Alexandre Dumas — Doamna De Monsoreau Vol 2

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


DOAMNA DE MONSOREAU 


VOLUMUL 2 


CUPRINS: 

[. Eteocle şi Polyniciu...2 

II. Cum nu se pierde totdeauna timpul căutând prin 
dulapurile goale...11 

III. Ventre-saint-gris! 19 

IV. Prietenele...26 

V. Amanţii.32 

VI. Cum găsi Bussy trei sute de pistoli pentru calul său şi îl 
dădu pe nimic...41 

VII. Diplomaţia domnului duce de Anjou...48 

VIII. Diplomaţia domnului de Saint-Luc...55 

IX. Diplomaţia domnului de Bussy...62 

X. Un stol de Angevini...71 

XI. Roland.78 

XII. Ce venea să anunţe domnul conte de Monsoreau...86 

XIII. Cum află regele Henric al III-lea de fuga fratelui său 
mult iubit, ducele de Anjou, şi ce urmă de aici...94 

XIV. Chicot şi regina mamă fiind de aceeaşi părere, regele 
se alătură părerii lor...103 

XV. Unde dovedeşte că recunoştinţa era una din virtuțile 
domnului de Saint-Luc...111 

XVI. Planul domnului de Saint-Luc...120 

XVII. Cum arată domnul de Saint-Luc domnului de 
Monsoreau, lovitura pe care i-o arătase regele...128 

XVIII. În care se vede cum regina mamă intră destul de 
puţin, triumfătoare în frumosul oraş Angers...134 

XIX. Cauze mici şi efecte mari...141 

XX. Cum domnul de Monsoreau deschise, închise şi 
deschise din nou ochii, ceea ce era o dovadă că nu era cu 
totul mort...149 


XXI. Cum se duse ducele de Anjou la Meridor spre a-i 
prezenta condoleanţe doamnei de Monsoreau pentru 
moartea soţului ei şi cum îl găsi pe acesta ieşindu-i în 
întâmpinare.156 

XXII. Despre neplăcerile litierelor prea lungi şi ale uşilor 
prea strâmte.164 

XXIII. În ce dispoziţii se găsea regele Henric al III-lea când 
domnul de Saint-Luc reapăru la curte...171 

XXIV. Unde se vorbeşte de două personaje importante din 
această povestire pe care cititorul le-a pierdut de câtva 
timp din vedere.179 

XXV. Cum făcură călătoria de la Meridor la Paris cele trei 
personaje principale ale acestei povestiri...186 

XXVI. Cum ajunse la Paris ambasadorul domnului duce de 
Anjou şi ce primire i se făcu...194 

XXVII. Care nu este altceva decât urmarea celui dinainte, 
scurtat de autor din pricina sfârşitului de an...199 

XXVIII. Cum se achită domnul de Saint-Luc de 
însărcinarea care îi fusese dată de Bussy...208 

XXIX. Cu ce era mai civilizat domnul de Saint-Luc decât 
domnul de Bussy, ce sfaturi îi dădu şi cum întrebuinţă 
aceste sfaturi amantul frumoasei Diana...217 

XXX. Prevederile domnului de Monsoreau...222 

XXXI. O vizită la casa de lângă palatul Tournelles...229 

XXXII. Pânditorii.236 

XXXIII. Cum semnă ducele de Anjou şi cum, după ce 
semnă, vorbi...244 

XXXIV. O plimbare la Tournelles...255 

XXXV. Unde adoarme Chicot...260 

XXXVI. Unde Chicot se trezeşte...265 

XXXVII. Ziua Domnului...273 

XXXVIII. Care va ajuta şi mai mult la lămurirea capitolului 
precedent...280 

XXXIX. Procesiunea...291 

XL. Chicot 1[...297 

XLI. Dobânda şi capitalul...303 


XLII. Ce se petrecea lângă Bastilia în vreme ce Chicot îşi 
plătea datoriile la mânăstirea Sfânta Genoveva...309 

XLIII. Asasinul...317 

XLIV. Cum se găsi fratele Gorenflot mai mult ca oricând, 
între spânzurătoare şi stăreţie...333 

XIV. Unde Chicot ghiceşte pentru ce d'Epernon avea 
sânge pe picioare şi nu pe obraji...340 

XLVI. Dimineaţa luptei...348 

XLVII. Prietenii lui Bussy...354 

XILVIII. Lupta...363 

XLIX. Concluzie...370 


Ziua aceasta a Ligii se sfârşea zgomotoasă după cum 
începuse. 

Prietenii regelui se bucurau; predicatorii Ligii se 
pregăteau să-l canonizeze pe fratele Henric şi discutau, 
cum se făcuse odinioară pentru sfântul Mauriciu, despre 
marile fapte războinice ale lui Valois, a cărui tinereţe fusese 
atât de strălucitoare. 

Favoriţii spuneau: „În sfârşit, leul s-a trezit.” Cei din Ligă 
spuneau: „În sfârşit, vulpea a ghicit capcana.” 

Şi cum caracterul naţiunii franceze este mai cu seamă 
amorul propriu, şi cum francezilor nu le plac şefii de o 
inteligenţă inferioară, chiar conspiratorii se bucurau de a fi 
fost jucaţi de rege. 

Este adevărat că cei mai de seamă dintre ei se puseseră la 
adăpost. 

Cei trei prinți lorenezi, după cum s-a văzut, părăsiseră 
Parisul în goana cailor, iar agentul lor principal, domnul de 
Monsoreau, avea să iasă din Luvru pentru a-şi face 
pregătirile de plecare, în scopul de a-l ajunge pe ducele de 
Anjou. 

Dar în clipa când era să pună piciorul pe prag, Chicot îl 
opri. 


Palatul se golise de cei din Ligă, Gasconul nu mai avea nici 
o teamă pentru regele său. 

— Unde te duci oare aşa grăbit, domnule şef al 
vânătorilor? Întrebă el. 

— La Alteța Sa, răspunse scurt contele. 

— La Alteța Sa? 

— Da, sunt îngrijorat de Monseniorul. Nu trăim într-o 
vreme în care prinții să poată porni la drum fără o bună 
escortă. 

— O! Acela este viteaz, spuse Chicot, care este îndrăzneţ. 

Şeful vânătorii îl privi pe Gascon. 

— În tot cazul, îi spuse el, dacă dumneata eşti îngrijorat, 
eu sunt încă şi mai mult. 

— De cine? 

— 'Tot de aceeaşi Alteţă. 

— Pentru ce? 

— Nu ştii ce se spune? 

— Nu se spune că a plecat? Întrebă contele. 

— Se spune că a murit, şopti Gasconul la urechea 
interlocutorului său. 

— Ei aşi! Făcu Monsoreau cu o intonaţie de surpriză care 
nu era lipsită de o oarecare bucurie; spuneai că se află în 
drum. 

— Ei, Doamne! Mă convinseseră şi pe mine. Eu sunt de o 
aşa de bună credinţă, încât cred toate minciunile care mi se 
spun; dar acum, vezi, am toate motivele să cred, sărmanul 
prinţ, că, dacă se află în drum, este pentru lumea cealaltă. 

— Ascultă, cine îţi dă ideile acestea funebre? 

— A intrat la Luvru ieri, nu-i aşa? 

— Fără îndoială, deoarece am intrat şi eu la el. 

— Ei bine! Nu a mai fost văzut ieşind. 

— Din Luvru? 

— Da. 

— Dar Aurilly? 

— Dispărut! 

— Dar oamenii săi? 


— Dispăruţi! Dispăruţi! Dispăruţi! 

— Aceasta este o glumă, nu-i aşa, domnule Chicot? Spuse 
şeful vânătorii. 

— Întreabă! 

— Pe cine? 

— Pe rege. 

— Nu o pot întreba pe Maiestatea Sa. 

— Ei aşi! Trebuie să ştii numai cum să-l iei. 

— Ascultă, spuse contele, nu pot rămâne într-o asemenea 
îndoială. 

Şi părăsindu-l pe Chicot, sau mai degrabă mergând 
înaintea lui, el se îndreptă spre cabinetul regelui. 

Maiestatea Sa tocmai ieşise. 

— Unde s-a dus regele? Întrebă şeful vânătorii; trebuie să- 
i dau socoteală de unele ordine pe care mi le-a dat. 

— La domnul duce de Anjou, răspunse acela căruia i se 
adresase. 

— La domnul duce de Anjou! Spuse contele lui Chicot; 
prinţul nu a murit, aşadar. 

— Ei! Făcu Gasconul, mi se pare că nu mai are nici mult. 

Deocamdată, ideile şefului vânătorii se încurcară cu totul, 
dar era sigur că domnul de Anjou nu părăsise Luvrul. 

Unele zvonuri pe care le culese, unele mişcări ale 
oamenilor de serviciu, îi confirmară adevărul. 

Or, cum el nu cunoştea adevăratele cauze ale lipsei 
prinţului, această lipsă îl uimea peste măsură într-o clipă 
atât de hotărâtă. 

Regele, în adevăr, se dusese la ducele de Anjou; dar cum 
şeful vânătorii, cu toată dorinţa-i arzătoare de a afla ce se 
petrece la prinţ, nu putea pătrunde acolo, fu silit să aştepte 
noutăţile în coridor. 

Am spus, că, pentru a lua parte la şedinţă, cei patru 
favoriţi fuseseră înlocuiţi de elveţieni; dar, de îndată ce se 
termină şedinţa, cu toată plictiseala ce le-o pricinuia paza 
prinţului, dorinţa de a-i fi neplăcuţi Alteţei Sale făcându-l să 
afle triumful regelui fusese mai tare decât plictiseala şi 


veniseră să-şi reia postul, Schomberg şi d'Epernon în salon 
Maugiron şi Quelus chiar în camera Alteţei Sale. 

Frangois, de partea lui, se plictisea de moarte, de acea 
plictiseală grozavă îndoită de griji şi trebuie s-o spunem, 
convorbirea acestor domni nu era făcută să-l distreze. 

— Vezi tu, spunea Quelus lui Maugiron, plimbându-se de la 
un capăt al camerei la celălalt ca şi când prinţul nu ar fi fost 
acolo, vezi tu, Maugiron încep, abia de o oră, să-l preţuiesc 
pe prietenul nostru Valois; în adevăr este un mare 
politician. 

— Explică-te, răspunse Maugiron aşezându-se mai bine pe 
un scaun. 

— Regele a vorbit tare de conspirație, deci o ascundea; 
dacă o ascundea, înseamnă că se temea de ea; dacă mai 
vorbeşte tare acum, înseamnă că nu se mai teme. 

— lată ceva logic, răspunse Maugiron. 

— Dacă nu se mai teme de ea, s-o pedepsească; tu îl 
cunoşti pe Valois; străluceşte cu siguranţă printr-un mare 
număr de calităţi, dar strălucirea lui personală este destul 
de întunecată când e vorba de milă: 

— Sunt de acord. 

— Or, dacă pedepseşte sus-numita conspirație, va fi printr- 
un proces; dacă va fi proces, noi ne vom bucura fără să ne 
deranjăm de o a doua reprezentaţie a afacerii de la 
Amboise. 

— Frumos spectacol, n-am ce zice! 

— Da, şi în care locurile noastre sunt marcate dinainte, 
numai dacă... 

— Să vedem acest numai dacă. 

— Numai dacă... După cum e cu putinţă... Numai dacă nu 
se lasă la o parte formele juridice, din pricina situaţiei 
acuzaților şi nu se aranjează totul pe sub mână, cum se 
zice. 

— Sunt de această din urmă părere, spuse Maugiron; în 
felul acesta se tratează de obicei afacerile de familie, şi 
această conspirație este o adevărată afacere de familie. 


Aurilly aruncă o privire neliniştită către prinţ. 

— Pe legea mea, spuse Maugiron, eu ştiu un lucru: că în 
locul regelui nu aş cruța capetele celor mari; în adevăr, 
pentru că sunt de două ori mai vinovaţi aceşti domni 
îngăduindu-şi să conspire. Spun, deci, că aş sângera unul 
sau doi, unul mai cu seamă, dar aşa, în mod categoric; apoi 
aş îneca toată pleava. Sena este adâncă în faţa turnului 
Nesle şi, în locul regelui, pe cinstea mea, nu aş rezista 
ispitei. 

— În cazul acesta, spuse Quelus, cred că n-ar fi rău să 
reînvie vestita invenţie a sacilor. 

— Şi care era invenţia aceea? Întrebă Maugiron. 

— O fantezie regală care datează aproape de la 1350; iată 
cum stau lucrurile: se închidea un om într-un sac în 
tovărăşia a trei sau patru pisici, apoi se arunca totul în apă. 
Pisicile, care nu pot suferi umezeala, abia se simțeau în 
Sena, că îl şi făceau răspunzător pe om de accidentul care li 
se întâmpla; atunci se întâmpla în acel sac un lucru care, 
din păcate, nu se putea vedea. 

— În adevăr, spuse Maugiron, eşti un om foarte învăţat, 
Quelus, şi cuvintele tale sunt din cele mai interesante. 

— S-ar putea să nu se aplice această invenţie şefilor: şefii 
au totdeauna dreptul să ceară avantajul decapitării în piaţa 
publică, sau al asasinatului în vreun colţ. Dar cum spuneai 
tu, pleavei, şi prin pleavă înţeleg favoriţii, scutierii, 
bucătarii, cântăreții din lăută... 

— Domnilor, bolborosi Aurilly galben de groază. 

— Nu răspunde, Aurilly, spuse Franqois; aceasta nu mi se 
poate adresa mie, nici prin urmare casei mele: nu se 
glumeşte cu prinții de sânge în Franţa. 

— Nu, sunt trataţi într-un mod mai serios, li se taie gttul; 
Ludovic al XI-lea a întrebuințat asemenea procedee, el, 
marele rege! Martor domnul de Nemours. 

Favoriţii ajunseseră aici cu dialogul lor, când se auzi 
zgomot în salon, apoi uşa camerei se deschise şi regele 
apăru în prag. 


Frangois se ridică. 

— Sire, strigă el, fac apel la dreptatea voastră de 
tratamentul nedemn pe care mă fac să-l sufăr oamenii 
voştri. 

Dar Henric păru că nici nu l-a văzut nici nu l-a auzit pe 
fratele său. 

— Bună ziua, Quelus, spuse Henric sărutându-şi favoritul 
pe amândoi obrajii; bună ziua, copilul meu. Vederea ta îmi 
bucură sufletul; şi tu, bietul meu Maugiron, ce mai faci? 

— Mă plictisesc de moarte, spuse Maugiron; crezusem, 
când mi-am luat sarcina să-l păzesc pe fratele vostru, Sire, 
că are să fie ceva mai plăcut. Ti! Ce plictisitor prinţ, este cu 
adevărat fiul tatălui şi mamei voastre! 

— Sire, îl auziţi, spuse Francois; oare intenţiile voastre 
regale sunt ca să se insulte astfel fratele vostru? 

— Tăcere, domnule, spuse Henric fără a se întoarce, nu-mi 
place ca prizonierii mei să se plângă. 

— Pizonier atât cât veţi voi, dar acest prizonier nu este mai 
puţin fratele... 

— Titlul pe care-l invoci este tocmai acela care te pierde în 
faţa mea. Fratele meu vinovat de două ori. 

— Dar dacă nu este? 

— Este. 

— De care crimă? 

— De a-mi fi displăcut, domnule. 

— Sire, spuse Frangois umilit, certurile noastre de familie 
au nevoie să aibă martori? 

— Ai dreptate, domnule. Prieteni, lăsaţi-mă, doar o clipă să 
vorbesc cu domnul fratele meu. 

— Sire, spuse încet Qulus, nu este prevăzător pentru 
Maiestatea Voastră să rămână între doi duşmani. 

— Îl iau cu mine pe Aurilly, spuse Maugiron la urechea 
cealaltă a regelui. 

Cei doi gentilomi îl luară pe Aurilly, care ardea în acelaşi 
timp de curiozitate şi murea de nelinişte. 

— lată-ne şi singuri, spuse regele. 


— Aşteptam această clipă cu nerăbdare, Sire. 

— Şi eu la fel; ah! Vrei coroana mea, demnul meu Eteocle; 
ah! Îţi făceai din Ligă un mijloc şi din tron un scop. Ah! Erai 
sfinţit într-un colţ al Parisului, într-o biserică depărtată 
pentru a te arăta dintr-odată parizienilor strălucind de 
untdelemn sfinţit! 

— Vai! Spuse Frangois, care simţea puţin câte puţin mânia 
regelui, Maiestatea Voastră nu mă lasă să vorbesc. 

— Pentru ce? Spuse Henric, pentru a minţi, sau pentru a- 
mi spune cel puţin lucruri pe care eu le ştiu tot aşa de bine 
ca şi dumneata? Dar nu, ai minţi, frate; căci mărturisind 
cele ce ai făcut, ar însemna să mărturiseşti că meriţi 
moartea. Ai minţi, şi aceasta este o ruşine pe care ţi-o cruţ. 

— Frate, frate, spuse Frangois pierdut, ai de gând cu 
adevărat să mă adăpi cu asemenea insulte? 

— Atunci, dacă ceea ce îţi spun poate fi considerat drept 
insultă, eu mint şi nu cer altceva decât să mint. Haide, 
vorbeşte, vorbeşte, ascult; spune-ne cum nu eşti un 
necinstit şi, ceea ce e mai rău, un stângaci. 

— Nu ştiu ce vrea să spună Maiestatea Voastră, şi pare că 
s-a hotărât să-mi vorbească în ghicitori. 

— Atunci, am să-ţi explic eu! Strigă Henric cu o voce plină 
de ameninţări, care vibra la urechile lui Franqois; da, ai 
conspirat împotriva mea, după cum ai conspirat altădată 
împotriva fratelui meu, Carol; numai că, altădată era cu 
ajutorul regelui Navarei, astăzi este cu ajutorul ducelui de 
Guise. Frumos plan, pe care îl admir şi care ţi-ar fi făcut un 
loc bogat în istoria uzurpatorilor. Este adevărat că altădată 
te târai ca un şarpe şi că astăzi voieşti să muşti ca un leu; 
după viclenie, forţa deschisă; după otravă, spada. 

— Otrava! Ce vrei să spui, domnule? Strigă Frangois, 
galben de mânie şi căutând, întocmai ca acel Eteocle cu 
care îl comparase Henric, un loc unde să-l lovească pe 
Polyniciu cu privirile sale de flăcări, în lipsă de spadă şi de 
pumnal. Ce otravă? 


— Otrava cu care l-ai asasinat pe fratele nostru Carol; 
otrava pe care o destinai lui Henric de Navara, asociatul 
tău. Este cunoscută otrava aceea fatală; mama noastră a 
întrebuinţat-o de atâtea ori! lată fără îndoială pentru ce ai 
renunţat la ea împotriva mea; iată pentru ce ai voit să-ţi iei 
aere de căpitan, comandând milițiile Ligii. Dar priveşte-mă 
bine în faţă, Frangois, urmă Henric făcând spre fratele său 
un pas ameninţător, şi să rămâi convins că un om de teapa 
ta nu va ucide niciodată un om de teapa mea. 

Francois se clătină sub greutatea acestui grozav atac; dar, 
fără cruţare, fără milă pentru prizonierul său, regele reluă: 

— Spada! Aş voi să te văd în camera aceasta, singur cu 
mine, ţinând o spadă. Te-am mai învins în înşelătorie, 
Frangois căci şi eu am mers pe drumuri lăturalnice pentru a 
ajunge la tronul Franţei; dar aceste drumuri, trebuia să le 
străbat trecând peste corpul unui milion de polonezi; foarte 
bine. Dacă vrei să fii şmecher, n-ai decât, dar în felul acesta; 
dacă voieşti să mă imiţi, imită-mă, dar nu mă înjosi. Acestea 
sunt intrigi regale, aceasta este şmecherie demnă de un 
căpitan; deci, ţi-o repet, în viclenie eşti învins, şi într-o luptă 
cinstită ai fi ucis; nu te mai gândi dar să mai lupţi într-un fel 
sau altul, căci, de azi înainte, mă port ca un rege, ca un 
stăpân, ca un despot; de azi înainte te supraveghez în 
mişcările tale, te urmăresc în întuneric şi, la cea mai mică 
şovăială, la cea mai mică bănuială, îmi întind mâna largă 
asupra ta şi te arunc securei călăului meu. 

„lată ce aveam să-ţi spun relativ la afacerile noastre de 
familie, frate; iată pentru ce voiam să-ţi vorbesc între patru 
ochi, Francois; iată pentru ce am să poruncesc prietenilor 
mei să te lase singur astă-noapte, pentru ca în singurătate, 
să poţi cugeta la vorbele mele. 

Dacă noaptea dă în adevăr sfaturi, după cum se spune, 
trebuie s-o facă mai cu seamă cu prizonierii.” 

— Aşadar, murmură ducele, printr-un capriciu al 
Maiestăţii Voastre, dintr-o bănuială care seamănă cu un vis 
urât pe care l-aţi avut, iată-mă căzut în dizgraţia voastră. 


— Mai mult decât atât, Francois: iată-te căzut sub 
dreptatea mea. 

— Dar cel puţin, Sire, fixaţi un termen captivităţii mele, 
pentru ca să ştiu la ce să mă aştept. 

— Când ţi se va citi sentinţa, vei afla. 

— Mama! N-aş putea-o vedea pe mama? 

— Pentru ce! Nu există decât trei exemplare în toată 
lumea din vestita carte de vânătoare pe care sărmanul meu 
frate Carol a înghiţit-o, ca să zic aşa, şi celelalte două sunt: 
unul la Florenţa şi celălalt la Londra. De altfel, eu nu sunt 
un Nemrod, ca bietul meu frate. Adio! Frangois. 

Prinţul căzu zdrobit pe un foroliu. 

— Domnilor, spuse regele deschizând uşa, domnilor, 
domnul duce de Anjou mi-a cerut libertatea de a cugeta 
astă noapte la un răspuns pe care trebuie să mi-l dea mâine 
dimineaţă. Îl veţi lăsa deci singur în camera sa, afară de 
vizitele de prevedere pe care din când în când, veţi crede 
că trebuie să le faceţi. Îl veţi găsi poate pe prizonierul 
dumneavoastră puţin cam aprins de convorbirea pe care 
am avut-o împreună, amintiţi-vă că, deoarece a conspirat 
împotriva mea, domnul duce de Anjou a renunţat la titlul de 
frate al meu; nu există prin urmare aici decât un prizonier 
şi păzitori; fără ceremonie: dacă prizonierul vă supără, 
anunţaţi-mă; am Bastilia la îndemână, şi în Bastilia pe 
maestrul Laurent Testu, primul om din lume în stare a 
îmblânzi firile răzvrătite. 

— Sire! Sire! Murmură Francois încercând o ultimă 
sforţare, amintiţi-vă că sunt fratele... 

— Tot aşa erai şi fratele regelui Carol al IX-lea, mi se pare, 
spuse Henric. 

— Dar cel puţin, să mi se dea servitorii mei, prietenii mei... 

— Te mai plângi! Mă lipsesc de ai mei pentru a ţi-i da 
dumitale. 

Şi Henric închise uşa în faţa fratelui său, care se dădu 
înapoi galben şi clătinându-se până la fotoliul său, în care 
căzu. 


CAPITOLUL II. 

Cum nu se pierde totdeauna timpul căutând prin 
dulapurile goale. 

Scena pe care o avusese ducele de Anjou cu regele îl 
făcuse să privească situaţia sa cu totul disperată. Favoriţii îi 
spuseseră tot ce se petrecuse la Luvru; ei îi arătaseră 
înfrângerea domnilor de Guise şi triumful lui Henric mai 
mari chiar decât erau în realitate; auzise vocea poporului 
strigând, lucru care i se păruse de neînțeles la început, 
„trăiască regele” şi „trăiască Liga!” Se simţea părăsit de 
şefii principali, care şi ei trebuiau să-şi apere pielea lor. 

Părăsit de familia sa, micşorată de otrăviri şi de asasinate, 
împărţită de uri şi neînţelegeri, el suspina întorcându-şi 
ochii spre acel trecut pe care i-l reamintise regele, 
gândindu-se că, în lupta sa împotriva lui Carol al IX-lea, 
avea cel puţin drept confidenţi, sau mai degrabă drept 
victime, acele două suflete devotate, acele două spade 
vestite care se numeau Coconnas şi La Mole. 

Regretul pentru unele avantaje pierdute este remuşcarea 
pentru multe conştiinţe. 

Pentru prima oară în viaţa sa, simțindu-se singur şi izolat, 
domnul de Anjou simţi ca un fel de remuşcare de a-i fi 
sacrificat pe La Mole şi Coconnas. 

Pe vremea aceea sora sa, Margareta, îl iubea, îl consola. 
Cum o răsplătise pe sora sa Margareta? 

Rămânea mama sa, regina Caterina. Dar mama sa nu-l 
iubise niciodată. 

Ea nu se slujise niciodată de el decât cum se slujise el de 
alţii, adică titlu de instrument; şi Franqois îi dădea dreptate. 

Odată în mâinile mamei sale, el simţea că nu-şi mai 
aparţine ca şi corabia care nu-şi mai aparţine în mijlocul 
oceanului când suflă furtuna. 

El se gândi că nu de mult mai avea încă lângă el o inimă 
care valora cât toate inimile, o spadă care valora cât toate 
spadele. 

Bussy, viteazul Bussy îi veni în minte. 


Ah! De astă dată sentimentul pe care-l încearcă Franqois 
se aseamănă cu o remuşcare, deoarece îl supărase pe 
Bussy ca să-i placă lui Monsoreau, pentru că Monsoreau îi 
cunoştea taina, şi iată că acum această taină, cu care îl 
ameninţa mereu Monsoreau, ajunsese la urechea regelui, 
astfel încât Monsoreau nu mai era de temut. 

El se certase deci cu Bussy în zadar şi mai cu seamă 
degeaba, faptă care, după cum a spus-o mai târziu un mare 
politician, era mai mult decât o crimă; era o greşeală. 

Or, ce avantaj ar fi avut prinţul, în situaţia în care se găsea, 
ştiind că Bussy, Bussy recunoscător şi prin urmare 
credincios, veghează asupra lui; Bussy neînvinsul; Bussy cu 
inima de aur; Bussy favoritul tuturor, atât de mult o inimă 
cinstită şi o mână puternică fac prietenia aceluia care a 
primit una de la Dumnezeu şi cealaltă de la noroc. 

Bussy veghind asupra lui, era libertatea probabilă, era 
răzbunarea sigură. 

Dar, după cum am spus, Bussy, cu inima rănită era supărat 
pe prinţ şi se retrăsese sub corpul său, iar prizonierul 
rămânea cu cincizeci de picioare înălţime de străbătut 
pentru a cobori în şanţuri şi cu patru favoriţi de scos din 
luptă pentru a pătrunde până în coridor. 

Fără a mai pune la socoteală că toate curţile erau pline de 
elveţieni şi de soldaţi. 

Astfel, din când în când se înapoia la fereastră şi îşi arunca 
privirile până în fundul şanţurilor? Dar o asemenea înălţime 
era în stare să dea ameţeală chiar celor mai bravi şi domnul 
de Anjou era departe de a putea suferi amețeli. 

Afară de aceasta, din oră în oră, unul din păzitorii 
prinţului, fie Schomberg, fie Maugiron, când d'Epernon 
când Quelus, intra şi fără să se sinchisească de prezenţa 
prinţului, câteodată chiar fără să-l salute, îşi făcea 
dulapurile şi cuferele, uitându-se pe sub paturi şi pe sub 
mese, asigurându-se chiar că perdelele erau la locul lor şi 
că cearşafurile nu erau tăiate în fâşii. 


Din când în când ei se aplecau peste balcon şi cele 
patruzeci şi cinci de picioare înălţime îi linişteau. 

— Pe legea mea, spuse Maugiron înapoindu-se după ce 
făcuse percheziţia, eu renunţ; cer să nu mă mai mişc din 
salon, unde, ziua, prietenii noştri vin să ne vadă şi să nu mă 
mai trezesc noaptea din patru în patru ore, pentru a mă 
duce să-l vizitez pe domnul duce de Anjou. 

— Aceasta pentru că, spuse d'Epernon, se vede bine că 
suntem nişte copii şi că am fost totdeauna căpitani şi 
niciodată soldaţi: nu ştim, în adevăr, să interpretăm un 
consemn. 

— Cum aşa? Întrebă Quelus. 

— Fără îndoială; ce vrea regele? Să-l păzim pe domnul de 
Anjou, iar nu să-l privim. 

— Cu atât mai mult, spuse Maugiron, cu cât el este bun de 
păzit, dar nu este deloc frumos de privit. 

— Foarte bine, spuse Schomberg, dar să ne gândim că nu 
trebuie să slăbim supravegherea, căci diavolul este şiret. 

— Fie, spuse d'Epernon; dar nu e deajuns să fii şiret, mi se 
pare, ca să treci peste corpul a patru voinici ca noi. 

— Are dreptate, spuse Quelus. 

— Bun! Răspunse Schomberg, crezi tu oare că domnul 
duce de Anjou este atât de neghiob pentru a încerca să fugă 
tocmai prin galeria noastră dacă ţine absolut să scape; va 
face o gaură în zid. 

— Cu ce? Nu are arme. 

— Are ferestrele, spuse cu destulă sfială Schomberg, care 
îşi amintea că a măsurat chiar el înălţimea clădirii 

— A! Ferestele! E încântător, pe cuvântul meu, strigă 
D'Epernon; bravo, Schomberg, ferestrele! Adică tu ai sări 
patruzeci şi cinci de picioare înălţime?! 

— Mărturisesc că patruzeci şi cinci de picioare... 

— Ei bine! El care şchioapătă, el care este greoi, el care 
este fricos ca... 

— Tine, spuse Schomberg. 


— Dragul meu, spuse d'Epernon, tu ştii bine că mie nu mi- 
e frică decât de fantome; asta e o chestie de nervi. 

— Ştii de ce? Spuse cu gravitate Quelus; pentru că toţi 
aceia pe care i-a ucis în duel i-au apărut în aceeaşi noapte. 

— Să nu râdem, spuse Maugiron; am citit o mulţime de 
evadări miraculoase... Cu cearşafurile, de pildă. 

— A! Cât despre asta, observaţia lui Maugiron este din 
cele mai chibzuite, spuse d'Epernon. Eu, am văzut la 
Bordeaux un prizonier care fugise cu ajutorul cearşafurilor. 

— Vezi! Spuse Schomberg. 

— Da, reluă d'Epernon, dar avea coastele zdrobite şi capul 
despicat; cearşaful său se găsise cu vreo treizeci de 
picioare mai scurt, el fusese silit să sară, astfel încât 
evadarea era completă: corpul fugise din închisoare şi 
sufletul fugise din corp. 

— Ei bine! Dealtfel, dacă va scăpa, spuse Quelus, aceasta 
ne va prilejui o vânătoare împotriva prinţului de sânge; îl 
vom urmări, îl vom goni şi, gonindu-l, fără să dăm naştere la 
nici o bănuială, vom, încerca să-i zdrobim ceva. 

— Şi atunci, la naiba! Vom intra în rolul noastru, strigă 
Maugiron; suntem vânători, iar nu temnicieri. 

Încheierea păru concludentă şi se vorbi de altceva, 
hotărându-se totuşi ca, din oră în oră să se continuie a se 
face o vizită în camera domnului de Anjou. 

Favoriţii aveau perfectă dreptate în această privinţă: că 
ducele de Anjou nu ar încerca niciodată să fugă cu forţa şi 
că, pe de altă parte, nu s-ar hotări niciodată la o evadare 
primejdioasă sau grea. 

Aceasta nu pentru că îi lipsea imaginaţia, demnului prinţ 
şi, trebuia chiar s-o spunem, imaginaţia sa se deda la o 
muncă furioasă, tot plimbându-se de la patul sau la vestitul 
cabinet ocupat vreme de două sau trei nopţi de La Mole, 
când îl primise Margareta în timpul nopţii Sfântului 
Bartolomeu. 

Din când în când figura palidă a prinţului se lipea de 
geamurile ferestrei care dădea înspre şanţurile Luvrului. 


Dincolo de şanţuri se întindea un prund de vreo treizeci de 
picioare lărgime şi dincolo de acest prund, se vedea, în 
mijlocul întunericului, şerpuind Sena, liniştită ca o oglindă. 

De partea cealaltă, în mijocul negurilor, se ridica un fel de 
uriaş nemişcat: era turnul Nesle. 

Ducele de Anjou urmărise apusul soarelui în toate fazele; 
el urmărise, cu interesul pe care-l dă prizonierul acestui soi 
de spectacol, micşorarea luminii şi progresul întunericului. 

El privise acest minunat spectacol al vechiului Paris, cu 
acoperişurile lui aurite, la o depărtare de o oră, de ultimele 
focuri ale soarelui şi argintate de primele raze ale lunii; 
apoi puţin câte puţin se simţise cuprins de o mare groază 
văzând norii grei deasupra Luvrului, o furtună pentru 
noapte. 

Printre alte slăbiciuni, ducele de Anjou o avea şi pe aceea 
de a tremura la zgomotul trăsnetului. 

Atunci ar fi dat mult pentru ca favoriţii să-l mai păzească 
din vedere, chiar dacă l-ar fi insultat, păzindu-l. 

Cu toate astea, nu era mijloc să-i cheme: ar fi însemnat să 
le dea prea mult subiect de batjocură. 

Voi să se arunce în pat, îi era cu neputinţă să doarmă; voi 
să citească, dar literele i se învârteau prin faţa ochilor ca 
nişte diavoli negri; încercă să bea, vinul i se păru amar; 
atinse cu vârful degetelor lăuta lui Aurilly rămasă atârnată 
pe perete, dar simţi că vibrarea coardelor acţiona asupra 
nervilor săi în aşa fel încât îi venea să plângă. 

Atunci începu să înjure ca un păgân şi să spargă tot ce 
găsea la îndemână. 

Acesta era un defect de familie şi erau obişnuiţi la Luvru 
cu el. 

Favoriţii întredeschiseră uşa pentru a vedea de unde 
venea acest zgomot îngrozitor; apoi, văzând că prinţul se 
distra, închiseră uşa, ceea ce mări mânia prizonierului. 

Tocmai sfărâmase un scaun, când un zăngănit, la sunetul 
căruia nu te poţi înşela niciodată, un zângănit cristalin 


răsună dinspre fereastră şi în acelaşi timp domnul de Anjou 
simţi o durere destul de ascuţită la şold. 

Primul lui gând fu că era rănit de un glonte şi că această 
lovitură fusese trasă de vreun om al regelui. 

— Ah! Trădătorule! Ah! Laşule! Strigă prizonierul, pui să 
mă împuşte după cum mi-ai făgăduit. Ah! Am murit! 

Şi se lăsă să cadă pe covor. 

Dar, căzând, el puse mâna pe un obiect destul de tare, mai 
neegal, şi mai cu seamă mai gros decât glonţul unei puşti. 

— Oh! O piatră, spuse el, este deci o lovitură de tun? Dar 
aş fi auzit explozia cel puţin. 

Şi în acelaşi timp îşi mişcă piciorul; cu toate că durerea 
era destul de vie, prinţul nu avea nimic zdrobit. 

EI luă piatra de jos şi examină geamul. 

Piatra fusese aruncată cu atâta putere, încât mai mult 
găurise decât spărsese geamul. 

Piatra părea înfăşurată într-o hârtie. 

Atunci ideile ducelui începură să-şi schimbe direcţia. 

Această piatră, în loc să-i fie aruncată de un duşman, nu-i 
venea ea, dimpotrivă, de la vreun prieten? 

Sudoarea îi acoperi fruntea; speranţa, ca şi groaza, îşi are 
neliniştile ei. 

Ducele se apropie de lumină. 

În adevăr, în jurul pietrei, o hârtie era înfăşurată şi 
menţinută cu o mătase înnodată cu mai multe noduri. 

Hârtia micşora în mod natural asprimea pietrei, care, fără 
această învelitoare, ar fi pricinuit cu siguranţă prinţului o 
durere. Mai mare decât aceea pe care o simţise. 

A rupe mătasea, a desfăşura hârtia şi a citi fu pentru duce 
treabă de o clipă: era cu totul înviat. 

— O scrisoare! Murmură el aruncând în juru-i o privire 
îngrijorată. 

Şi citi: „V-aţi plictisit de stat în cameră? Vă place aerul şi 
libertatea? Intraţi în cabinetul în care regina Navarei îl 
ascunsese pe sărmanul vostru prieten, domnul de La Mole; 
deschide-i dulapul şi, dând la o parte scândura de jos, veţi 


găsi un fund dublu: în acest fund dublu, se află o scară de 
mătase; prindeţi-o singur de balcon, iar două braţe 
puternice vă vor întinde scara până la marginea şanţului. 
Un cal, iute ca gândul, vă va duce în loc sigur. 

UN PRIETEN” 

— Un prieten! Strigă prinţul; un prieten! Oh! Nu ştiam să 
am vreun prieten. Cine e oare prietenul acesta care se 
gândeşte la mine? 

Şi ducele se gândi o clipă; dar neştiind asupra cui să-şi 
oprească gândul, alergă să se uite pe fereastră; nu văzu pe 
nimeni. 

— Să fie vreo capcană? Murmură prinţul la care frica se 
trezea prima din toate sentimentele. Dar mai întâi, adăugă 
el, se poate şti dacă acel dulap are un fund dublu şi dacă în 
acest fund dublu se află o scară. 

Ducele atunci, fără să schimbe lumina din loc, şi hotărât, 
pentru mai multă prevedere, să se încredinţeze numai 
pipăitului, se îndreptă spre acel cabinet a cărui uşă o 
împinsese de atâtea ori odinioară, cu inima palpitândă, 
atunci când se aştepta s-o găsească acolo pe regina 
Navarei, strălucitoare de acea frumuseţe pe care Francois 
o preţuia mai mult decât se cuvenea poate pentru un frate. 

Şi de data aceasta, trebuie s-o mărturisim, inima ducelui 
bătea cu putere. 

El deschise dulapul pe dibuite, cercetă toate blănurile şi 
ajungând la aceea de jos, după ce apăsase şi dedesubt şi 
deasupra, el apăsă pe una din părţi şi simţi că blana se 
răsucea. 

Numaidecât băgă mâna în cutie şi simţi cu vârful 
degetelor contactul unei scări de mătase. 

Ca un hoţ care fuge cu prada lui, ducele fugi în camera sa 
luându-şi comoara cu el. 

Suna ora zece, ducele se gândi îndată la vizita care avea 
loc la fiecare oră; se grăbi să-şi ascundă scara sub perna 
fotoliului şi se aşeză deasupra. 


Era atât de artistic lucrată, încât stătea perfect ascunsă în 
spaţiul strâmt unde o vârâse ducele. 

În adevăr, nu se scurseseră nici cinci minute că Maugiron 
apăru într-un halat, ţinând o spadă sub braţul stâng şi o 
lumânare în mâna dreaptă. 

Intrând la duce, el continua să vorbească cu prietenii săi. 

— Ursul este furios, îi spuse un glas, spărgea totul acum 
câteva clipe; bagă de seamă să nu te sfâşie, Maugiron. 

— Obraznicule! Murmură ducele. 

— Mi se pare că Alteța Voastră mi-a făcut cinstea să-mi 
adreseze cuvântul, spuse Maugiron cu aerul cel mai 
dispreţuitor. 

Ducele, gata să izbucnească, se abţinu gândindu-se că o 
ceartă ar aduce după ea o pierdere de timp şi l-ar face 
poate să piardă evadarea. 

EI îşi înghiţi mânia şi îşi răsuci fotoliul astfel ca să întoarcă 
spatele tânărului. 

Maugiron, urmând datinele tradiţionale, se apropie de pat 
pentru a examina cearşafurile şi de fereastră pentru a 
recunoaşte prezenţa perdelelor; el văzu un geam spart, dar 
se gândi că ducele îl spărsese astfel, în mânia sa. 

— Ei! Maugiron, strigă Schomberg, te-a şi mâncat, de nu 
sufli vreun cuvânt? În orice caz, suspină, cel puţin, ca să 
ştim la ce să ne aşteptăm şi să te răzbunăm. 

Ducele îşi frângea degetele de'nerăbdare. 

— Nu, spuse Maugiron, dimpotrivă, ursul meu este foarte 
blând şi cu totul potolit. 

Ducele zâmbi în tăcere în mijlocul întunericului. 

Cât despre Maugiron, fără măcar a-l saluta pe prinţ, care 
era cea mai mică politeţe datorată unui senior aşa de mare, 
ieşi şi, ieşind, închise uşa, încuind-o de două ori. 

Prinţul îl lăsă s-o facă, apoi, după ce cheia încetă să mai 
scârţâie în broască: 

— Domnilor, murmură el, păziţi-vă; ursul este un animal 
foarte şiret. 

CAPITOLUL III. 


Ventre-saint-gris! 

Rămas singur, ducele de Anjou, ştiind bine că avea cel 
puţin o oră înaintea lui, scoase scara de frânghie de sub 
pernă, o desfăcu, îi cercetă fiecare nod, îi pipăi fiecare 
treaptă, toate acestea cu cea mai migăloasă prevedere. 

— Scara este bună, spuse el, şi, în ceea ce depinde de ea, 
nu mi se oferă un mijloc de a-mi zdrobi coastele. 

Atunci o desfăcu pe toată, numără treizeci şi opt de trepte, 
depărtate la câte cincisprezece şchioape una de alta. 

— Haide, lungimea este de ajuns, gândi el; nici despre 
partea asta nu este nimic de temut. 

Rămase o clipă pe gânduri. 

— A! Ştiu, spuse el, afurisiţii aceia de favoriţi îmi trimit 
această scară: o voi lega de balcon, ei mă vor lăsa s-o aşez 
şi în timp ce voi cobori, vor veni să mi-o taie; iată capcana. 

Apoi, gândindu-se din nou: 

— Ei! Nu, spuse el, nu se poate; nu sunt ei atât de 
neghiobi să creadă că mă voi expune să cobor fără să 
baricadez uşa şi, baricadând uşa, trebuie să-şi fi făcut 
socoteala că voi avea vreme să fug înainte de a pătrunde ei 
înăuntru. 

Aşa voi face, spuse el privind în jurul lui, aşa voi face dacă 
mă voi hotări să fug. 

Totuşi, cum se poate presupune că voi crede în nevinovăția 
acestei scări găsită într-un dulap al reginei Navarei? Căci, 
în sfârşit, care persoană din lume, afară de sora mea 
Margareta, ar putea cunoaşte existenţa acestei scări? 

Să vedem, repetă el, cine este prietenul? Biletul este 
semnat „Un prieten”. Care este prietenul ducelui de Anjou 
care cunoaşte atât de bine conţinutul dulapurilor 
apartamentului meu sau aceluia al sorei mele? 

Ducele abia terminase de formulat acest argument, care i 
se părea hotărâtor, că recitind biletul pentru a recunoaşte 
scrisul, dacă aceasta era cu putinţă, îi veni deodată o idee. 

— Bussy! Strigă el. 


În adevăr, Bussy, pe care îl adorau atâtea femei, Bussy, 
care îi părea un erou reginei Navarei, care scotea, după 
cum mărturiseşte singură în Memoriile sale, ţipete de 
groază de câte ori se bătea el în duel; Bussy discret, Bussy 
priceput în ştiinţa dulapurilor, nu era, după toate 
probabilitățile, Bussy, singurul dintre toţi prietenii săi pe 
care ducele putea în adevăr să se bizuie, nu era Bussy acela 
care îi, trimisese biletul? 

Şi nedumerirea prinţului se mări şi mai mult. 

Cu toate astea totul se unea pentru a-l convinge că autorul 
biletului era Bussy. Ducele nu cunoştea toate motivele pe 
care le avea gentilomul de a fi supărat pe el, pentru că nu 
cunoştea dragostea lui pentru Diana de Meridor; este 
adevărat că bănuia el ceva; cum ducele o iubise pe Diana, 
trebuia să înţeleagă greutatea pe care o avea Bussy văzând 
că această frumoasă femeie nu-l poate iubi; dar această 
uşoară bănuială nu se ştergea mai puţin în faţa 
probabilităților. Cinstea lui Bussy nu-i îngăduise să stea 
neocupat în timp ce era închis stăpânul lui; Bussy fusese 
atras de aparențele aventuroase ale acestei expediţii; el 
voise să se răzbune pe duce în felul său, adică redându-i 
libertatea. Fără nici o îndoială, Bussy era acela care 
scrisese, Bussy era acela care aştepta. 

Pentru a se lumina mai bine, prinţul se apropie de 
fereastră; el văzu prin ceața care urca de pe râu trei siluete 
lunguieţe care trebuie să fi fost nişte cai, şi un fel de pari 
dădeau impresia că sunt înfipţi în prund; trebuie să fi fost 
doi oameni. 

Doi oameni, chiar aşa: Bussy şi credinciosul său le 
Haudouin. 

— Ispita este prea mare, murmură ducele, şi capcana, 
dacă ar fi o capcană, este întinsă prea artistic pentru ca să- 
mi fie ruşine de a mă lăsa prins în ea. 

Francois se duse să privească pe gaura cheii de la salon şi 
îi văzu pe cei patru păzitori ai săi; doi dormeau, ceilalţi doi 
luaseră şahul lui Chicot şi jucau. 


Stinse lumina. 

Apoi se duse să deschidă fereastra şi se aplecă peste 
balcon. 

Prăpastia pe care căuta s-o măsoare cu privirea părea şi 
mai îngrozitoare din pricina întunericului. 

EI se dădu înapoi. 

Dar este atât de atrăgător aerul şi spaţiul pentru un 
prizonier, încât Frangois, înapoindu-se în cameră, crezu că 
se înăbuşe. 

Acest sentiment fu atât de mult resimţit de el, încât ceva 
ca un fel de dezgust de viaţă şi indiferenţă în faţa morţii îi 
trecu prin minte. 

Prinţul, uimit, îşi închipui că i se înapoia curajul. 

Atunci, folosindu-se de această clipă de exaltare, el apucă 
scara de mătase, o fixă pe balcon prin cârligele de fier pe 
care le avea la unul din capete, apoi se înapoie la uşă pe 
care o baricadă cum putu mai bine şi, convins că pentru a 
învinge obstacolul pe care-l crease ar fi fost siliţi să piardă 
zece minute, adică mai mult decât îi trebuia pentru a 
ajunge la capătul de jos al scării, el se înapoie la fereastră. 

Căută atunci să mai vadă în depărtare caii şi oamenii, dar 
nu mai zări nimic. 

— Îmi place mai bine aşa, murmură el; să fugi singur face 
mai mult decât să fugi cu prietenul cel mai bine cunoscut, 
dar mai ales cu un prieten necunoscut. 

În clipa aceea, întunericul era desăvârşit şi primele vuiete 
ale furtunii care ameninţa de aproape o oră, făceau să 
răsune cerul; un nor mare cu ciucuri de argint se întindea 
ca un elefant culcat de la un cap la altul al râului, cu crupa 
sprijinită pe palat, cu trompa foarte mult îndoită depăşind 
turnul Nesle şi pierzându-se la marginea de Sud a oraşului. 

Un fulger despică pentru o clipă norul uriaş şi prinţului i 
se păru că zăreşte în şanţ, dedesubtul lui, pe aceia pe care 
îi căuta în zadar pe prund. 

Un cal necheză; nu mai încăpea îndoială, era aşteptat. 


Ducele mişcă scara pentru a se asigura că era legată 
puternic, apoi încalecă peste balustradă şi puse piciorul pe 
prima treaptă. 

Nimeni nu ar putea reda teama grozavă care strângea în 
clipa aceea inima prizonierului, aşezat între un fraged şiret 
de mătase drept orice sprijin şi amenințările de moarte ale 
fratelui său. 

Dar abia pusese piciorul pe prima stinghie de lemn, că i se 
păru că scara, în loc să se clatine cum era de aşteptat, 
dimpotrivă se înţepenea şi a doua treaptă i se prezenta 
celui de al doilea picior fără ca scara să fi făcut sau să fi 
părut că face mişcare de rotaţie foarte naturală într-un 
asemenea caz. 

Era oare un prieten sau un duşman acela care ţinea 
capătul de jos al scării; erau braţe întinse sau braţe armate 
acelea care îl aşteptau la ultima treaptă? 

O teamă grozavă puse stăpânire pe Frangois; el se ţinea 
încă de balcon cu mâna stângă şi făcu o mişcare pentru a se 
urca înapoi. 

S-ar fi zis că persoana nevăzută care îl aştepta pe prinţ 
jos, ghicea tot ce se petrecea în inima sa, căci, în aceeaşi 
clipă, o mică smucitură, un fel de solicitare a scării, ajunse 
până la piciorul prinţului. 

— Văd că ţine cineva scara de jos, spuse el, nu, nu voieşte 
aşadar să cad. Haide, curaj. 

Şi continuă să coboare; cele două margini ale scării erau 
întinse ca nişte bastoane. 

Francois băgă de seamă că avusese grijă să se depărteze 
treptele de zid pentru a-i uşura sprijinul piciorului. 

De aici încolo, el se lăsă să alunece ca o săgeată, 
întrebuinţând mai mult mâinile decât picioarele şi 
sacrificând în această rapidă coborâre poalele duble ale 
mantalei sale. 

Deodată, în loc să simtă pământul, pe care îl simţea din 
instinct că este aproape de picioarele sale, el se simţi ridicat 


în braţe de un bărbat care îi strecură la ureche aceste două 
cuvinte: 

— Sunteţi salvat. 

Atunci fu dus până la spatele şanţului şi acolo fu împins de- 
a lungul unui drum făcut între nişte dărâmături de pământ 
şi de piatră; ajunse în sfârşit la parapet; la parapet, un alt 
bărbat care îl aştepta, îl apucă de guler şi îl trase spre el; 
apoi însoţit de cei doi bărbaţi, alergă, încovoiat ca un 
bătrân, până la râu. 

Caii se aflau chiar în locul unde îi văzuse Francois la 
început. 

Prinţul înţelese că nu mai putea să dea înapoi; era cu totul 
la bunul plac al salvatorilor săi. 

El alergă la unul din cei trei cai şi sări deasupra; cei doi 
tovarăşi ai săi făcură la fel. 

Aceeaşi voce care îi mai vorbise o dată în şoaptă, la 
ureche, îi spuse cu acelaşi laconism şi cu acelaşi mister: 

— Daţi pinteni. 

Şi toţi trei plecară în galop. 

„Merge bine până acum, gândea prinţul, să sperăm că 
urmarea aventurii nu va dezminţi începutul”. 

— Mulţumesc, mulţumesc, viteazul meu Bussy, murmura în 
şoaptă prinţul către camaradul său din dreapta, înfăşurat 
până la nas într-o mare manta negricioasă. 

— Daţi pinteni, răspunse acesta de sub manta. 

Şi el însuşi dând exemplu, cei trei cai cu călăreţii lor 
treceau ca nişte umbre. 

Ajunseră astfel la marele şanţ al Bastiliei, pe care-l trecură 
pe un pod improvizat în ajun de către cei din Ligă, care, 
nevoind să le fie întrerupte comunicațiile cu prietenii lor, 
întrebuinţaseră acest mijloc, care uşura, după cum se vede, 
relaţiile. 

Cei trei călăreţi se îndreptară spre Charenton. Calul 
prinţului părea să aibă aripi. 

Deodată tovarăşul din dreapta sări şanţul şi se îndreptă 
spre pădurea Vincennes, spunând cu laconismul său 


obişnuit acest singur cuvânt prinţului: 

— Veniţi. 

Tovarăşul din stânga făcu la fel, dar fără să vorbească. Din 
clipa plecării, nici un cuvânt nu ieşise din gura acestuia. 

Prinţul nici nu avu nevoie să întrebuinţeze frâul sau 
genunchii pentru calul său; nobilul animal sări şanţul cu 
aceeaşi ardoare pe care o arătaseră ceilalţi doi cai; şi la 
nechezatul cu care trecu obstacolul, mai multe nechezări îi 
răspunseră din adâncimile pădurii. 

Prinţul voi să-şi oprească animalul, căci se temea să nu fie 
condus spre vreo capcană. 

Dar era prea târziu; calul nici nu mai simţea frâul; totuşi, 
văzând pe cei doi tovarăşi ai lui încetinindu-şi cursa, o 
încetini şi el, iar Franqgois se găsi într-un fel de luminiş în 
care opt sau zece oameni, aşezaţi mililăreşte, se puteau 
vedea cu ajutorul razelor lunii care le arginta cuirasa. 

— Oh! Oh! Făcu prinţul, ce vrea să zică asta, domnule? 

— Ventre-sains-gris! Strigă acela căruia i se adresa 
întrebarea, asta vrea să zică, după câte văd, că suntem 
salvaţi. 

— Dumneata, Henric, strigă ducele de Anjou în culmea 
măririi; dumneata, liberatorul meu? 

— Ei! Spuse Bernezul, cu ce te poate mira acest lucru; nu 
suntem aliaţi? 

Apoi, aruncând ochii în jurul lui pentru a căuta un al doilea 
tovarâş: 

— Agrippa, spuse el, unde dracu' eşti? 

— Iată-mă, spuse d'Aubigne, care nu-şi descleştase dinţii 
până atunci; bun! Dacă în felul acesta vă aranjaţi caii, mai 
cu seamă că nu aveţi atât de mulţi. 

— Bun! Bun! Spuse regele Navarei, nu te supăra; numai 
să putem face vreo douăzeci de leghe dintr-o dată, iată tot 
ce îmi trebuie. 

— Dar unde mă duci oare, vere? Întrebă Franqcois 
îngrijorat. 


— Unde vei voi, spuse Henric; numai să mergem iute, căci 
d'Aubigne are dreptate: regele Franţei are grajduri mai 
bune ca ale mele şi este destul de bogat pentru a crăpa 
vreo douăzeci de cai, dacă şi-a pus în cap să ne ajungă. 

— În adevăr, sunt liber să merg unde vreau? Întrebă 
Francois. 

— Desigur şi aştept ordinele dumitale. 

— Ei bine! Atunci, la Angers. 

— Vrei să mergi la Angers? La Angers, fie! Aşa este, acolo 
eşti acasă la dumneata. 

— Dar dumneata, vere? 

— Eu, în dreptul Angerului, te părăsesc şi mă îndrept spre 
Navara, unde mă aşteaptă buna mea Margot; trebuie că e 
tare îngrijorată din cauza mea! 

— Dar nimeni nu te ştia aici? Spuse Franqois. 

— Am venit să vând trei diamante de-ale soţiei mele. 

— A! Foarte bine. 

— Şi în acelaşi timp, să aflu puţin, dacă Liga avea să mă 
ruineze cu siguranţă. 

— Vezi că nu este nimic. 

— Datorită dumitale, da. 

— Cum! Datorită mie? 

— Ei, da! Fără îndoială, dacă în loc de a refuza să fii şef al 
Ligii, când ai aflat că era îndreptată împotriva mea, ai fi 
primit şi ai fi făcut cauză comună cu duşmanii mei, aş fi fost 
pierdut. 

Astfel, când am aflat că regele pedepsise refuzul dumitale 
cu închisoare, am jurat că te voi scoate de acolo şi te-am 
scos. 

— Totdeauna atât de simplu, îşi zise în sine ducele de 
Anjou. Ah! Domnule de Guise, credeai că ai câştigat bătălia! 
Dar îţi trimit un tovarăş puţin cam jenant; păzeşte-te! 

Şi cum li se aduceau caii odihniţi pe care îi ceruse Henric, 
amândoi săriră în şa şi plecară în galop, însoţiţi de Agrippa 
d'Aubigne care îi urma mormăind. 

CAPITOLUL IV. 


Prietenele. 

În vreme ce Parisul fierbea ca într-un cuptor, doamna de 
Monsoreau, însoţită de tatăl ei şi de doi din acei servitori 
care se recrutau atunci ca trupe ajutătoare pentru o 
expediţie, se îndrepta spre castelul din Meridor, făcând 
etape de câte zece leghe pe zi. 

Şi ea începea să guste această libertate prețioasă 
oamenilor care au suferit. 

Albastrul cerului şi al câmpiei, comparat cu cerul acela 
mereu ameninţător, atârnat ca un zăbralnic deasupra 
turnurilor negre ale Bastiliei, frunzişul care începuse să 
înverzească, drumurile frumoase pierzându-se ca nişte 
panglici lungi şi şerpuitoare în fundul pădurilor, totul i se 
părea fraged şi tânăr, bogat şi nou, ca şi când în adevăr ar fi 
ieşit din sicriul unde o crezuse tatăl ei că se află. 

El, bătrânul baron, întinerise cu douăzeci de ani. 

Văzându-l cum stă drept în scări şi cum dă pinteni 
bătrânului Jarnac, nobilul senior ar fi putut fi luat drept 
unul din acei gineri bătrâni care îşi însoțesc tânăra 
logodnică veghind cu dragoste asupra ei. 

Nu ne vom apuca să descriem această lungă călătorie. 

Nu se iviră alte incidente decât răsăritul şi apusul soarelui. 

Nerăbdătoare uneori, Diana se dădea jos din pat când 
luna arginta geamurile camerei sale de han, îl trezea pe 
baron, întrerupea somnul greu al oamenilor săi şi plecau cu 
toţii, pe un frumos clar de lună, pentru a mai câştiga câteva 
leghe din drumul lung pe care tânăra femeie îl găsea 
nesfârşit. 

Trebuia alteori să o vezi, în plin mers, lăsând să-i treacă 
înainte Jarnac, foarte mândru de a-i întrece pe alţii, apoi 
servitorii, şi să rămână în urmă pe o movilă, pentru a privi 
în fundul văii dacă nu o urmărea cineva... Şi când valea era 
pustie, când Diana nu zărea decât turmele împrăştiate pe 
păşune, sau clopotul tăcut al vreunui orăşel ridicat la 
capătul drumului, ea se înapoia mai nerăbdătoare ca 
niciodată. 


Atunci tatăl ei, care o urmărise cu coada ochiului; îi 
spunea: 

— Nu te teme, Diana. 

— De ce să mă tem, tată? 

— Nu te uiţi să vezi dacă te urmăreşte domnul de 
Monsoreau? 

— Ah! Aşa este... Da, de aceea mă uitam, spunea tânăra cu 
o nouă privire înapoi. 

Astfel, din teamă în teamă, din speranţă în decepţie, Diana 
ajunse, către sfârşitul celei de-a opta zi, la castelul Meridor 
şi fu primită pe podişcă de către doamna de Saint-Luc şi 
soţul ei, ajunşi castelani în lipsa baronului. 

Atunci începu pentru aceste patru persoane una din acele 
existenţe cum oricine a visat citindu-l pe Virgiliu şi pe 
Theocrit. 

Baronul şi Saint-Luc vânau de dimineaţa până seara. Pe 
urmele cailor lor se repezeau hăitaşii. 

Se vedeau cârduri de câini rostogolindu-se din vârful 
colinelor în urmărirea unui iepure sau unei vulpi, şi când 
vijelia acestei cavalcade furioase trecea în pădure, Diana şi 
Jeana, aşezate una lângă alta pe iarbă, la umbra vreunui 
tufiş, tresăreau o clipă şi îşi reluau numaidecât duioasa şi 
misterioasa lor convorbire. 

— Povesteşte-mi, spunea Jeana, povesteşte-mi tot ce ţi s-a 
întâmplat în mormânt, căci tu erai moartă pentru noi... 
Priveşte, păducelul înflorit ne aruncă ultimele fărâmituri de 
zăpadă şi socul ne trimite parfumu-i îmbătător. Un soare 
plăcut se joacă prin ramurile mari ale stejarilor. Nici o 
adiere în aer, nici o vieţuitoare prin parc, căci cerbii au fugit 
adineauri simțind cum tremură pământul, şi vulpile au 
intrat repede în vizuini... Povesteşte, surioară, povesteşte. 

— Ce îţi spuneam? 

— Nu îmi spuneai nimic. Eşti fericită, aşadar?... Oh! Cu 
toate astea ochiul acela scăldat într-o umbră albăstrie, 
paloarea aceea sidefie a obrajilor tăi, avântul acela nesigur 


al pleoapei, în vreme ce gura încearcă un zâmbet niciodată 
terminat... Diana, tu trebuie să ai multe lucruri de spus. 

— NIMIC, nimic. 

— Aşadar eşti fericită... cu domnul de Monsoreau? 

Diana tresări. 

— Vezi bine! Făcu Jeana cu un reproş drăgăstos. 

— Cu domnul de Monsoreau! Repetă Diana. Pentru ce ai 
rostit acest nume? Pentru ce ai reamintit de această 
fantomă în mijlocul pădurilor noastre, în mijlocul florilor 
noastre, în mijlocul fericirii noastre...? 

— Bine, acum ştiu pentru ce ochii tăi frumoşi au cearcăâăne 
vinete şi pentru ce se ridică atât de des spre cer; dar nu 
ştiu încă pentru ce gura ta încearcă să zâmbească. 

Diana clătină cu tristeţe din cap. 

— Mi-ai spus, mi se pare, urmă Jeana înconjurând cu 
braţu-i alb şi rotund umerii Dianei, mi-ai spus că domnul de 
Bussy îţi arătase mult interes... 

Diana roşi atât de tare încât urechea ei, atât de delicată şi 
atât de rotundă, păru deodată cuprinsă de flăcări. 

— Este un cavaler fermecător domnul de Bussy, spuse 
Jeana. 

Şi cântă: 

Un beau chercheur de noise, 

C'est le seigneur d'Amboise. 

Diana îşi sprijini capul pe sânul prietenei sale şi murmură 
cu o voce mai plăcută decât aceea a pitulicelor care cântau 
sub frunziş: 

Tendre, fâdile aussi, 

C'est le brave... 

— Bussy!... Spune odată, termină depunând un sărut 
drăgăstos pe ochi prietenei sale. 

— Destul cu nebuniile, spuse Diana deodată; domnul de 
Bussy nu se mai gândeşte la Diana de Meridor. 

— Se poate, spuse Jeana, dar eu aş crede că îi place foarte 
mult Diana de Monsoreau. 

— Nu-mi mai vorbi aşa. 


— Pentru ce? Nu cumva nu-ţi place? 

Diana nu răspunse. 

— Îţi spun că domnul de Bussy nu se gândeşte la mine... Şi 
bine face... Oh! Am fost laşă..., murmură tânăra. 

— Ce tot spui? 

— NIMIC, nimic. 

— Ascultă, Diana, ai să începi iar să plângi, să te 
învinuieşti... Tu, laşă! Tu, eroina mea; ai fost silită. 

— Aşa credeam şi eu... Vedeam primejdii, prăpăstii sub 
picioarele mele... Acum, Jeana, aceste primejdii mi se par 
închipuite, acele prăpăstii un copil le-ar putea trece dintr-o 
săritură. Am fost laşă, îţi spun; oh! De ce nu am avut timpul 
să mă gândesc!... 

— Îmi vorbeşti în ghicitori. 

— Nu, nu este numai atât, strigă Diana ridicându-se foarte 
agitată. Nu, nu eşte greşeala mea, ci a lui, Jeana, ela fost 
acela care nu a voit. Îmi reamintesc situaţia care mi se 
părea grozavă; şovăiam, eram hotărâtă... Tatăl meu îmi 
oferea sprijinul său şi mie îmi era frică... El, el îmi oferea 
protecţia lui... Dar nu mi-a oferit-o aşa fel ca să mă 
convingă. Ducele de Anjou era împotriva lui; ducele de 
Anjou avea legături strânse cu domnul de Monsoreau, vei 
spune tu. Ei bine! Ce importanţă aveau ducele de Anjou şi 
contele de Monsoreau! Când vrei cu tot dinadinsul ceva, 
când iubeşti cu adevărat pe cineva, oh! Nu te-ar putea 
reţine nimeni. Vezi tu, Jeana, dacă aş iubi vreodată... 

Şi Diana, în prada exaltării sale, se rezemase de un stejar, 
ca şi când sufletul zdrobind corpul, acesta nu ar mai fi avut 
destulă putere ca să se susţină. 

— Ascultă, linişteşte-te, scumpă prietenă, judecă... 

— Îţi spun că noi am fost laşi. 

— Noi... Oh! Diano, de cine vorbeşti? Acest noi spune 
foarte mult, Diana mea scumpă... 

— Vreau să spun tatăl meu şi cu mine; nădăjduiesc că nu 
înţelegi altceva... Tatăl meu este un bun gentilom, care 
putea să-i vorbească regelui; eu sunt tânără şi nu mă tem 


de un bărbat când îl urăsc... Dar, vezi tu! Taina acestei 
laşităţi, iat-o: am înţeles că el nu mă iubea. 

— Te minţi singură!... Strigă Jeana; dacă ai fi crezut acest 
lucru, aşa cum văd că spui, te-ai fi dus să-i reproşezi chiar 
lui... Dar tu nu crezi astfel, ştii că este tocmai dimpotrivă, 
prefăcuto, adăugă ea mângâindu-şi drăgăstos prietena. 

— Tu eşti răsplătită crezând în dragoste, răspunse Diana 
reluându-şi locul lângă Jeana; tu, pe care domnul de Saint- 
Luc te-a luat cu toată împotrivirea regelui! Tu, care ai fost 
răpită din mijlocul Parisului; tu, care ai fost urmărită poate 
şi care îl plăteşti, prin mângăierile tale, de izgonire şi de 
surghiun! 

— Şi este plătit din belşug, spuse zburdalnica femeiuşcă. 

— Dar eu, cugetă puţin şi nu fi egoistă, eu, pe care acest 
tânăr aprig pretinde că mă iubeşte, eu, care am fixat 
privirile neîmblânzitului Bussy, acest bărbat care nu 
cunoaşte piedici, m-am căsătorit în mod public, m-am oferit 
în ochii întregii curţi şi el m-a privit; m-am încredinţat lui în 
biserica Egiptencei; eram singuri, el o avea pe Gertruda şi 
pe le Haudouin, cei doi complici ai lui şi pe mine! Mai 
complice decât ei... Oh! Când mă gândesc, chiar din 
biserică, având un cal la poartă, putea să mă răpească într- 
o pulpană a mantalei! În clipa aceea, vezi tu, îl simţeam că 
suferă, că e mâhnit din pricina mea; îi vedeam ochii fără 
vlagă, buzele palide şi arse de friguri. Dacă mi-ar fi cerut să 
mor pentru a-i reda strălucirea ochilor, frăgezimea buzelor, 
aş fi murit... Ei bine! Am plecat, şi el nu s-a gândit să mă 
reţină de un colţ al vălului. N-am terminat... Oh! Tu nu ştii 
cât sufăr... Ştia că părăseam Parisul, că mă înapoiam la 
Meridor; ştia că domnul de Monsoreau... Vai, îmi vine să 
roşesc... Că domnul de Monsoreau nu-mi era bărbat; ştia că 
veneam singură şi, tot timpul drumului, dragă Jeana, m-am 
întors, crezând la fiecare clipă că aud galopul calului său 
înapoia noastră. Nimic! Era ecoul drumului acela care 
vorbea! Îţi spun că nu se mai gândeşte la mine şi că eu nu 
valorez o călătorie în Anjou atunci când se află atâtea femei 


frumoase şi linguşitoare la curtea regelui Franţei, ale căror 
zâmbete fac cât o sută de mărturisiri ale provincialei 
îngropată în tufişurile de la Meridor. Înţelegi acum? Eşti 
convinsă? Am dreptate? Sunt uitată, dispreţuită, dragă 
Jeana? 

Nici nu terminase aceste cuvinte când frunzişul de lângă 
stejar trosni cu putere; un praf de muşchi şi de tencuială 
sfărâmată ieşi din zidul cel vechi şi un bărbat, ţâşnind din 
mijlocul iederilor şi duzilor sălbatici, veni să cadă la 
picioarele Dianei, care scoase un țipăt grozav. 

Jeana se depărtase, ea îl văzuse şi îl recunoscuse pe acest 
bărbat. 

— Vedeţi bine că am venit, murmură Bussy îngenunchind 
şi sărutând poalele rochiei Dianei, pe care le ţinea cu 
respect în mâna-i tremurătoare. 

Diana recunoscându-l la rându-i, şi atinsă la inimă, fără să- 
şi mai dea seama, sufocată de această fericire nesperată, 
deschise braţele şi se lăsă să cadă, lipsită de simţuri, pe 
pieptul aceluia pe care îl învinuise de indiferenţă. 

CAPITOLUL V. 

Amanţii. 

Leşinurile de bucurie nu sunt nici lungi, nici primejdioase. 
S-au văzut şi mortale, dar exemplul este foarte rar. 

Diana nu întârzie deci să deschidă ochii şi se găsi în 
braţele lui Bussy; căci Bussy nu voise să cedeze doamnei de 
Saint-Luc privilegiul de a culege prima privire a Dianei. 

— Oh! Murmură ea trezindu-se, oh! E grozav, conte, să ne 
surprinzi astfel. 

Bussy aştepta alte cuvinte. 

Ei, cine ştie? Bărbaţii sunt atât de pretenţioşi! Cine ştie, 
zic, dacă nu aştepta altceva decât cuvinte, el care 
experimentase de mai multe ori reîntoarcerile la viaţă după 
leşinuri. 

Nu numai că Diana rămase aici, dar chiar se smulse încet 
din braţele care o ţineau captivă şi se înapoie la prietena ei, 
care, discretă la început, se depărtase câţiva paşi sub 


copaci; apoi, curioasă ca orice femeie la acest spectacol 
încântător al unei împăcări între doi oameni care se iubesc, 
se apropiase încet, nu pentru a lua parte la convorbire, dar 
destul de aproape de cei care vorbeau pentru a nu pierde 
nici un cuvânt din cele spuse de ei. 

— Ei bine! Întrebă Bussy, oare în felul acesta mă primeşti, 
doamnă? 

— Nu, spuse Diana; căci, în adevăr, domnule de Bussy, e 
gingaş, e frumos ceea ce ai făcut dumneata... Dar... 

— Oh! Te rog; nici un dar..., suspină Bussy reluându-şi 
locul la genunchii Dianei. 

— Nu, nu, nu aşa, nu în genunchi, domnule de Bussy. 

— Oh! Lasă-mă o clipă să te rog aşa ca acum, spuse 
contele împreunând mâinile; am dorit atât de mult acest 
loc. 

— Da, însă pentru a-l ocupa, ai trecut peste zid. Nu numai 
că nu se cade pentru un senior de rangul dumitale, dar este 
foarte neprevăzător pentru oricine se îngrijeşte de cinstea 
mea. 

— Cum aşa? 

— Dacă din întâmplare te-a văzut cineva? 

— Cine m-ar fi putut vedea? 

— Chiar vânătorii noştri, care abia acum un sfert de oră 
treceau prin desişul dinapoia zidului. 

— O linişteşte-te, doamnă, mă ascund destul de bine ca să 
nu fiu văzut. 

— 'Te ascunzi! O! Adevărat, spuse Jeana, este ceva 
romantic; povesteşte-ne şi nouă, domnule de Bussy. 

— Mai întâi, dacă nu te-am ajuns în drum, nu este greşeala 
mea; eu am luat-o pe un drum şi dumneata pe altul. 
Dumneata ai venit prin Rambouillet; eu, prin Chartres. 
Apoi, ascultă şi judecă dacă sărmanul dumitale Bussy este 
îndrăgostit; nu am îndrăznit să te ajung şi mă îndoiam dacă 
pot s-o fac. Simţeam bine că Jarnac nu era îndrăgostit şi că 
demnul animal nu ar fi pus destulă ardoare ca să ajungă la 
Meridor; tatăl dumitale de asemenea nu avea nici un motiv 


să se grăbească, pentru că te avea lângă dânsul. Dar nu în 
prezenţa tatălui dumitale, nu în tovărăşia oamenilor 
dumitale voiam eu să te revăd; căci am grijă mai mult decât 
crezi ca să nu te compromit; am făcut drumul etapă cu 
etapă, mâncând mânerul cravaşei mele; mânerul cravaşei 
mi-a fost hrana obişnuită în timpul acestor zile. 

— Bietul băiat! Spuse Jeana; vezi cât a slăbit 

— Ai ajuns în sfârşit, urmă de Bussy; eu locuiam în 
mahalaua oraşului; te-am văzut trecând, ascuns înapoia 
perdelei. 

— O! Doamne, întrebă Diana, nu cumva te afli la Angers 
sub adevăratul dumitale nume? 

— Drept cine mă iei? Spuse zâmbind de Bussy. Nu, sunt un 
negustor care călătoreşte; iată costumul meu de culoarea 
scorţişoarei; nu mă trădează prea mult, aceasta fiind o 
culoare care se poartă prea mult de postăvari şi de 
giuvaergii; şi apoi îmi mai iau o înfăţişare îngrijorată de om 
ocupat, care se potriveşte unui botanist ce umblă după 
buruieni. Pe scurt, n-am fost observat până acum. 

— Bussy, frumosul Bussy, două zile în şir într-un oraş de 
provincie fără să fi fost încă observat? Nu se va crede 
niciodată acest lucru la curte. 

— Urmează, conte, spuse Diana roşindu-se. Cum vii 
dumneata din oraş aici, de pilda? 

— Am doi cai de o rasă aleasă; încalec pe unul din ei, ies la 
pas din oraş, oprindu-mă să privesc tăbliţele şi firmele; dar 
odată departe de orice priviri, calul meu ia un galop care îi 
îngăduie să străbată în douăzeci de minute cele trei leghe şi 
jumătate care sunt de aici până în oraş. Ajuns în pădurile 
din Meridor, mă orientez şi găsesc zidul parcului; dar este 
lung, foarte lung, parcul e mare. leri, am cercetat acest zid 
vreme de mai bine de patru ore, căţărându-mă, ici şi colo, 
sperând mereu că te voi zări. În sfârşit, disperasem 
aproape, când te-am zărit, seara, în clipa când te îndreptai 
spre casă; cei doi câini mari ai baronului săreau în jurul 


dumitale şi doamna de Saint-Luc le ţinea în aer un pui de 
potârniche pe care ei încercau să-l ajungă; apoi ai dispărut. 

Eu am sărit zidul: am alergat aici, unde te aflasei 
dumneata mai înainte; am văzut iarba şi muşchiul 
bătătorite şi m-am gândit că ai fi putut foarte bine să alegi 
acest loc care este încântător cât ţine soarele; ca să ştiu 
drumul, mi-am făcut nişte semne de recunoaştere ca la 
vânătoare; şi suspinând, ceea ce îmi face grozav de rău... 

— Din lipsă de obişnuinţă, întrerupse Jeana zâmbind. 

— Nu zic nu, doamnă. Suspinând deci, ceea ce îmi face 
grozav de rău, o repet, am reluat drumul către oraş; eram 
foarte obosit; mai că îmi sfâşiasem şi haina urcându-mă în 
copaci şi cu toate astea, deşi gâfâiam, aveam inima plină de 
bucurie: te văzusem. 

— Aceasta îmi pare o poveste foarte frumoasă, spuse 
Jeana, iar dumneata ai întâmpinat piedici grozave, e frumos 
şi eroic din partea dumitale; dar eu, care mă tem să urc în 
copaci, mi-aş fi păstrat în locul dumitale haina şi mi-aş fi 
cruțat mâinile frumoase şi albe. Vezi în ce hal sunt ale 
dumitale, zgâriate toate de mărăcini. 

— Da. Dar nu aş fi văzut-o pe aceea pe care venisem s-o 
văd. 

— Dimpotrivă; aş fi văzut-o şi încă mult mai bine decât 
dumneata, pe Diana de Meridor şi chiar pe doamna de 
Saint-Luc. 

— Ce ai fi făcut aşadar dumneata? Întrebă Bussy. 

— Aş fi venit drept la podul castelului Meridor şi aş fi 
intrat. Domnul baron m-ar fi strâns în braţe, doamna de 
Monsoreau mă aşeza lângă ea la masă, doamnul de Saint- 
Luc mă copleşea cu mângâierile, doamna de Saint-Luc 
făcea cu mine anagrame. Era lucrul cel mai simplu din 
lume. Este adevărat însă că cel mai simplu lucru din lume 
este acela la care îndrăgostiţii nu se gândesc niciodată. 

Bussy clătină din cap cu un zâmbet şi o privire la adresa 
Dianei 


— O! Nu! Spuse el, nu. Ceea ce ai fi făcut dumneata ar fi 
fost bun pentru toată lumea, dar nu pentru mine. 

Diana roşi ca un copil şi acelaşi zâmbet şi aceeaşi privire 
se iviră în ochii şi pe buzele sale. 

— Haida de! Spuse Jeana, văd, după cât se pare, că eu nu 
mai înţeleg nimic din manierele frumoase. 

— Nu! Spuse Bussy clătinând din cap. Nu! Nu puteam veni 
la castel! Doamna este căsătorită, domnul baron datorează 
soţului fiicei sale, oricare ar fi el, o supraveghere serioasă. 

— Bine, spuse Jeana, iată o lecţie de politeţe pe care o 
primesc; mulţumesc, domnule de Bussy, căci merit s-o 
primesc, aceasta mă va învăţa minte să nu mai mă amestec 
în treburile nebunilor. 

— Nebunilor! Repetă Diana. 

— Nebunilor sau îndrăgostiţilor, răspunse doamna de 
Saint-Luc, şi prin urmare... 

Sărută pe Diana pe frunte, făcu o plecăciune lui Bussy şi 
fugi. 

Diana voi s-o reţină cu o mână, dar Bussy i-o apucă pe 
cealaltă şi trebui ca Diana, atât de bine ţinută de amantul 
ei, să se hotărască să dea drumul prietenei sale. 

Bussy şi Diana rămaseră deci singuri. 

Diana privi după doamna de Saint-Luc care se depărta 
culegând flori, apoi se aşeză, roşindu-se. 

Bussy se culcă la picioarele ei. 

— Nu este aşa, spuse el, că am făcut bine, doamnă, că 
dumneata mă aprobi? 

— Nu vreau să mă prefac, răspunse Diana, şi de altfel 
dumneata îmi cunoşti gândurile; da, te aprob, dar aci se va 
opri îngăduinţa mea; dorindu-te, chemându-te cum făceam 
adineauri, nu făceam bine, eram vinovată. 

— Doamne! Ce tot spui, Diana? 

— Vai! Conte, spun adevărul! Am dreptul să-l fac nefericit 
pe domnul de Monsoreau care m-a împins la această 
hotărâre, dar nu am acest drept decât abţinându-mă să-l 
fac pe altul fericit. Pot să-i refuz prezenţa mea, zâmbetul 


meu, dragostea mea; însă dacă aş da aceste favoruri altuia, 
l-aş fura pe acela care, fără voia mea, este stăpânul meu. 

Bussy ascultă cu răbdare toată această morală, foarte 
îndulcită, este adevărat, de graţia şi blândeţea Dianei. 

— Acum este rândul meu să vorbesc, nu-i aşa? Spuse el. 

— Vorbeşte, răspunse Diana. 

— Să fiu sincer? 

— Vorbeşte! 

— Ei bine! Din toate cele câte ai spus, doamnă, nu ai scos 
un singur cuvânt din adâncul inimii dumitale. 

— Cum aşa? 

— Ascultă-mă cu răbdare, doamnă, vezi că eu te-am 
ascultat la fel: m-ai copleşit cu sofisme. 

Diana făcu o mişcare. 

— Locurile obişnuite ale moralei, urmă Bussy, nu sunt 
decât acolo unde nu se pot aplica. În schimbul acestor 
sofisme, eu, doamnă, îţi voi da adevăruri. Un bărbat este 
stăpânul dumitale, zici, dar l-ai ales dumneata pe acest 
bărbat? Nu, o fatalitate ţi l-a impus şi n-ai avut ce face. 
Acum, ai de gând să suferi toată viaţa de urmările unei 
constrângeri atât de neplăcute? Atunci este de datoria mea 
să te scap. 

Diana deschise gura pentru a vorbi, dar Bussy o opricu un 
semn. 

— O! Ştiu ce ai să-mi răspunzi, spuse tânărul. Îmi vei 
răspunde că dacă îl voi provoca pe domnul de Monsoreau şi 
îl voi ucide nu mă vei mai vedea niciodată... Fie, voi muri de 
durerea de a nu te mai vedea, dar vei trăi liberă, vei trăi 
fericită, vei putea să-l faci fericit pe un bărbat de treabă, 
care, în bucuria lui, îmi va binecuvânta câteodată numele şi 
îmi va spune: „Îţi mulţumesc, Bussy, îţi mulţumesc! Că ne-ai 
scăpat de îngrozitorul acela de Monsoreau”; şi chiar 
dumneata, Diana, dumneata care nu ai îndrăzni să-mi 
mulţumeşti în viaţă, îmi vei mulţumi când voi fi murit. 

Tânăra apucă mâna contelui şi o strânse drăgăstos. 


— Nici n-ai implorat până acum, Bussy, spuse ea şiiată că 
şi începi să ameninţi. 

— Să te ameninţ? O! Dumnezeu mă aude, şi el ştie ce 
gânduri am; te iubesc atât de arzător, Diana, încât nu voi 
proceda ca oricare altul. Ştiu că şi dumneata mă iubeşti. Ei, 
Doamne! Să nu începi să te aperi, căci ai intra în clasa 
acelor spirite vulgare ale căror cuvinte dezmint faptele. 
Ştiu, căci ai mărturisit-o. Apoi, o dragoste ca a mea, vezi 
dumneata, încălzeşte întocmai ca soarele şi însufleţeşte 
toate inimile pe care le atinge; astfel că nu te voi ruga, nu 
mă voi consuma în disperare. Nu, mă voi aşeza la genunchii 
dumitale pe care îi sărut, şi îţi voi spune cu mâna dreaptă 
pe inimă, pe această inimă care nu a minţit niciodată nici 
din interes, nici din teamă, îţi voi spune: „Diana, te iubesc şi 
aceasta pentru toată viaţa! Diana, îţi jur în faţa lui 
Dumnezeu că voi muri adorându-te.” Dacă tot îmi vei 
spune: „Pleacă, nu fura fericirea altuia”, mă voi ridica fără 
suspin, fără nici un semn, din acest loc unde sunt atât de 
fericit totuşi, şi te voi saluta adânc, spunându-mi: „Femeia 
aceasta nu mă va iubi niciodată.” Atunci voi pleca şi nu mă 
vei mai vedea niciodată. Dar cum devotamentul meu pentru 
dumneata este chiar mai mare decât dragostea, cum 
dorinţa mea de a te vedea fericită va supravieţui siguranţei 
că nu pot să fiu fericit eu însumi, cum nu voi fi furat 
fericirea altuia, voi avea dreptul să-i fur viaţa, sacrificând-o 
pe a mea: iată ce voi face, doamnă şi acesta de teamă să nu 
fii scalvă pe vecie şi să nu ai vreun motiv de a face nefericiţi 
pe oamenii care te iubesc. 

Bussy se emoţionase rostind aceste cuvinte. Diana citi în 
privirea lui atât de strălucitoare şi atât de sinceră toată 
puterea hotărârii sale: ea înţelese că ceea ce spunea, avea 
să facă; că vorbele sale se vor traduce fără îndoială în fapte 
şi după cum zăpada de Aprilie se topeşte la razele soarelui, 
asprimea ei se topi la flacăra acestei priviri. 

— Ei bine! Spune ea, îţi mulţumesc de această violenţă pe 
care mi-o faci, prietene. Este o delicateţe mai mult din 


partea dumitale, de a-mi înlătura astfel chiar şi remuşcarea 
de a-ţi fi cedat. Acum, mă vei iubi până la moarte, după cum 
spui? Acum, nu voi fi oare jocul fanteziei dumitale şi nu-mi 
vei lăsa într-o zi neplăcutul regret de a nu fi ascultat 
dragostea domnului de Monsoreau? Dar nu, nu-ţi voi pune 
nici o condiţie; sunt învinsă, m-am predat, sunt a dumitale, 
Bussy, cu dragostea cel puţin. Rămâi deci, prietene, şi acum 
când viaţa mea este a dumitale, veghează asupra noastră. 

Zicând aceste cuvinte, Diana puse una din mâinile sale 
atât de albe şi atât de subţiri pe umărul lui Bussy şi i-o 
întinse pe cealaltă, pe care elo ţinu lipită drăgăstos de 
buze: Diana se înfioră de acest sărut. 

Se auziră atunci paşii uşori ai Jeanei, însoţiţi de o mică 
tuse care dădea de veste. 

Ea aducea un buchet de flori noi şi primul fluture care 
îndrăznise să iasă poate din gogoaşa lui de mătase; era o 
atalantă cu aripile roşii şi negre. 

Instinctiv, mâinile înlănţuite se desfăcură. 

Jeana observă această mişcare. 

— lertaţi-mă, bunii mei prieteni, că vă deranjez, spuse ea, 
dar trebuie să intrăm ca nu cumva să vină cineva să ne 
caute aici. Domnule conte, du-te, te rog, la preţiosul 
dumitale cal care face patru leghe într-o jumătate de oră şi 
lasă-ne pe noi să facem cât mai încet cu putinţă, cei o mie 
cinci sute de paşi care ne despart de casă, căci bănuiesc că 
vom avea multe de vorbit. La naiba! lată ce pierzi cu 
încăpăţânarea dumitale, domnule de Bussy: cina de la 
castel, care este minunată mai cu seamă pentru un om care 
a călărit mult şi s-a căţărat pe deasupra zidurilor, şi sutele 
de glume pe care le-am fi făcut, fără a mai pune la socoteală 
unele ochiade care te gâdilă la inimă. Haide, Diana, să 
intrăm. 

Şi Jeana luă braţul prietenei sale şi făcu o uşoară sforţare 
pentru a o târi după ea. 

Bussy le privi pe cele două prietene cu un zâmbet. Diana 
mereu întoarsă pe jumătate spre el, îi întinse mâna. 


EI se apropie de ele. 

— Ei bine! Întrebă el, aceasta e tot ceea ce îmi spui? 

— Pe mâine, răspunse Diana, nu ne-am înţeles? 

— Numai pe mâine. 

— Pe mâine şi pe totdeauna! 

Bussy nu-şi putu reţine un țipăt de bucurie; îşi plecă 
buzele pe mâna Dianei; apoi, aruncând un ultim salut celor 
două femei, se depărtă, sau, mai degrabă, fugi. 

Simţea că îi trebuie o sforţare de voinţă pentru a consimţi 
să se despartă de aceea cu care ţinuse de atâta vreme să se 
unească. 

Diana îl urmări cu privirea până în fundul crângului şi 
ţinându-şi prietena de braţ, ascultă până şi sunetul cel mai 
depărtat al paşilor săi prin mărăciniş. 

— Ah! Acum, spuse Jeana, după ce Bussy dispăruse cu 
totul, vrei să vorbeşti puţin cu mine, Diana? 

— Oh! Da, spuse tânăra femeie tresărind ca şi când glasul 
prietenei sale ar fi trezit-o dintr-un vis. le ascult 

— Ei bine! Vezi tu, mâine mă voi duce la vânătoare cu 
Saint-Luc şi cu tatăl tău. 

— Cum! Mă vei lăsa singură la castel? 

— Ascultă, dragă prietenă, spuse Jeana; am şi eu 
principiile mele de morală şi sunt anumite lucruri pe care 
nu pot consimţi să le fac. 

— Oh! Jeana, strigă doamna de Monsoreau îngălbenindu- 
se, poţi tu să-mi spui asemenea vorbe aspre, mie, prietena 
ta? 

— Nu există prietenie care să dureze, urmă doamna de 
Saint-Luc cu aceeaşi linişte; nu pot continua astfel. 

— Credeam că mă iubeşti, Jeana, şi văd că îmi străpungi 
inima, spuse tânăra cu lacrimi în ochi; nu vrei să continui, 
zici, ei! Dar ce oare nu vrei să continui? 

— Să continui, murmură Jeana la urechea prietenei sale, 
să continui, a vă împiedica, sărmani amanți ce sunteţi, de a 
vă iubi în voie. 


Diana o cuprinse în braţe pe râzătoarea femeie şi îi 
acoperi de sărutări faţa-i veselă. 

În vreme ce o ţinea îmbrăţişată, cornurile de vânătoare 
făcură să li se audă sunetele zgomotoase. 

— Haide, ne cheamă, spuse Jeana; bietul Saint-Luc este 
nerăbdător. Nu fi deci aşa de aspră faţă de el, după cum 
nici eu nu vreau să fiu faţă de îndrăgostitul cu tunica de 
culoarea scorţişoarei. 

CAPITOLUL VI. 

Cum găsi Bussy trei sute de pistoli pentru calul său şi îl 
dădu pe nimic. 

A doua zi Bussy plecă din Angers înainte de a-şi fi luat 
gustarea de dimineaţa chiar cei mai matinali burghezi. 

EI nu alerga, zbura pe drum. 

Diana se suise pe o terasă a castelui, de unde se vedea 
drumul şerpuit şi alburiu care trecea prin livezile verzui. 

Ea văzu acel punct negru care înainta ca un meteor şi lăsa 
tot mai mult în urma lui panglica răsucită a drumului. 

Ea cobori în grabă pentru a-i lăsa lui Bussy timpul să 
aştepte şi să-i facă un merit de a-l fi aşteptat. 

Soarele abia atingea vârfurile stejarilor înalţi. Iarba era 
plină de rouă; se auzea în depărtare, pe munte, cornul lui 
Saint-Luc pe care Jeana punea să-l sune pentru a-i reaminti 
prietenei sale serviciul ce-l făcea lăsând-o singură. 

Inima Dianei era cuprinsă de o mare bucurie; ea se simţea 
atât de îmbătată de tinereţea, de frumuseţea şi de 
dragostea sa, încât uneori, alergând, i se părea că sufletul îi 
ridica tot corpul pe aripi ca pentru a-l apropia de 
Dumnezeu. Dar drumul de la casă până la crâng era lung, 
picioruşele tinerei femei obosiră călcând iarba deasă şi 
respiraţia i se opri de mai multe ori în drum; ea nu putu să 
ajungă aşadar la întâlnire decât în clipa în care Bussy 
apărea pe creasta zidului şi se avânta în jos. 

El o văzu alergând; ea scoase un țipăt de bucurie; el 
ajunse la ea cu braţele întinse; ea se repezi spre el 


punându-şi amândouă mâinile pe inimă; salutul lor de 
dimineaţă fu o lungă şi arzătoare îmbrăţişare. 

Ce aveau să-şi spună? Se iubeau. 

Ce aveau să gândească? Se revedeau. Ce aveau să-şi 
dorească? Erau aşezaţi unul lângă altul şi se ţineau de 
mână. 

Ziua trecu de parcă ar fi fost un ceas. 

Bussy, când Diana ieşi cea dintâi din acea moleşeală dulce 
care este somnul unui suflet săturat de fericire, Bussy o 
strânse pe tânăra visătoare la piept şi îi spuse: 

— Diana, mi se pare că astăzi a început viaţa mea, mi se 
pare că de astăzi văd limpede pe drumul care duce la 
veşnicie. Dumneata eşti, fără nici o îndoială, lumina care îmi 
dezvăluie atâta fericire; eu nu cunoşteam nimic din lumea 
aceasta, nici despre condiţia oamenilor în această lume; 
astfel că pot să-ţi repet ce îţi spuneam ieri: încep prin 
dumneata să trăiesc, cu dumneata voi muri. 

— Şi eu, îi răspunse ea, eu care într-o zi mă aruncasem 
fără regret în braţele morţii, tremur astăzi că nu voi trăi 
atât de mult pentru a sfârşi toate comorile ce mi le 
făgăduieşte dragostea dumitale. Dar pentru ce nu vii la 
castel, Ludovic? Tatăl meu ar fi fericit să te vadă; domnul de 
Saint-Luc este prietenul dumitale şi este discret... 
Gândeşte-te că o oră mai mult împreună este nepreţuită. 

— Vai! Diana, daca aş veni o oră la castel, aş veni mereu; 
dacă aş veni aici, toată provincia ar afla; dacă ajunge acest 
lucru la urechile acelui căpcăun, soţul dumitale, va alerga 
încoace... M-ai oprit să te scap de el... 

— La ce bun? Spuse ea cu acea expresie care nu se 
găseşte niciodată decât în glasul femeii iubite. 

— Ei bine! Pentru siguranţa noastră, adică pentru 
siguranţa fericirii noastre, e bine să ne ascundem taina faţă 
de toată lumea; doamna de Saint-Luc o ştie... Saint-Luc o va 
afla şi el. 

— O! Pentru ce... 

— Îmi ascunzi oare ceva? Spuse Bussy, mie, acum. 


— Nu... Aşa este. 

— Am scris azi dimineaţă câteva cuvinte lui Saint-Luc 
pentru a-i cere o întrevedere la Angers. Va veni; voi avea 
cuvântul lui de gentilom că niciodată nu-i va scăpa vreo 
vorbă despre această aventură. Acest lucru este cu atât mai 
important, scumpă Diana, cu cât sunt căutat cu siguranţă 
pretutindeni. Evenimentele erau grave atunci când am 
părăsit Parisul. 

— Ai dreptate... Şi apoi tatăl meu este un om atât de 
scrupulos, cu toate că mă iubeşte, încât ar fi în atare să mă 
denunțe domnului de Monsoreau. 

— Să ne ascundem bine... Şi dacă Dumnezeu ne va da pe 
mâna duşmanilor noştri, cel puţin vom putea spune că era 
cu neputinţă să facem altfel. 

— Dumnezeu este bun, Ludovic: nu te mai îndoi de el 
acum. 

— Nu mă îndoiesc de Dumnezeu, mă tem de vreun demon, 
gelos de a ne vedea fericiţi. 

— Spune-mi rămas bun, seniorul meu, şi nu te înapoia atât 
de repede, calul dumitale mă face să-mi fie frică. 

— Nu te teme, cunoaşte drumul; este cel mai blând şi cel 
mai sigur cal de curse pe care l-am călărit până acum. Când 
mă înapoiez în oraş, cufundat în gândurile mele plăcute, el 
mă duce fără să mă ating de frâu. 

Cei doi amanți schimbară mii de cuvinte de felul acesta, 
întretăiate de mii de sărutări. 

În sfârşit cornul de vânătoare, apropiat de castel, făcu să 
se audă sunetul despre care Jeana se înţelesese cu prietena 
sa, şi Bussy plecă. 

Cum se apropia de oraş, visând la această zi îmbătătoare 
şi mândru de a fi liber, el pe care onorurile, grijile de 
bogăţie şi favorurile unui prinţ de sânge îl ţineau mereu 
legat în lanţuri de aur, băgă de seamă că se apropia ora 
când aveau să se închidă porţile oraşului. Calul, care 
păscuse toată ziua frunze şi iarbă, continuase acest lucru şi 
pe drum, iar noaptea se apropia. 


Bussy se pregătea să pornească la galop pentru a câştiga 
timpul pierdut, când auzi înapoia lui galopul unor cai. 

Pentru un om care se ascunde şi mai cu seamă pentru un 
amant, totul pare o ameninţare. 

Amanţii fericiţi au acest lucru comun cu hoţii. 

Bussy se întrebă dacă ar fi fost mai bine să o ia la galop 
pentru a sosi mai înainte, sau să se dea la o parte pentru a-i 
lăsa pe călăreţi să treacă; dar cursa lor era atât de rapidă 
încât ajunseră la el într-o clipă. 

Erau doi. 

Bussy, judecând că nu era o laşitate să eviţi doi oameni 
atunci când faci cât patru, se dădu la o parte şi zări pe unul 
din călăreţi ale cărui călcâie intrau în şoldurile calului, 
aţâţat de altfel prin numeroase lovituri de cravaşe pe carei 
le dădea tovarăşul său. 

— Haide, iată oraşul, spunea bărbatul acela cu un accent 
gascon din cele mai pronunţate; încă trei sute de lovituri de 
cravaşe şi o sută de lovituri de pinteni, curaj şi putere. 

— Animalul nu mai are suflu, tremură, slăbeşte, refuză să 
meargă..., răspunse acela care mergea înainte. Aş da totuşi 
o sută de cai pentru a fi în oraşul meu. 

— Trebuie să fie vreun Angevin întârziat..., îşi zise Bussy. 
Totuşi... Cât de stupizi îi face frica pe oameni! Crezusem că 
recunosc acel glas. Dar iată că se clatină calul acelui brav 
om... 

În clipa aceea călăreţii se aflau în dreptul lui Bussy pe 
drum. 

— Ei! Bagă de seamă, strigă el, domnule: dă drumul la 
scări, dă drumul la scări, dă drumul repede, aniumalul are 
să cadă. 

În adevăr, calul căzu cu greutate pe o parte, mişcă în 
spasmuri un picior ca şi când ar fi arat pământul şi deodată 
suflul zgomotos i se opri, ochii i se întunecară: spuma îl 
înăbuşea; îşi dădu sufletul. 

— Domnule, strigă călăreţul care rămăsese pe jos, lui 
Bussy, îţi dau trei sute de pistoli pe calul care te duce. 


— Ah! Dumnezeule! Strigă Bussy apropiindu-se. 

— Mă auzi? Domnule, sunt grăbit... 

— Ei! Prinţul meu, luaţi-l pentru nimic, spuse cu 
tremurătura unei emoţii nespuse Bussy, care îl cunoscuse 
pe ducele de Anjou. 

În acelaşi timp se auzi zgomotul unui pistol pe care îl arma 
tovarăşul prinţului. 

— Opreşte! Strigă ducele de Anjou acestui apărător fără 
milă; opreşte! Domnule d'Aubigne, să mă ia dracu dacă nu 
este Bussy! 

— Ei da, prinţul meu, eu sunt. Dar ce v-a apucat să 
omorâţi caii la ora asta şi pe acest drum? 

— Ah! E domnul de Bussy, spuse d'Aubign6; atunci, 
Monseniore, nu mai aveţi nevoie de mine... Îngăduiţi-mi să 
mă înapoiez la acela care m-a trimis, cum zice Sfânta 
Scriptură. 

— Nu fără a primi mulţumirile mele sincere şi făgăduiala 
unei puternice prietenii, spuse prinţul. 

— Primesc totul, Monseniore şi vă voi reaminti aceste 
cuvinte într-o zi. 

— Domnul d'Aubigne!... Monseniore!... Ah! Dar cad din 
nori, făcu Bussy. 

— Nu ştiai?... Spuse prinţul cu o expresie de nemulţumire 
şi de neîncredere care nu-i scăpă gentilomului. Dacă eşti 
aici, nu-i aşa că mă aşteptai? 

— Ei drace! Îşi zise Bussy gândindu-se la înţelesul pe care- 
Il putea oferi şederea lui ascunsă în Anjou minţii bănuitoare 
a lui Franqois, să nu ne compromitem! Făceam mai mult 
decât vă aşteptam, spuse el, şi iată, pentru că voiaţi să 
intraţi în oraş înainte de închiderea porţilor, în şa, 
Monseniore. 

EI oferi calul său prinţului, care se apucase să ia de la calul 
căzut unele hârtii importante ascunse între şa şi cioltar. 

— Adio deci, Monseniore, spuse d'Aubigne care făcu o 
întoarcere. Domnule de Bussy, servitorul dumitale. 

Şi plecă. 


Bussy sări cu uşurinţă pe crupa calului înapoia stăpânului 
său şi îndreptă calul spre oraş, gândindu-se dacă prinţul 
acesta îmbrăcat în negru nu era demonul pe care i-l 
trimitea iadul, gelos pe fericirea lui. 

Ei intrară în Angers la primele sunete ale trompetelor 
municipalităţii. 

— Ce facem acum, Monseniore? 

— La castel! Să mi se arboreze drapelul, să vină toţi să mă 
recunoască, să se cheme nobilimea din provincie. 

— Nimic mai uşor spuse Bussy, hotărât să facă pe supusul 
pentru a câştiga timp şi de altfel prea surprins el însuşi 
pentru a fi altceva decât pasiv. 

— Ei, domnilor cu trompete! Strigă el crainicilor care se 
înapoiau după prima sunare. 

Aceştia se uitară şi nu dădură mare atenţie, pentru că 
vedeau doi oameni plini de praf, transpiraţi şi într-un 
echipaj atât de redus. 

— Ho! Ho!... Spuse Bussy mergând spre ei, oare stăpânul 
nu este cunoscut în casa lui?... Să vină consilierul municipal 
de serviciu! 

Acest ton poruncitor impuse crainicilor; unul din ei se 
apropie. 

— Isuse!... Strigă el cu groază privindu-l cu atenţie pe 
duce, nu este seniorul şi stăpânul nostru? 

Ducele era foarte uşor de recunoscut după diformitatea 
nasului împărţit în două, cum spunea cântecul lui Chicot. 

— Monseniorul duce! Adăugă el apucând braţul celuilalt 
crainic care sări în sus de surpriză 

— Ştiţi tot atât ca şi mine acum, spuse Bussy; umflaţi-vă 
plămânii, faceţi să curgă sânge şi apă din trompetele 
voastre şi tot oraşul să afle într-un sfert de oră că 
Monseniorul a sosit. Noi, Monseniore, să mergem încet spre 
castel. Când vom ajunge acolo, frigarea va fi şi pusă ca să 
ne primească. 

În adevăr, la primul strigăt al crainicilor se formară 
grupuri, la al doilea, copiii şi cumetrele alergară prin toate 


cartierele, strigând: 

— Monseniorul este în oraş!... Trăiască Monseniorul! 

Consilierii municipali, guvernatorul, principalii nobili se 
repeziră spre palat, urmaţi de o mulţime care se îngroşa 
din ce în ce mai mult. 

După cum prevăzuse Bussy, autorităţile din oraş erau la 
castel înaintea prinţului pentru a-l primi aşa cum se cuvine. 

Când străbătu cheiul, abia putu să treacă prin mulţime; 
dar Bussy îl găsise pe unul din crainici care, lovind cu 
trompeta în populaţia grăbită, deschise drumul prinţului 
până la treptele castelului. 

Bussy forma ariergarda. 

— Domnilor şi credincioşi iubiţi, spuse prinţul, am venit în 
bunul meu oraş Angers. La Paris, primejdiile cele mai 
grozave mi-au ameninţat viaţa; îmi pierdusem chiar 
libertatea. Am reuşit să fug datorită unor prieteni buni. 

Bussy îşi muşcă buzele, căci ghicea înţelesul privirii ironice 
a lui Francois. 

— Şi de când mă simt în oraşul vostru, liniştea mea, viaţa 
mea îmi sunt asigurate. 

Magistraţii, încremeniţi, strigară cam încet; 

— Trăiască seniorul nostru! 

Poporul, care nădăjduia chilipirurile obişnuite la fiecare 
călătorie a prinţului, strigă cu putere: 

— Ura! 

— Să mergem la masă, spuse prinţul, nu am pus nimic în 
gură de azi dimineaţă. 

Ducele fu înconjurat într-o clipă de întreaga casă pe care o 
întreținea la Angers în calitate de duce de Anjou, dar numai 
servitorii principali îşi cunoşteau stăpânul. 

Apoi veni rândul gentilomilor şi doamnelor din oraş. 

Recepţia ţinu până la miezul nopţii. 

Oraşul fu luminat, pe străzi şi în pieţe răsunară 
împuşcături, clopotul catedralei începu să bată şi vântul 
duse până la Meridor adierile zgomotoase ale bucuriei 
tradiţionale a bunilor Angevini. 


CAPITOLUL VII. 

Diplomaţia domnului duce de Anjou. 

După ce zgomotul împuşcăturilor se mai potoli pe străzi, 
după ce bălăngănitul clopotelor îşi mai încetini vibraţiile, 
după ce se goliră sălile, după ce în sfârşit Bussy şi ducele de 
Anjou rămaseră singuri: 

— Să vorbim, spuse ducele. 

În adevăr, datorită agerimii sale, Francois înţelegea că 
Bussy, de la întâlnirea lor, trebuie să fi făcut multe; ei 
judecă atunci, cu cunoştinţele pe care le avea despre curte, 
că se afla tntr-o situaţie încurcată şi că, prin urmare, cu 
puţină dibăcie, ar putea să aibă un avantaj asupra lui. 

Dar Bussy avusese vreme să se pregătească şi îl aşteptă pe 
prinţ sigur de sine. 

— Să vorbim, Monseniore, răspunse el. 

— Ultima zi când ne-am văzut, spuse prinţul, erai foarte 
bolnav, sărmanul meu Bussy. 

— Este adevărat, Monseniore, răspunse tânărul; eram 
foarte bolnav şi e aproape o minune că am scăpat. 

— În ziua aceea se afla lângă dumneata, urmă ducele, un 
oarecare medic foarte îngrijit de sănătatea dumitale, căci 
muşca furios, mi se pare, pe cei ce se apropiau de 
dumneata. 

— Şi acest lucru este adevărat, prinţul meu, căci le 
Haudouin mă iubeşte mult. 

— Te ţinea cu străjnicie în pat, nu-i aşa? 

— lar eu turbam de ciudă din pricina aceasta, după cum 
Alteţea Voastră a putut vedea. 

— Dar, spuse ducele, dacă ai fi fost atât de înciudat, ai fi 
putut trimite Facultatea la toţi dracii şi ai fi ieşit cu mine, 
după cum te rugam. 

— Ei! Făcu Bussy răsucindu-şi în toate felurile pălăria de 
farmacist. 

— Dar, urmă ducele, deoarece era vorba de o afacere 
gravă, ţi-a fost teamă să nu te compromiţi. 


— Poftim? Spuse Bussy înfundându-şi cu o lovitură de 
pumn aceeaşi pălărie pe ochi; aţi spus, mi se pare, că mi-a 
fost teamă să nu mă compromit, prinţul meu? 

— Am spus-o, răspunse ducele de Anjou. 

Bussy ţâşni de pe scaun şi rămase în picioare. 

— Ei bine! Aţi minţit, Monseniore, strigă el, v-aţi minţit 
singur, auziţi, căci nu credeţi un cuvânt, unul singur, din 
ceea ce aţi spus; există pe pielea mea douăzeci de cicatrice 
care dovedesc că m-am compromis câteodată, dar că nu mi- 
a fost niciodată teamă; şi zău dacă ştiu mulţi oameni care ar 
putea să spună sau să arate atâtea. 

— Ai totdeauna argumente care nu se pot contrazice, 
domnule de Bussy, reluă ducele foarte palid şi foarte agitat; 
când te învinuieşte cineva, strigi mai tare decât cel care îţi 
aduce vreun reproş şi atunci îţi închipui că ai dreptate. 

— Oh! Nu am totdeauna dreptate, Monseniore, spuse 
Bussy, ştiu bine, dar tot atât de bine ştiu şi când nu am. 

— Şi când nu ai dreptate? Spune, te rog! 

— Când servesc oameni nerecunoscători. 

— În adevăr, domnule, mi se pare că uiţi cu cine vorbeşti, 
spuse prinţul ridicându-se deodată cu acea demnitate care 
îi era proprie în anumite împrejurări. 

— Ei bine! Uit, Monseniore, spuse Bussy; odată în viaţa 
dumneavoastră, faceţi la fel, uitaţi-vă sau uitaţi-mă. 

Bussy făcu atunci doi paşi pentru a ieşi; dar prinţul fu mai 
iute decât el şi gentilomul îl găsi pe duce înaintea uşii. 

— Ai putea să negi, domnule, spuse ducele, că, în ziua 
când ai refuzat să ieşi cu mine, ai ieşit câteva clipe după 
aceea? 

— Eu, spuse Bussy, nu neg niciodată nimic, Monseniore, 
afară de acele ce aş fi silit să mărturisesc. 

— Spune-mi deci atunci pentru ce te-ai încăpățânat să 
rămâi în palatul dumitale. 

— Pentru că aveam treburi. 

— Acasă? 

— Acasă, sau în altă parte. 


— Credeam că atunci când un gentilom se află în serviciul 
unui prinţ, principalele lui treburi sunt treburile acelui 
prinţ. 

— Şi de obicei cine vă face aceste treburi, Monseniore, 
dacă nu eu? 

— Nu zic ba, spuse Franqois şi, de obicei, te găsesc 
credincios şi devotat. Voi spune chiar mai mult: îţi scuz 
proasta dispoziţie. 

— A! Sunteţi foarte bun. 

— Da, căci aveai oarecare motive să fii supărat pe mine. 

— O mărturisiţi, Monseniore? 

— Da. Îţi făgăduisem dizgraţia domnului de Monsoreau. Se 
pare că îl urăşti foarte mult pe domnul de Monsoreau. 

— Eu, deloc. Găsesc că are o figură urâtă şi aş fi voit să se 
depărteze de curte pentru a nu mai avea această figură sub 
ochi. Dumneavoastră, dimpotrivă, Monseniore, vă place 
această figură. Nu trebuie să discutăm asupra gusturilor. 

— Ei bine! Atunci, cum acesta era singurul dumitale motiv 
să stai supărat ca un copil răsfăţat şi ţâfnos, îţi voi spune că 
de două ori nu ai făcut bine nevoind să ieşi cu mine, şi să 
ieşi după mine pentru a face isprăvi fără folos. 

— Am făcut isprăvi fără folos, eu? Şi adineauri mă învinuiți 
că mi-a fost... Ascultaţi, Monseniore, fiţi consecvent: ce 
isprăvi am făcut? 

— Negreşit; admit să-i urăşti pe domnul d'Epernon şi pe 
domnul de Schomberg. Îi urăsc şi eu şi încă foarte mult; dar 
trebuia să te mărgineşti numai la a-i uri şi să aştepţi clipa 
potrivită. 

— O! O! Spuse Bussy; ce vreţi să spuneţi, Monseniore? 

— Ucide-i, la naiba! Ucide-i pe amândoi, ucide-i pe toţi 
patru, îţi voi fi şi mai mult recunoscător...; dar nu-i înfuria, 
mai ales când eşti departe, căci furia lor cade asupra mea. 

— Să vedem, ce i-am făcut oare, acestui Gascon 
cumsecade? 

— Vorbeşti de d'Epernon, nu-i aşa? 

— Da. 


— Ei bine! Ai pus să fie ucis cu pietre. 

— Eu? 

— În aşa fel încât tunica i-a fost sfâşiată, mantaua făcu 
bucăţi şi s-a înapoiat la Luvru numai în pantaloni. 

— Bun, spuse Bussy, de unul m-am lămurit; să trecem 
German. Care este vina mea faţă de domnul de 
Schomberg? 

— Ai putea să negi că ai pus să fie vopsit în albastru? Cân 
l-am revăzut după trei ore de la accidentul său, mai era încă 
de culoarea cerului; şi dumneata numeşti aceasta o glumă 
bună. Haida de! 

Şi prinţul începu să râdă fără să vrea, în vreme ce Bussy 
amintindu-şi de mutra pe care o făcea Schomberg în 
hârdău, nu se putu opri să nu râdă cu hohote. 

— Atunci, spuse el, eu sunt învinuit că le-am jucat această 
farsă. 

— La naiba! Poate eu atunci? 

— Şi aveţi curajul, Monseniore, să faceţi imputări unui om 
care are asemenea idei! Ei, vă spuneam eu adineauri, 
sunteţi un nerecunoscător. 

— Sunt de aceeaşi părere. Acum, ascultă, dacă ai ieşit în 
adevăr pentru aceasta, te iert. 

— Sigur? 

— Da, pe cinstea mea; dar nu am terminat să mă plâng de 
tine. 

— Ce vorbiţi! 

— Să ne gândim la mine acum. 

— Fie. 

— Ce ai făcut ca să mă scoţi din încurcătură? 

— Vedeţi bine, spuse Bussy, ceea ce am făcut. 

— Nu, nu văd. 

— Ei bine! Am plecat spre Anjou. 

— Adică ai fugit, ca să scapi. 

— Da, căci scăpând eu vă scăpam şi pe dumneavoastră. 

— Dar în loc să fugi atât de departe, nu puteai rămâne în 
împrejurimile Parisului? Mi se pare că mi-ai fi fost mai 


folositor la Montmartre decât la Angers. 

— A! Iată unde nu ne potrivim în păreri, Monseniore: mie 
îmi plăcea mai bine să vin în Anjou. 

— Este un motiv slab, cred că admiţi, capriciul dumitale... 

— Nu, căci acest capriciu avea drept scop să vă recruteze 
partizani. 

— A! lată că se schimbă lucrurile. Ei bine! Să vedem, ce ai 
făcut? 

— Va fi vreme să vă explic mâine, Monseniore, căci iată 
tocmai ora la care trebuie să vă părăsesc. 

— Şi pentru ce să mă părăseşti? 

— Pentru a discuta cu o persoană din cele mai importante. 

— A! Dacă e aşa, e altceva; du-te, Bussy, dar fii prevăzător. 

— Ce are a face, nu risc nimic. 

— Ai făcut multe demersuri? 

— Mă aflu aci abia de două zile, cum vreti... 

— Dar te ascunzi, cel puţin? 

— Mă ascund, da, şi încă destul de bine: Vedeţi sub ce 
costum vă vorbesc; oare am eu obiceiul să port tunici de 
culoarea scorţişoarei? Numai pentru dumneavoastră m-am 
vârât eu în această nesuferită învelitoare. 

— Şi unde locuieşti? 

— A! Iată unde îmi veţi preţui devotamentul. Locuiesc... 
Locuiesc într-o cocioabă de lângă meterez, cu o ieşire spre 
râu; dar dumneavoastră, prinţul meu, la rându-vă, să 
vedem, cum aţi ieşit din Luvru? Cum se face că v-am întâlnit 
pe drum călărind un cal zdrobit de oboseală şi cu domnul 
d'Aubigne alături? 

— Pentru că am prieteni, spuse prinţul. 

— Dumneavoastră, prieteni? Făcu Bussy. Haida de! 

— Da, prieteni pe care tu nu-i cunoşti. 

— Să zicem! Şi care sunt prietenii aceia? 

— Regele Navarei şi domnul d'Aubigne pe care l-ai văzut. 

— Regele Navarei... Ah! E adevărat. Nu aţi conspirat 
împreună? 

— Eu nu am conspirat niciodată, domnule de Bussy. 


— Nu! Întrebaţi-i mai bine pe La Mole şi pe Coconnas. 

— La Mole, spuse prinţul cu un aer posomorât, făptuise o 
alta crimă decât aceea pentru care se crede că a murit. 

— Bine! Să-l lăsăm pe La Mole şi să revenim la 
dumneavoastră; cu atât mai mult, Monseniore, cu cât are să 
ne fie cam greu să ne înţelegem asupra acestui punct. Pe 
unde dracu' aţi ieşit din Luvru? 

— Pe fereastră. 

— A! Adevărat. Şi pe care? 

— Pe aceea de la camera mea de culcare. 

— Cunoşteaţi aşadar scara de frânghie? 

— Care scară de frânghie? 

— Aceea din dulap. 

— A! Mi se pare că tu o cunoşteai? Spuse prinţul 
îngălbenindu-se. 

— Ei drace! Spuse Bussy, Alteţea Voastră ştie că am avut 
câteodată fericirea să intru în camera aceea. 

— Pe vremea sorei mele Margot, nu-i aşa? Şi intrai pe 
fereastră. 

— La naiba! Dumneavoastră aţi putut ieşi destul de bine 
pe acolo. Ceea ce mă miră numai, este că aţi găsit scara. 

— Nu am găsit-o eu. 

— Cine atunci? 

— Nimeni; mi-a fost indicată. 

— De cine? 

— De regele Navarei. 

— Ah! Ah! Regele Navarei cunoaşte scara! N-aş fi crezut-o. 
În sfârşit, bine că vă vedem, Monseniore, teafăr, nevătămat 
şi sănătos; vom aprinde Anjou-ul şi din aceeaşi scânteie, se 
vor aprinde Angoumois-ul şi Bearnul: aceasta va face un 
frumos incendiu mic. 

— Dar nu îmi vorbeai de o întâlnire? Spuse ducele. 

— Ah! La naiba! Aşa este; dar interesul convorbirii m-a 
făcut să o uit. Adio, Monseniore. 

— Îţi iei calul? 


— Ei! Dacă îi trebuie Monseniorului, Alteţea Sa poate să-l 
păstreze, am un altul. 

— Atunci, primesc; mai târziu vom face socotelile. 

— Da, Monseniore, şi să dea Dumnezeu să nu fiu eu acela 
care să vă datorez ceva! 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu-mi place acela pe care îl însărcinaţi de 
obicei să vă cerceteze socotelile. 

— Bussy! 

— Aşa e, Monseniore; ne înţelesesem să nu mai vorbim 
despre asta. 

Prinţul, care simţea nevoia pe care o avea de Bussy, îi 
întinse mâna. 

Bussy i-o dădu pe a sa, dar clătinând din cap. 

Amândoi se despărţiră. 

CAPITOLUL, VIII. 

Diplomaţia domnului de Saint-Luc. 

Bussy se înapoie acasă la el pe jos, pe o noapte 
întunecoasă, dar, în locul lui Saint-Luc pe care se aştepta 
să-l întâlnească aici, nu găsi decât o scrisoare care îi anunţa 
sosirea prietenului său pentru a doua zi. 

În adevăr, către ora şase dimineaţa, Saint-Luc, urmat de 
un argat, părăsise Meridorul şi se îndrepta spre Angers. 

EI ajunse aproape de zidurile oraşului, la deschiderea 
porţilor şi, fără să bage de seamă agitația ciudată a mulţimii 
abia trezită din somn, se duse la casa lui Bussy. 

Cei doi prieteni se îmbrăţişară cu dragoste. 

— Binevoieşti, scumpul meu Saint-Luc, spuse Bussy, să 
primeşti găzduirea sărmanei mele cocioabe. Mi-am stabilit 
tabăra la Angers. 

— Da, spuse Saint-Luc, în felul învingătorilor, adică pe 
câmpul de bătălie. 

— Ce vrei să spui, dragă prietene? 

— Că soţia mea nu mai are secrete pentru mine, cum nu 
am nici eu pentru ea, dragul meu Bussy, şi că mi-a povestit 
totul. Există deplină înţelegere între noi; primeşte toate 


complimentele mele, maestrul meu în orice împrejurare şi, 
pentru că m-ai chemat, îngăduieşte-mi să-ţi dau un sfat. 

— Dă-mi. 

— Scapă-te cât mai repede de nesuferitul acela de 
Monsoreau; nimeni nu cunoaşte la curte legătura dumitale 
cu soţia lui; acum este momentul; numai că nu trebuie să-l 
laşi să-ţi scape; când mai târziu te vei căsători cu văduva, 
nu se va spune cel puţin că ai lăsat-o văduvă pentru a te 
căsători cu ea. 

— Nu este decât o piedică în îndeplinirea acestui plan 
frumos, care mi-a venit de la început în minte cum ţi-a venit 
şi dumitale. 

— Ei, vezi, şi care? 

— Am jurat Dianei să respect viaţa soţului ei, atâta timp 
cât nu mă va ataca el, bineînţeles. 

— Ai făcut o greşeală. 

— Eu! 

— Ai făcut cea mai mare greşeală. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu se fac asemenea jurăminte. Ce dracu'! 
Dacă nu te vei grăbi, dacă nu-i vei lua-o înainte, ţi-o spun: 
Monsoreau, care este plin de răutate, te va descoperi şi, 
dacă te descoperă, cum nu are nimic cavaleresc în el, te va 
ucide. 

— Se va întâmpla cum va hotări Dumnezeu, spuse Bussy 
zâmbind; dar, în afară că voi călca jurământul pe care l-am 
făcut Dianei omorându-i soţul... 

— Soţul!... Ştii bine că nu este. 

— Da, însă totuşi poartă acest titlu. În afară, zic, că voi 
călca jurământul pe care i l-am făcut, lumea m-ar ucide cu 
pietre, dragul meu, şi acela care astăzi este un monstru faţă 
de toată lumea, ar apare în mormânt un înger pe care l-aş fi 
pus eu în coşciug. 

— De altfel nici eu nu te-aş sfătui să-l ucizi singur. 

— Asasini! Ah! Saint-Luc, îmi dai un sfat trist. 

— Haida de! Cine îţi vorbeşte de asasini? 


— Despre nimic, dragă prietene; o idee care mi-a trecut 
prin cap şi care nu este încă destul de coaptă pentru ca să 
ţi-o comunic. Nici mie nu-mi place acest Monsoreau, ca şi 
dumitale, cu toate că eu nu am aceleaşi motive ca să-l 
urăsc: să vorbim deci de soţie în loc de a vorbi de bărbat. 

Bussy zâmbi. 

— Eşti un băiat de zahăr, Saint-Luc, spuse Bussy, şi te poţi 
bizui pe prietenia mea. Or, ştii şi dumneata, prietenia mea 
se compune din trei lucruri: punga, spada şi viaţa mea. 

— Mulţumesc, spuse Saint-Luc, primesc, dar cu drept de 
revanşă. 

— Acum, ce voiai să-mi spui de Diana, să vedem? 

— Voiam să te întreb dacă nu socoteai să vii puţin pe la 
Meridor. 

— Dragă prietene, îţi mulţumesc de stăruinţă, dar îmi 
cunoşti scrupulele. 

— Cunosc totul. La Meridor, eşti expus să-l întâlneşti pe 
Monsoreau, cu toate că se află la optzeci de leghe de noi; 
eşti expus să-i strângi mâna şi e foarte greu să strângi 
mâna unui om pe care ai vrea să-l sugrumi; în sfârşit, eşti 
expus să-l vezi îmbrăţişând-o pe Diana şi e greu să vezi cum 
este îmbrăţişată femeia pe care o iubeşti. 

— Ah! Făcu Bussy furios, cât de bine înţelegi pentru ce nu 
vin la Meridor! Acum, dragă prietene... 

— Îmi dai drumul, spuse Saint-Luc înşelându-se asupra 
intenţiei lui Bussy. 

— Nu, dimpotrivă, reluă acesta, te rog să rămâi, căci acum 
e rândul meu să te întreb. 

— Întreabă-mă. 

— În adevăr şi ne-am întrebat cu toţii ce s-o fi întâmplat. 
Azi dimineaţă, nu ai observat oarecare mişcare prin oraş? 

— Ceva ca o mare agitaţie, nu-i aşa? 

— Da. 

— Tocmai eram să te întreb de unde provine. 

— Provine din faptul că domnul duce de Anjou a sosit ieri, 
dragă prietene. 


Saint-Luc făcu o săritură pe scaun, ca şi când i s-ar fi 
anunţat prezenţa diavolului. 

— Ducele la Angers! Se spunea că este închis la Luvru. 

— Tocmai pentru că era închis la Luvru se află acum la 
Angers. A reuşit să fugă pe o fereastră şi a venit să se 
refugieze aici. 

— Ei bine? Întrebă Saint-Luc. 

— Ei bine! Dragă prietene, spuse Bussy, iată un prilej 
minunat de a te răzbuna de micile persecuții ale Maiestăţii 
Sale. Prinţul şi-a făcut un partid, va avea trupe şi vom da 
naştere la un mic război civil. 

— O! O! Făcu Saint-Luc. 

— Şi m-am bizuit pe dumneata pentru a lupta împreună. 

— Împotriva regelui? Spuse Saint-Luc cu o răceală 
neaşteptată. 

— Nu zic chiar împotriva regelui, spuse Bussy; zic 
împotriva acelora care vor trage spada contra noastră. 

— Dragul meu Bussy, spuse Saint-Luc, am venit în Anjou ca 
să mai iau aer de câmp şi nu ca să mă bat împotriva 
Majestății Sale. 

— Dar lasă-mă totuşi să te prezint Monseniorului. 

— În zadar, dragă Bussy; nu-mi place Angers-ul şi mă 
gândeam să-l părăsesc în curând; este un oraş plictisitor şi 
negru; pietrele sunt aici moi ca brânza, iar brânza este tare 
ca piatra. 

— Dragul meu Saint-Luc, mi-ai face un mare serviciu să 
faci ceea ce-ţi cer; ducele m-a întrebat ce venisem să fac 
aici şi neputând să-i spun, având în vedere că a iubit-o şi el 
pe Diana şi a dat greş, l-am făcut să creadă că venisem să 
atrag de partea lui pe toţi nobilii din împrejurimi; am 
adăugat chiar că aveam, astăzi de dimineaţă, întâlnire cu 
unul din ei. 

— Ei bine! Îi vei spune că l-ai văzut pe acest nobil şi că el 
cere şase luni de gândire. 

— Găsesc, dragul meu Saint-Luc, dacă trebuie să ţi-o spun, 
că logica dumitale nu este mai puţin aspră ca a mea. 


— Ascultă, eu nu ţin în lumea asta decât la soţia mea; 
dumneata nu ţii decât la amanta dumitale; să ne învoim de 
un lucru: în orice prilej, eu voi apăra pe Diana; în orice 
prilej, dumneata o vei apăra pe doamna de Saint-Luc. Un 
legământ amoros, fie, dar nu un legământ politic. lată 
numai cum vom reuşi să ne înţelegem. 

— Văd că trebuie să-ţi cedez, Saint-Luc, spuse Bussy, căci 
în clipa de faţă dumneata eşti în avantaj. Eu am nevoie de 
dumneata, pe când dumneata te poţi lipsi de mine. 

— Ba deloc, eu sunt acela, care dimpotrivă, îţi cer 
ocrotirea. 

— Cum aşa? 

— Presupune că Angevinii, căci aşa se vor numi răsculații, 
vin să asedieze şi să jefuiască Meridorul. 

— Ah! La naiba, ai dreptate, spuse Bussy, voieşti ca 
locuitorii să nu sufere urmările unei luări cu asalt. 

Cei doi prieteni începură să râdă, şi deoarece se trăgeau 
tunurile în oraş, deoarece valetul lui Bussy îl înştiinţase că 
prinţul îl chemase până atunci de trei ori, ei îşi jurară din 
nou o înţelegere extra-politică şi se despărţiră încântați 
unul de altul. 

Bussy alergă la castelul ducal, unde nobilimea şi începuse 
să se adune din toate părţile provinciei; sosirea ducelui de 
Anjou răsunase ca un ecou purtat de bubuitul unui tun şi la 
trei sau patru leghe în jurul Anger-ului, satele şi oraşele se 
şi ridicaseră la această mare noutate. 

Gentilomul se grăbi să aranjeze o primire oficială, o masă, 
discursuri; el se gândea că, în vreme ce prinţul va primi, va 
mânca şi mai cu seamă va ţine discursuri, el ar avea timpul 
s-o vadă pe Diana, cel puţin câteva clipe. Apoi, după cei 
făcu de lucru pentru câteva ore ducelui, el se înapoie acasă, 
încălecă cel de-al doilea cal şi luă în galop drumul spre 
Meridor. 

Ducele care se înflăcărase, rosti discursuri foarte 
frumoase cu efect minunat vorbind despre Ligă, atingând 
cu discreţie punctele care priveau alianţa sa cu Guisii, 


dându-se drept un prinţ persecutat de rege din pricina 
încrederii pe care i-o arătaseră Parizienii. 

În timpul răspunsurilor şi sărutărilor de mână, ducele de 
Anjou trecea gentilomii în revistă, notând cu îngrijire pe 
aceia care mai lipseau încă. 

Când se înapoie Bussy, era ora patru după amiază; el sări 
jos de pe cal şi se înfăţişă înaintea ducelui, plin de sudoare 
şi de praf. 

— Ah! Ah! Viteazul meu Busssy, spuse ducele, iată-te la 
treabă, după cât se pare. 

— Vedeţi şi dumneavoastră, Monseniore. 

— 'Ţi-e cald? 

— Am alergat foarte mult. 

— Bagă de seamă să nu te îmbolnăveşti, nu te-ai restabilit 
încă bine. 

— Nu e nici o primejdie. 

— Şi de unde vii? 

— Din împrejurimi. Alteţea Voastră este mulţumită şi a 
avut o curte numeroasă? 

— Da, sunt destul de mulţumit; dar, la curtea aceasta, 
Bussy, lipseşte cineva. 

— Cine? 

— Priotejatul tău. 

— Protejatul meu? 

— Da, baronul de Meridor. 

— Ah! Spuse Bussy schimbându-se la faţă. 

— Şi totuşi nu ar trebui să-l neglijez, cu toate că elmă 
neglijează. Baronul are influenţă în provincie. 

— Credeţi? 

— Sunt sigur, el era corespondentul Ligii la Angers; fusese 
ales de domnul de Guise şi, în general, domnii de Guise îşi 
aleg bine oamenii; trebuie să vină, Bussy. 

— Dar dacă nu va veni, totuşi, Monseniore? 

— Dacă nu va veni el la mine, i-o voi lua-o înainte şi mă voi 
duce eu lael. 

— La Meridor? 


— Pentru ce nu? 

Bussy nu-şi putu reţine licărirea geloasă şi cumplită care îi 
ţâşni din ochi. 

— De fapt, spuse el, pentru ce nu? Sunteţi prinţ, totul vă 
este îngăduit. 

— Ascultă! Crezi că tot mai e supărat pe mine? 

— Nu ştiu. Cum aş putea-o şti? 

— Nu l-ai văzut? 

— Nu. 

— Având de a face cu nobilii din provincie, ai fi putut să dai 
şipe la el. 

— Aş fi făcut-o, dacă n-ar fi avut chiar el de a face cu mine. 

— Ei bine? 

— Ei bine! Spuse Bussy, nu am fost destul de fericit în 
făgăduielile ce i le-am făcut pentru a mă grăbi prea mult să 
mă înfăţişez înaintea lui. 

— Nu are ce dorea? 

— Cum? 

— Voia ca fiica lui să se căsătorească cu contele şi contele 
s-a căsătorit cu ea. 

— Bine, Monseniore, să nu mai vorbim de asta, spuse 
Bussy. 

Şi întoarse spatele prinţului. 

În clipa aceea, intrară alţi gentilomi. Ducele se duse la ei, 
Bussy rămase singur. 

Vorbele prinţului îi dăduseră foarte mult de gândit. 

Care puteau să fie ideile adevărate ale prinţului cu privire 
la baronul de Meridor? 

Erau aşa cum le exprimase prinţul? Nu vedea el în 
bătrânul senior decât un mijloc de a-şi întări cauza cu 
sprijinul unui om stimat şi puternic? Sau poate planurile 
sale politice nu erau decât un mijloc de a se apropia din nou 
de Diana? 

Bussy examină situaţia prinţului aşa cum era: îl văzu 
certat cu fratele său, surghiunit din Luvru, şef al unei 
răscoale în provincie. 


El cântări interesele materiale ale prinţului şi fanteziile 
sale amoroase. 

Acest din urmă interes era foarte uşor comparat cu 
celelalte. 

Bussy era dispus să-i ierte prinţului toate celelalte 
nelegiuiri, dacă ar fi voit să renunţe la aceasta din urmă. 

El petrecu toată noaptea benchetuind cu Alteţa Sa Regală 
şi cu nobilii angevini şi făcând curte doamnelor angevine; 
apoi, deoarece se aduseseră şi viori, se apucă să le înveţe 
dansurile cele mai noi. 

E de la sine înţeles că fu admiraţia doamnelor şi 
disperarea soţilor; şi cum unii din aceştia din urmă îl 
priveau altfel decât îi plăcea lui Bussy să fie privit, îşi răsuci 
de opt sau zece ori mustaţa şi întrebă pe trei sau patru 
dintre domnii aceştia dacă nu i-ar acorda favoarea să facă o 
plimbare la lumina lunei, prin pajişti. 

Dar renumele ajunsese înaintea lui la Angers şi Bussy se 
mulţumi doar cu provocările. 

CAPITOLUL. IX. 

Diplomaţia domnului de Bussy. 

La poarta palatului ducal, Bussy întâlni o figură cinstită, 
sinceră şi zâmbitoare, pe care o credea la optzeci de leghe 
departe de el. 

— A! Spuse el cu un viu sentiment de bucurie, tu eşti, 
Remy! 

— Ei! Doamne, da, Monseniore. 

— Era să-ţi scriu să vii la mine. 

— Adevărat? 

— Pe cinstea mea! 

— În cazul acesta, se potriveşte de minune: eu mă temeam 
să nu mă certaţi. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru că venisem fără îngăduială. Dar, pe legea mea! 
Am auzit spunându-se că Monseniorul duce de Anjou 
evadase din Luvru şi că a plecat în provincia sa; mi-am adus 
aminte ca dumneavoastră eraţi în împrejurimile Angers-ului 


şi m-am gândit că are să fie un război civil şi multe lovituri 
de spadă date şi primite, precum şi numeroase găuri făcute 
în pielea aproapelui meu; şi cum eu îmi iubesc aproapele ca 
pe mine însumi, şi mai mult ca pe mine însumi, am alergat. 

— Ai făcut bine, Remy; pe cinstea mea, îmi lipseai. 

— Ce mai face Gertuda, Monseniore? 

Gentilomul zâmbi. 

— Îţi făgăduiesc să o întreb pe Diana prima dată când o voi 
vedea, spuse el. 

— Iar eu, în schimb, fiţi pe pace, prima dată când o voi 
vedea, spuse el, am s-o întreb la rându-mi despre doamna 
de Monsoreau. 

— Eşti un tovarăş încântător; şi cum m-ai găsit? 

— La naiba, mare greutate: am întrebat unde se află 
palatul ducal şi v-am aşteptat la poartă după ce îmi 
dusesem calul în grajdurile prinţului, unde, Dumnezeu, să 
mă ierte, l-am recunoscut pe al dumneavoastră. 

— Da, prinţul îl omorâse pe al său şi, cum nu avea altul, l-a 
păstrat. 

— Vă recunosc bine în toate astea, dumneavoastră sunteţi 
prinţul şi prinţul este servitorul. 

— Nu te grăbi să mă aşezi atât de sus, Remy, ai să vezi în 
ce locuinţă stă Monseniorul. 

Şi zicând acestea, îl introduse pe le Haudouin în căsuţa de 
lângă meterez. 

— Pe legea mea! Spuse Bussy, vezi palatul; ia loc unde vei 
vrea şi cum vei putea. 

— N-are să fie greu şi nu mai trebuie cine ştie ce loc, după 
cum ştiţi; de altfel, voi dormi în picioare dacă e nevoie: sunt 
destul de obosit. 

Cei doi prieteni, căci Bussy îl trata pe le Haudouin mai 
mult ca prieten decât ca servitor, se despărţiră şi Bussy, cu 
inima de două ori mulţumită de a se regăsi între Diana şi 
Remy, dormi liniştit. 

Este adevărat că pentru a dormi în voie, ducele, la rândul 
său, rugase să nu se maitragă tunurile şi să înceteze 


împuşcăturile; cât despre clopote, ele adormiseră singure, 
datorită băşicilor pe care le făcuseră la mâini cei care le 
trăgeau. 

Bussy se sculă devreme şi alergă la castel poruncind să fie 
înştiinţat Remy să-l întâlnească acolo. 

Ţinea să pândească primele căscături ale deşteptării 
Alteţei Sale pentru a surprinde, dacă era cu putinţă, gândul 
acestuia în mutra foarte semnificativă de obicei a omului 
care se trezeşte. 

Ducele se deşteptă, dar s-ar fi putut spune că, întocmai ca 
fratele său Henric, punea o mască pentru ca să doarmă. 

Bussy se sculase degeaba de dimineaţă. 

El ţinea pregătit un catalog al lucrurilor ce trebuiau 
făcute, unele mai importante decât altele. 

Mai întâi, o plimbare dincolo de ziduri pentru a recunoaşte 
fortificațiile oraşului. 

O revistă a locuitorilor şi a armelor acestora. 

O vizită la arsenal şi comandă de muniții de tot felul. 

O cercetare amănunţită a birurilor din provincie, cu scopul 
de a procura bunilor şi credincioşilor vasali ai prinţului o 
mică urcare a impozitului destinat să le mai umple visteria. 

În sfârşit, corespondenţa. 

Dar Bussy ştia dinainte ca nu trebuia să se bizuie prea 
mult pe acest din urmă articol; ducele de Anjou scria puţin; 
chiar pe vremea aceea el punea în practică proverbul: cele 
scrise rămân. 

Astfel, prevăzut împotriva gândurilor rele care i-ar fi putut 
veni prinţului, contele văzu ochii acestuia deschizându-se, 
dar, după cum am spus, fără a putea citi nimic în ei. 

— Ah! Ah! Făcu ducele, ai şi venit! 

— Da, Monseniore: nu am putut dormi, atât de mult mi-au 
umblat prin cap toată noaptea interesele Alteţei Voastre; ce 
facem astăzi de dimineaţă? Ce-ar fi dacă am vâna? 

„Bun! Îşi zise Bussy, iată încă o ocupaţie la care nu mă 
gândisem”. 


— Cum! Spuse ducele, pretinzi că te-ai gândit la interesele 
mele toată noaptea şi rezultatul veghei şi meditării este să 
vii să-mi propui o vânătoare; haida de! 

— Este adevărat, spuse Bussy; de altfel nu avem nici 
hăitaşi. 

— Nici şef al vânătoarei, făcu prinţul. 

— Ah! Pe legea mea, aş găsi vânătoarea mai plăcută dacă 
aş vâna fără el. 

— A! Eu nu sunt ca tine, mie îmi lipseşte. 

Ducele spuse acest lucru cu un aer ciudat. Bussy îl 
observă. 

— Omul acesta cum se cade, spuse el, prietenul 
dumneavoastră, mi se pare că nici el nu v-a scăpat. 

Ducele zâmbi. 

— Bun, spuse Bussy, cunosc eu acest zâmbet; este cel rău; 
Monsoreau să se ferească. 

— Eşti supărat pe el? Întrebă prinţul. 

— Pe Monsoreau? 

— Da. 

— Şi de ce aş fi supărat pe el? 

— Pentru că este prietenul meu. 

— Dimpotrivă, îl plâng foarte mult. 

— Ce vrei să spui? 

— Că cu cât îl veţi face să urce mai sus, cu atât mai de sus 
va cădea atunci când va cădea. 

— Haide, văd că eşti bine dispus. 

— Eu? 

— Da, căci numai când eşti bine dispus îmi spui asemenea 
lucruri. Ce are a face, urmă ducele, menţin ceea ce am spus 
şi Monsoreau ne-ar fi fost foarte folositor în ţinutul acesta. 

— Pentru ce? 

— Pentru că are averi prin împrejurimi. 

— El? 

— El sau soţia lui. 

Bussy îşi muşcă buzele: ducele aducea din nou 
convorbirea acolo de unde îi fusese atât de greu să-l 


depărteze în ajun. 

— A! Credeţi? Spuse el. 

— Fără îndoială. Meridorul se află la trei leghe de Angers; 
nu ştii acest lucru, tu care mi l-ai adus pe bătrânul baron? 

Bussy înţelese că era vorba să nu se dea bătut. 

— Ei, Doamne! Spuse el, eu vi l-am adus pentru că se 
atârnase de mantaua mea şi numai dacă nu aş fi voit să-i las 
jumătate din ea în mână, cum făcea sfântul Martin, trebuia 
cu orice preţ să-l conduc la dumneavoastră... De altfel, 
protecţia mea nu i-a slujit la mare lucru. 

— Ascultă, spuse ducele, am o idee. 

— Drace! Spuse Bussy care se ferea totdeauna de ideile 
prinţului. 

— Da... Monsoreau a avut asupra ta prima parte; dar eu 
vreau să ţi-o dau ţie pe a doua. 

— Cum înţelegeţi acest lucru, prinţul meu? 

— Foarte simplu. Tu mă cunoşti, Bussy? 

— Am această nefericire, prinţul meu. 

— Crezi tu că sunt om care să sufăr o ocară şi s-o las 
nepedepsită? 

— Depinde. 

Ducele zâmbi cu un zâmbet şi mai urât decât cel dintâi, 
muşcându-şi buzele şi clătinând capul de sus în jos. 

— Să vedem, explicaţi-vă, Monseniore, spuse Bussy. 

— Ei bine! Şeful vânătoarei mi-a furat o tânără fată pe 
care o iubeam pentru a face din ea soţia lui; eu, la rându- 
mi, vreau să-i fur soţia ca să fac din ea amanta mea. 

Bussy făcu o sforţare ca să zâmbească; dar oricât de mult 
ar fi dorit să ajungă la acest lucru, nu reuşi decât să facă o 
strâmbătură. 

— S-o furaţi pe soţia domnului de Monsoreau? Bolborosi 
el. 

— Dar nimic nu este mai uşor, mi se pare, spuse ducele; 
soţia s-a înapoiat la moşia ei şi tu mi-ai spus că îşi ura soţul; 
pot deci să mă bizui fară prea multă înfumurare că ea mă 


va prefera lui Monsoreau, mai ales dacă îi voi făgădui... Ce 
îi voi făgădui. 

— Şi ce îi veţi făgădui, Monseniore? 

— Să o scap de soţul ei. 

„Ei! Fu pe punctul de a striga Bussy, pentru ce oare nu aţi 
făcut acest lucru numaidecât?” 

Dar avu curajul să se abţină. 

— Aţi face această faptă frumoasă? Spuse el. 

— Vei vedea. Deocamdată, tot mă voi duce să fac o vizită la 
Meridor. 

— Veţi îndrăzni? 

— Pentru ce nu? 

— Vă veţi înfăţişa înaintea bătrânului baron pe care l-aţi 
părăsit, după ce mi-aţi făgăduit... 

— Am să-i aduc o scuză foarte bună. 

— De unde dracu aveţi s-o luaţi? 

— Ei! Negreşit, îi voi spune: „Nu am rupt căsătoria aceea 
pentru că Monsoreau, care ştia că dumneata erai unul din 
agenţii principali ai Ligii şi că eu eram şeful ei, m-a 
ameninţat să ne vândă pe amândoi regelui”. 

— Ah! Ah!... Alteța Voastră inventează acest lucru? 

— Nu în întregime, trebuie s-o spun, răspunse ducele. 

— Atunci înţeleg. 

— Înţelegi? Spuse ducele care se înşela asupra 
răspunsului gentilomului său. 

— Da. 

— Îl voi face să creadă că măritându-i fiica, i-am scăpat 
viaţa care îi era ameninţată. 

— E minunat, spuse Bussy. 

— Nu-i aşa? Ei! Dar, mă gândesc, ia te uită pe fereastră, 
Bussy. 

— Pentru ce? 

— Tu uită-te! 

— Mă uit. 

— Ce vreme este afară? 


— Sunt silit să mărturisesc Alteţei Voastre că este o vreme 
frumoasă. 

— Ei bine! Porunceşte să fie gata caii şi să mergem puţin 
să vedem ce mai face bătrânul de Meridor. 

— Numaidecât, Monseniore. 

Şi Bussy, care de un sfert de oră juca rolul acela veşnic 
comic al lui Mascarille în încurcătură, prefăcându-se că 
iese, se duse până la uşă şi se înapoie. 

— Iertaţi-mă, Monseniore, spuse el, dar câţi cai porunciţi? 

— Patru, cinci, câţi vei voi. 

— Atunci, dacă lăsaţi această grijă în seama mea, 
Monseniore, spuse Bussy, voi porunci o sută. 

— Ei aş! O sută, spuse prinţul surprins, ce să facem cu 
atâţia? 

— Pentru a avea cel puţin douăzeci şi cinci, pe care să fiu 
sigur în caz de atac. 

Ducele tresări. 

— În caz de atac? Spuse el. 

— Da, am auzit vorbindu-se, urmă Bussy, că există multe 
păduri prin părţile astea; n-ar fi ceva rar să cădem într-o 
cursă. 

— Ah! Ah! Spuse ducele, ai crede? 

— Monseniorul ştie că adevăratul curaj nu înlătură 
prevederea. 

Ducele căzu pe gânduri. 

— Am să poruncesc o sută cincizeci, spuse Bussy. 

Şi înaintă pentru a doua oară spre uşă. 

— Stai puţin, spuse prinţul. 

— Ce mai este, Monseniore? 

— Crezi că sunt în siguranţă la Angers, Bussy? 

— Ei, Doamne, oraşul nu este puternic; bine apărat, 
totuşi... 

— Da, bine, apărat, însă poate fi rău apărat; oricât de 
viteaz ai fi tu, nu vei putea fi niciodată decât într-un singur 
loc. 

— Probabil. 


— Dacă nu sunt în siguranţă în oraş, şi nu sunt pentru că 
Bussy se îndoieşte... 

— N-am spus că mă îndoiesc, Monseniore. 

— Bine, bine; dacă nu sunt în siguranţă, trebuie să mă 
întăresc în el. 

— Aveţi dreptate, Monseniore şi încă trebuiesc întărituri 
bune. 

Bussy se bâlbâi; el nu era obişnuit cu frica şi vorbele 
prevăzătoare îi lipseau. 

— Şi apoi mai am încă o idee. 

— Dimineaţa e rodnică, Monseniore. 

— Vreau să-i aduc aici pe cei de la Meridor. 

— Monseniore, aveţi astăzi nişte idei minunate!... Sculaţi- 
vă şi să vizităm castelul. 

Prinţul îşi chemă oamenii. Bussy se folosi de această clipă 
pentru a ieşi. 

Îl găsi pe le Haudoiun în apartamente. Pe el îl căuta. 

Îl duse în cabinetul ducelui, scrise câteva rânduri, intră 
într-o seră, culese un buchet de trandafiri, înfăşură biletul 
în jurul lujerelor, trecu la grajd, puse şeaua pe Roland, puse 
buchetul în mâna lui le Haudouin şi îl invită să se urce în şa. 

Apoi, conducându-l afară din oraş, cum îl conducea Aman 
pe Mardoheu, îl duse la un fel de potecă. 

— Aici, îi spuse el, lasă-l pe Roland să meargă; la capătul 
potecii vei găsi pădurea, în pădure un parc, în jurul acestui 
parc un zid şi în partea zidului unde se va opri Roland, vei 
arunca acest buchet. 

„Acela care este aşteptat nu vine”, spunea biletul, „pentru 
că acela care nu era aşteptat a venit şi încă mai 
ameninţător ca niciodată, căci iubeşte mereu. la cu buzele 
şi cu inima tot ceea ce nu se vede în ochii acestei hârtii.” 

Bussy lăsă frâu liber lui Roland, care plecă în galop în 
direcţia Meridorului. 

Bussy se înapoie la palatul ducal şi îl găsi pe prinţ 
îmbrăcat. 


Cât despre Remy, pentru el fu chestie de o jumătate de 
oră. Dus ca un nour de vânt, Remy, încrezător în cuvintele 
stăpânului său, străbătu livezi, câmpuri, păduri, pârâiaşe, 
dealuri şi se opri la marginea unui zid pe jumătate 
sfărâmat. 

Ajuns aici, Remy se ridică în scări, legă din nou şi încă şi 
mai puternic biletul de buchet şi, scoțând un „hm!” 
puternic, aruncă buchetul pe deasupra zidului. 

Un țipăt care răsună de partea cealaltă îi arătă că acesta 
ajunsese tocmai la ţintă. 

Remy nu mai avea ce să facă aici, deoarece nu i se ceruse 
răspuns. 

EI întoarse deci, spre partea de unde venise, capul calului 
care se pregătea să se apuce de păscut şi care arătă o vie 
nemulţumire de a fi deranjat în obiceiurile lui; dar Remy 
făcu o serioasă aplicare a pintenilor şi a cravaşei. 

Roland văzu că nu are încotro şi plecă înapoi cu mersu-i 
obişnuit. 

După patruzeci de minute el se recunoştea în noul lui 
grajd, după cum se recunoscuse şi în tufiş, şi îşi lua singur 
locul la conovăţul bine garnisit cu fân. 

Bussy vizita castelul împreună cu prinţul. 

Remy îl ajunse în clipa când cerceta o subterană care 
conducea la o uşă dosnică. 

— Ei bine! Îşi întrebă el curierul, ce ai văzut? Ce ai auzit? 
Ce ai făcut? 

— Un zid, un țipăt, şapte leghe, răspunse Remy cu 
laconismul unuia din acei copii ai Spartei, care puneau 
vulpile să le spintece pântecile spre cea mai mare glorie a 
legilor lui Lycurg. 

CAPITOLUL X. 

Un stol de Angevini. 

Bussy reuşi să-l ocupe atât de bine pe ducele de Anjou cu 
pregătirile lui de războiu, încât vreme de două zile el nu 
găsi nici timpul să meargă la Meridor, nici timpul de a-l 
aduce pe baron la Angers. 


Uneori, totuşi, ducele revenea la ideile lui de vizită. 

Dar numaidecât Bussy făcea pe grăbitul, vizita puştile 
întregii gărzi, punea să se echipeze caii de războiu, aducea 
tunurile, afetele, ca şi când ar fi fost vorba să cucerească a 
cincea parte din lume. 

Văzând acestea, Remy se apuca să facă bandaje, să-şi 
curețe instrumentele, să fabrice alifii, ca şi când ar fi fost 
vorba să îngrijească jumătate din genul uman. 

Ducele dădea înapoi atunci din faţa enormităţii unor 
asemnea pregătiri. 

E de la sine înţeles că, din când în când, Bussy, sub motivul 
că face înconjurul fortificațiilor exterioare, sărea pe Roland 
şi, în patruzeci de minute; ajungea la un oarecare zid, pe 
care îl sărea cu atât mai uşor cu cât la fiecare săritură făcea 
să cadă câte o piatră, iar coama zidului, sfărâmându-se sub 
greutatea sa, ajungea puţin câte puţin o spărtură. 

Cât despre Roland, nu mai avea nevoie să i se spună unde 
să meargă: Bussy nu avea decât să dea drumul frâului şi să 
închidă ochii. 

— Iată că am şi câştigat două zile, spunea Bussy; aş fi 
mare ghinionist dacă de azi în alte două zile nu mi se 
întâmplă vreo mică fericire. 

Către seara celei de-a treia zi, în vreme ce intra în oraş un 
mare convoi de hrană, produs dintr-o rechiziţie luată de 
către duce de la bunii şi iubiții lui Angevini; în vreme ce 
domnul de Anjou, pentru a face pe prinţul bun, gusta 
pâinea neagră a soldaţilor şi muşca cu poftă din scrumbiile 
sărate şi din morunul proaspăt, se auzi un mare tărăboi la 
una din porţile oraşului. 

Domnul de Anjou se informă de unde venea acel tărăboi; 
dar nimeni nu a putut să i-o spună. 

În partea aceea erau loviți cu paturile puştilor mulţi, 
burghezi atraşi de noutatea unui spectacol curios. 

Un bărbat călare pe un cal alb plin de sudoare se 
înfăţişase la bariera de la poarta Parisului. 


Ori Bussy, în urma sistemului său de intimidare, făcuse să 
fie numit căpitan general al ținutului Anjou şi mare stăpân 
al tuturor pieţelor, şi stabilise cea mai severă disciplină, mai 
cu seamă în Angers; nimeni nu putea ieşi din oraş fără un 
cuvânt de ordine, să intre fără acelaşi cuvânt de ordine, o 
scrisoare de chemare sau un semn de recunoaştere 
oarecare. 

Toată această disciplină nu avea alt scop decât să-l 
împiedice pe duce să trimită pe cineva la Diana fără ca el să 
ştie, şi s-o îmbie pe Diana să intre în Angers fără ca el să fie 
anunţat. 

Aceasta va părea poate puţin exagerat; dar cincizeci de 
ani mai târziu Buckingham făcea nebunii şi mai mari pentru 
Ana de Austria. 

Bărbatul şi calul alb sosiseră, după cum am spus, într-un 
galop furios şi dăduseră drept peste post. 

Dar postul îşi avea consemnul lui. 

Consemnul fusese dat santinelei; santinela întinsese arma; 
călăreţul păruse că nici nu-l bagă în seamă; dar santinela 
strigase: 

— La arme! 

Postul ieşise şi fuseseră siliţi să se explice unii cu alţii. 

— Eu sunt Antraguet, spusese călăreţul, şi vreau să 
vorbesc cu ducele de Anjou. 

— Noi nu cunoaştem nici un Antraguet, răspunsese şeful 
de post; cât despre vorbirea cu ducele de Anjou, dorinţa 
dumitale va fi îndeplinită căci te vom aresta şi te vom 
conduce la Alteța Sa. 

— Să mă arestaţi! Răspunse călăreţul; iată un bădăran 
glumeţ care vrea să-l aresteze pe Carol de Balzac 
d'Entraguse, baron de Cuneo şi conte de Graviile. 

— Totuşi va fi chiar aşa, spuse aranjându-şi gulerul 
burghezul, care avea douăzeci de oameni înapoia lui şi care 
nu vedea decât unul singur în faţă. 

Nu-i cunoaşteţi încă pe Parizieni, nu-i aşa? Ei bine! Am să 
vă arăt o probă de ceea ce ştiu ei să facă. 


— Să-l arestăm! Să-l conducem la Monseniorul! Strigară 
milițienii furioşi. 

— Mai încet, mieluşeii mei de Anjou, spuse Antraguet, eu 
voi avea această plăcere. 

— Ce tot spune acolo? Se întrebară burghezii. 

— Spune că nu a făcut decât zece leghe calul său, 
răspunse Antraguet, ceea ce înseamnă că are să treacă 
peste toţi, dacă nu vă daţi la o parte. Daţi-vă la o parte 
odată, sau pe toţi dracii... 

Şi cum burgezii din Angers aveau aerul că nu înţeleg 
înjurătura pariziană, Antraguet pusese mâna pe spadă şi, 
printr-un mulineu uimitor doborâse ici şi colo cozile cele 
mai apropiate ale halebardelor care erau îndreptate cu 
vârfurile spre el. 

În mai puţin de zece minute, cincisprezece sau douăzeci 
de halebarde fură schimbate în cozi de mături. 

Burghezii furioşi se repeziră cu lovituri de bastoane 
asupra noului venit, care para înainte, înapoi, la dreapta şi 
la stânga cu o dibăcie minunată, şi râzând din inimă. 

— Ah! Frumoasă intrare, spunea el răsucindu-se pe cal; o! 
Ce oameni cumsecade sunt burghezii din Angres! La naiba! 
Cât de bine se distrează aici! Câtă dreptate a avut prinţul 
să părăsească Parisul şi ce bine am făcut eu venind la el! 

Şi Antraguet, nu numai că para din ce în ce mai frumos, 
dar câteodată, când se simţea strâns prea de aproape, tăia 
cu lama lui spaniolă, curelele unuia, coiful altuia şi uneori, 
alegându-şi omul, ameţea cu o lovitură dată cu latul spadei, 
pe vreun războinic neprevăzător care se vâra în 
învălmăşală, cu capul ocrotit numai de boneta de lână 
angevină. 

Burghezii asmuţiţi loveau pe întrecute, stâlcindu-se unii pe 
alţii apoi veneau din nou la atac; întocmai cu soldaţii lui 
Cadmus, s-ar fi zis că ieşeau din pământ. 

Antreguet simţi că începea să obosească. 

— Haide, spuse el, văzând că rândurile se făceau din ce în 
ce mai dese, bine, sunteţi viteji ca nişte lei, e lucru stabilit şi 


voi face mărturie despre asta. Dar, vedeţi, că nu vă mai 
rămâne decât cozile de halebarde şi că nu ştiţi să vă 
încărcaţi puştile. Eu mă hotărâsem să intru în oraş, dar nu 
ştiam că era păzit de o armată de Cezari. Renunţ să vă 
înving; adio, bună seara, mă duc; numai, spuneţi prinţului 
că am venit într-adins de la Paris ca să-l văd. 

În acest timp căpitanul reuşise să dea foc la fitilul de la 
flinta sa; dar în clipa când sprijinea patul armei în umăr, 
Antraguet îl lovi atât de tare cu o nuieluşă peste degete, 
încât el dădu drumul armei şi începu să sară când pe un 
picior când pe altul. 

— La moarte, la moarte! Strigară milițienii stâlciţi şi 
înfuriaţi; să nu-l lăsăm să fugă; să nu poată scăpa! 

— A! Spuse Antraguet, adineauri nu mă lăsaţi să intru şi 
văd că acum nu mă mai lăsaţi să ies; băgaţi de seamă! Acest 
lucru mă va face să-mi schimb tactica; în loc să lovesc 
halebardele, voi dobori mâinile; aşa, acum să vedem, 
mieluşeii mei de Anjou, mă lăsaţi să plec? 

— Nu! La moarte! La moarte! A obosit! Să-l omorâm! 

— Foarte bine! Acesta vă este ultimul cuvânt, atunci? 

— Da! Da! 

— Ei bine! Păziţi-vă degetele, încep să tai mâinile! 

Abia terminase şi se pregătea să-şi pună ameninţarea în 
aplicarea, când un al doilea călăreț apăru la orizont, 
alergând cu aceeaşi iuţeală, intră pe barieră într-un galop 
furtunos şi căzu ca un trăsnet în mijlocul învălmăşelii, care 
se transforma puţin câte puţin într-o adevărată luptă. 

— Antraguet! Strigă noul venit, Antraguet! Ei! Ce dracu 
faci tu în mijlocul acestor burghezi? 

— Livarot! Strigă Antraguet întorcându-se. Ei! La naiba! 
Eşti bine venit, Montţjoie şi Saint-Denis, ajutor! 

— Ştiam bine că am să te ajung; acum patru ore am aflat 
ştiri despre tine şi de atunci mă ţin după tine: dar unde te- 
ai vârât? Vor să te măcelărească, să mă ierte Dumnezeu! 

— Da, sunt prietenii noştri de Anjou care nu vor nici să mă 
lase să intru, nici nu mă lasă să ies. 


— Domnilor, spuse Livarot luându-şi pălăria în mână, voiţi 
să vă daţi la dreapta şi la stânga, pentru ca să putem trece? 

— Ne insultă! Strigară burghezii; la moarte! La moarte. 

— Ah! lată cum sunt oamenii la Angers, făcu Livarot 
punându-şi cu o mână pălăria pe cap şi scoţându-şi cu 
cealaltă spada. 

— Da, vezi şi tu, spuse Antreguet; din păcate sunt mulţi. 

— Ei aş! Noi trei vom reuşi s-o scoatem la capăt. 

— Da, noi trei, dacă am fi trei; dar nu suntem decât doi. 

— lată că vine şi Ribeirac. 

— Şi el? 

— Îl auzi? 

— Îl văd. Ei! Riberac! Ei! Aici! Aici! 

În adevăr, chiar în clipa aceea, Ribeirac, tot atât de grăbit 
ca şi tovarăşii săi, după cât se părea, făcea aceeaşi intrare 
ca ei în oraşul Angers. 

— Ei! Văd o luptă aci, spuse Ribeirac, am noroc! Bună 
ziua, Antraguet, bună ziua, Livarot. 

— Să atacăm, răspunse Antraguet. 

Miliţienii priveau, destul de uimiţi, noua întărire, care le 
sosise celor doi prieteni, şi care, de la starea de asaltaţi se 
pregăteau să treacă la aceea de asaltatori. 

— Ei! Dar sunt un regiment, spuse căpitanul de miliţie 
oamenilor săi; domnilor, ordinea noastră de luptă nu mi se 
pare bună şi propun să facem stânga împrejur. 

Burghezii, cu acea uşurinţă care îi caracterizează în 
executarea mişcărilor militare, începură numaidecât să se 
întoarcă. 

Aceasta pentru că în afară de invitaţia căpitanului lor care 
îi făcea să fie prevăzători, ei vedeau pe cei trei călăreţi 
aşezându-se în faţa lor cu o ţinută măreaţă care îi făcea să 
tremure şi pe cei mai îndrăzneţi. 

— Este avangarda lor, strigară burghezii care voiau să-şi 
dea singuri un motiv pentru a fugi. Alarma! Alarma! 

— Săriţi! Strigară ceilalţi, săriţi! 


— Duşmanul! Duşmanul! Spuseră cea mai mare parte din 
ei. 

— Suntem taţi de familie. Trebuie să ne păstrăm pentru 
soțiile şi copiii noştri. Scape cine poate! Urlă căpitanul. 

Şi datorită acestor strigăte diferite, care totuşi aveau 
toate, după cum se vede, acelaşi scop, se făcu în stradă o 
învălmăşeală grozavă şi loviturile de baston începură să 
cadă ca grindina asupra curioşilor, al căror cerc înghesuit îi 
împiedica pe fricoşi să fugă. 

Tocmai atunci zgomotul tărăboiului ajunse până în piaţa 
Castelului, unde, după cum am mai spus, prinţul gusta 
pâinea neagră, scrumbiile sărate şi morunul proaspăt al 
partizanilor săi. 

Bussy şi prinţul se informară; li se spuse că trei oameni, 
sau mai degrabă trei diavoli în carne şi oase, venind din 
Paris, erau aceiaşi care făceau tot acest zgomot. 

— Trei oameni! Spuse prinţul; du-te şi vezi ce este Bussy. 

— Trei oameni? Spuse Bussy; veniţi, Monseniore. 

Şi amândoi plecară; Bussy înainte, prinţul urmându-l 
prevăzător însoţit de vreo douăzeci de călăreţi. 

Ei ajunseră tocmai când burghezii începeau să execute 
manevra pe care am povestit-o, în paguba umerilor şi 
capetelor curioşilor. 

Bussy se ridică în scări şi ochiul său de vultur afundându- 
se în învălmăşeală, îl recunoscu pe Livarot după faţa-i 
lunguiaţă. 

— La naiba! Strigă el prinţului cu o voce puternică, 
alergaţi, Monseniore, sunt prietenii noştri din Paris care ne 
asaltează. 

— Ei! Nu, răspunse Livarot cu o voce care întrecea 
zgomotul luptei, sunt, dimpotrivă, prietenii din Anjou care 
ne ciopârţesc. 

— Jos armele! Strigă ducele; jos armele, ticăloşilor! Sunt 
prieteni. 

— Prieteni! Strigară burghezii, loviți, zgâriaţi, stâlciţi. 
Prieteni! Trebuia să li se dea cuvântul de ordine atunci; de 


o oră întreagă îi tratăm ca pe nişte păgâni şi ei ne tratează 
ca pe nişte turci. 

Şi mişcarea de dare înapoi se termină de făcut. 

Livarot, Antreguet şi Ribeirac înaintară ca nişte 
triumfători în spaţiul lăsat liber de retragerea burghezilor 
şi toţi se grăbiră să se ducă să sărute mâna Alteţei Sale; 
apoi fiecare, la rândul său, se aruncă în braţele lui Bussy. 

— Mi se pare, spuse cu resemnare căpitanul, că este un 
stol de angevini pe care îl luam drept un stol de vulturi. 

— Monseniore, şopti Bussy la urechea ducelui, număraţi- 
vă milițienii, vă rog. 

— Pentru ce? 

— Număraţi-i aproximativ; nu zic unul câte unul. 

— Sunt cel puţin o sută cincizeci. 

— Cel puţin, da. 

— Ei bine! Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că nu prea aveţi soldaţi vestiți, deoarece 
trei oameni i-au bătut. 

— Este adevărat, spuse ducele. Apoi? 

— Apoi! Încercaţi să ieşiţi din oraş cu astfel de voinici! 

— Da, spuse ducele; dar voi ieşi cu cei trei oameni care i- 
au bătut pe ceilalţi, răspunse el. 

— Hait! Făcu Bussy în şoaptă, nu mă gândeam la aceasta. 
Trăiască mişeii care sunt logici! 

CAPITOLUL XI. 

Roland. 

Datorită întăririi care îi sosise, domnul duce de Anjou se 
putu deda la recunoaşteri nesfârşite în jurul oraşului. 

Întovărăşit de prietenii săi sosiți tocmai la timp, el mergea 
într-un echipaj de război, de care burghezii din Angers se 
arătau cum nu se poate mai mândri, deşi comparaţia 
acestor gentilomi călare pe nişte cai buni, bine echipați, 
faţă de hamurile rupte şi armurile ruginite ale miliției 
urbane, nu venea tocmai în folosul acesteia din urmă. 

Se cercetară mai întâi meterezele, apoi grădinile din jurul 
meterezelor, apoi câmpia din jurul grădinilor, apoi în sfârşit 


castelele împrăştiate în această câmpie şi, cu un sentiment 
de semeţie foarte marcat, ducele sfida în treacăt, fie pe 
lângă ele, fie în mijlocul lor, pădurile care îi făcuseră atâta 
frică, sau mai degrabă despre care Bussy făcuse să-i fie 
frică. 

Gentilomii angevini soseau cu bani; ei găseau la curtea 
ducelui de Anjou o libertate pe care erau departe de ao 
întâlni la curtea lui Henric al III-lea; nu puteau deci să nu 
ducă o viaţă veselă într-un oraş foarte dispus, cum trebuie 
să fie o capitală oarecare, să jefuiască punga musafirilor săi. 

Nu se scurseseră nici trei zile şi Antraguet, Ribeirac şi 
Livarot şi legaseră relaţii cu nobilii angevini cei mai 
îndrăgostiţi de moda şi felul de a se purta al parizienilor. 

Se înţelege de la sine că aceşti seniori cumsecade erau 
căsătoriţi şi aveau soţii tinere şi frumoase. 

Astfel că nu pentru plăcerea lui personală, cum ar putea 
crede acei care cunosc egoismul ducelui de Anjou, făcea el 
aşa de frumoase cavalcade prin oraş. Nu. Aceste plimbări 
erau spre plăcerea gentilomilor parizieni care veniseră la 
el, a seniorilor angevini şi mai cu seamă a doamnelor 
angevine. 

Dumnezeu mai întâi trebuia să se veselească, deoarece 
cauza Ligii era cauza lui Dumnezeu. 

Apoi regele avea să turbeze cu siguranţă. 

În sfârşit, doamnele erau fericite. 

Astfel, marea Treime de pe vremea aceea era 
reprezentată prin: Dumnezeu, regele şi femeile. 

Bucuria atinse culmea în ziua când se văzu sosind, într-o 
frumoasă rânduire, douăzeci şi doi de cai de mână, treizeci 
de cai de tracţiune, în sfârşit, patruzeci de catâri, care, 
împreună cu litierele, căruțele şi furgoanele, formau 
echipajele domnului duce de Anjou. 

Toate acestea veneau ca prin farmec din Tours pentru 
neînsemnata sumă de cincizeci de mii de taleri, pe care 
domnul duce de Anjou îi dăduse în acest scop. 


Trebuie să spunem că toţi caii erau înşeuaţi, dar şeile nu 
erau încă plătite şelarilor; trebuie să spunem că lăzile 
aveau nişte broaşte măreţe, care se închideau cu cheia, dar 
lăzile erau goale. 

Trebuie să spunem că acest din urmă articol era spre 
lauda prinţului, pentru că prinţul ar fi putut să le umple 
prin stoarcere de impozite. 

Dar nu stătea în caracterul prinţului să ia; lui îi plăcea mai 
bine să sustragă. 

Cu toate astea, intrarea acestui cortegiu produse un efect 
impresionant în Angers. 

Caii intrară în grajduri, căruțele fură aşezate sub 
şoproane. 

Lăzile fură purtate de oamenii cei mai intimi ai prinţului. 

Trebuiau nişte mâini foarte sigure pentru ca să 
îndrăznească cineva să le încredinţeze sumele pe care nu le 
conţineau. 

În sfârşit, porţile palatului se închiseră în nasul mulţimii 
care dăduse năvală şi care fu convinsă datorită acestei 
măsuri de prevedere, că prinţul făcuse să intre două 
milioane în oraş, în vreme ce nu era vorba, dimpotrivă, 
decât să facă să iasă din oraş o sumă aproape egală cu 
aceea pe care contau lăzile goale. 

Renumele de bogăţie al domnului duce de Anjou fu 
puternic stabilit cu începere din ziua aceea; şi întreaga 
provincie rămase convinsă, după spectacolul care trecuse 
pe sub ochii ei, că era destul de bogat pentru a se război 
împotriva întregii Europe dacă ar fi fost nevoie. 

Această încredere trebuia să ajute burgheziei să 
primească cu răbdare noile impozite pe care ducele, ajutat 
de sfaturile prietenilor săi, avea de gând să le ridice de pe 
spinarea angevinilor. 

De altfel, angevinii o luau aproape înaintea dorințelor 
ducelui de Anjou. 

Nu regreţi niciodată banii ce îi împrumuţi sau îi dai 
bogaţilor. 


Regele Navarei, cu renumele lui de sărăcie, nu ar fi 
obţinut nici un sfert din succesul pe care îl obținea ducele 
de Anjou cu renumele său de bogăţie. 

Dar să revenim la duce. 

Demnul prinţ trăia ca un patriarh ghiftuit de toate 
bunurile de pe pământ şi, toată lumea ştie, Anjou-ul este un 
pământ foarte bun. 

Drumurile erau pline de călăreţi care alergau spre Angers 
să se supună prinţului sau să-i ofere serviciile lor. 

De partea lui, domnul de Anjou trimitea recunoaşteri care 
duceau toate la căutarea vreunei comori. 

Bussy reuşise să aranjeze ca niciuna din aceste 
recunoaşteri să nu fie împinsă până la castelul pe care îl 
locuia Diana. 

Aceasta, pentru că Bussy îşi rezerva numai pentru el acea 
comoară, jefuind în felul lui acel colţişor al provinciei care, 
după ce se apărase cum putuse mai bine, se predase în cele 
din urmă. 

Ori, în vreme ce domnul de Anjou recunoştea şi Bussy 
jefuia, domnul de Monsoreau, călare pe calul său de 
vânătoare, ajungea la porţile Angers-ului. 

Putea să fie ora patru seara; pentru a ajunge la ora patru, 
domnul de Monsoreau făcuse optsprezece leghe în timpul 
zilei. 

Astfel că pintenii îi erau roşii, iar calul său, alb de spumă, 
era pe jumătate mort. 

Trecuse vremea de a li se face greutăţi la porţile oraşului 
acelora care soseau: erau atât de mândri şi atât de 
nepăsători acum în Angers, încât ar fi lăsat să treacă fără 
nici o piedică un batalion de elveţieni, chiar dacă aceşti 
elveţieni ar fi fost comandaţi de însuşi viteazul Crillon. 

Domnul de Monsoreau, care nu era Crillon, intră de-a 
dreptul, spunând: 

— La palatul Monseniorului duce de Anjou. 

El nu mai ascultă răspunsul gărzilor care urlau un răspuns 
înapoia lui. 


Calul său nu părea că se mai ţine pe picioare decât printr- 
o minune de echilibru datorită vitezei cu care alerga: bietul 
animal mergea fără să mai aibă vreo conştiinţă despre viaţa 
lui, şi se putea paria că avea să cadă de îndată ce se va opri. 
EI se opri la palat; domnul de Monsoreau era un iscusit 
călăreț, calul era de rasă: cal şi călăreț rămaseră în 
picioare. 

— Monseniorul duce! Strigă şeful vânătorii. 

— Monseniorul s-a dus să facă o recunoaştere, răspunse 
santinela. 

— Unde? Întrebă domnul de Monsoreau. 

— Pe aici, spuse santinela întinzând mâna spre unul din 
cele patru puncte cardinale. 

— Drace! Făcu Monsoreau, ceea ce aveam să-i comunic 
ducelui era totuşi foarte grabnic; cum să fac? 

— Puneţi mai întâi cal tum'fostră la grajd, răspunse 
santinela care era un soldat din Alsacia, că dacă nu-l 
rezemaţi, el cade. 

— Sfatul e bun, cu toate că e dat într-o limbă stricată, 
spuse Monsoreau. Unde sunt grajdurile, băiatule? 

— Golo! 

În momentul acela un om se apropie de gentilom şi îşi 
spuse calităţile. 

Era majordomul. 

Domnul de Monsoreau răspunse la rându-i prin 
enumerarea numelui, prenumelui şi calităţilor sale. 

Majordomul salută respectuos; numele şefului vânătorii 
era de multă vreme cunoscut în provincie. 

— Domnule, spuse el, binevoiţi să intraţi şi să vă odihniţi 
puţin. Abia acum zece minute a ieşit Monseniorul; Alteţa Sa 
nu se va înapoia înainte de ora opt seara. 

— Ora opt seara! Reluă Monsoreau rozându-şi mustaţa, ar 
însemna să pierd prea mult timp. Aduc o ştire foarte 
importantă care trebuie cunoscută cât mai grabnic de 
Alteța Sa. Nu ai un cal şi o călăuză să-mi dai? 


— Un cal! Sunt zece, domnule, spuse majordomul. Cât 
despre călăuză, e altceva, căci Monseniorul nu a spus unde 
se duce şi aveţi să aflaţi, întrebând, orice voiţi în această 
privinţă; de altfel, nu aş voi să golesc castelul. Este una din 
recomandările Alteţei Sale. 

— Ah! Ah! Făcu şeful vânătorii, aşadar nu sunt în siguranţă 
aici? 

— O! Domnule, te afli totdeauna în siguranţă în mijlocul 
unor oameni ca domnii de Bussy, de Livarot, de Ribeirac, 
d'Antraguet, fără să-l mai punem la socoteală pe neînvinsul 
nostru prinţ, Monseniorul duce de Anjou; dar înţelegeţi... 

— Da, înţeleg că atunci când nu sunt ei aici, este mai 
puţină siguranţă. 

— Chiar aşa, domnule. 

— Atunci voi lua un cal odihnit din grajd şi voi încerca s-o 
ajung pe Alteţa Sa, informându-mă. 

— Mă prind, domnule, că în felul acesta veţi ajunge la 
Monseniorul. 

— Nu a plecat la galop? 

— La pas, domnule, la pas. 

— Foarte bine! Ne-am înţeles! Arată-mi calul pe care-l pot 
lua. 

— Intraţi în grajd, domnule, şi alegeţi-vă singur: toţi sunt 
ai Monseniorului. 

— Foarte bine! 

Monsoreau intră. 

Zece sau doisprezece cai, din cei mai frumoşi şi din cei mai 
odihniţi, mâncau din grăunţele şi fânul gustos de Anjou. 

— lată, spuse majordomul, alegeţi. 

Monsoreau plimbă asupra şirului de patrupede o privire 
de cunoscător. 

— Iau calul acesta murg închis, spuse el; porunceşte să-i 
pună şaua. 

— Roland. 

— Îl cheamă Roland? 


— Da, este calul favorit al Alteţei Sale. Îl încalecă în fiecare 
zi; i-a fost dat de către domnul de Bussy şi cu siguranţă că 
nu l-aţi fi găsit în grajd dacă Alteţa Sa nu ar încerca nişte 
cai ce i-au sosit din Tours. 

— Haide, se pare că mă pricep şi eu întru câtva. 

Un rândaş se apropie. 

— Pune şaua pe Roland, spuse Majordomul. 

Cât despre calul contelui, intrase singur în grajd şi se 
întinsese pe aşternutul de paie fără să mai aştepte să i se 
scoată cel puţin harnaşamentul. 

Roland fu înşeuat în câteva clipe. 

Domnul de Monsoreau se urcă cu uşurinţă în şa şi se 
informă pentru a doua oară încotro se îndreptase 
cavalcada. 

— A ieşit pe poarta aceasta şi a luat-o pe strada de colo, 
spuse majordomul arătând şefului vânătorii acelaşi punct 
pe care i-l mai arătase şi santinela. 

— Pe legea mea, spuse Monsoreau dând drumul frâului şi 
văzând că de la sine calul o lua pe drumul acela, s-ar zice, 
pe cuvântul meu, că Roland a luat-o pe urmele lor. 

— O! N-aveţi nici o grijă, spuse majordomul, l-am auzit 
vorbind pe domnul de Bussy şi pe medicul său, domnul 
Remy, că acesta este animalul cel mai inteligent care există; 
de îndată ce îşi va simţi tovarăşii, îi va ajunge; vedeţi ce 
picioare frumoase are, ar putea face concurenţă unui cerb. 

Monsoreau se plecă să privească. 

— Măreţe, spuse el. 

În adevăr, calul plecă fără să mai aştepte să fie îndemnat şi 
ieşi foarte hotărât din oraş; făcu chiar un ocol înainte de a 
ajunge la poartă pentru a scurta drumul. 

Dând această dovadă de inteligenţă, calul scutura din cap 
pentru a scăpa de frâul care simţea că-i apasă buzele; 
părea că spune călăreţului că orice influenţă de stăpânire 
era zadarnică şi, pe măsură ce se apropia atât de poarta 
oraşului, îşi iuţea pasul. 


— În adevăr, murmură Monsoreau, văd că nu mi-ai fost 
lăudat degeaba; aşadar, pentru că îţi cunoşti atât de bine 
drumul, haide, Roland, haide. 

Şi dădu drumul frâului pe gâtul lui Roland. Calul, ajuns la 
bulevardul din afara oraşului, şovăi o clipă pentru a şti dacă 
avea s-o ia la dreapta sau la stânga. O luă la stânga. 

În clipa aceea tocmai trecea un ţăran pe acolo. 

— Ai văzut un grup de călăreţi, prietene? Întrebă 
Monsoreau. 

— Da, domnule, răspunse ţăranul, i-am întâlnit puţin mai 
înainte, în partea aceea. 

Călăreţii trecuseră tocmai în direcţia pe care o luase 
Roland. 

— Haide, Roland, haide, spuse şeful vânătorii dând frâu 
liber calului, care luă un trap mărit cu care trebuia să facă 
în mod natural trei sau patru leghe pe oră. 

Calul mai urmă câtva timp bulevardul, apoi o luă dintr-o 
dată, la dreapta, apucând pe o potecă înflorită care 
străbătea câmpia. 

Monsoreau şovăi o clipă pentru a şti dacă n-ar fi trebuit să- 
l oprească pe Roland, dar Roland părea atât de sigur de el, 
încât îl lăsă să meargă. 

Pe măsură ce înainta, calul se însufleţea. El trecu de la 
trap la galop şi în mai puţin de un sfert de oră oraşul 
dispăruse din ochii călăreţului. 

Despre partea lui călăreţul, pe măsură ce înainta, părea că 
recunoaşte locurile. 

— Ei! Dar, spuse el intrând în pădure, s-ar zice că mergem 
spre Meridor; nu cumva Alteța Sa, din întâmplare, s-o fi 
îndreptat spre castel? 

Şi fruntea şefului vânătorii se încreţi la această idee care 
nu îi venea în minte pentru prima oară. 

— Oh! Oh! Murmură el, eu care venisem să-l văd mai întâi 
pe prinţ, amânând pe mâine să-mi văd soţia. Oare voi avea 
fericirea să-i văd pe amândoi în acelaşi timp? 


Un zâmbet grozav trecu pe buzele şefului vânătorii. Calul 
mergea mereu, continuând s-o ţină spre dreapta cu o 
îndărătnicie care arăta mersul cel mai hotărât şi cel mai 
sigur. 

— Dar, pe sufletul meu, gândi Monsoreau, nu mai trebuie 
să fiu acum prea departe de parcul din Meridor. 

În clipa aceea, calul începu să necheze, în aceeaşi clipă, un 
alt nechezat îi răspunse din fundul tufişului. 

— Ah! Ah! Spuse şeful vânătorii, iată că Roland şi-a găsit 
tovarăşii, după cât se pare. 

Calul îşi îndoia viteza, trecând ca fulgerul pe sub copacii 
înalţi. 

Deodată Monsoreau zări un zid şi un cal legat lângă acest 
zid. 

Calul necheză pentru a doua oară şi Monsoreau recunoscu 
că el trebuie să fi nechezat prima oară. 

— Este cineva aci! Spuse Monsoreau îngălbenindu-se. 

CAPITOLUL XII. 

Ce venea să anunţe domnul conte de Monsoreau. 

Domnul de Monsoreau mergea din surpriză în surpriză: 
zidul din Meridor întâlnit ca prin farmec, calul acela care 
mângâia calul ce îl adusese, ca şi când ar fi fost cea mai 
intimă cunoştinţă a lui, erau desigur lucruri care ar fi dat de 
gândit până şi celui mai puţin bănuitor. 

Apropiindu-se, şi se poate ghici cât de repede se apropia 
domnul de Monsoreau, apropiindu-se, el băgă de seamă 
surpătura zidului în acel loc; era o adevărată scară care 
ameninţa să ajungă o spărtură; picioarele păreau să-şi fi 
săpat trepte în piatră, iar mărăcinii, smulşi de curând, 
atârnau de crengile lor rupte. 

Contele îmbrăţişă ansamblul dintr-o aruncătură de ochi, 
apoi de la ansamblu trecu la amănunte. 

Calul merita cea dintâi atenţie şi o obţinu. 

Indiscretul animal purta o şa împodobită ca un cioltar, 
brodat cu argint. 


Într-unul din colţuri era un dublu FE, încolăcit într-un 
dublu AA. 

Era, fără îndoială, un cal din grajdurile prinţului, pentru că 
cifra însemna Frangois de Anjou. 

Bănuielile contelui, la această descoperire, se prefăcură 
într-o adevărată alarmă. 

Ducele venise aşadar în aceste locuri; el venea aici adesea, 
pentru că, în afară de calul legat, mai era un altul care 
cunoştea drumul. 

Monsoreau se hotărî, pentru că întâmplarea îl pusese pe 
această urmă, să se ia după ea până la capăt, mai cu seamă 
că acest lucru era în obiceiurile sale de şef al vânătorii şi de 
soţ gelos. 

Dar atâta vreme cât ar fi rămas de partea aceasta a 
zidului, cu siguranţă că nu ar fi putut vedea nimic. Prin 
urmare, el îşi legă calul de calul vecin şi începu să urce 
zidul cu curaj. 

Era un lucru uşor, un picior îl chema pe celălalt; mâna îşi 
avea locurile gata făcute pentru a se agăța, îndoitura 
braţului era desenată pe pietrele de la suprafaţa crestei 
zidului, şi fusese curăţat cu îngrijire, cu un cuţit de 
vânătoare, un stejar ale cărui ramuri în locul acela 
îngreunau vederea şi împiedicau mişcarea. 

Atâtea sforţări fură încoronate de un succes deplin. 

Domnul de Monsoreau nici nu se aşezase bine la 
observatorul său, când zări lângă un copac o manta de 
culoare albastră şi una de catifea neagră. 

Mantaua albastră aparţinea fară îndoială unei femei, iar 
cea neagră unui bărbat; de altfel, nu avea nevoie să caute 
prea departe, bărbatul şi femeia se plimbau la cincizeci de 
paşi de acolo, cu braţele înlănţuite şi ascunşi de altfel de 
frunzişul crângului. 

Din nenorocire pentru domnul de Monsoreau, care nu 
obişnuise zidul cu violențele sale, o piatră se desprinse de 
pe coama zidului şi căzu rupând ramurile, până pe iarbă; 
acolo răsună cu un ecou mugitor. 


La acest zgomot, se pare că persoanele, cărora crângul le 
ascundea trăsăturile faţă de domnul de Monsoreau, se 
întoarseră şi îl zăriră, căci un țipăt de femeie ascuţit şi 
semnificativ se auzi, apoi un foşnet în frunziş îl înştiinţa pe 
conte că fugeau ca două căprioare speriate. 

La ţipătul femeii, Monsoreau simţise cum i se urcă 
sudoarea pe frunte. Recunoscuse vocea Dianei. Neputând 
din clipa aceea să mai reziste mişcării de furie care pusese 
stăpânire pe el, se aruncă din vârful zidului şi, cu spada în 
mână, se apucă să taie tufişuri şi crengi pentru a-i urmări 
pe fugari. 

Dar totul dispăruse, nimic nu mai tulbura liniştea parcului; 
nici o umbră în fundul aleilor, nici o urmă pe poteci, nici un 
zgomot prin copaci, afară de cântecul privighetorilor şi al 
pitulicelor care, obişnuite să-i vadă pe cei doi amanți, nu 
putuseră să fie speriate de ei. 

Ce să facă în faţa singurătăţii? La ce să se hotărască? 
Unde să alerge? Parcul era mare: se putea, urmărindu-i pe 
aceia pe care îi căuta, să întâlnească pe aceia pe care nu-i 
căuta. 

Domnul de Monsoreau se gândi că descoperirea pe care o 
făcuse ajungea deocamdată; de altfel, se simţea stăpânit de 
un sentiment prea violent pentru a acţiona cu prudenţa pe 
care se cuvenea s-o desfăşoare faţă de un rival atât de 
temut cum era Francois; căci el nu se îndoia că acest rival 
nu ar fi prinţul. 

Apoi, dacă din întâmplare nu ar fi fost el, avea pe lângă 
ducele de Anjou o misiune grabnică de îndeplinit; de altfel, 
avea să vadă el, găsindu-se alături de prinţ, ce trebuia să 
gândească despre vinovăția sau nevinovăția sa. 

Apoi, îi veni o idee minunată. 

Era aceea de a sări zidul înapoi chiar în locul pe unde 
intrase şi să ia cu sine calul nepoftitului surprins de el în 
parc. 

Acest plan răzbunător îi dădu puteri; începu din nou să 
alerge şi ajunse la poalele zidului, gâfiind şi acoperit de 


sudoare. 

Atunci, ajutându-se de fiecare ramură, el ajunse în vârf şi 
căzu de partea cealaltă; dar de partea cealaltă nici urmă de 
cal, sau mai bine zis, nici urmă de cai. 

Ideea care îi venise era atât de bună, încât înainte de a-i 
veni lui, îi venise dușmanului său, iar duşmanul său 
profitase de ea. 

Domnul de Monsoreau, copleşit, lăsă să-i scape un muget 
de furie, arătând pumnul acelui demon răutăcios care, cu 
siguranţă că şi râdea de el în umbra deasă a pădurii; dar 
cum la el voinţa nu era învinsă uşor, reacţionă împotriva 
fatalităţilor succesive care păreau că se înţeleseseră să-l 
copleşească: orientându-se numaidecât, cu tot întunericul 
care se apropia cu repeziciune, el îşi adună toate puterile şi 
ajunse în Angers pe un drum lăturalnic pe care îl cunoştea 
din copilărie. 

Două ore şi jumătate după aceea, el sosea la poarta 
oraşului, mort de sete, de căldură şi de oboseală: dar 
exaltarea minţii dăduse puteri corpului şi era tot bărbatul 
cu voinţă, şi violent în acelaşi timp. 

De altfel, îl susţinea o idee; avea să întrebe santinela, sau 
mai bine santinelele; avea să meargă de la poartă la poartă; 
avea să afle pe ce poartă a intrat, un bărbat cu doi cai; avea 
să-şi golească punga avea să tăgăduiască munţi de aur şi 
avea să afle semnalmentele acelui bărbat. 

Atunci, oricine ar fi el, mai devreme sau mai târziu, 
bărbatul acela avea să-i plătească datoria. Întrebă 
santinela; dar santinela intrase de curând în post şi nu ştia 
nimic: intră în corpul de gardă şi se informă. 

Miliţianul care fusese înlocuit din post văzuse, cam cu vreo 
două ore mai înainte, intrând un cal fără stăpân, care luase 
singur drumul castelului. 

El se gândise atunci că poate i s-a întâmplat vreun 
accident călăreţului, iar calul inteligent se înapoiase singur 
la grajd. 


Monsoreau se bătu pe frunte: era convins că nu avea să 
afle nimic. 

Atunci se îndreptă la rându-i spre castelul ducal. 

Acolo, tămbălău, zgomot, veselie; ferestrele străluceau ca 
soarele, iar bucătăriile sclipeau ca nişte cuptoare aprinse, 
trimițând prin răsuflările lor mirosuri de vânat şi de 
scorţişoară, în stare să facă orice stomac să uite că este 
vecin cu inima. 

Dar grilajurile erau închise şi acolo se ivi o greutate: 
trebuia să facă să i se deschidă. 

Monsoreau chemă portarul şi spuse cine este, dar portarul 
nu voi să-l recunoască. 

— Eraţi drept şi acum sunteţi încovoiat, îi spuse el. 

— Din pricina oboselii. 

— Eraţi palid şi acum sunteţi roşu. 

— Din pricina căldurii. 

— Eraţi călare şi vă înapoiaţi fără cal. 

— Calul meu s-a speriat, a făcut o săritură, m-a doborât şi 
s-a înapoiat fără călăreț. Nu mi-ai văzut calul? 

— A! Ba da, spuse portarul. 

— În tot cazul, du-te şi anunţă-l pe majordom. 

Portarul, încântat de această propunere care îl descărca 
de orice răspundere, trimise să-l înştiinţeze pe majordom. 

Acesta sosi şi îl recunoscu numaidecât pe Monsoreau. 

— Şi de unde veniţi într-un asemenea hal? Întrebă el. 

Monsoreau repetă aceeaşi poveste pe care o mai spusese 
şi portarului. 

— În adevăr, spuse majordomul, am fost foarte îngrijoraţi 
când am văzut calul fără călăreț; Monseniorul mai cu 
seamă, pe care am avut cinstea să-l înştiinţez de sosirea 
dumneavoastră. 

— Ai Monseniorul a părut îngrijorat? Făcu Monsoreau. 

— Foarte îngrijorat. 

— Şi ce a spus? 

— Ca să vă duceţi la dânsul de îndată ce veţi sosi. 


— Bine! Numai să trec puţin pe la grajd să văd dacă nui s- 
a întâmplat ceva calului Alteţei Sale. 

Monsoreau se duse la grajd şi recunoscu în locul de unde îl 
luase pe inteligentul animal care mânca cu poftă, ca unul 
care simte nevoia să-şi repare forţele. 

Apoi, fără să se mai îngrijească să-şi schimbe hainele, 
Monsoreau se gândea că importanţa ştirii pe care o aducea 
trebuia să aibă întâietate asupra etichetei, fără să se mai 
schimbe, zic, şeful vânătorii se îndreptă spre sufragerie. 
Toţi gentilomii prinţului şi chiar Alteța Sa, adunaţi în jurul 
unei mese măreț servită şi minunat luminată, atacau 
pateurile de fazani, fripturile reci de mistreţ şi aperitivele 
piperate pe care le stropeau cu acel vin negru de Cahors 
atât de bun şi atât de dulce, sau cu acel viclean, plăcut şi 
spumos vin de Anjou, al cărui dampf se urcă la cap înainte 
ca topazele pe care le distilă în pahar să se fi terminat cu 
totul. 

— Curtea este completă, spunea Antraguet care era roşu 
ca o fată şi care se şi îmbătase ca un soldat, este completă 
ca pivniţa Alteţei Voastre. 

— Nu, nu, spuse Ribeirac, ne lipseşte un şef al vânătorii. 
Este în adevăr ruşinos să ne înfruptăm din mâncărurile 
Alteţei Sale, fără să ni le luăm chiar noi. 

— Eu votez pentru un şef al vânătorii oarecare; n-are 
importanţă care, poate fi chiar domnul de Monsoreau. 

Ducele zâmbi, căci numai el ştia de sosirea contelui. 

Livarot abia îşi termina fraza şi prinţul zâmbetul, că uşa se 
deschise şi domnul de Monsoreau intră. 

Ducele avu, zărindu-l, o exlamare cu atât mai zgomotoasă 
cu cât răsună în mijlocul liniştii generale. 

— Ei bine! Iată-l; vedeţi că suntem favorizați de 
Dumnezeu, domnilor, pentru că ne trimite numaidecât ceea 
ce dorim. 

Monsoreau, foarte încurcat de această îndrăzneală a 
prinţului, care, în asemenea cazuri, nu era obişnuită la 
Alteța Sa, salută cu un aer destul de stingherit şi întoarse 


capul orbit, ca o bufniţă transportată dintr-odată de la 
întuneric la soare. 

— Ia loc şi mănâncă, spuse ducele arătând domnului de 
Monsoreau un loc în faţa sa. 

— Monseniore, răspunse Monsoreau, mi-e sete, mi-e 
foame, sunt destul de obosit; dar nu voi bea, nu voi mânca, 
nu mă voi aşeza decât după ce mă voi fi achitat pe lângă 
Alteța Voastră de un mesaj de cea mai mare importanţă. 

— Vii de la Paris, nu-i aşa? 

— În toată graba, Monseniore. 

— Ei bine, ascult, spuse ducele. 

Monsoreau se apropie de Frangois şi, cu zâmbetul pe 
buze, cu mânia în suflet, îi spuse în şoaptă: 

— Monseniore, doamna regină mamă se îndreaptă 
încoace; ea vine s-o vadă pe Alteţa Voastră. 

Ducele, asupra căruia fiecare îşi aţintise ochii, fu cuprins 
deodată de bucurie. 

— Bine, spuse el, mulţumesc. Domnule de Monsoreau, 
astăzi ca totdeauna, te găsesc un servitor credincios; să 
continuăm cu masa, domnilor. 

Şi el îşi apropie fotoliul de masă, deoarece îl depărtase cu 
o clipă mai înainte pentru a-l asculta pe domnul de 
Monsoreau. 

Ospăţul reîncepu; şeful vânătorii, aşezat între Livarot şi 
Ribeirac, nici nu gustase bine din plăcerile unui loc bun şi 
nici nu se găsise bine în faţa unei mese îmbelşugate, că îşi 
pierdu deodată pofta. 

Spiritul învinsese materia. 

Spiritul, cufundat în gânduri triste, se întorcea la parcul 
din Meridor şi făcând din nou călătoria pe care acest corp 
zdrobit o făcuse mai înainte, trecea pentru a doua oară ca 
un pelerin atent, pe acel drum înflorit care îl condusese la 
zid. 

El revedea calul care nechezase, revedea zidul spart, 
revedea cele două umbre îndrăgostite şi fugare; auzea 


ţipătul Dianei, acel țipăt care îi răsunase în adâncurile 
inimii. 

Atunci, indiferent la zgomot, la lumină, chiar la mâncare, 
uitând alături de cine şi în faţa cui se găsea, se înfăşură în 
propriile-i gânduri, lăsându-şi fruntea să se acopere puţin 
câte puţin de nori, scoțând din piept un geamăt surd care 
atrase atenţia mesenilor uimiţi. 

— Cazi de oboseală, domnule şef al vânătorii, spuse 
prinţul; în adevăr, ai face mai bine să te duci să te culci. 

— Zău că da, spuse Livarot, sfatul e bun şi, dacă nu-l vei 
urma, rişti să adormi cu nasul în farfurie. 

— Scuzaţi-mă, Monseniore, spuse Monsoreau ridicând 
capul; în adevăr, sunt zdrobit de oboseală. 

— Îmbată-te, conte, spuse Antraguet, nimic nu alungă 
oboseala ca beţia. 

— Şi apoi, murmură Monsoreau, când te îmbeţi uiţi. 

— Ei aş! Spuse Livarot, nu e nici un chip; vedeţi, domnilor, 
paharul său este încă plin. 

— În sănătatea dumitale, conte, spuse Ribeirac ridicându- 
şi paharul. 

Monsoreau fu silit să răspundă gentilomului şi îl goli pe al 
său dintr-odată. 

— Cu toate astea bea foarte bine; observați, Monseniore? 
Spuse Antraguet. 

— Da, răspunse prinţul care încerca să citească în inima 
contelui, da, minunat. 

— Va trebui totuşi să ne faci rost de o vânătoare frumoasă, 
conte, spuse Ribeirac; dumneata cunoşti ţinutul. 

— Ai aici echipaje, păduri, spuse Livarot. 

— Şi chiar o soţie, adăugă Antraguet. 

— Da, repetă fără să vrea contele, da, echipaje, păduri şi 
doamna de Monsoreau, da, domnilor, da. 

— Fă-ne să vânăm un mistreţ, conte, spuse prinţul. 

— Voi încerca, Monseniore. 

— Ei! La naiba, spuse unul din gentilomii angevini, vei 
încerca, iată un frumos răspuns! Pădurea mişună de 


mistreți. Dacă aş vâna în crângul cel vechi, aş voi, după 
cinci minute, să ridic zece de jos. 

Monsoreau se îngălbeni fără să vrea; crângul cel vechi era 
tocmai partea aceea de pădure unde îl condusese Roland. 

— Ah! Da, da, mâine, mâine! Strigară în cor gentilomii. 

— Vrei mâine, Monsoreau? Întrebă ducele. 

— Sunt totdeauna la ordinele Alteţei Voastre, răspunse 
Monsoreau; dar cu toate astea, după cum Monseniorul a 
binevoit să bage de seamă acum câteva clipe, sunt foarte 
obosit pentru a conduce o vânătoare mâine. Apoi am nevoie 
să vizitez împrejurimile şi să aflu cum stăm cu pădurile. 

— Şi apoi, lăsaţi-l să-şi vadă soţia, ce dracu! Spuse ducele 
cu o bunătate care îl convinse pe sărmanul soţ că ducele 
era rivalul său. 

— Admitem! Admitem! Strigară tinerii cu veselie. Îi dăm 
douăzeci şi patru de ore domnului de Monsoreau pentru a 
face în pădurile sale tot ce are de făcut. 

— Da, domnilor, daţi-mi-le, spuse contele, şi vă făgăduiesc 
să le întrebuinţez bine. 

— Acum, conte, spuse ducele, îţi îngădui să te culci. Să fie 
condus domnul de Monsoreau la apartamentul său. 

Domnul de Monsoreau salută şi ieşi, uşurat de o mare 
greutate: constrângerea. 

Oamenilor întristaţi le place singurătatea mai mult decât 
amanţilor fericiţi. 

CAPITOLUL XIII. 

Cum află regele Henric al III-lea de fuga fratelui său mult 
iubit, ducele de Anjou, şi ce urmă de aici. 

După ce ieşi şeful vânătorii din sufragerie, masa continuă 
mai plăcută, mai veselă, mai liberă ca niciodată. 

Figura posomorâtă a lui Monsoreau nu izbutise să-i mintă 
decât puţin pe tinerii gentilomi, căci, sub motivul şi chiar 
sub realitatea oboselii, ei băgaseră de seamă acea continuă 
preocupare de subiecte lugubre pe care o imprima pe 
fruntea contelui acea umbră de tristeţe exagerată care 
făcea caracterul particular al fizionomiei sale. 


După plecarea contelui, prinţul, mereu stingherit de 
prezenţa lui, reluă convorbirea cu aeru-i liniştit: 

— Ascultă, Livarot, spuse ducele, începusei, când a intrat 
şeful nostru de vânătoare, să ne povesteşti fuga ta din Paris. 
Continuă. 

Şi Livarot continuă. 

Dar cum titlul nostru de istoric ne dă privilegiul de a şti 
mai bine chiar decât Livarot ceea ce se petrecuse, vom 
înlocui povestirea tânărului cu a noastră; poate că va pierde 
din frumuseţe, dar va câştiga ca întindere, pentru că noi 
ştim ceea ce Livarot nu putea să ştie, adică ceea ce se 
petrecuse la Luvru. 

Către mijlocul nopţii, Henric al III-lea fu deşteptat de un 
zgomot neobişnuit care răsuna în palat, unde totuşi, odată 
regele culcat, era prescrisă cea mai adâncă linişte. 

Erau înjurături, lovituri de halebardă izbite de ziduri, 
alergături repezi prin galerii, blesteme de se cutremura 
pământul şi, în mijlocul tuturor acestor zgomote, acestor 
lovituri, acestor blesteme, următoarele cuvinte repetate de 
mii de ecouri: 

— Ce va zice regele? Ce va zice regele? 

Henric se ridică pe pat şi îl privi pe Chicot, care, după ce 
luase masa cu Maiestatea Sa, se lăsase dus de somn, într-un 
fotoliu mare, cu picioarele încolăcite în jurul spadei. 

Zgomotele se măreau din ce în ce. 

Henric sări jos din pat, cu faţa lucindu-i de pomezi, 
strigând: 

— Chicot! Chicot! 

Chicot deschise un ochi; era un băiat prevăzător care 
preţuia foarte mult somnul şi care nu se trezea niciodată de 
la primul zgomot. 

— Ah! Ai făcut rău că m-ai strigat, Henric, spuse el. Visam 
că aveai un fiu. 

— Ascultă! Spuse Henric, ascultă! 

— Ce vrei să ascult? Mi se pare totuşi că-mi spui destule 
prostii în timpul zilei ca să mă laşi cel puţin noaptea în pace. 


— Dar nu auzi nimic? Spuse regele întinzând mâna în 
direcţia zgomotului. 

— Oh! Oh! Strigă Chicot, în adevăr, aud nişte strigăte. 

— Ce va spune regele? Ce va spune regele?” repetă 
Henric. Auzi? 

— Se pot bănui două lucruri: sau că ogarul tău Narcisse 
este bolnav, sau că hughenoţii îşi iau revanşa şi fac un Sfânt 
Bartolomeu al catolicilor. 

— Ajută-mă să mă îmbrac, Chicot. 

— Bucuros, dar ajută-mă să mă scol, Henric. 

— Ce nenorocire! Ce nenorocire! Repetau toţi în 
anticamere. 

— Drace! Văd că devine serios, spuse Chicot. 

— Am face bine să ne înarmăm, spuse regele. 

— Am face şi mai bine, spuse Chicot, să ne grăbim a ieşi pe 
uşa cea mică, pentru a vedea şi a ne da seama singuri de 
nenorocire, în loc să lăsăm să ni se povestească. 

Aproape numaidecât, urmând sfatul lui Chicot, Henric ieşi 
pe uşa tainică şi se găsi în coridorul care ducea la 
apartamentele ducelui de Anjou. 

Acolo văzu el braţe ridicate spre cer şi auzi exclamările 
cele mai deznădăjduite. 

— Oh! Oh! Supuse Chicot, ghicesc; nenorocitul tău 
prizonier s-o fi spânzurat în închisoare. Pe toţi dracii! 
Henric, îţi aduc complimentele mele! Eşti mai mare 
politician decât te vedeam. 

— Ei! Nu, nenorocitule! Strigă Henric, nu poate să fie asta. 

— Cu atât mai rău, spuse Chicot. 

— Vino, vino. 

Şi Henric îl târî pe gascon în camera ducelui. 

Fereastra era deschisă şi plină de o mulţime de curioşi, 
îngrămădiţi unii peste alţii pentru a privi scara de frânghie 
agăţată de garniturile de fier ale balconului. 

Henric se făcu galben ca ceara. 

— Ei! Ei! Fiule, spuse Chicot, nu eşti atât de blazat cum te 
credeam. 


— Fugit! Evadat! Strigă Henric cu o voce atât de 
răsunătoare, încât toţi gentilomii se întoarseră. 

Scăpărau fulgere din ochii regelui. 

Schomberg îşi smulgea părul din cap; Quelus îşi burduşea 
faţa cu lovituri de pumn şi Maugiron izbea, ca un berbec, cu 
capul în perete. 

Cât despre d'Epernon, acesta dispăruse, sub motivul de a 
alerga după domnul duce de Anjou. 

Vederea suferințelor, pe care în disperarea lor le îndurau 
favoriţii, îl linişti deodată pe rege. 

— Hei! Mai încet, fiule, spuse el reţinându-l pe Maugiron 
de mijloc. 

— Nu, la naiba! Voi crăpa sau de nu să mă ia dracu! Spuse 
tânărul făcându-şi vânt ca să-şi zdrobească mai cu putere 
capul de perete. 

— Ei! Ajutaţi-mă să-l opresc! Strigă Henric. 

— Ascultă, cumetre, spuse Chicot, există o moarte mai 
plăcută, trece-ţi foarte frumos spada prin corp. 

— Vrei să taci, călăule! Spuse Henric cu lacrimile în ochi. 

În timpul acesta, Quelus îşi strivea obrajii. 

— O! Quelus, copilul meu, spuse Henric, ai să semeni cu 
Schomberg când a fost muiat în albastru de Prusia! Vei fi 
îngrozitor, prietene. 

Quelus se opri. 

Numai Schomberg continua să-şi smulgă părul; el plângea 
de furie. 

— Schomberg! Schomberg! Dragul meu, strigă Henric, 
puţină judecată, te rog. 

— Am să înnebunesc! 

— Ei aş! Spuse Chicot. 

— De fapt, spuse Henric, este o nenorocire grozavă şi iată 
pentru ce trebuie să-ţi păstrezi judecata, Schomberg. Da, 
este o nenorocire grozavă, sunt pierdut! lată războiul civil 
în regatul meu... Ah! Cine a făcut această lovitură? Cine a 
procurat scara? Pe toţi dracii, am să pun să spânzure tot 
oraşul. 


O adâncă groază puse stăpânire pe cei de faţă. 

— Cine este vinovatul? Urmă Henric, unde este vinovatul? 

— Zece mii de taleri cui îmi va spune numele lui, o sută de 
mii cui mi-l va aduce viu sau mort. 

— Cine voiţi să fie, strigă Maugiron, dacă nu vreun 
Angevin? 

— La naiba! Ai dreptate, strigă Henric. Ah! Angevinii, 
Angevinii, au să mi-o plătească ei! 

Ca şi cum această vorbă ar fi fost o scânteie care dă foc 
unei dâre de pulbere, o îngrozitoare explozie de strigăte şi 
de ameninţări răsunară împotriva Angevinilor. 

— O! Da, Angevinii! Strigă Quelus. 

— Unde sunt? Urlă Schomberg. 

— Să fie spintecaţi! Vocifera Maugiron. 

— O sută de spânzurători pentru o sută de Angevini! Reluă 
regele. 

Chicot nu putea rămâne mut în mijlocul acestei furii 
universale; el îşi scoase spada cu un gest ameninţător şi 
lovind cu latul la dreapta şi la stânga, îi lovi pe favoriţi şi 
bătu zidurile, repetând cu nişte ochi sălbatici: 

— O! La naiba! Oh! Pe toţi dracii, ah! Blestemaţii! Moarte 
Angevinilor! 

Acest strigăt: „Moarte Angevinilor!” fu auzit de tot oraşul, 
cum fu auzit strigătul mamelor israelite de toată Rama. 

În timpul acesta Henric dispăruse. 

El se gândise la mama sa şi, strecurându-se afară din 
cameră fără să spună un cuvânt, se duse la Caterina care 
era neglijată de câtva timp şi care, închisă într-o linişte 
aparentă, aştepta cu pătrunderea-i florentină, un prilej bun 
de a vedea ieşind la suprafaţă politica sa. 

Când intră Henric, ea era pe jumătate culcată şi 
gânditoare într-un fotoliu mare şi semăna, cu obrajii şi graşi 
dar cam îngălbeniţi, cu ochii ei strălucitori dar ficşi, cu 
mâinile ei durdulii, palide, mai mult ca o statuie de ceară 
care exprimă meditarea decât cu o fiinţă însufleţită care 
gândeşte. 


Dar la ştirea evadării lui Franqois, ştire pe care Henric i-o 
dădu, de altfel, fară nici un înconjur, înflăcărat cum era de 
mânie şi de ură, statuia păru că se trezeşte deodată, cu 
toate că gestul care anunţa această trezire se mărgini 
pentru ea la a se cufunda mai mult în fotoliu şi a clătina din 
cap fără să spună nimic. 

— Ei! Mamă, spuse Henric, nu zici nimic? 

— Pentru ce, fiul meu? Întrebă Caterina. 

— Cum! Această evadare a fiului dumitale nu ţi se pare 
criminală, amenințătoare, demnă de cele mai mari 
pedepse? 

— Scumpul meu fiu, libertatea face mai mult decât o 
coroană şi adu-ţi aminte că te-am sfătuit chiar eu să fugi 
când puteai să fugi când puteai să atingi această coroană. 

— Mamă, mă insultă. 

Caterina ridică din umeri. 

— Mamă, mă înfruntă. 

— Ei! Nu, spuse Caterina, se salvează; iată totul. 

— Ah! Spuse Henric, iată cum îmi ţii parte! 

— Ce vrei să spui, fiule? 

— Spun că odată cu vârsta, sentimentele slăbesc, spun... 

EI se opri. 

— Ce spui? Reluă Caterina cu liniştea-i obişnuită. 

— Spun că nu mă mai iubeşti ca altădată. 

— 'Te înşeli, spuse Caterina cu o răceală crescândă. 
Dumneata eşti fiul meu iubit, Henric. Dar şi acela de care te 
plângi este fiul meu. 

— Ah! Mai încetează cu morala maternă, doamnă, spuse 
Henric furios; cunoaştem noi cât valorează. 

— Ei! Dumneata trebuie s-o cunoşti mai bine ca oricine, 
fiul meu; căci faţă de dumneata morala mea a fost 
totdeauna slăbiciune. 

— Şi cum ai ajuns la regrete, regreţi acum. 

— Simţeam eu că aveam să ajungem aici, fiul meu, spuse 
Caterina. lată pentru ce tăceam. 


— Adio, doamnă, adio, spuse Henric, ştiu ce îmi rămâne de 
făcut, pentru că nici la mama mea nu mai există 
compătimire şi să mă lumineze în această întâmplare. 

— Du-te, fiul meu, spuse liniştită Caterina, şi spiritul lui 
Dumnezeu să fie cu acei sfătuitori, căci vor avea multă 
nevoie de el ca să te scoată din încurcătură. 

Şi ea îl lăsă să se depărteze fără să facă o mişcare, fără să 
spună un cuvânt pentru a-l opri. 

— Adio, doamnă, repetă Henric. 

Dar aproape de uşă se opri. 

— Henric, adio, spuse regina; numai încă un cuvânt, nu 
pretind să-ţi dau un sfat, fiul meu: nu ai nevoie de mine, o 
ştiu; dar roagă-ţi sfetnicii să se gândească bine înainte de a- 
şi da părerea şi să se gândească încă şi mai bine înainte de 
a-şi pune aceasta în aplicare. 

— O! Da, spuse Henric agăţându-se de acest cuvânt al 
mamei sale şi profitând de el pentru a nu merge mai 
departe, căci împrejurarea este grea, nu-i aşa, doamnă? 

— E gravă, spuse încet Caterina ridicând ochii şi mâinile 
spre cer, foarte gravă, Henric. 

Regele, izbit de expresia de groază pe care credea că o 
citeşte în ochii mamei sale, se înapoie lângă ea. 

— Cine sunt aceia care l-au ajutat să fugă? Ai vreo idee, 
mamă? 

Caterina nu răspunse. 

— Eu, spuse Henric, mă gândesc că sunt Angevinii. 

Caterina zâmbi cu acea fineţe care arăta totdeauna la ea 
un spirit superior, mereu treaz pentru a nimici şi a uimi 
spiritul altuia. 

— Angevinii? Repetă ea. 

— Nu crezi, spuse Henric, cu toate astea toată lumea 
crede. 

Caterina făcu din nou o mişcare din umeri. 

— Ca alţii să creadă acest lucru, mai înţeleg, spuse ea; dar 
dumneata, fiul meu, se poate! 

— Cum! Doamnă... Ce vrei să spui? Explică-te, te implor. 


— La ce bun să mă explic? 

— Explicaţia dumitale mă va lumina. 

— Te va lumina! Haida de, Henric, eu nu mai sunt decât o 
femeie bătrână şi proastă; singura mea influenţă este în 
remuşcările şi în rugăciunile mele. 

— Nu, vorbeşte, mamă, vorbeşte, te ascult. O! Dumneata 
încă şi vei fi totdeauna sufletul nostru al tuturor, vorbeşte. 

— În zadar, eu nu am decât idei din veacul trecut şi 
neîncrederea face tot spiritul bătrânilor. Bătrâna Caterina 
să dea la vârsta ei un sfat care să mai valoreze ceva! Haida 
de, fiul meu cu neputinţă. 

— Ei bine! Fie, mamă, spuse Henric, refuză-mi ajutorul 
dumitale. Lipseşte-mă de sprijinul dumitale. Dar într-o oră, 
să ştii, chiar dacă ar fi părerea dumitale sau nu, şi o voi afla 
eu atunci, voi pune să fie spânzurați toţi Angevinii care se 
află la Paris. 

— Să pui să fie spânzurați toţi Angevinii! Strigă Caterina 
cu acea uimire pe care o arată spiritele superioare când se 
spune în faţa lor vreo enormitate. 

— Da, da, să-i spânzur, să-i măcelăresc, să-i asasinez, să-i 
ard; la ora aceasta, prietenii mei şi aleargă prin oraş pentru 
a rupe oasele acelor blestemaţi, acestor tâlhari, acelor 
răzvrătiți! 

— Să se ferească, nenorocitule, strigă Caterina învinsă de 
gravitatea situaţiei; s-ar pierde singuri, ceea ce nu ar fi 
nimic; dar te-ar pierde şi pe dumneata cu ei. 

— Cum aşa? 

— Orbule! Murmură Caterina; regii vor avea veşnic ochii 
ca să nu vadă? 

Şi ea îşi împreună mâinile. 

— Regii nu sunt regi decât cu condiţia să răzbune insultele 
ce li s-au făcut, căci atunci răzbunarea lor este o dreptate, 
şi, în cazul acesta mai cu seamă, tot regatul meu se va 
ridica pentru ca să mă apere. 

— Nebun, nesăbuit, copil, murmură Caterina. 

— Dar pentru ce, cum aşa? 


— Crezi că vor fi sugrumaţi, că vor fi arşi, că vor fi 
spânzurați nişte oameni ca Bussy, ca Antraguet, ca Livarot, 
ca Riberiac, fără să curgă valuri de sânge? 

— Ce are a face! Numai să fie spânzurați. 

— Da, fără îndoială, dacă vor fi omorâţi; arată-mi-i morţi şi, 
pe Sfânta Fecioară, îţi voi spune că ai făcut bine. Dar nu vor 
fi omorâţi; se va ridica pentru ei stindardul revoltei; li se va 
pune în mâna goală spada pe care ei nu ar fi îndrăznit 
niciodată s-o tragă din teacă pentru un stăpân ca Frangois; 
pe când, dimpotrivă, în cazul acesta, prin imprudenţa 
dumitale, ei vor trage spada pentru a-şi apăra viaţa, iar 
regatul dumitale se va ridica, nu pentru dumneata, ci 
împotriva dumitale. 

— Dar dacă nu mă voi răzbuna, înseamnă că mă tem, că 
dau înapoi, strigă Henric. 

— S-a spus vreodată de mine că mi-a fost teamă? Spuse 
Caterina încruntând din sprâncene şi apăsându-şi dinţii de 
buzele mici şi roşite cu carmin. 

— Cu toate astea, dacă ar fi Angevinii, ar merita o 
pedeapsă, mamă. 

— Da, dacă ar fi ei, dar nu sunt ei. 

— Cine atunci, dacă nu vreunul din prietenii fratelui meu? 

— Nu sunt prietenii fratelui dumitale, căci fratele dumitale 
nu are prieteni. 

— Dar atunci cine este? 

— Sunt duşmanii dumitale, sau mai degrabă duşmanul 
dumitale. 

— Care duşman? 

— Ei! Fiul meu, ştii bine că nu ai avut niciodată decât unul, 
după cum fratele dumitale Charles nu a avut niciodată 
decât unul, după cum eu nu am avut niciodată decât unul, 
acelaşi totdeauna, neîncetat. 

— Henric de Navara, vrei să spui? 

— Ei! Da, Henric de Navara. 

— Nu se află la Paris! 


— Ei! Ştii dumneata cine se află la Paris şi cine nu se află? 
Ştii dumneata ceva? Ai dumneata ochi şi urechi? Ai în jurul 
dumitale oameni care văd şi aud? Nu, sunteţi toţi surzi, 
sunteţi toţi orbi. 

— Henric de Navara! Repetă Henric. 

— Fiul meu la fiecare dezamăgire ce o vei avea, la fiecare 
nenorocire ce ţi se va întâmpla, la fiecare catastrofa ce te va 
izbi şi al cărui autor îţi va rămâne necunoscut, nu căuta, nu 
şovăi, nu cerceta, e în zadar. Strigă: „Henric; este Henric de 
Navara”, şi vei fi sigur că ai nimerit-o... Oh! Omul acesta!... 
Omul acesta! Vezi, este sabia pe care a atârnat-o Dumnezeu 
asupra casei de Valois. 

— Aşadar eşti de părerea să dau un contra ordin cu privire 
la Angevini? 

— Numaidecât, strigă Caterina, fără să pierzi un minut, 
fără pierzi o secundă. Grăbeşte-te, poate că şi este prea 
târziu; aleargă, revoacă-ţi ordinele; du-te, sau eşti pierdut. 

Şi apucându-şi fiul de braţ, ea îl împinse spre uşă cu o 
putere şi o energie de necrezut. 

Henric se repezi afară din Luvru, cătându-şi prietenii. Dar 
nu-l găsi decât pe Chicot, aşezat pe o piatră şi desenând 
nişte figuri geografice pe nisip. 

CAPITOLUL XIV. 

Chicot şi regina mamă fiind de aceeaşi părere, regele se 
alătură părerii lor. 

Henric se asigură că Gasconul era cel care, tot aşa de 
prevăzător ca şi Arhimede, nu părea hotărât să se 
reîntoarcă după ce Parisul fusese luat cu asalt. 

— Nenorocitule, tună el, aşa îţi aperi tu regele? 

— Îl apăr în felul meu şi cred că este cel bun. 

— Cel bun, strigă regele, cel bun, leneşule! 

— Menţin ce-am spus şi o dovedesc. 

— Sunt curios să văd această dovadă. 

— Foarte simplu: mai întâi, regele meu, am făcut o mare 
greşeală, o greşeală de neiertat. 

— Făcând ce? 


— Făcând ceea ce am făcut. 

— Aha, exclamă regele, dându-şi seama de legătura 
acestor două minţi atât de subtile, care însă nu se putură 
înţelege pentru a ajunge la acelaşi rezultat. 

— Da, răspunse Chicot, prietenii tăi umblă prin oraş, 
strigând: „Moarte Angevinilor!”, şi dacă mă gândesc bine, 
nu au nici o dovadă că Angevinii au dat lovitura; dar 
prietenii tăi strigând „Moarte Angevinilor” au izbutit să 
aţâţe acest război civil, pe care domnii de Guise nu au putut 
să-l facă şi de care ei au aşa de mare nevoie. Aşa că vezi tu, 
Henric, la ora asta, prietenii tăi, ori sunt morţi, ceea ce nu 
mi-ar displace, o mărturisesc, dar pe tine te-ar întrista, ori i- 
au izgonit din oraş pe Angevini, ceea ce ţie ţi-ar displace, în 
schimb însă l-ar bucura nespus de mult pe acest scump 
domn de Anjou. 

— Mii de draci! Crezi tu că lucrurile au mers aşa de 
departe? Strigă regele. 

— Dacă nu chiar mai departe. 

— Bine, dar asta nu mă lămureşte ce faci tu aşezat pe 
această piatră. 

— Fac un lucru de primă urgenţă, fiule. 

— Care lucru? 

— Desenez aşezarea provinciilor pe care fratele tău le va 
răscula împotriva noastră şi fac socoteala oamenilor pe care 
fiecare din ele i-ar putea da. 

— Chicot, Chicot, murmură regele, nu am în jurul meu 
decât păsări cobitoare. 

— Bufnița cântă bine noaptea, fiule, răspunse Chicot, 
deoarece cântă la timpul ei. Şi timpul e întunecat, 
Henriquet, aşa de întunecat că ai putea lua ziua drept 
noapte, şi eu îţi cânt ceea ce tu trebuie să auzi. Priveşte! 

— Ce? 

— Priveşte harta geografică şi judecă. Iată mai întâi Anjou- 
ul care seamnă cu o turtă mică; vezi? Aici s-a refugiat 
fratele tău; i-am dat primul loc, aşa! Anjou-ul bine dus, 


condus cu rațiune cum îl va duce şi-l va conduce prietenul 
tău Bussy, Anjou-ul singur ne poate furniza nouă. 

— Când zic nouă mă refer la fratele tău - Anjou-ul poate 
procura fratelui tău zece mii de luptători. 

— Crezi? 

— E minimum! Să trecem la Guiana. O vezi, nu-i aşa? Iat-o 
este această figură care seamnă cu un vițel mergând într- 
un picior. O, vezi bine, nu trebuie să te miri că găseşti aici 
câţiva nemulţumiţi; e un vechi factor de revoltă şi englezii 
abia l-au părăsit. Guiana va fi deci mulţumită să se răscoale 
nu împotriva ta, ci împotriva Franţei. Trebuie să ţinem 
seama că Guiana poate da opt mii de soldaţi. Puţini, desigur, 
dar vor fi bine oţeliţi, bine încercaţi, fii liniştit. La stânga 
Guianei avem apoi Bearnul şi Navara; vezi aceste două 
compartimente care seamănă cu o maimuţă pe spatele unui 
elefant? A mai fost ciopârţită Navara, fără îndoială, dar cu 
Bearnul mai rămâne o populaţie de trei sau patru sute de 
oameni. Admite că Bearnul şi Navara, constrânse, hărţuite 
şi stoarse de Henriot, dau Ligii cinci la sută din populaţia 
lor, sunt dintr-o dată şaisprezece mii de oameni. 

— Să recapitulăm, deci: Zece mii pentru Anjou, şi Chicot, 
continuă să sape pe nisip cu un beţişor, sunt 10.000 opt mii 
Guiana, sunt 8.000 

Şaisprezece mii Bearnul şi Navara, sunt 16.000 

Total 34.000 

— Crezi tu, spuse Henric, că regele Navarei va face alianţă 
cu fratele meu? 

— La naiba! 

— Crezi tu că el a fugit pentru aşa ceva? 

Chicot îl privi fix pe rege. 

— Henriquet, spuse el, iată o idee care nu-ţi aparţine. 

— Pentru ce? 

— Pentru că e justă, dragul meu. 

— Nu interesează sursa; te întreb, răspunde: crezi tu că 
Henric de Navara are vreun amestec în fuga fratelui meu? 


— Ei! Spuse Chicot, am auzit înspre strada Ferroneriei pe 
cineva strigând un „ventre-saint-gris!” care, şi azi când mă 
gândesc, mă lămureşte pe deplin. 

— Ai auzit pe cineva strigând „ventre-saint-gris!”, ţipă 
regele. 

— Din nefericire, da, răspunse Chicot, îmi amintesc abia 
azi. 

— Era deci la Paris? 

— Cred. 

— Şi ce te face să crezi? 

— Ochii mei. 

— L-ai văzut aşadar pe Henric de Navara? 

— Da. 

— Şi n-ai venit să spui că duşmanul meu venise să mă 
înfrunte până în capitala mea! 

— Ori sunt gentilom, ori nu mai sunt, spuse Chicot. 

— Ei bine? 

— Ei bine! Dacă sunt gentilom, nu sunt spion. 

Henric rămase pe gânduri. 

— Va să zică, asta-i situaţia, Anjou-ul şi Bearnul! Fratele 
meu Francois şi vărul meu Henric! 

— Fără a-i adăuga pe cei trei Guise, bineînţeles. 

— Cum, crezi că vor face alianţă împreună? 

— 34.000 de oameni de o parte, spuse Chicot numărând 
pe degete; zece mii pentru Anjou, opt pentru Guiana, 
16.000 pentru Bearn, plus douăzeci sau douăzeci şi cinci de 
mii sub ordinele domnului Guise, ca locotenent general al 
armatei tale, fac în total 59.000 de oameni; să-i reducem la 
50.000 din pricina gutei, reumatismului, sciaticei şi altor 
boli. Este, după cum vezi, fiule, un total destul de 
îngrijorător. 

— Bine, dar domnul de Guise şi Henric de Navara sunt 
duşmani. 

— Ceea ce nu-i împiedică să se unească împotriva ta, chiar 
dacă se vor nimici între ei după ce vor scăpa de tine. 


— Ai dreptate, Chicot, şi mama are dreptate, amândoi 
aveţi dreptate, trebuie să împiedicăm un scandal, ajută-mi 
să adun elveţienii. 

— Ah, da, elveţienii. Quelus i-a luat cu el. 

— Gărzile mele? 

— Au plecat cu Schomberg. 

— Oamenii de serviciu cel puţin. 

— Sunt departe, cu Maugiron. 

— Cum, strigă Henric, fără ordinul meu? 

— Dar de când dai tu ordine, Henric? A, dacă ar fi vorba 
de un război, când e vorba de guvernare! Asta priveşte pe 
domnul Schomberg, Quelus sau Maugiron. Cât despre 
d'Epernon, nu zic nimic, căci el se ascunde. 

— La naiba, strigă Henric, aşa stau lucrurile? 

— Dă-mi voie să-ţi spun, dragul meu, reluă Chicot, că tu 
observi prea târziu, că nu eşti decât al şaptelea sau al 
optulea rege al regatului tău. 

Henric îşi muşcă degetele bătând din picior. 

— Ei! Făcu Chicot, căutând să distingă în întuneric. 

— Ce este? 

— La naiba! Aceştia sunt! lată, Henric, oamenii tăi. 

Şi el arătă în adevăr regelui trei sau patru cavaleri care 
goneau urmaţi din distanţă în distanţă de alţi călăreţi şi de 
o mulţime alţii pe jos. 

Călăreţii erau să intre în Luvru, nezărindu-l pe rege şi pe 
însoţitorul său, care stătea în picioare lângă şanţuri şi pe 
jumătate pierdut în întuneric. 

— Schomberg, strigă regele, Schomberg, pe aici. 

— Ei! Spuse Schomberg, cine mă strigă? 

— Apropie-te, copilul meu, apropie-te! 

Lui Schomberg i se păru că recunoaşte vocea şi se 
apropie. 

— lată uite, spuse el, să mă bată Dumnezeu dacă nu e 
regele. 

— Chiar eu. Căutându-vă pretutindeni şi neştiind unde să 
vă întâlnesc, vă aşteptam aici cu nerăbdare; ce aţi făcut? 


— Ce am făcut? Spuse un al doilea cavaler apropiindu-se. 

— Ah! Vino Quelus, vino şi tu, spuse regele, şi mai ales nu 
mai pleca fără ordinul meu. 

— Nu mai e necesar, spuse un al treilea, pe care regele îl 
recunoscu ca fiind Maugiron, pentru că totul s-a sfârşit. 

— Totul s-a sfârşit? Se miră regele. 

— Domnul fie lăudat, spuse d'Epernon, apărând dintr-o 
dată fără să se ştie de unde ieşise. 

— Slavă domnului, exclamă Chicot, ridicând mâinile spre 
cer. 

— I-aţi omorât? Întrebă regele. 

Apoi adăugă încet: 

— La urma urmelor, morţii nu mai învie. 

— I-aţi omorât, spuse Chicot, ah! Dacă i-aţi omorât, nu mai 
e nimic de zis. 

— N-a fost necesară această osteneală răspunse 
Schomberg. Laşii au fugit ca un stol de porumbei; de abia 
am putut să încrucişăm spada cu ei. 

Henric îngălbeni. 

— Şi cu care aţi încrucişat spada? Întrebă el 

— Cu Antraguet. 

— Cel puţin, acela a rămas la pământ? 

— Dimpotrivă, a omorât un lacheu ai lui Quelus. 

— Erau preveniţi? Întrebă regele. 

— Ei drăcie, sigur că erau, spuse Chicot. Ţipaţi în gura 
mare „Moarte Angevinilor!”, puneţi în mişcare tunurile, 
trageţi clopotele, faceţi să zăngăne toată fierăria Parisului şi 
voiţi ca aceşti oameni cinstiţi să fie mai surzi decât sunteţi 
voi proşti. 

— În sfârşit, în sfârşit, murmură regele, iată aprins 
războiul civil. 

Aceste cuvinte îl făcură pe Quelus să tresară. 

— La naiba, spuse el, aşa este. 

— A! Aţi început să vă daţi seama, ce fericire! Spuse 
Chicot. lată-i pe domnii Schomberg şi Maugiron că nu se 
mai îndoiesc. 


— Ne rezervăm, răspunse Schomberg, pentru a apăra 
persoana regelui şi coroana regelui. 

— Ei, lasă, pentru asta îl avem pe domnul de Clisson, care 
e mai putin flecar decât voi şi valorează cel puţin atât. 

— În sfârşit, dumneata care ne dojeneşti degeaba, 
domnule Chicot, spuse Quelus, acum două ore gândeai ca 
noi, sau cel puţin, dacă nu gândeai ca noi, strigai la fel. 

— Eu? Întrebă Chicot. 

— Desigur şi chiar te opinteai la ziduri strigând: „Moarte 
Angevinilor!” 

— Cu mine, spuse Chicot, este cu totul altceva. Eu sunt 
nebun, o ştiţi cu toţii, dar voi, oameni cu mintea întreagă... 

— Haideţi, domnilor, terminaţi, o să avem război imediat. 

— Ce porunceşte Majestetea Voastră? 

— Să potoliţi tot aşa cum l-aţi răsculat; să adunaţi la Luvru 
Elveţienii, gărzile şi oamenii casei mele şi să se închidă 
porţile, astfel ca mâine burghezii să ia ceea ce a fost, drept 
pozna unor oameni beţi. 

Tinerii se depărtară ruşinaţi, transmițând poruncile 
regelui ofiţerilor care îi întovărăşiseră în boroboaţa lor, în 
timp ce Henric veni la mama lui, care, energică, dar 
îngrijorată şi posomorâtă, da porunci oamenilor. 

— Ei bine, spuse ea, ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, mamă, s-a petrecut ceea ce ai prevăzut. 

— S-a retras? 

— Ah! Spuse ea, şi apoi? 

— Apoi, acesta este totul şi mi se pare că e destul. 

— Oraşul? 

— Oraşul este în fierbere, dar nu oraşul mă nelinişteşte pe 
mine, căci pe el îl am în mână. 

— Da, spuse Caterina, provinciile te neliniştesc. 

— Care se vor răscula, urmă Henric. 

— Ce crezi că e de făcut? 

— Nu văd decât o cale. 

— Care? 

— De a accepta situaţia. 


— În ce fel? 

— Dau ordine comandanților, gărzilor, înarmez milițiile, 
retrag armata din faţa localităţii La Charite şi pornesc 
împotriva Anjou-ului. 

— Şi domnul de Guise? 

— Ei, domnule de Guise; pe domnul de Guise îl arestez 
dacă e nevoie. 

— Bine, dar cu asta crezi că ai luat toate măsurile de 
rigoare? 

— Ce să fac atunci? 

Caterina lăsă capul în jos şi se gândi o clipă. 

— "Tot ce plănuieşti, e cu neputinţă, fiul meu, spuse ea. 

— Ah! Făcu Henric cu un dispreţ adânc, azi sunt oare 
prost inspirat? 


— Nu, eşti neliniştit, revino-ţi întâi şi vom vedea pe urma. 
— Haide, mamă, dă-mi o idee, să facem ceva, să nu stăm. 
— Nu vezi, fiul meu, că dădeam ordine? 

— Pentru ce? 

— Pentru plecare ambasadorului. 

— Şi cui i-l trimitem? 

— Fratelui tău. 

— Un ambasador trădătorului ăstuia! Dar mă umileşti, 
mamă. 

— Nu e momentul să fii mândru, se răsti Caterina. 

— Un ambasador care va cere pacea? 

— Care o va cumpăra chiar, dacă trebuie. 

— Pentru Dumnezeu, dar care îmi va fi câştigul? 

— E, fiul meu, spuse Caterina, chiar dacă aceasta ar fi 
decât pentru a-i avea în mână după încheierea păcii, pe cei 
ce au fugit pentru a-ţi face războiul. N-ai spus adineaori că 
vrei să-i ai cu orice preţ? 

— Oh! Aş da patru provincii din regatul meu pentru 
aceasta; una pentru fiecare din ei. 

— Ei bine, cine vrea sfârşitul, trebuie să primească şi 
mijloacele care să ducă la acest sfârşit, reluă Caterina cu o 
voce duioasă care mişcă până în adâncuri ura şi răzbunarea 
lui Henric. 

— Cred că ai dreptate, spuse el, dar pe cine să-l trimitem? 

— Caută printre toţi prietenii tăi. 

— Mamă dragă, am căutat mult, fără să pot găsi vreunul 
căruia să-i pot încredința însărcinarea aceasta. 

— Încredinţeaz-o unei femei, atunci. 

— Unei femei, mamă, dar vei consimţi? 

— Fiul meu, eu sunt bătrână, obosită, moartea mă 
aşteaptă, poate chiar la întoarcerea mea, dar vreau să fac 
această călătorie repede, ca să ajung la Angers înainte ca 
fratele tău, împreună cu prietenii lui, să aibe timpul să-şi 
dea seama de toată puterea lor. 

— Ah! Buna mea mamă, spuse Henric din toată inima, 
sărutându-i mâinile, eşti totdeauna sprjinul meu, 


binefăcătoarea mea, Providența mea! 

— Adică sunt regina Franţei, murmură Caterina, privindu- 
şi fiul cu tot atâta milă cât şi duioşie. 

CAPITOLUL XV. 

Unde dovedeşte că recunoştinţa era una din virtuțile 
domnului de Saint-Luc. 

A doua zi după ce domnul de Monsoreau făcuse o figură 
atât de jalnică la masa ducelui de Anjou, încât i se îngăduise 
plecare la culcare înainte de terminarea mesei, gentilomul 
se sculă dis de dimineaţă şi cobori în curtea palatului. 

Trebuia cu orice preţ să găsească rândaşul, cu care de 
altfel mai avusese de a face şi să-l descoase, de va putea, 
asupra apucăturilor lui Roland. 

Contele reuşi întocmai, după dorinţă: intră într-un grajd 
încăpător unde patruzeci de cai ronţăiau de zor paiele şi 
ovăzul Angevinilor. 

Cea dintâi privire fu în căutarea lui Roland. 

Acesta se afla în locul lui şi mânca de zor. 

Apoi îl căută pe rândaş. Îl văzu stând în picioare, cu 
braţele încrucişate, privind după obiceiul rândaşilor, felul 
cum caii stăpânului îşi mâncau raţia obişnuită. 

— Ascultă, prietene, spuse contele, au obiceiul caii Alteţei 
Sale de a veni singuri la grajd şi sunt dresați în felul acesta? 
— Nu domnule conte, răspunse rândaşul. De care cal mă 

întrebaţi? 

— De Roland. 

— A! Da; a venit singur, ieri. O, dar asta nu mă miră, căci 
Roland este un animal foarte inteligent. 

— Da, am băgat de seamă; s-a mai întâmplat vreodată aşa 
ceva? 

— Nu, domnule, de obicei e încălecat de Alteța Sa ducele 
de Anjou, care este un minunat călăreț şi care nu poate fi 
aşa de uşor aruncat la pământ. 

— Roland nu m-a trimit, prietene, spuse contele, înfuriat 
că un om, fie el şi un rândaş, ar fi putut crede că el, şeful 
vânătoarei Franţei, căzuse de pe cal, căci fară dibăcia 


domnului duce de Anjou, sunt un călăreț destul de bun. Nu, 
îl priponisem de un pom ca să intru într-o casă. Când m-am 
înapoiat, dispăruse; am crezut că mi l-a furat, sau că cineva 
a făcut o glumă proastă, să-l ia şi să-l aducă aici; iată de ce 
te întrebam cine l-a băgat în grajd. 

— A intrat singur, după cum a avut onoarea intendentul să 
spună domnului conte. 

— Curios, spuse Monsoreau. 

Se gândi puţin, apoi schimbând discuţia: 

— Spui că Alteța Sa îl încalecă pe Roland? 

— Îl încăleca aproape în fiecare zi, înainte de a-i veni 
trăsurile. 

— Ieri a venit târziu Alteţa Sa? 

— Aproape cu o oră înaintea dumneavoastră, domnule 
conte. 

— Şi ce cal călărea ducele? Nu era unul murg, cu 
picioarele albe şi breaz în frunte? 

— Nu, domnule, răspunse rândaşul, ieri Alteța Sa a călărit 
pe Isolin, pe care-l vedeţi colo. 

— Dar în escorta prinţului nu era un nobil călare pe un cal 
cum ţi l-am descris eu? 

— Nu cunosc pe nimeni să aibe un asemenea cal. 

— Bine, spuse Monsoreau, enervat că cercetările merg aşa 
de încet. Pune şaua pe Roland. 

— Domnul conte doreşte pe Roland? 

— Da, sau ţi-a spus prinţul să nu mi-l dai? 

— Nu domnule, dimpotrivă, grăjdarul Alteţie Sale mi-a 
spus să vă pun la dispoziţie toate grajdurile. 

Nu te puteai supăra pe un prinţ care avea asemenea 
atenţii delicate. 

Domnul de Monsoreau făcu un semn din cap rândaşului 
care puse şaua pe cal. Când termină de înşeuat, rândaşul îl 
deslegă pe Roland de la iesle, îi puse frâul şi-l duse contelui. 

— Ascultă şi răspunde-mi, spuse acesta luându-i frâul din 
mâini. 

— Sunt gata, spuse rândaşul. 


— Cât câştigi pe an? 

— Douăzeci de taleri, domnule. 

— Vrei să câştigi dintr-o dată leafa pe zece ani? 

— Drace! Făcu omul, dar cum să fac? 

— Interesează-te cine a călărit ieri un cal murg, cu 
picioarele albe şi breaz în frunte. 

— Cam greu, spuse grăjdarul; sunt atâţia seniori care vin 
în vizită la Alteţa Sa. 

— Da, dar două sute de taleri reprezintă o sumă pentru 
care merită să-ţi dai osteneala. 

— Fără îndoială, domnule conte, de aceea nici nu mă dau 
îndărăt. 

— Haide, spuse contele, îmi place bunăvoința ta. lată 
deocamadată zece taleri pentru început. Fii sigur că nu o să 
ai nimic de pierdut. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Aşadar, vei spune prinţului că m-am dus să cercetez 
pădurea indicată pentru vânătoare. 

Abia termină vorba şi se auziră paiele foşnind de paşii unui 
nou venit. 

Întoarse capul. 

— Domnul de Bussy, spuse contele. 

— Ei! Bună ziua, domnule de Monsoreau; dumneata la 
Angers, ce minune! 

— Şi dumneata, despre care se spune că eşti bolnav? 

— Chiar sunt, spuse Bussy; şi doctorul mi-a prescris 
odihnă absolută; de opt zile nu am ieşit din oraş. Ah! Ah! 
Călăreşti pe Roland, după cât se pare? E un animal pe care 
l-am vândut ducelui de Anjou şi de care e aşa de mulţumit 
încât îl încalecă aproape în fiecare zi. 

Monsoreau se îngălbeni. 

— Da, spuse el, îi dau dreptate, fiindcă Roland este un 
animal excelent. 

— Nu ai mână rea dacă l-ai ales dintr-o dată, spuse Bussy. 

— O! Nu-l cunosc de azi, răspunse contele, l-am călărit şi 
ieri. 


— Ceea ce ţi-a făcut poftă să-l călăreşti şi azi. 

— Da, răspunse contele. 

— Dar, reluă Bussy, ziceai că ne pregăteşti o vânătoare. 

— Prinţul vrea să vâneze un cerb. 

— Sunt cerbi prin împrejurimi, după câte am auzit. 

— Da, sunt mulţi. 

— Şi dinspre ce parte ademeniţi animalul? 

— Dinspre Meridor. 

— A! Foarte bine, spuse Bussy îngălbenindu-se la rându-i 
fără să vrea. 

— Vrei să mă întovărăşeşti? Întrebă Monsoreau. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Bussy. Mă duc să mă culc. 
Simt cum mă prind iarăşi frigurile. 

— Bravo! Strigă din pragul grajdului o voce sonoră, iată-l 
şi pe domnul de Bussy care pleacă fără voia mea. 

— Le Haudouin, spue Bussy: acum sunt sigur că mă va 
certa. Adio, conte, fii atent cu Roland. 

— Fii liniştit. 

Bussy se depărta şi Monsoreau sări în şa. 

— Ce aveţi? Întrebă Le Haudouin, sunteţi aşa de palid că- 
mi vine şi mie să cred că sunteţi bolnav. 

— Ştii unde se duce? 

— Nu. 

— La Meridor. 

— Ei, bine speraţi că-l va ocoli? 

— Doamne, ce se va întâmpla? Mai ales după cele 
petrecute ieri. 

— Doamna de Monsoreau va tăgădui. 

— Dar el a văzut tot. 

— Şi ea va susţine că a fost orb. 

— Diana nu va avea acest curaj. 

— O! Domnule de Bussy, atât de puţin cunoaşteţi femeile? 

— Remy, mă simt foarte rău. 

— Cred. Duceţi-vă acasă. Vă prescriu pentru dimineaţa 
asta... 

— Ce? 


— Un rasol de pui, o felie de şuncă şi o ciorbă de raci. 

— Nu mi-e foame deloc. 

— Un motiv mai mult ca să vă recomand să mâncaţi. 

— Remy, presimt că acest ticălos va săvârşi ceva groaznic 
la Meridor; trebuia să primesc a-l însoţi când mi-a propus. 

— Pentru ce? 

— Pentru a o apăra pe Diana. 

— Diana se va apăra singură, v-am mai spus şi vă repet, şi 
ca să nu stăm nici noi degeaba, veniţi, vă rog. De altfel, nici 
nu trebuie să fiţi văzut, dumneavoastră. De ce aţi ieşit, când 
eu va interzisesem? 

— Eram prea neliniştit şi nu am mai avut răbdare. 

Remy ridică din umeri, îl luă pe Bussy şi-l încuie în casă, 
aşezându-l în faţa unei mese bogate, în timp ce domnul de 
Monsoreau ieşea din Angers pe aceeaşi poartă ca şi în ajun. 

Când l-a cerut din nou pe Roland, contele îşi propusese să 
se convingă dacă acest animal, a cărui intelingeţă o lăudau 
toţi, l-a dus la zidul parcului din obişnuinţă. 

Pentru aceasta, ieşind din palat, îi dădu frâu liber. 

Roland nu înşelă aşteptările călăreţului. Cum ieşi pe 
poartă o luă la stânga, apoi la dreapta. Domnul de 
Monsoreau îl lăsă în voie. Amândoi înaintară pe o potecă 
minunat înflorită, apoi prin crâng se afundară în pădurea 
deasă. 

Ca şi în ajun, pe măsură ce Roland se apropia de Meridor, 
întindea pasul; trapul i se schimbă apoi în galop şi în 
patruzeci de minute, domnul de Monsoreau se găsi în faţa 
zidului, în acelaşi loc ca şi în ajun. 

Locul era singuratic şi liniştit. Nici un nechezat nu se 
auzea, nici un cal nu se ivea, legat sau slobod. 

Domnul de Monsoreau cobori de pe cal dar de această 
dată, pentru a nu fi mai nevoit să se întoarcă pe jos, îşi 
trecu frâul lui Roland pe după braţ şi se urcă pe zid. 

Totul era liniştit şi înăuntru şi în afara parcului. Cărările 
lungi se desfăşurau în faţa ochilor, până se pierdeau în zare 


şi câteva căprioare săreau zglobii prin iarba întinselor 
pajişti. 

Contele îşi făcu socoteala că era de prisos să piardă timpul 
pândind, căci cei pe care îi căuta, preveniţi şi înfricoşaţi, 
fără îndoială, de venirea lui din ajun, şi-au întrerupt 
întâlnirile, ori au ales alt loc; aşa că se urcă pe cal, apucă pe 
o potecuţă şi după un sfert de oră de mers, în care timp fu 
nevoit să domolească neastâmpărul lui Roland, ajunse în 
faţa porţii. 

Baronul supraveghea asmuţitul câinilor pentru a-i menţine 
ageri, când contele trecu podeţul. Dar zărindu-şi ginerele, îi 
ieşi ceremonios înainte. 

Diana, aşezată sub un măreț sicomor, citea poeziile lui 
Marot. Gertruda, credincioasa-i servitoare, broda alături de 
ea. 

Contele, după ce îl salutase pe baron, le zări pe cele două 
femei. 

El descălecă şi se apropie de ele. 

Diana se ridică, făcu trei paşi în întâmpinarea contelui şi îl 
salută cu o plecăciune adâncă. 

— Ce calm, sau mai degrabă ce perfidie! Murmură 
contele; cum am să ridic eu furtuna din sânul acestor ape 
adormite! 

Un lacheu se apropie; şeful vânătoarei îi aruncă frâul 
calului, apoi întorcându-se spre Diana: 

— Doamnă, spuse el binevoieşte, te rog, să-mi acorzi 
câteva clipe. 

— Ne faci cinstea să rămâi la castel, domnule conte? 
Întrebă baronul. 

— Da, domnule; până mâine, cel puţin. 

Baronul se depărtă pentru a veghea personal la 
pregătirea camerei ginerelui său după toate legile 
ospitalităţii. 

Monsoreau îi arătă Dianei scaunul pe care tocmai îl 
părăsise, şi el însuşi se aşeză pe acela al Gertrudei 


învăluind-o pe Diana într-o privire care l-ar fi intimidat şi pe 
bărbatul cel mai hotărât. 

— Doamnă, spuse el, cine era cu dumneata în parc ieri 
seară? 

Diana ridică asupra soţului ei o privire liniştită şi limpede. 

— La ce oră, domnule? Întrebă ea cu o voce din care 
reuşise să alunge orice emoție, impunându-şi voinţa. 

— La ora şase. 

— În ce parte? 

— Înspre crâng. 

— Trebuie să fi fost vreuna din prietenele mele, iar nu eu, 
aceea care se plimba prin partea aceea. 

— Dumneata erai, doamnă, afirmă Monsoreau. 

— De unde ştii? Spuse Diana. 

Monsoreau, înmărmurit, nu găsi ce să răspundă; însă 
mânia luă numaidecât locul acestei încremeniri: 

— Numele acelui om, spune-mi-l! 

— Al cărui om? 

— Al aceluia care se plimba cu dumneata. 

— Nu ţi-l pot spune, de vreme ce nu eram eu aceea care 
mă plimbam. 

— Dumneata erai, ţi-o spun, strigă Monsoreau lovind 
pământul cu piciorul. 

— Te înşeli, domnule, răspunse cu răceală Diana. 

— Cum îndrăzneşti să negi când te-am văzut? 

— A! Dumneata. 

— Chiar eu. Cum îndrăzneşti oare să negi că erai 
dumneata, deoarece nu există altă femei decât dumneata la 
Meridor. 

— Iată încă o greşeală, domnule căci Jeana de Brissac se 
află aici. 

— Doamna de Saint-Luc? 

— Doamna de Saint-Luc, prietena mea. 

— Şi domnul de Saint-Luc? 

— Nu-şi părăseşte soţia, după cum ştii; căsătoria lor este o 
căsătorie din dragoste; pe domnul şi doamna de Saint-Luc i- 


ai văzut dumneata. 

— Nu era domnul de Saint-Luc; nu era doamna de Saint- 
Luc. Erai dumneata, pe care te-am recunoscut destul de 
bine, cu un bărbat pe care-l voi recunoaşte, ţi-o jur. 

— Stărui aşadar să spui că eram eu, domnule? 

— Dar îţi spun că te-am recunoscut, îţi spun că am auzit 
țţipătul pe care l-ai scos. 

— Când îţi vei reveni, domnule, spuse Diana, voi consimţi 
să te ascult; dar, în clipa aceasta, cred că este mai bine să 
mă retrag. 

— Nu, doamnă, spuse Monsoreau reţinând-o pe Diana de 
braţ, vei rămâne 

— Domnule, spuse Diana, iată pe domnul şi pe doamna de 
Saint-Luc. Nădăjduiesc că te vei abţine în faţa lor. 

În adevăr, Saint-Luc şi soţia sa tocmai apăruseră la capătul 
unei alei, chemaţi de clopotul pentru masă care începuse să 
bată, ca şi când toată lumea nu l-ar fi aşteptat decât pe 
domnul de Monsoreau pentru a se aşeza la masă. 

Amândoi îl recunoscuseră pe conte; şi ghicind că aveau 
fără îndoială prin prezenţa lor s-o scoată pe Diana dintr-o 
mare încurcătură, se apropiară în grabă. 

Doamna de Saint-Luc făcu o mare plecăciune domnului de 
Monsoreau. 

Saint-Luc îi întinse prieteneşte mâna. 

Toţi trei schimbară complimente; apoi Saint-Luc, trecând-o 
pe soţia lui la braţul contelui, îl luă pe acela al Dianei. 

Se îndreptară spre casă. 

Se cina la ora la castelul de Meridor; era un vechi obicei 
de pe vremea bunului rege Ludovic al XII-lea, pe care 
baronul îl păstrase în toată întregimea lui. 

Domnul de Monsoreau se găsi aşezat între Saint-Luc şi 
soţia acestuia. 

Diana, depărtată de soţul ei printr-o dibace manevră a 
prietenei sale era aşezată între Saint-Luc şi baron. 

Convorbirea fu de ordin general; ea se învârti, după cum 
era şi natural, în jurul sosirii fratelui regelui la Angers şi în 


jurul mişcării pe care această sosire avea s-o producă în 
provincie. 

Monsoreau ar fi voit să vorbească despre altceva, dar avea 
de-a face cu comeseni îndărădnici; aşa că nu se alese cu 
NIMIC. 

Nu pentru că Saint-Luc ar fi refuzat să-i răspundă, 
Doamne fereşte, dimpotrivă; îl linguşea pe bărbatul furios 
cu spirite delicate, iar Diana, care, datorită vorbăriei lui 
Saint-Luc, putea să tacă, mulțumea acestui prieten prin 
priviri semnificative. 

— Acest Saint-Luc este un prost care vorbeşte ca o gaiţă, 
îşi zise contele; iată omul de la care voi afla taina pe care 
vrea s-o ştiu, şi aceasta printr-un mijloc sau altul. 

Domnul de Monsoreau nu îl cunoştea pe Saint-Luc, fiindcă 
îşi făcuse intrarea la curte când acesta pleca. 

Şi cu convingerea aceasta se apucă să răspundă tânărul 
spre bucuria Dianei, şi astfel se restabili cu totul liniştea. 

Pe de altă parte, Saint-Luc făcea semne din ochi doamnei 
de Monsoreau şi aceste semne voiau să spună: 

— Fii liniştită, doamnă, am un plan bun. 

Vom vedea care era planul lui Saint-Luc. 

CAPITOLUL XVI. 

Planul domnului de Saint-Luc. 

După masă, Monsoreau îşi luă noul prieten de braţ şi, 
ieşind afară din castel, îi spuse: 

— Ştiţi, sunt nespus de fericit că v-am întâlnit aici, căci 
singurătatea Meridorului mă înspăimântă. 

— Cum, spuse Saint-Luc, dar nu sunteţi cu soţia? În ceea 
ce mă priveşte, cu o asemenea tovarăţă chiar un deşert l-aş 
găsi populat. 

— Nu zic nu, răspunse Monsoreau muşcându-şi buzele, cu 
toate astea... 

— Cu toate astea, ce? 

— Cu toate astea sunt bucuros că v-am întâlnit aici. 

— Domnule, spuse Saint-Luc curăţindu-şi dinţii cu o 
săbiuţă de aur, sunteţi prea amabil; totuţi n-aş fi crezut că 


veţi avea o singură clipă de plictiseală în tovărăşia unei 
femei şi cu un decor al naturii aşa de bogat. 

— Ei! Spuse Monsoreau, eu mi-am petrecut jumătate din 
viaţă în pădure. 

— Un motiv mai mult ca să nu vă plictisiţi aici, spuse Saint- 
Luc; mie mi se pare că cu cât locuieşti mai mult în pădure, 
cu atât îţi place mai mult. Priviţi numai ce parc frumos! Eu 
voi fi foarte mâhnit când va trebui să-l părăsesc. Din 
nefericire, mi se pare că aceasta se va întâmpla în curând. 

— De ce să-l părăsiţi! 

— Ei, Doamne, omul e oare stăpân pe soarta lui? E ca 
frunza copacului pe care vântul o ia şi o duce peste văi şi 
câmpii fără să ştie unde se va opri. Dumneavoastră sunteţi 
fericit. 

— Fericit, de ce? 

— Fiindcă puteţi sta aici. Priviţi ce umbrare măreţe! 

— O! Spuse Monsoreau, poate nici eu nu voi locui multă 
vreme aici. 

— Cine poate şti? Eu cred că vă înşelaţi. 

— Nu, nu, făcu Monsoreau; nu sunt atât de îndrăgostit de 
natură ca dumneavoastră. Mă îndoiesc de frumuseţea 
acestui parc pe care dumneavoastră îl găsiţi atât de 
minunat. 

— Cum aţi spus? Spuse Saint-Luc. 

— Da, repetă Monsoreau. 

— Vă îndoiţi de parcul acesta, aţi spus? Pentru care motiv? 

— Fiindcă nu mi se pare sigur. 

— Nu vi se pare sigur? Într-adevăr! Spuse Saint-Luc mirat. 
A! Înţeleg; vreţi să spuneţi din pricina singurătăţii? 

— Nu, nu chiar din pricina aceasta; căci presupun că 
vedeţi destulă lume la Meridor. 

— Pe onoarea mea, nu, spuse Saint-Luc cu o naivitate bine 
jucată; nu se vede ţipenie de om. 

— Într-adevăr? 

— După cum am avut onoarea să vă spun. 

— Cum, din când în când nu primiţi vizite? 


— Nu, de când sunt eu aici, cel puţin. 

— Nici un nobil de la curtea aceasta din Anvers, nu vine pe 
aici câteodată? 

— Niciunul. 

— Nu se poate! 

— Cu toatea astea, aşa e. 

— O! Dar îi calomniaţi pe nobilii Angevini. 

— Nu ştiu dacă îi calomniez. Dar să mă ia dracu, dacă am 
zărit pălăria vreunuia. 

— Va să zică nu am dreptate din punctul acesta de vedere. 

— Deloc. Să revenim la ce spuneţi dumneavostră mai 
înainte, că parcul nu este sigur. Sunt urşi pe aici? 

— O, nu! 

— Lupi? 

— Nici. 

— Hoţi? 

— Poate. Dar ia spune-mi, domnule, doamna de Saint-Luc 
e foarte frumoasă, după cât am văzut. 

— Desigur. 

— Se plimbă adesea prin parc? 

— Foarte des; ei, ca şi mine, îi place mult câmpul. Dar de 
ce mă întrebi? 

— Aşa. Şi când se plimbă, dumneata o însoţeşti? 

— Totdeauna, spuse Saint-Luc. 

— Chiar totdeauna? Continuă contele. 

— Dar unde dracu vrei să ajungi? 

— Ei, Doamne, la nimic, dragul meu domn de Saint-Luc, 
sau aproape la nimic. 

— Ascult. 

— Mi s-a spus... 

— Ce ţi s-a spus? Vorbeşte. 

— Nu te vei supăra? 

— Nu mă supăr niciodată. 

— De altfel între bărbaţi se fac destăinuiri de astea; mi s-a 
spus că un bărbat dă târcoale parcului. 

— Un bărbat? 


— Da. 

— Care venea pentru soţia mea? 

— O, nu spun asta. 

— Nu ai deloc dreptul să n-o spui, scumpe domnule de 
Monsoreau. E cât se poate de interesant. Şi cine a văzut 
toate astea, te rog? 

— La ce bun? 

— Spune, în tot cazul. Tot ne apucarăm să vorbim. Mai 
bine să vorbim de astea decât de alte fleacuri. Ai spus 
aşadar că acest bărbat venea pentru doamna de Saint-Luc. 
Ti! Ti! Ti! 

— Ascultă, dacă trebuie să mărturisesc totul: ei bine! Nu, 
nu cred să fie pentru doamna de Saint-Luc. 

— Pentru cine, dar? 

— Dimpotrivă, mă tem că pentru Diana. 

— Da de unde! Făcu Saint-Luc, deşi mi-ar fi părut bine. 

— Cum, asta te-ar fi bucurat? 

— Fără îndoială. Ştii bine că nimeni pe lume nu e mai 
egoist ca bărbatul. Fiecare pentru el! Dumnezeu pentru 
toţi! 

— Dracul, mai degrabă! Adăugă Monsoreau. 

— Aşadar, crezi că a intrat vreun bărbat aici? 

— Mai mult decât atât, l-am văzut. 

— Ai văzut vreun bărbat în parc? 

— Da, spuse Monsoreau. 

— Singur? 

— Cu doamna de Monsoreau. 

— Când aceasta? Întrebă Saint-Luc. 

— Ieri. 

— Unde? 

— Aici la stânga: iată! 

Şi cum Monsoreau îşi îndreptase paşii, împreună cu 
însoţitorul său, înspre crâng, el putu, de unde era, să-i arate 
locul. 

— A! Spuse Saint-Luc, iată într-adevăr un zid în stare 
foarte proastă; va trebui să-l înştiinţez pe baron că i s-au 


slăbit împrejurimile. 

— Şi pe cine bănuieşti dumneata? 

— Eu? Pe cine bănuiesc? 

— Da, spuse contele. 

— Despre ce? 

— Despre escaladarea zidului spre a veni să vorbească cu 
soţia mea în parc. 

Saint-Luc păru că se adânceşte în gânduri, în vreme ce 
Monsoreau aştepta cu nerăbdare rezultatul. 

— Ei bine? Spuse el. 

— Drace! Făcu Saint-Luc, eu nu văd decât pe... 

— Pe... Cine?... Întrebă repede contele. 

— Pe... Dumneata..., spuse Saint-Luc ridicându-şi privirea. 

— Glumeşti, scumpul meu domn de Saint-Luc? Spuse 
contele înmărmurit. 

— Zic că nu. Şi eu făceam asemenea lucruri la începutul 
căsniciei mele, de ce nu le-ai face şi dumneata. 

— Văd că nu vrei să-mi răspunzi; mărturiseşte, prietene, 
nu te teme de nimic... Sunt destul de curajos. Haide, ajută- 
mă, caut, aştept de la dumneata un mare serviciu. 

Saint-Luc se scărpină după ureche. 

— "Totuşi, eu cred că tot dumneata ai fost, spuse el. 

— Destul cu glumele! Ia lucrurile în serios, domnule, căci 
te previn, este cazul. 

— Crezi? 

— Sunt sigur, am mai spus-o. 

— Atunci se schimbă lucrurile; şi dumneata ştii cum vine 
acest bărbat? 

— Vine pe ascuns, vezi bine! 

— Adesea? 

— Desigur, i se cunosc urmele pe piatra prăfuită a zidului; 
cpnvinge-te, dacă vrei. 

— Într-adevăr. 

— N-ai văzut nimic vreodată din cele ce ţi-am spus? 

— O! Spuse Saint-Luc, mă cam îndoiam la început. 

— A! Vezi, zise contele gâfâind; apoi? 


— Apoi? Nu m-am nelinişitit deloc. Am crezut că erai 
dumneata. 

— Dar acum când ţi-am spus că n-am fost eu? 

— "Te cred, scumpul meu domn! 

— Mă crezi? 

— Da. 

— Ei bine! Atunci? 

— Atunci, e altceva. 

Şeful vânătoarei privi cu nişte ochi ameniţători pe Saint- 
Luc, care arăta cea mai desăvârşită nepăsare. 

— A! Făcu el cu un aer atât de întărâtat încât tânărul 
ridică capul. 

— Mai am o idee, spuse Saint-Luc. 

— Hai, spune-o! 

— Dacă era... 

— Dacă era, cine? 

— Nu. 

— Nu? 

— Ba da. 

— Haide, vorbeşte! 

— Dacă era domnul de Anjou? 

— M-am gândit şi eu la acesta, reluă Monsoreau; însă m- 
am informat; nu putea fi el. 

— Ei! Ei! Ducele este destul de şiret. 

— Da, însă nu este el. 

— Îmi spui mereu că nu este, spuse Saint-Luc, şi vrei să 
spun eu cine e. 

— Fără îndoială, dumneata care locuieşti la castel, trebuie 
să ştii... 

— Aşteaptă o clipă, spuse Saint-Luc. 

— Mai am o idee. N-ai fost dumneata, nici ducele, atunci 
am fost fără îndoială eu. 

— Dumneata, Saint-Luc? 

— De ce nu? 

— Dumneata erai acelea care venea călare pe din afara 
parcului, când puteai veni foarte bine prin parc? 


— Ei, Doamne, sunt o fiinţă foarte capricioasă, spuse 
Saint-Luc. 

— Dumneata ai fost acela care ai luat-o la fugă, văzându- 
mă deasupra zidului? 

— Ei drace! Altul ar fi fugit şi pentru mai puţin. 

— Va să zică dumneata făceai un rău? Spuse contele care 
nu-şi mai putea stăpâni mânia. 

— Nu tăgăduiesc. 

— Bine, dar dumneata îţi baţi joc de mine, strigă contele 
îngălbenind, şi aceasta încă de un sfert de oră. 

— Te înşeli, domnule, spuse Saint-Luc uitându-se la ceas şi 
fixându-l pe Monsoreau cu o privire care-l făcu să tremure 
cu tot curajul lui, te înşeli, de douăzeci de minute. 

— Dar mă insulţi, domnule! Spuse contele. 

— Dar dumneata crezi că nu mă insulţi pe mine, domnule, 
cu întrebările dumitale de zbir? 

— A! Acum abia văd eu limpede. 

— Bine că se întâmpla minunea şi înţeleseşi. Şi cam ce 
vezi? Spune! 

— Văd că te-ai înţeles cu tâlharul, cu laşul pe care trebuia 
să-l împuşc ieri. 

— Drace! Făcu Saint-Luc, e prietenul meu. 

— Atunci, dacă e aşa, te voi împuşca în locul lui. 

— Ei aş! În casa dumitale! Aşa deodată! Fără să-mi spui cel 
puţin: păzeşte-te! 

— Crezi că m-aş jena să pedepsesc un mizerabil, strigă 
scos din fire. 

— Ah! Domnule de Monsoreau, răspunse Saint-Luc, ce 
prost crescut eşti! Ai trăit, se vede, între animale sălbatice 
care ţi-au stricat obiceiurile. 

— Dar nu vezi că sunt furios! Ţipă contele aşezându-se în 
faţa lui Saint-Luc, cu braţele încrucişate, cu faţa schimbată 
de expresia grozavă a disperării care-i rodea inima. 

— Ba da, vai mie! Văd; şi într-adevăr, furia nu-ţi stă bine 
deloc, eşti groaznic la vedere, scumpe domnule de 
Monsoreau. 


Contele fără să vrea duse mâna la spadă. 

— A! Fii atent, spuse Saint-Luc, dumneata mă provoci. le 
iau chiar pe dumneata martor că eu sunt foarte calm. 

— Da, coconaşule, spuse Monsoreau, da, mititelule, te 
provoc. 

— Fii bun, să trecem dincolo de zid, domnule de 
Monsoreau; acolo, vom fi pe teren neutru. 

— Nu mă interesează! Strigă contele. 

— Dar mă interesează pe mine, spuse Saint-Luc; nu vreau 
să te omor la dumneata acasă. 

— Haideţi şi acolo! Spuse Monsoreau, grăbindu-se să sară 
zidul. 

— Bagă de seamă! Mergi încet, conte! E o piatră care nu 
se ţine bine, se vede că a fost răsturnată. Cel puţin să nu te 
răneşti, căci mi-ar părea foarte rău. 

Şi Saint-Luc se caţără la rându-i pe zid. 

— Hide; haide! Grăbeşte-te, spuse contele scoțând spada. 
— Şi eu care venisem la ţară să mă distrez, spuse Saint- 
Luc vorbindu-şi singur; dar m-am distrat destul de bine, nu 

mă pot plânge. 

Şi sări de partea cealaltă a zidului. 

CAPITOLUL XVII. 

Cum arată domnul de Saint-Luc domnului de Monsoreau, 
lovitura pe care i-o arătase regele. 

Domnul de Monsoreau îl aştepta pe Saint-Luc cu spada în 
mână, bătând nerăbdător din picior. 

— Eşti gata? Spuse contele. 

— Ia te uită, făcu Saint-Luc, văd că nu ţi-ai ales locul cel 
mai rău, stând cu spatele la soare; nu te jena. 

Monsoreau făcu un sfert de întoarcere. 

— Aşa mai merge, spuse Saint-Luc, în felul acesta voi 
vedea desluşit ce fac. 

— Nu mă cruța, spuse Monsoareau, căci şi eu voi face la 
fel. 

— Aşa, spuse Saint-Luc, vrei dar cu orice preţ să mă 
omori? 


— Dacă vreau!... O! Da. Vreau. 

— Omul propune şi Dumnezeu dispune, spuse Saint-Luc 
scoțând spada. 

— Ai spus... 

— Am spus... Să iei seama bine la tufa aceasta de maci şi 
păpădie. 

— Ei bine! 

— Ei bine! Spun că te voi culca deasupra. 

Şi râzând mereu se aşeză în gardă. 

Monsoreau angaja furios fierul şi dădu cu o sprinteneală 
de necrezut două sau trei lovituri lui Saint-Luc, pe care 
acesta le pară cu aceeaşi sprinteneală. 

— La naiba! Domnule de Monsoreau, spuse el jucându-se 
cu fierul adversarului său, mânuieşti foarte bine spada, şi, 
oricare altul în afară de mine sau Bussy ar fi fost ucis de 
ultima dumitale lovitură. 

Monsoreau îngălbeni văzând cu cine are de-a face. 

— Eşti poate mirat, spuse Saint-Luc, că mă găseşti atât de 
familiarizat cu spada; aceasta pentru că regele, care ţine 
mult la mine, după cum ştii, şi-a luat osteneala să-mi dea 
câteva lecţii şi mi-a arătat, printre altele, o lovitură cu care, 
dacă se va întâmpla să te omor, vei avea plăcerea de a afla 
că ai fost ucis printr-o lovitură arătată de rege, ceea ce va fi 
foarte măgulitor pentru dumneata. 

— Ai foarte mult spirit, domnule, spuse Monsoreau înfuriat 
fandând pentru a da o lovitură care ar fi străbătut un zid. 

— Ei. Doamne! Face fiecare ce poate, răspunse cu 
modestie Saint-Luc aruncându-se în lături, silindu-şi prin 
această mişcare adversarul să facă o jumătate de 
întoarcere care îi puse soarele drept în ochi. 

— Ah! Ah! Spune el. lată-te unde voiam să te văd, ateptând 
să te văd unde vreau să te aşez. Nu-i aşa că am condus 
destul de bine această lovitură, ce zici? Aşa că sunt 
mulţumit. Adineauri aveai cincizeci la sută şanse de a fi 
ucis; acum ai nouăzeci şi nouă. 


Şi cu o dibăcie, o vigoare şi o furie pe care Monsoreau nui 
le cunoştea, şi pe care nimeni, nu le-ar fi bănuit în acest 
tânăr cu chip de femeie, Saint-Luc dădu una după alta cinci 
lovituri şefului vânătoarei, care le pară, înmărmurit de 
acest uragan amestecat cu şuierături şi scântei; a şasea fu o 
lovitură de primă compusă dintr-o îndoită fentă, dintr-o 
paradă şi o ripostă, pe care soarele îl împiedică să vadă 
prima jumătate şi din care nu o putu vedea nici pe a doua, 
având în vedere că spada lui Saint-Luc dispăruse în 
întregime în pieptu-i. 

Monsoreau rămase încă o clipă în picioare, întocmai ca un 
stejar tăiat la rădăcină care nu aşteaptă decât o adiere 
pentru a şti în ce parte să cadă. 

— Aşa, acum, spuse Saint-Luc, ai cele o sută de şanse 
complete; şi bagă de seamă, domnule, vei cădea exact pe 
tufa pe care ţi-am arătat-o. 

Puterile îl părăsiră pe conte; mâinile i se desfăcură, ochiul 
i se întunecă; genunchii i se îndoiră şi căzu pe macii, cu 
roşeala cărora îşi amestecă sângele. 

Saint-Luc îşi şterse liniştit spada şi privi acea nuanţare de 
culori care puţin câte puţin, schimbă într-o mască de 
cadavru faţa celui care se află în agonie. 

— Ah! M-ai omorât, domnule, spuse Monsoreau. 

— Am încercat şi eu, spuse Saint-Luc; dar acum, când te 
văd culcat aici, gata să mori, să mă ia dracu dacă nu-mi 
pare rău de ce am făcut; te respect acum, domnule; eşti 
grozav de gelos, este adevărat, dar eşti viteaz. 

Şi mulţumit de această cuvântare funebră, Saint-Luc puse 
un genunchi pe pământ lângă Monsoreau, şi îi spuse: 

— Ai vreo ultimă dorinţă, domnule? Pe cinstea mea de 
gentilom, îţi va fi satisfăcută; de obicei, după câte ştiu eu, 
când eşti rănit ţi-e sete. Mă voi duce să-ţi aduc de băut. 

Monsoreau nu răspunse. 

EI se întoarse cu faţa la pământ, muşcând iarba şi 
zbătându-se în sângele său. 


— Săracul de el! Făcu Saint-Luc ridicându-se. O! Prietenie, 
eşti o divinitate cam pretențioasă. 

Monsoreau deschise încet ochii, încercă să ridice capul şi 
căzu din nou cu un geamăt trist. 

— Haide! A murit, spuse Saint-Luc; să nu ne mai gândim la 
el... Cu toate astea, iată că am ucis un om. Nu se va spune 
că mi-am pierdut vremea la ţară. 

Şi numaidecât, sărind zidul, o luă prin parc şi ajunse la 
castel. 

Cea dintâi persoană pe care o zări fu Diana; vorbea cu 
prietena ei. 

— Ce bine îi va sta în negru, spuse Saint-Luc. 

Apoi, apropiindu-se de grupul încântător format din cele 
două femei: 

— lartă-mă, scumpă doamnă, spuse el Dianei; dar aş vrea 
neapărat nevoie să spun două vorbe doamnei de Saint-Luc. 

— Spune-i, dragă conte, spune-i, răspunse doamna de 
Monsoreau; mă voi duce să-l întâlnesc pe tatăl meu la 
bibliotecă; după ce vei fi terminat cu domnul de Saint-Luc, 
adăugă ea adresându-se prietenei sale, vei veni să mă iei, 
voi fi acolo. 

— Da, negreşit, spuse Jeana. 

Şi Diana se depărta salutându-i cu mâna şi cu zâmbetul. 

Cei doi soţi rămaseră singuri. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Jeana cu cea mai râzătoare 
figură; îmi pari sinistru, scumpul meu soţ. 

— Da, da, răspunse Saint-Luc. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Ei! Doamne! Un accident! 

— 'Ţie! Întrebă Jeana îngrozită. 

— Nu tocmai mie, ci unei persoane care era alături de 
mine. 

— Cărei persoane? 

— Aceleia cu care mă plimbam. 

— Domnului de Monsoreau? 

— Vai! Da. Bietul om! 


— Ce i s-a întâmplat oare? 

— Cred că a murit. 

— A murit! Strigă Jeana cu o agitaţie foarte uşor de 
înţeles; a murit! 

— Chiar aşa. 

— El care adineauri era aici, vorbind, privind...! 

— Ei! lată tocmai pricina morţii sale, a privit prea mult, şi 
mai cu seamă a vorbit prea mult. 

— Saint-Luc, prietene, spuse tânăra femeie apucând 
amândouă mâinile soţului ei. 

— Ce? 

— Îmi ascunzi ceva. 

— Eu, absolut nimic, ţi-o jur; nici chiar locul unde a murit. 

— Şi unde a murit? 

— Colo, înapoia zidului, chiar în locul în care prietenul 
nostru Bussy avea obiceiul să-şi lege calul. 

— Tu l-ai omorât, Saint-Luc? 

— La naiba! Dar cine vrei? Nu eram decât noi doi, eu mă 
înapoiez viu şi îţi spun că a murit: nu este uşor de ghicit 
care din noi doi l-a omorât pe celălalt? 

— Nenorocitule! 

— Ah! Scumpă prietenă, spuse Saint-Luc, el m-a provocat, 
m-a insultat; a scos spada din teacă. 

— E îngrozitor! E îngrozitor! Bietul om! 

— Bun, spuse Saint-Luc, eram sigur; ai să vezi că peste opt 
zile se va spune sfântul Monsoreau. 

— Dar nu poţi să mai rămâi aici! Strigă Jeana; nu mai poţi 
locui multă vreme sub acoperişul omului pe care l-ai 
omorât. 

— Tot aşa mi-am zis şi eu, şi iată pentru ce am alergat să te 
TOg, scumpă pretenă, să-ţi faci pregătirile de plecare. 

— Cel puţin nu te-ai rănit? 

— Bravo! Cu toate că vine cam târziu, iată o întrebare care 
mă împacă cu tine; nu, sunt neatins. 

— Atunci, vom pleca? 


— Cât mai repede cu putinţă, căci, înţelegeţi, dintr-o clipă 
în alta se poate descoperi accidentul. 

— Care accident? Strigă doamna de Saint-Luc revenind la 
prima idee cum te întorci câteodată pe acelaşi drum. 

— Ah! Făcu Saint-Luc. 

— Dar, mă gândesc, spuse Jeana, că doamna de 
Monsoreau a rămas văduvă. 

— Chiar aşa îmi ziceam şi eu adineauri. 

— După ce l-ai omorât? 

— Nu, înainte. 

— Haide, în vreme ce eu o voi înştiinţa... 

— Vezi să-i spui mai pe ocolite, draga mea! 

— Rău mai eşti! În vreme ce eu o voi înştiinţa, pune singur 
şaua pe cai ca pentru o plimbare. 

— Bună idee. Vei face bine să ai mai multe idei de acestea, 
scumpă prietenă, căci în ceea ce mă priveşte, o 
mărturisesc, capul începe să mi se îngreuneze. 

— Dar unde mergem? 

— La Paris. 

— La Paris! Şi regele? 

— Regele va fi uitat totul; s-au întâmplat atâtea lucruri de 
când nu ne-am văzut; apoi dacă va fi război, ceea ce e 
probabil, locul meu este alături de el. 

— Bine; plecăm la Paris, atunci? 

— Da, numai că aş voi un toc şi o cerneală. 

— Cui vrei să-i scrii? 

— Lui Bussy; înţelegi că nu pot părăsi în felul acesta Anjou- 
ul, fără a-i spune pentru ce îl părăsesc. 

— Aşa e; vei găsi tot ce-ţi trebuie pentru scris în camera 
mea. 

Saint-Luc urcă acolo numaidecât, şi cu o mână care, oricât 
s-ar spune, tremura puţin, scrise în grabă rândurile 
următoare: „Dragă prietene, 

Ai să afli din auzite, despre accidentul întâmplat domnului 
de Monsoreau; am avut împreună, în dreptul crângului, o 


discuţie asupra efectelor şi cauzelor degradării zidurilor şi 
asupra neajunsului cailor care merg singuri. 

Când discuţia era în toi, domnul de Monsoreau a căzut pe 
o tufă de maci şi de păpădie şi aceasta într-un mod atât de 
nenorocit încât a murit numaidecât. 

Prietenul dumitale pe viaţă, SAINT-LUC” 

FĂ ma) 

— Cum acest lucru ar putea, în prima clipă să-ţi pară puţin 
cam neadevărat, voi adăuga că atunci când i s-a întâmplat 
acest accident, aveam amândoi spadele în mână. 

Eu plec chiar acum la Paris, cu gândul de a-i face curte 
regelui, Anjou-ul nemaipărându-mi-se atât de sigur, după 
cele întâmplate.” 

Zece minute după aceea, un servitor al baronului alerga la 
Angers să ducă această scrisoare, în timp ce, pe o poartă 
dosnică ce da pe un drum puţin umblat, domnul şi doamna 
de Saint-Luc plecau singuri, lăsând-o pe Diana plângând şi 
mai cu seamă foarte încurcată, neştiind cum să povestească 
baronului trista veste a acestei înâlniri. 

Ea întorsese ochii atunci când trecuse Saint-Luc. 

— Să-ţi mai serveşti prietenii, spuse acesta soţiei sale; 
hotărât lucru, toţi oamenii sunt ingraţi, numai eu sunt 
recunoscător. 

CAPITOLUL XVIII. 

În care se vede cum regina mamă intră destul de puţin, 
triumfătoare în frumosul oraş Angers. 

În vreme ce domnul de Monsoreau cădea sub lovitura de 
spadă a lui Saint-Luc, o fanfară alcătuită din patru trompete 
răsuna la porţile închise cum se ştie, cu cea mai mare grijă, 
ale Angers-ului. 

Gărzile, înştiinţate, ridicară un steag şi răspunseră prin 
sunete asemănătoare. 

Era Caterina de Medicis care îşi făcea intrarea în Angers 
cu o suită destul de impunătoare. 

Fu înştiinţat numaidecât Bussy, care se ridică din pat, iar 
Bussy se duse la prinţ care se sui în pat. 


Desigur, trompetele angevine cântau arii destul de 
frumoase, dar nu aveau darul acelora care au făcut să se 
dărâme zidurile lerichonului; porţile Angers-ului nu se 
deschiseră. 

Caterina se plecă afară din litieră pentru a fi văzută de 
gărzile înaintate, sperând că strălucirea unei feţe regale va 
face mai multă impresie decât sunetele trompetelor. 

Miliţienii din Angers o văzură pe regină, o salutară cu mult 
respect chiar, dar porţile rămaseră tot închise. 

Caterina trimise un gentilom la bariere, care fu primit 
destul de politicos. 

Dar cum acesta pretindea ca regina să fie lăsată să intre 
făcându-i-se onorurile cuvenite, i se răspunse că Angers-ul, 
fiind în stare de război, nu i se deschideau porţile fără 
anumite formalităţi. 

Gentilomul se înapoie foarte contrariat la stăpâna lui, iar 
Caterina în amărăciunea ei, din pricina situaţiei în care era 
pusă, lăsă să-i scape acel cuvânt pe care Ludovic XIV-lea l-a 
schimbat mai târziu, potrivit importanţei luată de către 
autoritatea regală: 

— Aştept! Murmură ea. 

Şi gentilomii din suită se frământau lângă ea. 

În sfârşit Bussy, care întrebuinţase o jumătate de oră spre 
a-l convinge pe duce, punându-i în faţă nenumărate motive 
de Stat, unele mai convingătoare decât altele, Bussy se 
hotări. 

El porunci să i se înşeueze calul, alese cinci gentilomi 
dintre cei mai nesuferiţi reginei mame şi, în fruntea lor, 
porni cu aer de conducător spre Maiestatea Sa. 

Caterina începuse să obosească, nu aşteptând, ci 
gândindu-se la răzbunarea cu care îi va lovi pe cei ce o 
batjocoreau acum. Depăna în minte povestea arabă în care 
se spune că un geniu răzvrătit, captiv într-un vas de aramă, 
făgăduieşte că-l va îmbogăţi pe acela care îl va scăpa în 
primele zece secole de captivitate; apoi, furios de aşteptare, 
jură moartea imprudentului care ar sparge capacul vasului. 


Caterina cugeta acelaşi lucru. Ea îşi făgăduise să 
răsplătească pe gentilomii ce se vor grăbi s-o întâmpine. 

Apoi jură să-l copleşească cu mânia ei pe acela care s-ar 
înfăţişa cel dintâi. 

Bussy apăru împodobit cu pene la barieră şi privi vag ca o 
sentinelă de noapte care mai mult ascultă decât vede. 

— Cine-i acolo? Strigă el. 

Caterina se aştepta cel puţin la îngenunchieri; gentilomul 
ei o privi atent ca să-i ghicească gândurile. 

— Du-te, spuse ea, du-te până la barieră; întreabă: „Cine 
e?” Răspunde-i, domnule, este o formalitate... 

Gentilomul veni până la grilaj. 

— Este doamna regină mamă, spuse el, care vine să 
viziteze oraşul Angers. 

— Foarte bine, domnule, răspunse Bussy; fiţi buni şi luaţi-o 
la stânga, la vreo optzeci de paşi de aici veţi găsi o poartă 
tainică. 

— O poartă tainică! Strigă gentilomul, o poartă tainică! O 
portiţă pentru Maiestatea Sa! 

Dar Bussy era departe ca să-l mai poată auzi. 

Împreună cu prietenii săi care râdeau pe înfundate, se 
îndreptase spre locul unde, după instrucţiunile lui, trebuia 
să coboare Maiestatea Sa, regina mamă. 

— Maiestatea Voastră a auzit?... Întrebă gentilomul. 
Poarta tainică! 

— Ei! Da, domnule, am auzit; să intrăm pe acolo, din 
moment ce pe acolo se intră. 

Şi fulgerul din privirea sa îl făcu să îngălbenească pe 
stângaciul care venea să îngreuneze altfel umilirea impusă 
suveranei sale. 

Cortegiul coti la stânga şi poarta tainică se deschise. 

Bussy, pe jos, cu spada în mână, ieşi pe portiţă şi se înclină 
respectuos înaintea Caterinei; în jurul lui, penajele 
pălăriilor măturau pământul. 

— Maiestatea Voastră fie binevenită în Angers, spuse el. 


Alături de el se aflau toboşari care nu bâtură toba şi 
alebardieri care nu-şi părăsiră armele. 

Regina cobori din litieră şi, sprijinându-se de braţul unui 
gentilom din suita sa, intră pe portiţă, după ce răspunse 
numai acest cuvânt: 

— Mulţumesc, domnule de Bussy. 

Era toată concluzia meditării pe care avusese timp s-o 
facă. 

Ea înainta cu capul sus. 

Bussy o preveni numaidecât şi o apucă chiar de braţ. 

— Ah! Fiţi atentă, doamnă, poarta e cam scundă; 
Maiestatea Voastră s-ar putea lovi. 

— Trebuie să mă aplec? Spuse regina; cum să fac? Este 
pentru prima oară când intru astfel într-un oraş. 

Aceste cuvinte, spuse atât de natural, aveau pentru 
curtenii cunoscători un înţeles şi o profunzime care dădură 
de gândit întregii asistenţe, şi chiar Bussy îşi muşcă buzele, 
uitându-se în altă parte. 

Litiera Maiestăţii Sale fu ridicată cu o macara pe deasupra 
zidului şi Caterina se urcă din nou în ea pentru a merge la 
palat. Bussy şi prietenii săi încălecară iarăşi şi escortau 
litiera pe amândouă părţile. 

— Fiul meu unde este? Spuse deodată Caterina; nu-l văd 
pe fiul meu de Anjou! 

Aceste cuvinte pe care ar fi voit să le reţină îi fură smulse 
de o mânie căreia nu-i putu rezista. Lipsa lui Frangcois într- 
un astfel de moment era culmea insultei. 

— Monseniorul este bolnav, la pat, doamnă; astfel, 
Maiestatea Voastră să nu-şi închipuie că Alteța Sa nu s-ar fi 
grăbit să facă personal onorurile oraşului său. 

Aici Caterina se întrecu în prefăcătorie. 

— Bolnav! Bietul meu copil, bolnav! Strigă ea. Ah! 
Domnilor, să ne grăbim... Cel puţin, este bine îngrijit? 

— Facem tot ce ne stă în putinţă, spuse Bussy, privind-o cu 
surprindere spre a vedea dacă într-adevăr în femeia 
aceasta există o mamă. 


— Ştie că sunt aici? Întrebă Caterina după o pauză pe care 
o întrebuinţă pentru a trece în revistă pe toţi gentilomii. 

— Da, negreşit, doamnă, sigur că ştie. 

Caterina îşi muşcă buzele. 

— Trebuie să sufere mult atunci, adăugă ea, cu ton de 
compătimire. 

— Foarte mult, spuse Bussy. Alteța Sa este cuprinsă de 
indispoziţii subite. 

— Are o indispoziţie subită acum, domnule de Bussy? 

— Ei, Dumnezeule, da, doamnă. 

Ajunseră astfel la palat. O mare mulţime se înşiră la 
trecerea litierei. 

Bussy urcă scările înainte şi intrând la duce, gâfiind, îi 
spuse: 

— A sosit. Fiţi atent! 

— E furioasă? 

— Revoltată. 

— Se plânge? 

— O! Nu; nu, mai rău, zâmbeşte. 

— Ce a zis poporul? 

— Poporul nu s-a clintit; se uită la această femeie cu o 
teamă multă: dacă nu o cunoaşte, o ghiceşte. 

— Şi ea? 

— În timp ce le trimitea salutări, îşi muşca vârful 
degetelor. 

— Drace! 

— La fel m-am gândit şi eu, Monseniore. Fiţi prevăzător! 

— Ne menţinem la război, nu-i aşa? 

— La naiba! Cereţi o sută ca să aveţi zece şi încă de la ea 
nu veţi avea decât cinci. 

— Ei aş! Mă crezi atât de slab?... Sunteţi toţi aici? De ce 
nu s-a mai înapoiat Monsoreau? Întrebă ducele. 

— Cred că e la Meridor... Dar ne putem lipsi de el. 

— Maiestatea Sa, regina mamă! Strigă uşierul în pragul 
camerei. 


În aceeaşi clipă apăru Caterina, foarte palidă şi îmbrăcată 
în negru după cum obişnuia. 

Ducele de Anjou făcu o mişcare pentru a se ridica. 

Dar Caterina, cu o iuţeală pe care nu ai fi bănuit-o la acest 
trup încărcat de ani, Caterina se aruncă în braţele fiului ei 
şi-l acoperi de sărutări. 

— Drace! Are să-l înăbuşe, gândi Bussy, dar or fi sărutări 
adevărate? 

Ea făcu şi mai mult, începu să plângă. 

— Să nu ne impresionăm, îi spuse Antraguet lui Ribeirac, 
fiecare lacrimă va fi plătită cu o vadră de sânge. 

Caterina terminând cu îmbrăţişările se aşeză la căpătâiul 
ducelui; Bussy făcu un semn şi toţi cei de faţă se depărtară. 
Ca şi când ar fi fost la el acasă, Bussy se dădu în dosul 
patului şi aşteptă liniştit. 

— Nu vrei să ai grijă de bieţii mei oameni, dragă domnule 
de Bussy? Spuse deodată Caterina. După fiul meu, 
dumneata eşti prietenul nostru cel mai drag şi stăpânul 
casei, nu-i aşa? Îţi cer această favoare. 

Nu putea să se împotrivească. 

„Sunt prins”, gândi Bussy. 

— Doamnă, spuse el, sunt fericit de a avea prilejul s-o 
servesc pe Majestatea Voastră, mă duc. 

„Stai, murmură el. Tu nu cunoşti uşile aici ca la Luvru, voi 
reveni”. 

Şi ieşi, fără să poată face cel puţin un semn ducelui, căci 
Caterina bănuindu-i intenţiile, nu-l slăbi din ochi nici o clipă. 
Caterina căută să afle mai întâi dacă fiul ei era bolnav sau 

se prefăcea numai. 

Aceasta trebuia să fie toată baza operaţiunilor ei 
diplomatice. 

Dar Franqois, ca un fiu demn de o astfel de mamă, îşi jucă 
minunat rolul. 

Ea plânsese, el fu cuprins de friguri. 

Caterina, înşelată, îl crezu bolnav; ea nădăjdui deci să aibă 
mai multă înrâurire asupra unui suflet slăbit de suferinţele 


corpului. 

Ea îl copleşi pe duce cu dragostea, îl sărută din nou, 
plânse iarăşi şi aşa încât prinţul mirat o întrebă care era 
motivul. 

— Ai trecut printr-o mare primejdie, fiul meu, spuse ea. 

— Fugind din Luvru, mamă? 

— O! Nu, după ce ai fugit. 

— Cum aşa? 

— Acei ce ţi-au ajutat la această nenorocită evadare... 

— Ei bine? 

— Îţi erau cei mai crunţi duşmani... 

— Nu ştie nimic, gândi el, dar va voi să afle. 

— Regele Navarei! Spuse ea deodată, veşnica plagă a 
neamului nostru... Îl recunosc bine. 

— Ah! Ah! Strigă Franqois, ştie. 

— Ai crede că se lăudă cu asta, spuse ea, şi că se gândeşte 
că a câştigat totul? 

— E cu neputinţă, răspunse el, te înşeli, mamă. 

— Pentru ce? 

— Pentru că el nu are nici un amestec în evadarea mea şi, 
chiar dacă ar fi avut, am scăpat teafăr după cum mă vezi. 
Sunt doi ani de când nu l-am văzut pe regele Navarei. 

— Nu vorbesc numai de primejdia aceasta, fiul meu, spuse 
Caterina, simțind că a greşit ţinta. 

— Ce mai e altceva, mamă? Răspunse el uitându-se din 
când în când la perdelele patului care se mişcau în spatele 
reginei. 

Caterina se apropie de Frangois şi îi spuse cu o voce care 
ar fi voit să pară înspăimântată: 

— Mânia regelui! Făcu ea, această mânie furioasă care te 
ameninţă. 

— Îmi pasă de primejdia aceasta ca şi de cealaltă, doamnă; 
regele fratele meu se află într-o mânie furioasă, cred; dar 
am scăpat. 

— Crezi? Făcu ea cu un accent în stare să intimideze şi pe 
cei mai îndrăzneţi. 


Perdelele se mişcară. 

— Sunt sigur, răspunse ducele; şi este cu atât mai 
adevărat, buna mea mamă, cu cât ai venit chiar dumneata 
să-mi spui acest lucru. 

— Cum aşa? Spuse Caterina îngrijită de acest calm. 

— Pentru că, urmă el după o nouă privire la perdea, dacă 
nu ai fi avut decât misiunea să-mi aduci aceste ameninţări, 
nu ai fi venit şi, în cazul acesta, regele ar fi şovăit să-mi 
trimită un ostatec de importanţa Maiestăţii Voastre. 

Caterina speriată, ridică capul. 

— Un ostatec! Eu! Spuse ea. 

— Cel mai sfânt şi mai venerabil dintre toţi, răspunse el, 
zâmbind şi sărutând mâna Caterinei, nu fără a arunca o 
ochiadă triumfătoare spre tapiţerie. 

Caterina zdrobită, lăsă să-i cadă braţele în jos; ea nu putea 
să-şi închipuie că Bussy, printr-o uşă secretă, îşi 
supraveghea stăpânul şi îl privea stăruitor încă de la 
începutul convorbirii, trimiţându-i curaj şi încredere la orice 
încercare de şovăială. 

— Fiul meu, spuse ea în cele din urmă, ai perfectă 
dreptate, eu îţi aduc numai cuvinte de pace. 

— Mamă, spuse Frangois, ştii cu cât respect te ascult; cred 
că începem să ne înţelegem. 

CAPITOLUL XIX. 

Cauze mici şi efecte mari. 

Caterina avusese în această primă parte a convorbirii un 
dezavantaj vădit. O astfel de înfrângere era atât de puţin 
prevăzută şi mai cu seamă atât de neobişnuită, încât ea se 
întrebă dacă fiul ei era într-adevăr atât de hotărât în 
refuzul său după cum părea, când o mică întâmplare 
schimbă dintr-odată faţa lucrurilor. 

S-au văzut bătălii pe trei sferturi pierdute fiind câştigate 
printr-o schimbare de vânt şi vice-versa; Marengo şi 
Waterloo sunt un îndoit exemplu. 

Un bob de nisip schimbă mersul celor mai puternice 
maşini. 


Bussy se afla, după cum am văzut, într-un coridor ascuns 
care ducea la iatacul domnului duce de Anjou, aşezat aşa fel 
încât să nu fie văzut decât de prinţ; din ascunzătoarea sa, el 
socotea capul printr-o deschizătură a perdelelor în 
momentele pe care le credea cele mai primejdioase pentru 
cauza sa. 

Cauza sa, după cum e uşor de înţeles, era războiul cu orice 
preţ: trebuia să rămână în Anjou, atâta vreme cât domnul 
de Monsoreau va sta aici, să-l supravegheze în felul acesta 
pe soţ şi s-o viziteze pe soţie. 

Această politică, foarte simplă de fapt, complica totuşi în 
cel mai înalt grad întreaga politică a Franţei; la efecte mari 
cauze mici. 

lată pentru ce, cu o mulţime de semne din ochi, cu 
înfăţişări furioase, cu gesturi ridicole, cu încruntări din 
sprâncene îngrozitoare, în sfârşit, Bussy îşi împingea 
stăpânul la sălbăticie. 

Ducele, care se temea de Bussy, se lăsa influenţat, şi l-am 
văzut într-adevăr cum nu se poate mai sălbatic. 

Caterina era aşadar învinsă din toate punctele de vedere 
şi nu se mai gândea decât să facă o retragere onorabilă, 
când o mică întâmplare, aproape tot atât de neaşteptată ca 
şi încăpăţânarea domnului duce de Anjou, îi veni în ajutor. 

Deodată, în toiul convorbirii dintre mamă şi fiu, când 
domnul duce de Anjou îi rezista mai cu putere, Bussy se 
simţi tras de pulpana mantalei. 

Curios să nu piardă nimic din convorbire, el duse, fără să 
se întoarcă, mâna la locul solicitat şi găsi încheietura unei 
mâini; urcându-se mai sus găsi un braţ, un umăr şi după 
umăr un om. 

Văzând atunci că lucrul făcea să-şi dea osteneala, el se 
întoarse. 

Omul era Remy. 

Bussy voi să vorbească, dar Remy duse un deget la buze, 
apoi îţi trase încet stăpânul în camera vecină. 


— Ce s-a întâmplat, Remy? Întrebă contele, foarte 
nerăbdător, şi pentru ce sunt deranjat într-un asemenea 
moment? 

— O scrisoare, spuse în şoaptă Remy. 

— Să te ia dracu! Pentru o scrisoare, mă sustragi de la o 
convorbire atât de importantă ca aceea pe care o duceam 
cu Monseniorul duce de Anjou. 

Remy nu păru că ia în seamă cele spuse. 

— Sunt scrisori printre scrisori, spuse el. 

— Negreşit, gândi Bussy: de unde vine aceasta? 

— De la Meridor. 

— O! Spuse repede Bussy, de la Meridor! Bunul meu Remy, 
mulţumesc. 

— Mai sunt vinovat acum? 

— Oare poţi fi tu vreodată vinovat? Unde este scrisoarea 
aceea? 

— Ah! lată ce m-a făcut să cred că era de cea mai mare 
importanţă, deoarece trimisul nu vrea să v-o dea decât 
dumneavoastră. 

— Are dreptate. El este aici? 

— Da. 

— Adu-l încoace. 

Remy deschise o uşă şi făcu semn unui fel de grăjdar să 
vină la el. 

— Iată-l pe domnul de Bussy, spuse el arătându-l pe conte. 

— Dă-mi-o; eu sunt acela pe care îl cauţi, spuse Bussy. 

Şi îi puse în mână o metodă de cinci franci. 

— O! Vă cunosc bine, spuse grăjdarul întinzându-i 
scrisoarea. 

— Ea ţi-a dat-o? 

— Nu ea,el. 

— Care el? Întrebă deodată Bussy uitându-se la scris. 

— Domnul de Saint-Luc! 

— Ah! Ah! 

Bussy se îngălbenise uşor, căci la acest cuvânt „el”, 
crezuse că era vorba de soţ, iar nu de soţie, şi domnul de 


Monsoreau avea prilejul de a-l face să îngălbenească pe 
Bussy de câte ori Bussy se gândea la el. 

Bussy se întoarse pentru a citi şi pentru a-şi ascunde în 
timpul cititului acea emoție de care orice om trebuie să se 
teamă că o va simţi când primeşte o scrisoare importantă şi 
când acel om este Cezar Borgia, Machiavel, Caterina de 
Medicis sau diavolul. 

Avusese dreptate să se întoarcă, bietul Bussy, căci abia îşi 
aruncase ochii pe scrisoarea pe care o cunoaştem şi 
sângele i se urcă la creier şi îi năvăli în ochii ca o mare 
înfuriată: astfel încât, din galben cum era, se făcu roşu ca 
purpura, rămase o clipă buimăcit şi, simțind că avea să 
cadă, fu silit să se lase dus spre un fotoliu de lângă 
fereastră. 

— Du-te! Îi spuse Remy grăjdarul înmărmurit de efectul pe 
care îl produsese scrisoarea pe care o aducea. 

Şi îl împinse de umeri afară. 

Grăjdarul fugi numaidecât; el credea că este o ştire rea şi 
se temea să nu i se ia banii înapoi. 

Remy se înapoie la conte, scuturându-l de braţ. 

— La naiba! Strigă el, răspunde-mi numaidecât, sau, pe 
sfântul Esculap, vă las sânge la toate cele patru membre. 

Bussy se ridică; el nu mai era roşu, nu mai era buimăcit, 
era întuneric. 

— lată, spuse el, ce a făcut Saint-Luc pentru mine. 

Şi îi întinse scrisoarea lui Remy. 

Remy o citi într-o clipă. 

— Ei bine! Spuse el, mi se pare că lucrul acesta este foarte 
frumos, iar domnul de Saint-Luc este un bărbat cumsecade. 
Trăiască oamenii de spirit care se expediază un suflet în 
purgatoriu; acest lucru nu se întâmplă de două ori! 

— E de necrezut, bolborosi Bussy. 

— Sigur că e de necrezut; dar nu face nimic. lată situaţia 
noastră foarte limpede. Peste nouă luni voi avea clientă o 
contesă de Bussy. La naiba! Nu vă fie teamă, mă pricep la 
naşteri ca şi Ambroise Pare. 


— Da, spuse Bussy, va fi soţia mea. 

— Mi se pare, răspunse Remy, că nu are să fie mare lucru 
de făcut pentru aceasta, şi că era şi până acum, mai mult 
decât era a soţului ei. 

— Monsoreau a murit! 

— A murit! Repetă la Haudouin, este scris. 

— O! Mi se pare că visez, Remy. Cum! Nu am să-l mai văd 
pe acel soi de spectru, totdeauna gata să se ridice între 
mine şi fericire? Remy, ne înşelăm. 

— Nu ne înşelăm câtuşi de puţin. Mai citiţi odată, ce naiba! 
A căzut pe maci, vedeţi, şi încă atât de rău, încât a murit! 
Mai băgasem eu de seamă că era foarte primejdios să cazi 
pe maci; dar crezusem că primejdia nu exista decât pentru 
femei. 

— Dar atunci, spuse Bussy, fără să asculte toate glumele 
lui Remy şi urmărind numai firul gândurilor lui, care se 
răsucea în toate felurile în minte, Diana nu va mai putea 
rămâne la Meridor. Eu nu vreau. Trebuie să meargă în altă 
parte, undeva unde să poată uita. 

— Cred că Parisul ar fi destul de bun pentru acest lucru, le 
Haudouin; se uită destul de uşor la Paris. 

— Ai dreptate, îşi va relua căsuţa din strada Tournelles, iar 
cele zece luni de văduvie le vom petrece în taină, dacă 
totuşi fericirea poate rămâne tăinuită şi căsătoria pentru 
noi nu va fi decât o continuare a fericirilor din ajun. 

— Aşa e, spuse Remy; dar pentru a merge la Paris... 

— Ei bine? 

— Ne trebuie ceva. 

— Ce? 

— Ne trebuie pacea în Anjou. 

— E adevărat, spuse Bussy; e adevărat. Oh! Doamne! Cât 
timp pierdut, şi pierdut în zadar! 

— Vreţi să spuneţi că veţi încăleca şi veţi alerga la 
Meridor. 

— Nu eu, nu eu, ci tu; eu sunt reţinut aici fără să vreau; de 
altfel, într-o asemenea clipă, prezenţa mea ar fi aproape 


nelalocul ei. 

— Cum am s-o văd? Să mă prezint la castel? 

— Nu; du-te mai întâi la crângul cel vechi, poate că se va 
plimba pe acolo, aşteptând să vin eu; apoi; dacă nu o 
zăreşti, du-te la castel. 

— Ce să-i spun? 

— Că sunt pe jumătate nebun. 

Şi strângând mâna tânărului pe care experienţa îl învățase 
să se bizuie ca pe a doua persoană a sa, el alergă să-şi reia 
locul în coridorul de la intrarea iatacului, înapoia 
perdelelor. 

Caterina, în lipsa lui Bussy, încerca să recâştige terenul pe 
care prezenţa lui o făcuse să-l piardă. 

— Fiul meu, spuse ea, mi se părea totuşi că niciodată o 
mamă nu ar putea să nu se înţeleagă cu copilul ei. 

— Vezi cu toate astea, mamă, răspunse ducele de Anjou, că 
se întâmpla câteodată. 

— Niciodată, când vrea ea. 

— Doamnă, vrei să spui când vor ei, reluă ducele, care, 
mulţumit de acest cuvânt mândru, îl căută pe Bussy pentru 
a fi răsplătit de el printr-o ochiadă aprobatoare. 

— Dar eu o vreau! Strigă Caterina; auzi Francois? Eu o 
vreau. 

Expresia vocii nu se potrivea deloc cu cuvintele, căci 
cuvintele erau poruncitoare iar vocea era aproape 
rugătoare. 

— Vrei dumneata? Reluă ducele de Anjou zâmbind. 

— Da, spuse Caterina, vreau şi nu voi ţine seamă de nici un 
sacrificiu pentru a ajunge la acest scop. 

— Ah! Ah! Făcu Frangois. Drace! 

— Da, da, scumpul meu copil; spune, ce pretinzi, ce vrei? 
Vorbeşte! Comandă! 

— O! Mamă! Spuse Frangois aproape stingherit de o 
izbândă atât de completă care nu îi dădea voie să fie un 
învingător pretenţios. 


— Ascultă, fiul meu, spuse Caterina cu vocea ei cea mai 
dezmierdătoare; nu cauţi să îneci un regat în sânge, nu-i 
aşa? Nu e cu putinţă. Nu eşti nici un francez rău, niciun 
frate rău. 

— Fratele meu m-a insultat, doamnă, şi eu nu-i mai 
datorez nimic: nu, nimic ca frate, nimic ca rege. 

— Dar eu, Frangois, eu! Nu te poţi plânge de mine. 

— Ba da, doamnă, căci dumneata m-ai părăsit! Reluă 
ducele gândindu-se că Bussy era tot acolo şi putea să-l audă 
ca şi mai înainte. 

— A! Vrei moartea mea? Spuse Caterina cu o voce 
posomorâtă. Ei bine! Fie, voi muri cum trebuie să moară o 
femeie care îşi vede copiii ucigându-se între ei. 

Se înţelege de la sine că regina nu avea nici o dorinţă să 
moară. 

— O! Nu spune astfel de lucruri, doamnă, îmi zdrobeşti 
inima! Strigă Frangois, care nu avea inima zdrobită deloc. 

Caterina izbucni în lacrimi. 

Ducele îi luă mâinile şi încercă s-o liniştească, aruncând 
mereu priviri îngrijorate înspre iatac. 

— Dar ce voieşti? Spuse ea, formulează-ţi cel puţin 
pretenţiile, ca să ştim ce avem de făcut. 

— Ce voieşti mai întâi dumneata? Să vedem, mamă, spuse 
Frangois; vorbeşte te ascult. 

— Doresc să te înapoiezi la Paris, scumpul meu copil, 
doresc să te înapoiezi la curtea regelui, fratele dumitale, 
care îţi întinde braţele. 

— Ei drace! Doamnă, văd limpede; nu el îmi întinde 
braţele, ci poduleţul Bastiliei. 

— Nu, înapoiază-te, şi, pe cinstea mea, pe dragostea mea 
de mamă, pe sângele Domnului nostru Isus Hristos 
(Caterina îşi făcu semnul crucii), vei fi primit de rege, ca şi 
când dumneata ai fi regele, iar el ducele de Anjou. 

— Ducele privea cu încăpățânare spre iatac. 

— Primeşte, urmă Caterina, primeşte, fiul meu; voieşti alte 
apanaje, spuse, voieşti gărzi? 


— Ei! Doamnă, fiul dumitale mi-a dat îndeajuns şi chiar 
gărzi de onoare, pentru că îşi alesese pe cei patru favoriţi ai 
săi. 

— Ascultă, nu-mi răspunde aşa; gărzile ce ţi le va da, le vei 
alege singur; vei avea un căpitan, dacă e nevoie şi, dacă 
vrei şi mai mult, acest căpitan va fi domnul de Bussy. 

Ducele zdruncinat de această din urmă ofertă, la care 
trebuia să se gândească oarecum că l-ar putea ispiti pe 
Bussy, aruncând încă o privire spre iatac, tremurând să nu-i 
întâlnească vreo privire înflăcărată şi nişte dinţi albi 
scrâşnind în umbră. 

Dar, o! Surpriză! Dimpotrivă el îl văzu pe Bussy, râzând 
vesel şi încuviinţă prin numeroase clătinări din cap. 

— Ce înseamnă asta? Se întrebă el; oare Bussy nu voia 
războiul decât pentru a ajunge căpitanul gărzilor mele? 

— Atunci, spuse el tare şi întrebându-se singur, trebuie, 
aşadar, să primesc? 

— Da! Da! Da! Făcu Bussy, din mâini, din umeri şi din cap. 

— Ar trebui deci, urmă ducele, să părăsesc Anjou-ul ca să 
mă înapoiez la Paris? 

— Da! Da! Da! Urmă Bussy cu o furie aprobativă care 
mergea mereu crescând. 

— Fără îndoială, scumpul meu copil, spuse Caterina; dar 
este oare atât de greu să te înapoiezi la Paris? 

— Pe legea mea, spuse ducele, nu mai înţeleg nimic. Ne 
înţelesesem să refuz totul şi iată că acum mă sfătuieşti să 
fac pace şi să mă îmbrăţişez cu ei. 

— Ei bine! Întrebă Caterina îngrijorată, ce răspunzi? 

— Mamă, am să mă gândesc, spuse ducele, care voia să se 
înţeleagă cu Bussy asupra acestei contraziceri, şi mâine... 

— Se predă, gândi Caterina. Haide, am câştigat bătălia. 

— De fapt, îşi zise ducele, Bussy poate că are dreptate. 

Şi amândoi se despărţiră după ce se îmbrăţişară. 

CAPITOLUL XX. 

Cum domnul de Monsoreau deschise, închise şi deschise 
din nou ochii, ceea ce era o dovadă că nu era cu totul mort. 


Un prieten bun este un lucru scump, cu atât mai scump cu 
cât este rar. 

Remy îşi mărturisea acest lucru în gând tot alergând peste 
câmpuri, pe unul dintre cei mai buni cai din grajdurile 
prinţului. 

L-ar fi luat pe Roland, dar i-o luase domnul de Monsoreau 
înainte; aşa că fu nevoit să ia un altul. 

— Îl iubesc foarte mult pe domnul de Bussy, îşi zicea le 
Haudouin către sine; şi, despre partea sa, cred că mă 
iubeşte şi domnul de Bussy tot aşa de mult. lată pentru ce 
sunt atât de vesel astăzi, deoarece astăzi sunt fericit pentru 
doi. 

Apoi adăugă, respirând cât îl ţinea pieptul: 

— În adevăr, cred că inima mea nu mai este destul de 
largă. 

Să vedem, urmă el întrebându-se, să vedem ce compliment 
voi face doamnei Diana. 

Dacă va fi mândră, ceremonioasă, tristă, îi voi adresa 
salutări, plecăciuni mute, cu mâna pe inimă; dacă va zâmbi, 
voi începe cu piruete, învârtituri şi voi încheia cu o poloneză 
pe care o voi executa singur. 

Cât despre domnul de Saint-Luc, dacă se va mai afla la 
castel, lucru de care mă îndoiesc, un ura! Şi mulţumiri în 
latineşte. El nu va fi trist, sunt sigur de asta... 

„Ah! Mă apropii.” 

În adevăr, după ce apucase pe poteca înflorită, după ce 
străbătuse crângul şi păduricea bătrână, intrase în 
lăstărişul care ducea la zid. 

— O! Ce frumoşi maci! Spunea Remy; asta îmi aminteşti de 
marele nostru şef al vânătoarei; aceia pe care a căzut, nu 
puteau fi mai frumoşi decât aceştia, sărmanul om! 

Remy se apropia din ce în ce mai mult de zid. 

Deodată calul se opri, cu nările larg deschise, cu privirea 
fixă; Remy, care alerga în trap întins şi care nu se aştepta la 
această oprire, era cât pe aci să sară pe deasupra capului 
lui Mitridate. 


Aşa se numea calul pe care îl luase în locul lui Roland. 

Remy, pe care practica îl făcuse călăreț fără teamă, îşi 
înfipse pintenii în coapsele animalului; dar Mitridate nu se 
urni din loc; el primise fără îndoială acest nume din pricina 
asemănării pe care o avea caracterul lui încăpățânat cu 
acela al regelui Pontului. 

Remy, uimit, plecă ochii spre pământ pentru a vedea ce 
piedică îi oprea astfel calul; dar nu văzu nimic decât o baltă 
mare de sânge, pe care o înghiţea puţin câte puţin 
pământul şi florile, şi care era înconjurată de o spumă roşie. 

— La te uită! Strigă el, nu cumva aici l-o fi străpuns 
domnul de Saint-Luc pe domnul de Monsoreau? 

Remy ridică ochii de la pământ şi privi de jur împrejur. 

La zece paşi, sub o înălţime, el zări două picioare ţepene şi 
un corp ce părea şi mai ţeapăn. 

Picioarele erau întinse, corpul era răzimat de zid. 

— La te uită! Monsoreau! Făcu Remy. Hâc obiit Nemrod. 
Haide, haide, dacă văduva îl lăsă expus în felul acesta pradă 
corbilor şi vulturilor, e un semn bun pentru noi, iar 
cuvântarea funebră se va transforma în piruete, învârtituri 
şi poloneze. 

Şi Remy, descălecând, făcu câţiva paşi înainte, în direcţia 
corpului. 

— Ciudat! Spuse el, iată-l mort aici, mort cu adevărat şi cu 
toate astea sângele este acolo. Ah! Iată o urmă. O fi venit de 
acolo aici, sau mai degrabă acel bun domn de Saint-Luc, 
care este mila întruchipată, l-o fi rezemat de acest zid 
pentru ca să nu-i vină sângele la cap. Da, aşa este, pe legea 
mea! E mort de-a-binelea, cu ochii deschişi, fără nici o 
strâmbătură, mort ţeapăn, aşa, un, doi. 

Şi Remy făcu în aer o degajare cu degetul. 

Deodată el se trase înapoi, încremenit şi cu gura căscată: 
cei doi ochi, pe care el îi văzuse deschişi se închiseseră şi o 
paloare, mai pronunţată decât aceea care îl izbise la 
început, se aşernuse pe faţa mortului. 


Remy se făcu aproape tot atât de palid ca şi domnul de 
Monsoreau; dar fiindcă el era medic, adică destul de 
obişnuit cu asemenea lucruri, mormăi scărpinându-şi vârful 
nasului: 

— Credere portentis mediocre. Dacă a închis ochii 
înseamnă că nu este mort. 

Şi cum, cu tot materialismul său, situaţia era neplăcută, 
cum de asemenea articulațiile genunchilor săi se îndoiau 
mai mult decât ar fi trebuit, el se aşeză, sau mai degrabă se 
lăsă să alunece lângă rădăcina copacului de care era 
rezemat, şi se găsi faţă în faţă cu cadavrul. 

— Nu prea ştiu bine, îşi zise el, unde am citit că după 
moarte se produc unele fenomene de acţiune care nu arată 
decât o dezagregare a materiei, adică un început de 
descompunere. Îndrăcit om, trebuie să ne contrarieze chiar 
după moarte; merită atâta osteneală. Da, pe legea mea, nu 
numai că ochii sunt închişi de-a binelea, dar şi paloarea a 
mai sporit, chroma chlâron, cum zice Gallien; color albus, 
cum zice Cicero care era un orator destul de priceput; de 
altfel există un mijloc de a afla dacă e mort sau nu, acela de 
a-i înfige spada în burtă; dacă nu mişcă, înseamnă că e mort 
cu adevărat. 

Şi Remy se pregătea să facă această miloasă probă; îşi şi 
dusese mâna la spadă, când ochii lui Monsoreau se 
deschiseră din nou. 

Acest accident produse un efect cu totul potrivnic celui 
dintâi; Remy se ridică în picioare ca mişcat de un arc, şi o 
sudoare rece începu să-i curgă pe frunte. 

De astă dată ochii mortului rămaseră holbaţi. 

— Nu e mort, murmură Remy nu e mort. Ei bine! Ilată-ne 
într-o frumoasă situaţie. 

Atunci un gând se înfăţişă în mod natural în mintea 
tânărului. 

— Trăieşte, spuse el, e adevărat, dar dacă îl voi omori, va fi 
mort de-a-binelea. 


Şi el îl privea pe Monseoreau care îl privea şi el cu nişte 
ochi atât de îngroziţi, încât s-ar fi zis că putea să citească în 
sufletul acelui trecător de ce natură îi erau intenţiile. 

— Tii! Strigă deodată Remy, tii! Ce gând groaznic. 
Dumnezeu mi-e martor că dacă s-ar afla aici drept, stând în 
picioare, învârtindu-şi spada, l-aş ucide cu cea mai dragă 
inimă; dar aşa cum este acum, fără puteri şi pe trei sferturi 
mort, ar fi mai mult decât o crimă, ar fi o infamie. 

— Ajutor! Murmură Monsoreau, ajutor, mor. 

— La naiba! Spuse Remy, situaţia este foarte critică. Eu 
sunt medic şi prin urmare e de datoria mea să-mi ajut 
semenul, care suferă. E adevărat că Monsoreau este atât de 
urât încât aş avea aproape dreptul să spun că nu este 
semenul meu dar este de aceeaşi specie. Genus homo. 
Haide, să uităm că mă numesc le Haudouin, să uităm că 
sunt prietenul domnului de Bussy şi să ne facem datoria de 
medic. 

— Ajutor, repetă rănitul. 

— lată-mă, spuse rănitul. 

— Du-te de-mi caută un preot, un medic. 

— Medicul este găsit gata şi poate că te va scuti de preot. 

— Le Haudoin! Strigă domnul de Monsoreau, 
recunoscându-l pe Remy; prin ce întâmplare? 

După cum se vede, domnul de Monsoreau era credincios 
caracterului său: chiar în agonie era bănuitor şi întreba. 

Remy înţelese tot restul acestei întrebări. 

Pădurea aceasta nu era un drum bătătorit şi nu venea 
cineva pe acolo fără să aibă vreo nevoie. Întrebarea era 
aşadar aproape naturală. 

— Cum te afli aici? Întrebă din nou Monsoreau, căruia 
bănuielile îi dădeau oarecare putere. 

— La naiba! Răspunse le Haudouin, pentru că la o leghe 
de aici l-am întâlnit pe domnul de Saint-Luc. 

— Ah! Omorâtorul meu, bolborosi Monsoreau, 
îngălbenindu-se de durere şi de mânie în acelaşi timp. 


— Atunci, mi-a spus: „Remy, aleargă în pădure şi la locul 
numit „Crângul vechi” vei găsi un om mort.” 

— Mort! Repetă Monsoreau. 

— Ei drace! Aşa credea el, spuse Remy, nu trebuie să te 
superi pentru acest lucru; atunci, am venit, am văzut, eşti 
învins. 

— Şi acum, spune-mi, sunt rănit mortal? 

— Ei! Drace, făcu Remy, îmi ceri prea mult; totuşi am să 
încerc; să vedem. 

După cum am mai spus, conştiinţa medicului învinsese 
devotamentul prietenului. 

Remy se apropie deci de Monsoreau şi, cu toate 
prevederile obişnuite, îi ridică mantaua, tunica şi cămaşa. 

Spada pătrunsese dedesuptul mamelei drepte, între a 
şasea şi a şaptea coastă. 

— Hm! Făcu Remy, suferi mult? 

— Nu de piept, de spate. 

— A! Să vedem puţin, făcu Remy, de care parte a spatelui? 

— Dedesuptul omoplatului. 

— Fierul trebuie să fi întâlnit vreun os, spuse Remy; de aici 
vine durerea. 

Şi el privi spre locul pe care contele i-l arăta ca fiind sediul 
unei suferinţe mai puternice. 

— Nu, spuse el, nu, mă înşelasem; fierul nu a întâlnit nimic 
şi a ieşit cum a intrat. Drace, frumoasă lovitură de spadă, 
domnule conte; e o plăcere să îngrijeşti răniții domnului 
Saint-Luc, eşti străpuns dintr-o parte în alta, scumpul meu 
domn. 

Monsoreau leşină; dar Remy nu se nelinişti de această 
slăbiciune. 

— Ah! Iată, e chiar aşa: sincopă, pulsul micşorat; aşa 
trebuie să fie. (El îi pipăi mâinile şi picioarele: reci la 
extremităţi. Puse urechea pe pieptul rănitului: lipsa 
zgomotului respirator. Lovi încet deasupra: sunetul nu e 
sonor). Drace, drace, văduvia doamnei Diana ar putea 
foarte bine să nu fie decât o chestie de timp. 


În momentul acela, o uşoară spumă roşcată şi sclipitoare 
veni să umezească buzele rănitului. 

Remy scoase repede o trusă din buzunar şi o lanţetă; apoi 
rupse o fâşie din cămaşa bolnavului şi îi strânse braţul. 

— Vom vedea, spuse el; dacă sângele va curge, pe legea 
mea, doamna Diana nu este poate văduvă. Dar dacă nu va 
curge!... Ah! Ah! Curge. lartă-mă scumpul meu domn de 
Bussy, iartă-mă, dar, zău, sunt medic înainte de toate. 

Sângele, într-adevăr, după ce şovăise ca să zicem aşa o 
clipă, ţâşnise din venă: aproape în acelaşi timp, bolnavul 
respiră şi deschise ochii. 

— Ah! Bolborosi el, am crezut că se sfârşise totul. 

— Nu încă, scumpul meu domn, nu încă; este chiar cu 
putinţă... 

— Ca să scap? 

— O! Doamne! Da! Vezi dumneata, să închidem mai întâi 
rana. Aşteaptă, nu te mişca. Vezi, natura, în clipa de faţă, te 
îngrijeşte pe dinăuntru cum te îngrijesc eu pe dinafară. Eu 
îţi pun un aparat, ea încheagă sângele. Eu fac să curgă 
sângele, ea îl opreşte. Ah! Natura este o mare chirurgă, 
scumpul meu domn. Stai să-ţi şterg buzele. 

Şi Remy trecu o batistă peste buzele contelui. 

— La început, spuse rănitul, am scuipat sânge mult. 

— Ei bine! Vezi, spuse Remy, iată că s-a şi oprit hemoragia. 
Bun! Merge bine; cu atât mai rău! 

— Cum! Cu atât mai rău? 

— Cu atât mai bine pentru dumneata, negreşit; dar cu atât 
mai rău! Ştiu eu ce vreau să spun. Scumpul meu domn de 
Monsoreau, mi-e teamă că voi avea fericirea să te vindec. 

— Cum! Ţi-e teamă? 

— Da, ştiu eu ce vreau să înţeleg. 

— Crezi oare că mă voi face bine? 

— Vai! 

— Eşti un doctor ciudat, domnule Remy. 

— Ce te priveşte? Numai să te scap!... Acum, să vedem. 

Remy opri sângele: se ridică. 


— Ei bine! Mă părăseşti? Spuse contele. 

— Ah! Vorbeşti prea mult, scumpul meu domn. Îţi face rău 
dacă vorbeşti prea mult. N-ar fi mare lucru, ar trebui mai 
degrabă să-l sfătuiesc să strige. 

— Nu te înţeleg. 

— Ei bine? 

— Ei bine! Mă duc la castel să caut ajutoare. 

— Şi eu, ce trebuie să fac în timpul acesta? 

— Stai liniştit, nu te mişca, respiră foarte încet, încearcă să 
nu tuşeşti, să nu deranjăm închegarea sângelui. Care este 
casa cea mai apropiată? 

— Castelul Meridor. 

— Pe unde trebuie s-o iau? Întrebă Remy, prefăcându-se 
cu totul neştiutor. 

— Ori sari zidul şi te vei găsi în parc, ori urmează zidul 
parcului şi vei ajunge la poartă. 

— Bine, alerg. 

— Mulţumesc, om generos! Strigă Monsoreau. 

— Dacă ai şti, în adevăr, cât de generos sunt, bolborosi 
Remy, mi-ai mulţumi şi mai mult. 

Şi încălecând din nou pe cal, se repezi în galop în direcţia 
arătată. 

După cinci minute ajunse la castel, ai cărui locatari, grăbiţi 
şi mişcându-se ca nişte furnici cărora li s-a fărâmat locuinţa, 
căutau prin tufişuri, prin ascunzători, prin dependențe, fără 
să poată găsi locul unde zăcea corpul stăpânului lor; mai 
ales că, pentru a câştiga timp, Saint-Luc dăduse o indicație 
greşită. 

Remy căzu ca un bolid în mijlocul lor şi îi târî după el. 

El punea atâta înflăcărare în recomandările ce le făcea, 
încât doamna de Monsoreau nu se putu opri să nu-l 
privească surprinsă. 

Un gând tainic, întunecat, îi apăru în minte şi într-o clipă 
pătă curăţenia îngerească a acestui suflet. 

— Ah! Îl credeam prietenul domnului de Bussy, murmură 
ea, în vreme ce Remy se depărta ducând cu elo targă, 


bandaje, apă proaspătă, în sfârşit toate lucrurile 
trebuincioase unui pansament. 

Esculap însuşi nu ar fi făcut mai mult cu aripile-i divine. 

CAPITOLUL XXI. 

Cum se duse ducele de Anjou la Meridor spre a-i prezenta 
condoleanţe doamnei de Monsoreau pentru moartea soţului 
ei şi cum îl găsi pe acesta ieşindu-i în întâmpinare. 

De îndată ce se termină convorbirea între ducele de Anjou 
şi mama sa, dintâi se grăbi să se ducă să-l găsească pe 
Bussy pentru a cunoaşte pricina acelei schimbări de 
necrezut care se făcuse în el. 

Bussy, înapoiat acasă, citea pentru a cincea oară 
scrisoarea lui Saint-Luc şi fiecare rând îi oferea înţelesuri 
pentru o plecare pe care credea că o poate fixa a doua sau 
cel mai târziu a treia zi. 

Bussy îl primi pe prinţ cu un zâmbet încântător. 

— Cum! Monseniore, spuse el, Alteța Voastră a binevoit să- 
şi dea ostenela să treacă pe la mine? 

— Da, la naiba! Spuse ducele, şi vin să-ţi cer o explicaţie. 

— Mie? 

— Da, ţie. 

— Ascult, Monseniore. 

— Cum, strigă ducele, sfătuieşti să mă înarmez din cap 
până în picioare împotriva sugestiilor mamei mele şi să 
susţin vitejeşte lovitura; eu te ascult şi, în toiul luptei, când 
toate loviturile nu au avut nici un efect asupra mea, vii să- 
mi spui: „Scoateţi-vă platoşa, Monseniore, scoateţi-o”. 

— V-am făcut toate aceste recomandări, Monseniore, 
pentru că nu ştiu în ce scop venise doamna Caterina. Dar 
acum când văd că a venit pentru cea mai mare glorie şi 
pentru cea mai mare fericire a Alteţei Voastre... 

— Cum! Făcu ducele, pentru cea mai mare glorie şi cea 
mai mare feiricre a mea; cum înţelegi tu asta? 

— Negreşit, reluă Bussy; ce voieşte Alteţa Voastră, să 
vedem? Să-şi învingă duşmanii, nu-i aşa? Căci nici nu mă 


gândesc, după, cum spun unii, că aţi avea de gând să 
ajungeţi regele Franţei. 

Ducele îl privi pe ascuns pe Bussy. 

— Unii vă vor sfătui poate, monseniore, spuse tânărul; dar 
aceia, vă rog să mă credeţi, sunt cei mai crunţi duşmani ai 
Alteţei Voastre; apoi, dacă vor fi prea încăpăţânaţi, dacă nu 
veţi şti cum să vă scăpaţi de ei, trimiteţi-mi-i mie; îi voi 
convinge că se înşeală. 

Ducele făcu o strâmbătură. 

— De altminteri, urmă Bussy, examinaţi-vă conştiinţa, 
Monseniore cercetaţi-vă sufletul, cum spune Biblia; aveţi o 
sută de mii de oameni, zece milioane de franci, alianţe în 
străinătate şi apoi în sfârşit, voiţi să mergeţi împotriva 
seniorului vostru? 

— Seniorul meu s-a jenat să meargă împotriva mea, spuse 
ducele. 

— A! Dacă o luaţi în felul acesta, aveţi dreptate: declaraţi- 
vă, faceţi să fiţi încoronat şi luaţi titlul de rege al Franţei; eu 
nu cer altceva decât să vă văd ridicându-vă, pentru că dacă 
vă ridicaţi, mă voi ridica şi eu odată cu dumneavoastră. 

— Cine îţi spune că vreau să fiu rege al Franţei? Reluă 
supărat ducele: discuţii aici un lucru pe care nu l-am propus 
niciodată nimănui să-l rezolve, nici chiar mie. 

— Atunci, totul este aranjat, Monseniore, şi nu mai are ce 
căuta discuţia între noi, pentru că suntem de acord asupra 
punctului principal. 

— Suntem de acord? 

— Aşa mi se pare, cel puţin. Faceţi aşadar să vi se dea o 
companie de gardă şi cinci sute de mii franci. Cereţi, înainte 
de semnarea păcii, un ajutor bănesc din Anjou pentru a face 
război. Odată ce îl veţi avea, îl veţi păstra; aceasta nu 
îndatorează cu nimic. În felul acesta vom avea oameni, bani, 
putere, şi vom merge... Dumnezeu ştie unde! 

— Dar odată la Paris, odată ce vor fi pus iarăşi mâna pe 
mine, odată ce mă vor avea lângă ei, îşi vor râde de mine, 
spuse ducele. 


— Haida de! Monseniore, nici să nu vă gândiţi. Ei să râdă 
de dumneavoastră! Nu aţi auzit ce vă oferă regina mamă? 

— Mi-a oferit multe. 

— Înţeleg, asta vă îngrijorează? 

— Da. 

— Dar, printre altele v-a oferit o companie de gardă, chiar 
dacă această companie ar fi comandată de domnul de 
Bussy. 

— Negreşit că mi-a oferit acest lucru. 

— Ei bine, primiţi, eu v-o spun; numiţi-l pe Bussy căpitanul 
vostru, numiţi-i pe Antraguet şi pe Livarot locotenenţii 
voştri, numiţi-l pe Ribeirac stegar. Lăsaţi-ne pe noi patru să 
formăm această companie aşa cum vom înţelege; apoi veţi 
vedea, cu această escortă în urma dumneavostră, dacă va 
mai râde cineva de dumneavoastră şi dacă nu vă va saluta 
când veţi trece, chiar regele. 

— Zău, spuse ducele, cred ca ai dreptate, Bussy; mă voi 
gândi. 

— Gândiţi-vă, Monseniore. 

— Da; dar ce citeai tu aşa de atent, când am intrat eu? 

— Ah! lertaţi-mă, uitasem, o scrisoare. 

— O scrisoare? 

— Care vă interesează aproape mai mult decât pe mine; 
unde oare mi-era capul că nu v-am arătat-o numaidecât? 

— Este aşadar o ştire importantă? 

— O! Doamne, da, şi chiar o ştire tristă: Domnul de 
Monsoreau a murit. 

— Poftim! Strigă ducele cu o mişcare de surpriză atât de 
vădită, încât Bussy, care avea ochii aţintiţi asupra prinţului, 
crezu că observă în mijlocul acestei surprize o bucurie 
nemăsurată. 

— A murit, Monseniore. 

— A murit, domnul de Monsoreau? 

— Ei! Doamne, da! Nu suntem toţi muritori? 

— Da; însă nu moare cineva aşa dintr-odată. 

— Depinde. Dacă îl omoară cineva. 


— A fost deci omorât? 

— Se pare că da. 

— De către cine? 

— De către Saint-Luc, cu care s-a luat la ceartă. 

— Ah! Scumpul Saint-Luc, strigă prinţul. 

— Ia te uită, spuse Bussy, nu-l ştiam atât de mult prieten 
de-al dumneavoastră, pe acel scump Saint-Luc! 

— Este unul dintre prietenii fratelui meu, spuse ducele; şi 
de vreme ce ne împăcăm, prietenii fratelui meu sunt şi ai 
mei. 

— Ah! Monseniore, totul merge bine atunci, şi sunt 
încântat să vă văd în asemenea dispoziţiuni. 

— Şi eşti sigur...? 

— La naiba! Atât cât poate fi cineva sigur. lată un bilet de- 
al ui Saint-Luc care îmi anunţă această moarte şi, cum sunt 
şi eu tot aşa de neîncrezător ca şi dumneavoastră şi cum mă 
îndoieam şi eu, Monseniore, l-am trimis pe chirurgul meu 
Remy ca să constate faptul şi să prezinte condoleanţele 
mele bătrânul baron. 

— Mort! Monsoreau mort! Repetă ducele de Anjou; mort 
singur! 

Cuvântul îi scăpase după cum îi scăpase şi „scumpul Saint- 
Luc”. Amândouă erau de o îngrozitoare naivitate. 

— Nu a murit singur, spuse Bussy, pentru că l-a ucis Sain- 
Luc. 

— O! Ştiu eu ce spun, spuse ducele. 

— Monseniorul îi dăduse din întâmplare altuia 
însărcinarea să-l ucidă? Întrebă Bussy. 

— Zău că nu, dar tu? 

— O! Eu, Monseniore, nu sunt un prinţ atât de mare ca să 
pun pe alţii să-mi facă acest fel de treburi, şi sunt silit să mi 
le fac singur. 

— Ah! Monsoreau, Monsoreau, făcu prinţul cu zâmbetul 
său îngrozitor. 

— Dar ce, Monseniore, s-ar spune că îl uraţi pe sărmanul 
conte. 


— Nu, tu îl urai. 

— Eu, era şi natural să-l urăsc, spuse Bussy roşindu-se 
fără să vrea. Nu m-a făcut el într-o zi să sufăr din partea 
Alteţei Voastre o umilire grozavă? 

— Tot îţi mai aduci aminte? 

— O! Doamne, nu, Monseniore, vedeţi bine; dar 
dumneavoastră, pentru că vă era servitor, prieten mâna 
dreaptă... 

— Ascultă, spuse prinţul întrerupând convorbirea care 
devenea supărătoare pentru el, pune să se înşeueze caii, 
Bussy. 

— Să se înşeueze caii, şi pentru ce? 

— Pentru a merge la Meridor; vreau să prezint con- 
doleanţele mele doamnei Diana. De altfel, această vizită era 
proiectată de mult şi nu ştiu cum nu am făcut-o până acum; 
dar nu o voi mai amâna. Drace! Nu ştiu pentru ce, dar mi-e 
inima foarte veselă astăzi. 

— Zău, îşi zise Bussy în gând, acum când Monsoreau a 
murit şi când nu mai mă tem că-şi va vinde soţia ducelui, 
puţin mă importă dacă o revede; dacă o va ataca, o voi 
apăra eu şi singur. Haide, deoarece mi se oferă prilejul de a 
o revedea, să profităm de el. 

Şi ieşi pentru a porunci să se pună şaua pe cai. 

Un sfert de oră după aceea, în vreme ce Caterina dormea 
sau se prefăcea că doarme pentru a se reface după 
oboselile drumului, prinţul, Bussy şi zece gentilomi, călare 
pe nişte cai frumoşi, se îndreptau spre Meridor cu acea 
bucurie pe care o inspiră totdeauna vremea frumoasă, 
iarba înverzită şi tinereţea, atât oamenilor cât şi cailor. 

La vederea acestei măreţe cavalcade, portarul castelului 
veni la marginea şanţului să întrebe de numele vizitatorilor. 

— Ducele de Anjou! Strigă prinţul. 

Numaidecât portarul apucă un corn şi scoase nişte sunete 
care îi făcură pe toţi servitorii să alerge la podeţ. 

Îndată începură să alerge toţi prin apartamente, prin 
coridoare şi pe săli; ferestrele turnuleţelor se deschiseră, se 


auzi un zgomot de fiare pe lespezi şi bătrânul baron apăru 
în prag, ţinând în mână cheile castelului. 

— Este de necrezut cât de puţin regretat este Monsoreau, 
spuse ducele; ia te uită, Bussy, ce figuri naturale au toţi 
oamenii aceştia. 

O femeie apăru pe peron. 

— Ah! Iat-o pe frumoasa Diana, strigă ducele; vezi, Bussy, 
vezi! 

— Desigur că o văd, Monseniore, spuse tânărul; dar, 
adăugă el încet, nu-l văd pe Remy. 

Diana ieşea în adevăr din casă; dar imediat înapoia Dianei 
ieşea o targă, pe care, culcat, cu ochii strălucind de febră 
sau de gelozie, era dus Monsoreau, mai asemănător cu un 
sultan din Indii pe palanchinul său decât cu un mort pe 
catafalc. 

— O! O! Ce înseamnă asta? Strigă ducele, adresându-se 
tovarăşului său care se făcuse mai alb decât batista cu 
ajutorul căreia încerca să-şi ascundă emoția. 

— Trăiască Monseniorul duce de Anjou! Strigă Monsoreau 
ridicând printr-o sforţare violentă mâna în aer. 

— Foarte frumos! Făcu o voce înapoia lui, ai să-ţi rupi 
pansamentul. 

Era Remy, care, credincios până la capăt rolului său de 
medic, făcea rănitului această prevăzătoare recomandaţie. 

Surprizele nu durează mult la curte, pe feţe cel puţin: 
ducele de Anjou făcu o mişcare pentru a schimba uimirea în 
zâmbet. 

— O! Scumpul meu conte, strigă el, ce fericită surpriză! 
Crezi că ni se spusese că ai murit? 

— Veniţi, veniţi, Monseniore, spuse rănitul să sărut mâna 
Alteţei Voastre. Mulţumesc lui Dumnezeu! Nu numai că nu 
am murit, dar chiar am să scap, nădăjduiesc, pentru a vă 
servi cu mai multă ardoare şi credinţă ca până acum. 

Cât despre Bussy, care nu era nici prinţ nici soţ, aceste 
două poziţii sociale în care ascunderea este de primă 


necesitate, simţea o sudoare rece curgându-i pe tâmple şi 
nu îndrăznea să o privească pe Diana. 

Această comoară, de două ori pierdută pentru el, îi făcea 
rău văzând-o atât de aproape de posesorul ei. 

— Şi dumneata, domnule de Bussy, spuse Monsoreau, 
dumneata care vii cu Alteța Sa, primeşte toate mulţumirile 
mele, căci aproape că dumitale îţi datorez eu viaţa. 

— Cum! Mie! Bolborosi tânărul, crezând că Monsoreau îşi 
bate joc. 

— Negreşit, indirect, e adevărat; dar recunoştinţa mea nu 
este mai mică, deoarece iată-l pe salvatorul meu, adăugă el 
arătându-l pe Remy care ridica deznădăjduit braţele spre 
cer şi care ar fi voit să se ascundă în fundul pământului; 
datorită lui, prietenii mei mă au încă în mijlocul lor. 

Şi, cu toate semnele pe care i le făcea bietul doctor ca să 
păstreze liniştea şi pe care el le lua drept recomandări 
igienice, povesti cu emfază îngrijirile, dibăcia, graba de 
care le Haudoin dăduse dovadă faţă de el. 

Ducele încruntă din sprâncene: Bussy îl privi pe Remy cu o 
expresie grozavă. 

Bietul băiat, ascuns înapoia lui Monsoreau, se mulţumi să 
răspundă printr-un gest care voia să spună: „Vai! Nu este 
vina mea”. 

— De altfel, urmă contele, am aflat că Remy te-a găsit într- 
o zi aproape mort cum m-a găsit şi pe mine. Aceasta este o 
legătură de prietenie între noi; contează pe a mea, domnule 
de Bussy: când Monsoreau iubeşte, iubeşte bine; este 
adevărat că, atunci când urăşte, este ca şi când iubeşte, 
adică din toată inima. 

Bussy crezu că bagă de seamă că fulgerul care strălucise o 
clipă, rostind aceste cuvinte, în ochii înfriguraţi ai contelui 
erau la adresa domnului duce de Anjou. 

Ducele nu văzu nimic. 

— Haide! Spuse el coborând de pe cal şi oferind mâna 
Dianei; binevoieşte, frumoasă Diana, să ne faci onorurile 
acestei locuinţe, pe care credeam s-o găsim în doliu şi care 


continuă, dimpotrivă, să fie un sălaş al binecuvântărilor şi al 
bucuriei. Cât despre dumneata, Monsoreau, odihneşte-te; 
odihna face bine răniților. 

— Monseniore, spuse contele, nu se va spune niciodată că 
aţi venit la Monsoreau fiind încă în viaţă şi că, atâta cât 
Monsoreau va trăi, un altul va face Alteţei Voastre onorurile 
locuinţei lui; oamenii mei mă vor purta şi pretutindeni unde 
veţi merge, voi merge şi eu. 

De astă dată, s-ar fi crezut că ducele ghicea adevăratul 
gând al contelui, căci părăsi mâna Dianei. 

Monsoreau respiră uşurat. 

— Apropiaţi-vă de ea, spuse în şoaptă Remy la urechea lui 
Bussy. 

Bussy se apropie de Diana şi Monsoreau le zâmbi. Bussy 
luă mâna Dianei şi Monsoreau le zâmbi iarăşi. 

— Vezi! Câtă schimbare, domnule conte, spuse Diana cu 
vocea pe jumătate. 

— Vai! Şopti Bussy, de ce nu este şi mai mare. 

Se înţelege de la sine că baronul desfăşură, faţă de prinţ şi 
de gentilomii care îl însoțeau, tot fastul patriarhalei sale 
ospitalităţi. 

CAPITOLUL XXII. 

Despre neplăcerile litierelor prea lungi şi ale uşilor prea 
strâmte. 

Bussy nu o părăsea pe Diana; zâmbetul binevoitor al lui 
Monsoreau îi dădea o libertate de care căuta să se 
folosească. 

Geloşii au acest privilegiu, că, ducând un război greu 
pentru a-şi păstra bunurile, nu sunt curtaţi de îndată ce 
branconierii au pus piciorul pe pământurile lor. 

— Doamnă, spuse Bussy, sunt într-adevăr cel mai 
nenorocit om. Când am auzit de moartea soţului 
dumneavoastră, l-am sfătuit pe prinţ să se înţeleagă cu 
mama sa şi să se reîntoarcă la Paris. Ela primit şi iată că 
dumneavoastră rămâneţi la Anjou. 


— O! Ludovic, răspunse tânăra femeie strângând cu 
degetele-i fine mâna lui Bussy, îndrăzneşti să spui că 
suntem nenorociţi? Atâtea zile frumoase, atâtea lucruri 
nespuse, a căror amintire o simt tremurând în sufletul meu, 
le-ai uitat dumneata toate astea? 

— Eu nu uit nimic, doamnă; dimpotrivă, mi le amintesc 
prea puternic şi de aceea pierzând bucuria lor mă simt atât 
de nenorocit. Trebuind să mă înapoiez la Paris, la o sută de 
leghe de aici, înţelegi dumneata cât de mult voi suferi? 
Inima mi se rupe, Diana, şi sunt îndurerat. 

Diana privindu-l pe Bussy, văzu atâta deznădejde în ochii 
lui, încât plecă îngândurată capul. 

Tânărul aşteptă o clipă cu privirea rugătoare şi mâinile 
împreunate. 

— Ei bine, te vei duce la Paris, Ludovic, şi eu te voi urma. 

— Cum? Strigă tânărul, îl vei părăsi pe domnul de 
Monsoreau? 

— Chiar dacă l-aş părăsi eu, răspunse Diana, nu m-ar 
părăsi el; nu, crede-mă, Ludovic, găsesc că e mai bine să 
vină cu noi. 

— Aşa rănit, bolnav, cum e. Cu neputinţă, Diana. 

— Sunt sigură că va merge. 

Şi Diana, părăsind braţul lui Bussy, se apropie de prinţ 
care îi răspundea cu răutate lui Monsoreau, a cărui litieră 
era înconjurată de Ribeirac, Antraguet şi Livarot. 

Văzând pe Diana, fruntea contelui se însenină; dar clipa de 
linişte trecu repede, ca o rază de soare între două furtuni. 

Diana păşi spre duce şi contele încruntă sprâncenele. 

— Alteță, spuse ea cu un zâmbet încântător, se zice că vă 
plac foarte mult florile. Dacă mă urmaţi, vă voi arăta cele 
mai frumoase flori din Anjou. 

Frangois îi oferi braţul. 

— Unde îl conduci pe prinţ, doamnă? Întrebă neliniştit 
Monsoreau. 

— În seră, domnule. 

— Ah! Făcu Monsoreau. Ei bine! Fie; duceţi-mă în seră. 


— Pe legea mea, îşi spuse Remy, acum sunt sigur că am 
făcut bine când nu l-am lăsat să moară. Mulţumesc lui 
Dumnezeu! Se va omori singur. 

Diana îl privi pe Bussy cu un zâmbet plin de făgăduinţe. 

— Fii atent să nu afle Monsoreau că vei părăsi Anjou-ul. De 
rest îngrijesc eu. 

— Bine, spuse Bussy. 

Şi el se apropie de prinţ, în timp ce litiera lui Monsoreau 
trecea prin dreptul unei coloane. 

— Monseniore spuse el, Monsoreau nu trebuie să afle 
acum că suntem pe cale de a ne împăca. Aşadar, fiţi discret. 

— Pentru ce? 

— Pentru că regina mamă ar putea afla de la el intenţiile 
noastre de a ne-o face prietenă şi în cazul acesta ne-ar 
scădea din avantaje. 

— Ai dreptate, spuse ducele, te îndoieşti cu adevărat de 
el? 

— De Monsoreau? Drace! 

— Ei bine! Şi eu de asemeni. Sunt convins că a făcut 
intenţionat pe mortul. 

— Nu, asta nu, prinţul meu. El a primit o frumoasă şi bună 
lovitură în piept: chiar imbecilul de Remy care l-a salvat, l-a 
crezut mort la început; trebuie că are şapte suflete în trup. 

Ajunseseră înaintea serei. 

— Diana zâmbea ducelui mai drăguţ ca oricând. 

Prinţul intră primul, urmat de Diana; Monsoreau voi să 
vină după aceea: dar când voi să bage litiera înăuntru, băgă 
de seamă că era cu neputinţă să o facă să intre: uşa, 
construită în stil ogival, era lungă, înaltă şi mult mai puţin 
largă decât litiera lui Monsoreau, care măsura în lărgime 
peste şase picioare. 

La vederea acestei uşi prea strâmte şi a acestei litiere 
prea largi, Monsoreau gemu adânc. 

Diana trecu pragul serei fără să ţină seamă de semnele 
disperate ale soţului ei. 


Bussy, pentru care zâmbetul tinerei femei, în sufletul 
căreia se obişnuise să citească, avea un înţeles lămurit, 
rămase lângă Monsoreau, spunându-i liniştit: 

— În zadar vă frământaţi, domnule conte; această uşă este 
prea strâmtă, şi niciodată nu veţi putea trece prin ea. 

— Monseniore, Monseniore! Strigă Monsoreau, nu vă 
duceţi în această seră, sunt mirosuri otrăvitoare, flori 
sălbatice al căror miros este din cele mai veninoase, 
Monseniore. 

Dar Franqois nu mai asculta: cu toată prevederea lui 
obişnuită, fericit de a simţi în mâinile sale mâna Dianei, el 
pătrunse în cotiturile înverzite. 

Bussy îl încuraja pe Monsoreau să aibă răbdare; dar, cu 
toate îndemnurile sale, ceea ce trebuia să se întâmple, se 
întâmplă: Monsoreau nu putu să îndure, nu durerea fizică, 
în această privinţă el părea să fie de fier, ci durerea morală. 

Leşină. 

Remy îşi reluă toate drepturile; el porunci ca rănitul să fie 
recondus în camera sa. 

— Acum, întrebă Remy pe tânăr, ce trebuie să fac? 

— Ei, la naiba! Spuse Bussy, termină ceea ce ai început 
atât de bine. Stai alături de el şi vindecă-l. 

Apoi anunţă Dianei accidentul întâmplat soţului său. 

Diana îl părăsi numaidecât pe ducele de Anjou şi se 
îndreptă spre castel. 

— Am reuşit? O întrebă Bussy când trecu pe lângă el. 

— Te cred, spuse ea; în nici un caz nu pleca până când nu 
vei da ochii cu Gertruda. 

Ducele, căruia nu-i plăceau florile decât numai pentru a le 
vedea însoţit de Diana, ieşi din seră de îndată ce Diana se 
depărta, amintindu-şi de recomandaţiile contelui. 

Ribeirac, Livarot şi Antraguet, îl urmară. 

Între timp, Diana se duse la soţul său, căruia Remy îi 
dădea să respire nişte săruri. 

Contele nu întârzie să redeschidă ochii. 


Prima lui mişcare fu de a se ridica cu violenţă; dar Remy 
prevăzuse această primă mişcare, şi contele era legat de 
litieră. 

El scoase un al doilea strigăt, dar, privind în jurul lui, o zări 
pe Diana în picioare, la căpătâiul său. 

— Ah! Dumneata aici, doamnă, spuse el; îmi pare bine că 
te văd pentru a-ţi spune că diseară plecăm spre Paris. 

Remy scoase un strigăt, dar Monsoreau nici nu-i dădu 
atenţie ca şi când Remy nu ar fi fost acolo. 

— Ce gândeşti, domnule? Spuse Diana cu calmul său 
obişnuit, dar rana dumitale? 

— Doamnă, spuse contele, rana nu mă va face să renunţ; 
îmi place mai mult să mor decât să sufăr şi, chiar dacă aş şti 
că mor în drum, în seara aceasta tot vom pleca. 

— Ei bine! Domnule; spuse Diana, vom face cum doreşti. 

— Aceasta îmi este dorinţa; fă-ţi bagajele, te rog. 

— Bagajele mele vor fi gata repede, domnule, dar aş putea 
şti care ar fi pricina acestei hotărâri neaşteptate? 

— O vei afla, doamnă, când nu vei mai avea de arătat flori 
prinţului, sau după ce voi construi uşi aşa de largi ca litiera 
mea să poată pătrunde peste tot. 

Diana se înclină. 

— Dar, doamnă..., spuse Remy. 

— Este dorinţa domnului conte, răspunse Diana; datoria 
mea este să ascult. 

Şi Remy crezu că recunoaşte într-un semn al tinerei femei 
că trebuie să înceteze cu observaţiile. 

El tăcu continuând să tremure. 

— Mi-l vor omori, şi apoi vor spune că este vina medicinei. 

În acest timp, ducele de Anjou se pregăti să părăsească 
Meridorul. 

El mulţumi cu recunoştinţă baronului pentru primirea 
făcută şi se urcă pe cal. 

În această clipă apăru Gertruda; ea venea să anunţe cu 
voce tare, din partea stăpânei ei, că fiind reţinută de conte 


nu putea să aibă onoarea de a prezenta omagiile sale; şi în 
şoaptă lui Bussy că Diana pleacă în aceeaşi seară. 

Plecară. 

Ducele, cu voinţa slabă, dus de capriciu, se vedea respins 
de Diana; dar Diana, surâzătoare, îl atrăgea. 

Cum el nu ştia hotărârea luată de maestrul de vânătoare, 
tot lungul drumului nu încetă să se gândească la primejdia 
de a urma sfaturile reginei mame. 

Bussy, care prevăzuse acest lucru, stărui în dorinţa de a 
rămâne. 

— Vezi tu, Bussy, spuse ducele, m-am gândit. 

— Bine, prinţul meu, şi la ce? Întrebă tânărul. 

— Că nu va fi bine să arăt că primesc dorinţele mamei 
mele. 

— Aveţi dreptate; ea se crede şi aşa destul de dibace în 
politică. 

— Pe când aşa, vezi tu, cerându-i opt zile de răgaz, sau mai 
bine amânând răspunsul cu opt zile, dând în acest timp 
câteva serbări unde vom chema toată nobilimea, vom arăta 
mamei cât suntem de puternici. 

— Aveţi mare dreptate, Monseniore. Totuşi, mi se pare... 

— Voi rămâne aici opt zile, spuse ducele, şi în acest timp 
vom smulge mamei noi condiţii; ţi-o spun eu. 

Bussy păru că se gândeşte adânc. 

— Într-adevăr, Monseniore, spuse el, smulgeţi-i, smulgeţi-i; 
dar căutaţi ca întârzierea aceasta să nu vatăme interesele 
dumneavoastră. Regele de pildă... 

— Ei bine! Regele? 

— Regele, necunoscând intenţiile dumneavoastră, s-ar 
supăra; ştiţi că e foarte supărăcios, regele. 

— Ai dreptate, trebuie să trimit pe cineva ca să-i anunţe 
înapoierea mea. Aceasta îmi va da cele opt zile de care am 
nevoie. 

— Dar acest cineva riscă mult, spuse Bussy. 

Ducele de Anjou zâmbi cu zâmbetul lui drăcesc. 

— Dar dacă eu mi-aş schimba hotărârea, spuse el. 


— Ei! Cu toată făgăduiala făcută fratelui vostru, nu-i aşa că 
v-aţi schimba hotărârea dacă aţi avea vreun interes s-o 
faceţi? 

— La naiba! Făcu prinţul. 

— Ei bine! În cazul acesta îl vor trimite pe ambasadorul 
dumneavoastră la Bastilia. 

— Nu îi vom spune ce duce şi îi vom da o scrisoare. 

— Dimpotrivă, spue Bussy, nu îi daţi scrisoare, ci mai bine 
preveniţi-l. 

— Dar atunci nimeni nu va voi să se însărcineze cu această 
misiune. 

— Ba da! 

— Cunoşti tu vreunul care să primească? 

— Da, cunosc unul. 

— Pe cine? 

— Eu, Monseniore. 

— Tu? 

— Da, eu. Îmi plac negocierile primejdioase. 

— Bussy, dragul meu Bussy, strigă ducele, dacă faci tu 
asta, te poţi bizui pe veşnica mea recunoştinţă. 

Bussy zâmbi, cunoştea măsura acestei recunoştinţe de 
care vorbea Alteţea Sa. 

Ducele crezu că stă la îndoială. 

— Şi îţi voi da zece mii de scuzi pentru călătoria ta, adăugă 
el. 

— Lăsaţi, Monseniore, spuse Bussy, fiţi mai darnic; oare se 
pot plăti asemenea lucruri? 

— Atunci, pleci? 

— Plec. 

— La Paris? 

— La Paris. 

— Şi când asta? 

— La naiba! Când veţi voi. 

— Cu cât mai devreme cu atât va fi mai bine. 

— Da, ei bine? 

— Astă seară, dacă vrea Alteţea Sa. 


— Viteazul meu Bussy, dragul meu Bussy, te învoieşti, în 
adevăr? 

— Dacă mă învoiesc? Spuse Bussy; dar pentru a o servi pe 
Alteţea Voastră, ştiţi bine, Monseniore, că aş trece şi prin 
foc. Ne-am înţeles deci! Plec în seara aceasta. 
Dumneavoastră rămâneţi liniştit aici şi smulgeţi de la regina 
mamă vreo mânăstire bună pentru mine. 

— Mă şi gândesc la aceasta, prietene. 

— Atunci, adio! Monseniore. 

— Adio, Bussy! Ah! Nu uita un lucru. 

— Care? 

— Să-ţi iei ziua bună de la mama. 

— Voi avea această cinste. 

În sfârşit, Bussy, mai sprinten, mai bucuros, mai liber ca un 
şcolar pentru care clopotul sună ora recreaţiei, făcu o vizită 
Caterinei şi se pregăti să plece imediat ce semnalul de 
plecare îi va fi venit de la Meridor. 

Semnalul se făcu aşteptat până a doua zi dimineaţă; 
Monsoreau se simţise atât de slăbit după emoția încercată, 
încât se gândise că avea nevoie de noaptea aceea de 
odihnă. 

Dar spre orele şapte, acelaşi grăjdar care adusese 
scrisoarea lui Saint-Luc, veni să-l anunţe pe Bussy că, cu 
toate lacrimile bătrânului baron şi opunerile lui Remy, 
contele plecase la Paris, într-o litieră escortată de Diana, 
Remy şi Gertruda, călări. 

Această litieră era purtată de opt oameni care, din loc în 
loc, trebuiau să se schimbe. 

Bussy nu aştepta decât această înştiinţare: El sări pe un 
cal înşeuat din ajun şi luă acelaşi drum. 

CAPITOLUL XXIII. 

În ce dispoziţii se găsea regele Henric al III-lea când 
domnul de Saint-Luc reapăru la curte. 

După plecarea Caterinei, regele, oricare ar fi fost 
încrederea pe care o avea în ambasadorul trimis la Anjou, 


regele, am spus, nu se gândea decât să se înarmeze 
împotriva încercărilor fratelui său. 

El cunoştea din experienţă geniul casei sale; ştia tot ce 
poate un pretendent la coroană, adică omul nou împotriva 
posesorului legitim, adică omului plictisitor. 

E] se distra, sau mai degrabă se plictisea ca Tiberiu să facă 
cu Chicot liste de proscrişi, unde se înscriau după ordinea 
alfabetică toţi cei care nu se arătau să fie cu tot zelul de 
partea regelui. 

Această listă devenea din zi în zi mai lungă. 

Şi la litera „S” şi la litera „L” adică de două ori nu o dată, 
regele înscria în fiecare zi numele domnului de Saint-Luc. 

De altfel, mânia regelui împotriva vechiului favorit, se 
datora comentariilor de la curte, insinuărilor false ale 
curtezanilor şi imputărilor amare, pentru fuga în Anjou a 
soţului Jeanei de Cosse, fugă care era o trădare din ziua 
când ducele, fugind el însuşi, îşi îndreptase paşii spre 
această provincie. 

În adevăr, Saint-Luc fugind la Meridor, nu putea să fie 
considerat ca un curier al ducelui de Anjou, trimis să 
pregătească aici locuinţa prinţului la Angers? 

În toiul acestor tulburări, acestor mişcări, acestei emoţii, 
Chicot, încurajând pe favoriţi să-şi ascută pumnalele şi 
spadele ca să taie şi să străpungă pe duşmanii Maiestăţii 
Sale prea creştine, Chicot, am spus, era minunat de văzut. 

Cu atât mai minunat de văzut, cu cât având aerul că joacă 
rolul unui om care face mai multă gălăgie decât treabă, 
Chicot juca în realitate un rol cu mult mai serios. 

Chicot, puţin câte puţin, sau, ca să zicem aşa, om cu om, 
punea pe picioare o armată pentru serviciul stăpânului său. 

Deodată, într-o după amiază, în vreme ce regele lua masa 
cu regina, de care se apropia de fiecare dată când îl 
ameninţa vreo primejdie politică, şi pe care plecarea lui 
Frangois o adusese în mod natural lângă el, Chicot intră cu 
picioarele întinse şi cu braţele depărtate, întocmai ca 


păpuşile acelea ale căror membre se depărtează şi se 
apropie cu ajutorul unei sfori. 

— Uf! Spuse el. 

— Ce? Întrebă regele. 

— Domnul de Saint-Luc, făcu Chicot. 

— Domnul de Saint-Luc? Exclamă Maiestatea Sa. 

— Da. 

— La Paris? 

— Da. 

— La Luvru? 

— Da. 

La această întreită afirmaţie, regele se sculă de la masă, 
roşu şi tremurând. Era greu de spus ce sentimente îl 
stăpâneau. 

— Iartă-mă, spuse el reginei ştergându-şi mustaţa şi 
aruncându-şi şervetul pe scaun, dar acestea sunt afaceri de 
Stat care nu interesează pe femei. 

— Da, spuse Chicot îngroşându-şi vocea, sunt afaceri de 
Stat astea. 

Regina voi să se scoale de la masă pentru a-i lăsa loc liber 
soţului său. 

— Nu doamnă, spuse Henric, stai te rog. Mă voi duce în 
cabinetul meu. 

— O! Sire, spuse regina cu acel gingaş interes pe care-l 
avusese totdeauna pentru nerecunoscătorul ei soţ, nu te 
mânia, te rog. 

— Dumnezeu o voieşte, răspunse Henric, fără să bage de 
seamă aerul batjocoritor cu care Chicot îşi răsucea mustaţa. 
Henric se repezi afară din cameră. Chicot îl urmă. Odată 

ajunşi afară: 

— Ce a venit să facă aici, trădătorul? Întrebă Henric cu o 
voce mişcată. 

— Cine ştie? Făcu Chicot. 

— Vine, sunt sigur, ca deputat al Senatelor din Anjou. Vine 
ca ambasador al fratelui meu, căci aşa merg revoluțiile; 
sunt nişte ape tulburi şi mlăştinoase în care revoltaţii 


pescuiesc tot felul de beneficii, murdare e adevărat, dar 
avantajoase, şi care, din provizorii şi nesigure, ajung încetul 
cu încetul fixe şi cu neputinţă de schimbat. Acesta a 
presimţit răscoala şi şi-a făcut din ea un bilet de liberă 
trecere pentru a veni să mă insulte aici. 

— Cine ştie? Spuse Chicot. 

Regele îl privi pe laconicul personaj. 

— Se mai poate, spuse Henric mergând de colo până colo 
cu un pas neregulat, care îi dădea de gol neliniştea, se mai 
poate să vină ca să-mi ceară pământurile, ale căror venituri 
le rețin, ceea ce e cam abuziv poate, el nefăcând la drept 
vorbind o crimă, ce zici? 

— Cine ştie? Urmă Chicot. 

— Ah! Făcu Henric, repeţi mereu acelaşi lucru ca papagal 
meu; mă enervezi, cu veşnicul tău cine ştie. 

— Ei! La naiba! Dar tu te crezi amuzant cu veşnicele 
întrebări? 

— Răspunde ceva, cel puţin. 

— Şi ce vrei să-ţi răspund? Mă iei poate din întâmplare 
drept Fatum-ul anticilor? Mă iei drept Jupiter, drept Apolo 
sau Manto? Ei! Iu mă enervezi pe mine cu presupunerile 
tale prosteşti. 

— Domnule Chicot... 

— Apoi? Domnule Henric. 

— Chicot, prietene, îmi vezi durerea şi te răsteşti la mine. 

— Nu ai nici o durere, la naiba! 

— Dar toată lumea mă trădează. 

— Cine ştie? Pe toţi dracii! Cine ştie? 

Henric, pierzându-se în presupuneri, cobori în cabinetul 
său, unde, la strania veste a înapoierii lui Saint-Luc, se 
găseau întruniţi toţi familiarii Luvrului, printre care, sau 
mai bine în fruntea cărora strălucea Crillon, cu ochi de foc, 
cu nasul roşu şi cu mustaţa zbârlită, ca un om violent care 
vrea luptă. 

Saint-Luc era aici, în picioare, în mijlocul tuturor acestor 
figuri amenințătoare, simțind că tună în jurul lui toate 


aceste mânii, şi nu se tulbura pentru nimic în lume. 

Lucru ciudat!'âşi adusese şi soţia şi o aşezase pe un 
scăunel, cu spatele la balustrada patului. 

EI se plimba provocator, uitându-se la curioşi şi la 
obraznici cu aceeaşi privire cu care îl săgetau şi ei. 

Din respect pentru tânăra soţie, câţiva nobili se 
depărtaseră cu toată pofta de a-l îmbrânci pe Saint-Luc şi 
tăcuseră cu toată dorinţa de a-i adresa câteva cuvinte 
neplăcute. În golul şi liniştea aceasta se plimba fostul 
favorit. 

Jeana, modest îmbrăcată în mantaua de călătorie, aştepta 
cu ochii plecaţi. 

Saint-Luc, înfăşurat cu mândrie în manta, aştepta la 
rândul lui, cu o atitudine care părea mai degrabă că 
cheamă decât că se teme de provocare. 

În sfârşit, cei de faţă aşteptau, pentru a provoca, să afle ce 
venise să facă Saint-Luc la această curte, unde fiecare 
dorea să i se împartă câte puţin din vechea lui favoare. 

Într-un cuvânt, după cum vedem, din toate părţile 
aşteptarea era mare când apăru regele. 

Henric intră foarte agitat, foarte ocupat de a se întărâta 
singur; gâfiiala aceasta perpetuă formează, cea mai mare 
parte din timp, ceea ce se numeşte demnitate la prinți. 

Intră, urmat de Chicot, care luase un aer calm şi demn pe 
care ar fi putut să-l ia regele Franţei care privea la ţinuta 
lui Saint-Luc, ceea ce ar fi trebuit să înceapă a face Henric 
al III-lea. 

— Ah! Domnule, dumneata aici? Strigă deodată regele, 
fără să dea atenţie celor care îl înconjurau, şi semănând 
astfel unui taur din arenele spaniole care, dintre miile de 
oameni, nu văd decât o ceaţă mişcătoare, iar din curcubeul 
cămăşilor, numai culoarea roşie. 

— Da, Sire, răspunse simplu şi modest Saint-Luc 
înclinându-se cu respect. 

Acest răspuns lovi aşa de puţin urechea regelui, această 
ţinută plină de calm şi de respect transmise aşa de puţin 


spiritului său orb, sentimentele de dreptate şi blândeţe pe 
care respectul pentru alţii şi demnitatea personală ar fi 
trebuit să le aţâţe, încât regele continuă fără întrerupere: 

— Într-adevăr, prezenţa dumitale la Luvru mă surprinde în 
mod ciudat. 

La această întrebare brutală, o linişte de moarte se stabili 
între rege şi favoritul său. 

Era liniştea care se stabileşte pe un câmp îngrămădit între 
doi adversari care vin să limpezească o chestiune supremă. 

Saint-Luc o rupse primul. 

— Sire, spuse el cu eleganţa-i obişnuită şi fără să pară 
tulburat de capriciul regal, eu nu sunt surprins decât de un 
lucru, adică, în împrejurările în care se găseşte Maiestatea 
Voastră, să nu mă fi aşteptat. 

— Ce ai spus dumneata, domnule? Răspunse regele cu 
mândria lui regală şi ridicând capul care lua o expresie 
incomparabilă de demnitate în asemenea împrejurări. 

— Sire, răspunse Saint-Luc, Maiestatea Voastră este 
ameninţată de o primejdie. 

— O primejdie? Strigară curtezanii. 

— Da, domnilor, o primejdie mare, reală, serioasă, o 
primejdie în care regele are nevoie de cei care îi sunt 
credincioşi, de la cel mai mic până la cel mai mare; şi, 
convins că într-o nenorocire asemănătoare cu aceea pe 
care o anunţ, regele are nevoie de servicii, vin să depun la 
picioarele regelui meu, oferta umilelor mele servicii. 

— Ah! Ah! Făcu Chicot, vezi tu, fiul meu, că aveam 
dreptate spunând, cine ştie? 

Henric al III-lea nu răspunse numaidecât: el privi 
adunarea, adunarea era mişcată şi jignită; dar Henric 
observă imediat în privirile celor de faţă gelozia care se 
agita în fundul celor mai multe suflete. 

EI înţelese că Saint-Luc făcuse ceva de care era incapabilă 
majoritatea asistenţei, care va să zică, ceva bun. 

Cu toate astea el nu voi să se dea imediat bătut. 


— Domnule, îi spuse el, nu ţi-ai făcut decât datoria căci 
serviciile dumitale ne sunt datorate. 

— Serviciile tuturor supuşilor regelui sunt datorate lui, 
ştiu, Sire, răspunse Saint-Luc; dar în vremurile pe care le 
trăim, mulţi oameni uită să-şi plătească datoriile. Eu, Sire, 
vin să mi-o plătesc pe a mea, fericit dacă Maiestatea Voastră 
ar binevoi să mă socotească întotdeauna în numărul 
debitorilor săi. 

Henric, dezarmat de această blândeţe şi de această 
perseverentă umilinţă, făcu un pas spre Saint-Luc. 

— Aşadar, spuse el, revii nu din alte motive decât din 
acelea pe care le spui, revii fără vreo misiune, fără bilet de 
liberă trecere? 

— Sire, reluă Saint-Luc repede, recunoscând din tonul cu 
care îi vorbea regele că nu mai era în stăpânul său nici 
mânie, revin pur şi simplu pentru a reveni, şi aceasta cât 
mai repede. Acum, Maiestatea Voastră poate să mă închidă 
la Bastilia într-o oră, să mă împuşte în două ore; dar mi-am 
făcut datoria. Sire, Anjou-ul este răsculat, Turenne se va 
răscula, Guyana se ridică pentru a-i da ajutor. Domnul duce 
de Anjou lucrează cu Estul şi Sudul Franţei. 

— Şi e bine ajutat, nu-i aşa? Întrebă regele. 

— Sire, spuse Saint-Luc, care înţelese sensul cuvintelor 
regale, nici sfatul nici înfăţişarea lucrurilor nu-l opresc pe 
duce; şi domnul de Bussy, cât de tare ar fi, nu poate să-l 
liniştească pe fratele vostru de groaza pe care i-a inspirat-o 
Maiestatea Voastră. 

— Ah! Ah! Spuse Henric, tremură, deci, rebelul! 

Şi zâmbi pe sub mustață. 

— Drace! Făcu Chicot mângâindu-şi bărbia, iată un om 
şiret. Şi făcându-i semn regelui cu cotul: 

— Dă-te la o parte, Henric, spuse el, să mă duc să strâng 
mâna domnului de Saint-Luc. 

Această mişcare îl antrenă pe rege. Îl lăsă pe Chicot să-l 
salute pe cel sosit, apoi, mergând încet spre vechiul lui 
prieten şi punându-i mâna pe umeri: 


— Fii bine venit, Saint-Luc, îi spuse el. 

— Ah! Sire, strigă Saint-Luc sărutând mâna regelui, îl 
găsesc în sfârşit pe stăpânul meu mult iubit! 

— Da; dar eu nu te regăsesc, spuse regele, sau cel puţin te 
găsesc atât de slab bietul meu Saint-Luc, încât dacă te-aş fi 
văzut trecând nu te-aş fi recunoscut. 

La aceste cuvinte se auzi o voce de femeie. 

— Sire, spuse această voce, este din cauza durerii de a fi 
displăcut Maiestăţii Voastre. 

Cu toate că această voce fu dulce şi respectuoasă, Henric 
tresări. Vocea aceasta îi era atât de antipatică, întocmai 
cum era lui August zgomotul trăsnetului. 

— Doamna de Saint-Luc! Murmură el, ah! E adevărat; 
uitasem... 

Jeana se aruncă la picioarele lui. 

— Ridică-te, doamnă, spuse regele; îmi place tot ce poartă 
numele de Saint-Luc. 

Jeana luă mâna regelui şi o duse la buze. 

Henric şi-o retrase repede. 

— Duceţi-vă, spuse Chicot tinerei femei, duceţi-vă, şi 
convertiţi-l pe rege, ce naiba! Sunteţi destul de drăguță 
pentru aceasta. 

Dar Henric întorcând spatele Jeanei şi trecându-şi braţul 
în jurul gâtului lui Saint-Luc, intră cu el în apartamentele 
sale. 

— Aşa! Făcu el, am făcut pace, Saint-Luc? 

— Spuneţi, Sire, răspunse curteanul, că mi-aţi acordat 
graţia. 

— Doamnă, îi spuse Chicot Jeanei care stătea nehotărâtă, 
o bună soţie nu trebuie să-şi părăsească soţul... Şi mai ales 
când afla în primejdie. 

Şi o împinse pe Jeana pe urmele regelui şi ale lui Saint- 
Luc. 

CAPITOLUL XXIV. 

Unde se vorbeşte de două personaje importante din 
această povestire pe care cititorul le-a pierdut de câtva 


timp din vedere. 

Există un personaj din această povestire, există chiar 
două, apoi fapte şi gusturi despre care cititorul are dreptul 
să ne ceară socoteală. Cu umilinţa unui autor de prefaţă 
antică, ne vom grăbi să o luăm înaintea acestor întrebări a 
căror importanţă o înţelegem. 

Este vorba mai întâi de un călugăr uriaş, cu sprâncene 
dese; cu buzele roşii şi cărnoase, cu mâinile lungi, cu umerii 
laţi, al cărui gât se micşorează în fiecare zi din ceea ce iau, 
ca să se dezvolte, pieptul şi obrajii. 

Este vorba apoi de un măgar foarte mare ale cărui coapse 
se rotunjesc şi se umflă cu graţie. 

Călugărul tinde în fiecare zi să semene cu un butoi 
susţinut de patru furci. 

Unul locuieşte într-o chilie din mânăstirea Sfânta 
Genoveva, unde toate grațiile Domnului vin să-l viziteze. 

Celălalt locuieşte în grajdul aceleiaşi mânăstiri unde 
trăieşte îndopându-se dintr-o iesle totdeauna plină. 

Unul răspunde la numele de Gorenflot. 

Celălalt ar trebui să răspundă la numele de Panurge. 
Amândoi se bucură, cel puţin deocamdată, de soarta cea 
mai fericită pe care au putut-o visa vreodată un măgar şi un 

călugăr. 

Călugării îl copleşesc cu atenţii pe ilustrul lor tovarăş şi, 
asemenea divinităţilor de al treilea ordin care îngrijeau 
vulturul lui Jupiter, păunul Junonei şi porumbeii Venerei, 
călugării servitori îl îngrăşau pe Panurge în cinstea 
stăpânului lor. 

La bucătăria mânăstirii iese fum mereu; vinul din 
pământurile cele mai renumite din Burgundia curge în 
paharele cele mai mari. 

Soseşte un misionar care a călătorit în ţări depărtate 
pentru răspândirea credinţei; soseşte un trimis secret al 
Papei care aduce indulgenţe din partea Sanctităţii Sale, îi 
este arătat fratele Gorenflot, acest îndoit model al Bisericii 
predicatoare şi luptătoare care mânuieşte vorba ca sfântul 


Luca şi spada ca sfântul Pavel; îi este arătat Gorenflot în 
toată gloria lui, adică în mijlocul unui ospăț: a fost scobită o 
masă pentru pântecele sfânt al lui Gorenflot şi sunt cuprinşi 
de o mândrie nobilă făcând pe călătorul sfânt să vadă că 
Gorenflot înghite el singur porţia a opt dintre cei mai 
rezistenți mâncăcioşi ai mânăstirii. 

Şi când noul venit a contemplat cu cucernicie această 
minune: 

— Ce fire admirabilă, spune stareţul împreunându-şi 
mâinile şi ridicându-şi ochii spre cer, fratelui Gorenflot îi 
place masa şi cultivă artele; vedeţi cum mănâncă! Ah! Dacă 
aţi fi ascultat predica pe care a ţinut-o într-una din nopţi, 
predică în care se oferea să se devoteze pentru triumful 
credinţei! Are o gură care vorbeşte ca aceea a sfântului 
Ioan Gură de Aur şi care înghite ca aceea a lui Gargantua. 

Cu toate astea câteodată, în mijlocul acestor bunătăţi, un 
nor trece pe fruntea lui Gorenflot, păsările din Mans 
degeaba scot aburi înaintea nărilor lui mari, micile stridii de 
Flandra, din care înghite o mie numai jucându-se, cască 
răsucindu-se în zadar în scoica lor sidefată; sticle de diferite 
forme stau neatinse, cu toate că sunt desfundate, Gorenflot 
e trist, lui Gorenflot nu-i e foame, Gorenflot visează. 

Atunci circulă ca sfântul Francisc, sau în leşin ca sfânta 
Tereza şi admiraţia se măreşte. 

Nu mai este un călugăr, este un sfânt; nu mai este nici 
chiar un sfânt, este un semi-zeu; unii chiar merg până acolo 
încât spun că este un zeu întreg. 

— Sst! Se şopteşte, să nu tulburăm visarea fratelui 
Gorenflot. 

Şi toţi se depărtează cu respect. 

Numai stareţul aştepta clipa în care fratele Gorenflot dă 
un semn oarecare de viaţă, se apropie de călugăr, îi luă 
mâna drăgăstos şi îl întrebă cu respect. Gorenflot ridică 
capul şi se uită la stareţ cu nişte ochi năuciţi. 

Vine din altă lume. 

— Ce făceai, demnul meu frate? Întrebă stareţul. 


— Eu? Spunea Gorenflot. 

— Da, dumneata; făceai ceva. 

— Da, părinte, compuneam o cuvântare. 

— În felul aceleia pe care ne-ai ţinut-o aşa de frumos în 
noaptea sfântei Ligi? 

De fiecare dată când i se vorbea de cuvântarea aceasta 
Gorenflot îşi deplângea infirmitatea. 

— Da, spunea el scoțând un suspin, în acelaşi gen. Ah! Ce 
nenorocire că nu am scris-o pe aceea! 

— Un om ca dumneata mai are nevoie să scrie, scumpul 
meu frate? Nu, vorbeşti din inspiraţie, deschizi gura, şi cum 
vorbele Domnului sunt în ea, aceste vorbe curg de pe buze. 

— Crezi? Spunea Gorenflot. 

— Fericit acel ce se îndoieşte, răspundea stareţul. 

Într-adevăr, din timp în timp, Gorenflot, care înţelege 
obligaţiile situaţiei sale, şi care este angajat prin faima 
trecutului, meditează la câte o predică. 

Ca demn urmaş al lui Marcus Tullias, al lui Cezar, al 
sfântului Grigore, al sfântului Augustin, al sfântului Jerome 
şi Tertulian, regenerarea sfintei elocvenţe va începe cu 
Gorenflot. Rerum novas ordo nascitur. 

De asemenea din când în când, la sfârşitul mesei, sau în 
toiul extazului lor, Gorenflot se ridică şi, ca şi cum o mână 
nevăzută l-ar împinge, mereu drept la grajd; ajuns aici, 
priveşte cu drag la Panurge care nechează de bucurie, apoi 
trece mâna-i grea pe părul bogat în care degetele lui mari 
dispar în întregime. Atunci e mai mult decât plăcere, este 
fericire; Panurge nu se mulţumeşte numai să necheze, se şi 
tăvăleşte. 

Starețul şi trei sau patru demnitari ai mânăstirii, îl 
însoțesc de obicei în vizitele sale şi îi produc mii de plăceri 
lui Panurge: unul îi dă prăjituri, altul biscuiţi, altul 
macaroane, ca altădată aceia care voiau să-i placă lui 
Pluton, oferind prăjituri cu miere cerberului. 

Panurge se lasă în voia lor; caracterul lui se acomodează 
uşor; de altfel, el care nu are nimic de admirat, nici de 


compus cuvântări, el care nu are altă reputaţie decât 
încăpăţânarea, lenea şi traiul bun, găseşte că nu mai 
rămâne să dorească nimic şi e cel mai fericit măgar. 

Starețul îl priveşte cu dragoste. 

— Simplu şi blând, spuse el, este virtutea celor tari. 

Gorenflot a auzit că în latineşte ita înseamnă da; aceasta îl 
serveşte admirabil şi la tot ce i se spune, el răspunde ita cu 
o înfumurare care totdeauna îşi face efectul. 

Încurajat de această învoială continuă, stareţul îi spune 
câteodată: 

— Lucrezi prea mult, scumpul meu frate, aceasta te face 
trist. 

Şi Gorenflot răspunde jupânului Joseph Foulon cum îi 
răspunde Chicot câteodată Maiestăţii Sale Henric al III-lea: 

— Cine ştie? 

— Poate mâncărurile noastre sunt proaste, adăugă 
stareţul; ai dori să fie schimbat fratele bucătar? Ştii, fratele 
meu: Quaedam saturationes minus succedunt. 

— Ita, răspunde mereu Gorenflot mângâindu-şi întruna 
măgarul. 

— Îl dezmierzi mereu pe Panurge, spuse stareţul; patima 
călătoriilor are să te apuce iarăşi. 

— O! Răspunde atunci Gorenflot cu un suspin. 

Adevărul e că aici îl tulbură amintirea pe Gorenflot. 

Gorenflot, căruia i se părea înainte îndepărtarea de 
mânăstire o mare nenorocire, a descoperit în surghiun 
bucurii nemăsurate şi necunoscute, al căror izvor este 
libertatea. 

În toiul fericirii sale, un vierme îl rodea la inimă, era 
dorinţa de libertate; libertatea cu Chicot, veselul comesean, 
cu Chicot pe care îliubea fără să ştie de ce, poate pentru că 
îl bătea din când în când. 

— Vai! Spuse sfios un călugăr tânăr care a urmărit jocul 
fizionomiei călugărului, cred că aveţi dreptate, şi că 
şederea la mânăstire îl oboseşte pe cuviosul părinte. 


— Nu chiar aşa, spuse Gorenflot; dar simt că sunt născut 
pentru o viaţă de luptă, pentru politică la răspântii, pentru 
predică la hotare. 

Şi, spunând aceste cuvinte, ochii lui Gorenflot se aprind, el 
se gândeşte la omletele lui Chicot, la vinul de Anjou al 
jupânului Bonhomet, la sala joasă de la Cornul Abundenţei. 

Din seara Ligii, sau mai degrabă din dimineaţa următoare, 
când s-a înapoiat la mânăstire, nu l-au mai lăsat să iasă de 
acolo; de când regele s-a făcut şeful Uniunii, membrii Ligii 
se făcuseră mai prevăzători. 

Gorenflot este atât de simplu încât nici nu a căutat să se 
folosească de situaţia lui pentru a face să i se deschidă 
porţile. 

I s-a spus: 

— Frate, este interzis să ieşi; şi el nu a mai ieşit. 

Nu bănuia nimeni acea flacără lăuntrică ce-i făcea grea 
viaţa în mânăstire. 

Astfel, văzând că tristeţea lui creştea din zi în zi, stareţul îi 
spuse într-o dimineaţă: 

— Scumpul meu frate, nimeni nu trebuie să se opună 
chemării sale. A dumitale este de a lupta pentru Christos; 
du-te deci, şi îndeplineşte misiunea pe care ţi-a încreinţat-o 
Domnul numai, veghează asupra vieţii dumitale preţioase şi 
revino pentru ziua cea mare. 

— Care zi mare? Întrebă Gorenflot nebun de bucurie. 

— Ziua Domnului. 

— Ita! Spuse călugărul cu un aer de adâncă inteligenţă; 
dar, adăugă Gorenflot, pentru ca să mă inspir în mod 
creştinesc din pomeni, daţi-mi câţiva bani. 

Starețul se grăbi să se ducă să caute o pungă mare pe 
care i-o desfăcu lui Gorenflot. Acesta îşi vâri mâna lui mare 
în ea. 

— Veţi vedea ce am să aduc la mânăstire, spuse el băgând 
în buzunarul rasei cea ce luase din punga stareţului. 

— Ai subiectul dumitale de predică, nu-i aşa, scumpul meu, 
frate? Întrebă Joseph Foulon. 


— Da, desigur. 

— Încredinţează-mi-l şi mie. 

— Cu plăcere, dar numai dumitale. 

Starețul se apropie de Gorenflot şi plecă urechea să audă 
mai bine. 

— Ascultă. 

— Ascult. 

— Plaga care bate grânele se bate singură, spuse 
Gorenflot. 

— O! Minunat! O! Sublim! Strigă stareţul. 

Şi cei de faţă luând parte la entuziasmul lui Joseph Foulon, 
repetară după el: „Minunat! Sublim! , 

— Şi acum părinte, sunt liber? Întrebă Gorenflot cu sfială. 

— Da, fiule, spuse stareţul, du-te şi mergi în numele 
Domnului. 

Gorenflot porunci să i se pună şaua pe Panurge, îl încalecă 
cu ajutorul a doi călugări voinici, şi ieşi din mânăstire către 
orele şapte seara. 

Era ziua când Saint-Luc sosise de la Meridor. Veştile care 
veneau din Anjou ţineau Parisul sub emoţii. 

Gorenflot, după ce mersese pe strada Sfântul Ştefan, 
trebui să o ia la dreapta şi să treacă de Iacobini, când 
deodată Panurge tresări: o mână mare îl bătu pe crupă. 

— Cine e? Strigă Gorenflot speriat. 

— Prieten, răspunse o voce pe care Gorenflot crezu că o 
recunoaşte. 

Gorenflot ar fi voit să se întoarcă: dar, întocmai ca 
marinarii, care de câte ori se îmbarcă, trebuie din nou să se 
obişnuiască cu clătinarea corăbiei, de fiecare dată când 
Gorenflot încăleca pe măgarul său, îi trebuia câtva timp 
pentru a-şi recăpăta centrul de greutate. 

— Ce vrei? Spuse el. 

— Eşti bun, respectabilul meu frate, reluă vocea, să-mi 
arăţi drumul care duce la Cornul Abundenţei? 

— Drace! Strigă Gorenflot în culmea bucuriei, este domnul 
Chicot în persoană. 


— Într-adevăr, răspunse Gasconul, mă duceam să te caut 
la mânăstire, scumpul meu frate, când te-am urmat câtva 
timp de teamă să nu mă compromit vorbindu-ţi; dar acum 
când suntem singuri, iată-mă; bună ziua, călugăre. Pe toţi 
dracii! Te găsesc slăbit. 

— Şi eu pe dumneata, domnule Chicot, te găsesc gras, pe 
cuvânt de onoare. 

— Eu cred că ne măgulim unul pe altul. 

— Dar, ce ai sub braţ, domnule Chicot? Întrebă călugărul. 

— Am furat o pulpă de cerb de la Maiestatea Sa, spuse 
Gasconul; o vom frige la grătar. 

— Scumpe domnule Chicot! Strigă călugărul, şi sub braţul 
celălalt? 

— O sticlă cu vin de Cipru, trimis de un rege regelui meu. 

— Să vedem, spuse Gorenflot. 

— E vinul meu preferat, spuse Chicot scoţându-şi haina, 
dar tu, frate călugăr? 

— 0! O! Strigă Gorenflot văzând îndoitul chilipir şi 
bucurându-se aşa de tare pe şaua sa încât Panurge se îndoi 
sub el. O! 0! 

În bucuria lui, călugărul ridică mâinile spre cer şi, cu o 
voce care făcu să tremure geamurile caselor din dreapta şi 
din stânga, cântă, în vreme ce Panurge îl acompania, 
nechezând: 

La muzique a dea appas, 

Mais on ne fait que lentendre. 

Les fleurs ont le parfum tendre, 

Mais l'odeur ne nourrit pas. 

Sans que notre main ytouche Un beau ciel flatte nos yeux, 

Mais le vin coule en la bouche Mais le vin se sent, se 
touche Et se boit; je laime mieux Que musique, fleurs et 
cieux. 

Era pentru prima dată când Gorenflot cânta după aproape 
o lună. 

CAPITOLUL XXV. 


Cum făcură călătoria de la Meridor la Paris cele trei 
personaje principale ale acestei povestiri. 

Să-i lăsăm pe cei doi prieteni să intre la cârciuma Cornul 
Abundenţei, unde Chicot, după cum ne reamintim, nu-l 
ducea nciodată pe călugăr decât cu nişte gânduri a căror 
gravitație era departe de a o bănui, şi să revenim la domnul 
de Monsoreau care făcea drumul în litieră de la Meridor la 
Paris, şi la Bussy, care a plecat de la Angers cu intenţia să 
meargă pe acelaşi drum. 

Numai că, nu e greu pentru un bun călăreț să ajungă pe 
cei care merg pe jos, dar riscă chiar să-i întreacă. 

Acest lucru i se întâmplă lui Bussy. 

Era la sfârşitul lunii mai, când căldura era mare, mai ales 
spre amiază. 

De aceea, domnul de Monsoreau porunci să facă un popas 
în pădurea care se găsea în drum; şi cum dorea ca de 
plecarea lui să afle târziu de tot domnul duce de Anjou, 
supraveghea ca toate persoanele ce-l însoțeau să intre cu el 
în pădurea cea mai deasă până trecea arşiţa soarelui; un 
cal era încărcat de provizii: putură să ia câte o gustare fără 
să recurgă la nimeni. 

În acest timp, trecu Bussy. 

Dar Bussy nu mergea fără să întrebe pe drum dacă nu a 
văzut cineva cai, călăreţi şi o litieră purtată de oameni. 

Până la satul Durtal, obținuse lămuririle cele mai bune şi 
mai satisfăcătoare.; de aceea, convins că Diana era înaintea 
lui, mergea cu calul la pas, ridicându-se în scări când 
ajungea la vreo moviliţă, cu gândul să zărească în 
depărtare mica trupă în mărirea căreia plecase. 

Dar, contrar aşteptării sale, deodată îi lipsiră lămuririle; 
călătorii cu care se încrucişa, nu întâlniseră pe nimeni şi, 
ajungând la primele case din La Fleche, ajunse la 
convingerea că în loc să fi întârziat, o luase înainte, şi că îi 
preceda în loc să-i urmeze. 

Atunci îşi aduse aminte de pădurea pe lângă care trecuse 
în drum şi îşi explică nechezatul calului căruia îi mirosise 


ceva în momentul când intrase în ea. 

Plecă imediat; se opri la o cârciumă, situată la stradă, 
după ce îşi aranjă calul ca să nu-i lipsească nimic, îngrijit 
mai mult de cal decât de sine, deoarece de el avea nevoie 
pentru a alerga, se instală apoi lângă o fereastră, având 
grijă să se ascundă după o bucată de pânză care servea de 
perdea. 

Ceea ce îl hotărâse pe Bussy să-şi aleagă o asemenea 
odăiţă, era motivul că aceasta era aşezată în faţa celui mai 
bun han din oraş şi nu se îndoia că Monsoreau avea să facă 
popas la acest han. 

Bussy ghicise întocmai; către orele patru după amiază, 
văzu un om călare, care se opri la poarta hanului. 

O jumătate de oră mai târziu, veni şi cortegiul. Se 
compunea, ca personaje principale, din conte, contesă, 
Remy şi Gertruda; ca personaje secundare, din opt 
purtători care se schimbau din cinci în cinci leghe. 

Omul călare avea misiunea de a pregăti popasul pentru 
purtătorii litierii. 

Deci, cum Monsoreau era prea gelos ca să mai fie şi 
generos, acest fel de a călători, oricât de neîntrebuinţat ar 
fi fost, nu îngăduia nici greutate nici întârziere. 

Personajele principale intrară unul după altul în han; 
Diana rămase cea din urmă, şi i se păru lui Bussy că 
priveşte cu nelinişte în jurul ei. Prima lui mişcare fu de a se 
arăta, dar avu curajul să se abţină; neprevedera i-ar fi 
pierdut. 

Noaptea veni. Bussy nădăjduia că în timpul nopţii, Remy 
va ieşi, sau că Diana va apare la vreo fereastră: se 
înfăşurase bine în haină şi se aşeză de santinelă în stradă. 

El aştepta astfel până la orele nouă seara; la nouă seara, 
călăreţul plecă. 

Cinci minute după aceea, opt oameni se apropiară de 
poartă: patru intrară în han. 

— O! Îşi spuse Bussy, vor călători noaptea? Ar fi o idee 
minunată pe care ar avea-o domnul de Monsoreau. 


Într-adevăr, totul venea în ajutorul acestei probabilităţi; 
noaptea era plăcută, cerul semănat cu stele; o adiere care 
semăna a fi suflarea pământului întinerit trecea prin aer, 
blândă şi parfumată. 

Litiera ieşi cea dintâi. 

Apoi veniră călare Diana, Remy şi Gertruda. 

Diana privi încă o dată cu atenţie împrejurul ei; dar cum se 
uita, contele o strigă şi fu nevoită să vină lângă litieră. 

Cei patru oameni aprinseră torţe şi merseră pe marginile 
drumului. 

— Bun, spuse Bussy, dacă aş fi comandat eu amănuntele 
acestei călătorii, nu ar fi reuşit atât de bine. 

Şi intră în cârciuma lui, înşeuă calul şi porni să 
urmărească cortegiul. 

De astă dată, nu mai putea greşi drumul, sau să piardă 
cortegiul din vedere: torţele îi arătau clar calea urmată. 

Monsoreau nu o lăsă pe Diana să se depărteze o clipă de 
el. 

Vorbea cu ea, sau mai degrabă o dojenea. 

Vizita în seră servea ca subiect a nenumărate discuţii şi a o 
mulţime de întrebări răutăcioase. 

Remy şi Gertruda îşi făceau semn unul altuia, sau, mai 
bine zis, Remy visa şi Gertruda îl mustra. 

Pricina acestei certe era uşor de explicat: Remy nu mai 
vedea nevoia de a fi îndrăgostit de Gertruda, de când Diana 
o iubea pe Bussy. 

Cortegiul înainta deci, unii certându-se, alţii mustrându-se, 
când Bussy, care urmărea cavalcada fără a fi observat, ca 
să-l prevină pe Remy de prezenţa lui, dădu un semnal din 
fluierul de argint cu care obişnuia să-şi cheme sevitorii la 
hotelul din strada Grenelle-Saint-Honore. 

Sunetul fu ascuţit şi vibrator. 

Acest sunet răsuna de la un capăt la altul al casei şi făcea 
să alerge animale şi oameni. 

Spunem animale şi oameni, deoarece lui Bussy, ca toţi 
oamenilor puternici, îi plăcea să dreseze câini de luptă, cai 


nărăvaşi şi şoimi sălbatici. 

Deci, la auzul fluierului, câinii tresăreau în cuşti, caii în 
eraiduri şi şoimii în colivii. 

Remy îl recunoscu numaidecât. Diana tresări şi privi la 
tânăr care îi făcu un semn afirmativ. 

Apoi trecu în stânga ei şi îi spuse încet: 

— El este. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Monsoreau, şi cine îţi 
vorbeşte, doamnă? 

— Mie? Nimeni, domnule. 

— Ba da; a trecut o umbră pe lângă dumneata şi am auzit 
o voce. 

— Vocea aceea, spuse Diana, este a domnului Remy; nu 
cumva eşti gelos şi pe domnul de Remy? 

— Nu; dar îmi place să aud că se vorbeşte tare, aceasta 
mă distrează. 

— Sunt totuşi unele lucruri care nu se pot spune în faţa 
domnului conte, întrerupse Gertruda venind în ajutorul 
stăpânei ei. 

— Pentru ce? 

— Pentru două motive. 

— Care? 

— Mai întâi, pentru că se pot spune lucruri care nu-l 
interesează pe domnul conte, sau lucruri care îl interesează 
prea mult. 

— Şi de ce gen erau lucrurile pe care le-a spus domnul 
Remy adineauri doamnei? 

— De genul acelora care îl interesează prea mult pe 
domnul. 

— Ce îţi spunea Remy, doamnă? Vreau să ştiu. 

— Spuneam, domnule conte, că dacă vă veţi mai zvârcoli 
astfel, veţi muri mai înainte de a fi făcut a treia parte din 
drum. 

Se putu vedea, la sinistrele raze ale torţelor, faţa lui 
Monsoreau făcându-se tot aşa de palidă ca aceea a unui 
cadavru. 


Diana, tremurândă şi gânditoare, tăcea. 

— Vă aşteaptă în urmă, îi spuse cu o voce abia înţeleasă 
Remy, Dianei; încetiniţi puţin pasul calului; vă va ajunge. 

Remy vorbise aşa de încet, încât Monsoreau nu auzi decât 
un murmur; făcu o sforţare, întoarse capul şi o văzu pe 
Diana care îl urma. 

— Încă o mişcare la fel, domnule conte, spuse Remy, şi nu 
răspund de hemoragie. 

De câtva timp, Diana devenise curajoasă. Odată cu 
dragostea se născuse în ea şi îndrăzneala pe care o femeie 
îndrăgostită o împinge dincolo de marginile judecății; îşi 
întoarse calul şi aşteptă. 

În acelaşi timp, Remy descălecă, dădu frâul Gertrudei ca 
să-l ţină şi se apropie de litieră să stea de vorbă cu bolnavul. 

— Să vedem pulsul, spuse el, mă prind că aveţi 
temperatură. 

După câteva clipe Bussy era alături de Diana. Cei doi tineri 
nu mai aveau nevoie să vorbească pentru a se înţelege. 
Rămaseră mult timp îmbrăţişaţi. 

— Vezi, spuse Bussy rupând cel dintâi tăcerea, tu pleci şi 
eu te urmez. 

— O! Ce frumoase îmi vor fi zilele, Bussy, ce dulci nopţile 
dacă te ştiu astfel totdeauna alături de mine. 

— Dar ziua ne va vedea. 

— Nu, ne vei urma de departe şi numai eu te voi vedea, 
dragul meu Ludovic. La cotituri, în vârful moviliţelor, pana 
pălăriei tale, broderia hainelor tale, batista ta care flutură, 
totul îmi va vorbi în numele tău, totul îmi va spune că mă 
iubeşti. Atunci când se termină ziua, când ceața se lasă în 
câmpie, văd umbra ta aplecându-se să-mi trimită dulcea 
sărutare de seară şi voi fi fericită, foarte fericită! 

— Vorbeşte, vorbeşte mereu, Diana mea mult iubită, tu nu 
poţi să ştii ce armonioasă e vocea ta dulce. 

— Şi când vom merge noaptea, şi aceasta se va întâmpla 
adesea, căci Remy i-a spus că răcoarea nopţii îi face bine la 
rană, când vom merge noaptea, atunci, ca astă seară, din 


când în când voi rămâne în urmă, din când în când te voi 
putea strânge în braţe şi să-ţi spun, într-o repede strângere 
de mână, tot ce am gândit de tine în timpul zilei. 

— O! Cât te iubesc! Cât te iubesc! 

— Vezi tu, spuse Diana, eu cred că sufletele noastre sunt 
atât de strâns unite deoarece, chiar de la distanţă, chiar 
fără a ne vorbi, fără a ne vedea, suntem fericiţi prin 
gânduri. 

— O! Da! Dar să te văd, să te strâng în braţele mele, o! 
Diana, Diana! 

Şi caii se atinseră şi se jucară scuturând frâiele lor 
argintate şi cei doi îndrăgostiţi se strânseră în braţe şi 
uitară de lume. 

Deodată răsună o voce şi îi făcu să tresară pe amândoi, 
Diana de teamă, Bussy de mânie. 

— Doamnă Diana, strigă această voce, unde sunteţi? 
Doamnă Diana, răspundeţi. 

Acest strigăt străbătu spaţiul ca o tristă evocare. 

— O! El este, el este! L-am uitat... Murmură Diana. El este, 
visam! O, dulce vis! Îngrozitoare deşteptare! 

— Ascultă, strigă Bussy, ascultă, Diana, iată-ne uniţi. 
Spune un cuvânt şi nimic nu mi te mai poate lua. Diana, să 
fugim. Cine ne împiedică să fugim? Priveşte: înaintea 
noastră este spaţiul, fericirea, libertatea! Un cuvânt şi 
plecăm! Un cuvânt şi, pierdută pentru el, îmi vei aparţine 
mie pe veci. 

Şi tânărul o reţinea drăgăstos. 

— Şi tatăl meu? Spuse Diana. 

— Când baronul va şti că te iubesc, murmură el. 

— O! Făcu Diana, un tată, ce tot spui? 

Acest singur cuvânt îl făcu pe Bussy să-şi revină. 

— Nimic cu forţa, scumpă Diana, spuse el, porunceşte şi 
eu voi asculta. 

— Ascultă, spuse Diana întinzându-i mâna, soarta noastră 
aceasta este: să fim mai tari ca demonul care ne persecută; 
nu te îndoi şi vei vedea dacă ştiu să iubesc. 


— Trebuie să ne despărţim, Dumnezeule! Murmură Bussy. 

— Contesă! Contesă, strigă vocea, răspundeţi, sau dacă 
nu, mă omor, sar jos din această litieră infernală. 

— Adio, spuse Diana, adio; va face cum spune, se va omori. 

— Îl plângi? 

— Gelosule, făcu Diana cu un accent adorabil şi cu un 
zâmbet fermecător. 

Şi Bussy o lăsă să plece. 

Din două salturi, Diana se înapoie lângă litieră; ea îl găsi 
pe conte pe jumătate leşinat. 

— Opriţi, murmură contele, opriţi! 

— Drace! Spuse Remy, nu opriţi! Este nebun; dacă vrea să 
se omoare, nu are decât. 

Şi litiera continuă să meargă. 

— Dar după cine strigaţi? Întrebă Gertruda. Doamna e 
aici, lângă mine. Veniţi, doamnă şi răspundeţi-i, într-adevăr 
domnul aiurează. 

Diana, fără să rostească un cuvânt, intră în cercul de 
lumină răspândit de torţe. 

— Ah! Făcu Monsoreau istovit, unde erai? 

— Unde vrei să fiu, domnule, dacă nu în spatele dumitale. 

— Alături de mine, doamnă, alături de mine; nu mă părăsi. 

Diana nu mai avea nici un motiv să rămână în urmă; ea 
ştia că Bussy o urma. Dacă noaptea ar fi fost luminată de 
razele lunii, ea l-ar fi putut vedea. 

Ajunseră la locul de popas. 

Monsoreau se odihni câteva ore şi voi să plece. 

Se grăbea, nu pentru a ajunge la Paris, ci pentru a se 
depărta de Angers. 

Din când în când scena pe care am povestit-o se repeta. 

Remy spunea foarte încet: 

— Să se înăbuşe de mânie, şi onoarea medicului va fi 
salvată. 

Dar Monsoreau nu muri; dimpotrivă, după zece zile, 
ajunsese la Paris şi mergea simţitor spre bine. 

Remy era un om şiret, mai şiret decât ar fi voit să pară. 


În timpul celor zece zile cât durase călătoria, Diana, cu 
ajutorul dragostei, învinsese toată mândria lui Bussy. 

Îl convinsese să se prezinte lui Monsoreau şi să-i arate 
prietenia ce i-o purta. 

Motivul vizitei era foarte simplu: sănătatea contelui. 

Remy îngrijea pe soţ şi aducea bilete soţiei. 

— Esculap şi Mercur, spunea el, am două slujbe deodată. 

CAPITOLUL XXVI. 

Cum ajunse la Paris ambasadorul domnului duce de Anjou 
şi ce primire i se făcu. 

În timpul acesta, nu se vedeau reapărând la Luvru nici 
Caterina, nici ducele de Anjou şi vestea unei neînţelegeri 
între cei doi fraţi creştea din zi în zi în importanţă. Regele 
nu primise nici o ştire de la mama sa, şi, în loc să se la după 
proverb: „Lipsă de ştiri, ştiri bune!”, el îşi spunea, 
dimpotrivă, clătinând din cap: 

— Lipsă de ştiri, ştiri proaste! 

Favoriţii adăugau: 

— Frangois, rău sfătuit, o va fi reţinut pe mama voastră. 

Francois rău sfătuit. În adevăr, toată politica acestei 
domnii ciudate şi a celor trei domnii de mai înainte se 
reducea la aceasta. 

Rău sfătuit fusese regele Carol al IX-lea când, dacă nu 
poruncise, cel puţin încuviinţase noaptea Sfântului 
Bartolomeu. Rău sfătuit fusese Francisc al II-lea, când 
poruncise măcelul de la Amboise. 

Rău sfătuit fusese Henric al II-lea, tatăl acestui neam 
pervers, când pusese să fie arşi atâţia eretici şi conspiratori 
înainte de a fi ucis de către Montgomery, care şi el fusese 
rău sfătuit, se spunea, când fierul lancei sale pătrunsese 
într-un chip atât de nenorocit în viziera de la casca regelui 
său. 

Nimeni nu îndrăzneşte să spună unui rege: 

— Fratele vostru are sânge stricat în vine; el caută, după 
cum este obiceiul în familia voastră, să vă detroneze, să vă 
tundă sau să vă otrăvească; el vrea să vă facă ce i-aţi făcut 


fratelui vostru mai mare, ceea ce fratele vostru mai mare i-a 
făcut fratelui său, ceea ce mama voastră v-a învăţat pe toţi 
să vă faceţi unii altora. 

Nu, un rege de pe vremea aceea mai ales, un rege din 
veacul al XVI-lea ar fi luat aceste observaţii drept insulte, 
căci un rege era pe vremea aceea un om, şi numai civilizaţia 
a putut face din el o reproducere a lui Dumnezeu, ca 
Ludovic al XVI-lea, sau o legendă fără răspundere, cum este 
un rege constituţional. 

Favoriţii îi spuneau deci lui Henric al III-lea: 

— Sire, fratele vostru este rău sfătuit. 

Şi, cum numai o singură persoană avea în acelaşi timp 
puterea şi mintea de a-l sfătui pe Francois, împotriva lui 
Bussy se ridica furtuna, în fiecare zi mai furioasă şi mai gata 
să izbucnească. 

Se ajunse în sfaturile publice să se găsească mijloace de 
intimidare şi în sfaturile particulare să se caute mijloace de 
nimicire, când sosi vestea că Monseniorul duce de Anjou 
trimitea un ambasador. 

Cum veni acestă veste? Prin cine veni? Cine o aduse? Cine 
o răspândi? 

Ar fi mai uşor de spus cum se ridică vârtejurile de vânt în 
aer, vârtejurile de praf în câmpii, vârtejurile de zvonuri în 
oraşe. 

Ezistă un demon care pune aripi unor veşti şi le dă drumul 
ca unor vulturi în spaţiu. 

Când aceea pe care am spus-o adineauri sosi la Luvru, fu o 
aprindere generală. 

Regele se făcu palid de mânie, iar curtenii, exagerând ca 
de obicei patima stăpânului, se făcură vineţi. 

Se făcură jurăminte. 

Ar fi greu de spus ce jurăminte se făcură, însă printre 
altele erau acestea: 

Că dacă ambasadorul acesta va fi bătrân, va fi batjocorit, 
luat în râs, închis la Bastilia; „Că dacă va fi tânăr, va fi 


spintecat, găurit, rupt în bucățele, care vor fi trimise în 
toate provinciile Franţei ca o dovadă a mâniei regale.” 

Şi favoriţii, după obiceiul lor, începură să-şi lustruiască 
spadele, să ia lecţii de scrimă şi să arunce cu pumnalul în 
ziduri. Chicot îşi lăsă spada în teacă, la fel şi pumnalul şi 
începu să cugete adânc. 

Regele văzându-l pe Chicot că se gândeşte, îşi aduse 
aminte că Chicot, într-o zi, într-o încurcătură care se 
lămurise mai târziu, fusese de părerea reginei mame, care 
avusese dreptate. 

El înţelese deci că în Chicot stătea înţelepciunea regatului 
şi îl întrebă. 

— Sire, răspunse acesta după o lungă gândire, sau 
Monseniorul duce de Anjou vă trimite un ambasador, sau nu 
vă trimite. 

— La naiba, spuse regele, era atâta nevoie să-ţi găureşti 
obrajii cu pumnul ca să găseşti această frumoasă dilemă. 

— Răbdare, răbdare, cum spune, în limba maestrului 
Machiavelli, augusta voastră mamă, pe care Dumnezeu s-o 
aibe în pază; răbdare. 

— Vezi şi tu că am, spuse regele, deoarece te ascult. 

— Dacă vă trimite un ambasador, înseamnă că crede că o 
poate face; dacă crede că o poate face, el care este 
prevederea în persoană, înseamnă că se simte tare, 
înseamnă să-l menajăm. Să respectăm puterile, să le 
înşelăm, dar să nu ne jucăm cu ele; să primim pe 
ambasadorul lor şi să-i arătăm întreaga noastră plăcere de 
a-l vedea. Asta nu ne angajează cu nimic. Vă mai amintiţi 
cum l-a îmbrăţişat fratele vostru pe acel bun amiral Coligny 
care venea ca ambasador din partea hughenoţilor, care, şi 
ei, se credeau o putere? 

— Atunci tu aprobi politica fratelui meu Carol al IX-lea? 

— Nu, să ne înţelegem; citez un fapt şi adaug: dacă mai 
târziu vom găsi mijlocul, nu de a-l nimici pe un sărman 
crainic, trimis, comis sau ambasador, dacă mai târziu vom 
găsi mijlocul de a-l apuca de gât pe stăpân, pe conducător, 


pe şef, pe marele prea onoratul prinţ, Monseniorul duce de 
Anjou, adevăratul, şi unicul vinovat, împreună cu cei trei 
Guisi bineînţeles, şi să-l zăvorâm într-o fortăreață mai 
puternică decât Luvrul, O! Sire! S-o facem. 

— Îmi place această introducere, spuse Henric al III-lea. 

— La naiba, nu ai gusturi proaste, fiule, spuse Chicot. 
Urmez deci. 

— Urmează! 

— Dar dacă nu trimite ambasador, de ce să-i lăsăm să 
mugească pe toţi prietenii tăi? 

— Să mugească! 

— Înţelegi; aş spune să răcnească, dacă ar putea fi luaţi 
drept nişte lei. Spun să mugească... Pentru că... Ascultă, 
Henric, ţi-e mai mare mila să vezi nişte voinici, mai bărboşi 
decât maimuţele din menajeria ta, jucându-se ca nişte copii 
de-a fantoma, şi încercând să înfricoşeze nişte bărbaţi 
strigând: „Hu! Hu!” Fără să mai punem la socoteală că, 
dacă ducele de Anjou nu trimite pe nimeni, îşi vor închipui 
că din pricina lor şi se vor crede nişte personaje. 

— Chicot, uiţi că bărbaţii despre care îmi vorbeşti sunt 
prietenii mei, singurii mei prieteni. 

— Vrei tu să-ţi câştig o mie de scuzi, o regele meu? Spuse 
Chicot. 

— Vorbeşte. 

— Prinde-te cu mine că bărbaţii aceştia vor rămâne 
credincioşi la orice încercare, iar eu mă voi prinde că voi 
avea trei din patru de partea mea, cu trup şi suflet, de acum 
până mâine seară. 

Siguranţa cu care vorbea Chicot îl făcu pe Henric să 
rămână pe gânduri. Nu răspunse. 

— A! Spuse Chicot, iată că visezi şi tu, iată că îţi înfunzi 
frumosul tău pumn în falca-ţi încântătoare. Eşti mai tare 
decât te credeam, fiule, căci văd că ai început să miroşi 
adevărul. 

— Atunci, ce mă sfătuieşti? 


— Te sfătuiesc să aştepţi, regele meu. Jumătate din 
înţelepciunea regelui Solomon stă în aceste cuvinte. Dacă îţi 
va sosi un ambasador, fă o mutră bună; dacă nu îţi va veni 
nimeni, fă ce vei voi; dar mulţumeşte-i cel puţin fratelui tău, 
pe care nu trebuie, te rog să mă crezi, să-l sacrifici pentru 
caraghioşii tăi. La naiba, este un mare ticălos, ştiu bine, dar 
este Valois. Ucide-l dacă îţi convine, dar, pentru onoarea 
numelui, nu îl degrada; are el destulă grijă s-o facă şi fără 
tine. 

— Ai dreptate, Chicot. 

— Încă o lecţie nouă pe care mi-o datorezi; din fericire nu 
le mai socotim. Acum, lasă-mă să dorm, Henric; au trecut 
opt zile de când m-am văzut silit să-l îmbăt pe un călugăr şi, 
când fac asemenea lucruri, o săptămână întreagă mă simt 
ameţit. 

— Un călugăr! Oare este călugărul acela de la Sfânta 
Genoveva despre care mi-ai mai vorbit? 

— Chiar el. Nu i-ai făgăduit o mânăstire? 

— Eu? 

— La naiba! Cel puţin să faci şi tu atâta lucru pentru el 
după câte a făcut el pentru tine. 

— Îmi este devotat? 

— 'Te adoră. A propos, fiule. 

— Ce? 

— Peste trei săptămâni este Ziua Domnului. 

— Ei şi? 

— Nădăjduiesc că ne pregăteşti vreo procesiune frumoasă. 

— Eu sunt regele Prea Creştin şi este de datoria mea, să 
dau poporului meu pilda credinţei. 

— Şi ai să faci, ca de obicei, opriri în cele patru mari 
mânăstiri din Paris? 

— Ca, de obicei. 

— Mânăstirea Sfânta Genoveva face parte şi ea, nu-i aşa? 

— Fără îndoială esta a doua la care socotesc să mă duc. 

— Bine. 

— Pentru ce mă întrebi? 


— Pentru nimic. Sunt curios, atâta tot. Acum ştiu ceea ce 
voiam să ştiu. Bună seara, Henric. 

În clipa aceea, şi în vreme ce Chicot se pregătea să tragă 
un somn, se auzi o mare zarvă în Luvru. 

— Ce e zgomotul acela? Întrebă regele. 

— Haide, spuse Chicot, este scris să nu pot dormi, Henric. 

— Ei bine? 

— Fiule, închiriază-mi o cameră în oraş, sau părăsesc 
serviciul tău; pe cuvântul meu de onoare, Luvrul a ajuns de 
nelocuit. 

În acest moment căpitanul gărzilor intră; avea un aer 
foarte îngrozit. 

— Ce s-a întâmplat, întrebă regele. 

— Sire, răspunse căpitanul, trimisul domnului duce de 
Anjou a sosit la Luvru. 

— Cu vreo suită? Întrebă regele. 

— Nu, singur. 

— Atunci, trebuie să-l primeşti cu atât mai bine, Henric, 
căci este un viteaz. 

— Haide, spuse regele încercând să ia o înfăţişare liniştită 
pe care o dezminţea paloarea obrajilor, haide, să se adune 
toată curtea mea în sala cea mare şi să fiu îmbrăcat în 
negru; trebuie să fii trist îmbrăcat când ai nenorocirea să 
tratezi printr-un ambasador cu fratele tău! 

CAPITOLUL XXVII. 

Care nu este altceva decât urmarea celui dinainte, scurtat 
de autor din pricina sfârşitului de an. 

Tronul lui Henric al III-lea se ridica în sala cea mare. În 
jurul acestui tron fremăta o mulţime zgomotoasă. Regele 
veni să se aşeze pe tron, trist şi cu fruntea încreţită. 

Toţi ochii erau îndreptaţi spre galeria prin care căpitanul 
gărzilor trebuia să introducă pe trimis. 

— Sire, spuse Qulus aplecându-se la urechea regelui, ştiţi 
numele acestui ambasador? 

— Nu, ce mă importă? 


— Sire, este domnul de Bussy; insulta nu este ea oare 
întreită? 

— Nu văd care ar putea să fie insulta, spuse Henric 
silindu-se să-şi păstreze sângele rece. 

— Poate că Maiestatea Voastră nu o vede, spuse 
Schomberg, însă noi o vedem. 

Henric nu răspunse; el simţea cum clocoteşte mânia şi ura 
în jurul tronului său şi se felicita în sinea lui că a aruncat 
două metereze de aceeaşi putere între ele şi duşmanii săi. 

Quelus, îngălbenind şi roşind rând pe rând, îşi sprijini 
amândouă manile pe garda spadei. 

Schomberg îşi scoase mânuşile şi trase pe jumătate 
pumnalul afară din teacă. 

Maugiron îşi luă spada din mâinile unui paj şi şi-o agăţă de 
centură. 

D'Epernon îşi răsuci mustăţile până la ochi şi se aşeză 
înapoia tovarăşilor săi. 

Cât despre Henric, asemenea cu vânătorul care îşi aude 
câinii urlând împotriva mistreţului, îi lăsa pe favoriţi să se 
frământe, şi zâmbea. 

— Lăsaţi-l să intre, spuse el. 

La aceste cuvinte o linişte mormântală se făcu în sală şi din 
fundul acestei linişti s-ar fi zis că se auzea clocotind încet 
mânia regelui. 

Atunci un pas hotărât, atunci nişte picioare ale căror 
pinteni răsunau cu mândrie pe lespezi, răsună în galerie. 

Bussy intră cu mintea sus, cu privirea liniştită şi cu pălăria 
în mână. 

Niciunul din cei care înconjurau pe rege nu atrase privirea 
semeaţă a tânărului. 

EI înaintă drept spre Henric, salută cu plecăciune şi 
aşteptă să fie întrebat, oprindu-se mândru în faţa tronului, 
dar cu o mândrie cu totul personală, mândrie de gentilom 
care nu avea nimic insultător pentru maiestatea regală. 

— Dumneata aici, domnule de Bussy! Te credeam în fundul 
Anjou-lui. 


— Sire, spuse Bussy, eram într-adevăr! Dar, cum vedeţi, I- 
am părăsit. 

— Şi ce te aduce în ţara noastră? 

— Dorinţa de a prezenta umilele mele respecte Maiestăţii 
Voastre. 

Regele şi favoriţii se priviră; se vedea bine că aşteptau 
altceva de la aprigul tânăr. 

— Şi... Nimic altceva? Spuse cu destulă mândrie regele. 

— Voi adăuga, Sire, porunca pe care am primit-o de la 
Alteţa Sa Monseniorul duce de Anjou, stăpânul meu, de a 
adăuga respectele sale la ale mele. 

— Şi ducele nu ţi-a spus nimic altceva? 

— Mi-a spus că fiind pe punctul de a se înapoia cu regina 
mamă, ar dori ca Maiestatea Voastră să afle de înapoierea 
unuia din cei mai credincioşi supuşi ai săi. 

Regele, aproape înăbuşit de surpriză, nu putu să continue 
interogatoriul. 

Chicot se folosi de întrerupere pentru a se apropia de 
ambasador. 

— Bună ziua, domnule de Bussy, spuse el. 

Bussy se întoarse, uimit de a avea un prieten în toată 
adunarea. 

— A! Domnul Chicot, te salut şi încă din toată inima, 
răspunse Bussy. Ce mai face domnul de Saint-Luc? 

— Dar, foarte bine; se plimbă în clipa de faţă împreună cu 
soţia sa prin dreptul coliviilor. 

— Şi aceasta e tot ce aveai să-mi spui, domnule de Bussy? 
Întrebă regele. 

— Da, Sire; dacă va mai rămâne vreo altă veste 
importantă, Monseniorul duce de Anjou va avea cinstea să 
v-o anunţe singur. 

— Foarte bine, spuse regele. 

Şi, ridicându-se tăcut de pe tron, el cobori cele două 
trepte. 

Audienţa era terminată, grupurile se împrăştiară. 


Bussy băgă de seamă, cu coada ochiului, că era înconjurat 
de cei patru favoriţi, şi ca închis într-un cerc viu plin de 
freamăt şi de ameninţări. 

La marginea sălii, regele vorbea în şoaptă cu cancelarul 
său. 

Bussy se făcu că nu vede nimic şi continuă să stea de 
vorbă cu Chicot. 

Atunci, ca şi când ar fi făcut şi el parte din complot şi s-ar fi 
hotărât să-l izoleze pe Bussy, regele strigă: 

— Vino aici, Chicot, spuse el, avem să-ţi spunem ceva. 

Chicot îl ascultă pe Bussy cu o curtenie care se vedea că 
vine din partea unui gentilom. 

Bussy îi înapoie salutul tot cu atâta eleganţă şi rămase 
singur în mijlocul cercului. 

Atunci îşi schimbă ţinuta şi faţa: din liniştit cum fusese cu 
regele, el devenise politicos cu Chicot; din politicos se făcu 
grațios. 

Văzându-l pe Qulus că se apropie de el: 

— Ei! Bună ziua, domnule Quelus, îi spuse el, pot avea 
cinstea să te întreb cum mai merge casa dumitale? 

— Destul de prost, domnule, răspunse Quelus. 

— O! Doamne, strigă Bussy ca şi când ar fi fost îngrijorat 
de acest răspuns, şi ce s-a întâmplat oare? 

— Există ceva care ne jenează foarte mult, răspunse 
Quelus. 

— Ceva? Făcu Bussy mirat; ei! Nu sunteţi, dumneata şi ai 
dumitale, destul de puternici şi mai cu seamă dumneata, 
domnule de Quelus, pentru a răsturna acest ceva! 

— Iartă-mă, domnule, spuse Maugiron îndepărtându-l pe 
Schomberg care înainta pentru a-şi spune cuvântul în 
această convorbire care făgăduia să fie interesantă, nu 
ceva, dar cineva voia să spună domnul de Quelus. 

— Dar dacă îl jenează cineva pe domnul de Quelus, spuse 
Bussy, să-l împingă cum ai făcut dumneata adineauri. 

— Acesta este şi sfatul pe care i l-am dat, domnule de 
Bussy, spuse Schomberg, şi cred că Qulus este hotărât să-l 


urmeze. 

— A! Dumneata eşti, domnule de Schomberg, spuse Bussy, 
nu aveam cinstea să te recunosc. 

— Poate, spuse Schomberg, pentru că mai am încă 
albastru pe faţa. 

— Nu, eşti foarte palid, dimpotrivă; nu cumva eşti 
indispus, domnule? 

— Domnule, spuse Schomberg, dacă sunt palid, sunt de 
mânie. 

— Aşa! Dar şi dumneata eşti ca şi domnul de Quelus, jenat 
de ceva sau cineva? 

— Da, domnule. 

— Ca şi mine, spuse Maugiron, şi eu am pe cineva care mă 
jenează. 

— Tot spiritual dragul meu domn de Maugiron, spuse 
Bussy; dar într-adevăr, domnilor cu cât vă privesc mai mult, 
cu atât figurile dumneavoastră tulburate mă preocupă. 

— Pe mine mă uiţi, domnule, spuse d'Epernon aşezându-se 
cu mândrie în faţa lui Bussy. 

— Iartă-mă, domnule d'Epernon, erai înapoia celorlalţi, 
după obiceiul dumitale, şi am atât de puţin plăcerea dea te 
cunoaşte, încât nu eu eram acela care trebuia să vorbească 
cel dintâi. 

Era un spectacol curios zâmbetul şi nepăsarea lui Bussy, 
aşezat între aceşti patru furioşi ai căror ochi vorbeau cu o 
elocvenţă grozavă. 

Pentru a nu înţelege unde voiau să ajungă, trebuia ca 
cineva să fie orb sau prost. 

Pentru a avea aerul de a nu înţelege, trebuia să fii Bussy. 

El rămase tăcut, şi chiar zâmbetul nu îi dispăru de pe 
buze. 

— În sfârşit! Spuse Quelus, care cel dintâi îşi pierdu 
răbdarea, lovind lespedea cu cisma. 

Bussy ridică ochii spre tavan şi privi în jurul lui. 

— Domnule, spuse el, bagi de seamă ce ecou are sala 
aceasta? Nimic nu întoarce sunetul ca zidurile de marmură, 


iar vocile sunt de două ori mai sonore sub bolțile de stuc; cu 
totul dimpotrivă, când te găseşti în plin câmp, sunetele se 
împart şi mi se pare, pe cinstea mea, că şi norii îşi iau 
partea lor. Spun acest lucru după Aristofan. L-aţi citit pe 
Aristofan, domnilor? 

Maugiron crezu că a înţeles invitaţia lui Bussy şi se 
apropie de tânăr pentru a-i vorbi la ureche. 

Bussy îl opri. 

— Nu-mi face destăinuiri aici, domnule, te rog, îi spuse el; 
ştii cât de gelos este Maiestatea Sa; ar crede că îl vorbim de 
Tău. 

Maugiron se depărtă mai furios ca oricând. 

Schomberg îi luă locul şi, pe un ton înţepat: 

— Eu, spuse el, sunt un German foarte greoi, foarte 
mărginit, însă foarte sincer; vorbesc tare pentru a le da 
celor care mă ascultă toate posibilităţile de a mă auzi; dar 
când vorba mea, pe care încerc să o fac cât mai desluşită cu 
putinţă, nu este auzită pentru că acela căruia mă adresez 
este surd, sau nu este înţeleasă pentru că acela căruia îi 
vorbesc nu vrea să înţeleagă, atunci eu... 

— Dumneata? Spuse Bussy, aţintind asupra tânărului a 
cărui mână agitată se depărta de centru, una din acele 
priviri cum numai tigrii sunt în stare să arunce din marile 
lor pupile, priviri care par să ţâşnească dintr-o prăpastie şi 
să verse neîncetat puhoaie de foc. Dumneata...? 

Schomberg se opri. 

Bussy ridică din umeri, se răsuci pe călcâie şi îi întoarse 
spatele. 

Se găsi faţă în faţă cu d'Epernon. 

D'Epernon era pornit şi nu-i mai era cu putinţă să dea 
înapoi. 

— Vedeţi, domnilor, spuse el, cât de provincial a ajuns 
domnul de Bussy de când cu fuga pe care a făcut-o cu 
domnul duce de Anjou; are barbă şi nu are nod la spadă: 
are cizme negre şi o pălărie cenuşie. 


— Este o observaţie pe care eram gata să mi-o fac şi eu 
dragul meu domn d'Epernon. Văzându-te aşa de bine 
îmbrăcat mă gândeam unde îl pot duce pe un om câteva zile 
de lipsă; iată-mă silit, eu Ludovic de Bussy, senior de 
Clermont, să iau model de gust după un mic gentilom 
gascon. Dar lasă-mă să trec, te rog; eşti atât de aproape de 
mine încât m-ai călcat pe picior şi domnul de Quelus la fel, 
lucru pe care l-am simţit prin cizme, adăugă el cu un 
zâmbet încântător. 

În clipa aceea Bussy, trecând printre d'Epernon şi Quelus, 
întindea mâna lui Saint-Luc care tocmai intrase. 

Saint-Luc simţi această mână plină de sudoare. 

EI înţelese că se petrecea ceva neobişnuit şi îl trase pe 
Bussy afară din grup mai întâi, apoi afară din sală. 

Un murmur ciudat se auzea printre favoriţi şi cuprindea şi 
celelalte grupuri de curteni. 

— Este de necrezut, spunea Qu€lus, l-am insultat şi nu mi- 
a răspuns. 

— Eu, spuse Maugiron, l-am provocat şi nu mi-a răspuns. 

— Eu, l-am călcat pe picior, striga d'Epernon, l-am călcat 
pe picior şi nu mi-a răspuns. 

— Este limpede că nu a voit să înţeleagă, spuse Quelus. 
Trebuie să fie ceva la mijloc. 

— Eu ştiu ce e, spuse Schomberg. 

— Şi ce e? 

— Este că simte că noi patru îl vom ucide şi nu vrea să fie 
UCIS. 

În clipa aceea regele se apropie de ei. Chicot îi vorbea la 
ureche. 

— Ei bine! Făcu regele, ce spunea oare domnul de Bussy? 
Mi s-a părut că aud vorbindu-se cam tare în partea aceasta. 
— Voiţi să ştiţi ce spunea domnul de Bussy, Sire? Întrebă 

d'Epernon. 

— Da, ştiţi că sunt curios, răspunse regele zâmbind. 

— Pe legea mea, nimic bun, Sire, spuse Quelus; nu mai 
este Parizian. 


— Şi ce este oare? 

— Este ţăran. Se dă în lături. 

— O! O! Făcu regele, ce vrea să spună asta? 

— Vrea să spună că, dacă voi asmuţi un câine ca să-i muşte 
pulpele, spuse Qu€lus, nu se ştie dacă, prin cizme, va băga 
de seamă. 

— Iar eu, spuse Schomberg, am o momâie acasă, îi voi 
pune numele Bussy. 

— Eu, spuse d'Epernon, voi merge mai drept şi mai 
departe. Astăzi l-am călcat pe picior, mâine îl voi pălmui. 
Este un viteaz prefăcut, un viteaz din amor propriu: îşi zice: 
„M-am bătut destul pentru onoare, vreau să fiu prevăzător 
când este vorba de viaţă”. 

— Ei, ce! Domnilor, spuse Henric cu o mânie prefăcută, aţi 
îndrăznit să maltrataţi la mine în Luvru pe un gentilom care 
este al fratelui meu? 

— Vai! Da, spuse Maugiron răspunzând la mânia prefăcută 
a regelui printr-o umilinţă prefăcută, şi cu toate că l-am 
maltratat destul de rău, Sire, vă jur că nu a răspuns nimic. 

Regele îl privi pe Chicot zâmbind şi aplecându-se la 
urechea lui: 

— Mai găseşti că mugesc, Chicot? Întrebă el. Mi se pare că 
au răcnit, ce zici? 

— Ei! Spuse Chicot, poate că au miorlăit. Cunosc unii 
oameni cărora ţipătul pisicii le face grozav de rău la nervi. 
Poate că domnul de Bussy o fi din aceştia. lată pentru ce va 
fi ieşit fără să răspundă. 

— Crezi! Spuse regele. 

— Cine va trăi va vedea, răspunse sentenţios Chicot. 

— Lasă-l, spuse Henric; cum e stăpânul, aşa-i şi valetul. 

— Voiţi să spuneţi prin aceste cuvinte, Sire, că Bussy este 
valetul fratelui vostru? V-aţi înşela amarnic. 

— Domnilor, spuse Henric, mă duc la regină, cu care iau 
masa. În curând ne vom vedea; Gelozii [1] vin să ne joace o 
farsă, vă invit să veniţi să-i vedeţi. 


Cei de faţă se înclinară respectuos, iar regele ieşi pe uşa 
cea mare. 

Tocmai atunci domnul de Saint-Luc intra pe uşa cea mică. 

EI opri cu un gest pe cei patru gentilomi care se pregăteau 
să iasă. 

— Scuză-mă, domnule de Quelus, spuse el salutând 
locuieşti tot în strada Saint-Honore? 

— Da, dragă prietene, pentru ce? Întrebă Qu€lus. 

— Am să-ţi spun două cuvinte. 

— Ah! Ah! 

— Şi dumneata, domnule de Schomberg, voi îndrăzni să 
mă interesez de adresa dumitale. 

— Eu locuiesc în strada Bethisy, spuse Schomberg uimit. 

— D'Epernon, o ştiu pe a dumitale. 

— Strada Grenell. 

— Eşti vecinul meu. Şi dumneata, Maugiron? 

— Eu, stau în cartierul Luvrului. 

— Voi începe deci cu dumneata, dacă îmi vei îngădui; sau 
mai bine, nu, cu dumneata, Quelus. 

— Minunat! Mi se pare că înţeleg. Vii din partea domnului 
de Bussy? 

— Nu spun din a cui parte vin, domnilor. Am să vă vorbesc, 
atâta tot. 

— La toţi patru? 

— Da. 

— Ei bine! Dar dacă nu vrei să ne vorbeşti la Luvru, după 
cum presupun, pentru că locul este rău, ne putem duce la 
unul din noi. Putem auzi cu toţii ceea ce ai să ne spui la 
fiecare în parte. 

— Foarte bine. 

— Haideţi la Schomberg atunci, în strada Bethisy, se află la 
doi paşi. 

— Da, haideţi la mine, spuse tânărul. 

— Fie, domnilor, spuse Saint-Luc, şi îi salută din nou. 

— Arată-ne drumul, domnule de Schomberg. 

— Bucuros. 


Cei cinci gentilomi ieşiră din Luvru ţinându-se de braţ şi 
ocupând toată lărgimea străzii. 

În urma lor mergeau lacheii înarmaţi până în dinţi. 

Ajunseră astfel în strada Bethisy şi Schomberg porunci să 
se pregătească salonul cel mare al hotelului. 

Saint-Luc se opri în anticameră. 

CAPITOLUL XXVIII. 

Cum se achită domnul de Saint-Luc de însărcinarea care îi 
fusese dată de Bussy. 

Să-l lăsăm o clipă pe Saint-Luc în anticamera lui 
Schomberg şi să vedem ce se petrecuse între el şi Bussy. 
Bussy părăsise după cum am spus sala de audienţă cu 
prietenul său, salutând pe toţi acei pe care spiritul de 
linguşire nu-i absorbea până acolo încât să-l neglijeze pe un 
om atât de temut ca Bussy. 

Căci, în aceste timpuri de forţă brutală unde puterea 
personală era totul, un om putea, dacă era viguros şi 
îndemânatic, să-şi croiască un mic regat sufletesc şi moral 
în frumosul regat al Franţei. 

Astfel domnea Bussy la curtea regelui Henric al III-lea. 

— Dar în ziua aceea, după cum am văzut, Bussy fusese 
primit destul de prost în regatul său. 

Odată afară din sală, Saint-Luc se opri, privindu-l cu 
nelinişte; 

— Ţi-e rău, prietenul meu? Îl întrebă el, într-adevăr ai 
îngălbenit încât s-ar crede că eşti pe punctul de a leşina. 

— Nu, spuse Bussy, mă înăbuş numai de mânie. 

— Ei bine, dai atenţie aluziilor acestor caraghioşi? 

— Drace, dacă dau atenţie, dragă prietene, ai să judeci. 

— Haide, haide, Bussy, fii calm. 

— Eşti admirabil cu calmul tău; dacă ţi-ar fi spus jumătate 
din cele ce am auzit eu, cu temperamentul tău pe care-l 
cunosc, ar fi fost până acum moarte de om. 

— În sfârşit, ce doreşti? 

— Eşti prietenul meu, Saint-Luc şi mi-ai dat o dovadă 
groaznică de prietenie. 


— Ah! Dragă prietene, spuse Saint-Luc care îl credea pe 
Monsoreau mort şi îngropat, nu e nevoie să-mi mulţumeşti, 
nu-mi mai vorbi de acest lucru; mă superi; într-adevăr 
lovitura a fost frumoasă şi mai ales a reuşit de minune; dar 
nu am atâta merit, pentru că regele mi-a arătat-o pe când 
mă ţinea prizonier la Luvru. 

— Dragă prietene... 

— Să-l lăsăm deci pe Monsoreau unde este şi să vorbim de 
Diana. A fost mulţumită, sărmana micuță? Mă iartă ea? Şi 
pe când nunta? Pe când botezul? 

— Ei! Dragă prietene, aşteaptă ca Monsoreau să fie mort. 

— Poftim? Făcu Saint-Luc bombănind ca şi cum ar fi călcat 
într-un cui ascuţit. 

— Ei, dragul meu, macii nu sunt o plantă aşa de 
primejdioasă cum ai crezut la început, apoi nu a murit de 
tot ca să cadă peste ei, dimpotrivă, trăieşte şi e mai furios 
ca oricând. 

— Fiaş! 

— O! Dumnezeule, da; nu respiră decât răzbunare şi a 
jurat să te omoare la prima ocazie. Aşa stau lucrurile. 

— Trăieşte? 

— Vai! Da. 

— Şi care e măgarul de doctor care l-a îngrijit? 

— Al meu, dragă prietene. 

— Cum! Nici nu-mi mai revin, reluă Saint-Luc zdrobit de 
această descoperire. l-auzi, dar sunt dezonorat atunci; 
drace! Eu care am anunţat moartea lui în toată lumea, o să- 
şi găsească moştenitorii în doliu; o! Dar nu mă voi face de 
râs, îl voi prinde iarăşi şi la viitoarea întâlnire, în loc să-i dau 
o lovitură de spadă, îi voi da patru, dacă va fi nevoie. 

— La rândul tău, linişteşte-te, dragă Saint-Luc, spuse 
Bussy; într-adevăr Monsoreau îmi serveşte mai mult decât 
gândeşti; închipuieşte-ţi, bănuie că ducele te-a trimis 
împotriva lui; pe duce este el gelos. Eu sunt un înger, un 
prieten preţios, un Bayard; eu sunt scumpul de Bussy, în 


sfârşit. E foarte natural, animalul acela de Remy l-a scos din 
încurcătură. 

— Ce idee proastă a avut! 

— Ce vrei? O idee de om cinstit; el şi-a închipuit că, 
deoarece e doctor, trebuie să vindece oameni. 

— Dar e un vizionar, îndrăzneţul acesta. 

— Pe scurt, mie pretinde că-mi datorează viaţa, mie îmi 
încredinţează pe soţia sa. 

— Ah! Înţeleg că procedeul acesta te face să aştepţi liniştit 
moartea lui, dar nu e mai puţin adevărat că mă minunezi. 

— Dragă prietene! 

— Pe cinstea mea! Cad din nouri. 

— Vezi că pentru moment nu este vorba de Monsoreau. 

— Nu! Să ne bucurăm de viaţă cât timp o mai avem. Dar, 
pentru timpul convalescenţei sale, te previn că îmi comand 
o platoşă de zale şi îmi voi dubla jaluzelele cu fier. 
Dumneata, interesează-te la ducele de Anjou dacă buna lui 
mamă nu i-a dat vreo reţetă contra otrăvurilor. 
Deocamdată, să ne distrăm, dragul meu, să ne distrăm. 

Bussy nu se putu stăpâni să nu zâmbească. Îl luă de braţ 
pe Saint-Luc. 

— Astfel, spuse el, dragă Saint-Luc, vezi că nu mi-ai făcut 
serviciul decât pe jumătate. 

Saint-Luc îl privi cu un aer mirat. 

— E adevărat, spuse el; vrei să-l termin? Ar fi greu, dar 
pentru tine, dragă Bussy, sunt gata să fac orice, mai ales că 
mă priveşte cu ochii negri. 

— Nu, dragă, nu; ţi-am spus să-l lăsăm pe Monsoreau şi, 
dacă datorezi ceva, dă-i acestei datorii o altă întrebuințare. 

— Să vedem, spuse, te ascult. 

— Eşti bine cu oamenii aceştia care se bucură de grațiile 
regelui? 

— Pe legea mea! Ca pisica cu câinele, la soare; atâta timp 
cât razele încălzesc pe toţi, nu zicem nimic; dacă numai 
unul dintre noi ar lua partea de lumină şi căldură a 


celorlalţi, o! Atunci nu mai răspund de nimic: ghearele şi 
dinţii îşi vor juca jocul lor. 

— Ei bine! Prietene, ceea ce îmi spui mă încântă. 

— Ah! Cu atât mai bine. 

— Să admitem că razele soarelui sunt oprite. 

— Să admitem, fie. 

— Atunci, arată-ţi frumoşii tăi dinţi albi, lungeşte-ţi 
ghearele mari şi să începem lupta. 

— Nu te înţeleg. 

Bussy zâmbi. 

— 'Te vei duce, dacă vrei, dragă prietene, să-l întâlneşti pe 
domnul Quelus. 

— Ah! Ah! Făcu Saint-Luc. 

— Începi să înţelegi, nu-i aşa? 

— Da. 

— De minune! Îl vei întreba în ce zi voieşte să-mi taie 
gâtul, sau să i-l tai eu pe al său. 

— Îl voi întreba, prietene. 

— Aceasta nu te supără deloc? 

— Pe mine, cu nimic. Mă voi duce când vrei, şi imediat 
dacă vrei. 

— O clipă. Ducânduc-te la domnul de Quelus, îmi face 
plăcerea să treci cu aceeaşi ocazie şi pe la domnul de 
Schomberg căruia îi vei face aceeaşi propunere, nu-i aşa? 

— Aha! Făcu Saint-Luc, la domnul de Schomberg, la fel! 
Drace! De ce te apuci, Bussy! 

Bussy făcu un gest care nu admitea răspuns. 

— Fie, spuse Saint-Luc; voinţa va fi împlinită. 

— Atunci, dragă Saint-Luc, reluă Bussy, pentru că te 
găseşti atât de amabil, vei intra şi la Luvru, la domnul 
Maugiron, la care am văzut placa de metal în jurul gâtului, 
semn că e de gardă; îi vei spune să se întâlnească cu 
ceilalţi, nu-i aşa? 

— O! O! Făcu Saint-Luc, trei; te-ai gândit, Bussy? Cel puţin 
asta e tot? 

— Nu. 


— Cum, nu? 

— De acolo te vei duce la domnul d'Epernon; nu te opresc 
mult asupra lui, căci îl ţin drept un tovarăş de mică 
importanţă; dar în sfârşit va face parte din număr. 

Saint-Luc, lăsă să-i cadă mâinile de-a-lungul corpului şi îl 
privi pe Bussy. 

— Patru! Murmură el. 

— Chiar aşa, dragă prietene, spuse Bussy făcând un semn 
afirmativ din cap, patru; e de la sine înţeles, fără să-i mai 
spun unui om de inteligenţa ta, de vitejia şi curtoazia ta, de 
a proceda cu aceşti domni cu toată blândeţea, toată 
politeţea pe care o posezi într-o aşa de mare măsură... 

— O! Dragă prietene. 

— Mă bizui pe tine pentru a face lucru... În mod galant. 

— Vei fi mulţumit, prietene. 

Bussy întinse mâna, zâmbind, lui Saint-Luc. 

— Să fie cu noroc, spuse el. Ah! Domnilor favoriţi, vom 
râde şi noi la rândul nostru. 

— Acum, dragul meu, condiţiile. 

— Ce condiţii? 

— Ale tale. 

— Eu nu pun, le voi primi pe ale lor. 

— Armele tale? 

— Armele lor. 

— Ziua, locul, ora? 

— Ziua, locul şi ora acestor domni. 

— Dar, în sfârşit... 

— Să nu mai vorbim de mizeriile astea; ce faci, fă repede, 
dragă prietene. Eu mă plimb prin grădiniţa Luvrului: mă 
găseşti acolo după ce vei fi terminat. 

— Aşadar, aştepţi? 

— Da. 

— Aşteaptă, dar s-ar putea să dureze mult. 

— Am vreme. 

Acum ştim cum i-a găsit Saint-Luc pe cei patru bărbaţi, 
încă adunaţi în sala de audienţă şi cum a început 


convorbirea cu ei. 

Îl întâlnim iarăşi în anticamera hotelului lui Schomberg, 
unde l-am lăsat, aşteptând cu ceremonie, după toate legile 
etichetei la modă în vremea aceea, pe când cei patru 
favoriţi ai Majestății Sale, închipuindu-şi pricina vizitei lui 
Saint-Luc, se aşezară în cele patru colţuri ale încăpătorului 
salon. 

După acestea, uşile cu două canaturi se deschiseră şi un 
uşier îl salută pe Saint-Luc, care, ameninţător şi ridicându- 
şi cu eleganţă haina cu sabia, pe garda căreia îşi sprijinea 
mâna stângă, merse cu pălăria în mâna dreaptă în pragul 
uşii, unde se opri cu o regularitate care ar fi făcut cinste 
celui mai dibaci arhitect. 

— Domnul d'Espinay de Saint-Luc! Anunţă uşierul. 

Saint-Luc intră. 

Schomberg, în calitatea de stăpân al casei, se ridică şi veni 
înaintea oaspetelui care în loc să-l salute, îşi puse pălăria pe 
cap. 

Această formalitate dădea vizitei culoarea şi intenţia. 

Schomberg răspunse printr-un salut şi întorcându-se spre 
Quelus: 

— Am onoarea să vă prezint, spuse el, pe domnul Jacques 
de Levis, conte de Quelus. 

Saint-Luc făcu un pas spre Qu€lus, şi salută la rându-i cu 
plecăciune. 

— Îl căutam pe domnul, spuse el. 

Quelus salută. 

Schomberg reluă, întorcându-se spre altă parte a sălii: 

— Am onoarea să vă prezint pe domnul Ludovic de 
Maugiron. 

Acelaşi salut din partea lui Saint-Luc, acelaşi răspuns din 
Partea lui Maugiron. 

— Îl căutam pe domnul, spuse Saint-Luc. 

Pentru d'Epernon fu aceeaşi ceremonie, făcută cu acelaşi 
sânge rece şi aceeaşi încetineală. 


Apoi la rândul lui, Schomberg se prezentă pe sine şi primi 
acelaşi compliment. 

După aceasta, cei patru prieteni se aşezară; Saint-Luc 
rămase în picioare. 

— Domnule conte, spuse el lui Quelus, l-ai insultat pe 
domnul conte Ludovic de Clermont d'Amboise, senior de 
Bussy, care îţi reprezintă umilele sale complimente şi te 
cheamă în duel în ziua şi ora care îţi convine, să lupţi cu 
armele care îţi plac, până la moarte... Primeşti? 

— Desigur că da, răspunse liniştit Quelus, şi domnul conte 
de Bussy îmi face multă onoare. 

— Ziua dumitale? Domnule conte. 

— Nu am preferinţe: aş voi mai bine mâine decât poimâine 
mai bine decât în zilele următoare. 

— Ora dumitale? 

— Dimineaţa! 

— Armele? 

— Spada şi pumnalul, dacă domnul de Bussy este obişnuit 
cu aceste două instrumente. 

Saint-Luc se înclină. 

— Tot ceea ce veţi dori asupra acestui punct, va fi lege 
pentru domnul de Bussy. 

Apoi el se adresă lui Maugiron care răspunse acelaşi lucru, 
apoi rând pe rând celorlalţi doi. 

— Dar, spuse Schomberg, care, ca stăpân al casei, primi 
complimentul cel din urmă, nu ne gândim la un lucru, 
domnule de Saint-Luc. 

— La care? 

— Că, dacă am voi, căci întâmplarea face câteodată lucruri 
neobişnuite, dacă am voi, zic, să alegem toţi aceeaşi zi, şi 
aceeaşi oră, domnul de Bussy ar fi foarte încurcat. 

Saint-Luc salută cu cel mai curtenitor zâmbet. 

— E adevărat, spuse el, domnul de Bussy ar fi foarte 
încurcat, după cum trebuie să fie un gentilom în prezenţa a 
patru puternici ca dumneavoastră, dar el spune că acest 


caz nu este nou pentru el, deoarece acest caz i s-a mai 
prezentat şi la Tournelles lângă Bastilia. 

— Şi se va bate cu toţi patru? Spuse d'Epernon. 

— Cu toţi patru, reluă Saint-Luc. 

— Separat? Întrebă Schomberg. 

— Separat sau deodată; provocarea e împreună, atât 
individuală cât şi colectivă. 

Cei patru tineri se priviră. Quelus rupse cel dintâi tăcerea. 

— E foarte frumos, din partea domnului de Bussy, spuse el 
roşu de mânie; dar aşa de puţin cât valorăm, putem să ne 
facem rândul fiecare singuri; noi primim deci propunerea 
contelui, urmând unul după altul, sau, ceea ce ar fi încă mai 
bine... 

Quelus îşi privi prietenii care, înţelegându-i fără îndoială 
gândul, făcură un semn de aprobare. 

— Sau, ceea ce e încă bine, reluă el, cum noi nu căutăm să 
asasinăm un gentilom atât de desăvârşit, întâmplarea va 
hotări cine va fi adversarul domnului de Bussy. 

— Dar, spuse repede d'Epernon, ceilalţi trei? 

— Ceilalţi trei! Domnul de Bussy are desigur prea mulţi 
prieteni şi noi prea mulţi duşmani pentru ca ceilalţi trei să 
stea cu mâinile la piept. 

— E şi părerea dumneavoastră, domnilor? Adăugă Quelus 
întorcându-se către prietenii săi. 

— Mi-ar plăcea chiar mult, spuse Schomberg, ca domnul 
de Bussy să invite la această serbare pe domnul Livarot. 

— Dacă îndrăznesc să-mi spun părerea, spuse Maugiron, 
aş voi ca şi domnul de Balzac d'Entragues să facă parte. 

— Şi partida ar fi completă, spuse Quelus, dacă domnul de 
Ribeirac ar voi să-şi întovărăşească prietenii. 

— Domnilor, spuse Saint-Luc, voi transmite voinţele 
dumneavoastră domnului conte de Bussy şi cred că vă pot 
răspunde afirmativ mai înainte, căci e prea curtenitor ca să 
nu se conformeze. Nu-mi mai rămâne altceva, domnilor, 
decât să vă mulţumesc respectuos în numele domnului 
conte. 


Saint-Luc salută din nou, şi se văzură cele patru capete ale 
gentilomilor provocaţi, aplecându-se la nivelul capului său. 

Cei patru prieteni îl conduseră pe Saint-Luc până la uşa 
salonului. 

În ultima anticameră, el găsi adunaţi pe cei patru lachei. 

Scoase punga plină de aur, şi o aruncă în mijlocul lor, 
spunând: 

— Iată, pentru a bea în sănătatea stăpânilor voştri. 

CAPITOLUL XXIX. 

Cu ce era mai civilizat domnul de Saint-Luc decât domnul 
de Bussy, ce sfaturi îi dădu şi cum întrebuinţă aceste sfaturi 
amantul frumoasei Diana. 

Saint-Luc se înapoie foarte mândru de a-şi fi îndeplinit aşa 
de bine însărcinarea. 

Bussy îl aştepta şi îi mulţumi. 

Saint-Luc îl găsi foarte trist, ceea ce nu era natural la un 
bărbat aşa de viteaz, la vestea unui atât de bun şi strălucit 
duel. 

— Nu mi-am făcut bine datoria? Spuse Saint-Luc. Te văd 
cam zbârlit. 

— Pe legea mea, dragă prietene, îmi pare rău că în loc să 
iei un termen, nu ai spus: „Numaidecât”. 

— Ah! Răbdare, Angevinii nu au sosit încă. Ce dracu! L.asă- 
le timpul pentru a veni. Şi apoi de unde nevoia de a-ţi face 
aşa de repede o litieră de morţi şi de muribunzi? 

— Pentru că aş voi să mor cât mai curând cu putinţă. 

Saint-Luc îl privi cu acea mirare pe care oamenii bine 
crescuţi o arată imediat la apariţia unei nenorociri chiar 
străine de ei. 

— Să mori! Când ai vârsta dumitale, drăguţa dumitale şi 
numele dumitale! 

— Da! Voi omori, sunt sigur, patru, şi voi primi o bună 
lovitură care mă va linişti pentru totdeauna. 

— Gânduri negre! Bussy. 

— Aş dori să te văd pe tine, în situaţia mea. Un soţ pe care 
îl credeai mort şi care trăieşte; o soţie care nu poate părăsi 


căpătâiul patului acelui pretins muribund; niciodată să-ţi 
zâmbească, niciodată să-ţi vorbească, niciodată să-ţi atingă 
mâna. Drace! Aş voi să am pe cineva să-l sfâşii... 

Saint-Luc răspunse acestei ieşiri printr-un hohot de râs 
care goni un cârd întreg de vrăbii care ciuguleau scoruşe în 
grădiniţa Luvrului. 

— Ah! Strigă el, iată un om nevinovat! Să se spună că 
femeile îl iubesc pe acest Bussy, un şcolar! Dar, dragul meu, 
îţi pierzi minţile: nu există amant mai fericit ca tine pe 
pământ. 

— Ah! Foarte bine; dovedeşte-mi puţin acest lucru, tu un 
om însurat! 

— Nihil facilius, cum spunea iezuitul Triquet, pedagogul 
meu; prietenul domnului de Monsoreau? 

— Pe legea mea! Mi-e ruşine pentru onoarea inteligenţei 
meneşti. Mojicul acela mă numeşte prietenul său. 

— Ei bine! Continuă să-i fii prieten. 

— 0!... Să abuzez de titlul acesta? 

— Prorsus aburdum! Spunea tot Triquet. Este adevărat, 
prietene? 

— Dar aşa spune. 

— Nu, fiindcă te crede nenorocit. Or, scopul prieteniei este 
de a face oamenii fericiţi între ei; cel puţin aşa defineşte 
Maiestatea Sa prietenia, şi regele e literat. 

Bussy începu să râdă. 

— Continui, spuse Saint-Luc. Dacă te face nenorocit, nu 
sunteţi prieteni; deci, poţi să-l tratezi fie indiferent, şi atunci 
să-i iei soţia, fie de duşman, şi să-l omori dacă nu ar fi 
mulţumit. 

— În adevăr, îl urăsc. 

— Şi el se teme de dumneata. 

— Crezi că nu mă iubeşte? 

— Drace! Încearcă să-i iei soţia şi vei vedea. 

— Este tot logica părintelui Triquet? 

— Nu, ea mea. 

— Complimentele mele. 


— Te mulţumeşte? 

— Nu. Voiesc mai bine să fiu om cinstit. 

— Şi să laşi pe doamna de Monsoreau să-şi vindece soţul şi 
moraliceşte şi fiziceşte? Căci, în definitiv, dacă vrei să te 
omoare, e sigur că se va ataşa de omul care îi va mai 
rămâne. 

Bussy încreţi din sprâncene. 

— Dar afară de aceasta, adăugă Saint-Luc, iat-o pe 
doamna de Saint-Luc, ea e bună sfâtuitoare. După ce şi-a 
făcut un buchet în grădiniţa reginei mame, va fi foarte bine 
dispusă. Ascult-o are o gură de aur. 

În adevăr, Jeana sosi radioasă, plină de fericire şi plină de 
sănătate. 

Sunt firi fericite care fac din tot ce le înconjoară, ca 
ciocârlia pe câmpie, o deşteptare fericită, un zâmbet bine 
prevestitor. 

Bussy o salută prieteneşte. 

Ea îi întinse mâna, ceea ce dovedeşte că nu 
plenipotenţiarul Dubois a adus această modă din Anglia 
odată cu tratatul de alianţă dintre cele patru state. 

— Ce mai fac îndrăgostiţii? Spuse ea legănându-şi 
buchetul cu un fir de aur. 

— Se omoară, spuse Bussy. 

— Bine, sunt răniţi şi leşină, spuse Saint-Luc, cred că îi vei 
face să-şi revină, Jeana. 

— Să vedem, spuse ea, să mi se arate rana. 

— În două cuvinte, iată, reluă Saint-Luc; domnului de 
Bussy nu-i place să zâmbească contelui de Monsoreau şi a 
hotărât să se retragă. 

— Şi să-i lase Diana? Strigă Jeana cu frică. 

Bussy, îngrijorat de această primă demonstraţie, adăugă: 

— O! Doamnă de Saint-Luc, nu-ţi închipui cât voiesc să 
Mor. 

Jeana îl privi o clipă cu compătimire. 

— Sărmana Diana! Murmură ea; iubeşte-o! Hotărât, toţi 
bărbaţii sunt ingraţi. 


— Bun! Făcu Saint-Luc, iată morala soţiei mele. 

— Ingrat, eu! Strigă Bussy, pentru că nu mă îndoiesc să-mi 
înjosesc dragostea, supunând-o laşelor apucături ale 
ipocriziei? 

— Ei! Domnule, acesta nu este decât un pretext rău, spuse 
Jeana. Dacă ai fi fost prea îndrăgostit, nu te-ai fi temut 
decât de un fel de josnicie, aceea de a nu fi iubit. 

— Aha! Făcu Saint-Luc, desfă-ţi chimirul, dragul meu. 

— Dar, doamnă, spuse Bussy drăgăstos, sunt sacrificii 
care... 

— Nici un cuvânt mai mult. Mărturiseşte că nu o mai 
iubeşti pe Diana, va fi mai demn pentru un gentilom. 

Bussy îngălbeni numai la această idee. 

— Nu îndrăzneşti să i-o spui? Ei bine! Eu i-o voi spune. 

— Doamnă! Doamnă! 

— Sunteţi caraghioşi toţi, cu sacrificiile voastre... Şi noi, 
oare noi nu facem sacrificii? Ce! Să te expui a fi sfâşiată de 
acest tigru de Monsoreau; să păstrezi toate drepturile unui 
bărbat, desfăşurând o forţă, o voinţă de care Samson şi 
Hanibal ar fi fost incapabili; să îmblânzeşti fiara sălbatică a 
lui Marte, ca s-o înhami la carul domnului învingător, asta 
nu e eroism? O! Ţi-o jur, Diana e sublimă, eu nu aş fi făcut 
nici un sfert din ceea ce a făcut ea în fiecare zi. 

— Mulţumesc, răspunse Saint-Luc, cu un salut până la 
pământ care o făcu pe Jeana să izbucnească în râs. 

Bussy şovăi. 

— Şi se mai gândeşte! Strigă Jeana; nu cade în genunchi şi 
nu spune mea culpa! 

— Ai dreptate, răspunse Bussy, nu sunt decât un om, va să 
zică o fiinţă nedesăvârşită şi inferioară celei mai vulgare 
femei. 

— Din fericire bine că te-ai convins, spuse Jeana. 

— Ce-mi porunceşti? 

— Du-te imediat şi fă-i o vizită... 

— Domnului de Monsoreau? 

— Ei! Cine îţi vorbeşte de asta?... Dianei. 


— Dar nu se despart, mi se pare. 

— Când te duceai s-o vezi destul de des pe doamna 
Barbezieux nu o avea totdeauna lângă ea pe maimuța aceea 
mare care vă muşca atunci când era geloasă? 

Bussy începu să râdă, Saint-Luc la fel, Jeana le urmă pilda; 
un trio râzător care atrăgea la ferestre pe toţi curtenii care 
se plimbau prin galerii. 

— Doamnă, spuse în cele din urmă Bussy, mă duc la 
domnul de Monsoreau. Adio. 

Şi aşa se despărţiră, Bussy recomandând lui Saint-Luc să 
nu spună nimic de provocarea adresată favoriţilor. 

El se înapoie într-adevăr la domnul de Monsoreau pe care 
îl găsi în pat. 

Contele ţipă de bucurie, văzându-l. 

Remy făgăduise că rana îi va fi vindecată până în trei 
săptămâni. 

Diana puse un deget pe buze: era felul ei de a saluta. 

El trebui să povestească contelui tot ce i se întâmplase la 
palat când se dusese cu comisonul dat de ducele de Anjou. 
Vizita la curte, indispoziţia uşoară a regelui, recea primire a 
favoriţilor. 

Monsoreau, gânditor la aceste veşti, îl rugă pe Bussy să se 
aplece spre el şi îi spuse la ureche: 

— Mai sunt planuri ascunse, nu-i aşa? 

— Cred, răspunse Bussy. 

— Crede-mă, spuse Monsoreau, nu te compromite pentru 
omul acesta; îl cunosc, e viclean; îţi spun că nu şovăie 
niciodată la marginea trădării. 

— Ştiu, spuse Bussy cu un zâmbet care îi amintea contelui 
împrejurarea în care el, Bussy, suferise de această trădare a 
ducelui. 

— Aceasta, pentru că, vezi, eşti prietenul meu, spuse 
Monsoreau, şi vreau să te pun în gardă. Pe lângă aceasta, 
de fiecare dată când vei avea o situaţie grea, întreabă-mă 
pe mine. 


— Domnule, domnule, trebuie să dormi după pansament 
spuse Remy; haide, culcă-te. 

— Da, dragă doctore. Prietene, plimbă-te cu doamna de 
Monsoreau prin grădină, spuse contele. Se spune că 
grădina este încântătoare anul acesta. 

— La ordinele dumitale, răspunse Bussy. 

CAPITOLUL XXX. 

Prevederile domnului de Monsoreau. 

Saint-Luc avea dreptate, Jeana avea dreptate; după o 
săptămână, Bussy îşi dădu seama şi le dădu dreptate. 

A fi un om de altădată, era înălţător şi frumos pentru 
posteritate; dar însemna să nu fii decât un om bătrân şi 
Bussy îl uitase pe Plutarc care încetase de a mai fi autorul 
favorit, de când îl corupsese dragostea. Bussy, frumos ca 
Alcibiade, nu se mai bucura decât de prezent de acum 
înainte. 

Diana era mai simplă, mai naturală, după cum s-ar zice 
astăzi. Ea se lăsa dusă de două instincte pe care 
mizantropul Figaro le considera măsurate în spaţiu: a iubi 
şi a înşela. Nu se gândise niciodată să împingă până la vreo 
speculare filosofică părerile ei despre ceea ce Charron şi 
Montaigbe numeau cinste. 

Logica ei era să-l iubească pe Bussy; morala ei era să nu 
fie decât a lui Bussy; metafizica ei era să se înfioare din tot 
corpul la simpla atingere a mâinii sale. 

Domnul de Monsoreau. 

— Trecuseră deja două săptămâni de când i se întâmplase 
accidentul. 

— Domnul de Monsoreau, zic, o ducea din ce în ce mai 
bine. Înlăturase febra, datorită compreselor cu apă rece, 
acest nou remediu pe care întâmplarea sau mai degrabă 
Providența i-l descoperise Ambroise Pare, când află deodată 
o mare veste: i se anunţă că domnul duce de Anjou sosea la 
Paris cu regina mamă şi Angevinii săi. Contele avea 
dreptate să fie neliniştit: căci a doua zi după sosirea sa, 


prinţul se şi prezentă la locuinţa lui, în strada Petits-Pcres, 
sub pretextul că vine să afle noutăţi. 

Nu putea să închidă uşa unei Alteţe Regale. Domnul de 
Monsoreau îl primi pe prinţ şi acesta fu fermecător cu 
marele vânător şi mai cu seamă cu soţia lui. După ce prinţul 
plecă, domnul de Monsoreau o chemă pe Diana şi sprijinit 
de braţul ei, cu toate strigătele lui Remy, făcu de trei ori 
înconjurul fotoliului, după care se aşeză din nou în acelaşi 
fotoliu, în jurul căruia mersese de trei ori, cum am spus; 
avea un aer foarte mulţumit, şi Diana ghicea din zâmbetul 
lui că se gândeşte la vreo nebunie. Dar aceasta priveşte 
numai casa de Monsoreau. 

Să revenim deci la sosirea domnului duce de Anjou care 
aparţine de povestirea acestei cărţi. 

Nu fu, după cum oricine îşi poate închipui, o zi indiferentă 
observatorilor, ziua în care Monseniorul Francois de Valois 
îşi făcu intrarea în Luvru. 

lată ce observară ei: 

Multă trufie dispreţuitoare din parte regelui. 

O mare răceală din partea reginei mame. 

Şi o umilă obrăznicie din partea domnului duce de Anjou, 
care părea că zice: 

— Pentru ce dracu m-aţi rechemat aici, dacă îmi arătaţi 
asemenea mutre când sosesc? 

Toată această primire era completată de privirile 
sclipitoare, scânteietoare, mistuitoare, ale domnului 
Livarot, Ribeirac şi Antraguet, căci preocupaţi de 
provocarea lui Bussy, erau bucuroşi să facă cunoscut 
viitorilor lor adversari că, dacă vor fi opriţi să lupte, această 
piedică nu va veni în nici un caz din partea lor. 

Chicot, în această zi, făcu mai multe alergături decât 
Cezar în ajunul bătăliei de la Pharsale. 

Apoi, totul reintră în liniştea obişnuită. 

A treia zi după înapoierea la Luvru, ducele de Anjou făcu o 
a doua vizită rănitului. 


Monsoreau, înştiinţat până în cele mai mici amănunte de 
întrevederea regelui cu fratele său, îl linguşi cu gesturi şi cu 
vorba pe ducele de Anjou, pentru a-l ţine în cea mai 
duşmănoasă dispoziţie. 

Apoi, cum îi era din ce în ce mai bine, după plecarea 
ducelui el reluă braţul soţiei sale şi, în loc să facă de trei ori 
înconjurul scaunului, el făcu odată înconjurul camerei. 

După care el se reaşeză cu un aer mai mulţumit decât 
întâia oară. 

În aceeaşi seară, Diana îl înştiinţă pe Bussy că domnul de 
Monsoreau punea cu siguranţă ceva la cale. 

O clipă după aceea, Monsoreau şi Bussy rămaseră singuri 

— Când mă gândesc, spuse Monsoreau lui Bussy, că acest 
prinţ, care mi-a făcut o impresie aşa de bună, este 
duşmanul meu de moarte şi că el este acela care a făcut să 
fiu asasinat de domnul Saint-Luc! 

— O! Asasinat! Spuse Bussy, fii atent, domnule conte, 
Saint-Luc e un gentilom, chiar dumneata mărturiseşti că l-ai 
provocat că dumneata ai scos sabia cel dintâi şi că lovitura 
ai primit-o luptând. 

— De acord, dar nu e mai puţin adevărat că el era stăpânit 
de îndemnurile ducelui de Anjou. 

— Ascultă, spuse Bussy, eu îl cunosc pe duce şi mai ales îl 
cunosc pe domnul de Saint-Luc; trebuie să-ţi spun că 
domnul de Saint-Luc este devotat cu totul regelui şi 
nicidecum prinţului. Ah! Dacă lovitura ţi-ar fi fost dată de 
Antraguet, de Livarot sau de Ribeirac, n-aş spune nu... Dar 
de Saint-Luc... 

— Dumneata nu cunoşti istoria Franţei cum o cunosc eu, 
dragă domnule de Bussy, spuse Monsoreau îndârijit în 
părerea lui. 

Bussy ar fi putut să-i răspundă că dacă nu cunoştea istoria 
Franţei o cunoştea în schimb pe a Anjou-ului în care era 
situat Meridorul. 

În sfârşit, Monsoreau se sculă şi voi să coboare în grădină. 

— Aceasta îmi ajunge, spuse el, astă seară ne vom muta. 


— Pentru ce? Spuse Remy. Nu ai aer destul de curat în 
strada Petits-Pcres, sau îţi lipsesc distracţiile. 

— Dimpotrivă, spuse Monsoreau, am prea multe distracţii; 
domnul de Anjou mă oboseşte cu vizitele lui; el aduce 
totdeauna cu el treizeci de gentilomi şi zgomotul pintenilor 
lor mă enervează rău. 

— Şi unde te duci? 

— Am dat ordin să se aranjeze căsuţa mea din strada 
Tournelles. 

Bussy şi Diana, căci Bussy era totdeauna aici, schimbară 
între ei o privire de plăcută amintire. 

— Cum! Cocioaba aceea? Strigă Remy buimăcit. 

— Aha! O cunoşti? Spuse Monsoreau. 

— Drace! Spuse tânărul, cine nu cunoaşte locuinţele 
marelui vânător al Franţei, mai ales că am locuit în strada 
Beautreillis. 

Lui Monsoreau, ca de obicei, i se trezi în minte o uşoară 
bănuială. 

— Da da, mă voi duce acolo şi îmi va fi bine. Nu se pot 
primi decât patru persoane în plus. E o fortăreață şi pe 
fereastră vezi de la o depărtare de trei sute de paşi pe cei 
care vin să te viziteze. 

— Adică? Întrebă Remy. 

— Adică poţi să-i eviţi când vrei, spuse Monsoreau, şi mai 
ales când nu se poartă bine. 

Bussy îşi muşcă buzele; îi era teamă să nu vină timpul 
când Monsoreau îl va evita şi pe el. 

Diana suspină. 

Ea îşi amintea de vremea când l-a văzut în această căsuţă 
pe Bussy rănit şi leşinat pe patul ei. 

Remy se gândea; de aceea el fu primul din toţi trei care 
rupse tăcerea. 

— Nu o să poţi, spuse el. 

— Şi pentru ce, dacă nu te superi, domnule doctor? 

— Pentru că un mare vânător al Franţei are de dat 
recepții, de întreţinut valeţi, de îngrijit echipaje. Să aibă un 


palat pentru câinii săi, asta se mai poate, dar să aibă o 
cuşcă pentru sine, cu neputinţă. 

— Cum! Făcu Monsoreau cu un ton care voia să spună: e 
adevărat. 

— Şi apoi, spuse Remy, căci sunt medicul sufletului ca şi al 
corpului, nu şederea aici te preocupă pe dumneata. 

— Dar ce? 

— Şederea doamnei. 

— Ei bine? 

— Ei bine! Să plece doamna singură. 

— Să mă despart de ea! Strigă Monsoreau, fixând pe 
Diana cu o privire în care era mai multă ură decât iubire. 

— Atunci, renunţă la meseria dumitale, dă-ţi demisia din 
şefia vânătoarei, cred că ar fi cel mai bun lucru; căci într- 
adevăr, ori îţi faci, ori nu-ţi mai faci serviciul; dacă nu-l mai 
faci, îl nemulţumeşti pe rege; şi dacă îl faci... 

— Voi face ce va trebui să fac, spuse Monsoreau cu dinţii 
strânşi, dar nu o voi părăsi pe contesă. 

Contele abia terminase aceste cuvinte când se auzi în 
curte un mare zgomot de cai şi de voci. 


Monsoreau tresări. 

— Iarăşi ducele! Murmură el. 

— Da, chiar el, spuse Remy ducându-se la fereastră. 

Tânărul nici nu terminase bine când, datorită privilegiului 
pe care-l au prinții de a intra fără să fie anunţaţi, ducele 
intră în cameră. 

Monsoreau stătea la pândă; el văzu că cea dintâi 
aruncătură de ochi a lui Frangois fusese pentru Diana. În 
curând galanteriile nesecate ale ducelui îl luminară încă şi 
mai mult; el îi aducea Dianei una din acele rare bijuterii, 
cum făceau trei sau patru în viaţa lor acei răbdători şi 
mărinimoşi artişti care ilustrară un timp în care, cu toată 
această încetineală în a le produce, capodoperele erau mai 
alese decât astăzi. 

Era un măreț pumnal cu mânerul de aur cizelat; acest 
mâner era o sticluţă; pe lamă alerga o întreagă vânătoare 
dăltuită cu măiestrie: câini, cai, vânători, vânat, copaci şi 
cer, se confundau aici într-un amestec armonios care silea 
privirea să rămână multă vreme aţintită asupra acestei 
lame de azur şi de aur. 

— Să vedem, spuse Monsoreau, care se temea să nu fie 
ascuns vreun bilet în mâner. 

Prinţul i-o luă înainte, temerile despărţindu-l în două părți. 

— Dumitale, care eşti vânător, lama, spuse el; contesei, 
teaca. 

— Bună ziua, Bussy, iată-te deci prieten intim al contelui, 
acum? 

Diana roşi. 

Bussy, dimpotrivă, rămase destul de stăpân pe sine. 

— Monseniore, spuse el, uitaţi că însuşi Alteţa Voastră m-a 
însărcinat azi dimineaţă să vin pentru a vedea ce mai face 
domnul de Monsoreau. Am ascultat, ca totdeauna, din 
poruncile Alteţei Voastre. 

— Aşa e, spuse ducele. 

Apoi se duse să se aşeze alături de Diana şi îi vorbi în 
şoaptă. 


Apoi după o clipă: 

— Conte, spuse el, este îngrozitor de cald în această 
cameră de bolnav. O văd pe contesă că se înăbugşe şi am să-i 
ofer braţul pentru a ne plimba puţin prin grădină. 

Soţul şi amantul schimbară o privire mâniată. 

Diana, invitată să coboare, se ridică şi apucă braţul 
prinţului. 

— Dă-mi braţul, îi spuse Monsoreau lui Bussy. 

Şi Monsoreau cobori în urma soţiei sale. 

— Ah! Ah! Spuse ducele, se pare că îţi merge destul de 
bine? 

— Da, Monseniore, şi nădăjduiesc că voi fi în curând în 
stare să o pot însoţi pe doamna de Monsoreau pretutindeni 
unde va merge. 

— Bine! Însă deocamdată nu trebuie să te oboseşşti. 

Chiar Monsoreau simţea cât era de adevărată 
recomandaţia din vedere. 

— Ascultă, conte, îi spuse el lui Bussy, dacă ai fi atât de 
drăguţ, ai însoţi-o pe doamna de Monsoreau până la căsuţa 
mea de lângă Bastilia; prefer s-o am acolo decât aici. 
Smulsă la Meridor din ghiarele acestui vultur, nu o voi lăsa 
să o sfâşie la Paris. 

— Nu, domnule, spuse Remy stăpânului său, nu, nu puteţi 
primi. 

— Şi pentru ce? Întrebă Bussy. 

— Pentru că dumneavoastră sunteţi al domnului de Anjou, 
iar domnul de Anjou nu v-ar ierta de a-l fi ajutat pe conte 
să-i joace o asemenea festă. 

— Puțin îmi pasă! Era să strige aprigul tânăr, când o 
aruncătură de ochi din partea lui Remy îi arătă că trebuia 
să tacă. 

Monsoreau se gândea. 

— Remy are dreptate, spuse el, nu de la dumneata trebuie 
să cer un asemenea serviciu; mă voi duce chiar eu s-o 
conduc, căci de mânie sau de poimâine voi fi în măsură să 
locuiesc în casa aceea. 


— Nebunie, spuse Bussy, dar îţi vei pierde funcţia. 

— Se poate, spuse contele, însă îmi voi păstra soţia. 

Şi el însoţi aceste cuvinte, cu o încruntătură din sprâncene 
care îl făcu pe Bussy să suspine. 

Într-adevăr, chiar în seara aceea, contele o conduse pe 
soţia sa în casa din strada 'Tournelles, binecunoscută 
cititorilor noştri. 

Remy îl ajută pe convalescent să se instaleze acolo. 

Apoi, cum era un om pe al cărui devotament te puteai 
bizui, deoarece înţelese că, în această casă strâmtă, Bussy 
ar avea mare nevoie de el pentru a-i servi dragostea 
ameninţată, el se apropie din nou de Gertruda, care începu 
prin a-l bate şi sfârşi prin a-l ierta. 

Diana îşi reluă camera ei, aşezată spre stradă, acea 
cameră cu faţadă şi cu patul de damasc alb şi auriu. 

Numai un coridor despărţea această cameră de aceea a 
contelui de Monsoreau. 

Bussy îşi smulgea părul din cap. 

Saint-Luc pretindea că scările de frânghie ajungând la cea 
mai desăvârşită perfecţie, ele puteau de minune să 
înlocuiască scările obişnuite. 

Monsoreau îşi freca mâinile gândindu-se la ciuda domnului 
duce de Anjou. 

CAPITOLUL XXXI. 

O vizită la casa de lângă palatul Tournelles. 

Supraexcitarea ţine loc la unii oameni pasiunii reale, după 
cum foamea dă lupului şi hienei o aparenţă de curaj. 

Tocmai sub impresia unui sentiment asemănător, domnul 
de Anjou, a cărui ciudă nu se poate descrie atunci când nu o 
mai găsi pe Diana la Meridor, se înapoiase la Paris; la 
rândul său el era aproape îngrăgostit de această femeie şi 
aceasta tocmai pentru că îi era răpită. 

Rezulta de aici, că mânia lui pentru Monsoreau, mânie 
care încolţise din ziua în care aflase că Monsoreau îl trăda, 
rezulta de aici, zic, că mânia lui se schimbase într-un fel de 
furie, cu atât mai primejdioasă cu cât făcând încă o dată 


experienţa cu caracterul contelui, voia să se ţină gata să 
lovească fără să se dea de gol. 

Pe de altă parte, el nu renunţase la speranţele sale 
politice, ci dimpotrivă; şi văzând câtă importanţă se dă, 
începuse să devină îngâmfat. Abia înapoiat la Paris, îşi 
începuse din nou uneltirile-i ascunse. 

Momentul era favorabil: un mare număr din acei 
conspiratori şovăitori, care sunt devotați succesului, liniştiţi 
de triumful pe care lăcomia regelui şi viclenia Caterinei îl 
dăduseră Angevinilor, se îngrămădeau în jurul ducelui de 
Anjou, legând prin fire nevăzute, însă puternice, cauza 
prinţului de aceea a Guisilor care rămâneau prevăzători în 
umbră şi care păstrau o tăcere de care Chicot era foarte 
alarmat. 

De altfel, ducele nu mai făcea nici o destăinuire politică lui 
Bussy; o făţărnicie prietenoasă, atâta tot. Prinţul era 
neliniştit văzând pe acest tânăr la Monsoreau şi privea cu 
ură încrederea pe care Monsoreau, de obicei aşa de 
bănuitor, o avea pentru el. 

De asemenea, se înspăimânta de veselia pe care o 
împrăştia înfăţişarea Dianei, de frăgezimea culorilor care o 
făceau atât de dorită, din adorabilă cum era. 

Prinţul ştia că florile nu se colorează şi nu se parfumează 
decât la soare, iar femeile la dragoste. Diana era în mod 
vădit fericită şi, pentru prinţ, totdeauna răuvoitor şi îngrijat, 
fericirea altuia părea o duşmănie. 

Prinţul prin naştere, devenit puternic pe căi întunecate şi 
lipsite de cinste; hotări să se servească de forţă fie pentru 
iubirile sale, fie pentru răzbunări, de când prin forţă îi 
reuşiseră toate; bine sfătuit de Aurilly, ducele gândi că ar fi 
prea ruşinos pentru el să fie oprit astfel în dorinţele sale de 
piedici atât de caraghioase, cum sunt gelozia unui bărbat şi 
capriciul unei femei. 

Într-o zi, când dormi rău şi când se gândise noaptea să dea 
frâu liber viselor rele, pe care le ai când dormi într-un somn 
zbuciumat. Îşi dădu seama că ajunsese la capătul dorințelor 


şi porunci să i se pregătească echipajul pentru a merge să-l 
vadă pe Monsoreau. 

Monsoreau, după cum ştim, plecase la casa lui de lângă 
Tournelles. 

La această veste, prinţul zâmbi. Era aceeaşi comedie de la 
Meridor. 

Se interesă, însă numai de formă, de locul unde era situată 
această casă; i se răspunse că era în strada Sfântul Anton, 
întorcându-se spre Bussy care îl însoțea: 

— Dacă este la Tournelles, spuse el, să mergem la 
Tournelles. 

Suita porni la drum şi deodată zgomotul făcut de cei 
doisprezece şi patru de nobili care formau de obicei escorta 
prinţului şi care aveau fiecare câte doi lachei şi trei cai, 
cuprinde întreg cartierul. 

Prinţul cunoştea bine casa şi intrările; Bussy nu le 
cunoştea mai puţin bine decât el. 

Se opriră amândoi în faţa porţii. Pătrunseră în alee şi 
urcară împreună; cu deosebire că prinţul intră în 
apartament, iar Bussy rămase pe coridor. 

Din acest aranjament rezultă că prinţul, care părea 
privilegiat, nu-l văzu decât pe Monsoreau, care-l primi 
culcat pe un divan, pe când Bussy fu primit de braţele 
Dianei care îl strânse cu dragoste, în vreme ce Gertruda 
stătea la pândă. 

Monsoreau, din palid cum era, se făcu vânăt la vederea 
prinţului. Era îngrozitorul lui coşmar. 

— Monseniorul! Spuse el tremurând de ciudă; 
Monseniorul în această modestă căsuţă! Cu adevărat, e 
prea multă cinste pentru un prieten. 

Ironia era limpede, căci contele abia se putea stăpâni. Cu 
toate acestea, prinţul nu păru că o băgă în seamă şi se 
apropie zâmbind de covalescent: 

— Peste tot unde se află un prieten suferind, spuse el, mă 
duc să mă interesez de soarta lui. 


— Într-adevăr, prinţul meu, Alteța Voastră a rostit cuvântul 
prieten, cred. 

— L-am rostit, dragul meu conte; ce mai faci? 

— Mult mai bine, Monseniore; mă scol, umblu, mă întorc şi 
nădăjduiesc că în opt zile voi fi vindecat. 

— Ţi-a prescris doctorul aerul Bastiliei? Întrebă prinţul cu 
glasul cel mai nevinovat din lume. 

— Da, Monseniore. 

— Nu te simţeai bine în strada Petits-Pcres? 

— Nu, Monseniore, trebuia să primesc prea multă lume şi 
această lume aducea prea mult zgomot. 

Contele rosti aceste cuvinte cu un ton hotărât care nu-i 
scăpă prinţului; şi cu toate acestea, prinţul păru că nu dă 
atenţie. 

— Dar, aici nu ai grădină, mi se pare, spuse el. 

— Grădina mă indispune, Monseniore, răspunse 
Monsoreau. 

— Dar unde te plimbi, dragul meu? 

— "Tocmai, Monseniore, că nu mă plimb. 

Prinţul îşi muşcă buzele şi se răsuci în scaun. 

— Ştii, conte, spuse el după o clipă de tăcere, mulţi cer 
funcţia de şef al vânzătoarei. 

— Ei, şi sub ce pretext, Monseniore? 

— Mulţi pretind că ai murit. 

— O! Monseniore, sunt sigur că Alteţa Voastră răspunde că 
nu am murit. 

Monsoreau îşi muşcă buzele la rându-i. 

— Ce voiţi, Monseniore? Spuse el, îmi voi pierde serviciul. 

— Adevărat? 

— Da, sunt lucruri pe care le prefer serviciului. 

— Ah! Făcu prinţul, pari foarte dezinteresat. 

— Aşa sunt făcut eu, Monseniore. 

— În cazul acesta, de vreme ce aşa eşti făcut, nu eşti de 
părere să afle şi regele acest lucru? 

— Cine i-l va spune? 


— Drace! Dacă mă va întreba, va trebui să-i repet 
convorbirea noastră. 

— Pe legea mea, Monseniore, dacă i s-ar repeta regelui tot 
ceea ce se spune la Paris, Maiestăţii Sale nu i-ar mai ajunge 
cele două urechi. 

— Ce se spune oare la Paris, domnule? Spune prinţul 
întorcându-se spre conte cu atâta repeziciune ca şi când |- 
ar fi muşcat un şarpe. 

Monsoreau văzu că, încetul cu încetul discuţia luase o 
întorsătură prea serioasă pentru un convalescent care nu 
avea libertatea să acţioneze; el îşi înăbuşi mânia care îi 
clocotea în fundul sufletului şi, luând o înfăţişare 
nepăsătoare: 

— Ce ştiu eu, un biet paralitic? Spuse el. Întâmplările trec 
şi eu abia le zăresc umbra. Dacă regele e supărat că-i fac 
aşa de prost serviciul, nu are dreptate. 

— Cum adică? 

— Fără îndoială, accidentul meu... 

— Ei bine! 

— Vine puţin din vina sa. 

— Explică-te. 

— Drace! Domnul de Saint-Luc care mi-a dat această 
lovitură de spadă, nu este el cel mai bun prieten al regelui? 
Regele este acela care i-a arătat măiastra lovitură datorită 
căreia mi-a spintecat pieptul, şi nimic nu dovedeşte că nu ar 
fi chiar regele acela care l-a trimis. 

Ducele de Anjou făcu aproape un semn de încuviinţare. 

— Ai dreptate, spuse el, dar în sfârşit, regele e rege. 

— Până când nu va mai fi, nu-i aşa? Spuse Monsoreau. 

Ducele tresări. 

— Dar, întrebă el, doamna de Monsoreau nu locuieşte aici? 

— Monseniore, este bolnavă deocamdată, altfel ar fi venit 
să vă prezinte umilele sale omagii. 

— Bolnavă! Biata femeie! 

— Da, Monseniore. 

— Pricina e durerea de a te fi văzut că suferi? 


— În primul rând; apoi oboseala acestei mutări. 

— Să nădăjduim că indispoziţia îi va fi de scurtă durată. Ai 
un doctor destul de priceput. 

Şi se sculă de pe scaun. 

— Este adevărat, spuse Monsoreau, că Remy m-a îngrijit 
foarte bine. 

— Dar e doctorul lui Bussy acela pe care mi l-ai numit! 

— Contele mi l-a dat într-adevăr, Monsoniore. 

— Eşti aşadar atât de bun prieten cu Bussy? 

— Îmi este cel mai bun, pot spune chiar, este singurul meu 
prieten, răspunse rece Monsoreau. 

— Adio, conte! Spuse ducele ridicând perdeaua de damasc 
de la uşă. 

În acel moment, după ce căzu perdeaua în urma sa, i se 
păru că vede cuta unei rochii dispărând în camera vecină, 
iar Bussy veni la locul lui în mijlocul coridorului. 

Bănuiala ducelui crescu. 

— Plecăm, îi spuse el lui Bussy. 

Acesta, fără să răspundă, cobori imediat să dea ordin de 
pregătirea escortei, poate şi pentru a-şi ascunde emoția de 
prinţ. 

Ducele, rămas singur în sală, încercă să pătrundă în 
coridorul unde văzuse dispărând rochia de mătase. 

Dar, întorcându-se, îl văzu pe Monsoreau care îl urmărea 
stând în picioare, galben şi rezemat de pervazul uşii. 

— Alteța Voastră a greşit drumul, spuse cu răceală contele. 

— Într-adevăr, bâlbâi ducele, mulţumesc. 

Şi cobori cu mânia în suflet. 

În timpul drumului, care era destul de lung, el şi Bussy nu 
schimbară nici un cuvânt. 

Bussy îl părăsi pe duce la poarta palatului său. 

După ce ducele intrase şi rămase singur în cabinetul său, 
d'Aurilly se strecură nevăzut. 

— Ei bine! Spuse ducele zărindu-l, am fost jicnit de soţ. 

— Poate şi de amant, Monseniore, spuse cântăreţul. 

— Ce tot spui? 


— Adevărul, Alteță. 

— Termină, atunci. 

— Ascultaţi, Monseniore, cred că mă veţi ierta, căci nu am 
făcut-o decât în interesul Alteţei Voastre. 

— Urmează, ne-am înţeles, te-am şi iertat. 

— Ei bine! Am pândit după un hangar din curte în vreme 
ce dumneavoastră eraţi sus. 

— Ah! Ah! Şi ai văzut? 

— Am văzut apărând o rochie de femeie şi am văzut-o pe 
femeia aceea aplecându-se, am văzut două braţe legându- 
se în jurul gâtului său şi, deoarece urechea mea este 
obişnuită, am auzit foarte lămurit zgomotul unui lung şi 
drăgăstos sărut. 

— Dar cine era bărbatul? Întrebă ducele. L-ai recunoscut 
şi pe el? 

— Nu am putut recunoaşte braţele, mânuşile nu au faţă. 

— Da, dar se pot recunoaşte uneori şi mânuşile. 

— În adevăr, mi s-a părut... Spuse d'Aurilly. 

— Că le recunoşti, nu-i aşa? Haide, spune. 

— Dar nu e decât o presupunere. 

— Nu are importanţă, spune-o totuşi. 

— Ei bine! Monseniore, mi s-a părut că sunt mânuşile 
domnului de Bussy. 

— Mânuşi de bivol brodate cu aur, nu-i aşa? Strigă ducele 
din ochii căruia dispăru numaidecât norul care acoperea 
adevărul. 

— Ah! Bussy; da, Bussy! E Bussy, strigă iarăşi ducele; orb 
ce am fost, sau mai degrabă, nu, nu am fost orb; numai, nu 
puteam să cred în atâta îndrăzneală. 

— Fiţi atent, spuse d'Aurilly, mi se pare că Alteţea Voastră 
vorbeşte prea tare. 

— Bussy! Repetă încă odată ducele, amintindu-şi miile de 
împrejurări care trecuseră neobservate şi care acum 
apăreau lămurite în faţa ochilor săi. 

— Cu toate astea, Monseniore, nu trebuie să credeţi cu 
atâta uşurinţă; nu se putea să fie ascuns un bărbat în 


camera doamnei de Monsoreau? 

— Da, fără îndoială; dar Bussy, Bussy care se află pe sală, l- 
ar fi văzut pe acest bărbat. 

— E adevărat, Monseniore. 

— Şi apoi, mânuşile, mânuşile. 

— Şi aceasta este adevărat; şi apoi, afară de zgomotul 
sărutului, am mai auzit... 

— Ce? 

— Trei cuvinte. 

— Care? 

— Iată-le: —Pe mâine seară. 

— Astfel că dacă am voi, Monseniore, să reîncepem acel 
exerciţiu pe care-l făceam altădată, ei bine! Vom fi siguri. 

— D'Aurilly, vom reîncepe mâine seară. 

— Alteța Voastră ştie că sunt la poruncile sale. 

— Bine. Ah! Bussy, repetă ducele între dinţi; Bussy 
trădătorul stăpânului său! Bussy, spaima tuturor! Bussy, 
omul cinstit... Bussy, care nu voia ca eu să fiu regele 
Franţei! 

Şi ducele, zâmbind cu o bucurie drăcească, îl îndepărtă pe 
d'Aurilly ca să se gândească în voie. 

CAPITOLUL XXXII. 

Pânditorii. 

D'Aurilly şi ducele de Anjou se ţinură de cuvânt: ducele îl 
reţinu pe Bussy atât cât putut mai mult în timpul zilei 
alături de el, pentru a nu-i scăpa niciuna din mişcările 
acestuia. 

Bussy nu cerea mai mult decât ca în timpul zilei să facă 
curte prinţului; numai astfel, putea să-şi aibă seara liberă. 

Aceasta era metoda lui şi o practica fără vreun gând 
ascuns. 

La orele zece seara, se înfăşură în manta, şi, cu scara de 
frânghie sub braţ, se îndreptă spre Bastilia. 

Ducele, care nu ştia că Bussy avea o scară în anticamera 
sa, care nu credea că se poate merge astfel singur pe 
străzile Parisului, care era sigur că Bussy va trece pe la 


locuinţa sa pentru a-şi lua un cal şi un servitor, pierdu zece 
minute cu pregătirile. 

În timpul acestor zece minute, Bussy, sprinten şi 
îndrăgostit, făcuse trei sferturi din drum. 

Bussy fu norocos cum sunt oamenii îndrăgostiţi; nu întâlni 
pe nimeni pe drum şi, apropiindu-se, văzu lumini la 
ferestre. Acesta era semnul stabilit între el şi Diana. Aruncă 
scara pe balcon. Această scară având şase cârlige aşezate 
în sens invers, se agăța totdeauna de ceva. 

La zgomotul făcut, Diana stinse lumina şi deschise 
fereastra pentru a lega mai bine scara. 

Totul se termină într-o clipă. 

Diana îşi aruncă ochii peste tot locul; răscoli cu privirea 
toate ascunzişurile. 

Locul părea gol. 

Atunci ea făcu semn lui Bussy că putea să urce. 

Bussy, la acest semn, urcă treptele două câte două; erau 
zece: îi trebuiră cinci paşi, adică cinci secunde. 

Acest moment era fericit ales căci în vreme ce Bussy urca 
pe fereastră, domnul de Monsoreau, după ce ascultase 
râăbdător timp de cinci minute la uşa soţiei sale, cobora cu 
multă greutate scara, sprijinit de braţul unui servitor 
credincios, care îl înlocuia pe Remy totdeauna când nu era 
nevoie nici de aparate, nici de medicamente. 

Această îndoită manevră, care s-ar fi zis că este combinată 
de un priceput strateg, se execută în aşa fel, încât 
Monsoreau deschidea uşa de la stradă, tocmai în clipa când 
Bussy trăgea scara de frânghie şi Diana închidea fereastra. 

Monsoreau se găsi în stradă; dar, cum am spus, strada era 
pustie şi contele nu văzu nimic. 

— Poate ai fost rău informat? Întrebă Monsoreau pe 
servitorul său. 

— Nu, Monseniore, răspunse acesta. Am părăsit palatul 
Anjou şi grăjdarul, care e unul din prietenii mei, mi-a spus 
precis că Monseniorul poruncise doi cai pentru astă-seară. 


Acum, Monseniore, nu ştiu dacă se ducea în altă parte sau 
aici. 

— Unde vrei să se ducă? Spuse Monsoreau cu un aer 
posomorât. 

Contele era ca toţi geloşii, care nu cred că restul lumii 
poate să mai fie preocupat şi de altceva decât de dorinţa de 
a-i chinui. 

Se uită a doua oară în jurul lui. 

— Poate că ar fi fost mai bine să stau în camera Dianei, 
murmură el. Dar poate că îşi au semnele lor prin care se 
înţeleg. L-ar preveni de prezenţa mea şi eu nu aş afla nimic. 
Mai bine este să pândim afară, astfel după cum am vorbit. 
Să vedem, condu-mă în acea ascunzătoare de unde pretinzi 
că putem vedea totul. 

— Veniţi, Monseniore, spuse valetul. 

Monsoreau înaintă, când ţinându-se de braţul servitorului, 
când sprijinindu-se de zid. 

În adevăr, la douăzeci sau douăzeci şi cinci de paşi de 
poartă, înspre Bastilia, se găsea o grămadă mare de pietre 
rămasă din casele dărâmate şi care serveau drept 
fortificaţii copiilor din cartier, când se jucau de-a războiul, 
rămas popular, dintre Armagnaci şi Burgundezi. 

În mijlocul acestei grămezi de pietre, servitorul făcuse un 
fel de adăpost în care puteau uşor să încapă şi să se 
ascundă. 

EI întinse o manta peste aceste pietre şi Monsoreau se 
aşeză deasupra. 

Servitorul se aşeză la picioarele contelui. 

Pentru orice eventualitate, avea o puşcă încărcată lângă 
ei. 

Servitorul voi să aprindă fitilul armei; însă Monsoreau îl 
opri. 

— Este un vânat regal acela pe care-l pândim şi există 
pedeapsa cu spânzurătoarea pentru oricine ridică arma 
asupra lui. 


Şi ochii săi, arzători ca aceia ai unui lup ascuns în 
vecinătatea unei stâne, se plimbau de la fereastra Dianei în 
adâncimile mahalalei şi din adâncimile mahalalei în străzile 
din jur, căci dorea să surprindă şi se temea să nu fie 
surprins. 

Monsoreau abia se ascunsese acolo de zece minute când 
doi cai apărură la cotitura străzii Sfântului Anton. 

Servitorul nu vorbi; dar întinse mâna în direcţia celor doi 
cai. 

— Da, spuse Monsoreau, văd. 

Cei doi călăreţi descălecară în colţul palatului Tournelles 
unde îşi legară caii de belciugele de fier bătute în zid în 
acest scop. 

— Alteță, spuse d'Aurilly, cred că sosim prea târziu; poate 
că el a plecat direct de la palatul vostru; şi având zece 
minute înaintea Alteţei Voastre, a intrat. 

— Fie, spuse prinţul, dar dacă nu l-am văzut intrând, îl 
vom vedea ieşind. 

— Da, dar când? Întrebă d'Aurilly. 

— Când vom voi, spuse prinţul. 

— E prea multă curiozitate că vă întreb, cum socotiți să 
procedaţi, Monseniore? 

— Nimic mai uşor. Nu avem decât să batem la poartă, unul 
din noi, adică tu, de pildă, sub motivul că vii să afli veşti 
despre domnul de Monsoreau. Toţi îndrăgostiţii se sperie de 
zgomot. Atunci, tu odată intrat în casă, el va sări pe 
fereastră şi eu, care voi rămâne afară, îl voi vedea plecând. 

— Şi Monsoreau? 

— Ce dracu' vrei să spună? E prietenul meu, sunt 
neliniştit, vreau să aflu veşti, fiindcă nu mi-a plăcut 
înfăţişarea lui din timpul zilei; nimic mai simplu. 

— Nici nu se poate mai ingenios, Monseniore, spuse 
d'Aurilly. 

— Auzi ce spun? Îl întrebă Monsoreau pe servitorul său. 

— Nu, Monseniore; dar deoarece continuă să vorbească, 
trebuie să-i auzim, pentru că se îndreaptă spre noi. 


— Monseniore, spuse d'Aurilly, iată o grămadă de pietre 
care e făcută pentru a ascunde pe Alteța Voastră. 

— Da; dar aşteaptă, poate vom găsi mijlocul să privim 
printre cutele perdelelor. 

În adevăr, după cum am spus, Diana aprinsese din nou 
lampa sau o apropiase, căci o lumină slabă se strecura în 
afară. Ducele şi d'Aurilly se învârtiră timp de zece minute, 
numai ca să găsească un punct pe unde privirile lor să 
poată pătrunde în interiorul camerei. 

În timpul acestor preumblări, Monsoreau fierbea de 
nerăbdare şi îşi oprea adesea mâna pe ţeava puştii, mai 
puţin rece decât mâna lui. 

— O! Voi putea suferi aceasta? Murmură el; voi înghiţi şi 
această insultă? Nu, nu; cu atât mai rău, răbdarea mea a 
ajuns la capăt. Drace! Să nu poţi nici dormi, nici veghea, 
nici chiar să suferi liniştit, pentru că o poftă ruşinoasă şi-a 
făcut loc în creierul trândav al acestui prinţ mizerabil! Nu, 
eu nu sunt servitor linguşitor, eu sunt contele de 
Monsoreau, şi dacă vine din partea aceasta, îi zbor creierii, 
pe onoarea mea. Aprinde fitilul, aprinde-l Rene. 

Chiar în acel moment, prinţul văzând că era cu neputinţă 
ca privirile să-i pătrundă prin perdea, revenise la planul lui 
şi se pregătea să se ascundă după poartă, în timp ce 
d'Aurilly se ducea să bată la poartă, când, imediat, uitând 
distanţa care era între el şi prinţ, d'Aurilly puse repede 
mâna pe braţul ducelui de Anjou: 

— Ei bine! Domnule, întrebă prinţul mirat, ce este? 

— Veniţi, Monseniore, veniţi, spuse d'Aurilly. 

— Dar pentru ce? 

— Nu vedeţi nimic lucind la stânga? Veniţi Monseniore, 
veniţi. 

— În adevăr, văd ca o scânteie în mijlocul acelor pietre. 

— E fitilul unei flinte sau a unei archebuze, Monseniore. 

— Ah! Ah! Făcu ducele, şi cine dracu' poate fi ascuns 
acolo? 


— Vreun prieten sau vreun servitor al lui Bussy. Să ne 
depărtăm, să ocolim odată şi să ne înapoiem pe partea 
cealaltă. Seritorul va da alarma şi noi îl vom vedea pe Bussy 
coborând pe fereastră. 

— În adevăr, ai dreptate, spuse ducele; vino. 

Amândoi străbătură strada pentru a ajunge în piaţa unde 
îşi legaseră caii. 

— Pleacă, spuse servitorul. 

— Da, spuse Monsoreau. I-ai reunoscut? 

— Dar mi se pare că au fost prinţul şi d'Aurilly. 

— Chiar aşa. Însă adineauri aş fi fost şi mai sigur încă. 

— Ce vrea să facă Monseniorul? 

— Vino! 

În timpul acesta, ducele şi d'Aurilly ocoleau strada Sfânta 
Ecaterina cu gândul de a o lua de-a lungul grădinilor şi să 
se înapoieze prin bulevardul Bastiliei. 

Monsoreau intra şi poruncea să i se pregătească litiera. 

Ceea ce prevăzuse ducele, se întâmplă. 

La zgomotul pe care-l făcu Monsoreau, Bussy se alarmă; 
lumina se stinse din nou, fereastra se deschise, scara de 
frânghie fu fixată şi Bussy, spre marea lui părere de rău, fu 
silit să fugă întocmai ca Romeo, însă fără să fi văzut, ca 
Romeo, primele raze ale zilei şi fără să fi auzit cântecul 
ciocârliei. 

În clipa când punea piciorul pe pământ şi când Diana îi 
arunca scara, ducele şi d'Aurilly apăreau din dreptul 
Bastiliei. 

Ei văzură în dreptul şi dedesubtul ferestrei frumoasei 
Diana o umbră atârnată între cer şi pământ; dar această 
umbră dispăru aproape numaidecât la colţul străzii Sfântul 
Pavel. 

— Domnule, spunea servitorul, avem să trezim toată casa. 
— Ce are a face? Răspundea Monsoreau furios; eu sunt 
stăpânul aci, mi se pare că am tot dreptul să fac la mine ce 

voia să facă domnul duce de Anjou. 


Litiera era gata. Monsoreau trimise să caute pe doi din 
oamenii săi care locuiau în strada Tournelles şi când aceşti 
oameni, care aveau obiceiul să-l însoţească de când cu rana 
sa, sosiră şi luară loc la cele două portiere, litiera plecă în 
trapul celor doi cai viguroşi, şi în mai puţin de un sfert de 
oră ajunse la poarta palatului Anjou. 

Ducele şi d'Aurilly se înapoiaseră doar de câteva minute 
încât caii lor nici nu erau încă deshămaţi. 

Monsoreau, care avea intrare liberă la prinţ, apăru în prag 
tocmai în clipa când acesta, după ce îşi aruncase pălăria pe 
un fotoliu, întindea cizmele unui servitor. 

În timpul acesta un valet, care i-o luase înainte cu câţiva 
paşi, anunţă pe domnul şef al vânătorii. 

Trăsnetul dacă ar fi spart geamurile de la camera prinţului 
nu l-ar fi uimit pe acesta mai mult ca anunţarea pe care o 
auzise. 

— Domnul de Monsoreau! Strigă el cu o nelinişte care se 
vedea în acelaşi timp după paloarea şi după emoția din glas. 
— Da, Monseniore, chiar eu, spuse contele înăbuşindu-şi, 
sau, mai degrabă, încercând să-şi înăbuşe sângele care îi 

clocotea în vine. 

Sforţarea pe care o făcu asupra lui fu atât de puternică, 
încât domnul de Monsoreau simţi cum îl lasă picioarele şi 
căzu pe un scaun aşezat la intrarea camerei. 

— Dar, spuse ducele, ai să te ucizi, dragul meu prieten, şi, 
chiar în clipa de faţă, eşti atât de palid încât pari gata să 
leşini. 

— O! Ba nu, Monseniore, pentru că am să spun lucruri 
prea importante Alteţei Voastre. Poate voi leşina după 
aceea, se prea poate. 

— Să vedem, vorbeşte, dragă conte, spuse Frangois cu 
totul tulburat. 

— Dar nu faţă de aceşti oameni, îmi închipui, răspunse 
Monsoreau. 

Ducele îi concedie pe toţi, chiar şi pe d'Aurilly. Cei doi 
rămaseră singuri. 


— Alteța Voastră vine acum acasă? Întrebă Monsoreau. 

— După cum vezi, conte. 

— E foarte neprevăzător pentru Alteţa Voastră să meargă 
astfel noaptea pe străzi. 

— Cine îţi spune că am fost pe străzi? 

— Drace! Praful acesta care vă acoperă hainele, 
Monsenioare... 

— Domnule de Monsoreau, spuse prinţul cu un accent de 
care nu te puteai înşela, te ocupi şi de altă meserie afară de 
aceea de şef al vânătorii? 

— Meseria de spion? Da, Monseniore. Toată lumea 
spionează astăzi; mai mult sau mai puţin, fac şi eu ca şi 
ceilalţi. 

— Şi ce câştigi din meseria aceasta, domnule? 

— Ştiu tot ce se petrece. 

— Curios, făcu prinţul, apropiindu-se de clopoţelul său ca 
să poată chema la nevoie. 

— Foarte curios, spuse Monsoreau. 

— Atunci, spune-mi ce ai de spus. 

— Pentru aceasta am venit. 

— Îmi dai voie să stau? 

— Fără ironie, Monseniore, împotriva unui umil şi 
credincios prieten ca mine, care vine la ora aceasta şi în 
halul meu decât ca să vă aducă un serviciu important. Dacă 
m-am aşezat, Monseniore, este, pe onoarea mea, că nu pot 
să stau în picioare. 

— Un serviciu, reluă ducele, un serviciu? 

— Da. 

— Vorbeşte atunci. 

— Monseniore, viu la Alteța Voastră din partea unui 
puternic prinţ. 

— Din partea regelui? 

— Nu, Monseniore, din partea monseniorului duce de 
Guise. 

— Ah! Spuse prinţul, din partea ducelui de Guise; atunci e 
altceva. Apropie-te şi vorbeşte încet. 


CAPITOLUL XXXIII. 

Cum semnă ducele de Anjou şi cum, după ce semnă, vorbi. 

Se făcu o clipă de tăcere între ducele de Anjou şi 
Monsoreau. Apoi rupând cel dintâi această tăcere: 

— Ei bine! Domnule conte, întrebă ducele, ce ai să-mi spui 
din partea domnilor de Guise? 

— Multe, Monseniore. 

— Nu cumva ţi-au scris? 

— O! Nu; domnii de Guise nu mai scriu de când cu ciudata 
dispariţie a maestrului Nicolae David. 

— Atunci, ai fost oare la armată? 

— Nu, Monseniore; ei sunt aceia care au venit la Paris. 

— Domnii de Guise sunt la Paris! Strigă ducele. 

— Da, Monseniore. 

— Şi eu nu i-am văzut! 

— Sunt prea prevăzători pentru a se expune şi pentru a 
expune în acelaşi timp pe Alteța Voastră. 

— Şi nu am fost înştiinţat? 

— Ba da, Monseniore, pentru că vă înştiinţez eu. 

— Dar ce au venit să facă aci? 

— Dar vin, Monseniore, la întâlnirea pe care le-aţi dat-o. 

— Eu! Le-am dat întâlnire? 

— Fără îndoială, chiar în ziua când Alteța Voastră a fost 
arestată, a primit o scrisoare de la domnii de Guise, la care 
le-a răspuns verbal, chiar prin mine, că nu aveau decât să 
se găsească la Paris între 31 mai şi 2 iunie. Suntem în 31 
mai; dacă i-aţi uitat pe domnii de Guise, domnii de Guise 
după cum vedeţi, nu v-au uitat, Monseniore. 

Frangois se îngălbeni. 

Se petrecuseră atâtea evenimente din ziua aceea, încât el 
uitase acea întâlnire, oricât de importantă ar fi fost. 

— E adevărat, spuse el; dar legăturile care existau pe 
vremea aceea între domnii de Guise şi mine nu mai există. 
— Dacă e aşa, Monseniore, spuse contele, veţi face bine 
să-i înştiinţaţi, căci mi se pare că ei socotesc lucrurile cu 

totul altfel. 


— Cum aşa? 

— Da, poate că vă credeţi dezlegat faţă de ei, Monseniore; 
dar ei continuă să se creadă legaţi faţă de dumneavoastră. 

— Capcană, dragul meu conte, momeală în care un om ca 
mine nu se lasă prins de două ori. 

— Şi unde aţi fost prins? La Luvru, la naiba? Oare din 
greşeala domnilor de Guise? 

— Nu zic, murmură ducele, nu zic; numai, zic că nu au 
ajutat cu nimic la fuga mea. 

— Ar fi fost greu, având în vedere că şi ei fugeau. 

— E adevărat, murmură ducele. 

— Dar, dumneavoastră odată ajuns la Anjou, nu am fost 
însărcinat să vă spun din partea lor că puteţi să vă bizuiţi şi 
mai departe pe ei după cum ei puteau să se bizuie pe 
dumneavoastră, şi că, în ziua când veţi merge spre Paris vor 
merge şi ei, de partea lor. 

— Şi aceasta e adevărat, spuse ducele; însă nu am mers 
spre Paris. 

— Ba da, Monseniore, pentru că vă aflaţi în el. 

— Da; însă mă aflu la Paris ca aliat al fratelui meu. 

— Monseniorul îmi va îngădui să-i spun că este mai mult 
decât aliatul Guisilor. 

— Ce sunt atunci? 

— Monseniorul este complicele lor. 

Ducele de Anjou îşi muşcă buzele. 

— Şi spui că te-au însărcinat să-mi anunţi sosirea lor? 

— Da, Alteță, mi-au făcut această cinste. 

— Dar nu ţi-au comunicat motivele înapoierii lor? 

— Mi-au comunicat totul; motive şi planuri, Monseniore, 
ştiindu-mă omul de încredere al Alteţei Voastre. 

— Au planuri? Care? 

— Aceleaşi, mereu. 

— Şi le cred practicabile? 

— Le ţin ca atare. 

— Şi aceste planuri au mereu aceeaşi ţintă...? 


Ducele se opri, neîndrăznind să rostească cuvintele care 
trebuiau să urmeze în mod natural acelora pe care le 
spusese. Monsoreau tremină gândul ducelui. 

— Ţinta de a vă face regele Franţei, da, Monseniore. 

Ducele simţi roşeala bucuriei urcându-i-se în obraji. 

— Dar, întrebă el, momentul este favorabil? 

— Înţelepciunea voastră va hotărî. 

— Înţelepciunea mea? 

— Da; iată faptele, fapte vizibile, de netăgăduit. 

— Să vedem. 

— Numirea regelui ca şef al Ligii nu a fost decât o 
comedie, repede apreciată şi judecată numaidecât. Or, 
acum reacţiunea se regrupează şi Statul întreg se ridică 
împotriva tiraniei regelui şi a creaturilor sale. Predicile sunt 
chemări la arme, bisericile sunt locuri unde regele este 
blestemat. Armata tremură de nerăbdare, burghezii se 
asociază la ea, trimişii noştri nu aduc decât semnături şi 
consimţăminte noi la Ligă; în sfârşit domnia lui Valois se 
apropie de termen. Într-o asemenea împrejurare, domnii de 
Guise au nevoie să aleagă un pretendent serios la tron şi 
alegerea lor s-a oprit în mod natural asupra 
dumneavoastră. Acum, renunţaţi la ideile dumneavoastră 
de altă dată. 

Ducele nu răspunse. 

— Ei bine! Întrebă Monsoreau, ce gândeşte Monseniorul? 

— Drace! Răspunse prinţul, gândesc... 

— Monseniorul ştie că poate, cu toată sinceritatea să se 
explice cu mine. 

— Mă gândesc, spuse ducele, că fratele meu nu are copii: 
că după el tronul îmi revine mie; că sănătatea lui este 
şubredă; pentru ce atunci m-aş mişca eu împreună cu toţi 
oamenii aceia, pentru ce mi-aş compromite numele, 
demnitatea, dragostea, într-o rivalitate zadarnică, pentru ce 
în sfârşit aş lua cu primejdie ceea ce îmi revine fără 
primejdie? 


— lată tocmai, spuse Monsoreau, unde este greşeala 
Alteţei Voastre: tronul fratelui vostru nu vă va reveni decât 
dacă îl veţi lua. Domnii de Guise nu pot să fie regi, dar nu 
vor lăsa să domnească decât un rege după gustul lor; 
regele acesta, pe care trebuie să-l pună în locul regelui care 
domneşte în prezent, socotiseră că ar fi Alteța Voastră; dar 
la refuzul Alteţei Voastre, vă previn, vor căuta un altul. 

— Şi pe cine oare! Strigă ducele de Anjou încruntând din 
sprâncene, cine va îndrăzni oare să se aşeze pe tronul lui 
Carol cel Mare? 

— Un Burbon în locul unui Valois; iată tot Monseniore. 

— Regele Navarei? Strigă Frangois. 

— Pentru ce nu? E tânăr, viteaz, nu are copii, e adevărat; 
dar e sigur că ar putea să aibă. 

— E hughenot. 

— EL! Nu s-a convertit oare în noaptea Sfântului Bar- 
tolomeu? 

— Da, însă s-a lepădat apoi. 

— Ei! Monseniore, ce a făcut pentru viaţă, va face pentru 
tron. 

— Ei cred oare că îmi voi ceda drepturile fără să le apăr? 

— Cred că acest caz este prevăzut. 

— Îi voi bate straşnic. 

— De! Sunt războinici de felul lor. 

— Mă voi aşeza în fruntea Ligii. 

— Ei au sufletul ei. 

— Mă voi uni cu fratele meu. 

— Fratele vostru va fi mort. 

— Voi chema regii Europei în ajutorul meu. 

— Regii Europei vor face bucuros război regilor, dar vor 
privi de două ori înainte de a face război unui popor. 

— Cum, unui popor? 

— Negreşit, domnii de Guise sunt hotărâți la toate, chiar 
să formeze State, chiar să facă o Republică. 

Frangois îşi împreună mâinile într-o nespusă nelinişte. 
Monsoreau era grozav cu răspunsurile lui fără replică. 


— O republică? Murmură el. 

— O! Doamne! Da, ca în Elveţia, ca în Genua, ca în Veneţia. 

— Dar partidul meu nu va îngădui să se facă din Franţa o 
republică. 

— Partidul dumneavoastră? Spuse Monsoreau. Ei! 
Monseniore aţi fost atât de mărinimos, încât, pe cuvântul 
meu, partidul dumneavoastră nu se mai compune decât din 
domnul de Bussy şi din mine. 

Ducele nu-şi putu înfrâna un zâmbet sinistru. 

— Sunt legat atunci, spuse el. 

— Aproape, Monseniore. 

— Atunci, ce nevoie au să alerge la mine dacă sunt, după 
cum spui, lipsit de orice putere? 

— Adică, Monseniore, că nu puteţi nimic fără domnii de 
Guise, dar că puteţi totul cu ei. 

— Pot totul cu ei. 

— Da, spuneţi un cuvânt şi sunteţi rege. 

Ducele se ridică foarte agitat, se plimbă prin cameră, 
strivind tot ce-i cădea sub mână: perdele, portiere, feţe de 
masă; apoi, în sfârşit, se opri în faţa lui Monsoreau. 

— Ai spus adevărat, conte, când ai spus că nu mai am 
decât doi prieteni, pe tine şi pe Bussy. 

Şi el rosti aceste cuvinte cu un zâmbet binevoitor pe 
avusese timpul să-l ia locul furiei de mai înainte. 

— Aşadar? Făcu Monsoreau cu ochii strălucind de bucurie. 

— Aşadar, credinciosule servitor, reluă ducele, vorbeşte, te 
ascult. 

— Îmi porunciţi, Monseniore? 

— Da. 

— Ei bine! În două cuvinte, Monseniore, iată planul. 

Ducele se îngălbeni, dar se opri să asculte. Contele reluă: 

— Peste o săptămână este Ziua Domnului, nu-i aşa, 
Monseniore? 

— Da. 

— Regele, pentru această zi sfântă, se gândeşte de multă 
vreme la o mare procesiune în principalele mânăstiri din 


Paris. Este obiceiul său de a face în toţi anii asemenea 
procesiuni în vremea aceasta. Atunci, după cum Alteța 
Voastră îşi reaminteşte, regele este fără gardă, sau cel 
puţin garda rămâne la poartă. Regele se opreşte în faţa 
fiecărui altar, îngenunchează, spune cinci Pater şi cinci Ave, 
totul însoţit de şapte psalmi ai Pocăinţei. 

— Ştiu toate astea. 

— Se va duce la mânăstirea Sfânta Genoveva ca la toate 
celelalte. 

— Fără îndoială. 

— Numai că, deoarece un accident se va întâmpla în faţa 
mânăstirii... 

— Un accident? 

— Da, un şanţ se va prăbuşi în timpul nopţii. 

— Ei bine? 

— Altarul nu va putea fi aşezat sub portic, va fi chiar în 
curte. 

— Ascult. 

— Aşteptaţi: regele va intra, patru sau cinci persoane vor 
intra împreună cu el; dar în urma regelui şi acestor patru 
sau cinci persoane, se vor închide porţile. 

— Şi atunci? 

— Atunci, reluă Monsoreau, Alteța Voastră cunoaşte pe 
călugării care vor face onorurile mânăstirii faţă de 
Maiestatea Sa. 

— Vor fi aceeaşi? 

— Care se aflau acolo când a fost încoronată Alteța 
Voastră, exact. 

— Vor îndrăzni să ridice mâinile asupra unsului Domnului? 

— O! Pentru a-l tunde, numai atât. 

— Vor îndrăzni să facă acest lucru! Strigă ducele cu ochii 
strălucitori de lăcomie; vor atinge capul unui rege? 

— O! Nu va mai fi rege, atunci. 

— Cum aşa? 

— Nu aţi auzit vorbindu-se de un călugăr, de un sfânt care 
face discursuri, aşteptând ca să facă minuni? 


— De fratele Gorenflot? 

— Exact. 

— Acelaşi care voia să predice Liga cu puşca pe umăr? 

— Da, acelaşi. 

— Ei bine! Regele va fi condus în chilia lui; odată acolo, 
fratele se însărcinează să-l facă să-şi semneze abdicarea: 
apoi, după ce va abdica, doamna de Montpensier va intra cu 
foarfecile în mână. Foarfecile sunt cumpărate, doamna de 
Montpensier le poartă atârnate la brâu. Sunt nişte foarfeci 
încântătoare, de aur masiv, şi foarte frumos cizelate: 
fiecăruia după cum merită. 

Frangois rămase tăcut; ochii i se dilataseră ca aceia ai unei 
pisici care îşi pândeşte prada în întuneric. 

— Înţelegeţi restul, Monseniore, urmă contele. Se anunţă 
poporului că regele, simțind o sfântă căinţă de greşelile 
sale, şi-a exprimat dorinţa de a nu mai ieşi din mânăstire; 
dacă vreunii se îndoiesc cumva că această chemare este 
adevărată, domnul duce de Guise are armata, domnul 
cardinal are Biserica, domnul de Mayenne are burghezia; 
cu aceste trei puteri la un loc, îl poţi face pe popor să 
creadă aproape tot ceea ce voieşti. 

— Dar voi fi învinuit de violenţă, spuse ducele după o clipă. 

— Nu sunteţi obligat să vă găsiţi acolo. 

— Voi fi privit ca un uzurpator. 

— Monseniorul uită abdicarea. 

— Regele va refuza. 

— Se pare că fratele Gorenflot nu este numai un om foarte 
capabil, dar chiar este un om foarte puternic. 

— Planul este aşadar stabilit? 

— În întregime. 

— Şi nu se tem că îi voi denunța? 

— Nu, Monseniore, căci există un alt plan nu mai puţin 
stabil împotriva dumneavoastră, în cazul când veţi trăda. 

— Ah! Ah! Spuse Francois. 

— Da, Monseniore, şi pe acesta nu-l cunosc, mă ştiu prea 
mult prieten al dumneavoastră pentru a mi-l fi încredinţat. 


Ştiu că există, atâta tot. 

— Atunci, mă predau, conte; ce trebuie să fac? 

— Să aprobaţi. 

— Ei bine! Aprob. 

— Da; însă nu e deajuns să-l aprobaţi cu vorba. 

— Cum mai trebuie oare să-l aprob? 

— În scris. 

— Este o nebunie să-şi închipuie cineva că mă voi învoi la 
aceasta. 

— Şi pentru ce? 

— Dacă nu va reuşi conspirația? 

— Tocmai pentru cazul când nu ar reuşi conspirația se 
cere semnătura Monseniorului. 

— Vor oare să-şi facă un meterez din numele meu? 

— Nimic altceva. 

— Atunci refuz de o mie de ori. 

— Nu mai puteţi! 

— Nu mai pot să refuz? 

— Nu. 

— Eşit nebun? 

— A refuza, înseamnă a trăda. 

— Cum? 

— Pentru că eu nu ceream altceva decât să tac şi numai 
Alteța Voastră mi-a poruncit să vorbesc. 

— Ei bine! Fie; domnii aceia s-o ia cum vor voi, îmi voi 
alege primejdia, cel puţin. 

— Monseniore, băgaţi de seamă să nu alegeţi rău. 

— Voi risca, spuse Frangois puţin mişcat, dar încercând 
totuşi să-şi păstreze curajul. 

— În interesul dumneavoastră, Monseniore, spuse contele, 
nu vă sfătuiesc s-o faceţi. 

— Dar mă compromit semnând. 

— Refuzând să semnaţi faceţi mai rău: vă asasinați! 

Frangois se înfioră. 

— Vor îndrăzni? Spuse el. 


— Vor îndrăzni totul, Monseniore. Conspiratorii sunt foarte 
hotărâți; trebuie să reuşească cu orice preţ. 

Ducele căzu într-o nehotărâre, uşor de înţeles. 

— Voi semna, spuse el. 

— Când? 

— Mâine. 

— Mâine, nu, Monseniore; dacă semnaţi, trebuie să 
semnaţi numaidecât. 

— Dar trebuie ca domnii de Guise să redacteze 
angajamentul pe care-l iau faţă de ei. 

— Este redactat, Monseniore, îl aduc eu. 

Monsoreau scoase o hârtie din buzunar: era un 
consimţământ în întregime la planul pe care-l cunoaştem. 
Ducele citi de la început până la sfârşit şi, pe măsură ce îl 
citea, contele putea vedea cum îngălbeneşte; după ce 
termină, picioarele îl lăsară şi se aşeză sau mai degrabă 
căzu înaintea mesei. 

— Poftiţi, Monseniore, spuse Monsoreau întinzându-i tocul. 

— Trebuie aşadar să semnez? Spuse Frangois sprijinindu- 
şi mâna pe frunte, căci capul i se învârtea. 

— Trebuie dacă voiţi, nimeni nu vă sileşte. 

— Ba da, mă sileşte, deoarece mă ameninţi cu un asasinat. 

— Eu nu vă ameninţ, Monseniore, să mă ferească 
Dumnezeu, vă previn; este cu totul altceva. 

— Dă-mi tocul, făcu ducele. 

Şi ca şi când ar fi făcut o sforţare asupra lui, el luă, sau 
mai degrabă smulse tocul din mâinile contelui şi semnă. 

Monsoreau îl urmărea cu o privire care ardea de ură şi de 
speranţă; când îl văzu punând tocul pe hârtie, fu silit să se 
sprijine de masă, pupila părând că i se dilată pe măsură ce 
mâna ducelui forma literele care îi compuneau numele. 

— Ah! Spuse el după ce ducele termină. 

Şi, apucând hârtia cu o mişcare nu mai puţin violentă 
decât aceea cu care ducele apucase tocul, el o îndoi, o 
aşeză între cămaşă şi stofa de mătase care înlocuia vesta pe 


vremea aceea, îşi încheie tunica şi îşi puse mantaua 
deasupra. 

Ducele îl privea cu mirare, neînţelegând nimic din 
expresia acelei feţe palide pe care trecea ca un fel de fulger 
de bucurie sălbatică. 

— Şi acum, Monseniore, spuse Monsoreau, fiţi prevăzător. 

— Cum aşa? Întrebă ducele. 

— Da, nu mai alergaţi pe străzi noaptea împreună cu 
Aurilly, cum aţi făcut mai adineauri. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că aseară, Monseniore, aţi fost s-o 
urmăriţi cu dragostea dumneavoastră pe o femeie pe care 
soţul ei o adoră şi de care este gelos până acolo încât... pe 
legea mea, da, încât să ucidă pe oricine s-ar apropia de ea 
fără voia lui. 

— Oare de dumneata şi de soţia dumitale voiai să vorbeşti? 

— Da, Monseniore, pentru că aţi ghicit atât de bine de 
prima dată, nu voi încerca să neg. M-am căsătorit cu Diana 
de Meridor, ea este a mea şi nimeni nu o va avea, atâta timp 
cât trăiesc eu cel puţin, nici măcar un prinţ. Şi ascultați, 
Monseniore, pentru ca să fiţi sigur, v-o jur pe numele meu şi 
pe pumnalul acesta. 

Şi puse lama pumnalului aproape de pieptul prinţului care 
se dădu înapoi. 

— Domnule, mă ameninţi, spuse Frangois; palid de mânie 
şi de furie. 

— Nu, prinţul meu, ca şi adineauri, vă previn numai. 

— Şi de ce mă previi? 

— Că nimeni nu 0 va avea pe soţia mea! 

— Şi eu, prostule ce eşti, strigă Anjou fără să se mai poată 
stăpâni, îţi răspund că mă previi prea târziu şi că cineva o şi 
are. 

Monsoreau scoase un țipăt de groază înfundându-şi 
amândouă mâinile în păr. 

— Nu sunteţi dumneavoastră, bolborosi el, nu sunteţi 
dumneavoastră, Monseniore? 


Şi braţul său, mereu înarmat, nu avea decât să se întindă 
pentru a străpunge pieptul prinţului. Francois se dădu 
înapoi. 

— Eşti nebun, spuse el pregătindu-se să sune din clopoțel. 

— Nu, văd limpede, vorbesc adevărat şi aud bine; mi-aţi 
spus că cineva o are pe soţia mea; mi-aţi spus-o! 

— O repet. 

— Numiţi persoana şi dovediţi faptul. 

— Cine era ascuns la douăzeci de paşi de poarta dumitale, 
cu o flintă? 

— Eu. 

— Ei bine! Conte, în acest timp... 

— În acest timp... 

— Un bărbat era la dumneata, sau mai degrabă la soţia 
dumitale. 

— L-aţi văzut intrând? 

— L-am văzut ieşind. 

— Pe uşă? 

— Pe fereastră. 

— L-aţi recunoscut pe bărbatul acela? 

— Da, spuse ducele. 

— Numiţi-l, strigă Monsoreau, numiţi-l, Monseniore, sau 
nu mai răspund de nimic. 

Ducele îşi trecu mâna peste frunte şi ceva ca un zâmbet îi 
flutură pe buze. 

— Domnule conte, spuse el, pe cuvântul meu, de prinţ de 
sânge, pe Dumnezeul şi sufletul meu, înainte de opt zile ţi-l 
voi numi pe acela care este amantul soţiei dumitale. 

— Juraţi? Strigă Monsoreau. 

— 'Ţi-o jur. 

— Ei bine! Monseniore, în opt zile, spuse contele lovindu-şi 
pieptul în locul unde se afla hârtia semnată de prinţ, în opt 
zile, sau înţelegeţi...? 

— Înapoiază-te peste opt zile; iată tot ce am să-ţi spun. 

— Cu atât mai bine, spuse Monsoreau, căci în opt zile îmi 
voi recăpăta puterile, şi cel ce voieşte să se răzbune are 


nevoie de toate puterile sale. 

Şi ieşi făcând prinţului un semn de adio, care uşor se 
putea lua drept un gest de ameninţare. 

CAPITOLUL XXXIV. 

O plimbare la 'Tournelles. 

În acest timp, puţin câte puţin, nobilii Angevini se 
înapoiaseră la Paris. 

Ca să spunem că se înapoiau liniştii, nu s-ar putea crede. 
Cunoşteau prea bine pe rege, pe fratele său şi pe mama sa, 
pentru ca să nădăjduiască că lucrurile s-au petrecut în 
îmbrăţişări familiare. 

Îşi reaminteau mereu acea vânătoare care le fusese făcută 
de prietenii regelui, şi nu voiau să se hotărască a crede că 
al lor va fi triumful în timpul acestei ceremonii atât de 
neplăcute. 

Se înapoiau deci sfiicioşi şi intrau în oraş înarmaţi până în 
dinţi, gata să tragă la cel mai mic gest suspect, şi scoteau 
spada de cincizeci de ori, înainte de a sosi la palatul Anjou, 
împotriva burghezilor care nu făceau altă crimă decât că îi 
priveau cum trec. Antraguet mai ales, se arăta sălbatic şi 
punea toate aceste dizgraţii pe seama domnilor favoriţi ai 
regelui, făgăduindu-şi să le spună când s-ar ivi prilejul, două 
cuvinte foarte explicite. 

Îşi împărtăşi planul lui Ribeirac, om care dădea sfaturi 
bune şi acesta îi răspunse că înainte de a avea această 
plăcere, trebuia să aibă la îndemână una sau două graniţe. 

— Voi avea grijă de acest lucru, spuse Antraguet. 

Ducele le făcu o primire bună. 

Erau oamenii lui, după cum domnii de Maugiron, de 
Quelus, de Schomberg şi d'Epernon, erau aceia ai regelui. 

Începu prin a le spune: 

— Prietenii mei, se gândesc să vă cam omoare puţin, după 
cât se pare. Aşa e curentul în astfel de recepții; păziţi-vă 
bine. 

— S-a făcut, Monseniore, răspunse Antraguet, dar nu se 
cuvine să ne ducem să oferim Maiestăţii Sale umilele 


noastre respecte? Căci, în definitiv, dacă ne ascundem, 
aceasta nu va face cinste Anjoului. Ce credeţi? 

— Aveţi dreptate! Spuse ducele. Duceţi-vă şi dacă voiţi, vă 
voi însoţi. 

Cei trei tineri se întrebară din ochi. 

În momentul acesta intră Bussy în sală şi veni să-şi 
îmbrăţişeze prietenii. 

— Ei! Spuse el, aţi cam întârziat! Dar ce aud? Alteţa Sa îşi 
propune să meargă să fie omorât la Luvru ca Caezar în 
senatul Romei. Gândiţi-vă că fiecare din domnii favoriţi va 
lua bucuros o bucăţică din Monseniorul sub manta. 

— Dar, dragă prietene, voim să-i frecăm puţin pe domnii 
aceia. 

Bussy începu să râdă. 

— Ei! Ei! Spuse el, vom vedea, vom vedea. 

Ducele îl privi foarte atent. 

— Să mergem la Luvru, făcu, Bussy, dar numai noi. 
Monseniorul va rămâne în grădina sa pentru a tăia capete 
de maci. 

Frangois se prefăcu că râde cu veselie. Adevărul este că 
înăuntrul lui se simţea fericit că nu avea de îndeplinit 
această corvoadă. 

Angevinii se împodobiră foarte frumos. 

Erau nişte nobili care îşi tocau bucuroşi în mătăsuri, 
catifele şi fireturi veniturile moşiilor părinteşti. Când se 
găseau întruniţi, era un amestec de aur, de pietre preţioase 
şi de mătăsuri, fiind aplaudaţi în drum de poporul care 
ghicea sub aceste frumoase găteli nişte inimi înflăcărate de 
ură pentru favoriţii regelui. 

Henric al III-lea nu voi să primească pe aceşti domni din 
Anjou, şi aşteptară în zadar în galerie. 

Domnii de Quelus, de Maugiron, de Schomberg şi 
d'Epernon fură aceia care, salutând cu politeţe şi arătând 
toate regretele din lume, veniră să anunţe această veste 
Angevinilor. 


— Ah! Domnilor, spuse Antraguet, căci Bussy se da în 
lături pe cât putea, vestea e tristă; dar ieşind din gura 
dumneavoastră ea îşi pierde mult din neplăcere. 

— Domnilor, spuse Schomberg, sunteţi un buchet plin de 
graţie şi de curtoazie. Voiţi să transformăm această primire 
într-o mică plimbare? 

— O! Domnilor, tocmai voiam să v-o cerem, răspunse cu 
vioiciune Antraguet, pe care Bussy îl atinse uşor pe braţ, 
spunându-i: 

— Taci şi lasă-i s-o facă ei. 

— Unde să mergem? Spuse Quelus gândindu-se. 

— Cunosc eu un loc încântător lângă Bastilia, făcu 
Schomberg. 

— Domnilor, vă vom urma, spuse Ribeirac; mergeţi înainte. 

Într-adevăr, cei patru prieteni ai regelui ieşiră din Luvru, 
urmaţi de cei patru Angevini şi se îndreptară pe chei spre 
vechiul zid al palatului Tournelles, pe atunci un fel de târg 
unde se vindeau cai, plantat cu câţiva copăcei, şi presărat 
ici colo cu bariere care serveau pentru a opri caii sau 
pentru a-i lega. 

Mergând pe drum, cei opt gentilomi se luaseră de braţ şi, 
cu mii de complimente, discutau subiecte vesele şi glume, 
spre marea mirare a burghezilor care regretau toate 
urările făcute şi spuneau că Angevinii s-au împăcat cu 
purceluşii lui Irod. 

Ajunseră. Quelus luă cuvântul. 

— lată ce teren frumos, spuse el, vedeţi ce loc singuratic e, 
şi ce bine stă piciorul pe nisipul acesta. 

— Pe legea mea, da, răspunse Antraguet, bătând din picior 
de mai multe ori. 

— Ei bine! Ne-am gândit, domnii aceştia şi cu mine, că am 
dori mult într-una din zilele acestea să ne întovărăşiţi până 
aici pentru a-l seconda pe domnul de Bussy, prietenul 
dumneavoastră, care ne-a făcut cinstea să ne cheme în duel 
pe toţi patru. 

— Este adevărat, spuse Bussy prietenilor încremeniţi. 


— Nu ne-ai spus nimic despre aceasta, strigă Antraguet. 
— O! Domnul de Bussy este un om care cunoaşte preţul 
lucrurilor, reluă Maugiron. Veţi primi, domnilor din Anjou? 

— Desigur că da, răspunseră cei trei Angevini într-un 
singur glas; ni se face o deosebită cinste. 

— De minune, spuse Schomberg frecându-şi mâinile. Voiţi 
acum să ne alegem adversarul? 

— Îmi place această metodă, spuse Ribeirac cu nişte ochi 
arzători, şi atunci... 

— Nu, întrerupse Bussy, nu e drept. Toţi avem aceleaşi 
sentimente; suntem deci inspirați de Dumnezeu. Dumnezeu 
este acela care le dă idei oamenilor, vă asigur. Ei bine! Să-i 
lăsăm lui Dumnezeu grija să ne împerecheze. Ştiţi de altfel 
că nimic nu este mai indiferent în cazul când vom conveni 
cine va fi liber cel dintâi să atace pe ceilalţi. 

— Şi trebuie! Trebuie! Strigară favoriţii. 

— Atunci cu atât mai mult, să facem cum au făcut Horâţii: 
să tragem la sorţi. 

— Ei au tras la sorţi? Spuse Quelus gândindu-se. 

— Da, după câte ştiu, răspunse Bussy. 

— Atunci să-i imităm. 

— O clipă, spuse iarăşi Bussy. Înainte de a ne cunoaşte 
adversarii, să aranjăm regulile luptei. Nu s-ar cădea să fie 
alese condiţiile luptei de către adversari. 

— E simplu, făcu Schomberg, ne vom bate până la moarte, 
cum a spus domnul de Saint-Luc. 

— Negreşit; dar cum ne vom bate? 

— Cu spada şi pumnalul, spuse Bussy; suntem toţi 
obişnuiţi. 

— Pe jos, spuse Quelus. 

— Ei! Ce vrei să faci cu un cal? Nu ai mişcările libere. 

— Pe jos, fie. 

— În ce zi? 

— Dar cât mai curând cu putinţă. 

— Nu, spuse d'Epernon; am multe lucruri de aranjat, de 
testamentul; iertaţi-mă, dar prefer să aştept... Trei sau şase 


zile ne vor mări pofta. 

— Înseamnă să vorbeşti ca un viteaz, spuse Bussy destul 
de ironic. 

— Ne-am înţeles? 

— Da. Ne vom înţelege totdeauna de minune. 

— Atunci să tragem la sorţi. 

— O clipă, făcu Antraguet; propun următoarele; să 
împărţim terenul fără nici o alegere. Cum numele vor ieşi la 
întâmplare, două câte două, să tăiem patru compartimente 
pe teren pentru fiecare din cele patru perechi. 

— Bine spus. 

— Propun pentru numărul careul lung între cei doi tei... 
Este un loc frumos. 

— Se aprobă. 

— Dar soarele? 

— Cu atât mai rău pentru cel de-al doilea din pereche; va 
fi întors cu faţa spre răsărit. 

— Nu, domnilor, ar fi nedrept, spuse Bussy. Să ne ucidem, 
dar să nu ne asasinăm. Să descriem un semicerc şi să fim 
toţi spre lumină; soarele să ne lovească în profil. 

Bussy arătă locul, care fu primit, apoi se traseră numele. 

Schomberg ieşi primul, Ribeirac al doilea. Fură repartizaţi 
ca prima pereche. 

Quelus şi Antraguet ieşiră a doua pereche. 

Livarot şi Maugiron a treia. 

La numele de Quelus, Bussy, care credea că o să-l aibă ca 
adversar, încruntă din sprâncene. 

D'Epernon, văzându-se fără să vrea împerecheat cu Bussy, 
îngălbeni şi fu silit să se tragă de mustață ca să-şi revină. 

— Acum, domnilor, spuse Bussy, până în ziua luptei, ne 
aparţinem unul altuia, pe viaţă şi pe moarte; suntem 
prieteni. Voiţi să primiţi să luăm masa la palatul Bussy? 

Toţi salutară în semn de aprobare şi se înapoiară la Bussy, 
unde un mare ospăț îi reuni până dimineaţa. 

CAPITOLUL XXXV. 

Unde adoarme Chicot. 


Toate aceste dispoziţiuni ale Angevinilor fuseseră 
observate mai întâi de rege şi apoi de Chicot. Henric se 
mişca de colo până colo prin Luvru, aşteptând cu nerăbdare 
să-i vină prietenii de la plimbarea cu domnii Angevini. 

Chicot urmărise de departe plimbarea, o urmărise în 
amănunt şi înţelese, cum nimeni n-ar fi putut înţelege mai 
bine ca el. După ce se convinsese de intenţiile lui Bussy şi 
ale lui Quelus, el se îndreptase spre locuinţa lui Monsoreau. 

Monsoreau era un om şiret; dar nu putea pretinde că îl va 
înşela pe Chicot; Gasconul îi aducea multe întrebări de 
sănătate din partea regelui; cum să nu-l primească 
minunat? 

Chicot îl găsi pe Monsoreau culcat. 

Vizita din ajun clătinase acest organism abia întremat 
puţin; şi Remy, cu o mână pe bărbie, vedea cu ciudă primele 
urcări ale temperaturii care amenințau din nou viaţa 
pacientului său. 

Cu toate astea, Monsoreau fu în stare să stea de vorbă cu 
Chicot şi să ascundă destul de dibaci mânia împotriva 
ducelui de Anjou, pe care, oricine altul decât Chicot, nu ar fi 
putut-o bănui. Dar cu cât se străduia să fie mai ascuns şi 
mai rezervat, cu atât Gasconul îi ghicea mai bine gândurile. 

— Într-adevăr, îşi zicea el, nu poate să fie cineva atât de 
pasionat pentru domnul de Anjou fără să aibă vreun motiv 
tăinuit. 

Chicot, care se pricepea la bolnavi, voi să ştie dacă febra 
contelui nu era cumva o comedie, după modelul aceleia pe 
care o jucase odinioară Nicolae David. 

Dar Remy nu înşela; şi la prima cercetare a pulsului lui 
Monsoreau: 

— Acesta este bolnav cu adevărat, gândi Chicot, şi nu 
poate să întreprindă nimic. Mai rămâne domnul de Bussy; 
să vedem puţin de ce este în stare să facă. 

Şi alergă la palatul lui Bussy pe care-l găsi strălucind de 
lumini şi îmbălsămat cu mirosuri care l-ar fi făcut pe 
Gorenflot să scoată strigăte de bucurie. 


— Oare domnul de Bussy se însoară? Îl întrebă el pe un 
lacheu. 

— Nu, domnule, răspunse acesta, domnul de Bussy se 
împacă cu mai mulţi nobili de la curte, şi sărbătoreşte 
această împăcare printr-o masă, vestită, n-am ce zice. 

— Numai să nu-i otrăvească, lucru de care ştiu că nu ar fi 
în stare, gândi Chicot. Maiestatea Sa poate să fie sigur şi 
din această parte. 

EI se apropie la Luvru şi îl zări pe Henric care se plimba 
printr-o sală de arme bombănind. 

Trimisese trei curieri la Quelus şi, cum oamenii aceştia nu 
înțelegeau pentru ce Maiestatea Sa era atât de îngrijorată, 
ei opriseră foarte simplu la domnul de Birague fiul, unde 
orice o îmbrăcat în livreaua regelui găsea totdeauna un 
pahar plin, şuncă şi fructe zaharisite. 

Era metoda lui Birague pentru a rămâne în favoare. 

Chicot apărând la uşa cabinetului, Henric scoase un 
strigăt. 

— O! Dragă prietene, spuse el, ştii oare ce s-a întâmplat cu 
ei? 

— Cu cine? Cu favoriţii tăi? 

— Vai! Da, sărmanii mei prieteni. 

— Trebuie că sunt destul de jos în clipa de faţă, răspunse 
Chicot. 

— Mi i-or fi ucis! Strigă Henric ridicându-se cu fulgere de 
ameninţare în ochi; or fi morţi! 

— Morți, mă tem şi eu... 

— Tu ştii să râzi, păgânule! 

— Stai puţin, fiule, morţi, da, însă morţi de beţi. 

— Ah! Bufonule... Cât rău mi-ai făcut! Dar pentru ce 
bârfeşti pe aceşti gentilomi? 

— Dimpotrivă, îi laud. 

— Îţi baţi joc mereu... Haide, fii serios, te rog; ştii că au 
plecat cu Angevinii? 

— Drace! Sigur că ştiu. 

— Ei bine! Ce a ieşit din asta? 


— Ei bine! A ieşit ceea ce ţi-am spus: sunt beţi morţi, sau 
puţin le mai trebuie. 

— Dar Bussy, Bussy? 

— Bussy îi îmbată, este un om foarte primejdios. 

— Chicot, fie-ţi milă! 

— Ei bine! Da, Bussy le-a dat o masă prietenilor tăi; ce 
părere ai despre asta? 

— Bussy le dă o masă! O! E cu neputinţă; ştii doar că sunt 
duşmani de moarte. 

— Într-adevăr; dacă ar fi fost prieteni, nu ar fi simţit 
nevoia să se îmbete împreună. Ascultă, ai picioare bune? 

— Ce vrei să spui? 

— Ai merge până la râu? 

— Aş merge până la capătul pământului ca să fiu martor la 
un asemenea lucru. 

— Ei bine! Du-te numai până la palatul Bussy, vei vedea 
această minune. 

— Mă însoţeşti? 

— Mulţumesc, de acolo vin. 

— Dar în sfârşit, Chicot... 

— O! Nu, nu, înţelegi că eu, care am văzut, nu am nevoie 
să mă mai conving; picioarele mele s-au tocit şi sunt gata să 
intre în pântece. Dacă m-aş duce până acolo, mi-ar ajunge 
până la genunchi. Du-te, fiule, du-te singur. 

Regele îi aruncă o privire mâniată. 

— Eşti prea bun, spuse Chicot, să te frămânţi pentru 
oamenii aceştia. Ei râd, benchetuiesc şi se împotrivesc 
felului tău de a guverna. Răspunde la toate lucrurile astea 
ca un filosof: râd ei, să râdem şi noi; mănâncă ei, să punem 
să ni se servească şi nouă ceva cald; se împotrivesc, vino să 
ne culcăm după-masă. 

Regele nu se putu stăpâni să nu râdă. 

— Poţi să te mândreşti că eşti un adevărat înţelept, spuse 
Chicot; Franţa a avut regi pleşuvi, un rege îndrăzneţ, un 
rege mare, regi leneşi: sunt sigur că pe tine te vor numi 


Henric cel răbdător... Ah! Fiule, e o virtute aşa de 
frumoasă... Când nu ai alta. 

— Trădat! Îşi zise regele; trădat... Aceşti oameni nu au nici 
măcar obiceiurile nobililor. 

— Ei asta-i! Eşti îngrijorat de prietenii tăi, strigă Chicot 
împingându-l pe rege spre sala unde se servea masa, îi 
plângi ca şi cum ar fi murit şi când ţi se spune că nu sunt 
morţi, mai plângi şi te mai îngrijorezi... Henric, te vaieţi 
mereu. 

— Mă enervezi, domnule Chicot. 

— Să vedem, ţi-ar place mai mult să aibă fiecare şapte sau 
opt lovituri de spadă în stomac? Fii deci cu judecată. 

— Mi-ar place să mă pot bizui pe prieteni, spuse Henric cu 
o voce tristă. 

— O! Pe toţi dracii! Răspunse Chicot, ai încredere în mine; 
eu sunt aici, fiule, hrăneşte-mă însă bine. Vreau fazani... Şi 
trufe, adaugă el întinzându-şi farfuria. 

Henric şi singurul lui prieten se culcară devreme, regele 
suspinând fiindcă avea un gol în suflet, Chicot gâfâind 
pentru că avea stomacul prea plin. 

A doua zi, când regele abia se deşteptase, se prezentară 
domnii Quelus, Schomberg, Maugiron şi d'Epernon; uşierul 
avea obiceiul să deschidă, el deschise deci uşa gentilomilor. 

Chicot dormea încă, regele nu putuse dormi. El sări furios 
din pat şi, smulgându-şi compresele parfumate care îi 
acopereau obrajii şi mâinile: 

— Afară! Strigă el, afară! 

Uşierul, înmărmurit, le explică tinerilor că regele nu îi 
primeşte. Ei se priviră cu aceeaşi mirare. 

— Dar, Sire, bâlbâi Quelus, voiam să spunem Maiestăţii 
Voastre... 

— Că nu mai sunteţi beţi, ţipă Henric, nu-i aşa? 

Chicot deschise un ochi. 

— Iertare, Sire, reluă Quelus cu seriozitate, Maiestatea 
Voastră greşeşte... 

— Cu toate astea nu eu am băut vin de Anjou! 


— Ah!... Foarte bine, foarte bine!... Spuse Quelus zâmbind. 
Înţeleg, da. Ei bine...! 

— Ei bine! Ce? 

— Maiestatea Voastră să rămână singură cu noi şi îi vom 
explica totul. 

— Urăsc beţivii şi trădătorii. 

— Sire! Strigară într-un singur glas ceilalţi trei gentilomi. 

— Răbdare, domnilor, spuse Quelus oprindu-i; Maiestatea 
Sa a dormit rău şi poate că a visat urât. Un cuvânt va face 
prea iubitului nostru prinţ deşteptarea mai plăcută. 

Această scuză obraznică, adusă de către un supus regelui, 
îl impresiona pe Henric. El ghici că nişte oameni atât de 
îndrăzneţi pentru a spune asemenea lucruri, nu puteau 
săvârşi decât fapte onorabile. 

— Vorbiţi, spuse el, dar fiţi scurţi. 

— Vom încerca, Sire, însă este greu. 

— Da... Vă apasă oare vreo acuzare? 

— Nu, Sire, vom merge drept la ţintă, făcu Quelus 
privindu-l pe Chicot şi pe uşier ca pentru a-i repeta lui 
Henric cererea unei audienţe particulare. 

Regele făcu un gest: uşierul ieşi. Chicot deschise celălalt 
ochi şi spuse: 

— De mine nu vă temeţi, dorm ca un bou. 

Şi închizând amândoi ochii, începu să sforăie cu zgomot. 

CAPITOLUL XXXVI. 

Unde Chicot se trezeşte. 

Când îl văzură pe Chicot că doarme atât de conştiincios, 
nimeni nu se mai ocupă de el. 

De altfel, toţi se obişnuiseră prea mult să-l considere pe 
Chicot ca pe o mobilă din camera de culcare a regelui. 

— Maiestatea Voastră, spuse Quelus, înclinându-se, nu ştie 
lucrurile decât pe jumătate, şi îndrăznesc să spun că ştie 
jumătatea mai puţin interesantă. Nimeni dintre noi nu are 
de gând să nege, desigur, că am luat masa la domnul de 
Bussy, şi trebuie să spun, în onoarea bucătarului său, că am 
mâncat foarte bine. 


— Avea mai ales un anumit vin din Austria sau din 
Ungaria, spuse Schomberg, care într-adevăr mi s-a părut 
minunat. 

— Ah! Neam urâcios, întrerupse regele; îi place vinul, nu 
m-am îndoit niciodată. 

— Eu, eram sigur, spuse Chicot, l-am văzut de douăzeci de 
ori beat. 

Schomberg se întoarse spre el. 

— Nu da atenţie, fiule, spuse Gasconul, regele are să-ţi 
spună că vorbesc în somn. 

Schomberg se întoarse spre Henric. 

— Pe legea mea, Sire, spuse el, nu mă ascund nici de 
prieteni, nici de duşmani; vinul era bun. 

— Nu se cheamă bun lucrul care ne face să ne uităm 
stăpânul, spuse regele cu un ton rezervat. 

Schomberg voia să-i răspundă, nevoind să părăsească aşa 
de repede o cauză atât de frumoasă, când Quelus îi făcu un 
semn. 

— E adevărat, spuse Schomberg, continuă. 

— Spuneam deci, Sire, reluă Quelus, că în timpul mesei şi 
mai cu seamă înainte, am avut discuţii foarte serioase şi 
interesante privind îndeosebi interesele Maiestăţii Voastre. 

— Facem o introducere prea lungă, spuse Henric, este 
semn rău. 

— Pe toţi dracii! Ce guraliv mai este acest Valois, strigă 
Chicot. 

— O! O! Domnule Gascon, spuse Henric cu semeţie, dacă 
nu dormi, pleacă de aici. 

— La naiba! Spuse Chicot, dacă nu dorm, este pentru mă 
împiedici s-o fac; limba ta merge ca o moară hodorogită. 

Quelus văzând că nu putea în această locuinţă regală să 
discute un subiect cu seriozitate, atât de mult obişnuinţa îi 
făcuse pe toţi uşuratici, ridică din umeri şi se sculă înciudat. 

— Sire, spuse d'Epernon legănându-se, este vorba totuşi 
chestiuni grave. 

— Chestiuni grave? Repetă Henric. 


— Negreşit, dacă totuşi viaţa a opt dintre cei mai viteji 
gentilomi merită osteneala din partea Maiestăţii Voastre de 
a ocupa de ea. 

— Ce vrei să spui? Strigă regele. 

— Vreau să spun că aştept ca regele să binevoiască să mă 
asculte. 

— Ascult, fiule, ascult, spuse Henric punându-şi mâna 
umărul lui Quelus. 

— Ei bine! Vă spuneam, Sire, că am discutat serios, şi 
acum iată rezultatul convorbirii noastre: regalitatea este 
ameninţată, slăbită. 

— Adică toată lumea unelteşte împotriva ei, strigă Henric. 

— Se aseamănă, urmă Qu€lus, cu acei zei străini, care 
asemănători cu zeii lui Tiberiu şi Caligula, îmbătrâneau fără 
să poată muri şi continuau să meargă în nemurirea lor pe 
drumul slăbiciunilor muritoare. Zeii aceştia, ajunşi acolo, nu 
se opresc, în neputinţa lor mereu crescândă, decât dacă un 
frumos devotament al vreunui sectant îi întinereşte şi îi 
învie. Atunci, întineriţi prin transfuzia unui sânge tânăr, 
încep să trăiască din nou şi redevin tari şi puternici. Ei bine! 
Sire, regalitatea voastră se aseamănă cu a acelor zei, nu 
mai poate trăi decât prin sacrificii. 

— Vorbeşte foarte frumos, spuse Chicot; Quelus, fiule, du- 
te şi propovăduieşte pe străzile Parisului, şi eu mă prind pe 
un bou contra unui ou că îi laşi în urmă pe Lincestre, 
Cahier, Cotton şi chiar pe acel strălucit orator care se 
numeşte Gorenflot. 

Henric nu răspunse nimic; se vedea bine că o schimbare 
făcea în mintea lui: aruncase la început asupra favoriţilor 
priviri trufaşe, apoi puţin câte puţin, înțelegând adevărul, 
deveni gânditor, mohorât, îngrijorat. 

— Haide, spuse el, vezi că te ascult, Quelus. 

— Sire, reluă acesta, sunteţi un rege mare, dar nu mai 
aveţi orizonturi în faţa voastră; nobilimea vine să vă pună 
piedici, dincolo de care ochii voştri nu mai văd nimic, dacă 
aceste piedici nu sunt chiar acelea mereu crescânde pe 


care la rându-i vi le pune poporul. Ei bine! Sire, Maiestatea 
Voastră care este un viteaz, spuneţi, ce se face la război, 
când un batalion vine să se aşeze, ca un zid ameninţător, la 
treizeci de paşi de un alt batalion? Mişeii privesc înapoia lor 
şi, văzând loc liber, fug; vitejii apleacă capul şi se reped 
înainte. 

— Ei bine! Fie; înainte! Strigă regele; la naiba! Nu sunt eu 
oare cel dintâi gentilom din regatul meu? S-au dus lupte 
mai frumoase, vă întreb, ca acelea din tinereţea mea? Şi 
veacul, de sfârşitul căruia ne apropiem, are multe nume mai 
răsunătoare ca acelea de Jarnac şi de Moncontour? Înainte, 
deci, domnilor, şi după obiceiul meu, voi păşi cel dintâi în 
luptă, după cât presupun. 

— Ei bine! Sire, strigară tinerii electrizaţi de acea 
războinică demonstraţie a regelui, înainte! 

Chicot se ridică. 

— Tăceţi, ceilalţi, spuse el; lăsaţi-l pe orator să continue. 
Haide, Quelus, haide, fiule; ai spus până acum lucruri destul 
de bune şi frumoase şi încă ţi-au mai rămas de spus: 
continuă, prietene, continuă. 

— Da, Chicot, şi tu ai dreptate, de altfel ca totdeauna. Da, 
voi continua, şi pentru a-i spune Maiestăţii Sale că a sosit 
timpul pentru regalitate, să primească unul din sacrificii de 
care vorbeam adineauri. Împotriva tuturor acelor ziduri 
care închid pe nesimţite pe Maiestatea Voastră, vor merge 
patru bărbaţi, siguri de a fi glorificaţi de posteritate. 

— Ce spui, Qu€lus? Întrebă regele cu o bucurie reţinută, 
care sunt acei patru bărbaţi? 

— Eu şi domnii aceştia, spuse tânărul cu sentimentul de 
mândrie care îl înalţă pe orice om care îşi riscă viaţa pentru 
un principiu sau pentru o pasiune; eu şi domnii aceştia ne 
devotăm, Sire. 

— Pentru ce? 

— Pentru salvarea voastră. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva duşmanilor voştri. 


— Vreo ură tinerească, strigă Henric. 

— O! lată expresia prejudecăţii vulgare, Sire, şi dragostea 
Maiestăţii Voastre pentru noi este atât de mărinimoasă 
încât se învoieşte să o ascundă sub această trivială manta; 
însă noi o recunoaştem; vorbiţi ca un rege, Sire, şi nu ca un 
burghez din strada Saint-Denis. Nu vă prefaceţi că sunteţi 
convins ca Maugiron îl urăşte pe Antraguet, că Schomberg 
este ajutat Livarot, că d'Epernon e gelos pe Bussy şi că 
Quelus are ceva cu Ribeirac. Ei! Nu, ei sunt cu toţii tineri, 
frumoşi şi buni; prieteni şi duşmani, toţi s-ar putea iubi ca 
fraţii. Dar nu o rivalitate de la om la om ne pune spada în 
mână, este cearta dintre Franţa şi Anjou, cearta dintre 
dreptul popular împotriva dreptului divin; noi ne înfăţişăm 
ca luptători ai regalității în această arenă unde vin 
luptătorii Ligii şi venim să vă spunem: Binecuvântaţi-ne, 
Sire, zâmbiţi acelora care vor nutri pentru dreptul vostru. 
Binecuvântarea voastră îi va face poate să învingă, 
zâmbetul vostru îi va ajuta să moară. 

Henric, înăbuşit de lacrimi, deschise braţele lui Quelus şi 
celorlalţi. 

Îi strânse pe toţi la piept; şi nu era un spectacol fără 
interes, un tablou fără expresie, acea scenă în care curajul 
bărbătesc se împreuna cu emoţiile unei dragoste adânci pe 
care devotamenul o sfinţea la ora aceea. 

Chicot, serios şi posomorât, Chicot, cu mâna pe frunte, 
privea din fundul alcovului şi figura aceea de obicei 
indiferentă sau contractată de râsul batjocorei, nu era cea 
mai puţin nobilă şi mai puţin vorbitoare din cele şase. 

— Ah! Vitejii mei, spuse în sfârşit regele, este un frumos 
devotament, este o nobilă sarcină şi sunt mândru astăzi, nu 
de a domni în Franţa, ci de a fi prietenul vostru. Totuşi, cum 
îmi cunosc interesele mai bine ca oricine, nu voi primi un 
sacrificiu al cărui rezultat, glorios în speranţe, m-ar preda, 
în cazul când aţi da greş, în mâinile duşmanilor mei. Pentru 
a face război Anjou-lui, Franţa este deajuns, credeţi-mă. Îmi 


cunosc fratele, pe Guisi şi Liga; adesea, în viaţa mea, am 
îmblânzit cai mai aprigi şi mai nesupuşi. 

— Dar, strigă Maugiron, soldaţii nu judecă astfel; nu se 
poate face să intre nenorocul în cercetarea unei chestiuni 
de acest fel; chestiune de onoare, chestiune de conştiinţă, 
pe care omul o urmăreşte în convingerea lui fără să-i pese 
cum are să judece când va fi vorba de dreptate. 

— lartă-mă, Maugiron, răspunse regele, un soldat poate 
merge ca un orb, dar căpitanul se gândeşte. 

— Gândiţi-vă atunci, Sire, şi lăsaţi-ne pe noi să ne vedem 
de treabă, noi care nu suntem decât soldaţi, spuse 
Schomberg; de altfel, eu cunosc ce e nenorocul, am avut 
totdeauna noroc. 

— Prietene! Prietene! Îl întrerupse cu tristeţe regele, nici 
chiar eu nu pot spune un asemenea lucru; este adevărat că 
nu ai decât douăzeci de ani. 

— Sire, întrerupse Quelus, cuvintele măgulitoare ale 
Maiestăţii Voastre nu fac decât să ne îndoiască ardoarea. În 
ce zi va trebui să încrucişăm fierul cu domnii de Bussy, de 
Livarot, d'Antraguet şi de Ribeirac? 

— Niciodată, vă doresc în mod formal; niciodată, mă 
înţelegeţi? 

— Iertare, Sire, scuzaţi-ne, reluă Quelus, întâlnirea a fost 
fixată ieri înainte de cină, cuvintele s-au dat şi nu ni le mai 
putem lua înapoi. 

— Scuză-mă, domnule, răspunse Henric, regele desleagă 
de jurăminte şi de cuvinte, spunând: vreau sau nu vreau; 
căci regele este atot-puternic. Trimiteţi-le vorbă acelor 
domni că v-am ameninţat cu toată mânia mea dacă vă veţi 
bate şi, ca să nu vă îndoiţi nici voi, vă jur că vă voi surghiuni 
dacă... 

— Opriţi-vă, Sire, spuse Quelus, căci dacă puteţi să ne 
dezlegaţi de cuvântul nostru, numai Dumnezeu poate să vă 
dezlege de al vostru. Nu juraţi astfel, căci dacă pentru o 
asemenea cauză am meritat mânia voastră, şi dacă această 
mânie se schimbă într-un surghiun, vom merge în surghiun 


cu bucurie, pentru că, nemaifiind pe pământurile Maietăţii 
Voastre, vom putea atunci să ne ţinem cuvântul şi să ne 
întâlnim cu adversarii pe pământ străin. 

— Dacă domnii aceia se vor apropia de voi numai la 
distanţa unei bătăi de puşcă, strigă Henric, voi pune să fie 
aruncaţi toţi patru la Bastilia. 

— Sire, spuse Quelus, în ziua când Maiestatea Voastră se 
va purta astfel, vom merge cu picioarele goale şi cu 
frânghia de gât să ne înfăţişăm la jupânul Laurent Testu, 
guvernatorul, pentru ca să ne închidă împreună cu acei 
gentilomi. 

— Voi pune să le taie capul, la naiba! Eu sunt regele, mi se 
pare. 

— Dacă li s-ar întâmpla aşa ceva duşmanilor noştri, Sire, 
ne vom tăia gâtul la picioarele eşafodului lor. 

Henric rămase multă vreme tăcut şi, ridicându-şi ochii cei 
negri: 

— Aşa, spuse el, iată o nobilime vitează şi bună. Foarte 
bine... Dacă Dumnezeu nu ar binecuvânta o cauză apărată 
de asemenea oameni...! 

— Nu fi nelegiuit... Nu defăima! Spuse cu solemnitate 
Chicot coborând de pe patul lui şi înaintând spre rege. Da, 
sunt nişte inimi nobile. Doamne! Fă ce vor ei; auzi tu, 
stăpâne? Haide fixează-le o zi acestor tineri: este treaba ta. 
Nu dicta Atotputernicului ce trebuie să facă. 

— O! Dumnezeule! Dumnezeule! Murmură Henric. 

— Sire, vă rugăm, spuseră cei patru gentilomi plecând 
capul şi îndoind genunchiul. 

— Ei bine! Fie. În adevăr, Dumnezeu este drept, ne va face 
să învingem; dar, afară de aceasta, vom şti să pregătim 
această victorie pe căi creştineşti şi drepte. Dragi prieteni, 
amintiţi-vă că Jarnac îşi făcu rugăciunile cu regularitate 
înainte de a se bate cu La Chateigneraie: era un spadasin 
grozav acesta din urmă; dar se uită în serbări, în ospeţe, se 
duse să vadă femei, îngrozitor păcat! Pe scurt, el îl întărâtă 
pe Dumnezeu care poate că zâmbea tinereţii lui, frumuseţii, 


puterii şi voia să-i scape viaţa. Jarnac îi taie încheieturile, 
totuşi. Ascultaţi-mă, avem să intrăm în post; dacă aş avea 
timp, v-aş trimite spadele la Roma pentru ca Sfântul Părinte 
să le binecuvânteze pe toate... Dar avem racla sfântei 
Genoveva care face cât cele mai bune moaşte. Să postim 
împreună, să ne biciuim şi să sfinţim marea sărbătoare a 
Zilei Domnului; apoi a doua zi... 

— A! Sire, mulţumim, mulţumim..., strigară cei patru 
tineri; va fi peste opt zile. 

Şi se repeziră la mâinile regelui, care îi îmbrăţişă pe toţi 
încă o dată şi se înapoie în camera lui de rugăciune, 
podidindu-l lacrimile. 

— Regulamentul este redactat, spuse Quelus; nu trebuie 
să-i punem decât ziua şi ora. Scrie, Maugiron, pe tăbliţa 
aceasta... cu pana regelui; scrie, a doua zi după Ziua 
Domnului! 

— S-a făcut, răspunse Maugiron; cine este crainicul care 
va duce această scrisoare? 

— Eu, dacă voiţi, spuse Chicot apropiindu-se; numai că 
vreau să vă dau un sfat, copiii mei. Maiestatea Sa vorbeşte 
de posturi, de biciuiri şi de moaşte... Este o îndeletnicire 
minunată făcută după victorie; însă înainte de luptă, prefer 
efectul unei hrăniri bune, unui vin gustos, unui somn 
zdravăn de opt ore pe zi sau pe noapte. Nimic nu dă 
încheieturilor mlădiere şi nerv ca statul trei ore la o masă, 
fără beţie cel puţin. Îl aprob pe rege în ceea ce priveşte 
capitolul dragoste; e prea înduioşător, aţi face bine să vă 
feriţi. 

— Bravo, Chicot! Strigară împreună tinerii. 

— Adio, micii mei lei, răspunse Gasconul, mă duc la palatul 
lui Bussy. 

EI făcu trei paşi şi se înapoie. 

— Uitasem, spuse el, nu-l părăsiţi pe rege în timpul acelei 
frumoase sărbători a Zilei Domnului; nu vă duceţi la ţară 
nici unii nici alţii: rămâneţi la Luvru ca un mănunchi de 


castelani. Ne-am înţeles, ce ziceţi? Da; atunci mă duc să vă 
fac comisionul. 

Şi Chicot, cu scrisoarea în mână, îşi desfăcu compasul 
lungilor sale picioare şi dispăru. 

CAPITOLUL XXXVII. 

Ziua Domnului. 

În timpul acelor opt zile, evenimentele se pregătiră, aşa 
cum se pregăteşte o furtună în adâncurile cerului în zilele 
de linişte şi înăbuşitoare de vară. 

Monsoreau, restabilit după patruzeci şi opt de ore de 
febră, se ocupă să-l pândească singur pe acela care îi fura 
cinstea; dar cum nu descoperi pe nimeni, rămase convins 
mai mult ca oricând de prefăcătoria ducelui de Anjou şi de 
planurile sale urâte cu privire la Diana. 

Bussy nu-şi întrerupse vizitele de zi la casa şefului de 
vânătoare. 

Numai că, fiind înştiinţat de către Remy de spionările dese 
ale convalescentului, el se abţinu de a mai veni noaptea pe 
fereastră. 

Chicot îşi împărțea timpul în două. 

O parte era închinată stăpânului său mult iubit, Henric de 
Valois, pe care-l părăsea cât mai puţin cu putinţă, 
supraveghindu-l cum face o mamă cu copilul ei. 

Cealaltă parte era pentru bunul lui prieten Gorenflot, pe 
care-l hotărâse cu mare greutate de vreo săptămână, să se 
înapoieze în chilia lui unde îl conduse chiar el şi unde i se 
făcus de către stareţul Joseph Foulon, cea mai încântătoare 
primire. 

La această primă vizită, se vorbise foarte mult de 
cucernicia regelui, iar stareţul părea cum nu se poate mai 
recunoscător Maiestăţii Sale de cinstea pe care o făcea 
mânăstirii, vizitând-o. 

Această cinste era chiar mai mare decât s-ar fi putut 
aştepta la început; Henric, la cererea venerabilului stareţ, 
se învoise să petreacă, ziua şi noaptea, retras în mânăstire. 


Chicot îi confirmă stareţului această speranţă pe care nu 
îndrăznea s-o creadă şi cum se ştia că Chicot avea urechea 
regelui, îl invitară foarte mult să mai vină, ceea ce Chicot 
făgădui. 

Cât despre Gorenflot, el crescu cu zece şchioape în ochii 
călugărilor. 

Era într-adevăr o mare lovitură de a fi căpătat astfel toată 
încredera lui Chicot; Machiaveli, de fericită amintire, nu ar 
fi reuşit mai bine. 

Invitat să mai vină, Chicot mai veni; şi cum odată cu el, în 
buzunare, sub manta, în cizmele-i largi, aducea sticle din 
vinul cel mai rar şi mai căutat, fratele Gorenflot îl primea şi 
mai bine decât jupânul Joseph Foulon. 

Atunci el se închidea ore întregi în chilia călugărului, 
împărtăşind, după spusele tuturor, studiile şi extazele sale. 

Cu două zile înainte de Ziua Domnului, el petrecu chiar 
noaptea întreagă în mânăstire: a doua zi, circula zvonul 
prin mânăstire că Gorenflot îl hotărâse pe Chicot să se 
călugărească. 

Cât despre rege, el dădea în timpul acesta lecţii de scrimă 
prietenilor săi, încercând cu ei lovituri şi căutând mai cu 
seamă să-l exerseze pe d'Epernon căruia soarta îi dăduse 
un aşa de grozav adversar, şi pe care aşteptarea zilei 
hotărâtoare îl preocupa în mod vădit. 

Oricine ar fi trecut prin oraş la anumite ore din noapte, ar 
fi întâlnit în cartierul Sfânta Genoveva pe acei călugări 
ciudaţi pe care i-am descris în capitolele de mai înainte şi 
care semănau mai mult a mercenari decât a călugări. 

În sfârşit, am putea adăuga, pentru a completa tabloul pe 
care am început să-l schiţăm, am putea adăuga, zic, că 
palatul Guise ajunsese în acelaşi timp văgăuna cea mai 
misterioasă, cea mai zgomotoasă, cea mai populată 
înăuntru, şi cea mai pustie pe dinafară din câte s-au putut 
vedea; că se ţineau întruniri în fiecare seară în sala cea 
mare, după ce avuseseră grijă să închidă bine jaluzelele şi 
că aceste întruniri erau precedate de ospeţe la care nu 


erau invitaţi decât bărbaţi şi pe care le prezida totuşi 
doamna de Montpensier. 

Aceste felurite amănunte pe care le găsim în memoriile de 
pe vremea aceea, suntem siliţi să le dăm cititorilor noştri, 
având în vedere că nu le-ar găsi în arhivele poliţiei. 

În adevăr, poliţia acelei blajine domnii nici nu bănuia 
măcar ce se urzea, deşi complotul, după cum se va putea 
vedea, avu o mare importanţă. 

Din când în când câte o patrulă se oprea într-adevăr în 
faţa hanului de la Steaua Frumoasă, în strada Pomul Uscat; 
însă jupân La Huricre era cunoscut drept un atât de bun 
catolic, încât nimeni nu se îndoia ca zgomotul mare care se 
auzea la el nu era făcut spre cea mai mare glorie a lui 
Dumnezeu. 

lată în ce condiţii oraşul Paris ajunse, zi de zi, în dimineaţa 
acelei solemnităţi anulată de guvernarea constituţională, şi 
care se numea ziua Domnului. 

În dimineaţa acelei zile, era un timp minunat, şi florile care 
se găseau pe marginea străzilor trimiteau de departe 
parfumul lor îmbălsămat. 

În dimineaţa aceea, zic, Chicot, care de cinsprezece zile 
dormea necontenit în camera regelui, îl trezi pe Henric mai 
de vreme; nimeni nu intrase în camera regelui. 

— Ah! Sărmanul meu Chicot, strigă Henric, du-te la naiba! 
Nu am văzut un om să-şi fi ales mai rău timpul. M-ai trezit 
din cel mai frumos vis pe care l-am visat în viaţa mea. 

— Ce visai, fiule? Întrebă Chicot. 

— Visam că Quelus îl străpunsese pe Antraguet cu o 
lovitură frumoasă şi că înota, acel drag prieten în sângele 
adversarului său. Dar s-a făcut ziuă. Hai să-l rugăm pe 
Dumnezeu ca visul meu să se înfăptuiască. Cheamă, Chicot, 
cheamă. 

— Ce vrei oare? 

— Târsâna şi vergile. 

— Nu ai vrea mai bine să mănânci întâi? Întrebă Chicot. 


— Păgânule, spuse Henric, cum vrei să asculţi slujba 
Domnului cu stomacul plin? 

— E adevărat. 

— Cheamă, Chicot, cheamă. 

— Răbdare, spuse Chicot, e abia ora opt, ai destulă vreme 
să te biciuieşti până diseară. Mai întâi să vorbim; vrei să 
vorbeşti prietenul tău? Nu ai să te căieşti, Valois, pe 
cuvântul meu. 

— Ei bine! Să vorbim, spuse Henric, dar fă-o repede. 

— Cum ne împărţim ziua, fiule? 

— În trei părţi. 

— În cinstea Sfintei treimi, foarte bine. Să vedem aceste 
trei părţi. 

— Mai întâi liturghia la Saint-Germain-l'Auxerrois. 

— Bine. 

— La înapoierea la Luvru, gustarea. 

— Foarte bine! 

— Apoi, procesiunea pocăiţilor pe străzi, cu opriri pentru 
popasuri în principalele mânăstiri ale Parisului, începând cu 
lacobinii şi terminând cu Sfânta Genoveva, unde i-am 
făgădui stareţului să rămân până a doua zi într-o chilie a 
unui fel de sfânt care îşi va petrece noaptea în rugăciuni 
pentru a asigura succes armelor noastre. 

— Îl cunosc. 

— Chiar foarte bine. 

— Cu atât mai bine; mă vei întovărşi, Chicot; ne vom ruga 
împreună. 

— Da, fii liniştit. 

— Atunci, îmbracă-te şi vino. 

— Aşteaptă! 

— Ce! 

— Mai am să te întreb câteva amănunte. 

— Nu poţi să mă întrebi în timp ce mă îmbrac? 

— Prefer să te întreb cât timp suntem singuri. 

— Spune repede, timpul trece. 

— Curtea ta, ce face? 


— Mă însoţeşte. 

— Fratele tău? 

— Mă urmează. 

— Garda? 

— Gărzile franceze mă aşteaptă cu Crillon la Luvru; cele 
suedeze mă aşteaptă la poarta mânăstirii. 

— Minunat! Spuse Chicot. lată-mă lămurit. 

— Pot chema acum? 

— Cheamă. 

Henric sună din clopoțel. 

— Cermonia are să fie măreaţă, urmă Chicot. 

— Dumnezeu ne va ajuta, nădăjduiesc. 

— Voi vedea asta mâine. Dar, spune-mi, Henric, înainte de 
a intra cineva, nu ai altceva să-mi mai spui? 

— Nu. Am uitat vreun amănunt din ceremonie? 

— Nu de asta îţi vorbesc. 

— Dar de ce-mi vorbeşti? 

— De nimic. 

— Dar mă întrebi. 

— Dacă e bine să te opreşti la mânăstirea Sfânta 
Genoveva. 

— Fără îndoială. 

— Şi să-ţi petreci noaptea acolo? 

— Am făgăduit-o. 

— Ei bine! Dacă nu ai să-mi spui nimic, fiule, îţi voi spune 
eu, că ceremonialul acesta mie nu-mi convine. 

— Cum? 

— Nu, şi când vom mânca... 

— Îţi voi spune un alt aranjament care îmi trece prin 
minte. 

— Fie, mă învoiesc. 

— Chiar dacă nu te-i învoi, fiule, ar fi acelaşi lucru. 

— Ce vrei să spui? 

— Sst! Iată-ţi oamenii de serviciu care intră în anticameră. 

În adevăr, uşierii deschiseră portierele şi apăru bărbierul, 
parfumeurul şi valetul de cameră al Maiestăţii Sale, care 


luându-l în primire pe rege, se apucară să execute asupra 
augustei lui persoane una din acele toalete pe care am mai 
descris-o la începutul acestei lucrări. 

Când toaleta Alteţei Sale fu aproape terminată, se anunţă 
Alteţea Sa, Monseniorul duce de Anjou. 

Henric se întoarse spre el, pregătind cel mai frumos 
zâmbet pentru a-l primi. 

Ducele era întovărăşit de domnul de Monsoreau, domnul 
d'Epernon şi domnul d'Aurilly. 

D'Epernon şi d'Aurilly rămaseră în urmă. 

Henric, la vederea contelui încă palid şi cu figura mai 
înfricoşătoare ca niciodată, nu putu să-şi reţină o mişcare 
de uimire. 

Ducele observă această mişcare care nu-i scăpă nici 
contelui. 

— Sire, spuse ducele, domnul de Monsoreau vine să 
prezinte omagiile sale Maiestăţii Voastre. 

— Mulţumesc, domnule, spuse Henric, sunt atât de mişcat 
de vizita dumitale cu cât ai fost rănit, nu-i aşa? 

— Da, Sire. 

— La vânătoare, mi s-a spus. 

— La vânătoare, Sire. 

— Dar mergi spre bine acum, nu-i aşa? 

— M-am mai întremat. 

— Sire, spuse ducele de Anjou, nu v-ar plăcea ca după ce 
vă veţi spovedi, domnul conte de Monsoreau să vă 
pregătească o vânătoare frumoasă în pădurile de la 
Compicgne? 

— Dar, spuse Henric, nu ştiţi că mâine... 

Era să spună că cei patru prieteni ai săi se întâlnesc cu cei 
patru ai ducelui, dar îşi aduse aminte că taina trebuie bine 
păstrată şi se opri. 

— Eu nu ştiu nimic, Sire, reluă ducele de Anjou, şi dacă 
Maiestatea Voastră voieşte să mă informeze... 

— Voiam să spun, reluă Henric, că petrecând noaptea în 
rugăciuni la mânăstirea Sfânta Genoveva, nu voi mai fi gata 


pentru mâine; dar domnul conte să se ducă, cu toate astea: 
dacă nu mâine, atunci poimâine va avea loc vânătoarea. 

— Ai auzit? Spuse ducele lui Monsoreau care se înclină. 

— Da, Monseniore, răspunse contele. 

În acest moment intrară Schomberg şi Quelus; regele îi 
primi cu braţele deschise. 

— Încă o zi, spuse Quslus salutându-l pe rege. 

— Dar mai mult decât o zi, din fericire, spuse Schomberg. 

În acest timp, Monsoreau îi spunea ducelui: 

— Voiţi să mă surghiuniţi, după cât se pare, Monseniore. 

— Datoria unui şef al vânătorii, nu este de a pregăti 
vânătorile regale? Spuse râzând ducele. 

— Înţeleg, spuse Monsoreau, şi văd ce e. Astă-seară expiră 
a opta zi a răgazului pe care Alteţea Voastră mi l-a cerut şi 
preferaţi să mă trimiteţi la Compicgne decât să vă ţineţi 
făgăduiala. Dar Alteţea Voastră să bage de seamă; de acum 
până în seară, pot, cu un singur cuvânt... 

Frangois îl trase pve conte de mânecă. 

— Taci! Spuse el, căci dimpotrivă, îmi ţin cuvântul pe care 
ţi l-am dat. 

— Explicaţi-vă. 

— Plecarea dumitale la vânătoare va fi cunoscută de toată 
lumea, deoarece porunca e oficială. 

— Ei bine? 

— Ei bine! Nu vei pleca, ci te vei ascunde în împrejurimile 
casei; atunci, crezându-te plecat, va veni bărbatul pe care 
voieşti să-l cunoşti; restul te priveşte, căci nu m-am angajat 
la altceva, mi se pare. 

— Aha! Dacă ar fi aşa, spuse Monsoreau. 

— Ai cuvântul meu, spuse ducele. 

— Am ceva mai bun, Monseniore, am semnătura voastră. 

— Ei! Da, drace! Ştiu. 

Şi ducele se depărtă de Monsoreau pentru a se apropia de 
fratele său; d'Aurilly atinse braţul lui d'Epernon. 

— S-a făcut, spuse el. 

— Ce? Ce s-a făcut? 


— Domnul de Bussy nu se va mai bate mâine. 

— Domnul de Bussy nu se va mai bate mâine? 

— Răspund de acest lucru. 

— Şi cine îi va împiedica? 

— Ce te priveşte, din moment ce nu se va mai bate. 

— Dacă va fi aşa, dragul meu vrăjitor, ai o mie de scuzi de 
la mine. 

— Domnilor, spuse Henric care îşi terminase toaleta, la 
Saint-Germain-l' Auxerrois. 

— Şi de acolo la mânăstirea Sfânta Genoveva? Întrebă 
ducele. 

— Desigur, răspunse regele. 

— Fiţi siguri că aşa va fi, spuse Chicot închindu-şi centura 
de la spadă. 

Şi Henric trecu în galerie unde îl aştepta toată curtea. 

CAPITOLUL XXXVIII. 

Care va ajuta şi mai mult la lămurirea capitolului 
precedent. 

În ajun, seara, când totul fusese hotărât între Guisi şi 
Angevini, domnul de Monsoreau se înapoiase acasă şi îl găsi 
acolo pe Bussy. 

Atunci, gândindu-se că acest viteaz gentilom pentru care 
purta mereu o mare prietenie putea, nefiind în curent cu 
nimic, să se compromită foarte mult a doua zi, îl luase de o 
parte. 

— Scumpul meu conte, îi spuse el, ai voi să-mi îngădui să-ţi 
dau un sfat? 

— Cum aşa! Răspunse Bussy, te rog chiar. 

— În locul dumitale, aş lipsi mâine din Paris. 

— Eu! Şi pentru ce? 

— Tot ceea ce îţi pot spune, este că lipsa dumitale te va 
scăpa, după toate probabilitățile, de o mare încurcătură. 

— De o mare încurcătură? Reluă Bussy privindu-l pe conte 
până în fundul ochilor; şi care? 

— Nu ştii ce trebuie să se petreacă mâine? 

— Deloc. 


— Pe cinstea dumitale? 

— Pe cuvântul meu de gentilom. 

— Domnul de Anjou nu ţi-a încredinţat nimic? 

— Nimic. Domnul de Anjou nu-mi încredinţează decât 
lucruri pe care le poate spune cu voce tare şi voi adăuga, 
aproape pe care le poate spune toată lumea. 

— Ei bine! Eu care nu sunt ducele de Anjou, eu care îmi 
iubesc prietenii pentru ei iar nu pentru mine, îţi voi spune, 
dragul meu conte, că se pregătesc pentru mâine 
evenimente grave şi că partidul ducelui de Anjou şi al 
Guisilor se gândesc la o lovitură al cărei rezultat ar putea 
prea bine să fie căderea regelui. 

Bussy îl privi pe domnul de Monsoreau cu o oarecare 
neîncredere, dar faţa lui exprima cea mai deplină 
sinceritate şi nu se putea înşela asupra acestei expresii. 

— Conte, îi răspunse el, eu sunt al ducelui de Anjou, după 
cum ştii şi dumneata, adică viaţa şi spada mea îi aparţin. 
Regele, împotriva căruia nu am întreprins nimic făţiş, îmi 
poartă pică şi de câte ori am avut prilejul mi-a spus, sau mi- 
a făcut ceva care mă rănea. Şi mâine chiar. 

— Bussy cobori glasul. 

— Îţi spun aceasta, dar numai dumitale, înţelegi? Mâine 
îmi voi risca viaţa pentru a-l umili pe Henric de Valois în 
persoana favoriţilor săi. 

— Aşadar, întrebă Monsoreau, eşti hotărât să suferi toate 
urmările legăturii dumitale cu ducele de Anjou? 

— Da. 

— Ştii unde are să te târască acest lucru? 

— Ştiu unde socotesc să mă opresc; orice motiv aş avea să 
mă plâng de rege, niciodată nu-mi voi ridica mâna asupra 
unsului Domnului; îi voi lăsa pe alţii s-o facă şi eu îi voi 
urma, fără să lovesc şi firă să provoc pe nimeni, pe domnul 
duce de Anjou, pentru a-l apăra în caz de primejdie. 

Domnul de Monsoreau se gândi o clipă şi, punându-şi 
mâna pe umărul lui Bussy: 


— Dragă conte, îi spuse el, ducele de Anjou este un 
viclean, un laş, un trădător, în stare, dintr-o gelozie sau 
teamă, să-şi sacrifice cel mai credincios prieten, prietenul 
cel mai devotat: dragă conte, părăseşte-l, urmează sfatul 
unui prieten, du-te să-ţi petreci ziua mâine în căsuţa 
dumitale de la Vincennes, du-te unde vei voi, dar nu te duce 
la procesiunea Zilei Domnului. 

Bussy îl privi fix. 

— Dar dumneata pentru ce îl urmezi atunci pe ducele de 
Anjou? Răspunse el. 

— Pentru că, pentru lucruri care interesează cinstea mea, 
răspunse cotele, mai am câtva timp încă nevoie de el. 

— Ei bine! Ca şi mine, spuse Bussy; pentru lucruri care de 
asemenea interesează cinstea mea, îl voi urma pe duce. 

Contele de Monsoreau îi strânse mâna lui Bussy şi 
amândoi se despărţiră. 

Am spus, în capitolul precedent, ce s-a petrecut a doua zi, 
la deşteptarea regelui. 

Monsoreau se înapoie acasă şi anunţă soţiei sale plecarea 
la Compicgne; în acest timp, el porunci să se facă toate 
pregătirile pentru această plecare. 

Diana primi vestea cu bucurie. 

Ea ştia de la soţul ei despre duelul dintre Bussy şi 
d'Epernon, însă d'Epernon era acela dintre favoriţii regelui 
care avea cel mai mic renume de curaj şi dibăcie, şi ea nu 
avea deci decât o teamă amestecată cu mândrie, gândindu- 
se la lupta de a doua zi. 

Bussy se prezentase dis-de-dimineaţă la ducele de Anjou şi 
îl însoţise la Luvru, rămânând însă în galerie. 

Ducele îl luă, înapoindu-se de la fratele său, şi tot cortegiul 
regal se îndreptă spre Saint-Germain-l'Auxerrois. 

Văzându-l pe Bussy atât de sincer, atât de credincios, atât 
de devotat, prinţul avusese oarecare remuşcări, dar două 
lucruri îi înlăturau bunele dispoziţii: stăpânirea pe care o 
pusese Bussy asupra lui, ca orice fire puternică asupra unei 
firi slabe, şi teama ca nu cumva, stând aproape de tronul 


său, să nu fie Bussy adevăratul rege; apoi dragostea lui 
Bussy pentru doamna de Monsoreau, dragoste care trezea 
toate chinurile geloziei în inima prinţului. 

Cu toate astea el îşi spusese, că şi Monsoreau îi insufla 
temeri aproape tot aşa de mari ca şi Bussy, totuşi îşi 
spusese: 

— Sau Bussy mă va însoţi şi, ajutându-mi prin curajul lui, 
va face să triumfe cauza mea şi atunci, dacă am triumfat, 
puţin îmi pasă de ce va zice şi ce va face Monsoreau; sau 
Bussy mă va părăsi şi atunci nu-i mai datorez nimic şi îl 
părăsesc şi eu la rându-mi. 

Rezultatul acestei cugetări al cărei obiect era Bussy, făcea 
ca prinţul să nu-l părăsească o clipă din ochi pe tânăr. 

EI îl văzu cu faţa lui liniştită şi zâmbitoare intrând în 
biserică, după ce îl lăsase să treacă pe domnul d'Epernon, 
adversarul său, şi îngenunchind puţin mai în urmă. 

Prinţul îi făcu semn lui Bussy să se apropie de el. Din locul 
unde se găsea, el era silit să-şi întoarcă de tot capul înapoi, 
pe când dacă l-ar fi aşezat la stânga sa, nu ar fi avut nevoie 
decât să-şi întoarcă ochii. 

Liturghia începuse de aproape un sfert de oră când Remy 
intră în biserică şi veni să îngenuncheze lângă stăpânul lui. 
Ducele tresări la apariţia tânărului medic pe care-l ştia 
tăinuitorul gândurilor ascunse ale lui Bussy. 

În adevăr, după o clipă, în vreme ce schimbau în şoaptă 
câteva cuvinte, Remy îi strecură un bilet contelui. 

Prinţul simţi un fior trecându-i prin vine; o mică scriere 
fină şi încântătoare semna acest bilet. 

— E de la ea, spuse el; îl anunţă că soţul părăseşte Parisul. 

Bussy dădu drumul biletului în fundul pălăriei, îl deschise 
şi citi. 

Prinţul nu mai vedea biletul; însă vedea faţa lui Bussy care 
strălucea de o rază de bucurie şi de dragoste. 

— Ah! Vai de tine dacă nu mă vei însoţi! Murmură el. 

Bussy duse biletul la buze şi îl strecură la inimă. 


Ducele privi în jurul lui. Dacă Monsoreau ar fi fost acolo, 
poate că ducele nu ar mai fi avut răbdarea să aştepte seara 
pentru a i-l numi pe Bussy. 

După terminarea liturghiei, reluară drumul Luvrului, unde 
o gustare îl aştepta pe rege în apartamentele sale şi pe 
gentilomi în galerie. 

Elveţienii erau înşiraţi pe două rânduri, începând de la 
poarta Luvrului. 

Crillon şi gărzile erau aşezaţi în curte. 

Chicot nu îl pierdea din vedere, nici el pe rege, după cum 
ducele de Anjou nu-l pierdea pe Bussy. 

Intrând la Luvru, Bussy se apropie de duce. 

— Iertaţi-mă, Monseniore, făcu el înclinându-se; aş dori să 
spun două cuvinte Alteţei Voastre. 

— Grabnice? Întrebă ducele. 

— Foarte grabnice, Monseniore. 

— Nu ai putea să mi le spui în timpul procesiunii? Vom 
merge alături unul de altul. 

— Monseniorul mă va scuza, dar îl opream tocmai pentru 
a-i cere îngăduiala de a nu-l însoţi. 

— Cum aşa? Întrebă ducele cu o voce a cărei schimbare nu 
o putu ascunde cu totul. 

— Monseniore, mâine este o zi mare, Alteţea Voastră ştie, 
pentru că trebuie să se răfuiască cearta între Anjou şi 
Franţa; aş dori deci să mă retrag în căsuţa mea de la 
Vincennes şi să stau acolo retras toată ziua. 

— Aşadar, nu vii la procesiunea la care vine curtea, la care 
vine regele? 

— Nu, Monseniore, bineînţeles dacă îmi îngăduie Alteţea 
Voastră. 

— Nu mă vei întâlni nici chiar la Sfânta Genoveva? 

— Monseniore, doresc să am toată ziua a mea. 

— Dar totuşi, spuse ducele, dacă se va ivi vreun prilej în 
timpul zilei în care să am nevoie de prietenii mei...! 

— Deoarece Monseniorul nu va avea nevoie, spuse el, 
decât pentru a trage spada împotriva regelui său, îi cer de 


două ori mai mult permisiunea să-mi dea drumul; spada 
mea este angajată împotriva domnului d'Epernon. 

Monsoreau spusese în ajun prinţului că putea să se bizuie 
pe Bussy. Totul se schimbase aşadar din ajun, şi această 
schimbare venea de la biletul adus de le Haudouin la 
biserică. 

— Aşadar, spuse ducele strângând din dinţi, îţi părăseşti 
seniorul şi stăpânul, Bussy? 

— Monseniore, spuse Bussy, omul care-şi joacă viaţa a 
doua zi într-un duel înverşunat, sângeros, pe moarte, cum 
va fi al nostru, vă asigur, acela nu mai are decât un singur 
stăpân şi acest stăpân va avea ultimele mele rugăciuni. 

— Tu ştii că este vorba de un tron pentru mine şi mă 
părăseşti? 

— Monseniore, am lucrat destul pentru dumneavoastră; 
voi lucra încă destul şi mâine; nu-mi cereţi mai mult decât 
viaţa. 

— Bine! Răspunse ducele cu o voce posomorâtă; eşti liber, 
du-te, domnule de Bussy. 

Bussy, fără să-i pese de această răceală neaşteptată, îl 
salută pe prinţ, cobori scara Luvrului şi, odată ieşit din 
palat, se îndreptă repede spre casa lui. 

Ducele îl chemă pe d'Aurilly. 

Acesta apăru. 

— Ei bine! Monseniore? Întrebă cântăreţul din lăută. 

— Ei bine! S-a condamnat singur. 

— Nu vă urmează? 

— Nu. 

— Se duce la întâlnirea din bilet? 

— Da. 

— Atunci rămâne pentru astă-seară? 

— Pentru astă-seară. 

— Domnul de Monsoreau este înştiinţat? 

— De întâlnire, da; de omul pe care-l va găsi la întâlnire, 
nu încă. 

— Aşadar sunteţi hotărât să-l sacrificați pe conte? 


— Sunt hotărât să mă răzbun, spuse prinţul. Nu mă mai 
tem decât de un lucru acum. 

— Care? 

— Ca Monsoreau să nu se încreadă în forţa şi în dibăcia lui 
şi ca Bussy să-i scape. 

— Monseniorul să fie liniştit. 

— Cum? 

— Domnul de Bussy este definitiv comdamnat? 

— Da, la naiba! Un om care mă poartă de nas, care îmi ia 
voinţa, care face din ea voinţa lui; care îmi ia amanta şi care 
face din ea amanta lui; un fel de leu căruia îi sunt cu atât 
mai puţin stăpân ca păzitor. Da, da, d'Aurilly, este 
condamnat fără milă. 

— Ei bine! După cum vă spuneam, Monseniorul să fie 
liniştit; dacă va scăpa lui Monsoreau, nu va scăpa altuia. 

— Şi care este acest altul? 

— Monseniorul îmi porunceşte să-l numesc? 

— Da, îţi poruncesc. 

— Acest altul este domnul d'Epernon. 

— D'Epernon, d'Epernon, care trebuie să se bată cu el 
mâine? 

— Da, Monseniore. 

— Povesteşte-mi şi mie. 

D'Aurilly era să înceapă povestirea cerută, când ducele fu 
chemat. Regele se găsea la masă şi se mira că nu-l vede 
acolo pe ducele de Anjou, sau mai degrabă Chicot îl făcuse 
să bage de seamă această lipsă, şi regele îşi chema fratele. 

— Îmi vei povesti totul în timpul procesiunii, spuse ducele. 

Şi îl urmă pe uşierul care-l chema. 

Acum când nu vom mai avea timpul, preocupaţi cum vom fi 
de un personaj mai mare, să-l urmăm pe duce şi pe d'Aurilly 
prin străzile Parisului, să spunem, cititorilor noştri ce se 
petrecuse între d'Epernon şi cântăreţul din lăută. 

Dimineaţa, spre revărsatul zorilor, d'Epernon se 
prezentase la palatul Anjou şi ceruse să vorbească cu 
d'Aurilly. 


De mai multă vreme gentilomul îl cunoştea pe muzicant. 

Acesta din urmă fusese chemat să-l înveţe lăuta, şi de mai 
multe ori elevul şi profesorul se întruniseră pentru a face 
exerciţii, cum era moda pe vremea aceea, nu numai în 
Spania, dar chiar şi în Franţa. 

Rezulta de aci că o prietenie destul de strânsă, înfrânată 
de etică, îi unea pe cei doi muzicanți. 

De altfel, domnul d'Epernon, Gascon rafinat, practica 
metoda insinuării, care constă a ajunge la stăpâni prin slugi 
şi erau puţine taine la ducele de Anjou pe care să nu le ştie 
el de la prietenul său d'Aurilly. 

Să mai adăugăm că, în urma dibăciei sale diplomatice, el 
menaja atât pe rege cât şi pe duce, trecând de la unul la 
altul, temându-se să nu-l aibă ca duşman pe viitorul rege, şi 
păstrând pe regele care domnea. 

Această vizită la d'Aurilly avea drept scop să vorbească cu 
el despre apropiatul duel cu Bussy. 

Duelul acesta îl îngrijora foarte mult. 

În timpul lungii sale vieţi, partea mai importantă a 
caracterului lui d'Epernon nu a fost niciodată vitejia; ar fi 
trebuit să fii însă mai mult decât viteaz, ar fi trebuit să fii 
îndrăzneţ pentru a înfrunta cu sânge rece lupta cu Bussy: a 
se bate cu el însemna să se aştepte la o moarte sigură. 

Mai încercaseră şi alţii care măsuraseră pământul în luptă 
şi care nu se mai ridicaseră de jos. 

La primul cuvânt pe care-l spuse d'Epernon muzicantului 
despre subiectul care-l preocupa, acesta care cunoştea ura 
ascunsă pe care stăpânul său o nutrea împotriva lui Bussy, 
acesta, zic, începu să-şi plângă elevul anunţându-l că de o 
săptămână domnul de Bussy făcea exerciţii în fiecare 
dimineaţă cu un trâmbiţaş din gardă, cea mai vicleană 
spadă care s-a întâlnit vreodată la Paris, un fel de artist în 
lovituri de spadă, care, fiind călător şi filosof, împrumutase 
de la Italieni jocul prevăzător şi strâns, de la Spanioli 
fentele lor agere şi strălucite, de la Germani mlădierea 
încheieturii şi logica ripostelor, în sfârşit, de la sălbaticii 


Polonezi, cărora li se ziceau pe atunci Sarmaţi, voltele lor, 
salturile lor, slăbirea lor fără veste şi luptele corp la corp. 
D'Epernon, în timpul acestei lungi enumerări a şanselor 
potrivnice, îşi mâncă de groază tot carminul care-i lustruia 
unghiile. 

— Aşadar, sunt un om mort atunci, spuse el jumătate 
râzând, jumătate îngălbenind. 

— Cam aşa ceva! Răspunse d'Aurilly. 

— Dar e absurd, strigă d'Epernon, să mergi pe teren cu un 
om care trebuie în mod neîndoielnic să te omoare. Este ca 
şi când ai juca zaruri cu cineva care ar fi sigur că dă de 
fiecare dată şase-şase. 

— Trebuia să te gândeşti la acest lucru înainte de a te 
angaja, domnule duce. 

— La naiba, spuse d'Epernon, îmi voi lua vorba înapoi. Nu 
sunt Gascon degeaba. Ar fi un nebun acela care ar părăsi 
viaţa de bună voie şi mai cu seamă la douăzeci şi cinci de 
ani. Dar mă gândesc, la naiba! Da, dar acest lucru e ceva 
logic. Ascultă! 

— Spune. 

— Domnul de Bussy e sigur că mă omoară, spuneai? 

— Nu mă îndoiesc o singură clipă. 

— Atunci nu mai e un duel, dacă e sigur; este un asasinat. 

— Cam aşa! 

— Şi dacă este un asasinat, ce dracu'! 

— Ei bine? 

— Îţi este îngăduit să previi un asasinat prin... 

— Prin? 

— Printr-un... Omor. 

— Cine mă opreşte, pentru că vrea să mă ucidă, să-l ucid 
eu mai înainte? 

— O! Doamne! Nimic şi mă gândeam chiar eu... 

— Raționamentul meu nu este oare limpede? 

— Limpede ca ziua. 

— Numai că în loc să-l ucid cu cruzime cu mâinile mele, 
cum vrea să facă el cu mine, ei bine! Eu care urăsc sângele 


voi lăsa această grijă altuia. 

— Adică, vei plăti nişte zbiri? 

— Pe legea mea, da! Ca domnul de Guise şi domnul de 
Mayenne pentru Saint-Megrin. 

— Are să te coste scump. 

— Am să dau trei mii de scuzi. 

— Pentru trei mii de scuzi, când zbirii dumitale vor şti cu 
cine au de-a face, nu vei avea decât şase oameni. 

— Nu e oare destul? 

— Şase oameni? Domnul de Bussy va ucide patru din ei 
mai înainte de-a fi măcar zgâriat. Adu-ţi aminte de 
încăierarea din strada Sfântului Anton, în care l-a rănit pe 
Schomberg la coapsă, pe dumneata la braţ şi l-a strivit 
aproape pe Que€lus. 

— Voi da şase mii de scuzi dacă trebuie, spuse d'Epernon. 
La naiba! Dacă fac un lucru vreau să-l fac bine şi să nu mai 
scape. 

— Ţi-ai găsit oamenii? Spuse d'Aurilly. 

— Drace! Răspunse d'Epernon, am ici-colo câţiva oameni 
fără ocupaţie, nişte soldaţi în retragere, nişte viteji, ce-i 
drept, care se pot compara cu aceia din Veneţia şi din 
Florenţa. 

— Foarte bine! Foarte bine! Dar bagă de seamă. 

— La ce? 

— Dacă vor da greş, te vor denunța. 

— Îl am pe rege de partea mea. 

— E ceva, însă regele nu poate împiedica să fii ucis de 
către domnul de Bussy. 

— lată ceva foarte adevărat, spuse d'Epernon visător. 

— Îţi voi arăta şi eu o cale. 

— Vorbeşte, prietene, vorbeşte. 

— Dar poate că nu vrei să faci cauză comună? 

— Nu mă voi da înapoi de la nimic ce ar putea să-mi 
înmulțească şansele de a mă scăpa de acel câine turbat. 

— Ei bine! Un duşman al duşmanului dumitale este gelos. 

— Ah! Ah! 


— Astfel că la această oră chiar... 

— Îi întinde o cursă. 

— Apoi? 

— Dar îi lipsesc banii; cu cei şase mii de scuzi îşi va face 
afacerea lui odată cu a dumitale. Dumneata nu vrei să-ţi 
revină cinstea loviturii, nu-i aşa? 

— Doamne, nu! Nu cer altceva decât să rămân în umbră. 

— Trimite-ţi deci oamenii la întâlnire, fără să te faci 
cunoscut el îi va întrebuința. 

— Însă ar mai trebui, dacă oamenii mei nu mă cunosc, să-l 
cunosc eu pe omul acela. 

— ȚŢi-l voi arăta mâine dimineaţă. 

— Unde? 

— La Luvru. 

— Aşadar e un gentilom? 

— Da. 

— D'Aurilly, numaidecât cei şase mii de scuzi vor fi la 
dispoziţia dumitale. 

— Ne-am înţeles atunci? 

— Negreşii. 

— La Luvru, deci! 

— La Luvru. 

Am văzut în capitolul precedent cum îi spuse d'Aurilly lui 
d'Epernon: 

— Fii liniştit, domnul de Bussy nu se va bate cu dumneata 
mâine! 

CAPITOLUL XXXIX. 

Procesiunea. 

Îndată după terminarea gustării, regele intrase în camera 
sa cu Chicot pentru a-şi lua veşmintele de pocăință şi ieşise 
de acolo o clipă după aceea, cu picioarele goale, cu mijlocul 
încins cu o frânghie şi cu gluga dată peste faţă. 

În timpul acesta curtenii îşi făcuseră aceeaşi toaletă. 

Timpul era minunat, drumul presărat cu flori; se vorbea, 
de altare unele mai măreţe decât altele, şi mai cu seamă de 


acela pe care călugării de la Sfânta Genoveva îl ridicaseră 
în cripta capelei. 

O mulţime uriaşă mărginea drumul care ducea la cele 
patru opriri pe care trebuia să le facă regele, şi care erau la 
lacobini, la Carmeliţi, la Capucini şi la Genovefani. 

Clerul de la Saint-Germain-l' Auxerrois deschidea 
procesiunea. Arhiepiscopul de Paris ducea Sfânta 
Cuminecătură. Între cler şi arhiepiscop mergeau de- 
andăratelea nişte băieţi tineri care mişcau cădelniţele şi 
nişte fetiţe care desfrunzeau trandafiri. 

Apoi venea regele, cu picioarele goale, după cum am spus, 
urmat de cei patru prieteni ai săi, cu picioarele goale ca şi 
el îmbrăcaţi la fel. 

Urma după aceea ducele de Anjou, însă în costumul său 
obişnuit; toată curtea angevină îl însoțea, amestecată 
printre marii demnitari ai coroanei, care mergeau înapoia 
prinţului, fiecare păstrându-şi locul pe care i-l dădea 
eticheta. 

Apoi, în sfârşit, veneau burghezii şi poporul. 

Era mai mult de ora unu după-amiază când părăsiră 
Luvrul. 

Crillon şi gărzile franceze voiau să-l urmeze pe rege, însă 
acesta le făcu semn că era în zadar şi Crillon cu gărzile 
râămaseră să păzească palatul. 

Era aproape ora şase seara când, după ce se oprise pe la 
diferite altare, capul cortegiului începu să zărească porticul 
dantelat al vechii mânăstiri şi pe genovevani, cu stareţul în 
frunte, aşezaţi pe cele trei trepte care formau pragul, 
pentru a primi pe Maiestatea Sa. 

În timpul drumului care despărţea mânăstirea de ultima 
oprire, care era aceea ce se făcuse la mânăstirea 
Capucinilor, ducele de Anjou, care stătuse în picioare toată 
ziua, se simţise rău din pricina oboselii: el ceruse atunci 
voie regelui să se retragă în palatul său, voie pe care regele 
i-o dăduse. 


Gentilomii săi se desprinseseră atunci din cortegiu şi se 
retrăseseră odată cu el, ca pentru a arăta tuturor că pe 
ducele de Anjou îl urmau ei, iar nu pe rege. 

Adevărul era însă că, deoarece trei dintre ei aveau să se 
bată a doua zi doreau să nu se obosească peste măsură. 

La poarta mânăstirii, regele, sub motivul că Maugiron, 
Quelus, Schomberg şi d'Epergnon nu aveau mai puţină 
nevoie de odihnă ca Livarot, Ribeirac şi Antraguet, regele, 
Zic, le dădu drumul şi lor. 

Arhiepiscopul, care slujea încă de dimineaţă şi care nu 
gustase până atunci nimic, de altfel ca şi ceilalţi preoţi, 
cădea de oboseală; regelui îi fu milă de aceşti sfinţi martiri 
şi ajuns, după cum am spus, la poarta mânăstirii, le dădu 
drumul la toţi. 

— Apoi, întorcându-se spre stareţul Joseph Foulon: 

— lată-mă, părinte, spuse el vorbind pe nas, vin, ca un 
păcătos ce sunt, să caut odihna în singurătatea mânăstirii 
dumitale. 

Starețul se înclină. 

Apoi adresându-se celor care rezistaseră acestei zile 
aspre, şi care îl urmaseră până acolo: 

— Vă mulţumesc, domnilor, duceţi-vă. 

Chicot salută respectuos şi regalul păcătos urcă una câte 
una, lovindu-şi pieptul, treptele mânăstirii. 

Henric abia trecuse pragul mânăstirii, că uşile se închiseră 
în urma lui. 

Regele era atât de cufundat în meditările sale, încât nu 
păru să bage de seamă această împrejurare, care de altfel, 
după ce le dăduse drumul celor din suita sa, nu mai avea 
nimic neobişnuit. 

— Mai întăi, îi spuse stareţul regelui, o vom conduce pe 
Maiestatea voastră în cripta pe care am împodobit-o cum 
putut mai bine în cinstea regelui cerului şi al pământului. 

Regele se mulţumi să răspundă printr-un gest încuviinţare 
şi merse înapoia stareţului. 


Dar de îndată ce trecu sub posomorâta arcadă unde 
stăteau nemişcaţi două rânduri de călugări, de îndată ce-l 
văzură cotind după colţul curţii care ducea la capelă, 
douăzeci de glugi săriră în aer şi se văzură strălucind în 
semi-obscuritate nişte ochi scânteietori de bucurie şi de 
mândria triumfului. 

Desigur, acestea nu erau nişte figuri de călugări leneşi şi 
fricoşi; mustaţa deasă, obrajii înnegriţi de soare arătau la ei 
puterea şi activitatea. 

Un mare număr dintre ei dădeau la iveală nişte feţe 
brăzdate de cicatrice şi alături de cel mai mândru dintre ei, 
de acela care purta cicatricea cea mai vestită, apărea 
triumfătoare şi entuziasmată figura unei femei îmbrăcată 
într-o rasă. 

Această femeie începu să mişte o pereche de foarfeci de 
aur care atârnau de un lanţ de aur ce îl avea la centură, şi 
strigă: 

— Ah! Fraţii mei, am pus mâna în sfârşit pe Valois. 

— Pe legea mea, surioară, cred şi eu, răspunse Crestatul. 

— Nu încă, nu încă, murmură cardinalul. 

— Cum aşa? 

— Da, vom avea destule trupe burgheze, pentru a-l ţine în 
frâu pe Crillon şi gărzile sale? 

— Avem ceva mai bun decât nişte trupe burgheze, 
răspunse ducele de Mayenne şi, te rog să mă crezi, nu se va 
schimba un singur foc de puşcă. 

— Să vedem, spuse ducesa de Montpensier, cum înţelegi 
dumneata acest lucru? Cu toate astea eu aş fi voit puţină 
gălăgie. 

— Ei bine! Surioară, ţi-o spun cu părere de rău, nu vei 
avea această plăcere. Când regele are să fie prins, va 
striga, dar nimeni nu-i va răspunde. Îl vom face atunci, prin 
convingere sau prin violenţă, însă fără să ne arătăm, să 
semneze o abdicare. Numaidecât abdicarea va face ocolul 
oraşului şi îi va dispune în favoarea noastră pe burghezi şi 
pe soldaţi. 


— Planul e bun şi nu poate da greş acum, spuse ducesa. 

— Este puţin cam brutal, spuse cardinalul de Guise 
clătinând din cap. 

— Regele va refuza să semneze abdicare, adăugă 
Crestatul; este viteaz şi va prefera să moară. 

— Să moară atunci! Strigară Mayenne şi ducesa. 

— Nu, răspunse cu tărie ducele de Guise, nu! Vreau să 
urmez unui prinţ care abdică şi care este disprețuit, dar nu 
vreau să iau locul unui om asasinat care va fi plâns. De 
altfel, în planurile voastre, îl uitaţi pe domnul duce de Anjou 
care, dacă regele va fi ucis, va avea pretenţie la coroană. 

— Să o ceară, la naiba! Să o ceară! Spuse Mayenne; 
fratele nostru cardinalul a prevăzut cazul; domnul duce de 
Anjou va fi şi el cuprins în actul de abdicare al fratelui său. 
Domnul duce de Anjou a avut legături cu hughenoţii, este 
nedemn să domnească. 

— Cu hughenoţii, eşti sigur? 

— Drace! Pentru că a fugit cu ajutorul regelui Navarei. 

— Bine. 

— Apoi o altă clauză în favoarea casei noastre urmează 
clauza abdicării: această clauză te va face locotenent al 
regatului, frate, şi de la locotenenţa regatului până la 
regalitate nu va fi decât un pas. 

— Da, da, spuse cardinalul, am prevăzut toate astea; dar s- 
ar putea ca gărzile franceze, pentru a se asigura că 
abdicarea este adevărată şi mai cu seamă de bună voie, să 
forţeze mânăstirea. Crillon nu ştie de glumă şi ar fi în stare 
să spună regelui: „Sire, viaţa ne este în primejdie, foarte 
bine; dar, înainte de toate, să ne salvăm onoarea.” 

— Aceasta îl va privi pe general, spuse Mayenne, şi 
generalul şi-a luat toate măsurile. Avem aci ca să susţinem 
asaltul opzeci de gentilomi şi am pus să se împartă arme la 
o sută de călugări. Vom rezista o lună împotriva unei 
armate. Fără să mai socotim că în caz de inferioritate avem 
subterana pentru a fugi cu prada noastră. 

— Şi ce face ducele de Anjou în momentul de faţă? 


— La ceasul primejdiei a slăbit ca totdeauna. Ducele de 
Anjou s-a înapoiat acasă, unde aşteaptă fără îndoială veşti 
de la noi, între Bussy şi Monsoreau. 

— Ei! Doamne! Aci ar trebui să fie, iar nu acasă. 

— Cred că te înşeli, frate, spuse cardinalul; poporul şi 
nobilimea ar fi văzut în această întrunire a celor doi fraţi o 
capcană împotriva familiei; după cum spuneam adineauri, 
trebuie, înainte de toate, să ne ferim de a juca rolul de 
uzurpatori. Moştenim, atâta tot. Lăsându-l pe ducele de 
Anjou liber, pe regina mamă neatârnată, ne facem iubiţi de 
toţi şi admiraţi de partizanii noştri, şi nimeni nu va avea să 
ne spună nici cel mai mic cuvânt. Numai că, îl vom avea 
împotriva noastră pe Bussy şi alte o sută de spade foarte 
primejdioase. 

— Ei aş! Bussy se bate mâine cu favoriţii. 

— Ei drace! Îi va ucide; mare lucru: şi apoi va fi de-ai 
noştri, spuse ducele de Guise. Cât despre mine, îl fac 
general al unei armate din Italia, unde va izbucni războiul 
fară nici o îndoială. Este un om superior pe care-l stimez 
foarte mult, acest senior de Bussy. 

— Iar eu, ca dovadă că nu-l stimez mai puţin cât 
dumneata, frate, dacă voi ajunge văduvă, spuse ducesa de 
Montpensier, mă căsătoresc cu el. 

— Să te căsătoreşti cu el! Surioară, strigă Mayenne. 

— I-auzi, spuse ducesa, sunt doamne mai mari decât care 
au făcut mai mult pentru el şi nu era general de armată pe 
vremea aceea. 

— Haide, haide, spuse Mayenne, vom vedea asta mai 
târziu; la lucru acum! 

— Cine este lângă rege? Întrebă ducele de Guise. 

— Starețul şi fratele Gorenflot, după câte cred, spuse 
cardinalul. Trebuie să nu vadă decât feţe cunoscute, altfel s- 
ar speria de la început. 

— Da, spuse Mayenne, să mâncăm fructele conspirației, să 
nu le culegem. 


— O fi ajuns în chilie? Spuse doamna de Montpensier, 
nerăbdătoare de a-i da regelui a treia coroană pe care i-o 
făgăduia de atâta vreme. 

— O! Nu; va vedea mai întâi marele altar din criptă şi va 
adora sfintele moaşte. 

— Apoi? 

— Apoi stareţul îi va adresa câteva cuvinte răsunătoare 
despre deşertăciunea bunurilor acestei lumi; după care 
fratele Gorenflot, îl ştiţi, acela care a rostit acel măreț 
discurs în timpul adunării Ligii...? 

— Da; ei bine? 

— Fratele Gorenflot va încerca să obţină prin convingerea 
ceea ce noi nu îndrăznim să-i zmulgem prin slăbiciune. 

— În adevăr, ar fi cu mult mai bine aşa, spuse ducele 
visător. 

— Ei aş! Henric este superstiţios şi slab, spuse Mayenne, 
răspund că va ceda de frica infernului. 

— Iar eu sunt mai puţin convins decât voi, spuse ducele, 
dar vasele noastre sunt gata de plecare, nu mai putem da 
înapoi. Acum, după încercarea stareţului, după discursul lui 
Gorenflot, dacă şi unul şi altul dau greş, vom încerca ultimul 
mijloc, adică intimidarea. 

— Şi atunci mi-l voi tunde pe Valois, strigă ducesa revenind 
mereu la gându-i favorit. 

În clipa aceea un clopoțel răsună sunb boltele întunecate 
de primele neguri ale nopţii. 

— Regele coboară în criptă, spuse ducele de Guise; haide, 
Mayenne, cheamă-ţi prietenii şi să ne facem iarăşi călugări. 

Îndată glugile acoperiră frunţi îndrăzneţe, ochi arzători şi 
cicatrice vorbitoare; apoi treizeci sau patruzeci de călugări, 
conduşi de cei trei fraţi, se îndreptară spre intrarea criptei. 

CAPITOLUL XL. 

Chicot 1. 

Regele era cufundat într-o reculegere care făgăduia un 
succes uşor planurilor domnilor de Guise. 


EI vizită cripta cu toată comunitatea, sărută racla şi 
termină toate aceste ceremonii lovindu-şi pieptul din ce în 
ce mai tare şi mormăind psalmii cei mai jalnici. 

Starețul îşi începu îndemnurile pe care regele le ascultă 
dând aceleaşi semne de pocăință plină de râvnă. 

În sfârşit, la un gest al ducelui de Guise, Joseph Foulon se 
înclină în faţa lui Hernic, şi îi spuse: 

— Sire, aţi voi să veniţi acum să depuneţi coroana voastră 
pământească la picioare stăpânului veşnic? 

— Haideţi..., răspunse simplu regele. 

Şi numaidecât întreaga comunitate, care se înşira în 
drumul lui, se îndreptă spre chiliile al căror coridor 
principal se întrezărea la stânga. 

Henric părea foarte înduioşat. Mâinile nu încetau să 
lovească pieptul, iar mătăniile pe care le răsucea mereu 
sunau pe capetele de mort ce le avea atârnate de centură. 

Ajunseră în sfârşit la chilie: pe prag aştepta Gorenflot, cu 
faţa luminată, cu ochii strălucitori ca un rubin. 

— Aici, făcu regele. 

— Chiar aici, răspunse călugărul cel gras. 

Regele putea să arate o oarecare şovăială, pentru că, la 
capătul acelui coridor, se vedea o uşă, sau mai degrabă un 
grilaj destul de misterios şi care nu oferea ochiului decât un 
întuneric adânc. 

Henric intră în chilie. 

— Hâc portus salutis? Murmură el cu o voce mişcată. 

— Da, răspunse Foulon, aici este portul. 

— Lăsaţi-ne singuri, făcu Gorenflot cu un gest măreț. 

Şi numaidecât se închise uşa; paşii celor de faţă se 
depărtară. Regele, văzând un scăunel de lemn în fundul 
chiliei, se aşeză pe el cu amândouă mâinile pe genunchi. 

— Ah! Iată-te, Irod, iată-te, păgânule, iată-te 
Nabucodonosor, spuse Gorenflot fără nici o altă introducere 
şi spijinindu-şi mâinile-i groase în şolduri. 

Regele păru surprins. 

— Cu mine vorbeşti, frate? Spuse el. 


— Da, cu tine, vorbesc, cu cine altul? Se poate spune vreo 
insultă care să nu ţi se potrivească? 

— Frate! Murmură regele. 

— Ei aşi! Tu nu ai nici un frate aici. lată, este destulă 
vreme de când mă gândesc la un discurs... Îl vei avea... Îl 
împart în trei părţi ca orice bun predicator. Mai întâi tu eşti 
un satir, în sfârşit eşti un detronat; iată despre ce am să-ţi 
vorbesc. 

— Detronat, frate..., spune cu o izbucnire regele pierdut în 
umbră. 

— Nici mai mult, nici mai puţin. Aici nu mai e ca în Polonia 
şi nu vei mai fugi... 

— O capcană! 

— O! Valois, află că un rege nu este decât un om, atunci 
mai este încă om. 

— Violenţe, frate! 

— La naiba! Crezi că te-am închis ca să te menajăm? 

— Abuzezi de religie, frate. 

— Există oare religie? Strigă Gorenflot. 

— O! Făcu regele, un sfânt să spună asemenea lucruri? 

— Cu atât mai rău, le-am spus acum. 

— 'Te vei duce în iad. 

— Oare există iad...? 

— Vorbeşti ca un necredincios, frate. 

— Haide, fără predici prefăcute, eşti gata, Valois? 

— La ce? 

— Să-ţi depui coroana; am fost însărcinat să te invit: deci 
te invit. 

— Dar faci un păcat de moarte. 

— O! O! Făcu Gorenflot cu un zâmbet neruşinat, am 
dreptul să iert păcatele, şi mi-l iert dinainte; să vedem! 
Renunţă, frate Valois. 

— La ce? 

— La tronul Franţei. 

— Mai degrabă moartea. 


— Ei! Vei muri atunci... Ascultă, iată-l pe stareţ. Se 
înapoiază... Hotărăşte-te. 

— Am gărzile mele, prietenii mei; mă voi apăra. 

— Se poate, dar vei fi ucis mai întâi. 

— Lasă-mi cel puţin o clipă să mă gândesc. 

— Nici o clipă, nici o secundă. 

— Zelul dumitale e prea mare, frate, spuse stareţul. 

Şi el făcu din mână un semn care voia să spună regelui: 

— Sire, cererea vă este acordată. 

Şi stareţul închise din nou uşa. Henric căzu într-o adâncă 
visare. 

— Haide! Spuse el, să primim sacrificiul. 

Zece minute se scurseseră de când Henric se gândea; 
cineva bătu la ferestruica celulei. 

— S-a făcut, spuse Gorenflot; primeşte. 

Regele auzi un fel de murmur de bucurie şi de surpriză în 
coridor. 

— Citeşte-i actul, spuse o voce care-l făcu pe rege să 
tresară până într-acolo încât privi prin zăbrelele chiliei. 

Şi un pergament în formă de sul trecu din mâna unui 
călugăr în aceea a lui Gorenflot. 

Gorenflot citi cu mare greutate acest act regelui, a cărui 
durere era şi mai mare şi care îşi ascundea fruntea în 
mâini. 

— Şi dacă refuz să semnez? Strigă el cu lacrimi în ochi. 

— Înseamnă să vă pierdeţi de două ori mai mult, reluă 
vocea ducelui de Guise, înăbuşită de glugă. Socotiţi-vă mort 
faţă de lume, şi nu vă siliţi supuşii să verse sângele unui om 
care fost regele lor. 

— Nu voi putea fi constrâns, spuse Henric. 

— Prevăzusem eu, îi şopti ducele sorei sale, a cărei frunte 
se încreţi, ai cărei ochi reflectară un plan sinistru. 

— Haide, frate, adăugă el adresându-se lui Mayenne, 
porunceşte să se înarmeze toată lumea şi să se 
pregătească. 

— La ce? Spuse regele pe un ton tânguitor. 


— La toate, răspunse Joseph Foulon. 

Disperarea regelui se mări. 

— La naiba! Strigă Gorenflot, te uram, Valois; dar acum te 
dispreţuiesc. Haide, semnează, sau nu vei pieri decât de 
mâna mea. 

— Aveţi răbdare, aveţi răbdare, spuse regele, să obţin de 
la el resemnarea. 

— Iarăşi vrea să se mai gândească! Strigă Gorenflot. 

— Să fie lăsat până la miezul nopţii, spuse cardinalul. 

— Îţi mulţumesc, creştinule milos, spuse regele în culmea 
disperării. Dumnezeu îţi va răsplăti! 

— Cu adevărat că are un creier slăbit, spuse ducele de 
Guise. Noi servim Franţa, detronându-l. 

— Ce are a face, făcu ducesa; aşa slăbit cum e, voi simţi o 
mare plăcere să-l tund. 

— În timpul acestui dialog, Gorenflot, cu braţele 
încrucişate, îl copleşea pe Henric cu insultele cele mai grele 
şi îi povestea toate nelegiuirile. 

Deodată un zgomot înăbuşit răsună în afara mânăstirii. 

— Tăcere! Strigă vocea ducelui de Guise. 

Se făcu cea mai adâncă tăcere. Se deosebiră în curând 
nişte lovituri date cu putere, şi la intervale egale, în poarta 
răsunătoare a mânăstirii. 

Mayenne alergă atât de repede pe cât îi îngăduia 
grăsimea. 

— Fraţilor, spuse el, o trupă de oameni înarmaţi se află în 
faţa porţii. 

— Vin să-l caute, spuse ducesa. 

— Un motiv mai mult ca să semneze repede, spuse 
cardinalul. 

— Semnează! Valois, semnează! Strigă Gorenflot cu o voce 
de tunet. 

— Mi-aţi dat răgaz până la miezul nopjii, spuse într-un chip 
jalnic regele. 

— O! Te răzgândeşti, deoarece crezi că eşti ajutat... 

— Negreşit, am o şansă. 


— Pentru a muri dacă nu semnează numaidecât, strigă 
vocea aspră şi poruncitoare a ducesei. 

Gorenflot apucă mâna regelui şi îi întinse o pană. 

Zgomotul se înteţea afară. 

— O nouă trupă! Veni să spună un călugăr; înconjoară 
tinda şi o împresoară la stânga. 

— Haide! Strigară cu nerăbdare Mayenne şi ducesa. 

Regele muie pana în cerneală. 

— Elveţienii! Alergă să comunice Foulon; pătrund în 
cimitir pe la dreapta; toată mânăstirea este împresurată în 
momentul de faţă. 

— Ei bine! Ne vom apăra, răspunse cu hotărâre Mayenne. 
Cu un ostatec ca acesta, o cetate nu este luată niciodată aşa 
Uşor. 

— A semnat! Urlă Gorenflot smulgând hârtia din mâinile 
lui Henric. 

Acesta abătut, îşi afundă capul în glugă şi gluga în cele 
două braţe. 

— Atunci suntem rege, îi spuse cardinalul ducelui. la 
repede această prețioasă hârtie. 

Regele, în durerea lui, răsturnă lampa care singură lumina 
această scenă: dar ducele de Guise şi pusese mâna pe 
pergament. 

— Ce facem? Ce facem? Veni să întrebe un călugăr sub 
rasa căruia se deosebea un gentilom înarmat până în dinţi. 
Crillon soseşte cu gărzile sale franceze şi ameninţă să 
spargă porţile. Ascultaţi...! 

— În numele regelui! Strigă vocea puternică a lui Crillon. 

— Bun! Nu mai există rege, răspunse Gorenflot pe o 
fereastră. 

— Cine spune aceasta, caraghiosule? Răspunse Crillon. 

— Eu! Eu! Eu! Făcu Gorenflot în întuneric, cu o mândrie 
din cele mai provocatoare. 

— Încercaţi să mi-l zăriţi pe caraghiosul acela şi să-i 
înfigeţi câteva gloanţe în burtă, spuse Crillon. 


Şi Gorenflot, văzându-i pe soldaţi că îşi pregătesc armele 
făcu numaidecât o săritură şi recăzu pe spate în mijlocul 
chiliei. 

— Sparge uşa, dragă Crillon, spuse în mijlocul tăcerii 
generale o voce care făcu să li se zbârlească părul tuturor 
călugărilor falşi sau adevăraţi care aşteptau în coridor. 

Vocea aceasta era a unui bărbat care, ieşit din rânduri 
înaintase până la treptele mânăstirii. 

— Iată, Sire, răspunse Crillon dând în poarta principală o 
puternică lovitură de secure. 

Zidurile se cutremură. 

— Ce doriţi?... Spuse stareţul, apărând cu frică la 
fereastră 

— A! Dumneata eşti, părinte Foulon, spuse aceeaşi voce 
trufaşă şi liniştită. Înapoiază-mi, te rog, nebunul, care a 
venit să petreacă noaptea într-una din chiliile dumitale. Am 
nevoie de Chicot; mă plictisesc la Luvru. 

— lar eu mă distrez foarte plăcut, fiule, răspunse Chicot, 
scoţându-şi capul din glugă şi străbătând mulţimea de 
călugări, care se depărtară cu un urlet de groază. 

În momentul acesta ducele de Guise, care poruncise să-i 
aducă o lampă, citea dedesuptul actului semnătura, încă 
proaspătă, obţinută cu atâta greutate: „CHICOT 1” 

— Eu, Chicot 1”, strigă el; mii de draci! 

— Haide, spuse cardinalul, suntem pierduţi; să fugim. 

— Ei aşi! Făcu Chicot împărțind lui Gorenflot, aproape 
leşinat, o mulţime de lovituri cu frânghia pe care o purta la 
centură; ei aşi! 

CAPITOLUL XLI. 

Dobânda şi capitalul. 

Pe măsură ce regele vorbea, pe măsură ce conspiratorii îl 
recunoşteau, ei trecură de la uimire la groază. 

Abdicarea semnată „Chicot 1” schimbase groaza în furie. 

Chicot îşi aruncă rasa de pe umeri, îşi încrucişă braţele şi, 
în vreme ce Gorenflot fugea cât îl ţineau picioarele, el 
susţinu nemişcat şi zâmbitor, prima lovitură. 


Fu o clipă grozavă. 

Gentilomii, furioşi, înaintară spre Gascon, hotărâți să se 
răzbune de păcăleala căreia îi căzuseră victime. 

Dar bărbatul acesta fără arme, cu pieptul acoperit numai 
de cele două braţe, cu faţa batjocoritoare care părea că 
desfide atâta putere, care ataca atâta slăbiciune, îi opri mai 
mult chiar decât mustrările cardinalului care le atrăgea 
atenţia că moartea lui Chicot nu le-ar servi la nimic, ci 
dimpotrivă ar fi răzbunată grozav de rege, care era 
complice cu bufonul său în această scenă. 

Reieşi de aici că pumnalele şi spadele se aplecară în faţa 
lui Chicot care, fie din devotament, şi era în stare de el, fie 
că le ghicise gândurile, continuă să le râdă în nas. În timpul 
acesta amenințările regelui se făceau mai stăruitoare şi 
loviturile de secure ale lui Crillon mai dese. 

Se vede bine că poarta nu putea să reziste multă vreme 
unui asemenea atac, pe care nu încercau nici măcar să-l 
respingă. 

Astfel că, după câteva clipe de consultare, ducele de Guise 
dădu ordinul de retragere. 

Acest ordin îl făcu pe Chicot să zâmbească. 

În timpul nopţilor petrecute împreună cu Gorenflot, el 
examinase subterana: recunoscuse poarta de ieşire şi 
denunţase această poartă regelui care îl aşezase acolo pe 
Tocquenot, locotonentul gărzilor suedeze. 

Era deci vădit că partizanii Ligii, unii după alţii, aveau să 
se arunce în gura lupului. 

Cardinalul dispăru cel dintâi, urmat de vreo douăzeci de 
gentilomi. 

Atunci Chicot îl văzu trecând pe duce cu un număr de 
călugări aproape tot atât de mare; apoi Mayenne, care, cu 
pântecele lui de uriaş şi cu gâtul lui cel gros, neputând 
alerga, primise grija retragerii. 

Când, cel din urmă, domnul de Mayenne trecu prin faţa 
chiliei lui Gorenflot şi când Chicot îl văzu târându-se 


îngreunat de atâta grăsime, Chicot nu mai zâmbea ci se 
ţinea de pântece de râs. 

Zece minute se scurseră în timpul cărora Chicot trase cu 
urechea, crezând mereu că aude zgomotul conspiratorilor 
împinşi înapoi în subterană; dar, spre marea lui mirare, 
zgomotul, în loc să vină spre el, continua să se depărteze. 

Deodată Gasconul fu cuprins de o idee care îi schimbă 
hohotele de râs în scrâşniri de dinţi. 

Timpul trecea, conspiratorii nu se mai înapoiau; băgaseră 
oare de seamă că poarta este păzită şi descoperiseră o altă 
ieşire? 

Chicot era să se repeadă afară din chilie, când deodată uşa 
acesteia fu astupată de o grămadă fără formă care se târa 
la picioarele lui smulgându-şi părul din cap. 

— Ah! Ce mizerabil sunt, striga călugărul. O! Bunul meu 
senior Chicot, iartă-mă! lartă-mă! 

Cum se făcea că Gorenflot, care plecase cel dintâi, se 
înapoia singur, când ar fi trebuit să fie deja departe? 

lată întrebarea care luă naştere în mod natural în mintea 
lui Chicot. 

— O! Bunul meu domn Chicot, scumpul senior, ajută-mă! 
Continua să urle Gorenflot; iartă-i netrebnicului dumitale 
priete care se pocăieşte şi se târăşte la picioarele dumitale. 

— Dar, întrebă Chicot, cum nu ai fugit odată cu ceilalţi, 
caraghiosule? 

— Pentru că nu am putut să trec pe unde trec ceilalţi, 
bunul meu senior; pentru că Dumnezeu, în mânia lui, m-a 
pedepsit cu grăsimea. O! Nenorocită burtă! Striga 
călugărul, lovindu-şi cu amândoi pumnii partea pe care o 
dojenea. Ah! De ce nu sunt subţire ca dumneata, domnule 
Chicot! Ce frumos şi mai cu seamă ce fericit e cineva care e 
subţire! 

Chicot nu înţelegea absolut nimic din tânguelile 
călugărului. 

— Dar ceilalţi trec oare pe undeva? Strigă Chicot cu o voce 
de tunet; ceilalţi fug deci? 


— La naiba! Spuse călugărul, ce vrei să facă? Să aştepte 
spânzurătoarea? O! Nenorocită burtă! 

— Taci odată! Strigă Chicot, şi răspunde-mi. 

Gorenflot se ridică pe amândoi genunchii. 

— Întreabă, domnule Chicot, răspunse el, ai cu siguranţă 
tot dreptul. 

— Cum fug ceilalţi? 

— Cât îi ţin picioarele. 

— Înţeleg... Dar pe unde? 

— Pe ferestruică. 

— La naiba! Pe care ferestruică? 

— Pe ferestruica ce dă în cavoul cimitirului. 

— Acesta este drumul căruia tu îi zici subterană? 
Răspunde repede! 

— Nu, dragă domnule Chicot. Uşa subteranei era păzită 
pe dinafară. Marele cardinal de Guise, în clipa când voia s-o 
deschidă, a auzit un Elveţian care spunea: „Mich durstet”, 
ceea ce vrea să zică, după cât se pare: Mi-e sete. 

— Pe toţi dracii! Strigă Chicot, ştiu ce vrea să zică asta; 
astfel că fugarii au luat un alt drum? 

— Da, dragă domnule Chicot, fug prin cavoul cimitirului. 

— Care dă? 

— Pe de o parte în criptă, pe de altă parte sub poarta 
Sfântului Jacques. 

— Minţi. 

— Eu, dragă domnule? 

— Dacă ar fi fugit prin cavoul care dă în criptă i-aş fi văzut 
trecând din nou prin chilia ta. 

— Iată ce s-a întâmplat, dragă domnule Chicot; ei s-au 
gândit că nu ar mai avea vreme să facă acest mare ocol şi 
au trecut prin ferestruică. 

— Care ferestruică? 

— Prin ferestruica ce dă în grădină şi care serveşte să 
lumineze trecerea. 

— Astfel că tu...? 

— Astfel că eu, care sunt prea gras... 


— Ei bine? 

— Nu am putut trece deloc; şi au început să mă tragă de 
picioare, având în vedere că împiedicam drumul celorlalţi. 

— Dar, strigă Chicot cu faţa luminată deodată de o ciudată 
veselie, dacă tu nu ai putut să treci... 

— Nu, şi cu toate astea am făcut mari sforţări. Uită-te la 
umerii mei, uită-te la pieptul meu. 

— Atunci el care este şi mai gras decât tine... 

— Care, el? 

— O! Doamne! Spuse Chicot, dacă eşti de partea mea în 
întâmplarea aceasta, îţi făgăduiesc o luminare mândră; 
astfel că nici el nu va putea trece? 

— Domnule Chicot. 

— Ridică-te, călugăre. 

Călugărul se ridică pe cât putut mai repede. 

— Bine! Acum, condu-mă la ferestruică. 

— Unde vei voi, dragul meu senior. 

— Mergi înainte, nenorocitule, mergi. 

Gorenflot începu să alerge cât putea mai repede ridicând 
din când în când braţele spre cer şi menţinându-şi fuga pe 
care o începuse prin loviturile de frânghie cu care îl atingea 
Chicot. 

Amândoi străbătură coridorul şi coborâră în grădină. 

— Pe aici, spuse Gorenflot, pe aici. 

Gorenflot făcu o ultimă sforţare şi ajunse până la un grup 
de copaci de unde păreau că ies nişte gemete. 

— Acolo, spuse el, acolo. 

Şi, la capătul puterilor, căzu rostogolindu-se pe iarbă. 

Chicot făcu trei paşi înainte şi zări ceva care se mişca 
deasupra pământului. 

Lângă acel ceva care semăna cu partea dinapoia 
animalului pe care Diogene îl numea un cocoş cu două 
picioare şi fără pene, se afla o spadă şi o rasă. 

Se vedea bine că individul care se găsea prins într-un mod 
atât de nenorocit se scăpase pe rând de toate lucrurile care 
puteau să-l îngroaşe; astfel că, deocamdată, dezarmat de 


spadă şi dezbrăcat de rasă, el se găsea redus la cea mai 
simplă expresie. 

Şi în timpul acesta, ca şi Gorenflot, făcea sforţări 
zadarnice pentru a dispărea cu totul. 

— La naiba! Pe toţi dracii! Striga vocea înăbuşită a 
fugarului. Aş prefera să trec prin mijlocul întregii gărzi. Ah! 
Nu trageţi aşa de tare, prieteni, voi aluneca încet; simt că 
înaintez, nu repede, dar înaintez. 

— Ei drăcie! Domnul de Mayenne! Murmură Chicot 
încântat. Doamne, Dumnezeule, ai câştigat lumânarea. 

— Nu degeaba am fost eu poreclit Hercule, reluă vocea 
înăbuşită, voi ridica această piatră. Hei! 

Şi făcu o sforţare atât de puternică încât în adevăr piatra 
se clinti. 

— Aşteaptă, spuse încet Chicot, aşteaptă. 

Şi el bătu din picioare ca şi când ar fi fost cineva care 
alerga cu mare zgomot. 

— Sosesc, spuseră mai multe voci în subterană. 

— A! Făcu Chicot, ca şi când ar fi sosit în goană, A! Tu eşti, 
mizerabile călugăr. 

— Nu spuneţi nimic, Monseniore, murmură vocile, vă iau 
drept Gorenflot. 

— A! Tu eşti deci, grămada de carne, pondus imobile, a! Tu 
eşti, indigesta moles, aşa-i? 

Şi la fiecare mustrare, Chicot, ajunse în sfârşit la ţinta atât 
de dorită a răzbunării sale, făcea să cadă cu toată puterea 
braţului pe părţile cărnoase care i se ofereau, frânghia cu 
care îl biciuise mai înainte pe Gorenflot. 

— Tăcere, spuneau mereu vocile, va iau drept călugărul. 

În adevăr, Mayenne nu scotea decât gemete înăbuşite 
îndoindu-şi în acelaşi timp sforţările pentru a ridica piatra. 

— A! Conspiratorule, reluă Chicot; ah! Călugăr nedemn: 
na, iată pentru beţie; na, iată pentru lenevie; na, iată 
pentru mânie; na, iată pentru desfrâu; na, iată pentru 
lăcomie. Îmi pare rău că nu sunt decât şapte păcate mari; 
na, na, na, iată pentru viciile pe care le ai. 


— Domnule Chicot, spunea Gorenflot plin de sudoare, 
domnule Chicot, fie-ţi milă de mine. 

— A! Trădătorule, urmă Chicot lovind mereu; na, iată 
pentru trădarea ta! 

— Iertare! Murmura Gorenflot crezând că simte toate 
loviturile care cădeau asupra lui Meyenne, iertare! Dragă 
domnule Chicot. 

Dar Chicot, în loc să se oprească, se îmbăta de răzbunarea 
lui şi îşi înmulţea loviturile. 

Oricâtă stăpânire de sine ar fi avut, Mayenne nu mai putea 
să-şi reţină gemetele. 

— A! Urmă Chicot, de ce nu vrea Dumnezeu să înlocuiască 
corpul tău netrebnic, scheletul tău de rând, cu marii şi 
puternicii omoplaţi ai ducelui de Mayenne, căruia îi datorez 
nişte lovituri de baston şi a căror dobândă creşte mereu de 
şapte ani!... Na, na, na! 

Gorenflot scoase un suspin şi căzu. 

— Chicot! Gemu ducele. 

— Da, chiar eu, da, Chicot, nedemn servitor al regelui, 
Chicot, braţ plăpând, care ar voi să aibă cele o sută de 
braţe ale lui Briareu pentru acest prilej. 

Şi Chicot, înfuriat din ce în ce mai mult, îşi înmulţi 
loviturile atât de mult, încât ducele, adunându-şi toate 
puterile, ridică piatra în culmea durerii şi, cu coastele 
sfâşiate, cu şalele sângerânde, căzu în braţele prietenilor 
săi. 

Ultima lovitură a lui Chicot lovi în gol. 

Chicot se întoarse atunci: adevăratul Gorenflot leşinase 
dacă nu de durere, cel puţin de spaimă. 

CAPITOLUL LXII. 

Ce se petrecea lângă Bastilia în vreme ce Chicot îşi plătea 
datoriile la mânăstirea Sfânta Genoveva. 

Erau orele unsprezece seara; ducele de Anjou aştepta cu 
nerăbdare în cabinetul din strada Sfântul Jacques, unde se 
retrăsese în urma slăbiciunii de care fusese cuprins, ca un 


trimis al ducelui de Guise să vină să-i anunţe abdicarea 
regelui, fratele său. 

El mergea şi revenea de la fereastră la uşa cabinetului şi 
de la uşa cabinetului la ferestrele anticamerei, privind 
marele ceasornic ale cărui secunde sunau jalnic în suportul 
lor de lemn aurit. 

Deodată auzi în curte un tropăit de cal; crezu că acest cal 
poate fi al trimisului său şi alergă să privească din balcon; 
dar acest cal ţinut de frâu de un rândaş, îşi aştepta 
stăpânul. 

Stăpânul ieşi dinăuntrul apartamentelor: era Bussy; Bussy 
care, în calitate de căpitan al gărzilor, venea, înainte de a se 
duce la întâlnirea sa, să dea parola pentru noapte. 

Ducele, zărindu-l pe acest frumos şi viteaz tânăr, de care 
niciodată nu se putuse plânge, simţi o clipă de remuşcare; 
dar, pe măsură ce-l văzu că se apropie de torţa pe care o 
ţinea valetul, faţa îi fu luminată şi pe această faţă ducele citi 
atâta bucurie, speranţă şi nerăbdare, încât toată gelozia îi 
reveni. 

În acest timp. Bussy, neştiind că ducele îl privea şi îi spiona 
diferitele emoţii ale feţii, Bussy, după ce dăduse parola, îşi 
aruncă mantaua pe umeri, se aruncă în şa şi, dând pinteni 
calului, se avântă cu zgomot mare sub bolta sonoră. 

O clipă ducele, îngrijorat că nu vedea pe nimeni apărând, 
avu de gând să trimită după el, căci bănuia că Bussy va face 
un popas pe la locuinţa sa înainte de a se duce spre Bastilia; 
dar îi veni în minte tânărul râzând împreună cu Diana de 
dragostea sa dispreţuită, punându-l, pe el, prinţul, pe 
aceeaşi treaptă cu soţul înşelat şi, de astă dată, pornirea 
cea rea o învinse pe cea bună. 

Bussy zâmbise de fericire la plecare; acest zâmbet era o 
insultă pentru prinţ; el, îl lăsă să plece; dacă ar fi avut 
privirea tristă şi fruntea încruntată, poate că l-ar fi oprit. 

În acest timp, abia ieşit din palatul Anjou, Bussy îşi linişti 
mersul grăbit, ca şi cum l-ar fi înspăimântat zgomotul 
propriului său mers şi, intrând în locuinţa sa, după cum 


prevăzuse ducele, lăsă calul în mâinile unui rândaş care 
asculta respectuos o lecţie de hipologie pe care i-o preda 
Remy. 

— Ah! Ah! Spuse Bussy, recunoscând pe tânărul doctor, tu 
eşti Remy? 

— Da, Monseniore, chiar eu. 

— Nu te-ai culcat încă? 

— Peste zece minute, Monseniore. Voi intra la mine sau 
mai degrabă la dumneavoastră. Într-adevăr de când nu mai 
am rănitul, îmi pare că ziua are patruzeci şi opt de ore. 

— Poate te plictiseşti? Întrebă Bussy. 

— Mă tem că da! 

— Şi dragostea? 

— Ah! V-am spus-o adesea; nu mă încred în dragoste şi nu 
fac asupra ei decât cercetări folositoare. 

— Atunci, ai părăsit-o pe Gertruda? 

— Cu totul. 

— Aşadar te-ai plictisit? 

— De a fi bătut. De altfel aşa se manifesta dragostea 
amazoanei mele. 

— Şi inima ta nu-ţi spune nimic pentru ea în această 
seară? 

— Pentru ce în această seară, Monseniore? 

— Pentru că te-aş fi luat cu mine. 

— Înspre Bastilia? 

— Da. 

— Mergi acolo? 

— Fără îndoială. 

— Şi Monsoreau? 

— Este la Compicgne, dragul meu, unde pregăteşte o 
vânătoare pentru Maiestatea Sa. 

— Sunteţi sigur, Monseniore? 

— Ordinul i-a fost dat oficial azi dimineaţă. 

— Ah! 

Remy rămase o clipă gânditor. 

— Atunci? Spuse el după o clipă. 


— Atunci, mi-am petrecut ziua mulţumind lui Dumnezeu 
pentru fericirea pe care mi-o trimite în astă noapte. Şi 
vreau să-mi petrec noaptea bucurându-mă de această 
fericire. 

— Bine. Jourdain, spada mea, făcu Remy. 

Rândaşul dispăru în casă. 

— 'Ţi-am schimbat părerea? Întrebă Bussy. 

— În ce fel? 

— Fiindcă îţi iei spada. 

— Da, vă însoțesc până la poartă pentru două motive. 

— Care? 

— Primul, de teama de a nu vă întâlni pe stradă cu vreun 
răufăcător. 

Bussy zâmbi. 

— Ei! Doamne, da. Râdeţi, Monseniore. Ştiu că nu vă 
temeţi de răufăcători şi este o slabă tovărăşie aceea a 
doctorului Remy; dar se atacă mai puţin uşor doi oameni 
decât unul singur. Al doilea, pentru că am o mulţime de 
sfaturi bune să vă dau. 

— Haide, dragul meu Remy, haide. Vom vorbi despre ele şi, 
după plăcerea de a o vedea pe femeia pe care o iubeşti, nu 
cunosc alta decât aceea de a vorbi despre ea. 

— Sunt oameni, răspunse Remy, care pun plăcerea de a 
vorbi chiar înaintea aceleia de a vedea. 

— Dar, spuse Bussy, mi se pare că timpul este schimbător. 

— Un motiv mai mult: cerul este când întunecat când 
senin. Mie îmi place variaţia. Mulţumesc, Jurdain, adăugă 
el, adresându-se rândaşului care îi aducea spada. 

Apoi, întorcându-se spre conte: 

— lată-mă la ordinele dumneavoastră, Monseniore; să 
mergem. 

Bussy îl luă de braţ pe tânărul doctor şi amândoi se 
îndreptară spre Bastilia. 

Remy spusese contelui că are o mulţime de sfaturi bune 
să-i dea şi, într-adevăr, abia plecară, că doctorul şi începu 
să scoată din latină mii de citate importante pentru a-i 


dovedi lui Bussy că făcea rău de a se duce în vizită în seara 
aceea la Diana, în loc să stea liniştit în pat, căci este ştiut că 
un om se bate rău când a dormit rău; apoi de la sentinţele 
facultăţii, trecu la miturile fabulei şi povesti cu eleganţă că 
de obicei Venus era aceea care îl dezarma pe Marte. 

Bussy zâmbea; Remy stăruia. 

— Vezi tu, spuse contele, când braţul meu ţine o spadă, o 
apucă în aşa fel încât fibrele cărnii iau puterea şi mlădierea 
arcului, în vreme ce de partea lui, arcul pare că se 
însufleţeşte şi se încălzeşte întocmai ca o carne. Din acel 
moment spada mea este un braţ şi braţul este o spadă. Deci 
atunci, înţelegi tu? Nu mai e vorba nici de forţă, nici de 
dispoziţie. O lamă nu se oboseşte. 

— Nu, dar se toceşte. 

— Nu-ţi fie teamă. 

— Ah! Scumpul meu senior, urmă Remy, vedeţi că mâine e 
vorba să daţi o luptă întocmai ca aceea a lui Hercule 
împotriva lui Anteu, ca aceea a lui Tezeu împotriva 
Minotaurului, ca aceea a lui lrenţe, ca aceea a lui Bayard; 
ceva omenesc, uriaş, cu neputinţă, trebuie să se spună în 
viitor de lupta lui Bussy ca fiind o luptă prin excelenţă, şi în 
această luptă nu vreau, vedeţi nu vreau nici să vă atingă 
pielea. 

— Fii pe pace, dragul meu Remy; vei vedea minuni. Azi 
dimineaţă am dat patru spade în mâinile a patru spadasini 
care, timp de opt minute nu au putut toţi patru să mă 
atingă o singură dată, în vreme ce eu le-am zdreţuit 
tunicile. Săream ca un tigru. 

— Nu zic ba, stăpâne; dar genunchii dumneavoastră nu 
vor mai fi cei de astăzi. 

În felul acesta, Bussy şi chirurgul său începură un dialog 
latin, foarte des întrerupt de hohote de râs. 

Ajunseră astfel la capătul străzii Sfântul Anton. 

— Adio, spuse Bussy; am ajuns. 

— Dacă v-aş aştepta? Întrebă Remy. 

— Pentru ce? 


— Pentru a fi sigur că vă veţi reîntoarce înainte de ora 
două şi, veţi avea cel puţin cinci sau şase ore de dormit 
înainte de duel. 

— Dacă îţi dau cuvântul meu? 

— Oh! Atunci mi-ajunge. Cuvântul lui Bussy, la naiba! S-ar 
putea să mă îndoiesc? 

— Ei bine, îl ai. Peste două ore, Remy, voi fi la palat. 

— Fie. Adio, Monseniore. 

— Adio, Remy. 

Cei doi tineri se despărţiră; dar Remy rămase pe loc. 

Îl văzu pe conte îndreptându-se spre casă şi, cum lipsa lui 
Monsoreau îi dădea toată liniştea, acesta intră pe poarta pe 
i-o deschidea Gertruda, iar nu pe fereastră. 

Apoi îşi reluă cu filosofie prin străzile pustii drumul la 
palatul lui Bussy. 

În vreme ce ieşea din piaţa Beaudoyer, văzu venind spre el 
cinci oameni înfăşuraţi în mantale şi părând, sub aceste 
mantale, bine înarmaţi. 

Cinci oameni la acea oră, era un eveniment. El se ascunse 
după colţul unei case. 

Ajunşi la zece paşi de el, cei cinci oameni se opriră şi, după 
un salut cordial, patru luară două drumuri diferite în vreme 
ce al cincilea rămase nemişcat şi gânditor pe locul său. 

În clipa aceea luna ieşi dintr-un nor şi lumină cu una 
razele ei figura nocturnului călător. 

— Domnul de Saint-Luc, strigă Remy. 

Saint-Luc ridică capul, auzind rostindu-se numele său, şi, 
văzu un om care venea spre el. 

— Remy! Strigă la rândul său. 

— Remy în persoană, şi sunt fericit că vă întâlnesc. Sunt 
indiscret dacă vă întreb ce face Senioria Voastră la ora 
aceas la o depărtare atât de mare de Luvru? 

— Pe legea mea, dragul meu, examinez din ordinul regelui 
înfăţişarea oraşului. Mi-a spus: „Saint-Luc, plimbă-te pe 
străzile Parisului şi, dacă auzi din întâmplare spunându-se 
că am abdicat, răspunde cu curaj că nu este adevărat” 


— Aţi auzit vorbindu-se de asta? 

— Nimeni nu a suflat un cuvânt. Or, cum trebuie să fie 
miezul nopţii, cum totul e liniştit şi cum nu l-am întâlnit 
decât pe domnul de Monsoreau, mi-am trimis prietenii 
acasă, şi era şi eu gata de plecare când ne-am întâlnit. 

— Cum? Domnul de Monsoreau! 

— Da. 

— L-aţi întâlnit pe domnul de Monsoreau? 

— Cu o ceată de oameni înarmaţi, zece sau doisprezece cel 
puţin. 

— Domnul de Monsoreau! Cu neputinţă. 

— Pentru ce cu neputinţă? 

— Pentru că trebuia să fie la Compicgne. 

— Trebuia să fie, dar nu este. 

— Dar ordinul regelui? 

— Ei aşi! Cine ascultă de rege? 

— L-aţi întâlnit pe domnul de Monsoreau cu zece sau 
doisprezece oameni? 

— Desigur. 

— V-a recunoscut? 

— Te cred. 

— Nu eraţi decât cinci? 

— Cei patru prieteni şi cu mine, nu mai mulţi. 

— Şi nu s-a aruncat asupra dumneavoastră? 

— S-a ferit de mine, dimpotrivă, şi tocmai aceasta m-a 
mirat. Recunoscându-l, mă aşteptam la o grozavă bătălie. 

— În ce parte se ducea. 

— Înspre strada Tixeranderie. 

— Ah, Dumnezeule! Strigă Remy. 

— Ce este? Întrebă Saint-Luc, speriat de accentul 
tânărului. 

— Domnule de Saint-Luc, se va întâmpla fără îndoială o 
mare nenorocire. 

— O mare nenorocire! Cui? 

— Domnului de Bussy! 


— Lui Bussy! La naiba! Vorbeşte, Remy. Eu sunt unul din 
prietenii săi, o ştii bine. 

— Ce nenorocire! Domnul de Bussy îl credea la 
Compicgne. 

— Ei bine? 

— Ei bine! A crezut că poate să profite de lipsa lui. 

— Astfel că se află...? 

— La doamna Diana. 

— Ah! Făcu Saint-Luc, se încurcă lucrurile. 

— Da. Înţelegi, spuse Remy, trebuie să fi avut bănuieli sau i 
le-a vârât cineva în cap, şi s-a prefăcut că pleacă pentru ca 
să revină pe neaşteptate. 

— Stai! Spuse Saint-Luc lovindu-şi fruntea. 

— Aveţi vreo idee? Răspunse Remy. 

— Trebuie să fie amestecat ducele de Anjou aici. 

— Dar ducele de Anjou este acela care a provocat plecarea 
domnului de Monsoreau! 

— Cu atât mai mult. Ai plămânii buni, viteazul meu Remy? 

— La naiba: ca nişte foale. 

— În cazul acesta, să alergăm fără să pierdem o clipă. 
Cunoşti casa? 

— Da. 

— Mergi înainte atunci. 

— Cei doi tineri o luară la fugă pe străzi, ceea ce ar fi făcut 
cinste unor căprioare urmărite. 

— E cu mult înaintea noastră? Întrebă Remy alergând. 

— Cine? Monsoreau? 

— Da. 

— Aproape cu un sfert de oră, spuse Saint-Luc sărind 
peste o grămadă de pietre, înaltă de vreo doi metri. 

— Numai să ajungem la timp, spuse Remy scoţându-şi 
spada pentru a fi gata pentru orice întâmplare. 

CAPITOLUL XLIII. 

Asasinul. 

Bussy, fără grijă şi fără şovăială, fusese primit cu încredere 
de către Diana, care se credea sigură de plecarea soţului ei. 


Niciodată frumoasa femeie nu fusese atât de veselă, 
niciodată Bussy nu fusese atât de fericit; sunt unele 
momente în care sufletul, sau mai degrabă instinctul de 
conservare simțind toată gravitatea unei situaţii îşi uneşte 
facultăţile morale cu tot ceea ce simţurile îi pot procura ca 
resurse fizice; el se concentrează şi se înmulţeşte. Aspiră 
din toate puterile viaţa, pe care poate s-o piardă dintr-o 
clipă într-alta fără să ghicească prin ce catastrofă s-ar 
putea întâmpla. 

Diana mişcată, cu atât mai mult cu cât căuta să-şi ascundă 
emoția, Diana, mişcată de temerile acelei zile care venea 
atât de amenințătoare, părea mai drăgostoasă, pentru că 
tristeţea, căzând peste orice iubire dă acestei iubiri 
parfumul de poezie care îi lipsea; adevărata pasiune nu este 
nebunatică, şi ochii unei femei îndrăgostită în mod sincer 
sunt de cele mai multe ori umezi şi nu strălucitori. 

Astfel că ea începu prin a-l opri pe tânărul îndrăgostit. 
Ceea ce avea să-i spună în seara aceea, este că viaţa lui era 
viaţa ei; ceea ce avea să discute cu el, erau cele mai sigure 
mijloace de a fugi. 

Căci nu era totul să învingă, trebuia, după ce învinsese, să 
fugă de mânia regelui; căci probabil că niciodată Henric nu 
avea să ierte învingătorului înfrângerea sau moartea 
favoriţilor săi. 

— Şi apoi, spunea Diana, cu braţul trecut în jurul gâtului 
lui Bussy şi sorbind din ochi faţa iubitului său, nu eşti tu cel 
mai viteaz din Franţa? De ce ai mai face un punct de onoare 
din a-ţi mări gloria? Tu eşti chiar aşa atât de superior 
celorlalţi încât nu ar fi mărinimos din partea ta voind să te 
mai înalţi încă. Nu vrei să placi altor femei, căci mă iubeşti 
şi ţi-ar fi teamă să nu mă pierzi pentru totdeauna, nu-i aşa 
Ludovic? Ludovic, apără-ţi viaţa. Nu îţi zic: gândeşte-te la 
moarte, căci mi se pare că nu există în toată lumea un om 
atât de puternic pentru a-l ucide pe Ludovic al meu, altfel 
decât prin trădare; dar gândeşte-te la răni: poţi fi rănit, tu 
ştii bine, pentru că unei răni primite luptând, chiar 


împotriva acelor oameni, datoresc fericirea de a te 
cunoaşte. 

— Fii liniştită, spuse Bussy zâmbind, îmi voi păstra faţa; nu 
vreau să fiu desfigurat. 

— Oh! Păstrează-ţi întreaga persoană. Să-ţi fie sfântă, 
Bussy, ca şi când tu aş fi eu. Gândeşte-te la durerea pe care 
ai simţit-o dacă m-ai vedea revenind rănită şi plină de 
sânge. Ei bine, aceeaşi durere aş simţit-o şi eu văzându-ţi 
sângele. Fii prevăzător, leul meu prea curajos, iată tot ce-ţi 
recomand. Fă ca romanul acela, a cărui poveste mi-o citeai 
mai alaltăieri pentru a mă linişti. Oh! Imită-l pe el; lasă-i pe 
cei trei prieteni ai tăi să lupte şi vino în ajutorul celui mai 
ameninţat; dar dacă doi oameni, dacă trei oameni te vor 
ataca deodată, fugi; te vei înapoia ca Horaţiu şi îi vei ucide 
pe rând şi de la distanţă. 

— Da, scumpa mea Diana, spuse Bussy. 

— O! Tu îmi răspunzi fără să mă asculţi, Ludovic; mă 
priveşti dar nu mă auzi. 

— Da, însă te văd şi eşti foarte frumoasă! 

— Nu de frumuseţea mea e vorba în clipa de faţă, 
Dumnezeule! E vorba de tine, de viaţa ta, de viaţa noastră; 
ascultă, e grozav ceea ce îţi voi spune, însă vreau s-o ştii, 
aceasta te va face nu mai puternic, dar mai prevăzător. Ei 
bine! Voi avea curajul să văd acest duel! 

— Tu? 

— Voi asista. 

— Cum aşa? Cu neputinţă, Diana. 

— Nu! Ascultă: tu ştii că se află, în camera alăturată de 
aceasta, o fereastră care dă într-o curticică, şi de la care se 
poate privi în îngrăditura de la 'Tournelles? 

— Da, îmi aduc aminte, fereastra aceea ridicată la aproape 
zece metri şi care se află deasupra unor zăbrele de fier, din 
vârful cărora, mai alaltăieri, lăsam să cadă pâine pe care 
pasările veneau să o ia. 

— De acolo, înţelegi? Bussy, te voi vedea. Mai cu seamă 
aşează-te în aşa fel ca să te văd; tu vei şti că sunt acolo, vei 


putea chiar să mă vezi. Dar nu, nechizbuită ce sunt, nu mă 
privi, că duşmanul tău poate să se folosească de neatenţia 
ta. 

— Şi să mă ucidă! Nu-i aşa? În vreme ce eu voi avea ochii 
aţintiţi asupra ta. Dacă aş fi condamnat şi dacă mi s-ar lăsa 
alegerea morţii, Diana, moartea aceasta aş alege-o. 

— Da, însă nu eşti condamnat, nu este vorba să mori, este 
vorba dimpotrivă să trăieşti. 

— Şi voi trăi, fii pe pace; de altfel sunt bine secundat, 
crede-mă! Tu nu-i cunoşti pe prietenii mei; dar eu îi cunosc: 
Antraguet mânuie spada ca şi mine; Ribeirac este rece pe 
teren şi pare să nu aibă vii decât ochii cu care îşi sfâşie 
adversarul şi braţul cu care îl loveşte; Livarot străluceşte 
printr-o mlădiere de tigru. Partida e frumoasă, crede-mă, 
Diana prea frumoasă. Aş voi să fiu ameninţat de o primejdie 
mai mare pentru a avea mai mult merit. 

— Ei bine! Te cred, scump prieten, şi zâmbesc, că 
nădăjduiesc, dar ascultă-mă şi făgăduieşte-mi că mă asculţi. 

— Da, numai să nu-mi porunceşti să te părăsesc. 

— Ei bine! Întocmai, fac apel la judecata ta. 

— Atunci nu trebuia să mă înnebuneşti. 

— Trebuie să mă asculţi, frumosul meu gentilom, că numai 
prin ascultare se dovedeşte dragostea. 

— Porunceşte atunci. 

— Scump prieten, ochii tăi sunt obosiţi; trebuie să te 
odihneşti; părăseşte-mă. 

— O! De pe acum! 

— Eu îmi voi face rugăciunea, iar tu mă vei îmbrăţişa. 

— Ţie ar trebui să se roage lumea aşa cum se roagă 
îngerilor. 

— Şi tu crezi că îngerii nu se roagă lui Dumnezeu? Zise 
Diana îngenunchind. 

Şi, din fundul inimii, cu nişte priviri care păreau să-l caute 
pe Dumnezeu sub bolțile azurii ale cerului: 

— Doamne, spuse ea, dacă vrei ca serva ta să trăiască 
fericită şi să nu moară deznădăjduită, ai grijă de acela pe 


care l-ai trimis în calea mea, pentru ca să-l iubesc şi să nu-l 
iubesc decât pe el. 

Ea termina aceste cuvinte, Bussy se pleca pentru a o 
înconjura cu braţul său şi a-i aduce faţa la înălţimea 
buzelor, când deodată un geam de la fereastră zbură în 
ţăndări, apoi chiar fereastra şi trei oameni înarmaţi apărură 
în balcon, în vreme ce al patrulea încăleca balustrada. 
Acesta avea faţa acoperită cu o mască şi ţinea în mâna 
stângă un pistol, iar în cealaltă o spadă. 

Bussy rămase o clipă nemişcat şi îngheţat de ţipătul 
înspăimântător al Dianei care se agăţă de gâtul său. 

Omul cu mască făcu un semn şi cei trei tovarăşi ai săi 
făcură un pas înainte; unul din aceştia era înarmat cu o 
archebuză. 

Bussy, dintr-o singură mişcare o depărtă pe Diana cu mâna 
stângă, în vreme ce cu dreapta îşi scotea spada. 

Apoi, retrăgându-se puţin, o aplecă încet fără să-şi piardă 
din vedere adversarii. 

— Haideţi, haideţi, vitejii mei, spuse o voce ca din mormânt 
ce ieşea de sub masca de catifea; e pe jumătate mort, frica 
l-a ucis. 

— Te înşeli, spuse Bussy, nu mi-e frică niciodată. 

Diana făcu o mişcare pentru a se apropia de el. 

— Dă-te la o parte, Diana, spuse el cu hotărâre. 

Dar Diana, în loc să asculte, se aruncă a doua oară de 
gâtul lui. 

— Ai să faci să mă omoare, doamnă, spuse el. 

Diana se depărtă, descoperindu-l în întregime. 

Ea înţelegea că nu putea veni în ajutorul iubitului ei decât 
într-un singur fel: ascultându-l orbeşte. 

— Ah! Ah! Spuse vocea aspră, este chiar domnul de Bussy, 
nu voiam să cred, neghiob ce sunt. Într-adevăr, ce prieten, 
ce bun şi excelent prieten! 

Bussy tăcea, tot muşcându-şi buzele şi cercetând în juru-i, 
care ar putea fi mijloacele de apărare când ar trebui să 
lupte. 


— Află, urmă vocea cu o intonare batjocoritoare, care 
făcea şi mai grozavă vibrația ei adâncă şi aspră, află că şeful 
vânătorii lipseşte, că şi-a lăsat soţia singură, că această 
femeie se poate teme şi vine să-i ţină de urât; şi când? În 
ajunul unui duel. O repet, ce bun şi excelent prieten este 
acest domn de Bussy! 

— Ah! Dumneata eşti, domnule de Monsoreau, spuse 
Bussy. Bine, scoate-ţi masca de catifea neagră. 

Diana scoase un țipăt slab. 

Paloarea contelui era aceea a unui cadavru, în vreme ce 
zâmbetul era acela al unui diavol. 

— Aşa, să terminăm, domnule, spuse Bussy, nu-mi plac 
fasoanele, ele mergeau pentru eroii lui Homer, care erau 
nişte semi-zei, să-şi vorbească înainte de a se bate; eu sunt 
un om; numai că sunt un om fără frică, atacă-mă sau lasă- 
mă să trec. 

Monsoreau răspunse printr-un hohot de râs înfundat şi 
strident care o făcu pe Diana să se înfioare, dar care îi 
provocă lui Bussy cea mai clocotitoare mânie. 

— Fă-mi loc! Repetă tânărul al cărui sânge, care o clipă i 
se adunase la inimă, i se urca acum la tâmple. 

— Oh! Oh! Făcu Monsoreau, loc; cum poţi spune asta, 
domnule de Bussy? 

— Atunci, încrucişează-ţi spada şi să terminăm, spuse 
tânărul; trebuie să mă înapoiez acasă şi locuiesc departe. 

— Veniseşi să te culci aici, domnule, spuse şeful vânătorii, 
şi te vei culca. 

În timpul acesta, capetele altor doi oameni apăreau 
printre zăbrelele balconului şi aceşti doi oameni sărind 
peste balustradă, veniră să se aşeze lângă camarazii lor. 

— Patru şi cu doi fac şase, spuse Bussy; unde sunt ceilalţi? 

— Sunt la poartă şi aşteaptă, spuse şeful vânătorii. 

Diana căzu în genunchi şi, cu toate sforţările pe care le 
făcu, Bussy îi auzi suspinele. 

El aruncă o privire repede asupra ei; apoi îndreptându-şi 
din nou privirea asupra contelui: 


— Dragul meu domn, spuse el după ce se gândise o clipă, 
ştii că sunt un om de onoare? 

— Da, spuse Monsoreau, dumneata eşti un om de onoare, 
după cum doamna este o femeie cinstită. 

— Bine, domnule, răspunse Bussy, făcând o uşoară mişcare 
din cap; e un cuvânt greu, însă meritat, şi toate se vor plăti 
împreună. Numai că, deoarece mâine am o partidă angajată 
cu patru gentilomi pe care îi cunoşti şi care au întâietate 
asupra dumitale, îţi cer cuvântul că mă vei găsi unde şi 
când vei voi. 

Monsoreau ridică din umeri. 

— Ascultă, spuse Bussy; îţi jur pe Dumnezeu, domnule, că 
atunci când îi voi fi mulţumit pe domnii de Schomberg, 
d'Epernon, de Quelus şi de Maugiron, voi fi al dumitale şi 
numai al dumitale. Dacă mă vor ucide, ei bine! Vei fi plătit 
prin mâinile lor: atâta tot; dacă se va întâmpla dimpotrivă, 
mă simt în stare să te plătesc chiar eu... 

Monsoreau se întoarse spre oamenii lui. 

— Haideţi, le spuse el, pe el! Vitejii mei. 

— Ah! Spuse Bussy, mă înşelam; nu mai e un duel, e un 
asasinat. 

— La naiba! Făcu Monsoreau. 

— Da, văd; ne înşelasem amândoi în ceea ce ne privea; dar 
gândeşte-te, domnul ducele de Anjou are să se supere. 

— El mă trimite, spuse Monsoreau. 

Bussy se înfioră. Diana ridică mâinile la cer cu un geamăt. 

— În cazul acesta, spuse tânărul, mă bizui numai pe Bussy. 
Ţineţi-vă bine, vitejii mei! 

Şi cu o învârtire a mâinii el răsturnă scaunul de rugăciune, 
trase lângă el o masă şi, peste toate, aruncă un scaun; astfel 
încât într-o clipă improvizase un fel de meterez între el şi 
duşmanii lui. 

Această mişcare fusese atât de rapidă încât glonţul pornit 
din archebuză nu lovi decât scaunul de rugăciune, în 
scândura căruia intră şi se turti. În timpul acesta, Bussy 


dobora o mescioară de pe vremea lui Francisc 1 şi o adăuga 
la meterezul său. 

Diana se găsi ascunsă după această din urmă mobilă; ea 
înţelegea că nu-i putea ajuta lui Bussy decât prin rugăciuni 
şi se ruga. Bussy aruncă o privire către ea, apoi spre 
asaltatori, apoi spre meterezul improvizat. 

— Haideţi acum, spuse el; dar băgaţi de seamă că spada 
înţeapă. 

Vitejii împinşi de Monsoreau făcură o mişcare spre 
mistrețul care îi aştepta cu ochi arzători retras înapoia 
meterezului. Unul din ei întinse chiar mâna spre scaunul de 
rugăciuni pentru a-l trage spre el; dar, mai înainte ca mâna 
lui să fi atins mobila ocrotitoare, spada lui Bussy, trecând 
printr-o deschizătură a meterezului, îi luase braţul în toată 
lungimea şi îl străpunsese de la locul împuns până la umăr. 

Omul scoase un țipăt şi se dădu înapoi până la fereastră. 

Bussy auzi atunci nişte paşi repezi pe sală şi se crezu prins 
între două focuri. El alergă spre uşă pentru a pune zăvorul; 
înainte de a-l atinge, ea se deschise. 

Tânărul făcu un pas înapoi ca să se apere în acelaşi timp 
împotriva vechilor şi noilor săi duşmani. 

Doi oameni se repeziră pe această uşă. 

— Ah! Scumpul meu stăpân, strigă o voce foarte 
cunoscută, am ajuns la timp? 

— Remy! Spuse contele. 

— Şi cu mine! Strigă o a doua voce. Mi se pare că aici 
asasinează. 

Bussy recunoscu această voce şi scoase un țipăt de 
bucurie. 

— Saint-Luc! Spuse el. 

— Chiar eu. 

— Ah! Ah! Spuse Bussy, cred acum, dragă domnule 
Monsoreau, că ai face mai bine să ne laşi să trecem, căci 
acum, dacă nu te vei da la o parte, vom trece peste 
dumneata. 

— Trei oameni la mine! Strigă Monsoreau. 


Şi încă trei asaltatori apărură deasupra balustradei. 

— Ei asta-i! Dar sunt o armată? Spuse Saint-Luc. 

— Dumnezeule, ocroteşte-l, se ruga Diana. 

— Ticăloaso! Strigă Monsoreau. 

Şi înaintă să lovească pe Diana. 

Bussy văzu mişcarea. Sprinten ca un tigru, sări dintr-o 
dată pe deasupra meterezului; spada lui întâlni pe a lui 
Monsoreau, apoi se aplecă şi îl atinse la gât; dar distanţa 
era prea mare: alese numai cu o zgărietură. 

Cinci sau şase oameni tăbărâră dintr-odată asupra lui 
Bussy. 

Unul din aceştia căzu sub spada lui Saint-Luc. 

— Înainte! Strigă Remy. 

— Nu înainte, spuse Bussy; dimpotrivă, Remy, ia-o şi du-o 
pe Diana. 

Monsoreau scoase un muget şi smulse o spadă din mâinile 
unui nou sosit. 

Remy şovăia. 

— Dar dumneavoastră? Spuse el. 

— Ia-o! Ia-o! Strigă Bussy. Ţi-o încredinţez. 

— Dumnezeule! Murmură Diana, Dumnezeule! Ajută-l. 

— Veniţi, doamnă, spuse Remy. 

— Niciodată; nu, niciodată nu-l voi părăsi. 

Remy o luă în braţe. 

— Bussy! Strigă Diana; Bussy, ajutor! Ajutor! 

Biata femeie era nebună, nu mai deosebea prietenii de 
duşmani; tot ce o îndepărta de Bussy i se părea că îi este 
potrivnic. 

— Du-te, du-te, spuse Bussy, te ajung. 

— Da, urlă Monsoreau; da, o vei ajunge, nădăjduiesc. 

Bussy îl văzu pe le Haudouin împleticindu-se, apoi 
prăbuşindu-se şi aproape numaidecât căzu, trăgând-o după 
el pe Diana. 

Bussy scoase un țipăt. 

— Nu e nimic, stăpâne, spuse Remy; eu sunt acela care am 
primit glonţul; ea e salvată. 


Trei oameni se aruncară asupra lui Bussy; în clipa când se 
întorcea, Saint-Luc, trecu între Bussy şi cei trei oameni; 
unul din ei căzu. 

Ceilalţi doi se dădură înapoi. 

— Saint-Luc, spuse Bussy, Saint-Luc, pentru aceea pe care 
o iubeşti, salveaz-o pe Diana. 

— Dar tu? 

— Eu, sunt un bărbat. 

Saint-Luc se repezi spre Diana, care se şi ridicase în 
genunchi, o luă în braţe şi dispăru cu ea pe uşă. 

— La mine! Strigă Monsoreau; la mine cei de pe scară! 

— Ah! Criminalule! Strigă Bussy. Ah! Laşule! 

Monsoreau se retrase înapoia oamenilor săi. 

Bussy repezi odată tăişul şi apoi vârful spadei; din prima 
despică un cap; din a doua găuri un piept. 

— Am mai măturat drumul, spuse el. 

Apoi se înapoie în meterezul său. 

— Fugiţi! Stăpâne, fugiţi! Murmură Remy. 

— Eu! Să fug... Să fug din faţa asasinilor! 

Apoi aplecându-se asupra tânărului: 

— Trebuie să scape Diana, îi spuse el; dar tu, ce ai? 

— Băgaţi de seamă! Spuse Remy, băgaţi de seamă! 

Într-adevăr, patru oameni tocmai se repeziseră pe uşa 
dinspre scară. 

Bussy se găsea prins între două trupe. 

Dar nu avu decât un singur gând. 

— Şi Diana! Strigă el, Diana! 

Atunci, fără să piardă o clipă, se repezi asupra celor patru 
oameni; luaţi fără veste, doi din ei căzură, unul rănit, altul 
mort. 

Apoi, cum Monsoreau înainta, el făcu un pas înapoi şi se 
găsi din nou înapoia meterezului. 

— Trageţi zăvorul, strigă Monsoreau, întoarceţi cheia: îl 
ţinem, îl ţinem. 

În timpul acesta, printr-o ultimă sforţare, Remy se târâse 
până în faţa lui Bussy; el venea să-şi adauge corpul la 


grosimea meterezului. 

Urmă o pauză de o clipă. 

Bussy, cu picioarele îndoite, cu corpul lipit de perete, 
braţul adus, cu vârful spadei pregătit pentru atac, aruncă o 
privire repede în jurul lui. 

Şapte oameni erau culcaţi la pământ, nouă rămâneau 
picioare. Bussy îi numără din ochi. 

Dar văzând cum lucesc nouă spade, auzindu-l pe 
Monsoreau cum îşi încurajează oamenii, simţindu-şi 
picioarele plescăind în sânge, acest viteaz, care nu 
cunoscuse niciodată frica, i se păru că vede imaginea morţii 
ridicându-se în fundul camerei chemându-l cu zâmbetu-i 
posomorât. 

— Din nouă, spuse el voi mai ucide încă cinci, dar ceilalţi 
patru mă vor ucide ei pe mine. Mai am puteri pentru zece 
minute de luptă; ei bine! Să fac în aceste zece minute ceea 
ce nimeni nu a făcut vreodată, şi nici nu va face. 

Atunci, scoţându-şi mantaua cu care îşi înfăşură braţul 
stâng ca într-un scut, făcu un salt până în mijlocul camerei, 
ca şi când ar fi fost nedemn pentru renumele lui de a lupta 
un timp mai îndelungat adăpostit. 

Acolo, el întâlni o harababură în care spada sa alunecă 
întocmai ca o viperă în clocitoarea ei. De trei ori el văzu 
lumină şi întinse braţul în această lumină; de trei ori auzi 
scârţâind pielea eşarfelor sau jachetelor şi de trei ori o 
şuviţă de sânge cald ţâşni până pe mâna lui dreaptă prin 
jgheabul de la lamă. 

În timpul acesta parase douăzeci de lovituri cu braţul 
stâng. 

Mantaua îi era ciopârţită. 

Tactica asasinilor se schimbă văzând că doi oameni cad şi 
că al treilea se retrage; renunţară de a mai întrebuința 
spada unii săriră asupra lui lovind cu patul flintei, alţii 
traseră asupra lui cu pistoalele de care nu se serviseră încă 
şi de ale căror gloanţe el avu dibăcia să se ferească, fie 
dându-se într-o parte, fie aplecându-se. În această oră 


supremă, întreaga lui fiinţă se înmulţea; căci, nu numai că 
vedea, auzea şi acţiona, dar ghicea aproape cel mai 
neaşteptat şi mai ascuns gând al duşmanilor săi; Bussy era 
în sfârşit într-unul din acele momente când creatura atinge 
apogeul perfecțiunii: era mai puţin decât un zeu, pentru că 
era muritor, dar cu siguranţă că era mai mult decât un om. 

Atunci se gândi că omorându-l pe Monsoreau ar însemna 
să pună capăt luptei; îl căută deci cu privirea printre 
asasini. Dar acesta, pe atât de liniştit pe cât era Bussy de 
însufleţit, încărca pistoalele oamenilor săi, sau, luându-le 
încărcate din mâinile lor, trăgea stând în acelaşi timp 
ascuns după spadasinii săi. 

Dar era un lucru uşor pentru Bussy să-şi croiască o 
trecere; se aruncă în mijlocul zbirilor, care se dădură la o 
parte şi se găsi faţă în faţă cu Monsoreau. 

În clipa aceea, Monsoreau, care ţinea un pistol înarmat, îl 
ochi pe Bussy şi trase. 

Glonţul întâlni lama spadei şi o sfărâmă la câteva şchioape 
deasupra mânerului. 

— Dezarmat! Strigă Monsoreau; dezarmat! 

Bussy făcu un pas înapoi şi, aplecându-se, îşi luă de jos 
lama sfărâmată. 

Într-o clipă, el o legă de mână cu batista. 

Şi lupta începu din nou, înfăţişând acel spectacol minunat 
al unui om aproape fără arme, dar şi aproape fără răni, 
îngrozind şase oameni bine înarmaţi şi făcându-şi un 
meterez din zece cadavre. 

Lupta reîncepu şi deveni mai grozavă ca oricând; în vreme 
ce oamenii lui Monsoreau se năpusteau asupra lui Bussy, 
Monsoreau, care ghicise că tânărul căuta pe jos o armă, 
trăgea spre el pe toate acelea care îi puteau fi la îndemână. 

Bussy era înconjurat. Crâmpeiul de lamă, ştirbit, strâmbat, 
tocit, îi tremura în mână; oboseala începea să-i cuprindă 
braţul; privea în jurul lui, când unul din cadavre, 
însufleţindu-se se ridică în genunchi şi îi puse în mâini o 
lungă şi puternică spadă. 


Acest cadavru era Remy, a cărui ultimă sforţare era un 
devotament. 

Bussy scoase un strigăt de bucurie şi făcu un salt înapoi, 
pentru a-şi desprinde mâna din batistă şi a se scăpa de 
crâmpeiul de spadă ajuns nefolositor. 

În timpul acesta, Monsoreau se apropie de Remy şi îi 
descarcă pistolul în cap. 

Remy căzu cu fruntea zdrobită, şi de astă dată pentru a nu 
se mai ridica. Bussy scoase un țipăt, sau mai degrabă un 
muget. 

Puterile îi reveniseră odată cu mijloacele de apărare; el 
făcu să-i şuiere spada, dobori o mână la dreapta şi despică 
un obraz la stânga. 

Uşa se găsea liberă prin această îndoită lovitură. 

Sprinten şi nervos, el se repezi la ea şi încercă să o spargă 
cu o zguduitură care făcu să se cutremure peretele. Dar 
zăvoarele îi rezistară. 

Istovit de sforţare, Bussy lăsă să-i cadă braţul drept, în 
vreme ce cu cel stâng încerca să tragă zăvoarele îndărătul 
lui, făcând în acelaşi timp faţă spre duşmanii săi. 

În timpul acestei clipe, el primi un glonţ care îi străpunse 
coapsa şi două lovituri de spadă care îi atinseră coastele. 

Dar trăsese zăvoarele şi întoarse cheia. 

Urlând şi măreț de furie, el îl dobori cu latul spadei pe cel 
mai înverşunat dintre bandiți şi, fandându-se asupra lui 
Monsoreau, îl atinse la piept. 

Şeful vânătorii mormăi o înjurătură. 

— Ah! Spuse Bussy trăgând uşa, încep să cred că voi 
scăpa. 

Cei patru oameni îşi aruncară armele şi se agăţară de 
Bussy; ei nu-l puteau atinge cu fierul, atât de invulnerabil îl 
făcea minunata lui dibăcie. Încercară să-l înăbuşe. 

Dar lovind cu mânerul, cu latul, Bussy îi snopea, îi tăia fără 
încetare. Monsoreau se apropie de două ori de tânăr şi fu 
atins încă de două ori. 


Însă trei oameni se agăţară de mânerul spadei şi i-o 
smulseră din mâini. 

Bussy apucă un scăunel de lemn sculptat, dădu trei lovituri 
dobori trei oameni; dar scăunelul se sfărâmă de umărul 
celui din urmă, care rămase în picioare. 

Acesta îi împlântă pumnalul în piept. 

Bussy îl apucă de mână, îi smulse pumnalul şi, întorcându- 
se spre duşmanul său, îl sili să se înjunghie singur. 

Ultimul sări pe fereastră. 

Bussy făcu doi paşi pentru a se lua după el, dar Monsoreau 
întins printre cadavre, se ridică la rându-i şi îi tăie 
încheietura piciorului cu o lovitură de cuţit. 

Tânărul scoase un țipăt, căută din ochi o spadă, o luă pe 
care o găsi mai la îndemână şi i-o împlântă cu atâta putere 
în piept încât îl ţintui de pardosea. 

— Ah! Strigă Bussy, nu ştiu dacă voi muri; dar cel puţin pe 
tine te voi vedea murind. 

Monsoreau voi să răspundă; dar numai ultima suflare îi 
ieşi din gura întredeschisă. 

Bussy atunci se târi spre coridor; îşi pierdea tot sângele 
prin rana de la coapsă şi mai cu seamă prin aceea de la 
încheietura piciorului. 

Aruncă o ultimă privire în urma lui. 

Luna tocmai ieşise strălucitoare dintr-un nor; lumina ei 
intra în această cameră inundată de sânge; ea veni să se 
oglindească în geamuri şi să lumineze pereţii ciopârţiţi de 
lovituri de spadă, găuriţi de gloanţe, atingând în treacăt 
palidele feţe ale morţilor care, cea mai mare parte, 
păstraseră murind, privirea fioroasă şi amenințătoare a 
asasinului. 

Bussy, la vederea acestui câmp de bătălie populat de el, 
aşa rănit şi muribund cum era, se simţi cuprins de o 
mândrie sublimă. 

După cum spusese, el făcuse ceea ce nici un om nu ar fi 
putut face. 


Îi mai rămânea acum să fugă, să scape; dar putea să fugă, 
căci fugea din faţa morţilor. 

Dar nu se sfârşise încă totul pentru nefericitul tânăr. 

Ajungând pe scară, el văzu lucind nişte arme în curte; o 
bubuitură răsună; glonţul îi străpunse umărul. 

Curtea era păzită. 

Atunci el se gândi la acea mică fereastră prin care Diana îi 
făgăduise că va privi lupta de a doua zi şi se târi cât putu de 
repede spre partea aceea. 

Ea era deschisă, încadrând un cer frumos presărat cu 
stele. 

Bussy închise şi zăvori uşa în urma lui; apoi urcă cu mare 
greutate pe fereastră, încălecă balustrada şi măsură din 
ochi grilajul de fier, pentru a sări de partea cealaltă. 

— Oh! Murmură el, nu voi avea niciodată puterea. 

Dar în clipa aceea auzi paşi pe scară; era a doua trupă 
care urca. 

Bussy nu se mai putea apăra; el îşi adună toate puterile. 
Ajutându-se cu singura mână şi cu singurul picior de care 
se mai putea sluji încă, el se aruncă. Dar aruncându-se, 
talpa cizmei îi alunecă pe piatră. 

Avea atâta sânge pe picioare! 

Căzu pe vârfurile de fier: unele îi pătrunseră în corp, altele 
i se agăţară de haine şi rămase atârnat. 

În clipa aceea el se gândi la singurul prieten care îi mai 
rămânea pe lume. 

— Saint-Luc! Strigă el, ajutor! Saint-Luc! Ajutor! 

— A! Dumneata eşti, domnule de Bussy, spuse deodată o 
voce care ieşea dintr-un grup de copaci. 

Bussy tresări. Această voce nu era aceea a lui Saint-Luc. 

— Saint-Luc! Strigă el din nou, ajutor! Ajutor! Nu te mai 
teme pentru Diana. L-am ucis pe Monsoreau! 

El nădăjduia că Saint-Luc era ascuns prin împrejurimi şi 
avea să vină la această voce. 

— Ah! Monsoreau a murit? Spuse o altă voce. 

— Da. 


— Bine. 

Şi Bussy văzu ieşind doi oameni dintre copaci; erau 
mascaţi amândoi. 

— Domnilor, spuse Bussy, domnilor, în numele lui 
Dumnezeu ajutaţi pe un sărman gentilom care poate să mai 
scape încă, dacă îl veţi ajuta! 

— Ce spuneţi, Monseniore? Întrebă în şoaptă unul dintre 
cei doi necunoscuţi. 

— Neprevăzătorule! Spuse celălalt. 

— Monseniore! Strigă Bussy care auzise, atât de mult îi 
ascuţise simţurile disperarea situaţiei; Monseniore! 
Scăpaţi-mă şi vă voi ierta că m-aţi trădat. 

— Auzi? Spuse omul mascat. 

— Ce porunciţi? 

— Ei bine! Să-l scapi... 

Apoi adăugă cu un rânjet pe care i-l ascunse masca: 

— De suferinţe. 

Bussy întoarse capul în partea de unde venea vocea care 
îndrăznea să vorbească cu un accent batjocoritor într-un 
asemena moment. 

— Oh! Sunt pierdut, murmură el. 

Într-adevăr, în aceeaşi clipă, ţeava unei archebuze i se 
aşeză pe piept şi lovitura porni. Capul lui Bussy îi căzu pe 
umeri, mâinile i se înţepeniră. 

— Asasinule! Spuse el, fii blestemat! 

Şi îşi dădu sufletul rostind numele Dianei. 

Picăturile de sânge căzură de pe grilaj pe acela care 
fusese numit Monsenior. 

— A murit? Strigară mai mulţi oameni care, după ce 
spărseseră uşa, apăreau la fereastră. 

— Da, strigă d'Aurilly; dar fugiţi; gândiţi-vă că 
Monseniorul duce de Anjou era ocrotitorul şi prietenul 
domnului de Bussy. 

Oamenii nu aşteptară mai mult; dispărură. 

Ducele auzi zgomotul paşilor lor depărtându-se, 
descrescând şi pierzându-se. 


— Acum, d'Aurilly, spuse celălalt bărbat mascat, urcă în 
camera aceea şi aruncă-mi pe fereastră corpul lui 
Monsoreau. 

D'Aurilly urcă, recunoscu printre numărul nemaivăzut de 
cadavre corpul şefului vânătorii, îl luă pe umeri şi, după 
cum îi poruncise tovarăşul său, îl aruncă pe fereastră. 
Corpul, căzând, veni la rându-i să stropească cu sângele lui 
hainele ducelui de Anjou. 

Frangois scotoci prin buzunarele şefului vânătorii şi scoase 
de acolo actul de alianţă semnat de mâna lui regală. 

— lată ce căutam, spuse el; nu mai avem ce căuta aici. 

— Şi Diana? Întrebă d'Aurilly de la fereastră. 

— Pe legea mea! Nu mai sunt îndrăgostit, şi cum nu ne-a 
recunoscut, dezleag-o, dezleagă-l şi pe Saint-Luc şi amândoi 
să se ducă unde vor voi. 

D'Aurilly dispăru. 

— Nu voi fi rege al Franţei de astă dată, spuse ducele 
rupând actul în bucăţi. Dar nici nu voi fi decapitat pentru 
crimă de înaltă trădare. 

CAPITOLUL XLIV. 

Cum se găsi fratele Gorenflot mai mult ca oricând, între 
spânzurătoare şi stăreţie. 

Aventura conspirației fu până la capăt o comedie; 
Elveţienii, aşezaţi la revărsarea acestui fluviu de intrigă, ca 
şi gărzile franceze care pândeau la confluenţa lui şi care îşi 
întinseseră plasele pentru a-i prinde pe marii conspiratori, 
nu putură să înhaţe nici măcar un peştişor. 

Toată lumea se strecurase prin trecerea subterană. 

Ei nu văzură deci pe nimeni ieşind din mănăstire; ceea ce 
făcu ca, imediat după spargerea porţii, Crillon să se aşeze 
în fruntea a vreo treizeci de oameni şi să năvălească în 
mănăstirea Sfânta Genoveva împreună cu regele. 

O tăcere de moarte domnea în vastele şi întunecatele 
clădiri. 

Crillon, om cu experienţa războiului, ar fi preferat multă 
gălăgie; se temea de vreo cursă. 


Dar în zadar îşi trimise înainte cercetaşi, în zadar deschise 
uşile şi ferestrele; în zadar scotoci prin criptă; totul era 
pustiu. 

Regele mergea printre cei dintâi, cu spada în mână, 
strigând cât îl ţinea gura: 

— Chicot! Chicot! 

Nimeni nu răspundea. 

— Să-l fi omorât? Spunea regele. La naiba! Îmi vor plăti 
nebunul cu preţul unui gentilom. 

— Aveţi dreptate, Sire, răspunse Crillon, căci şi el este 
unul, şi încă dintre cei mai buni. 

Chicot nu răspundea, fiindcă era ocupat să-l biciuiască pe 
domnul de Mayenne, care ocupaţie îi făcea aşa de mare 
plăcere, încât nu mai vedea şi nu mai auzea nimic din cele 
ce se petreceau în jurul său. 

Totuşi, când ducele dispăruse, când Gorenflot leşinase, 
cum nimic nu-l mai preocupa pe Chicot, el auzi şi recunoscu 
vocea regească. 

— Pe aici, fiule, pe aici, strigă el din toate puterile, 
încercând să ridice de jos pe Gorenflot. 

Reuşi şi îl rezemă de un copac. 

Puterea pe care fu nevoit s-o întrebuinţeze pentru această 
faptă miloasă, lua vocii o parte din sonoritate; astfel că 
Henric crezu pentru un moment că vocea ajungea la el pe 
un ton jalnic. 

Cu toate astea nu era nimic Chicot, dimpotrivă, era în 
culmea triumfului; numai că, văzând starea de plâns a 
călugărului, se întreba dacă trebuie să străpungă acest 
pântece trădător, sau să fie milostiv cu acest voluminos 
butoi. 

Privea deci la Gorenflot după cum August, timp de o clipă 
îl privise pe Cinna. 

Gorenflot, îşi revenea puţin câte puţin şi, aşa de zăpăcit 
cum era, nu era în stare să-şi dea seama de cele ce îl 
aşteptau; de altfel semăna foarte bine cu acele animale 
amenințate necontenit de oameni, care simt instinctiv că 


niciodată nu le atinge o mână decât ca să le bată, că 
niciodată o gură nu le atinge decât pentru a le mânca. 

În această dispoziţie sufletească se afla el când deschise 
ochii. 

— Domnule Chicot! Strigă el. 

— Ah! Ah! Făcu Gasconul, nu ai murit? 

— Bunul meu domn Chicot, urmă călugărul, făcând o 
sforţare pentru a-şi împreuna mâinile pe burta uriaşă, este 
cu putinţă să mă dai pe mâinile urmăritorilor, pe mine, 
Gorenflot? 

— Canalie, spuse Chicot cu un ton de drăgălăşenie rău 
ascunsă. 

Gorenflot începu să urle. 

După ce reuşise să-şi împreune mâinile, încerca să şi le 
frângă. 

— Eu care am luat atâtea mese bune cu dumneata, striga 
el sufocându-se; eu care beam atât de grațios după părerea 
dumitale, care mă numeai regele bureţilor; mie căruia îmi 
plăceau atât de mult puii comandaţi de dumneata la Cornul 
Abundenţei şi din care nu lăsam niciodată decât oasele! 

Aceste din urmă cuvinte îi plăcură atât de mult lui Chicot 
încât se hotări pentru iertare. 

— Iată-i! Dumnezeule! Strigă Gorenflot încercând să se 
ridice, dar fără a reuşi; iată-i! Vin, sunt un om mort. Oh! 
Bunul meu Chicot, scapă-mă! 

Şi călugărul, neputându-se scula, se aruncă, ceea ce era 
mai uşor, cu faţa la pământ. 

— Ridică-te, spuse Chicot. 

— Mă vei ierta? 

— Vom vedea. 

— M-ai bătut atât încât ai putea să faci atâta lucru. 

Chicot începu să râdă. Bietul călugăr avea mintea atât de 
tulbure încât credea că a primit şi loviturile date lui 
Mayenne. 

— Râzi, bunul meu domn Chicot? Spuse el. 

— Ei! Fără îndoială, râd, animalule. 


— Voi trăi aşadar? 

— Poate. 

— Într-adevăr, nu ai râde dacă Gorenflot al dumitale ar 
trebui să moară. 

— Aceasta nu atârnă de mine, atârnă de rege. Numai 
regele are dreptul de viaţă şi de moarte. 

Gorenflot făcu o sforţare, şi reuşi să se înţepenească pe 
genunchi. 

În clipa aceea, întunericul fu împrăştiat de o lumină mare; 
o mulţime de haine brodate şi spade luminate de lumina 
torţelor, îi înconjurară pe cei doi prieteni. 

— Ah! Chicot! Dragul meu Chicot! Strigă regele, ce bine 
îmi pare că te văd! 

— Auzi, burţul meu domn Chicot, spuse foarte încet 
călugărul, acest mare prinţ e fericit că te vede. 

— Ei bine? 

— Ei bine! În fericirea sa, nu-ţi va refuza ceea ce îi vei 
cere; cere-i iertarea mea. 

— Urâciosului Irod? 

— Oh! Oh! Taci, dragă domnule Chicot. 

— Ei bine! Sire, întrebă Chicot întorcându-se spre rege, 
câţi aţi prins? 

— Confiteor! Spuse Gorenflot. 

— Niciunul, repetă Crillon. Trădători! Trebuie că au găsit 
vreo deschizătură necunoscută de noi. 

— Se poate, spuse Chicot. 

— Dar i-ai văzut? Întrebă regele. 

— Sigur că i-am văziţi. 

— Pe toţi? 

— De la cel dintâi până la cel din urmă. 

— Confiteor! Repetă Gorenflot, care nu putea spune mai 
mult. 

— I-ai recunoscut, fără îndoială? 

— Nu, Sire. 

— Cum, nu i-ai recunoscut? 


— Vreau să spun că nu l-am recunoscut decât pe unul 
singur şi încă... 

— Şi încă? 

— Nu de pe faţă, Sire. 

— Şi pe care l-ai recunoscut? 

— Pe domnul de Mayenne. 

— Pe domnul de Mayenne? Acela căruia îi datorai... 

— Ei bine! Neam achitat, Sire. 

— Ah! Povesteşte-mi şi mie, Chicot! 

— Mai târziu, fiule, mai târziu; acum să ne ocupăm de 
prezent. 

— Confiteor! Repetă Gorenflot. 

— Ah! Ai un prizonier, spuse numaidecât Crillon, lăsând să- 
i cadă mâna mare asupra lui Gorenflot, care, cu toată 
rezistenţa ce părea s-o aibă corpul său, se îndoi sub 
lovitură. 

Călugărului îi pieri glasul. 

Chicot întârzie să răspundă, lăsând ca pentru o clipă, toată 
frica ce ia naştere din cea mai grozavă teroare să ocupe 
inima nenorocitului călugăr. 

Gorenflot leşină pentru a doua oară văzând în jurul lui 
atâtea mânii nesăturate. 

În sfârşit, după o clipă de tăcere, în care timp i se păru că 
aude la ureche trâmbiţa Judecăţii din urmă: 

— Sire, spuse Chicot, priveşte-l bine pe acest călugăr. 

Unul din asistenţi apropie o torţă de figura lui Gorenflot; 
acesta închise ochii pentru a avea mai puţin de făcut 
trecând din lumea aceasta în cealaltă... 

— Predicatorul Gorenflot! Strigă Henric. 

— Confiteor, confiteor, confiteor, repeta des călugărul. 

— Chiar el, spuse Chicot. 

— Acela care... 

— Exact, spuse Gasconul. 

— Ah! Ah! Făcu regele cu un aer mulţumit. 

S-ar fi putut strânge sudoarea de pe obrajii lui Gorenflot 
cu o lingură. 


Avea şi pentu ce, căci se auzeau sunând spadele ca şi când 
fierul ar fi fost însufleţit şi cuprins de nerăbdare. 

Câţiva se apropiară ameninţători. 

Gorenflot îi simţi mai mult decât îi văzu şi, scoase un țipăt 
slab. 

— Aşteaptă, spuse Chicot, trebuie ca regele să afle totul. 

Şi luându-l pe Henric de o parte: 

— Fiule, îi spuse el încet, mulţumeşte lui Dumnezeu, că a 
lăsat să se nască acest om sfânt, acum treizeci şi cinci de 
ani; căci datorită lui am salvat totul. 

— Cum aşa? 

— Da, el este acela care mi-a povestit complotul de la 
început până la sfârşit. 

— Când? 

— Acum vreo săptămână: astfel că dacă duşmanii 
Maiestăţii Voastre l-ar găsi vreodată, ar fi un om mort. 

Gorenflot nu auzi decât ultimele cuvinte: „Un om mort 

Şi căzu în mâini. 

— Vrednicule om, spuse regele aruncând o privire 
binevoitoare asupra acestei mase de carne care în ochii 
oricărui om cu bun simţ, nu reprezenta decât un fel de 
materie în stare să absoarbă şi să stingă jeraticul 
inteligenţei, vrednicule om, te voi lua sub ocrotirea mea. 

Gorenflot prinse din zbor această privire miloasă şi 
rămase întocmai ca masca parazitului antic, pe de o parte 
râzând până la dinţi şi pe de altă parte plângând până la 
urechi. 

— Şi vei face bine, regele meu, răspunse Chicot, căci e 
unul dintre cei mai minunaţi servitori. 

— Ce crezi că se poate face din el? Întrebă regele. 

— Cred că atâta timp cât va fi în Paris, va risca mult. 

— Dacă îi dau o gardă? 

Gorenflot auzi această propunere a regelui. 

— Bun, gândi el, mi se pare că e egal cu închisoarea. Îmi 
place mai mult asta decât tortura. Şi mai cu seamă să mă 
hrănească bine. 


V 


— Nu, spuse Chicot, ar fi zadarnic: este deajuns să-mi dai 
voie să-l iau la mine. 

— Unde? 

— La mine acasă. 

— Ei bine! Ia-l şi înapoiază-te la Luvru, unde îmi voi găsi 
prietenii pentru a-i pregăti pentru ziua de mâine. 

— Scoală-te, părinte, îi spuse Chicot călugărului. 

— Îşi bate joc, murmură călugărul, suflet rău. 

— Dar scoală-te, brută! Reluă încet Gasconul dându-i o 
lovitură cu genunchiul în spate. 

— Ah! Asta am meritat-o! Strigă Gorenflot. 

— Ce spune oare? Întrebă regele. 

— Sire, reluă Chicot, îşi aminteşte de toate oboselile, îşi 
numără toate chinurile, şi cum eu i-am făgăduit ocrotirea 
Maiestăţii Voastre, spune, ştiind bine ceea ce valorează: 
„Asta am meritat-o!” 

— Sărmanul! Spuse regele; ai cel puţin grijă de el, 
prietene. 

— Ah! Fiţi pe pace, Sire; când este cu mine nu-i lipseşte 
Nimic. 

— Ah! Domnul Chicot! Strigă Gorenflot, dragă domnule 
Chicot, unde mă duci? 

— O vei afla numaidecât. Până atunci, mulţumeşte-i 
Maiestăţii Sale, monstrule nelegiuit, mulţumeşte-i. 

— Pentru ce? 

— Mulţumeşte-i, îţi spun. 

— Sire, bâlbâi Gorenflot, deoarece Graţioasa Voastră 
Maiestate... 

— Da, spuse Henric, ştiu tot ceea ce ai făcut în călătoria de 
la Lyon, în seara Ligii şi în sfârşit astăzi. Fii linişit, vei fi 
răsplătit după merit. 

Gorenflot scoase un suspin. 

— Unde este Panurge? Întrebă Chicot. 

— În grajd; bietul animal! 

— Ei bine! Du-te şi caută-l, încalecă-l şi vino să mă găseşti 
aici. 


— Da, domnule Chicot. 

Şi călugărul se depărtă cum putu mai repede, mirat că nu 
este urmat de gardă. 

— Acum, fiule, spuse Chicot, păstrează-ţi douăzeci de 
oameni pentru escorta ta şi dă zece din ceilalţi domnului de 
Crillon. 

— Unde trebuie să-l trimit? 

— La palatul Anjou, ca să-ţi aducă fratele. 

— Pentru ce? 

— Spre a nu-ţi scăpa pentru a doua oară. 

— Cum adică, fratele meu...? 

— "Ţi-a fost rău când mi-ai urmat sfaturile astăzi? 

— Nu, la naiba! 

— Ei bine! Fă ce-ţi spun. 

Henric dădu ordin colonelului gărzilor franceze să aducă 
pe ducele de Anjou la Luvru. 

Crillon, care nu ţinea prea mult la prinţ, plecă numaidecât. 

— Şi tu? Spuse Henric. 

— Eu, îl aştept pe sfântul meu. 

— Şi mă vei reîntâlni la Luvru? 

— Peste o oră. 

— Atunci te las. 

— Du-te, fiule. 

Henric plecă cu restul trupei. 

Cât despre Chicot, el se îndreptă spre grajduri şi, cum 
intră în curte, văzu apărând pe Gorenflot călare pe 
Panurge. 

Bietul om nici nu se gândise să fugă de soarta care îl 
aştepta. 

— Haide, haide, spuse Chicot luându-l pe Panurge de frâu, 
grăbeşte-te, ne aşteaptă. 

Gorenflot nu opuse nici o urmă de rezistenţă, numai că 
vărsă atâtea lacrimi încât slăbea văzând cu ochii. 

— Când spuneam eu, murmura el, când spuneam eu! 

Chicot îl trăgea pe Panurge spre el, ridicând din umeri. 

CAPITOLUL XIV 


Unde Chicot ghiceşte pentru ce d'Epernon avea sânge pe 
picioare şi nu pe obraji. 

Regele, înapoindu-se la Luvru, îi găsi pe prietenii săi 
culcaţi şi dormind un somn liniştit. Evenimentele istorice au 
o înrâurire ciudată, aceea de a-şi oglindi măreţia în 
împrejurările care le-au precedat. 


Cei care vor considera deci evenimentele care aveau să 
aibă loc chiar în dimineaţa aceea, căci regele se înapoia pe 
la ora două la Luvru, cei care vor primi evenimentele cu 
prestigiul pe care-l dă cunoaşterea viitorului, vor găsi poate 
un oarecare interes văzându-l pe rege, care era cât pe-aci 
să piardă coroana, refugiindu-se lângă cei trei prieteni ai 
săi, care, peste câteva ore, aveau să înfrunte pentru el o 
primejdie în care aveau să-şi pună viaţa în joc. 

Poetul, acea fire privilegiată, care nu prevede, dar care 
ghiceşte, va găsi, suntem siguri, triste şi încântătoare acele 
feţe tinere pe care somnul le frăgezeşte, pe care încrederea 
le face să zâmbească şi care, asemănători fraţilor culcaţi în 
dormitorul părintesc, se odihnesc pe paturile lor, aşezaţi 
unii lângă alţii. 

Henric înaintă încet în mijlocul lor, urmat de Chicot, care, 
după ce îşi dusese prietenul la loc sigur, venise să-l 
întâlnească pe rege. 

Un pat era gol, acela al lui d'Epernon. 

— Nu s-a înapoiat încă, neprevăzătorul! Murmură regele; 
ah! Nenorocitul! Ah! Nebunul! Se bate împotriva lui Bussy, 
bărbatul cel mai viteaz din Franţa, cel mai primejdios din 
lume şi nici nu se gândeşte la acest lucru! 

— Da, într-adevăr, spus Chicot. 

— Să-l caute! Să-l aducă! Strigă rgele. Apoi să mi-l aducă 
pe Miron; vreau să-l adoarmă pe acest zăpăcit, chiar fără 
voia lui. Vreau ca somnul să-l facă puternic şi mlădios şi în 
stare să se apere. 

— Sire, spuse uşierul, iată-l pe domnul d'Epernon care 
intră chiar în clipa de faţă. 

D'Epernon venea într-adevăr. Aflând de înapoierea regelui 
şi bănuind vizita pe care avea s-o facă la dormitor, se 
strecură spre camera comună, nădăjduind să ajungă 
nezărit. 

Dar era pândit şi, după cum am văzut, i s-a anunţat 
întoarcerea sa regelui. 


Văzând că nu era chip să scape de mustrare, apăru în 
prag foarte încurcat. 

— Ah! Iată-te în sfârşit, spuse Henric; vino încoace, 
nenorocitule şi vezi-ţi prietenii. 

D'Epernon aruncă o privire în jurul camerei şi făcu semn 
că într-adevăr văzuse. 

— Vezi-ţi prietenii, urmă Henric, sunt cuminţi, ei au înţeles 
câtă importanţă are ziua de mâine; şi tu, nenorocitule, în 
loc să te rogi cum au făcut ei şi să dormi cum fac acum, te 
duci să joci jocuri de noroc cu desfrânaţii. Drace! Ce palid 
eşti! Ce înfăţişare frumoasă vei avea mâine, dacă chiar din 
astă seară nu mai poţi! 

D'Epernon era palid într-adevăr, atât de palid încât 
observaţia regelui îl făcu să roşească. 

— Haide, urmă Henric, culcă-te, vreau eu, şi dormi. Numai 
că, vei putea oare dormi? 

— Eu? Răspunse d'Epernon ca şi cum o astfel de întrebare 
l-ar fi rănit până în fundul inimii. 

— Te întreb dacă vei avea timpul să dormi. Ştii că vă bateţi 
la ziuă; că în acest nenorocit anotimp se face ziuă la ora 
patru? E două; îţi mai rămân abia două ore. 

— Două ore bine întrebuințate, spuse d'Epernon, servesc 
la multe lucruri. 

— Vei dormi? 

— Foarte bine, Sire. 

— Eu nu cred. 

— Pentru ce? 

— Pentru că eşti agitat, te gândeşti la ziua de mâine. Vai! 
Ai dreptate, căci mâine este chiar azi. Dar, fără să vreau, 
am dorinţa tainică de a spune că nu am ajuns încă la ziua 
fatală. 

— Sire, voi dormi, v-o făgăduiesc. Dar, pentru aceasta 
trebuie ca Maiestatea Voastră să mă lase să dorm. 

— Este adevărat, spuse Chicot. 

Într-adevăr, d'Epernon se dezbrăcă, cu o linişte şi chiar cu 
o mulţumire care îi părură un semn bun prinţului şi lui 


Chicot. 

— Este viteaz ca un Cezar, spuse regele. 

— Aşa de viteaz, făcu Chicot, scărpinându-şi urechea, încât 
pe cuvântul meu, nu mai înţeleg nimic. 

— Nu vezi, a şi adormit. 

Chicot se apropie de pat, căci se îndoia ca liniştea 
d'Epernon să meargă până acolo. 

— Oh! Oh! Spuse el deodată. 

— Ce este? Întrebă regele. 

— Priveşte. 

Şi cu degetul Chicot arătă regelui cizmele lui d'Epernon. 

— Sânge! Murmură regele. 

— A mers prin sânge, fiule. Ce viteaz! 

— O fi rănit? Întrebă regele cu nelinişte. 

— Ei aşi! Ar fi spus-o. Şi apoi, numai dacă nu ar fi fost rănit 
întocmai ca Ahile la călcâi. 

— Iată, tunica de asemenea îi este pătată; iată-i mâneca. 
Ce i s-o fi întâmplat oare? 

— Poate că a omorât pe cineva, spuse Chicot. 

— Pentru ce? 

— Pentru a-şi încerca mâna. 

— E ciudat, făcu regele. 

Chicot îşi înmulţi scărpinăturile. 

— Hm! Hm! Făcu regele. 

— Nu-mi răpunzi? 

— Ba da: fac hm! Asta înseamnă multe lucruri, mi se pare. 

— Dumnezeule! Spuse Henric, ce se petrece oare în jurul 
meu şi care este viitorul care mă aşteaptă? Din fericire 
mâine... 

— Astăzi, fiule; confunzi mereu. 

— Da, este adevărat. 

— Ei bine! Astăzi ce? 

— Astăzi voi fi liniştit. 

— Pentru ce! 

— Pentru că mi-i vor omori pe Angevinii blestemaţi. 

— O, visezi, Henric? 


— Sunt sigur, ei sunt viteji. 

— Nu am auzit spunându-se că Angevienii ar fi laşi. 

— Nu, fără îndoială; dar vezi ce puternici sunt, vezi ce 
muşchi frumoşi are braţul lui Schomberg. 

— Ah! Dacă i-ai văzut pe aceia ai lui Antraguet. 

— Nu vezi buza poruncitoare a lui Quelus şi fruntea lui 
Maugiron, semeaţă până şi în somn. Cu asemenea feţe nu 
vom pierde izbânda. Ah! Când ochii aceştia aruncă priviri, 
duşmanul e pe jumătate învins. 

— Dragă prietene, spuse Chicot clătinând cu tristeţe din 
cap, sunt frunţi tot aşa de semeţe ca acestea şi ochi care 
aruncă priviri nu mai puţin grozave ca acelea pe care te 
bizui tu. Aceasta e tot ceea ce te linişteşte? 

— Nu. Vino, îţi voi arăta ceva. 

— Unde? 

— În cabinetul meu. 

— Şi acel ceva îţi va da încrederea în izbândă? 

— Da. 

— Haide atunci. 

— Aşteaptă. 

Şi Henric făcu un pas pentru a se apropia de tineri. 

— Ce? Întrebă Chicot. 

— Ascultă, nu vreau ca mâine, sau mai degrabă astăzi, să-i 
întristez şi nici să-i înduioşez. Vreau să-mi iau rămas bun de 
la ei chiar acum. 

Chicot clătină din cap. 

— la-ţi, fiule, spuse el. 

Tonul vocii cu care rosti aceste cuvinte era aşa de trist 
încât regele simţi un fior care îi străbătu prin vine şi care îi 
aduse o lacrimă în ochi. 

— Adio, prieteni, murmură regele, adio, bunii mei prieteni. 

Chicot se întoarse, inima lui nu era nici ea de marmură 
după cum nu era a regelui. 

Şi numaidecât, fără să vrea, ochii i se întoarseră spre 
tineri. 


Henric se aplecă asupra lor şi îi sărută pe frunte unul după 
altul. 

O slabă lumânare roşiatică lumina această scenă şi 
trimitea culoarea ei tristă draperiilor camerei şi figurilor 
actorilor. 

Chicot nu era superstiţios; dar când îl văzu pe Henric 
atingând cu buzele fruntea lui Maugiron, a lui Quelus şi a 
lui Schomberg, închipuirea lui îi înfăţişa un om desnădăjduit 
care venea să-şi ia rămas bun de la morţii culcaţi în 
mormintele lor. 

— E curios, spuse Chicot, nu am simţit niciodată acest 
lucru; bieţii copii! 

Abia terminase regele să-şi sărute prietenii, că d'Epernon 
şi deschise ochii să vadă dacă au plecat. 

Regele părăsea camera sprijinit de braţul lui Chicot. 

D'Epernon sări din pat şi începu să-şi şteargă cum putu 
mai bine petele de sânge rămase pe cizme şi pe haine. 

Această ocupaţie îi aduse aminte de scena din piaţa 
Bastiliei. 

— Nu aş fi avut niciodată atâta sânge, murmură el, de la 
omul acesta care şi l-a vărsat într-o atât de mare cantitate 
asta seară. 

Şi se culcă din nou. 

Cât despre Henric, îl duse pe Chicot în cabinetul său şi 
deschizând un cufărel lung de abanos dublat cu mătase 
albă: 

— lată, spuse el, priveşte. 

— Spade! Făcu Chicot. Văd. Apoi? 

— Da, spade, dar spade binecuvântate, dragă prietene. 

— De cine? 

— De chiar sfântul nostru părinte Papa, el mi-a acordat 
această favoare. Aşa cum îl vezi, cufărul acesta pentru a se 
duce la Roma şi a se înapoia, mă costă douăzeci de cai şi 
patru oameni; dar am spadele. 

— Înţeapă bine? Întrebă Chicot. 


— Fără îndoială; dar ceea ce le face meritul mai mare, 
Chicot, este că sunt binecuvântate. 

— Da, o ştiu; dar îmi place totuşi să ştiu dacă înţeapă. 

— Păgânule! 

— Să vedem, fiule, acum, să vorbim de altceva. 

— Fie; dar grăbeşte-te. 

— Vrei să dormi? 

— Nu, vreau să mă rog. 

— În cazul acesta, să vorbim de afaceri. L-ai chemat pe 
domnul de Anjou? 

— Da, aşteaptă jos. 

— Ce ai de gând să faci cu el? 

— Mă gândesc să-l văd la Bastilia. 

— Foarte cuminte. Caută numai o temniţă adâncă, sigură 
şi bine închisă; aceea de pildă, în care a stat conetabilul de 
Saint-Pol sau Jaques d'Armagnac. 

— O! Fii pe pace. 

— Ştiu eu unde se vinde catifea neagră frumoasă, fiule. 

— Chicot! Este fratele meu. 

— E adevărat şi la curte, doliul familiei se poartă în violet. 
Îi vei vorbi? 

— Da, desigur, ca să-i iau cel puţin orice speranţă, 
dovedindu-i că intrigile sale au fost descoperite. 

— Hm! Făcu Chicot. 

— Vezi vreun neajuns că vreau să-i vorbesc? 

— Nu, dar în locul tău aş desfiinţa discursul şi aş dubla 
închisoarea. 

— Să mi se aducă ducele de Anjou, spuse Henric. 

— E tot una, spuse Chicot clătinând din cap, rămân la 
prima mea idee. 

O clipă după aceea, ducele intră; era foarte palid şi 
dezarmat. Crillon îl urma ţinându-i spada în mână. 

— Unde l-ai găsit? Îl întrebă regele pe Crillon, cu un aşa 
ton ca şi când ducele nu ar fi fost acolo. 

— Sire, Alteaţa Sa nu era acasă; dar la o clipă după ce am 
pus stăpânire pe palatul său, însă în numele Maiestăţii 


Voastre, Alteța Sa a venit şi l-am arestat fără să opună 
rezistenţă. 

— Ce fericire, spuse regele cu dispreţ. 

Apoi se întoarse spre prinţ; 

— Unde erai, domnule! Întrebă el. 

— Acolo unde am fost, Sire, fiţi convins, răspunse ducele, 
că m-am ocupat de Maiestatea Voastră. 

— Mă îndoiesc, spuse Henric, şi prezenţa dumitale îmi 
dovedeşte că am făcut bine ocupându-mă şi eu de 
dumneata. 

Frangois se înclină liniştit şi respectuos. 

— Să vedem, unde erai? Spuse regele mergând spre 
fratele său. Ce făceai în vreme ce erau arestaţi complicii 
dumitale? 

— Complicii mei? Făcu Franqois. 

— Da, complicii dumitale, repetă regele. 

— Sire, cu siguranţă că Maiestatea Voastră este rău 
informată asupra mea. 

— Oh! De data aceasta, domnule, nu-mi vei mai scăpa, şi 
lanţul dumitale de crime s-a terminat. Nici de data aceasta 
nu mă vei moşteni, frate... 

— Sire, Sire, pentru Dumnezeu, liniştiţi-vă! Desigur că e 
cineva care vă aţâţă împotriva mea. 

— Mizerabile! Strigă Henric în culmea mâniei, vei muri de 
foame într-o celulă din Bastilia. 

— Aştept poruncile voastre, Sire, şi le binecuvântez, chiar 
dacă vor trebui să mă condamne la moarte. 

— Dar în sfârşit, unde erai, prefăcutule? 

— Sire, o salvam pe Maiestatea Voastră şi lucram la gloria 
şi liniştea domniei Maiestăţii Voastre. 

— O! Făcu regele înmărmurit; pe cinstea mea, îndrăzneala 
e mare. 

— Ei aşi! Făcu Chicot răsturnându-se pe scaun, 
povesteşte-ne şi nouă, prinţe, trebuie să fie curios. 

— Sire, aş fi spus acest lucru numaidecât Maiestăţii 
Voastre, dacă m-aţi fi tratat ca pe un frate; dar cum mă 


trataţi ca pe un vinovat, voi aştepta ca întâmplările să 
vorbească pentru mine. 

Zicând aceste cuvinte, el salută din nou şi chiar cu mai 
multă plecăciune de cât prima dată pe regele, fratele său şi, 
întorcându-se spre Crillon şi ceilalţi ofiţeri care se aflau 
acolo: 

— Aşa, spuse el, care dintre dumneavoastră, domnilor, îl va 
conduce pe primul prinţ de sânge la Bastilia? 

Chicot se gândea: o lumină îi trecu prin minte. 

— Ah! Ah! Murmură el, mi se pare că înţeleg acum pentru 
ce domnul d'Epernon avea atâta sânge pe picioare şi atât 
de puţin în obraji. 

CAPITOLUL XLVI. 

Dimineaţa luptei. 

O zi frumoasă se ivea deasupra Parisului; nici un burghez 
nu cunoştea ştirea; dar gentilomii regalişti şi cei din 
partidul lui Guise, aceştia din urmă mai ales în încremenire, 
se aşteptau la evenimente şi luau măsuri de prevedere 
pentru a-l felicita la timp pe învingător. 

După cum s-a văzut în capitolul precedent, regele nu 
dormi deloc toată noaptea: se rugă şi plânse; şi cum la 
urma urmelor era un bărbat viteaz şi cu experienţă, mai cu 
seamă în materie de duel, el ieşi către ora trei dimineaţa 
împreună cu Chicot, pentru a merge să aducă prietenilor 
săi singurul serviciu care stătea în puterea sa să le aducă. 

Se duse să viziteze terenul unde trebuia să aibă loc lupta. 

Regele, îmbrăcat în haine de culoare posomorâtă, 
înfăşurat într-o manta largă, cu spada la şold, cu părul şi 
ochii ascunşi de borurile pălăriei, o luă pe strada Sfântul 
Anton până ajunse la trei sute de paşi în faţa Bastiliei; dar, 
ajuns acolo, văzând o mare îngrămădire de oameni puţin 
mai sus de strada Sfântul Pavel, el nu voi să se aventureze 
în această mulţime, o luă pe strada Sfânta Ecaterina şi 
ajunse la îngrăditură prin partea din dos. 

Mulțimea aceea, se ştie ce făcea acolo: număra morţii din 
timpul nopții. 


Regele se feri de ea şi prin urmare nu află nimic de cele 
petrecute. 

Chicot, care luase parte la cearta, sau mai degrabă la 
înţelegerea care avusese loc cu o săptămână mai înainte, 
explica regelui, chiar pe locul unde avea să se dea lupta, 
locul pe care aveau să-l ocupe luptătorii şi condiţiile luptei. 

Abia pus la punct, Henric se apucă să măsoare spaţiul, se 
uită printre copaci, calculă reflecţia soarelui şi spuse. 

— Quelus se va găsi bine expus; va avea soarele la 
dreapta, chiar în ochiul care îi mai rămâne [2], în vreme de 
Maugiron va avea toată umbra. Quelus i-ar fi putut lua locul 
lui Maugiron, iar Maugiron, care are ochi foarte buni, pe 
acela al lui Quelus. Iată până acum un lucru foarte prost 
aranjat. Cât despre Schomberg, care are încheietura 
genunchiului slabă, are un copac pentru a-i sluji de 
retragere la caz de nevoie. Aceasta mă linişteşte în privinţa 
lui; dar Quelus, sărmanul meu Quelus! 

Şi el clătină cu tristeţe din cap. 

— Mă înfricoşezi, regele meu, spuse Chicot. Nu te 
frământa astfel, ce naiba! Vom vedea ce va fi. 

Regele îşi ridică ochii spre cer şi suspină. 

— Vezi, Dumnezeul meu! Cum defăimează, murmură el, 
dar ştii că el e nebun. 

Chicot ridică din umeri. 

— Şi d'Epernon, reluă regele; am fost nedrept, 
negândindu-mă deloc la el; d'Epernon care va avea de-a 
face cu Bussy, cât va fi de expus!... Priveşte aranjamentul 
terenului, viteazul meu Chicot: la stânga, o barieră; la 
dreapta, un copac; înapoi, un şanţ; d'Epernon care va avea 
nevoie să înceteze lupta adesea, căci Bussy este un tigru, 
un leu, un şarpe; Bussy este o spadă vie, care sare, se 
desfăşoară, se dă înapoi. 

— Ei aşi! Spuse Chicot, nu sunt neliniştit din pricina lui 
d'Epernon. 

— Nu ai dreptate, va fi ucis. 

— Ei! Nu-i aşa de prost; şi-o fi luat el toate măsurile! 


— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că nu se va bate, la naiba! 

— "Ţi-ai găsit! Nu l-ai auzit adineauri? 

— Ba da. 

— Ei bine? 

— Ei bine! Tocmai de aceea îţi repet că nu se va bate. 

— Om neîncrezător şi plin de dispreţ. 

— Îmi cunosc Gasconul, Henric; dar dacă vrei să mă crezi, 
să mergem, scumpul meu rege; iată că a sosit ziua cea 
mare, să ne înapoiem la Luvru. 

— Crezi oare că voi sta la Luvru în timpul luptei? 

— Mii de draci! Vei sta, căci dacă te vor vedea aici, oricine 
ar spune, în cazul când prietenii tăi vor fi învingători, că le- 
ai adus izbânda prin farmece, şi, în cazul când vor fi învinşi, 
că le-ai adus nenorocire. 

— Şi ce-mi pasă mie de ce zice lumea? Îi voi iubi până la 
capăt. 

— Vreau să fii tare, Henric; te felicit chiar că-ţi iubeşti 
astfel prietenii, este o virtute rară la prinți; dar nu vreau să- 
l laşi singur pe domnul de Anjou la Luvru. 

— Dar Crillon nu este acolo? 

— Ei! Crillon nu este decât un bivol, un rinocer, un mistreţ 
şi tot ce vrei ca viteaz şi neîmblânzit; în vreme ce fratele tău 
este vipera, este şarpele cu clopoței, este orice animal a 
cărui putere stă în venin. 

— Ai dreptate, voi pune să-l vâre în Bastilia. 

— Ţi-am spus că faci rău că-l vezi. 

— Da, am fost învins de asigurările sale, de îndrăzneala sa, 
de serviciile pe care pretinde că mi le-a adus. 

— Un motiv mai mult ca să te fereşti. Să ne înapoiem, fiule, 
ascultă-mă. 

Henric ascultă de sfaturile lui Chicot şi se îndreptă 
împreună cu el spre Luvru după ce îşi mai aruncase o 
ultimă privire pe viitorul câmp de luptă. 

Toţi erau în picioare la Luvru când intrară regele şi Chicot. 


Tinerii se sculaseră devreme şi se lăsau îmbrăcaţi de 
lacheii lor. 

Regele îi întrebă cu ce se ocupau. 

Schomberg îşi mlădia genunchii, Quelus îşi spăla ochii cu 
zeamă de struguri, Maugiron bea un pahar de vin de 
Spania, d'Epernon îşi ascuţea spada pe o piatră. 

De altfel putea chiar fi văzut, căci făcuse să i se aducă, 
pentru această operaţie, o grezie la uşa camerei comune. 

— Şi zici că omul acesta nu este un Bayard? Făcu Henric 
privindu-l cu dragoste. 

— Nu, spun că este un tocilar, atâta tot. 

D'Epernon îl văzu şi strigă: 

— Regele! 

Atunci, cu toată hotărârea pe care o luase şi pe care chiar 
fără această împrejurare nu ar fi putut avea puterea să şi-o 
menţină, Henric intră în camera lor. 

După cum am mai spus-o, era un rege plin de măreție şi 
care avea o mare putere asupra sa. Faţa lui, liniştită şi 
aproape zâmbitoare, nu trăda deci nici un sentiment al 
inimii. 

— Bună ziua, domnilor, spuse el; vă găsesc în foarte bune 
dispoziţii, mi se pare. 

— Mulțumită lui Dumnezeu! Da, Sire, răspunse Qu€lus. 

— Ai o înfăţişare posomorâtă, Maugiron. 

— Sire, sunt foarte superstiţios, după cum ştie Maiestatea 
Voastră, şi, cum am avut nişte vise urâte, îmi întăresc inima 
cu un păhăruţ de vin de Spania. 

— Prietene, spuse regele, trebuie să-ţi aminteşti, şi spun 
acest lucru după Miron, care este un mare doctor; trebuie 
să-ţi aminteşti, zic, că visele depind de impresiile din ajun, 
dar nu au nici o înrâurire asupra acţiunilor de a doua zi, 
afară numai de voinţa lui Dumnezeu. 

— Astfel că, Sire, spuse d'Epernon, pe mine mă vedeţi 
oţelit. Şi eu am visat urât astă noapte; dar, cu tot visul, 
braţul este bun şi privirea străpungătoare. 


Şi se fanda spre perete, în care făcu o crestătură cu spada 
lui proaspăt ascuţită. 

— Da, spuse Chicot, ai visat că aveai sânge pe cizme; visul 
acesta nu e rău: înseamnă că vei fi într-o zi un învingător în 
genul lui Alexandru şi al lui Caezar. 

— Vitejii mei, spuse Henric, ştiţi că este în joc onoarea 
prinţului vostru, deoarece cauza lui o apăraţi într-o 
oarecare măsură; dar onoarea numai, înţelegeţi bine; nu vă 
preocupaţi deci de siguranţa persoanei mele. Astă noapte 
mi-am întărit tronul în aşa fel încât, de acum şi încă multă 
vreme de aici înainte, nici o zdruncinare nu-l poate zgudui. 
Bateţi-vă, aşadar, pentru onoare. 

— Sire, fiţi liniştit; vom pierde poate viaţa, spuse Qu€lus, 
dar în tot cazul onoarea va fi salvată. 

— Domnilor, spuse regele, vă iubesc foarte mult şi vă 
stimez de asemenea. Lăsaţi-mă deci să vă dau un sfat: nu 
falsă vitejie; nu murind îmi veţi da dreptate, ci omorându-vă 
duşmanii. 

— Oh! Cât despre mine, spuse d'Epernon, nu voi avea nici 
o milă. 

— Eu, spuse Quelus, nu răspund de nimic; voi face ce voi 
putea, atâta tot. 

— Iar eu, spuse Maugiron, răspund Maiestăţii Voastre că 
dacă voi muri, îl voi ucide şi pe omul meu, lovitură pentru 
lovitură. 

— Vă veţi bate numai cu spadele? 

— Cu spada şi cu pumnalul, spuse Schomberg. 

Regele îşi ţinea mâna pe piept. Poate că această mână şi 
această inimă care se atingeau, îşi vorbeau una alteia de 
temerile lor prin frământările şi mişcările lor; dar, în afară, 
mândru, cu privirea limpede, cu buza semeaţă, el era rege, 
adică trimitea soldaţii la luptă şi nu prietenii la moarte. 

— Într-adevăr, regele meu, îi spuse Chicot, eşti frumos în 
această clipă. 

Gentilomii erau gata; nu le mai rămânea decât să-şi salute 
stăpânul. 


— Vă duceţi călare? Întrebă regele. 

— Nu, Sire, puse Quelus, vom merge pe jos; va fiun 
exerciţiu foarte folositor, ne va limpezi capul şi Maiestatea 
Voastră a spus-o de mii de ori că spada este condusă mai 
mult de cap decât de braţ. 

— Aveţi dreptate, copiii mei, daţi-mi mâna. 

Quelus se aplecă şi sărută mâna regelui: ceilalţi făcură la 
fel. 

D'Epernon îngenunchie spunând: 

— Sire, binecuvântaţi-mi spada. 

— Nu, d'Epernon, făcu regele; dă spada valetului tău. V- 
am pregătit spade mai bune decât ale voastre. Adu spadele, 
Chicot. 

— Nu, spuse Gasconul; dă-i această poruncă lui, Crillon, 
fiule; eu nu sunt decât un nebun, chiar un păgân; şi 
binecuvântarea cerului, poate că se va schimba într-un 
farmec fatal dacă diavolul, prietene, ar vedea mâinile mele 
şi ar zări ce port în ele. 

— Ce spade sunt acelea, Sire? Întrebă Schomberg, 
aruncând o privire asupra casetei pe care o aducea un 
ofiţer. 

— Spade din Italia, fiule, spade făurite la Milano, sunt 
bune, după cum vedeţi; şi cum, în afară de Schomberg, toţi 
aveţi mâini delicate, prima lovitură de bici v-ar dezarma, 
dacă mâinile nu v-ar fi bine încleştate. 

— Mulţumim, mulţumim, Maiestate, spuseră cu un singur 
glas cei patru bărbaţi. 

— Este timpul să plecaţi, spuse regele care nu-şi putea 
stăpâni mai mult emoția. 

— Sire, întrebă Quelus, nu vom putea fi încurajați în timpul 
luptei de privirea Maiestăţii Voastre? 

— Nu, nu s-ar cădea; vă bateţi fără ştirea şi încuviințarea 
mea, să nu dăm luptei un caracter oficial; să se creadă mai 
cu seamă că e rezultatul unei certe particulare. 

Şi îi concedie cu un gest cu adevărat maiestuos. 


După ce se depărtară, când ultimul valet trecuse pragul 
Luvrului, când nu se mai auzi nici un zgomot, nici de 
pinteni, nici de cuirasele pe care le purtau luptătorii 
înarmaţi ca de război: 

— Ah! Mor, spuse regele căzând pe un fotoliu. 

— Şi eu, spuse Chicot, vreau să văd acest duel; sunt de 
părere, nu ştiu pentru ce, dar sunt de părere că se vor 
petrece lucruri curioase din partea lui d'Epernon. 

— Da, spuse Chicot, căci dacă vreunul dintre ei îşi va face 
rău datoria, voi fi acolo pentru a-l înlocui şi a susţine 
onoarea regelui meu. 

— Du-te deci, spuse Henric. 

Abia i se dădu drumul, că Gasconul plecă repede ca un 
fulger. 

Regele intră în camera sa, închise jaluzelele, îi opri pe cei 
ce se aflau în Luvru de a scoate un strigăt sau de a striga o 
vorbă, şi îi spuse numai lui Crillon, care ştia ce trebuia să se 
petreacă: 

— Dacă vom învinge, Crillon, mi-o vei spune: dacă, 
dimpotrivă, vom fi învinşi, vei bate de trei ori în uşa mea. 

— Da, Sire, răspunse Crillon clătinând din cap. 

CAPITOLUL XLVII. 

Prietenii lui Bussy. 

Dacă prietenii regelui îşi petrecuseră noaptea ca să dormă 
liniştiţi, aceia ai ducelui de Anjou luaseră aceeaşi măsură. 

În urma unei cine bune la care se adunaseră din îndemnul 
lor, fără sfatul şi nici prezenţa patronului lor, care nu avea 
aceeaşi grijă de favoriţii săi cum avea regele, ei se culcară 
în nişte paturi bune, în locuinţa lui Antraguet, pe care o 
aleseseră ca loc de întâlnire, pentru că se găsea mai 
aproape de câmpul de luptă. 

Un scutier, acela al lui Ribeirac, mare vânător şi dibaci 
armurier, îşi petrecuse toată ziua curăţând, lustruind şi 
ascuţindu-le armele. 

Afară de aceasta, el mai fu însărcinat să-i trezească pe 
tineri în revărsatul zorilor; era obiceiul lui în toate 


dimineţile de sărbătoare, de vânătoare sau de duel. 

Antraguet, înainte de a cina, se dusese să vadă, în strada 
Saint-Denis pe o mică vânzătoare pe care o iubea foarte 
mult şi căreia nu i se zicea prin partea locului decât 
frumoasa vânzătoare de icoane. Ribeirac scrisese mamei 
sale, Livarot îşi făcuse testamentul. 

La orele trei, adică atunci când prietenii regelui abia se 
trezeau, ei erau deja în picioare, strălucitori, dispuşi şi 
înarmaţi până în dinţi. 

Ei îşi luaseră pantaloni şi ciorapi roşii pentru ca duşmanii 
lor să nu le vadă sângele şi ca acest sânge să nu-i sperie 
chiar pe ei: aveau tunici de mătase cenuşie, pentru ca, dacă 
s-ar fi bătut îmbrăcaţi, nici o cută să nu le împiedice 
mişcările; în sfârşit, erau încălţaţi cu pantofi fără tocuri, iar 
pajii le duceau spadele, pentru ca braţele şi umerii să nu 
sufere nici o oboseală. 

Era un timp admirabil pentru dragoste, pentru luptă, sau 
pentru plimbare: soarele aurea creasta acoperişurilor pe 
care se topea strălucitoare rouă nopţii. 

Un miros acru şi plăcut în acelaşi timp se ridica din grădini 
şi se răspândea pe străzi. 

Pavajul era uscat şi aerul tare. 

Înainte de a ieşi din casă, tinerii puseseră să-l întrebe pe 
ducele de Anjou dacă ştia ceva de Bussy. 

Li se răspunsese că acesta ieşise în ajun la orele zece 
seara şi că nu se mai înapoiase de atunci. 

Trimisul se informă dacă ieşise singur şi înarmat. 

I se spuse că ieşise însoţit de Remy şi că amândoi îşi aveau 
spadele. 

De altfel, nu erau neliniştiţi în privinţa contelui, căci 
deseori ieşea el în felul acesta noaptea; apoi îl ştiau atât de 
puternic, atât de viteaz şi atât de dibaci încât absenţele lui, 
chiar prelungite, pricinuiau puţine îngrijorări. 

Cei trei prieteni puseră să li se repete toate aceste 
amănunte. 


— Bun, spuse Antraguet, nu aţi auzit dumneavoastră 
spunându-se, domnilor, că regele poruncise o mare 
vânătoare de cerbi în pădurea de la Compicgne şi că 
domnul de Monsoreau trebuia să plece în acest scop ieri? 

— Da, răspunse tinerii. 

— Atunci ştiu unde este: în vreme ce şeful vânătorii 
încolţeşte cerbul, el vânează căprioara şefului vânătorii. Fiţi 
fără grijă, domnilor, el este mai aproape de teren decât noi 
şi va fi acolo înaintea noastră. 

— Da, spuse Livarot, însă obosit, hărşuit, nedormit. 

Antraguet ridică din umeri. 

— Oare Bussy oboseşte? Răspunse el. Haideţi! La drum, 
domnilor, îl vom lua cu noi în trecere. 

Toţi porniră la drum. 

Era tocmai în clipa când Henric împărțea spadele 
prietenilor săi; aveau deci zece minute aproape înaintea lor. 

Deoarece Antraguet locuia înspre Sfântul Eustațiu, ei o 
luară pe strada Lombarzilor, strada Sticlăriei şi în sfârşit pe 
strada sfântul Anton. 

Toate aceste străzi erau pustii. Ţăranii care veneau de la 
Montreuil, de la Vincennes sau de la Saint-Maur-les-Fosses 
cu laptele şi legumele lor, şi care dormeau pe căruţe sau pe 
catâri, erau singurii care puteau să vadă această ceată 
mândră de trei tineri viteji urmaţi de pajii şi de scutierii lor. 

Nici înfruntări, nici strigăte, nici ameninţări: când te baţi 
pentru a ucide, sau pentru a fi ucis, când ştii că duelul de o 
parte şi de alta are să fie înverşunat, mortal, fără milă, stai 
şi te gândeşti; cei mai nechibzuiţi dintre cei trei erau, în 
dimineaţa aceea, cei mai visători. 

Ajungând în dreptul străzii Sfânta Ecaterina, toţi trei îşi 
îndreptară, cu zâmbet care arăta că se gândeau la acelaşi 
lucru, privirile spre căsuţa lui Monsoreau. 

— Se va vedea bine de acolo, spuuse Antraguet, şi sunt 
sigur că sărmana Diana va veni de mai multe ori la 
fereastră. 

— la te uită! Spuse Ribeirac, a şi venit, mi se pare. 


— Pentru ce? 

— Fereastra e deschisă. 

— Aşa e. Dar ce o fi cu scara aceea de frânghie aşezată în 
dreptul ferestrei, când locuinţele au porţi? 

— În adevăr, e ciudat, spuse Antraguet. 

Toţi trei se apropiară de poartă, cu o presimţire lăuntrică 
ce îi făcea să creadă că au să descopere ceva grav. 

— Şi nu suntem singurii care ne mirăm, spuse Livarot; 
iată-i pe ţăranii aceia care trec şi care se ridică în căruţe să 
privească. 

Tinerii ajunseră sub balcon. 

Un zarzavagiu se şi afla acolo şi părea că cercetează 
pământul. 

— Ei! Domnule de Monsoareau, strigă Antraguet, vii să ne 
vezi? În cazul acesta grăbeşte-te, căci ţinem să ajungem cei 
dintâi. 

Ei aşteptară, însă în zadar. 

— Nimeni nu răspunde, spuse Ribeirac; dar pentru ce, 
drace, scara aceea? 

— Ei! Ţărane, îi spuse Livarot zarzavagiului, ce faci acolo? 
Tu ai agăţat scara aceea? 

— Să mă ferească Dumnezeu, domnilor, răspunse el. 

— Şi pentru ce? Întrebă Antraguet. 

— Uitaţi-vă în sus. 

Toţi trei ridicară capul. 

— Sânge! Strigă Ribeirac. 

— Pe legea mea, da, sânge, spuse ţăranul, şi care este 
chiar destul de negru. 

— Uşa a fost forţată, spuse în acelaşi timp pajul lui 
Antragueit. 

Antraguet aruncă o privire de la uşă la fereastră şi, 
apucând scara de frânghie, fu pe balcon într-o clipă. 

Se uită în cameră. 

— Ce e oare acolo? Întrebară ceilalţi, care îl văzură 
clătinându-se şi îngălbenind. 

Un țipăt grozav fu singurul răspuns. 


Livarot se urcase în urma lui. 

— Cadavre! Moarte, moarte pretutindeni! Strigă tânărul. 

Şi amândoi intrară în cameră. 

Ribeirac rămase jos, de teama unei surprinderi. 

În timpul acesta, zarzavagiul oprea prin exclamările lui pe 
toţi trecătorii. 

Camera purta pretutindeni urmele grozavei lupte din 
timpul nopţii. Pete, sau mai degrabă un râu de sânge se 
răspândise pe podea. Pereţii erau ciopârţiţi de lovituri de 
spadă şi de gloanţe de pistol. Mobilele zăceau zdrobite şi 
roşii, printre rămăşiţe de carne şi de veşminte. 

— O! Remy, sărmanul Remy! Spuse deodată Antraguet. 

— Mort? Întrebă Livarot. 

— S-a şi răcit. 

— Dar cred, strigă Livarot, că un regiment de soldaţi a 
trecut prin această cameră. 

În clipa aceea Livarot văzu uşa de la coridor deschisă; 
urme de sânge arătau că şi în această parte avusese loc o 
luptă; el se luă după îngrozitoarele urme şi veni până la 
scară. 

Curtea era goală şi singuratică. 

În timpul acesta, Antraguet, în loc să-l urmeze, lua drumul 
spre camera vecină; era sânge pretutindeni; sângele 
conducea la fereastră. 

El se aplecă peste pervaz şi îşi îndreptă privirea îngrozită 
spre grădiniţă. 

Grilajul de fier încă mai ţinea cadavrul învineţit şi ţeapăn 
al nefericitului Bussy. 

La vederea aceasta, nu un țipăt, ci un răcnet ieşi din 
pieptul lui Antraguet. 

Livarot alergă. 

— Priveşte, spuse Antraguet, Bussy e mort! 

— Bussy asasinat, azvârlit pe fereastră! Intră, Ribeirac, 
intră. 

În timpul acesta, Livarot se repezi în curte şi îl întâlni la 
marginea scării pe Ribeirac pe care îl luă cu el. 


O portiţă care dădea din curte în grădiniţă îi lăsă să 
treacă. 

— E chiar el, strigă Livarot. 

— Are mâna tăiată, răspunse Ribeirac. 

— Are două gloanţe în piept. 

— Este ciuruit de lovituri de pumnal. 

— Ah! Sărmanul Bussy, urla Antraguet; răzbunare! 

Întorcându-se, Livarot zări al doilea cadavru. 

— Monsoreau! Strigă el. 

— Da, Monsoreau găurit ca o sită şi căruia i s-a spart capul 
de o piatră. 

— Ei asta-i! Dar ne-au asasinat toţi prietenii în noaptea 
aceasta! 

— Şi soţia lui, soţia lui, ţipă Antraguet; Diana, doamnă 
Diana! 

Nimeni nu răspunse, afară de lumea care începu să 
mişune în jurul casei. 

În clipa aceea, regele şi Chicot apăruseră în capătul străzii 
Sfânta Ecaterina şi se întoarseră pentru a se feri de 
mulţime. 

— Bussy, bietul Bussy, striga disperat Ribeirac. 

— Da, spuse Antraguet: au voit să se scape de cel mai 
temut dintre noi toţi. 

— E o laşitate! E o infamie! Ţipară ceilalţi doi. 

— Haideţi să ne plângem ducelui, spuse unul din ei. 

— Nu, răspunse Antraguet, nu lăsăm nimănui grija 
răzbunării noastre! Ne vom răzbuna bine, prieteni: 
aşteptaţi-mă. 

Într-o clipă coborț şi îi întâlni pe Livarot şi pe Ribeirac. 

— Prieteni, spuse el, priviţi această figură nobilă a celui 
mai viteaz om, priviţi picăturile încă rumene ale sângelui 
său; aceasta ne dă o pildă: aceea de a nu lăsa nimănui grija 
de a ne răzbuna... Bussy! Bussy! Vom face ca şi tine, şi fii 
liniştit, te vom răzbuna. 

Spunând aceste cuvinte, îşi descoperi capul, atinse cu 
buzele lui buzele lui Bussy şi, scoţându-şi spada o muia în 


sângele lui. 

— Bussy, spuseră şi ceilalţi, jurăm să omorâm sau să 
murim. 

— Domnilor, spuse Antraguet vârându-şi spada în teacă, 
nici milă, nici îndurare, nu-i aşa? 

Cei doi tineri întinseră mâna deasupra cadavrului: 

— Nici milă, nici îndurare, repetară ei. 

— Dar, spuse Livarot, nu vom mai fi decât trei contra 
patru. 

— Da, însă noi nu am asasinat pe nimeni, spuse Antraguet, 
şi Dumnezeu îi va întări pe cei nevinovaţi. Adio, Bussy! 

— Adio, Bussy! Repetară ceilalţi doi tovarăşi. 

Şi ieşiră, cu frica în suflet şi cu fruntea palidă, din această 
casă blestemată. 

Găsiseră în imaginea morţii, acea adâncă deznădejde care 
însuteşte puterile; adunaseră acea indignare mărinimoasă 
care îl face pe om superior firii lui muritoare. 

Străbătură cu greutate mulţimea, atât de multă lume se 
îngrămădise într-un sfert de oră. 

Ajungând pe teren îi găsiră pe duşmanii lor care îi 
aşteptau, unii stând pe nişte pietre, alţii aşezaţi în mod 
pitoresc pe barierele de lemn. 

Ei făcură ultimii paşi alergând, ruşinaţi de a ajunge cei din 
urmă. 

Cei patru favoriţi aveau cu ei patru scutieri. 

Cele patru spade ale lor, aşezate pe pământ, părea că 
aşteaptă şi se odihnesc ca şi ei. 

— Domnilor, spuse Qulus ridicându-se şi salutând cu un 
fel de trufie măreaţă, am avut cinstea să vă aşteptăm. 

— Scuzaţi-ne, domnilor, spuse Antraguet; însă am fi sosit 
înaintea dumneavoastră fără întârzierea unuia din tovarăşii 
noştri. 

— Domnul de Bussy? Făcu d'Epernon: într-adevăr, nu-l 
văd. Se pare că trebuie tras de urechi astăzi de dimineaţă. 

— Am aşteptat până acum, spuse Schomberg; vom mai 
aştepta încă. 


— Domnul de Bussy nu va veni, răspunse Antraguet. 

O adâncă uimire se zugrăvi pe toate feţele, numai aceea a 
lui d'Epernon exprimă un alt sentiment. 

— Nu va veni? Spuse el; ah! Ah! Viteazul vitejilor se teme 
oare? 

— Nu poate să fie aceasta, reluă Quelus. 

— Ai dreptate, domnule, spuse Livarot. 

— Şi pentru ce nu va veni? Întrebă Maugiron. 

— Pentru că a murit, răspunse Antraguet. 

— A murit! Strigară favoriţii. 

D'Epernon nu spuse nimic, ci se îngălbeni uşor. 

— Şi a murit asasinat! Reluă Antraguet. Dumneavoastră 
nu ştiţi, domnilor? 

— Nu, spuse Quelus, şi pentru ce am şti-o? 

— De altfel, e sigur oare? Întrebă d'Epernon. 

Antraguet îşi scoase spada. 

— Atât de sigur, spuse el, încât iată sânge de-al său pe 
spada mea. 

— Asasinat! Strigară cei trei prieteni ai regelui. Domnul de 
Bussy asasinat! 

D'Epernon continua să clatine din cap cu un aer de 
îndoială. 

— Sângele acesta cere răzbunare; nu-l auziţi, domnilor? 

— Ei asta-i! Reluă Schomberg, s-ar zice că durerea 
dumneavoastră are un sens. 

— Drace! Făcu Antraguet. 

— Ce aveţi de zis? Strigă Quelus. 

— Caută cui îi foloseşte crima! Zice legistul, murmură 
Livarot. 

— Ei, domnilor, aveţi să vă explicaţi odata? Spuse 
Maugiron cu o voce mirată. 

— Tocmai pentru aceasta venim, domnilor, spuse Ribeirac, 
şi acum avem un motiv mai mult să ne măcelărim de o sută 
de ori. 

— Haideţi, repede, spada în mână, spuse d'Epernon 
scoţându-şi spada din teacă, şi s-o terminăm repede. 


— O! O! Eşti prea grăbit, domnule Gascon, spuse Livarot; 
nu cântai aşa de tare când eram patru contra patru. 

— E vina noastră, dacă nu sunteţi decât trei? Răspunse 
d'Epernon. 

— Da, e vina dumneavoastră, strigă Antraguet; el a murit 
pentru că v-a plăcut mai mult să-l vedeţi culcat în mormânt 
decât în picioare pe teren; a murit cu mâna tăiată ca să nu- 
şi mai poată ţine spada; a murit pentru că trebuia cu orice 
preţ să se stingă acei ochi a căror strălucire v-ar fi zăpăcit 
pe toţi patru. Înţelegeţi? Sunt destul de clar. 

Schomberg, Maugiron şi d'Epernon urlau de mânie. 

— Destul, destul, domnilor, spuse Qu€lus. Retrage-te, 
domnule d'Epernon; ne vom bate trei contra trei; domnii 
aceşti vor vedea atunci dacă, cu tot dreptul nostru, suntem 
nişte oameni care să profităm de o nenorocire pe care o 
plângem ca şi ei. Veniţi, domnilor, veniţi, adăugă tânărul 
aruncându-şi pălăria în urmă şi ridicând mâna stângă, în 
timp ce cu dreapta făcea să-i şuiere spada; veniţi şi, 
văzându-ne luptând sub cerul liber şi sub privirile lui 
Dumnezeu, veţi putea judeca dacă suntem nişte asasini sau 
nu. Haideţi, luaţi-vă distanţa! 

— Ah! Vă uram, spuse Schomberg, acum mi-e scârbă. 

— Şi eu, spuse Antraguet, acum o oră v-aş fi omorât, acum 
vă voi măcelări. În gardă, domnilor, în gardă! 

— Cu tunici sau fără? Întrebă Schomberg. 

— Fără tunici şi fără cămaşă, spuse Antraguet; cu pieptul 
gol, descoperiţi în dreptul inimii. 

Tinerii îşi aruncară tunicile şi îşi scoaseră cămăşile. 

— Ia te uită, spuse Quelus dezbrăcându-se, mi-am pierdut 
pumnalul. Nu-mi intra bine în teacă şi mi-o fi căzut pe 
drum. 

— Sau îl vei fi lăsat la domnul de Monsoreau, în piaţa 
Bastiliei, spuse Antraguet, în vreo teacă din care nu ai 
îndrăznit să-l mai scoţi. 

Quelus urlă de mânie şi se aşeză în gardă. 


— Dar nu are pumnal, domnule Antraguet, nu are pumnal, 
strigă Chicot care sosea în clipa aceea pe câmpul de luptă. 
— Cu atât mai rău pentru el, spuse Antraguet, nu e vina 

mea. 

Şi luându-şi pumnalul în mâna stângă, el căzu în gardă la 
rându-i. 

CAPITOLUL XLVIII. 

Lupta. 

Terenul pe care trebuia să aibă loc acea grozavă întâlnire, 
era umbrit de copaci după cum am văzut, şi aşezat într-un 
loc ferit. Nu era frecventat de obicei decât de copii care 
veneau să se joace acolo ziua, şi de beţivi şi hoţi care 
veneau să doarmă aci, noaptea. 

Barierele puse de vânzătorii de cai, ţineau la o parte 
mulţimea care, asemănătoare cu valurile unui fluviu, 
urmează mereu un curent şi nu se opreşte sau nu revine 
decât atrasă de vreo viitoare. 

Trecătorii se înşirau pe acest spaţiu şi nu se mai opreau. 

De altfel, era prea devreme şi îngrămădeala toată se făcea 
la casa însângerată a lui Monsoreau. 

Chicot, cu inima mereu bătându-i, deşi nu era prea gingaş 
de felul lui, se aşeză în faţa lacheilor şi pajilor pe o 
balustradă de lemn. 

Nu-i plăceau Angevinii, îi ura pe favoriţi; dar şi unii şi alţii 
erau tineri viteji, în vinele lor curgea un sânge mărinimos 
care în curând avea să fie văzut ţâşnind. 

D'Epernon voi să mai rişte o ultimă dată înfruntarea. 

— Ce? Vă e frică de mine? Strigă el. 

— Taci din gură, flecarule, îi spuse Antraguet. 

— Am dreptul meu, răspunse d'Epernon, partida fusese în 
opt. 

— Haide, la o parte! Spuse Ribeirac nerăbdător şi 
împiedicându-i trecerea. 

EI se înapoie dându-şi aere şi potrivindu-şi spada. 

— Vino, spuse Chicot, vino, floarea vitejilor, dacă nu vei 
pierde iarăşi încă o pereche de pantofi ca ieri. 


— Ce spune acest nebun? 

— Spun că îndată are să fie sânge pe jos şi vei merge prin 
el cum ai făcut astă-noapte. 

D'Epernon învineţi. Toată îngâmfarea îi pieri sub acest 
grozav reproş. 

Se aşeză la zece paşi de Chicot la care se uita cu teamă. 

Ribeirac şi Schomberg se apropiară după salutul obişnuit. 

Quclus şi Antraguet, care erau deja în gardă, îşi atinseră 
spadele făcând un pas înainte. 

Maugiron şi Livarot, rezemaţi fiecare de o barieră, se 
pândeau făcând fente pe loc ca să-şi atingă spadele în 
poziţia lor favorită. 

Lupta începu când bătu ora cinci la Sfântul Pavel. 

Furia era întipărită pe feţele luptătorilor; dar buzele lor 
strânse, paloarea amenințătoare, tremuratul fără voie al 
încheieturilor, arătau că furia le menținea prevederea şi că, 
la fel cu un cal aprig, nu o să scape fără mari ravagii. 

Vreme de câteva minute, ceea ce este un spaţiu de timp 
enorm, fu un frecuş de spade care nu era încă un zăngănit. 

Nici o lovitură nu fu dată. 

Ribeirac, obosit sau mai degrabă mulţumit de a-şi fi 
încercat adversarul, cobori mâna şi aşteptă un moment. 
Schomberg făcu doi paşi se repezi şi îi dădu o lovitură care 
fu prima lucire ieşită din nori. 

Ribeirac fu lovit. 

Pielea-i deveni galbenă şi un şiroi de sânge îi ţâşni din 
umăr; el se întrerupse pentru a-şi da seama de rană. 

Schomberg voi să reînnoiască lovitura; dar Ribeirac ridică 
spada printr-o paradă de primă şi îi dădu o lovitură care îl 
atinse la coastă. 

Fiecare îşi avea rana lui. 

— Acum, să ne odihnim câteva clipe, dacă vrei, spuse 
Ribeirac. 

În acest timp, Quelus şi Antraguet se încălzeau la rândul 
lor; dar Qulus, neavând pumnal, avea un mare dezavantaj: 


era silit să pareze cu braţul stâng şi cum braţul îi era gol, 
fiecare paradă îl costa o rană. 

Fără să fie atent, după câteva secunde avea toată mâna 
însângerată. 

Antraguet dimpotrivă, cunoscându-şi avantajul şi tot aşa 
de îndemânatic ca şi Quelus, para numai când era cazul. 

Plecară trei lovituri de ripostă şi fără să fie atins prea 
greu, sângele curse din pieptul lui Quelus prin trei răni. 

Dar la fiecare lovitură, Quelus repeta: 

— Nu e nimic. 

Livarot şi Maugiron erau încă prevăzători. 

Cât despre Ribeirac, înfuriat de durere şi simțind că 
începea să-şi piardă puterile odată cu sângele, tăbări pe 
Schomberg. 

Schomberg nu se dădu înapoi cu un pas şi se mulţumi să 
întindă spada. 

Cei doi tineri se loviră reciproc. 

Ribeirac fu spintecat pe piept şi Schomberg rănit la gât. 

Ribeirac lovit mortal, îşi duse mâna stângă la rană des- 
coperindu-şi pieptul. Schomberg se folosi de acest lucru şi îi 
mai dădu încă o lovitură care îi străbătu carnea. 

Dar Ribeirac cu mâna dreaptă, apucă mâna adversarului 
său şi cu stânga îi înfipse pumnalul în piept până în plăsele. 

Lama ascuţită îi străpunse inima. 

Schomberg scoase un strigăt înăbuşit şi căzu pe spate 
trăgându-l şi pe Ribeirac după el, care avea spada în piept. 
Livarot, văzând cum cade prietenul lui, se retrase cu un 

pas repede, alergă la el, urmărit de Maugiron. 

Câştigă mai mulţi paşi în drum şi ajutându-i lui Ribeirac în 
sforţările pe care încerca să le facă pentru a scăpa de spada 
lui Schomberg, îi scoase spada din piept. 

Dar atunci, ajuns de Maugiron, fu silit să se apere pe un 
teren dezavantajos care aluneca, într-o poziţie rea şi cu 
soarele în ochi. 

După o secundă, o lovitură cu vârful spadei îi deschise 
capul lui Livarot care lăsă să-i cadă spada şi se prăbuşi în 


genunchi. 

Quelus era tare strâns de Antraguet. Maugiron se grăbi 
să-l străpungă pe Livarot cu o altă lovitură de spadă. 
Livarot căzu de tot. 

D'Epernon scoase un strigăt. 

Quelus şi Maugiron rămaseră împotriva lui Antraguet 
singur. Quelus era plin de sânge, însă avea răni uşoare. 

Maugiron era aproape sănătos. 

Antraguet înţelese primejdia; nu primise nici cea mai mică 
zgârietură, dar începea să se simtă obosit; cu toate astea 
însă, nu era clipa să ceară încetarea luptei de la un om rănit 
şi de la altul dornic de măcel; dintr-o lovitură de bici 
îndepărtă spada lui Quelus şi profitând de îndepărtarea 
fierului, sări cu uşurinţă peste o barieră. 

Quelus reveni cu o lovitură dată cu tăişul, dar care nu 
atinse decât lemnul. 

În acest moment, Maugiron îl atacă pe Antraguet din flanc. 
Antraguet se întoarse. 

Quelus profită de această mişcare şi trecu pe sub barieră. 

— E pierdut, spuse Chicot. 

— Trăiască regele! Strigă d'Epernon; fiţi îndrăzneţi! Leii 
mei, fiţi îndrăzneţi. 

— Domnule, linişte, te rog, spuse Antraguet; nu-l insulta 
pe un om care se va bate până la ultima suflare. 

— Şi care nu a murit încă, strigă Livarot. 

Şi în clipa când nimeni nu se mai gândea la el, îngrozitor 
de văzut în mocirla însângerată care îi acoperea corpul, el 
se ridică în genunchi şi îşi împlântă pumnalul între umerii 
lui Maugiron, care căzu grămadă scoțând un suspin. 

— Isuse, Dumnezeule! Sunt mort. 

Livarot recăzu leşinat, mişcarea şi mânia îi istoviseră 
restul puterilor. 

— Domnule de Quelus, spuse Antraguet aplecându-şi 
spada, eşti un om viteaz, predă-te, îţi ofer viaţa. 

— Şi pentru ce să mă predau? Spuse Quelus, sunt la 
pământ? 


— Nu; dar eşti ciuruit de lovituri, iar eu sunt teafăr. 

— Trăiască regele! Strigă Quelus, mai am încă spada, 
domnule. 

Şi se fandă înspre Antraguet care pară lovitura, oricât de 
repede fusese dată. 

— Nu, domnule, nu o mai ai, spuse Antraguet apucând cu 
toată mâna lama aproape de gardă. 

Şi îi răsuci braţul lui Quelus care scăpă spada din mână. 

Antraguet îşi tăie uşor un deget de la mâna stângă. 

— O! Urlă Quelus, o spadă! O spadă! 

Şi repezindu-se asupra lui Antraguet cu un salt de tigru, îl 
cuprinse în braţe. 

Antraguet se lăsă cuprins şi, trecându-şi spada în mâna 
stângă şi pumnalul în mâna dreaptă, începu să-l lovească pe 
Quelus fără încetare şi pretutindeni, stropindu-se la fiecare 
lovitură cu sângele duşmanului său pe care nimic nu-l putea 
face să-i dea drumul şi care striga la fiecare lovitură: 

— Trăiască regele! 

El reuşi chiar să oprească mâna care îl lovea şi să-şi 
încolăcească, aşa cum ar fi făcut un şarpe, duşmanul 
neatins între picioare şi braţe. 

Antraguet simţi că i se oprea respiraţia. 

În adevăr el se clătină şi căzu. 

Dar căzând, ca şi când totul avea să-l favorizeze în ziua 
ceea, îl înăbuşi ca să zicem aşa pe nenorocitul Quelus. 

— Trăiască regele! Murmură acesta din urmă în agonie. 

Antraguet reuşi să-şi desfacă pieptul din îmbrăţişare, se 
sprijini pe un braţ şi îi dădu o ultimă lovitură care îi 
străbătu pieptul. 

— "Ţine, îi spuse el, eşti mulţumit? 

— Trăiască r..., articula Quelus, cu ochii pe jumătate 
închişi. 

Atâta tot; liniştea şi groaza morţii domneau pe câmpul de 
luptă. 

Antraguet se ridică plin de sânge, însă de sângele 
duşmanului său; el nu avea, după cum am văzut, decât o 


zgărietură la mână. 

D'Epernon speriat, făcu semnul crucii şi fugi ca şi cum ar 
fost urmărit de o stafie. 

Antraguet aruncă asupra tovarăşilor şi duşmanilor săi, 
morţi şi muribunzi, aceeaşi privire pe care Horaţiu o 
aruncase asupra câmpului de luptă care hotăra soarta 
Romei. 

Chicot alergă şi îl ridică pe Quelus căruia îi curgea sânge 
prin nouăsprezece răni. 

Mişcarea îl însufleţi. 

Deschise ochii. 

— Antraguet, pe cinstea mea, spuse el, sunt nevinovat de 
moartea lui Bussy. 

— O! Te cred, domnule, te cred, făcu Antraguet. 

— Fugi, murmură Qu€lus, fugi, regele nu te va ierta. 

— Şi eu, domnule, nu te voi părăsi astfel, spuse Antraguet, 
chiar dacă ar trebui s-o sfârşesc pe eşafod. 

— Salvează-te, tinere, spuse Chicot, şi nu pune la 
încercare răbdarea lui Dumnezeu; ai scăpat printr-o 
minune, nu cere două minuni în aceeaşi zi. 

Antraguet se apropie de Ribeirac care mai respira încă. 

— Ei bine? Întrebă acesta. 

— Suntem victorioşi, răspunse Antraguet cu voce înceată 
pentru a nu-l jigni pe Quelus. 

— Mulţumesc, spuse Ribeirac, du-te. 

Şi recăzu leşinat. 

Antraguet îşi luă spada de jos pe care o lăsase să cadă în 
timpul luptei, apoi pe acelea ale lui Quelus, Schomberg şi 
Maugiron. 

— Ia-mi viaţa, domnule, sau lasă-mi spada, spuse Quelus. 

— Iat-o, domnule conte, spuse Antraguet, oferindu-i-o cu 
un salut respectuos. 

O lacrimă străluci în ochii rănitului. 

— Am fi putut fi prieteni, murmură el. 

Antraguet îi întinse mâna. 


— Bine! Făcu Chicot, este cât se poate de cavaleresc. Dar 
salvează-te, Antraguet, meriţi să trăieşti. 

— Şi prietenii mei? Întrebă tânărul. 

— Voi avea grijă de ei ca şi de aceia ai regelui. 

Antraguet se înfăşură în mantaua pe care i-o întindea 
scutierul, pentru ca să nu se vadă sângele de care era 
mânjit şi, lăsând morţii şi răniții în mijlocul pajilor şi 
lacheilor, el dispăru prin poarta Sfântul Anton. 

CAPITOLUL XLIX. 

Concluzie. 

Regele palid de nelinişte şi tresărind la cel mai mic 
zgomot, umbla încoace şi încolo prin sala de arme, socotind, 
cu experienţa unui om încercat, tot timpul pe care prietenii 
săi trebuiau să-l întrebuinţeze pentru a se întâlni şi a se 
lupta cu adversarii lor, precum şi toate şansele bune sau 
rele pe care le dădeau forţa şi dibăcia caracterelor lor. 

— La ora aceasta, spusese el mai întâi, străbat strada 
Sfântul Anton. Intră în locul îngrădit. Scot spadele. La ora 
aceasta sunt în luptă. 

Şi, la aceste cuvinte, sărmanul rege, tremurând tot, 
începuse să se roage. 

Dar adâncul inimii era absorbit de alte sentimente şi 
această cucernicie a buzelor nu făcea decât să alunece la 
suprafaţă. 

După câteva clipe, regele se ridică. 

— Numai dacă Quelus, spuse el, şi-o aminti de acea 
lovitură de ripostă pe care i-am arătat-o, parând cu spada şi 
lovind cu pumnalul. 

Cât despre Schomberg, omul cu sânge rece, el trebuie să-l 
ucidă pe acel Ribeirac. Maugiron, dacă nu o avea ghinion, 
are să se scape repede de Livarot. Dar d'Epernon! O! 
Acesta a murit. Din fericire pe el îl iubesc cel mai puţin 
dintre toţi patru. Însă, din păcate, nu este totul că ela 
murit, este că după moartea lui, Bussy, grozavul Bussy, să 
nu cadă asupra celorlalţi înmulţindu-se. Ah! Sărmanul meu 
Schomberg! Sărmanul meu Maugiron! 


— Sire! Spuse la uşă vocea lui Crillon. 

— Cum! S-a şi terminat! Strigă regele. 

— Nu, Sire, nu aduc nici o veste, numai că domnul duce de 
Anjou doreşte să vorbească Maiestăţii Voastre. 

— Şi pentru ce? Întrebă regele. 

— Spune că a sosit clipa de a spune Maiestăţii Voastre ce 
fel de serviciu i-a adus, şi că ceea ce are să spună regelui va 
linişti o parte din temerile care îl copleşesc în clipa de faţă. 

— Ei bine! Du-te atunci, spuse regele. 

În clipa aceea, şi cum Crillon se întorcea ca să asculte de 
porunca dată, un pas grăbit răsună pe trepte şi se auzi o 
voce care spunea lui Crillon: 

— Vreau să vorbesc regelui, numaidecât. 

Regele recunoscu vocea şi deschise chiar el uşa. 

— Vino, Saint-Luc, vino, spuse el. Ce s-a mai întâmplat 
oare? Dar ce ai, Dumnezeule! Şi ce s-a întâmplat? Au 
murit? 

Într-adevăr, Saint-Luc, palid, fără pălărie, fără spadă, 
pătat de urme de sânge, se repezea în camera regelui. 

— Sire! Strigă Saint-Luc, aruncându-se la picioarele 
regelui, răzbunare! Vin să vă cer răzbunare. 

— Sărmanul meu Saint-Luc, spuse regele, ce s-a întâmplat 
oare? Vorbeşte, şi ce-ţi poate pricinui o asemenea 
disperare? 

— Sire, unul din supuşii voştri, cel mai nobil, unul din 
soldaţii voştri, cel mai viteaz... 

Cuvintele îi lipsiră. 

— Ei! Făcu înaintând Crillon care credea că are drepturi la 
acest din urmă titlu mai ales. 

— A fost măcelărit astă-noapte, măcelărit în mod laş, 
asasinat, termină Saint-Luc. 

Regele, preocupat de o singură idee, se linişti; nu era 
niciunul din cei patru prieteni ai săi, deoarece îi văzuse de 
dimineaţă. 

— Măcelărit, asasinat astă-noapte, spuse regele; de cine 
vorbeşti oare, Saint-Luc? 


— Sire, nu îl iubiţi, ştiu bine, urmă Saint-Luc; dar era 
credincios şi la ocazie, v-o jur, şi-ar fi dat tot sângele pentru 
Maiestatea Voastră; altfel nici nu ar fi fost prietenul meu. 

— A! Făcu regele care începea să înţeleagă. 

Şi ceva asemănător cu un fulger, dacă nu de bucurie, cel 
puţin de speranţă, îi lumină faţa. 

— Răzbunare, Sire, pentru domnul de Bussy, strigă Saint- 
Luc; răzbunare! 

— Pentru domnul de Bussy? Repetă regele, apăsând pe 
fiecare cuvânt. 

— Da, pentru domnul de Bussy, pe care douăzeci de 
asasini l-au înjunghiat astă-noapte. Şi le-a prins bine că au 
fost douăzeci, căci a ucis patrusprezece din ei. 

— Domnul de Bussy a murit... 

— Da, Sire. 

— Atunci, nu se bate dimineaţa asta? Spuse deodată 
regele, târât de o pornire căreia nu-i putu rezista. 

Saint-Luc aruncă o privire regelui pe care acesta nu o 
putu susţine; întorcându-se, îl văzu pe Crillon care mereu în 
picioare lângă uşă, aştepta alte porunci. 

Îi făcu semn să-l aducă pe ducele de Anjou. 

— Nu, Sire, adăugă Saint-Luc cu o voce serioasă; domnul 
de Bussy nu s-a bătut în adevăr şi iată pentru ce vin să vă 
cer, nu răzbunare, cum am greşit să spun Maiestăţii 
Voastre, ci dreptate; căci îmi iubesc regele, şi mai cu seamă 
onoarea regelui meu mai presus de toate, şi găsesc că, fiind 
asasinat domnul de Bussy, s-a adus un foarte rău serviciu 
Maiestăţii Voastre. 

Ducele de Anjou tocmai intrase pe uşă; el stătea în 
picioare şi nemişcat ca o statuie de bronz. 

Vorbele lui Saint-Luc îl lămuriseră pe rege; ele îi aminteau 
serviciul pe care fratele său pretindea că i l-ar fi adus. 

Privirea sa se încrucişa cu aceea a ducelui şi nu mai avu 
nici o îndoială; căci, în timp ce-i răspundea din privire, 
ducele făcea de sus în jos un semn aproape neobservat din 
cap. 


— Ştiţi ce are să se spună acum? Strigă Saint-Luc. Are să 
se spună, dacă prietenii voştri vor fi învingători, că nu au 
fost decât pentru că aţi pus să fie ucis Bussy. 

— Şi cine spune asta, domnule? Întrebă regele. 

— La naiba! Toată lumea, spuse Crillon, amestecându-se 
ca de obicei, neîntrebat în vorbă. 

— Nu, domnule, spuse regele, neliniştit şi subjugat de 
această părere a aceluia care era cel mai viteaz din regatul 
său, de când murise Bussy! Nu, domnule, nu are să se 
spună, căci mi-l vei numi pe asasin. 

Saint-Luc văzu proiectându-se o umbră. 

Era ducele de Anjou care făcuse doi paşi în cameră. 

E] se întoarse şi îl recunoscu. 

— Da, Sire, îl voi numi! Spuse el ridicându-se, căci voiesc 
cu orice preţ s-o dezvinovăţesc pe Maiestatea Voastră de o 
faptă aşa de mârşavă. 

— Ei bine! Spune. 

Ducele se opri şi aşteptă liniştit. 

Crillon stătea înapoia lui, privindu-l cu coada ochiului şi 
clătinând din cap. 

— Sire, reluă Saint-Luc, astă-noapte lui Bussy i s-a întins o 
capcană: în vreme ce făcea vizită unei doamne de care era 
iubit, soţul, înştiinţat de un trădător, a intrat la el cu nişte 
asasini; erau pretutindeni: în stradă, în curte şi chiar în 
grădină. 

Dacă totul nu ar fi fost închis, după cum am spus, în 
camera regelui, s-ar fi putut vedea, cu toată stăpânirea de 
sine, cum ducele de Anjou, îngălbenise la aceste din urmă 
cuvinte. 

— Bussy s-a apărat ca un leu, Sire, însă numărul a fost 
prea mare şi... 

— Şi a murit, întrerupse regele, a murit pe bună dreptate, 
căci cu siguranţă că nu voi răzbuna un adulter. 

— Sire, nu mi-am terminat povestirea, reluă Sain-Luc. 
Nenorocitul, după ce se apărase aproape o jumătate de oră 
în cameră, după ce îşi învinsese duşmanii, nenorocitul scăpa 


rănit, plin de sânge, schingiuit; nu mai era vorba decât săi 
se întindă o mână de ajutor, pe care eu i-aş fi întins-o, dacă 
nu aş fi fost arestat, împreună cu femeia pe care mi-o 
încredinţase, de către asasinii săi; dacă nu aş fi fost legat şi 
cu un căluş în gură. Din păcate, uitaseră să-mi ia şi vederea 
după cum îmi luaseră gura şi am văzut, Sire, am văzut doi 
oameni apropiindu-se de nenorocitul Bussy, atârnat cu 
coapsele în vârful unor zăbrele de fier, l-am auzit pe rănit 
cerându-le ajutor căci, în aceşti doi oameni el avea tot 
dreptul să vadă doi prieteni. Ei bine! Unul, Sire, este grozav 
să spun! Dar, credeţi-mă, mi-a fost grozav să văd şi să aud, 
unul a poruncit să tragă foc şi celălalt l-a ascultat. 

Crillon îşi strângea pumnii şi încrunta din sprâncene. 

— Şi îl cunoşti pe asasin? Întrebă regele mişcat fără să 
vrea. 

— Da, spuse Saint-Luc. 

Şi întorcându-se spre prinţ îşi încărcă vorbele şi gesturile 
de toată ura, aşa de îndelung reţinută: 

— Este Monseniorul, spuse el; asasinul este prinţul! 
Asasinul este prietenul! 

Regele se aştepta la această lovitură, pe care ducele o 
suportă fără să clipească. 

— Da, spuse el liniştit, domnul de Saint-Luc a văzut şi a 
auzit bine; eu sunt acela care am făcut să fie omorât 
domnul de Bussy, şi Maiestatea Voastră va aprecia această 
faptă, căci domnul de Bussy era servitorul meu, într-adevăr; 
dar azi dimineaţă, orice aş fi încercat să-i spun, domnul de 
Bussy trebuia să ia armele împotriva Maiestăţii Voastre. 

— Minţi! Asasinule! Minţi! Strigă Saint-Luc! Bussy 
străpuns de lovituri, Bussy cu mâna sfâşiată de lovituri de 
spadă, cu umărul despicat de secure, Bussy prins între 
gratiile de fier, Bussy nu putea să mai inspire decât milă 
celor mai crunţi duşmani ai săi şi cei mai crunţi duşmani |- 
ar fi ajutat. Dar tu, tu, asasinul lui La Mole şi Coconnas, tu l- 
ai omorât pe Bussy, cum i-ai omorât, unul după altul, pe toţi 
prietenii tăi; tu l-ai omorât pe Bussy, nu pentru că era 


duşmanul fratelui tău, ci pentru că era tăinuitorul 
secretelor tale. Ah! Monsoreau ştia el bine pentru ce făceai 
tu aceasta crimă. 

— Dumnezeule! Murmură Crillon, de ce nu sunt eu regele! 

— Mă insultă în faţa voastră, frate, spuse ducele, cuprins 
de groază, căci între mâinile dornice de a strânge ale lui 
Crillon şi privirea sângeroasă a lui Saint-Luc, el nu se 
simţea deloc în siguranţă. 

— Pleacă, Crillon, spuse regele. 

Crillon plecă. 

— Dreptate! Sire, dreptate! Urma să strige Saint-Luc. 

— Sire, spuse ducele, pedepsiţi-mă dacă găsiţi de cuviinţă: 
că i-am salvat în dimineaţa aceasta pe prietenii Maiestăţii 
Voastre şi pentru că am făcut o strălucită dreptate cauzei 
voastre care este şi a mea. 

— Şi eu, reluă Saint-Luc nemaiputându-se stăpâni, spun că 
interesul avut de tine este un interes blestemat, şi că tu 
abaţi asupră-ţi mânia lui Dumnezeu! Sire, Sire! Fratele 
vostru i-a ocrotit pe prietenii noştri, nenorocire lor! 

Regele simţi trecând prin el un fior de groază. 

În acest moment se auzi afară o gălăgie nelămurită, apoi 
paşi grăbiţi, apoi întrebări, nelinişte. 

Se făcu o mare şi adâncă tăcere. 

În mijlocul acestei tăceri, şi ca şi cum un glas ceresc venea 
să-i dea dreptate lui Saint-Luc, trei lovituri date cu 
încetineală şi solemnitate, zguduiră uşa sub pumnul viguros 
al lui Crillon. 

O sudoare rece scăldă tâmplele lui Henric şi schimbă 
trăsăturile feţei sale. 

— Învinşi! Strigă el, sărmanii mei prieteni, învinşi! 

— Ce vă spuneam eu, Sire? Strigă Saint-Luc. 

Ducele ridică braţele cu deznădejde. 

— Vezi, laşule! Strigă tânărul cu o sforţare superbă, iată 
cum asasinii salvează onoarea prinților! Vino să mă strângi 
de gât şi pe mine, căci nu am spadă. 

Şi îşi aruncă mănuşa de mătase în faţa ducelui. 


Frangois scoase un răcnet de mânie şi îngălbeni. 

Dar regele nu văzu şi nu auzi nimic; el îşi lăsase fruntea să 
se sprijine în mâini. 

— O! Sărmanii mei prieteni, murmură el, sunt învinşi, 
răniţi? O! Cine e în stare să-mi dea vreo veste sigură despre 
ei? 

— Eu, Sire, spuse Chicot. 

Regele recunoscu această voce prietenoasă şi întinse 
braţele spre el. 

— Ei bine? Spuse el. 

— Doi sunt deja morţi, al treilea îşi dă ultima suflare. 

— Cine este acest al treilea care nu este încă mort? 

— Quelus, Sire. 

— Şi unde se află? 

— La palatul Boissy, unde l-am transportat. 

Regele nu mai ascultă, însă părăsi camera în fugă, scoțând 
strigăte jalnice. 

Saint-Luc o conduse pe Diana la prietena sa Jeana de 
Brissac; de acolo întârzierea lui de a se înfăţişa la Luvru. 

Jeana petrecu trei zile şi trei nopţi să vegheze pe sărmana 
femeie, pradă celui mai îngrozitor delir. 

În a patra zi, Jeana doborâtă de oboseală, venise să se 
odihnească; dar când se înapoie, după două ore, în camera 
prietenei sale, nu o mai găsi acolo [3][ 4] 

Ştim că Quelus, singurul dintre cei trei apărători ai cauzei 
regelui care a supravieţuit la nouăsprezece răni, muri în 
acelaşi palat Boissy, unde Chicot pusese să fie transportat, 
după o agonie de treizeci de zile, în braţele regelui. 

Henric rămase nemângâiat. El puse să se face celor trei 
prieteni ai săi morminte măreţe, unde fură ciopliţi în 
marmură din mărime naturală. 

Dădu liturghii pentru sufletul lor, porunci preoţilor să le 
facă slujbe şi adăugă la rugăciunile sale obişnuite, două 
versuri pe care le repetă toată viaţa, înaintea rugăciunilor 
de dimineaţă şi de seară: 


Dumnezeu să-i primească în împărăţia sa, pe Ouelus, 
Schomberg şi Maugiron. 

Vreme de trei luni, Crillon îl supraveghie pe ducele de 
Anjou pentru care regele căpătase o ură adâncă şi căruia 
nu-i iertă niciodată trădarea. 

Sosi astfel luna septembrie, timp în care Chicot, care nu 
părăsise nici o clipă pe stăpânul său şi-l mângâiase atât cât 
putea fi mângâiat, primi următoarea scrisoare, trimisă de 
stareţul din Baume. 

Ea era scrisă de mâna unui preot. 

„Dragă, domnule Chicot, 

Aerul este plăcut prin părţile noastre şi viile făgăduiesc să 
fie frumoase în Burgundia, anul acesta. Se spune că regele, 
stăpânul nostru, căruia i-am scăpat viaţa, după cât se pare, 
are mereu multe necazuri; adu-l la mânăstire, dragă 
domnule Chicot, îl vom face să bea un vin de la 1550 pe 
care l-am descoperit în pivniţa mea şi care este în stare să 
te facă să uiţi cele mai mari dureri; aceasta îl va înveseli, 
nici nu mă îndoiesc, căci am găsit în cărţile sfinte această 
frază admirabilă: 

„Vinul bun veseleşte inima omului!” Este foarte frumos în 
latineşte, voi pune să ţi-o citească. Vino deci, dragă domnule 
Chicot, vino împreună cu regele, vino cu domnul d'Epernon, 
vino cu domnul de Saint-Luc; şi vei vedea că ne vom îngrăşa 
cu toţii. 

„Prea cucernicul stareţ DOM GORENFLOT, care îşi spune 
cel mai umil servitor şi prieten al dumitale. 

PN A) 

— Îi vei spune regelui că nu am avut încă timpul să mă rog 
pentru sufletul prietenilor săi, după cum îmi recomandase, 
din pricina încurcăturilor ce le-am avut cu instalarea mea 
aci; însă, imediat după culesul viilor, mă voi ocupa cu 
siguranţă de ei”. 

— Amin, spuse Chicot; iată-i pe sărmanii prieteni bine 
recomandaţi lui Dumnezeu! 


LLA 


SFÂRŞIT 


[1] Artişti italieni care dădeau reprezentații la palatul 
Burgundia. 

[2] Quelus avusese, într-un duel precedent, ochiul crăpat 
de o lovitură de spadă. 

[3] Poate că autorul ne va povesti ce s-a mai făcut cu ea, în 
romanul viitor, intitulat „Cei patruzeci şi cinci”, unde vom 
regăsi o parte din personaje care au contribuit la intriga din 
romanul „Doamna de Monso reau”.