminenţei voastre pentru tot ce face spre 
folosul meu în clipa aceasta. 

— Atunci, aşa cum ai spus, domnule d'Artagnan, ne vom 
vedea după război; voi urmări faptele dumitale, căci voi fi şi 
eu acolo, - urmă cardinalul, arătând lui d'Artagnan cu 
degetul o minunată armură pe care urma s-o îmbrace, - şi 
la întoarcerea noastră, ne vom socoti. 

— Ah! Monseniore, - stărui d'Artagnan, - cruţaţi-mă de 
povara nemulțumirii voastre; rămâneţi nepărtinitor, 
monseniore, dacă găsiţi, că am purtarea unui om de onoare. 

— Tinere. 

— Răspunse Richelieu. 

— Dacă-ţi mai pot spune încă o dată ce ţi-am spus azi, îţi 
făgăduiesc să ţi-o spun. 


Ultimele cuvinte ale lui Richelieu oglindeau o groaznică 
neîncredere; d'Artagnan se înfioră mai mult decât de o 
ameninţare, căci citi în ele: „la seama”. Prin urmare, 
cardinalul căuta să-l apere de o nenorocire care-l ameninţa. 
Deschise gura să răspundă, dar cu o mişcare semeaţă, 
eminenţa sa îi făcu semn că poate să plece. 

D'Artagnan ieşi; la uşă simţi inima gata să-l stea în loc şi 
era cât p-aci să se întoarcă. Dar în clipa aceea i se păru că 
vede chipul încruntat şi aspru al lui Athos. Dacă ar încheia 
cu cardinalul legământul propus, Athos nu i-ar mai întinde 
niciodată mâna, Athos s-ar lepăda de el. 

Teama aceasta îl opri locului, atât de covârşitoare e 
puterea unui caracter cu adevărat mare asupra celor ce-l 
înconjoară. 

D'Artagnan cobori pe scara pe care suise şi găsi în faţa 
porţii pe Athos cu cei patru muşchetari care, aşteptându-l 
întoarcerea, începeau a fi îngrijoraţi. D'Artagnan îi linişti cu 
un cuvânt şi Planchet porni în grabă să vestească pe ceilalţi 
că era de prisos să mai stea de pază, deoarece stăpânul 
ieşise teafăr din palatul cardinalului. 

Întorşi acasă la Athos, Aramis şi Porthos îl întrebară de 
pricinile acelei ciudate chemări; d'Artagnan se mulţumi însă 
a spune că domnul de Richelieu îi propusese să intre în 
garda sa cu gradul de stegar, dar că el se ferise să 
primească. 

— Bine ai făcut! Se bucurară într-un glas Porthos şi 
Aramis. 

Athos rămase pe gânduri, fără a răspunde. Dar când se 
văzu singur cu d'Artagnan, el îi spuse: 

— Ai făcut ce trebuia să faci, prietene, dar poate că n-ai 
făcut bine. 

D'Artagnan oftă din greu, căci vorbele acestea răspundeau 
unui glas tainic al sufletului său, glas care-l spunea că-l 
aşteaptă mari necazuri. 

Ziua următoare trecu în pregătiri de plecare; d'Artagnan 
se duse să-şi ia rămas bun de la domnul de Treville. Se 


credea pe atunci că despărţirea dintre ostaşii gărzilor şi 
muşchetari nu va dăinui multă vreme, căci regele ţinea sfat 
chiar în ziua aceea, urmând să plece a doua zi. Domnul de 
Treville se mulţumi, aşadar, să-l întrebe pe d'Artagnan dacă 
avea nevoie de sprijinul lui. D'Artagnan îi răspunse însă cu 
mândrie că-şi luase de toate. 

Freamătul nopţii strânse laolaltă pe toţi ostaşii din 
compania domnului des Essarts şi pe muşchetarii din 
compania domnului de Treville, care cunoscându-se 
legaseră prietenie. Se despărţeau pentru a se mai vedea 
cine ştie când, într-o zi când ar fi vrut Dumnezeu şi dacă ar 
fi vrut Dumnezeu. Noaptea se desfăşură cumplit de 
gălăgioasă, căci cum e lesne de înţeles, în atare împrejurări 
nu se poate lupta împotriva marilor frământări decât printr- 
o la fel de mare nepăsare. 

A doua zi, la cea dintâi chemare a trompetelor, prietenii se 
despărţiră; muşchetarii alergară la palatul domnului de 
Treville, ceilalţi la palatul domnului des Essarts. Fiecare 
dintre căpitani îşi duse îndată compania lui la Luvru, unde 
regele trecea trupele în revistă. 

Suveranul era abătut şi părea bolnav, ceea ce-l răpea din 
ţinuta sa regească. Într-adevăr, în ajun îl prinseseră 
frigurile în toiul şedinţei parlamentului. Era totuşi hotărât 
să plece chiar în seara aceea şi, în ciuda poveţelor primite, 
voise să treacă trupele în revistă, nădăjduind ca, printr-o 
încordare a voinţei, să învingă boala, care punea stăpânire 
pe el. 

După trecerea în revistă, gărzile porniră singure la drum, 
muşchetarii urmând să plece mai târziu, împreună cu 
regele, ceea ce-l îngădui lui Porthos să dea o raită călare 
prin strada Urşilor, cu mândreţea lui de echipament. 

Soţia avocatului îl văzu trecând, în uniforma cea nouă, pe 
calul lui minunat. Şi îl iubea prea mult pe Porthos ca să-l 
lase să plece astfel; îi făcu semn să descalece şi să intre în 
casă. Porthos n-avea seamăn pe lume: pintenii îi zăngăneau, 
platoşa îi strălucea, spada i se lovea semeţ de coapse. De 


data asta, secretarilor le pieri pofta de râs în faţa trufaşului 
Porthos care nu părea a şti nicicând de glumă. 

Muşchetarul fu poftit la domnul Cogquenard, ai cărui 
ochişori cenuşii scânteiau de mânie văzându-şi vărul 
strălucitor în straie noi. Totuşi, ceva îi mângâia sufletul: se 
zvonise că războiul va fi greu; în fundul inimii trăgea pe 
tăcute nădejdea că muşchetarul va fi ucis în luptă. 

Porthos îl salută plin de cuviinţă pe maestrul Coquenard şi- 
şi luă rămas bun de la el; maestrul Coguenard îi ură tot 
soiul de noroace. Cât priveşte doamna Coquenard, nu era 
chip să-şi înfrângă lacrimile; dar nimeni nu-l luă în nume de 
rău durerea, căci toţi ştiau cât de legată era de rude, din 
pricina cărora avusese mereu certuri grele cu soţul ei. 

Adevăratul rămas bun avu loc în camera doamnei 
Coquenard; un rămas bun sfâşietor. 

Câtă vreme putu să-şi urmărească din ochi iubitul, soţia 
avocatului flutură din batistă, aplecându-se pe fereastră, de 
s-ar fi putut crede că o să se arunce jos, în drum. Porthos 
primi toate dovezile de dragoste ca un om deprins cu 
răsfăţul. Numai când să cotească strada, îşi ridică şi el 
pălăria, legănând-o molcom în semn de rămas bun. 

În vremea asta Aramis scria o scrisoare lungă. Cui? Nu 
ştia nimeni. În camera vecină, Ketty, care trebuia să plece 
chiar în seara aceea la Tours, aştepta. 

Athos sorbea pe îndelete ultima sticlă din vinul lui de 
Spania. 

Iar d'Artagnan mărşăluia cu compania lui. 

Trecând prin mahalaua Saint-Antoine, el îşi întoarse capul 
să privească voios Bastilia; dar cum nu privea decât 
Bastilia, nu băgă de seamă că Milady, călare pe un cal şarg, 
îl arăta cu degetul unor vlăjgani care se şi apropiară de 
rânduri, ca să-l ţină bine minte. La întrebarea lor mută, 
Milady le răspunse încuviinţând printr-un semn. Apoi, 
încredinţată că poruncile aveau să-l fie îndeplinite întocmai, 
dădu pinteni calului şi se făcu nevăzută. 


Cei doi vlăjgani urmară compania şi la ieşirea din 
mahalaua Saint-Antoine, se aruncară în spinarea unor cai 
gata înhămaţi, pe care un valet fără livrea, îi ţinea dârlogi, 
aşteptându-l. 

Capitolul XI. 

ASEDIUL ORAŞULUI LA ROCHELLE. 

Acest asediu a fost unul din marile momente politice ale 
domniei lui Ludovic al XIII-lea şi una din marile fapte de 
arme ale cardinalului. Este deci o pagină de seamă, căreia 
trebuie să-l închinăm câteva cuvinte; apoi sumedenie de 
amănunte ale asediului sunt prea strâns legate de firul 
povestirii noastre ca să le trecem sub tăcere. 

Vederile politice ale cardinalului, atunci când a hotărât 
asediul, erau măreţe. Să vorbim de ele înainte de toate, 
apoi vom trece şi la celelalte țeluri intime care au avut 
poate asupra eminenţei sale o înrâurire nu mai puţin 
însemnată ca cele politice. 

Dintre oraşele de căpetenie, pe care Henric al IV-lea le 
dăduse hughenoţilor ca locuri de întărire, singurul ce le mai 
rămânea era La Rochelle. Trebuia deci nimicit acest ultim 
vad al calvinismului, plămadă primejdioasă, în care dospea 
şi drojdia răscoalelor obşteşti şi a războaielor cu străinii. 

Spanioli, englezi, italieni nemulţumiţi, aventurieri de toate 
neamurile, soldaţi la voia întâmplării şi de toate credinţele 
alergau la cea dintâi chemare sub flamurile protestanților, 
alcătuind un soi de mare gloată, ale cărei nenumărate 
ramuri se răspândeau în voie prin toate ungherele Europei. 

La Rochelle, care căpătase o nouă strălucire din cenuşa 
celorlalte oraşe calviniste, era aşadar focarul dezbinărilor şi 
al râvnelor oarbe. Ceva mai mult, portul ei era cea din urmă 
poartă deschisă englezilor în regatul Franţei, închizând-o 
Angliei, duşmana noastră de totdeauna, cardinalul 
desăvârşea opera Ioanei d'Arc şi a ducelui de Guise. 

De aceea, Bassompierre care era totodată protestant şi 
catolic - protestant din convingere şi catolic în calitatea sa 
de comandor al ordinului Sfântul Duh; Bassompierre care 


era german prin naştere şi francez prin inimă, 
Bassompierre, în sfârşit, căruia i se încredinţase un 
comandament anume în asediul oraşului La Rochelle, 
spunea, avântându-se în fruntea mai multor nobili, 
protestanți ca şi el: 

— Veţi vedea, domnilor, că vom fi destul de proşti ca să 
cucerim La Rochelle! 

Şi Bassompierre avea dreptate. Bombardarea insulei Re îl 
făcea să presimtă măcelul din Cevennes (29); cucerirea 
oraşului La Rochelle era cuvântul înainte al revocării 
edictului din Nantes (30). 

Dar, cum am mai spus, alături de aceste țeluri ale 
dregătorului nimicitor de oprelişti şi de piedici, țeluri care 
ţin de domeniul istoriei, cronicarul mai e silit să cerceteze şi 
imboldurile mărunte ale bărbatului îndrăgostit, clocotind de 
gelozie. 

După cum ştie fiecare, lui Richelieu îi fusese dragă regina; 
n-am putea spune dacă dragostea lui avea un tâlc politic 
sau era doar una din acele patimi adânci, pe care Ana de 
Austria le trezea în inima celor din jurul ei. În orice caz 
însă, din desfăşurarea de până acum a povestirii, cititorul a 
putut vedea că Buckingham fusese mai tare decât Richelieu 
şi în două-trei împrejurări, îndeosebi a eghileţilor în 
diamante, îi mai şi destrămase urzelile, datorită 
devotamentului celor trei muşchetari şi a cutezanţei lui 
d'Artagnan. 

Pentru Richelieu era deci vorba nu numai de a scăpa 
Franţa de un duşman, ci şi de a se răzbuna împotriva unui 
rival; de altminteri, răzbunarea trebuia să fie aprigă, 
răsunătoare şi întru totul vrednică de un om care ţinea în 
mina lui, asemeni unei spade, puterile unui întreg regat. 

Richelieu ştia că luptând împotriva Angliei, lupta împotriva 
lui Buckingham, că, biruind Anglia, biruia pe Buckingham; 
mai ştia, în sfârşit, că, umilind Anglia în ochii Europei, îl 
umilea pe Buckingham în ochii reginei. 


La rândul său, deşi Buckingham punea onoarea Angliei 
înainte de orice, era totuşi mânat de țeluri aidoma cu ale 
cardinalului; Buckingham era de asemenea setos de 
răzbunare; neputând izbuti să se întoarcă în Franţa ca 
ambasador, ţinea cu tot dinadinsul să se întoarcă în chip de 
cuceritor. 

Astfel că adevărata încununare a acestui joc, pe care cele 
mai puternice regate ale lumii îl jucau după bunul plac a doi 
îndrăgostiţi, era doar o privire a Anei de Austria. 

Întâia izbândă o câştigase ducele de Buckingham. Ajuns, 
fără veste, în faţa insulei Re, cu nouăzeci de corăbii şi cu 
aproape douăzeci de mii de oameni, căzuse asupra trupelor 
regale de pe insulă, comandate de contele de Toiras. În 
urma unor sângeroase lupte, Buckmgham izbuti să-şi 
debarce ostaşii pe insulă. 

Să amintim, în trecere, că în aceste lupte a pierit baronul 
de Chantal; moartea baronului de Chantal lăsa orfană o 
copilă de optsprezece luni. 

Copila aceasta a fost mai târziu doamna de Sevigne. 

Contele de 'Toiras se retrase în cetăţuia Saint-Martin 
împreună cu garnizoana şi aruncă vreo sută de oameni, 
într-un mic fort, cunoscut sub numele de fortul La Pree. 

Această întâmplare grăbise hotărârile cardinalului care, 
aşteptând să poată lua împreună cu regele comanda 
hotărâtului asediu, îl trimisese pe fratele regelui pentru 
călăuzi cele dintâi mişcări şi strecurase spre teatrul de 
luptă toate trupele pe care le putuse înjgheba. 

Din acest detaşament trimis în frunte făcea parte şi 
prietenul nostru d'Artagnan. 

După cum am mai spus, regele trebuia să urmeze trupele 
îndată după închiderea parlamentului, dar să ne amintim 
cum, după una din şedinţe, la 23 iunie, suveranul se simţi 
pradă frigurilor; voise totuşi să plece, dar starea sănătăţii 
lui înrăutăţindu-se, trebuise să se oprească la Villeroi. 

Acolo unde se oprea regele, se opreau şi muşchetarii: 
drept urmare, d'Artagnan, care nu făcea parte decât din 


garda regelui, se văzu despărţit, cel puţin pentru o bucată 
de vreme, de bunii lui prieteni, Athos, Porthos şi Aramis; 
această despărţire, care era pentru el un lucru neplăcut, l- 
ar fi pus însă pe gânduri, dacă ar fi putut bănui primejdiile 
ce-l amenințau din umbră. 

Ajunse totuşi teafăr în tabăra din faţa oraşului, în ziua de 
10 septembrie a anului 1627 

Nimic nu se schimbase; ducele de Buckingham şi englezii 
lui, stăpâni pe insulă, asediau zadarnic fortăreaţa Saint- 
Martin şi fortul La Pree; bătălia pentru cucerirea oraşului 
La Rochelle începuse de două sau de trei zile prin asaltul 
asupra unui fort, pe care ducele d'Angouleme îl zidise de 
puţină vreme în preajmă. 

Ostaşii de sub comanda domnului des Essarts locuiau la 
Minimes. 

Noi ştim însă că în râvna lui de a intra în rândurile 
muşchetarilor, d'Artagnan nu legase prea multe prietenii cu 
camarazii lui: de aceea se şi simţea singur şi greu muncit de 
gânduri. 

Nu erau prea vesele gândurile lui: de doi ani de când 
sosise la Paris fusese amestecat în tot soiul de încurcături 
de-ale altora, în vreme ce propriile lui năzuinţe nu 
înaintaseră prea mult nici în dragoste, nici ca noroace. 

În privinţa dragostei, singura femeie pe care o iubise 
fusese doamna Bonacieux şi doamna Bonacieux pierise fără 
să-l fi putut da de urmă. 

În privinţa noroacelor, îşi făcuse el, fiinţă plăpândă, un 
duşman din cardinal, adică dintr-un om în faţa căruia 
tremurau mai marii regatului în frunte cu regele. 

Omul acesta l-ar fi putut strivi şi totuşi, n-o făcuse; pentru 
o minte atât de isteaţă ca a lui d'Artagnan, această 
mărinimie era un soi de fereastră prin care întrezărea un 
viitor mai bun. 

Apoi îşi mai făcuse şi alt duşman, pe care-l socotea mai 
puţin de temut decât cardinalul, dar pe care-l simţea totuşi 
vrednic de luat în seamă; acest duşman era Milady. 


În schimbul tuturor acestora, cucerise înalta oblăduire şi 
bunăvoință a reginei, dar bunăvoința reginei era în acea 
vreme mai mult un prilej de prigoană, iar oblăduirea ei, se 
ştie, nu era pavăză bună; dovada: Chalais şi doamna 
Bonacieux. 

Singurul câştig de netăgăduit care-l rămăsese din toate 
acestea era diamantul care preţuia cinci sau şase mii de 
livre şi pe care-l purta în deget; dar şi acest diamant, dacă 
d'Artagnan, în râvna lui de a ajunge, ar fi vrut să-l păstreze, 
pentru ca într-o zi regina să i-l poată recunoaşte, tocmai 
fiindcă nu se despărţea de el, n-avea deocamdată mai mare 
valoare decât pietrişul ce-l călca în picioare. 

Zicem: decât pietrişul ce-l călca în picioare, căci 
d'Artagnan îşi frământa astfel mintea plimbându-se 
singuratic pe un frumos drumuleţ ce ducea de la tabără la 
satul d'Angoutin; furat însă de gânduri, ajunsese mai 
departe decât ar fi dorit. Începuse să se însereze când, la 
lumina celor din urmă raze ale amurgului, i se păru că vede 
strălucind, îndărătul unor ostreţe, ţeava unei flinte. 

D'Artagnan avea ochi vioi şi minte ageră. Înţelese 
numaidecât că flinta nu venise acolo singură şi că acela 
care o ţinea în mână nu se ascunsese îndărătul gardului cu 
gânduri prieteneşti. 

Se pregătea s-o ia la sănătoasa, când, de cealaltă parte a 
drumului, zări îndărătul unei stânci ţeava altei flinte. 

De bună seamă era o capcană. 

Tânărul îşi furişă privirea asupra celei dintâi flinte şi o 
văzu, cu oarecare îngrijorare, aplecându-se în partea lui; 
dar îndată ce-şi dădu seama că ţeava rămăsese pe loc, se 
aruncă cu faţa la pământ. În aceeaşi clipă, arma luă foc, 
slobozindu-l pe deasupra capului un glonte. 

Nu era vreme de pierdut. Dintr-o singură mişcare, 
d'Artagnan sări în picioare; în acelaşi timp însă glontele 
celeilalte flinte zvârli în aer pietrişul de pe locul unde el se 
aruncase la pământ. 


D'Artagnan nu era unul dintre vitejii de dragul doar al 
vitejiei şi care caută o moarte fără noimă numai pentru 
faima de a nu fi dat îndărăt cu nici un pas; de altminteri, de 
data asta nici nu putea fi vorba de vitejie, căci căzuse pe 
nepusă masă într-o capcană. 

„Dacă mai trag al treilea glonte, îşi zise în sinea lui, sunt 
pierdut!” 

Şi luându-şi într-o clipă picioarele în spinare începu să 
alerge înspre tabără, cu iuţeala celor de pe meleagurile lui, 
vestiți printr-o mare sprinteneală; dar oricât de repede ar fi 
gonit, cel care trăsese întâi avusese vreme să-şi încarce din 
nou arma şi să sloboadă al doilea foc, atât de bine ţintit de 
data asta, încât glontele îi găuri pălăria şi i-o zvâărli cât colo. 

Totuşi cum d'Artagnan nu mai avea altă pălărie şi-o ridică 
din fugă şi ajunse la el în tabără, gâfâind şi galben ca ceara; 
apoi, fără să spună nimănui nici un cuvânt, rămase adâncit 
în gânduri. 

Întâmplarea putea să aibă trei pricini: 

Cea dintâi şi cea mai firească ar fi putut să fie o capcană a 
băştinaşilor, cărora nu le-ar fi părut rău să omoare pe unul 
din ostaşii maiestăţii sale, întâi ca să mai scape de un 
duşman şi pe urmă duşmanul ar fi putut avea şi un buzunar 
bine căptugşit. 

D'Artagnan luă în mâini pălăria şi, privind de aproape 
gaura făcută de glonte, clătină din cap. Nu era un glonte de 
flintă, ci unul de archebuză; lovitura atât de bine ţintită, îi 
trezise de la început bănuiala că nu fusese slobozită de o 
armă ostăşească; aşadar nu putea fi capcană militară, 
fiindcă glontele nu era de calibru obişnuit. 

Ar fi putut să fie şi vreo amintire din partea cardinalului. 
Să nu uităm că atunci când, mulţumită binecuvântatei raze 
de soare, d'Artagnan zărise ţeava puştii, tocmai se minuna 
şi el de îndelunga răbdare a eminenţei sale. 

D'Artagnan clătină însă din cap. Faţă de aceia pe care 
putea să-l răpună doar întinzând mâna, eminenţa sa folosea 
arareori asemenea mijloace. 


Ar fi putut să fie şi o răzbunare a înverşunatei Milady, 

Era de altminteri mai firesc. 

Încerca zadarnic să-şi amintească de chipul sau măcar 
veşmântul ucigaşilor: o luase atât de grabnic la picior, încât 
n-avusese vreme să bage nimic de seamă. 

— Ah, scumpii mei prieteni! - murmură d'Artagnan, - pe 
unde sunteţi? Şi ce mult îmi lipsiţi! 

D'Artagnan dormi prost peste noapte. De trei sau de patru 
ori se trezi speriat din somn, crezând că cineva se apropie 
de patul lui, ca să-l înjunghie. Zorile zilei îl găsiră totuşi 
întreg şi teafăr. 

El mai ştia însă că ceva amânat nu e şi ceva pierdut pe 
vecie. 

Stătu toată ziua în casă. Căuta să se amăgească singur, 
zicându-şi că vremea era urâtă. 

A treia zi, la nouă dimineaţa, goarnele prezentară onorul. 
Ducele de Orleans, fratele regelui, vizita posturile. Ostaşii 
din gardă alergară la arme; d'Artagnan îşi luă locul în 
mijlocul camarazilor lui. 

Ducele trecu în revistă trupele în ordine de bătaie, după 
aceea, toţi ofiţerii superiori, printre care şi domnul des 
Essarts, căpitanul gărzii, înconjurară pe fratele maiestăţii 
sale, pentru a-l aduce salutul lor. 

Deodată, lui d'Artagnan i se păru că domnul des Essarts îi 
face semn să se apropie; fiindu-l teamă că se înşeală, 
aşteptă al doilea semn; dar văzând că superiorul stăruie să-l 
cheme, d'Artagnan ieşi din rând, în aşteptarea poruncii. 

— Ducele va cere voluntari pentru o misiune primejdioasă, 
dar care va face cinste cui o va fi îndeplinit; şi ţi-am făcut 
semn să fii gata. 

— Mulţumesc, domnule căpitan! Răspunse d'Artagnan, 
care abia aştepta să câştige prețuirea generalului. 

Într-adevăr, localnicii atacaseră în timpul nopţii şi 
puseseră din nou stăpânire pe un bastion, cucerit de 
armata regelui cu două zile mai înainte; era vorba de o 


recunoaştere în primele linii, pentru a se vedea în ce fel 
apărătorii păzeau meterezul. 

După câteva clipe, fratele regelui rosti ridicând glasul: 

— Mi-ar trebui pentru această misiune trei sau patru 
voluntari călăuziţi de un om de încredere. 

— Omul de încredere îl am la îndemână, - răspunse 
domnul des Essarts, arătând pe d'Artagnan, - iar în ceea ce 
priveşte pe cei patru sau cinci voluntari, măria voastră să-şi 
spună dorinţa şi oamenii nu-l vor lipsi. 

— Patru voluntari gata să moară o dată cu mine! Strigă 
d'Artagnan, trăgându-şi spada din teacă şi vânturând-o în 
aer. 

Doi dintre camarazii lui alergară spre el şi o dată cu ei alţi 
doi soldaţi. Împlinindu-se numărul cerut, d'Artagnan nu mai 
primi pe ceilalţi, nevrând să încarce drepturile celor dintâi. 

Nu se ştia dacă în urma cuceririi lui, bastionul fusese 
părăsit sau lăsată acolo o garnizoană; trebuia aşadar să se 
cerceteze locul cu pricina cât mai de aproape, spre a se 
cunoaşte situaţia. 

Întovărăşit de ceilalţi patru, d'Artagnan plecă îndată de-a 
lungul întăriturilor; amândoi ostaşii din gardă mergeau în 
rând cu el, iar soldaţii veneau în urmă. 

Păşind astfel tiptil pe după parapet, ajunseră la vreo sută 
de metri de metereze. Acolo, d'Artagnan se uită înapoi, dar 
nu-l mai văzu pe cei doi soldaţi. 

Crezu că, fiindu-le teamă, tărăgănau pasul şi-şi văzu de 
drum mai departe. După cotitura şanţului, nu mai avea 
decât vreo şaizeci de paşi de făcut. Nu se zărea ţipenie de 
om, locul părea pustiu. Cei trei tineri se sfătuiau dacă să 
meargă sau nu mai departe, când, dintr-o dată, un brâu de 
fum încinse uriaşul de piatră şi o duzină de gloanţe vâjâiră 
în jurul lui d'Artagnan şi al celor doi tovarăşi. 

Aflaseră aşadar tot ceea ce voiau să ştie: bastionul era 
păzit. O rămânere mai îndelungă în acest loc ar fi însemnat 
a înfrunta de prisos o primejdie; d'Artagnan şi amândoi 


ostaşii din gardă întoarseră spatele, începând a da îndărăt, 
ca şi cum ar fi luat-o la sănătoasa. 

Ajungând în colţul şanţului care le putea sluji de adăpost, 
unul dintre ostaşi se prăbuşi la pământ; un glonte îi 
străbătuse pieptul. Celălalt, teafăr şi iute de picior, gonea 
spre tabără. 

Nevrând să-şi părăsească tovarăşul în halul acela, 
d'Artagnan se aplecă ca să-l ridice şi să-l ajute să ajungă la 
tabără; în aceeaşi clipă două împuşcături detunară: un 
glonte zdrobi ţeasta ostaşului rănit, celălalt se turti de 
stâncă, după ce trecu la două degete de d'Artagnan. 

Tânărul se întoarse repede, căci împuşcăturile nu puteau 
veni dinspre bastionul ascuns vederii de cotul parapetului. 
Îi răsări în minte cei doi soldaţi rămaşi în urmă şi tâlharii 
care încercaseră să-l omoare cu două seri înainte; hotărât 
să afle de data asta despre ce era vorba, se aruncă peste 
trupul camaradului său, făcând pe mortul. 

Zări două capete ce se înălţau pe deasupra unei întărituri 
părăsite, la treizeci de paşi de acolo; erau într-adevăr cei 
doi soldaţi. D'Artagnan nu se înşelase: oamenii nu-l 
urmaseră decât cu scopul de a-l ucide, nădăjduind că 
moartea-l va fi pusă pe seama duşmanului. 

Dar cum s-ar fi putut ca tânărul să fie doar rănit şi atunci 
să-l dea în vileag, ei se apropiară cu gândul de a-l răpune; 
din fericire, înşelaţi de viclenia lui d'Artagnan, nu-şi mai 
încărcară armele. 

Când erau cam la vreo zece paşi, d'Artagnan, care în 
cădere avusese mare grijă să-şi păstreze spada, se ridică 
deodată şi dintr-o săritură fu lângă ei. 

Ucigaşii îşi dădură seama că dacă ar fi luat-o la fugă înspre 
tabără fără a-şi fi răpus omul, vor fi învinuiți de el şi ne mai 
stând în cumpănă, vrură să treacă la duşman. Unul din ei 
apucă puşca de ţeavă şi o prăvâăli ca pe o măciucă asupra lui 
d'Artagnan, care izbuti să scape sărind într-o parte; 
mişcarea aceasta îl slobozi însă pe tâlharul care se şi repezi 
înspre bastion. Dar cum nu puteau şti cu ce gând venea 


omul la ei, apărătorii deschiseră focul şi-l culcară la pământ 
cu umărul zdrobit de un glonte. 

În vremea asta, d'Artagnan se năpustea cu spada asupra 
celui de al doilea soldat; lupta nu ţinu mult, căci ticălosul nu 
se putea apăra decât cu archebuza descărcată; spada 
lunecă pe ţeava armei ce nu mai putea folosi şi se înfipse în 
coapsa ucigaşului, care se prăbuşi la pământ. D'Artagnan îi 
propti atunci ascuţişul în gât. 

— Îndurare! Nu mă omorâţi! - striga tâlharul. 

— lertare, iertare, domnule ofiţer şi vă spun tot! 

— Face taina ta să-ţi cruţ viaţa? Întrebă tânărul oprindu-şi 
braţul. 

— Da, dacă socotiți că-l bine să trăieşti când ai douăzeci şi 
doi de ani, ca dumneavoastră şi când poţi ajunge la orice, 
aşa frumos şi viteaz cum sunteţi. 

— Mişelule! - se răsti d'Artagnan, - hai, vorbeşte iute, cine 
te-a pus să mă omori? 

— O femeie pe care n-o cunosc, dar căreia îi zic Milady. 

— Dacă n-o cunoşti, cum de-l ştii numele? 

— Camaradul meu o cunoaşte şi-l spunea aşa; el avea 
treburi cu ea, nu eu; are chiar în buzunarul lui o scrisoare 
din partea ei, scrisoare care trebuie să fie de seamă pentru 
dumneavoastră, după câte l-am auzit spunând. 

— Dar cum de te-ai amestecat în astfel de urzeală? 

— Mi-a zis că să dăm lovitura noi doi şi eu am primit. 

— Şi cât v-a dat pentru isprava asta grozavă? 

— O sută de ludovici. 

— Aşa! Minunat, - izbucni tânărul în râs, - ştie şi ea că fac 
ceva parale! O sută de ludovici! E o sumă frumugşică pentru 
doi ticăloşi de teapa voastră; înţeleg de ce ai primit şi te 
iert, dar cu o condiţie. 

— Care? Întrebă soldatul neliniştit, văzând că nu scăpase 
încă. 

— Să te duci să-mi aduci scrisoarea din buzunarul 
camaradului tău. 


— Dar, - strigă tâlharul, - înseamnă că aşa sau aşa tot mor; 
cum să mă duc să iau scrisoarea sub focul bastionului? 

— O să trebuiască să mi-o aduci, altfel jur că mori de mâna 
mea. 

— Îndurare! Domnule, fie-vă milă! În numele doamnei 
tinere pe care o iubiţi şi o credeţi poate moartă, dar care 
trăieşte, se văicărea tâlharul, căzând în genunchi şi 
sprijinindu-se în mâini, căci o dată cu sângele, îşi pierdea şi 
puterile. 

— Şi de unde ştii tu că iubesc pe o tânără şi că am crezut-o 
moartă? Întrebă d'Artagnan. 

— Din scrisoarea pe care camaradul meu o are la el în 
buzunar. 

— Pricepi atunci că-mi trebuie cu orice preţ scrisoarea, - 
urmă d'Artagnan, - hai, nici un fel de tărăgăneală, nici o 
codeală, sau altfel, oricât mi-ar fi de silă să-mi moi iar spada 
în sângele unui mişel ca tine, îţi jur pe legea mea de om 
cinstit... 

Cu aceste cuvinte, d'Artagnan făcu o mişcare atât de 
amenințătoare, încât rănitul se ridică în picioare. 

— Staţi! Staţi! - îl opri el, împins de groază, - mă duc... Mă 
duc...! 

D'Artagnan luă archebuza soldatului şi, poruncindu-l să 
meargă înainte, îl împingea înspre tovarăşul lui, înfigându-l 
vârful spadei în şale. 

Era groaznic de văzut cum cel dintâi înainta pământâiu, 
gata să-şi dea sufletul, lăsând în urma lui o dâră de sânge şi 
încercând să se strecoare până la trupul ce zăcea la 
douăzeci de paşi depărtare. 

Faţa-l cu broboane de sudoare rece oglindea atâta groază, 
încât lui d'Artagnan i se făcu milă de el şi, privindu-l plin de 
dispreţ, îi spuse: 

— Uite! O să-ţi arăt deosebirea dintre un om de inimă şi un 
mişel ca tine; rămâi aici, mă duc singur. 

Şi cu pasul sprinten, cu ochiul la pândă, urmărind 
mişcările dușmanului, folosind toate hârtoapele terenului, 


d'Artagnan ajunse până la al doilea soldat. 

Putea să-şi ajungă scopul în două chipuri: să-l scotocească 
acolo pe loc, sau să-l ia cu el şi, făcându-şi din trupul aceluia 
scut, să-l scotocească pe urmă în şanţ. 

D'Artagnan alese al doilea mijloc; îl ridică pe tâlhar în 
spinare chiar în clipa când duşmanul deschidea focul. 

O uşoară cutremurare, zgomotul înăbuşit a trei gloanţe 
pătrunzând în carne, un ultim geamăt şi fiorii dinaintea 
morţii îi dovediră lui d'Artagnan că cel care voise să-l 
omoare îi scăpase de data asta viaţa. 

D'Artagnan ajunse teafăr în şanţ şi aruncă leşul lângă 
soldatul rănit, care zăcea galben ca ceara. 

Fără a pierde vreme, începu cercetarea: un portofel de 
piele, o pungă în care de bună seamă se găsea o parte din 
banii primiţi de tâlhar, un cornet şi câteva zaruri alcătuiau 
întreaga moştenire a mortului. 

Lăsă cornetul cu zarurile acolo unde căzuseră, aruncă 
punga rănitului şi deschise cu înfrigurare portofelul. 

Printre mai multe hârtii fără însemnătate găsi şi 
următoarea scrisoare, pentru a cărei căutare înfruntase 
moartea: „Fiindcă ai pierdut urma femeii ce se află acum la 
loc sigur în mânăstirea unde n-ar fi trebuit s-o laşi niciodată 
să ajungă, caută măcar să nu-ţi scape bărbatul; altfel, să ştii 
că nu rămân în pagubă şi vei plăti scump cei o sută de 
ludovici pe care-l ai de la mine”. 

Nici o semnătură. Totuşi, nu încăpea îndoială că scrisoarea 
era din partea răzbunătoarei Milady. O păstră aşadar ca 
hârtie doveditoare şi cum se aflau la adăpost. Îndărătul 
coltului de şanţ, începu să-l descoasă pe rănit. Acesta 
mărturisi că el şi camaradul lui. Care fusese omorât, 
trebuiau să răpească pe o tânără femeie care pleca din 
Paris prin bariera la Villette, dar că, oprindu-se la un pahar 
într-o cârciumă, întârziaseră cu zece minute după trecerea 
caleştii. 

— Dar ce-ar fi trebuit să faceţi cu femeia aceea? Întrebă, 
înspăâmântat, d Artagnan. 


— Trebuia s-o ducem într-un palat din Piaţa Regală, 
răspunse rănitul. 

— Da! Da! - murmură d'Artagnan, - aşa e, chiar la Milady 
acasă. 

Tânărul pricepu atunci, cutremurându-se, ce aprigă sete 
de răzbunare împingea pe Milady să-l piardă pe el şi pe cei 
care-l iubeau şi cât de multe ştia ea în legătură cu 
întâmplările de la curte, de vreme ce aflase toate. Fără 
îndoială că ştirile i le dădea chiar cardinalul. 

În mijlocul acestor frământări înţelese, totuşi, cu un 
simţământ de adevărată bucurie că până la urmă regina 
descoperise închisoarea în care doamna Bonacieux îşi 
ispăşea devotamentul ei şi că izbutise s-o scoată de acolo. 
Numai atunci găsi el tâlcul scrisori ce o primise de la tânăra 
femeie şi al trecerii ei pe drumul de la Chaillot, trecere 
aidoma unei arătări. 

Aşa cum prevăzuse Athos, era acum cu putinţă s-o 
găsească pe doamna Bonacieux; o mânăstire se putea lua 
oricând pe sus. 

Gândul acesta sfârşi prin a-l înmuia inima. Se întoarse 
spre rănitul care-l urmarea îngrijorat văzându-l că schimbă 
feţe-feţe şi, întinzându-l mâna îi spuse: 

— Să mergem, nu vreau să te las aici în halul ăsta... 
Sprijină-te de mine şi hai îndărăt, în tabără. 

— Da, - şopti rănitul, căruia nu-l venea să creadă în alâta 
mărinimie, - dar nu mă trimiteţi pe urmă la spânzurătoare? 
— Ai cuvântul meu, - îi spuse el, - pentru a doua oară, îţi 

cruţ viaţa. 

Rănitul căzu în genunchi, sărutând iarăşi picioarele 
salvatorului său; dar nemaiavând pentru ce să rămână în 
coasta duşmanului, d'Artagnan puse capăt acestor mărturii 
de recunoştinţă. 

Ostaşul din gardă, întors în tabără după cel dintâi foc al 
băştinaşilor, vestise moartea celor patru tovarăşi ai lui, aşa 
că întoarcerea tânărului nevătămat din recunoaştere stârni 
mare uimire în regiment şi, totodată, mare bucurie. 


D'Artagnan născoci o poveste în legătură cu lovitura de 
spadă primită de tovarăşul lui. Vorbi şi despre moartea 
celuilalt soldat şi despre primejdiile înfruntate. Povestirea îi 
sluji drept prilej pentru un adevărat triumf. O zi întreagă 
oştirea nu conteni vorba despre marea ispravă, iar fratele 
regelui îi trimise salutul său. 

De altfel, cum orice faptă frumoasă îşi poartă în ea 
răsplata, frumoasa faptă a lui d'Artagnan îi adusese în suflet 
liniştea pierdută. Într-adevăr, d'Artagnan nădăjduia să 
poată fi liniştit, deoarece unul din cei doi vrăjmaşi ai lui 
fusese ucis, iar cel de-al doilea era acum credincios ţelurilor 
lui. 

Această linişte dovedea însă un lucru: că d'Artagnan n-o 
cunoştea încă pe Milady. 

Capitolul XII. 

VINUL DE ANJOU. 

În urma zvonurilor deznădăjduite despre rege, ştirea 
însănătoşirii sale începea să se răspândească în tabără; 
cum însă chiar maiestatea sa era grăbită să ia parte la 
asediu, se spunea că, de îndată ce va fi în putere să 
călărească, va porni la drum. 

În vremea asta, ducele de Orleans, fratele regelui, tot 
aşteptând de la o zi la alta să fie îndepărtat de la comanda 
trupelor şi înlocuit sau prin ducele d'Angouleme, sau prin 
Bassompierre, sau prin Schomberg, care alergau după 
comandă, nu făcea mai nimic, prăpădea zile întregi cu 
cercetările şi nu se încumeta să pornească o încercare mai 
îndrăzneață pentru a-l alunga pe englezi din insula Re, 
unde asediau nestihgheriţi fortăreaţa Saint-Martin şi fortul 
La Pree, în vreme ce la rândul lor, francezii asediau La 
Rochelle. 

După cum am spus, d'Artagnan se mai liniştise, aşa cum se 
întâmplă totdeauna în urma unei primejdii şi când primejdia 
pare înlăturată; nu-l rămânea decât o grijă şi anume: n- 
avea nici o veste de la prietenii lui. 


Dar, într-o dimineaţă, la începutul lunii noiembrie, totul i 
se lămuri datorită următoarei scrisori trimise din Villeroi: 
„Domnule d'Artagnan, 

Domnii Athos, Porthos şi Aramis, după ce au chefuit la 
mine şi s-au veselit voiniceşte, au făcut atâta tărăboi, încât 
starostele castelului, om aspru, i-a închis pe câteva zile; eu 
îndeplinesc porunca ce mi-au dat şi vă trimit douăsprezece 
sticle din vinul meu de Anjou, care le-a plăcut îndeosebi; ei 
doresc să închinaţi în sănătatea lor, din această băutură 
aleasă între toate. 

Ascultându-le dorinţa, cu adâncă plecăciune, rămân, 
domnule, prea credincioasa şi smerita dumneavoastră; 
slugă. 

GODEAU. 

Hangiul domnilor muşchetari”. 

— Aşa mai înţeleg! Strigă d'Artagnan, - ei sunt cu gândul 
la mine în zile de veselie, cum şi eu eram cu gândul la ei în 
zile de restrişte; fireşte că voi bea în sănătatea lor şi din 
toată inima; dar nu voi bea de unul singur. 

D'Artagnan dădu fuga la doi ostaşi din gardă, cu care se 
legase mai îndeaproape, ca să-l poftească la un pahar din 
straşnicul vinişor de Anjou, proaspăt sosit. Unul din cei doi 
ostaşi era însă poftit în altă parte chiar în seara aceea, iar 
celălalt în seara următoare. Întâlnirea lor trebui deci 
amânată cu încă o zi. 

Întorcându-se acasă, d'Artagnan trimise cele 
douăsprezece sticle de vin la ospătăria companiei, cu 
rugămintea să fie bine păstrate; apoi în ziua cea mare, 
petrecerea fiind hotărâtă pentru ora douăsprezece, încă de 
la nouă dimineaţa, d'Artagnan îl trimise pe Planchet să 
pregătească cele de trebuinţă. 

Mândru din cale afară de deosebita sa îndatorire, Planchet 
se gândi să rânduiască toate cu chibzuială, de aceea îşi luă 
ca ajutor pe valetul unuia din oaspeţii stăpânului, un anume 
Fourreau, precum şi pe acel aşa-zis soldat care voise să-l 
omoare pe d'Artagnan şi care nefăcând parte din nici o 


unitate intrase în slujba acestuia sau mai curând a lui 
Planchet, chiar în ziua în care d'Artagnan îi scăpase viaţa. 

La ora cuvenită, cei doi musafiri sosiră şi se aşezară la 
masă, în faţa bucatelor ce se perindau în şir. Planchet 
servea cu şervetul pe braţ; Fourreau destupa sticlele şi 
Brisemont, aşa se numea soldatul, turna în clondiraşe de 
sticlă vinul care părea a se fi tulburat de zguduirile de pe 
drum. Vinul din prima sticlă fiind cu deosebire tulbure la 
fund, Brisemont deşertă drojdia într-un pahar şi d'Artagnan 
îi îngădui s-o bea, căci sărmanul nu-şi recăpătase încă 
puterile. 

După ce mâncară supa, oaspeţii tocmai se pregăteau să 
ducă la gură cel dintâi pahar cu vin când, deodată, tunurile 
porniră să bubuie la fortul Louis şi la Fortul cel Nou; 
crezând că era vorba de vreun atac al asediatorilor sau 
poate al englezilor, cei doi ostaşi alergară să-şi ia spadele; 
la fel de sprinten ca ei, d'Artagnan le urmă pilda şi tustrei 
năvăliră afară, spre posturile lor. 

Dar abia trecuţi de pragul ospătăriei îşi dădură seama de 
pricina asurzitoarei larme: strigătele de „Trăiască regele!” 
şi „Irăiască domnul cardinal!” răsunau de pretutindeni o 
dată cu bătaia dezlănţuită a tobelor. 

Într-adevăr, nerăbdător cum am mai spus, regele lăsase 
baltă popasurile şi sosea chiar atunci împreună cu toţi 
curtenii şi cu zece mii de oameni, drept trupe ajutătoare. 
Muşchetarii maiestăţii sale deschideau şi încheiau alaiul. 
Cot la cot cu compania lui, înşirată de-a lungul drumului, 
d'Artagnan salută cu anume înţeles pe prietenii care nu-l 
slăbeau din ochi şi pe domnul de Treville care-l recunoscuse 
din capul locului. 

După această sărbătorească urare de bun sosit, cei patru 
prieteni se îmbrăţişară frăţeşte. 

— E grozav! Strigă d'Artagnan, - nici nu s-ar fi putut s-o 
nimeriţi mai la ţanc şi cred că bucatele nici n-or fi avut 
vreme să se răcească, aşa e, domnilor? Adăugă tânărul 


întorcându-se spre cei doi ostaşi din gardă pe care-l 
prezentă prietenilor lui. 

— Măi, măi! Pare-mi-se că tocmai benchetuiam! Făcu 
Porthos. 

— Nădăjduiesc că n-aţi poftit femei la masă, adăugă 
Aramis. 

— Aveţi ceva vin mai de doamne-ajută aici, în magherniţă? 
Întrebă Athos. 

— Cum să nu! Îl avem pe al vostru, dragă prietene, 
răspunse d'Artagnan. 

— Vinul nostru! Se miră Athos. 

— Vezi bine; cel care mi l-aţi trimis. 

— Ţi-am trimis noi vin? 

— Ştiţi foarte bine, vinişorul de pe colinele din Anjou. 

— Da, da, ştiu de care vin vrei să vorbeşti. 

— Vinul vostru preferat. 

— Fireşte, când n-am nici şampanie şi nici Chambertin. 

— Mă rog! În lipsă de şampanie sau de Chambertin o să vă 
mulţumiţi cu ăsta. 

— Aşadar, am trimis după vin de Anjou! Dar straşnic ne 
mai pricepem! Se bucură Porthos. 

— Ba nu, e vinul care mi-a fost trimis din partea voastră. 

— Din partea noastră? Se minunară, într-un glas, tustrei 
muşchetari. 

— Dumneata, Aramis, ai trimis oare vinul? Întrebă Athos. 

— Nu, dar dumneata, Porthos? 

— Nu, dar dumneata, Athos? 

— Nici eu. 

— Dacă nu mi l-aţi trimis voi, atunci mi l-a trimis hangiul 
vostru. 

— Hangiul nostru? 

— Vezi bine! Hangiul vostru, Godeau, hangiul 
muşchetarilor. 

— Ce mai atâta vorbă, - le-o tăie Porthos, - să vină de unde 
o vrea; hai să-l gustăm şi dacă-l bun să-l bem. 


— Ba de loc, - se împotrivi Athos, să nu-l bem tocmai 
fiindcă nu ştim de unde vine. 

— Ai dreptate, Athos, încuviinţă d'Artagnan. Nu i-aţi cerut 
niciunul hangiului Godeau să-mi trimită vin? 

— Niciunul! Şi totuşi ţi l-a trimis ca din partea noastră. 

— lată scrisoarea, spuse d'Artagnan. 

Şi arată prietenilor rândurile primite. 

— Nu-l scrisul lui! - întări Athos - i-l cunosc fiindcă 
înaintea plecării am încheiat cu el socotelile pentru toată 
lumea. 

— Scrisoarea nu vine de la el - adăugă Porthos, - noi n-am 
fost pedepsiţi, niciunul. 

— D'Artagnan - rosti şi Aramis cu glas dojenitor, - puteai 
oare să crezi că ne-am purtat ca nişte zurbagii...? 

D'Artagnan păli; îi tremurau vargă mâinile şi picioarele. 

— Ce-l cu tine? Mă înspăimânţi! Se repezi Athos, care nu-l 
tutuia decât arareori. 

— Fuga, fuga, prieteni! Îi îndemnă d'Artagnan. Îmi trece 
prin minte o bănuială cumplită! Să fie tot o răzbunare a 
acelei femei? 

Athos păli şi el. 

D'Artagnan alergă într-un suflet spre ospătărie, urmat de 
cei trei muşchetari şi de amândoi ostaşii din gardă. 

În sala de mâncare privirea lui căzu din capul locului pe 
Brisemont care, întins la pământ, se zvârcolea în chinuri 
groaznice. 

Planchet şi Fourreau, galbeni ca ceara, încercau să-l vină 
în ajutor, dar se vedea că orice ajutor era de prisos: 
moartea îşi înfipsese ghearele în toată fiinţa nenorocitului. 

— Vai, vai, - gemu el, zărindu-l pe d'Artagnan, - blestem! 
Aţi spus că mă iertaţi şi m-aţi otrăvit! 

— Eu? - strigă d'Artagnan, - eu? Sărman de tine, ce tot 
spui? 

— Spun că mi-aţi dat să beau din vinul acela, spun că m-aţi 
îndemnat să-l beau, spun că aţi vrut să vă răzbunaţi pe 
mine, spun că e amarnic! 


— Nu-l adevărat, Brisemont, - se apără d'Artagnan, - să 
nu crezi una ca asta: jur că nu-l aşa... 

— Dumnezeu e colo, sus! Dumnezeu vă va pedepsi! 
Doamne Dumnezeule! Să îndure şi el într-o zi ce îndur eu 
acum! 

— Pe sfânta Evanghelie! - jură d'Artagnan, apropiindu-se 
de muribund, - n-aveam habar că vinu-l otrăvit: era să beau 
şi eu cum ai băut şi tu. 

— Nu vă cred, murmură soldatul. 

Şi-şi dădu sufletul în chinuri sfâşietoare. 

— Îngrozitor! Îngrozitor! Şoptea Athos, în vreme ce 
Porthos sfărâma sticlele, iar Aramis dădea poruncă - ceva 
cam târziu - să alerge cineva după un duhovnic. 

— Dragii mei prieteni! Mi-aţi scăpat şi de data asta viaţa şi 
nu numai mie, dar şi acestor camarazi. Domnilor, - urma 
d'Artagnan, vorbind celor doi ostaşi, - vă rog să nu scoateţi 
o vorbă despre păţania noastră. Cine ştie ce feţe 
simandicoase s-or fi amestecat în treaba asta şi să nu ne 
pomenim cu vreo năpastă pe cap. 

— Vai de mine, domnule! - îngăimă Planchet, mai mult 
mort decât viu, - am scăpat ca prin urechile acului. 

— Cum asta, caraghiosule? Se răsti d'Artagnan, adică 
aveai de gând să bei din vinul meu? 

— În sănătatea regelui, domnule, cât p-aci să gust şi eu un 
păhărel, dacă nu mi-ar fi spus Fourreau că mă cheamă 
cineva. 

— Vai de sufleţelul meu! - mărturisi şi Fourreau, 
clănţănind din dinţi de spaimă, - voiam să-l alung pe 
Planchet ca să beau numai eu! 

— Domnilor, - mai spuse d'Artagnan celor doi ostaşi din 
gardă, - înţelegeţi că asemenea ospăț ar fi prea jalnic după 
tot ce s-a întâmplat, vă cer iertare şi totodată vă rog să 
amânaţi petrecerea pe altădată. 

Ostaşii ascultară curtenitor această dezvinovăţire şi, 
pricepând că cei patru prieteni doreau să rămână singuri, 
se îndepărtară. 


Rămaşi între ei, d'Artagnan şi cei trei muşchetari se uitară 
unul la altul cu o privire care voia să spună că bănuiau cu 
toţii pericolul din umbră. 

— Înainte de toate, - începu Athos, - să ieşim de aici, nu e 
plăcută tovărăşia unui mort care nici n-a murit de moarte 
bună. 

— Planchet, - grăi d'Artagnan, - îţi las în grijă leşul 
nenorocitului ăsta, să fie îngropat în cimitir creştinesc. 
Adevărat că săvârşise cândva o crimă, dar s-a pocăit. 

Cei patru prieteni părăsiră încăperea, lăsând în seama lui 
Planchet şi a lui Fourreau cinstirea cea din urmă a 
nefericitului Brisemont. 

Gazda îi duse în altă cameră, unde le dădu de mâncare 
ouă moi şi apă proaspătă, pe care Athos o scoase cu mâinile 
lui din fântână. Porthos şi Aramis aflară din câteva cuvinte 
ale prietenului întâmplările din ultima vreme. 

— După cum vezi, dragul meu, - îi spuse d'Artagnan lui 
Athos, - e o luptă pe viaţă şi pe moarte. 

Athos clătină din cap. 

— Da, da, - îi răspunse, - văd şi eu; dar crezi că ea este? 

— Fără doar şi poate! 

— Îţi mărturisesc că eu tot mai am îndoieli. 

— Şi floarea de crin de pe umărul ei? 

— O fi vreo englezoaică pe care au însemnat-o cu fierul 
roşu în Franţa, pentru cine ştie ce fărdelege. 

— Athos, îţi spun că e soţia dumitale, - stărui d'Artagnan - 
nu-ţi aduci aminte cum se potriveau toate semnalmentele? 

— Nu pot să cred că cealaltă n-a murit; am spânzurat-o cu 
mâna mea! 

Era rândul lui d'Artagnan să clatine din cap. 

— În sfârşit, ce-l de făcut acum? Întrebă tânărul. 

— Fireşte că nu poţi rămâne aşa, cu spada atârnând 
mereu deasupra capului, - răspunse Athos, - şi că trebuie 
să găsim o ieşire. 

— Dar cum? 


— Ascultă, caută s-o vezi şi să stai de vorbă cu ea; spune-l 
aşa: Vrei pace sau vrei război?! Pe cuvântul meu de 
gentilom că niciodată n-o să scot o vorbă despre dumneata, 
niciodată n-o să-ţi fac nimic, dar la rândul dumitale, jură pe 
ce ai mai sfânt c-o să mă laşi în plata Domnului; altfel mă 
duc la ministrul justiţiei, mă duc la rege, mă duc după 
călău, asmut curtea împotriva dumitale, te dau în vileag ca 
nelegiuită, pun să te cheme la judecată şi dacă te iartă, să 
ştii că te omor eu singur, - pe cinstea mea de gentilom! - la 
un colţ de stradă, aşa cum aş omori un câine turbat. 

— Nu zic ba, - răspunse d'Artagnan, - dar cum să dau de 
ea? 

— Timpul, dragă prietene, cu timpul vine şi prilejul, iar 
prileju-l joc de noroc: când rişti mai mult, atunci şi câştigi 
mai mult, dacă ştii să aştepţi. 

— Adică s-aştept în bătaia gloanţelor şi a otrăvurilor! 

— Nici o grijă! - îl îmbărbăta Athos, - ne-a ferit Dumnezeu 
până acum, ne va feri şi de azi înainte. 

— Da, pe noi! De altfel noi suntem bărbaţi în toată firea şi, 
la urma urmelor, rostul nostru-l să ne primejduim viaţa; dar 
ea! Adăugă el, în şoaptă. 

— Care ea? Întrebă Athos. 

— Constance. 

— Ah, doamna Bonacieux! Aşa e! - încuviinţă Athos, - 
bietul meu prieten! Uitasem că eşti îndrăgostit. 

— Dar n-ai văzut chiar din scrisoarea pe care ai găsit-o la 
netrebnicul acela mort, că acum e într-o mânăstire? Se 
amestecă şi Aramis. E foarte bine la mânăstire şi, în ceea ce 
mă priveşte, cum s-o sfârşi asediul, eu vă dau cuvântul că... 

— Bine, bine, - răspunse Athos, - aşa e, scumpe Aramis! 
Ştim cu toţii că religia e marea dumitale chemare. 

— Nu sunt muşchetar decât în trecere, adăugă, smerit, 
Aramis. 

— Pare-se, de multă vreme n-a mai primit veşti de la iubita 
lui, - lămuri în şoaptă Athos - daţi-l pace; ştim noi toate 
astea... 


— Ia staţi! Se amestecă Porthos, eu cred că tot ar fi ceva 
de făcut... 

— Ce anume? Întrebă d'Artagnan. 

— Spui că e într-o mânăstire? Întrebă Porthos. 

— Da. 

— Foarte bine! Atunci cum încetează asediul, o răpim de la 
mânăstire. 

— Da, dar ar trebui să mai ştim şi în ce mânăstire e. 

— Cam aşa ceva, recunoscu Porthos. 

— O clipă, - le curmă vorba Athos, - nu spuneai dumneata, 
dragă d'Artagnan, că mânăstirea a ales-o regina? 

— Da, cel puţin aşa bănuiesc. 

— Foarte bine! Atunci Porthos o să ne poată fi de folos. 

— În ce fel, mă rog? 

— Dar prin marchiza, sau ducesa, sau prinţesa aceea a 
dumitale; trebuie să se bucure de trecere, nu glumă. 

— Sst! - făcu Porthos, ducându-şi degetul la buze, - cred 
că e din şleahta cardinalului; mai bine să n-afle nimic. 

— Atunci, - propuse Aramis, - lăsaţi că vă fac eu rost de 
ştiri. 

— Dumneata, Aramis, - se minunară cei trei prieteni, - 
dumneata? Dar cum? 

— Prin preotul reginei cu care mă am eu bine... Lămuri 
Aramis, îmbujorându-se. 

Şi cu această încredere în suflet, cei patru prieteni, care 
sfârşiseră de mâncat modestul lor prânz, se despărţiră, 
făgăduindu-şi să se vadă chiar în seara aceea; d'Artagnan 
se întoarse la Minimes, iar cei trei muşchetari se îndreptară 
spre tabăra regală, unde trebuiau să-şi mai vadă şi ei de 
culcuşul lor. 

Capitolul XIII. 

HANUL „PORUMBARUL ROŞU” 

Proaspăt sosit, regele care ardea de nerăbdare să dea 
piept cu duşmanul şi care, mai îndreptăţit decât cardinalul, 
împărtăşea ura acestuia împotriva lui Buckingham, hotărî 
să ia toate măsurile, întâi pentru a-l izgoni pe englezi din 


insula Re, apoi pentru a grăbi asediul oraşului La Rochelle; 
dar, vrând-nevrând, trebuia să întârzie din pricina 
dezbinărilor ivite între domnii Bassompierre şi Schomberg, 
de o parte, iar de alta, ducele d'Angouleme. 

Domnii de Bassompierre şi Schomberg erau mareşali ai 
Franţei şi fiecare îşi cerea dreptul de a comanda oştirea de 
sub ordinele regelui. De teamă însă ca Bassompierre, 
rămas hughenot în adâncul inimii, să nu-l ia prea cu 
încetişorul pe englezi şi pe apărătorii oraşului, fraţi de-ai lui 
întru credinţă, cardinalul îl oblăduia pe ducele 
d'Angouleme, pe care regele îl şi numise locotenent- 
general, din îndemnul eminenţei sale. 

Astfel fiind, pentru ca nu cumva domnii de Bassompierre şi 
Schomberg să părăsească oştirea, li se încredinţă fiecăruia 
în parte câte un comandament deosebit: Bassompierre îşi 
avea cartierul său în nordul oraşului, de la La Leu până la 
Dompierre; ducele d'Angouleme, la răsărit, de la Dompierre 
până la Perigny şi domnul de Schomberg, la sud, de la 
Perigny până la Angoutin. 

Reşedinţa fratelui regelui era la Dompierre. 

Reşedinţa regelui era când la Etre, când la La Jarrie. 

În sfârşit, reşedinţa cardinalului se afla pe dâmburile 
nisipoase de lângă podul La Pierre, într-o căsuţă lipsită de 
orice fel de întărituri. 

În felul acesta fratele regelui îl supraveghea pe 
Bassompierre, regele pe ducele d'Angouleme, iar cardinalul 
pe domnul de Schomberg. 

Odată aceste măsuri întocmite, cel dintâi ţel fusese 
izgonirea englezilor de pe insulă. 

Împrejurările erau prielnice: englezii, pentru a fi ostaşi de 
ispravă, trebuiesc înainte de toate bine hrăniţi şi cum nu 
mâncau decât cărnuri sărate şi pesmeţi vechi, aveau 
sumedenie de bolnavi în tabără; mai mult încă, marea 
furtunoasă în tot lungul țărmului, la acea vreme a anului, 
înghiţea zi de zi câte o corabie, iar plaja, începând de la 
capul Aiguillon şi până la întărituri, se umplea la fiecare flux 


cu sfărâmăturile a tot soiul de luntre, luntrişoare şi corăbii; 
ca urmare, chiar dacă oamenii regelui nu s-ar fi clintit din 
tabără, era vădit că Buckingham, care nu se urnea din 
insula Re numai din încăpățânare, tot trebuia să se 
îndepărteze într-o zi sau alta. 

Cum însă domnul de Toiras trimisese veste că în tabăra 
vrăjmaşă se făceau pregătiri în vederea unui nou atac, 
regele socoti că trebuia pus odată capăt acestei stări de 
lucruri şi dădu poruncă pentru începerea luptei 
hotărâtoare. 

Intenţia noastră nefiind însă înfăţişarea cronicii zilnice a 
asediului, ci, dimpotrivă, înşiruirea doar a întâmplărilor în 
legătură cu povestirea începută, ne vom mulţumi să 
amintim în două cuvinte că izbânda a fost desăvârşită spre 
cea mai grozavă uimire a regelui şi cea mai grozavă faimă a 
domnului cardinal. Împinşi pas cu pas, zdrobiţi în toate 
încăierările, sfârtecaţi în pragul insulei Loix, englezii au fost 
siliţi să se îmbarce, lăsând pe câmpul de luptă două mii de 
oameni, printre care cinci colonei, trei locotenenţi-colonei, 
două sute cincizeci de căpitani şi douăzeci de înalţi 
gentilomi, patru tunuri şi şaizeci de steaguri ce au fost 
aduse la Paris de către Claude de Saint-Simon şi atârnate 
cu mare alai de bolțile catedralei Nâtre-Dame. 

Imnuri de slavă răsunară pe câmpul de bătaie, apoi în 
toată Franţa. 

Cardinalul putea să-şi vadă în voie de asediu fără a se mai 
teme de englezi, măcar pentru o vreme. 

Aşa cum am spus însă, răgazul era trecător. 

Un trimis al ducelui de Buckingham, pe nume Montaigu, 
fiind prins, ieşiseră deodată la iveală iţele unei coaliţii între 
Imperiu 431), Spania, Anglia şi Lorena. 

Această coaliţie era îndreptată împotriva Franţei. 

Mai mult încă, la reşedinţa lui Buckingham, pe care acesta 
trebuise s-o părăsească mai în pripă decât ar fi crezut, 
fuseseră găsite hârtii care dovedeau alcătuirea acestei 
coaliţii, hârtii care, după cum ne mărturiseşte cardinalul în 


Memoriile sale, aruncau o lumină primejdioasă asupra 
doamnei de Chevreuse şi, ca urmare, asupra reginei. 

Răspunderea apăsa întreagă asupra cardinalului, căci 
orice mare dregător nu poate tăia şi spânzura, fără a da 
nici o socoteală; astfel fiind, tot belşugul de mijloace al 
marelui său geniu veghea zi şi noapte, pândind orice 
şoaptă, orice mişcare, în cuprinsul marilor regate ale 
Europei. 

Cardinalul ştia de uneltirile şi îndeosebi, de ura lui 
Buckingham; dacă coaliția care ameninţa Franţa ar fi 
izbutit, nu s-ar mai fi ales nimic din toată puterea lui: 
politica austriacă şi politica spaniolă, care până atunci n- 
aveau decât partizani în sânul guvernului de la Luvru, ar fi 
început să aibă astfel adevăraţi reprezentanţi; iar el, 
Richelieu, dregătorul francez, dregătorul naţional în carne 
şi oase ar fi fost atunci la pământ. Regele, care-l asculta 
sfatul ca un copil, îl ura însă tot aşa cum un copil îşi urăşte 
dascălul şi l-ar fi lăsat pradă răzbunării părtinitoare a 
fratelui său şi a reginei. Ar fi fost deci pierdut şi poate că şi 
Franţa o dată cu el. Trebuiau luate măsuri din vreme. 

Aşa că, zi şi noapte, se perindau tot mai numeroase ştafete 
în căsuţa de lângă podul La Pierre, unde cardinalul îşi avea 
reşedinţa. 

Erau călugări care-şi purtau atât de stângaci rasa, încât 
lesne puteai să-ţi dai seama că ţineau de biserica 
luptătoare; erau femei cam stânjenite în veşmântul lor de 
paj, a cărui croială învoaltă nu putea ascunde rotunjimile 
trupeşti; în sfârşit, ţărani cu mâinile negricioase, dar cu 
coapsele zvelte, care miroseau cale de-o poştă a oameni 
subţiri. 

Se perindară apoi şi musafiri mai puţin plăcuţi, căci, de 
două sau de trei ori, mersese zvonul că eminenţa sa era să 
fie ucisă mişeleşte. 

Este drept, duşmanii domnului cardinal spuneau că 
eminenţa sa punea singură la cale pe anumiţi asasini 
neîndemânatici, pentru a avea dreptul să plătească tot 


astfel, la nevoie; dar nu trebuie să dai crezare nici vorbelor 
rostite de mari dregători, nici vorbelor rostite de vrăjmaşii 
acestora. 

Ceea ce nu-l împiedica de altminteri pe cardinal, căruia 
nici defăimătorii cei mai înverşunaţi nu i-au tăgăduit 
vreodată cutezanţa, să cutreiere drumurile noaptea, fie 
pentru a-l transmite ducelui d'Angouleme porunci de 
seamă, fie pentru a se sfătui cu regele, fie, în sfârşit, pentru 
a sta de vorbă cu vreun trimis pe care nu voia să-l 
primească în locuinţa lui. 

În vremea asta, muşchetarii, cărora asediul nu le prea 
dădea de lucru, cum nu erau ţinuţi nici prea strâns, se 
puseseră pe chefuri. Şi le venea cu atât mai uşor celor trei 
fârtaţi ai noştri, cu cât erau prietenii domnului de Treville şi 
căpătau lesne învoire la mână că pot întârzia şi rămâne în 
afara taberei chiar după ce se suna stingerea. Şi aşa, într-o 
seară, pe când d'Artagnan era de gardă şi nu putea să-l 
însoţească, Athos, Porthos şi Aramis, călări pe caii lor de 
bătaie şi înfăşuraţi în mantilele de război, se întorceau, 
pipăindu-şi pistoalele, de la o cârciumă dibuită de Athos cu 
două zile mai devreme, pe drumul spre La Jarrie, cârciumă 
căreia i se zicea „Porumbarul Roşu”; cum se îndreptau spre 
tabără, cu ochii-n patru de teama vreunei capcane, 
deodată, la vreun sfert de leghe de satul Boinar, li se păru 
că aud tropotul unor cai gonind către ei; într-o clipă, toţi 
trei se opriră şi, strânşi unul lingă altul, aşteptară în 
mijlocul drumului; curând de tot, în lumina lunii ce ieşea de 
după un nor, zăriră la o cotitură a drumului doi călăreţi 
care, văzându-l, se opriră şi ei la rândul lor, părând a 
cumpăni dacă să meargă mai departe sau să facă drum 
întors. Fereala aceasta dădu de bănuit celor trei prieteni; 
înaintând cu câţiva paşi, Athos strigă cu glasul lui puternic: 

— Cine-l acolo? 

— Dar acolo cine-l? Răspunse unul din cei doi călăreţi. 

— Ăsta nu-l răspuns! Se răsti Athos. Cine-l acolo! 
Răspundeţi, sau tragem! 


— Luaţi seama la ceea ce faceţi, domnilor! Grăâi atunci un 
glas răsunător, deprins parcă a porunci. 

— O fi vreun ofiţer superior, care face rondul de noapte! 
Gândi Athos. Ce vreţi să faceţi, domnilor? 

— Cine sunteţi? Întrebă acelaşi glas la fel de poruncitor; 
răspundeţi sau veţi suferi de pe urma acestei nesupuneri! 

— Muşchetarii regelui, răspunse Athos, din ce în ce mai 
încredinţat că cel care întreba avea dreptul s-o facă. 

— Din care companie? 

— Compania de Treville. 

— Înaintaţi la ordin şi spuneţi ce căutaţi aici la ora asta? 

Tustrei tovarăşii înaintară ceva mai sfioşi, căci tustrei erau 
acum încredinţaţi că cel cu pricina era mai tare decât ei; îi 
lăsară de altminteri lui Athos grija de a răspunde. 

Unul din cei doi călăreţi şi anume cel care vorbise în urmă, 
se afla la zece paşi înaintea celuilalt; făcând semn lui 
Porthos şi lui Aramis să rămână şi ei la câţiva paşi 
depărtare, Athos înaintă singur. 

— Să fie cu iertare, domnule ofiţer, - spuse Athos, - dar nu 
ştiam cu cine aveam de-a face şi după cum vedeţi stăteam 
de veghe. 

— Numele dumitale? Întrebă ofiţerul, acoperindu-şi 
obrazul cu pelerina. 

— Dar al dumneavoastră, domnule? Întrebă şi Athos, care 
începea să-şi iasă din sărite de atâta pisălogeală. Faceţi-mi, 
vă rog, dovada că aveţi dreptul să mă cercetaţi. 

— Numele dumitale? Se răsti a doua oară călăreţul, lăsând 
să-l cadă pelerina şi să i se vadă faţa. 

— Domnul cardinal! Făcu muşchetarul înmărmurit. 

— Numele dumitale? Întrebă a treia oară eminenţa sa. 

— Athos, răspunse muşchetarul. 

Cardinalul făcu semn aghiotantului să se apropie. 

— Aceşti trei muşchetari ne vor urma, - îi şopti el, - nu 
vreau să se ştie că am plecat din tabără şi, dacă ne însoțesc, 
putem fi siguri că n-or să spună nimănui. 


— Suntem gentilomi, monseniore, - zise Athos, - cereţi-ne 
cuvântul şi fiţi fără grijă. Slavă Domnului, ştim să păstrăm o 
taină! 

Cardinalul îşi aţinti privirea-l pătrunzătoare asupra 
îndrăzneţului care-l înfrunta astfel. 

— Ai auz bun, domnule Athos, - răspunse cardinalul, - dar 
acum, ascultă-mă: nu din lipsă de încredere vă rog să mă 
urmaţi, ci pentru a fi apărat; cei doi tovarăşi ai dumitale 
sunt fireşte domnii Porthos şi Aramis? 

— Da, eminenţa voastră, răspunse Athos, în vreme ce 
muşchetarii rămaşi în urmă se apropiau cu pălăriile în 
mână. 

— Vă cunosc, domnilor, - le spuse cardinalul, - vă cunosc; 
ştiu că nu-mi sunteţi tocmai prieteni şi-mi pare rău, dar mai 
ştiu că sunteţi gentilomi viteji, cinstiţi şi oameni de temei. 
Aşadar, fii bun, domnule Athos şi însoţeşte-mă, împreună cu 
prietenii dumitale; voi avea astfel un alai la care ar râvni şi 
maiestatea sa, dacă ne-ar întâlni. 

Cei trei muşchetari se înclinară până peste grumazul 
cailor. 

— Pe cinstea mea, deschise vorba Athos, eminenţa voastră 
are dreptate când doreşte s-o însoţim: am întâlnit pe drum 
nişte bezmetici; cu patru din ei am şi avut o ciocnire la 
„Porumbarul Roşu”. 

— O ciocnire? Şi pentru ce, domnilor? Întrebă cardinalul. 
Ştiţi că nu-mi plac ciocnirile; nu-l aşa c-o ştiţi? 

— Tocmai de aceea am cinstea să înştiinţez pe eminenţa 
voastră de cele întâmplate, căci ar putea să afle ceva de la 
alţii şi, întemeindu-se pe mărturii mincinoase, să creadă că 
suntem vinovaţi. 

— Şi cum s-a sfârşit gâlceava? Întrebă cardinalul în- 
cruntând din sprâncene. 

— Prietenul meu Aramis, care e aici, s-a ales cu o mică 
lovitură de spadă la braţ, ceea ce nu-l va împiedica, după 
cum îşi poate da seama şi eminenţa voastră, să pornească 


chiar mâine la luptă dacă eminenţa voastră porunceşte 
atacul. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi dintre aceia care să se 
lase loviți cu una cu două. Vorbiţi deschis, domnilor, fireşte 
că aţi doborât vreo câţiva. Haide, spovediţi-vă, ştiţi că am 
dreptul să izbăvesc păcatele. 

— Eu, monseniore, - începu Athos, - nici nu mi-am scos 
spada din teacă, dar l-am înşfăcat de brâu pe cel cu care 
aveam de-a face şi l-am zvârlit pe fereastră. Se pare că în 
cădere şi-a frânt coapsa, urmă Athos mai şovăielnic. 

— Aşa! Aşa! - făcu cardinalul, - dar dumneata, domnule 
Porthos? 

— Eu, monseniore, cum ştiu că duelul e oprit, am pus 
mâna pe o bancă şi am dat în unul din tâlhari; pare-mi-se, i- 
am cam sfărâmat umărul. 

— Bine, - zise cardinalul, - şi dumneata, domnule Aramis? 

— Eu, monseniore, sunt foarte blajin din fire şi eminenţa 
voastră nu ştie poate că gândul meu e să mă întorc la cele 
sfinte, dar tocmai voiam să-l despart pe tovarăşii mei, când 
unul din netrebnici mi-a străpuns mişeleşte braţul stâng; 
atunci mi-am ieşit din sărite, am tras la rândul meu spada, 
dar celălalt nu voia să se lase; am simţit cum, tăbărând 
asupra mea, s-a înfipt singur în spadă; ştiu numai că s-a 
prăbuşit şi cred că l-au ridicat de acolo pe el şi pe ceilalţi 
doi tovarăşi ai lui. 

— Drace! Mormăi cardinalul, - trei oameni scoşi din luptă 
pentru o gâlceavă într-o cârciumă! O luaţi cam repede! Dar, 
de la ce s-a pornit cearta? 

— 'Ticăloşii erau beţi, - desluşi Athos, - şi cum ştiau că 
sosise cu o seară înainte o femeie la han, voiau să dea 
buzna în odaia ei. 

— Să dea buzna la ea? - întrebă cardinalul, - şi în ce scop? 

— De bună seamă ca s-o siluiască, - răspunse Athos, - 
după cum am avut cinstea să spun eminenţei voastre, 
ticăloşii erau beţi. 


— Femeia era tânără şi frumoasă? Întrebă cardinalul cu 
oarecare grijă. 

— N-am văzut-o, monseniore, răspunse Athos. 

— N-aţi văzut-o? Foarte bine, încuviinţă bucuros 
cardinalul. Aţi făcut bine că aţi luat apărarea unei femei şi 
cum tot la hanul „Porumbarul Roşu” mă duc şi eu, voi şti 
dacă mi-aţi spus sau nu adevărul. 

— Moseniore, - răspunse mândru Athos, - suntem 
gentilomi şi n-am spune o minciună, doar ca să ne scăpăm 
capul. 

— De aceea, nici nu mă îndoiesc de spusele dumitale, 
domnule Athos, nu mă îndoiesc o singură clipă; dar, - 
adăugă el, ca să schimbe vorba, - doamna aceea era 
singură? 

— Era şi un bărbat încuiat cu doamna în odaie, - lămuri 
Athos, - dar cu tot tărăboiul cavalerul nu s-a arătat la faţă, 
aşa că l-am putea bănui de mişelie. 

— Nu osândi cu uşurinţă”, grăieşte Evanghelia, răspunse 
cardinalul. 

Athos se înclină adânc. 

— Bine, domnilor, urmă eminenţa sa, bine: ştiu tot ce 
doream să ştiu; urmaţi-mă! 

Cei trei muşchetari trecură îndărătul cardinalului care-şi 
acoperi iarăşi faţa cu pelerina şi porni încet-încet cu calul la 
opt-zece paşi înaintea însoţitorilor. 

Sosiră în curând la hanul tăcut şi singuratic; fără îndoială 
că hangiul ştia ce vestit oaspete aştepta, căci luase la goană 
pe chefliii zurbagii. 

Cu vreo zece paşi înainte să ajungă la poartă, cardinalul 
făcu semn aghiotantului şi celor trei muşchetari să se 
oprească; un cal gata înşăuat era legat de oblonul unei 
ferestre. Cardinalul ciocăni de trei ori şi într-un anume fel. 

Un bărbat înfăşurat într-o pelerină ieşi îndată şi schimbă 
la repezeală câteva cuvinte cu cardinalul; încălecă apoi şi o 
porni înspro Surgeres, pe drumul Parisului. 


— Apropiaţi-vă, domnilor, îi pofti cardinalul. Mi-aţi spus 
adevărul, - grăi el către cei trei muşchetari, - în ceea ce mă 
priveşte, întâlnirea noastră de astă-seară vă va folosi; până 
atunci, veniţi după mine. 

Cardinalul descălecă; cei trei muşchetari făcură la fel; 
cardinalul aruncă aghiotantului dârlogii calului; cei trei 
muşchetari îşi legară şi ei caii de obloanele ferestrelor. 

Hangiul rămăsese în pragul uşii; în ochii lui, cardinalul era 
doar un ofiţer care venea să vadă o doamnă. 

— Ai vreo încăpere la parter, unde domnii să mă poată 
aştepta la gura unui foc bun? Întrebă cardinalul. 

Hangiul deschise atunci uşa unei săli mari, în care tocmai 
înlocuise o sobă veche printr-un minunat cămin. 

— Am camera aceasta, zise el. 

— Bine, încuviinţă cardinalul, - intraţi aici, domnilor şi 
aşteptaţi-mă, vă rog; nu voi întârzia mai mult de o jumătate 
de ceas. 

Şi pe când cei trei muşchetari pătrundeau în camera de la 
parter, cardinalul, fără să mai ceară alte lămuriri, urcă 
scara ca unul care mai fusese pe acolo. 

Capitolul XIV. 

DESPRE FOLOSUL BURLANELOR DE LA SOBE. 

Era vădit că, fără să-şi fi dat seama, ci îndemnați doar de 
firea lor cavalerească şi năzdrăvană, cei trei fârtaţi ai noştri 
fuseseră de folos cuiva care se bucura de înalta ocrotire a 
cardinalului. 

Dar cine era acel cineva? E întrebarea ce şi-o puseră 
înainte de toate muşchetarii; văzând însă că niciunul din 
răspunsurile ticluite de mintea lor isteaţă nu era 
mulţumitor, Porthos chemă pe hangiu şi ceru nişte zaruri. 

Porthos şi Aramis se aşezară la o masă şi începură jocul. 
Athos se plimba adâncit în gânduri. 

Tot gândind şi umblând de colo-colo, trecea şi se-ntorcea 
mereu prin faţa burlanului sobei care era frânt de la 
jumătate; celălalt capăt al burlanului pătrundea în camera 
de deasupra lor. Şi de câte ori trecea şi se-ntorcea, Athos 


auzea parcă un zumzet de cuvinte care-l făcu în cele din 
urmă să-şi ciulească urechea. Se apropie şi desluşi câteva 
cuvinte, cărora i se păru că li se cuvenea deosebită luare- 
aminte; făcu semn prietenilor să tacă, iar el rămase aplecat 
cu urechea aţintită în dreptul deschizăturii de jos a 
burlanului. 

— Ascultaţi Milady, - spunea cardinalul, - e o chestiune de 
seamă: luaţi loc şi să stăm de vorbă. 

— Milady! Murmură Athos. 

— Vă ascult, monseniore, cu cea mai mare atenţie, 
răspunse un glas de femeie care-l făcu pe muşchetar să 
tresară. 

— Un mic bastiment cu echipaj englez şi al cărui căpitan e 
omul meu, vă aşteaptă la gura Charentei, lângă fortul La 
Pointe; întinde pânzele mâine dimineaţă. 

— Atunci trebuie să plec la noapte? 

— Ba chiar acum, adică după ce veţi fi primit instrucţiunile 
mele. O să vă însoţească doi oameni pe care-l veţi găsi la 
poartă când veţi ieşi de aici; mai întâi, voi ieşi eu şi după o 
jumătate de ceas, dumneata. 

— Bine, monseniore. Şi acum lămuriţi-mi misiunea pe care 
aveţi bunăvoința să mi-o încredinţaţi; cum ţin să mă bucur 
şi de azi înainte de încrederea eminenţei voastre, vă rog 
vorbiţi-mi în cuvinte limpezi şi răspicate, ca să nu fac nici o 
greşeală. 

Urmă o clipă de tăcere; fără îndoială că Richelieu îşi 
cumpănea cuvintele pe care avea să le rostească şi că 
Milady îşi ţinea treze luminile duhului ei pentru a pricepe 
dorinţele cardinalului şi pentru a şi le întipări în minte, 
după ce vor fi fost spuse. 

Folosind clipa aceea, Athos şopti prietenilor să zăvorască 
uşa pe dinăuntru şi le făcu semn să se apropie, ca să 
asculte. 

Cei doi muşchetari, cărora le plăcea să se simtă bine, îşi 
aduseră fiecare câte un scaun şi încă unul pentru Athos. 


Toţi trei se aşezară aşadar cu temei, cu capetele mănunchi 
lângă burlan şi cu urechea la pândă. 

— Veţi pleca la Londra, urmă cardinalul. Ajunsă acolo, vă 
veţi duce la Buckingham. 

— Îngăduiţi-mi să spun eminenţei voastre, - urmă Milady, - 
că de când cu eghileţii în diamante, ducele a intrat la 
bănuială şi acum se fereşte de mine. 

— Tocmai de aceea acum nu mai e vorba de a-l câştiga 
încrederea, ci de a vă înfăţişa înaintea lui, în chip sincer şi 
deschis, ca mijlocitoare. 

— Sincer şi deschis, repetă Milady, cu un tremur nespus 
de viclean în glas. 

— Da, sincer şi deschis, - mai spuse iarăşi cardinalul la fel 
de hotărât, - târgul acesta trebuie făcut pe faţă. 

— Voi urma întocmai instrucţiuinile eminenţei voastre şi 
aştept să mi le spuneţi. 

— Îl veţi vedea pe Buckingham, îi veţi spune că veniţi din 
partea mea şi că ştiu toate pregătirile pe care le face, dar 
ele mă lasă rece, deoarece la cea dintâi mişcare ce-o va 
încerca, regina va fi pierdută datorită mie. 

— Va crede el oare că eminenţa voastră e în măsură să-şi 
îndeplinească ameninţarea? 

— Da, fiindcă am dovezi. 

— Ar trebui să-l pot aduce dovezile la cunoştinţă, ca să le 
simtă greutatea. 

— Fără îndoială; îi veţi spune că voi publica raportul lui 
Bois-Robert şi al marchizului de Beautru asupra 
întrevederii pe care ducele a avut-o cu regina la soţia 
conetabilului 432) în seara când soţia conetabilului a dat 
un bal mascat; şi, ca nu cumva să se îndoiască, îi veţi spune 
că purta costumul Marelui Mogol pe care trebuia să-l 
poarte cavalerul de Guise şi pe care-l cumpărase de la 
acesta din urmă cu suma de trei mii de pistoli. 

— Bine, monseniore. 

— Mai cunosc toate amănuntele intrării şi ieşirii lui din 
palat, unde s-a strecurat într-o noapte în straie de ghicitor 


italian; îi veţi mai spune, tot pentru ca să nu se îndoiască de 
adevărul informaţiilor mele, că sub pelerină avea o rochie 
largă, albă, smălţată cu lacrimi negre, cu capete de mort şi 
oase cruciş, pentru a putea trece le nevoie drept stafia 
doamnei Albe 433), care, după cum se ştie, se arată la 
Luvru în ajunul fiecărei mari întâmplări. 

— Asta-l tot, monseniore? 

— Spuneţi-l de asemenea că ştiu toate amănuntele 
aventurii de la Amiens şi o să pun să se scrie un mic roman 
hazliu, cu un plan al grădinii şi portretele actorilor mai de 
seamă ai acelei scene nocturne. 

— Îi voi spune. 

— Mai spuneţi-l că Montaigu e în mâna mea şi că acum e la 
Bastilia; e drept că nu s-a găsit asupra lui nici o scrisoare, 
dar schingiuirile pot să scoată de la el tot ce ştie şi chiar... 
Ce nu ştie. 

— Minunat. 

— În sfârşit, adăugaţi-l că înălţimea sa, în graba de a 
părăsi insula Re, a uitat la locuinţa lui o oarecare scrisoare 
din partea doamnei de Chevreuse, care compromite grozav 
pe regină, căci dă dovadă nu numai că maiestatea sa e în 
stare să iubească pe vrăjmaşii regelui, dar că e în stare a 
unelti cu vrăjmaşii Franţei. Ţineţi minte tot ce v-am spus, 
nu-l aşa? 

— Eminenţa voastră vă veţi da singur seama: balul de la 
soţia conetabilului, noaptea de la Luvru, serbarea de la 
Amiens, arestarea lui Montaigu, scrisoarea doamnei de 
Chevreuse. 

— Da, bine, bine: aveţi bună ţinere de minte, Milady, 
răspunse cardinalul. 

— Totuşi, - stărui aceea căreia eminenţa sa îi spusese 
măgulitoarele cuvinte, - dacă în ciuda oricărei raţiuni 
ducele nu se dă bătut şi ameninţă mai departe Franţa. 

— Ducele e îndrăgostit ca un nebun, sau mai degrabă ca 
un neghiob, - răspunse Richelieu cu adâncă amărăciune, - 
aidoma vechilor cavaleri, s-a avântat în război numai de 


dragul unei priviri a frumoasei. Când va şti că războiul 
acesta poate să coste cinstea şi poate chiar libertatea 
doamnei gândurilor lui, cum spune el, cred că va sta mai 
mult în cumpănă. 

— Şi totuşi - zise Milady, cu o încăpățânare care dovedea 
că voia să vadă limpede până în adâncurile misiunii ce i se 
va încredința, - dacă totuşi rămâne neclintit? 

— Dacă rămâne neclintit, - îngână cardinalul... Nu! Nu 
cred că e cu putinţă! 

— E totuşi cu putinţă, stărui Milady. 

— Dacă rămâne neclintit... Eminenţa sa tăcu o clipă apoi 
adăugă - dacă rămâne neclintit, atunci îmi voi pune 
nădejdea într-una din acele întâmplări care schimbă faţa 
statelor. 

— N-aţi dori, monseniore, să-mi citați câteva întâmplări 
din acestea în istorie, - urmă Milady, - poate că aş împărtăşi 
încrederea dumneavoastră în viitor. 

— De pildă, iată! - răspunse Richelieu, - atunci când în 
1610 dintr-o pricină aproape la fel cu aceea care-l 
îndeamnă azi pe duce, regele Henric al IV-lea, fie-l 
neştearsă amintirea, se pregătea să cotropească Flandra şi 
Italia pentru a lovi Austria din două părţi, ei bine! Nu-l aşa 
că s-a întâmplat ceva care a scăpat Austria? De ce n-ar avea 
parte şi regele Franţei de norocul împăratului Austriei? 

— Eminenţa voastră vrea să vorbească desigur de lovitura 
de cuţit din strada Fierăriei? 

— Chiar aşa, încuviinţă cardinalul. 

— Eminenţa voastră nu se teme că osânda lui Ravaillac 
134) ar înspăimânta pe cei care ar avea o clipă gândul să 
facă la fel? 

— În toate vremile şi-n toate ţările, mai ales dacă aceste 
țari sunt hărţuite prin deosebiri de credinţă, o să se 
găsească totdeauna fanatici care nu vor dori altceva decât 
să ajungă a fi martiri. Şi uite, chiar acum îmi vine în minte 
că puritanii sunt mânioşi împotriva ducelui de Buckingham 
şi că predicatorii lor îl socotesc drept anticrist. 


— Şi atunci? Întrebă Milady. 

— Şi atunci, urmă cardinalul, cu glas nepăsător, - 
deocamdată ar trebui să se găsească de pildă o femeie 
frumoasă, tânără, dibace, care să vrea să se răzbune chiar 
ea pe duce. Nu poate fi atât de greu s-o găseşti: ducele e 
destul de fluşturatic şi dacă prin făgăduielile de statornicie 
veşnică a semănat multă dragoste, fără îndoială că prin 
veşnicile sale necredinţe a semănat şi multă ură. 

— Fără doar şi poate, - îngână cu răceală Milady, - 
asemenea femeie ar putea fi găsită. 

— Ei bine! Asemenea femeie care ar pune cuțitul lui 
Jacques Clement 435) - sau a lui Ravaillac în mâinile unui 
fanatic, ar salva Franţa. 

— Aşa e, dar ar fi părtaşa unui ucigaş. 

— Cine i-a ştiut vreodată pe părtaşii lui Ravaillac sau ai lui 
Jacques Clement? 

— Nimeni, căci erau poate prea de vază ca să 
îndrăznească cineva să-l caute acolo unde erau: nu s-ar da 
foc Palatului de Justiţie pentru oricine, monseniore. 

— Credeţi oare că focul de la Palatul de Justiţie se 
datoreşte altei pricini decât întâmplării? Întrebă Richeliu cu 
tonul cu care ar fi pus o întrebare obişnuită. 

— Eu, monseniore, - răspunse Milady, eu nu cred nimic; 
amintesc doar un fapt, atâta tot; spun numai că dacă m-aş 
numi domnişoara de Montpensier sau regina Maria de 
Medicis, aş fi mai puţin prevăzătoare decât sunt silită să fiu 
eu, care mă numesc doar lady Clarick. 

— E drept, - încuviinţă Richelieu şi ce ai vrea atunci? 

— Aş vrea un ordin care să întărească dinainte tot ce voi 
crede că trebuie să fac pentru binele de netăgăduit al 
Franţei. 

— Dar, în primul rând ar trebui găsită femeia de care 
spuneam şi care ar vrea să se răzbune pe duce. 

— E gata găsită, spuse Milady. 

— Ar trebui apoi găsit şi acel fanatic păcătos care ar sluji 
drept unealtă justiţiei lui Dumnezeu... 


— Va fi găsit şi el. 

— Atunci, - urmă ducele, - atunci ar fi vreme; să-mi ceri 
ordinul de care-mi vorbeai adineauri. 

— Eminenţa voastră are dreptate, - răspunse Milady, - şi, 
fireşte că am greşit când am văzut în misiunea eu care mă 
cinsteşte altceva decât ceea ce trebuie, adică: să-l vestesc 
înălţimii sale din partea eminenţei voastre că cunoaşteţi 
diferitele înfăţişări sub care a izbutit să se apropie de 
regină la serbarea dată de soţia conetabilului; că aveţi 
dovezile întrevederii pe care regina a îngăduit-o la Luvru 
unui cititor în stele italian, care nu era altcineva decât 
ducele de Buckingham; că aţi pus să se scrie un mic roman 
plin de duh despre aventura de la Amiens, cu planul 
grădinii unde s-a petrecut aventura şi cu portretele 
actorilor care au luat parte; că Montaigu e la Bastilia şi că 
schingiuirile pot scoate la iveală lucruri de care-şi aduce 
aminte şi chiar altele pe care le-ar fi uitat. În sfârşit, că 
aveţi la mână o anume scrisoare din partea doamnei de 
Chevreuse, găsită la locuinţa înălţimii sale, scrisoare care 
primejduieşte grozav nu numai pe aceea care a scris-o, ci şi 
pe aceea în numele căreia a fost scrisă. Apoi, dacă în pofida 
acestor dovezi ducele rămâne totuşi neclintit şi fiindcă 
numai la cele ce-am spus se mărgineşte misiunea mea, nu- 
mi va mai rămâne decât să rog pe Dumnezeu să facă o 
minune şi să scape Franţa. Nu-l aşa că am înţeles despre ce 
e vorba, monseniore şi că aceasta o tot ce am de făcut? 

— Da, aşa e, încuviinţă scurt cardinalul. 

— Şi acum, - urmă Milady, părând că nu bagă de seama 
tonul schimbat al ducelui, - acum când am primit 
instrucţiunile eminenţei voastre cu privire la duşmanii săi, 
îmi veţi da voie, monseniore, să vă spun două cuvinte cu 
privire la duşmanii mei? 

— Cum! Ai şi dumneata duşmani? Întreba Richelieu. 

— Da, monseniore, duşmani împotriva cărora îmi datoraţi 
tot sprijinul, căci mi i-am făcut slujind pe eminenţa voastră. 

— Într-o mânăstire? Zise ducele. 


— Mai întâi, o mică iscoadă, una e Bonacieux. 

— E în închisoarea din Mantes. 

— Adică era acolo, desluşi Milady; regina a căpătat însă un 
ordin al regelui, pe temeiul căruia au dus-o într-o 
mânăstire. 

— Într-o mânăstire? Zise ducele. 

— Da, într-o mânăstire. 

— Şi în care? 

— Nu ştiu, îşi ţin bine taina. 

— Lasă că aflu eu! 

— Şi eminenţa voastră îmi va spune în ce mânăstire e 
femeia asta? 

— Nu văd ce m-ar împiedica, răspunse cardinalul. 

— Bine, acum mai am alt duşman, care e mult mai de 
temut pentru mine decât acea prăpădită de Bonacieux. 

— Adică cine? 

— Iubitul ei. 

— Cum îl cheamă? 

— Oh! Eminenţa voastră îl cunoaşte foarte, bine, - urmă 
Milady, - e piaza noastră rea, a amândorura; e cel care într- 
o încăierare cu ostaşii eminenţei voastre a aplecat cumpăna 
izbânzii de partea muşchetarilor regali; el e cel care a dat 
trei lovituri de spadă lui de Wardes, trimisul domniei 
voastre şi care a zădărnicit chestiunea cu diamantele; în 
sfârşit, e cel care, ştiind că eu am răpit-o pe doamna 
Bonacieux, mi-a jurat pieirea. 

— Da, da, - făcu cardinalul, - ştiu de cine vreţi să-mi 
vorbiţi. 

— Vreau să vorbesc de nemernicul acela de d'Artagnan. 

— E plin de îndrăzneală! Recunoscu cardinalul. 

— Tocmai fiindcă-l plin de îndrăzneală e şi mai de temut. 

— Ar trebui, - sfătui ducele, - să avem o dovadă de 
cârdăşia lui cu Buckingham. 

— O dovadă! - izbucni Milady - pot avea zece, nu una! 

— Atunci o lucrul cel mai uşor din lume: aduceţi-mi dovada 
şi-l trimit la Bastilia. 


— Bine, monseniore şi pe urmă? 

— Când eşti la Bastilia nu mai e nici un pe urmă, adăugă 
cardinalul cu glas scăzut. La naiba, - urmă el - dacă mi-ar fi 
atât de uşor să scap de duşmanul meu, pe cât mi-e de uşor 
să scap de ai dumitale şi dacă pe astfel de oameni mi-aţi 
cere să-l cruţ... 

— Monseniore, - stărui Milady, - schimb pentru schimb, 
viaţă pentru viaţă, om pentru om. Daţi-mi-l pe acesta şi vi-l 
dau pe celălalt. 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, - răspunse cardinalul, - şi 
nici nu vreau să ştiu; dar doresc să vă fiu pe plac şi nu văd 
ce m-ar împiedica să vă dau ce-mi cereţi în privinţa unui ins 
atât de mărunt şi cu atât mai mult cu cât îmi spuneţi că 
flecuşteţul ăsta de d'Artagnan e un desfrânat, un duelist şi 
un trădător. 

— E un mişel, monseniore, un mişel! 

— Daţi-mi atunci hârtie, o pană şi cerneală, ceru 
cardinalul. 

— Poftim, monseniore. 

Urmară câteva clipe de tăcere, care dovedeau că Richelieu 
sau îşi căuta cuvintele nimerite pentru a scrie încuviințarea 
cerută sau că o scria. Athos, care nu pierduse nici o iotă din 
convorbirea dintre Milady şi Richelieu, luă pe cei doi 
tovarăşi de câte o mână şi-l duse în celălalt ungher al odăii. 

— Ce vrei? - mormăi Porthos, - de ce nu ne laşi să 
ascultăm până la urmă? 

— Sst! - făcu Athos vorbind în şoaptă, - am auzit tot ce 
trebuia să auzim; de altfel, nu vă împiedic să mai ascultați, 
dar eu trebuie să plec. 

— Trebuie să pleci? Se miră Porthos. Dar dacă întreabă 
cardinalul de tine, ce să-l răspundem? 

— Nu aşteptaţi să întrebe de mine; luaţi-l-o înainte şi 
spuneţi-l că am plecat în recunoaştere, fiindcă am prins din 
câteva cuvinte ale hangiului că drumul dădea de bănuit; 
înainte de plecare o să-l strecor două vorbe aghiotantului 
cardinalului şi restul mă priveşte; fiţi fără grijă. 


— Ia seama, Athos! Îl sfătui Aramis. 

— Fii pe pace, - răspunse Athos, - ştiţi şi voi că pot să-mi 
ţin firea. 

Porthos şi Aramis se întoarseră lângă burlanul sobei. Iar 
Athos ieşi în chipul cel mai firesc şi se duse să-şi ia calul 
legat de oblon, laolaltă cu ai celor doi prieteni; îl convinse 
pe aghiotantul cardinalului de nevoia unei recunoaşteri în 
vederea întoarcerii, cercetă în văzul celorlalţi încărcătura 
pistolului, îşi înşfăcă spada şi o porni singur-singurel pe 
drumul ce ducea spre tabără. 

Capitolul XV. 

ÎNTRE SOŢI. 

Aşa cum bănuise Athos, cardinalul cobori îndată; deschise 
uşa camerei unde intraseră muşchetarii şi găsi pe Porthos 
jucând o înverşunată partidă de zaruri cu Aramis. Scotoci 
dintr-o aruncătură de ochi toate ungherele încăperii şi văzu 
că unul din oamenii lui lipsea. 

— Ce s-a întâmplat cu domnul Athos? Întrebă el. 

— Monseniore, răspunse Porthos, - s-a dus în 
recunoaştere, fiindcă după unele cuvinte ale hangiului i s-a 
părut că drumul n-ar fi sigur. 

— Şi dumneata, domnule Porthos, cum ţi-ai trecut vremea? 

— Am câştigat cinci pistoli de la Aramis. 

— Bun! Acum puteţi să vă întoarceţi o dată cu mine. 

— Suntem la porunca eminenţei voastre. 

— Atunci pe cai, domnilor, că se face târziu. 

Aghiotantul cardinalului stătea la poartă şi-l ţinea calul de 
frâu. Ceva mai departe se zăreau în întuneric doi oameni şi 
trei cai: erau cei doi oameni care trebuiau s-o însoţească pe 
Milady până la fortul La Pointe şi să vegheze la îmbarcarea 
ei. 

Aghiotantul dădu mărturie cardinalului că spusele celor 
doi muşchetari cu privire la Athos erau adevărate. 
Cardinalul schiţă un semn de încuviinţare şi-o porni iarăşi ia 
drum, având grijă să ia aceleaşi măsuri de prevedere la 
întoarcere ca la venire. 


Să-l lăsăm să-şi urmeze drumul spre tabără sub veghea 
aghiotantului şi a muşchetarilor şi să ne întoarcem la Athos. 

Cale de vreo sută de paşi o ţinuse la fel de repede, dar 
odată ieşit din raza de vedere, îşi avântase calul la dreapta, 
făcuse un ocol, apoi se întorsese ca la douăzeci de paşi de 
han, se pitise într-un tufiş şi pândise trecerea celorlalţi; 
recunoscând pălăriile mari ale prietenilor şi ciucurii auriţi 
ai pelerinei domnului cardinal, aşteptă mai întâi ca cei 
patru călăreţi să cetească după colţul şoselei şi când îi 
pierdu din vedere se întoarse în goană la han, unde i se 
deschise fără nici o greutate. 

Hangiul îl recunoscu. 

— Domnul ofiţer, - începu Athos, - a uitat să-l spună 
doamnei de la primul cat ceva foarte însemnat şi m-a trimis 
pe mine în locul lui. 

— Urcaţi, - îl pofti hangiul, doamna e tot în cameră. 

Bucuros de învoire, Athos urcă scările cât mai tiptil, 
ajunsese sus şi prin uşa crăpată o zări pe Milady punâdu-şi 
pălăria. 

Intră în cameră şi închise uşa în urma lui. 

La zgomotul ce-l făcuse zăvorul, Milady se întoarse. 

Athos era în picioare în faţa uşii, înfăşurat în pelerină, cu 
pălăria trasă peste ochi. 

Văzând făptura aceea mută şi neclintită ca o statuie, 
Milady se înspăimântă. 

— Cine eşti? Şi ce cauţi aici, se răsti ea. 

„Da, ea e!” îşi zise Athos. 

Lăsă să-l cadă pelerina. Îşi ridică pălăria şi se îndreptă 
spre Milady. 

— Mă mai cunoaşteţi, doamnă? O întrebă el. 

Milady făcu un pas înainte, apoi dădu îndărăt, parcă ar fi 
văzut un şarpe. 

— E bine, - adăugă Athos. - văd că mă recunoaşteţi! 

— Contele de La Fere! Murmura Milady pălind şi dând 
mereu îndărăt, până ce se lovi de perete. 


— Da, Milady, - urmă Athos, - contele de La Fere în carne 
şi oase, contele de la La Fere care soseşte dinadins de pe 
lumea cealaltă pentru plăcerea de a vă vedea. Să ne 
aşezăm deci şi să stăm de vorbă, cum spune excelența sa 
cardinalul. 

Încolţită de o cumplită spaimă, Milady se aşeză fără să 
scoată un singur cuvânt. 

— Aşadar eşti un demon trimis pe pământ! Grăi Athos. Ai 
mare putere, o ştiu; dar poate că şi dumneata ştii că 
oamenii, cu ajutorul lui Dumnezeu, au învins adesea pe 
demonii cei mai groaznici. Mi-ai mai ieşit o dată în cale; 
credeam, doamnă că te nimicisem, dar sau m-am înşelat, 
sau te-a înviat iadul. 

La auzul acestor cuvinte care-l trezeau înfricoşătoare 
amintiri, Milady îşi plecă fruntea, cu un geamăt înăbuşit. 

— Da, iadul te-a înviat, - urmă Athos, - iadul ţi-a dăruit 
bogăţie, iadul ţi-a dat alt nume, iadul ţi-a zămislit aproape şi 
alt chip; dar n-a şters nici murdăria de pe sufletul dumitale, 
nici ruşinea de pe carnea dumitale. 

Milady se ridică, ca împinsă de un arc; din ochi îi scăpărau 
fulgere. Athos rămase pe scaun. 

— Mă credeai mort, nu-l aşa? După cum şi eu te credeam 
moartă; numele de Athos ascunsese pe contele de La Fere, 
după cum numele de Milady Clarick ascunsese pe Ana de 
Bueil! Nu te numeai oare astfel când prea cinstitul dumitale 
frate ne-a cununat? Situaţia noastră e într-adevăr ciudată, - 
urmă Athos, râzând, - n-am trăit până azi şi unul şi altul 
decât pentru că ne socoteam morţi şi pentru că o amintire 
stinghereşte mai puţin decât o fiinţă vie, deşi amintirea 
poate fi uneori sfâşietoare. 

— Dar la urma urmelor, - vorbi Milady cu glas înăbuşit, - 
ce te aduce la mine şi ce vrei de la mine? 

— Vreau să-ţi spun că, deşi nu m-ai văzut până acum, eu 
pe dumneata nu te-am scăpat din vedere. 

— Ştii ce am făcut? 


— Pot să-ţi spun tot ce-ai făcut zi cu zi de când ai intrat În 
slujba cardinalului şi până-n seara asta. 

Un zâmbet de neîncredere flutură pe buzele ei palide. 

— Ascultă-mă: dumneata eşti aceea care ai tăiat doi 
eghileţi în diamante ducelui de Buckingham; dumneata eşti 
aceea care ai răpit-o pe doamna Bonacieux; dumneata eşti 
aceea care, îndrăgostită de de Wardes şi crezând ca vei 
petrece o noapte cu el, i-ai deschis uşa domnului 
d'Artagnan; dumneata eşti aceea care, crezând că de 
Wardes te înşelase, ai vrut să-l omori cu mâna potrivnicului 
său; dumneata eşti aceea care, atunci când acest potrivnic 
a descoperit ruşinoasa dumitale taină, ai vrut să-l omori la 
rândul lui, trimițând doi ucigaşi ca să-l ia urma; dumneata 
eşti aceea care, văzând că gloanţele nu şi-au atins ţinta, ai 
trimis domnului d'Artagnan vin otrăvit cu o scrisoare 
mincinoasă pentru a-ţi încredința victima că vinul i-l 
trimisese prietenii; dumneata eşti, în sfârşit, aceea care, în 
odaia asta, pe scaunul pe care şed eu acum, ţi-ai luat 
asupră-ţi faţă de cardinalul Richelieu, asasinarea ducelui de 
Buckingham în schimbul făgăduielii lui de a te lăsa să-l ucizi 
pe d'Artagnan. 

Milady avea faţa de ceară. 

— Nu cumva eşti Satana? Îngână ea. 

— Poate, - răspunse Athos, - în orice caz, însă, ascultă bine 
la ce-ţi spun: omoară-l sau pune să-l omoare pe ducele de 
Buckingham, puţin îmi pasă! Nu-l cunosc; de altminteri e un 
englez. Dar să nu atingi măcar cu un deget un singur fir de 
păr de-al lui d'Artagnan, care mi-e prieten credincios, pe 
care-l iubesc şi-l apăr, căci altfel îţi jur pe capul tatălui meu, 
că crima pe care vei fi săvârşit-o va fi şi cea din urmă. 

— Domnul d'Artagnan m-a jignit crunt, bâigui Milady cu 
glas surd. Domnul d'Artagnan va muri. 

— Nu mai spune, mai e oare cu putinţă să vă jignească 
cineva, doamnă? Întrebă râzând Athos. V-a jignit şi atunci 
va muri... 

— Va muri, - se încăpăţână Milady, - întâi ea, pe urmă el. 


Athos simţi un soi de ameţeală; vederea acestei fiinţe, care 
n-avea nimic femeiesc, îi trezea amintiri sfâşietoare; se 
gândi că odată, în clipe mai puţin primejdioase decât cele 
pe care le trăia, voise s-o jertfească pe altarul cinstei; 
dorinţa lui de omor îl prindea iarăşi, arzătoare ca gheara 
unor friguri fără leac; se ridică la rândul lui, îşi duse mâna 
la cingătoare, trase pistolul şi ridică trăgaciul. 

Galbenă ca o moartă, Milady dădu să strige, dar limba-l 
înţepenită nu putu scoate decât un sunet răguşit, care n- 
avea nimic omenesc, ci semăna cu horcăitul unei 
sălbăticiuni; lipită de tapiseria întunecată de pe perele, 
părea, cu părul ei despletit, o înspăimântătoare 
întruchipare a groazei. 

Athos ridică încet pistolul, întinse braţul astfel încât arma 
aproape atinse fruntea femeii, apoi cu un glas cu atât mai 
zguduitor cu cât era mai neînduplecat, rosti: 

— Doamnă, îmi vei da hârtia semnată de cardinal sau de 
nu, pe sufletul meu, îţi zbor creierii. 

Dacă i-ar fi vorbit altcineva. Milady ar mai fi putut păstra o 
îndoială, dar îl cunoştea pe Athos; rămase totuşi neclintită. 

— Îţi dau răgaz o clipă, ca să te hotărăşti. 

După încleştarea feţii, Milady îşi dădu seama că era gata 
să tragă; îşi duse iute mâna la sân, scoase o hârtie şi o 
întinse lui Athos. 

— Iat-o, - îi spuse şi fii blestemat! 

Athos luă hârtia, îşi puse la loc pistolul în cingătoare, se 
apropie de lampă pentru a se încredința că era într-adevăr 
ceea ce voia şi, desfăcând-o, citi: „Din porunca mea şi 
pentru binele Statului, purtătorul acesteia a făcut ceea cea 
făcut. 

3 decembrie 1627 

Richelieu” 

— Şi acum, - încheie Athos, luându-şi pelerina şi 
potrivindu-şi pe cap pălăria, - acum, după ce ţi-am smuls 
colții, mai muşcă, năpârcă, dacă poţi. 

leşi din cameră fără măcar să se uite îndărăt. 


La uşă dădu peste cei doi oameni şi calul pe care-l ţineau 
de dârlogi. 

— Domnilor, - le spuse, - ştiţi porunca monseniorului: 
însoţiţi această femeie fără a mai pierde vremea la fortul La 
Pointe şi n-o părăsiţi până n-o vedeţi îmbarcată. 

Cum într-adevăr vorbele acestea se potriveau cu porunca 
primită, amândoi dădură din cap în semn de încuviinţare. 

Iar Athos se aruncă sprinten în şa şi porni în goană; dar în 
loc s-o ţină pe drum o luă peste câmp, dând pinteni calului 
şi oprindu-se când şi când ca să asculte. 

La una din opriri, auzi pe şosea tropotul mai multor cai. 
Nu se putea îndoi că era cardinalul cu însoțitorii săi. Îşi 
avântă calul drept înainte şi ştergându-l de sudoare 
smocuri de buruieni şi de frunze, se aşeză de-a curmezişul 
drumului, la vreo două sute de paşi de tabără. 

— Cine-l acolo? Strigă el de departe când zări călăreţi. 

— Cred că-l viteazul nostru muşchetar, spuse cardinalul. 

— Da, monseniore, - răspunse Athos, - chiar el. 

— Domnule Athos, - urmă Richelieu, - primeşte, te rog, 
mulţumirile mele pentru buna pază ce ne-ai asigurat; 
domnilor, am ajuns; intraţi pe poarta din stânga. Consemnul 
este: Rege şi Re. 

Spunând aceste cuvinte, cardinalul salută pe cei prieteni 
cu 0 uşoară mişcare a capului, apoi o luă dreapta, urmat de 
aghiotant, căci în noaptea aceea dormea şi el în tabără. 

— Ascultă! Izbucni într-un glas Porthos şi Aramis când 
cardinalul nu-l mai putea auzi. Ascultă! A semnat hârtia pe 
care i-o cerea! 

— Ştiu, - le răspunse liniştit Athos, - uite-o aici! 

Şi cei trei prieteni nu mai schimbară nici un cuvânt până 
în tabără, afară doar de consemnul dat ostaşilor de strajă. 

Îl trimiseră însă pe Mousqueton să-l ducă ştirea lui 
Planchet că stăpânul lui era rugat să vină neîntârziat la 
locuinţa celor trei muşchetari, îndată ce se va fi întors 
acasă. 


Pe de altă parte, aşa cum prevăzuse Athos, Milady găsise 
la poartă oamenii care-o aşteptau şi-l urmă fără împotrivire; 
se gândise o clipă să le ceară s-o însoţească până la 
cardinal, ca să-l povestească tot ce se întâmplase, dar o 
destăinuire din partea ei ar fi adus o destăinuire din partea 
lui Athos; ar fi putut spune că Athos o spânzurase, dar şi el 
ar fi spus că ea era înfierată; chibzui aşadar să tacă 
deocamdată, să plece fără zgomot, să aducă la îndeplinire 
cu dibăcia-l obişnuită, greaua misiune ce o aştepta şi după 
ce toate se vor fi sfârşit spre marea mulţumire a 
cardinalului, să vină şi să-l ceară răzbunare. 

Astfel fiind, după ce călători toată noaptea, la ora şapte 
dimineaţa ajunse la fortul La Pointe; la ora opt Milady era 
îmbarcată, iar la nouă corabia, cu hârtiile întărite de 
cardinal pentru o aşa-zisă plecare spre Bayonne, ridică 
ancora, îndreptându-se spre Anglia. 

Capitolul XVI. 

BASTIONUL SAINI-GERVAIS. 

Ajungând la locuinţa celor trei prieteni, d'Artagnan îi găsi 
strânşi în aceeaşi încăpere; Athos era dus pe gânduri, 
Porthos îşi răsucea mustaţa, iar Aramis îşi citea rugăciunile 
într-un mic şi încântător ceaslov, legat în catifea albastră. 

— Ducă-se naibii, domnilor! - începu el, sper că ce-o să-mi 
spuneţi îmi răsplăteşte osteneala; altfel nu v-aş ierta 
niciodată că m-aţi chemat în loc să-mi daţi pace să mă 
odihnesc după o noapte petrecută cu luatul şi cu dărâmatul 
unui bastion. Ce păcat că nu eraţi acolo! A fost luptă, nu 
glumă! 

— Eram în altă parte, unde tot aşa, n-a fost de loc uşor! 
Răspunse Porthos, adâncindu-şi cuta obişnuită a mustăţii. 

— Sst! Făcu Athos. 

— Măi, măi! Făcu şi d'Artagnan, pricepând tâlcul uşoarei 
încruntări a muşchetarului. Pare-se că e rost de ceva 
noutăţi pe aici! 

— Aramis, - vorbi Athos, - alaltăieri ai prânzit la hanul lui 
Parpaillot. Aşa e? 


— Da. 

— Cum e acolo? 

— Eu am mâncat prost. Alaltăieri era zi de post şi ei n- 
aveau decât de dulce. 

— Cum! - se miră Athos, - într-un port la mare nu se 
găseşte peşte? 

— Ei zic, lămuri Aramis aplecându-şi din nou ochii asupra 
cucernicelor file, - că digul pe care cardinalul a pus să-l 
zidească goneşte peştele în larg. 

— Dar nu asta întrebam eu, Aramis, - stărui Athos - voiam 
să ştiu dacă te-ai putut mişca în voie şi dacă nu te-a plicitisit 
nimeni? 

— Pe cât mi-amintesc, n-au picat prea mulţi nepoftiţi da, e 
drept, cu privire la ceea ce gândeşti, Athos, o să ne simţim 
destul de bine la „Parpaillot”. 

— Haidem aşadar la „Parpaillat”, - hotări Athos, aici 
zidurile sunt ca foaia de hârtie. 

Deprins cu apucăturile prietenului, d'Artagnan, care 
ghicea numai după o vorbă, după o mişcare sau după un 
semn de-al lui, că nu era vreme de glumit, îl luă de braţ pe 
Athos şi ieşi cu el, fără să spună nici un cuvânt; Porthos îi 
urmă, sporovăind cu Aramis. 

Pe drum îl întâlniră pe Grimaud; Athos îi făcu semn să se 
apropie şi, ca de obicei, Grimaud ascultă în tăcere; 
sărmanul de el, se dezvăţase aproape să vorbească. 

Ajunseră la birtul lui Parpaillot; era şapte dimineaţa şi 
tocmai începuse să se lumineze de ziuă; prietenii porunciră 
să li se aducă de mâncare şi intrară într-o sală unde, după 
spusese hangiului, puteau sta în tihnă. 

Din nefericire însă, ora nu era bine aleasă pentru o 
consfătuire tainică; sunase tocmai deşteptarea; fiecare 
căuta să se dezmeticească şi, pentru a se feri de umezeala 
dimineţii, venea să tragă o duşcă la birt: dragoni, mercenari 
elveţieni, soldaţi din gardă, muşchetari, călăreţi din oastea 
regală se perindau cu o grabă care trebuie să-l fi priit 
hangiului, dar care strica socotelile celor patru prieteni. 


Plictisiţi, răspundeau în silă la salutul, la bineţele şi la 
flecărelile tovarăşilor de arme. 

— Parcă văd că ne alegem cu o încăierare, - mormăi Athos, 
- şi acum nu prea avem nevoie, de aşa ceva. D'Artagnan, 
spune-ne cum ţi-ai petrecut noaptea şi pe urmă ţi-o 
povestim şi noi pe a noastră. 

— Într-adevăr, - se amestecă în vorbă un călăreț din 
gardă, abia ţinându-se pe picioare şi în mână cu un pahar 
de rachiu, din care sorbea pe îndelete, - într-adevăr, 
domnilor, azi noapte dumneavoastră eraţi prin tranşee şi 
pare-mi-se că v-au cam dat de furcă cei din La Rochelle. 

D'Artagnan privi pe Athos, ca să prindă dacă să răspundă 
sau nu guralivului nepoftit. 

— Nu-l auzi pe domnul de Eusigny care-ţi face cinstea să-ţi 
vorbească? Grăi Athos. Istoriseşte ce s-a întâmplat astă- 
noapte, căci domnii aceştia doresc să afle amănunte. 

— Voi n-aţ luatu un pastion? Se bâlbâi un mercenar 
elveţian care bea rom cu paharul de bere. 

— Da, domnule - răspunse d'Artagnan înclinându-se, - am 
avut această cinste: ba chiar am strecurat sub unul din 
metereze, poate că aţi şi auzit, un butoi cu pulbere; 
explozia a făcut o spărtură destul de frumuşică; nu mai 
spun că bastionul nefiind nici de azi, nici de ieri, toată 
zidăria s-a cam zdruncinat din temelii. 

— Despre ce bastion e vorba? Întrebă un dragon care 
ţinea înfiptă în sabie o gâscă gata s-o frigă. 

— Bastionul Saint-Gervais, dindărătul căruia ceilalţi îi 
hărţuiau mereu pe ai noştri, răspunse d'Artagnan. 

— Şi a fost luptă mare? 

— Da, mare: noi am pierdut cinci oameni, iar ei opt sau 
zece. 

— Ei, traţia tracului! Exclamă elveţanul care, cu toată 
bogata colecţie de înjurături a graiului german, luase 
obiceiul să înjure pe franţuzeşte. 

— S-ar putea să trimită pionieri, chiar acum de dimineaţă, 
ca să dreagă bastionul, zise călăreţul din garda regală. 


— Da, s-ar putea, încuvinţă d'Artagnan. 

— Domnilor, - propuse Athos, - hai să facem o prinsoare. 

— Ta! Ta! Un prinsor! Se bucură elveţianul. 

— Ce fel de prinsoare? Întrebă şi călăreţul. 

— Aşteptaţi o clipă, - îi rugă dragonul, punându-şi sabia în 
chip de frigare deasupra celor două grătare mari de fier, ce 
sprijineau jarul căminului, - vin şi eu. Păcătoşenia ta de 
hangiu! Repede o străchinioară ca să nu pierd nici o 
picătură din osânza acestei nepreţuite zburătoare. 

— Aşa, aşa, - bâigui elveţianul, - grasim de la gâsc foarte 
pun cu tulceaţ. 

— Haideţi, zâmbi dragonul. Acum, prinsoarea! Te 
ascultăm, domnule Athos. 

— Da, s-auzim prinsoarea! Rosti şi călăreţul din garda 
regală. 

— Ei bine, domnule de Busigny, mă prind cu dumneata, că 
cei trei tovarăşi ai mei, domnii Porthos, Aramis şi 
d'Artagnan vor prânzi împreună cu mine în bastionul Saint- 
Gervais şi că vom rămână acolo vreme de o oră, cu ceasul în 
mână, orice-ar face duşmanul ca să ne gonească. 

Porthos şi Aramis se priviră unul pe altul. Începeau să 
priceapă. 

— Ascultă, - şopti d'Artagnan la urechea lui Athos, - ne 
duci la moarte pe nerăsuflate. 

— Dacă nu ne ducem, ne omoară şi mai pe nerăsuflate, 
răspunse Athos. 

— Pe legea mea, domnilor, se învoi Porthos răsturnându-se 
pe scaun şi răsucindu-şi mustaţa, - minunată prinsoare! 

— De aceea o şi primesc, - rosti domnul de Busigny, - dar 
acum să vedem pe ce-o facem. 

— Dumeavoastră sunteţi patru, domnilor, - urmă Athos, - 
iar noi suntem tot patru; ce ziceţi de un prânz pe cinste 
pentru opt tacâmuri, l-aţi primi oare? 

— De minune, încuviinţă domnul de Busigny. 

— Foarte bine, se învoi dragonul. 

— Asta pun la mine, zise şi elveţianul. 


Cel de-al patrulea ascultător, care până atunci tăcuse 
chitic, făcu semn cu capul că încuviinţează propunerea. 

— Prânzul domnilor e gata, vesti hangiul. 

— Atunci, adu-l aici, porunci Athos. 

Hangiul dădu ascultare poruncii. Athos chemă pe Grimaud 
şi, arătându-l un paner mare ce adăsta într-un ungher, îi 
făcu semn să învelească în ştergare fripturile aduse. 

Grimaud înţelese îndată că era vorba de un prânz în aer 
liber, aduse panerul, înfăşură mâncarea, adăugă sticlele şi 
luă coşul sub braţ. 

— Dar unde o să mâncaţi mâncarea mea? Se miră hangiul. 

— Ce-ţi pasă, - răspunse Athos, - de vreme ce-ţi plătim? 

Şi-l aruncă regeşte, doi pistoli pe masă. 

— Să vă dau rest, domnule ofiţer? Întrebă hangiul. 

— Nu, mai pune două sticle de şampanie şi ce-ţi rămâne va 
fi pentru ştergare. 

Hangiul nu făcea treabă atât de bună cum crezuse la 
început, dar se despăgubi strecurând celor patru oaspeţi 
două sticle de vin de Anjou în loc de două sticle de 
şampanie. 

— Domnule de Busigny, vreţi să vă puneţi ceasul după al 
meu, sau îmi daţi voie să-mi pun eu ceasul după al 
dumneavoastră? 

— Fireşte, domnule! - răspunse călăreţul scoțând din 
buzunar un foarte frumos ceasornic împresurat cu 
diamante, - este şapte şi jumătate. 

— Şapte şi treizeci şi cinci de minute, - spuse Athos, - vom 
şti deci că al nostru merge cu cinci minute înaintea ceasului 
dumneavoastră, domnule. 

Şi salutând oaspeţii încremeniţi de uimire, cei patru tineri 
se îndreptară spre bastionul Saint-Gervais, urmaţi de 
Grimaud, care ducea coşul, fără să ştie încotro merge, căci 
deprins să asculte orbeşte, nici nu i-ar fi trecut măcar prin 
gând să întrebe. 

Câtă vreme n-au ieşit din cuprinsul taberei, cei patru 
prieteni nu schimbară între ei nici un cuvânt; de altfel, se 


ţineau scai de ei curioşii, care, aflând de prinsoarea făcută, 
voiau să vadă ce o să se întâmple. Odată trecuţi însă de 
brâul întăririlor, când dădură de câmp deschis, d'Artagnan, 
care n-avea habar despre ce era vorba, socoti că că venise 
vremea să ceară o lămurire. 

— Şi acum, dragă Athos. - începu el, - spune-mi te rog şi 
mie unde mergem. 

— Ştii bine, - răspunse Athos, - că ne ducem la fort. 

— Şi ce facem acolo? 

— Ştii bine că ne ducem să luăm prânzul. 

— Dar de ce n-am luat prânzul la „Parpaillot”? 

— Fiindcă avem de vorbit lucruri de seamă şi acolo nu 
putem vorbi în tihnă nici cinci minute, cu toţi nepoftiţii care 
foiesc, salută, intră în vorbă... Dincolo, măcar, - urmă Athos, 
arătând spre metereze, - dincolo n-o să ne mai pice nimeni 
pe cap. 

— Mi se pare, - grăi d'Artagnan, cu acea cuminţenie care 
la el se îmbina atât de firesc şi de armonios cu o neasemuită 
vitejie, - mi se pare că pentru asta am fi putut găsi un loc 
mai ferit pe dâmburile nisipoase de pe țărm. 

— Unde am fi fost văzuţi toţi patru împreună, aşa că după 
un sfert de ceas cardinalul ar fi aflat prin iscoadele lui că 
ținem sfat. 

— Da, - grăi Aramis, Athos are dreptate! 
Animadvertuntuntur În desertis. 

— Un deşert n-ar fi fost rău deloc, - adăugă Porthos, - dar 
vorba e: unde să-l găseşti? 

— Nu e deşert unde o pasăre să nu-ţi poată trece pe 
deasupra capului, unde un peşte să nu poată sări din apa, 
unde un iepure să n-o poată zbughi din vizuină şi cred că 
nu-l pasăre, peşte, iepure, care să nu fi ajuns iscoada 
cardinalului. Atunci, mai bine să ne ţinem de hotărârea 
noastră de la care de altfel nu ne mai putem abate, fără să 
ne crape obrazul de ruşine. Am făcut o prinsoare, adică 
prinsoare la care nu ne gândisem şi desfid pe oricine să 
ghicească adevăratul tâlc; ca să câştigăm prinsoarea 


trebuie să rămânem un ceas în bastion. Sau o să fim atacați, 
sau n-o să fim. Dacă nu suntem, atunci o să avem vreme să 
stăm de vorbă şi n-o să ne audă nimeni, căci vă spun eu, 
meterezele astea n-au urechi. Dacă suntem atacați, tot o să 
vorbim de treburile noastre şi mai mult, prin faptul că ne 
apărăm, câştigăm şi faimă. Vedeţi că oricum ar fi noi tot 
suntem în folos. 

— Aşa e, - răspunse d'Artagnan, - dar fără doar şi poate n- 
o să scăpăm nici de gloanţe. 

— Ei! Dragul meu, - urmă Athos - ştii bine că gloanţele 
cele mai afurisite nu sunt ale duşmanului. 

— Dar eu cred că pentru asemenea ispravă ar fi trebuit să 
ne luăm măcar flintele. 

— Eşti un nerod, prietene Porthos; de ce să ne încărcăm 
cu o povară zadarnică? 

— Eu nu găsesc zadarnic să ai în faţa vrăjmaşului o flintă 
de calibru ca lumea, cu douăsprezece cartuşe şi pulberea 
de cuviinţă. 

— Aşa e, - recunoscu Athos, - dar n-ai auzit ce-a spus 
d'Artagnan? 

— Ce-a spus d'Artagnan? Întrebă Porthos. 

— D'Artagnan a spus că în timpul atacului de astă-noapte, 
au fost opt sau zece morţi dintr-ai noştri şi tot atâţia din 
ceilalţi. 

— Şi-apoi? 

— Dar n-au avut încă vreme să-l despoiae, aşa e? 
Deocamdată trebuiau să facă altele mai grabnice. 

— Atunci? 

— Atunei vom găsi flintele lor, cornurile cu pulbere şi 
cartuşele: în loc de patru flinte şi de douăsprezece gloanţe, 
vom avea ca la cincisprezece puşti şi ca la o sută de gloanţe. 

— O, Athos! - făcu Aramis, - ai într-adevăr un cap de 
seamă! 

Porthos îşi înclină fruntea în semn de încuviinţare. 

Numai d'Artagnan părea a cugeta altfel. 


Fără îndoială, Grimaud împărtăşea îndoielile acestuia, căci 
văzând că cei patru prieteni înaintau mereu înspre 
metereze, lucru de care până atunci se îndoise, îşi trase 
stăpânul de pulpană. 

— Unde mergem? Întrebă el prin semne. 

Athos îi arătă bastionul. 

— Dar, - urmă în acelaşi fel de grai tăcutul Grimaud, - o să 
ne lăsăm pielea acolo. 

Athos îşi înălţă privirea şi braţul spre cer. 

Grimaud lăsă panerul la pământ şi se aşeză alături, 
clătinând din cap. 

Athos scoase din cingătoare un pistol, îl cercetă de 
aproape şi, după ce-l pregăti încărcătura, apropie ţeava de 
urechea lui Grimaud. 

Într-o clipă, Grimaud se şi trezi în picioare ca împins de un 
arc. 

Celalalt îi făcu semn să-şi ia panerul şi ş-o pornească mai 
departe. 

Grimaud ascultă orbeşte. 

Singurul folos pe care-l trăsese de pe urma acestei 
pantomime de o clipă era că din ariegardă trecuse în 
avangardă. 

Ajunşi la poalele bastionului, cei patru prieteni îşi 
întoarseră privirea: 

Peste trei sute de soldaţi din toate armele se învălmăşau la 
poarta taberei, iar printre cei înghesuiți unul lângă altul, se 
aflau domnul de Busigny, dragonul, elveţianul şi cel de al 
patrulea care luase parte la prinsoare. 

Athos îşi scoase pălăria, o puse în vârful spadei şi o flutură 
în aer. 

Toţi ceilalţi îi răspunseră, însoţindu-şi salutul cu un 
asurzitor „ura”, ce străbătea până la ei. 

După aceea, câteşipatru se făcură nevăzuţi în cuprinsul 
bastionului, unde Grimaud le-o şi luase înainte. 

Capilolul XVH. 

SFATUL MUŞCHETARILOR. 


După cum bănuise Athos, în bastion nu se aflau decât vreo 
doisprezece morţi, atât francezi, cât şi băştinaşi de-ai 
oraşului. 

— Domnilor, - vorbi Athos care se socotea căpetenia 
acestei isprăvi, - în vreme ce Grimaud pune masa, noi să 
strângem puştile şi cartuşele; de altfel, putem totodată sta 
şi de vorbă. Domnii aceştia, - adăugă el arătând spre morţi, 
- nu trag cu urechea. 

— Am putea să-l aruncăm în şanţ, - spuse Porthos, - 
bineînţeles după ce ne vom fi încredinţat că n-au nimic în 
buzunare. 

— Da, - răspunse Athos, - asta-l treaba lui Grimaud. 

— Bine! Să-l scotocească atunci Grimaud şi să-l arunce 
peste ziduri. 

— Ferească sfântul, - se împotrivi Athos. - ar putea să ne 
fie de folos. 

— Morţii ăştia? Să ne folosească? Se mira Porthos. la mai 
las-o-l Îţi pierzi minţile, prietene! 

— Nu judeca pripit”, - glăsuiesc Evanghelia şi domnul 
cardinal, - răspunse Athos; ia spuneţi, câte puşti, domnilor? 

— Douăspreceze, răspunse Aramis. 

— Câte focuri de tras? 

— Vreo sută. 

— Adică tocmai câte ne trebuie; ia să încărcăm armele. 

Cei patru muşchetari se puseră pe treabă. Pe când 
sfârşeau de încărcat cea din urmă puşcă, Grimaud le făcu 
semn că masa era gata. 

Athos răspunse tot printr-un semn că e mulţumit şi-l arătă 
lui Grimaud un fel de gheretă, iar Grimaud înţelese îndată 
că trebuia să facă de strajă. Pentru a-l îndulci însă 
plictiseala veghei, Athos îi îngădui să ia cu el o pâine, două 
costiţe şi o sticlă cu vin. 

— Vă rog, la masă, îi pofti Athos. 

Cei patru prieteni se aşezară pe jos, cu picioarele cruciş 
sub ei, asemenea unor turci sau unor croitori. 


— Şi acum, când nu-ţi mai e teamă că te poate auzi cineva, 
sper că ne vei împărtăşi taina, începu d'Artagnan. 

— lar eu sper, domnilor, să ne putem bucura de o 
petrecere plăcută şi totodată de faimă, răspunse Athos. V- 
am poftit la o plimbare încântătoare; iată un prânz cât se 
poate de gustos şi, pe deasupra, colo, cinci sute de oameni, 
după cum puteţi vedea şi dumneavoastră prin ochitoarele 
din ziduri, oameni care ne iau drept nebuni sau drept eroi, 
două specii de nerozi, destul de asemănătoare între ele. 

— Dar cu taina cum rămâne? Întrebă d'Artagnan. 

— Taina - lămuri Athos, - e că aseară am văzut-o pe 
Milady. 

D'Artagnan ducea tocmai paharul la gură, dar la numele 
de Milady, mâna îi tremură atât de tare, încât îl puse pe 
pământ, de teamă să nu-l verse. 

— "Ţi-ai văzut soţ... 

— Ssst! - îl opri Athos, - uiţi, dragul meu că aceşti domni 
nu cunosc ca dumneata taina chestiunilor mele familiale. 
Da, am văzut-o pe Milady. 

— Unde? Întrebă d'Artagnan. 

— Cam la vreo două leghe de aici, la hanul „Porumbarul 
Roşu”. 

— Atunci sunt pierdut, murmură d'Artagnan. 

— Nu, nu încă de tot, - urmă Athos, - căci la ora asta 
Milady trebuie să fi părăsit coastele Franţei. 

D'Artagnan răsuflă uşurat. 

— Dar, la urma urmelor - întrebă Porthos, - cine e această 
doamnă? 

— O femeie încântătoare, - răspunse Athos - sorbind pe 
îndelete un pahar de vin spumos. Ticăloşenia lui de hangiu! 
În loc de şampanie ne dă vin de Anjou şi crede că o să ne 
păcălească pe noi! Da, o femeie încântătoare, - urmă el, - 
care a fost drăguță cu prietenul nostru d'Artagnan şi căreia 
el i-a făcut nu ştiu ce poznă, iar ea şi-a pus în cap să se 
răzbune, punând acum o lună să-l omoare cu focuri de 


flintă, încercând acum opt zile să-l otrăvească şi cerându-l 
ieri cardinalului, capul. 

— Ce spui! Cerând capul meu cardinalului? Strigă 
d'Artagnan, galben la faţă de groază. 

— E adevărul adevărat, ca-n sfânta Evanghelie! Întări 
Porthos. L-am auzit cu amândouă urechile. 

— Şi eu la fel, adăugă Aramis. 

— Atunci, - urmă d'Artagnan, lăsând să-l cadă 
deznădăjduit braţul, - degeaba mai lupt; nu-mi rămâne 
decât să-mi zbor creierii şi să isprăvesc cu toate. 

— E ultima prostie pe care trebuie s-o faci, - sfătui Athos, - 
căci e singura fără de leac. 

— Dar cum să scap teafăr, cu asemenea duşmani? Întâi 
necunoscutul din Meung; pe urmă de Wardes, căruia i-am 
dat trei lovituri de spadă, pe urmă Milady, căreia i-am 
descoperit taina şi, în sfârşit, cardinalul, căruia i-am 
zădărnicit răzbunarea. 

— Foarte bine, - socoti Athos, - toţi la un loc nu fac decât 
patru şi noi suntem tot patru, adică unul contra unul. 
Drace! Dacă ne-am lua după semnele pe care ni le face 
Grimaud, o să dăm chiar acum de ceva mai mulţi. Ce e, 
Grimaud? Întrebă Athos. Dat fiind împrejurările neprielnice, 
îţi dau voie să vorbeşti, prietene, dar te rog scurt, scurt de 
tot. Ce vezi acolo? 

— O gloată. 

— Cam câţi oameni? 

— Douăzeci. 

— Ce fel de oameni? 

— Şaisprezece pionieri şi patru soldaţi. 

— La câţi paşi de noi? 

— La cinci sute de paşi. 

— Bun, mai avem vreme să sfârşim găina şi să bem un 
pahar de vin în sănătatea ta, d'Artagnan. 

— În sănătatea ta! Glăsuiră Porthos şi Aramis. 

— Atunci în sănătatea mea! Deşi nu prea cred că urările 
voastre mi-ar putea folosi la cine ştie ce. 


— Ei aş! Făcu Athos. Alah e mare, cum zic credincioşii lui 
Mahomed şi viitorul e în mâinile lui. 

Sorbind apoi până în fund paharul pe care-l puse jos, 
lângă el, Athos se ridică agale, luă cea dintâi puşcă ce-l căzu 
la îndemână şi se apropie de o ochitoare în zid. 

Porthos, Aramis şi d'Artagnan îi urmară pilda. Cât priveşte 
pe Grimaud, i se dădu poruncă să stea îndărătul celor patru 
prieteni şi să le încarce mereu armele. 

După câteva minute văzură ivindu-se gloata; mergea de-a 
lungul unui soi de şanţ, care făcea legătura între bastion şi 
oraş, 

— La dracu! - bombăni Athos, - de ce ne-om fi lăsat baltă 
masa pentru douăzeci de caraghioşi cu cazmale, 
târnăcoape şi sape? Dacă le-ar fi făcut semn Grimaud să 
plece, sunt încredinţat că ne-ar fi dat pace. 

— Mă îndoiesc, - adăugă d'Artagnan, - văd că vin foarte 
hotărâți încoace. De astfel, împreună cu lucrătorii mai sunt 
şi patru soldaţi şi un brigadier înarmaţi cu flinte. 

— Fiindcă nu ne-au văzut încă, răspunse Athos şi mi-e silă 
să trag în nişte prăpădiţi de târgoveţi. 

— Prost popă, - mormăi Porthos, - cel de-l e milă de 
eretici. 

— Într-adevăr, - spuse Athos, - Aramis are dreptate, mă 
duc să le vorbesc. 

— Ce dracu vrei să faci? Se mira d'Artagnan. Au să te 
împuşte, dragul meu! 

Fără să ia în seamă povaţa, Athos se urcă pe colţul de zid 
desprins, ţinând puşca într-o mână şi pălăria în cealaltă. 

— Domnilor, - le spuse, salutând curtenitor pe soldaţii şi 
lucrătorii care, uimiţi că-l vedeau acolo, se opriseră la vreo 
cincizeci de paşi ele metereze, - domnilor, câţiva prieteni şi 
cu mine ne luăm tocmai prânzul între aceste ziduri. Ştiţi că 
nu-l nimic mai neplăcut decât să te scoale de la masă, aşa 
că vă rugăm, dacă aveţi aici treabă neapărat, aşteptaţi întâi 
să sfârşim de mâncat şi întoarceţi-vă mai târziu; afară doar 
dacă nu vă prinde mântuitoarea poftă de a părăsi lagărul 


răzvrătiţilor şi de a veni să beţi cu noi în sănătatea regelui 
Franţei. 

— la seama, Athos! - strigă d'Artagnan, - nu vezică te 
ochesc? 

— Ba da, ba da, - răspunse Athos, - dar sunt târgoveţi, 
care trag alandala şi n-or să mă nimerească. 

Într-adevăr, în aceeaşi clipă, patru împuşcături detunară, 
iar gloanţele zburară în jurul lui Athos, fără ca vreunul să-l 
atingă. 

Patru focuri de armă le răspunseră aproape în acelaşi 
timp. Erau însă mai bine ţintite decât cele dintâi. Trei 
soldaţi căzură morţi pe loc, iar unul dintre muncitori, rănit. 

— Grimaud, altă flinta, ceru Athos, tot de pe frântura de 
zid. 

Grimaud împlini pe dată porunca. La rândul lor, cei 
prieteni îşi încărcaseră armele; a doua detunătură urmă 
celei dintâi; brigadierul şi doi pionieri căzură morţi, ceilalţi 
o luară la sănătoasa. 

— Şi acum, domnilor, să ieşim de aici. 

Avântându-se dincolo de ziduri, cei patru prieteni ajunseră 
până la câmpul de bătaie, ridicară cele patru flinte ale 
soldaţilor, sulița brigadierului şi, încredinţaţi că fugarii nu 
se vor mai opri decât în oraş, se întoarseră îndărăt cu 
trofeele izbânzii lor. 

— Încarcă iar armele, - porunci Athos, - şi noi, domnilor, să 
mâncăm mai departe şi să înnodăm firul vorbei. Unde am 
rămas? 

— Eu ţin minte unde, răspunse d'Artagnan, cu gândul la 
călătoria pe care Milady trebuia s-o facă. 

— Aşa, va să zică pleacă în Anglia, spuse Athos. 

— Şi cu ce scop? 

— Cu scopul de a ucide sau de a pune să-l ucidă ducele de 
Bukingham. 

D'Artagnan scăpă un strigăt de uimire şi de indignare. 

— Ce mişelie! Izbucni el. 


— Oh! Cât despre asta, - urmă Athos, - vă rog sămă 
credeţi că nu prea mă sinchisesc. Şi acum, fiindcă ai sfârşit, 
Grimaud, ia sulița brigadierului nostru, leagă-l un ştergar şi 
înfige-o în vârful bastionului, ca să vadă răzvrătiţii ăştia din 
La Rochelle că au de furcă cu ostaşi de ai regelui, cutezători 
şi credincioşi! 

Fără a rosti un singur cuvânt, Grimaud dădu ascultare 
poruncii. După câteva clipe, stindardul alb flutura deasupra 
capetelor celor patru prieteni, un ropot de aplauze salută 
ivirea lui: jumătate din tabără înaintase până la linia 
îngăduită. 

— Cum! - făcu d'Artagnan, - spui că nu te sinchiseşti dacă- 
Il omoară sau pune să-l omoare pe Buckingham? Dar bine, 
ducele e prietenul nostru. 

— Ducele este englez, ducele luptă împotriva noastră; să 
facă ce-o vrea cu ducele, eu mă sinchisesc de Buckingham 
la fel ca de o sticlă goală. 

Şi Athos zvârli ca la cincisprezece paşi de el sticla ce o 
ţinea în mână şi din care-şi turnase ultima picătură în 
pahar. 

— Stai puţin, - zise d'Artagnan, - eu nu pot părăsi aşa pe 
Buckingham; ne dăduse în dar o minune de cai! 

— Şi mai cu seamă o minune de şei, adăugă Porthos, care 
şi atunci purta la pelerină galonul de la şeaua lui. 

— Apoi, - rosti şi Aramis, - Dumnezeu vrea îndreptarea şi 
nu moartea păcătosului! 

— Amin - încheie Athos, - dar despre asta o să vorbim noi 
mai târziu, dacă vă face plăcere; în clipele acelea grija cea 
mare a mea era şi cred că mă vei înţelege, d'Artagnan, era 
să iau îndărăt de la această femeie un fel de împuternicire 
în alb pe care smulsese cardinalului şi cu ajutorul căreia 
trebuie să se descotorosească de tine şi poate chiar de noi 
toţi, fără a da nimănui nici o socoteală. 

— E dracul pe pământ, muierea asta, se mânie Porthos, 
întinzându-şi farfuria lui Aramis, care tocmai ciopârţea o 
găină. 


— Şi hârtia în alb, - întrebă d'Artagnan, - hârtia a rămas în 
mâinile ei? 

— Nu, a trecut în mâinile mele; n-aş putea spune c-a fost 
treabă uşoară, nu, căci aş minţi. 

— Dragă Athos, - murmură d'Artagnan, - nici nu mai pot 
număra de câte ori mi-ai salvat viaţa. 

— Aşadar, pentru ca să te duci la ea, ne-ai părăsit pe noi, 
îşi aminti Aramis. 

— Întocmai. 

— Şi ai la tine scrisoarea cardinalului? Întrebă d'Artagnan. 

— Lat-o, spuse Athos. 

Şi scoase din buzunarul tunicii preţioasa hârtie. 

D'Artagnan o despături cu o mână, al cărei tremur nici nu 
încercă să-l ascundă şi citi: „Din porunca mea şi pentru 
binele Statului, purtătorul acesteia a făcut ceea ce a făcut. 

3 decembrie, 1627 

Richelieu”. 

— Într-adevăr, - murmură Aramis, - e o dezlegare în toată 
legea. 

— Trebuie să rupem hârtia, - zise d'Artagnan, căruia i se 
părea că-şi citeşte singur osânda. 

— Dimpotrivă, - sfătui Athos, - trebuie păstrată cu 
sfinţenie şi n-aş da hârtia asta nici dacă mi-ar acoperi-o 
cineva cu aur. 

— Şi ea ce-o să facă acum? Întrebă tânărul. 

— Păi, - spuse nepăsător Athos, - va scrie cardinalului că 
un afurisit de muşchetar, pe nume Athos, i-a smuls cu sila 
împuternicirea în alb; îl va sfătui în aceeaşi scrisoare să se 
descotorosească de el şi de cei doi prieteni ai lui, Porthos şi 
Aramis; cardinalul o să-şi aducă aminte că i-a tot întâlnit în 
calea lui şi o să pună într-o bună zi să-l aresteze pe 
d'Artagnan, iar pe urmă, ca să nu-l lase să se plictisească 
singur, ne va trimite şi pe noi să-l ţinem de urât la Bastilia. 

— Haida de! - sări Porthos, - mi se pare că faci glume cam 
nesărate, drăguţule. 

— Nu glumesc deloc, zise Athos. 


— Ştii, tu, - îşi dădu părerea Porthos, - că a suci gâtul 
acestei afurisite de Milady ar fi un păcat mult mai mic decât 
a suci gâtul acestor sărmani hugenoţi, a căror nelegiuire 
este că îşi cântă în franţuzeşte psaimii pe care noi îi cântăm 
în latineşte? 

— Ce zice şi preotul? Întrebă liniştit Athos. 

— Zic că sunt de părerea lui Porthos! Răspunse Aramis. 

— Darămite eu! Adăugă d'Artagnan. 

— Noroc că e departe, - urmă Porthos, - căci mărturisesc, 
m-ar stingheri grozav, dac-ar fi aici. 

— Pe mine mă stinghereşte şi când e în Franţa şi când e în 
Anglia, întări Athos. 

— Pe mine mă stinghereşte oriunde ar fi, adăugă şi 
d'Artagnan. 

— Dar, dacă o aveai în mână, - se încăpăţână Porthos, - de 
ce n-ai înecat-o, de ce n-ai gâtuit-o, spânzurat-o? Numai 
morţii nu se mai întorc niciodată. 

— Aşa crezi, Porthos? Răspunse muşchetarul, cu un surâs 
întunecat, pe care numai d'Artagnan îl înţelese. 

— Mă bate un gând, zise d'Artagnan. 

— Să-l auzim, răspunseră muşchetarii. 

— La arme! Începu să strige tocmai atunci Grimaud. 

Tinerii se ridicară în pripă şi alergară la puşti. 

De data asta o mică trupă, alcătuită din douăzeci până la 
douăzeci şi cinci de oameni, înainta spre metereze; dar nu 
mai erau lucrători, ci soldaţi din garnizoană. 

— Ce-ar fi dacă nc-am întoarce în tabără, sfătui Porthos; 
pare-mi-se cumpăna prea trage într-o parte. 

— Cu neputinţă, - răspunse Athos, - şi din trei pricini: 
întâia, n-am sfârşit încă masa; a doua, mai avem încă de 
spus lucruri de seamă; a treia, mai lipsesc zece minute până 
să se împlinească ceasul. 

— Oricum, - adăugă Aramis, - trebuie să hotărâm un plan 
de luptă. 

— Foarte uşor, - răspunse Athos, - îndată ce duşmanul e în 
bătaia puştii, deschidem focul; dacă tot înaintează, mai 


tragem în ei şi tragem mereu câtă vreme avem puşti 
încărcate; dacă pe urmă cei rămaşi încearcă să ne ia cu 
asalt, îi lăsăm să coboare până-n şanţ şi prăvălim peste ei 
frântura de zid, care nu mai ţine decât printr-o minune. 

— Bravo! - se bucură Porthos - hotărât lucru, Alhos: erai 
născut să fii general şi cardinalul, care se crede grozav de 
priceput la război, e un moft pe lângă tine. 

— Vă rog, domnilor, - povăţui Athos, - nici o lovitură în 
vânt: glonţul şi omul: fiecare să-şi ţintească bine alesul. 

— Al meu nu-mi scapă, spuse d'Artagnan. 

— Nici al meu, adăugă Porthos. 

— Şi al meu, idem, întregi Aramis. 

— Atunci: foc! Porunci Athos. 

Patru împuşcături; detunară o singură dată şi de căzut, 
căzură patru oameni. 

În vremea asta, toba porni să bată, pe când mica trupă 
înainta în pas de atac. 

Focurile de puşcă se auzeau când şi când, dar mereu la fel 
de bine ţintite. Totuşi, apărătorii oraşului nu-şi domoleau 
pasul alergător, parcă ar fi aflat de slăbiciunea numerică a 
celorlalţi. Încă trei împuşcături. Încă doi oameni la pământ. 
Totuşi marşul celor rămaşi teferi nu încetinea. 

Nu ajunseseră la poalele bastionului mai mulţi de 
doisprezece până la cincisprezece oameni; îi întâmpină o 
ultimă descărcătură de arme, dar fără să-l oprească; săriră 
în şanţ, pregătiţi să se caţere pe ziduri. 

— Haideţi, prieteni, - îi îndemnă Athos, - să sfârşim dintr-o 
dată cu ei. La zid! La zid! 

Ajutaţi de Grimaud, cei patru prieteni începură să împingă 
cu patul puştilor colţul mare de zid care se înclină ca luat 
de vânt şi, desprinzându-se din temelie, se prăvăli cu vuiet 
asurzitor în şanţ; se mai auzi şi un geamăt prelung, un 
vălătuc de colb se ridică în văzduh şi... Atâta tot. 

— I-om fi strivit pe toţi, chiar pe toţi? Întrebă Athos. 

— S-ar zice, cam aşa ceva, răspunse d'Artagnan. 


— Nu, - adăugă Porthos, - uite doi sau trei, cum fug 
şontâc, şontâc. 

Într-adevăr, trei, patru din acei nenorociţi goneau, plini de 
noroi şi de sânge, pe drumul desfundat, îndreptându-se 
spre oraş; era tot ce mai rămăsese din mica trupă. 

Athos se uită la ceasornic. 

— Domnilor, - spuse el, - suntem aici de o oră, aşa că am 
câştigat prinsoarea; dar să ducem jocul până capăt; apoi 
d'Artagnan nici nu ne-a spus gândul lui. 

Cu liniştea-l obişnuită, muşchetarul se aşeză pe jos, în faţa 
rămăşiţelor prânzului. 

— Gândul meu? Întrebă d'Artagnan. 

— Da, spuneai că te bate un gând, răspunse Athos. 

— Da, aşa e, - îşi aminti d'Artagnan, - plec în Anglia a doua 
oară şi mă duc de-a dreptul la domnul de de Buckingham. 

— N-o să faci asta, d'Artagnan, grăi liniştit Athos. 

— Şi de ce mă rog? N-am mai făcut-o o dată? 

— Da, dar în vremea aceea nu eram în război; pe atunci 
domnul de Buckingham era un aliat, nu un duşman. Ceea ce 
vrei să faci acum ar fi socotit drept trădare. 

D'Artagnan înţelese puterea acestei judecăţi şi tăcu. 

— Dar, - vorbi Porthos, - uite că mă bate şi pe mine un 
gând. 

— Tăcere, s-auzim gândul domnului Porthos, spuse 
Aramis. 

— Cer un concediu domnului de Treville dintr-o pricină 
oarecare, pe care o s-o găsiţi voi. Eu nu sunt tare în pricini 
de-astea. Milady nu mă cunoaşte, mă apropii de ea, fără ca 
ei să-l fie teamă de mine şi, cum dau de frumoasă, o şi 
sugrum. 

— Uite, - mărturisi Athos, - nu-s nici eu prea departe de 
gândul lui Porthos. 

— Ei, asta-l! - se încruntă Aramis, - să ucizi o femeie! Eu 
cred că mie-mi trece prin minte gândul cel mai bun. 

— Să-l auzim, Aramis! Îl îndemnă Athos, care-l preţuia pe 
tânărul muşchetar. 


— Trebuie s-o înştiinţăm pe regină. 

— Da, da, aşa e, - spuseră într-un glas Porthos şi 
d'Artagnan, - cred că suntem pe calea bună. 

— S-o înştiinţăm pe regină! Vorbi Athos. Dar cum? Avem 
noi cunoştinţe la curte? Putem noi trimite pe cineva la Paris, 
fără să se afle în tabără? De aici până la Paris sunt o sută 
patruzeci de leghe; nici n-o să fie scrisoarea noastră la 
Angers şi noi o să zăcem la închisoare, câteşipatru. 

— Cât priveşte ce trebuie făcut ca scrisoarea să ajungă în 
mâinile maiestăţii sale, - stărui Aramis îmbujorându-se, - o 
iau asupra mea; cunosc la 'Tours pe cineva îndemânatic... 

Aramis se opri, văzând că Athos zâmbeşte. 

— Ce zici, Athos, eşti împotrivă? Întrebă d'Artagnan 

— Nu chiar împotrivă, - răspunse Athos, - voiam numai să- 
Il spun lui Aramis, că el nu poate părăsi tabăra; că nu ne 
putem bizui pe nimeni în afară de noi; că două ceasuri după 
ce trimisul nostru va fi plecat, toţi călugării capuţini, toţi 
zbirii poliţiei, toate slugile cardinalului vor şti pe dinafară 
scrisoarea dumitale şi că vei fi arestat şi dumneata şi 
îndemânatica dumitale cunoştinţă. 

— Fără să mai pomenim, - adăugă Porthos, - că regina va 
scăpa pe domnul de Buckingham, fără să ne scape şi pe noi, 
ceilalţi. 

— Ceea ce spune Porthos e lucru cu judecată, domnilor, 
încuviinţă d'Artagnan. 

— Ia te uită! Ce s-o fi petrecând în oraş? Întrebă Athos. 

— Se dă alarma. 

Cei patru prieteni ascultară şi, într-adevăr, bătaia tobelor 
ajunse până la ei. 

— Veţi vedea că vor trimite împotriva noastră un regiment 
întreg, urmă Athos. 

— Cred că n-o să vă puneţi mintea cu un regiment întreg! 
Spuse Porthos. 

— De ce nu? - făcu muşchetarul, - eu sunt gata la orice şi 
aş ţine piept şi unei oştiri, dacă ne-am fi gândit să mai luăm 
încă o duzină de sticle. 


— Ştiţi că toba se aude din ce în ce mai aproape, adăugă 
d'Artagnan. 

— Las-o să se apropie, - răspunse Athos, - de aici până în 
oraş se face cam un sfert de ceas, va să zică la fel din oraş 
până aici. Avem mai multă vreme decât ne trebuie ca să le 
punem toate la cale; dacă plecăm de aici n-o să găsim 
niciodată un loc atât de potrivit. Şi iată, domnilor, tocmai 
acum îmi vine În minte ce trebuie să facem. 

— Vorbeşte! 

— Lăsaţi-mă să-l spun întâi lui Grimaud ce trebuie să facă 
numaidecât. 

Athos îşi chemă cu un semn valetul. 

— Grimaud, - începu el, arătându-l morţii ce zăceau 
împrejur, - îi vei lua pe toţi domnii aceştia, îi vei sprijini de 
zid, le vei pune pălăria în cap şi puşca în mână. 

— Înţeleptule! - se minună d'Artagnan, - te înţeleg. 

— Înţelegi? Întrebă Porthos. 

— Dar tu, Grimaud, ai înţeles? Întrebă Aramis. 

Grimaud încuviinţă din cap. 

— Asta-l tot ce trebuie, - adăugă Athos, - şi acum să ne 
întoarcem la propunerea mea. 

— Dar aş vrea să înţeleg şi eu, zise Porthos. 

— De prisos. 

— Da, da, propunerea lui Athos! Centră într-un glas 
d'Artagnan şi Aramis. 

— Această Milady, această muiere, această ticăloasă, 
această împieliţată are un cumnat, dacă mi-aduc bine 
aminte ce mi-a spus odată d'Artagnan. 

— Da, îl cunosc de multă vreme şi, după cât îmi pare, nu 
prea moare după cumnată-sa. 

— Asta nu-l de loc rău şi dac-ar urt-o ar fi mai bine încă. 

— Atunci, ne-ar merge şi nouă în plin. 

— Totuşi, - stărui Porthos, - aş vrea sa înţeleg şi eu ce face 
Grimaud. 

— Tăcere, Porthos, îi spuse Aramis. 

— Cum îl cheamă pe acest cumnat? 


— Lordul de Winter. 

— Şi acum unde e el? 

— Când s-a zvonit că va fi război, a şi plecat la Londra. 

— lată! Ele omul care ne trebuie, - urmă Athos, - cel mai 
nimerit pentru noi; îi vom aduce la cunoştinţă că cumnata 
lui se pregăteşte să omoare pe cineva şi-l vom ruga să n-o 
piardă din ochi. Trebuie să fie şi la Londra un aşezământ de 
soiul Micilor Magdalene, sau al Fetelor pocăite (36); o vâră 
acolo pe cumnată-sa şi noi trăim aici liniştiţi. 

— Da, - răspunse d'Artagnan, - până ce iese de acolo. 

— Zău, ceri prea mult, d'Artagnan - îl mustră Athos, - ţi- 
am dat şi eu tot ce-am avut şi să ştii că am ajuns la fundul 
sacului. 

— Eu cred că cel mai bun lucru ar fi să înştiinţăm în 
acelaşi timp pe regină şi pe lordul de Winter, vorbi Aramis. 
— Bine, dar prin cine să trimitem scrisorile la Tours şi la 

Londra? 

— Pentru Bazin mă pun chezaş, zise Aramis. 

— Şi eu pentru Planchet, încredinţă d'Artagnan. 

— Într-adevăr, - adăugă Porthos, - dacă noi nu putem 
părăsi tabăra, în schimb valeţii noştri pot s-o facă. 

— Fireşte, - încuviinţă Aramis, - scriem chiar azi scrisorile, 
le dăm valeţilor bani şi ci pleacă. 

— Le dăm bani? Întrebă Athos, de unde? Dumneata ai 
bani? 

Cei patru prieteni se uitară unul la altul şi un nor trecu pe 
frunţile înseninate o clipă. 

— Luaţi seama! - strigă d'Artagnan, - văd puncte negre şi 
puncte roşii care foiesc în zare: vorbeai de un regiment, 
Athos: e o oştire întreagă! 

— Pe legea mea, aşa e! Încuviinţă Athos. Ia te uită la şireţii 
care înaintau, fără surle nici trompete. Măi, măi! Gata, 
Grimaud? 

Grimaud făcu semn că era gata şi arătă o duzină de morţi 
aşezaţi în felurite chipuri mişcător de fireşti: unii stând 


smirnă, alţii pregătindu-se să ochiască şi, în sfârşit, alţii cu 
spada. 

— Bravo, - se bucură Athos, - straşnică revărsare de 
imaginaţie! 

— Oricum ar fi, - zise Porthos, - dar aş vrea să înţeleg şi 
eu... 

— Întâi să ne cărăbănim de aici, - răspunse d'Artagnan, - 
pe urmă o să înţelegi şi tu. 

— O clipă, domnilor, o clipă! Să-l dăm răgaz lui Grimaud să 
strângă masa. 

— Ia priviţi, - adăugă Aramis, - punctele negre şi punctele 
roşii cresc văzând cu ochii; eu sunt de părerea lui 
d'Artagnan: cred că n-avem vreme de pierdut şi că trebuie 
să ne întoarcem în tabără. 

— Pe legea mea, - zise Athos, - nu mai am nimic împotriva 
retragerii: prinsoarea noastră e pentru un ceas şi noi am 
stat un ceas şi jumătate. Nimic de spus; să plecăm, 
domnilor, să plecăm! 

Grimaud o şi luase înainte cu panerul şi rămăşiţele 
merindelor. 

Cei patru prieteni ieşiră în urma lui şi făcură vreo zece 
paşi. 

— Ei! - strigă deodată Athos, dar ce dracu facem 
domnilor? 

— Ai uitat ceva? Întrebă Aramis. 

— La naiba, stindardul! Nu trebuie să laşi un stindard în 
mâinile duşmanului, nici dacă stindardul ăsta e doar un 
ştergar. 

Şi repezindu-se îndărăt în bastion, Athos se căţără şi luă 
flamura; dar cum soldaţii localnici erau doar la o bătaie de 
puşcă depărtare, se porniră să deschidă foc aprig asupra 
voinicului care simţea parcă o bucurie să înfrunte moartea. 

S-ar fi zis că Athos era vrăjit: gloanţele treceau şuierând 
împrejur şi niciunul nu-l nimerea. 

Athos flutură drapelul, întorcând spatele ostaşilor din 
garnizoana oraşului şi salutând pe cei din tabără. Din 


amândouă părţile porniră strigăte puternice: dintr-o parte, 
strigăte mânioase, din cealaltă, strigăte înflăcărate. 

A doua detunătură urmă celei dintâi şi trei gloanţe 
găurind ştergarul, îl schimbară într-un adevărat stindard. 
Se auzea întreaga tabără urlând: 

— Coboară, coboară! 

Athos cobori; prietenii, care-l aşteptau îngrijoraţi, se 
bucurară văzându-l că soseşte teafăr. 

— Haide, Athos, haide, - sfătuia d'Artagnan, - s-o luăm la 
picior, mai repede, mai repede; acum când am găsit tot, 
afară de bani, ar fi o nerozie dacă ne-ar omori. 

Dar Athos umbla mereu la fel de netulburat, cu toate 
poveţile prietenilor care, văzând că orice sfat era zadarnic, 
îşi potriviră pasul după al lui. 

Grimaud şi panerul o luaseră frumuşel înainte, încât şi 
unul şi altul erau în afară de bătaia focului. 

După câteva clipe se auzi pârâitul unor împuşcături 
îndrăcite. 

— Ce-l asta? - întrebă Porthos, - şi în cine trag? Nu aud 
şuierând gloanţe şi nici nu văd pe nimeni. 

— Trag în morţii noştri, răspunse Athos. 

— Dar morţii noştri n-or să răspundă. 

— Întocmai; atunci o să creadă că-l o capcană, o să ţină 
sfat, o să trimită un sol şi când şi-or da seama de glumă, noi 
o să fim în afară de pericol. lată de ce n-are nici o noimă să 
căpătăm o aprindere de plămâni din alergătură. 

— Ei, acum înţeleg şi eu, spuse Porthos, încântat. 

— În sfârşit! Răspunse Athos, ridicând din umeri. 

În vremea asta cu ochii la cei patru prieteni care nu-şi 
ieşeau din pas, francezii din tabără strigau cât puteau de 
bucurie. 

În sfârşit, alt rând de împuşcături detunară şi de astă dată 
gloanţele se turtiră de pietrişul din calea celor patria 
prieteni, şuierându-le a moarte pe la urechi. Băştinaşii 
pătrunseseră în sfârşit înăuntrul meterezelor. 


— Ce oameni nepricepuţi! Grăi Athos. Câţi am ucis? 
Doisprezece? 

— Poate chiar cincisprezece. 

— Câţi am strivit? 

— Opt sau zece. 

— Şi în schimb la noi nici o zgârietură! Ba nu! Ce-ai la 
mână, d'Artagnan? Îţi curge sânge? 

— Nu-l nimic, răspunse d'Artagnan. 

— Un glonte rătăcit? 

— Nici măcar atât. 

— Atunci ce e? 

După cum am mai spus, Athos îl iubea pe d'Artagnan ca pe 
un fiu şi cu toată firea lui închisă şi neînduplecată, avea 
pentru tânărul nostru o grijă părintească. 

— O zgărietură - lămuri d'Artagnan, - mi-am prins 
degetele între două pietre: a zidului şi a inelului, aşa că mi 
s-a jupuit pielea. 

— Vezi ce înseamnă să ai diamante, jupâne, spuse 
dispreţuitor Athos. 

— Ia te uită! Se minună Porthos. Va să zică se găseşte 
undeva un diamant şi pentru ce, drace, dacă se găseşte un 
diamant, noi ne plângem că n-avem bani? 

— De, cam aşa ceva! Murmură Aramis. 

— Bravo, Porthos, de data asta, iată un gând bun. 

— Fără îndoială, - răspunse Porthos umflându-se în pene 
la auzul laudei lui Athos, - şi fiindcă se găseşte un diamant, 
hai să-l vindem. 

— Dar, - spuse d'Artagnan, - acest diamant este diamantul 
reginei. 

— Cu atât mai de înţeles, - stărui Athos - nu-l nimic mai 
firesc decât ca regina să-l scape pe domnul Buckingham, 
iubitul ei şi apoi nimic nu e mai drept decât ca regina să ne 
scape şi pe noi, prietenii ei: aşadar vindem diamantul. Ce 
crede în privinţa asta cuvioşia sa? Nu cer părerea lui 
Porthos, căci o ştim dinainte. 


— Socot - spuse Aramis, îmbujorându-se, - că neavând 
inelul de la vreo iubită, adică nefiindu-l o amintire de 
dragoste, d'Artagnan poate să-l vândă. 

— Dragul meu, vorbeşti parcă ai fi întruchiparea teologiei. 
Aşadar, părerea dumitale... 

— Să vândă diamantul, răspunse Aramis. 

— Foarte bine! - primi vesel d'Artagnan. - să vindem deci 
diamantul şi să nu-l mai pomenim. 

Împuşcăturile nu conteneau, dar prietenii erau în afară de 
bătaia flintelor, iar cei din bastion nu mai trăgeau decât 
pentru o împăcare sufletească. 

— Zău, era şi vremea să-l vină gândul lui Porthos: iată-ne 
ajunşi în tabără. Aşadar, domnilor, nici nu cuvânt mai mult 
în chestiunea asta. Sunt toţi cu ochii pe noi, ne ies înainte, o 
să ne ridice pe sus. 

Într-adevăr, după cum am mai spus, întreaga tabără 
fremăta. Peste două mii de oameni luaseră parte ca la un 
spectacol la izbutita năzdrăvănie a celor patru prieteni, 
năzdrăvănie a cărei adevărată noimă n-o bănuia nici pe 
departe nimeni. Nu se auzeau decât strigăte de: Trăiască 
ostaşii gărzii! Trăiască muşchetarii! Domnul de Busigny 
venise cel dintâi, ca să strângă mâna lui Athos şi să 
recunoască singur că pierduse prinsoarea. Dragonul şi 
elveţianul mergeau în urma lui, iar toţi ceilalţi în urma 
dragonului şi a elveţianului. Pretutindeni felicitări, strângeri 
de mână, îmbrăţişări fără sfârşit şi râsete necurmate pe 
seama localnicilor; vălmăşagul era în cele din urmă atât de 
mare, încât domnul cardinal, bănuind cine ştie ce 
răzvrătire, trimise pe căpitanul gărzii sale, La Houdiniere, 
să vadă ce se petrecea. 

Isprava a fost povestită solului cu toate înfloriturile 
avântului dezlănţuit. 

— Ei, ce e? Întrebă cardinalul pe La Houdiniere. 

— lată, monseniore, - desluşi acesta, - trei muşchetari şi 
un soldat din gardă au făcut prinsoare cu domnul de 
Busigny că se vor duce să ia masa înăuntrul bastionului 


Saint-Gervais şi pe când mâncau, au ţinut piept vreme de 
două ceasuri dușmanului, omorând nu mai ştiu câţi 
localnici. 

— Ai întrebat numele celor trei muşchetari? 

— Da, monseniore. 

— Cum îi cheamă? 

— Domnii: Athos, Porthos şi Aramis. 

— Mereu cei trei viteji ai mei! Murmură cardinalul. Şi 
soldatul din gardă? 

— Domnul d'Artagnan. 

— Mereu poznaşul meu! Hotărât lucru, trebuie să-l iau pe 
câteşipatru la mine. 

În aceeaşi seară, cardinalul vorbi cu domnul de Treville 
despre isprava de dimineaţă, care trecea din gură-n gură în 
toată tabăra. Domnul de Treville aflase despre cele 
întâmplate chiar de la voinicii făptuitori şi o povesti 
eminenţei sale cu toate amănuntele cuvenite, fără să uite 
bineînţeles episodul ştergarului. 

— Domnule de Treville, - zise cardinalul, - te rog 
porunceşte să mi se trimită ştergarul. Voi pune să se 
brodeze pe el trei flori de crin în fir de aur şi-l voi dărui 
drept flamură companiei dumitale. 

— Monseniore, - răspunse domnul de Treville, - ar fi o 
nedreptate pentru ostaşii gărzii; domnul d'Artagnan nu 
face parte din compania mea, ci din a domnului des Essarts. 

— Atunci, ia-l la dumneata, - hotări cardinalul, - nu e drept 
ca aceşti patru viteji care se iubesc atât să nu slujească în 
aceeaşi companie. 

Chiar în seara aceea domnul de Treville dădu vestea cea 
bună lui d'Artagnan şi celor trei muşchetari, poftindu-l pe 
toţi patru să ia a doua zi prânzul cu el. 

D'Artagnan nu mai putea de bucurie. Se ştie că visul vieţii 
lui era să fie muşchetar. 

Tustrei prietenii săi erau de asemenea nespus de bucuroşi. 

— Pe legea mea, - spuse d'Artagnan lui Athos, - 
binecuvântat ţi-a fost gândul; aşa cum ai spus, am câştigat 


şi faimă mare şi am şi putut lămuri lucruri de căpetenie. 

— Despre care vom mai putea vorbi fără să mai fim atât de 
bănuiţi, căci, cu ajutorul Domnului, o să trecem de azi 
înainte drept oamenii cardinalului. 

În aceeaşi seară, d'Artagnan se duse să-l salute pe domnul 
des Essarts şi să-l vestească totodată că fusese înaintat. 

Domnul des Essarts, care ţinea mult la dArtagnan, îi 
propuse atunci să-l vină în ajutor: schimbarea dintr-un corp 
în altul cerea cheltuieli de echipament. 

D'Artagnan nu vru să primească, dar găsind prilejul 
binevenit, îl rugă să cerceteze valoarea diamantului pe care 
i-l încredința, spunându-l că ar dori să-l schimbe în bani 
peşin. 

A doua zi, la opt dimineaţa, valetul domnului des Essarts 
intră la d'Artagnan şi-l înmână un săculeţ cu şapte mii de 
livre în aur. 

Era preţul diamantului reginei. 

Capitolul XVIII. 

CHESTIUNI FAMILIALE. 

Athos găsise cuvintele: chestiuni familiale. O chestiune 
familială scăpa de sub cercetarea cardinalului; o chestiune 
familiară nu privea pe nimeni; puteai să-ţi vezi în faţa lumii 
de chestiunile tale familiale. 

Aşadar, Athos găsise cuvintele: chestiuni familiale. 

Aramis găsise ideea: valeţii. 

Porthos găsise mijloacele: diamantul. 

Numai d'Artagnan nu găsise nimic, el care până atunci 
fusese cel mai născocitor dintre toţi; dar trebuie să şi 
spunem că era de ajuns să audă numele: „Milady” şi 
încremenea pe loc. 

Ba nu! Ne înşelăm: el găsise pe cumpărătorul diamantului. 

Prânzul de la domnul de Treville se desfăşură într-o 
încântătoare voioşie. D'Artagnan purta noua sa uniformă; 
cum avea aproape aceeaşi statură cu Aramis şi cum Aramis 
- cititorul îşi aminteşte - bine plătit de librarul care-l 


cumpărase poemul, dăduse să i se facă două rânduri de 
veşminte, îi trecuse prietenului său un echipament întreg. 

D'Artagnan ar fi plutit pe aripile fericirii, dacă făptura 
acelei Milady nu s-ar fi ivit ca un nor întunecat în zarea 
depărtată. 

După prânz, prietenii îşi dădură întâlnire seara la locuinţa 
lui Athos, pentru a lua cele din urmă hotărâri. 

D'Artagnan îşi petrecu toată ziua plimbându-şi straiele de 
muşchetar pe toate ulițele taberei. 

Seara, la ceasul hotărât, câteşipatru erau iarăşi laolaltă; 
nu mai rămâneau decât trei lucruri de chibzuit: 

Ce vor scrie fratelui viclenei Milady; 

Ce vor scrie îndemânaticei fiinţe din Tours; 

Şi care din valeţi va duce scrisorile. 

Fiecare şi-l lăuda pe al lui: Athos îl pomenea pe tăcutul 
Grimaud, care nu vorbea decât când stăpânul său îi 
descleşta gura; Porthos amintea purtarea lui Mousqueton, 
în stare să cotonogească patru oameni de talie obişnuită; 
Aramis, încrezător în dibăcia lui Bazin, îşi ridica în slăvi 
candidatul; în sfârşit, d'Artagnan avea încredere oarbă în 
cutezanţa lui Planchet şi istorisea purtarea lui minunată cu 
prilejul păţaniei din Boulogne. 

Cele patru vrednice feţe se hărţuiră multă vreme pentru 
întâietate, dând loc unor întreceri măreţe, pe care nu le 
vom pomeni aici, de teamă să nu lungim prea mult firul 
povestirii noastre. 

— Din nefericire, - vorbi Athos, - ar trebui ca trimisul 
nostru să îmbine în el toate cele patru însuşiri pomenite. 

— Dar unde să dai de un asemenea valet? 

— De negăsit, - rosti Athos, - de aceea luaţi-l pe Grimaud. 

— Luaţi-l pe Mousqueton. 

— Luaţi-l pe Bazin. 

— Luaţi-l pe Planchet; Planchet e cutezător şi îndemânatic. 
Aşa că întruneşte două din cele patru însuşiri cerute. 

— Domnilor, - grăi Aramis - lucrul de căpetenie nu este de 
a şti care din cei patru valeţi ai noştri e cel mai tăcut, cel 


mai puternic, cel mai dibaci şi cel mai cutezător, lucrul de 
căpetenie este de a şti căruia dintre ei îi plac cel mai mult 
banii. 

— Ceea ce spune Aramis e bine chibzuit, încuviinţă Athos. 
Trebuie să foloseşti mai mult lipsurile oamenilor decât 
însuşirile lor; sfinţite părinte, sunteţi un mare înţelept! 

— Negreşit, - urmă Aramis, - căci avem nevoie să fim 
slujiţi nu numai pentru a izbuti în ceea ce punem la cale, 
dar şi pentru a nu da greş; dacă n-am izbutit, vai de capete, 
dar nu de ale valeţilor! 

— Mai încet, Aramis! Sfătui Athos. 

— Nu de ale valeţilor, ci de ale stăpânilor. Oare valeţii 
noştri ne sunt atât de credincioşi, încât să-şi dea viaţa 
pentru noi? Fireşte că nu. 

— Pe legea mea, eu aproape că aş răspunde pentru 
Planchet. 

— Atunci, dragă prietene, adaugă la credinţa lui din fire o 
sumă de bani cu care s-o ducă bine şi-n loc de o dată, poţi 
să răspunzi pentru el de două ori. 

— Dumnezeule mare! Şi totuşi vă vor trage pe sfoară, se 
încăpăţână Athos care vedea totul în trandafiriu când era 
vorba de lucruri şi totul în negru când era vorba de oameni. 
Vor făgădui marea cu sarea, ca să capete bani şi în drum, 
de teamă, nu vor face nimic. Odată prinşi vor fi strânşi cu 
uşa; strânşi cu uşa, vor mărturisi. Ce dracu! Nu suntem 
copii! Ca să ajungi în Anglia (Athos cobori glasul) trebuie să 
străbaţi toată Franţa, împânzită cu spionii şi slugile 
cardinalului; ca să te urci pe vapor îţi trebuie hârtie de voie; 
ca să te descurci la Londra, trebuie să ştii englezeşte. Iată, 
eu cred că-l chiar foarte greu. 

— Ba de loc, îi răspunse d'Artagnan, care ţinea să-şi vadă 
socotelile împlinite. Dimpotrivă, mie mi se pare că-l uşor. La 
naiba, se înţelege de la sine că dacă te apuci să înşiri 
lordului de Winter lucruri anapoda, nelegiuirile 
cardinalului... 

— Mai încet! Stărui Athos. 


— Urzeli şi taine de stat, - urmă d'Artagnan, ascultând de 
sfatul lui Athos, - se înţelege că ne-ar trage pe roată de vii; 
dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu uitaţi, cum ai spus 
chiar dumneata Athos, că noi îi scriem doar pentru 
chestiuni familiale; că-l scriem numai cu scopul de ao 
împiedica pe Milady, chiar din clipa când va fi sosit la 
Londra, să ne facă vreun rău. Îi voi scrie deci o scrisoare 
cam în felul următor: 

— S-auzim, făcu Aramis, luându-şi de la început o mutră 
acră. 

— Domnule şi scump prieten...” 

— Poftim, scump prieten când scrii unui englez, curmă 
vorba Athos. Frumos început, n-am ce zice, d'Artagnan! 
Numai pentru cuvântul ăsta şi o să te sfâşie în bucăţi, în loc 
să te tragă pe roată de viu. 

— Atunci, fie; voi spune deci, pe scurt: Domnule! 

— Poţi să-l spui chiar Milord, sfătui Athos, care preţuia 
buna-cuviinţă. 

— Milord, vă amintiţi de micul ţarc cu căpriţe de lângă 
Luxemburg?” 

— Bun, iată acum şi Luxemburgul! O să se creadă că te 
legi şi de regina-mamă! Asta ne mai lipsea, bombăni Athos. 

— Atunci, să spunem aşa: „Milord, mai ţineţi minte ţarcul 
unde aţi scăpat cu viaţă?” 

— Dragă d'Artagnan, - stărui Athos, - n-o să fii niciodată în 
stare să ticluieşti un răvaş ca lumea: „Unde aţi scăpat cu 
viaţă!” Las-o naibii, e ceva nevrednic. Unui om de lume nu-l 
aduce niciodată aminte asemenea binefaceri cu care l-ai 
cinstit. O binefacere amintită e totuna cu o jignire. 

— Ah! Dragul meu, - răspunse d'Artagnan, - este de 
nesuferit şi dacă-l vorba să scriu sub cenzura dumitale, mai 
bine mă las păgubaş. 

— Şi bine faci. Mânuieşte flinta şi spada, dragul meu, te 
descurci frumos în astfel de îndeletniciri; dar lasă condeiul 
pe seama prea cuviosului, asta-l treaba lui. 


— Da, într-adevăr, - întări Porthos, - lasă condeiul pe 
seama lui Aramis, el îşi scrie teza în latineşte. 

— Bine, fie! - se învoi d'Artagnan, - atunci scrie-ne 
scrisoarea, Aramis; dar, pe înalt prea sfinţitul nostru papă, 
ţine-te bine căci, să ştii că la rândul meu o să-ţi caut pete-n 
soare! 

— Asta vreau şi eu, - răspunse Aramis cu acea încredere 
copilărească pe care orice poet o are în el, - dar să mi se 
spună întâi adevărul. Am prins de ici de colo că această 
cumnată e o ticăloasă; m-am încredinţat chiar eu când am 
ascultat-o vorbind cu cardinalul. 

— Mai încet, mai încet, fraţilor! Spuse iarăşi Athos. 

— Dar, - urmă Aramis, - îmi scapă amănuntele. 

— Şi mie, la fel, mărturisi Porthos. 

D'Artagnan şi Athos se priviră câtva timp în tăcere. În cele 
din urmă, după o clipă de reculegere, Athos, mai galben la 
faţă ca de obicei, făcu semn că se învoieşte şi d'Artagnan 
înţelese că-l era îngăduit să vorbească. 

— Atunci iată ce trebuie spus, desluşi d'Artagnan: „Milord, 
cumnata dumneavoastră e o nelegiuită, care a vrut să pună 
pe cineva să vă omoare, ca să vă moştenească. Dar ea nu se 
putea căsători cu fratele dumneavoastră căci era în acelaşi 
timp măritată în Franţa şi...” 

D'Artagnan se opri, parcă ar fi căutat cuvântul potrivii: cu 
ochii lui Athos. 

— Şi izgonită de soţul ei, urmă Athos. 

— Fiindcă fusese înfierată cu fierul roşu, încheie 
d'Artagnan. 

— la mai taci! Strigă Porthos! Cu neputinţă! Cum? A vrut 
să pună să-l omoare pe cumnatu-su? 

— Da. 

— Adică era căsătorită? Întrebă Aramis. 

— Da. 

— Şi soţul ei a băgat de seamă că avea o floare de crin pe 
umăr? Strigă Porthos. 

— Da. 


Toţi aceşti da fuseseră rostiţi de Athos, fiecare cu un glas 
din ce în ce mai posomorât. 

— Şi cine a văzut floarea asta de crin? Întrebă Aramis. 

— D'Artagnan şi cu mine, mai bine-zis, pentru a păstra 
adevărul faţă de scurgerea vremii, eu şi cu d'Artagnan, 
răspunse Athos. 

— Şi soiul acestei groaznice făpturi mai trăieşte încă? 
Întrebă Aramis. 

— Da, mai trăieşte. 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur. 

Urmă o scurtă tăcere de gheaţă în timpul căreia fiecare îşi 
simţi sufletul mişcat potrivit firii lui. 

— Iată, de data asta, - vorbi Athos, curmând cel dinţii 
tăcerea, - d'Artagnan ne-a dat o minunată schiţă de 
scrisoare; asta trebuie scris înainte de toate. 

— Ei drăcie, ai dreptate, Athos. - recunoscu Aramis, - e 
cam greu să ticluieşti aşa ceva. Chiar ministrul de justiţie s- 
ar simţi încurcat să întocmească o scrisoare atât de tare şi 
totuşi, domnul ministru al justiţiei aduce frumos din condei 
un proces-verbal. Oricum! Tăcere, că scriu! 

Într-adevăr, Aramis luă pana, se gândi câteva clipe, scrise 
opt sau zece rânduri cu drăgălaşe slove mărunte de femeie, 
apoi, cu, glas dulce şi molcom, ca şi când fiecare cuvânt ar fi 
fost grijuliu cântărit, citi cele ce urmează: „Milord, 

Persoana care vă scrie aceste câteva rânduri a avut 
cinstea să încrucişeze spada cu dumneavoastră într-o 
ogradă părăsită din strada Infernului. Întrucât de atunci aţi 
binevoit în mai multe rânduri să vă numiţi prietenul acestei 
persoane, ţine şi ea să îndreptăţească această prietenie, 
printr-o povaţă folositoare. De două ori era să vă răpună o 
rudă apropiată, pe care o socotiți moştenitoarea 
dumneavoastră, fiindcă nu ştiţi că înainte de a se fi căsătorit 
în Anglia, ca se măritase în Franţa. Dar, a treia oară, adică 
de data aceasta, puteţi să-l cădeţi pradă. Ruda 
dumneavoastră a plecat astă-noapte din La Rocheile spre 


Anglia. Supravegheaţi-l sosirea, căci are planuri mari şi 
groaznice. Dacă vreţi cu tot dinadinsul să ştiţi de ce este în 
stare, citiţi-l trecutul pe umărul stâng.” 

— Foarte bine, e minunat! Recunoscu Athos. Aramis dragă 
ai un stil de secretar de stat. De azi înainte lordul de Winter 
va fi cu ochii în patru, bineînţeles dacă scrisoarea ajunge în 
mâinile lui: şi chiar dacă ar cădea în mâinile eminenţei sale, 
tot n-am putea fi în primejdie. Dar fiindcă valetul care va 
pleca ar putea să ne facă să credem că a fost la Londra şiel 
să se oprească la Châtellerault, să nu-l dăm o dată cu 
scrisoarea decât jumătate din sumă, cu făgăduiala că-l vom 
da cealaltă jumătate în schimbul răspunsului. Ai diamantul? 
Urmă Athos. 

— Am ceva mai mult, am banii. 

Şi d'Artagnan aruncă pe masă punga: la sunetul aurului, 
Aramis ridică ochii, Porthos tresări; numai Athos rămase 
nepăsător. 

— Câţi bani ai în săculeţul ăsta? Întrebă el. 

— Şapte mii de livre, în ludovici de câte doisprezece franci. 

— Şapte mii de livre! Se minună Porthos. Cum, fleacul 
acela de diamant făcea şapte mii de livre? 

— Pare-se - răspunse Athos, - dacă-l vezi cu ochii! Nu cred 
că prietenul nostru d'Artagnan să fi pus de la el. 

— Dar, domnilor, noi în toate astea nu ne gândim la regină, 
aminti d'Artagnan. Să ne îngrijim puţin şi de sănătatea 
scumpului ei Buckingham. Măcar atâta îi datorăm şi noi... 

— E drept - recunoscu Athos, - asta-l priveşte pe Aramis. 

— Şi atunci, ce trebuie să mai fac? Întrebă acesta, roşind. 

— Dar e foarte simplu, - răspunse Athos, - scrie o a doua 
scrisoare pentru cunoştinţa aceea îndemânatică de la 
Tours. 

Aramis luă din nou pana, începu iarăşi să se gândească şi 
scrise următoarele rânduri, pe care le şi supuse ţării 
sfatului lor: „Scumpa mea verişoară.” 

— Ah! - făcu Athos, - fiinţa aceea îndemânatică e ruda 
dumitale? 


— Da, o verişoară primară, lămuri Aramis. 

— Hei, fie şi verişoară! 

Aramis urmă: 

— Scumpa mea verişoară, eminenţa sa cardinalul, ţină-l 
domnul în viaţă pentru fericirea Franţei şi spaima 
duşmanilor regatului, e în ajunul victoriei asupra 
răzvrătiţilor eretici din La Rochelle; s-ar putea ca flota 
engleză, trimisă în ajutorul lor, să nu mai ajungă în faţa 
oraşului; îndrăznesc chiar să spun: credinţa mea e că 
domnul de Buckingham va fi împedicat să plece prin cine 
ştie ce împrejurări. Eminenţa sa este cel mai vestit om 
politie al vremurilor trecute, prezente şi poate al vremurilor 
viitoare. Ar stinge şi soarele dacă soarele l-ar stingheri. Dă 
aceste frumoase ştiri surorei dumitale, scumpă verişoară. 
Am visat că englezul acela blestemat a murit. Nu-mi aduc 
aminte dacă de tăişul fierului sau de otravă; dar ce pot să-ţi 
spun e că am visat c-a murit şi, după cum ştii, visele nu mă 
înşeală niciodată. Poţi fi, aşadar, încredinţată că mă vei 
vedea în curând”. 

— Minunat! - se bucură Athos, - eşti regele poeţilor; 
Aramis dragă, glăsuieşti ca în Apocalips şi dezvălui adevărul 
ca sfânta Evanghelie. Nu-ţi mai rămâne acum decât să pui 
adresa pe scrisoare. 

— E foarte uşor, se învoi Aramis. 

Împături frumos hârtia, apoi scrise: „Domnişoarei Michon, 
lenjereasă la Tours”. 

Cei trei prieteni se uitară unul la altul râzând: ce 
păcăleală! 

— Acum - urmă Aramis, - înţelegeţi, domnilor, că numai 
Bazin poate duce scrisoarea asta la Tours: vara mea nu-l 
cunoaşte decât pe Bazin şi n-are încredere decât în el; 
oricare altul ne-ar face să dăm greş. De altminteri, Bazin 
vrea să ajungă sus de tot şi e om cu carte. Bazin a citit 
istoria şi ştie că Sixt al V-lea a ajuns papă după ce păzise 
purceii; şi cum socoate să îmbrace haina bisericească o 
dată cu mine, nu deznădăjduieşte, la rândul lui, să ajungă şi 


el într-o zi papă sau cel puţin cardinal; înţelegeţi că un om 
cu asemenea țeluri în viaţă nu se va lăsa prins sau dacă e 
prins, va îndura orice chin, dar nu va scoate nici o vorbă. 


— Bine, bine, - răspunse d'Artagnan, - vi-l primesc din 
toată inima pe Bazin, dar primiţi-mi-l şi mie pe Planchet: 
într-o zi Milady l-a gonit pe poartă cu ciomagul; Planchet 
are ţinere de minte şi vă spun eu, când va întrezări c-ar 
putea să se răzbune, mai curând s-ar lăsa cotonogit decât 
să se lase păgubaş. Daca treburile de la Tours sunt treburile 
dumitale, Aramis, ei bine, cele de la Londra sunt ale mele. 
Rog deci să fie ales Planchet care, de altminteri, a mai fost 
cu mine la Londra şi ştie să spună foarte curăţel: London, 
sir, if you please şi my master lord d'Artagnan, încolo, fiţi 
liniştiţi; îşi găseşte el drumul şi la dus şi la întors. 

— Atunci, - adăugă Athos, - Planchet va primi şapte sute 
de livre la plecare şi şapte sute de livre la întoarcere, iar 
Bazin trei sute de livre la plecare şi trei sute de livre la 
întoarcere; în felul ăsta ne mai rămân din bani cinci mii de 
livre; să luăm fiecare dintre noi câte o mie de livre, pe care 
să-l cheltuim cum ne-o tăia capul şi să punem deoparte o 
mie de livre, pe care să-l păstreze prea cuviosul, pentru 
întâmplări neprevăzute, sau pentru nevoile noastre 
comune. Ce ziceţi, da sau ba? 

— Dragă Athos, - răspunse Aramis, - vorbeşti ca Nestor 
care, ştim cu toţii, era înțeleptul înţelepţilor greci. 

— Atunci aşa să fie, - se învoi Athos, - vor pleca Planchet şi 
Bazin; la urma urmelor, nu-mi pare rău să-l păstrez pe 
Grimaud; s-a deprins cu metehnele mele la care ţin; ziua de 
ieri trebuie să-l fi zdruncinat rău, călătoria asta l-ar da gata. 

Îl chemară pe Planchet şi i se dădură lămuriri; de altfel, 
ştia despre ce era vorba de la d'Artagnan, care-l şi vestise 
în primul rând gloria ce-l aştepta, pe urmă suma de bani şi 
pe urmă primejdia. 

— Voi dosi scrisoarea în mâneca hainei, - spuse Planchet, - 
şi dacă mă prinde, o înghit. 

— Dar atunci nu-ţi vei mai putea îndeplini sarcina, 
răspunse d'Artagnan. 

— Daţi-mi deseară o copie de pe scrisoare şi mâine 
dimineaţă o ştiu pe de rost. 


D'Artagnan îşi privi prietenii, parcă ar fi vrut să le spună: 
„Vedeţi! Aşa-l c-aveam dreptate?” 

— Şi acum, - urmă el, întorcându-se spre Planchet —-ai 
opt zile ca să ajungi până la lordul de Winter şi alte opt zile 
ca să vii îndărăt. Cu totul, şaisprezece zile; dacă în a 
şaisprezecea zi de la plecarea ta la ora opt seara nu te-ai 
întors, atunci loc bani, chiar dacă vei veni la opt şi cinci. 

— Dacă-l aşa, - zise Planchet, - cumpăraţi-mi un ceasornic. 

— la-l pe ăsta, - i-l dădu Athos pe al lui, cu mărinimia-l 
nepăsătoare, - şi fii băiat de treabă. Gândeşte-te că dacă, 
vorbeşti, dacă pălăvrăgeşti, sau rătăceşti haimana, stăpânul 
tău plăteşte cu capul, el care te socoteşte atât de 
credincios, încât s-a pus chezaş pentru tine. Mai gândeşte- 
te însă, că dacă din pricina ta i se întâmplă vreo nenorocire 
lui d'Artagnan, eu te dibui chiar în gaură de şarpe şi tot îţi 
spintec burta. 

— Vai, domnule, mormăi Planchet umilit de bănuială şi mai 
cu seamă îngrozit de mutra liniştită a muşchetarului. 

— Cât despre mine, - urmă Porthos, holbându-şi ochii 
ameninţători, - ţine minte: eu te jupoi de viu. 

— Vai de mine, domnule! 

— lar eu, - spuse şi Aramis cu glasul lui dulce şi catifelat, - 
eu te pârjolesc la foc mititel, ca un sălbatic. 

— Aoleu, domnule! 

Şi Planchet se porni pe plâns; n-am putea spune dacă 
plângea de groază în urma amenințărilor căzute pe cap sau 
de duioşie văzând patru prieteni atât de strâns legaţi 
sufleteşte. 

D'Artagnan îi strânse mâna şi-l sărută. 

— Vezi tu, Planchet, - îl dumiri el, - domnii aceştia îţi 
vorbesc din dragoste pentru mine, dar să ştii că ei ţin la 
tine. 

— Ah, domnule! - mărturisi Planchet, - sau izbutesc sau 
mă taie în patru; şi chiar de m-o tăia în patru bucăţi, fiţi 
sigur că nici o bucată nu va vorbi. 


Hotărâră ca Planchet să plece a doua zi-dimineaţă, la ora 
opt, pentru a putea, aşa cum spusese, să înveţe peste 
noapte scrisoarea pe dinafară. Câştigă astfel douăsprezece 
ore, încât întoarcerea trebuia să aibă loc în a şaisprezecea 
zi, la opt seara. 

A doua zi dimineaţa, în clipa când trebuia să încalece, 
d'Artagnan care în adâncul sufletului avea o slăbiciune 
pentru duce, îl luă pe Planchet deoparte şi-l şopti ironic: 

— Ascultă, după ce vei înmâna scrisoarea lordului de 
Winter şi după ce acesta o va fi citit, îi vei mai spune aşa: 
„Vegheaţi asupra înălţimii sale, lordul de Buckingham, căci 
se pune la cale asasinarea lui”. Dar, ascultă, Planchet, asta-l 
ceva atât de grozav şi atât de însemnat, încât nici 
prietenilor mei n-am vrut să le spun că-ţi voi încredința 
taina asta; de mi s-ar da un post de căpitan şi tot n-aş pune- 
o pe hârtie. 

— Fiţi liniştit, domnule, - răspunse Planchet, - veţi vedea 
că se poate bizui cineva pe mine. 

Şi călare pe un cal minunat, pe care după douăzeci de 
leghe trebuia să-l părăsească pentru a lua diligenţa, 
Planchet plecă în goană, cu inima puţin cam strânsă din 
pricina întreitei făgăduieli a muşchetarilor, dar totodată şi 
cu sufletul nespus de uşor. 

Bazin plecă în aceeaşi dimineaţă la Tours: i se dăduseră 
opt zile pentru a-şi îndeplini însărcinarea. 

Câtă vreme cei doi valeţi au lipsit, e lesne de înţeles că cei 
palru prieteni stăteau mai mult ca oricând cu ochiul la 
pândă, cu nasul adulmecând văzduhul, cu urechea ciulită. 
Îşi petreceau zilele încercând să prindă orice vorba, 
pândind orice mişcare a cardinalului şi dând târcoale 
ştafetelor care soseau. Nu o dată se treziseră tremurând 
fără voia lor, văzându-se chemaţi pe neaşteptate pentru a li 
se încredința vreo sarcină. De altminteri, trebuiau să fie 
mereu cu ochii în patru pentru propria lor siguranţă; 
Milady era o stihie care, răsărită o dată în faţa cuiva, nu-l 
mai lăsa să doarmă în tihnă. 


În dimineaţa celei de a opta zi, Bazin, proaspăt ca 
totdeauna şi surâzător ca de obicei, intră în birtul lui 
Parpaillot tocmai pe când cei patru prieteni se aflau la 
masă, grăind, după cum le fusese înţelegerea: 

— Domnule Aramis, iată răspunsul verişoarei 
dumneavoastră. 

Cei patru prieteni schimbară între ei o privire bucuroasă; 
jumătate din treabă era făcută; e drept, jumătatea cea mai 
uşoară. 

Aramis luă, roşind fără să vrea, hârtia cu scrisul necioplit 
şi lipsit de ortografie. 

— Doamne, Dumnezeule! - exclamă el râzând, - nu-l nimic 
de făcut cu biata Michon; n-o să scrie niciodată ca domnul 
de Voiture |; 

— Ce est ast piaţa Miegon? Întrebă elveţianul, care stătea 
de vorbă cu cei patru prieteni, tocmai când sosise 
scrisoarea. 

— Doamne! Mai nimic - răspunse Aramis, - o tânără şi 
nostimă lenjereasă la care ţineam mult şi căreia i-am cerut 
câteva rânduri scrise cu mâna ei, drept amintire. 

— Trate! - bâigui elveţianul, - tacă este la ea nopil cum est 
scris al ei, atunci norog mare, gamarad meu. 

Aramis citi scrisoarea şi o trecu lui Athos. 

— Athos, vezi te rog ce scrie. 

Athos îşi aruncă privirea pe scrisoare şi ca să risipească 
orice bănuială, citi cu glas tare: „Dragă vere, sora mea şi cu 
mine ghicim foarte bine visele şi chiar ne temem groaznic 
de ele; dar visul dumitale sper să se poată spune că minte. 
Te lăsăm cu bine! Fii sănătos şi fă aşa ca din când în când să 
mai auzim de dumneata. 

Marie Michon”. 

1 Academician, scriitor şi reformator al prozei franceze 
din soc XVII. 

— Şi despre ce vis e vorba? Întrebă dragonul, care se 
apropiase de ei, în vreme ce Athos citea scrisoarea. 

— Ta, ta, ta, gare fâs? Întrebă şi elveţianul. 


— La naiba! - făcu Aramis, - o nimica toată: un vis pe care 
l-am avut şi pe care i l-am povestit. 

— Oh, ta trate! Est nimig tacă sbus fis la tine, tar la mine 
nu est fis niţiodat. 

— Eşti foarte fericit, - răspunse Athos, ridicându-se de pe 
scaun, - aş vrea să pot spune şi eu tot aşa. 

— Niţiodat! Repetă elveţianul, încântat că un om ca Athos 
îl invidia pentru ceva. Niţiodat! Niţiodat! 

Văzând că Athos se ridică de pe scaun, d'Artagnan făcu şi 
el la fel; îl luă de braţ şi ieşiră împreună. 

Porthos şi Aramis rămaseră locului, ca să răspundă 
glumelor nesărate ale celorlalţi doi. 

lar Bazin se duse să se culce pe un maldăr de paie; şi 
fiindcă avea o închipuire mai avântată decât elveţianul, visă 
că Aramis ajuns papă, el, Bazin, punea pe creştet pălăria de 
cardinal. 

Dar, cum am mai spus, norocoasa întoarcere a lui Bazin nu 
îndepărtase decât în parte îngrijorarea ce-l frământa pe cei 
patru prieteni. Zilele de aşteptare sunt lungi şi, mai ales, 
d'Artagnan ar fi putut jura că ziua avea acum patruzeci şi 
opt de ore. Uitase de încetineala silită a corăbiilor şi prea o 
credea pe Milady puternică. Îşi închipuia că femeia, care i 
se înfăţişase asemenea unui diavol, se bucura de ajutoare 
neomeneşti, ea şi dânsa; la cel mai mic zgomot i se părea că 
veneau să-l aresteze şi că-l aduceau pe Planchet pentru a-l 
pune faţă în faţă cu el şi cu prietenii lui. Mai mult: 
încrederea odinioară atât de mare în vrednicul picard se 
topea cu fiecare zi. Neliniştea lui d'Artagnan era atât de 
cumplită, încât câştiga pe Phortos şi pe Aramis. Numai 
Athos rămânea nepăsător, ca şi când nu l-ar fi ameninţat 
nici o primejdie şi ar fi trăit aceleaşi zile tihnite. 

Mai cu seamă în cea de a şaisprezecea zi, nemaiputându-şi 
stăpâni tulburarea şi nemaigăsindu-şi loc, d'Artagnan şi cei 
doi prieteni rătăceau ca nişte arătări pe drumul pe care 
trebuia să se întoarcă Planchet. 


— Într-adevăr - le spunea Athos, - nu sunteţi bărbaţi, 
sunteţi nişte copii, dacă o femeie poate să vă îngrozească în 
halul ăsta! Şi la urma urmelor, ce se poate întâmpla? Să ne 
închidă? Foarte bine, vom fi scoşi din închisoare: au scos-o 
ei şi pe doamna Bonacieux! Să ne taie capul? Dar în fiecare 
zi înfruntăm în tranşee mai rău decât atâta, căci o ghiulea 
poate să ne sfărâme piciorul şi sunt convins că atunci când 
chirurgul îţi taie un picior suferi mai mult decât când călăul 
îţi taie capul. Aşteptaţi, oameni buni, în linişte; peste două, 
peste patru sau cel mai târziu şase ore, Planchet va fi aici; 
ne-a făgăduit-o şi eu pun mare preţ pe făgăduielile lui 
Planchet care-mi pare şi mie un băiat foarte cumsecade. 

— Dar dacă nu vine? Se îndoi d'Artagnan. 

— Ei, dacă nu vine înseamnă c-o fi întârziat pe drum, atâta 
tot. O fi căzut de pe cal, s-o fi rostogolit peste vreun pod sau 
o fi alergat atât de iute, încât o fi căpătat vreo aprindere de 
plămâni. Ei, domnilor, ţineţi seama şi de împrejurări. Viaţa e 
aidoma unor mătănii cu boabele din mici neajunsuri pe care 
înțeleptul le ia la şir, râzând. Fiţi înţelepţi ca mine, domnilor, 
să stăm la masă şi să bem; niciodată viitorul nu ţi se 
înfăţişează mai trandafiriu decât când îl priveşti printr-un 
pahar de Chambertin. 

— Foarte bine, - răspunse d'Artagnan, - dar m-am săturat 
să tot tremur când duc vinul la gură, ca nu cumva să vină 
din pivnițele acestei Milady. 

— Eşti tare cusurgiu, - îl mustră Athos, - o femeie atât de 
frumoasă! 

— 0 femeie atât de... Însemnată! Adăugă Porthos, cu râsul 
lui gălăgios. 

Athos tresări şi, trecându-şi mâna pe frunte pentru a-şi 
şterge sudoarea, se ridică la rândul lui cu o mişcare 
nervoasă pe care n-o putu înfrânge. 

Ziua trecu totuşi şi seara veni mai încet, dar, în cele din 
urmă trebui să vină; cârciumile se umplură de muşterii; 
Athos, care pusese mâna pe partea cuvenită din vânzarea 
diamantului, nu-l mai părăsea pe Parpaillot. Găsise în 


domnul de Busigny, care de altfel îi poftise la un prânz 
minunat, un tovarăş vrednic de el. Jucau deci ca de obicei, 
când auziră bătând ora şapte; tocmai treceau patrulele de 
ostaşi cu scop să întărească posturile; la şapte şi jumătate 
se auzi sunând şi stingerea. 

— Suntem pierduţi, şopti d'Artagnan la urechea lui Athos. 

— Vrei să spui că am pierdut, - răspunse liniştit Athos, 
scoțând patru pistoli din buzunar şi aruncându-l pe masă. 
Haideţi, domnilor, - urmă el, - auziţi că sună stingerea, 
haidem cu toţii la culcare. 

Athos părăsi birtul, urmat de d'Artagnan. Aramis plecă şi 
el, la braţ cu Porthos. Aramis mormăia printre dinţi versuri, 
în vreme ce Porthos îşi smulgea, când şi când, câte un fir de 
mustață în semn de cruntă deznădejde. 

Dar iată că deodată din întuneric se desprinse o umbră cu 
mlădieri ce nu-l erau străine lui d'Artagnan şi un glas 
binecunoscut îi spuse: 

— Domnule, v-am adus pelerina, că e răcoare în seara 
asta. 

— Planchet! Strigă d'Artagnan, nebun de bucurie. 

— Planchet! Izbucniră Porthos şi Aramis. 

— Ei da, Planchet, - spuse şi Athos - ce vă cruciţi aşa? A 
făgăduit omul că se întoarce la ora opt şi iată, chiar acum 
bate opt. Bravo, Planchet, ştii să te ţii de cuvânt şi dacă 
vreodată îţi părăseşti stăpânul, eu îţi păstrez un loc la mine. 

— Nu, niciodată, - răspunse Planchet, - niciodată nu-l voi 
părăsi pe domnul d'Artagnan! 

În acelaşi timp, d'Artagnan simţi că Planchet îi strecoară 
un răvaş în mână. 

D'Artagnan ardea de dorinţa să-l îmbrăţişeze pe Planchet 
la sosire, cum îl îmbrăţişase şi la plecare, dar se opri, de 
teamă ca nu cumva pornirea lui înflăcărată faţă de valet, în 
plină stradă, să nu bată cuiva la ochi. 

— Am scrisoarea, şopti ei lui Athos şi prietenilor. 

— Bine, - răspunse Athos, - să intrăm înăuntru şi s-o citim. 


Scrisoarea ardea mâna lui d'Artagnan: voia să grăbească 
pasul, dar Athos îl luă de braţ şi tânărul se văzu silit să-şi 
potrivească mersul după al prietenului. 

Intrară, în sfârşit, în cort, aprinseră o lampă şi în vreme ce 
Planchet stătea la intrare, ca să nu dea cineva peste cei 
patru prietenii, d'Artagnan, cu mâna tremurândă, rupse 
sigiliul şi deschise mult aşteptatul răspuns. 

Cuprindea doar o jumătate de rând: era un scris cu totul 
englezesc şi de o scurtime cu totul spartană. 

„Thank you, be easy.” 

Ceea ce însemna: „Mulţumesc, fii liniştit”. 

Athos luă scrisoarea din mâinile lui d'Artagnan, o apropie 
de lampă, o aprinse şi nu-l dădu drumul până ce nu se făcu 
toată cenuşa. 

Apoi îl chemă pe Planchet şi-l spuse: 

— Acum, băiatule, poţi să-ţi ceri cele şapte sute de livre, 
dar la drept vorbind nu înfruntai mare primejdie cu un 
răvaş ca ăsta. 

— Apoi eu tot am născocit fel şi chip de mijloace ca să-l 
dosesc. 

— Hai, istoriseşte-ne, îl îmbie d'Artagnan. 

— Vedeţi, domnule, e cam lungă povestea. 

— Ai dreptate, Planchet, - grăi Athos - de altminteri a 
sunat stingerea şi s-ar băga de seamă dacă am ţine lumina 
aprinsă mai multă vreme decât ceilalţi. 

— Fie, - primi d'Artagnan. - să ne culcăm. Somn uşor. 
Planchet. 

— Pe legea mea, domnule, întâia oară, după şaisprezece 
zile, o să dorm buştean. 

— Şi eu la fel! Zise d'Artagnan. 

— Şi eu la fel! Zise Porthos. 

— Şi eu la fel! Zise Aramis. 

— Ei bine, vreţi să vă spun drept? Şi eu la fel, domnilor, 
zise Athos. 

Capitolul XIX. 

FATALITATE. 


În vremea asta Milady, ieşită din minţi, răcnind pe puntea 
corăbiei ca o leoaică pe care o îmbarcau, fusese ispitită să 
se zvârle în mare ca să se întoarcă la țărm, neputându-se 
împăca cu gândul că, deşi batjocorită de d'Artagnan şi 
ameninţată de Athos, părăsea Franţa fără să se fi putut 
răzbuna. În curând, gândul acesta i se păru atât de 
nesuferit, încât, oricare ar fi fost urmările, îl rugă pe 
căpitan cu cerul şi cu pământul s-o coboare pe coastă; dar 
căpitanul, dornic să iasă din strânsoare prins între 
crucişătoarele engleze şi cele franceze ca degetul între 
scoarță şi copac, era grozav de grăbit să ajungă în Anglia, 
aşa că se împotrivi din răsputeri la ceea ce el socotea drept 
toane de femeie; făgădui însă călătoarei sale, care de altfel 
îi fusese dată în mare grijă chiar de către cardinal, s-o 
coboare, dacă marea şi francezii îi vor îngădui, într-unul din 
porturile Bretaniei, fie la Lorient, fie la Brest: deocamdată 
însă, vântul era neprielnic, marea frământată, aşa că 
pluteau de colo-colo pe lângă coaste. Nouă zile după ieşirea 
din Charente, Milady, galbenă la faţa de atâta ocară şi 
sânge rău zări în sfârşit profilându-se coastele albăstrii ale 
Finisierului. 

Chibzui că pentru a străbate acest colt al Franţei şi a se 
întoarce la cardinal, îi trebuiau cel puţin trei zile; încă o zi 
pentru debarcare, adică cu totul patru zile; prin urmare 
cele nouă zile trecute şi cu alte patru zile făceau la un loc 
treisprezece zile pierdute; treisprezece zile în timpul 
cărora multe întâmplări de seamă se puteau petrece la 
Londra. Îşi mai zise că, fără îndoială, pe cardinal l-ar fi 
mâniat întoarcerea ei şi ar fi ascultat mai binevoitor 
plângeri făcute împotriva ei decât învinuiri pe care ea le-ar 
fi adus împotriva altora. Lasă deci să treacă şi Lorient şi 
Brest fără a mai stărui pe lângă căpitan care, la rândul lui, 
se ferise şi el s-o mai stârnească. Milady îşi urmă deci 
călătoria şi chiar în ziua când Planchet se îmbarca la 
Portsmouth pentru Franţa, trimisa eminenţei sale intra 
triumfătoare în port. 


Tot oraşul fremăta de un du-te vino nemaipomenit: patru 
mari corăbii, de curând construite, fuseseră tocmai lansate 
pe mare; pe dig, în picioare, Buckingham, de sus, până jos 
în aur, scânteind ca totdeauna de diamante şi nestemate, la 
pălărie cu o pană albă care-l cădea pe umăr, stătea 
înconjurat de un stat major, aproape la fel de strălucitor ca 
şi el. 

Era una din acele frumoase şi rare zile de iarnă, când 
Anglia îşi aduce aminte că pe cer e un soare. Deşi palid sub 
vălul amurgului, astrul era neasemuit de frumos; cobora în 
zare, împurpurând bolta şi marea cu dâre de foc şi 
aruncând peste turlele şi bătrânele case ale oraşului o 
ultimă rază aurită, ce se oglindea în geamuri ca văpăile 
unui pârjol. Trăgând în piept aerul mării, mult mai tare şi 
mai îmbălsămat în preajma țărmului şi măsurând din ochi 
toată puterea pregătirilor pe care avea sarcina să le 
nimicească şi toată puterea acelei oşti împotriva căreia 
trebuia să lupte ea singură - ea, femeie - numai cu câteva 
pungi de aur, Milady se compara în mintea ei cu Judith, 
cumplita evreică, în clipa când pătrunsese în tabăra 
asirienilor şi când văzuse vălmăşagul uriaş de care, de cai, 
de oameni şi de arme pe care trebuia să-l spulbere, aidoma 
unui nor de fum, doar cu o mişcare a mâinii ei. 

Corabia intră în rada portului; dar când să arunce ancora, 
un mic cuter armat ca pentru război se apropie de vasul 
negustoresc, în chip de pază a coastelor şi lăsându-şi barca 
pe ape, o îndreptă spre scara corăbiei. În barcă se aflau: un 
ofiţer, un contra-maistru şi opt vâslaşi; numai ofiţerul se sui 
pe punte, unde fu primit cu tot respectul cuvenit unei 
uniforme. 

Ofiţerul schimbă câteva vorbe cu stăpânul vasului, îi dădu 
să citească nişte hârtii pe care le avea la el şi la porunca 
acestuia din urmă, întreg echipajul, marinari şi călători, 
fură chemaţi pe punte. 

În urma acestui soi de apel, ofiţerul întrebă cu glas tare 
numele locului de plecare, drumul şi popasurile corăbiei; la 


toate aceste întrebări, căpitanul răspunse fără şovăire şi 
fără greutate. După aceea, ofiţerul trecu în revistă unul 
după altul pe toţi câţi erau pe vas şi, oprindu-se lângă 
Milady, o privi cu luare-aminte, dar fără să-l spună nimic. 

Se întoarse pe urmă către căpitan, îi mai şopti câteva 
cuvinte, apoi, ca şi când corabia trebuia să asculte de atunci 
înainte numai de el porunci o manevră pe care echipajul o 
îndeplini îndată. Vasul porni din nou, însoţit de micul cuter 
care plutea pe de lături, ameninţându-l flancul cu gurile 
celor şase tunuri; în acelaşi timp, barca urma dâra ce-o lăsa 
corabia, ca o biată coajă de nucă îndărătul unei namile 
plutitoare. 

În vreme ce ofiţerul o cercetase cu privirea, Milady, cum e 
lesne de închipuit, îl măsurase la rândul ei, din cap până în 
picioare. Dar oricât era de obişnuită femeia aceasta să-şi 
înfigă ochii ei de jăratic în inimile celor cărora voia să le 
smulgă tainele, de data asta dădu de o mutră atât de 
îngheţată, încât nu izbuti să descopere nimic. Ofiţerul care 
se oprise în faţa ei şi o cercetase în tăcere cu atâta luare- 
aminte, putea să aibă între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi 
şase de ani; era alb la faţă, avea ochii ca peruzeaua şi cam 
înfundaţi în orbite; gura fină şi frumos arcuită rămânea 
nemişcată în conturul ei fără greş; bărbia foarte pronunţată 
mărturisea o putere de voinţă care la omul britanic de rând 
e mai întotdeauna doar încăpățânare; fruntea puţin teşită, 
frunte ce se potriveşte poeţilor, înflăcăraţilor şi ostaşilor, 
era uşor adumbrită de un păr scurt şi rar care, ca şi barba 
ce-l acoperea parte de jos a obrazului, era de un frumos 
castaniu închis. 

Când corabia intră în port, coborâse noaptea. Pâcla 
îngroşa bezna, doar în jurul farurilor şi al felinarelor de pe 
dig plutea un nimb asemeni celui din jurul lunei, atunci 
când vremea ameninţă a ploaie. Aerul era apăsător, jilav şi 
rece. 

Milady, femeia aceasta atât de tare, simţea că tremură fără 
să vrea. 


Ofiţerul ceru să i se arate cuferele călătoarei şi porunci să 
fie coborâte în barcă. După aceea, dându-l mâna, o pofti să 
coboare şi ea. 

Milady îl privi lung, codindu-se. 

— Cine sunteţi dumneavoastră, domnule, care aveţi 
bunătatea să vă îngrijiţi de mine? 

— Puteţi să vă daţi seama, doamnă, după uniformă. Sunt 
ofiţer în marina engleză, răspunse tânărul. 

— Şi se obişnuieşte oare ca ofiţerii din marina engleză să 
ia în grija lor pe compatrioți atunci când sosesc într-un port 
al Marei Britanii şi să împingă bunăvoința până acolo încât 
să-l însoţească pe uscat? 

— Da, milady, se obişnuieşte, nu din bunăvoință, ci din 
prevedere; în vreme de război străinii sunt găzduiţi într-un 
loc anumit, pentru a putea rămâne sub supravegherea 
guvernului până ce se vor fi cules toate lămuririle asupra 
lor. 

Aceste cuvinte fură rostite cu cea mai rece bună-cuviinţă şi 
cea mai desăvârşită linişte. Totuşi ele nu avură darul s-o 
potolească pe Milady. 

— Dar eu nu sunt străină, domnule, răspunse ea cu 
accentul cel mai curat care a răsunat vreodată de la 
Portsmouth până la Manchester, mă numesc lady Clarick şi 
această măsură... 

— Această măsură este generală, milady şi orice încercare 
de nesupunere ar fi de prisos. 

— Atunci, domnule, vă voi urma. 

Şi dând mâna ofițerului, Milady începu să coboare scara la 
capătul căreia aştepta barca. Ofiţerul o urmă. Pe jos, la 
pupa era întinsă o pelerină mare; după ce o pofiti să se 
aşeze peste pelerină, ofiţerul luă loc lângă ea. 

— Daţi-l drumul, porunci el marinarilor. 

Cele opt lopeţi se lăsară toate deodată, cu un singur 
clipocit şi o singură mişcare: barca părea că zboară pe faţa 
apelor. După cinci minute erau la țărm. Ofiţerul sări pe chei 
şi întinse mâna femeii. 


Tot acolo aştepta o trăsură. 

— Trăsura e pentru noi? Întrebă Milady. 

— Da, doamnă, răspunse ofiţerul. 

— E aşa departe hanul? 

— La celălalt capăt al oraşului. 

— Să mergem, zise Milady. 

Şi se urca hotărâtă în trăsură. 

Ofiţerul avu grijă ca sipetele să fie bine legate îndărătul 
trăsurii, apoi, aşezându-se lângă Milady, închise portiera. 

Numaidecât, fără să i se dea vreo poruncă sau să-l spună 
încotro să meargă, vizitiul porni în goană şi se înfundă pe 
străzile oraşului. 

O primire atât de stranie trebuia să fie pentru Milady un 
bogat izvor de cugetare: când îşi dădu seama că tânărului 
ofiţer nu-l ardea de vorbă, se ghemui într-un colţ şi începu 
să ia la şir toate bănuielile care-l încolţeau în minte. 

Totuşi, după un sfert de ceas, mirată de lungimea 
drumului, se plecă spre portieră ca să vadă încotro o 
duceau. Nu se mai zărea nici o casă; doar copacii păreau că 
aleargă unii după alţii în noapte, ca nişte mari stafii cernite. 

Milady se cutremură. 

— Dar nu mai suntem în oraş, domnule, zise ea. Tânărul 
ofiţer tăcu chitic. 

— Domnule, eu nu merg mai departe dacă nu-mi spui unde 
mă duceţi! 

Amenințarea rămase fără răspuns. 

— Asta-l prea din cale afară! Strigă Milady. Ajutor! Ajutor! 

Nici un glas nu răspunse. Trăsura gonea la fel de iute; 
ofiţerul părea o stană de piatră. 

Milady îi aruncă atunci una din acele groaznice căutături, 
atât de proprii chipului ei şi care rareori se întâmpla să dea 
greş. De mânie, ochii îi scânteiau în beznă. Tânărul rămase 
nepăsător. 

Milady deschise portiera trăsurii şi vru să sară afară. 

— Luaţi seama, doamnă, - rosti liniştit tânărul, - dacă 
săriţi, vă puteţi pierde viaţa. 


Milady căzu la loc, scrâşnind; ofiţerul se aplecă şi o privi la 
rândul lui, mirat să vadă chipul acela odinioară atât de 
frumos, schimonosit de turbare, aproape hâd. Vicleana 
înţelese că era pierdută dacă ar fi lăsat să i se vadă în 
suflet. Îşi însenină trăsăturile feţei, grăind cu glas 
plângător: 

— În numele cerului, domnule, spuneţi-mi cui se datorează 
silnicia aceasta: dumneavoastră, guvernului dumneavoastră 
sau vreunui duşman al meu? 

— Nu sunteţi supusă la nici o silnicie, doamnă şi ceea ce vi 
se întâmplă este urmarea unei măsuri fireşti pe care 
suntem nevoiţi s-o luăm faţă de toţi cei care debarcă în 
Anglia. 

— Aşadar dumneavostră nu mă cunoaşteţi, domnule? 

— Este întâia oară când am cinstea să vă văd. 

— Şi pe cuvântul dumneavoastră că n-aveţi nici un fel de 
pică împotriva mea? 

— Nici un fel, vă jur! 

Era atâta seninătate, atâta sânge rece, chiar atâta 
blândeţe în glasul tânărului, încât Milady se mai potoli. 

În cele din urmă, după aproape un ceas de mers, trăsura 
se opri în faţa unor zăbrele de fier ce închideau un drum 
neted ducând la un castel cu linii aspre, dintr-o bucată 
parcă şi singuratic. Aşa cum înaintau, pe un nisip ca 
pulberea, Milady desluşi un vuiet haotic pe care-l recunoscu 
a fi zgomotul valurilor mării, când se izbesc de o coastă 
stâncoasă. 

Trăsura trecu sub două bolți şi se opri în sfârşit într-o 
curte întunecoasă şi pătrată; portiera se deschise aproape 
îndată, ofiţerul sări sprinten şi, întinzând mâna tinerei 
femei, o ajută să se sprijine şi să coboare destul de liniştită. 

— Totuşi, - grăi Milady, privind întâi împrejur, apoi spre 
tânărul ofiţer, cu zâmbetul ei cel mai fermecător, - totuşi, 
orice s-ar spune, sunt ostatică; fireşte însă că nu pentru 
multă vreme, adăugă ea. Conştiinţa mea şi cuviinţa 
dumitale, domnule, mă liniştesc. 


Oricât de măgulitoare erau aceste cuvinte, ofiţerul nu 
răspunse nimic; scoțând din cingătoare un fluieraş de 
argint, ca cel de care se foloseau contramaiştrii pe vasele 
de război, fluieră de trei ori, pe trei tonuri felurite; deodată, 
mai mulţi oameni se iviră, deshămară caii din care ieşeau 
aburi şi traseră trăsura sub un şopron. 

Atunci, cu aceeaşi cuviinţă molcomă, ofiţerul o pofti pe 
Milady în casă. Iar ea, cu aceeaşi faţă zâmbitoare, îl luă de 
braţ şi intră cu el printr-o uşă joasă şi strâmtă, de-a lungul 
unei săli boltite care, luminată doar la capătul ei, ducea 
către o scară de piatră, ce se răsucea în jurul unei muchii 
de piatră; se opriră apoi am îndoi în faţa altei uşi ferecate; 
după ce tânărul puse în broască cheia ce avea la el, uşa se 
învârti greoaie pe ţâţâni, dezvăluind vederii camera sortită 
ostaticei. 

Dintr-o singură aruncătură, de ochi, Milady cuprinse 
întreaga încăpere, până în cele mai mici amănunte. 

Era o cameră, al cărei mobilier putea sluji tot atât de bine 
unei închisori, cât şi locuinţei unui om slobod; totuşi, gratiile 
ferestrelor şi zăvoarelor uşii mărturiseau deschis că era 
vorba de o închisoare. 

O clipă, întreaga putere sufletească a acestei fiinţe, călite 
totuşi în grele încercări, o părăsi; căzu într-un jilţ, cu 
braţele încrucişate, cu fruntea plecată, aşteptând să vadă 
intrând în orice clipă un judecător care să-l pună tot soiul 
de întrebări. 

Dar nimeni nu intră afară doar de doi sau trei soldaţi de 
marină care-l aduseră sipetele şi lăzile, le lăsară într-un 
ungher şi se îndepărtară fără nici un cuvânt. 

Ofiţerul supraveghea toate aceste amănunte cu liniştea-l 
nedezminţită pe care Milady o băgase de seamă, nerostind 
la rândul lui nici un cuvânt şi făcându-se ascultat doar prin 
mişcări ale mâinii sau prin semnele cu fluieraşul lui. S-ar fi 
zis că între omul acela şi subalterni nu era limbă vorbită, 
sau că graiul ajunsese de prisos. În sfârşit, nemaiputându- 
se stăpâni, Milady rupse tăcerea. 


— În numele cerului, domnule! - izbucni ea, - ce înseamnă 
toate astea? Scoateţi-mă din nedumerire. Pot să înfrunt o 
primejdie pe care s-o prevăd, o nenorocire care s-o pricep. 
Unde sunt şi ce sunt aici? Dacă sunt liberă, ce rost au 
gratiile astea şi zăvoarele de la uşi? Dacă sunt ostatică, ce 
crimă am săvârşit? 

— Sunteţi aici în camera care vă este sorocită, doamnă. 
Am primit poruncă să vă iau de pe corabie şi să vă însoțesc 
în acest castel; am îndeplinit porunca, cred eu, cu toată 
străşnicia unui soldat, dar şi cu toată curtenia unui 
gentilom. Aici se sfârşeşte, cel puţin până acum, îndatorirea 
ce mi s-a încredinţat; celelalte toate privesc pe altcineva. 

— Cine e ace! Cineva? Întrebă Milady. Nu puteţi să-mi 
spuneţi numele? 

Tocmai atunci se auzi mare zăngănit de pinteni pe scări: 
câteva voci trecură şi se stinseră în vreme ce zgomotul unui 
pas singuratic se apropie de uşă. 

— Iată-l ca vine, doamnă, spuse ofiţerul dându-se la o 
parte şi aşteptând într-o ţinută plină de respect şi de 
supunere. 

În acelaşi timp, uşa se deschise şi un bărbat se ivi în prag. 
Era fără pălărie, purta spadă la şold şi în mână mototolea o 
batisă. Milady crezu că recunoaşte umbra ce se desprindea 
din întuneric; se sprijini cu o mână de braţul jilţului şi-şi 
întinse gâtul, grăbită să se încredinţeze că nu se înşela. 

Străinul înaintă încet spre ea. Şi pe măsură ce înainta, 
intrând în cercul de lumină aruncat de lampă, Milady se 
dădea fără voia ei îndărăt. 

Apoi, când nu mai avu nici o îndoială: 

— Cum asta! Dumneata eşti, scumpe frate? Strigă ea în 
culmea uimirii. 

— Da, frumoasă doamnă! - răspunse lordul de Winter, 
salutând-o pe jumătate curtenitor, pe jumătate în zeflemea, 
- eu, în carne şi oase. 

— Dar atunci, castelul acesta? 

— E al meu. 


— Şi camera aceasta? 

— E a dumitale. 

— Prin urmare sunt ostatica dumitale?! 

— Cam aşa ceva. 

— Dar este o înspăimântătoare siluire! 

— Să lăsăm vorbele mari; mai bine să ne aşezăm şi să 
vorbim liniştit, aşa cum se cuvine între un frate şi o soră. 

Apoi, întorcându-se spre uşă şi văzând că tânărul ofiţer îi 
aşteaptă porunca: 

— E bine, - îi spuse, - îţi mulţumesc; şi acum, lasă-ne, te 
rog, singuri, domnule Felton. 

Capitolul XX. 

FRATELE ŞI SORA STAU DE VORBĂ. 

În timpul cât îi trebui lordului de Winter ca să închidă uşa, 
să tragă oblonul şi să-şi apropie un scaun de jilţul cumnatei 
sale, Milady îşi cufundă visătoare privirea în adâncurile 
tuturor întâmplărilor cu putinţă şi descoperi întreaga 
urzeală pe care nu putuse nici măcar s-o întrevadă atâta 
vreme cât nu avusese habar în ce mâini căzuse. Ştia că 
lordul de Winter era un gentilom vrednic, un vânător aprig, 
un jucător isteţ, cutezător cu femeile, dar mai ştia că era cu 
totul nepriceput în ticluirii de uneltiri. Cum de aflase despre 
sosirea ei? Cum de pusese mâna pe ea? Şi de ce o ţinea 
acolo? 

Este drept, unele cuvinte ale lui Athos îi dovediseră că 
întrevederea ei cu cardinalul ajunsese şi la urechi străine: 
dar nici nu putea crede că Athos izbutise să-l pună bețe în 
roate atât de repede şi de straşnic. 

Îi era mai curând teamă să nu se fi descoperit tot ce 
învârtise odinioară în Anglia. Poate că Buckingham ghicise 
că ea fusese aceea care-l tăiase cele două giuvaiere şi voia 
să se răzbune de această mică trădare; dar Buckingham nu 
era în stare să lovească într-o femeie, mai ales dacă femeia 
ar fi fost împinsă la vreo faptă dintr-un simţământ de 
gelozie. 


Această presupunere i se păru cea mai apropiată de 
adevăr; crezu că era vorba de o răzbunare pe trecut şi nu 
de o întâmpinare în viitor. Deocamdată şi în orice caz mai 
bine că se vedea căzută în mâinile cumnatului ei, pe care 
nădăjduia să-l îmbrobodească, decât în mâinile vreunui 
duşman făţiş şi şmecher. 

— Da, să vorbim, scumpe frate, spuse ea cu un fel de 
voioşie, hotărâtă fiind să tragă din convorbire, în pofida 
gândurilor ascunse ale lordului de Winter, lămuririle de 
care avea nevoie, pentru a şti cum să se poarte în viitor. 

— Te-ai hotărât totuşi să te întorci în Anglia, - grăi lordul 
de Winter, - deşi mi-ai mărturisit pe faţă în atâtea rânduri la 
Paris, că nu vei mai pune niciodată piciorul pe pământul 
Marii Britanii? 

Milady răspunse la întrebare printr-o altă întrebare: 

— Înainte de toate, - începu ea, - dumireşte-mă cum de m- 
aţi pândit atât de straşnic, încât să afli din vreme nu numai 
că sosesc, dar chiar şi ziua, ora şi portul în care soseam. 

Lordul de Winter folosi şi el aceleaşi mijloace ca Milady, 
socotind că de vreme ce cumnata lui le folosea, erau cele 
mai bune. 

— Spune-mi şi dumneata, scumpă soră, - întrebă el, - ce-ai 
venit să faci aici, în Anglia? 

— Dar am venit să te văd, răspunse Milady, fără să-şi dea 
sema ce mult întărea prin răspunsul ei bănuielile pe care 
scrisoarea lui d'Artagnan le stârnise în mintea cumnatului şi 
vrând doar să-l cucerească bunăvoința printr-o minciună. 

— Ah, ca să mă vezi! Mormăi cu tâlc lordul de Winter. 

— Fireşte, ca să te văd. Ce-l de mirare în asta? 

— Şi n-ai venit în Anglia cu nici un alt scop decât să mă 
vezi? 

— Nu. 

— Aşadar, numai pentru mine ţi-ai dat osteneala să treci 
Canalul Mânecii? 

— Da, numai pentru dumneata. 

— Drace! Dar grozavă dragoste, surioară! 


— Nu sunt eu oare cea mai apropiată rudă a dumitale? Îl 
întrebă Milady, cu glasul celei mai înduioşătoare nevinovăţii. 

— Şi chiar singura mea moştenitoare, nu-l aşa? Vorbi la 
rândul lui, lordul de Winter, uitându-se drept în ochii ei. 

Oricât de mare îi era puterea de stăpânire, Milady tresări 
totuşi, iar lordul de Winter simţi tresărirea, căci pusese 
mâna pe braţul cumnatei lui, când rostise ultimele cuvinte. 

Într-adevăr, lovitura era făţişă şi adâncă. Cel dintâi gând la 
care Milady se oprise fusese Ketty; o trădase şi destăinuise 
lordului ura aceea hapsână pe care chiar ea şi-o dăduse 
copilăreşte în vileag faţă de camerista ei; îşi mai aminti de 
asemenea cum îşi ieşise din fire împotriva lui d'Artagnan, 
fiindcă acesta cruţase viaţa cumnatului ei. 

— Nu înţeleg, milord, adăugă ea pentru a câştiga timp şi a- 
l face pe potrivnic să vorbească. Ce vrei să spui şi ce se 
ascunde sub cuvintele tale? 

— Oh! Doamne, Dumnezeule! Nimic, răspunse lordul de 
Winter cu o voioşie prefăcută; doreşti să mă vezi şi vii în 
Anglia. Eu aflu de această dorinţă sau mai bine-zis bănuiesc 
că o ai şi, ca să te scutesc de plictiselile unei sosiri noaptea 
într-un port, de oboseala unei debarcări, trimit pe unul din 
ofiţerii mei în întâmpinarea dumitale; îi dau o trăsură pe 
seama lui şi el te aduce în acest castel, a cărui pază mi-a 
fost încredinţată, unde vin în fiecare zi şi unde, pentru ca 
îndoita noastră dorinţă de a ne vedea să se împlinească, 
pun să ţi se pregătească o cameră. Ce vezi dumneata mai 
de mirare în tot ce-ţi spun, decât în ceea ce mi-ai spus 
dumneata? 

— Nu, ceea ce găsesc eu de mirare este că ţi s-a dat de 
veste sosirea mea. 

— Cu toate astea e lucrul cel mai firesc, scumpa mea soră, 
n-ai văzut că înainte să intre în radă căpitanul micii 
dumitale corăbii a trimis o luntrişoară cu registrul de bord 
şi lista echipajului tocmai pentru a căpăta voie să pătrundă 
în port? Eu sunt comandantul portului, mi s-a adus registrul 
şi-am văzut acolo numele dumitale. Inima mi-a spus ceea 


ce-mi întăreşte acum graiul dumitale, adică în ce scop ai 
înfruntat pericolul unei mări atât de vitrege sau, cel puţin, 
atât de obositoare pe vremea asta şi am trimis curierul meu 
ca să te întâmpine. Restul îl ştii. 

Milady înţelese că lordul de Winter minţea şi se înfricoşă 
mai tare. 

— Frate, - urmă ea, - nu era milord Buckingham cel pe 
care l-am zărit pe dig, seara, când am sosit? 

— Chiar el. Ah! Pricep de ce vederea lui te-a izbit, - 
adăugă lordul de Winter, - vii dintr-o ţară unde trebuie să 
se vorbească mult de el şi ştiu că pregătirile lui împotriva 
Franţei dau de gândit prietenului dumitale, cardinalul. 

— Prietenul meu, cardinalul! Exclamă Milady văzând că şi 
în privinţa asta, ca şi în cealaltă, lordul de Winter părea să 
ştie multe. 

— Cum, nu-l prietenul dumitale? - spuse în treacăt lordul, 
- iartă-mă, aşa credeam, dar o să mai vorbim noi de 
milordul duce, deocamdată să nu ne îndepărtăm de la 
întorsătura sentimentală pe care o luase convorbirea 
noastră: spuneai că ai venit să mă vezi. 

— Da. 

— Bine! Ţi-am răspuns că le vei avea toate după pofta 
inimii şi ne vom vedea în fiecare zi. 

— Va trebui deci să rămân o veşnicie aici? Întrebă Milady 
cu oarecare teamă. 

— Găseşti că nu eşti destul de bine găzduită, surioară? 
Spune-mi tot ce-ţi lipseşte şi voi da îndată poruncă să ţi se 
aducă. 

— Dar n-am nici femeile, nici oamenii mei... 

— Îi vei avea, doamnă. Spune-mi numai cum îţi ţinea casa 
întâiul dumitale soţ şi, deşi nu sunt decât cumnatul 
dumitale, îţi voi rândui casa în acelaşi fel. 

— Întâiul meu soţ? Strigă Milady, aţintindu-şi ochii 
înspăimântați asupra lordului de Winter. 

— Da, soţul dumitale, francezul; nu vorbesc de fratele 
meu. De altminteri, dacă l-ai uitat, cum mai e încă în viaţă, 


aş putea să-l scriu şi mi-ar trimite toate lămuririle. 

Milady simţi pe frunte broboane de sudoare rece. 

— Glumeşti, zise ea cu glas înăbuşit. 

— Glumesc eu? Întrebă lordul, sculându-se de pe scaun şi 
dând un pas îndărăt, 

— Sau mai curând mă jigneşti, urmă ea apăsând cu 
mâinile ca nişte gheare braţele jilţului şi proptindu-se cu 
gând să se ridice. 

— Să te jignesc pe dumneata, eu? - urmă lordul de Winter, 
dispreţuitor, - crezi oare, doamnă, că mai e cu putinţă? 

— Într-adevăr, domnule, - grăi Milady, - sau eşti beat, sau 
eşti nebun; pleacă de aici şi trimite-mi o femeie. 

— Femeile nu-şi ţin gura, surioară! Nu s-ar putea oare să- 
ţi slujesc eu drept cameristă? În felul acesta, tainele ar 
rămâne între noi. 

— Obraznicule! Răcni Milady şi, ca şi când ar fi fost 
împinsă de un arc, sări asupra lordului, care o aştepta cu 
braţele încrucişate, dar şi cu mână pe mânerul spadei. 

— Ei! Ei! - făcu el, - ştiu că ai obiceiul să ucizi oamenii, dar 
ia seama, eu mă voi apăra chiar împotriva dumitale. 

— Da, ai dreptate, - urmă Milady, - te cred destul de mişel 
ca să ridici mâna asupra unei femei. 

— Poate că da; de altminteri aş avea o dezvinovăţire îmi 
închipui că mâna mea nu va fi întâia mână de bărbat care te 
va fi atins. 

Şi, cu o mişcare molcomă şi acuzatoare, lordul arătă 
umărul ei stâng, pe care-l atinse aproape cu degetul. 

Milady scoase un răcnet înăbuşit şi dădu îndărăt până în 
ungherul încăperii, asemenea unei pantere care încearcă să 
se încordeze pe brânci pentru a se repezi. 

— Urlă cât îţi place, - strigă şi lordul de Winter, - dar nu 
încerca să muşti, căci bagă de seamă, asta s-ar întoarce 
împotriva dumitale: aici nu sunt avocaţi care să rânduiască 
din vreme moştenirile şi nici cavaleri rătăcitori care să-mi 
caute pricină pentru frumoasa doamnă pe care o ţin 
ferecată; în schimb, am la îndemână judecători care vor 


hotări de soarta unei femei îndeajuns de neruşinate, ca să 
se strecoare bigamă în patul lordului de Winter, fratele meu 
mai mare şi, ia bine seama: judecătorii te vor trimite în faţa 
unui călău care-ţi va dichisi amândoi umerii la fel. 

Ochii ei scăpărau asemenea străfulgerări, încât, deşi era 
bărbat şi înarmat cu spada în faţa unei femei fără armă, 
lordul simţi bruma spaimei strecurându-l-se până în 
adâncul sufletului; urmă totuşi din ce în ce mai mânios: 

— Da, înţeleg, după ce l-ai moştenit pe fratele meu ţi-ar fi 
plăcut grozav să mă moşteneşti şi pe mine; dar îţi spun 
dinainte: poţi să mă ucizi sau să pui să mă ucidă, eu mi-am 
luat toate măsurile; nici o leţcaie din averea mea nu va 
trece în mâinile dumitale. Nu eşti destul de bogată, 
dumneata care ai aproape un milion şi nu puteai oare să te 
opreşti din drumul dumitale păcătos, dacă nu făceai răul 
decât din plăcerea nemărginită şi nebunească de a-l face? 
Uite, îţi mărturisesc, dacă memoria fratelui meu nu mi-ar fi 
sfântă, te-aş trimite într-o temniţă de-a statului, unde să-ţi 
putrezească oasele, sau la Tybum, ca să saturi poftele 
marinarilor; eu am de gând să tac, dar şi dumneata îndură- 
ţi liniştită surghiunul; peste zece sau cinsprezece zile voi 
pleca spre La Rochelle, cu armata. În ajunul plecării mele 
însă, un vapor va veni să te ia şi te va duce în coloniile 
noastre din sud. Voi fi de faţă la plecarea dumitale şi, fii pe 
pace: îţi voi da un însoțitor care-ţi va zbura creierii la prima 
încercare ce ai face-o de a te întoarce în Anglia sau pe 
continent. 

Milady asculta cu atâta luare-aminte, încât ochii din care 
ţâşneau flăcări i se holbaseră. 

— Da şi până atunci, vei locui în acest castel, urmă lordul 
de Winter; zidurile sunt groase, uşile sunt zdravene, 
zăbrelele sunt tari, de altminteri fereastra dumitale e chiar 
deasupra mării; oamenii mei, care-mi sunt credincioşi cu 
trup şi suflet veghează în jurul camerei dumitale şi păzesc 
toate trecerile care duc spre curte; apoi, chiar ajunsă în 
curte, tot ai mai avea de trecut prin trei rânduri de zăbrele. 


Porunca mea este limpede: un singur pas, o singură 
mişcare sau vorbă care ar aduce a evadare şi se va trage 
asupra dumitale: dacă vei fi împuşcată, justiţia engleză îmi 
va fi, nădăjduiesc, recunoscătoare că am scutit-o de o belea. 
lată, trăsăturile dumitale îşi capătă iar liniştea, chipul 
dumitale îşi găseşte iar siguranţa de sine: cincisprezece 
zile, douăzeci de zile. Îţi spui dumneata, haida de! Până 
atunci, cu mintea mea isteaţă născocesc eu ceva; cu mintea 
mea drăcească, îmi dibui eu prada! Până în cincisprezece 
zile, îţi spui dumneata, nici nu mai sunt aici. Ei bine, 
încearcă numai! 

Văzându-se dată în vileag, Milady îşi înfipse unghiile în 
carne pentru a-şi stăpâni orice mişcare ce ar fi trădat pe 
faţa ei alt simţământ decât al spaimei. Lordul de Winter 
urmă: 

— L-ai văzut pe ofiţerul care comandă singur aici, în lipsa 
mea, aşa că îl cunoşti; după cum ţi-ai dat singură seama, 
este în stare să asculte o poruncă, fiindcă aşa cum te ştiu, n- 
ai călătorit de la Portsmouth până aici fără să fi încercat să-l 
scoţi vorbele din gură. Ce zici? O statuie de marmură ar fi 
fost mai rece şi mai mută? Ţi-ai încercat până acum puterea 
ademenirilor dumitale asupra multor bărbaţi şi din 
nefericite ai izbutit totdeauna; încearcă însă şi asupra 
acestuia. La naiba! Dacă-l vii de hac, atunci mărturisesc, 
eşti dracul pe pământ. 

Se duse la uşă şi o deschise dintr-o dată. 

— Chemaţi pe domnul Felton, porunci el. Aşteaptă o clipă 
şi o să ite dau în seamă. 

Între cele două fiinţe cobori o tăcere ciudată, în timpul 
căria se auzi zgomotul unui pas molcom şi regulat care se 
apropia. Apoi, în umbra coridorului se ivi conturul unei 
făpturi omeneşti şi tânărul locotenent, despre care am mai 
vorbit, se opri în prag aşteptând porunca lordului. 

— Intră, dragul meu John, - îl pofti lordul de Winter, - intră 
şi închide uşa. 

Tânărul ofiţer intră. 


— Şi acum, - grăi lordul, - priveşte această femeie: e 
tânără, frumoasă şi cum nu se poate mai fermecătoare. Ei 
bine, e o dihanie care la douăzeci şi cinci de ani s-a făcut 
vinovată de tot atâtea nelegiuri câte poţi citi într-un an în 
catastifele tribunalelor noastre; glasul ei ţi se strecoară în 
vine, frumuseţea îi slujeşte drept momeală pentru prada 
care-l cade în gheare, trupul ei plăteşte tot ce a făgăduit, se 
cuvine să-l dăm şi ce-l al ei. Va încerca să te ademenească, 
va încerca poate să te şi ucidă; te-am scos din nevoi, Felton, 
te-am făcut locotenent; ba odată ţi-am scăpat şi viaţa, ştii cu 
ce prilej; sunt pentru dumneata nu numai un ocrotitor, ci şi 
un prieten, nu numai un binefăcător, ci şi un tată; această 
femeie s-a întors în Anglia, ca să uneltească împotriva 
zilelor mele; ţin acum şarpele în mâini; ei bine, te chem şi-ţi 
grăiesc aşa: prietene Felton. John, copilul meu, păzeşte-mă 
şi, mai ales, păzeşte-te de această femeie; jură-mi pe 
mântuirea sufletului dumitale că o vei păzi cu toată 
străşnicia, ca să-şi primească ispăşirea cuvenită. John 
Felton, mă bizui pe cuvântul tău; John Felton, am încredere 
în buna ta credinţă. 

— Milord, - răspunse tânărul ofiţer, încărcându-şi privirea- 
| senină cu toată ura pe care o putu găsi în străfundul inimii 
lui, - milord, vă jur că totul se va face aşa precum doriţi! 

Milady primi această privire ca un osândit stors de vlagă: 
nu, era eu neputinţă să-ţi închipui o căutătură mai supusă şi 
mai blândă decât aceea care plutea în acea clipă pe 
frumosul chip. Chiar lordul de Winter abia putu recunoaşte 
tigroaica împotriva căreia, ceva mai devreme, se simţea 
gata să lupte. 

— Nu va ieşi niciodată din această încăpere, auzi, John, - 
urmă lordul, - nu va schimba nici o vorbă cu nimeni; nu va 
vorbi decât cu dumneata, dacă bineînţeles vei binevoi să-l 
faci această cinste. 

— E de-ajuns, milord, am jurat! 

— Şi acum, doamnă, încearcă să te împaci cu dumnezeu, 
căci oamenii şi-au rostit cuvântul lor. 


Milady lăsă să-l cadă capul, ca şi când s-ar fi simţit strivită 
sub această judecată. Lordul de Winter părăsi încăperea, 
făcându-l semn lui Felton, care ieşi în urma lui şi închise 
uşa. 

După o clipă se auzi pe sală pasul greoi al unui soldat din 
marină, care făcea de strajă cu baltagul la brâu şi cu flinta 
în mână. 

Milady rămase câteva clipe nemişcată, socotind că cineva 
o urmărea poate prin gaura cheii; apoi ridicându-şi încet 
ochii, în care se oglindea aceeaşi năprasnică pornire de ură 
şi de sfidare, dădu fuga să asculte la uşă şi să privească pe 
fereastră şi se întoarse ca să se afunde într-un jilţ adânc, 
dusă pe gânduri. 

Capitolul XXI. 

OFIȚER. 

În vremea asta, cardinalul aştepta veşti din Anglia, dar 
veşti bune nu soseau; doar rele şi amenințătoare. 

Oricât de împresurată ar fi fost La Rochelle, oricât de 
sigură părea izbânda datorită măsurilor luate şi mai ales a 
digului care nu lăsa să pătrundă nici o luntre în oraşul 
asediat, blocada putea totuşi să mai ţină vreme 
îndelungată; şi era mare ocară pentru oştirile regelui şi 
mare plictiseală pentru domnul cardinal care, e drept, nu se 
mai îndeletnicea cu vrajba dintre Ludovic al XIII-lea şi Ana 
de Austria, acesta fiind fapt împlinit, ci se gândea cum să 
împace pe domnul Bassompierre care se afla în ceartă cu 
ducele d'Angouleme. 

Cât priveşte pe fratele regelui, deşi pornise asediul, lăsa 
pe seama cardinalului grija de a-l duce la capăt. 

Oraşul, în ciuda nemaipomenitei încăpăţânări a 
primarului, încercase un fel de răzvrătire cu scop să se 
predea oştirii regeşti; primarul trimisese la spânzurătoare 
pe răzvrătiți. Această ispăşire potoli capetele cele mai 
înfierbântate, care chibzuiră atunci să moară mai bine de 
foame. Moartea aceasta li se părea ceva mai nepripită şi 
mai puţin neînduplecată decât spânzurătoarea. 


La rândul lor, asediatorii prindeau când şi când soli, pe 
care cei din La Rochelle îi trimiteau la Buckingham sau 
ştafete pe care Buckingham îi trimitea celor din La 
Rochelle. Şi într-un fel şi în altul judecata se sfârşea iute- 
lute. Domnul cardinal rostea doar un cuvânt: Spânzurat! 
Regele era poftit să vină să ia parte la spânzurare. Plictisit, 
suveranul îşi alegea un loc bun, ca să nu-l scape niciunul din 
amănuntele ispăşirii; oricum, asta îl mai distra puţin şi-l 
dădea ghes să îndure asediul, dar tot nu-l împiedica să se 
plictisească de moarte şi să vorbească mereu de 
întoarcerea lui la Paris; astfel încât, dacă ar fi lipsit solii şi 
spionii, eminenţa sa, cu toată închipuirea-l bogată, ar fi fost 
pusă la grea încercare. 

Totuşi vremea trecea şi orăşenii nu mai capitulau; cel din 
urmă spion care fusese prins ducea o scrisoare. Această 
scrisoare vestea pe Buckingham că oraşul ajunsese la 
capătul puterilor, dar în loc de a adăuga: „Dacă ajutorul 
dumneavoastră nu soseşte înainte de cinsprezece zile, ne 
vom preda”, scrisoarea lămurea: „Dacă ajutorul 
dumneavoastră nu soseşte înainte de cincisprezece zile, 
când va sosi ne va găsi pe toţi „morţi de foame”. 

Localnicii nu mai nădăjduiau deci decât în Buckingham. 
Buckingham era mântuitorul lor. Dacă într-o zi ar fi fost 
încredinţaţi că nu trebuiau să se mai bizuie pe Buckingham, 
fără îndoială că o dată cu speranţa li s-ar fi năruit şi 
dârzenia. 

Cardinalul aştepta deci cu mare nerăbdare veşti din 
Anglia, care să-l înştiinţeze că Buckingham nu va veni. 

Problema cuceririi oraşului pe calea armelor, dezbătută 
adesea în consiliul regelui, fusese totdeauna înlăturată; în 
primul rând la Rochelle părea cu neputinţă de cucerit, apoi 
cardinalul, orice ar fi spus, ştia că grozăvia sângelui vărsat 
într-o ciocnire în care francezii trebuiau să lupte împotriva 
francezilor, ar fi întors politica cu şaizeci de ani în urmă; şi 
cardinalul era pe atunci ceea ce numim azi un om al 
progresului. În adevăr, jefuirea oraşului La Rochelle şi 


uciderea a trei sau patru mii de hughenoți, care ar fi căzut 
în lupte, semăna prea mult în 1628 cu măcelul din noaptea 
sfântului Bartolomeu, din anul 1572; apoi, mai presus de 
toate, această ultimă măsură pe care regele, ca bun catolic, 
n-ar fi înlăturat-o de loc, se lovea neîndurător de 
argumentul generalilor asediatori: La Rochelle nu putea fi 
doborâtă decât prin înfometare. 

Cardinalul nu-şi putea alunga din minte şi unele temeri din 
pricina cumplitei sale trimise, căci şi el înţelesese ciudatele 
proporții ale acestei femei, aci năpârcă, aci leoaică. Îl 
trădase oare? Murise? În tot cazul o cunoştea îndeajuns 
pentru a-şi da seama că, lucrând pentru el sau împotriva 
lui, prietenă sau vrăjmaşă, tot n-ar fi rămas locului fără 
mari piedici în cale; dar de unde veneau piedicile? Iată ceea 
ce nu putea şti. 

De altminteri, el avea încredere - şi pe bună dreptate - în 
Milady: ghicise în trecutul ei lucruri groaznice pe care 
numai mantia sa roşie le putea acoperi; şi simţea că, pentru 
o pricină sau alta, această femeie îi va rămâne credincioasă, 
putând să găsească numai în el un sprijin mai mare decât 
primejdia ce o ameninţa. 

Se hotări deci să ducă singur războiul şi să nu mai aştepte 
nici nu ajutor străin, afară doar de cine ştie ce noroc picat 
din cer. Puse deci să se înalțe mai departe faimosul ding 
care trebuia să înfometeze La Rochelle; şi în vreme ce-şi 
arunca privirea asupra nefericitului oraş, care închidea 
între zidurile lui atâta mizerie oarbă şi atâta virtute, 
cardinalului îi răsări în minte lozinca lui Ludovic al Xl-lea - 
înaintaşul său politic, după cum el însuşi era înaintaşul lui 
Robespierre - acea vrednică lozincă a tovarăşului lui 
Tristan 137): „Dezbină şi domneşte”. 

Pe când asedia Parisul, Henric al IV-lea punea să se arunce 
peste zidurile oraşului pâine şi merinde; cardinalul porunci 
să arunce fiţuici prin care arăta localnicilor cât era de 
nedreaptă, de îngustă şi de sălbatică purtarea căpeteniilor 
lor; aceste căpetenii aveau grâu din, belşug, dar nu-l 


împărțeau; erau credincioşi altei lozinci: - căci aveau şi ei 
lozinci - să piară femeile, copiii, bătrânii, dar să rămână 
teferi şi zdraveni bărbaţii care trebuiau să le apere zidurile. 
Până atunci, fie din devotament, fie din neputinţă de a lupta 
împotrivă, această lozincă - fără a se bucura de 
încuviințarea tuturor - începuse a trece de la teorie la 
practică; dar răvaşele se încumetară s-o lovească. Ele 
aminteau bărbăţiilor că femeile, copiii şi bătrânii, lăsaţi să 
piară de foame, erau soțiile, fiii, părinţii lor; că ar fi fost mai 
drept să îndure cu toţii aceeaşi năpastă, pentru ca starea 
tuturor laolaltă să fie izvorul unor hotărâri obşteşti. 

Aceste fiţuici avură urmarea pe care cel ce le pusese la 
cale o putea nădăjdui, deoarece ele îndemnară un mare 
număr de localnici să pornească negocieri pe seama lor cu 
oştirea regească. 

Dar tocmai pe când cardinalul vedea rodind ticluirile sale, 
bucuros fiind de a le fi folosit, un locuitor din La Rochelle, 
care izbutise, Dumnezeu ştie cum, să străbată liniile 
ostăşeşti în pofida straşnicei supravegheri a lui 
Bassompierre, a lui Schomberg şi a ducelui d'Angouleme, 
supravegheați la rândul lor de cardinal, un locuitor din La 
Rochelle, spuneam, pătrunse în oraş venind din Portsmouth 
şi povesti că văzuse acolo o flotă nemaipomenită, gata să 
ridice ancora înainte de opt zile. Mai mult, Buckingham 
vestea primarului că marea ligă împotriva Franţei va fi în 
sfârşit fapt împlinit şi că regatul se va vedea călcat în 
acelaşi timp de armatele engleze, de cele imperiale şi 
spaniole. Această scrisoare fu citită localnicilor în toate 
pieţele oraşului. Se lipiră copii în toate colţurile străzilor şi 
chiar acei care începuseră negocieri cu oastea maiestăţii 
sale, le curmară, hotărâți fiind să aştepte marele ajutor, 
vestit cu surle şi trompete. 

Împrejurarea aceasta neaşteptată trezi în cardinal 
neliniştea de la început, silindu-l, fără voia lui, să-şi îndrepte 
iarăşi privirea de partea cealaltă a marii. 


În vremea asta, scutită de grijile ce frământau pe singura 
şi adevărata ei căpetenie, oştirea regelui se pusese pe trai 
vesel; în tabără nu lipseau nici merindele, nici banii; toate 
unităţile se întreceau în îndrăzneală şi-n veselie. Să prindă 
spioni şi să-l spânzure, să se încumete la fapte năzdrăvane 
pe dig sau pe mare, să născocească trăsnăi, să le 
înfăptuiască fără teamă, iată în ce chip îşi petreceau ostaşii 
zilele care li se păreau prea scurte, dar care, dimpotrivă, 
păreau nesfârşit de lungi nu numai orăşenilor măcinaţi de 
foame şi teamă, ci şi cardinalului care-l împresura atât de 
straşnic. 

Uneori, când cardinalul, mereu călare ca cel din urmă 
jandarm al oştirii, îşi plimba privirea gânditoare asupra 
lucrărilor atât de încete faţă de ceea ce ar fi dorit, lucrări 
ridicate din porunca lui de ingineri aduşi din toate colţurile 
Franţei, dacă întâlnea întâmplător vreun muşchetar din 
compania domnului de Treville, atunci se apropia de el, îl 
cerceta într-un anume fel şi nerecunoscând pe niciunul din 
cei patru tovarăşi ai noştri, îşi îndrepta aiurea privirea lui 
atât de adâncă şi gândirea lui atât de cuprinzătoare. 

Într-o zi, pe când ros de o plictiseală de moarte, fără 
nădejde în negocierile cu oraşul, fără ştiri din Anglia, 
cardinalul ieşise, întovărăşit numai de Cahusac şi de la 
Houdiniere, cu scopul doar de a ieşi la aer şi mergea de-a 
lungul țărmului, îmbinându-şi nemărginirea visurilor cu 
nemărginirea oceanului, el ajunse cu calul la pas pe o 
colină: din vârful colinei zări îndărătul unui gard de 
mărăcini şapte oameni tolăniţi pe nisip şi înconjurați de 
sticle goale, în bătaia unui soare atât de fugarnic în acele 
zile ale anului. Patru dintre aceşti oameni erau muşchetarii 
noştri, care tocmai se pregăteau să asculte citirea unei 
scrisori primită de unul din ei. Scrisoarea era atât de 
atrăgătoare, încât lăsaseră baltă cărţile de joc şi zarurile pe 
o tobă. 

Ceilalţi trei se îndeletniceau cu destupatul unei uriaşe 
damigene cu vin de Collioure; erau valeţii acestor domni. 


După cum am mai spus, cardinalul era în toane rele şi 
când se afla în astfel de toane, nimic nu-l sporea ursuzenia 
ca veselia altora. De altfel, îşi vârâse de-a surda în cap că 
amărăciunile lui stârneau veselia celorlalţi. Făcând semn lui 
La Houdiniere şi lui Cahusac să se oprească, descăleca şi se 
apropie de chefliii ce-l dădeau de bănuit, cu nădejdea că 
nisipul căre-l înăbuşea paşii şi mărăcinii care-l ascundeau 
vederii, îl vor ajuta să prindă crâmpeie din convorbirea cei 
se părea atât de ademenitoare. La numai zece paşi de gard, 
recunoscu ciripeala gasconă şi cum ştia că cei cu pricina 
erau muşchetari, cardinalul nu se îndoi că ceilalţi trebuiau 
să fie aşa-zişii „nedespărţiţi”, adică Athos, Porthos şi 
Aramis. 

E de prisos să mai spunem că descoperirea îi sporise 
dorinţa de a le asculta vorba; în ochi îi jucă o sclipire stranie 
şi se apropie de mărăcini, tiptil ca o pisică; dar abia putuse 
prinde câteva silabe vagi şi încâlcite, când un strigăt 
răsunător şi scurt îl făcu să tresară, trezind totodată luarea- 
aminte a muşchetarilor. 

— Ofiţer! Strigă Grimaud. 

— Nu cumva vorbeşti, caraghiosule? Mormăi Athos, 
ridicându-se într-un cot şi pironindu-şi valetul cu priviri 
fulgerătoare. 

Grimaud tăcu chitic, mulţumindu-se să întindă arătătorul 
spre gard, dând astfel în vileag pe cardinal cu escorta lui cu 
tot. 

Dintr-o săritură, cei patru muşchetari fură în picioare 
salutând respectuos. 

Cardinalului îi sări ţandăra. 

— Pare-se, domnii muşchetari nu stau decât cu strajă 
împrejur! Vine oare englezul pe uscat sau poate că 
muşchetarii se socotesc a fi ofiţeri superiori? 

— Monseniore, - răspunse Athos, căci în mijlocul spaimei 
celorlalţi, numai el îşi păstrase liniştea şi acel sânge rece de 
mare senior ce nu-l părăseau niciodată, - monseniore, 
muşchetarii când nu sunt de serviciu sau după ce şi-au 


sfârşit slujba, beau şi joacă zaruri, iar pentru valeţii lor, ei 
sunt ofiţeri superiori. 

— Valeţi! - mormăi cardinalul, - valeţi care au poruncă să- 
şi înştiinţeze stăpânii atunci când trece cineva, ăştia nu sunt 
valeţi, sunt străji. 

— Eminenţa sa îşi dă totuşi seama că dacă n-am fi luat 
această măsură, s-ar fi putut s-o lăsăm să treacă pe lângă 
noi iară să-l aducem salutul nostru şi să-l mulţumim pentru 
înalta sa bunăvoință de a ne strânge pe toţi patru laolaltă. 
D”"Artagnan, - urmă Athos, - dumneata care adineauri 
doreai să găseşti prilejul de a-l mărturisi monseniorului 
recunoştinţa dumitale, iată sosit acest prilej; foloseşte-l. 

Aceste cuvinte fură rostite cu acea nedezminţită stăpânire 
de sine, care-l încununa pe Athos în ceasurile de primejdie 
şi cu acea minunată cuviinţă care făcea din el în anumite 
clipe un rege, mai maiestuos decât regii din naştere. 

D'Artagnan se apropie şi îngăimă câteva cuvinte de 
mulţumire ce se pierdură iute sub privirile întunecate ale 
cardinalului. 

— Oricum, domnilor, - urmă cardinalul fără a părea 
îndepărtat de la gândul lui de cuvintele lui Athos, - oricum, 
domnilor, nu-mi place ca nişte simpli soldaţi să facă pe marii 
seniori numai pentru că au norocul să slujească într-un corp 
privilegiat, când ştiut este că disciplina-l una şi aceeaşi 
pentru toată lumea. 

Athos îl lăsă pe cardinal să-şi sfârşească în voie fraza şi, 
înclinându-se în semn de încuviinţare, răspunse la rândul 
lui: 

— Nădăjduiesc, monseniore, că disciplina n-a fost încălcată 
în nici un chip de noi. Nu suntem de serviciu şi am socotit 
că, nefiind de serviciu, putem să ne petrecem vremea după 
cum vom găsi de cuviinţă. Dac-am avea fericirea să primim 
vreo poruncă din partea eminenţei voastre, vă încredinţăm 
că i-am da îndată ascultare. După cum îşi poate da seama 
eminenţa voastră, - urmă Athos, încruntând din sprâncene, 


căci acest soi de convorbire începea să-l scoată din sărite, - 
ne-am luat şi armele ca să fim gata la cel dintâi semnal. 

Şi arătă cardinalului cu mâna cele patru flinte în piramidă, 
lângă toba pe care se aflau cărţile de joc şi zarurile. 

— Eminenţa voastră poate fi încredinţată, - adăugă 
d'Artagnan, - că i-am fi ieşit în întâmpinare, dac-am fi putut 
bănui că se îndreaptă spre noi cu o escortă atât de 
restrânsă. 

Cardinalul îşi muşca mustăţile şi vârful buzelor. 

— Ştiţi a ce semănaţi, tot timpul, aşa împreună, ca şi acum, 
mereu înarmaţi şi păziţi de valeţii dumneavoastră? Întrebă 
cardinalul. Parc-aţi fi patru conspiratori. 

— Oh! Cât despre asta, monseniore, - răspunse Athos, - e 
adevărat că uneltim; după cum şi-a putut da seama 
eminenţa voastră şi acum câteva zile, noi uneltim, dar 
numai împotriva celor din La Rochelle. 

— Ei, domnilor politicieni! - urmă cardinalul încruntând la 
rândul lui din sprâncene, - dacă s-ar putea citi în creierul 
dumneavoastră aşa cum citeaţi în scrisoarea aceea pe care 
aţi ascuns-o când m-aţi văzut venind, s-ar găsi poate taina 
multor lucruri pe care nu le ştim! 

Athos se făcu purpuriu şi înaintăcu un pas spre eminenţa 
sa. 

— S-ar zice, monseniore, că ne bănuiţi cu adevărat şi că 
suntem supuşi unui interogatoriu; dacă lucrurile stau aşa, 
atunci să binevoiască eminenţa voastră să ne vorbească 
lămurit şi vom şti ce ne rămâne de făcut. 

— Chiar dacă ar fi un interogatoriu, - stărui cardinalul, - 
au mai fost şi alţii supuşi la interogatorii, domnule Athos şi 
au răspuns. 

— De aceea, monseniore, am spus eminenţei voastre că n- 
are decât să pună întrebări; noi suntem gata să răspundem. 

— Ce era cu scrisoarea aceea pe care te pregăteai s-o 
citeşti, domnule Aramis şi pe care ai ascuns-o? 

— O scrisoare din partea unei femei, monseniore. 


— Da pricep, - urmă cardinalul, - asemenea scrisori se ţin 
în taină; totuşi, ele pot fi arătate unui duhovnic şi 
dumneavoastră ştiţi că eu sunt şi duhovnic. 

— Monseniore, - răspunse Athos, cu o linişte cu atât mai 
grozavă cu cât răspunzând astfel îşi punea capul în joc, - 
scrisoarea e din partea unei femei, dar nu e iscălită nici de 
Marion de Lorme, nici de doamna d'Aguillon 438). 

Cardinalul se făcu galben ca ceara, un fulger năprasnic îi 
scăpără în priviri; se întoarse spre Cahusac şi La 
Houdiniere, ca şi când ar fi vrut să le dea o poruncă. Athos 
văzu mişcarea; făcu un pas spre flintele asupra cărora 
câteşipatru îşi aţintiră ochii, fiindcă niciunul n-avea de gând 
să se lase arestat. Cardinalul şi cu ai lui erau numai trei; 
muşchetarii şi cu valeţii lor erau în număr de şapte; se 
gândi că jocul ar fi fost cu atât mai primejdios, cu cât Athos 
şi prietenii ar fi uneltit cu adevărat; şi, printr-una din acele 
întorsături neaşteptate pe care le avea întotdeauna la 
îndemână întreaga sa mânie se topi într-un zâmbet. 

— Haide! Haide! - făcu el, - sunteţi toţi tineri inimoşi, 
mândri la lumina soarelui, credincioşi la întuneric; nu-l nici 
un rău să veghezi asupra ta când veghezi atât de bine 
asupra altora; domnilor, n-am uitat când ducându-mă într-o 
noapte spre „Porumbarul Roşu”, mi-aţi slujit de escortă; 
dacă ar fi vreo primejdie pe drumul pe care-l iau acum, v-aş 
ruga să mă însoţiţi; dar cum nu este, rămâneţi unde sunteţi, 
sfârşiţi-vă în tihnă vinul, jocul şi scrisoarea. Cu bine, 
domnilor! 

Încălecând din nou pe calul pe care Cahusac i-l adusese, îi 
salută cu mâna şi se îndepărtă. 

În picioare şi nemişcaţi, cei patru tineri îl urmăriră cu 
privirea fără să rostească un singur cuvânt, până ce 
cardinalul le pieri din vedere. 

Apoi se uitară unul la altul. 

Erau cu toţii încremeniţi, căci în ciuda acelui prietenesc 
rămas bun, eminenţa sa plecase clocotind de mânie. 


Numai Athos zâmbea cu zâmbetul său tăios şi dispreţuitor. 
Când cardinalul ajunsese departe, încât nu i-ar mai fi putut 
nici auzi, nici vedea, Porthos, care avea mare chef să-şi 
verse focul pe cineva, izbucni. 

— Şi Grimaud ăsta, s-a trezit prea târziu! 

Grimaud se pregătea tocmai să răspundă ca să se 
dezvinovăţească, dar Athos ridică un deget şi valetul tăcu. 

— I-ai fi dat scrisoarea, Aramis? Întrebă d'Artagnan. 

— Eu, - răspunse Aramis cu vocea lui cea mai mieroasă, - 
eram hotărât: dacă mi-ar fi cerut scrisoarea, cu o mână i-aş 
fi dat-o, iar cu cealaltă i-aş fi înfipt spada. 

— M-aşteptam la asta, - grăi Athos, - şi de aceea m-am şi 
aruncat între el şi dumneata. Într-adevăr, omul ăsta e 
grozav de nesocotit când vorbeşte aşa cu alţi bărbaţi; s-ar 
zice că n-a avut niciodată a face decât cu femei şi cu copii. 

— Dragă Athos, eu te admir, - mărturisi d'Artagnan - dar 
la urma urmei, pare-mi-se, tot n-am avut dreptate. 

— Cum, n-am avut dreptate? Făcu Athos. Dar al cui e aerul 
pe care-l respirăm? Al cui oceanul pe care ne rătăcesc 
privirile? Al cui nisipul pe care stăteam lungiţi? A cui 
scrisoarea trimisă de iubita dumitale? Sunt ale 
cardinalului? Pe cinstea mea, omul ăsta îşi închipuie că 
toată lumea e a lui; stăteai aici gângăvind, uimit, nimicit; s- 
ar fi zis că vedeai Bastilia în faţa dumitale şi că namila de 
Meduză te schimbase într-o stană de piatră. A fi îndrăgostit 
înseamnă oare a unelti? Eşti îndrăgostit de o femeie pe care 
cardinalul a pus s-o închidă; vrei s-o scapi din mâinile 
cardinalului; este o partidă pe care o joci cu eminenţa sa; 
scrisoarea asta e jocul dumitale; pentru ce ţi-ai descoperi 
potrivnicului jocul? Asta nu se face. N-are decât să-l 
ghicească el, foarte frumos! Că şi noi i-l ghicim pe al lui! 

— La urma urmelor, - recunoscu d'Artagnan, - e plin de- 
nţelepciune ce spui dumneata, Athos. 

— Atunci să nu mai pomenim ce s-a petrecut, iar Aramis să 
citească mai departe scrisoarea verişoarei lui, de acolo de 
unde a întrerupt-o domnul cardinal. 


Aramis scoase scrisoarea din buzunar, cei trei prieteni se 
apropiară de el, iar cei trei lachei se strânseră din nou în 
jurul damigenei. 

— N-ai citit decât doar un rând sau două, - aminti 
d'Artagnan, - aşa că ia-o de la început. 

— Bucuros, răspunse Aramis. 

„Scumpul meu văr, cred că mă voi hotări să plec la Stenay, 
unde sora mea a trimis pe tânăra noastră servitoare în 
Mânăstirea Carmelitelor; sărmana fată, s-a supus; ştie că 
nu mai poate trăi în altă parte fără ca mântuirea sufletului 
să nu-l fie primejduită. Totuşi, dacă treburile familiei 
noastre se rânduiesc aşa cum dorim noi, cred că ea ar 
înfrunta şi blestemul iadului, numai să se poată întoarce 
lângă cei de care-l e dor, cu atât mai mult cu cât ştie că 
cineva e mereu cu gândul la ea. Până atunci nu e prea 
nefericită; tot ce doreşte e o scrisoare din partea mirelui ei. 
Ştiu bine că merindele de soiul acesta trec anevoie printre 
zăbrele dar, la urma urmelor, dragă verişorule, după cum ţi- 
am şi dovedit-o, nu sunt prea neîndemânatică şi voi lua 
asupra mea această sarcină. Sora mea îţi mulţumeşte 
pentru buna şi trainica dumitale aducere aminte. O clipă a 
fost foarte îngrijorată, dar, în sfârşit, acum e puţin mai 
liniştită căci a izbutit să-şi trimită acolo solul ca să nu se 
întâmple nimic neprevăzut. 

La revedere, scumpul meu văr, trimite-ne veşti cât mai des 
cu putinţă, adică de câte ori vei crede că o poţi face fără 
teamă. Te îmbrăţişez. 

Marie Michon.” 

— Vai, Aramis, cât îţi sunt de îndatorat! Strigă d'Artagnan. 
Draga de Constance! Am în sfârşit veşti despre ea; trăieşte, 
e la loc sigur într-o mânăstire, e la Stenay! Dar unde vine 
Stenay, Athos? 

— La câteva leghe de frontiera Alsaciei, în Lorena; odată 
asediul ridicat, o să putem da o raită până acolo. 

— Şi sper să nu mai fie mult până atunci, - adăugă 
Porthos, - azi dimineaţă a fost spânzurat un spion care a 


mărturisit că în La Rochelle au ajuns să-şi mănânce pielea 
pantofilor. Socotind că după ce or mânca pielea or să 
mănânce şi talpa, nu prea văd ce-o să le mai rămână decât 
poate să se mănânce unii pe alţii. 

— Sărmani nerozi! Îi căină Athos, golind un pahar de 
minunat vin de Bordeaux, licoare care, fără să se fi bucurat 
pe vremea aceea de faima de care se bucură astăzi, o 
merita şi pe atunci. Sărmani nerozi! Ca şi când religia 
catolică n-ar fi cea mai îmbietoare şi mai plăcută dintre 
religii! Totuna, - adăugă el plescăind ca să simtă aroma, - 
sunt oameni de treabă. Dar ce dracu faci acolo, Aramis? Pui 
în buzunar scrisoarea? 

— Da, - spuse d'Artagnan, - Athos are dreptate, ar trebui 
s-o ardem; dar chiar arsă, cine ştie dacă domnul cardinal n- 
are meşteşugul lui în a iscodi cenuşa? 

— Vezi bine că-l are, încuviinţă Athos. 

— Şi atunci ce vreţi să faceţi cu scrisoarea? Întrebă 
Porthos. 

— Vino aici, Grimaud, îl chemă Athos. 

Grimaud se ridică ascultând porunca. 

— Uite, prietene, ca să te pedepsesc că ai vorbit fără voie, 
vei mânca bucata asta de hârtie, pe urmă, ca să te 
răsplătesc pentru binele pe care ni-l vei fi făcut, vei bea 
paharul ăsta de vin; iată mai întâi scrisoarea, mestec-o bine 
de tot! 

Grimaud zâmbi şi cu ochii pironiţi asupra paharului pe 
care Athos îl umpluse cu vârf, măcină hârtia şi o înghiţi. 

— Bravo, cumetre Grimaud! - se bucură Athos, - şi acum 
uite paharul; lasă, te scutesc să-mi mai mulţumeşti. 

Grimaud sorbi în tăcere vinul de Bordeaux; ochii lui 
ridicaţi spre cer vorbeau însă tot timpul cât ţinu această 
plăcută îndeletnicire, un grai care deşi mut, nu era totuşi 
lipsit de tâlc. 

— Şi acum, - adăugă Athos, - afară doar dacă domnul 
cardinal n-ar avea năstruşnica idee de a spinteca pântecul 
lui Grimaud, cred că putem fi aproape liniştiţi. 


În vremea asta, eminenţa sa îşi urma abătut plimbarea, 
mormăind printre dinţi: 

— Hotărât lucru! Trebuie numaidecât ca aceşti patru 
oameni să fie ai mei! 

Capitolul XXII. 

ÎNTIIA ZI DE ÎNCHISOARE. 

Să ne întoarcem la Milady, pe care am pierdut-o câtva timp 
din vedere, din pricina privirii aruncate asupra coastelor 
Franţei. 

O vom găsi tot deznădăjduită, aşa cum am lăsat-o, 
cufundată într-un noian de gânduri negre, iad întunecat la 
poarta căruia a pierdut aproape orice nădejde; căci întâia 
oară în viaţa ei se îndoieşte, întâia oară se teme. 

În două împrejurări norocul a părăsit-o, în două 
împrejurări s-a văzut descoperită şi trădată şi în amândouă 
împrejurările a căzut înfrântă de o spadă de foc, trimisă 
fără îndoială de Cel de Sus, ca să lupte împotriva ei: 
d'Artagnan a biruit-o pe ea, această nebiruită putere a 
răului. 

A amăgit-o în dragostea ei, a umilit-o în mândria ei, a 
înşelat-o în râvna ei de mărire şi acum iată-l că loveşte în 
norocul ei, că unelteşte împotriva libertăţii ei, că ameninţă 
însăşi viaţa ei. Mai mult, i-a ridicat un colţ al măştii, această 
pavăză care o acoperă şi o face atât de puternică. 

D'Artagnan a îndepărtat-o de Buckingham, pe care ea îl 
urăşte aşa cum urăşte tot ceea ce a iubit odinioară, furtuna 
pe care Richelieu i-o stârnise acestuia în cale prin chiar 
fiinţa reginei. D'Artagnan s-a dat drept de Wardes pentru 
care ei i se năzărise un fel de chef sălbatic, de ne-stăpânit, 
ca la toate femeile cu aceeaşi fire. D'Artagnan cunoaşte 
acea taină îngrozitoare, iar ea a jurat că cine o va cunoaşte, 
va pieri. În sfârşit, în clipa când a căpătat o împuternicire în 
alb cu ajutorul căreia putea să se răzbune împotriva 
duşmanului ei, împuternicirea îi este smulsă din mâini şi 
d'Artagnan e acela care o ţine ostatică şi care o va trimite în 


cine ştie ce murdar Botany-Bay (39) sau în cine ştie ce 
dezgustător Iybum 140) al Oceanului Indian. 

Căci, fără îndoială, toate astea i se trag de la d'Artagnan; 
de la cine altul i s-ar putea trage atâta ocară îngrămădită 
asupra capului ei, dacă nu de la el? Numai eli-a putut 
dezvălui lordului de Winter toate înspăimântătoarele taine 
pe care le-a descoperit una după alta, datorită unei 
fatalităţi. Îl cunoaşte pe cumnatul ei şi, fără îndoială, i-o fi 
scris. 

Câtă ură dospeşte în ea! A rămas împietrită, cu ochii 
sticloşi pironiţi în golul încăperii pustii, iar gemetele 
înăbuşite, ce-l scapă uneori din străfundul pieptului o dată 
cu răsuflarea, însoțesc mugetul talazurilor care se înalţă, 
ameninţă, vuiesc şi dau năvală să se sfarme aidoma unei 
veşnice şi neputincioase deznădejdi, de stâncile pe care sta 
clădit castelul întunecat şi trufaş. La lumina fulgerelor, ce-l 
scapără în minte sub vijelioasa-l mânie, ce minunate planuri 
de răzbunare întrevede ea în viitorul îndepărtat împotriva 
doamnei Bonacieux, împotriva lui Buckingham şi mai ales 
împotriva lui d'Artagnan! 

Da, dar pentru ca să te răzbuni trebuie să fii slobod şi ca 
să fii slobod când eşti ostatic, trebuie să spargi zidurile, să 
sfărâmi zăbrelele, să sfredeleşti podelele; toate, fapte pe 
care le poate duce la bun sfârşit numai un bărbat răbdător 
şi tare, dar în faţa cărora se spulberă mânia înfrigurată a 
unei femei. De altminteri, ca să faci toate astea trebuie să ai 
vreme: luni, ani şi ea... Ea are doar zece, douăsprezece zile 
după spusele lordului de Winter, frăţescul şi groaznicul ei 
temnicer. 

Şi totuşi, dac-ar fi bărbat, le-ar încerca pe toate şi poate c- 
ar izbuti: cum de s-o fi înşelat astfel cerul punând un suflet 
bărbătesc într-un trup plăpând şi firav? 

Întâile clipe de închisoare au fost groaznice: câteva 
turbate zvârcoliri pe care nu şi le-a putut înfrânge au plătit 
datoria ei de femeie slabă, firii omeneşti. Dar încetul cu 
încetul, a izbutit să-şi învingă izbucnirile mâniei nesăbuite, 


tremurul nervos care i-a frământat carnea s-a stins şi acum 
stă ghemuită în ea însăşi ca un şarpe obosit care se 
odihneşte. 

— Haide, haide, ce nebună, eram să-mi ies din fire, 
murmură Milady pironindu-şi ochii în oglindă; şi oglinda îi 
întoarce privirea arzătoare prin care parcă ar vrea să-şi 
pună ea singură întrebări. Fără violenţă, violenţa este o 
dovadă de slăbiciune. În primul rând n-am izbutit niciodată 
prin asemenea mijloc: dacă mi-aş încerca puterea împotriva 
altor femei, poate că aş avea norocul să dau peste unele mai 
slabe decât mine şi atunci le-aş învinge; dar eu lupt 
împotriva unor bărbaţi şi alături de ei nu sunt decât femeie. 
Să luptăm deci ca femeie, puterea mea stă tocmai în 
această slăbiciune. 

Şi, vrând parcă să-şi dea singură seama de schimbările pe 
care le putea porunci obrazului ei atât de expresiv şi de 
ascultător, îi împrumută pe rând toate stările sufleteşti, de 
la mânia care-l schimonosea trăsăturile până la cel mai 
dulce, mai drăgăstos şi mai ademenitor surâs. Apoi, sub 
mâinile ei pricepute, şuviţele părului i se mlădiară rând pe 
rând în unduiri pe care le socoti a-l spori farmecul chipului. 
În sfârşit, mulţumită de ea însăşi, murmură: 

— Haide, nimic nu e pierdut. Tot mai sunt frumoasă. 

Era aproape opt seara. Milady zări un pat; se gândi că o 
odihnă de câteva ore îi va împrospăta nu numai mintea şi 
cugetul, dar chiar pielea obrazului. Totuşi, înainte de a se 
culca, îi fulgeră prin minte un gând şi mai prielnic. Auzise 
vorbindu-se despre cină. Se afla de un ceas în camera 
aceea, aşa că aducerea cinei nu putea să mai întârzie. Fără 
a pierde vreme, se hotări să facă în aceeaşi seară o 
încercare pentru a-şi da seama de împrejurări, cercetând 
totodată mai de aproape firea oamenilor cărora li se 
încredinţase paza ei. 

Pe sub uşă licări o lumină; lumina aceea vestea 
întoarcerea temnicerilor. Milady, care se ridicase în 
picioare, îşi dădu drumul iute în jilţ, cu capul pe spate, cu 


frumosul ei păr despletit, cu pieptul pe jumătate gol sub 
horbotele mototolite, cu o mână pe inimă şi cu cealaltă 
atârnându-l. 

Zăvoarele fură trase; uşa şcârâi din ţâţâni; în cameră 
răsunară paşi din ce în ce mai aproape. 

— Puneţi masa aici, rosti un glas pe care ostatica îl 
recunoscu a fi al lui Felton. 

Porunca fu împlinită. 

— Aduceţi făclii şi schimbaţi straja, urmă Felton. 

Această îndoită-poruncă dată de tânărul locotenent 
aceloraşi inşi o încredinţă pe Milady că slujitorii erau în 
acelaşi timp şi păzitorii ei, adică soldaţi. 

Poruncile lui Felton erau de altminteri aduse la îndeplinire 
cu o grabă tăcută, care lăsa să se întrevadă felul fericit în 
care ştia să se facă ascultat. 

În sfârşit, Felton care nu o privise încă pe Milady, se 
întoarse spre ea. 

— Ah! Ah! - rosti el, - doarme, e bine; când se va trezi, va 
cina. 

Şi făcu câţiva paşi cu gândul să iasă din cameră. 

— Dar, domnule locotenent, - spuse un soldat, mai puţin 
nepăsător decât comandantul lui şi care se apropiase de 
Milady, - femeia asta nu doarme. 

— Cum, nu doarme. - întrebă Felton, - dar atunci, ce face? 

— E leşinată; faţa-l cum e ceara şi degeaba ascult, că nui 
s-aude răsuflarea. 

— Ai dreptate, - răspunse Felton, după ce se uită la Milady 
din locul unde era şi fără a face măcar un pas spre ea, - du- 
te de-l spune lordului de Winter că ostatica a leşinat şi nu 
ştiu ce trebuie să fac; împrejurarea asta n-a prevăzut-o. 

Soldatul ieşi ca să îndeplinească porunca ofițerului, Felton 
se aşeză într-un jilţ care se afla din întâmplare lângă uşă şi 
aşteptă fără să spună nici un cuvânt, fără să facă nici o 
mişcare. Milady stăpânea acel mare meşteşug, atât de 
studiat de toate femeile, de a privi printre lungile-l gene 
fără a părea că deschide pleoapele: îl zări pe Felton, care 


şedea cu spatele la ea; îl privi astfel aproape zece minute şi 
în timpul acestor zece minute nepăsătorul ei păzitor nu se 
întoarse măcar o singură dată. 

Se gândi atunci că lordul de Winter va veni şi va da, prin 
însăşi venirea lui, îndemnuri noi temnicerului ei: aşadar 
întâia încercare dăduse greş; nu-şi făcu însă sânge rău, căci 
era dintre femeile care se bizuie pe puterile lor; ridică doar 
fruntea, deschise ochii şi oftă uşurel. 

Auzindu-l oftatul, Felton în sfârşit se întoarse. 

— lată că v-aţi trezit, doamnă! Spuse el. Atunci nu mai am 
ce căuta aici! Dacă aveţi nevoie de ceva, sunați. 

— Oh! Doamne, Dumnezeule! Ce rău mi-a fost! Murmură 
Milady cu glasul ei cântător care, la fel cu glasul 
vrăjitoarelor din vremuri, avea darul să-l farmece pe toţi pe 
care voia să-l piardă. 

Şi îndreptându-se în jilţ, Milady avu grijă să-şi mlădie 
trupul mai grațios şi mai molatic încă decât când fusese 
culcată. 

Felton se ridică. 

— Vi se va aduce masa de trei ori pe zi, doamnă, - spuse el, 
- dimineaţa la nouă, apoi la ora unu şi seara, la opt. Dacă 
aceste ore nu vă sunt pe plac, puteţi să-mi arătaţi alte ore în 
locul celor pe care vi le-am spus şi, în privinţa aceasta, se va 
face după dorinţa dumneavoastră. 

— Adică voi rămâne veşnic singură în camera asta tristă şi 
mare? Întrebă Milady. 

— S-a trimis vorbă unei femei de prin partea locului şi 
mâine va fi la castel; va veni aici de câte ori veţi dori. 

— Vă mulţumesc mult, domnule, răspunse, umil, Milady. 

Felton înclină uşor din cap şi se îndreptă spre uşă. Tocmai 
când să treacă pragul se ivi pe sală lordul de Winter, urmat 
de soldatul care se dusese să-l înştiinţeze că Milady 
leşinase. 'Ţinea în mână o sticlă cu leacuri potrivite. 

— Ei, ce e? Ce se petrece aici? Întrebă el în zeflemea, 
văzându-şi ostatica în picioare şi pe Felton gata de plecare. 
Cum, moarta a şi înviat? La naiba, nu ţi-ai dat seama, 


băiatule, că te-a luat drept un ageamiu şi că s-a jucat în faţa 
ta actul întâi dintr-o comedie pe care vom avea, fără 
îndoială, plăcerea s-o urmărim în toată desfăşurarea ei? 

— M-am gândit şi eu la asta, milord, - răspunse Felton, - 
dar, în sfârşit, cum ostatica e femeie, am vrut ia urma 
urmelor, să nu trec peste bunăvoința pe care orice bărbat 
bine crescut o datorează unei femei, dacă nu pentru ea, 
măcar pentru el. 

Milady se cutremură din toate mădularele. Vorbele lui 
Felton i se strecurau ca mici sloiuri de gheaţă prin vine: 

— Aşadar, - adăugă de Winter râzând, - părul ăsta frumos, 
despletit cu atâta dibăcie, pielea asta frumoasă şi privirea în 
gol, nu te-au vrăjit încă, inimă de piatră ce eşti! 

— Nu, milord, - răspunse nepăsătorul tânăr, - şi credeţi- 
mă, că-mi trebuiesc mai mult decât tertipuri şi fandoseli 
femeieşti ca să mă lege cineva la ochi. 

— Atunci, viteazule locotenent, s-o lăsăm pe Milady să 
născocească altceva mai de soi şi să mergem la masă; fii pe 
pace, are închipuire bogată şi al doilea act al comediei nu 
va întârzia să urmeze celui dintâi. 

Spunând aceste cuvinte, lordul de Winter îşi trecu braţul 
pe sub braţul lui Felton şi ieşi cu el, râzând. 

— Găsesc eu ac şi de cojocul tău, - murmură Milady 
printre dinţi, - nu te teme, biet călugăr fără căpătâi, biet 
convertit la militărie cu uniforma-ţi croită dintr-un anteriu. 

— Fiindcă veni vorba, - mai spuse de Winter oprindu-se în 
pragul uşii, - înfrângerea asta nu trebuie să-ţi taie pofta de 
mâncare, Milady. Gustă din puiul şi din peştii pe care, pe 
cinstea mea, nu i-am otrăvit. Mă împac binişor cu bucătarul 
meu şi cum nu trebuie să mă moştenească, am în el toată 
încrederea. Fă şi dumneata ca mine. La revedere, surioară, 
la revedere, până la al doilea dumitale leşin. 

Era tot ce putea îndura Milady: mâinile i se înfipseră 
adânc în jilţ, dinţii-l scrâşniră surd, urmări cu ochii 
mişcarea uşii care se închise în urma lordului de Winter şi a 
lui Felton; când se văzu singură, simţi că o cuprinde iarăşi 


deznădejdea, îşi aruncă privirea pe masă, zări strălucind un 
cuţit, se repezi la el şi-l înşfăcă; dar dezamăgirea îi fu 
cruntă: lama cuţitului era rotundă şi, din argint flexibil. 

Un hohot de râs izbucni de partea cealaltă a uşii care nu 
era bine trasă; canatul se deschise. 

— Ah ah! - făcu lordul de Winter, ah! Ah! Ah! Vezi şi tu 
acum, dragă Felton, vezi că e adevărat ce-ţi spuneam: 
cuțitul era pentru tine; te-ar fi omorât, băiatule; uite, e unul 
din cusururile ei: se descotoroseşte într-un fel sau altul de 
cine o stinghereşte. Dacă te-aş fi ascultat, cuțitul ar fi fost 
de oţel ascuţit: şi-atunci, s-ar fi isprăvit cu Felton, te-ar fi 
omorât, băiatule şi după tine pe toţi ceilalţi. Ia te uită, John, 
ce bine ştie să ţină un cuţit în mână. 

Într-adevăr, Milady mai păstra încă arma amenințătoare în 
mâna ei înţepenită, dar aceste din urmă cuvinte, această 
jignire doborâtoare îi slăbi încleştarea mâinilor, a puterii şi 
chiar a voinţei. 

Cuţitul căzu jos. 

— Aveţi dreptate, milord, - grăi Felton cu un glas de adânc 
dezgust, care răsună până în adâncul inimii ei, - aşa e, m- 
am înşelat. 

Şi amândoi ieşiră iarăşi din cameră. 

De data asta Milady ascultă cu mai multă luare-aminte 
decât întâia oară; auzi paşii lor tot mai departe stingându- 
se în fundul sălii. 

— Sunt pierdută, - murmură ea, - iată-mă în puterea unor 
oameni pe lângă care o să am tot atâta trecere ca pe lângă 
nişte statui de bronz sau de granit. Mă cunosc amândoi pe 
de rost şi au şi ei arme împotriva armelor mele. Dar totuşi, 
nu se poate sfârşi aşa cum au hotărât ei. 

Într-adevăr, după cum arăta gândul acesta din urmă şi 
fulgerătoarea întoarcere la speranţă, teama şi simţirile 
firave nu dăinuiau multă vreme în sufletul ei adânc. Milady 
se aşeză la masă, mâncă din felurite bucate, bău puţin vin 
de Spania şi simţi cum i se trezeşte în suflet imboldul 
hotărâtor. 


Înainte de a se culca scormonise, tălmăcise, întorsese pe 
faţă şi pe dos, cercetase sub toate luminile, cuvintele, paşii, 
mişcările, semnele, până chiar şi tăcerile celorlalţi doi şi din 
această cercetare adâncă, dibace şi amănunţită, se 
încredinţase că la urma urmei, dintre cei doi prigonitori, cel 
mai uşor de înfrânt era Felton. 

Un cuvânt, mai ales, îi stăruia în minte. 

— Dacă te-aş fi ascultat, spusese lordul de Winter lui 
Felton. 

Aşadar, Felton pusese o vorbă bună pentru ea, de vreme 
ce lordul de Winter nu voise să-l asculte pe Felton. 

„Slab sau puternic, - îşi spunea mereu Milady - omul ăsta 
păstrează o licărire de milă în sufletul lui; voi schimba 
această licărire într-un pârjol care-l va mistui.” 

Cât despre celălalt, el mă cunoaşte, se teme de mine şi ştie 
la ce se poate aştepta dacă vreodată i-aş scăpa din mâini; e 
de prisos atunci să fac vreo încercare asupra lui. Dar Felton 
e altceva; e un tânăr prostuţ, curat la suflet, pare a fi şi 
virtuos; pe el îl poţi nimici. 

Şi culcându-se, Milady adormi cu zâmbetul pe buze: cine 
ar fi privit-o dormind, ar fi zis că o fată tânără îşi vedea în 
vis coroniţa de flori care-l va încununa fruntea la viitoarea 
serbare. 

Capitolul XXIII. 

A DOUA ZI DE ÎNCHISOARE. 

Milady visa că-l avea în sfârşit în mână pe d'Artagnan, că 
era de faţă la schingiuirea lui şi privind nesăţioasă sângele 
blestemat ce şiroia de sub securea călăului, încântătorul ei 
zâmbet îi înflorea pe buze. 

Dormea aşa cum doarme un întemnițat legănat de întâia 
lui nădejde. 

A doua zi, când intrară în cameră, ea era încă în pat. 
Felton se afla pe sală; însoțea pe femeia de care-l vorbise în 
ajun şi care sosise chiar atunci; femeia intră şi, apropiindu- 
se de pat, spuse doamnei că e gata s-o slujească. 


Milady era de obicei palidă, faţa ei putea uşor păcăli pe 
cine o vedea întâia oară. 

— Am friguri, - spuse ea, - n-am închis ochii nici o clipă 
toată noaptea asta lungă; sufăr îngrozitor; dumneata o să fii 
mai omenoasă decât au fost cei de ieri cu mine? De 
altminteri, tot ce cer e să-mi dai voie să stau culcată. 

— Vreţi să trimit după un doctor? Întrebă femeia. 

Felton asculta fără să spună nici un cuvânt. 

Milady se gândea că, cu cât vor aduce mai mulţi în jurul ei, 
cu atât mai mulţi vor trebui înduioşaţi şi cu atât mai tare va 
spori supravegherea lordului de Winter. De altminteri, 
doctorul ar fi putut descoperi că boala ei era curată 
prefăcătorie, astfel încât, după ce pierduse întâia partidă, 
nu voia s-o piardă şi pe a doua. 

— Să te duci să chemi un doctor? Spuse ea. La ce bun? 
Domnii aceştia au spus ieri că boala mea e o comedie şi azi 
ar spune la fel, căci de aseară şi până acum au avut destulă 
vreme să dea de ştire doctorului. 

— Atunci, - zise Felton, scos din răbdare, - spuneţi 
dumneavoastră singură, doamnă, ce doriţi să vi se dea? 

— Dar mai ştiu eu ce! Un singur lucru ştiu: că sufăr; daţi- 
mi orice vreţi, puţin îmi pasă. 

— Duceţi-vă şi chemaţi-l pe lordul de Winter, porunci 
Felton, obosit de văicărelile fără sfârşit. 

— O! Nu! Nu! - strigă Milady, - nu domnule, nu-l chemaţi, 
vă rog din suflet, sunt sănătoasă şi n-am nevoie de nimic, 
nu-l chemaţi! 

Rostise cuvintele cu atâta foc dogoritor, cu atâta caldă 
convingere, încât Felton, mişcat, făcu câţiva paşi prin 
cameră. 

„O lasă mai domol”, gândi Milady. 

— Totuşi, doamnă, - urmă Felton, - dacă suferiţi cu 
adevărat, vom trimite să vi se aducă un doctor şi dacă vreţi 
să ne păcăliţi, ei bine! Cu atât mai rău pentru 
dumneavoastră, dar cel puţin în ceea ce ne priveşte, noi ne 
spălăm pe mâini. 


Milady nu răspunse; dar, răsturnându-şi frumosul cap pe 
pernă, izbucni în hohote de plâns. 

Felton o privi o clipă cu nepăsarea-l obişnuită; apoi, 
văzând că lacrimile amenințau să ţină multă vreme, ieşi; 
femeia îl urmă. Lordul de Winter nu veni însă. 

— Cred că încep să văd limpede, murmură Milady cu o 
bucurie sălbatică, vârându-se sub plapumă, ca să ascundă 
ochilor ce ar fi putut-o pândi din umbră această izbucnire 
de mulţumire lăuntrică. 

Trecură două ceasuri. 

„Acum e vreme ca boala să înceteze, - îşi spuse ea, - să ne 
sculăm şi să ne îngrijim chiar azi de o mică izbândă; nu am 
decât zece zile înaintea mea şi până diseară două vor fi şi 
zburat.” 

De dimineaţă i se adusese în cameră gustarea; Milady 
socotise că în curând va trebui să vină să strângă masa şi că 
atunci îl va vedea iarăşi pe Felton. 

Şi nu se înşelase; Felton veni din nou şi, fără să se uite 
măcar dacă Milady se atinsese sau nu de mâncare, făcu 
semn să se scoată din odaie masa pe care o aducea 
pregătită cu toate mâncărurile. Felton rămase cel din urmă; 
ţinea în mână o carte. 

Culcată într-un jilţ în faţa căminului, Milady, frumoasă, 
palidă şi resemnată, părea o fecioară neprihănită 
aşteptându-şi martiriul. 

Felton se apropie de ea şi spuse: 

— Lordul de Winter, care este catolic la fel ca 
dumneavoastră, doamnă, s-a gândit că poate suferiţi fiindcă 
sunteţi lipsită de riturile şi slujbele religiei dumneavoastră; 
aşa că n-are nimic împotrivă să citiţi în fiecare zi 
rugăciunile liturghei dumneavoastră; iată şi o carte pentru 
aceasta. 

Mirată de felul în care Felton pusese cartea pe măsuţa de 
lângă Milady, de tonul cu care rostise cele două cuvinte: 
liturghia dumneavoastră, de surâsul dispreţuitor care le 


însoţi, Milady îşi ridică privirea şi se uită cu mai multă 
luare-aminte la ofiţer. 

Atunci, după pieptănătura-l simplă, după îmbrăcămintea 
prea lipsită de orice podoabă, după fruntea lui netedă şi 
lucioasă ca marmura, dar tot ca marmura de tare şi de 
nepătruns, recunoscu pe unul din acei posomoriţi, puritani 
pe care-l întâlnise atât de des la curtea regelui Iacob şi la a 
regelui Franţei unde, cu toată amintirea nopţii Sfântului 
Bartolomeu, veneau uneori să caute sprijin. 

Avu deci una din acele străfulgerări ale cugetului, cum 
numai oamenii de geniu le au la răscruce de nevoi, în clipe 
hotărâtoare de care atârnă soarta sau viaţa lor. 

Cele două cuvinte: liturghia dumneavoastră şi o fugară 
privire aruncată asupra lui Felton îi dezvăluiseră 
însemnătatea răspunsului ce-l va fi dat. 

Dar, cu isteţimea de totdeauna a minţii ei, acest răspuns îi 
şi lunecă pe buze: 

— Eu! - spuse ea cu un ton de dispreţ pe care-l potrivi 
după cel pe care-l băgase de seamă la tânărul ofiţer, - eu, 
domnule, liturghia mea? Lordul de Winter, catolicul 
dezmăţat, ştie bine că nu sunt de aceeaşi religie cu el şi se 
vede că vrea să mă prindă în laţ. 

— Atunci, care e religia dumneavoastră, doamnă? Întrebă 
Felton cu o uimire pe care, deşi ştia să se stăpânească, nu 
izbuti să şi-o ascundă în întregime. 

— Voi spune-o, - răspunse Milady, cu prefăcută înflăcărare, 
- în ziua în care voi fi suferit îndeajuns pentru credinţa mea. 

Privirea lui Felton descoperi frumoasei Milady toată 
întinderea nemărginită ce-o deschisese vraja acestui singur 
cuvânt. 

Cu toate astea, tânărul rămase mut şi nemişcat; numai 
privirea lui vorbise. 

— Sunt în mâinile duşmanilor mei, - urmă ea cu acel glas 
de călduros avânt, pe care ştia că-l au îndeobşte puritanii. 
Ei bine, sau mă scapă Dumnezeul meu sau pier în numele 
Lui! Acesta e răspunsul pe care te rog să i-l duci lordului de 


Winter. Cât priveşte cartea asta, - adăugă ea, arătând micul 
ceaslov cu vârful degetului, dar fără să-l atingă, ca şi când 
ar fi spurcat-o acea atingere, - puteţi s-o luaţi înapoi şi 
folosiţi-o dumneavoastră, căci, fără îndoială, sunteţi de două 
ori părtaşul lordului de Winter: părtaş la prigoana mea, 
părtaş la erezia lui. 

Felton nu răspunse nimic; luă cartea cu acelaşi simţământ 
de dezgust pe care-l arătase la început şi plecă gânditor. 

Lordul de Winter veni cam pe la cinci seara; Milady 
avusese vreme peste zi să-şi întocmească un plan de felul 
cum să se poarte; îl primi ca o femeie care avea iarăşi 
încredere în puterile ei. 

— Pare-se, - începu lordul, aşezându-se într-un jilţ în faţa 
celui în care stătea Milady şi întinzându-şi alene picioarele 
spre cămin, - pare-se ne-am cam lepădat de credinţa 
noastră! 

— Ce vrei să spui, domnule? 

— Vreau să spun că de când ne-am văzut ultima oară, ne- 
am cam schimbat religia; nu cumva te-ai măritat din 
întâmplare, a treia oară, cu un protestant? 

— Vorbeşte lămurit, milord, - îl pofti ea privindu-l de la 
înălţime - căci îţi mărturisesc, aud cuvintele dumitale, dar 
nu le înţeleg. 

— Înseamnă atunci că n-ai nici un fel de religie; lasă, e mai 
bine aşa, adăugă răspicat lordul de Winter. 

— Fără îndoială, se potriveşte mai mult cu vederile 
dumitale, întări cu răceală Milady. 

— Da, mărturisesc, mie mi-e totuna. 

— Chiar dacă n-ai mărturisi această nepăsare faţă de 
religie, milord, desfrâul şi nelegiuirile dumitale te-ar da de 
gol. 

— Cum? Dumneata vorbeşti de desfrâu, doamnă Mesalina, 
lady Macbeth! Sau n-am auzit eu bine, sau, la dracu, mare 
neruşinată mai eşti! 

— Vorbeşti astfel fiindcă ştii că se aude ce spui, - răspunse 
nepăsătoare Milady, - şi fiindcă vrei să asmuţi temnicerii şi 


călăii dumitale împotriva mea. 

— 'Temnicerii mei! Călăii mei! Mai las-o, doamnă, o iei pe 
ton poetic şi comedia de ieri devine astă-seară tragedie. De 
altfel, peste opt zile vei fi acolo unde trebuie să fii şi sarcina 
mea va ajunge la capăt. 

— Ticăloasă sarcină! Nelegiuită sarcină! Izbucni Milady cu 
înflăcărarea victimei care-şi întărită judecătorul. 

— Pe cinstea mea, - se mânie de Winter, ridicându-se, - 
pare-mi-se, caraghioasa îşi pierde minţile! Ia potoleşte-te, 
doamnă puritană, sau de nu, te bag la carceră. La naiba! [i 
s-o fi urcat la cap vinul meu de Spania! Dar, n-avea nici o 
grijă, beţia asta nu-l periculoasă şi nu va avea urmări. 

Şi lordul de Winter se depărtă înjurând, ceea ce pe 
vremea aceea era un obicei cu deosebire cavaleresc. 

Cum se afla într-adevăr îndărătul uşii, Felton nu pierdu 
nici un cuvânt din toată scena. 

Milady ghicise. 

— Da, du-te! Du-te! - mormăi în urma cumnatului ei, - 
dimpotrivă urmările se apropie, dar tu n-o să le vezi, 
dobitocule, decât când n-o să le mai poţi opri. 

Se făcu iarăşi tăcere; trecură două ceasuri; când i se 
aduse masa de seară, o găsiră pe Milady făcându-şi cu glas 
tare rugăciunile pe care le învățase de la o slugă bătrână a 
celui de al doilea soţ al ei, aspru puritan între cei mai aspri. 
Părea dusă de pe lume, fără să ia parte la nimic din ce se 
petrecea în jurul ei, Felton făcu semn să fie lăsată în pace şi 
când totul fu rânduit, ieşi tăcut, o dată cu soldaţii. 

Ştiind că putea fi spionată, Milady îşi făcu rugăciunea până 
la sfârşit şi i se păru că soldatul care păzea la uşă se oprise 
ca să asculte. 

Deocamdată, nu dorea nimic altceva; se ridică se aşeză la 
masă, mâncă puţin şi bău numai apă. 

Peste un ceas, veniră să strângă masa, dar de data asta 
Milady băgă de seamă că Felton nu-l mai însoțea pe soldaţi. 

Îi era deci teamă s-o vadă prea des. 


Se întoarse spre perete ca să zâmbească, fiindcă zâmbetul 
ei vădea asemenea biruinţă, încât acel singur zâmbet ar fi 
putut s-o dea de gol. 

Lăsă să mai treacă o jumătate de ceas, apoi când peste 
bătrânul castel cobori adâncă tăcere, când nu se auzi decât 
veşnicul vuiet al mişcătoarelor ape, ca o uriaşă suflare a 
oceanului, Milady, cu vocea ei cristalină, armonioasă şi 
răsunătoare începu să cânte întâiul verset din psarmul 
care-n acea vreme era atât de drag puritanilor: 

Doamne, tu ne părăseşti, 

E piatra de-ncercare a credinţei, 

Dar pe urmă tu ne dăruieşti. 

Cu cereasca-ţi mână, cununa suferinţei. 

Versurile acestea nu erau dintre cele mai alese, ba chiar 
departe de a fi alese dar, după cum se ştie, puritanii nu se 
prea făleau cu poezia. 

În vreme ce cânta, Milady trăgea cu urechea: soldatul care 
făcea de pază la uşa ei se oprise, încremenit parcă dintr-o 
dată, ca o stană de piatră. Îşi putu da şi ea seama de 
urmările rugii ei. 

Cântă atunci mai departe, cu un foc şi o simţire de negrăit; 
i se păru că sunetele pluteau departe, sub bolțile castelului, 
înmuind ca un balsam vrăjit inima temnicerilor. Totuşi, 
ostaşul care stătea de strajă, fără îndoială catolic zelos, 
risipi vraja, căci se răsti prin uşă. 

— Mai tăceţi, odată, doamnă, cântecul dumneavoastră-l 
jalnic ca un prohod şi dacă în afară de plăcerea de a fi aici 
în garnizoană, mai trebuie s-ascult şi asemenea lucruri, 
apoi îmi iau lumea-n cap. 

— Tăcere! 

— Porunci atunci un glas aspru, pe care Milady îl 
recunoscu a fi al lui Felton, - ce te-amesteci, caraghiosule! 
Primit-ai poruncă să împiedici pe femeia asta să cânte? Nu. 
Ţi s-a spus s-o păzeşti şi să tragi dac-o vezi că încearcă să 
fugă. Păzeşte-o; şi dacă fuge, împuşc-o; dar nu schimba 
nimic din porunca primită. 


O bucurie fără seamăn lumină chipul frumoasei ostatice, 
dar această bucurie pieri cu iuţeala fulgerului şi, ca şi cum 
n-ar fi ascultat dialogul din care nu pierduse nici un cuvânt, 
Milady îşi urmă cântecul, însufleţindu-şi de data asta vocea 
cu tot farmecul, toată vlaga şi puterea ademenitoare cu 
care diavolul o înzestrase. 

Pentru atâtea lacrimi şi amărăciune, 

Pentru surghiunul şi cătuşele mele, 

Am o tinereţe, am o rugăciune, 

Şi pe Dumnezeu, socotitor al chinurilor grele. 

Vocea ei de o sonoritate nemaiauzită şi pătrunsă de o 
patimă cerească împrumuta poeziei aspre şi necioplite a 
acestor psalmi o vrajă şi un răsunet, pe care cei mai exaltaţi 
dintre puritani le găseau arareori în cântecele fraţilor întru 
credinţă, cântece pe care se vedeau siliţi a le împodobi cu 
belşugul plăsmuirii lor. Lui Felton i se păru că aude cântând 
îngerul care alina durerea celor trei evrei cuprinşi de 
vâlvătaia cuptorului. 

Milady urmă: 

Dar ziua mântuirii va sosi pentru noi, Dumnezeule mare şi 
sfânt, 

Şi dacă-n zadar am nădăjduit, 

Tot ne rămâne martiriul şi al morţii avânt! 

Acest verset, în care cumplita vrăjitoare se strădui să-şi 
pună tot sufletul, izbuti să semene tulburarea în inima 
tânărului ofiţer. Deschise dintr-o dată uşa şi Milady îi văzu 
în prag, alb la faţă ca totdeauna, dar cu ochii aprinşi, 
aproape rătăciţi. 

— De ce cântaţi astfel, - spuse el, - şi mai ales, de ce 
cântaţi cu astfel de voce? 

— Ilertaţi-mă, domnule, - răspunse spăşită Milady, - 
uitasem că în casa asta cântecele mele n-au ce căuta. V-am 
jignit poate în credinţa dumneavoastră, dar am făcut-o fără 
să vreau, vă jur; iertaţi-mi deci o greşeală care, poate, e 
mare, dar pe care am săvârşit-o fără să vreau. 


Milady era atât de frumoasă în clipa aceea, avântul religios 
de care părea cuprinsă îi lumina într-astfel chipul, încât 
Felton, înmărmurit crezu că vede cu ochii lui îngerul pe 
care adineauri i se păruse doar a-l auzi. 

— Da, da, - răspunse el, - da, tulburaţi, treziţi oamenii 
care locuiesc în acest castel. 

Sărmanul nebun nu-şi dădea nici el seama că vorbea fără 
şir, în vreme ce Milady îşi împlânta privirea-l vie şi 
pătrunzătoare în adâncul inimii lui. 

— Voi tăcea, răspunse Milady, plecându-şi pleoapele; 
vorbea cu toată blândeţea pe care putea s-o dea vocii şi cu 
toată supunerea pe care putea s-o întipărească ţinutei sale. 

— Nu, nu, doamnă, - adăugă Felton, - puteţi cânta dar 
cântaţi vă rog mai încet, mai ales în timpul nopţii. 

Şi cu aceste cuvinte, simțind că nu-şi va mai putea păstra 
multă vreme asprimea faţă de ostatică, ieşi pripit din 
camera ei. 

— Bine aţi făcut, domnule locotenent, - spuse soldatul, - 
cântecele astea îţi răscolesc sufletul; dar, până la sfârşit, te 
obişnuieşti cu ele: are un glas straşnic de frumos! 

Capitolul XXIV 

A TREIA ZI DE ÎNCHISOARE 

Felton venise; dar mai era încă un pas de făcut; trebuia să- 
| ţină la ea sau mai curând trebuia să rămână el singur şi 
Milady nu vedea încă limpede prin ce mijloc şi-ar fi putut 
ajunge scopul. 

Trebuia şi mai mult: trebuia să-l facă să vorbească pentru 
a putea vorbi şi ea; căci Milady ştia bine: marea ei putere 
de ademenire era glasu-l care trecea atât de dibaci prin 
toată gama tonurilor, de la vorba omenească până la graiul 
ceresc. 

Totuşi, cu toată această putere, Milady ar fi putut da greş 
din te miri ce, căci Felton fusese înştiinţat împotriva ei. Din 
clipa aceea, începu să-şi supravegheze orice faptă, orice 
vorbă, chiar şi cea mai neînsemnată privire, cea mai mică 
mişcare, până şi răsuflarea ce putea fi tălmăcită drept 


suspin. În sfârşit, studia totul ca un actor priceput, căruia i 
se încredinţează un rol nou într-o ramură cu care până 
atunci nu fusese deprins. 

Cu lordul de Winter mergea mai uşor; se hotărâse încă din 
ajun cum să se poarte: să rămână mută şi demnă în faţa lui, 
să-l întărâte când şi când printr-un dispreţ fără margini, 
printr-un cuvânt sfidător, să-l mai asmuţă la ameninţări şi la 
siluiri care să se bată cap în cap cu supunerea ei, acesta îi 
era planul. Felton va vedea toate; poate că nu va spune 
nimic, dar va vedea. 

Dimineaţa, Felton veni ca de obicei; Milady îl lăsă să 
vegheze la toate pregătirile prânzului fără să-l spună nimic. 
Şi când îl văzu gata de plecare, o scânteie de nădejde i se 
aprinse în suflet, crezând că va deschide el vorba; dar 
buzele lui se mişcară fără ca gura-l să sloboadă vreun sunet 
şi, stăpânindu-se din răsputeri, îşi zăvori în inimă cuvintele 
gata să-l lunece de pe limbă; apoi se îndepărtă. 

Către amiază, lordul de Winter intră în cameră. 

Era o zi de iarnă destul de frumoasă; câteva raze de soare, 
acel străveziu soare al Angliei, care luminează, dar nu 
încălzeşte, străbăteau printre zăbrelele închisorii. Milady 
privea pe fereastră şi păru a n-auzi că se deschisese uşa. 

— Ah! Ah! - începu lordul de Winter, - după ce am jucat 
comedie, după ce am jucat tragedie, ne-am apucat să jucăm 
şi melancolie. 

Ostatica nu răspunse. 

— Da, da, - urmă lordul de Winter, - înţeleg, tare ai mai 
vrea să fii liberă pe țărmurile astea; tare ai mai vrea să fii 
pe un vapor ca lumea şi să spinteci valurile acestei mări de 
smarald; grozav ai vrea să-mi întinzi, fie pe uscat, fie pe 
ocean, una din acele drăgălaşe capcane cum te pricepi atât 
de bine să pui la cale! Răbdare! Răbdare! Peste patru zile 
ţărmul îţi va fi îngăduit, marea îţi va sta înainte deschisă, 
mai deschisă chiar decât ai dori, căci peste patru zile Anglia 
se va descotorosi de dumneata. 


Milady îşi împreună mâinile şi ridicând spre cer frumoşii ei 
ochi, grăi cu o blândeţe îngerească în mişcări şi în vorbă: 

— Doamne! Doamne! lartă-l pe acest om, aşa cum îl iert şi 
eu! 

— Da, roagă-te, blestemato, - izbucni lordul, - rugăciunea 
ta e cu atât mai înfocată, cu cât eşti, ţi-o jur, în puterea unui 
om care nu te va ierta niciodată. 

Şi ieşi. 

În clipa când lordul părăsea încăperea, o privire 
cercetătoare se strecură prin uşa întredeschisă şi Milady îl 
zări pe Felton dându-se repede la o parte, pentru ca ea să 
nu-l vadă. 

Se aruncă atunci în genunchi şi începu să se roage. 

— Doamne, dumnezeule! - rosti ea, - tu ştii cauza sfântă 
pentru care sufăr; dă-mi puterea să sufăr! 

Uşa se deschise încetişor; frumoasa îngenuncheată se făcu 
că n-aude zgomotul uşii şi cu vocea înecată în lacrimi urmă: 

— Dumnezeule răzbunător! Bunule Dumnezeu! Vei lăsa tu 
oare să se împlinească planurile cumplite ale acestui om? 

Numai atunci păru a auzi paşii lui Felton şi, ridicându-se 
repede ca gândul, roşi, parcă i-ar fi fost ruşine că fusese 
găsită în genunchi. 

— Nu-mi place să tulbur pe cei care se roagă, doamnă, - 
vorbi răspicat Felton, - vă rog din suflet nu vă tulburaţi din 
pricina mea. 

— De unde ştiţi că mă rugam, domnule? Întrebă Milady, cu 
glasul înecat în suspine; vă înşelaţi, domnule, nu mă rugam. 

— Vă închipuiţi oare, doamnă, - răspunse Felton cu glas 
răspicat, dar ceva mai blând, - că mă cred îndreptăţit să 
împiedic o fiinţă omenească să îngenuncheze în faţa 
creatorului? Ferească Dumnezeu! De altminteri, pocăinţa le 
şade bine vinovaţilor; orice nelegiuire ar fi săvârşit un 
vinovat, el e sfânt pentru mine, în genunchi înaintea 
domnului. 

— Vinovată, eu?! Se scutură Milady, cu un zâmbet care ar 
fi uluit până şi pe îngerul Judecăţii de Apoi. Vinovată! 


Doamne, Dumnezeule, numai tu ştii dacă sunt sau nu 
vinovată! Spuneţi mai bine că sunt osândită, domnule, aşa 
mai înţeleg. După cum ştiţi, Dumnezeu care-l iubeşte pe 
martiri, îngăduie uneori ca nevinovaţii să fie osândiţi. 

— Orice aţi fi, osândită sau martiră, - răspunse Felton, - cu 
atât mai mult rugaţi-vă, doamnă; vă voi ajuta şi eu cu 
rugăciunile mele. 

— Oh, dumneavoastră sunteţi un suflet drept! - strigă 
Milady, aruncându-se la picioarele lui, - iată, nu cred să pot 
răbda mai multă vreme, mi-e teamă c-or să mă lase 
puterile, tocmai când va trebui să dau lupta şi să-mi 
mărturisesc credinţa; înduraţi-vă şi ascultați ruga unei 
femei deznădăjduite. Vi se ascunde adevărul, domnule, dar 
nu despre asta e vorba acum; vă cer un singur lucru şi dacă 
mi-l împliniţi, vă voi binecuvânta pe lumea asta şi pe 
cealaltă. 

— Vorbiţi stăpânului, doamnă, - o sfătui Felton, - din 
fericire, eu nu sunt îndreptăţi nici să iert, nici să pedepsesc: 
Dumnezeu a încredinţat această răspundere altora mai 
mari decât mine. 

— Nu, dumneavoastră, numai dumneavoastră vă este 
încredinţată această răspundere. Decât să ajutaţi la 
pierderea mea, decât să ajutaţi la ruşinea mea, mai bine m- 
aţi asculta. 

— Dacă vi se cuvinte această ruşine, dacă aţi înfruntat-o, 
atunci înduraţi-o, aducând-o jertfă lui Dumnezeu. 

— Ce spuneţi? Oh! Nu mă înţelegeţi! Când vorbesc de 
ruşine, dumneavoastră credeţi că vorbesc de vreo pedeapsă 
oarecare, de pedeapsa cu moartea sau cu închisoarea? 
Ferească Dumnezeu! Ce-mi pasă mie de moarte sau de 
închisoare! 

— De data asta eu sunt acela care nu vă mai înţeleg, 
doamnă. 

— Sau care vă faceţi că nu mă înţelegeţi, domnule, 
răspunse Milady cu un zâmbet de îndoială. 


— Nu, doamnă, pe cinstea mea de soldat, pe legea mea de 
creştin. 

— Cum, nu ştiţi ce gânduri are lordul de Winter cu mine? 

— Nu ştiu. 

— Nu se poate! Dumneavoastră, omul lui de încredere! 

— Nu mint niciodată, doamnă. 

— Cu toate astea, prea se ascunde puţin ca să nu-l ghiceşti 
aceste gânduri. 

— Nu caut să ghicesc nimic, doamnă; aştept să mi se facă 
destăinuiri şi, în afară de ce mi-a spus faţă de 
dumneavoastră, lordul de Winter nu mi-a destăinuit nimic. 

— Atunci, - izbucni Milady cu o neasemuită pornire de 
adevăr în glas, - atunci nu sunteţi părtaşul lui, nu ştiţi că m- 
a ursit unei ruşini pe care toate pedepsele de pe pământ n- 
ar putea să o întreacă în grozăvie! 

— Vă înşelaţi, doamnă, - zise Felton roşind, - lordul de 
Winter nu este în stare de atare crimă. 

„Bun, îşi zise în sinea ei Milady, nu ştie despre ce e vorba 
şi-l spune crimă!” 

Apoi, cu glas tare: 

— Prietenul mişelului e în stare de orice. 

— Pe cine numiţi dumneavoastră mişelul? Întrebă Felton. 

— Sunt oare doi oameni în Anglia pe care să-l poţi numi 
astfel? 

— Vreţi să vorbiţi de Georges Villiers? Urmă Felton, ale 
cărui priviri se înflăcărară. 

— Pe care păgânii, liftele necredincioase, îl numesc duce 
de Buckingham, - întări Milady, - n-aş fi crezut că poate fi 
un englez în toată Anglia care să aibă nevoie de atâtea 
lămuriri ca să-l recunoască pe cel de care voiam să vă 
vorbesc! 

— Mâna domnului stă întinsă asupra lui, - răspunse Felton, 
- nu va scăpa de pedeapsa ce i se cuvine. 

Felton nu făcea decât să tălmăcească în vorbe ura 
groaznică a tuturor englezilor împotriva acelui pe care 


înşişi catolicii îl numeau hrăpăreţul nesăţios, mituitul, 
desfrânatul şi căruia puritanii îi ziceau doar: satana. 

— Oh, Dumnezeule! Strigă Milady, - când mă rog fierbinte 
să trimiţi acestui om pedeapsa cuvenită, tu ştii că nu 
urmăresc răzbunarea mea, ci implor mântuirea unui popor 
întreg. 

— Dumneavoastră îl cunoaşteţi? Întrebă Felton. 

— În sfârşit, îmi pune întrebări, îşi spuse în sinea ei Milady, 
încântată că ajunsese atât de grabnic la o biruinţă atât de 
mare. Dacă-l cunosc! Vai, da! Pentru nefericirea mea, 
pentru veşnica mea nefericire! 

Ostatica îşi frânse mâinile, copleşită parcă de durere; 
Felton simţi, fără îndoială, că puterile îl părăseau şi se 
îndreptă spre uşă; Milady, care nu-l slăbea din ochi, sări să-l 
oprească. 

— Domnule! Se văietă ea, fiţi bun, fiţi îngăduitor, ascultaţi- 
mi rugămintea: cuțitul acela pe care nenorocita prevedere 
a lordului mi l-a smuls din mâini, fiindcă el ştie ce vreau să 
fac cu el! Vai! Ascultaţi-mă până la sfârşit! Daţi-mi îndărăt 
cuțitul, daţi-mi-l îndărăt pentru o clipă, vă rog! Din tot 
sufletul! Cad la picioarele dumneavoastră; vedeţi, chiar 
dacă v-aţi împotrivi şi tot n-aş putea să vă port pică. 
Doamne! Cum aş putea să vă port pică dumneavoastră, 
singura fiinţă dreaptă, bună, îndurătoare pe care am 
întâlnit-o! Dumneavoastră, salvatorul meu poate! Numai o 
clipă cuțitul, o clipă, una singură şi vi-l dau pe urmă prin 
ferestruica uşii; numai o clipă, domnule Felton şi îmi salvaţi 
onoarea! 

— Pentru ca să vă omorâţi! - strigă Felton îngrozit, uitând 
să-şi mai tragă mâinile din ale ostaticei, - ca să vă omorâţi! 

— Aşa e, domnule, murmură în şoaptă Milady, lăsându-se 
să cadă istovită pe podea. Aşa e, m-am dat de gol! Ştie tot! 
Doamne, Dumnezeule, sunt pierdută! 

Felton stătea în picioare, încremenit şi nehotărât. 

„Tot se îndoieşte, - gândi Milady, - nu i-am părut destul de 
sinceră.” 


Se auzeau paşi pe sală; Milady recunoscu mersul lordului 
de Winter. Felton îl recunoscu de asemenea şi se îndreptă 
spre uşă. 

Milady se repezi după el. 

— Nici un cuvânt, - îi şopti ea înfricoşată, - nici un cuvânt 
acestui om despre tot ce v-am spus, altfel sunt pierdută şi 
atunci dumneavoastră, dumneavoastră... 

Apoi, cum paşii se apropiau, tăcu de teamă să nui se audă 
vocea, apăsându-şi însă cu groază, frumoasă-l mână pe 
buzele lui Felton. El o împinse uşor şi ea căzu zdrobită pe 
un scaun. 

Lordul de Winter trecu prin faţa uşii fără să se oprească; i 
se auzeau paşii îndepărtându-se. 

Galben ca un mort, Felton rămase câteva clipe ciulind 
urechea, apoi, când zgomotul se stinse cu desăvârşire, 
răsuflă ca un om care se trezeşte dintr-un vis; ieşi pripit din 
cameră. 

— Aşa, aşa! - murmură Milady, ascultând la rândul ei 
zgomotul paşilor lui Felton, care se îndreptau în cealaltă 
parte decât ai lordului de Winter, - în sfârşit, în sfârşit acum 
eşti al meu! 

Apoi fruntea i se întunecă. 

„Dacă vorbeşte cu lordul, - gândi ea, sunt pierdută, căci de 
Winter, care ştie că nu m-aş omori, o să-mi pună în faţa lui 
cuțitul în mână şi atunci o să-şi dea şi el seama că toată 
deznădejdea mea era doar un joc.” 

Se duse şi se privi în oglindă; niciodată nu fusese atât de 
frumoasă. 

— Da, da! - murmură ea surâzând, - dar n-o să-l spună 
NIMIC. 

Seara, lordul de Winter veni în timpul cinei. 

— Domnule, - îl întrebă Milady, - e numaidecât nevoie să 
adaugi la întemnițarea mea prezenţa dumitale? N-ai putea 
să mă scuteşti de povara şi mai mare a chinurilor de câte 
ori te văd? 


— Cum se poate, scumpă surioară! - răspunse de Winter, - 
nu mi-ai mărturisit din toată inima dumitale, cu gura asta 
frumoasă, atât de crudă azi pentru mine, că ai venit în 
Anglia cu singurul scop de a mă vedea cât mai des? Mi-ai 
spus singură că atât de grozav simţeai lipsa bucuriei de a 
mă vedea, încât ai înfruntat orice: răul de mare, furtuna, 
închisoarea! Ei bine, fii mulţumită, iată-mă în carne şi oase! 
De altminteri, de data asta vizita mea are şi un scop. 

Milady se cutremură; crezu că Felton vorbise; niciodată în 
viaţa ei, poate, femeia aceasta, care trecuse prin atâtea 
încercări grele şi felurite, nu simţise inima bătându-l atât de 
tare. 

Stătea jos; lordul de Winter luă un jil, îl trase şi se aşeză 
lângă ea; apoi scoase din buzunar o hârtie pe care o 
despături încetişor. 

— Iată, - începu el, - voiam să-ţi arăt acest soi de paşaport 
pe care l-am întocmit chiar eu şi care-ţi va sluji de azi 
înainte drept act doveditor în viaţa pe care mă învoiesc să 
ţi-o las. 

Apoi, luându-şi privirea de la Milady şi plecând-o asupra 
hârtiei, citi: 

— Poruncă de a duce la...” Numele este în alb, - urmă de 
Winter, - dacă-ţi place mai mult vreo localitate, poţi să mi-o 
spui şi numai dacă e la cel puţin o mie de leghe depărtare 
de Londra, dorinţa dumitale va fi împlinită. O iau deci de la 
capăt: „Poruncă de a duce la... pe numita Charlotte 
Backson, înfierată de justiţia regalului Franţei şi eliberată 
după ispăşire; ea va sta în această localitate fără a se putea 
îndepărta vreodată mai mult de trei leghe. În caz de 
încercare de evadare, va suferi pedeapsa cu moartea. 
Pentru locuinţă şi hrană va primi câte cinci şilingi pe zi”. 

— Porunca asta nu mă priveşte - răspunse nepăsătoare 
Milady - fiindcă numele trecut acolo nu-l numele meu. 

— Numele dumitale? Ai vreunul? 

— Îl am pe al fratelui dumitale. 


— Te înşeli, fratele meu nu e decât al doilea soţ al 
dumitale, iar cel dintâi mai trăieşte încă. Spune-mi numele 
lui şi-l voi trece în locul numelui de Charlotte Backson. 
Nu?... Nu vrei?... Păstrezi tăcerea? Atunci vei fi înscrisă 
printre surghiuniţi sub numele de Charlotte Backson. 

Milady rămase tăcută; de data aceasta nu tăcea din 
şiretenie, ci de groază: crezu că porunca e gata să fie 
împlinită; poate că lordul de Winter grăbise plecarea; poate 
că era osândită să plece chiar în seara aceea. O clipă, toate 
planurile făurite i se spulberară, când deodată băgă de 
seamă că hârtia nu purta nici o semnătură. 

Bucuria stârnită de această descoperire fu atât de 
năvalnică, încât nu şi-o putu ascunde. 

— Da, da, - urmă lordul de Winter, dându-şi seama de ceea 
ce se petrecea în sufletul ei, - cauţi iscălitura şi-ţi spui: totul 
nu e încă pierdut, fiindcă actul nu e semnat; mi-l arată, ca 
să bage groază-n mine, atâta tot. Te înşeli, hârtia va fi 
trimisă mâine lordului de Buckingham; poimâine se va 
întoarce iscălită de el şi întărită cu sigiliul lui, iar după 
douăzeci şi patru de ore mă pun chezaş că va începe şi 
aducerea la îndeplinire. La revedere, doamnă, asta e tot ce 
voiam să-ţi spun. 

— Iar eu îţi voi răspunde, domnule, că această încălcare de 
putere şi acest surghiun sub un nume scornit sunt o 
mârşăvie. 

— 'Ţi-ar place mai mult, Milady, să fii spânzurată pe 
adevăratul dumitale nume? Ştii şi dumneata, legile engleze 
sunt neînduplecate cu cei ce pângăresc căsnicia; vorbeşte 
deschis: deşi numele meu sau, mai curând, numele fratelui 
meu e amestecat în toate astea, voi înfrunta scandalul unui 
proces public, numai pentru a fi sigur că mă voi descotorosi 
odată de dumneata. 

Milady nu răspunse, dar se făcu galbenă ca ceara. 

— Văd că tot îţi place mai mult să hoinăreşti. Bine, 
doamnă, e o veche zicală după care călătoriile îl ţin om 
veşnic tânăr. Pe legea mea! Nu greşeşti: la urma urmei, 


viaţa e frumoasă, de aceea nici nu vreau să mi-o răpeşti pe 
a mea. Rămâne acum să vedem ce e şi cu cei cinci şilingi. 
Nu-l aşa că-ţi par cam zgârcit? Asta, din pricină că nu ţin de 
loc să-ţi mituieşti paznicii. De altfel, mai ai şi farmecele 
făpturii dumitale, cu care să-l dai gata. Foloseşte-le, dacă 
neizbânda pe lângă Felton nu te-a lecuit de asemenea 
încercări. 

„Felton n-a vorbit, - îşi zise în sinea ei Milady, - atunci 
nimic nu-l încă pierdut.” 

— Şi-acum, doamnă, la revedere, mâine voi veni să-ţi 
vestesc plecarea trimisului meu. 

Lordul de Winter se ridică, o salută în zeflemea şi ieşi. 

Milady răsuflă uşurată; mai avea înaintea ei încă patru 
zile; patru zile îi vor fi de ajuns pentru a-l ademeni de-a 
binelea pe Felton. 

Totuşi, un gând înspăimântător îi trecu prin minte: nu 
cumva lordul de Winter îl va trimite chiar pe Felton la 
Buckingham, ca să iscălească porunca? În felul acesta, 
Felton i-ar fi scăpat din mână, căci pentru a birui, ostatica 
avea nevoie de jocul unei vrăji de neîntreruptă ademenire. 

Totuşi, cum am mai spus, un lucru o liniştea: Felton nu 
vorbise. 

Nevrând să pară tulburată de amenințările lordului de 
Winter, Milady se aşeză la masă şi mâncă. 

Apoi, la fel ca şi în ajun, începu să se închine cu glas tare. 
Şi tot ca în ajun, soldatul se opri ca s-o asculte. 

Curând auzi paşi mai uşori decât ai soldatului de strajă, 
paşi care veneau din fundul sălii şi se opreau în faţa uşii, 

— Ele, îşi zise Milady. 

Şi începu să dea glas aceluiaşi cântec religios care în ajun 
îl zguduise atât de adânc pe Felton. 

Dar, deşi vocea ei dulce, puternică şi răsunătoare, vibra 
mai armonios şi mai sfâşietor ca oricând, uşa rămase 
închisă. Furându-şi privirea spre ferestruica uşii, Milady 
crezu că zăreşte printre zăbrelele dese ochii arzători ai 
tânărului: dar fie că-l văzuse cu adevărat sau numai în 


închipuire, de data asta el se stăpâni din răsputeri fără să 
intre. 

Câteva clipe numai după ce-şi sfârşi cântecul, Milady auzi 
parcă un oftat adânc; apoi, aceiaşi paşi pe care-l auzise 
apropiindu-se, se îndepărtară încet-încet, ca şi cum le-ar fi 
părut rău că pleacă. 

CAPITOLUL XXV 

A PATRA ZI DE ÎNCHISOARE 

A doua zi, când Felton întră la Milady, o găsi urcata în 
picioare pe un jilţ şi ţinând în mână un soi de funie făcută cu 
ajutorul mai multor batiste rupte fâşii, împletite şi legate la 
capete; la zgomotul uşii care se deschidea, Milady sări 
repede jos de pe jilţ, încercând să ascundă la spate acel soi 
de funie pe care o ţinea în mână. 

Tânărul era şi mai alb la faţă ca de obicei, iar ochii roşii de 
nesomn îl dădeau de gol că petrecuse o noapte înfrigurată. 
Totuşi, fruntea-l era de o asprime mai neînduplecata ca 
oricând. 

Înaintă încet spre Milady care în vremea asta se aşezase şi 
luând un capăt al împletiturii ucigaşe pe care, din nebăgare 
de seamă sau poate dinadins, ea îl lăsase să atârne, o 
întrebă tăios: 

— Ce e asta, doamnă? 

— Asta? Nimic, - răspunse Milady, zâmbând cu acea 
fluturare dureroasă cu care ştia atât de bine să-şi 
strunească zâmbetul, - nimic; plictiseala e duşmanul de 
moarte al întemniţaţilor, mă plictiseam şi mi-am făcut de 
lucru împletind funia asta. 

Felton îşi aruncă privirea asupra părţii din perete în faţa 
căruia o găsise pe Milady în picioare pe jilţul în care şedea 
acum şi zări, deasupra capului ei, un cârlig aurit, înţepenit 
în zid şi care putea sluji pentru atârnat haine sau arme. 

Tresări şi ostatica văzu această tresărire căci, deşi avea 
ochii plecaţi, nimic din cele ce se petreceau în jurul ei nu-l 
scăpa. 

— Şi ce făceaţi în picioare pe jilţ? Întrebă el. 


— Pentru ce mă întrebaţi? Răspunse Milady. 

— Pentru că doresc s-o ştiu şi eu, stărui Felton. 

— Nu mă mai întrebaţi, - se împotrivi ea, - ştiţi şi 
dumneavoastră că noi adevărații creştini, nu trebuie să 
minţim. 

— Ei bine, - urmă Felton, - o să vă spun eu ce făceaţi sau 
mai degrabă, ce aveaţi de gând să faceţi: voiaţi să duceţi 
până la capăt fapta necugetată care v-a încolţit în minte; 
gândiţi-vă, doamnă, dacă Dumnezeul nostru nu îngăduie 
minciuna, cu atât mai straşnic opreşte sinuciderea. 

— Când Dumnezeu vede o făptură de-a lui prigonită pe 
nedrept, având a alege între sinucidere şi necinste, vă 
asigur, domnule, - răspunse Milady părând adânc 
încredinţată, - Dumnezeu o izbăveşte; căci atunci 
sinuciderea înseamnă martiriul. 

— Aţi spus prea multe, sau prea puţine: vorbiţi, doamnă, în 
numele cerului, vorbiţi lămurit! 

— Să vă înşir nenorocirile mele, pentru ca să le socotiți 
drept palavre, să vă vorbesc despre năzuinţele mele, ca să 
mă pârâţi prigonitorului meu? Nu, domnule; de altfel ce vă 
pasă dacă o biată osândită moare sau trăieşte? Nu 
răspundeţi decât de trupul meu, nu-l aşa? Şi când le veţi 
înfăţişa un cadavru şi vor recunoaşte că-l al meu, nimeni nu 
vă va mai întreba nimic, ba poate veţi primi o răsplată 
îndoită. 

— Eu, doamnă, eu?! - izbucni Felton, mă puteţi oare bănui 
c-aş primi vreodată preţul vieţii dumneavoastră? Fireşte că 
nu credeţi ceea ce spuneţi. 

— Lasă-mă, Felton, nu mă opri, - se rugă Milady 
înflăcărându-se, - orice soldat trebuie să tindă la mai mare, 
nu-l aşa? Dumneata eşti locotenent. Ei bine, vei urma 
convoiul meu cu gradul de căpitan. 

— Dar ce v-am făcut oare, - răspunse Felton tulburat, - ca 
să-mi aruncaţi pe umeri asemenea răspundere în faţa 
oamenilor şi a lui Dumnezeu? Peste câteva zile veţi fi 
plecată, doamnă, eu nu voi mai avea sub pază viaţa 


dumneavoastră şi atunci, - adăugă el oftând, - veţi face tot 
ce veţi crede de cuviinţă. 

— Prin urmare, - strigă Milady, ca şi când nu s-ar fi putut 
împotrivi unei sfinte mânii, - dumneata, un om cucernic, pe 
bună dreptate numit om drept, dumneata nu ceri decât un 
singur lucru: să nu poţi fi învinuit, tulburat de moartea mea. 

— Trebuie să veghez asupra vieţii dumneavoastră, doamnă 
şi voi veghea. 

— Oare pricepeţi ce îndatorire îndepliniţi? Vinovată de-aş 
fi şi tot e crudă, dar cum aţi putea-o socoti, cum o va socoti 
Dumnezeu dacă mai sunt şi nevinovată?! 

— Sunt soldat, doamnă şi aduc la îndeplinire porunca 
primită. 

— Crezi oare că în ziua Judecăţii de Apoi Dumnezeu îi va 
despărţi pe călăii orbi de judecătorii strâmbi? Nu voiţi să-mi 
ucid trupul, dar sunteţi unealta celui care vrea să-mi ucidă 
sufletul! 

— Dar, vă spun încă o dată, - stărui Felton, adânc mişcat, - 
nici o primejdie nu vă ameninţă şi răspund de lordul Winter, 
ca de mine însumi. 

— Smintitule! - strigă Milady, - sărman smintit care 
îndrăzneşti să răspunzi de un seamăn când oamenii cei mai 
înţelepţi şi cei mai dreptcredincioşi şovăie să răspundă 
pentru ei înşişi, sărman cinstit care treci de partea celui 
mai tare şi mai fericit pentru a năpăstui pe cei slabi şi 
nefericiţi! 

— Cu neputinţă, doamnă, cu neputinţă, - murmură Felton, 
care simţea în adâncul inimii adevărul acestui răspuns, - 
ostatică, nu veţi recăpăta prin mine libertatea, în viaţă fiind, 
nu veţi pierde prin mine viaţa. 

— Da, - urmă Milady, - dar voi pierde ceea ce mi-e mai 
scump decât viaţa, îmi voi pierde cinstea, Felton şi pe 
dumneata te voi face răspunzător în faţa lui Dumnezeu şi a 
oamenilor de ruşinea şi de pângărirea mea! 

De data asta, oricât de nepăsător era sau voia să pară, 
Felton nu putu să mai lupte împotriva tainicei înrâuriri care 


punea stăpânire pe el: să vadă pe o femeie atât de 
frumoasă, albă ca cea mai neprihănită arătare, s-o vadă 
când înlăcrimată, când amenințătoare, să simtă totodată 
vraja durerii şi a frumuseţii ei, era prea mult pentru un 
visător, era prea mult pentru un creier măcinat de visele 
arzătoare ale credinţei dezlănţuite, era prea mult pentru o 
inimă pârjolită la dogoarea iubirii cereşti care arde şi a urii 
pământeşti, care mistuie. 

Milady îşi dădu seama de tulburarea lui; simţea flacăra 
patimilor potrivnice strecurându-se o dată cu sângele prin 
vinele tânărului fanatic şi asemenea unei pricepute 
căpetenii de oştiri care văzându-şi duşmanul gata să dea 
îndărăt, năvăleşte asupra lui cu strigăte de izbândă, Milady 
se ridică, frumosă ca o preoteasă antică, inspirată ca o 
fecioară creştină şi, cu gulerul desfăcut, cu părul despletit, 
cu un braţ întins, iar cu celălalt trăgându-şi ruşinoasă 
rochia peste piept, cu privirea luminată de focul ce răscolea 
simţurile tânărului puritan, înaintă spre el, strigând 
răspicat, cu glasul ei melodios, căruia la nevoie ştia să-l 
împrumute o înfricoşătoare putere: 

Aruncă-l lui Baal prada în gheare, 

Aruncă leilor a martirului fiinţă, 

Domnu-ţi va arăta drumul spre câinţă! 

Din genuni îl chem în gura mare! 

Felton se opri sub această ciudată ameninţare îi îngăimă 
ca împietrit, cu mâinile împreunate: 

— Cine sunteţi, cine? Sunteţi o trimisă a lui Dumnezeu, 
sunteţi o unealtă a iadului, sunteţi un înger sau un demon, 
vă numiţi Eloa sau Astarte! 441) 

— Nu m-ai recunoscut, Felton? Nu sunt nici înger, nici 
demon, sunt o fiică a pământului, sunt o soră întru credinţa 
ta, atâta sunt, nimic mai mult. 

— Da! Da! - murmură Felton, - mă mai îndoiam încă dar 
acuma cred, cred... 

— Crezi şi totuşi eşti părtaşul odraslei lui Belial 442), pe 
nume lordul de Winter! Crezi şi totuşi mă laşi în mâinile 


duşmanilor mei, a duşmanului Angliei, a duşmanului lui 
Dumnezeu, crezi şi mă dai pe mâna celui care umple şi 
murdăreşte lumea cu necredinţă şi fapte desfrânate, pe 
mâna acelui dezmăţat Sardanapal, 443) pe care orbii îl 
numesc ducele de Buckingham, iar credincioşii antichristul. 

— Eu să vă dau pe mâna lui Buckingham! Eu! Ce spuneţi? 
Nu vă mai înţeleg! 

— Au ochi şi nu vor vedea, - grăi Milady, - au urechi şi nu 
vor auzi. 

— Da, da, - şopti Felton, trecându-şi mâna pe fruntea-l 
îmbrobonată de sudoare, parc-ar fi vrut să-şi smulgă din 
minte şi cea din urmă îndoială, - da, recunosc chipul 
îngerului care-mi apare în fiecare noapte strigând sufletului 
meu care nu-şi găseşte odihnă: „Loveşte, izbăveşte Anglia, 
izbăveşte-te pe tine, căci vei muri fără să fi îmbunat pe 
Dumnezeu!” Vorbiţi, vorbiţi! - urmă Felton, - de data asta 
vă pot înţelege. 

Un fulger de cumplită bucurie scăpără cu iuţeala gândului 
în ochii ei. 

Oricât de fugară fusese acea licărire ucigaşă, Felton o 
văzu şi tresări ca şi când ar fi luminat adâncurile inimii ei. 

Îi răsăriră deodată în minte cuvintele lordului de Winter 
ademenirile frumoasei, primele ei încercări de a-l cuceri 
chiar în ziua sosirii şi făcu un pas îndărăt, cu fruntea 
plecată, fără a-şi lua însă ochii de la ea ca şi când, fermecat 
de făptura-l stranie, privirea lui nu se mai putea desprinde 
de a ei. 

Milady nu era femeia care să se înşele asupra tâlcului 
acelei şovăieli. Sub înfăţişarea-l tulburată, sângele rece n-o 
părăsea niciodată. Înainte ca Felton să-l răspundă, iar ea să 
fie nevoită a înnoda o convorbire al cărei ton înflăcărat cu 
greu l-ar fi putut păstra, îşi lăsă mâinile în jos şi, ca şi când 
slăbiciunea femeii ar fi învins avântul iluminatei, zise: 

— Totuşi, nu, nu mi-e dat să fiu eu Judith care va scăpa 
Bethulia de acest Holofem. Sabia atotputernicului e prea 
grea pentru braţul meu. Mai bine lasă-mă să-mi spăl 


necinstea prin moarte, lasă-mă să-mi caut scăparea în 
mucenicie. Nu cer libertate, cum ar cere o vinovată şi nici 
răzbunare cum ar cere o păgână. Lasă-mă să mor, asta-l tot 
ce-ţi cer. Te rog din toată inima, te rog în genunchi: lasă-mă 
să mor şi o dată cu ultima mea suflare îmi voi blagoslovi 
salvatorul. 

La auzul acelei voci blânde şi rugătoare, la vederea privirii 
sfioase şi abătute, Felton se apropie. Încet-încet, vrăjitoarea 
îşi înveşmântase acele găteli vrăjite pe care le punea sau le 
părăsea după voie şi anume: frumuseţea, duioşia, lacrimile 
şi mai ales puterea de neînfrânt a voluptăţii mistice, cea mai 
ucigătoare dintre voluptăţi. 

— Vai! - se tângui Felton, - nu pot face decât un singur 
lucru: să vă plâng dacă-mi veţi dovedi că sunteţi o victimă. 
Dar lordul de Winter vă aduce grele învinuiri. Sunteţi 
creştină, sunteţi sora mea întru credinţă; mă simt târât 
parcă spre dumneavoastră, eu, care n-am iubit niciodată 
decât pe binefăcătorul meu, eu, care n-am dat în viaţă decât 
peste trădători şi peste nemernici. Dar dumneavoastră, 
doamnă, dumneavoastră care sunteţi cu adevărat frumoasă, 
dumneavoastră care păreţi atât de curată, trebuie totuşi să 
fi făptuit groaznice nelegiuiri pentru ca lordul de Winter să 
vă urmărească astfel! 

— Au ochi şi nu vor vedea, - rosti iarăşi Milady, cu glas de 
neasemuită durere, - au urechi şi nu vor auzi. 

— Dar atunci, - se înflăcără tânărul ofiţer, - vorbiţi 
doamnă, vorbiţi odată! 

— Să-ţi destăinuiesc ruşinea mea? Urmă Milady cu obrajii 
împurpuraţi, - căci deseori crima unuia e ruşinea celuilalt; 
să-ţi destăinuiesc ruşinea mea? Dumitale, bărbat, eu, 
femeie? Oh! - urmă ea, acoperindu-şi sfioasă cu mâna 
frumogşii ei ochi, - nu! Niciodată, niciodată n-o să pot face 
asta! 

— Mie, fratelui dumitale? Strigă Felton. 

Milady îl privi îndelung cu o căutătură pe care tânărul 
ofiţer o luă drept îndoială, dar care era doar iscodire şi mai 


ales nestrămutată voinţă de a subjuga. 

La rândul lui, Felton îşi împreună mâinile rugător. 

— Atunci, - se hotări Milady, mă încred în fratele meu şi voi 
cuteza! 

În clipa aceea se auzi pasul lordului de Winter; dar de data 
asta groaznicul cumnat al frumoasei Milady nu se mai 
mulţumi, ca în ajun, să treacă doar prin faţa uşii şi să se 
depărteze, ci se opri, schimbă două cuvinte cu soldatul de 
strajă, apoi uşa se deschise şi lordul se ivi în prag. 

În timpul celor două cuvinte schimbate, Felton se dăduse 
iute îndărăt, încât, când lordul de Winter intră în cameră, 
celălalt era la câţiva paşi de ostatică. 

Lordul înainta agale, ducându-şi privirea-l cercetătoare de 
la Milady la tânărul ofiţer. 

— E cam mult de când eşti aici, John! - îi spuse el, - nu 
cumva şi-o fi mărturisit nelegiuirile? Înţeleg atunci de ce a 
ţinut atâta vreme convorbirea. 

Felton tresări, iar Milady simţi că era pierdută, dacă n-ar fi 
sărit în ajutorul puritanului zăpăcit. 

— Ah! Ţi-e teamă să nu-ţi scape ostatica! Se amestecă ea. 
Ei bine, întreabă pe vrednicul dumitale temnicer ce 
rugăminte îi făceam chiar acum. 

— Îi făceai o rugăminte? Întrebă lordul, bănuitor. 

— Da, milord, răspunse tânărul descumpănit. 

— Şi anume ce rugăminte? Stărui lordul de Winter. 

— Un cuţit, pe care să mi-l înapoieze prin ferestruica uşii o 
clipă după ce i-l voi fi dat, răspunse Felton. 

— S-a ascuns aici cineva pe care această mlădioasă 
făptură vrea să-l înjunghie? Vorbi lordul de Winter, cu glasul 
lui batjocoritor şi plin de dispreţ. 

— Da, eu, răspunse Milady. 

— Te-am lăsat să alegi între Botany-Bay şi Iybum, - urmă 
lordul de Winter, - alege Tybum, Milady; funia e, crede-mă, 
mai sigură decât cuțitul. 

Felton păli şi înaintă cu un pas, amintindu-şi că atunci 
când intrase, Milady ţinea în mână o funie. 


— Ai dreptate; - spuse ea, - m-am gândit la asta şi o să mă 
mai gândesc, adăugă cu glas înăbuşit. 

Felton simţi trecându-l un fior prin toate mădularele; de 
bună seamă lordul de Winter îi zări cutremurarea. 

— Ochii-n patru, John, - grăi el, - John, prietene, m-am 
bizuit pe tine. la seama! Ţi-am mai spus! De altfel, fii 
destoinic, băiatule, în trei zile ne descotorosim noi de 
dumneaei şi acolo unde o trimit n-o să mai facă nici un rău 
nimănui. 

— Îl auzi? Îl auzi? Izbucni Milady cu tot focul, astfel încât 
lordul să creadă că se tânguie cerului, iar Felton să 
înţeleagă că vorbea pentru el. 

Felton îşi plecă fruntea şi rămase visător. 

De Winter îl luă pe ofiţer de braţ, cu capul întors spre 
Milady, astfel încât să n-o piardă din ochi, până ce va fi 
părăsit camera. 

— Ia te uită, - murmură ea când uşa se închise, - nu stau 
chiar atât de bine cum credeam. Prostul de Winter şi-a 
schimbat nerozia într-o prevedere de necrezut! Grozav 
lucru e dorinţa de răzbunare şi cum îl struneşte pe om 
dorinţa asta! Cât priveşte pe Felton, se cam codeşte! 
Degeaba, nu-l de teapa blestematului de d'Artagnan! Un 
puritan adoră numai fecioare şi le adoră cu mâinile 
împreunate. Un muşchetar iubeşte femeile şi le iubeşte 
strângându-le în braţe. 

Totuşi, Milady aştepta cu nerăbdare, căci bănuia că ziua 
nu va trece fără să-l mai vadă pe Felton. În sfârşit, un ceas 
după cele povestite, ea auzi vorbindu-se pe sală în şoaptă; 
apoi, curând, uşa se deschise şi în faţa ei văzu pe Felton. 

Tânărul înaintă grăbit, lăsând în urma lui uşa deschisă şi 
făcând femeii semn să tacă; faţa-l era răvăşită. 

— Ce vrei cu mine? Întrebă ea. 

— Ascultaţi, - răspunse Felton în şoaptă, - am îndepărtat 
straja ca să pot rămâne aici, fără să se ştie că am venit ca să 
vorbesc cu dumneavoastră, fără să se poată auzi ce vă 
spun. Lordul mi-a istorisit ceva îngrozitor. 


Surâzând iarăşi, în chip de victimă resemnată, Milady 
clătină din cap. 

— Sau dumneavoastră sunteţi un demon, - urmă Felton, - 
sau lordul, binefăcătorul, părintele meu, e un monstru. Vă 
cunosc de patru zile, pe el îl iubesc de doi ani, pot, aşadar, 
să şovăi între dumneavoastră doi, să nu vă înspăimânte ce 
vă spun: simt nevoia să vă pot crede. Voi veni să vă văd 
după miezul nopţii şi-mi veţi spulbera îndoielile. 

— Nu, Felton, nu frate, răspunse ea, - jertfa e prea mare şi 
văd că ţi-e greu s-o faci. Nu, eu tot sunt pierdută, nu te 
pierde şi dumneata o dată cu mine. Moartea mea va vorbi 
mult mai deschis decât vorbeşte viaţa mea, iar tăcerea 
leşului meu te va convinge mai temeinic decât cuvintele 
mele. 

— Tăceţi, doamnă, - o rugă Felton, - nu-mi mai vorbiţi 
astfel! Am venit ca să-mi daţi cuvântul să-mi juraţi pe tot ce 
aveţi mai sfânt că nu veţi mai încerca să vă răpiți zilele. 

— Nu vreau să-ţi făgăduiesc nimic, - răspunse Milady, - 
căci nimeni nu ştie să respecte un jurământ ca mine şi dac- 
aş făgădui, ar trebui să-mi ţin cuvântul. 

— Atunci, - urmă Felton, - juraţi-mi doar, până când mă voi 
întoarce; dacă, după aceea, veţi mai stărui încă, ei bine, veţi 
fi liberă să faceţi ce vreţi şi vă voi da chiar eu arma pe care 
mi-aţi cerut-o. 

— Bine! - murmură Milady, - pentru dumneata primesc. 

— Juraţi-mi! 

— Jur pe Dumnezeul nostru. Eşti mulţumit acum? 

— Da, - răspunse Felton, ne vom vedea la noapte. 

Şi repezindu-se afară, închise uşa după el, apoi rămase cu 
sulița soldatului în mână, ca şi când ar fi stat de strajă în 
locul lui. 

Când soldatul se întoarse, ofiţerul îi dădu arma îndărăt. 

Prin ferestruica uşii de care se apropiase, Milady îl zări pe 
Felton făcându-şi pripit semnul crucii cu nebunească 
încredere şi depărtându-se într-un vârtej de bucurie. 


lar ea se întoarse la locul ei cu un surâs de sălbatic dispreţ 
pe buze; rosti apoi, pângărind slava Celui-de-Sus, pe care 
jurase fără să fi învăţat vreodată a-l cunoaşte: 

— Dumnezeul meu, - şopti ea, - fanatic smintit! 
Dumnezeul meu sunt eu, eu şi cel care-mi va ajuta să mă 
răzbun. 

CAPITOLUL XXVI 

A CINCEA ZI DE ÎNCHISOARE 

Milady ajunsese totuşi să cucerească o jumătate de 
biruinţă şi câştigul acesta îi sporea puterile. 

Nu-l era greu să învingă, aşa cum făcuse până atunci, 
bărbaţi gata să se lase ademeniţi şi pe care viaţa galantă de 
la curte îi împingea val-vârtej în laţ; Milady era destul de 
frumoasă, ca să nu întâmpine împotrivirea simţurilor 
bărbăteşti şi era destul de isteaţă, ca să înfrângă orice 
oprelişte sufletească. 

Dar de data asta avea de luptat împotriva unei firi 
sălbatice, închise, ajunsă nesimţitoare de atâta austeritate. 
Religia şi pocăinţa făcuseră din Felton un suflet oţelit în faţa 
ademenirilor obişnuite. În creierul lui înfierbântat încolţeau 
țeluri atât de mari, năzuinţe atât de năvalnice, încât nu mai 
rămânea loc pentru vreo dragoste de pofte trupeşti sau 
sufleteşti, simţământ ce se hrăneşte din huzur şi înfloreşte o 
dată cu desfrâul. Cu înfăţişarea-l mironosiţă, Milady lovise 
în felul de a gândi al unui om căruia i se împănase smintea 
împotriva ei, iar prin frumuseţea-l vrăjită, în inima şi 
simţurile unui om cast şi neîntinat. În sfârşit, îşi dovedise 
chiar sieşi puterea mijloacelor pe care nici ea nu şi le 
bănuise încă, prin acea încercare făcută asupra fiinţei celui 
mai de neînfrânt din câte firea omenească şi religia i le-ar fi 
putut înfăţişa vreodată. 

Totuşi, în timpul serii, de multe ori îi pierise nădejdea şi în 
soartă şi în ea însăşi; după cum ştim, nu chema în ajutor pe 
Dumnezeu, dar avea încredere în duhul răului, această 
atotstăpânitoare putere care domneşte în toate amănuntele 


vieţii omeneşti şi căreia, ca şi în fabula arabă, un bob de 
rodie îi e de ajuns ca să învie o întreagă lume spulberată. 

Pregătită din vreme să-l primească pe Felton, Milady avu 
grijă să-şi rânduiască treburile şi pe a doua zi. Ştia că nu-l 
mai rămâneau decât două zile şi că de îndată ce ordinul va 
fi iscălit de Buckingham (iar Buckingham va iscăli cu atât 
mai uşor cu cât nu-şi va da seama despre ce femeie era 
vorba, hârtia purtând nume necunoscut), îndată ce ordinul 
va fi iscălit, lordul de Winter o va şi trimite pe vapor; mai 
ştia de asemenea că femeile osândite la surghiun au la 
îndemână pentru cuceririle lor arme cu mult mai puţin 
puternice decât aşa-zisele femei virtuoase, a căror 
frumuseţe e luminată de soarele unei lumi alese, femei 
proslăvite de goarnele modei şi asupra cărora razele 
nobleţei îşi răsfrâng licăriri fermecate. A fi femeie osândită 
la o pedeapsă păcătoasă şi înjositoare nu e o piedică pentru 
a fi frumoasă, dar e o oprelişte pentru a mai ajunge 
vreodată puternică. Aidoma celor cu adevărate însuşiri, 
Milady cunoştea mediul cel mai prielnic firii şi mijloacelor 
ei. Îi era silă de sărăcie; traiul mârşav îi umbrea simţitor 
strălucirea măreției. Milady nu era regină decât printre 
regine. Ca să poată stăpâni trebuia să simtă bucuria unei 
trufii împlinite. Să poruncească unor fiinţe inferioare era 
pentru ea mai curând o umilinţă decât o plăcere. 

Fireşte era încredinţată că s-ar fi întors din surghiun, dar 
se putea şti oare cât ar fi ţinut surghiunul? Pentru o oră 
neastâmpărată şi plină de râvnă ca a ei, zilele pe care nu le 
foloseşti ca să urci sunt zile nefericite; găsiţi acum cuvântul 
nimerit pentru zilele în care trebuie să cobori! Să piardă un 
an, doi, trei adică o veşnicie! Să se întoarcă după ce 
d'Artagnan, fericit şi iubitor, va fi primit din partea reginei, 
el şi prietenii lui, răsplata pe deplin cuvenită pentru atâtea 
fapte de credinţă: iată gândurile mistuitoare pe care o 
femeie ca Milady nu le mai putea îndura multă vreme. De 
altminteri, furtuna care-l bântuia sufletul îi oţelea puterile şi 


dacă trupul i s-ar fi încordat o singură clipă pe potriva 
minţii, Milady ar fi făcut ţăndări zidurile închisorii. 

Apoi, ceea ce o mai frământa în mijlocul atâtor nelinişti era 
şi amintirea cardinalului. Ce putea gândi, ce putea spune 
despre tăcerea ei cardinalul, cu firea lui neîncrezătoare, 
mereu îngrijorată şi atât de bănuitoare? Cardinalul - nu 
numai singurul ei sprijin, singura ei proptea, singurul ei 
ocrotitor pe vremea aceea, dar şi unealta de căpetenie a 
norocului ei şi a unei răzbunării viitoare îl cunoştea bine, 
ştia că la întoarcerea ei, după o călătorie zadarnică, 
degeaba ar fi dat ea zor cu închisoarea, degeaba ar fi 
înşirat suferinţele îndurate, cardinalul ar fi răspuns cu 
liniştea batjocoritoare a omului sceptic, mare prin puterea 
şi prin geniul lui: „Nu trebuia să te laşi prinsă!” 

Milady îşi aduna atunci toată vlaga, murmurând în adâncul 
gândului numele lui Felton, singura licărire de lumină ce 
pătrundea până la ea, în fundul iadului în care se prăvălise; 
şi, ca un şarpe ce-şi încolăceşte şi-şi desface inelele pentru 
a se încredința de puterea lui, ea îl învăluia dinainte pe 
Felton în miile de cute ale plăsmuirilor ei năstruşnice. 

Dar vremea nu stătea pe loc, orele ce se perindau unele 
după altele păreau că trezesc în trecerea lor clopotul şi 
fiecare lovitură a limbii de aramă răsuna în inima ostaticei. 
La ora nouă, lordul de Winter veni ca de obicei, privi 
fereastra şi zăbrelele, ciocâni podeaua şi pereţii, se uită la 
cămin şi la uşi fără ca în timpul acestei lungi şi migăloase 
cercetări atât el cât şi Milady să rostească un singur cuvânt. 

Fără îndoială, amândoi înțelegeau că împrejurările erau 
prea grele pentru a mai pierde vremea cu vorbe de prisos şi 
cu mâini deşarte. 

— Haide! Haide! - spuse lordul, părăsind-o, - nici la noapte 
n-o să fie chip să fugi. 

La ora zece, Felton veni ca să pună un soldat de strajă în 
faţa uşii. Milady îi recunoscu pasul. Îl ghicea acum, aşa cum 
o iubită ghiceşte pasul iubitului ei; şi totuşi, Milady nu-l 
putea suferi şi-l dispreţuia pe acest fanatic, slab de înger. 


Nu era încă ceasul hotărât; Felton nu intră. După două 
ore, pe când orologiul bătea miezul nopţii, soldatul de strajă 
fu schimbat. Era chiar ora hotărâtă; din clipa aceea Milady 
aşteptă nerăbdătoare. Noua strajă începu să se plimbe pe 
sală. După zece minute sosi şi Felton. Milady ciuli urechea. 

— Ascultă, - grăi tânărul către strajă, - nu cumva să te 
mişti de la uşă, căci ştii, noaptea trecută milord a pedepsit 
pe un soldat pentru că şi-a părăsit postul doar câteva clipe, 
deşi, chiar eu îi ţinusem locul în timpul ăsta. 

— Da, ştiu, răspunse soldatul. 

— Bagă bine de seamă, fii cu ochii în patru. Eu, - adăugă 
el, - o să intru ca să mă mai uit o dată prin camera femeii 
care, teamă mi-e că şi-a pus gând rău, aşa că am primit 
poruncă să n-o slăbesc din ochi. 

— Ia te uită, - murmură Milady - se pricepe puritanul 
nostru la minciuni! 

Soldatul se mulţumi să zâmbească. 

— Drace! Mormăi el, - ferice de dumneavoastră, domnule 
locotenent, că aveţi astfel de sarcini, mai ales dacă milord v- 
a poruncit să vă uitaţi şi prin patul ei. 

Felton roşi; în orice altă împrejurare l-ar fi luat la rost pe 
soldatul care-şi îngăduia asemenea glumă, dar conştiinţa lui 
murmura prea tare, pentru ca buzele să-l mai scape vreun 
cuvânt. 

— Dacă te strig, vino; şi tot aşa, dacă vine cineva, strigă- 
mă! 

— Am înţeles, domnule locotenent, spuse soldatul. 

Felton intră la Milady, Ea se ridică. 

— Ai venit? Îi spuse. 

— V-am făgăduit să vin şi am venit. 

— Mi-ai făgăduit şi altceva. 

— Ce anume? Doamne! Îngăimă tânărul care, în ciuda 
stăpânirii de sine, simţea că-l tremură genunchii şi i se 
îmbroboneşte fruntea de sudoare. 

— Mi-ai făgăduit că-mi aduci un cuţit şi că mi-l laşi după ce 
vom fi stat de vorbă. 


— Nu mai vorbiţi astfel, doamnă, - o rugă Felton, - nu e pe 
lume împrejurare oricât de cumplită, care să 
îndreptăţească o făptură a lui Dumnezeu să-şi curme 
singură zilele. Am stat şi m-am gândit că nu trebuie să mă 
încarc niciodată cu asemenea păcat. 

— Aşa te-ai gândit? - grăi ostatica, aşezându-se în jilţ, cu 
un surâs de dispreţ, - atunci m-am gândit şi eu... 

— La ce? 

— Că nu mai am nimic de spus unui om care nu-şi ţine 
cuvântul. 

— O dumnezeule! Se înspăimântă Felton. 

— Puteţi pleca, adăugă Milady, - nu voi scoate nici o vorbă. 

— Iată cuțitul! Îi spuse Felton, scoțând din buzunar arma 
care, potrivit făgăduielii, o adusese cu el, dar pe care se 
codise s-o dea. 

— Să-l văd, ceru Milady. 

— Pentru ce? 

— Pe cuvântul meu că vi-l dau îndărăt; îl veţi pune pe masa 
asta şi vă veţi aşeza între el şi mine. 

Felton îi întinse cuțitul, iar Milady cercetă cu luare-aminte 
ascuţişul, încercându-l vârful cu degetul. 

— Bine, - spuse ea, dându-l îndărăt tânărului ofiţer, - e din 
oţel curat; eşti un prieten credincios, Felton. 

Felton luă arma îndărăt şi o puse pe masă aşa cum 
hotărâse Milady. 

Ea îl urmări din ochi şi făcu semn că e mulţumită. 

— Şi acum, - zise ea, - ascultă-mă. 

Acest început era de prisos. Tânărul ofiţer stătea în 
picioare în faţa ei, aşteptând să-l soarbă cuvintele. 

— Felton, - vorbi Milady, cu glas solemn, plin de o 
visătoare tristeţe, - Felton, dacă sora dumitale, dacă fiica 
tatălui dumitale ţi-ar spune: „lânără încă şi, din păcate, 
destul de frumoasă, m-au prins într-o capcană; dar am ţinut 
piept. În jurul meu s-au înmulţit capcanele, siluirile; am 
ţinut piept. Au hulit religia pe care o slujesc, Dumnezeul pe 
care-l iubesc, tocmai pentru că am chemat în ajutorul meu 


pe acest Dumnezeu şi această religie; am ţinut piept. Atunci 
m-au împroşcat cu ocări şi cum nu puteau să-mi 
pângărească sufletul, au vrut să-mi pângărească pentru 
vecie trupul...” 

Milady se opri şi un surâs amar îl înflori pe buze. 

— În sfârşit, - spuse Felton, - în sfârşit, ce-au făcut? 

— În sfârşit, într-o seară au hotărât să zădărnicească 
această împotrivire pe care nu puteau s-o doboare; într-o 
seară mi-au vărsat în apă un narcotic tare; abia sfârşisem 
masa şi am simţit că mă cuprinde o toropeală ciudată. Deşi 
nu bănuiam nimic, m-a cuprins un soi de teamă; am 
încercat să lupt împotriva somnului, m-am ridicat, am vrut 
să alerg la fereastră, să chem în ajutor, dar picioarele nu 
mă mai ţineau; mi se părea că tavanul îmi cade pe cap şi mă 
striveşte; am întins braţele, am încercat să vorbesc, dar n- 
am putut scoate decât sunete răzlețe; o amorţeală de 
neînvins punea stăpânire pe mine; m-am sprijinit de un jeţ 
gata să cad, dar mi se muiaseră şi braţele; am căzut într-un 
genunchi, pe urmă în amândoi; am vrut să mă rog, dar 
limba mi-era ţeapănă; fără îndoială că Dumnezeu nu m-a 
văzut, nici nu m-a auzit, căci am alunecat pe podea, 
aproape moartă. 

Nu-mi amintesc nimic din ce s-a petrecut în vremea asta şi 
nici cât a ţinut somnul; singurul lucru de care mi-aduc 
aminte e că m-am trezit culcată într-o încăpere rotundă, cu 
mobile scumpe, în care lumina nu pătrundea decât printr-o 
deschizătură în tavan. De altfel nu se vedea nicăieri nici o 
uşă: s-ar fi zis o minunată închisoare. 

Am stat aşa, multă vreme, fără să-mi pot da seama nici de 
locul unde mă aflam, nici de toate amănuntele pe care ţi le 
spun acum; mintea mea lupta zadarnic să alunge bezna din 
care nu puteam să mă smulg; parcă mi-aş fi adus aminte de 
un drum străbătut, de huruitul unei trăsuri, de un vis 
îngrozitor care mi-ar fi sleit puterile; dar totul, atât de 
întunecat şi de încâlcit, încât aceste întâmplări păreau că 


sunt ale unei alte vieţi decât a mea, îmbinată totuşi cu a 
mea printr-o fantastică dedublare. 

Câtva timp, starea în care mă aflam mi s-a părut atât de 
stranie, încât am crezut că visez. M-am ridicat clătinându- 
mă; veşmintele mele erau lângă mine, pe un scaun; nu 
ţineam minte nici să mă fi dezbrăcat, nici să mă fi culcat. 
Atunci, încet-încet, am început să-mi viu în fire, îngrozită 
parcă de ruşine; nu mai eram în casa unde locuiam; atât cât 
puteam să-mi dau seama după lumina de afară, se apropia 
amurgul; eu adormisem în ajun către seară; somnul meu 
ţinuse aproape douăzeci şi patru de ceasuri. 

Ce se petrecuse în timpul acestui somn îndelungat? 

M-am îmbrăcat cât am putut de repede. După toate 
mişcările mele, greoaie şi amorţite, însemna că narcoticul 
nu se risipise încă de tot. De altminteri, încăperea era 
mobilată tocmai pentru a primi o femeie cocheta, cea mai 
desăvârşită n-ar fi putut avea o dorinţă pe care, rotindu-şi 
ochii prin cameră, să nu şi-o poată vedea împlinită. 

Fireşte, nu eram întâia prizonieră care se văzuse închisă 
în această minunată colivie, dar, îţi dai seama, Felton, cu cât 
închisoarea era mai frumoasă, cu atât creştea şi spaima 
mea. 

Da, da, era închisoare; am încercat zadarnic să ies de- 
acolo; am ciocănit toţi pereţii ca să descopăr o uşă, 
pretutindeni însă, peretele îmi răspundea cu zgomot plin şi 
înăbuşit. 

Am făcut poate de douăzeci de ori înconjurul încăperii în 
căutarea unei ieşiri; nu era niciuna şi am căzut, sfârşită de 
oboseală şi de groază, într-un jilţ. 

În vremea asta, se făcuse repede întuneric şi o dată cu 
întunericul creştea şi spaima mea: nu ştiam dacă trebuie să 
rămân acolo unde mă aşezasem; mi se părea că mă 
împresurau tot soiul de primejdii, gata să mă înghită la fiece 
pas. Nu mâncasem nimic din ajun, dar de frică, nu-mi era 
foame. 


Nici un zgomot dinafară, cu care aş fi putut măsura 
timpul, nu ajungea până la mine; bănuiam că putea fi ora 
şapte sau opt seara, căci eram în octombrie şi se lăsase 
noaptea. 

Deodată, scârţâitul unei uşi m-a făcut să tresar; un glob de 
foc se ivi sus, deasupra deschizăturii din tavan, scăldând în 
lumină camera şi atunci am văzut, înspăimântată, că un 
bărbat stătea în picioare la câţiva paşi de mine. 

În mijlocul camerei mai apăruse, ca prin farmec, o masă cu 
două tacâmuri şi cu o cină gata aşezată. 

Era bărbatul care mă urmărea de un an, care jurase să mă 
necinstească şi care, din primele cuvinte rostite, mi-a dat să 
înţeleg că peste noapte se ţinuse de cuvânt. 

— Ticălosul! Murmură Felton. 

— Da, da, ticălosul! Îngână Milady, văzând cu ce nesaţ 
asculta ciudata povestire tânărul ofiţer, al cărui suflet părea 
atârnat de buzele ei. Da, ticălosul! Crezuse că o dată ce mă 
biruise în timpul somnului, totul se sfârşise; venea 
nădăjduind că voi primi de bună voie ruşinea, fiindcă 
ruşinea era ceva împlinit; venea să-mi dăruiască averea lui 
în schimbul dragostei mele. 

Tot ce inima unei femei poate cuprinde ca dispreţ strigător 
şi ca vorbe umilitoare, le-am aruncat asupra acestui om; 
fără îndoială că era deprins cu atare sudălmi, căci m-a 
ascultat liniştit, cu zâmbetul pe buze şi braţele încrucişate 
pe piept; apoi, când a crezut că isprăvisem tot ce-aveam de 
spus, s-a apropiat de mine; dintr-o săritură am fost lângă 
masă, am apucat un cuţit şi l-am dus la piept. 

— Încă un singur pas şi o să ai pe suflet nu numai 
necinstea dar şi moartea mea. 

Fără îndoială că în privire, în glasul şi în întreaga mea 
fiinţă vibra acel adevăr al gestului, al ţinutei şi al tonului, 
care izbutesc să dea pe brazdă şi sufletele cele mai 
ticâloase, căci s-a oprit. 

— Moartea dumitale?! Mi-a spus el. Nu, eşti o amantă prea 
încântătoare, ca să te pierd astfel, după ce am avut fericirea 


să te strâng doar o singură dată în braţe. La revedere, 
frumoasa mea! Aştept să fii în toane mai bune ca să vin iar 
să te văd. 

După cuvintele astea, a suflat într-un fluier; globul de 
flăcări care lumina camera s-a urcat mai sus şi a pierit. 
Eram iarăşi în întuneric. Am auzit din nou, peste o clipă, 
zgomotul unei uşi care s-a deschis şi s-a închis la loc. Pe 
urmă globul luminat a coborât iar şi m-am trezit singură în 
cameră. 

Clipa următoare a fost groaznică; dacă aş mai fi avut 
îndoieli în privinţa nenorocirii mele, de data asta îndoielile 
se spulberaseră făcând loc adevărului crud: eram în 
puterea unui om de care nu numai că mi-era silă, dar pe 
care-l dispreţuiam, a unui om în stare de orice şi care-mi 
dăduse o nenorocită dovadă de ce putea face. 

— Dar, pentru Dumnezeu, cine era omul acela? Întrebă 
Fleton. 

— Am stat toată noaptea pe un scaun, tresărind la cel mai 
mic zgomot, căci către miezul nopţii lampa s-a stins şi am 
rămas iar în întuneric. Dar noaptea a trecut fără ca 
prigonitorul meu să se mai arate; s-a luminat de ziuă: masa 
dispăruse, iar eu tot mai ţineam în mână cuțitul. 

Cuţitul acela era toată nădejdea mea. 

Mă simţeam frântă de oboseală; ochii îmi ardeau de 
nesomn; nu îndrăznisem nici măcar să aţipesc; peste zi, m- 
am mai liniştit; m-am trântit pe pat fără să dau drucul 
cuţitului mântuitor pe care-l ascunsesem sub pernă. 

Când m-am deşteptat, am dat iar cu ochii de masa cu 
mâncăruri. 

De data asta, cu toată spaima, în ciuda temerilor mele, 
simţeam că nu mai pot de foame. De patruzeci şi opt de ore 
nu pusesem nimic în gură; am luat o îmbucătură de pâine şi 
câteva fructe, apoi, cu gândul la narcoticul din apa pe care- 
o băusem, nici nu m-am atins de cea de pe masă şi m-am 
dus să-mi umplu paharul la o fântână de marmură prinsă în 
perete, deasupra mesei de toaletă. 


Deşi luasem măsura asta, tot mi-a fost îngrozitor de teamă 
câtăva vreme; dar, spaima mea nu mai era întemeiată; ziua 
a trecut fără să simt ceva care mi-ar fi dat de gândit. 

Avusesem grijă să golesc jumătate din sticlă ca să nu-mi 
dau în vileag bănuielile. 

A venit pe urmă seara şi o dată cu seara, întunericul; dar 
deşi nu se zărea la un pas, ochii mei începeau să se 
deprindă cu bezna; am văzut cum masa coboară sub podea; 
un sfert de ceas după aceea a apărut masa cu mâncăruri; 
şi, după o clipă, datorită aceleiaşi lămpi, camera s-a luminat 
din nou. 

Eram hotărâtă să mănânc numai din bucatele în care nu s- 
ar fi putut pune nici un somnifer; două ouă şi câteva fructe 
mi-au fost toată cina; pe urmă, mi-am umplut un pahar cu 
apă la fântâna mea blagoslovită şi am băut. 

După câteva înghiţituri, mi s-a părut că nu mai avea 
acelaşi gust ca de dimineaţă; mi-a şi trecut iute o bănuială 
prin minte şi m-am oprit din băut; înghiţisem totuşi o 
jumătate de pahar. 

Am vărsat apa rămasă şi am aşteptat, îngrozită, cu 
sudoarea pe frunte. 

Fără îndoială, cine ştie ce martor ascuns mă văzuse luând 
apă de acolo şi se folosise de încrederea mea, ca să-mi 
grăbească pieirea, pusă la cale cu atâta sânge rece şi adusă 
la îndeplinire cu atâta cruzime. 

Nu trecuse nici o jumătate de ceas şi am simţit aceleaşi 
tulburări; cum de data asta nu băusem decât o jumătate de 
pahar, am luptat mai multă vreme împotriva somnului şi în 
loc să adorm de-a binelea, am căzut doar într-o stare de 
toropeală, în care puteam să-mi dau seama de ceea ce se 
petrecea în jurul meu, fără să am însă puterea să mă apăr 
sau să fug. 

M-am târât spre pat, ca să-mi caut singura apărare cu 
putinţă: cuțitul meu salvator, dar n-a fost chip să ajung până 
la el; am căzut în genunchi cu mâinile încleştate pe una din 


coloanele de la picioarele patului; am înţeles atunci că sunt 
pierdută. 

Felton avea faţa ca varul şi un fior de gheaţă îi cutremură 
tot trupul. 

— Şi, ce era mai groaznic, - urmă Milady cu glasul 
schimbat, parcă ar fi trecut prin spaima cumplită de atunci, 
- e că de data asta îmi dădeam seama de primejdia care mă 
ameniţa; aş putea spune că sufletul meu veghea în trupu-mi 
adormit; vedeam şi auzeam, e drept toate se petreceau ca 
în vis; dar asta era şi mai înspăimântător. 

Am văzut lampa care urca şi mă lăsa încet-încet în 
întuneric; am auzit pe urmă scârţâitul atât de bine cunoscut 
al uşii, deşi uşa nu se deschisese până atunci decât de două 
ori. 

Am simţit că cineva se apropie de mine; se spune că 
nenorociţii rătăciţi prin deşerturile Americii simt la fel 
apropierea şarpelui. 

Am vrut să fac o sforţare, am încercat să strig; mi-am 
încordat din răsputeri voinţa, am izbutit chiar să mă ridic, 
dar ca să cad la loc... ba ca să cad chiar în braţele 
prigonitorului meu... 

— Dar spuneţi-mi odată cine era omul acela? Strigă 
tânărul ofiţer. 

Dintr-o singură privire Milady îşi dădu seama cum îl 
chinuia pe Felton, stăruind asupra fiecărui amănunt al 
povestirii; dar nu ţinea să-l scutească de nici o suferinţă. Cu 
cât i-ar fi rănit mai adânc inima, cu atât ar fi fost mai sigură 
că el ar răzbuna-o. Istorisi aşadar, mai departe, ca şi când 
nu l-ar fi auzit sau ca şi când s-ar fi gândit că nu sosise încă 
vremea să-l răspundă. 

Numai că de data asta ticălosul nu mai avea de-a face cu 
un soi de leş ţeapăn, lipsit de orice simţire. Ţi-am spus, fără 
să pot fi iarăşi stăpână pe simţurile şi mişcările mele, îmi 
rămăsese treaz gândul primejdiei; am luptat deci cât am 
putut şi, fără îndoială, că, aşa slăbită cum eram, totuşi mă 
împotriveam crunt, căci l-am auzit spunând: „Ale naibii 


puritane! Ştiam eu bine că le dau de lucru călăilor, dar le 
credeam mai puţin tari cu amanţii lor”. 

Din păcate, împotrivirea mea desnădăjduită nu putea ţine 
multă vreme; simţeam că-mi pierd puterile şi de data asta 
mişelul s-a folosit nu de somnul, ci de leşinul meu. 

Felton asculta, fără să scape nici un alt sunet decât un soi 
de gâfâit surd; pe fruntea-l de marmură i se prelingeau 
broboane de sudoare şi îşi înfigea mâna în carnea pieptului, 
pe sub haină. 

— Când mi-am venit în fire întâia mişcare a fost să caut 
sub pernă cuțitul la care nu putusem ajunge; dacă nu-mi 
slujise să mă apăr, putea să-mi slujească măcar la ispăşire. 

Dar când am luat cuțitul acela, Felton, mi-a trecut prin 
minte un gând îngrozitor. Am jurat să spun tot şi nu-ţi voi 
ascunde nimic; ţi-am făgăduit adevărul şi-l voi mărturisi, 
chiar dacă m-ar pierde. 

— V-a trecut prin minte să vă răzbunaţi pe omul acela, nu-l 
aşa? Strigă Felton. 

— Da, aşa e! - răspunse Milady, - ştiu, gândul meu nu era 
gând creştinesc; fără îndoială că veşnicul vrăjmaş al 
sufletului nostru, leul, care rage neîncetat în preajma 
noastră, mi-l şoptea în taină. În sfârşit, ce să-ţi spun, Felton? 
Urmă Milady, cu glasul unei femei care se învinovăţeşe de o 
crimă, m-a năpădit gândul ăsta şi, fireşte, că nu m-a mai 
părăsit. Astăzi ispăşesc acelaşi gând ucigaş. 

— Mai departe, mai departe, - o rugă Felton, - sunt 
nerăbdător să v-aud ajungând la răzbunare. 

— Hotărârea mea era să mă răzbun cât mai repede cu 
putinţă; nu mă îndoiam că va veni în noaptea următoare. 
Peste zi n-aveam de ce să mă tem. 

La ora prânzului nu m-am ferit să mănânc şi să beau; dar 
seara îmi pusesem în minte să mă fac doar că mănânc şi să 
nu pun nimic în gură; cu hrana de dimineaţă voiam să lupt 
împotriva ajunării de seară. 

Am ascuns doar un pahar cu apă de la prânz, fiindcă setea 
mă chinuise cel mai mult, atunci când ajunasem patruzeci şi 


opt de ore în şir. 

Ziua a trecut fără altă înrâurire asupra mea decât să mă 
întărească în hotărârea luată: aveam însă grijă ca faţa să 
nu-mi trădeze gândul ce mă frământa, căci eram 
încredinţată că mi se urmăreau mişcările; de mai multe ori 
chiar am simţit fluturându-mi un zâmbet pe buze. Felton, 
nu îndrăznesc să-ţi spun cărui gând îi surâdeam, căci ţi-ar fi 
silă de mine. 

— Mai departe, mai departe, - stărui Felton, - vedeţi bine 
că vă ascult şi abia aştept să aud sfârşitul. 

— A venit seara şi o dată cu seara, toate celelalte: masa cu 
mâncăruri ca de obicei, pe întuneric, pe urmă lampa de sus 
s-a aprins, iar eu m-am aşezat la masă. 

Am mâncat doar câteva fructe. Mă făceam că-mi torn apă 
din sticlă, dar n-am băut decât din cea păstrată în pahar; de 
altfel, înlocuirea o făcusem cu destulă dibăcie, aşa că 
spionii, dac-aş fi avut spioni, să nu bănuiască nimic. 

După masă, am dat aceleaşi semne de toropeală, ca în 
ajun; pe urmă, ca şi când aş fi fost moartă de oboseală sau 
ca şi când m-aş fi obişnuit cu primejdia, m-am târât spre 
pat, mi-am lăsat rochia să alunece pe jos şi m-am culcat. 

De data asta îmi găsisem cuțitul sub pernă şi pe când mă 
făceam că dorm, strângeam prăseaua cu înfrigurare. 
Trecuseră două ceasuri fără să se întâmple nimic nou: 
începuse să-mi fie teamă că n-o să mai vină! Dumnezeule, 
cine ar fi putut bănui aceasta cu o seară înainte! 

În sfârşit, am văzut lampa ridicându-se încet şi pierind în 
adâncul tavanului, peste cameră s-a lăsat noapte 
întunecoasă, dar m-am străduit să zăresc prin beznă. 

Au trecut aşa ca vreo zece minute. Singurul zgomot pe 
care-l auzeam erau bătăile inimii mele. 

Mă rugam cerului să-l văd venind. 

În sfârşit, am auzit zgomotul, atât de cunoscut, al uşii ce se 
deschidea şi se închidea la loc; am auzit, cu toată grosimea 
covorului, un pas sub care scârţâia podeaua; cu tot 


întunericul, am văzut şi o umbră care se apropia de patul 
meu. 

— Mai repede, mai repede, - o îndemnă Felton, - nu vedeţi 
că fiecare din cuvintele dumneavoastră, mă arde ca 
plumbul topit? 

— Atunci - urmă Milady, - atunci mi-am adunat toate 
puterile, gândind că momentul răzbunării sau mai curând al 
dreptăţii sunase; mă socoteam a doua Judith: m-am 
încordat din răsputeri cu cuțitul în mână şi când l-am văzut 
aproape de mine, întinzându-şi braţele ca să-şi caute prada, 
atunci, cu cel din urmă țipăt de durere şi de deznădejde, l- 
am lovit drept în mijlocul pieptului. 

Nemernicul! Îşi luase toate măsurile! Avea pieptul acoperit 
cu o reţea de fier; cuțitul se frânse. 

— Ce faci! - strigă el, apucându-mă cu putere de braţ şi 
smulgându-mi arma care mă slujise atât de prost, - dar ce 
ai avut de gând cu viaţa mea, frumoasă puritană? Asta-l mai 
mult decât ură, e curată nerecunoştinţă. Ia potoleşte-te, 
frumoasa mea copilă, crezusem că te-ai mai îmblânzit. Nu 
fac parte dintre tiranii care păstrează cu sila femeiele; văd 
şi eu că nu mă iubeşti; cu obişnuita mea încredere în mine 
mă tot îndoiam. Acum însă, m-am convins; mâine vei fi 
liberă. 

Nu aveam decât o dorinţă: să mă ucidă. 

— Ia seama! I-am spus, libertatea mea înseamnă ruşinea 
dumitale. 

— Dumireşte-mă, frumoasa mea sibilă 444). 

— Da, căci îndată ce voi ieşi de aici, voi spune tot, voi 
spune cum m-ai siluit, voi spune de colivia în care m-ai ţinut 
închisă, voi da în vileag acest palat al nemerniciei. Eşti om 
cu mare vază, milord, totuşi ar trebui să tremuri! Deasupra 
dumitale e regele, iar deasupra regelui, Dumnezeu. 

Oricât de stăpân era pe el, prigonitorul meu lăsă să-l scape 
o mişcare de mânie. Nu puteam să-l văd la faţă, dar am 
simţit că-l tremurase braţul peste care îmi ţineam mâna. 

— Atunci nu vei ieşi de aici! Mi-a spus el. 


— Bine, bine! - i-am strigat eu, - dar să ştii că locul 
chinurilor mele va fi în acelaşi timp şi al mormântului meu. 
Bine! Eu voi muri aici, iar dumneata vei vedea dacă o stafie 
care învinuieşte nu-l cumva mai de temut decât o fiinţă vie 
care ameninţă? 

— Nu ţi se va lăsa nici o armă! 

— Este una pe care deznădejdea a pus-o la îndemâna 
oricărei făpturi care nu se teme s-o folosească. Mă voi lăsa 
să mor de foame. 

— Ascultă-mă, a răspuns ticălosul, nu preţuieşte mai mult 
o pace, decât asemenea război? Îţi dau chiar acum 
libertatea, voi striga în gura mare că eşti virtutea 
întruchipată, te poreclesc Lucreția 445) Angliei. 

— Şi eu spun că eşti Sextus al Angliei, eu te învinuiesc în 
faţa oamenilor, aşa cum te-am învinuit şi-n faţa lui 
Dumnezeu; şi dacă trebuie, asemenea Lucreţiei, să semnez 
cu sângele meu învinuirea ce-ţi aduc, foarte bine, o voi 
semna. 

— Aşa? Aşa? M-a luat duşmanul meu în zeflemea, atunci se 
schimbă lucrurile. Pe legea mea, la urma urmei ţi-e foarte 
bine aici, n-o să-ţi lipsească nimic şi, dacă vrei să mori de 
foame, o să fie numai din vina dumitale. 

„„.Şi, cu aceste cuvinte a plecat; uşa s-a deschis şi s-a 
închis la loc, iar eu am rămas zdrobită, mai puţin de durere, 
mărturisesc, decât de ruşine, că nu mă răzbunasem. 

S-a ţinut de cuvânt. A trecut o zi şi o noapte, fără să-l mai 
văd. Dar şi eu mă ţineam de cuvânt şi nu mâncam, nici nu 
beam nimic; eram hotărâtă, aşa cum îi spusesem, să mă las 
să mor de foame. 

Toată ziua şi toată noaptea m-am închinat, nădăjduind să 
mă ierte Dumnezeu că-mi iau singură zilele. 

A doua noapte, uşa s-a deschis; eram culcată jos pe podea, 
puterile începuseră să mă părăsească. 

La zgomotul uşii. M-am ridicat într-un cot. 

— Ei, ce e? M-a întrebat un glas care-mi suna prea 
îngrozitor în urechi, ca să nu-l recunosc; spune, ne-am mai 


îmblânzit un pic? Crezi că o să ne răscumpărăm libertatea 
cu neînsemnata făgăduială că n-o să vorbim? Uite, eu am 
inimă bună, adăugă el şi deşi nu-mi plac puritanii, le fac 
dreptate ca de altfel şi puritanelor când sunt drăguţe! 
Haide! Jură-mi frumos pe cruce, eu nu cer nimic altceva. 

— Pe cruce! Am strigat eu, ridicându-mă de jos, căci la 
auzul glasului pe care-l uram, mă simţeam iar plină de 
vlagă. Pe cruce jur că nici o făgăduială, nici o ameninţare, 
nici un chin nu-mi va închide gura; pe cruce jur să te dau în 
vileag pretutindeni ca pe un ucigaş, ca pe un ademenitor, ca 
pe un mişel; pe cruce jur că, dacă vreodată ajung să ies de 
aici, voi cere întregii omeniri să mă răzbune împotriva 
dumitale! 

— la seama! Mi-a răspuns cu un ton de ameninţare pe 
care nu i-l auzisem încă, am un mijloc grozav pe care nu-l 
voi folosi decât când mă vei fi scos din fire, un mijloc cu care 
să-ţi închid gura sau, cel puţin, să împiedic a se da crezare 
unui singur cuvânt din câte vei fi spus. 

Mi-am adunat toate puterile pentru a-l răspunde printr-un 
hohot de râs. 

Şi-a dat seama că de aci încolo între noi doi avea să fie un 
veşnic război, un război pe viaţă şi moarte. 

— Ascultă, a adăugat el, îţi mai las timp de gândit până 
mâine dimineaţă şi mâine toată ziua; chibzuieşte bine: dacă 
făgăduieşti că vei tăcea vei avea parte de bogăţie, de stimă 
şi chiar de faimă; dar dacă ameninţi că vei vorbi, atunci te 
osândesc să fii înfierată. 

— Dumneata?! Am strigat eu, dumneata! 

— Da, cu fierul roşu, pentru vecie! 

— Dumneata! Strigam eu. Îţi spun, Felton, credeam că nu 
era în minţile lui. 

— Da, eu! Mi-a răspuns el. 

— Lasă-mă, i-am mai spus, ieşi dacă nu vrei să-mi sfărâm 
capul de pereţi, în faţa dumitale. 

— Bine, a mormăit, fie cum vrei; atunci pe mâine seară! 


— Pe mâine seară! I-am răspuns prăbuşindu-mă la pământ 
şi muşcând înnebunită covorul. 

Felton se sprijinea de o mobilă şi Milady vedea cu o 
drăcească bucurie că puterile îl vor părăsi, poate chiar 
înainte de sfârşitul povestirii. 

Capitolul XXVII... 

CA ÎN TRAGEDIILE CLASICE. 

După o clipă de tăcere, în timpul căreia Milady cerceta cu 
privirea pe tânărul Felton, ea îşi urmă povestirea: 

— Erau aproape trei zile de când nici nu beam, nici nu 
mâncam, mă chinuiam groaznic; uneori îmi treceau prin 
faţa ochilor un fel de nori care-mi strângeau fruntea şi-mi 
împăienjeneau vederea; nu mai ştiam nimic de mine. Se 
lăsase seara. Eram atât de slăbită, încât leşinam mereu şi 
de câte ori leşinam, mulţumeam lui Dumnezeu crezând că, 
în sfârşit, o să mor. 

În timpul unuia din leşinuri, am auzit uşa deschizându-se; 
de spaimă, mi-am venit în fire. 

L-am văzut intrând în cameră, urmat de un bărbat mascat; 
purta şi el mască; dar i-am recunoscut pasul, i-am 
recunoscut vocea, i-am recunoscut ţinuta falnică pe care i-a 
dăruit-o iadul pentru nenorocirea omenirii. 

— Ei, ce zici? A început el, eşti sau nu hotărâtă să juri aşa 
cum ţi-am cerut? 

— Ai spus chiar dumneata: puritanii n-au decât un singur 
cuvânt. Pe al meu l-ai auzit: te voi urmări pe pământ în faţa 
tribunalului omenesc şi în cer, în faţa tribunalului lui 
Dumnezeu. 

— Aşadar, ai rămas neclintită! 

— Jur în faţa lui Dumnezeu care mă aude: voi dezvălui 
lumii întregi crima dumitale până când voi găsi un om să mă 
răzbune! 

— Eşti o târfă, a răcnit atunci la mine şi vei suferi cazna 
târfelor! Înfierată în ochii celor pe care-l vei chema în 
ajutor, încearcă să le mai dovedeşti că nu eşti nici vinovată, 
nici nebună! 


Apoi, întorcându-se spre omul care-l însoțea: 

— Călău, i-a spus, fă-ţi datoria! 

— Numele lui, numele lui, se ruga Felton, spuneţi-mi 
numele lui, spuneţi-mi! 

— Atunci, cu toate răcnetele mele, cu toată împotrivirea 
mea, căci începeam să înţeleg că m-ameninţă ceva mai rău 
decât moartea, călăul m-a înşfăcat, m-a răsturnat pe podea, 
m-a stâlcit sub strânsoarea lui şi, înecată în suspine, 
aproape lipsită de cunoştinţă, chemând în ajutor pe 
Dumnezeu care-şi întorsese faţa de la mine, am scos 
deodată un țipăt groaznic de durere şi de ruşine: un foc 
arzător, un fier roşu, fierul călăului mi se întipărise pe umăr. 

Felton scăpă un geamăt adânc. 

— Priveşte, - îi spuse Milady, ridicându-se cu o mişcare de 
regină, - priveşte, Felton, noua mucenicie născocită pentru 
fata nevinovată şi totuşi pradă cruzimii unui tâlhar! Învață 
să cunoşti inima oamenilor, Felton şi pe viitor nu te mai face 
atât de lesne unealta răzbunării lor nedrepte! 

Şi, desfăcându-şi la repezeală rochia, sfâşiindu-şi cămaşa 
subţire ce-l acoperea sânul, Milady, purpurie la faţă de 
mânie mincinoasă şi de ruşine prefăcută, arătă tânărului 
semnul de neşters care pângărea frumosul ei umăr. 

— Dar, eu văd o floare de crin! Se miră Felton. 

— Tocmai, asta e mârşăvia, răspunse Milady. Stigmatul 
Angliei?... Trebuia dovedit care anume tribunal dăduse 
hotărârea şi atunci aş fi făcut o plângere către toate 
tribunalele regatului; dar stigmatul Franţei... Prin el, prin 
stigmatul Franţei, eram cu adevărat înfierată! 

Ar fi fost peste puterile lui Felton să îndure mai mult. Alb 
la faţă, nemişcat, zdrobit de cumplita destăinuire, ameţit de 
frumuseţea supraomenească a femeii care se dezgolea în 
faţa lui, cu o lipsă de ruşine pe care el o găsea sublimă, 
sfârşi prin a cădea în genunchi la picioarele ei, la fel ca cei 
dintâi creştini la picioarele prea curatelor şi sfintelor 
mucenice, pe care prigoana împăraţilor le arunca în circ 


pradă dezmăţului sângeros al mulțimilor. Floarea ruşinii 
păli: rămânea doar neasemuita frumuseţe a femeii. 

— Iertare, iertare! Strigă Felton. Iertare! 

Milady citi în ochii lui: Dragoste, dragoste! 

— Să te iert? Dar de ce? Întrebă ea. 

— Iertare, fiindcă m-am alăturat prigonitorilor dumitale! 

Milady îi întinse mâna. 

— Atât de frumoasă! Atât de tânără! Izbucni Felton, 
acoperindu-l mâna de sărutări. 

Milady se îndură să-l arunce şi una din acele priviri care 
dintr-un sclav, fac un rege. 

Felton era puritan: lăsă mâna femeii pentru a-l săruta 
picioarele. Nici nu o mai iubea acum, o proslăvea. 

Când clipele de slăbiciune trecură, când Milady păru iarăşi 
stăpână pe ea, aşa cum de altfel fusese necontenit, când 
Felton văzu pierind din nou sub vălul castităţii comorile de 
dragoste ce i se ascundeau atât de bine numai pentru a-l 
face să le dorească şi mai înflăcărat, el o întrebă: 

— Acum nu-mi mai rămâne decât să ştiu un singur lucru: 
numele adevăratului dumitale călău, căci pentru mine nu-l 
decât unul singur: celălalt era unealta lui, atâta tot. 

— Cum se poate, frate! - se minună Milady, - trebuie să ţi-l 
mai spun, nu l-ai ghicit încă? 

— Adică tot el e? Tot el? Mereu el?... Adevăratul vinovat... 

— Adevăratul vinovat, - urmă Milady, - este jefuitorul 
Angliei, prigonitorul adevăraţilor credincioşi, mişelul 
ademenitor al cinstei atâtor femei, acela care dintr-o poftă a 
inimii lui păcătoase va sili Anglia să verse atâta sânge, acela 
care ocroteşte azi pe protestanți pentru ca mâine să-l 
trădeze... 

— Buckingham! Prin urmare Buckingham! Strigă Felton 
ieşit din minţi. 

Milady îşi ascunse capul în mâini, nemaiputând parca 
îndura povara ruşinii ce-l trezea acest nume. 

— Buckingham, călăul acestei făpturi îngereşti! - se 
îngrozi Felton, - şi tu, Dumnezeule, nu l-ai trăsnit! L-ai lăsat 


încununat de nobleţe, de fală şi putere pentru pierzania 
noastră a tuturor! 

— Dumnezeu părăseşte pe cel care se părăseşte el însuşi, 
îl îmbărbătă Milady. 

— Vrea poate să-l cadă pe cap afurisenia hărăzită 
blestemaţilor, urmă Felton din ce în ce mai înfierbântat. 
Vrea ca răzbunarea omenească s-o ia înaintea justiţiei 
cereşti! 

— Oamenii se tem de el şi-l cruţă. 

— Eu, - adăugă Felton, - eu nu mă tem de el şi nu-l voi 
cruţa...! 

Milady îşi simţi sufletul scăldat de o drăcească bucurie. 

— Dar cum se face, - întrebă Felton, - că lordul de Winter, 
ocrotitorul meu, tatăl meu, se află amestecat în toate astea? 

— Ascultă, Felton, - răspunse Milady, - pe lângă mişei şi 
nemernici, pe lume mai sunt şi oameni de suflet, 
mărinimoşi. Aveam un logodnic: UN om pe care-l iubeam şi 
care mă iubea; o inimă ca a dumitale, Felton, un om ca 
dumneata. M-am dus la el şi i-am spus tot: elmă cunoştea 
bine şi nu s-a îndoit o clipă de spusele mele. Era un mare 
senior, un bărbat cu nimic mai prejos decât Buckingham. N- 
a spus nimic şi-a încins doar spada, s-a înfăşurat în pelerină 
şi s-a dus de-a dreptul la palatul Buckingham. 

— Da, da, - răspunse Felton, - înţeleg: deşi faţa de 
asemenea oameni nu spada trebuie folosită, ci pumnalul. 

— Buckingham plecase chiar în ajun, ambasador în 
Spania, unde trebuia să ceară mâna Infantei pentru regele 
Carol ÎI, care pe atunci nu era decât prinţ de Galles. 
Logodnicul meu s-a întors. 

— Ascultă, mi-a spus el, omul acela a plecat, aşa, că 
deocamdată scapă de răzbunarea mea, dar, în aşteptare, să 
fim uniţi, aşa cum ar fi trebuit să fim şi până acum; pe urmă 
lasă în seama lordului de Winter să apere onoarea lui şi a 
soţiei lui. 

— Lordul de Winter! Exclamă Felton. 


— Da, - răspunse Milady, - lordul de Winter; acum înţelegi 
tot, nu-l aşa? Buckingham a lipsit aproape un an. Cu opt zile 
înainte de sosirea lui, lordul de Winter a murit în câteva 
clipe, lăsându-mă singura lui moştenitoare. Cum, de unde 
venea lovitura? Dumnezeu care ştie tot, ştie fără îndoială şi 
asta. Eu nu învinovăţesc pe nimeni. 

— Ce năprasnic! Ce năprasnic! Se îngrozi Felton. 

— Lordul de Winter a murit fără să-l fi spus ceva fratelui 
său. Groaznica taină nu trebuia s-o ştie nimeni până ce va fi 
căzut ca un trăsnet pe capul vinovatului. Ocrotitorul 
dumitale nu văzuse cu ochi buni căsătoria fratelui său mai 
mare cu o fată fără avere. Simţeam că nu mă puteam 
aştepta la vreun sprijin din partea unui om înşelat în 
nădejdile lui de moştenire. Am plecat în Franţa, hotărâtă să- 
mi sfârşesc acolo zilele. Dar toată averea mea se află în 
Anglia; când s-au închis drumurile din pricina războiului, 
am îndurat tot felul de lipsuri; n-am avut încotro şi m-am 
întors; sunt şase zile de când am debarcat la Portsmouth. 

— Şi atunci? Întrebă Felton. 

— Atunci, Buckingham a aflat, fireşte, de sosirea mea, a 
vorbit de mine cu cumnatul meu, lordul de Winter, care 
avea dinainte pică pe mine, i-a spus că cumnata lui e o 
păcătoasă, o femeie înfierată. Vocea curată şi nobilă a 
soţului meu nu mai era aici ca să mă apere. Lordul de 
Winter a crezut tot ce i s-a spus, cu atât mai uşor cu cât îi 
plăcea să creadă toate astea; a poruncit să fiu arestată, m-a 
adus aici şi m-a dat în paza dumitale; ştii ce a urmat. 
Poimâine voi fi alungată, surghiunită; poimâine voi fi 
zvârlită printre ticăloşii ticăloşilor. Da, au ţesut bine 
urzeala; uneltirea e dibace, iar onoarea mea nu va 
supravieţui. Vezi şi tu, Felton, că mi-e sortit să mor; Felton, 
dă-mi cuțitul! 

Cu aceste cuvinte, ca şi când toate puterile ar fi părăsit-o 
Milady îşi dădu drumul istovită şi moale în braţele tânărului 
ofiţer care, beat de dragoste, de mânie şi de voluptăţi 
necunocute, o strânse la piept pătimaş, înfiorat de 


răsuflarea acelei guri atât de frumoase şi înnebunit de 
sânul ce palpita atât de aproape. 

— Nu, nu, - murmură el, - nu, o să trăieşti în cinste şi 
curată, o să trăieşti ca să-ţi dobori duşmanii. 

Milady îl împinse uşor cu mâna, chemându-l însă cu 
privirea; Felton, la rândul lui, o îmbrăţişă, rugându-se de ea 
ca de o icoană. 

— Moartea, moartea! Şoptea ea cu glas stins şi pleoapele 
întredeschise, moartea mai curând decât ruşinea; Felton, 
frate scump, prietene, te rog din suflet, lasă-mă să mor! 

— Nu, - strigă Felton, - nu, o să trăieşti, o să trăieşti 
răzbunată! 

— Felton, eu aduc nenoroc celor din jurul meu. Felton, 
lasă-mă în voia sorții! Felton, lasă-mă să mor! 

— Ei bine, atunci vom muri împreună! Strigă el lipindu-şi 
buzele de buzele ei. 

Se auziră în uşă mai multe ciocănituri; de data asta Milady 
îl împinse cu tot dinadinsul. 

— Ascultă, - îi spuse, - să ştii că ne-a auzit, vine cineva! S-a 
sfârşit! Suntem pierduţi! 

— Nu, - o potoli Felton, - e straja care dă doar de veste că 
soseşte rondul de noapte. 

— Atunci dă fuga la uşă şi deschide. 

Felton făcu întocmai; femeia aceasta era acum stăpână pe 
toate gândurile şi întreagă inima lui. 

Dădu de un sergent, căpetenia unei patrule de 
supraveghere. 

— Ce se întâmplă? Întrebă tânărul locotenent. 

— Mi-aţi spus să deschid uşa dacă aud strigând după 
ajutor, dar aţi uitat să-mi lăsaţi cheia; v-am auzit eu 
strigând, dar nu înţelegeam ce spuneaţi; am încercat să 
deschid şi cum uşa era încuiată pe dinăuntru, am chemat 
sergentul. 

— Şi iată, am sosit, adăugă sergentul. 

Cu privirea rătăcită, aproape nebun, Felton nu scotea nici 
o vorbă. 


Înţelegând că trebuia să iasă din încurcătură, Milady 
alergă şi luă cuțitul lăsat pe masă de Felton. 

— Şi cu ce dreptvrei să-mi împiedici moartea? Întrebă ea. 

— Dumnezeule mare! Se repezi Felton, văzând cuțitul ce-l 
lucea în mână. 

În clipa aceea un hohot de râs batjocoritor răsună pe sală. 

Atras de zgomot, îmbrăcat în haină de casă, dar cu spada 
sub braţ, lordul de Winter stătea în picioare în pragul uşii. 

— Prea bine, - spuse el, - iată-ne ajunşi la ultimul act al 
tragediei; vezi, Felton, drama s-a desfăşurat întocmai cum 
ţi-am spus eu; dar fii liniştit, sângele nu va curge. 

Milady înţelese că era pierdută dacă n-ar fi dat lui Felton o 
dovadă grabnică şi neînduplecată de hotărârea ei. 

— "Te înşeli, milord, sângele va curge şi dea domnul ca 
acest sânge să se reverse asupra celor care-l fac să curgă! 

Felton scoase un țipăt şi alergă spre ea; dar era prea 
târziu: Milady îşi împlântase cuțitul în trup. 

Cuţitul întâlnise însă din fericire, ba ar trebui să spunem 
din îndemânare, balena de fier a corsetului, care, în acea 
vreme, apăra ca o platoşă pieptul femeilor; alunecase 
sfâşiind rochia şi pătrunsese de-a curmezişul între piele şi 
coaste. 

Totuşi, rochia frumoasei se pătase într-o clipă de sânge, 
Milady căzuse pe spate şi părea leşinată. 

Felton îi smulse cuțitul. 

— Vedeţi, milord, - spuse el încruntat, - iată o femeie care 
era sub paza mea şi care şi-a luat viaţa. 

— N-avea grijă, Felton, că n-a murit, - urmă lordul de 
Winter, - demonii nu pier cu una cu două; fii liniştit şi du-te 
de m-aşteaptă la mine în cameră. 

— Dar, milord... 

— Du-te, ţi-o poruncesc. 

La această poruncă a superiorului, Felton se supuse, dar, 
în vreme ce ieşea, ascunse cuțitul în sân. 

Lordul de Winter se mulţumi să cheme femeia care o 
slujea pe Milady; când aceasta sosi, îi dădu în grijă pe 


doamna care nu se trezise încă din leşin şi o lăsă singură cu 
ea. 

Totuşi, cum s-ar fi putut ca, în pofida bănuielilor, rana să 
fie adâncă, lordul de Winter trimise chiar atunci un om 
călare, după un doctor. 

Capitolul XXVIII 

EVADAREA 

Aşa cum îşi închipuise lordul de Winter, junghietura 
viclenei Milady nu era adâncă; rămasă singură cu femeia pe 
care el o chemase şi care se grăbea s-o dezbrace, rănita 
deschise ochii. 

Trebuia totuşi să arate că e slăbită şi că o doare; nu era 
ceva prea greu pentru o actriţă atât de pricepută; biata 
îngrijitoare, păcălita de-a binelea, se încăpăţână s-o 
vegheze toată noaptea, deşi bolnava stăruia să fie lăsată 
singură. 

Prezenţa acelei femei nu o împiedica însă pe Milady să-şi 
depene gândurile. 

Nu încăpea nici o îndoială: Felton crezuse totul, Felton era 
în ghearele ei; chiar dacă tânărului i s-ar fi ivit un înger 
care s-o învinovăţească, în starea lui sufletească l-ar fi luat, 
de bună seamă, drept un trimis al Necuratului. Şi Milady 
zâmbea fluturării acestui gând, căci Felton rămăsese 
singura ei nădejde, singura ei scăpare. 

S-ar fi putut însă ca lordul de Winter să aibă oarecari 
bănuieli, s-ar fi putut ca Felton să fie supravegheat la 
rândul său. 

Doctorul sosi pe la patru dimineaţa, dar în răstimpul celor 
câteva ceasuri, rana se şi închisese. Fără să-şi mai poată da 
seama nici de direcţia, nici de adâncimea loviturii, acesta se 
încredința după bătaia pulsului că rănita nu era în 
primejdie. 

A doua zi dimineaţa, sub cuvânt că nu dormise toată 
noaptea şi că avea nevoie de odihnă, Milady trimise acasă 
femeia care veghease la căpătâiul ei. 


Trăgea nădejde că Felton va veni la ora prânzului; Felton 
nu se arătă însă. 

I se adevereau oare temerile? Simţind bănuielile lordului, 
Felton va da bir cu fugiţii tocmai în ceasul hotărâtor? Nu 
mai avea înaintea ei decât o singură zi; lordul de Winter îi 
adusese la cunoştinţă că va fi urcată pe vapor în ziua de 23 
şi acum era ajunul, adică dimineaţa zilei de 22 

Aşteptă totuşi cu destulă răbdare până la amiază. Deşi nu 
mâncase nimic de dimineaţă, i se aduse prânzul la ora 
obişnuită. Milady băgă de seamă cu groază că uniforma 
soldaţilor de strajă nu mai era aceeaşi. Îndrăzni atunci să 
întrebe ce se întâmplase cu Felton. I se răspunse că era un 
ceas de când Felton plecase călare. Mai întrebă dacă lordul 
se afla încă la castel; soldatul îi răspunse că era acolo, 
adăugând că primise poruncă să-l dea lordului de ştire dacă 
ostatica ar fi dorit să-l vorbească. Milady îi răspunse că 
deocamdată era prea obosită şi că singura ei dorinţă era să 
fie lăsată singură. Soldatul ieşi, lăsând mâncarea pe masă. 

Felton fusese îndepărtat. Soldaţii din marină înlocuiţi; 
Felton nu se mai bucura deci de încredere. Era ultima 
lovitură ce i se dădea. 

Rămasă singură în cameră, Milady se sculă; patul în care 
stătea, numai din anumită prevedere şi pentru ca ceilalţi s-o 
creadă greu rănită, o ardea ca jăraticul aprins. Aruncă o 
privire asupra uşii: lordul pusese să se ţintuiască o 
scândură la ferestruică; se temea, fără îndoială, ca ostateca 
să nu-şi ademenească pe acolo păzitorii prin cine ştie ce 
mijloc drăcesc. 

Milady zâmbi de bucurie; putea să se lase în voia 
năbădăilor ei, fără să mai fie pândită: umbla prin cameră în, 
lung şi-n lat, ca o nebună apucată de furie sau ca o tigroaică 
închisă într-o cuşcă de fier. Dacă ar mai fi avut cuțitul la ea, 
fireşte că nu s-ar mai fi gândit să se omoare, ci, de data 
asta, l-ar fi omorât pe lordul de Winter. 

La şase seara, lordul intră în cameră: era înarmat până-n 
dinţi. Omul acesta, pe care Milady îl socotise până atunci 


drept un gentilom destul de nătâng, se arăta a fi un straşnic 
temnicer: părea că simte orice, ghiceşte orice, înfruntă 
orice. 

Dintr-o singură privire, lordul tălmăci tot ce-l clocotea ei în 
suflet. 

— Iată, - începu el, - n-o să mă poţi omori, nu mai ai arme 
şi, de altfel, ştiu acum să mă păzesc. Începuseşi să-l legi la 
gard şi pe bietul meu Felton; suferea înrâurirea dumitale 
drăcească, dar eu nu vreau să ţi-l las în gheare, aşa că n-o 
să te mai vadă. Gata acum! Adună-ţi bulendrele, căci mâine 
vei pleca. Hotărâsem îmbarcarea pentru ziua de 24 dar m- 
am gândit că, cu cât o merge mat repede, cu atât o să fie 
mai bine. Mâine la amiază, o să am hârtia privitoare la 
surghiun, iscălită de Buckingham. Dacă scapi un singur 
cuvânt, oricui ar fi, înainte de a te sui pe vapor, sergentul 
meu îţi va zbura creierii: aşa are poruncă. Dacă pe vapor 
scapi un singur cuvânt, oricui ar fi, înainte să-ţi dea voie 
căpitanul, vei fi aruncată în mare, aşa am hotărât. La 
revedere, asta e tot ce aveam să-ţi spun azi. O să te mai văd 
mâine, ca să-mi iau rămas bun. 

Şi spunând aceste cuvinte, lordul părăsi camera. 

Ea ascultase ameninţarea cu un surâs dispreţuitor pe 
buze, dar cu mânie în inimă. 

I se aduse cina; Milady simţi că avea nevoie de puteri 
proaspete; nu ştia ce s-ar fi putut întâmpla în timpul nopţii, 
care se apropia grozav de amenințătoare: un vălătuc de 
nori grei se rostogolea pe cer, în vreme ce fulgere 
depărtate vesteau apropierea furtunii. 

Pe la zece seara, uraganul se dezlănţui. Milady simţea o 
alinare văzând că întreaga fire ia parte la zbuciumul ei 
sufletesc; tunetul bubuia în văzduh, la fel ca mânia din 
cugetu-l răzvrătit; i se părea că aripa vijeliei îi răvăşeşte 
şuviţele pe frunte, aidoma copacilor cărora le încovoia 
ramurile şi le smulgea frunzele; urla şi ea o dată cu furtuna, 
iar glasul ei se pierdea în glasul dezlănţuit al înconjurului, 
care gemea parcă de atâta deznădejde. 


Deodată auzi bătăi în fereastră şi la lumina unui fulger 
văzu ivindu-se îndărătul gratiilor faţa unui om. 

Alergă la fereastră şi-o deschise. 

— Felton! - strigă ea, - sunt scăpată! 

— Da, - răspunse Felton, - dar tăcere! Tăcere! Îmi trebuie 
timp ca să tai gratiile. Luaţi seama numai să nu ne vadă 
cineva prin ferestruica de la uşă. 

— Înseamnă că Cel-de-Sus e cu noi, Felton, urmă Milady. 
Au bătut acolo o scândură. 

— Atunci e bine, le-a luat Dumnezeu minţile! Şopti Felton. 

— Dar ce trebuie să fac? Întrebă Milady. 

— Nimic, nimic; închideţi la loc fereastra. Culcaţi-vă sau 
măcar jungiţi-vă pe pat îmbrăcată: după ce voi sfârşi, o să 
vă bat în geam. Mă veţi putea oare urma? 

— Da! Da! Da! 

— Şi rana dumneavoastră? 

— Mă doare, dar nu mă împiedică la mers. 

— Atunci, fiţi gata la primul semnal. 

Milady închise la loc fereastra, stinse lampa şi, cum îi 
spusese Felton, se cuibări în pat. Printre vaietele furtunii 
auzea scârţâitul pilei tăind gratiile şi la lumina fiecărui 
fulger zărea umbra lui Felton îndărătul geamurilor. 

Vreme de un ceas nu putu nici măcar răsufla: gâfâia cu 
fruntea scăldată în sudoare şi cu inima strânsă de groază la 
fiecare mişcare ce o simţea pe sală. 

Sunt clipe lungi cât anul. 

După un ceas, Felton ciocăni iarăşi în geam, Milady sări jos 
din pat şi alergă să deschidă. Lipseau două gratii prin 
deschizătura cărora ar fi putut trece un om. 

— Sunteţi gata? O întrebă Felton. 

— Da. Să iau ceva cu mine? 

— Bani, dacă aveţi. 

— Da, din fericire mi-au lăsat banii pe care-l aveam. 

— Cu atât mai bine, eu i-am cheltuit pe ai mei, ca să 
închiriez o corabie. 


— "Ţine, - spuse Milady, - punând în mâinile lui Felton o 
pungă plină cu galbeni. 

Felton luă punga şi o aruncă jos, lângă zid. 

— Acum, - urmă el, - vreţi să veniţi? 

— Sunt gata. 

Milady se urcă pe un jilţ şi-şi trecu partea, de sus a 
trupului prin fereastră; văzu atunci pe tânărul ofiţer 
atârnând deasupra prăpastiei pe o scară de frânghie. 

Întâia oară în viaţă o pornire de spaimă îi aduse aminte că 
era femeie. 

Golul din faţa ei o îngrozea. 

— Bănuiam, îi spusese Felton. 

— Nu-l nimic, nu-l nimic, - şopti Milady, - o să cobor cu 
ochii închişi. 

— Aveţi încredere în mine? O întrebă Felton. 

— Mă mai întrebi? 

— Atunci apropiaţi mâinile: încrucişaţi-le: e bine aşa. 

Felton îi legă încheieturile mâinilor cu batista lui şi pe 
deasupra batistei, cu o frânghie. 

— Ce faci? Întrebă Milady năucită. 

— Treceţi braţele în jurul gâtului meu şi să nu vă fie teamă 
de nimic. 

— Dar din pricina mea o să-ţi pierzi echilibrul şi o să ne 
prăbuşim amândoi. 

— N-aveţi nici o grijă: sunt marinar. 

Nu era vreme de pierdut: Milady îşi trecu braţele pe după 
gâtul lui şi-şi dădu drumul prin fereastră. 

Felton începu să coboare încet, treaptă după treaptă. În 
ciuda greutăţii lor, cele două trupuri se bălăbăneau în 
văzduh, luate de vijelie. 

Deodată, Felton înţepeni. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Milady. 

— 'Tăcere, - şopti Felton, - aud paşi. 

— Ne-au descoperit. 

Câteva clipe amândoi tăcură. 

— Nu, - urmă Felton, - nu-l nimic. 


— Dar ce s-aude aşa? 

— E patrula care-şi face rondul de noapte. 

— Pe care drum? 

— Chiar pe dedesubtul nostru. 

— O să ne descopere. 

— Nu, numai de n-ar fulgera. 

— O să se lovească de capătul de jos al scării. 

— Din fericire, e la şase picioare de pământ. 

— Uite-l că vin, Dumnezeule! 

— Tăcere! 

Amândoi rămaseră atârnaţi la douăzeci de picioare de 
pământ, înmărmuriţi şi fără suflare, în vreme ce soldaţii 
treceau pe dedesubt, râzând şi vorbind. 

A fost o clipă groaznică pentru fugari. 

Patrula trecu; se auzea zgomotul paşilor îndepărtându-se 
şi zumzetul vocilor din ce în ce mai stins. 

— Acum, - şopti Felton, - suntem scăpaţi. 

Milady scoase un oftat şi îşi pierdu cunoştinţa. Felton 
cobori mai departe. Simţind la capătul scării că nu mai avea 
pe ce să-şi sprijine picioarele, începu să se agaţe doar cu 
mâinile şi când ajunse în sfârşit la cea din urmă treaptă, 
aşa, spânzurat de mâini, îşi dădu drumul pe pământ. Se 
apleca, dibui punga cu aur şi-o luă în dinţi. 

Apoi, ridicând-o pe Milady în braţe, porni repede în partea 
cealaltă, de cum o luase patrula. Părăsi în grabă drumul 
rondului de noapte, cobori printre stânci şi, o dată ajuns la 
țărmul mării, fluieră scurt. 

Un semnal asemănător îi răspunse, iar după cinci minute 
zări o luntre cu patru oameni ivindu-se în depărtare. 

Luntrea se apropie de mal, dar fără să-l atingă, căci fundul 
nu era destul de adânc. Felton intră în apă până la brâu, 
nevrând să încredinţeze nimănui preţioasa lui povară. 

Furtuna începea să se domolească, totuşi marea se 
zvârcolea înnebunită; mica luntre sălta pe valuri ca o coajă 
de nucă. 


— La cuter! Porunci Felton şi vâsliţi cu nădejde. Cei patru 
oameni îşi struneau lopeţile, dar apele erau prea 
învolburate ca să le poată verii de hac. 

Se îndepărtau totuşi de castel; era lucrul de căpetenie. 
Noaptea coborâse neagră şi adâncă; anevoie se putea 
deosebi din luntre ţărmul şi cu atât mai anevoie s-ar fi putut 
deosebi luntrea, de pe țărm. Un punct negru se legăna pe 
talazuri. Era cuterul. 

În vreme ce barca se îndrepta într-acolo cu toată puterea 
celor patru lopătari, Felton desfăcu frânghia, apoi batista cu 
care legase mâinile frumoasei Milady. 

După ce-l dezlegă mâinile, Felton luă apă din mare şi o 
stropi pe obraz. 

Milady deschise ochii, oftând adânc. 

— Unde sunt? Întrebă ea. 

— Scăpată, îi răspunse tânărul ofiţer. 

— Scăpată, scăpată! Se bucură ea. Da, uite cerul, uite 
marea! Aerul care-l adulmec e aerul libertăţii. Îţi 
mulţumesc, Felton, îţi mulţumesc... 

Tânărul o strânse la pieptul lui. 

— Dar ce am la mâini? Întrebă Milady; parcă mi le-ar fi 
zdrobit cineva într-un cleşte. 

Într-adevăr, Milady îşi ridică braţele: avea la încheieturi 
plăgi vinete. 

— Vai! Gemu Felton cu ochii la mâinile acelea frumoase şi 
clătinând încetişor din cap. 

— Nu-l nimic, nu-l nimic! - îl potoli Milady, - da da, mi-aduc 
aminte! 

Şi căută ceva rotindu-şi ochii jur-împrejur. 

— E acolo jos, spuse Felton, împingând punga eu piciorul. 

Se apropiau de cuter. Marinarul de cart strigă luntrea şi 
din luntre i se răspunse. 

— Ce corabie-l asta? Întrebă Milady. 

— O corabie pe care am închiriat-o pentru dumneata. 

— Şi unde o să mă ducă? 


— Unde vreţi, cu o singură condiţie: pe mine să mă lăsaţi 
la Portsmouth. 

— Şi ce să faci la Portsmouth? Întrebă Milady. 

— Să îndeplinesc porunca lordului de Winter, răspunse 
Felton cu un surâs întunecat. 

— Care poruncă? Întrebă Milady. 

— N-aţi priceput care? Zise Felton. 

— Nu, dumireşte-mă, te rog. 

— Cum nu mai avea încredere în mine, a vrut să vă 
supravegheze chiar el şi m-a trimis în locul lui ca să-l dau lui 
Buckingham să iscălească ordinul dumitale de surghiun. 

— Dar dacă n-avea încredere în dumneata, cum de ţi-a 
încredinţat hârtia? 

— De unde aş fi putut să ştiu ce era în scrisoare? 

— Aşa e. Şi te duci la Portsmouth? 

— N-am vreme de pierdut; mâine e în 23 Şi Buckingham 
pleacă mâine cu flota. 

— Pleacă mâine? Unde? 

— Spre La Rochelle. 

— Nu trebuie să plece! Izbucni Milady, neputând să-şi mai 
stăpânească firea, ca de obicei. 

— N-aveţi nici o grijă, - urmă Felton, - nici nu va pleca! 

Milady tresări de bucurie; citise în clipa aceea până-n 
adâncul inimii tânărului; moartea lui Buckingham stătea, 
săpată acolo în slove mari, neşterse. 

— Felton... Grăi ea, - eşti mare, mare ca luda Macabeul! 
Dacă mori, voi muri o dată cu tine: e tot ce pot să-ţi spun. 

— Tăcere! - şopti Felton, - am ajuns. 

Într-adevăr, ajunseseră în dreptul cuterului. 

Felton urcă cel dintâi scara şi întinse mâna frumoasei lui, 
în vreme ce marinarii o sprijineau, căci marea era la fel de 
zbuciumată. Peste câteva clipe, se aflau pe punte. 

— Căpitane, - spuse Felton, - iată doamna despre care ţi- 
am vorbit şi pe care trebuie s-o duci teafără în Franţa. 

— În schimbul sumei de o mie de pistoli, adăugă căpitanul. 

— 'Ţi-am dat cinci sute. 


— Aşa e, încuviinţă căpitanul. 

— Iată şi ceilalţi cinci sute, adăugă Milady, întinzând mâna 
spre punga cu galbeni. 

— Nu, o opri căpitanul, n-am decât un singur cuvânt şi l- 
am dat acestui tânăr: ceilalţi cinci sute de pistoli nu-l voi 
primi decât când vom ajunge la Boulogne. 

— Şi vom ajunge la Boulogne? 

— 'Teferi, - răspunse căpitanul, - e tot atât de adevărat 
precum mă numesc Jack Buttler. 

— Ei bine, - urmă Milady, dacă te ţii de cuvânt, Jack 
Buttler, ai de la mine nu cinci sute, ci o mie de pistoli. 

— Să trăieşti atunci, frumoasa mea doamnă! Se bucură 
căpitanul şi deie-mi Domnul cât mai des clienţi ca 
dumneavoastră. 

— Până atunci, - îi spuse Felton, - du-ne în micul golf... 
Ştii, unde ne înţelesesem să ne duci. 

Drept răspuns, căpitanul porunci manevra cuvenită şi 
către şapte dimineaţa, corabia zvârli ancora în golful 
amintit. 

În timpul călătoriei, Milady ascultă povestirea amănunţită 
a lui Felton; cum în loc să se ducă la Londra închiriase micul 
vas, cum se întorsese, cum se căţărase pe zid, înfigând la 
îmbucătura pietrelor, în vreme ce înainta, cârlâge ca să-şi 
rezeme picioarele şi cum, în sfârşit, ajuns la gratii, agăţase 
scara; Milady ştia urmarea. 

La rândul ei, încercă şi ea să-l îmbărbăteze pe Felton în 
năzuinţele lui, dar de la cele dintâi cuvinte, îşi dădu seama 
că tânărul fanatic avea mai curând nevoie să fie domolit, 
decât întărâtat. 

Se înţeleseră amândoi ca ea să-l aştepte până la ora zece; 
dacă până la zece Felton nu se va fi întors, Milady va pleca 
mai departe. 

Şi, presupunând că el ar fi fost slobod, atunci va veni s-o 
întâlnească în Franţa, la mânăstirea Carmelitelor din 
Bethune. 

Capitolul XXIX 


CE SE PETRECEA LA PORTSMOUTH ÎN ZIUA DE 23 
AUGUST 1628 

Felton îşi luă rămas bun de la Milady ca un frate care, 
ducându-se să se plimbe, îşi ia rămas bun de la sora lui, 
sărutându-l mâna. 

Întreaga lui fiinţă părea liniştită ca totdeauna; totuşi, în 
ochi îi sticlea o lucire stranie şi înfrigurată. Fruntea îi era şi 
mai albă ca de obicei. Ţinea dinţii încleştaţi şi vorbea scurt, 
cu glas întretăiat, trădându-şi astfel gândurile negre ce-l 
frământau. 

Câtă vreme barca îl duse spre țărm, nu-şi întoarse faţa de 
la Milady care, în picioare pe punte, îl urmărea şi ea cu 
privirea. Amândoi erau încredinţaţi că nimeni nu le dăduse 
de urmă; nu se intra niciodată în camera ostaticei înainte 
de nouă dimineaţa şi trebuiau trei ore ca să se poată ajunge 
de la castel la Londra. 

Felton puse piciorul pe uscat, urcă micul colnic ce ducea 
spre muchia falezei, o mai salută o dată pe Milady şi se 
îndreptă spre oraş. 

După o sută de paşi, cum coasta cobora, nu mai putea 
vedea decât catargul cuterului. 

Începu să alerge spre Portsmouth, ale cărui turle şi case le 
zărea, profilându-se prin ceața dimineţii, ca la vreo 
jumătate de milă depărtare. 

Dincolo de Portsmouth, marea era împânzită cu corăbii ale 
căror catarguri se legănau în bătaia vântului, asemenea 
unei păduri de plopi, văduvită iarna de frunziş. 

Şi în vreme ce alerga, Felton îşi aminti toate învinuirile, 
drepte sau nedrepte, pe care doi ani de cugetare adâncă şi 
o îndelungată şedere în mijlocul puritanilor i le scoseseră la 
iveală împotriva favoritului lui lacob al VI-lea şi al lui Carol 1. 

Când punea faţă în faţă nelegiuirile vieţii obşteşti ale 
acestui dregător, nelegiuiri strigătoare, europene, dacă am 
putea spune astfel, cu cele intime şi necunoscute de care-l 
învinuia Milady, Felton găsea că cea mai vinovată dintre 
cele două fiinţe care sălăşluiau în Buckingham era aceea a 


cărei viaţă mulțimile n-o cunoşteau. Fiindcă dragostea lui 
Felton atât de stranie, atât de neaşteptată şi de înflăcărată 
pentru lady de Winter, îl făcea să vadă scârnavele şi 
mincinoasele ei mărturisiri ca printr-o lentilă care mărea în 
chip de balauri înfiorători nişte firişoare de pulbere fără 
însemnătate chiar alături de o furnică. 

Alergătura îi răscolea şi mai tare sângele. Gândul că lasă 
în urma lui, pradă unei cumplite răzbunări, femeia pe care 
o iubea sau mai curând pe care o slăvea ca pe o sfântă, 
teama prin care trecuse, oboseala care-l apăsa, toate îi 
biciuiau sufletul cu o putere mai presus de a oricărui 
simţământ omenesc. 

Către opt dimineaţa intră în Portsmouth. Toată lumea era 
în picioare. Pe străzi şi în port răsunau surle şi tobe. 
Trupele ce urmau a fi îmbarcate coborau spre mare. 

Felton ajunse la palatul Amiralității plin de colb şi jilav de 
sudoare; faţa lui, de obicei atât de palidă, era stacojie de 
căldură şi de mânie. Santinela vru să-l ţină calea, dar Felton 
trimise după şeful postului şi, scoțând din buzunar 
scrisoarea, spuse răspicat: 

— Solie grabnică din partea lordului de Winter. 

La numele lordului de Winter, ştiut ca unul din cei mai 
apropiaţi cunoscuţi ai înălţimii sale, şeful postului porunci 
să-l lase pe Felton să treacă, mai ales că purta şi uniforma 
ofiţerilor de marină. 

Felton se repezi în palat. 

În clipa când pătrundea în sală, un om totuna de colb intra 
şi el, abia răsuflând; lăsase la poartă un cal de poştă care, 
ajuns în faţa palatului, se poticnise călcând pe genunchi. 

Felton şi noul sosit se îndreptară în acelaşi timp spre 
Patrick, valetul de încredere al ducelui. Felton numi pe 
lordul de Winter, necunoscutul nu vru să dea nici un nume, 
sub cuvânt că nu-l putea spune decât ducelui cine este. 
Amândoi stăruiau să treacă unul înaintea celuilalt. 


Ştiind că lordul de Winter era legat de duce şi prin treburi 
obşteşti şi prin prietenie, Patrick dădu întâietate celui care 
venea în numele lordului. Celălalt trebui să aştepte, dar era 
uşor de văzut că blestema amarnic întârzierea buclucaşă. 

Valetul îl conduse pe Felton de-a curmezişul unei săli mari, 
unde aşteptau deputaţii din La Rochelle, cu prinţul de 
Soubise în fruntea lor şi îl pofti într-o încăpere, unde 
Buckingham, ieşind din baie, tocmai sfârşea să se îmbrace, 
cu aceeaşi deosebită grijă ce o punea, de altfel, totdeauna 
în ţinuta lui. 

— Locotenentul Felton, - vesti Patrick, - din partea 
lordului de Winter. 

— Din partea lordului de Winter! Repetă Buckingham. Să 
intre. 

Felton intră. Tocmai atunci Buckingham arunca pe o 
canapea un bogat halat de casă, ţesut în fire de aur, pentru 
a îmbrăca o haină de catifea albastră, brodată toată cu 
mărgăritare. 

— De ce n-a venit chiar lordul? Întrebă Buckingham. ÎL 
aşteptam azi dimineaţă. 

— M-a trimis să-l spun înălţimii voastre, - răspunse Felton, 
- părerea sa de rău că nu poate avea această cinste; a fost 
împiedicat din pricina pazei ce trebuie s-o facă la castel. 

— Da, da, ştiu, - spuse Buckingham, - are o ostatică. 

— "Tocmai despre această ostatică voiam să vorbesc 
înălţimii voastre, urmă Felton. 

— Poftim, vorbeşte! 

— Ceea ce doresc să vă spun nu poate fi auzii decât de 
dumneavoastră, milord. 

— Lasă-ne singuri, Patrick, - spuse Buckingham, - dar nu 
te îndepărta, ca sa auzi când te sun; o să te chem îndată. 

Patrick ieşi. 

— Suntem singuri, domnule, - urmă Buckingham, - 
vorbeşte. 

— Milord, - început Felton, - lordul de Winter v-a scris 
deunăzi, rugându-vă să semnaţi un ordin de îmbarcare 


privitor la o tânără cu numele Charlotte Backson. 

— Da, domnule şi i-am răspuns să mi-l aducă sau să mi-l 
trimită ca să-l iscălesc. 

— lată-l, milord. 

— Dă-mi-l, spuse ducele. 

Şi luând hârtia din mâinile lui Felton, aruncă pe deasupra 
o privire fugară. Văzând că era chiar ordinul despre care 
fusese vorba, îl puse pe masă, gata să ia o pană şi să-l 
iscălească. 

— Iertaţi-mă, milord, - îl opri Felton pe duce, - ştie oare 
înălţimea voastră că numele de Charlotte Backson nu este 
adevăratul nume ale acestei tinere? 

— Da, domnule, ştiu, răspunse ducele muind pana în 
cerneală. 

— Atunci înălţimea voastră cunoaşte adevăratul ei nume? 
Întrebă cu glas tăios Felton. 

— Îl cunosc. 

Ducele apropie pana de hârtie. Felton păli. 

— Şi cunoscând adevăratul ei nume, excelența voastră tot 
îşi va pune iscălitura? 

— Fără îndoială, - răspunse Buckingham, - aş iscăli chiar 
de două ori, nu numai o dată. 

— Nu-mi vine să cred, - urmă Felton cu glas tot mai tăios 
şi mai răspicat, - nu-mi vine să cred că înălţimea voastră 
ştie că e vorba de lady de Winter... 

— Ştiu foarte bine, deşi mă miră că o ştii şi dumneata! 

— Şi înălţimea voastră va iscăli hârtia fără nici o 
remuşcare? 

Buckingham îl privi dispreţuitor. 

— Ia te uită! Ştii, domnule, că întrebările dumitale îmi par 
ciudate şi că sunt un prost că-ţi răspund? 

— Răspundeţi monseniore, - stărui Felton, - cumpăna e 
mai grea poate decât credeţi! 

Buckingham îşi zise că tânărul venea din partea lordului 
de Winter şi că vorbea de bună seamă în numele lui, aşa că 
se mai potoli. 


— Fără nici o remuşcare, - adăugă el, - şi lordul ştie la fel 
ca şi mine că Milady de Winter este o mare vinovată şi că ai 
mărgini osânda la surghiun înseamnă aproape a o ierta. 

Ducele puse pana pe hârtie. 

— Nu veţi iscăli ordinul, milord! Îl înfruntă Felton, făcând 
un pas înspre duce. 

— Nu voi iscăli ordinul? Întrebă Buckingham. Şi de ce mă 
TOg? 

— Pentru că veţi cobori în adâncul cugetului şi veţi face 
dreptate acestei femei. 

— 1 s-ar face dreptate dacă am trimite-o la Tybum, urmă 
Buckingham. Milady este o ticăloasă. 

— Monseniore, ştiţi prea bine că Milady este un înger; eu 
cer eliberarea ei. 

— Ei aş! Eşti nebun, ca să-mi vorbeşti astfel? 

— Milord, iertaţi-mă! Vorbesc aşa cum mă taie capul; caut 
să mă stăpânesc. Totuşi, milord, gândiţi-vă bine la ce sunteţi 
pe cale să faceţi şi luaţi seama să nu întreceţi măsura! 

— Poftim?... Doamne, iartă-mă, - strigă Buckingham, - dar 
cred că mă ameninţă! 

— Nu, milord, eu vă mai rog încă şi vă spun: o picătură de 
apă ajunge ca să se verse paharul plin; o greşeală uşoară 
poate chema pedeapsa asupra capului cruțat până acum în 
ciuda atâtor nelegiuiri. 

— Domnule Felton, - porunci Buckingham, - vei ieşi de aici 
şi te vei preda îndată. 

— Mă veţi asculta până la capăt, milord. Aţi ademenit pe 
fata asta, aţi batjocorit-o, aţi pângărit-o; îndreptaţi 
nelegiuirile ce-aţi săvârşit faţă de ea, lăsaţi-o să plece 
slobodă şi nu vă mai cer nimic altceva. 

— Nu mai îmi ceri nimic? Spuse Buckingham, privindu-l 
uimit şi apăsând pe fiecare din silabele cuvintelor rostite. 

— Milord, - urmă Felton, aprinzându-se tot mai mult în 
vreme ce vorbea, - milord, luaţi seama, întreaga Anglie s-a 
săturat de fărădelegile dumneavoastră; milord, v-aţi folosit 
sfruntat de puterea regală pe care aproape aţi uzurpat-o; 


milord, oamenii vă urăsc, Dumnezeu va urăşte; dumnezeu 
vă va pedepsi mai târziu, eu însă, vă voi pedepsi chiar 
acum! 

— Asta-l prea de tot! Strigă Buckingham, făcând un pas 
spre uşă. 

Felton îi tăie drumul. 

— Vă cer umil, stărui el, - iscăliţi-l ordinul de eliberare, 
gândiţi-vă că lady de Winter e femeia pe care aţi necinstit-o. 

— leşi, domnule, - porunci Buckingham - sau chem ca să 
te pună în lanţuri! 

— Nu veţi chema, - răspunse Felton. Repezindu-se între 
duce şi clopoţelul de pe o măsuţă încrustată cu argint, - 
luaţi seama, milord, sunteţi acum în mâinile Celui-de-Sus. 

— Vrei să spui în mâinile Satanei, strigă Buckingham, 
ridicând glasul ca să-l audă lumea de afară, dar fără să 
cheme chiar el. 

— Iscăliţi, milord, iscăliţi eliberarea lady-ei de Winter, 
stărui Felton întinzând ducelui o hârtie. 

— Cu sila? De cine-ţi baţi joc? Hei, Patrick! 

— Iscăliţi, milord! 

— Niciodată! 

— Niciodată? 

— Ajutor! Strigă ducele, repezindu-se în acelaşi timp la 
spadă. 

Dar Felton nu-l dădu răgazul s-o tragă din teacă; ţinea 
strâns la piept cuțitul cu care se înjunghiase Milady şi într-o 
clipă sări asupra ducelui. 

Tocmai atunci, Patrick intra în cameră, vestind: 

— Milord, o scrisoare din Franţa! 

— Din Franţa! Se întoarse Buckingham, uitând de orice pe 
lume, cu gândul numai la cine-l trimitea scrisoarea. 

Folosind clipa aceea, Felton îi împlântă în coaste cuțitul, 
până în prăsele. 

— Trădătorule! - gemu Buckingham, - m-ai omorât... 

— Ajutor! Răcni din răsputeri Patrick. 


Felton îşi aruncă privirea împrejur şi, văzând uşa deschisă, 
se repezi în camera vecină, unde aşteptau, cum am mai 
spus, deputaţii din La Rochelle; o străbătu într-un suflet şi 
alergă spre scară; pe întâia treaptă se ciocni piept în piept 
cu lordul de Winter care, văzându-l livid, cu ochii rătăciţi, 
pătat de sânge pe mână şi pe obraz, îl înşfăcă de gât, 
strigându-l: 

— Ştiam, dar am ghicit cu o clipă prea târziu! Vai mie! 
Nenorocitul, ah, nenorocitul de mine! 

Felton nu se împotrivi; lordul de Winter îl dădu pe mâna 
ostaşilor din gardă, care-l duseră până la o nouă poruncă 
pe o mică terasă ce se înălța deasupra mării; alergă apoi 
spre cabinetul lui Buckingham. 

La strigătul ducelui, la chemarea lui Patrick, omul pe care 
Felton îl întâlnise la intrare se repezi în cabinet. 

Găsi pe duce culcat, pe o canapea, apăsându-şi rana sub 
degetele încleştate. 

— La Porte, - întrebă ducele cu vocea aproape stinsă, - La 
Porte, vii din partea ei? 

— Da, monseniore, - răspunse credinciosul slujitor al Anei 
de Austria, - dar poate prea târziu. 

— Tăcere, La Porte, să nu te audă cineva; Patrick nu lăsă 
pe nimeni să intre; Ah! N-o să mai pot afla ce-mi scrie! 
Doamne, Dumnezeule, mor! 

Şi ducele îşi pierdu cunoştinţa. 

În vremea asta, lordul de Winter, deputaţii, căpeteniile 
expediției, ofiţerii casei lui Buckingham dăduseră năvală în 
cameră. De pretutindeni răzbeau strigăte deznădăjduite. 
Ştirea, care umplea palatul de plânset şi vaiete, străbătu 
fulgerător zidurile şi se răspândi în oraş 

O lovitură de tun vesti că ceva nou şi neaşteptat căzuse cu 
puterea trăsnetului. 

Lordul de Winter îşi smulgea părul din cap. 

— O clipă prea târziu, - se tânguia el, - o clipă prea târziu! 
Dumnezeule, Dumnezeule, ce nenorocire! 


Într-adevăr, la şapte dimineaţa venise să i se spună că o 
scară de frânghie atârna la una din ferestrele castelului; 
alergase atunci la camera ostaticei, găsise încăperea goală, 
fereastra deschisă, zăbrelele de la fereastră retezate, îşi 
adusese aminte de vestea nescrisă ce i-o trimisese 
d'Artagnan prin valetul lui şi se cutremurase pentru viaţa 
ducelui; dând fuga la grajd, încălecase pe cel dintâi cal, fără 
a mai aştepta să i se pună şaua, gonise apoi nebuneşte, 
sărise de pe cal în curtea palatului, urcase într-un suflet 
scara şi pe prima treaptă, aşa cum am mai spus, îl întâlnise 
pe Felton. 

Ducele nu murise însă: îşi veni în fire, deschise ochii şi cu 
toţii începură să tragă nădejde că ar putea să scape. 

— Domnilor, - îi rugă el, - lăsaţi-mă singur cu Patrick şi cu 
La Porte. 

— Ah! Dumneata eşti, de Winter! Mi-ai trimis azi dimineaţă 
un fel de trăsnit: uite în ce hal m-a adus! 

— Vai mie, milord! - mărturisi lordul, - nu mă voi mângâia 
niciodată. 

— Ai face rău, dragă Winter, - răspunse Buckingham, 
întinzându-l mâna, - nu cunosc om pe lume care să merite 
părerea de rău a altuia o viaţă întreagă; dar, te rog, lasă-ne 
singuri. 

Lordul de Winter ieşi plângând. Nu mai rămăseseră în 
cabinet decât ducele rănit, La Porte şi Patrick. Se trimisese 
după un medic, dar nu-l puteau găsi nicăieri. 

— Veţi trăi, milord, veţi trăi, îngână în genunchi, la 
picioarele ducelui, credinciosul slujitor al Anei de Austria. 

— Ce-mi scrie? Şopti stins Buckingham cu sângele 
curgându-l şiroaie şi chinuindu-se să-şi înfrângă cumplitele 
dureri pentru a putea vorbi de femeia iubită; ce-mi scrie? 
Citeşte-mi scrisoarea. 

— Oh, milord! Se văietă La Porte. 

— Ascultă-mă, La Porte; nu vezi că n-am vreme de 
pierdut? 


La Porte rupse sigiliul şi puse pergamentul sub ochii 
ducelui; Buckingham încercă însă zadarnic să deosebească 
slovele. 

— Dar citeşte odată, - îi rugă el, - citeşte, încep să nu mai 
văd; citeşte, curând poate că nici n-o să mai aud, mor şi nu 
ştiu ce mi-a scris! 

Fără să se mai împotrivească, La Porte citi: „Milord, 

Pentru tot ce am suferit prin dmneavoastră şi pentru 
dumneavoastră de când vă cunosc, vă rog din suflet, dacă 
aveţi grijă de liniştea mea, încetaţi marile înarmări ce 
pregătiţi împotriva Franţei şi puneţi capăt acestui război; 
lumea spune cu glas tare că pricina războiului e religia, dar 
în taină se şopteşte că pricina adevărată e dragostea 
dumneavoastră pentru mine. Acest război poate prăvăli 
mari năpaste nu numai asupra Franţei şi Angliei, dar vă 
poate aduce şi dumneavoastră, milord, nenorociri de care 
aş rămâne veşnic nemângâiată. 

Vegheaţi asupra vieţii dumneavoastră care vă este 
ameninţată şi care-mi va fi scumpă din clipa în care n-aş 
mai fi silită să vă socotesc drept duşman. 

A dumneavoastră, 

Ana” 

Buckingham îşi încordă toată bruma de viaţă ce mai 
rămăsese în el, ca să asculte scrisoarea; apoi, după ce La 
Porte sfârşi de citit, şopti, ca şi când scrisoarea i-ar fi 
pricinuit amară dezamăgire: 

— Nimic altceva n-ai să-mi spui prin viu grai, La Porte? 

— Ba da, monseniore, regina îmi dăduse în grijă să vă 
spun să vegheaţi asupra dumneavoastră, căci primise ştire 
că voiau să vă asasineze. 

— Asta-l tot? Asta-l tot? Întrebă Buckingham, nerăbdător. 

— Mi-a mai spus să vă încredinţez că n-a încetat o clipă să 
vă iubească. 

— Ah, - făcu Buckingham. 

— Domnul fie lăudat! Atunci moartea mea nu va fi pentru 
ea moartea unui străin...! 


La Porte izbucni în lacrimi. 

— Patrick, - şopti ducele, - adu-mi caseta unde ţineam 
giuvaierele în diamante. 

Patrick aduse cufăraşul cerut, iar La Porte, văzându-l îşi 
aminti că fusese odată al reginei. 

— Acum săculeţul de atlas alb cu inițialele ei în 
mărgăritare. 

Patrick îi împlini iarăşi dorinţa. 

— lată, La Porte, - şopti Buckingham, - iată singurele 
talismane ce aveam de la ea: caseta şi cele două litere. Le 
vei da îndărăt maiestăţii sale: şi ca ultimă amintire... (caută 
în jurul lui un obiect de preţ)... Mai du-l... 

Căuta mereu, dar privirea-l împăienjenită de moarte nu 
dădu decât peste cuţittul care căzuse din mâinile lui Felton, 
fumegând încă de sângele purpuriu închegat pe tăiş. 

— Du-l şi acest cuţit, adăugă ducele, strângând mâna lui 
La Porte. 

Mai putu să pună săculeţul în fundul cufăraşului de argint, 
dădu drumul cuţitului înăuntru şi făcu pe urmă semn lui La 
Porte că nu mai poate vorbi: apoi, într-o ultimă zvârcolire, 
pe care de data asta nu izbuti s-o înfrângă, alunecă de pe 
canapea pe jos. 

Patrick scoase un răcnet. 

Buckingham vru să mai surâdă pentru cea din urmă oară; 
dar moartea îi curmă gândul ce-l rămase întipărit pe frunte 
ca o ultimă sărutare de dragoste. 

În clipa aceea doctorul ducelui sosi, uluit de groaznica 
întâmplare; se urcase din vreme pe vasul amiral şi trebuise 
să-l cheme de acolo. 

Apropiindu-se de duce, îi luă mâna, o ţinu o clipă într-a lui 
şi o lăsă apoi să cadă. 

— "Totul e de prisos, - şopti el, - a murit. 

— A murit! A murit! Se tânguia Patrick. 

La strigătele lui, lumea năvăli în sală; erau cu toţii 
buimăciţi, se îmbulzeau, dădeau unii peste alţii... 


Îndată ce lordul de Winter văzu că Buckingham murise, 
dădu fuga la Felton păzit de soldaţi, pe terasa palatului. 

— Nemernicule! Răcni el tânărului care, din clipa morţii 
lui Buckingham, se înarmase cu liniştea şi nepăsarea ce n- 
aveau să-l mai părăsească. Nemernicule, ce-ai făcut? 

— M-am răzbunat, răspunse el. 

— Tu? - se răsti lordul de Winter - mărturiseşte că ai fost 
unealta acelei blestemate; dar, îţi jur, crima asta va fi şi 
ultima ei crimă. 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, - urmă netulburat Felton - şi 
nu ştiu despre cine vreţi să vorbiţi milord; am ucis pe 
domnul de Buckingham, fiindcă v-a refuzat în două rânduri, 
chiar pe dumneavoastră, să mă faceţi căpitan; l-am pedepsit 
pentru nedreptatea săvârşită, atâta tot. 

De Winter privea năuc la oamenii care-l legau pe Felton şi 
nici nu ştia ce să creadă despre asemenea nepăsare. 

Totuşi, un anume gând înnora fruntea senină a lui Felton. 
La orice zgomot auzit, prostănacului puritan i se părea că 
recunoaşte pasul şi vocea frumoasei Milady, alergând să i se 
arunce în braţe pentru a se învinui singură şi a muri o dată 
cu el. 

Deodată, tresări. Privirea îi încremeni într-un loc, pe apa 
mării care, de pe terasa unde se afla, putea fi îmbrăţişată 
până departe, în larg; cu ochii de vultur ai marinarului, 
deosebise acolo, unde oricare altul n-ar fi văzut decât un 
pescăruş legănându-se pe valuri, pânza unui cuter ce se 
îndrepta spre țărmurile Franţei. 

Galben ca ceara, duse mâna la inima-l ce-şi oprise bătăile: 
pricepea întreaga trădare. 

— O ultimă dorinţă, milord! Şopti el lordului de Winter. 

— Care? Întrebă acesta. 

— Cât e ceasul? 

Lordul scoase ceasornicul. 

— Nouă fără zece. 

Milady îşi grăbise plecarea cu o oră şi jumătate; cum 
auzise lovitura de tun vestind năprasnica întâmplare, 


poruncise să se ridice ancora. 

Corabia plutea pe valuri sub un cer albastru, la mare 
depărtare de coastă. 

— Aşa a vrut Dumnezeu, murmură el, cu resemnarea 
fanaticului, dar fără să-şi poată lua ochii de pe corabie; i se 
părea că zăreşte pe punte stafia albă a celei căreia avea să- 
şi jertfească viaţa. 

De Winter îi urmări privirea, îi iscodi suferinţa şi ghici 
adevărul. 

— Ia-ţi pedeapsa mai întâi tu, nemernicule, - spuse lordul 
de Winter lui Felton, care se lăsa parcă dus, cu privirea 
rătăcind peste talazuri, - dar îţi jur pe amintirea fratelui 
meu, pe care-l iubeam atât că nici ea, părtaşa ta, nu va 
scăpa! 

Felton îşi plecă fruntea fără să răspundă. 

Cât priveşte pe lordul de Winter, el cobori repede scara şi 
se îndreptă spre port. 

Capitolul XXX 

ÎN FRANŢA 

Când a aflat de moartea lui Buckingham, cea dintâi teamă 
a regelui Angliei Carol I, a fost ca îngrozitoarea veste să nu 
slăbească dârzenia apărătorilor oraşului La Rochelle; el 
încercă, - scria Richelieu în Memoriile sale, - să le ascundă 
ştirea cât mai mult cu putinţă, poruncind să se închidă toate 
porturile regatului său şi îngrijind de aproape ca nici o 
corabie să nu părăsească Anglia înainte ca armata, 
pregătită de Buckingham, să fi pornit; îşi luă sarcina să 
supravegheze chiar el plecarea oştirei, în locul marelui său 
dregător. 

Împinse până acolo străşnicia poruncii, încât opri în Anglia 
pe ambasadorul Danemarcei, care-şi luase rămas bun de 
plecare şi pe ambasadorul Olandei, care trebuia să ducă în 
portul Flessingue vapoarele din India, pe care Carol 1 le 
dădea îndărăt Ţărilor de Jos. 

Dar cum nu se gândise a da această poruncă decât peste 
cinci ceasuri de la nenorocita întâmplare, adică la ora două 


după amiază, două corăbii apucaseră să iasă din port: întâia 
avea pe punte, după cum ştim, pe Milady care, aşteptându- 
se dinainte la cele întâmplate, îşi întări bănuiala când văzu 
steagul negru fâlfâind pe catargul vasului amiral. Cât 
priveşte a două corabie, vom spune mai târziu pe cine 
ducea şi cum de putuse pleca. 

De altminteri, în tot acest răstimp nimic nou nu se 
petrecuse în tabăra din La Rochelle. Regele, care se 
plictisea grozav, ca de obicei, ba poate ceva mai mult în 
tabără decât aiurea, hotări să petreacă incognito 
sărbătorile Sfântului Ludovic la Saint-Germain şi ceru 
cardinalului să-l pregătească o escortă alcătuită doar din 
douăzeci de muşchetari. Cardinalul, molipsit şi el uneori de 
plictiseala regelui, încuviinţă bucuros acest răgaz 
regescului său locotenent, care-l făgădui că se va întorce pe 
la 15 septembrie. 

Înştiinţat de eminenţa sa, domnul de Treville se pregăti de 
plecare şi cum ştia, fără a cunoaşte adevărata pricină, 
dorinţa vie şi chiar grabnica nevoie a prietenilor lui de a se 
întoarce la Paris, fireşte că-l alese şi pe ei, să facă parte din 
escortă. 

Cei patru tineri aflară ştirea numai cu un sfert de ceas 
după domnul de Treville, căci ei fuseseră cei dintâi cărora 
acesta le-a trimis-o. D'Artagnan îşi dădu atunci seama de 
însemnătatea bunăvoinţei cardinalului, când îi îngăduise, în 
sfârşit, să intre în rândul muşchetarilor: fără această 
împrejurare norocoasă ar fi fost silit să rămână pe loc, în 
vreme ce tovarăşii lui ar fi plecat. 

E. de prisos să mai spunem că nerăbdarea lui de a pleca la 
Paris se datora primejdiei care ar fi ameninţat-o pe doamna 
Bonacieux, dacă s-ar fi întâlnit la mânăstirea din Bethune 
cu Milady, duşmana lui de moarte. Şi, după cum ştim, 
Aramis scrisese numaidecât Mariei Michon, acea lenjereasă 
din 'Tours care avea cunoştinţe atât de înalte, pentru a 
căpăta din partea reginei încuviințarea ca doamna 
Bonacieux să iasă din mânăstire şi să se adăpostească, fie în 


Lorena, fie în Belgia. Răspunsul nu întârziase şi, după opt, 
zece zile, Aramis primise următoarea scrisoare: „Dragul 
meu văr, 

Iată încuviințarea din partea surorii mele de a scoate 
slujnicuţa noastră din mânăstirea Bethune, unde ţi se pare 
că aerul nu-l prieşte. Sora mea îţi îndeplineşte bucuros 
cererea, căci îi e nespus de dragă fetiţa căreia nădăjduieşte 
să-l fie de folos mai târziu. 

Te sărut, 

Marie Michon” 

La această scrisoare era adăugată împuternicirea cerută, 
cu următorul cuprins: „Stareţa mânăstirii din Bethune va 
preda în mâinile aducătorului acestei scrisori pe sora care a 
intrat în mânăstre, datorită bunăvoinţei mele şi care se află 
acolo sub oblăduirea mea. 

Luvru, 10 august 1628 

Ana” 

E lesne de înţeles câtă apă la moară dădu veseliei celor 
patru tineri ai noştri legăturile de rubedenie între Aramis şi 
o lenjereasa care o numea pe regină sora ei; după ce se 
îmbujorase de două-trei ori până în albul ochilor de glumele 
pipărate ale lui Porthos, Aramis îşi rugase prietenii să 
înceteze odată pentru totdeauna, mărturisind că dacă i se 
va mai spune un singur cuvânt, nu-şi va mai folosi verişoara 
ca mijlocitoare în astfel de treburi. 

Aşadar, cei patru muşchetari nu mai pomeniră de Marie 
Michon: căpătaseră, de altminteri, tot ce doreau: 
încuviințarea de a o scoate pe doamna Bonacieux din 
mânăstirea Carmelitelor din Bethune. Este drept că această 
încuviinţare nu le-ar fi putut sluji la mare lucru, câtă vreme 
se aflau în lagărul din La Rochelle, adică la celălalt capăt al 
Franţei; de aceea d'Artagnan se şi pregătea să-l ceară 
domnului de Treville un concediu, mărturisindu-l făţiş 
nevoia de a porni la drum, când, atât el, cât şi ceilalţi trei 
prieteni primiseră ştirea că regele avea să plece la Paris, 


însoţit de douăzeci de muşchetari şi că făceau şi ei parte din 
acea escortă. 

Mare le fu bucuria! Îşi trimiseră valeţii înainte, cu cele de 
trebuinţă, iar ei o porniră a doua zi dimineaţa. 

Cardinalul însoţi pe maiestatea sa în drumul de la 
Surgeres la Mauzes, iar acolo regele şi marele său dregător 
îşi luară rămas bun unul de la altul, cu nesfârşite dovezi de 
prietenie. 

Dornic de distracţii, deşi călătorea cât putea mai repede, 
căci voia să ajungă la Paris înainte de 23 regele se oprea 
totuşi, când şi când, ca să doboare din zbor coţofene, 
petrecere al cărui gust i-l deschisese odinioară De Luynes şi 
pentru care păstrase totdeauna o deosebită înclinare. Din 
cei douăzeci de muşchetari care-l însoțeau, şaisprezece se 
bucurau foarte de aceste plăcute petreceri; patru din ei 
bodogăneau însă mereu. Mai ales lui d'Artagnan îi ţiuiau 
întruna urechile, lucru pe care Porthos îl tălmăcea astfel: 

— O domnă de mare vază mi-a spus că asta-l semn că-ntr- 
un anume loc te pomeneşte cineva. 

În sfârşit, în noaptea de 23 alaiul străbătu tainic Parisul; 
regele îi mulţumi domnului de Treville şi-l îngădui să dea 
concedii de patru zile, fără însă ca vreunul din cei care s-ar 
bucura de această îngăduinţă să se poată arăta în vreun loc 
public, sub ameninţarea Bastiliei. 

Se înţelege de la sine că cele dintâi patru concedii au fost 
date celor patru prieteni ai noştri. Mai mult: Athos căpătă 
de la domnul de Treville şase zile în loc de patru, adăugând 
celor şase zile încă alte două nopţi; într-adevăr, muşchetarii 
plecară în ziua de 24 la cinci seara, iar domnul de Treville, 
dintr-o mare bunăvoința, înscrisese pe foaia lor de concediu 
ca dată a plecării, dimineaţa zilei de 25 

— Ei, Doamne! - spunea d'Artagnan care, după cum se 
ştie, credea în steaua lui, - prea ne prăpădim cu firea 
pentru un lucru de nimic: în două zile şi dând gata doi-trei 
cai (puţin îmi pasă, am bani destui) sunt la Betune, dau 
stareţei scrisoarea reginei şi duc scumpa mea comoară, 


după care am pornit, nu în Lorena, nici în Belgia, ci la Paris, 
unde va fi mai la adăpost ca nicăieri, mai ales câtă vreme 
domnul cardinal va rămâne în La Rochelle. Şi când ne vom 
fi întors din război, atunci pe jumătate prin bunăvoința 
verişoarei lui, pe jumătate de hatârul celor ce am făcut 
chiar noi pentru maiestatea sa, vom căpăta din partea 
reginei tot ce vom dori. Aşadar, ar trebui să rămâneţi aici şi 
să nu vă obosiţi degeaba; pentru atare ispravă ajung doi 
oameni; eu şi Planchet. La acestea, Athos răspunse, liniştit: 

— Şi noi avem bani: căci eu n-am băut încă toată bucăţica 
mea de diamant, iar Porthos şi Aramis nu şi-au mâncat-o 
încă pe a lor. Vom da deci gata patru cai în loc de unul. Dar, 
gândeşte-te d'Artagnan, - adăugă el cu glas atât de 
posomorât încât tânărul nostru se înfioră, - gândeşte-te că 
Bethune e oraşul în care cardinalul a dat întâlnire unei 
femei care pretutindeni pe unde calcă seamănă nenorocire. 
Dacă ar trebui să dai piept cu patru bărbaţi, te-aş lăsa 
singur, d'Artagnan, dar vei da piept cu muierea aceea; hai 
să mergem toţi patru şi facă domnul ca laolaltă cu cei patru 
valeţi ai noştri, să nu fim prea puţini! 

— Mă înspăimânţi, Athos, - se cutremură d'Artagnan, - dar 
ce te face să-ţi fie atât de teamă, Dumnezeule? 

— "Totul! Răspunse Athos. 

D'Artagnan îşi plimba privirea asupra celorlalţi prieteni: 
toate chipurile oglindeau aceeaşi mare îngrijorare ca a lui 
Athos. Îşi urmară aşadar cu toţii drumul, gonindu-şi 
nebuneşte caii, fără să mai spună niciunul vreun cuvânt. 

În seara zilei de 25 pe când intrau în Arras, iar d'Artagnan 
descăleca la hanul „Grapa de Aur”, ca să bea un pahar de 
vin, un călăreț ieşi din curtea staţiunii de poştă, unde-şi 
schimbase calul, pornind în goană spre Paris, pe un roib 
odihnit. Tocmai când ieşea prin poarta cea mare în stradă, 
vântul îi desfăcu pelerina în care se înfăşurase, deşi era 
luna august şi-l smulse de pe cap pălăria pe care călăreţul o 
ţinu totuşi cu mâna, trăgând-o apoi repede peste ochi. 


D'Artagnan, care avea privirea aţintită asupra acelui 
bărbat, se făcu alb ca varul şi scăpă paharul din mână. 

— Aveţi ceva, domnule? Se repezi Planchet... Săriţi, săriţi, 
domnilor, stăpânului meu i-a venit rău! 

Cei trei prieteni dădură fuga şi-l văzură pe D'Artagnan 
care, în loc să-l fie rău, alerga să-şi încalece calul. Îl opriră 
în pragul uşii. 

— Unde dracu te duci aşa? Îi strigă Athos. 

— Ele! Izbucni d'Artagnan galben de mânie şi cu fruntea 
îmbrobonată de sudoare, el e! Lăsaţi-mă să-l ajung din 
urmă! 

— Cine el? Întrebă Athos. 

— Ele omul! 

— Care om? 

— Omul blestemat, piaza mea rea care mi-a ieşit în cale de 
câte ori m-a ameninţat o năpastă, cel care o însoțea pe 
zgripţoroaica aceea când am întâlnit-o pentru întâia oară, 
cel pe care-l căutam când am stârnit pe prietenul nostru 
Athos, cel pe care l-am zărit în dimineaţa când a fost răpită 
doamna Bonacieux! L-am văzut, el e! L-am recunoscut când 
i-a dat vântul pelerina la o parte. 

— Drace! Mormăi Athos visător. 

— Pe cai, domnilor, pe cai; să-l urmărim şi-l vom ajunge din 
urmă. 

— Dragul meu, - grăi Aramis, - gândeşte-te că el merge 
într-o parte şi noi tocmai în cealaltă, gândeşte-te că are un 
cal odihnit, iar noi nişte bieţi cai obosiţi şi că o să ni-l 
omorâm fără măcar să-l putem ajunge din urmă. Hai să 
lăsăm bărbatul, d'Artagnan şi să scăpăm femeia. 

— Ei, domnule! - strigă un argat, alergând după 
necunoscut, - ei, domnule! V-a căzut din pălărie o hârtie! Ei, 
domnule, ei! 

— Prietene, - îi spuse d'Artagnan, - o jumătate de pistol 
pentru hârtia ceea! 

— Pe legea mea, domnule, v-o dau bucuros, poftim! 


Încântat de norocul care dăduse peste el, argatul se 
întoarse în curtea hanului; d'Artagnan despături hârtia. 

— Ce scrie? Îl întrebară prietenii, strângându-se în jurul 
lui. 

— Un singur cuvânt, răspunse d'Artagnan. 

— Da, - spuse Aramis, - dar cuvântul e un nume de oraş 
sau de sat. 

— Armentieres”, citi Porthos. Armentieres! N-am auzit 
niciodată de aşa ceva... 

— Şi numele acestui oraş sau sat e scris chiar de mâna ei! 
Recunoscu Athos. 

— Ia să punem noi bine hârtia asta, - încheie d'Artagnan, - 
poate că n-am aruncat în vânt ultimul meu pistol. Pe cai, 
prieteni, pe cai! 

Şi cei patru prieteni se îndreptară în goană pe drumul ce 
ducea spre Bethune. 

Capitolul XXXI 

MÂNĂSTIREA CARMELITELOR DIN BETHUNE 

S-ar zice că marilor criminali le e hărăzit să treacă peste 
toate piedicile şi să scape de toate primejdiile până în 
ceasul când soarta plictisită ridică o stavilă norocului lor 
nelegiuit. 

Aşa s-a întâmplat şi cu Milady: trecu printre crucişătoarele 
celor două naţiuni şi ajunse la Boulogne fără nici o 
neplăcere. Când coborâse la Portsmouth, Milady era o 
englezoaică pe care prigoana din Franţa o alungase din La 
Rochelle: debarcă la Boulgne, după o călătorie de două zile 
pe mare, se dădu drept franţuzoaică hărţuită de englezi la 
Portsmouth, în ura lor nesecată împotriva Franţei. 

Milady avea de altminteri cel mai preţios dintre 
paşapoarte: frumuseţea ei, înfăţişarea nobilă şi mărinimia 
cu care împărțea pistolii. Scutită de obişnuitele formalităţi 
prin binevoitorul surâs şi curtenitoarea purtare a 
bătrânului guvernator din port, care-l sărută mâna, ea 
rămase la Boulogne atât cât îi trebui pentru a pune la poştă 
o scrisoare cu următorul cuprins: „Eminenţei Sale, 


Monseniorul cardinal de Richelieu, în tabăra de lângă La 
Rochelle”. 

„Monseniore, Eminenţa Voastră poate fi liniştită: înălţimea 
Sa, ducele de Buckingham, nu va pleca spre Franţa 

Boulogne. 25 seara. 

Milady de*.” „P $S. 

— Potrivit dorințelor Excelenței Voastre plec la mânăstirea 
Carmelitelor din Bethune, unde îi voi aştepta poruncile.” 

Într-adevăr, chiar în aceeaşi seară Milady porni mai 
departe: o prinse noaptea pe drum; se opri şi se culcă într- 
un han; a doua zi la cinci dimineaţa, porni din nou şi după 
trei ceasuri pătrundea în Bethune. Întrebă de mânăstirea 
Carmelitelor şi se îndreptă grabnic într-acolo. 

Stareţa mânăstirei îi ieşi în întâmpinare; Milady arătă 
ordinul cardinalului. Călugăriţa porunci să i se dea o 
cameră şi să i se aducă de mâncare. 

Trecutul, greu de întâmplări, pierise din faţa ochilor ei. Cu 
privirea aţintită asupra viitorului, nu mai vedea decât 
răsplata pe care i-o sorocea cardinalul, căci îl slujise într-un 
chip atât de fericit şi fără ca numele-l să-l fie cu nimic 
amestecat în sângeroasa ispravă. Mistuită mereu de noi 
patimi, viaţa ei era aidoma acelor nori care plutesc pe cer, 
răsfrângând aci azurul, aci vâlvătaia focului, aci negrul 
ameninţător al vijeliei, nori ce nu lasă alt soi de urme pe 
pământ decât doar pustiire şi moarte. 

După prânz, călugăriţa trecu pe la Milady; într-o 
mânăstire sunt puţine distracţii şi prea cinstita stareță 
ardea de nerăbdare să-şi cunoască mai de-aproape noua 
musafiră. 

La rândul ei, Milady ţinea să placă stareţei; şi nu era lucru 
prea greu pentru această femeie, cu însuşiri într-adevăr de 
seamă. Căutând să pară apropiată, izbuti să fie chiar 
încântătoare şi cuceri pe buna călugăriţă prin vorba ei atât 
de însufleţită şi farmecul întregei sale fiinţe. 

Călugăriţei, mlădiţă de neam nobil, îi plăceau mai ales 
întâmplările de la curte care ajungeau arareori până la 


capătul regatului şi care mai ales izbuteau atât de greu să 
străbată zidurile mânăstirilor în pragul cărora se sting 
zgomotele lumii. 

Milady, dimpotrivă, cunoştea fir cu fir toate iţele tainice ale 
înaltei nobilimi în mijlocul cărora trăise mereu vreme de 
cinci sau şase ani; se porni deci să dezvăluie blajinei 
călugăriţe obiceiurile zilei la curtea Franţei, îmbinate cu 
nemărginita cucernicie a regelui; îi povesti apoi un şir de 
păţanii deocheate de-ale doamnelor şi curtenilor, pe care 
călugăriţa îi cunoştea bine după nume, pomeni în treacăt 
legătura de dragoste dintre regină şi Buckingham, 
înşirându-le toate pe nerăsuflate. 

Dar călugăriţa se mulţumi să asculte şi să zâmbească fără 
să răspundă. Văzând că asemenea istorisiri îi descreţesc 
totuşi fruntea, Milady nu-şi curmă spusele; aduse binişor 
vorba şi despre cardinal. 

Era însă foarte încurcată; nu ştia dacă stareţa era 
regalistă sau cardinalistă: prevăzătoare, se ţinu pe o linie 
de mijloc; la rândul ei, călugăriţa se păstră şi mai la 
depărtare, mulţumindu-se să-şi încline adânc capul de câte 
ori călătoarea rostea numele eminenţei sale. 

Milady începu să se teamă că se va plictisi grozav în 
mânăstire. Hotări deci să arunce undiţa pentru a şti la ce să 
se aştepte. Vrând să vadă până unde ar merge buna 
credinţă a vrednicei călugăriţe, începu să-l vorbească de 
rău pe cardinal, întâi pe ocolite, apoi chiar cu amănunte. 
Povesti despre legăturile lui de dragoste cu doamna 
d'Aiguillon, cu Marion de Lorme şi cu alte câteva femei 
galante. 

Călugăriţa ascultă cu mai multă luare-aminte şi 
înviorându-se încet-încet, surâse. 

— Bine, - îşi zise Milady, - începe să se mai dezgheţe; dacă 
o fi cardinalistă, cel puţin nu-l fanatică. 

Trecu apoi la prigoana pe care cardinalul o dezlănţuia 
asupra duşmanilor. Călugăriţa se mulţumi să-şi facă semnul 
crucii fără să arate nici încuviinţare, nici împotrivire. 


Aceasta o întări pe Milady în părerea că stareță era mai 
curând regalistă decât cardinalistă. 

Milady îşi urmă firul vorbii din ce în ce mai apăsat: 

— Nu ştiu nimic din toate chestiunile acestea, - rosti în 
sfârşit călugăriţa, - dar oricât de departe suntem de curte 
şi oricât ne-ar fi de străine ţelurile lumii dinafară, avem aici 
pilde nespus de triste despre ceea ce-mi povestiţi; una din 
oaspetele noastre a avut multe de îndurat de pe urma 
răzbunării şi a prigoanei domnului cardinal. 

— Una din oaspetele dumneavoastră? Întrebă Milady. 
Dumnezeule, sărmana femeie, o plâng, nenorocita! 

— Şi pe drept cuvânt, căci e într-adevăr vrednică de plâns: 
închisoare, ameninţări, schingiuiri, a îndurat de toate. Dar, 
la urma urmei, - adăugă călugăriţa, - poate domnul 
cardinal şi-a avut temeiurile lui când a făcut astfel şi cu 
toate că femeia pare un înger, nu trebuie să judeci niciodată 
oamenii după înfăţişare. 

„Bun! - îşi zise în sinea ei Milady - cine ştie! Te pomeneşti 
că voi descoperi ceva pe-aici; norocul meu!” 

Şi se sili să împrumute căutăturii ei cea mai desăvârşită 
nevinovăție. 

— Da, ştiu! - răspunse Milady, - chiar se spune că nu 
trebuie să judeci după ochii cuiva, dar în ce să te încrezi 
dacă nu în cea mai minunată plăsmuire a Domnului? Cât 
despre mine, aş putea să mă înşel toată viaţa, dar eu tot voi 
avea încredere în fiinţa al cărei chip îmi va place. 

— Ar fi deci ispitită să credeţi că această tânără e cu 
adevărat nevinovată? Întrebă călugăriţa. 

— Domnul cardinal nu urmăreşte numai crimele; anumite 
virtuţi le urmăreşte şi mai grozav încă decât anumite 
fărădelegi. 

— Îngăduiţi-mi, doamnă, să vă spun mirarea mea, îi curmă 
vorba călugăriţa. 

— Privitor la ce? Întrebă Milady neştiutoare. 

— La cele ce-mi spuneţi. 


— Şi ce găsiţi de mirare În ceea ce vă spun? Adăugă ea 
zâmbind. 

— Sunteţi prietena cardinalului, de vreme ce vă trimite 
aici şi totuşi... 

— Şi totuşi îl vorbesc de rău. Întregi Milady gândul 
stareţei. 

— Dar nici de bine nu-l vorbiţi! 

— Pentru că nu sunt prietena lui, - urmă Milady oftând, - 
sunt victima lui. 

— Totuşi, scrisoarea aceasta prin care eminenţa sa îmi 
trimite mie ştire... 

— Este o poruncă pentru mine să stau într-un soi de 
închisoare până or veni să mă scoată de aici oamenii lui. 

— Dar de ce n-aţi fugit? 

— Şi unde să mă duc? Credeţi oare că e vreun loc pe 
pământ unde să nu poată ajunge cardinalul, dacă îşi dă 
osteneala să-şi întindă mâna? Să fi fost bărbat, tot ar mai fi 
mers; dar o femeie, ce vreţi să facă o femeie? Tânăra aceea 
pe care o aveţi aici a încercat să fugă? 

— Nu, e adevărat; dar cu ea e altceva: Cred că pe ea o ţine 
în Franţa o dragoste. 

— Atunci, - răspunse Milady oftând iarăşi, - dacă iubeşte, 
nu-l chiar atât de nefericită. 

— Aşadar, - urmă stareţa privind-o pe Milady cu tot mai 
multă luare-aminte, - am în faţa mea încă o sărmană 
prigonită, nu-l aşa? 

— Din păcate, da! Încuviinţă Milady. 

O clipă călugăriţa se uită cu grijă la noul oaspete, ca şi 
când i-ar fi trecut prin minte altă bănuială. 

— Nu cumva sunteţi o duşmană a sfintei noastre credinţe? 
Întrebă ea. 

— Eu, - se scutură Milady, - eu, protestantă! Nu, vai de 
mine, îl iau martor pe Dumnezeu din ceruri: sunt, 
dimpotrivă, o catolică înfocată! 

— Atunci, doamnă, - urmă călugăriţa surâzând, - fiţi pe 
pace: casa în care vă găsiţi nu va fi o închisoare prea aspră 


şi vom face tot ce va trebui că să vă fie dragă şederea la noi; 
ceva mai mult: o să vă întâlniți aici cu tânăra despre care v- 
am vorbit, prigonită fără îndoială în urma urzelilor de la 
curte. E o femeie apropiată, drăgălaşă. 

— Cum o cheamă? 

— Mi-a fost trimisă de cineva foarte de seamă, sub numele 
de Ketty. N-am încercat să aflu celălalt nume alei. 

— Ketty? Se miră Milady. Sunteţi sigură...? 

— Că o cheamă aşa? Da, doamnă, nu cumva o 
cunoaşteţi...? 

Milady zâmbi la gândul că femeia aceea tânără putea să 
fie fosta ei cameristă. Fiindcă de amintirea fetei se lega 
amintirea unei mânii, o aprigă dorinţă de răzbunare îi 
tulbură trăsăturile; îndată însă, vicleana cu o sută de feţe îşi 
aşternu pe chip liniştea şi bunăvoința, pierdute doar o clipă. 

— Şi când aş putea să văd pe această tânără doamnă, care 
simt că-mi va fi deosebit de dragă? Întrebă Milady. 

— Astă-seară, - răspunse călugăriţa, - poate chiar mai 
curând. Dar, mi-aţi spus singură că de patru zile sunteţi pe 
drum; azi dimineaţă v-aţi sculat la cinci, aşa că trebuie să 
aveţi nevoie de odihnă. Culcaţi-vă şi dormiţi: la ora 
prânzului o să vă deşteptăm din somn. 

Adulmecând îmbietoarea licărire a unei noi isprăvi, Milady 
s-ar fi lipsit şi de somn, după pofta inimii ei, însetată de 
urzeli; urmă totuşi sfatul stareţei; de douăsprezece sau 
cincisprezece zile trecuse prin tot soiul de nelinişti, încât 
chiar dacă trupul ei de fier ar mai fi putut îndura oboseală, 
sufletul ei, în schimb, avea nevoie de odihnă. 

Se despărţi de călugăriţă şi se culcă, uşor legănată de 
gândurile răzbunătoare pe care i le stârnise în chip firesc 
numele cameristei. Îşi amintea acea făgăduială, aproape 
fără margini, ce i-o făcuse cardinalul dacă ar fi izbutit în 
încercarea ei. Şi izbutise; îl avea aşadar pe d'Artagnan în 
mână! 

Un singur lucru o înspăimânta: amintirea soţului ei, 
contele de La Fere, pe care îl crezuse mort, sau cel puţin 


plecat din ţară şi care i se înfăţişa acum sub numele de 
Athos, cel mai bun prieten al lui d'Artagnan. Dacă era însă 
prietenul lui d'Artagnan, fireşte că-l ajutase în toate 
ticluirile, datorită cărora regina zădărnicise planurile 
eminenţei sale; dacă era prietenul lui d'Artagnan era prin 
urmare şi duşmanul cardinalului; atunci, fără îndoială că-l 
putea învălui şi pe el în răzbunarea sub ale cărei falduri 
nădăjduia să-l înăbuşe pe tânărul muşchetar. 

Nădejdile acestea erau pentru Milady tot atâtea gânduri 
dragi; adormi curând în dulcea lor legănare. 

Un glas blajin ce răsuna la picioarele patului o trezi din 
somn. Deschise ochii şi văzu pe călugăriţă însoţită de o 
tânără cu păr bălai şi pielea obrazului străvezie, care 
pironea asupra ei o privire plină de binevoitoare 
curiozitate. 

Chipul femeii tinere îi era cu desăvârşire necunoscut; în 
vreme ce schimbau între ele obişnuitele vorbe de cuviinţă, 
se cercetară una pe alta cu multă luare-aminte; amândouă 
erau foarte frumoase, dar fiecare de o frumuseţe felurită. 
Totuşi, Milady surâse la gândul că o întrecea cu mult pe 
cealaltă printr-o linie falnică şi o ţinută de înaltă nobleţe. E 
drept că îmbrăcămintea de soră pe care o purta tânăra nu 
prea era potrivită pentru a înfrunta atare bătălie. 

Călugăriţa le prezentă pe una celeilalte, apoi acest început 
de cunoştinţă fiind pus la cale, cum îndatoririle ei o chemau 
la biserică, lăsă pe cele două femei singure. 

Văzând că Milady stătea culcată, sora vru să iasă în urma 
stareţei, dar Milady o opri. 

— Cum, doamnă, - îi spuse ea, - abia te-am văzut şi vrei să 
mă şi lipseşti de prezenţa dumitale, pe care, îţi mărturisesc, 
mă cam bizuiam pentru timpul cât va trebui să stau aici? 

— Nu, doamnă, - răspunse sora, - dar mi-a fost teamă că 
vă stingheresc: dormeaţi şi trebuie să fiţi obosită. 

— Şi ce pot să-şi dorească cei care dorm? - zise Milady, - o 
deşteptare plăcută. Dumneata mi-ai dăruit-o; lasă-mă acum 
să mă bucur în voie. 


Apoi, luând-o de mână, o trase uşor spre un jilţ de lângă 
pat. 

Sora se aşeză. 

— Doamne, Dumnezeule, - începu ea, - ce rău îmi pare! 
Sunt de şase luni aici şi n-am avut cea mai mică distracţie, 
iar acum, când aţi sosit şi aş fi putut să-mi petrec şi eu 
timpul mai plăcut, iată, se pare că, dintr-o clipă într-alta, voi 
părăsi mânăstirea. 

— Cum! - făcu Milady, - o să plecaţi de aici? 

— Cel puţin aşa nădăjduiesc, răspunse sora cu o bucurie 
pe care nici nu încerca s-o ascundă. 

— După câte am aflat, aţi avut multe de suferit de pe urma 
cardinalului, - urmă Milady - cu atât mai mult ar fi trebuit 
să ne apropiem. 

— E adevărat ce mi-a spus buna noastră măicuţă că şi 
dumneavoastră sunteţi o victimă a preotului acesta hain? 

— Sst! Făcu Milady - nici aici să nu vorbim aşa de el. Toate 
nenorocirile mi se trag, fiindcă am spus şi eu odată cam ce 
ai spus dumneata acum, în faţa unei femei pe care o 
credeam prietenă şi care m-a trădat. Ai căzut şi dumneata 
pradă unei trădări? 

— Nu, răspunse sora - sunt prada credinţei mele; a 
credinţei faţă de o femeie pe care o iubeam, o femeie 
pentru care mi-aş fi dat viaţa şi pentru care mi-aş da-o şi 
acum, dacă ar fi nevoie. 

— Şi care te-a părăsit, nu-l aşa? 

— Am fost nedreaptă crezând că m-a părăsit, dar sunt 
două sau trei zile de când, mulţumesc cerului, am avut 
dovada că nu-l de loc aşa: m-ar fi durut să ştiu că m-a uitat. 
Dar dumneavoastră, doamnă, - urmă sora, - mi se pare că 
sunteţi liberă şi n-atârnă decât de dumneavoastră ca să 
fugiţi de aici. 

— Unde vrei să mă duc, fără prieteni, fără bani, într-o 
parte a Franţei pe care n-o cunosc şi pe unde n-am mai fost 
niciodată...? 


— Oh! - îi curmă vorba sora, - cât despre prieteni, îi veţi 
avea oriunde vă veţi duce, păreţi atât de bună şi sunteţi atât 
de frumoasă! 

— Totuşi, asta nu împiedică, - urmă Milady, îndulcindu-şi 
surâsul, aşa ca să răsfrângă o îngerească nevinovăție, - nu 
împiedică să fiu singură şi prigonită. 

— Ascultaţi-mă pe mine, - o povăţui sora, - omul nu 
trebuie să piardă niciodată nădejdea în Dumnezeu; vedeţi, 
odată şi odată tot vine ceasul când binele pe care l-ai făcut 
îţi ia apărarea în faţa Domnului şi poate că m-aţi întâlnit 
spre norocul dumneavoastră, aşa umilă şi lipsită de putere 
cum sunt; căci, dacă izbutesc să ies de aici, ei, bine, atunci 
voi avea câţiva prieteni puternici care, după ce s-au străduit 
în tot felul pentru mine, vor putea sări şi în ajutorul 
dumneavoastră. 

— Ştii, când am spus că sunt singură, - adăugă Milady, în 
nădejdea că vorbind despre ea va îndemna pe cealaltă să 
vorbească, - asta nu înseamnă că n-am şi eu câţiva 
cunoscuţi de seamă, dar aceşti cunoscuţi tremură şi ei în 
faţa cardinalului; nici regina nu îndrăzneşte să se 
împotrivească acestui cumplit dregător; am chiar dovadă că 
maiestatea sa, cu toată inima-l bună, a fost silită deseori să 
părăsească în voia eminenţei sale pe cei care o slujiseră. 

— Credeţi-mă, doamnă, regina poate avea aerul că i-a 
părăsit, dar nu trebuie să se ia cineva după ceea cei se 
pare: cu cât acele fiinţe sunt mai prigonite, cu atât 
maiestatea sa se gândeşte mai mult la ele: şi adesea tocmai 
când ele se aşteaptă mai puţin, le vine dovada că n-ai fost 
părăsite. 

— Da, da, - încuviinţă Milady, - cred, regina e atât de 
bună! 

— Prin urmare, o cunoaşteţi pe această frumoasă şi nobilă 
regină, dacă vorbiţi astfel de ea, izbucni sora înflăcărată. 

— Vreau să zic, - adăugă Milady, dând îndărăt, - că n-am 
avut cinstea s-o cunosc personal, dar cunosc o seamă de 
prieteni de ai ei, dintre cei mai apropiaţi, cunosc pe domnul 


de Putange, am cunoscut în Anglia pe domnul Dujart, 
cunosc pe domnul de Treville. 

— Pe domnul de Treville - se bucură sora, - îl cunoaşteţi 
pe domnul de Treville? 

— Da, îl cunosc bine, aş putea spune chiar foarte bine. 

— Pe căpitanul muşchetarilor regelui? 

— Da, pe căpitanul muşchetarilor regelui... 

— Atunci o să vedeţi, - urmă sora, - că o să fim repede 
cunoştinţe cum nu se poate mai bune, aproape prietene; 
dacă-l cunoaşteţi pe domnul de Treville, fireşte c-aţi fost şi 
la el acasă? 

— Adesea - răspunse Milady care intrată pe făgaşul acesta 
şi văzând că minciuna prinde, voia s-o ducă până la capăt. 

— Acasă la el aţi văzut, fără îndoială şi pe câţiva 
muşchetari de-ai lui? 

— Da, pe aceia pe care-l primeşte de obicei, răspunse 
Milady tot mai prinsă de netăgăduita însemnătate a 
convorbirii. 

— Numiţi câţiva dintre cei pe care-l cunoaşteţi şi veţi 
vedea că sunt şi prieteni de-ai mei. 

— Dar, - răspunse încurcată Milady - cunosc pe domnul de 
Souvigny, domnul de Courtivron, pe domnul de Ferussac. 

Sora o lăsă să spună, apoi văzând că se opreşte, o întrebă: 

— Nu cunoaşteţi un gentilom cu numele de Athos? 

Milady se făcu la fel de albă la faţă ca şi cearşafurile 
patului; oricât de stăpână ar fi fost pe ea, nu-şi putu opri un 
strigăt, în vreme ce apucând mâna celeilalte, o pironi cu 
privirea parcă ar fi vrut s-o înghită. 

— Ce este? Ce aveţi? Doamne, Dumnezeule! Se temu 
sărmana tânără. Am spus ceva care v-a jignit? 

— Nu, dar m-a izbit numele, pentru că şi eu l-am cunoscut 
pe gentilomul acesta şi mi s-a părut ciudat să găsesc pe 
cineva care să-l cunoască bine. 

— Da! Bine! Bine de tot! Şi nu numai pe el, dar şi pe 
prietenii lui, pe domnii Porthos şi Aramis. 


— Aşa e! Îi cunosc şi eu! Adăugă Milady, simțind cum îi 
îngheaţă inima. 

— Atunci, dacă-l cunoaşteţi, trebuie să ştiţi că sunt prieteni 
buni şi de temei; de ce nu le vorbiţi lor, dacă aveţi nevoie de 
sprijin? 

— La drept vorbind, - îngăimă Milady - n-am legături de 
aproape cu niciunul din ei; îi cunosc pentru că l-am auzit pe 
unul din prietenii lor, pe domnul d'Artagnan vorbind mult 
de ei. 

— Îl cunoaşteţi pe domnul d'Artagnan, se repezi la rândul 
său sora, apucând mâna celeilalte şi sfredelind-o cu 
privirea. Apoi, băgând de seamă ciudata sticlire din privirea 
frumoasei călătoare, adăugă: lertaţi-mă, doamnă, dar 
spuneţi-mi, în ce fel îl cunoaşteţi? 

— În ce fel? Bâigui Milady încurcată. Dar... ca prieten. 

— Nu e adevărat doamnă, răspunse sora. Aţi fost iubita lui! 

— Dumneata ai fost iubita lui, îi spuse la rândul ei Milady. 

— Eu? Mormăi sora. 

— Da, dumneata; te cunosc acum: eşti doamna Bonacieux. 

Tânăra se dădu îndărăt uluită şi înspăimântată. 

— Nu nega! Răspunde! O înfruntă Milady. 

— Ei bine, da, doamnă, mărturisi sora, nu cumva suntem 
rivale? 

Chipul celeilalte se lumină de o vâlvătaie atât de sălbatică, 
încât în orice altă împrejurare doamna Bonacieux ar fi luat- 
o la fugă de spaimă, dar în clipa aceea o copleşea gelozia. 

— Haide, mărturisiţi - stăruia doamna Bonacieux cu o 
încăpățânare de care nimeni n-ar fi crezut-o în stare, - aţi 
fost sau mai sunteţi încă iubita lui? 

— Nu, nu, se împotrivi Milady cu un ton deschis, care 
înlătura orice îndoială. Nu! Niciodată! Niciodată! 

— Vă cred, - rosti doamna Bonacieux, - dar atunci, de ce 
aţi ţipat aşa? 

— Cum, nu înţelegi? Răspunse Milady, care-şi venise în fire 
din tulburarea de o clipă şi era din nou stăpână pe ea. 

— Cum vreţi să înţeleg? Nu ştiu nimic! 


— Nu înţelegeţi că domnul d'Artagnan, fiind prietenul 
meu, mi-a făcut mărturisiri? 

— Adevărat? 

— Nu înţelegi că ştiu tot, răpirea dumitale din căsuţa de la 
Saint-Germain, disperarea lui, a prietenilor lui, cercetările 
lor zadarnice, de atunci şi până acum! Cum vrei să nu fiu 
uluită când, fără să bănuiesc măcar, mă trezesc faţă în faţă 
cu dumneata, cu dumneata despre care am stat de vorbă 
atât de des unul cu altul, cu dumneata, pe care te iubeşte 
din toată puterea inimii lui, cu dumneata, pe care m-a făcut 
să te iubesc înainte de a te fi văzut! Ah, scumpă Constance, 
dumneata eşti, te văd în sfârşit cu ochii mei! 

Şi Milady întinse braţele spre doamna Bonacieux, care 
copleşită de tot ce i se spusese, nu mai văzu în femeia pe 
care cu o clipă mai devreme o crezuse potrivnică, decât o 
prietenă cu suflet deschis şi credincios. 

— Iertaţi-mă! lertaţi-mă! Se ruga, aplecându-şi capul pe 
umărul ei. Îl iubesc atât de mult! 

Amândouă rămaseră câtăva vreme strâns îmbrăţişate. 
Dacă Milady ar fi avut atâta putere pe cât de crâncenă era 
ura ei împotriva doamnei Bonacieux, fireşte că aceasta din 
urmă n-ar fi scăpat vie din îmbrăţişare, dar neputând să-l 
înăbuşe răsuflarea, îi zâmbi. 

— O, frumoasa mea dragă! Scumpa mea micuță! Se 
bucura Milady. Ce fericită sunt că te văd! Lasă-mă să te 
privesc. Şi spunând aceste cuvinte, o mânca într-adevăr din 
ochi. Da, dumneata eşti! După câte mi-a destăinuit, te 
recunosc acum, te recunosc foarte bine. 

Biata femeie nu putea bănui ce amarnică cruzime sălăşluia 
îndărătul acelei frunţi senine, îndărătul acelor ochi atât de 
strălucitori, în care, ea nu citea decât mărinimie şi milă. 

— Atunci ştiţi şi dumneavoastră cât am suferit, dacă v-a 
spus tot ce suferea el, - adăugă doamna Bonacieux, - dar e 
o adevărată fericire să sufăr pentru el. 

Milady spuse şi ea: 

— Da, e o fericire. 


Se gândea însă la altceva. 

— Şi apoi, chinurile mele se apropie de sfârşit, - urmă 
doamna Bonacieux, - mâine, astă-seară poate, îl voi vedea şi 
atunci trecutul va fi mort pentru mine. 

— Astă-seară? Mâine? Întrebă Milady, trezită din visare de 
cuvintele celeilalte. Se vrei să spui? Aştepţi vreo veste de la 
el? 

— Îl aştept chiar pe el. 

— Pe el? D'Artagnan, aici? 

— Chiar el. 

— Dar nu se poate! E la asediul La Rochelle-l acum, 
împreună cu cardinalul! Nu va putea veni decât după 
cucerirea oraşului. 

— Aşa credeţi dumneavoastră, dar e pe lume ceva cu 
neputinţă pentru d'Artagnan al meu, pentru nobilul şi 
vrednicul gentilom? 

— Nu! Nu pot să te cred! 

— Citiţi atunci, se încăpăţână sărmana tânără şi, în culmea 
mândriei şi-a fericirii, îi întinse o scrisoare. 

„Scrisul doamnei de Chevreuse, îşi spuse în sinea ei 
Milady. Eram sigură că pe-acolo se puneau toate la cale”. 

Şi citi, nesăţioasă, aceste câteva rânduri: „Scumpa mea 
copilă, fii gata: prietenul nostru te va vedea curând şi te va 
vedea ca să te smulgă din închisoarea unde siguranţa vieţii 
dumitale cerea să rămâi ascunsă; pregăteşte-te deci de 
plecare şi nu-ţi pierde niciodată nădejdea în noi. 

Încântătorul nostru gascon s-a arătat viteaz şi credincios 
ca totdeauna; spune-l că cineva îi e recunoscător de 
înştiinţarea dată”. 

— Da, da, - făcu Milady, - da, scrisoarea e limpede. Ştii 
oare despre ce înştiinţare e vorba? 

— Nu. Dar poate c-o fi dat de ştire reginei despre cine ştie 
ce nouă lucrătură de-a cardinalului. 

— Da, fireşte, asta trebuie să fie! Încuviinţă Milady, 
înapoind scrisoarea doamnei Bonacieux şi lăsând să-l cadă 
capul îngândurat pe piept. 


Tocmai atunci se auzi tropotul unui cal venind în goană. 

— Ah! - strigă doamna Bonacieux, alergând la fereastră. - 
o fi şi venit? 

Milady rămase culcată în pat, împietrită de uimire: atâtea 
lucruri neaşteptate i se întâmplau, încât întâia oară în viaţa 
ei îşi pierdea capul. 

— EI! EI! Şopti uşor. El să fie oare? 

Şi nu se mişca din pat cu ochii pierduţi în gol. 

— Vai! Nu! Spuse doamna Bonacieux. Nu e el, e un bărbat 
pe care nu-l cunosc, dar care pare că vine aici; da, îşi 
domoleşte mersul, se opreşte la poartă, sună! 

Milady sări jos din pat. 

— Eşti sigură că nu e el? Întrebă ea. 

— Da, da, chiar foarte sigură! 

— Poate că n-ai văzut bine. 

— Mi-ar ajunge pana pălăriei sau un colţ al pelerinei şi l-aş 
recunoaşte! 

Milady dădea zor să se îmbrace. 

— Oricum! Spui că vine încoace? 

— Da, a şi intrat. 

— Atunci sau e pentru dumneata, sau pentru mine. 

— Doamne! Cât păreţi de tulburată! 

— Da, mărturisesc, nu sunt încrezătoare ca dumneata; m- 
aştept la orice din partea cardinalului. 

— Sst! - făcu doamna Bonacieux, - iată că vine cineva. 

Într-adevăr, uşa se deschise şi stareţa mânăstirii intră în 
odaie. 

— Dumneavoastră veniţi de la Boulogne? O întrebă pe 
Milady. 

— Da, - răspunse aceasta şi încercând să se stăpânească, 
urmă: cine întreabă de mine? 

— Un bărbat care nu vrea să-şi spună numele, dar care 
spune că vine din partea cardinalului. 

— Vrea să vorbească unei doamne care soseşte din 
Boulogne. 

— Şi vrea să-mi vorbească mie? Întrebă Milady. 


— Atunci vă rog, doamnă, lăsaţi-l să intre. 

— Vai de mine, - şopti doamna Bonacieux, o fi vreo veste 
rea? 

— Mi-e teamă că da. 

— Vă las singură cu străinul, dar o să mă întorc îndată ce 
va pleca, bineînţeles dacă-mi daţi voie. 

— Cum să nu! Ie rog chiar! 

Stareţa şi doamna Bonacieux ieşiră. 

Rămasă singură, Milady îşi pironi ochii asupra uşii; după o 
clipă, se auzi zgomot de pinteni pe scară, apoi paşii se 
apropiară, uşa se deschise şi un bărbat se ivi în prag. 

Milady scoase un strigăt de bucurie: era contele de 
Rochefort, cel mai credincios slujitor al eminenţei sale. 

Capitolul XXXII 

DOI DEMONI FELURIŢI 

— Cum! - strigară într-un glas Rochefort şi Milady, - 
dumneata eşti? 

— Da, eu! 

— Şi vii de la?... Întrebă Milady. 

— La Rochelle; dar dumneata? 

— Din Anglia. 

— Buckingham? 

— Mort sau rănit greu de tot; pe când plecam fără să fi 
putut obţine nimic de la el, tocmai îl asasinase un fanatic. 

— Ia te uită, - se minună Rochefort surâzând, - ce 
întâmplare fericită! Domnul cardinal o să fie încântat! I-ai 
dat de veste? 

— l-am scris din Boulogne. Dar cum de eşti aici? 

— Eminenţa sa, îngrijorată, m-a trimis în căutarea 
dumitale. 

— Am sosit abia ieri. 

— Şi ce-ai făcut de ieri până azi? 

— Nu mi-am pierdut timpul degeaba. 

— Nici nu mă îndoiesc. 

— Ştii pe cine am întâlmt aici? 

— Nu. 


— Ghiceşte, 

— Cum vrei să ghicesc...? 

— Tânăra aceea pe care regina a scos-o din închisoare. 

— Amanta flecuşteţului de d'Artagnan? 

— Da, doamna Bonacieux; cardinalul nu-l dibuise încă 
vizuina. 

— Aşadar, încă o întâmplare oarecum pereche cu cealaltă; 
domnul cardinal e într-adevăr un mare norocos! 

— Înţelegi uimirea mea, - urmă Milady, - când m-am trezit 
faţă în faţă cu femeiuşca asta? 

— Te cunoştea? 

— Nu. 

— Atunci treci în ochii ei drept o străină? 

Milady zâmbi. 

— Sunteni cele mai bune prietene! 

— Pe cinstea mea, - se bucură Rochefort, - numai 
dumneata eşti în stare, scumpă contesă, să faci asemenea 
minuni. 

— Şi mi-a prins bine, cavalere, - urmă Milady, - căci ştii ce 
se întâmplă? 

— Nu. 

— Mâine sau poimâine vor veni s-o ia de aici, cu un ordin 
al reginei. 

— Adevărat? Şi anume cine? 

— D'Artagnan şi prietenii lui. 

— O să întindă atâta coarda, că o să fim siliţi să-l trimitem 
la Bastilia. 

— De ce n-aţi făcut-o până acum? 

— Ce vrei! Cardinalul are pentru oamenii ăştia o 
slăbiciune pe care eu n-o înţeleg. 

— Adevărat? 

— Da. 

— Atunci spune-l aşa, Rochefort: spune-l că tot ce am 
vorbit noi la hanul „Porumbarul Roşu”, a fost ascultat de 
aceşti patru inşi; spune-l că după plecarea lui unul din ei s-a 
urcat la mine în cameră şi mi-a smuls hârtia de liberă 


trecere pe care mi-o dăduse. Spune-l că i-au vestit lordului 
de Winter călătoria mea în Anglia; spune-l că şi de data asta 
era cât p-aci să-mi zădărnicească misiunea, aşa cum mi-au 
zădărnicit-o pe cea cu diamantele; spune-l că din toţi patru, 
numai doi sunt de temut: d'Artagnan şi Athos; spune-l că al 
treilea, Aramis, e iubitul doamnei de Chevreuse; pe el să-l 
lase să trăiască, i se cunoaşte taina şi poate fi de folos; cât 
priveşte cel de al patrulea, Porthos, e un nerod, un 
înfumurat şi un prost, nu face să-şi bată capul cu el. 

— Dar câteşipatru trebuie să fie acum la asediul La 
Rochelle-ei. 

— Aşa credeam şi eu, dar o scrisoare pe care a primito 
doamna Bonacieux din partea soţiei conetabilului şi pe care 
a avut nesocotinţa să mi-o citească, mă face să cred că, 
dimpotrivă, toţi patru au şi pornit la drum, ca să vină s-o 
răpească. 

— Drace! Ce-l de făcut atunci? 

— Ce ţi-a spus cardinalul în privinţa mea? 

— Să-mi dai veştile dumitale fie în scris, fie prin viu grai, să 
mă întorc numaidecât şi după ce va şti ce-ai făcut îţi va da 
de veste ce trebuie să faci. 

— Adică, să rămân aici? 

— Aici sau în împrejurimi. 

— Nu poţi să mă iei cu dumneata? 

— Nu: porunca e limpede; în preajma taberei ai putea fi 
recunoscută şi înţelegi că prezenţa dumitale ar stânjeni pe 
eminenţa sa. 

— Aşadar, să aştept aici sau în împrejurimi. 

— Numai să-mi spui de pe acum unde o să aştepţi veştile 
cardinalului, ca să ştiu şi eu unde să te găsesc. 

— Ascultă, cred că n-am să pot sta aici! 

— De ce? 

— Uiţi că duşmanii mei pot să sosească dintr-o clipă într- 
alta? 

— Adevărat: dar atunci o să scape şi femeiuşca din mâna 
cardinalului. 


— Ei aş! Făcu Milady, zâmbind aşa cum numai ea ştia să 
zâmbească. Uiţi că sunt cea mai bună prietenă a ei? 

— Da, e adevărat! Va să zică să spun cardinalului în 
privinţa acestei femei... 

— Că poate fi liniştit. 

— Atâta tot? 

— Ştie el ce înseamnă asta. 

— O să ghicească. Şi acum, spune-mi, te rog, ce să mai 
fac? 

— Să pleci numaidecât; cred că pentru ştirile ce-l duci, 
face să te grăbeşti. 

— Mi s-a stricat caleaşca pe când pătrundeam în Lilliers. 

— De minune! 

— Cum, de minune? 

— Am tocmai nevoie de caleaşca dumitale. 

— Şi eu cum să plec? 

— În goană, pe deşălate. 

— Îţi dă mâna să vorbeşti; o sută patruzeci de leghe! 

— Ei şi? 

— Bine. Le vom face. Pe urmă? 

— Pe urmă, când treci prin Lilliers, îmi trimiţi caleaşca şi 
dai poruncă servitorului dumitale să mă asculte orbeşte. 

— Bine? 

— Cred că ai la dumneata vreo hârtie din partea 
cardinalului. 

— Deplină împuternicire. 

— O arăţi stareţei şi-l spui că fie azi, fie mâine, o să vină 
cineva după mine şi că va trebui să urmez pe cel care va 
sosi aici în numele dumitale. 

— Foarte bine! 

— Nu uita să mă iei la rost când vei vorbi cu călugăriţa de 
mine. 

— La ce bun? 

— Sunt o victimă a cardinalului. Trebuie să câştig 
încrederea bietei doamne Bonacieux. 


— Aşa e. Şi acum vrei să-mi faci un raport despre tot ce s-a 
întâmplat? 

— Dar ţi-am povestit la şir toate întâmplările; ai ţinere de 
minte, spune-le pe toate aşa cum ţi le-am spus eu, o hârtie 
se poate pierde. 

— Bine; aş vrea numai să ştiu unde te pot găsi, casă nu 
cutreier zadarnic prin împrejurimi. 

— Aşa e, stai puţin... 

— Vrei o hartă? 

— Nu, cunosc bine meleagurile astea. 

— Dumneata? Ai mai fost cândva pe aici? 

— Am crescut prin părţile astea. 

— Adevărat? 

— Vezi că tot foloseşte să fi fost crescută pe undeva. 

— Atunci să m-aştepţi la... 

— Stai să mă gândesc. Uite! Am găsit... la Armentieres. 

— Ce-l aceea Armentieres? 

Un orăşel pe râul Lys; n-am decât să trec râul şi sunt în 
ţară străină. 

— De minune! Dar se înţelege că nu vei trece râul decât 
ameninţată de vreo primejdie. 

— Fireşte. 

— În cazul ăsta cum să ştiu unde eşti? 

— Ai spus că n-ai nevoie de lacheul dumitale? 

— Nu. 

— E om de încredere? 

— Chiar încercat. 

— Atunci dă-mi-l mie! Nu-l cunoaşte nimeni, îl las în locul 
de unde plec şi el te duce acolo unde sunt. 

— Şi zici că mă aştepţi la Armentieres? 

— Da, la Armentieres. 

— Scrie-mi, te rog, numele, pe o bucată de hârtie, ca să 
nu-l uit; nu e nimic primejdios într-un nume de oraş, nu-l 
aşa? 

— Cine ştie! Dar fie, - se învoi, Milady, scriind numele pe o 
jumătate de foaie, - să înfrunt şi primejdia asta. 


— Bine! Răspunse Rochefort, luând din mâinile ei hârtia 
pe care o împături şi o vâri în căptuşeala pălăriei. De altfel 
fii liniştită, o să fac şi eu cum fac copiii: dacă pierd hârtia o 
să spun numele tot lungul drumului. Şi acum, asta-l tot? 

— Cred că da. 

— Va să zică: Buckingham mort sau foarte greu rănit; 
corvorbirea dumitale cu cardinalul ascultată de cei patru 
muşchetari; lordul de Winter încunoştiinţat despre sosirea 
dumitale la Portsmouth; d'Artagnan şi Athos la Bastilia; 
Aramis amantul doamnei de Chevreuse; Porthos un 
îngâmfat; doamna Bonacieux regăsită; să-ţi trimit cât mai 
curând caleaşaca; să-ţi dau valetul meu; să fac din 
dumneata o victimă a cardinalului, ca să nu bănuiască nimic 
maica stareță; Armentieres, pe malurile râului Lys. E bine? 

— Într-adevăr, scumpul meu cavaler, ai o minunăţie de 
memorie; şi uite, mai adaugă ceva... 

— Ce anume? 

— Am văzut nişte pădurici frumoase, care, cred că se 
întind până în grădina mânăstirii; spune că am voie să mă 
plimb prin pădurice; cine ştie? Voi avea poate nevoie să ies 
prin vreo poartă din fund... 

— Te gândeşti la toate. 

— Şi dumneata uiţi un lucru... 

— Care? 

— Să mă întrebi dacă îmi trebuiesc bani. 

— Aşa e, cât vrei? 

— "Tot aurul pe care-l ai la dumneata. 

— Am aproape cinci sute de pistoli. 

— Şi eu am cam tot atâta; cu o mie de pistoli faci faţă la 
orice; goleşte-ţi buzunarele. 

— Poftim. 

— Bine! Şi când pleci? 

— Peste un ceas; cât să mănânc şi eu ceva şi să trimit după 
un cal. 

— Minunat! La revedere, cavalere! 

— La revedere, contesă! 


— Spune cardinalului o vorbă bună pentru mine. 

— Şi satanei o vorbă buna pentru mine. 

Milady şi Rochefort îşi zâmbiră unul altuia şi se despărţiră. 

Peste un ceas, Rochefort se îndrepta în goana calului, iar 
peste cinci ceasuri trecea prin Arras. 

Cititorii noştri îşi aduc aminte că fusese recunoscut de 
d'Artagnan şi că îngrijorarea ce-l stârnise. Îi îndemnase pe 
cei patru muşchetari să-şi zorească şi mai grozav călătoria. 

Capitolul XXXIII 

PICĂTURA DE APA 

Îndată ce Rochefort ieşise, doamna Bonacieux intră în 
cameră. O găsi pe Milady cu zâmbetul pe buze. 

— Tot n-aţi scăpat de ce v-a fost teamă, - spuse tânăra, - 
astă-seară sau mâine cardinalul trimite să vă ia de aici. 

— Cine ţi-a spus asta, fetiţo? Întrebă Milady. 

— Am auzit-o chiar din gură trimisului. 

— Hai, vino aici lângă mine, o pofti Milady. 

— lată că vin. 

— Aşteaptă, să văd dacă nu cumva ne ascultă cineva. 

— De ce atâta grijă? 

— O să afli numaidecât. 

Milady se ridică şi se duse la uşă, o deschise, privi pe sală 
şi se întoarse iarăşi lângă doamna Bonacieux. 

— Şi-a jucat bine rolul, spuse ea. 

— Cine? 

— Cel care a spus stareţei că e trimisul cardinalului. 

— Cum adică, jucat un rol? 

— Da, copila mea. 

— Prin urmare, omul acela nu e... 

— Omul acela, - spuse Milady coborând glasul, - e fratele 
meu. 

— Fratele dumitale? Se miră doamna Bonacieux. 

— Sst! Numai dumneata ştii taina asta; fata mea; dacă 
spui cuiva, atunci sunt pierdută şi o dată cu mine poate că şi 
dumneata. 

— Doamne, Dumnezeule! 


— Uite ce se întâmplă: fratele meu care venea să mă ajute 
să ies de aici, chiar luptând dac-ar fi fost nevoie, a întâlnit 
pe trimisul cardinalului care venea şi el în căutarea mea: l-a 
urmărit. Ajuns într-un loc al drumului singuratic şi dosnic şi- 
a scos spada şi i-a cerut trimisului să-l dea hârtiile pe care 
le avea la el; trimisul cardinalului a vrut să se apere şi 
atunci fratele meu l-a omorât. 

— Vai! Se cutremură doamna Bonacieux. 

— Gândegşte-te că n-avea încotro. Fratele meu s-a hotărât 
atunci să înlocuiască puterea prin viclenie: a luat hârtiile, a 
venit aci, s-a dat drept trimisul cardinalului şi peste un ceas 
sau două, o să vină o trăsură să mă ia, trimisă chipurile de 
emineţa sa. 

— Înţeleg, trăsura o trimite fratele dumneavoastră. 

— Întocmai. Şi nu-l tot: scrisoarea pe care ai primit-o şi 
care crezi că e de la doamna de Chevreuse... 

— Da. 

— Nu e de la ea. 

— Cum asta? 

— Nici gând; te-au tras pe sfoară, ca să nu te împotriveşti 
când or veni să te ridice de aici. 

— Dar va veni chiar d'Artagnan. 

— Scoate-ţi asta din cap. D'Artagnan şi prietenii lui sunt la 
asediul La Rochelle-ei. 

— De unde ştii dumneata? 

— Fratele meu a întâlnit nişte trimişi de-ai cardinalului 
îmbrăcaţi în haine de muşchetari. Te-ar fi chemat la poartă, 
ai fi crezut că e vorba de prieteni şi niciuna, nici două, te-ar 
fi răpit şi dus la Paris. 

— Doamne! Mi se-nvârte capul în vălmăşagul ăsta de 
mişelii. Simt că dacă o mai ţine aşa, o să înnebunesc, rosti 
doamna Bonacieux. Ducându-şi mâinile la frunte. 

— Aşteaptă... 

— Ce e? 

— Aud tropot de cal; e fratele meu care pleacă; hai sa mai 
îmi iau o dată rămas bun de la el, vino. 


În vreme ce deschidea fereastra, Milady îi făcu semn 
doamnei Bonacieux şi tânăra se apropie de ea. Rochefort 
trecea în goana mare. 

— Cu bine, frate! Îi strigă Milady. 

Cavalerul ridică ochii, văzu cele două femei la fereastră şi 
făcu din goana calului un semn prietenesc aşa-zisei surori. 

— Inimosul de George, şopti ea închizând fereastra: chipul 
ei oglindea şi dragoste şi adâncă restrişte. 

Se întoarse apoi şi se aşeză la locul ei, adâncită parcă În 
propriile-l gânduri. 

— Scumpă doamnă, - se rugă doamna Bonacieux, - iertaţi- 
mă că vă rup firul gândurilor, dar ce mă sfătuiţi să fac? 
Dumnezeul meu! Sunteţi mai pricepută decât mine, vorbiţi, 
vă ascult! 

— Mai întâi - răspunse Milady, - poate că mă înşel, poate 
că d'Artagnan cu prietenii lui o să vină într-adevăr în 
ajutorul dumitale. 

— Vai! Prea ar fi fost frumos, - oftă doamna Bonacieux, - 
nu mi-e sortită mie atâta fericire! 

— Atunci înseamnă că e doar o chestiune de timp, un fel de 
goană, cine soseşte cel dintâi. Dacă prietenii dumitale ajung 
mai repede, atunci ai scăpat; dacă le-o iau înainte oamenii 
cardinalului, atunci eşti pierdută. 

— Da, da, pierdută fără scăpare! Ce-l de făcut atunci? Ce-l 
de făcut? 

— Ar fi un mijloc foarte firesc, la mintea omului... 

— Care? Spuneţi-mi-l! 

— Ar fi să aştepţi ascunsă pe undeva, prin preajmă şi să 
vezi cu ochii dumitale cine sunt oamenii care vin să te 
caute. 

— Dar unde să aştept? 

— Oh! Asta nu-l greu; şi eu o să mă duc să mă ascund la 
câteva leghe de aici, până o veni fratele meu să mă ia: uite! 
Te iau cu mine, ne ascundem şi aşteptăm împreună. 

— Dar n-o să mă lase să plec. Sunt aici aproape ca într-o 
închisoare. 


— Cum stareţa ştie că cu plec din porunca eminenţei sale, 
n-o să creadă că eşti chiar gata să mă însoţeşti. 

— Şi atunci? 

— Atunci trăsura e la poartă; îţi iei rămas bun de la mine, 
te urci pe scara trăsurii ca să mă mai îmbrăţişezi o dată, 
servitorul fratelui meu care vine să mă ia le ştie toate din 
vreme, face semn vizitiului şi o pornim în goana mare. 

— Şi d'Artagnan? Dacă vine d'Artagnan? 

— Crezi că n-o să aflăm noi dacă vine? 

— Dar cum? 

— Nimic mai uşor. Trimitem îndărăt la Bethune pe 
servitorul fratelui meu, în care, după cum ţi-am spus, putem 
avea toată încrederea; se îmbracă într-un fel oarecare şi se 
aşează în faţa mânăstirii: dacă vin trimişii cardinalului, el nu 
se mişcă de acolo, dar daca vine domnul d'Artagnan cu 
prietenii lui, atunci îi aduce pe toţi în locul unde vom fi noi. 

— Cum! Îi cunoaşte? 

— Fireşte, nu l-a văzut pe domnul d'Artagnan la mine 
acasă? 

— Da, da, aveţi dreptate; atunci e foarte bine, cum nu se 
poate mai bine, dar să nu ne depărtăm prea mult de aici. 

— Cel mult la şapte sau opt leghe; să stăm, de pildă, chiar 
la frontieră şi la cea dintâi alarmă plecăm din Franţa. 

— Dar până atunci, ce facem? 

— Aşteptăm. 

— Şi dacă sosesc? 

— Trăsura fratelui meu o să sosească înaintea lor. 

— Dar dacă vin să vă ia tocmai când eu sunt departe de 
dumneavoastră, la masă, de pildă? 

— Uite, fă aşa: 

— Cum? 

— Spune stareţei că îi ceri voie să iei masa cu mine, ca să 
fim toată vremea împreună. 

— O să-mi dea voie? 

— Şi de ce s-ar împotrivi? 

— Foarte bine, atunci nu ne mai despărţim de loc. 


— Du-te acum la ea şi cere-l voie; mi-e capul ameţit, duc să 
mă plimb puţin prin grădină. 

— Duceţi-vă, dar unde vă întâlnesc? 

— Aici, peste un ceas. Vai, ce bună sunteţi! Vă mulţumesc. 

— S-ar putea să n-am eu grijă de dumneata? Chiar dacă n- 
ai fi frumoasă şi atât de încântătoare, nu eşti prietena unuia 
din cei mai buni prieteni ai mei? 

— Dragul de d'Artagnan, cum o să vă mulţumească! 

— Nădăjduiesc şi eu. Haide! Acum ne-am înţeles, putem 
cobori. 

— Vă duceţi în grădină? 

— Da, 

— Luaţi-o atunci de-a lungul sălii, o să daţi de o scara 
tainică şi ajungeţi drept acolo. 

— Minunat! Mulţumesc. 

Cele două femei se despărţiră cu cel mai fermecător 
zâmbet pe buze. 

Milady spusese adevărul, îşi simţea capul groaznic de 
ameţit; născocirile-l încâlcite i se ciocneau în minte ca într- 
un soi de iureş turbat. Trebuia să rămână singură ca să-şi 
mai rânduiască gândurile. Nu vedea limpede în viitor; avea 
nevoie de linişte şi de reculegere pentru a da gândurilor ei 
nedesluşite un contur lămurit, un ţel hotărât. 

Lucrul cel mai grabnic era să răpească pe doamna 
Bonacieux, s-o ducă într-un loc sigur şi, la nevoie, s-o 
păstreze ca ostatică. Milady începea să se teamă de 
sfârşitul acestui duel îngrozitor, în care duşmanii arătau o 
încăpățânare la fel de aprigă ca şi înverşunarea ei. 

De altminteri, simţea, aşa cum se simte venind furtuna, că 
sfârşitul nu era departe şi că nu putea fi decât cumplit. 

După cum am mai spus, lucrul de căpetenie pentru ea era 
să nu-l dea drumul doamnei Bonacieux. Pentru d'Artagnan, 
doamna Bonacieux era însăşi viaţa lui, ba era mai mult 
decât viaţa lui: era viaţa femeii iubite, era, în cazul unor 
împrejurări vitrege, un mijloc de a cădea la învoială şi de a 
smulge foloase cât mai mari. 


Pasul acesta însă era ca şi făcut: doamna Bonacieux o 
urma fără umbră de neîncredere; şi odată ascunse laolaltă 
în Armentieres, putea uşor s-o facă să creadă că d'Artagnan 
nu venise la Bethune. Peste cel mai târziu cincisprezece 
zile, Rochefort va fi îndărăt: iar în timpul celor 
cincispreceze zile, ea va chibzui asupra tot ce trebuia făcut 
ca să se răzbune pe cei patru prieteni. Nu se va plictisi, 
căci, slavă Domnului, se va bucura de cea mai dulce 
petrecere pe care împrejurările o pot îngădui unei femei cu 
atare fire: îşi va pregăti răzbunarea, o cât mai minunată 
răzbunare. 

În vreme ce visa, îşi roti ochii jur împrejur, întipărându-şi 
în minte topografia grădinii. Milady era asemenea unui bun 
general, care prevede totodată biruinţa, dar şi înfrângerea 
şi care e gata în orice clipă, după cum îl călăuzesc sorții 
bătăliei, să înainteze sau să dea îndărăt. 

După un ceas auzi o voce dulce care o chema; era vocea 
doamnei Bonacieux. Blajina stareță se învoise, fireşte, la 
toate şi deocamdată puteau lua masa împreună. 

Ajungând în curte auziră huruitul unei trăsuri care tocmai 
se oprise la poartă. 

Milady ascultă. 

— Auzi? Întrebă ea. 

— Da, zgomot de trăsură. 

— E trăsura pe care ne-o trimite fratele meu. 

— Oh! Dumnezeule! 

— Hai! Ţine-ţi cumpătul! 

Tocmai suna la poarta mânăstirii. Milady nu se înşelase. 

— Urcă-te în camera dumitale, - îi spuse doamnei 
Bonacieux, - desigur că ai câteva giuvaere pe care vrei să le 
iei cu dumneata. 

— Am scrisorile lui, îi răspunse ea. 

— Bine! Du-te de le ia şi vino pe urmă în cameră la mine. 
Vom lua masa în grabă; poate că o să ne apuce noaptea pe 
drum, trebuie să prindem puteri. 


— Doamne, Dumnezeule! Murmură doamna Bonacieux, 
ducându-şi mâna la inimă. Simt că mă înăbuş, nu mai pot 
merge. 

— Nu te lăsa aşa! Hai, nu te lăsa! Gândeşte-te că peste un 
sfert de ceas eşti scăpată şi nu uita că tot ce faci e numai 
pentru el. 

— Da, da, numai pentru el! M-aţi înviorat cu un singur 
cuvânt, duceţi-vă, vă ajung din urmă. 

Milady urcă repede la ea în cameră; găsi acolo pe valetul 
lui Rochefort şi-l dădu lămuriri. 

Trebuia să aştepte la poartă; dacă din întâmplare se iveau 
muşchetarii, trăsura ar fi plecat în goană, ar fi înconjurat 
mânăstirea şi ar fi aşteptat-o pe Milady într-un mic sat 
aşezat de cealaltă parte a pădurii; în cazul acesta, Milady ar 
fi străbătut pădurea de-a curmezişul şi s-ar fi dus pe jos 
până-n sat; după cum am mai spus, cunoştea de minune 
aceste meleaguri ale Franţei. 

Dacă muşchetarii nu se iveau, toate trebuiau să urmeze 
aşa cum fusese hotărât din vreme; doamna Bonacieux se 
urca în trăsură ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas bun de la 
Milady, iar aceasta o lua cu ea. 

Doamna Bonacieux intră în cameră; atunci pentru a-l risipi 
orice bănuială, dacă întâmplător ar fi avut vreuna, Milady 
mai spuse încă o dată valetului ultimele sale porunci. 

Apoi îi puse şi câteva întrebări în privinţa trăsurii: era o 
caleaşcă trasă de trei cai, mânaţi de un soi de surugiu. 
Valetul lui Rochefort trebuia să călărească în frunte, ca 
ştafetă. 

Se înşela Milady când credea că doamna Bonacieux ar fi 
putut bănui ceva; sărmana tânără era prea curată 
sufleteşte ca să bănuiască pe o femeie de atâta rea 
credinţă; dealtminteri, numele contesei de Winter, rostit de 
călugăriţă, îi era cu desăvârşire necunoscut, după cum nu 
avea habar că numita femeie avusese o vină atât de mare şi 
de neînduplecată în nenorocirile vieţii ei. 


— Vezi, - spuse Milady, după ce valetul ieşi din cameră, - 
totul e gata. Călugăriţa nu ştie nimic şi crede că vine să mă 
ia din partea cardinalului. Omul s-a dus să dea ultimele 
lămuriri; îmbucă ceva, bea un deget de vin şi hai să plecăm. 

— Da, - spuse mecanic şi doamna Bonacieux, - da, să 
plecăm. 

Milady îi făcu semn să se aşeze în faţa ei, îi turnă puţin vin 
de Spania şi-l dădu din pieptul de pasăre. 

— Uite, - vru s-o îmbărbăteze, - o să ne meargă în plin: se 
lasă noaptea; când o miji de ziuă, noi o să fim în văgăuna 
noastră şi n-o să-l treacă nimănui prin minte unde suntem. 
Haide, ţine-ţi firea, mănâncă ceva. 

Doamna Bonacieux înghiţi pe nemestecate câteva 
îmbucături şi-şi muie buzele în paharul cu vin. 

— Haide, haide, - o sfătui Milady, ducându-şi paharul la 
buze, - haide, fă ca mine. 

Dar în clipa când îşi ducea paharul la gură, mâna îi rămase 
în aer: auzise pe drum tropotul unor cai în goană, care 
parcă se apropiau; în acelaşi timp i se păru că aude şi 
nechezatul lor. 

Zgomotul o smulse din bucuria ei, aşa cum vuietul furtunii 
ar trezi pe cineva în mijlocul unui vis frumos: se îngălbeni la 
faţă şi alergă la fereastră, în vreme ce doamna Bonacieux 
se ridică tremurând, sprijinindu-se de scaun, ca să nu cadă. 

Nu se vedea încă nimic. Se auzea doar goana cailor care 
se apropiau tot mai mult. 

— Doamne! - şopti doamna Bonacieux, - ce-l zgomotul 
care se aude? 

— Sunt sau prietenii, sau duşmanii noştri, răspunse 
Milady, cu groaznica ei linişte. Stai acolo! Îţi spun eu. 

Doamna Bonacieux rămase în picioare, mută, nemişcată şi 
albă ca o statuie. 

Zgomotul se înteţea; caii un puteau să fie la mai mult de o 
sută cincizeci de paşi; dacă nu se zăreau încă, era din 
pricină că drumul făcea acolo o cotitură. Totuşi, tropotul era 


atât de deslugşit încât s-ar fi putut număra caii după 
pocnetul ritmic al potcoavelor. 

Milady privea, încordându-se din răsputeri; era atâta 
lumină cât să poată deosebi pe cei care veneau. 

Deodată zări strălucind după cotitură pălării cu galoane şi 
cu pene fluturând; numără doi, apoi cinci, apoi opt călăreţi; 
unul dintre ei era în fruntea celorlalţi, la două lungimi de 
cal depărtare. 

Milady scoase un geamăt înăbuşit: călăreţul care gonea în 
frunte era d'Artagnan. 

— Dumnezeule! Oftă doamna Bonacieux. Ce se întâmplă? 

— E uniforma ostaşilor domnului cardinal; nici o clipă de 
pierdut! Strigă Milady. Să fugim! Hai să fugim! 

— Da, da, să fugim! Spunea şi doamna Bonacieux, dar fără 
să poată face un pas, ţintuită în loc de spaimă. 

Se auzeau călăreţii care treceau pe sub fereastră. 

— Vino odată! Haide, vino! Se răsti Milady, încercând s-o 
târască pe tânăra femeie de braţ. Tot mai putem fugi prin 
grădină; am cheia; dar să ne grăbim, peste cinci minute o 
să fie prea târziu. 

Doamna Bonacieux încercă să meargă, făcu doi paşi şi 
căzu în genunchi. Zadarnic încercă Milady s-o ridice şi s-o ia 
de acolo. În clipa aceea se iviseră muşchetarii. Urmară trei- 
patru detunături de armă. 

— Te mai întreb o dată: vrei să vii? Răcni Milady. 

— Doamne, Dumnezeule, vedeţi bine că n-am putere; 
vedeţi că nu pot merge; fugiţi singură. 

— Să fug singură? Să te las aici? Nu, nu niciodată! 
Răspunse Milady. 

Deodată se opri; o străfulgerare sălbatică îi scăpără în 
ochi; alergă la masă şi desfăcându-şi uimitor de iute piatra 
inelului, dădu drumul grăuntelui de dedesubt în paharul 
doamnei Bonacieux. 

Micul grăunte roşiatic se topi numaidecât. 

Apoi, luând hotărâtă paharul în mână, îi spuse: 

— Bea! Vinul ăsta o să-ţi dea putere, hai, bea! 


Şi apropie paharul de buzele sărmanei tinere, care bău 
fără a se gândi la nimic. 

— Nu în felul ăsta aş fi vrut să mă răzbun, îşi spuse Milady, 
punând, cu un surâs drăcesc, paharul pe masă; dar zău, la 
urma urmei, faci ce poţi. 

Şi se repezi afară din cameră. 

Doamna Bonacieux o văzu fugind fără s-o poată urma, 
aidoma celor care visează că sunt urmăriţi şi se străduiesc 
zadarnic să fugă. 

Trecură astfel câteva clipe; la poartă se auzea larmă 
asurzitoare; doamna Bonacieux se aştepta s-o vadă din 
clipă în clipă pe Milady, dar Milady nu se arăta. 

De câteva ori, fără îndoială de spaimă, o sudoare rece îi 
umezi fruntea înfierbântată. 

În sfârşit, auzi scârţâitul porţilor care se deschideau; 
zgomotul cismelor şi al pintenilor răsunară pe scară; 
ajungea până la ea zumzetul mai puternic al mai multor 
voci care se apropiau din ce în ce şi i se păru chiar că aude 
rostindu-se numele ei. 

Deodată scoase un strigăt de bucurie şi se repezi la uşă: 
recunoscuse glasul lui d'Artagnan. 

— D'Artagnan! D'Artagnan! Strigă ea, dumneata eşti? Vino 
pe aici! Pe aici! 

— Constance! Constance! - răspunse tânărul, - unde eşti? 
Pentru numele lui Dumnezeu, unde eşti? 

În clipa aceea uşa chiliei, împinsă din afară, se deschise 
furtunos, mai mulţi bărbaţi dădură năvală în cameră; 
doamna Bonacieux căzuse într-un jilţ, fără să mai poată face 
Nici o mişcare. 

D'Artagnan aruncă din mână un pistol încă fumegând şi 
căzu în genunchi în faţa iubitei; Athos îşi puse îndărăt 
pistolul la cingătoare. Porthos şi Aramis, care-şi ţineau În 
mână spada, o puseră şi ei în teacă. 

— Oh, d'Artagnan! Iubitul meu d'Artagnan! În sfârşit, ai 
venit: nu m-ai înşelat, dragule! Tu eşti! 

— Da, da, Constance! Suntem unul lângă altul! 


— Degeaba spunea ea că nu vei veni, ştiam eu că toto să 
vii; n-am vrut să fug; ah! Ce bine am făcut, ce fericită sunt! 

La cuvântul de ea, Athos, care se aşezase liniştit, se ridică 
dintr-o dată. 

— Ea! Cine ea? Întrebă d'Artagnan. 

— Tovarăşa mea, aceea care, din prietenie pentru mine, 
voia să mă scape de prigoană; care crezând că sunteţi 
ostaşi ai cardinalului, a fugit chiar acum de aici. 

— Tovarăşa dumitale? Rosti d'Artagnan, mai alb la faţă 
decât vălurile iubitei. De care tovarăşă vrei să vorbeşti? 

— De aceea a cărei trăsură era la poarta mânăstirii, de o 
femeie care zice că e prietena dumitale d'Artagnan; de o 
femeie căreia i-ai povestit toate. 

— Numele ei, numele ei! Stăruia d'Artagnan. Dumnezeul 
meu, nu ştii numele? 

— Ba da şi l-a spus în faţa mea; aşteaptă. Dar ce ciudat... 
Mi se tulbură mintea, nu mai văd bine... 

— Ajutor! Prieteni, ajutor! Mâinile-l sunt reci ca gheaţa! 
Strigă d'Artagnan. Şi-l e rău, Dumnezeule mare! Îşi pierde 
cunoştinţa! 

În vreme ce Porthos chema în ajutor cât îl ţinea gura, 
d'Artagnan alergă la masă ca să ia un pahar cu apă; dar se 
opri văzând ce groaznic se schimbase la faţă Athos, care, în 
picioare, cu părul zbărlit, cu ochii holbaţi d spaimă, îşi 
pironise privirea pe unul din paharele de pe masă, părând 
pradă celei mai îngrozitoare bănuieli. 

— Nu, - spunea Athos, - nu se poate! Dumnezeu nu va 
îngădui atare nelegiuire! 

— Apă, apă, striga d'Artagnan. Apă! 

— O! Biata femeie! Biata femeie! Murmura Athos cu vocea 
sugrumată. 

Doamna Bonacieux deschise ochii sub sărutările lui 
d'Artagnan. 

— Îşi vine în fire! Se bucură tânărul. Doamne. 
Dumnezeule! Îţi mulţumesc! 


— Doamnă, - întrebă Athos, - doamnă. În numele cerului, 
al cui e paharul ăsta gol? 

— Al meu domnule... Răspunse tânăra femeie cu vocea 
stinsă. 

— Dar cine v-a turnat vin în pahar? 

— Ea. 

— Şi cine este ea? 

— Ah! Mi-aduc aminte, - murmură doamna Bonacieux, - 
contesa de Winter... 

Cei patru prieteni scoaseră într-un singur glas acelaşi 
strigăt, dar al lui Athos răsunase mai puternic decât toate 
celelalte. 

În clipa aceea, faţa doamnei Bonacieux se făcu pământie, o 
durere sfâşietoare o dobori, căzu gâfâind în braţele lui 
Porthos şi ale lui Aramis. 

D'Artagnan apucă mâna lui Athos cu o groază 
neînchipuită. 

— Ce e? Întrebă el. Tu crezi... 

Vocea i se stinse într-un hohot de plâns. 

— Cred tot, răspunse Athos, muşcându-şi buzele până la 
sânge, ca să nu izbucnească în lacrimi. 

— D'Artagnan! D'Artagnan! Îl chema doamna Bonacieux. 
Unde eşti? Nu pleca de lângă mine, nu vezi că mor? 

D'Artagnan dădu drumul mâinilor lui Athos pe care le 
ţinea în mâinile sale încleştate şi alergă la ea. Faţa ei atât de 
frumoasă era răscolită de chinuri, ochii sticloşi nu mai 
aveau viaţă. Trupul i se zvârcolea, sudoarea îi şiroia pe 
frunte. 

— În numele cerului! Alergaţi, strigaţi! Porthos, Aramis, 
chemaţi în ajutor! 

— Zadarnic, - şopti Athos, - zadarnic, împotriva otravei pe 
care o toarnă ea, nu e nici un leac. 

— Da, da, ajutor! Ajutor! Murmura stins doamna 
Bonacieux. Ajutor! 

Apoi, cu bruma de puteri ce-l mai rămânea, luă capul 
tânărului în mâinile ei şi privindu-l o clipă, ca şi cum şi-ar fi 


pus tot sufletul în privirea aceea, îşi lipi gura de gura lui, cu 
un hohot înăbuşit. 

— Constance! Constance! Gemu d'Artagnan. 

Un oftat uşor se desprinse de pe buzele doamnei 
Bonacieux, atingând ca o adiere buzele lui d'Artagnan; era 
sufletul ei de înger curat şi iubitor care se înălța spre 
ceruri. 

D'Artagnan nu mai strângea în braţe decât un leş 
neînsufleţit. 

Scoase un strigăt şi se prăbuşi alături de iubită, la fel de 
livid şi de îngheţat ca şi ea. 

Porthos izbucni în plâns, Aramis ridică ameniţător pumnul 
spre cer, Athos îşi făcu semnul crucii. 

Tocmai atunci, în pragul uşii se ivi un bărbat aproape la fel 
de palid ca şi cei din cameră şi, aruncându-şi privirea jur 
împrejur, văzu pe doamna Bonacieux moartă şi pe 
d'Artagnan leşinat. 

Nimerea tocmai în clipele de uluire care urmează 
loviturilor năprasnice. 

— Nu m-am înşelat, - grăi el, - iată-l pe domnul 
d'Artagnan, iar dumneavoastră sunteţi cei trei prieteni ai 
lui, domnii Athos, Porthos şi Aramis! 

Muşchetarii, ale căror nume fuseseră rostite, îl priveau 
uimiţi pe străin. Li se părea că-l cunoaşteau şi ei. 

— Domnilor, - urmă noul venit, - sunteţi ca şi mine în 
căutarea unei femei care, - adăugă el cu un surâs groaznic, 
- trebuie să fi trecut pe aici de vreme ce văd un cadavru! 

Cei trei prieteni nu răspunseră; după voce însă şi după 
chipul străinului, li se părea că-l mai văzuseră o dată; totuşi 
nu-şi puteau aduce aminte în ce împrejurări. 

— Domnilor, - urmă noul venit, - fiindcă nu vreţi să 
recunoaşteţi pe un om care poate că vă datorează de două 
ori viaţa, trebuie să-mi spun numele: sunt lordul de Winter, 
cumnatul acelei femei. 

Cei trei prieteni scăpară un strigăt de uimire. 

Athos se ridică şi-l întinse mâna. 


— Fiţi bine venit, milord, spuse el. Sunteţi de-ai noştri. 

— Am plecat din Portsmouth cinci ore după plecarea ei, - 
urmă lordul de Winter, - am sosit la Boulogne cu trei ore 
după ce plecase de acolo şi la Saint-Omer numai cu 
douăzeci de minute; în sfârşit, la Lilliers i-am pierdut urma. 
Mergeam la voia întâmplării, întrebând pe toată lumea, 
când deodată v-am văzut trecând în goană: l-am recunoscut 
pe domnul d'Artagnan; v-am strigat, dar nu mi-aţi răspuns. 
Am vrut să vă ajung din urmă, însă calul meu era prea 
obosit ca să se ţină de ai dumneavoastră. Şi totuşi, cu toată 
graba, aţi sosit pare-se prea târziu. 

— După cum vedeţi, răspunse Athos arătând lordului de 
Winter pe doamna Bonacieux moartă şi pe d'Artagnan, pe 
care Porthos şi Aramis încercau să-l trezească la viaţă. 

— Au murit amândoi? Întrebă netulburat lordul de Winter. 

— Din fericire nu, răspunse Athos. Domnul d'Artagnan e 
numai leşinat. 

— A! Cu atât mai bine! Zise lordul de Winter. 

Într-adevăr, în clipa aceea d'Artagnan deschise ochii. 

Se smulse din braţele lui Porthos şi ale lui Aramis şi se 
zvârli ca un nebun peste trupul iubitei. 

Athos se ridică, înaintă spre prietenul lui încet şi solemn, îl 
sărută duios şi, văzându-l că izbucneşte în lacrimi, îi spuse 
cu glasul lui atât de nobil şi de pătrunzător: 

— Prietene, fii bărbat! Femeile îşi plâng morţii, bărbaţii şi-l 
răzbună. 

— Da, da, zise d'Artagnan, da! Pentru ca s-o răzbun, sunt 
gata oricând să te urmez! 

Folosind clipa în care nădejdea răzbunării înviorase pe 
nefericitul său prieten, Athos făcu semn lui Porthos şi lui 
Aramis să se ducă s-o cheme pe maica stareță. 

Cei doi prieteni o întâlniră pe coridor, zăpăcită şi 
cutremurată de atâtea întâmplări; chemă mai multe 
călugăriţe, care, în pofida obiceiurilor mânăstireşti, se 
treziră deodată în faţa a cinci bărbaţi. 


— Doamnă, - grăi Athos, trecându-şi braţul pe sub braţul 
lui d'Artagnan, - lăsăm în smerita dumneavoastră grijă 
trupul acestei nefericite femei. A fost un înger pe pământ 
înainte de a fi un înger în ceruri. Priviţi-o ca pe una dintre 
surorile dumneavoastră. O să ne întoarcem într-o zi, să ne 
rugăm pe mormântul ei. 

D'Artagnan îşi ascunse faţa în pieptul lui Athos şi izbucni în 
lacrimi. 

— Plângi, - îi spuse Athos, - plângi inimă plină de dragoste, 
de tinereţe şi de viaţă! Cum aş vrea să pot plânge şi eu ca 
tine! 

Îşi trase apoi după sine prietenul, drăgăstos ca un tată, 
mângâietor ca un preot şi mare ca un om care a suferit 
mult în viaţă. 

Şi urmaţi de valeţii care duceau caii de dârlogi, toţi cinci 
se îndreptară spre oraşul Bethune, ale cărui mahalale 
începuseră să se şi zărească; se opriră apoi în faţa celui 
dinţii han care le ieşi în cale. 

— Dar n-o urmărim pe femeia aceea? Întrebă d'Artagnan. 

— Mai târziu, răspunse Athos. Am de luat anumite măsuri. 

— O să ne scape, - stărui tânărul, - o să ne scape, Athos şi 
numai din vina ta. 

— Răspund eu de ea, îi făgădui Athos. 

Atâta încredere avea d'Artagnan în cuvântul prietenului, 
încât îşi plecă fruntea şi intră în han fără să răspundă nici 
un cuvânt. 

Porthos şi Aramis se uitau unul la altul, neputând înţelege 
pe ce se bizuia Athos. 

Lordul de Winter credea că muşchetarul vorbea astfel 
pentru a mai amorţi durerea lui d'Artagnan. 

— Şi acum, domnilor, - vorbi Athos, după ce se încredinţă 
că în han se găseau cinci camere libere, - să ne ducem 
fiecare în camera noastră; d'Artagnan are nevoie să 
rămână singur, ca să plângă şi să doarmă. Fiţi pe lăsaţi 
toate în grija mea. 


— Mi se pare totuşi, - spuse lordul de Winter, - că dacă 
trebuiesc luate unele măsuri împotriva contesei, atunci asta 
mă priveşte pe mine: este cumnata mea. 

— Iar în ceea ce mă priveşte, - adăugă Athos, - este soţia 
mea. 

D'Artagnan surâse, căci pricepu că Athos îşi ţintea fără 
greş răzbunarea, de vreme ce dezvăluia asemenea taină; 
Porthos şi Aramis se priviră îndelung, cu faţa ca de ceară; 
lordul de Winter îşi mai zise că Athos nu era în toate 
minţile. 

— Duceţi-vă deci fiecare în camera dumneavoastră, - urmă 
Athos, - şi lăsaţi-mă să fac aşa cum cred eu de cuviinţă. În 
calitatea mea de soţ, toate astea mă privesc. Te rog însă, 
d'Artagnan, dacă n-ai pierdut fiţuica ce-a zburat din pălăria 
bărbatului acela şi pe care e scris numele satului... Dă-mi-o 
încoa! 

— Da, da, - îşi aminti d'Artagnan, - înţeleg acum, numele 
acela scris de mâna ei... 

— Vezi bine! Răspunse Athos, tot e un Dumnezeu În 
ceruri! 

Capitolul XXXIV 

OMUL CU PELERINA ROŞIE 

O durere cruntă luă locul deznădejdii lui Athos, 
limpezindu-l parcă şi mai mult mintea lui, atât de 
clarvăzătoare. Prins în vadul unui singur gând, al făgăduielii 
făcute şi al răspunderii luate, se retrase cel din urmă în 
camera sa, rugă pe hangiu să-l dea o hartă a ținutului, se 
aplecă pe deasupra, cercetă liniile însemnate şi dându-şi 
seama că patru drumuri diferite duceau de la Bethune la 
Armentieres, porunci să-l cheme pe cei patru valeţi. 

Planchet, Grimaud, Mousqueton şi Bazin se şi înfăţişară 
pentru a primi poruncile limpezi, hotărâte şi tăioase ale lui 
Athos. 

Trebuiau să plece a doua zi dimineaţa, în zori şi să se ducă 
la Armentieres, fiecare pe alt drum. Planchet, cel mai isteţ 
dintre toţi patru, trebuia să urmeze drumul pe care se 


îndepărtase trăsura asupra căreia cei patru prieteni 
trăseseră focurile de armă, trăsură însoţită, după cum îşi 
amintesc cititorii, de-un slujitor al lui Rochefort. 

Athos îi punea în mişcare întâi pe valeţi, deoarece 
descoperise la fiecare din ei, de când erau în slujba lui şi a 
prietenilor, felurite şi preţioase însuşiri. 

Apoi, nişte valeţi care pun tot soiul de întrebări 
trecătorilor dau mai puţin de bănuit decât stăpânii lor şi se 
bucură de mai multă bunăvoință din partea celor întrebaţi 

În sfârşit, Milady cunoştea pe stăpâni, dar nu-l ştia pe 
valeţi: dimpotrivă, valeţii o cunoşteau bine pe Milady. 

Toţi patru trebuiau să se întâlnească după aceea, într-un 
anume loc, a doua zi la unsprezece: dacă ar fi descoperit 
unde se ascundea Milady, trei din ei trebuiau să rămână de 
strajă, iar cel de al patrulea urma să se întoarcă la Bethune, 
ca să-l dea de veste lui Athos şi să slujească de călăuză celor 
patru prieteni. 

Odată aceste hotărâri luate, cei patru valeţi se retraseră şi 
ei la rândul lor. 

Atunci Athos se ridică de pe scaun, îşi încinse spada, se 
înfăşură în pelerină şi ieşi din han: era aproape zece. Se 
ştie că la zece seara, în provincie străzile sunt puţin 
umblate. Cu toate astea, Athos căuta vădit pe cineva căruia 
să-l poată pune o întrebare. Întâlnind în cele din urmă, un 
trecător întârziat, se apropie de el şi-l spuse câteva cuvinte. 
Deşi dăduse îngrozit îndărăt, trecătorul răspunse totuşi la 
întrebarea muşchetarului, arătându-l drumul cu mâna. 
Athos vru să-l dea o jumătate de pistol, ca să-l însoţească, 
dar omul îşi văzu de drum. 

Athos se înfundă în strada ce-l fusese arătată de departe, 
dar ajuns la o răspântie se opri iarăşi, vădit încurcat. Cum 
însă putea mai uşor întâlni pe cineva la o răspântie decât în 
altă parte, rămase locului. Într-adevăr, peste câteva clipe, 
văzu trecând un paznic de noapte. Athos îi puse aceeaşi 
întrebare pe care o pusese şi celui dintâi trecător; paznicul 
se arătă la fel de îngrozit şi neprimind la rândul lui să-l 


însoţească, îi arătă lui Athos, cu mâna, drumul pe care 
trebuia să-l urmeze. 

Tot înaintând spre partea arătată, Athos ajunse într-o 
mahala de la un capăt al oraşului, opus celui pe unde 
intrase împreună cu prietenii lui. Neliniştit şi încurcat, se 
opri şi acolo pentru a treia oară. 

Din fericire, un cerşetor, care tocmai trecea, se apropie de 
Athos, ca să-l ceară de pomană. Athos îi arătă un taler, 
spunându-l să-l însoţească până unde se duce. Cerşetorul 
şovăi o clipă, dar la vederea banului de argint lucind în 
întuneric, se hotări totuşi să primească şi o porni înaintea 
muşchetarului. 

Ajuns la capătul unei străzi, îi arătă de departe o căsuţă 
singuratică, pustie parcă şi tristă. În vreme ce Athos se 
îndrepta într-acolo, cerşetorul care-şi primise plata, o luase 
la sănătoasa, repede, cât îl duceau picioarele. 

Athos făcu înconjurul casei, ca să dea de uşa ce se pierdea 
în mijlocul vopselei roşiatice de pe ziduri: nici o lumină nu 
străbătea prin crăpăturile obloanelor, nici un zgomot nu 
trăda că înăuntru ar fi locuit cineva. Căsuţa era tristă şi 
tăcută ca un mormânt. 

De trei ori ciocăni Athos în uşă, fără ca cineva să-l 
răspundă. La a treia lovitură, auzi înăuntru paşi ce se 
apropiau; în sfârşit, uşa se întredeschise şi în prag se ivi un 
bărbat înalt, cu chipul palid, cu părul şi barba neagră. 

Amândoi schimbară în şoaptă câteva cuvinte, apoi 
bărbatul cel înalt îi făcu semn muşchetarului că poate să 
intre. Athos se grăbi să primească şi uşa se închise în urma 
lui. 

Omul, în a cărui căutare Athos pornise atât de departe şi 
pe care-l găsise cu atâta greutate, îl duse în laboratorul său, 
unde lega tocmai cu sârmă oasele unui schelet care se 
bălăbăneau, ciocnindu-se între ele; rânduise trupul întreg, 
afară doar de cap, care se mai afla încă pe o masă. 

Tot ce se vedea împrejur arăta că locuitorul casei se 
îndeletnicea cu ştiinţele naturale: erau acolo borcane pline 


cu şerpi, aşezate după specii; şopârle uscate cu străluciri de 
smarald şlefuit, înrămate în rame mari de lemn negru; în 
sfârşit, mănunchiuri de buruieni sălbatice înmiresmate şi, 
de bună seamă, înzestrate cu însuşiri necunoscute 
muritorilor de rând, atârnau în ungherele tavanului. 

Încolo, nici familie, nici servitori; bărbatul cel înalt locuia 
singur în toată casa. 

Athos aruncă o privire rece şi nepăsătoare asupra tuturor 
lucrurilor din încăpere şi, poftit de gazdă, se aşeză lângă el. 

Îi lămuri după aceea pentru ce venise la el şi ceea ce îi 
cerea, dar n-apucă să-şi isprăvească vorba şi necunoscutul, 
care rămăsese în picioare în faţa muschetarului dădu înapoi 
îngrozit, nevrând să primească. Athos scoase atunci din 
buzunar un petic de hârtie pe care erau scrise doar două 
rânduri, însoţite de o semnătură şi de o pecete şi ile arătă 
celui care îi respinsese cererea prea în pripă. Bărbatul cel 
înalt n-apucă bine să citească cele două rânduri, să se uite 
la semnătură şi la pecete, că se şi înclină în semn că nu mai 
are nimic de zis şi că e gata să se supună. 

Era, de altminteri, tot ce dorea Athos; se ridică, salută, 
ieşi, o luă iarăşi pe drumul pe care venise, se întoarse la 
han şi se închise în camera lui. 

Dis-de-dimineaţă, d'Artagnan se duse la el în odaie, ca să-l 
întrebe ce trebuie să facă. 

— Să aştepţi, îi răspunse Athos. 

Peste câteva minute, stareţa mânăstirii trimise vorbă 
muşchetarilor că înmormântarea va avea loc la amiază. În 
privinţa otrăvitoarei, nu aveau încă nici un fel de ştire: atât 
doar, că fugise, fără îndoială, prin grădină, căci se 
descoperise pe nisip urma paşilor ei şi se găsise poarta 
încuiată; cheia porţii dispăruse. 

La ora hotărâtă, lordul de Winter şi cei patru prieteni se 
duseră la mânăstire; clopotele sunau în înaltul cerului; 
capela era deschisă: zăbrelele stranei erau închise. În 
mijlocul stranei odihnea trupul moartei în veşmintele ei de 
soră. De fiecare parte a stranei şi îndărătul zăbrelelor ce 


dădeau spre mânăstire se aflau toate călugărițele 
carmelite, ascultând de acolo prohodul şi îmbinându-şi 
cântecul cu al preoţilor, fără a-l vedea pe mireni şi fără a fi 
văzute de ei. 

La uşa capelei, d'Artagnan simţi că puterile îl părăsesc 
iarăşi; se întoarse să-l caute din ochi pe Athos, dar Athos se 
făcuse nevăzut. 

Credincios misiunii sale răzbunătoare, Athos ceruse să se 
ducă în grădină; acolo, urmărind pe nisip paşii uşori ai 
femeii, care, pretutindeni pe unde trecuse, lăsase o dâră de 
sânge, ajunse până la poarta din fund; puse să i-o deschidă 
şi se înfundă în pădure. 

Şi toate bănuielile lui se dovediră adevărate: drumul pe 
care se îndepărtase trăsura făcea ocolul pădurii. Athos o luă 
câtva timp pe drumul acela, cu ochii aţintiţi pe pământ; 
uşoare urme de sânge, fie de la o rană a celui care însoțea 
trăsura ca ştafetă, fie de la vreunul din cai, se iveau din loc 
în loc. După vreo trei sferturi de leghe, la cincizeci de metri 
de satul Festubert, se desluşea o pată mai mare de sânge; 
acolo pământul era bătătorit de cai; între pădure şi locul cu 
pricina, cu puţin îndărătul pământului bătătorit, se vedea 
aceeaşi urmă de paşi mici ca şi în grădină; fără îndoială 
trăsura se oprise acolo. 

În locul acela, Milady ieşise din pădure şi se urcase în 
trăsură. 

Mulţumit de descoperirea care-l întărea bănuielile, Athos 
se întoarse la han şi găsi pe Planchet, care-l aştepta 
nerăbdător. 

Totul se petrecuse aşa cum prevăzuse Athos. 

Planchet urmase drumul pe care o luase trăsura, văzuse 
ca şi Athos, petele de sânge şi descoperise, tot ca Athos 
locul unde se opriseră caii; dar el mersese şi mai departe cu 
cercetările, astfel încât, la un pahar de vin, într-o cârciumă 
din satul Festubert, aflase, fără să fi avut nevoie să mai 
întrebe, că în ajun, pe la opt şi jumătate seara, un bărbat 
rănit, însoțitor al unei doamne care călătorea într-o trăsură 


cu cai de poştă, trebuise să se oprească, neputând merge 

mai departe. Întâmplarea fusese pusă pe seama unor hoţi 
care opriseră trăsura în pădure. Omul rămăsese în sat, iar 
femeia, după ce schimbase caii, îşi văzuse de drum. 

Luând-o pe urmele vizitiului care mânase, Planchet izbuti 
să-l dibuie. O dusese pe călătoare până la Fromelles, iar de 
la Fromelles aceasta plecase spre Armentieres. Planchet 
tăie drumul de-a curmezişul şi la şapte dimineaţa era în 
Armentieres. Nu se afla acolo decât un singur han, al Poştei. 

Planchet pătrunse înăuntru în chip de valet, doritor să 
găsească slujbă. După zece minute de vorbă cu slugile 
hanului, află că o femeie singură sosise la unsprezece 
noaptea, luase o cameră şi chemându-l pe hangiu îi spusese 
că avea de gând să rămână câtva timp prin împrejurimi. 

Nici nu dorea Planchet să afle mai multe. Alergă la locul 
întâlnirii, îi găsi pe cei trei valeţi, sosiți acolo la ceasul 
hotărât, îi puse de pază la toate ieşirile hanului şi dădu fuga 
să-l găsească pe Athos; acesta sfârşea tocmai de primit 
lămuririle lui Planchet, când prietenii săi intrară cu toţii în 
odaie. 

Toate chipurile erau întunecate şi crunte, până şi chipul 
blând al lui Aramis. 

— Şi acum ce să facem? Întrebă d'Artagnan. 

— Să aşteptaţi, răspunse Athos. 

Fiecare se duse în camera lui. 

La ora opt seara, Athos porunci să se pună şaua pe cai şi 
trimise veste lordului de Winter şi prietenilor să se 
pregătească de drum. 

Într-o clipă, toţi cinci fură gata. Îşi încercă fiecare armele 
şi le încărcară. Athos cobori cel din urmă şi-l găsi pe 
d'Artagnan călare, părând nerăbdător. 

— Un dram de răbdare, - spuse Athos, - mai lipseşte 
cineva. 

Cei patru călăreţi priviră miraţi împrejur, întrebându-se 
zadarnic în sinea lor cine era acel cineva care ar fi putut să 
le lipsească. 


În clipa aceea, Planchet aduse calul lui Athos şi 
muşchetarul sări zvelt în şa. 

— Aşteptaţi-mă, - le spuse el, - mă întorc numaidecât. 

Şi o porni în goană. 

După un sfert de oră se întoarse într-adevăr. Însoţit de un 
bărbat mascat, înfăşurat într-o pelerină roşie. 

Lordul de Winter şi cei trei muşchetari se priviră 
întrebător. Niciunul din ei n-ar fi putut da celuilalt vreo 
lămurire, căci nimeni nu ştia ce era cu bărbatul acela. Îşi 
ziseră totuşi că aşa trebuia să fie, de vreme ce aşa hotărâse 
Athos. 

La ora nouă, micul alai de călăreţi, în frunte cu Planchet, o 
porni pe drumul pe care-l urmase trăsura. 

Ce jalnic alai! Şase bărbaţi călări alergau în tăcere, fiecare 
adâncit în gândurile lui şi toţi şase posomorâţi ca 
deznădejdea şi întunecaţi ca ispăşirea. 

Capitolul XXXV 

JUDECATA 

Era o noapte neagră şi vijelioasă; nori grei se rostogoleau 
pe cer, întunecând sclipirea stelelor: luna răsărea tocmai 
către miezul nopţii. 

Când şi când, la lumina unui fulger care scăpăra în zare, 
se vedea drumul desfăşurându-se alb şi pustiu; apoi, cum se 
stingea fulgerul, bezna cobora peste tot înconjurul. 

Athos îl striga mereu pe d'Artagnan, care călărea în 
fruntea celorlalţi şi îl silea să-şi ia locul, de unde, după 
câteva clipe, o pornea iarăşi; căci d'Artagnan n-avea decât 
un singur gând: înainte, să meargă mereu înainte... 

Străbătură în tăcere satul Festubert, unde se oprise 
slujitorul rănit, o luară apoi de-a lungul pădurii Richebourg; 
ajungând la Herlier, Planchet, care călăuzea pe călăreţi, 
coti la stânga. 

În mai multe rânduri, lordul de Winter, Porthos şi Aramis 
încercaseră să-l vorbească omului cu pelerină roşie, dar la 
fiecare întrebare, el se înclinase fără să răspundă. 


Pricepând atunci că nu din senin necunoscutul dorea să 
păstreze tăcerea, călăreţii încetară să-l mai pună întrebări. 

Dealtminteri, furtuna se înteţea, fulgerele săgetau 
văzduhul unul după altul, se auzea bubuitul tunetului, iar 
vântul, ştafetă a vijeliei, şuiera prin penele şi pletele, 
călăreţilor. Începură atunci a goni. 

Ceva mai departe de Fromelles, izbucni furtuna: îşi puseră 
pelerinele; mai rămâneau de străbătut trei leghe: 
străbătură şi cele trei leghe, sub ropotele ploii năprasnice. 

D'Artagnan îşi scosese pălăria şi nu-şi pusese nici pelerina; 
îi plăcea să simtă apa şiroindu-l pe fruntea înfierbântată şi 
pe trupu-l cutremurat de fiori. 

Călăreţii trecuseră dincolo de Goskal şi se apropiau de 
staţia de poştă, când un om, adăpostit sub un copac, se 
desprinse de trunchiul cu care părea contopit în întuneric 
şi, înaintând până în mijlocul drumului. Îşi puse degetul pe 
buze. Athos recunoscu pe Grimaud. 

— Ce e, - strigă d'Artagnan. - a plecat din Armentieres? 

Grimaud dădu din cap în senin de încuviinţare. D'Artagnan 
scrâşni din dinţi. 

— Tăcere, d'Artagnan, - spuse Athos, - mi-am luat toate 
asupra mea, lăsaţi-mă atunci să-l întreb eu pe Grimaud. 

— Unde e acum? Întrebă Athos. 

Grimaud întinse braţul înspre albia râului Lys, 

— Departe de aici? Întrebă Athos. 

Grimaud îi arătă stăpânului arătătorul îndoit. 

— Singură? Mai întrebă Athos. 

Grimaud făcu semn că da. 

— Domnilor, - lamuri Athos - e singură, la o jumătate de 
leghe de aici, în direcţia râului. 

— Bine, - răspunse d'Artagnan, - du-ne la dânsa, Grimaud. 

Şi Grimaud o luă peste câmp în chip de călăuză. 

După vreo cinci sute de paşi ajungând la un pârâu, îl 
trecură prin vad. 

La lumina unui fulger, zăriră satul Enguinghem. 

— Acolo e, Grimaud? Întrebă Athos. 


Grimaud clătină din cap în semn că nu era acolo. 

— Tăcere atunci! Porunci Athos. 

Şi călăreţii îşi urmară drumul. 

Alt fulger străluci pe boltă; Grimaud întinse braţele şi, în 
scăpărarea albăstrie a şarpelui de foc, zăriră deodată o 
căsuţă singuratică pe malul râului, ca la o sută de paşi de 
un pod plutitor. Avea şi o fereastră luminată. 

— Am ajuns, spuse Athos. 

În aceeaşi clipă, un om culcat într-un şanţ se ridică în 
picioare; era Mousqueton; arătă cu degetul fereastra 
luminată. 

— E acolo, zise el. 

— Dar Bazin? Întrebă Athos. 

— Eu păzeam fereastra şi el păzea uşa. 

— Bine, - spuse Athos, - sunteţi cu toţii slujitori 
credincioşi. 

Aruncând frâul în mâinile lui Grimaud, Athos sări de pe cal 
şi înaintă spre fereastră, după ce făcu semn celorlalţi să se 
îndrepte spre uşă. 

Căsuţa era împresurată de un gard viu, înalt de două-trei 
picioare. Athos trecu peste gard, ajunse până la fereastra 
care nu avea obloane, dar ale cărei jumătăţi de perdele 
erau bine trase. 

Se căţără pe brâul de piatră al ferestrei, ca să poată privi 
pe deasupra perdelelor. 

La lumina unei lămpi văzu o femeie înfăşurată într-o 
mantilă de culoare mohorâtă, şezând pe un scăunel la gura 
unui foc aproape stins; îşi ţinea coatele rezemate de o masă 
prăpădită şi-şi sprijinea capul în mâinile-l albe ca fildeşul. 

Nu i se putea deosebi faţa, dar un surâs înfiorător pluti pe 
buzele lui Athos. Ar fi fost greu să se înşele: era chiar aceea 
pe care o căuta. 

Tocmai atunci unul din cai necheză; Milady îşi ridică ochii, 
văzu lipit de geam chipul palid al muşchetarului şi scoase 
un țipăt. 


Înţelegând că fusese recunoscut, Athos împinse fereastra 
cu genunchiul şi pumnul; cerceveaua se desprinse, 
geamurile se sparseră. 

Asemenea unei stihii a răzbunării, Athos răsări în odaie. 

Milady alergă la uşă şi o deschise; mai galben la faţă şi mai 
ameninţător încă decât Athos, d'Artagnan stătea în prag. 
Milady dădu atunci îndărăt cu un țipăt lung. Crezând că ar 
mai avea pe unde fugi şi de teamă să nu-l scape, d'Artagnan 
scoase un pistol din cingătoare, dar Athos îl opri cu o 
mişcare a mâinii. 

— Pune arma la loc, d'Artagnan, - îi spuse el, - femeia asta 
trebuie să fie judecată, nu ucisă. Încă puţină răbdare şi vei 
fi mulţumit. Intraţi, domnilor! 

D'Artagnan se supuse, căci Athos avea glasul solemn şi 
ţinuta neînduplecată a unui judecător trimis de însuşi 
dumnezeu. După d'Artagnan, intrară în odaie Porthos, 
Aramis, lordul de Winter şi bărbatul cu pelerina roşie. 

Cei patru valeţi păzeau uşa şi fereastra. 

Milady căzuse pe un scaun cu mâinile întinse, parcă ar fi 
vrut să alunge aceea groaznică vedenie: zărindu-şi 
cumnatul, dădu un strigăt de fiară. 

— Ce căutaţi aici? Întrebă ea. 

— Noi o căutăm, - glăsui Athos, - pe Charlotte Backson, 
care s-a numit mai întâi contesa de La Fere, apoi lady de 
Winter, baroană de Sheffield. 

— Eu sunt, eu sunt! Bâigui ea, îngheţată de spaimă. Ce 
vreţi de la mine? 

— Vrem să te judecăm pentru crimele săvârşite, urmă 
Athos. Vei fi liberă să te aperi şi să te dezvinovăţeşti, dacă 
poţi. Domnule d'Artagnan, dumneata ai cel dintâi cuvântul. 

D'Artagnan înaintă. 

— În faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, - începu el, - 
învinuiesc pe această femeie de a fi otrăvit pe Constance 
Bonacieux, moartă ieri seară. 

Se întoarse spre Porthos şi Aramis. 


— Adeverim şi noi, adăugară dintr-un singur imbold cei doi 
muşchetari. 

D'Artagnan urmă: 

— În faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, învinuiesc pe 
această femeie că a vrut să mă otrăvească şi pe mine cu un 
vin pe care mi l-a trimis de la Villeroi, împreună cu o 
scrisoare mincinoasă, ca şi când băutura mi-ar fi fost 
trimisă de către prietenii mei; Dumnezeu m-a scăpat, dar 
un om, pe nume Brisemont, a murit în locul meu. 

— Adeverim, vorbiră într-un glas Porthos şi Aramis. 

— În faţa lui Dumnezeu şi oamenilor învinuiesc pe această 
femeie că m-a îndemnat să-l ucid pe contele de Wardes şi, 
deoarece nu este nimic aici care să adeverească atare 
învinuire, o adeveresc eu însumi. Am zis. 

Şi d'Artagnan trecu de partea cealaltă a odăii, alături de 
Porthos şi de Aramis. 

— E rândul dumitale, milord, spuse Athos. 

Lordul înaintă şi el câţiva paşi. 

— În faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, învinuiesc pe 
această femeie de a fi pus să-l ucidă pe ducele de 
Buckingham. 

— Ducele de Buckingham ucis? Strigară, deodată, toţi cei 
de faţă. 

— Da, - întări lordul, a fost ucis! În urma înştiinţării pe 
care mi-aţi trimis-o; pusesem să aresteze pe această femeie 
şi o dădusem în paza unui slujitor credincios. Ea l-a 
ademenit însă, i-a pus pumnalul în mână şi l-a îndemnat să 
omoare pe duce; în clipa aceasta poate că Felton plăteşte 
cu viaţa crima acestei fiare. 

La auzul acestor fărădelegi, necunoscute încă de ei, 
judecătorii se cutremurară. 

— Şi asta nu e tot, urmă lordul de Winter; fratele meu, 
care te lăsase moştenitoare, a murit în trei ceasuri de o 
boală ciudată, care lasă plăgi vinete pe tot trupul. Surioară! 
Spune, cum a murit soţul dumitale? 

— Ce grozăvie! Se înfiorară Porthos şi Aramis. 


— Ucigaşă a lui Buckingham, ucigaşă a lui Felton, ucigaşă 
a fratelui meu, cer dreptate împotriva dumitale şi 
mărturisesc sus şi tare că dacă nu mi se face dreptate, 
atunci o să mi-o fac eu singur. 

Şi lordul de Winter se duse de se aşeză lângă d'Artagnan, 
făcând loc acuzatorului următor. 

Milady îşi lăsă capul în mâini, încercând să-şi adune 
minţile; simţea că înnebuneşte. 

— La rândul meu, - glăsui Athos, tremurând ca leul în faţa 
unui şarpe, - o învinuiesc şi eu pe această femeie. M-am 
însurat cu ea când era tânără de tot, m-am însurat 
împotriva voinţei familiei mele; i-am dat avutul meu, i-am 
dat numele meu şi într-o zi am văzut că femeia asta era 
înfierată: fusese însemnată cu floarea de crin pe umărul 
stâng. 

— Nu, nu! Se împotrivi Milady, ridicându-se în picioare: 
desfid să găsiţi tribunalul care a rostit împotriva mea 
sentinţa asta netrebnică. Desfid să găsiţi pe cel care a 
executat-o. 

— Tăcere, vorbi un glas. De data asta eu trebuie să 
răspund. 

Şi omul cu pelerină roşie se apropie la rândul lui. 

— Cine-l omul ăsta? Cine e? Strigă Milady, înăbuşidu-se de 
groază, în vreme ce şuviţele părului despletit se ridicau pe 
creştet, însufleţite parcă deodată. 

Toate privirile se îndreptară asupra omului, căci niciunul, 
afară de Athos, nu-l cunoştea. 

Şi chiar Athos îl privea la fel de uimit ca şi ceilalţi, căci nu 
ştia în ce chip putea fi şi el amestecat în drama cumplită ce 
se desfăşura acolo. 

După ce se apropie de Milady, cu un pas rar şi impunător, 
astfel încât doar masa să-l mai despartă de ea, 
necunoscutul îşi scoase masca. 

Milady privi îndelung, din ce în ce mai îngrozită, chipul 
acela palid cu părul şi favoriţii negri, a cărui singură 
căutătură era o nepăsare de gheaţă; apoi se ridică de pe 


scaun şi dând îndărăt până la perete, strigă ca scoasă din 
minţi: 

— Nu! Nu! Nu! E o arâtare a iadului, nu-lel! Ajutor! 
Ajutor! Strigă din răsputeri, întorcându-se cu faţa la perete 
şi vrând parcă să-şi croiască drum cu mâinile: 

— Dar cine eşti dumneata? Întrebară toţi cei de faţă. 

— Să vă spună ea, - răspunse omul cu pelerina roşie, - 
vedeţi că m-a recunoscut. 

— Călăul din Lille! Călăul din Lille! Strigă Milady, nebună 
de spaimă şi sprijinindu-se cu mâinile de pereţi ea să nu 
cadă. 

Se dădură cu toţii în lături; omul cu pelerina roşie rămase 
singur în mijlocul încăperii. 

— Îndurare! Îndurare! Iertare! Strigă ticăloasa, căzând în 
genunchi. 

Necunoscutul aşteptă, să se facă linişte. 

— V-am spus că m-a recunoscut! Urmă el. Da, sunt călăul 
oraşului Lille şi iată povestea mea: 

Ochii tuturor erau aţintiţi asupra acestui om ale cărui 
cuvinte le aşteptau atât de tulburaţi. 

— Această tânără femeie a fost odinioară o fragedă fată la 
fel de frumoasă cum e şi azi. Era călugăriţă în mânăstirea 
Benedictinelor din Templemar. Un preot tânăr, suflet curat 
şi credincios, slujea în biserica mânăstirii; ea şi-a pus în 
gând să-l ademenească şi a izbutit; ar fi putut ademeni şi pe 
un mucenic. 

Jurământul amândurora era sfânt, pe toată viaţa: legătura 
lor nu putea ţine multă vreme fără să-l nenorocească pe 
amândoi. Ea l-a îndemnat atunci să părăsească ţinutul; dar 
pentru a părăsi ţinutul, pentru a fugi împreună şi pentru a 
putea ajunge în altă parte a Franţei, unde să trăiască 
liniştii şi neştiuţi de nimeni, aveau nevoie de bani. Niciunul, 
nici celălalt n-aveau însă bani. Preotul a furat sfintele 
odoare şi le-a vândut, dar tocmai când se pregăteau să 
fugă, au fost arestaţi amândoi. 


Peste opt zile ea a ademenit pe fiul temnicierului şi a fugit 
din închisoare. Tânărul preot a fost condamnat la zece ani 
temniţă grea şi la înfierare. Pe vremea aceea eram călăul 
oraşului Lille, aşa precum v-a spus. Am fost silit să-l înfierez 
pe vinovat şi vinovatul, domnilor, era fratele meu. 

Am jurat atunci că femeia asta, care îl nenorocise şi care 
era mai mult decât părtaşa lui, fiindcă ea îl împinsese să 
săvârşească nelegiuirea, va suferi măcar o parte din 
pedeapsa lui. Am bănuit unde se ascundea, am urmărit-o, 
am dat de ea, am legat-o cobză şi am înfierat-o cu stigmatul 
cu care-l înfierasem şi pe fratele meu. 

A doua zi după întoarcerea mea în Lille, fratele meu a fugit 
şi el din închisoare: pe mine m-au învinuit de complicitate şi 
m-au osândit să ispăşesc pedeapsa în locul lui până în ziua 
când el se va fi predat de bună voie. Bietul frate-meu nu ştia 
nimic de hotărârea acesta; s-a dus iarăşi după ea şi au fugit 
amândoi la Berry, unde i s-a încredinţat o mică parohie. 
Femeia trecea drept sora lui. 

Seniorul pământurilor pe care se afla biserica unde slujea 
fratele meu, a văzut-o pe aşa-zisa soră a preotului şi s-a 
îndrăgostit de ea: s-a îndrăgostit atât de tare, încât a cerut- 
o în căsătorie. Ea l-a părăsit atunci pe cel pe care-l 
nenorocise ca să-l urmeze pe cel pe care avea să-l 
nenorocească şi a ajuns astfel contesa de La Fere... 

Toate privirile se întoarseră spre Athos, al cărui adevărat 
nume fusese rostit şi care făcu semn cu capul că era aşa 
precum grăise călăul. 

— Atunci, - urmă acesta, - nebun de durere, deznădăjduit 
şi hotărât să se lepede de o viaţă căreia femeia asta îi răpise 
totul - şi onoare şi fericire - sărmanul meu frate s-a întors la 
Lille; aflând că fusesem osândit în locul lui, s-a predat şi în 
aceeaşi seară s-a şi spânzurat de ferestruica celulei. 

De altminteri, trebuie să recunosc, cei care mă osândiseră 
s-au ţinut de cuvânt. Îndată ce s-au încredinţat cine era 
sinucigaşul, m-au şi lăsat slobod. 


Iată crima de care o învinuiesc, iată pentru ce a fost 
înfierată. 

— Domnule d'Artagnan, - întrebă Athos, - ce osândă ceri 
împotriva acestei femei? 

— Osânda cu moartea, răspunse d'Artagnan. 

— Milord de Winter, - urmă Athos, - ce osândă ceri 
împotriva acestei femei? 

— Osânda cu moartea, răspunse lordul de Winter. 

— Domnilor Porthos şi Arămis - mai întrebă Athos, - 
dumneavoastră care sunteţi judecătorii acestei femei, ce 
pedeapsă rostiţi împotriva ei? 

— Pedeapsa cu moartea, răspunseră eu glas înăbuşit cei 
doi muşchetari. 

Milady scoase un răcnet groaznic şi înaintă câţiva paşi 
spre cei de faţă, târându-se în genunchi. 

Athos îşi întinse braţul: 

— Charlotte Backson, contesă de la La Fere, Milady de 
Winter, - rosti el, - crimele dumitale au obosit pe oamenii de 
pe pământ şi pe Dumenzeu din ceruri; dacă ştii vreo 
rugăciune, spune-o, căci eşti osândită la moarte şi vei muri! 

La auzul acestor cuvinte, care nu-l mai lăsau nici o 
nădejde, Milady se ridică în picioare şi vru să vorbească, 
dar nu mai avea putere; simţi cum o mână vânjoasă şi 
necruțătoare o înşfacă de păr şi o târăşte, neînduplecată, ca 
şi soarta ce nu-şi cruţă omul; nici nu încercă să se 
împotrivească şi ieşi din cocioabă. 

Lordul de Winter, d'Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis 
ieşiră în urma ei. Valeţii îşi urmară stăpânii şi odăiţa rămase 
goală, cu fereastra ei spartă, cu uşa deschisă şi lampa 
fumegând trist pe masă. 

Capitolul XXXVI 

OSÂNDA 

Se apropia miezul nopţii; o felie de lună, însângerată sub 
ultima biciuire a furtunii, se înălța pe bolta cerului, 
îndărătul orăşelului Armentieres, care-şi profila în firava-l 
lumină albăstrie conturul mohorât al caselor şi scheletul 


înaltei clopotniţe îndantelate. În faţă, râul Lys îşi rostogolea 
apele, asemenea unui şuvoi de cositor topit, în vreme ce pe 
celălalt mal, masivul negru al copacilor se proiecta pe un 
cer frumos, năpădit de nori groşi, arămii, ce păreau că 
revarsă un soi de amurg în toiul nopţii. La stânga se ridicau 
dărâmăturile unei mori vechi şi părăsite, cu aripile ţepene, 
de unde pornea la răstimpuri egale ţipătul ascuţit şi 
monoton al unei bufniţe. Pe câmpie, la dreapta şi stânga 
drumului, urmat de jalnicul alai, arbori scunzi şi îndesaţi se 
iveau ici-colo, ca nişte pitici hâzi care pândeau pe brânci 
trecătorii, la ora aceea înflorată. 

Când şi când, un fulger cât cerul aprindea zarea întreagă, 
şerpuia deasupra masivului negru al copacilor şi, asemenea 
unui iatagan înspăimântător, tăia bolta şi apele În două. 
Nici o adiere nu străbătea prin năduful văzduhului. O 
tăcere de moarte strivea tot înconjurul; pământul era umed 
şi clisos din pricina ploii căzute, pe când buruienile 
înviorate îşi răspândeau şi mai vârtos mireasma. 

Doi valeţi o duceau pe Milady, ţinând-o fiecare de câte un 
braţ; călăul mergea în urma lor, iar lordul de Winter, 
d'Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis mergeau îndărătul 
călăului. 

Planchet şi Bazin încheiau alaiul. 

Cei doi valeţi o duceau pe Milady înspre râu. Gură ei era 
mută, dar ochii vorbeau cu negrăita lor putere cerând 
îndurare fiecăruia pe rând. 

Cum mergea la câţiva paşi înaintea celorlalţi, şopti 
valeţilor: 

— Câte o mie de pistoli pentru fiecare din voi dacă mă 
ajutaţi să fug; dar dacă mă daţi pe mâna stăpânilor voştri, 
se află aici, în preajmă, oameni care o să mă răzbune şi care 
o să vă facă să plătiţi scump moartea mea. 

Grimaud şovăia. Mousqueton tremura din toate 
mădularele. 

Athos, care o auzise vorbind, se apropie repede; la fel şi 
lordul de Winter. 


— Îndepărtaţi pe aceşti valeţi, - stărui el, - le-a spus ceva 
şi nu ne mai putem încrede în ei. 

Planchet şi Bazin, chemaţi în pripă, înlocuiră pe Grimaud 
şi pe Mousqueton. 

Ajunşi la marginea apei, călăul se apropie de Milady şi-l 
legă picioarele şi mâinile. 

Curmând deodată tăcere, ea se porni să răcnească: 

— Sunteţi nişte mişei, sunteţi nişte ucigaşi de rând; v-aţi 
strâns zece bărbaţi ca să omorâţi o femeie; luaţi seama: 
dacă nu-mi sare nimeni în ajutor, tot se va găsi cine să mă 
răzbune. 

— Nu eşti o femeie, - răspunse nepăsător Athos, - nu faci 
parte din neamul omenesc, eşti un demon scăpat din iad şi 
pe care o să-l trimitem îndărăt. 

— Luaţi seama, domnilor, bărbaţilor neprihăniţi! - strigă 
Milady, - cel care se va atinge de un singur fir de păr din 
capul meu va fi la rândul lui un ucigaş! 

— Călăul poate să ucidă fără să fie un ucigaş, doamnă, - 
grăi omul cu pelerina roşie, lovindu-şi cu mâna sabia, - 
călăul este judecătorul de pe urmă atât şi nimic mai mult: 
Nachrichter cum spun vecinii noştri, germani. 

Şi cum, în vreme ce rostea aceste cuvinte, călăul o lega, 
Milady, scoase două sau trei răcnete sălbatice care, luându- 
şi zborul în noapte, se pierdură deznădăjduit şi straniu în 
adâncurile pădurii. 

— Dar, dacă sunt vinovată, dacă am făcut cu adevărat 
crimele de care mă învinuiți, - urlă Milady, - duceţi-mă 
atunci în faţa unui tribunal, voi nu sunteţi judecători ca să 
mă puteţi osândi! 

— Am vrut să te trimit la Tybum, - spuse lordul de Winter, 
- de ce n-ai primit? 

— Pentru că nu vreau să mor! - strigă Milady, zbătându-se, 
- pentru că sunt prea tânără ca să mor! 

— Femeia pe care ai otrăvit-o la Bethune era mai tânără 
ca dumneata şi totuşi a murit, răspunse d'Artagnan. 

— Voi intra într-o mânăstire, mă voi călugări... 


— Ai mai fost într-o mânăstire, - grăi călăul, - şi ai fugit de 
acolo ca să-mi nenoroceşti fratele. 

Milady urla înnebunită şi se prăbuşi în genunchi. Călăul o 
ridică de subsuori, vrând s-o târască spre luntre. 

— Dumnezeule! Strigă ea. Doamne, Dumnezeule! Ai de 
gând să mă îneci? 

Strigătele acestea aveau în ele ceva atât de sfâşietor, încât 
d'Artagnan, care se arătase la început cel mai îndârjit în 
urmărirea ei, se aşeză pe un buştean şi, plecându-şi capul, 
îşi astupă urechile cu palmele: dar degeaba, că tot o mai 
auzea amenințând şi răcnind. 

Cum era cel mai tânăr dintre toţi de acolo, lui d'Artagnan i 
se făcu milă. 

— Nu, nu pot să văd spectacolul ăsta groaznic! Nu pot 
primi ca femeia asta să moară astfel! 

Auzindu-l cuvintele, Milady simţi în suflet o licărire de 
nădejde. 

— D'Artagnan! D'Artagnan! - strigă ea - adu-ţi aminte că 
te-am iubit! 

Tânărul se ridică şi făcu un pas spre ea. Dar Athos se 
ridica şi el şi, trăgându-şi spada din teacă, îi taie drumul. 

— Dacă mai faci un singur pas, d'Artagnan, - îi spuse el, - 
încrucişăm spadele. 

D'Artagnan căzu în genunchi şi începu să se roage. 

— Călău, - urmă Athos, - haide, fă-ţi datoria! 

— Bucuros, monseniore, - răspunse călăul, - căci pe câte 
de adevărat că sunt bun catolic, pe atât de încredinţat sunt 
că nu păcătuiesc făcându-mi meseria faţă de această 
femeie. 

— E bine atunci. 

Athos făcu un pas înspre Milady. 

— 'Te iert, - spuse el, - pentru tot răul pe care mi l-ai făcut; 
te iert pentru viitorul meu năruit, pentru cinstea mea 
pierdută, pentru dragostea mea pângărită şi pentru orice 
izbăvire moartă în mine, din pricina deznădejdei în care m- 
ai aruncat. Mori în pace! 


Lordul de Winter înaintă la rândul lui. 

— 'Te iert, - spuse el, - că l-ai otrăvit pe fratele meu, că ai 
ucis pe înălţimea sa ducele de Buckingham; te iert că l-ai 
ucis pe sărmanul Felton, te iert că ai încercat să mă ucizi pe 
mine. Mori în pace. 

— Iar eu, - urmă d'Artagnan, - te rog să mă ierţi, doamnă, 
că printr-o înşelătorie nevrednică de un gentilom, ţi-am 
stârnit mânia şi, în schimb, te iert pentru moartea sărmanei 
mele prietene şi pentru crudele dumitale răzbunări 
încercate asupra mea. Te iert şi te plâng. Mori în pace! 

— lam lost (467, - murmură în englezeşte Milady, - I must 
die (47). 

Se ridică atunci singură de jos, aruncă jur-împrejur una 
din acele priviri limpezi care păreau că ţâşnesc dintr-un 
ochi de flăcări. 

Nu văzu nimic. Ascultă, dar nu auzi nimic. N-avea în jurul 
ei decât duşmani. 

— Unde voi muri? Întrebă ea. 

— Pe malul celălalt, răspunse călăul. 

O urcă în luntre şi, în clipa când se pregătea să se urce şi 
el, Athos îi dădu o sumă de bani. 

— "Ţine, e plata execuţiei; să se vadă bine că fapta noastră 
e faptă de judecători. 

— Bine, - răspunse călăul, - să ştie acum la rândul ei 
această femeie, că eu nu-mi îndeplinesc meseria, ci-mi fac 
doar datoria. 

Şi zvârli banii în râu. 

Luntrea se îndepărtă apoi către malul stâng al râului Lys, 
ducând pe vinovată şi pe călău; toţi ceilalţi rămăseseră pe 
malul drept, unde căzuseră în genunchi. 

În umbra norului uşor, ce tocmai trecea peste ape luntrea 
luneca încet-încet de-a lungul funiei podului plutitor. 

Nu-şi conteni lunecarea decât în pragul celuilalt țărm; cele 
două făpturi se profilau în negru pe zarea roşiatică, 

În vreme ce trecuse râul, Milady izbutise să-şi desfacă 
funia care îi lega picioarele; ajungând la mal, sări iute din 


luntre şi o luă la fugă. 

Pământul era însă clisos; sus, pe muchia dâmbului, 
osândita alunecă şi se prăbuşi în genunchi. 

Deodată un glas răscolitor de superstiţios îi izbi mintea: 
înţelese în sfârşit că cerul îi era potrivnic şi rămase 
încremenită locului, aşa cum se găsea, cu capul plecat şi 
mâinile împreunate. 

Cei de pe celălalt mal, văzură atunci pe călău ridicând 
încet amândouă braţele şi în vreme ce o rază de lună se 
răsfrângea încet pe tăişul lat al săbiei, cele două braţe 
căzură deodată din tot înaltul; se auzi şuieratul fierului şi 
strigătul osânditei, apoi un trunchi retezat se prăvăli sub 
lovitură... 

Călăul îşi scoase atunci pelerina roşie, o întinse pe jos, 
puse pe ea trupul, pe urmă capul alături de trup, îi înnodă 
cele patru capete, o luă pe umăr şi se urcă în luntre. 

Ajuns în mijlocul râului Lys, opri luntrea şi, ridâcând 
povara deasupra valurilor, strigă cu glas tare: 

— Lăsaţi să treacă dreptatea lui Dumnezeu! 

Zvârli apoi leşul în adâncul adâncului şi apele se închiseră 
pe deasupra. 

Peste trei zile cei patru muşchetari se întorceau la Paris; 
nu lipsiseră mai mult decât li se dăduse voie şi chiar în 
seara aceea se duseră, ca de obicei, să-l vadă pe domnul de 
Treville. 

— Ia spuneţi-mi, domnilor, îi întrebă inimosul căpitan, aţi 
petrecut bine în plimbarea dumneavoastră? 

— Cum nu se poate mai bine! Răspunse Athos în numele 
lui şi al celorlalţi prieteni. 

ÎNCHEIERE 

În ziua a şasea a lunii următoare, potrivit făgăduielii făcute 
cardinalului de a părăsi Parisul şi a se întoarce în La 
Rochelle, regele plecă din capitală, uluit încă de vestea 
proaspăt răspândită că Buckingham fusese ucis. 

Deşi înştiinţată din vreme că viaţa omului care-l fusese 
atât de drag era în primejdie, când i se aduse ştirea morţii 


lui Buckingham, regina nu vru să-l dea crezare. Avu chiar 
nesocotinţa să strige: 

— Nu e adevărat, abia mi-a scris! 

A doua zi însă, trebui totuşi să dea crezare năprasnicei 
veşti. La Porte, care, ca şi toţi ceilalţi, nu putuse părăsi 
Anglia, din porunca regelui Carol Î, sosi aducând cu sine 
darul mortuar, cel de pe urmă dar pe care Buckingham îl 
făcea reginei. 

Regele se bucurase din toată inima; nu-şi dădu măcar 
osteneala să-şi ascundă bucuria, ba chiar o lăsă voit să 
izbucnească în faţa reginei. Ca toate firile slabe, Ludovic al 
XIII-lea era lipsit de mărinimie. 

Curând însă, regele se întunecă, sănătatea-l slăbea, 
fruntea lui nu era dintre cele care să rămână senine vreme 
îndelungată; simţea că, întorcându-se în tabără, va îndura 
iarăşi robia cardinalului şi totuşi se întorcea. 

Cardinalul i se înfăţişa aidoma şarpelui cu putere de vrajă, 
el fiind pasărea ce zboară din ramură în ramură fără a găsi 
scăpare. 

Astfel fiind, întoarcerea în La Rochelle era negrăit de 
tristă. Mai ales cei patru prieteni ai noştri stârneau uimirea 
camarazilor; călătoreau strânşi laolaltă, unul lângă altul, cu 
privirea posomorâtă şi capul plecat. Doar Athos îşi mai 
înălța când şi când fruntea lui largă; un fulger îi lumina 
ochii, un surâs amar îi înflorea pe buze, apoi la fel ca şi 
prietenii, se lăsa iar în voia gândurilor. 

Cum ajungeau într-un oraş, după ce-l însoțeau pe rege cu 
tot alaiul până la cartierul regal, cei patru prieteni se 
duceau, fie la ei acasă, fie într-o cârciumă lăuntrică, unde 
nici nu jucau, nici nu beau; vorbeau doar pe şoptite, cu ochii 
în patru, ca să vadă dacă nu-l ascultă cineva. 

Într-o zi, pe când regele făcuse un popas în căutare de 
coţofene şi pe când cei patru prieteni, în loc să urmărească 
vânătoarea, intraseră ca de obicei într-o cârciumă din 
marginea drumului, un călăreț, ce venea în goana calului 
din La Rochelle, se opri în uşa cârciumii, ca sa bea un pahar 


de vin; aruncându-şi totodată privirea înăuntrul încăperii, 
străinul zări pe cei patru muşchetari care stăteau la o masă. 

— Hei! Domnule d'Artagnan! - strigă el, - dumneata eşti, 
nu-şi aşa? 

D'Artagnan îşi ridică capul şi dădu chiot de bucurie. 

Bărbatul cu pricina, pe care-l numea umbra lui, era 
necunoscutul din Meung, din strada Groparilor şi din Arras. 

D'Artagnan trase spada şi se repezi la uşă. 

De data asta, în loc să fugă, necunoscutul sări jos de pe cal 
şi înaintă spre d'Artagnan. 

— Ah, domnule, - îi spuse tânărul, - în sfârşit am dat de 
dumneata; ştiu că n-o să mai îmi scapi! 

— Dar nici n-aveam de gând, domnule, fiindcă de data asta 
veneam chiar în căutarea dumitale; în numele regelui, te 
arestez. Va trebui să-mi predai spada, domnule şi aceasta 
fără împotrivire: îţi pun în vedere că altfel ai plăti cu capul. 

— Cine eşti dumneata, mă rog? - întrebă d'Artagnan, - 
coborându-şi spada, dar nepredând-o încă. 

— Sunt cavalerul de Rochefort, - răspunse necunoscutul, — 
aghiotantul domnului cardinal de Richelieu şi am primit 
poruncă să te aduc în faţa eminenţei sale. 

— Domnule cavaler, - rosti Athos, înaintând, - şi noi tot la 
eminenţa sa ne întoarcem; vă rog să aveţi încredere în 
cuvântul domnului d'Artagnan că se va duce de-a dreptul 
spre La Rochelle. 

— Trebuie să-l predau ostaşilor de strajă, care-l vor însoţi 
în tabără. 

— Îi vom sluji noi drept strajă, domnule, pe cuvântul 
nostru de gentilomi, dar tot pe cuvântul nostru de 
gentilomi, - adăugă Athos încruntând din sprâncene, - 
domnul d'Artagnan nu se va despărţi de noi. 

Cavalerul de Rochefort aruncă o privire în spatele lui şi 
văzu că Porthos şi Aramis se aşezară între el şi uşă; pricepu 
că se afla în mâinile celor patru muşchetari. 

— Domnilor, - răspunse el, - dacă domnul d'Artagnan vrea 
să-mi predea spada şi să adauge cuvântul lui de cinste la 


cuvântul dumneavoastră, mă voi mulţumi cu făgăduiala ce 
mi-aţi făcut că-l veţi însoţi pe domnul d'Artagnan până la 
cartierul eminenţei sale. 

— Aveţi cuvântul meu, domnule, - răspunse d'Artagnan, - 
poftiţi spada mea. 

— Cu atât mai bine, - adăugă Rochefort, - mai ales că 
trebuie să-mi urmez călătoria. 

— Dacă vă duceţi după Milady, - grăi netulburat Athos, - e 
degeaba, căci n-o s-o mai găsiţi. 

— Dar ce s-a întâmplat cu ea? Întrebă repede Rochefort. 

— Întoarceţi-vă în tabără şi o să aflaţi. 

Rochefort rămase o clipă gânditor, apoi cum nu se aflau 
decât cale de o zi de Surgeres, unde cardinalul trebuia să 
iasă în întâmpinarea regelui, hotări să urmeze sfatul lui 
Athos şi să se întoarcă o dată cu ei. 

De altminteri, această întoarcere îi folosea la ceva; putea 
să-şi supravegheze chiar el prizonierul. 

O porniră iarăşi la drum. 

A doua zi, la trei după-amiază, ajunseră la Surgeres. 
Cardinalul îl aştepta acolo pe Ludovic al XIII-lea. Marele 
dregător şi regele se salutară cu tot soiul de alintături, 
felicitându-se de fericita întâmplare ce scăpa Franţa de 
duşmanul înverşunat care stârnea Europa împotriva ei. 

După aceea, cardinalul, căruia Rochefort îi adusese la 
cunoştinţă arestarea lui d'Artagnan, fiind nerăbdător să-l 
vadă, se despărţi de rege, poftindu-l să vină a doua zi să se 
bucure de lucrările digului de curând sfârşit. 

Pe seară, când se întorcea la cartierul său de la Podul de 
Piatră, cardinalul găsi stând în picioare în faţa casei unde 
locuia, pe d'Artagnan fără spadă şi pe cei trei muşchetari 
înarmaţi. 

De data asta, simțindu-se tare, eminenţa sa le aruncă 
tuturor o privire aspră şi făcu lui d'Artagnan semn cu ochiul 
şi cu mâna ca să-l urmeze. 

D'Artagnan se supuse. 


— Te aşteptăm aici, d'Artagnan, vorbi Athos cu glas tare, 
astfel încât Richelieu să-l audă. 

Eminenţa sa încruntă din sprâncene, se opri o clipă, apoi 
îşi urmă drumul fără să spună nici un cuvânt. 

D'Artagnan intră după cardinal, iar după d'Artagnan, uşa 
se închise, străjuită. 

Eminenţa sa trecu în încăperea ce-l slujea drept cameră 
de lucru şi-l făcu semn lui Rochefort să-l cheme pe tânărul 
muşchetar. 

După ce îndeplini porunca, Rochefort se depărta. 

D'Artagnan rămase singur cu cardinalul; era a doua sa 
întrevedere cu Richelieu şi după mărturisirile de mai târziu, 
în clipa aceea fusese încredinţat că va fi şi ultima. 

Richelieu stătea în picioare, rezemat de cămin; între el şi 
d'Artagnan era o masă. 

— Domnule, - începu cardinalul, - ai fost arestat din 
porunca mea. 

— Mi s-a spus, monseniore. 

— Şi ştii pentru ce? 

— Nu, monseniore, căci singurul lucru pentru care aş 
putea fi arestat, eminenţa voastră nu-l ştie încă. 

Richelieu îşi pironi privirea asupra tânărului. 

— Adică ce înseamnă asta? 

— Dacă eminenţa voastră vrea să-mi destăinuiască mai 
întâi crimele de care sunt învinuit, îi voi spune pe urmă 
faptele pe care le-am săvârşit. 

— Eşti învinuit de crima care au făcut să cadă capete mai 
de seamă decât al dumitale, domnule! Răspunse cardinalul. 

— Care crime, monseniore? Întrebă d'Artagnan cu o linişte 
care-l uimi până şi pe cardinal. 

— Eşti învinuit de legături în scris cu duşmanii regatului, 
eşti învinuit de a fi smuls taine ale statului, eşti învinuit de a 
fi încercat să zădărniceşti planurile generalului dumitale. 

— Şi cine mă învinuieşte de toate astea, monseniore? - 
urmă d'Artagnan, care bănuia că învinuirile veneau de la 
Milady: o femeie înfierată de justiţia ţării noastre, o femeie 


care s-a măritat cu un bărbat în Franţa şi cu altul în Anglia, 
o femeie care şi-a otrăvit cel de al doilea soţ şi care a 
încercat să mă otrăvească şi pe mine? 

— Ce tot îndrugi acolo, domnule, - îi tăie vorba cardinalul 
mirat - de care femeie vorbeşti aşa? 

— De Milady de Winter, - răspunse d'Artagnan, - da, de 
Milady de Winter, ale cărei crime fără îndoială că eminenţa 
voastră nu le cunoştea atunci când i-a făcut cinstea să-l 
dăruiască încrederea sa. 

— Domnule, - vorbi cardinalul, - dacă Milady de Winter a 
săvârşit crimele pe care le aminteşti, ea va fi pedepsită. 

— A şi fost, monseniore. 

— Şi cine a pedepsit-o? 

— Noi. 

— E în închisoare? 

— E moartă. 

— Moartă! - murmură cardinalul, care nu-şi putea crede 
urechilor, - moartă! Am auzit oare bine ce-ai spus? 

— De trei ori a încercat să mă ucidă şi am iertat-o, dar a 
ucis femeia pe care o iubeam. Atunci prietenii mei şi cu 
mine am prins-o, am judecat-o şi am osândit-o. 

D'Artagnan povesti otrăvirea doamnei Bonacieux în 
mânăstirea Carmelitelor din Bethune, judecata din căsuţa 
singuratică şi osânda pe malul râului Lys. 

Un fior trecu prin tot trupul cardinalului, care nu era 
totuşi om să se înfioare prea lesne. 

Apoi, deodată, ca sub înrâurirea unui gând tainic, chipul, 
până atunci întunecat al cardinalului, se lumină încet-încet, 
aidoma cerului care pe nesimţite îşi recapătă seninul. 

— Aşadar, - rosti cardinalul cu un glas, a cărui blândeţe nu 
se potrivea cu asprimea cuvintelor, - v-aţi făcut singuri 
judecători, fără să vă gândiţi că cei care nu sunt 
împuterniciţi să pedepsească şi care pedepsesc sunt doar 
nişte ucigaşi! 

— Monseniore, vă jur că n-am avut de gând nici o clipă să- 
mi apăr capul în faţa domniei voastre. Voi suferi pedeapsa 


pe care eminenţa voastră va binevoi să mi-o dea. Nu ţin atât 
de mult la viaţă, ca să mă tem de moarte. 

— Da, ştiu, domnule, eşti un om inimos, - rosti cardinalul 
cu 0 voce aproape prietenoasă, - pot să-ţi spun de pe acum 
că vei fi judecat şi chiar osândit. 

— Un altul ar putea răspunde eminenţei voastre că-şi are 
iertarea în buznuar; eu însă mă voi mulţumi să vă spun: 
Porunciţi, monseniore, sunt gata! 

— Iertarea dumitale? Întrebă Richelieu mirat. 

— Da, monseniore. 

— Şi de cine semnată? De rege? 

Cardinalul rosti aceste cuvinte cu un ciudat glas 
dispreţuitor. 

— Nu, de eminenţa voastră. 

— De mine? Eşti nebun, domnule? 

— Excelenţa voastră îşi va recunoaşte fără îndoială scrisul. 

Şi d'Artagnan înmână cardinalului preţioasa hârtie pe care 
Athos i-o smulsese fostei sale soţii şi pe care i-o dăduse lui 
d'Artagnan cu gând să-l ocrotească. 

Eminenţa sa luă hârtia şi citi încet, apăsând pe fiecare 
silabă: „Din porunca mea, purtătorul acestei hârtii a făcut 
tot ceea ce a făcut. 

Tabăra din La Rochelle, 5 august 1628 

Richelieu.” 

După ce citi rândurile scrise, cardinalul se adânci într-un 
noian de gânduri, dar nu-l înapoie lui d'Artagnan hârtia. 

„Stă să chibzuiască la soiul de osândă cu care să mă 
trimită pe cea lume, îşi zise în sinea lui d'Artagnan. Pe legea 
mea! O să vadă el cum ştie să moară un gentilom.” 

La gândul că va muri voiniceşte, tânărul muşchetar se 
simţea în toane minunate. 

Richelieu rămăsese pe gânduri, sucind şi răsucind mereu 
hârtia în mâini. Ridică în sfârşit fruntea, îşi aţinti privirea-l 
de vultur pe chipul sincer, deschis şi isteţ din faţa lui, citi pe 
obrazul brăzdat de lacrimi, tot amarul îndurat în ultima 
lună şi cugetă pentru a treia sau a patra oară la viitorul ce-l 


aştepta pe acel copil de douăzeci şi unul de ani şi la 
foloasele ce le-ar fi putut trage un bun stăpân din vlaga, din 
cutezanţa şi din deşteptăciunea lui. 

Pe de altă parte, nu o dată fusese înspăimântat de 
fărădelegile, de puterea şi de geniul drăcesc al acelei femei. 
Simţea un fel de tainică uşurare că scăpase pentru 
totdeauna de o părtaşă deosebit de primejdioasă. 

Rupse încetişor hârtia pe care d'Artagnan i-o dăduse 
îndărăt cu atâta mărinimie. 

„Sunt pierdut”, îşi zise în sinea lui d'Artagnan. 

Şi se înclină adânc în faţa cardinalului ca unul care spune: 
„Doamne, facă-se voia ta!” 

Cardinalul se apropie de masă şi, fără să se aşeze, scrise 
câteva rânduri pe un pergament din care două treimi erau 
împlinite dinainte; apoi îşi puse sigiliul. 

„E osânda mea, îşi mai zise d'Artagnan; mă scuteşte de 
plictiseala Bastiliei şi de încetinelile unei judecăţi. 

— Poftim, domnule, - spuse cardinalul tânărului, - ţi-am 
luat un act pe care nu era scris nici un nume şi-ţi dau altul 
în schimb. Numele lipseşte de pe această foaie de numire 
şi-l vei pune chiar dumneata. 

D'Artagnan luă şovăitor hârtia şi-şi aruncă privirea pe 
deasupra slovelor. 

Era o numire în postul de locotenent al muşchetarilor. 

D'Artagnan căzu la picioarele cardinalului. 

— Monseniore, îmi voi da viaţa pentru dumneavoastră, 
faceţi de azi înainte ce vreţi cu ea; dar bunăvoința cu care 
mă cinstiţi nu mi se cuvine mie: am trei prieteni mult mai de 
seamă şi mai vrednici decât mine... 

— Eşti un băiat cumsecade, d'Artagnan, îi curmă vorba 
cardinalul, încântat că-l îngenunchease firea răzvrătită şi 
bătându-l prieteneşte pe umăr. Fă ce-ţi place cu hârtia asta, 
dar nu uita că deşi numele e lăsat în alb, eu dumitale ţi-am 
dat-o. 

— N-o voi uita niciodată, răspunse d'Artagnan. Eminenţa 
voastră să nu se-ndoiască o clipă. 


Cardinalul se întoarse şi chemi cu glas tare: 

— Rochefort! 

Cavalerul care, de bună seamă se găsea îndărătul uşii, 
intră numaidecât. 

— Rochefort, - îi spuse cardinalul, - îl vezi pe domnul 
d'Artagnan, eu îl primesc printre prietenii mei. Aşadar 
îmbrăţişaţi-vă şi fiţi cuminţi dacă vreţi să vă păstraţi capul 
pe umeri. 

Rochefort şi d'Artagnan se sărutară din vârful buzelor, dar 
cardinalul era acolo şi-l privea cu ochiul lui cercetător. 

leşiră amândoi din cameră în acelaşi timp. 

— O să ne mai întâlnim noi, nu-l aşa, domnule? 

— Când veţi dori, răspunse d'Artagnan. 

— N-o să ne scape prilejul, stărui Rochefort. 

— Cum? Întrebă Richelieu, deschizând uşa. 

Cei doi bărbaţi îşi zâmbiră, îşi strânseră mâna şi salutară 
pe eminenţa sa. 

— Începusem să ne pierdem răbdarea, îl întâmpină Athos. 

— Aici sunt, prieteni! - le răspunse d'Artagnan, - şi nu 
numai liber, dar mă bucur şi de mare bunăvoință. 

— Ai să ne povesteşti şi nouă? 

— Chiar astă-seară. 

Într-adevăr, în aceeaşi seară, d'Artagnan trecu pe la Athos 
care tocmai îşi golea sticla cu vin de Spania, îndeletnicire 
îndeplinită cu sfinţenie la fiecare sfârşit de ziuă. 

Îi povesti cele întâmplate între cardinal şi el şi scoțând din 
buzunar hârtia de numire, îi spuse: 

— Poftim, scumpul meu Athos, e ceva ce ţi se cuvine pe 
deplin dumitale. 

Athos zâmbi cu surâsul lui blând şi catifelat. 

— Prietene, - răspunse el, - pentru Athos e prea mult, 
pentru contele de La Fere e prea puţin. Păstrează-ţi 
numirea, e a dumitale; Dumnezeule, că scump ai mai plătit- 
O! 

D'Artagnan ieşi de la Athos şi intră în cameră la Porthos. 


Îl găsi îmbrăcat într-o haină de-o rară frumuseţe, toată 
brodată în mândre izvoade; se privea într-o oglindă. 

— Ah! Ah! - făcu Porthos, - dumneata erai, dragă prietene! 
Cum găseşti că-mi şed straiele astea? 

— De minune, - răspunse d'Artagnan, - dar eu vin să-ţi 
propun altă haină, care o să te prindă şi mai bine. 

— Care? Întrebă Porthos. 

— Aceea de locotenent de muşchetari. 

D'Artagnan povesti lui Porthos întrevederea sa cu 
cardinalul şi, scoțând foaia din buzunar, îi spuse: 

— lată, dragul meu, scrie-ţi numele aici şi vezi să-mi fii o 
bună căpetenie. 

Spre marea mirare a lui d'Artagnan, după ce-şi aruncă 
privirea pe numire, Porthos i-o dădu îndărăt. 

— Da, - spuse el, - într-adevăr m-ar măguli mult, dar nu m- 
aş putea bucura prea îndelung de această bunăvoință, în 
vreme ce noi eram la Bethune, soţul ducesei mele a murit; 
aşa că, dragul meu, sipetul cu aur al răposatului întinzându- 
mi braţele, mă însor cu văduva. Uite, îmi încercam tocmai 
hainele de nuntă; păstrează-ţi locotenenţa, dragul meu, 
păstreaz-o. 

Şi dădu hârtia îndărăt lui d'Artagnan. 

Tânărul intră la Aramis, îl găsi îngenuncheat pe un scaun 
de rugăciune, cu fruntea lipită de micul ceaslov deschis 
înaintea lui. 

Îi povesti şi lui întrevederea cu cardinalul şi. Scoţând 
pentru a treia oară hârtia din buzunar, îi spuse: 

— Dumneata, prietenul nostru, lumina noastră, ocrotitorul 
nostru, primeşte această numire, ţi se cuvine mai mult ca 
oricui pentru înţelepciunea dumitale şi pentru sfaturile ce 
au avut totdeauna urmări atât de fericite. 

— Din păcate, dragul meu prieten, - răspunse Aramis, - 
ultimele noastre isprăvi m-au scârbit cu desăvârşire şi de 
viaţă şi de spadă. De data asta hotărârea mea e de 
neînlăturat: după asediu intru în rândul Lazariştilor. 
Păstrează numirea pentru dumneata, d'Artagnan: eşti făcut 


pentru slujba de ostaş. O să fii un căpitan şi inimos şi 
năzdrăvan. 

Cu ochii umezi de recunoştinţă şi strălucitori de bucurie, 
d'Artagnan se întoarse la Athos, pe care-l găsi tot la masă, 
privindu-şi în zare, la lumnia lămpii, ultimul pahar de 
Malaga. 

— N-au vrut nici ei să primească, îi spuse d'Artagnan. 

— Pentru că nimănui nu i se cuvine numirea asta mai mult 
ca dumitale. 

Luă o pană, scrise pe foaie numele lui d'Artagnan şi i-o 
dădu îndărăt. 

— Atunci n-o să mai am de azi înainte prieteni, şopii 
tânărul. Vai mie! Nimc altceva decât amintiri amarnice! 

Şi îşi lăsă capul în mâini, în vreme ce două lacrimi îi 
lunecau de-a lungul obrajilor. 

— Eşti încă tânăr, d'Artagnan, - îi răspunse Athos, - toate 
amarnicele dumitale amintiri au destulă vreme să se 
schimbe în duioase şi dulci amintiri. 

EPILOG 
Buckingham, oraşul La Rochelle s-a predat după un asediu 
de un an. Actul de capitulare a fost iscălit în ziua de 
douăzeci şi opt octombrie a anului 1628 

Regele s-a întors la Paris la douăzeci şi trei decembrie al 
aceluiaşi an. 1 s-a făcut o primire triumfală, parcă ar fi 
învins un vrăjmaş, nu pe francezi. A intrat în oraş prin 
cartierul Saint-Jacques, sub arcuri de verdeață. 

D'Artagnan şi-a luat în primire postul de locotenent. 
Porthos şi-a părăsit slujba şi s-a însurat în anul următor cu 
doamna Coquenard: sipetul, atât de mult jinduit, oblojea 
opt sute de mii de livre. 

Mousqueton a primit în dar o livrea minunată şi şi-a văzut 
cu ochii visul lui de o viaţă întreagă: să stea la spatele unei 
caleşti aurite. 

După o călătorie în Lorena, Aramis s-a făcut deodată 
nevăzut şi a încetat să mai scrie prietenilor. S-a aflat mai 


târziu prin doamna de Chevreuse, care a destăinuit la vreo 
doi-trei iubiţi de-ai ei, că Aramis îmbrăcase haina monahală 
într-o mânăstire din Nancy. 

Bazin s-a aciuat frate într-o mănăstire. 

Athos a rămas muşchetar sub ordinele lui d'Artagnan, 
până în anul 1631 când, în urma unei călătorii în Touraine, 
a părăsit şi el slujba, sub cuvânt că-l rămăsese o mică 
moştenire în Roussillon. 

Grimaud l-a urmat pe Athos. 

D'Artagnan s-a bătut de trei ori în duel cu Rochefort şi de 
trei ori l-a rănit. 

— Te pomeneşti că la a patra întâlnire te omor, i-a spus, 
întinzându-l mâna, ca să-l ajute să se ridice. 

— Socot că e mai bine şi pentru dumneata şi pentru mine 
să ne lăsăm păgubaşi, i-a răspuns rănitul. La naiba! Îţi sunt 
mai prieten decât crezi, căci dacă aş fi strecurat un singur 
cuvânt cardinalului, aş fi putut de la prima întâlnire, să-ţi 
pun capul în primejde. 

S-au săturat, dar de data asta nesiliţi de nimeni şi fără nici 
un gând ascuns. 

Lui Planchet, Rochefort i-a dat gradul de sergent în corpul 
ostaşilor gărzii. 

Domnul Bonacieusx trăia liniştit, fără să aibă habar şi nici 
să-l pese de soarta nevesti-şi. Într-o zi, a avut nesocotinţa 
să-l scrie cardinalului pentru a-l aminti de el; cardinalul i-a 
trimis răspuns că va îngriji să nu-l mai lipsească nimic în 
viitor. 

Într-adevăr, a doua zi, plecând de la el de acasă la şapte 
seara pentru a se duce la Luvru, domnul Bonacieux nu s-a 
mai întors în strada Groparilor; după părerea celor care 
păreau a şti mai multe decât toţi ceilalţi, domnul Bonacieux 
era hrănit şi găzduit în vreun castel regesc, pe socoteala 
mărinimoasei eminenţe. 


SFÂRŞIT 


11) Romanul Trandafirului (Le roman de la Rose) - 
celebru roman alegoric şi didactic (sec. 13), foarte 
răspândit în evul mediu: prima parte a fost scrisa de 
Guillaume de Loris, iar a doua de Clopinel, zis Jean de 
Meung. 

12) Oraş francez pe coasta Atlanticului, citadela 
calviniştilor - cucerit de Richelieu în 1628 (3Y Rossinanta - 
numele iepei pe care călărea Don Quijote. 

14) Livră - veche monedă franceză care valora aproape 
un franc. 

15) Scud - veche monedă de argint care circula în apusul 
Europei. 

16) Muşchetar, soldat înarmat cu o muschetă (fR. 
Mousquet), armă de foc, lungă de aproape 120 m, 
întrebuințată înainte de inventarea puştii, căreia i se dădea 
foc cu un fitil aprins. 

17) Vade mecum, călăuză, cunoştinţe folositoare ce se 
poartă cu sine (lat.). 

18) Pistol - veche monedă de nur, a cărei valoare a variat 
în diferite epoci. 

19) Second - martorul într-un duel care, în secolul al XVII- 
lea, se bătea cu martorul adversarului 110) Personaje 
cunoscute care au jucat un rol de prim plan în timpul 
luptelor religioase din secolul al XVI-lea în Franţa (11) E 
vorba de Richelieu. 

112) Câmp situat la marginea Parisului, renumit loc de 
dueluri, în secolele XVI-XVII. 

113) Jeu de paume - joc cu mingea, asemănător tenisului 
de azi. 

114) Cresus - rege al Lydiei, renumit prin bogăţiile sale 
115) Colier făcut din ciucuri (eghileţi) încrustaţi cu pietre 
scumpe 116) Păstrătorul sigiliilor regale 417) Dionysios cel 


Bătrân - tiran al Siracuzei (405-367 Î. E. n.). A construit o 
închisoare subterană în stâncă unde îşi închidea victimele. 
Şedea ascuns într-un loc secret construit în formă de 
ureche în mijlocul carierii şi de unde asculta şi auzea tot ce 
spuneau deţinuţii, plângerile şi gândurile lor. 

118) O comună la 11 km de Paris. 

120) Aluzie la Armida, eroina epopeii lerusalimului 
eliberat de 'Tasso. Ea ţinea închis cu străşnicie în 
minunalelei grădini pe frumosul Renaud spre a-l împiedica 
sa ia parte la cruciade. 

121) Olivier Patru, celebru avocat, orator şi academician 
(1604- 1601), foarte apreciat de contemporani. Ela 
inaugurat obiceiul, discursului de recepţie a noilor 
academicieni. 

122) Aluzie la romanul cavaleresc francez din sec. XII, 
„Cei patru fii Aymon” 4123) Zicală franţuzească: „a privi, a 
aştepta ca sora mea Ana”; face aluzie la momentul din 
povestea lui Ch. Perrault Barbă Albastră, când soţia lui 
Barbă Albastră o pune pe sora ei, Ana să privească în zare, 
să vadă dacă nu sosesc fraţii ei să o salveze. 

(24) Împăratul mongolilor (25) Castel vechi din Paris, ce 
servea la început drept tribunal, transformat apoi în 
închisoare. 

126) Cuvintele generalului roman Lucius Licinius Lucullus 
(100- 57 Î. Chr.), faimos prin bogăţia sa şi luxul pe care-l 
făcea, adresate bucătarului său într-o zi când acesta 
pregătise o masă obişnuită. („Nu ştiai că astă-seară 
Lucullus cinează la Lucullus?”) 4127) Poeți de la curtea lui 
Ludovic al XIV-lea. 

128) Vrăjitoarea de care s-a îndrăgostit Ulise 4297 Război 
religios care a luat naştere în urma revocării Edictului din 
Nantes. 

130) Edict dat de Henric al IV-lea în 1598 în favoarea 
protestanților; a fost revocat în 1685 (31) Imperiul 
German (fondat în 962 abolit în 1806 restabilit în 1871). 


132) Comandantul şef al armatei, titlu abolit de Richeliu în 
1627 433) Fiinţă supranaturală, din legendele populare 
franceze, a cărei apariţie anunţă moartea cuiva. 

134) Asasinul lui Henric al IV-lea, care apoi a fost legat de 
patru cai şi sfâşiat în patru bucăţi. 

135) Călugăr dominican, asasinul lui Henic al III-lea. 

136) Închisori corecţionale pentru femeile de moravuri 
uşoare; la început, aşezăminte de reeducare, conduse de 
călugăriţe. 

137) Tristan - căpetenia mareşalilor Franţei sub Carol at 
VII-lea şi Ludovic al XI-lea, bărbat viclean şi crud. 

138) Marion de Lorme - femeie renumită pentru 
frumuseţea şi aventurile ei, sub Ludovic al XIII-lea. Doamna 
d'Aiguillon - nepoata lui Richeliu. 

139) Loc de deportare, ales de guvernul englez, pe coasta 
orientală a Australiei. 

140) Cartier din Londra unde aveau loc execuțiile 
capitale; aci prin extensiune. 

141) Astarte - zeiţa cerului la popoarele semitice căreia i 
se aduceau jertfe omeneşti. 

142) Belial - în Vechiul testament căpetenia diavolilor - 
regele infernului 143) Sardanapal - tipul prinţului 
desfrânat, laş, afemeiat 444) Sibilă - femeie căreia cei 
vechi îi atribuiau cunoaşterea viitorului şi darul prevestirii 
145) Tânără romană care s-a sinucis, fiind prigonită de 
Sextus, fiul lui Superbus. Prin extensiune: femeie virtuoasă 
ce preferă moatea, dezonoarei. 

146) Sunt pierdută (s-a terminat cu mine) 447) Trebuie 
să mor