Michel Zevaco — [Buridan] 03 Regina blestemata

ON ” Ba D 


Mlicbel Zebaca, 


Michel Zévaco 


Capitolul | Ursitoare sau vrăjitoare 


În timpul în care are loc povestirea de faţă, Franţa, în 1314, 
avea drept rege pe Ludovic al X-lea Răzvrătitul. Regina, 
Margareta de Burgundia şi cele două surori ale sale, Jeanne şi 
Blanche, duceau în secret o viaţă de desfrâu. Turnul Nesle fiind 
locul lor predilect pentru a-şi petrece timpul în mod plăcut. 

In acea epocă, consilierii regelui pentru afacerile de stat 
erau unchiul său Carol, conte de Valois şi monseniorul 
Enguerrand de Marigny, fost ambasador la Curtea Burgundiei. 
Acesta din urmă fusese în vremea tinereţii amantul reginei cu 
care avea o fetiţă, Myrtille, dar aceasta nu-şi cunoscuse 
niciodată mama şi nu ştia nici de funcţiile înalte ale tatălui ei. 
Contele de Valois, unchiul regelui, sedusese cu ani în urmă o 
tânără de la Curtea Burgundiei, Anne de Dramans, care-i născu 
un fiu, Jehan, dar cel însărcinat cu uciderea micuţului, Lancelot 
Bigorne, ezită în ultimul moment şi salvă copilul. 

De atunci au trecut destui ani: Jehan — Buridan — a devenit 
de acum bărbat, iar Myrtille o tânără încântătoare. Cei doi tineri 
se iubesc fără a-şi cunoaşte trecutul apăsător. Ura dintre 
Enguerrand de Marigny şi contele de Valois este o piedică în 
calea acestei iubiri. Margareta de Burgundia respinge iubirea lui 
Filip d'Aulnay, unul dintre prietenii lui Buridan. Ea pe Buridan îl 
iubeşte, dar acesta, din nenorocire pentru ea, rămâne credincios 
Myrtillei; ura Margaretei creşte din ce în ce şi hotărârea ei e 
luată: cei doi trebuie să moară. 

Totuşi, Ludovic al X-lea bănuieşte că este trădat. Se duce la 
Turnul Nesle, găseşte unele acte doveditoare şi vrea să le 
citească... Dar Filip d'Aulnay, apărut pe neaşteptate, smulge din 
mâinile regelui hârtiile compromiţătoare şi le aruncă în flăcări... 
Buridan este de partea sa deoarece a salvat onoarea femeii pe 
care o iubeşte, dar Filip este prins de arcaşii lui Ludovic, în timp 
ce Buridan şi prietenii săi îşi găsesc salvarea în Curtea 
Miracolelor. 

Condus de Bigorne, regele îşi găseşte unchiul, contele de 
Valois închis într-o sală dosnică din Turnul Nesle. 


Valois, văzându-şi nepotul şi regele totodată, lăsă să-i 
scape un strigăt de bucurie şi se repezi spre Ludovic care-l 
îmbrăţişa spunându-i: 

— Deci a trebuit să vin eu personal să te scap din mâinile 
Filistinilor? 

— Ah, sire! exclamă Valois şi dacă aş trăi sute de ani nu aş 
uita că vouă vă datorez libertatea şi poate chiar viaţa. De acum 
înainte, sire, viaţa mea vă aparţine şi o puteţi folosi cum credeţi 
de cuviinţă. 

Şi vorbind astfel, ca o reacţie la orele de groază trăite, 
contele de Valois izbucni în suspine. Şi în acest moment era 
sincer în recunoştinţa sa deoarece credea că regele îl iubea 
îndeajuns pentru a veni în persoană să-l elibereze. 

— Dar, întrebă el după ce primele momente de bucurie 
trecură, dar, sire, cum de aţi ştiut?... 

— Ei bine, reluă la rândul său regele, spune-mi mai întâi 
unchiule, cum se face că ai căzut în cursă ca un vulpoi silit de 
haită? 

— Sire! spuse Valois, mai întâi de toate îţi mărturisesc că 
am cea mai mare dorinţă să mă văd din nou liber... şi că mor de 
foame. 

O jumătate de oră mai târziu, unchiul şi nepotul se aflau în 
faţa unei mese încărcate de bunătăţi. 

— Şi acum că suntem singuri, spune-mi Valois cum ţi s-a 
întâmplat această aventură de necrezut, să fii răpit din palatul 
tău, tu care erai înconjurat de trei sute de gărzi... 

În câteva cuvinte Valois îi povesti ce se întâmplase în 
palatul său, cum Buridan şi Lancelot Bigorne, profitând de 
întunericul care stăpânea coridorul unde avusese loc lupta, au 
putut pătrunde în palat. Nu voi să adauge mai mult deoarece 
ţinea în mod deosebit să lichideze punctul acesta cu Simon 
Malingre prin propriile-i forţe. 

— Ştii, zise regele cu admiraţie, că oamenii aceştia sunt de 
temut. A 

— Da, sire! spuse Valois cu o voce sumbră. Intr-adevăr de 
temut. Nu se tem de nimic. Nici chiar de spânzurătoare. Dar, 
sire, din nenorocire aceşti oameni sunt conduşi de un om mai de 
temut încă, ei nu sunt decât uneltele acestuia. Şi acest om mi-a 
jurat pieirea. Acest om, înveninat de gelozie, plin de ură 
împotriva unchiului regelui, vrea să vă lipsească de cel mai bun 


sfătuitor, de seniorul vostru cel mai credincios, cel mai devotat, 
cel mai dezinteresat... 

— De cine vorbeşti Valois? zise regele care începea să 
fiarbă de mânie. 

— De cine aş putea vorbi sire, dacă nu de acela care după 
ce mi-a ruinat fratele, Filip IV, încearcă să vă ruineze pe voi 
înşivă? De cine aş putea vorbi decât de acela care "mă urăşte 
din cauză că i-am surprins intenţiile sale delapidatoare, pentru 
că ştie că-l supraveghez, el care are nevoie de întuneric şi 
tăcere şi eu, care sunt flacăra care luminează şi cuvântul care 
acuză? De cine aş putea vorbi dacă nu despre singurul om care 
are interesul să dispar?... 

— Crezi tu, bombăni regele, crezi că Marigny ar cuteza... 

— Ah, sire! Voi sunteţi acela care i-aţi spus pe nume, 
numele lui blestemat! Da, e Marigny, sire. El este acela care mi- 
a trimis banda de ticăloşi cu sarcina de a mă asasina. Numai că 
aceştia nu au îndrăznit s-o ducă la bun sfârşit. Dar m-ar fi lăsat 
să pier de foame şi sete în această celulă de unde am fost 
salvat de regele meu, precum îngerul trimis de Dumnezeu. 

— Pe Notre-Dame, se bâlbâi regele, în care se dezlănţuia 
furia, dacă aş fi sigur, l-aş aresta pe Marigny şi l-aş arunca în 
temniţă unde ar putrezi, ori mai degrabă l-aş spânzura, da, 
spânzura, oricât de prim-ministru mi-ar fi, l-aş spânzura în 
furcile de la Montfaucon pe care mi le-a oferit cu ocazia suirii pe 
tron. 

În acest moment Valois înţelese că-şi juca puterea, ba chiar 
libertatea şi viaţa pe o aruncătură de zar. 

Simţea că, intrând pe drumul acuzării, trebuia să meargă 
până la capăt şi să-şi zdrobească rivalul cu o acuzaţie atât de 
puternică încât acesta să nu se mai ridice niciodată. 

Figura i se întuneca şi mai mult şi vocea i se făcu şi mai 
amară: 

— Sire! spuse el, dacă v-aş spune întreg. Adevărul, dacă v- 
aş spune de ce, de câteva zile, Marigny, care mereu mi-a dorit 
pieirea, s-a hotărât să mă ucidă după ce mult timp a ezitat... 

— Vorbeşte! Îți ordon, zise regele văzând că Valois se 
opreşte. 

— Dacă Enguerrand de Marigny nu l-ar fi vizat decât pe 
contele de La Marche sau pe contele de Poitiers, iertaţi-mă sire, 
dar l-aş fi lăsat pe Enguerrand de Marigny s-o facă! 


Regele tresări şi păli văzând că cineva i-a ghicit gândurile 
sale cele mai secrete. 

— In acest caz, continuă Valois, aş fi gândit că Dumnezeu 
însuşi a înarmat braţul lui Marigny împotriva celor doi bărbaţi 
care aşteaptă cu prea puţină răbdare să urce pe tron! Dar vă 
spun, căutaţi mai sus!... Vă văd pălind, deci aţi înţeles! Da, sire! 
De voi este vorba! Pe voi vă ameninţă Marigny. Şi dacă Buridan 
este instrumentul lui Marigny, cine ştie dacă Marigny însuşi nu 
este instrumentul fraţilor voştri? 

Regele reflectă. Cu un surâs de ură satisfăcută, Valois îl 
privea. De data aceasta, Ludovic Răzvrătitul nu se lăsă pradă 
uneia din acele furii pe atât de repede dezlănţuite cu cât era 
mai uşor pe urmă de stăpânit: de această dată el gândea. O 
cută groasă îi brăzda fruntea, care de obicei era netedă ca a 
unui copil care nu a cunoscut grijile vieţii. Ochii săi albaştri, care 
de obicei arătau bucuria de a trăi, deveniseră răi. 

"Marigny e pierdut! gândi contele de Valois cu o imensă 
bucurie". 

După mult timp, regele ridică fruntea şi privi în jur ca 
pentru a se asigura că umbra lui Marigny nu se afla acolo pentru 
a-l supraveghea şi întrebă: 

— Ce e de făcut?... 

Era condamnarea lui Enguerrand de Marigny. 

— Sire, zise Valois, dacă Maiestatea Voastră îmi 
încredinţează această afacere, îmi iau angajamentul să găsesc 
pentru judecători un pretext de ajuns de puternic pentru a nu fi 
nevoie să ajungă la urechile poporului pericolul care a 
ameninţat viaţa voastră. Pretextele nu lipsesc! Îi vom 
percheziţiona pivnițele palatului şi le vom găsi pline de aur, în 
vreme ce vistieria regelui e aproape goală. Îl vom întreba de 
unde are acest aur şi-l vom acuza că a deturnat banii destinaţi 
papei Clement al V-lea. îl vom acuza, cu probe, că a primit bani 
de la flamanzi pentru a-l trăda pe regele Franţei. Şi în cele din 
urmă, sire, îl vom acuza de o crimă şi mai oribilă decât oricare 
alta ar fi putut fi gândită. 

Regele tresări. 

Incepuse să se îmbibe de veninul vărsat de sinistrul rival al 
lui Enguerrand de Marigny. De aici şi tresărirea lui de groază 
când auzi ultima acuză. 


— Ştiţi, sire, că aţi fost ameninţat de blestemele unei 
vrăjitoare, o femeie a iadului, care, fără nici o îndoială, a făcut 
un pact cu Satana. 

Regele schiţă semnul crucii şi murmură câteva cuvinte 
destinate alungării din preajmă a demonilor. 

— Ştiţi bine, continuă Valois, că eu însumi, sire, am 
descoperit vrăjile care ca o supremă insultă, fuseseră depuse 
într-un agheasmatar. Da, acolo, în chiar camera vrăjitoarei, da, 
din acel agheasmatar profanat am scos cu propriile mâini 
statueta de ceară care avea chipul vostru şi a cărei inimă era 
străpunsă de un ac, în aşa fel încât inima voastră să vi se stingă. 
Această statuetă, aţi văzut-o, v-am adus-o... 

— Îmi amintesc, murmură Regele livid. Îmi amintesc de 
acea seară înfricoşătoare. 

— Ei bine, sire! Amintiţi-vă de asemenea şi atitudinea lui 
Marigny! Nu i-aţi remarcat tulburarea şi paloarea? Nu aţi 
remarcat că a insistat să aresteze chiar el vrăjitoarea? Şi în timp 
ce la Courtille-aux-Roses eu îmi salvam regele, nu e adevărat că 
Marigny vi s-a aruncat la picioare, el care este orgoliul în 
persoană? Ce voia să spună? Ce rugăminte umilă avea în inimă 
şi nu cuteza să-i urce până pe buze? V-aţi întrebat toate 
acestea, sire? V-aţi întrebat care era secretul acestei 
tulburări?... 

— Nu m-am gândit! spuse regele cu naivitate. Dar acum, pe 
Notre-Dame! Adevărul, oribilul adevăr a ieşit la lumină: 
conştiinţa lui Marigny era încărcată de remuşcări! 

— Nu, sire! Nu de remuşcări, ci de spaimă. Lui Marigny îi 
era teamă, înţelegeţi? Şi-i era teamă deoarece această 
vrăjitoare, această fiică a infernului care vă pregătea moartea... 

— Ei bine? gâfâi regele. 

— Ei bine! E fiica lui. 

— Fiica lui! Complicea lui! Săraca, nevinovată poate, fiindcă 
nu a acţionat decât la îndemnul tatălui ei. 

Înspăimântat, tremurând, scăldat de sudoare, prăbuşit în 
fotoliu, Ludovic auzea cu greutate cuvintele prin care Valois 
încerca s-o justifice pe Myrtille. 

Regele îşi reamintea imaginea vrăjitoarei pe care o văzuse 
în temniţele închisorii Temple şi despre care află a acum că este 
fiica lui Marigny. 


"În numele cerului! murmură în sinea lui, cum aşa? Marigny 
are, poate, aproape patruzeci şi patru de ani şi atunci, de ce 
fiica lui pare să aibă peste patruzeci şi cinci?" 

Şi deodată frecându-şi fruntea, murmură: 

— Am priceput!... 

Şi atunci avu loc o scenă de un dramatism funebru. 

Era ceea ce se, poate numi o încurcătură sinistră, regele 
gândindu-se la Mabel în timp ce Valois se gândea la Myrtille, pe 
când ei evocau o singură vrăjitoare, ocupată cu plăsmuirea 
vrăjilor. 

— Valois, strigă deodată regele cu un aer triumfător, ai mai 
văzut-o pe vrăjitoare de când ai arestat-o la Courtille-aux-Roses 
şi apoi ai închis-o la Temple? Ai mai coborât în temnita ei? 

— Sire... bolborosi Valois. 

— Ai mai văzut-o, nu-i aşa? reluă cu impetuozitate regele. 
Spune-mi, e tânără? Trebuie să fie tânără avându-l drept tată pe 
Marigny. Poate să aibă între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani? 

— De abia a împlinit şaptesprezece! murmură Valois care 
se simţea cuprins de frică. Dar, Sire, vreau să vă... 

Regele se uită la Valois cu o privire încărcată de milă. 

— Asta înseamnă că ţi s-a părut nu numai tânără, ci şi 
frumoasă? Ei bine, ascultă Valois! lată că avem de-a face cu o 
adevărată vrăjitoare: în faţa mea a luat chipul unei bătrâne 
înspăimântătoare!... 

Valois rămase pe moment stupefiat. Se întreba dacă nu 
cumva regele juca cu el. Un joc înfricoşător. 

— Sire, bolborosi el, nu înţeleg! 

— Da, dar eu înţeleg! strigă Ludovic triumfător. Bigorne mi- 
a povestit totul: această fată, Valois, nu este numai o vrăjitoare, 
ea este în acelaşi timp şi o ursitoare. 

— Bigorne!... ursitoare!... murmură Valois înspăimântat, 
trecându-şi mâna peste fruntea îmbibată de sudoare. 

— Ei bine! repetă regele, o ursitoare! Adică o creatură care 
are puterea de a-şi lua orice înfăţişare, pentru a putea scăpa 
pedepsei creştineşti. Şi acum, adăugă el sculându-se, vom 
merge s-o vedem împreună; dar cine ştie ce figură şi-a mai luat 
acum! In orice caz, o desfid să poată să-ţi apară ţie drept tânăra 
şi frumoasă, în timp ce mie mi-ar apare drept bătrâna şi urâtă. 
Haide, Valois! O vom vedea şi ne vom putea confrunta viziunile. 

— Deci, ea se află aici? bolborosi Valois înspăimântat. 


— l-am ordonat lui Trencavel să mi-o aducă. Din această 
noapte se află aici. 

Şi în acest timp, regele se îndreptă cu rapiditate spre 
camera sa de culcare, urmat de un Valois tremurând, 
clătinându-se şi care se întreba spre ce catastrofă se îndreaptă. 

În anticameră, regele se opri un moment. Acolo se afla 
Hugues de Trencavel care păzea uşa cu sabia în mână, 
înconjurat de doisprezece soldaţi. 

— Ai dus-o pe vrăjitoare în camera mea? întrebă regele. 

— Nu, sire, am crezut că este mai bine să o închid în 
camera voastră de toaletă, unde nu există nici o fereastră pe 
unde ar putea evada. 

— Ai procedat bine, bravul meu Trencavel. 

Şi regele, urmat de Valois, intră în dormitor. Acolo se aflau 
şase soldaţi sub comanda unui ofiţer. 

Cei şase soldaţi se aflau în faţa uşii camerei sale de toaletă 
unde era închisă Mabel. 

Regele-i îndepărtă cu un gest şi deschise uşa camerei. 

— Sunt pierdut, murmură Valois. 

Şi în acel moment se auzi un strigăt. 

Era regele, care în momentul intrării în camera de toaletă, 
scoase acel strigăt înspăimântat. Toţi se repeziră într-acolo, 
crezând că este ameninţat. Stupoare însă, toţi văzură că în 
cameră nu se afla nimeni. 

— E goală! strigă regele cu o voce care tremura. 

"Goală!" repetă în sinea sa Valois cu bucurie, văzându-se 
salvat în ultima clipă. 

Şi atunci, în timp ce zvonul acestui eveniment de necrezut 
se răspândea în tot palatul Luvru cu viteza fulgerului, în timp ce 
oamenii veneau de peste tot pentru a se convinge că vrăjitoarea 
evadase ajutată de cine ştie care diavol, regele-i spuse cu 
simplitate lui Valois: 

— Ţi-am spus că această fată nu-i numai o vrăjitoare, dar 
este de asemenea şi ursitoare! 


Capitolul II Smaraldele 


În momentul în care Lancelot Bigorne, Guillaume 
Bourrasque şi Riquet Haudryot, ultimii doi deghizați în urşi şi 
primul îmbrăcat în pielea unei maimuțe apăreau îa faţa 
elveţienilor însărcinaţi cu paza apartamentelor regale şi 
începeau cu Ludovic discuţia la care am asistat, (n.t. — vezi 
Buridan) Margareta de Burgundia străbătea camera în lung şi în 
lat. 

Îmbrăcată într-o rochie de lână fină, albă, cu părul desfăcut, 
tenul alb, cu paşi maiestuoşi şi tăcuţi, putea fi luată drept una 
din ursitoarele despre care am vorbit. 

Din când în când se apleca spre un mic vas şi inhala de 
câteva ori un parfum menit s-o liniştească, dar care în realitate 
o excita tot mai mult. 

In cele din urmă, lovi cu un ciocan de argint într-un gong 
micuţ care scoase un sunet cristalin. La această chemare apăru 
în grabă o tânără cu ochi vioi, uşoară şi zveltă ca un tipar. 
Tânăra era la curent cu toate secretele stăpânei şi se bucura de 
întreaga ei încredere. Un adevărat Stragildo feminin al palatului 
Luvru, având în plus ceva mai mult vino-ncoace. Un fel de Mabel 
mai tânăra (n.t. — vezi Buridan). 

— Juana, întrebă regina nerăbdătoare, nu a mai sosit clipa? 
Nu se mai termină odată noaptea asta? Uită-te pe fereastră şi 
spune-mi dacă nu vezi cumva zorii!... 

— Vai, doamnă! zise tânăra fată plecându-şi fruntea, cerul 
este încă acoperit. Noaptea pare lungă celor care visează fără 
să doarmă. Zorii sunt încă departe. 

Regina suspină adânc. 

— De ce, doamnă, reluă Juana, nu vă culcaţi? 

— Mă plictiseşti, poţi pleca! zise regina. 

Subreta, vioaie şi uşoară, făcu o reverență şi se îndreptă 
spre uşă. 

— Rămâi! strigă Margareta. 

Cu o nouă reverență, subreta se apropie. 

— Şi totuşi, nu ai nici o veste de la Mabel? 

— Nici una, doamnă! Dar de ce vă neliniştiţi? Va veni, fiţi 
sigură... 

— La ce eşti bună? o certă Margareta. 

— Oh, doamnă! Incercaţi să găsiţi pe cineva în acest uriaş 
Paris despre care se spune că este cel mai mare oraş din lume şi 
care în orice caz este mai mare de zece ori decât Florenţa. Am 


căutat-o, dar în zadar; chiar şi Stragildo a căutat-o şi ştiţi bine că 
este un copoi destoinic! 

— Deci, nici o veste de la Mabel, murmură regina! Nici o 
veste despre Myrtille! Ah! Numai să o găsesc, adăugă ea. Va 
vedea de ce e în stare răzbunarea mea! Mizerabilă şi-a bătut joc 
de mine! Filtrul ei nu a fost bun de nimic. Nu l-a făcut pe 
Buridan nici să mă iubească... nici nu l-a omorât!... Oh! Păcălită, 
batjocorită, dispreţuită de aceşti oameni!... Dacă ai fi văzut ce s- 
a întâmplat în groapa cu lei, Juana! Dacă ai fi văzut ce s-a 
întâmplat în subteranele turnului Nesle! 

— Pe capul lor s-a pus un preţ mare, doamnă!... Bieţii tineri. 
Şi totuşi pentru unul ar fi trebuit să vă pară rău, doamnă, 
deoarece fără el aţi fi fost moartă. Şi de ce moarte aţi fi avut 
parte!  Sfâşiată în bucăţi, devorată de leul acela 
înspăimântător!... 

— Filip d'Aulnay! Îl urăsc mai mult decât pe toţi împreună. 
Doresc mai mult ura lui Buridan decât dragostea lui Filip!... Dacă 
mă gândesc mai bine, acest Filip d'Aulnay este blestemul Vieţii 
mele. Şi Valois! reluă Margareta scrâşnind. Ce s-a mai întâmplat 
oare cu el după ce a fost răpit? 

— Vă interesaţi de unchiul regelui, doamnă? . 

— ÎI dispreţuiesc! Dar cunoaşte unele secrete teribile. ÎI 
urăsc chiar mai mult decât pe Marigny. Ah! Am fost prea slabă... 
Aceştia doi trebuiau să dispară din calea mea... 

Îşi trecu peste fruntea albă, ca de marmură, mâna 
tremurândă. 

— Ce face regele? întrebă deodată. 

— Regele? Doarme, fără îndoială, doamnă! 

— Du-te şi vezi Juana... 

Tânăra ieşi. Rămasă singură. Margareta îşi continuă du-te- 
vino-ul prin cameră, însoţită de umbrele pe care gândurile ei le 
plăsmuiau. 

Deodată, un hohot de râs îi crispa buzele. Era în acest râs 
un dispreţ uriaş, cel mai uriaş şi cel mai perfect dispreţ: 
disprețul femeii care nu iubeşte şi care, fără voia sa şi-a legat 
destinul de cel disprețuit. 

— Regele doarme! hohoti ea. Regele!... Soţul meu!... 
Stăpânul meu!... Dar oare e bărbat acest rege? Haida-de! Nici 
măcar rege!... Un biet nenorocit, care încă nu înţelege pe ce 
culmi l-a ridicat norocul naşterii sale!... trist rege! Pe care 


flamanzii, un popor de bădărani, îl insultă şi îl provoacă! Dacă 
vânează un mistreţ, regele crede că a făptuit o operă regală. 
Când a pus cu botul pe labe pe unii mâncai în timpul unui chef, 
crede că a făcut o faptă de bărbăţie! Şi pe urmă, doarme!... 
Fraţii săi conspiră să-l detroneze şi el doarme! Noroc cu mine 
că-i am la mână cu surorile mele!... Marigny îl ruinează şi el 
doarme! Valois îi pândeşte tronul şi el doarme.!... 

— Doamnă! Doamnă! gâfâi Juana intrând în fugă, Regele a 
ieşit din Luvru! 

— A ieşit din Luvru? făcu dispreţuitoare Margareta. Fără 
îndoială, s-a dus în strada Val d'Amour; acolo este Turnul Nesle 
al lui. 

— Nu, doamnă, s-a dus... 

— Ei bine, nu spui odată... 

— S-a dus la Turnul Nesle!... 

Margareta îşi înăbuşi un strigăt de groază. 

— Curaj, doamnă! Curaj! zise Juana. Regele nu poate găsi 
nici o dovadă... 

—  Nenorocito! strigă Margareta. Sunt pierdută... Asta-i 
blestemul lui Gautier!... 

Ochii-i măriţi de groază exprimau culmea spaimei. 

— Doamnă!... veniţi-vă în fire... regele nu ştie nimic... nu 
poate găsi nimic... 

— Am scris! se bâlbâi regina într-un sughiţ de spaimă. 

— Aţi scris?... Oh!... şi aţi lăsat hârtiile acolo? 

— Da!... O bravadă!... l-am scris lui Buridan!... Scrisori 
smintite! 

— Poate că regele nu le va găsi, doamnă! 

— Nenorocire! Dacă nu va găsi scrisorile, precis îmi va 
vedea mantia de hermină şi cele două smaralde pe care mi le-a 
dat!... 

— Ce imprudenţă, doamnă! 

— Zi-i mai degrabă nebunie! Răzbunare a cerului, 
Dumnezeu s-a săturat de crimele mele. Turnul Nesle e bântuit 
de stafii, care m-au făcut să bravez ca o nebună. Spune mai 
bine că blestemul lui Gautier d'Aulnay a început să lucreze... 

Şi Margareta de Burgundia se prăbuşi pe podea, pradă unei 
crize nervoase. 


Când îşi recapătă cunoştinţa, văzu că se află pe pat, unde 
Juana, oricât părea de fragilă, reuşise să o ducă. Acum Juana o 
supraveghea, pândindu-i revenirea. 

— Doamnă, liniştiţi-vă, pericolul a trecut!... 

— Regele nu a mai fost la Turn? 

— Ba da, doamnă! Dar s-a întors. Acum râde şi mănâncă cu 
o poftă de necrezut. Ceea ce n-ar fi făcut dacă ar fi descoperit 
ceva. 

— E adevărat, e adevărat! murmură regina cu un suspin de 
uşurare. Dar atunci, de ce s-a dus la Turnul Nesle? Cine i-a dat 
ideea să meargă acolo, el, care totdeauna a refuzat acest lucru 
de când un ghicitor i-a prezis că acolo îşi va găsi sfârşitul? 

— Da, doamnă, niciodată regele nu a fost la Turnul Nesle şi 
ştiţi bine că noi am făcut totul pentru a-i spori teama pe care i-o 
inspiră. A trebuit un motiv puternic pentru a-l hotărî... 

— Şi care a fost motivul? întrebă regina, temătoare. 

— l l-a procurat un individ: Lancelot Bigorne! 

— Lancelot Bigorne! izbucni regina revenindu-şi din spaimă. 
Vezi Juana, sunt în mâna destinului! Vezi că Buridan mi-a jurat 
pieirea!... Dar cum a putut Lancelot Bigorne, pe al cărui cap este 
pus un premiu mare, cum a putut să-i vorbească regelui?... 

— Asta ar trebui să vă liniştească, doamnă! Lancelot 
Bigorne, pentru un motiv pe care încă nu îl cunoaştem şi-a 
denunţat stăpânul, pe Jean Buridan. Am auzit totul, doamnă!... 
El l-a anunţat pe rege că de Valois a fost închis în Turnul 
Nesle!... Şi astfel regele s-a dus. Acolo să-şi salveze unchiul şi 
acum amândoi petrec împreună. 

— Aşa încât, zise Margareta după ce ascultă istorisirea cu 
ochii mari de mirare, aşa încât aceşti oameni au avut curajul să 
intre în Turn?... 

— Şi fără îndoială, doamnă, neştiind că regele l-a eliberat 
pe contele de Valois, se vor întoarce!... 

Câteva minute, Margareta tăcu, reflectând, calculând, 
combinând. 

— Juana, spuse în cele din urmă, se ştie că regele, după ce 
se scoală de la masă se retrage în dormitor. Du-te şi vezi şi apoi 
anunţă-mă... dacă se culcă, după cum are obiceiul, sunt salvată! 

Juana se îndreptă spre uşă. 

Dar aproape imediat, Margareta o rechemă... 


— Stai! spuse regina cu o voce agitată. Vreau să mă 
conving singură! Dă-mi cheia... 

Juana ascultă şi regina, ieşind din camera sa, urmă calea 
unui coridor. Era acelaşi pe care Ludovic, escortat de Bigorne, 
Guillaume şi Riquet, l-a străbătut în sens invers pentru a ieşi din 
Luvru. Am spus că acest coridor era secret, adică nu era 
cunoscut decât de rege, de regină şi de câţiva servitori 
credincioşi şi că făcea legătura între apartamentele regelui cu 
cele ale Margaretei. Am văzut cum regele, pe la mijlocul acestui 
coridor, a coborât pe o scară pentru a ajunge în curtea palatului. 
Margareta a trecut prin dreptul scării fără să se oprească. 
Douăzeci de paşi mai departe se afla o nişă în care se găsea o 
statuetă reprezentând-o pe sfânta Genevieva, în faţa căreia 
Margareta se ruga de obicei. Statueta era de bronz şi era fixată 
pe un soclu. Regină o apucă de umeri şi o învârti în jurul axului 
său, descoperind o broască în care introduse cheia luată de la 
Juana şi atunci o parte a zidului se deschise. Sfânta Genevieva şi 
nişa din perete se mişcară, eliberând o trecere îngustă prin care 
intră regina. 

Această trecere era într-adevăr secretă, deoarece numai 
regina, Juana şi Mabel o cunoşteau. 

Pe acolo se ajungea la un cabinet printr-o uşă, de 
asemenea secretă. Cabinetul era lipit de camera regelui şi 
printr-un orificiu discret, aceasta putea fi supravegheată. 

Din acest cabinet surprinsese Juana întrevederea regelui cu 
Bigorile şi aiqi ajunsese şi Margareta în cele din urmă. 

Ajungând deci până la cabinet, Margareta acţiona resortul 
uşii secrete şi intră. Dar imediat se retrase tresărind şi 
înăbuşindu-şi un strigăt de surpriză. În cameră se mai afla 
cineva şi acel cineva era o femeie, era Mabel. 

Regina o recunoscu imediat; dar datorită unei presimţiri, îşi 
opri întrebările care erau gata să izbucnească. 

Cât despre Mabel, aceasta nu păru deloc surprinsă să o 
vadă pe regină, se putea crede că aştepta această vizită. Îşi 
puse un deget pe buze ca pentru a-i cere Margaretei să tacă şi 
apucând-o de o mână, o scoase afară din cabinet şi-i încuie uşa. 
Cu mare grabă, Mabel străbătu coridorul secret, aşeză la locul 
lui soclul cu sfânta Genevieva şi o conduse pe regină până în 
dormitorul ei. 


— Tu! strigă abia atunci Margareta, tu, în sfârşit! Tu în 
cabinetul secret! Cum aşa? De ce? 

— Vă voi spune, regina mea! spuse Mabel; dar înainte de 
toate, dacă regele intră din întâmplare aici, nu trebuie să mă 
recunoască. Nu m-a văzut decât o clipă şi celula era 
întunecoasă... 

— Într-o celulă! Tu? 

— Eu însămi! Şi oricât de scurt timp m-a văzut, m-a văzut 
îndeajuns pentru a ţine minte cum eram îmbrăcată. 

Regină o duse pe Mabel într-o cameră alăturată în care se 
aflau mai multe dulapuri. Deschise unul şi Mabel surâse 
văzându-l plin cu cele mai felurite toalete. Câteva minute mai 
târziu se găsea transformată cu totul şi însuşi Valois n-ar mai fi 
recunoscut-o. De altfel, masca ce şi-o pusese pe figură o făcea 
şi mai de nerecunoscut. 

— Şi acum explică-mi, reluă regina, cum se face că ai ieşit 
dintr-o celulă unde, spui tu, regele te-a văzut? Cum de te 
regăsesc în cabinetul secret? Şi mai ales, de ce filtrul pe care mi 
l-ai dat şi pe care Buridan l-a înghiţit, nu era deloc un elixir de 
dragoste? De ce acest elixir, despre care tu mi-ai spus pe urmă 
că este o otravă fulgerătoare, nu l-a ucis pe Buridan? Te previn, 
Mabel, urmă regina a cărei furie creştea mereu, o singură 
minciună te poate costa viaţa. Ştii că nu mă poţi înşela!... 

— Da! spuse cu răceală Mabel, voi sunteţi aceea care 
înşelaţi. Dar ascultaţi-mă, regina mea. Dacă nu vă mai sunt în 
graţii, aveţi un mijloc foarte simplu de a vă debarasa de mine: 
acum câteva momente mă găseam într-o celulă din care nu aş fi 
ieşit decât pentru a fi dusă la rug. În acest moment, anticamera 
şi dormitorul regelui sunt pline de gărzi cu misiunea de a mă 
împiedica să ies din cabinetul în care m-au închis. Duceţi-mă 
înapoi în cabinet. După cum ştiţi, uşa secretă nu poate fi 
deschisă din interior. În acest fel, soarta mea va fi pecetluită! 
Probabil că în zori voi fi arsă de vie. 

Margareta gândi că Mabel, fără îndoială, nu se va lăsa arsă 
pe rug fără să vorbească. Poate că ce va spune ea înainte să 
moară ar fi însemnat condamnarea reginei. Oricum, regina mai 
avea nevoie de serviciile credincioasei sale Mabel, aşa încât se 
măi calmă. 

— Mai întâi explică-te şi pe urmă mai vedem. 


— Ei bine, să o luăm în ordine, regina mea. Ce anume vreţi 
să ştiţi? 

— Totul!... 

— Doamnă, spuse Mabel, v-am promis un filtru de dragoste 
şi l-aţi avut. 

— Dar ai spus că e o otravă ucigătoare... 

— Elixirul meu este într-adevăr, o otravă. Am spus 
adevărul... 

— Dar Buridan n-a murit!... 

— Şi ce vă face să credeţi că până acum n-a murit? 

Regina tresări. 

"Oh. Fiul meu, eşti salvat! Atât timp cât desfrânata asta te 
va crede mort, eşti salvat! Dar ce s-o fi întâmplat cu Jehan al 
meu? Ce s-a mai întâmplat după ce am ieşit din Turnul Nesle?" 

— lubita mea regină, reluă cu voce tare, spuneţi drept, nu-i 
aşa că l-aţi arestat? Nu-i aşa că l-aţi închis într-o celulă în palat? 

— Deci nu ştii nimic! mormăi Margareta. Nu ştii că mi-au 
scăpat! Că erau cât pe-aci să mă ucidă la Turnul Nesle! Că Filip 
şi Gautier d'Aulnay sunt vii şi că au vrut să mă dea pradă leilor 
mei şi că în cele din urmă l-au răpit pe Valois! 

"L-au răpit pe Valois, îşi spuse în gând Mabel, pălind sub 
masca de catifea. De ce Buridan a vrut să-l răpească pe Valois... 
Oare Myrtille?..." 

— Doamnă, continuă ea, nu ştiu nimic. leşind din Turnul 
Nesle, am fost răpită de o ceată de arcaşi şi condusă la Temple. 
Acolo mi s-a spus că sunt acuzată de vrăjitorie... regele în 
persoană a venit să mă interogheze... 

— Şi n-ai spus nimic? întrebă cu teamă Margareta. 

— De ce să fi spus?... în timpul nopţii am văzut uşa celulei 
deschizându-se şi mă gândeam că poate voi găsi mijlocul să vă 
previn că sunt închisă la Temple, că regele are unele bănuieli şi 
că ar fi bine să puneţi să fie supravegheat Turnul Nesle... 

— Da, da!... sigur... bănuie ceva... Mă vei salva, Mabel! Tu 
singură mă poţi salva! 

— Nu vă fie teamă! Deci m-au scos din celulă şi m-au 
condus în camera regelui, după care m-au închis în cabinetul 
secret, din care aş fi ieşit dacă uşa s-ar fi deschis din interior. 
Eram convinsă că în zori mă vor arde pe rug şi mă resemnasem 
deja când aţi apărui... dar... 


— Dar ce? Vorbeşte, draga mea. Vrei să-mi ceri ceva?... E 
adevărat, Mabel, îţi doream moartea fiindcă eram convinsă că 
m-ai trădat... Acum sunt fericită că te-am regăsit... 

În acest moment Mabel putu să constate cât de mare era 
influenţa ce-o exercita asupra reginei. 

— Doamnă, reluă ea, puteţi să-mi spuneţi măcar re s-a 
întâmplat cu Lancelot Bigorne? 

— Îţi voi spune, Bigorne este acela care l-a răpit pe Valois. 
Şi tot el este acela care a făcut să fie eliberat, trimiţându-l pe 
rege. De ce? Mă tot întreb şi... 

— Voi afla! spuse Mabel. lubita mea regină, văd că în 
timpul absenței mele neaşteptate, s-au întâmplat multe lucruri 
ciudate. Presimt că sunteţi ameninţată... e timpul să mă ocup de 
salvarea voastră... 

Spunând acestea, Mabel ieşi în grabă lăsând-o pe regină, 
pe cât de calmată, tot pe atât de îngândurată. 

Cât despre Mabel, aceasta era la capătul puterilor în urma 
efortului pe care-l făcuse pentru a vorbi despre Buridan cu 
aceeaşi indiferenţă ca altădată. 

Era la capătul puterilor şi din cauza multor întrebări pe care 
şi le punea: 

"De ce Buridan l-a atacat pe Valois? Oare acesta, în ciuda 
jurământului făcut, a răpit-o pe Myrtille? Şi Buridan a aflat? Dar 
prin cine? Şi cum?" 

Mabel ieşise din apartamentul reginei pe uşa obişnuită 
pentru ca oricine să-i remarce prezenţa. 

La uşă, se lovi de un arcaş care părea că pândeşte ceva. 

— Ce faci aici? îl întrebă cu asprime. 

— O aştept pe regină, răspunse soldatul. 

— Şi ce doreşti de la regină? Regină este obosită şi nu va 
ieşi din apartament toată ziua. 

— Voiam să-i înmânez acesta, spuse arcaşul, arătând în 
podul palmei un pachet minuscul. 

— ÎI voi înmâna eu. 

— Dar, vedeţi, Maiestatea Sa, regina, ar putea să-mi dea o 
recompensă bună, cel puţin aşa mi-a spus gentilomul care m-a 
însărcinat cu înmânarea pachetului. 

— Nu e decât asta? Vei fi recompensat. Dar cine este acest 
gentilom? 

— Mi-a spus că se numeşte Filip, senior d'Aulnay. 


Mabel tresări rămânând câteva clipe gânditoare, apoi 
scotocind în punga pe care o avea prinsă la cordon, îi întinse 
soldatului câteva monede de argint. 

Arcaşul făcu o strâmbătură dezamăgită şi murmură: 

— Gentilomul a fost mai generos! 

— la ascultă! Asta a fost recompensa mea. Regina îţi va da 
tot atâtea piese de aur câte ţi-am dat eu de argint. Numai că 
dacă ai nefericita idee să scoţi un cuvânt despre comisio-nul pe 
care l-ai făcut, atunci ştiu cum o să te recompenseze regina. 

— Şi care ar fi recompensa asta? 

— Funia! răspunse Mabel. 

— N-o să scot o vorbă, nu-i voi spune nici măcar 
confesorului meu, afirmă cu tărie soldatul, dar Mabel se 
îndepărtase grăbită. 

După ce ieşi din Luvru, Mabel desfăcu pachetul. 

"Două smaralde! murmură ea. Cele două smaralde care 
împodobeau broşa de la mantaua Margaretei! Şi tocmai Filip 
d'Aulnay este acela care le trimite reginei!..." 

Mabel băgă cele două smaralde în pungă şi grăbi pasul spre 
Casa cu stafii din cimitirul Inocenţilor, unde ajunse curând. 

— Myrtille! O strigă în timp ce urca scările. Nu-i răspunse 
nimeni. 

— Myrtille! repetă Mabel cu teamă amestecată cu furie, 
vânturând casa în sus şi în jos. 

Curând se convinse că Myrtille nu mai era în Casa cu 
stafii!... 

"Cum am fost în stare, gândi ea cu un surâs înfiorător, cum 
am putut să comit nebunia să cred în imămiîntul lui Valois? 
Mizerabilul, după ce m-a trimis dr aici, a răpit-o pe sărmana 
fată, sunt sigură. Văd asia ca şi când aş fi fost de faţă!... Bietul 
copil! Bietul lehan care o adora pe mititică şi ar fi în stare să-şi 
dea viaţa pentru ea dacă ar fi răpită... Oh, dar fii liniştit, Jehan! 
Mama ta este aici! Ea va veghea la fericirea ta!... Nefericit 
destin, urmă ea, care pune unul împotriva celuilalt tată şi fiu!... 
ce va fi în inima lui Valois când îi voi spune: Fiul tău trăieşte! Şi 
fiul tău este Buridan!..." 

Ce ar mai fi avut de zis Mabel dacă ar fi ştiut că Bigorne îi 
destăinuise deja lui Valois acest lucru? Şi în ee circumstanţe i-a 
fost făcută această destăinuire? Şi în ce mod a primit-o Valois! 


Oricât de josnic îl credea pe Valois, totuşi îl judeca după 
propria sa inimă şi nu putea să creadă că tatăl lui Buridan nu şi- 
ar fi deschis braţele propriului fiu!... 

Speranţa îi reveni. 

În acest timp, orele treceau la Luvru şi Margareta, pradă 
unei nelinişti ucigătoare, o trimitea mereu pe Juana să afle veşti. 

Ce făcea, ce spunea regele? Ce se întâmplase la Turnul 
Nesle? Ce complota împreună cu Valois? 

Regele, pur şi simplu, punea la cale uciderea lui Enguerrand 
de Marigny şi puţin îi păsa de regină. 

Pe la ora patru, Margareta sfârşise prin a se linişti cât de 
cât, când deodată intră Juana şi-i spuse: 

— Doamnă, regele vine la voi!... 

Margareta nu scoase nici un cuvânt, dar se plasă rapid în 
intrândul ferestrei, ţinând în mână o furcă de tors şi cu piciorul 
pe pedală care acţiona roata... 

— Regele! Faceţi loc regelui! anunţă cu voce tare uşierul de 
serviciu. 

Ludovic intră vijelios ca de obicei, căutând-o din ochi pe 
Margareta şi deodată se opri, cu un surâs fericit pe buze şi cu 
privirile pline de dragoste la vederea tabloului suav din faţa sa. 

Regele îşi simţi pieptul apăsat şi ochii i se aburiră. 

"Cum am fost în stare, murmură el, ca într-un moment de 
nebunie să bănuiesc acest înger? Ce vrajă infernală mi-a 
tulburat minţile ca să-mi imaginez că figura pe care am văzut-o 
în tabloul din Turnul Nesle, era figura Margaretei?..." 

Se apropie cu blândeţe, luă mâna reginei şi o sărută cu 
duioşie. Margareta scoase un strigăt uşor de fericită surpriză. 

— Ah! lubite sire, voi eraţi... Vai! Nu credeam că veţi mai 
veni astăzi!... Vă văd aşa de rar... Vedeţi, încerc să mă consolez 
şi să mă distrez torcând lină, cum se spune că făcea doamna 
Penelopa aşteptând întoarcerea soţului... 

— lartă-mă, Margareta, spuse Ludovic înduioşat. Noi, regii, 
vezi tu, scumpa mea, avem griji de stat care ne fac să fim 
nefericiţi chiar şi atunci când în jurul nostru este numai fericire. 
Când am vrea să iubim, trebuie să urâm. Când dragostea ne 
cheamă lângă femeia iubită, trebuie să ascultăm glasul 
sfetnicilor noştri, să încercăm să salvăm statul şi să pedepsim 
trădarea... 


— Să salvaţi Statul! Să pedepsiţi trădarea! făcu Margareta 
cutremurându-se. Mă înspăimântați, iubite sire... 

— Şi totuşi asta m-a reţinut toată ziua departe de tine. Un 
mizerabil a complotat moartea mea... 

— Cine, sire, ar putea comite o aşa crimă?... 

— ÎI vei şti, Margareta, răspunse regele credincios 
hotărârilor luate cu Valois. Încă nu a sosit clipa să-i dezvălui 
numele. Când îi voi pronunţa numele, în aceeaşi clipă va primi şi 
pedeapsa... 

— Şi astfel de lucruri sunt într-adevăr posibile? Mi-aţi vorbit 
ceva despre o trădare... 

— Da! zise regele. Ţi-am spus că o femeie mă nada şi te- 
am rugat să mă ajuţi să o găsesc... 

— Vai! Sire, nu am reuşit nimic!... spuse regina deja 
neliniştită. 

— Nenorocirea, reluă Ludovic, este că singura femeie care 
ar fi putut să mă lămurească, a dispărut chiar azi... 

— Dispărut? Şi cum asta, sire? 

— Vrăjitoarea pe care am ordonat s-o închidă la Temple... 

— Ei bine! zise regina ascunzându-şi un zâmbet. 

— Ei bine! Am dorit să o interoghez din nou despre trădarea 
pe care ştiinţa ei infer-nală a pus-o la cale. Deci am ordonat să o 
aducă la Luvru în noaptea asta. Au închis-o în cabinetul din 
camera mea de unde ştii că e imposibil să ieşi. Trencavel a pus 
gărzi din anticameră până la uşa cabinetului... şi ştii ce s-a 
întâmplat?... Nu, nu poţi nici măcar să presupui. 

— Mă înspăimântați, sire!... 

— Recunosc că este într-adevăr înspăimântător. Chiar şi eu, 
care mă laud că am ceva curaj, în acel moment eram 
înspăimântat. Imaginează-ţi că atunci când am intrat în cabinet, 
vrăjitoarea dispăruse... 

— Acesta e un lucru straniu, sire şi care demonstrează încă 
o dată puterea de necrezut a demonilor cărora Dumnezeu le 
permite să vină să-i înspăimânte pe creştini. Cel puţin aşa ne 
învaţă Sfânta Scriptură. 

— Ai citit asta în Sfânta Scriptură? întrebă Ludovic. Ei bine! 
Nu mai încape nici o îndoială, vrăjitoarea a fost răpită de vreun 
demon care astfel a voit să o salveze de pedeapsa meritată... 
Numai că această dispariţie mă pune în încurcătură. 

— În ce fel, sire? 


— În ceea ce priveşte trădarea cu care sunt ameninţat. Şi 
totuşi, chiar în noaptea asta eram gata să pun mâna pe omul 
care ştie numele aceluia care mă ameninţă cu trădarea. 

— Şi cine este acel om, sire? 

— E unul din acei bandiți îndrăzneţi care erau cât pe-aci să 
vă dea pradă leilor şi care au avut îndrăzneala să-l răpească din 
propriul palat pe iubitul meu unchi Carol, pe care l-am eliberat. 

— Zvonul acestui eveniment a ajuns şi la mine, răspunse 
Margareta, a cărei inimă bătea cu putere. 

— Ştii deci că m-am dus la Turnul Nesle de unde l-am 
eliberat pe conte din mâinile bandiţilor? 

De această dată, Margareta păli. 

— Vreţi să spuneţi, zise. Ea, că acei oameni făcuseră din 
Turnul Nesle sediul lor? 

— Se poate presupune, spuse regele, că se instalaseră 
acolo de mai mult timp. Dar nu asta mă interesează pe mine. 
Oamenii aceştia, mai curând sau mai târziu vor fi prinşi şi 
spânzurați. Ceea ce mă interesează şi ar trebui să te intereseze 
de asemenea, doamnă, este faptul că era cât pe-aci să descopăr 
la Turnul Nesle secretul trădării şi că fără acest Filip d'Aulnay... 

— Deci Filip d'Aulnay v-a împiedicat să aflaţi numele femeii 
care vă trădează! 

Şi Margareta, din ce în ce mai palidă, căzu într-un fel de 
reverie adâncă, în timp ce regele continuă: 

— Judecă singură, iubita mea: la ultimul etaj al turnului, 
amenajat ca pentru orgii secrete, am găsit pe masă nişte hârtii 
care fuseseră scrise de cea care mă trăda! Aceste hârtii, 
continuă regele, le aveam în mână. (Margareta, cu un efort 
puternic, reuşi să. Nu leşine.) Eram pe cale să le citesc! 
Deodată, acest individ, Filip d'Aulnay, s-a repezit asupra, mea, 
mi-a smuls hârtiile şi în timp ce eram ameninţat de o duzină de 
tovarăşi de-ai săi, le-a ars! 

Reginei îi scăpă un suspin şi murmură: 

"Salvată.." 

Atât de puternică era stăpânirea de sine a reginei, că nici o 
trăsătură a figurii ei nu lăsa să se vadă înspăimântătoarea 
emoție prin care trecuse. 

Dar regele deja continuă: 

— Trebuie, iubita mea, să-ţi cer iertare pentru o adevărată 
crimă ce am comis-o împotriva ta. 


— Împotriva mea? 

— Da, din păcate! Tu, un înger de nevinovăție! Tu, pe care 
poporul o numeşte Margareta cea Cinstită, aşa cum pe mine mă 
numesc Ludovic Răzvrătitul, am îndrăznit să te bănuiesc un 
moment... 

— Să mă bănuiţi! zise Margareta cu o voce înceată şi 
răguşită. Şi de ce anume, Dumnezeule!... 

În aceste momente tragice, Margareta dădu dovadă de o 
admirabilă îndrăzneală, hotărâre şi sânge rece. Se ridică în 
grabă, se aşeză pe genunchii lui ludovic şi-i prinse capul cu 
ambele mâini lipindu-şi buzele de ale acestuia, după care-i 
spuse cu o pasiune într-adevăr sublimă: 

— Vorbeşte, regele meu, iubitul meu! Vorbeşte! Descarcă-ţi 
inima plină. Încredinţează-mi secretul care te copleşeşte, chiar 
dacă va fi să mă acuzi de cele mai grave bănuieli, chiar dacă ar 
fi să mor din cauză că Ludovic o bănuieşte pe Margareta sa! 

— lertare, iubita mea! lertare! murmură regele, beat de 
pasiune. Da, trebuie să ştii totul, asta va fi pedeapsa mea! Ei 
bine, mi-am imaginat un moment, într-un minut de nebunie 
furioasă, mi-am imaginat că tu însăţi ai fost la Turnul Nesle şi că 
acolo, un pictor ţi-a făcut portretul. 

Margareta se înfiora până în creştet. Deoarece cuvintele 
regelui erau purul adevăr. 7 

— Şi asta încă nu e totul! continuă regele. In nebunia mea 
poate că aveam o scuză... imaginează-ți că deschizând un 
dulap, am găsit acolo mai multe rochii care exalau parfu-mul tău 
preferat... Margareta simţea cum se sfârşeşte. 

— De asemenea, continuă regele, am găsit o mantie care 
avea o broşa cu două smaralde... Erau atât de asemănătoare cu 
acelea pe care vi le-am dăruit!... 

Margareta scoase un suspin asemănător aceluia al 
condamnatului când i se anunţă sentinţa. Lividă, cu fruntea 
plecată, părea că aşteaptă lovitura de graţie. 

— Ar fi de-ajuns, urmă regele cu un râs strident, ca diavolul 
să mă împingă şi de ce nu ar face-o, să te întreb: "Margareta, 
smaraldele pe care ţi le-am dat, arată-mi-le, dacă ai milă de 
mine!" Şi atunci, nu-i aşa, tu mi-ai arăta aceste smaralde şi orice 
bănuială pe care aş mai avea-o, ar cădea! 

Şi regele se opri. 


Aştepta ceva... ce?... Mai mult ca sigur că aştepta ca regina 
să-i arate smaraldele. 

Dar regina nici măcar nu se mişca. 

— Pe Maica precistă! murmură regele, ce mai aştepţi 
Margareta? Cum aşa! După toate câte ţi-am spus, smaraldele 
alea nu sunt încă în faţa mea? 

Regele se ridică şi li păru Margaretei aşa de palid, aşa de 
înfricoşător în nemişcarea lui, că simţi cum o cuprinde un fel de 
nebunie. Se ridică şi ea în picioare, gata să strige: 

"E adevărat! E adevărat! Femeia din acel tablou, eu sunt! 
Acele smaralde, ei bine, sunt ale mele! Eu, eu Margareta de 
Burgundia sunt târfa Turnului Nesle." 

— Doamnă! se auzi o voce calmă, v-am adus mantia. Broşa 
cu cele două smaralde trebuie reparată. 

Regina rămase ca de piatră. Cu un răcnet, regele se năpusti 
spre Mabel care tocmai intrase, ţinând pe braţe mantia regală. 

— Oh! lertare sire, murmură Mabel. Nu ştiam că sunteţi în 
apartamentul reginei, altfel nu aş fi îndrăznit să vin în acest 
moment să-i spun ceva aşa de neînsemnat. Daţi-mi voie să mă 
retrag şi... 

— Dă-mi! urlă regele smulgând mantia din mâinile lonicii şi 
cercetând-o cu înfrigurare. 

De cealaltă parte, Margareta aruncă şi ea asupra mantiei o 
privire deznădăjduită. 

Ceea ce văzu o făcu să se prăbuşească, fulgerată de o 
uimire de nedescris şi ceea ce nu făcuse spaima până atunci, o 
făcu bucuria imensă pe care o trăia şi căzu leşinată. 

Căci tocmai reuşise să vadă smaraldele fixate la locul lor 
obişnuit! 

Când îşi reveni, Margareta se văzu aşezată într-un fotoliu. 
Trecuse deja o oră. Regele se rugase cu cerul şi cu pământul să 
fie iertat, izbucnind în lacrimi de căinţă şi cum regina dorea să 
rămână singură cât mai repede, îl iertă în grabă. 

O dată iertat, regele plecă bucuros strigând că-şi va 
sărbători bucuria printr-o cină la care pretindea să vină toţi 
gentilomii. Când rămaseră singure, Mabel povesti reginei ce se 
întâmplase de a putut să-i fie de ajutor. Şi regina, de data asta 
într-adevăr recunoscătoare, o copleşi cu atenţii. 


"Ei bine! gândi Mabel, acum, mai mult ca oricând, mă bucur 
de încrederea reginei! Acum, mai mult ca oricând, sunt stăpâna 
pe situaţie". 

— Dar, reluă Margareta, am înţeles că unul dintre arcaşii 
mei ţi-a dat cele două smaralde? 

— Da, regina mea! Şi acest viteaz îşi aşteaptă răsplata în 
anticamera voastră. 

Şi atunci Margareta, fixând-o pe Mabel, îi spuse cu o voce 
surdă: 

— Numai morţii nu vorbesc. 

Mabel o aprobă, înclinând capul. 

— Dar, continuă imediat regina, nu mi-ai spus cum a ajuns 
acest om în posesia celor două smaralde. 

— Cineva i le-a dat, însărcinîndu-l să vi le înmâneze, 
răspunse Mabel. Şi acel cineva le-a sustras de la mantia pe care 
aţi lăsat-o în Turnul Nesle. 

— Şi cine este acel cineva? întrebă Margareta tremurând. 

— Filip D'Aulnay. 

Regina căzuse într-una din visările ei adânci. 

Nu mai avea emoţii. Dar acum, când pericolul trecuse, voia 
ca pe viitor să evite reluarea unei asemenea terori pe care 
tocmai o trăise. Fără îndoială că luase o hotărâre deoarece 
trimise să fie chemat ofiţerul care-i comanda gărzile şi care se 
afla în anticameră. 

— Domnule, mi-ai îndeplinit ordinul? 

— Individul se află la numărul şase de unde nu va ieşi decât 
sub forma unui cadavru pentru a fi azvârlit în Sena. 

— Sunteţi un slujitor credincios, spuse Margareta şi primul 
loc vacant va fi pentru voi. 

După câteva momente de gândire şi poate de îndoieli, se 
hotărî: 

— Veţi lua doisprezece sau cincisprezece din arcaşii voştri 
cei mai voinici dar mai ales din cei mai discreţi. Vă veţi duce la 
Turnul Nesle pe care-l veţi percheziţiona de sus până jos şi veţi 
aresta pe oricine veţi găsi acolo, bărbaţi sau femei, după care 
vă veţi întoarce şi-mi veţi raporta ce aţi făcut. E vorba de o 
bandă de tâlhari care au atentat la viaţa regelui. 

Ofiţerul ieşi. 

Se întoarse după o oră. 


— Doamnă, se pare că bandiții, fără îndoială, se aşteptau la 
aşa ceva, deoarece nu am reuşit să găsim decât unul dintre 
aceşti ticăloşi pe care l-am arestat şi l-am închis într-una din 
celulele primului subsol până când veţi lua o hotărâre. 

— Şi ştiţi pe cine aţi arestat? 

— Eu nu-l cunosc, dar unul din oamenii mei care | a văzut la 
Montfaucon l-a recunoscut. Este unul dintre cei pe al cărui capa 
fost pus un premiu. Este seniorul Filip d'Aulnay. 

Margareta păli uşor. 

— Ce trebuie să fac acum, doamnă? întrebă ofiţerul. 

Cu voce surdă regina îl întrebă: 

— Unde l-aţi închis pe arcaş? 

— La numărul şase, doamnă. 

— E una din cele două celule din care nu ieşi decât pentru a 
fi aruncat în Sena, nu-i aşa? întrebă Margareta cu p voce şi mai 
surdă. 

— Da, doamnă! Numărul şase este ocupat, mai rămâne 
numărul cinci. 

— Ei bine, acolo îl veţi duce pe Filip d'Aulnay... 


Capitolul III Roller 


Nimic nu poate zugrăvi uimirea nefericitului soldat, care se 
văzu înşfăcat, fără nici o explicaţie de trei sau patru din 
camarazii săi. 

Nu reuşi să strige decât: 

— Dar ce anume am ffcut? 

Şi în acelaşi timp era legat şi dus fără ca nimănui să-i pese, 
deoarece asemenea evenimente se întâmplau des la Luvru. 

Ajunseră în curând la un fel de văgăună lungă şi îngustă 
unde nici nu puteai respira. Deschiseră o uşă şi-l azvârliră ca pe 
un pachet, după care uşa fu zăvorâtă. Asta fu tot. In prima oră 
de detenţie, nefericitul, devenit furios, încercă să-şi spargă 
capul de pereţi. Dar se pare că un cap de elveţian era destul de 
tare (poate nu am spus că acest om, ca şi ceilalţi camarazi ai 
săi, era elveţian?) deoarece nu reuşi să-şi facă decât câteva 
cucuie. Incercă să-şi smulgă barba, dar şi barbă, aspră şi deasă, 
părea că este destul de bine plantată, ca şi stejarii seculari care 


cresc prin văile Elveţiei. Şi totuşi, acţiunea de plantare de cucuie 
ca şi acea ciudată metodă de depilare, sfârşi prin a-l duce la un 
leşin binemeritat, bietul elveţian căzând cât era de lung într-o 
baltă de apă a cărei răcoare îl trezi aproape imediat. 
Nemaiavând încotro, se aşeză pe fund, fără să-i pese că se 
aşezase într-o baltă, fără să-i pese de insectele şi animalele 
care-l înconjurau şi începu să-şi plângă de milă. 

Cu timpul îşi dădu seama că văicărelile nu-l ajută ni nimic şi 
căzu într-o tăcere mohorâtă şi sălbatică de disperare absolută. 
Nu mai avea putere nici măcar să plângă şi în celula numărul 
şase nu se mai auzi decât răsuflarea-i sacadată. Nu mai ştia 
dacă-i este foame sau sete, ori dacă trebuie să moară. Viaţa nu-i 
mai apărea decât ca ceva imprecis, îndepărtat, puţin probabil şi 
în cele din urmă, la capătul puterilor, cu un ultim suspin, se 
culcă aşteptându-şi moartea. 

In acel moment, uşa grea a celulei se deschise fără zgomot 
şi se închise imediat. 

Dar nefericitul, care până atunci se găsise într-un întuneric 
de nepătruns, zări o lumină palidă în celulă. 

Năucit, ridică fruntea şi înţelese că lumină provenea de la 
un felinar mascat, ţinut de o femeie. 

De la felinar, privirea-i urcă spre figura femeii şi o 
recunoscu. 

Era prima cameristă a reginei, era Mabel. 

— Ce doriţi întrebă bietul om, a cărei disperare îl zăpăcise 
într-atât încât nici nu încercă să profite de situaţie. 

— Am venit să te salvez, răspunse Mabel. 

In aceeaşi secundă elveţianul sări în picioare cuprins de un 
tremur convulsiv, bâlbâind cuvinte fără cap şi coadă dar din 
care se putea înţelege că-i jura recunoştinţă şi că viaţa lui îi 
aparţinea de acum bunei femei. 

— Urmează-mă! spuse Mabel şi dacă ţii la viaţa ta, nu 
scoate nici un cuvânt. 

Elveţianul, care începea să se calmeze, făcu un gest din 
care se înţelegea că aşa va face. 

O urmă deci pe Mabel care ieşi din celulă şi închise cu grijă 
uşa. 

După ce urcă una după alta cele două scări tăiate în stâncă, 
elveţianul se trezi afară. 


Câteva minute mai târziu, cel care se văzuse condamnat la 
moarte, era ieşit din Luvru. Emoţia care pusese stăpânire pe el îl 
făcu să cadă în genunchi, să apuce rochia şi să-i sărute tivul cu 
religiozitate. 

Mabel acceptă acest omagiu al bietului elveţian şi-i spuse 
cu simplitate: 

— Acum vino! 

Arcaşul se ridică şi o urmă ca un câine. Ar fi urmat-o până 
la capătul pământului dacă i s-ar fi ordonat. Nu acolo avea de 
gând să ajungă Mabel, dar poate că ceea ce aştepta din partea 
lui era mai greu şi mai îngrozitor. Se opri în apropierea 
cimitirului Inocenţilor, intră în Casa cu stafii şi urcă până în 
laborator, unde aprinse o făclie. 

Scoase dintr-un dulap pâine, o bucată de plăcintă umplută 
cu multă carne, o sticlă cu vin şi după ce le aşeză pe masă Îi 
spuse: 

— Fără îndoială că ţi-e foame şi sete. Mănâncă şi bea. 

Cu un râs de copil fericit, elveţianul se aşeză în faţa cinei. 
Nu o mânca, o devora. 

După ce termină, Mabel, care-l studiase tot timpul, îl 
întrebă: 

— Care îţi este numele? 

— Roller. Wilhelm Roller. 

— De unde eşti? 

— Din Unterwalden. 

— În Elveţia, nu-i aşa? 

— Ya. 

— Mi s-a spus că elveţienii uită cu greu o binefacere. Este 
adevărat? 

— Mein Gott! V-am spus că viaţa mea vă aparţine. Faceţi cu 
ea ce doriţi. 

— Mi s-a mai spus, reluă Mabel, că elveţienii nu uită 
niciodată o insultă. 

—  Tarteifle! Dacă vreodată ofiţerul care a ordonat 
închiderea mea în celula numărul şase îmi cade în mână, îi 
sucesc gâtul ca la pui. 

Aşa nu faci decât să rişti să fii prins din nou şi condamnat 
pentru că ai ucis un ofiţer al regelui şi de acea dată nu voi mai 
avea posibilitatea să te eliberez. 

Elveţianul îşi plecă fruntea. 


Răspunse totuşi cii aceeaşi linişte înspăimântătoare: 

— De data aceea nu-mi va mai păsa. Nu-i port pică 
ofițerului pentru că a vrut să mă omoare, dar îi port pică fiindcă 
a făcut-o fără motiv. 

— Dar în sfârşit! După ce-l vei fi ucis, nu ţi-ar plăcea să te 
întorci la locul de baştină? Nu te aşteaptă nimeni acolo? 

Ochii elveţianului se umbriră şi vocea-i tremură: 

— Acolo, în ţinutul Unterwalden, e o bătrână care nu 
adoarme niciodată fără ca să se roage lui Dumnezeu, Sfintei 
Fecioare şi tuturor sfinţilor pentru viaţa lui Wilhelm: este mama 
mea! 

— Îţi iubeşti mama? 

— Ea mă iubeşte cu mult mai mult. 

— Da, spuse Mabel, cu o tresărire, aceasta-i soarta 
bătrânelor mame, să-şi iubească fiii mult mai mult decât aceştia 
o fac faţă de ele. Ascultă, nu vreau ea mama ta să moară de 
durere aflând că fiul ei şi-a găsit sfârşitul într-un oraş străin. Ştiu 
prea bine cât suferă o mamă la aflarea morţii copilului pe care l- 
a născut. Wilhelm, îţi vei revedea mama şi focurile copilăriei. 

Ochii elveţianului se umplură de lacrimi de bucurie şi 
recunoştinţă. 

— Îţi voi da destul aur pentru a te putea întoarce în Elveţia. 
Voi face în aşa fel încât să înşeli orice urmărire. Şi când vei fi 
ajuns în satul tău, oricâte cheltuieli ai fi făcut pe drum, îţi va 
rămâne destul din aurul pe care ţi-l voi da pentru a-i asigura 
mamei tale o bătrâneţe fericită. In schimbul a toate acestea, îţi 
voi cere să o rogi pe mama ta să se roage în fiecare seară nu 
numai pentru tine, care de acum vei fi lângă ea, ci... pentru o 
mamă... o mamă ca a ta. Se numeşte Anne de Dramans. 

— Anne de Dramans! repetă Wilhelm Roller lovindu-şi 
fruntea pătrată care părea tăiată în stânca de Jungfrau, numele 
a rămas aici. 

— E bine, zise Mabel. Şi acum, ascultă-mă. Ofiţerul pe care 
vrei să-l ucizi, nu este vinovat. Nu a făcut decât să asculte, aşa 
cum ai fi făcut şi tu. Lovindu-l pe acesta, ai comite o crimă fără 
motiv. 

— E drept, spuse Wilhelm gânditor. Dar atunci, cine mi-a 
dorit moartea? Pe cine trebuie să urăsc şi să ucid? Oh! Imi veţi 
spune, o simt... Cred că m-aţi adus aici numai pentru asta! 


— Îţi voi spune cine a ordonat cu nepăsare uciderea ta; dar 
jură-mi mai înti că nu vei acţiona până când nu-ţi voi spune: "A 
sosit timpul." 

— Vă jur, ya! 

— Vei rămâne aici şi nu vei ieşi afară. 

— Vă jur. 

— ţi voi aduce de două ori pe săptămâna alimentele de 
care vei avea nevoie; şi acum, jură-mi că atunci când îţi voi 
spune: "A sosit timpul!" vei acţiona neîntârziat şi aşa cum îţi voi 
spune eu. 

— Vă jur, repetă elveţianul. Şi acum, la rândul vostru, 
spuneţi-mi numele ticălosului. 

— Margareta de Burgundia, zise Mabel. 

— Regina!... murmură Wilhelm Roller. Oh! Am presimţit. 
Am ghicit că această femeie este un demon ieşit din infern. l-am 
surprins priviri care m-au înspăimântat. Şi dacă aş fi îndrăznit... 

— Păstrează-ţi gândurile pentru tine, îl repezi Mabel. Şi 
acum când ştii numele, spune-mi sincer dacă hotărârea ta de a 
te răzbuna rămâne aceeaşi. 

— Aceeaşi? Nu. Atâta timp cât era vorba de ofiţer, nu mă 
gândeam decât să-l ucid, în timp ce acum e vorba de regină. Ei 
bine, vedeţi, aş vrea ca înainte de a o ucide, să o văd suferind în 
acelaşi fel în care m-a făcut pe mine să sufăr. Dar cum aş putea 
gândi eu să reuşesc să mă răzbun pe regina Franţei? Cum să mă 
apropii de ea? Cum să pătrund până la ea? Ştiu cât de hi ne este 
păzit palatul. 

— Nu va fi necesar nici să loveşti, nici chiar să te apropii de 
ea. Şi totuşi o vei ucide cu mult mai mult decât o lovitură de 
pumnal în inimă. 

— Cum voi face? 

— Mi-ai spus că un gentilom ţi-a cerut să predai pachetul 
acela reginei? 

— Este purul adevăr. 

— Îţi vei reaminti la timpul necesar figura şi numele acelui 
gentilom? _ 

— Numele, spuse elveţianul, este Filip d'Aulnay. In ceea ce-i 
priveşte figura, e una dintre acelea ce nu pot fi uitate. 

— Bine, zise Mabel, scotocind în pungă: uite pachetul pe 
care Filip d'Aulnay te-a însărcinat să-l duci reginei, care ar fi 


trebuit să te răsplătească. Ai văzut ce răsplată ţi-a pregătit 
Margareta de Burgundia. 

Elveţianul se înfioră. Apucă pachetul care era identic cu cel 
primit de la Filip d'Aulnay. 

— Desfă-l! zise Mabel. 

Wilhelm Roller se supuse şi murmură: 

— Două pietre preţioase! 

— Două smaralde, zise Mabel. Ei bine! Când va sosi clipa, 
cu aceste două smaralde te vei putea răzbuna, fără ca nimeni 
pe lume să o poată salva pe. Aceea care ţi-a pregătit 
recompensa pe care o ştii. Păstrează-le, păstrează-le cu grijă. 
Când va sosi timpul, va fi de ajuns să te duci la cineva pe care 
ţi-l voi arăta eu. Şi dacă acel cineva te va întreba cine ţi le-a dat, 
ce-i vei spune? 

— Filip d'Aulnay. 

— Şi dacă te va întreba în care loc anume vă aflaţi când v- 
aţi întâlnit, ce-i vei spune? 

— Aproape de Turnul Nesle? 

— Atât va fi de ajuns; acum nu-ţi rămâne decât să aştepţi. 

Şi Mabel, cu un semn de rămas bun, ieşi din cameră, cobori 
scările şi ieşi din Casă cu stafii în timp ce elveţianul, căzut în 
visuri chinuitoare, încerca să înţeleagă în ce afacere era 
amestecat. 


Capitolul IV Logodna Gillonnei cu Simon 
Malingre 


În momentul în care Gillonna, triumfătoare, îl anunţă pe 
Simon Malingre că se va duce să-i ia comoara pe care acesta o 
ascunsese în pivnita de la Grădina cu Trandafiri, Simon, 
întinzându-şi braţele le strânse brusc şi Gillonna se trezi prinsă 
în capcană. 

Simon Malingre izbucni într-un hohot de râs înfricoşător, se 
ghemui în colţul în care era înlănţuit şi o aşeză pe Gillonna pe 
genunchii săi. O săltase ca pe o pană, cu forţele înzecite atât de 
disperare cât şi de bucurie. Gillonna, eu ultimele puteri, îl prinse 
pe Simon de braţ şi-l muşcă cu sălbăticie. 


Cu toată durerea îngrozitoare, continua să hohotească. 
Numai că, pumnul rămas liber se ridică şi căzu ca o măciucă 
peste capul Gillonnei, care, cu un horcăit scurt; leşină. 

— Aha! exclamă Simon, te-ai liniştit, maimuţă bătrână. la 
să vedem ce pot face cu tine? Ascultă, iubito. Nu mă auzi? Nu-i 
nimic, ascultă totuşi! Ştii ce o să fac? Voi lua cheile lacătelor pe 
care tu ai avut bunătatea să le aduci, voi deschide drăguţele de 
lacăte şi voi scăpa de lanţuri. După care, maimuţă mică, te voi 
pune în locul meu, voi încuia lacătele şi înainte de a pleca, voi 
aştepta până te vei trezi că să văd ce mutră vei face. E o farsă 
bună, nu? Ce spui scumpa mea logodnică, Gillonna a iadului? 

Spunând toate acestea, Malingre hohotea mereu, 
scuturând-o furios pe Gillonna care nu-i putea răspunde de 
vreme ce era leşinată. 

— Deci, tu vei fi aceea cara vei fi prăjită în locul meu. După 
cum îţi spuneam, voi admira timp de un sfert de oră mutra pe 
care o vei face când te vei trezi. Şi pe Dumnezeu, faci nişte 
strâmbături minunate atunci când vrei! Voi aştepta... Hm! 
Merită să aştept? Simt că mă ard tălpile şi pe deasupra mai şi 
turbez de sete! Cred că e mai bine să dispar imediat. Cheile de 
la lacăte! Să vedem unde sunt cheile! 

Simon Malingre scotoci buzunarele Gillonnei. Apoi, cu 
nerăbdare. Nerăbdarea se transformă în furie. 

În cele din urmă, evidenţa îi spuse că acele chei pe care 
Gillonna i le arătase, nu se aflau la ea! Deodată scoase un 
strigăt: le zărise! 

încercă se se apropie cât mai mult de ele, atât cât îi 
permitea lungimea lanțurilor, fără ca totuşi să o lase jos pe 
Gillonna, pe care o ţinea în braţe cu încăpățânare. 

Un geamăt de spaimă îi scăpă de pe buze: lanţurile nu-i 
permiteau să ajungă până la chei. 

Atunci, nefericitul începu să tragă de lanţurile care-i intrau 
dureros în carne. 

În cele din urmă înţelese că-şi irosea forţele şi se resemnă 
înjurând furios. Se retrase în colţul său, ţinând-o în continuare 
pe Gillonna. 

— Cel puţin, vom muri împreună, zise el. 

Aproape imediat Gillonna deschise ochii. Pentru moment 
păru uimită că se găseşte încă în viaţă. După care îşi dădu 
seama cu mirare că Simon suspină. 


— Ce ai de plângi, prostule? întrebă în cele din urmă. 

— Mă întrebi de ce plâng?... Poţi să mă întrebi aşa ceva 
când inima mea suferă? Ah, Gillonna! Este posibil ca tu, fiinţa pe 
care o iubesc atât de mult, tu, logodnica mea, să mă condamni 
la o moarte aşa de îngrozitoare? Şi ceea ce este mai oribil, nu 
este faptul că voi muri, e faptul că tu nu mă iubeşti. 

— Ce-ai vrut să spui când ai exclamat că vom muri 
împreună? Explică-mi un pic, micuţule Simon. 

— Vai! Când vor veni să mă ia şi să mă ducă pe rug, 
bineînţeles că monseniorul conte mă va interoga şi atunci, nu va 
trebui ca eu, care nu mint niciodată, nu va trebui să-i spun tot 
adevărul şi să te declar complicea mea? 

— Să vedem, spuse ea, chiar trebuie să mori? 

— Din păcate, da! Mi-am trădat stăpânul! Am introdus în 
palat o bandă de tâlhari cărora trebuia să le-o predau pe 
Myrtille, cam astea sunt crimele mele, nu-i aşa, Gillonna? ŞI 
aceste crime, cum le-aş putea ispăşi decât s-o sfârşesc pe rugul 
pe care mi l-ai pregătit tu? 

Gillonna se cutremură deoarece înţelese că Malingre, 
pentru a-şi da satisfacția s-o ucidă, se resemnase cu propria-i 
moarte. 

— Simon, iubitul meu Simon, exclamă ea, nu vreau să mori! 

— Dar eu vreau! strigă Malingre. 

"Cum de nu m-a omorât când eram leşinată? se gândi 
Gillonna. De ce nu s-a eliberat cu chelie, doar i le-am arătat?" 

— Ascultă Simon, continuă ea cu voce tare, ar fi prea 
înspăimântător ca doi logodnici, care în fond se iubesc oricâte 
certuri ar fi fost între ei, să se condamne la moarte! Dacă poţi, 
iartă-mă că te-am denunţat monseniorului! lartă-mă că te-am 
vârât într-o încurcătură aşa de mare. Îţi jur Simon, voiam doar 
să te sperii, aşa cum ai făcut şi tu cu mine. Dar înainte de a fi 
venit dimineaţa, te-aş fi eliberat! Dovadă e faptul că am adus 
cheile lacătelor! 

Simon îşi şterse ochii cu o mână în timp ce cu cealaltă o 
ţinea strâns pe Gillonna. 

— Adevărat? întrebă el, ai vrea să mă eliberezi? 

—  Ascultă-mă cu atenţie şi ne vom împăca pentru 
totdeauna, am un plan care ne va îmbogăţi, fără să mai punem 
la socoteală planul cu Buridan. 

— Te ascult. 


— Bine, dar jură-mi că nu vei mai încerca niciodată să-mi 
faci vreun rău. 

— Ţi-o jur! 

— În acest caz suntem salvaţi amândoi şi această noapte 
care ar fi însemnat noaptea morţii noastre, va fi aceea a 
logodnei. De acum suntem legaţi unul de celălalt, deoarece îţi 
jur credinţă Si ajutor! Şi acum, ascultă! Voi începe prin a 
deschide lacătele şi a te elibera. 

— Bine, mormăi Simon. Şi apoi? 

— Vom urca la etaj şi o vom lua pe mica Myrtille. 

— Şi unde vrei s-o ducem? întrebă Malingre mirat. 

— La Grădina cu Trandafiri, unde ne vom muta, eu ca săo 
păzesc pe mititică, tu ca să-ţi păzeşti comoara. Pe urmă îl vom 
anunţa pe Buridan şi-ţi garantez că va avea destulă încredere în 
mine pentru a crede tot ce-i spun. l-o vom duce pe Myrtille şi 
vom căpăta o recompensă cinstită. 

— Admirabil, exclamă Malingre. Ghicesc restul: pe urmă îl 
vom anunţa pe monseniorul de Valois şi din partea lui vom 
câştiga nu numai iertarea, nu numai reintrarea în grațiile sale, ci 
chiar o recompensă cu atât mai onorabilă cu cât ne vom da 
silinţa să-l convingem să ne-o acorde înainte de a-l conduce la 
Myrtille... Admirabil! Ţi-o spun eu. 

— Da, până la Myrtille, sfârşi Gillonna şi cu această ocazie 
până la Buridan, despre care i-am spus că-i fiul său! In acest fel, 
monseniorul o va avea pe Myrtille şi totodată va putea să se 
debaraseze de un fiu supărător! Aşa încât, după cum vezi, 
putem cere orice drept recompensă!... 

— Sublim! strigă Malingre, sublim!... 

— Pentru asta, reluă Gillonna căutându-se prin buzunare, 
să ne grăbim şi să înce-pem cu începutul. 

— Da, zise Malingre, deschide lacătele fiindcă tu ai cheile. 

— Mi-au căzut undeva, spuse Gillonna, nu le mai găsesc... 
Ah! lată-le... 

Şi voi să se ridice pentru a le lua. 

— Ai puţină răbdare, zise Malingre, fără a-i da drumul. 

Gillonna tresări. 

Dintr-o privire calculă distanţa care-l despărţea pe Malingre 
de chei şi atunci înţelese totul!... 

— Dar uite cheile! spuse ea arătându-i-le. 


— la te uită, aşa e! Cum de nu le-am văzut şi eu? Începe să- 
mi slăbească vederea. 

— Orice ar fi, Simon, dacă vrei să ieşi de aici, dacă vrei să 
ne realizăm planurile, trebuie să descui lacătele şi, dacă vrei ca 
eu să descui lacătele, trebuie să iau cheile, ori dacă vrei ca eu 
să iau cheile, trebuie să-mi dai drumul. 

— Dacă-ţi dau drumul, ai putea să cazi şi să-ţi faci vreun 
rău. Ori eu ţin prea mult la tine şi aşa ceva mi-ar zdrobi inima, 
deci nu-ţi dau drumul. 

Atunci Gillonna se întinse spre chei, în timp ce Malingre o 
ţinea strâns de încheietura mâinii. 

În câteva clipe, Gillonna deschise lacătele, lanţurile căzură 
şi Simon Malingre se văzu eliberat. 

După ce contele de Valois, eliberat după cum am văzut de 
rege în persoană, se reîntorsese la palatul său după discuţiile cu 
privire la distrugerea lui Marigny, primul său gând a fost să 
ceară informații despre Simon  Malingre şi  Gillonna. 
Comandantul gărzii sale, după ce l-a felicitat pentru salvarea să 
miraculoasă, i-a comunicat bucuros faptul că reuşise să-l prindă 
pe Simon Malingre chiar în noaptea aceea, când monseniorul 
era răpit de ceata de tâlhari. 

— Şi unde-i acum? întrebă Valois. 

— Într-o celulă, la subsol, înlănţuit straşnic. 

— Trimite imediat după el! Să fie dus în turn şi spânzurat. 
Adică, nu! Trimite-l întâi la mine, vreau ca mai întâi să-l cercetez 
de ce a trădat. 

Comandantul ieşi în grabă, în timp ce Valois, plimbându-se 
de la un capăt la celălalt al sălii de arme, lovea furios cu călcâiul 
dalele de marmură şi urzea torturile cele mai rafinate pentru 
Malingre. 

În cele din urmă uşa se deschise şi Valois se întoarse cu 
sprâncenele încruntate. 

Ceea ce văzu, îl făcu să pălească. 

În locul căpitanului său aducându-l pe Malingre, văzy 
intrând o femeie mascată, îmbrăcată toată în negru şi pe care o 
recunoscu totuşi imediat. 

Femeia se îndreptă spre el. 

Valois cu o figură îngrozită, o recunoscu deoarece 
murmură: 


— Eşti, aşa cum se spune, vrăjitoare, ori ursita însăşi? Tu? 
Pe care te-am văzut moartă la Dijon, cum se face că acum eşti 
vie? Tu, care ai fost închisă în acel cabinet fără nici o ieşire şi din 
care totuşi ai scăpat, fără îndoială, datorită vrăjilor! Tu, care, în 
sfârşit, ai putut pătrunde în acest palat şi ajunge până în 
această sală unde nimeni nu intră, sub pedeapsa cu moartea, 
fără a fi chemat de mine! De unde vii?... Din fundul iadului, în 
numele lui Satan?... 

— Vin în numele lui Dumnezeu, răspunse Anne de Dramans 
cu voce calmă. Vin să-ţi reamintesc pactul pe care l-am încheiat, 
Valois. Ne unea o înţelegere, reluă ea. Era nevoie de o vrăjitoare 
în temniţa de la Temple, de o nefericită care să fie arsă de vie. 
Tânără care fusese condamnată mi-a plăcut şi am vrut s-o 
salvez. Când ai venit la Casa cu stafii de lângă cimitirul 
Inocenţilor, m-am oferit să o înlocuiesc. Ai acceptat şi ai jurat că 
Myrtille va fi salvată. Când ai venit să mă vezi în temniţa de la 
Temple, te-am prevenit că voi găsi mijlocul să mă conving dacă 
ţi-ai ţinut jurământul. Şi când am aflat că încă o dată erai 
sperjur, răbdarea mea a ajuns la capăt. Am ieşit din Temple. Am 
ieşit din acel cabinet în faţa căruia vegheau gărzile regelui. Am 
trecut peste şanţuri şi prin zidurile palatului tău şi vin să te 
întreb: Valois, ce-ai făcut cu Myrtille? 

Dacă Valois şi-ar fi păstrat sângele rece şi-ar fi spus, chiar 
dacă era superstiţios, că o vrăjitoare sau chiar o ursitoare nu ar 
avea nevoie să-l întrebe pentru a şti ce s-a întâmplat cu tânăra 
fată. 

— Îţi mai rămne o ultimă cale pentru a-ţi salva sufletul. 
Tânără este aici, în acest palat. Dă-mi-o şi-ţi jur pe Dumnezeu că 
totul va fi iertat şi uitat. 

Valois tremura din toate încheieturile. 

— Dacă refuzi, continuă Mabel, vei ajunge în faţa Domnului, 
ultimul tău judecător, în mai puţin de trei zile. 

— Şi dacă ţi-o dau pe Myrtille? 

— Jur pe Dumnezeu că îţi salvezi viaţa şi, sufletul şi 
trupul!... 

— Bine. Fie că eşti fiinţă vie sau fantomă, te cred. Ascultă şi 
priveşte! 

Carol de Valois se repezi spre uşă. Înainte de a deschide se 
întoarse spre Mabel ca pentru a-i arăta bunele sale intenţii. 

Dar n-o mai văzu în locul în care o lăsase. 


Obişnuit deja cu ideea supranaturalului, Valois nu se mai 
miră. 

"Ursitoarea s-a făcut nevăzută, gândi el, dar este aici, mă 
ascultă şi mă vede!" 

Nu avu prea mult timp să se gândească deoarece în acelaşi 
timp se deschise uşa şi intră comandantul gărzilor, tremurând 
din cap până în picioare şi neîndrăznind să scoată un cuvânt. 

— Ei bine! strigă Valois. Ce-i cu Malingre?... 

— A fost aruncat într-o celulă; era înlănţuit de mâini şi de 
picioare. Numai dacă aş crede că palatul este bântuit de un 
demon care v-a răpit valetul mi-aş explica dispariţia lui fiindcă 
nu mai înţeleg nimic: am intrat chiar eu în acea celulă... Ei bine, 
Malingre nu mai era acolo, ci numai lanţurile aruncate pe jos. 

— Bine! zise Valois cu un calm care-l uimi pe comandant, 
trimiteţi-mi-o pe Gillonna, imediat. 

Se scurse aproape o jumătate de oră, timp în care contele 
nu îndrăzni să facă vreo mişcare. 

In cele din urmă ofiţerul apăru şi-i comunică: 

— Monseniore, Gillonna a dispărut! 

Valois tresări vizibil. Dar, spre surprinderea comandantului, 
nu-şi arătă mânia. 

— Bine, repetă el. Acum ascultă: îţi mai aminteşti locul în 
care ne-am încăierat cu Buridan noaptea trecută? 

— Bineînţeles, monseniore! De câteva zile nimeni nu mai 
cutează să se apropie datorită măsurilor luate de voi. 

— Clădirea a fost scotocită? 

— Da, monseniore. 

De această dată, Valois păli. 

— Ciocnirea, spuse el cu voce înăbuşită, a avut loc în faţa 
unei uşi în care auzise vocea unei tinere care strigă după ajutor. 
Să se cerceteze din nou clădirea, mai ales, acea cameră şi să-mi 
fie adusă tânăra care va fi găsită acolo. 

Comandantul plecă din nou şi când se întoarse îi comunică 
faptul că în întreaga casă nu se afla nici o fiinţă vie şi nici în 
acea cameră, căreia îi spărsese uşa pentru a intra. 

La un gest al lui Valois, comandantul se retrase. 

Rămas singur, contele închise uşa cu grijă şi se îndreptă 
apoi spre fotoliul în care se aşezase mai înamte Anne. 

Întrebă: 

— Eşti aici? Mă vezi? Mă auzi? Te implor să apari... 


Dar fotoliul rămase gol. 

— Orice ar fi, ai văzut că de această dată mi-am ţinut 
jurământul. De bună-credinţă, am vrut să ţi-o dau pe Myrtille şi 
nu mă poţi învinovăţi de dispariţia ei... 

— Monseniore, strigă în acel moment căpitanul gărzilor 
intrând vertiginos, nu i-am găsit nici pe Malingre, nici pe 
Gillonna, nici acea tânără; dar o femeie... o femeie străină de 
palat, înveşmântată în negru şi mascată... 

— Ei bine! Ce-i cu această femeie, răcni Valois. 

— O santinelă a zărit-o în timp ce traversa curtea din spate 
şi se îndrepta spre poarta secretă dinspre răsărit. Era însoţită de 
unul din oamenii noştri. Santinela le-a strigat să se oprească, 
dar au dispărut prin poarta secretă! Asta e trădare, monseniore! 

Câteva minute se lăsă pradă uimirii. Apoi ordonă să se dea 
la o parte fotoliul şi să se smulgă tapetul. Şi atunci, în spatele 
tapetului descoperi o uşă care dădea într-un intrând care făcea 
legătura cu o scară. 

Nu era nici o vrăjitorie! 

Era vorba de o trădare, ceea ce era mai grav! Probabil că 
Mabel se retrăsese în spatele uşii, putând să apară sau să plece, 
făcându-l astfel pe Valois să creadă că are de-a face cu o 
fantomă sau vrăjitoare. 

În momentul în care îl auzise pe căpitan că Myrtille a 
dispărut, probabil că luase hotărârea să plece... 

În urma acestor evenimente, chiar în aceeaşi zi, trei sau 
patru soldaţi suspecți fură închişi, dar apoi, Valois nemaivând 
încredere, îşi schimbă garda. De altfel, imediat părăsi palatul şi 
se instală la Temple, al cărui guvernator era. În cele din urmă, 
dădu comandantului jandarmilor ordinul să-i aducă pe Gillonna 
şi pe Malingre, cărora le făcu o descriere minuțioasă. 


Capitolul V Curtea Miracolelor 


l-am lăsat pe Buridan şi tovarăşii săi în faţa uşii unei 
dărăpănături de la Curtea Miracolelor; în apropierea acestei uşi 
se afla o prăjină în vârful căreia atârna o bucată dintr-un hoit 
însângerat. 

Prăjina era drapelul Curţii Miracolelor. 


Ea arăta că locuinţa aparţine regelui ei. 

Exista şi aici un rege, ca şi la Luvru. 

Şi într-adevăr, de cum oamenii se adună într-o colectivitate, 
oricare ar fi scopul acestei colectivităţi, se cred incapabili chiar 
să şi respire dacă nu se pun sub tutela unui stăpân. 

Deci, Curtea Miracolelor avea un stăpân, un rege. 

Acest rege se numea Hans. Era o brută înzestrată cu o forţă 
uriaşă. Când era vorba să se sacrifice un bou, sosea Hans, îşi 
suflecă mânecile şi cu pumnul lovea în fruntea animalului care 
cădea mort din prima lovitură. 

Lancelot Bigorne îi făcu semn lui Buridan să-l urmeze şi 
intrară în casă, adică în palatul lui Hans. 

În faţa vetrei, o bătrână torcea cânepă. Era foarte bătrână, 
îi tremura capul şi ardea de febră. 

— Unde-i Hans? întrebă Bigorne. 

Bătrâna arătă cu degetul spre tavan, asta însemnând că 
regele se afla la primul etaj. 

— Nu mai coboară o dată? reluă Lancelot. Bătrâna făcu 
semn că da. 

Scara de lemn, ale cărei trepte desfundate se vedeau într- 
un ungher întunecos al sălii, scârţâi sub paşi grei şi Hans apăru. 

Văzându-i pe cei doi străini, încruntă sprâncenele. 

— Cine sunteţi voi? Ce vreţi? Cum de-aţi putut intra în 
Curtea Miracolelor? îi întrebă privindu-i bănuitor. 

Lancelot făcu un gest misterios care probabil servea 
bandiţilor să se recunoască între ei. 

Hans îl privi cu atenţie şi pe figura lui bestială se putu citi 
atunci o sclipire de inteligenţă. 

Luând un taburet, se aşeză cu gravitate şi spuse: 

— Fiţi bineveniţi la mine... bătrâno, adu-ne de băut, sunt 
prieteni. 

— Hans, zise Bigorne, trebuie să-ţi spunem că motivul 
vizitei noastre... 

— Imediat! îl întrerupse Hans. Mai întâi să respectăm 
obiceiul locului şi să bem pentu a întări prietenia. Dar înainte de 
asta, trebuie să vă ştiu numele. Cine sunteţi? 

Buridan îi făcu semn lui Bigorne să vorbească. 

— Eu, spuse acesta, sunt Lancelot Bigorne. Grasul pe care-l 
vezi acolo, este Guillaume Bourrasque, împăratul Galileei; ăla cu 
nasul ascuţit, este Riquet Haudryot, rege în Basoche; celălalt, 


care ar putea lupta cu tine ca de la egal la egal, este jupân 
Gautier d'Aulnay, iar acesta e Jean Buridan. lată cine suntem. 

La fiecare din nume, fizionomia sălbatică a lui Hans se 
însenina tot mai mult. După ce şi ultimul nume fu pronunţat, 
redeveni grav. Fixându-l îndelung pe tânăr, îl întrebă: 

— Dumneata eşti Jean Buridan? 

— Eu, răspunse Buridan. 

— Aveţi bunătatea şi gustaţi din acest vin, sosit acum 
douăzeci de ani din Burgundia: beţi-l din aceste cupe care sunt 
păstrate numai pentru evenimente importante... 

Buridan se înclină şi goli primul cupa dintr-o singură 
sorbitură. 

Când toate cele trei sticle se goliră, Hans reluă: 

— Acum a venit momentul să aflu motivul cinstei ce mi se 
face în această zi. 

— Hans, ştiu că dacă m-aş fi aruncat la picioarele regelui 
sau reginei Franţei, aş fi obţinut iertarea mea şi. A tovarăşilor 
mei; ştiu că dacă aş fi mărturisit anumite lucruri primului 
ministru Enguerrand Marigny sau unchiului regelui, contele de 
Valois, am fi fost salvaţi. Ei bine, eu Buridan, în numele meu şi al 
tovarăşilor mei, vin să-i cer ospitalitate lui Hans banditul, rege al 
cerşetorilor şi regent al Curţii Miracolelor. 

Hans se ridică şi spuse cu gravitate: 

— Vă primesc drept oaspeţi ai Curţii Miracolelor... V-am 
urmărit, Jean Buridan, Lancelot Bigorne, Guillaume Bourrasque, 
Riquet Haudryot. V-am urmărit acţiunile şi iară a vă cunoaşte, 
fără să vă văd, mi-am spus: Aceştia sunt nişte răsculați; mai 
devreme sau mai târziu vor ajunge la Curtea Miracolelor 
deoarece, mai curând sau mai târziu, întreg Parisul îi vor înăbuşi 
cu ura lui. Deci, vă aşteptam. Aici veţi fi oaspeţii lui Hans 
banditul. Sunteţi la voi acasă. 

Şi cu un gest larg le arătă camera în care se găseau, 
mobilele, fotoliile, toate procurate, desigur, din furturi; cu 
acelaşi gest păru să indice întreaga casă, ca şi Curtea 
Miracolelor în întregime. Apoi, această fizionomie care se 
luminase până într-atât încât arăta sclipiri de inteligenţă, începu 
treptat, să se întunece. Şi atunci, cei prezenţi, văzură cu uimire 
cum redevine bruta cu figură monstruoasă. 

Au trecut trei zile. În tot acest timp, Guillaume, Riquet şi 
Gautier au jucat zaruri, au mâncat şi au băut. 


Lancelot Bigorne a dormit. 

Buridan, în toate aceste trei zile a încercat să iasă din 
Curtea Miracolelpr. Dar i se părea că, puţin câte puţin, un cerc 
se strânge în jurul taberei lor. Pe străzile învecinate treceau 
patrule din Ace în ce mai numeroase. Observă şi santinele fixe. 
Inţelese că se pregăteau anumite evenimente. Se gândi la 
Myrtille. Se gândi la Valois. Se gândi la acea femeie care era 
mama sa şi despre care Bigorne îl asigurase că trăieşte. Mii de 
gânduri îi frământau mintea. Simţea o nevoie teribilă de a iubi şi 
a fi iubit. 

Într-o noapte, Lancelot Bigorne îl auzi murmurând: 

— Şi totuşi, sunteţi tatăl meu, conte de Valois!... 

Suferea îngrozitor de nesiguranța în care se găsea şi toată 
această suferinţă se traducea prin acest gând care nu-i dădea o 
clipă de răgaz: 

"Contele de Valois este tatăl meu. Şi contele de Valois mi-a 
spus că o iubeşte pe Myrtille! Şi Myrtille se află la contele de 
Valois!..." 

În dimineaţa celei de-a patra zi, pe la ora zece, îşi adună 
tovarăşii pentru a le propune o nouă încercare. 

In momentul în care voi să înceapă să vorbească, uşa se 
deschise brusc şi apăru o femeie. 

— Gillonna! strigă Buridan. 

Buridan tremura şi nu avea curajul s-o întrebe ceva pe 
bătrână. 

— Sfinte Isuse! Cât de greu v-am găsit. În cele din urmă, 
datorită unuia dintre prietenii mei care este ciung, guşat şi 
bubos, am putut să ajung până aici... Am ştiut că aţi venit la 
întâlnirea pe care v-am dat-o la palatul Valois, am ştiut că din 
nefericire n-aţi reuşit... Da, dar eram şi eu pe acolo! 

— Ce vrei să spui? bolborosi Buridan. 

— Că eu am făcut ce dumneavoastră nu aţi reuşit. 

— Myrtille!... 

— Am eliberat-o!... 

— Să dăm fuga!... prieteni..., scumpa mea Gillonna... 

În acest moment intră şi Simon Malingre. 

Şi Simon Malingre o ţinea de mâna pe Myrtille! 

In secunda următoare, cei doi iubiţi se aflau, unul în braţele 
celuilalt. Câteva minute, nu se mai auziră decât suspinele de 


fericire ale feţei şi exclamaţiile zgomotoase ale lui Guillaume, 
Riquet şi Gautier. 

Lui Buridan şi Myrtille li se părea că visează. 

Când Buridan se trezi din extaz, o căută din priviri pe 
Gillonna pentru a-i mulţumi. 

Dar Gillonna şi Simon dispăruseră!... 


Capitolul VI Curtea Franţei împotriva Curţii 
Miracolelor 


La Luvru, în capela Margaretei de Burgundia, cameră 
austeră, mobilată sumar, cu sculpturi înnegrite de timp, cu tapet 
întunecat şi un Crist care ieşea în relief pe un panou deasupra 
unui altar. 

Trei personaje: Margareta, Ludovic Răzvrătitul, Carol, conte 
de Valois. 

Se ţinea atât un consiliu de Stat cât şi unul de familie. 

Şi totuşi la această adunare participau şi unele personaje 
invizibile: Juana, care se afla în spatele unei uşi şi Mabel, 
ascunsă într-un cabinet secret, de unde putea să vadă şi să 
audă totul. 

În acest consiliu de familie se hotăra o lovitură de Stat şi 
anume arestarea lui Enguerrand de Marigny. 

La toţi cei trei le era frică. 

Acum, după ce au hotărât totul, chiar şi momentul când va 
avea loc executarea planului, se temeau de o ultimă şi hotărâtă 
rezistenţă a lui Marigny şi, precum câinii de vânătoare în faţa 
mistreţului încolţit, se întrebau care din ei trei vor fi doborâţi de 
fiară ce nu avea scăpare. 

Ceasul din turn bătu ora zece şi toţi trei tresăriră. Era ora la 
care îl convocaseră pe Marigny la Luvru. 

Regele, grăbit, deschise uşa capelei care avea ieşire în 
marea galerie. Aceasta era plină de o mulţime de seniori, 


căpitani şi cavaleri, miraţi că au fost chemaţi la Luvru la o oră 
aşa de matinală. Pe fiecare latură a galeriei erau aliniaţi 
douăzeci şi patru de arcaşi, nemişcaţi precum statuile şi 
aproape de uşă se afla Hugues de Trencavel cu sabia în mână. 

Regele aruncă o privire asupra acestui tablou care-i 
simboliza puterea şi se simţi îmbărbătat; surâse şi nu se putu 
abţine să adreseze un salut tuturor acelor războinici care-l 
salutară toţi odată, ca un tunet: 

— Trăiască regele!... 

Ludovic şopti câteva cuvinte căpitanului gărzii care păli. 

Era ordinul de arestare a lui Marigny. 

— Când va ieşi din capelă, termină de spus regele. Să fie 
clar, Trencavel. Atunci voi exclama: "Sfântă Fecioară"! Aceea va 
fi clipa. 

— Loc primului ministru, se făcu auzită vocea uşierului în 
fundul galeriei. Loc monseniorului Enguerrand de Marigny! 

Mulțimea se dădu la o parte şi Marigrry înainta spre capelă, 
calm, grav, impozant şi sever. 

Marigny se îndreptă direct spre Ludovic Răzvrătitul. ÎI 
stăpânea un fel de mânie furioasă şi cu o voce puternică, vorbi 
primul: 

— Sire, spuse el, tocmai mă îndreptam spre Luvru când au 
venit să mă convoace trimişii voştri. Voiam să vă anunţ câteva 
veşti grave. 

Valois se dădu câţiva paşi înapoi şi regina se cutremură. 

— Ce veşti? întrebă regele cu o voce îngheţată. 

— Sire, există în Paris un loc de temut care este de fapt un 
oraş în oraş, un regat în regatul vostru. E un focar de răzvrătire, 
de tulburări şi dezordini. E un focar al viciului şi al crimei. Acolo 
se recrutează toată această armată de cerşetori, bandiți, drojdia 
societăţii, adunătură de vagabonzi... 

— Curtea Miracolelor! strigă regele tresărind. 

— V-am spus o dată: "Atâta timp cât această armată nu va 
găsi un şef care să înţeleagă forţa de temut de care dispune, 
vom putea stăpâni acest focar de rebeliune. Dar în ziua în care 
acest şef îşi va face apariţia, atunci tronul Franţei va fi în 
pericol!" 

Arestarea primului ministru trecuse acum pe locul doi în 
gândurile regelui că şi ale lui Valois şi ale Margaretei. 

Coşmarul amintit se dovedea ameninţător. 


— Dacă Va fi necesar, vom lua măsuri extreme, spuse 
Ludovic. Vom arde întreg Parisul dacă e nevoie, ca sub ruinele 
lui să fie înmormântata Curtea Miracolelor. Şi asta înainte ca 
această armată să-şi găsească şeful care... 

— Este prea târziu, sire! spuse Marigny, şeful a fost găsit. 

— Şeful! bolborosi regele în care se dezlănţuia spaimă şi 
mânia deopotrivă. Ce şef?... 

Marigny, cu voce surdă continuă: 

— Curtea Miracolelor l-a ales pe Buridan drept şef şi rege al 
său. Buridan are în jurul său locotenenţi de temut, deoarece 
bărbaţii pe al căror cap voi aţi pus un premiu mare, nu mai au 
nimic de pierdut şi sunt în stare să facă ceea ce voi aţi spus 
acum, adică să ardă Parisul, să ardă Luvrul! Fiindcă aceştia sunt 
Aulnay, Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot! 

Spaima îi cutremură pe Valois şi Margareta. Marigny 
continuă şi părea că un fel de turbare creşte în el cu trecerea 
timpului: 

— Am înconjurat Curtea Miracolelor, sire! Am luat primele 
măsuri de apărare. Am făcut tot ceea ce îmi stătea în putere 
pentru a vă salva tronul, dar poate că totuşi este prea târziu, 
deoarece flamura răzvrătirii a fost ridicată în mijlocul Curţii 
Miracolelor, ceea ce înseamnă că se pregăteşte o expediţie 
înfricoşătoare! Şi asta nu este totul! Ştiu că de această dată, 
Buridan s-a hotărât să facă isprava cea mai îndrăzneață şi că 
este decis să învingă ori să moară! Nu este vorba de a-şi salva 
doar viaţa sa, ci şi dragostea de această dată şi pentru asta 
aruncă sfidarea sa primului ministru, vouă înşivă, Parisului, lumii 
întregi. 

E Margareta îl fixă pe Marigny cu ochi măriţi de spaimă. 
Inţelesese! 

Valois şi regele, amândoi tremurând, se aplecară spre 
primul ministru. Şi Marigny, ca şi cum furia sa i-ar fi depăşit 
forţele, spuse: 

— Şi vedeţi, sire până unde mă poate împinge disperarea? 
Vedeţi de ce sunt capabil să fac împotriva lui Buridan. Pentru că 
aceea pe care o iubeşte... pe care o ţine prizonieră la Curtea 
Miracolelor, ei bine sire, este fiica mea! 

Dacă în acel moment cineva ar fi intrat în micul cabinet 
secret, ar fi putut să o vadă pe Mabel sculându-se şi ieşind 
repede şi părăsind în grabă Luvrul. 


— Mă, înţelegeţi, sire! Mă înţelegeţi regină! gemu Marigny, 
mă înţelegi Valois! Fiica mea e în mâinile lui Buridan şi Buridan e 
regele Curţii Miracolelor! 

Valois trebui să-şi muşte buzele la sânge pentru a-şi opri 
strigătul de mânie împotriva lui Buridan. Margareta, palidă ca o 
moartă, gândi: "Mai degrabă să ardă Parisul decât să-i ştiu 
împreună!" 

Şi Margareta de Burgundia era mama Myrtillei iar contele 
de Valois tatăl lui Buridan. 

Astfel încât toate urile regelui, reginei şi ale lui Valois 
împotriva lui Enguerrand de Marigny care fusese chemat la 
Luvru pentru a fi arestat, se stinseră. 

Deoarece singur Marigny putea să salveze tronul el singur 
putea salva pasiunea lui Valois şi dragostea reginei. 

Toţi trei se priviră lung şi, fiecare găsi în ochii celuilalt 
acelaşi răspuns, deoarece regele, cu paşi rapizi se îndreptă spre 
uşa în spatele căreia se afla Hugues de Trencavel şi-i spuse 
câteva cuvinte în şoaptă... 

Arestarea era contramandată! 

— Veniţi, doamnă! strigă Ludovic Răzvrătitul cu voce 
puternică. Vino, conte de Valois! Vino, Marigny! Ascultaţi cu 
toţii, nobili, vasali, credincioşi, seniori!... 

Marigny, Valois şi regina intraseră deja în marea galerie. 

O tăcere  înfricoşătoare apăsa întreaga adunare de 
războinici, înconjurați de mulţimea de arcaşi şi halebardieri 
postați de-a lungul zidurilor. Ludovic îşi trecu privirile asupra 
întregii adunări, pe cât de strălucitoare, tot pe atât de sumbră şi 
cu o voce puternică, spuse: 

— Incepe războiul!... 

La aceste cuvinte o rumoare puternică făcu să tremure 
zidurile marii galerii şi să zăngănească vitraliile, repercutându- 
se în tot Luvrul şi de acolo în întreg Parisul. 

După strigăte repetate, se restabili în cele din urmă calmul. 

— Şi nu la hotare vom purta războiul, ci chiar în inima 
Parisului, în centrul oraşului! Duci, seniori, cavaleri, este vorba 
de războiul regalității împotriva răscoalei! Este vorba de războiul 
oamenilor nobili, cinstiţi, împotriva bădăranilor! Trebuie să vă 
apăraţi privilegiile! Trebuie apărat tronul! E vorba de războiul 
curţii Franţei împotriva Curţii Miracolelor!... 

— Curtea Miracolelor! 


Mai întâi se auzi un murmur înăbuşit, un freamăt de mânie 
şi teamă amestecată, pe urmă zgomotul crescu, se amplifică 
precum tunetul şi în cele din urmă izbucni într-un ciudat clinchet 
de săbii trase, înjurături, o dezlănţuire de ură a nobililor 
împotriva răsculaților... 

— Moarte bandiţilor! Moarte bandiţilor! 

— Să punem foc Curţii Miracolelor! 

— Să-i spânzurăm, pungaşii! 

— La ştreang! Să le dăm foc! Foc!... 

Vestea înfiorătoare străbătu Luvrul şi se răspândi în Paris. 
Toate prăvăliile se închiseră, orăşenii se zăvorâră în casele lor şi 
peste tot, pe toate străzile se întinseră lanţuri. Pe străzi nu mai 
circulau decât patrule de cavaleri şi de arcaşi. Zvonuri sinistre 
circulau prin tot oraşul cu o viteză de necrezut. In jurul Luvrului 
erau masate mai multe companii. La Luvru toţi se pregăteau, îşi 
lustruiau armele. La rege se ţinea un consiliu de război. 

Patru mii de oameni erau gata de luptă. In toate parohiile 
se trăgeau clopotele de alarmă. 

Începuse războiul. 

Războiul seniorilor împotriva cerşetorilor. 

În întreg Parisul, un singur nume circula din gură în gură, 
pronunţat cu groază, cu blesteme, cu ameninţări cu moartea. 

— Buridan!.. Buridan!... 

Întreg Parisul se ridică împotriva lui Buridan!... 

În Curtea Miracolelor, în cea mai îndepărtată cameră a 
locuinţei unde Hans îl condusese, Buridan era singur, singur cu 
Myrtille. 

Şi acolo, între cele două fiinţe, tinere, pline de viaţă şi de 
dragoste, ale căror priviri se înlănţuiau, domnea o pace 
suverană şi o fericire nesfârşită, ritmată de două nume 
pronunţate din când în când: 

— Buridan!... 

— Myrtille!... 


Capitolul VII Unde fiecare se pregăteşte să 
lovească 


Enguerrand de Marigny ordonase ocuparea tuturor străzilor 
care duceau spre Curtea Miracolelor. Era poate singurul care 
acţionase în mod sincer în această acţiune. Dorea moartea lui 
Buridan. Işi spunea că ori tatăl Myrtillei, ori conducătorul 
răzvrătiţilor, iubit de ea, unul din doi trebuie să moară. 

Fiind sigur că nimeni nu mai poate ieşi din Curtea 
Miracolelor, Marigny, cu toată nerăbdarea regelui, voi să-şi ia 
toate măsurile pentru a se asigura că nici un bărbat nu va scăpa 
masacrului. 

Acestea fiind spuse, ne vom întoarce acum la două 
personaje care, în acest punct al istorisirii ne interesează în mod 
deosebit: Mabel pe de o parte, Margareta de Burgundia pe de 
altă parte. Când se | convinse că Myrtille nu mai era în puterea 
lui Valois, Mabel se întoarse la Luvru şi petrecu ore în şir de 
teamă şi îndoială sfâşietoare. Pe urmă, zgomotele războinice ce 
se făcură auzite îi dădură de înţeles că se pregăteau 
evenimente noi. Incepu să asculte, să spioneze, să întrebe şi 
pricepu că regele se pregătea să distrugă Curtea Miracolelor. 

După discuţia ce avusese loc între Margareta, rege şi 
Valois, după sosirea lui Marigny care trebuia să fie arestat şi 
care arestare fusese contramandată, Margareta se înapoie în 
apartamentele ei, furioasă la culme. Mabel o vedea străbătând 
camera în lung şi-n lat, apoi se lăsă să cadă într-un fotoliu; o 
privi, dar cum îi cunoştea firea, se stăpâni să o întrebe ceva... 

Cum camerista făcu un gest să se retragă, Margareta îi 
spuse: 

— Rămâi. Rămâi lângă mine. Mă simt neliniştită, Mabel, 
sunt frământată... 

— De ce vă temeţi? Regele nu bănuieşte nimic... 

— Nu e vorba de rege! spuse înăbuşit Margareta. E vorba 
de Buridan, Mabel, despre omul care şi-a bătut joc de mine... el 
este cel care mă preocupă, care-mi răpeşte toate gândurile... 

— Ce mai ştiţi altceva, doamnă? 

— Nimic... Sau, stai! Poate că poţi să-mi dai un sfat... 
Buridan se află la Curtea Miracolelor... 

— Aveţi cumva intenţia să-l salvaţi? 

— Eu! Eu dacă aş putea... dacă aş fi unul dintre arcaşii care 
asediază Curtea Miracolelor!... aş vrea să intru prima şi să-l 
înjunghii cu propia-mi mână, chiar dacă ar fi să mor de durere 
alături de el!... Nu, vezi tu, ceea ce mă ucide este faptul că ştiu 


că sunt împreună! Dacă el moare, ea îl va ţine în braţele sale! Îl 
va iubi până la sfârşit... în timp ce eu... 

— Myrtille este la Curtea Miracolelor?... gâfâi Mabel. 

— Este! 

— Cu Buridan? 

— Da! Şi însuşi tatăl ei, Enguerrand de Marigny mi-a adus 
această veste care mă ucide. 

Margareta de Burgundia se ridică, dreaptă, palidă, cu ochii 
arzând şi murmură: 

— Cel puţin voi avea o consolare. Să ştiu că amândoi vor 
muri! 

Câteva minute de tăcere se scurseră, timp în care fiecare 
se gândi la durerile sale. 

— Da, spuse în cele din urmă Mabel, va fi o consolare 
înfricoşătoare pentru voi.. Nimeni nu-i poate salva? 

— Nimeni şi nimic pe lume. l-am condamnat pe amândoi. 

— Pe amândoi? Pe Buridan şi pe Myrtille? Şi nimic, chiar o 
reîntoarcere a iubirii, nimic nu poate face ca Buridan şi Myrtille 
să nu moară împreună? 

— Fii liniştită: vor muri amândoi!... 

leşind din apartamentul reginei, Mabel cobori pe scara 
ascunsă pe care o cunoştea atât de bine, străbătu câteva curţi 
interioare şi în cele din urmă ieşi din Luvru. 

"Vor muri amândoi! Nici chiar o reîntoarcere a iubirii! Nici o 
sclipire de milă! Nimic! Nimic pe lume nu-i poate salva... Ei bine! 
Atunci să moară şi ea!" 

Şi alergă spre Casa cu stafii. 

Roller aştepta cu răbdarea pe care ţi-o dă ura. 

— A sosit clipa? întrebă arcaşul. 

— Nu încă, dar în curând, îi spuse Mabel. Ascultă, în 
această cameră se află un sul de pergamente. Dacă regele le 
citeşte, Margareta va fi executată; răzbunarea ta va fi teribilă, 
aşa cum ţi-ai dorit-o. Voi lipsi câteva zile... Când mă voi întoarce 
îţi voi spune ce ai de făcut. Până atunci vei acţiona singur... 

— Bine, spuse Roller. Unde sunt pergamentele? 

— Îţi voi spune. Şi dacă nu voi fi aici pentru a-ţi spune, le 
vei găsi şi singur. Amin-teşte-ţi că e vorba de un sul de 
pergamente. Mai sigur decât otrava şi decât pumnalul, aceste 
pergamente o vor ucide pe Margareta. 


După ce spuse aceste cuvinte, Mabel părăsi casa şi se 
îndreptă spre Curtea Miracolelor. 

Timp de două zile nu mânca decât pentru ca să trăiască. Pe 
măsură ce timpul trecea îi creştea disperarea. 

În seara celei de a două zile, ascultându-i pe soldaţi, îşi 
dădu seama că asaltul va avea loc a doua zi. Atunci se 
îndepărtă. 

În apropiere de biserica Sfântul Eustațiu se aşeză sub o 
streaşină, pe o treaptă de piatră, unde rămase două ore, 
înverşunându-se să găsească o cale pentru a ajunge lângă fiul 
ei, dar nu găsi nimic... Aproape două sute de metri o despărţeau 
de Buridan, de fiul ei. De acest fiu pe care de la Dijon nu-l mai 
ţinuse în braţele ei. Şi pe acest fiu ea îl adusese la Turnul Nesle! 
Când îşi aminti că-i vorbise lui Buridan fără a-l recunoaşte, îşi 
muşcă pumnii cuprinsă de furie. 

— Ce pot face ca să-l revăd?... 

Deodată se ridică şi începu să alerge spre Luvru. Găsise 
mijlocul? 

Cel puţin, aşa spera ea! Şi iată cum: se va arunca la 
picioarele reginei şi-i va mărturisi totul, începând cu întâlnirea 
de la Dijon, îi va spune că Buridan era fiul ei, fiul lui Valois şi pe 
care Bigorne trebuia să-l înece... 

Pentru fiul ei cerea îndurare!... 

La Luvru toate porţile erau închise, dar Mabel cunoştea, 
fără îndoială, mijlocul de a intra chiar şi atunci când nimeni nu 
putea pătrunde, deoarece scurt timp după ce părăsise biserica 
Sfântul Eustațiu, se afla în apartamentul reginei. 

Acolo nu se afla decât Juana care aştepta. 

— Unde-i regina? o întrebă. 

— A ieşit, spuse Juana. Se petrec lucruri înspăimântătoare... 

— Da... va fi atacată Curtea Miracolelor. 

— Nu... nu asta... aici... la rege... _ 

Atunci Mabel o privi cu atenţie pe Juana. Inţelese că tânăra 
avea un secret. Voia să vorbească, dar nu îndrăznea... 

— Ce este? întrebă Mafiei. Ştii că mă pricep să aranjez 
lucrurile... Ludovic a aflat?... 

— Nu, suspină Juana. Regele nu bănuieşte nimic. Dar... e 
înfricoşător... ce e de făcut? 

— Ce, vorbeşte o dată! strigă Mabel. 


— Domnul d'Aulnay... bietul tânăr Filip... Ei bine, l-am 
văzut. 

— L-ai văzut pe Filip d'Aulnay? Tu? 

— Da. 

— În închisoarea subterană? 

— Da!... Mi-a spus să-l previn pe rege că se află acolo!... Și 
eu l-am prevenit!... 

— Regina ştie?... 

— Da, ştie. Numai că nu ştie că regele a aflat de la mine. ŞI 
atunci... oh! E înspăimântător! Salvaţi-l! Oh! Salvaţi-l! 

— Să-l salvez, pe cine?... Vorbeşte o dată! 

— Pe Filip!... Regina s-a dus la Stragildo. Şi Stragildo va 
cobori în subterană... înţelegeţi?... Regina nu vrea ca Filip să 
vorbească!... 

Dar Mabel nu o mai asculta, ieşise în grabă. Se îndrepta 
spre Sena. Deodată se opri şi, schimbând direcţia, se îndreptă 
spre cimitirul Inocenţilor. 

Il găsi pe Roller care, prevăzător, se culcase îmbrăcat. 

— Urmează-mă! îi ceru Mabel. 

Roller tremura de nerăbdare şi speranţă şi amândoi porniră 
la drum. În câteva cuvinte Mabel îi explică elveţianului ce avea 
de făcut... 

Trecură Sena şi se opriră în apropierea turnului. 

Roller se aşeză sub salcia unde de atâtea ori Filip d'Aulnay 
stătuse la pândă. Acolo, Mabel îi vorbi pentru ultima oară. 
Trăgându-şi pumnalul din teacă, Roller spuse simplu: 

— Foarte bine! 

Şi Mabel intră în Turnul Nesle. 

In timp ce Marigny se pregătea să-l lovească pe Buridan, 
Valois să-l lovească pe Marigny, Roller s-o ucidă pe regină, 
aceasta se pregătea să-l asasineze pe Filip d'Aulnay. 

Tocmai atunci regele intră în apartamentul ei. 

— Pe Sfânta Fecioară, zise Ludovic, vestea e de necrezut, 
dar e sigură: tocmai am trimis să se cerceteze la Turnul cel 
mare şi pe cine crezi că au găsit întemnițat? 

— De unde aş putea şti, sire? 

— Pe domnul d'Aulnay! zise regele izbucnind în râs. Cum de 
se afla acolo? Dracu ştie! Cine l-a arestat? Unde s-a întâmplat 
asta? Nimeni nu ştie. Dar, oricine ar fi acela care, mi l-a predat 
pe răzvrătit, îl voi îmbogăţi, pe toţi dracii. Am ţinut să aflaţi 


această veste, iubită prietenă, pentru că ştiu cât eşti de 
neliniştită... 

— Intr-adevăr, sire, e o veste bună. Unul dintre duşmanii 
voştri înverşunaţi... 

— Nu, nu, Margareta, spuse regele scuturând capul. 
Domnul d'Aulnay nu a fost nicio-dată duşmanul meu... El 
cunoaşte numele femeii care mă trădează. Şi acum, dacă tot îl 
am, îl voi obliga să vorbească, chiar dacă îl voi tortura... 

— Sire, zise ea cu tărie, nu trebuie să mai trăiţi în îndoială. 
Trebuie să puneţi să-l interogheze pe acest om. 

— Să pun să-l interogheze? Nu, Margareta. Chiar dacă 
Dumnezeu însuşi l-ar interoga pe Filip, sunt sigur că însuşi 
Dumnezeu nu mi-ar putea reda cu exactitate cuvintele sale... şi 
asta nu e o blasfemie! Nu, eu însumi îl voi întreba şi numai eu 
voi cunoaşte numele infamei... înţelegi, Margareta?... vreau să 
ştiu! 

— lubite sire, reluă Margareta, trebuie să te grăbeşti. Cu 
cât mai repede vei şti, cu atât mai repede va fi pedepsită 
ticăloasa care vă trădează... 

— Nu încă, spuse Ludovic, acum trebuie să mă ocup de 
caraghioşii ăia pe care-i vom prăji în vizuina lor de la Curtea 
Miracolelor, dar începând de mâine dimineaţă, voi cobori în 
subterană... 

Ludovic o îmbrăţişa cu dragoste şi ieşi. 

— Mâine dimineaţă? murmură Margareta cu un surâs. Am 
toată noaptea înaintea mea! Ce nu se poate face într-o 
noapte?... încă o dată norocul mă salvează! 

Se înfăşură într-o mantie, îşi trase gluga peste frunte, spuse 
câteva cuvinte Juanei pentru a putea fi anunţată în caz de 
pericol şi ieşi din Luvru pe drumul obişnuit pe care-l folosea 
când se ducea în escapadele ei nocturne. 

Câteva minute mai târziu pătrunse în strada Froidmantel şi 
se opri la curtea unde se aflau leii. Poarta se deschise când ea 
fluieră de trei ori dintr-un fluier de argint. 

Stragildo dormea adânc. Trezit de valetul care-i deschisese 
reginei, paznicul şef al leilor se îndreptă spre camera unde se 
afla Margareta. 

— Ştii unde se află Filip d'Aulnay? 

— Dacă aş şti, m-aş duce imediat la el. 

— De ce? întrebă regina tresărind. 


— Să-i vâr şase degete din lama asta în piept, spuse 
Stragildo arătându-şi pumnalul. E cel mai bun loc, pe oricare l- 
am lovit acolo, nu s-a mai sculat. 

— Aşadar, vrei să-l ucizi? || urăşti? 

—  Mărturisesc că da, spuse Stragildo. Din nefericire, 
adăugă el, nu ştiu unde se află. 

— Îţi voi spune eu, zise regina. 

Şi atunci Margareta, făcându-i semn lui Stragildo să se 
apropie, începu să-i vorbească în şoaptă. Când termină, 
Stragildo îi spuse: 

— Sunt gata. 

— Bine, urmează-mă. 

— Vreţi să mă introduceţi voi la Luvru şi să mă duceţi până 
la temniţa lui Filip d'Aulnay?... 

— Nu, Stragildo. Mergem la Turnul Nesle. Când va sosi 
momentul să acţionezi, îţi voi spune şi atunci vei merge la 
Luvru, vei cobori în subterană şi vei ucide! 

Stragildo nu avu nici o întrebare şi o urmă pe Margareta. 

Regina urcă până pe platformă urmată de Stragildo. 
Rezemată de parapet, privea în depărtare. Gânduri negre o 
stăpâneau. Ochii săi căutau în Parisul întunecat punctul de unde 
se ridicau zgomotele îndepărtate... 

Curtea Miracolelor!... 

Şi atunci pieptul i se dilată şi ochii i se umflară. Un suspin îi 
strânse gâtlejul şi murmură: 

— Buridan!... Buridan o să moară!... 


Capitolul VIII Margareta 


— Stragildo... 

— M-ati strigat, doamnă? 

Regina îşi ridică fruntea şi spuse: 

— Eşti gata? 

Stragildo surâse, dădu într-o parte pulpana mantalei şi lăsă 
să se vadă un pumnal scurt, cu lama lată, arma asasinilor. 

Parisul, în acea seară, era cuprins de teroare; străbătut de 
patrule de arcaşi şi călăreţi, cu lanţuri întinse pe străzi, cu 


porţile şi uşile închise. În dosul străduţelor înguste, se făcea 
auzit zgomotul trupelor masate. 

Şi toate aceste trupe, asemănătoare râurilor care se adună 
într-un bazin comun, se îndreptau spre acelaşi punct al 
Parisului... 

În acest punct se îndreptau acum privirile Margaretei şi 
gândurile sale cele mai ascunse. 

— Curtea Miracolelor!... în câteva ore, asediul va începe, va 
începe cu asaltul arcaşilor regelui!... în acel moment contele de 
Valois şi Enguerrand de Marigny vor da ultimele ordine! Mâine, 
poate, regele îmi va spune: 

—  Linişteşte-te, Margareta, căpitanul Buridan, regele 
bandiţilor e mort!... 

Şi un suspin sfâşie gâtlejul reginei Franţei. 

În acel moment, Stragildo, ca un geniu al răului, se apropie 
de regină: 

— Doamnă, spuse el cu un surâs feroce, nu vă neliniştiţi 
pentru lucruri care nu merită... Gândiţi-vă că am oamenii mei 
printre arcaşii regelui... şi care vor ataca Curtea Miracolelor. 
Gândiţi-vă că aceştia au primit ordinul să vă debaraseze de acea 
tânără!... Myrtille o dată moartă, va muri de durere şi 
Enguerrand de Marigny, tatăl ei; iată deja doi!... 

Regina tresări străbătută de un fior. 

Sufletul ei tulburat oscila între gelozie şi iubire. 

O vedea pe Myrtille moartă... şi această viziune îi producea 
o bucurie sălbatică... 

Ce bucurie să fie mai monstruoasă decât aceasta: mama 
era geloasă pe fiică şi-i pregătea moartea! 

Îl vedea mort şi pe Buridan... şi atunci se sufocă de suspine. 

— Să mergem, reluă Stragildo cu familiaritatea valetului 
care cunoaşte secretele înfricoşătoare ale stăpânului, este 
momentul să acţionăm! Nu ne mai ocupăm de Gautier d'Aulnay, 
deoarece se află la Curtea Miracolelor împreună cu Buridan şi 
acolo vor muri toţi care se află!... Dar Filip! Doamnă, Filip! Să 
mergem, doamnă, a venit clipa!... 

— Ce spui? 

— Vă spun, doamnă, strigă Stragildo, că l-aţi prins pe Filip 
d'Aulnay şi din impru-denţă l-aţi închis la Luvru!... Vă spun că 
regele a aflat că Filip d'Aulnay este prizonier la Luvru şi că vrea 


să-l vadă şi să-l interogheze!... Vă spun că dacă Filip scoate 
numai un cuvânt, sunteţi pierdută! 

— E adevărat! E adevărat! bolborosi regina! Oh! Trebuie să 
moară! Eşti gata?... 

Ca şi prima oară, Stragildo îi arătă pumnalul ascuns sub 
manta şi murmură: 

— Aştept, doamnă, aştept să-mi spuneţi numărul celulei în 
care se află d'Aulnay!... 

— Ei bine!... Fie! strigă Margareta de Burgundia... îl vei găsi 
pe Filip d'Aulnay în celula numărul 5... 

— Facă diavolul să ajung la timp! strigă el. M-aţi întârziat 
prea mult, doamnă! 

Şi, rapid, tăcut, alunecă în umbră, se repezi pe scara 
turnului, ieşi, traversă Sena şi se îndreptă spre Luvru. 

Când tocmai trecea peste podul mobil, Stragildo îl văzu pe 
rege, care escortat, străbătea o curte... 

— Unde merge regele, îl întrebă cu voce aspră pe un arcaş. 
Pleacă la atacul Curţii Miracolelor?... 

— Nu, răspunse arcaşul. Regele merge să interogheze 
prizonierul din celula numărul 5. 

— Blestem! strigă Stragildo. 

Margareta de Burgundia rămase singură pe platforma 
Turnului Nesle şi-şi reluă contemplarea, încercând să străpungă 
cu privirile beznă, sau să audă zgomotele îndepărtate care 
veneau dinspre Curtea Miracolelor. 

In clipa aceea tresări. 

O femeie se afla în faţa ei!... Poate una din fantomele de 
care voia să scape venea să-i împiedice drumul... deoarece 
această femeie părea că poartă pe figură masca morţii aşa-i era 
de tragică. 

După un moment de teamă nervoasă, regina scoase o 
exclamaţie de bucurie: tocmai recunoscuse fantoma... femeia 
apărută pe neaşteptate... 

— Mabel! strigă Margareta. 

— Da, regina mea, eu sunt!... 

— Cerul să te ocrotească şi să te binecuvânteze, tu care vii 
totdeauna când regina se află în pericol şi care cu o suflare, cu o 
privire, alungi pericolele unul după altul. 


— Doamnă, spuneţi că ajung totdeauna în momentul în 
care un pericol vă ameninţă şi trebuie înlăturat. Prin urmare, 
acum sunteţi ameninţată? 

— Da! spuse regina cu vocea înăbuşită, Filip, acel Filip pe 
care l-am aruncat în închisoarea subterană unde trebuia să 
moară... Ei bine! Prin nu ştiu care trădare, regele a aflat că se 
află închis în subteranele palatului... regele a dorit să-l vadă şi 
poate că la această oră Filip d'Aulnay îi mărturiseşte regelui 
totul... în afară de cazul în care Stragildo a ajuns la timp, adăugă 
ea cu un surâs înfricoşător. 

— Stragildo nu va ajunge la vreme la Luvru, spuse Mabel. 

— Ce vrei să spui? strigă regina tresărind. 

— Vreau să spun că în momentul în care ieşeam din 
fortăreaţa regală pentru a veni aici, regele se îndrepta spre 
celula numărul 5... 

— Sunt pierdută! 

— Cred că da! răspunse Mabel cu un calm înfricoşător. 

— Ei bine, mă. Întorc la Luvru; acolo voi şti dacă mai pot să 
mă apăr sau dacă mi-a venit sfârşitul. 

Mabel făcu un gest care o opri pe Margareta, gata să 
coboare scările. 

— Uitaţi, spuse ea, că mi-aţi promis să-mi acordaţi ceea ce 
vă voi cere. 

— Şi ce anume vrei? 

— lertarea lui Buridan! O puteţi obţine de la rege numai cu 
un cuvânt. Un surâs al vostru îmblânzeşte şi fiarele cele mai 
sălbatice. 

Regina gâfâia. În ea se dădea o luptă grea. Mabel o privea 
cu o expresie plină de speranţă încât ochii săi păreau că 
fulgerară în noapte. 

— Spune-mi ce trebuie să fac... acum că mi-ai renăscut 
speranţa... oh! Vezi tu, în momentul acesta nu mai pot gândi! 
Să-l salvez pe Buridan... să-l salvez singur... da, bine că m-ai 
făcut să mă gândesc la asta... asta e salvarea mea... fiindcă 
soarta mi-e legată de alui. i 

Mabel păru că se închide în sine. Incepu să se clatine. 

— Dacă o ucideţi pe Myrtille, îl ucideţi şi pe Buridan! 
Sărmanul copil! În minutul agoniei, poate că va avea un surâs 
de fericire ştiind-o salvată pe Myrtille! Dar să-l condamnaţi să 
trăiască, doamnă, ştiind că ea este moartă... ah! Mai degrabă 


groapa cu lei, mai degrabă fie ca focul să mistuie Curtea 
Miracolelor! Mai degrabă funia spânzurătorii! 

Mabel horcăia. Mâinile sale le căutară pe ale Margaretei. Se 
aplecă şi genunchii i se muiară. 

— Spune-mi, de ce vrei ca Buridan să fie salvat? 

Mabel căzu în genunchi şi cu o duioşie de nedescris, cu un 
accent de o simplicitate tragică, răspunse: 

— E fiul meu! 

— Fiul tău, Buridan, fiul tău! 

— Fiul meu! repetă Mabel cu o voce mai fermă. Şi în acelaşi 
moment se sculă în picioare. 

— Acultaţi-mă, spuse ea. În curând va fi prea târziu pentru 
mine, pentru fiul meu şi pentru voi. Vă spun că Buridan e fiul 
meu. Vă spun că trebuie salvat şi pentru aceasta, trebuie 
salvată şi aceea pe care el o iubeşte, fără de care viaţa va fi 
pentru el o lungă agonie... 

— Dar cum se face că eşti mama lui Buridan, să vedem? 

— E dreptul vostru să o ştiţi, într-adevăr! zise Mabel cu un 
accent straniu. Spuneaţi de curând că, fără îndoială, nu am iubit 
niciodată. Ei bine, am iubit! Într-o zi, iubitul meu a venit să mă 
vadă în casa în care mă refugiasem... o casă izolată. Doar ce 
intrase, că noua lui iubită apăru ca ovijelie... 

— Cum se numea noua lui iubită? 

— Veţi afla, ca şi restul de altfel. 

Această tânără, căreia i se dăruise iubitul meu, era o fire 
pasionată; inima sa vibra, dar aşa cum vibrează bronzul pe care 
nimic nu-l poate înmuia: gelozia era trăsătura ei de caracter, dar 
o gelozie capabilă de crime monstruoase... şi această tânără, se 
aruncă asupra mea şi mă străpunse cu pumnalul... Margareta 
blestemă în surdină. 

— M-a crezut moartă!... continuă Mabel. Dar _ trăiam! 
Vedeam! Auzeam! Înţelegeam! Dar nu puteam face nici o 
mişcare... Şi atunci, doamnă, se petrecu lucrul cel mai 
înfricoşător. Rivala mea dădu ordin ca fiul meu să fie ucis, aşa 
cum mă ucisese şi pe mine!... Şi asta, asta nu i-am iertat-o 
niciodată. lubitul meu o ascultă! Şi îl predă pe fiul meu, fiul său! 
Da, copilul său! Îl predă unui servitor care se îndepărtă pentru a- 
| arunca pe micuţ în râu... 

De data asta un geamăt scăpă de pe buzele Margaretei. 


— Şi acum, ascultați! continuă Mabel ridicându-se dreaptă, 
cu o voce dură, ochii scăpărând precum spiritul răzbunării. 
Acuităţi! Servitorul nu a înecat copilul! L-a cuprins milă şi l-a 
ascuns într-o colibă unde a fost găsit de nişte călători care au 
trecut pe acolo şi care l-au luat şi l-au dus la Bethune, în Artois, 
unde l-au crescut!... Copilul nu a murit! Şi nici eu nu am murit!... 
Eu, eu am venit la Paris; am lăsat ca timpul să-mi schimbe 
trăsăturile... de altfel câţiva ani au fost suficienţi să facă din 
mine o femeie bătrână, deoarece pentru mine orele contau 
dublu şi fiecare minut însemna o suferinţă. 

— Taci, taci! 

— Şi atunci m-am introdus pe lângă aceea care mă 
străpunsese cu pumnalul şi dăduse ordin ca fiul meu să fie ucis. 
l-am devenit subreta preferată, prietena sa; am studiat-o şi am 
cunoscut în ea femeia cu pasiuni violente şi atunci am început 
să pregătesc o răzbunare înspăimântătoare.!... 

— Taci, fantomă!... 

— Sunt obligată să vă spun totul!... Numele ţării în care s- 
au petrecut toate acestea: Burgundia!... Numele capitalei: Dijon! 
Numele iubitului meu: Carol, conte de Valois, unchiul regelui 
Franţei!... Numele tinerei care-i devenise amantă şi care m-a 
străpuns cu pumnalul: Margareta der Burgundia! 

— Numele tău, fantomă blestemată, nu mai e nevoie să mi- 
| spui, el mi-a răsunat adeseori în urechi, ca un glas: tu eşti 
Anne de Dramans!... 

— Da! răspunse Mabel cu simplitate. 

— Ei bine! strigă Margareta, acest nume va fi pronunţat 
pentru ultima oară! De data asta pumnalul meu va sfârşi ceea 
ce a început la Dijon... 

Şi cu o lovitură violentă voi să străpungă pieptul Annei. 

Dar Anne nu căzu... 

A doua oară, lovi în acelaşi loc. 

De această dată, lama se frânse. 

Margareta dădu înapoi, înspăimântată, strigând: 

— Oh! E adevărat că eşti vrăjitoare? 

Drept răspuns, Mabel dădu la o parte mantaua şi lăsă să se 
vadă o cămaşă fină de zale, aşa cum se fabricau în atelierele din 
Milan sau Toledo, două locuri vestite, unul în Italia, celălalt în 
Spania. 

Şi atunci Mabel adăugă: 


— Şi acum, iată ce am să-ţi mai spun, Margareta: De când 
am aflat că fiul meu trăia, răzbunarea mea pregătită cu răbdare, 
timp îndelungat, a devenit în sufletul meu un vis care a început 
să dispară treptat. Acum te voi salva dacă şi tu îl salvezi pe fiul 
meu şi pe aceea pe care o iubeşte. 

Margareta rămase tăcută îndelung, cu capul plecat, privind 
la pumnalul a cărui lamă frânta îi zăcea la picioare. 

Într-un târziu spuse: 

— Aşadar am de ales între răzbunare şi iertare, între 
sfârşitul meu şi salvarea lui Buridan? 

— Da, aveţi de ales între pace şi război. Şi vă jur, adăugă 
Mabel, vă jur că dacă veţi alege războiul, voi, regina, veţi fi 
aceea care va fi zdrobită. 

— Ei bine! Aleg războiul. Chiar dacă ar fi să fiu zdrobită cum 
îmi spui, chiar dacă aş decade din rangul meu şi aş duce o, viaţă 
umilă, mai bine decât să-i ştiu fericiţi! Războiul, fie. Războiul, ale 
cărui prim£ victime vor fi fiul tău şi fiica mea. 

Mabel, fără a mai scoate un cuvânt, se îndreptă spre scară, 
cobori şi părăsi turnul. 

Din umbra sălciei, ieşi un om şi întrebă: 

— A sosit clipa? Pot acţiona? 

Mabel răspunse: 

— Da. A sosit clipa răzbunării, Wilhelm Roller. Du-te şi 
aşteaptă-mă în casa de lângă cimitirul Inocenţilor. Dacă nu voi 
veni până la amiază, vei duce regelui Franţei pergamen-tele de 
care ţi-am vorbit. 

Cu aceste cuvinte Mabel se îndepărtă în grabă şi bărbatul 
pe care îl numise Roller rămase pe loc câteva clipe, după care 
se îndepărtă şi el. 

De-abia făcuse câţiva paşi Roller, când dintr-un tufiş de pe 
malul Senei sări un bărbat. 

Sub primele sclipiri ale zorilor se văzu un fulger de oţel. 

Un braţ se ridică şi cobori într-un gest rapid. 

Roller căzu cu un geamăt surd. 

Omul îl privi o clipă cu un surâs, apoi apucându-l de 
picioare îl târî până la Sena. 

Apoi se ridică şi privi de jur-împrejur. 

În acel moment, Margareta de Burgundia, nenorocită şi 
tragică, ieşea pe uşa Turnului Nesle. Văzând acel bărbat, 
murmură: 


— Stragildo! 

Asasinul se apropie de regină. Cu un gest îi arătă nefericitul 
pe care tocmai îl ucisese şi care zăcea pe malul Senei cu 
picioarele în apă. 

Margareta nu păru mirată. Doar întrebă: 

— De ce? 

— Pentru că am auzit câteva cuvinte pe care stimabila 
voastră subretă i le spunea. 

Stragildo adăugă: 

— Ştiţi, doamnă, că subreta voastră e o viperă 
periculoasă?... Ei bine! Acest ins era dintele veninos care trebuia 
să vă muşte azi. Am smuls dintele. 

— Condu-mă la Luvru, spuse regina şi povesteşte-mi ce ai 
văzut şi ce ai auzit în celula lui Filip d'Aulnay. 


Capitolul IX Subteranele de la Luvru 


În închisoarea sa, Filip d'Aulnay avusese o viziune. Mai întâi 
au fost imagini felurite care-i apăreau drept urmare a unei sete 
îndelungate. Apoi, puţin câte puţin, mintea începu să i se 
tulbure drept urmare a dragostei sale, devenită idee fixă, 
obsedantă. Curând, toate aceste imagini dispărură una după 
alta şi Filip avu impresia că ceața care-i învăluia mintea începe 
să se îndepărteze şi că o femeie, de o frumuseţe sclipitoare, îi 
apare surâzând. Şi atunci Filip d'Aulnay căzu în genunchi, 
murmurând: 

— Margareta!... 

Ochii săi extaziaţi fixară acea apariţie. 

Se auziră paşi şi zăvoare trase... şi apoi, deodată, celula se 
lumină şi doi bărbaţi intrară în timp ce mai mulţi arcaşi se 
înghesuiau pe coridor, gata să sară asupra prizonierului la cel 
mai mic semn. 

Cei doi bărbaţi erau regele şi contele de Valois. 

Filip îi privi mirat. 

— Cine sunteţi? întrebă el. 

— Intrebarea e amuzantă! bombăni Ludovic. Haide, te-ai 
hotărât să-mi spui numele celei care mă trădează? Vreau să 
cunosc secretul pe care-l conţineau hârtiile arse de tine în 


Turnul Nesle. Ascultă, ai îndrăznit să ridici mâna asupra mea... 
îţi iert totul dacă vorbeşti!... 

In acel moment, printre arcaşii care păzeau uşa, se strecură 
un om care, fără îndoială, avea dreptul să pătrundă peste tot 
deoarece soldaţii îl lăsară să treacă, cu un fel de respect 
temător. 

Îşi băgă capul pe uşă şi ascultă ce se vorbeşte. 

— Să vedem! reluă regele. Cine te-a arestat? Cine te-a 
aruncat în celula asta?... Te voi ierta, înţelegi, te scot de aici 
dacă vorbeşti, dacă-i spui regelui tău tot adevărul!... 

Filip d'Aulnay îl privi într-un fel straniu. O luptă cumplită se 
dădea în mintea lui. In capul său era haos. Şi în acest haos, o 
singură lucire ilumina noaptea. 

Filip era nebun... şi, în acest minut, îşi dădu seama că 
înnebunise!... 

Tocmai îl recunoscuse pe rege! 

Filip simţea, înţelegea că din clipă în clipă va recădea în 
nebunie, că nu-şi va mai putea supraveghea gândurile. 

Oh! Atunci... era posibil ca fiecare din cuvintele sale să fie o 
acuzaţie teribilă împotriva Margaretei?... 

— Vorbeşte! strigă din nou Ludovic... vorbeşte odată, pe 
Sfânta Fecioară! Sau te jupoi de viu şi te dau clinilor... 

"Regele! strigă în sinea sa Filip, înspăimântat, soţul 
Margaretei!" 

Nebun de furie, Ludovic îl scutură de umeri. 

— Vorbeşte! urlă el. Numele? Numele pe care tu-l ştii! 
Numele celei care mă trădează şi-ţi este amantă! Pe toţi dracii! 
Vorbeşte sau te omor!... 

Şi deodată regele se dădu înapoi cu un strigăt de scârbă şi 
de spaimă... 

Filip d'Aulnay tocmai se ridica... 

Pe faţa sa palidă, gura îi sângera... şi din această gură căzu 
o bucată de carne roşie. 

Cu o muşcătură, Filip d'Aulnay îşi retezase limbă pentru a 
nu mai putea să o denunțe pe Margareta de Burgundia!... 

Aproape imediat, căzu leşinat. 

— Sire, îi spuse Valois lui Ludovic când se aflară din nou în 
apartamentul regelui, mă însărcinez să obţin de la acest om 
mărturia necesară, fie că va vorbi, fie că va scrie, îl voi sili să-mi 


spună numele pe care-l căutaţi. Vă cer doar permisiunea să-l 
transport la Temple unde va fi sub supravegherea mea. 

— Fie, Valois! răspunse regele. 

Câteva minute mai târziu, Filip d'Aulnay, încă leşinat, era 
urcat într-o căruţă şi dus la Temple. 

— Acum, murmură contele de Valois, nu mai poţi nimic 
împotriva mea. Margareta, acum am o armă puternică împotriva 
tal... 

După ce-şi puse prizonierul la loc sigur, Valois se grăbi spre 
Curtea Miracolelor pentru a asista la asalt. 

În timp ce se pregătea să încalece, Ludovic întrebă dacă 
regina se culcase şi cum i se răspunse că Doamna Margareta, 
neliniştită de toate aceste zgomote neobişnuite se află în 
capelă, se întoarse... 

Margareta tocmai intrase în palat. 

Ceea ce-i povestise Stragildo, o făcuse să tremure, dar 
totodată o liniştise. 

De aceea îşi primi cu multă seninătate regalul soţ. 

Ludovic îi propuse să vină să asiste la cucerirea şi jefuirea 
Curţii Miracolelor şi la spânzurarea lui Buridan şi a celorlalţi 
răzvrătiți. 

— Sire, iertaţi-mă, spuse Margareta pălind. Nu sunt decât o 
femeie slabă şi scenele acestea violente îmi fac rău. Mă voi ruga 
pentru voi, sire... 

— Da, murmură Ludovic strângând-o în braţe, eşti cea mai 
blândă femeie! Sunt fericit, Margareta, că sunt iubit de o femeie 
ca tine!... Adio! Mă voi întoarce în câteva ore pentru a te anunţa 
că aceşti rebeli mizerabili au fost pedepsiţi... 

— Dumnezeu să te apere, sire! 

Ludovic se îndepărtă. 

Margareta era pe punctul de a leşina. Nu se mai gândea 
nici la rege, nici la Filip d'Aulnay, nici la amenințările pe care i le 
aruncase Mabel. 

— S-a sfârşit, gâfâi ea pierdută, Buridan va muri. Nimic nu-l 
mai poate salva!... Nimic! Oh! Ba da! Mai e o speranţă! Să o 
încercăm. 

Şi Margareta începu să scrie cu înfrigurare: 


"Buridan, pentru ultima oară, vrei să fii salvat? Vrei să 
trăieşti în bogăție, onoruri şi putere? Aminteşte-ţi ce ţi-am spus 


la Turnul Nesle!... Ce-ti ofeream atunci, îti ofer în continuare. 
Peste câteva ore vei muri. Clipă e hotărâtoare. Dacă tu 
consimţi... Vei spune da celei pe care ţi-o trimit! Restul mă 
priveşte pe mine!..." 


Margareta împături hârtia fără să o semneze sau s-o 
sigileze. ` 

După care se îndreptă spre scrinul său şi trase un sertar. In 
sertar erau mai multe pergamente semnate şi aplicat sigiliul 
regal. 

Luă unul din pergamente şi, deasupra semnăturii regelui şi 
a sigiliului, scrise: 


“Ordin de a lăsa să treacă pe purtătorul prezentei." 


Apoi sună. 

Juana apăru, încă palidă de ceea ce îndrăznise să facă, de 
vizită la Luvru, urmată de vizită la Filip d'Aulnay, urmată de 
vizita regelui. Nu ştia încă ce se întâmplase între Filip şi rege, 
după cum nu ştia nici faptul că prizonierul fusese transportat la 
Temple. 

— Juana, ia biletul acesta şi ascunde-l în sân. 

Fata se execută. 

— Acum, reluă Margareta, iată un ordin de liberă trecere 
semnat de rege. Cu ajutorul lui, vei străbate cordonul trupelor 
care înconjoară Curtea Miracolelor. In Curtea Miracolelor îl vei 
întâlni pe Jean Buridan căruia îi vei da biletul, după care te vei 
întoarce şi-mi vei spune ce răspuns ţi-a dat. Dacă nu vei fi înapoi 
până în zori, sunt pierdută. Pleacă, fata mea. 

Juana plecă în grabă. 

O iubea pe regină în mod sincer. 


Capitolul X Ordinul de liberă trecere 


După ce spusese cele câteva cuvinte bărbatului care o 
aştepta la picioarele Turnului Nesle, Mabel se îndepărtase. 


Am văzut ce păţise acesta. 

O dublă lovitură de pumnal dată de Stragildo. 

Bărbatul rămăsese întins pe malul unde-l târâse Stragildo 
şi-l părăsise, fie din lipsă de grijă, fie că era grăbit s-o 
întâlnească pe regină. 

Mabel nu văzuse nimic din desfăşurarea dramei. 

După ce a traversat Sena, s-a îndreptat din nou spre Curtea 
Miracolelor cu gândul de a încerca să reînnoiască tentativa 
nesăbuită să ajungă la Buridan. 

Aşa cum spusese şi reginei, timp de trei zile încercase să 
treacă liniile debarcaşi care încercuiau Curtea Miracolelor, dar 
peste tot era respinsă şi atunci ceruse ajutorul reginei. 

Din Turnul Nesle ieşise mai disperată de cum intrase, dar 
hotărâse distrugerea Margaretei. 

Nu mai avea nici un mijloc să-şi salveze fiul şi nici măcar 
să-l vadă pentru ultima dată. 

Totuşi, împinsă de instinct, se apropie de Curtea 
Miracolelor. Cu cât avansa mai mult, cu atât mai mulţi soldaţi 
erau pregătiţi de asalt. Şi, în acest moment, ridicând capul spre 
cer, observă revărsatul de zori. 

— Încă o oră şi totul se va sfârşi, murmură Mabel. 

Şi continuă să avanseze până când se ciocni de un pluton 
de arcaşi care barau strada. In fruntea lor se afla un ofiţer pe 
care Mabel îl recunoscu. Era Geoffroy de Malestroit. O sută de 
paşi mai colo, strada dădea într-un loc întunecat şi tăcut: Curtea 
Miracolelor. _ 

— Copilul meu e acolo! murmură Mabel. Incă trăieşte, dar 
într-o oră, totul se va sfârşi! 

— La o parte! strigă un arcaş. 

Mabel înainta strigând: 

— Domnule de Malestroit! Vin din partea reginei. 

— Ce doreşti? 

— Lăsaţi-mă să ajung până la Curtea Miracolelor. Ce poate 
să vă stânjenească? O femeie în plus sau în minus... 

Malestroit făcu un semn şi soldaţii strânseră rândurile. 

— Nici voi nu aveţi milă de mine? Ei bine, vă voi spune 
adevărul. Presupuneţi că vă aflaţi în această Curte a Miracolelor, 
presupuneţi că aceste ruguri sunt pentru a vă incendia şi că 
aceşti soldaţi sunt aduşi pentru a vă ucide. Presupuneţi că 


mama voastră doreşte să vă vadă pentru ultima oară înainte de 
a muri... 

Malestroit tresări. 

— Văd că vă  înduioşaţi, gâfâi Mabel înăbuşindu-şi 
suspinele. Sunt mamă domnule. Fiul meu se află acolo. 
Imaginaţi-vă că nu l-am văzut decât de două ori şi asta cu mult 
timp în urmă, pe vremea când nu avea decât şase ani. Nu este o 
favoare prea mare aceea care v-o cer. Ce vreau eu? Să pot muri 
împreună cu fiul meu. Fie-vă milă, monseniore... 

— Cum se numeşte fiul tău? întrebă Malestroit emoţionat. 

— Buridan, răspunse Mabel. 

De-abia pronunţase numele, când îşi dădu seama de 
greşeala comisă. De acum şi această cale era închisă. 

— Arcaşi! strigă Malestroit, alungaţi această femeie. 

Cinci sau şase soldaţi se aruncară asupra ei. 

— Fii blestemat! strigă Mabel. Să dea Domnul să mori 
primul sub loviturile celor din Curtea Miracolelor. 

Malestroit păli şi voi să dea un nou ordin. 

Dar Mabel, alungată de soldaţii care o îmbrânceau de la 
unul la altul, era deja departe. 

Gonită fiind, începu să umble la întâmplare. 

Deodată i se păru că observă pe cineva care se furişa cu 
paşi uşori. Privi cu atenţie şi zări la zece paşi de ea o tânără care 
înainta repede. 

"Juana! îşi spuse Mabel. Unde se duce la ora asta? Ce 
infamie a fost trimisă să mai întreprindă?" 

Tânăra înainta fără teamă. Când se găsi în apropiere, Mabel 
o apucă brusc de ambele încheieturi pe care le strânse puternic. 

— lată-te, mică Juana, zise Mabel răutăcioasă. Unde te 
duci? Pe care nenorocit încerci să-l mai agăţi în plasa 
desfrânatei? 

— Oh! murmură Juana, mă înfricoşaţi. Niciodată nu v-am 
văzut aşa. Lăsaţi-mă. Trebuie să trimit un mesaj care nu suferă 
amânare. 

— Un mesaj al reginei, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. Oare regina nu este stăpână noastră? N-aţi 
dus şi dumneavoastră, de sute de ori, mesajele ei? Dacă aţi fi 
fost la Luvru, poate nu eu eram cea aleasă să-l duc pe acesta. 

— Ei bine, dă-mi-l! Mă însărcinez eu! 

— Imposibil, zise Juana. Lăsaţi-mă să trec. 


Mabel lăsase una din mâinile Juanei şi cu mâna liberă 
scoase un pumnal pe care-l purta tot timpul asupra ei, ca orice 
doamnă din lumea bună. 

— Deci sunteţi hotărâtă să mă ucideţi? 

Fără să mai scoată o vorbă, Mabel ridică arma. 

Incă o clipă şi arma ar fi străpuns-o. Juana căută repede sub 
mantie şi scoase două documente, unul acoperindu-l pe celălalt 
şi i le întinse. 

În momentul în care Mabel le apucă, Juana se smulse şi o 
luă la fugă ca o căprioară urmărită de o haită. 

Zăpăcită, Mabel rămase pe loc cu cele două pergamente în 
mână, urmărind-o cu privirile pe fugară. 

— Ar fi trebuit să lovesc! Toţi trebuie să moară! 

Maşinal, ochii-i căzură pe cele două hârtii şi murmură: 

— Fără îndoială că este un mesaj pentru vreun nenorocit. 
Cel puţin pentru azi este salvat. 

Cu indiferența pe care o manifestă faţă de orice lucru care 
nu-l privea pe Buridan, lăsă să-i cadă cele două pergamente şi 
se îndepărtă. 

Deodată îi veni o idee şi se întoarse. 

— Trebuie să aflu numele nefericitului. Măcar de aş putea 
să-l salvez, eu, care am dus atâtea mesaje ucigătoare. Trebuie 
să-l previn pe acest necunoscut să nu cadă în capcana unde 
este chemat! 

Se aplecă şi adună hârtiile pe care le aruncase. Desfăcu 
prima hârtie care servea drept plic celei de-a două şi privirea-i 
căzu pe sigiliul regal şi semnătura: "Ludovic, rege." 

Un val de sânge îi urcă în obraji. 

— Liberă trecere, reluă ea, dar unde? Unde trebuia să 
ajungă Juana?... Poate a doua hârtie mi-o va spune. 

O desfăcu şi pe a doua şi. O citi rapid, în acelaşi moment se 
simţi cuprinsă de o bucurie nebună; căzu în genunchi şi strigă: 

— Dumnezeu este cu mine! 

Era biletul scris de Margareta de Burgundia pentru Buridan 
şi pe care Juana trebuia să-l ducă la Curtea Miracolelor. 


Capitolul XI Unde Simon Malingre şi Gillonne 
cred că visează 


Ne aflăm în Curtea Miracolelor în momentul în care Simon 
Malingre şi Gillonne au adus-o pe Myrtille lui Buridan, adică în 
momentul în care Marigny pusese câteva santinele împrejurul 
Curţii Miracolelor, dar încercuirea nu era completă. Aşa încât, 
Gillonne şi Simon Malingre au putut intra şi desăvârşi prima 
parte a planului lor care constă în apropierea celor doi logodnici 
de atâta timp despărțiți. A doua parte a planului prevedea 
anunţarea lui Valois a locului unde se afla atât Buridan cât şi 
Myrtille. 

Cea de-a treia parte constă în asasinarea lui Buridan. 

Pentru moment, Malingre şi Gillonne au crezut de cuviință 
că este mai bine pentru ei să se îndepărteze în grabă, mai ales 
pentru că le era teamă de întrebările pe care Buridan putea să 
le pună. 

Profitând de momentul de confuzie creat de aducerea 
Myrtillei, Gillonne şi Malingre se făcură nevăzuţi. 

Dar nu făcură nici douăzeci de paşi, că Malingre se simţi 
apucat de picior în timp ce Gillonne era strâns ţinută de mână şi 
două voci bolovănoase şi ironice spuseră: 

— Nu se trece pe acolo, porumbeilor! 

Observară că aspectul Curţii Miracolelor se schimbase 
simţitor. Numeroase grupuri, ici-colo, îi priveau răutăcios. 
Incercară să mai facă doi-trei paşi, dar fură înconjurați de o 
ceată de ologi şi de ciungi, printre care recunoscuseră un ciung 
şi un olog care-i urmăriseră tot timpul. 

— Nu pe acolo! Nu pe acolo! strigară schilozii îmbrâncindu- 


Cei doi nefericiţi căzură astfel în mijlocul unei cete de orbi 
care începuseră să urle şi să-i îmbrâncească: 

— Nu pe aici! Nu pe aici! 

In cele din urmă, împinşi, îmbrânciţi, rostogoliţi de la o 
ceată la alta, pitici guşaţi, uriaşi plini de răni purulente, Simon 
Malingre şi Gillonne se treziră aruncaţi dincolo de o uşă care se 
închise imediat în urma lor. Văzură că se află într-o sală 
spațioasă, dar sărăcăcios mobilată şi în care lumina nu 
pătrundea decât printr-o lucarnă zăbrelită cu drugi de fier. În 
fundul sălii se afla aşezat un bărbat care le spuse: 

— lată-vă, în cele din urmă! De mai bine de o oră vă aştept! 


— Lancelot Bigorne! exclamă Simon Malingre a cărei figură 
încercă un zâmbet. 

Într-adevăr, era Lancelot Bigorne. El organizase toată 
această comedie căreia îi căzuseră victime Malingre şi Gillonne. 
Urmărise perechea încă de când dispăruse din locuinţa lui 
Buridan. In câteva clipe, datorită şi acelei francmasonerii a Curţii 
Miracolelor, cei doi intruşi au fost reperaţi şi s-a lansat ordinul 
de reţinere. 

— Ne aşteptai? întrebă Malingre, pe care prezenţa lui 
Bigorne îl liniştise. 

— Mai bine zis, te-am căutat peste tot după acea 
convorbire interesantă pe care am avut-o la Moş Crăciun-cu- 
Picioare-Răsucite. Ori, văzându-te pe aici, am crezut că ai venit 
să-mi propui o nouă afacere. 

— Deci, suntem de acord? 

— Optime! Cum spune doctorul Cheliet. 

— Ei bine! Mai întâi eu şi Gillonne trebuie să mergem să-l 
întâlnim pe contele de Valois! spuse Malingre în timp ce se 
scula. Vino, Gillonne. Bigorne ne va scoate din Curtea 
Miracolelor. 

— Un moment, spuse Gillonne cu răceală. Eu nu vreau să 
plec de aici! 

— Ce, ai înnebunit? făcu Malingre. 

— Nebună sau nu, rămân, zise Gillonne apăsând pe fiecare 
cuvânt. Ce vrei? Eu o iubesc pe Myrtille! Nu vreau să o fac să 
plângă. Ascultă, cred că banii câştigaţi cu preţul ăsta ne vor 
aduce numai necazuri... 

— Asta acum, ţi-ai pierdut minţile!... tună Malingre. 

— Am spus, continuă Gillonne, că nu vreau să fiu părtaşă la 
această trădare! Sărmanul Buridan merită să trăiască, să 
trăiască fericit împreună cu aceea pe care o iubeşte. Spun că îl 
urăsc pe acest conte de Valois care-i urmăreşte cu ura lui pe 
aceşti doi îndrăgostiţi, care nu au cerut nimic altceva decât 
dreptul de a se iubi... 

"Ei, ei! gândi Bigorne, cumătră e mai periculoasă decât 
tontul de Malingre! Ce reptilă!... Ce-ar fi dacă aş zdrobi-o?..." 

— Bigorne, strigă Malingre, n-o asculta! 

— Am spus ce am avut de spus, reluă Gillonne. Dacă 
seniorul Buridan ar fi aici, i-aş spune: "Fiţi atent! Vor să vă 
ucidă. Vor să v-o răpească pe Myrtille!..." 


Malingre îi aruncă o privire tâmpă şi Bigorne murmură: 

"Vrăjitoarea asta mi-a ghicit gândurile!..." 

— Prieteni, reluă el, văd cu tristeţe că nu sunteţi de acord. 
Mi se rupe inima. Unul vrea să rămână şi să-l salveze pe 
Buridan. Celălalt vrea să plece şi să meargă la ilustrul conte de 
Valois! Ce e de făcut? 

— N-are decât să rămână, Gillonne! zise Malingre. Voi 
acţiona singur... singur dar împreună cu tine, Bigorne! 

Lancelot dădu din cap cu tristeţe. 

— Parcă tu mi-ai spus că vrei s-o iei de soţie pe Gillonne? 
Cum aş putea eu despărţi doi logodnici? Aşa încât, veţi rămâne 
amândoi. Când vă veţi pune de acord, o să mă anunţaţi. 

După aceste cuvinte, Bigorne ieşi în grabă. 

Simon Malingre auzi afară zgomot de zăvoare trase şi 
înspăimântat, se lăsă să cadă pe un taburet. Nu-şi reveni din 
uluire decât să o copleşească pe Gillonne cu reproşuri şi 
înjurături. Gillonne rămase tăcută, dar după ce acesta termină, 
nu spuse decât: 

— ldiotule!... 

— Cum, idiot? zise Malingre. 

— Nu vezi că Bigorne ne-a păcălit? Nu vezi că e trup şi 
suflet pentru Buridan? Nu vezi că a reuşit să-ţi smulgă secretul, 
cuvânt cu cuvânt şi că acum îi suntem prizonieri?... 

— Prizonieri!... zise Malingre înspăimântat. Toţi acei ciungi, 
orbi, pitici...? 

— Erau oamenii lui puşi să ne împiedice să ieşim şi să ne 
aducă aici unde ne aştepta el!... 

— Suntem pierduţi! murmură Malingre înspăimântat. 

— Nu încă! răspunse Gillonne. 


Capitolul XII Liniştea dinaintea furtunii 


Prima zi care a trecut după întâlnirea lor, a trecut, pentru 
Buridan şi Myrtille, ca o clipă. Buridan se gândise să-şi pună 
iubita la adăpost, adică să părăsească nu numai Curtea 
Miracolelor, ci chiar Parisul. 

Numai că atunci când Guillaume Bourrasque şi Riquet 
Haudryot au fost trimişi să cerceteze locurile, au observat că 


această Curte a Miracolelor era înconjurată din toate părţile şi 
că nu mai era posibilă nici o evadare. 

Vestea era dură pentru Buridan. 

Curând îi fu demonstrată şi inutilitatea încercării de a scăpa 
în forţă. 

Atunci Buridan se instala fără să mai încerce altceva în 
locuinţa pe care Hans i-o pusese la dispoziţie. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Hans veni să-l întâlnească. 

— Cel care conduce armata asta care asediază regatul lui 
Argot este Enguerrand de Marigny. Unii dintre ai noştri au reuşit 
să culeagă ştiri. Omul e hotărât să distrugă Curtea Miracolelor. 
Sau cel puţin, dacă nu e condus de altă idee, adăugă Hans 
privindu-l fix pe Buridan. 

Buridan îşi plecă fruntea, gânditor. 

— Ai dreptate, spuse el, nu împotriva Curţii Miracolelor şi 
nici măcar împotriva tovarăşilor mei nu a  îngrămădit 
Enguerrand de Marigny toată această armată. 

— Dar împotriva cui? 

— Împotriva mea! răspunse Buridan. 

Faţa lui Hans se întunecă şi-şi strânse pumnii. Două fulgere- 
i scăpărară în priviri. Şi atunci Buridan spuse: 

— Un singur mijloc poate evita masacrul: predă-mă lui 
Enguerrard de Marigny şi-ţi jur că toate aceste armate se vor 
retrage imediat. 

Hans nu răspunse imediat. Gândurile-i rătăceau aiurea. 

— Te-am primit aici ca pe un frate, ţi-am dat adăpost şi tu- 
mi răspunzi cu o insultă. 

Buridan tresări. 

— Eşti tânăr, continuă Hans şi mintea ţi-e tulburată de 
dragoste. Insulta ta, de altfel, are un motiv generos, deoarece 
propunându-mi o faptă josnică, ai făcut-o numai cu intenţia de a 
salva toată această mulţime de cerşetori şi tâlhari. Dar să ştii că 
printre ei nu există nici unul care ar accepta ca viaţa lor să fie 
salvată cu preţul laşităţii pe a care mi-l propui. Să nu mai vorbim 
despre asta. În această seară ne vom aduna cu toţii din această 
Curte a Miracolelor şi în faţa tuturor membrilor regatului lui 
Argot îţi voi propune altceva. 

După aceste cuvinte, Hans ieşi, lăsându-l pe Buridan 
zăpăcit. 


Pentru Buridan, ziua trecu într-o nelinişte apăsătoare. Dacă 
ar fi fost singur, ideea unei bătăii l-ar fi încântat. Dar mai era şi 
Myrtille! La gândul că iubita lui putea să moară, Buridan se 
simţea paralizat, ceea ce arătă încă o dată că iubirea este piatra 
de încercare pentru oamenii de acţiune. 

In cele din urmă se înseră. 

La un ordin dat de şeful suprem, adică regele Argot, cinci 
sau şase mii de bărbaţi şi femei se adunară din toate părţile 
regatului lui Argot. Şi toţi se rânduiră în linişte. Ducele de 
Thunes, ducele Egiptului, conții lor, tovarăşii lor, armăşii şi o 
întreagă adunătură de personaje hidoase, sălbatice, cu figuri 
sumbre, o întreagă lume fantastică, fabuloasă, într-un cuvânt, o 
adunătură de coşmar. 

Şi totuşi, toate feţele erau grave, toate privirile erau 
întoarse spre o estradă, goală pentru moment. 

Deodată se lăsă o tăcere profundă: Hans apăruse pe 
estradă. Cu o voce care putea fi auzită în toate colţurile Curţii 
Miracolelor, rosti: 

— Stăpânilor, Egiptenilor, Argotierilor, Piticilor, 
Neînsemnaţilor, Fricoşilor, Orfanilor, Haimanalelor, armăşii şi 
trimişii noştri v-au spus că, acum când armatele regale sunt 
pregătite să invadeze regatul lui Argot, vreau să vă propun un 
lucru de o mare importanţă. Propunerea mea, iat-o. Trupele 
regale nu au nimic împotriva noastră. Conducătorul lor, 
Enguerrand de Marigny nu doreşte decât un singur lucru şi 
anume, să pună mâna pe Jean Buridan, refugiat în mijlocul 
nostru. Dacă Jean Buridan este predat lui Enguerrand Marigny, 
atacul cu care suntem ameninţaţi nu va mai avea loc şi ne 
putem păstra drepturile, printre care şi acela de a face din 
Curtea Miracolelor un teritoriu interzis poliţiei regale. Vă propun 
deci să-l chemăm pe comandantul străjilor din această seară şi 
să-l predăm pe Jean Buridan... 

O tăcere de moarte să lăsă asupra adunării. 

— Cine este de părerea mea, să se ridice! 

Am spus că erau adunaţi în jur de cinci sau şase mii de 
bărbaţi şi femei. Bărbaţii erau cerşetori, hoţi, asasini; femeile 
erau în general prostituate. Ele trăiau vânzându-şi trupul, ceilalţi 
din hoţii sau escrocherii. 

Când Hans îşi termină discursul, din întreaga mulţime nu se 
ridicară decât trei bărbaţi în semn de aprobare. 


Dar în aceeaşi clipă, toţi trei căzură loviți de moarte. 

In fiecare grup din care făcuseră parte cei trei, se făcu 
auzită o rumoare înăbuşită, apoi, din fiecare acest grup de 
desprinseră cinci sau şase bărbaţi purtând câte un cadavru. Una 
din cete pătrunse în strada Francs-Archers, alta în strada Saint- 
Sauveur, iar cea de-a treia în strada Pietres. Purtătorii funebrelor 
colete se apropiară de primele linii ale trupelor regale şi 
aruncară între arcaşii împietriţi cadavrele celor trei argotieri 
ucişi. Pe urmă, liniştiţi şi ameninţători, îşi reluară locurile şi asta 
fu tot. 

— Ei bine, Jean Buridan! strigă Hans cu voce tunătoare, ce 
mai ai acum de spus despre aceşti oameni fără căpătăi, 
fărădelege, buni pentru spânzurătoare sau pentru a fi traşi pe 
roată, amuzanţi pentru mulţimea târgoveţilor pentru că atunci 
când sunt puşi la stâlpul infamiei le fac mii de strâmbături de 
durere. 

In cuvintele lui se desluşea o amărăciune dureroasă care 
străbătu mulţimea tăcută... 

Buridan, Bigorne, Bourrasque, Haudryot şi m Gautier 
d'Aulnay se aflau la baza estradei. 

— Răspundeţi, monseniore de Valois, zise Lancelot Bigorne. 

— O voi face! spuse Buridan. Da, eu, fiul lui Valois şi văr 
bun cu regele Franţei am să spun acestor cerşetori ce cred 
despre ei! 

Şi se urcă pe estradă. 

Se făcu auzit un murmur de curiozitate şi numele lui 
Buridan se răspândi din gură în gură. Apoi domni din nou 
tăcerea. 

— Argotieri ai regatului Argot, mă vreţi tovarăş? 

Şi atunci izbucni un tunet de urale. Buridan aştepta pe 
estradă, în picioare, în apropiere de Hans care surâdea într-un 
fel ciudat. 

— lată ramură de tâlhari a familiei Valois, spuse Bigorne. Ei 
bine, pe sfântul Barnabeu, asta face cinste familiei Valois. 

Hans făcu un semn şi tăcerea domni din nou. 

—  Argotieri, spuse el, deoarece nu vreţi ca Buridan şi 
prietenii lui să fie predati, trebuie să ne gândim la apărare. 
Poate că mâine Curtea Miracolelor va fi invadată... Războiul pe 
care-l declarăm primului ministru, şefului armatei, forţei, ordinii, 
este o sfidare supremă adresată autorităţii regale... 


— Vrem să luptăm! Vrem războiul! strigară cerşetorii aşa 
cum strigaseră şi seniorii adunaţi în marea galerie a palatului 
Luvru. 

— Ei bine, să fie război! spuse Hans cu o voce care acoperi 
toate celelalte voci. Dar acesta e un război cu care nici unul 
dintre noi nu este obişnuit, noi care nu cunoaştem regulile unei 
bătălii. Eu rege în Argot, declar că ne trebuie un şef, un căpitan. 
Eu, rege în Argot, declar că mă voi supune acelui bărbat care, 
ducându-ne la victorie, ne va face să ne păstrăm privilegiile 
peste secole. 

— Da! Da! Un şef... Mă voi supune şi eu, spuse ducele 
Egiptului. 

— Un căpitan care să ne conducă! spuse ducele de Thunes. 

— Duci, conți, armaşi, tovarăşi, argotieri! reluă Hans, şeful 
a fost desemnat. E Jean Buridan. 

— Ura! Ura! Ura! 

— Trăiască comandantul Buridan!... 

Şi atunci, cerşetori, egiptieni, tâlhari, se aranjară într-o 
lungă coloană care defila prin faţa estradei într-o defilare stranie 
de deşeuri umane, sordide, cu feţe hidoase; o procesiune 
înfricoşătoare de unde se auzeau ameninţări, strigăte de moarte 
sau aclamații, unde se amestecau într-un talmeş-balmeş tinere 
femei cu frumuseţea ofilită cu bătrâne care mormăiau blesteme 
făcând prin aer semne cabalistice, uriaşi cu umeri de Hercule şi 
pitici cu picioare răsucite şi cu toţii treceau ca un torent care în 
drumul său duce flori, copaci, cadavre şi cu toţii urlau: 

— Ura! Ura! Ura! 

— Trăiască căpitanul Buridan. 

Buridan împinse uşa camerei pe care o împărțea cu Gautier 
şi la lumina slabă a uriei lumânări o văzu pe Myrtille care îl 
aştepta... 

O strânse în braţe şi observă că tremură toată... 

— Burdian, spuse ea, ce erau toate aceste strigăte de 
moarte... Toate aceste urale... Oamenii ăia în lumina torţelor m- 
au speriat... Am văzut şi am auzit totul de la mine de sus... Şi 
atunci am coborât... Spune-mi, Buridan, iubitul meu, ce se 
întâmpla? 

— Nu trebuie să te sperii... dar nu trebuia să ieşi din 
camera ta... 


— Dacă trebuie să te baţi, Buridan, voi fi alături de tine, 
fiindcă vreau să împart cu tine şi pericolele şi nu ai dreptul să 
mă îndepărtezi, pentru că dacă este cazul, trebuie să murim 
împreună. 

— Myrtille, dacă tu vei fi alături de mine în bătălie, dacă în 
această confruntare vei lovi pe unul din atacatori şi-l vei ucide, 
rişti ca acesta să fie tatăl tău. 

Tânăra păli uşor. 

Se retrase câţiva paşi şi-şi ascunse faţa în mâini şi Buridan 
o auzi cum suspină uşor. 

Atunci o luă de mâna pe fiica lui Enguerrand de Marigny şi 
o conduse în camera ei. Apoi, în timp ce Myrtille cădea în 
genunchi în faţa Sfintei Fecioare şi se ruga, Buridan cobori în 
sala de la parter unde-şi găsi adunaţi tovarăşii. 

— Şi acum, spuse Buridan, fiindcă eu sunt căpitanul şi voi 
locotenenţii mei, să ţinem consiliul de război!... 

In ziua care urmă, avură loc pregătiri ciudate în zona străzii 
Francs-Archers. Străzile Saint-Sauveur şi Pietres au fost 
baricadate. Şi baricadele erau făcute să reziste luni de zile 
asediului. 

In urma consiliului de război în care Buridan îşi expuse 
planul de luptă, s-a hotărât ca strada Francs-Archers, care era 
totuşi o stradă principală, să nu fie baricadată. Şi totuşi aici era 
de aşteptat să se dea bătălia cea mai grea... 

Veni şi seară. Noaptea învălui cu umbrele ei Curtea 
Miracolelor, care părea strivită de tăcere. 

Trupele regale păreau că dorm. 


Capitolul XIII Ordinul de liberă trecere (urmare) 


Aproape de ora cinci dimineaţa, Buridan a fost anunţat că 
se semnalau mişcări de trupe în dreptul baricadelor, adică 
înspre străzile Saint-Sauver şi Pietres, în timp ce înspre strada 
Francs-Archer era linişte. 

"Oare au mirosit capcana?" se întrebă Buridan. 

Urcă în camera logodnicei sale şi o găsi pe tânăra în faţa 
uşii deschise, stând la pândă. 


— A sosit clipa, nu-i aşa? întrebă Myrtille. 

— Da, răspunse Buridan. 

Fură cuprinşi de o emoție ciudată în această clipă când 
trebuiau să se despartă, poate pentru totdeauna de această 
dată. 

Ea, palidă ca o moartă, păstra surâsul care totdeauna l-a 
însufleţit pe Buridan. În cele din urmă îi spuse: 

— Dacă te întorci învingător şi dacă norocul vrea ca 
Enguerrand de Marigny să fie ucis de spada ta atunci iubitul 
meu, vom fi despărțiți pentru totdeauna de sângele tatălui meu. 
Jură-mi Buridan jură-mi că dacă te vei găsi faţă în faţă cu el în 
încăierare, spada ta nu-i va face nici un rău. 

Buridan căzu în genunchi şi-i spuse: _ 

— Îți jur că nu-l urăsc pe Enguerrand de Marigny. Îţi jur că 
dacă soarta mă va face că în timpul luptei să-mi încrucişez 
spada cu a seniorului de Marigny, atunci spada lui Buridan va 
intra în teacă, chiar dacă va fi să fiu omorât. Eşti mulţumită, 
Myrtille? 

— Fii binecuvântat pentru această dovadă de dragoste pe 
care mi-o dai. Te bine-cuvântez, iubitul meu, pentru că vrei ca 
mai degrabă să fii unit în moarte cu Myrtille decât să fii despărţit 
de ea pentru totdeauna, de sângele vărsat. 

Şi Myrtille îşi pierdu cunoştiinţa. Buridan o ridică şi o aşeză 
pe pat. 

— Hei! Senior căpitan! strigă o voce. 

Buridan recunoscu vocea lui Bigorne şi-şi spuse că dacă 
Bigorne îl strigă, înseamnă că atacul se apropie. 

— Adio, Myrtille! murmură el. 

Se aplecă şi-i sărută fruntea pură, după care ieşi în grabă 
fără a mai întoarce capul. 

În acea clipă era înfricoşător. 

Pentru a doua oară se făcu auzită vocea lui Bigorne: 

— Hei! Senior căpitane, avem un prizonier! 

Buridan ajunse jos. 

— Un prizonier? întrebă el. 

— Mai degrabă o prizonieră! răspunse Bigorne cu o voce 
care lui Buridan îi păru înduioşată. E acolo, adăugă el arătând 
înspre sala cea mare de la parter. 

Buridan se îndreptă spre uşă. 

Deodată, Bigorne îi puse mâna pe braţ şi-l opri. 


— Ce vrei? întrebă Buridan, care în starea în care se afla se 
temu de o catastrofă necunoscută. 

— Stăpâne, răspunse Bigorne, aminteşte-ţi de acel moment 
în care ai ridicat spada asupra unui om pe care-l ţineai sub 
genunchiul tău. Sabia era gata să lovească, omul trebuia să 
moară. Atunci ţi-am oprit braţul, aşa cum am făcut şi acum şi ți- 
am spus: "Nu-l ucide pe contele de Valois, deoarece contele de 
Valois e tatăl tău." 

— Şi acum, ce vrei să-mi spui? 

— Amintiţi-vă ce v-am spus pe urmă. V-am vorbit despre o 
femeie... 

— Mi-ai spus, Lancelot, că acea femeie era... Şi cuvântul nu 
mai fu rostit. 

— V-am spus că era mama voastră! spuse Bigorne şi acum 
Jean Buridan şi acum, fiu al contelui de Valois şi Annei de 
Dramans, puteţi intra! 

— Mama mea! bolborosi Buridan. 

Şi intră. 

Mabel era singură în marea sală. 

Buridan o văzu imediat, cu toată semiobscuritatea. O văzu 
aşa de palidă, cu o faţă pe cât de îndurerată tot atât de fericită 
încât simţi cum i se înmoaie genunchii şi atunci se sprijini de uşa 
pe care o închise. Suspinând, întinse mâinile spre ea şi repetă: 

— Mama mea! 

... Şi deodată avu senzaţia că două braţe nerăbdătoare şi 
blânde îl îmbrăţişează cu o duioşie violentă... Avu această 
senzaţie, încă necunoscută de el, că-şi odihneşte capul pe 
pieptul unei femei, că auzea bătăile inimii ei... Avu senzaţia că 
redevine copil şi că adoarme liniştit la sânul matern... Simţi pe 
frunte o ploaie călduţă, lacrimile mamei sale şi, în timp ce-şi 
pierdea cunoştinţa, auzi: 

— Jehan, fiul meu! În sfârşit sunt cu tine! 

Cele două ore care se scurseră au fost pentru Mabel şi 
Buridan, adică pentru mamă şi fiu, ore de neuitat, din acelea de 
care un om ajuns în pragul morţii îşi aminteşte cu înduioşare, 
pentru a mai găsi o ultimă rază de lumină înainte de a ajunge în 
întunericul morţii. 

Ea îşi privea fiul cu lăcomie, ţinându-l de mână, ca pentru a 
se convinge că totul este real. Acum, când miracolul se 
îndeplinise, dorinţa ei de a-l salva era tot mai mare. 


— Acum, reluă ea, acum trebuie să pleci... 

— Să plec? 

— Trebuie să scapi de aici!... 

— Să fug? Dar chiar dacă aş vrea, mamă, chiar dacă aş 
vrea, aşa, cu preţul unei laşităţi, să-ţi cruţ durerea, cum aş 
putea? 

Mabel scoase de la sân un pergament. 

Era ordinul de liberă trecere semnat şi parafat cu pecetea 
regală pe care Margareta îl dăduse Juanei. 

In ceea ce priveşte mesajul destinat lui Buridan, Mabel îl 
rupse în bucăţi. 

Buridan scoase un strigăt de bucurie. 

— Vezi cum te poţi salva? strigă Mabel fericită. 

— Vino, mamă! Vino! răspunse Buridan apucând-o pe 
Mabel de mână şi trăgând-o spre scări până la camera Myrtillei. 

Buirdan i-o arătă pe tânără, încă leşinată şi-i spuse: 

— Mamă, dacă vrei să trăiesc, dacă vrei să-mi dai puterea 
de a străbate cu tovarăşii mei o armată duşmană, iată pe cine 
trebuie să salvezi!... 

O oră mai târziu, Mabel şi Myrtille treceau una din 
baricadele ridicate de argotieri şi pătrundeau în strada Pietres. 

Mabel avea o figură calmă şi indiferentă de parcă s-ar fi 
aflat în preajma Margaretei, în timp ce pe faţa tinerei nu se 
putea citi nici cea mai mică urmă de emoție sau teamă. Mergea 
ca o somnambulă. Astfel ajunseră până la prima linie de arcaşi. 

— Staţi pe loc, târfelor! rânji şeful de post. Opriţi-vă!... 
Mabel se îndreptă spre ofiţerul care le vorbise. 

— Ați insultat două femei aparţinând reginei. Numele 
vostru? 

— Ce, făcu ofiţerul, zăpăcit, ai înnebunii?... Hei, arestaţi-o... 

— Numele vostru? repetă Mabel, arătându-i pergamentul 
regal. 

Ofiţerul păli şi se înclină adânc, bolborosind: 

— lertare..., nu ştiam... Vă rog, nu-mi cereţi numele, iertaţi- 
mă... 

— Bine. Am uitat totul. Daţi-mi o escortă până în afara 
liniilor de luptă... 

— Zece oameni pentru o escortă! strigă ofiţerul respirând 
uşurat. Aveţi grijă de aceste femei, să nu fie supărate nici cu o 


privire până când vor fi în afara liniilor de bătaie! Altfel, va 
aşteaptă temniţa!... 

La un moment dat, la unul dintre numeroasele colţuri ale 
unei străzi în care ajunsese, Mabel înţelese că se găsea în 
apropierea cvartirului unui şef important. Şi într-adevăr, pe 
lângă faptul că numărul santinelelor era mai mare, se păstra o 
tăcere desăvârşită. 

— Să ne grăbim, ceru ea şefului escortei, regina aşteaptă 
răspunsul pe care-l aduc. 

În acelaşi timp se auziră trompetele. leşiră mai mulţi ofiţeri 
şi, printre ei se afla un bărbat înalt, cu o figură încruntată şi 
ochii întunecaţi. 

— Marigny! murmură Mabel. 

— Cine sunt cele două femei? întrebă el. Cine le-a dat 
escortă şi de unde vin? 

Cu un gest rapid ca fulgerul, Mabel dădu şefului escortei 
pergamentul regal şi-i şopti: 

— Răspundeţi-i! Aveţi cincizeci de scuzi de aur dacă nu vă 
reţine prea mult. Serviciul reginei. 

—  Monseniore, răspunse soldatul în timp ce desfăcea 
pergamentul, aceste femei au un permis de liberă trecere şi 
sunt aşteptate dintr-un moment în altul la Luvru. 

Marigny aruncă o privire pergamentului şi ordonă ca cele 
două necunoscute să fie lăsate libere. 

Dar în acea clipă, privirile-i căzură pe faţa lui Mabel. Tresări 
şi faţa-i deveni palidă. Făcu câţiva paşi înainte. 

— Mabel! zise el înfundat. 

Şi în acel moment, un suspin de disperare scăpă din pieptul 
Myrtillei care se prăbuşi în braţele bietei Mabel, în timp ce glugă 
îi alunecă dezvăluindu-i figura. 

— Blestem! strigă Enguerrand de Marigny, e Myrtille! 

Cu un strigăt furios care-i înspăimântară pe soldaţii din 
escortă, îşi apucă fata în braţe, o ridică şi o duse, aşa leşinată în 
casa din care tocmai ieşise. 

— Fatalitate! exclamă furioasă Mabel. 

La rândul ei, o luă la fugă după Marigny. 

Acesta o aşezase pe Myrtille pe o canapea plină de perne. 
La zgomotul pe care Mabel îl făcu intrând în încăpere se întoarse 
spre ea aruncându-i o privire zdrobitoare, îndreptându-se spre 
ea ameninţător, aproape măreț, deoarece în acea clipă i se 


putea citi pe figură un sentiment dublu, de bucurie şi durere 
paternă, ajuns la cea mai înaltă treaptă. 

— Marigny, spuse Mabel, priveşte în spate. 

Instinctiv, Marigny se întoarse şi o văzu pe Myrtille 
înaintând spre el cu paşi şovăitori şi mâinile împreunate. 

— Marigny, reluă Mabel, întreab-o pe fiica ta dacă vrea să 
rămână lângă tatăl ei sau să o urmeze pe Mabel cea blestemată. 

Pumnul îi recăzu şi Marigny, buimăcit, bolborosi: 

— Ce vrea să spună?... Nu te duce cu forţa? O urmai de 
bună  voie?... Vorbeşte!... înţeleg, exclamă el deodată, 
Margareta de Burgundia e mama ta! Biet copil, vrei să fii lângă 
mama ta!... Myrtille, copilul meu, uită câteva clipe că-ţi vorbeşte 
primul ministru. Spune-ţi că sunt încă Claude Lescot, pe care-l 
iubeai atât de mult. Aminteşte-ţi cum îmi înlănţuiai gâtul cu 
braţele tăie şi-mi spuneai: "Tată, când vei rămâne pentru 
totdeauna lângă fiica ta?..." Şi acum Myrtille, spune-mi, vrei să 
mergi la Margareta de Burgundia? Sau vrei să arăţi milă unei 
inimi îndurerate?... Myrtille, rămâi lângă tatăl tău sau o urmezi 
pe Mabel, executoarea detestabilă a ordinelor mamei tale?... 

Myrtille căzu în genunchi şi prinse mâna femeii de lângă ea, 
spunând cu simplitate: 

— Tată, este mama lui Buridan... 

Enguerrand de Marigny se clătină. Işi duse mâna la frunte 
în timp ce-i scăpă de pe buze un suspin puternic, care sfârşi într- 
un hohot de râs înfiorător. 

— Aşa, deci, fiică a Margaretei de Burgundia! Aşa! Este 
mama tâlharului! adăugă el cu un râs sinistru. Ar fi trebuit să 
ghicesc! La aşa fiu, aşa mamă! Mama a ales infamia în timp ce 
fiul a ales furtul! Mama este umilă şi mârşava servitoare a 
desfrânatei încoronate, fiul pândeşte trecătorii la colţuri de 
stradă pentru a-i jefui şi pe tinerele fete pentru a le seduce!... Ei 
bine, pe rănile lui Cristos, acum nu mai sunt tatăl care se roagă, 
acum sunt ministrul care ordonă şi face dreptate! Mamă a lui 
Buridan te arestez! Crima ta este aceea că ai dat viaţă şefului 
bandiţilor. Fiică a Margaretei de Burgundia, te arestez! Crima ta 
este... 

Şi în acea clipă când Marigny, beat de furie, bolborosea şi-şi 
ridică pumnii încleştaţi ca pentru a le apuca deodată atât pe 
Myrtille cât şi pe Mabel, în acea clipă, după cum am spus, în 
stradă se făcu auzită o larmă asurzitoare de fanfară. 


Un zvon de glasuri îndepărtat crescu şi se apropie cu 
repeziciune, aducând până la Mabel strigăte repetate de mii de 
ori: "Trăiască regele!" 

Marigny nu auzea nimic, dar, Mabel auzise. 

Dintr-un salt ajunse la fereastră şi o deschise. 

— Ei bine, îi spuse ea, dacă fiica Margaretei de Burgundia e 
arestată, acest lucru trebuie aflat de toată lumea! Toată lumea 
trebuie să cunoască înfricoşătorul adevăr că Margareta de 
Burgundia, regina Franţei, a fost amanta lui Enguerrand de 
Marigny! Trebuie ca regele să afle că primul ministru arestează 
fiica soţiei sale! Marigny rămase năucit, ca lovit de trăsnet. 

— Regele!... 

Pe scară se auzeau paşii lui Ludovic Răzvrătitul şi ai 
escortei. 

— Da, regele, zise Mabel cu voce tare. Ei bine, domnule, 
trebuie să cer soţului Margaretei de Burgundia iertare pentru 
fiica lui Enguerrand de Marigny? 

— Taci, femeie! strigă Marigny. 

— Lăsaţi-ne să plecăm, monseniore, sau pe Dumnezeul pe 
care-l invocai acum câteva clipe, regele va şti totul. 

— Tăcere! bolborosi Marigny. 

— Dacă suntem libere, tac. Dacă nu... 

Marigny se repezi la uşă şi o dădu de perete cu o lovitură 
de picior. Cu o voce care părea un geamăt, ordonă: 

— Ordinul regelui! Lăsaţi-le să treacă... 

Mabel o apucă pe Myrtille în braţe şi, sălbatică, 
amenințătoare, începu să coboare treptele, ducând-o pe 
logodnica fiului ei... 

— Regele! anunţă o voce răsunătoare la cealaltă uşă. 

Marigny, cu trăsăturile descompuse şi mersul şovăitor se 
îndreptă în întâmpinarea lui Ludovic. 

— Sire, bolborosi el înclinându-se mai degrabă ca un om 
copleşit de greutatea unei nenorociri decât ca un senior care-şi 
salută regele. 

— Ei bine, Marigny! zise Ludovic cu voce bucuroasă, ai auzit 
cum vitejii mei cer să meargă la luptă, nu-i aşa? Suntem 
pregătiţi? 

— Da, Sire, suntem! răspunse Marigny, de data asta cu un 
accent aşa de ameninţător, încât cei din jur se gândiră că va 


avea loc un adevăr masacru al bandiţilor. Suntem pregătiţi şi vai 
de toţi aceşti răzvrătiţi!... 

— La luptă, deci! strigă Ludovic Răzvrătitul. 

În cele din urmă, Mabel şi Myrtille ajunseră la locuinţa din 
apropierea cimitirului Inocenţilor. Prima grijă a mamei lui 
Buridan a fost să baricadeze uşa de la intrare, după care se 
aşeză lângă tânăra fată pe care emoţiile o zdrobiseră. 

— Nu mai aveam mamă, murmură ea într-un sfârşit şi acum 
nu mai am nici tată... 

— Omul acesta se află în mâinile lui Dumnezeu, spuse 
Mabel cu gravitate. Spre ce catastrofă se îndreaptă?... Nu ştiu... 
dar a fost însemnat, socotit, cântărit... 

— Oh, tată!... 

— Trebuie să te obişnuieşti cu gândul că tatăl tău a murit în 
ziua când l-ai văzut pentru ultima dată pe Claude Lescot... în 
ceea ce îl priveşte pe Enguerrand de Marigny, l-ai auzit!... Cât 
despre mama ta... cât de curând, la amiază, va veni cineva 
care-ţi va vorbi despre ea. 

— Cineva? întrebă Myrtille. 

Mabel nu răspunse. Era pierdută în gânduri. 

Dar la amiază nu veni nimeni: nefericitul Roller nu avea de 
gând să mai sosească îşi încheiase socotelile. Dacă murise sau 
nu, asta o vom afla la locul şi timpul cuvenit. 

Mabel ieşise din întunericul urii. 

Îşi regăsise fiul, ţinea în mâna sa mână aceleia pentru care 
trăia fiul ei, intra deci în lumină, în viaţă. 

Şi în gândurile sale îşi dădea seama că ura, care până 
atunci fusese motivul existenţei sale, acum trecea pe ultimul loc 
al preocupărilor ei. Se surprinse gândind că poate regina era 
mai puţin criminală decât lăsau aparențele să se vadă. 

Fu cuprinsă de un soi de indiferenţă. 

Pentru ea, răzbunarea nu mai era problema principală. 

Margareta de Burgundia, fie că şi-ar fi primit pedeapsa, fie 
că ar fi continuat să trăiască înconjurată de putere şi glorie, 
pentru Mabel nu mai conta prea mult. 

Timp de două zile, pe care le petrecură în acea locuinţă, se 
tot gândi la aceste lucruri fără să ia vreo hotărâre. Myrtille 
prindea şi ea curaj şi ea renăştea la viaţă. 


În seara celei de-a două zile, Mabel ieşi să culeagă veşti, 
fără îndoială. Când se reîntoarse, ochii îi străluceau şi cum 
Myrtille o copleşea cu întrebările, se mulţumi să-i răspundă: 

— Cred că putem să mergem să aşteptăm la Montmartre, 
unde Buridan ne va întâlni curând... Şi asta chiar mâine. 

In zori, cele două femei erau gata de plecare. 

Mabel se gândi la Roller care nu mai reapăruse. 

"Deci, nu mai e cazul să mă ocup de soarta Margaretei... îşi 
spuse ea. Hârtiile sunt acolo... hârtiile care o acuză şi care 
dovedesc regelui ticăloşia Margaretei. Trebuie oare să le 
distrug? Dar de ce? Trebuie să le iau cu mine?... Nu! Nu trebuie 
să mă mai amestec!... Hârtiile vor rămâne la locul lor! Dacă 
Roller vine şi le găseşte... Ei bine! Margareta va fi pedepsită. 
Dacă nu vine, ori nu le găseşte, ei bine, înseamnă că Dumnezeu 
o iartă aşa cum, poate, am iertat-o şi eu! Să-l lăsăm pe 
Dumnezeu să hotărască!" ` 

Mabel şi Myrtille porniră la drum. In ajun, Mabel cumpărase 
un măgar căruia Îi pusese ea singură samarul, cu multă dibăcie. 
O aşeză pe Myrtille pe măgar şi alături puse un sac în care, pe 
lângă alte lucruri, se afla o casetă foarte grea. 

Caseta era plină cu monede de aur. 

Şi aşa, călare pe măgar, îşi f£cu Myrtille ieşirea din Paris. 

Două ore mai târziu, mama şi logodnica lui Buridan 
ajunseră în sătucul Montmartre, alcătuit din câteva colibe 
dărăpănate îngrămădite în jurul unei capele. Intr-una din aceste 
colibe se şi instalară. Şi cum pe deasupra pădurilor care 
acopereau povârnişurile se zăreau în depărtare meterezele şi 
turnurile Parisului, Myrtille căuta din priviri locul unde se găsea, 
probabil, Buridan. 

Dar nu putu să vadă decât o amestecătură de acoperişuri 
țuguiate şi în depărtare, turnurile palatului Luvru. Mai departe 
încă, zări un turn singuratic care părea că se voalează în aburii 
cenuşii, ca o fantomă dintr-un vis uitat. 

— Mamă, ce turn e acela, acolo ciudat şi singuratic? 

Mabel tresări şi răspunse: 

— E Turnul Nesle. 


Capitolul XIV Bătălia 


Căpitanul Buridan ordonase ca străzile Saint-Saveur şi 
Piètres să fie baricadate; se ridicaseră nişte baricade uriaşe, 
solide, în care se puseseră de-a valma grinzi, căruţe răsturnate, 
saci umpluţi cu pământ; toate acestea formau ziduri imposibil 
de trecut şi greu de demolat în momentul încăierării. Strada 
Francs-Archers, dimpotrivă, fusese lăsată liberă. Numai că acest 
loc de trecere fusese ocupat de o trupă numeroasă, compusă 
din cei mai viteji şi încăpăţânaţi argotieri. 

Dinspre Curtea Miracolelor se auzeau zvonuri de glasuri 
puternice. Argotierii, împărţiţi în trei companii, se masau la 
baricadele Saint-Sauveur şi Pi&tres. Cea de a treia trupă, mai 
puţin numeroasă, se îndrepta spre Strada Francs-Archers. 

Strigăte înspăimântătoare se făcură auzite mai întâi spre 
strada Piètres, urmate imediat dinspre strada Saint-Sauveur: 
arcaşii începuseră asaltul celor două baricade... 

Şi atunci, o femeie se aruncă înainte, o desfrânată 
şleampătă, cu rochia ridicată şi prinsă în brâu, cu braţele goale, 
învârtind o secure. In spatele ei o urmau una, două, trei, zece 
femei şi în spatele lor, bandiții care scoteau înjurături de 
neînchipuit. 

Aşa încât, de ambele părţi ale baricadei, oamenii se 
căţărau, se înălţau, recădeau, se sculau şi se aruncau din nou 
înainte. În curând, în vârful baricadei începură să se audă urale 
şi strigăte de luptă: arcaşi împotriva cerşetori, bărbaţi şi femei 
amestecați în grămadă. Plouă cu lovituri de măciucă care sunau 
puternic pe cuirase şi coifuri, securile fulgerau în soare şi în 
această învălmăşeală de corpuri încleştate, de arme lovite, de 
vaiete şi strigăte, un bărbat, ridicat şi înfipt bine pe picioare în 
mijlocul unei grămezi de cadavre, fără nici o armă deoarece îşi 
aruncase spada, părea o siluetă fantastică, de coşmar. Cu o 
mişcare uniformă, fără să se grăbească, cu gesturi precise, 
Guillaume Bourrasque apucă unul după altul arcaşii care urcau. 
Un moment putea fi văzut ridicând în aer omul în braţele sale 
puternice, după care acesta, cu un strigăt înăbuşit, descria o 
curbă în spaţiu şi se zdrobea la poalele baricadei. 

Pe strada Saint-Sauveur se lăsă liniştea. 

Nu mai rămăsese pe baricadă decât Guillaume şi Riquet. 


Dar, în acel moment, un strigăt uriaş, acoperind miile de 
strigăte care se ridicau din Curtea Miracolelor, se ridică dinspre 
strada Francs-Archers. 

Guillaume şi Riquet o luară la fugă într-acolo: argotierii, 
respinşi de trupele lui -Marigny, se retrăgeau în dezordine. 

Bourrasque şi Haudryot se repeziră înaintea lor, strigând: 

— La atac! Moarte ticăloşilor!... 

— Unde mergeţi, cumetrilor? întrebă un om care se aşezase 
în faţa lor. 

Era Bigorne. 

— Nu vezi că ai noştri se retrag? 

— Ei aş! răspunse acesta făcând cu ochiul, lăsaţi-i s-o 
facă!... 

Ce se întâmplase în strada Francs-Archers? Acolo Marigny 
îşi adunase grosul trupelor, nu numai, pentru că nu erau 
baricade, dar şi pentru faptul că strada fiind mai largă, permitea 
să se înainteze în grup compact. Primul ministru comanda în 
persoană. În spatele trupelor de arcaşi care se aflau în faţa 
cvartirului lui Marigny, regele, suit pe un butoi, asista de la 
distanţă la bătălie şi tresaltă de bucurie. In apropierea lui se afla 
Valois care venise să-l anunţe că baricada Saint-Sauveur e de 
necucerit. În acelaşi moment sosi şi Châtillon care comunică 
regelui că cincizeci din oamenii săi au fost scoşi din luptă la 
baricadă Pietres. 

Dintre seniorii care acum pătrundeau pe strada Francs- 
Archers, nici unul nu-şi scosese sabia, nici unul nu ţinea în mână 
măciuca de război sau securea; unii ţineau fie un pumnal, fie un 
jungher; nici unul nu scosese la iveală vreo armă de război. 

În fruntea tuturor se afla Marigny. 

Avea o figură întunecată şi ochii-i scăpărau, părând că 
scoteau fulgere. 

În mână nu ţinea decât un bici pentru câini drept armă. 

În spatele lui înaintau patru rânduri de seniori, tăcuţi şi 
dispreţuitori. 

În spatele seniorilor — floarea curţii lui Ludovic — arcaşii, 
suliţaşii şi halebardierii care scoteau strigăte războinice, de 
îmbărbătare. 

Deodată Marigny ajunse în faţa primului rând de cerşetori şi 
strigă: 

— Înapoi, clinilor!... 


— Pe ei! Pe ei! izbucniră vocile tunătoare ale arcaşilor. 

Şi văzură, da, văzură cum masa argotierilor începu să se 
retragă! 

Un hohot de râs se ridică din rândul seniorilor. 

— Ura! Ura! izbucniră arcaşii care făcură o mişcare ca 
pentru a se arunca înainte. 

In depărtare, regele tresaltă de bucurie. 

Valois, livid de furie, asista la acest triumf care putea să-i 
redea rivalului său toată gloria şi puterea. 

Şi Marigny tot avansa; în faţa lui, târfele, ciungii, ologii, 
toată această clientelă a spânzurătorii, se retrăgeau îngroziţi. 

— Inapoi, câinilor! strigă din când în când Marigny. 

Şi ei se retrăgeau în debandadă..., E adevărat că înjurau de 
mama focului, dar se retrăgeau, se împingeau, intrând în 
dezordine în Curtea Miracolelor... 

Şi atunci intră şi Marigny în Curtea Miracolelor, unde începu 
să se audă din toate părţile văicăreli şi strigăte de îndurare!... în 
spatele lui Marigny intrară seniorii şi în spatele acestora, două 
mii de arcaşi!... 

Arcaşii luară poziţie deluptă în mijlocul curţii... 

Revolta era înăbuşită. 

— Cine vrea să-şi scape viaţa, să se predea fără condiţii! 
strigă Marigny cu o voce puternică. 

In clipa aceea, în strada Francs-Archers răsună un zgomot 
de tunet. 

De încă două sau trei ori se făcu apoi auzit acelaşi zgomot, 
după care deveni continuu, în timp ce de-a lungul străzii se 
ridica un nor gros. 

Imediat apărură cerşetorii, schilozii, piticii, uriaşii, toată 
acea lume ciudată care la început păruse că fuge din calea 
biciului lui Marigny, toată acea lume dezmoştenită, sordidă, 
sălbatică, umilă, care cu toţii dispăruseră, ca de frică, pe 
ulicioarele lăturalnice ca o turmă de iepuri care fuge din calea 
vânătorului. Cu toţii îşi făcură acum apariţia, înarmaţi cu securi, 
cu sulițe, spade, pumnale şi se repezeau cu furie asupra trupei 
lui Marigny înjurând cu sălbăticie şi fiecare din loviturile lor 
străpungeau un piept sau zdrobea un craniu... Păreau o hoardă 
de demoni dezlănţuiţi, cam patru sau cinci mii, formând un 
vârtej fantastic, prinzindu-i în palele lui pe acei arcaşi nenorociţi 


care acum îşi aruncau armele, pe nobilii împietriţi şi palizi, care- 
şi aşteptau moartea şi chiar pe Marigny, cuprins de groază. 

Strada Francs-Archers era barată. 

Ori mai degrabă strada Francs-Archers nu mai există în 
porţiunea care se învecina Curţii Miracolelor. 

Casele nu mai erau decât o grămadă informă de moloz, ca 
şi când un ciclon ar fi distrus partea aceea a Parisului. 

Din Curtea Miracolelor nu se mai putea nici intra, nici ieşi. 

Enguerrand de Marigny, cincizeci de cavaleri şi seniori şi 
două mii de arcaşi şi ofiţeri erau prizonierii argotierilor... 

lată ce se întâmplase: 

De fiecare parte a străzii, cinci sau şase case fuseseră 
minate, fundaţia distrusă, în timp ce o ceată de cinci-şase sute 
de cerşetori, sub ordinul ducelui de Thunes îi întărâtau pe 
arcaşi, răspunzând  înjurăturilor acestora cu ameninţări şi 
insultelor cu blesteme. Deci, în timp ce oamenii ducelui de 
Thunes îi distrau în acest fel pe arcaşii regelui, în timp ce trupele 
regale se adunau, în timp ce comandanții hotărau că atacul să 
se dea în această stradă, convinşi că răzvrătiţii nu vor mai avea 
timp să ridice şi aici o baricadă, Buridan se ocupa de această 
muncă subterană. 

Casele minate erau sprijinite în interior cu grinzi şi de 
capătul de jos al fiecărei grinzi era legată o funie lungă. 

După ce trecu Marigny şi toată trupa, Buridan a dat 
semnalul. 

Câte zece oameni au tras simultan de fiecare funie... 

Grinzile odată îndepărtate, zidurile se  dărâmară, 
acoperişurile se prăbuşiră... baricada era gata construită din 
acea uriaşă grămadă de pietre, cărămizi, ţigle, scânduri, bârne, 
care se ridica la aproape şase metri. 

Numai că această baricadă nu se ridica în faţa atacatorilor, 
ci în spatele lor. 

Buridan se retrase în Curtea Miracolelor, urmat de Lancelot 
Bigorne şi de Gautier d'Aulnay. 

Dintr-un salt se află pe estradă din apropierea flamurei 
argotierilor şi pentru a doua oară se făcu auzit semnalul dat din 
cornul său. 

Un nor de săgeți şuieră în jurul lui fără să-l atingă. 

— uUcideţi-l! urlă Marigny. Dau toată averea mea celui care-l 
va ucide! 


Douăzeci de arcaşi se aruncară înainte. Dar în apropierea 
estradei se ciocniră cu o masă de cerşetori cu figuri 
amenințătoare: era garda de onoare a căpitanului Buridan. 

Şi cornul lui Buridan se făcu auzit pentru a treia oară. 

In clipa aceea, în toate colţurile Curţii Miracolelor, securile 
căzură, pumnalele intrară în tecile lor, suliţele se plecară şi orice 
zgomot încetă... 

Nu se mai auzeau decât gemetele răniților, precum 
zgomotul uşor al spumei după ce valul s-a spart de stânci. 

Bătălia se terminase. 

Fiecare senior era înconjurat de o ceată de argotieri. 

Toţi arcaşii rămaşi teferi fuseseră înghesuiți într-un colţ. 

Buridan cobori de pe estradă, se îndreptă spre Marigny şi-l 
salută. Apoi, apropiindu-se la un pas de el, palid, murmură: 

— Monseniore, fiica voastră mi-a ordonat să vă cruţ. 

— Câine blestemat! zbieră Marigny. 

— Monseniore, continuă Buridan, vreţi să vă iertaţi fiica?... 

— Dacă ar fi aici, aş înjunghia-o! spumegă Marigny. 

— Monseniore, reluă Buridan, vreţi să-mi daţi drept soţie pe 
fiica voastră, Myrtille? 

— Fii blestemat! strigă Marigny. 

— Ei bine, o iau şi singur! spuse Buridan. 


Capitolul XV Cei doi regi 


La două ore după bătălie, în locuinţa în care Marigny îşi 
stabilise cartierul general, Ludovic Răzvrătitul, Valois, Châtillon 
şi alţi câţiva, ţineau consiliu de război. 

Durerea regelui fusese profundă şi, după ce şi-o 
manifestase zgomotos, se sflrşise printr-o criză de furie. 

Acum, abătut, asculta sfaturile apropiaților săi, mai cu 
seamă cele ale lui Valois, sfaturi care se rezumau la unul singur: 
ridicarea asediului! 

— Sire, spuse Châtillon cu fermitate, nu puteţi condamna 
nici tovarăşii voştri de luptă căzuţi prizonieri, nici oraşul Paris 
care ar avea de suferit un dezastru înfricoşător, trebuie să ne 
retragem? 

In acel moment se auziră paşi grăbiţi urcând scările. 


— Lăsaţi-l să intre! zise Ludovic care auzise. Poate că ni se 
aduc veşti, 

Châtillon alergă la uşă şi aruncă o privire în josul scării, 
după care reveni uluit. 

— Sire, e unul din prietenii noştri căzut prizonier: Malestroit. 

— Viteazul meu Geoffroy! strigă vesel regele. Să intre! Să 
intre! 

— Sire, aici sunt! zise Geoffroy de Malestroit intrând în 
cameră. Dar trebuie să-mi previn regele că sunt întovărăşit de 
doi ambasadori ai domnilor cerşetori şi că am garantat pentru 
viaţa lor. 

— Ai promis asta, Malestroit? 

— Ba chiar mai mult! Am promis că aceşti doi oameni vor 
putea vorbi regelui. 

— Şi cui ai promis, Malestroit? 

— Căpitanului Buridan, sire. Şi căpitanul Buridan mi-a spus: 
"Cred în cuvântul vostru, domnule de Malestroit şi am încredere 
în mărinimia regelui." Promiţând acestea, sire, vă declar că dacă 
n-am avut dreptate, dacă regele nu-mi aprobă cuvintele, mă 
reîntorc şi mă predau lor. 

Malestroit se retrase câţiva paşi şi aşteptă cu braţele 
încrucişate. Regele îl privi câteva clipe gânditor. 

— Un gentilom trebuie să-şi ţină cuvântul, zise Ludovic şi 
cum tu ai angajat şi cuvântul meu, oricât de ciudaţi sunt aceşti 
ambasadori, îi voi primi. 

Geoffroy de Malestroit deschise uşa şi făcu un semn. 

Intrară doi oameni care înaintară şi se înclinară în faţa 
regelui, care-i privi câteva clipe în tăcere. Nu. Păreau nici 
mândri de victoria lor, nici intimidaţi de asistenţă. 

— Cine eşti tu? întrebă în cele din urmă Ludovic, 
adresându-se unuia dintre ei. 

— Ducele de Thunes! răspunse acesta laconic. 

— Şi tu? Se adresă regele celuilalt. 

— Mi se spune Hans, rege în Argot. 

— Tu eşti regele regatului Argot? întrebă Ludovic. Şi dacă 
aş da ordin să fii spânzurat? 

Hans surâse şi răspunse regelui: 

— Sper să pot dovedi imediat cât de puţin mă tem de 
moarte. Dar trebuie să vă previn în mod cinstit că dacă ordonati 


spânzurarea mea, se vor întâmpla nenorociri uriaşe atât vouă 
cât şi celor apropiaţi. 

— Sire!... interveni Malestroit. 

— Liniştiţi-vă! zise Ludovic. Am spus că aceşti oameni vor 
putea să-mi vorbească. Să vedem, tu, deoarece eşti rege, 
vorbeşte! Ce ai să-mi spui în numele tău? 

Hans îşi îndreptă statura uriaşă. 

— In numele meu? întrebă mirat. Nimic, sire. Voi vorbi în 
numele celor care m-au trimis. 

— Fie! Ce-mi cer ei? 

— Sire, Curtea Miracolelor vă cere să retrageţi companiile 
de arcaşi care o asediază. 

— Asta-i tot? 

— Curtea Miracoleolor vă cere de asemeni confirmarea şi 
respectarea privilegiilor acordate de înaintaşii voştri şi anume: 
dreptul de a-şi alege regele, ducii şi conții, armăşii şi sfetnicii; 
dreptul de a face ei înşişi poliţie în limitele acestui regat al lui 
Argot şi atâtea altele pe care voi le cunoaşteţi. Dar dintre toate 
aceste privilegii, unul singur îl vom apăra până la moarte. Fără 
acest privilegiu, Curtea Miracolelor nu va mai exista. 

— Şi care-i acest privilegiu? 

— Până la această oră la care a ajuns istoria lumii, doar doi 
îl au: unul este Dumnezeu, iar celălalt, cerşetorul. Nefericitul 
condamnat la moarte şi care pedeapsa voastră, sire, îl trimite pe 
rug sau la spânzurătoare, acest nefericit, dacă reuşeşte să 
scape din mâinile celor ce-l păzesc, devine inviolabil dacă 
pătrunde în biserică sau în Curtea Miracolelor, în casa lui 
Dumnezeu sau în casa cerşetorului. Sire, cerşetorul are dreptul 
de a graţia atâta timp cât mâna sa este deasupra capului 
condamnatului. Atenţie, sire! Atingându-vă de acest drept, 
poate că de asemeni atingeţi şi dreptul sacru. Atenţie, rege. În 
clipa când v-aţi atins şi aţi distrus dreptul lui Dumnezeu, poate 
că v-aţi distrus drepturile voastre. Autoritatea voastră vine de la 
Dumnezeu. Suprimând-o pe una, o distrugeţi şi pe cealaltă. 
Totul se înlănţuie. De la rege la Dumnezeu, de la Dumnezeu la 
cerşetor, dacă o singură verigă e distrusă, întreg eşafodajul pe 
care e construită lumea se prăbuşeşte. 

Regele, Valois, Châtillon, Malestroit, ceilalţi seniori prezenţi, 
priveau cu mirare bruta care vorbea cu un ton atât de calm, în 
care un filozof ar fi ghicit o ironie profundă, dar Ludovic, ca şi 


când ar fi vrut să scape de influenţa vorbelor lui Hans, scutură 
cu asprime capul. 

— Ştiu ce vrei să spui: acest Buridan, Gautier d'Aulnay, 
acest Bourrasque, Haudryot, acest Bigorne, toţi aceştia m-au 
insultat în mod grav, aşadar, vor muri. 

— Chiar şi Lancelot Bigorne, sire?... După câte mi-a 
povestit, i-aţi promis... 

Regele şovăi. 

— Acela m-a făcut să râd, spuse în cele din urmă 
zeflemitor. Pe Sfânta Fecioară, ocaziile de a râde sunt atât de 
rare încât e păcat să nu-l recompensăm. Deci îi vei spune lui 
Bigorne că ce am spus la Turnul Nesle rămâne bun spus. Să vină 
la Luvru şi să-mi ceară graţierea. Încă nu avem un bufon la 
Luvru: îi ofer această funcţie. Dar în ce-i priveşte pe ceilalţi, sunt 
condamnaţi. 

— Nu vă cer graţierea lor, sire, spuse cu răceală regele 
Argotului. Vă cer să respectaţi dreptul Curţii Miracolelor. Dacă 
aceşti oameni vor fi capturați în afara acestui refugiu, e treaba 
lor. Dar ca arcaşii voştri să încerce să-i prindă în acest refugiu 
prin violenţa armelor, asta nu. Sire, am venit ca ambasador... 
Ceea ce vă cer iată: privilegiile noastre, recunoscute de 
strămoşii voştri să fie menținute şi de voi. 

— Acceptaţi, sire! şopti Valois la urechea lui Ludovic. 

— Sire, zise Châtillon, în locul vostru aş accepta. 

— Şi dacă nu accept? întrebă Ludovic sumbru. 

— În acest caz, spuse Hans, ne vom apăra până la moarte. 
Dacă drepturile noastre mor, trebuie să murim odată cu ele. 
Numai că, sire, condamnându-ne pe noi, voi condamnaţi de 
asemenea şi pe ai voştri pe care-i avem prizonieri. Acest demn 
senior vă poate confirma. 

— Confirm! zise Malestroit. Sire, în acest moment, şaizeci 
de cavaleri şi seniori, floarea nobilimii voastre, sunt păziţi 
fiecare de câte patru oameni înarmaţi cu pumnale. Dacă într-o 
oră nu suntem înapoi, toţi cei şaizeci vor fi ucişi. Într-o oră, cei 
două mii de arcaşi vor fi masacrați. Intr-o oră, zece mii de 
argotieri, hotărâți să moară, se vor răspândi în Paris cu torţe în 
mâini. 

Întreaga asistenţă asculta cuvintele acestea, palizi de 
teamă. Regelui însă, aceste ameninţări îi provocau o mânie 
surdă. Gata să se dezlănţuie. 


Furia era gata să izbucnească. Se ridică să dea un ordin. În 
acel moment, regele Argot-ului căzu în genunchi. Ludovic se 
opri surprins. 

Hans se prosternă, fruntea atingându-i podeaua. 

— Sire, zise regele Argot-ului, cu mult timp în urmă mi-am 
jurat mie însumi ca niciodată să nu mă umilesc în faţa nici unei 
persoane pe lume, fie el chiar şi un prinţ atât de puternic aşa 
cum sunteţi! În ziua în care am jurat, mi-am spus că minutul 
primei mele umiliri va fi de asemeni minutul morţii mele. Sire, 
mă umilesc în faţa voastră. Este deci dorinţa unui muribund. 

— Vorbeşte! zise Ludovic cu o voce căreia nu-i putu stăpâni 
emoția. 

— Sire, nu ameninţ. Sire, implor. Vă rog cu umilință să aveţi 
milă nu de noi, ci de Paris, de domeniile voastre, de voi înşivă. 
Sire, un singur cuvânt al vostru va însemna bucuria, liniştea, 
înţelegerea şi voi considera că nu am plătit prea scump cu 
moartea mea. Juraţi, sire, juraţi să respectaţi privilegiul sacru al 
Curţii Miracolelor şi servitorii voştri, prietenii voştri vă vor fi 
aduşi imediat... 

Regele ezita. Nu mai era furios. Dar îi era teamă că se va 
umili dacă dă înapoi, că astfel îşi va mărturisi înfrângerea. 

— Sire! strigă regele Argot-ului, Dumnezeu şi cerşetorul au 
drept de a acorda refugiu. Voi aveţi dreptul de a graţia. Graţiaţi, 
sire! Şi veţi fi tot aşa de mare ca şi Dumnezeu, astfel veţi 
învinge prin iertare şi generozitate... 

— Deci milei mele i te adresezi acum? 

— Da, sire! zise cu umilinţă regele Argot-ului. 

— Şi spui că, drept recunoştinţă pentru regala îndurare, 
seniorii mei vor fi eliberaţi? 

— Da, sire. 

Regele se ridică şi-şi înălță mâna. 

— Acord iertarea, spuse el. Pe Notre-Dame şi pe Cristos, jur 
să menţin privilegiile confreriei cerşetorilor. Conte de Valois daţi 
ordinul de retragere imediată a trupelor noastre. Santinelele şi 
patrulele să continue să supravegheze Curtea Miracolelor. Dar 
nici un sergent şi nici un arcaş care asigură poliţia nu au dreptul 
să pătrundă acolo pentru a, aresta criminalii al căror nume au 
fost făcute publice de heralzii noştri. Dacă Buridan şi tovarăşii 
săi părăsesc domeniul pe care se exercită dreptul de refugiu, să 
fie arestaţi. 


Hans se ridică. 

— Sire, mulţumesc! spuse el. Prizonierii să fie eliberaţi 
imediat! adăugă el întorcându-se spre ducele de Thunes. 
Baricadele să fie îndepărtate! Totul să revină la vechea 
ordine!... 

Regele şi întreaga asistenţă nu-l pierdeau din priviri pe 
regele Hans. Ducele de Thunes ieşi şi se îndreptă în grabă spre 
Curtea Miracolelor. Atunci Hans îşi. Scoase pumnalul pe care-l 
purta la centură. 

— Sire, spuse el, aţi jurat pe Notre-Dame şi pe Cristos să ne 
respectaţi privilegiile. Eu am jurat să cruţ monarhia de o crimă şi 
Parisul de ruşine. Am făcut un tratat ca de la rege la rege. Nu vă 
cer să-l semnaţi. Dar eu îl semnez! Şi semnez cu sângele meu... 

Şi în acel moment şi-l înfipse în piept. 

Lama intră adânc. O lăsă înfiptă în trup. Câteva secunde 
rămase în picioare, dar faţa-i deveni albă ca ceară. 

Regele şi toţi cei de faţă îl priveau cu un fel de uimire 
amestecată cu admiraţie. Hans murmură: 

— Vedeţi pentru ultima oară figura unui om liber care nu s- 
a umilit niciodată şi care moare pentru că a jurat, o dată pentru 
totdeauna, să moară în ziua în care îşi va pleca fruntea în faţa 
unui om făcut după asemănarea sa... Adio, sire, fiţi fericit!... 

Dădu de câteva ori din mâini şi căzu la pământ. Murise. 

Regele Franţei se descoperi, solemn. 

A doua zi, Curtea Miracolelor îşi reluase aspectul obişnuit, 
mai puţin acea porţiune a străzii Fracs-Archers care fusese 
demolată. O noapte şi o zi de muncă înverşunată a fost de ajuns 
pentru cerşetori să facă să dispară orice urmă a bătăliei. 

Tot a doua zi se ţinu un consiliu între Buridan, Bourrasque, 
Haudryot, Gautier şi Lancelot. 

Buridan promisese să-l elibereze pe Filip. Chiar înainte de a 
se gândi să meargă să-şi vadă mama şi logodnica, voia să-şi 
ţină promisiunea. 

Dificultatea era uriaşă. Atât timp cât ei se aflau în Curtea 
Miracolelor, erau în siguranţă. Dar în afara hotarelor refugiului 
confirmat cu solemnitate de Ludovic al X-lea, redeveneau 
condamnaţii la moarte pe al căror cap fusese fixat un premiu. 

Altfel spus, erau prizonieri în Curtea Miracolelor tot aşa cum 
ar fi fost într-o închisoare. Vom reveni de altfel asupra acestui 
consiliu ţinut în locuinţa căpitanului Buridan — cu atât mai mult 


căpitan cu cât Hans murise! — deoarece în timpul acestor 
discuţii se petrecu un lucru pe care va trebui să-l relatăm. 

Pentru moment, să spunem numai că Lancelot Bigorne 
avusese o întrevedere cu ducele de Thunes, care-i repetase 
cuvintele regelui cu privire la el. 

După ce ascultă întreaga relatare, îşi spuse: 

"Pentru că jupân Buridan este destul de nebun să nu 
aprecieze fericirea ce i se oferă, deoarece nu vrea să 
părăsească Parisul până ce nu-l va salva pe celălalt nebun, Filip 
d'Aulnay, nu văd decât un singur fel pentru a aranja lucrurile, 
adică să devin şi eu nebun." 


Capitolul XVI Unde Lancelot Bigorne devine 
nebun 


Încercarea de a-l elibera pe Filip d'Aulnay nu era din cele 
uşoare. Şi mai întâi, oare mai trăia? Şi dacă da, unde se afla? 

Acestor două întrebări voia să le găsească răspuns Lancelot 
Bigorne. Planul său era totuşi extrem de simplu: consta în a se 
duce la Luvru, în a câştiga încrederea regelui care deja îl aprecia 
şi acolo, în inima tuturor veştilor, ar fi aflat tot ce voia să afle. 
Dificultatea era să ajungă la Luvru fără nici o piedică, adică să 
treacă printre santinelele care supravegheau Curtea Miracolelor. 

— Adio, cumetrilor, le spuse Lancelot lui Guillaume şi lui 
Riquet. 

— Cum, adio?... 

— Da, plec. Aici mă plictisesc. M-am săturat să tot văd 
mutrele astea hidoase; vreau să văd mai de aproape o figură de 
rege şi pentru asta mă duc la Luvru. 

— E nebun! strigă Riquet. 

— Asta sper să devin, făcu Lancelot. 

Şi plecă fără să mai dea explicaţii. Luând-o pe strada Saint: 
Sauveur, încercă mai întâi să se îndrepte spre strada Tirevache 
în intenţia de a face o haltă la Moş Crăciun-cu-Picioare-Răsucite. 
Strada, chiar în afara hotarelor regatului lui Argot, era liniştită. 

Totuşi Bigorne zări cinci sau şase arcaşi care jucau cărţi, 
înfundaţi într-o cârciumă, dar se pare că aceştia nu-l văzuseră. 

Bigorne îşi frecă mâinile şi înainta mai hotărât. 


Numai un uriaş cu figură veselă intră în cârciumă în care se 
aflau arcaşii. 

"Ei bine! îşi spunea Lancelot, unde sunt santinelele? Unde 
sunt patrulele? Hotărât lucru este destul de uşor să ieşi din 
Curtea Miracolelor." 

Deodată izbucni în râs. 

— Vai de mine şi bietul Simon Malingre? Şi sărmana 
Gillonne? l-am uitat în locuinţa pe care le-am dat-o. Drace! 
Numai să nu moară de foame!... Cu toate că dacă stau să mă 
gândesc, dacă e să moară, mai bine de foame decât de altceva. 
N-are importanţă, o să văd mai... 

— Stai! strigă o voce lângă el. 

Lancelot Bigorne făcu un salt şi încercă să dispară, dar cinci 
sau şase braţe îl înhăţară şi-l reţinură cu putere. Cât ai clipi îi 
legară mâinile la spate. 

— Urmează-ne! îi spuse cu asprime aceeaşi voce. 

— Hei, ce înseamnă asta, domnule? 

— O să vezi, Haide!... 

— Vreau să spun că, în cazul în care locul în care mă veţi 
duce nu este acela unde mergeam eu, aş putea să vi-l indic şi în 
felul acesta veţi câştiga în mod sigur douăzeci ba poate chiar şi 
cincizeci sau o sută de scuzi: o adevărată avere! 

__. — Haida-de! făcu sergentul. O sută de scuzi! Ticălosule! 
Indrăzneşti să-ţi £>aţi joc de un sergent de la Châtelet? 

— Intâi să vă spun locul şi veţi vedea că nu-mi bat joc. 

— Fie! Spune-mi unde să te duc pentru a câştiga cei o sută 
de scuzi şi apoi îţi voi spune unde vei ajunge de fapt, dus de 
mine. 

— La Luvru! răspunse scurt Bigorne. 

— La Luvru? izbucni în râs sergentul. Ba o să te duc pur şi 
simplu la Temple unde monseniorul de Valois mai întâi te va 
interoga şi apoi va hotări ce e de făcut cu tine. 

— Şi totuşi, insist. Trebuie să mă duceţi la Luvru dacă vreţi 
să câştigaţi cei o sută de scuzi puşi drept premiu. 

— Aşa, zise sergentul zeflemitor şi odată ajunşi la Luvru, nu 
cumva vrei să te duc în faţa regelui? 

— Tu ai spus-o, spuse Lancelot cu răceală, cu regele trebuie 
să mă întâlnesc. 


Un hohot nebun de râs îl zgudui de această dată pe 
sergent. Cum se putea ca un răufăcător, un cerşetor, să aibă 
întâlnire cu regele? Era o nebunie, să mori de râs, nu alta. 

— Condu-mă la Luvru, anunţă-l pe rege că doresc să-i 
mărturisesc fapte importante numai lui, singur, despre ce s-a 
întâmplat la Turnul Nesle şi vei vedea că regele mă va chema 
imediat; regele va da chiar două sute de scuzi celui care mă va 
aduce înaintea sa. 

— Fie! zise sergentul, te voi duce la Luvru; dar dacă m-ai 
minţit, va fi vai de pielea ta. 

— Din păcate, un supliciu mai îngrozitor decât cel pe care 
mi l-ai spus mai înainte, nu cunosc. 

— Ai dreptate. Hei, voi ăştia, se adresă sergentul oamenilor 
săi schimbăm direcţia: mai întâi trecem pe la Luvru. 

Lancelot Bigorne nu scoase un cuvânt, dar răsuflă uşurat ca 
unul care a scăpat de o grea cumpănă. 

Trupa-şi schimbă drumul, după cum ordonase şeful şi peste 
câteva clipe ajunse la Luvru. 

La Luvru dădură de alt necaz, deoarece trebuiră să 
găsească un gentilom de serviciu care să se însărcineze să-l 
anunţe pe rege. 

În cele din urmă, după o lungă aşteptare, veniră după 
prizonier, care era păzit cu atenţie şi-l conduseră în faţa lui 
Ludovic. 

— Îii-ha! făcu Bigorne în loc de salut. 

Ludovic sări cât colo, pregătindu-se să dea un ordin aspru, 
când privindu-şi mai bine prizonierul, îl recunoscu pe acela care- 
| consolase şi-l făcuse să râdă. Şi atunci se îmblânzi şi spuse în 
gura mare: 

— Tu eşti, nebunule?... 

— Văd cu plăcere că maiestatea voastră are o memorie 
bună, răspunse Bigorne, m-a strigat numaidecât pe adevăratul 
meu nume. Şi imediat după acest răspuns îndrăzneţ crezu de 
cuviinţă să mai dea drumul unui nou zbieret măgăresc, spre 
uluirea profundă a întregii asistenţe, dar spre marea veselie a 
regelui care, de această dată izbucni într-un hohot de râs sincer, 
atât din cauza zbieretelor lui Lancelot, cât şi de figurile 
înspăimântate ale celor ce-l înconjurau. 

— Destul, ajunge, nebunule! zise regele, văzând că 
Lancelot nu se mai oprea. Haide, ai spus că vrei să-mi 


mărturiseşti lucruri importante. Ei bine! Încetează s-o faci pe 
măgarul şi vorbeşte franţuzeşte. 

În acel moment, unul din gentilomii prezenţi în suita regală 
făcu doi paşi înainte, apropiindu-se de rege ca pentru a-i spune 
ceva confidenţial. 

— Ce este? spuse regele; vorbiţi, domnule. 

Gentilomul spuse în şoaptă câteva cuvinte care avură drept 
rezultat că, deodată, surâsul binevoitor al regelui dispăru ca prin 
farmec, vocea-i căpătă un ton aspru, rău, în timp ce i se adresa 
lui Bigorne: 

— E adevărat ce mi se spune, jupâne, că ai luptat de partea 
acelui tâlhar căruia i se spune Buridan? Că ai fost prins ieşind 
din acel loc infam, cuib de crime şi de răzvrătiri, care este 
Curtea Miracolelor? 

— Sire, spuse Bigorne care înţelese că de această dată îi 
era capul în joc, nu ştiaţi că mă aflam la Curtea Miracolelor? 

— Ba da. Dar tu ai luptat acolo? Ai fost văzut! E adevărat? 

— E adevărat, sire! 

— Mărturiseşti, deci? strigă regele. 

— Ba mai mult decât atât... chiar mă laud cu asta. lii-ha!... 
Aş vrea să vă văd pe voi, oricât de rege sunteţi, dacă viaţa 
voastră ar depinde de viaţa altuia — aşa cum viaţa mea 
depindea de aceea a lui Buridan, — nu aţi fi tras sabia pentru 
apărarea aceluia, aşa cum am făcut-o eu pentru acel Buridan? 
Uitaţi sire ce v-am spus atunci? Că soarta mea e strâns legată 
de aceea a lui Buridan, înghiţi-l-ar iadul. Uitarea voastră mă 
întristează, dar nu mă surprinde, deoarece, vai, întotdeauna cei 
mari uită bucuroşi nimicurile care-i ating pe cei mici, ca mine. 
Eu, care am făcut pe răzvrătitul şi mi-am apărat viaţa numai 
pentru a intra în serviciul regelui meu!... iată primirea ce mi se 
face! Bietul Lancelot Bigorne, bietul de mine, îmi sângerează 
inima... dar cel puţin, pe sfântul Barnabeu, patronul meu, toată 
lumea îmi va cunoaşte durerea! 

Zbierete de iii-ha, vrednice de plâns, funebre, punctară 
întregul său discurs pe cât de fantastic, pe atât de viteaz, 
deoarece Lancelot Bigorne îşi risca viaţa în această clipă. 

Nemaiputând rezista, regele izbucni din nou în râs, 
spunând: 


— E adevărat! Uitasem că soarta ţi-e strâns legată de a 
acelui bandit şi, pe Sfânta Fecioară şi eu aş fi făcut la fel ca tine. 
Dar spune-mi, acum eşti liber? Văd că-l părăseşti pe Buridan. 

— Fără îndoială şi, amintindu-mi de promisiunea făcută de 
regele meu, am plecat pentru a veni să-l întâlnesc şi pentru ca 
să mă pun la dispoziţia sa, când aceste brute (şi-i arătă din 
priviri pe cei ce-l păzeau), au sărit asupra mea ca un stol de 
corbi înfometați, m-au legat... şi m-ar fi dus cine ştie unde dacă 
acel om nu ar fi ascultat rugămintea mea şi nu şi-ar fi luat 
răspunderea să mă aducă aici. 

— Bietul Lancelot Bigorne, spuse regele, pe jumătate ironic, 
pe jumătate înduioşat, îţi faci debutul în rolul de bebun într-un 
mod trist, dar, nu are a face, m-ai făcut să râd şi pentru asta îţi 
sunt recunoscător. Domnilor, adăugă el întorcându-se spre 
seniorii uimiţi, vă prezint nebunul meu personal, el e singurul 
care are dreptul să spună şi cele mai neplăcute adevăruri, 
oricui, chiar şi mie... 

— Mai ales vouă, îl întrerupse fără pic de respect Bigorne. 

— Mai ales mie, aşa să fie. Caraghiosul are limbă ascuţită, 
feriţi-vă, domnilor. Şi totuşi nimeni să nu îndrăznească să-mi 
molesteze bufonul... i-ar putea părea rău după aceea. Şi voi, 
ăştia ce mai aşteptaţi, dezlegaţi-l pe Maiestatea Sa Nebunia? 

Cât ai clipi, legăturile ce-i paralizau mâinile lui Lancelot 
Bigorne fură tăiate şi gardienii se retrăgeau respectuoşi, în timp 
ce mai mulţi nobili se înghesuiau în jurul lui pentru a-l felicita şi 
a se face remarcaţi de importantul personaj care în acea vreme 
era nebunul regelui. Lancelot, ca un bun prinţ ce era, se lăsa 
îmbrăţişat şi felicitat cu o bunăvoință comică. 

Gărzile care-l aduseseră în faţa regelui dispărură cu grijă, 
mai puţin sergentul care părea că aşteaptă ceva. 

Lancelot îl văzu şi, luându-l de mână îl duse în faţa regelui 
căruia îi spuse: 

— Acestui om i-am promis, în numele vostru, o sută de 
scuzi. Vă rog maiestate să ordonaţi să i se dea. 

— O sută de scuzi! Pe toţi dracii! E o sumă! Ce mod ciudat 
de a-ţi începe meseria! Şi de ce aş da eu o sută de scuzi acestui 
individ care te-a arestat? 

Sergentul începu să tremure. 

— Pentru că a consimţit să mă aducă la Luvru în loc să mă 
ducă la Temple, spuse Bigorne. 


— O sută de scuzi doar pentru atât? 

— Bun, zise liniştit Bigorne, iată-l pe rege care de pe acum 
crede că bufonul său nu valorează o sută de scuzi amărâţi!... 

— Haida-de, făcu regele, să i se dea omului ăsta zece scuzi 
şi să nu mai vorbim despre asta. Numai că pe viitor să fii mai 
econom cu banii mei... dacă vrei să-ţi rămână şi ţie ceva. 

— Prietene, zise Bigorne îndreptându-se înspre sergent, ti- 
am promis o sută de scuzi din partea regelui; regele nu acceptă, 
de aceea te vei prezenta la vistierie din partea mea; îţi cedez 
leafa mea pe un an. 

— Bine! Bine! făcu Ludovic. Să i se dea o sută de scuzi. Dar 
să facă şi o sută de zile de închisoare pentru că nu a ascultat 
ordinul şi nu l-a condus pe arestat la Temple... 

Sergentul ieşi, pe jumătate încântat, pe jumătate furios. 

Bigorne îşi spunea: "Am spus primul meu an. Deci, acest 
demn Ludovic crede că mă instalez aici pentru totdeauna." 

— Urmează-mă, îi ceru regele noului său bufon, în timp ce 
întreaga asistenţă se retrăgea în anticameră la un gest făcut de 
rege. 

Capitolul XVII Regele şi bufonul 


După ce toată lumea se retrase, regele trecu în cabinetul 
său, urmat de Lancelot Bigorne care-şi lua în primire în acest fel 
funcţia sa de bufon şi care de altfel înţelesese că încă nu se 
terminase convorbirea cu regele. Dimpotrivă, lupta, căci era 
vorba de o adevărată luptă care urma să aibă loc între aceste 
două personaje, lupta abia începea. 

Cea mai mică imprudenţă îl putea face pe Lancelot să-şi 
piardă funcţia de nebun şi viaţa de vagabond. 

Regele luă loc într-un fotoliu. 

— Ei, jupâne nebun, să auzim mărturisirile; ce ai să-mi spui 
despre ce s-a întâmplat la Turnul Nesle? Când m-ai condus 
acolo, n-ai făcut decât să mă aşezi în faţa unei uşi spunându-mi 
să caut în acea cameră şi voi afla ceva. Am căutat, dar nu am 
găsit nimic. Totuşi, adăugă el cu o figură întunecată, trebuie să 
găsesc! Vorbeşte, ştii ceva? 

— Am eu de mărturisit ceva? 

— Şi totuşi, spuse regele, mi s-a spus că mă cauţi tocmai 
pentru aşa ceva!... 


— A, da, e adevărat! Vi s-a spus aşa ceva, reluă calm 
Lancelot, dar nu trebuia o motivaţie pentru a ajunge în faţa 
regelui? 

— Atunci, făcu regele dezamăgit, deoarece Lancelot îi 
părea sincer, atunci nu ştii nimic? N-ai aflat nici un secret? 

— Nu ştiu absolut nimic!... Nici cel mai mic lucru... Ceea ce 
v-am spus eu a fost doar: "Bate şi ţi se va deschide! Caută şi vei 
găsi!..." Să dea ciumă-n mine dacă mint! 

— Lasă! spuse regele suspinând, să nu mai vorbim despre 
asta. 

— Dar, reluă Bigorne părând că-şi cântăreşte fiecare 
cuvânt, dacă eu nu ştiu nimic, cunosc totuşi pe cineva care ştie 
totul! 

— Cine-i? întrebă Ludovic nerăbdător. 

— Ei bine!... domnul d'Aulnay, Filip d'Aulnay ştie totul... Dar 
ce s-a întâmplat cu domnul d'Aulnay? Dracu ştie... O mai fi încă 
în viaţă? 

— Da, încă trăieşte! strigă regele bucuros, o bucurie feroce, 
încă trăieşte şi ştiu unde se află. Dar ce folos... singurul care ştie 
totul, nu vrea să vorbească... sau mai bine zis, nu poate să 
vorbească. 

Cu toată bucuria ce o simţi la aflarea veştii că Filip este în 
viaţă, Bigorne nici nu clipi. 

Nu făcu decât să spună: 

— Asta pentru că nu ştie nimeni să-l facă să vorbească. 

— Ce vrei să spui? 

Ridicând din umeri, Bigorne răspunse: 

— Regele îmi va permite să-i pun o întrebare? 

— Vorbeşte! 

— Regele îmi va răspunde cinstit? 

— Caraghiosule! Abuzezi de funcţia ta, mi se pare. 

— Atunci, tac. 

— Vorbeşte, brută! Îţi voi răspunde. 

— Cine a fost însărcinat cu anchetarea domnuhii d'Aulnay... 
Aşteptaţi, voi răspunde în locul vostru... pariez că e monseniorul 
conte de Valois... numai dacă nu e vorba de monseniorul de 
Marigny. 

— Îi vorba de Valois! spuse regele, care nu ştia unde vrea 
să ajungă bufonul său. 

— Valois!... Eram sigur!... Valois! lii-ha! lii-ha! 


Şi Bigorne, în timp ce gândea: "Bine! Filip este la Temple." 

Bigorne îşi începu iar demonstraţia de bucurie ironică care 
umplea cabinetul cu acele zbierete şi mai ironice. 

— Hei, caraghiosule! Explică-te! spuse regele, din ce în ce 
mai întunecat. Îţi jur că nu e de râs. 

— Pe toţi dracii, râd pentru că l-aţi dat pe domnul d'Aulnay 
să fie păzit... deoarece domnul d'Aulnay se află acum la Temple, 
nu-i aşa? Regele făcu un semn afirmativ. 

— Ei bine, i l-aţi dat să fie păzit, contelui de Valois... unul 
dintre aceia care are cel mai mare interes ca prizonierul să nu 
vorbească! 

— E adevărat, spuse regele, acum cred şi eu asta. Dar ce 
ştie Valois? 

— Ce ştie Valois?... întrebaţi-l pe Marigny. 

— Marigny de asemenea..., Oh! Am ajuns să văd numai a 
trădare în jurul meu! Şi ce ştie Marigny? 

— Întrebaţi-l pe Valois, făcu Bigorne. 

Regele rămase câteva momente uimit, apoi spuse: 

— Ştii că îi acuzi de acei doi oameni, cei mai puternici după 
rege?... 

— lii-ha!... făcu Bigorne ca şi când ar fi fost înspăimântat, o 
rog pe Maiestatea Voastră să observe că nu acuz pe nimeni... 
Spun, ceea ce este adevărat, că monseniorii de Valois şi de 
Marigny ştiu tot atât de mult sau puţin cât ştie domnul d'Aulnay, 
dar că având interesul ca acesta să nu vorbească, vor acţiona în 
consecinţă. Dar nu-i acuz de nimic, eu nu ştiu nimic. 

— Îi voi chema imediat pe Valois şi Marigny, vom vedea... 

— Nu vom vedea nimic... Vor răspunde respectuos regelui 
că nu ştiu despre ce vor-beşte regele, vor spune asta şi vor 
susţine mult şi bine... Şi regele, cu ce dovadă i-ar putea 
convinge că mint?... Regele nu are. Nici o dovadă... Regele se va 
afla astfel între doi seniori care-şi vor da cuvântul de cavaleri că 
nu înţeleg despre ce e vorba şi un biet nenorocit, un bufon, care 
nu ştie nimic, dar care poate să-l ajute pe rege să afle... regele 
nu va ezita să creadă cuvântul celor doi gentilomi care-l vor face 
bucățele pe bietul Lancelot! Chiar aşa de repede ar trebui să-mi 
sfârşesc zilele şi asta pentru că am vrut să-mi servesc cu 
credinţă stăpânul, regele? lii-ha... bietul de mine... 


— E adevărat, făcu regele, ai dreptate... dar pentru 
Dumnezeu, încetează cu zbieretele astea care nu-şi au rostul 
aici. 

— E drept, zise Lancelot care deveni serios şi adăugă cu un 
ton a cărui demnitate îl impresiona pe rege: 

— Sire, nu sunt decât umilul vostru supus, mă aflu aici prin 
bunăvoința voastră având drept sarcină să-l distrez pe regele 
meu, dar, sire, sub o coajă aspră poate să se ascundă un fruct 
bun... Regele să-mi arunce o privire binevoitoare, să mă onoreze 
puţin cu încrederea sa regală şi ceea ce eu nu ştiu dar alţii 
cunosc şi ar putea spune, jur pe Cristos că-i voi face să spună!... 
Şi pentru asta, sire, ce trebuie făcut? Să-i păcălim!... Ah! Ştiu, 
acest cuvânt nu sună bine urechilor voastre regale... dar cei 
care trădează merită să fie combătuţi cu propriile lor arme... 
Asta-i singurul mod de a-i învinge. 

Regele fu cu atât mai impresionat, cu cât aceste cuvinte şi 
tonul calm şi demn cu care erau spuse contrastau izbitor cu 
manierele de până acum ale bufonului.. 

Ce se petrecu apoi? Care a fost discuţia între rege şi bufon? 
Ce hotărâri s-au luat? Fără îndoială că o vom afla. 


Capitolul XVIII Evadarea lui Simon şi a Gillonnei 


Acum trebuie să ne întoarcem la cele două personaje pe 
care le-am lăsat într-o situaţie precară şi ale căror mişcări şi 
fapte ne solicită atenţia: e vorba de omul de încredere al lui 
Valois, Simon Malingre şi de tovarăşa acestuia, Gillonne. 

După aproape douăzeci şi patru de ore după plecarea lui 
Lancelot Bigorne, aceste două personaje încă nu văzuseră pe 
nimeni şi ceea ce era mai rău, nu primiseră nici cea mai mică 
bucăţică de pâine şi nici o picătură de apă. 

— Gillonne! gemu Malingre. 

— Simon? întrebă Gillonne. 

— Chiar o să murim de foame şi de sete în vizuina asta 
infernală, ca două vulpi prinse în capcană? 

— Nu suntem încă pierduţi!... 

— Ai vreo idee? 

— Poate! 


— Care?... Gillonne, buna mea Gillonne, spune-mi şi mie 
ideea ta... Ştiu că ai o minte iscusită. Uite, totdeauna am ştiut că 
dintre noi doi, tu erai cea mai deşteaptă... Să mă trăznească 
dacă mint! 

— Cea mai deşteaptă!... murmură Gillonne aruncând 
tovarăşului ei o privire dispreţuitoare, da, din păcate nu am 
forţă. 

— Vrăjitoareo! urlă Simon, exasperat de disprețul ei... Nu 
ştiu ce mă opreşte să nu te strivesc... fiindcă, la urma-urmei, din 
cauza ta suntem aici... 

După ce-l privi o clipă, Gillonne lăsă să cadă un singur 
cuvânt: 

— Imbecil! 

Efectul a fost fulgerător. 

— lartă-mă, buna mea Gillonne, mă enervez şi greşesc... în 
situaţia în care suntem, ar trebui să ne ajutăm unul pe celălalt... 
Am uitat asta, dar îţi promit că nu se va mai repeta. 

— Ce generozitate, bombăni Gillonne. 

— Dar spuneai că ai o idee? întrebă Simon. 

— Despre ce, Simon?... am o mulţime de idei. 

— În legătura cu ieşirea de aici. 

— A, da, am o idee. 

— Care e? 

— Răbdare, Simon... nu e bine să ne grăbim. Fructul e bun 
când e copt. 

— Şi crezi că se va coace curând? 

— Poate! 

— Şi când va fi copt, o să mi-l arăţi? 

— Fără îndoială. 

— Caută Gillonne, caută, când vei găsi, îmi vei spune; în 
timpul ăsta voi căuta şi eu. 

Acestea fiind spuse, cum se făcuse noapte de-a binelea, se 
întinseră fiecare pe câte o grămadă de paie şi încercară să 
adoarmă. 

Şi totuşi, lucru ciudat, celulă, deoarece acest rol îl avea 
camera, părea că se luminează încetul cu încetul de o lumină 
cernută, îndepărtată. 

Încet, încet, o lumină gălbuie formă un pătrat, desenat 
precis pe solul din interiorul căminului. 

Ori, Gillonne nu dormea şi fu izbită de acest fenomen. 


Se ridică de pe grămada de paie şi de acolo, cu ochii măriţi, 
privea şi încerca să înţeleagă. 

Atunci văzu că acea lumină cobora chiar din coşul 
căminului şi înţelese, murmurând un singur cuvânt: 

— Luna! 

Intr-adevăr despre lună era vorba care, ajunsă la zenit, 
făcea ca razele ei să străbată prin coşul căminului luminând 
astfel încăperea. 

— Aha! murmură Gillonne. 

Şi încetişor îl trezi pe Malingre. 

— Simon, şopti Gillonne. 

— Ei! Ce?... ce este? Dar-ar ciumă-n tine! Să mă trezeşti 
tocmai când mâncăm aşa bine. S-a copt fructul ăla? 

— Priveşte, zise Gillonne. Acolo... raza aia de lumină... nu o 
vezi? 

— Ba da! Ei şi? 

— Nu vezi că-i luna? 

— Luna sau soarele, ce importanţă are? 

— Are mare importanţă. Nu vezi pe unde vine raza?... Nu 
vezi că este în cămin? 

— Aha, da, într-adevăr, încep să înţeleg! zise Malingre. 

Şi, ridicându-se repede, se îndreptă spre cămin. Rămase 
acolo câteva minute, după care reveni în cameră. 

— Ei bine? întrebă Gillonne. 

— Ei bine! zise Simon radios, nu este prea înalt şi este 
suficient de larg ca să putem trece cu uşurinţă; mai mult, 
pietrele în interior formează tot felul de ieşituri, ca şi cum ar fi o 
scară... Gillonne, iubita mea Gillonne, în zece minute vom fi 
departe de aici. Oh, fericită rază de lună! 

In minutul următor, Simon se strecura pe coşul căminului. 

După cum spusese, pietrele din care era zidit coşul, formau 
diverse asperităţi care jucau rolul de trepte, în aşa fel încât în 
câteva minute se afla pe acoperiş. 

După alte câteva minute şi Gillonne apăru, fără să fi depus 
eforturi prea mari. 

Simon măsură cu privirea înălţimea acoperişului şi sări 
vitejeşte... Gillonne, la rândul ei, se lăsă să atârne de streaşină 
şi-şi dădu drumul, nu fără a pomeni doi sau trei sfinţi, crezându- 
se datoare să le promită la fiecare câte o monedă de aur. Pentru 


a sfârşi, cei doi tovarăşi se regăsiră teferi şi nevătămaţi, în afară 
de câteva mici zgârieturi. 

Ce era mai greu urmă acum: trebuiau să poată ieşi teferi 
din Curtea Miracolelor. 

Incet, cu mii de precauţii, se strecurau în umbra zidurilor, 
tremurând ori de câte ori treceau prin faţa unei uşi sau a unei 
ferestre unde ardea o lumină. 

Unde anume se aflau? Nu ştiau, dar înaintau, totuşi. 

Pe când se apropiau de o casă destul de frumoasă, — o 
frumuseţe relativă, bineînţeles, — în interiorul căreia se vedeau 
luminile arzând, auziră paşi şi voci numeroase. 

Din faţă venea un grup de cerşetori şi le era imposibil să-l 
evite. 

Dar, ajuns în faţa acelei frumoase case, grupul se opri, se 
deschise o uşă prin care ţâşni o rază de lumină, se auziră mai 
multe  exclamaţii, râsete, zgomot de scaune răsturna-te. 
Datorită luminii, cei doi reuşiră să vadă şi feţele celor care 
făceau atâta zgomot şi o exclamaţie surdă ieşi de pe buzele lui 
Simon Malingre, înspăimântat: 

— Lancelot Bigorne! 

Spunând asta, se aruncă înfricoşat într-o fundătură care din 
fericire se găsea acolo, târând-o şi pe Gillonne, care tremura la 
fel. 


Capitolul XIX Ce se întâmpla cu memoriile 
Annei de Dramans 


Cu câtva timp în urmă îl lăsasem pe Wilhelm Roller pe 
malul Senei, la picioarele Turnului Nesle cu o lovitură de pumnal 
în spate şi alta în piept; ne amintim chiar şi de faptul că 
Stragildo lăsase pumnalul înfipt în pieptul victimei. Acest 
pumnal fusese dăruit lui Stragildo de Margareta de Burgundia şi 
mânerul lui era din argint. Cizelat. 

Trecuse aproape o jumătate de oră de când Wilhelm Roller 
se afla întins la pământ, părând lipsit de viaţă, când un 
oarecare, cu toată ora matinală, trecu pe acolo. 

Acest individ se plimba prin împrejurimi, când, o dată ajuns 
în dreptul Turnului Nesle, se opri brusc şi-şi spuse: 


— la te uită! Un mort! 

Se îndreptă imediat înspre cadavru şi începu să-l 
scotocească liniştit. 

Dar nu găsi nimic în buzunarele elveţianului. 

Individul care îngenunchease pentru a percheziţiona leşul, 
se ridică şi suspină abătut: 

— E mort de-a binelea. Oricum, alţii au fost mai harnici ca 
mine. Am ajuns prea târziu, asta e! 

Pe când rostea aceste cuvinte, privirile-i căzură pe 
pumnalul cu mânerul de argint şi, cu un strigăt de bucurie, căzu 
din nou în genunchi. 

— E totuşi din argint. Nefericitul ăsta nu mi-a înşelat chiar 
toate aşteptările; cred că o să mă rog pentru el. 

Şi în acest timp începu să tragă pumnalul din rană, 
examinându-i cu atenţie mânerul. 

— Cred că o să câştig doi sau trei scuzi pentru el, îşi spuse 
vagabondul. 

În acel moment, Roller scoase un suspin slab şi individul se 
retrase câţiva paşi, înspăimântat, făcându-şi cruce. 

Dar cum totuşi rănitul continua să rămână nemişcat, omul 
căpătă din nou curaj şi, pe când un geamăt scăpa de pe buzele 
lui Roller, îşi spuse: 

— Poate că încă nu a murit! Hei! Prietene, spuse el 
apropiindu-se, dacă nu eşti mort, spune-o de grabă. 

Rănitul bâlbâi câteva cuvinte fără sens. 

Noroc de faptul că plimbăreţul care făcuse lugubra 
descoperire nu era un om rău, aşa încât începu să-l stropească, 
cu apă din Sena pe bietul rănit, care-şi reveni după câteva 
momente. 

— Ce-aş putea face ca să te ajut? îl întrebă omul pe Roller 
după ce-l târâse până la Turn şi-l sprijinise cu spatele de acesta. 

Roller părea că-şi revine din ce în ce, încât la întrebarea 
omului îi răspunse destul de clar: 

— Dacă eşti creştin, ajută-mă să ajung până la prima casă 
de la pod şi vei fi răsplătit. 

— Sunt creştin, răspunse vagabondul şi vă pot ajuta să 
mergeţi chiar mai departe. În ceea ce priveşte recompensa, nu 
vă neliniştiţi, sunt deja recompensat. 


Chiar dacă Roller înţelesese sau nu sensul acestor cuvinte, 
nu avea importanţă. Făcu semn omului care-l ajută să se ridice 
în picioare. 

În aproape două ore străbătură scurtă distanţă până la pod. 
Cu un gest, Roller îi arătă casa unde voia să fie condus: era de 
fapt o cârciumă prăpădită, un fel de han dărăpănat, unde era 
destul de bine cunoscut şi unde hangiţa îl primi cu multă milă, în 
timp ce hoinarul care-l găsise, sau mai bine spus, îl salvase, 
dispăru uşurel, intenţionând fără îndoială să vândă pumnalul lui 
Stragildo. 

La capătul a trei zile, rănile lui Roller începură să se vindece 
şi o anunţă pe hangiţă că vrea să plece. Femeia îi replică, pe 
bună dreptate, că nu face altceva decât să se sinucidă, plecând 
în starea în care se află. Dar Roller era încăpățânat. Mai mult, 
era ros de nelinişte. Într-adevăr, Mabel îi dăduse întâlnire în 
casa de lângă cimitir şi de atunci trecuseră trei zile. De bine, de 
rău, reuşi să se îmbrace şi ieşi refuzând orice ajutor, 
îndreptându-se spre casa unde-l aştepta Mabel. Era a doua zi 
după ce Mabel şi Myrtille părăsiseră Parisul. 

Cu un efort puternic, elveţianul reuşi să-şi învingă 
slăbiciunea care-l cuprindea şi începu să scotocească încăperea 
care-i servise de laborator lui Mabel pe vremea când aceasta se 
ocupa cu pregătirea filtrelor. 

Pe fundul unui cufăr, Wilhelm găsi un sul de pergamente şi 
trei sau patru scuzi uitaţi de Mabel. 

Elveţianul luă scuzii şi sulul de pergamente înfăşurat într-o 
hârtie pe care se aflau scrise câteva rânduri. 

Apoi, poticnindu-se, ţinându-se de ziduri, cobori scările şi o 
luă de-a lungul cimitirului Inocenţilor îndreptându-se înspre 
Luvru, în timp ce se însera. 

Împrejurimile erau pustii. 

Puterile începeau să-l lase şi se sprijini de un zid. Simţea că 
va muri. 

— Dumnezeule, spuse Roller, nu-ţi cer decât o oră să mă 
mai laşi să trăiesc. 

După alţi cincizeci de paşi se simţi sfârşit. Nefericitul 
înţelese că va plăti cu viaţa nerăbdarea sa de a se răzbuna. 

Genunchii i se muiară şi se prăbuşi, în timp ce dinspre 
celălalt capăt al străzii îşi fac apariţia o trupă de călăreţi. 


Călărețul din fruntea trupei mergea cu capul aplecat, 
nemaiţinând frâul în mâini, iar pieptul scuturat de suspine arăta 
că este apăsat de greutatea unor gânduri negre. Deodată calul 
se opri singur. 

Cavalerul păru că se trezeşte din gândurile sale şi zări la 
picioarele calului un corp prăbuşit. Era gata să treacă mai 
departe, când, în urma câtorva cuvinte abia auzite, tresări 
puternic. 

Descălecă şi aplecându-se asupra muribundului, îl întrebă: 

— Spui că mă recunoşti? 

— Da. 

— Şi că ai să-mi spui ceva important cu privire la rege? 

— Da. 

— Vorbeşte, te ascult. 

Dar acum Roller nu mai era aşa de hotărât să mai 
vorbească. Aruncă o privire cercetătoare asupra cavalerului ca 
şi cum ar fi voit să-i ghicească gândurile. 

— Este adevărat, spuse în cele din urmă, este adevărat 
monseniore, că o urâţi pe regină, după cum se spune la Luvru? 

— Mă întrebi tu asta, dacă o urăsc pe regină? 

— Da, eu vă întreb şi numai un muribund care este gata să 
se prezinte în faţa lui Dumnezeu ar putea să uite puterea 
voastră pământeasca pentru a vă pune o aşa înfricoşătoare 
întrebare. 

Ochii cavalerului aruncau fulgere. 

— Ei bine, spuse acesta, ai auzit bine, o urăsc pe aceea de 
care vorbeşti. Şi acum vorbeşte. 

Muribundul păru că face un ultim efort. Înţelegând că nu 
mai poate vorbi prea mult timp, întinse cavalerului sulul: 

— Luaţi-l... Oh! Aş fi vrut să-l duc eu însumi regelui... dar... 
iată că... 

De pe buzele sale nu mai ieşiră decât câteva suspine şi 
gemete. 

Cavalerul se ridică încet şi, în picioare, fixă câteva clipe 
muribundul. 

Roller deschise ochii, îl mai privi încă odată pe cavaler, o 
privire disperată şi cu o tresărire puternică, rămase nemişcat pe 
vecie. 

De-abia în acel moment cavalerul îşi aruncă privirea asupra 
sulului pe care-l primise într-un mod aşa de ciudat şi citi: 


Memoriile doamnei de Dramans cu privire la cele petrecute în 
Turnul Nesle. Înţelese totul, fără îndoială, deoarece deveni la fel 
de palid ca şi cadavrul care-i zăcea la picioare. 

Pentru ultima oară se aplecă asupra omului, îi atinse 
pieptul în dreptul inimii şi convingându-se că acesta e mort, 
ascunse sulul sub manta şi încălecând, îşi urmă drumul, mai 
gânditor şi mai întunecat decât până atunci. 

Cavalerul nu era altul decât Enguerrand de Marigny... 


Capitolul XX Urmarea evadării lui Malingre 


În timp ce primul ministru, după strania întâlnire cu 
muribundul care-i dăduse sulul cu pergamente, îşi continuă 
drumul, cam la aceeaşi oră, Simon Malingre şi Gillonne reuşiră 
să fugă şi, trecând la noroc prin Curtea Miracolelor, întunecată şi 
tăcută, fură nevoiţi să se oprească în faţa unei case unde se 
zăreau lumini şi se auzeau zgomote. 

Uşa casei se deschise brusc şi o ceată de opt sau zece 
indivizi apărură din noapte. Simon Malingre şi Gillonne de-abia 
avură timp să se ascundă pentru a nu fi zăriţi, după care, uşa se 
închise în urma cetei, dar nu înainte ca Gillonne şi Simon să nu 
prindă din zbor câteva cuvinte şi să zărească unele figuri. 
Amândoi tresăriră — de data aceasta de bucurie, încât uitară 
postul negru la care fuseseră supuşi. 

— Ai auzit parola care ne va permite să ieşim din locul ăsta 
blestemat? 

— Bineînţeles! D'Aulnay şi Valois! 

Şi Malingre adăugă gânditor: 

— Deci el e aici! A intrat în casa asta! Ce spune? Ce face?... 

— E o adevărată binecuvântare, reluă Gillonne, că s-a 
întâmplat să ne aflăm aici, tocmai acum şi că am putut auzi... 
Acum putem ieşi fără teamă. 

În acest timp, Simon era absorbit în contemplarea unei 
deschizături în zid, aflată la oarecare înălţime de la sol şi pe 
unde ieşeau câteva raze de lumină. 

Această deschizătură era o gaură în zid, cum am mai spus 
că exista aproape la toate cocioabele Curţii Miracolelor. 


Din nefericire era mult prea sus pentru a o putea ajunge, 
dar căutând, Simon observă că sub ea se afla un pietroi destul 
de mare. 

Se urcă pe acesta, dar nu era de ajuns pentru a ajunge să 
privească în interior. 

Incepu să pipăie zidul în speranţa că va găsi o crăpătură cu 
ajutorul căreia să se poată căţăra, dar trebui să renunţe. 

Simon făcu o figură dezamăgită, când, Gillonne îi spuse: 

— Dacă eşti destul de voinic să mă susţii, pot să mă urc pe 
umerii tăi şi să privesc eu. 

Şi cum Simon părea că ezită, adăugă: 

— Altfel n-ai cum face pentru a afla. 

Era adevărat şi Simon se resemnă. 

— Urcă! spuse acesta. 

Cu sprinteneală, în scurt timp Gillonne se afla pe umerii lui 
Simon care suporta cu stoicism greutatea Gillonnei. 

Astfel cocoţată, scorpia se trezi la nivelul orificiului prin 
care putea privi în voie la cei care se aflau înăuntru şi-i putea 
auzi ce vorbesc. 

Când văzu că personajele se ridicau pentru a ieşi, Gillonne 
îşi dădu seama că scurta consfătuire se terminase şi se lăsă să 
alunece de pe umerii lui Simon. 

— Uf! spuse Simon cu un suspin de uşurare, n-aş fi crezut 
niciodată că eşti atât de grea... Ei bine, ce spuneau? 

Prudentă, Gillonne intră în ascunzătoarea pe care o mai 
folosiseră făcându-i semn s-o urmeze. 

In momentul următor uşa se deschise din nou şi ieşiră cinci 
oameni. 

După ce Simon şi Gillonne se asigurară că cei pe care-i 
spionaseră s-au îndepărtat, se sculară şi o luară în direcţia 
opusă, nemaiîncercând să se ascundă. Datorită parolei pe care o 
surprinseseră, puteau acum ieşi teferi din această Curte a 
Miracolelor, unde la un moment dat crezuseră că-şi vor lăsa 
pielea. 

Când se consideră în afara oricărui pericol, Gillonne 
consimţi să vorbească şi-i povesti lui Simon tot ce văzuse şi 
auzise. Acesta nu mai pierdu nici un moment. 

— Repede, spuse el, să ne despărţim: tu, Gillonne t fugi şi 
aşteaptă-mă la Curtea cu Trandafiri. Eu alerg la Temple şi de 
această dată nu numai că vom fi iertaţi şi monseniorul nu ne va 


mai ucide, dar chiar ne va îmbogăţi. Du-te Gillonne şi eu, ca să 
ajung mai repede, voi lua un cal de la Luvru. 

Scorpia-i aruncă o privire dispreţuitoare lui Simon care se 
îndepărtă fără să-i mai pese de ea: 

— Du-te!... Du-te la Luvru şi la Temple să profiţi de ceea ce 
ţi-am spus... Dar secretul cel mai important l-am păstrat pentru 
mine; de el mă voi folosi numai eu şi cu ajutorul cerului te voi 
pedepsi pentru lăcomia ta, blestematule... 

Mirat că Gillonne l-a lăsat să plece singur, Simon se 
îndreptă repede spre Luvru unde ajunse fără să i se întâmple 
nimic. 

Mulțumită slujbei sale pe lângă unul din cele mai puternice 
persoane, cum era stăpânul său, Valois, Malingre cunoştea la 
curte numeroşi ofiţeri. 

Sosit în grabă mare la Luvru, Simon se interesă cine sunt 
ofiţerii de serviciu şi, printre numele aflate recunoscu doi din cei 
aflaţi în directă subordine a lui Valois. Din aceştia doi, umil îl 
cunoştea pe Simon drept omul de încredere al lui Valois. 

Malingre nu întârzie să se prezinte acestuia şi-i povesti atât 
cât crezu de cuviinţă din cele ce i se întâmplase, făcându-l pe 
acesta să creadă că dacă-l ajută pe el, Malingre, face un mare 
serviciu contelui. 

Rezultatul nu se lăsă aşteptat şi după câteva minute 
Malingre se văzu cocoţat pe un cal excelent cu care porni în cea 
mai mare viteză spre Temple, în timp ce ofiţerul începu să 
adune cam la treizeci de oameni în fruntea cărora se îndreptă şi 
el, la rândul lui, spre Temple. Sigur pe faptul că ofiţerul îl urmă 
cu ajutoarele cerute, Malingre ajunse la Temple şi podul mobil 
cobori în faţa lui fără nici o dificultate. Câteva momente mai 
târziu, Malingre se prezentă în faţa lui Valois, a cărei primă 
intenţie, văzându-l, a fost să ordone arestarea acestuia. 

— O clipă, monseniore, spuse Simon, veţi ordona să fiu ars 
pe rug sau tras pe roată mâine. Dar acum, ascultaţi-mă... 


Capitolul XXI Lancelot Bigorne porneşte la 
treabă 


Persoanele pe care Gillonne le văzuse în acea casă erau 
Buridan, Gautier, Bourrasque şi Haudryot. 

După dispariţia lui Lancelot Bigorne, Gautier insistă pe 
lângă tovarăşii săi să încerce cu toţii să afle ce se întâmplase cu 
fratele său, Filip, chiar dacă ar fi aflat despre el că-i mort. 

Fără îndoială că Bigorne spusese ceva lui Buridan despre ce 
voia să facă, deoarece acesta încercă să-l calmeze pe bietul 
Gautier spunându-i că vor lua o hotărâre după întoarcerea lui 
Lancelot. 

— Dar dacă nu mai vine! strigă Gautier. 

— Se descurcă Lancelot, iubite Gautier, răspunse calm 
Buridan, e un şmecher prea rnare să nu reuşească el ceva. Pe 
deasupra este şi un prieten credincios şi devotat. Puţină 
răbdare. 

—  Ascultaţi! făcu Guillaume  Bourrasque care asista 
împreună cu Riquet Haudryot la discuţie, ascultați! Vine 
cineva... N-aţi auzit semnalul care ne anunţă că se apropie un 
prieten? 

Cu precauţie totuşi, Guillaume deschise uşa şi, recunoscând 
pe noii sosiți, exclamă bucuros: 

— Am auzit bine!... sunt prieteni... Pe coarnele diavolului! Şi 
tocmai Lancelot îi conduce! 

— Lancelot! strigară într-un glas Gautier, Buridan şi Riquet, 
repezindu-se spre uşa larg deschisă. 

— Bineînţeles, el este! 

În acest timp, Lancelot Bigorne în fruntea unei cete de vreo 
zece inşi solizi, ajunsese în faţa uşii. Întorcându-se spre escorta 
sa, le comandă: 

— Aşteptaţi-mă unde am hotărât... şi mai ales, aveţi grijă!... 

Ceata îl salută şi făcu cale întoarsă. 

— Un moment, îi strigă Lancelot, amintindu-şi ceva; doi 
dintre. Voi să anunţe toate posturile, toate santinelele, că din 
acest moment parola s-a schimbat... nimeni nu va putea să intre 
sau să iasă din Curtea Miracolelor decât dacă o cunoaşte şi 
anume: d'Aulnay şi Valois!... şi acum, puteţi pleca. 

— Acum, povesteşte! îi ceru Buridan. 


— Filip?... mai întâi... spuse în acelaşi timp Gautier. 

— Trăieşte! răspunse scurt Lancelot. Se auzi un suspin 
general de uşurare. 

— Ei bine, bombăni Gautier, din moment ce trăieşte, găsim 
noi calea de a-l elibera. 

— Fără îndoială! îl asigură Buridan. 

— Unde l-au dus? 

— La Temple! A fost încredinţat pazei lui Valois! 

Şi atunci, Lancelot Bigorne le povesti tovarăşilor săi tot ce i 
se întâmplase de la plecarea sa din Curtea Miracolelor şi mai 
ales convorbirea sa cu regele, fără să uite #nici cel mai mic 
amănunt. Adăugă chiar, că fiind în palat, a cam scotocit peste 
tot şi a făcut rost de câteva permise de liberă trecere în alb, dar 
care aveau semnătura regelui şi pecetea acestuia. 

Le explică în detaliu planul la care se gândise pentru a-l 
elibera pe Filip. 

Când termină, văzu cu satisfacţie că planul său este 
apreciat de toţi tovarăşii săi care-l lăudau fără reţinere. 

— Dar, zise Lancelot care, prin acordul tacit al celorlalţi 
părea că luase conducerea operaţiilor, dar nu putem pierde nici 
o clipă. Urmaţi-mă, domnilor. 

— Unde ne duci? întrebă Gautier. 

— Veţi vedea. 

Şi Lancelot îi conduse în altă casă, unde într-o cameră 
găsiră mai multe uniforme purtând emblema regală. 

Lancelot arătă fiecăruia costumul ce trebuia să-l îmbrace şi 
în timp ce el însuşi îmbrăcă un costum special, îi arătă lui 
Buridan o uniformă de ofiţer, spunându-i: 

— Natural că tu vei fi comandantul escortei. Şi mai ales nu- 
ţi ridica viziera sau nu-ţi scoate coiful, indiferent ce se întâmpla. 

— Fii liniştit, îi răspunse Buridan. 

După ce toată lumea fu echipată, îşi dădură seama că 
alcătuiesc o trupă în misiune, comandată de un ofiţer. 

Numai Lancelot îşi ascundea costumul, în întregime, sub 
mantaua care-l înfăşură din cap până în picioare. 

Lancelot conduse trupa spre o altă casă a Curţii Miracolelor 
şi deschise uşa. 

Zece oameni înarmaţi, îmbrăcaţi cu uniforme ireproşabile, 
stăteau în jurul unei mese încărcate cu sticle şi pahare. 


Semănau uluitor cu cei ce-l însoţiseră pe Bigorne şi cu toţii 
se ridicară la vederea acestuia, aşteptând ordinele. 

—  Ăştia-s flăcăii de adineauri, spuse încet Lancelot lui 
Buridan. Pe sfântul Barnabeu, avem o escortă pe cinste. Am 
făcut rost de ei datorită unuia din pergamentele semnate în alb 
şi pe care eu l-am completat. Sunt arcaşi ai regelui şi erau la 
carceră. De acolo i-am scos, eu nebunul, din ordinul regelui!... 

Apoi de adresă unuia care părea şeful celorlalţi: 

— Parola? 

— A fost comunicată peste tot. 

— Caii? 

— Sunt aici. 

— Ei bine!... La drum, domnilor. 

"Admirabil!" murmură Buridan. 

Pentru a treia oară se îndreptară spre o nouă locuinţă unde 
se aflau cincisprezece cai superbi, gata înşeuaţi. 

— Tot în urma ordinului regal, spuse Lancelot lui Buridan. 
Bietul Răzvrătit, nici nu se îndoieşte de faptul că el a semnat de 
a i se pune la dispoziţia bufonului său cei cincisprezece cai din 
grajdurile sale!... 

Şi în timp ce fiecare îşi scotea calul şi încăleca, Lancelot se 
apropie de omul cu care mai vorbise şi-i spuse cu voce joasă: 

— Nu-mi uita ordinele! 

— Nu aveţi grijă. 

— Vegheaţi asupra ofițerului care vă conduce. Răspunzi de 
viaţa lui... 

— Voi face cum aţi ordonat. 

— Ştiţi ce v-am promis?... iertarea voastră, a tuturor, în 
clipa ieşirii din Temple... pergamentele vă vor fi date pe loc... 
Dacă nu; veţi fi spânzurați imediat. 

— Fiţi liniştit! Ne vom câştiga cinstit graţierea şi prima de 
cincizeci de scuzi promişi... 

— La drum! 

Gautier deschisese nişte ochi mari, Buridan surâdea, iar 
Guillaume şi Riquet păreau fără griji deoarece mâncaseră bine. 

Douăzeci de minute mai târziu ajungeau la Temple şi 
Bigorne sună din corn. 

Din curte îi răspunse un sunet asemănător. 

— Ordinul regelui! strigă Buridan. 


— Mesaj din partea regelui! strigă Bigorne, arătând un 
pergament. 

Podul, mobil cobori. 

Se apropie un ofiţer urmat de un arcaş care ducea un 
felinar. Ofiţerul recunoscu însemnele regale ale uniformelor şi se 
înclină în faţa pecetei regale aflate în josul pergamentului. După 
câteva minute, întreaga trupă descăleca în curtea interioară. 

— Câţi oameni aţi pus de gardă la podul mobil? întrebă cu 
asprime Buridan. 

— Trei! răspunse ofiţerul, recunoscând în cel ce-i vorbea, 
un superior. 

— E bine! 

Apoi, întorcându-se spre trupa sa, Buridan comandă: 

— Patru oameni rămân aici pentru întărirea postului! 

— Domnule, reluă Buridan întorcându-se spre ofiţer, pentru 
moment sunteţi la ordinele domnului (şi i-l arătă pe Guillaume 
Bourrasque)... lată ordinul Maiestăţii Sale, continuă el văzând 
codeala ofițerului. 

Şi spunând acestea, îi puse în faţa ochilor un pergament 
purtând pecetea regală. 

Ofiţerul se înclină în semn de supunere, în timp ce 
Guillaume şi oamenii săi puneau stăpânire pe post. 

In acest timp, Lancelot Bigorne parlamenta cu un ofiţer, 
venit din interior, care cerea informaţii. 

— Mesaj de la rege, spuse Bigorne acoperindu-şi faţa cu 
glugă... să fiu condus imediat la căpitanul arcaşilor de la 
Temple. Nu-i nevoie ca guvernatorul să fie trezit. 

Ofiţerul părea că ezită în faţa acestor dorinţe care lui i se 
păreau suspecte. 

— Ordinul regelui! spuse Buridan care se apropiase, 
arătând pergamentul. 

De cum văzu pecetea regală şi ofiţerul acesta, ca şi cel de 
la poartă, se linişti şi deveni ascultător. 

Întreaga trupă a lui Bigorne intră într-o sală uriaşă, 
aşteptând întoarcerea ofițerului. La capătul câtorva minute, 
acesta apăru anunțând că se aşteaptă mesajul regelui de către 
căpitanul arcaşilor. 

Aşa cum făcuse şi la poartă, Buridan lăsă la uşa sălii patru 
oameni şi-i spuse lui Riquet Haudryot: 

— Până la noi ordine, eşti singurul care comandă aici. 


Şi arătând pentru a treia oară pergamentul, adăugă: 

— Ordinul regelui. 

Ce mai rămăsese din trupă îl urmă pe Lancelot Bigorne şi 
se opri la uşa camerei în care căpitanul arcaşilor se îmbrăca în 
grabă, destul de mirat de această vizită făcută în numele 
regelui. 

Inainte de a intra, Lancelot îşi desfăcu mantaua în care 
până atunci se înfăşurase cu străşnicie şi apăru înveşmântat în 
costumul de bufon, aşa cum era obiceiul la curte. 

— Senior căpitane, spuse Lancelot înclinându-se adânc, 
sunt însărcinat de rege să vă aduc acest ordin. 

Spunând acestea, îi întinse un pergament pe care căpitanul 
îl citi dând semne de cea mai mare uimire. 

— Aveţi aici un prizonier pe nume Filip d'Aulnay. 

— E posibil... sunt mulţi prizonieri aici. 

— Ei bine! Fiţi amabil şi predaţi-mi-l pe acesta. 

— Să vi-l predau?... Nici să nu vă gândiţi... Monseniorul de 
Valois mi-a ordonat.. 

— E ordinul regelui; Monseniorul de Valois nu e amestecat 
în treaba asta. 

— Ei bine, spuneţi-mi în ce cameră să aduc prizonierul... mă 
duc să dau ordinele necesare. 

Fără să răspundă, Lancelot se înclină adânc şi ieşi pentru a- 
şi întâlni prietenii aflaţi în încăperea învecinată. 

— De ce nu am coborât chiar noi până la celule pentru a-l 
elibera pe Filip? întrebă în şoaptă Gautier. 

— Eh! spuse Lancelot tot în şoaptă, parcă poţi şti ce se 
poate întâmpla?... Nu prea am chef să cobor în subterne. In caz 
de pericol ne-ar fi greu să ne apărăm, pe când aici putem vedea 
pe oricine se apropie... Dacă e cazul, dintr-o săritură ne putem 
retrage în sala de alături păzită de Riquet şi ai noştri... într-un 
cuvânt, avem retragerea asigurată, în timp ce acolo... 

— Totuşi, cred că... 

— Lancelot are dreptate, zise Buridan; dacă totul merge 
bine, ni-l va aduce pe Filip aici fără să fim nevoiţi să coborâm 
noi... 

În clipa aceea uşa se deschise şi apăru Filip, palid, slăbit, 
ţinându-se în picioare ca prin minune, cu mâinile şi picioarele 
înlănţuite. 


Lancelot făcu doi paşi înainte şi, luându-şi aerul cel mai 
demn şi tonul cel mai autoritar, spuse: 

— Caraghioşilor! Dezlegaţi prizonierul, repede... 

În acel moment se auzi sunând un corn. Lancelot se opri 
brusc. 

— E Guillaume Bourrasque, alarmă! strigă Buridan. Să-l 
luăm pe Filip şi să fugim! 

Nici nu termină bine de spus că deja Gautier se afla în 
celălalt capăt al sălii, târându-l pe Filip de braţ. 

— Frate! Frate! Eu sunt! Ce ai?... Vorbeşte... 

Filip îşi întoarse faţa spre fratele său, o faţă lividă, fără nici 
o expresie. 

— Sfinte Dumnezeule! urlă Gautier... fratele meu a 
înnebunit!... Margareta! Margareta!... 

În clipa aceea se făcu auzit un zgomot înfiorător; de peste 
tot apăreau oameni înarmaţi care se aruncară asupra lui 
Buridan şi a tovarăşilor lui, în timp ce Valois, pe pragul uşii, cu 
sabia în mână, strigă cu o voce tunătoare: 

— Ucideţi-i! Ucideţi-i!... Prindeţi-i pe nebun şi pe celălalt, pe 
ofiţer!... Îi vreau vii... pe ceilalţi, ucideţi-i, fără nici o milă. 

Şi un individ pipernicit, a cărei faţă arăta o bucurie feroce, 
ascuns în spatele lui Valois, striga în gura mare arătându-l pe 
Lancelot: 

— Trădare!... arestaţi-l!... Nu-l lăsaţi să fugă! 

Acest individ hidos, plin de o bucurie sălbatică, nu era altul 
decât Simon Malingre. 

Văzând că sala se umple din ce în ce mai mult, Lancelot 
Bigorne îşi trase spada şi făcând un semn oamenilor săi, se 
aruncară înainte, spunându-i lui Buridan: 

— S-o ştergem, am dat greş. 

Deja în faţa lor zece spade le închideau calea. Se năpustiră 
cu furie. În acelaşi timp, Riquet Haudryot cu oamenii săi apărură 
în sală şi atacară din spate. 

Începură să se audă strigăte, vaiete, horcăituri, dar Buridan 
şi ai lui trecură ca un vârtej, măturând totul în calea lor, în timp 
ce sunetul cornului îi grăbea. 

Din câteva salturi ajunseră în sala pe care tocmai o 
părăsise Riquet Haudryot pentru a le veni în ajutor. 

Cât ai clipi din ochi, uşa fu ferecată şi ei o luară la fugă spre 
curtea interioară. 


Podul mobil era lăsat şi în închisoare năvălea o trupă de 
arcaşi. 

Buridan şi toţi oamenii săi năvăliră furioşi, tăind, 
împungând semănând groaza în soldaţii surprinşi de atacul 
sălbatic. 

Ajutaţi de Guillaume Bourrasque şi oamenii lui, trecură 
podul mobil şi tocmai se năpusteau înainte când Guillaume le 
strigă: 

— Pe aici!... La dreapta... 

Un om le veni în întâmpinare ţinând de frâu doi cai: 

— Repede, spuse el, toţi caii sunt acolo... 

Şi în secunda următoare porneau în galop, în timp ce o 
ceată de călăreţi porneau în urmărirea lor. 

Din fericire, avansul luat îi scăpă de urmăritori... 

Două ore mai târziu, se aflau în Curtea Miracolelor... Atunci 
se numărară şi Buridan scoase un strigăt de spaimă. 

Nu numai că nu-l eliberaseră pe Filip, dar şi Gautier lipsea 
la apel!... 

Cei doi fraţi rămăseseră la Temple... 


Capitolul XXII Enguerrand de Marigny 


După întrevederea neobişnuită dintre regele Franţei şi 
regele Argot-ului, după moartea lui Hans, după eliberarea lui 
Marigny, a seniorilor şi arcaşilor căzuţi prizonieri în Curtea 
Miracolelor în urma planului îndrăzneţ al lui Buridan, Ludovic, 
ţinându-şi cuvântul dat, ordonase şefilor trupelor sale să se 
retragă şi, învins dar nu umilit, se reîntoarse el însuşi la Luvru. 

În tot restul zilei palatul răsună de izbucnirile mânioase ale 
regelui care profită de orice motiv pentru a se dezlănţui. 

Mânia se arăta cu atât mai violentă cu cât nu era nimeni în 
jurul lui pentru a-l linişti, nici curteni, nici Valois, nici chiar regina 
care, aflând ce se întâmplase la Curtea Miracolelor, se închisese 
în apartamentele sale, nici măcar Lancelot Bigorne care 
dispăruse fără ca nimeni să ştie unde. 

Ludovic, care se obişnuise repede cu bufonul său, îi simţea 
lipsa şi puse să fie căutat în tot palatul, dar degeaba. 


Bigorne era departe. Şi avea noroc. După ce încercase să-şi 
verse furia asupra valeţilor sau a mobilelor, Ludovic trimise să 
fie, chemat Valois, care se prezentă în grabă. 

Ludovic, care nu cunoştea arta prefăcătoriei, merse direct 
la ţintă şi-l întrebă pe Valois: 

— Explică-mi, spuse el de la început, ce-a vrut să insinueze 
Lancelot Bigorne împotriva voastră. 

— Nu înţeleg bine, spuse acesta. Regele, cred eu, îmi 
vorbeşte despre Lancelot Bigorne? 

— Da, despre bufonul meu e vorba! 

— Bufonul vostru! strigă uimit Valois. Lancelot Bigorne e 
bufonul vostru? 

— Da, e adevărat, tu încă nu ştii. Ei bine! Da! L-am luat la 
curte pe Lancelot. De acum e nebunul meu. Caraghiosul a 
dispărut însă şi lucrul acesta mă plictiseşte îngrozitor, o 
mărturisesc, fiindcă până acum, nimeni nu m-a făcut să râd aşa 
de bine că acest caraghios. 

— Aşa încât, reluă Valois, bufon sau nu, Lancelot Bigorne a 
venit la Luvru şi a dispărut? 

— Chiar aşa, răspunse regele şi mi-a spus unele lucruri 
serioase, fiindcă vezi tu, bufonul ăsta nu râde mereu; mi-am dat 
seama încă de la Turnul Nesle. Printre altele, mi-a vorbit de Filip 
d'Aulnay şi... de tine. 

— Mă miră faptul că un rege aşa mare, ca voi, acordă credit 
unui asemenea mizerabil. Trebuie să vă spun, sire, că pe 
vremuri acest Lancelot Bigorne a fost valetul meu şi am fost 
nevoit să-l gonesc. E foarte normal să încerce acum să se 
răzbune, fiindcă neruşinarea lui nu are margini. În ceea ce-l 
priveşte pe Filip d'Aulnay, va vorbi, vă jur, sau, dacă nu poate 
vorbi, va scrie. Printr-un mijloc sau altul, îi voi smulge numele pe 
care-l căutaţi. Îmi iau acum un angajament solemn. 

— Şi asta, pe când? întrebă repede regele. 

— Chiar mâine, sau poate, de ce nu, chiar astă-seară. Dar, 
sire, lăsaţi-mă să mă mir de faptul că mintea voastră e 
preocupată de asemenea lucruri mărunte în momentul în care 
interesele regatului sunt grav compromise şi că voi înşivă, sire, 
sunteţi ameninţat! 

— Interesele mele compromise! Eu însumi ameninţat! 


— De cine? reluă Valois, sigur de acum că şi-a recâştigat 
încrederea, de cine altul decât de acela pe care deja vi l-am 
spus. 

— Marigny! exclamă regele. 

— El însuşi! Nu-i hotărâsem arestarea? N-aţi pregătit, chiar 
voi, sire, totul pentru această arestare care salva Statul şi vă 
salva pe voi? Cu o îndrăzneală nemaipomenită, Marigny v-a 
întins o ultimă cursă. 

— O cursă! Mie! strigă regele roşu de furie. 

— Vouă, sire. V-aţi încredinţat celui mai mare duşman 
comanda supremă a companiilor care trebuiau să înconjoare 
Curtea Miracolelor... Ce s-a întâmplat, sire? O ştiţi prea bine... 

— Ce! Presupui deci că dacă cei mai buni cavaleri ai mei şi 
cei două mii de arcaşi au căzut prizonieri, e din cauză că 
Marigny... 

— E din cauza faptului că Marigny i-a pus în această 
situaţie, sire! Nu l-aţi văzut chiar voi mergând în fruntea lor? 

— Aşa e! E adevărat! Oh, mizerabilul! 

— Monseriorul Enguerrand de Marigny cere audienţă! Se 
făcu auzită vocea unui uşier. 

Regele şi Valois se priviră în tăcere, palizi: Valois, cu un 
semn, ceru regelui să refuze audiența. 

— Ce-i de făcut? bolborosi regele când rămase singur cu 
unchiul său. Ce-i de făcut? Ei, pe Sfânta Fecioară, e simplu. 
Acest om a trădat, nu-i aşa? 

— Semnati ordinul de arestare, sire! spuse Valois. 

— Şi odată semnat, cine-l va executa? 

— Eu! răspunse contele. 

Regele luă un pergament şi cu scrisul său neîndemânatic, 
scrise următoarele: 


“Ordin către domnul comandant al jandarmeriei şi către toți 
ofițerii şi subofițerii jandarmeriei, iar în lipsa lor către toți seniorii 
credincioşi, de a aresta pe Enguerrand, senior de Marigny şi de 
a-l conduce la fortăreața noastră, Temple. Dat la treisprezece 
septembrie, anul de gratie 1314. 


udovic, 


ege al Franței" 


Valois luă pergamentul cu un gest bucuros, pe care Ludovic 
nu-l văzu. 

— Şi cum vei face să-l arestezi? 

— Foarte simplu, sire. Veţi refuza audiența. Fără îndoială că 
se va înapoia la palatul său din stradă Saint-Martin. Voi lua o 
escortă suficientă, îl voi urmări şi voi ajunge la palat în acelaşi 
timp cu el. Acolo îl voi aresta. 

— Şi dacă opune rezistenţă? întrebă regele. 

— Dacă opune rezistenţă? repetă Valois încercând să 
citească în ochii lui Ludovic o dorinţă pe care nu îndrăznea s-o 
exprime cu glas tare. Ce e de făcut, sire, în acest caz? 

— Pe Sfânta Fecioară, ce facem cu rebelii? 

— Asta voiam să ştiu, sire, spuse Valois îndepărtându-se. 

leşind, Valois adună toţi soldaţii şi ofiţerii pe care credea că 
se poate bizui. În Luvru nu mai rămăseseră de pază decât 
elveţienii, care formau garda regală, conduşi de Hugues de 
Trencavel. Trupa condusă de Valois încalecă la un sfert de oră 
după ce Marigny părăsise Luvrul şi se îndreptă spre piaţa Grève 
unde Valois se opri în faţa locuinţei comandantului şef al 
jandarmilor, Jean de Precy care, pus la curent cu sarcina ce o 
avea de îndeplinit, fu foarte mirat şi chiar puţin înfricoşat. Dar 
cum Valois îl privea cu insistenţă, se urcă pe cal şi se aşeză în 
fruntea trupei în timp ce Valois trecu în ariergardă. 

În momentul în care Marigny ajunse în strada Saint-Martin, 
unde se afla palatul său, unul dintre oamenii lui veni să-l 
înştiinţeze că o trupă puternică, de vreo şaizeci de arcaşi şi 
soldaţi îi urmărea la mică distanţă. 

Marigny se întoarse în şa şi, ridicat în scări, aruncă o 
privire, străpungând noaptea care coborâse. 

Făcu un gest obosit şi cobori în faţa pr. aiului, ordonând ca 
podul mobil să rămână lăsat. Cu un gest poruncitor ceru 
oamenilor săi să intre în palat. 

— Monseniore... se auzi o voce lângă el. 

— Ce se întâmpla, Tristan? întrebă Marigny. 

— Monsenioare, nu vi se pare potrivit să dăm alarma şi să 
chemăm pe toţi ai noştri pentru apărarea palatului? 

— Crezi că vom fi atacați? 


— Nu ştiu ce ar trebui să cred, dar cei care ne-au urmărit 
nu sunt de bună credinţă. De ce, monsenioare, de ce regele v-a 
refuzat audiența? De ce v-a adus acest front? 

— Fără îndoială că era ocupat. 

— De ce, monsenioare, o trupă înarmată de război ne 
urmăreşte... şi de ce, ei drace! lată... de ce se opreşte în faţa 
palatului? 

— Tristan, spuse Marigny pe un ton care nu admitea 
replică, du-te să primeşti oaspeţii pe care ni-i trimite regele şi 
dacă vor să mă vadă, adu-i în sala de onoare. 

Tristan se înclină respectuos şi se repezi spre podul mobil 
tocmai în momentul în care Jean de Precy ordona unuia dintre 
heralzii săi să sune din corn. 

În acest timp, Enguerrand de Marigny urca spre uriaşa sală 
de onoare şi când ajunse acolo se aşeză la masă, lăsând să-i 
cadă capul în palme. 

"Nu mai am fiică!" murmură el. 

Fără să se gândească pusese sulul de pergamente, primit 
de la muribund, pe masă. 

— Monsenioare, gâfâi Tristan care urcase în fugă, este 
comandantul jandarmeriei, domnul Jean de Precy. 

— Ei bine, zise Marigny, să intre. 

Şi Enguerrand de Marigny, îndreptându-şi ţinuta, se 
îndrepta spre fotoliul său, aflat pe o estradă, în fundul sălii. 

În acel moment Tristan văzu sulul de pergamente pe care-l 
luă fără să se gândească, tot aşa cum Marigny îl pusese pe 
masă. 

Tristan luase sulul nu pentru că i-ar fi dat o importanţă 
oarecare, dar din obişnuinţa de a pune la loc singur hârtiile 
stăpânului său, de a căror soartă el răspundea. 

După câteva clipe intră în sala de onoare şi comandantul 
jandarmeriei urmat de doi heralizi. Trupa care-l însoţise 
rămăsese în curte, la fel ca şi Valois. 

Tremurând, Jean de Precy se apropie de înfricoşătorul 
ministru care-l privea apropiindu-se, cu o figură calmă şi severă. 

— Monseniore, spuse el, vin de la Luvru. Regele, care nu a 
putut să vă primească cu un ceas mai devreme, mi-a ordonat să 
vin după voi şi să vă spun că vă aşteaptă să veniţi imediat. 

Un surâs dispreţuitor apăru pe faţa lui Marigny. 

— Foarte bine, v-o iau înainte, urmaţi-mă! 


În acel moment, uşile laterale ale marii săli de onoare se 
deschiseră pe ambele laturi şi o mulţime de cavaleri, cu 
pumnalele şi săbiile în mână năvăliră şi se aşezară în jurul lui 
Enguerrand de Marigny. Jean de Precy deveni palid ca un mort, 
la fel ca şi cei doi heralzi care-l însoțeau. 

— La luptă! La luptă! strigară oamenii lui Marigny. 

— Pe arcaşi! 

— Pentru Marigny, săriţi! 

Enguerrand de Marigny făcu un gest şi zarva se potoli.. 

— Aici, la mine, trimişii regelui sunt respectaţi! strigă el cu 
voce tunătoare; fiecare să se retragă la postul lui! 

Tăcerea care se lăsă deveni mai înfricoşătoare decât 
strigătele care o precedaseră. 

Cu o voce mai blândă, Marigny adăugă: 

— Restul nu-l priveşte decât pe rege, pe Dumnezeu şi pe 
mine. 

Şi ieşi urmat de Jean de Precy şi cei doi heralzi, mai mult 
morţi decât vii. 

Ajuns în curte, încalecă şi trecu podul mobil. 

Imediat a fost înconjurat strâns din toate părţile, doi 
oameni apucară frâul calului şi trupa porni la drum fără ca 
Marigny să scoată o vorbă. 

După puţin timp, trupa se opri în faţa fortăreței Temple. 
Toţi cei care-l înconjuraseră până atunci pe Marigny se 
îndepărtară, formând un cerc în jurul lui. Marigny descăleca. 

Jean de Precy îl imită. 

Din toată trupă care îl înconjura, numai unul singur făcu 
aceeaşi mişcare. 

Acesta se apropie, pătrunse în cercul viu şi spuse: 

—  Enguerrand de Marigny, eşti acuzat de trădare, 
delapidare şi încălcarea jurământului... 

— Valois!... strigă Marigny. Nenorocire mie că am putut 
uita, fie şi pentru o clipă, că există pe lume Valois! Mizerabilule! 
De ce nu te-ai arătat mai devreme! N-ai mai fi ieşit viu din 
palatul meu. 

— Enguerrand de Marigny, continuă Valois cu o voce care-i 
tremura de bucurie, în numele regelui, te arestez! 

— lar eu, eu te pălmuiesc! 


Cu un gest, fulgerător, mâna lui se ridică şi cu toată 
puterea lovi faţa lui Valois care se clătină, dându-se câţiva paşi 
înapoi şi urlă furios: 

— Răzvrătire! Moarte răzvrătitului! 

Şi în aceeaşi clipă, Marigny fu înconjurat. 

Dar, în această clipă tragică, oamenilor li se păru de o 
măreție deosebită deoarece nici o armă nu-l ameninţă. 

De bună voie, fără ca nimeni să-l atingă, se îndreptă spre 
podul mobil al fortăreței pe care-l trecu. 

Câteva minute mai târziu, Enguerrand de Marigny, primul 
ministru al lui Ludovic al X-lea se afla închis întruna din celulele 
subterane de la Temple. 


Capitolul XXIII Memoriile Annei de Dramans 


Un om asistase la arestarea lui Enguerrand de Marigny şi 
anume acel slujitor credincios pe care până acum l-am 
prezentat în fugă. 

Tristan urmase trupa comandată de Valois în mijlocul căreia 
se afla primul ministru. În aşa fel că văzuse tot ce se întâmplase 
în faţa podului mobil al fortăreței Temple. Şi-a văzut stăpânul 
intrând acolo şi primul lui gând a fost: "E pierdut." 

Până dimineaja, Tristan dădu târcoale vechii fortărețe a 
Templierilor cu slabă speranţă că poate se înşeală şi Marigny va 
fi eliberat. 

Când se revărsă de zori, se hotărî să plece. Se îndreptă 
spre palatul din stradă Saint-Martin, combinând fel de fel de 
planuri pentru a-şi salva stăpânul, dar, rând pe rând le 
îndepărtă, văzându-le cusururile. 

Apropiindu-se de palat, văzu o trupă numeroasă de arcaşi 
aşteptând în faţa porţii. 

încercă să intre, dar fu îmbrâncit de soldaţi. Un ofiţer îl 
recunoscu, fără îndoială, deoarece îi spuse: 

— De intrat, se poate. În ceea ce priveşte ieşirea, asta-i 
altceva. 

Tristan urcă în apartamentul său care era alăturat de cel al 
lui Marigny. 

Doi sergenţi îl urmau de aproape. 


— Aţi venit să mă arestaţi? întrebă Tristan întorcându-se 
spre ei. 

— Adevărul este că acesta-i ordinul pe care l-am primit. 

— Domnilor sergenţi, vă urmez. Îmi permiteţi să iau cu 
mine câteva acte care ar putea fi de folos la apărarea stăpânului 
meu? 

— Fără îndoială, răspunse unul din ei, nu numai că vă 
permitem, dar chiar vă cerem acest lucru; luaţi cât mai multe 
acte, prietene, mai ales că ştiţi unde se află, în timp ce noi nu 
ştim. 

Tristan deschise un sipet şi scoase de acolo mai multe 
pachete conţinând pergamente, printre care se găsea şi sulul 
adus de Marigny în momentul arestării sale. 

— Aha! strigă unul din sergenţi, iată deci ascunzătoarea pe 
care o căutau oamenii noştri. 

— Domnilor, este una chiar mult mai interesantă, cu acte 
mult mai de valoare. 

— Luaţi-le atunci, spuse sergentul, convins că acest slujbaş, 
înspăimântat, încerca să scape cât mai ieftin, trădând secretele 
stăpânului său. 

Cu un gest de aprobare, Tristan intră într-o cameră 
alăturată lăsând uşa deschisă. 

Cei doi sergenţi avură un moment de ezitare, apoi, cum 
ordinele primite erau de a nu-l pierde din ochi pe confidentul lui 
Marigny, depozitarul tuturor secretelor acestuia, intrară după el. 

În acelaşi timp scoaseră un strigăt de urnire şi de furie. 

Tristan dispăruse! 

Servitorul lui Marigny nu se mai afla în camera în care 
intrase, cu toate că aceasta nu avea nici o fereastră şi nici o altă 
uşă decât aceea văzută de toţi. 

Furioşi şi disperaţi, sergenţii începură să cerceteze pereţii, 
dar degeaba. Şi tocmai acum sosi şi comandantul jandarmeriei 
care-i întrebă: 

— Ei bine, acel Tristan, ce-i cu el? 

— Monseniore, răspunseră tremurând sergenţii, ne-a scăpat 
şi poate diavolul l-a ajutat, deoarece lăsându-l să intre în 
această cameră, potrivit ordinului vostru de a-l lăsa să facă tot 
ce doreşte, nu l-am mai găsit. 

— Imbecilii! strigă Jean de Precy, l-au lăsat să fugă pe 
singurul om care cunoştea locul tezaurului! 


Şi cum nimeni nu este mai furios decât un avar dezamăgit 
în speranţele sale, Jean de Precy ordonă ca cei doi sergenţi să 
fie arestaţi. 

Tristan dispăruse printr-o trecere secretă care exista în 
palat. Era vorba de o scară îngustă, practicată în grosimea 
zidurilor şi care cobora până în subteranele secrete ale 
palatului. Astfel încât, pentru a găsi tezaurul lui Marigny, trebuia 
să găseşti acele subterane secrete, unde nu puteai ajunge decât 
dacă ştiai de scara secretă. Ori pentru a o descoperi, trebuia 
demolat palatul, piatră cu piatră! 

După ce poposi câteva clipe în subterana secretă, Tristan 
urcă scara şi ajunse la parterul unei case modeste care se afla 
în mijlocul unei curţi destul de mici şi care era cunoscută în 
cartier drept locuinţa unui excentric pe care de altfel, vecinii îl 
vedeau destul de rar. Acest excentric nu era altul decât Tristan. 

Urcă la primul şi singurul etaj, aruncă pe masă actele pe 
care le luase cu el şi, descurajat, se aşeză într-un fotoliu, 
ascultând strigătele ce se auzeau dinspre palatul învecinat. 

Începu să citească pe rând actele aduse. Aprinsese un foc 
în cămin şi pe măsură ce le citea, le aruncă în foc. 

Ajuns la sulul pe care îl luase de pe masa unde-l pusese 
Marigny, îl desfăcu fără prea mare curiozitate, numai pentru a 
se convinge că nu conţine nimic compromiţător pentru stăpânul 
său. 

Memoriile scrise de Mabelpe când îşi pregătea răzbunarea 
împotriva Margaretei de Burgundia, conţinea zece foi. 

Mai întâi, Tristan le citi cu indiferenţă, dar curiozitatea i se 
trezea pe măsură ce înainta cu lectură, ca mai apoi interesul să 
devină pasionat. Le reciti de trei ori ca şi când nu-şi putea crede 
ochilor; în cele din urmă, faţa i se lumină de speranţă şi 
murmură: 

"Poate că în asta se află salvarea." 

Prima idee a lui Tristan a fost să meargă la Luvru şi să 
ceară să-i vorbească lui Ludovic. Dar, reflectând, îşi spuse că nu 
va face nici zece paşi şi va fi arestat şi chiar dacă ar ajunge la 
Ludovic, ar fi înhăţat înainte de a-i putea vorbi regelui şi în cazul 
în care ar reuşi totuşi să-i dea regelui acele pergamente nu ar 
face decât s-o condamne pe regină, fără a-l putea salva pe 
Marigny. 


Atunci Tristan îşi spuse şi pe bună dreptate, că dacă există 
cineva care ar putea să-l salveze pe Marigny, această persoană 
nu este decât regina însăşi. 

"Da, murmură el. Dar cum să fac să-i vorbesc reginei? Şi nu 
e evident că, dacă ajung până la ea, imediat ce va afla despre 
ce e vorba, nu mă va arunca în cea mai neagră celulă, atât de 
adâncă încât nimeni nu mă va mai găsi? Cine este destul de 
puternic, destul de îndrăzneţ, înconjurat de prieteni viteji pentru 
a-şi risca viaţa într-o asemenea aventură? Cine altul dacă nu 
acela pe care Marigny îl urăşte, dar care, iubindu-i fiica, nu ar 
vrea să-i cruţe durerea de a-şi vedea tatăl urcând pe eşafod? 
Cine altul dacă nu Buridan însuşi?" 

Odată luată hotărârea, de a-l găsi pe Buridan, demnul 
Tristan se calmă puţin câte puţin, considerând apropiată 
eliberarea stăpânului său. 

Tristan îşi petrecu ziua făcând fel de fel de planuri şi, la 
căderea întunericului se îndreptă spre Curtea Miracolelor, unde 
era sigur că-l va găsi pe Buridan. 

Apropiindu-se de Curtea Miracolelor, Tristan putu să 
constate prezenţa numeroaselor posturi de pază înşirate pe 
străzi. Cum de a putut să treacă de aceste posturi, nu-şi dădu 
seama. Oricum, în jurul orei unsprezece, se trezi între doi 
cerşetori care-l apucară de guler şi-l întrebară cu asprime ce 
caută prin acele locuri. 

— Domnilor, am venit până aici pentru a vorbi şefului 
vostru, ilustrul căpitan Buridan. 


Capitolul XXIV Care este urmarea precedentului 


Era chiar ziua aceea nenorocoasă pentru Buridan. 
Înfrângerea pe care o suferise la Temple îi lovise puternic 
spiritul sensibil şi prompt la bucurii sau necazuri, după cum erau 
împrejurările. 

Astfel încât, nu numai că nu-l eliberaseră pe Filip din 
mâinile lui Valois, dar mai căzuse în cursă şi Gautier! 

Pierzându-i pe Filip şi Gautier, Buridan se simţea singur şi 
deznădăjduit. 


Îşi petrecu ziua închis în cameră, mergând de colo-colo, 
uneori făcând planuri pentru a-i salva, alteori spunându-şi că 
nefericiţii lui prieteni erau pierduţi pentru totdeauna. 

Venise noaptea fără ca el să observe. 

Şi, cum se afla la starea aceea de istovire care urmează 
nenorocirilor, văzu cum i se luminează deodată camera. 

— Cine-i acolo? strigă el. 

— Eu, senior Buridan, se auzi vocea lui Bigorne. 

Şi Lancelot intră şi puse două lumânări pe masă. 

— Ce vrei? întrebă aspru tânărul. 

— Veniţi şi veţi vedea. 

Buridan se hotări să-l urmeze pe Bigorne până la sala de jos 
unde, poate că spera să revadă pe unul din cei dispăruţi, 
Lancelot având obiceiul unor astfel de surprize. 

Dar, în loc de orice alt spectacol, nu văzu decât o masă 
mare, luminată de două sfeşnice şi care părea că aşteaptă 
mesenii. Aceştia, pentru moment, nu erau decât Guillaume 
Bourrasque şi Riquet Haudryot. 

La apariţia lui Buridan, cei doi cumetri scoaseră un strigăt 
de bucurie şi avură aceeaşi exclamaţie: 

— La masă! 

Buridan dădu din cap. Atunci Guillaume îl apucă de mână 
şi-l duse în faţa unui bufet plin cu bunătăţi. 

— Buridan, dacă ai de gând să ne faci să murim de foame, 
spune-ne-o, măcar să putem să ne spovedim, aşa cum e 
obiceiul. 

Deja Riquet şi Guillaume se aşezaseră la masă şi Buridan, 
cu toată durerea lui sinceră, nu putu să nu simtă foamea după 
ce adulmecă mirosurile mâncărurilor. 

— La urma urmei, nu-mi pot înfometa tovarăşii pe care-i 
mai am pe motivul că am pierdut doi dintre ei. 

Mâncând, bând şi vorbind despre cei doi dispăruţi, timpul 
trecu. Deodată se deschise uşa şi un argotier intră, spunând: 

— Căpitane Buridan, vă aducem un prizonier. 

— Aduce-ţi-l, spuse Buridan sumbru. 

În sală intră un om între doi cerşetori care, la un semn al 
căpitanului se retraseră, nu fără a arunca mai întâi o privire 
pofticioasă înspre masă. 

— Cine eşti? îl întrebă Buridan. 


— Mă numesc Tristan şi sunt omul de credinţă al 
monseniorului Enguerrand de Marigny. 

La aceste cuvinte Buridan se ridică fremătând: Guillaume şi 
Riquet săriră şi-şi luară spadele puse alături. 

— Şi vii din partea stăpânului tău, fără îndoială? 
Monseniorul de Marigny, neîndrăz-nind să vină el însuşi pentru 
a-mi porunci, îşi trimite acum slujitorii; aşa riscă mai puţin. Ei 
bine, vorbeşte! Ce ai să-mi spui? 

—  Nobilul meu stăpân, monseniorul Enguerrand de 
Marigny, a fost arestat şi dus la fortăreaţa Temple. 

— Arestat! strigară într-un glas cei patru. 

— Da, reluă Tristan, domnul de Marigny a fost arestat, în 
cele din urmă a fost doborât de ura pe care contele de Valois i-o 
poartă. Acest om era prea mare pentru vremurile noastre. 

La început, Buridan ascultase cu mirare spusele omului de 
taină al lui Marigny. Mânia fierbea în el. 

— Şi de ce-mi spui mie toate astea? 

— Pentru că răspunse Tristan, sunteţi logodnicul fiicei celui 
arestat. Aproape că faceţi parte din familie, domnule Buridan; 
vreţi să merg s-o caut pe nobila domnişoară şi să-i spun: "Tatăl 
vostru a fost arestat, tatăl vostru va fi dus la spânzurătoare ori 
la eşafod; am vrut să spun toate acestea celui pe care-l numiţi 
logodnicul vostru, dar Jean Buridan a refuzat să mă asculte?" 

Tăcerea care cuprinsese sala, cu câteva clipe mai înainte 
atât de voioasă, păru copleşitoare. Nici Bourrasque nici 
Haudryot nu îndrăzniră să mai spună vreuna din glumele lor 
obişnuite; aveau sentimentul că sub ochii lor se petrece un lucru 
măreț, solemn. Atitudinea bătrânului servitor nu avea nimic 
dureros în ea. 

— Jean Buridan, spuse acesta, am venit aici după ajutor. 
Trebuie să plec? Trebuie să rămân? 

După o scurtă ezitare, ridicând capul, palid, Buridan îi 
spuse: 

— Rămâi! 

Un suspin de uşurare ieşi de pe buzele lui Tristan. 

— Deoarece rămân, vă voi spune ce am de spus. Domnule 
Buridan, trebuie să vă vorbesc între patru ochi. 

Buridan făcu un semn bătrânului să-l urmeze şi amândoi 
urcară la primul etaj. Convorbirea a fost destul de lungă, 
deoarece de-abia la revărsatul zorilor Tristan părăsi Curtea 


Miracolelor. Şi atunci Buridan, întâlnindu-şi tovarăşii, avu cu ei o 
convorbire ale căror urmări le vom afla într-un capitol viitor. 


Capitolul XXV Întâlnirea 


În această dimineaţa la Luvru era mare vânzoleală. Seniori, 
cavaleri, curteni de toate felurile, toţi dădură năvală la vestea că 
Enguerrand de Marigny fusese arestat, veste care făcuse 
înconjurul Parisului. 

La Luvru, un Valois radios, primea cu un surâs satisfăcut 
mulţimea curtenilor veniţi să-l felicite şi care cu o zi înainte, de 
faţă cu Marigny, nu îndrăzniseră să se manifeste. 

Valois nu mai prididea cu promisiunile. Avură loc 
numeroase târguieli şi discuţii. Un senior care obținuse o abație 
şi care, mai apoi reflectase că nu-i convine îndeajuns, încerca să 
facă un târg cu alt senior care o râvnea. Se auziră strigăte, 
certuri, înjurături. Ce mai, jefuirea regatului începuse. Se 
împărțeau posturile, onorurile, banii mai ales; se împărțea 
Franţa. 

— Loc regelui! se făcu auzit un uşier. 

Toată această rumoare dispăru şi mulţimea se împărţi în 
două grupuri printre care trecea Ludovic în întâmpinarea căruia 
alerga Valois. 

Ca şi când ar fi fost mânat de entuziasm, contele îl prinse 
pe rege în braţe şi strigă: 

— Sire, iată-vă eliberat! 

— Trăiască regele! strigă mulţimea curtenilor, cu atât mai 
puternic cu cât numai regele putea aproba promisiunile făcute 
de Valois. 

— Da, domnilor, trăiască regele! De acum înainte, Franţa 
nu mai are decât un rege şi acel rege sunt eu. Fiecare îşi are 
rangul său, fiecare îşi are postul său! Nenorocire celui care, fiind 
alături de mine, va îndrăzni să se ridice la aceeaşi înălţime 
pentru a fi confundat cu regele! 

Aceste cuvinte produseseră un efect înfricoşător. O tăcere 
uimită şi neliniştită înlocui aclamaţiile de mai înainte. Valois, 
palid şi incoerent, încerca să spună ceva. Dar regele, care se 


monta din ce în ce auzindu-se vorbind, îl întrerupse şi-l întrebă 
cu asprime: 

— Prizonierul ăla... Filip d'Aulnay, a fost cercetat? Şi 
celălalt, Gautier, ce s-a făcut cu el? 

— Sire, răspunse Valois, cei doi fraţi sunt închişi în nişte 
celule sigure. Vor începe să fie cercetaţi de cum Maiestatea 
Voastră va ordona. Dar nu ar fi măi bine să ne ocupăm pentru 
început de celălalt prizonier, care e mult mai interesant, de 
Enguerrand de Marigny? 

— Vom vedea, spuse regele. Adună consiliul, dragul meu 
conte, acolo vom discuta toate aceste lucruri grave. 

Şi imediat se îndreptă spre uşa capelei şi intră la regină. 

Aceasta aştepta vizita regelui tot cu atâta nerăbdare pe cât 
simţea o frică nelămurită. 

Nu-şi putu reţine o tresărire la intrarea bruscă a lui Ludovic. 
Dar, adunându-şi forţele, reuşi să-şi mobilizeze întreaga sa 
seducţie şi înainta spre rege cu surâsul ei fermecător care-l 
făcea supus ca un îndrăgostit pasionat, ceea ce şi era de altfel. 

Ludovic o strânse în braţe cu duioşie, dar luând în mâini 
capul Margaretei, o privi cu uimire. 

— Doamne, cât de palidă eşti! murmură regele; pe Sfânta 
Fecioară chiar ai şi slăbit şi faţa ţi-e trasă. Frumoşii tăi ochi par a 
fi umbriţi de o tristeţe mohorâtă. 

— Nu e nimic de mirare, iubitul meu rege. De câteva zile vă 
tot văd întunecat, neliniştit, agitat. Credeţi că neliniştile voastre 
nu mă neliniştesc tot atât de mult şi pe mine? Toată această 
afacere a Curţii Miracolelor mi-a cauzat o tristeţe care nu m-a 
lăsat să închid ochii. 

Regele surâse, încântat în mod egoist de tristeţea pe care o 
manifestă Margareta. 

— lubita mea, spuse el, aş vrea să am parte în fiecare zi de 
o înfrângere ca aceea de la Curtea Miracolelor numai pentru 
fericirea de a fi compătimit şi mângâiat de tine. 

Spunând acestea, se aşeză lângă ea ţinând-o de mână şi 
privind-o cu o duioşie şi o fericire nespuse. 

— Dar fii liniştită, reluă el. Buridan nu va întârzia să ne cadă 
în mână. 

Margareta tresări şi paloarea i se accentua. 

— Sunteţi sigur, sire? întrebă ea cu o voce ciudată. 


— Fără îndoială. Am jurat să respect privilegiul care face 
din Curtea Miracolelor un refugiu şi-mi voi ţine jurământul. Dar 
regatul Argot este înconjurat din toate părţile şi, numai dacă nu 
va consimţi să-şi petreacă întreaga viaţă acolo, ca într-o 
închisoare, Buridan nu va întârzia să fie prins. Aşa încât, nu 
numai Buridan, dar chiar toată banda sa de răzvrătiți va fi dusă 
la spânzurătorile de la Montfaucon şi asta va constitui pentru 
tine o dimineaţă frumoasă de plăceri şi distracţii. 

Margareta deveni aşa de palidă încât până şi regele 
observă: 

— Pe Dumnezeu, iubită Margareta, cred că ţi-e rău! Hei, 
Jeanne! Blanche! Veniţi, reginei i-e rău!... 

— Nu, nu, bâlbâi Margareta, nu-i nimic, sire! Numai gândul 
că regele meu e înconjurat de atâţia duşmani mi-a produs 
starea asta! 

Pe jumătate liniştit, regele o consolă în felul său, asigurând- 
o că în curând va fi debarasat de toţi duşmanii şi că, principalul 
dintre ei, Enguerrand de Marigny, fusese arestat. 

— În ceea ce-i priveşte pe răzvrătiți, termină regele, 
sculându-se, nu te mai nelinişti; deja avem doi, Filip şi Gautier 
d'Aulnay. 

— Ce pedeapsă le-a fost rezervată, sire? 

Pus astfel în faţa unei întrebări precise, Ludovic ezită un 
moment. Poate că era încă sub efectul duioşiei, pentru că, 
gânditor, răspunse: 

— Aceştia doi nu mi-au făcut prea mult rău, e drept... şi, la 
urma urmei, sunt nişte viteji... unde mai pui că erau duşmanii 
neînduplecaţi ai duşmanului meu! Pentru tot ce-au încercat să-i 
facă lui Enguerrand de Marigny, cred că o să le cruţ vieţile şi mă 
voi mulţumi să-i închid într-una din fortărețele mele. 

Apoi, mai întunecat, adăugă: 

— Da, sunt nişte viteji... unul dintre ei mai ales, Filip. L-am 
văzut, în celula lui, înfăptuind sub ochii noştri unul din acele 
acte de curaj care inspiră admiraţie şi groază. 

— Ce a făcut, sire? bolborosi Margareta, care de altfel ştia 
bine despre ce este vorba. 

— Pentru a nu vorbi, pentru a nu-şi denunța amanta, a... 

Ludovic se opri ca trăsnit, se lovi peste frunte şi murmură: 

— Pentru a nu-şi denunța amanta!... Amanta!... Femeia 
asta care mă trădează, care trăieşte în preajma mea, care poate 


că face parte din familia mea şi pe care eu încă nu am 
descoperit-o. 

—  Liniştiţi-vă, iubitul meu Ludovic, bolborosi regina 
tremurând de spaimă. 

— Să mă liniştesc? strigă el, căutând să-şi stăpânească 
furia şi durerea care-l cuprinseseră. Dar nu vezi, Margareta, că 
asta mă ucide? Curtea Miracolelor, nu e nimic! Răzvrătiţii, nu 
înseamnă nimic! Nici chiar Marigny nu e prea mare lucru! Dar să 
nu Ştiu, vezi tu, să nu ştiu numele infamei şi să-mi petrec nopţile 
gonind fel de fel de fantome pe care le plăsmuieşte imaginaţia 
mea care-mi spune: "Dumnezeule puternic! Dar dacă ar fi..." 

— Cine?... îndrăzneşte, Ludovic! Indrăzneşte până la capăt! 
strigă Margareta de Burgundia, ridicându-se tragică şi superbă. 

Regele o privi câteva clipe cu ochi mari, apoi izbucni în 
lacrimi şi murmură: 

— Nimic, Margareta mea iubită, nu am ce îndrăzni, fiindcă 
în inima mea nu e decât dragoste şi adoraţie pentru tine. 

Apoi o prinse în braţe şi o sărută cu atâta sălbăticie încât 
Margareta scoase un strigăt. Cu paşi repezi traversă sala şi se 
retrase. 

Rămasă singură, Margareta se simţi zdrobită. 

În acel moment, se deschide o uşă mai mică în partea 
opusă uşii pe care ieşise regele şi apăru Juana care şopti la 
urechea reginei câteva cuvinte. Aceasta tresări şi se îndreptă 
spre un cabinet unde o aştepta un bărbat. 

Nu era altul decât Stragildo. 

Fără să scoată un cuvânt, paznicul leilor se înclină şi întinse 
reginei o hârtie împăturită, pe care aceasta o citi. Citind-o, faţa i 
se îmbujora. Câteva secunde fu cuprinsă de frisoane, privirea-i 
arunca fulgere şi faţa-i deveni apoi şi mai lividă. Dar imediat, 
toate acestea dispărură de pe faţa ei. Se aplecă spre Stragildo 
şi-i dădu câteva ordine, după care acesta dispăru. 

Atunci Margareta se reîntoarse în camera ei şi după ce se 
convinse că e singură, reciti biletul care nu conţinea decât 
aceste cuvinte: 


"Jean Buridan va aştepta în această noapte pe Margareta 
de Burgundia la Turnul Nesle." 


În tot restul zilei, regina nu se mişcă din fotoliul ei. Cu 
mâinile pe genunchi şi capul sprijinit pe spătar, cu ochii pe 
jumătate închişi, seamănă, aşa palidă, surâzătoare şi 
resemnată, cu o sfântă pictată pe un vitraliu. Dacă Ludovic ar fi 
intrat în acea clipă, i s-ar fi părut mai frumoasă ca niciodată. 

Margareta se gândea la Buridan. Se gândea că acesta, 
învins în cele din urmă, i se supune. Margareta iubea. Aştepta 
ora când Buridan i-ar fi spus: "Te iubesc..." Aceasta ar fi fost, în 
viaţa ei zbuciumată, furtunoasă, plină de pasiuni, singură clipă 
de dragoste curată... 

Noaptea cuprinsese Parisul. 

Atunci Margareta se îmbrăcă, se înfăşură într-o mantie 
largă, dădu Juanei câteva instrucţiuni scurte şi precise în aşa fel 
încât subreta să ştie unde o poate găsi în caz de nevoie şi ieşi. 

Pleca singură... 

Pe calea pe care numai ea o cunoştea, ajunse la poarta 
secretă pe unde părăsi Luvrul şi se află pe malul Senei... 

Nu tremura şi nu-i era frică, chiar. Dacă întunericul era atât 
de des şi chiar dacă, la adăpostul lui, arN fi putut ca locul să fie 
plin de tâlhari. 

Cu paşi rari cobori până la malul apei, în locul în care era 
amarată barca să, în care se afla Stragildo. Se aşeză şi Stragildo 
începu să vâslească puternic. Curând ajunseră pe celălalt mal. 
Regina sări pe mal şi se îndreptă spre poarta Turnului Nesle, 
fără să-i pese dacă Stragildo o urmează. 

Urcă până sus şi pătrunse în camera unde, la începutul 
povestirii, i-am văzut intrând pe Filip şi Gautier d'Aulnay. Pe 
prag se opri, tremurând. Buridan se afla acolo şi se înclină 
adânc în faţa ei! 

Stragildo nu intrase în Turnul Nesle. 

În momentul în care Margareta sărise pe mal, pe buze-i 
apăru un surâs straniu. O lăsă pe regină să se îndepărteze şi 
apoi, sărind şi el pe mal, legă barca cu grijă şi se îndreptă spre 
un colţişor în care întunericul era încă mai de nepătruns şi unde 
mai mulţi bărbaţi se aflau ascunşi, nemişcaţi şi tăcuţi. Stragildo 
murmură: 

— Şi acum, sire, puteţi intra în Turnul Nesle!... 


Capitolul XXVI Stragildo 


Acum trebuie să ne întoarcem la Curtea Miracolelor unde, 
după plecarea lui Tristan, am văzut că Buridan a avut o 
consfătuire cu Lancelot Bigorne, Guillaume Bourrasque şi Riquet 
Haudryot. 

— Pe sfântul Barnabe! strigă Bigorne, în felul ăsta, acum ne 
riscăm pielea pentru a o salva pe aceea a lui Marigny? 

— Eşti liber să nu mă urmezi, îi replică rece Buridan. 

— Mulţumesc! Sunt obligat să te urmez numai şi numai să 
te împiedic să faci vreo nouă prostie. Dar, la urma urmei, nu 
mori decât o singură dată, cu toate că aş fi preferat să-mi las 
pielea mai degrabă diavolului decât pentru Marigny. 

În tot timpul acestei vorbării, cei patru prieteni se echipau 
de zor. Îşi acoperiră pieptul cu pieptare de bivol, solide, uşoare 
şi suple. Îşi încinseră spadele uriaşe şi-şi aleseră pumnalele cele 
mai solide. 

La acea oră târzie când somnul este mai adânc, când zorii 
nu s-au ivit încă şi noaptea pare mai puţin întunecată, Buridan 
chemă un cerşetor care păzea uşa locuinţei şi-i ordonă să-l 
caute pe ducele Egiptului, care apăru imediat. 

— Trebuie să părăsesc Curtea Miracolelor, spuse Buridan. 
Mâine îţi vei aduna oamenii şi le vei spune că Buridan a plecat. 
De altfel, trebuia. Imediat ce eu şi tovarăşii mei vom fi plecat, 
asediul asupra Curţii Miracolelor va fi ridicat... şi veţi fi liberi. 

— Facă-se voia ta, sire rege al Argotului, spuse cu 
simplitate ducele Egiptului. 

— Regalitate efemeră, zise Buridan. Sceptrul nu era făcut 
pentru mâna mea. Coroana nu-mi stătea bine pe cap. 

— Totuşi eşti un viteaz, ai o inimă de leu. Sub conducerea 
ta, Curtea Miracolelor ar fi devenit o fortăreață de necucerit! 

Ducele Egiptului ieşi. Respectând voinţa lui Buridan, nu 
încercă să-l facă să se răzgândească. Când fu pe pragul uşii, se 
întoarse şi adăugă: 

— Orice ai face, aminteşte-ţi că aici. Vei găsi un refugiu 
sigur. 

Zece, minute mai târziu, cei patru părăseau la rândul lor 
locuinţa. 

Intrând pe strada Francs-Archers, zonă periculoasă în care 
riscau la tot pasul o încăierare cu patrulele care înconjurau 


Curtea Miracolelor, cei patru prieteni se aşezară în ordine de 
bătaie: Buridan în frunte, la câţiva paşi urmau Bourrasque şi 
Haudryot şi Lancelot în ariergardă. 

Trebuiau să treacă cu orice preţ. 

Deodată Buridan se întoarse spre Guillaume şi murmură: 

— Atenţie!... 

La treizeci de paşi în faţa sa, la un colţ de stradă, era aprins 
un foc care la acea oră abia mai pâlpâia. In jurul focului 
dormeau vreo zece arcaşi, înfăşuraţi în mantale. Dar alţi patru, 
în picioare, păzeau cu suliţele în mâini. 

Buridan făcu un semn prietenilor săi care se apropiară şi le 
explică planul pe care-l avea şi care era foarte simplu. 

Lipindu-se de zidurile caselor, înaintară în întuneric. 

— Înainte! strigă deodată Buridan. 

— Alarmă! răcni o santinelă. 

Totul s-a întâmplat fulgerător. La lumina slabă a focului, 
soldaţii zăriră ca într-un vis imediat dispărut, cum patru demoni 
înaintau în salturi; văzură căzând două santinele şi apoi, în 
aceeaşi secundă, într-o cursă dezlănţuită, cei patru dispărură 
spre celălalt capăt al străzii. Strigătele izbucneau de peste tot; 
din post în post, soldaţii treziţi se repezeau în toate direcţiile... 
dar fugarii erau departe. 

— Sunt un om terminat! gemu ofiţerul care comanda postul 
din stradă Francs-Archers. Era Buridan!... 

Un sfert de oră mai târziu, Buridan şi prietenii săi se opriră 
în strada Froidmantel. Nici unul dintre ei nu era rănit. 
Constatând asta, bucuroşi, îşi continuară drumul şi ajunseră în 
curând la curtea unde Stragildo îşi păzea leii. 

Buridan bătu în poartă şi după câteva minute se 
întredeschise un mic panou şi un individ întrebă: 

— Cine-i acolo? 

— Du-te, spuse Buridan, du-te şi spune-i lui Stragildo că 
Buridan vrea să-i vorbească. E vorba de regină. 

Panoul se închise. După câtva timp, din spatele porţii se 
auzi o voce batjocoritoare: 

— Salut, senior căpitane. Ce pot face să-ţi fiu de folos? 

— Tu eşti, Stragildo? 

— Eu, seniore. la dispoziţia voastră, mai am câţiva saci care 
aşteaptă şi sper ca într-o noapte fără lună să-ţi pun unul la 
dispoziţie. 


— Taci, mizerabile. Dacă în noaptea asta n-aş avea nevoie 
de tine, crezi că poarta asta m-ar împiedica să intru şi să te 
pedepsesc după cum meriţi? Dar, destul. Vrei să duci un mesaj 
reginei? 

— Un mesaj? Sigur că da! Doar pentru asta sunt aici. Te 
pomeneşti că e un răvaş de dragoste? 

— Tu ai spus-o!... 

— O întâlnire la Turnul Nesle? rânji Stragildo. 

— Chiar aşa!... 

— Ei bine, dă-mi-l şi-ţi promit că doamna Margareta îl va 
primi. 

Buridan întinse biletul prin panoul întredeschis şi Stragildo îl 
luă. 

În timpul discuţiei, Guillaume, Riquet şi Lancelot rămaseră 
mai departe pentru a nu fi zăriţi de Stragildo. Acesta, primind 
biletul, închise panoul fără prea multe fasoane şi Buridan îl auzi 
cum se retrage. Se îndepărtă atunci şi el cu cei trei prieteni. 

Dar Stragildo nu se retrăsese: pur şi simplu imitase 
zgomotul paşilor care se îndepărtează, întredeschise poarta 
tocmai la timp pentru a zări câteva umbre care se pierdeau în 
noapte. 

"Bine, mormăi el. Sunt patru, să socotim: jupân Buridan, 
apoi blestematul de Bigorne, apoi împăratul Galileii şi regele din 
Basoche. Ce lovitură dacă i-aş putea prinde pe toţi patru şi i-aş 
trimite să-i întâlnească pe cei doi fraţi la Temple!". 

Stragildo urcă în acea parte a casei unde îşi avea 
apartamentul şi de unde, prin câteva ferestre, putea 
supraveghea fie cuştile leilor, fie strada, fie locuinţele 
servitorilor. 

Fără cea mai mică ezitare, desfăcu hârtia pe care i-o 
dăduse Buridan şi începu s-o citească cu greutate. 

După ce reuşi să descifreze scrisul, cu care nu prea era 
prieten, căzu pe gânduri. 

Aventura îi părea ciudată şi-l neliniştea profund. 

După ce reflectă mult timp, Stragildo îşi spuse că singurul 
mijloc de a ieşi onorabil dintr-o asemenea încurcătură, era o 
trădare generală. 

Să-i trădeze pe toţi, pe rege, pe regină, pe Buridan. Să-i 
pună pe toţi într-o situaţie îngrozitoare, după care el putea 
dispare liniştit. 


A 


— Să vedem dacă am cu ce pleca, îşi spuse Stragildo 
surâzând. 

Intră într-o cameră dosnică şi-i încuie uşa cu cheia. De 
acolo trecu într-un cabinet fără ferestre şi ridică patru din dalele 
care acopereau podeaua şi atunci apăru un cufăr pe care-l 
scoase cu ajutorul unui drug de fier trecut printr-un belciug prins 
de capac. 

Deschise cufărul şi începu să-şi numere comoara, compusă 
în întregime din monezi de aur, deoarece Stragildo schimba în 
aur tot ce aduna, fie argint, fie monezi mărunte; aurul ocupa loc 
mai puţin şi e mai uşor de purtat. 

Stragildo goli cufărul şi umplu cu monezile de aur patru, 
pungi de piele, destul de asemănătoare cu burdufurile de vin. In 
pungi băgase şi tărâţe, aşa încât dacă ar fi fost lovite, sunetul să 
nu-l dea de gol. 

După ce termină treaba asta, Stragildo deschise un dulap în 
care se aflau mai multe costume, alese unul şi-l duse în camera 
sa. 

Se revărsau zorile. 

Terminându-şi toate aceste treburi, Stragildo, liniştit şi 
satisfăcut de el însuşi, aşteptă clipa potrivită pentru a se duce la 
regină. 

Am văzut cum biletul a fost remis reginei şi cum aceasta a 
dat cele câteva ordine aducătorului. 

— Nu va fi nimeni în Turn, spuse regina. După ce mă vei 
conduce, mă vei aştepta afară. Asta nu mai e o aventură ca cele 
de până acum. Din această clipă, Buridan e sacru pentru tine, 
înţelegi? Nenorocire ţie dacă te atingi de el! 

Înclinându-se în faţa ei, Stragildo se îndepărtă murmurâna: 

"Hotărât lucru, era şi timpul... Dacă afurisitul de Buridan ar 
fi devenit atotputernic la Curtea Franţei, ar fi fost vai de mine. 
Ce spuneam eu. Lucrurile se întâmpla aşa cum am prevăzut şi, 
dacă n-aş fi fost aici, mâine Buridan ar fi fost la fel de puternic... 
chiar mai puternic decât regele. Dar mai sunt şi eu pe aici..." 

Stragildo se întoarse la el. 

Aşteptă seara şi atunci îşi făcu ultimele pregătiri. 

Dintr-un scrin din camera sa luă două permise în alb 
semnate de rege şi pe care Margareta i le dăduse cu mult timp 
înainte pentru a-i servi în orice împrejurare. 


Primul era un ordin către orice soldat din jandarmerie sau 
sergent de pază de a se pune la dispoziţia purtătorului ordinului. 

Al doilea era un ordin către şeful oricărui post de la orice 
poartă a Parisului de a o deschide purtătorului şi a-l lăsa să 
treacă, indiferent de oră. 

Stragildo ascunse cu grijă cele două pergamente în 
pieptarul său, apoi cobori la grajduri. 

Oricât ar părea de ciudat, avea acolo şi grajduri unde se 
găseau doisprezece cai frumoşi, folosiţi fie pentru serviciul 
regelui, fie al reginei, fie al său personal. 

Înşeuă unul dintre cei mai buni cai, după care urcă în 
apartamentul său şi cobori cu cei patru săculeţi cu aur şi cu 
costumul pe care-l alesese. Puse săculeţii pe cal şi-i legă cu 
grijă. În ceea ce priveşte costumul, era un costum de ţăran: o 
haină de rândaş, o bonetă şi jambiere de piele. Le lăsă în grajd, 
ieşi şi închise uşa luând cheia cu el. 

Luându-şi toate aceste precauţii, Stragildo se duse la Luvru, 
pătrunse direct în apartamentele regelui şi apropiindu-se de 
căpitanul gărzilor îi spuse: 

— Trebuie să vorbesc regelui între patru ochi şi asta nu 
suferă amânare. 

Hugues de Trencavel îl măsură din cap până în picioare fără 
să-şi ascundă disprețul, dar cum ştia că paznicul leilor se bucură 
de o favoare specială, presupuse că vrea să anunţe regelui ceva 
în legătură cu munca lui şi intră la rege să-l anunţe. Câteva 
momente mai târziu, Stragildo se afla în prezenţa lui Ludovic al 
X-lea. 

— Nu cumva vreunul din leii mei e bolnav? întrebă imediat 
regele cu îngrijorare. 

— Sire, răspunse acesta, niciunul din leii voştri nu e bolnav. 
Nobilele animale, cerul fie lăudat, au avut o poftă de mâncare 
minunată şi acum dorm liniştite. 

— Atunci? întrebă Ludovic încruntând sprâncenele. 

Stragildo se înclină mai mult. Vocea îi deveni umilă. 
Murmură: 

— Sire, fără îndoială că este o mare îndrăzneală din partea 
unui îngrijitor de animale, ca mine, de a ridica ochii şi de a privi 
ceea ce se petrece în jur. Dar, adevărul este că am privit şi am 
văzut. Aşadar, vin să-l înştiinţez pe rege. 

— De ce te amesteci, caraghiosule? 


— Tocmai asta mi-am spus şi eu, pe Sfânta Fecioară! De ce 
dracu te amesteci? Treburile astea te privesc pe tine, 
imbecilule? Nu-ţi poţi arăta credinţa faţă de rege altfel decât 
vorbindu-i despre o acţiune de trădare? Şi asta... 

— Trădare! spuse Ludovic pălind. 

— Am spus trădare, sire? Adevărul este că nu ştiu nimic, la 
urma urmei şi poate că această femeie care cât de curând 
trebuie să ajungă la Turnul Nesle, nici măcar nu vă trădează!... 

Regele se îndreptă ameninţător spre Stragildo. 

— Spui că o femeie trebuie să meargă la Turnul Nesle? 

— Da, sire, aşa am spus. Dar e tot ce pot spune şi, adăugă 
el cu un surâs sinistru, mi se pare că e de ajuns. 

— Cine-i femeia? 

— Regele o va vedea. Eu nu am văzut-o. 

— Ea e cea care mă trădează? 

— Regele o va auzi. Eu nu ştiu dacă trădează. 

— Şi ce ştii atunci? întrebă Ludovic respirând cu greutate. 

— Numai atât: această femeie va fi în această seară la 
Turnul Nesle. Dacă regele vrea să meargă acolo, va vedea şi va 
auzi. Regele va trebui să fie însoţit de câţiva oameni credincioşi 
şi solizi şi bine înarmaţi, fără asta nu se poate, sire! Regele şi 
oamenii săi vor trebui să se afle, cred că peste o oră, la colţul 
Turnului Nesle. Acolo este un intrând destul de mare pentru a 
ascunde şi cincisprezece oameni. Şi, la momentul potrivit, eu 
însumi voi veni să-l previn pe rege; Un minut mai devreme, ar fi 
de prisos, regele nu va vedea nimic. Un minut după, va fi prea 
târziu. lată ce voiam să spun. Şi acum, dacă am făcut rău fiind 
credincios, regele mă poate condamna la moarte, e dreptul său. 

Giîtva timp, Ludovic rămase gânditor. Un suspin puternic îi 
scăpă din adânc. Cu blândeţe, îi spuse: 

— Du-te. La ora şi locul indicat aştept să mă anunţi. 


Capitolul XXVII Turnul Nesle 


leşind din stradă Froidmantel, Buridan porni la drum cu paşi 
repezi, urmat de prietenii săi. Guillaume, Riquet şi Lancelot nu 


păreau neliniştiţi. Fără îndoială, aceşti demni tovarăşi ai săi nu 
se temeau de nici o aventură. Unde-i ducea Buridan? La ce 
încăierare? La ce luptă crâncenă în care şi-ar fi lăsat pielea? Nu 
le păsa. Aveau în el o încredere nemărginită. 

Buridan nu se îndrepta spre Temple, ci în împrejurimile 
acestei fortărețe. Şi într-adevăr, se opri în faţa Grădinii cu 
Trandafiri. 

— Aşa, deci, murmură Bigorne, ideea hu e rea şi mă mir că 
nu mi-a venit şi mie. La dracu' dacă-i va da cuiva prin cap să ne 
caute aici! 

Buridan încercă să deschidă poarta, dar aceasta era 
încuiată. 

Sări cu greutate zidul înconjurător, urmat de prietenii săi 
care-l imitară. 

Uşa casei nu era închisă decât cu clanţa, aşa încât putură 
să intre uşor. 

În clipa în care Buridan intră în camera în care altă dată 
fusese atâta bucurie şi frumuseţe, inima lui Buridan bătu cu 
putere. 

Gândurile i se îndreptară spre Myrtille. Acum ea se alia în 
siguranţă în sătucul Montmarte sub protecţia mamei sale, aşa 
încât se putea gândi la ea fără nelinişte. 

Zorile începeau să se reverse. 

Buridan nu cunoştea prea bine din toată locuinţa decât 
camera în care se afla acum şi în care Gillonne îl condusese 
adeseori. Dar de cum se lumină de ziuă, Bigorne, fără a mai 
pierde o clipă, începu să cerceteze casa. Nu numai că era 
complet nelocuită, dar era clar că aici nu mai intrase nimeni de 
multă vreme. 

Bigorne urcă până sus şi forţă ultima uşă la care ajunsese. 
Aceasta dădea în pod. 

Podul avea două deschizături: o lucarnă era orientată 
înspre stradă, cealaltă înspre grădina din spate. Era un post de 
observaţie minunat şi Bigorne, specializat în astfel de treburi, 
hotări că trebuie să se instaleze cu toţii acolo, unde, în caz de 
alarmă, se puteau apăra cu uşurinţă. Cobori aşadar în camerele 
de la primul etaj de unde adună de pe paturi patru saltele şi le 
urcă în pod. 

Mai târziu urcă nişte scaune şi o masă, aşa încât podul se 
transformă într-o cameră locuibilă. 


În ce-l priveşte pe Buridan, acesta scoase din veston 
hârtiile pe care i le dăduse Tristan şi începu să le citească cu 
atenţie. 

Se gândea la încercarea ce urma s-o facă pentru a-l salva 
pe tatăl logodnicei sale. 

Se gândea la întâlnirea pe care o ceruse reginei şi se 
întreba: 

"Oare va veni?... dacă va veni, înarmat cu aceste hârtii sunt 
atotputernic şi domnul de Marigny e salvat. Dar va veni?" 

Se luminase bine de-acum. 

Guillaume şi Riquet se întorceau din cercetarea lor. La 
rândul său, apăru şi Bigorne care le spuse: 

— Am pregătit o cameră superbă în pod, pentru noi patru. 
Avem până şi saltele puse pe podea. 

— Ei aş! exclamă Guillaume, de ce să ne culcăm pe saltele 
când avem la îndemâna paturi? 

Bigorne ridică din umeri şi era pe punctul de a le explica 
avantajul instalării în pod, când Riquet scoase un strigăt. 

Tocmai deschisese un bufet şi acolo descoperi, spre marea 
lui surpriză, o plăcintă cu carne, pâine, câteva sticle, în sfârşit, 
destule provizii care după toate semnele se aflau acolo de puţin 
timp, poate de câteva ore. 

— la te uită! făcu Guillaume, cu ochii holbaţi. 

— Da! spuse Buridan, asta dovedeşte că uneori aici mai 
poposeşte cineva. Trebuie să umblăm cu mare atenţie. Să 
urcăm repede în pod. 

— Fie! zise Riguet, dar nu înainte de a lua cu noi aceste 
provizii. Cel puţin pentru azi suntem asiguraţi că nu murim de 
foame. 

După puţin timp, cei patru se aflau în pod, bine instalaţi şi 
cum umbletul din timpul nopţii şi emoţiile din acea dimineaţă le 
deschisese pofta de mâncare, proviziile pe care Bigorne le 
considerase miraculoase, nu întârziară să dispară. Apoi, cum 
noaptea precedentă nu dormiseră deloc şi cea care urmă se 
anunţa la fel de agitată, fiecare se întinse pe salteaua lui şi 
adormiră cu toţii. 

Toate acele provizii pe care Riquet le găsise în respectivul 
bufet nu erau câtuşi de puţin miraculoase. 

Intr-adevăr, cineva venea din când în când la Grădina cu 
Trandafiri. Cine e acel cineva, cititorii o vor afla în curând. 


Spre seară, cei patru se treziră unul după altul, odihniţi şi 
bine dispuşi. 

In cele din urmă sosi şi momentul plecării. 

Cu toate obiecțiile care se ridicaseră atunci când Buridan le 
expusese planul său, rămase hotărât ca acesta să intre singur în 
Turnul Nesle. 

Guillaume, Riquet şi Bigorne trebuiau să aştepte afară, pe 
malul Senei şi să nu intervină decât în cazul în care erau 
chemaţi. 

In cele din urmă, plecară spre ţinta lor, pe o noapte 
întunecoasă. Traversară cu bine Sena şi acostară chiar la 
poalele Turnului Nesle. Buridan intră singur în timp ce 
Bourrasque, Riquet şi Lancelot se ascunseră într-un ungher 
întunecos. 

Curând, de pe platforma turnului se văzu semnalul convenit 
prin care Buridan le dădea de veste că totul e bine şi că acolo 
sus nu mai era nimeni altcineva. 

Liniştiţi dinspre partea asta, cei trei începură să 
supravegheze fluviul. 

— Dacă vine singură, spuse Bigorne totul e în regulă. 

— Nu va veni, mormăi Guillaume. 

Toată atenţia lor era îndreptată aşadar asupra fluviului şi se 
scurse astfel mai bine de o oră. În acelaşi timp, zece oameni, 
mergând pe jos fără cel mai mic zgomot, trecură podul, o luară 
de-a lungul zidurilor palatului Nesle şi se aşezară într-o 
adâncitură a zidurilor pe care cei trei nu o puteau vedea nu 
numai datorită întunericului adânc, dar şi datorită faptului că 
această adâncitură se afla despărțită de ei de Turnul Nesle. 

Unul din cei zece ieşi puţin în faţa celorlalţi care rămaseră 
ascunşi. 

Acesta era regele. 

Şi el, ca şi cei trei prieteni, începu să pândească, cu inima 
bătându-i puternic. Ochii-i ardeau febril şi priveau fix punctul 
unde se zărea poarta turnului. Şi el se întreba: 

"Oare va veni?" 

Şi poate că punându-şi această întrebare, se gândea la 
regină!... 

— lat-o! murmură Bigorne. 


Încă nu se putea zări nimic, dar se auzea zgomotul vâslelor 
bătând apa. Curând apăru şi barca, precum o pasăre de noapte 
alunecând pe ape; cei trei încercară o teamă confuză... 

Barca alunecă pe nisip şi se opri. 

O siluetă sări din barcă. Era Margareta... O clipă mai târziu 
intra pe poarta turnului. 

În acel moment, din barcă sări un bărbat care se îndreptă 
rapid în direcţia adânciturii dintre ziduri unde se găseau cei 
zece. 

— Stragildo! murmură Bigorne la urechea lui Bourrasque. 

— Rămâneţi aici. Mă duc să urmăresc puşlamaua asta... 

Şi Bigorne se furişă în urma lui Stragildo. 

ÎI văzu apropiindu-se de ungherul întunecat şi cum îl 
urmărise de foarte aproape, îl auzi spunând cuvintele: 

— Acum şire, puteţi intra în Turnul Nesle! 

"Regele! îşi spuse Bigorne tresărind. L-a anunţat pe rege.!... 
Oh! Mizerabilul!" 

O clipă mai târziu pe lângă Bigorne trecu o umbră. Era 
Ludovic. 

Acesta ordonase oamenilor săi să rămână acolo şi intră 
singur în Turn. 

Stragildo dispăruse în direcţia podului. 

"Bine! îşi spuse Bigorne. Regele e singur şi Buridan nu pare 
prea ameninţat din partea asta. E în stare să-i ţină piept. Şi apoi, 
mai rămân Bourrasque şi Haudryot. Să încerc să-l prind pe 
nemernic. Trebuie să-l fac să-şi plătească toate crimele." 

La rândul său, trecând prin apropierea adânciturii din ziduri 
fără a zări oamenii regelui, începu să alerge spre pod. 

Margareta de Burgundia urca încet, apăsându-şi cu mâna 
pieptul care i se umflase de emoție. Dragostea o orbea. Avea 
convingerea de nezdruncinat că Buridan o aştepta pentru a i se 
aruncă la picioare... Tremura şi cu imaginaţia sa bogată, se 
vedea prezentându-l pe Buridan curţii, după ce-l va fi convins pe 
rege că Buridan, căpitanul, puternicul şef al răzvrătiţilor, ar 
putea deveni un sprijin puternic pentru tron... 

În timp ce îşi construia toate aceste vise imposibile, ajunse 
în dreptul camerei ştiute şi intră; îl văzu pe Buridan care se 
înclină adânc în faţa ei. 

Pentru o clipă, Margareta se opri. 


Apoi un suspin îi scăpă de pe buze, închise uşa în urma sa 
şi făcu câţiva paşi. Se opri la un pas de Buridan care, 
îndreptându-se o privea fix, cu un fel de tristeţe. 

— Ei bine, Buridan, spuse ea cu o voce înceată şi care-i 
tremura uşor, dar care era mai încântătoare decât cea mai 
plăcută melodie, poţi acum să-ţi dai seama de puterea ta, 
puterea ta magică pe care o ai asupra Margaretei. Tu, care m-ai 
batjocorit, m-ai insultat, tu care ai încrucişat spada cu regele, tu 
răzvrătitul, condamnat la moarte şi pe al cărui cap a fost pus un 
preţ mare, tu!... da, a fost de ajuns să-i scrii reginei că o aştepţi 
şi regina a venit... Regina?... Nu, Buridan!... Margareta! Femeia 
care ţi-a spus aici, într-o seară, tot ce ţi-a spus şi care e gata să- 
ţi repete.. Şi tu, Buridan, ce ai să-mi spui?... Taci?... 

Da, Buridan tăcea, încurcat, cu cumpătul aproape pierdut 
de atitudinea reginei. El venise să se bată şi să învingă. 

În cele din urmă făcu un efort şi spuse: 

— Doamnă, fără îndoială că pentru mine e o mare 
nenorocire că regina şi-a imaginat aceste gânduri pe care, 
pentru a doua oară mi le împărtăşeşte. Este foarte adevărat că 
poate v-am scris pe un ton care ar fi putut să vă îndreptăţească 
să credeţi că schimbându-mi intenţiile, aş fi acceptat strălucitele 
propuneri cu care m-aţi onorat. A fost un subterfugiu nedemn 
din partea mea, doamnă. Dar era vorba de viaţa unui om şi 
pentru a-l salva, am făcut toate acestea... 

Pe buzele Margaretei apăru un surâs amar. Stăpânindu-şi 
furia, întrebă: 

— Şi aş putea să aflu numele acestui om de care vă 
interesaţi? 

— Un condamnat, doamnă, ori mai degrabă un acuzat! Voi 
i-aţi putea “obţine iertarea din partea regelui. Ar fi de ajuns să o 
doriţi. Ar fi de ajuns ca generozitatea voastră să facă apel la 
dreptatea regalului vostru soţ şi acest om ar fi salvat. 

— Cine e acest om? întrebă Margareta. 

— Tatăl Myrtillei, răspunse simplu Buridan. 

— Enguerrand de Marigny! Cum, numai pentru a cere 
iertarea lui Marigny ai dorit să mă vezi? Cum! Tu vrei să-l salvezi 
pe Marigny, pe acela care te-a urmărit mereu cu ura lui şi pe 
care l-ai insultat, l-ai lovit? lată ceva nou! Buridan luptând 
pentru salvarea lui Marigny! 


Ceva care aducea cu un suspin amar şi disperat se auzi la 
câţiva paşi de actorii acestei scene înfricoşătoare. 

Dar nici Buridan nici Margareta nu auziră acel zgomot slab. 

— Mizerabile! izbucni regina, lividă. Ah! Mizerabile, tu care- 
mi aminteşti prima mea greşeală şi-ţi faci o armă din ea, 
împotriva mea! Nu ştiu cum mă vei ucide, demone, dar presimt 
că tu vei fi cauza morţii mele! Presimţirile mi-o spun... Eu sunt 
mama Myrtillei? Ei bine, da! L-am iubit pe Marigny! Da! Dar pe 
această fată; o urăsc şi e dreptul meu! Nici măcar nu o cunosc... 

— E înfricoşător ceea ce spuneţi! murmură Buridan dându- 
se înapoi câţiva paşi. Vă implor, reveniţi-vă... 

— Nu o cunosc, ţi-o repet! Ea e rivala mea, asta-i tot! 
Fericită rivală, dar voi aştepta, nu te îndoi de asta!... Buridan, ai 
greşit amintindu-mi că Enguerrand de Marigny este tatăl fiicei 
mele. Asta mă îndârjeşte şi mai mult să-l urăsc şi să cer regelui 
nu iertarea sa, ci moartea! Şi asta voi face. Adio, Buridan! De 
data asta, pentru totdeauna... până când te voi avea în mâna 
mea şi cu o lovitură te voi face să-mi plăteşti disprețul şi 
insultele! 

Buridan se îndreptă şi, apucând-o pe regină de mână, se 
aplecă spre ea: 

— Voi m-aţi forţat! spuse el cu o voqe înăbuşită. Voi mă 
forţaţi să ameninţ când eu aş fi vrut să implor. Oh! Sunteţi într- 
adevăr mamă fără inimă, amanta lipsită de dragoste, femeia 
capabilă de orice crimă şi trădare, aşa cum aţi fost descrisă în 
aceste pergamente pe care, iată-le!... 

Şi cu un gest trase de sub manta sulul de pergamente pe 
care i-l dăduse Tristan. 

— Ce-i cu hârtiile alea? bolborosi Margareta simţindu-şi 
inima cuprinsă de groază. 

Buridan dădu drumul reginei şi ţinuta lui luă un aer solemn, 
vocea devenindu-i gravă şi tristă. 

— Hărtiile. Acestea, doamnă, cuprind istoria copilăriei mele. 
Ele povestesc cum, dintr-o izbucnire de gelozie mi-aţi înjunghiat 
mama şi cum aţi vrut să mă înecaţi şi pe mine în Saône, 
ordonând acest lucru lui Lancelot Bigorne. Aceste hârtii au fost 
scrise, doamnă, de însăşi mama mea atunci când, disperată, cu 
inima plină de răzbunare, a devenit confidenta şi servitoarea 
desfrâurilor voastre pentru a reuşi să vă pedepsească mai 
bine... 


— Mabel!... pronunţă Margareta într-o răsuflare. 

— Anne de Dramans, doamnă!... Toată istoria Turnului 
Nesle se află aici! Şi dacă această istorie ar parveni posterităţii, 
ceea ce se povesteşte aici este aşa de îngrozitor încât oricine ar 
refuza să creadă! Şi cine ar putea crede că Margareta de 
Burgundia, făcând meseria de prostituată, atrăgea în acest turn 
amanți de-o noapte pe care în zori ordona să fie aruncaţi în 
Sena, vârâţi în saci!... Eu o cred, deoarece am văzut!... Eu, care 
i-am salvat pe Filip şi Gautier d'Aulnay atraşi aici de voi şi 
aruncaţi în Sena de îngrozitorul Stragildo, eu o cred! Şi alţii vor 
putea crede, doamnă!... 

— Alţii? bolborosi regina nebună de spaimă. 

— Regele, de exemplu. Deoarece toată această istorie lui i 
se adresează şi fiecare faptă pe care o conţine este însoţită de 
dovezi! Regele ar putea reface urmele fiecărei orgii a voastre cu 
ajutorul dovezilor, a fiecăruia din asasinatele voastre... Un 
cuvânt, doamnă, unul singur. Dacă în două zile Enguerrand de 
Marigny nu este liber vă jur pe sufletul meu că vin la Luvru şi eu 
însumi voi da aceste pergamente regelui!... 

Margareta îşi acoperi ochii cu mâinile. 

— Nefericită ce sunt! Oh! Nefericită! 

În aceeaşi clipă, Buridan scoase un strigăt de deznădejde. 

Regina-şi descoperi faţa şi-l privi: Figura-i era palidă, 
crispată, cu ochii fixaţi asupra unui lucru care-l înspăimânta de 
moarte. Şi atunci ea îl văzu pe rege!... 

Ludovic tocmai intrase. 

Privirea-i era de o tristeţe de nedescris şi faţa-i era cenuşie 
suferea înfiorător. 

Se îndreptă spre Buridan cu paşi nesiguri, fără să o 
privească pe regină. 

Şi cum în acel moment ajunse în dreptul ei, o ocoli pentru a 
nu o atinge. Mergea cu ochii rătăciţi, cu braţele întinse şi mâinile 
agitate de un tremur convulsiv arătau spre sulul de pergamente. 

Voia să vorbească. Cu tot efortul incredibil, nu putu să 
scoată decât câteva sunete răguşite. 

În momentul când îl atinse pe Buridan şi mâna lui apucase 
hârtiile, căzu în genunchi şi apoi se întinse la pământ ca lovit de 
trăsnet. 

Buridan rămăsese nemişcat, plin de groază. 


Cu un gest mecanic luă sulul şi-l ascunse sub manta, apoi 
privirea-i căzu asupra reginei, împietrite şi murmură: 

— Ce nenorocire!... 

Întreaga atitudine a reginei era înspăimântătoare. Era ca o 
moartă rămasă în picioare printr-un fenomen de echilibru al 
nervilor. În ea nimic nu mai mişca. Pe faţa ei de ceară nu se 
vedea nici cea mai mică tresărire. Numai ochii ei, măriţi de 
spaimă, trăiau... 

În ei se citea o groază nebună... 

Privirea lui Buridan cobori asupra regelui şi fu străbătut de 
un fior de milă. 

În acel moment, înfricoşătoarea statuie care era regina, 
începu să prindă viaţă. Faţa ei crispată se destinse. Margareta 
începu să se retragă încet... se retrase până la uşă... 

Trecu de uşă şi începu să coboare scările. O speranţă slabă 
o mai ţinea în picioare şi anume că regele murise!... Murise 
fulgerat de cele ce auzise!... Atunci ea ar putea trăi în 
continuare, la fel de puternică şi încă mai fericită, debarasată de 
grijă de a se mai preface! 

Toate acestea le gândea în timp ce cobora scările. Dinţii îi 
clănţăneau şi din când în când era cutremurată de frisoane 
puternice. Ar fi vrut să se grăbească, să alerge, dar îşi simţea 
picioarele ca de plumb. O forţă necunoscută o oprea la fiecare 
treaptă. Pe umeri simţea o greutate enormă sub care trebuia să 
moară dacă regele la rândul său n-ar fi murit! 

Dar oare regele murise? 

Buridan îngenunche lângă el şi-i puse mâna în dreptul 
inimii. 

O simţi bătând! Slab, dar bătea! 

"Bietul rege, murmură Buridan care nu-şi putu stăpâni 
câteva lacrimi. Bietul tânăr! Dumnezeu mi-e martor că n-aş fi 
îndeplinit ameninţarea făcută Margaretei, n-aş fi putut. 
Dumnezeu mi-e martor că dacă aş fi ştiut că regele este aici, n- 
aş fi vorbit. Dar răul a fost făcut. Acum regele ştie totul. Poate 
va muri... e înspăimântător... nu pentru Margareta care merită 
să moară, ci pentru acest nefericit rege." 

Se ridică şi căută să vadă dacă poate găsi undeva puţină 
apă. 

Văzu o cană mare, plină cu apă şi începu să frece fruntea 
regelui care scoase un suspin şi deschise curând ochii. 


Buridan, îngenuncheat lângă el, îi umezea acum cu 
blândeţe, tâmplele. 

Regele îşi ridică ochii disperaţi spre tânărul care-l îngrijea, 
plângând: 

— Curaj, sire, curaj! murmură Buridan. V-am făcut un rău 
înfiorător vorbind aşa cum am vorbit, o ştiu! Sunt disperat, sire! 
Mi-aş da zece ani din viaţă ca voi să nu fi asistat la această 
convorbire pe care am avut-o cu... cu cea... pe care o iubiţi... 
Haideţi, puţin curaj, iubite sire!... Această femeie, aţi văzut, nu 
era demnă de voi. Sunteţi tânăr, frumos, nobil, veţi găsi o 
prinţesă la fel de frumoasă şi mult mai înţeleaptă care vă va 
consola şi iubi... Şi dacă nu, afecțiunea atâtor oameni, care sunt 
supuşii voştri... poporul vostru, sire! Va fi de-ajuns!... Gândiţi-vă 
mai puţin la aceea care tocmai a ieşit şi mai mult la poporul 
vostru... Dragostea,... dragostea, sire, nu e totul în viaţa unui 
bărbat. Şi atunci când acest bărbat este un rege atotputernic, 
aşa că voi, poate că are datoria să-şi uite suferinţele pentru a se 
gândi mai mult la ale altora. Dragostea, sire! De asta suferim 
toţi... Dar cum puteţi crede că un cavaler de talia voastră, care 
merită să fie iubit de cele mai frumoase femei, nu-şi va găsi 
consolarea. 

Regele suspină. Hohote de plâns îi strângeau pieptul în 
timp ce se lăsa îngrijit de Buridan. Îl privi cu o mirare crescândă, 
care părea deja un început de consolare. 

Deodată, nu se mai putu stăpâni şi izbucni în plâns. 
Suspinele sfâşietoare erau dureros de auzit şi Buridan murmură: 

— Plânge... Slavă Domnului, e salvat!... 

În acel moment, şapte sau opt oameni năvăliră în cameră. 

— Arestaţi pe acest răzvrătit care a îndrăznit să ridice mâna 
asupra regelui! strigă Hugues de Trencavel. 

Într-o clipă, Buridan fu înconjurat, apucat şi împins spre 
scară... 

În acest timp, căpitanul gărzilor îl ridică pe rege şi, 
sprijinindu-l, îl aşeză într-un fotoliu. 

Primul cuvânt al lui Ludovic a fost: 

— Margareta?... 

— Arestată, sire, conform ordinelor voastre. A fost condusă 
la Luvru unde va fi închisă în camera ei spre a fi păzită. 

Regele făcu un semn de aprobare cu capul şi apoi căzu într- 
o stare de amorţeală. El, care ameninţa să dărâme totul la cea 


mai mică nemulţumire, care avea accese de furie nebună 
pentru orice nimic, acest om rămase slab ca un copil în faţa 
nenorocirii care se abătuse asupra lui. 

Nu simţea nici o urmă de mânie ci numai o tristeţe uriaşă. 

Când îşi reveni, îl întrebă pe Trencavel: 

— Tânărul acela?... 

— Buridan, sire? 

— Da. Ce s-a întâmplat cu el?... Vreau să-l duceţi la 
Temple... sau mai degrabă, nu... aduceţi-mi-l la Luvru... dar 
aveţi grijă să nu i se întâmple nimic rău. Vreau să-i vorbesc. 
Haide... Trencavel... 

Şi căpitanul se grăbi să execute ordinele regelui. 


Capitolul XXVIII Măreţia şi decăderea lui 
Bigorne 


Dezorientat de năvălirea bruscă a oamenilor lui Trancavel, 
Buridan s-a lăsat arestat fără să mai opună rezistenţă. De altfel, 
evenimentul prin care tocmai trecuse, îi paralizase pentru 
câteva minute orice urmă de energie şi voinţă. 

Dar în momentul când erau pe punctul de a ieşi din Turn, 
deveni mai atent şi privi în jurul său. Atunci constată că era 
păzit numai de şase oameni. 

Restul trupei fusese folosit de Trencavel la arestarea şi 
pază reginei. 

"E în regulă! îşi spuse Buridan. Ei sunt şase iar noi suntem 
patru, sau cel puţin în curând vom fi patru. Şansele sunt egale." 

— Unde mă duceţi, domnilor? 

— La Temple, răspunse unul din arcaşi. 

— Excelent! Mai bine închisoarea asta decât alta! exclamă 
vesel Buridan. 

Cu toţii ieşiră împreună din Turn, Buridan aflându-se în 
mijlocul gărzilor. În acel moment îşi scoase pumnalul şi cu un 
gest fulgerător lovi arcaşul care se găsea în dreapta sa, strigând 
totodată: 

— La mine, Lancelot! La mine! Guillaume şi Riquet... 

— Aici suntem! răspunse vocea puternică a lui Bourrasque. 


— lată-ne! ţipă şi Riquet. La noi! La noi, prieteni! Pe ei! 
Săriţi pe poliţaii care-l arestează pe căpitanul nostru! 

Adevărul era că Borrasque şi Haudryot făceau un 
asemenea tărăboi, încât puteai crede că atacă o întreagă 
companie de derbedei. 

Paznicii lui Buridan crezură cu adevărat că sunt înconjurați 
şi se retraseră în grabă, strigând în gura mare: 

— Staţi! Ajutor, domnule de Trencavel! S-au răzvrătit, ne 
atacă. 

Şocul le-a fost deştul de puternic. În întunericul nopţii le era 
imposibil să-şi dea seama de numărul atacatorilor, mai ales că 
Buridan mai lovi un al doilea arcaş, iar un al treilea căzu datorită 
loviturilor lui Bourrasque. Oamenii regelui nu mai aşteptară şi 
năvăliră în turn unde se baricadară. 

Numai că acum Buridan nu mai era printre ei. 

— Să plecăm, spuse acesta grăbit. 

Şi toţi trei se repeziră spre barcaApe care o folosise 
Margareta de Burgundia la venire. In câteva secunde, împinsă 
de câteva lovituri de vâsla puternice, barca se îndepărtă de mal. 

— Dar unde-i Bigorne? întrebă Buridan. 

— Vine după noi la Grădina cu Trandafiri: îl urmăreşte pe 
Stragildo. 

— Stragildo? exclamă Buridan tresărind. 

— Da, spuse Bourrasque. El ne-a trădat regelui.. 

— Nemernicul! Aproape că strigă Buridan, dacă îmi cade în 
mână, s-a sfârşit cu el de data asta. 

— Acum, stai să vezi cât de neliniştiţi am fost, reluă Riquet. 
L-am văzut intrând în Turn pe rege urmat de vreo zece indivizi 
înarmaţi. Ei bine, nu ştiam ce să facem, să intrăm sau să 
aşteptăm! Dacă intrăm, poate ţi-am fi grăbit arestarea. Dacă 
aşteptam, poate te omorau. Oricum, parcă eram măgarul de 
care ne-ai amintit tu, cu fabula aia, numai că acum nu era vorba 
să alegem între a mînaga şi a bea. Când tocmai ne pregăteam să 
intrăm în turn, iată că apari înconjurat de gărzi, mai ceva ca un 
rege. 

— Da, întări ia rândul lui Bourrasque, eram precum măgarul 
tău, Buridan. Dar, aşa cum spune şi Riquet, nu era vorba nici de 
mâncare, nici de băutură. Apropo, mi-e foame! 

— Mie mi-e sete, adăugă şi Riquet. 


Dar Buridan nu-i auzea. Părea căzut pradă unei tulburări 
intense. 

Orice ar fi urmat acestei întâmplări, tatăl Myrtillei era 
pierdut, fără nici o speranţă. Pe de altă parte se gândea de 
asemenea şi la fraţii d'Aulnay şi necazul îi deveni şi mai mare 
văzându-se neputincios. Când ajunseră pe malul celălalt, se 
îndreptară spre Grădina cu Trandafiri, Buridan adâncit în 
gândurile sale. 

În timp ce toate aceste evenimente se derulau de-a lungul 
traseului Turnul Nesle-Grădina cu Trandafiri, Lancelot Bigorne, 
după cum am văzut, plecase în urmărirea lui Stragildo. 

Lancelot mersese destul de repede, astfel încât l-a putut 
zări pe Stragildo discutând cu un arcaş şi la lumina unui felinar 
şi-a putut da seama că o ia pe pod pentru a traversa fluviul. 
Cobori atunci malul şi-şi alese o barcă, îi sparse lacătul cu 
câteva lovituri puternice date cu o piatră şi trecu şi el fluviul în 
mare grabă. Spre cinstea lui, trebuie să spunem că oricât de 
grăbit ar fi fost, când a ajuns pe celălalt mal, a avut grijă să lege 
barca în aşa fel încât proprietarul s-o poată găsi cu uşurinţă a 
doua zi. 

În mare viteză se îndreptă spre strada Froidmantel, 
neîndoindu-se nici o clipă de faptul că Stragildo se va întoarce 
acasă la el, hotărât să-i facă felul de această dată. 

"Să intru, n-ar fi nimic. Cu ajutorul Sfântului Barnabe găsesc 
eu mijlocul. Dar înăuntru sunt cam cincisprezece servitori care-l 
ascultă orbeşte, aşa cum şi el o ascultă, mă rog, o asculta, pe 
regină. Trebuie să fac în aşa fel încât să fiu singur cu individul. 
Aşadar, îmi trebuie un plan. Să facem planul..." 

Şi Bignore, care credea că are înaintea lui câteva ore bune, 
începu să caute un plan, care fără îndoială, ar fi fost o 
combinaţie minunată. Dar nu apucă să schiţeze nici măcar ideea 
de început, când poarta curţii se deschise. 

Apăru un om cu un felinar şi la lumina felinarului Bigorne 
putu să vadă că individul era îmbrăcat ca un ţăran din 
împrejurimile Parisului. Dar, cu o tresărire recunoscu în ţăranul 
care ieşea, pe Stragildo. 

"Era cât pe-aci să mă păcălească, îşi spuse Bigorne. Fugă 
nu era plănuită pentru mâine dimineaţă, ci pentru acum. 
Rămâne de văzut dacă va pleca însoţit. Dar ce are de gând?... 
Ei, drăcie, vrea să plece călare!..." 


Stragildo tocmai deschisese unul din canaturile porţii şi 
scotea un cal pregătit de drum. Pe fiecare latură a şeii atârnau 
câte doi săculeţi. 

După ce scoase calul, Stragildo stinse felinarul, în timp ce 
Bigorne, cu pumnalul scos, se pregătea să-l lovească. 

Dar se opri brusc. _ 

"la te uită, îşi spuse el, pleacă pe jos. Işi duce calul de 
căpăstru. Asta-i chiar foarte bine. Termin cu el ceva mai departe 
de toţi valeţii lui, care i-ar putea sări în ajutor în cazul când vor 
auzi zgomotul luptei, dacă va fi vreo luptă..." 

Stragildo o porni la drum şi drept precauţie, ţinea un 
pumnal în mână. Întoarse spatele palatului Luvru, îndreptându- 
se înspre Hale. Bigorne îl urmărea de la distanţă şi medita în 
timp ce-şi stăpânea neliniştea: 

"Hm, ce-ar putea avea în săculeţii ăia?... Legume. Da 
fiindcă Stragildo, după cum se vede, a devenit un cinstit ţăran. 
Dar legumele astea par să aibă, atunci (ind le loveşti, un sunet 
al naibii de asemănător celui, îl aurului, sau eu nu-l mai cunosc 
pe Stragildo!... Dar dacă totuşi nu e aur?... Stragildo o şterge! 
Undeva hcbuie să aibă ascunsă o comoară. Nu, în saci nu sini 
bani, Stragilo i-a luat ca să-i umple... Deci nu trebuie să-l omor 
imediat!" 

Şi în acel moment, Bigorne făcu un salt înainte. 

Auzind zgomotul, Stragildo se întoarse. 

— Cine-i acolo? strigă el, dar în aceiaşi clipă, cu o lovitură 
de pumn dat în plină frunte, Bigorne îl ameti. Stragildo îşi ridică 
pumnalul cu un strigăt de furie, dar o a doua lovitură de pumn îl 
prăbuşi. 

Fără a mai pierde timpul, Bigorne îl aşeză pe cal, de-a 
curmezişul, îl legă cu centura şi aruncă deasupra lui mantaua. 
Apucând frâul calului, se îndreptă spre Grădina cu Trandafiri. 

Când în cele din urmă ajunse, intră în curte, îl dezlegă pe 
Stragildo şi-l întinse pe pământ. 

"Oare l-am ucis? se întrebă el. Drace, în cazul ăsta cum aflu 
unde şi-a ascuns comoara?" 

— Hei, Bourrasque! Hei, Riquet! 

La auzul vocii lui, cei doi coborâră în grabă. 

— Pe toţi dracii! Aproape că strigă Bourrasque, ce zbieri 
aşa, vrei să ne aduci pe cap arcaşii? 


— la te uită, adevărat, spuse Bigorne. Nu m-am gândit. Dar 
ia uitaţi-vă ce am adus. Asta o să-l bucure pe jupân Buridan... 

Îl chemară şi pe Buridan, care apăru ţinând în mână o torţă. 

Imediat îl recunoscu pe Stragildo, care zăcea întins pe 
pământ şi ochii-i fulgerară. 

— E mort? întrebă el. 

— Nu, încă mai suflă, răspunse Bigorne. O să-şi revină. 

— Cu atât mai bine! spuse Buridan cu o voce sinistră. 
Nemernicul merită o altă moarte. Ar fi fost păcat să moară dintr- 
o lovitură de pumnal. 

— De pumn, îl corectă Bigorne. Dar unde o să-l ducem?... 

— După câte ştiu eu, există două pivnițe. Cheile trebuie să 
fie pe aici, pe undeva. 

— lată-le! zise Bigorne care scotocise peste tot şi acum se 
întorcea cu o legătură de chei. 

— Bine. Să-l ducem în pivniţă, spuse Buridan. O să-i dăm o 
pâine şi un ulcior cu apă şi mai târziu vom vedea ce o să mai 
facem cu el. 

Bourrasque, Haudryot şi Bigorne îl ridicară pe Stragildo şi 
Buridan, atins în treacăt de acesta, se mdepărtă înfiorat ca de 
atingerea unei reptile, începea să-l cuprindă furia şi-şi pipăia în 
neştire mânerul pumnalului. Dar deja cei trei, ducându-l pe 
Stragildo leşinat, dispăruseră. 

Când se întoarseră, Bigorne le povesti aventura sa. 

— Bună captură, pe toţii dracii — făcu Buridan cu un surâs 
sinistru care nu anunţa nimic bun pentru Stragildo. De ce nu 
sunt aici Filip şi Gautier, ar fi...? 

Şi deodată se opri, ca şi cum i-ar fi venit o idee, o idee 
înfricoşătoare, deoarece păli puţin şi, aşezându-se într-un colţ, 
căzu pe gânduri. Peste câteva minute, exclamaţii puternice, de 
bucurie, îl făcu să-şi revină. 

Privi în jurul său şi văzu că cei trei nu mai erau acolo. 

— Ce se mai întâmpla? murmură el. Indreptându-se spre 
uşă. Şi în clipa aceea apăru şi Bigorne, cu gura până la urechi şi 
cu faţa răvăşită de emoție şi bucurie. Ducea doi săculeţi, urmat 
de Bourrasque şi Riquet care la rândul lor duceau şi ei câte unul 
şi cei patru săculeţi fură puşi pe masă. 

Toţi trei îşi înfundară mâinile înăuntru, râzând, spunându-şi 
glume, nebuni de bucurie. 


Buridan pricepu că cei patru săculeţi adăposteau comoara 
lui Stragildo. 

Se apropie de masă cu sprâncenele încruntate şi buzele 
strânse. 

— Bogaţi! Suntem bogaţi! strigă Bigorne. 

— Avem aur -pînă la sfârşitul vieţii noastre, adăugară 
ceilalţi doi. 

Buridan apucă o monedă, o privi şi o lăsă să cadă înapoi în 
sac cu un gest de dezgust: 

— Aurul ăsta e plin de sânge, spuse el. 

Bigorne, Bourrasque şi Haudryot se opriră dintr-o dată din 
râs şi se priviră mirati. 

— Sânge! continuă Buridan. Sângele tuturor victimelor 
aduse la Turnul Nesle şi asasinate de Stragildo. Asta e plată 
omorurilor! Cu asta s-a plătit sângele lui Filip şi al lui Gautier şi 
al atâtor altor... 

Cei trei avură în acelaşi timp o tresărire de dezgust şi, 
palizi, se retraseră instinctiv. 

— Asta-i aurul celui pe care-l vom ucide! Dacă luăm acest 
aur, nu mai suntem judecătorii lui, oameni veniţi în numele 
justiţiei umane, ci doar nişte călăi plătiţi. Eu nu pot rămâne într- 
o locuinţă în care se află acest aur pătat cu sânge. Dar voi?... 

— Vom face cum spui tu, spuse Bourrasque cu voce aspră. 

— Vom respecta ceea ce hotărăşti, adăugă şi Riquet, 
ştergându-şi sudoarea care-i curgea pe frunte. 

— Stăpâne, spuse Bigorne, ceea ce hotărăşti tu, e lege! 

Sublim sacrificiu. Potrivit ideilor din acea vreme, Buridan 
putea trece drept un nebun dacă nu lua acel aur. Şi nu numai 
ideilor acelor vremuri, ci ale tuturor vremurilor, deoarece se 
spune că aurul nu are miros. 

Cei trei, renunțând de bună voie la comoară, îi dădeau lui 
Buridan, cea mai profundă dovadă de prietenie. 

Incărcară sacii cu bani pe calul lui Stragildo. 

— Prieteni, spuse Buridan, eu plec. Plec singur. Poate voi 
lipsi o zi sau două. Aur? Fiţi liniştiţi, o să vă aduc eu aur, un aur 
curat. Cât timp voi lipsi, nu vă mişcaţi de aici şi aveţi grijă de 
prizonier. 

Câteva minute mai târziu, Buridan, călare pe calul lui 
Stragildo, se îndepărtă de Grădina cu Trandafiri. 


Pentru început, Buridan se îndreptă spre Curtea Miracolelor. 
Paza arcaşilor, de acum inutilă, fusese retrasă şi drumul era 
liber. 

Ajuns la destinaţie, Buridan rămase călare şi trimise după 
ducele Egiptului pe un olog care pândea în colţul străzii şi care-l 
întrebase ce vrea. Fără îndoială că ologul l-a recunoscut pe 
Buridan, fiindcă după câteva minute a apărut şi ducele Egiptului 
escortat de câţiva oameni cu torţe. 

Buridan desprinseA pe rând cei patru saci şi-i lăsă să cadă 
pe pământ. În cădere, se auzea zgomotul aurului. Cerşetorii 
căscară nişte ochi cât cepele. Numai ducele Egiptului rămase 
calm. Atunci Buridan îi spuse: 

— Ţi-am promis că dacă voi deveni bogat, jumătate din 
averea mea ţi-o voi da ţie şi tovarășilor tăi. Imi voi ţine cuvântul 
mai târziu, fiindcă asta nu e averea mea. Este un aur pe care 
nu-l pot păstra. Cred că tu îl poţi primi şi te rog să-l împărți 
văduvelor şi orfanilor celor ucişi în timpul atacului trupelor 
regale. 

Ducele Egiptului plecă fruntea în semn de supunere şi făcu 
un gest. 

Cât ai clipi din ochi, cei patru saci dispărură. 

Cu un surâs, Buridan salută pe ducele Egiptului, întoarse 
calul şi ieşi din Curtea Miracolelor, îndepărtându-se. 


Capitolul XXIX Aşa a fost scris 


să ne întoarcem la Grădina cu Trandafiri. 

Venise noaptea şi întunericul şi tăcerea erau suverane în 
momentul în care rugăm cititorul să ne însoţească. 

Podul casei era totuşi locuit. 


Trei fiinţe, mai degrabă trei fantome, mohorâte şi sinistre, 
zăceau răspândite ici-colo, în poziţii diferite, dar care arătau o 
deznădejde profundă. 

Cei trei păreau cufundaţi în gânduri triste, judecând după 
suspinele lor jalnice care le scăpau din timp în timp din piept. 

— Lancelot, spuse Bourrasque care-şi cunoştea prietenul, 
Lancelot, tu ai o idee. 

— Ei, idei poţi să ai oricând. 

— Da, dar vreau să spun, o idee bună. 

— Pe cinstea mea, jupâne, încă nu ştiu. Ceea ce ştiu acum, 
e că-mi este foame... 

— Şi sete, adăugă Bourrasque. 

— Foame şi sete, e adevărat, dar nu zăcând aici şi 
văitându-ne vom găsi ceva care să ne sature. Aşa încât voi 
pleca şi eu, la rândul meu, măcar numai ca să văd dacă voi fi la 
fel de norocos ca stăpânul meu, Buridan. 

— Bine spus făcu Riquet. Acest Lancelot ar fi putut să fie un 
logician de primă mână. Ce părere ai, jupâne Bourrasque? 

— Pe barba lui Cristos, sunt de acord cu tine, Haudryot. Dar 
nu trebuie totuşi să uităm că s-a pus preţ pe capetele noastre. 

— E drept... E o cinste importantă pentru noi... de care ne- 
am fi putut lipsi. 

— Pe coarnele diavolului! Jupânul Buridan, stăpânul meu, a 
riscat în plină zi; ei bine, eu, Lancelot, scutierul său, " pot m 
foarte bine să risc noaptea! 

— Aşa e!... Prin asta îţi vei arăta respectul pe care un bun. 
Servitor îl datorează stăpânului. Du-te, Lancelot. 

— Dar mai ales, fii prudent! 

— Încredeţi-vă în mine. Dar voi, ăştia, nu vă mişcaţi de aici, 
nu dormiţi decât cu un ochi şi fiţi gata la orice. 

— Du-te, Lancelot, du-te! Fii fără grijă, vom veghea. 

Acestea fiind spuse, Lancelot Bigorne cobori încetişor scara 
fiind sigur că cei doi, după cum promiseseră, vor fi cu ochii şi 
urechile în patru. 

La drept vorbind, Bigorne nu avea nici un plan; se arunca 
orbeşte înainte, încrezător în instinctul său. 

Ajunsese la parter şi era gata să iasă când i se păru că vede 
o lumină prin ferastra care dădea spre grădină. 

"Ei drăcie! îşi spuse Lancelot, să fi fost un fulger? Totuşi nu 
suntem în anotimpul furtunilor. Poate că am vedenii... Ba nul... 


Pe sfântul Barnabe, uite iarăşi aceeaşi lumină! Ei nu! Trebuie să 
văd ce este!..." 

În urmă acestui monolog, în loc să se îndrepte spre uşa pe 
care tocmai voia să o treacă, se apropie de fereastră şi începu 
să supravegheze grădina. Şi iată ce avea să vadă: 

În grădină se putea observa o siluetă care, cu mii de 
precauţiuni, era într-un continuu du-te-vino. Şi acesta siluetă 
părea că este prinsă în jocul acela cunoscut sub numele de 
baba-oarba, fiindcă mergea cu paşi nesiguri şi cu mâinile întinse 
înainte. 

Numai că, într-una din. Mâini ţinea un felinar care era 
acoperit cu mantia pe care, din când în când, cu cealaltă mână, 
o dădea la o parte, luminându-şi astfel drumul. 

Deci în acest mod îşi făcuse simțită prezenţa, în grădină 
umbra misterioasă care provocase curiozitatea lui Lancelot 
Bigorne. 

Totuşi, la un moment dat, o rază de lumină, prost dirijată, 
fără îndoială, lumină în plin figura individului şi Bigorne fu cât 
pe-aci să scape o exclamaţie de surpriză: 

"Simon!... Simon Malingre!... Pe toate maţele dracilor! Ce 
face aici, acum, secătură asta, bună de spânzurat!" 

Tocmai atunci, ca pentru a răspunde întrebării nerostite, 
Simon Malingre lăsă felinarul jos şi, ghemuit într-un colţ al 
grădinii, începu să sape de zor, la rădăcina unui copac, cu 
ajutorul unui pumnal lat pe care probabil că-l luase tocmai cu 
acest scop şi pe care-l folosea cu îndemânarea care trăda 
obişnuinţa. 

Îngenunchiat, scotea pământul din gaura care se tot 
adâncea. 

În cele din urmă, degetele sale întâlniră un corp tare, o 
casetă, pe care fără îndoială o căuta cu atâta înfrigurare, 
deoarece pe faţă-i apăru un surâs care-l făcea mai hidos ca de 
obicei, în timp ce din piept îi scăpă un oftat de uşurare, 
murmurând vesel: 

— Aici erai! 

Fără a-şi mai putea stăpâni teama care-l rodea, se aplecă 
peste casetă şi o deschise cu grabă nebună. 

De abia atunci se linişti, văzându-şi comoara întreagă şi 
socotindu-se la adăpost de orice privire indiscretă, închise la loc 
caseta, o băgă în groapa proaspăt săpată şi o acoperi cu 


pământ. Când groapa dispăru, bătători bine pământul, presără 
câteva frunze uscate deasupra şi, liniştit, se îndepărtă nu fără 
oarecare regrete. 

Lancelot Bigorne îl lăsă să plece fără să facă nici o mişcare, 
se mulţumi doar să murmure ironic: 

— De-acum poţi pleca, mi-e indiferent, ştiu de unde să te 
iau. 

După ce aşteptă câteva minute pentru a se asigura că 
Simon nu se va reîntoarce, ieşi din ascunzătoarea sa şi se 
îndreptă liniştit spre locul pe care Simon tocmai îl părăsise, nu 
mai. Puțin liniştit şi la rândul său începu să sape, cu un mai 
mare spor, dat fiind faptul că Simon îi uşurase munca. 

După ce dezgropa caseta, Lancelot şi-o puse sub braţ nu 
fără un zâmbet de mulţumire şi se întoarse în casă. 

— Fără doar şi poate, aşa a fost scris! Am fost născut să 
dezgrop într-una tot felul de comori!... 


Capitolul XXX  Gillonne vorbeşte 


După ce şi-a terminat treaba şi a plecat de la Grădina cu 
Trandafiri, Simon Malingre s-a îndreptat glonţ spre Temple, 
aflată în apropiere, în intenţia de, a-şi reîntâlni stăpânul, contele 
de Valois. 

Înfiorătorul omuleţ era cuprins de o bucurie nebună. 

Îşi freca mânile şi murmura vessel: 

— Haide! Haide! Aşa va fi... sunt mai bogat decât credeam. 
Mâine-mi iau banii, încalec un cal bun, de care grajdurile 
stăpânului meu nu duce lipsă şi... la revedere, monseniore! 
Descurcă-te cum te pricepi. 

Pe căile lăturalnice pe care le cunoştea de minune, ajunse 
în cele din urmă la apartamentele guvernatorului şi se pregătea 
să intre când, o voce cunoscută îi pronunţă numele şi-l făcu să 
se oprească. 

Fără să facă cel mai mic zgomot, deschise uşor uşa şi, prin 
această întredeschizătură ascunsă de o draperie care atârna de 


cealaltă parte, ascultă reţinându-şi respiraţia, cu sudoarea fricii 
curgându-i, pe frunte. 

Gillonne îi vorbea lui Valois cu vocea ei cea mai dulceagă. 

— Da, monseniore, Simon Malingre este nedemn de 
bunătatea voastră, este un trădător care merită 
spânzurătoarea... ce spun eu, să fie rupt în patru şi ars la foc 
mic. 

— Spune-mi ce ai de spus, dar ai grijă... nu încerca să 
minţi... altfel îţi smulg limba şi pe tine te voi arde la foc mic. Și 
acum vorbeşte. 

Şi crâncena şi răzbunătoarea harpie începu să povestească, 
exagerând fără margini acţiunile fostului ei logodnic, în urma 
cărora Myrtille l-a reîntâlnit pe Buridan. 

In spatele uşii, acolo unde se afla, Simon Malingre rămase 
trăsnit. 

Din obişnuinţă, împins fără îndoială şi de instinctul de 
conservare, mai puternic decât orice raţionament, închise uşa şi 
se retrase cu paşi uşori spre un ungher unde nimeni nu ajunsese 
vreodată, nimeni în afară de el. 

Simţindu-se în siguranţă pentru moment, se lăsă să cadă 
pe un taburet şi, buimăcit şiroind de sudoare, cu lacrimile 
curgându.-i, îşi luă capul în mâini gemând continuu. 

Cu timpul se mai linişti. Işi luă toate precauţiile pentru a nu 
fi găsit în cazul neprevăzut când cineva ar fi ajuns acolo şi 
aşezându-se liniştit într-un colţ unde-şi amenaja un fel de 
culcuş, se întinse cu voluptate, murmurând: 

— Cad de oboseală... trebuie să dorm... O să văd ce e de 
făcut mâine... da, iubita mea Gillonne, ţine-te bine, încă n-am 
murit... Cine râde la urmă... 


Capitolul XXXI Geniul lui Simon Malingre 


A doua zi dimineaţă, calm şi liniştit ca şi cum nimic nu l-ar fi 
ameninţat, pătrunse în apartamentul lui Valois cu cea mai mare 


siguranţă şi nevinovăție şi cu acea linişte pe care ţi-o dă, spun 
unii, o conştiinţă lară pată. 

— Victorie, monseniore, victorie!... vă aduc o veste fericită! 

Simon Malingre înţelese perfect ce-i trece prin minte lui 
Valois şi îşi jucă ultima şansă: 

— Aşadar, spuse el cu un suspin prefăcut, a venit şi 
momentul fatal... văd că stăpânul meu se îndoieşte de mine... 
trebuie să mărturisesc totul. 

După aceste cuvinte, căzu în genunchi şi-şi plecă fruntea cu 
o umilinţă jucată perfect: 

—  Monseniore, implor iertarea voastră! Contele tresări 
puternic şi aplecându-se asupra lui, 

Îi spuse cu furie: 

— lertarea mea? Şi pentru ce? 

—  Monseniore, spuse plângăreţ Simon, lipindu-se de 
parchet, v-am înşelat... 

— Aha! Trădător mizerabil! urlă contele sărind din fotoliul 
pe care-l azvârli înspre Simon, mărturiseşti în cele din urmă?... 

— Monseniore, am spus că v-am înşelat, nu că v-am trădat. 

Şi atunci Simon Malingre, la rândul său, aranjând de aşa 
natură faptele pe care Gillonne le puse în seama să, le răsuci 
după cum îi plăcu şi povesti felul în care o dusese pe Myrtille 
până la Buridan. 

De data asta, contele se convinse de nevinovăția lui Simon. 

Luă o pungă cu aur. Şi i-o dădu spunându-i: 

— Uite, ia asta... ca să uiţi ceartă de adineauri, adăugă el 
surâzând... dar dacă reuşeşti, alte zece pungi te aşteaptă. 

Cu o dexteritate care trăda obişnuinţa, Simon făcu să 
dispară punga, nu fără ca mai întâi s-o fi evaluat ceea ce îl făcu 
să zâmbească satisfăcut. 

— Şi acum monseniore, trebuie să plec imediat, 
împrejurările o cer; după cum v-am explicat, trebuie să acţionez 
de unul singur; totuşi am nevoie de un ajutor; pentru asta vă rog 
să mi-o daţi pe Gillonne. 

Contele trimise în grabă după Gillonne. 

Vă puteţi închipui ce mutră a făcut aceasta când l-a văzut 
pe Malingre în apartamentul contelui mai ales că, i se părea ei, 
Simon se bucură de cea mai mare favoare. 

— Madam Gillonne, vă încredinţez lui Malingre pentru 
câteva zile... îi veţi îndeplini toate ordinele, ca şi cum aş fi eu şi 


gândiţi-vă că în acest fel, voi uita sau voi pedepsi greşeala pe 
care aţi comis-o aseară. 

— Aşadar, spuse grav Malingre, l-ai nemulţumit pe 
monseniorul nostru. N-o să te cuminţeşti niciodată, Gillonne? 
lertaţi-o, monseniore, răspund eu de ea, mă va asculta întru 
totul. Nu-i aşa, Gillonne! 

— Fără îndoială, răspunse Gillonne, datoria mea este să-l 
ascult pe monseniorul... în ceea ce priveşte greşeala mea, voi 
încerca s-o repar. 

După care Valois îi lăsă liberi pe amândoi, nu mai înainte de 
a mai discuta câteva momente în şoaptă cu Malingre, ceea ce 
avu darul s-o neliniştească pe Gillonne. 


Capitolul XXXII Doi demoni se ceartă 


După ce se instalară în camera ce le-a fost pusă la 
dispoziţie la Temple, Gillonne îi făcu semn lui Malingre să se 
aşeze, aşezându-se şi ea în apropierea unei ferestre care dădea 
înspre curtea interioară, gata să dea alarma în cazul când 
acesta ar fi devenit violent, aşteptând ca Malingre să se explice. 

— Şi totuşi e simplu, spuse acesta bucurându-se de teama 
ei, monseniorul a aflat totul, fiindcă eu i-am spus; văzându-mă 
pierdut, m-am gândit întâi la tine — vezi, nerecunoscătoare-o, 
cât de mult te iubesc — şi mi-am luat toate măsurile ca să te fac 
să-mi împărtăşeşti soarta şi află că aceste măsuri sunt foarte 
puternice. 

— În cazul acesta... trebuie să fugim... avem la dispoziţie 
patruzeci şi opt de ore... timp suficient... Vom fi destul de 
departe atunci când va trimite după noi. 

Ochii răutăcioşi ai lui Malingre sclipiră scurt. 

— Am găsit! Uite ce vom face: lăsăm toate zdrenţele şi 
vechiturile pe care le avem, atât aici cât şi la palat, aşa încât 
vom ieşi cu mâinile goale şi. Nimeni nu ne va bănui. Pentru 
moment vom acţiona separat. Tu, Gillonne, te vei duce la palat 
şi-ţi vei lua tot aurul şi toate bijuteriile pe care le ai şi la ora 
şapte, la ora şapte, auzi?... vei veni la Grădina cu Trandafiri 
unde mi-am ascuns eu comoara şi unde te voi aştepta în sala 
mare de la parter. 


— Şi acolo ce vom face? întrebă Gillonne care-l ascultase cu 
atenţie, dar care-şi încruntase sprincenele auzind că trebuie să- 
şi aducă aurul şi bijuteriile. 

— Deci, reluă Malingre, la Grădina cu Trandafiri vom face 
împărţeala ca între doi cinstiţi asociaţi. O dată terminată 
această împărţeală, vei avea de ales: ori să vii cu mine în 
Flandra unde ne-am putea căsători şi trăi liniştiţi mulţumită 
averilor noastre unite; ori fiecare să se aranjeze, pe contul lui, 
aşa cum îi place şi cum consideră că este mai bine. 

Gillonne se gândi câteva clipe şi poate că reuşise să 
găsească mijlocul de a ocoli condiţiile impuse de Malingre, 
pentru că-i răspunse surâzând: 

— Planul tău îmi place, voi face cum ai spus şi la ora şapte 
voi fi la Grădina cu Trandafiri împreună cu toată averea mea; în 
ceea ce priveşte propunerea ta dea ne uni... 

Harpia deschisese deja uşa şi se pregătea să iasă, când 
vocea lui Malingre o făcu să se oprească: 

— Apropo, spuse acesta, am uitat să-ţi comunic faptul că 
începând cu această clipă, doi din oamenii mei vor fi tot timpul 
pe urmele tale. 

— Aşa, deci! făcu ea dumirită. 

Ar fi vrut să protesteze şi să facă apel la buna ei credinţă, 
dar nu mai reuşi să spună nimic şi făcând un gest de supunere, 
ieşi cu teamă în priviri. 

Malingre o urmări ieşind şi o lumină triumfătoare i se 
aprinse în ochii săi mici. Printre hohote de râs, reuşi să spună: 

— Ha! Ha! Ha! Ti-am făcut-o... ha! Ha! Ha! Acum te am la 
mână... n-o să-mi mai scapi. 


Capitolul XXXIII Unde este vorba de o casetă şi 
de o perdea 


În aceeaşi seară, la ora hotărâtă, Malingre o aştepta pe 
Gillonne la Grădina cu Trandafiri cu nerăbdare amestecată cu 
siguranţă şi îndoială. 

— Va veni, sunt sigur că va veni... Simte că are nevoie de 
mine pentru a fugi şi apoi, am înspăimântat-o îndeajuns... nu 


poate să nu vină. Hei! Da, ea este!... Da, pe legea mea... în 
sfârşit!... A venit clipa socotelilor!... 

Şi într-adevăr era Gillonne care sosea la întâlnire la ora 
hotărâtă. 

Era înfăşurată într-o mantă neagră şi mergea încet, cu grijă. 

Malingre îi ieşi în întâmpinare şi trase cu grijă, în urma ei, 
zăvoarele interioare ale porţii. 

— Vezi, Simon, spuse Gillonne, am sosit la timp. 

— Ştiam că aşa va fi, răspunse Malingre râzând. Lasă-mă să 
te ajut... trebuie să fie greu de dus o casetă aşa mare... mai ales 
pentru o femeie slabă ca line. 

— Nu, nu, pot s-o duc şi singură. 

— Cum vrei, răspunse el fără a mai insista, nu voiam decât 
să te ajut. Dar să intrăm în casă, nu crezi? 

Se aşezase destul de departe faţă de ea şi, fie din 
coincidenţă, fie premeditat, chiar în faţa uşii, cu mâinile 
sprijinite pe mânerul săbiei — fiindcă acum îşi luase şi o sabie — 
şi o privea râzând. 

— Ei, ia să vedem caseta asta drăguță... 

— Uite-o!... O vei deschide... vom socoti tot ce conţine... cu 
toate că ştiu totul până la o para... vom face două părţi egale 
(Dumnezeule! Ce bolnavă sunt!) tu vei lua... (mă sufoc) tu vei 
lua... jumătatea care-ţi revine (Sfânta Fecioară!... sunt moartă). 

— la te uită! făcu Malingre uluit de această mărinimie la 
care nu se aştepta. Imediat. 

— Am fost prieteni buni, Simon... trebuia să ne căsătorim... 
îţi mai aminteşti, nu? 

— Da, da, aşa e, m-ai iubit mult de tot! Aşa de mult încât 
nu mai departe de aseară te-am auzit denunţându-mă 
monseniorului... aşa încât, în dimineaţa asta, dacă n-aş fi ştiut 
cum să întorc lucrurile, aş fi fost închis în cine ştie care celulă... 
iar tu ai fi fost ocupată, fără îndoială, cu scotocirea grădinii 
ăsteia în căutarea comorii mele. 

— Pe toţi sfinţii! A aflat totul!... Sunt pierdută! 

Malingre, cu mâna încă pe mânerul săbiei, se apropie deo 
perdea care acoperea fereastra şi trăgând perdeaua, spuse: 

— Priveşte Gillonne şi spune tu dacă nu sunt eu omul care 
să-şi ia toate măsurile? Vezi ce funie frumoasă şi nouă ţi-am 
pregătit?... He! He! He! M-a costat trei franci funia asta... vezi ce 
nod frumos? Nici chiar călăul n-ar fi făcut altul mai bun... ce zici, 


crezi că e destul de solid?... şi pironul ăsta de aici, de lângă 
fereastră, de care o să leg funia când tu o să atârni la celălalt 
capăt... Vezi, am prevăzut totul. 

— Cruţare! Simon, ai milă! 

— Haide, mergi! spuse Simon. 

Simţind înţepătura, Gillonne scoase un urlet, dar nu se 
mişcă din loc. 

— Mişcă! repetă Malingre, apăsând mai mult. 

Atunci, nefericita Gillonne se sculă şi pe jumătate moartă 
de frică, se îndrepta cu spatele spre funie, împinsă de vârful 
sabini ori de câte ori încerca să se oprească. 

Malingre începu să cânte cu voce tare un cântecel macabru 
în care era vorba de spânzurătoare, de călău a de funia bine 
unsă. În cele din urmă, Gillonne se trezi lângă un taburet. 

— Urcă, îi comandă Malingre, care trăsese perdeaua ca nici 
o privire indiscretă să nu poată pătrunde. 

Ideea nu a fost prea fericită, dacă n-ar fi tras perdeaua ar fi 
putut să vadă cum dintr-unul din uriaşele dulapuri care erau în 
sală, se strecoară afară 

O umbră, se repede asupra casetei rămasă pe masă, 
ajunge din două salturi la cea de-a doua fereastră pe care o 
deschide fără zgomot şi dispare. 

Dar Malingre era mult prea bucuros de ocupaţia sa 
macabră din spatele perdelei pentru a mai vedea ce se întâmplă 
dincolo. 

În faţa împotrivirii, de înţeles, a Gillonnei, Malingre îi repetă, 
înţepând-o din nou cu pumnalul: 

— Urcă! 

Şi nenorocita fu nevoită să urce pe taburet, ridicând ochii 
spre cer, ca într-o ultimă implorare. 

Dar acolo nu văzu decât funia care-i atârna deasupra 
capului, scoase un geamăt înfiorător şi-şi plecă repede capul ca 
pentru a scăpa de nodul fatal. 

Malingre trase funia cu toată forţa şi o ancoră solid de 
pironul bătut în perete. 

Aşezându-se în faţa victimei, o privi cu o bucurie feroce. 

Spânzurata se zbătea în aer încercând instinctiv să se 
agaţe de funia care o strangula, în timp ce vinele i se îngroşau 
iar ochii-i ieşeau din orbite şi limba-i. Atârna printre dinţi; era 
hidoasă la privit şi asta a fost şi impresia care a lăsat-o lui 


Malingre care-şi plecă fruntea şi spuse cu voce tare, de parcă ea 
l-ar mai fi putut auzi: 

— Şi mai aveam să-ţi spun atâtea... mi-ai jucat festa până 
la ultima ta suflare, deci. Oricum, este pentru ultima oară... 
Drace! Nu erai frumoasă nici când trăiai, dar acum eşti 
îngrozitoare... nici nu te mai pot privi... îmi întorci stomacul pe 
dos. 

Şi Malingre trecu de cealaltă parte a perdelei. 


Capitolul XXXIV Unde Simon Malingre cade 
dintr-o uimire în alta 


Malingre îşi lăsă sabia şi pumnalul pe un scrin şi scoase din 
sân un cuţit cu lama scurtă dar lată şi solidă. 

Văzându-şi de treburile sale în linişte, murmură: 

— Maimuţa asta turbată, care mi-a jucat încă o dată festa 
murind înainte de a-i spune tot ce aveam de spus, a reuşit să 
mă îmbogăţească... He! He! lată-mă de-acum aranjat; 
economiile Gillonnei erau frumuşele, he! He! 

Gândul la economiile Gillonnei îl făcu să se întoarcă înspre 
locul în care lăsase caseta. 

Rămase cu gura căscată şi ochii holbaţi de uimire: caseta 
pe care ştia că o pusese pe masă cu câteva minute mai înainte, 
nu mai era!... 

Se frecă la ochi ca pentru a se trezi şi spuse cu voce tare: 

— Haide, haide, nu dorm... am lăsat caseta acolo! 

începu să caute peste tot, revenind mereu, fără să-şi dea 
seama, tot la masa unde o lăsase şi vorbind cu voce tare: 

— Şi totuşi, aici am pus-o... sunt sigur... doar sunt treaz... n- 
am înnebunit. 

Începu să tremure din tot corpul, părul din cap i se zbirii şi 
simţi că înnebuneşte de frică. 

Din spatele perdelei, care acum se afla în spatele său, se 
făcu auzită vocea Gillonnei, pe care tocmai o spânzurase: 


— Tu ai spus-o, Simon... Eu sunt aia care am făcut să 
dispară caseta! Ha! Ha! Ha! Nici măcar moartea nu mă poate 
despărţi de aurul meu drag... Poţi să cauţi mult şi bine, n-o să 
găseşti nimic!... Mi-am luat ce-mi aparţine, ha! Ha! Ha! 

Zăpăcit, prostit, pe jumătate nebun de o teamă 
superstiţioasă, strigă cu disperare: 

— Inapoi, fantomă... dacă ţi-ai luat ce-ţi aparţinea, nu-ţi mai 
datorez nimic... Lasă-mă... Vreau şi eu să-mi iau ce-mi aparţine 
şi dacă vrei rugăciuni, ei bine! Voi da o parte din averea mea 
bisericii pentru a-ţi face rugăciunile necesare salvării sufletului 
tău... dar lasă-mă. 

— Averea ta?... Du-te şi caut-o!... Dacă o să o găseşti... 

O luă la fugă, într-adevăr, ca şi când era mânat din urmă de 
moarte. 

Atât de puternică era la el zgârcenia încât nici măcar nu se 
gândi să părăsească aceste locuri pe care le credea blestemate. 

Nu! Moarta îi spusese: "Caut-o dacă o să o găseşti" şi 
singura lui teamă acum era că va ajunge prea târziu. 

Şi alergând înspre locul în care-şi îngropase comoara, îşi tot 
spunea: 

— Numai să nu ajung prea târziu!... Numai dacă nenorocita 
asta nu m-a furat! 

In timp ce săpa pământul cu cuțitul pe care nu-l lăsase din 
mână, repeta mereu aceleaşi cuvinte. 

Săpase deja o groapă destul de adâncă. | se păru că ar fi 
trebuit să dea de lemnul casetei până acum. 

Se opri, se aşeză pe marginea gropii cu picioarele 
atârnându-i înăuntru şi se smiorcăi: 

— M-a furat!... nenorocita, mi-a luat totul. 

Şi pe când repetă aceleaşi cuvinte poate pentru a suta 
oară, simţi cum pe umăr i se aşeză o mână în timp ce o voce 
zeflemitoare îi spune: 

— Ei, dar este prietenul meu Simon!... La naiba! Ce faci aici 
la ora asta? 

Nici măcar nu se miră văzându-l pe Lancelot Bigorne. În 
disperarea sa îi arătă groapa şi îi spuse smiorcăindu-se: 

— Nemernica, m-a furat. 

— Te-a furat, jupâne?... Pe coarnele diavolului! Nu-i un 
motiv să zbieri ca o vacă dusă la tăiere... Poţi trezi oamenii, ce 
dracu'!... Haide, scoală-te şi vino după mine. 


Şi cuvintele acestea, spuse pe un ton aspru, îl scoaseră 
puţin pe Malingre din zăpăceală. 

Îl recunoscu în cele din urmă pe Bigorne şi o dată cu 
aceasta îi reveni şi memoria, făcîndu-l să-şi amintească de 
situaţia în care se afla. 

— Haide, mergi de bunăvoie, dacă nu vrei să te împung cu 
spadă. 

Malingre se resemnă şi începu să meargă. 

Dar în momentul în care-şi dădu seama că Lancelot Bigorne 
încearcă să-l facă să intre în sala în care o spânzurase pe 
Gillonne, teama de fantomă îl făcu să-şi piardă cumpătul, se 
strânse în el şi-i spuse cu voce rugătoare: 

— Nu... nu acolo... 

Malingre nu se gândea decât la fantoma care-i vorbise de 
dincolo de perdea, fantoma care-i furase comoara. 

— Pentru că i-ai jurat lui Valois că ne vei da pe mâna lui, 
ceea ce vei face negreşit dacă te las să pleci şi fiindcă nu vreau 
să mă las ucis de tine, ei bine, acum dacă tot te-am prins, o să-ţi 
sucesc gâtul ca la pui... sau mai degrabă nu, o să te spânzur 
chiar aici. 

— Să mă spânzuri? Aici? întrebă Malingre care auzise vag 
cele spuse. 

— Da, nemernicule, chiar aici... în spatele perdelei!... 

Malingre începu să râdă. 

— Ei, ce e? Ce ai găsit de râs?... Sau te pomeneşti că te-a 
găsit vitejia? 

— Să mă spânzuri aici, continuă Malingre să râdă, asta nu 
se poate... locul e ocupat... de ea, înţelegi? De ea!... 

— Bine! Bine! Vedem noi, spuse Lancelot care-l înţelese. 

Şi, ridicându-se, trase perdeaua. Dar Malingre, acoperindu- 
şi ochii cu mâinile, se prăbuşi la pământ, gemând într-una. 

— la uită-te aici, am tot ce-mi trebuie ca să te spânzur pe 
cinste. 

Privind, Malingre rămase prostit. 

Funia se afla tot acolo, atârnând deasupra taburetului pe 
care cineva îl pusese la loc; numai Gillonne pe care el o lăsase 
atârnând de funie, Gillonne dispăruse! 

Malingre se întreba din ce în ce mai convins dacă nu era 
vorba de magie. 

— Haide, făcu aspru Bigorne, mişcă... 


Şi reîncepu aceeaşi scenă care se petrecuse între Malingre 
şi Gillonne. 

Numai că de această dată Malingre se afla în situaţia 
Gillonnei şi Lancelot Bigorne era acela care îl împingea cu vârful 
spadei, conducându-l înspre funie şi spunându-i: 

— Mişcă! Mai repede! 

Ajuns la destinaţie, nefericitul pierdu noţiunea lucrurilor. 

Văzu ca prin ceaţă cum Lancelot, râzând şi scrâşnind, îi 
trecea laţul pe după gât; o secundă simţi o durere puternică la 
ceafă şi avu senzaţia legănării în gol, după care nu mai simţi 
nimic... 

Dar Malingre nu murise, după cum nu murise nici Gillonne. 

Lancelot Bigorne asistase, ascuns într-unul din acele 
dulapuri care se găseau în încăpere, la discuţia pe care Malingre 
o purtase cu Gillonne. 

Tot el fusese acela care, profitând de faptul că Malingre era 
ocupat în dosul perdelei, cu spânzurătoarea Gillonnei, îi 
subtilizase acestuia caseta. 

El fusese cel care, ieşind pe una din ferestre, intrase pe 
cealaltă şi asistase la scena spânzurării, după care, rămas 
singur, se grăbise să o scoată din laţ pe nefericita Gillonne şi 
prin îngrijirile acordate, să o salveze şi să-i sufle cuvintele care-l 
terorizaseră pe Malingre. 

Tot el o încredinţase pe Gillonne lui Bourrasque care o 
coborâse pe aceasta în pivniţa vecină aceleia în care se găsea 
închis Stragildo, în timp ce Riquet ducea caseta în pod, acea 
casetă atât de căutată de Simon. 

Şi tot el îl urmărise pe Malingre în grădină unde, după ce l-a 
lăsat să sape acea groapă adâncă, l-a adus înapoi, în casă, în 
acelaşi loc în care acesta o spânzurase pe Gillonne, simulând 
spânzurarea  sărmanului Simon în scopul  desăvârşirii 
înspăimântării acestuia, după care l-a scos din laţ şi l-a coborât 
în pivniţa în care se afla deja Gillonne, care de bună scamă s-ar 
fi lipsit de compania lui. 

Toate aceste evenimente violente care au acţionat atât de 
rapid în succesiunea lor asupra creierului lui Malingre, au sfârşit 
prin a-i zdruncina raţiunea. 

Când s-a trezit din leşinul în care căzuse, a văzut că se afla 
n întunecimea unei pivnițe, asemănătoare unei celule. 


A 


Între timp ochii i se obişnuiră cu întunericul şi putu să o 
distingă pe Gillonne care, înspăimântata ea însăşi, se ghemuise 
într-un colţ şi-l privea cu teamă amestecată cu o bucurie 
sălbatică. Această scenă avu darul să-i distrugă şi ultima 
rămăşiţă de luciditate. 

Arătând-o cu degetul pe Gillonne, începu să strige: 

— Uite-o!... Uite-o!... Ticăloasa!... fantoma!... Ce mai vrei de 
la mine? Mi-ai luat tot aurul... aurul meu iubit... m-ai luat viaţa 
odată cu el... Acum vrei să-mi iei şi sufletul?... Hai?. Da, ca să-l 
vinzi diavolului?... înapoi!... înapoi!... înapoi!... n-o să-mi ai 
sufletul... nu, n-o să-l ai... 

După aceste cuvinte, Gillonne înţelese realitatea: 

— Nebun! murmură ea bucuroasă, a înnebunit!.. Isuse!... 
dar o să mă strângă de gât... Nu vreau să rămân cu el... Nu, e 
prea îngrozitor! O să înnebunesc şi eu. 

Şi cum Gillonne, în culmea groazei, începu să bată în uşă cu 
pumnii şi să strige, nebunul crezu că fantomă s-a năpustit 
asupra lui; se ridică în picioare şi, azvârlindu-se asupra ei pe la 
spate, o apucă de gât strigând: 

— Aha! Te-am prins... te-am prins acum... Să vedem cine 
va fi mai tare din noi doi... Aurul meu... unde-i aurul meu?... Spui 
că-i aici?... Unde?... Aici?... Da?... Bine, bine, aşteaptă să termin 
să te strâng de gât, te cunosc eu bine.. Ai fi în stare să-mi sari în 
spate când o să încep să sap după aurul meu!... Aşa! Aşa! Ştiam 
eu că o să reuşesc... Ştiam că eu sunt cel mai tare. 

Şi nebunul îi dădu drumul Gillonnei. 

De data asta era însă moartă, strangulata de Malingre, 
nebunul, care-i înfipsese degetele, adevărate gheare, în gât. 

Fără a-i mai păsa de cadavru, nebunul se întinse pe pământ 
într-un colţ şi începu să-l zgârie cu unghiile, în timp ce mormăia: 

— Aici e aurul meu... aici l-a ascuns.. Aha! Vezi dacă am 
obligat-o să vorbească?... dar trebuie să mai sap... să mai sap 
încă... E greu!... foarte greu!... nu contează, trebuie să-mi 
regăsesc aurul. 

Şi continua să sape. 

Degetele-i sângerau fără ca el să observe sau să simtă cea 
mai mică durere. 

Şi săpatul continua, încă şi încă, mormăind: 

— O să-l găsesc, aurul meu... o să-l găsesc. 


Deodată se opri rămânând întins în groapa pe care o 
săpase, cu faţa în jos. 
Murise! 


Capitolul XXXV Ideea lui Buridan 


După ce Jean Buridan aruncase la picioarele ducelui 
Egiptului cei patru saci ai lui Stragildo, făcu stânga-mprejur şi 
părăsi Curtea Miracolelor. 

Şi atunci, cu sufletul uşurat, fericit în lumina zorilor care se 
revărsau, pătrunse adânc în câmpie lăsând la dreapta înălţimea 
Faucon, unde se afla spânzurătoarea şi se îndreptă în trapul 
calului spre cealaltă înălţime care-şi arăta vârful acoperit de 
frunziş verde: Montmartre!... 

Într-adevăr, Montmartre era acum ţinta călătoriei sale. 

Pe când urca gâfâind, o siluetă albă şi uşoară ţâşni dintr-un 
tufiş şi Myrtille, aruncându-şi braţele în jurul gâtului lui Buridan, 
strigă bucuroasă: 

— Bună dimineaţa, senior Buridan, fiţi binevenit pe 
Montmartre... 

Pe moment, Buridan rămase zăpăcit, neuitând însă să-şi 
strângă logodnica în braţe. Atunci îşi dădu seama cât de mult o 
iubeşte. 

Aproape imediat apăru şi Mabel, — Anne de Dramans — 
întinerită cu peste douăzeci de ani şi după primele îmbrăţişări, 
urcară cu toţii până în vârf. 

Erau fericiţi, atât de fericiţi pe cât poate să fie o fiinţă 
umană. 

Buridan venise la Montmartre pentru a căpăta noi puteri. 

Gonise din mintea să orice gând trist, hotărât să guste 
odată şi odată din bucuria de a trăi în pace, împărtăşind dubla 
iubire, a mamei şi a logodnicei. 

Aşa încât, după ce Mabel vorbise timp de două ore despre 
plecarea din acele ţinuturi, Buridan amânase pentru a doua zi 
luarea oricărei decizii. 

A doua zi, Mabel vorbi iarăşi despre plecare. 

Şi iarăşi Buridan o amână. 


În cele din urmă, Buridan trebui să mărturisească faptul că 
pentru moment nu putea părăsi Parisul. Şi Mabel îl întrebă ce 
motive îl reţineau. 

— Nu voi pleca până când nu-i voi elibera pe Filip şi Gautier 
d'Aulnay. 

Mabel tresări. Buridan continuă: 

— Te rog să mă ierţi, mamă, dacă-ţi amintesc lucruri atât 
de groaznice prin pronunţarea acestor două nume. Dar dacă aş 
pleca în timp ce aceştia sunt ameninţaţi de moarte, dacă aş 
pleca fără a încerca chiar şi imposibilul să-i salvez, n-aş mai 
putea trăi nici eu. 

— Bine, fiule, du-te, spuse Mabel suspinând. 

— Şi încă nu e totul, reluă Buridan. Trebuie să-ţi vorbesc de 
tatăl şi mama Myrtillei... 

— Enguerrand de Marigny? întrebă Mabel. 

— A fost arestat!... 

— Margareta de Burgundia?... 

— Arestată şi ea!... 

Şi Buridan îi povesti cum a vrut să-l salveze pe Marigny şi 
cum, ducându-se la Turnul Nesle, regele prevenit de Stragildo, a 
surprins cuvintele sale acuzatoare şi mărturisirile Margaretei. 

— Aşa a fost scris! murmură Mabel, tot aşa cum 
murmurase şi Buridan. Astfel încât, timp de cincisprezece ani eu 
am visat, am construit tot felul de planuri de răzbunare, care 
rând pe rând mi se păreau de neîmplinit. Şi iată că soarta, 
urmând cele mai naturale căi, a atins-o pe Margareta. A fost 
lovită aşa cum aş fi vrut eu s-o lovesc! Şi tocmai în locul pe care 
l-aş fi ales şi eu! Şi tocmai de cine!... 

Hotărâră că Mabel şi Myrtille să continue să locuiască în 
coliba lor unde cu greu puteau fi descoperite. 

De altfel, nu mai era decât un singur om care ar fi avut 
intenţia s-o găsească pe Myrtille. Contele de Valois. 

— Împotriva lui am o idee! spuse Buridan ferm. 

Tremurând, Mabel încercă să afle intenţia fiului ei, dar în 
zadar. 

Acum se punea întrebarea cum va primi Myrtille ştirea unei 
noi despărţiri şi Mabel simţea cum o cuprinde teama ştiind prin 
câte trecuse tânăra. Oare noua despărţire nu-i va provoca o 
lovitură, mai puternică de această dată? 

Buridan se mulţumi să surâdă. 


A 


Îşi strânse logodnica în braţe aruncând o privire 
triumfătoare mamei sale. 

Când veni momentul despărțirii, tocmai Mabel fu aceea 
care suferi mai mult şi e de înţeles: era mamă. 

În cele din urmă, după multe promisiuni de prudenţă, după 
sărutări şi lacrimi, aproape de asfinţit se despărţiră şi Buridan se 
îndreptă spre Paris socotind să ajungă în oraş înainte de 
închiderea porţilor. 

În acest moment un individ care se afla ascuns într-un tufiş 
şi care-l văzuse venind şi-i spionase toate mişcările, acest 
individ deci, ieşi şi înainta până la potecă pe care tocmai o luase 
Buridan, privindu-l cum se îndepărtează. 

Individul se sprijinea de un ciomag, o creangă destul de 
groasă, care-i servea mai degrabă ca armă decât drept sprijin, 
având în vedere că era destul de puternic. Era îmbrăcat ca 
majoritatea ţăranilor din împrejurimi, într-o haină lungă şi 
ponosită, strânsă la mijloc cu o centură de piele. 

Avea o figură duşmănoasă şi privirile arzătoare îl urmăreau 
pe tânărul care se îndepărta. 

Întorcându-se înspre sătucul Montmartre izbucni în râs şi 
murmură: 

— Acum îi am în mână! Pe toţi! Pe toţi! 

Sosirea lui Buridan la Grădina cu Trandafiri a fost salutată 
de cei trei prieteni cu strigăte de bucurie. 

Bourrasque fu cât pe-aci să-l înăbuşe strângându-l în braţe. 
Pe urmă îi puseră numeroase întrebări cărora Buridan se 
mulţumi să le răspundă că nu se putuse abţine să nu dea o fugă 
până la Montmartre. 

Bigorne îi povesti în câteva cuvinte aventura macabră prin 
care trecuse mai întâi Gillonne şi apoi Malingre, adăugind că 
cele două cadavre fuseseră îngropate pe un teren viran din 
vecinătatea grădinii. 

— Buridan, spuse cu teamă Bourrasque, cred că nu vei 
susţine şi acum că aurul ăsta, ca cel al lui Stragildo, e pătat cu 
sânge?... 

— E o moştenire! strigă Bigorne, Gillonne şi Malingre ni l-au 
lăsat moştenire. Pe sfântul Barnabe, sunt bani câştigaţi cinstit! 
Popa de la Sfântul Eustațiu n-o să vadă un gologan! 

Buridan începu să râdă. 


— E-n regulă, zise el, acum trebuie să-i vorbesc lui 
Stragildo. Mi-a venit o idee care i-ar putea ajuta pe cei doi 
nefericiţi prieteni. 

— Şi speri că Stragildo te va ajuta? întrebă Bourrasque. 

— De voie sau de nevoie, da!... 

— Să vedem ideea, ceru Bigorne care începu să aranjeze 
aurul în cele două casete. 

— E simplu, spuse Buridan. Vreau să mă slujesc de 
Stragildo ca să ajung la guvernatorul fortăreței Temple... la 
contele de Valois, adăugă el cu un suspin. Şi în momentul în 
care voi fi în prezenţa lui... 

— Vrei să te duci la Temple? întrebă Bigorne. 

— Sau mai. Degrabă contele va fi acela care va veni aici, 
răspunse liniştit Buridan. Şi în momentul în care va fi aici, ştiu 
eu ce să-i spun pentru a-l hotărî să-i lase să fugă pe Filip şi 
Gautier. 

"Da... acum că Margareta de Burgundia e pierdută, Valois 
poate fi forţat." gândi Buridan. 

— Bine! spuse Bigorne, încă neîncrezător. Ideea nu e rea. 
Dar cum îl vei hotărî pe Stragildo să te ajute? Fiindcă prevăd că 
vrei să-l trimiţi pe el la Temple ştiind că Valois are încredere în 
el. 

— Aurul ăsta mă va ajuta să-l urnesc din loc, spuse Buridan 
arătând cele două casete. 

Cei trei scoaseră un strigăt de protest. 

— Fiți liniştiţi, îi îmbărbăta Buridan, nu v-am spus decât 
jumătate din ideea mea... 

Siguranţa din vocea lui nu reuşi să-i calmeze pe cei trei 
prieteni. 

Fără să ţină seama de văicărelile lor, Buridan cobori în sala 
de la parter, luă cheile pivniţei şi înarmat cu un felinar, începu 
să coboare scările care duceau la subsol. 

Ajuns la uşa în spatele căreia fusese închis Stragildo, 
ascultă câteva clipe. 

lnăuntru nu se auzea nici un zgomot. Scoţându-şi pumnalul 
deschise uşa şi lăsă să-i scape un strigăt de groază... 


Capitolul XXXVI  Pivniţa de la grădina cu 
trandafiri 


Ce se întâmplase cu Stragildo? În câteva cuvinte vom afla. 

Deci, Stragildo fusese închis în pivniţa alăturată celeia în 
care Simon Malingre şi Gillonne îşi vor găsi sfârşitul. 

Se scurseră două zile, pentru el două zile lungi, petrecute 
într-o aşteptare plină de teamă, timp în care nu a fost în stare să 
croiască nici un plan. 

În cea de-a treia zi, uşa pivniţei învecinate se deschise şi 
auzi cum un corp este aruncat înăuntru, după care uşa se 
închise la loc. 

Şi astfel putu Strangildo să asiste la moartea violentă a 
Gillonnei şi la agonia lentă a lui Simon Malingre, datorită unui 
mic orificiu din perete. 

Nu se gândi nici o clipă să-i vină în ajutor Gillonnei, pe care 
ar fi putut s-o salveze cu uşurinţă, doar dând un brânci zidului 
subţire. 

Nu se gândi să intervină nici atunci când nebunul începuse 
să sape, cu gândul să-şi dezgroape comoara. 

Din timp în timp spunea cu voce tare ceea ce gândea: 

— Da, da, haide, sapă, sapă mereu... nu-i nevoie să mă 
grăbesc... tu o faci pentru mine... Pe toţi dracii, s-ar crede că 
însuşi Satan, stăpânul meu mi-l trimite pe nebun să mă ajute... 
mi-a dat o idee şi tot el o duce la îndeplinire. 

De ce era mulţumit Stragildo? 

Simplu: cum ochii săi se obişnuiseră cu întunericul, putu să 
vadă că Malingre, în nebunia lui, săpa chiar sub uşa care dădea 
în afară. 

Acţiunea lipsită de sens a nebunului îi dăduse o idee lui 
Stragildo, care-şi spunea: 

"Să-l lăsăm pe nebun să-şi vadă de treabă şi să văd dacă 
nu găsesc ceva care să mă ajute să fac o gaură în perete, după 
care voi lărgi groapă şi voi ieşi pe sub uşă... dacă nebunul. 
Încearcă să mă împiedice..." 

Şi un râs tăcut îi completă gândul. 

— În sfârşit, cred că asta-i de-ajuns. 

Asta, fiind o vergea de fier lungă de câteva şchioape şi 
groasă cât un deget. 


— Da, o să meargă cu asta... Dar ce se întâmpla, nu-mi mai 
aud ajutorul... nu cumva leneşul a obosit şi acum se 
odihneşte?... 

Repede, Stragildo, care era înzestrat şi cu o forţă uriaşă, 
făcu o gaură destul de largă în zid şi pătrunse în pivniţa vecină, 
ducându-se drept la nebun şi scuturîndu-l brutal. 

— la te uită, zise el cu indiferenţă, a murit!... 

Fără să-şi mai piardă vremea, îndepărtă corpul care-l 
împiedica de acum şi cercetă lucrarea. 

Malingre, fără să-şi dea seama ce face, săpase un fel de 
şanţ care se întindea şi sub uşă. 

Stragildo continuă lucrarea cu metodă şi multă grijă, aşa 
încât după câteva ore de muncă înverşunată se găsi de cealaltă 
parte a uşii, pe culoarul subsolului. Atunci se opri să-şi tragă 
sufletul câteva clipe, ştergându-şi fruntea asudată. 

— Dacă uşa de sus e încuiată, sunt pierdut, murmură el. 

Totuşi nu stătu pe gânduri şi o luă înainte pe culoar. 

După câţiva paşi, se lovi de treptele scării care urcă la 
parter şi începu să urce cu grijă. Când ajunse sus, se găsi în faţa 
unei uşi pe care încercă să o deschidă. 

Dar uşa rezistă. 

— Blestem! E încuiată cu cheia, murmură el. 

Începu să cerceteze atent broasca şi un surâs de satisfacţie 
îi lumină faţa. 

Strecură vârful vergelei între uşă şi zid şi apăsă cu forţă. 

Uşa cedă. Era liber. 

Prima sa intenţie a fost să dispară imediat. 

După ce se gândi câteva momente, se întoarse şi reuşi, cât 
de cât, să închidă la loc uşa. Oricum, spargerea nu era prea 
vizibilă. 

Acum se afla în sala de la parter, care era goală. Din fericire 
pentru el, pe un scrin văzu lăsate acolo o sabie şi un pumnal cu 
lama lată şi puternică, pe care le luă imediat, surâzând feroce. 

— Să vedem ce se află sus, spuse el după ce constată că 
parterul e nelocuit. 

Şi urcă la primul etaj. Pe palier, un murmur de voci îl făcu 
să devină atent. 

— Sunt în pod, zise el mulţumit. 

Cu pumnalul în mână, urcă până la uşa podului. 


Pe măsură ce se apropia, auzea tot mai clar vocile. Deodată 
se opri brusc. Tocmai auzise o frază, în întregimea ei. 

— Oh! Oh! spuse el cu o bucurie nebună, inutil să caut în 
altă parte... îi am la mână pe toţi. 

Din câţiva paşi cobori scările şi după câteva secunde se afla 
în grădină pe care o traversă fără nici o dificultate. 

După ce sări cu uşurinţă zidul, înainte de a se îndepărta, se 
întoarse spre casă, cu pumnul strâns, amenințând cu el în aer, 
repetă din nou: 

— Pe toţi!... pe toţi îi am în mână!... sunt ai mei. 

Şi plecă repede, mormăind: 

— La Montmartre!... Fie, mergem şi la Montmartre, o să mă 
descurc eu şi acolo. 


Capitolul XXXVII Stragildo trece la fapte 


După cum s-a înţeles, Stragildo era acela care îl văzuse pe 
Buridan coborând pantele din Montmartre. 

Fostul îngrijitor al leilor regali se aşeză pe o piatră şi începu 
să facă planuri. 

"La cine aş mai putea apela acum?... La regină?... în nici un 
caz, am trădat-o. Nu trebuia să mă grăbesc. Dacă mai aşteptam 
două-trei zile, alta era situaţia acum. La ora asta, după câte-l 
cunosc eu pe Ludovic, regina e moartă. Precis că a strâns-o de 
gât când a găsit-o la Turnul Nesle. Cui să mă adresez? 
Regelui?... Hm! Il cunosc eu: se gândeşte la cele mai groaznice 
pedepse împotriva celui care, în orice caz, i-a făcut un serviciu 
uriaş! Singura răsplată pentru Stragildo ar fi aceea de a fi jupuit 
de viu... Şi atunci, cine? Cine are interesul să pună mâna atât pe 
Buridan cât şi pe Myrtille?..." 

Deodată izbucni în riz. Găsise răspunsul. 

Se ridică şi aruncă o ultimă privire amenințătoare cătunului 
în care se adăpostise Myrtille şi Mabel. Apoi cobori pe urmele lui 
Buridan. 

Noaptea era din ce în ce mai adâncă. 

Stragildo începu să se grăbească şi, o dată ajuns la Paris, o 
luă la fugă. 

In curând ajunse la Temple. 


Pentru desăvârşirea răzbunării sale, Stragildo îl alesese pe 
contele de Valois! 

Tocmai atunci îl văzu pe rege ieşind din Temple. 

Era palid, trist... Acel tânăr, atât de plin de viaţă, de putere, 
atât de năvalnic, era acum un neputincios!... Pe faţa sa, 
odinioară veselă şi fericită, se vedea acum o disperare neagră! 

Stragildo se dădu câţiva paşi înapoi, mormăind: 

— Asta-i opera mea!... 

Contele de Valois îşi însoțea nepotul, vorbindu-i în şoaptă şi 
părând că-i dă unele asigurări la care Ludovic răspundea numai 
prin gesturi. 

După ce regele plecă, Valois mai rămase câteva minute pe 
esplanadă, înconjurat de ofiţeri. 

Stragildo trecu în grabă printre aceştia apropiindu-se de 
conte şi înainte ca mâinile lor să apuce să-l înşface, îi şopti lui 
Valois la ureche: 

— Buridan şi Myrtille! Ştiu unde se află! Pot să vi-i dau 
oricând! 

— Stragildo! exclamă Valois, uimit. Staţi, domnilor opriţi-vă. 
E un servitor de-al nostru!... 

Ofițerii se îndepărtară şi Valois îl conduse pe Stragildo în 
fortăreață. Se îndreptară spre apartamentele lui Valois şi, odată 
singuri, îl întrebă: 

— Ce-ai spus?... 

— Am spus, monseniore, că Buridan, Bigorne, Bourrasque şi 
Haudryot sunt în acest moment la Grădina cu Trandafiri, mai 
spun că Myrtille se află acum în sătucul Montmartre şi sunt gata 
să vă duc la ea. 

La aceste cuvinte, Valois bătu cu violenţă, cu mânerul 
săbiei, în masă. Indată apăru şi valetul. 

— Să vină comandantul arcaşilor! ordonă guvernatorul 
fortăreței Temple. 

— Monseniore, strigă Stragildo, ce vreţi să faceţi?... Opriţi- 
vă şi ascultaţi-mă... îi cunosc pe oamenii aceştia, nu dorm decât 
cu un ochi şi sunt mai vicleni decât un vulpoi... Nu veţi reuşi 
decât să-i alarmaţi... 

— Vorbeşte. Ce trebuie făcut? 

— Ei bine, monseniore, trimiteţi la toate porţile Parisului 
ordinul de a rămâne închise tot timpul zilei. Pentru a-i linişti pe 
oameni, puneţi să fie afişat un înscris prin care îi încunoştiinţaţi 


că vor fi liberi să intre sau să iasă începând cu noaptea viitoare. 
Vom aştepta liniştiţi toată ziua, iar, o dată noaptea venind, vom 
ieşi şi ne vom îndrepta spre Montmartre unde vom pune mâna 
pe Myrtille şi tot acolo îl vom aştepta pe blestematul de Buridan. 
lată planul meu. 

— Admirabil! exclamă Valois. 

Lucrurile se petrecură potrivit planului lui Stragildo, care 
plan, după cum îl evaluase banditul şi îl estimase Valois, valora 
o pungă plină cu aur. f 

Ziua se scurse pentru Valois într-o aşteptare încordată. In 
cele din urmă se însera. 

Consemnul dat la porţile Parisului, era respectat cu 
sfinţenie: în tot cursul zilei, nimeni nu intrase sau ieşise din 
Paris. 

Când se întunecă de-a binelea, Valois şi Stragildo se 
îndreptară spre poarta Pictorilor. De la distanţă erau urmaţi de 
doi oameni. 

Valois ordonă să i se deschidă poarta şi, după ce trecu, le 
spuse paznicilor: 

— După o oră, nici un minut mai devreme, poate ieşi său 
intră oricine. 

Cei patru oameni se opriră la poalele înălţimii Montmartre, 
unde-şi legară caii de pomi. Stragildo îi arătă lui Valois, lumină 
care pâlpâia în vârf. 

— Myrtille! spuse acesta înăbuşit. Să mergem! ordonă 
Valois, care tremura de nerăbdare. 

Şi începură să urce... 


Capitolul XXXVIII Celulele fortăreței Temple 


Acum îl vom lăsa pe contele Valois, urmat de Stragildo şi 
cei doi oameni ai săi să-şi continue urcuşul pe colina 
Montmartre, unde erau siguri că vor pune mâna pt Buridan şi 
prietenii lui şi vom ruga cititorul să coboare, împreună cu noi, în 
temniţele subterane ale fortăreței Temple, unde am mai avut 
ocazia să ne aruncăm privirile pe când o urmăream pe regina 
Margareta de Burgundia. 


Pentru asta, trebuie să ne întoarcem la momentul în care 
Gautier d'Aulnay a fost prins, după eşuarea tentativei îndrăzneţe 
pusă la cale de Lancelot Bigorne pentru a-l elibera pe nefericitul 
Filip. 

Deci, Gautier fusese înconjurat de peste douăzeci de arcaşi 
şi temniceri şi trebui să facă faţă situaţiei. 

In aceste condiţii, destul de nefericite de altfel, spada lui 
făcea minuni: mărturie stăteau şase cadavre întinse în jurul său. 

— Pe toţi dracii! strigă Gautier, drept discurs funebru, iată 
unul spintecat! Altul găurit! Oh! Ce frumos s-a despicat 
dovleacul ăsta! Bine!... Şi tu, viteazule? Poc! Chiar în gât! Care 
mai vrea? Ah! Bandiţilor! Nemernicilor! Ah! Am să... 

Dar nu mai reuşi să termine ce avea de spus... întreaga 
ceată se năpusti asupra lui, trezindu-se înconjurat de douăzeci 
de spade; căzu sub această perdea de fier, orbit de sânge, 
ameţit de loviturile ea de ciocan pe care le primi în moalele 
capului. 

Şi astfel sfârşi lupta viteazului Gautier; l-au ridicat şi l-au 
coborât în subteran, unde din ordinul lui Valois a fost azvârlit 
într-o celulă. 

În prima oră, Gautier nu putu să vadă nimic, mai întâi 
pentru că în celulă era un întuneric profund şi apoi datorită 
faptului că era leşinat. 

Când îşi reveni, după o vreme pe care nu reuşi să o 
aprecieze, îşi pipăi fiecare oscior şi constată că niciunul nu era 
rupt, că nu era rănit, în afară de câteva lovituri pe care le 
primise la cap. 

In tăcerea apăsătoare din jurul său, se făcu auzită o 
respiraţie grea, şuierătoare. 

Precis că în celulă mai era careva. Dar cine? Gautier nu 
putea nici măcar bănui cine-i ţine tovărăşie. 

— Om sau animal, răspunde-mi! strigă el, nu fără o 
oarecare teamă superstiţioasă. 

Şi atunci lăsă să-i scape un strigăt înfiorător... 

Reuşise să vadă şi ceea ce văzu era un om, atât de palid, 
de slăbit, atât de jalnic, încât pe moment nu-l recunoscu. Gura 
individului era schimonosită de un fel de rictus înfiorător. Ochii-i, 
fără nici o expresie, lară viaţă, erau două abisuri de suferinţă. 
Hainele îi atârnau în zdrenţe şi răni de abia cicatrizate, îi 
umpleau figura. 


Această nefericită epavă umană era tot ce mai rămăsese 
din frumosul Filip d'Aulnay. 

— Filip!... răcni Gautier recunoscându-şi fratele. 

Buzele lui Filip se deschiseră şi Gautier, ca într-un coşmar, 
văzu că sărmana-i gură nu mai era decât o gaură neagră de 
unde nu mai putea ieşi nici un cuvânt, ci numai zgomote, 
rămăşiţe de zgomote. 

— Dumnezeule din ceruri! Horgăi Gautier, i-au smuls 
limba!... 

Timp de un minut îl studie şi-l examina cu o atenţie 
minuțioasă... şi apoi, brusc, îl lăsă şi scoase un strigăt de 
groază... 

Reuşise să înţeleagă! Această fiinţă, care fusese plină de 
tinereţe, de iubire, de frumuseţe, Filip d'Aulnay, nu mai era 
decât un trup fără conştiinţă. 

Filip înnebunise!... 

Pentru Gautier, orele petrecute cu Filip, au fost ore 
înfiorătoare. Ore înfiorătoare petrecute într-b celulă sinistră, ca 
şi cum Valois ar fi vrut să-l facă pe acest uriaş să bea până la 
fund cupa amărăciunii. 

În colţul său, Filip rămăsese nemişcat. 

Cât timp s-a scurs? 

Ore? Zile? Săptămâni? 

Gautier nu-şi dădea seama. 

A trăit, dacă asta se putea numi a trăi, alături de un nebun, 
care, încet, încet, intra în agonie. 

Veni şi momentul în care Filip nu se mai sculă. 

Gautier, în genunchi alături de el, îi sprijinea capul şi, 
buimăcit, pierdut, asista la moartea lentă a acestuia, cu groază 
de a nu înnebuni el însuşi. 

În spatele uşii se auzi un zgomot pe care Gautier nu-l 
percepu... Imediat se deschise uşa şi o lumină puternică scălda 
celula. 

Şi totuşi Gautier păru că nu vede nici lumina. 

Pe culoar se aflau câţiva soldaţi care aşteptau cu 
pumnalele în mână. Din rândul lor se desprinse o siluetă care 
pătrunse în celulă. 

Apoi silueta îl bătu pe umăr pe Gautier. 

Ridicându-şi capul, Gautier d'Aulnay se sculă în picioare şi 
privind mai atent la străinul care intrase în celulă, îl recunoscu. 


— Sire, spuse el, priviţi şi vedeţi ce aţi făcut din fratele 
meul!... 

Ludovic al X-lea aruncă o privire mohorâta asupra 
muribundului: 

— Priveşte ce a făcut el din mine!... 

Gautier îl examină pe rege cu atenţie şi, fără voia lui, 
tresări de milă: tânărul monarh părea îmbătrânit cu treizeci de 
ani. Păru-i albise. Era palid şi în ochii săi, Gautier surprinse 
aceeaşi expresie de mirare dureroasă pe care o văzuse şi în 
privirea fratelui său. 

Bietul Răzvrătit se aplecă asupra lui Filip care agoniza. 

— Sire, murmură Gautier, fratele meu e pe moarte... 

— Şi eu?... Nu vezi că port moartea în mine? El moare la 
Temple. Eu voi muri în bătrânul turn. lată diferenţa între noi doi. 
Lasă-mă Gautier, trebuie să aflu! 

Vocea lui Ludovic al X-lea făcu ceea ce vocea lui Gautier nu 
putuse face?... Poate... 

În ochii muribundului sclipi o lumină de înţelegere. Filip, 
adunându-şi ultimele puteri, reuşi să se ridice puţin, ca pentru a 
se apropia de* cel care-i vorbea!... 

— Mă recunoşti? întrebă Ludovic cu o voce care-i tremura. 
Recunoşti în mine pe regele tău? 

— Da! răspunse semnul afirmativ al lui Filip. 

— Atunci, ascultă-mă. Ştii de cine vreau să-ţi vorbesc? Ştii 
că am venit să-ţi vorbesc de Margareta de Burgundia?... 

Ochii lui Filip străluciră. 

Dar în acel moment, o voce surdă, cu un accent de ură 
înverşunată, se făcu auzită în spatele regelui: 

— Margareta de Burgundia! Târfă de la Turnul Nesle!... 

Furios, regele sări în picioare şi, întorcându-se răcni: 

— Cine spune asta?... 

— Eu, răspunse Gautier d'Aulnay. 

— Minţi! urlă regele. Minţi! Soţia regelui Franţei nu este 
ceea ce spui tul... 

— Ascultaţi, sire! strigă Gautier, care începu să-şi piardă 
cumpătul. Eu pot să vi-o spun! Am văzut şi am auzit! Eu am 
intrat în turnul ăla blestemat! Am urcat până sus, în sala 
orgiilor!... Am urcat împreună cu Filip, nu-i aşa frate?... 

Gautier se întoarse spre Filip şi rămase mut de uimire... 
Muribundul se ridicase în picioare!... Mâna lui rece încerca să 


astupe gura lui Gautier. Dar acesta i-o îndepărtă. Filip căzu în 
genunchi şi începu să horcăie. 

— Într-o seară, continuă Gautier cu aceeaşi furie, într-o 
seară ne-a chemat la Turnul Nesle; înţelegi sire? Margareta, 
regina Franţei, Margareta de Burgundia ne-a ademenit în 
bârlogul ei, acolo unde mai ademenise pe mulţi alţii înaintea 
noastră... 

Ludovic se rezemase de zidul celulei şi capul îi căzuse în 
piept. Era nemişcat, ca şi cum ar fi împietrit... nu-l privea nici pe 
Gautier, nici pe Filip. Privea în el însuşi. 

—  Aminteşte-ţi, Filip! urlă Gautier... împreună am fost 
cusuţi într-un sac, mă auzi sire, Margareta ta ne-a cusut de vii 
într-un sac şi de la înălţimea turnului ne-a aruncat în Sena. 

Un tremur de groază îl scutură pe rege. 

Aruncă o privire spre Filip ca pentru a-i cere o ultimă 
confirmare. 

Văzu cum acesta ridică pumnul înspre fratele său. Apoi, 
deodată, căzu la pământ: Filip murise. 

Atunci regele se aplecă şi atinse fruntea cadavrului, după 
care se ridică spunând: 

— A murit... 

Un hohot furios de râs îl zgudui pe Gautier, care-i strigă: 

— Unul mai mult sau mai puţin, ce importanţă are! Dacă ar 
trebui să numeri toate cadavrele pe care Margareta de 
Burgundia le-a semănat în calea ei, ai înnebuni şi tu, sire! Caută- 
i secretele în Sena şi vei afla, poate, citi amanți au fost astfel 
asasinaţi!... E mort! Bietul meu Filip a murit! adăugă uriaşul într- 
o explozie de suspine. Astăzi a fost rândul lui, mâine al meu! 
Ucide-mă! Fiindcă eu am fost ceea ce Filip nu a vrut să fie! Eu 
am fost amantul târfei de la Turnul Nesle!... 

În faţa cadavrului lui Filip şi injuriilor lui Gautier, regele 
începu să se retragă. 

Trecu pragul uşii şi o luă la fugă pe coridorul întunecos, 
urmărit de blestemele ce ieşeau din celulă. 


Capitolul XXXIX Turnul Luvru 


Ludovic urcă până în apartamentul lui Valois. Când acesta- 
şi văzu nepotul intrând, rămase un moment nemişcat, cuprins 
de o spaimă în care se putea observa şi un început de 
remuşcare. 

Ludovic Răzvrătitul putea fi recunoscut cu greutate. Figura 
îi era trasă, tenul cenuşiu, atitudinea lui zdrobită, mâinile-i 
tremurânde, totul arăta că regele primise una din rănile teribile 
din care un temperament violent ca al lui nu-şi va mai reveni. 

— Sire, nu uitaţi că avem în temniţele fortăreței un 
trădător, un răzvrătit, unul care a furat banii regatului. Sire, e 
omul care a vrut să vă ucidă... 

— Dar nu a reuşit! murmură regele. Voi muri fără ca el să 
ştie... 

— E vorba de Marigny, sire!... Hârtia asta e ordinul de 
acuzare şi de judecată; trebuie ca asta să se facă repede, 
trebuie să se dea un exemplu înfricoşător... 

— Marigny?... bolborosi Ludovic trecându-şi mâna peste 
frunte. Aşa e. Dă-mi-l!... 

Şi semnă... 

Valois urmări cu lăcomie mâna care-l ucidea pe Marigny şi 
când semnătura fu depusă, smulse pergamentul cu o bucurie 
sălbatică, ieşind în grabă. 

Ludovic rămase singur. Mult timp nu făcu nici o mişcare, 
aproape nici nu gândi. Numai că, din când în când, pe obraji i se 
scurgeau lacrimi amare. 

Spre înserat se sculă, îl chemă pe Valois şi, fără altă 
explicaţie ieşi din Temple şi plecă spre Luvru însoţit de escorta 
cu care venise. 

După cum am văzut, acesta a fost şi momentul în care 
Stragildo a putut să-l întâlnească pe contele de Valois. 

In ceea ce îl priveşte pe Ludovic, acesta se sui în 
apartamentul său fără să spună nimic, se încuie în dormitor şi, 
aşa cum se afla îmbrăcat, se aruncă pe pat unde căzu într-un 
somn de plumb aproape imediat. 

Când se trezi, soarele era sus pe cer. 

Il chemă pe Hugues de Trencavel şi-i ordonă: 

— Insoţeşte-mă la Turnul Luvrului... Acolo se află închisă 
regina Franţei. 

Se auzi o voce care strigă: 

— Faceţi loc regelui!... 


Când se deschide uşa şi pe pragul ei apăru Ludovic, 
Margareta se sculă dintr-o săritură şi, în picioare, cu capul 
plecat, tremurând, îşi schimbă fizionomia cu rapiditate în felul în 
care făcuse până acum din rege supusul ei preaplecat. 

Ludovic făcu un semn şi Juana ieşi. El însuşi închise uşa în 
urma ei. Indreptându-se spre regină, se opri la doi paşi în faţa ei 
şi-i spuse cu blândeţe: 

— Am venit, Margareta. Priveşte-mă... 

Şi Ludovic îşi plecă în tăcere capul. 

— M-am schimbat, nu-i aşa? zise el cu o adâncă tristeţe. 

Cu paşi grei se îndreptă spre o masă pe care aşeză un 
flacon umplut cu un lichid limpede ca apa de izvor. 

Indreptându-se apoi spre fereastră, trase draperiile. 

Razele soarelui umplură cu lumina lor cameră în care se 
desfăşura drama. 

Cu o mişcare rapidă, Margareta se întoarse spre fereastră... 

In acel moment simţi o ameţeală puternică. Groaza faţă de 
viaţa pe care o dusese îi declanşa amintiri înspăimântătoare. 
Intinse braţul în semn de respingere şi strigă: 

— Turnul Nesle!... 

Un suspin adânc îi scăpă lui Ludovic. Căzând în genunchi, 
bolborosi: 

— Trageti draperiile, sire, vă implor. Nu vedeţi cât de mult 
sufăr? 

Aplecat peste figura-i plină de regrete sincere şi mai ales 
de remuşcări, Ludovic dădu din cap şi spuse: 

— Aceasta-i mărturisirea ultimă. Da, dacă mai era nevoie 
de încă o mărturisire făcută de tine, pentru a mă convinge ei 
bine, ai făcut-o. Turnul Nesle este pentru tine, Margareta, 
martorul care nu poate fi contestat, martorul nefericirii mele. 
Spui că suferi? Ei bine, eu nu mai sufăr. Cred că am pierdut de- 
acum capacitatea de a mai suferi... Turnul Nesle!... Aceştia-s 
Gautier şi Filip d'Aulnay, cusuţi în acelaşi sac şi aruncaţi în 
Sena... 

Regina se încovoie şi mai mult zdrobită. 

— Filip e mort, Margareta, continuă regele. 

Un strigăt sfâşietor îi scăpă Margaretei. 

Şi regele continuă, poate că nu-l auzise: 

— Gautier va muri şi el. Amândoi au pătruns în Turnul Nesle 
şi moartea le-a pus pecetea ei pe frunte amândurora. Aşa cum 


şi-a pus-o pe fruntea tuturor celor care au trecut pragul acela 
blestemat. Priveşte, Margareta, haide, trebuie! Nu vezi, eu am 
curajul să privesc!... 

Înspăimântată, ascultă porunca, se sculă în picioare şi ochii- 
i holbaţi i se fixară pe turn. 

— Ce vezi acolo, Margareta? Vorbeşte! Dacă nu vorbeşti tu, 
eu voi fi acela care voi vorbi! 

— Îndurare, horcăi Margareta, îndurare, Ludovic!... 

Ludovic se îndreptă din nou spre masă pe care pusese 
flaconul. Îl luă în mână şi-l privi câteva clipe gânditor. 

În acel moment, Margareta, tremurândă, sublimă, se 
îndreptă spre el şi, căzând în genunchi, ridică spre el o figură 
tragică şi încântătoare în acelaşi timp, spunând: 

— Ludovic, te iubesc!... De când? Nu mai ştiu! Poate din 
totdeauna! Ascultă-mă. În turnirurile tale, când te avântai călare 
cu lancea în cumpănire, eram furioasă sau credeam că sunt. Dar 
ceva striga în sufletul meu: "Nebuno! Smintită!" Nu voiam să te 
iubesc!... Şi totuşi te iubeam!... Ascultă până la capăt! Voi 
mărturisi totul! Am fost josnică, Amai josnică decât o târfă. Am 
fost ucigaşă. Am ucis. În mine şi în jurul meu sunt numeroase 
fantomele celor ucişi de mine. Nefericită, totuşi! Oh! 
Înspăimântătoare-i nefericirea! Ludovic, te iubesc! Ucide-mă, 
biciuieşte-mă, fă-mă să îndur supliciul soțiilor adultere, dar lasă- 
mă să-ţi spun că te iubesc... Ah! Ce plăcut e acest cuvânt! 
Pentru prima oară îl pronunţ atât cu gură cât şi cu inima. Pentru 
prima oară îl simt în întregime. Ludovic, te iubesc! Cuvântul 
acesta l-am repetat de mii de ori altora! Ucide-mă! Dar niciodată 
o beţie asemănătoare cu cea de acum, niciodată o asemenea 
plăcere, o asemenea uimire cred că nu-mi va mai cuprinde 
sufletul... Suflet plin de noroi. Inimă stricată! Târfa! Josnică! Sunt 
numită târfă de la Turnul Nesle! Înspăimântător e regretul 
fericirii pierdute, de abia acum o văd! Oh! Ludovic, ochii mei se 
deschid abia acum şi inima-mi renaşte la o viaţă nouă. Sufletul 
meu plin de noroi simt cum mi se purifică... Ludovic, Ludovic, te 
iubesc! 

Nu se mai auzi decât un hohot de râs strident, funebru... 

Atunci ea îşi ridică privirea spre el şi simţi cum se 
prăbuşeşte: Ludovic nu o credea!... Niciodată, simţi ea, Ludovic 
nu o va mai crede!... 

Rămase nemişcată, simțind cum totul îngheaţă în ea... 


— Credeam că-ţi voi face o ultimă a favoare, Margareta. 
Fiincă te iubesc... te-am iubit... în sfârşit, iată... în acest flacon 
vei găsi mijlocul de a scăpa de proces şi de pedeapsă... Adio, 
Margareta, adio!... 

Regele se retrase. Când ajunse în apartamentele sale, păru 
că a uitat cu desăvârşire că pe lume existase o Margaretă. 
Numai că dădu ordin ca din oră în oră, cineva să intre în 
încăperea în care regina era închisă şi apoi să vină să-i 
raporteze orice noutate petrecută. 

Când Ludovic al X-lea intră în dormitor, îl văzu pe contele 
de Valois care-l privea întrebător. Ludovic îi răspunse: 

— Ei bine, am condamnat-o. Regina urmează să moară. 

— Va fi un proces? se bâlbâi contele, tremurând. 

— Ţi-am spus, regina va muri. Poate că este deja moartă. 

— Cum asta, Sire? 

— l-am lăsat otrava, spuse simplu Ludovic. 

Valois îşi înăbuşi un strigăt de bucurie. Era salvat. 

Niciodată regina nu-l va mai denunta! 

— Sire, spuse el, în înfricoşătoarea nenorocire care v-a lovit 
şi căreia-i voi găsi consolarea... 

— Nu am nevoie de nici o consolare, răspunse regele cu o 
voce atât de calmă şi de mohorâtă, încât Valois fu surprins. 

— Sire, trebuie totuşi ca cineva să se ocupe de treburile 
publice. Prevăzând că regele va fi preocupat astăzi de altceva, 
m-am însărcinat cu afacerile urgente care nu puteau fi amânate 
pentru mâine... 

— Îţi mulţumesc, unchiule. Devotamentul tău mi-e mai 
preţios acum ca niciodată. 

— Astfel încât, reluă Valois, am ordonat ca toată ziua de azi 
porţile Parisului să rămână închise; de altfel, pentru 
compensație, vor fi deschise toată noaptea care va urma. Sper 
ca astfel să pun mâna pe Buridan... 

— Tot ceea ce faci, e bine făcut, Buridan a fost prins? 

— Nu încă, sire!... Am fost păcălit. 

După câteva clipe de gândire, Ludovic spuse: 

— Imediat ce va fi prins, vreau să fie adus înaintea mea, 
mă auzi? Şi mai ales, să nu i se facă nici un rău. 

— Bine, sire! răspunse Valois, mirat. 

"Poate el va fi acela care mă va consola!" gândi Ludovic. 

De partea sa, Valois îşi spunea: 


"Fii liniştit, rege imbecil, nu i se va face nici un rău; lovitura 
de pumnal ce-i va fi dată, îl va ucide pe loc, fără să sufere nici o 
clipă!..." 

— Sire, reluă el, dacă regele permite, a sosit clipa să mă 
întorc la postul meu la Temple. Avem acolo prizonieri de mare 
importanţă: trădătorul Marigny, fără a-l mai pune la socoteală 
pe Gautier d'Aulnay şi mi-e teamă că în lipsa mea... 

— Du-te, bunule Valois, du-te... 

Contele se înclină cu un surâs satisfăcut. Valois venise la 
Luvru, după discuţia cu Stragildo, numai pentru a şti ce se 
întâmpla cu Margareta. Liniştit acum dinspre partea aceasta, se 
grăbea să se întoarcă la Temple deoarece se apropia ora când 
trebuiau să pornească spre Montmartre. Îl salută deci pe 
Ludovic al X-lea şi se îndreptă spre uşă. Regele rămase singur 
cu landurile sale funebre şi disperarea-i fără margini: începea să 
moară... 


Capitolul XL Pergamentele lui Stragildo 


Îl vom aduce acum pe cititor la grădina cu Trandafiri unde-i 
vom întâlni pe Buridan, Lancelot Bigorne, Guillaume Bourrasque 
şi Riquet Haudryot. Nu am uitat felul în care Bigorne devenise 
moştenitorul lui Malingre şi al Gillonnei, adică modul cum, în 
realitate pusese mâna pe casetele celor doi ticăloşi. Poate că 
cititorul îşi aminteşte că, la vederea acestor comori, Buridan 
plănuise cum să le folosească pentru coruperea lui Stragildo pe 
care îl ştia închis în pivniţa casei; şi care spre marea disperare a 
lui Bigorne, se evaporase din amintita pivniţă. 

Deci, Buridan nu-l găsi pe Stragildo în pivniţă. Evadase. 

Amânând deci pentru a doua zi orice hotărâre, cei patru 
prieteni trecuseră la exami-narea situaţiei creată după fuga lui 
Stragildo. 

Cel mai urgent era să părăsească Grădina cu Trandafiri. 

Bigorne le arătă o dărăpănătură aflată chiar în faţa locuinţei 
lor temporare: 

— Ne vom muta acolo. Nu vă pricepeţi să vedeţi nimic. 
Noroc mare aveţi cu mine, care ştiu să văd totul. lată că am 


reuşit să-mi dau seama că bordeiul ăla nu-i locuit de nimeni şi 
pentru moment e tot ce ne trebuie. 

Se îngrămădiră pe dată în cocioabă arătată, şi fiecare îşi 
căută un loc unde se se aciuiască. În curând, înfăşuraţi fiecare în 
propria manta, începură să sforăie, mai puţin Bigorne care se 
instalase în apropierea unei deschizături de unde putea să 
supravegheze drumul cât şi Grădina cu Trandafiri. 

Înspre dimineaţă, Bigorne fu trezit de un zgomot ciudat 
care se auzea dinspre drum. Îşi scoase nasul prin deschizătură 
şi, la lumina palidă a zorilor putu să vadă o trupă numeroasă de 
călăreţi care tocmai descălecau în faţa grădinii. 

Bigorne se târî fără să facă cel mai mic zgomot până la 
Buridan, îl trezi şi-i arătă lucarna spre care tânărul se îndreptă 
imediat. 

Negăsind pe nimeni la Grădina cu Trandafiri, oamenii lui 
Valois se întorceau. Atunci Stragildo îl sfătui pe conte să închidă 
imediat porţile Parisului până seara. 

În momentul în care se făcu ziuă, Buridan se convinse că 
oamenii lui Valois plecaseră cu toţii şi că Grădina cu Trandafiri, 
nu mai era supravegheată. 

leşiră deci din dărăpănătura lor şi se întoarseră la fostul 
sediu. 

Fără să protesteze la noua mutare, tovarăşii lui Buridan îl 
urmase, declarând de altfel că podul de la grădina cu Trandafiri 
le părea un paradis în comparaţie cu cocioaba pe care tocmai o 
părăsiseră şi în care vântul sufla de peste tot şi unde podeaua 
ameninţa să se prăbuşească sub ei. 

— Oare cât o fi ceasul? întrebă Bigorne. 

— E ora cinei, fără îndoială! Răspunseră într-un glas 
Guillaume şi Riquet. 

— Lancelot! îi spuse în acea clipă Buridan care parcă că 
este preocupat de ceva. 

— Monseniore? întrebă Bigorne. 

— Vei merge la Montmartre. La intrarea în cătun vei vedea 
o stâncă şi acolo va fi, fără îndoială, ori Myrtille, ori... mama 
mea. 

— La Montmartre! Să mă ajute sfântul Barnabe. O oră 
pentru duş şi alta pentru întors... 

— Ei şi?... 

— Şi cina?... întrebă Bigorne. 


— Vei mânca în timp ce vei merge. 

— Ei, aşa s-ar putea aranja! 

— Şİ noi? protestă Guillaume holbând nişte ochi 
înfricoşători şi arătându-şi dinţii care ar fi făcut cinste unui dog. 

— Vom cina, fii liniştit, făcu Buridan. Deci, Bigorne, te vei 
duce la Montmartre şi le vei spune că totul merge bine, că m-am 
întors teafăr la Paris şi că sper să fim alături de ele în curând. 

— Am plecat! spuse Bigorne, care într-adevăr cobori 
imediat şi, asigurându-se că nimeni nu pândeşte prin 
împrejurimi, se îndreptă imediat spre poarta Pictorilor. 

Apoi fu rândul lui Riquet să iasă; dar el pleca pur şi simplu 
pentru a aduce de mâncare, misiune de căpătâi pentru el şi de 
care se achită cu cinste. 

Cei trei prieteni atacară cu bucurie proviziile aduse de 
Haudryot şi începură să-şi facă planuri de viitor, ajutaţi mai ales 
şi de vinul adus. 

Când terminară cina, sosi şi Bigorne. 

— Deja! exclamă Buridan. Ai fost la Montmartre? 

— Stăpâne, nici măcar nu am ajuns până acolo pentru 
simplul motiv că n-am putut ieşi din Paris — şi nu am putut ieşi 
din Paris pentru un alt motiv, nu mai puţin simplu, că poarta 
Pictorilor era închisă! Şi ordinul nu a fost dat de rege, ci de 
Valois. 

— De Valois! strigară într-un glas Buridan şi ceilalţi doi, care 
de această dată înţeleseră că lucrurile sunt serioase. 

— Carol, conte de Valois! sublinie Bigorne. E clar. Valois 
vrea să ne împiedice să ieşim în timpul zilei, gar ne invită să 
ieşim la noapte. 

— Ne invită? ţipă Riquet. Ei bine, nu avem decât să refuzăm 
invitaţia; ne simţim destul de bine aici şi nu văd de ce am părăsi 
Parisul la ora la care orice om cinstit se duce la tavernă Val 
d'Amour sau la tripoul jupânului Thibaut. 

Buridan se cutremură. Incerca să ghicească motivele 
ordinului neobişnuit dat de Valois. 

— Ne invită, strigă el, e evident, ne invită să ieşim 
noaptea... toate astea-s aranjate special pentru noi! 

— Să ieşim în seara asta, la căderea nopţii! Sublinie 
Bigorne. 

— Prieteni, spuse Buridan, vom ieşi din Paris, dar nu la 
noapte, ci în plină zi, chiar imediat dacă putem. 


Era atât de palid, încât Guillaume şi Riquet se cutremurară. 

— Haide, explică-ne la ce te gândeşti, spuse Bourrasque. 

— Ei bine, făcu Buridan, am eu o presimţire care ina face să 
cred că Valois vrea să ne atragă la Montmartre... 

— Aşa e! aptrobă Bigorne. 

— Ori, reluă Buridan, de ce porţile Parisului sunt închise în 
cursul zilei? Nu pentru ca în acest timp să nu pot părăsi 
oraşul?... Asta înseamnă că... 

Şi un gest teribil îl scăpă lui Buridan. 

— Ei bine, strigă Guillaume, care înţelesese, dacă tu crezi 
că Myrtille e ameninţată, să o luăm din loc chiar acum! 

Fără să mai spună nimic, cei patru se pregătiră, se 
înarmară şi se îndreptară direct spre metereze fără măcar să 
încerce să se mai ascundă. Buridan era disperat. Guillaume şi 
Riquet erau hotărâți, Bigorne era îngrijorat. 

Trebuiau să găsească mijlocul de a escalada meterezele, să 
coboare în şanţul înconjurător fără a-şi rupe oasele şi fără să fie 
zăriţi de arcaşii care vegheau pe platformele turnurilor ridicate 
din loc în loc. 

În ceea ce priveşte trecerea printr-una din porţile Parisului, 
ar fi fost o încercare nebunească: pentru asta ar fi trebuit să ţină 
la respect o trupă întreagă de soldaţi şi să manevreze lanţurile 
podului mobil, totul în plină zi, când un singur strigăt scos de 
vreun soldat ar fi atras toată mulţimea asupra fugarilor.. 

— Urmaţi-mă, spuse Bigorne la un moment dat. 

Fără nici un cuvânt, îl urmară în şir. 

Bigorne traversă repede Parisul, îndepărtându-se de 
zidurile spre care se îndreptaseră la început; dar curând se 
apropie de meterezele dintre poartă Bahaigne şi poarta Saint- 
Honoré. Acolo se afla un colţişor discret, unde se opriră. 

De-abia atunci observară că Bigorne îi adusese nu departe 
de una din acele scări aflate la distanţe egale pentru a permite 
arcaşilor să urce pe ziduri în caz de atac. 

Buridan se aplecă în afara parapetului şi văzu că în şanţ nu 
era apă, sau mai degrabă acea parte a şanţului era aproape 
umplută cu pământ, în timp ce în rest apa ar fi ajuns omului 
până la umeri. 

În acest timp, Bigorne desfăşura o funie; la unul din capete 
legase un ciomag solid pe care-l adusese în mod special, ciomag 


pe care-l aşeză de-a curmezişul ambrazurii dintre două 
creneluri. 

Nu le mai rămânea decât să coboare. 

Bigorne cobori primul, trecu şanţul pe podul noroios care se 
formase accidental şi, ajutându-se cu mâinile şi picioarele, se 
caţără pe celălalt mal al şanţului. 

În acel moment, din turnurile învecinate începu să plouă cu 
săgeți: fugarii fuseseră văzuţi. _ 

Guillaume şi apoi Riquet coborâră la rândul lor. In sfârşit, 
Buridan, agăţându-se de funie, cobori şi el, în timp ce în jurul lui 
zburau tot mai multe săgeți. 

Cei patru prieteni se adunară pe celălalt mal al şanţului, 
fără să fi avut nimic de suferit; din câteva salturi se puseră la 
adăpost de săgețile care continuau să-i urmărească. 

— La Montmartre! îi îndemnă Buridan. 

Porniră în grabă, înconjurând Parisul şi curând se aflară la 
poalele înălţimii, pe care începură să o urce. Bigorne, cu voce 
tare, socotea banii pierduţi deja din cauza lui Buridan. Printre 
dinţi, dar totuşi destul de tare pentru a fi auzit, Riquet mormăia 
numai blesteme. Guillaume fluiera ca o fanfară. Numai Buridan 
nu spunea nimic. Era palid şi inima-i bătea, mai să-i spargă 
pieptul. 

Deodată un surâs îi lumină faţa plină de sudoare. 

Sus, aproape de stâncă, zărise două siluete... erau Mabel şi 
Myrtille!... 

Buridan se aşeză pe trunchiul unui stejar doborât de 
furtună şi începu să râdă, ştergându-şi fruntea. 

— Copii, strigă el, înseamnă că ne-am înşelat. Povestea cu 
porţile închise ziua şi deschise noaptea, nu era pentru noi 
fiindcă iată-le aici, tefere, pe cele pe care voiam să le apărăm. 
Vom profita deci de momentul când porţile se vor deschide şi ne 
vom întoarce în Paris. Precis Valois nu va veni aici. De altfel, 
cum ar fi putut afla că Myrtille şi mama mea se află la 
Montmartre? 

Dar Lancelot dădea semne de dezaprobare. 

— Explică-te, îi ceru Buridan deodată înnegurat. 

— E limpede, pe sfântul Barnabe! Valois a ordonat 
închiderea porţilor. Deci are tot timpul să acţioneze, fiindcă e 
sigur că nu putem părăsi Parisul. Va acţiona în acest caz în 
timpul zilei. După ce-şi va termina treaba, va deschide porţile şi 


vom cădea în cursa pe care ne-o întinde. Asta-i planul. Aşa 
încât, în noaptea asta logodnica va înnopta la Temple, iar 
logodnicul... 

— Ei bine! Logodnicul... 

— Ei bine! Şi el va înnopta la Temple, numai că în altă 
cameră. 

— Dar cine l-ar fi putut preveni pe Valois? 

— Haida-de! Cine l-a prevenit că eram cu toţii la Grădina cu 
Trandafiri încât a trimis atâţia oameni cât să aresteze zece ca 
Buridan! 

— Stragildo!... Dar cum ar fi putut afla? 

— Ce mai contează! Căpitane, dacă vrei să salvezi viaţa 
drăguţei domnişoare care ne priveşte de acolo, de sus de pe 
stâncă şi să-ţi salvezi propria viaţă, vezi că nu pun la socoteală 
viaţa lui Guillaume şi a lui Riquet, nu mai vorbesc de a mea, ei 
bine, trebuie să ne petrecem noaptea la Montmartre şi să 
vedem ce se va întâmpla. Mâine dimineaţă le vom conduce pe 
doamne într-un loc sigur şi vom putea lua o hotărâre. 

— Aşa să fie, spuse Guillaume. 

— Prieteni, zise Buridan, planul lui Bigorne e bun. Să urcăm, 
dar nici un cuvânt femeilor. 

Şi cei patru prieteni urcară colină, unde le întâlniră pe 
Myrtille şi Mabel şi, după primele manifestări de bucurie, fură 
conduşi la locuinţa lor unde tânăra improviza o cină. 

Tot restul zilei se scurse liniştit. 

Buridan le puse la curent pe Mabel şi Myrtille cu hotărârile 
luate şi anume faptul că era necesar să se mute ceva mai 
departe. Sătucul Roule fusese ales pentru a adăposti pe cele 
două femei şi unde acestea-l vor aştepta pe Buridan. 

După ce puseră la punct toate amănuntele, Buridan, 
împreună cu logodnica şi mama sa, începură să-şi facă planuri 
de viitor. În tot timpul discuţiilor, Buridan evită să vorbească 
despre Marigny şi nu răspunse decât evaziv întrebărilor tinerei 
fete. 

În acest timp, Bigorne, Guillaume şi Riquet organizau 
plecarea de a doua zi. 

O dată cu sosirea serii, Mabel şi Myrtille se închiseră în 
căsuţa lor. 

Cei patru prieteni se instalară într-o cocioabă pe care un 
țăran le-o pusese la dispoziţie în schimbul unui scud. 


Fiecare din cei patru trebuiau să facă de pază pe timpul 
nopţii. Sorţii căzură pe Bigorne să fie primul şi acesta se 
îndreptă spre stâncă uriaşă, desemnată drept post de veghe. El 
trebuia să rămână acolo până la ora zece. 

Curând, peste cătun şi împrejurimile lui se lăsă o tăcere 
adâncă. 

Murmurul frunzişului pădurii nu făcea decât să sublinieze 
liniştea şi legăna visurile lui Buridan, acompaniind în surdină 
sforăielile lui Guillaume şi Riquet. 

Nu după mult timp, uşa cocioabei se deschise lăsând să 
intre o umbră şi se auzi vocea lui Bigorne: 

— Au venit, tocmai urcă! 

— Alarmă! spuse Buridan, care începu să-i scuture pe 
ceilalţi doi. Cât ai clipi din ochi, toţi erau gata de luptă. 

— Să vină să-mi întrerupă visele tocmai acum, mormăi 
Guillaume. Nenorociţii, o să mi-o plătească. 

— Da, spuse Riquet nepăsător, o să-i trimitem să doarmă şi 
ei, la rândul lor, somnul de veci; asta ar arăta îndurare din 
partea noastră, fiindcă... 

Dar Riquet nu avu timp să-şi dezvolte demonstraţia. Un 
urlet de durere tocmai se auzea în noapte şi imediat începură să 
se vadă umbre agitin-du-se şi strigăte izbucnind ici şi colo. 
Riquet şi Buridan se încăieraseră cu cei care urcau... 

— Înapoi, ticăloşilor! se auzi vocea lui Valois, care îşi săltă 
calul pe picioarele din spate. 

Buridan făcu doi sau trei paşi înapoi, îngrozit. Dar se repezi 
înspre un alt călăreț. 

În întunericul profund începu o luptă pe viaţă şi pe moarte, 
era o învălmăşeală de nedescris de oameni şi cai, pumnalele 
aruncau fulgere scurte şi strigăte se auzeau peste tot, când, 
deodată se făcu linişte. 

Toată încleştarea nu durase decât zece minute. 

O singură siluetă se mai vedea acum, coborând în viteză 
dealul care fusese scena luptelor şi până la Buridan se făcu auzit 
un suspin furios, scos de cel care acum se mistuia în desişul 
pădurii. 

Silueta nu era altul decât Valois, care fugea în cea mai 
mare grabă. 

La un moment dat, Valois simţise cum calul se prăbuşeşte 
sub el din cauza unei lovituri de pumnal pe care sărmanul 


animal o primise în piept. Contele se smulse din şa şi pe când se 
ridica, livid, furios, având sabia în mână, se văzu înconjurat de 
patru bărbaţi. Se afla singur în faţa lor. Cei cu care venise ori 
erau morţi ori fugiseră... 

Guillaume, furios, îşi ridică pumnalul şi se îndreptă spre 
Valois care, văzându-se pierdut, nu mai făcea nici o mişcare. O 
mână puternică prinse mâna înarmată a lui Guillaume şi o voce 
bubui: 

— Fugi, domnule, fugi!... Asta-i tot ce poate face pentru tine 
fiul tău!... 

Valois îl recunoscu pe Buridan!... Şi atunci, blestemând, se 
aruncă înapoi şi o luă la fugă. 

Buridan şi tovarăşii lui se cercetară din priviri; nu lipsea nici 
unul, numai Guillaume avea la umăr o tăietură destul de adâncă 
şi care-i sângera puternic; Buridan avea o rană la braţul stâng, 
în timp ce Riquet, aşezat pe o piatră mai mare, era pe jumătate 
zăpăcit de lovitura unei măciuci pe care o primise în moalele 
capului. Când Guillaume se apropie de el, văzu că picioarele lui 
Riquet erau aşezate pe un individ în pieptul căruia era înfipt un 
pumnal. 

— El a început primul, explică Riquet, voia să mă omoare. 

În acest timp, Bigorne era foarte ocupat. Tocmai legă strâns 
uh individ, leşinat fără îndoială, deoarece nu făcea nici o 
mişcare... 

Întunecat, cu faţa răvăşită, Buridan continua să privească 
în direcţia în care dispăru-se Valois. Un suspin i se desprinse de 
pe buze şi murmură: 

— Poate că voi muri din cauza lui, dar nu voi deveni 
niciodată un paricid! 

Îşi alungă cu greutate gândurile negre care-l năpădiseră şi 
se întoarse înspre tovarăşii săi: îl văzu atunci pe Guillaume care, 
după ce-şi pansase de bine, de rău rana, începuse să adune cei 
patru cai rămaşi şi ai căror stăpâni zăceau întinşi pe câmpul de 
luptă, răniţi sau morţi. Trei, printre care şi Valois, reuşiseră să 
fugă. 

— Aşa, mititelule, spunea Bigorne, în felul ăsta nu poţi nici 
măcar să te scarpini. Am făcut o captură pe cinste, seniore 
Buridan! 

Buridan se aplecă spre cel pe care Lancelot tocmai îl 
"împachetase" şi, la lumina slabă a stelelor, îl recunoscu. 


— Stragildo! exclamă cu o voce care l-ar fi făcut să tremure 
pe acesta dacă l-ar fi auzit. 

— In persoană! spuse Bigorne. 

— E mort?... 

— Mort? Nu. Cel puţin aşa sper, pe sfântul Barnabe! 

Buridan îl examină pe Stragildo cu îngrijorare. 

— Trăieşte, spus acesta, acum ceva mai liniştit. Totul e 
bine! 

"Hm! gândi Bigorne, mi se pare că jupân Buridan îi rezervă 
prietenului nostru Stragildo o surpriză!... N-aş vrea să fiu în 
pielea lui". 

— Ce aveţi de gând cu el? adăugă cu glas tare. 

— Ti-am spus că am o idee, atunci când ne aflam în 
Grădina cu Trandafiri, dar nemernicul tocmai reuşise s-o 
şteargă. 

— O idee? Despre ce?... 

— E vorba de Filip şi Gautier d'Aulnay. Ei bine, acum că am 
pus din nou mâna pe el, o vom duce la bun sfârşit. 

— Explicaţi-mi-o, spuse Bigorne neliniştit. 

— Mai târziu. Trebuie să ne gândim acum că Valois îşi va 
aduna toţi oamenii disponibili şi într-o oră, o armată întreagă va 
fi pe urmele noastre. Să plecăm. 

Ajutat de Guillaume şi Riquet, Bigorne îl ridică pe Stragildo 
şi-l aruncă de-a curmezişul şeii unui cal rămas fără stăpân. ŞI 
apoi, cu Buridan în frunte, cu Bigorne ţinând de căpăstru calul 
pe care se afla Stragildo, Guillaume ducând de frâu ceilalţi trei 
căi şi Riquet în ariergardă, urcară cu toţii. Buridan intră în 
locuinţa care le adăpostea pe cele două femei. Mabel şi Myrtille, 
care se aşteptau la orice eveniment, nu se culcaseră încă. 

— Plecăm, le spuse tânărul. 

— Suntem gata, răspunseră ele. 

Cei patru cai capturați fură împărţiţi astfel: unul pentru 
Mabel, unul pentru Myrtille, unul pentru bagajele femeilor; cel 
de al patrulea îl căra pe Stragildo. 

In faţa a doi sau trei ţărani care-i priveau curioşi, trupa o 
luă din loc în direcţia Monfaucon, adică în partea opusă celei la 
care de fapt voiau să ajungă. 

Ajunşi la poalele colinei, fugarii o ocoliră prin spate şi o 
luară spre destinaţia lor. 


Nu trecu o oră de când părăsiseră sătucul Montmartre, 
când, potrivit previziunilor lui Buridan, două sute de călăreţi 
conduşi de Valois personal înconjurară sătucul Montmartre 
trezindu-i pe ţărani şi ameninţându-i cu moartea dacă aceştia nu 
le vor arăta drumul luat de fugari. 

Bineînţeles că ţăranii le arătară drumul spre Mountfaucon şi 
Valois, cu oamenii săi, se aruncară în acea direcţie. Înspre 
dimineaţă se întoarseră la Temple, negăsind ceea ce căutaseră, 
bineînţeles, convinşi că Buridan şi oamenii săi se ascundeau 
acum în Paris. 

Buridan şi tovarăşii săi ajunseră de acum în cătunul Roule, 
în care găsiră chiar şi un han care, oricât de jalnic arăta, reuşi 
să-i ospăteze şi să le ofere adăpost fugarilor. Odată Mabel şi 
Myrtille instalate, Buridan se îndreptă spre camera în care se 
afla Stragildo. Acesta îşi revenise. 

Bigorne începu să-l percheziţioneze amănunţit. Sub haină, 
într-un buzunar de piele cusut în interiorul veşmântului, găsi 
două bucăţi de hârtie pe care le desfăcu. 

Stragildo spumega de furie. 

— Oh! Oh! strigă Bigorne, sigiliul regal! la uită-te, căpitane. 

Buridan luă nerăbdător cele două pergamente, se apropie 
de torţa care lumina încăperea şi citi dintr-o privire. 

Pergamentele nu erau datate, dar erau împodobite cu 
semnătura lui Ludovic şi cu sigiliul regal. Primul spunea: 


“Cerem şi ordonăm prin prezenta şefilor noştri de poliție, 
trupelor de poliție şi arcaşilor de a se pune la dispoziția 
purtătorului prezentei şi de a executa întocmai ceea ce li se va 
ordona". 


Al doilea era astfel conceput: 


"Cerem şi ordonăm şefilor de post de la oricare poartă a 
Parisului de a lăsa să treacă imediat; oricărui temnicer şef sau 
guvernator al fortăreţelor şi închisorilor noastre de a-l lăsa să 
intre la orice oră pe purtătorul prezentei." 


Citind aceste două pergamente, Buridan tresări de bucurie. 
Nu ştia încă ce putea face cu ele, dar era clar că, având aceste 


două arme redutabile, putea spera mult. Le împături şi le 
ascunse la piept. 

Stragildo păstra o indiferenţă bine jucată. Punându-i mâna 
pe umăr, Buridan îi spuse: 

— Ascultă-mă cu atenţie: dacă eşti creştin, încearcă să te 
împaci cu Dumnezeu; dacă ai ştiut vreodată o rugăciune, 
încearcă să ţi-o aminteşti. Eu unul, sunt hotărât să te ucid. Oh! 
Mai ai destul timp, nu aici va fi locul execuţiei tale... 

— Hm! murmură Riquet. 

— De ce să n-o facem chiar acum? bombăni Bigorne. 

— Pentru că am o idee... ţi-am mai spus. 

Bigorne făcu un gest care arăta cât de mult se îndoia el de 
ideile lui Buridan. Dinspre partea sa, Stragildo, la auzul veştii că 
nu va muri imediat, avu un surâs care spunea mult despre 
intenţiile sale. 

Buridan nu dădu atenţie nici gestului lui Bigorne nici 
surâsului lui Stragildo. leşind din cameră, se îndreptă spre cea 
locuită de Mabel şi Myrtille şi avură o lungă convorbire în cursul 
căreia hotărâră asupra acţiunilor viitoare. 

Când mai era puţin până la ivirea zorilor, cei patru tovarăşi 
reluară drumul Parisului, avându-l în mijlocul lor pe Stragildo, 
solid legat. Pentru a se observa cât mai greu faptul că Stragildo 
era legat fedeleş, Bigorne avusese grijă să-l înfăşoare într-o 
manta căreia îi ridicase şi gluga. 

Intrară fără nici o supărare prin poarta Saint-Honore când 
începuse să se lumineze de ziuă. După ce traversară Parisul, 
ajunseră în cele din urmă la Grădina cu Trandafiri, unde Buridan 
hotărâse că se pot reinstala. 


Capitolul XLI La Temple 


Prima grijă a lui Buridan a fost aceea de a-l închide pe 
prizonier,  luându-şi de această dată toate măsurile de 
prevedere pentru ca acesta să nu mai poată evada. Ba, ceva 
mai mult, ticălosul fusese legat, de mâini şi de picioare, cu nişte 
lanţuri subţiri pe care Bigorne le găsise prin casă. Le lăsară 
totuşi ceva mai largi pentru ca prizonierul să nu sufere prea 
mult şi să poată umbla. Pe lângă această, hotărâră că din oră în 


oră cineva să coboare şi să se asigure că Stragildo nu încerca 
nimic pentru a evada, iar în timpul nopţii vor face de pază cu 
rândul, în faţa uşii pivniţei unde fusese închis. 

Spre seară, Buridan se pregăti să iasă. Atunci, cei patru 
prieteni observară că împrejurimile, altădată aşa de pustii, acum 
erau foarte animate de numeroşi orăşeni, aflaţi într-un du-te- 
vino şi care se părea că se îndreaptă înspre fortăreaţa Temple. 

Buridan îşi amâna ieşirea pentru a doua zi. 

Dar şi a doua zi, încă dis-de-dimineaţă, aceeaşi mulţime se 
afla pe străzile din jurul Grădinii cu Trandafiri. Bigorne, trimis ca 
iscoadă, reveni peste o oră şi le spuse că parizienii, strânşi în 
jurul fortăreței, cântau, râdeau, beau şi nu se întrerupeau din 
aceste activităţi decât pentru a striga ameninţări cu moartea la 
adresa unui om care era judecat în interiorul bătrânei fortărețe... 

Acest om nu era altul decât fostul prim-ministru al lui 
Ludovic al X-lea. 

Procesul lui Enguerrand de Marigny începuse!... 

Buridan simţi cum păleşte... 

Atâta timp cât se va desfăşura acest proces, adică atâta 
timp cât mulţimea va înconjura fortăreaţa, nu-şi putea pune 
planul în aplicare. 

Mai trecu o zi, apoi încă una... 

În sfârşit, în seara celei de-a cincea zi, cei patru prieteni 
văzură cum mulţimea se împrăştie. Aceleaşi grupuri gălăgioase 
pe care le văzuseră zile la rând, acum se îndepărtau scoțând 
strigăte de bucurie. Această imensă bucurie a întregului Paris 
era ceva înspăimântător de văzut şi auzit. Era de fapt revanşa 
anilor lungi de teroare, a urii adunate timp de douăzeci de ani şi 
care acum se revărsa nestăvilită. 

Enguerrand de Marigny, găsit vinovat de trădare şi 
delapidare, era condamnat la moarte. Sentința spunea că va fi 
executat peste trei zile, timp în care condamnatul trebuia să se 
roage în capela fortăreței. După care, vechiul favorit al lui Filip 
cel Frumos, apoi ministru atotputernic al lui Ludovic al X-lea, 
urma să fie condus la spânzurătoarea de la Mountfaucon pentru 
a fi spânzurat de jupân Capeluche, călăul Parisului. 

"E-n regulă! gândi Buridan, am trei zile... îl voi salva!" 

Aşteptă venirea nopţii. Împrejurimile Grădinii cu Trandafiri 
îşi recăpătară aspectul lor pustiu. De acum, fiind siguri că sunt 
răzbunaţi, parizienii se întoarseră la casele lor şi aşteptau 


nerăbdători dimineaţa fericită în care-l vor vedea legănându-se 
la capătul funiei pe cel care i-a terorizat atât amar de vreme. 

Atunci, Buridan le spuse prietenilor săi că se duce la 
Temple şi că are de gând să-i vorbească lui Valois. Îşi îmbrăţişa 
tovarăşii, unul după altul şi ieşi. 

— S-a sfârşit! suspină Guillaume, nu-l vom mai revedea... 

— Cine ştie? murmură Bigorne care se gândise mult la 
această aventură a lui Buridan şi poate că ajunsese la anumite 
concluzii care-i clătinară convingerile. 

Buridan se îndreptă cu paşi hotărâți spre Temple. Ajuns la 
câţiva paşi de poartă, Buridan strigă să i se deschidă. 

— Cine-i acolo? strigă sentinela aflată de cealaltă parte a 
podului mobil. 

— Din partea regelui! răspunse Buridan. 

Podul mobil coborî. Insoţit de mai mulţi arcaşi, şeful 
postului veni să-l recunoască pe cel care spunea că vine din 
partea regelui. Fără să scoată o vorbă, Buridan desfăcu unul din 
cele două pergamente luate de la Stragildo. Ofiţerul îl citi la 
lumina torţei pe care o purta un soldat şi-l înapoie lui Buridan: 

— E-n regulă. Puteţi intra. Unde trebuie să vă conduc? 

— La guvernator. 

Ajuns acolo, Buridan se trezi în faţa unui uriaş înarmat 
până-n dinţi. Aşa cum făcuse cu primul ofiţer, Buridan îi arătă 
pergamentul. Soldatul nu ştia să citească, dar sigiliul regal fu de 
ajuns. 

— Din partea regelui, trebuie să-i vorbesc imediat 
stăpânului tău, spuse Buridan. 

Soldatul se îndepărtă şi merse să-i comunice această 
cerere unui om care păzea într-o cameră alăturată. 

După aproape un sfert de oră, un fel de valet, care-l 
înlocuia pe Simon Malingre, veni şi, din cameră în cameră, îl 
conduse până la o sală în care Buridan îl observă pe contele de 
Valois aşezat într-un fotoliu, în faţa unei mese, scriind şi 
surâzând. 

Ceea ce scria Valois în acel moment erau detaliile execuţiei 
lui Marigny. Nu voise să lase pe nimeni să se ocupe de 
protocolul acestei ceremonii... 

Buridan se oprise la doi paşi de fotoliu, tăcut şi palid. 
Aştepta. Atitudinea sa, ciudat de liniştită, nu avea nimic 
ameninţător... 


— Ce doriţi să-mi spuneţi? întrebă Valois fără să-l 
privească. 

Şi, continuând să surâdă, termină în acel moment fraza 
începută: 

"După care, călăul îi va trece laţul în aşa fel încât..." 

În acel moment, Valois, mirat de faptul că trimisul regelui 
nu-i răspunsese la întrebare, ridică privirile şi-l văzu pe Buridan. 

Mai întâi, mirarea şi teama îl paralizară. Un val de sânge îi 
urcă la cap şi mâna îi tremură. Apoi blestemând în surdină, 
întinse mâna spre clopoţelul de care se servea când îşi chema 
oamenii. 

— Monseniore, spuse Buridan cu glas liniştit, puteţi ordona 
să fiu aruncat în temniţă sau chiar ucis; asta vă este uşor; dar 
vă previn că în acest caz, sunteţi pierdut, fără ca nimic să vă 
mai poată salva. Ar fi mai bine pentru voi să mă ascultați liniştit, 
cu atât mai mult cu cât voi fi scurt... 

Valois nu mai chemă pe nimeni. 

— Fie! spuse el, te voi asculta. Spuneţi că veniţi din partea 
regelui? 

— Asta am spus-o oamenilor voştri. Vouă vă spun că vin din 
partea mea... 

— Din partea voastră! murmură Valois. Dar cum aţi putut 
intra în fortăreață? 

— Mulțumită acestui pergament, sau mai degrabă sigiliului 
regal a cărei prezenţă a fost de ajuns... 

Cu aceste cuvinte, aruncă pe masă unul din cele două 
pergamente pe care le avea la el. 

Dar nu era acela pe care-l arătase ofițerului de la poartă. 

Valois îl apucă lacom şi-l citi cu un aer mirat, după care 
întrebă: 

— Regele v-a dat acest ordin? 

— Nu, răspunse liniştit tânărul. L-am luat de la servitorul 
vostru, Stragildo şi după cum vedeţi l-am folosit. 

Valois respiră uşurat... Fiul său nu-l văzuse pe rege! Nu 
venea din partea regelui! 

— Şi Stragildo? întrebă el cu o indiferenţă jucată, vă e 
prizonier?... 

— Nu, răspunse Buridan cu aceeaşi linişte, Stragildo e mort; 
eu l-am ucis. 


De această dată, bucuria lui Valois fu imensă. Unul după 
altul, toate mijloacele de apărare ale lui Buridan erau 
îndepărtate chiar de el. 

Se apropie repede de un sfeşnic şi arse pergamentul, 
ţinând în mâna dreaptă pumnalul pentru a se apăra în caz de 
atac. 

Dar Buridan rămase nemişcat; îl lăsă pe conte să ardă 
liniştit pergamentul... 

"E în mâna mea!" gândi în sine Valois. 

Şi într-adevăr, Buridan renunţase în acest mod la toate 
armele sale, fie de atac, fie de apărare. 

— Acum vorbiţi, zise Valois. Ce-mi cereţi? 

— Monseniore, spuse Buridan, am venit pentru a vă cere 
viaţa şi libertatea a trei oameni pe care-i ţineţi prizonieri în 
celulele de la Temple... 

— Să vedem... Cine sunt cei trei? 

— E mai întâi Filip d'Aulnay... | 

— Ei! Ei! zise Valois surăzând. Astuia îmi va fi mai greu să-i 
redau viaţa şi libertatea, având în vedere că e deja mort! 

Şi o durere puternică strânse inima tânărului, cu atât mai 
amară, cu cât nu putea să o arate, fiind nevoit să-şi păstreze 
forţele pentru a face faţă situaţiei... 

— Filip d'Aulnay fiind mort, care sunt ceilalţi doi? 

— Mai întâi fratele lui Filip: Gautier d'Aulnay. Şi el este 
mort?... 

— Nu, Gautier d'Aulnay nu e mort; nu încă; acestuia i s-a 
rezervat supliciul care-i aşteaptă pe cei care au hulit... Cine-i al 
treilea? 

— Enguerrand de Marigny. 

Valois îl privi uimit pe Buridan. 

— Cum aşa, voi care-l urâţi pe Marigny, care l-aţi provocat, 
insultându-l public şi chiar aţi încrucişat spada cu a lui la Pré- 
aux-Clercs, cum puteţi cere viaţa şi libertatea acestui om? 

— Vreau să-l salvez pe Enguerrand de Marigny, deoarece 
nu vreau ca fiica lui să sufere; nu vreau ca în viaţa fiicei lui să 
existe durerea morţii tatălui ei pe eşafod. 

— Şi dacă accept? Dacă aş deschide celula lui Gautier 
d'Aulnay, dacă aş merge după Marigny în capela unde cere 
iertare lui Dumnezeu în faţa altarului, înainte de a cere iertare 
oamenilor la picioarele spânzurătorii, dacă i-aş scoate afară din 


Temple şi le-aş spune: "Haide, sunteţi liberi..." să vedem, ce aţi 
face pentru mine? 

— Monseniore, răspunse Buridan, aş uita în acest caz că-mi 
sunteţi tată şi încă ce tată. Dacă iertaţi şi eu, la rândul meu, voi 
ierta... 

— Şi dacă refuz? strigă Valois. 

— În acest caz, monseniore, voi merge la rege, la Luvru. 
Regele mă va aresta şi mă va da pe mâna călăului, o ştiu. Dar 
mai înainte, mă va asculta. Şi iată ce-i voi spune, monseniore: 

"Sire, prin mine aţi aflat, fără ca eu să fi dorit, crimele soţiei 
voastre, Margareta de Burgundia. Regina vă este prizonieră. 
Este din cauza greşelii mele, cu toate că greşeala a fost 
involuntară. De aceea e drept, sire, să aflaţi tot de la mine că 
poate regina e mai puţin vinovată decât credeţi. Da, există o 
explicaţie pentru comportarea reginei, dacă nu, chiar o scuză. E 
vorba despre un bărbat, care pe când era tânără şi pe când 
locuia încă la Dijon în palatul tatălui ci, ducele de Burgundia, a 
împins-o în prăpastie; bărbatul acela, amantul Margaretei sire, 
era ambasadorul regelui, tatăl vostru, la curtea Burgundiei; se 
numea Carol, conte de Valois". 

— E adevărat. Cunoşti deci secretul. Dar admițând că ieşi 
de aici în viaţă şi că regele te, va asculta, nebunule, regele nu te 
va crede!... 

Buridan răspunse: 

— Regele nu mă va crede, e sigur! Deoarece va spune că 
vreau să mă răzbun... 

— Şi atunci?... strigă Valois. 

— Dar el o va crede pe regină! 

— Pe regină!... bolborosi Valois, simțind cum ameţeşte. 

— Da, regina care este prizonieră în Luvru! Regina, pe care 
regele o va putea întreba imediat ce eu voi mărturisi! Regina, 
care va confirma tot ceea ce eu voi spune şi care va aduce şi 
dovezi!... 

Valois se ridică: înspăimântătoarea evidenţă îi sări în ochi; 
dacă Buridan ajungea în faţa lui Ludovic al X-lea, el era pierdut. 

— Mizerabile, se bâlbâi el, nu vei ieşi de-aici, fiindcă... 

— Un cuvânt! Mai am un ultim cuvânt de spus! strigă 
Buridan, care cu un gest îl opri pe Valois care se pregătea să 
cheme garda. Monseniore, dacă ies, nu veţi avea nici măcar o 
oră; în momentul acesta, cineva aşteaptă să mă vadă ieşind; 


dacă la ora convenită nu voi ieşi, va alerga la Luvru... Şi acel 
cineva, Monseniore, va fi primit imediat de rege, deoarece 
regele îl cunoaşte... e vorba de Lancelot Bigorne!... 

— Lancelot Bigorne?... strigă Valois. 

— Fostul vostru servitor! 

Un minut se scurse într-o tăcere înfricoşătoare. Valois, 
prăbuşit, cu capul plin de gânduri, agoniza de teamă. Privirea-i 
sticloasă se fixase asupra lui Buridan care îl privea cu milă... 
Tăcerea fu întreruptă de Buridan. 

— Monseniore, spuse el, Enguerrand de Marigny trebuie să 
fie dus la moarte, trei zile după pronunţarea sentinţei. O fi a 
trecut deja. Acum e ora zece seara. Vă las toată ziua de mâine 
pentru a-mi îndeplini dorinţele. Dacă mâine seară, la ora cinci, 
Gautier şi Marigny nu sunt puşi în libertate, la ora şase mă voi 
prezenta la Luvru... voi vorbi, iar regele o va interoga pe 
Margareta... noaptea viitoare, veţi dormi într-una din celulele 
fortăreței... 

Un suspin ieşi de pe buzele lui Valois. Cu capul făcu un gest 
de acceptare şi se retrase apoi câţiva paşi, lipsit în aparenţă de 
orice simţire. 

Buridan se apropie, se aplecă asupra lui, îl privi o clipă, o 
privire stranie şi-i murmură: 

— Adio, tată...! 

La Grădina cu Trandafiri i se făcu o primire triumfătoare. Fu 
înhăţat, îmbrăţişat, sufocat de braţele prietenilor săi, nebuni de 
bucurie. 

— Pe toţi dracii! De trei ori pe toţi dracii! urlă Guillaume 
drept orice concluzie, hai la masă!... 

— Ştiam că se va întoarce! murmură Bigorne. 


Capitolul XLII Încercarea supremă 


Ziua se scurse cu greutate. 

Pe măsură ce oră fixată se apropia, Buridan simţea cum îl 
chinuie nerăbdarea. Era totuşi imposibil ca Valois să nu-şi ţină 
cuvântul, deoarece era vorba de viaţa lui!... 

La ora patru se hotărî să iasă. 


Guillaume avea sarcina să păzească pivniţa în care se afla 
închis Stragildo. Riquet trebuia să supravegheze din pod, 
împrejurimile casei. 

Singur Bigorne, îl însoțea pe tânărul care simţea că nu mai 
poate aştepta şi care ieşise cu o oră mai devreme faţă de cea 
hotărâta chiar de el. 

— Un moment, îi ceru Bigorne care-l ajunse din urmă. Să 
presupunem că la ora cinci Marigny şi Gautier vor ieşi pe poartă, 
ce vei face atunci? 

— Ei bine! Le voi ieşi în întâmpinare... 

— Bine, spuse Bigorne. Acum să presupunem că la ora cinci 
nu vor fi eliberaţi. Ce vei face? 

— Voi aştepta până la şase, spuse Buridan cu voce 
schimbată. La ora şase voi fi la Luvru. 

— Eşti hotărât? 

— Dal... 

— În acest caz, vom merge împreună... 

După o aşteptare chinuitoare, bătu ora cinci... se scurseră 
apoi multe minute, dar podul mobil nu cobori!... 

Buridan era din ce în ce mai neliniştit. Când bătu ora şase, 
Buridan, cu un strigăt furios, comandă: 

— La Luvru! 

— Fie, la Luvru! spuse Bigorne. 

Alergau pe strada Saint-Martin când, deodată, clopotul unei 
biserici începu să bată. 

O altă biserică şi apoi alta începură să tragă clopotele, 
sunând a mort, apoi altele încă... toate bisericile din Paris 
băteau acum clopotele! 

— Oh! murmură Buridan, ce se întâmpla? N-are importanţă, 
la urma urmei! reluă el. La Luvrul!... 

O luară din nou la fugă... La un moment dat, la unul din 
colţurile străzii Saint-Martin îşi făcu apariţia un grup, ca un vis 
care dispare în noapte. 

Acest grup se compunea mai întâi din doisprezece băieţi 
îmbrăcaţi ca şi cum ar fi fost copii de cor şi ar fi slujit la 
căpătâiul unui mort. Unul dintre ei, care mergea în fruntea lor, 
agita fără încetare un clopoțel, în spatele lui se afla un călugăr 
uriaş, cu capul acoperit de o glugă neagră, ducând o cruce 
enormă şi al cărui Cristos răstignit era acoperit de văluri negre. 
Urmau doisprezece clerici în doliu, spunând rugăciuni. Apoi 


doisprezece halebar-dieri, ţinând halebardele cu vârful înspre 
pământ. În sfârşit, marele herald al Parisului, călărind un cal 
negru, pe care doi valeţi îl duceau de frâu. In spate, se mai afla 
încă un rând de purtători de torţe şi apoi încă doisprezece 
halebardieri, după care urmă, mulţimea... Fantastica procesiune 
se opri. 

Atunci, marele herald desfăşură un pergament şi cu voce 
puternică, spuse în mijlocul tăcerii depline: 


“Noi, Ludovic, al zecelea după nume, conte de 
Champagne şi de Brie, rege al Navarrei, rege al Franței: 
"Aducem l cunoştinţă tuturor, nobililor noştri, orăşenilor 
noştri, oamenilor de rând, clericilor bunului nostru oraş că vor fi 
făcute rugăciuni publice începând de azi timp de o lună, în toate 
bisericile din regatul nostru..." 


Heraldul suflă în trompetă. Luă un alt pergament şi strigă: 
— Din partea regelui! 


"Noi, Jean-Baptiste Biron zis Bel-Air, mare herald al oraşului 
Paris, absolvent al Uni-versităţii, herald regal; 

"Cu durere şi inimă împietrită; 

“Aducem la cunoştinţă tuturor celor prezenți că mai sus- 
amintitele rugăciuni ordonate de regele nostru vor fi făcute 
pentru obținerea iertării şi milei Sfântului nostru Dumnezeu, 
Sfintei Fecioare şi tuturor sfinţilor; 

"Pentru sufletul prea înaltei, prea nobilei, prea puternicei 
prințese Margareta de Burgundia, regină a Franței, soția 
virtuosului şi iubitului nostru Sir Ludovic al zecelea; 

"Care a murit în floarea vârstei, în Luvrul regal, în seara 
acestei zile, douăzeci şi doi septembrie, anul de grație 1314". 


Heraldul suflă din nou în trompetă. Ca şi cum ar fi fost un 
semnal, izbucniră strigăte de durere şi plânsete. Copilul de cor 
agită din nou clopoţelul. Clerici strigară: 

— Rugaţi-vă, fraţii mei! Rugati-vă surorile mele! Rugaţi-vă 
pentru regină!... 

Şi fantastica procesiune porni, la lumina torţelor, în 
rumoarea de gemete, de plânsete de disperare care zguduia 
întreg Parisul. 


Suferinţa era adevărată fiindcă Margareta de Burgundia era 
iubită de popor. 

Buridan era zdrobit. 

— Moartă! strigă el. Margareta a murit! Valois triumfă!... 

— Drumul nostru la Luvru este acum inutil căpitane! spuse 
Bigorne, reluându-şi pe dată felul lui nepăsător. Crede-mă, 
stăpâne, te încăpăţânezi într-o afacere imposibilă. Domnul de 
Marigny e condamnat — şi pe drept, pe toţi dracii. Gândeşte-te 
la toţi nenorociţii pe care i-aţi spânzurat, numai pentru ca să se 
îmbogăţească; gândeşte-te că prietenii tăi, fraţii tăi, cei doi 
d'Aulnay, au dus din cauza lui o viaţă de mizerie, ei, care s-au 
născut pentru a fi mari seniori, îţi jur, stăpâne, că dacă ai fi 
reuşit să-l salvezi, ai fi făcut o crimă... 

— E tatăl ei! spuse tânărul. 

— Oricine ar fi, totul e sfârşit. Margareta a murit. Valois nu 
se mai teme de tine. E inutil să mai insişti. 

Buridan făcu cale-ntoarsă spre Grădina cu Trandafiri. Se 
simţea zdrobit. În acelaşi timp, simţea cum îl cuprinde furia 
împotriva soartei: Magareta nu trebuia să moară. Nu în acest 
moment... 

— Îmi mai rămâne o zi! mormăi Buridan încă mai pot găsi o 
cale de a-l salva pe tatăl Myrtillei... 

Deja se făcuse noapte. 

Buridan şi Bigorne, unul disperat, celălalt bucuros, ajunseră 
în strada Vieille-Barbette. În depărtare se auzea rumoarea 
Parisului care plângea şi se rugă pentru sufletul Margaretei. 

— ÎI voi salva! repetă Buridan. 

Pe când îşi spunea aceste cuvinte, văzu la două sute de 
paşi mai în faţă, în direcţia fortăreței Temple, o mulţime de 
torţe. 

Era cumva o nouă procesiune care trecea pe acolo?... Nu!... 
La lumina torţelor, Buridan văzu o trupă de călăreţi care se 
îndrepta spre el. 

Se înfiora. Simţi că se îndreaptă spre o catastrofă. Ochii-i 
priviră spre călăreţii care veneau dinspre Temple, înfricoşători în 
armurile lor. 

Simţi cum Bigorne îl apucă de braţ şi-l trage în spatele unui 
mărăciniş, murmurând: 

— Alarmă! Sunt soldaţii lui Valois!... 


Şi cum Buridan, gâfâind sub apăsarea unei groaze de 
netrecut se întreba ce poate însemna această ieşire a trupei lui 
Valois, Bigorne îi spuse la ureche: 

— l-ai cerut lui Valois viaţa lui Marigny? Priveşte, stăpâne. 
lată răspunsul lui Valois, trece pe drum, prin faţa ta! 

Şi într-adevăr, în spatele primilor cincizeci de călăreţi, 
veneau doi preoţi! În spatele preoţilor, mergea călăul 
Capeluche! Şi în spatele lui Capeluche, un om desculţ, îmbrăcat 
într-un sac, cu o funie de gât şi cu o lumânare în mână!... Acest 
om era Enguerrand de Marigny! 

Imediat în spatele lui Marigny, călare, se afla contele de 
Valois, privindu-şi duşmanul cu un surâs de moarte. Şi apoi, în 
urma sa, alţi cincizeci de călăreţi încheiau convoiul. 

Toată această procesiune înfricoşătoare se derula în câteva 
minute. 

Buridan, cu sufletul înspăimântat, cu gura deschisă şi ochii 
holbaţi, privea fără să poată să se mişte. 

— Vino! spuse Bigorne după ce trecu convoiul, în zonă se 
aflau numeroase ulicioare întunecate care exalau mirosuri 
insuportabile. 

Pe una din acele ulicioare îl conduse Bigorne pe Buridan. 

Se opriră în faţa unei case scunde. Pe peretele dinspre 
stradă nu se afla nici o fereastră. Uşa era vopsită în roşu; solidă, 
puternică, sfida cu scândurile ei groase şi cu armătura-i de fier, 
orice atac. Nu avea decât o mică ferestruică. 

Bigorne bătu cu putere în uşă. Peste câteva momente, 
ferestruica se deschise şi apăru o figură animalică în spatele 
zăbrelelor care protejau deschizătura. Figura era luminată slab 
de un opaiţ pe care individul îl ţinea în mână. 

— Hai deschide! spuse Bigorne. Eu sunt, cel care ţi-a vorbit 
pe când ieşeai de la Notre-Dame, unde-ţi duseseşi clientul de 
mâine dimineaţă. 

— Bine! răspunse liniştit individul. 

Buridan auzi cum sunt trase zăvoarele şi uşa se deschise. 

Omul apăru pe prag, cu un pumnal puternic în mână. 

Cu un gest rapid, Buridan îşi făcu cruce şi intră, urmat de 
Bigorne. Individul închise uşa în urma lor. Am spus că Buridan şi- 
a făcut semnul crucii, deoarece era un bun creştin şi casa era 
locuinţa călăului, iar omul era chiar Capeluche... 


Călăul nu lăsă pumnalul din mână. Îi întrebă din priviri pe 
cei doi vizitatori. 

— Mă cunoşti? făcu Bigorne. 

— Nu, răspunse Capeluche... 

— Sunt Lancelot Bigorne... 

— Se poate... 

— lar eu sunt Jean Buridan, pe care-l vei spânzura poate 
într-o zi, fiindcă s-a pus un preţ pe capul meu. 

— Şi asta se poate... 

Urmă un moment de tăcere. Bigorne se simţi cutremurat, 
Buridan rămase calm. Capeluche îi întrebă: 

— Şi ce vreţi de la mine? 

— O să afli, răspunse Buridan. Dar mai întâi, răspunde-ne, 
cât primeşti pentru o spânzurare? 

— Uneori mai mult, alteori mai puţin. Depinde de 
condamnat, adică de calitatea lui. Pe scurt, fie un an rău, fie 
unul bun, cam o mie de livre. Nu orice burghez din Paris se 
poate lăuda cu aşa ceva. Fără să mai socotim ce-mi mai dă 
municipalitatea pentru că-mi îndeplinesc funcţia, adică douăzeci 
şi şase de livre. 

— Capeluche, spuse Buridan, ce-ai zice dacă ţi-aş cere să 
nu-l ucizi pe Marigny? 

— Este posibil. Orice este posibil. 

— Consimţi să faci pentru Marigny ceea ce ai făcut pentru 
atâţia alţii? 

— Da, răspunse Capeluche fără să se codească. Numai că, 
asta e ceva mai serios. E un om de vază. Un ministru. Risc cel 
puţin trei luni de temniţă. Funia care trebuie să-l spânzure pe un 
Marigny nu poate să fie una de rând, înţelegeţi? 

Buridan simţea cum leşină. Vedea cum Capeluche vrea să 
renunţe. 

— Şi acum, adăugă Capeluche, ascultaţi-mă cu atenţie: 
pentru a pregăti funia unui burghez, cer trei scuzi, nici unul mai 
puţin; pentru funia unui nobil, tariful e de opt scuzi de aur; 
pentru Marigny care este şi ministru, punând la socoteală cele 
trei luni de temniţă, una peste alta, îmi veţi da treizeci de scuzi, 
fără de care, la revedere! 

— Goleşte-ţi buzunarele! strigă Buridan. 

— la stai! sări Bigorne. 


— Da! Ce ţi-a mai rămas din caseta lui Malingre! Ai aurul la 
tine, dă-mi-l! 

Erau douăzeci şi şapte de ducați de aur, plus câţiva scuzi, 
adică aproape triplul sumei cerute de călău. Capeluche scoase 
un strigăt de încântare, ca atunci când un avar descoperă o 
comoară şi făcu să dispară imediat monezile. 

Apropiindu-se de el, Buridan îl privi ţintă în ochi şi, cu o 
voce care-l făcu pe călău să tresară, spuse: 

— Marigny nu va muri?... 

Drept răspuns, Capeluche se întoarse cu faţa spre un 
crucifix şi-şi ridică mâna dreaptă în semn de jurământ. 

— E bine, spuse Buridan. 

Făcând semn lui Bigorne să-l urmeze, ieşiră şi se îndreptară 
spre Grădina cu Trandafiri. Bigorne mormăia: 

— Cine ar fi putut spune că cel ce va răscumpăra într-o zi 
viaţa lui Marigny voi fi eu, Lancelot Bigorne! Să mă ajute Sfântul 
Barnabe, dar cred că ori am febră, ori a dat ciuma peste mine. 

Nu dormiră mai mult de două ore în podul casei de la 
Grădina cu Trandafiri. 

La revărsatul zorilor, cei patru se aflau deja în picioare. 
Buridan, Bigorne şi Guillaume Bourrasque ieşiră în grabă. 
Rămase numai Riquet Haudryot pentru a-l păzi pe Stragildo. 

Când ajunseră, la poarta Pictorilor văzură că deja poporul 
ieşea din Paris şi se îndrepta spre spânzurătoarea uriaşă care, 
pe fondul palid al răsăritului de soare, îşi înălța silueta 
amenințătoare. 


Capitolul XLIII Ultima viziune a Margaretei de 
Burgundia 


După plecarea lui Buridan, contele de Valois rămăsese ore 
în şir într-o indiferenţă totală. Nici mintea nici trupul nu-i mai 
funcționau. Dar asta nu fu decât în timpul dimineţii. Pe măsură 
ce trecea timpul, încerca să-şi revină. 

O mulţime de planuri îi trecură prin minte. Se gândi să pună 
să-i caute pe Buridan şi pe Bigorne, dar timpul îl grăbea şi 


tocmai timpul îi lipsea. Se gândi, de asemenea, să fugă, dar să 
renunţe la o situaţie la care ajunsese după douăzeci de ani de 
muncă înverşunată ar fi însemnat, poate, să declare că Marigny 
e nevinovat! Se mai gândi şi la o mobilizare sub arme a 
oamenilor săi, să meargă cu ei la Luvru şi, provocând o revoluţie 
de palat, să-l aresteze pe rege şi să se încoroneze el însuşi. Dar 
ar fi riscat o luptă al cărui sfârşit era nesigur. Ludovic al X-lea 
era iubit şi ar fi fost apărat... Se gândi şi el la cererea lui 
Buridan, aceea de a-i elibera pe Marigny şi Gautier d'Aulnay... 
Dar ar fi preferat mai degrabă să moară decât să-l elibereze pe 
omul pe care-l ură mai mult decât ţinea la viaţa sa. În sfârşit, se 
mai gândi să se ducă la Margareta şi să o implore să dezmintă 
tot ce ar fi spus Buridan dacă acesta şi-ar fi îndeplinit 
ameninţarea. 

Pe când se gândea la acest ultim plan deodată îi veni în 
minte singurul mijloc posibil care l-ar fi putut salva... 

O oră mai târziu, Valois se afla în faţa lui Ludovic. 

— Sire, spuse el, am venit să vă comunic măsurile luate în 
vederea asigurării execuției lui Enguerrand de Marigny, 
condamnat pentru delapidare şi trădare. Dacă regele o permite, 
vom executa ceremonia spânzurării cu o zi mai devreme. Poate 
că sufletul ministrului va pierde câteva rugăciuni, dar noi vom 
câştiga cu siguranţă liniştea. Ştiu că oameni de rea credinţă, 
plătiţi de prieteni ai ministrului au proiectat pentru mâine 
încercarea de a-l elibera. Sire, acest proiect trebuie dejucat. 
Sire, e necesar ca mâine în zori justiţia regală să fie făcută şi 
răzvrătiţilor să nu le mai rămână decât cadavrul aceluia pe care 
voiau să-l elibereze. 

Ludovic aprobă cu un gest nepăsător. 

Ce importanţă avea pentru el dacă Marigny era spânzurat 
cu o zi mai devreme sau mai târziu? Ce importanţă avea chiar 
dacă ar fi fost eliberat? 

li mai rămăsese o speranţă, slabă, e drept şi anume că ar fi 
putut uita, încet, încet, după ce Margareta ar fi murit. Numai că, 
nu avea curajul să o ucidă — şi ea nu voia să ia otrava pe care i- 
o lăsase. 

i Privirile lui Valois scormoneau cu atenţie figura lui Ludovic. 
Inţelese nepăsarea regelui faţă de tot ce nu făcea parte din 
durerea să; îşi dădea seama că această durere, oricât ar fi fost 


ea de naivă, de totală, era totuşi fără leac; şi poate că în 
această durere găsise mijlocul de a-şi atinge scopul hotărât. 

— Sire, reluă el, oricât de neplăcută ar fi datoria mea de 
consilier intim şi de rudă apropiată regelui, trebuie să o duc 
până la capăt. 

Ludovic al X-lea murmură, ca un fel de implorare: 

— Du-te Valois. Îl ai pe Marigny. Ce vrei mai mult? 

— Ce vreau eu, sire, este fericirea voastră, liniştea voastră, 
pacea sufletului vostru. Toate acestea sunt imposibile atât timp 
cât crima se mai alia încă sub acoperişul Luvrului, atât timp cât 
voi încă mai respiraţi aerul otrăvit de vinovată. 

— Ea va muri! spuse încet regele. 

— Spuneţi: "Ea va muri!...' Nu e nevoie să moară, sire! 
Trebuie că onoarea voastră să fie răzbunată şi un proces... 

— l-am lăsat otrava... Poate că la ora asta e deja moartă. 

Valois se aplecă spre el şi cu voce şoptită îl întrebă: 

— Vrei să mă asigur?... 

Ludovic ezită câteva clipe şi apoi acoperindu-şi faţa cu 
palmele ca un copil cuprins de frică, marmură: 

— Du-te! 

Înăbuşindu-şi o exclamaţie de bucurie, Valois se repezi. 

În timpul acestor ultime câteva zile, Margareta de 
Burgundia ajunsese la marginea disperării. Mintea ei puternică 
începuse să se clatine. De câteva ore, nebunia îi pătrunsese 
creierul şi se instalase victorioasă. Această dispariţie a 
inteligenţei reginei nu a fost provocată numai de factori psihici, 
dar de asemenea şi de factori fizici. 

Mica Juana, chiar din primele momente, golise flaconul cu 
otravă adus de rege, după care îl umpluse cu apă. Făcuse toate 
acestea atât pentru faptul că nu vroia ca regina să moară, cât şi 
pentru acela de a nu fi acuzată de dispariţia flaconului. 

Când Margareta, după plecarea lui Ludovic şi arestarea 
Juanei, putu să gândească mai mult, examină situaţia cu sânge 
rece. 

Practic, avea de ales între sinucidere şi moartea pe eşafod. 

Înzestrată cu o energie extraordinară. Margareta nu avu 
nici o ezitare: dacă era condamnată, voia să moară la ora aleasă 
de ea şi de propria-i mână. Şi pentru asta, hotărî drept oră a 
morţii ei, începutul dimineţii următoare. 


În acea dimineaţă, când zări primele sclipiri de zi, se sculă, 
se îndreptă cu paşi hotărâți spre masă, luă flaconul îl destupă şi- 
i înghiţi conţinutul fără ca mâna să-i tremure. 

Mai întâi fu mai mult mirată văzându-se încă în picioare. 
După cum bănuia, otrava ar fi trebuit să fie fulgerătoare. ŞI 
totuşi nu simţea nici o neplăcere. 

Atunci trase perdelele groase care acopereau fereastra şi 
panoramă veselă a bătrânului oraş îi apăru în faţa ochilor, în 
aerul proaspăt al dimineţii, într-o magie de culori; acoperişurile 
înghesuite, înălţându-şi vârfurile semeţe, giruetele, zidurile 
palatului Nesle şi Sena care curgea, albastră ca un safir şi, în 
sfârşit, drept în faţa ei, Turnul Nesle. 

Acum, la revărsatul zorilor, turnul îşi pierdea din misterul 
său întunecat... S-ar fi putut crede că fusese părăsit de 
fantomele, acum mulţumite că sângeroasa târfa îşi primise 
răsplata. 

Margareta intră în adâncitura ferestrei şi-şi lipi faţa de 
gratii, privind îndelung turnul. Acum, că urma să moară nu se 
mai temea să privească platforma pe care cu o zi înainte o 
văzuse plină de fantome şi nici la Sena, pe care o credea gata 
să scoată la suprafaţă cadavrele. 

lată ce gândea ea: 

"În sticluţă nu era otravă! Ludovic a vrut să mă încerce! 
Ludovic nu îmi vrea moartea! El încă mă iubeşte! Voi trăi! Şi voi 
trăi fericită..." 

În acea clipă îşi duse mâna la frunte. Simţise că ceva, nu-şi 
dădea seama ce, se rupsese în creierul ei. 

Puțin după asta, scurta durere dispăru. Respiră adânc, 
surâzând. Dar în ochii săi era ceva care mai înainte nu existase. 
Pentru a doua oară, simţi o durere violentă la ceafă, care 
dispăru aproape imediat ca şi prima. Privi cu insistenţă Turnul 
Nesle ca pentru a se convinge că nu se mai temea de el, acum 
când cunoştea adevărul: regele voise doar să o pună la 
încercare, deci, el nu voia ca ea să moară!... ă 

— Asta înseamnă că încă mă iubeşte! Oh! Il voi iubi şi eu, 
aşa cum nu am iubit niciodată. Turn blestemat, îţi spun adio. 

În aceeaşi secundă rămase îngrozită, pătrunsă de o teamă 
nebună şi se retrase înfiorată, tremurând din creştet până-n 
tălpi... 


Acolo, sub ochii ei, în plină zi, pe platforma Turnului Nesle 
apăruse o fantomă. Era fantoma lui Gautier d'Aulnay!... 

Această viziune a Margaretei avea totuşi o explicaţie. 
Margareta băuse flaconul pe care-l adusese Ludovic plin cu 
otravă şi pe care Juana îl golise şi-l umpluse cu apă. 

Otrava ar fi ucis-o fulgerător pe Margareta. Picăturile de 
otravă rămase şi care se amestecaseră cu apa, n-au avut 
puterea s-o ucidă, dar au păstrat o forţă îndestulătoare pentru 
a-i provoca tulburările nervoase arătate. 

Acestea, în câteva secunde se generalizară. Vederea, 
mirosul, pipăitul erau distruse şi fu cuprinsă de o veritabilă criză 
de demenţă. 

Pe platforma Turnului Nesle văzu aşadar un om şi pentru 
Margareta, acest om luă chipul lui Gautier d'Aulnay. Nefericită 
începu să tremure şi bolborosi: 

— Gautier! Omul care m-a blestemat! Oh! Ştiam eu că mai 
devreme sau mai târziu voi sfârşi din cauza acestui blestem!... 
Mă imploră... Stragildo, nu închide sacul; nn vreau ca aceşti 
nefericiţi să fie aruncaţi în Sena!... Destule victime! Opriţi 
omorurile! Dumnezeule atotputernic, destul!... Prea târziu! l-a 
aruncat!... 

Văzu cum Gautier spintecă sacul cu pumnalul, cum se 
ridică la suprafaţă şi începe să meargă pe valuri. 

O privea pe Margareta. Se îndrepta spre ea... Regina îşi 
adună puţinele forţe rămase, închise fereastra şi trase perdelele 
clătinându-se. 

— Nu mai poate intra, fiindcă am închis fereastra, murmură 
ea. 

Brusc, se ridică în picioare, îşi duse mâinile la urechi şi 
începu să urle: 

— İl aud cum urcă scările! Nu-l lăsaţi să urce! Ludovic, 
ajutor! Îndurare.!... 

Incercă să sară din pat, dar rămase ca paralizată din prea 
multă spaimă. Auzea limpede cum Gautier, intrat deja în Luvru, 
se îndreptase spre Turnul Mare şi aCum îl auzea cum urcă. 

Deodată uşa se deschise... 

Margareta întinse brațele ca pentru a respinge 
înfricoşătoarea apariţie; dar apariţia, după ce închise cu grijă 
uşa, se îndreptă înspre ea şi se aplecă... 


De această dată, apariţia era reală. Deoarece uşa se 
deschisese cu adevărat; de această dată un om real se 
apropiase şi se aplecase asupra Margaretei. Şi acest om era 
Valois. 

Tresări îngrozit. 

Sub privirile sale nu mai era acea Margaretă pe care o 
cunoştea; femeia aceasta, înspăimântător de slabă, pe jumătate 
moartă de foame, aproape un spectru ea însăşi era oare 
frumoasa Margareta de Burgundia? 

Dar aproape imediat sentimentul de milă care i se trezise în 
inimă, dispăru. Margareta era în agonie, da! Dar încă nu murise! 
Mai putea vorbi! Încă putea fi periculoasă! 

Îşi şterse sudoarea care-i scălda fruntea şi mormăi: 

— Margareta, trebuie să bei otrava... încă mai găsi forţa să 
strige: 

— Îndurare Gautier, îndurare! Nu mă ucide! Eu... Oh! Oh! 
Dar nu eşti Gautier!... Cine eşti tu?... Ah! Te recunosc! Tu eşti 
Valois!... 

Îi scăpă un hohot de râs şi urlă: 

— Valois! Amantul meu! Ah! El lipsea agoniei mele!... 

— Tăcere! strigă Valois aruncând o privire spre uşă. 

— Amantul meu! strigă Margareta. Veniţi cu toţii. Fantome 
ale tuturor celor care v-am iubit, chiar şi tu, Buridan! Şi tu, Filip! 
Gautier! Intraţi, vreau... 

Deodată vocea i se frânse. Valois, înnebunit de spaimă, mai 
întâi scoase pumnalul. Dar îl aruncă. Nu trebuia să existe 
sânge!... Cu ochii disperaţi căuta cum ar putea s-o ucidă pe 
Margareta... şi, deodată, găsi!... 

Pletele, splendidele plete ale Margaretei erau de ajuns. Le 
apucă cu ambele mâini, le răsuci ca pe nişte funii şi începu s-o 
strângă de gât... Strângea din ce în ce mai puternic... Apoi, le 
desfăcu şi i le aranja pe umeri... Se aplecă mai mult, până 
aproape să o atingă şi-i scăpă un strigăt de furie văzând că încă 
mai respira. Un sunet slab ieşi de pe buzele reginei. Şi Valois 
primi ultima ei suflare, ultimele cuvinte ale Margaretei de 
Burgundia: 

— Myrtille, sfinţi şi îngeri... aveţi milă de Myrtille... apăraţi- 
mi fiica... 

Valois se retrase până la uşa de care se rezemă cu spatele 
privind fix cadavrul. Rămase acolo aproape o oră, pradă unor 


vise numai de el cunoscute. Apoi ieşi şi se îndreptă spre 
cabinetul regelui, livid, înfricoşător; aplecându-se spre el, îi 
spuse liniştit: 

— Sire, regina a murit!... 

Regele se sculă în picioare, scoase un strigăt puternic şi 
căzu ca lovit de trăsnet. Valois se aplecă şi-l privi cu o 
curiozitate stranie, apoi, îndreptându-se, murmură: 

— Nu vor trece şase luni şi voi fi rege al Franţei! 

Şi ţeapăn, cu ochii fulgerând de mândrie, cu o privire 
sălbatică, părea că sfidează destinul. 


Capitolul XLIV Spânzurătorile lui Marigny 


Ne vom întoarce acum la Lancelot Bigorne, Guillaume 
Bourrasque şi Jean Buridan în momentul în care, urmând valurile 
mulţimii, tocmai treceau poarta Pictorilor. Toată această 
mulţime, venită din toate colţurile Parisului, se îndrepta spre 
această poartă prin care se înghesuia să iasă, după care, odată 
ieşită, se răspândea ca un fluviu care se revarsă; deci, toată 
această mulţime ieşea din Paris şi se îndrepta spre drumul ce 
ducea la Montfaucon. 

Câteva companii de arcaşi şi halebardieri fuseseră postate 
în jurul uriaşului piedestal de pietre pe care fuseseră înălțate 
furcile spânzurătorilor; soldaţii împingeau mulţimea care se 
adunase în număr mare în jurul spânzurătorii şi fiecare îşi căuta 
un loc din care să vadă mai bine. 

Deodată, toată lumea se ridică în picioare şi un strigăt 
izbucni din mii de piepturi: 

— lată-l!... 

Se luminase bine. Soarele urcase destul şi razele sale 
treceau printre stâlpii şi lanţurile monumentului funebru. 

Marigny mergea fără a se poticni, era îmbrăcat în cămaşa 
penitenţilor, adică un sac şi în mână ducea o lumânare groasă. 
Umbla desculţ. 

Inainta cu paşi hotărâți. O mândrie neîmblânzită i se citea 
pe faţă; nu părea că aude nici strigătele de ură, nici insultele; 
ochii nu i se deslipeau de Capeluche, care mergea în faţa sa, cu 
funia răsucită pe braţ. 


Când mai rămăsese puţin până să ajungă la spânzurătoare, 
Marigny făcu repede câţiva paşi înainte şi-l îmbrânci pe 
Capeluche, spunându-i cu voce tare: 

— Dă-te la o parte; din cauza ta nu pot vedea 
spânzurătoarea pe care eu i-am dăruit-o bunului nostru rege.!... 

Călăul se supuse şi trecu în spatele lui Marigny. 

După câteva momente, cortegiul se opri la poalele înaltului 
piedestal pe care se afla spânzurătoarea; doi dintre indivizii 
care-l ajutau pe călău să-şi îndeplinească funebra misiune voiră 
să-l apuce pe condamnat de braţe, dar acesta-i respinse cu 
mândrie şi urcă scara care ducea la spânzurătoare cu paşi fermi. 

Enguerrand de Marigny se întoarse spre mulţimea 
numeroasă peste care acum se lăsase o tăcere deplină şi, 
înălţându-şi plin de mândrie capul, cu ochii scăpărători, îi 
domină din înaltul spânzurătorii, aşa cum o făcuse şi de pe 
tronul său. 

Toată lumea înţelese că vrea să vorbească. 

Ca şi cum s-ar fi aşteptat la aşa ceva, un om care privea 
scena cu lăcomie, făcu un semn şi imediat se auziră sunetele a 
douăzeci şi cinci de trompete folosite de heralzii aflaţi la poalele 
spânzurătorii. Acest om nu era altul decât Valois, asupra căruia 
Marigny aruncă o privire de un dispreţ strivitor şi de milă 
insultătoare încât Valois, chiar dacă în acest moment triumfă 
asupra rivalului său, tremură de spaimă şi de furie totodată: 
privirea asta dispreţuitoare o cunoştea de douăzeci de ani! 

Scos din minţi, Valois făcu un alt semn. 

In acea clipă, în timp ce trompetele sunau prelung şi din 
rândul mulţimii se făcea auzit un murmur puternic, se putu 


vedea un grup de trei — patru persoane care se agitau pe 
platforma spânzurătorii: Capeluche şi ajutoarele sale legau 
mâinile  condamnatului!... brusc, între cei doi stâlpi ai 


spânzurătorii fu văzut un corp care se legăna în aer, de 
picioarele căruia era atârnat călăul, trăgând puternic!... 

După ce văzu şi această scenă, Valois îşi întoarse calul şi, 
urmat de gărzile sale, cobori colina. 

Şi atunci, prin faţa cadavrului primului spânzurat în furcile 
de la Montfaucon, începu o defilare nemaiîntâlnită; un fluviu 
uman îşi rostogolea valurile agitate: femei, copii, burghezi, 
călugări, cerşetori, scamatori, meşteşugari, oameni de rând, 
fiecare, în timp ce trecea prin faţa spânzurătorii arunca o ultimă 


insultă cadavrului lui Enguerrand de Marigny care se legăna la 
capătul funiei. 

Buridan, amestecat în mulţime, văzuse totul. 

Îl văzuse pe Marigny sosind, îl văzuse urcând scara care 
ducea la platforma spânzurătorii; îl văzu pe Capeluche punându- 
i funia de gât şi văzuse cum ajutoarele acestuia smucesc funia şi 
cum corpul se ridică în aer. Până în ultima secundă speranţa nu- 
| părăsise, Funia trebuia să se rupă! Capeluche o jurase! Fusese 
plătit de trei ori mai mult decât ceruse!... 

Dar funia rezistase!... 

O tresărire arăta starea de adâncă milă a lui Buridan. 

Ochii lui plini de lacrimi se îndreptară spre cadavru şi 
murmurară: 

— O, Myrtille!... sărmană Myrtille!... 

Când reuşi să-şi revină, văzu că mulţimea aproape că 
dispăruse. 

Mai văzu un om urcând scara care ducea la platformă şi 
cum acesta se căţăra pe stâlpul spânzurătorii, examinând de 
aproape funia de care atârna cadavrul. 

Buridan fu cât pe ce să se repeadă spre individul pe care-l 
credea a fi un vânător de cadavre, când acesta se lăsă să 
alunece de pe stâlp, după care sări pe pământ, îndreptându-se 
spre el. Buridan îl recunoscu pe Lancelot, care-i spuse: 

— Am vrut să văd cum de a rezistat funia... 

— Ei bine? strigă Buridan. 

— Ei bine! făcu Bigorne ridicând din umeri, Capeluche nu a 
tăiat-o; este neatinsă; mă simt jefuit! Haide, adăugă Bigorne, 
curaj meştere Tristan, ce dracu'! Lacrimile tale n-o să-l învie... 
Să mori de funie sau de friguri, cam tot una e. Curaj, pe sfântul 
Barnabe!... 

De-abia atunci văzu Buridan pe cel căruia i se adresase 
Bigorne: era Tristan, bătrânul om de taină al lui Marigny, aşezat 
pe o piatră, cu capul în mâini şi nimic din ceea ce-l înconjura nu 
mai exista pentru el. 

Buridan se aplecă înspre Tristan şi, atingându-i umărul, îi 
spuse cu blândeţe: 

— Vrei să vii cu noi?... 

Bătrânul scutură capul. 

— Rămân aici. Mai am o ultimă datorie de împlinit. 

— Ce datorie? Ce vrei să faci? 


— Voi aştepta noaptea şi-l voi da jos din spânzurătoare pe 
stăpânul meu pentru a fi îngropat creştineşte. 

Convins că n-avea cum să-i aline durerea, Buridan făcu un 
pas pentru a se îndepărta, când, Bigorne la rândul său, se 
aplecă spre Tristan şi-i spuse: 

— Meştere, pentru treaba asta trebuie mai mulţi, vom veni 
să te ajutăm. 

— Bineînţeles! Îl aprobă Buridan care auzise. 

— Bine! La ce oră vrei să faci treaba? reluă Bigorne. 

— Imediat cum întunericul va fi destul de adânc ca să Anu 
pot fi zărit. 

— În regulă. Numai că trebuie neapărat să ne aşteptaţi pe 
noi, zise Bigorne cu voce ciudată. E mai mult decât necesar să 
ne aşteptaţi. Mi-o promiţi? 

— La miezul nopţii, atunci, spuse Tristan. Buridan şi Bigorne 
porniră spre Paris. 

— Jupân Capeluche ne-a jefuit, spuse Lancelot. 

— Da, aprobă Buridan, dar, pe Dumnezeu, jur să nu 
părăsesc Parisul până nu-l voi pedepsi pe nemernic... 


Capitolul XLV În care este vorba de felul în care 
Marigny a fost înmormântat rămânând totuşi 
spânzurat şi cum Lancelot Bigorne se 
îmbogăţeşte pentru a treia oară 


Mergând spre poarta Pictorilor, Bigorne şi Buridan au trecut 
prin faţa câtorva colibe dărăpănate, printre care se găsea şi 
cârciuma cu firma La butoiul care se goleşte, unde Buridan, 
Guillaume şi Riquet, la începutul povestirii, îl aşteptaseră pe 
Valois. (— vezi Buridan.) 

Bigorne îi arătă lui Buridan taverna şi-i spuse: 

— Stăpâne, vezi cârciuma asta care a fost martora 
aventurilor noastre? Cred că aici putem aştepta liniştiţi miezul 
nopţii. 

Buridan privi un moment cârciumă şi dădu din cap 
afirmativ. 

— Atunci, vin şi eu mai târziu. 

— Dar tu? întrebă Buridan. 


— Am puţină treabă în oraş. Fiţi liniştit, voi fi înapoi înainte 
că porţile Parisului să se închidă. 

Spunând acestea, Bigorne se îndepărtă grăbit şi, 
îndreptându-se spre Châtelet, intră pe ulicioara unde se află 
locuinţa meşterului Capeluche. Incepu să lovească puternic în 
uşa vopsită în roşu încât fu repede remarcat de trecătorii care 
se îndepărtau grăbiţi, sau cel puţin murmurară o rugăciune dacă 
erau nevoiţi să treacă pe lângă el, fiindcă a te atinge de casa 
călăului, asta aducea multe nenorociri. 

Ferestruica din uşă se deschise curând şi figura animalică a 
lui Capeluche apăru în cadrul ei. 

Văzându-l singur pe Bigorne, îi deschise imediat. 

— Ei bine, spuse Capeluche batjocoritor, chestia n-a mers! 
Cu toate că tăiasem funia. Cred că dracul şi-a băgat coada, 
fiindcă e prima dată când mi se întâmplă! 

— Ce vrei, jupâne? făcu Bigorne. Se pare că cineva, diavolul 
sau Dumnezeu, l-a condamnat pe caraghiosul ăla. Ai tăiat funia 
(Bigorne ştia totuşi că nu, deoarece o verificase), ai făcut ce-ai 
putut, să nu mai vorbim; un ticălos mai puţin pe pământ. 

— Aşa că, reluă Capeluche, nu sunteţi supăraţi pe mine că 
funia nu s-a rupt? 

— De ce? Ţi-ai făcut treaba şi ţi-ai luat banii. Nu-i vina ta 
dacă diavolul l-a vrut mai degrabă pe Marigny şi a făcut la loc 
funia pe care tu o tăiaseşi. 

De data asta Capeluche începu să râdă şi-şi puse la loc 
pumnalul. Orice bănuială îi dispăruse, mai ales că nu i se cereau 
înapoi banii.. 

— Atunci, despre ce e vorba? întrebă el. 

— E vorba de a câştiga o groază de bani... 

— Spui că e rost de bani mulţi? făcu Capeluche căruia 
începură să-i sticlească ochii. 

— Fii atent. Ştii, jupâne, că monseniorul de Marigny avea 
un tezaur pe lângă care tezaurul regelui nu este decât 
mărunţiş... Ştii că palatul lui a fost răscolit de sus şi până jos şi 
că nu s-a găsit nimic. Ei bine, tezaurul ăsta l-am găsit eu! 

Capeluche se îngălbeni şi începu să tremure. 

— Sau mai degrabă, dar e totuna, l-am găsit pe cel care 
cunoaşte locul în care e ascuns tezaurul. E vorba de omul de 
credinţă al lui Marigny, un anume Tristan. 


— ÎI ştiu! spuse Capeluche. Căci pe vremea când Marigny 
tăia şi spânzura, el însuşi aşteptând să fie spânzurat, Tristan îmi 
aducea ordinele lui. 

— Bun! Ei bine, Tristan ăsta era acum câteva clipe la 
Montfaucon. 

— L-am văzut. Alb ca un mort... 

— Ei bine, cumetre, reluă el, înţelegi, nu-i aşa? Vom merge 
amândoi la Montfaucon, îl. Vom ajuta pe Tristan să-şi dea jos din 
spânzurătoare stăpânul şi după ce vom sfârşi treaba, îl vom 
ruga să ne ducă la tezaur unde ne vom umple buzunarele. 

— O să refuze! bolborosi Capeluche. 

— In cazul ăsta o să-i pui de gât laţul, ai grijă să iei cu tine o 
funie şi-ţi garantez că ne va duce oriunde îi vom cere când va 
simţi funia. 

— Pe toţi sfinţii! strigă Capeluche. 

— Ei, ce spui cumetre? 

— Spun că... Ah! Pe toţi dracii!... Lasă-mă să te îmbrăţişez! 

Şi Capeluche îl strânse în braţe pe Bigorne care simţi cum i 
se ridică părul vâlvoi, dar suportă eroic. 

— Cumetre, adăugă Capeluche, dacă vreodată o să fie să fii 
spânzurat, contează pe mine că o să ai o funie nouă şi un preot, 
chiar de ar fi să plătesc din buzunarul meu. 

— Bine! spuse Bigorne, înfiorându-se. Cunoşti cârciuma La 
butoiul care se goleşte, la poalele colinei Montfaucon? 

— Tocmai am terminat masa acolo, împreună cu ajutoarele 
mele. 

— O să te aştept acolo. Cum selasă întunericul, vino şi nu 
uita funia. 

— Fii liniştit! râse Capeluche. 

După ce ieşi din labirintul de străduţe care înconjura 
Châtelet, simţi că-i vine rău. Stăpânindu-şi slăbiciunea, intră 
într-o cârciumă unde mânca şi bău nu atât pentru a-şi reveni, 
dar mai ales că-i era foame. Şi asta e puţin spus. 

Când se apropie ora închiderii porţilor, se îndreptă spre 
poarta Pictorilor, ieşi din Paris şi se îndreptă spre cârciuma 
unde-l aştepta Guillaume şi Buridan. 

În şoaptă, le explică planul lui. 

Se pareză planul îl distra nespus pe Guillaume, care începu 
să râdă, un râs înfricoşător. 

— Să mergem! spuse Buridan. 


leşi însoţit de Bourrasque şi se îndreptară împreună spre 
colină. Cât despre Bigorne, el rămase în cârciumă, aşteptând. 

În curând, întunericul deveni de nepătruns şi odată cu el, 
apăru şi Capeluche. Îndreptându-se spre el, Bigorne îl luă de 
braţ şi-l scoase afară, spunându-i: 

— Hai repede. Ai adus funia? 

Capeluche desfăcu pulpanele mantalei şi-i arătă funia pe 
care o ţinea sub braţ. 

Cei doi se îndreptară şi ei în grabă spre colină. Aruncându- 
şi privirile spre cer, Capeluche exclamă: 

— O să fii mulţumit, îi răspunse Bigorne. 

Nu mai scoaseră nici un cuvânt, grăbind paşii spre 
spânzurătoare. Bigorne avea un aer hotărât în vreme ce 
Capeluche fremăta. 

— Numai de-ar fi acolo! murmură el. 

— Fii liniştit, este; de altfel, uite-l!... 

Şi într-adevăr, la câţiva paşi apăruse o umbră care se 
îndrepta spre ei. Era Tristan, care spuse: 

— Dumnezeu să vă răsplătească, creştinilor, pe voi care mă 
ajutaţi să înfăptuiesc o faptă creştinească. 

— Bunul creştin pe care l-am adus cu mine se pricepe de 
minune la aşa ceva, jupâne Tristan; fii liniştit; chiar şi singur ar 
putea să-l dea jos pe Marigny tară să-i facă nici un rău. 

— Fără sminteală! aptrobă Capeluche. 

Se îndreptară cu toţii spre scară pe care o urcase şi 
Marigny de dimineaţă şi în curând se aflară pe platforma 
spânzurătorii, chiar sub corpul lui Marigny, care atârna deasupra 
capetelor lor. 

— Dă-mi mie funia pe care ai adus-o, o să te împiedice la 
treabă, îi şopti Bigorne lui Capeluche. 

Acesta i-o dădu şi imediat începu să se caţere pe piciorul 
spânzurătorii, dispărând curând în întuneric. Câteva secunde, 
mai târziu îi auziră glasul: 

— Fiţi atenţi şi prindeţi leşul, acum tai funia... 

— Dă-i drumul răspunse Bigorne. 

La aceste cuvinte, mai apărură două umbre care se 
apropiaseră de Bigorne şi Tristan. Erau Buridan şi Guillaume 
Bourrasque... 

Chiar în aceeaşi clipă, corpul lui Marigny se prăbuşi, dar fu 
prins în aer şi le spuse: 


— Hai acum să-l ducem la... hei! Ce-i asta! Staţi!... Cu un 
muget puternic, încercă să opună rezistenţă, 

Dar nu fu chip: Bigorne tocmai îi aruncase laţul de gât. 

După un minut, Capeluche atârna liniştit la capătul funiei şi 
cadavrul lui se legăna în locul celui al lui Marigny. 

— Ne-a trădat, spuse sumbru Buridan. Ne-a jurat pe cruce 
că Marigny nu va muri; iată pentru ce a fost pedepsit. 

Intre timp, Bigorne scosese de pe cadavrul lui Marigny 
cagula şi cămeşoiul de cânepa: şi iarăşi se caţără pe 
spânzurătoare, de această dată fluierând vesel, în timp ce 
tovarăşii lui erau absorbiți de gânduri... La capătul unei jumătăţi 
de oră cobori şi el. 

— S-a făcut! exclamă Bigorne. 

Despre ce era vorba?... Bigorne despuiase corpul lui 
Capeluche ajutat de pumnalul său şi apoi, cu greutate, îi pusese 
cămeşoiul şi cagula!... 

Acum erau liniştiţi. A doua zi şi în celelalte care vor urma, 
când parizienii vor veni în număr mare să-şi bucure privirile la 
vederea lui Marigny înălţat în furci, nimănui nu i-ar fi dat prin 
minte că spânzuratul nu este cel care trebuie. 

Pe Marigny l-au înmormântat în groapa pregătită mai 
dinainte de Tristan. Bătrânul servitor îi înfăşurase corpul într-un 
linţoliu pe care-l, adusese cu el. 

După ce săvârşiseră şi aceste ultime datini, Tristan se 
îndepărtă, mâhnit, fără îndoială, dar liniştit în ceea ce priveşte 
îndeplinirea datoriilor. 

Micul grup cobori până în cătun şi aşteptară în cârciumă 
ivirea zorilor pentru a se întoarce la. Paris. Când se deschiseră 
porţile Parisului, se îndreptară spre Grădina cu Trandafiri unde-l 
găsiră pe Riquet, mai vigilent ca oricând. 

— Vino cu noi, îi spuse Buridan lui Tristan; în câteva zile 
vom părăsi Parisul în care nu mai ai ce face; rişti să fii şi tu 
spânzurat; mai târziu, când lucrurile se vor mai linişti, te vei 
putea reîntoarce, aşa cum sper să mă reîntorc şi eu fiindcă 
vreau să-mi termin studiile şi să iau licenţa. 

Tristan reflectă câteva momente la propunerea lui Buridan. 

— Ei bine, fie! spuse el, vă voi urma! Dar trebuie să-mi iau 
câteva lucruri la care ţin; în două sau trei zile mă voi întoarce 
aici. 


— Nu, îi spuse Buridan; când vei fi gata, te vei duce la 
Roule unde o vei găsi pe fiica nefericitului Marigny şi ne vei 
aştepta acolo. Dacă te vei simţi în stare, comunică-i moartea 
tatălui ei, fiindcă eu nu am curajul... 

— O voi face, îl asigură Tristan. 

După care părăsi Grădina cu Trandafiri, făcându-i semn lui 
Bigorne să-l urmeze. Acesta tocmai se pregătea să iasă. Îl urmă 
deci pe Tristan, dar mai înainte le spuse prietenilor săi că nu se 
va înapoia timp de o zi sau două. 

La Grădina cu Trandafiri nu mai rămaseră decât Buridan, 
Guillaume şi Riquet. 

— Ei bine, spuse Guillaume, de data asta plecăm? Mai ai de 
salvat vreun Marigny? 

— A mai rămas Gautier, spuse Buridan. Vă mărturisesc că 
nu voi părăsi Parisul până când nu-l voi elibera sau până când 
nu va muri... 

— Bietul Filip! suspină Guillaume Bourrasque. 

— Da, spuse Riquet, era un gentilom simpatic, cu toate că 
rezistă la băutura mai puţin decât Gautier. Ei, hai, Buridan, fii 
liniştit, te vom urma şi nu vom pleca de aici până nu-l vom 
vedea pe bietul Gautier legănându-se la capătul funiei... 

Lancelot Bigorne se alăturase lui Tristan care mergea fără 
să se grăbească şi părea adâncit în gânduri. 

— Hei, cinstite jupâne, strigă Bigorne, unde mă duci? 
Trebuie să-ţi spun că am o treabă urgentă, care nu suportă 
amânare. 

Ce treabă avea Bigorne? Asta o vom afla curând. 

— Ştiţi că există doi oameni cărora, în această dimineaţă le- 
am declarat o ură veşnică? 

— Ei bine şi cine sunt cei doi oameni? Te previn... 

— Răbdare! spuse Tristan. Unul din cei doi este contele de 
Valois, cel care a ordonat spânzurarea stăpânului meu. 

— Aha! exclamă Bigorne. 

— Da. Celălalt este, sau mai degrabă, a fost, Capeluche, cel 
care mi-a spânzurat stăpânul. 

— Asta deja a plătit. Nu mai e cazul să vorbim de el. 

— Da, a plătit, zise Tristan. Şi asta mulţumită ţie, prietene 
Lancelot... de asta te-am rugat să mă urmezi... Vino şi o să 
vezi... 

Gânditor, Bigorne îl urmă. 


Ajunseră curând în strada Saint-Martin şi se opriră în faţa 
unor dărâmături; până în urmă cu câteva zile, acolo se ridica un 
palat bine apărat. Acum nu mai erau decât câteva ruine. Ziduri, 
clădiri, totul fusese demolat. 

— lată ce-a mai rămas din palatul Marigny! zise Bigorne. 

Dar Tristan nu-i răspunse. O sută de paşi mai departe intră 
în căsuţa dărăpănată şi care avea deja o faimă proastă în 
împrejurimi, unde deja l-am văzut pe Tristan în ziua arestării 
stăpânului său. 

Tristan aprinse o torţă. Cobori scara, ajunse în subterană, 
dădu la o parte nisipul care acoperea într-un colţ pardoseală, 
ridică un chepeng şj mai cobori o scară, urmat tot timpul de 
Bigorne. În cea de-a doua subterană, Tristan luă un târnăcop şi 
începu să lovească într-un zid care părea construit din bolovani 
uriaşi, zidiţi între ei. 

Spre mirarea lui Bigorne, zidul se prăbuşi, imediat ce fu 
atins; în spatele lui apăru un cufăr de fier uriaş, zidit în grosimea 
peretelui. Tristan îl deschise şi se putu vedea că e umplut cu 
saci aranjaţi cu grijă. 

Luă unul din saci şi-l desfăcu, tăind cu pumnalul sfoara 
care-l lega la gură. O ploaie de monezi de aur se revărsă. 

— Bigorne, cu ochii-i mai să-i iasă din orbite, se clătină. 

— Oho, bolborosi el, numai în sacul ăsta ar putea fi trei sute 
de scuzi!... 

— O mie de ducati de aur, spuse grav Tristan, adică o avere 
cu care s-ar mulţumi mulţi gentilomi de la curtea regelui Franţei. 
Ajută-mă, Bigorne. 

Şi Tristan începu să strângă aurul risipit şi să-l bage la loc în 
sac, ajutat de Bigorne care tremura. 

— Numai şi cu a zecea parte din sacul ăsta şi aş fi bogat, 
suspină el!... 

Tristan legă sacul, îl ridică şi i-l dădu lui Bigorne. 

— Sacul ăsta e al tău, spuse el simplu. _ 

Bigorne se clătină şi scăpă sacul din mână. Işi prinse capul 
în mâini, ametit. 

— Ei bine? spuse Tristan care nu se putu opri să nu râdă. 

— Ei bine, prietene, fă-mi un serviciu. Pentru că tot trebuie 
să ne aştepţi la Roule păstrează-mi până atunci toţi banii ăştia. 
Mi-i vei da acolo şi poate că în felul ăsta nu vor mai fi primejduiţi 
de vreo nouă idee a lui Buridan. 


— Ţi-o promit! spuse Tristan. 

Cei doi părăsiră subterana. 

Ajunşi sus, Bigorne reluă: 

— Deci, ce spuneai? 

— Nu spuneam nimic, făcu Tristan. 

— Ba da, prietene, spuneai că urăşti de moarte doi oameni. 
Primul era Capeluche care şi-a primit deja răsplata; eu de 
asemenea. Al doilea ar fi Valois; ăsta încă nu a plătit. 

Tristan îl privi pe Bigorne plin de speranţă. 

— Vrei să spui că mă vei ajuta?... 

— Să te răzbuni pe Valois!... Da. 

Şi atunci, între Bigorne şi Tristan avu loc o lungă discuţie. 
Pentru a fi mai precişi, trebuie să spunem că de fapt a fost un 
monolog al lui Bigorne pe care Tristan îl aprobă din când în când 
cu o mişcare a capului. 

— Aşa încât, spuse Bigorne la sfârşit, dacă reuşeşti, // vei 
conduce până la uşă? 

— Da! întări Tristan. 

— ÎI vei. Lăsa să intre, după care îl vei încuia. 

— Am înţeles... 

— Bine! După asta te vei duce să-l aştepţi pe Buridan la 
Roule. Restul mă priveşte pe mine. 

Spunând acestea, cei doi se despărţiră, fiecare ducându-se 
să-şi îndeplinească sarcinile stabilite de planul lui Bigorne. Din 
acest plan, Bigorne nu-i arătase lui Tristan decât o parte. Ceea 
ce plănuise Bigorne se compunea din două mişcări succesive. 
Tristan nu o cunoştea decât pe a doua, la care trebuia să 
colaboreze. Cât despre prima parte, Bigorne nu i-o spusese, 
temându-se probabil că bătrânul servitor al lui Marigny i-ar fi 
refuzat ajutorul, ba chiar s-ar fi. Împotrivit. 

Plecând din stradă Saint-Martin, Lancelot Bigorne se 
îndreptă spre strada Vrăjitorilor. Aceşti vrăjitori erau de fapt 
nişte tămăduitori. 

La unul din aceşti vraci se duse Lancelot. Luă cu curaj 
taurul de coarne, adică se duse direct la vrăjitor. Acesta era un 
individ de aproape cincizeci de ani, cu o privire blânda, gura 
fermă, într-un cuvânt, o figură în care te puteai încrede. 

— lată despre ce e vorba, spuse Lancelot, un om a murit în 
dimineaţa asta; îl mai puteţi face să trăiască vreo câteva zile? 

— Nu, spuse vrăjitorul. Dar din ce cauză a murit? 


— Drace! făcu Lancelot mirat. Nu puteţi învia un cadavru 
pentru câteva zile, cel mult o săptămână? 

— Nu. Spune-mi totuşi de ce a murit omul. S-a sfârşit ca 
urmare a vreunei boli care descompune cadavrul şi-i 
desfigurează figura imediat după, sau chiar înainte de a muri? 

— Şi-a dat obştescul sfârşit din cauză că a avut în jurul 
gâtului o funie de cânepa care l-a strâns prea tare. De boala 
asta a suferit. 

— Vorbiţi de Enguerrand de Marigny? 

— Ah! Eşti într-adevăr un vrăjitor adevărat dacă ai putut să 
ghiceşti din prima clipă despre cine e vorba! 

— Aţi vorbit de cineva care a murit în dimineaţa asta, care 
a murit spânzurat. Ar trebui să fiu prea tâmpit să nu ghicesc 
despre cine e vorba. 

— Aşa da! spuse Bigorne. 

— Dar să lăsăm asta. Fiindcă-i vorba de un om care a murit 
fiind pe deplin sănătos, pot să-i redau dacă nu viaţa, măcar 
aparenţa vieţii. 

— E prea de ajuns! spuse bucuros Bigorne. 

— Ei bine, aduceţi-mi cadavrul şi-l voi aranja aşa încât luni, 
ba chiar şi ani de zile, va avea aparenţa unuia viu. 

— Drace! făcu Bigorne. Trebuie să aduc hoitul aici? Nu-l 
puteţi aranja de la distanţă, prin vrăji? 

— Imposibil. Numai aici îl pot îmbăl... vrăji, vreau să spun. 

— Ei bine, fie! La miezul nopţii voi fi aici cu cadavrul. 

Pe urmă se fixă preţul. Vrăjitorul se arătă destul de modest 
şi nu pretinse decât trei scuzi de argint pe care Bigorne îi dădu 
pe loc. 

"Ce noroc! gândi vraciul, după ce Bigorne ieşise. Să pot 
studia în voie cadavrul lui Enguerrand de Marigny! Eu ar fi 
trebuit dă-i dau cei trei scuzi de argint... Cum va reuşi însă 
individul să dea jos cadavrul din spânzurătoare şi să-l aducă 
aici?... Ce vrea să facă?... Ei, dar asta nu-i treaba mea!" 

În ce-l priveşte pe Bigorne, acesta se duse la un grădinar 
din vecinătatea fortăreței Temple şi-i cumpără căruţa şi măgarul 
cu care-şi ducea legumele la piaţă. 


Capitolul XLVI Gautier D'Aulnay 


Se pare că Charles de Valois făcea totul pentru a se 
debarasa cât mai repede de. Prizonierii săi, după cum am văzut 
că făcuse cu Margareta şi Marigny. Acum voia să scape şi de 
Gautier d'Aulnay, fiindcă traversând Parisul, Bigorne îl auzi pe 
heraldul public anunțând parizienilor că: 


"Mâine dimineață, în piaţa Martroi-Saint-Jean, vor fi dați 
morții frații d'Aulnay, recunoscuți vinovaţi de înaltă trădare, 
conform propriei lor mărturisiri în faţa tribunalului! 

“Unul din cei doi frați, Filip, senior d'Aulnay, care s-a sinucis 
în închisoare, va fi pedepsit prin efigia sa; 

Celălalt frate, va fi pedepsit prin corpul său; 

“În consecință, numitul Gautier, mezinul familiei d'Aulnay, 
va fi jupuit de viu de călău." 


Buridan aflase deja că Gautier trebuia să moară în 
dimineaţa următoare şi cunoaştea şi cum. Zdrobit de durere şi 
groază, tânărul nu mai avea nici o speranţă. Ziua trecu 
îngrozitor de greu, totuşi trecu; când se lăsă întunericul l-au 
trimis pe Riquet Haudryot să culeagă informaţii. Când acesta se 
întoarse, le comunică faptul că Gautier d'Aulnay era în drum 
spre piaţa Martroi-Saint-Jean. 

— Deci acuma-i clipa când trebuie să acţionăm. Elixirul?... 

— lată-l, răspunse Riquet. M-a costat... 

— Ce contează!... Hai, repede... Eşti sigur că-l va înghiţi? 

— N-a băut toată ziua şi turbează de sete. Il va bea, fii 
sigur. 

Şi Riquet turnă conţinutul sticluţei într-o cană pe care o 
umplu cu apă proaspătă. Guillaume privea toate aceste pregătiri 
suspinând deznădăjduit. 

— Pentru Filip totul a trecut! El a scăpat de supliciu. Dar 
Gautier? Ah! Bietul Gautier! 

Şi un nou suspin îl întrerupse pe Guillaume Bourrasque. 

În ce-l priveşte pe Riquet acesta cobori în pivnita în care 
era închis Stragildo şi-i întinse cană cu apă, spunându-i: 

— Ei, te-am cam uitat pe ziua de azi. Nu este chiar din vina 
noastră, dar am fost ocupați cu una din victimele tale. 

Fără să scoată o vorbă Stragildo înhaţă cană şi o goli dintr-o 
sorbitură, după care-şi reluă aceeaşi poziţie nemişcată, 


nepăsătoare, pe care o adoptase de când căzuse în mâinile 
duşmanilor săi. Stragildo se ştia condamnat. Nu-l interesa decât 
în ce fel va muri. Ştia că nu trebuie să se aştepte la nici o 
îndurare din partea lui Buridan. Şi cum de această dată 
legăturile erau solide, speranţa de a evada pentru a doua oară, 
pe care o avusese la început, începu să-l părăsească. In 
dimineaţa acelei zile, ca de altfel în fiecare dimineaţă, Haudryot 
îi adusese de mâncare şi Stragildo mâncase în lege. Dar atunci 
când se săturase şi i se făcuse sete, constată că nu are nici o 
picătură de apă. 

În situaţia asta simţi cum setea devine insuportabilă şi-şi 
aminti că mâncase carne mai sărată ca niciodată. 

Când, în sfârşit, pe înserate, Riquet îi adusese de băut, 
după ce setea-i pieri, îşi reluă, după cum am mai spus, 
atitudinea sa nepăsătoare, simțind cum îi renasc speranţele. 

Ar fi oare posibil să nu-l ucidă?... 

S-ar putea ca Buridan să uite totul şi să-l ierte?... 

Deja începuse să-şi facă planuri de răzbunare. 

Dar în momentul în care simţea cum odată cu speranţa, în 
el renaşte dorinţa de a se răzbuna, Stragildo se clătină. Ochii-i 
se împăienjeniră şi o moliciune puternică îl cuprinse. Voi să 
strige, dar limba nu-l mai ascultă... 

"M-au otrăvit!" gândi el. 

Şi în clipa în care credea că va muri, Stragildo fu cuprins de 
o durere pe care nu o simţise niciodată. Să moară, asta nu era 
nimic. Dar să moară fără a se fi răzbunat pe Buridan, care era 
cauza nenorocirii lui, asta i se părea cea mai mare nedreptate. 

Atunci intră şi Buridan. 

La lumina unei torţe îl cercetă pe fostul îngrijitor al leilor 
regali. 

Întorcându-se spre Haudryot, îi spuse: 

— Dezleagă-l! 

Riquet îl ascultă şi tăie cu pumnalul legăturile prizonierului. 
Stragildo scoase un strigăt de bucurie. Se sculă şi-şi adună 
puterile. Ce bucurie, înainte de a muri va avea consolarea de a-l 
gâtui pe Buridan! Şi se repezi spre tânărul care stătea 
nemişcat.. Sau cel puţin aşa crezu el. În realitate, făcu doi, trei 
paşi cu mare greutate, după care se opri. Voi să-şi îndrepte 
mâinile spre gâtul lui Buridan, care la doi paşi de el, era în 


continuare nemişcat, dar simţi că braţele-i sunt grele, ca de 
plumb şi nu poate să le ridice!... 

Buridan îl atinse uşor, cu degetul şi Stragildo se clătină. 

Atunci un val de furie îi cuprinse până şi creierul, şi cum nu 
se putea manifesta nici prin cuvinte, nici prin strigăte, fiindcă 
limba refuza să-l asculte, pe faţa-i. Inţepenită, stupefiată, începu 
să-i curgă lacrimi mari... 

Din acest moment, Stragildo înţelese că otrava acţionează 
şi asupra minţii sale. 

— Vina, îl chemă Buridan, ieşind din pivniţă. 

Şi Stragildo îl urmă ascultător. În fundul sufletului său 
revolta şi împotrivirea deveneau din ce în e mai slabe, sfârşind 
prin a dispare cu totul. 

În urma lui Buridan, Stragildo urcă scară cu paşi nehotărâţi; 
dar se ţinea destul de bine; filtrul pe care-l băuse îi anihilase 
voinţa, dar nu-i alterase mişcările şi direcţia de urmat; ideea de 
a evada deja îl părăsise, la fel ca şi ideea răzbunării; Buridan, 
Guillaume şi Riquet, îi apăreau ca nişte umbre pe care nici nu le 
mai recunoaştea. 

— Cât timp are efect elixirul? îl întrebă Buridan pe 
Haudryot. 

— Cam trei ore. După intervalul ăsta, caraghiosul îşi va 
reveni. Dacă vrei să mă asculţi, ar trebui să profiţi de moment 
ca să-l ucizi... 

— Da, întări Guillaume, mizerabilul ar trebui să fie mulţumit 
cu o astfel de moarte, el care i-a azvârlit în Sena pe Filip şi 
Gautier, el care... 

Buridan îi întrerupse: 

— Mă veţi aştepta aici... Dacă mă întorc până mâine 
dimineaţă, vom pleca împreună. Dacă nu, veţi pleca la Roule. 
Mabel a primit de la mine instrucţiuni pentru voi... 

Guillaume şi Riquet înţeleseră că Buridan încearcă 
imposibilul. 

Dar cum îi cunoşteau încăpăţânarea şi cum ştiau din 
experienţă că niciodată nu revenea asupra unei hotărâri odată 
luate, îl îmbrăţişară fără a încerca să-l convingă să-şi schimbe 
planurile, oricare ar fi fost ele... 

Buridan îl luă pe Stragildo de braţ, după ce mai înainte 
avusese grijă să-l înfăşoare într-o mantă roşie căreia îi trase 
gluga până peste ochi. 


Stragildo îl urmă fără şovăire. 

Traversară o parte a Parisului şi în cele din urmă ajunseră 
în piaţa Martroi-Saint-jean. 

Traversară şi piaţa, Buridan ţinându-l mereu de braţ pe 
Stragildo şi se îndreptară spre intrarea închisorii. Ştia că totul 
depinde de hotărârea cu care va executa proiectul lui nebunesc. 
Cea mai mică ezitare putea să-l piardă. Nici nu se gândea că ar 
putea fi recunoscut sau că ar fi putut fi împiedicat de vreo 
împrejurare. Nu voia să se gândească la aşa ceva. Ori ar fi 
reuşit, ori dacă nu, ar fi împărtăşit soarta lui Gautier, asta era 
tot. 

Intră în sala corpului de gardă unde cam douăzeci de arcaşi 
dormeau ori jucau zaruri. 

— Căpitanul! ceru el pe un ton poruncitor. 

Ofiţerul aruncă o privire curioasă asupra omului acoperit cu 
mantaua roşie, după care-l privi întrebător pe Buridan. 

Ofiţerul, care stătuse până atunci liniştit pe bancă, ţâşni în 
picioare ca aruncat de un arc. Am mai explicat până acum ce 
putere aveau cuvintele: vin din partea regelui! 

— Aveţi un prizonier? continuă Buridan. 

— Da, seniorul d'Aulnay. 

— Nu interesează numele său. Prizonierul acesta cunoaşte 
un secret de stat. 

— Am înţeles asta din faptul că prizonierul va fi interogat 
pentru ultima dată, înainte de a muri, de către procurorul 
statului. 

Buridan continua să-l ţină pe Stragildo de braţ. Aplecându- 
se la urechea ofițerului, îi şopti: 

— Condamnatul nu va mărturisi nimic procurorului, aşa 
cum nu i-a mărturisit nici lui Valois. Omul pe care-l vezi este 
singurul care-l poate face să mărturisească. Din ordinul regelui, 
domnule căpitan, acest om trebuie să intre în celulă 
condamnatului unde-l voi însoţi pentru a afla secretul. 

— Îmi trebuie un ordin scris. 

— lată-l, spuse Buridan. 

Şi aruncă pe masă unul din cele două pergamente luate lui 
Stragildo. Primul, după cum ne amintim, fusese ars de Valois. 

Momentul era hotărâtor. Ofiţerul desfăcu pergamentul şi-l 
citi. Buridan, ţeapăn, livid, simţea oprindu-i-se inima. Dar 
imediat ofiţerul ridică ochii, îl salută pe Buridan şi ordonă: 


— Opt oameni pentru a-i însoţi pe trimişii regelui... 

Şi întinse pergamentul lui Buridan care, înăbuşindu-şi un 
strigăt de bucurie, respinse hârtia cu blândeţe, spunând: 

— Am ordin să vă las pergamentul, pe care-l veţi prezenta 
mâine domnului Jean de Precy, dacă-l va cere. Numai că, vă 
previn, întrevederea de acum trebuie să fie secretă. 

— Oamenii mei nu vor auzi nimic, fiţi liniştit. Ofiţerul se 
îndreptă spre 6 uşă pe care o deschise. 

În spatele ei se afla o scară care cobora spre celule. 
Buridan, ţinându-l în continuare pe Stragildo de braţ, începu să 
coboare, urmat de cei opt oameni. Doi dintre ei duceau câte o 
torţă. Când ajunseră în faţa unei uşi, unul. Din arcaşi îi trase 
zăvoarele şi o deschise. 

— Dă-mi torţa, se adresă Boridan arcaşului care se afla 
lângă el. 

Şi intră, închizând uşa cu grijă, după care înfipse torta într- 
un inel din zid. 

De-abia după ce făcu toate astea se întoarse şi primul lucru 
pe care-l văzu, era un om culcat pe pardoseala de piatră, cu 
mâinile şi picioarele legate cu funii groase. 

Acest bărbat cu faţa ca de ceară, slăbit în mod înfiorător, 
nu era altul decât Gautier!... Ochii-i avea închişi şi păru 
insensibil la orice. 

Buridan îngenunche şi-i astupă gura cu mâna, şoptindu-i la 
ureche: 

— Nu striga. Pe toţi sfinţii, dacă vrei să trăieşti, nu striga! 
Deschide-ţi ochii şi priveşte!... 

Gautier îşi deschise ochii, nişte ochi înfricoşaţi, sălbatici, în 
care se vedea umbra morţii. Îl văzu pe Buridan şi un suspin slab 
îi umflă pieptul. 

— Nu scoate un cuvânt! Nu striga! îi ceru Buridan care, cu 
pumnalul, îi tăie legăturile. 

În momentul următor Gautier se sculase deja în picioare, 
înspăimântat, tremurând cu o faţă atât de aprinsă, încât Buridan 
îi puse pentru a doua oară mâna pe gură, fără a mai spune 
nimic. 

Puțin câte puţin, Gautier reuşi să se stăpânească. Îşi muşcă 
buzele până la sânge. Înţelegând că momentul este hotărâtor, 
se sprijini de zid şi închise ochii... ca pentru a nu fi orbit. 


Cu o mişcare, Buridan scoase mantaua în care era înfăşurat 
Stragildo, o aruncă pe umerii lui Gautier şi apoi îi ridică gluga. 

— Poţi să mergi? îl întrebă în şoaptă. 

Drept răspuns, Gautier făcu câţiva paşi prin celulă, după 
care se rezemă de uşă, cu capul în palme, plângând în tăcere. 

Buridan gâfâia. Era scăldat de sudoare de parcă ar fi făcut 
eforturi uriaşe. Cu toate astea, îşi păstrase tot sângele rece. 

Îl duse pe Stragildo în cel mai întunecos colţ al celulei şi-i 
puse mâna pe umăr: 

— Mă recunoşti? îl întrebă 

Stragildo părea că se chinuie să-şi amintească. Inteligența 
părea că-i revine, puţin câte puţin. 

— Sunt Buridan, reluă tânărul. Ascultă-mă, îţi vorbesc 
pentru ultima dată. Ai fost crud şi laş toată viaţa ta şi pentru 
asta te-am condamnat la moarte. Şi totuşi, nu eu te voi lovi. |ţi 
mai dau o şansă şi dacă-ţi va surâde, voi spune că Dumnezeu 
te-a iertat. Cât despre mine, în numele meu, în numele 
Margaretei pe care ai trădat-o, în numele lui Filip, al lui Gautier 
pe care ai vrut să-i omori, în numele tuturor acelora pe care i-ai 
azvârlit în Sena din Turnul Nesle, în numele lor, te iert. Ascultă- 
mă, peste scurt timp, poate o oră, îţi vei reveni. Vei putea să 
judeci, vei putea vorbi, vei putea merge. Atunci cheamă în 
ajutor. Strigă-le că tu nu eşti Gautier. Când te vor recunoaşte, 
aruncă toată vina evadării asupra mea, prevalează-te de rege 
sau de Valois... în sfârşit, e treaba ta... Adio... Stragildo!... 

Şi Stragildo, cu ochii scoşi din orbite de spaimă, făcu un 
efort uriaş pentru a striga ori pentru a-l înşfăca pe Buridan... dar 
încă se mai află.sub influenţa filtrului... îl văzu pe Buridan cum ia 
torţa din zid... îl văzu luându-l pe Gautier de braţ... îi văzu 
ieşind!... Apoi zgomotul paşilor lor se stinse în depărtare şi nu 
mai auzi nimic... 

Atât timp cât ostaşii din corpul de gardă puteau să-i vadă în 
piaţa  Martroi, Buridan dădu dovadă de reţinere; dar în 
momentul în care o cotiră pe o ulicioară strâmtă şi întunecoasă 
unde nu era nimeni prin preajmă, se aruncă în braţele lui 
Gautier, cuprins de o emoție violentă, încât acesta se văzu 
nevoit să-l sprijine. 

— Liber! gâfâi Gautier. Liber şi în viaţă! 


— Da, spuse Buridan, acum putem s-o luăm din loc. La 
Roule ne aşteaptă nişte cai straşnici. În câteva zile ne vom afla 
dincolo de hotarele Franţei. 

— Să fug! strigă Gautier. Nici să nu te gândeşti. Vreau să- 
mi răzbun fratele, Buridan!... 

— Haide, vino, spuse Buridan. Vino să te întremezi mai 
întâi, te aşteaptă o masă pe cinste. În timp ce vei mânca îţi voi 
povesti ce s-a întâmplat cu Margareta de Burgundia şi cu 
Marigny. 

Şi Gautier se lăsă condus. Trăia încă sub impresia salvării 
miraculoase şi, de altfel, murea de foame. Să mai povestim 
despre mirarea, admiraţia şi strigătele de bucurie de care fură 
cuprinşi Guillaume şi Riquet când îi văzură pe Buridan şi Gautier 
d'Aulnay? 

Cât despre Gautier, acesta se lăsă o vreme admirat, 
contemplat, mângâiat, după care se aşeză hotărât la masa plină 
cu bunătăţile pe care prevederea lui Riquet le adunase şi le 
atacă vitejeşte. 

După care, uriaşul se prăbuşi într-un somn adânc din care 
nu se trezi decât a doua zi la amiază pentru a relua atacul 
asupra proviziilor reînnoite de Riquet. 

Restul zilei trecu neobservat, poveştile şi întrebările de o 
parte şi de cealaltă făcând să treacă repede timpul. 

Despre cei patru tovarăşi nu mai avem ce adăuga, decât 
că, la capătul celei de-a patra zi găsiră ocazia să părăsească 
Parisul şi se îndreptară înspre cătunul Roule unde întâlniră pe 
Mabel, Myrtille şi Tristan. 

Myrtille plângea... Tristan îi povestise moartea tatălui ei, 
dar avusese grijă să pună această moarte pe seama unui atac 
de apoplexie, sfârşindu-şi astfel zilele fără dureri. Myrtille deci 
nu ştia că tatăl ei fusese spânzurat. 

In acea noapte, tovarăşii lui Buridan sfârşiră toate 
pregătirile în vederea plecării, fixate pentru a doua zi dimineaţă, 
pentru a-l aştepta şi pe Lancelot Bigorne. 

In cursul nopţii, Tristan îl conduse pe Buridan la grajd unde 
se aflau caii cu care urmau să plece şi-i arătă mai mulţi saci. 

— Ce-i acolo? întrebă Buridan. 

— Zestrea fetei! Răspunse, bătrânul servitor. 

Era comoara lui Marigny, comoara pe care Valois o căutase 
în zadar în palatul din stradă Saint-Martin. 


Capitolul XLVII Execuţia fraţilor D'Aulnay 


Stragildo rămăsese singur în celulă în care fusese închis 
datorită acţiunii curajoase a lui Buridan. De abia după încă o oră 
acţiunea filtrului administrat de Haudryot se sfârşi şi Stragildo 
avu posibilitatea să evalueze situaţia. 

La început, până să-şi revină complet, crezuse că încă nu 
părăsise pivniţa de la Grădina cu Trandafiri şi constatând că nu 
mai era legat de mâini şi de picioare, începu să caute un mijloc 
de evadare. 

— Am mai şters-o odată, bombăni el. De ce n-aş mai face-o 
şi a doua oară, chiar în acelaşi fel? 

Pe când pronunţa aceste cuvinte, se treziră în el unele 
amintiri care, încet, încet, i se precizară în minte. Ultimele 
cuvinte ale lui Buridan îi sunară în urechi de parcă atunci erau 
spuse. Stragildo izbucni în râs şi mormăi: 

— Ce păcăleală. M-au închis aici în locul lui Gautier! Dar eu 
nu sunt Gautier! Sunt Stragildo, paznicul leilor regali. Sunt un 
personaj important. Şi dacă Buridan a fost atât de nebun să mă 
închidă în locul lui Gautier şi cum nu sunt Gautier, n-am decât să 
strig după ajutor. Vor veni şi mă vor recunoaşte, aşa încât voi fi 
eliberat. Şi atunci, nenorocire ţie, Buridan! 

Începu să bată cu pumnii în uşă şi să strige: 

— Hei! Hei! Arcaşi! Deschideţi. Imediat, sau mă voi plânge 
reginei. 

Dar nimeni nu-l auzi şi uşa rămase închisă. 

Stragildo începu să bată mai puternic. Curând, pumnii 
începură să-i sângereze şi furia şi spaima îşi împletiră efectele 
încât Stragildo căzu epuizat, cât era de lung, pe pardoseala de 
piatră. 

Când îşi reveni din această slăbiciune, Stragildo scoase un 
strigăt sfâşietor. Simţi cum i se face părul măciucă. Îl cuprinse 
groaza deoarece acum, trezit definitiv din efectul drogului, îşi 
amintea totul şi înţelegea totul. 

Curând, pe coridor se auziră zgomote de paşi. 

Atunci se opri şi începu să respire greu. Era respingător, 
plin de sânge, cu barba şi părul zbârlite şi cu hainele în zdrenţe. 


Dar faţa-i era schimonosită de un surâs înfricoşător: soseau, în 
cele din urmă! În curând va fi eliberat!... 

Uşa se deschise şi Stragildo zări dintr-o aruncătură de ochi, 
în lumina torţelor, numeroşi arcaşi, pe cele două ajutoare ale 
călăului şi un om îmbrăcat în negru, care i se adresă: 

— Gautier d'Aulnay, ascultă sentinţa pronunţată împotriva 
ta şi a fratelui tău... 

— Dar nu sunt Gautier! urlă Stragildo. Ajutor! Săriţi! Duceţi- 
mă la Monseniorul de Valois! Eu sunt Stragildo! Priviţi-mă, 
priviţi-mă cu toţii!... Gautier a fost eliberat de Buridan! 

Fu un moment de uluire ca mai apoi să se audă strigăte de 
groază şi Stragildo fu împins în celulă, uşa închizându-se cu 
grabă. Urletele lui încă se mai auzeau, dar nimănui nu-i păsa. Un 
lucru era sigur: Gautier d'Aulnay evadase şi fusese înlocuit de 
Stragildo! Omul în negru, ajutoarele călăului şi arcaşii îl 
recunoscură!... 

Văzându-l pe comandantul gărzii palid şi sfârşit, Jean de 
Precy înţelese că s-a întâmplat ceva grav. Îl urmă pe căpitan în 
sala corpului de gardă, putu să audă întreaga întâmplare şi, 
drept dovadă îi arătă pergamentul lăsat de Buridan. 

Jean de Precy îl cercetă cu atenţie, după care spuse: 

— Aţi avut o idee minunată, domnule căpitan, să păstraţi 
acest pergament. Fără el, capul dumneavoastră ar fi fost în 
pericol. Dar ticălosul a acţionat la adăpostul unui ordin al 
regelui. Nu mai avem ce face. 

— Ticălos, fie! spuse aspru căpitanul. Dar e un viteaz, v-o 
garantez. Lui îi datorez viaţa. El m-a sfătuit, ce spun eu, mi-a 
ordonat, să păstrez pergamentul. Şi acum, domnule, ce facem 
cu Stragildo? Îl eliberez? 

— Să-l eliberăm? mârâi Jean de Precy ca un câine căruia i 
se ia osul. Pentru Stragildo ăsta am un ordin de arestare pentru 
a fi spânzurat, deoarece se pare că regele a fost grav insultat de 
acest individ. 

— Atunci e în regulă, îl avem gata arestat. Luaţi-l pe 
Stragildo şi scăpaţi-mă de el. 

— Hm... Deci Stragildo ăsta care, fie vorba între noi, eo 
creatură oribilă, e de acum prins şi cum deja este condamnat, 
nu avem decât să-l spânzurăm... 

— Spînzuraţi-l, domnule. Duceţi-l la Croix du Trahoir sau la 
Place de Grève, aici nu sunt spânzurători. 


— Hml!... Şi ce facem cu cetăţenii Parisului care vor să vadă 
pe cineva jupuit? Ascultă-mă, iubite căpitane, imediat voi începe 
căutările pentru Gautier şi Buridan. Aştia doi mai pot aştepta. 
De altfel, avem de încheiat socoteli vechi cu afurisitul de 
Buridan. Dar ca execuția lui Gautier să nu mai aibă loc, vezi, 
asta-i imposibil. 

Căpitanul îşi holbă ochii. 

— Pe toţi sfinţii, mormăi Jean de Precy, soldăţoii ăştia n-au 
pic de imaginaţie. Nu înţelegi? 

— Nu, domnule, nu înţeleg, nu am dreptul să înţeleg, 
răspunse căpitanul; am datoria să ascult, ordonaţi! 

— Ei bine, iată ordinul. Duceţi-mi-l pe acest Gautier — 
deoarece nu s-a întâmplat nimic astă noapte — la locul 
execuţiei. 

Ajunşi la locul ordonat, Jean de Precy se opri la picioarele 
eşafodului şi dădu ordinul executării lui Filip d'Aulnay. 

In urmă acestui ordin, ajutoarele lui Capeluche apucară un 
soi de manechin care era aşezat într-un fel de coş de nuiele, îl 
aşezară în picioare, arătându-l mulţimii, după care unul din ei 
luă o secure şi-i reteză capul. 

Izbucniră urale, huiduieli, râsete şi apoi se lăsă o tăcere 
grea, încordată. De această dată urma să fie executat un om în 
carne şi oase. Toate privirile se întoarseră înspre poarta 
închisorii. 

Acolo, în închisoare, în tenebrele celulelor, în timp ce pe 
eşafod se desfăşura execuţia simulată a lui Filip, se petrecea o 
scenă înfricoşătoare. Şi într-adevăr, după discuţia pe care o 
avusese cu Jean de Precy, căpitanul intră în corpul de gardă şi 
strigă: 

— Seniorul d'Aulnay să fie dus la eşafod. 

O duzină de arcaşi se repeziră să asculte ordinul. 

— Dar eu nu sunt d'Aulnay! urla Stragildo. 

— Hai, cumetre, nu mai face pe nebunul, strigară arcaşii. 

— Aducem la cunoştinţă numitului Gautier, senior 
d'Aulnay... se bâlbâia omul în negru. 

— Să dea ciumă-n el. Nu vedeţi? Se opune... vociferau mai 
departe arcaşii. 

— Dacă vă spun că eu sunt Stragildo! 


Curând strigătele deveniră din ce în ce mai confuze. 
Stragildo înghesuit într-un colţ, se apăra din toate puterile dar 
curând fu copleşit de mulţimea atacatorilor şi legat fedeleş. 

— Fraţii ăştia, d'Aulnay, sunt nişte ticăloşi înverşunaţi, îşi 
spuneau arcaşii, unul altuia. 

Stragildo nu mai spunea nimic Fu dus pe sus până la corpul 
de gardă şi de abia acolo observară că e mort. Trebuie să 
spunem că, totuşi, cadavrul fu urcat pe eşafod şi sentinţa 
executată, aşa încât mulţimea adunată nu avu a se plânge de 
nimic. 


Capitolul XLVIII Comoara lui Enguerrand de 
Marigny 


În dimineaţa zilei în care Stragildo a fost ucis, Carol de 
Valois guvernatorul fortăreței Temple, începu să-şi calculeze 
averea. 

Pe când era cufundat în socoteli, i se anunţă vizita unui om 
care cerea să-l vadă între patru ochi şi imediat. Individul 
susţinea că se numeşte Tristan. 

La numele de Tristan, Valois tresări, în loc să pună să-l 
alunge cu lovituri de bici pe obraznicul care-l deranja, ordonă să 
fie lăsat să intre. 

— Ce vrei să-mi spui? întrebă aspru Valois. 

— Monseniore, răspunse Tristan, am înţeles că aţi ordonat 
să fiu căutat ca fiind, fără îndoială, deţinătorul comorii 
stăpânului meu. 

— Aşa e. Şi cred că ţi-e cunoscut faptul că vei fi spânzurat 
pentru că ri-ai restituit regelui ceea ce îi aparţine?... 

— Pentru asta v-am şi căutat, monseniore. Vin cu umilinţă 
să mă supun; şi cum voi sunteţi însărcinat cu afacerile statului, 
vă implor să mă duceţi în faţa regelui căruia îi voi dezvălui locul 
în care se află ascunsă comoara stăpânului meu. 

— Deci această comoară există? 

— V-aţi îndoit vreodată, monseniore? 

— Şi cam la cât o socoteşti?... 

— Intr-una din zile, când stăpânul meu voia să părăsească 
pentru totdeauna Franţa, am încercat s-o număr; am început s-o 


număr dis-de-dimineaţă şi până noaptea târziu încă nu o 
terminasem. 

Valois fremăta. Deja îşi făcea planuri cum să pună mâna pe 
toată această avere. Tristan continuă: 

— Pentru serviciul pe care-l fac, restituind o comoară pe 
care o puteam păstra liniştit, nu cer decât două lucruri. 

— Spune! făcu repede Valois. 

— Mai întâi să mi se garanteze viaţa şi părăsirea Parisului. 

— ii aşa de mult să nu fii spânzurat? 

Cu voce tremurătoare, bătrânul servitor răspunse: 

— Monseniore, sunt bătrân; dar totdeauna am fost ocupat 
cu munca mea care nu-mi lăsa o clipă liberă aşa încât nu cunosc 
nimic din viaţă; dacă Dumnezeu a hotărât să mai trăiesc, ţin la 
acest puţin timp care-mi rămâne... 

— Şi care-i a doua cerere? 

— A doua cerere, monseniore, este că dacă regele îmi cruţă 
viaţa, aş vrea să trăiesc cei câţiva ani care-mi mai rămân în 
tihnă şi fără griji. Pentru aceasta cred că şase mii de livre îmi 
vor fi de ajuns. Banii îmi vor fi daţi chiar în ziua în care vă voi 
conduce la comoară. 

— Ascultă, dacă te duc în faţa regelui, moartea ta e sigură, 
fie că te va spânzura, fie că te va obliga să bei otravă. Dacă-mi 
destăinuieşti mie secretul, te voi scoate din Paris cu zece mii de 
livre în loc de şase. 

Tristan părea că se gândeşte adânc la propunere, în timp 
ce Valois îi aştepta răspunsul tremurând. 

— Monseniore, juraţi pe cruce? 

Valois aruncă o privire în jurul său. Şi cum nu văzu nici o 
cruce îşi trase spada, întinzând-o cu garda spre Tristan. 

— Asta poate să fie o cruce. |ţi jur pe sufletul meu că vei fi 
scos din Paris, teafăr şi nevătămat, cu zece mii de livre, ca parte 
a ta. 

— E bine, monseniore. Veniţi în seara asta la picioarele 
Turnului Luvru şi vă voi conduce la comoară. Dar, după cum aţi 
spus-o chiar voi, secretul va rămâne doar între noi doi. Veniţi 
singur, sau dacă vă e teamă, însoţit de puţini oameni... 

— Nu, nu, spuse repede. Valois. Voi veni singur. Şi tu să fii 
singur. Şi acum, pe unde vrei să ieşi din Paris şi când? 


— Când? Cât mai degrabă, mâine dis-de-dimineaţă. Pe 
unde? Vreau să mă îndrept spre Orleans, aşa încât voi ieşi pe 
poarta Bourdelle. 

— E bine, spuse Valois. Diseară, la ora zece, voi fi la Turnul 
Luvru. Mâine dimineaţă, la ora şase, unul din oamenii mei te va 
aştepta la poarta Bourdelle, cu un cal pe care ţi-l dăruiesc şi 
cele zece mii de livre promise. Acum, du-te. 

De-abia ieşise din Temple când Valois ordonă să fie chemat 
căpitanul gărzii, căruia îi spuse: 

— În noaptea asta plec într-o expediţie. Patru oameni siguri 
mă vor urma la distanţă şi nu se vor apropia decât dacă-i strig 
sau dacă-i fluier. Mâine dimineaţă, la deschiderea porţilor, vei 
pune în zonă mlăştinoasă din afara porţii Bourdelle doi din 
oamenii tăi. Pe cel care a ieşit de aici, l-ai recunoscut? 

— Tristan, omul blestematului Marigny. 

— Ei bine, cei doi oameni mă vor debarasa de individ. O 
lovitură de pumnal va fi de ajuns. Pentru mai multă siguranţă, 
vor îngropa corpul înainte de a se întoarce aici. Spune-le că în 
caz de reuşită vor primi fiecare câte douăzeci de livre, iar în 
celălalt caz, câte o funie. 

Veni şi seară. Când ora hotărâta începu să se apropie, 
Valois ieşi din Temple şi se îndreptă spre Luvru, urmat de la 
distanţă de cei patru oameni, gata să-i vină în ajutor în caz de 
pericol. Făcu ocolul bătrânei fortărețe, spunându-şi: "Curând voi 
locui aici că stăpân absolut..." Inima-i tresărea de bucurie. La 
picioarele Turnului Luvru îl găsi pe Tristan care-l aştepta şi 
tresări. O clipă se îndoise că servitorul lui Marigny va veni la 
întâlnire. Cu o privire rapidă se asigură că Tristian era singur. 

— Unde-i? întrebă Valois scurt. 

— Urmaţi-mă, monseniore, spuse Tristan, coborând malul 
Senei. 

— Trebuie s-o traversăm? 

Valois ezită câteva clipe. Cei patru paznici nu-l puteau urma 
în barcă! Chiar dacă ar fi luat o altă barcă, din care se găseau 
destule de-a lungul apei, Tristan i-ar fi văzut!... 

Nu prevăzuse că tezaurul se putea afla pe malul sting... Dar 
lăsându-se puţin în grija soartei, puţin în grija celor patru gărzi, 
se urcă în barcă şi Tristan începu să vâslească. În câteva minute 
ajunseră pe celălalt mal. 


Valois se întoarse şi cercetă cu privirile fluviul întunecat 
văzând că cei patru nu-l urmaseră, sau cel puţin, încă nu 
începuseră traversarea. 

— Mergem departe? îl întrebă pe Tristan. 

— Nu, monseniore, am şi ajuns. Compară se află în Turnul 
Nesle. Nu-mi rămâne decât să vă spun secretul care vă va 
permite să ajungeţi până la cufărul în care se află sacii plini cu 
ducați de aur... 

Valois nu se miră când văzu că poarta turnului era 
întredeschisă; era normal ca Tristan să posede o cheie. 

— Intraţi, monseniore, spuse Tristan înclinându-se. 

Valois intră, fremătând. 

În acel moment Tristan, rămas afară, închise uşa şi o încuie 
cu cheia. 


Capitolul XLIX Turnul Nesle 


Auzind poarta închizându-se în urma sa, Valois nu pricepu 
ce i se întâmpla. Crezuse că Tristan îl urmă. Ascultă o secundă; 
o tăcere mormântală îl înconjura. 

— Tristan! murmură contele de Valois. 

În tăcerea profundă se auzi un zgomot clar. Era zgomotul 
unor monezi de aur care cad pe pardoseala de piatră. 

Beat de bucurie, Valois înainta bâjbâind în întuneric spre 
locul în care auzise zgomotul. Mergea de parcă ar fi fost atras de 
un magnet. 

— Tristan! chemă din nou Valois, cu voce înceată. 

Fără să-şi dea seama, cobori o scară ce ducea la subsol. 

Câteva momente mai târziu se afla într-o pivniţă; făcu 
câţiva paşi şovăitori. 

— Tu eşti, Tristan?... Haide, te iert şi-ţi dau voie să-ţi iei 
partea ta chiar acum... 

Din nou aceeaşi tăcere, adâncă, cum numai într-un 
mormânt poate exista. Instinctiv, Valois făcu câţiva paşi înapoi. 


Deodată se lovi de ceva. Căută cu mâinile deschizătura din zid 
prin care intrase, dar aceasta dispăruse!... 

Mâna lui dădu de clanţa unei uşi, o încercă, dar uşa era 
încuiată. Tresări. Dar curajul încă nu-l părăsise. Tristan era 
aici!... Comoara era şi ea aici!... 

Dintr-o dată pivniţa se lumină slab. Nici nu se vedea de 
unde vine lumina... Valois recunoscu atunci pivniţa în care mai 
fusese închis. Nu-i era teamă, se gândea numai la comoară. Şi 
deodată tresări până în adâncul sufletului său: comoara!... iat- 
0!... Într-un colţ al pivniţei se afla un cufăr uriaş, deschis; cufărul 
era plin cu saci legaţi la gură; pe dalele de piatră, în apropierea 
cufărului luceau stins câteva piese de aur; unul din saci era 
desfăcut la gură... 

Valois înainta mormăind o ameninţare şi trase cu furie 
draperia. 

Şi-n aceeaşi clipă făcu o săritură înapoi, îngrozit: părul i se 
zbârli şi simţi că ceva mai presus de el îl striveşte; căzu în 
genunchi; îşi mobiliza toată forţa, toată energia pentru a 
întoarce capul, pentru a-şi pleca fruntea sau pentru a închide 
ochii; dar nu putu face nimic din toate astea; privirile lui, nebune 
de groază, nu se puteau desprinde de spectacolul înfricoşător... 
Ceea ce vedea Valois, era Enguerrand de Marigny!... 

Marigny se afla aşezat într-un fotoliu. Era îmbrăcat în 
hainele pe care le purta de obicei. Faţa nu avea paloarea 
cadavrelor, dimpotrivă, era puţin îmbujorat; ochii-i deschişi îi 
străluceau. Mâna-i stângă o ţinea sprijinită de pumnal în timp ce 
dreapta se odihnea pe genunchi. Fotoliul era aşezat pe o 
estradă destul de înaltă, aşa încât picioarele lui să se sprijine pe 
capacul cufărului. 

Câteva secunde, Valois speră că se află pradă unui coşmar 
din care se va trezi curând. 

Avu curajul să se ridice şi să înainteze spre acel spectru. 
Tremura şi dinţii-i clănţăneau. Dar îşi spunea: 

"Vreau să ating fantoma asta şi atunci voi vedea că nu 
există, că mâna mea nu atinge decât o umbră..." 

Şi mâna lui o atinse pe cea a lui Marigny. In acel moment 
răsună sonor sunetul unui gong. Valois se retrase până în cel 
mai îndepărtat ungher al pivniţei. 

Marigny, cel care fusese spânzurat la Montfaucon, el era 
acela ce se afla aşezat în fotoliu şi-l privea. 


— Blestematule, deci ai venit să mă jefuieşti după ce m-ai 
omorât, aşa cum voiai s-o faci şi pe când trăiam? 

— Ce spune? Oh! E adevărat? E posibil să fi ajuns chiar la 
ultima treaptă a groazei? 

— Blestematule, ce ai făcut cu fiul tău, Buridan? 

— Ştie! Da, e firesc să ştie, morţii ştiu totul!... 

Enguerrand de Marigny vorbea cu o voce joasă, dar clară. 
Şi Valois pierdut, Valois nebun de groază, îi răspundea. Dar el nu 
scotea decât sughiţuri dureroase. 

—  Blestematule, ce ai făcut cu fiica mea pe care ai 
denunţat-o drept vrăjitoare?... 

— Oh! A cel puţin ea mi-â scăpat! Fii liniştit, Marigny! În 
numele fiicei tale, iartă-mă oh! lartă-mă! 

Se prăbuşise în genunchi şi lovea dalele cu fruntea. 

— Să te iert? Eu! Nebnnule!... Eu, care te-am adus aici 
numai ca să te iau cu mine în locurile unde doliul e veşnic... 

Valois a îndrepta privirile pline de groază spre Marigny. Îl 
văzu făcând o mişcare şi apoi ridicându-se încet... în mintea lui 
totul se prăbuşi şi căzu cu faţa la pământ, nemişcat, ca lovit de 
trăsnet: leşinase. 

Şi atunci, din spatele fotoliului în care fusese aşezat trupul 
îmbălsămat al lui Marigny, apăru capul palid al lui Lancelot 
Bigorne care aruncă o privire neîncrezătoare înspre Valois. 

— Oare a murit? mormăi el; să mă ajute sfântul Barnabe, 
cred că dacă mai trebuie să continui, o să mor şi eu de frică. 

Se apropie de Valois şi văzu că respiră. 

După ce făcu această descoperire, Bigorne se întoarse la 
locul său, în timp ce Valois, revenindu-şi, se sculă în genunchi. 

"Aha! gândi Bigorne. Acum va descoperi totul! Cu atât mai 
rău, voi fi obligat să-l ucid!..." 

Dar Valois, după ce se ridicase de acum în picioare, nu mai 
acorda nici cea mai mică atenţie cadavrului lui Marigny. Se 
plimba prin pivniţă cu paşi solemni; mâna sa dreaptă părea că 
duce un obiect nevăzut de nimeni; cu un geamăt prelung, striga 
din când în când: 

— Rugaţi-vă, locuitori ai Parisului, rugaţi-vă pentru sufletul 
lui Enguerrand de Marigny, spânzurat aproape nevinovat în 
furcile de la Montfaucon... 

Bigorne îl privi pe Valois drept în ochi. 


Şi văzu că acei ochi erau lipsiţi de orice lumină, ca ochii 
unui orb. Dar Valois nu era orb, înnebunise! 

Imediat ce Lancelot se convinsese că Valois îşi pierduse 
minţile nu-i mai dădu nici o atenţie. 

In spatele draperiei pe care Valois o trăsese câteva 
momente mai înainte se afla o groapă pe care Bigorne o 
pregătise din vreme. 

Cobori cadavrul în groapă, îl acoperi cu pământ şi potrivi 
deasupra cele câteva dale pe care le înlăturase în acest scop; 
după care, o dată treaba terminată, se duse la Valois şi-l luă de 
mână. 

— Mă duceţi la Notre-Dame? întrebă Valois. Oh! Faceţi să 
ajung cât mai repede. Mai am aşa de puţin timp să mă căiesc!... 

— Lasă, ai toată viaţa pentru asta. Fii liniştit, pe toţi dracii. 

Bigorne urcă la parterul turnului şi deschise poarta cu cheia 
pe care o avea şi el. Cobori şi-l scoase pe Valois ţinându-l de 
mână, conducându-l afară. 

Acolo îl lăsă şi-i spuse: 

— Duceţi-vă, monseniore! Era cât pe-aci să mă spânzurați, 
după cum şi eu era cât pe-aci să vă spânzur. Vedeţi voi, trebuie 
ca unul din noi s-o sfârşească. Prefer ca acesta să fiţi voi. E mai 
corect aşa şi cum m-am îmbogăţit, acum ţin la viaţă... 

Valois se îndepărtă. Mult timp Bigorne îi auzi tânguirile care 
se pierdeau în depărtare. 

— Rugaţi-vă pentru sufletul lui Enguerrand de Marigny!... 

După ce vocea se pierdu în depărtare, aruncă o privire 
turnului, vechi şi acum tăcut şi murmură: 

— Adio, Turnule Nesle, întunecat adăpost de stafii. Te 
iertăm, turn blestemat, fiindcă nu ne mai temem de tine... Adio, 
Turnule Nesle! 

Lancelot Bigorne şi-a întâlnit prietenii la cătunul Roule. Mica 
trupă porni la drum la ora hotărâtă de Buridan. Ajunseră în 
Burgundia şi se stabiliră în împrejurimile oraşului Dijon, unde 
tovarăşii săi, legaţi de csa mai strânsă prietenie, trăiră împreună 
ani lungi. 

Buridan se căsători cu fiica lui Marigny. 

Prin 1324, mama sa, doamna de Dramans, a murit după o 
bătrâneţe liniştită. Atunci Buridan reveni la Paris unde după cum 
bănuia şi pe bună dreptate, amintirea aventurilor trecute 
fuseseră uitate de mult timp. 


În ce-l priveşte pe Ludovic al X-lea, căruia poporul îi dăduse 
porecla de Răzvrătitul pentru felul lui nonconformist, muri la 
scurt timp după moartea Margaretei şi fu înlocuit la tron de unul 
din fraţii săi, cunoscut în istorie, în lipsă de altă calitate, sub 
numele, mai degrabă comic, de Filip cel Lung. 


Epilog 


În primăvara anului 1325, într-o zi, spre amiază, mai multe 
persoane se adunaseră într-o cârciumă veselă de pe malul apei. 
Aceşti cinstiţi parizieni tocmai terminaseră un prânz bogat în 
feluri de mâncare, prinz onorat cu acea poftă de mâncare pe 
care numai nişte călători obosiţi o pot avea. Masa fusese 
aşezată sub o boltă plină de flori de caprifoi. La picioarele lor 
curgea Sena, limpede şi liniştită. În dreapta lor se ridica 
mulţimea turnurilor, turnuleţelor şi giruetelor Luvrului. În faţa 
lor, de cealaltă parte a fluviului, se ridica bătrânul Turn Nesle. 
Aceşti călători, care veneau din Paris şi care se opriseră acolo şi 
nu altundeva erau Jean Buridan şi soţia sa, Myrtille, 
Gautier'Aulnay, Lancelot  Bigorne, Bourrasque şi Riquet 
Haudryot. 

Făceau planuri de viitor; Gautier voia să se retragă pe 
domeniul său! Guillaume şi Riquet vorbeau de o călătorie prin 
lume. Atunci Myrtille le spuse emoţionată: 

— De ce să ne părăsim unii pe alţii? Oare nu soarta ne-a 
unit prin aceleaşi dureri? 

Se pare că toţi nu doreau, în fond, decât să rămână 
împreună. Hotărâră că niciodată să nu se mai despartă. 

Cu un aer gânditor, Buridan privi spere Turnul Nesle. 

— Jupâne, îl întrebă pe hangiu, de ce uşa şi ferestrele 
turnului sunt bătute în scânduri? 

— Ca staţia să nu poată ieşi, răspunse hangiul. 

— Ce stafie? întrebă Buridan, tresărind. 

— Deci nu ştiţi? A, da, veniţi de departe... Ei bine, orice 
parizian o ştie: în turn este o stafie şi regele doreşte ca aceasta 
să nu poată ieşi în timpul nopţii pentru a-i înfricoşa pe bunii săi 
burghezi. lată de ce au fost astupate toate ieşirile... 

— A cui stafie? repetă Buridan. 


— A doamnei Margareta de Burgundia, a cărei poveste, 
dacă doriţi, pot să v-o spun... Mesenii făcură semn că nu. Se 
priviră şi-şi dădură seama că toţi erau palizi. 

— La ce te gândeşti, Buridan? întrebă Gautier după câteva 
clipe. 

— La teza pe care voiam odinioară s-o ţin la Sorbona. 

— Şi care e teza? 

— Licitum est occidere reginam!... 

— Ha, ha! făcu Bigorne. Teza e falsă, stăpâne Buridan. O 
Margareta de Burgundia nu poate fi ucisă. Şi după cum vezi, 
chiar şi după moarte trebuie închisă pentru a o împiedica să-i 
tulbure pe bunii burghezi. Dacă ar fi fost virtuoasă, bună cu 
semenii ei, nu s-ar mai fi vorbit de ea de mult timp. Fiindcă a 
fost o târfă perversă şi înspăimântătoare, poţi să mă crezi, se va 
mai vorbi multe sute de ani de acum înainte, chiar şi după ce 
bătrânul turn, demolat, va fi uitat de mult timp... 


Sfârşit