Michel Zevaco — Dragoste si ura

MICHEL ZEVACO 
Dragoste şi ură 


Coperta de: PUŞA HALPERT 
ISBN 973—95108—7—6 
MICHEL ZEVACO 


L'HOTEL SAINT-POL 


A. FAYARD EDITEUR PARIS 


MICHEL ZEVACO 
Dragoste şi ură 


_ Roman istoric de aventuri 
In româneşte de: G. APOSTOIU 


Editura I.G.R. — S.R.L 
Bucureşti —1992 


DRAGOSTE ŞI URĂ! 
I. Călătoria lui Passavant 


După o cumplită încăierare cu oamenii ducelui de Burgundia, 
cavalerul Passavant poposise dincolo de zidurile Parisului. Era 
descumpănit. Ratase întâlnirea cu regele Franţei, la Saint-Pol, 
întâlnire pe care, spre satisfacția frumoasei Odette, suveranul 
însuşi o fixase. Felul lui de a judeca oamenii, bruma lui de 
experienţă de viaţă îl făceau să vadă totul - întâmplări şi fiinţe - 
cu jumătăţi de măsură. Tocmai de aceea, acum se socotea în 
faţa unei catastrofe, iar dezamăgirea îi cheltuia şi ultima 
speranţă. Bietul de el, nu ştia că pe lumea asta un singur lucru 
poate fi rânduit: moartea. Restul se aranjează, se drege, se 
cârpeşte chiar, căci aşa-i firea omului: pentru orice încurcătură 
caută o ieşire. 

Se gândi că ar putea să-şi răscumpere ghinionul 
întorcându-se la Saint-Pol şi, dacă va fi nevoie, să lupte din nou 
cu vrăjmăşia ducelui de Burgundia. Adică să înfrunte iarăşi 
moartea. Încălecă. Cum gândurile îi colindau aiurea, uită de 
Paris şi luă drumul spre Dammartin. În pasul domol al calului 
avu timp să-şi chinuie sufletul: sunt acuzat de o crimă 
îngrozitoare, sunt urmărit de răzbunarea reginei şi a lui Jean 
Temerarul. Acum, pentru că oamenii acestuia m-au împiedicat 
să ajung la întâlnirea cu regele, sunt disprețuit de suveran şi de 
acea frumoasă Odette. 

Se lăsase în voia întâmplării. 

Cu siguranţă că atunci când se opri în faţa hanului Saint-Eloi, 
era mai degrabă ademenit de mirosul puternic al bucatelor, ce 
răzbătea până afară, decât de chipul frumoasei tinere aflată în 
pragul uşii de la intrare şi care îl privea cu o simpatie 
neascunsă. Şi cum cavalerul nu scotea nicio vorbă, se hotărî 
chiar frumoasa hangiţă să atace: 

— Dacă sunteţi cumva în căutarea celui mai bun han, apoi să 
ştiţi că l-aţi şi găsit. 

— Nu! Mă interesează drumul spre Villers-Cotterets, spuse 
Passavant la întâmplare. 


1 În acest volum sunt povestite alte aventuri ale personajelor din 
romanul „Ieşirea din moarte”, de același autor. 


— A, da! Păi luaţi-o pe acolo, arătă ea într-o direcţie, dar mă 
tem că nu puteţi ajunge până la Villers-Cotterets fără să mâncaţi 
ceva. Parcă asta vă citesc pe faţă! 

— Chiar aşa îmi ziceam şi eu, frumoasa mea, numai că... 
Descălecă şi începu să pună mai mult preţ pe hanul care îi ieşise 
în cale mai ales că era asaltat de rafalele unui vânt rece. Era 
frig. Prin uşa deschisă zări flăcările care jucau într-un şemineu. 
Parcă-i făceau semne. Avea inima zdrobită şi ochii frumoşi ai 
hangiţei îi promiteau o frumoasă consolare. Ce să facă! Ce ar fi 
făcut altul în locul lui decât să intre? Intră, deci, şi avu grijă să-i 
ceară unui băiat să-i ducă în grajd calul obosit. Inainte de a face 
vreo cunoştinţă, se aşeză la masă, aproape de şemineu. Se 
simţi asaltat de mirosurile bucătăriei, dar nu se lăsă pradă 
slăbiciunii ştiind cât de goale îi sunt buzunarele. Nici nu apucă 
să se necăjească prea mult când hangiţa îi aşeză pe masă o 
omletă cât toate zilele, rumenită şi tare îmbietoare. Când îi 
aduse friptura de vânat, stomacul păru că începe să cheme 
ajutor. Ciupercile fierte la foc potolit şi prăjite apoi într-o tigaie în 
care se mai aruncase cimbru, busuioc şi rozmarin, îi părură 
garnitura cea mai potrivită pentru bucata rozalie de căprioară. 
Un ulcior de vin îl ajută să vadă viaţa mai puţin blestemată. Şi 
atunci îi apăru în cap o idee care îi aduse întreaga bună 
dispoziţie: 

— La ce bun paftaua asta de argint cu care este fixată 
panglica pe nenorocita mea de pălărie? Ei, frumoaso, 
ascultă-mă bine! Nu am nicio leţcaie, e adevărat. Nu te întuneca 
şi continuă, te rog, să-ţi oboseşti frumoşii ochi uitându-te spre 
mine. Îmi face tare bine! În loc de bani, te rog să primeşti 
această pafta de argint, preţul cinei mele şi al unui braţ de fân 
pentru cal, dacă vei avea bunătatea să te înduri de bietul 
animal. 

Tânăra examina paftaua. 

— Pentru paftaua asta, zise ea, domnul meu, dumneavoastră 
şi calul dumneavoastră mai aveţi dreptul la câte o porție în plus, 
la fel de bogată ca aceasta. 

— Bine, bine, strigă bucuros cavalerul, atunci pune-mi 
pentru drum, ovăz pentru animal şi în traistă, pentru mine, un 
pateu, o pâine şi un ulcior de vin. În felul ăsta suntem chit. 

— Precum porunciţi, domnule căpitan. 


O jumătate de oră mai târziu Passavant se porni din nou la 
drum. Tânăra hangiţă îl ajutase să aranjeze bagajele, căutând 
cu privirea ochii cavalerului. Passavant nu părăsise, nici el, fără 
regrete hanul în care luase masa copioasă şi în care, în afara 
gândurilor lui nu se mai găsise decât zâmbetul înflorit în colţul 
gurii al acestei hangiţe. Câte visuri şi câte pasiuni nemărturisite 
nu rămân în inima unui bărbat! 

Când ajunse la Villers-Cotterets totul intrase în amintire, 
chiar şi frumoasa de la Saint-Eloi. Ajuns aici, unde cândva 
micuța Roselys fusese expusă în faţa bisericii pentru a fi 
recunoscută sau înfiată, Passavant găsi de cuviinţă să-şi 
continue drumul spre castelul pe care ducele de Orleans îl 
construise de curând şi unde ar fi trebuit să-şi găsească refugiu 
regele Franţei. Cel puţin aşa credea el. 

Tot căutând urmele altor călători care mai trecuseră prin 
acele locuri spre castelul ducelui, se trezi că soarele asfinţise 
deja. In pădure era frig. Trist şi descumpănit, cavalerul căuta 
viaţa şi, în jurul lui, nu era decât chipul morţii. 

In timp ce ajunsese la această constatare, lui Passavant i se 
întâmplă singurul lucru posibil în astfel de împrejurări: să se 
rătăcească. Calul urcă pieptiş coasta unui deal şi ajunse într-un 
platou unde, ca nişte turnuri de catedrală, se înălţau falnic 
câţiva stejari. Ici şi colo frunzele tinere rezistaseră frigului şi 
ploii. Passavant se opri undeva, lângă nişte tăietori de lemne. 

— Cum se numeşte locul acesta? întrebă el. 

— Voliard, răspunse unul dintre tăietori. 

— De aici şi până la castelul ducelui de Orleans mai este 
mult? 

— la, priviţi, pe aici, îi ceru un bătrân tăietor, dacă aveţi ochi 
buni o să vedeţi prin negura serii acolo, departe, acoperişul 
turnului de pază. 

Passavant se uită în direcţia indicată şi, într-adevăr, undeva 
în depărtare se distingeau contururile unui colos de piatră albă. 
Descălecă. 

— Domnule, spuse tăietorul, este noapte deja şi, pe 
deasupra, o să înceapă să plouă. N-aţi vrea să înnoptaţi în 
adăpostul nostru? 

Passavant dădu din cap, dar imediat îşi pipăi punga în care 
nu se mai afla nimic căci amabilul tăietor de lemne şi întinsese 
mina pentru a avea plata ospitalităţii lui. 


— Omule, sunt sărman trecător şi nu am cum să te 
răsplătesc astăzi pentru generozitatea dumitale. Dacă accepţi 
altă dată... 

— Când doriţi dumneavoastră, o fac din toată inima. 

După un semn de mulţumire, tăietorii se îndepărtară, iar 
cavalerul rămase singur pe platoul Voliard, sub imensele arcade 
ale catedralei de stejari pe care o ridicase sfânta natură. Işi 
întoarse privirea din nou spre locul unde se înălţau, pe o colină 
abruptă, în apropierea unui lac, turnurile castelului ducelui de 
Orleans. Abia le mai zărea căci seara se aşternuse încet-încet 
cuprinzând în întuneric totul. 

— Acolo trebuie să ajung! 

Un nechezat al calului îl readuse la realitate. Era frig, 
începuse să plouă, aşa cum prevăzuse tăietorul. Passavant trase 
calul într-un desiş, luă şaua de pe el şi-l acoperi cu o pătură. 
Apoi îi agăţă de gât o traistă cu ovăzul luat de la han. 

— Ei, spuse el mângâind animalul, iată-te la adăpost, 
bătrâne! Lovitura tâlharului a fost zdravănă, dar amândoi avem 
pielea tăbăcită. Şi, apoi, să nu-i vorbim de rău pe tâlhari, tocmai 
noi! 

Calul mesteca liniştit grăunţele de ovăz. Passavant privi în 
jurul lui şi zări undeva un fuior de fum care se ridica încet spre 
cer. Se apropie şi văzu că fumul iese din focul abia părăsit de 
tăietori, înlătură cenuşa, puse lemne şi îl aprinse din nou. Într-o 
clipă, o flacără vie începu să danseze luminând în jur. 

Passavant căută în desaga lui pateul şi pâinea primită la 
han, apoi scoase ulciorul cu vin. Tot căutând, descoperi pe 
fundul desagii paftaua de argint. 

Frumoasa hangiţă nu acceptase, deci, să fie plătită de 
sărmanul ei client! Să fi fost mulţumită ea numai cu zâmbetul şi 
privirile lui? 

Căzu din nou pe gânduri. Şi, cum pântecul lui îşi cerea 
drepturile, se aşeză lângă foc. In faţa flăcărilor roşu-aurii care 
tăiau întunericul nopţii, în liniştea care se aşternuse pe platoul 
Voliard, singur, departe de lume, sub săbiile reci ale ploii, 
cavalerul Passavant găsi de cuviinţă să-şi astâmpere foamea. 
Niciodată, îşi aminti el mai târziu, nu a mâncat cu mai multă 
poftă ca atunci. 

La adăpostul unui stejar, aşezat pe un lemn doborât de 
tăietori, acoperit de mantaua lui, care abia îl mai proteja de frig 


şi de ploaie, mulţumit de cina pe care şi-o oferise, Passavant se 
lăsă plăcerii de a visa, crezându-se că se află departe, departe 
de lume. Era, desigur, spectaculos să vezi undeva, în noapte un 
tânăr răpus de oboseală şi de somn, lângă un foc care murea 
încet-încet, învins de picăturile mari şi reci ale ploii. 

Spre dimineaţă, frigul îl răzbise, şi se trezi. Se uită spre 
castel şi se hotări să plece cât mai curând. Căută calul, îi puse 
şaua şi-l luă de căpăstru, conducându-l prin pădure pe potecă, 
spre castel. Trecu pe lângă nişte case izolate, ridicate pe malul 
lacului şi ajunse la un han sărăcăcios. Aici îşi lăsă calul şi 
continuă singur drumul spre castel. Podul nu era ridicat aşa 
încât el putu ajunge, fără dificultate, la intrarea în castel. Nimic 
nu părea să arate că, în această adevărată fortăreață, se 
pregăteşte ceva fie pentru apărare, fie pentru atac. Totul i se 
păru liniştit şi inofensiv. Numai când se prezentă la a doua 
intrare, Passavant fu oprit de un post de arcaşi înarmaţi. Erau 
oamenii contelui Armagnac. Prin poarta larg deschisă, văzu 
curtea, galeria gotică şi scările majestuoase, păsările şi monştri 
din piatră de pe zidurile clădirii. Mai mult de trei sute de seniori 
şi oşteni intrau şi ieşeau. O parte dintre aceştia purtau semnele 
Casei de Orleans. Aproape toţi aveau eşarfa albă, semnul Casei 
contelui de Armagnac. Văzându-l, un arcaş care comanda grupul 
de pază de la intrare, îl întrebă politicos ce doreşte. 

— Aş vrea să-i vorbesc regelui, spuse Passavant. Este 
posibil? 

— Regelui? Glumiţi, domnule, şi nu-i cea mai potrivită zi. 
Regele se află la reşedinţa lui, în Paris. La Saint-Pol. 

— Cum! Regele este la Saint-Pol! Nu a venit aici împreună cu 
domnişoara Champdivers? 

— Domnule, spuse oşteanul, aici nu se află decât o nobilă 
văduvă care-şi plânge soţul ucis mişeleşte. Ei mai sunt oameni 
care pun la cale o răzbunare. Aşa că, vă cer sa plecaţi. Dar... ia 
staţi, reveni el bănuitor. 

— Dar ce? întrebă Passavant intrigat de politeţea colţuroasă 
a soldatului. „Să fie oare un spion al Burgunzilor” se întrebă 
arcaşul. 

— Domnule, continuă cavalerul, aş putea obţine o audienţă 
la ducesa de Orleans? Am informaţii preţioase în legătură cu 
asasinarea nobilului ei soţ. 


Aflând că nici regele şi nici Odette nu au ajuns la castelul 
ducelui de Orleans, cavalerul rămăsese zăpăcit - decepţionat, 
dar şi într-un fel bucuros că putea să creadă ca altcineva nu-l 
înlocuise în misiunea de a-l escorta pe rege. Brusc, ştirea pe 
care o căpătă de la arcaş îl făcu să ia hotărârea de a se întoarce 
în Paris. 

Se gândea că ducesa va cere răzbunare, îşi aducea aminte 
că ducele de Orleans îl salvase, ştia că el, Passavant, era acuzat 
în mod public de moartea ducelui, că Valentina de Milano, 
văduva, îi va blestema numele. De aceea, se hotărî să se 
dezvinovăţească. 

Arcaşul din garda contelui de Armagnac îl privi atent mai 
ales de când cavalerul îi ceruse să-l introducă la ducesă. Nu-i 
citea nimic rău pe chip. 

— Domnule, spuse acesta, dacă este adevărat ceea ce 
spuneţi - Dumnezeu să vă ferească să vă bănuiesc - înseamnă 
că aţi putea aduce un mare serviciu contelui Armagnac. Aţi 
auzit, întâmplător, de Passavant? î 

— Chiar mai mult decât atât, spuse cavalerul. II cunosc. 

— A! Şi ştiţi, cumva, unde se află? 

— Da, ştiu. 

— Veniţi! 

Cavalerul, surâzând, îl urmă pe arcaş care îl conduse în 
apartamentele luxoase ale ducesei văduve. Când trecu prin faţa 
unei uşi, auzi într-o încăpere o gălăgie infernală. 

— Ce-i asta? întrebă el. 

— Este sala de război. Două mii de oameni înarmaţi s-au 
adunat aici, fără să-i mai punem la socoteală pe cei din sala de 
gardă. Dar, urmaţi-mă! 

Ajunseră la intrarea de la apartamente. Arcaşul făcu semn să 
aştepte, dispăru şi reveni pentru a-l invita într-o frumoasă 
încăpere. 

— Domnule, spuse arcaşul, mă numesc Helion de Lignac. 
Vreţi să-mi spuneţi pe cine să anunţ? 

— Cavalerul Hardy de Passavant, dar nu mai aşteptă şi 
deschise el însuşi uşa, lăsându-l înmărmurit pe Helion de Lignac. 
Acestuia nu-i era teamă de soarta ducesei, lângă care se aflau 
opt persoane bine înarmate, dar era uluit de-a binelea de 
îndrăzneala celui pe care îl ştia de asasin. Acum se îndrepta 
grăbit spre sala de război, una dintre sălile mari, impozante ale 


palatului. În şemineu, ardea focul, iar doi bucătari se luptau să 
învârtă un vițel întreg străpuns cu o ţeapă şi aşezat deasupra 
jarului. Lângă ziduri erau aşezate statuile unor bravi cavaleri: 
Tamaris, Semiramis, Panteselie, Menelippe. Aici, aşa cum 
spusese Helion de Lignac, se aflau două mii de oameni, 
îmbrăcaţi în zale, pregătiţi de război. Făceau un zgomot 
îngrozitor, care se răspândea în sălile reci ale castelului. Era un 
spectacol teribil. Cei aflaţi acolo ascultau un om care, aflat pe o 
masă, le vorbea cu o voce calmă. Era îmbrăcat în armura de oţel 
şi nu i se vedea decât capul în care sclipeau doi ochi întunecaţi 
de ură. Era Coucy, unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai contelui 
de Armagnac. 

— Neruşinarea oamenilor ducelui de Burgundia nu mai are 
limită. Nobilimea franceză este pierdută dacă nu se va opune cu 
toate mijloacele acestor uzurpatori. Ducele, susţinut de regină şi 
abuzând de slăbiciunea regelui, nu-şi mai ascunde pofta de a 
domina Parisul şi de a jefui nobilimea Franţei. Le îngăduiţi voi 
asta? 

Un strigăt surd, înjurături şi ameninţări umplură sala după 
care, cu toţii, cerură: răzbunare! răzbunare! 

— Aşa! reluă Coucy cu glas ferm. Ştiţi prea bine că totul ne 
face să credem că Jean de Burgundia a pus la cale uciderea 
prinţului, bravului nostru conducător. Pe drept era numit primul 
gentilom din regat. A căzut, azi noapte, pe o stradă, sub 
loviturile ucigaşe ale unor asasini care nu vor mai fi găsiţi. Dar 
adevăratul ucigaş îl cunoaştem. 

— Răzbunare! Răzbunare, izbucni din nou mulţimea. Helion 
de Lignac răzbătând cu greu prin mulţime, se îndrepta spre 
Coucy. 

Passavant văzu o doamnă în doliu, aşezată într-un fotoliu. 
Câţiva nobili se aflau în jurul ei. Sărmana ducesă, nu mai avea 
nici lacrimi să plângă. Pe nestatornicul ei soţ, care nu-i adusese 
decât supărări, îl adorase şi, cu credinţă şi iubire, încercase în 
van să-i inspire sensul fidelității. Îl iubise pe duce cu toată fiinţa 
ei. Cu el se stingea lumina vieţii ei. 

Passavant se opri în faţa ei şi, cu un respect care îi dădea 
atâta farmec, se aplecă în semn de salut. 

— Cine eşti dumneata? întrebă trist nefericita. Pe chipul lui 
Passavant se citeau, în toată puritatea lor, candoarea şi 
credinţa. 


— Doamnă, răspunse el emoţionat, vă rog să vedeţi în mine 
un gentilom pe care seniorul, ducele de Orleans, l-a salvat de la 
moarte. 

Valentina fu impresionată de vorbele cavalerului iar 
amintirea soţului ei o emoţiona şi mai mult. 

— Ai putea să-mi dai mai multe amănunte? 

— Într-o seară, buna mea doamnă, am fost obligat să scot 
spada împotriva a patru gentilomi. 

— Singur împotriva a patru oameni înarmaţi? 

— Doamnă, de fapt cei patru atacau o biată femeie pe 
stradă. Ducesa de Orleans nu putu să-şi ascundă o privire de 
simpatie pentru cel care, cu simplitate, îi dăduse un răspuns 
atât de politicos. 

— Continuă, te rog. 

— Deci, cei patru socotiseră că nu fac faţă şi cerură în ajutor 
alte persoane care căutară, să-mi străpungă pieptul sau să mă 
omoare. Eram aproape pierdut când Dumnezeu a vrut să apară 
nobilul dumneavoastră soţ care, cu o simplă poruncă, m-a 
salvat. Ab fost un gest cutezător, doamnă, căci el era adresat 
unor oameni care aparţineau celui mai crud adversar al ducelui. 
Probabil acest gest este cauza uciderii ducelui... 

— Oh, dragul meu duce, murmură Valentina, curajosul, 
viteazul meu duce... 

— De atunci, doamnă, am făcut ce mi-a stat în putinţă 
pentru a-mi putea oferi serviciile, viaţa însăşi, salvatorului meu 
sau celor care îi erau dragi. Am sosit prea târziu în strada 
Barbette, în ziua nenorocirii, dar sabia aceasta care ar fi trebuit 
să-l apere pe duce, poate fi în serviciul dumneavoastră acum 
când ducele nu mai poate să-mi poruncească. 

— Mulţumesc, domnule, răspunse ducesa. Fii bun şi 
spune-mi, atunci, de ce erai atacat? Eşti prea tânăr, după câte 
văd, să fii în situaţia de a avea duşmani care să-ţi dorească 
moartea. 

— Tânăr?! gândi melancolic cavalerul încercat de prea multe 
dezamăgiri. Da, să spunem că... Mai mult - şi s-ar putea să nu 
mă credeţi, doamnă - din scurta mea viaţă, doisprezece ani 
i-am petrecut în temniţă. Cum aş putea să nu fiu recunoscător - 
eu care ştiu şi altfel cât preţ are viaţa - amintirii ducelui, care 
m-a salvat atunci? 

— În temniţă?! Atât de tânăr! Şi, pentru care vină, domnule? 


— Nici eu nu ştiu. V-am spus aceste lucruri pentru ca să 
înţelegeţi că ştiu prea puţin despre viaţă şi tocmai de aceea nu 
pun preţ pe ea. Ceea ce este neapărat nevoie să cunoaşteţi este 
că recunoştinţa mea pentru nobilul dumneavoastră soţ nu era 
egalată decât de cea pe care i-o port Majestății Sale, regina 
Isabela. 

După aceste cuvinte, Passavant se ridică. Avusese de gând 
să explice, să protesteze contra abominabilei acuzaţii inventate 
de oamenii ducelui de Burgundia, dar pronunţarea numelui 
reginei o făcuse pe ducesa de Orleans să se întunece dintr-o 
dată. Poate că o idee îi apăruse brusc - instinctul unei femei 
adesea este mai puternic decât forţa judecății ei - şi înţelesese 
care ar fi putut fi partea de vină a reginei în uciderea soţului ei. 

— Adică vrei să spui că şi regina te-a salvat de la ceva? 

— Nu, doamnă, ea a făcut ceva şi mai important. 

— Ce anume? la să vedem! 

Vocea cavalerului era marcată de o ciudată emoție, ceea ce 
la el se întâmpla rar căci avea grijă întotdeauna ce a-şi struni 
slăbiciunile. 

— Doamnă, dacă regina Isabela mi-ar cere viaţa, i-aş da-o cu 
aceeaşi smerenie cu care v-aş oferi-o şi dumneavoastră. Şi iată 
pentru ce: în iunie 1395 o fetiţă de cinci ani a fost luată de la 
mama ei de aceiaşi oameni care, pe mine, m-au aruncat în 
temniţa de la turnul Huidelonne. 

Ultimele cuvinte o surprinseseră pe ducesă dar, probabil, o 
ciudată idee îi venise în minte. Se uită cu atenţie la cavaler: 

— Spui că era în iunie 1395? 

— Da, doamnă. Copilul se chema Roselys, mama ei Laurence 
d'Amburn şi, pe amândouă, le socoteam din familia mea. 
Laurence îmi era ca o soră, iar Roselys, ce să vă spun... era 
viaţa mea... atunci şi... chiar şi acum. 

Se opri brusc. Valentina de Milano îl urmări cu şi mai multă 
atenţie. 

— Roselys a fost dusă spre nord, în ţinutul Valois, mai precis 
la Villers-Cotterets, după cum mi s-a spus. 

— Villers-Cotterets, repetă Valentina ridicându-se din fotoliu, 
în iunie 1395? 

— Da, doamnă, încuviinţă Passavant. 

— Era o fetiţă cu ochii albaştri, ca azurul, iar în părul ei 
strânsese tot aurul din lume! spuse ducesa ca pentru ea. 


— A, strigă cavalerul, aţi cunoscut-o pe Roselys? 

— O copilă care a fost expusă în faţa unei biserici? 

— Doamnă! De unde ştiţi toate astea? 

— Şi care a fost smulsă din mijlocul unei mulţimi de către o 
doamnă care trecea pe acolo... 

— Această doamnă a fost regina... 

— Regina?! 

— Da, doamnă, de aceea vă spuneam că-i sunt într-atât de 
îndatorat şi că aştept ceasul în care, va trebui să mă achit de 
această datorie. 

Ducesa se făcu palidă. 

— Da, cunoşteam toată această poveste, mai puţin 
adevăratul nume al copilului. Dar, dumneata, nu cunoşti 
adevărul şi tocmai de aceea ar fi un sacrilegiu să te las să crezi 
că eşti îndatorat reginei, când de fapt... 

— Doamnă! Ce spuneţi?! strigă cavalerul aproape pierdut. 

— Simt că eşti cu adevărat sincer, continuă ducesa, şi ar fi o 
insultă la adresa dreptăţii să te las să crezi în această minciună. 
Orice ar fi, trebuie să-ţi spun adevărul. Doamna care a luat-o din 
faţa bisericii pe Roselys nu a fost regina Isabela. 

Passavant făcu un pas înapoi şi în loc să-l copleşească 
vestea se simţi uşurat. Il cuprinsese un fel de bucurie... bucuria 
de a nu-i datora nimic reginei şi posibilitatea de a lupta 
împotriva ei. 

— Nu era regina! murmură el. Bine, dar cine a fost doamna 
aceea atât de bună! 

— Cea din faţa dumitale, răspunse ducesa de Orleans, cu 
simplitate. 

Ca şi atunci când intrase, Passavant îngenunche. În faţa 
ducesei, inima îi bătu puternic şi îşi dădu seama că nicio urmă 
de îndoială nu-l încercă. Între cuvintele acelui vrăjitor dubios, 
Saitano, şi cele ale acestei fiinţe de o bunătate fermecătoare, nu 
era loc pentru nicio ezitare. Câteva clipe bune, cavalerul rămase 
plecat, fără să scoată o vorbă. Şi poate că acesta a fost cel mai 
frumos mod de a-i mulţumi ducesei. 

— Când am să o revăd pe cea pe care dumneata o numeşti 
Roselys... 

Passavant se ridică. Când îl văzu cât este de transfigurat, 
ducesa scoase un strigăt. Pierdut, nemaiştiind ce face, cavalerul 
o luă de braţ pe ducesă şi-i ceru fără protocol: 


— Doamnă, pe Dumnezeul meu, pe sufletul şi pe viaţă mea, 
vă rog, fiţi atentă la ceea ce spuneţi! Văd că mă lăsaţi să sper că 
Roselys trăieşte. 

— Trăieşte, da, spuse cu aceeaşi simplitate ducesa. 

— Trăieşte! strigă cavalerul. Saitano! Vrăjitor blestemat! la 
bine seama, vei plăti cumplit minciuna ta! Trăieşte! Doamnă, 
spuneţi că Roselys trăieşte! Unde o pot găsi? Ce ştiţi despre ea? 
Cum se numeşte acum? Ah, doamnă, iertaţi-mă, dar Roselys a 
fost viaţa mea! 

— Roselys se află la... 

In clipa în care ducesa pronunţa ultimele cuvinte, uşa se 
deschise violent şi contele Armagnac intră urmat de vreo 
douăzeci de nobili înarmaţi. Inainta spre cavaler, dar i se adresă 
ducesei: 

— Doamnă, ştiţi numele acestui ins care îşi permite să 
vorbească cu atâta familiaritate? II cunoaşteţi? 

— Numele? se bâlbâi ducesa. 

— Nu vi l-a spus, eram sigur, izbucni contele. Ei bine, cel 
care se află în faţa dumneavoastră este cavalerul Passavant! 

Ducesa făcu câţiva paşi înapoi şi avu un gest de oroare când 
spuse: 

— Asasinul soţului meu! 

Palid dar stăpân pe el, Passavant se adresă contelui: 

— Da, Hardy, cavaler de Passavant. Acesta este numele 
meu, acesta este titlul meu. Fiul lui Passavant cel Viteaz. Luaţi 
seama la ceea ce spuneţi, domnule, şi voi toţi, adăugă el cu o 
voce dojenitoare. Eu sunt un adevărat Passavant. Ce aveţi să 
mai spuneţi? 

Ducesa Valentina de Milano îl asculta, cu uimire şi simţi cum 
oroarea o părăseşte şi sentimentul de simpatie revine. Fără să 
întârzie strigă: 

— Nu, nu! Acesta nu poate fi un ucigaş! 

— Passavant? întrebă Armagnac. Cel la apariţia căruia s-au 
retras tâlharii din pădurea Vincennes şi care a salvat-o pe regina 
Isabela? 

— Da, acela răspunse Hardy. Numai că, din câte îmi dau 
seama, dumneavoastră insinuaţi ceva. Linişte, domnilor, strigă 
el şi cei din preajmă tăcură. E vorba de ceva mai important 
decât viaţa mea: onoarea mea, numele meu! Domnule conte, 
spuneţi că, în pădurea Vincennes tâlharii s-au retras din faţa 


mea! Greşiţi! Au fugit! Nu este acelaşi lucru! Sper să înţelegeţi 
ce vreau să spun. 

— Passavant? reluă Armagnac. Acelaşi care, la una dintre 
seratele desfrânate în care se complace regina bavareză, a fost 
remarcat de aceasta şi s-au întreţinut în taină? 

— Întreţinut, da, în taină, nu! 

— Passavant, acelaşi care, într-un han din Saint-Martin i-a 
tratat de toată minunea pe Scas, Ocquetonville, Courteheuse, 
Guines, oamenii lui Jean de Burgundia. 

Cavalerul izbucni în râs. 

— Da, i-am „tratat” de minune. Guines ştie el ceva despre 
asta, dar mă tem că nu mai poate să grăiască. 

— Să nu râzi! ceru Armagnac cu o gravitate sinistră. Îţi jur că 
nu este momentul. 

— Ah! răspunse cavalerul şi avu un surâs tragic. Am râs eu 
cu moartea, de ce să nu rid şi cu dumneavoastră. Şi dacă nu ar 
fi durerea atât de cumplită care mă încearcă, aş râde şi mai 
tare. Doamnă, vă rog să iertaţi această ieşire a mea: în faţa 
acestor domni, îmi dau seama, este ultima dată când râd. 

Se făcu linişte. Era o linişte grea, ca într-o sală de tribunal în 
care se aşteaptă condamnarea la moarte. Undeva, lângă un 
fotoliu, Valentina rămăsese nemişcată. Lângă ea sta Passavant, 
palid şi rece, cu privirea aţintită spre Armagnac, aşteptând 
acuzarea care, deocamdată, nu fusese pronunţată. În spatele lui 
Armagnac cei douăzeci de gentilomi. Un adevărat tribunal. 
Armagnac, cu un glas sumbru, spuse: 

— Doamnă, şi voi, nobilii mei aţi auzit. Cavalerul Passavant 
este prietenul reginei, duşmanul celui ucis. Este întovărăşit cu 
tâlharii şi asupra lui planează o bănuială în legătură cu ce s-a 
întâmplat în Saint-Martin. Este prieten al burgunzilor care, 
pentru a acoperi mai bine pe stăpânul lor, au simulat că-l 
arestează. In realitate, l-au lăsat să fugă. Cavalere, ai putea să 
juri că nu ai fost pe strada Barbette în noaptea crimei? 

Surâsul lui Passavant încremeni. 

— Pe Dumnezeul meu, jur că în noaptea crimei m-am aflat 
nu numai în strada Barbette, dar, mai mult, aproape chiar de 
duce, spuse Passavant stăpânit de mânie. 

O linişte de mormânt căzu în salon. 

— Aştept, continuă Passavant, aştept să spuneţi până la 
capăt ceea ce gândiţi. 


— lată! interveni Armagnac. Cred că dumneata eşti asasinul 
vărului meu, ducele de Orleans. Bunii mei nobili, aveţi aceeaşi 
părere? 

— Şi noi credem la fel, răspunseră, ca o turmă, cei douăzeci 
nobili prezenţi. 

— Ce pedeapsă merită acest om? întrebă Armagnac. 

— Moartea!  răspunseră din nou cu toţii. Răzbunare! 
Răzbunare! 

Cu o mişcare fulgerătoare Passavant scoase spada, îi potrivi 
vârful în podea şi li se adresă furios: 

— Şi dumneavoastră, nobile Armagnac şi dumneavoastră, 
gentilomi, ce meritaţi pentru fals şi lipsă de probe atunci când 
acuzaţi? Eu vă acuz! Vă acuz de trădare şi de laşitate pentru că 
acuzaţia pe care mi-o aduceţi este nedreaptă şi că vă mai şi 
încăpăţânaţi să o susţineţi. 

— In ştreang cu el! începură să urle nobilii contelui. Moarte! 
Să-l spânzurăm numaidecât! 

— Moarte? întrebă Passavant. Fie! Ucideţi-mă! Care dintre 
voi mă va ucide! 

Spada lui şuieră în aer. 

— Înainte! răcni Armagnac. 

Acesta a fost semnalul. Toţi se aruncară spre Passavant. 
Pumnalele scoase străluceau. In mişcările repezi cu care erau 
mânuite, strigătele nobililor erau  înfiorătoare, insultele şi 
blestemele umpleau marea sală. Nu mai era nimic de făcut, lui 
Passavant îi venise sfârşitul. Căzuse deja în încăierarea aceea 
cumplită când, ca un trăsnet, se auzi vocea Valentinei. 

— Opriţi! Nu mai mişcă nimeni! Aici numai eu poruncesc! 

— Doamnă, se miră contele Armagnac, în timp ce nobilii se 
opriseră. 

— Acest om este oaspetele meu, reluă Valentina cu o voce 
suverană. 

Passavant îşi aşeză spada la centură de parcă, miraculos 
cuvintele ducesei ar fi fost sfinte. Oamenii contelui erau însă 
departe de a crede acelaşi lucru. Pentru o clipă se opriseră şi ei 
dar, rapid, îşi încrucişară privirile. În acel moment, Valentina 
deschise o uşă tainică şi-l îndemnă pe Passavant: 

— Vino, domnule! spuse ea cu un ton poruncitor continuând, 
însă, să supravegheze furioşii nobili. 


— Domnilor! interveni  Passavant. M-aţi insultat. ŞI 
dumneavoastră vă consideraţi într-un fel insultaţi. Vă cer să ne 
revedem în locul şi la data pe care le veţi fixa dumneavoastră. 

Cavalerul ieşi liniştit. Ducesa îl urmă şi în urma ei închise uşa 
pe care oamenii lui Armagnac începură curând să o asalteze. 
Câteva minute uşa îi împiedică. Contele însuşi găsi de cuviinţă 
să o forţeze şi, când intră în sală, o găsi numai pe ducesă. 

— Ce aţi făcut? strigă Armagnac. 

— L-am salvat, răspunse liniştită Valentina de Milano. 

— Doamnă, cred că aţi făcut un rău mai mare decât aţi 
putea bănui. 

Da, Valentina îl salvase pe Passavant. Imediat ce trecuse 
uşa, îi deschisese o altă uşă secretă care dădea spre una dintre 
scările castelului. Ea îi ceruse să coboare repede anticipând că 
cei de dincolo, furioşi, vor forţa. 

— Doamnă, prefer să mor aici decât să ştiu că 
dumneavoastră credeţi că am făcut crima care mi se impută! Pe 
Dumnezeul meu, doamnă, spuneţi-mi dacă şi dumneavoastră 
mă credeţi un ucigaş? 

— Eu cred că dumneata ai încercat să-l salvezi pe nefericitul 
meu soţ şi că ai sosit prea târziu, aşa cum mi-ai povestit. 

Passavant îngenunche şi îi sărută mâna cu recunoştinţă, iar 
Valentina simţi lacrimile calde ale bravului cavaler. 

— Doamnă, reluă el după ce se ridică, spuneţi-mi dacă mă 
socotiți demn să o revăd pe Roselys? 

— Da. Şi am să-ţi spun unde o poţi găsi şi sub ce nume. 
Acum pleacă, nu mai întârzia o clipă! Coboară pe scara asta 
până jos, unde vei găsi pe ultima treaptă, un paznic. Acestuia îi 
vei spune: „Protectoarea lui Odette m-a trimis aici...” Hai, du-te! 
Dumnezeu să te aibă în pază! 

— Odette! Numele ăsta mă apără aici aşa cum îngerul acela 
necunoscut m-a scăpat din temniţa de la Huidelonne. Şi cobori, 
ca vijelia, pe scară. 

— Odette! repetă şi Valentina de Milano, Odette... Roselys. 
Ajuns la capătul scărilor, Passavant auzi avertismentul 
paznicului: 

— Inapoi, pe aici nu se poate ieşi! 

— Eu pot să trec, spuse Passavant. Protectoarea lui Odette 
m-a trimis la dumneata. 


— Atunci se schimbă situaţia, spuse paznicul cu respect. 
Urmaţi-mă repede! După parolă, înţeleg că situaţia este 
primejdioasă. 

Din adâncul inimii Passavant îi mai mulţumi o dată ducesei 
şi, urmând paznicul, se trezi traversând un adevărat labirint 
care îl scoase, pe sub zidurile castelului, în afara fortăreței, în 
pivniţa unui han. Era hanul în care îşi lăsase calul. Fără îndoială 
că stăpânul hanului mai salvase oameni după acelaşi scenariu şi 
că, hanul însuşi, nu fusese construit la întâmplare, ci, mai 
degrabă, pentru astfel de isprăvi. Când ieşi din pivniţă şi-l văzu 
pe hangiu, avu impresia că-i un cunoscut. 

— Nu cumva eşti fratele jupânului Thibaud, stăpânul hanului 
„La scroafa spânzurată”?! 

— Nu, răspunse mirat hangiul. Dar te rog să nu mai 
zăboveşti căci, cum văd, este vorba de o chestiune de viaţă şi 
de moarte. 

Cavalerul găsi sfatul rezonabil, încalecă în grabă şi plecă 
spre Villers-Cotterets. Numai ce intră în pădure că şi văzu la 
zidurile castelului oşteni care păreau să fie în căutarea lui. Dar 
era destul de departe aşa că, oamenii lui Armagnac nu mai 
avură norocul să-l mai ajungă din urmă. 

Scăpat ca prin urechile acului Passavant era acum ameninţat 
să moară... de foame. Nu mai avea curajul să trăiască aceeaşi 
aventură ca la Dammartin. 

— N-am decât să cad peste o gazdă care să refuze paftaua 
de pe coif şi, atunci, voi deveni o... datorie ambulantă şi toate 
fetele frumoase din acest ţinut vor striga după mine: uite statuia 
ecvestră a Datoriei! 

Făcea haz de necaz şi se plimba haihui bucurându-se ca 
omul care a scăpat de o idee rea. Aproape că nici nu-şi mai 
aducea aminte de pericolul prin care trecuse şi, mai ales, nu mai 
gândea la cele care abia îl aşteptau: întâlnirea cu Isabela, cu 
Jean de Burgundia şi cu Bernard Armagnac, fără a mai pune la 
socoteală alţi trepăduşi nemernici care-i pot ieşi oricând în cale. 

Bucuria lui era îndoită. Mai întâi nu-i datora nimic reginei 
Isabela pentru că, acum ştia, Roselys fusese salvată de 
Valentina de Milano. Deci era îndreptăţit şi dezlegat să o apere 
pe Odette de ura reginei. Apoi, pentru că acum ştia că Roselys 
trăia. II frământa, îl chinuia întrebarea pentru ce Saitano îi 
spusese că Roselys nu mai trăia, că regina care o salvase de 


ruşinea pe care i-o provocase expunerea în faţa bisericii, nu 
putuse să o scape din ghearele morţii. 

Se hotărî să se lumineze asupra acestui mister şi, deci, să-l 
caute pe Saitano. Dar toate planurile lui se destrămau de îndată 
ce în suflet îi apăru adevărul nou că Roselys trăieşte. Ducesa îi 
promisese că-i va spune unde o găseşte. Curând, deci, îşi va 
revedea sufletul copilăriei lui. 

Cum hălăduia fără rost având-o în gând numai pe Roselys, îşi 
dădu seama că, de fapt, el nu o uitase niciodată, că chipul ei 
adormise în străfundul fiinţei lui. Deodată opri calul, chipul se 
întunecă, apoi se lumină şi, uluit, avu impresia că, în faţa lui era 
chiar Odette. Pierdut, neliniştit ca un îndrăgostit care nu-şi 
poate mărturisi gândul, nu putu spune decât: 

— Roselys? ... Odette? 

Trebuie spus că Passavant nu era dintre cei care să-şi pună 
prea multe probleme de suflet, dar simţi că adoraţia din 
copilărie pentru Odette era cu mult mai puternică şi mai 
chinuitoare, că timpul trecut nu ştersese din sufletul lui nimic 
ba, din contră, adăugase destul. Chinuit de aceste sentimente 
se trezi la porţile Parisului. Se înserase şi stomacul îi aduse din 
nou aminte că prea mult timp a trecut de la cina nemaipomenită 
din pădure, sus, pe platoul Voliard. Aşa că se duse la hanul „La 
scroafa spânzurată”, intră în curte, duse calul în grajd, fără să 
prevină pe cineva. 

— Dacă m-ar vedea jupân Thibaud! se gândi el. leşi fără să 
atragă atenţia asupra lui. Pentru nimic în lume nu i-ar fi cerut lui 
Thibaud ospitalitate dacă nu ar fi fost capabil să plătească. Aşa 
că ieşi să hoinărească pe străzile Parisului ca omul care nu avea 
nici unde să doarmă, nici unde să mănânce. Când trecu prin faţa 
unui restaurant de unde răzbătea un miros ademenitor de 
friptură, stomacul îi mai aduse aminte că-i datorează ceva. Se 
făcuse noapte de-a binelea. Era o noapte tristă, străzile erau 
pustii, învăluite de o ceaţă deasă. Ici-colo, din câte o cârciumă 
ieşea câte o rază slabă de lumină. Unde să se fi dus obosit, 
înfometat şi trist? Nici el nu ştia. De o sută de ori se gândi că ar 
fi mai bine să se întoarcă la hanul „La scroafa spânzurată” şi tot 
de atâtea ori renunţă din cauza buzunarelor goale. Uitase că, 
altă dată, fără o leţcaie, îl făcuse pe Thibaud să-i deschidă credit 
nelimitat. Mergând fără vreo ţintă, îşi dădu seama că a ajuns în 
Cetate. Aici locuia Saitano. Işi propuse să-l întrebe de ce i-a spus 


că Roselys nu mai trăieşte. Se întunecă de necaz. Îşi acoperi 
faţa cu mâna şi se întrebă dacă ar putea să ia înfăţişarea unui 
călău. „Sunt eu mai nemernic decât Isabela sau decât Jean 
Temerarul? Ori încep să regret că Roselys trăieşte!” 

Nu, bietul naiv mergea cu gândul prea departe. Era prea 
necâjit şi avea o rea pornire de a se calomnia singur. Alături de 
imaginea lui Roselys apărea o altă imagine şi numai foamea 
reuşi să-l smulgă din aceste frământări. Hotări să-l caute pe 
Saitano altă dată iar acum să se ocupe de stomac, acest tiran 
neiertător. 

— În Valea Dragostei, se gândi el, acolo ar trebui să ajung. 
Îşi schimbă brusc direcţia, intră pe o străduţă şi, deodată simţi 
că cineva îl prinse de braţ. 

— Spuneţi, căpitane, nu-i aşa că pe mine mă căutaţi? 

Era în faţa unei ferestre luminate aşa că, întorcându-se, văzu 
chipul celei care îl acostase: era palidă de atâta îndrăzneală, 
probabil. O privi atent şi-i spuse: 

— Nu, scuză-mă, nu caut pe nimeni. Dar ea nu cedă. 

— Cum! Nu-mi veţi face onoarea să vă odihniţi măcar câteva 
minute la mine? 

Se făcu linişte. Tânăra, albă ca varul, lăsă capul în jos şi, cu 
glasul domol, continuă: 

— Puteţi să veniţi fără teamă... Niciodată casa mea nu a fost 
un loc blestemat. Eu aş putea fi socotită o desfrânată dar casa 
mea, oricât de săracă, este un loc curat. Dumneavoastră aţi fi 
primul bărbat care ar intra la mine. Ah, aş fi fericită să vă văd în 
casa mea, măcar câteva clipe, ca să pot avea şi eu o mulţumire 
şi o amintire de la dumneavoastră. 

Exasperat de insistența tinerei, dar şi de cea a stomacului, 
Passavant făcu un pas înapoi şi spuse: drace, sunt fără o para 
chioară şi crap de foame. Nu vezi că mor de foame? 

— Foame! Vă este foame, se sperie fata. 

— Hai, copilă reluă cavalerul, hai, lasă-mă! Uite am chef să 
mă plimb singur. La revedere. 

— Nu! Ochii dumneavoastră ard de febră... văd că tremuraţi 
tot, nu pot să vă las. Veniţi, altfel voi crede că bravul căpitan 
care s-a bătut cândva pentru mine şi care, pe deasupra, mi-a 
dat un galben de aur, da, voi crede că atunci aţi făcut gestul 
care m-a salvat din orgoliul şi nu din milă pentru biata mea 
fiinţă. 


Cavalerul privi mai atent la tânăra care nu-i da pace şi, uluit, 
descoperi că era Ermina Valencienne, fata în ajutorul căreia 
sărise altă dată, riscându-şi viaţa în faţa oamenilor ducelui Jean 
Temerarul. Ea îl luă din nou de braţ şi-l trăgea hotărâtă pe una 
din străzile mici şi întunecate, iar el o ascultă supus. Intrară 
într-un hol, urcară nişte scări la capătul cărora se aflară în faţa 
unei uşi. Fata deschise şi Passavant intră într-o cameră 
luminoasă. In mijloc se afla o masă de stejar care strălucea de 
curăţenie ca şi scaunele, patul, dulapul şi tot ce era în interior. 
La capătul patului, o ramură de merişor era agăţată sub chipul 
Sfintei Fecioare. Totul trăda o grijă de om cinstit care îşi iubeşte 
casa în care trăieşte ca pe o fiinţă. 

Passavant se oprise în prag. Era stânjenit şi abia făcu câţiva 
paşi după ce Ermina insistă ca şi mai înainte. Undeva se afla o 
sabie, o carte de rugăciuni, un şirag şi alte obiecte preţioase, 
aranjate cu grijă. Erau amintiri de familie, din copilărie ale 
sărmanei tinere. Printre aceste obiecte, într-o cutiuţă îmbrăcată 
în velur, se afla un bănuţ de aur, un galben nou-nouţ. Ermina îl 
luă şi spuse: 

— Este galbenul pe care dumneavoastră mi l-aţi dat; mi-a 
fost de atâtea ori foame, dar nu am vrut să-l cheltuiesc. Aveam 
credinţa că având acest bănuţ, în casă se află chiar fericirea, 
pentru că aţi fost primul bărbat care mi-a vorbit acolo fără ură şi 
fără dispreţ, pentru că v-aţi riscat viaţa pentru mine. 

— Mi-am riscat viaţa! spuse Passavant, dacă ai şti cât de 
puţin valorează... 

— In seara asta va fi altceva: vom cheltui împreună acest 
mic tezaur. 

— Pe onoarea mea, interveni Passavant, sunt de acord să-l 
prăpădim împreună. 

— Alerg la hanul la care v-aţi bătut pentru mine, spune 
Ermina şi apoi strigă: 

— Hei, Indurare, vino şi ţine companie domnului care a 
acceptat ospitalitatea noastră. 

— Cum o cheamă? întrebă Passavant. 

— Se numeşte Jehanne. Este o creatură de toată cinstea 
care locuieşte cu mine; Jehanne, din strada Indurării, dar m-am 
obişnuit să o strig cu numele acelei străzi. 

In fundul camerei se deschise o uşă şi, în prag, apăru o 
femeie. Ermina, veselă şi bucuroasă, dispăru. 


Fără să ştie, Hardy de Passavant se găsea acum faţă în faţă, 
cu Laurence d'Ambrun. A 
II. indurarea 


Strada Îndurării se afla ca şi Valea Dragostei într-un cartier 
căutat de tot felul de lume. Era una dintre străzile care, potrivit 
unei ordonanţe din 1363, primise autorizaţia să găzduiască cele 
cinci mii de fete de plăceri câte se găseau atunci în Paris. În 
acest oraş erau puzderie de astfel de străzi: Champ-Flory, 
Froid-mantel, Baille-Hoe, Tyron, Orde-Rue şi multe altele cu 
nume care trimiteau fără pudoare la rosturile lor. 

Laurence d'Ambrun ajunsese, deci, în strada Îndurării, după 
ce ieşise din Saint-Pol, când o întâlnise pe Odette de 
Champdivers. Să ne întoarcem însă la altceva. Vrăjitorul Saitano 
avea o teorie complicată despre memorie. Mai întâi, el credea 
că este posibil ca printr-o intervenţie asupra creierului să se 
creeze o memorie artificială, adică să provoci acumularea 
amintirii unor evenimente care nu au existat. Dacă aşa ceva 
este posibil, atunci trebuie să fie posibil şi să înlături amintirea 
unor evenimente care au existat. Concluzia ar fi că poţi să dai 
astfel unei fiinţe o nouă personalitate. De exemplu: să înlături 
din memoria lui Laurence d'Ambrun amintirea faptelor succesive 
care i-au alcătuit viaţa. Atunci Laurence nu mai este... Laurence, 
pentru că numai amintirile dau personalitate; viitorul nu există 
şi prezentul este insesizabil atâta timp cât nu a intrat în trecut. 

Deci numai trecutul există. Există sub formă de amintiri. Nu 
mai există amintiri, nu mai există Laurence. În această fiinţă 
amorfă, dacă creăm în mod artificial amintirea unor lucruri care 
nu au existat, amintirea unui nume care nu este al ei, a unei 
case care nu este a ei, a unor întâmplări care nu s-au petrecut 
în acea casă, atunci acelei fiinţe amorfe i-am dat personalitate. 
Laurence devine... Jehanne. 

A doua parte a teoriei este de un interes mult mai dramatic, 
dacă se poate spune aşa. Să spunem: nici prezentul, nici viitorul 
nu există. Numai trecutul este viu şi el trăieşte în amintiri. Aici 
intervine o descoperire remarcabilă care demonstrează că acest 
Saitano, nebun, era capabil de uluitoare eforturi de judecată. El 
spunea: a-ţi aduce aminte înseamnă a crea imagini ale unui 
eveniment trecut, nu o imagine metaforică ci o imagine reală. 
Adică să retrăieşti până într-un anumit punct evenimentul pe 


care l-ai trăit. Această imagine există cu întreaga ei forţă în clipa 
în care evenimentul s-a produs. O clipă mai târziu, ea începe să 
slăbească. Amintirea o creează din nou dar, din ce în ce mai 
slab, până când creierul devine neputincios să o evoce. Dacă, în 
acest moment, se introduce o forţă nouă în facultatea de 
realizare a amintirii, imaginea creaţiei va fi mai clară. Dacă 
această forţă infuzată este suficientă, imaginea devine din ce în 
ce mai netă, parcurgând în sens invers drumul până când 
imaginea creată prin amintiri se confundă cu imaginea creată de 
însuşi evenimentul real. Adică, în acest punct, se va retrăi 
complet evenimentul. De exemplu: Laurence şi scena din capela 
din casa Passavant. După doisprezece ani, această scenă nu 
există decât ca amintire; imaginea creată se afirmă, detaliile se 
estompează; în mintea lui Laurence scena rămâne ca un fapt de 
epocă, ea nu este decât un reflex a ceea ce s-a întâmplat altă 
dată. Să refacem detaliile şi imaginea se va împrospăta; să 
intensificăm amintirea, introducând câteva gesturi, câteva 
atitudini, costume, mobile, voci, totul va fi readus în stare de 
vibraţie şi Laurence va crede că scena de acum doisprezece ani 
s-a întâmplat acum un an, acum şase luni, acum două zile, 
acum o zi, acum o oră sau acum un minut. Să intensificăm 
amintirea mai mult şi ea va crede că acum se petrece 
evenimentul şi îl retrăieşte cu aceleaşi senzaţii. Şi, acum, să 
revenim la personajele noastre după această teorie poate 
plictisitoare, dar necesară pentru a înţelege ceea ce urmează. 

Laurence d'Ambrun l-a întâlnit pe Jean Temerarul în 
momentul în care ieşea din fortăreaţa Saint-Pol. Atunci s-a 
întâmplat un fenomen pe care Saitano nu l-a prevăzut. Laurence 
devenise Jehanne din strada Îndurării. Vederea lui Jean 
Temerarul condusese la înlăturarea... lui Jehanne şi reînvierea 
lui Laurence. Totuşi, fie din cauza unor substanţe toxice, a unui 
amestec de stupefiante şi revulsive, fie prin acţiunea directă 
asupra creierului sau printr-o practică vrăjitorească, Saitano a 
acţionat atât de puternic asupra memoriei bietei femei încât, 
câteva momente mai târziu ea nu se mai putu gândi la fostul ei 
iubit, tatăl copilului ei, adică al lui Roselys. 

Mersese pe străzi pe care le cunoştea şi ajunsese în strada 
Îndurării, şi, deşi nu o văzuse niciodată, ea recunoscu această 
stradă ca pe una familiară. Ajunsese la o casă, evident 
necunoscută, şi-şi spuse: ciudat, cum am ajuns să fiu atât de 


obosită. Noroc că am ajuns acasă. Şi intră în acea casă fără să 
ezite, urcă la mansardă, scoase o cheie din buzunarul şorţului, 
deschise şi intră. Făcuse totul mecanic de parcă ar fi făcut 
aceste gesturi de mii de ori înainte. Apoi aruncase câteva priviri 
nehotărâte asupra mobilei sărăcăcioase şi avusese un gest de 
neîncredere. Pentru o clipă, instinctul de lux artistic pe care îl 
acumulase prin educaţie se luptă cu sugestiile memoriei 
artificiale. Adică, avu loc o luptă rapidă între Laurence d'Ambrun 
şi Jehanne - Indurarea... Ultima câştigase. 

In acea zi, Laurence făcu ceea ce Saitano îşi imaginase că 
trebuie să facă o femeie de condiţia Johannei: spălă vesela şi 
lenjeria, făcu curăţenie în bucătărie. Când nu mai avu ce face, 
căută un obiect. Ce anume? Nu ştia. Işi apăsă cu mâna fruntea. 

— Asta era! Cartea mea de rugăciuni! Vreau să citesc. 
Cartea ei de rugăciuni! Era o sărmană femeie, de unde să aibă 
carte de rugăciuni! Laurence era cea care încerca, în 
subconştient, să se trezească. incepu să ridă. 

— Ce idee! nici nu ştiu să citesc! Şi de unde să fi avut eu o 
carte de rugăciuni! Şi, totuşi, o văd, cu coperţile din lemn, cu 
încuietorile din argint şi cu paginile ei atât de frumos scrise... 
Dar, de fapt, unde am văzut eu această carte de rugăciuni. Bine, 
fie. Am văzut-o eu într-o casă bogată, undeva la vreo doamnă. 
Aici nu e, aşa că nu-i decât o simplă amintire. Acest cuvânt, 
spus inconştient, era teribil: Da, era o simplă amintire... 

Seara, Laurence fu cuprinsă de nelinişte. O tristeţe 
ucigătoare şi, apoi, o revoltă împotriva a tot ceea ce urma să 
facă. Nu vroia. In ea, Jehanne îşi amintea de ceea ce avea de 
făcut în fiecare seară. In ea, Laurence se indigna că a făcut 
acele lucruri. Incă o dată, Laurence a fost învinsă. 

Cu suspine de nelinişte, de ruşine, cu lacrimi fierbinţi, cu 
ezitări nesfârşite, gata-gata să renunţe, Jehanne se hotărî şi 
deschise o ladă. Câteva clipe bune rămase cu ochi aţintiţi 
asupra lucrurilor pe care le vedea. Apoi îşi spuse: e timpul să mă 
îmbrac, să mă fac frumoasă. In ladă se aflau: un mantou cu 
guler răsfrânt, o diademă, un costum de blană de hermină şi o 
centură de argint. Tot ceea ce era mai atrăgător la o fată de 
plăceri. Laurence se aşeză în faţa unei oglinzi din metal polizat 
şi începu să-şi aranjeze coafura. Avea părul alb, de un alb 
strălucitor, ca zăpada curată. Numai părul îmbătrânise. Pe 
chipul ei, această podoabă nu era decât o nouă înfăţişare a 


tinereţii. Se grăbi să se îmbrace, îţi puse centura, îţi puse câteva 
pene la pălărie, cu o dexteritate care trăda o veche obişnuinţă, 
îşi coloră buzele cu carmin, accentuându-le frumuseţea în 
contururi precise; îşi aranja genele şi îşi îmbujora obrajii cu o 
cremă pe care o găsise în ladă. Ei bine, în ciuda acestei dichiseli 
vulgare nu reuşi, totuşi, să distrugă armonioasa frumuseţe a 
chipului ei şi nici aerul acela de inocenţă şi candoare, care îi 
dădea un farmec aparte. 

leşi din odaia de la mansardă, cobori scara aceea mizerabilă 
şi ajunsese în stradă, în Strada Indurării, unde se aflau câteva 
fete de joasă condiţie care tocmai ademeneau un soldat. Când o 
văzură pe Laurence rămaseră uimite şi apoi începură să o 
insulte: 

— Cine-i asta? N-am mai văzut-o! 

— De unde a ieşit? Ce, vrea să facă strada aici? Nu vedeţi ce 
bine-i îmbrăcată, cu lucruri scumpe şi cu centură de argint, cu 
haină de hermină! Nu-i este ruşine! 

— Asta-i cu siguranţă una din alea din Valea Dragostei. 
Netrebnica, vine să ne ia pâinea de la gură! Unde o fi 
jandarmul? 

— În Valea Dragostei cu tine, nu aici! 

Înfierbântate, o  încercuiră devenind din ce în ce mai 
amenințătoare. Atunci, Laurence, pierdută, le spuse: 

— Dar eu sunt Jehanne, nu mă mai recunoaşteţi? 

— Afară, pleacă de aici, urlau fetele. Du-te în Valea 
Dragostei, întinde-o! 

Îşi scoseseră ghearele aşa că Laurence nu avu încotro şi 
plecă. Unde? Nici ea nu ştia. In urma ei fetele gesticulau vulgar 
şi urlau. Deîndată ce noua venită plecase, se potoliră. Deci nu 
erau chiar aşa de rele. 

Curând Laurence nu le mai auzi insultele. Părăsise Strada 
Îndurării şi era frământată de un gând. „Deci, Strada Îndurării 
nu-i strada mea, nu locuiesc acolo. Deci nu mă pot întoarce 
acasă. Atunci unde? Ele spuneau să merg în Valea Dragostei. 
Dar de ce acolo şi nu în altă parte”. 

Atunci se produse un fenomen care scăpase până şi 
perspicacităţii lui Saitano: în afara ambianţei şi amintirilor 
impuse de vrăjitor, spiritul lui Laurence devenea o epavă, care 
se lăsa în voia sorții. | s-a strigat; du-te în Valea Dragostei! Ea 
s-a îndreptat spre Valea Dragostei. Numai că nu ştia drumul, aşa 


că se adresă unui sergent de stradă care puse mare preţ pe 
această frumoasă fată ce nu se sfia să întrebe de un astfel de 
loc chiar o persoană din autoritatea de ordine. Fata se afla în 
stare de nesupunere căci purta însemnele meseriei ei în locuri în 
care nu se putea practica această meserie. 

Agentul autorităţii, forţei, moralei, virtuţii, onestităţii, al 
tuturor atribuţiilor unei societăţi, acest tânăr chipeş rămase 
perplex în faţa unei astfel de întrebări. De aceea, îşi spuse: 
datoria mea este să arestez această vagabondă. Da, dar este 
atât de frumoasă! 

Fără să se mai gândească, se trezi mergând spre Valea 
Dragostei, spunându-şi: mă întreabă despre o stradă pe care ea 
o cunoaşte mai bine decât mine. E un fel de a-mi arăta că a 
înţeles dorinţa mea. Aşa că omul ordinii cedă şi conduse 
delicventa. Sigur că, la capătul străzii, îşi va primi şi răsplata, îşi 
făcu el socoteala. 

Cum mergea lângă sergent, Laurence nu mai fu nici 
molestată, nici acostată de mulţime sau de alţi reprezentanţi ai 
ordinii publice. 

— Ei bine, frumoaso, asta este strada Valea Dragostei. Acum 
condu-mă la tine acasă. 

— La mine? Dar eu sunt Jehanne din strada Îndurării. 
Sergentul ridică din sprâncene a mirare şi, furios, îi strigă: 

— Indrăzneşti să-ţi baţi joc de mine? Să ştii, frumoaso, că 
nu-ţi merge! In tot Parisul noi suntem cu sutele, noi, oamenii de 
ordine, şi pot să te pun bine pentru totdeauna. 

— Ce doriţi de la mine, domnule? 

— Să mă duci la tine şi o prinse de braţ. Numai că imediat, 
cei din stradă începură să-l amenințe pe sergent şi, curând, 
acesta fu scos afară, înjurat şi umilit. 

„Bine, sunt pedepsit de pomană, îşi spuse el, o să vadă ea, 
vagabonda! Va plăti cu vârf şi îndesat!” 

Vagabonda o luă şi ea la fugă pe o stradă lăturalnică şi când 
nu mai putu să alerge se opri în faţa unei case. Era chiar casa 
Erminei Valencienne. Urcase pe treptele scării. Acolo o găsise 
Ermina. Când o văzu pe nefericită, când se uită la chipul ei, pe 
care se citea demnitate şi decenţă, Ermina nu se stăpâni să 
nu-şi pună o firească întrebare: ce-o fi cu fata asta? Aici nu-i 
Valea Dragostei şi, cu toate astea, ea e îmbrăcată ca cele de 
acolo. Ea ştia prea bine strada aceea, mult mai arătoasă, cu fete 


de lux. Fusese şi ea acolo. Cum ajunsese, asta este altceva. 
Acum reuşise să se smulgă din acea lume. Laurence plângea. 

— De unde eşti, unde locuieşti? 

— Nu am locuinţă, răspunse Laurence ezitând. „Am avut una 
în Strada Îndurării. Mă numesc Jehanne din Strada Îndurării Dar 
se pare că locuinţa aceea nu este a mea pentru că fetele de 
acolo m-au alungat în Valea Dragostei. Aici este Valea 
Dragostei? 

Ermina îşi dădu seama că necunoscuta nu avea unde locui şi 
că nu era ceea ce s-ar fi putut crede, judecând-o după veşminte. 
Ghici că-i o nefericită şi că nu practicase niciodată meseria de 
care ea, slavă domnului, reuşise să scape. Misterul acestei 
întâlniri îi stârni imaginaţia, restul îi dictă inima. 

— Ascultă, vrei să locuieşti cu mine, măcar câteva zile? 
Alături de camera mea este o altă cameră în care a locuit o 
prietenă de-a mea, Jacqueline, care a fost arestată acum trei zile 
şi, Dumnezeu ştie când va ieşi din închisoare. 

Laurence se lăsă condusă într-o cameră şi, ca niciodată, 
toată noaptea a dormit liniştită. Se simţea, parcă, protejată. 

A doua zi Ermina îi povesti oroarea pe care i-o provoacă 
Valea Dragostei şi-i spuse: 

— De şase luni eu şi Jacqueline am început să învăţăm să 
brodăm. E greu. Dar când voi şti bine, voi fi liberă şi-mi voi 
câştiga viaţa căci eu cunosc câteva doamne din nobilime sau 
negustorime care plătesc bine broderia. 

— Broderia? se miră Laurence. 

— Da, e o meserie care cere talent şi care nu-i la îndemâna 
unei fete sărmane ca mine. 

— Dar, ştii, cred că... nu sunt sigură... eu ştiu să brodez. 

— Ei bine, trebuie să-ţi spun că nu sunt deloc mirată. Şi dacă 
mi-ai fi spus că ştii să scrii şi să citeşti te-aş fi crezut. Cine te 
vede şi cine te aude îşi dă seama că eşti din nobilime. 

— Eu, se sperie Laurence şi începu să râdă. Dar îţi repet, eu 
sunt Jehanne din Strada Indurării. Ermina se bucură mult când 
află că necunoscuta ştie să brodeze. Din acel moment, cele 
două trăiră câteva zile o viaţă nouă. Să-şi fi dat seama Laurence 
că o fată, cândva a pierzaniei, îi oferise ospitalitatea? Greu de 
spus. Ermina profită pentru a scăpa de sclavia existenţei sale. 
De a doua zi, noua venită începu să brodeze, iar Ermina ştiu ce 
trebuie făcut pentru a asigura cele de care aveau nevoie. 


Eşarfele, herminele, lenjeria din casele mari cereau din belşug 
broderia. 


III. Mortul îşi caută locul 


Deci, cavalerul Passavant intră în camera Erminei care plecă 
imediat să facă cumpărături. Luase galbenul de aur pe care îl 
păstrase atâta timp dintr-un frumos sentiment de recunoştinţă. 

Cavalerul, hămesit de foame nu avu puterea să se opună 
acestui sacrificiu. Rămase cu femeia pe care Ermina o chemase 
din camera de alături, cea care, în mod ciudat, purta numele 
unei străzi din cartierul rău famat: Jehanne Îndurarea. 

— Fiţi bine venit, domnule, îi spuse ea lui Passavant, când 
intrase în camera Erminei. Prietena mea mi-a povestit frumoasa 
întâmplare cu galbenul de aur şi încăierarea care a urmat. Fără 
să vă fi cunoscut, v-am admirat. _ 

Cavalerul rămase împietrit, fără să scoată o vorbă. In sfârşit, 
după un timp reuşi să-şi revină. 

„Jehanne îndurarea... un nume de nefericită pierdută”. Ştiu 
destul despre acea stradă... Nu, femeia asta nu poate să se 
numească astfel. , 

Atitudinea femeii, vorbele şi felul în care vorbea trădau la 
Jehanne obişnuinţa unei demnități care nu se potrivea deloc cu 
numele străzii. Numai aşa îşi putu explica Passavant stupoarea 
pe care i-o provocase vederea acelei fiinţe. Imediat avu cheia 
acestei enigme. 

— Dar... dar eu cunosc numele dumneavoastră. Nu este cel 
pe care mi-l spuneţi! 

— Numele meu? se miră Laurence d'Ambrun. 

Cavalerul se frământa. Intreaga lui copilărie o regăsea în 
apele limpezi ale acelor ochi care-l priveau. Da, a recunoscut-o 
în ciuda părului ei alb. Nu, nu era nicio îndoială că ea era: ochii, 
privirea, surâsul, gesturile, totul a recunoscut. Numai costumul 
era altul. De ce oare îşi luase acest nume fals şi de ce se 
ascunde? Şi, mai ales, de ce nu mă recunoaşte? Sau de ce se 
face că nu mă recunoaşte? , 

Se apropie de Jehanne, îi luă mâinile, o privi în ochi şi strigă: 

— Laurence! Dumneata pe care eu o consideram sora mea, 
Laurence! Laurence d'Ambrun, uită-te la cel care îţi vorbeşte. 
Sunt eu, Hardy! Adu-ţi aminte, Hardy de Passavant! 


Laurence scutură încăpăţânată din cap. În acelaşi timp 
începu să tremure şi pe chipul ei apăru umbra care îi trăda 
neputinta de a mărturisi. Ar fi preferat moartea decât să 
recunoască ştiind, probabil, că mărturisirea ar putea-o costa 
chiar mai mult decât viaţa. Spiritul lui Saitano era în fiinţa ei. Tot 
ceea ce ţinea de Laurence fusese înlăturat. 

In faţa acelor gesturi de negare, Passavant se pierdu, nervii 
nu-l mai ţinură, nu putea să mai înţeleagă nimic din atitudinea 
celei pe care o regăsise. El nu se îndoia că este Laurence. 

— Dar dumneata eşti Laurence, strigă el din nou. Ai locuit în 
casa mea, casa Passavant. Nu-ţi aduci aminte de mama mea 
care te-a adus în casă? Nu mă recunoşti, pe mine care ţi-am fost 
ca un frate? 

— Eu sunt Jehanne, reluă ea, Jehanne îndurarea. 

— Ah, se înroşi cavalerul de mânie. Şi fiica dumitale, fiica 
dumitale care trăieşte, înţelegi! Fiica dumitale pe care o voi 
revedea curând, mi s-a promis că o voi revedea, şi pe care am 
să ţi-o aduc! Roselys! Cu Roselys am copilărit! 

Când auzi numele lui Roselys, Laurence păru că a fost lovită 
de un trăsnet. Braţele şi le ridică spre cer şi pe chipul ei se citiră 
chinurile unui imens efort de a se elibera de ceva. Cu glasul 
stins, sugrumată, spuse: 

— Roselys? Ce nume.-i ăsta? Fata mea? Eu nu am nicio fată! 

— Roselys! repetă Passavant aproape răcnind de disperare. 

— Nu există nicio Roselys! 

Passavant făcu un pas înapoi, o privi atent şi căzu din nou în 
uimirea inexplicabilă cu care o contemplase la început. Dar, 
acum îşi spuse: ce asemănare extraordinară! Aş fi jurat că... dar 
văd că nu-i ea! 

In acea clipă, Ermina Valencienne intră în cameră şi aşeză pe 
o măsuţă un talger. Bineînţeles că nu avea o faţă de masă. 
Singurul obiect necesar era cuțitul, de fapt un briceag care se 
închidea şi, apoi, se putea pune în buzunar pentru a servi în tot 
felul de împrejurări, inclusiv pentru a... cresta pielea cuiva. 
Passavant, aflat încă sub impresia întâlnirii cu cea pe care o 
credea Laurence, nu reacţiona în niciun fel. Se aşeză liniştit la 
masă, Ermina îl servi, îi puse într-o cană vin şi mâncând, nu o 
pierdu din priviri pe Jehanne care îşi recăpătase liniştea sau, mai 
degrabă, indiferența. După ce mâncă bine, se ridică şi spuse: 


— Adio, şi-ţi mulţumesc. Ai cheltuit pentru mine şi ultimul 
bănuţ. Nu am să uit! 

Era emoţionat, dar cum nu-i plăcea să-şi trădeze emoţiile, se 
stăpâni cât putu. Ermina încercă să-l oprească. 

— Dar mi-aţi spus că nu aveţi unde să înnoptaţi! 

— E adevărat, cel puţin pentru seara asta. 

— AŞ putea să merg la prietena mea, Jehanne, şi să vă las 
aici... Ştiu, nu sunt demnă de a oferi ospitalitate unui cavaler ca 
dumneavoastră, dar... 

Passavant o luă de mâini şi, apoi, o sărută pe obraji. 

— Eşti demnă să oferi ospitalitate şi unui prinţ, iar eu nu sunt 
decât un biet amărât. Nu vreau ca mâine dimineaţă să se spună 
că din locuinţa Erminei Valencienne a ieşit un bărbat. 

Ermina lăsă capul în jos şi fu tare bucuroasă să constate că 
este tratată nu ca o fată de plăceri, ci ca o doamnă a cărei 
reputaţie trebuie menajată. Avea, deci o reputaţie? Nu era, deci, 
o fată pierdută? Tânărul cavaler găsise cu cale să o flateze în 
modul cel mai plăcut. Il auzi din nou: 

— Adio, deci. Am să te mai văd, fii sigură. Aruncând o ultimă 
privire spre Jehanne, făcu un semn Erminei şi ieşi. Passavant 
auzi cum bat clopotele de ora unsprezece din noapte. 

Cavalerul mărturisise că nu este prinţ, dar Ermina îl tratase 
cum se cuvine. Cumpărase tot ce era mai rafinat. Mai ales vinul i 
se păru lui Passavant mai bun decât cel pe care îl băuse la 
Thibaud şi despre care Gringonneur pretindea că-i rezervat 
numai regelui. Melancolia îl părăsise. Ajuns în stradă se întrebă 
de ce hălăduieşte şi nu se duce la hanul „La scroafa 
spânzurată”. 

— Drace, ce tot vreau? Acum am aflat încă un lucru. În 
fiecare zi învăţ câte ceva. De exemplu, ştiu că o ulcică de vin 
bun este un remediu pentru o idee neagră. Nu trebuie să uit 
asta! Dacă nu o găsesc pe Roselys, am să mă cherchelesc ca 
Gringonneur şi totul se va aranja. Ce simplu! 

In timp ce-şi făcu astfel de socoteli, nu departe de el, pe 
strada Feves, Saitano îşi termina ultimele pregătiri pentru 
experienţa pe care o pusese la cale: aceeaşi experienţă care 
eşuase cândva pentru că - cine a citit povestea din „leşirea din 
moarte” ştie - copilul pe care îl ştia mort se ridicase de pe masa 
de operaţie. 


Vrăjitorul era neliniştit şi acum. Oricâtă repulsie ne-ar 
produce acest personaj, trebuie spus încă odată că Saitano era 
în căutarea absolutului: elixirul vieţii sau Marea Operă, cum o 
numea el. Experienţa trebuia să-i probeze că un cadavru poate 
să reînvie în anumite condiţii. Acesta era punctul final al 
descoperirii lui. Furase un document de la un alt savant, Nicolas 
Flamel, în care se spunea că poţi readuce la viaţă un cadavru de 
adolescent dacă îi infuzezi sânge luat din venele a trei 
adolescenţi vii. 

In casa lui îi avea din nou pe Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon. 

Vrăjitorul se obosea şi se necăjea într-un du-te-vino nervos. Îi 
trebuiau, deci, un mort şi trei adolescenţi vii. Or, chiar dacă 
putea fi socotit Brancaillon ceva mai mult decât o persoană, 
Saitano nu-i avea decât pe aceştia. Trebuia ca unul dintre ei să 
fie... mortul, ceea ce Hardy de Passavant fusese cândva. 
Trebuia deci, să se mulţumească numai cu... doi vii. 

„Mort fără vărsare de sânge, asta era încă o condiţie. Ei bine, 
o singură picătură din otrava asta este suficientă. Da, dar tot 
nu-i de ajuns. La carte se spune că este nevoie de sângele a trei 
adolescenţi vii, şi dacă omor unul, îmi mai rămân numai doi. De 
ce trei şi nu doi? Nu s-o fi înşelat Flamel? îşi reluă plimbarea 
nervoasă. Să mai aştepte? Dar dacă ăştia trei scapă şi fug? Şi, 
pe deasupra, nu sunt adolescenţi. Da, dar eu i-am transformat.” 
Se adresă celor trei: 

— Tu câţi ani ai? 

— Paisprezece ani, răspunse Bruscaille căruia îi clănţăneau 
dinţii de groază. 

— Şi tu? Spune drept, tu câţi ani ai? 

— Cincisprezece, zise Bragaille. 

— Şi tu? 

— Şaisprezece, răspunse Brancaillon delirând. 

Erau acolo toţi trei. Transformarea pe care o realizase 
vrăjitorul cu Laurence d'Ambrun o încercase şi cu Brancaillon, 
Bragaille şi Bruscaille. Cu ajutorul amintirilor supraexcitate îi 
dăduse cu doisprezece ani în urmă. Senzaţiile pe care le 
avuseseră în noaptea în care Passavant îi „tratase” îi încercau şi 
acum. Nu mai spuneau: suntem bărbaţi. Spuneau: dacă eram 
mai tari, dacă am fi fost bărbaţi! 


— Sunt copii, repeta Saitano, pentru că totul din ei a revenit 
la vârsta adolescenţei. De ce să facă excepţie tocmai sângele? 
Au sânge de adolescent. Gata; asta era! Am găsit! 

Neliniştea care-l cuprinsese îl zgâlţâia puternic. Ar fi avut de 
gând să nu dea înapoi pentru că esenţial pentru un jucător nu 
este să câştige ci să păstreze iluzia că va câştiga. Saitano se 
hotărâse. În joc erau vieţile celor trei diavoli ferecaţi din nou, ca 
acum doisprezece ani, în scaunele de stejar. Spre ora 
unsprezece şi jumătate, Saitano se apropie de aceştia şi-i 
examina din nou. 

— Care dintre ei va fi copilul care va muri fără vărsare de 
sânge? 

Îi cercetă cu o atenţie lugubră şi, într-un timp, puse degetul 
lui scheletic pe fruntea lui Brancaillon. Acesta urlă ca o fiară. El 
nu ştia ce punea la cale Saitano, dar îşi dădea, însă, seama că 
era predestinat unui sacrificiu monstruos. Ceilalţi doi priveau 
îngroziţi, fără să scoată o vorbă. Numai ochii le ardeau. 

— La miezul nopţii începem, spuse Saitano. Cei trei începură 
din nou să urle. Ce trebuia să înceapă la miezul nopţii? Se 
zbăteau neputincioşi încercând să scape de strânsoarea 
frânghiilor cu care erau legaţi de scaunele grele de stejar. Se 
deschise o uşă şi, din prag, o femeie spuse: 

— Nu auzi că bate cineva la uşă? Saitano se frământă fără 
încetare. 

— Linişte, sau încep chiar acum! strigă el. Cei trei tăcură. Nu 
se mai auzeau decât bătăile în uşă. 

— Cine-i acolo? întrebă Saitano. Câţi sunt? Geraude ridică 
din umeri: 

— Nu-i decât unul, un tânăr de pe stradă. Are spadă. 

— Eşti sigură că-i singur? Cine-i? Nu cumva este o capcană a 
jandarmului. Linişte, v-am spus. Cine vine aici, la Saitano, la 
miezul nopţii! 

Saitano traversă în grabă cele trei încăperi, ajunse la uşă şi o 
întredeschise. În întuneric nu putu distinge prea bine silueta 
celui care continua să bată violent. 

— Cine eşti? Întinde-o de aici. 

— Nu! Cum să plec când aici am eu de lucru! Deschide! 

— Pleacă! îţi spun. Saitano fusese surprins de vocea celui 
care insista. Ştii dumneata unde te afli? Ştii că în curând va fi 
miezul nopţii şi, la acest ceas, în casa lui Saitano nu intră cei vii? 


— A lui Satan, vrei să spui. Mort sau viu voi intra. Ne 
cunoaştem, maestre. Este a treia oară când Hardy de Passavant 
îţi trece pragul. 

— Hardy de Passavant?! 

— Ei, da! S-ar părea că am un nume magic, care deschide 
uşile... 

Cavalerul râdea. Dacă ar fi citit în sufletul lui Saitano n-ar 
mai fi râs. Saitano deschise zăvoarele şi acestea căzură cu un 
zgomot înfiorător. 

„Ce întâmplare! Puterea nevăzută mi l-a adus pe acest om 
ca să-mi pot împlini Marea Operă! Altfel de ce-ar fi venit aici? 
Păcat, îl păstram pentru răzbunarea mea! El l-a lovit pe Jean 
Temerarul. Dar aici nu Hardy de Passavant a intrat, ci mortul pe 
care îl aşteptau cei trei vii.” 

— Intră! viteazul meu tovarăş, şi, bucuros, îi făcu semn lui 
Hardy. 

Passavant intră în prima sală unde Geraude aşeza pe o masă 
un flacon. În urma lui, Saitano încuie uşa cu grijă. 

— la spune, maestre Saitano, damnaţii care se prezintă ia 
casa frăţiorului dumitale Satanas, trebuie să aştepte tot atât de 
mult la uşă, ca şi mine? M-aş mira să nu-şi piardă răbdarea, cum 
mă mir că iadul ar fi tot la fel de bine baricadat precum este 
casa dumitale. 

— Aici totul e făcut să fie suficient pentru a mă apăra, 
cavalere. 

— Te temi, cumva, de tâlhari? 

— Nu, cavalere, mă tem de morţii care ar putea să intre aici, 
fără voia mea. 

— Ah, pe Dumnezeul meu, eu sunt viu, ţi-o jur! 

— Cine ştie! spuse rece Saitano. 

Hardy de Passavant simţi cum tremură din cap până în 
picioare, dar depăşi destul de repede această slăbiciune. 

— Aşa cum ţi-am spus, mort sau viu vreau să-ţi cer socoteală 
pentru nişte minciuni. 

Saitano se înclină şi gura i se strâmbă într-un surâs cinic. 

— Faceţi-mi onoarea şi vă aşezaţi, cavalere, sunt al 
dumneavoastră în câteva clipe... am de terminat o mică... 
operaţie... în timpul căreia eram când aţi apărut şi, ca să fiu 
sincer, m-aţi deranjat. 


Passavant luă loc într-un fotoliu, scoase sabia şi o aşeza pe 
genunchi. Apoi, îi strigă lui Saitano: 

— Nu-ţi face griji, vezi-ţi de treabă! Mă simt bine şi cred că 
voi rămâne aici toată noaptea. 

— Da, răspunse Saitano, şi dispăru. Ajunse în sala unde 
aşteptau îngroziţi cei trei, deschise cu grabă un dulap de unde 
luă un tifon pe care îl îmbibă cu un lichid incolor, având grijă să 
nu respire în timp ce făcea această operaţie. Vâri tifonul sub 
haină şi se întoarse la Passavant. 

— Tu eşti vrăjitor? întrebă Hardy. 

— Da, domnule, răspunse Saitano şi se aşeză, lângă acesta, 
pe scaun. 

— Atunci, de ce dracu îţi ţii capul dat pe spate? S-ar zice că 
mantoul pe care îl porţi îţi provoacă teamă. Dar, asta nu are 
importanţă. Dacă zici că eşti vrăjitor înseamnă că ştii şi ce mă 
aduce aici. 

— Nu-i prea greu să presupun. Veniţi de la castelul ducelui 
de Orleans şi vreţi să-mi cereţi socoteala pentru anumite 
minciuni. Pentru mine e clar. Aţi aflat că Roselys a fost salvată 
de ducesa Valentina de Milano şi nu de către regină şi, mai ales, 
aţi aflat că Roselys trăieşte. 

Pe chipul lui Passavant apăru surâsul acela cinic. 

— De ce ai minţit? 

— Pentru că, atunci, eu aveam interes să vă mint crezând 
că... trăiai şi perseverai să trăieşti, termină în gând Saitano. 

Passavant se frământă şi mai tare când, inspirând adânc, 
simţi ceea ce el numea parfumul ororii. _ 

— Ah, deci m-ai crezut viu! Şi pentru asta ai minţit? In seara 
asta n-o să mai minţi... deci... 

— Mi-am dat seama când am văzut cine sunteţi, domnule 
cavaler. 

— Şi, mă rog, cine sunt? 

— Eu îndrăznesc să spun că dumneavoastră sunteţi... 
mortul, răspunse Saitano cu un calm suveran. Dumneavoastră 
sunteţi mortul pe care îl aşteptau cu nerăbdare cei trei vii. 

De data asta Passavant simţi cum sentimentul de teroare 
care îl încercase la intrare era înlocuit de o furie fără margini. 

— Saitano, te-am iertat pentru că ai vrut să mă tai ca pe o 
găină, pe masa ta blestemată, dar pentru minciună, ai să mi-o 
plăteşti. 


Saitano nu-l pierdu din vedere pe Passavant, îi urmărea 
fiecare mişcare. 

— Sunt vinovat, spuse el. Trebuie să plătesc, e drept, dar 
cum? 

— Să te omor, îşi continuă cavalerul gândul cu glas tare, ar fi 
să-ţi acord prea multă onoare în această clipă. Acum, pentru că 
ştiu că Roselys trăieşte, am curajul să iau hotărâri mai aspre: îţi 
voi tăia urechile! 

In clipa următoare Passavant făcu câţiva paşi spre vrăjitor cu 
intenţia evidentă de a-şi pune planul în aplicare dar Saitano se 
aruncă asupra lui. 

— Zău că aşa îmi place mai mult de tine. Cel puţin nu am 
remuşcări, se amuză Passavant. 

Vrăjitorul i se agăţase de gât, iar Passavant începu să 
strângă în braţe trupul lui scheletic pentru a scăpa de nebun. 
Ciudat, simţi cum îl părăsesc puterile, că nu-l mai ţin picioarele, 
un abur negru i se aşezase pe ochi iar fruntea îi fu inundată cu o 
transpiraţie rece. Saitano nu făcuse niciun gest de apărare. 
Chiar se lăsase zdrobit de strânsoarea lui Passavant. Nu-l 
preocupa decât să-i aplice acestuia, peste gură, un tifon 
puternic mirositor. In câteva secunde Passavant simţi că-l lasă 
de tot puterile şi că pică în hău. 

Se lăsă într-un fotoliu şi nu mai ştiu nimic. Un somn greu, de 
plumb, îl doborâse. La rândul lui, Saitano, lac de sudoare, 
încercă să-şi recapete echilibrul. Ochii îi ardeau. 

— Geraude, vino repede şi ajută-mă! 

EI îl prinse pe Passavant pe sub braţe, iar Geraude îl luă de 
picioare şi, curând mortul fu aşezat pe masa de marmură. 

— De dormit, mai doarme cam o oră spuse Saitano. Am 
destul timp pentru ce vreau eu. 

Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon văzuseră totul şi chiar 
recunoscuseră pe Passavant. Erau şi mai pierduţi şi mai torturați 
de groază. 

— Hei, ce tot vă văicăriţi acolo? Nu sunteţi mulţumiţi? Hai, 
voinicilor, încetaţi odată! Acum am tot ce-mi trebuie, înţelegeţi? 
Chiar şi mortul îl am acum! 

In clipa aceea urletele lor acoperiră totul. Saitano începu, 
totuşi, să-l dezbrace pe cavaler pentru a-l pregăti pentru 
operaţie. 


IV. „Acta gestaque” 


Acesta este titlul unei cronici, al unei cronici vechi la care a 
trebuit să facem apel pentru a vedea ce se întâmpla în Paris, în 
momentul în care Saitano îşi pregătea pacientul. 

La Saint-Pol, Major, dinele lui Odette, care după cum ne 
amintim fusese, încuiat într-o cameră cu minunatele plăcinte 
pregătite de patiserul palatului, părea să rămână un animal 
obişnuit care a mâncat prea mult. Era un exemplar superb al 
rasei lui şi pictorul Gringonneur, care îi dăduse numele, chiar îşi 
propusese să-i facă portretul. Acest câine de lux avea defectul 
de a fi gurmand, era cum se spune în popor un Flămânzilă. De 
fapt, tocmai din cauza acestei pofte de mâncare se găsea Major 
încuiat. Când simţi mândrul animal că i s-a luat libertatea, 
începu să se zbată, să latre, să urle, trânti rafturile cu atâtea 
bunătăţi de patiserie pregătite de fapt pentru personalul 
castelului, într-un cuvânt tăcu un tărăboi de nedescris. Dar, 
dintr-o dată, tot acest vacarm încetă. Major se culcă, renunțând 
să mai insiste. De altfel, nici nu se mai putea mişca de cât 
mâncase. Când se trezi, găsi uşa deschisă şi ieşi în grădină. Era 
ora la care Honore de Champdivers ar fi trebuit să-i dea să 
mănânce aşa că, din reflex, se duse în apartamentul lui Odette. 
Cum nu-i era foame se culcă la picioarele acesteia. Aflată într-un 
fotoliu, tânăra se lăsase în voia reveriei. Din când în când 
suspina. Se vedea că era tristă. Nu, nu din cauza regelui 
Charles, bietul rege nebun pe care îl apucase din nou criza. Nu 
se gândea nici măcar la Jean Temerarul. Acum ştia că acest om 
este tatăl ei. Nici din cauza lui Passavant, deşi nu-i ieşea o clipă 
din sufletul ei chinuit. Nici din cauza reginei. Care, acum, pentru 
ea, era o mare ameninţare. 

Nu se gândea decât la Honore de Champdivers şi la 
guvernanta ei Margentine. Îi iubise şi îi respectase pe amândoi 
cu toată tandreţea unui copil. Acum, când nu-i mai avea, totul i 
se părea pierdut. Dispăruţi? Regele aşa spusese. Dar durerea pe 
care o simţea îi spunea că realitatea era mult mai teribilă: 
Champdivers şi Margentine erau morţi. În această clipă, Odette 
văzu câinele şi începu să-l mângâie: şi, totuşi, tu i-ai apărat, nu-i 
aşa? întrebă ea bietul animal. 

In chiar momentul acela dar într-un alt loc din palatul 
Saint-Pol, regina Isabela îi spunea tigroaicei sale, Imperia: 


— Tu ai să mă răzbuni! 

Regina era veselă. O veselie care nu părea să-i liniştească pe 
servitorii ei căci, în palat, se aşternuse o linişte ciudată. 
Bois-Redon, marele favorit al reginei fusese de două ori tentat 
să intre în sala în care regina se amuza cu planurile ei, cu 
tigroaica ei, dar îşi aducea aminte că, în astfel de momente, nu 
era primit cu bucurie. Aşa că, regina îşi petrecu ziua cu Imperia, 
iar noaptea trecu fără niciun incident. Era noaptea pe care 
Passavant şi-o petrecuse pe platoul Voliard, sub ploaie, 
aşteptând să poată intra în castelul ducelui de Orleans. 

A doua zi, Isabela de Bavaria, încă şi mai veselă şi mai 
hotărâtă anunţă că peste câteva zile va avea loc la palat o nouă 
sărbătoare la care, cum spunea ea celor de faţă, va invita tot ce 
este tânăr şi grațios. 

— Nu vreau să am în jurul meu figuri morocănoase sau 
urâte. Aici este regatul frumuseţii, este capitala dragostei, 
palatul bucuriei. 

Ştirea a fost întâmpinată cu satisfacţie. Spre stupefacţia 
celor din anturajul ei care începuseră să o laude pentru această 
hotărâre, regina ceru să rămână singură. Toată lumea înţelese 
încă o dată că ea, Isabela, este singura stăpână la Saint-Pol. In 
mai puţin de două minute, palatul reginei, plin de mulţime, 
animat de bucuria seratei anunţate, căzu brusc într-o linişte 
grea şi tristă. 

În mod obişnuit, Imperia era dusă în fiecare seară în cuşca 
mare de fier alături de alte sălbăticiuni, sau închisă într-o 
cameră special amenajată, lângă dormitorul reginei. Dar, în 
noaptea aceea, Isabela a vrut ca tigroaica să rămână în salonul 
ei. 

Era ora la care paznicul îi aducea animalului mâncarea de 
prânz. În salon intră Bois-Redon. 

— Majestate, soseşte paznicul cu porţia de carne pentru 
senioria sa Imperia. Căpitanul nu avea obiceiul să glumească cu 
regina. Această adresare pentru favorita reginei, tigroaica 
Imperia, o folosea în mod obişnuit. În spatele lui se afla un 
vlăjgan îmbrăcat în piei de sălbăticiuni, având într-o mână o 
furcă de fier, iar în cealaltă un paner plin cu hălci de carne. Era 
paznicul fiarelor. 

Imperia se ridicase şi, ademenită de mirosul de sânge, se 
îndrepta spre uşă. 


— Scoate imediat carnea de aici! ceru rece Isabela. 
Bois-Redon făcu un gest că a înţeles şi se întoarse spre paznic 
pentru a-l îndepărta dar acesta, aplecându-se în faţa reginei, 
spuse: 

— Majestate, dacă nu-i dăm acum să mănânce, nu se mai 
poate apropia nimeni de Imperia. 

Regina îl privi cu dispreţ. 

— Vrei să fii spânzurat? 

Paznicul se ridică, lăsă furca într-un colţ, se înclină şi ieşi. 

— Veţi avea nevoie curând de arma asta, spuse el şi regina îl 
aprobă. Sălbăticiunea mersese până la uşă, se întoarse şi acum 
se uita fioroasă la regină. 

— Sigur că da, vei prânzi nu-ți fie teamă, frumoasa mea. ŞI 
eu vreau asta. la, supără-te puţin! 

Tigroaica începu să bată aerul cu coada şi să ragă înfiorător. 

— În noaptea asta trebuie să-ţi fie foame... şi, cu lovituri de 
cravaşă, o trimise în sala special amenajată după care se aruncă 
în divan şi, cu ochii fixaţi în plafon, începu să viseze. Toată ziua 
a ascultat răgetele fiarei. 

Seara, cam la ceasul la care Passavant intra în Paris, 
flămând ca şi Imperia, Isabela îl chemă pe Bois-Redon. Căpitanul 
era palid când intră în salon. Răgetele Imperiei se auzeau 
puternic dar nu asta îl neliniştea. Isabela se uită cu atenţie la el 
şi, cum îşi dădu seama că nu înţelege prea bine, îl întrebă: 

— S-a făcut? 

— Da, Majestate, răspunse surd căpitanul, nu a fost uşor dar, 
ce să o mai lungim, s-a făcut. Drumul este liber... drumul, 
repetă el încurcat, care duce la camera domnişoarei 
Champdivers: i 

Isabela îşi dădu seama că nu-i în apele lui. Il iscodi cu 
privirea până în sufletul lui de sălbăticiune, căci la nudul lui şi el, 
Bois-Redon, era un animal, unul fără complicaţii. Îşi dădea şi el 
seama dar, ce să facă, nu avea decât să se supună poruncilor 
reginei. E tot ce i se cerea. 

Isabela îşi puse braţele pe umerii lui robuşti. 

— Tremuri? Ţi-e frică Bois-Redon? 

— Da, mi-e frică, e adevărat! Niciodată nu mi-a fost atât de 
frică. 

Regina îl gratula cu un surâs. 

— Ţi-e frică de Imperia? 


— Nu, bolborosi căpitanul, şi dacă m-ar devora sub ochii 
dumneavoastră. Nu mi-e frică de moarte! 

— Atunci? Spune, vorbeşte, povesteşte tot ce te frământă. 
Nu are importanţă, te iert dinainte, orice mi-ai spune. 

Căpitanul o cercetă cu atenţie să vadă dacă este sinceră. 
Apoi şi mai pierdut decât înainte, zise: 

— Mi-e teamă de ceea ce vom face. E prea oribil! 

Se aplecă, lăsând capul spre pământ pentru a cere iertarea 
pe care i-o promisese dinainte şi pe care nu conta. Regina făcu 
un pas înapoi şi ceru: 

— Bine, atunci pleacă! 

— Majestate! 

— Pleacă, dacă ţi-e frică, pleacă şi să nu te mai văd niciodată 
în faţa ochilor! Te iert, nu te pedepsesc, nu te arunc în temnita 
de la Huidelonne care îţi inspiră atâta frică. Nici nu te alung din 
Paris. Atâta numai, să nu mai fii pe lângă mine. Pleacă! 

Vorbea fără să fie furioasă şi tocmai asta îl îngrozea pe 
Bois-Redon şi mai mult. 

De câte ori nu suportase el accesele de nervi ale reginei! Era 
obişnuit şi ştia că totul se termina cu o mângâiere, chiar şi când 
îl lovea, ca pe Imperia. Crezu că, acum, faptul că nu era 
furioasă, ar putea să-l socotească tot o mângâiere. 

Niciodată regina nu-i vorbise atât de rece, pe un ton care 
nu-i lăsa nicio speranţă. Il alunga. Nu o va mai revedea 
niciodată, deci. Asta i se păru o adevărată catastrofă. 

Bois-Redon nu mai îngenunche în faţa reginei, ca altădată, 
pentru a-şi cere iertare. Se înclină numai şi rămase aşa de parcă 
era încremenit. 

— Gata! Pleacă Bois-Redon! 

Se auzi un muget ca de animal care nu se lăsa doborât. 

— Ucideţi-mă! Decât să vă părăsesc, mai bine să mor. Să 
plec şi să nu vă mai văd. Este cu putinţă, Majestate, să vorbiţi 
cu atâta uşurinţă! Este cu putinţă să respir un alt aer decât cel 
din preajma Majestății Voastre? Aş putea trăi fără să vă văd? 
Mai bine să mi se scoată ochii sau să-mi smulgă inima din piept! 
Ce sunt eu, Majestate? Un gentilom a cărui viaţă a început în 
acea zi când aţi venit la Champagne şi m-aţi milostivit cu 
privirea dumneavoastră. De atunci nu sunt decât dinele 
dumneavoastră. Nu trăiesc decât aşa cum îmi îngăduiţi să 
trăiesc. Voi muri atunci când veţi porunci sau când veţi dori 


asta. Înţelegeţi-mă, Majestate, când nu-ţi mai place câinele îl 
omori, nu îl alungi. 

Uriaşul fu el însuşi surprins cât de mult putuse să vorbească. 
Era emoţionat, lăsa impresia că abia îşi stăpânea plânsul. Avea 
un amestec de uimire şi de durere pe care regina îl aprecie. De 
aceea îşi spuse în gând: ăsta este al meu, într-adevăr! Apoi, cu 
acelaşi ton cu care vorbise cu Imperia, spuse: 

— Bine, vei rămâne. Uriaşul suspină de bucurie. 

— Da, dar să nu te mai văd că te pierzi, că mai ai privirea 
aşa de speriată, că mai tresari! Nimic altceva decât supunere, 
aşa cum ai spus chiar tu. Nu ai spus tu că eu sunt totul pentru 
tine? Dacă eu mor, mori şi tu, nu-i aşa? 

— Da, Majestate. 

— Ei bine, dacă tânăra aceea mai rămâne în viaţă, eu îmi iau 
zilele. Nu vreau ca ea să fie prizoniera ducelui de Burgundia! Eu 
îl iubesc pe Jean de Burgundia, înţelegi? 

Bois-Redon nu fu surprins de declaraţia reginei. În fond, ce-l 
interesa pe el că ea iubeşte sau nu? El nu era decât un câine. 

— Majestate, reluă el cu o candoare imbecilă, dacă nu-i 
vorba decât să fie omorâtă domnişoara Champdivers... 

Cu un gest energic regina îl opri. 

— Idiotule, mâine toată lumea va şti că regina, nemernica de 
regină, a pus la cale uciderea îngerului de la Saint-Pol. Nu, eu nu 
sunt încă regina care să poată porunci moartea cuiva şi să ceară 
executarea sentinţei. Un accident, e altceva. O fiară sălbatică 
poate să scape din cuşcă şi să intre într-un apartament, înţelegi, 
asta se poate şi chiar s-a mai văzut. Dumnezeu e mare! 

Isabela tăcu. Il privea atent pe Bois-Redon, dar acesta sta 
nemişcat ceea ce o mulţumi pe regină. 

— Ce face regele? întrebă ea calm, schimbând aparent 
discuţia. 

— Regele nu va ieşi în noaptea asta din apartamentele lui. 
Se află pe mâinile a doi tămăduitori pe care i-a trimis Jean de 
Burgundia. 

Regina avu o tresărire uşoară. 

— Pierre Tosant şi Martin Lancelot au şi sosit? 

— Aceşti doi sihaştri sunt deja lângă Majestatea Sa, regele, 
spuse Bois-Redon mişcat de emoția care o încerca pe regină. Au 
şi început descântecele care vor dura toată noaptea. Mai mult 
nu pot să vă spun. 


— Bine, destul. Şi, acum, pleacă. Să fii pe aproape, să mă 
însoţeşti atunci când te voi chema. Ai grijă să fii bine înarmat! 

Bois-Redon avu un surâs de învingător şi aruncă o privire cu 
înţeles spre pumnal de parcă ar fi spus: nicio teamă! Apoi ieşi. 
Isabela rămase nemişcată, ascultând răgetele tigresei: parcă 
plângea de foame. Şi se mai gândea la ceva, la ceva care 
însemna mai mult decât Bois-Redon, Jean Temerarul, Odette sau 
regele. Se gândea la tânărul acela din pădurea Vincenne, viteaz 
şi puternic, care o scăpase din mina tâlharilor. 

Passavant nu era, deci, mort! Mai mult, cutezase să se aşeze 
între ea şi Odette. Începu să se frământe şi furia împotriva lui 
Passavant începu să crească. Dacă nu era el, Odette nu ar fi 
rezistat atacului oamenilor ducelui. 

— Dacă ar fi al meu, ce n-aş putea eu face! Ar putea să mă 
răzbune împotriva lui Jean Temerarul. M-ar răzbuna şi împotriva 
acestui... nebun mizerabil! împotriva intrigantei, a ducelui de 
Berry care, din umbră, conspiră şi-mi vrea pierzania, împotriva 
ducelui de Bourbon care, cu bunăvoința lui, mă insultă. Dacă 
Passavant ar fi omul meu! îşi mai spuse furată de visuri. 

Nu mai suportă singurătatea. Îl chemă pe Bois-Redon şi-i 
dădu câteva ordine. Acesta plecă. Ştia ce are de făcut: când i se 
va da drumul tigresei, în calea ei să nu găsească nicio fiinţă. 
După un sfert de oră, Bois-Redon reveni şi, cum anunţase că 
intrarea în dormitor era liberă (fără îndoială, prin trădare) 
anunţă acum că liber este şi drumul care ducea până acolo. 

— Bine. Acum ieşi! Când vei vedea că apar, mă vei urma la 
distanţă. Să fii gata pentru orice. 

— Cum să mergeţi singură! 

— leşi! ţi-am poruncit. Singură... Da. Fii gata. Nu împotriva 
Imperiei care nu-i decât o tigroaică şi-i pot face faţă, ci 
împotriva oamenilor, dacă vom întâlni oameni în calea noastră. 
Şi începu să-şi facă ultimele pregătiri de luptă: aruncă din 
veşminte tot ce putea să o împiedice sau de care să se agate 
fiara şi rămase îmbrăcată ca într-o platoşă, ca şi paznicul 
fiarelor. Luă furca pe care acesta o lăsase. Era mai frumoasă 
decât zeiţa Diana şi mai gravă decât Hercule. Deschise uşa. 
Dintr-o săritură, Imperia ajunse în mijlocul salonului. Fără să 
aştepte, fără să o prevină, fără să-i vorbească, îmblânzitoarea 
se îndreptă spre fiară, cu furca întinsă. Imperia se retrase într-un 
colţ şi se ridică furioasă în două picioare. Pentru o clipă 


cumpăna destinului se clătină: ori va fi sfâşiată regina, ori va fi 
potolită tigroaica. Imperia lăsă labele grele din nou pe lespezi şi 
se pregăti de un nou salt. Ingrozită, Isabela atacă prima. Cu 
mâna dreaptă potrivi furca în faţa botului fioros al animalului, iar 
cu stânga o lovi puternic cu cravaşa. Vârfurile ascuţite ale furcii 
se înfipseră în botul animalului care încercă să iasă din colţul în 
care era. Lupta dură câteva clipe. Dintr-o dată, regina lăsă la 
picioare furca şi aruncă cravaşa. Tigresa se lungi pe covor, 
uşurată. In ochii fiarei s-ar fi putut citi tristeţea. Fusese învinsă. 

— Vezi, spuse regina, sunt mai puternică. Să nu mai încerci 
să rezişti! Scoase o zgardă şi o trecu peste gâtul animalului. 
Totul fusese pregătit dinainte. Prinse un lanţ de zgardă şi apoi îşi 
luă cravaşa. 

— Ridică-te! 

Imperia se supuse, dar Isabela simţi furia care o stăpânea, 
că nu mai era mult până când fiara nu va mai putea fi strunită. 

— Hai, mergi! îi porunci. Apoi traversă cu animalul marea 
galerie, cobori scările majestuoase, traversă grădina. O lovitură 
violentă de cravaşa o împiedică pe tigroaica să nu-şi dea frâu 
liber sălbăticiei din ea când simţi aerul rece de afară. 

— Mergi! îi cerea din când în când regina animalului. La 
câţiva paşi în urmă, Bois-Redon venea calm, sigur că regina 
stăpâneşte bine fiara. Curând ajunseră lângă palatul regelui. La 
capătul unui lung coridor se deschise o uşă. După ce trecu de 
uşă tigroaica se simţi dezlegată. Bătu aerul cu coada şi apoi, 
liniştită, parcurse coridorul spre uşa deschisă de la capătul 
acestuia. 

să ne întoarcem la Odette de Champdivers şi să ne ţinem 
cât mai aproape de consemnările cronicarului, a celui care ne-a 
lăsat atâtea informaţii în Acta gestaque! 

In ziua aceea, ca de obicei, Odette se pregătea să primească 
vizita regelui Charles şi, cum Majestatea Sa nu îşi făcuse 
apariţia, se hotări să plece spre palat. Se mai întâmplase în 
atâtea rânduri. De data asta, la uşa mare a antecamerei 
apartamentului, oamenii înarmaţi care se găseau acolo nu i-au 
permis să intre. Odette făcu cale-ntoarsă şi se găsi din nou 
singură în apartament. Curând apăru o guvernantă care 
pretindea că-i trimisă de însuşi regele pentru a o înlocui pe 
Margentine. Odette nu se împotrivi, dar îi ceru să-şi intre în 


drepturi ceva mai târziu. li arătă camera pe care o ocupase 


Margentine şi cu asta nu o mai preocupă în niciun fel noua 
venită. Dădu chiar ordin să nu mai fie deranjată. Vroia să fie 
singură, deşi simţea un fel de nelinişte. De ce să nu poată intra 
la rege? De ce nu a venit regele la ea? Şi ce făceau cei doi 
tămăduitori? | se păru că ceva se întâmplă, dar ce anume? 
Curând aceste frământări fură înlocuite de durerea pe care o 
resimțea pentru dispariţia lui Honore de Champdivers şi a 
Margentinei. Regele, îşi aduse ea aminte, a promis că va cere să 
fie făcută o anchetă minuțioasă. Spre seară ceru să vină una 
dintre servitoarele ei favorite cu care avea obiceiul să mai 
discute. La vremurile acelea servitorii nu erau ţinuţi la distanţă. 
In locul celei pe care o chemase apăru noua guvernantă care, 
ciudat, era familiarizată cu obiceiurile lui Odette. Ba, chiar mai 
mult, cunoştea bine totul: mobilierul, obiectele din apartament. 
Fără să i se ceară, aceasta aprinse lumânările. Odette ceru să 
vină servitoarea şi guvernanta o asigură că o cheamă chiar ea. 
Dispăru şi, după o oră, niciuna nu mai venea. 

Odette se aşeză în fotoliu şi se lăsă din nou pradă reveriei. 
Câinele Major se plimba prin apartament şi, din când în când, 
mârâia. Era ora nouă. Sunetul clopoţelului care arăta ora o făcu 
să tresalte. Chemă din nou servitoarea şi din nou apăru 
guvernanta, care se prezentă liniştită şi surâzătoare. Odette 
constată că era o femeie robustă. O privi mai atent şi văzând-o 
atât de umilă şi supusă, simţi cum îi provoacă repulsie. 

Câinele mârâi din nou. Odette se uită atent la animal. 

— Am spus să vină una dintre subretele mele. 

— Subretele? Să mă ierte Dumnezeu, să fi înţeles eu greşit? 
Le-am lăsat să plece căci mi-aţi spus că doriţi să rămâneţi 
singură... 

Odette se nelinişti. Alergă în antecameră unde, aşa cum 
poruncise regele, ar fi trebuit să fie oameni de pază în 
permanenţă. Nu numai că nu era nimeni nici în antecameră, nici 
în sala de gardă, dar constată că uşile exterioare erau închise şi 
că nu mai avea pe unde ieşi. Işi dădu seama că este prizonieră. 
Nu teama, ci indignarea o cuprinse. 

— Unde sunt oamenii mei de pază? 

— Regele este stăpân, răspunse guvernanta. Regele a dat 
ordinele. Păcat, dacă aş fi ştiut că nu vă plac aceste ordine v-aş 
fi prevenit. 

— Ce ordine? Fii mai clară! 


— Regele a cerut ca toţi oamenii înarmaţi din palat să fie 
aduşi în jurul apartamentului său. Nu puteam să fac nimic! Și 
văd că vă uitaţi la mine de parcă aş fi vinovată. 

Odette era furioasă: 

— Majestatea sa, regina, a cerut ieri noapte să fiu ridicată. 
Numai Dumnezeu ştie cum am scăpat... Dumnezeu şi cineva 
care a fost lichidat din moment ce el nu este aici să mă apere. 
Ceea ce nu a putut face atunci încearcă să facă din nou acum. 
Fie! Deci, în seara asta mi-a sosit sfârşitul căci, îmi dau seama, 
stăpâna dumitale nu vrea ca eu să trăiesc. 

— Stăpâna mea? bolborosi guvernanta. 

— Fără îndoială, răspunse Odette, stăpâna dumitale, regina. 
Guvernanta îşi încrucişa braţele şi izbucni în hohote de plâns. 

Câinele începu să latre. 

— Te-a trimis aici pentru a mă trăda, pentru a mă preda. 
Taci! Niciun cuvânt! Ascultă, numai. Înţeleg că ai un interes. 
Trebuie să-ţi placă banii. Dacă ai acceptat să mă trădezi poţi 
să-ţi trădezi şi stăpâna. Poţi să o faci fără pericol. 

— Doamnă, ce lucruri îngrozitoare puteţi să spuneţi! 

— Adevărul este adesea îngrozitor, spuse Odette. Poţi să mă 
salvezi fără să-ţi fie teamă. Nu-ţi cer să-mi deschizi şi să pot ieşi. 
Nici nu vreau măcar să ies de aici, deşi ştiu că mă pândeşte 
moartea. Dumneata poţi să ajungi până la rege şi să-i spui... ce 
urmează să se întâmple aici. 

— Dar ce să-i spun? strigă guvernanta. Este oribil să fiu 
acuzată. 

Odette se întoarse şi dintr-un sipet scoase o cutiuţă, o aşeză 
pe masă, o deschise şi lăsă să se vadă brățări, lănţişoare, inele, 
diamante, pietre preţioase. La lumina flăcărilor din şemineu, 
acestea străluceau diabolic. Odette n-o slăbi din vedere pe 
guvernantă, o văzu cum se luptă cu ea însăşi şi, până la urmă, 
înţelese că este pierdută. Atunci, cu o voce dulce care o făcu pe 
spioană să tresalte violent, îi ceru: 

— Spune-mi, cel puţin, cum voi fi omorâtă. 

Guvernanta încetă să mai plângă. Se revoltă sub efectul 
îngrozitoarei insulte căci ticăloşii nu vor niciodată să-i pui faţă în 
faţă cu ticăloşia lor, nu se mai stăpânesc pentru a mai putea 
spera să-şi păcălească victima. Să o înşele! Să o mai mintă! Să 
nege până la sfârşit, până la moarte. Asta este visul oricărui 


ticălos. Vine o clipă în care ticăloşia apare, ţâşneşte din ei, se 
mărturiseşte singură. Odette întrebă încă odată: 

— Cum voi fi asasinată? Spune-mi, pentru că ştiu că ştii. 

— Nu ştiu, răspunse femeia. 

Asta a fost totul. Se făcu o linişte înspăimântătoare. Când 

ridică capul, Odette constată că falsa guvernată dispăruse... Se 
aşeză din nou în fotoliu şi începu să plângă. Era tributul pe care 
îl plătea regretului. Regretul pentru viaţă. Atât de tânără, cu 
inima încărcată de dragoste, frumoasă, cu atâtea vise şi se 
găsea deja în faţa morţii. Curând reveria ei prinse contururi 
precise: îşi aminti de temnita de la Huidelonne, cum se 
deschisese poarta la ordinul regelui şi ea, îngerul de la Saint-Pol 
alerga spre acel prizonier pe care nu-l văzuse niciodată. „Nu, nu 
mai plânge căci nenorocirea dumitale a luat sfârşit.” 
_ De atunci l-a purtat în sufletul ei, în gândurile şi în inima ei. 
In închipuirea ei se vedea plimbându-se la braţ cu el prin 
grădina plină de parfumul florilor. În această clipă în care se afla 
atât de aproape de moarte, Odette înţelese că a regreta viaţa 
înseamnă a-l regreta pe Passavant. 

Câinele Major se plimba nervos prin salon, dar Odette nu îl 
luă în seamă. Un uşor zgomot îi atrăsese atenţia şi o făcu să 
tresară. Ridică ochii şi văzu că uşa de la salonaş se deschise şi 
pe coridor zări o siluetă care fugea. Era femeie. O viziune, 
desigur, care se şterse rapid. 

— O, buna şi draga mea Margentine! murmură Odette. O, 
sărmanul meu Champdivers, adio, eu am să... Nu-şi termină 
fraza. Sări în picioare scuturată de groază, cu ochii fixaţi spre 
coridor, încercă să se desprindă din locul ei şi nu putu. 
Dezgustul pe care îl provoca teroarea fu atât de mare că nu 
putu să privească în altă parte. Mai repede decât în vis îşi făcu 
un calcul complicat cum să ajungă la panoplie, să ia un pumnal 
şi să se sinucidă. Privind spre uşă rămase încremenită. Era 
Imperia, tigroaica. Ajunsese la uşă, şi acum o privea cu ochi 
fioroşi. Era acolo, la câţiva paşi de ea, lovind înspăimântător 
aerul cu coada ei puternică, încordându-se, gata pentru un salt. 
Din botul ei căscat ieşea un aer cald care ajungea până la 
Odette Două-trei răgete... Odette ţipă, picioarele nu o mai 
ascultară şi se prăbuşi în fotoliu. Închise ochii şi, în aceeaşi clipă 
aproape, îi deschise din nou şi văzu cum fiara se pregăteşte să 
sară încât ceea ce urma nu putea fi decât... în momentul în care 


tigroaica se pregătea să sară, un alt animal, cu o linişte 
majestuoasă şi teribilă se aşeză în faţa lui Odette. Era Major. 
Câinele se uita la stăpâna lui de parcă ar fi vrut să-i spună: nu-ţi 
fie teamă! Apoi se plasă alături, fremătând, cu ochii roşii, cu 
părul ridicat; Major nu părea să se uite la Imperia. Parcă aştepta. 
Îngrozită, Odette privea la toată această scenă şi dacă inima nu 
i-ar fi spart pieptul, cu siguranţă că ar fi spus că Major este 
întruchiparea devotamentului. Descumpănită pentru o clipă de 
această întâlnire, tigroaica începu să se târască spre câine. 
Major fremăta şi continua să privească fiara. Bătând aerul cu 
coada ei puternică, Imperia răsturnă o masă. Răgetele ei fură şi 
mai înfricoşătoare... în clipa aceea, Odette auzi două răcnete 
scurte. Major sărise asupra tigroaicei şi îi smulsese acesteia o 
ureche. Fiara îi ţintise gâtul şi Major începu să sângereze. Lupta 
fusese scurtă. În salon se răspândi rapid mirosul de sânge. 
Acum, cele două animale îşi refăceau poziţiile de atac. Imperia 
căscă botul şi scoase un răcnet înfricoşător, Major părea să nu-şi 
vadă adversarul; căscase gura lui imensă, îşi arăta caninii 
imenşi şi mârâia cu ură. Brusc avu loc al doilea atac. Imperia 
sărise asupra lui Major care se rostogolea sub fiara fioroasă ca 
un bulgăre. Era o amestecătură informă din care apăreau, din 
când în când, rănile pline de sânge ale celor două animale. 
Urlete ieşeau din acel ghem care când se rostogolea pe dale, 
când se ridica ca să cadă din nou. Deodată, la fel de brusc cum 
începuse, lupta luă sfârşit. Acum, cele două animale se aflau 
despărțite, la câţiva paşi unul de altul. Major tremura, ţinea 
capul în jos, dar nu slăbea tigroaica din priviri. Imperia răgea, îşi 
pierduse şi a doua ureche. Sângele curgea din abundentă şi, din 
instinct probabil, se aşeză de parcă ar fi vrut să se odihnească. 
După câteva clipe, lupta începu din nou. Era ceva de 
neînchipuit, un spectacol îngrozitor de violent. Amândouă 
animalele erau la capătul puterilor, dar atacau continuu. De 
data asta însă Imperia nu mai sări prima. Se îndrepta încet spre 
câine şi parcă nu mai avea forţă. Scosese ghearele şi încerca să 
le înfigă în craniul inamicului. Ghearele ei puternice deschiseră o 
nouă rană din care ţâşni sângele. Major ţinti şi el gâtul tigroaicei 
şi muşcă puternic. O altă fântână de sânge se deschise. Imperia 
vru să înfigă din nou ghearele dar laba ei căzu neputincioasă şi 
grea. Cele două animale se priveau cu ură. Sfârşitul acestei 
lupte fu şi mai ciudat decât lupta însăşi. Animalele se priveau 


disperate de neputinţa de a fi învins.. Câinele se năpusti încă o 
dată la gâtul fiarei şi dădu lovitura. De durere tigroaica începu 
să bată în retragere, urmărită de Major. In urma lor, două dâre 
de sânge se întindeau pe dale. Tigroaica plecă gemând, iar 
Major rămase în uşă, parcă să-i supravegheze retragerea. Când 
Imperia dispăru, Major se lăsă bătut, căzu şi-şi îndreptă ochii 
spre Odette. Cu fălcile lui puternice, câinele de lux reuşise să-şi 
onoreze numele pe care i-l dăduse Gringonneur: Major, un câine 
inteligent şi o fiinţă care a vrut să trăiască şi care a ştiut să 
scape de moarte. 

Cronica spune că, atunci când regina văzu tigroaica 
întorcându-se, îşi dădu seama că adversara ei scăpase. li ceruse 
lui Bois-Redon să controleze şi acesta se năpustise spre 
apartamentul lui Odette. In absenţa lui se întâmplase un lucru 
incredibil. Isabela uitase de Odette, de rege, de Jean Temerarul 
şi chiar că ea era regină - uitase de tot pentru a da îngrijiri 
tigroaicei. In cele zece minute cât spălă şi unse rănile animalului 
regina se simţi mai bucuroasă decât oricând în viaţa ei. 

Bois-Redon se întoarse şi-i dădu raportul: 

— Imperia s-a întâlnit cu diavolul de Major, cu care s-a 
luptat. Dacă m-aţi fi lăsat să-l trimit pe lumea ailaltă, ieri seară, 
acum era altceva... 

— Şi ea? 

— Teafără şi nevătămată! Era de prevăzut! Major este la fel 
de puternic ca mine. 

— Şi ce face? urlă Isabela nebună de furie. 

— Imposibil să te apropii. Regele... 

— Ce? Ce vrei să spui, brută? 

— Ştiţi, reluă Bois-Redon liniştit, regele este în apartamentul 
domnişoarei Champdivers. A scăpat din mâinile lui Tosant şi 
Lancelot. Cum, nu ştiu. Este acolo cu zece-cincisprezece nobili şi 
cu căpitanul lui. _ 

Isabela tăcu. Era lividă şi fremăta de ură. Işi muşca buzele şi 
nu putea scoate o vorbă. Făcea eforturi pentru a-şi stăpâni criza 
de furie care o imobilizase. Işi jură că în noaptea aceea Odette 
va dispare. Cum? Cui să se adreseze, ce mijloc să mai 
întrebuinţeze acum când alarma fusese dată? Astea erau 
întrebările pe care şi le punea de îndată ce-şi recăpătase puţin 
stăpânirea de sine. Ştia că, mai întâi, trebuia să găsească 
soluţia şi apoi să acţioneze. Dintr-o dată un surâs îi crispa faţa 


devorată încă de furie. Îşi luă repede un mantou şi-i porunci lui 
Bois-Redon: 

— Să plecăm! 

— Unde? întrebă acesta liniştit. 

— La Saitano! 

În clipa aceea ceasul era aproape unsprezece, adică 
momentul în care cavalerul Passavant intra la vrăjitor pentru a-i 
cere socoteală pentru minciunile lui. Întâlnirea se terminase rău 
pentru cavaler, Saitano reuşise să-l adoarmă punându-i la gură 
tifonul îmbibat cu lichidul stupefiant. Passavant căzuse într-un 
somn letargic, apoi Saitano şi Geraude îl duseseră pe masa de 
marmură, în sala în care mai erau sechestraţi şi legaţi în scaune 
Brancaillon, Bragaille şi Bruscaille. Saitano începuse să-l 
dezvelească la piept pe Passavant, cu gesturi liniștite şi 
metodice. Numai ochii îi aruncau flăcări. In sfârşit, după atâţia 
ani, începea experienţa pe care o aşteptase cu atâta nerăbdare. 
Nici nu mai auzea urletele celor trei nefericiţi legaţi în scaune. 

— Moarte sau vărsare de sânge? Ei bine, ceea ce trebuia să 
fac cu ăsta - şi se uită la Brancaillon - voi face cu Passavant. O 
picătură pe vârful limbii înseamnă moarte fulgerătoare. Nici 
nu-şi va da seama sărmanul cavaler. La urma-urmei, nici nu 
mi-ar fi plăcut să-l văd suferind. 

Se duse spre Brancaillon care începu să urle şi mai tare, 
zbătându-se între frânghii. Saitano îl ciupi de urechi. 

— Hai, voinice, astâmpără-te! Nu tu vei face pe mortul, am 
dat de altul. Fii liniştit, tu vei avea rolul tău de viu. Brancaillon 
strigă: 

— Nu înţeleg! 

— O să înţelegi de îndată, fii pe pace! lăsându-l pe acesta să 
mai încerce încă o dată să-şi rupă frânghiile. Saitano se dusese 
la un dulap. În acel moment, simţi că cineva îl ia de braţ. 
Tresări. O văzu în faţa lui pe Geraude şi-i spuse: 

— Bine, nu mai am nevoie de tine, poţi să pleci. 

— Nu auzi că bate cineva la uşă? zise femeia. 

— Bate? urlă Saitano. Toţi diavolii s-au năpustit pe capul 
meu în noaptea asta? Lasă să bată! Vreau să fiu singur! 

— Da, spuse Geraude cu ironie, dar dracii care sunt la uşa 
dumitale nu sunt din cei pe care să-i alungi cu una cu două. Cei 
care bat sunt din cei care te pot trimite direct la judecător. 

— Ce tot trăncăni, căţea spurcată? 


— Îţi spun că mâine vei fi ori spânzurat, ori fiert în cazan sau 
fript. Asta vreau să spun, maestre. Dar, cum şi eu voi fi 
spânzurată cu dumneata, merg să deschid. 

Saitano luă un cuţit şi se aşeză în faţa lui Geraude. 

— Eşti nebun! Ştii cine bate? Regina! 

— Regina! Ce vrea? _ 

— Ai să ştii imediat, stai să-i deschid. Incă o dată îţi spun, eu 
nu ţin să fiu arsă. 

Saitano o lăsă să treacă şi bolborosi: regina la mine?! de ce 
chiar în noaptea asta? Blestemată să fie că a venit! 

Auzi cum Geraude trage zăvoarele şi apoi vocea lui 
Bois-Redon care bombănea nervos. 

— Pe toţi dracii, aşa primiţi voi oaspeţi ca noi? 

Saitano se înclină slugarnic în faţa reginei, fără să scoată o 
vorbă. Era disperat. Isabela nu era dintre oamenii pe care să 
nu-i lase să intre. Aşa cum îi explicase Geraude, regina putea 
să-l trimită oricând sub ştreang. Acum trebuia să piardă timpul 
şi să-şi amâne experienţa. Trebuia să facă ceva pentru a o 
satisface cât mai repede şi a se debarasa de ea. Trase un fotoliu 
şi o invită, dar regina refuză. 

— Să mergem mai departe, maestre, am ceva să-ţi spun. 

— Aici, Majestate, sunteţi în siguranţă. Nimeni, în afară de 
Dumnezeu, nu ne aude. 

— Dumnezeu? întrebă regina. Dumnezeu sau Satan? 
Bois-Redon constată că regina devenise gravă. Credinţa sa era 
sinceră şi profundă. Dar în cine credea ea oare? Acum se afla la 
un vrăjitor, adică la o fiinţă supusă mai mult sau mai puţin unor 
forţe infernale. Era contrariată, da, dar pentru ce vrăjitorul 
îndrăznise să amintească de Dumnezeu?! 

Saitano o invită din nou să se aşeze şi ea refuză. 

— Vrăjitorule, am venit să implor ştiinţa supraomenească 
pentru că cea lumească a eşuat. Întâmplarea a făcut ca toate 
calculele mele să fie răsturnate. Ţie îţi cer să corectezi Hazardul. 
Dar, mai întâi, aş vrea să ştiu, cu ce drept vorbeşti tu de 
Dumnezeu, tu care nu ar trebui să vorbeşti decât de Satan. 

Răspunsul lui Saitano ar putea să neliniştească scrupulele 
unor cititori. El este un vrăjitor, adică o fiinţă inteligentă până la 
nebunie, o floare a unor vremuri în fierbere, aşa cum erau cele 
de acum cinci secole. 


— Majestate, îmi vorbiti de Dumnezeu şi de Satan. 
Atitudinea dumneavoastră, tonul şi chiar fizionomia mă fac să 
cred că acordaţi primului puterea Binelui şi celui de-al doilea pe 
cea a Răului. Aş putea să vă întreb unde începe Binele şi unde 
Răul şi dacă aţi descoperit vreodată linia care le separă. Între 
noi: nu vreau să spun că, în numele acestor noţiuni, oamenii 
varsă sânge, se distrug. Spun numai că fiecare dintre noi, în 
subconştient, în credinţa lui tainică ştie ce-i Răul şi ce-i Binele. 
In societate, oamenii socotesc moartea drept Rău. Şi, acum, vă 
întreb, care dintre noi nu a avut un duşman căruia să nu-i fi dorit 
moartea? _ 

Saitano se opri. Işi aduse aminte că timpul a trecut şi că 
Passavant ar putea să se trezească. Trebuia să nu ajungă cu 
regina în sala în care acesta era adormit şi întins pe masă, în 
aşteptarea experienţei. 

Regina asculta explicaţia lui Saitano, fără să-l ia în serios. 

— Eu nu am spus Bine şi Rău, ci Dumnezeu şi Satan. 

— Ei bine, Majestate, pentru oameni, Binele este Dumnezeu 
şi Răul este Satan. Dar există Bine şi există Rău, aşa cum există 
Frumuseţe şi Urâţenie. Unde sunt acestea? Aici se înşeală sau 
este înşelată omenirea. Dumnezeu există. Satan există. Cine 
îndrăzneşte să nege? Despre această dublă existenţă eu pot să 
spun că am probe matematice. Dar, încă o dată: unde este 
Binele şi unde este Răul? Majestate, umanitatea este regizată 
de o nemaipomenită eroare, şi oameni ca mine, ca 
dumneavoastră trebuie să se situeze deasupra erorii. Ascultaţi, 
pentru că acesta este adevărul care, mai devreme sau mai 
târziu, va ieşi la lumină. 

În sala pe jumătate luminată se lăsă linişte. Numai murmurul 
lui Bois-Redon se auzea: uriaşul spunea o rugăciune. 

Saitano se duse într-un ungher întunecat şi cu degetele 
ridicate spuse: 

— Cândva, nu ştie nimeni când, s-a petrecut o cumplită 
luptă, Majestate. Două fiinţe îşi împărțeau dominarea lumii, 
amândouă la fel de frumoase, luminate şi puternice: Satan şi 
Dumnezeu, doi prinți ai eternei creaţii. Satan a fost învins şi 
aruncat în întuneric. Dumnezeu a triumfat şi domneşte. 
Întrebarea este: ce vor cu noi? 

Saitano începu să râdă iar Bois-Redon să tremure. 


— Satan vrea Binele, continuă vrăjitorul cu convingere. 
Dumnezeu, esenţă a egoismului, nu vrea decât binele lui. 
Judecata bună şi toleranța ne vin de la Satan. Lui îi place 
fericirea. Bucuria este mereu cu el. Dumnezeu ne dă gândul rău 
al urii şi ne inspiră neîncredere în fericire. Cine este adevăratul 
nostru stăpân? Cel care ne ameninţă, ne pedepseşte, ne 
porunceşte să suferim de parcă tocmai ca să sufere l-a făcut pe 
om. Este cel care plânge în fundul infernului partea care i-a fost 
furată, care plânge nefericirea noastră, care gândeşte ca noi, 
iubeşte ca noi şi încearcă să îndulcească suferinţele noastre? 
Alegerea mea este făcută, doamnă. Pentru mine Dumnezeu este 
Satan! Satan care îmi spune că viaţa e dulce şi că trebuie să-mi 
trăiesc ceasurile de acum. Satan care nu concepe durerea ca un 
mijloc de regenerare, Satan care nu-mi cere să-i fiu sclav şi 
adorator. lată adevăratul Dumnezeu, doamnă! Se spune că voi 
ajunge în Infern. Ei bine, aştept ceasul ăla, el va fi gloria mea! 

Saitano se opri şi ascultă. Terminase şi  Bois-Redon 
rugăciunea. Regina reflectă la cele spuse de vrăjitor şi, după un 
timp, spuse: 

— Dumnezeu sau Satan, puţin contează. Eu nu vreau să am 
stăpân... Hai, vrăjitorule. Am să-ţi spun ceva, să vorbim despre 
ceva care mă chinuie. 

— Majestate sunt gata să vă ascult. 

— Hai mai departe, ceru regina şi se îndreptă spre a treia 
sală, făcând totodată un semn discret lui Bois-Redon. 

— Fă loc reginei! ceru acesta când îl văzu pe Saitano că stă 
înţepenit în calea Isabelei. Bois-Redon îl înlătură şi deschise uşa. 
Vrăjitorul scoase un geamăt când văzu că regina intră. Ajunsese 
la masa de marmură şi se aplecase asupra lui Passavant. 
Bois-Redon intră şi el în sală dar făcu rapid doi paşi înapoi. Trase 
pumnalul şi, dacă nu ar fi fost regina, probabil că Saitano şi-ar fi 
pus capăt carierei. Cei trei sărmani legaţi de scaune scoaseră 
strigăte de speranţă. ă 

Regina nu vedea şi nu înţelegea nimic. Il contempla pe 
Passavant adormit. 

— Ce i-ai făcut, parcă l-ai omorât, întrebă ea. 

— L-am adormit, răspunse mohorât vrăjitorul. 

— Adormit! Şi ce vrei să-i faci acum? 

— Majestate, dumneavoastră mi l-aţi oferit. Aduceţi-vă 
aminte! Căpitanul Bois-Redon l-a adus aici, pe umeri. 


— Eu? 

— Dumneavoastră mi l-aţi dat continuă Saitano fără să-l ia în 
seamă pe Bois-Redon. Şi, cu siguranţă, a fost şi voinţa puterilor 
care vor să-mi duc la bun sfârşit Marea Operă, pentru că el 
singur a revenit şi şi-a luat locul... 

— Ajutaţi-ne, ajutaţi-ne! strigau  Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon. 

— Doamnă, continuă Saitano, sunt doisprezece ani de când 
m-aţi ajutat. A sosit ziua marii experienţe. Îmi trebuiau trei vii: 
iată-i! 

Cei trei începură să urle frenetic. 

— Imi trebuia un mort: iată-l! A venit singur-singurel şi şi-a 
luat locul. Doamnă, în noaptea asta puteţi să vă împliniţi 
promisiunile de acum doisprezece ani... 

— Şi ce trebuie să fac pentru asta? 

— Nimic! îndrăzni Saitano să spună. Aproape nimic. Numai 
să mă lăsaţi să lucrez, atâta tot. 

— Şi ce vei face? 

— V-am spus de o sută de ori! Ah, Majestate, vă rog, 
retrageţi-vă! Este timpul. A început deja să tresalte, adăugă el şi 
arătă spre Passavant. Şi, apoi... 

— Apoi ce? întrebă regina izbucnind într-un fel de râs. 

— Apoi, nu vedeţi că totul este pierdut? Eu sunt pierdut! Mă 
veţi omori! Regină, veţi omori omul care a găsit secretul vieţii 
eterne... Saitano izbucni în plâns. 

Regina nu-şi lua ochii de la Passavant. Să fi vrut să-l salveze? 
Nu a spus asta. Mai degrabă îl ura, nu-l putuse ierta. Dar, cine 
ştie, sub această ură, alte sentimente să fi fost mai puternice. 

Dacă vrăjitorul l-ar fi omorât, ea n-ar fi făcut un gest. Numai 
Saitano era sigur că ea ar fi făcut ceva şi tocmai pentru asta o 
blestema în gând şi pe ea şi ceasul în care i-a încredinţat 
secretul: e o ticăloasă, ce-i pasă că ratez iarăşi! 

Se apropiase şi el de Passavant şi-l urmărea atent cum 
începe să-şi revină din somn. Cei trei tăcuseră şi e/ Bois-Redon 
îşi acoperise faţa cu mâinile pentru a nu vedea. În acel moment, 
regina scoase un suspin adânc şi întoarse ochii de la Passavant. 
II sacrifica, astfel, îl abandona lui Saitano. 

— Ei bine? întrebă Saitano. 

— Bine, continuă! 


Saitano sări spre dulap cu intenţia de a îmbiba din nou 
tifonul în lichidul stupefiant pentru a-l adormi mai profund pe 
Passavant. In clipa aceea auzi un râs foarte puternic. Se întoarse 
şi-l văzu pe Passavant aşezat pe masa de marmură. 


V. Bogăția lui Passavant 


Saitano rămăsese încremenit locului, ca şi cum trezirea lui 
Passavant era evenimentul cel mai neaşteptat, cel mai 
monstruos. Scoase un suspin şi simţi nevoia să-şi umezească 
buzele, atât de mare era febra care îl cuprinsese. Crezu că 
moare. 

— Lasă-l! strigă Passavant aşezat pe masă şi se uită la tifon. 
Lasă-l, ţi-am spus! 

Saitano se supuse, tifonul îi căzu din mână, iar Passavant 
continuă să râdă. Un râs clar, vesel, fără urmă de ironie. Era mai 
întâi bucuria de a fi scăpat de ceea ce bănuia numai. Apoi, 
Passavant nu era o fire melancolică. El vedea la oameni şi la 
lucruri faţa lor mai veselă. Figura lui Saitano era 
înspăimântătoare şi râsul cavalerului îl zguduia şi mai mult; 
Bois-Redon privea cu uimire şi cu un fel de satisfacţie; Isabela se 
retrăsese şi, cu o privire gravă se uita la Passavant. In acea sală 
sinistră, unde toate aceste personaje ale unei drame 
îngrozitoare se adunaseră printr-o macabră fantezie a fatalităţii, 
în acea sală se auzi deodată o altă cascadă de râs. Erau 
Brancaillon, Bragaille şi Bruscaille care. Il redescoperiseră 
bucuroşi pe cavaler. De altfel li se păru mai mult decât firesc ca 
el să fie acolo. Aşteptau! Ştiau că trebuie să vină, ca şi acum 
doisprezece ani, să taie frânghiile cu care erau legaţi şi să-şi 
recapete libertatea. Râdeau ca şi când asta făcea parte din 
ritualul acelei seri. 

— Dumnezeule! spuse Bois-Redon, mă apucă şi pe mine 
râsul de atâta bucurie. 

Şi izbucni şi el în râs. Saitano nu-şi mai putea controla 
mişcările. Tremura, era zguduit pur şi simplu. Suferea. Era o 
insultă la adresa vrăjitoriei lui, a ştiinţei lui. Trăia cele mai grele 
clipe din viaţa lui. Passavant cobori de pe masă şi încetă să mai 
râdă. După el, ceilalţi trei tăcură, apoi şi Bois-Redon. Liniştea 
care urmă era sinistră. Cavalerul trase pumnalul şi se îndreptă 
spre Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon care se uitau la el cu 


admiraţie. Nu se mai gândeau că, acum câteva clipe, erau 
condamnaţi. Fură eliberați. Mormăiră ceva, probabil îi 
mulţumeau cavalerului Passavant pentru fapta lui, sau îl înjurau 
pe Saitano. Acesta nu făcu niciun gest. Dacă ar fi putut ucide cu 
gândul, regina ar fi fost prima victimă. Cei trei îşi frecau braţele 
în locurile în care frânghiile le striviseră carnea. De data asta nu 
mai fugiră. Nu-l părăseau din priviri pe Passavant. Ce va face el 
vor face şi ei. Asta-i tot! 

— Cavalere, începu regina, îndreptându-se spre Passavant, 
vrei să mă escortezi până la Saint-Pol? 

Passavant se înclină cu aceeaşi graţie cu care o salutase în 
timpul petrecerii din marea galerie. Surâdea. Regina îl urmărea 
calmă. 

— Majestate, mă invitaţi să vin ca omul dumneavoastră la 
palat... 

— Este pentru a doua oară că-ţi adresez această rugăminte. 

— Rugăminte? şi surâsul cavalerului se transformă în ironie. 
Regina nu roagă... ea porunceşte. 

— La care poruncă văd că nu te supui. Ei bine, ordinul pe 
care ţi l-am dat în camera domnişoarei Champdivers ţi-l repet 
aici. Îl vei asculta de data asta? 

Passavant salută. 

— Majestate, daţi-mi ordin să mă omor. Voi vedea eu dacă 
trebuie să mă supun... 

— Te temi că vei fi asasinat în palatul meu! 

Passavant răspunse: 

— Da, doamnă! Să mă iertaţi, dar am trăit atât de puţin încât 
simt nevoia să... Mai am destul de trăit, doamnă, fie şi pentru a 
vedea cu ochii mei dacă în lumea asta nu-i decât corupţie şi 
răutate. 

Isabela îl privi cu răceală. Se apropie de masa de marmură, 
o atinse şi, brusc, se întoarse spre Passavant. 

— Erai aici, spuse ea cu o seriozitate lugubră. Dacă aş fi vrut 
să te omor, nici măcar nu eram obligată să dau vreun ordin. Nu 
trebuia decât să-l las să continue... şi eu să tac. Eu te-am salvat, 
dar nu-mi datorezi nimic, nici măcar ceva din atât de lăudata 
politeţe franceză. E adevărat, dumneata m-ai salvat în pădurea 
Vincennes. Acum suntem chit! Ştii ce vrei aşa că ai dreptul să 
refuzi unei femei cererea de a fi apărată. Adio! Să mergem, 
Bois-Redon! 


Aceste cuvinte îl tulburară puternic pe Passavant. „Ea m-a 
salvat! Cu siguranţă. Nu se poate altfel.” 

— Majestate!  binevoiţi să-mi iertaţi această lipsă de 
curtoazie! Sunt la dispoziţia dumneavoastră. Vă voi conduce 
până la Saint-Pol. Vrăjitorule, deschide uşile! ceru Passavant şi-i 
întinse mâna Isabelei. 

— Eu aş fi fost îndeajuns, îndrăzni Bois-Redon. Regina îl 
fulgeră cu privirea. 

Saitano, pierdut, se duse să deschidă uşile. Isabela şi 
Passavant ieşiră primii. În urma lor Bois-Redon, mergea 
bombănind iar în spate veneau Brancaillon, Bragaille şi 
Bruscaille. Când îşi dădu seama că şi aceştia vin, Bois-Redon 
întrebă pe regină: 

— Şi ăştia fac parte din escortă, Majestate? 

— Aceştia... începu regina. 

— Aceştia sunt escorta mea, spuse cavalerul fără ca să-şi 
dea cineva seama dacă vorbeşte serios. i 

Un minut mai târziu se aflau cu toții pe străzile Cetăţii. In 
urma lor, Saitano închisese toate uşile. Îi tremurau mâinile, îi 
clănţăneau dinţii. Când termină, încercă să urce în camera în 
care o ţinuse pe Laurence d'Ambrun. Nu apucă să facă un pas 
că se prăbuşi. Geraude îl ridică şi-l aşeză într-un fotoliu. Nu-l 
iertă: 

— Ţi-am spus eu că ai greşit atunci când l-ai lăsat pe 
Passavant să plece. 

Regina se îndrepta spre Saint-Pol. Lângă ea Passavant, 
Bois-Redon care se frământa întrebându-se: „cine ştie dacă ăsta 
n-o să fie noul ei căpitan de gardă?”. Cei trei ţineau aproape, 
asigurându-se: „Noi suntem escorta cavalerului!”. 

Sosiră la Saint-Pol. Bois-Redon chemă paznicul şi, tot timpul 
cât acesta cobori podul, înjură şi blestemă. 

Regina i se adresă rece lui Passavant. ` 

— Dacă ţi-e teamă, eşti liber să te retragi. In loc de răspuns, 
cavalerul o luă înainte. Ajunseră în curte şi, rând pe rând, uşile 
se deschiseră pentru a le face loc să ajungă la castelul reginei. 
Aproape nimic important nu se întâmplase pe drum, afară de... 
Da, în momentul în care Passavant trecuse înaintea reginei, 
Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon încercaseră să ajungă 
aproape de cavaler, dar Bois-Redon îi oprise şi, când regina şi 
cavalerul se îndepărtaseră, le strigă: 


— Afară de aici, Saint-Pol nu-i coteţ! 

— la te uită, ce puternic! 

— Da, sunt puternic şi vă voi arăta la toţi trei, când veţi dori. 
Acum întindeţi-o! 

— Dar, încercă Brancaillon să folosească argumentul lui 
Passavant, noi suntem escorta... 

— A cui escortă? Vrei să spui escorta reginei? urlă 
Bois-Redon. 

— Escorta cavalerului, interveni Bragaille. Dumneata ai auzit 
din gura lui asta! 

Căpitanul plecase deja. Curând apăru un grup de arcaşi care 
le ceru să se îndepărteze. 

— Drace! făcu Bruscaille. A început să dea cu grindină, hai 
să plecăm! 

— Totuşi, interveni Brancaillon... 

Câteva săgeți fluierară pe la urechile lor şi acum înţelese 
Bruscaille despre ce grindină e vorba. Era întuneric aşa că 
arcaşii nu ţintiseră bine. 

— Nu avem unde ne adăposti, zise Bruscaille, nu avem o 
para chioară, suntem sleiţi după păţania din casa vrăjitorului, ne 
este foame, ne este sete, ne este frig! Ce dracu putem să mai 
facem? 

— Am o idee: mergem să ne petrecem noaptea în biserica 
Saint-Jacques de la Boucherie, acolo este un azil, spuse 
Bragaille. 

— Da, şi don Gendy, care trebuia spânzurat, a făcut la fel şi, 
ca să nu-şi mai facă păcat cu el l-au lăsat acolo şi ăsta a crăpat 
de foame. 

— ÎI ştiu eu pe paracliser, insistă Bragaille. 

— Ne dă ăla să mâncăm şi să bem? 

— Nu, deşi are provizii de biscuiţi care i se aduc ca plată 
pentru lumânările pe care ar trebui să le aprindă pentru sufletul 
morţilor. 

— Bine, iată ce zic eu. Să ne întoarcem la castelul 
Burgunzilor şi să-i spunem ducelui: uite că noi avem pielea 
groasă şi că am scăpat din ghearele vrăjitorului! 

— Ei, şi? 

— Atunci ducele va fi cuprins de admiraţie şi ne va primi... 

— Ca să ne spânzure! A, nu, eu nu merg! 


— Am o altă idee, interveni Brancaillon, e de mirare că am şi 
eu idei, dar ce să fac, trebuie să scap de ele, altfel îmi 
înfierbântă capul. 

— Dă-i drumul! 

— Uite, vă duc eu la Marion Bonnecoste, o fetişcană care are 
o mare slăbiciune pentru mine. Este o fată bună, o să ne 
procure de-ale gurii, ceva de băut şi o să ne dea şi un aşternut. 

— Nouă ne convine, mie şi lui Bragaille. 

— Şi eu, întrebă Brancaillon, şi se puseră pe o mie de glume 
dar şi... pe drum spre salvatoarea lor, Marion Bonnecoste. Nici 
nu mai vorbiră de Passavant, deşi nu se gândeau decât la el. 
Cântau, glumeau şi erau bucuroşi că scăpaseră iarăşi din 
ghearele lui Saitano. 

Cavalerul intrase în palatul reginei cu senzaţia clară că 
pătrunde într-o casă şi mai redutabilă decât cea a lui Saitano. Se 
aflau în puterea nopţii aşa că marea galerie abia era luminată. 
Liniştea era grea şi înfricoşătoare. Plutea un fel de mister, iar 
Passavant avea impresia că, prin unghere, se mişcă umbrele 
unor persoane care se ascund, gata să se arunce asupra lui. 
Chiar auzi câteva şuşoteli. 

Era numai ochi şi urechi, decis să-şi vândă scump pielea. „Şi, 
totuşi, de ce să mă fi salvat la vrăjitor dacă ea îmi vrea 
moartea” se gândi el. 

Isabela îl conduse în sala tigroaicei Imperia. O văzu pe 
regină cum se aplecă asupra fiarei. Animalul era bandajat cu 
fâşii mari de pânză. Regina începu să plângă, spre surprinderea 
cavalerului. Lacrimi de bucurie că animalul se salvase sau de 
emoţii pentru câte trăise în noaptea aceea. In orice caz, lacrimi 
sincere şi, când constată acest lucru, pe Passavant îl părăsiră 
multe din sentimentele lui ostile. Regina se ridică de lângă 
animalul rănit, şi îl conduse pe cavaler într-un mic salon 
somptuos, încărcat de obiecte scumpe şi de tapiserii. 

— la loc, cavalere, îi ceru ea şi se aşeză, la rândul ei, pe o 
perniţă brodată cu fir de aur, într-un fotoliu. 

Passavant se supuse şi avu grijă să-şi verifice pumnalul: „Ce, 
dracu, vrea? In sfârşit, am să văd eu! 

Regina se uita la Passavant, îl studia chiar, cu atenţie şi 
interes. 


— Ei bine, cavalere, ai găsit oamenii care au intrat în casa 
dumitale, cum mi-ai povestit, şi au ridicat-o pe fetiţa aceea cu 
numele de Roselys? 

„Atenţie! îşi spuse Passavant, să nu cumva să-i arăt că-mi 
este teamă!” 

— Nu, doamnă, nu am găsit acei oameni! Dar, aşa cum v-am 
mai spus, am găsit îngerul care a salvat-o. 

— A, da! Cine este? 

— Nobila ducesă de Orleans, răspunse rece cavalerul. 
Isabela nici măcar nu tresări. Surâdea. 

— Dar, reluă ea cu voce dulce, de ce-mi spuneai că eu am 
salvat-o şi că, pentru asta eşti gata să-mi oferi viaţa. Nu eram, 
deci, eu cea care am salvat-o? 

— Nu doamnă, nu eraţi dumneavoastră. M-am înşelat. 
Regina surâse şi mai dulce. 

— Cu adevărat, mă supăr! Aş fi fost fericită să fi fost eu 
îngerul acela care a salvat-o. Măcar o dată în viaţa mea. Dar, 
pentru că nu eu am fost aceea, hai să nu mai vorbim despre 
asta. la spune-mi, dragul meu cavaler... 

Se opri. Semăna cu Imperia când îşi pregătea un atac. Şi 
atacul se produse fulgerător. 

— Ai găsit adevăratul ucigaş al nobilului meu văr, ducele de 
Orleans? 

Cavalerul tresări. Îşi dădu seama de marea greşeală pe care 
o făcuse acceptând să vină la Saint-Pol, dar era prea târziu. Aşa 
că îşi propuse să-i arate reginei măcar măsura curajului lui. 

— Majestate, nu eu trebuie să caut asasinul ducelui. Justiţia 
oficială şi cea a regelui sunt suficiente. Ştiu, Majestate, ce vreţi 
să spuneţi. Că sunt acuzat şi că, dacă nu va fi găsit adevăratul 
asasin, va trebui să fiu eu judecat, condamnat şi executat. Fie! 
Pot să fiu ridicat, dacă mă predaţi. Pot să fiu judecat şi, dacă 
cereţi, să fiu dus la Châtelet. Pot să fiu condamnat dacă m-aţi 
adus la palat. Dar vă jur că adevăratul ucigaş va fi pedepsit. 
Chiar dacă mă predaţi pe mine, va fi pedepsit! Pedepsit de 
mine! 

Isabela, cu ochii ieşiţi din orbite, ţipă: 

— Ah, deci, îl cunoşti? 

— Îl cunosc, doamnă! 

— Cine este? Vorbeşte! Spune imediat! 


— Majestate, nu eu trebuie să-i spun numele şi să-l denunţ 
justiţiei. Dar va fi pedepsit. Este o afacere între el şi mine. Cât 
despre cei pe care i-a înarmat pentru a-l ucide pe duce, aceştia 
vor muri de mâna mea. Le-am promis asta, Majestate. 

Isabela asculta cu stupoare acest om care se lăuda că ar 
cunoaşte pe ucigaş şi pe oamenii lui... care se lăuda că 
pregăteşte pedeapsa pentru fiecare... 

Se făcu linişte. Passavant aştepta liniştit ca regina să-i spună 
ce doreşte de la el. Era ceea ce nici ea, regina, nu ştia. 

In realitate, era nehotărâtă chiar din momentul în care îl 
văzuse pe masa de marmură a lui Saitano. În sufletul ei căuta 
ura şi nu o găsea. Era iritată şi simţea în inimă un sentiment pe 
care nu-l cunoştea. Nu era vorba nici de pasiunea ei nebună 
care o arunca în braţele amanţilor, nici de pofta de dragoste sau 
ambiția pe care le oferea lui Jean Temerarul... Era altceva, ceva 
care se contrazicea şi se lovea de raţiunea ei. Admira siguranţa 
rece şi simplă a acestui tânăr care, altfel ar fi trebuit să tremure. 
Se gândea cu amărăciune că el a împiedicat-o să se debaraseze 
de Odette. Dar îi venea în minte şi scena din pădurea Vincennes 
când cavalerul o salvase. Ea îi datora lui viaţa. Începu să plângă 
la gândul că vrea să-i facă rău şi avu impresia că-şi doreşte 
moartea. Dar se trezi din reverie hotărâtă: ori este al meu, ori îl 
ucid! Dilema este o formă de provocare a destinului, dar ea 
conţine o speranţă. Ori este al meu - şi asta era speranţa, ori îl 
ucid - şi asta era provocarea destinului. Da, există o mare parte 
lăsată speranţei şi, din cauza asta, în situaţii disperate, raţiunea 
umană face apel la dilemă. 

— Cavalere, mi-ai spus lucruri teribile... pentru toţi. 

— Cred, Majestate: să ştii cine l-a ucis pe duce, şi să afirmi 
că ştii este, probabil, şi mai periculos decât să fii ucigaşul. Nu 
sunt eu ucigaşul, Majestate! Eu cunosc numele asasinilor şi al 
celui care i-a înarmat. Este teribil pentru mine, dar nu am ce să 
fac! 

— Şi spui că vrei să-i pedepseşti? 

— Cel puţin este o promisiune pe care mi-am făcut-o mie, 
chiar şi lor. Dacă nu mă voi ţine de cuvânt înseamnă că voi 
cădea primul. 

— Şi nu vrei să-mi spui numele acelor oameni? 

— Nu, Majestate! 


— Ei bine, spuse regina cu un accent de ameninţare, am să 
le spun eu. Ucigaşii se numesc Guines... 

— Guines este mort, doamnă! 

Isabela tresări. Siguranţa lui Passavant îi provocă teama. | se 
păru o forţă oarbă a fatalităţii căreia nu are rost să-i reziste. 
Pentru o clipă teama îi fu mai puternică decât admiraţia. Se 
smulse repede şi continuă: 

— Ceilalţi se numesc Scas, Courteheuse, Ocqguetonville. Şi 
ăştia sunt morţi? 

— Nu; dar vor muri. Vor muri de aceeaşi mână care l-a 
omorât şi pe Guines, doamnă. 

Isabela se ridică. Passavant o imită şi rămase în picioare 
într-o atitudine de respect. 

— Stai jos! Îţi ordon! 

Passavant se supuse, se aşeză din nou şi îşi aşeză spada 
între genunchi. O supraveghea pe regină cu coada ochiului şi 
zâmbea mângâindu-şi arma. Isabela se plimba prin salon. 

„Soarta mea se decide aici, se gândi Passavant. Cine ştie ce 
vrea de la mine? Să mă predea? Poate, dacă nu cumva va pune 
la cale să fiu înjunghiat. Numai că asta nu se va întâmpla până 
nu voi cresta şi eu câteva piepturi.” 

— lar cel care a pus la cale uciderea, spuse brusc Isabela, 
oprindu-se lângă Passavant, acesta se numeşte Jean Temerarul, 
duce de Burgundia. Taci! Taci şi ascultă-mă! Caută să mă 
înţelegi, ascultă-mă cu sufletul căci sufletul meu vorbeşte... 
inimii dumitale, minţii dumitale. Ascultă-mă, că nu-ţi voi mai 
spune, niciodată nu-ţi voi mai repeta. 

Respirând greu, aplecată asupra lui Passavant, cu ochii 
închişi şi gura arzând, Isabela, poate pradă a unei furtuni de 
pasiuni care se declanşa din când în când în sufletul ei, îi păru 
cavalerului ca un geniu al răului încarnat în trupul frumos al unei 
femei. O emoție violentă îl sugruma. Da, soarta lui se decidea 
aici. Isabela vorbea şi vorbele ei ardeau. În acel moment intră 
Bois-Redon dar regina nu-i acordă nicio atenţie. Era ca un 
animal familiar, ca un lucru care avea locul lui în casă. 

— Pe acest bărbat, spuse ea, aprinsă de pasiune, pe acest 
Jean care se numeşte şi Temerarul, eu l-am iubit. Mă înţelegi? 
Vreau să spun că pentru el am fost gata şi la bine şi la rău, în 
sensul pe care Saitano le dă acestor noţiuni: Bine şi Rău, adică, 
am fost la fel de bine inspirată şi de Dumnezeu şi de Satan. ÎI 


iubeam. l-am spus asta şi lui. l-am promis imperiul lumii şi i l-aş 
fi dat. Acest bărbat care se numeşte Temerarul a fost învins de 
frică şi m-a trădat. 

„Oh, se gândi Passavant, acum îmi va cere să-l ucid pe 
ducele de Burgundia, aşa cum acesta mi-a cerut să-l ucid pe 
ducele de Orleans”. 

— Majestate, spuse Passavant ridicându-se, luaţi seama că 
sunteţi ascultată! 

— Cine? Bois-Redon? El înţelege dar nu ascultă, nu-i aşa 
Bois-Redon? spuse regina şi izbucni în râs. Uriaşul făcu un pas 
înainte, se înclină respectuos şi spuse: 

— Nu, Majestate, nu ascult dar vreau să vă spun... 

— Taci! îmi vei spune ceva mai târziu. Acest Jean Temerarul, 
cavalere, nu mai reprezintă nimic pentru mine. Că-i viu, că-i 
mort, tot una! Cel pe care îl caut trebuie să fie gata să facă orice 
pentru propria lui glorie şi pentru a mea. Trebuie ca eu să fiu 
totul pentru el aşa cum el trebuie să fie totul pentru mine. 
Acestui om, cavalere, îi ofer bogăţia cea mai ameţitoare pe care 
un aventurier a putut vreodată să o vadă... în ce-l priveşte, nu-i 
cer decât să aibă spadă, curaj, suflet... Pentru a ajunge la 
treptele tronului, el va avea dragostea mea... Dragostea mea, 
înţelegi? Dragostea Isabelei! Priveşte-mă şi spune-mi dacă ai 
văzut pe cineva mai frumoasă la Curtea Franţei. Înţelegi, 
cavalere, vreau să fiu iubită de un bărbat care să fie deasupra 
unor ambiţii, să nu fie mânat spre iubiri josnice, să fie capabil să 
plutească împreună cu mine deasupra lumii pe care să o strivim 
cu sfidarea noastră! Ce nu am putea să facem noi doi! Ascultă... 
am să-ţi spun... 

Stupefiat, Passavant credea că visează. Era visul somptuos 
al bogăției cu care Isabela putea foarte bine să-l facă bogat. El, 
sărmanul, care nu avea niciun sfanţ în buzunare, nici casă, nici 
nimic, să fie iubit de o regină ca Isabela de Bavaria! Acesta era 
visul. 

Realitatea însă pe care Passavant o simţea vie în sufletul lui 
este că pentru această regină aplecată asupra lui, care vărsa 
peste el veninul pasiunii ei, el nu simţea decât oroare. Şi tot 
adevărat este că ar fi dat toate bogăţiile şi toate tronurile pentru 
un surâs al celei care trăia în sufletul lui. În timp ce regina 
vorbea, pe chipul lui apărea din când în când un surâs sceptic, o 
crispare, Regina îl cerceta, atentă să citească fiecare semn de 


pe faţa lui. În zadar, nu găsi niciun semn al emoţiei la care se 
aştepta şi pe care încerca să o provoace. Făcu un gest de furie 
şi se aplecă şi mai tare asupra lui Passavant. 

— Ei bine, spune-mi dacă există în lume un astfel de om, aşa 
cum ţi l-am descris? Aşa cum îl caut? Ar trebui ca acest bărbat 
să mă înţeleagă iar pentru asta, ar trebui ca el să nu poarte în 
suflet imaginea lui Odette de Champdivers. 

Într-o clipă Passavant sări în picioare. De data asta avu 
senzaţia teribilă că soarta lui se juca pe un singur cuvânt. Şi 
acest cuvânt nu putea să-l treacă cu vederea. Nici nu vroia, de 
altfel. De aceea vru să-i spună cu glas tare. 

— Răspunde, insistă Isabela, este adevărat că o iubeşti pe 
această fată? 

— Dacă o iubesc? şopti cavalerul uimit când auzi acest 
nume, mai uimit decât atunci când regina îi vorbea de bogăţie. 

— Nu îndrăzneşti să spui! 

— Majestate, jur pe Dumnezeul meu că o iubesc! 

— Pe toţi dracii, cavalere, ia seama ce spui, se auzi o voce 
stridentă. 

Regina şi Passavant se întoarseră brusc spre cel care intrase 
şi spusese acele cuvinte: era Saitano. Purta costumul cu care 
Passavant îl mai văzuse îmbrăcat la serata de la Saint-Pol. 

Regina îl întrebă ceva din priviri pe Bois-Redon, dar acesta 
ridică din umeri în semn că îşi declina orice răspundere pentru 
intrarea în salon a vrăjitorului. Abia putu să şoptească: de aceea 
venisem să vă previn, dar nu aţi vrut să auziţi. 

Privirea reginei se îndreptă spre noul venit. Câteva clipe cei 
doi încercară să se înţeleagă, să-şi spună lucruri care nu puteau 
fi exprimate. Şi, cu siguranţă, Isabela înţelesese. Intervenţia lui 
Saitano însemna moartea lui Passavant. El nu venise decât să-l 
lichideze pe acesta. Asta îşi spunea regina şi un regret imens o 
cuprinse. În acest moment în care ea nu avea decât să lase să 
se facă, când gestul ei devenea inutil, când arhanghelul morţii 
era acolo pentru a lovi, acum ea simţi că o misterioasă legătură 
o apropia de Passavant. Şi îşi propuse să-l salveze. Palpita de 
teamă şi de durere gândindu-se la suferinţele care îl puteau 
aştepta pe cavaler. Tremura de spaimă că ar putea să nu-l mai 
vadă. Şi, totuşi, ar fi trebuit să-l ucidă. Acum era necesar. Ar fi 
trebuit să-l predea... Cel puţin vru să facă această ultimă 
tentativă. 


Apropiindu-se fulgerător de  Passavant, de care se 
îndepărtase la intrarea lui Saitano, regina îl apucă de braţ 
tremurând, uitându-se în ochii lui ca o îndrăgostită ce-şi 
pierduse capul. Cavalerul se simţi mişcat. Ea nu mai arăta ca 
mai înainte, nu mai era regina cu ambiţii formidabile, visând la 
restaurarea unui imperiu, nu mai era nici femeia adulteră, nici 
desfrânata tragică şi somptuoasă care îl atrăsese pe ducele de 
Orleans în capcana frumuseţii ei perverse... Acum, ea era numai 
candoare, numai puritate, femeia în sensul cel mai poetic, o 
fecioară. Vocea ei rugătoare se auzi ca o muzică: 

— Cavalere, această bogăţie ciudată, fabuloasă de care 
ţi-am vorbit, vrei să ţi-o dăruiesc? Oh, nu te grăbi să-mi 
răspunzi, este ultima mea rugăminte. Vrei să fii pentru trei zile 
oaspetele reginei Franţei? Îți jur că în aceste trei zile vei deveni 
respectat de toţi, chiar şi de Jean de Burgundia. |ţi jur că, după 
aceste trei zile dacă vrei să pleci de lângă mine, vei părăsi 
teafăr şi nevătămat Saint-Pol. Răspunde, cavalere. 

Saitano asculta neliniştit, iar Bois-Redon cu groază. 

Passavant, fără să, se încline, fără să-i dea iluzia unui 
respect ipocrit, o privea cu un fel de durere. 

— Majestate, să iertaţi un nefericit care ar trebui să se 
prosterneze la picioarele dumneavoastră pentru a vă mulţumi. 
Dacă aş accepta să fiu oaspetele dumneavoastră aş minţi, căci 
ar însemna să vă las să credeţi că aş putea să am vreo ezitare... 

Se opri. Palidă, regina făcu câţiva paşi înapoi şi spuse: 

— Şi nu eziţi? 

— Nu, regină, răspunse Passavant cu hotărâre. Am repulsie 
faţă de minciună care m-ar îndemna să vă promit ceva, acum 
când mi-am dat seama cât sunteţi de frumoasă şi de puternică. 
Orice s-ar întâmpla, nu voi accepta. Când acest om a intrat aici, 
eram gata să jur... 

— la seama! spuse Saitano făcând doi paşi spre cavaler şi 
arătându-l cu mina, ia seama la ce vrei să spui, repetă el şi apoi 
se uită la regină. 

— Acum mi-l predaţi? o întrebă el. 

— Nu, răspunse Isabela schimbată complet, aproape de 
nerecunoscut. Cavalerul văzu că chipul acela dulce şi armonios 
se transformase, era livid, pietrificat aproape, ochii îi ardeau. 
Din acest moment, el se găsea gata de luptă. Se întoarse spre 
vrăjitor şi-i spuse: 


— Pe Dumnezeul meu, nu tu mă vei împiedica să 
mărturisesc că o iubesc pe nobila domnişoară Odette de 
Champdivers şi... 

— Minti! strigă Saitano. 

Regina se apropie de Bois-Redon. Tremura cumplit. 
Passavant avu un gest furios şi, dintr-o dată, începu să râdă. 

— Ei, spuse el, îmi datorezi deja cele două urechi, ţi-am mai 
spus. Acum văd că mă obligi să-ţi tai şi limba. 

— Nu, ţipă Saitano şi râse sinistru. Am spus că ai minţit şi 
pot să demonstrez! Am probe! 

— Să demonstrezi? se înroşi de furie Passavant. 

— Da, am probe că nu o iubeşti pe Odette de Champdivers. 
O iubeşti pe Roselys d'Ambrun. Acum îndrăzneşti să juri! 

Passavant simţi că totul se prăbuşeşte în el. 

— Ei bine, cavalere, continuă Saitano cu o voce funebră, 
care dintre noi doi a minţit? Dacă domnişoara Champdivers ar fi 
fost aici, ai fi cutezat, cu toată onestitatea, să-i fi oferit inima, 
ştiind că această inimă, din copilărie, a fost dată alteia, pe care 
acum o cauţi? la spune? 

„Asta este demonul, îşi spuse cavalerul, demonul care mi-a 
citit în suflet!” 

— Acum taci? întrebă Saitano şi se apropie de Passavant. 
Vrei să o vezi din nou? Aş putea să te conduc la Roselys chiar în 
noaptea asta. 

Cavalerul tresări. Inima îi bătea puternic şi o speranţă 
începea să crească în el. Îl luă de mână pe Saitano care făcu un 
gest de triumf. 

— Eşti gata să mă urmezi? 

— Da, imediat! răspunse Passavant aprins de acest plan. 
Saitano se întoarse spre regină şi o întrebă din priviri. De data 
asta, Isabela îi răspunse: „Da, ţi-l predau!” Apoi, făcând un 
semn lui Bois-Redon, se îndepărtă. Când ieşi pe uşă, se mai 
întoarse şi-l mai privi odată pe Passavant. Se auzi un suspin. O 
lacrimă îi căzu pe obraz. li trimise un semn de dragoste acestui 
om pe care îl preda şi apoi dispăru. 


VI. În tenebre 


— Să mergem, ceru Saitano. 
— Unde? întrebă Passavant. 


— Să ieşim mai întâi din Saint-Pol. Aici nici eu nici dumneata 
nu suntem în siguranţă. Aceste cuvinte făcură să dispară orice 
bănuială din mintea lui Passavant. Aşa cum îl cunoştea el pe 
Saitano, era sigur că a ştiut şi ştie unde se află Roselys. 
Conducându-l la Roselys, Saitano urmărea ceva de la el sau 
vroia să obţină, pentru motive obscure, ceva din partea reginei? 
Nu are importanţă! Important era că-l conduce la Roselys, îşi 
spunea cavalerul. 

Plecară. Până la ieşirea din Saint-Pol nu-i opriră nimeni, 
nimeni nu-i întrebă unde merg. Passavant se găsi pe străzile 
întunecate ale Cetăţii alături de Saitano şi acesta îl asigură că 
trebuie să aibă speranţă, să fie bucuros. Mergea repede, după el 
şi nu se mai gândea decât la Roselys. Mai exista, oare, Odette? 
Nici el nu ştia. 

După cum s-a văzut, când regina plecase de la el, Saitano 
leşinase, necăjit că mortul şi cei trei îi scăpaseră şi că tentativa 
lui eşuase încă o dată. Geraude avusese grijă de el şi-l făcuse 
să-şi revină. Cum îşi venise în fire, îşi făcuse o evaluare a ceea 
ce urma să se întâmple între regină şi Passavant. Era neliniştit: 
„trebuie să mă răzbun. Să mă răzbun pe Passavant care, pentru 
mine, este un adversar de moarte acum, şi pe această regină 
stupidă care pune pasiunile ei vulgare înaintea unei cercetări, a 
unei splendide descoperiri. Trebuie să o lovesc pe Isabela de 
Bavaria şi să mă debarasez pentru totdeauna de un om care mă 
va ucide dacă eu nu-l înlătur. lată ce am de făcut!” 

— Să mă ucidă, izbucnise el în râs. Pe mine! Să ucidă viaţa? 
Să-l omoare pe cel care-i pe punctul de a duce la capăt Marea 
Operă! Asta nu se va întâmpla, asta nu trebuie să se întâmple! 

În timp ce-şi spunea aceste lucruri, se îmbrăcă. Nu-şi luă 
nicio armă, dar sub mantou îşi strecură două-trei chei, o 
lumânare şi ce trebuia pentru a o aprinde, adică amnarul şi 
fitilul. La un sfert de oră după plecarea reginei, se îndrepta spre 
Saint-Pol. 

Cum ştia parola, intrase în palat şi îi spusese ceva lui 
Bois-Redon care făcea de gardă în faţa salonului. S-a văzut cum 
aştepta un moment favorabil pentru a interveni şi care a fost 
rezultatul acestei intervenţii. Acum el mergea lângă Passavant 
şi era tare bucuros. 

— Unde suntem? întrebă Passavant. 


— La Universitate, răspunse vesel Saitano, aproape de 
mănăstirea Cluny. Promite-mi că orice ai să vezi, oriunde vom 
ajunge, vei avea încredere în mine şi că nu te vei îngrozi! 

— Îngrozi! Maestre, am văzut destule lucruri care mi-au 
provocat teama. Să-ţi mai aduc aminte de Cetate şi de masa de 
marmură, de care ştii foarte bine? Am fost în locuri în care frica 
ar fi trebuit să-mi ia minţile. Ai auzit de temniţa de la 
Huidelonne? Să fim serioşi! Nu cred că mă vezi deja tremurând. 
Cât despre încrederea pe care o am în dumneata, ăsta îţi va 
răspunde în locul meu, spune cavalerul şi-i arătă pumnalul. 
Saitano începu să râdă încă şi mai vesel. , 

— Martori îmi sunt toți diavolii că m-ai învins, cavalere. Asta-i 
adevărul. Mărturisesc chiar eu că sunt învins. Văd, simt, ghicesc 
că eşti o fiinţă condusă în viaţă de forţe mai redutabile decât 
cele care mă inspiră pe mine. Ah, drace, nu vreau să intru în 
luptă cu aceste forţe şi mă declar învins. Ştii că am o 
întâmplare, la fel de complicată ca a dumitale, din care nu-mi 
revin? 

— Care, adică? întrebă cu o falsă naivitate Passavant. 

— Cum, nu ştii? De două ori i-am avut pe cei trei, i-am 
ferecat în scaunele mele şi tot de două ori dumneata, mortul de 
neînlocuit, te aflai pe masa mea. Şi de fiecare dată, exact când 
nu trebuia, te-ai ridicat şi i-ai eliberat şi pe cei trei... 

— Ascultă vrăjitorule, nu-mi aduce aminte de întâmplările 
alea că nu ştiu dacă mă mai pot stăpâni. 

— Bine, hai să nu mai vorbim. De altfel am şi ajuns... 

— Aici stă Roselys? 

— Da, aici. 

Saitano se opri, îl luă de braţ şi-l întrebă pe cavalerul 
Passavant. a 

— O vei mai recunoaşte? Inchipuie-ţi că nu era decât un 
copil atunci când v-aţi despărţit. De atunci era frumoasă, dar 
acum, ce crezi? Cu cine să o compar pentru a-ţi face o idee 
despre frumuseţea şi candoarea ei? Da, am găsit, este frumoasă 
ca Odette de Champdivers. 

Passavant tresări. 

— Hai, să mergem mai repede! 

— Mergem, mergem răspunse liniştit Saitano. Suntem deci, 
în Cetate, la Universitate, aproape de mănăstirea Cluny, se 
gândi Passavant. De ce tocmai aici? 


— Am ajuns! îl auzi el pe vrăjitor. Cavalerul se uită atent în 
jurul lui. La stânga, pe deasupra căsuţelor de pe străzile înguste 
prin care ajunseseră aici, se vedeau turlele mănăstirii. La 
dreapta era o casă mică în faţa căreia se opriseră. Vrăjitorul 
descuie o uşă cu o cheie pe care o scoase de sub mantou şi 
intră. Passavant îl urmă. Vrăjitorul încuie uşa în urma lui, aprinse 
lumânarea şi amândoi intrară într-o cameră a cărei uşă fusese 
închisă şi deschisă de Saitano cu aceeaşi mare grijă. Apoi ridică 
un chepeng şi coborâră într-o pivniţă bine aerisită, burduşită de 
sticle de vin frumos aranjate. Saitano nu se mai interesă de 
cavaler. Se duse la o uşă pe care o deschise cu una dintre cheile 
sale şi-i făcu semn. 

— Ei, ăsta-i drumul spre Infern? întrebă Passavant. Trebuiau 
să coboare alte scări. Saitano se opri şi-l dojeni: 

— Mai avem, cavalere. Dacă vrei, urcăm din nou şi ne 
despărţim în stradă. 

— Ce! Mergem la Roselys, oricum ar fi drumul. 

— Atunci, să mergem! 

— Nu-i altă cale? 

— Pentru dumneata nu, nu-i altă cale spusese vrăjitorul cu o 
voce ciudată. 

Passavant ezită şi se opri. Saitano continua să coboare, dar 
îşi făcu un calcul rapid: dacă nu coboară, este salvat! 

„Drum ciudat, îşi spunea Passavant, dar oricât ar fi de 
ciudat, trebuie să ajung la Roselys. Şi, la urma-urmei, de ce 
m-aş teme? La primul semn de trădare, îi înfig pumnalul în 
inimă. Şi, în grabă, îl prinse din urmă pe vrăjitor. Mergeau 
printr-o galerie mare, căptuşită cu piatră albă, care trecea prin 
pântecele Parisului. Alte galerii mai mici se arătau din când în 
când venind din întunericul cumplit. Passavant, cu capul 
înfierbântat, îşi făcu toate socotelile posibile şi ajunse la 
concluzia că accesul la casa lui Roselys era probabil interzis. Da, 
dar de cine şi pentru ce? Se uită înapoi şi-şi dădu seama că nu 
ar mai şti pe unde a venit. Începu să-i fie teamă şi îl opri pe 
Saitano: 

— Ei, prietene, unde dracu suntem? 

— Ai să vezi, nobile gentilom. Suntem sub Paris, înţelegi? 

— Sub Paris? 

— Da, sub Paris. Oraşul e mare, are multe case, palate, 
castele, biserici, mănăstiri. Totul a fost construit încetul cu 


încetul. Ar fi tare greu acum să spunem de câtă piatră a fost 
nevoie să fie ridicat oraşul, Cetatea, Universitatea. De unde 
crezi că a fost luată această piatră dacă nu chiar de sub Paris, 
din aceste cariere care, acum, sunt abandonate. Inţelegi? 

— Prea bine, dar unde mergem noi acum? Unde duc galeriile 
astea? 

Lumânarea aproape că se topise. 

— Unde duc? Nicăieri, cavalere, nicăieri. Toate sunt 
înfundate. Sunt trei-patru ieşiri numai, pe care puţini oameni le 
cunosc. Eu le ştiu prea bine. Astea sunt venele fără sânge ale 
marelui oraş, spuse el şi începu să râdă. 

Se opriră şi se priveau drept în ochi. Flacăra luminării pâlpâia 
slab, umbrele siluetelor lor apăreau şi dispăreau pe pereţii reci 
de piatră. 

— Vrăjitorule, sper să nu te roadă ideea unei trădări! 

— Pe mine? Ce trădare? 

Passavant scoase pumnalul şi spuse simplu: 

— Viaţa ta răspunde de viaţa mea. Atât îţi spun! 

— Bine, răspunse Saitano şi porni din nou la drum. Să-ţi mai 
spun de galeriile astea. Trebuie să ştii, bravul meu cavaler, un 
lucru curios: sunt atât de multe şi atât de lungi, se întretaie în 
atâtea rânduri fără nicio noimă încât toate la un loc formează un 
adevărat labirint. Dacă nu cunoşti drumul, de aici nu mai ieşi, 
spuse vrăjitorul râzând şi privindu-l din nou drept în ochi pe 
cavaler. 

— Dacă ai rămâne singur, ai muri de o moarte înfiorătoare, 
după o agonie atroce care ar putea să dureze mai multe zile; da, 
ai muri de foame, de sete şi de spaimă, alergând ca un nebun 
să găseşti o ieşire; numai că fiecare pas s-ar înfunda şi mai mult 
în acest labirint. Din fericire, te afli aici cu mine şi eu ştiu prea 
bine galeriile astea, pe care le-am parcurs în întuneric de sute 
de ori. 

Passavant îl luă din nou de braţ pe vrăjitor. 

— Am ajuns sau nu? 

— Ajungem curând! răspunse vrăjitorul chiar când intraseră 
într-un fel de sală rotundă în care dădeau o duzină de alte 
galerii. 

— De o sută de ori am venit aici. Chiar şi fără lumânare aş 
găsi drumul căci, gândindu-mă că aş fi obligat să mă ascund, 
mi-am făcut semnele mele pe aceşti pereţi. Dar dumneata nu ai 


putea să te descurci nici cu o torţă şi ai muri aici de foame, de 
sete şi de spaimă! 

— Destul! Să plecăm! Şi, vezi să ajungem mai repede că 
mi-am pierdut răbdarea! 

— Am ajuns, spuse Saitano. În clipa aceea lumânarea se 
stinse. Răcnind, Passavant întinse mâinile să se agate de 
Saitano, dar acesta scăpă. Rămase în întuneric. Avea senzaţia 
că pluteşte în gol. Începu să alerge în toate sensurile în speranţa 
că se va lovi de vrăjitor dar, curând se opri convins că acesta se 
găsea deja departe. Trecerea bruscă în situaţia de catastrofă îl 
acapara, îl invada; îl apucă ameţeala când nu-i mai auzi vocea 
lui Saitano. Îşi încorda cât putu auzul, doar-doar ar putea să 
perceapă vreo mişcare. Credea că vrăjitorul, înainte de a-l 
părăsi, ar putea să spună ceva, măcar să-l insulte, să-l înjure, să 
se bucure că i-a făcut-o. Aştepta râsul acestuia strident şi rău. 

Nimic. Nimic nu se auzea, nimic nu se întâmpla. Căzuse 
într-o linişte grea. Şi în întunericul cel mai cumplit. Intrase brusc 
în tenebre, în întunericul acela total în care nu apare nicio 
umbră. Nimic, niciun zgomot, nicio lumină. Işi adună forţele 
pentru a-şi recăpăta sângele rece. Era tot ce mai putea face. 
Avu senzaţia că poate, că chiar şi-a învins teama. Işi dădu 
seama că terenul pe care îl calcă este nisipos. Işi încorda auzul. 
Dacă Saitano era prin preajmă?! Cum de nu face imprudenţa 
să-i arunce răutăcios câteva cuvinte înainte de a pleca? Atunci... 

Asculta, asculta dar nimic. Saitano nu era un imbecil. Cum se 
stinsese lumânarea, îl şi scosese pe cavaler din preocupările lui. 
Pentru el, Passavant nu mai exista. Se luase după semnele lui şi 
plecase imediat. Ajunsese deja la scările care îl scoteau la 
lumină când Passavant, îl mai aştepta încă... 

Cavalerul îşi spuse: nemernicul a ales cea mai groaznică 
moarte! Dacă scap, îşi va plăti greu trădarea! Va plăti! Şi acum, 
gata, să văd ce pot face pentru a ieşi de aici! 

Începu să facă tot felul de planuri şi-l uită de-a binelea pe 
Saitano. Se opri la cel mai simplu, la cel mai logic, la singurul 
care îi oferea o şansă de salvare: să intre în prima dintre 
galeriile laterale şi să meargă pe ea până unde se va putea. 
Dacă ar duce undeva! Ce dracu, îşi spuse el, trebuie să ducă 
într-un loc! 

Încercă să-şi stăpânească cât mai bine nervii şi plecă. Se 
mişca penibil în întuneric, se lovea când într-o parte, când în 


alta şi pasul îi era nesigur. Călca în gol, avea impresia că 
pământul urcă şi coboară înaintea pasului lui. Se lovi de un 
perete şi se opri, făcu doi paşi înapoi şi, apoi, refăcu aceşti doi 
paşi exact spre locul - aşa credea el - în care se lovise. Dar deşi 
fusese atât de scurtă distanţa nu mai putu atinge zidul. Intinse 
mâinile dar nimic. In faţa lui era din nou gol, probabil, o nouă 
galerie care se deschidea. Atunci înţelesese: de când mergea, el 
intra în galerii laterale când în dreapta, când în stânga, se 
întorcea, revenea poate chiar în punctul de plecare, parcurgea 
locuri fără să înainteze. Işi dădu seama şi-l apucă greata, 
transpiră. O luă de la capăt de îndată ce-şi înlătură spaima. Era 
oribil! Avea o senzaţie de neputinţă totală, care îi provoca 
coşmaruri. Asculta şi nu-şi auzea decât propria respiraţie. Se 
ridică din nou, din nou luptă cu teama. Apoi, i se păru că a reuşit 
din nou să se calmeze. Puțin câte puţin îşi linişti tremuratul care 
îl cuprinsese şi-şi puse ordine în gândire. Işi spuse cu voce tare: 
de ce mi-ar fi frică?! Moartea nu mă înspăimântă. Atunci, ce mă 
înspăimântă? Suferinţa de foame sau de sete! Dar pot să le pun 
singur capăt atunci când vreau! Am pumnalul şi pot să-mi iau 
singur zilele când cred că nu mai rezist! 

Această alternativă îl întări. Suspină de uşurare, dar groaza 
se abătu din nou asupra lui. Acum şi mai violent! 

Pe malul oceanului, la adăpost de orice pericol, cel care 
priveşte marea, văzând valurile care urcă şi se retrag, are 
impresia că ceva misterios îl ameninţă. Fiecare val care se 
apropie, îl înspăimântă, fiecare val care se retrage îl linişteşte. 
Acelaşi lucru se petrecea şi cu Passavant. Din nou îl cuprinsese 
groaza. Posibilitatea de a scăpa acesteia prin sinucidere o 
înlătură. Nu mai ştiu decât de această senzaţie frenetică de 
oroare. Unde să meargă? Inainte? Să revină de unde a plecat? 
Din loc în loc simţi curentul de aer uscat şi crezu că unele galerii 
se deschideau - spre unde, nu putea şti! — Şi se încrucişau. Din 
ce în ce mai teribil îl chinuia disperarea că nicio Ariadnă nu-şi 
lăsase pe aici firul care i-ar fi fost de folos pentru a găsi ieşirea. 
Şi nimeni nu mai trecea prin împrejurimi! Nu se va mai salva 
niciodată! 

Plecă, totuşi, din nou, cu pas ezitant, cu ochii măriţi, poate 
zăreşte ceva, cu urechile aţintite poate aude ceva. Nimic, nici 
măcar mişcări ale vieţuitoarelor mici care trăiesc prin 
catacombe. Aceste cariere nu ofereau nici cea mai mică 


posibilitate de hrană. Se hotărî să meargă mai repede. Din când 
în când scotea câte un strigăt nu pentru a chema, ci din nevoia 
de a striga. Începu să meargă cu ochii închişi şi constată că nu-i 
nicio diferenţă. În plus simţi că astfel îşi odihneşte pleoapele. 

Cât timp a durat această înspăimântătoare plimbare 
solitară? Nu putea să spună nici măcar cu aproximaţie de ore. 
Mergea, asta era tot. Era sigur că dacă se opreşte nu se mai 
ridică. Mergea. Veni un moment când îl cuprinse o groaznică 
spaimă că începe să coboare. Până atunci avusese impresia că 
merge pe drum drept. Acum avea senzaţia că coboară. Se 
asigură că, în realitate nu era nicio pantă, dar, cum pornea din 
loc, senzaţia oribilă de coborâre revenea. Continuă să meargă 
pentru că, oricum era mai bine decât să se oprească. Simţea că 
oprirea ar putea fi urmată de o cădere în hăurile tenebroase, că 
toate galeriile coborau. Picioarele abia îl mai ţineau. Se clătina, 
avea amețeli. Dar continua să meargă. Asta era singura lui 
speranţă, ultima dovadă că trăieşte. Brusc, îl copleşi senzaţia de 
sete. Nu se gândise până atunci la asta. Nu putuse să se 
gândească la asta şi nici să-şi dea seama că buzele îi ardeau de 
mult, că i se uscase gâtul. Astea le-a simţit în momentul în care 
setea devenise un supliciu de nesuportat. Işi spuse: 

— Măcar dacă aş putea să beau ceva! 

Cuvântul a bea îi declanşa şi mai mult setea, iar febra începu 
să-l tortureze. Strigă: 

— Jos! Jos se aude un izvor! încercă să se grăbească. Izvorul 
se depărta. Îl chemă pe Thibaud, comandă vin, se enervă că nu 
soseşte mai repede şi atunci, în aceste sinistre tenebre, hangiul 
fu înjurat şi insultat, ameninţat şi blestemat. 

Veni rândul foamei. Saitano îi spusese: vei muri de foame, 
de sete şi de spaimă. Prima se instalase în sufletul lui spaima. 
Apoi setea, Al treilea spectru se arăta: era mai puţin hidos, mai 
puţin grav decât celelalte două aşa că, putu mai repede să-l 
uite: foamea. Setea şi spaima erau netratabile. Setea îi instalase 
infernul în gât iar spaima îi băgase nebunia în cap. 

— Ajutor! Ajutor! Ajutor! începu să urle fără să se oprească. 
Ce spera? Nimic. Pe cine chema? Pe nimeni. Urla, atâta tot. Ar fi 
putut să aleagă la fel de bine un alt cuvânt. Aşa şi făcu. Incepu 
să vorbească repede, să povestească unor fiinţe imaginare că 
este pierdut de mai multe luni în aceste tenebre şi ceru să-i vină 
în ajutor. 


Iluziile dispărură şi ele. 

Încă o dată, Passavant, îşi dădu seama că rătăcea în galerii 
fără început şi fără sfârşit. Incepu să simtă cumplit de dureros 
oboseala acestui mers. Atunci se culcă aşteptându-şi moartea. 
Trecuse atât de mult de când, în plină forţă încă, îşi dăduse 
curaj spunând că, la urma-urmei, el îşi este stăpân şi, cu 
pumnalul, îşi putea pune capăt suferinţei. Acum îi era imposibil 
să ajute moartea, dar îşi dădu seama foarte bine că va muri 
curând şi de aceea se culcase. Era un loc cu nisip. Certitudinea 
morţii nu-i înlătură suferinţa. Poate nu mai avea forţa să 
gândească distinct. Intolerabila senzaţie a poverii întunericului 
asupra lui era ultima pe care o percepea. 

Cavalerul de Passavant murea. 

Murea încercând un suprem efort să-şi amintească ceva din 
viaţă. Acest efort îl conduse să pronunţe simplu: Roselys. Poate 
că acesta era o simplă convulsie a puterii de a-şi aminti. Intrase 
în carieră pentru Roselys... Era firesc ca acest nume să-i vină în 
minte. Îl pronunţa şi simţi cum vine moartea. 

Ce alt termen am putea să întrebuinţăm pentru ceea ce i se 
întâmplă? Nu fusese o simplă pierdere de cunoştinţă. În el îşi 
făcuse loc oribil suverana impresie de moarte. Îşi spusese cu o 
inexprimabilă convingere a agoniei: mor, într-o clipă, totul s-a 
terminat! 

Respira rar. Un horcăit slab se mai putea auzi din când în 
când, dar orice senzaţie fusese ştearsă. Murise?! Murise. 

Invierea se produse brusc. 

Intr-o secundă, această fiinţă răpusă de oboseală şi de 
foame, de sete şi de groază, acest om care abia mai respira, 
care intrase în ghearele morţii, sări în picioare, delirând cu o 
bucurie supraomenească: ascultând cu întreaga lui fiinţă, 
undeva departe auzi voci omeneşti! Era ca un murmur. 

Le auzea! Ele, aceste voci, îi însufleţiseră. Ele l-au chemat de 
departe, din îndepărtatele hăuri ale morţii. Aceste murmure atât 
de slabe îi spărseseră timpanele. Acolo, în tenebrele galeriilor în 
care trebuia să moară, auzul era ultimul refugiu, ultima speranţă 
de viaţă. 

Răpus de foame şi de sete, aceste murmure au fost 
suficiente pentru a-i da forţe noi. Teama dispăruse. La foame nu 
se mai gândea. Oboseala nu o mai simţea. Numai setea 
persista, dar ea singură nu putu să învingă speranţa uriaşă care 


apăruse în inima lui Passavant. Îl încercă o spaimă: dacă era o 
iluzie! Ca şi cea a izvorului. 

Se încorda, îşi şterse faţa, îşi muşcă buzele, îşi chemă toate 
forţele minţii lui pentru a obţine o secundă de calm. Când fu 
sigur de el, închise ochii, ascultă... 

Mâinile lui se strânseră frenetic, un suspin dureros îi sparse 
pieptul, îl cuprinse nevoia irezistibilă de a striga, de a fugi, dar 
înfrângându-şi delirul, îşi încorda din nou atenţia să mai audă, să 
mai audă, să mai... 

Ah, aceste murmure îndepărtate! Pentru naufragiatul care 
rătăceşte în apele oceanului ce poate însemna apariţia la orizont 
a unei bărci? Foamea şi setea îl torturează. Lumina zilei, lucirea 
stelelor îi dau semne misterioase de consolare. Ca un 
naufragiat, Passavant suportase durerea foamei şi tortura setei, 
care depăşesc în intensitate oroarea oricărui supliciu cunoscut. 
Numai că, acolo el era în întuneric. Foamea şi setea nu erau 
singurele care îl chinuiau. Mai erau însoţite şi de spaimă. 

Ce puteau fi pentru el aceste murmure de voci necunoscute? 
Ele îl treziseră şi-l făcuseră să facă primii paşi. Inima îi tremura. 
Numai la gândul că aceste murmure ar putea să se stingă sau 
să se piardă simţea că ameţeşte. Mergea cu o nespusă 
precauţie, cu mâinile întinse, gâtul ridicat, cu întregul lui corp 
întins spre aceste murmure... spre viaţă. Dacă se rătăceşte 
acum! Dacă ia o altă cale decât cea care îl duce spre viaţă! 
Dacă aceşti necunoscuţi se îndepărtează! Nu! Murmurele 
deveneau mai distincte şi, dintr-o dată, undeva, în fundul acelei 
galerii, a sfinţilor, a îngerilor, acolo, apăru o rază plăpândă de 
lumină... 

O lumină slabă, dar ce mai conta! Era lumină! Tenebrele nu 
mai erau tenebre. Aripile spaimei fuseseră retezate. 

Din clipa aceea începu să meargă fără precauţie. Era sigur 
că va ajunge la capăt! 

Pe măsură ce avansa, murmurul se desluşea ca o ceartă, 
apoi ca un strigăt. Lumina slabă deveni o lumină violentă. In 
fundul galeriei, într-o rotondă mare, Passavant zări vreo sută de 
oameni care ţineau în mâini torţe aprinse. 

„Cine or fi oamenii ăştia? Ce fac ei aici, în carieră?” 

Nu-şi mai puse întrebări. Când ajunse la o sută de paşi de ei, 
nu mai putu să reziste şi începu să alerge. Oricine ar fi fost, 


aceşti oameni îl vor salva... Brusc, la zece paşi de ei, se opri. 
Între acele voci i se păru că recunoaşte una, una care striga: 

— Meştere Caboche, iată dovada intenţiilor ferme ale 
stăpânului meu... 

Era vocea lui Ocquetonville! 

Passavant privi înspre acei oameni aşa cum ar fi privit spre 
abisuri. Lângă Ocqguetonville îl văzu pe Scas şi pe Courteheuse şi 
apoi o mulţime de nobili şi de negustori pe care nu-i cunoştea. 
Acum era sigur însă că printre ei se aflau oameni care îi doreau 
moartea: oamenii ducelui de Burgundia! 

În faţa lui se aflau oamenii ducelui, în spate, galeriile, 
tenebrele, foamea, setea, spaima! 

Passavant nu ezită. Îşi spuse că era mai bine să se arunce 
între oamenii ducelui de Burgundia, decât să suporte supliciile 
abominabilului labirint. 

Înainta câţiva paşi. 

Acum, prin bucuria pe care i-o provoca lumina torţelor, în 
fiinţa lui se declanşa o puternică reacţie: să scape de întuneric 
însemna să trăiască! Şi, oricât de puţin ar mai fi avut de trăit, 
pentru el era suficient să-i aprindă din nou dragostea de viaţă. 

Mai puternic, mai stăpân pe el, Passavant reveni la prudenţa 
necesară. 

Înainte de a se azvârli în ghearele morţii aruncându-se 
printre oamenii ducelui de Burgundia, vroi să vadă dacă nu ar 
mai avea un alt mijloc de a ajunge din nou în lume. 

Începu, deci, să privească, să asculte! 


VII. Cum a fost decretat războiul civil 


Passavant observă imediat lucruri care aveau pentru el un 
imens interes. Această adunare se ţinea într-o sală rotundă, de 
mari dimensiuni, aflată în pântecul negru al oraşului. Acolo erau 
o sută de persoane. Ori, nu erau alte galerii care să ducă în 
această rotondă decât cea prin care ajunsese el aici. In faţa 
acesteia la cealaltă extremitate, începea o scară prin care 
coborâseră oamenii ducelui. Orice pericol de a se pierde din nou 
în întunericul infernului era înlăturat pentru Passavant. Apoi, 
posibilitatea de a ieşi la lumină trebuia folosită şi dacă ar fi fost 
porţile închise: Acolo, în acea sală, cei aproximativ treizeci de 
negustori şi douăzeci de nobili erau foarte ocupați, se vede, cu 


discursurile. Era posibil, deci, să se strecoare până la ultimul 
rând de oameni, fără să fie observat şi, când conferinţa va lua 
sfârşit, să dispară amestecat printre participanţi. Dacă, din 
contra, era imposibil să intre printre aceştia, ar fi trebuit să 
aştepte ca sala să fie părăsită şi să încerce să forţeze uşa. De 
acolo de unde se afla vedea şi auzea tot ce se întâmplă în 
adunare. 

Un anume Caboche, un personaj intrat în istorie, vorbea în 
numele negustorilor. Ocquetonville îl reprezenta pe ducele de 
Burgundia, dar asta valora cât cei douăzeci de mii de negustori 
ai lui Caboche. În discursul lui, acesta se arătă revoltat. Ceea ce 
cerea el era fundamental: negustorimea dorea să ia locul 
nobilimii, iar poporului să i se dea mai multă libertate. Era un 
om rece şi violent. 

— Meştere Caboche, am să prezint aici, în fata 
dumneavoastră intenţiile seniorului meu, ducele de Burgundia, îl 
auzi Passavant pe Ocquetonville. 

— Domnule, răspunse Caboche cu o voce aspră, stăpânul 
dumneavoastră a promis că vine aici, în persoană, pentru a 
discuta cu noi posibilitatea unui război. Fără îndoială, locul 
acesta e trist şi întunecat, trist ca şi existenţa noastră, întunecat 
ca şi sufletul nostru. Ce vreţi, noi nu avem fortărețe, reşedinţe, 
palate păzite de oameni înarmaţi, unde să putem discuta. 
Urmăriţi, spionaţi zi şi noapte, a trebuit să căutăm un loc sigur. 
Această veche carieră este Saint-Pol-ul nostru. Orice ar fi, 
oaspeţii noştri sunt în siguranţă aici. Poate stăpânului 
dumneavoastră i-a fost teamă să vină aici, spuse viclean 
Caboche. 

— Se numeşte Jean Temerarul stăpânul meu, spuse cu 
mândrie Ocquetonville. 

— Atunci, de ce nu a venit, strigă Caboche sălbatic? Eu am 
fost la palatul Burgunzilor! De ce nu a venit şi ducele aici? Eu 
am băut din vinul lui într-o cupă de aur, de ce nu vine şi el aici 
să bea dintr-un pahar de cositor? Domnule Ocquetonville, nu 
dumneavoastră trebuie să ne spuneţi intenţiile ducelui. Să vină 
el şi noi îl vom asculta! 

— Aici sunt! se auzi o voce aspră. 

Cei din sală se uitară spre scări, de unde venise acea voce. 
Şi toţi văzură coborând tacticos, un bărbat îmbrăcat într-un 
mantou care îl acoperea într-atât încât nu i se vedea faţa. Când 


ajunse lângă ei, îşi aruncă mantoul şi oamenii lui se înclinară cu 
respect. Încă şi mai tare se înclinară negustorii. Numai Caboche 
înclină capul ca pentru salut. Inaintă şi spuse: 

— Bine aţi venit, Jean de Burgundia. 

Ducele înainta şi el spre masa plină de pahare, luă unul plin 
şi cu o simplitate teatrală pe care ştia să o adopte ipocrit spuse: 

— Maestre Caboche, ai băut la mine pentru prosperitatea 
mea, pentru gloria mea. Eu beau aici pentru triumful speranţei 
dumitale care este şi a mea. 

Ciocni cu Caboche şi goli paharul pe nerăsuflate. Toţi cei de 
la masă făcură la fel şi sala fu zguduită de strigăte de 
entuziasm. Apoi se auziră ameninţări, insulte. 

— Moarte lui Armagnac şi oamenilor lui! strigară nobilii lui 
Jean Temerarul. 

— Moarte tiranilor! strigară negustorii arătând astfel că, 
pentru ei, nu numai oamenii contelui Armagnac le erau 
duşmani. 

— Trăiască libertatea! tună Caboche cu o voce gravă încât 
ducele şi oamenii lui tresăriră. 

Când tumultul se mai potoli, Jean Temerarul se întoarse spre 
Caboche. 

— Domnilor negustori, am sosit ceva mai târziu la întâlnirea 
la care m-aţi invitat. Nu din teamă şi nici din dispreţ, cum a 
putut să spună meşterul Caboche. Am vrut să aflu precis ce 
pregătesc oamenii lui Armagnac. Acum ştiu şi am să vă spun. 

Se făcu linişte. Caboche nu pierdu din vedere pe duce şi-şi 
dădu seama că acesta aducea veşti proaste. 

„Dacă omul ăsta a venit aici înseamnă că-i este şi mai mult 
teamă de Armagnac decât de popor. Am să-i vând cât mai 
scump alianţa noastră! Cine ştie dacă libertatea noastră nu va 
ieşi tocmai din această aventură!” îşi spuse Caboche. 

— Domnilor, ascultaţi-mă, continuă ducele. Trebuie să fim de 
acord nu numai asupra luptei pe care o vom duce, dar şi asupra 
capturii în cazul în care vom obţine victoria! Nu trebuie să spună 
cineva - nici voi, nici eu - că a fost înşelat! 

Aceste cuvinte îl loviră pe Caboche. Ele erau ecoul 
preocupărilor lui secrete. Nu dorea cu niciun chip să-l ajute pe 
duce dacă nu ar fi tras un profit pentru popor. Se înclină în faţa 
ducelui, aşa cum nu o făcuse la sosirea acestuia. 


— Seniore, dacă ceea ce spuneţi este dorința 
dumneavoastră sinceră, atunci eu pot să vă asigur de victorie 
chiar de pe acum! Daţi-mi voie să vă mulţumesc. Pentru prima 
dată suntem trataţi ca aliaţi, ni se recunoaşte valoarea, se 
admite că fără popor nimic nu este posibil. Alianţă, deci, şi noi 
vom da şi ultimul ban şi ultima picătură de sânge! Senior, 
lăsaţi-mă să vorbesc şi eu despre împărţirea capturii. 
Dumneavoastră veţi aprecia partea noastră, dar pentru asta ar 
trebui să cunoaşteţi contribuţia noastră în această operă 
comună. De aceea, vă rog să ascultați. Cine este din Cetate? 

— Da, aici sunt răspunse, un negustor. 

— Câţi oameni şi câţi bani? 

— Două sute de oameni şi trei mii de scuzi de aur. 

Când auziră câţi bani dau negustorii din Cetate, nobilii 
fremătară de bucurie. 

— Cum, atât de mulţi bani şi atât de puţini oşteni? întrebă 
ducele. 

— E vorba de Cetate, seniore, spuse Caboche lăsând să se 
vadă un zâmbet ironic. Este cartierul negustorilor de aur. Fac 
ceea ce pot şi ei! Ascultaţi, încă! Marina? 

Un om mic, slab şi nervos ieşi în faţă şi spuse: 

— Patru mii de oameni înarmaţi, toţi hotărâți să lupte până 
la ultimul. 

— Ah! se bucură ducele. Asta îmi convine mai mult! 

— Templul! strigă Caboche. 

— Şase sute de oameni, o mie de scuzi de argint. 

— Universitatea! 

— Patru sute de elevi turbaţi, care nu visează decât să rupă 
spinările nobilului Armagnac. 

— Vor avea de lucru, spuse Jean Temerarul. 

Caboche continuă apelul pe cartiere. Fiecare reprezentant 
răspundea precis câţi oameni şi câţi bani pot aduce. La sfârşit 
aflară totalul: şaptesprezece mii patru sute de negustori şi 
meşteşugari, toţi înarmaţi şi aproape o sută de mii de livre 
bătute la Paris. 

— Cu o astfel de armată, adăugă Caboche, noi putem face 
faţă trupelor regale şi chiar trupelor dumneavoastră. Dar mai 
mult decât numărul, mai bine decât banii, noi vrem să trăim şi 
să murim liberi. lată, duce, cine suntem noi şi ce vrem noi. ŞI 
acum, seniore, trebuie să ştiţi ceea ce dorim. 


Jean Temerarul îl asculta cu stupoare pe acest om care 
vorbea cu orgoliu, cu un fel de familiaritate, cu cutezanţă. Şi nu 
era decât un meşteşugar de ţară, nici măcar un negustor. El 
reprezenta o putere necunoscută a cărei furie este şi mai 
formidabilă decât cea a oceanului: poporul. 

După un lung moment de linişte, ducele ridică capul, îl privi 
ţintă pe Caboche şi spuse: 

— Apreciez la valoarea ei alianţa pe care mi-o propuneţi, 
înainte de a şti ce doriţi voi, trebuie să vă spun ce doresc eu. 

— Inutil, seniore, interveni Caboche, scuturându-şi capul lui 
mare. 

— Pe Sfânta Cruce, spuse Jean Temerarul sunteţi atât de 
orbiţi de orgoliu încât nu puteţi să ascultați care este voinţa 
noastră? 

Nobilii începură să murmure şi rândurile se separară în două 
grupuri distincte. În jurul ducelui se adunară nobilii, cu mâna pe 
săbii; lângă Caboche se masară negustorii, aşteptând cu o 
atenţie amenințătoare. 

Caboche ridică mâna şi cu toţi ascultară. 

— Duce şi prea înalţi seniori, ceea ce vreţi să spuneţi, noi 
ştim! De aceea este inutil să mai repetaţi. Suntem gata să vă 
ducem victorios la Saint-Pol. Cred că am spus totul! 

Jean Temerarul tresări. Ura, turbarea, satisfacția, speranţa 
se amestecau în sufletul lui. Era mişcat şi umilit că acest ţăran 
putuse să răstoarne rolurile, că putuse deveni stăpânul acestei 
întruniri. Dar, tot el îşi spuse: cu astfel de aliaţi, victoria era a 
lui. Se uită rapid la oamenii lui vrând să spună: „Să-i lăsăm să 
lucreze; încă o dată avem şansa să profităm de pe urma unui 
aliat care se impune cu atâta insolenţă!” 

— Regele Charles al Vi-lea este nebun, reluă Caboche; 
ducele de Orleans este mort (Jean Temerarul îngălbeni); ducele 
de Berry este un vulpoi prea viclean pentru noi; ducele de 
Bourbon, care ar fi fost singurul în măsură să ne ajute fără să ne 
ceară nimic stă deoparte, retras. In aceste împrejurări, regina 
este liberă să stoarcă poporul Parisului pentru a-şi satisface 
plăcerile. Marii nobili trăiesc într-un fast pe care şi l-au câştigat 
cu sângele nostru. De aceea, noi suntem gata să ajutăm să se 
urce pe tron un nobil drept care ne poate garanta posibilitatea 
de a trăi. Căci asta nu e viaţă să munceşti zi şi noapte, ca vitele, 
pentru a vă îmbogăţi, domnilor nobili! 


Vocea lui Caboche devenise amenințătoare, vinele lui 
plesneau la tâmple, ochii îi sticleau. Nobilii fremătau înnebuniţi. 

— Da, da, ajutaţi-ne să ne debarasăm de tiranii care au pus 
stăpânire pe Saint-Pol şi veţi putea atunci şi voi să intraţi în 
reşedinţa regelui, strigă Caboche. 

„lată un adevărat om! „îşi spuse cavalerul Passavant care, 
din fundul galeriei, auzea tot. 

— Deocamdată, reluă Caboche, dumneavoastră sunteţi cu 
noi şi vă imaginaţi satisfacția noastră pe care o estimaţi la 
valoarea ei. Nobilii contelui de Armagnac ne anunţă că este 
vremea supunerii poporului. Alegerea noastră este făcută: 
suntem de partea voastră şi împotriva lui Armagnac! 

De data asta, fruntea lui Jean Temerarul se lumină. Nobilii 
uitară că acest Caboche nu era decât un ţăran, îşi întinseră 
mâinile şi strigară într-un glas: 

— Moarte lui Armagnac! 

Gălăgia se auzea până în fundul galeriei. 

— Moarte lui Armagnac! strigă sec Caboche. Dar, după ce 
avem prada sub picioare, noi ne vrem partea! Sunteţi pregătiţi 
să ne-o daţi? 

Jean Temerarul ridică mâna pentru a-l asigura prompt. 

— Vorbeşte, spuse el, spune fără teamă. Jur pe Dumnezeu 
că dacă îmi pun pe cap coroana Franţei, voi respecta toate 
condiţiile pe care le veţi pune. 

— Dar, dumneavoastră, nobilii mei? 

— Şi noi! 

— Ştie vreunul dintre dumneavoastră să scrie, ceru Caboche. 
Nobilii se priviră, ridicară din umeri şi izbucniră în râs. Nu! 
Niciunul nu ştia sau nu mărturisea că ştie să scrie. 

— Toată adunătura asta crapă de orgoliu murmură unul 
dintre ei. 

— Ei bine, scriu eu, spuse ducele. 

Caboche tresări de bucurie. Nu pentru că ar fi crezut că-i mai 
valabil un tratat scris de mâna acestuia, ci pentru că avu 
senzaţia că l-a încovoiat pe acest redutabil feudal până la a-l 
face scribul voinţei populare. Avu loc un spectacol ciudat: 
ducele de Burgundia se aşeză la masă, iar Caboche îi dicta: 

— Mai întâi restabilirea tuturor posesiunilor meseriaşilor şi 
drepturilor congregaţiilor. 


— Sunt drepturi care le-a abolit actualul rege, spuse ducele. 
E drept să fie restabilite. 

— Apoi, să se restabilească funcţia de magistrat, cea de 
consilier municipal, tribunalul şi jurisdicţia negustorilor. Cerem 
ca veniturile şi dobânzile comune ale oraşului să nu fie 
înstrăinate şi ca regele să nu poată să dispună de ele, sub niciun 
pretext. Cerem ca jurisdicţia, care acum este dreptul 
magistratului, să fie trecută la primărie. 

— Toate sunt îndreptăţite, remarcă ducele cu un surâs 
zeflemitor pe care Caboche îl remarcă. 

— Cerem ca toate meseriile şi toate confreriile să aibă 
dreptul de a se reuni fără nicio permisiune a regelui sau a 
nobililor lui. Aceste adunări vor putea să aibă loc atunci şi acolo 
unde vor hotărî corpurile meşteşugarilor. 

De data asta Jean Temerarul întârzie cu pana de scris în aer. 
Pentru putere şi în acele vremuri, ca şi astăzi, dreptul la libera 
adunare era inacceptabil. Niciodată nu se ştia ce iese din astfel 
de adunări! Acolo săreau scântei, se iscau furtuni, izbucneau 
incendii... 

Caboche aştepta liniştit. Negustorii se frământau şi, când 
ducele scrise fraza, se auzi un murmur de satisfacţie. Caboche 
continuă: 

— Cerem dreptul de a întinde lanţuri pe străzile noastre, să 
ne înarmăm, să ne alegem magistraţii şi consilierii. Cerem 
dreptul de a cumpăra sarea de unde ne convine şi la preţurile 
pe care le acceptăm. Cerem dreptul de a nu mai plăti nimic 
duhovnicului. Cerem ca luxul doamnelor din nobilime să fie 
readus la proporţii decente. Vrem ca în Consiliul regal să intre şi 
oamenii pe care îi vom alege noi şi care să ne reprezinte. Cerem 
ca regele să nu poată face nimic fără acceptul consilierilor 
noştri... şi ca, mai ales, impozitele noastre să fie verificate de 
aceşti consilieri... 

Caboche se opri. Vorbise din ce în ce mai aspru. 

— Asta-i tot, spuse el în sfârşit, pentru moment, cel puţin. 
Ducele-scrib scrisese cu furie. Fiecare cuvânt care i-l dicta era 
pentru el o ofensă de moarte, un privilegiu care se ducea pe apa 
sâmbetei. Semnă. Trecu apoi pergamentul unui negustor care 
ştia să citească. Acesta începu să citească cu glas tare şi, când 
sfârşi, Caboche mai întrebă: 


— Seniorilor, sunteţi hotărâți să ne acordaţi ceea ce cerem 
noi? 

— De acord! 

Astfel aprobat acest proiect de acord deveni baza unei 
monarhii constituţionale. Caboche se întoarse spre ducele de 
Burgundia şi, cu voce gravă, îi spuse: 

— Seniore, din acest moment, sunteţi conducătorul nostru! 
Vă jurăm supunere până la exterminarea totală a duşmanului 
nostru comun. Când ne veţi da semnalul, noi vom fi gata de 
luptă! 

— Bine, spuse ducele, unul dintre oamenii mei vă va aduce 
cuvântul de ordine. 

— Cine va fi acela? 

— Acesta, spuse ducele şi îl arătă pe Courteheuse. 

— Domnilor negustori, reluă ducele, contez pe voi. Contaţi şi 
voi pe mine! 

Aşa se termină întrunirea. 

— Uf, răsuflă Passavant, era timpul să termine, crap de 
foame şi de sete. Acest demn negustor care ceru atât de multe 
drepturi ar mai fi trebuit să ceară ceva: ca la toate răspântiile să 
fie întinse mese pline cu bunătăţi şi oamenii sărmani ca mine să 
poată mânca şi bea câte ceva. În sfârşit, uite că pleacă lumea. 
să fiu atent! 

Jean Temerarul urcă primul scara, urmat de oamenii lui din 
nobilime; apoi Caboche şi negustorii; Ocquetonville, Scas şi 
Courteheuse formau ariergarda. Urcă primul, apoi al doilea. 
Courteheuse aruncă o ultimă privire înapoi şi începu şi el să 
urce. În sală torţele continuau să lumineze. 

Scările duceau în pivniţa unui negustor, cel care aranjase 
totul. Acesta aştepta ca invitaţii să iasă şi, apoi, să coboare, să 
stingă torţele şi să închidă uşa... 

Când era pe a cincea sau a şasea treaptă, Courteheuse se 
simţi luat de braţ. Cineva era în spatele lui. Cineva care îi ceru: 

— Un cuvânt, domnule, vă rog... 

Courteheuse se întoarse şi văzu un om cu spada în mână, 
unul dintre  gentilomii ducelui fără îndoială. Din cauza 
întunericului, nu-l recunoscu. 

— Ce doreşti? 


— Să vă vorbesc. Şi cum nu-i cazul ca prietenii noştri să 
audă, faceţi-mi plăcerea să coborâţi din nou aceste câteva 
trepte. Nu vă rețin decât un minut sau două. 

Courteheuse crezu că este un duşman care vroia să-i dea 
întâlnire la Pre-aux-Cleres şi-şi făcu rapid în minte socoteala 
amintindu-şi de toţi adversarii lui. Cum aceştia erau mulţi, 
renunţă. Aşa că se hotărî să coboare. 

— Chiar de mine ai nevoie? 

— Da! 

— Courteheuse, strigă Scas. Vino, odată! 

— Vin, vă prind imediat din urmă! Hai spune, vezi că sunt 
aşteptat! Spune repede, te rog. Ce vrei să-mi spui? 

Passavant îşi descoperi faţa pe care şi-o ţinuse tot timpul 
acoperită cu gulerul mantoului şi se aşeză astfel încât să fie 
văzut în lumina torţelor. Courteheuse înmărmuri: 

— Cavalerul de Passavant! reuşi el să spună şi-şi îndreptă 
privirea spre scară de parcă ar fi vrut să strige după ajutor. 

Passavant îşi aruncă mantoul, scoase spada şi spuse cu o 
voce care răsuna cumplit. 

— Guines a murit de mâna mea! Courteheuse, tu eşti aici? 

— Aici, răspunse acesta. 

— Courteheuse şi tu vei muri de mâna mea, spuse Passavant 
şi dintr-un salt ajunse în faţa acestuia, împiedicându-l astfel să 
urce scările. Courteheuse arăta ca un câine turbat. Era suficient 
să-l asmuţi că se arunca fioros asupra oamenilor. Era trup şi 
suflet pentru duce, îşi riscase în multe rânduri pielea pentru 
acesta. Era un laş şi se afla într-o permanentă vânătoare de 
victime; banii pe care-i primea de la duce nu-i ajungeau. Îşi 
băga mâna până la cot în punga altora şi când aceştia aveau 
nevoie de el le întorcea spatele. Nu se formaliza de loc. Azi, în 
loc de pumnal, venise cu ceea ce se numeşte vulgar un şiş. 
Acum, când nu mai avea nimic în portofele, îşi găsea escapade 
de noapte. Evident ieftine. Dar, ca oştean era un viteaz. Nicio 
luptă nu-i provoca teamă. Aşa că şi acum îşi recapătă repede 
sângele rece. 

— Foarte bine, vrei deci să mă ucizi? 

— Aşa cum am făcut-o şi cu Guines şi cum o voi face şi cu 
Scas şi Ocguetonville. 

— Şi de ce m-ai ucide, vreau să ştiu şi eu? Spune-mi, măcar 
să am conştiinţa împăcată înainte de a-l ajunge din urmă pe 


amicul Guines, acolo, în lumea aceea care este cu siguranţă mai 
bună decât cea de aici. Aşa mă face să cred faptul că încă nu 
eşti şi dumneata acolo. 

— Domnule, spuse Passavant surâzând ironic, fii sigur că în 
ziua în care voi ajunge şi eu acolo, în niciun caz nu dumneata 
îmi vei arăta drumul. Fii sigur că dacă te voi întâlni şi acolo, voi 
face cumva să nu te am în calea mea. Este posibil ca ura să 
supravieţuiască chiar şi morţii, adăugă Passavant cu o voce 
calmă; în acest caz am să te urăsc şi pe lumea cealaltă aşa cum 
te urăsc pe lumea asta. Te urăsc pe dumneata, pe oamenii şi pe 
stăpânul dumitale pentru că aţi ucis mişeleşte, pe la spate, 
pentru că v-aţi înhăitat douăzeci pentru a ucide un singur om. 
Ori, pe acest om, eu îl preţuiam... Trebuie să-ţi spun: nu te urăsc 
decât de puţină vreme. Atunci când l-aţi omorât pe ducele de 
Orleans, am jurat să-l răzbun pentru că el mi-a salvat viaţa. V-aş 
fi ucis fără ură.. Astăzi însă este altceva. Şi astăzi vreau să vă 
ucid, e adevărat, dar acum o voi face cu bucurie. Căci fiecare 
picătură din sângele vostru trebuie să plătească lacrimile celei 
pe care am văzut-o plângându-şi mortul. Şi văduva lui Louis 
d'Orleans a salvat ceva mai scump decât viaţa mea! Acum că 
ştii, eşti satisfăcut? 

— Sunt, răspunse Courteheuse, dar nu înţeleg. 

— la te uită, vorbeşti chiar ca Brancaillon. 

Abia îşi termină vorba că, fără să ia gardă, Courteheuse 
atacă prin surprindere. Passavant abia avu timp să pareze 
lovitura extrem de puternică. Omul ducelui încălcase orice cod 
de luptă, cu sfinţenie respectat chiar şi în acele vremuri. 

— A, aşa îmi placi mai mult! Te regăsesc. Loviturile laşe te 
prind de minune! la seama! 

Courteheuse nu spunea nimic. Alb de furie, măcinându-şi 
dinţii, având în ochi pofta de a ucide, ataca cu înverşunare; 
dintr-o săritură ajunse în dreapta lui Passavant, apoi la stânga; 
se apleca şi încerca să lovească. Numai că avea de-a face cu un 
adversar obişnuit cu tenebrele. Nenumăratele dueluri cu 
paznicul de la Huidelonne dăduseră lui Passavant obişnuinţa 
tuturor fentelor care se pot imagina contând pe protecţia 
întunericului. Cavalerul nu se mişca din locul lui. Îi tăia 
adversarului orice retragere spre scări şi acesta era un punct 
esenţial. 


În această sală întunecată, în acest subteran în care galeriile 
vărsau un întuneric dens pe care torţele abia îl biruiau, timp de 
câteva minute nu se auzi decât zgomotul loviturilor de spadă. 

Courteheuse, după un ultim atac în care îşi pusese întreaga 
măiestrie, începu să bată în retragere. Nu mai putea respira, 
ochii îi ieşeau din cap, era livid. 

— E rândul meu, spuse cavalerul de Passavant. Şi avansa un 
pas pentru a pregăti atacul... în acea clipă simţi că braţul i se 
înmoaie, spada devine grea şi-i scapă din mână; aceeaşi 
slăbiciune îi cuprinsese picioarele... 

Era foamea, era setea, era contraşocul groazei prin care 
trecuse, era întreagă acea oboseală pe care i-o provocase 
oribilul mers prin tenebre. 

La vederea luminii, la vederea acelor oameni, bucuria de a 
se salva îl trezise. Acum reacţia dintâi revenea. 

Passavant înţelese că va muri. 

Făcuse un pas înainte şi mai făcu încă doi clătinându-se. 
Courteheuse  răcni de bucurie şi aruncându-se asupra 
adversarului plasă o teribilă lovitură de dreapta... 

— Moarte! urla el. 

Passavant îngenunchease dar nu fusese atins. Căzuse din 
cauza slăbiciunii în momentul în care spada lui Courteheuse îi 
trecea pe deasupra capului. i 

— Trăiesc! strigă Passavant. In gardă! la seama, te ucid! 
Arăta ca un înger pe care aripa morţii îl ocolise. Ridică fulgerător 
spada asupra lui şi îl imobiliza. In aceeaşi clipă, se aruncă în 
urmă. Fără să strige, adunându-şi toate forţele, Passavant îi 
spintecase pieptul lui Courteheuse în dreptul inimii... ŞI, 
ridicându-se cu greu, contemplă cadavrul pentru o clipă, 
repetând ultimul cuvânt al lui Courteheuse. 

— Mort! mort! mort! 

Pentru un minut, în sala aceea se aşternu o linişte 
înspăimântătoare. Aplecat asupra cadavrului, cavalerul şopti: 

— Mort de mâna mea! Mort ca şi Guines. Lovit în inimă, ca şi 
Guines. Mort fără un suspin, ca Guines. 

— Pe toţi dracii, vii sau ce faci acolo Courteheuse, se auzi 
glasul lui Ocquetonville. Passavant ridică capul spre scări şi 
strigi: 

— lată-mă, vă prind din urmă! 


— Noi plecăm, mai adăugă Ocquetonville. Ne întâlnim la 
palat. 

— Vin! spuse Passavant şi-i luă repede pălăria lui 
Courteheuse, îşi luă mantoul cu care îşi acoperi din nou faţa, 
urcă în linişte scările şi ajunse într-o pivniţă unde cineva îi arătă 
alte scări. 

— Grăbiţi-vă, nobile senior. Ai dumneavoastră s-au săturat 
să vă mai aştepte şi sunt deja pe stradă. 

— Întâlnirea este la palatul Burgunzilor, nu-i aşa? întrebă 
Passavant cu acelaşi surâs ironic. 

— Da, domnule. 

Passavant urcă şi ajunse într-un fel de prăvălie unde aştepta 
o bătrână. Se opri, salută politicos şi întrebă: 

— Aţi putea să-mi spuneţi ce zi este azi? 

— Cu plăcere, răspunse femeia mirată de întrebare, de 
salutul cuceritor şi de politeţea cu care era tratată: este vineri. 
Era vineri, era dimineaţa. Îşi aduse aminte că intrase în carieră 
în noaptea de luni spre marţi. Făcu socoteala zilelor şi se îngrozi. 

— Sunt încă viu?! 

Se minună, se emoţiona chiar de rezistenţa lui în timpul 
celor trei zile petrecute în întuneric, înfometat, însetat şi 
îngrozit. El nu ştia ceea ce ştia Saitano şi anume că agonia din 
cauza foamei şi a setei este cea mai lungă, poate dura zece sau 
chiar mai multe zile. 

— Vă trebuie ceva, domnule? întrebă femeia. Passavant 
rămase locului ruşinat de ceea ce urma să spună. 

— Ei bine, da, răspunse el, puţină apă... dacă aţi fi amabilă. 

— Apă? lisuse! Un pahar de vin bun, da. Pentru un senior 
atât de amabil... 

— Vă rog, puţină apă... repede! repede! Numai ideea de apă 
îi declanşa setea. In acele câteva secunde el suferi de sete cum 
nu suferise în galerii. Femeia îi aduse o cană mare plină cu apă. 

— Mai aduceţi, vă rog! 

Cinci sau şase căni a băut aduse de femeie în grabă, una 
după alta, încântată că unui nobil ca acest trecător îi este atât 
de sete încât preferă apa unui pahar de vin bun. 

Passavant simţi că prinde puteri. Îi zâmbi bătrânei, îi 
mulţumi cu o politeţe care o copleşi şi mai mult. Plecă. Pe străzi 
lumea mergea nepăsătoare, ca în oricare zi. 

Ocquetonville şi banda sa dispăruseră. 


Passavant se uită în jurul lui şi nu recunoscu locurile. Numai 
când văzu că strada este plină de călugăriţe şi de şcolari îşi 
dădu seama că se află în cartierul Universităţii, la picioarele 
colinei Sainte-Genevieve, în partea opusă de Cluny. Calculă 
distanţa care separa schitul de locul în care se găsea şi constată 
că se afla foarte aproape. Şi totuşi mersese trei zile. Trei zile şi 
trei nopţi! Se scutură de groază. Abia acum îşi dădu seama de 
spaima îngrozitoare prin care trecuse. Îşi dădu seama că a 
trecut de sute de ori prin aceleaşi galerii, învârtindu-se în cerc în 
timp ce el credea că parcurge distanţe mari. 

Incercă să uite, să scape de aceste impresii, de cumplitele 
amintiri şi plecă la drum. 


VIII. Tămăduitorii regelui 


Două zile mai târziu, într-o dimineaţă de duminică. 
Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon se aflau într-un cabaret 
mizerabil din strada Francs-Bourgeois (o stradă de hoţi, de 
tâlhari, de borfaşi). Aveau feţele trase, obosite, arătau slabi şi 
neîngrijiţi. Cât fusese Brancaillon de solid, chiar gras s-ar putea 
spune, acum arăta ca un amărât. Bragaille avea alura unui 
călugăr ieşit din postul mare, iar Bruscaille era un schelet. Le 
clănţăneau dinţii, iar ochii li se lipiseră de uşa bucătăriei; de 
unde venea un miros de mâncare proastă. Dar costumele lor! 
Nu mai arătau ca altădată când erau, mă rog, cineva, la curtea 
lui Jean Temerarul. Pentru a avea ce mânca îşi vânduseră la 
preţuri mizerabile ba pălăriile, ba mantourile, ba cizmele. 
Ultimul cerşetor de la Curtea miracolelor arăta mai bine decât 
ei. Afară era frig dar lor şi în cabaret le clănţăneau dinţii. Cerul, 
încărcat de nori prevestitori de zăpadă, era o ameninţare şi un 
blestem. Se anunţa o iarnă grea, cu multă zăpadă, cu geruri 
mari. 

— Mi-e frig, spuse Bruscaille. 

— Mi-e foame, anunţă Bragaille. 

— Mi-e sete, adăugă Brancaillon. 

Foamea, frigul şi setea erau întreaga lor viaţă de câteva zile 
căci ideea lui Brancaillon - de a merge la Marion Bonnecoste - 
nu dăduse rezultatele aşteptate. Nu se întâmplase cum crezuse 
şi cum se lăudase acesta. Fata le dăduse un pahar de vin prost 


şi apoi îi aruncase în stradă ocărându-i: am destule greutăţi să 
răzbat eu, plecaţi şi lăsaţi-mă în pace! 

Încercaseră norocul şi în altă parte dar totul fusese la fel de 
neiertător. Brancaillon ar fi vrut să se angajeze marinar pe Sena, 
numai că fluviul îngheţase şi lucrul era suspendat! Bragaille îşi 
oferi serviciile paracliserului de la Saint-jacques-de-la-Boucherie, 
dar fu refuzat. La ce-o fi crezut că-l poate ajuta, nu se ştie! 
Bruscaille îndrăznise să creadă că poate să stea la pândă 
noaptea pe străzi, pentru a tâlhări pe negustori. Dar, pe vremea 
asta de câine, nu ieşea nimeni din casă. 

În a treia seară, pe strada Mauconseil se întâlniră cu rondul 
de noapte care îi lovi zdravăn; în a patra seară se întâlniră cu o 
bandă de francburghezi care nu aveau nici cea mai mică milă 
pentru concurenţii lor în regatul lui Argot. 

Acum, acolo în sala acelei mizerabile crâşme, Bragaille crezu 
că-i bine să-şi anunţe amicii: 

— Suntem morţi! 

— Şi să mai spună, să mai îndrăznească blestematul de 
vrăjitor să ne mai numească cei trei vii! 

— Ce aveţi? întrebară ei pe stăpânul crâşmei care venise 
lângă ei şi îşi pusese mâinile pe masă aşteptând. 

— Vreţi să mâncaţi sau să beţi? 

— Şi una şi alta, făcu Bruscaille. Mâncăm şi bem, dragul 
nostru stăpân, ceea ce te lasă inima... 

— Da... continuă Brancaillon, omletă, pate de cocoş, o 
friptură de căprioară, peşte, ceva acolo, ce s-o găsi! 

— Nu avem friptură! 

— Bine, să trecem peste asta. Adu, atunci, măcar omleta, 
pateul şi... 

— Şi de băut? 

— Mai nimic, spuse Brancaillon umezindu-şi buzele, în timp 
ce ceilalţi doi rămăseseră cu gura căscată. 

Adu-ne şi nouă din vinul care îl serveşti acolo, la masa 
aceea. 

— Foarte bine! spuse patronul şi începu să facă calculul. 
Bruscaille se aplecă la urechea lui Bragaille şi-i şopti: 

— A spus foarte bine! 

— Da, suntem salvaţi. Ce om pe cinste este Brancaillon! 

— Foarte bine, reluă gazda, după ce terminase socotelile. 
Totul face şase livre, doi soli şi un denier. 


— Ce? întrebă Bruscaille indignat. 

— Ce tot cântă ăsta? spuse şi Bragaille. 

— Nu mai înţeleg nimic, adăugă Brancaillon. 

— Foarte bine, spuse gazda. Nu avea nevoie de alte 
explicaţii, le arătă o pancartă. 

— Ştiţi să citiţi? 

— E simpatic! Nu-i vorba de citit, interveni Brancaillon cu 
candoare dar hotărât. E vorba de... 

— Da. Foarte bine. Nu ştiţi voi să citiţi, nu ştiu nici eu... 

— Asta da, se agăţară cei trei de o ultimă speranţă. 

— Nu ştiu să citesc, continuă gazda, dar ştiu foarte bine ce 
vrea să spună pentru că anunţul a fost scris după cum am 
poruncit eu maestrului Baluche, cel din Strada Scriitorilor. Adică, 
Baluche a scris: Creditul a murit. 

Cei trei se uitară unul la altul de parcă vroiau să spună că 
această ştire i-a uimit profund şi că li se pare ceva de 
neimaginat. Brancaillon, care avea întotdeauna câte ceva de 
spus, interveni: 

— Dar morţii reînvie. Noi am văzut asta de două ori. 

Gazda încetă să mai arate spre nenorocita de pancartă, dar 
acum se uita atent spre uşă. 

— Bine, foarte bine... 

— Ce? Ce-i foarte bine? urlară cei trei. 

— Afară! ieşiţi afară pentru că am... 

În acel moment, în faţa unei uşi apărură trei zdrahoni care 
păreau pregătiţi să dea o mână de ajutor stăpânului. Cei trei 
sărmani, lihniţi de foame, îşi dădură seama că în starea în care 
se aflau, nu aveau nicio şansă. Se ridicară suspinând, cu capul 
plecat şi ieşiră în stradă. 

— Foarte bine, repetă gazda închizând repede uşa în urma 
lor să nu lase frigul să intre. Lui Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon nu le ieşea din minte acel foarte bine spus prosteşte 
de acel idiot fără suflet. Era o răutate care le sfredelea inima. 
Când se îndepărtară, Brancaillon se întoarse spre crâşmă şi, 
spre admiraţia prietenilor lui, îşi desfăcu sacul cu înjurături. Nu 
uită nici soarta lor nenorocită pe care o amestecă într-o cascadă 
de insulte. 

Mergeau unul în spatele celuilalt prin străzile pustii. Se 
aşezase, inconştient, după talie: Bruscaille, cel mai mic în faţă, 


apoi Bragaille şi ultimul Brancaillon a cărui siluetă părea că-i mai 
protejează cumva. 

incepu să ningă. Cădeau încet şi liniştit fulgi mari care 
curând acoperiră Parisul dându-i un aspect de necropolă. 

Bruscaille, cu umerii strânşi, cu o figură neliniştită şi 
vicleană, pornită mereu spre mizerii implacabile, sonda orizontul 
uitându-se atent la uşile deschise sau la ferestrele luminate. 

Bragaille era sumbru şi gânditor, cu ochii iritaţi ca de 
criminal. Numai Brancaillon părea mai degajat şi gândul nu-i 
stătea decât la o mâncare caldă. Asta era tortura stomacului lui. 

Unde să fi mers când toate casele erau încuiate ca fericiţii 
dinăuntru să nu fie deranjaţi nici măcar de frig? Bruscaille 
încercă să adulmece, să zărească, să facă ceva să scape de 
mersul ăsta din ce în ce mai greu prin zăpadă, de frigul 
pătrunzător şi de foamea care le îndoia spinările şi le reteza 
picioarele. Se opri. Bragaille începu să urle la el, iar Brancaillon, 
în lipsa unei hrane omeneşti, le mai servi o porţie de înjurături. 

— Unde, dracu, suntem? 

— La Castelul Burgunzilor. 

— Nu mai spune! se miră Bruscaille. Ce-ar fi să intrăm aici? 
Erau la capătul puterilor şi teama le pătrunsese în suflet. 

Schimbară câteva priviri dar nu putură să se mai mişte din 
faţa porţii palatului. După o oră Bruscaille reuşi să anime din 
nou discuţia cu calmul pe care îl poate da... disperarea. 

— In seara asta vom muri de frig! De-am crăpa mai repede! 

— Ei bine, eu zic să intrăm şi să ne lăsăm prinşi! Brancaillon 
căsca. 

— Poate că ai dreptate, cine ştie? Da, poate e bine aşa, zise 
Bruscaille, intrăm şi cerem să-l vedem pe senior. Odată intraţi, 
niciun cuvânt să nu aud! Mă lăsaţi pe mine. ŞI... să mai vedem! 
Ori spânzurați, ori salvaţi. Să intrăm! 

Poarta mare era închisă deşi podul peste canal era lăsat. 
Brancaillon văzu doi inşi care intrau şi ei în palat. Erau doi 
călugări care. notând în zăpada albă ajunseseră la intrare mai 
mult alergând şi acum cereau să li se deschidă. Călugării intrară 
în curtea mică. Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon se strecurară 
şi ei în urma lor şi dădură nas în nas cu căpitanul de gardă. 

In timp ce cei trei nu mai conteneau cu salutările, acest brav 
soldat luă o atitudine dintre cele mai ciudate: făcu o mutră de 


om surprins la început apoi se indignă, ridică sprâncenele şi-i 
certă: 

— Cum aşa, simpaticilor, nu aţi murit? Şi mai aveţi 
îndrăzneala să veniţi şi aici! 

— Dar, începu Bruscaille, seniorul a declarat că noi suntem 
cei trei vii. 

— Da! Dar trebuia să fiţi morţi, blestemaţilor! 

— Fiind noi, cei trei vii, era firesc să venim şi să ne punem în 
serviciul seniorului. 

— Da, dar trebuia să fiţi morţi şi văd că nu sunteţi? Cum se 
face, hm! Nu prea este clar, spuse căpitanul şi îi cercetă mai 
atent să vadă dacă nenorociţii sunt cu adevărat vii. Să vedem, 
adăugă el, e treaba ducelui, ştie el ce trebuie făcut. Eu nu mai 
înţeleg nimic! 

— Nici eu, spuse Brancaillon. 

Toţi trei îl urmară pe căpitan şi acesta îi predă unei gărzi de 
halebardieri care-i înconjură rapid. 

— Nu prea-mi miroase a bine, zise Bragaille. 

— De, ce să-i faci! Eu aş prefera să fiu spânzurat, spuse 
Brancaillon. Cel puţin aşa nu ţi-e sete. 

— Ce ştii tu despre asta, imbecilule? interveni Bruscaille. Tu 
n-ai văzut ce limbă scot spânzuraţii de la Montfaucon sau cei de 
la Greve! De ce crezi că o scot, nu de sete? 

Brancaillon nu mai răspunse. Se gândea numai la sete, care i 
se părea extrem de dezagreabilă. 

Câteva minute mai târziu, cei trei prizonieri voluntari se 
găseau în antecamera sălii armelor. 

Căpitanul le ceru să rămână; el intră singur în sala armelor şi 
reapăru curând. 

— Aşteptaţi. Ducele discută cu cei doi sfinţi reverenzi, 
personaje mai plăcute la vedere şi la ascultat decât voi, 
zăpăciţilor. 

Intr-adevăr, Jean Temerarul se sfătuia cu cei doi călugări 
care intraseră în palat: Pierre Tosant şi Martin Lancelot. Erau 
sihaştri care fuseseră chemaţi să-l tămăduiască pe regele 
Charles. Ducele se agita, plimbându-se în jurul lor. 

— Misiunea noastră s-a terminat, spunea Tosant. Lui 
Dumnezeu nu-i place să-l acuz pe rege de rea voinţă. Sărmanul 
nu cerea decât să lăsăm lucrurile în voia lor. 

— Accepta totul, interveni Lancelot. 


— A băut? îl întrerupse violent Jean Temerarul. Cei doi 
sihaştri se uitară mâhniţi. 

— Ni s-a spus că nu va fi făcut niciun act de violenţă 
împotriva noastră, interveni Lancelot. Garda Majestății Sale, 
chiar când eram în timpul rugăciunilor, s-a legat de noi. Câte nu 
am îndurat! Ne-au dat afară din Saint-Pol, ne-au alungat şi, în 
loc de mulţumiri, căpitanul gărzii ne-a strigat: duceţi-vă 
dracului! 

— A jurat că vom fi spânzurați dacă mai apărem pe acolo. 

— Spuneţi-mi cum s-au petrecut lucrurile, dar scurt, ordonă 
ducele. 

Tosant îşi duse mâna la frunte şi începu: /n nomine patris, et 
filli, et... 

— Încetează odată, ţipă Jean Temerarul. Lasă rugăciunile 
pentru ceasurile voastre de tihnă. Aici este vorba de sănătatea 
regelui Franţei pe care trebuie să-l salvăm de la nebunie. 
Regatul, uite, se prăbuşeşte! 

— Cui spuneţi asta, seniore, nouă? Mănăstirea noastră 
săraca a fost de trei ori jefuită de către păgânii de englezi. De 
aceea, atunci când au venit trimişii dumneavoastră, eu şi fratele 
Lancelot, am primit cu entuziasm misiunea care ne-o 
încredinţaţi... Noi vindecaserăm mulţi bolnavi cărora demonii 
sau femeile blestemate le luaseră minţile. Pentru mai multă 
siguranţă am acceptat şi flaconul cu băutura tămăduitoare şi am 
acceptat să-l facem pe rege să bea din acest lichid. 

Jean Temerarul fierbea. 

— Am ajuns la porţile acestui mare oraş care este Parisul, 
am ajuns aici la Saint-Pol, magnifica fortăreață unde, trebuie să 
vă spun, am fost foarte bine primiţi. 

— Continuă! 

— Şi, deci, am ajuns în preajma regelui. Ar fi trebuit, timp de 
opt zile, să spunem rugăciuni, să facem descântece, să alungăm 
demonii. În a opta zi, adică azi, ar fi trebuit să ne încununăm 
opera, făcându-l pe rege să bea din acest lichid care, aşa cum 
ne-a asigurat trimisul dumneavoastră, sosea chiar de la Roma. 
Ori, seniore, până în dimineaţa asta totul a mers normal. Regele 
era calm. Râdea chiar, din toată inima. Părea fericit. Trăia din 
nou. Aşa a fost în toate zilele şi nopţile de până acum, în afară 
de azi noapte când, într-o parte a palatului s-au auzit dintr-o 


dată nişte strigăte sălbatice. Regele şi oamenii lui au alergat 
acolo. Adică la domnişoara Champdivers. 

Jean Temerarul se făcu alb ca varul. 

— Treci peste asta, mai departe! şi un suspin profund îi 
scăpă. Murmura numele Isabelei şi ochii îi ardeau de ură. 

— Descântecele noastre au avut, deci, efectul fericit asupra 
Majestății Sale. Azi dimineaţă, fratele Lancelot şi cu mine ne 
făceam rugăciunile, îl slăveam pe rege şi ne rugam pentru 
sănătatea lui, mângâindu-i fruntea. În sfârşit, fratele Lancelot 
scosese flaconul preţios şi vărsase conţinutul într-o cupă de aur. 
Atunci eu i-am spus regelui: 

„Sire, acest lichior este de la Roma, iar Lancelot a adăugat: 
„Sau chiar de la Ierusalim ,,. 

„Sfinte Dumnezeule, ne-a spus regele, înseamnă că a 
călătorit mult şi că vine din locuri sfinte pe care aş vrea tare 
mult să le văd.”. 

„Sire, a spus fratele Lancelot, trebuie să beţi şi vă veţi 
însănătoşi.” 

— Ei, ştiţi ce ne-a întrebat Majestatea Sa? „Este un vin bun?” 
asta ne-a întrebat şi s-a pornit pe râs. Râdeam şi noi cu el. 
Regele a luat cupa să bea... 

— Ah, exclamă necontrolat Jean Temerarul. 

Cei doi sihaştri începură să-şi facă cruce şi să spună 
rugăciuni cu o profundă sinceritate. Obişnuiţi cu stările de extaz 
aproape continui, ei nu mai erau capabili să sesizeze realităţile 
vieţii. 

— Regele era gata să bea, când, pe neaşteptate, a intrat 
diavolul... 

— Diavolul, tresări ducele. 

— Vârcolacul infernului, spuse Lancelot. 

— Vrăjitorul dracului, adăugă Tosant. 

— Trimisul lui Belzebuth venit special să ne împiedice să-l 
vindecăm pe rege. 

— Cine? urlă ducele... spuneţi, odată! pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Domnişoara  Champdivers! spuse Lancelot precipitat, 
speriat de intervenţia lui Jean Temerarul. 

— Ce nenorocire! Dragostea şi ura se luptau sălbatic în 
sufletul ducelui. Incepu să o blesteme dar dacă ea ar fi fost 
acolo ar fi căzut la picioarele ei. 


— Intrase, continuă Tosant, alergă până la rege. Îi smulse 
cupa şi o goli în cenuşa din foc. Regele o privi fără un cuvânt de 
revoltă. Surâdea. Duce, nu-i decât o singură cale de a-l tămădui 
pe rege: să-l scăpăm de acest demon... de... 

— Destul, niciun cuvânt despre ea, dacă ţineţi la viaţa 
voastră! 

Tosant şi Lancelot se priviră uimiţi de parcă şi-ar fi spus: 
ducele are şi el nevoie de descântecele noastre. Să-i ia dracul 
pe toţi! 

— Continuaţi, ceru Jean Temerarul mai calm. 

— Ei bine, pentru a sfârşi, după ce a vărsat cupa, 
domnişoara Champdivers a venit la noi şi ne-a spus: „Ceea ce 
vreţi să faceţi este oribil”. „Cum?” a întrebat surprins fratele 
Lancelot. „Tăceţi şi mulţumiţi-i lui Dumnezeu că nu vreau să am 
moartea voastră pe conştiinţă şi că nu denunţ nelegiuirea 
voastră. Am să cer să vă alunge. Plecaţi, dispăreţi şi să nu vă 
mai calce piciorul vreodată pe aici!” 

Atunci, seniore, cum noi nu mai aveam grai, căci eram loviți 
de oroare, ea s-a întors spre rege şi a zis: „Sire, vă rog să cereţi 
să fie alungaţi imediat aceşti doi oameni din palat!” Şi regele, 
care şi-a vândut sufletul acestui dia... acestei domnişoare, zise: 
„Pentru că doreşti asta, aşa să se facă!” şi a chemat căpitanul 
de gardă care, cum v-am mai spus, a cerut oamenilor lui să ne 
aresteze. Aşa am fost noi expulzați de la Saint-Pol unde 
veniserăm din ordinul dumneavoastră să-l tămăduim pe rege, 
să-l salvăm în numele îngerilor, al fericiţilor, al sfinţilor, al 
arhanghelilor, al Fecioarei, pe care noi îi rugăm să aibă milă de 
sufletele noastre, acum şi pururea şi-n vecii-vecilor. Amin! Aşa 
să ne ajute Dumnezeu! 

După ce termină această peroraţie mai mult cântată pe nas, 
sihastrul îşi trase capişonul peste faţă şi îşi încrucişa braţele. 
Lancelot îl imită. 

Jean Temerarul căzu pe gânduri. Mergea cu pas încet şi 
obosit prin marea sală a armelor. Se gândea şi în minte nu-i 
venea decât numele lui Odette. Spuse mai mult ca pentru el: 

— lată-mă încă o dată oprit de fatalitate. Totul era pregătit. 
Nu aveam decât să-i fac un semn lui Caboche şi oraşul era 
răsculat. Şi, în timp ce se desfăşura răzmeriţa împotriva 
Armagnacilor eu mă îndreptam spre Saint-Pol... unde nu ar mai 
fi existat rege! Din nou trebuie să dau înapoi. 


Se opri, palid, cu mantoul într-o mână, cu ochii închişi. 

„Şi cine ştie, continuă el, cine ştie dacă mâine, în seara asta, 
nu se va descoperi că asasinul ducelui de Orleans sunt eu... Și 
atunci! Ducele tremura de frică. Este sigur că, în ciuda puterii şi 
curajului său, dacă se descoperea că el pusese la cale uciderea 
regelui, afacerea îi era fatală. Fără nicio îndoială ar fi fost 
arestat şi dat pe mâna călăului... 

„Odette nu eşti, deci, numai dragostea mea, tu eşti un 
obstacol în calea tronului. Odette eşti visul unei ambiţii care... 
Ei, bine!” 

Domnilor, spuse el adresându-se sihaştrilor, acceptaţi până 
mâine ospitalitatea casei mele, iar mâine vă reîntoarceţi la 
sihăstrie! 

Cei doi se înclinară. 

Jean Temerarul chemă: 

— Să li se dea acestor doi reverenzi cele mai bune 
apartamente, ordonă ducele; să fie trataţi cum se cuvine, săli 
se dea ce poftesc de mâncare căci au postit destul pentru noi. 
Domnilor, aş vrea ca ospitalitatea la palatul Burgunzilor să vă 
facă să uitaţi de cea de la Saint-Pol. 

Cei doi sihaştri îl urmară pe servitor. Atunci căpitanul gărzii 
se apropie de duce şi-i spuse: 

— Seniore, mai sunt trei sihaştri care aşteaptă să vă vadă. 

— Trei sihaştri? întrebă mirat Jean Temerarul. 

IX. Sihăstria lui Bruscaille şi Co. 


Ducele de Burgundia dădu ordin ca cei trei să intre, bravul 
căpitan din ce în ce mai zeflemitor îi căută şi-i împinse în faţa 
stăpânului. Cei trei intraseră în ordinea înălţimii şi încercau să ia 
o alură cât mai degajată, ca odinioară, pe vremea splendorii lor. 
Dar erau atât de pierduţi, atât de jerpeliţi, atât de prăpădiţi 
încât ducele nici nu-i recunoscu. Apoi, privindu-i mai atent, se 
lumină. 


— Bruscaille! 

— Da, seniore, eu sunt şi nu din cauza mea nu am murit! 

— Bragaille! 

— Înviat fără să vreau! 

— Brancaillon! 

— Mi-a fost sete, seniore şi atunci... Răspunsul lui 


Brancaillon fu cel mai frumos, deşi nici celelalte două nu duceau 


lipsă de eleganţă sau de abilitate. Cei trei se aliniară din nou, 
salutară cu o singură mişcare, parcă, se redresară şi luară 
poziţia de mâna la spadă. Mâinile căzură pe lângă corp de 
îndată întrucât nu aveau arme, spadele rămăseseră la Saitano, 
dacă nu cumva le vânduseră. Câteva clipe bune, ducele de 
Burgundia nu ştiu ce să mai creadă, ca şi căpitanul. Şi desigur, 
ca şi acesta le puse aceeaşi întrebare: 

— Cum se face că nu sunteţi morţi? 

Brancaillon avansă un pas şi, cu calmul lui preţios, răspunse: 

— Pentru că seniorul ne-a spus că noi suntem cei trei vii. 
Atunci... 

Bragaille îl trase de mânecă: se înţeleseseră că numai 
Bruscaille vorbeşte. Brancaillon intră în rând. Ducele se apropie 
şi apucându-i de haine, cu două degete, spuse: 

— Căpitane, priveşte bine la aceşti băieţi răi. De unde vin? 
Prin ce coclauri au hălăduit? Sunt ei, oare, atât de josnici? Vezi, 
au îndrăznit să se prezinte la palatul ducelui de Burgundia! 

Toţi trei jubilau. Se aşteptau la o primire groaznică şi, în 
aceste insulte ei vedeau un fel de bucurie secretă a ducelui. 
Ceea ce se prea poate pentru că personajele erau de domeniul 
visului. Jean Temerarul avu un moment de cumsecădenie. 
Bucuria lui de a revedea aceste trei animale domestice nu intra 
în niciun calcul. Dacă erau morţi, el nu s-ar mai fi gândit la ei. 
Regăsindu-i vii, el îşi aduse aminte că i-a regretat la un moment 
dat şi că mutrele lor bune de spânzurat, gesturile lor de 
fanfaroni, exagerate de devotament îi lipsiseră în ultimele zile. 
După ce îi beşteli cum îi veni la gură, se apropie de ei şi le 
spuse: 

— Povestiţi-mi cum aţi evadat din carcera palatului 
Burgunzilor. 

— Evadaţi! strigă Bruscaille surprins de-a binelea. 

— Eraţi în carcera din pivniţă. Aţi ieşit nu se ştie cum. Aţi 
evadat. 

Bruscaille reflectă un moment. Un răspuns i se părea 
imposibil. Cât despre Bragaille, nu mai avea glas. 

— Aşa este! Am evadat spuse Brancaillon. 

— Cum? insistă ducele. 

— Dormind, seniore! 


Jean Temerarul rămase fără replică. Cuvântul i se păru atât 
de ironic, încât nu mai putu vorbi. Şi, totuşi, Brancaillon fusese 
cât se poate de sincer. 

— Bine, răspunse ducele. Spuneţi-mi ce vi s-a întâmplat. Să 
nu cumva să minţiţi! 

Venise momentul, pentru Bruscaille să-şi desfăşoare toată 
ingeniozitatea lui. Se uită aspru la cei doi recomandându-le 
astfel prudenţă, atenţie şi, mai ales, linişte. 

— Seniore, pentru a vă putea face să înţelegeţi mai bine, 
trebuie să o iau de la capăt. 

— Ah, fii scurt măcar, mai scurt decât sihaştri. 

— Sihaştri? întrebă Bruscaille. 

— Da, sihaştri, râse căpitanul de gardă. Şi voi, voi nu sunteţi 
sihaştri? 

Jean Temerarul tresări şi îi veni o idee. 

— Sihaştri, ce tot vă miraţi. De ce nu? 

— Ei bine, seniore, e greu de crezut, e teribil de spus, dar 
omul cu care am avut noi treabă moare sau trăieşte, după cum 
îi place. lată unde se adăposteşte diavolul şi cum ne-am ales noi 
cu pedeapsa şi furia înălţimii voastre. 

Jean Temerarul fu surprins. Căpitanul de gardă interveni: 

— Adevărat este că eu l-am văzut mort în sac pe cavalerul 
Passavant, mort-mort, vă jur! 

— Brancaillon îl terminase dintr-o singură lovitură de 
pumnal, se amestecă Bruscaille ridicând mâna. Brancaillon îşi 
trase manşeta, duse mâna la spate şi spuse: 

— Fac proba, iată pumnalul! 

— Şi după? ceru Jean Temerarul cu o anumită admiraţie 
pentru lovitură. 

— După! După aceea noi am dus sacul pe malul Senei, cum 
ne-aţi poruncit. O piatră de gât, una de picioare şi, hop cu el în 
barcă! Aici, seniore, începe minciuna noastră, spuse Bruscaille. 
Se aşeză în genunchi, începu să plângă şi să ceară iertare. 
Bragaille îl imită, dar Brancaillon murmură: de unde toată 
durerea asta, nu înţeleg nimic! 

— Destul! porunci ducele. 

Bruscaille se ridică, îşi drese vocea şi continuă: 

— Nu am aruncat cadavrul în apă, asta este minciuna. Dar 
avem o scuză: în momentul în care Bragaille şi Brancaillon se 
aplecau pentru a-l ridica să-l arunce în apă, cadavrul s-a ridicat 


în picioare, da, seniore, în picioare în sacul în care se afla şi vă 
jur că mai bine aş fi văzut în faţa ochilor mei ştreangul 
spânzurătorii decât să văd sacul acela în picioare. 

— V-a fost teamă, nu-i aşa? spuse căpitanul. 

— Teamă? Da, cum adică?! Dumneata, căpitane, viteaz cum 
eşti, n-ai fi tremurat văzând sacul desfăcându-se de sus în jos? 
Mortul... trăia, şi nu ştiu ce aţi fi făcut în locul nostru. Noi, fără 
să ne mai gândim, ne-am aruncat în apă. Când am ajuns la mal, 
ne-am întors să vedem ce este în mijlocul Senei: cadavrul, sacul, 
barca, totul dispăruse. Ei bine, pentru asta am fost noi băgaţi în 
carceră. 

Căpitanul se amuza ironic, ducele însă rămăsese pe gânduri. 
Sigur că produsese asupra lui un efect de care aveau nevoie. 
Bruscaille reluă: 

— In carceră, seniorul poate ştie acest lucru, noi am căzut 
într-un somn adânc. Când am deschis ochii eram ferecaţi în casa 
vrăjitorului dracului. 

Cei trei începură să tremure şi atunci Brancaillon urlă: 

— Suntem vii! Trăim! 

— Bruscaille mai putea să vorbească, pe masa morţii noi am 
văzut... mortul. Şi noi, seniore, noi eram... copiii ferecati în 
scaune. Ce vroia să facă acest diavol? Nu ştiu. Dar când a trecut 
la treabă... 

— Ce treabă! se miră ducele. 

— Nu ştiu ce trebuia să facă dar când a început să facă ceva, 
mortul a înviat. Cavalerul de Passavant ne-a dat drumul. Asta 
este, senior, şi de atunci noi murim de foame... 

— Şi de sete, se repezi Brancaillon. 

— Omorâţi-ne, seniore! mai bine să murim decât să rătăcim 
ca lupii! Asta e, noi suntem... 

— Voi sunteţi trei impostori înrăiţi. Să fie duşi în spatele 
curţii! ceru ducele. Apoi îi şopti ceva la ureche căpitanului şi 
acesta dispăru. Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon erau pierduţi. 
Sfârşitul nobilei lor cariere era aproape. Nu fără regret se 
pregăteau să părăsească această vale a suferinţei: Bruscaille 
plângea, Bragaille suspina şi Brancaillon începu să cânte foarte 
tare. Când văzu că ducele se îndepărtase, umplu o cupă cu vin 
şi o dădu peste cap. 


— E grozav. Ei bine, accept să mă spânzure în fiecare 
dimineaţă dacă mi se mai dă încă o cupă şi tot din vinul ăsta, 
spuse el ştergându-şi mustata. 

În acea clipă, garda intră în sală. Cei trei nefericiţi fură 
înconjurați, împinşi afară, duşi cu forţa până în spatele curţii 
unde văzuseră trei ştreanguri agăţate de spânzurători şi pe 
executor care, fluierând vesel, ungea frânghiile, desigur, să 
alunece mai uşor. 

— Înalt şi scurt! ordonă căpitanul. Înalt şi scurt. Să fie bine 
trataţi! 

— Hai, grăbiţi-vă, ceru ducele care venise şi el. Terminaţi 
repede! Aceşti sihaştri sunt de acord să-i spovedească. Le dau 
cinci minute pentru spovedanie! 

Tosant şi Lancelot se apropiară. 

— Nu am nimic să spun, făcu brusc Brancaillon şi îşi reluă 
cântecul cu glas şi mai tare. Bragaille şi Bruscaille începură să 
se  spovedească, primul crezând în eficacitatea acestei 
ceremonii, al doilea că astfel mai poate amina momentul fatal. 
Cât aveau ochii deschişi, cât puteau respira fie şi lângă ştreang, 
mai exista o speranţă. Hazardul este aşa de capricios! 

Tosant îl spovedea pe Bruscaille şi Lancelot pe Bragaille. 
Cele cinci minute se terminară şi căpitanul strigă: 

— Destul! Să li se pună ştreangul! 

— Dar,  protestă  Bruscaille, abia  începusem. Dacă-mi 
îngăduie seniorul, aş mai avea destule să spun acestui om sfânt. 
Accept să fiu spânzurat, dar pe toţi dracii! trebuie să mă 
gândesc la sufletul meu. 

Li se mai acordară încă cinci minute la capătul cărora, cu 
toate strigătele, lacrimile, implorarea, executorul le trecu 
ştreangul peste grumaz. La capătul fiecărui ştreang se aflau 
nişte zdrahoni pregătiţi să tragă pentru a-i ridica pe condamnaţi, 
după ce se va da porunca. Clipa groaznică sosise. Brancaillon nu 
mai cânta. Bragaille spunea o rugăciune, iar Bruscaille înjura de 
mama focului. Toţi trei erau pierduţi. 

— Atenţie, strigă bucuros executorul: unu, doi, trei. Trageti! 
Trageţi puternic! Cei şase inşi - câte doi la fiecare - începură să 
tragă.  Nodurile se strângeau. Brancaillon scoase limba. 
Bruscaille urla: nu încă, animalule! Ai destul timp! Ştreangurile 
fură trase şi cei trei nefericiţi simţiră că nu mai sunt siguri pe 


picioare. Se apropia sfârşitul şi îi cuprinseseră fiorii morţii, 
închiseră ochii. 

— Opriţi! strigă Jean Temerarul. 

Ştreangurile fură slăbite. Brancaillon murmură: „De ce să se 
oprească? Nu mai înţeleg nimic!” Bragaille nu-şi mai putea 
stăpâni inima. Bruscaille deschise ochii, se uită la duce şi jubilă: 
„Ştiam eu!” 

— la să vedem, spuse ducele, regretaţi ce aţi făcut? 

Din gâturile lor abia scăpate de ştreang se auzi o 
înspăimântătoare rugă de iertare. 

— Bine! continuă ducele satisfăcut, vă iert, vă scap de 
ştreang dar cu o condiţie: vă sihăstriţi! 

— Sihaştri, călugări, popi, tot ce doriţi dumneavoastră, 
nobilul nostru stăpân! 

Câteva minute mai târziu cei trei se găseau în bucătăria 
palatului. 

— Să li se dea să mănânce, să li se dea haine potrivite, să 
doarmă şi mâine mai vedem, ceruse ducele. 

— Ei, ăsta da ordin, strigă Bruscaille. Dar de ce dracu trebuie 
să ne facem sihaştri! 

A urmat un chef monstruos şi i-ar fi greu de imaginat unui 
om obişnuit cât au putut mânca şi cât au putut bea cei trei. La 
sfârşit, pentru că până la urmă a fost şi un sfârşit, toţi trei au 
fost duşi, morţi de beti, într-un dormitor. Când s-au trezit a doua 
zi îi aştepta un rând de haine. 

— De ce ne-o fi dat boarfele astea! 

— Să mă ia dracu, dacă mai pricep ceva! într-adevăr se 
uitară mai atent şi descoperiră că erau straie călugăreşti; aveau 
chiar şi anteriu, centură şi mătănii. 

— Adevăr grăiesc vouă, începu Bruscaille, trebuie să ne 
sihăstrim, fraţii mei! 

Ce să mai facă! Începură să se îmbrace. 

— Ah, un pumnal! Mi-au pus şi un pumnal se miră 
Brancaillon. 

— Şi mie! 

— Uite, şi mie mi-au pus unul! Asta înseamnă că vom fi 
numai pe jumătate sihăstriţi. Ce pumnal? Scurt, uşor, ţeapăn... 
Ehei... fraţii mei, nu s-au terminat zilele noastre frumoase, 
spuse Bruscaille. 


Izbucniră în râs. Veselia fu şi mai mare când îşi puseră 
anteriele şi îşi ascunseră sub ele pumnalele. În acel moment 
intrară Tosant şi Lancelot. 

— Ţapi bălţaţi, ia veniţi voi şi spovediţi-vă la mine, îi 
întâmpină Bruscaille. 

— Nu, fraţii noştri, noi am fost trimişi să vă învăţăm tainele 
meseriei. 

— Meserie? Ce, dracu, meserie este asta? 

— Meseria de sihastru, spuse Lancelot. Trebuie să învăţaţi să 
tămăduiţi prin descântece şi rugăciuni. 

— Etete! zise Bragaille zeflemitor, mângâindu-şi pumnalul. 
Cu ăsta putem să tămăduim pe oricine, pe toţi nebunii Parisului. 
să fim serioşi, părintele, noi ne cam cunoaştem meseria! 

— Trebuie să învăţaţi vorbele şi gesturile de sihastru. 
Ascultaţi, fraţii noştri şi reţineţi! 

Cu toată sila pe care le-o provoca, cei trei trebuiră să asculte 
o lecţie care dură până seara. Se întrerupseră numai la prânz 
pentru o masă, pe cinste, pe care o împărţiră toţi cinci: şi 
sihaştrii şi elevii. 

În acest timp ducele de Burgundia mersese la Saint-Pol 
pentru o importantă întâlnire cu regina Isabela de Bavaria. Când 
se întoarse seara, ceru să-i fie aduşi Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon împreună cu Tosant şi Lancelot. 

— Au învăţat ceva? 

— Ştiu aproape aşa de bine ca şi noi, răspunse Lancelot. 

— Ar putea să vindece chiar şi pe unul pe care a pus 
stăpânire diavolul. 

— Au învăţat să facă mişcările, dar despre tainele sacre... 

— Cuvintele nu prea au importanţă. Eu întreb dacă au 
deprins mişcările. 

Bruscaille asculta pasionat. Vocea dură, aspră a stăpânului îi 
trezea pofta de bătaie. 

— Mişcările le ştim, le-am învăţat toţi trei, seniore, interveni 
el. 

— Toţi? 

— Da. Şi dacă aceste gesturi pe care le-am învăţat de la 
prea cuvioasele feţe nu ar fi de ajuns, apoi noi mai cunoaştem 
unul, îl ştim de multă vreme, seniore, continuă el mângâindu-şi 
pumnalul şi privindu-l. Ducele avu o scurtă ezitare şi, apoi, 
răspunse rece: 


— Da! De acord! 

Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon tresăriră. Cineva era 
condamnat! Cine? 

— Seniore, interveni Bruscaille, apoi nu ne mai rămâne decât 
să aflăm numele... 

— ÎI veţi afla, răspunse întunecat Jean Temerarul. Este vorba 
de un posedat de diavoli care va fi dus la schitul vostru. 

— Schitul nostru? 

— Da. Schitul în care veţi locui. Urmaţi-mă, am să vă conduc 
chiar eu acolo! 

Era ora şase seara. Afară era întuneric, zăpada acoperise 
pământul, frigul pătrundea neiertător în oase. Pe străzi nu se 
afla nimeni, prăvăliile erau închise, nici măcar hoţii nu mai 
mişunau ca altădată. Numai câţiva câini vagabonzi se plimbau 
prin zăpadă, căutând un adăpost. O linişte de mormânt 
stăpânea oraşul. Când se părea că nu s-ar mai putea întâmpla 
nimic, de după ferestrele luminate, cei care se întâmplase să se 
uite spre stradă, văzură vreo cincizeci de cavaleri care mergeau 
la pas, înfăşuraţi în mantale sub care privirile mai agere văzură 
strălucind lamele pumnalelor şi ale spadelor. 

— Asta-i ducele de Burgundia care se duce să facă vizită 
vreunui nobil, îşi spuneau unii. 

Da, el era, Jean Temerarul! Mergea înaintea escortei cu 
câţiva paşi buni, înconjurat de trei cuvioşi călugări şi nimeni nu 
auzea discuţia lor. Ducele dădea ultimele instrucţiuni lui 
Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon. Era ceva spectaculos în acel 
marş al unei mici trupe care înainta prin zăpadă, şi, mai ales, 
ceva sinistru în vocea celui care vorbea cuvioşilor călugări. 

Ajunseră la schit. Podul se lăsă şi ducele intră însoţit de cei 
trei călugări şi de alţi cinci nobili. Escorta rămăsese în stradă. In 
strada Saint Antoine. Acest schit era... Saint Pol! 

X. La schit 


Când Bruscaille se văzu la Saint-Pol începu să tremure; îşi 
pierdu capul şi fără să-şi dea seama ce face, îl luă pe duce de 
braţ. Se pare că nici Jean Temerarul nu era în apele lui căci nu 
sesiză gestul familiar al noului sihastru. 

— Deci, începu Bruscaille, omul pe care trebuie... 

— Să-l tămăduiţi prin rugăciuni şi descântece... îl întrerupse 
ducele. 


— Da, aşa, să-l tămăduim prin rugăciuni şi descântece... 
omul ăsta se află în palatul regelui? Jean de Burgundia îl fixă cu 
o privire de moarte şi-i răspunse: 

— Da, este chiar regele! Bruscaille parcă fusese lovit cu 
parul. 

— Viteazule, adu-ţi aminte de ştreangul care a rămas agăţat 
de spânzurătoare gata pregătit! Apoi, alege! 

— Eu am făcut deja alegerea, seniore; noi tămăduim pe 
rege, pe regină, tot palatul dacă ne cereţi. In sinea lui îşi spuse: 

„Acolo, da, sigur, pot fi spânzurat imediat; şi aici pot fi, 
desigur, spânzurat dar peste câteva zile. Şi, în câteva zile, câte 
nu se pot întâmpla, chiar şi moartea generosului nostru stăpân.” 

— Ai înţeles bine ce misiune ai? 

— Ah, seniore, mă umiliţi! 

— Ai să-ţi aduci aminte ce trebuie să faci, ce trebuie să zici şi 
când trebuie să acţionezi? 

— Da, răspunse sec Bruscaille. Ne-aţi redat viaţa, noi vom 
risca pentru dumneavoastră. Ce să mai vorbim! Să mergem mai 
departe! 

Jean Temerarul aprecie asprimea răspunsului, dar observă 
că Bruscaille tremura tot, era galben la faţă aşa că nu mai 
insistă. 

— Vino, viteazule şi gândeşte-te la bogăţia care te aşteaptă. 
Restul nu contează! 

Bragaille şi Brancaillon îl urmară. Cu siguranţă că aceştia nu 
presupuneau nimic din ce-i aştepta căci ei erau departe de a 
trece prin emoția care îl scutura pe Bruscaille. Traversară 
grădina şi în drum spre palatul regelui se încrucişară cu o 
femeie cu care Jean Temerarul schimbă rapid câteva cuvinte. 
Dacă Bruscaille ar fi putut vedea chipul acesteia ar fi constatat 
că era însăşi regina. Isabela era însoţită de doi oameni înarmaţi. 

— Urmaţi aceşti doi gentilomi porunci Jean Temerarul şi apoi 
se retrase, dispărând în direcţia palatului reginei. Cei doi 
primiseră, probabil, instrucţiuni detaliate în cursul zilei. Erau 
oameni de la curtea regelui... doi trădători, cu siguranţă. 

— Veniţi preacucernici părinţi, li se adresă unul dintre 
aceştia, celor trei... noi călugări. Bragaille şi Brancaillon uitaseră 
că purtau anterie. 

— A, da, noi suntem cucernici! Plecară cu paşi hotărâți după 
călăuza lor şi ajunseră la palatul regelui. Intrară şi traversară o 


sală unde se găseau mulţi oameni înarmaţi care, văzând sfintele 
feţe, se înclinară cu respect. 

Ştirea că trei sihaştri au sosit la palat pentru a-i înlocui pe 
cuvioşii Tosant şi Lancelot se răspândise repede. Se spunea că 
cei doi, Tosant şi Lancelot, nu făcuseră nimic bun aşa că a 
trebuit să fie alungaţi. Cât despre cei trei sosiți, numai cuvinte 
bune: erau faimoşi în arta vindecării celor stăpâniţi de diavoli. 
De aceea, erau priviţi cu simpatie. 

Regele însuşi fusese pregătit pentru această vizită de către 
părintele Celestins, faţa cea mai venerabilă, în care avea mare 
încredere. Trebuie să se ştie că înainte ca părintele Celestins să 
fi vorbit cu regele, acesta discutase şi cu Jean Temerarul şi cu 
regina Isabela! 

Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon fură introduşi într-o sală 
frumoasă unde aproape douăzeci de gentilomi, printre care şi 
ducele Berry, îl înconjurau pe rege. 

— Domnilor, ceru politicos regele când îi văzu pe cei trei, 
retrageţi-vă şi lăsaţi locul trimişilor lui Dumnezeu. 

Toate privirile se îndreptară spre sihaştri care nu ştiau cum 
să-şi acopere mai bine feţele pentru a nu-şi trăda emoția. Nobilii 
fură de acord că aveau de-a face cu oameni de mare prestanţă. 

Se gândeau că unui demon nebun i-ar trebui forţă nu glumă 
să poată scăpa acestor maeştri. 

Ducele de Berry însă, nu părea la fel de lămurit. 

„Hm! aş da lanţul meu de aur numai să ştiu ce cred regina şi 
bunul meu văr despre aceşti trei tipi!” Apoi, cu glas tare: 

— Sire, noi lăsăm pe Majestatea Voastră în puterile lui 
Dumnezeu pe care le aduc aceşti cuvioşi. Să dea Domnul să 
reuşească mai bine decât Tosant şi Lancelot! 

Lumea plecase. În salon mai rămăseseră regele, cei trei 
sihaştri, o tânără şi un lungan. 

— lată, murmură Bruscaille, iat-o pe cea de care trebuie să 
mă feresc şi căreia trebuie să-i spun... 

Era vorba de Odette de Champdivers, iar tipul acela deşirat 
nu era altul decât Gringonneur. 

— Apropiaţi-vă, preacuvioşilor, apropiaţi-vă, le ceru regele. 
Mergeau, după obiceiul lor, în linie. Salutară toţi, în acelaşi timp, 
cu gesturi care fură apreciate de rege. Bruscaille îşi păstra 
sângele rece, dar ceilalţi doi erau înspăimântați de-a binelea. 
Aveau ochii speriaţi şi nu-şi puteau stăpâni emoţiile când se 


văzură în faţa regelui. Bragaille, care frecventase pe paracliserul 
de la Saint-Jacques îşi spunea, pentru sufletul lui: iartă-mă 
Doamne, iartă-mă Doamne! Brancaillon era incapabil de vreun 
gest: credea că visează şi abia reuşea să se întrebe dacă nu 
cumva se va trezi într-o realitate şi mai sinistră. 

Odette, palidă şi speriată, îi cerceta cu privirea încercând să 
afle dacă nu cumva cei trei sihaştri nu au venit, ca şi Tosant şi 
Lancelot, să-l ucidă pe rege. Gringonneur se învârti în jurul celor 
trei, îi salută cu plecăciuni adânci, iscodind să vadă ce ascund 
pe sub anterie. 

— Nu te atinge! îi spuse Brancaillon, lovindu-l peste mână. 

— Ah! ce dracu, înjură acesta printre dinţi, ai mâna la fel de 
vânjoasă ca a lui Ajax, fiul lui Telamon, cuvioase părinte! 

— Ajax?! 

— la să vedem cum vă cheamă, distinşii mei fraţi, întrebă 
regele. 

Toţi trei se înclinară şi îşi duseră mâinile pe pântece, cum 
văzuseră la Tosant. 

— Sire, eu sunt fratele Bruscaille, faimosul Bruscaille 
(Gringonneur ciuli urechile) care a scos cincisprezece demoni 
din pântecele unor nefericiţi. 

— Bruscaille, râse regele, ăsta da nume. Şi dumneata? 

— Sire, eu sunt fratele Bragaille (hm, scrâşni Gringonneur), 
celebrul Bragaille care numai punându-le mâna pe cap a 
vindecat treisprezece sărmani bolnavi. 

— Bragaille, se amuză Charles. Asta-i şi mai frumos. ŞI 
dumneata? 

— Sire, sunt fratele Brancaillon (nu mai am nicio îndoială, îşi 
spuse Gringonneur), ilustrul Brancaillon care doboară un bou... 
nu, drace! care goleşte un burduf... 

Sărmanul Brancaillon ieşise complet din lecţia învățată. Se 
opri asudat şi rătăcit. Ceilalţi doi rămăseseră consternaţi, 
lovitura eşuase şi nu mai vedeau decât ştreangul în faţa lor. 
Deodată îi apucară râsul. Regele însuşi râdea cu poftă. Departe 
de a se fi supărat pe Brancaillon, el îl privea cu admiraţie. 

— Brancaillon! Ah, ăsta da nume de sihastru! Mai ceva decât 
ale celorlalţi! Bruscaille e bine, Bragaille este ceva mai bine, dar 
Brancaillon, Sfântă Fecioară! Şi aceste rugăciuni! Aştia da, 
sihaştri, ăştia mă vor vindeca! 

— Oricând putem intra în ritualul... 


— Ritual? Ah, nu cuvioase, lăsaţi ritualurile. Mi s-a acrit de 
cele ale lui Tosant şi Lancelot! Faceţi-mă să râd ca şi amicul 
vostru. Mândru de succesul lui, Brancaillon deschise gura, gata 
să debiteze alte prostii. Bragaille îl călcă pe picior şi Odette, 
care se uita cu multă atenţie, văzu gestul. Gringonneur nu mai 
putea să se învârtă în jurul lor şi, cum nu mai avea răbdare, 
ridică anteriul lui Bruscaille. 

— Aha! Ştiam eu că am mai văzut pe undeva pe prea sfinţiile 
voastre! 

— Pe noi? Mănăstirea noastră se află aproape de Tours (ştia 
de la Lancelot) şi noi n-am ieşit de acolo decât pentru a veni 
aici. 

— Schitul vostru, ţapi împieliţaţi, este la hanul „Scroafa 
spânzurată”! 

Se făcu linişte. Odette se aşeză în faţa regelui de parcă ar fi 
vrut să-l apere. 

— Sire, interveni pictorul Gringonneur, aceşti sihaştri au sub 
anterie nişte frumuseți de pumnale! 

Charles se ridică, se schimbase la faţă, şi ceru să vină 
căpitanul de gardă. În clipa când îl văzu Gringonneur că se 
precipită spre uşă, Bruscaille se apropie de Odette şi-i spuse: 

— Cavalerul de Passavant ne-a trimis! 

Era cuvântul miracol, una dintre cele mai frumoase idei pe 
care le avusese Jean Temerarul care îşi spusese că Odette fiind 
acolo pentru a-l proteja pe rege, din ea trebuia să facă aliata 
celor trei sihaştri. Plin de furie, ducele îi indicase lui Bruscaille 
numele lui Passavant ca singurul capabil să-i inspire lui Odette 
încredere. Dar, el nu ştia în acel moment cât de venerat era 
numele cavalerului de cei trei. Bruscaille îl pronunţase cu 
fervoare, cu o sinceritate, cu un devotament care o convinseră 
pe Odette. 

— Sire, interveni ea cu glas sigur, eu ştiu pentru ce sunt 
înarmaţi aceşti oameni, ştiu că sunt aici pentru a vă proteja, pe 
Majestatea Voastră şi... pe mine. Sire, vă rog să aveţi încredere! 
Răspund eu! 

Gringonneur rămăsese înmărmurit. Regele ridică mâna şi 
spuse: 

— Destul! tot ce merită încrederea dumitale, fiica mea, o are 
şi pe a mea. Căpitane, i se adresă celui care tocmai intrase, dă 
ordin ca aceşti trei cuvioşi să fie găzduiţi în palatul meu; să fie 


respectaţi şi să nu le lipsească nimic; cum mi se par obosiţi, să li 
se dea mâncare bună, preparată în bucătăria mea. 

Brancaillon, radios, făcu un pas înainte şi zise: 

— Şi vinul, Sire? 

— Bineînţeles, prieteni. Să fie din cel mai bun! 

— Domine, salvum fac regem nostrum, cânta Bragaille. 

— Salvum fac bonum vinum, îl imită Brancaillon. 

În antecameră, cei care înțelegeau, ascultau cu respect 
aceste rugăciuni şi-şi spuneau: preacuvioşii sihaştri au şi 
început! Nu pierd timpul pentru a-l vindeca pe rege! 

Gringonneur se trântise într-un fotoliu şi contempla scena. 
Totuşi, Odette îl trăsese de-o parte pe Bruscaille. 

— L-ai văzut? întrebă ea curioasă. 

— Sărmanul, fără el noi am fi fost din nou morţi! 

— Unde este? Ce face? 

— Ce face? Cu siguranţă că dă târcoale să intre în palat. 

— Unde l-ai văzut, spune? Ce zicea? Spune mai repede, 
vreau să aflu cât mai repede! 

Sărmana Odette, spera ca Bruscaille să-i spună: „mi-a vorbit 
de dumneavoastră”. Dar acesta, oricât de vulpoi era, nu intui ce 
aştepta Odette de la el. De altfel, se simţea pe un teren nisipos. 
Un cuvinţel numai şi ar fi putut fi descoperită viclenia la care 
trebuise să recurgă. In capul lui se dădea o luptă zdravănă: 
pentru Passavant şi-ar fi pus capul în joc; dacă nu asculta 
ordinele ducelui, ştreangul era deja pregătit! 

— Doamnă, noi l-am văzut pe cavalerul Passavant acum 
câteva zile. Eram pe moarte. Ne-a salvat de la moartea cea mai 
îngrozitoare, accentua el. Nu ştiţi ce este o... masă de marmură! 
Să vă ferească Dumnezeu de a şti vreodată, nobila mea 
doamnă! Dar, ce să vă mai spun, am fost salvaţi! 

— Salvaţi de el! 

— Da, doamnă. Şi atunci ne-a spus: sunteţi nişte nătărăi, 
nişte blestemaţi, nişte franc-burghezi... şi câte nu ne-a mai zis, 
doamnă, cum ne-a mai dojenit, nu vă mai spun. La sfârşit ne-a 
zis: dacă vreţi să-mi faceţi o plăcere, căutaţi să intraţi în 
Saint-Pol şi să rămâneţi acolo. Il veţi vedea pe rege, o veţi vedea 
pe domnişoara Odettte de Champdivers şi va trebui să faceţi 
ceea ce vă va cere ea. Să fiţi bine înarmaţi ca să puteţi face 
faţă, dacă este nevoie, unei lupte! 


— Da, murmură Odette, poate va trebui dată o bătălie! Se 
prea poate ca cineva să vrea viaţa acestui sărman rege ca, de 
altfel, şi pe a mea, şi... cea a nefericitului meu... 

Işi adusese aminte de bătrânul Champdivers şi începu să 
plângă. Bruscaille simţi că îl mişcă suferinţa ei, pe el a cărui 
inimă nu a bătut niciodată la suferinţa altuia. 

— Drace, se gândi el. Dacă nu vom avea încotro, îl vom... 
termina pe rege, pentru că aşa ni s-a cerut. Dar să nu îndemne 
diavolul să se atingă cineva de nobilul Passavant şi această 
nobilă tânără... Doamnă, reluă el, noi am căutat să intrăm aici. 
Am aflat că Tosant şi Lancelot au fost alungaţi şi ne-am gândit 
că am putea să-i înlocuim, mai ales că, înainte de a deveni 
cerşetori, noi am fost câţiva ani buni călugări. Faci ce poţi 
pentru a-ţi câştiga viaţa. Aş vrea să vă spun, totuşi, că meseria 
de hoţ este mai agreabilă decât cea de călugăr. Acum să ne 
lăsaţi să ne facem meseria de sihaştri: ştim totul: şi 
descântecele şi ritualul şi gesturile. 

— Gesturile? întrebă Odette în timp ce Bruscaille încerca să 
vâslească bine între adevăr şi minciună. 

— Gesturile care vindecă, le ştim mai bine decât Tosant sau 
Lancelot. Uitaţi-vă! 

Abia acum Odette era sigură că cei trei ciudaţi sihaştri îl 
cunoşteau pe Passavant, că îl iubeau şi îl admirau, că erau 
trimişi de el. Restul nu avea prea mare importanţă. Era hotărâtă 
să nu se opună intenţiilor lor de exorcism astfel încât, în faţa 
celorlalţi, ei să treacă mai departe, drept sihaştri veniţi să-l 
vindece pe rege. 

Gesturile, mişcările? Toţi trei le învăţaseră. 

Ca să mai scape de presiunea întrebărilor lui Odette, 
Bruscaille prinse un moment favorabil şi se duse la ceilalţi doi. 
Gringonneur îl urma cu o curiozitate aparte, cu suspiciune. 

XI. Surpriza lui Thibaud Le Poingre 


Cum ştim atâtea despre sihaştrii noştri să mai respirăm puţin 
şi să mai vedem acum ce s-a mai întâmplat cu alţi eroi, în 
special cu jupânul Thibaud Le Poingre, stăpânul faimosului han 
„La scroafa spânzurată”. 

Frumoasa reclamă a hanului, distrusă de Gringonneur fusese 
reparată cu destulă bătaie de cap, pusă la locul ei aşa încât nici 


nu-ţi mai dădeai seama că acolo se dăduse o bătălie în toată 
regula. 

Rumen şi vesel, gazda „Scroafei spânzurate” continua să 
treacă drept cel mai priceput şi amabil hangiu din împrejurimi. 

Suntem a doua zi după ce Passavant a scăpat din labirintul 
întunericului şi în ajunul zilei când i-am reîntâlnit pe Bruscaille şi 
Co. 

Era sâmbătă, dimineaţa. Jupânul Thibaud Le Poingre se 
necăjea, ca de obicei, ca hanul să arate bine dar şi să-şi 
potolească foamea şi, mai ales, să-şi arunce ochii asupra 
pregătirilor. Din când în când faţa i se mai întuneca; ajungea 
chiar să nu-şi mai stăpânească neliniştea dar, un pahar de vin 
bun, o vorbă mai aspră şi totul se îndrepta. Buna dispoziţie este 
o gazdă de care nu scapi uşor! 

— Bine! gata, mă duc de aici. Ce s-o fi întâmplat cu lumea 
bună care, altădată, nu m-ar fi ocolit! Blestematul de Passavant 
în veac nu mai vine, şi ăsta-i norocul meu. M-a ruinat, fără să 
mai spun că, într-o zi, mi-a adus şi moartea în casă! Când îşi 
aduse aminte de încăierarea ce se încinsese în hanul lui, în 
timpul căreia se ascunsese în fundul unui cufăr, Thibaud se 
necăji din nou şi, ca să scape de amărăciune, îşi turnă un pahar 
de vin. 

— Da, le spuse el, pentru a o suta oară lui Perrinet şi Lubin 
care, ştiind că povestea asta se lăsa cu un pahar de vin, îl 
ascultau cu toată admiraţia, da, cavalerul Passavant nu este 
altceva decât un nemernic care, aşa cum ştiţi şi voi, l-a omorât 
pe bunul nostru duce de Orleans. Să ne rugăm la Dumnezeu 
pentru sufletul ducelui! În noaptea când au venit să-l ridice, 
m-am pus curajos în fruntea oamenilor Burgunzilor - erau vreo 
cincizeci, şaizeci - înspăimântați şi ăştia pentru că urmau să 
lupte cu acel războinic. Copiii mei, a fost un moment teribil. 
Când am deschis uşa, m-a văzut nemernicul şi mi-a ghicit 
intenţiile. l-am strigat: predă-te! şi am înaintat spre el. A dat 
înapoi... în acel moment! 

— Jupâne, interveni un valet, a sosit un călător, a descălecat 
şi se află în faţa hanului. 

— Du-te dracului! Nu puteai să mă laşi să termin istoria? 

— Nu, călătorul face tărăboi şi ameninţă. 

Bine, merg eu la el! spuse Thibaud pus pe harţă. O să vadă 
el! 


Se ridică şi plecă furios spre uşă. Curând dădu nas în nas cu 
un zdrahon mustăcios care înjura de mama focului. 

— Thibaud, luate-ar dracu, calul meu trebuie să aştepte 
până catadicseşti tu să vii să porunceşti slugilor să-l ducă în 
grajd! Să ştii, mitocane, că acest nobil animal m-a adus ca 
vântul şi ca gândul aici! Aşa am poftă să-ţi tai urechile acum, 
cum nici nu-ţi dai seama! 

Cel venit, lăudărosul, avea o înfăţişare cam dubioasă. 
Renunţând deocamdată la gândul cu care pornise, Thibaud se 
grăbi să dea satisfacţie acestui prea nerăbdător oaspete: îi ceru 
unui băiat de la han să ia calul, să-l ducă în grajd, pofti musafirul 
să intre şi să ia loc la o masă. 

— Ceva de mâncat şi ceva de băut, să crape toţi dracii care 
şi-au găsit culcuş în podul hanului tău. Dar repede! Să lase toată 
lumea treaba şi să fiu servit mai repede! Şi tu, Thibaud, ştii tu 
cu cine ai de-a face? 

Cum să nu! răspunse hangiul liniştit. Cine nu vă cunoaşte! 
Sunteţi senior Tanneguy du Chatel, unul dintre nobilii domni de 
la Casa De Burgundia... 

— Gura! 

— .„..căruia seniorul Jean Temerarul... 

— Văd că nu-ţi ţii gura, neisprăvitule! 

— l-a pus pe Scas, Courteheuse, Ocquetonville şi Guines să-i 
rupă oasele, termină Thibaud. Pe faţa lui apăruse un surâs 
răutăcios. 

Nu se ştie cât ar fi crescut furia lui du Chatel dacă Thibaud ar 
mai fi continuat. Adevărul este că chiar hangiul şi-a dat seama 
că depăşise măsura şi, cum îi stă bine unui negustor care nu 
trebuie să-şi alunge clienţii, îşi schimbă atitudinea şi, pe cât îi 
permise imensul pântec, se aplecă respectuos aşteptând 
poruncile, fără să mai scoată un cuvânt. Într-un timp se hotărî 
să repare gafa: 

— Prea bunule nobil, în bucătăria mea şi sub stricta mea 
supraveghere a fost făcut un pateu de anghile pe care l-ar pofti 
până şi Jupiter şi frumoasa Junona, cum ar spune prietenul meu 
Gringonneur. În orice caz, minunea asta nu este pentru 
blestemaţii oameni ai Burgunzilor! 

— Dar pentru cine? 

— Pentru dumneavoastră! Să mă ia dracu şi ar trebui să nu 
vă îndoiţi: am simţit că veniţi în seara asta aici. Lubin, am zis eu 


azi dimineaţă, pregăteşte un pateu de anghile, aşa cum îi place 
seniorului du Chatel. Ai grijă că seniorul nostru se pricepe 
grozav la pateuri. 

Tanneguy du Chatel era un bărbat de patruzeci de ani, 
aspru, violent şi mâncăcios, un munte de om, amestecat în 
numeroase bătălii sângeroase din acele vremuri. Era un 
răzbunător şi ducele Jean Temerarul a constatat asta prea bine 
la podul Montereau. Aşa cum spusese şi Thibaud, mai întâi 
fusese unul dintre oamenii ducelui Jean Temerarul. Ce se va fi 
întâmplat între ei, Dumnezeu ştie! Toată lumea a aflat că 
Tanneguy s-a despărţit de duce fără însă a-i deveni duşman. 
Dar, într-o „zi, mai degrabă într-o noapte, a fost atacat de o 
bandă care l-a lăsat lat în drum, crezând că-i deja mort. 
Tanneguy nu murise, se alesese cu pielea tăbăcită, numai. Mai 
mult decât bătaia îl înfuriase bârfa care se răspândise în tot 
Parisul. Or, îi ştia, îl văzuse pe cei care conduseseră atacul laş: 
erau oamenii ducelui. Atunci Tanneguy a jurat că se va răzbuna 
şi, cum era din fire violent, incapabil de a-şi ţine gura, începu 
războiul înjurând în gura mare peste tot pe unde ajungea, pe 
ducele de Burgundia, ameninţându-l în toate felurile, ceea ce 
era o probă de curaj, căci numai atât şi era suficient să-şi rişte 
viaţa. 

In timp ce lui Thibaud îi trăncănea gura despre minunea de 
pateu de anghile, Tanneguy du Chatel îşi desfăcu centura şi îşi 
aruncă pălăria şi vestonul, să poată sta comod la masă. Ştia ce-l 
aşteaptă. Pentru el masa era un fel de bătălie, mânca cu 
aceeaşi înverşunare cu care se lupta. Mult lăudatul pateu de 
anghile fu adus. 

— Aşează-te lângă mine, jupâne Thibaud. 

— Oh, prea multă cinste, căpitane, răspunse acesta 
neliniştit! 

— Stai liniştit, am cu ce să plătesc. Aşa că... 

Hangiul se lumină şi, de bucurie, luă loc nu fără să uite că 
trebuie bine sesizată admiraţia pe care i-o purta oaspetelui. 
Fariseu cum era, se întreba în sinea lui, totuşi, de ce îi face atâta 
cinste Tanneguy. 

Când terminară de mâncat - vai, ce masă, ce bunătăţi! şi 
când i se aduse vinul - o ulcică cu vin de Spania - căpitanul îşi 
aşeză mâinile pe „masă, se aplecă spre Thibaud şi-l cercetă 
atent. 


— Ei, spui, deci, că nu-ţi plac oamenii ducelui de Burgundia? 
Thibaud, după ce se uită neliniştit spre uşă - se temea să nu 
apară Ocquetonville şi ai lui - îi răspunse: 

— Pentru ăia, cel mult nişte peşti fripţi. Nu-i de nasul lor un 
pateu de anghile... 

— Uite ce, hai să vorbim serios! Spune sincer, îţi plac sau nu 
oamenii ducelui? 

— l-am respectat şi i-am omenit cât s-a putut, spuse hangiul 
cu tonul cu care i-ar fi spus lui Scas: „Să nu mai aud de oamenii 
lui Armagnac”. 

— Foarte bine! Atunci pot să am încredere în tine. Aş fi putu 
să mă adresez oricărui alt hangiu, dar mi-am spus: jupânul 
Thibaud este un om cinstit şi nu mă va trăda niciodată. Şi, în 
plus, la el se mănâncă cel mai bun pateu din Paris. 

Thibaud se simţi măgulit, mai ales pentru laudele aduse 
pateului lui. 

— Spuneţi mai departe, căpitane! Nu puteţi spune că vi s-a 
întâmplat vreodată să nu fiţi bine primit la  „Scroafa 
spânzurată”. Cât despre trădare, cum să vă spun ca să mă 
credeţi? Aici se mănâncă prea bine ca să mă gândesc la aşa 
ceva. 

Era o frumoasă filosofie care îl convinse pe Tanneguy. 

— Jupâne Thibaud, am aflat că blestemaţii de oameni ai 
Burgunzilor au de gând să mă atace din nou, chiar la mine 
acasă. Abia m-am făcut bine după atacul lor mârşav cu care au 
vrut să mă omoare şi şi-au propus din nou să mă ucidă, chiar în 
patul meu, urlă Tanneguy. 

— Lubin, mai adu o ulcică! ceru Thibaud. 

— Vreau să trăiesc, continuă du Chatel dând pe gât ultimul 
pahar. Asta pentru că eu găsesc că-mi place viaţa, înţelegi? 
Apoi, pentru că vreau să mă răzbun. Aşteptând, Burgunzii îmi ţin 
calea la drumul mare şi mie nu-mi mai rămân decât cărările. 
Sunt hotărât să nu-i aştept în pat şi... 

— Să vă culcaţi, interveni Thibaud. 

— Jupâne, oameni ca mine nu se ascund! Vreau să mă retrag 
pentru câteva zile în hanul dumitale pentru a-i atrage pe 
nemernici. E o capcană, o viclenie! 

— Chiar aşa, în război viclean! Sunt gata, căpitane! Gata! 
Ascult! 


— Asta-i tot! Ai o cameră ca lumea pentru opt zile? Plătesc 
dinainte, spuse căpitanul scuturându-şi chimirul. 

Thibaud începu să-şi facă socoteli, pentru că, ce să o mai 
lungim, era necesar sa se gândească bine. 

— O cameră, e cameră bună şi frumoasă? Ei, da! O cameră 
ca lumea şi plata înainte! Frumoasă afacere! (Dacă ar şti 
oamenii, Burgunzilor, aş fi terminat, se gândi el. Dau foc la han 
şi pe mine mă spânzură!) Bineînţeles, căpitane! Dar, spuneaţi 
de un război viclean. (Dacă refuz, ăsta scoate măruntaiele din 
mine). Adică, dumneavoastră nu veţi sufla o vorbă şi nu vă veţi 
arăta prin han? 

— Asta este şi interesul meu. Îţi promit că nu va şti nimeni 
că sunt aici. 

— Veniţi cu mine, ceru Thibaud după ce se mai uită înspre 
uşă. Repede! îl conduse pe Tanneguy du Chatel în fundul sălii 
unde, după o uşă, se afla o scară. Când ajunseră, Thibaud 
izbucni în râs. Abia acum se simţea în siguranţă. 

— Pe toţi dracii, nu pentru că mi-e frică, am trecut prin 
atâtea! Am să vă dau camera pe care pusese stăpânire acel 
blestemat de Passavant. Ce bătălie a fost! 

— Passavant? 

— Da. Cel care l-a ucis pe ducele de Orleans. Eu l-am prins. 

— A, pe asta o vreau! Povesteşte-mi ce-a fost, sunt mort 
după istorii de-astea. 

Thibaud începu să urce scările. Pe fiecare treaptă se oprea şi 
gesticula. Nici el nu părea să creadă ce spune, dar îl amuza să 
spună verzi şi uscate. 

— Deci, nelegiuitul se refugiase în camera în care vă voi con 
duce, care este cea mai frumoasă din tot hanul. Oamenii 
magistratului veniseră deja să-l umfle (El omisese cu prudenţă 
să mai amintească de oamenii ducelui de Burgundia). Erau 
peste cincizeci, care îmi goliseră mai întâi două butoaie de bere. 
Dar, atât de teribilă era reputaţia lui Passavant încât nu aveau 
curajul să urce... 

— A, atunci, ăsta este un luptător de toată isprava, spuse du 
Chatel interesat. 

— Staţi să vă zic, că a fost ca-n poveşti. Zece-douăzeci de 
spade nici nu contează pentru Passavant. Jur că, după 
dumneavoastră, el este cel mai viteaz din tot Parisul. Ce s-o tot 
ocolesc, mie mi-a făcut figura: nu avea para chioară în buzunare 


şi m-a ruinat. Dar să vă zic mai departe. Deci oamenii înarmaţi 
veniţi să-l aresteze nu îndrăzneau să urce. l-am făcut semn lui 
Gringonneur, un prieten de-al meu, să mă urmeze şi am urcat. 
Nu ştiu dacă îl cunoaşteţi pe Gringonneur, dar trebuie să vă 
spun că ăstuia nu-i e frică de nimic. 

— ÎI ştiu, bea de stinge, zise Tanneguy. Nu chiar atât cât 
mine, asta pot să-ţi spun, pentru că, o dată, l-am băgat sub 
masă. 

— Ce mai, curajos ca şi mine, Gringonneur m-a urmat şi, 
după el, au venit şi cei trimişi să-l umfle. Eu urcam în fruntea lor: 
bineînţeles, Gringonneur după mine. Ajungem la uşa asta. 

Sosiseră în faţa camerei unde locuise Passavant. 

— Aveam numai o baionetă la mine. Gringonneur era chiar 
aici unde sunteţi dumneavoastră, cu sabia în mină. În spatele 
lui, scara plină de oameni înarmaţi care-mi strigau să fiu atent, 
că pot fi ucis pe loc. Cum vă imaginaţi, nu eram eu omul ăla să 
dau înapoi sau să-i ascult. L-am întrebat pe Gringonneur: Eşti 
aici? Da! mi-a răspuns şi atunci am deschis uşa. 

Thibaud făcu acelaşi lucru şi acum, ca şi atunci, cu o mişcare 
în stil mare. 

— Şi intru strigând cât puteam... 

Thibaud strigă pentru a-i arăta lui Tanneguy cât de viteaz a 
fost atunci: 

— Predă-te, nemernicule! Nu te opune, orice rezistenţă e în 
zadar! 

— Ei, nici chiar aşa, jupâne Thibaud, se auzi din cameră o 
voce. Ce ţi s-a întâmplat de eşti atât de furios şi vii să trezeşti 
oamenii care dorm. Închide uşa, te rog, că se face frig în 
cameră. 

Thibaud rămăsese năucit, cu gura căscată, cu ochii scoşi din 
orbită. Se făcu alb ca varul, apoi se roşi de ziceai că-i un bujor. 
În sfârşit, îşi recâştigă respiraţia: 

— Cavalerul Passavant! 

— Ţi-am zis să închizi uşa, ce dracu! 

— Visez, visez! mormăi Thibaud. 

— Ba, dumneata mă împiedici pe mine să visez. Jupâne 
Thibaud, te previn că dacă nu încetezi, am să părăsesc hanul 
dumitale, şi am să-mi găsesc o altă gazdă. 

— Ce?! Ce văd! Dumneavoastră sunteţi, cu adevărat?! 


— Cine vroiai să fie? întrebă cavalerul care izbucni în râs 
ridicându-se într-un cot. Se afla în pat, îmbrăcat şi părea că se 
trezise dintr-un somn adânc. Tanneguy intrase, închisese uşa şi 
avea poftă de discuţii. 

— Cavalerul are dreptate. E frig şi dumneata eşti un 
caraghios, laşi vraişte peste tot. Într-o clipă Passavant fu în 
picioare şi fără să atragă atenţia merse să vadă dacă spada se 
mai afla la locul ei. Apoi îl salută pe Tanneguy: 

— Domnule, fiţi binevenit la mine... 

— Adică, la mine, zise Tanneguy. 

— Domnule, reluă Passavant, salutând şi mai reverenţios, în 
ciuda felului bizar în care văd că aţi intrat aici, la mine, faceţi-mi 
plăcerea să vă aşezaţi, măcar pentru o clipă. 

— Nu vă jenaţi, zise Tanneguy, luaţi scaunul acesta şi, cu 
toate că sunt surprins că vă aflaţi în camera mea, fiţi bun, 
aşezaţi-vă şi staţi cât doriţi. 

— Doamne, cum o să se termine! se frământa Thibaud. 
Cavalerul Passavant începu să surâdă, Tanneguy îşi încruntă 
sprâncenele şi se apucă să-şi răsucească mustaţa. Amândoi se 
întoarseră spre Thibaud. 

— Sunt la mine? în întrebă cavalerul. 

— Fără îndoială! 

— Eu sunt sau nu la mine? îl întrebă Tanneguy. 

— Bineînţeles! 

— Atunci nu ne mai rămâne de făcut decât un singur lucru, 
spuse Tanneguy, adică să-l poftim pe domnul să iasă de aici! 

— lar eu nu văd decât un singur lucru care îmi mai rămâne 
de făcut, spuse Passavant: să-l arunc pe domnul pe fereastră! 

Cei doi adversari se măsurară şi, într-o clipă, fiecare îşi trase 
spada. Thibaud, rapid şi subtil, se aruncă scurt în dreapta şi 
dispăru. Tanneguy şi Passavant se puseră în gardă. Spadele 
străluceau în bătaia luminii. Aproape în aceeaşi clipă se năpusti 
unul asupra celuilalt. O scurtă încrucişare corp la corp apoi, în 
urma unei lovituri fulgerătoare, spada lui Tanneguy zbură în aer 
şi căzu cu zgomot pe capacul cufărului. 

— Ah, m-aţi omorât! gemu o voce din cufăr. 

Dintr-o mişcare, Passavant se aruncă asupra sabiei lui 
Tanneguy şi puse piciorul pe ea. 

— Domnule, sunteţi învins! 


— Mă dau bătut, spuse Tanneguy al cărui braţ, încă 
nevindecat, nu fusese capabil să ţină spada. 

— Bine, luaţi-vă spada. Să continuăm! 

Tanneguy se uită la acest tânăr care, după regulile acelor 
vremi, ar fi avut dreptul să-l ucidă sau să-i ceară o recompensă 
pe măsură. Ei, bine, nimic din toate acestea. Din contră îi făcuse 
o propunere generoasă. Il văzu tânăr, frumos, ager şi sclipitor. 

— Tinere, spuse el, ai învins una dintre cele mai bune spade 
ale Parisului. Văd că ai generozitatea să-mi dai înapoi spada. 
Este un gest pe care nu am să-l uit niciodată. Aş fi onorat dacă 
m-aş putea considera prietenul dumitale. 

In acea clipă, capacul cufărului se ridică şi din interior ieşi 
capul lui Thibaud. Cei doi adversari, împăcaţi, izbucniră în râs. 
Hangiul ieşi din cufăr şi spuse: 

— Ea doua oară că-mi salvează viaţa. Dar, ca să revenim la 
ceea ce vorbeam, bravii mei gentilomi lăsaţi-mă să vă fac o 
propunere. 

— la să vedem! Dacă este rezonabilă... 

— Este. Dumneavoastră, căpitane, v-am promis această 
cameră fără să ştiu că nobilul cavaler s-a instalat aici. Nici nu 
m-a prevenit, măcar. Cu atât mai mult sunteţi îndreptăţit să o 
aveţi, mai ales că mi-aţi spus că plătiţi înainte. 

— Ah, făcu Passavant. lată de ce... 

— Sunt gata să plătesc, interveni Tanneguy, umblând în 
chimir. 

— Dumneavoastră, cavalere, reluă Thibaud, vreţi să mă 
acoperiţi de glorie şi de onoare încărcând nota cheltuielilor pe 
care le faceţi la mine. Sunteţi şi dumneavoastră îndreptăţit să 
aveţi camera, o recunosc din toată inima... 

— Bine, bine, îl opri Passavant. Să nu vorbim încă de nota de 
plată. Ne-am înţeles că o voi achita în ziua în care am să dau de 
o comoară... 

— Ceea ce nu trebuie să vă facă să vă întârziaţi această 
bucurie. Dar, domnilor, dumneavoastră sunteţi amândoi 
urmăriţi, amândoi trebuie să vă ascundeţi. De aceea, amândoi 
sunteţi bine primiţi. Aşa că, rămâneţi amândoi în aceeaşi 
cameră dacă vă place şi dacă vă înţelegeţi unul cu altul. 

— Îţi convine, cavalere? întrebă Tanneguy. 

— Da, accept. E timpul să facem cunoştinţă. 


— Nobilul Tanneguy du Chatel, spuse căpitanul 
înclinându-se. 

— Cavalerul Passavant. 

— Merg să aduc ceva de băut, interveni Thibaud. 

— Din ce ai mai bun! strigă după el Passavant. 

Cu toate astea pe chipul lui Tanneguy apăru o umbră. 

— Cavalere, se hotări el să reia discuţia, înainte de a accepta 
ospitalitatea pe care ne-o oferim unul celuilalt, aş vrea să te 
întreb: eşti cu Armagnac său cu Burgunzii? 

— Poftim? Eu sunt Passavant, atâta tot. 

— Da, înţeleg, dar eşti în tabăra ducelui Jean Temerarul? 

— Este cel mai drag... duşman al meu. 

— Cu Ocquetonville? 

— Pe ăsta trebuie să-l spintec! 

— Cu Scas? 

— Am jurat că-l omor! 

— Cu Courteheuse? 

— E mort, mort de mâna mea! 

— Cu Guines? 

— Şi pe ăsta l-am ucis! 

— A, pentru numele lui Dumnezeu, strigă Tanneguy, în 
culmea bucuriei, păi trebuie să te îmbrăţişez! 

Chiar când se îmbrăţişau, Thibaud intră şi, văzându-i, hangiul 
se puse pe râs. 

— lată doi oameni care, cu zece minute în urmă vroiau să-şi 
taie beregăţile. Cavalere, trebuie să vă spun că este ceva care 
mă nelinişteşte... 

— Spune, dar mai repede! 

— Ei bine, pentru că dumneavoastră l-aţi... pe seniorul duce 
de Orleans... 

— Ai terminat? întrebă Passavant. 

— Nu... nu pot. Nimic, eu nu mai am nimic să spun. 
Passavant se duse spre nefericitul de Thibaud, îl apucă de 
urechea dreaptă şi-şi scoase pumnalul. 

— Spune, spune ce ai vrut să spui sau îţi tai urechea! 

— Seniore! Se spune că dumneavoastră l-aţi ucis pe ducele 
de Orleans. 

Passavant îi dădu drumul şi se întoarse spre du Chatel care 
asculta interesat căci întreg Parisul începuse să clevetească: 
ucigaşul este cunoscut dar nu a fost pedepsit. 


— Căpitane, spuse cavalerul, eu îi ştiu pe asasini! De mâna 
mea vor muri! spuse el cu un ton care îl făcu pe Tanneguy să 
tresară iar pe Thibaud să tremure. 

— lertaţi-mă, se fâstăci hangiul înclinându-se, sunt un ticălos 
care m-am prostit de tot. 

— Cavalere, spuse Tanneguy emoţionat, numai văzându-te 
mi-a fost suficient să nu dau crezare acestei acuzaţii. In ce mă 
priveşte, dacă îndrăzneşte vreunul să te acuze în prezenta mea, 
am să spun că nu am văzut niciodată un gentilom atât de viteaz 
şi de generos ca dumneata. ŞI îţi jur că acuzatorul nu va apuca 
să mai repete minciuna. 

— Mulţumesc, spuse cavalerul întinzând mâna căpitanului. 
lar dumneata, (Thibaud îşi ascunse urechile şi scoase un suspin 
de disperare), dumneata să ne dai de băut... 

— Acum, chiar acum, se precipită hangiul şi umplu din nou 
paharele. Turnând vinul continua să suspine şi faţa lui părea 
chinuită de spaimă. 

— Ce tot boceşti acolo, vrei să te trag şi de urechea stângă? 
Spune ce te apasă, nu-ți fie teamă! 

— Cavalere, sunteţi prea generos, spuse într-un sfârşit 
Thibaud, fără să se poată înţelege dacă această generozitate se 
referă la libertatea pe care i-o dăduse să spună ce-l frământa 
sau la ameninţarea cu urecheatul. Am să vorbesc. Cu siguranţă 
că m-a neliniştit faptul că nu ştiam dacă cel pe care îl găzduiesc 
este sau nu un ucigaş pe care îl caută potera. Dar, mărturisesc 
că sufletul meu este chinuit de o nelinişte şi mai mare. 

— Care? întrebă curios du Chatel. Passavant ridică din umeri 
şi spuse: 

— lată, jupânul Thibaud vrea să afle cum se face că m-a 
găsit dormind într-o cameră pe care o ştia neocupată de câteva 
zile. 

— Pe onoarea mea, asta era seniore! Sunteţi un vrăjitor! 

— Nu, dar am cunoscut un vrăjitor. la, spune, ce te 
nelinişteşte în toată istoria asta? 

— Ei bine, nu ştiu cum aţi intrat, asta-i! Dacă se poate intra 
în hanul meu atât de uşor şi eu nu ştiu, nu mai pot dormi liniştit. 
Uşile sunt mereu închise bine. 

— Dar eu nu am intrat pe uşă. 

— Atunci pe unde? 


— Pe unde am ieşit ultima oară, adică, pe fereastră. Ce vrei, 
eu am un obicei: intru şi ies pe fereastră. Este mai uşor şi mai 
puţin stânjenitor decât pe uşă. 

Nu se ştie dacă explicaţia l-a putut satisface pe stăpânul 
faimosului han „La scroafa spânzurată”, dar acesta păru că, 
deocamdată se mulţumeşte cu atât. Salută respectuos şi ieşi cu 
gândul de a merge la bucătărie pentru a supraveghea 
pregătirea bucatelor. 

Şi, astfel, Tanneguy du Chatel, faimosul căpitan din acele 
vremuri se instala în hanul lui Thibaud le Poingre şi făcu 
cunoştinţă cu cavalerul de Passavant. 

XII. Martorul 


Prietenia dintre Hardy de Passavant şi Tanneguy du Chatel 
se consolida în zilele pe care aceştia le petrecură împreună la 
han. La insistenţele lui Tanneguy, cavalerul povesti o parte din 
aventurile lui şi, mai ales, cum i-a terminat pe Guines şi pe 
Courteheuse. Povestea o înfrumuseţa cât putu fără să ocolească 
adevărul şi, mai ales, păstrând o încântătoare modestie care, de 
fapt, era una dintre calităţile lui. Chiar mai mult, părea că nici el 
nu credea că trecuse prin atâtea grozăvii şi le învinsese, aşa că 
exclamaţiile de admiraţie ale lui Tanneguy îl stânjeneau. 

— Cea mai frumoasă poveste este întâlnirea cu dumneata... 
Vezi, scăpând din labirintul întunericului unde mă dusese 
vrăjitorul ca să-mi găsesc sfârşitul, eram slăbit, îmi era foame, 
îmi era sete, muream de frig. A fost o zi tristă. Noaptea, cum 
i-am spus şi hangiului, m-am târât până la han. Crezi sau nu, 
dar, pentru că aveam buzunarele pustii, iar capul îmi era gol şi 
nu ştiam ce să povestesc stăpânului casei, când am văzut 
fereastra deschisă, mi-a venit ideea să fac drumul înapoi pe 
unde ieşisem cu câteva zile înainte. M-am strecurat cu greu 
până la fereastră. M-am aruncat în pat şi am căzut într-un somn 
din care nici acum nu m-aş fi trezit dacă nu venea Thibaud. E 
admirabil să întâlnesc în această situaţie un om ca dumneata 
care acceptă să împartă cu mine şi casa şi masa. 

Discuţia aceasta se întâmpla seara, după o cină de toată 
isprava. ` 

— Uiţi, cavalere, că îţi datorez viaţa, spuse Tanneguy. Işi 
scoase punga şi o goli pe masă. 


— la te uită! Asta ce mai este! De fapt un nemernic ca 
mine... 

— Impărţim ce-i aici, spuse du Chatel. 

Passavant făcu un gest de refuz, dar când văzu figura 
căpitanului renunţă. 

— Bine, bine. Impărţim! Ei bine, dacă află Thibaud de averea 
mea, spuse el râzând, mă va sâcâi cumplit. Bine, să vină. Acum 
am bani şi tare mă tem că acestui cărpănos de hangiu am să-i 
dau cu ei în cap. Aşa ar merita! 

— Să nu faci asta, ceru bucuros Tanneguy, ai pierde toată 
stima de care te bucuri în faţa hangiului. 

Şi, uite aşa, Passavant se găsea din nou cu bani în buzunar, 
chiar bogat s-ar spune căci Tanneguy îi dăduse destui galbeni 
de aur. Acum se simţea în siguranţă. 

A doua zi, o luară de la capăt cu poveştile, cu confidenţele şi 
mai ales cu mesele copioase, aşa că Passavant părea complet 
refăcut după călătoria lui prin infernul negru. Seara se echipă şi 
se înarma de război din cap până în picioare. 

— Unde mergi? Vrei să le vii de hac lui Ocquetonville şi lui 
Scas? Lasă-mi şi mie unul! 

— Nu, spuse Passavant. Scas şi Ocquetonville mai pot dormi 
liniştiţi, deocamdată. Şi dumneata. Merg la unul căruia i-am 
promis că-i tai urechile şi limba. 

— Aşa, simplu! Drace! Nu aş vrea să mă amestec dar, cred 
că mergi la infamul acela de vrăjitor. Te însoțesc! insistă el dar 
în zadar. Passavant scutură din cap şi spuse că vrea să meargă 
singur. Căpitanul se luă totuşi după urmele lui. 

„Nu mă mai recunosc, îşi spunea el înotând prin zăpadă. 
Altădată eram mai aspru. E adevărat că acest tânăr are un fel 
de a vorbi şi de a se purta care m-a dat gata. Merită să-mi risc 
un braţ numai să nu i se întâmple vreo nenorocire!” 

Aşa se face că bravul căpitan ajunse, pe urmele lui 
Passavant, în Cetate şi se opri în faţa porţii lui Saitano. Se gândi 
că, dacă Passavant ar fi întârziat prea mult înăuntru va trebui să 
ia cu asalt casa vrăjitorului. Ajuns la Saitano, Passavant bătu în 
uşă. 

— Vin din partea reginei, răspunse el unei întrebări. Cineva 
deschise şi Passavant dădu nas în nas cu Geraude. Aceasta, 
când îl văzu, scoase un țipăt de spaimă, apoi, luându-şi curaj, îl 
conduse la Saitano. Aplecat deasupra unei mese, absorbit într-o 


misterioasă treabă, mânuind tot felul de eprubete, vrăjitorul nici 
nu auzise că intrase cineva. Passavant făcu semn lui Geraude să 
iasă şi se aşeză într-un fotoliu. Apoi, liniştit, îşi scoase pumnalul 
şi-i încercă tăişul. 

După câteva minute, Saitano vărsa conţinutul unei eprubete 
într-un borcan umplut deja pe jumătate, puse borcanul în faţa 
unei flăcări şi începu să-l examineze. Vărsă o picătură în palmă 
şi gustă. Bombăni ceva şi se întoarse. Abia acum îl văzu pe 
Passavant. Nu făcu niciun gest, nu scoase o vorbă. Rămăsese 
fixat la treaba lui blestemată, cu mintea aiurea, la speculaţiile 
lui inaccesibile omului obişnuit. Nici nu părea mirat. Passavant 
îşi încercă iarăşi lama şi nu păru, nici el, neliniştit. In sfârşit, 
cavalerul se ridică din fotoliu. Saitano sări în picioare: 

— Înainte de a-mi tăia urechile şi limba, poţi să mai ai puţină 
răbdare? Câteva minute! 

— Ascultă, maestre, eu nu sunt grăbit. Aştept nu câteva 
minute, aştept şi o oră. Vreau să te previn însă că, de data asta 
nu-mi mai scapi. De data asta nu vei mai reuşi să scapi 
nepedepsit orice vei spune, sunt hotărât să nu te iert. Şi acum, 
te ascult. 

— la loc, spuse Saitano. 

— Bine, mă aşez. 

Amândoi îşi reluară locurile. Cavalerul îşi păstră în mâini 
pumnalul, fiind numai ochi şi urechi. Se aştepta la orice 
mârşăvie, la o nouă trădare şi se hotărî să-l sugrume la prima 
mişcare. Saitano îl cerceta pe furiş şi, din când în când, câte un 
suspin îi umfla pieptul lui slab de strigoi. Se hotărî să deschidă 
discuţia. 

— Poţi să-mi spui cum ai ieşit din carieră? 

— Simplu. Cineva mi-a luat locul. 

— Cineva! 

— Da, Courteheuse. M-am întâlnit cu el într-o sală rotundă 
din carieră. L-am ucis! îi venise rândul. L-am omorât pe el şi am 
ieşit eu. Trebuie să-ţi spun că îmi era foame şi îmi era sete, aşa 
cum m-ai prevenit: cei care se rătăcesc în carieră mor fie de 
foame, fie de sete, fie de spaimă. Ai avut dreptate, niciuna 
dintre acestea nu mi-a lipsit. Dar acum vreau să ştiu altceva: de 
ce m-ai supus unui supliciu ca acela? 

Saitano făcu un gest nedesluşit şi apoi spuse: 


— Într-adevăr a fost stupid. Am vrut să scap de dumneata. 
Credeam că eşti cel mai mare obstacol în calea cercetărilor 
mele pentru Marea Operă şi nu mai vedeam nicio altă cale de a 
te suprima. 

Se lăsă linişte şi Saitano părea că uitase de prezenţa acestui 
om care era hotărât să nu-i lase nicio speranţă. 

— În sfârşit, ai vrut deci să mă omori. 

— O dată, spuse rece vrăjitorul, o singură dată: atunci când 
te conduceam prin labirint. 

— Bine, dar atunci când m-ai întins pe masa de marmură ce 
vroiai? ... 

— Să te readuc la viaţă, spuse Saitano cu o sinceritate 
uimitoare. 

— Ce?! 

— Să te readuc la viaţă... Asta vreau să-ţi spun cerându-ţi 
câteva minute de răbdare. După care, mă vei omori, dacă vrei. 
Vei omorî Marea Operă. Vei omori viaţa. Înţelegi?! 

Passavant ridică ochii şi când îl văzu pe Saitano o 
inexplicabilă emoție îl copleşi. Faţa trasă, demonică a acestuia 
se transfigurase. Flacăra orgoliului îi aprinsese ochii şi era 
întreţinută de pasiunea cercetărilor în care nelegiuitul credea. 

— Ce este viaţa, zise Saitano, ce este această viaţă atât de 
scurtă încât omul abia are timp să constate că a trăit. O adiere, 
câteva valuri ale conştiinţei durerii, câteva mizerabile aspirații 
de dominare venite din subconştientul animalic al fiinţei umane. 
Câteva nenorocite eforturi spre o stare imprecisă pe care o 
numim fericire fără să ştim ce spunem şi viaţa e gata, moartea 
se şi prezintă şi spune: gata, ai suferit destul! Intră în neant! Te 
întreb, asta este viaţă? 

Este posibil ca Saitano să nu se mai fi adresat lui Passavant. 
Vorbea, aproape sigur, lui însuşi. Pe Passavant îl cuprinse brusc 
mirarea să asculte acest discurs care vorbea despre cruzimea 
zădărniciei vieţii. 

— Omul, reluă savantul, a încercat un efort suprem să afle 
ce este viaţa. În definitiv, viaţa este aşa de scurtă că nici nu 
merită să fie trăită. Un om cu o sănătate convenabilă trăieşte 
şaizeci până la şaptezeci de ani. Din aceştia, trebuie să scazi 
vreo douăzeci pe care îi dormim. Digestia şi bolile ne mai iau 
vreo zece. Rămân vreo treizeci, treizeci şi cinci de ani de 
existenţă efectivă. Mai mult de jumătate din acest timp este 


petrecută de cea mai mare parte dintre oameni muncind, 
obligaţie monstruoasă care face din fiinţa umană un animal 
strivit de poverile infame ale vieţii. Din treizeci şi cinci de ani 
care îi rămân, omul risipeşte douăzeci dacă nu chiar mai mult, 
pentru a-şi asigura adăpostul şi hrana. In total... cincisprezece 
ani pentru a trăi. Te întreb, asta este viaţă? 

— Dracu a făcut astfel de calcule! Totuşi, maestre, îţi 
semnalez că, în ce mă priveşte, printre anii care trebuie scoşi 
din viaţă, trebuie să scazi şi pe cei pe care i-am petrecut în 
puşcăria de la Huidelonne, sau timpul pierdut în carierele 
dumitale. 

Saitano nu mai auzea. Căzuse într-o reverie adâncă. 

— Spuneam deci, reluă Saitano după o pauză bună, că 
omului, ca să fie mulţumit de viaţă, i se sugerează că aceasta se 
poate prelungi în timp. Ajunge să se convingă că el este solidar 
cu trecutul şi cu viitorul. Prin minciuna asta atât de bine ticluită 
şi acceptată de lumea întreagă, viaţa omului se prelungeşte în 
mod fictiv, în realitate, pentru fiecare nu-i decât un simplu 
suspin, o umbră abia sesizabilă. 

Saitano părea luat de un entuziasm violent: invincibila 
ardoare a descoperirilor lui îi aprinsese ochii. 

— Ceea ce caut eu, continuă aşa aprins, este viaţa, viaţa în 
întregime, eternitatea în faţa mea. 

In loc de cincisprezece ani reali de existenţă mizerabilă pe 
care-i trăieşte omul când trăieşte normal şi nu-i ros de boli, când 
este ajutat de întâmplare, eu vreau, să am în faţa mea infinitul 
timpului, infinitul eliberat de această oribilă greutate care este 
spaima de moarte şi care ne striveşte existenţa! Ce ar putea să 
devină un om la capătul unei existenţe de câteva secole de 
viaţă, ce frumuseți n-ar atinge gândirea noastră, ce perfecţiune 
ar putea ajunge chiar corpul nostru, ce bucurie, ce fericire! Inutil 
să ne mai gândim! Dar, ca un om să aibă în faţa lui timpul fără 
limită, ca liniştea lui să fie eternă, câte nu trebuie să mai facă! 
Ar mai rămâne vreun obstacol al naturii asupra căruia nu va 
putea triumfa?! Omul de azi nu percepe decât părticica infimă 
din feţele naturii. El îşi va perfecționa vederea şi va vedea 
magia fermecătoare a culorilor intermediare pe care acum este 
incapabil să o perceapă. Va intra într-o lume nouă ascultând 
infinitele, game şi tonalități ale muzicii. Va percepe miresmele 
necunoscute, va descoperi sensuri noi pe care, acum, nu are 


timp să le afle. Ajuns la apogeul propriei lui glorii, a propriei lui 
fericiri, se va aventura în cucerirea spaţiului, va schimba 
planete, va zbura din univers în univers, va cunoaşte natura în 
sensul adevărat al cuvântului şi, atunci, va putea spune: există 
Dumnezeu! Eu sunt Dumnezeu! 

Saitano avea o privire înspăimântătoare, era transfigurat 
complet şi, când termină, lăsă impresia că a încremenit, că s-a 
pietrificat. Întreaga lui fiinţă părea un arc întins care ar fi putut 
să se rupă din cauza propriei vibrații. Işi lăsă brusc capul în jos şi 
îşi răsuci într-un fel ciudat mâinile. 

— Ce-i de făcut? Ce se poate face într-un timp atât de scurt, 
când, în creierul uman există un tezaur fabulos de senzaţii care 
trebuie descoperit? Să ne mulţumim cu aceste sărmane senzaţii 
şi impresii pe care îndrăznim să le numim dragoste, bucurie, 
delir... ia, spune?! Trebuie să trăieşti! Trebuie să descoperi 
omul! Trebuie ridicate unul după altul, vălurile groase care-i 
acoperă vederea, auzul, simţurile... E nevoie de timp! Avem 
nevoie de eternitate! 

Passavant se frământa, îl treceau frigurile. Simţi nevoia de a 
se asigura şi îşi căută pumnalul. Îl impresionase, îl subjugase 
Saitano? Nu! Să nu-l facem pe cavaler mai frumos decât era! 
Simplu, se gândea că-i nebun. Şi, atunci, îşi zise: cum să fac rău 
unui nebun?! 

Avea dreptate? Da, fără îndoială! Nu găseai nicăieri un 
visător ca sărmanul nostru cavaler. Nu el, ci inima lui judeca. 
Încet, încet, Saitano se calmase. Înţelesese ceva din gesturile lui 
Passavant, se apropiase de el şi, cu un glas de miere îi spuse: 

— Copile, îmi placi. Nimeni nu mi-a plăcut ca dumneata. 
Pentru mine eşti o fiinţă extraordinară, ai reuşit să mă încânţi. 
Ce vrei să faci cu mine are puţină importanţă! Nu mă omori, 
asta-i tot! Restul nu contează. Dacă mă mutilezi, aşa cum văd 
că ţi-ai propus, voi suferi şi suferinţa mea nu-ţi va da nicio 
satisfacţie... Inima dumitale nu-i făcută pentru plăcerea de a 
provoca durerea, îţi vorbesc ca unuia dintre cele mai bune 
suflete pe care le-am cunoscut vreodată. 

— Bine, atunci pentru ce dracu ai vrut să mă omori? Nu 
vorbesc de carieră, vorbesc de blestemata masă de marmură pe 
care m-ai aşezat... _ 

— Am vrut să-ţi redau viața. Inţelegi? înţelegi că eu sunt în 
căutarea Marei Opere care va face omul stăpânul timpului şi al 


spaţiului. Ţi-ai dat seama că eu încerc cea mai minunată 
experienţă! Ştii sau nu? spuse vrăjitorul luându-l de braţ pe 
cavaler. 

— Nu înţelegi ce pot să realizez cu transfuzia de sânge! 
Experiențele încercate de bietul Nicolas Flamel pe animale au 
dat rezultate capabile să ne scoată din minţi. Or, eu am furat 
formula lui Flamel. Ca şi el, eu am fabricat aur şi diamante. Ca şi 
el, prin transfuzii de sânge, de nervi, de muşchi, de creier, am 
determinat transformări fundamentale la animale. Nu ştii că 
viaţa, în aparenţă stinsă, poate fi reaprinsă, că dacă în venele 
unui cadavru introduci sânge viu poţi reînvia un mort... şi 
atunci... nu vezi că asta este fereastra larg deschisă spre 
misterul Marii Opere! Nu înţelegi că dacă ajung să fac să-ți 
palpite inima, inima dumitale când abia ai murit, este proba 
definitivă că omul poate face viață. 

Vrăjitorul se opri pentru a-şi trage sufletul, apoi continuă cu 
aceeaşi înflăcărare: 

— Să faci viață! Să suspenzi moartea! Ascultă! Am ajuns 
deja să pregătesc elixirul sacru capabil să repună în mişcare 
balanţa oprită - adică inima - care reglează întregul mecanism. 
Da, îţi spun că sunt capabil să pregătesc acest elixir, această 
licoare care, în mâinile mele este o armă teribilă, o armă pe care 
mi-am fabricat-o singur, eu, Saitano, şi am probat-o pe un 
cadavru care a revenit la viaţă: cadavrul lui Laurence d'Ambrun! 

Cavalerul Passavant sări în picioare, palid, tremurând. 

— Vrăjitorule, spuse el respirând greu, ai spus cadavrul lui 
Laurence d'Ambrun! 

— Ei, da! Laurence d'Ambrun. Ea însăşi pe care dumneata o 
socoteşti drept soră. Cea pe care buna dumitale mamă a 
primit-o în casa voastră, căreia i-ai acordat şi mai târziu 
ospitalitatea. Eu am văzut-o moartă! Şi eu am văzut-o reînviind! 

O teroare ascunsă începea să se infiltreze în sufletul 
cavalerului în acelaşi timp cu o dorinţă arzătoare de a afla mai 
mult. 

— Ai să vorbeşti, de data asta! Măcar de data asta ai să spui 
adevărul? 

— Da, pe sfânta Cruce! Am să spun tot adevărul pe care pot 
să-l spun în acest moment! Căci văd că destinul nu te-a marcat 
pentru marea experienţă, văd că eşti mânat de putere împotriva 
singurului om care mi-a inspirat ură adevărată. 


— Cine-i acela? 

— Jean de Burgundia. 

— Da, de data asta s-ar putea să ai dreptate! Şi eu îl urăsc 
pe acest om! 

— Şi dacă ai şti motivele pentru care îl urăşti... Ascultă, o 
iubeşti pe Laurence d'Ambrun ca pe o soră... Ei bine, cel care a 
înjunghiat-o pe Laurence este ducele Jean Temerarul. 

— De ce? De ce să fi făcut el una ca asta? Ce aveau ei de 
împărţit? 

— Ce aveau ei de împărţit? strigă Saitano. Se opri chiar când 
urma să spună: pentru că Laurence era amanta ducelui, iar 
Roselys este fiica lui Jean Temerarul! 

După câteva clipe de pauză, continuă: regina Isabela a venit 
la mine şi mi-a cerut otravă pentru a o omori pe Laurence 
d'Ambrun. Eu însă i-am dat o licoare a vieţii pe care am 
pregătit-o după o reţetă specială. Ştiu că Jean Temerarul a 
înjunghiat-o pe Laurence, dar ea nu a murit tocmai pentru că a 
băut licoarea vieţii. 

— Jean Temerarul, Isabela de Bavaria, rosti cavalerul de 
Passavant, vă uram din instinct! lată de unde îmi venea 
neîncrederea în voi! Şi, acum, unde este Laurence? Ştii unde se 
află? 

— Ştiu, dar nu pot să spun! 

— Nemernicule, vrei să... 

— Vreau, îl întrerupse Saitano cu o voce bine stăpânită, 
vreau ca dumneata să rămâi ceea ce destinul a vrut să fii: 
martorul! 

— Martorul! 

— Da... martorul a ceea ce s-a petrecut în casa Passavant în 
noaptea în care ai fost adus aici şi pus pe masa de marmură. 
Dumneata eşti martorul, teribilul martor care poate, cu un 
simplu cuvânt, să doboare pe puternicul duce de Burgundia. 
Ascultă, nu vreau să contrariez destinul, de altfel, ce sunt eu? 
Un om? Nu. Eu sunt ştiinţa. Dar destinul a vrut ca dumneata să-l 
opreşti pe ducele de Burgundia din zborul lui îndrăzneţ şi să-i 
retezi aripile. Nu voi mai spune nimic în plus. 

— Ai să vorbeşti! strigă Passavant cuprins de o furie care 
creştea cu fiecare clipă în sufletul lui. 

Saitano îl luă de mână, fără să răspundă, îl conduse într-o 
altă încăpere, unde se afla dulapul său miraculos. Deschise: trei 


rafturi pline cu tot felul de flacoane şi o ladă de fier. Când văzu, 
Passavant simţi că o gheară îl strânge de gât. 

Saitano reluă discuţia. 

— Nu vreau să-ţi spun la ce ai fost martor şi nici ce s-a 
întâmplat cu Laurence d'Ambrun; nici ce a ajuns Roselys pe care 
o cauţi. Este un destin! Există o matematică a destinului. Eu nu 
sunt un om, eu sunt ştiinţa! Nu am nici timpul, nici voinţa să mă 
amestec în viaţa oamenilor, eu sunt în căutarea Marei Opere şi 
aceasta explică existenţa mea, minciunile şi reticenţele mele. 
Eu nu vreau să mă amestec pentru a corecta destinul şi nici 
rostul matematicii. Dacă destinul te învaţă ceva, e treaba lui. 
Nu-mi cere mai mult decât dau eu. Ceea ce pot să-ţi spun este 
asta: mai întâi eşti martorul, martorul, teribilul martor contra 
ducelui de Burgundia, apoi că Laurence şi Roselys trăiesc. Asta 
e tot! Nu cere nimic în plus. Reţine, căci asta face parte din 
viaţa dumitale! 

Passavant asculta cu atenţie şi cu uimire. Totul era atât de 
ciudat în atitudinea şi în vorbele acestui om la care venise cu 
gândul să-l ucidă; apoi, hotărâse să-l ierte pentru că îl socotea 
nebun: acum îi apărea ca reprezentatul Destinului cu care nu te 
poţi lupta! 

Saitano arătă spre raftul de sus: 

— Aici sunt otrăvurile! Priveşte la acest mic flacon: cu o 
singură picătură poţi să lichidezi pe cineva. Astea de aici 
provoacă agonii lungi, muribundul are timp să-şi facă socotelile. 
Sunt jocuri copilăreşti. lată lichidul ăsta incolor ca apa: nu are 
gust, nu are miros. Cine îl bea are impresia că-i apă, nu-l supără 
cu nimic. Pleacă de lângă tine în perfectă stare. Işi vede de 
treabă chiar trei ani, se plimbă, călătoreşte şi, apoi, gata. Ei, ce 
crezi? 

— Dacă am un duşman, am spadă sau pumnal pentru el! 

— Şi dacă acest duşman este mai puternic! 

— Hai să trecem peste astea! Nu te preocupa de soarta mea. 
Saitano se uită ciudat la Passavant şi continuă: 

— Să lăsăm otrăvurile şi să vedem elixirurile pe care le caută 
asiduu domnii de la curte. lată-le aici pe raftul al doilea. Iți place 
o tânără frumoasă care vrei ca, la rândul ei, să te iubească? lată 
flaconul ăsta care face cât toate cuvintele de dragoste din lume. 
Când vei dori să fii iubit, cavalere, fă-mi o vizită! 


— Când voi vrea asta, voi oferi viaţa mea celei pe care o va 
alege inima. Dacă refuză, mă dau deoparte. Asta-i tot, spuse 
Passavant cu răceală. 

Saitano se hotări să nu mai vorbească mai mult decât 
Passavant. 

— Astea sunt: elixiruri şi otrăvuri! Asta este opera mea! ŞI 
acum să-ţi arăt licoarea vieţii, cea care i-a permis lui Laurence 
d'Ambrun să reziste deşi a fost lovită mortal cu pumnalul. lată o 
altă substanţă care îmi permite să transform un creier, să şterg 
sau să măresc capacitatea memoriei, să modific sentimentele, 
să fac dintr-un viteaz ca dumneata un laş. Ce spui despre astea? 

— In ziua în care mi se va întâmpla această nenorocire, sper 
să-mi mai rămână destul curaj pentru a mă sinucide. 

Se lăsă din nou o linişte insuportabilă. Saitano se gândi: 

„Nu şi-a aruncat măcar o privire spre masa de marmură. De 
ce nu am un prieten ca acest om!” 

Suspină. Passavant aştepta în linişte ca vrăjitorul să continue 
dar acesta ezita. De trei ori, iată, îi făcuse dovada superiorității 
lui. 

— Cavalere, te-am aşezat pe masa asta şi de două ori m-ai 
învins. A treia oară te-am dus în carieră cu gândul să te las să 
mori de foame, de sete şi de spaimă. Acum te văd venit aici 
pentru a te răzbuna. Adineauri m-ai crezut nebun şi ai scos 
pumnalul. Acum, mă mai crezi nebun? 

— Nu! 

— De ce nu mă ucizi? 

— Pentru că nu mai sunt înfuriat pe dumneata. Nu te înţeleg 
nu ştiu cine eşti şi nu ştiu ce doreşti, de fapt. Dar văd că nu ura 
te conduce în ceea pe faci. Pentru un savant care şi-a propus 
să-şi îndeplinească un vis atât de sublim, eu, un spirit simplu 
incapabil să se ridice la înălţimea acestor aspirații, vreau să-ţi 
spun un lucru care îţi va părea mizerabil, dar pentru mine este 
firesc. 

— Spune! 

— lată: pentru aţi fi dus la capăt experienţa, ar fi trebuit să-i 
omori pe cei trei sărmani nevinovaţi pe care îi legaseşi în aceste 
scaune? 

— Aşa e! Aveam nevoie de sângele lor! 

— Ei bine, de ce trebuia să faci pentru cercetarea dumitale 
asupra vieţii eterne calvar din viaţa nenorociţilor de Bruscaille, 


Bragaille şi Brancaillon? De ce trebuie suprimat un om ca să 
trăiască un altul? Dacă aş fi fost Brancaillon mi-aş fi spus: „nu 
înţeleg de ce trebuie să mor eu pentru alţii, mie, viaţa mea îmi 
este mai prețioasă decât miile de vieţi care mă înconjoară, fie şi 
dacă ar fi ele eterne?” Şi m-aş apăra, ţi-o jur. Maestre, 
desăvârşirea dumitale este, înainte de orice, criminală! 

Saitano zâmbi şi puse mâna pe umărul lui Passavant. 
Zâmbetul şi gestul îl făcură pe cavaler să tresalte. 

— Eşti un copil, un nobil copil, spuse vrăjitorul. Nu ştii că 
războiul, lupta fără milă este legea primordială a brutei umane. 
Este legea naturii însăşi! Trebuie să omori pentru a trăi! Nu 
există un om în lumea asta care nu ar avea să-şi reproşeze 
câteva crime! Nu le ştie, nu se gândeşte la ele! Nu ştii, nu poţi 
să ştii la ce te duce obligaţia de a-ţi apăra propria viaţă, fie că 
eşti tigru, fie că eşti om! 

Trăieşte liniştit, dragul meu, şi nu te gândi la războaiele pe 
care le duc oamenii! Retine numai atât: că ai venit aici să mă 
ucizi! Apoi se aplecă, deschise lada de fier în care Passavant 
văzu trei sipete mici. Saitano luă unul şi îl puse pe masa de 
marmură. Din el scoase un pergament vechi. Părea cuprins de 
alte frământări, faţa îi era din nou convulsionată şi, ca şi altă 
dată Jean Temerarul, Passavant descoperi pe faţa lui desenul: 

— Ce-i asta? Ce ai pe faţă? O mână! 

— Mâna însângerată, spuse Saitano fără emoţii. 

— Ce mână? Ce vrei să spui? Oh, iată că se roşeşte, este ca 
sângele! lată, picură sânge! 

Saitano ridică din umeri. 

— Am încercat să îmblânzesc în mine bruta umană. Nu am 
reuşit! Am rămas om prin unele instincte primitive. Mâna?! Este 
a unui ins care m-a pălmuit. Eu, Saitano, regele ştiinţei, eu care 
sunt în căutarea Marii Opere am fost lovit, am suportat mojicia 
acestui individ. 

— Da, interveni Passavant, dar cum i-a rămas urma? Asta 
este vrăjitorie curată! A, iată că dispare! 

— Priveşte la substanţele astea. Una am încercat-o chiar eu. 
Am vrut ca urma palmei aceleia să nu dispară niciodată. Cu 
acest lichid pot să... 

— A dispărut! îl întrerupse Passavant. 


— Da, aprobă vrăjitorul râzând diabolic. A dispărut în 
aparenţă. Dar nu va dispărea în realitate decât în ziua în care 
dumneata... 

— Eu? Ce, dracu, am eu cu asta? 

Saitano tăcu. Apoi ridică pergamentul vechi pe care îi 
scosese din sipet. 

— Să nu mai vorbim despre mine, spuse el grav. Să vorbim 
despre dumneata. Ascultă, ascultă cu toată atenţia ceea ce am 
să-ţi spun. Mai devreme sau mai târziu, poate curând, te vei lovi 
de Jean de Burgundia... 

— Da! Şi am să-l întreb ce a făcut cu Laurence şi cu Roselys. 

— Asta nu mă priveşte. Este opera destinului, a destinului 
dumitale. Dar reţine altceva: când vei crede că a sosit timpul, nu 
ezita, vino, bate-mi la uşă şi spune-mi: vreau să-mi dai papirusul 
în care sunt relatate faptele la care eu am fost martor... 

— Fapte? Ce fapte? De ce eşti aşa misterios? 

— Eşti martorul! Atâta tot. Când va veni vremea, cere-mi 
pergamentul. Şi, acum, pleacă. Şi nu uita că eşti martorul. lar eu 
nu am să uit că, cu câteva minute în urmă, te pregăteai să mă 
ucizi. Passavant îşi luă mantoul şi copleşit de ceea ce văzuse, 
uimit că nu mai simţea niciun fel de ură, se îndreptă spre uşă. 
Saitano luase un sipet şi mergea în urma cavalerului. In clipa în 
care oaspetele ieşea pe uşă, îi dădu acel sipet. 

— Ce-i ăsta? 

Saitano închise uşa lăsându-l pe cavaler în stradă. 

— Ce-i în sipetul ăsta? 

— Dota lui Roselys, răspunse Saitano. Passavant începu să 
lovească cu pumnii în uşă. 

— Mi-ai promis că mă vei conduce la Roselys, unde este? 
Dacă mai eşti om, dacă mai ai inimă aşa cum am crezut 
adineauri, răspunde. Unde este Roselys? 

— Du-te la Saint-Pol şi întreabă pe Odette de Champdivers 
despre Roselys. ` 

Cavalerul simţi că se cutremură pământul sub el. Il apucă un 
sentiment amestecat de nelinişte şi de teamă şi rămase fără să 
mai scoată un cuvânt în faţa blestematei uşi. Căuta în zadar să 
se liniştească. Deodată simţi că cineva îi pune mâna pe umăr. 

— Cine-i? Dă-mi pace! 

— Ei, ce dracu, nu-l mai cunoşti pe Tanneguy du Chatel? 

— Dumneata... Cum aşa? 


— M-am luat pe urmele dumitale de când ai plecat. 
Aşteptam să ieşi din casa asta blestemată. Dacă mai întârziai 
puţin scoteam uşa din balamale. 

Passavant tăcea. Nu-şi revenea din lovitura pe care i-o 
dăduse vrăjitorul. 

— Hai, îl îndemnă căpitanul. Eşti întreg, asta-i esenţialul. Dar 
ce ai în mână? 

— Da, spuse Passavant râzând bizar, este dota lui Roselys. 

— Roselys? 

— Da, Roselys, pentru care trebuie să merg la Odette de 
Champdivers. 

— Pe toţi dracii dacă mai înţeleg ceva! 

— La Saint-Pol, termină Passavant. 

Când auzi, Tanneguy îşi mângâie mustaţa şi începu să se 
învârtească pe loc prin zăpadă mormăind vorbe urâte şi 
înjurături în care numele Fecioarei şi al lui Satan erau insistent 
evocate. 

Sunt martorul, se gândea Passavant neîndrăznind încă să-şi 
ia ochii de la uşa lui Saitano. Martorul cui? 

— Tânărul meu prieten, cu mine te-ai purtat ca un adevărat 
cavaler şi mi-ai inspirat o prietenie căreia nu-i rezist. Merită 
pentru asta să-ţi dau un sfat. 

— Nu, vinde-mi-l! 

— Ce? 

— Da. lată ce idee am. Nu suport să mi se dea sfaturi. 
Atunci, mă înţelegi, ţi-l cumpăr, mai ales dacă este bun. 

Şi Passavant, pregătindu-se să plece, începu să râdă bucuros 
că reuşise să se desprindă de frământările provocate de 
Saitano. 

— Ce fel de om eşti! Orice s-ar zice, iată sfatul meu: evită să 
mai intri vreodată la Saint-Pol. 

— Ceea ce mi s-a mai spus. Ceea ce mi-am spus şi eu: Şi, 
totuşi, voi merge acolo. Sfatul dumitale nu valorează nimic, 
dragul meu, dar apreciez buna intenţie. Hai, să mergem! 

Pe drum nu-şi mai vorbiră. Când ajunseră la hanul lui 
Thibaud, se închiseră în camera pe care nu cu mult timp în urmă 
şi-o disputaseră. Cavalerul puse pe masă sipetul pe care Îl 
primise de la Saitano. 

— Dota lui Roselys... 


Tanneguy se învârti în jurul mesei scuipă câteva înjurături şi 
nu mai rabdă: 

— Deschide-l, să vedem ce dracu este înăuntru. 

Passavant tresări. Părea că vine de departe. Sipetul era 
închis aşa că Tanneguy trebui să se ajute de pumnal pentru a-l 
deschide. Căpitanul scoase un strigăt urmat de o ploaie de 
înjurături. Cavalerul se uita pierdut. Amândoi rămăseseră uimiţi: 
în interior era o adevărată comoară! Sipetul era plin de 
diamante! Montate pe inele, pe cercei, în şiraguri, pietrele 
acelea fascinante îi amuţiseră pe bravii noştri cavaleri. Nu-şi mai 
puteau dezlipi ochii de la ele. 

— Or fi adevărate? întrebă Passavant. 

— E de necrezut! se minună du Chatel. La început niciunul 
nu îndrăzni să le atingă. Într-un târziu, Passavant luă un inel în 
care era fixat un diamant de toată frumuseţea. Când îl văzu cum 
îl mângâie, Tanneguy îi strigă: 

— Ai grijă! 

— La ce? 

— Cum la ce, toate astea vin de la vrăjitor. Poate că ard! Eu 
ştiu o mie de poveşti cu astfel de întâmplări. Dracul are saci 
plini cu diamante. |ţi dă unul pus pe un inel, pui inelul pe deget, 
admiri strălucirea lui şi, hop, diamantul se transformă într-un 
cărbune care arde: îţi arde mâna, îţi arde braţul... 

— Ah, atunci să pun la loc inelul pe care tocmai vroiam să ţi-l 
ofer. 

Căpitanul se roşi: 

— Ce, să mi-l dai mie? Inelul! Păi ăsta singur este o avere! 
spuse Tanneguy şi întinse mâna în care Passavant lăsă să cadă 
inelul. 

— Ai grijă să nu ardă, să nu-ţi usuce braţul! 

— Mai ştii! o să vedem noi, spuse Tanneguy care primi cu 
bucurie preţioasa bijuterie şi pe care începu să o admire tare 
zgomotos. 

Urmară noi jurăminte de prietenie, Tanneguy se declară 
prieten al cavalerului şi-i propuse să-l însoţească la Saint-Pol, 
chiar dacă ar fi să-şi lase acolo pielea. Apoi îi propuse: 

— Acum eşti bogat. Eu nu ştiu dacă ducele de Berry, care a 
furat bijuteriile regelui Charles al V-lea, are atâtea diamante 
câte ai dumneata (exagera, desigur), dar, pentru că eşti atât de 
bogat, lasă-mă să-ţi dau... 


— Un sfat! spuse Passavant râzând. 

— Da! aprobă Tanneguy dezamăgit. lată-l! Cândva am avut 
un diamant, pe care mi-l dăduse o doamnă al cărui nume nu are 
importanţă. Această doamnă mi-a cerut să jur că îl voi păstra în 
amintirea ei. Am jurat, dar după trei luni, am avut nevoie de 
bani şi am mers la Ephraim. Îl cunoşti pe Ephraim? 

— Nu. Dar spune mai departe. 

— Ephraim este un evreu din Cetate, bătrân ca Mathusalem. 
L-a luat, l-a întors pe toate feţele, l-a cântărit pe o balanţă de 
aur pe care cântăreşte numai bijuterii. Apoi a scos un sac plin de 
ducați de aur; eu nu văzusem niciodată în viaţa mea atâţia bani. 
Ce mai! Mi-a dat douăzeci de ducați pe diamantul meu care era 
numai pe jumătatea ăstuia. 

— Foarte bine, mi-a plăcut povestea. Care-i sfatul? 

— lată-l: să te asiguri că aceste frumoase pietre nu se 
transformă în frunze moarte, spuse Tanneguy. 

— Le voi arunca în vânt! 

— Sau în simple legume. 

— Le vom mânca! 

— Ah, să mă zgâlţăâie Aghiuţă, la toate ai câte un răspuns! 

— Sfatul, căpitane, hai să auzim sfatul! 

— lată-l: du-te la Ephraim, sau mai degrabă, mergem 
împreună şi schimbăm bijuteriile în scuzi de aur. 

— Ei, aşa da, ăsta este un sfat bun. 

— Şi plătit înainte, spuse căpitanul şiret. Mergem? 

— Când va veni timpul! 

— Şi dacă se transformă diamantele în morcovi? 

— Le va mânca Ephraim, răspunse Passavant izbucnind în 
râs. 

XIII. Magia 


A doua zi Tanneguy şi Passavant părăseau hanul „La scroafa 
spânzurată”, cu gândul să ducă sipetul lui Ephraim. Thibaud, 
care îi văzuse ieşind la braţ, cu feţele iradiind de bucurie, nu 
putu să se abţină de la o răutate. 

— Bravii mei, au venit aici să se ascundă, sunt aproape 
condamnaţi la moarte, sunt urmăriţi, unul de oamenii 
magistratului, rasă fără milă şi fără Dumnezeu, altul de oamenii 
Burgunzilor, rasă care nu a iertat niciodată şi, uite-te la ei cât de 
imprudenţi sunt. O să vedem dacă nu-mi vor aduce pe cap alte 


nenorociri. Tare mă tem că în câteva zile se alege praful de 
frumosul meu han! 

În timp ce Thibaud se lamenta - era firea lui de a se lamenta 
pentru orice - în timp ce cavalerul şi căpitanul se îndreptau spre 
Ephraim, la Saint-Pol se pregătea un eveniment deosebit. 
Principalul erou era Bois-Redon. Nu avem intenţia de a atrage 
simpatia cititorilor asupra acestui personaj dar nici nu putem să 
trecem peste destinul acestui prea credincios om al reginei. 

Suntem în ziua în care Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon, 
sihaştri fără voie, erau introduşi la Saint-Pol de către Jean 
Temerarul. De îndată ce s-au aflat la palat, cei trei s-au şi 
apucat de treabă, petrecându-şi timpul în apartamentul regelui. 
Lângă ei Gringonneur se învârtea lăsând impresia că multe 
lucruri ţin de el. Bruscaille o convinsese pe Odette că, de fapt, ei 
au ajuns aici la porunca lui Passavant, de aceea, ea se şi 
întoarse în apartamentul ei. Cei trei sihaştri se porniră la treabă. 

— Sire, începu Bruscaille, in nomine patris... 

— Da, răspunse regele care se supunea cu un devotament 
naiv. Mie îmi place tare mult cum povesteşte prea cuviosul 
Brancaillon. Nu are importanţă ce, daţi-i drumul! 

— Bine. Am ruga pe Majestatea Sa să binevoiască să se 
aşeze în acest fotoliu, să-şi sprijine capul de spetează, da, aşa, 
şi am să mai rog pe bunul nostru rege să nu se mişte. 

— M-am aşezat bine? întrebă grijuliu regele. 

— Da, întocmai, Sire. Acum nu mai mişcaţi, închideţi ochii şi 
spuneţi de douăsprezece ori „Tatăl nostru”. 

— De douăsprezece ori?! strigă Gringonneur. De şase ori mai 
mult decât a cerut Tosant. Sire, aşa veţi fi tămăduit pe loc! 

— Şi Tosant nu-mi cerea să închid ochii, adăugă Charles. 

— Ah, unde eşti frumoasă Junonă, iată ce bine arată regele 
nostru! Cu trei tipi simpatici ca aceştia eu aş înnebuni în două 
ore. Dar, efectul invers contează. Fiţi liniştit, Sire din moment ce 
sunteţi pe mâna lui Bruscaille, veţi ajunge repede ca 
monseniorul de Berry. 

— Gringonneur, după părerea ta, sunt eu oare, smintit! 

— Depinde de zile, Sire. Astăzi îmi păreţi destul de 
zdruncinat. Regele deschise ochii, privirea lui se tulburase. Criza 
era aproape. De fiecare dată când se făcea aluzie la nebunia lui, 
se întâmpla astfel. Fără îndoială că Gringonneur a simţit furtuna 


aşa că luă hotărârea să-l informeze pe rege că trebuie să 
meargă la bucătărie. 

— Sire, aceşti trei sihaştri se ostenesc în serviciul Majestății 
Voastre. E cinstit şi chiar necesar spun eu, să-i reconfortăm cu 
ceva plăcut. 

— Bine, răspunse regele cu satisfacţie, du-te şi ai grijă să fie 
bine. 

— Să nuuiţi cumva băutura, strigă după el Brancaillon. 

— Să fie bun, cel mai bun vin adăugă regele vesel. Acesta 
era regele Franţei. 

Pentru lector această scenă ca şi cea care va urma poate să 
pară ieşită din comun. Nu poate fi contestată, aşa cum trebuie 
să se accepte ideea că, în atâtea rânduri, ceea ce pare verosimil 
nu are nimic comun cu adevărul. 

Da, regele Franţei, sărmanul rege al Franţei abandonat, 
trădat, abia dacă mai era respectat de valeţi, era când stăpânit 
de delirul sumbru al nebuniei, când pradă gândurilor negre şi 
disperate. Numai Odette îl putea calma. Odette era raza lui de 
soare... 

In această existenţă de zguduitoare mizerie, în fiecare zi. 
Când i se oferea ocazia, Charles găsea un prilej de a râde, îl 
căuta cu insistenţă. Mai mult, este sigur că pentru a se ajunge la 
vindecarea totală a răului, el accepta, cu o voinţă mişcătoare şi 
disperată orice încercare. Să nu uităm că, atunci, în acele 
vremuri, practicarea magiei era curentă. Regele acceptase cu 
plăcere să fie descântat de către sihaştri ca Tosant sau 
Lancelot. Cu atât mai mult acceptase nişte tămăduitori ca 
Bruscaille şi ai lui. Se lăsase în voia magiei practicate cu 
gravitate de Bruscaille, dar şi mai mult îi plăceau obiceiurile 
fanteziste ale lui Brancaillon. 

Acum sta supus aşezat în fotoliu, cu ochii închişi, capul lăsat 
pe spate. Cei trei se aliniaseră în jurul lui, cu mâinile întinse 
murmurând după Bruscaille o invocaţie lungă la sfârşitul căreia 
regele, cu o voce precipitată, spuse: Amin. Apoi, se aşezară unul 
în spatele celuilalt, făcură înconjurul scaunului de trei ori 
spunând o rugăciune cu glas tare. Brancaillon, care nu avea o 
memorie bună, înlocuia cuvintele latineşti, cu ce-i venea la 
îndemână, uitându-se lung la uşă să vadă dacă mai vin sau nu 
bucătarii cu masa. Terminară, bătură de trei ori din mâini şi 
Bruscaille, singur, cu voce limpede spuse: 


— În numele lui Dumnezeu Atotputernicul, diavole care ţi-ai 
găsit sălaşul în acest corp, îţi poruncesc să ieşi îndată! 

Bragaille repetă şi el acest ordin cu o voce mai puţin 
redutabilă, iar Brancaillon, după ce aşteptă un minut, în loc să 
repete, se mulţumi să spună: 

— Nu iese! Ah, să-l ferească sfântul să pun eu mâna pe el! 

— Imbecilule, îl întrerupse Bruscaille. 

— Domnilor, spuse Charles deschizând ochii pe jumătate, am 
terminat de spus, de douăsprezece ori, „Tatăl nostru” ... 

Bruscaille şi Bragaille se uitară unul la altul. Nu prevăzuseră 
o astfel de reacţie. 

— Ah, făcu Bruscaille, regele a terminat de spus „Tatăl 
nostru”. Ce-i de făcut? 

— Ce-i de făcut? întrebă şi Bragaille. 

— Am găsit! sări Brancaillon. Sire, aţi terminat de spus, de 
douăsprezece ori „Tatăl nostru”? Ei bine, începeţi să-l spuneţi 
din nou! 

Se auzi un strigăt de bucurie şi de descătuşare. Numai 
regele aruncă o privire de reproş spre Brancaillon. Dar, 
resemnat şi tenace ca oricare bolnav care vrea şi crede în 
însănătoşire, închise din nou ochii şi începu din nou să spună 
rugăciunea. 

Atunci Bruscaille se aşeză în spatele fotoliului şi puse mâinile 
pe capul regelui. Bragaille se plasă la stânga, faţă în faţă cu 
Brancaillon care luase locul în dreapta regelui. In această 
poziţie, cei trei sihaştri începură un cântec în latină pe care, 
bineînţeles, Brancaillon îl transformă rapid într-unui bachic. 
Apoi, pe rând, fiecare imită demonul care se cuibărise în 
sărmana fiinţă regală. Fără îndoială ca acel demon era tare surd 
sau recalcitrant, din moment ce Brancaillon strigă pentru a doua 
oară: 

— Nu vrea să iasă, blestematul. Ah, dacă-mi cade în mână, 
vede el pe dracu! Şi-şi arătă pumnul mare cât toate zilele. 

Bruscaille se mai învârti o dată în jurul fotoliului şi se opri în 
faţa regelui, întinse mâna până îi atinse pieptul acestuia şi apoi 
îl trase brusc de parcă ar fi dat de foc; reluă această mişcare de 
o sută de ori, cu o viteză şi cu o vigoare încât curând ameţi. Işi 
şterse fruntea şi spuse: 


— Sunt la capătul puterilor. Acum, continuă dumneata 
cuvioase Bragaille şi caută să-l alungi din acest corp pe diavolul 
care refuză să iasă. 

Bragaille începu să facă aceleaşi gesturi, cu aceeaşi energie. 

— Acum, dumneata, cuvioase Brancaillon, spuse terminat şi 
acesta. 

La început, Brancaillon avu o mişcare de-a dreptul elegantă, 
dar curând începu să scoată limba şi dădu drumul la o primă 
serie de înjurături; îl blestema pe demonul care se încăpăţâna 
să iasă. Deodată, regele se ridică parcă atras de ceva. 
Brancaillon strigă: 

— Victorie! Mi-a reuşit! L-am prins! Charles scoase un țipăt. 
Uimit, Brancaillon se dădu înapoi. 

— Nemernicule! ţipară Bruscaille şi Bragaille. L-ai luat pe 
rege de piept şi l-ai ridicat din fotoliu. Ah, prostănac ce eşti, 
strici tot ce-am făcut noi cu atâta trudă. 

Regele căzu din nou în fotoliu, iar Bruscaille pregătea o nouă 
serie de mişcări magice. După un minut, regele Charles socoti 
că şedinţa a durat destul. 

— Suficient, prea cuvioşii mei. Mergeţi să vă refaceţi să vă 
odihniţi. Gringonneur vă va ţine companie, dar nu-l îndemnați să 
bea! 

— Sire, o luă înainte Brancaillon, am eu grijă de el! 

Se pare că, dacă Brancaillon îşi propusese să aibă această 
grijă, Gringonneur îşi propusese şi el să aibă grijă de Brancaillon. 
Cum masa sihaştrilor se prelungise până noaptea târziu, 
Bragaille şi Bruscaille avură a doua zi o prestație mizerabilă. Li 
se împleticea limba în gură. Asta nu l-a făcut pe rege să aibă 
mai puţină încredere în ei. 

XIV. Trista aventură a lui Bois-Redon 


Noua şedinţă de magie începuse. În timpul acesta, la regina 
Isabela se petreceau lucruri care aveau cu siguranţă legătură cu 
osteneala sihaştrilor. Combinarea celor două întâmplări îl atrase 
pe Bois-Redon într-o aventură neplăcută. ` 

Dimineaţa, regina se trezise într-o bună dispoziţie. Insoţită 
de domnişoarele ei de onoare, făcu o primă vizită tigroaicei 
Imperia, îngrijită acum de paznici. 

Imperia era departe de a fi vindecată, dar începuse să-şi 
revină, rănile să se închidă şi chiar îi revenise pofta de mâncare. 


Din când în când se ridica în două labe urlând înfiorător. Poate 
că instinctul ei de animal o îndemna spre revanşă. Domnişoarele 
de onoare o mângâiau şi-i dădeau tot felul de bunătăţi, de 
dulciuri. 

Regina surâse îngăduitoare, generoasă şi ceru să rămână 
singură. După ce-şi făcu rondul, Bois-Redon veni să dea 
raportul. 

— Ce fac sihaştrii? întrebă regina. 

— Au început practicile magice, răspunse uriaşul. Era un 
răspuns corect. Ca toată lumea de la Saint-Pol, Bois-Redon era 
convins că cei trei blestemaţi erau cu adevărat sihaştri, mai 
înţelepţi decât Lancelot şi Tosant. 

— Îi cunoşti pe aceşti sihaştri? întrebă regina. 

— Eu?! se miră Bois-Redon. Doamnă, eu nu am cunoştinţe în 
tagma călugărească. 

— Ei bine! continuă regina, trebuie să-i cunoşti, sunt nişte 
voinici care mănâncă şi beau zdravăn, care practică jocul de 
cărţi. Nu te plictiseşti câtuşi de puţin cu ei, sunt simpatici şi cu 
siguranţă îl vor tămădui pe rege. 

Bois-Redon lăsă capul în jos. 

„Să-l tămăduiască pe rege... De ce-i atât de satisfăcută 
regina de însănătoşirea regelui. Până acum parcă altceva 
urmărea.” 

— Te vei duce să-i cauţi. De altfel, ei te aşteaptă. Şi-i vei 
ajuta să-l vindece pe rege. Dacă nu cumva îl vei... vindeca 
singur. 

— Eu! repetă Bois-Redon cu stupoare şi indignare... 

— Tu. Ascultă bine ce-ţi spun. Aceşti sihaştri sunt trimişi de 
Jean Temerarul, ca şi primii doi. Ceea ce nu au reuşit Tosant şi 
Lancelot poate se repetă şi la aceştia. Or, eu nu vreau să se mai 
repete. Vreau ca, de data asta, regele să fie cu adevărat 
tămăduit. Şi cum mă îndoiesc de ştiinţa sihaştrilor lui Jean 
Temerarul, te vei duce tu să-i ajuţi. Trebuie să-ţi iei câteva 
măsuri de prevedere: nu te vei arăta niciodată; vei fi condus 
într-o cameră din palatul regelui de un om de-al meu de 
încredere; vei aştepta acolo două zile sau cât va fi necesar; nu-ți 
fie teamă, nu te voi lăsa să crapi de foame; vei avea veşti de la 
mine în fiecare dimineaţă. Trebuie să fii gata la orice oră din zi şi 
din noapte, gata să-l vindeci pe rege prin practicile magiei. 

— Să-l vindec prin magie, eu? 


— Nu face pe tâmpitul! spuse cu o voce gravă regina. 
Căpitanul se cutremură. De fiecare dată când îi vorbea astfel, 
regina punea la cale ceva teribil. De data asta mirarea îl 
împiedica să ia lucrurile în tragic. | se cerea să-l vindece pe rege 
prin practici de magie! Nu putu să se abţină şi izbucni în râs. 
Regina îl privea cu atenţie. 

— Vei supraveghea pe sihaştri, repetă ea, şi dacă va fi 
nevoie, îi vei ajuta la momentul potrivit. Dar, te vei ocupa mai 
ales de domnişoara Champdivers... Regina părea că-i neliniştită, 
mai ales, de când îi pronunţase numele lui Odette. 

— Domnişoara! se trezi vorbind Bois-Redon. Drace, încep să 
înţeleg câte ceva. 

Isabela, cu mantoul în mână, cu ochii pierduţi, vorbea cu un 
glas dulce şi monoton. 

— Tosant şi Lancelot erau pe punctul de a-l tămădui pe rege. 
Totul ar fi fost gata. Regele luase cupa şi se pregătea să bea. 
Vindecarea era asigurată. Numai că a intrat domnişoara 
Champdivers, i-a smuls cupa şi a vărsat-o. Acum totul trebuie 
luat de la început. Glasul ei mieros ascundea o ură abia 
stăpânită. Era ca un şarpe, gata să atace, cu veninul pregătit. 

— Oamenii ducelui au încercat să-l salveze pe rege, 
urmărind să pună mâna mai întâi pe intrigantă, au omorât pe 
Champdivers bătrânul, pe guvernantă, dar a scăpat domnişoara 
Odette. Eu am continuat, însă, bătălia. Am încercat cu tigroaica 
şi nu am reuşit. Odette a rămas. Apoi cu cei doi sihaştri, la fel. 

Se uită atent la Bois-Redon şi continuă: 

— Acolo unde au eşuat oamenii ducelui, acolo unde a fost 
învinsă Imperia, tu vei reuşi! 

Lui Bois-Redon îi tremura bărbia. Înţelesese totul! 

| se cerea să o lichideze pe Odette de Champdivers! 

Când regina tăcu şi lăsă să se aşeze liniştea, căpitanul simţi 
că fiinţa lui îi cerea să nu fie de acord cu această crimă. Apoi, 
sufletul de slugă îl readuse la condiţia lui din totdeauna. 

„La urma-urmei să ştiţi că chiar... îmi place. Mi-a fost teamă 
o clipă să nu-mi ceară să-l omor pe rege! ...” 

Isabela se ridică şi se duse la fereastră. Peste zăpada albă, 
privirea ei căuta să desluşească misterul care ar fi ajutat-o în 
planurile ei. 

— Nu mai pot să aştept. Trebuie să dispară intriganta. Toţi 
au eşuat, Bois-Redon nu va eşua! 


— Da, răspunse acesta ştergându-şi broboanele care-i 
apăruseră pe frunte. 

— Nu mai este vorba să o iei de la Saint-Pol şi să o duci în 
casa ducelui. Nu mai este vorba să eviţi o crimă în palatul regal. 
Bois-Redon, îţi cer această probă a dragostei tale. Te voi numi 
cavalerul meu. Te arunc împotriva acestei zâne a nenorocirii 
mele. Mergi, cavalere, pleacă, iubitul meu, du-te şi scapă-mă! 
Mergi şi loveşte! 

Avea o voce mieroasă, iar Bois-Redon îi simţi întreaga 
mângâiere. Ar fi omorât pe oricine dacă Isabela i-ar fi cerut! îşi 
desfăcu braţele cu o mişcare greoaie. Regina se feri dar îi 
surâse şi acest surâs îl tulbură pe Bois-Redon. Apoi spuse: 

— Deci, o vei lovi! O vei lovi de moarte! De data asta să fie 
sfârşitul, ceru ea cu furie. Ochii îi scânteiau. Dacă vor fi pe 
urmele tale oamenii din palat, nu te nelinişti căci... 

— Ah! pe Dumnezeul meu, strigă Bois-Redon îmbătat de 
privirea reginei, numai să vină cineva... O tânără... o doamnă... 
aş putea să... 

— Ce?! 

— AŞ fi putu să ezit, urlă Bois-Redon dezlănţuit. Dar nu, nu 
ezit, regină! Voi lovi, voi ucide, cu o singură lovitură. Cât despre 
ceilalţi... 

Se auzi o explozie de râs care făcu să vibreze ferestrele. 
Bois-Redon scoase fulgerător spada. Avea ochii scoşi din orbite. 
Instinctele Isabelei se ridicaseră în delir. Pentru acest bărbat, un 
colos cu figură de păpuşă, regina încerca în aceste clipe o 
admiraţie violentă pe care nu o mai putea controla. Era cât 
pe-aci să i se arunce în braţe, dar ca şi atunci când o dresa pe 
Imperia, ea îşi îmblânzi pornirea. Calmă, îl luă de braţ: 

— Vino, viteazul meu. Salvează-ţi regina, amanta ta. Cât 
despre rege, ascultă... 

Ajunseseră în marea galerie. Era pustie. „Regele? Tot ce 
doreşte dar... regele... Drace!” 

— Sihaştrii spuse Isabela, sihaştrii se numesc Bruscaille, 
Bragaille şi Brancaillon. 

— Ah, se miră Bois-Redon, neisprăviţii ăia... 

— Aceşti sihaştri încearcă să-l tămăduiască. Când vor reuşi? 
Azi, mâine, în opt zile? Tu vei afla, tu trebuie să fii în preajma 
lor, gata pregătit. Când vor da un semnal, când vei fi căutat, 


alergi şi loveşti. Mai întâi pe Odette... Şi, apoi, dacă le este frică, 
dacă sihaştrii ezită... 

— Dacă ezită? 

— Da, vei lovi tu... îl vei lichida şi pe rege! 

Se aflau lângă scările principale, în acelaşi loc unde Isabela îl 
aşteptase cândva pe Jean Temerarul. Acum era în plină zi. Când 
se uită la Bois-Redon, regina îl văzu livid. Inţelese repede ce era 
în sufletul unui soldat instruit în respectul regelui, trimisul lui 
Dumnezeu pe pământ. Chiar dacă este un om, chiar dacă, pe 
deasupra nefericitul nu este întreg la minte. Era, totuşi, rege! 

Isabela ridică mâinile, îl apucă de umeri şi ceru: 

— Jură că loveşti! 

Bois-Redon se uită în ochii ei, parfumul părului ei îl îmbăta, 
pasiunea dezlănţuită urla în el. O luă în braţe pe regină, cu 
mişcări sălbatice. 

— Jură-mi că vei fi întotdeauna a mea! 

— Intotdeauna! spuse ea. Voi fi numai a ta! Am să-ți 
ocrotesc gelozia, am să-ţi preţuiesc dragostea. Dar, jură-mi că 
vei lovi! Mai întâi pe ea... apoi pe rege! 

— Regele, reluă Bois-Redon, nebun de dragoste, regele 
Franţei! Am să-l ucid dintr-o singură lovitură! Una singură, în 
inimă! 

Ea se abandonă. Căpitanul o strângea în braţe ca un 
sălbatic. 

Jos, lângă scări, se auzi un plâns trist. 


A doua şedinţă de magie la care era supus regele se 
petrecuse puţin diferit. 

Era prezent stareţul Celestinilor, un om cu înfăţişare de 
războinic, zdravăn deşi se apropia de şaizeci de ani. Avea o 
barbă colilie; impresia de tinereţe pe care o lăsa era evidentă. E 
greu de spus care îi era rolul în toată povestea cu tămăduirea 
regelui Charles. Se ştia însă că regele avea o adevărată 
venerație pentru el, pe care o mărturisea adesea prin cadouri şi 
donaţii importante oferite mănăstirii Celestinilor. De altfel, 
celebra capelă a acestei mănăstiri era opera de binefacere a 
regelui. 

Cum şi de ce a fost adus stareţul în tabăra ducelui de 
Burgundia şi a reginei Isabela nu vom şti niciodată. El venise să 
examineze pe noii sihaştri. li cerceta atent, cu un surâs 


întunecat de neîncredere. Din când în când intervenea scurt 
pentru a corecta câte un gest sau intervenea în timpul 
rugăciunilor cu vocea lui puternică pentru a acoperi 
improvizaţiile injurioase ale lui Brancaillon. 

— Ei, cuvioase stareţ, ce părere ai despre aceşti 
tămăduitori? îl întrebă regele. 

— Grozavi, Sire, se descurcă de minune! 

— Mai ales acela, nu? şi regele arătă spre Brancaillon. 

— A, acela merită întreaga dumneavoastră încredere, deşi 
nici ceilalţi doi nu sunt mai prejos. Sire, puteţi fi liniştit. 
Niciodată Majestatea Voastră nu s-a lăsat pe mâini mai bune. 

— Trebuie să-ţi spun că şi mie îmi plac; m-au făcut să rid, 
mai ales grăsunul ăla. 

O clipă stareţul îl cercetă pe rege, pe acest sărman rege 
pentru care se montase întreaga comedie. Să-şi fi dat el seama 
ceva mai devreme că toată această poveste se va transforma 
într-o tragedie! îşi ridică sprâncenele, se înclină în faţa regelui şi 
spuse: 

— Sire, îngăduiţi-mi să plec. Mă voi reîntoarce. Dar, înainte 
de a pleca, vă rog să-mi spuneţi dacă aveţi cu adevărat 
încredere în ei. 

— Da, răspunse hotărât regele. Mai ales în cel mai solid. Am 
încredere pentru că ei au câte un talisman. 

— Un talisman? Cum adică? 

— Nu ai să ştii, cucernice. Pleacă şi ne vom revedea mai 
târziu. Starețul se aplecă, făcu semnul crucii, murmură o 
rugăciune pentru sufletul Majestății Sale şi plecă întrebându-se: 

— „Ce poate fi acest talisman? la, hai să nu mă mai frământ. 
Cine ştie dacă nu-i o vedenie a nebuniei lui! Dar nu, este teribil 
să fim obligaţi la astfel de expediente pentru a restaura în Paris 
şi în regat adevărata autoritate monarhică!” 

„Talismanul... se gândea şi Charles, surăzând. Nu este el 
unul adevărat, dar pentru că Odette răspunde de aceştia...”. 

După ce a plecat stareţul, cei trei sihaştri respirară uşuraţi şi 
reluară cu şi mai multă ardoare gesturile lor de exorcism. Oricât 
ar părea de curios, începuseră să se ia până şi ei în serios: 
gesturile lor care nu aveau niciun efect asupra regelui începură 
să-i influenţeze pe ei. Uitaseră că se aflau acolo pentru un act 
oribil şi definitiv şi începură să creadă că, la urma urmelor, s-au 
mai văzut şi miracole. Se întâmpla cu ei un fenomen de 


autosugestie şi se puseră pe treabă aproape convinşi de 
importanţa lor. Incepură să se învârtă în jurul regelui cu o 
energie capabilă să alunge o legiune întreagă de demoni 
conduşi de Belphegor şi de Pursan, sub înalta comandă a lui 
Satan însuşi. Regele îi admira pe aceşti zeloşi tămăduitori. 

— Mai odihniţi-vă, cuvioşilor, odihniţi-vă! 

Brancaillon începu să râdă, Bruscaille şi Bragaille îşi frecau 
mâinile pentru că, blestemaţii, ştiau ei bine la ce-i bună pauza! 
Deja, undeva într-un ungher al salonului, din porunca regelui, 
fusese adusă o masă pe care se afla, bineînţeles, şi vin. Din 
belşug. 

Cu o singură mişcare, cei trei se întoarseră spre masă şi, 
surâzând complice, regele se ridică din fotoliu, se apropie de 
masă şi turnă el însuşi vinul în cupele mari de argint. Era ceva 
emoţionant în acest gest familiar, astăzi de neînțeles. Charles al 
VI-lea, rege absolut, turna vin în cupe pentru oaspeţii lui! 

— Apropiaţi-vă, le ceru el, şi aşezaţi-vă. Fără prea mult 
protocol, cei trei luară loc în fotoliile moi, cu perniţe brodate cu 
fir de aur. Luaseră fiecare cupa în mână. 

— Ne simţim bine aici, spuse simplu Bragaille. 

— Da, aprobă Bruscaille care părea că visează, mai bine 
decât în schitul nostru unde, aşezaţi pe pietre, bem apă de la 
izvor. | 

— Asta da vin! Nici gând să bei aşa ceva la „Scroafa 
spânzurată”, spuse Brancaillon. 

Regele se plimba gânditor prin salon. Din când în când se 
apropia de fereastră, îşi lipea fruntea lui fierbinte de vitralii şi 
privea trist spre grădina acoperită de zăpadă. Se întoarse spre 
masa la care se aflau cei trei şi constată că vinul fusese 
terminat. Sihaştri puseseră cupele de argint pe masă. Doi valeţi 
se prezentară pentru a ridica masa. Regele luă cupele şi le oferi 
celor trei tămăduitori. 

— Păstraţi-le ca amintire de la mine. Chiar dacă nu mă 
vindecaţi, sunt mulţumit de voi. Tosant şi Lancelot erau severi şi 
trişti. Voi m-aţi făcut să rid şi de aceea vă socotesc nişte buni şi 
bravi vindecători. 

Uluiţi de acest gest, cei trei contemplară cupele şi nu ştiură 
ce trebuie să facă. 

— Cum, se bâlbâi Bragaille. - Aceste cupe minunate sunt 
pentru noi! 


— Ah, Sire, spuse Bruscaille entuziasmat, ce nenorocire ca 
un rege atât de bun ca dumneavoastră să fie chinuit de duhurile 
rele! 

— Am o ide! se băgă în vorbă voios şi Brancaillon. 

— Bine, o să vedem mai târziu. Acum trebuie să primesc pe 
sfetnicii mei. Ne vom revedea cât de curând. 

— Şi totuşi, insistă Brancaillon, al cărui sânge, ajutat acum 
de cele câteva cupe de vin, alerga mai vârtos, am o idee bună. 
Sunt sigur că demonul nu va mai rezista în sălaşul lui şi va ieşi 
sigur. 

Regele tresări. Mirajul care îl atrage fără încetare pe 
bolnavul fără leac îi apăru în mintea lui întunecată. Există un 
lucru indestructibil la omul care luptă împotriva unui rău: 
speranţa de a se vindeca. 

— Cine ştie? spuse Charles. Este o practică nouă de 
exorcism? 

— Nouă? Nu, Majestate, eu am verificat-o deja pe mine, 
răspunse Brancaillon. 

— Şi a reuşit? palpită regele. 

— Imediat! răspunse Brancaillon izbucnind în râs. 

— Sfetnicii mei n-au decât să aştepte! la, hai să încercăm! 
Regele se grăbi să-şi ia locul în fotoliu. Bruscaille şi Bragaille se 
uitară pierduţi unul la altul. Bragaille mergea pe urmele lui 
Brancaillon numai că acesta, din cauza vinului, nu prea ţinea 
pasul drept. Vinul ajuta al dracului de bine. 

— Cum de nu m-am gândit mai devreme! îşi spuse el, 
lovindu-se peste frunte. 

— Hai, începeţi odată! ceru regele neliniştit. 

— Sire... aici e o poveste. Trebuie să v-o spun. 

— O poveste... o poveste pe care ar fi bine să o spunem 
mâine, interveni neliniştit Bragaille. 

— Nu, nu, strigă regele, acum! 

— lat-o, Sire, începu Brancaillon spre disperarea celorlalţi 
doi. Brancaillon, superb, se încăpăţână să-i povestească regelui 
iar acesta se aşeză cu plăcere să-l asculte. Se făcu un minut de 
linişte. În antecameră această linişte era şi mai profundă. 

Saint-Pol era în aşteptarea unor întâmplări grave: vindecarea 
regelui preocupa imensa majoritate a celor care locuiau în 
interiorul fortăreței. 


— Da, da, se va vindeca, mârâiau unii răutăcioşi, pe ascuns. 
Brancaillon văzuse prin fumul produs de minunea de vin câteva 
întâmplări prin care trecuse chiar el numai că euforia le deforma 
complet. Începu: 

— Trebuie să vă, spun că, atunci când mi s-a întâmplat mie 
eram îndrăgostit de Marion Bonnecoste... 

— Hm, făcu Bragaille indignat. Îndrăgostit! Un sihastru 
îndrăgostit! 

— Sire, se grăbi Bruscaille, înainte de a ne sihăstri, cuviosul 
Brancaillon a purtat platoşă şi a mers la război. Cu siguranţă că 
atunci... 

— Lăsaţi-l, lăsaţi-l, spuse regele râzând. Continuă, dragul 
meu. Tu ai să mă vindeci pe mine! 

— Asta da, aprobă bucuros Brancaillon. Ce tot vor să 
trăncănească ăştia! Ce, un sihastru nu mai are voie să se 
îndrăgostească? Sire, nu-i ascultați! Demonul care vă 
stăpâneşte va ieşi curând, răspund eu... Deci, eram îndrăgostit. 
O cunoaşteţi pe Marion, Sire? Nu? ... Curios, toată lumea din 
Paris o ştie! Ei, ce s-o mai lungesc: este, adică, a fost o fată 
frumoasă cu ochi negri, o fată împotriva căreia nu aş putea să 
spun nimic dacă nu s-ar fi întâmplat alaltăieri. 

Aici Bragaille îl calcă pe picioare pe Brancaillon atât de tare 
încât distinsul narator scoase un strigăt şi înţelese că o apucase 
pe o cale periculoasă. 

— Pe scurt, într-o zi, mai bine spus, într-o seară, mă aflam, 
nu ştiu de ce, trist şi bolnav. Aveam vedenii. Diavolii mă 
atingeau cu degetele lor păroase, îi auzeam rânjind şi ţopăind în 
jurul capului meu... 

— Oh, murmură regele atent la spovedania sihastrului, la 
simptomele pe care le relata, oh, ca şi la mine... 

— Deodată, continuă Brancaillon, am simţit că unul dintre 
acei demoni se băgase în corpul meu. Îl auzeam foarte bine cum 
se aşeza în măruntaiele mele şi cum mă suduia de acolo. M-am 
întors la cabaretul din care plecasem când mi se întâmplase 
acea penibilă aventură, şi m-am pus din nou pe băut în speranţa 
că-l voi îneca pe diavol. Dar, dracul se încăpăţâna să reziste. Cu 
cât beam mai mult cu atât el se arăta mai obraznic. Curând 
mi-am dat seama că, pe nesimţite, el trebuia să absoarbă vinul 
pe măsură ce-l beam. Şi, diavolul se înmuiase în mine încât abia 


mă mai tineam pe picioare. Atunci m-am dus la Marion 
Bonnecoste. 

Brancaillon se opri brusc şi se înroşi. Da se înroşi şi, 
sărmanul, încurcat nu mai ştia cum să continue. 

— Hai să plecăm, ne vei povesti sfârşitul altă dată, interveni 
Bruscaille. 

Dar regele nu renunţă. El vroia să se tămăduiască. Regele, 
ca oricare bolnav de cap nu cerea decât să creadă. li ceru 
sihastrului să continue. 

Brancaillon, lăsând deoparte orice scrupul continuă. 

— Sire, pe unde să iasă diavolul care mă turmentase dacă 
nu chiar prin gură? 

— Aşa, chiar aşa, Sfântă Fecioară! 

— Ei bine, Marion, m-a luat în braţe. Ce fată bună, Doamne! 
şi sunt obligat să vă spun că am simţit buzele ei dulci şi fierbinţi 
cum le ating pe ale mele. Or, ce credeţi că s-a întâmplat? Şi 
acum mă întreb: să se fi sufocat nemernicul de diavol, că nu mai 
avea aer? să fi fost un gest miraculos, intolerabil pentru el. Ceea 
ce este sigur, este că m-am simţit vindecat complet, după care 
m-am dus să mă spovedesc. 

— Ah, făcu regele atent, şi ce ţi-a spus duhovnicul? 

— Era un om, un savant de toată isprava, Sire. Mi-a spus că 
am procedat excelent. 

— Da, spuse gânditor regele, am mai auzit vorbindu-se de 
un leac tămăduitor care poate să scoată pe gură demonul 
nebuniei. 

— Aşa, aşa Sire, sări Brancaillon, este chiar aşa cum ziceţi. 
Numai că trebuie să vă mai spun că, confesorul mi-a spus că ar 
fi trebuit ca, pentru salvarea sufletului meu, să cer soţiei mele 
să facă acel gest, adică cea de care am fost legat prin căsătorie. 
Am încercat să-i spun că nu sunt căsătorit, dar el mi-a făcut o 
întreagă teorie că am să suport toată viaţa damnaţiunea... 

Regele tresări. Cu siguranţă că acum teama de damnaţiune 
îl influenţa puternic. 

— Ar fi trebuit... încercă el să refacă ideea cu o evidentă 
repulsie dar se opri. 

— Da, Sire, ar trebui ca Majestatea Sa, regina, să consimtă 
să aspire chiar ea demonul. Răspund de reuşită. Nimic mai uşor! 

Regele se ridică agitat şi începu să măsoare salonul în lung 
şi în lat. Părea că se află în faţa unei noi crize. 


— Regina! Să consimtă ea aşa ceva! Ea nu mă iubeşte! Ce-i 
pasă ei că eu sufăr! Regina! reluă şi furia creştea în el. Cine ştie 
dacă nu s-a îndepărtat de mine tocmai pentru a evita un astfel 
de gest tămăduitor Ah, Doamne Dumnezeule, aş vrea... 

Ochii i se înroşiseră, îşi muşca buzele nervos, izbucni într-un 
râs strident şi termină plângând deprimat. 

Uimiţi de această scenă, cei trei priveau cu milă la sărmanul 
rege. Până atunci văzuseră un rege bun, tolerant, care asculta 
cu o politeţe ciudată fanteziile cele mai extravagante. Acum ei 
vedeau un nebun. Dementa se dezlănţuise în nefericitul rege. 

Brusc, Charles se întoarse spre Brancaillon. 

— Spui, deci, că regina... regina, nu-i aşa? Vorbeşte, 
sihastrule. 

— Regina, da, Sire, regina, răspunse speriat Brancaillon. 

— Destul, prostănacule, îl opri regele. Am să... iată-l şi pe 
căpitanul meu! 

Căpitanul de gardă intrase şi, dintr-o privire îşi dădu seama 
ce se pregătea. li cercetă atent pe cei trei sihaştri şi se apropie 
rapid de rege. 

— Sire, vreţi să merg să o aduc pe domnişoara Odette de 
Champdivers? 

Adesea numai la auzul acestui nume regele se calma. În 
plină criză, când apărea Odette şi îi punea mâna pe frunte, 
sărmanul nefericit se liniştea. Dar, de data asta, începu să urle: 

— Sihastrul a spus: regina... Vreau să merg la regină. 
Căpitane, ia doisprezece oameni şi urmaţi-mă! Veţi vedea, 
regina mă va vindeca! 

Izbucni în râs, un râs trist. 

Plecară. Căpitanul, urmat de doisprezece oameni înarmaţi o 
luă înainte, traversă curtea şi ajunse la palatul reginei. 

Regele intră în marele vestibul şi abia se abţinu să nu strige. 
Capul i se învârtea, picioarele îi tremurau. Printr-un fenomen 
greu de explicat, criza de nebunie care îl zguduise se oprise pe 
neaşteptate. Charles lăsă capul în jos. Lacrimile începură să-i 
stingă obrajii înfierbântaţi de boală. 

Sus, în sala galeriei, la capătul scărilor Isabela de Bavaria şi 
Bois-Redon rămaseră încremeniţi: abia reuşeau să se elibereze 
din îmbrăţişare. Regina aştepta transfigurată. Moartea îi lumina 
ochii. Impasibil, Bois-Redon îşi spuse că momentul a sosit. Să fi 
fost regele Charles sigur de fidelitatea reginei Isabela? Mai 


degrabă era plauzibil contrariul. De mult trăiau despărțiți. În 
orele lui de acalmie şi de luciditate o dispreţuia şi se temea de 
ea. O bănuia şi bănuiala lui era aproape o certitudine. Dar 
niciodată această certitudine nu i se arătase atât de clară. 
Niciodată nu avusese o astfel de probă. De data asta avea 
proba. Charles, care o iubise pe regină cu pasiune, sfârşise puţin 
câte puţin prin a se detaşa dar fără să-i poarte ură. Mai păstra 
totuşi urmele unei vagi afecţiuni. 

De data aceasta, în faţa probei, ura din el explodă. 

Incepu să urce scările. 

Regină îl văzu atât de palid, atât de calm, atât de hotărât 
încât o cuprinse groaza. Nu mai ştia unde se află, nici că este 
regină, înţelegea numai că se vor petrece lucruri teribile, 
groaznice. Trebuia să se apere, trebuia să ia pe loc hotărârea 
definitivă. Se aplecă spre Bois-Redon şi-i porunci: 

— Omoară-l! 

Căpitanul pierdut începură coboare scările. Părea totuşi sigur 
pe el, se mişca fără ezitare. Inaintând îşi făcu tot felul de calcule 
cum ar urma să-l ucidă pe rege. Işi puse la loc pumnalul 
spunându-şi: îl sugrum! 

In acel moment, în vestibul apăruse deja căpitanul de gardă 
împreună cu cei doisprezece oameni înarmaţi. Scena era 
sinistră. 

Bois-Redon se opri: pe faţă i se putea citi surâsul învinsului 
care va muri curând. „Laşule! Du-te odată!” 

Regina crezuse că aceste cuvinte le strigase. De fapt, 
pierdută, nu putuse decât să le spună în gând. Niciun sunet nu 
reuşi să fie articulat de buzele ei. 

Căpitanul se afla deja la mijlocul scărilor aproape de rege 
intuind pericolul. 

— Sire, Bois-Redon, unde mergeţi? 

Punând astfel întrebarea, căpitanul lăsă poarta deschisă 
pentru orice explicaţie capabilă să ducă la o destindere sau la 
înţelegere. Regele se întoarse spre căpitanul lui şi spuse ceva, 
gesticulând.  Tremurând, întinse spre  Bois-Redon mâna. 
Văzându-l, căpitanul interveni. 

— Bois-Redon, în numele regelui, stăpânul meu, predaţi-mi 
spada! 


Bois-Redon se supuse fără o vorbă. Regele continuă să urce, 
urmat de căpitan şi cei doisprezece oameni înarmaţi. În mijlocul 
acestora, acum se afla Bois-Redon. 

Totul, de când intrase regele în vestibul şi până în această 
clipă, se petrecuse într-un minut. Ajuns în galerie, regele se opri 
lângă Isabela. Se priveau, regina era stană de piatră crezând că 
la primul cuvânt, la primul gest va fi arestată, dacă nu cumva 
regele o va lichida cu o lovitură de pumnal. 

Se priveau tăcuţi. Ce linişte se lăsase peste toate 
personajele acestei drame! Reproşurile ar fi fost omeneşti. 
Strigătele, amenințările ar fi putut duce la o descărcare. Nimic. 
Niciun cuvânt, niciun gest. Numai încrucişarea celor două priviri 
era ucigătoare. 

Incă odată căpitanul regelui încearcă o salvare. 

— Majestate, în ce carceră trebuie condus acest gentilom? 

Regele se întoarse spre căpitan, îl fixă rece: 

— Gentilom?! 

— Majestate, repetă căpitanul unde trebuie dus Bois-Redon? 
În închisoarea palatului? 

Regele izbucni în râs. Era un spectacol teribil. Isabela îşi 
muşca buzele pentru a se stăpâni să nu urle. 

— La Huidelonne? insistă căpitanul. 

— La Răscruce! Condamnat la spânzurătoare! Ca un tâlhar! 
Ca un hoţ! Ca un pungaş prins asupra faptului. La Răscruce! La 
spânzurătoare! 

— Procesul, Sire! Trebuie un proces, se bâlbâi căpitanul. 

— Niciun proces pentru un hoţ prins asupra faptului. La 
drum! La Răscruce! La drum sau cer să vă spânzure şi pe voi 
pentru crima de rebeliune! 

Isabela închise ochii. 

Regele se îndrepta spre ea, o atinse de braţ şi tulburat, cu 
un glas sfârşit, îi ceru: 

— Vino, doamnă. 

Regina şovăi. Inţelesese ce vroia regele şi încerca să reziste. 

— Să vin? Unde, Sire? ... Sunt obosită, lăsaţi-mă să mă întorc 
în apartamentul meu. 

— Vino, repetă regele cu aceeaşi căldură. 

— Unde? strigă regina. Unde vreţi să mă duceţi? 

— Să vezi cum îl spânzură pe amantul dumitale, răspunse 
regele. 


Ea se retrase clătinându-se. Simţea că inima îi sparge pieptul 
şi că nu-şi mai poate stăpâni plânsul. Era o femeie exasperată 
de pasiunile ei de dragoste sau de ambițiile ei, dar era femeie, 
totuşi, îl iubea pe Bois-Redon? De ce nu? Este posibil. Atât de 
puternic, atât de robust, atât de ascultător, sfârşise prin a avea 
pentru el ceva mai mult decât afecţiune, aşa cum ai pentru un 
câine de casă. El era arma ei de atac şi de apărare. Lângă el, de 
atâtea ori se hazardase noaptea în Saint-Pol. Cu el, fără altă 
escortă, se simţea mult mai în siguranţă. Da, îl iubea, ceva mai 
mult decât pe tigroaica sa. 

— Sire, începu ea abia articulând cuvintele, astfel de 
spectacole, după cum ştiţi prea bine, îmi fac rău. Nu voi merge! 

Regele se apropie mai mult de ea; se aflau faţă în faţă, îşi 
simțeau respiraţia: 

— Doamnă, amantul dumitale va fi spânzurat. Vei fi acolo. Îl 
vei vedea murind. Dacă nu vii, îţi jur că poruncesc să te aresteze 
pe loc şi că voi cere pentru dumneata pedeapsa pentru adulter. 
Vei fi urcată goală pe un măgar cu capul spre coada animalului 
şi vei fi plimbată prin oraş, în cetate, la Universitate. Executorul 
te va biciui. Hai, doamnă, evită acest scandal pentru regatul 
Franţei pe care de altfel l-ai dezonorat destul. Vii? 

— Vin! răspunse fără ezitare Isabela. 

— Căpitane, dă-i mâna reginei, vrea să asiste la spânzurarea 
nemernicului. 

Era şi asta o cumplită insultă. Când regele şi regina apăreau, 
împreună, protocolul cerea ca numai regele să o poată duce de 
braţ. Căpitanul închise ochii şi întinse palma convins că regina îl 
va refuza, dar imediat simţi atingerea unei mâini uşoare şi reci. 
Deschise ochii şi o văzu pe Isabela surâzând! ... 

Regina se calmase: Nimeni nu va şti ce îşi spusese în sine şi 
ce simţea inima ei atunci. Dar tremuratul dispăruse, părea 
calmă, iar pe buze apăruse un surâs imobil. 

Isabela cobori scările cu un pas ferm sprijinindu-se de braţul 
căpitanului. Lângă ea mergea regele, apoi grupul de oameni 
înarmaţi care îl duceau pe Bois-Redon. leşiră din palat. Cortegiul 
se orienta spre acel teren necultivat din vecinătatea turnului 
Huidelonne cunoscut cu numele „La Răscruce”. 

Oamenii din fortăreaţa Saint-Pol înţeleseseră rapid drama. 
După un sfert de ceas, se strânseseră trei-patru mii de 
spectatori pe terenul de lângă Huidelonne: gentilomi din palat, 


garda, halebardieri, arcaşi, oficiali, valeţi de toate gradele, o 
mulţime liniştită. Executorul fusese prevenit în grabă şi, din 
ordinul regelui, venise cu frânghiile gata pregătite. În primul 
rând se afla regele şi lângă el fusese plasată regina. 

Şi Bois-Redon? 

Fără să ne îndoim, bietul căpitan a avut în această dramă un 
rol mediocru. Actorii interesaţi au fost regele şi regina. EIl, 
Bois-Redon a ajuns la spânzurătoare. 

Trebuie spus că, în faţa morţii Bois-Redon a arătat un curaj 
impresionant. Desigur, nu a râs şi nici nu a cântat, dar s-a dus 
spre spânzurătoare cu pas sigur şi chiar a găsit cu cale să facă 
unele gesturi de efect. In faţa spânzurătorii şi-a potrivit mustaţa 
şi a făcut un gest de salut. 

— Aş fi preferat să fiu decapitat. Satârul este mai nobil decât 
ştreangul! 

— Da, i-a răspunsa executorul, dar cu ştreangul merge 
repede. Aţi dori să vă spovediţi? 

— Imi dai o idee! De ce nu? spuse Bois-Redon. Ce aş mai 
putea face? Să mă las spânzurat fără spovedanie?! Sfânta 
Fecioară m-ar respinge cu oroare! Vreau un confesor! 

Dorinţa a fost transmisă regelui. Era un lucru sfânt. Nu 
numai că era un drept al condamnaților dar şi o obligaţie. Când 
refuzau erau puşi cu forţa să se mărturisească. 

— Un duhovnic?! Da, sigur că da, are dreptul. Acest 
Bois-Redon nu era chiar păgân. Am să-i dau un duhovnic, unul 
bun de care nu va avea a se plânge, spuse regele. 

Spuse ceva unui gentilom care era în apropiere şi acesta 
plecă în grabă. 

Mulțimea aştepta în linişte. Regele arunca spre Bois-Redon 
priviri sumbre; regina privea fără să vadă, spre undeva păstrând 
pe faţă surâsul acela rece. Aşteptând duhovnicul, de douăzeci 
de ori Bois-Redon şi-a îndreptat privirea lui de câine spre ea, în 
aşteptarea unei mângâieri. Nici măcar o clipă ochii Isabelei nu 
s-au oprit asupra lui. Nu pentru că se temea că regele ar fi 
băgat de seamă. Nu! Pur şi simplu pentru că Bois-Redon nu mai 
exista pentru ea! 

Mulțimea se agita. De spânzurătoare se apropie un călugăr 
voinic. Avea faţa acoperită şi nimeni nu-l recunoscu. Lumea făcu 
totuşi remarca răutăcioasă că era tocmai potrivit pentru un 
munte de om ca Bois-Redon. 


Toţi se retrăseseră chiar şi executorul şi ajutoarele lui pentru 
a-l lăsa liber pe Bois-Redon să se spovedească. Cineva spuse: 
dacă şi spovedania este la fel de lungă ca şi duhovnicul, apoi 
stăm aici până mâine! 

Unii începură să râdă. 

— Grăbeşte-te Bois-Redon! 

— Hai, cuvioase părinte, strigă altul. 

Apoi tăcură. Neliniştea surdă care apăsa peste Saint-Pol îi 
împiedică pe cei care, ca în alte daţi, doreau să se amuze. Nici 
nu mai îndrăznea cineva să râdă. 

Duhovnicul se apropie de condamnat şi cei doi schimbară 
câteva cuvinte care nu fură auzite. Apoi se auzi gălăgie, 
înjurături: un formidabil duel de înjurături frenetice, insulte. 

— Nu vreau, urla Bois-Redon. Câine spurcat! 

Nu vreau să mă spovedesc în faţa lui Brancaillon. Pleacă de 
aici, idiotule, du-te dracului! 

— Ei, zăpăucule, ce importanţă ar mai avea acum?! se 
înfurie duhovnicul. Pe toţi dracii care au trăit vreodată în iad şi 
pe pământ, eu sunt la fel de bun duhovnic ca oricine altul. 

— Piei! strigă Bois-Redon. Duceţi-mă la ştreang! Nu mă las 
spovedit de un tâlhar! 

— A, mizerabile! îl insulţi pe Brancaillon! Lovite-ar copita lui 
Belzebuth! Ai să vezi tu, câine, că te va costa asta! 

Lumea îl văzu pe duhovnic cum îşi suflecă mânecile şi ridică 
pumnul asupra lui Bois-Redon. Acesta se puse în gardă. Era cât 
p-aci să se încaiere când mulţimea se mişcă şi făcu loc să poată 
trece un om îmbrăcat în negru. Curând se auziră înjurături, 
oamenii îşi făcură cruce şi se întrebară: 

— De ce are acces liber la Saint-Pol vrăjitorul din Cetate? Era 
Saitano care avansa cu paşi grăbiţi. 

XV. Misterele Marii Opere 


Ajuns lângă spânzurătoare, vrăjitorul se aşeză între cei doi 
combatanți şi îl fixă cu privirea pe Brancaillon. Pumnul acestuia, 
ridicat pentru a-şi strivi adversarul, căzu inert. Sihastrul se 
retrase şi îşi acoperi faţa: 

— Trăiesc, maestre, trăiesc, se trezi el spunând. 

Sărmanul lui suflet fusese cuprins de spaimă numai la 
vederea lui Saitano. 

— Pleacă, îi ceru acesta. 


— Imediat, imediat răspunse Brancaillon şi plecă scurt spre 
hazul regelui care izbucni în râs. 

— Ei, drace, iată că sihastrul nostru nu vrea să-l 
spovedească pe bravul căpitan al reginei. Vrăjitorule nu ai vrea 
dumneata să-l înlocuieşti? întrebă cu o veselie neobişnuită 
regele. 

— Saitano se înclină într-un fel aparte, parcă îşi rupea în 
două şira spinării: 

— Dacă doreşte Majestatea Sa... 

— Nu vreau, eu nu vreau! strigă Bois-Redon. 

Regina, care păruse că nu o interesează soarta căpitanului, 
urmărea scena cu atenţie. Işi făcu tot felul de gânduri şi nu-l 
scăpă din priviri pe Saitano a cărui apariţie îi dădu o licărire de 
speranţă. 

— Sire, spuse Saitano cu un ton sinistru, Majestatea Voastră 
m-aţi văzut deja la lucru. Ştiţi că pot să uşurez chinurile acestui 
om care va muri... Va muri, înţelegeţi. Este un lucru foarte grav, 
nu-i aşa? Daţi-mi voie să-i fac moartea mai uşoară. 

— Fie! Eu vreau să dispară din această lume pentru că a 
ofensat-o... pe regină. Dar nu ţin neapărat să sufere. 

— „Patimi, sărmane patimi cât de uşor provocaţi astfel de 
schimbări în destinul oamenilor, îşi spuse vrăjitorul. Viaţă 
imbecilă! Viaţă stupidă!” 

— Vanitate fără orizont. Ce sărăcie, ce demenţă printre 
aceşti atomi care dansează prin praful vieţii! vorbi apoi cu glas 
tare şi nimeni nu pricepu rostul vorbelor lui. Afară de rege care îl 
aprobă din cap cu un gest sincer. 

Saitano se întoarse spre Bois-Redon. 

— Inapoi! Du-te dracului, îi spuse acesta şi apoi ceru 
călăului: 

— Ei, fă-ţi odată datoria! pe sfânta fecioară, cât îţi trebuie 
să-i pui unui gentilom ştreangul de gât? 

— Ascultă, sunt trimis de regină, îi şopti Saitano. Bois-Redon 
tresări şi pe faţă îi apăru o licărire. 

— Regina? întrebă el uimit. 

— Vrei să o aduci în pragul disperării? 

— Eu? Eu care mor pentru ea? Eu care aş consimţi să fiu de 
zece ori spânzurat pentru ea? 


— Bine, atunci, dacă vrei să-ţi păstreze o frumoasă amintire, 
bea din licoarea asta, ceru Saitano în şoaptă şi-i plasă un flacon 
minuscul. Condamnatul îl luă cu discreţie. 

— Licoarea asta este... 

— Un elixir care te va menţine în viaţă, spuse Saitano agitat. 
Vei trăi în inima reginei... 

— Atât, şi-mi este de ajuns, spuse Bois-Redon privind cu 
recunoştinţă spre Isabela de parcă ar fi vrut să-i fixeze imaginea 
în sufletul lui pentru viaţa de dincolo. 

— Vrăjitorule, m-am temut, te-am urât pentru legăturile tale 
cu infernul. Dar dacă ceea ce spui este adevărat, dacă acest 
elixir poate să mă facă să trăiesc în inima reginei atunci când nu 
voi mai fi... vrăjitorule, acum în ultimele mele clipe de viaţă, te 
iert... spuse Bois-Redon şi bău conţinutul flaconului pe care, 
apoi, îl ţinu în palma lui uriaşă ca pe un talisman. 

După această scenă, executorul îi petrecu ştreangul peste 
cap şi făcu un semn. Ajutoarele lui traseră frânghiile... 

Corpul lui Bois-Redon începu să se legene în aerul rece al 
iernii. Mulțimea rămase o clipă fără grai. In acea linişte se auzi 
suspinul regelui. Puţini observaseră privirea lui amenințătoare 
aruncată spre regină, şi, cu siguranţă nimeni nu ştia cât de mult 
ar fi dorit să afle de la Saitano ce îi dăduse să bea 
condamnatului. Numai că vrăjitorul dispăruse. Regele nu mai 
avu altceva de făcut decât să ceară: 

— Căpitane, o vei escorta pe regină până la palatul său, iar 
acolo vei lua toate măsurile de pază. Acum, când căpitanul de 
gardă al reginei este mort, noi trebuie să-i asigurăm protecţia. 

La auzul acestor cuvinte, a acestui ordin care echivala cu 
arestarea reginei, cei din jur avură un moment de derută după 
care îşi spuseră că regele şi-a recăpătat sănătatea şi că s-a 
reîntors la treburile statului. Această perspectivă nelinişti o 
parte din cei ce se găseau lângă rege. Se aflau cam patru-cinci 
sute de oameni ai reginei căreia îi datorau starea şi rangurile 
lor. Auzind ordinul ca oamenii regelui să asigure protecţia 
reginei, aceştia îşi îndreptară privirile spre suveran şi nu s-ar 
putea spune că, în acel moment, aveau prea multă admiraţie 
pentru acesta. 

Regina plecă escortată, mai bine zis înconjurată de oamenii 
regelui. Pe faţa ei palidă apăru un zâmbet dispreţuitor şi rece. 
De lângă turnul Huidelonne aflat în apropiere se auzi un hohot 


de râs. Acolo se afla cineva care privea cu o plăcere răutăcioasă 
acele scene. 

„Recunoştinţa omului, dragostea oamenilor, afecţiune, 
devotament, oh! cum vă recunosc acum” îşi spuse cu satisfacţie 
individul. 

Regele plecă spre palatul lui însoţit de o mulţime entuziastă, 
surprins şi mulţumit de această favoare de care se bucura pe 
neaşteptate. In jurul lui văzu atâtea feţe vesele încât simţi că 
ceva este nefiresc şi grăbi pasul. Entuziasmul creştea, se striga, 
oamenii se grăbeau să fie cât mai aproape de rege. Strigătele se 
auzeau până în grădina palatului din Saint-Pol.. 

— Regele este vindecat! trăiască regele! In acel entuziasm 
se auziră apoi alte strigăte: 

— lată-l pe salvator! lată-l pe cel care l-a vindecat, pe rege! 
Acesta era colo, în faţa porţii de intrare meditând încă asupra 
întâlnirii cu vrăjitorul, în Cetate. Freamătul mulţimii era 
prevestitor şi se întrebă ce nenorocire mai putea să iasă din 
toate acestea. Curând se văzu înconjurat de oameni care vroiau 
să-i atingă cu mâna anteriul. 

— Ce dracu vor şi ăştia? se supără Brancaillon. Trebuie să 
plec cât mai departe! 

Dar nu putu, rămăsese țintuit locului, cu ochii umeziţi de 
lacrimi, şi mâinile întinse spre mulţime. 

— Vai, dacă aceste gânduri vă aduc la mine, poftiţi fraţii mei, 
poftiţi! daţi! daţi şi domnul vă va răsplăti cu mila lui. 

Un gentilom fusese primul care îi oferise sihastrului un ban 
de aur. Şi, cum regele se arătase satisfăcut, un altul pusese 
două piese în palma mare şi larg deschisă a lui Brancaillon. 
Apoi, rând pe rând alţi i ofereau bani de argint, bijuterii; 
doamnele îşi smulgeau de la gât colierele şi le dădeau 
tămăduitorului regelui. Curând Brancaillon fu nevoit să-şi scoată 
anteriul şi să-l folosească drept sac pentru ceea ce primise. Era 
o avere care, la început îl făcu să râdă, iar mai apoi să plângă. 
Niciodată nu-şi putuse imagina să aibă un astfel de noroc. 

— Să fie oare un tămăduitor adevărat! se întrebă regele 
sceptic când constată mai bine că înfăţişarea de uriaş a lui 
Brancaillon nu prea se potrivea cu imaginea unui sihastru. 

Curând Brancaillon intră în palat ducând în anteriul lui 
averea pe care o aruncă la picioarele lui Bruscaille şi Bragaille. 
Aceştia scoaseră un geamăt de animale înjunghiate. Fără să 


piardă timpul, Bragaille alergă să închidă uşa iar Bruscaille 
începu să împartă câştigul. 

Impărțirea odată făcută, Bruscaille îşi lua partea leului: 
coliere de aur şi pietre preţioase; Bragaille nu avu nici el de ce 
să plângă iar Brancaillon contempla cu un ochi jalnic cele câteva 
piese care îi mai rămăseseră. 

— Acum e timpul să spălăm putina, spuse Bruscaille. 

— Fără să se prindă careva, adăugă Bragaille. 

— Adică, de ce să o întindem? întrebă mirat Brancaillon. Şi 
mai ales de ce să nu fim văzuţi? 

— Imbecilule! îl întrerupse Bruscaille. 

— O, după lovitura asta de maestru pe care ai dat-o... 

— Ce lovitură? Nu înţeleg nimic! 

— După ce ai şterpelit tot ce era în sipet... toţi trei vom fi 
spânzurați. 

Urmă o lungă explicaţie şi, când cei doi pricepură cum 
fusese strânsă colosala avere, amândoi fură cuprinşi de un vag 
regret: o spargere li se părea mult mai firească şi mai 
amuzantă. Dar, cum erau nişte oameni practici, terminară prin a 
constata că nu-i chiar aşa de rău să fii sihastru. 

— Are şi meseria asta părţile ei bune. 

— Meserie? oricum uite că poţi să dai un ban de-o parte 
pentru bătrâneţe. 

— Nu ne mai rămâne decât să aşteptăm, reluă Bruscaille, să 
aşteptăm ziua în care vom putea să facem ce-i de făcut. 

Acolo, în ştreangul spânzurătorii, pe Bois-Redon îl legăna 
vântul rece al iernii. Cu gâtul sub ştreang, părea liniştit şi 
împăcat deşi faţa i se învineţise, iar limba îi atârna de un cot. 

Sus pe Huidelonne, pe crestele turnului, un stol de corbi îl 
priveau aşteptând să atace. Cercetau zarea să vadă dacă nu 
cumva vor fi deranjaţi când se vor aşeza pe treabă. Un corb îşi 
ridică gâtul, fâlfâi din aripi dând semnalul unui pericol. 
Intr-adevăr de parul spânzurătorii se apropia un alt stol de corbi. 
Era ca un nor negru care plana peste albul zăpezii în jurul 
bietului Bois-Redon, acum nepăsător la tot ce se întâmpla în 
preajma lui. Stolul de pe turnul Huidelonne începu să se agite. 
Norul negru fusese alungat şi acum se îndrepta spre crenelurile 
turnului pentru a-şi găsi loc de odihnă. Cel care alungase stolul 
era paznicul de la Huidelonne. Trecuse aproape o jumătate de 
ceas de de când Bois-Redon fusese spânzurat. Paznicul făcu un 


semn. Un om îmbrăcat într-un mantou roşu se apropie, îl 
cercetă cu atenţie şi cu mişcări repezi se caţără pe stâlpul 
spânzurătorii. Era  Saitano. Acolo, sus, tăie frânghia şi 
spânzuratul căzu în braţele paznicului. Vrăjitorul cobori 
precipitat şi, ajutat de paznic, desfăcu nodul ştreangului şi turnă 
în gura nefericitului Bois-Redon conţinutul unui flacon mare. 
Curând transportară cadavrul în camera paznicului şi îl aşezară 
pe un pat. Saitano scoase douăsprezece piese de aur şi le dădu 
paznicului spunându-i: 

— Dacă vei fi înlăturat, vii la mine; vei fi tot la fel de fericit ca 
aici. 

— Crezi! Dacă se află, nu mai ajung la dumneata. Voi lua 
locul lui Bois-Redon, acolo sus. Aşa că nu te îngriji de soarta 
mea. 

— Îmi promiţi că nu vei încerca să intri în camera în care 
l-am lăsat. 

— Nu-i decât o cheie. Încuie şi ia-o! 

Saitano încuie, luă cheia şi dispăru îndreptându-se spre 
palatul reginei. Se părea că era aşteptat căci fu introdus de 
îndată într-un salon în care o găsi pe Isabela. Era aşezată într-o 
canapea, iar o domnişoară de onoare îi citea dintr-un roman. 
Alături, alte trei frumoase tinere brodau. Saitano admiră în sinea 
lui forţa de stăpânire a acestei femei. Se aşteptase să o 
găsească descumpănită, disperată, furioasă. Nimic din toate 
acestea. Regina concedie domnişoarele de onoare, se ridică şi, 
când rămaseră singuri, îl întrebă pe Saitano: 

— Ce i-ai dat să bea lui Bois-Redon? 

— Un simplu elixir pentru a-i înlătura spaima. Aşa încât a 
putut să moară fără să-i fie teamă. 

Regina căzu pe canapea. 

— Ah, numai atât? 

— Eu cred că este ceva! Am crezut că vă face plăcere să 
aflaţi că, astfel, căpitanul dumneavoastră a murit fără spaime. 

— Lui Bois-Redon nu-i era frică de moarte, răspunse tăios 
regina. 

Se făcu linişte. 

— Aşa cum ştiţi, Tosant şi Lancelot au plecat fără să 
reuşească să-l facă pe rege să bea din elixirul pe care îl 
pregătisem cu atâta grijă. Păcat! Aş fi fost curios să aflu efectul 


acestei licori. Mai întâi ar fi declanşat o criză dementă în timpul 
căreia... 

— Destul... îl opri regina. Îngerul a vegheat. Asta-i tot. 

— Vreţi să spuneţi Odette de Champdivers? Ea veghea, nu? 
Ar fi trebuit să preveniţi asta. Ea veghează încă, de asta să fiţi 
sigură. Atâta timp cât va fi acolo... 

Tăcu şi liniştea se aşternu din nou şi mai grea şi mai 
profundă. Isabela părea liniştită. Saitano o examina cu atenţie 
şi-şi spuse: „Dacă aş suferi cât suferă femeia asta nu ştiu dacă 
aş rezista dorinţei de a-mi pune capăt zilelor.” 

— Odette de Champdivers nu poate să rămână mult timp 
paznicul nebunului, căci va muri şi ea, rupse tăcerea Isabela. 

— Bun! Jean Temerarul a trimis patru oameni înarmaţi să o 
lichideze dar... 

— Este adevărat. 

— Dumneavoastră aţi trimis cu acelaşi gând pe Imperia. 

— Aşa este. 

— Eraţi gata să-l trimiteţi pe Bois-Redon şi nu a mai apucat. 
Acum se leagănă în ştreang spânzurat! 

— Da, aşa este. 

„Pasiuni, pasiuni sălbatice de brute umane, se gândi Saitano. 
Spectacol murdar de porniri morbide în care se zbate animalul 
care nu reuşeşte să ajungă la atitudini superioare. Şi cum să 
ajungă acolo pentru că nu are timp într-o viaţă de om. Fiecare 
generaţie o ia de la capăt, ca un Sisif! E nevoie de secole ca 
efortul să dea o uşoară aparenţă de transformare. Fiecărui om îi 
trebuie eternitatea pentru a se transforma până la frumuseţea 
absolută. Aşteptând, trebuie să facem orice pentru distrugerea 
acestor fiinţe sălbatice. Atâta timp cât Viaţa absolută nu va 
domni în univers, Moartea îşi va face lucrarea ei cea mai curată. 
Suferă, omenire, mizerabilă, suferă, disperă şi pieri! ,„ 

— Doamnă, reluă el cu voce tare; dacă omenii ducelui şi 
Imperia nu au reuşit, dacă Bois-Redon este mort cine va înfrunta 
atunci pe invincibila domnişoară Odette? 

— Eu, eu însămi! 

„Mă aşteptam la asta” se gândi vrăjitorul. 

— Dumneavoastră?! 

— Da, eu am s-o ucid! Crezi că îngerul ăsta este de neînvins! 

— Da, răspunse scurt Saitano. 


Regina se ridică, masca ei de indiferenţă dispăru. Îl luă de 
braţ pe Saitano şi îl scutură violent: 

— Tu ştii ceva, aşa-i? 

— Da, doamnă, şi am venit aici să vă spun. Din fericire 
hazardul m-a adus la timp pentru a-i face un ultim serviciu lui 
Bois-Redon. Eu vă spun, riscaţi să fiţi învinsă de Odette pentru 
că, dacă ea veghează asupra regelui şi ea este vegheată, la 
rândul ei, de cineva. Şi acela este invincibil. 

— Un bărbat? Este vorba de ducele de Burgundia? 

— Nu doamnă. Cel despre care vă vorbesc va veni la palatul 
regelui. Vrea să o vadă pe Odette. Vrea să o întrebe ce s-a 
întâmplat cu... Roselys. Vedeţi, pentru dumneavoastră pericolul 
se complică. Acest bărbat este cavalerul de Passavant. 

Isabela scoase un strigăt al cărui înţeles Saitano nu-l 
pricepu. Era un strigăt de bucurie şi de înviere. 

— Fără îndoială, vestea vă surprinde, continuă vrăjitorul. 
Când l-am adus pe acest tânăr, el era condamnat la moarte, 
condamnat de dumneavoastră. L-am dus în catacombe. Nimeni 
nu a ieşit de acolo. Passavant nu a avut niciun ghid şi, cu toate 
astea, a reuşit să scape şi de acolo. 

— L-ai văzut, dumneata? 

— L-am văzut. Şi mai ştiu că trebuie să vină la palatul 
regelui. El mi-a spus. Şi va veni! 

— Să o vadă pe Odette! se frământa regina. Bine, fie şi aşa! 
Nu are să o mai vadă! Dacă o va mai vedea, eu voi fi acolo. Şi, 
să încerce să ridice mâna asupra mea dacă are curajul! 

Saitano se înclină adânc în faţa reginei. Îşi dădu seama că 
Isabela era la capătul emoţiilor: 

Dragoste şi ură, iată ce citea el în sufletul acestei femei 
neobişnuite. Dragoste şi ură, gelozie şi furie, bucuria de a şti că 
Hardy trăieşte, turbarea de a se şti dispreţuită, iată 
sentimentele care o răvăşeau în acele momente pe regina 
Franţei, Isabela de Bavaria. Neputincioasă totuşi, în faţa acestor 
frământări, ea simţi nevoia să rămână singură şi îi ceru lui 
Saitano să se retragă. 

— Doamnă, eu cred că v-am făcut un mare serviciu şi, de 
aceea, umil, vă rog să aveţi bunătatea să mă răsplătiți pe 
măsură. 

— Ce! se miră Isabela care nu-l văzuse niciodată pe Saitano 
cerând bani. 


— Dati-mi, vă rog, o autorizaţie în baza căreia să pot ieşi în 
noaptea asta din Saint-Pol. Adăugaţi: împreună cu o persoană 
care va purta o greutate pe umeri. 

— Fie! sunt încă regină şi pot să dau o astfel de autorizaţie 
dacă chiar ai nevoie. Dar şi eu sunt prizonieră. Rămâne deci, să 
vedem dacă paznicii vor socoti valabilă semnătura mea... 

— Doamnă, dumneavoastră aveţi un teanc de ordine în alb 
semnate de regele Charles... 

Isabela tresări. Nu pentru că vrăjitorul rostise vorbe pentru 
care putea să plătească cu viaţa. Nu! Regina realiza că putea să 
întocmească un document de grațiere! Plecă de lângă vrăjitor, 
intră într-o cameră şi se întoarse după câteva minute cu un 
pergament pe care îl întinse lui Saitano. Acesta îl luă şi-l 
ascunse grăbit sub mantoul lui roşu. Îi mulţumi reginei şi apoi 
ieşi din palat ţinând drumul spre Huidelonne. Ajuns aici se duse 
la temnicer, cu care întinse un lung taifas, fără însă să intre în 
camera în care se afla cadavrul lui Bois-Redon. Se făcuse seara 
şi el încă mai aştepta acolo. Spre ora nouă intră în sala în care 
Bois-Redon, cu ochii deschişi şi ficşi, îşi dormea somnul pe care 
fiecare creatură a acestui pământ îl cunoaşte o singură dată. 

Temnicerul înfăşură cadavrul şi-l târî până la poartă unde îl 
aşeză într-o şaretă cu două roţi pe care începu să o tragă prin 
zăpadă. Saitano mergea în faţă şi mormăia fără ca paznicul să 
înţeleagă ceva. Sosiţi la ieşirea din Saint-Pol, vrăjitorul arătă 
autorizaţia. Paznicul deschise înjurând şi plângându-se că un 
mizerabil complice al infernului îi strică somnul în puterea nopţii. 
Saitano, transportă cadavrul în casă şi-l puse pe masa de 
marmură. Apoi îl conduse pe paznic la ieşire şi încuie uşa în 
urma lui. Se întoarse, se aşeză lângă cadavru, începu să 
contemple. Cine ştie în ce speculaţii filosofice se afundase acest 
ciudat individ, nebun cu siguranţă, pe care îl frământa ideea să 
înţeleagă misterele vieţii şi locul sufletului în fiinţa umană. 

Într-un târziu se ridică, se duse la dulapul lui, luă 
manuscrisele furate de la Nicolas Flamel, pe; care le adnotase 
printre rânduri şi începu să le citească pentru a mia oară, deşi le 
ştia pe dinafară. O tristeţe nemăsurată i se aşezase pe chip. De 
trei ori se ridică şi de trei ori se duse la dulapul lui, de fiecare 
dată aducând un alt flacon. Apoi, cu un gest distrat, aruncă 
faimoasele manuscrise, se apropie de Bois-Redon şi căzu din 
nou în contemplare. 


„Îl văd ca şi atunci când mi-a adus, aruncat, pe umerii lui 
puternici, copilul de care aveam nevoie pentru cercetările mele. 
L-a aruncat pe masă şi a plecat uitându-se la mine de parcă 
vroia să mă blesteme. Copilul a devenit invincibilul cavaler... 
Passavant, iar el, Bois-Redon i-a luat locul pe masă. Fii sigur că 
pe tine nu te aşteaptă bisturiul, spuse Saitano masând fruntea 
rece a cadavrului. Tu nu-mi vei servi pentru marea tentativă de 
transfuzie de sânge viu. Tot ce-ţi cer, sărmane, este un semn, 
un semn oricât de slab ca probă că elixirul vieţii a putut lupta 
împotriva morţii. Cadavru, tu nu eşti decât un câmp de luptă.” 

Se ridică, ridică pumnul spre cer amenințând: 

„Un semn! Nu cer decât un singur semn de viaţă. Vreau ca 
acest cadavru să dovedească puterea licorii pe care a născocit-o 
Flamel şi pe care eu am perfecţionat-o.” 

Tăcu din nou, ascuţindu-şi auzul. 

„Nu, nu a sosit încă momentul. Ce greu trece timpul! La 
miezul nopţii, atunci se va întâmpla.” 

Începu să se plimbe şi nu se mai uită nici la cadavru, nici la 
manuscris şi nici la cupa în care preparase noua licoare. 

„Prostimea crede că timpul este la fel, că ceasurile se scurg, 
unul după altul, indiferent. Miezul nopţii este altceva: e clipa 
aceea în care o zi moare şi alta se naşte. Este clipa misterului. 
Atunci trebuie să se înfăptuiască tot ce ţine de mister.” 

Reveni la masă şi iarăşi se abandonă contemplaţiei. 

„Ceas după ceas se scurge viaţa omului. Generaţie după 
generaţie se scurge viaţa umanităţii. Şi fiecare generaţie o ia de 
la capăt împingând aceeaşi stâncă la poalele muntelui fără să 
vadă vârful acestuia, pierdut în norii eternității.” 

Se opri. Orologiile din Cetate băteau miezul nopţii. Saitano 
luă cupa şi împingându-i bărbia, turnă în gura cadavrului 
substanţa pe care o pregătise. Aruncă apoi cupa şi neliniştit 
aşteptă semnul. 

Un minut, un altul... Timpul trecea şi durerea aşteptări 
ajunse la paroxism. Vrăjitorul tremura din toată fiinţa lui. 

— Nimic! Nimic, niciun semn. Bois-Redon era mort. Numai 
chipul morţii îl mai percepea acum. Căzu în genunchi şi, urlând, 
începu să dea cu capul de dalele reci, scoțând strigăte de 
disperare. 


Uşa se deschise şi apăru Geraude. Aceasta se uită la Saitano 
şi când văzu cadavrul lui Bois-Redon scoase un țipăt înfiorător 
care îl aduse la realitate pe vrăjitor. 

— Ce faci aici? leşi afară! Pleacă! Femeia nu-l ascultă. Arăta 
cu mâna întinsă spre cadavru. 

— Ce s-a întâmplat? răcni Saitano. Femeia nu răspunse şi 
continuă să ţină mâna întinsă spre masa de marmură. Saitano, 
dintr-un salt ajunse lângă cadavru. 

Bois-Redon palpita; era scuturat parcă de friguri, ceva îi 
agita mâinile şi picioarele. Cu mâna dreaptă făcea un gest 
evident de a se ridica... ochii, deschişi până atunci, se 
închiseseră... un frison îi scutura faţa... Semnele că trăieşte erau 
vizibile, fără putinţa de a fi tăgăduite. Saitano închise pentru o 
clipă ochii. Câteva minute vrăjitorul nu mai putu face nimic. 
Făcu un efort să se controleze şi, când îşi recâştigă calmul, fugi 
la dulap, luă un flacon şi, cu precauţie, turnă pe limba lui 
Bois-Redon o picătură. Efectul a fost teribil. Bois-Redon se 
întinse, se încorda, se ridică în arc sprijinindu-se în cap şi 
picioare şi scoase un sunet. 

— Vorbeşte! se bucură ca un nebun Saitano. Vrea să 
vorbească! Va vorbi! 

Brusc, corpul se înmuie şi redeveni ca mai înainte; un 
cadavru absolut inert; buzele continuau să se agite; ochii erau 
închişi, faţa rigidă, numai buzele încercau să articuleze ceva. 

— Vorbeşte! răcni Saitano, hai vorbeşte! Mă auzi! înţelegi? 
Ştii cine sunt? 

— Eu... sunt... 

Erau, oare, cuvinte? Erau frânturi de sunete, începuturi de 
vorbe, sunete moarte dacă se poate spune aşa ceva. Dar, 
Saitano, el înţelegea, auzea? ... îşi duse urechea cât mai 
aproape de gura cadavrului. Cadavrul vorbea! încerca să 
vorbească! 

— Eu sunt... oh! eu... sunt... 

— Cine eşti, spune? îi ceru Saitano. 

— Oh, lasă-mă! Nu vezi câ... de azi dimineaţă eu sunt... 
mort! 

— Mort! reluă Saitano. 

În spatele lui se auzi un zgomot surd. Saitano deveni precaut 
fără să scape din atenţie vorbele cadavrului. 


— Lasă-mă... vezi bine... mort... eu sunt... mort... lasă-mă în 
moarte! _ 

Extenuat de groază, Saitano continuă să asculte. Incet-încet 
sunetele se stinseseră şi nu se mai putu auzi şi înţelege nimic. 
Buzele lui Bois-Redon încremeniră pentru vecie. 

Vrăjitorul rămase mult timp lângă cadavru luptând împotriva 
asaltului furios al sentimentelor sale. Era, la rândul lui, 
insensibil, imobil, cu ochii pierduţi. Se ridică, privi în jurul lui şi 
constată că se făcuse deja ziuă. Atunci începu să tremure. Acest 
om care disecase atâtea cadavre şi petrecuse atâtea nopţi 
lângă morţi, acest căutător pentru care moartea nu era decât o 
problemă de rezolvat, acum se afla sub imperiul unor emoţii pe 
care nu le mai cunoscuse niciodată. Şi toate veniseră pe 
neştiute. Se simţi slab, dezarmat, incapabil de a lupta împotriva 
acestei impresii pe care niciodată nu o analizase. Era teama. Era 
nemaipomenita descompunere a organismului gândirii. Teama... 
Puţini oameni se pot lăuda că au cunoscut cu adevărat teama şi 
că au putut să o suporte. 

— Vorbise? Era adevărat? ... Da, elixirul oprise moartea. Da, 
Bois-Redon fusese suspendat deasupra prăpastiei morţii, fără ca 
totuşi să poată scăpa. |n el supravieţuiseră câteva senzaţii. 
Vorbise din hăul morţii. Vorbise fără ca viaţa să mai pâlpâie în 
el... 

O groază cumplită îi cuprindea sufletul lui Saitano. Îşi dădu 
seama că el, omul misterelor, mergea alături de aceste mistere. 
Se văzu singur şi i se păru că mai bine ar fi murit, mai bine 
renunţa la visul lui de eternitate decât să rămână lângă acel 
cadavru. Reuşi să se smulgă din acel loc şi o chemă pe Geraude. 
Propriul lui strigăt, repetat imediat, îl făcu să tresară: 

— Geraude! 

Alergă, se împiedică de ceva; înţelese imediat de ce se 
împiedicase şi începu să urle: 

— Geraude! deşi ştia că femeia se afla acolo, jos, la 
picioarele lui, căzută pe pragul uşii. Ingenunche şi constată că 
Geraude murise, murise de teamă, în clipa în care constatase că 
Bois-Redon începuse să vorbească. Braţul ei rămăsese întins 
spre masa de marmură de parcă ar fi vrut să denunțe 
înspăimântătorul mister. 

Saitano se aplecă deasupra femeii. Capul îi plesnea de 
durere, mintea îi rătăcea, pierdu sensul lucrurilor obişnuite. Alte 


sensuri îl frământau... sensul lucrurilor pe care nu le ştia, 
sensuri necunoscute care făceau din el un om fără pereche. 
Forţa care îl strângea de gât, îl dobori. Se aplecă până atinse 
corpul lui Geraude, moartă, moartă de frică, din care ţâşnea ca 
un fluviu sentimentul groazei. 
XVI. Averea lui Passavant 


Într-o dimineaţă, la opt zile după ce se cunoscuseră, 
Tanneguy du Chatel şi cavalerul Passavant se aşezară la taifas. 
Mâncau la han şi se bucurau de vinul bun al lui Thibaud. 

La al treilea rând de vin, Tanneguy socoti că a venit vremea 
să-l bârfească pe hangiu. 

— Imaginează-ţi că acest zgârie-brânză pretinde să păstreze 
pentru el cele treizeci sau patruzeci de vedre din vinul ăsta. Este 
adus de jupânul Froissart de la Champagne. |ţi spun p-a dreaptă 
că după cel roşu nu mă prea dau în vânt; ăsta alb mă 
înnebuneşte; se urcă uşor la cap! Ce zici de ăsta alb? 

— Ce să zic, ne luptăm din greu cu ce avem pe masă. 

— Da, am băut tot. Când o să vadă Thibaud pică jos ca 
trăsnit. 

— Nu-l vaiet eu. Se drege cu cel roşu. Tanneguy mai dădu 
peste cap încă un pahar. 

Îţi ardea să mergi la Saint-Pol dar acum, în aceste clipe, eu 
găsesc că viaţa îşi are aici farmecul ei. Le dau cu tifla 
Burgunzilor; mâncăm bine, bem bine. Dormim rău, însă. Ah, 
prietene, de ce tot dăm noi târcoale fortăreței ăleia numai 
noaptea? 

— Păi ziua dormim! 

— Da, da, aşa, că bine zici! 

— Trebuie să o găsesc pe Roselys. 

— Cine este această Roselys? Şi de ce o cauţi? 

— Să-i dau dota, spuse Passavant surâzând. Ori, pentru asta 
trebuie să o găsesc mai întâi pe domnişoara Champdivers, care 
se găseşte în Saint-Pol. Acum înţelegi? Este logic? 

Da, bineînţeles, dar o să vezi că logica dumitale ne va 
conduce la ştreang. 

În acea clipă Thibaud îşi făcu apariţia în pragul uşii. Surâdea 
satisfăcut. Tanneguy îi făcu semn. Preacinstitul hangiu se 
apropie şi schimbă veselia cu regretul. 


— Preabunii mei nobili, spuse el fără menajamente, trebuie 
să aflaţi că am văzut dând târcoale hanului nişte figuri care 
bănuiesc a fi rău intenţionate. Să fi aflat, oare, de prezenţa 
domniilor voastre aici?! 

— Drace! strigă Tanneguy. Passavant se ridică, îşi trase 
spada şi se duse să arunce o privire prin curte. 

— Jupâne Thibaud, în cazul în care va fi scandal, te previn că 
de data asta nu mai poţi să te ascunzi în cufăr. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că acolo am ascuns eu averea mea. Priveşte! 
Passavant ridică capacul. Când văzu ce se afla în cufăr Thibaud 
scoase un strigăt de bucurie după care ieşi alergând. 

— S-a ţicnit, spuse Passavant văzându-l cum aleargă fără să 
spună un cuvânt. 

— Din cauza ducaţilor lui Ephraim. Dar ia spune-mi, dragă 
prietene, de ce dracu i-ai arătat toţi banii. la, uite-l că se 
întoarce! Auzi-l cum urcă scările gâfâind. 

— Numai să nu fie un nebun violent... 

Thibaud reapăru, dar nu aşa cum îşi imaginau cei doi, ci cu 
un pergament de toată frumuseţea: 

— lată, domnii mei, nota de plată a cavalerului Passavant. 
Nota domnului cavaler se ridică la suma... 

— Bine, bine jupâne. Nu am nevoie să-mi arăţi suma pentru 
că nu pot încă să-ţi plătesc. 

Thibaud ridică sprâncenele bănuitor. 

— Domnia ta nu se mulţumeşte numai că mă ruinează, îşi 
mai şi bate joc de mine. 

— Domnia mea nu te ruinează, pentru că în fiecare zi, 
căpitanul plăteşte şi cota mea. Domnia mea nu-şi bate joc de 
dumneata... 

— Dar... averea de acolo? arătă Thibaud spre cufăr, 
dumneavoastră sunteţi un om bogat. 

— Averea asta nu este a mea, jupâne. 

— Da, spuse Tanneguy, este dota lui Roselys. 

Passavant nu mintea. Ar fi crăpat de foame şi nu s-ar fi atins 
de banii de dotă a lui Roselys. Este adevărat că, un diamant îi 
oferise lui Tanneguy dar aceasta era o recompensă pentru că îl 
ajuta să păzească importantul tezaur. Bijuteriile le schimbase la 
Ephraim pe scuzi de aur aflaţi acum în acest cufăr al lui Thibaud. 
A doua zi după ce făcuseră schimbul, însoţit de Tanneguy, 


Passavant luă drumul castelului Pierrfonds în speranţa de a 
primi de la ducesa de Orleans alte amănunte despre Roselys. 
Ajuns la castel, decepţia a fost mare: ducesa, pradă unei tristeţi 
sfâşietoare trebui să plece, sub escortă, undeva. Unde? Nimeni 
nu putu să-i spună. 

— Mai avem o şansă, spuse Passavant, dacă-mi aduc eu 
aminte, vrăjitorul mi-a zis să întreb la Saint-Pol despre Roselys şi 
acolo să o caut pe domnişoara Odette de Champdivers. Aşa că, 
înapoi, la Saint-Pol! Trei ore le trebuiră să-şi odihnească şi să-şi 
hrănească frumoşii lor cai. La întoarcere spre Paris, au luat 
drumul prin Dammartin şi s-au oprit la hanul Bienheureux Saint 
Eloi. Passavant lăsă impresia că nu mai recunoaşte pe tânăra şi 
frumoasa hangiţă care, atât de delicat, refuzase cândva să 
primească plata pentru masa care i-o oferise. 

După formula lui Tanneguy, cei doi călători au mâncat bine 
şi au băut şi mai bine. ` 

Tânăra frumoasă îi servi cu discreţie. Il recunoscuse pe 
Passavant şi îşi spuse că, nici de data asta, nu se va îmbogăţi de 
pe urma unor astfel de clienţi. Totuşi, îi servi cu ce avea mai 
bun. La sfârşitul mesei, Tanneguy plăti bine. 

După masă, ajutaţi de tânăra hangiţă, cei doi urcară în şa. 
Era seară. În faţa peronului înainte de a pleca, hangiţa aduse 
încă două ulcele cu vin pentru cei doi călători. O umbră de 
tristeţe îi întuneca privirea. După ce bău, Passavant lăsă să cadă 
în ulcică un obiect. Zgomotul îi atrase atenţia tinerei care se uită 
curioasă şi spre uimirea ei, descoperi că-i un obiect preţios. 
Passavant se aplecă şi o sărută. 

— Un diamant! se sperie ea. 

— Nu-i de la mine, răspunse Passavant, este din partea 
sărmanului cavaler care, acolo, pe platoul Voliard, a mâncat cu 
atâta poftă la masa pe care i-ai servit-o cândva... 

— Şi sărutul? întrebă hangiţa râzând. 

— Asta da, este din partea mea. O fac din toată inima, 
frumoasă gazdă şi nu am să te uit niciodată. 

Cei doi plecară. Întunericul îi înghiţise de mult dar tânăra 
hangiţă se afla încă în drum încercând să le mai zărească măcar 
umbrele. 

Câteva zile la rând Passavant încercă să pătrundă în 
fortăreaţa Saint-Pol. În zadar. 


— Dacă merg la intrarea principală, ştiu, există poruncă de 
la regină să nu intre nimeni. Ei, şi, ce poate să mi se întâmple? 
Ajung la Huidelonne, îi spuse el lui Tanneguy. Trebuie să fac 
ceva ca să-i pot da lui Roselys dota care îi aparţine. 

— Îi aparţine... hm... mormăi Tanneguy. Te sfătuiesc să nu te 
arăţi ziua la Saint-Pol. 

Acum să ne întoarcem la momentul în care Thibaud i-a 
prevenit pe cei doi că, afară, împrejurul hanului au apărut figuri 
suspecte. Când acesta coborâse a doua oară pentru a aduce 
acea faimoasă notă de plată care, şi de data asta, avu atât de 
puţin succes, Tanneguy începu să cerceteze de la fereastră 
mişcările din jurul hanului. 

— Ei bine, dragul meu, trebuie să ne mutăm cuibul. 

— Da, dar nu înainte de a pune la adăpost tezaurul. 

— Drace, aşa e, tezaurul frumoasei invizibile, micuţei zeițe. 
Dar unde nobilul meu prieten, unde să ascundem dota 
Roselindei. 

— Roselys, îl corectă Passavant. 

— Gata, ştiu. Transportăm toţi aceşti ducați ai lui Ephraim la 
mine. Casa mea nu este supravegheată. Nimeni nu ştie că 
suntem în Paris. 

— Bine. Hei, jupâne Thibaud! 

— Hei, hangiul infernului, strigă Tanneguy. 

Thibaud nu avea de unde să ştie ce-i frământa pe oaspeţii lui 
aşa că nu se grăbi. Urcă scara ţinând în mână două ulcele cu 
vin. Când îl văzură, cei doi izbucniră în râs. 

— Ehei, iată un alt vin. Tot alb. Dacă aţi intra în pivnițele 
mele! 

— Asta ce mai este? 

— Vin din Saumur, răspunse grav Thibaud. Le umplu 
paharele, radiind de satisfacţie. 

— Te rog, pune şi în paharul dumitale, ceru Passavant cu 
politeţea lui de mare senior. 

Thibaud salută şi se supuse cu familiaritate invitaţiei, 
bucuros de gestul care îl flata atât de mult. 

Tanneguy băuse şi acum jura că este în stare să taie urechile 
oricărui crâşmar din Paris care ar cuteza să susţină că are un vin 
comparabil cu cele de la „Scroafa spânzurată”. 


— Acum, jupâne Thibaud, trebuie să ştii că hanul dumitale 
va fi atacat de oameni care ne vor răul. Nu te teme! Suntem aici 
pentru a-l apăra. 

— In cazul ăsta nu mai rămâne piatră pe piatră. 

— Nu-ţi fie teamă! Te rugăm, însă, altceva. la sacul acesta 
cu bani, coboară-l cu grijă şi pune-l cu alţi saci pe un cal. Caută-l 
pe Perinet şi spune-i să conducă el calul. Vom fi cu el, îl vom 
escorta noi şi-i vom arăta drumul. 

Lăsând în grija lui Thibaud toată această pregătire, cei doi se 
echipară şi coborâră în faţa hanului. Când ajunseră jos, Perinet 
apărea din curte ţinând de frâu un cal pe spinarea căruia se 
legănau doi saci obişnuiţi. Thibaud, de a cărei onestitate nu s-au 
îndoit o clipă cei doi, se ocupase de toate: coborâse în grabă 
preţioasa dotă a lui Roselys, pregătise calul şi-i ceruse lui 
Perinet să aibă grijă de animal şi de bagaje. Văzându-i plecând, 
o mică nelinişte îi rămăsese în suflet: se vor întoarce ei în două 
ore pentru a-i apăra hanul? 

— Ei, nu-i nimic! Mai bine să apere averea aceea. Aici, mă 
descurc eu singur. 

Cei trei plecaseră. Străzile erau _ liniştite. Passavant şi 
Tanneguy inspectau cu grijă drumul. Casa lui Tanneguy se afla 
în Saint-Antoine aşa că nu avură prea mult de călătorit. Povara 
prețioasă fu transportată în casa lui Tanneguy. Pe drum Perinet 
îşi aduse aminte că, atunci când a descărcat sacul, s-a auzit un 
zgomot ciudat. „Să fi pierdut eu ocazia de a mă fi îmbogăţit?!” 
se întrebă el. Tot frământându-se nici nu văzu pe cei doi oameni 
care păzeau casa la care dusese sacii. Unul dintre aceştia se 
îndepărtă, celălalt, rămase să spioneze în continuare. 

Casa lui Tanneguy era o construcţie solidă, placată de două 
turnuri spre vest. Căpitanul trăia aici singur, ca oricare burlac 
căruia nu-i place să-şi complice existenţa cu o femeie sau cu 
copii; avea doi valeţi, opt oameni cu escortă de război şi trei 
femei care se ocupau de bucătărie şi de întreţinere. Toţi, însă, 
fuseseră învoiţi pe perioada în care căpitanul luase hotărârea de 
a-şi păcăli duşmanii cu plecarea lui în afara Parisului. Deci, micul 
castel era în aceste zile pustiu. 

Tanneguy îşi făcu o plăcere din a-i arăta încăperile lui 
Passavant. Din pod până în sala de onoare, totul era aranjat, 
mobilat cu gust. Sala de arme îl incintă în mod deosebit pe 
Passavant. Aproape două ore îşi pierduseră cu vizitarea casei, 


cu aranjatul tezaurului şi, bineînţeles, cu degustatul vinului. 
După care, se hotărâră să se întoarcă din nou la „Scroafa 
spânzurată.” 

Erau pe punctul de a pleca când, din stradă, auziră: 

— Îndepărtaţi-vă de aici, nemernicilor! Lăsaţi strada liberă 
dacă nu vreţi să fiţi rupţi în bătaie! 

— Asta-i vocea lui Ocquetonville, spuse Tanneguy. 

— Este şi Scas cu el, îl aud cum dă ordine. 

Erau într-un vestibul mare în care se aflau îngrămădite tot 
felul de mobilă şi obiecte care nu-şi găsiseră încă locul potrivit. 
Îşi făcură repede un plan şi baricadară cu aceste obiecte 
intrarea. 

— Acolo! arătă Tanneguy. 

— Ferestrele? întrebă Passavant. 

— Nu, lasă-le că sunt întărite cu bare de fier, nu pot ei să 
intre pe acolo. 

— Ah, nu pot să facă ceea ce am făcut eu? 

Tanneguy nu înţelesese întrebarea; de acum era obişnuit cu 
vorbele în doi peri ale lui Passavant. Urcară amândoi la etaj. 
Tanneguy se apropie de fereastră şi privi spre stradă. 

— Pe toţi dracii! 

— Ce? Te pomeneşti că nici în seara asta nu ajungem la 
Saint-Pol! 

— Nici mâine! 

— Nici poimâine, niciodată, conchise Passavant. Ah, 
sărmanul meu căpitan, am impresia că din cauza mea ai nimerit 
într-un roi de viespi. 

— AŞ, mai degrabă dumneata eşti păgubit că te-am adus 
aici. 

— Să nu spunem prostii! îl întrerupse Passavant. la să 
vedem câţi sunt şi să vedem ce şanse avem. 

— Crezi că avem vreo şansă? 

— Da, eu ştiu să calculez ca lumea. 

Cei doi se aplecară peste fereastră şi în acel moment, la 
apariţia lor cei din stradă începură să urle. Un grup de oameni 
înarmaţi, care purtau însemnele casei de Burgundia, ocupa 
strada chiar în faţa intrării în casa lui Tanneguy. 

— lată-i, iată-i strigară aceştia. 

— Predaţi-vă desfrânaţilor, urlă Scas. 


— Tanneguy,  nemernicule, ţi-am adus restul, strigă 
Ocquetonville. 

— Domnul vrea pielea lui Passavant pentru a-şi tapiţa 
scaunul. Insultele, înjurăturile, râsul batjocoritor veneau din 
toate părţile. 

— Ptiu, ce urlete, spuse Tanneguy. Suntem pierduţi. 

— Sunt douăzeci - treizeci, spuse Passavant. 

— Să-mi fie cu iertare, i-am numărat şi eu şi sunt şaizeci. 

— Da, dar Scas şi Ocgquetonville nu contează. Ei vor muri de 
mâna mea. 

— Chiar crezi ce spui? 

— Sunt sigur! 

— Bine, dar după mine mai rămân cincizeci şi opt. 

— Da, căpitane, dar vei fi de acord cu mine că, la prima 
ciocnire, fiecare din noi va dobori şase. Asta face doisprezece. 
Mai rămân, deci patruzeci şi şase, nu. 

— Aha, deci asta era. Bine, şase de căciulă! 

— Rămân patruzeci şi şase. Noi suntem doi, deci fiecăruia îi 
revin douăzeci şi trei. 

— Ah, drace! asta înseamnă la dumneata să calculezi bine? 

— Am făcut vreo greşeală? la bine seama, noi facem, 
fiecare, cât doisprezece din cei care aşteaptă să ne jupoaie. 

Era ceva nefiresc în toată această discuţie, o fanfaronadă în 
realitate care pe mulţi i-ar fi făcut să râdă dacă ar fi auzit-o. Dar 
Passavant vorbea cu atâta fermitate încât Tanneguy se lăsă 
convins de acele calcule. Îşi trase spada şi se hotărî: 

— Bătălie ca în iad, asta va fi. Dacă o fi să mor, cavalere, 
apoi nu-mi va părea rău. Voi fi alături de dumneata până în 
ultima clipă. 

— la te uită, aduc o bârnă. Ce, vor să forţeze uşa?! 

— Uşa mea? Uşa mea frumoasă, din stejar sculptat?! 

— Aşteaptă! 

Un zgomot surd răbufni în stradă, urmat de strigăte furioase. 

— Da, ăştia vor să intre chiar pe uşă, continuă Passavant. la 
să vedem, nu ai nimic prin casă cu care să spargem fereastra 
asta. Trebuie să o degajăm cât mai repede. 

Fereastra de care vorbea Passavant era chiar deasupra 
intrării pe care cei din stradă o luaseră cu asalt. 

Tanneguy aduse două topoare şi, în timp ce jos, oamenii lui 
Scas loveau puternic în uşă, cei doi demolară fereastra. 


— Vai, fereastra mea! se vaită Tanneguy. 

— Aşteaptă, ce dracu! Ai să faci la sfârşit socotelile. Mai 
târziu şi, bineînţeles, la sfârşit. 

La căderea ferestrei, cei de jos se aruncară în lături şi chiar 
începură să bată în retragere, urlând şi înjurând, întrebându-se 
dacă cei asediați nu înnebuniseră deja. 

— Bine! strigă Scas, izbucnind în râs. Îşi sapă singuri groapa, 
teama i-a înnebunit. 

— Atacaţi, spargeţi uşa, porunci Ocquetonville. După prima 
lovitură Tanneguy cobori rapid şi întări baricada. 

— Atenţie, strigă Passavant. 

— Trece şi asta! 

— Trece pentru că am dărâmat fereastra care te-a costat... 
Bârna lovea puternic în uşă. Atunci, cei doi ridicară un dulap pe 
fereastră şi îl împinseră. Un urlet înfiorător se auzi din stradă. 
Passavant se aplecă şi numără: 

— Cinci. 

— Scoşi din luptă? întrebă Tanneguy. 

— Doborâţi, striviţi, nu ştiu, dar îi văd cum se târăsc pe 
stradă ca viermii. Să continuăm. 

Jos, cei cinci erau scoşi din zona periculoasă. Bârna fusese 
abandonată, iar atacatorii se retrăgeau în dezordine. 
Ocquetonville strigă ameninţător: 

— Înapoi, nu plecaţi. Ridicaţi bârna asta şi daţi-mi-o mie! 
Câini blestemaţi, vă este frică... 

— Ei, da, asta este, îl aprobă Passavant. 

Vreo zece oameni ridicară berbecul şi îndemnându-se cu 
strigăte de ura! ura! loviră cu sete. Uşa cedă, o fantă mare se 
făcu prin desprinderea unor scânduri masive de stejar şi prin 
această fantă, cei din stradă putură să privească în interior. Un 
imens cufăr baricada în continuare intrarea. Alţi oameni luară 
berbecul şi se precipitară spre uşă. Cei doi prăbuşiră un cufăr 
care strivi trei dintre asediatori. Uşa cedă. Scas şi Ocquetonville 
se lansară urlând, fiecare având în mână topoare cu care loveau 
cu furie în dreapta şi în stânga. În urma lor, cei mai curajoşi 
încercau să-şi facă loc printre obiectele răsturnate. De sus, cei 
doi aruncau cu scaune în cei care dădeau năvală. Din nou 
aceştia bătură în retragere. Câteva minute se produse o 
confuzie de nedescris şi, brusc, bătălia încetă. 

— Asaltul n-a reuşit, spuse Passavant. 


— Da, încep şi eu să cred că ai dreptate... Ocquetonville se 
pregătea, totuşi, pentru un nou atac. 

În acel moment, Passavant apăru la fereastră. Era lac de 
sudoare. Ochii îi sticleau. Ridică mâna şi mulţimea tăcu. 

— Scas, Ocquetonville! 

— Ce i-ai făcut lui Courteheuse, răcni Ocquetonville. 

— Ceea ce vă voi face şi vouă, răspunse Passavant. Mai 
devreme sau mai târziu, de mâna mea veţi muri amândoi. Dar, 
iată ce vă propun. Voi cobori în stradă. Cei care vă însoțesc să 
promită că nu mă atacă. Şi eu mă voi lupta cu voi amândoi... 

— Să avem iertare, interveni Tanneguy, trebuie să am şi eu 
partea mea. 

— Linişte! ceru Passavant şi căpitanul se retrase. Aici, eu 
vorbesc. Scas şi Ocquetonville, amândoi împotriva mea! 

— Câine blestemat, urlă Scas alb de furie, cine te crezi? 

— Coboară! îi porunci Ocquetonville. Coboară şi voi scoate 
măruntaiele din tine. 

— În doi poate reuşiţi să scăpaţi de mine... 

— Poate? urlară cei doi. 

— Acceptaţi? Dacă da, salvaţi viaţa la atâţi oameni de ai 
voştri. Şi voi, cei care aţi venit aici, ascultați! Noi putem să 
rezistăm zile întregi. Avem tot ce ne trebuie, iar voi aţi văzut ce 
vă aşteaptă. Dacă reuşiţi să treceţi de intrare, nu puteţi urca 
scările. Sau nu înainte de două ceasuri. Apoi, mai sunt şi alte 
ieşiri. Casa are două etaje. Vă lăsaţi oasele de pomană pe aici. 
Gândiţi-vă bine şi hotărâți. Cereţi stăpânilor voştri să accepte 
propunerea mea. Dacă refuză, vă voi considera nişte bravi 
condamnaţi dar pe ei îi voi considera nişte laşi ordinari. 

La aceste cuvinte, Ocqguetonville şi Scas, turbaţi, se 
năpustiră spre uşă, lovind cu putere în baricada ridicată. Un nou 
tumult cuprinse strada. Passavant dispăru de la fereastră şi 
mulţimea, ca trăsnită, încetă să mai urle. 

— Pe toţi aghiotanţii lui Scaraoţchi, crezi că am să te las să 
cobori singur? 

— Da, numai să accepte. Taci odată, căpitane. Asta este 
singura şi ultima mea şansă să mă ţin de jurământul pe care 
l-am făcut la căpătâiul ducelui de Orleans. 

— Dar, înţelege pentru numele lui Dumnezeu, că vei fi ucis. 
Scas şi Ocquetonville sunt vicleni şi puternici. 


— Taci, te rog. Îi voi ucide... Şi, atunci, suntem şi noi salvaţi. 
Fără căpetenie, oamenii lor nu vor mai îndrăzni să atace. Şi, la 
urma urmei, dacă voi fi omorât, îţi mai rămâne şi dumitale ceva 
de făcut. Cobori în pivniţă! 

— Asta da, acum înţeleg şi sunt de acord. 

— Bine. 

Passavant apăru din nou la fereastră. Cei de jos se 
împărţiseră în două grupuri care baricadau strada în dreapta şi 
în stângă casei lui Tanneguy, lăsând între ele un spaţiu mare. In 
spatele lor, se adunase mulţimea atentă la fiecare vorbă, la 
fiecare mişcare. 

Scas şi Ocquetonville apărură în spaţiul gol, pregătiţi de 
luptă. 

— Bine, acceptăm lupta spuse Ocquetonville. 

— Unul după altul, adăugă Scas. 

— Domnilor, nu am nevoie de generozitate. Nu accept. Nu 
vreau nimic de la voi. Mă voi lupta cu amândoi. 

Cavalerul Passavant cobori. In urma lui Tanneguy îi împuia 
capul cu tot felul de sfaturi: ai grijă! Satanele astea sunt 
capabile de orice. 

Passavant nu-l lăsă să iasă în stradă. 

— Ascultă, dacă mă însoţeşti, ăştia sunt capabili să creadă 
că am pus ceva la cale. Atunci se consideră dezlegaţi de 
promisiune şi ne vor masacra. 

— Aşa e, aprobă Tanneguy cu regret. Du-te şi Dumnezeu să 
te aibă în pază! 

Cei doi se îmbrăţişară după care căpitanul urcă în grabă la 
primul etaj pentru a asista la luptă. Passavant se strecură prin 
baricadă; ajunse în stradă şi-şi salută adversarii. _ 

— In sfârşit, respiră cu năduf Ocquetonville. In acelaşi timp 
cele două grupuri se puseră în mişcare. Passavant se găsi 
înconjurat înainte de a-şi da seama că fusese trădat. Trebuie 
spus că mulţi dintre cei prezenţi refuzară să se alăture acestei 
tactici şi rămaseră pe loc, pretextând credinţă în jurământ. O 
vor plăti scump. 

— Trădare, trădare urlă Tanneguy, coborând scările ca o 
vijelie. Dar oricât de repede alerga, când ajunse în stradă era 
prea târziu: el îl văzu pe prietenul lui ferecat deja cu frânghii 
groase, luat pe sus de câţiva oameni înarmaţi în timp ce restul 
se grupase în jurul lor asigurând protecţia deplasării spre 


Saint-Pol. Scas şi Ocquetonville se plasaseră în dreapta şi în 
stânga lui Passavant, cu pumnalele pregătite pentru orice 
mişcare. Atunci, a venit rândul lui Tanneguy pentru cea mai 
frumoasă aventură din viaţa lui de căpitan. 

Când văzu că Passavant nu mai poate face nimic, scoase 
spada şi începu să urle: 

— Sunt aici! Sunt şi eu aici, arestaţi-mă şi pe mine! Scas! 
Ocqguetonville, câinilor, otrepe ale ducelui de Burgundia, viermi 
ai pământului, urla el alergând în urma caravanei. Când îi ajunse 
din urmă începu să înjure şi să blesteme, chiar să lovească pe 
cei din urmă. Nimic. Nimeni nu-l băga în seamă. Scas şi 
Ocquetonville erau prea mulţumiţi de captura lor. Şi, tot aşa, 
bravul căpitan ajunse cu ceata lui Scas la poarta fortăreței 
Saint-Pol şi aştepta să se lase podul de la intrare. 

Ei bine, Tanneguy a fost profund umilit, din aventura asta a 
ieşit de-a dreptul ulcerat. Îşi aduse aminte de bătaia care o 
primise de la oamenii lui Jean Temerarul şi consideră că, de data 
asta, era încă şi mai nenorocit. Se întoarse trist la hanul lui 
Thibaud. Străzile îşi recăpătaseră liniştea obişnuită, isprăvi ca 
cea de adineauri se petreceau destul de curent. Oricât ar fi fost 
de necăjit, se aşeză la masă şi trase un festin pe cinste. Thibaud 
se tot învârtea în jurul lui şi nu îndrăznea să-l atace. Până la 
urmă se hotărî: 

— Nu ţi se pare, căpitane, că faci o mare imprudenţă să 
mănânci în sala mare a restaurantului şi nu în cameră, ca de 
obicei? 

— Cum adică? 

— Păi nu mi-aţi spus că... oamenii ducelui... ştii foarte bine! 

Thibaud nu pricepu cum de Tanneguy era aşa de nemulţumit 
că oamenii ducelui nu mai vroiau să-l bage în seamă. 

— Sper, adăugă el, că vor ajunge la aceeaşi concluzie şi cu 
Passavant, spuse Thibaud. 

— Ei bine, aici nu înţelegi dumneata nimic, aici te înşeli. 
Pielea lui este în mare pericol! 

— Cred că nu i s-a întâmplat nimic rău. 

— Este arestat şi se află prizonier la Saint-Pol, răspunse 
căpitanul care turna pahar după pahar. 

Thibaud îngălbeni. Se gândea la hanul lui: dacă Passavant se 
află arestat, înseamnă că va mărturisi că locuieşte la „Scroafa 
spânzurată”. 


— Ah, pe toţi dracii, aş da zece ani din viaţă dacă aş putea 
intra în Saint-Pol, spuse cu glas tare Tanneguy. 

Cineva de la o masă alăturată se ridică şi veni lângă el. 

— În loc de zece ani, cu care nici nu am ce face, ai fi dispus 
să-mi dai zece scuzi de argint? Dacă da, mă ocup eu de restul. 

— Zece scuzi de aur, nu de argint. Zici că ai putea... 

— Nu, eu cunosc pe unul care nu refuză... să-mi câştig şi eu 
viaţa. 

— Bine, de fapt puţin îmi pasă! 

— Banii mai întâi. 

Tanneguy urcă în cameră, luă banii şi oftă: este tot ce mai 
am, dar îi recuperez eu din dota lui Roselys. Plecară. 

— Unde mergem? 

— În Cetate, îi răspunse necunoscutul. 

— Hm... ai grijă! Ce vrei să faci? 

— Ascultă, nu mă descoase. Nici nu mai ştiu cum mă 
cheamă. Eu îmi câştig viaţa cu ce primesc când dă Domnul să-l 
mai spânzure pe unul şi pe altul. Inţelegi? 

— Nu, dar presupun. 

— Nu presupune nimic. Îţi spun adevărul: mă strecor 
noaptea până la spânzurătoare, desfac spânzuratul şi-l duc 
cuiva în Cetate. Ce face insul cu morţii nici nu mă interesează. 
Mă plăteşte şi atâta tot! 

— Omul din Cetate? întrebă Tanneguy neliniştit. 

— Da, la ăsta mergem. E singurul pe lumea asta care te 
poate ajuta să intri în fortăreață. 

— Şi dacă refuză? 

— Nicio grijă. Îi este teamă să nu-l denunţ la judecător. lată, 
am ajuns. 

— Ce? 

— Aici stă insul. Nu ai auzit niciodată de Saitano? 

— Casa vrăjitorului! mormăi Tanneguy care recunoscu acum 
locul. Da, ăsta poate să mă ajute! 

XVII. Dispozitivul de luptă 


Jean Temerarul aştepta la Saint-Pol, lângă poarta de la 
intrarea principală. Aici dăduse ordin să-l aducă pe Passavant. 
De câteva zile cavalerul era supravegheat peste tot. Scas şi 
Ocqguetonville fiind gata în orice moment să-l captureze. Se 


promiseseră onoruri şi recompense fabuloase celor care îl vor 
prinde şi aduce pe duşman. 

Trebuie spus că ducele era confuz şi nervos, regina era 
neputincioasă, iar oamenii lui Armagnac îl pândeau peste tot. 
Era aproape deschis acuzat de uciderea ducelui de Orleans şi, 
de aceea, trebuia să acţioneze repede. 

„Dacă ar fi prins şi condamnat, s-ar demonstra că eu sunt 
nevinovat. Passavant captiv o va face pe regină să-şi recapete 
încrederea în mine. Voi rămâne singurul om la care suverana 
mai poate spera. Dacă îl predau eu pe Passavant judecătorilor, 
regele mă va crede salvatorul lui. Passavant mort, înseamnă că 
Odette se întoarce la mine...” 

După această meditaţie, trase şi o concluzie: 

„Vrăjitorul s-a ţinut de cuvânt: această fată care mă ura, 
acum se uită cu tandreţe la mine. De ce să nu se împlinească şi 
ultima lui promisiune? Nu am decât să-i spun lui Odette: ştiu 
cine eşti şi ea mă va urma. Pe toţi dracii, de ce nu i-am spus 
deja asta până acum?! De ce, numai când o văd, mă pierd şi 
încep să tremur? 

Îşi aruncă privirea în curtea palatului regal unde o mulţime 
de oameni se duceau şi veneau; unii îl salutau cu deferentă - 
erau oamenii ducelui de Berry - alţii îl ignorau - aceştia erau 
oamenii lui Armagnac. În schimb, nu era niciunul dintre oamenii 
lui. Toţi erau masaţi în palatul lui aşteptând ordinul, aşa încât să 
nu fie bănuit în niciun fel. 

Patrulele se schimbau, valeţii plimbau câinii şi toţi îl salutau 
gândindu-se că poate nu peste mult timp le va fi stăpân. Şi el, 
cu interes şi cu tristeţe se uita la palatul regal. Cineva ar fi putut 
crede că s-a aşezat acolo să-şi aranjeze patrulele pentru un 
eventual atac. Ducele îşi întoarse privirile spre apartamentul lui 
Odette ignorând complet orice mişcare din jurul lut. Fu trezit din 
reverie când auzi gălăgia care o făcea un grup ce se apropia de 
intrare. Erau oamenii lui care îl aduceau pe Passavant. Prima 
victorie! Se trezi de-a binelea şi luă repede o atitudine de 
stăpân. Passavant, legat fedeleş, era dus de şase zdrahoni pe 
umeri, ca un sac. 

Cavalerul avu chef de glumă şi-şi spuse: şi eu care de opt 
zile caut să ajung aici. Cei care îl aduceau îl depuseră în faţa 
ducelui ca pe o captură de preţ. Passavant se întoarse spre Scas 
şi Ocquetonville cărora le spuse zâmbind: 


— Nu uitaţi, Guines şi Courteheuse vă aşteaptă! Cei doi se 
abţinură de la orice fel de reacţie. 

— Seniore, iată omul! A fost prins în flagrantă stare de 
rebeliune, spuse Scas. 

— Şi-a agravat şi mai mult situaţia în faţa judecătorului, 
adăugă Ocquetonville. 

Jean Temerarul şi Passavant se aflau faţă în faţă, în mijlocul 
unei mulţimi de oameni înarmaţi. Ducele îl cercetă atent şi apoi i 
se adresă: 

— Este adevărat că l-ai omorât pe Guines? 

— Cu o singură lovitură şi bine plasată: drept în inimă, 
răspunse Passavant. A murit ca un viteaz. 

— Dumneata l-ai omorât pe Courteheuse? 

— Cu aceeaşi lovitură. Şi acela a murit tot ca un viteaz, Dar 
ăştilalţi doi, se întoarse spre Scas şi Ocquetonville, şi-i măsură 
atent, ăştia vor muri ca nişte laşi. Tot loviți în inimă şi de 
aceeaşi mână. 

De furie şi de frică, cei doi avansară spre Passavant. 

— Înapoi! le porunci ducele. Dumneata l-ai omorât pe... 
iubitul meu văr, ducele de Orleans? 

Passavant se apropie de Jean Temerarul şi îi spuse ceva în 
şoaptă. Ducele se făcu alb ca varul, Mâinile li tremurau, se uită 
în jurul lui ca un animal încolţit. Passavant spusese: 

— L-am ucis pe Guines în faţa casei mele, venise cu oamenii 
lui să mă omoare; l-am ucis pe Courteheuse acolo... unde vă 
aflaţi dumneavoastră cu oamenii dumneavoastră, şi conspiraţi 
împotriva vieţii regelui, iubitul dumneavoastră văr, Nu vă fie 
teamă: nu vă voi denunța. Dar, în ceea ce îl priveşte pe nobilul 
duce de Orleans, împotriva căruia vreţi să mă folosiţi, 
dumneavoastră l-aţi omorât. Eu nu vorbesc de aceşti oameni 
aflaţi aici care nu au fost decât coada toporului care a lovit. 
Dumneavoastră aţi fost braţul călăului care a ţinut acest topor. 
Nu tremuraţi, nu vă voi denunța. Dar luaţi aminte! Aşa cum este 
de adevărat că-i voi lichida pe Scas şi pe Ocquetonville cu o 
singură lovitură, tot la fel pot să vă dobor şi pe dumneavoastră. 
Cred că ştiţi că mai este un martor care a văzut ceea ce aţi 
făcut... şi acel martor sunt eu! 

— Să fie dus de aici! răcni Jean Temerarul. 

— Unde? întrebă Scas. 


— Ei, cum nu ştiţi? izbucni Passavant în râs, acolo unde, 
acum doisprezece ani, stăpânul vostru m-a mai aruncat: la 
Huidelonne. 

Ducele încuviinţă făcând un semn din cap şi cavalerul, 
înconjurat de douăzeci de oameni înarmaţi, porni de bună voie. 
Pe drum se gândi: 

„Se pare că, într-adevăr, martorul sunt eu. Dar să fiu jupuit 
de viu dacă ştiu la ce am fost martor!” 

Câteva minute mai târziu, Passavant era închis la al doilea 
nivel din adâncul turnului Huidelonne, într-una din carcerele în 
care după cum îi spusese temnicerul, nimeni nu putea rezista 
mai mult de patru luni. 

Podul fusese lăsat şi strada îşi reluase înfăţişarea liniştită. 

„Martorul! se frământă ducele ştergându-şi fruntea de 
sudoare. Saitano m-a prevenit cândva de asta. Există un martor 
al celor ce s-au întâmplat în capela din locuinţa lui Passavant. 
Am semnat un act de căsătorie, eu, soţul Margaretei de 
Hainaut... Este un sacrilegiu. | se tăie răsuflarea... Este, deci, un 
martor. Da, adăugă el râzând sarcastic, dar cine va pune preţ pe 
mărturia unui asasin? Unde sunt actele de căsătorie semnate de 
mine? Păi chiar eu le-am ars! Martorul va muri, iar Laurence...” 

Jos, dincolo de pod, se afla o femeie... Era aceeaşi pe care, 
cândva o mai zărise în acelaşi loc... chiar se lovise de ea... Era 
fantoma lui Laurence d'Ambrun. Ce făcea acolo? Ce aştepta? La 
ce se uita? Furios, ducele îi ceru paznicului: 

— Ce-i cu femeia aceea? Da, aceea! Aresteaz-o! 

Dar, înainte ca arcaşii să fi părăsit postul, femeia plecă şi 
dispăru pe străduţele mici din apropiere. Arcaşii controlară 
peste tot şi ca să nu fie pedepsiţi, aduseră trei păsări de noapte 
pe care le găsiră prin apropiere. Nefericitele urlau cât le ţinea 
gura aşa că fură eliberate imediat. Jean Temerarul nu putea 
să-şi limpezească mintea cu niciun chip: ce văzuse el era o 
fantomă sau... Se resemna şi plecă spre palatul reginei. 

„imaginație şi nebunie! se consolă el. Mi s-a întunecat 
mintea, încă un efort şi voi fi stăpânul atotputernic. Caboche 
aşteaptă. Oamenii mei sunt gata. Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon îl vor lichida pe... nebun. Hai, curaj în faţa acestei 
fantome mult mai reale, mult mai redutabile care se numeşte 
Isabela de Bavaria”. 


Informată din oră în oră de armata ei de spioni de tot ceea 
ce se întâmpla la Saint-Pol, regina era deja la curent cu 
arestarea lui Passavant. Ce se petrecea în sufletul ei acum era 
greu de aflat! îl primi pe duce înconjurată de domnişoarele de 
onoare şi de câţiva gentilomi. Cu noul oaspete se arătă deosebit 
de veselă. 

— Vezi, dragul meu văr, ne bucurăm de protecţia perfectă 
pe care ne-a fost asigurată la porunca bunului meu stăpân şi 
soţ, regele Charles. La toate uşile sunt puşi oameni de pază, 
bine înarmaţi. Hai, fă şi dumneata ca noi şi poftim să jucăm 
cărţi. 

Jean Temerarul se înclină. 

— Majestate, vă rog să mă iertaţi, azi nu pot, am alte jocuri 
în cap... 

Gentilomii şi domnişoarele, antrenați în miza jocului, mai 
ales că erau destul de mulţi bani în pot, ascultaseră cu multă 
atenţie cele spuse de duce. Era un spectacol încântător. În sala 
mare, mobilată cu gust, în care se găsea un şemineu ce încălzea 
plăcut şi lumina în jocul flăcărilor tapiseriile şi tablourile de pe 
pereţi, acel grup de oameni, bărbaţi şi femei, părea din altă 
lume. Doamnele erau îmbrăcate în costume frumoase şi 
scumpe, domnii îşi cheltuiau galanteriile cu generozitate. O 
muzică blândă le întreținea veselia şi plăcerile vieţii. 

Jean Temerarul îi admira. Scena îi dădea o altă idee despre 
curajul şi forţa reginei. 

Işi spuse că dacă regina este atât de calmă în acele ceasuri 
în care libertatea şi chiar viaţa ei erau în primejdie, înseamnă că 
ceva îi dădea această siguranţă. 

Atitudinea Isabelei era de toată admiraţia. Ducele era cucerit 
de frumuseţea ei, de curajul şi de puterea ei; se tulburase până 
la halucinație; îi apărea în diferite ipostaze, învăluită în mister. 
Odette dispăruse din inima lui. Se uită la gentilomii din jurul 
mesei şi descoperi că şi aceştia erau pierduţi în admiraţia lor 
faţă de regină. Se apropie şi lăsă impresia că-l interesează jocul 
de cărţi. 

— Nu vreţi să-mi fiţi partener, senior, îl întrebă o frumoasă 
doamnă. 

Ducele îşi goli pe masă, în dreptul acesteia, punga cu scuzi 
de aur, beat de poftă de a se amesteca într-un joc care ar fi 
putut să-l smulgă din gândurile lui. Regina jucă pe ofensata: 


— Dar, bunul meu duce, mie ar fi trebuit să-mi fii partener. 
Jean Temerarul, îşi smulse lanţul de la gât, lanţ de o fabuloasă 
valoare, bătut în diamante şi îl depuse în faţa reginei. Se auzi un 
murmur. Isabela zâmbi, luă lanţul şi îl puse la gât. Era atât de 
mare îndrăzneala încât Jean Temerarul înmărmuri, iar cei de la 
masă se opriră din joc ca trăsniţi. 

Regina se ridică. În acelaşi timp, aproape, toţi se ridicară în 
picioare. 

— Majestate, începu ducele cu o voce gravă, îmi pare rău că 
am tulburat această distinsă societate şi poate chiar plăcerea 
reginei. Am venit să vă solicit o audienţă particulară pentru că, 
nu ştiu dacă sunteţi la curent, dar acum se petrec evenimente 
care privesc securitatea regelui nostru. 

Cei prezenţi înţeleseră din privirea reginei că ar dori să fie 
lăsată singură. În câteva clipe în salon rămaseră numai ducele şi 
regina. 

— Te ascult, spuse regina. 

Ducele făcu un efort să se concentreze, să scape de atâtea 
gânduri care îl frământau. 

— Regină, ziua s-a apropiat. În toate cartierele Parisului 
armate de negustori înarmaţi sunt pregătiţi să strige: trăiască 
Burgundia. Am douăsprezece mii de oameni înarmaţi şi o 
singură noapte mi-ar fi de ajuns să strivesc toţi duşmanii 
dumneavoastră şi pe ai mei. 

— Ştiu asta. Continuă! 

— Cei trei oameni pe care i-am plasat pe lângă rege vor 
acţiona la primul semn. L-am văzut în dimineaţa asta pe şeful 
lor, un anume Bruscaille. Doamnă, vă asigur că regele este 
condamnat. Veţi rămâne văduvă când veţi dori. Va fi în acelaşi 
timp cu masacrarea oamenilor lui Armagnac. 

— Mai departe, ştiu şi asta. 

Jean Temerarul se apropie şi vorbi mai încet. Dacă numai un 
cuvânt din ceea ce spunea ajungea la urechea unui duşman, 
ducele ar fi fost pasibil de condamnare la moarte. 

— Ucigaşul ducelui de Orleans a fost arestat. Arestat de 
oamenii mei, oameni care aveau însemnele Casei de Burgundia. 
Nicio acuzaţie nu mai poate să ne aducă atingere pe viitor. 
Avem nevoie de încrederea Curţii şi a oamenilor de pe stradă. 
Acum o avem. Semnalul de atac va fi dat în ziua în care va 


cădea capul ucigaşului. Loviturii satârului călăului îi vor 
răspunde clopotele tuturor bisericilor. 

De data asta regina rămase fără replică. Jean Temerarul, 
care o examina cu atenţie, nu putu să sesizeze nicio reacţie, 
nicio tresărire. Şi mai încet, şi mai în taină, îi spuse: 

— În felul ăsta parizienii nu vor mai cere să afle cine este 
ucigaşul. Astfel se va termina şi pentru el şi pentru mine 
coşmarul de a şti în viaţă acest om pe care dumneavoastră... 
Ah, am să vă spun tot ce am pe suflet. Acestom vă... 

— Ce vei face cu Odette? îl întrerupse regina. 

Ducele se opri pierdut. Întreaga forţă a Isabelei - forţa 
oricărei femei care luptă - se manifestase printr-o lovitură 
teribilă: nu-i lăsă timp ducelui pentru a-i dovedi că ştia că-l 
iubeşte pe Passavant, ci îl plasă în faţa unei pasiuni 
nemărturisite. Acuzatorul deveni astfel acuzat. 

— Odette, se bâlbâi ducele dând înapoi. 

— Da, aprobă regina. Întreaga poveste acolo se află. 
înţelegi? Trădător, aşa cum te-ai dovedit la prima noastră 
acţiune, ieri ucigaş al vărului dumitale, ducele de Orleans, 
mâine ucigaş al regelui Franţei, conspirator, avid după putere, 
competitor nemilos decis să iei şi din valuri de sânge coroana pe 
care, altădată ţi-am oferit-o fără riscuri, ipocrit cerşetor de 
dragoste care ai venit aici punându-ţi o mască de pasiune 
pentru a-mi ascunde adevărata faţă, aşa te ştiu şi de aceea îţi 
declar: ori eşti numai al meu, ori te abandonez. Dumneata îmi 
rezervi trădarea supremă. Regele asasinat, soţia dumitale 
otrăvită, moartă de ruşine sau de durere; Parisul redus la 
tăcere; Armagnac doborât; Burgundia, în sfârşit, stăpânul 
regatului. Ce va deveni Odette de Champdivers? Ce va deveni 
Isabela de Bavaria? Ce-i dai uneia, ce-i dai celeilalte? Vreau să-ţi 
spun: intrigantei, care a făcut din mine o prizonieră, îi vei da 
coroana. Şi mie, care te-am salvat, te-am ridicat treaptă cu 
treaptă, îmi vei oferi cupa cu otravă, pe care prima dumitale 
amantă a refuzat să o bea. Vezi, Jean Temerarul, eu mărturisesc 
tot ce gândesc. Dacă mi-aş fi propus să te trădez mi-aş fi ascuns 
aceste gânduri. În privinţa asta, cel puţin eu sunt loială. iţi 
vorbesc în toată sinceritatea. lată ce vreau: înainte de a se 
atinge cineva de rege, înainte de a bate clopotele, ceea ce ar 
însemna semnalul pentru masacrarea armatei lui Armagnac dar 
şi a gloriei dumitale, înainte de a cădea capul omului pe care ai 


pus să-l aresteze şi să-l arunce în temniţa Huidelonne, eu vreau 
să fiu sigură de fidelitatea dumitale. Nu vreau jurăminte. Nu 
vreau nici convenţii scrise, ca cea pe care ai încheiat-o cu 
ţăranul acela, măcelarul acela de Caboche. Vreau un act, unul 
singur. Vreau să moară cea pe care o iubeşti. Cât timp Odette 
este în viaţă, duce, eu sunt duşmanul dumitale! Imi retrag, deci, 
orice bănuială, dar aceasta este condiţia. Altfel, în clipa în care 
vei întinde mâna, în loc de coroană vei da de laţul care ţi se va 
pune pe grumaz. Odette moartă, asta înseamnă că eu îţi voi fi 
amanta. Voi fi soţia dumitale. Voi fi geniul care te va conduce pe 
culmile ameţitoare unde niciun picior de rege nu a călcat. 

Jean de Burgundia asculta pierdut, ca într-un vis. In schimb 
niciun accent care să trădeze vreo stare anume în sufletul 
reginei. In tot ce făcuse şi spusese, ea era întruchiparea unei 
forţe pe care nimeni în lume nu ar fi putut să o învingă. 
Formidabila sinceritate a Isabelei îl strivise pe duce. 

Isabela tăcu. Spusese totul. Acum îl cerceta calmă. 

— Hotărârea mea este luată, am să v-o spun, se hotărî 
ducele să răspundă. 

Minţea şi se minţea şi pe el. Era incapabil de a mai decide 
ceva în acele momente. In sufletul lui simţea cum creşte un 
sentiment de revoltă. 

— Odette de Champdivers... continuă el cu voce stinsă. Furia 
îl cuprinse din nou. li venea să se arunce şi să smulgă de la gât 
şiragul preţios pe care i-l dăduse reginei, să se detaşeze de 
Isabela şi să strige: am să o salvez pe această tânără pe care 
dumneata, regină, vrei să o distrugi. 

Ducele căzu la picioarele reginei, protestând: 

— Să moară, nu să fie salvată! 

Frumuseţea reginei îl subjuga. Tulburarea ducelui pricinuită 
de groază, cu ură, cu revoltă, nu dură prea mult, ea nu era 
decât o agitaţie sterilă pe care o consumase deja înainte de a 
intra în salon. Acum, pentru el nu mai exista decât regina, cu 
frumuseţea şi pasiunile ei. 

Isabela privea cu bucurie la scena pe care i-o provoca 
puternicul duce prosternat la picioarele ei. 

Câştigase? Atunci ce tristeţe îi brăzda chipul? Întinse mâna 
ducelui şi-l invită să se ridice. Erau faţă în faţă. Îl vedea arzând 
de hotărârea de a ucide; avu impresia că ar putea îneca întregul 
oraş în sânge. li plăcea, îl iubea. Il vedea mai puternic şi, în 


consecinţă mai frumos decât. Toţi cei din jurul ei. Ridică braţele 
şi în clipa aceea renunţă... Un alt chip îi apăruse în imaginaţie: 
cel al lui Passavant... Jean Temerarul uimit, tremurând, privea 
mai departe decât Isabela şi, pierdut, începu să bâlbâie: ce? am 
condamnat-o pe Odette! Va muri... 

Se îndepărtară unul de celălalt. Preţ de un minut îşi 
recâştigară nu sângele rece, ci atitudinea de luptători aliaţi care 
îi pusese în contact. Amândoi luaseră hotărârea. 

— Ai spus: să moară! la seama, asta îţi şi cer! 

Obosită şi iritată de atâtea eforturi şi întâmplări, Isabela 
vorbise nervos. 

— Am mai spus-o, răspunse ducele şi repet: puţin contează 
că moare această tânără. Pe dumneata te iubesc. De atâţia ani 
caut să aflu dacă mă înşeală inima. Ştiu şi am ştiut dintotdeauna 
că te iubesc. Ştiu unde merg... Merg acolo unde mă trimiţi, fac 
ceea ce vrei. Visul dumitale este visul meu. Puterea mea regală 
va fi întărită de puterea dumitale. Orgoliul meu se va hrăni din 
dragostea dumitale. Gloria mea va fi frumuseţea dumitale. 
Restul nu mai contează! Că tânăra aceea m-a aşteptat, că am 
crezut într-o zi că o iubesc, cu ce poate să modifice destinul 
meu care este şi destinul dumitale? Să trăiască, dacă asta 
doreşti! Să moară, dacă asta îţi place! In această lume, pe mine 
nu mă interesează decât Isabela de Bavaria pentru că ea este 
viaţa mea. 

Ar fi putut continua mult timp pe această temă pentru că 
minciuna este fecundă şi gălăgioasă. 

— Bine, nu mai continua, îi ceru regina. Du-te, termină de 
grabă ultimele pregătiri. Dacă spui că îmi aparţii, atunci şi eu îţi 
aparţin. Nicio forţă nu va putea să împiedice destinul nostru! 
Du-te şi nu uita: cucerirea tronului înseamnă cucerirea Isabelei. 

Se despărţiră. Ducele se frământa: „trebuie să o duc pe 
Odette la palatul meu.” 

Rămasă singură, regina îşi făcu socotelile: „în seara asta voi 
cobori în temniţa în care se află Passavant. Şi totuşi, dacă 
ducele era sincer? ... Sincer sau nu, dacă vrea sau nu să o 
salveze pe intrigantă, ea tot va muri.” 

leşind din palat, fără să-şi ia vreo măsură de prevedere, 
ducele merse la palatul regelui. Ştia că regina va afla imediat, 
încă îi mai stăruia în minte imaginea ei de femeie frumoasă şi 
puternică. Aerul rece de afară îl trezi. Era hotărât să o salveze 


pe Odette. Un alt plan care îl urzea acum era în jurul posibilităţii 
uciderii reginei în acelaşi timp cu uciderea regelui. 

Când ajunse în antecamera apartamentului regal, i se spuse 
că regele se află în tratament. Nu era el omul să aştepte pe la 
uşi. Curând fu condus în salonul în care Bruscaille şi fraţii lui 
întru tămăduire se aflau în plină practică exorcistă. Când îl 
văzură pe duce, toţi trei avură o strângere de inimă. 

„Atenţie, te pomeneşti că a venit momentul!” îşi spuse 
Bruscaille. 

Cu toţii se refugiară într-un ungher de unde pândeau atenţi 
să vadă dacă, în urma ducelui, nu apare executorul care trebuia 
să le facă semnul hotărârii. 

Fără să le arunce măcar o privire, ducele se înclină în faţa 
regelui care îl primi cu plăcere. 

— Îi vezi pe aceşti trei oameni? i se adresă regele. Ei bine, 
vărul meu drag, sunt pe punctul de a mă vindeca, de a-mi salva 
viaţa. Şi ştii cum? 

— Prin rugăciuni, Sire. 

— Nu... cu ajutorul râsului. Mai ales cel voinic. Se numeşte 
Brancaillon. Îl vezi... 

Brancaillon tresări, Bragaille invocă toţi sfinţii, Bruscaille oftă 
şi-şi spuse: de data asta s-a terminat. Regele pe care îl ajutăm 
să moară declară că noi îl salvăm. 

Jean Temerarul se duse lângă cei trei şi le spuse: 

— Este bine, vă faceţi minunat datoria. Continuaţi... 
continuaţi ridică el glasul ca să-l audă clar regele, continuaţi să 
vă rugaţi pentru Majestatea Sa. Mâine am să vă trimit câte un 
cadou pentru fiecare. 

Sihaştrii se mai liniştiră. 

— În felul ăsta, întrebă încet Bruscaille, putem să 
continuăm? Trebuie să-l facem să râdă pe Majestatea Sa... 

— Da... da până la momentul apropiat... Fiţi gata! 

— Suntem pregătiţi, se fâstâci Bruscaille electrizat de 
privirea stăpânului lor. 

— Sire, se adresă ducele regelui, noii tămăduitori îmi par 
oameni de toată încrederea. Am auzit multe despre ei şi despre 
minunile lor. Rugăciunile lor vă vor vindeca. 

— Dar nu aşa, vărul meu. Nu cu rugăciuni, ci cu râsul pe care 
mi-l provoacă. Nu ştii cât sunt de simpatici! Eu îi ştiu îi ştie şi 
pivnicerul meu. Ah, sfinte Dumnezeule, câte bărdace nu le 


trebuie ca să-şi stingă setea! Dar, te ascult, nobilul meu văr. 
Citesc pe faţa dumitale că ai venit pentru a-mi spune ceva 
serios, poate chiar probleme de stat. Veniţi şi voi, apropiaţi-vă! 
Eu vă socotesc consilierii mei. 

— Sire, nu înţeleg nimic, spuse Brancaillon care se apropie 
urmărindu-l atent pe duce. Acesta rămase impasibil. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, am vorbit serios: vreau ca 
dumneata să-mi fii consilier. Continuă, duce! 

— Vă aduc o veste care vă va bucura, Majestate. 

— Ah, ce veste fericită, ia să vedem? Nu cumva regina 
doamna începe să-şi iubească şi să-şi onoreze soţul. (Jean 
Temerarul tresări). Nu cumva nobilii din regatul meu au încetat 
să mai conspire, să-mi pregătească sfârşitul, moartea, pentru a 
pune în locul meu un rege care nu este nebun? (ducele 
îngălbeni) Nebuni ce sunt! reluă Charles ridicându-se. Demenţi! 
Au un rege care îi lasă să trăiască în pace şi caută unul care... 
la, hai să auzim vestea! 

— Sire, ucigaşul iubitului nostru văr a fost prins. 

— Adevărat? spuse regele nebun uitându-se cu o privire 
ciudată, pe furiş la duce. Ucigaşul?! 

— Da, chiar el. A fost prins acum câteva zile în stare de 
rebeliune şi a fost dus la Huidelonne. 

Regele căzu pe gânduri căutând să pătrundă sensurile 
ascunse ale acestei dezvăluiri. 

— Da, asta da, este o veste bună. Fratele meu ducele de 
Orleans nu mă iubea, era prieten cu duşmanii mei. Dar, în 
sfârşit, nu există nicio dovadă că ar fi complotat împotriva mea, 
că-mi dorea moartea şi asta este de ajuns pentru a considera că 
a fost un bun frate. Mă bucur că a fost prins ucigaşul lui. Ai grijă, 
duce, ca procesul lui să fie cât mai repede instituit. 

— In trei zile, Sire, totul va fi terminat, spuse ducele cu o 
voce care îl făcu pe Bruscaille să tresară. 

— Trei zile, reluă regele. Procesele durează mai mult. În 
sfârşit, în cazul unuia care a omorât pe fratele regelui niciodată 
nu se acţionează prea repede. Cum spui că se numeşte? 

— Cavalerul de Passavant. 

— Ah, murmură regele, am auzit acest nume. Dar unde şi 
când? 


— Va fi condamnat, continuă Jean Temerarul. Probe sunt 
destule. Dacă Majestatea Voastră doreşte, execuţia va avea loc 
a doua zi după judecarea lui. 

— Da, desigur, răspunse regele. 

Ducele se retrase. Avusese abilitatea să anunţe primul 
arestarea lui Passavant şi de a nu se lăuda că el a pregătit sau a 
înfăptuit arestarea, fapt care ar fi urmat ca procesul să-l pună în 
evidenţă. 

Încântat că a rămas cu cei trei tămăduitori, regele le făcu 
semn să se apropie. 

— Hai să continuăm. Acum povestiţi-mi snoave populare cât 
mai hazlii. Ce? Ce se întâmplă? V-am cerut să mă faceţi să râd, 
golanilor, şi văd că v-a apucat plânsul... Sunt destule lacrimi în 
acest palat, nu mai am nevoie şi de ale voastre. 

Bruscaille rămase consternat, Bragaille îşi muşca limba să nu 
înjure, Brancaillon plângea în hohote. Sărmanii diavoli erau 
demoralizaţi de necazul care se abătuse pe capul cavalerului de 
Passavant. 

— Ce înseamnă asta? Strigă furios nebunul. Ce se întâmplă? 
V-aţi pornit pe plâns acum când eu am poftă să rid? Sunt sau nu 
regele Franţei? 

— Ah, Sire, începu Bragaille, este îngrozitor... 

— Ce este atât de îngrozitor? 

Brancaillon se apropie cu gândul să se explice, dar Bruscaille 
i-o luă înainte; el nu-şi pierdea capul aşa de uşor. Işi dădu 
seama că Brancaillon mărturisind, va da de înţeles că ei sunt 
complici ai ucigaşului ducelui de Orleans. 

— Sire, este o nouă formă de a vă face să râdeţi... 

— Ah, se miră Charles. Să faceţi pe cineva să râdă în felul 
ăsta este, ce-i drept, o nouă metodă. La urma urmei, ce-i mai de 
râs decât durerea? 

— Priviţi, Sire, la mutrele noastre. la plângi, Bragaille! Plângi 
şi tu Brancaillon! Plângeţi, nătărăilor pentru a-l face pe rege să 
râdă! Priviţi-i, Sire! 

Adevărul este că Brancaillon plângând, avea o înfăţişare de 
tot hazul. Nimic tragic pe faţa lui. Oricât ar fi fost de sinceră 
durerea, faţa lui arăta bizar. 

Regele se uita la fiecare şi izbucni cu adevărat în râs. Cei trei 
se aşezară în faţa suveranului şi boceau. Regele râdea de se 
prăpădea. 


În acest timp, printre sughiţuri, Bruscaille se gândi: Se 
apropie clipa în care trebuie făcut marele gest de... exorcism... 
gestul care omoară... Un conflict teribil se ducea în sufletul lui, 
iar spectacolul era de-a dreptul sinistru. 


În acest timp, Jean Temerarul intră la Odette. De când 
dispăruseră bătrânul Champdivers şi guvernanta Margentine, 
Odette trăia retrasă în apartamentul ei. Sufletul îi era zdrobit de 
tristeţe. Nu numai moartea celor pe care ea îi iubise atât de 
mult o deprima, dar sentimentul că ea însăşi este condamnată o 
determinase să se izoleze. De la atacul tigroaicei Imperia trăia 
un coşmar permanent. Paznicul sălbăticiunilor venise la ea, 
îngenunchease şi îi spusese: Dumnezeu a vrut ca 
dumneavoastră să fiţi salvată. Nu este mai puţin adevărat că, 
din cauza mea, aţi fost într-un mare pericol. Pedepsiţi-mă! 
Cereţi să fiu spânzurat! Şi regina îşi doreşte asta... 

După ce îi explicase că-şi aştepta moartea, dar că 
deocamdată, singurul motiv pentru care se află în viaţă este cel 
legat de starea sănătăţii regelui, Odette îi ceru paznicului să 
plece. 

În inima ei mai era şi un alt motiv. 

In acea zi, în micul ei salon unde regele Charles venea 
adesea să o vadă, Odette se afla împreună cu câteva doamne 
de la curte. La uşă şi la ferestre patru oameni înarmaţi făceau 
de gardă din porunca regelui. In felul acesta şi ea, Odette, putea 
să se socotească prizonieră ca şi regina. 

Jean Temerarul intră în salon, se apropie de ea şi se înclină. 
Capul îi ardea, avea sentimentul că împlineşte un lucru 
neobişnuit. 

— Doamnă, poţi avea atâta încredere în mine să rămânem 
singuri? Am ceva confidenţial să-ţi comunic. 

Odette făcu semn oamenilor înarmaţi să se depărteze; la fel 
procedă şi cu doamnele din salon. Apoi, din instinct, de parcă ar 
fi vrut să fie pregătită pentru orice, se ridică din fotoliu. Îşi 
spuse: este tatăl meu şi totuşi trebuie să mă feresc de el ca de 
un duşman. 

Câteva clipe se priviră atent. Amândoi erau palizi, pierduţi. 

— Doamnă, înainte de toate, o întrebare: crezi în interesul 
imens pe care ţi-l port? Ghiceşti în inima ducelui de Burgundia 
voinţa lui de a te face fericită, puternică şi respectată? 


Odette îl privi blând şi Jean Temerarul tresări; nu se aştepta 
la atâta tandrete. 

— Domnule, respectată cred că sunt; puternică, nu doresc să 
fiu; fericită, nu cred că sunt făcută pentru aşa ceva. Cât despre 
interesul pe care mi-l purtaţi, da, cred în el... 

Asta-i de ajuns. Dacă crezi în asta, înseamnă că mă vei 
asculta. Te pândeşte un mare pericol. Doamnă, trebuie să 
părăseşti cât mai repede Saint-Pol şi să mă urmezi. La palatul 
Burgunzilor vei fi în siguranţă. Acolo nimeni nu va îndrăzni şi nici 
nu va putea să se atingă de dumneata. Şi nu mâine, ci acum 
trebuie să părăseşti acest palat blestemat. Spune-mi: ai 
încredere în mine? 

— Ştiu că sunt ameninţată şi, de aceea, vă cred. Dar se află 
în acest palat o fiinţă care este încă şi mai ameninţată decât 
mine şi care a avut încredere în mine. Slab, trist, abandonat, în 
mijlocul unor ambiţii care devorează totul în jurul lui, aşteptând 
momentul să-l lichideze şi pe el, acest om a făcut apel la o fiinţă 
slabă ca mine pentru a-l proteja. Dacă eu plec, cine mai rămâne 
lângă el? 

— Regele, mormăi surd Jean Temerarul. 

— Regele, da, domnule, regele care nu are în jurul lui decât 
doi sau trei oameni capabili şi dispuşi să-l facă din când în când 
să zâmbească. Ciudaţii sihaştri pe care am încetat să-i mai 
bănuiesc, pentru că ştiu cine i-a trimis... 

— Ştii, deci, spuse ducele. „Ştie că eu l-am trimis pe 
Bruscaille şi de aceea are încredere în ei” se gândi el. 

— Acest rege, care nu are lângă el decât pe aceşti 
caraghioşi, pe pictorul acela trăsnit şi pe mine, acest rege 
reuşeşte din când în când, în tovărăşia noastră, să schimbe 
lacrimile în râs. Il iubesc, domnule, pentru că are un suflet bun. 
Nebunia lui îmi pare mai puţin periculoasă decât înaltele raţiuni 
de stat care îl înconjoară. Nu, domnule, nu voi pleca de lângă el. 

— Şi, cum, nu accepţi să vii cu mine? strigă ducele violent. 
Pasiunea se descătuşase în el dar reuşi să păstreze atitudinea 
respectuoasă pe care o avusese de cum intrase în salon. 

„Vrăjitorule, acum să te văd dacă poţi sau nu să faci minuni, 
să văd dacă ai avut dreptate când mi-ai spus acele cuvinte cu 
care trebuie să triumf”, se frământă ducele. 


— Doamnă, continuă el ferm, cu glas tare, pentru că 
pericolul care te aşteaptă nu pare să te neliniştească, vreau 
să-ţi spun că, pe mine, acest pericol mă loveşte în inimă.. 

— În inimă?! 

— Mă vei urma! Am dreptul să-ţi poruncesc pentru că, 
ascultă-mă bine, eu ştiu cine eşti... 

Odette rămase înmărmurită, scoase un țipăt, încercă să se 
retragă, reveni. 

— Ştiţi deci că eu sunt... pentru dumneavoastră? Ştiaţi? 

— Ştiu! 

„Ştie că sunt fiica lui” strigă în sinea ei Odette şi izbucni în 
hohote de plâns. Jean Temerarul asista încremenit la scena pe 
care el însuşi o declanşase, la transformarea tinerei fete: se uita 
la el cu teamă şi nu avea curajul să i se arunce în braţe. In ochii 
ducelui, scena avea alte înţelesuri. „Mă iubeşte... mă iubeşte!” 

Odette se calmă. Se apropie de tatăl ei, îi luă mâinile într-ale 
ei şi cu o voce caldă îi spuse: 

— Pentru că ştiţi, acum sunt gata să vă ascult. Totul îmi 
spune că trebuie. Este datoria şi bucuria mea. Adesea, domnule, 
cu mult timp înainte de a vă fi cunoscut, aveam dorinţa 
arzătoare de a vă vedea. Vă aşteptam. Ştiam că, într-o bună zi, 
veţi apărea pentru a mă proteja, pentru a vă lua drepturile pe 
care le aveţi asupra mea. Ah, m-am temut de clipa asta, m-am 
temut de dumneavoastră... iertaţi-mă! Uitaţi-vă la mine cât sunt 
de fericită! 

„Ce spune? Am înnebunit sau nu mai înţeleg nimic?” Apoi, cu 
timiditate care o cuceri pe Odette, spuse cu glas tare. 

— Deci, consimţi să mă urmezi? 

— Trebuie, spuse ea zâmbind, pentru că acum ştiţi că aveţi 
dreptul să-mi porunciţi şi că eu am datoria de a mă supune. 

„Sfinte Dumnezeule, se gândi el, vrăjitorul a făcut minuni. 
Dacă m-aş găsi acum faţă în faţă cu Satan şi încă nu aş da 
înapoi”. 

— Vă urmez pentru că este de datoria mea, continuă Odette. 
V-aş urma şi dacă mi-aţi da ordin. Dar regele, domnule... 
regele... 

— Regele! mormăi ducele, nu te mai gândi la el, gândeşte-te 
la dumneata... şi la mine, copilul meu! 

Copilul meu, cuvântul atât de adevărat răspundea 
aşteptărilor lui Odette încât cu un gest nu prea potrivit se 


apropie de tatăl ei. Îngrozitoarea neînțelegere îşi urmă cursul ei 
stupid şi tragic. În acele clipe de afecţiune adevărată, Jean 
Temerarul simţi că i se întunecă mintea. 

— Regele va fi neatins, nevătămat dacă asta vrei. Tu vei 
porunci de acum înainte. Dacă vrei ca regele să fie respectat, 


voi face să se aplece toate capetele în faţa lui. li voi reda 
puterea... li voi... dar să nu mai vorbim. Să vorbim despre noi... 
despre tine... 


Odette nu înţelese nimic din răvăşeala care îl cuprinsese pe 
duce. Mai degrabă mirată decât îngrozită, înţelegea dar nu 
desluşea sensurile vorbelor înflăcărate ale ducelui. Înfierbântat, 
acesta trecu de la vorbe la gesturi de îndrăgostit pierdut. Îi luă 
mâinile într-un gest tandru şi, parcă îi jură: 

— Pe această regină care vrea să te ucidă, o voi ucide eu. Pe 
acest rege, pe acest nefericit rege pe care vrei să-l salvezi, îl voi 
face să trăiască fericit într-o mănăstire, unde va fi mai liniştit 
decât în acest palat. Va fi un alt rege şi acela voi fi eu! Va fi o 
altă regină şi aceea vei fi tu! 

Spaima, groaza începu să o cuprindă pe Odette: 

— Regină, eu? strigă ea. 

— Tu! răspunse înflăcărat ducele. Şi cine va îndrăzni să nu 
se supună dacă asta este dorinţa mea? Sunt stăpânul întregului 
Paris, într-o oră, dacă vreau, pot să fiu stăpânul acestei fortărețe 
care este Saint-Pol, scaunul regelui Franţei, inima regatului. lar 
tu vei fi stăpâna! 

Dumnezeule, imploră Odette, tatăl meu este lovit de aceeaşi 
demenţă ca şi regele. A înnebunit, Doamne sfinte! Domnule 
dacă ai înţelege... 

— Da, da reluă nebun Jean Temerarul, te temi pentru mine. 
Bine, te ascult, nu mai vorbesc despre... Sunt al tău, numai al 
tău. Şi dacă vrei, voi renunţa la orice ambiţie. Plecăm din Paris, 
mergem la palatul meu din Dijon. Acolo, simplu duce de 
Burgundia, contemplându-te, voi uita că aş fi putut pretinde să 
domin lumea. Vino, să plecăm, fericirea este în faţa noastră 
pentru că te iubesc şi tu mă iubeşti. 

Cu o mişcare energică Odette se smulse din îmbrăţişarea 
ducelui. Sări în lături lovită de groază şi îl cercetă pe duce cu 
durere şi uimire. 

— Să nu-ţi fie teamă de nimic! Te-am speriat! nu am vrut! 


— Ce aţi spus? întrebă Odette îngrozită. Că mă iubiţi! 
Dumneavoastră! Ah, am impresia că ceva oribil... Spuneţi-mi, 
spuneţi-mi repede ce sens daţi acestui cuvânt? 

— Cum ce sens? Te iubesc aşa cum am crezut că o iubesc pe 
regină! Cum am crezut cândva că o iubeam pe Laurence 
d'Ambrun! Te iubesc! Acest cuvânt spune totul. Tu eşti stăpâna 
inimii mele. Noaptea, când te chem, eu Jean Temerarul, plâng, 
plâng că nu eşti cu mine... 

Odette îşi acoperi faţa de ruşine. 

— Plecaţi, domnule, plecaţi cât mai repede, vă implor. Faceţi 
cumva să nu vă mai văd niciodată... aş muri de ruşine şi de 
disperare. 

— Ce? Ce spui?! Ce se întâmplă cu dumneata? 

Cu faţa acoperită în mâinile care-i tremurau, Odette adaugă: 

— ÎI voi ruga pe bunul Dumnezeu să mă ajute să uit aceste 
lucruri atroce care mi s-au întâmplat. Ah, plecaţi cât mai repede, 
domnule! 

— Drace, am impresia că fetişcana asta îşi bate joc de mine! 
Ea se retrase strigând, fără să-şi descopere faţa. Nu mai putea 
să-l vadă. 

— Plecaţi, ieşiţi de aici, altfel jur că chem pe toţi cei care mă 
păzesc şi mă ocrotesc şi le spun cât aţi fost de josnic. Le voi 
spune cu riscul de a fi omorâţi amândoi. Le voi spune cine 
sunteţi, cine sunt eu şi de câtă neruşinare aţi fost capabil. 
Plecaţi, ieşiţi de aici mai repede! 

Dintr-un pas, Jean Temerarul ajunse la Odette, care scoase 
un strigăt şi îngenunche. 

— Mă alungi după ce m-ai înnebunit cu minciuna iubirii tale. 
Bine, voi pleca. Dar să ştii, vei fi a mea. Şi îţi jur, curând vei 
cunoaşte forţa mea! Nimeni nu va rezista lui Jean Temerarul! 
Adio! Pe curând! Ne vom revedea destul de curând şi, orice ai 
face, vei fi a mea! Ducele plecă beat de furie şi de dragoste. 
Odette se prăbuşi pe covor, sfârşită... 

XVIII. Isabela 


De după o perdea care acoperea o intrare discretă, în salon 
îşi făcu apariţia o femeie. Aruncă o privire asupra lui Odette şi 
asigurându-se că ducele se îndepărtase, merse să deschidă 
uşile. Era una dintre subretele lui Odette, o tânără şi frumoasă 
fată la care stăpâna casei ţinea mult. La un semn al ei intrară şi 


celelalte doamne. Subreta ieşi, plecă la palatul reginei şi, 
folosindu-se de o parolă, ajunse la Isabela. O jumătate de oră 
mai târziu se întoarse în salon şi Odette o văzu cât de grijulie se 
arăta cu ea. 

Isabela îşi petrecu ziua singură, în apartamentul ei. 

„Trebuie să o lichidez”, îşi jură ea furioasă. Spre seară îşi 
recapătă calmul, deveni mai destinsă, mai plăcută. Spre ora 
zece palatul părea pustiu. Înfăşurată într-un mantou, cobori 
scările, traversă grădina, ajunse la turnul Huidelonne şi, ajutată 
de temnicer, la lumina unei torţe, cobori spre celula lui 
Passavant. 

— Unde se află? întrebă ea când ajunse la primul nivel. 

— Mai jos, Majestate. 

Nu îi spusese nimic temnicerului despre intenţiile ei. Îi 
ceruse numai să-şi ia cheile. Dar acesta nu se înşela. Regina, 
pentru un motiv care îi scăpa, vroia să intre în carcera unuia 
dintre cei şase întemnițați. 

Nu apucă să coboare nici două trepte că, speriată, se văzu 
nevoită să întrebe pe temnicer: 

— Cum se poate trăi aici? 

— Nu se trăieşte, Majestate, aici se moare. Nu-i decât o 
chestiune de zile. lată, aici, o carceră în care nu a rezistat 
nimeni mai mult de patru luni. De fier să fi fost şi nu putea să se 
salveze. 

— Cine este închis în ea? 

— Cavalerul Passavant, răspunse temnicerul calm. A fost 
aleasă special de nobilii domni Scas şi Ocquetonville. Mă 
îndoiesc că sărmanul om rezistă aici patru luni, spuse el cu o 
voce bizară care o făcu pe regină să tresară. 

— Şi de ce? Este mai slab decât alţii? 

— Nu vreau să spun asta. Se pare că prizonierul va fi judecat 
şi, fără îndoială, dat pe mâna executorului chiar înainte de opt 
zile, ceea ce-i va scurta din agonie. Eu sunt bucuros pentru el... 

— Deschide uşa, ceru regina sec. Temnicerul se înclină 
respectuos. 

— Majestate, începu el cu un glas umil, regina cred că nu 
ştie că fără ordinul regelui... 

— lată-l! 

— Să mă ierte Majestatea Voastră... eu nu vreau să fiu 
spânzurat! spuse el şi vâri cheia în închizătoarea uşii. 


— Nu vrei să fii spânzurat? îl întrebă regina luându-l de braţ. 

— Oricât de ticăloasă mi-ar fi viaţa, eu ţin la ea, Majestate. 

— Atunci ce ai făcut cu cadavrul lui Bois-Redon? Temnicerul 
sări ca ars dar îşi recâştigă repede sângele rece. 

— Aveam slăbiciunea să ţin la acest nefericit căpitan... 
Majestatea voastră o să mă ierte! 

— Da, spune fără teamă. 

— Ei bine, am vrut să-l scutesc de nefericitul sfârşit al 
oricărui spânzurat... 

— Cum? 

— Ştiţi, corbii... 

— Ah, da, şi? 

— Şi l-am dat jos, am săpat o groapă lângă Huidelonne şi 
l-am înmormântat. După care am spus o rugăciune de sufletul 
celui dispărut. 

Regina rămase pe gânduri. 

— Ce spui tu nu prea seamănă cu ce mi-a povestit Saitano. 
Îţi dai seama, viteazule, că ai merita şi tu un ştreang? Bine, bine 
nu mai tremura, te iert că ai încercat să mă înşeli şi pentru că 
i-ai dat vrăjitorului corpul neînsufleţit al lui Bois-Redon. Pentru 
asta contez pe recunoştinţa ta. Hai, deschide! 

Temnicerul se grăbi să se supună. Deschise şi, la lumina 
torţei, regina îl văzu pe Passavant. Sta în picioare, sprijinit de 
zidurile carcerei. Cavalerul o recunoscu; făcu doi paşi, luă torţa 
din mâna temnicerului şi o ridică de parcă ar fi vrut să-i 
lumineze mai bine calea reginei. 

— Mulţumesc, Majestate, mulţumesc pentru marea favoare 
pe care mi-o faceţi în acest moment. 

Apoi aşeză torţa pe un suport de fier fixat în zid şi se înclină 
grațios în faţa reginei. Isabela îi făcu semn temnicerului să iasă. 
Acesta ieşi şi rămase în spatele uşii, gata să intervină dacă va fi 
nevoie. Regina îl studie atent pe Passavant. 

— Admir curajul dumitale, spuse ea cu amărăciune. De unde 
credeam că am să găsesc un prizonier învins şi disperat, gata să 
accepte orice pentru a-şi câştiga viaţa şi libertatea, văd un om 
care mă înfruntă... Nu protesta... mă înfrunţi cu atitudinea 
dumitale liniştită, mă insulţi cu surâsul dumitale neruşinat. 

— Nu, doamnă, primul cuvânt pe care l-aţi rostit este mult 
mai exact: curaj. Cât despre înfruntarea reginei, asta poate să 
se întâmple unui om care ştie că nu mai are ce pierde şi că va 


muri curând, dar nu şi mie. Aştept cu respect ofertele pe care 
regina vrea să mi le facă şi pentru care a cutezat să intre într-o 
temniţă. 

— Şi cine îţi spune că aş vrea să-ţi propun ceva? 

— lertaţi-mă. Atunci regina Franţei a coborât în temniţă 
numai pentru plăcerea de a vedea figura unui acuzat, aproape 
convins de un atentat la adresa suveranului şi condamnat 
dinainte la supliciu... Ei bine, nu este generos, doamnă. Ştiam că 
dumneavoastră căutaţi să vă răzbunaţi pentru insolenţa care 
mi-am permis-o de a refuza şansa pe care mi-aţi oferit-o, dar 
bănuiam că sunteţi dintre cei care vă alegeţi o răzbunare mai 
aspră sau mai nobilă. M-am înşelat. lertaţi-mă, doamnă... 

Regina se redresa. 

— Ai dreptate, am venit să-ţi ofer viaţa, dar am impresia că 
nu am înţeles prea bine poziţia dumitale faţă de gestul meu. 

Cavalerul îşi încrucişa braţele. Furia începea să-l înfierbânte. 

— Şi cine vă spune că voi accepta iertarea dumneavoastră 
spuse furios. Regina venise cu speranţa de a-l supune, cu 
convingerea că îl preocupă viaţa şi libertatea lui. Ea găsea un 
turbat care o respingea, o insulta, o exaspera cu calmul lui. 

— la seama! îl ameninţă ea. Încă mai ai timp. Ştii că... 

— Ştiu, o  întrerupse Passavant hotărât. Doamnă, îmi 
provocaţi milă, vă asigur. Sunteţi regină... Sunteţi atotputernică 
şi, pentru a învinge un duşman atât de nevolnic ca mine, 
recurgeţi la minciună. Aţi putea, ar trebui să mă striviţi cu un 
gest. Şi pentru a mă zdrobi, mă calomniaţi, mă acuzaţi de un 
omor făcut de aliatul dumneavoastră, ducele de Burgundia. Hai, 
să fim serioşi! Eu aveam o altă imagine despre Isabela, care mă 
îngrozea... 

— Şi acum? ... 

— Acum o plâng de milă, o socotesc o sărmană fiinţă care nu 
ştie nici ce vrea, nici unde se îndreaptă, pradă capriciilor 
pasiunilor. Poate voi muri, Majestate, deşi nu este chiar atât de 
sigur, dar de un lucru sunt sigur: în suferinţa mea pe care mi-aţi 
pregătit-o chiar dumneavoastră, eu voi suferi mai puţin decât 
dumneavoastră care trăiţi numai într-o sărbătoare. Ce doriţi de 
la mine? reluă el cu şi mai multă hotărâre, Am să vă spun eu, 
pentru că văd că dumneavoastră nu îndrăzniţi! 

Isabela simţi că se prăbuşeşte. Niciodată nu i se vorbise cu 
atâta lipsă de respect nu numai faţă de puterea pe care i-o 


dădea demnitatea ei de regină, dar şi faţă de puterea frumuseţii 
ei. Speranţa ei vagă, pe care şi-o pusese în el, în lupta împotriva 
lui jean Temerarul, se năruia aici, în întunericul temniţei. Era 
mai nefericită decât atunci când regele îi spusese: „vreau să 
asişti la pedeapsa amantului dumitale”. Totul se prăbuşea. De la 
spionul ei, ştia că ducele de Burgundia încerca să o trădeze 
chiar în momentul în care îi jura alianţă şi iubire. In plus, era 
prizoniera regelui. lar acum Passavant o ridiculiza. 

— la să vedem, spuse ea cu o voce amară, ia să vedem până 
unde merge aroganţa dumitale. 

— Fiţi liniştită, aroganţa mea nu va depăşi limitele pe care 
chiar dumneavoastră i le-aţi fixat. 

— Bine, fie! Spune-mi, deci, ce aştept eu de la dumneata, 
dacă tot zici că ştii! 

— Ştiu pentru că tot dumneavoastră mi-aţi spus! Aţi venit, 
doamnă, să-mi propuneţi să o asasinez pe Odette de 
Champdivers pentru că nu îndrăzniţi să o ucideţi dumneavoastră 
înşivă. Pentru uciderea celei căreia i-am dat inima şi pentru care 
visez să-mi vărs sângele, dumneavoastră mi-aţi promis că-mi 
daţi glorie şi iubirea dumneavoastră. Uitaţi-vă la mine, doamnă, 
în comparaţie cu dumneavoastră eu sunt un sărman amărât; nu 
mai am nimic pe lumea asta, nici măcar, o casă; sunt închis în 
temniţa asta de unde nu voi ieşi decât să-mi ascult sentinţa că 
aş fi ucis. Ei bine iată răspunsul meu: prefer să mor decât să vă 
servesc. Numai dacă mi-ar trece prin minte un gând rău 
împotriva celei pe care o iubesc mi-aş smulge inima din piept cu 
mâinile mele. Prefer îmbrăţişarea călăului decât pe a 
dumneavoastră. Sunteţi mulţumită? Dacă nu, vorbiţi şi voi avea 
şi alte răspunsuri să vă dau. Dacă da, atunci plecaţi şi lăsaţi-mă 
să mor în linişte! 

Aceste cuvinte, Passavant le spuse întorcându-se spre colţul 
în care îl găsise regina. 

Turbată de furie şi, poate şi de iubire, Isabela se duse la el, îi 
puse mâna pe umăr. Cavalerul Passavant tresări dar nu se 
întoarse. 

— Ce mai doriţi? 

— Să-ţi spun adio. Poate nu ştii ceea ce se ascunde în acest 
adio. Îl vei afla curând... peste trei zile. Executorul ţi-o va spune. 

Passavant făcu un gest şi nu mai scoase o vorbă. 


Regina se retrase încet şi, în mijlocul celulei înţelese că nu-şi 
va putea stăpâni plânsul şi că asta ar însemna sfârşitul a tot 
ceea ce ar fi fost orgoliu în fiinţa ei. O clipă lăsă impresia că se 
întoarce la Passavant apoi, cu paşi repezi, plecă. Temnicerul 
încuie uşa şi o conduse până afară. Aerul rece al iernii o calmă 
dar câteva minute bune nu fu capabilă să se mişte din loc. În 
sfârşit, întrebă: 

— Au fost luate toate măsurile de prevedere? 

— Ce măsuri? întrebă temnicerul mirat. 

— Ar putea să evadeze prizonierul? 

— Să evadeze?! Nu, doamnă! Ar trebui ca bătrânul turn să 
fie răsturnat de cine ştie ce potop dar şi aşa, ar rămâne sub 
dărâmături. Sau numai dacă i-aş da eu drumul. 

— Dar şi aşa ceva este imposibil, doamnă! 

— Da, este imposibil? Dacă se întâmplă ca acest prizonier să 
iasă... 

— Voi fi spânzurat, ştiu. 

— Nu! spuse regina. Vei suporta pedeapsa celor acuzaţi de 
atentat la adresa suveranului. Temnicerul încremeni. Isabela 
plecase deja. Curând, silueta ei dispăru în albul zăpezii. 

— Pedeapsa celor care au atentat la adresa suveranului! se 
scutură temnicerul. Drace! i se smulge limba din gură, ţi se 
taie degetele, eşti ars la foc domol... Drace... Cine ar putea să 
înfrunte o astfel de moarte?! 

Isabela intră în palatul ei printr-o uşă secretă care nu era 
păzită. Îi trecuse furia. Chemă domnişoarele de onoare şi o bună 
parte din noapte se întreţinu cu ele fără să trădeze măcar o 
umbră de tulburare. Asculta lectura unui roman despre isprăvi 
cavalereşti... În realitate îi era teamă să rămână singură. Sosi, 
totuşi, un moment când avu o criză, după ce rămase singură. 
Zorii o găsiseră deprimată, învinsă. Toată ziua şi toată noaptea 
care urmară rămase singură, furioasă, neliniştită, pradă unor 
sinistre acalmii sau unor accese delirante. In sfârşit, după două 
zile, îşi reveni, era din nou tare, nemiloasă, gata de orice. 

„Dacă Jean Temerarul ar vrea să o apere, atunci vor fi două 
cadavre în loc de unul...” Era singurul ei gând în această a treia 
zi. Passavant dispăruse cu totul din preocupările ei. 

Dimineaţa îşi chemă spionii plasați pe lângă Odette şi le 
dădu noi instrucţiuni. De altfel foarte simple: să facă în aşa fel 


ca la prânz, domnişoara Odette de Champdivers să fie singură. 
Apoi ceru să fie ajutată să se îmbrace. La ora nouă era gata. 

În acel moment, se auzi dangătul clopotelor. Se auziră 
zgomote care creşteau, apoi izbucni un tumult, se auziră rafale, 
zgomote neobişnuite. În interiorul fortăreței Saint-Pol era încă 
linişte. Brusc, însă oamenii înarmaţi începură să alerge încoace 
şi încolo; se auzeau strigăte, ordine. 

— Ce se întâmplă? se sperie Isabela. Asculta şi nu înţelegea 
nimic. Chemă căpitanul de gardă care îl înlocuia pe Bois-Redon, 
dar nici acesta nu-i putu da nicio lămurire. Timp de două ore 
Isabela alergă de la o fereastră la alta încercând să vadă sau să 
înţeleagă ceva. Dar nu vedea decât arcaşii de la palat care se 
pregăteau de luptă; nu desluşea nicicum sensul tumultului care 
acum acoperea chiar şi sunetele clopotelor. 

Nicio lămurire, de nicăieri. Atunci nu o mai preocupă decât 
Odette de Champdivers. Sosise timpul! 

Isabela îşi strecură sub centură pumnalul scurt - pe care îl 
purta destul de frecvent - şi se duse spre uşă. Era palidă dar 
niciodată nu se arătase atât de calmă. Se adresă domnişoarelor 
de onoare: 

— Aceste zgomote mă neliniştesc. Merg la rege să mă asigur 
că... Nu termină. Domnişoarele de onoare o urmară. 

Regina ieşi şi ajunse în marea galerie. În acel moment Jean 
Temerarul apăru pe scări. Era alb ca varul; se opri în faţa ei şi-i 
spuse: 

— Trimiteţi înapoi toţi oamenii care vă însoțesc. 

Regina făcu un semn celor care o escortau. Când rămaseră 
singuri, ducele o întrebă: 

— Vă duceţi la Odette? 

— Da, răspunse printre dinţi regina şi mâna i se crispa pe 
mânerul pumnalului. Ducele era de nerecunoscut. S-ar fi putut 
crede că-l frământa ideea de a o sugruma pe regină. Dar şi el, 
cu siguranţă, îşi făcuse deja socotelile. O luă de braţ pe regină 
şi-i spuse: 

— V-o predau... 

Isabela simţi că este scuturată de friguri. Speranţa renăştea 
în sufletul ei, avu senzaţia că din nou ar putea să-l mai iubească 
pe duce, ca altădată. 

— la seama, spuse ea cu o voce sugrumată de ură. 


— Ştiu! Poţi să te temi de mine, ştiu, am încercat să te 
trădez. Am încercat să conving pe această fată să mă 
însoţească în aceeaşi zi în care ţi-am jurat că-ţi aparţin... S-a 
terminat! Repet, ţi-o predau, ucide-o, scoate-o din viaţa mea. 

Tăcu. Tremura tot. 

— Smulge-mi inima, dacă este nevoie, dar să fiu rege... 
stăpân... Şi dumneata ai vrut să mă trădezi în ziua în care mi-ai 
jurat credinţă. Te-ai dus în temniţa de la Huidelonne. În schimb 
îţi cer pe Passavant! 

Regina zâmbi. În această clipă ea era superioară ducelui 
care nu mai contenea cu tremuratul de groază că avusese ideea 
să o predea pe Odette pentru a fi ucisă. Ea însă îl condamnase 
de mult pe Passavant. 

— Să moară, zise ea rece. Ce importanţă are pentru mine? 
Dacă am avut cândva milă pentru acest nefericit care mi-a 
salvat viaţa, acum această milă nu o mai am. Dar nu trebuie săi 
se facă un proces? 

Jean  Temerarul desfăcu uşor mantoul şi scoase un 
pergament. Regina îl citi cu atenţie, fără emoție. 

— Totul este în ordine! Între mine şi dumneata nu mai 
rămâne nimeni viu... 

Pergamentul era ordinul prin care Passavant urma să fie 
executat chiar în ziua aceea pentru asasinarea ducelui de 
Orleans, fratele regelui. 

— Procesul s-a terminat, explică Jean Temerarul. Totul s-a 
terminat. Două şedinţe au fost suficiente pentru a convinge; 
martorii au fost destui... Peste o oră va fi dus în Piaţa Greve. Și 
dumneata... da, ai dreptate... între noi nu mai este nimeni în 
viaţă. 

— Nimeni în afara regelui şi a Margaretei de Hainaut, spuse 
rece Isabela. 

— La prânz, Bruscaille va face supremul gest de exorcism... 
asupra regelui. Cât despre Margareta... îşi termină ideea cu un 
gest dispreţuitor. 

— A sosit ziua, continuă el. Am dat semnalul. Poporul întreg 
al Parisului a ieşit pe străzi iar oamenii lui Caboche au pus mâna 
pe câţiva perceptori şi oameni ai puterii. Imediat, lovitura de la 
prânz, în acelaşi timp cu cea a satirului călăului pe gâtul lui 
Passavant şi adevărata bătălie va începe. Ziua de astăzi este 
pentru exterminarea armatei lui Armagnac, moartea tuturor 


celor pe care îi urăsc. Astăzi Parisul va fi roşu de sânge şi totul 
va începe cu moartea ticălosului de Passavant. În gând, adăugă: 
omul pe care tu îl iubeai, pentru care ai vrut să mă trădezi şi să 
mă ucizi. 

Era înfierbântat, ochii îi sticleau înroşiţi. Nu vedea decât 
marele masacru, valurile de sânge inundând străzile Parisului, 
moartea lui Passavant, a lui Odette, a tuturor celor pe care îi 
socotea obstacole în visul lui de mărire. Isabela îl admira. 

— Hai, spuse ea, mergi şi fă ceea ce trebuie să faci. Şi eu voi 
face ceea ce îmi revine mie. Dumneata condu-l pe Passavant la 
eşafod, eu o voi înlătura pe Odette din viaţa dumitale şi a mea 
şi, când drumul nostru va fi curăţit, să ne dăm mâna pentru 
cucerirea lumii... 

Regina se întoarse brusc, cobori scările care conduceau la 
ieşirea secretă iar ducele îşi cuprinse capul între mâini, disperat. 

— Unde s-o fi ducând? Oare este adevărat, va muri Odette?! 
Plecă răvăşit, cu sufletul cuprins de groază, frământat de tot 
felul de întrebări şi nelinişti. Merse chiar pe urmele reginei şi, 
trecând prin mica uşă, văzu că drumul duce la palatul regelui. 

O linişte apăsătoare se aşternuse peste Paris, o linişte 
înşelătoare ca înainte de furtunile care distrug totul. Ducele se 
opri împietrit. Cineva alerga în calea lui şi, la capătul puterii, îi 
spuse: 

— Seniore, prizonierul... cavalerul Passavant... 

— Ei, spune odată... Să fie luat imediat şi dus în Piaţa Greve! 
adăugă el dacă văzu că celălalt nu mai scoase o vorbă. Începu 
să alerge spre palat când Isabela tocmai intra. Trecu ca fulgerul 
prin uşa cea mare şi se precipită spre apartamentul lui Odette. 

Regina îl privea rece. În dreptul celor care o salutau făcea 
eforturi pentru a le putea zâmbi şi a le răspunde la salut. Toţi se 
întrebau miraţi de ce vine la palat neînsoţită. Dar ea nu-şi mai 
dădea seama de reacţiile celorlalţi. Cu paşi egali, se îndrepta 
spre apartamentul lui Odette de Champdivers. Ajunse în faţa 
uşii. Fără să ezite, intră... 

XIX. Temnicerul 


Cavalerul Passavant fusese, deci, întemnițat într-o încăpere, 
undeva la al doilea nivel subteran al turnului Huidelonne. Îi mai 
putreziseră oasele în acest turn doisprezece ani, dar faţă de 
condiţiile de acum, putea să socotească uşor că atunci locuise 


într-un palat. Aici, în celulă, abia avea aer să respire. Jos era 
noroi, iar pe pereţi curgea fără încetare apă. Din fericire îşi da el 
curaj, nu rămân aici decât câteva zile: curând, foarte curând 
moartea mă va scuti de această nenorocită pedeapsă. Aşa 
gândea, făcându-şi socotelile că foarte greu va putea scăpa de 
judecată şi de condamnare. Dar, o mică speranţă tot mai lumina 
în sufletul lui. 

În prima zi a fost vizitat de doi indivizi: primul a fost 
temnicerul care îi adusese ceva de mâncare. 

— Deci aţi revenit aici, spusese acesta cu o voce indiferentă. 

— Te deranjează? întrebă Passavant. Nu sunt eu un deţinut 
inofensiv, incapabil să-şi pună în minte, măcar, să evadeze? 

— Hm! Puteţi să încercaţi dar nu vă serveşte la nimic. V-am 
mai spus şi atunci: din Huidelonne nu se iese decât cu picioarele 
înainte. Şi apoi, nici nu mai aveţi timp, ascultaţi-mă pe mine. 
Auzind de ici, de colo ce se spune despre dumneavoastră, am 
înţeles că o să vă judece, pentru nu ştiu ce crimă, şi că în 
trei-patru zile veţi fi predat pentru execuţie. 

— Ah... asta mă consolează! 

— Da, mai bine pe mâna călăului. Aici, agonia durează 
câteva luni. 

Passavant se porni pe râs. 

— Bine, cu cât mă predă mai repede jupânului Capeluche, nu 
vom avea timp... 

— Pentru ce să avem timp? 

— Nimic, răspunse Passavant trist. Spune-mi, când m-ai 
ajutat să mă caţăr pe fereastra domnişoarei Odette de 
Champdivers... îţi mai aduci aminte? 

— Da. Dacă ar trebui să vă ajut încă odată, aş lua-o de la 
capăt. Passavant oftă. 

— Ascultă, am impresia că ţii la mine, este adevărat? 

— Aşa e, mai mult decât aţi crede. Pentru dumneavoastră 
sunt în stare să risc şi moartea. 

Passavant se întoarse cu spatele la temnicer. S-ar fi putut 
crede că afecțiunea temnicerului i-ar fi provocat o violentă 
deceptie. 

— Acum plec. 

— Nu, sări cavalerul speriat. Ascultă... Pentru că ţi-ai riscat 
viaţa pentru mine, pentru că pretinzi că ţi-am inspirat un dram 


de prietenie, pentru că mi-ai vorbit de veneraţia pe care o ai 
pentru domnişoara Champdivers... de ea ar fi vorba. 

— Ce aţi dori? 

— Ajută-mă să fug. Temnicerul scutură din cap. 

— Nu vrei? întrebă Passavant. 

— Imposibil! 

Cei doi se priveau cu disperare. Fiecare avea un gând 
ascuns. 

— Imposibil... din cauză că temniţa este supravegheată... şi 
apoi, să vă spun: am jurat. Nu ştiţi ce înseamnă asta? Ei bine, un 
temnicer depune jurământ să nu favorizeze evadarea 
puşcăriaşilor. Un jurământ... la spuneţi-mi credeţi în blestemul 
veşnic? 

— Cred, spuse grav cavalerul. 

— Păi vedeţi! 

— Ce să văd? 

— Că nu pot să vă ajut să fugiţi, pentru că am prestat 
jurământul în capelă, în prezenţa unui preot. 

Passavant rămase pe gânduri: sărmanul... am vrut să evit... 
dar dacă nu se poate altfel... 

— Deci, îţi spun că avem timp destul. 

— Da, aprobă temnicerul cu un aer ciudat. Îmi veţi spune 
ceva mai târziu. Dar nu mi-aţi spus despre ce-i vorba, pentru ce 
mai avem timp... 

Râzând, Passavant îi răspunse. 

— Timp să mai facem o partidă de spadă. 

— Ah, ah! Asta era? Ei bine, îmi faceţi o mare plăcere, 
gentilome! 

— Sărmanul, spuse în gândul lui Passavant, şi-şi şterse 
fruntea de sudoare. Se uitase atent la temnicer şi descoperise 
pe faţa lui semnul unei nesfârşite mile, poate chiar de sacrificiu. 

— Trebuie. Dacă asta îţi face plăcere? 

— Bineînţeles, răspunse temnicerul cu o ciudată bunătate, 
fără îndoială că îmi face plăcere. Nu mă supără că aţi făcut mari 
progrese. La urma urmei cavalere, eu sunt profesorul 
dumneavoastră. Eu v-am învăţat, de fapt, să ucideţi un om 
dintr-o singură lovitură, drept în inima. 

Cavalerul tresări. 

— Am aflat că această lovitură v-a servit şi că nobilii Guines 
şi Courteheuse au încasat-o. Dumnezeu să le odihnească 


sufletele! Am auzit asta de la nobilul Ocquetonville. Este 
adevărat? 

— Adevărat! Dumneata m-ai învăţat acea lovitură. 

— V-a fost de folos şi poate o să vă mai fie, cine ştie! 
Passavant tresări din nou. 

— Deci, continuă temnicerul; nu numai că-mi va face plăcere 
să încrucişez spada cu dumneavoastră dar, mai mult, voi fi 
onorat. Dar, cum aici sunteţi prizonier, nu aveţi spadă. Nu v-aţi 
mai măsurat puterile cu inşi de condiţia mea. Nu aveţi încotro, 
trebuie să mă înnobilaţi! 

Era un fel de ironie în vocea temnicerului. 

— Bine, atunci dacă-i aşa, spune când putem să începem. 

— Am să aduc două spade, ca şi altădată, nepătate. Cred că 
nu se pune problema vreunui risc. 

— Nu, nu riscăm nimic. 

— Am să aduc două spade bune; am oroare de cele care se 
frâng la prima lovire. 

— Când? 

— Deîndată ce va fi posibil, răspunse temnicerul şi se retrase 
liniştit, ca de obicei. Cavalerul Passavant se retrase între două 
ziduri ca să se sprijine şi aşa îl găsise mai târziu Isabela. 

— Drace, voi avea curajul? Trebuie, pentru Odette şi... 
pentru Roselys. 

Mult timp se frământase cu astfel de întrebări până când uşa 
celulei se deschise pentru cea de a doua vizită. De data asta, 
temnicerul rămăsese afară, pe coridor. În celulă intrară patru 
indivizi ţinând în mână torţe care luminau puternic interiorul. 
Apoi, apărură opt gardieni înarmaţi care se aşezară la perete. In 
sfârşit, doi valeţi aduseră o măsuţă şi patru scaune. Când totul 
fu gata, Passavant văzu pe Scas şi pe Ocqguetonville intrând, 
apoi încă trei sau patru din oamenii ducelui de Burgundia. 
Passavant îi cercetă pe rând. Discuţia cu temnicerul îi lăsase o 
impresie profundă. Căuta privirile lui Scas şi Ocquetonville, dar 
aceştia se uitau în altă parte, evitau deliberat să-l privească. 

Un om îmbrăcat în negru, mic şi slab, intră, salută şi aşeză 
pe masă cele necesare scrisului: era grefierul. Alţi trei inşi, tot în 
negru, gravi şi solemni, apărură şi luară loc la masă. Erau 
judecătorii. 

Unul dintre ei citi un pergament din care reieşea că, din 
cauza gravităţii crimei, ucigaşul nu putea fi transportat la 


judecătorie, că legitima furie a poporului l-ar fi sustras pe 
scelerat de la pedeapsa pe care o merita şi că, în consecinţă, 
procesul trebuia să aibă loc în secret. Se mai spunea că, în acele 
împrejurări, carcera  ucigaşului ţinea loc de judecătorie. 
Passavant interveni şi spuse că, întrucât carcera era prea mică, 
nu puteau să asiste toţi cei chemaţi să asigure procesul. 
Judecătorul îi atrase atenţia că nu are dreptul să facă astfel de 
comentarii. 

— La urma urmei tot una este, spuse Passavant râzând. 

— Scrieţi că a afirmat că este de acord, ceru judecătorul 
grefierului. 

Aşa începu procesul. La toate întrebările care i se pusese, 
Passavant răspundea uitându-se la Scas şi Ocquetonville. 

— Întrebaţi pe cei doi cine sunt ucigaşii. 

Se stabili că acuzatul se afla în strada Barbette, în ziua 
crimei, chiar în momentul în care ducele de Orleans a fost 
omorât. 

A doua zi, o nouă vizită, o nouă şedinţă; martorii care au 
depus mărturie au spus toţi acelaşi lucru: acuzatul a fost văzut 
fugind, plin de sânge; Scas a povestit că Passavant îi spusese că 
îl ura pe duce; Ocquetonville a arătat că Guines şi Courteheuse 
îi relataseră cum l-au auzit pe duce strigând şi cum au alergat 
după ucigaş - acuzatul - care avea în mână baltagul cu care 
lovise. Au încercat să-l aresteze dar nu au reuşit. Passavant a 
jurat atunci să-l lichideze şi, din nefericire, a reuşit. 

A fost şi o a treia şedinţă, în ziua următoare. O şedinţă 
scurtă în care s-a dat citire actului de acuzare. După care, 
notarul îl anunţă pe condamnat că va fi executat în ziua 
următoare, la prânz, în Piaţa Greve. 

Trebuie spus că temnicerul a fost de faţă la această ultimă 
şedinţă, la care au venit numai judecătorii şi gardienii, dar nu şi 
martorii. 

După lectura actului de condamnare, judecătorii s-au retras, 
escortaţi de gardă. Rămăsese grefierul singur. 

— Prin graţia şi compasiunea bunului nostru rege, puteţi să 
petreceţi noaptea în capela Celestinilor pentru a vă putea face 
rugăciunile, dacă vreţi. 

Passavant avu impresia că temnicerul îi face semn să refuze. 

— Mă voi ruga aici, în celulă. 


Grefierul plecă, Passavant rămase din nou singur, iar uşa fu 
încuiată. 

— Mâine! Mâine totul va fi sfârşit... îşi spuse el disperat. 
Temnicerul nu-şi ţinuse promisiunea să vină pentru partida pe 
care i-o promisese; fusese singura lui speranţă. Acum era prea 
târziu. La urma urmei, cu atât mai bine, îşi spuse el. Nu ar fi fost 
un lucru oribil să-mi fi cucerit în felul ăsta libertatea?! 

Începu să se gândească la Odette, la Roselys pe care nu o va 
mai revedea niciodată şi căzu într-un somn greu, presărat cu 
vise sângeroase. Se sculă tremurând: 

— O fi noapte? Sau a sosit momentul? Nu era convins că 
sosise momentul. | se părea absurd. In mintea lui îşi imagină 
amânări, catastrofe care ar fi putut să-l salveze. 

Se auziră paşi. 

— Vin să mă ia, se gândi el. Ei bine, este o distanţă, totuşi, 
între Saint-Pol şi Piaţa Greve. Dacă nu reuşesc să scap, am să 
fac în aşa fel încât să fiu ucis de oamenii de pază. Am să-i smulg 
unuia sabia, pumnalul sau altceva, şi voi muri cu arma în mână, 
ca un adevărat Passavant. 

Uşa fu deschisă şi, apoi, închisă din nou. Passavant tresări 
„Deci nu veniseră să-l ridice! Era temnicerul. 

— Ultima vizită a temnicerului, spuse Passavant. Dar ce are 
sub braţ... două spade? ... Da, temnicerul intrase, fixă torţa la 
locul ei, şi-i arătă lui Passavant spadele. 

Acesta făcu un efort să pară indiferent. 

— Spune-mi, s-a făcut deja ziuă? A 

— Da, e ziuă. Curând va fi ora unsprezece. In câteva minute 
vor veni gardienii să vă ridice. 

— Şi cu spada asta? 

— Ei, aţi uitat că mi-aţi promis că vă veţi măsura cu mine 
pentru ultima dată? Avem timp. Dar trebuie să vă cer şi eu o 
favoare. V-am spus că voi fi mândru să mă lupt cu un adevărat 
gentilom... Ori, un gentilom fără costum... 

— Costum! râse Passavant. 

— Bineînţeles! Să mă iertaţi dar acum nu prea arătaţi ca un 
gentilom, aşa că v-am adus un costum... dacă doriţi... 

Passavant se strădui să ghicească intenţiile temnicerului. 
Vrea acest om să-l salveze?! Îi adusese un costum care îl făcea 
de nerecunoscut şi care i-ar fi permis să traverseze grădina 


fortăreței fără dificultăţi. Îl privi atent când îi întinse pachetul, 
temnicerul păru indiferent. 

— Dacă vreţi să-mi faceţi cu adevărat o plăcere, vă rog să vă 
grăbiţi. Curând va fi prea târziu. _ 

Passavant nu aşteptă să fie rugat a doua oară. In câteva 
minute se schimbă. Noul costum îl făcea şi mai frumos. 

— Puneţi-vă şi pumnalul acesta la centură. Passavant luă 
pumnalul şi-l plasă cu grijă. 

— Acum spada dumneavoastră. Temnicerul îi ataşă chiar el o 
foarte frumoasă armă precum şi o centură în care se aflau 
douăzeci de scuzi de aur. Passavant nu se opuse deşi nu 
înţelegea prea bine ce se întâmplă. 

— Ăştia sunt ultimii bani pe care mi i-a dat răposatul 
Bois-Redon. Nu ştiţi despre ce este vorba, dar nu are 
importanţă. Acum da, arătaţi ca un adevărat gentilom. Nu vă 
lipseşte nimic: costumul, spada, pumnalul, centura. Vă rog să-mi 
faceţi onoarea de a vă ţine promisiunea. Deci, în gardă! 

Şi temnicerul luă poziţia de atac. Automat, Passavant îl 
imită. 

— Ei, se gândi Passavant, blocând spada adversarului, o 
lovitură de dreapta adâncă, drept în inimă... şi tipul ar fi 
terminat; îi iau cheile urc şi cu un costum ca ăsta mă pierd în 
lume, nimeni nu mă va recunoaşte; cu banii care mi i-a dat pot 
să... Da, o singură lovitură şi... 

— Apăraţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu, apăraţi-vă! ceru 
temnicerul care se lansă în atac. Passavant făcu paşi înapoi. 
Lovitura care îl obseda ar fi putut-o plasa de zece ori până 
acum, aproape că îi era oferită, adversarul se descoperea 
mereu... 

— Atacaţi, odată, pe toţi dracii din lume, atacați până nu va 
fi prea târziu! 

— Prea târziu? Pentru ce prea târziu? întrebă Passavant. 

— Pentru a fugi! 

Se făcu linişte, combatanții se priveau ca doi duşmani pentru 
că şi sacrificiul şi devotamentul au furia lor ca şi ura. Temnicerul 
parcă orbise. Furia lui părea să spună: ucide-mă, odată, ia cheile 
şi fugi mai repede! 

— Nu se poate decât în acest fel? întrebă Passavant 
ghicindu-i gândul. 


— Da, numai în felul ăsta, răspunse calm temnicerul. Şi 
grăbiţi-vă odată! 

Passavant îşi ataşă spada. Simţea că îi explodează inima, 
lacrimile îi umeziră ochii. 

— Ce faceţi? în gardă, în gardă! Atât de mult îmi doream să 
văd cum mai luptaţi? De ce nu vreţi să luptaţi? Nu înţeleg nimic! 

— lartă-mă, răspunse cavalerul. Vocea îi tremura. Este 
adevărat: am avut un vis înfiorător pe care văd că l-ai ghicit: de 
a-mi câştiga libertatea, sacrificându-te pe dumneata. 

— Mare pagubă viaţa mea! Şi aşa am trăit destul. Câţiva ani 
în plus pentru o viaţă ca a mea, pe care văd că vreţi să o 
protejaţi... la ce mai este bună?! Un temnicer este aproape un 
călău. Nu mai am chef să mai trăiesc o astfel de viaţă. Dacă n-ar 
fi nenorocitul ăsta de jurământ v-aş deschide uşa cu mâna mea. 
Nu pot. Şi, totuşi, dumneavoastră trebuie să vă salvaţi, să trăiţi. 
Trebuie! Dacă nu pentru dumneavoastră, atunci pentru ea... Vă 
aşteaptă! Ştiu bine asta. Şi ştiu, de asemenea, ce o pândeşte. 
lată, aici la centură am cheile. Nu fiţi copil! O simplă lovitură, 
cea pe care v-am arătat-o chiar eu, şi luaţi cheile. Atât vă cer, să 
nu rataţi lovitura. 

Passavant asculta cu capul plecat. Temnicerul se apropie de 
uşă, ascultă o clipă şi reveni: 

— Mar avem numai un sfert de oră... 

— Ultima lecţie, spuse pierdut Passavant. Ultima lecţie de 
arme mi-ai predat-o chiar acum. Mă gândesc ce ar fi fost viaţa 
mea dacă te-aş fi ucis; din fericire, nu-i aşa, asta nu s-a 
întâmplat, nici măcar pentru ea... Şi nu se va întâmpla. Gata, 
omule, mulţumesc că m-ai îmbrăcat pentru a putea arăta bine în 
Piaţa Greve. 

— Nu vreţi să fugiţi? se revoltă sincer temnicerul. Passavant 
făcu un pas spre acesta şi-i întinse mâna. 

— Ce? întrebă şi mai contrariat acesta. 

— Nu vrei să-mi dai mâna? 

— Eu? Un blestemat de temnicer! spuse el şi-i întinse mâna, 
cu gândul aiurea, crezând chiar că ar putea fi vorba de o tactică. 
Passavant zâmbi trist. Nu, nu accepta să fugă. 

— Te socotesc un viteaz, egal oricărui baron, îi spuse 
cavalerul. Ai vrut să-ţi oferi viaţa pentru a face posibilă 
evadarea mea... 


— Dându-mi mâna, spuse acesta cu sinceritatea pe care 
condiţia lui umilă o făcea şi mai lăudabilă, ridicându-mă astfel 
deasupra condiţiei mele, m-aţi plătit cu vârf şi îndesat. Şi, acum 
pot să risc... 

Se opri. Era palid, aşa cum nu fusese când îşi lăsase pieptul 
ţintă loviturii mortale. 

— Să rişti ce? 

— Ei drace! Să-mi risc sufletul! 

— Hai, spuse Passavant îndreptându-se hotărât spre uşă. 
Temnicerul îl cercetă mirat: refuză să mă ucidă, dar acceptă 
să-mi pierd sufletul încălcând jurământul... Ah, salvarea 
sufletului este totuşi ceva mai grav decât salvarea corpului, 
ceea ce mi-am spus întotdeauna... 

Câteva clipe mai târziu ieşeau amândoi din celulă; 
temnicerul avu grijă să închidă uşa; era un gest maşinal, din 
obişnuinţă. 

Urcară, Passavant nevenindu-şi în fire, iar temnicerul 
gândindu-se cum îşi va ispăşi păcatele. 

— Era timpul! spuse el. 

— Ce? 

— lată-i, vin să vă ridice. 

Cavalerul privi spre palatul regal. O trupă de arcaşi erau în 
drum spre Huidelonne. Acum, liber şi cu o spadă de toată 
frumuseţea, nu se mai temea de nimic. 

— Da, era timpul, într-adevăr. Să plecăm! Vii cu mine? 

— Trebuie, mormăi temnicerul. Dacă plecaţi singur, vă 
ciocniţi sigur cu cei care vin. Trebuie să vă conduc. După care, 
adăugă el suspinând, revin să-mi iau locul aici! Hai, unde vreţi 
să vă duc? 

— La palatul regelui, spuse Passavant. 

— Eram sigur! 

Porniră la drum, ferindu-se de trupa care se îndrepta spre 
Huidelonne; apoi ajunseră la o mică poartă pe care Passavant 
mai intrase cândva. De acolo, pe drumuri ocolite, traversând 
grădina palatului, se îndreptară spre palatul regal. 

XX. Pergamentul 


Să revenim la momentul în care Tanneguy du Chatel sosea 
la casa lui Saitano. Viteazul căpitan avea destule emoţii ştiind că 
intră într-un loc aparte, blestemat şi unde, cu siguranţă că 


existau destule riscuri să dea nas în nas cu diavolul. Cel care se 
oferise să-l conducă nu avea aceleaşi temeri; el bătea deja la 
uşă. Un schimb de replici şi uşa se deschise. 

— Maestre, spuse ghidul, am adus un om care vrea să vă 
ceară ceva. l-am promis ajutorul dumneavoastră. 

— Inutil, spuse vrăjitorul. Am hotărât să nu mai fac nimic, să 
nu mă mai ocup de nimeni. Dacă vreţi ierburi, leacuri pentru 
dragoste, otrăvuri pentru moarte, dacă vreţi să vindecaţi, în 
sfârşit, dacă aţi dori ceva, căutaţi-vă de drum. Aici nu mai este 
locuinţă de vrăjitor. 

— Ah, spuse ghidul dezamăgit, şi eu ce să fac acum? Ce vi 
s-a întâmplat, maestre? Pe cuvântul meu, sunteţi palid de parcă 
aţi veni de pe lumea ailaltă. Nu vă mai recunosc. V-a părăsit 
Satan?! 

Saitano îi aruncă o privire ciudată insului. 

— Tu ai spus-o! Satan nu mai este cu mine! Peste opt zile voi 
pleca din Paris. Astfel, căpitane, continuă el adresându-se lui 
Tanneguy, nu mai conta pe sărmana mea ştiinţă. Este moartă! 
Este un miracol că eu mă aflu încă în viaţă. 

— Vrăjitorule, spuse Tanneguy, nu vin pentru mine... 

— Ah! pentru care înălţime? Pentru ce damă frumoasă? 
Prinţesă, rege, regină, negustor, cerşetor, curvă? Nu are 
importanţă, de fapt. Ori pentru cine ai venit, ai venit degeaba. 
Pleacă! 

— Saitano se duse spre uşă pentru a le da de înţeles că nu 
mai are nimic de discutat. 

— Vrăjitorule, am venit pentru cel căruia i-ai încredinţat dota 
lui Roselys. 

Dintr-o dată, ceva se schimbă în atitudinea lui Saitano. Se 
apropie de Tanneguy. 

— Passavant? întrebă el cu un interes nebănuit. 

— Da, pentru el. Are încredere în dumneata, mi-a spus asta. 

— Da. Şi ce vrea? Spune repede! 

— Eu vreau, nu el. Passavant a fost prins chiar în casa mea, 
în stare de rebeliune. În plus, este acuzat de uciderea ducelui de 
Orleans. Dacă nu reuşesc să-l scot din ghearele ducelui de 
Burgundia, este pierdut. Şi ducele, după cum ştii, este un câine 
care nu dă drumul uşor la osul la care roade. Trebuie să facem 
ceva, prin forţă, prin vicleşug. Deocamdată prietenul meu a fost 
dus la Saint-Pol. 


Saitano asculta atent; Tanneguy observă că ştirea îl 
tulburase. 

— Acest om, continuă căpitanul, m-a asigurat că numai 
dumneata poţi să mă ajuţi să intru la Saint-Pol. Aşa este? 

— Nu a minţit, răspunse Saitano, vârându-şi mâna în punga 
de la centură de unde scoase câteva piese de aur. 

— Ţine, omule, ai făcut bine că l-ai adus pe căpitan aici. Asta 
este recompensa mea. 

— Ei drace, i-am dat şi eu! 

— Nu contează! mulţumesc maestre, spuse ghidul luând 
banii. 

— Nu contează câteva piese de aur? spuse Saitano. Bine, 
acum du-te şi lasă-mă cu acest senior. 

Omul salută bucuros şi plecă. În urma lui, Saitano închise 
uşa. 

— Deci cavalerul Passavant este arestat. 

— Da şi l-au dus la Saint-Pol. Poţi, într-adevăr, să mă ajuţi să 
intru în fortăreață? 

Saitano începu să se plimbe îngândurat. Tanneguy îi trase 
câteva înjurături zdravene în gând când îl văzu că nu se 
grăbeşte nicicum cu răspunsul. 

— lată situaţia aşa cum o ştiu eu, începu Saitano. Cavalerul 
Passavant se află în pericol de moarte dacă a fost dus la 
Saint-Pol. Vrei să-l salvezi, din prietenie, iar eu vreau să-l salvez 
din cauza urii pe care i-o port ducelui de Burgundia. 

— Ei bine, atunci să unim ura cu prietenia. Amândoi putem 
să-l scoatem de acolo; eu cu forţa braţelor, dumneata cu forţa 
demonilor. 

Saitano dădu din cap. 

— Eu pot să te introduc în fortăreață dar spune-mi ce vrei să 
faci? 

— Ce vreau să fac?! Să-l eliberez pe Passavant. 

— Ştiu, dar cum? 

— Cum! Cum! Dau foc, omor tot ce-mi iese în cale. 

— Da... Dai foc la zece-cincisprezece palate? Ştii unde este 
închis prietenul dumitale? Fiecare palat are temniţa lui, fără să 
mai socotim şi pe cea de la Huidelonne. Şi dacă ar fi acolo, 
încearcă numai să te apropii de temnicer! Este incoruptibil 
pentru că teama de spânzurătoare este mai mare decât dorinţa 


de a fi plătit bine. Încearcă să ucizi oamenii de pază care sunt 
plasați în jurul temniţei, fără să se dea alarma?! 

Tanneguy asculta uimit. 

— Desigur, aşa este. Ei bine, îmi dau viaţa numai să ajung să 
fac ceva pentru a-l salva. Asta-i tot! Cel puţin, el va şti că... 

— El nu va şti nimic, spuse rece Saitano. Nu va putea profita 
de generozitatea dumitale. Sau dumneata, căpitane, ai să cazi 
în prima încăierare şi vei muri fără glorie. Moartea dumitale va fi 
inutilă. 

— Atunci, ce să fac? 

— Să stai liniştit până trimit după dumneata. Nu-ţi cer să-mi 
spui dacă eşti în stare să-ţi dai viaţa pentru a salva viaţa 
prietenului dumitale. Te văd om serios, eşti gata să mori. Dar 
trebuie ca moartea dumitale să fie bună la ceva. lată ce-ţi cer: 
eşti capabil să aştepţi liniştit până te chem? 

— Şi ce să fac în acest timp? întrebă morocănos Tanneguy. 
Bine, aştept! 

— Unde trebuie să te caut? 

— La jupân Thibaud, la hanul „La scroafa spânzurată”. ÎI ştii? 
Am impresia că oameni ca dumneata beau numai apă. 

— II cunosc, răspunse rece Saitano. Şi ştiu şi casa dumitale 
din Saint-Antoine, nobile du Chatel, casa dumitale acum pustie, 
de când i-ai luat frica ducelui de Burgundia. Acolo să mă aştepţi, 
hanul e prea departe de Saint-Pol. 

— Ai dreptate, sări uimit căpitanul. Dar ia spune, ticălosule, 
cui adică am luat frica... 

— Oamenilor ducelui. Aşa este, dar nu te-ai dat în lături. 

Tanneguy îl cercetă mai atent pe Saitano şi îşi dădu seama 
că nu-şi bate joc de el. 

— E ceva ciudat. Văd că ştii mai bine decât mine istoria aia. 
Este adevărat, mi-a fost teamă dar nu m-am dat înapoi. Mai 
mult, asta ţine de vrăjitorie. 

— Hai, acum  întoarce-te în castelul dumitale din 
Saint-Antoine şi aşteaptă-mă acolo. Cel care te va căuta îţi va 
spune şi ce trebuie să faci. 

Tanneguy, care nu primise niciodată ordin de la cineva, se 
aplecă cuviincios când auzi aceste cuvinte şi respectă întocmai 
staturile vrăjitorului, întorcându-se în castelul lui. Nu era un 
sacrificiu oarecare. Zilele pe care le petrecuse la han îi dăduseră 
ocazia de a cunoaşte aproape toate vinurile lui Thibaud şi timpul 


trecuse fără să se plictisească. În plus oricât de bun ar fi, vinul 
trebuie băut în doi. Aici, în Saint-Antoine, era singur. Şi singur nu 
putea să bea. 

În prima zi trebui să se lupte cu plictiseala. Cobort în pivniţa 
plină de bunătăţi. 

A doua zi, mai-mai să creadă că Saitano şi-a bătut joc de el; 
apoi îi trecu prin cap o idee: ducele, în acord cu Saitano, a vrut 
să-l îndepărteze pentru a-l împiedica să ajungă la Passavant. 
Drept pentru care se îmbrăcă şi, înjurând de mama focului, vru 
să iasă din casă şi să plece spre Saitano cu gândul să-i rupă 
oasele. Străzile erau pline de lume, se auzeau clopotele şi 
curând un freamăt cuprinsese totul. 

— Clopotele?! îşi spuse căpitanul. Ce s-o fi întâmplat. 

De câte ori auzea clopotele, se neliniştea. De undeva auzi 
mulţimea strigând: 

— Libertate! Libertate pentru popor! 

— Ah, ce o fi libertatea? îşi bătu joc Tanneguy de cei care 
ţipau. Apoi auzi alte sloganuri. Jos impozitele! Ei bine, asta da, 
dar aia cu libertatea! Ce dracu o fi libertatea? Acum se auzea: 

— Trăiască ducele de Burgundia! 

— Negustori, luaţi armele! Strângeţi rândurile! 

— Ducele este cu poporul! Suntem salvaţi! striga mulţimea. 

— Dacă vin aici sunt pierdut! îşi spuse el. Îşi făcea tot felul 
de idei, fiind frământat de gândul că ducele de Burgundia 
încerca o lovitură mare şi cine nu era cu el era lichidat. Se 
hazarda să arunce o privire pe fereastră. În acel moment, prin 
dreptul casei lui trecea un grup de oameni simpli. Unii dintre ei 
erau înarmaţi. Erau multe femei şi copii şi grupul nu părea prea 
ameninţător. Atâta numai că strigau: 

— Ducele de Burgundia! Ducele de Burgundia! 

— Este sigur, îşi spuse căpitanul. Sunt oamenii ducelui. 
Aceste femei vor veni aici, aproape sigur. Voi fi prins ca o vulpe 
şi nu voi putea să mă apăr. Concluzia acestor prea puţin 
agreabile reflecţii fu o cascadă de înjurături după care îşi 
propuse să le facă festa oamenilor ducelui plecând de acasă. 

— Să aştept aici înseamnă să mă predau briganzilor ducelui. 
Dar dacă plec şi ticălosul de Saitano trimite, totuşi, după mine? 
Ei bine, merg şi mă instalez, pur şi simplu, la vrăjitor. Zis şi 
făcut, dar, înainte de a pleca din casă, am să fac o ultimă vizită 


în pivniţă. Îi era tare sete şi nici nu mai avea para chioară în 
buzunare. 

Fără să ezite merse la locul unde îngropase cu Passavant 
dota lui Roselys, luă atâţia scuzi cât crezu el că i-ar fi de folos şi 
îi acoperi cu cea mai mare grijă. Nu-şi făcea niciun fel de griji, 
nici nu se gândea măcar că ceea ce face nu este prea cinstit. 
Numai ce părăsise casa că şi sosise omul lui Saitano. Dar 
Tanneguy era deja prin mulţime, printre oamenii înarmaţi care, 
acum, spre deosebire de dimineaţă, nu mai păreau atât de 
gălăgioşi. Nici clopotele nu mai băteau. 

Era spre prânz. Magazinele erau închise; negustorii 
ambulanți formaseră grupuri care discutau aprins; grupurile 
care treceau nu mai strigau, treceau liniştite; adevărul este că 
aceste grupuri erau formate numai din femei şi copii; femeile 
erau prost îmbrăcate, copii slabi şi murdari, mulţi umblau cu 
picioarele goale prin zăpadă. Forţa care îi adusese acolo în 
stradă se numea mizerie. 

Unde se duceau aceste bande liniştite? 

Fără îndoială, nici ele nu ştiau, auziseră clopotele şi ieşiseră 
în stradă, la întâmplare. Era evident însă că bărbaţii aveau o 
idee, un cuvânt de ordine. Ideea şi cuvântul de ordine se 
confundau cu un nume: Burgundia. 

Tanneguy îi, văzu cum sunt aşezaţi rânduri-rânduri, cu 
armele în mână, gata de atac. Ajunse în Piaţa Greve. Acolo, 
căpitanul descoperi un alt spectacol. Grupurile erau mai dense, 
mai amenințătoare, mulţimea aştepta cu privirea aţintită spre 
mijlocul pieţei. Când se uită în acea direcţie, Tanneguy 
descoperi uimit un eşafod. Se uită mai atent şi constată că 
executorul nu era faimosul Capeluche, ci un ins subţire, deşirat 
care vorbea tare şi striga la ajutoarele lui ocupate cu ultimele 
pregătiri. La douăzeci de paşi în spatele eşafodului spre Sena, se 
ridicase un rug. 

— Ce dracu se petrece aici? mormăi Tanneguy. 

Un negustor care se afla lângă el şi auzise, nu avu ce face şi 
intră în discuţie. Era dintre cei cu limbariţă. 

— Cum adică, nu ştii ce se pregăteşte. Sau poate abia ai 
venit? 

— Aşa e... şi vin de departe. 

— Bine, întâi să-mi dai voie să-ţi dau un sfat, cinstite 
gentilom. 


— la să vedem, intră în joc Tanneguy. 

— Ei bine, grăbeşte-te şi pune-ţi pe mantou crucea roşie a 
Sfântului Anton, fără de care tare mă tem că ai putea fi luat... 
mă înţelegi. 

— Nu, să mă ia dracu dacă înţeleg. Noroc că te-am întâlnit 
pe dumneata şi, uite, mă lămureşti. 

— Da, bine, atunci trebuie să-ţi spun că fără acest semn ai 
putea să fii luat drept omul lui Armagnac. 

— Unul de al lui Armagnac?! se amuză căpitanul. Ce spui 
frate! 

— Ei, văd eu că eşti din cei buni. Trăiască Burgundia, nu-i 
aşa? 

— Drace! Te cred şi eu. Am atâtea obligaţii faţă de Jean de 
Burgundia! Dar sper să-mi plătesc datoria într-o bună zi. 

— Ai putea să ai o ocazie chiar azi. Dar să revenim la 
eşafodul pe care îl vezi: la prânz, acolo, va fi pedepsit cumplit 
condamnatul. Mai întâi i se va scoate limba. 

— Oh, n-aş vrea să fiu în locul lui. 

— Nici eu. Apoi, vezi colo, în spate, grupul celor îmbrăcaţi în 


alb? 
— Da. 
— Unul are în mână o torţă. 
— Da, văd. 


— Ei bine, ăla dă foc rugului. După ce îi smulge limba, 
condamnatul va fi aruncat pe rug. 

— Buuun! Şi cum sărmanul diavol nu mai are limbă nu va 
putea cere de băut când i se va face sete în căldura aia! 

Negustorul se porni pe râs. 

— La timpul potrivit o să râzi şi dumneata. Nu eşti dintre 
câinii lui Armagnac care ne privesc de sus şi se consideră 
dezonoraţi dacă vorbesc cu noi. Cât despre călduri, aş, va fi ars 
la foc mic. 

— La foc mic? 

— Da. Păi, ce să-ţi spun, condamnatul o şi merită. Este un 
nelegiuit şi, se pare, un duşman al ducelui de Burgundia. 

— Nu mai spune. Cum îl cheamă? 

— Pe cine? Pe condamnat? 

— Da. Eu nu ştiu nimic din ce se întâmplă aici, că abia am 
sosit. 


— Da, aşa e. Ei bine, condamnatul este cavalerul Passavant. 
Tanneguy nu-şi mai putu stăpâni furia şi slobozi o înjurătură 
cumplită. 

— Ei, acum nu mai râzi. Eşti alb ca varul. Ce se întâmplă cu 
dumneata? 

— Nimic, o să-mi treacă. 

— Parcă ai fi femeie: odată zici că-şi dă duhul şi, hop, 
imediat se schimbă. A 

Căpitanul nu se schimbase aşa de repede. Incremenise. 
Aproape că nu-l mai auzea pe vecinul lui atât de vorbăreţ şi 
căruia îi trăncănea gura ca o moară. Înţelegea, totuşi, că 
Passavant fusese condamnat la moarte, că procesul fusese 
instruit repede datorită ducelui de Burgundia, în cel mai mare 
secret şi că totul se va termina curând cu o executare pe toată 
cinstea, în ciuda incidentului care a avut loc de dimineaţă. 

— Adică? 

— Ei bine, de dimineaţă, când l-au căutat pe meşterul 
Capeluche, l-au găsit mort în patul lui. Peste noapte făcuse o 
febră cumplită şi dimineaţa a fost gata. Din fericire chiar el, 
Capeluche, lăsase pe unul dintre fii, lui să-l înlocuiască. E 
lunganul ăla de acolo, de pe eşafod. 

Tanneguy făcu semn că nu-i mai trebuie nicio lămurire şi se 
duse spre eşafod. Înainta greu, era în mijlocul unei mulţimi 
agitate. Era turbat, îi părea rău că a făcut prostia să-l creadă pe 
vrăjitor. 

— E clar, ticălosul m-a ţinut trei zile departe de orice, ca să 
nu aflu nimic, ca să nu ştiu ce i se pregăteşte sărmanului meu 
prieten, înfuriat, îşi făcu planul să plece imediat şi să-l ia cu 
asalt pe Saitano. O curiozitate bolnavă îl ţinea locului. Îi era cu 
neputinţă să asiste la supliciul care i se pregătea prietenului lui, 
dar îşi dădu seama că nici nu era capabil, nu avea curajul să 
plece. Îşi făcea tot felul de planuri să se răzbune pe Saitano şi 
pe ducele de Burgundia. Înainta încet, încet astfel încât se trezi 
lângă eşafod. Îl despărţea de scândurile acestuia numai rândul 
de arcaşi puşi să păzească. Ajuns atât de aproape, vru să se 
retragă, să fugă Nu putea nici să vadă, nici să audă corul de 
maici care cânta un cântec funebru. Un singur lucru ştia că 
poate să mai facă: să plătească trădarea lui Saitano. Dar, 
rămase în continuare de parcă cineva îl bătuse în cuie. Se auziră 
clopotele. Băteau ora doisprezece. 


— lată-l! lată-l striga înspăimântată mulţimea. 

Tanneguy se uita în toate direcţiile dar nu putu să vadă pe 
condamnat. Sigur că nefericitul cavaler va fi târât pe eşafod, 
toată mila, toată prietenia pe care i-o purta îl făcură să strige, să 
urle de furie. 

— Ei bine, nu! Cât timp sunt în viaţă el nu va fi executat. Mor 
cu el sau îl scap! 

Când Tanneguy auzise din casă primele strigăte în stradă şi 
văzuse grupurile de femei şi copii mergând pe străzi, Saitano 
intrase la Ermina Valencienne. Să vedem însă ce făcuse 
vrăjitorul din momentul în care Tanneguy îl vizitase acasă şi 
aflase că Passavant fusese arestat. 

După plecarea căpitanului, Saitano fusese cuprins de 
nelinişte şi se întreba dacă nu ar fi interesat să-l salveze pe 
Passavant. 

„El era răzbunarea mea. În planul meu el trebuie să-l 
lovească pe Jean Temerarul. A ajuns pe mâinile Isabelei care nu 
i-a iertat că o iubea pe Odette. E clar, este pierdut. Orice 
încercare este în zadar. Şi totuşi... da... totuşi...” 

A doua zi, Saitano se dusese la Saint-Pol unde rămăsese mai 
multe ceasuri. Când ieşise de acolo era convins că nimic nu-l 
mai poate salva pe Passavant. Totuşi, mai avea o idee. 

Întors acasă, deschise dulapul şi luă din cufăr pergamentul 
care îl privea pe cavaler. 

— lată arma cu care, mai bine decât cu un pumnal, îl pot 
dobori pe Jean Temerarul. Acuzat de sacrilegiu! Asta îl poate 
duce sub ştreang mai repede decât pe Passavant, acuzat de 
complicitate în uciderea ducelui de Orleans. Da, asta este o 
armă teribilă. Dar cine o poate mânui atâta timp cât Passavant 
este cu lanţurile de mâini? Cine alta decât Laurence d'Ambrun? 

Strânse cu grijă pergamentul, îl puse bine sub centură şi-şi 
făcu socotelile. 

— Da, Laurence d'Ambrun... mama lui Odette de 
Champdivers! Numai ea! Dar unde să o găsesc. Măcar dacă ar fi 
fos Geraude aici, ea putea să mă descurce în cartierul ăla 
desfrânat. 

Plecă, totuşi, de acasă unde nu se mai întoarse curând. 

A fost văzut pe Strada Plăcerilor. Încerca el să-şi ascundă 
faţa, dar degeaba. Apoi a fost văzut intrând în casa în care 
locuia Jehanne; întreba în dreapta şi în stânga, dar nimeni nu-l 


putea îndruma. Află că sărmana fată fusese alungată din Strada 
Plăcerii de către clientele de acolo, grijulii să nu aibă 
concurente. 

Ceea ce a mai făcut în continuare, e greu de ştiut. Fără 
îndoială forţa lui de deducție îl puseseră pe calea cea bună căci, 
până la urmă, iată-l în casa Erminei Valencienne. Şi în casa 
Erminei locuia Jehanne, adică Laurence d'Ambrun, adică mama 
lui Roselys, adică mama lui Odette de Champdivers. 

XXI. În palatul regelui 


Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon locuiau într-o cameră 
comună, aflată în apropierea apartamentului regelui pentru ca 
Charles, în cazul în care ar fi dorit, să poată lua legătura cu ei. 
Trebuie spus că cei trei năstruşnici sihaştri erau favoriţii regelui. 
Nebunul nu mai putea să-i ignore. De fapt nici nu mai era vorba 
de descântece şi rugăciuni. Chiar şi ca pretext acestea fuseseră 
abandonate. Regele dorea să-l facă să râdă şi Brancaillon singur 
era capabil de minuni. Este adevărat că cei trei blestemaţi îşi 
purtau încă anteriele. 

Când Tanneguy du Chatel se oprise lângă eşafodul ridicat 
pentru supliciul cavalerului Passavant, în ziua în care Saitano 
intra în casa Erminei, Bruscaille şi ai lui se aflau în camera lor. 
Fusese servit un prânz copios, după porunca regelui. Curios, 
niciunul nu se aşeză la masă. Mai mult, nici lui Brancaillon nu-i 
era foame. Este adevărat că, în schimb, îi era sete. Şi o sete 
chiar mai afurisită decât altădată. Din când în când lua paharul 
care-i cădea la îndemână şi îl turna pe gât. Bragaille, nici el, nu 
se afla în apele lui şi bolborosea nişte rugăciuni întrerupte din 
când în când de înjurături. 

Numai Bruscaille îşi păstra sângele rece, probabil pentru că 
avea inima ceva mai tare decât ceilalţi doi sau pentru că el îşi 
dădea mai bine seama de situaţie. 

— Nu se mai poate da înapoi, le explica el. A venit ziua, 
acum sună ceasul, trimisul stăpânului nostru, ducele, mi-a spus: 
lovitura de prânz. Deci, la prânz, îi vom face marea rugăciune 
regelui; ultimul gest va fi făcut şi nebunul va părăsi lumea asta 
şi va trece în lumea cealaltă. 

— Să omorâm un rege atât de bun, se lamenta Bragaille. 

— Unul care ne-a dat atâta de băut! Şi ce vin! adăugă 
Brancaillon. 


— Hei, făcu Bruscaille, ştiu că-i greu... dar pe toţi dracii din 
lume, nu ar fi pentru prima dată că pumnalele noastre l-ar servi 
pe ducele de Burgundia. 

Brancaillon răsturnă o ulcică întreagă pe gât şi spuse: 

— Da, am omorât, este adevărat, dar pumnal contra pumnal. 
Ne-am riscat şi noi pielea. Şi, apoi, pe oamenii cu care ne-am 
bătut, nici nu-i cunoşteam. Ştiam numai atât: sunt duşmanii 
stăpânului care ne dădea de mâncat şi de băut, care ne îmbrăca 
şi ne dădea adăpost, care ne dădea banii de care aveam nevoie. 
Pentru Dumnezeu, când atacam un senior escortat de valeţii lui 
înarmaţi, când le vedeam lamele săbiilor lucind, când îmi 
dădeam seama că şi ei îmi vroiau pielea, nu-mi era ruşine, 
nu-mi era teamă să ucid. Oho, câte am primit şi eu! Cum îmi 
este pielea de ciuruită! Dar era ca la război. Sărmanul rege şi-a 
pus toată încrederea în noi şi noi îl înjunghiem, ca pe un 
berbec... asta mă înnebuneşte, mă loveşte drept în inimă. la 
gândiţi-vă: aşezat într-un fotoliu, îmi va spune: vino, cucernice 
Brancaillon, vino şi fă-mă să râd! Şi eu să-i înfig pumnalul în 
piept? Nu! Să o facă cine vrea, eu nu pot! 

Brancaillon îşi scoase pumnalul, se uita la tovarăşii lui şi 
adăugă: 

— Şi mai mult... nici nu vă voi lăsa să faceţi voi asta! Cei doi 
nu mai ştiau ce să creadă. 

— Ah, iată cine va aranja lucrurile, interveni Bragaille. 
Brancaillon se va aşeza în faţa regelui, noi vom fi obligaţi să-l 
ucidem şi pe el şi aşa va începe bătaia... 

— Deci, bătaie! Bine, eu nu vreau să se atingă cineva de 
rege. Aveţi grijă... 

— Ce? întrebă Bragaille. 

Intr-o clipă îşi scoaseră pumnalele şi se aflau unul în faţa 
celuilalt. Ciocnirea era iminentă. Bruscaille se aruncă între ei şi-i 
îndepărtă. 

— Puneţi-vă pumnalele la loc! Ascultaţi-mă, nu putem să 
facem nimic, înţelegeţi? Regele este condamnat şi va muri. Eu 
voi lovi! Lăsaţi-mă pe mine. Brancaillon, tu vei închide ochii, 
atâta tot. Să presupunem că noi refuzăm să executăm ordinul... 
vom fi repede înlocuiţi, regele va pieri şi, noi, imbecilule, noi 
vom fi arşi de vii. Inutil să rezistăm! 

După această demonstraţie, Brancaillon îşi puse sub centură 
pumnalul. 


— Bine, spuse el, în cazul ăsta noi trebuie să spălăm putina. 
Suntem destul de bogaţi ca să nu ne mai pese de duce. Să 
plecăm! Dacă moare regele, cel puţin nu-l am pe conştiinţă. 

— Să fugim! strigă Bruscaille. M-am gândit la asta înaintea 
ta. Căci nici mie nu-mi este prea simplu să înfig pumnalul... în 
rege. Dar nu putem să fugim. Ştiţi cine este de un ceas 
comandantul palatului? Ocquetonville. Garda de corp a regelui a 
fost înlocuită cu oamenii ducelui. În realitate, regele este 
prizonier. Nimeni nu-l mai poate salva. Dar nici pe noi! 

Bragaille se agita. Brancaillon lăsă capul în jos şi spuse: 

— Sărmanul rege! 

Aceste cuvinte fură înţelese de Bruscaille drept acord pentru 
libertatea de a acţiona. 

— Bun, spuse el. Nu mai avem decât să aşteptăm ora 
prânzului. Curaj, curaj, vor fi ultimele noastre fapte de arme. 
Mâine, bogaţi cu ceea ce am mai primit şi cu ceea ce vom mai 
primi de la duce... Ce? Ce tot mai vrei? 

Brancaillon ridicase mâna. Avea chipul răvăşit. 

— Mi-a venit o idee.. Eu care nu înţeleg nimic din tot ce se 
întâmplă aici, acum am priceput că suntem pierduţi, chiar dacă 
îl lichidăm pe rege... dar, mai ales dacă îl lichidăm! 

Cei doi nu spuseră nimic. Ascultau. 

— Să cadă toate blestemele pe capul ducelui, continuă 
Brancaillon. Tot ce a pus la cale el este îngrozitor! Pentru că 
oamenii lui au ocupat palatul, pentru că Ocquetonville a ajuns 
să comande aici de ce nu este luat regele şi închis sau chiar 
condamnat la moarte de către câinii ducelui? Hai, ia să văd 
acum ce-mi mai răspundeţi? 

Era atât de simplu, atât de clar, de o logică impecabilă încât 
cei doi nu găsiră niciun răspuns. 

— Ei, nu mai glăsuiţi? Atunci să vă spun tot eu. Păi nu o fac 
ei pentru ca să nu apară Jean Temerarul ca asasin al regelui 
Franţei! înţelegeţi? Pentru că vrea el să fie rege! Nu vrea să-şi 
pună în cap poporul. El vrea să arate parizienilor pe asasinii lui 
Charles... Regele fiind mort, coroana îi revine ducelui! Şi primul 
act pe care trebuie să-l facă este acela de a trimite călăului pe 
asasinii regelui. Şi ăştia se numesc Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon! 

Bragaille şi Bruscaille rămaseră ca trăsniţi. Bragaille îşi 
reveni primul. 


— Suntem pierduţi... 

— Cum nu m-am gândit la asta? îşi reproşa Bruscaille. 

— Cum? reluă Brancaillon, nici eu nu ştiu. 

— Nu ştii? Nu ştii? se agăţă Bruscaille de raţionamentul lui 
Brancaillon. Păi dacă fugim înainte ca regele să fie lichidat, noi 
vom fi primii judecaţi şi executaţi. Fierţi, fripţi, spânzurați! 
înţelegi? Dacă vrei să rămâi aici, bine. Eu fug. 

— Păi spuneai că... 

— Spuneam că trebuie să o întindem şi asta repede. Uite că 
în curând va fi ora doisprezece! 

Îşi dezbrăcară anteriele, le strânseră şi le aruncară într-un 
colţ. Rămaseră îmbrăcaţi ca nişte oameni de rând. Îşi luară nişte 
săbii care erau puse într-o panoplie, îşi împărţiră averea, în părţi 
egale de data asta şi Bruscaille le porunci: 

— La drum! în câteva clipe va ploua cu ocări! 

In acel moment, uşa se deschise şi apăru Ocquetonville. Cei 
trei încremeniră. 

— Nu sunteţi gata? se încruntă cel care intrase. 

— Gata, cum să nu! Gata pentru orice, răspunse Bruscaille 
care îşi recâştigase primul sângele rece. Vedeţi, noi aşteptam 
semnalul. 

— Bine. Chiar aşa, nu mai aveţi nevoie de anterie, prea 
cuvioşilor sihaştri! 

— Ne stânjeneau. 

— Bine, aprobă Ocquetonville. Acum ascultați: seniorul vrea 
ca după ce faceţi cele necesare să o ştergeţi din Paris. 

— Ah! interveni Bruscaille uitându-se la cei doi. 

— Şi, pentru a putea să fugiţi, luaţi asta adăugă 
Ocqguetonville şi puse pe masă o pungă cu bani. O împărţiţi cum 
ştiţi voi, neisprăviţilor! 

Ceea ce şi făcură, pe loc. 

— Ce tot spuneai, nemernicule, că va ploua cu înjurături. la 
uite cu ce plouă! spuse Bragaille. Numai Brancaillon nu era în 
apele lui. 

— Acum, iată şi sfârşitul, spuse Ocquetonville. Coborâţi pe 
scara mică şi ajungeţi la zidul dinspre Sena. Acolo vă aşteaptă 
un om care a pregătit caii. Săriţi, ieşiţi prin poarta Saint-Antoine 
şi vă topiţi unde vă este lumea mai dragă. 

— Amin, adăugă Bragaille. 


— Domnule, interveni Bruscaille. Ordinele vor fi executate. 
După o jumătate de oră, vom fi în afara Parisului, iar pe seară 
vom fi departe. Nimeni nu ne va mai găsi. Acum, trebuie să 
facem ultimele pregătiri, dacă aţi binevoi să ne lăsaţi singuri. 

— Vă las, spuse Ocqguetonville. Dar, cu toată încrederea pe 
care ducele o are în voi, s-a gândit să vă dea o mână de ajutor. 
la priviţi... 

Ocquetonville deschise o uşă care da într-un salon vecin, 
singurul loc prin care se putea ieşi. Acolo se aflau doisprezece 
oameni înarmaţi până în dinţi. 

Bruscaille aruncă o privire spre Ocquetonville şi pe faţa 
acestuia îi citi un zâmbet ironic, o irevocabilă condamnare. Fără 
îndoială că şi ceilalţi doi înţeleseseră acelaşi lucru, căci erau 
pierduţi. 

Ocquetonville dispăru, în urma lui se aşternu o linişte de 
mormânt. Cei aduşi să asigure reuşita ultimului act se aşezară 
strategic spre groaza lui Brancaillon, Bragaille şi Bruscaille. 

Liniştea aceea de mormânt fu întreruptă de bătăile 
clopotelor şi de un strigăt puternic: era regele. 

— Hei, unde sunt preacuvioşii mei sihaştri?! Vreau să vină 
sihaştri! Vreau să râd! Unde... _ 

Şeful gărzii se apropie de Bruscaille. In timp ce bătăile 
orologiului se opriră la doisprezece, regele îşi chema asasinii! 

— Auzi? îl întrebă şeful gărzii pe Bruscaille. 

— Da, răspunse acesta tremurând tot. Este ora prânzului. 

— Vă cheamă regele... Hai, plecaţi... Mergeţi şi-l faceţi pe 
rege să râdă... hai, tămăduiţi-l! 

Bruscaille izbucni în râs, şi brusc, îşi trase pumnalul. Se uită 
spre Bragaille şi Brancaillon şi, hotărât, el ceru: 

— Mergem! 

Cu pumnalele pregătite, cei trei se îndreptară spre 
apartamentul regelui. 

În acel moment, un strigăt trist se auzi undeva în palat, 
dinspre apartamentul lui Odette de Champdivers. Charles auzi şi 
el acel strigăt! Se ridică înspăimântat şi spuse: 

— Undeva, cineva este ucis! cine îndrăzneşte să ucidă în 
palatul meu? 

Făcu câţiva paşi spre uşă... Uşa se deschise brusc şi apărură 
cei trei sihaştri. 


XXII. Coincidenţe 


Se întâmplă adesea ca, în situaţii dintre cele mai limpezi, în 
condiţiile unor pregătiri minuţioase, când au fost luate măsurile 
cele mai stricte de prevedere, printre cei pe care destinul îi 
orânduise în rostul lucrurilor să apară o voinţă a întâmplării sau 
a misterului însuşi, ceva care să schimbe toate planurile. 
Trebuie să ne uimim, căci numai uimirea poate să ne facă să 
iertăm forţa întâmplării, trebuie să ne uimim cum se poate că în 
aceeaşi zi, la aceeaşi oră, în acelaşi loc să se afle Jean 
Temerarul, Charles al Vl-lea, cavalerul Passavant, vrăjitorul 
Saitano, Isabela de Bavaria, Odette de Champdivers, Laurence 
d'Ambrun. Fără să mai punem la socoteală personaje fără 
importanţă ca Scas şi Ocquetonville, Brancaillon şi ai lui şi câţi 
alţii. Ce forţă i-a condus în acelaşi punct al întâmplării?! Să 
rămânem cu uimirea şi să nu aşteptăm un răspuns. Să ne 
reamintim şi să facem o analiză riguroasă a tuturor 
întâmplărilor. Să  separăm elementele dispersate şi 
nesemnificative şi să reținem numai faptele personajelor, 
acţiunile şi intenţiile lor la aceeaşi oră. 

Isabela de Bavaria 


Am văzut-o intrând în palatul regelui, hotărâtă să-şi joace 
întreaga ei existenţă pe o singură carte, decisă să o lichideze pe 
Odette sau să fie ea însăşi lichidată, ajunsă la acea stare de 
excitare nervoasă când nimic nu mai funcţionează logic, când 
pasiunea devine singurul ghid al actelor, ghid orb, beat, înrăit, 
care se lasă pradă numai impulsivităţii, răutăţii. 

Abia intrată în palat, Isabela se lovi de Scas. Imediat bănui 
că Jean Temerarul pregăteşte ceva pentru a o păzi pe Odette. 

— Ce faci aici? îl întrebă regina furioasa. 

— Ei, Majestate, Suntem vreo treizeci dintre oamenii ducelui, 
dintre cei mai buni, şi făcu cu ochiul complice. Insul credea că 
regina cunoaşte planul ducelui. incepu să râdă, ceea ce însemna 
că pierduse şi noţiunea de respect. 

— Ce faceţi în palatul lui Odette de Champdivers? răcni 
regina ieşită din minţi. 

— Palatul lui Odette de Champdivers, repetă Scas zăpăcit. 
Nu înţelegea dar văzu foarte bine că regina era nebună de furie 


şi că pusese mâna pe pumnal. Se înclină şi, cu glas pierdut, 
spuse: 

— Palatul regelui! Noi suntem pentru rege. Principalele 
căpetenii sunt câştigate şi ne lasă stăpâni peste câmpul de 
luptă. 

Regina suspină adânc. Dacă aşa stăteau lucrurile, Jean 
Temerarul revenise la starea lui de luptător pe care o admirase 
cândva. Dar aşa stăteau lucrurile? 

— Nu te mişca de aici, îi ceru ea lui Scas şi făcu câţiva paşi 
spre apartamentul lui Odette, supraveghindu-l pe acesta. 

— Ordinul ăsta l-am mai primit, răspunse Scas. 

Regina  tresări de bucurie. Continuă drumul spre 
apartamentul lui Odette. Toate uşile erau descuiate, toate 
încăperile erau pustii, ca în ziua în care pusese la cale atacul cu 
Imperia. Acum, în locul sălbăticiunii venea chiar ea. 

De cum o văzu, Odette îi înţelese intenţia. Intâlnirea s-a 
produs în marele salon de onoare pe care regele i-l oferise 
pentru serate şi petreceri. Cu tactul şi cu modestia ei fără egal, 
Odette nu folosise niciodată acest salon, ba chiar mai mult, intra 
rar aici. 

Regina se îndreptă spre ea, Odette citea pe faţa ei pornirea 
spre crimă. Nu scoase o vorbă, se gândi dacă are vreo şansă de 
salvare, un mijloc de apărare şi înţelese că nu mai era nimic de 
făcut. 

Poate că, în acea secundă când spunea adio vieţii, ceva îi 
reveni în amintire căci faţa i se lumină ca într-un vis plăcut. 

Regina vorbi rece, tăios. Şi vorbi nu pentru că simţea nevoia 
să comunice, să se exprime ci pentru că, în faţa unei victime 
care nu se apăra, ca orice scelerat simţea instinctiv nevoia de a 
demonstra victimei că este drept ce i se întâmplă. Dacă nu ar fi 
făcut aşa, aş fi iertat-o, îşi spuse ea în gând. 

— lată-ne pentru ultima dată faţă în faţă. Te mai întreb 
odată: Vrei să pleci? Vrei să mă laşi singură, stăpână în casa 
mea? Vrei să renunţi la rege? 

Era o insultă banală pe care Odette refuză să o ia în seamă. 
Se ridică, îşi încrucişa mâinile şi întoarse capul. 

Isabela trase pumnalul. Tremura, faţa îi era lividă, ochii îşi 
pierduseră orice expresie. Răcni: 

— Vrei să renunţi la Passavant? 


Era, în sfârşit, adevărata ei durere. Pusese toată ura ei în 
această întrebare. Odette se sperie, dar o rază de lumină îi 
învălui sufletul. 

— Passavant? 

— Da, replică Isabela. Cel pe care îl iubim şi eu şi tu. Renunţi 
la el? 

Într-o încăpere alăturată se auzi un zgomot. Cineva alerga, 
se precipita. Isabela întoarse capul şi, prin uşa deschisă larg, îl 
văzu pe Jean Temerarul. În acel moment Odette răspunse calm, 
grav şi cu o profundă sinceritate: 

— Cum să renunţ la Passavant dacă îl iubesc? Şi repetă 
strigând: îl iubesc! Odette nu ştia că îl iubeşte pe cavaler; teama 
de moartea care era atât de aproape lumina cu o ultimă rază 
imaginea pe care sufletul ei o proiecta; şi cuvântul acela, pe 
care îl pronunţase cu atâta convingere o emoţiona, o 
transfigura... Pumnalul Isabelei lovi sec. 

Odette căzu. Se auzi un geamăt ca de sălbăticiune, retezată 
de aripa morţii. În aceeaşi clipă Jean Temerarul se afla lângă 
Isabela. 

jean Temerarul 


O urmărise pe regină de la distanţă, intrase în urma ei în 
palat, îl refuzase pe Scas care dorea să-i vorbească şi se 
precipitase spre apartamentul lui Odette. Când intră, avu câteva 
secunde de luciditate: îşi spunea că dacă o salvează pe tânăra 
fată, regina putea să-l lichideze, să cheme pe rege, să denunțe 
complotul. Chiar făcuse doi-trei paşi înapoi care, ciudat, 
declanşară în el, din nou, pasiunea. Simţi că l-au părăsit 
ambițiile, că dispăruse totul. Şi pentru că omul nu este perfect 
niciodată, nici măcar în nebunie, să spunem că în acel moment, 
în sufletul lui apăru un gând curat. 

— Bine, renunţ la ea, dar nu trebuie să moară! 

Sări ca ars, alergă dar nu mai reuşi să ajungă la timp. Când a 
fost lângă Odette, aceasta căzuse deja lovită. O durere 
îngrozitoare îl strângea de gât. Urlă: 

— Moartă? ... A murit? 

În picioare, încordată, cu pumnalul în mină, cu o voce ciudat 
de calmă, Isabela răspunse: 

— Moartă, fii sigur. Loviturile mele nu iartă! 

— Ai ucis-o! se lamentă Jean Temerarul. 


Era îngrozit, avea ochii în lacrimi. Nu simţea că în el, toată 
puterea durerii, furiei, turbării, disperării se aduna ca un nor de 
furtună care se va declanşa violent. Nu se gândi nici măcar să 
se aplece asupra victimei. Ochii îi rămăseseră fixaţi pe dâra 
subţire pe care sângele o desena pe pieptul lui Odette. Regina 
rupse tăcerea. 

— Nu mai este niciunul viu între noi, Jean de Burgundia: eu 
am omorât-o pe cea pe care tu o iubeai! 

— Tu ai omorât-o! Avea mintea rătăcită deja. Făcu câţiva 
paşi în dreapta şi în stânga, plângând fără lacrimi, scoțând 
strigăte nearticulate, apoi se întoarse, scoase spada şi spuse: 
pentru că tu ai omorât-o... ei bine... 

— Sunt pierdută, îşi zise Isabela. 

Uşa prin care intrase Odette se deschise brusc şi în salon 
apăru un om cu chipul răvăşit, cu ochii în flăcări. Când îl 
recunoscură, groaza, demenţa puseră stăpânire pe amândoi 
căci nu se aşteptau să vadă acolo, în salonul în care Odette era 
doborâtă de lovitura de pumnal, pe omul care, la acea oră a 
prânzului, trebuia să se afle pe eşafod. Abia putură să-i 
pronunţe numele: 

— Passavant! Passavant, rostiră amândoi în acelaşi timp. 
Regina sări în lături. 

— Jean de Burgundia! Eu am ucis-o pe cea pe care tu o 
iubeai, acum ucide-l tu pe cel pe care îl iubesc eu... Nimeni să 
nu mai rămână în viaţă între noi! 

În clipa aceea, ducele se afla în faţa lui Passavant iar spadele 
lor se încrucişară violent. 

Odette de Champdivers 


Lovitura de pumnal o doborâse. Abia mai apucase să scoată 
acel strigăt pe care regele Charles, aflat aproape, îl auzise chiar 
în momentul în care Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon intrau la 
el. 

Într-o clipă îşi pierdu cunoştinţa. Căzu în neant. Dar asta a 
durat doar câteva clipe. Imediat simţi o confuză stare de 
slăbiciune şi din instinctul puternic pe care numai conservarea 
vieţii îl poate declanşa, făcu un suprem efort să se apere şi 
înţelese că salvarea trebuia să vină de la cineva din preajmă. 
Atunci strigase şi, apoi, căzuse. Viaţa se retrăgea din ea prin 
firicelul acela de sânge. Sensul lucrurilor fu recăpătat foarte 


rapid. Curând îşi dădu seama că ceea ce auzea, zgomotele 
acelea îndepărtate, erau de fapt vocile a două persoane. ŞI 
atunci făcu un efort de a înţelege ceea ce spuneau aceste 
personaje. Nu reuşea. Simţea numai că erau voci ostile şi nu mai 
putu să măsoare scurgerea timpului. Apoi, brusc înţelese nu 
numai ceea ce se vorbea, dar recunoscu persoanele care 
vorbeau. Avea reprezentarea fizionomiei vocii. Atunci avu o 
senzaţie de ură şi de dragoste, o voce îl evoca pe Jean 
Temerarul, alta pe cavalerul Passavant. Nu se miră că ar putea 
fi amândoi acolo. Se miră că vorbele erau dure, prevesteau o 
adevărată bătălie. Efortul acela de perseverare a vieţii se dublă 
şi după o luptă disperată reuşi să deschidă ochii. Îl văzu pe 
Passavant, îl văzu pe Jean Temerarul. Erau faţă în faţă. Văzu 
furtuna aceea oarbă, lupta dintre ei şi îşi dădu seama că unul vă 
sfârşi curând. Făcu un efort şi se ridică; căzu din nou, de data 
asta cu braţele spre cele două spade şi avu senzaţia că face 
semn din cap şi că, într-o explozie de durere, de oroare, de 
dragoste, striga, scotea sunete... 

Totul părea că se desfăşoară lent. În realitate de când 
căzuse lovită şi până începuse să strige nu trecuse niciun minut. 

Passavant 


Însoţit de temnicer sosise la palatul regelui. În drum mai 
aruncă o privire spre Huidelonne şi văzu de departe trupa de 
arcaşi care se afla deja la turn. 

Vă caută pentru a vă duce în Piaţa Greve. În câteva minute 
vor şti că aţi evadat şi că eu am fugit. În ce mă priveşte, îmi 
este totuna. Dar dumneavoastră? 

— Cum adică? întrebă la rândul lui cavalerul. Se vedea cât 
era de fericit. Aerul libertăţii îi înfrumuseţa chipul. 

— Nu atât pentru dumneavoastră, reluă temnicerul căutând 
cuvintele. 

Passavant izbucni în râs, un râs clar şi sonor, un râs de om 
fericit. 

— Viteazul meu maestru, în arme te descurci aşa de bine, 
dar nu ai dreptate să vorbeşti în parabole. Cred că nu eşti unul 
dintre cei patru evanghelişti. 

— Vreau să spun... se bâlbâi uriaşul, că aţi fi murit, desigur, 
pentru că aţi fost condamnat, dar eu nu mi-aş mai fi revenit... în 
timp ce... 


— Mulţumesc. În timp ce, ce vrei să spui? 

— În timp ce, dacă ar muri ea, în veci nu m-aş mai fi 
consolat. Uite, pot să vă spun, nu pentru dumneavoastră v-am 
redat libertatea, ci pentru ea... 

— Ah, se prefăcu trist Passavant. Şi, ea de ce ar fi murit? 

— Ar fi murit dacă mureaţi dumneavoastră. Sunt sigur. Nu 
v-am spus? Când venea să mă vadă acolo, în infernul meu, din 
fiecare cuvânt simţeam ca nu vorbeşte decât despre 
dumneavoastră. Pentru ea, în lumea asta nu sunteţi decât 
dumneavoastră. Dacă dispăreaţi, ce vroiaţi să facă ea? 

Passavant îi sorbea cuvintele. 

— Dacă mă credeţi, continuă uriaşul, veţi ieşi repede de la 
Saint-Pol, vă veţi ascunde undeva în Paris şi... 

— Linişte! ceru brusc Passavant. Regina se strecura singură 
şi gravă, la câţiva paşi de ei, pe lângă zid. Apoi dispăru în 
palatul regelui. 

— Aţi văzut? Dacă intraţi, acum eraţi pierdut. 

— Mergem! 

Temnicerul îl luă de braţ. 

— Veniţi, veniţi să vedeţi cine vine pe acolo... 

— Jean Temerarul! şopti cavalerul. 

— Moartea, îi spuse încet temnicerul. 

Ducele intra în palat. Cavalerul îşi şterse fruntea de sudoare. 

— Aceşti nemernici pregătesc ceva teribil, îşi spuse 
Passavant. Simţi că îl strigă Odette... „Este în pericol!” In câteva 
clipe ajunse la palat. Precauţiile pe care le luase Isabela pentru 
a o izola pe Odette îi fură de folos lui Passavant. 

— Pe aici! strigă temnicerul care mergea înainte să-i arate 
drumul spre apartamentul lui Odette. 

— Stai! Opreşte! Treci înapoi! se auzi o voce. 

— Scas! strigă Passavant. 

O secundă, Scas nu mai avu grai. Încercă să articuleze ceva 
dar nu reuşi. Apoi repetă „demonul, demonul”. 

— Apără-te dacă poţi! strigă cavalerul. 

În acelaşi timp se aruncară unul asupra celuilalt. Cu o voce 
disperată, Scas urlă: seniore, seniore aveţi grijă! şi lovi furios, 
puternic făcându-l pe Passavant să facă paşi înapoi. Scas izbucni 
în râs. 

— Micuța Odette este a dumneavoastră, mormăi el cu 
intenţia de a insulta. Domnul va sosi ceva mai târziu! 


— Scas, în gardă, avertiză Passavant şi ţinti fulgerător după 
o fandare de maestru. 

Scas se prăbuşise pe spate, cu braţele încrucişate peste 
inimă. Fusese ca trăsnit, nu mai putuse nici să se întoarcă. 

Cavalerul sări peste trupul lui şi merse înainte. Temnicerul se 
aplecă, îl cercetă atent pe Scas şi, zâmbind, spuse: 

— Cu o singură lovitură! Drept în inimă! 

— Înainte Passavant! se încuraja cavalerul strigând tare de 
parcă ar fi vrut să îl audă Odette. 

Impinse o uşă şi, cu spada înroşită de sângele lui Scas, 
înainta spre Jean Temerarul. 

Se auziră, aşa cum s-a mai spus, câteva strigăte scurte, 
câteva exclamaţii nearticulate. Imediat o altă luptă începu: se 
înfruntau doi aşi: Jean Temerarul şi Passavant. 

Ducele părea de stâncă. Primi asaltul lui Passavant fără să 
se clintească. Privirea lui se fixase pe pieptul lui Passavant. În 
ochi i se citea pofta de a ucide. Făcea un zgomot infernal, 
Passavant se dezlănţuise ca o furtună vie. Cu o aruncătură 
rapidă sesiză că Odette este prăbuşită; parcă o auzea gemând 
de durere, plângând. Furios se aruncă în atac cu toată puterea. 
Atacă la dreapta şi la stângă, căută să lovească, să ucidă. În faţa 
acestui uragan, ducele bătu în retragere; curând, Passavant îl 
ţintui de zid... 

In acel moment, Isabela se îndreptă spre ei, cu pumnalul în 
mână. Acelaşi pumnal cu care o înjunghiase şi pe Odette. În 
spatele lui Passavant, cu pumnalul pregătit să-l împlânte, 
scrâşnind de ură, strigă: 

— Să mori! Să mori odată cu cea pe care o iubeşti! Dar 
braţul ei rămase suspendat. O menghină de fier îl prinse. 
Clocotind de furie, regina se întoarse şi îl văzu pe temnicer 
impasibil, cu adevărat impasibil şi, lucru stupefiant, extrem de 
respectuos. O conduse în partea opusă şi-i spuse: 

— Majestate, lăsaţi-l sau vă ucid... în secunda aceea Jean 
Temerarul, nebun de turbare, văzu cum se apropie moartea de 
el. Spada îi zburase din mână. Văzu lama armei lui Passavant 
pregătită pentru lovitura de graţie... şi, apoi... Passavant 
rămăsese încremenit, ochii îi ieşeau din orbite... 

Odette ridică braţele şi strigă. Într-un efort supraomenesc, se 
ridică şi imploră: 


— Passavant! Passavant! Lasă-mă să mor dar nu-l ucide pe 
tatăl meu! 
Cei trei sihaştri 


Cum s-a văzut, intraseră toţi trei la rege, hotărâți să-l ucidă. 
Ocquetonville era acolo, în spatele uşii şi supraveghea. Alţi 
doisprezece oameni înarmaţi se aflau cu el. Cei trei sihaştri erau 
constrânşi să facă şi ultimul gest de exorcism care trebuia să-l 
salveze pe rege de la nebunie şi de la... viaţă. Bruscaille era 
teribil; Bragaille era întunecat, Brancaillon plângea... 

Toţi trei avansau, regele nu îi recunoscuse la început. Apoi 
se dumiri. 

— Vai, ce se întâmplă de nu aveţi anteriele? Vă prindeau 
foarte bine. Şi cu astea ce-i? Ce faceţi cu pumnalele? strigă el 
mirat. 

Nu răspunse niciunul. Bruscaille ridică primul arma. 

— La luptă! Passavant! se auzi din depărtare şi toţi trei 
îngheţară. 

— El este, spuse Brancaillon. 

— Ce vreţi de la mine? întrebă descumpănit regele. Ajutor! 
Ajutor! vor să mă ucidă! 

— La atac Passavant! repetă vocea. 

— El este! şopti Brancaillon. El! Ne cheamă! 

— Pe toţi diavolii! spuse Bragaille, când ne cheamă 
cavalerul, noi nu mai ştim de niciun stăpân. 

— Veniţi! urlă Bruscaille. 

Făcură cale întoarsă şi se lansară. Regele nebun îi văzu cum 
dispar. 

Cei trei ajunseră la locul de unde se auzeau apelurile lui 
Passavant, adică ieşiseră prin uşa opusă sălii în care se afla 
Ocqguetonville cu oamenii lui, intraseră în salonul de onoare al 
apartamentului lui Odette şi văzură întreaga scenă. Cu spadele 
în dreapta şi pumnalele în stânga păreau un formidabil trio de 
spadasini capabili să ţină piept unei armate. 

Moartea regelui nebun 


Ocquetonville se afla acolo pentru că i se ceruse. Cu urechea 
la uşa regelui el asculta - credea el - bătălia pe care o ducea 
nebunul împotriva celor trei sihaştri asasini. Acest om aspru, 
crud, acest spadasin obişnuit cu atâtea, acum tremura. Se aşeză 


să asculte în continuare bătălia îngrozitoare. Regele într-adevăr 
văzuse pe cei trei sihaştri în momentul în care aceştia alergau la 
chemarea lui Passavant. Văzuse pumnalele, observase că nu 
mai poartă anteriele şi gândul îl dusese sigur la catastrofă: 
aceştia urmăresc să mă lichideze. Atunci se uită la ei cu luare 
aminte. Lui Brancaillon îi întinse mâna şi-i şopti: nu-i aşa că aţi 
venit să mă faceţi să râd? Imediat intrase, însă, în criză şi nu 
mai înţelesese nimic cu mintea lui rătăcită. Făcu un salt de 
parcă ar fi vrut să se ferească şi se trase într-un colţ, cu 
pumnalul în mână. Din acea clipă el intră în realitatea unor 
imagini pe care şi le crease sub efectul crizei: Văzu asasinii în 
mijlocul sălii; i se păru că se sfătuiesc şi că îl arată cu degetul. 
Bruscaille spunea: 

— Regele Franţei nu recunoaşte oare în mine stafia din 
pădurea Mans?! 

— Să-l sugrumăm, cerea Bragaille şi pe urmă îl predăm 
stăpânului himerelor. 

— Cred că-i mai bine să-l omorâm, făcându-l să râdă, era de 
părere Brancaillon. 

— Ajutor! striga regele. Ajutor! Eu sunt regele! Vor să-l 
sugrume pe rege! Căpitane! Stafiile mele prietene, himere din 
nopţile mele, unde sunteţi? Trădători! Cine vă plăteşte? Vă e 
teamă să-l loviți pe rege? Eu sunt regele! Regele curajos, regele 
care va lupta! 

Se gândi că trebuie să profite de ezitarea celor trei şi apoi se 
năpusti asupra lor cu pumnalul. Era înspăimântător. Loviturile 
ratate îl făceau şi mai violent; se arunca în atac frenetic. Se 
întoarse în sală, răsturnă masa, scaunele. Bragaille încercă să-l 
imobilizeze dar fără rezultat. Brancaillon se porni pe un râs 
demenţial care îl scoase şi mai mult din minţi pe rege. 

— Întoarce-te! întoarce-te în moarte! Ha! lată că nu mai ai 
cap! Sânge? Prea mult! Nu! Destul! 

Brusc Brancaillon se evaporă, se risipi ca un fum; acum, 
strigătele regelui deveniră şi mai sfâşietoare pentru că el credea 
că Bruscaille şi Bragaille îl muşcau de piept. Brancaillon reapăru 
şi, simţi el, îi vărsa sângele printr-o rană mare. 

— Ajutor! Vor să mă ardă de viu! Ajutor, unde sunteţi 
fantomele mele! L-au rănit pe rege! Regele va muri, nu 
înţelegeţi? 


Se agita printre scaunele răsturnate, apoi se retrase într-un 
colţ şi rămase liniştit pentru câteva secunde. Văzu pe cei trei 
sihaştri cum ridicau spre el nişte pumnale lungi care şerpuiau în 
aer. Erau de fapt şerpi de foc care, curând, coborâră spre el, îl 
atinseră şi îl străpunseră încet. Din pieptul lui se auzi un ultim 
strigăt. 

— Sunt mort! 

După asta Ocquetonville nu mai auzi nimic. Îşi încorda 
atenţia dar în zadar. 

— Gata! S-a terminat! Regele a murit! 

— Să-l odihnească Dumnezeu în pază! răspunseră cei de 
lângă el şi îşi făcură cruce. 

Ocquetonville deschise încet uşa şi văzu că totul era răvăşit: 
masa răsturnată, scaunele şi celelalte obiecte, armele din 
panoplie se aflau aruncate pe jos. 

„A fost bătălie, nu glumă!” îşi spuse el. În sfârşit, îl descoperi 
pe rege într-un colţ, culcat, nemişcat, un braţ strâns în jurul 
pieptului, celălalt întins spre un pumnal aflat în apropiere. 
Neliniştit se întrebă unde se vor fi dus? Adică, unde erau 
asasinii. Descoperi că una dintre uşi era deschisă. Tresări. 

— Şi-au dat seama ce-i aşteaptă şi au întins-o îşi spuse el. În 
zadar! Toate ieşirile din Saint-Pol sunt straşnic păzite. Încercă să 
intre în salon dar se retrase, socotind că ar fi prea mare 
îndrăzneala să se apropie de mort. Căci mortul era Majestatea 
Sa, Puterea, trimisul Divinităţii... Era regele. Aşa că închise uşa 
încet, aşa cum o şi deschisese, şi o încuie cu cheia. 

— Acum să mergem să-l anunţăm pe duce că regele este 
mort. Dacă Ocquetonville ar fi intrat după zece minute în salonul 
unde se dăduse lupta pentru uciderea regelui ar fi asistat la un 
spectacol năstruşnic: pe covor, chiar în locul în care se 
prăbuşise cu câteva clipe mai înainte, regele se necăjea 
amestecând nişte cartonaşe colorate şi întrebând: unde te-ai 
dus, Gringonneur? Tocmai acum când am o carte grozavă ţi-ai 
găsit să o întinzi, drace împieliţat! 

Regele Franţei făcea o partidă de cărţi! 

Singur! 


XXIII. Roselys 


Am fixat, deci, gestul fiecărui personaj. Să ne imaginăm 
acum toate aceste personaje încremenite în gesturile 
respective. leşirea din inerție ar fi posibilă printr-un impuls. Unul 
exterior, nu-i aşa? 

Asupra Parisului se aşternuse o linişte nefirească. Numai la 
prânz se auzi dangătul clopotelor. 

Mulțimea adunată în Piaţa Greve aştepta condamnatul. Pe 
eşafod, cel care îl înlocuia pe Capeluche era nervos; se plimba 
neliniştit. 

Aflat în primele rânduri de după arcaşi, Tanneguy du Chatel 
asculta forfota mulţimii, aşteptând ceva care să producă o 
răsturnare a situaţiei şi să-l poată salva pe prietenul lui. 

In Cetate grupuri de marinari şi de măcelari aşteptau în 
linişte semnalul răzmeriţei. 

Pe una dintre străzile care dădea în Valea lubirii unde se 
aflau casele ce adăposteau acele tinere nebune, cum se spunea 
în acele vremuri, apăruse Saitano; în urma lui, un om îl urma 
pas cu pas. Vrăjitorul o căuta pe Laurence. Din uşă în uşă 
ajunsese la Ermina Valencienne, intră în casă, puse câteva 
întrebări şi, când se lămuri că a dat de cea pe care o căuta, 
cobori să dea un ordin celui care îl însoțea. Acest om se 
precipită spre Saint-Antoine, acasă la Tanneguy. in zadar, 
căpitanul nerăbdător plecase şi acesta nu-l mai găsi. 

Vrăjitorul a urcat din nou în apartamentul Erminei. Când îl 
văzu Laurence începu să tremure ca un animal în faţa 
dresorului. Ar fi vrut să fugă dar simţi că nu mai avea forţa să o 
facă. Ermina înţelese că trebuie să intervină. 

— Ştiu cine eşti, spuse ea hotărâtă. Adesea, când te vedeam 
trecând pe înserate, îmbrăcat în mantoul tău roşu, îmi apăreai 
ca un strigoi venit să ne scoată din minţi. Fugeam din calea ta 
aşa cum fugeau toţi. Cunoşteam puterea pe care o ai şi pactul 
pe care l-ai făcut cu diavolul. Dar acum nu-mi mai este teamă 
de tine. Aşa că, ia spune-mi de ce o cauţi pe Jehanne? Eu ştiu 
toată povestea vieţii ei, ne-am împrietenit. Ştiu cât a suferit. Ce 
ai de gând? Jehanne este o adevărată doamnă: ştie să brodeze, 
să citească, să scrie. Apoi, după cum vorbeşte şi după maniere, 
se comportă ca o nobilă. Ai vrut să faci din ea o prostituată... ca 
mine... De ce? 

Ermina se opri mirată şi ea de curajul ei. Saitano zâmbea 
impresionat şi el de îndrăzneala fetei. 


— Ei, află că nu ţi-a reuşit! Jehanne nu a stat nicio oră în 
Strada Plăcerilor unde ai aruncat-o. De când am întâlnit-o 
locuieşte la mine; este lângă mine şi m-a ajutat, m-a salvat de 
fapt. Ce vrei de la ea? 

— Să o salvez, aşa cum te-a salvat ea pe tine. Să-i dau 
ocazia de a-şi recăpăta drepturile. Şi, pentru asta, să-i redau 
memoria. 

— Memoria? 

— Nu ai să înţelegi şi nici eu nu am timp să-ţi explic. Numai, 
ai grijă şi nu mă stânjeni! Dacă ţii ca prietena ta să se vindece, 
atunci lasă-ne singuri. 

— Nu! Nu voi accepta. 

— Bine, atunci rămâi. Aşează-te în colţul acela şi nu mişca 
sau, atunci, eu nu răspund de memoria lui Laurence. 

— Memoria? repetă Ermina. Laurence? Ce vrei să spui? 

— Ermina, strigă Laurence, nu mă părăsi, te rog! 

Saitano o luă de braţ pe Ermina şi o conduse într-o parte a 
camerei. 

— Să-ţi aduci aminte: un cuvânt, un gest al tău în timp ce eu 
îi vorbesc ar putea să o ucidă sau să-i provoace o nebunie 
pentru toată viaţa. Deci, stai cuminte şi mulţumeşte-i lui 
Dumnezeu că, astăzi, interesele ei sunt şi interesele mele. 

Cuprinsă de spaimă, Ermina rămase nemişcată în scaunul în 
care o aşezase Saitano. Acesta se întoarse spre Jehanne şi cu 
voce tare i se adresă: 

— Ei, bine Laurence d'Ambrun ce faci aici, acum când 
Roselys te aşteaptă şi te cheamă? 

Liniştită, cea pe care Ermina o ştia de Jehanne îl cercetă pe 
vrăjitor şi apoi răspunse: 

— Mai bine decât oricine ştii cine sunt. Numele meu este 
Jehanne. Locuiesc de ani de zile în Strada îndurării. Am toate 
actele ca să pot dovedi acest lucru şi toată lumea poate să-ţi 
confirme că locuiesc aici de doisprezece ani. 

— Fals! interveni Ermina surprinsă de această minciună. 
Vrăjitorul se apropie de Laurence, o atinse pe frunte de mai 
multe ori, de fiecare dată apăsând într-un fel anume cu 
degetele. Apoi îi luă mâinile într-ale sale. 

— Uită-te în jurul tău, trezeşte-te şi spune-mi ce vezi... unde 
te afli... 

— În casa mea din Strada îndurării. 


— Te afli în casa Passavant, spuse Saitano poruncitor. 
Priveşte mai atent! Nu minţi! 

— Nu mint, nu vreau să mint! 

Livid de efortul pe care îl făcea, Saitano îi strânse mai 
puternic mâinile. Atunci ea strigă: 

— Ah! suntem două aici! în mine sunt două persoane! în 
mine se află sufletul lui Jehanne... şi cel al lui Laurence. 

— Numai sufletul lui Laurence! Atât! porunci vrăjitorul. 
Jehanne este o impostoare! 

— Dublă! Sunt două persoane într-una, se lamenta Laurence 
şi avea dreptate. 

Efortul lui Saitano fusese suficient să o trezească într-atât 
încât să se recunoască drept Laurence dar şi să şteargă pe 
jumătate din personalitatea lui Jehanne. Pe ecranul memoriei ei 
se proiecta o imagine dubla. Creierul ei devenise un câmp de 
bătaie unde două fiinţe se luptau corp la corp. Amintirile 
artificiale induse de Saitano nu reuşeau să fie învinse. Amintirile 
naturale, fireşti se trezeau. Cele două stări luptau una împotriva 
celeilalte iar Laurence era cutremurată de neputinţa de a se 
fixa. Saitano o supraveghea atent, surprins că vede o 
comportare cu totul necunoscută. Poate că, pentru câteva 
minute, şi uitase pentru ce venise. 

— Dublă? se întreba el. Fără îndoială... Şi de ce nu? Dacă 
conştiinţa fiinţei umane rezidă în întregime în memorie, dacă 
amintirile sunt singurul element al vieţii sufletului, dacă două 
amintiri locuiesc în acelaşi timp într-un singur suflet, acest suflet 
este dublu. Ea are acum două personalităţi... Şi, ce se va 
întâmpla dacă aş lăsa-o în starea asta? A 

În acele momente Saitano rupsese legătura cu ştiinţa. În 
timp ce Laurence era asaltată de cele două amintiri, el se apucă 
să prepare o nouă băutură din substanţele pe care le adusese. 

— Bea, îi ceru el bietei femei şi aceasta se supuse. 

— Roselys te aşteaptă, te cheamă. Laurence d'Ambrun nu 
vrei să-ţi vezi fiica? Copilul tău, Roselys! Cea care te strigă 
acum. Roselys! 

— Roselys? întrebă Laurence şi, undeva, departe, în 
cotloanele îndepărtate ale memoriei ei apăru o imagine, un fel 
de fantomă, fără consistenţă, o amintire care nu avea un contur 
precis. 


— Roselys? repetă ea şi îi plăcu să pronunţe acest nume, 
parcă ar fi fost o melodie pe care o fredona. Alarma pe care i-o 
inspira dualitatea sufletului ei începu să se stingă. Acum părea 
mai degrabă mirată decât speriată. Imaginea care-i apăruse în 
orizonturile memoriei începu să capete contururi mai precise. Cu 
o voce hotărâtă Saitano pronunţă cuvintele care trebuiau să 
provoace noua asociere de idei: 

— Te afli în capela de pe proprietatea Passavant... Aici a fost 
celebrată căsătoria lui Laurence d'Ambrun cu ducele Jean de 
Burgundia. Ce s-a întâmplat cu preotul care a oficiat? A murit, 
Laurence! Au murit toţi martorii chemaţi să te convingă să 
accepţi acea căsătorie blestemată. Toţi au murit în afară de 
unul. 

Laurence asculta cu atenţie. Efectul lucrării lui Saitano o 
făcea să palpite. Ea ieşea dintr-o stare, părăsind o memorie şi 
recăpăta o nouă stare şi o nouă memorie. leşea dintr-o memorie 
indusă, inspirată artificial şi îşi recăpăta memoria ei naturală. 

— Aici, continuă Saitano transfigurat, aici regina Isabela de 
Bavaria ţi-a dat să bei otravă. Aici ai fost lovită cu pumnalul de 
către Jean Temerarul. Aici ai fost despărțită de Roselys. Unde se 
află acum fiica ta? Auzi, ea te strigă şi tu, Laurence d'Ambrun 
eziţi să o cauţi. 

— Cum aşa, cum să ezit! Nu ştiu... 

— Dar ştii că ai o fată? 

— Da, da! Şi ştiu că se numeşte Roselys. 

— Ce a devenit Jehanne? Spune sincer. Te-am salvat şi te voi 
mai salva. Răspunde-mi dar, şi spune adevărul. Trebuie să o 
găsesc pe Jehanne din Strada Indurării. Ştiu că ai cunoscut-o 
bine... 

— Niciodată! Jur că nu am cunoscut niciodată persoana de 
care vorbeşti. 

Ermina nu-şi putu stăpâni un strigăt de groază şi, sfârşită, 
căzu în genunchi, cu ochii rugându-se la icoana Maicii Domnului: 

— Ah, acum poţi să strigi, spuse cu o bucurie nemăsurată 
Saitano. Conştiinţa umană! Geniu, nebunie, înălţarea sufletului, 
sărăcirea spiritului, pofta pentru crimă, aspiraţia de larvă care 
se târăşte spre necunoscut, tentative nemernice de a atinge 
binele sau răul, toate sunteţi nişte probleme de cantitate. 
Calculul elementelor care compun creierul poate fixa cu 


certitudine ceea ce va rezulta din asta: gândirea de lumină sau 
de tenebră. 

— Taci, îl imploră Ermina. 

Laurence nu striga, nu se ruga. Se uita năucită în jurul ei. 
Jehanne nu mai exista... 

— Spune-mi acum, ştii care-i numele tău adevărat? 

— Numele meu este nenorocirea. De ce m-ai trezit? Ştiind 
acum că sunt Laurence, ştiu şi că fiica mea Roselys nu mai 
trăieşte, că viaţa mea netrebnică nu are niciun rost. Fiica mea, 
Roselys este moartă... 

— O iubeşti pe Roselys, aşa-i? 

Laurence izbucni în plâns. Işi adusese aminte că asistase la 
moartea fiicei ei. Fusese lucrarea cea mai straşnică a lui 
Saitano. Timpul ar fi trebuit să estompeze durerea dar, în cazul 
lui Laurence, emoția se producea în aceste clipe ca şi cu 
doisprezece ani în urmă. 

În acest moment, Saitano dădu ultima lovitură: 

— Laurence, ai fost înşelată. Roselys nu a murit. Roselys te 
cheamă. Acum se află în pericol. 

— În pericol? Fata mea? 

— Da. Vrei să o salvezi? 

— Ce tot spui? Dacă-i nevoie, plecăm imediat! 

— O clipă. Pentru a o salva trebuie să loveşti în amantul tău. 

— Bine! Vreau o armă! 

— lat-o! 

— Ce-i asta? Ce să fac eu cu pergamentul ăla? Nu-ţi dai 
seama de ce este capabilă o mamă! 

— Ştiu şi de aceea am încredere în tine. Ascultă-mă cu cea 
mai mare grijă căci minutele sunt numărate, iar eu nu mai am 
timp. Acum, amantul tău este stăpânul Parisului şi al palatului 
din Saint-Pol... 

— Visul lui, visul lui vechi, murmură Laurence. 

— Ah, acum te recunosc, eşti tu din moment ce îţi aduci 
aminte de toate aceste lucruri. Da, visul lui se realizează. Este 
stăpân chiar din acest moment pentru că armatele lui s-au 
dezlănţuit pe străzile Parisului... 

— Măcel, dezlănţuirea lor înseamnă sânge, spuse Laurence. 

— Aşa este. Dar trebuie să ştii că Jean Temerarul are un 
complice. 

— Isabela, regina Franţei, numai ea poate fi! 


— Tu ai spus-o! Ascultă, fiica ta Roselys locuieşte la 
Saint-Pol. Cum, pentru ce, asta le vei afla mai tărziu. 
Deocamdată află că Isabela o urăşte. Inţelegi? Pentru a-i oferi 
coroana regală lui Jean Temerarul trebuie să o sacrifice pe 
Roselys. 

— Coroana! 

Saitano o prinse de braţ. 

— Ce vrei să faci? Să-l loveşti pe duce acum când este 
înconjurat de atâţia oameni înarmaţi? 

— Blestematul. Amândoi fie blestemaţi în veci! Vino! Dacă 
viaţa fiicei mele este în pericol, a mea nu mai contează. Voi muri 
şi eu! 

— Tu poţi să o salvezi şi să nu mori în zadar. O poţi salva cu 
acest document. Saitano îi arătă un pergament. Citeşte! 

Laurence luă pergamentul şi citi. Nu-şi mai putu stăpâni 
lacrimile. 

— Ducele a ars actele de căsătorie chiar în capelă numai că 
acesta a scăpat. Când te-am găsit atunci, era imediat după 
lovitura de pumnal pe care o primiseşi. Am văzut acest 
pergament ascuns undeva într-un buzunar al rochiei tale plină 
de sânge. lată-l, este actul de căsătorie semnat de Jean 
Temerarul. Este un act în regulă pentru că este semnat şi de 
preot, notar şi martori... printre care şi cei ai reginei. Înţelegi că, 
având acest document, poţi să-l ucizi pe duce? Soţul lui 
Margareta de Hainaut, semnând acest act a comis un sacrilegiu 
care este pedepsit ca şi uciderea de părinţi sau de rege. 

Laurence înfăşură cu grijă documentul şi îl ascunse la sân. 

— Vino, hai să-ţi salvezi fiica! 

Amândoi plecară spre Saint-Pol. Ajunşi în dreptul zidului de 
la Huidelonne, Saitano strigă pe cineva. Un minut mai târziu, se 
aflau în incinta fortăreței mergând aproape pe acelaşi drum pe 
care îl parcurseseră Passavant şi temnicerul. Saitano cunoştea 
bine locurile, chiar şi intrările secrete, aşa încât o conduse pe 
Laurence în apartamentul lui Odette de Champdivers. 

În sala de onoare se petrecea o scenă cu totul neobişnuită în 
viaţa unui regat: regina Franţei fusese luată prizonieră de un 
temnicer! Primul personaj al regatului, chiar înaintea regelui, 
regina, stăpâna la Saint-Pol, idolul în faţa căruia toţi se 
supuneau, era ţinută zdravăn de umeri de un individ atât de jos 
plasat în ierarhia socială! 


— Nu mişcaţi, altfel mă obligaţi să vă ucid... în mijlocul sălii, 
trei inşi rămăseseră încremeniţi, priveau, ascultau şi nu reuşeau 
să înţeleagă. Erau Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon care 
intraseră ca o furtună dar se opriseră ca trăsniţi de fulger. In 
cealaltă parte, Passavant şi ducele de Burgundia, faţă în faţă, 
înmărmuriţi de efectul strigătului lui Odette: Passavant, nu-l 
omori pe tatăl meu! ... Cavalerul se uită la Odette apoi la Jean 
Temerarul şi din privirea lui se putea deduce resemnarea: acum 
loveşte, eu nu voi ucide pe tatăl celei pe care o iubesc! 

O aşeză pe Odette cu grijă pe covor şi din acea clipă nimic 
nu mai există pentru el. Ducele de Burgundia privea, la rândul 
lui, uluit la toate aceste gesturi. L-ar fi putut lovi cu uşurinţă, dar 
nimic din îndârjirea, din ura cu care atacase nu mai rămăsese. 
Acum repeta în sinea lui: „copilul meu! ea este fata mea!” Apoi, 
privind înspăimântat spre uşă ca într-un vis fără noimă, spuse: 

— lată, acum vine şi mama... sau fantoma mamei... 

— Roselys! strigă dezlănţuită Laurence. 

— Ea este fiica ta, confirmă Saitano, şi acela, adăugă el, 
arătând spre duce, acela a ucis-o! ... 

— Roselys! şopti Passavant. 

Laurence se aruncase în genunchi în timp ce cavalerul se 
ridică după ce o aşezase cu grijă pe Odette. Inţelesese tot şi, 
acum, în sufletul lui nu mai simţea nimic. Passavant realiza că 
iubind-o pe Odette o iubise pe Roselys; că atunci, la Huidelonne 
el nu numai că o recunoscuse dar o văzuse pe Roselys în 
persoana lui Odette. 

— Tatăl ei! Acest om care a ucis-o este tatăl ei! Auziţi voi, 
ducele şi-a omorât propria fiică şi eu nu am dreptul să o răzbun! 

Nu mai avea forţă să judece nici Jean Temerarul care credea 
că în faţa lui se află fantoma lui Laurence. Oare să fie chiar ea? 
Laurence trăieşte! Laurence pe care el o ucisese se afla acum 
lângă el! Un zid de gheaţă îl despărţea de ea. O auzi aievea 
strigând cu voce stinsă: Roselys! şi o văzu îngenunchind lângă 
copilul ei. Apoi nu mai înţelesese nimic. Cuvintele ei se stingeau 
în durerea ei, femeia repeta: ea este fata mea, Roselys. O luă în 
braţe şi plecă spre ieşire. În drum se întâlni cu Bruscaille şi 
tovarăşii lui care se dădură sfioşi în lături. Insoţită de Saitano, 
ieşi din acea sală purtând-o în braţe pe fiica ei, poate moartă. 
Isabela încercă să se arunce asupra victimei dar braţul puternic 
al temnicerului o împiedică. 


Passavant ridică spada şi când îi văzu pe cei trei, Bruscaille, 
Bragaille şi Brancaillon, le ceru să-l urmeze. Acelaşi lucru îl ceru 
şi temnicerul care, în sfârşit, o părăsi pe regină. 

— Scas! Ocquetonville! urlă ducele de Burgundia. 

— Ajutor! ceru regina. Ajutor, salvaţi regina! 

În acel moment mai multe uşi se deschiseră şi o mulţime de 
oameni înarmaţi pătrunseră în salon. 

— Doisprezece oameni să o apere pe regină, ordonă. 
Ocquetonville, alţi doisprezece să-l apere pe duce. Ceilalţi după 
ucigaşi! 

— Arestaţi mai întâi pe femeia aceea, strigă regina. 
Laurence şi Saitano intraseră într-un salon vecin. Câţiva oameni 
înarmaţi fură opriţi de Passavant, ajutat de temnicer şi de cei 
trei foşti sihaştri. 

— Salveaz-o! Salvează-le pe femei, avu timp să mai ceară 
Passavant lui Saitano. Noi trebuie să facem faţă aici măcar cinci 
minute, le spuse celor patru şi, apoi strigă: 

— Adio Laurence! Adio Roselys! 

XXIV. Eşafodul 


Passavant reuşise să oprească oamenii ducelui iar Saitano o 
conduse pe Laurence prin labirintul palatului până când 
ajunseră în grădină, la una dintre ieşirile secrete. 

— Şi uite aşa îmi scapă Jean de Burgundia, bombănea el 
necăjit. Pergamentul pe care i l-am dat lui Laurence rămâne, 
deci, nefolosit, cel puţin de data asta. Dar ce să faci, cum să 
opreşti o mamă care vrea să-şi salveze copilul, zise el privind-o 
pe Laurence, pentru prima dată, cu admiraţie. Era uimit de 
puterea acestei fiinţe. Ce forţă necunoscută permite acestei 
femei să facă un efort fizic atât de mare? 

Laurence mergea cu paşi siguri, fără să privească la Roselys. 
Ajunseseră în strada Saint-Antoine. 

— Hei, n-ai obosit? Nu vrei să intrăm într-o casă? Laurence 
nu răspunse. 

— Atunci să o punem măcar într-o litieră şi să o transportăm 
unde doreşti! 

Laurence nu părea că auzise nici de data asta. 

— Ascultă, oraşul este răsculat. Uite-te la aceşti oameni 
înarmaţi care ne privesc cum trecem. Ce vor spune când vor 
constata că ai în braţe o moartă? 


— Moartă? Cine spune că fiica mea a murit? 

— Fii înţeleaptă, renunţă, o să ne aresteze! 

— Cine să îndrăznească?! se miră Laurence şi se opri 
uitându-se atent la Saitano. În atitudinea ei era ceva impozant, 
majestuos, încât vrăjitorul se sperie. 

— Nimeni, desigur, nimeni nu va sta în calea unei mame 
care îşi duce copilul... 

Laurence continuă să meargă şi un alt miracol se produse. 

Nu numai că nimeni nu o opri dar mulţimea se da în lături, îi 
făcea loc. Femeile începură să plângă. 

Laurence ajunse în faţa unei case abandonate cu porţile 
distruse de parcă ar fi fost asediată. 

— Casa lui Passavant, se gândi Saitano. Aşa era. Instinctul 
lui Laurence o condusese la casa lui Passavant, casa în care 
locuise cândva, în care o adusese pe Roselys. Intră. Leagănul 
fiicei ei mai era într-o cameră, acoperit de praf. 

Laurence o aşeză pe Roselys pe un pat. Rămase în picioare, 
lângă ea, fără o lacrimă. Incet, se prăbuşea în durere şi în 
disperare. Saitano ieşi, alergă acasă şi luă ceva din dulap: fugi 
apoi la Ermina şi o luă cu el. Când se reîntoarse, o găsi pe 
Laurence tot în picioare, lângă pat, cu ochii în lacrimi. 

Saitano încercă să o îndepărteze de pat. 

— Ce vrei, lasă-mă să-mi văd copilul. 

— Destul! Vrei să moară? Sau vrei să trăiască? Alege! Dacă 
vrei să trăiască, lasă-mă, am treabă... 

Laurence se retrase şi îngenunche în faţa lui Saitano. 
Plângea. 

— Cine eşti? Pentru mine ai fost demon! Fii Dumnezeu! 
pentru fiica mea! Te voi ierta pentru tot răul pe care mi l-ai 
făcut! Salveaz-o pe Roselys şi dacă e nevoie, omoară-mă pe 
mine! 

— Ridică-te şi lasă-mă să lucrez! Pot să o salvez şi vreau să o 
salvez. Dar ia seama! |ţi trebuie curaj! 

— Ce trebuie să fac? Spune! Fac orice! 

— Să pleci! Pleacă. Să rămână cu mine numai prietena ta. 

— Să plec! Eşti nebun? 

— Pleacă! Ascultă-mă şi pleacă! înţelegi ce-ţi cer? Eşti 
capabilă să întelegi ceea ce îţi cer? 

— Să înţeleg? Mintea mea, sărmana mea minte! Bine, pentru 
copilul meu, iată, înțeleg ce-mi ceri şi plec. 


— Te felicit, spuse grav Saitano. Eşti o femeie de toată 
isprava, curajoasă. Acum, uită-te la prietena ta. Ai încredere în 
ea? 

Ermina se apropie. Plângea. 

— Mi-aş da viaţa numai să nu te mai văd că suferi. 

— Sărmana mea prietenă. Cum aş putea să nu am 
încredere! Este ca şi sora mea. 

— Bine! acceptă Saitano jovial. Admiţi, deci, că prietena ta 
te poate înlocui câteva ore la căpătâiul fiicei tale. Cum, iată: 
Roselys nu este moartă. Eu răspund de viaţa ei. Se va face bine, 
îţi promit. 

Laurence îl privi cu speranţă şi durere pe vrăjitor. 

— Dar, continuă acesta, fiica ta nu acum se află în pericol! 
Va fi atunci când o vei vedea vindecată, atunci ar putea să 
scape iubirii tale materne pentru a intra încet în moarte. 

— Ce spui?! 

— Spun că odată vindecată, Roselys îţi va cere pe cel pe 
care îl iubeşte! 

— Pe care îl iubeşte! lubeşte un bărbat? 

— Ea îl iubeşte pe cel cu care a copilărit, pe cel cu care a 
fost în gând toată viaţa, pe cel care a salvat-o din Sena şi care, 
mai târziu, a salvat-o din mâinile reginei. 

— Hardy! Hardy de Passavant! strigă Laurence. 

— Da. Şi, atunci când ea va dori să-l vadă şi-i vei spune că 
este mort, atunci Roselys va muri chiar în braţele tale. 

Laurence făcu din nou un teribil efort să înlăture din mintea 
ei păsările nebuniei, pentru a-şi aduna puterile ca să înțeleagă. 
Saitano vroia să se convingă că experienţa lui dăduse rezultate 
şi că o readusese la condiţia ei de dinainte de moarte. 

— Hardy este în pericol de moarte? întrebă ea. 

— Da şi numai tu poţi să-l salvezi. Laurence se uită spre 
Roselys. 

— Bine, sunt gata să o fac! Unde trebuie să merg? Ce 
trebuie să fac? 

„Jean Temerarul! se bucură în sinea lui vrăjitorul, iată a venit 
ceasul pedepsirii tale”. 

Unde trebuie să mergi? Nu ştiu. Ştiu că eu trebuie să rămân 
aici. Trebuie să lupt cu moartea. Trebuie să o salvez pe fiica ta. 
Tu trebuie să-l salvezi pe Passavant. Pentru asta este nevoie să-l 
anihilezi pe cel care vrea să-l omoare... 


— Şi cine-i acela? 

— Jean de Burgundia! Laurence îngălbeni. 

— Nu te simţi vinovată pentru asta. Nu spune că acum 
plăteşti greşeala ta de altădată. Nu tu ai comis greşeala. 
Criminalul a fost el. Laş şi blestemat. Fii tare, pentru că ai arma 
cu care să-l termini! 

— Pergamentul? întrebă Laurence. 

— Actul de căsătorie cu ducele de Burgundia, soţul lui 
Margareta de Hainaut. Du-te la el, găseşte-l şi acuză-l cu 
martori, arată-i proba şi ai să vezi că chiar oamenii lui îl vor 
aresta. 

— Şi Hardy? 

— Arestat, Jean Temerarul nu mai reprezintă nimic. Teribila 
acuzaţie pe care acest ticălos i-a adus-o lui Passavant nu va mai 
conta. Toată vina cade pe cel care o are, adică chiar pe el. Şi, 
acum, du-te! 

Laurence se desprinse cu greu de Roselys. După ce ieşi din 
cameră, Saitano îşi începu lucrul. 

Laurence se hotărâse, deci, să-l asculte pe vrăjitor şi acum 
se afla în drum spre Saint-Pol. Se opri în Piaţa Greve şi văzu că 
este plină de oameni care discutau, ţipau, se agitau. În centru, 
se afla un eşafod şi acolo, sus, un călău care se agita într-una. 


La Saint-Pol, Passavant şi cei patru ţineau piept la vreo 
patruzeci de oameni înarmați.. 

— Să mai rezistăm câteva minute, le ceru Passavant 
tovarăşilor lui. Ce va fi făcând Roselys? Dacă mai trăia, unde o fi 
acum? La Saint-Pol? O va mai revedea vreodată? 

Bătălia se dezlănţuise ca din senin. Acum, la câteva 
secunde, intra în luptă şi Ocquetonville. Undeva, în apropiere o 
zări pe regină şi pe ducele de Burgundia. Un om al ducelui se 
apropia şi i se adresă acestuia ca unui rege. 

— Sire?! se miră ducele. 

— Da, Sire, Dumneavoastră sunteţi acum rege! Regele a 
murit! 

— Trăiască regele! strigă mulţimea. 

Isabela îl prinse de braţ pe Jean Temerarul şi strigă la rândul 
ei eu frenezie: 

— Trăiască regele! 


— Înainte! porunci Jean Temerarul. lată şi primul ordin pe 
care vi-l dau: prindeţi pe acel rebel şi duceţi-l la eşafodul din 
Piaţa Greve! 

— Ocqguetonville de mâna mea vei muri! 

Apărură însă şi morţii şi primul a fost chiar bunul temnicer: o 
secure îi despicase craniul şi bietul om se prăbuşi în uşă. In clipa 
următoare căzu şi Bruscaille, lovit năprasnic. Ocquetonville 
ajunsese faţă în faţă cu Passavant şi acesta îi văzu spada plină 
de sânge. 

— Eşti ultimul! îi strigă Passavant. 

— Scas! Guines! Courteheuse! Am să vă răzbun! 

— Scas! Guines! Courteheuse! strigă Passavant, aşteptaţi-l, 
vine şi Ocguetonville şi lovi cu sete ca şi când nu mai aştepta 
decât moartea acestuia. 

În salon urletele se transformară în furtună. Passavant 
aruncă o privire rapidă şi constată că Laurence şi Roselys nu 
mai erau acolo. Deci, îşi spuse el, reuşiseră să scape. 

Simţi un jet cald de sânge şi-l văzu pe Bragaille cum se 
prăbuşeşte. O lovitură puternică îl decapitase. In confuzia 
aceea, cu gesturi automate, un uriaş se ridica şi cobora, ţinând 
în braţul lui puternic o spadă cu două tăişuri pe care o mânuia 
ca pe o jucărie. Era Brancaillon care bucuros că se afla lângă 
Passavant înfăptuia cu candoare o îngrozitoare datorie. 
Passavant constată că folosea numai lovitura de dreapta: braţul 
lui puncta în faţă, ţintind în pieptul adversarului şi, după fiecare 
mişcare, revenea cu un salt în spate, cu spada înroşită de sânge 
proaspăt. În jurul lui rafale de insulte, de înjurături şi blesteme. 
Nu auzea nimic. Lovea. În acele minute părea o forţă uriaşă în 
mişcare: cu dinţii strânşi, cu ochii ageri, aţintiţi asupra victimei, 
cu nervii încordaţi înspăimânta pe cei din salon obligându-i la o 
retragere dezordonată. 

În jurul lui, Passavant numără rapid o duzină de cadavre. Se 
uită încă odată: nici Laurence, nici Roselys nu se aflau acolo. 
Lovea, lovea fără milă. Se opri brusc. In faţa lui apăruse Jean 
Temerarul, tatăl lui Roselys. Acesta asistase neputincios la 
pierderea lui Ocquetonville. Îşi făcuse drum printre combatanți 
şi ajunsese la Passavant. Furia, turbarea îl adusese aici căci din 
cei patru sfetnici ai lui nu mai rămăsese unul în viaţă. În timp ce 
avansa spre cavaler îşi spuse: acum nimeni nu mă mai poate 
acuza de uciderea lui Louis de Orleans! Lupta era înverşunată, 


Passavant şi  Brancaillon străduindu-se din răsputeri să 
stăvilească iureşul adversarilor care atacau în valuri. Trebuia 
câştigat timp, acesta era scopul rezistenţei încrâncenate pe care 
o opuneau cei doi. Din nefericire în timpul asaltului, Brancaillon 
fu lovit şi se prăbuşi printre ceilalţi. Passavant rămăsese singur. 

Când ducele de Burgundia îl văzu pe Brancaillon printre 
cadavre ridică mâna şi se opri pentru o clipă. Jean Temerarul se 
aplecă asupra bravului sihastru, îi ridică uşor capul şi apoi se 
resemnă. Lângă el, în picioare, cu spada pregătită de atac, 
Passavant contempla această neaşteptată scenă. Nu mai fu 
capabil să facă niciun gest. 

— Spune, îl întrebă ducele, de ce nu m-ai lovit? Ai fi putut să 
o faci cu uşurinţă! 

— Pentru că ea vă protejează, răspunse cavalerul. 

Jean Temerarul ştia: tatăl lui Roselys nu putea fi ucis de 
Passavant. 

— Atunci, porunci el, opriţi lupta! Arestaţi-l! 

Se aşeză aproape de Passavant reducându-i astfel 
posibilitatea de a se apăra, dar, în clipa următoare un asalt 
furios se declanşă împotriva acestuia. 

— Opriţi-vă! Primul care loveşte va fi omorât, urlă ducele. 
Acest om trebuie predat judecătorului regal şi condamnat 
pentru uciderea vărului nostru, ducele de Orleans. Numai 
executorul regal îl poate lovi! Trebuie ca locuitorii Parisului să-l 
vadă murind pe asasin. Gardă, conduceţi-l în Piaţa Greve. 

Era aproape de prânz. 

Passavant fu luat de oamenii ducelui - erau vreo şaizeci - şi 
dus spre eşafodul din Piaţa Greve. 

Jean Temerarul o căută pe regină şi, cu siguranţă, împreună 
luară ultimele decizii. Se întoarse apoi, spre Robert de Maille şi 
porunci: 

— Conte, vei lua o escortă şi vei merge la Notre-Dame. 
Acolo, porunceşti să bată clopotul mare chiar la vremea 
prânzului. 

— Acum, Sire, mergi şi să revii învingător. Te voi aştepta, îl 
asigură regina, te voi aştepta la ora patru în marea capelă 
regală unde voi porunci să fie prezenţi membrii Consiliului şi 
canonicii de la Celestins. 


leşise trecând peste cadavre ca o fantomă a morţii. Jean 
Temerarul mai întârzie câteva clipe să-şi consume singur 
bucuria. 

— Sunt rege! spuse el cu voluptate. 

— Trăiască regele, strigară oamenii lui. 

— La atac! La atac! Moarte oamenilor lui Armagnac! strigau 
arcaşii părăsind salonul în care rămăseseră atâtea cadavre. 

După plecarea lor, când se făcu linişte o arătare uriaşă 
încerca să se ridice dintre cadavre. Se sprijini în mâini şi căzu 
din nou. O altă încercare însoţită de o ploaie de înjurături. Era 
Brancaillon! După ce primise o lovitură cumplită, dar nu fatală, 
rămăsese lungit printre cadavre şi nu mai mişcase. A fost 
salvarea lui căci numai aşa oamenii ducelui nu-l mai luaseră în 
seamă. De acolo, de jos, auzise schimbul de cuvinte dintre 
regină şi duce. Când se ridică, încercă să-şi adune gândurile. 

— Îmi arde gâtlejul de sete şi ştiu că un singur om din lumea 
asta îmi poate stinge acest foc: regele Franţei! Merg să-l fac să 
râdă puţin şi voi primi vin din belşug. Ah, drace! Şi, de ce oare 
să se adune ei în marea capelă? îşi aduse aminte brusc de 
discuţia reginei cu ducele. Auzi, şi Consiliul şi canonicii! Şi ce tot 
strigau nemernicii ăia: trăiască regele? Cine-i acum rege? Te 
pomeneşti că... Sărmanul! Unde o fi Passavant? A ia te uită! 
Asta-i Bragaille şi ăsta Bruscaille. Ptiu, drace! la zi-mi, amice, 
l-am ucis cumva noi pe regele cel bun, cel căruia îi plăcea să 
râdă cu noi? Oare să fi ajuns stăpânul nostru, ducele de 
Burgundia, regele Franţei! ... Nu răspund! ... Sunt morţi, te 
pomeneşti?! Dar de ce or fi atât de surâzători? 

Majestate, daţi-mi să beau! Vă implor, trebuie să beau! 

Încet, încet, ţinându-se de ziduri, Brancaillon se urni din loc. 
Afară începu să se simtă mai sigur pe el. Sângele pe care ÎI 
pierduse şi care îi dădea senzaţia de sete îi sugeră singura idee 
precisă pe care o avea în acele momente: orice ar fi, trebuie să 
ajungă în apartamentul regelui unde, cu siguranţă, bunul rege, îi 
va da de băut. Curând realiză că el şi ai lui nu putuseră să facă 
niciun rău bunului lor rege. Atunci, ce s-a întâmplat, se întreba 
el, de ce se reuneşte Consiliul? Prin uşa secretă care ducea în 
apartamentul regelui intră în salonul mare acolo unde îl lăsase 
pe suveran după ce constatase că bietul nebun se dusese pe 
cealaltă lume. Descoperi dezordinea nemaipomenită din acel 
salon. 


— Drace, e ziua dezastrului! S-au bătut şi aici! Cercetă 
salonul şi, uimit, văzu că într-un colţ, două personaje ciudate 
jucau cărţi pe covor: erau regele Charles şi pictorul Jacquemin 
Gringonneur. 

— Simt cum îmi îngheaţă vinele. O, Jupiter, îmi imaginez cum 
tremura acel mizerabil de Thersyte atunci când auzea strigătele 
troienilor ce atacau pe greci! 

— Hai, Gringonneur, îl trezi regele. E rândul tău... Pe Sfânta 
Fecioară, la ce ţi-e gândul? 

Jacquemin aruncă o carte la întâmplare. 

— Tremur, continuă el, şi cu toate astea am să plec! Ah, 
puterea prieteniei! Ah, voi cei din Olimp, Pylade şi Oreste, 
Castor şi Pollux, voi nu puteţi să nu vă bucuraţi de mine. 
Priviţi-mă, Sunt sublim! 

Şi, într-adevăr, în acele momente, Gringonneur arăta grozav. 
Nu avea decât un gând: să plece, să plece cât mai repede şi să 
scape de masacrul care se apropia. Căci el auzea zgomotele din 
apartamentul lui Odette şi avea impresia că nu va scăpa de 
urgie. 

Intrase în Saint-Pol pentru a-şi face plimbarea lui zilnică. ÎI 
găsise pe rege jucând cărţi singur în mijlocul dezastrului acela. 
La început încercase să plece cât mai repede, dar regele îi 
ordonase să se aşeze şi el ascultase resemnat. Sunt mort! Acum 
nu mai avea răbdare: dacă mai am un pic de forţă! îşi zise el şi, 
imediat, din străfundul sufletului lui auzi o altă voce: rămâi, 
Gringonneur, rămâi cu acest sărman rege pe care toţi oamenii 
lui l-au abandonat. Dă-le nemernicilor un exemplu de fidelitate! 
Fii mai curajos decât toţi! Şi dacă regele, care te-a onorat cu 
prietenia lui şi ţi-a asigurat o viaţă demnă va muri, mori şi tu 
alături de el. Charles ţi-a dat scrisoarea care îţi permite să porţi 
spada în palat. Ei, bine, măcar acum să te foloseşti de această 
spadă! 

— Ehei, iată că mi-au sosit şi întăriri, strigă el când îl văzu pe 
Brancaillon. 

— la te uită, a sosit şi bravul meu sihastru! se minună 
regele. Sunt bucuros să te văd întreg! 

— Sire, mi-e sete! îndrăzni Brancaillon. 

— Şi mie, adăugă Gringonneur bucuros. Mă tot întrebam 
ce-mi lipsea. lată, acum ştiu! 


Regele se ridică, intră în cămara alăturată şi se întoarse cu 
două clondire mari. 

— Gata, aşezaţi-vă, bem şi jucăm cărţi! le porunci el. Era 
doar, regele Franţei în palat, la Saint-Pol şi în tot Parisul se 
declanşase complotul trădării! Spiritul carnajului făcea deja 
ravagii! 

Gringonneur şi Brancaillon se ocupară mai întâi de setea lor, 
răsturnând cu grabă câteva pahare, unul după altul. Regele 
făcea cărţile şi bombănea ceva. Se îmbujorase la faţă, ochii îi 
ardeau încă şi, cu toate astea, forţa crizei scăzuse serios. Cei doi 
îl văzură cum lăsă cărţile şi începe să-şi frece tâmplele şi 
fruntea. 

Gringonneur nu păru interesat să afle în ce împrejurări 
fusese rănit Brancaillon. Se mulţumi să constate că masacrul 
fusese declanşat. Îl pansa pe Brancaillon şi, după al treilea rând, 
vinul îl făcu să creadă mai mult în puterile lui. 

— Să jucăm! Veniţi odată! insistă regele. 

— Sire, interveni Brancaillon, nu ştiu cât este ceasul acum, 
dar când vor bate clopotele de ora patru se va petrece ceva 
important în marea capelă a palatului. 

Gringonneur se uită speriat la Brancaillon. 

— Am înţeles acest lucru şi nu mă pot înşela, Sire... 
Ascultaţi-mă, cred că va veni şi ora aceea să puteţi juca în 
linişte şi... să râdem! 

x x * 

În Piaţa Greve sosirea condamnatului fu salutată de 
strigătele mulţimii. Arcaşii abia mai puteau avansa. Cei din faţă 
îşi făceau loc cu baionetele. 

— Condamnatul! El l-a omorât pe ducele de Orleans! strigau 
negustorii. 

— Condamnat da! Dar ucigaşul ducelui, ehei, cine îl ştie pe 
acela?! 

Acest sentiment că cel care este dus spre eşafod nu este 
adevăratul ucigaş al ducelui de Orleans era răspândit printre 
mulţime. Dar nimeni nu se gândea să se indigneze. Ei aşteptau 
execuţia, spectacolul. 

Passavant mergea înconjurat de gardă. Nu era legat. Când 
ieşise din Saint-Pol, un arcaş încercase să-l ţină de braţ, dar 
cavalerul îi spusese: 


— Prietene, nu am nicio posibilitate să mă salvez. Nu-ţi fie 
teamă, merg de bună voie. Dar, te rog să mă crezi, dacă chiar 
vrei să asişti la executarea mea, nu mă atinge! 

Arcaşul se sperie şi din clipa aceea nu-l mai atinse. 

Sosiseră în Piaţa Greve. Passavant văzu eşafodul şi simţi 
cum o imensă gheară îl sugrumă. Incepu să se gândească nu la 
cum ar putea să scape, acest lucru i se părea imposibil, ci cum 
ar putea provoca o încăierare în timpul căreia să-şi ia singur 
viaţa pentru a evita supliciul. Curând îşi dădu seama că nici aşa 
ceva nu era posibil. 

— Ei bine, atunci să încerc să rămân până la capăt un 
Passavant! Fiul lui Passavant cel Viteaz! 

Nu-i era teamă de moarte, dar îl îngrozea gândul la tortura la 
care călăul urma să-l supună. Va fi mutilat: îi va smulge limba, îi 
va tăia braţele şi îl va arunca în foc! Va suporta, oare, toate 
acestea? 

Oamenii de pază înlăturară mulţimea din jurul eşafodului. 
Violenţa cu care arcaşii îi îndepărta îi făcu pe unii să se opună. 
Passavant urcă repede scările. Sus îl văzu pe executor care îşi 
făcea de lucru cu satârul. Mulțimea începuse să vocifereze, 
femeile să plângă. Passavant văzu pe chipurile multora simpatie 
şi compătimire. 

„Curaj, îşi spuse el, trebuie să mori ca un Passavant! Să 
mori, nu-i mare lucru... să suferi... drace! Voi avea puterea să 
nu strig? Adio Odette... Roselys!” 

Şi, ca şi când aceasta s-ar fi aflat lângă el, strigă: 

— Curaj Passavant! 

Când crezu că totul este sfârşit, Passavant zări o spadă 
uriaşă agitându-se deasupra mulţimii. Doi arcaşi căzură ca 
trăsniţi. În aceeaşi clipă, dintr-un salt, un uriaş ajunse lângă 
scara care ducea sus, pe eşafod. 

— lată-mă! Sunt aici, Hardy. 

— Tanneguy! răcni Passavant. 

— Aici sunt! Prinde pumnalul ăsta! 

Passavant prinse din zbor arma pe care Tanneguy du Chatel 
i-o aruncase. Era furios iar mulţimea, văzându-l, rămase 
nemişcată de spaimă. 

— Aşteptaţi! Aşteptaţi-mă, strigă cineva. Sunt şi eu cu voi, 
acum suntem trei. Mie îmi vin şi ajutoarele! 


Uimit, Passavant descoperi pe cel care vorbise: era chiar 
călăul care se apropiase de el ţinând în mână imensul lui satâr. 

Călăul?! Drace, călăul era chiar şeful tâlharilor, Polifer! 
Acesta făcu un semn cu ochiul şi îşi aruncă mantoul roşu. In 
clipa aceea ajutoarele lui săriseră pe eşafod şi se aranjară în 
spatele lor, cu pumnalele pregătite. Cam treizeci de arătări de 
pe altă lume, sălbăticiuni, figuri de coşmar urcaseră scara şi 
ocupaseră platforma eşafodului. 

Mulțimea începu să strige înspăimântată. 

— Tâlharii! Tâlharii! Polifer ridică satârul şi strigă: 

— La atac! 

— Înainte! porunci Tanneguy du Chatel. 

— La atac! îşi dădu curaj Passavant! 

Banda de tâlhari cobori să facă loc prin mulţime. Era ca o 
turmă de fiare sălbatice. Lumea se dădea în lături îngrozită. În 
faţă se afla Passavant, în spate Polifer care dădea ordine 
tâlharilor. Când toţi ajunseră jos începu o luptă cumplită. 
Undeva, cu un glas al morţii, se auzi dangătul unui clopot. O 
linişte disperată se aşternu peste mulţime. Era semnalul! Era 
semnalul ducelui de Burgundia! Era dangătul marelui clopot de 
la Notre-Dame. 

— Ce-i asta? întrebă Tanneguy. 

— Semnalul pentru nimicirea oamenilor contelui de 
Armagnac, răspunse Polifer. 

— Ce nenorocire! Ce blestem! se lamenta căpitanul. Banda 
de tâlhari lupta înverşunat. Negustorii se grupaseră şi se 
îndreptau în ordine spre locuri anume, cunoscute numai de ei. 
Un escadron alerga spre Sena urlând: 

— Burgundia! Burgundia! 

— Moarte oştii lui Armagnac! 

— Libertate! Libertate! striga mulțimea în Cetate. Aceste 
strigăte erau mai puternice şi mai înfricoşătoare. Acolo, în 
Cetate se aflau oamenii lui Caboche care porniseră spre 
Saint-Pol. 

— Libertate! Libertate! 

Lângă eşafod lupta se înteţi, sute de arcaşi sosiră şi 
înconjurară pe cei trei: Passavant, Tanneguy şi Polifer. Erau prea 
mulţi şi în furia lor, se stânjeneau unii pe alţii. Cuprinşi de furie, 
atacau orbeşte, se năpusteau în direcţia în care credea fiecare 
că va da lovitura de graţie. Passavant recuperase spada unuia 


dintre cei căzuţi şi, cu teribila lui lovitură de dreapta, dobora 
unul câte unul. Prinsese curaj şi-şi spunea: ia te uită, încă nu a 
venit clipa când trebuie să ajung la Passavant cel Viteaz, pe 
lumea ailaltă. Strigă pentru a-şi da curaj şi mai mult. 

— Passavant! Passavant le Hardy 

— Înainte! urla Tanneguy. Înainte! 

Banda de tâlhari, în bloc strâns, tăia drum printre arcaşi. 
Loviturile cădeau ca ploaia, strigătele mulţimii se înălţau în 
văzduh făcând şi mai înspăimântătoare lupta. Arcaşii se 
împiedicau de cadavre şi se prăbuşeau strigând după ajutor sau 
blestemând. Înconjurat şi protejat de banda de tâlhari, 
Passavant înainta până ajunse în strada Saint-Antoine. Aici 
scăpă de arcaşi; oraşul era cucerit de mulţimea care ieşise pe 
străzi. 

O clipă Passavant şi Tanneguy se uitară unul la celălalt. Erau 
buimaci, aproape că nu se recunoşteau. 

— Sunteţi salvat, spuse Polifer avansând spre Passavant. 

— Mulțumită dumitale, răspunse cavalerul întinzându-i 
mâna. la spune cum...? 

— A a fost atât de simplu, răspunse şeful tâlharilor ghicind 
restul întrebării. jJupân Capeluche îmi este prieten. Prieten, 
înţelegeţi? Nu-mi poate refuza nimic. Din clipa în care am auzit 
că veţi fi executat, l-am căutat... La început nu a acceptat, apoi 
l-am convins. Pe scurt, viteazul Capeluche a căpătat... la timp 
febră şi m-a desemnat ca singurul dintre ajutoarele lui capabile 
să-i ia locul. Asta-i! Sunteţi salvat! Acum trebuie să ieşiţi din 
Paris. Unde aţi vrea să mergeţi? 

— La Saint-Pol, răspunse Passavant fără să aştepte alte 
întrebări. 

XXV. Ducesa de Orleans 


La palatul contelui de Armagnac, spre ora unsprezece, se 
adunaseră vreo cincizeci de seniori în marea sală. Din sfert în 
sfert de oră sosea un arcaş şi relata ce se petrece în oraş. 
Contele Armagnac, în echipament de război, primea mesajele şi 
le comenta cu sfetnicii lui. 

Era palid, nerăbdător şi furios iar oameni lui, înarmaţi, 
stăteau în aşteptare. 

Era o adunare importantă. Toată nobilimea de vază era 
prezentă acolo. 


— Domnilor, Consiliul este deschis. Aştept să vă spuneţi 
părerea, anunţă Armagnac după ce veniseră ultimele veşti din 
oraş. 

— Pe Sfânta Cruce, interveni contele de Namur. Nu este 
nevoie nici de cuvinte, nici de sfaturi. Să urcăm pe cai şi să-l 
atacăm pe Burgundia. 

Intervenţia nobilului fu aclamată. Armagnac ridică mâna. 

— Nobile senior de Namur şi voi, toţi cei prezenţi, ar fi prea 
uşor şi prea plăcut să-l atacăm pe ducele de Burgundia. Din 
nefericire, situaţia în care ne aflăm s-a schimbat. Până în 
dimineaţa asta noi nu am ştiut despre complotul pe care ducele 
l-a pus la cale. Când aţi venit aici era deja prea târziu să mai 
putem face ceva, să ne mai apărăm. Străzile principale şi 
fortărețele Parisului sunt ocupate. Nu ne mai rămâne decât să 
murim glorioşi. 

— Dar am hotărât acum câteva minute să mergem la 
Saint-Pol, interveni ducele de Bar. Să chemăm întăriri şi să 
apărăm palatul. Să o ducem acolo pe ducesa de Orleans şi să 
rezistăm. Acolo putem rezista şi un an, timp în care toate 
senioriile din Franţa se vor ridica şi vor veni să ne sprijine. În cea 
mai neagră situaţie, noi vom avea gloria supremă de a fi murit 
apărând tronul Franţei. Asta spun: să mergem şi să-l apărăm pe 
rege! 

Armagnac se ridică. Nobilii văzură că abia se mai putea 
stăpâni. 

— Domnilor, regele este mort! Se aşternu o linişte sinistră. 

— Regele Charles a fost asasinat, sugrumat în palatul lui 
acum o jumătate de oră. Dumnezeu să-l odihnească în pace! 

Toţi cei prezenţi se înclinară şi se rugară. 

— Doamne să ai milă de sufletul regelui nostru! Toţi îşi 
dădură seama de cumplita lovitură dată de Jean de Burgundia. 
Acesta era triumful lui. 

— Nobilii mei, reluă contele de Armagnac, înţelegeţi că nu ne 
putem refugia în palatul regal, la Saint-Pol. Dar nici nu avem 
dreptul să ne aruncăm în stradă şi să fim măcelăriți pentru că 
am jurat să o ducem pe ducesa de Orleans nevătămată la 
castelul ei, unde vrea să-şi trăiască în linişte zilele. lată, deci, 
ce-i de făcut: o urcăm într-o litieră pe ducesă, ieşim spre strada 
Saint-Antoine căci nu avem de ce ne teme de oamenii care se 


află în acea parte a oraşului. Cei dintre noi care vor supravieţui, 
vor continua drumul... 

Cei din sală îşi schimbară priviri mai liniştite: asta însemna 
să se renunţe la lupta directă cu oamenii ducelui de Burgundia. 
Rămânea, totuşi, de găsit calea de a o salva pe ducesă. 

— Ducesa, reluă contele, a vrut să vină la Paris pentru a cere 
pedepsirea celui care l-a ucis pe ducele de Orleans. Am fost 
onoraţi să o escortăm şi să o apărăm. Astăzi, nobililor, ucigaşul 
a triumfat... Noi toţi avem câteva obligaţii: să nu o lăsăm pe 
ducesă să cadă pe mâinile duşmanului răzbunător. Căci, în două 
ore, noul rege ar putea să-şi trimită oamenii şi să o captureze pe 
văduvă. Trebuie să o apărăm! Când ultimul dintre noi va cădea, 
ducesei nu-i mai rămâne decât să-şi ia singură viaţa, numai să 
nu cadă în mâinile asasinului soţului ei. Aşa zic eu, deci, că ar 
trebui să renunţăm la orice luptă al cărui sfârşit rămâne 
îndoielnic şi să o salvăm pe ducesă, cu orice preţ, pentru că ea 
este stindardul senioriei franceze. Apoi să adunăm în lle de 
France o armată cu care să-l înlăturăm de la tron pe ucigaş. 
Dacă ne va ajuta Dumnezeu, eliberăm Parisul şi aşezăm pe 
tronul Franţei un urmaş demn. Cei care cred că nu-i bine, să o 
spună. 

— Eu cred că are dreptate contele de Armagnac, aprobă 
ducele de Bar şi după el toţi ceilalţi fură de acord. 

— Va trebui să ne luptăm, adăugă contele de Namur, căci nu 
prea văd eu că vom ieşi de aici. 

— Ne vom lupta! Ne vom lupta! strigară toţi cu hotărâre. 
Retragerea lor din Paris, în condiţiile complotului urzit de Jean 
Temerarul nu semăna cu o fugă laşă. Ştiau ce-i aşteaptă. Ei 
rămâneau nişte feudali gata să plătească cu viaţa privilegiile lor, 
erau feroce în reprimarea oricărei încercări de a li se pune la 
îndoială drepturile, aşa cum o face oricine când deţine puterea. 
Dar erau oşteni încercaţi, luptători desăvârşiţi. 

Coborâră în marea curte de onoare a palatului contelui de 
Armagnac, urcară pe cai şi puseră caschetele iar valeţii le 
dădură armele de luptă. 

Se formară cincisprezece rânduri de câte patru luptători 
fiecare, în spatele fiecărui nobil se afla câte un valet de arme 
care ducea lancea şi buzduganul. În spatele acestora se aflau, 
de asemenea, alţi valeţi necombatanţi care aveau rolul să ajute 
pe nobilii care cădeau în luptă şi, dacă era nevoie să-i panseze 


şi să-i scoată din câmpul de bătaie. Aşa că, cele cincisprezece 
rânduri erau de fapt patruzeci şi cinci, adică o adevărată armată 
îmbrăcată în oţel. 

Ce zgomot infernal, ce groază putea să provoace numai 
aşezarea războinicilor în rânduri! Curând apăru contele de 
Armagnac care o conduse pe ducesa de Orleans la litieră. Abia 
se mai putea distinge glasurile celor care strigau: 

— Libertate! Libertate! 

În curând din mulţime se auziră şi alte voci. 

— Trăiască regele! Trăiască  senioria Franţei! Moarte 
Burgunzilor! 

Atunci, Valentina ceru celor doi valeţi care o însoțeau: 

— Descoperiţi litiera! 

Contele de Armagnac nu aprobă dorinţa ducesei. 

— Vreau să fiu văzută. Îmi iau partea mea de risc şi dacă 
Dumnezeu vrea să fiu lovită în această zi, binecuvântată să fie 
arma care va împlini această voinţă. 

— Bine, de acord. Descoperiţi litiera, aprobă contele. Valeţii 
se supuseră şi Valentina luă loc în litiera descoperită. 

Lângă ea se aflau doamnele de Coucy şi de Puisieux, abia 
mai putând respira de teamă. 

Contele de Armagnac urcă în şa, iar valetul său îi dădu 
casca. 

Atunci se produse un incident care arătă ce era în realitate 
acea nobilime căreia i se putea reproşa orice dar nu şi lipsa de 
curaj. Valetul de arme se apropiase de contele de Armagnac şi îi 
prezentase casca. Contele o refuză. 

— Cu capul descoperit! Să fiu văzut! 

— Cu capetele descoperite! Toţi cu capetele descoperite! 
strigară ceilalţi nobili şi aruncară caschetele de oţel în ţărână. 
Valeţii îşi păstraseră totuşi preţioasele echipamente de luptă. 

— Să fie deschise porţile! ceru contele şi escadronul se puse 
în marş strigând: Armagnac! Armagnac! 

În mijloc se afla litiera. 

Era o formidabilă maşină de război pusă în mişcare care 
avansa măturând totul în cale. Niciun adversar nu rezistă aşa 
că, în curând, escadronul se află în strada Saint-Antoine pe unde 
urma să iasă din Paris. Deodată contele de Armagnac ridică 
spada şi ordonă: 


— Atenţie! Ceilalţi nobili se ridicară în scări încercând să 
vadă ce se întâmplă. 

Strada era ocupată de mulţimea care striga: 

— Libertate! Libertate! 

Chiar în faţa escadronului lui Armagnac apăruse o armată 
disciplinată, bine înarmată, formată din mii de luptători. Era 
ciudat că, printre luptători se aflau mai multe femei: tinere sau 
bătrâne, urâte sau frumoase veniseră aici, printre luptători să-şi 
câştige libertatea. Sau să moară. In clipa în care escadronul se 
găsi faţă în faţă cu trupa înarmată, aceste femei ieşiră dintre 
rânduri şi se aşezară înaintea oştilor lui Armagnac. Erau multe şi 
se aranjară în rânduri de câte cinci ocupând întreaga stradă şi 
strigând: 

— Libertate! Libertate! 

Escadronul se afla în poziţie de luptă. La vederea acestor 
femei, Armagnac făcu semn să se oprească. 

— Femei! Cum să lupţi împotriva femeilor! îşi spuse contele. 
Pentru prima dată văzu cu ochii lui atât de aproape ce înseamnă 
mizeria. 

— Hei, voi, lăsaţi-ne să trecem! le ceru el. 

Atunci, un urlet nelămurit izbucni din piepturile acelor 
sărmane fiinţe. 

— Ce spun? întrebă contele. 

— Armagnac nu este stăpânul străzii! Trăiască libertatea! 
Ura! Moarte celor care ne înfometează! Nu mai vrem impozite! 

— Jos cu senioria! Moarte oamenilor contelui de Armagnac! 
Curând strigătele de „moarte, moarte” acoperiră totul. Ura şi 
oroarea erau sentimentele care se citeau pe faţa acelor femei şi 
a mulţimii ieşită în stradă. Orgoliul războinicilor lui Armagnac 
era exaltat. Nimic nu-i mai putea opri să calce în picioare acele 
biete fiinţe care ţipau cu disperare. 

— Înainte! înainte! 

Deodată, mulţimea bătu în retragere, iar batalionul de femei 
se desfăcu în două. Escadronul, în faţa acelei manevre 
surprinzătoare, rămase pe loc. Contele înţelese imediat că acele 
femei nu din frică, ci pentru a-l lăsa să treacă făcuseră acea 
mişcare rapidă. Atitudinea lor se schimbase brusc şi contele le 
auzi strigând: 

— Ducesa de Orleans! Este escorta ducesei. Lăsaţi să treacă 
ducesa! Ea mi-a salvat bărbatul! Ea mi-a vindecat copilul! 


Drumul era acum liber şi escadronul putu să pornească în 
marş. Curând se afla faţă în faţă cu o adevărată oaste înarmată 
şi lupta nu mai putu fi evitată. Doi nobili căzură loviți năprasnic. 
Armagnac striga: 

— Înainte! La trap! Înainte! 

Nimic nu mai putu sta în calea escadronului. Din toate părţile 
era atacat de armatele plătite de Burgundia care încercau cu 
disperare să-l oprească. Din când în când se auzea: 

— Trăiască Jean, regele Franţei! 

— Trăiască regele! 

— Burgundia! Burgundia! 

Cele două armate se aflau faţă în faţă. Lupta era crâncenă. 
Oştenii loviți cădeau de pe cai făcând un zgomot asurzitor. 
Lăncii, spade, pumnale şuierau, caii alergau greu, cădeau răpuşi 
şi nu mai reuşeau să se ridice cu povara în spate a unui călăreț 
îmbrăcat în armură de război. Strigătele şi îndemnurile la luptă 
erau acoperite de cele de durere ale nobililor scoşi din luptă. 
Sângele curgea din belşug. Peste douăzeci din oamenii lui 
Armagnac fuseseră ucişi, aproape toţi valeţii de arme căzuseră. 
Nu mai erau în luptă decât patruzeci de oameni, duci, conți, 
baroni, valeţi adunaţi în jurul litierei lovind cu sete pentru a 
putea avansa cât de cât şi a ieşi din încrâncenata luptă. 

Oamenii ducelui de Burgundia îşi cântau deja bucuria şi 
triumful. Contele Armagnac striga cât putea: înainte! Spre 
poartă, înainte! 

În faţa contelui apăru Jean Temerarul care urla: omorâţi-i, 
până la ultimul! Să nu mai rămână unul viu! Ucideţi-i! 

Învăluiţi din toate părţile, oamenii lui Armagnac, atâţia cât 
mai rămăseseră, erau pierduţi. 

— Omorâţi-i! Unul să nu mai rămână! striga ducele de 
Burgundia. 

Se întâmplă însă ca lucrurile să cunoască, din nou, o 
întorsătură. În hărmălaia aceea se auzi: 

— Passavant! Passavant! 

— Tâlharii!  Tâlharii! începură să tipe îngroziţi oamenii 
ducelui. 

— Apăraţi-o pe ducesă! Salvaţi-o pe ducesa de Orleans! 
Sosiră pe neaşteptate, ca de fiecare dată, oamenii lui Polifer. 

De data asta erau conduşi de Passavant. Se afla printre ei şi 
Tanneguy du Chatel. Plecaseră din Piaţa Greve pentru a ajunge 


la Saint-Pol, acolo unde Passavant spera să o găsească pe 
Roselys. Polifer ceruse să-l însoţească numai până la porţile 
palatului, dar de intrat nu a îndrăznit să intre în palat. Au şi 
blestemaţii legea lor! Pe drum, toţi cei pe care Polifer îi lăsase 
din loc în loc să asigure ieşirea din Paris li se alăturaseră aşa că, 
cei adunaţi păreau o adevărată armată. 

Lângă Saint-Pol, Passavant şi trupa lui se loviră de oameni lui 
Armagnac, aflaţi în marş. Cavalerul văzuse pe ducesă în litieră şi 
înţelesese tentativa contelui; văzuse şi cum se adunau în stradă 
oamenii ducelui de Burgundia. Şi atunci îşi propusese: trebuie 
salvată ducesa de Orleans. Se sfătuise cu Polifer şi Tanneguy, 
iar Polifer îşi plasase oamenii peste tot unde crezuse el că este 
necesar. Acum, iată-i adunaţi din nou în bandă, urlând sălbatic. 


XXVI. Saint-Pol 


Cineva se uita la tot acel masacru şi nu este greu să ne 
imaginăm cu câtă groază o făcea. Această fiinţă era Laurence 
d'Ambrun, mama lui Roselys plecată să-l salveze pe cel care o 
iubea pe fiica ei. Se oprise în Piaţa Greve şi, când văzuse 
eşafodul, îşi dăduse seama că era pregătit pentru Hardy de 
Passavant. Văzuse de departe şi se bucurase de fabuloasa 
tentativă a tâlharilor care îl salvaseră pe Hardy. Plecase spre 
eşafod hotărâtă, tăindu-şi drum prin mulţime fără să se întrebe 
ce ar putea să facă în clipa în care ar fi ajuns la eşafod. 
Constatase că Passavant fusese salvat. Ar fi vrut să-l întâlnească 
şi îşi făcu un calcul: trebuie să ajung în Saint-Antoine. Avea tot 
timpul impresia că Hardy o cheamă: vino! vino cu mine! Roselys 
ne aşteaptă! 

Printr-un fenomen explicabil, ea uitase de întâlnirea cu 
Passavant în casa Erminei. Transmutarea memoriei, realizată de 
Saitano, ştersese orice urmă de amintire care ţinea de Jehanne. 
Dar, odată cu aceasta, întreaga ei memorie, trecutul ei, viaţa ei 
se recompuneau cu exactitate. Acum, când ea căuta să se 
apropie, să-l întâlnească pe Passavant, în amintirile ei apăruseră 
întâmplări din vremurile când locuia în casa acestuia. 

Dragostea lui Passavant pentru Roselys data din acele zile. 
Acum, Laurence plângea, amintirile o răscoleau. Mergea prin 
mulţime, auzea strigătele acesteia, dar îşi vedea de drum şi de 
durerea ei. Întâlnise escadronul contelui de „Armagnac dar îşi 


continuase drumul şi nu o interesa decât să ajungă la Saint-Pol. 
Cele două armate se apropiaseră una de alta. Din mulţimea 
aceea auzea: 

— Hardy, Hardy salveaz-o pe ducesa de Orleans. 

Atunci se opri. Îşi dădu seama că în curând oamenii lui 
Armagnac vor trebui să-şi găsească salvarea ieşind prin poarta 
Saint-Antoine. Ah, îşi zise Laurence, va ieşi şi el din Paris! îl va 
mai vedea Roselys vreodată! 

— Passavant! Passavant, fiul meu strigă ea atunci. 

Drept răspuns se auziră strigăte de luptă. Apoi poarta 
Saint-Antoine se deschise. Imediat se lăsă podul care ducea 
spre Saint-Pol. Tâlharii lui Polifer lichidară oamenii de pază, iar 
Passavant, Tanneguy, Polifer şi o parte dintre oamenii acestuia 
formară un zid aşezându-se în faţa ducelui de Burgundia. 
Oamenii contelui de Armagnac deschiseră poarta şi înconjurând 
litiera în care se afla ducesa de Orleans luară drumul spre nord. 

— Victorie! urlau oamenii ducelui de Burgundia. 

Jean Temerarul îi fulgeră cu privirea şi îi opri în elanul lor. 

— Atâta timp cât acest om este în viaţă, spuse el, arătând 
spre contele de Armagnac, mă îndoiesc că am obţinut vreo 
victorie! 

Se ridică în şa şi porunci: 

— Înainte! La Saint-Pol! Înainte! 

Era un strigăt de orgoliu şi de triumf. Astfel vroia să intre în 
fortăreață, să cucerească palatul şi să ia coroana lui Charles al 
VI-lea aşteptând ora când, în catedrala de la Reims va deveni 
trimisul lui Dumnezeu. Mulțimea lui de războinici îi înţelese 
gândul. Înnebuniţi de ură, gata să verse sânge, să ucidă, să 
distrugă, cu gândul la onorurile care îi aşteptau, aceşti oameni 
strigau într-un singur glas: 

— Trăiască regele! 

În acel moment Jean Temerarul ajunsese faţă în faţă cu 
Passavant. Când îl văzu, scutură din cap. Din nou, se afla în 
calea lui acest om pe care îl dusese în zadar până şi la eşafod. 
Cu toate astea, între atâtea visuri şi speranţe câte îi frământase 
capul şi inima, reîntâlnirea cu Passavant o socoti un incident. Nu 
avea timp de pierdut. 

— La Saint-Pol! 


Passavant, Tanneguy, Polifer şi întreaga bandă de tâlhari 
fură luaţi de mulţime şi intrară în fortăreață. Alte strigăte de 
triumf: 

— La capelă! La capela regelui! 

Nu mai aveau răbdare. Trebuia să ocupe totul, să ia puterea, 
să organizeze în grabă ceremonia care să certifice victoria, să-şi 
împartă posturile şi funcţiile, să-şi ocupe locurile, să se bucure 
de onoruri şi să-şi arate noile demnități. Unul se vedea mare 
căpitan, altul mare amiral; unul se vedea judecător, altul 
dregător. Bani, avere, putere, supunerea mulţimii. Totul 
începuse să intre în calcule. De aceea, trebuia să înfăptuiască 
acum totul, inclusiv încoronarea, în marea capelă, a lui Jean 
Temerarul, ca rege al Franţei. 

Toată acea amestecătură de oameni intră în marea galerie 
unde se organizau serbările regale. Ducele plecase cu peste 
două mii de oameni dar acum nu mai rămăseseră lângă el decât 
vreo două sute. Ce se întâmplase cu restul? 

Undeva, departe de palatul regal, la intrarea principală în 
Saint-Pol mai puteau fi auzite loviturile de spadă dar ele se 
pierdeau în frenezia, în tumultul celor care pătrunseseră deja în 
palat. Nu se mai auzea nici gălăgia străzii. 

Jean Temerarul intrase în marea galerie unde se afla tronul 
regelui Charles al Vl-lea. Printre atâtea lucruri teribile care se 
petrecuseră în acea zi, intrarea în această galerie părea cu totul 
ciudată. 

Jean Temerarul şi principalii lui vasali sau partizani ca Robert 
de Mailly, Antoine de Brabant, Jaqueville, Chatillon, Villiers de 
l'Isle-Adam, Saveuse şi alţii, împreună cu nobilii înrolați, cam 
vreo două sute se bucurau din plin de victorie. La trei paşi de 
Jean Temerarul se afla Passavant, antrenat de mulţime, 
mergând fără să vrea într-un loc în care ştia că nu va mai scăpa 
morţii, dar gândindu-se că, poate, aceasta ar fi fost singura 
şansă de a o mai revedea pe Roselys. Ceva mai departe se aflau 
Tanneguy du Chatel şi undeva, Polifer înconjurat de cei cincizeci 
de tâlhari. intraseră în palat aproape o mie de oameni, femei şi 
copii, negustori şi oameni sărmani, toţi având credinţa că vor 
răsturna lumea. 

Şi tuturor, Jean Temerarul le cerea: 

— La capelă! 

lar oamenii lui strigau: 


— Trăiască regele! 

— Trăiască regele! repeta mulţimea ca un ecou. Adunătura 
aceea atât de pestriță în care se găseau alături duşmani care îşi 
doreau moartea, mari feudali şi oameni săraci, o mulţime care 
ar fi putut oricând să explodeze, mulţimea aceea avansa în 
rânduri strânse până ajunse la mijlocul marii galerii. Cealaltă 
jumătate a sălii, în care se afla tronul era pustie. In clipa când 
ajunsese la jumătatea galeriei, livid, descumpănit, Jean 
Temerarul se opri brusc. Ce se întâmplase? 

Aproape nimic. Un incident obişnuit pentru cea mai mare 
parte din personajele acele întâmplări. Se auzi, undeva, o 
fanfară. Era afară dar muzica străbătea până în marea galerie. 

Era fanfara regelui Charles al VI-lea. Era marşul triumfal care 
nu se cânta decât în zilele de sărbătoare, când Charles se urca 
pe tron, acolo în galeria aceea imensă. 

Pe Jean Temerarul îl cuprinseră frigurile. 

— Pe toţi dracii! tună el dar nu-şi termină vorba că cele două 
uşi monumentale se deschiseră iar un uşier anunţă: 

— Regele! Faceţi loc, soseşte regele! 

Prin uşa din dreapta îşi făcu apariţia Charles care urcă pe 
tron. Era în costumul de ceremonii. Lângă el se afla Isabela de 
Bavaria, fierbând de furie, de spaimă şi ea, la rândul ei, urmată 
de gentilomi îmbrăcaţi în costume de curte. Toată această lume 
somptuoasă părea că-i adusă pentru decor. Intr-o ordine pe care 
o exersase în atâtea alte rânduri, fiecare îşi luă locul în jurul 
estradei. Apoi se deschise uşa din stânga şi intră Savoisy 
îmbrăcat în costum de căpitan de gardă, urmat de garda regală: 
arcaşi, halebardieri, suliţaşi, în total patru companii complete, 
fiecare de câte două sute de oameni. Toţi cu costumele sfâşiate, 
pline de sânge, încă marcați de luptele pe care le dăduseră la 
intrarea în Saint-Pol când încercaseră să taie drumul oamenilor 
ducelui de Burgundia. Nu reuşiseră pe deplin, ducele şi alţi două 
sute din oamenii lui intraseră, totuşi în palat. 

Toată isprava fusese opera lui Brancaillon! 

Şi a lui Gringonneur! 

Pe strada Saint-Antoine, ducele împreună cu cei două sute 
de oameni luase avans în marşul lor spre Saint-Pol. Şefii care 
trădaseră fuseseră înlocuiţi. Din interiorul fortăreței, de la 
fiecare palat ieşiseră gentilomi care văzând întorsătura, se 
adunaseră hotărâți în jurul regelui. Isabela fusese arestată şi 


pusă sub supravegherea gărzii de pază. Lovitura de teatru 
fusese aranjată într-o oră şi, când ducele credea că se află în 
palat pentru a se proclama regele Franţei, el cădea de fapt 
într-o capcană... 

x kx * 

Intrarea regelui, a gărzii, invadarea sălii, punerea în scenă a 
acestei enorme şi magnifice piese se petrecură în câteva minute 
bune, timp în care Jean de Burgundia simţi că înnebuneşte. 
Stăpânit de teroare, desfigurat, făcu un efort şi bolborosi: 

— Trăieşte! ... Charles trăieşte! 

Apoi furia îl făcu să-şi piardă stăpânirea de sine. Tremura. Se 
întoarse spre oamenii lui să le ceară să aştepte dar în acest 
timp, unul dintre curtezanii regelui se apropie de el şi îi spuse: 

— Domnule, vă aflaţi, aici pentru a-l preda nebunului pe 
ucigaşului ducelui de Orleans, care a scăpat de la eşafod şi a 
provocat o răzmeriţă împotriva regelui. Vorbiţi, domnule, 
spuneţi asta şi numai asta. Toate intrările în Saint-Pol sunt 
păzite. Avem cinci mii de arcaşi în curte. Vorbiţi! Este ordinul 
reginei! 

Cu o mobilitate de sentimente care era şi forţa şi slăbiciunea 
lui, ducele sesiză mâna care îi fusese întinsă şi aruncă spre 
Isabela o privire care putea să însemne „am înţeles”, după care 
strigă: 

— Să fie prins acest om şi să fie adus în faţa Majestății Sale, 
regele! Trăiască regele! Trăiască regele! 

— Trăiască regele! reluară în cor oamenii lui care, la rândul 
lor, înţeleseseră şi ei manevra. 

În aceeaşi clipă Passavant fu înşfăcat şi târât până lângă 
tron. Jean Temerarul turbat de furie, dezorientat încă, se 
îndreptă spre Charles.. 

Să fi înţeles? Cine ştie? Poate! 

Nimeni însă nu a putut şti dacă în acele momente 
înspăimântătoare regele era în criză sau în deplinătatea 
facultăţilor mentale. 

Se ridică şi, peste umăr, zâmbi celor două fiinţe bizare care 
printr-un capriciu demenţial luaseră loc în spatele tronului: erau 
Jacquemin Gringonneur şi Brancaillon... 

Unul tremura de groază invocându-l pe Jupiter şi pe Junona, 
pe toţi sfinţii patroni ai curajului; celălalt arăta impasibil, o forţă 


uriaşă care creştea în spatele tronului. Liniştit, Brancaillon se 
adresă regelui: 

— Sire, niciodată în viaţa mea nu mi-a fost sete ca acum. Nu 
vă fie teamă, sunt aici, lângă Majestatea Voastră. Dar mă 
doboară setea! 

În acele momente când se hotăra soarta unui regat, a unui 
popor, viaţa unui monarh, când mulţimea aceea nu mai 
pricepea nimic, în liniştea aceea de mormânt, regele îi 
răspunse: 

— Vei bea, bravul meu sihastru, vei bea! Vin sau sânge, nu 
ştiu deocamdată, dar de băut vei bea! 

Şi, întorcându-se spre Jean Temerarul, cu chipul luminat de o 
bucurie ciudată, adăugă: 

— Spune-mi, demnul meu văr, acest om pe care îl aduci aici 
a provocat emoție în oraşul nostru. L-ai arestat să nu ne pună 
viaţa în pericol, nu-i aşa? 

O linişte adâncă se aşternu în marea galerie. 

— Da, da Sire, răspunse Jean Temerarul. Passavant rămase 
calm. 

— Şi acest om, reluă Charles, este ucigaşul? 

— Ucigaşul prea iubitului dumneavoastră frate, ducele de 
Orleans, da, Sire! căpătă oarece curaj Jean Temerarul. 

Regele dădu din cap;  Brancaillon înjură  înfundat; 
Gringonneur strănută de spaimă; Tanneguy du Chatel se 
scutură furios între cei care îl înconjurau. 

Jean Temerarul îşi drese glasul pentru a fi mai convingător. 

— Ucigaşul! 

Liniştea se făcu şi mai grea, teama şi mai mare. De undeva 
se auzi o voce calmă dar solemnă: 

— Jean de Burgundia, minţi! 

Ducele se cutremură. Se întoarse în direcţia de unde se 
auzise vocea, vocea aceea care îndrăznise să profereze o astfel 
de insultă. Schiţă un gest de dezgust, de om care se află sub 
pumnul greu al fatalităţii. Încercă apoi să se retragă şi cei de 
lângă el îl auziră spunând: fantoma! 

Toate privirile se îndreptară spre cea care avusese cutezanţa 
să-l înfrunte: era Laurence. 

— Cine este această femeie? întrebă regele. 


— Sire, începu Passavant cu o voce care vibra de emotie, 
Sire, această femeie este dreptatea. Lasă, Sire, dreptatea să se 
apropie şi să vorbească. 

Jean Temerarul încercase să se retragă, dar se lovi de 
oamenii contelui care îl şi înconjurară. Era ca într-un coşmar, 
mintea lui nu se mai putea aduna. Şi, peste toate nenorocirile, 
apăruse din nou fantoma aceea. Acum se afla chiar lângă el. 

— Jean de Burgundia, dacă îl cunoşti pe ucigaşul ducelui de 
Orleans, denunţă.-l, îi ceru Laurence. 

Ducele o privi cu ochi reci şi răspunse: 

— Da, îl cunosc, este Passavant! Laurence scoase 
pergamentul. 

— Minţi, Jean de Burgundia! Trebuie să spui aici numele 
ucigaşului! Spune-l! 

— Nu! Te rog, fantomă, retrage-te! 

— Numele ucigaşului, repetă Laurence. 

— Nu pot! Nu pot! spuse ducele şi începu să se zbată de 
parcă cineva îl sugruma. 

— Atunci îţi voi citi ce-i scris aici. Ascultă, Jean de Burgundia. 
Laurence se apropie şi mai mult de el şi îi citi în şoaptă actul de 
căsătorie. Nimeni nu înţelesese un cuvânt. Pe măsură ce citea 
actul de căsătorie, proba materială a sacrilegiului, proba scrisă 
şi semnată a unei crime considerată mai teribilă decât uciderea 
de părinte sau de rege, ducele de Burgundia se încovoia ca lovit 
de o mână invizibilă. Avea ochii rătăciţi, inima îi palpita şi, tot în 
şoaptă, îşi ceru iertare... 

Laurence d'Ambrun îşi strânse pergamentul. 

— Acum, alege, vrei să-l citesc cu voce tare sau... 

— lertare, Laurence iartă-l pe cel care te-a iubit! 

— Nu voi citi, deci! Atunci spune regelui numele ucigaşului 
fratelui lui. 

Jean de Burgundia se întoarse spre Charles. Cu siguranţă că, 
în acea clipă, el înnebunise deja. Sosirea regelui, fanfara, invazia 
gărzii regale, prăbuşirea subită a visului lui de mărire îl loviseră 
cumplit. Apariţia fantomei îl dezorganizase, îi măturase şi ultima 
urmă din fantastica lui voinţă de altă dată. Citirea actului de 
căsătorie, pe care îl credea distrus, îl împinsese în ghearele 
nebuniei. Avea amețeli, avea senzaţia că se prăbuşeşte în 
neant. Cu ochii stinşi, cu gesturi neclare, cu vocea sugrumată, 
rosti: 


— Sire, ucigaşul fratelui dumneavoastră, ducele de Orleans... 

— Ei, bine, urlă regele, spune-i odată numele! Cine este? 

— Sunt eu! 

— Dumneata! răcni Charles. 

— Eul 

În acel moment se aşternu din nou o linişte grea. Apoi se 
auziră murmure care creşteau, creşteau până când se 
transformară în strigăte furioase. Şi, în această stare de teroare, 
de stupoare, se auzi distinct glasul regelui: 

— Arestaţi-l! Arestaţi-l pe ducele de Burgundia! _ 

Se produse o formidabilă mişcare a gărzii regale. In zarva 
aceea, Savoisy avansa strigând: 

— Spada, spada dumitale, duce! 

Într-o clipă ducele fu înconjurat de oamenii lui şi dispăru în 
mijlocul unei furtuni iscate în marea galerie. Grupul se deplasa 
compact spre una dintre ieşiri, hărțuit de arcaşi, lovind şi făcând 
din nou să curgă sânge. Un minut mai târziu Jean Temerarul se 
afla în curtea de onoare a fortăreței Saint-Pol. 

x kx * 

Am încercat să explicăm cum a fost constrâns ducele de 
Burgundia să-şi mărturisească crima, act de nebunie pe care 
istoria a prezentat-o ca fiind de neînțeles şi a atribuit-o 
remuşcării. 

Cum a ieşit Jean Temerarul din fortăreaţa Saint-Pol este o 
întâmplare care rămâne şi azi misterioasă. 

Se spune că s-a dat o bătălie sângeroasă la ieşirea din 
Saint-Pol în care cei două sute de oameni ai ducelui s-au luptat 
vitejeşte, mai mult de cincizeci dintre ei fiind doborâţi. Se spune 
că supraviețuitorii, un grup sălbatic şi redutabil, l-au plasat în 
mijlocul lor pe duce, acum incapabil să mai facă măcar un 
simplu gest de apărare. Apoi acest grup recursese la un 
adevărat asalt, deschisese poarta, lăsase podul şi, în strigăte de 
bucurie, dispăruse spre Saint-Antoine. 

Zece minute mai târziu, în mijlocul oamenilor lui, Jean de 
Burgundia se afla în drum spre Dijon, în galopul cailor. 
Abandonase totul: pe Caboche, oamenii lui, răzmeriţa care 
trebuia să-l urce pe tronul Franţei. Zile întregi, pe drum, în 
galopul cailor, în ceasurile de odihnă, la masă, oriunde se afla 
era obsedat de fantomă, întorcea speriat capul şi arăta aiurea 
cu mâna: 


— Uite-o! lată fantoma! Aveţi grijă să nu ne urmărească 
fantoma! 

Dar cine deschisese poarta de la ieşirea din fortăreață? Cine 
lăsase podul? 

Se povesteşte că în toiul luptei, când nu mai era nicio 
speranţă pentru duce şi oamenii lui, în mulţime se 
amestecaseră trei oameni: un uriaş care secera totul în jur cu o 
halebardă, un căpitan care lovea năprasnic şi un tânăr care tăia 
calea în faţa lor. Aceşti trei oameni - întâmplare care nu poate 
ţine decât de fantastic - erau escortaţi de o femeie. O femeie 
care trecea prin mijlocul carnajului fără să scoată un cuvânt, 
fără să facă un gest, de parcă ar fi fost invulnerabilă. 

Se mai spune că cei trei furioşi, făcând prăpăd în rândurile 
arcaşilor, au fost văzuţi cum deschideau poarta şi cum 
manevrau mecanismul prin care se cobora podul. 

Şi se mai spune, în sfârşit, că atunci când Jean Temerarul 
ieşea pe poartă, căpitanul de gardă, cu un grup de arcaşi se 
năpustise asupra ducelui. Dar căpitanul simţi o mână de fier 
care îl apucase de umeri şi când reuşi să se întoarcă constată că 
se afla în faţa celor trei cavaleri furioşi care îl imobilizaseră. 
Zâmbindu-i cel mai tânăr dintre aceştia i se adresă cu o voce 
ireală: 

— Lasă-l! Lasă-l să treacă! 

— Cum? Să las să treacă ucigaşul? 

— Nu, lasă să treacă tatăl lui Roselys! 


Epilog 


Povestea se opreşte aici. Pentru inimile sensibile care ar 
vrea să afle ce s-a întâmplat cu Roselys, să mai spunem că 
ştiinţa lui Saitano a triumfat asupra morţii şi că, după trei luni de 
la aceste întâmplări, în biserica Saint-Jacques-de-la-Boucherie, a 
fost celebrată căsătoria nobilei domnişoare Roselys d'Ambrun 
cu cavalerul Hardy de Passavant. 

La această căsătorie a asistat Laurence d'Ambrun, întinerită 
de fericire. 

Au mai fost văzuţi la căsătorie viteazul Tanneguy du Chatel, 
căruia încă nu-i trecuse furia de a fi contribuit la salvarea 
ducelui de Burgundia, şi Brancaillon care nici el nu a putut să 


înţeleagă niciodată de ce s-a luptat la ieşirea din fortăreaţa 
Saint-Pol pentru a-l ajuta pe duce să fugă. 

Toţi cititorii ştiu acum ce s-a întâmplat cu Isabela de Bavaria, 
Charles al VI-lea şi Jean Temerarul. 

Dar cu Roselys? Dar Passavant? 

Ce au devenit ei? Au trăit ei în bucurie şi fericiţi? Să fi avut ei 
copii, copii frumoşi ca în poveştile cu zâne, aşa cum trebuie să 
se încheie orice vis de bucurie liniştită? 

Sau au luptat din nou împotriva duşmanilor? 

Poate o să ne mai întâlnim cu cititorii, să le povestim, aşa că, 
în loc să scriem aici obişnuitul „sfârşit” le spunem din toată 
inima: 

— La revedere! 


Cuprins 


|. Călătoria lui Passavant.............e eee eee nenea eee 4 
Ii: Înclura ea 2 ese sasea ec clatina end a daia ina ti ra 21 
II. Mortul îşi caută ERE ee n Zi ed a d d aa i a 27 
ei ARRE 2 ai n Te | = ii pe e LE = PRR RE RAII RPR DCI DRE RR SEI IR Ae MR  R ep a a 35 
V. Bogăția ILII-PESS EET n oi ciao oara tea tată et e aa atat 52 
VI. ÎN Lene 6: oa a au i rată aa a 63 
VII. Cum a fost decretat războiul civil... eee 73 
VII. Tămăduitorii regelui. secte ie acea te a a edr alcan a i 84 
IX. Sihăstria lui Bruscaille Şi cena ii nea a ai ai 28 92 
A ES EE N E pi amanati dama a etala m ia al iai Cancan aaa aia aia i al isaac 99 
XI. Surpriza lui Thibaud Le Poingre.......... „mmm eee 105 
e.) Iv e [paie] BE RERRE RE OPC a RO SER So PI RE A N PRR E Sa ARI 115 
XM Lc [o = PE OREI PO ROEA a a REV RE Rap ao ae ap E th SAPE IRU AI ae Ca a e RP At a 130 
XV. Misterele Mării OPERE. eee ca a ee e arene e d adi 148 
XVI. Averea lui PaSsavărit: nea oaie a i o tat ic a ea 159 
XVII. Dispozitivul de IUptă seen cae i ana eee oa dle end ses abia 171 
XVI: [sabelari are mode nt Di la ae ata 186 
XIX; E eg [pla = 03 |] hena RR CR A NI O A E PIE RI RETR N RE 194 
XX. Pergamentul: e acas cet aa eee sala aaa aa capilor ama ada aa ai Saale aaa 202 
XXI. În palatul regelui cai aa tal i 210 
XII CoNCIJEnte cimp ie aa a oa o a il a a 215 
Isabela de Bavaria so ebiznsa bete i daia ana adina a aaa paie aie lasa a 216 
Jean TEMEA PU cs tata at ot she ten at aiba tt ral tea pac 217 
Odette de Chan DAI EIG ee oaie it Di ti i n apa 219 
Passavant oraaa NOE ann CORT PRON PCD pa E A 00 IRC SII Ap SI N Ca 219 
Cer trei) Siha SEINI mite ie na nasa ad pa it nd tat n aa Eia 222 
Moartea regelui DEDUS ie 223 
XXI ROSEY Ssi an aina E a a alei i ad ii 225 
XXIV; ESafo dül; eco anii atasat tt o a ia ata n i trape tată d 232 
XXV. Ducesa de SOFIEI 20 a ai tru 243 
XXV Sau POI sa areale aa plain e aaa aaa ela ba dale ana ia ein e aia ia 248 


În aceeaşi editură au apărut: 
e Centenarul - H. De Balzac. 
e Regina Vagabonzilor - Michel Zevaco. 
e Buridan - Michel Zevaco 
e Parisul misterios - Ponson Du Terrail. 
e O crimă lângă Braşov - Petre Bellu. 
e leşirea din moarte - Michel Zevaco. 
e Dragoste şi ură - Michel Zevaco 


Stimaţi cititori, 

Vă recomandăm cu căldură romanul, „Centenarul” de H. De 
Balzac, care diferă total de genul cu care ne-a obişnuit autorul 

Pe fondul unei iubiri curate dintre un ofițer din armata lui 
Napoleon şi o tânără fată, sunt descrise fenomene paranormale 
legate de ieşirea sufletului din corpul omenesc, vindecării 
miraculoase de boli incurabile, secretul vieţii, secretul nemuririi, 
strâns legate de practicile „Yoga”. 

Este un roman de aventuri, antrenant, în care eroul principal 
este „Centenarul”, un om care ajunsese la vârsta de aproape 
patru sute de ani, care era înzestrat cu puteri nebănuite şi care 
descoperise secretul vieții şi al morții, secretul nemuririi 

Romanul apare pentru prima oară în tara noastră. 


Consilier literar: Radu Anişoara 
Tehnoredactor Dumitrenco loan 


Dat la cules: 16. XI.1992. 

Bun de tipar: 28. XI.1992. 

Format 16/54 X 84. COLI TIPO: 16 
Tiparul executat la „Romcart” Bucureşti 


ISBN 973—95108—7—6 


EDITURA IGR 


ISBN 973—95108—7—6