Michel Zevaco — [Buridan] 02 Myrtille

— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Versiune electronică: 
Ys 0 
Standard RIF 1 


Michel Zăvaco 


BURDA 


ROMAN 


Editura |. G.R.s.r.l. 
Bucureşti, 1992 


Coperta de COMĂNESCU ION 
ISBN 973-95108-2-5 


Ediţie îngrijită de NIC. HAŞDANU 


Această ediţie reproduce textul romanului în fascicole 
„Buridan” de Michel Ze&vaco, apărut în editura „G. Filip”, str. 
Câmpineanu, nr. 40, Bucureşti. 


— Michel Zévaco — 


Partea a doua 
MYRTILLE 


EO 


I. MARGARETA 


— Stragildo!... 

— Aici sunt, doamnă!... 

Aplecat până la pământ, învăluit în mantie, cu înfăţişarea-i 
grozavă, din care nu i se distingea decât surâsul drăcesc, 
omul se apropie, târându-se. 

Dar femeia care-l chemase, mândră, cu inima bătându-i 
repede, cu fruntea îngreunată de gânduri, de remuşcări, sau 
poate o femeie de o frumuseţe sculpturală, cu un farmec fatal, 
întipărit pe faţă, deja se readâncise în visarea ei. 

Stragildo străbătuse platforma turnului înalt, pe care se 
petrecea această scenă, şi murmură: 

— M-aţi chemat, doamnă... 

Femeia îşi ridică capul, se cutremură şi zise: 

— Eşti gata?... 

Omul zâmbi. Îşi zvârli la o parte mantia şi arată un pumnal 
scurt, ascuţit... arma asasinului. 

Scânteierii oţelului îi răspunse scânteierea ochilor femeii. 

Şi, pe chipul ei se întipări acelaşi surâs groaznic: Ca o zeiţă, 
a cărei frumuseţe tragică ia înfăţişarea înspăimântătoare a 
răzbunării, ea se îndreptă mai superbă, mai mândră; silueta 
ei, învăluită ca o statuie antică, domina platforma; privirile ei 
se îndreptară dincolo de Sena, spre Luvru, şi, tăcută, pierdută, 
în noaptea care se întindea, figura aceea grozavă apăru în 


2 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


toată însemnătatea ei. Căci platforma pe care se găseau era 
aceea a Turnului Nesle!... Şi femeia nu era decât Marguerite 
de Bourgogne, regina Franţei! 


x x 


Parisul, în acea noapte, dormea într-o tăcere apăsătoare. 

Parisul anului 1314, de care trebuie să vorbim ca de un oraş 
dispărut, pierzându-se cu vreo şase secole în negura vremii, 
părea şi mai straniu în seara aceea de vară când se părea că 
toţi se temeau ca de atacul unei armate duşmane... 

Parisul!... cu ulițele întortocheate, în mijlocul cărora curgea 
un râuleţ, cu acoperişurile caselor de lemn, cu grinzile puse 
de-a  curmezişul, cu casele strâmbe înghesuite unele 
într-altele... ca  labirinturile-i de străduţe întunecate, cu 
ferestre înguste unde se încrucişau reţelele de plumb în care 
erau prinse geamurile lor verzi sau roşii, cu coama caselor 
ascuţite... părea o urmă fantastică, ce caută să se înalțe ca să 
poată răsufla mai în voie. Inchisorile lui, Châtelet sau Temple, 
Luvrul, formidabilă cetate a regalismului, palatele boierimii 
înconjurate de şanţuri şi de ziduri, cu creneluri, cu sfeşnicele 
înalte, cu firmele, clopotniţele, zidurile de apărare, turnuleţele 
şi cele patru turnuri mari care supravegheau Sena, acesta era 
Parisul. 

In seara aceea, Parisul avea o înfăţişare înspăimântată. 
Parisul era brăzdat de patrule de arcaşi, şi de călăreţi. 

Parisul sta cu uşile ferecate, şi, în fundul ulicioarelor, se 
zvonea marşul tăcut al trupelor, de unde pornea zăngănitul 
armelor. 

Masele acelea de bărbaţi de arme, se îndreptau spre 
acelaşi punct al Parisului, ca nişte valuri care s-ar fi revărsat 
într-un bazin central. 

Şi spre acel punct privea acum Marguerite de Bourgogne, 
spre punctul acela se concentra tot focul gândurilor ei. Braţul 
său răsări încet de sub mantie. Alb, ca de marmură, braţul i se 
îndreptă spre trupele în marş, spre acel punct al Parisului pe 
care-l încercuiau încetul cu încetul ca într-un cerc de oţel, şi 
murmură: 

— Curtea  Minunilor!... Peste câteva ore, asediul va fi 
complet! Peste câteva ore, se va da, poate, asaltul arcaşilor 


— Michel Z&vaco — 


regelui împotriva Curţii Minunilor! În minutul acesta, contele 
de Valois, Enguerrand de Marigny dau cele de pe urmă 
porunci! Mâine, poate, regele îmi va zice: „Linişteşte-te 
Marguerite, Buridan, regele haimanalelor, a murit!...” 

Un hohot de plâns o înecă pe regina Franţei. i 

— Buridan mort!... Cum? Se poate întâmpla acest lucru? li 
voi vedea - oare trupul scrijelit şi sângerând?... Dar... dacă l-or 
prinde viu!... Oh! grozăvenia grozăveniilor!... Regele mă va 
duce la Montfaucon să văd spânzurarea aceluia pe care-l 
ador!... 

Ea îşi lăsă capul în jos. Două lacrimi îi alunecară pe obraji. 

— Oh! singura dragoste din viaţa mea amoroasă!... Oh! 
unica pasiune a unei existenţe ţesută numai din pasiuni!... 
Oh! tu, singurul pe care te-am adorat dintre atâţia bărbaţi, 
care m-au strâns în braţele lor... tu a cărei sărutare n-o 
cunosc, tu al cărui dispreţ îl ador până la ură... Buridan!... O, 
Buridan al meu! Ce faci tu în minutul acesta înspăimântător, în 
care trebuie să mori?... 

In umbră scârţâi ceva. 

Era râsul lui Stragildo. Şi Stragildo începu: 

— Ei, doamnă, păcătosul nu e tocmai de plâns, deoarece îşi 
petrece ultima noapte în braţele frumoasei Myrtille!... 

Faţa Margueritei se contractă. De la durere trecu, deodată, 
la o ură înverşunată. 

Pieptul îi bătu cu putere, şi strigă: 

— Myrtille!... Rivala mea!... Myrtille e iubită de Buridan!... 
Myrtille îl iubeşte pe Buridan!... Da, noapte fericită pentru ei! 
Noapte îngrozitoare pentru mine!... Ei se iubesc. Şi-o spun, în 
ajunul morţii! Şi eu, eu care-l ador, sunt aici, neputincioasă şi 
mă topesc de necaz! 

— Vei fi răzbunată, doamnă! făcu Stragildo. Atacul Curţii 
Minunilor, unde s-a adăpostit Buridan, va avea loc în zorii zilei. 
Mâine veţi afla că cei doi îndrăgostiţi au murit, căci Parisul n-a 
văzut nici o armată atât de puternică la fel ca aceea care în 
momentul acesta înconjoară vizuina bandiţilor, a cărei 
înfrângere e sigură... 

— Myrtille! urmă regina, fără să fi auzit poate, e rivala 
mea... şi Myrtille e fiica mea... Spaimă şi grozăvenie a 
gândului meu în agonie. Am o fată! E singurul fruct, care s-a 
închegat din dragostele mele. „Da, Myrtille, copilul Margueritei 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


de Bourgogne şi a lui Enguerrand de Marigny”!... Şi eu n-am 
iubit decât un singur om pe lume... Buridan!... Şi Buridan a 
trebuit s-o întâlnească pe fata mea. A trebuit s-o iubească! A 
trebuit să fie iubit de ea!... Mamă şi amantă, sunt lovită de o 
misterioasă fatalitate... în dragostea mea de mamă şi în cea 
de amantă!... Mamă, nu sunt decât groază pentru fiica mea, 
căci e proba reală că Marigny mi-a fost stăpân! Amantă, nu 
simt decât ură şi gelozie pentru fiica mea, căci Buridan o 
iubeşte!... 

In minutul acela, ca un geniu răufăcător, Stragildo se 
apropie de regină: 

— Doamnă, zise el, cu zâmbetul lui fioros şi liniştit, pentru 
ce să vă tulburaţi azi de lucruri care nu merită?... Gândiţi-vă 
că printre arcaşii care or să atace Curtea Minunilor am 
oamenii mei. Gândiţi-vă că oamenii aceia au ordin să vă scape 
de fată!... Odată Myrtille moartă, Enguerrand de Marigny, tatăl 
său, se va prăpădi de durere; cu el se va face doi!... 

Regina se cutremură, tulburată de fiori. 

Gândul ei zăpăcit şovăi între gelozie şi dragoste. 

O vedea pe Myrtille moartă... şi grozava viziune îi inspira o 
bucurie şi mai groaznică... Monstruoasă bucurie a mamei, 
rivala fiicei sale! 

Il vedea pe Buridan mort... şi atunci o năpădea plânsul. 

— Haide! urmă Stragildo cu familiaritatea servitorului care 
stăpâneşte secrete înspăimântătoare. A venit vremea să ne 
mişcăm! Nu trebuie să vă mai uitaţi spre Curtea Minunilor, 
doamnă! Buridan e condamnat! Nimic nu-l mai poate scăpa... 
nici pe el, nici pe tovarăşii săi: Gautier d'Aulnay, Guillaume, 
Lancelot Bigorne... toţi acei ce s-au pus cu tot ce e mai 
puternic pe lume!... 

— Adevărat! murmură Marguerite, cu un fel de admiraţie 
pasionată. Istoria lor... istoria lui Buridan, e o istorie 
fabuloasă... de eroism şi de îndrăzneală! Oh! provocarea pe 
care i-au zvârlit-o lui Enguerrand de Marigny, puternicul 
ministru... Oh! curajul care i-a trebuit lui Buridan al meu, ca 
să-l ducă până la picioarele spânzurătorii de la Montfaucon pe 
Charles, conte de Valois, unchiul regelui!... 

— Buridan l-a iertat pe Valois!... Valois nu-l va ierta pe 
Buridan! răspunse batjocoritor Stragildo. Aţi putea adăuga, 
doamnă, că îndrăzneala neobrăzată a bandiţilor acestora, a 


— Michel Zévaco — 


fost gata să vă coste viaţa de două ori!... Şi mie asemeni! Aţi 
mai putea spune că, la Prâ-aux-Clercs, s-au luptat cu patru 
companii regale. Şi, în fine, că l-au făcut prizonier pe însuşi 
contele de Valois. Buridan şi-a încrucişat chiar sabia sa cu 
aceea a regelui!... Vă spun... sunt pierduţi! 

Marguerite oftă din greu. 

Vocea lui Stragildo deveni mai înăbuşită mai batjocoritoare. 

— Unde e vremea fericită, când nu eraţi îndrăgostită, 
doamnă!... Atunci lucrurile se petreceau în linişte, şi viaţa 
voastră, a mea de asemeni, se scurgeau paşnice, pline de 
plăceri... Când un gentilom sau un burghez... sau vreun 
mitocan, vreun student, sau chiar vreo haimana... când acel 
om, zic, oricare ar fi fost, îmi era arătat, când privirea voastră 
se oprise asupra lui, îmi făceaţi numai un semn... şi gusta o 
noapte din ameţitoarele mistere ale Turnului Nesle! 

— Oh! remuşcările mele! gemu Marguerite, acoperindu-şi 
faţa cu mâinile. Oh! fantasmele Turnului dragostei şi al 


groazei!... 
— Şi dimineaţa, urmă Stragildo cu râsul lui de demon, 
dimineaţa, fericitul ales afla misterele morţii!... Un sac bun... 


drept linţoliu, azvârlit peste parapetul acestei platforme!... 
Şi... totul se sfârşea!... Sena curgea înainte, liniştită şi 
surâzând la soare!... 

— Taci, demone! strigă Marguerite. 

— Bine! Tac, regină! răspunse batjocoritor, Stragildo. Dar 
vremea trece! Băgaţi de seamă!... Da, băgaţi de seamă, 
doamnă! urmă Stragildo, deodată, mai posomorât. Luaţi 
seama! Căci într-o noapte... noapte fatală... noapte 
blestemată... sacul fu aruncat peste parapet... Chiar eu îl 
legasem bine, v-o jur!... Şi de data aceea în sac erau doi 
oameni în loc de unul!... 

— Philippe d'Aulnay!... Gautier d'Aulnay!... Cei doi fraţi! 

— Da, cei doi fraţi! Sacul căzu în Sena, dar îndrăcitul 
Buridan era acolo! Oh! In fundul apei trebuie să fi fost o luptă 
grozavă! Dar, vedeţi, doamnă, că Philippe şi Gautier d'Aulnay 
trăiesc!... Să nu ne ocupăm de Gautier d'Aulnay, deoarece el 
e la Curtea Minunilor, împreună cu Buridan şi, ca toţi locuitorii 
acelei Curți, or să piară... Dar Philippe! doamnă, Philippe!... Vă 
spun c-a sosit momentul!... 

Marguerite îşi trecu mâinile peste fruntea udă de năduşeală 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


rece. Cu ochii rătăciţi, ea privi spre Curtea Minunilor. 
intunericul era de nepătruns acum. Nici o lumină nu 
scânteia în Paris... 

Ea nu văzu nimic... nimic decât negurile întunericului, 
deasupra căruia săgetau vuiete înăbuşite. 

Atunci, regina îşi întoarse privirile la Stragildo bolborosind: 

— Ce spui? 

— Spun doamnă, strigă Stragildo, că aţi pus să-l aresteze 
pe Philippe d'Aulnay. Spun că aţi făcut o imprudenţă nebună 
atunci când aţi pus să-l întemniţeze la Luvru!... Spun că regele 
a aflat că Philippe d'Aulnay e prizonier la Luvru, şi vrea să-l 
cerceteze. Spun că... dacă lui Philippe, îi scapă un cuvânt, 
sunteţi pierdută! 

— E adevărat! Adevărat! bâlbâi regina. Oh! să moară, deci! 
Să moară, omul care mă urmăreşte cu dragostea lui de stafie! 
intotdeauna l-am urât... Intotdeauna am avut presimţirea 
că-mi va fi fatal!... 

— E un lucru grozav, doamnă, să te gândeşti că acest om 
cunoaşte toate secretele Turnului Nesle! Şi că vă iubeşte cu o 
dragoste deznădăjduită! Cine ştie la ce-l poate împinge 
gelozia? Cine ştie dacă nu va istorisi regelui, soţul vostru, cum 
şi de ce a fost legat într-un sac, şi aruncat în Sena! Dacă n-o 
spune ce a văzut! ce-a auzit!... Ah! doamnă! vă spun că a 
sosit momentul!... 

Poate o ultimă şovăială se strecură prin inima Margueritei 
până la buzele ei, căci şopti cu glasul îmblânzit: 

— Cu toate astea, acest om încă iubeşte... N-am văzut 
privire mai blândă şi mai rugătoare ca a lui!... Buridan e 
singurul om pe care l-am iubit... Philippe d'Aulnay e singurul 
om care m-a iubit! 

Marguerite de Bourgogne îl uitase pe regele Ludovic care o 
adora cu toată pornirea pasiunii lui tânără şi sinceră. Soţul nu 
însemna nimic în ochii ei! 

— Ei bine! doamnă? urmă Stragildo. 

— Ei bine! strigă Marguerite. Te întreb, ca adineauri: Eşti 
gata?... 

Şi, ca şi adineauri, Stragildo îşi ridică mantia, arată 
pumnalul, şi murmură: 

— Philippe d'Aulnay, stăpân pe secretele voastre a putut 
scăpa de valurile Senei, graţie îndrăcitului de Buridan... dar nu 


— Michel Zévaco — 


va scăpa de pumnalul lui Stragildo... De n-ar primi decât o 
singură zgârietură chiar, moare, căci oricine e înţepat de acest 
vârf, doamnă, piere până într-un ceas!... Doamnă, aştept 
să-mi spuneți, în sfârşit, în care temniță se află Philippe 
d'Aulnay? 

— Ei bine!... Du-te dar, grăi înăbuşit Marguerite de 
Bourgogne. Vei găsi pe Philippe d'Aulnay în temniţa nr. 5... 

Stragildo mârâi, ca un câine mulţumit că i s-a dat drumul 
asupra urmei fiarei!... 

— Să m-ajute diavolul, să ajung la vreme, mormăi el. Căci 
aţi şovăit mult, doamnă!... 

Şi repede, tăcut, alunecând ca o umbră, el se repezi pe 
scara Turnului, ieşi, trecu Sena şi o luă fuga spre Luvru. 

Cum trecu pe punte, Stragildo îl zări pe rege care, escortat 
de facle şi de soldaţi, străbătea o curte... 

— Unde se duce regele? întrebă el, cu glas răguşit, pe un 
arcaş. Nu cumva la atacul Curţii Minunilor?... 

— Nu, răspunse arcaşul. Regele se duce să pună întrebări 
unui prizonier care e la carcera nr. 5. 

— Blestem! strigă Stragildo. 


x x 


Rămasă singură pe platforma Turnului Nesle, Marguerite de 
Bourgogne îşi urmă gândurile încercând să zărească prin 
întuneric, să prindă vreunul din vuietele depărtate, care 
veneau de la Curtea Minunilor. 

Poate chiar uitase de Philippe d'Aulnay şi primejdia 
apropiată care o ameninţa. 

Poate că în minutul acela, nu mai era loc în închipuirea ei 
disperată decât pentru o viziune: Acea a Myrtillei şi a lui 
Buridan. 

Poate orice femeie stăpânită de gelozie, singură, adevărata 
primejdie e fericirea rivalei sale. 

Dar, curând vuietele acelea chiar, zăngănelile armelor pe 
care le auzea în chip nelămurit, se stinseră, şi o tăcere adâncă 
se lăsă deasupra Parisului, care păru că doarme greu. 

Marguerite se cutremură îngrijorată. 

Negura îi păru amenințătoare şi se însufleţi cu spectri care, 
ca nişte păsări de noapte, începură să mişune în jurul 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


platformei. 

In tăcerea aceea ea distinse nişte gemete şi blesteme 
înăbuşite. 

Groaza o cuprinse! 

Voi să se îndrepte spre etajul Turnului, martor al orgiilor 
trecute, şi se întoarse. În clipa aceea tresări. 

O femeie sta în faţa ei!... Poate că era unul dintre spectrii 
de care tocmai voia să fugă şi care nu se incarna decât ca să-i 
taie drumul... căci femeia aceea părea că avea masca morţii 
pe figura-i tragică. 

Cu toate astea, după un minut de spaimă nervoasă, regina 
ţipă bucuroasă. Recunoscuse stafia... femeia ivită deodată, pe 
neaşteptate. 

— Mabel! ţipă Marguerite. 

— Da, regina mea! Eu sunt!... 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, pe tine care vii 
întotdeauna la regină în momentele de primejdie şi care parcă 
cu o suflare, cu o privire, ştii să îndepărtezi toate primejdiile 
una după alta. 

— Păstrează regina, într-adevăr, vreo recunoştinţă pentru 
umila şi devotata ei servitoare? întrebă femeia cu un fel de 
nesaţ. 

— Te mai îndoieşti?... Pot uita, oare, tot ce ai făcut pentru 
mine? Pot uita că fără tine, regele ar şti demult ce mistere se 
ascund în acest Turn, pe care, câteodată, de la ferestrele 
Luvrului, îl priveşte îngândurat? Pot uita, că deunăzi, dacă nu 
soseai la timp, regele, ale cărui bănuieli s-au deşteptat, ar fi 
ghicit, poate, pentru ce nu-i puteam arăta smaraldele, pe care 
mi le dăruise, şi... atunci eram pierdută? 

Pe când regina vorbea, Mabel o privise fix, ca şi cum ar fi 
căutat să-i citească în fundul sufletului. 

— Astfel, zise ea, dacă aş avea să-i cer ceva reginei mele... 

Marguerite o întrerupse cu un strigăt de bucurie. 

— Niciodată nu mi-ai cerut nimic. Ai refuzat, întotdeauna, 
dovezile recunoştinţei mele, şi voi binecuvânta ceasul când ai 
avea, în sfârşit, nevoie de regina ta!... Vorbeşte!... Spune-mi 
ce vrei. Dacă sunt bani, te pot îmbogăţi deodată. 

Inainte de a răspunde, Mabel păşi până la parapetul 
platformei şi aruncă o privire lungă şi ciudată spre punctul 
acela al Parisului, pe care-l contemplase şi Marguerite. Apoi 


— Michel Zévaco — 


privi spre picioarele turnului unde, aplecându-se, căuta să 
zărească ceva, sau pe cineva, care, fără îndoială, se afla 
acolo, dar Turnul era prea înalt şi nu văzu nimic. 

— Doamnă, zise ea, întorcându-se spre Marguerite. 
Spuneaţi că sosesc întotdeauna în momentul când trebuie 
înlăturată de voi vreo primejdie. Veţi fi, oare, ameninţată 
iarăşi în momentul acesta? 

— Da, zise regina cu glas înăbuşit. Ei bine! Prin nu ştiu ce 
trădare, regele a aflat că Philippe, acel Philippe pe care l-am 
aruncat în subterană, unde trebuia să moară, e într-o temniţă 
a Luvrului... Regele a vrut să-l vadă... şi în minutul acesta, 
Philippe d'Aulnay poate că-i vorbeşte... afară numai daca 
Stragildo n-o fi ajuns la vreme! adăugă ea, cu un surâs 
groaznic. 

— Stragildo? întrebă Mabel. 

— Da, el e la Luvru, şi dacă izbuteşte să ajungă la timp în 
carcera lui Philippe d'Aulnay, regele nu va mai găsi decât un 
cadavru. Dar să vedem ce ai să-mi ceri? 

Mabel tăcu un minut, apoi cu un accent atât de liniştit încât 
părea groaznic urmă: 

— Stragildo nu va ajunge la timp la Luvru! 

— Ce vrei să zici? strigă regina înfiorată. 

— Vreau să spun că, adineauri, m-am dus la Luvru 
nădăjduind să vă întâlnesc. Nevăzându-vă acolo, am ghicit ce 
gânduri, sau mai bine, ce fatalitate vă atrăgea la Turnul Nesle, 
în această noapte, când se hotărăşte soarta atâtor fiinţe care 
au fost amestecate în viaţa noastră. Vreau să spun, că în 
minutul când ieşeam din fortificația regală ca să vin încoace, 
regele se ducea la celula nr. 5... 

Regina îngheţată de spaimă şi ochii ei rătăciţi se îndreptară 
spre Luvru, a cărui siluetă se zărea dincolo de Sena 
înălțându-se fantastică, în umbră. 

— Sunt pierdută? gemu ea. 

— Cred şi eu! zise Mabel cu o linişte grozavă. 

Regina tresări. Apoi, gândindu-se că era vorba de viaţa ei, 
îşi reculese toate forţele, toate facultăţile, îşi stăpâni spaima 
care o tulbura. 

— Bine! zise ea. Mă duc la Luvru; şi acolo, voi înţelege dacă 
mă mai pot apăra încă, sau dacă, în sfârşit, trebuie să mi se 
îndeplinească soarta. 


10 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Mabel făcu un semn care o opri locului pe Marguerite, care 
sta gata să se repeadă spre scara întortocheată. 

— Uitaţi, zise ea, că mi-aţi făgăduit să-mi daţi ceea ce am 
venit să vă cer? 

— Poţi tu face aceasta? o întrebă Marguerite gâfâind. 

Marguerite se porni pe un râs sălbatic. 

— Adineauri eram regina Franţei şi puteam să-ţi făgăduiesc 
tot. In acest moment, dacă Philippe d'Aulnay a vorbit, nu mai 
sunt decât una din femeile adultere, pe care le plimbă pe 
străzi, legate, goale, pe un măgar, expuse la huiduielile 
mulţimii şi biciuite de călău... 

Mabel o apucă de mână pe Marguerite şi zise: 

— Dacă vreau, mai sunteţi încă regina onorată, soţia iubită 
a lui Ludovic al X-lea. De ar vorbi, sau nu, Philippe, pot da 
regelui proba vie a nevinovăţiei voastre, şi din acea clipă 
Philippe d'Aulnay n-ar mai fi decât un mincinos şi un 
calomniator. 

Un surâs trist rătăci pe buzele albe ale lui Mabel. 

— Oare mi-am trădat vreodată făgăduinţele ce v-am făcut, 
când era vorba să vă scap? Liniştiţi-vă regină, şi ascultați 
umila rugă a slujitoarei voastre. 

Marguerite rămase mirată. Niciodată ea nu o văzuse pe 
Mabel atât de umilă. 

Simţise întotdeauna un fel de teamă de dânsa. | se păru că 
ghiceşte atunci că în viaţa acelei femei era un secret groaznic, 
şi că acel secret ea-l va afla. 

Deodată se strecură într-însa bănuiala că Mabel... nu era 
numai Mabel. 

— Vorbeşte! zise ea, orice-mi vei cere îţi este dat dinainte 
totul! 

Mabel îşi ridică privirea spre cer. 

Cu tot întunericul, Marguerite o văzu tremurând. Apoi 
femeia şopti câteva cuvinte nedesluşite şi se întoarse din nou 
spre punctul acela al Parisului, unde se afla Curtea Minunilor, 
şi întinzând braţul, ea grăi cu glas blând, cu un glas pe care 
Marguerite nu i-l cunoştea: 

— În acest moment totul e orânduit. Dintr-o parte Châtillon, 
de alta Malestroit. La nord, Hugues de Trencavel; la sud 
Charles de Valois. Şi fiecare dintre ei conduce sute şi sute de 
arcaşi. Sunt de faţă şi cavalerii regelui, seniorii nobili, o gloată 


11 


— Michel Zévaco — 


înspăimântătoare, care îÎncercuieşte de pretutindeni pe 
nenorociţi. Şi pentru această vânătoare omenească, scârbosul 
şef al vânătorii se vânzoleşte pretutindeni, dând fel de fel de 
ordine. Enguerrand de Marigny îşi pândeşte prada. Toţi nu-l 
aşteptă decât pe rege ca să se înceapă asaltul Curţii 
Minunilor... 

Glasul lui Mabel era înecat de plâns. 

Şi plânsul acela, Marguerite îl asculta cu o nemărginită 
mirare. Ce însemnau oare Buridan şi Myrtille pentru Mabel, 
pentru ca soarta lor s-o mişte atât de adânc? Ea se înfioră de 
durerea ei proprie şi de propriile sale spaime, răscolite de 
ciudatele cuvinte ale lui Mabel. Se-nfiora de asemenea pentru 
că simţea că taina acelei femei îi flutura pe buze. 

— Într-adevăr, zise ea, cu glas înăbuşit: Fără îndoială, în 
zorii zilei, Curtea Minunilor nu va mai fi decât o flacără imensă 
şi tocmai acest lucru am voit să-l văd! 

— Da, zise Mabel, solemnă, am ghicit când nu v-am găsit la 
Luvru. Am priceput că pentru a privi de departe la moartea lui 
Buridan şi a Myrtillei, neîndoios, veţi fi ales Turnul Nesle drept 
observator. E ordinea şi fatalitatea lucrurilor. Ei bine, 
Majestate! Închipuiţi-vă că am rătăcit trei zile şi trei nopţi, 
alergând la toate intrările, prin toate ulicioarele care dădeau 
în acel cuib de mizerie. Peste tot n-am izbutit să pătrund din 
pricina santinelelor. M-au gonit de pretutindeni. Dacă aş fi 
avut vreme, aş fi izbutit să dau... ştiu eu?... de vreo trecătoare 
subterană. 

M-aş fi târât pe genunchi, aş fi scurmat cu unghiile un drum 
şi poate aş fi ajuns acolo... 

Un hohot de plâns puternic o înecă pe Mabel, şi tăcu câteva 
minute. În mintea Margueritei bănuielile începură să se 
strecoare, începuse să priceapă că între Mabel şi Buridan era 
o legătură misterioasă. 

Deodată, Mabel se întoarse spre regină, o apucă de 
amândouă mâinile, îşi apropie faţă de a ei, şi îi vorbi cu 
patimă. 

— Cu toate astea, îl iubiţi pe Buridan! 

Marguerite se cutremură. 

— II iubesc! strigă ea. O ştii. Ceea ce nu ştii, e că sufăr 
îngrozitor când ştiu că... şi el o să moară. lubirea asta mi s-a 
dezvăluit dintr-o dată, sub o nouă înfăţişare! Mabel, înainte 


12 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


ştiam că-l iubesc pe Buridan. Dar, acum, ştiu că-l iubesc 
mult... încât am să mor şi eu dacă el va pieri în noaptea asta. 

Mabel părea că o ascultă cu un fior de plăcere nemărginit. 

— Aşadar, zise ea, cu un accent plin de nădejde, dacă ar fi 
un mijloc... să-l scăpăm pe Buridan?... 

— Dacă aş şti că cineva pe lume, l-ar putea scăpa pe 
Buridan în noaptea asta, şi dacă acel cineva ar fi în faţa mea, 
l-aş ucide chiar cu mâna mea, ascultă!... Tu, care, fără 
îndoială, n-ai iubit niciodată, nu ştii că moartea e mai bună 
decât chinurile geloziei! Nu ştii, că gândindu-mă la fericirea 
lor, îmi vine să-mi smulg inima din piept! Dacă regele ar afla 
cât sunt de desfrânată, dacă m-ar ucide sau dacă m-ar azvârii 
în fundul unei mânăstiri, ca să mă pocăiesc până la sfârşitul 
vieţii, dacă lumea îngrozită ar afla că Marguerite de 
Bourgogne, regina Franţei şi-a urât fiica... i-a dorit moartea 
pentru că era rivala sa... toate... toate nenorocirile astea, 
Mabel, n-ar însemna nimic. Toate grozăviile astea pier în faţa 
viziunii care mă împinge la deznădejdea morţii: Myrtille în 
braţele lui Buridan... Ei bine! acum când cunoşti cu 
de-amănuntul pe Marguerite, ce ai să spui despre Buridan? De 
ce voieşti să-l scapi, tu care de-abia îl cunoşti, tu... care ai vrut 
să mi-l dai pe mână... tu, care ai încercat să-l otrăveşti? 
Vorbeşte, Mabel!... Vorbeşte, vrăjitoare bătrână! urmă regina 
aproape ţipând, cu o pornire sălbatică, ce trebuie să se fi auzit 
de departe, vorbeşte! Cine eşti, şi ce vrei?... 

Mabel îşi plecase capul. Părea şi mai umilă şi mai 
rugătoare. Plângea încet. 

In sfârşit, ridică spre Marguerite faţa-i pe care era întipărită 
o deznădejde adâncă: 

— Cum? Nu vi să rupe inima? Cum? Atât de tânăr, atât de 
frumos, aşa de brav, şi să moară, când viaţa abia înfloreşte în 
faţa lui?... Nu vă înfioraţi de milă, când ştiţi că mii de fiare îl 
înconjură, îl pândesc, şi or să se azvârle asupra lui? Când ştiţi 
că până la spânzurătoare, sângerând... 

— Taci! bâlbâi regina. Taci! Mă ucizi! Ce vrei de la mine!? 

— Graţierea lui Buridan! gâfâi Mabel. Puteţi s-o obţineţi de 
la rege. Un singur zâmbet al vostru poate îmblânzi fiarele 
îndârjite. 

Regina se îneca. Se vedea că în inima ei se dădea o luptă 
grozavă. 


13 


— Michel Zévaco — 


Mabel o privea cu o nădejde atât de arzătoare, încât ochii îi 
scânteiau. 

In sfârşit, cu un fel de nehotărâre, Marguerite grăi înăbuşit: 

— Spune-mi!... Ce trebuie să fac, ca Buridan să trăiască... 
Ai dreptate!... Ar fi prea grozav ca, putând să-l scap, să-l las, 
totuşi, să moară... Ştii apoi... cine ştie?... 

— Ce? zise Mabel, tremurând. 

— Cine ştie dacă... ea moartă... 

— Ea? strigă Mabel. Myrtille? 

— Da, Myrtille!... E infernal, e oribil... asta depăşeşte 
măsura omenească a crimei... O ştiu... Taci!... Dar, trebuie să 
moară! 

— Trebuie să moară... fiica voastră?... 

Cu glas înăbuşit şi grăbit, cu acel glas care de-abia 
îndrăzneşte să se audă singur, Marguerite urmă: 

— Spune-mi... ce trebuie să fac acum, când mi-ai strecurat 
în suflet această nădejde... Oh! nu mai trăiesc! Vezi tu? Vreau 
să-l scap pe Buridan... să-l scap numai pe el!... Da, m-ai făcut 
să mă gândesc la lucrul ăsta... Asta înseamnă şi scăparea 
mea!... Căci soarta mea e legată de alui! 

Mabel păru că se adânceşte în gânduri. Se clătină. Era ca 
acele fiinţe care, când ameţesc, dau din mâini ca şi cum ar 
căuta un sprijin pe care nu-l au. 

— Doamnă! urmă Mabel, atât de rugătoare, încât 
Marguerite nu mai simţi milă, ci o adâncă mirare. Doamnă, 
voiţi să-l salvaţi pe Buridan? Dar asta e ca şi cum aţi vorbi să 
luminaţi pământul în negura asta adâncă şi să stingeţi soarele 
în zorii zilei... Dacă ucideţi pe Myrtille, omorâţi pe Buridan! 
Sărmanul copil! In minutul suprem al agoniei, poate că va 
muri cu un zâmbet de fericire, dacă o şti că Myrtille trăieşte!... 
Dar să-l condamnaţi să trăiască, doamnă, şi să-i spui că ea a 
murit... Ah! doamnă, mai bine să i se pregătească fiarele... 
mai bine să-l ducă la Curtea Minunilor... mai bine 
spânzurătoarea! 

Mabel abia răsufla. Mâinile tremurătoare căutau pe ale 
Margueritei. Ea se aplecă. Genunchii i se îndoiau. 

Marguerite se încovoie deasupra ei şi o întrebă aspru: 

— Spune-mi, de ce vrei să-l scapi pe Buridan? 

Mabel căzu în genunchi, şi cu blândeţe neînchipuită, cu un 
accent tragic şi simplu, răspunse: 


14 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— E fiul meu! 

— Fiul tău?... Buridan e... fiul tău? 

— E fiul meu! repetă Mabel cu glas mai îndrăzneţ. Şi se 
sculă în picioare. Ascultaţi, zise ea. In curând va fi prea 
târziu... pentru mine, pentru fiul meu şi pentru voi. Vă spun că 
Buridan e copilul meu. Vă spun că trebuie salvat, precum 
trebuie scăpată şi aceea pe care el o iubeşte şi fără de care 
viaţa nu i-ar fi decât o lungă agonie... 

— Niciodată! strigă Marguerite. El, da!... Ea, nu! Dar, cum 
eşti tu mama lui Buridan? Spune-mi! 

— Intr-adevăr e drept, să aflaţi! zise Mabel cu un ton ciudat. 
Ziceaţi adineauri că... n-am iubit niciodată. Ei bine! Am iubit şi 
eu! lată istoria mea: Eram tânără, frumoasă, bogată, purtam 
un nume respectat, unul din cele mai frumoase ale nobleţei 
ţării în care m-am născut. Numele acelei ţări? O să-l aflaţi... 
Sosi un om! Sosi ca ambasador al Franţei. Il văzui la curte. Și 
avu, pe dată, o putere fără îngrădiri asupra mea. Deveni 
amantul meu şi-mi jură că, în curând, voi fi soţia lui, în faţa lui 
Dumnezeu şi a oamenilor... Cu toate astea îmi era ruşine de 
greşeala mea. Plecai de la curte. Mă dusei să mă ascund într-o 
mahala a oraşului, unde mă născusem. Numele acelui oraş? Il 
veţi afla!... Născui un copil. Il iubeam. Il adoram. Trecură 
câţiva ani. Amantul meu se înapoiase în Franţa. Apoi, se 
întoarse, şi-mi jură aceleaşi lucruri. Numele acelui amant? O 
să-l aflaţi... 

Marguerite o asculta cu un fel de groază. Ochii ei se holbau 
din ce în ce şi căutau să citească pe faţa lui Mabel o 
asemănare, o reamintire a unei imagini întâlnită pe vremuri şi 
ştearsă, poate, din mintea ei. Mabel urmă: 

— Aşadar, amantul meu se înapoie. Speram că revederea 
copilului va hotărî să mă ia în căsătorie. N-o făcu. Amantul 
meu nu mai mă iubea, îi era dragă altcineva... o fată de la 
curte, ca mine, dar... mult mai frumoasă... mai puternică 
decât mine! Acum ascultă, regină. Intr-o zi amantul meu veni 
să mă vadă, în casa în care mă ascunsesem. De-abia intrase şi 
amanta lui pătrunse pe neaşteptate, în casă. 

— Numele celeilalte? gemu Marguerite, verde la faţă. 

— Îl vei afla, ca şi restul. Acea fată care se dăduse 
amantului meu, avea un suflet înfocat; inima ei vibra, dar... 
cum poate vibra, bronzul, pe care nu-l moaie nimic! Gelozia 


15 


— Michel Zévaco — 


era stăpână pe gândul său, dar o gelozie capabilă de crime 
monstruoase... Acea fată sări asupra mea şi mă înjunghie... 

Marguerite mormăi un blestem înăbuşit. 

— Ea mă crezu moartă!... urmă Mabel. Dar _ trăiam! 
Vedeam! Auzeam!... Pricepeam!... Numai că... nu puteam să 
mă mişc!... Atunci, doamnă, se întâmplă cel mai groaznic 
lucru. 

Rivala mea ordonă să mi se omoare copilul, după cum 
credea că mă ucisese şi pe mine!... Şi acest lucru nu i l-am 
putut ierta niciodată!... j 

Amantul meu i se supuse! li dădu copilul... pe fiul meu!... 
copilul său! Îl încredinţă unui servitor, care se duse să-l arunce 
pe sărmanul micut în râul... 

De data asta un geamăt se strecură pe buzele Margueritei. 

— Acum, ascultați urmarea! urmă Mabel înţepenindu-i-se 
dreaptă, în faţă cu glasul aspru şi cu faţa îmbujorată ca un 
geniu al răzbunării. Ascultaţi! Sluga nu înecă acel copil! li fu 
milă! Îl lepădă într-o cocioabă, de unde nişte oameni care 
treceau pe acolo îl luară şi-l duseseră la Béthune, în Artois, 
unde-l crescură!... Copilul nu muri, după cum nici eu n-am 
murit!... Am venit la Paris; şi am aşteptat ca vremea să-mi 
schimbe trăsăturile feţei. Câţiva ani fură de ajuns să facă din 
mine o femeie bătrână, căci vremea curgea îndoită pentru 
mine, şi fiecare minut îmi era o durere. 

— Taci! taci!... 

— Atunci, urmă Mabel, fără să audă, mă strecurai pe lângă 
aceea care mă înjunghiase şi dăduse ordinul să-mi ucidă 
copilul. Am ajuns slujitoarea ei cea mai apreciată, prietena ei. 
Eu o studiam. Recunoscui într-însa femeia cu pasiuni 
puternice, şi îmi pregătii cea mai grozavă răzbunare!... 

— Taci, stafio!... 

— Trebuie să vă spun totul!... Numele ţării unde se 
petrecură toate astea: Bourgogne!... 

Numele capitalei acelei ţări: Dijonul! 

Numele amantului meu: Charles de Valois, unchiul regelui 
Franţei!... Numele fetei care se dădu lui şi care mă înjunghie: 
Marguerite de Bourgogne! 

— Şi numele tău, spectru blestemat, n-ai nevoie să ţi-l spui! 
căci adesea a sunat ca un clopot de moarte la urechile mele... 
Eşti, Anne de Dramans!... 


16 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Da! răspunse Mabel cu o simplitate mândră şi teribilă. 

— Ei bine! strigă Marguerite. E ultima dată când se 
pronunţă acest nume! De data asta, pumnalul meu va 
desăvârşi ceea ce a început la Dijon!... 

In acelaşi moment, Marguerite azvârli mantia-i de pe umeri, 
apucă pumnalul care-i atârna la brâu, fără ca Mabel să facă 
vreo mişcare să fugă sau să se apere. 

— De data asta, mori! strigă Marguerite. 

Şi o lovi, cu putere în piept. 

Mabel nu căzu... 

Ea izbi a doua oară, mai puternic. 

De data asta, arma se rupse. 

Marguerite sări înapoi, speriată, bolborosind: 

— Oh! adevărat că eşti o vrăjitoare? 

Drept răspuns, Mabel dădu la o parte haina, în locul în care 
fusese lovită, şi arată un pieptar de oţel cum se fabricau pe 
atunci în atelierele din Milan şi în acele din Toledo, cele două 
mari centre de prelucrare a oţelului, unul în Italia, altul în 
Spania. 

Şi Mabel zise atunci: 

— Din ziua în care am început să trăiesc pe lângă 
Marguerite de Bourgogne, a trebuit să mă apăr, din vreme, 
împotriva fierului şi a otrăvii. Dacă aţi fi o minte vulgară, 
Marguerite, v-aş zice: „Da, sunt vrăjitoare!” şi m-aţi crede, 
poate, cum m-a crezut şi regele Ludovic, soţul vostru, după 
cum a crezut-o şi Charles de Valois, care ar fi trebuit să fie 
soţul meu. Dar, în această oră de groază, pe care o trăim 
amândouă, minciuna e zadarnică şi mă mulţumesc să vă afirm 
că dacă mă loviți cu pumnalul, vârful se va toci, şi că dacă o 
să-mi daţi otravă, ea nu va avea nici un efect asupra-mi, căci 
de ani de zile mi-am obişnuit trupul cu ea. Acum, ştiţi cine 
sunt şi ce vreau, sau mai bine ce am voit... lată cum, de 
îndelung Marguerite, vă pregătesc cursa în care a trebuit să 
cădeţi. Aduceţi-vă aminte. Eu am învins primele voastre 
nehotărâri şi ultimele voastre simţuri de ruşinare. Eu v-am 
orânduit Turnul Nesle. Eu vi l-am dat pe Stragildo. Şi, din 
vremea îndepărtată, de când s-a desfăşurat aici prima dramă 
amoroasă şi de crimă, din care e ţesută existenţa voastră, 
toate infamiile voastre sunt notate, act cu act, minut cu 
minut!... Astfel v-am condus spre prăpastie. Dintr-o singură 


17 


— Michel Z&vaco — 


mişcare, pot să vă împing într-însa. Dacă vreau ca regele să 
ştie... va şti totul. Şi acum, Marguerite, iată ce mai am de 
spus: De când ştiu că fiul meu trăieşte, răzbunarea mea 
pregătită de atâta timp şi cu atâta îngrijire, nu mai e în mintea 
mea decât un vis care piere. Vă scap, dacă-l scăpaţi pe fiul 
meu şi pe aceea pe care el o iubeşte. 

Marguerite tăcu îndelung, cu capul aplecat, cu ochii aţintiţi 
asupra pumnalului ale cărui frânturi zăceau la picioarele ei. 

În sfârşit ea strigă: 

— Aşadar, mă pui să aleg între răzbunarea şi iertarea ta... 
între pieirea mea şi salvarea lui Buridan?... 

— Da! Vă ofer pacea, ori războiul. Şi vă jur, adăugă Mabel 
ridicând mâna spre cer, unde stelele începeau să dispară, vă 
jur că: dacă alegeţi războiul... veţi fi zdrobită, Majestate! 

— Ei, bine! Aleg războiul. Chiar de-ar trebui să fiu zdrobită, 
după cum spui, chiar de-ar trebui să-mi pierd... până şi rangul 
şi să duc o viaţă de plâns! Totul... îmi e mai dulce decât 
siguranţa fericirii lor. Războiul?... Fie! Războiul, a căror prime 
victime vor fi fiul tău şi fata mea. 

Şi sălbatică, cu pumnul întins, într-un gest ameninţător spre 
Curtea Minunilor, pe platforma Turnului Nesle, Marguerite de 
Bourgogne păru, o clipă, una dintre cele mai înspăimântătoare 
eroine din dramele lui Euripide, pe care misterioasa fatalitate 
le înarma cu pasiuni sălbatice contra propriilor lor familii. 

Fără nici un gest, fără nici un cuvânt, Mabel se îndreptă 
spre scara întortocheată pe care se cobori şi ieşi din Turn. 

Din umbra sălciei, sub care Philippe d'Aulnay pândise atât 
de des, un om înaintă şi întrebă: 

— A sosit momentul? Pot lucra? 

Mabel răspunse: 

— Da, Wilhelm Roller. Ceasul răzbunării tale a bătut! Du-te 
şi mă aşteaptă la locuinţa de la cimitirul Nevinovaţilor. Şi dacă 
nu m-oi arăta până la douăsprezece, să duci regelui Franţei 
hârtiile despre care ţi-am vorbit. 

Apoi Mabel plecă grăbită, iar Roller rămase câteva minute 


pe loc... Apoi, plecă şi dânsul. 
x 


x x 


De abia făcuse Roller câțiva paşi, că din tufişul care-şi 
apleca ramurile în valurile Senei sări un om. In cele dintâi 


18 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


licăriri ale zorilor se zări sclipirea unui pumnal. Un braţ se 
ridică şi se lăsă cu repeziciune. 

Roller căzu cu un geamăt înăbuşit. 

Omul îl privi o clipă, zâmbind, apoi îl apucă de picioare şi-l 
târi până la Sena. Acolo, cum nenorocitul se mai zbătea 
într-un spasm de agonie, omul îi înfipse iarăşi pumnalul drept 
în piept şi-şi lăsă arma în rană. 

Apoi se sculă şi privi în jurul lui. 

În clipa aceea, Marguerite de Bourgogne se ivea fatală şi 
tragică la poarta Turnului Nesle. Ea îl zărise pe om. 

— Stragildo! 

Banditul se apropie de regină. Cu un gest şi un surâs, i-l 
arată pe cel ucis de el, care zăcea neînsufleţit pe marginea 
fluviului, cu picioarele în apă. 

Marguerite nu făcu nici un semn de mirare. Doar întrebă: 

— Pentru ce? 

— Pentru că am auzit câteva cuvinte pe care le spunea 
stimata dumneavoastră cameristă omului acestuia. 

Stragildo adăugă: 

— Ştiţi doamnă că slujitoarea voastră este o viperă 
primejdioasă?... Ei bine! acesta era dintele veninos care 
trebuia să vă muşte azi. Am smuls dintele. Asta-i totul! _ 

Marguerite se apropie gânditoare de trupul neînsufleţit. II 
privi şi tresări, recunoscând pe arcaşul pe care-l pusese să-l 
azvârle în temniţele Luvrului. 

Câteva minute rămase aplecată asupra acelui nenorocit, 
adâncită în gânduri, care nu pot trece decât prin mintea 
marilor criminali. 

Apoi îşi ridică pumnul spre cer ca într-o sfidare supremă şi 
se aruncă într-o barcă legată la picioarele Turnului Nesle. 
Stragildo sări şi el în barcă şi începu să vâslească. 

— Du-mă înapoi, la Luvru! porunci regina, şi povesteşte-mi 
ce ai văzut şi ce ai auzit în camera lui Philippe d'Aulnay. 


II. TEMNIŢELE SUBTERANE ALE LUVRULUI 
În închisoarea lui, Philippe d'Aulnay, avusese o viziune după 


un timp ce nu se poate preciza, de la închiderea lui... poate 
după un ceas, sau poate după mai multe... Mai întâi, se zbătu 


19 


— Michel Zévaco — 


în delirul unei sete adânci. Apoi, încetul cu încetul, un fel de 
ceață îi învăluise mintea care se zbătea de atâtea luni sub 
nălucirile dragostei. Şi, cu toate viziunile care-l munceau 
ştergându-se una după alta, Philippe avu impresia că ceața 
aceea se risipea şi că o femeie de o frumuseţe uimitoare îi 
apărea, surâzândă. Philippe d'Aulanay căzuse în genunchi 
murmurând: 


— Marguerite!... 
Ochii extaziaţi i se aţintiseră asupra apariţiei. 
— Fii binecuvântată,  Marguerite!... Tu, care vii s 


ă 
compătimeşti pe un nenorocit în agonie, şi care n-a încetat să 
te adore. 

Ceea ce vedea, nu era o apariţie, ci o femeie în carne şi 
oase, dar nu era Marguerite, ci Juana. 


x 
x x 


Cum de-i venise în minte, micuței slujitoare a reginei, să 
descindă în subterana aceea grozavă a marelui Turn, unde se 
aflau temniţele Luvrului? 

Era un suflet sentimental şi milos. 

Era în inima ei, poate, tot atâta milă cât şi dragoste curată; 
Juana nu-l văzuse pe Philippe d'Aulnay decât de două-trei ori. 
Singură şi îngândurată, o impresionase adânc. Fără să 
cunoască suferinţa tânărului, îl compătimise din toată inima. 
Adeseori o bătuse dorinţa ca... Philippe să fie rănit, numai 
pentru ca ea să-l poată îngriji. Alteori visa că-i alina 
suferinţele. Astfel, încetul cu încetul, chipul palid al tânărului i 
se strecurase în gând, îi stăpânea visurile, iar când fusese 
arestat şi dus în temniţa nr. 5, ea simţise o mâhnire 
sfâşietoare. Cu toate astea, nu-i trecuse prin minte gândul că 
ar fi putut să-l scape. In primele momente plânsese îndelung, 
apoi îşi zise că, poate, el va izbuti să scape din închisoare. 
Dar, în urmă, începu s-o chinuiască ideea grozavă că... acei 
care erau închişi în temniţele din al doilea subsol nu mai 
ieşeau vii de acolo. 

Işi aduse aminte că nenorociţii închişi în mormintele 
acestea piereau în chinurile cele mai înspăimântătoare: de 
foame şi sete. 

Atunci, în suflet îi răsări îndrăzneala uriaşă. Juana îşi zise că 


20 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


dacă-i era cu neputinţă să-l scoată pe Philippe d'Aulnay din 
temniţă, cel puţin putea să-i prelungească zilele. Şi, cine ştie, 
îşi zicea ea, dacă o zi mai mult nu înseamnă pentru el chiar 
salvarea vieţii şi, poate, liberarea? 

Cum se gândea la lucrurile acestea, încetul cu încetul, se 
lămuri în gândul ei un plan, pe care-l vom vedea 
dezvoltându-se. Dar, trebuie să spunem că Juana nu se hotărî 
la înfăptuirea acestui plan, decât în urma unei lupte uriaşe, pe 
care o duse cu ea însăşi... căci o iubea pe regină cu o 
sinceritate adâncă şi plină de admiraţie. Pentru ea, Marguerite 
era o fiinţă superioară prin frumuseţe, prin inteligenţă şi 
putere. Greşelile, chiar crimele reginei, desigur ea nu le 
aproba, dar ele îi păreau aplicarea naturală a facultăţilor 
superioare, întocmai unor acte pe care nu le putea judeca, ca 
gesturi pe care nu le pricepea. Aşadar, Juana o iubea pe 
Marguerite, şi nu se hotărî fără să tremure, să încerce 
imposibilul pentru Philippe d'Aulnay. 

Seara pe la ora zece, regina ieşi pe ascuns de la Luvru, 
după cum i se întâmpla adeseori. 

— Se duce la Turnul Nesle, se gândi Juana. Şi, pe când ea 
alergă spre plăcerile ei, sărmanul acela e în agonie. Ah! asta e 
o infamie! 

De data asta, hotărârea Juanei era luată. De altfel, ocazia 
era prielnică. 

Juana aşteptă ca regina să se depărteze, apoi, tremurând 
toată, se duse la Turnul cel mare al Luvrului, unde parterul era 
ocupat de temnicerul subsolului. Acel temnicer era un fel de 
brută care se vedea rareori prin curtea Luvrului. El trăia în 
întuneric. Se obişnuise cu idei ciudate, şi plăcerile lui erau 
sinistre. 

Când închidea un condamnat în vreun subteran, îi plăcea să 
se coboare noaptea ca o gânganie monstruoasă, se îndrepta 
fără lumină pe scara îngustă şi întortocheată, cu treptele 
alunecoase. Se strecura de-a lungul coridorului infect, unde un 
alt om de-abia putea să răsufle, şi acolo se simţea în largul lui. 

Işi lipea urechea de uşa de fier, în dosul căreia nenorocitul 
îşi da sfârşitul, şi-i asculta vaietele, rugile, gemetele. Atunci, 
punea rămăşaguri cu el însuşi. După puterea glasului, ajungea 
să stabilească ora exactă când, intrând în temniţă, nu va mai 
găsi decât un cadavru. În nopţile când avea de dus vreun 


21 


— Michel Zévaco — 


cadavru la Sena, era o plăcere pentru el. Cine l-ar fi întâlnit, 
l-ar fi zărit aproape surâzând şi ar fi fugit înspăimântat de acel 
rânjet. El aştepta să se stingă toate luminile în imensa 
fortăreață regală, apoi, când nu se mai auzea nici un zgomot, 
şi în liniştea adâncă, când nici o lumină nu mai străbătea 
bezna pe la miezul nopţii, el se cobora în temniţă cu un 
felinar. Deschidea şi şoptea: 

— la să vedem; am câştigat măsura de bere, pe care m-am 
prins. Şi se apleca asupra prizonierului cu un fel de bătaie de 
inimă, pe când pe gura lui buzată se încrusta un rânjet. Apoi 
icnea: 

— Am câştigat. 

Atunci începea să cânte încetinel. Vâra cadavrul într-un sac 
pe care-l lega bine la gură, îşi arunca sacul pe umerii lui de 
uriaş, se suia pe scară, ieşea din Luvru pe o poartă secretă, se 
cobora până la malul fluviului şi urca într-o barcă. Acolo lega 
două pietre de sac, una la gură şi alta la fund, şi pornea. Prin 
întuneric, se auzea fâşâitul apei, care-şi primea sacul spre 
păstrare şi care curgea înainte, nepăsătoare. Apoi omul se 
înapoia în vizuina lui, petrecându-şi zilele în aşteptarea ivirii 
unui nou prilej de... rămăşaguri. 

Trebuie să spunem că, de vreo două trei luni, Chopin fusese 
zărit rătăcind mai des în acel întins labirint, pe care-l formau 
curţile şi clădirile Luvrului. Chopin era numele omului! Fără 
îndoială vreo tulburare se întâmplase în viaţa lui. Părea 
zăpăcit şi privirile îi erau speriate, ca ale unui câine care şi-a 
pierdut stăpânul. Fără îndoială, Chopin căuta ceva. Şedea ore 
întregi la pândă, într-un colţ de galerie. Erau zile când se 
înapoia în culcuşul lui mai mohorât şi mai pe gânduri decât la 
plecare. Alte dăţi, din contră, acea figură bestială se lumina de 
un zâmbet mai blând. Zilele când Chopin părea că încrustează 
pe chip o urmă de fericire, erau cele în care o vedea pe regină 
trecând. 

Temnicerul se amorezase oare de regină? 

Nu, doar, de slujitoarea ei. 

De câteva luni, deci, Chopin îşi petrecea vremea întins pe 
patul său de chingi. Vremea pe care nu şi-o pierdea în 
rătăcirea prin Luvru, sau când nu se ocupa de sinistra lui 
însărcinare la lucruri pe care nu le putea preciza, nici formula, 
pentru că niciodată nu le cunoscuse, şi-o petrecea făcând 


22 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


pariuri. Cum nu-i era lesne să-şi schimbe ideile, mania lui de a 
paria îi venea în ajutor. Erau momente când l-ai fi auzit 
mormăind: 

— Pariez pe o măsură de hidromel cu piper că ea o să vină 
aici. 

Atunci începea a tremura şi urma: 

— Ce-ar fi să intre, pe neaşteptate? Ce-ar fi s-o văd înaintea 
ochilor şi să-i pot vorbi, s-o pot pipăi?... Pariez pe-o oală cu 
bere şi pe două urechi de porc că aş lua-o în braţe, orice-ar fi, 
aş săruta-o! 

Apoi, Chopin pufnea de râs şi deodată se-ntrista. 


x 
x x 


Aşadar, într-o noapte, după vechiul său obicei, ori de câte 
ori avea vreo carceră de supravegheat, adică atunci când 
aştepta moartea vreunui prizonier, în noaptea aceea deci, 
coborându-se fără lumină până la uşa nr. 5, Chopin ascultase 
multă vreme. 

— Nu aud nimic, bombăni el. De data asta, dobitocul mă va 
face să-mi pierd pariul. Sunt şi şireţi ăştia care mor fără să 
zică o vorbă, fără cel mai mic vaiet care să mă îndrume, şi... 
tocmai aceştia sunt mai rezistenți. Nu face nimic, pariez, 
totuşi că peste două nopţi, tot pe vremea asta, o să trebuiască 
să fac un mic voiaj spre Sena. 

Plictisit să mai asculte fără să audă nimic, Chopin se 
înapoie la vizuina lui şi se trânti pe pat, unde căzu din nou pe 
gânduri. El paria a o mia cană de băutură că o s-o vadă 
intrând pe neaşteptate şi pe a mia pereche de urechi de porc 
că o s-o sărute pe amândoi obrajii, când, deodată, uşa se 
deşchise şi Juana apăru. 

Chopin rămase tâmpit de mirare, cu ochii holbaţi, cu gura 
căscată. Se aşeză pe patul de chingi şi începu să se scarpine 
la caierul părului roşcat, cu nădejdea că... doar i-o veni vreo 
idee. Cum nu-i venea însă ideea aceea aşteptată, Chopin 
începu să râdă. Dar nu s-ar fi mişcat din loc pentru nimic de 
pe lume. 

După ce închise uşa, Juana înaintă spre el, repede. 

Chopin se făcuse ghem, tremurând. 

Juana îi zâmbi şi Chopin nu mai râse. 


23 


— Michel Zévaco — 


Fata îl luă de mână, şi Chopin păru speriat ca o fiinţă căreia 
i se întâmplă o catastrofă neprevăzută. 

Trecură câteva minute de tăcere, apoi Juana îl întrebă: 

— N-ai să-mi spui nimic, Chopin? 

— Da, se petrec lucruri noi pe aici; mai e cineva în 
subterane!... 

Juana tresări şi îngălbeni. 

Cât despre Chopin, el surâdea fericit, ca cineva care, 
deodată, a găsit lucrul cel mai interesant şi a izbutit să fie cât 
mai seducător. 

— Nu te întreb de lucrul ăsta, zise Juana făcând pe 
supărata. 

— Atunci ce? făcu Chopin, mirat că spusele lui n-o 
cuceriseră dintr-o dată pe fată. 

— Nu ştiu... dar, credeam... Mi se părea că am văzut că mă 
priveai... când treceam... dar, poate, m-am înşelat... nu mă 
priveai pe mine?... 

— Oh! ba da! strigă Chopin. 

— Ei bine! Am crezut că ai avea să-mi spui ceva, şi cum nu 
veneai tu la mine, am venit eu la tine!... Asta-i tot. 

— Asta-i tot? repetă Chopin. 

— Vrei să-ţi spun? urmă Juana, după o mică tăcere. Ei bine, 
eu ştiu că tu mori de poftă ca să mă săruţi. 

— Chiar că am şi pariat pe două urechi de porc, prăjite, că 
am să te sărut. Numai aşa, în glumă. Aşa ceva nu se poate 
întâmpla. 

Şi Chopin aruncă, spre fată, o privire straşnic de speriată, 
dar plină de patimă. 

Infrânându-şi dezgustul pe care i-l inspira temnicerul, Juana 
se aşeză lângă el, îi trecu un braţ pe după gât, şi cu mâna ei 
delicată începu să-i mângâie barba roşie, deasă şi aspră. 
Temnicerul credea că visează. Nu îndrăznea să se mişte, de 
teamă ca visul să nu piară. Il treceau fiori din cap până-n 
picioare. 

Deodată, Juana îi şopti câteva cuvinte la ureche. Chopin 
căscă ochii mari şi bolborosi: 

— Cum? In odaia ta?... 

—Da! stărui Juana. Şi am să vin să te iau. 

— La noapte? 

— Tocmai cum îţi spun! 


24 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Se făcu iar tăcere, timp în care, Chopin, plecând capul, îşi 
rumega fericirea nemaipomenită, care dase peste dânsul. 

Urechile îi vâjiiau, din când în când se uita pe sub gene la 
fată, ca şi cum ar fi vrut să fie sigur că era acolo. 

Juana urmărea îngrijorată efectele otrăvii pe care o vărsase 
în acea inimă sălbatică şi naivă. Când crezu că e sigură de 
victorie, ea urmă cu vocea care-i tremura fără voie. 

— li pun însă o condiţie. 

— O mie de condiţii! mormăi Chopin. 

— Una... îmi e destul şi... iat-o: Sunt curioasă... vreau să 
vizitez subteranele... Când te vedeam Chopin, nimeni în 
Luvru... nici chiar regele nu mi se părea aşa de frumos ca 
tine... 

Chopin oftă ca un bou pe care-l ucizi. 

— Dar, vezi tu, aş vrea să te văd în subterane în exerciţiul 
funcţiunilor tale grozave... trebuie să fii întocmai după cum 
te-am închipuit eu... 

— E lesne, făcu Chopin, plin de mândrie. Şi e drept, că 
nimeni printre cei mai tari, şi cei mai viteji, n-ar putea 
îndeplini meseria pe care o fac eu aici. 

Juana se înfurie. 

Dar cuvintele acelea groaznice ale temnicerului, o 
însufleţiră şi mai tare, căci de data asta îl apucă de gât cu 
amândouă mâinile. 

— Chopin! şopti ea, dacă vrei să te iubesc, dacă vrei să fiu 
a ta, trebuie să-mi deschizi uşa de la prizonierul care e la nr. 
5, 

Chopin sări în sus, zbierând. 

— Imposibil! Nu m-ar aştepta decât spânzurătoarea şi, 
poate, ceva şi mai rău... Nu... Lasă-mă... Săriţi! Ajutor!... 

Strângerea braţelor Juanei se făcea tot mai blândă, mai 
drăgăstoasă, mai puternică. 

Protestele disperate ale temnicerului slăbeau din ce în ce... 


x 
x x 
— Marguerite! bolborosi Philippe, în genunchi, cu mâinile 
întinse spre apariţie. 
Juana puse jos, într-un colţ, felinarul pe care i-l dăduse 
Chopin, oprindu-se în uşa temniţei. 


25 


— Michel Zévaco — 


Apoi, ea se apropie de tânăr şi îi lipi de buze gâtul unei 
sticle plină cu apă rece şi limpede. 

Philippe bău cu lăcomie. 

— Acum, murmură fata, iată un coş de mâncare. lată, în 
cana asta ai de băut. Mănâncă şi bea până te vei sătura, căci 
mâine seară am să vin iarăşi şi o să-ţi aduc alte provizii... 

Vorbind astfel, Juana luase mai întâi un coş pe care Chopin 
i-l trecea prin uşa crăpată, apoi cana, şi le depunea într-un 
colţ al carcerei. 

— Din nenorocire, Chopin nu vrea să-ţi las o faclă, dar fii 
curajos... şi mănâncă şi bea... 

— Marguerite, zise cu foc tânărul, mi-e foame de 
mâncărurile tale, mi-e sete de sărutările tale, şi n-am nevoie 
de faclă căci tu eşti însăşi lumina pentru mine... 

Inima Juanei zvâcni chinuitor. 

— Nu sunt doamna Marguerite, zise ea. Nu mă cunoşti, din 
nenorocire! De unde să mă cunoşti? Cum erai să mă bagi 
vreodată în seamă?... Haide!... curaj... Trebuie să plec acum... 

— Marguerite! horcăi Philippe, nu mă părăsi, nu pleca! 

O apucase pe fată de mâini şi i le strângea nervos. 

O idee îi trecu prin minte Juanei. Ea se aplecă spre 
prizonier, cercetându-i faţa încordată, ochii rătăciţi, şi strigă 
înspăimântată: 

— E nebun! A înnebunit nenorocitul!... 

Philippe îşi dădea drumul pasiunii lui în jeluiri sfâşietoare, 
amestecate cu strigăte de bucurie. 

Spunea tot ce suferise. 

Spaima o pătrundea pe Juana din ce în ce, nebunul se 
exalta. 

— Te rog! şoptea Juana. Linişteşte-te, te rog din suflet... Nu 
sunt regina!... 

Deodată, Philippe tăcu. Privi fata mai cu băgare de seamă, 
şi vorbi: 

— Intr-adevăr, nu eşti Marguerite!... 

O licărire de judecată îi străfulgeră, fără îndoială, în acel 
moment negura minţii, cum lanterna Juanei lumina întunericul 
temniţei unde se petrecea o scenă stranie. 

— Nu privi în mine decât pe umila sa slujitoare, dar 
crede-mă, totuşi, gata să fac orice ca să te scap. 

Philippe d'Aulnay căzuse pe gânduri. 


26 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Dăduse drumul mâinilor Juanei. 

— Vrei să-mi vii în ajutor? zise el, deodată. Ei bine, du-te şi-i 
spune regelui Ludovic că vreau să-i vorbesc... Du-te şi-i spune 
regelui, că Philippe, senior d'Aulnay, vrea să-l vadă. 

— Regele? şopti mirată Juana. 

— Da, regele! făcu Philippe nerăbdător. Ce aştepţi? De ce 
nu te duci, să-l chemi? 

— Mâine!... Iti făgăduiesc că mâine... 

— Nu!... Acum, îndată! strigă Philippe. Oh! zice că vrea 
să-mi vină în ajutor, şi-mi refuză singurul lucru pe lume, care 
să mă mai poată scăpa! 

— Poate să te scape acest lucru? zise Juana, răsuflând greu 
şi cu totul încredinţată că, în minutul acela, prizonierul era 
lucid. 

— Dacă îl văd acum, răspunse nebunul, n-am decât să spun 
o vorbă şi suntem salvaţi cu toţii! 

Juana şovăi o ultimă dată, dar ceea ce se petrecea cu 
sufletul ei era grozav. 

li trebuia un curaj straşnic, ca să îndrăznească să pătrundă 
până la regele Franţei. 

— Aşadar... am să mor! urmă Philippe, amărăt. . 

— Nu! nu! zise Juana care începuse să plângă. Intâmplă-se 
orice, n-o să se poată spune că n-am făcut tot ce am putut, ca 
să te scap. 

Juana ieşi repede, vioaie şi uşoară, ca purtătoarea 
speranţei. 

Chopin închise uşa. Carcera se întunecă, şi gândurile lui 
Philippe se înnegurară iarăşi. 

De-abia dispăruse Juana, şi bietul nebun şi uită că ceruse 
să-l vadă pe rege. Nebunia îi învălui iar creierul şi şopti cu foc: 

— Ea a venit! Marguerite a fost aici... Se va înapoia. Mi-a 
jurat-o! Dacă aş putea număra minutele care mă despart încă 
de ea!... 

Trecu un ceas, sau două. 

— Când a fost aici? se întreba nebunul. leri? sau mai 
demult?... E mult de atunci!... Mi-a jurat că se întoarce... Ce 
lungi sunt minutele pentru cine aşteaptă!... Oh!... lată-o!... 

Un zgomot de paşi şi de zăvoare trase puternic... Şi intrară 
doi oameni în timp ce mai mulţi arcaşi se înşiruiau de-a lungul 
zidului, în galeria îngustă, şi temniţa se umplu de lumină. Cei 


27 


— Michel Zévaco — 


doi oameni erau regele şi contele de Valois. 

Philippe îi privi mirat. 

— Cine sunteți? întrebă el. 

— Intrebarea e hazlie! strigă Ludovic. Haide, eşti hotărât 
acum să-mi spui numele aceleia care mă trădează? Voi putea 
afla secretul acelor hârtii... pe care le-ai ars la Turnul Nesle? 
Ascultă! Ai îndrăznit să te împotriveşti regelui tău!... Ai 
îndrăznit să ridici mâna asupra mea... iți iert totul... dacă 
vorbeşti. 

In clipa aceea, printre arcaşii care păzeau uşa, se 
strecură un om, care, fără îndoială, putea să intre 
pretutindeni, căci soldaţii îl lăsară să treacă cu un fel de 
teamă respectuoasă. 

Era Stragildo... 

El îşi vâri capul pe uşă şi ascultă ce se vorbea. 

— Să vedem, zicea regele. Cine te-a arestat? Cine te-a 
aruncat în carcera aceasta?... Te voi ierta, auzi tu? lţi voi da 
drumul, dacă vei consimţi să vorbeşti, să spui regelui tău 
adevărul!... 

Philippe d'Aulnay îl privea ciudat. O muncă grozavă se 
dezlănţuia în mintea lui. In capul lui nu era decât un haos. Şi 
în haosul acela, un fulger, o singură lumină sinistră se 
învăluia. 

Philippe era nebun... Şi în clipa aceea, îşi dădea seama de 
nebunia lui!... 

II recunoscuse pe rege! 

Philippe pricepea că dintr-un minut într-altul era să recadă 
în aiuriri, că raţiunea îi scăpa puterii lui de supraveghere... 

Oh! atunci... oare fiecare din cuvintele lui inconştiente nu 
era să fie o acuzare grozavă ridicată împotriva Margueritei?... 

— Vorbeşte! strigă din nou Ludovic... Pentru Dumnezeu, 
vorbeşte odată! Sau pun să te jupoaie de viu, şi te dau 
câinilor? 

— Regele! îşi zise în gând Philippe, înspăimântat. Soţul 
Margueritei!... 

El se vâri în colţul temniţei sale, se ghemui cu capul în 
mâini, astupându-şi urechile ca să nu audă. Işi închise ochii să 
nu vadă, îşi strânse dinţii să nu vorbească! Şi, totuşi, - simţea 
că n-o să poată tăcea!... 

Simţea cum cuvinte de dragoste stau gata să-i scape dintre 


28 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


buze! 

Nebun de necaz, Ludovic îl zgudui de umeri. 

— Vorbeşte! urlă el. Numele! Numele aceleia... pe care-l 
ştii!... Numele aceleia care mă trădează şi care e amanta ta! 
Mii de draci! Vorbeşte sau... te omor!... 

Deodată regele se trase înapoi, cu un strigăt de groază... 

Şi Valois chiar, Valois care nu era milos îl imită. 

Strigătul îl repetară şi arcaşii, care vedeau ce se petrecea... 

Stragildo îngălbeni... 

intr-adevăr era groaznic ce se-ntâmplase. Era una din 
viziunile acelea înspăimântătoare, cum se pot întrevedea 
numai în delir... 

Philippe d'Aulnay se sculase... 

Şi, pe faţa lui ca de ceară, gura-i apăru însângerată, roşie... 
şi, în acelaşi timp, din gură căzu jos o bucată de carne 
însângerată. 

Dintr-o muşcătură furioasă, Philippe d'Aulnay îşi tăiase 
limba, ca să nu denunțe pe Marguerite de Bourgogne!... Se 
prăvăli la pământ, leşinat! 


x x 


— Sire, zise Valois lui Ludovic când se înapoiară în 
apartamentul regelui, mă însărcinez să-i smulg acestui om 
mărturisirile trebuincioase; de-ar vorbi sau de-ar scrie, îl voi 
sili eu să dăruiască numele pe care-l căutaţi! Vă cer numai 
autorizaţia să pun să-l transporte pe om la Temple, unde îl voi 
avea la îndemână. 

— Fă-o, Valois! răspunse regele. 

După câteva minute, mereu leşinat, Philippe d'Aulnay era 
aruncat într-o căruţă şi dus la Temple. 

— Acum, murmură contele de Valois, tu nu mai poţi spune 
nimic împotriva mea, Marguerite, căci am o armă grozavă 
contra ta!... 

Şi, punându-l pe prizonier în loc sigur, Valois se grăbi să se 
îndrepte spre Curtea Minunilor, ca să asiste la asalt. 

Şi Ludovic se pregăti să încalece. Dar, înainte de a pleca, 
întrebă dacă regina dormea, şi cum i se răspunse că 
Marguerite, îngrijorată de toate zgomotele acelea, era în 
oratoriul său, el se îndreptă într-acolo... 


29 


— Michel Zévaco — 


Marguerite sosise tocmai atunci. 

O înfiorase dar o şi liniştise, cele ce-i istorisise Stragildo, 
aducând-o la Luvru. Deci, îl primi pe soțul său cu fruntea 
senină. 

Ludovic, care, în toate expedițiile, oricare ar fi fost ele, nu 
vedea decât o partidă de plăcere, Îi propusese să asiste la 
distrugerea Curţii Minunilor, precum şi la spânzurarea lui 
Buridan şi a celorlalți răzvrătiți. 

— lartă-mă, Sire! începu Marguerite, îngălbenind. Nu sunt 
decât o femeie şi toate împrejurările brutale îmi fac rău. Mă 
voi ruga pentru Voi, Sire... 

— Da! zise Ludovic, strângând-o în braţe cu pasiune. Eşti 
cea mai blândă dintre femei! Şi sunt foarte fericit, Marguerite, 
să fiu iubit de un înger ca tine!... Adio, dar! Nădăjduiesc, că 
voi veni peste câteva ore ca să-ţi anunţ că toţi răzvrătiţii aceia 
mizerabili sunt morţi... 

— Dumnezeu să te apere, Sire! 

Ludovic al X-lea plecă. 

Marguerite simţea că se sfârşea. Ea nu se mai gândea nici 
la rege, nici la Philippe d'Aulnay, nici la amenințările lui Mabel. 

— S-a sfârşit! gemu ea, înspăimântată. Buridan o să moară. 
Nimic nu-l mai poate scăpa!... Nimic!... Oh! ba da! Mai e o 
nădejde! Incă această încercare! 

Infrigurată, Marguerite se apucă să scrie următoarele 
rânduri: „Buridan, vrei să scapi, a ultima oară? Vrei să trăieşti 
în bogății, onoruri, şi putere? Reaminteşte-ţi ce ţi-am spus la 
Turnul Nesle!... Ce-ţi ofeream atunci, îţi ofer şi acum. Peste 
câteva ore vei muri. Momentul e suprem. Dacă vrei... vei 
spune: da! aceleia pe care ţi-o trimit. Restul mă priveşte!”... 

Marguerite îndoi hârtia fără a o semna, nici pecetlui. Apoi 
se îndreptă spre un scrin, de unde trase o cutie. 

In acea cutie, erau mai multe pergamente albe cu pecetea 
regală, purtând semnătura regelui Franţei. 

Ea luă un pergament şi scrise deasupra semnăturii: 

„Ordin de trecere purtătorului prezentelor”. 

Apoi, sună. 

Juana apăru, încă emoţionată de ceea ce îndrăznise să 
facă... de vizita ei la Chopin, de aceea la Philippe d'Aulnay şi 
la rege. Ea nu aflase încă cele ce se petrecuseră între Philippe 
şi rege; de asemenea, nu ştia că prizonierul fusese transportat 


30 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


la Temple. 

— Juana, îi zise regina, ia acest bilet şi ascunde-l în sân. 

Fata se supuse. 

— Acum, urmă Marguerite, iată un ordin de trecere semnat 
de rege. Cu acest pergament vei străbate prin cordonul 
trupelor orânduite de pază în jurul Curţii Minunilor. In acea 
Curte a Minunilor, îl vei găsi pe Jean Buridan. li vei da biletul 
pe care-l porţi în sân şi te vei înapoia să-mi spui ce a spus? 
Dacă nu te vei întoarce până la ziuă, sunt pierdută, Juana 
mea. 

Juana plecă pe dată. Am spus că dânsa o iubea pe regină cu 
o dragoste adâncă şi sinceră. 


III. ORDINUL DE TRECERE 


După ce şoptise câteva cuvinte, la picioarele Turnului 
Nesle, omului care aştepta acolo, Mabel se îndepărtase. 

S-a văzut ce i se întâmplase elveţianului. 

O îndoită lovitură de pumnal a lui Stragildo şi omul rămase 
întins, pe mal, unde Stragildo îl lăsase, fie din nepăsare, fie că 
era grăbit să se ducă la regină. 

După ce trecuse Sena, ea se îndreptase spre Curtea 
Minunilor ca să-şi reînceapă o ultimă încercare nebună de a 
pătrunde la Buridan. 

După cum spusese şi reginei, Mabel petrecuse trei zile şi 
trei nopţi încercând să se strecoare prin linia arcaşilor, care 
încercuiau Curtea Minunilor. Respinsă de peste tot, s-a văzut 
la ce hotărâre o împinsese deznădejdea şi că o căutase pe 
regină la Luvru şi apoi la Turnul Nesle. Mabel ieşise din Turn şi 
mai deznădăjduită decât venise. Din clipa aceea pieirea 
Margueritei fu hotărâtă în inima ei. Nu mai vedea nici un 
mijloc de a-şi salva fiul. Nu mai găsea nici un mijloc, să-l vadă 
pentru cea din urmă dată. 

Cu toate astea, împinsă de un fel de instinct, ea se 
apropiase de Curtea Minunilor. Cu cât înainta, cu atât vedea 
mai mulţi soldaţi înşiraţi de-a lungul străzilor, stând gata să 
pornească la luptă. In clipa aceea, ridicând capul printre 
acoperişurile aproape alăturate ea zări cerul luminându-se. Se 
revărsau zorile. 


31 


— Michel Zévaco — 


— Încă un ceas, se gândi Mabel, şi totul se va sfârşi. 

Ea îşi urmă drumul şi se izbi, în fine, de o patrulă de soldaţi 
care închidea trecerea uliţei în care se găsea. Acolo era şi un 
ofiţer, şi Mabel tresări recunoscându-l pe Geoffroy de 
Malestroit. La depărtare de o sută de paşi, ulicioara dădea 
într-un fel de curte unde totul părea pustiu şi întunecat: era 
Curtea Minunilor. 

— Copilul meu e acolo! gândi Mabel. E acolo, plin de viaţă 
încă, şi... peste o oră totul se va sfârşi! 

— La o parte! strigă un arcaş. 

Cu furia deznădejdii, Mabel se repezi înainte strigând: 

— Senior de Malestroit, ascultaţi-mă, vin din partea reginei. 

Soldaţii încrucişară suliţele şi una dintre sulițe îi sfâşie 
umărul. Ea nu-şi simţi rana. Privea cu ochii rătăciţi spre 
Malestroit, care înainta spre dânsa şi o întrebă: 

— Vii din partea reginei? 

— Da! îngăimă mama lui Buridan. Adică... nu! Am să vă 
spun adevărul. Ascultaţi-mă, seniore. 

— Imi pare că, într-adevăr, te-am mai văzut femeie. 

— M-aţi văzut la regină. Sunt camerista ei... Mabel. 

Geoffroy de Malestroit, soldat grav dar superstiţios, ca toţi 
cei de pe vremea lui, se trase doi paşi înapoi, căci Mabel 
trecea nu numai drept depozitara credincioasă a secretelor 
reginei, ci şi drept una din acele fiinţe care avea legături cu 
puterile infernale. Şi, cum Mabel încerca să prindă mâna 
ofițerului, el strigă: 

— Nu te atinge de mine, femeie! 

— N-am să vă ating, bolborosi nenorocita, dar ascultaţi-mă! 
Sunteţi unul dintre cei buni printre cei de la curte. Cred că o 
să vă fie milă de mine! 

Mabel îşi împreună mâinile, rugătoare. Miraţi soldaţii 
asistau la acea scenă pe care o luminau torţele înfipte din loc 
în loc. 

— In sfârşit! zise Malestroit. Ce vrei? 

— Un lucru foarte simplu: Lăsaţi-mă să străbat până în 
Curtea Minunilor. Ce vă pasă de o femeie mai mult sau mai 
puţin, în prăpădul care o să înceapă... 

Malestroit dădu din cap şi făcu un semn oamenilor care 
strânseră rândurile. 

Mabel observă acel semn şi manevra soldaţilor. Un hohot 


32 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


de plâns o înecă. 

— Nici dumneavoastră n-o să vă înduraţi de mine. 
Ascultaţi-mă... am să vă spun tot seniore. Presupuneţi că 
sunteţi în acea Curte a Minunilor, presupuneţi că nuielele pe 
care le vedeţi îngrămădite de jur împrejur, sunt pregătite să 
vă ardă şi toţi soldaţii aceştia ca să vă răpună... Presupuneţi 
că mama voastră vrea să vă vadă, o ultimă dată înainte de a 
muri... 

Malestroit tresări. 

— Vă înduioşaţi? grăi Mabel, stăpânindu-şi plânsul. Sunt 
mamă, scumpe seniore. Şi fiul meu e acolo. Inchipuiţi-vă că, 
de când avea şase ani, l-am văzut numai în două rânduri şi 
toată viaţa mi-am petrecut-o ducându-i dorul... că mi-am 
prăpădit ochii plângându-l. Nu vă cer cine ştie ce favoare. Ce 
vreau? Să mă duc să mor lângă fiul meu. Fie-vă milă, 
monseniore... 

— Cum îl cheamă pe fiul tău? întrebă Malestroit, înduioşat. 

— Buridan, răspunse Mabel. 

Nu apucă să pronunţe acel nume, repetat în şoaptă de 
arcaşi, că şi pricepu că-şi închisese singură drumul, şi se 
blestemă că nu putuse să ascundă numele lui Buridan. 

— Arcaşi, strigă Malestroit, goniţi-o pe femeia asta. 

Vreo cinci-şase soldaţi se aruncară asupra ei şi îndepliniră 
ordinul ce li se dase. 

— Şi tu! strigă Mabel, blestemat să fii! Şi să mori printre cei 
dintâi, sub loviturile bandiţilor din Curtea Minunilor! 

Malestroit îngălbeni şi voi să mai dea un ordin. Dar, 
respinsă cu lovituri de sulițe, din soldat în soldat, ca o minge, 
Mabel era departe acum. 

Ea se îndepărtă, rătăci câtva timp mâhnită, murmurând 
nedesluşit, când rugăminţi, când blesteme. 

Deodată se pomeni în Strada Froidmantel, în faţa vechiului 
hotel d'Aulnay şi se opri acolo. 

— Aici, gândi ea, tresărind, l-am întâlnit prima dată. Aici 
mi-a spus că-l cheamă Jean. Nenorocită ce sunt! Cum de am 
putut să-i spun cuvintele blestemate, care trebuiau să-l atragă 
în capcana Margueritei! 

Işi ascunse faţa în mâini şi începu să plângă. Deodată, i se 
păru că un pas uşor trecea pe furiş, prin apropierea ei. Işi 
deschise ochii şi, la zece paşi de dânsa, zări o tânără care 


33 


— Michel Zévaco — 


înainta repede. 

— Juana! gemu înăbuşit Mabel. Unde se duce oare, la ora 
asta? Cu ce însărcinare infamă? 

Recunoscând-o pe Mabel, fata se oprise. 

In starea de tulburare în care se afla, Mabel, rumegându-şi 
gândurile de răzbunare împotriva  Margueritei, apariţia 
neaşteptată a Juanei îi stârni ceva ca un simţământ de 
plăcere. Ea gândea să lovească nu numai în regină, dar şi în 
cei care o serveau cu devotament, adică în Stragildo şi pe 
Juana. 

Fata înaintă cu îndrăzneală. Când ajunse lângă dânsa, 
Mabel o apucă deodată de amândouă mâinile şi i le strânse cu 
putere. 

— Tu aici, micuţo Juana? scrâşni Mabel, cu un râs 
duşmănos. Unde te duci? Pe ce nenorocit îl mai cauţi să-l tragi 
în plasa desfrânatei? 

— Oh! îngână Juana, mă sperii! Nu te-am văzut niciodată 
aşa. Lasă-mă. Trebuie să îndeplinesc o poruncă ce nu suferă 
nici o întârziere. 

— O însărcinare de-a reginei, nu e aşa? făcu Mabel cu 
acelaşi accent batjocoritor. 

— Fără îndoială, răspunse Juana, care-şi venea încet în fire. 
Nu e regina stăpână noastră? Nu i-ai dus şi dumneata, de o 
sută de ori, scrisorile? Dacă ai fi fost adineauri la Luvru, te-ar fi 
însărcinat pe dumneata să te duci în locul meu. 

— Ei bine, s-a făcut! . Mă însărcinez, zise Mabel cu răutate, 
fără altă idee, de altminteri, decât să stânjenească orice 
proiect al reginei. 

— Imposibil! zise Juana. Lasă-mă să trec. 

Mabel strânse şi mai tare mâinile Juanei şi strigă: 

— Şi eu, m-am rugat cu foc, ca să mă lase să trec, şi am 
fost gonită. La rândul meu îţi zic: „Nu vei trece”. N 

— Ce?... Eşti nebună? Iți spun că scrisoarea e grabnică. |i 
spun că, dacă regina o afla că m-ai întârziat, te-ai putea căi. 
Oh!... dar mă faci să sufăr!... Lasă-mă! 

— Scrisoarea!... O vreau! 

— Poţi să mă şi omori. 

— Oh! Aşadar... e lucru serios! Haide, Juana, supune-te de 
bună voie sau o să mori şi tu, ca toţi nenorociţii care s-au 
apropiat de desfrânata de la Turnul Nesle, şi... ca şi dânsa 


34 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


chiar. 

Juana ţipă îngrozită şi se uită repede în juru-i. Strada era 
pustie. Pe Mabel, parcă o prinsese un fel de nebunie. Faţa i se 
îmbujorase. Părea stăpânită de o criză de nervi, de furia 
ucigaşului... Pentru că fiul ei era să moară, în sufletul ei, 
adânc rănit, de ani lungi de durere şi de ură, nu mai erau 
decât îndemnuri de moarte. 

In mintea ei încordată nu mai erau decât gânduri de 
distrugere. Ea dase drumul unei mâini a fetei, şi cu mâna ei 
liberă îşi căuta pumnalul, pe care-l purta la brâu, ca toate 
femeile de rang, din vremea aceea. 

— Vrei să mă ucizi? îngăimă Juana, zăpăcită de spaimă. 

Fără să răspundă, Mabel îşi ridică arma. R 

Incă o clipă şi jungherul i-ar fi străpuns sânul fetei. In 
minutul acela Juana cotrobăi repede sub mantie, scoase două 
hârtii, învelite una într-alta, şi i le trecu lui Mabel. 

In mişcarea pe care o făcu aceasta ca să le apuce, Juana se 
smuci şi se puse pe fugă ca o căprioară urmărită de haita de 
lupi. 

Mabel rămase tâmpită, cu hârtiile în mână, cu ochii duşi 
după Juana, care dispărea la capătul uliței. 

— Trebuia s-o lovesc! strigă ea. Vreau să-i omor pe toţi!... 
Apoi, privind pergamentul, îngână: 

— Fără îndoială, un bileţel pentru vreun nenorocit. Cel puţin 
el va fi salvat. 

Şi cu acea nepăsare plină de amărăciune, pe care o păstra 
acum pentru tot ceea ce nu-l privea pe Buridan, ea lăsă 
hârtiile să-i cadă la picioare, apoi plecă încet. 

De-odată se înapoie repede, împinsă de o idee ce-i trecuse 
deodată prin cap. 

— Trebuie să aflu măcar numele nenorocitului. Dacă l-aş 
putea scăpa de tot! Eu, care am dus atâtea bilete de moarte, 
trebuie să-l înştiinţez pe necunoscutul acela, să nu cadă în 
cursa care i se pregăteşte... 

Se aplecă şi ridică hârtiile pe care le aruncase. Desfăcu 
foaia care servea drept plic şi, îndată, privirea i se opri pe 
pecetea şi semnătura regală: 

„Ludovic, rege” 

— Lăsaţi să treacă pe purtătorul acestora! silabisi Mabel. 

Sângele i se sui în obrajii atât de palizi, de obicei. 


35 


— Michel Zévaco — 


„Lăsați să treacă”, urmă ea, unde însă? 

Unde trebuia să se ducă Juana?... 

A doua hârtie o să-mi spună poate. 

Dânsa o desfăcu şi o citi repede. In aceeaşi clipă fu prinsă 
de un tremur spasmodic. O bucurie nebună îi străluci în ochi, 
căzu în genunchi şi strigă: 

— Dumnezeu s-a îndurat de mine!... 

Acel bilet, era tocmai acela pe care Marguerite de 
Bourgogne îl scrisese lui Buridan, şi pe care Juana trebuia să-l 
ducă la Curtea Minunilor. 


IV. CÂND SIMON MALINGRE ŞI GILLONE CRED CĂ 
VISEAZĂ 


Vom ruga acum pe cititor să meargă cu noi, la Curtea 
Minunilor, unde sub conducerea vechiului vagabond Lancelot 
Bigorne, veniseră să se adăpostească, tovarăşii pe care ura 
sau dragostea îi înghesuiseră în acea înfundătură: ura contelui 
de Valois, ura lui Enguerrand de Marigny, ura regelui Ludovic 
Vicleanul, trei uri care, laolaltă, erau mai puţin primejdioase 
decât amorul Margueritei de Bourgogne. 

Cine erau acei tovarăşi? Mai întâi Buridan, care, după ce se 
crezuse multă vreme orfan de tată şi de mamă, îşi găsise, în 
sfârşit, un părinte: pe Valois. Dar ce fel de părinte!... Buridan, 
care, după ce săvârşise atâtea fapte eroice şi deşarte, pentru 
ca să-şi regăsească pe logodnica lui, Myrtille, fata lui 
Enguerrand de Marigny, şi-o văzuse adusă chiar la Curtea 
Minunilor, de doi servitori al lui Valois: Simon Malingre şi 
Gillonne, care întreprinseseră o lucrare mare, prin care trădau 
totodată şi pe Valois, în profitul lui Buridan şi pe Buridan, în 
acela al lui Valois, nădăjduind să fie bine plătiţi de unul sau 
altul. Buridan, în fine, din simplu student la Sorbona fusese 
ales rege al Curţii Minunilor, după cum o vom spune. 

Alături de Buridan, în clipele acelea, era Myrtille, blânda şi 
plăpânda fiinţă, care nu pricepuse nimic din nenorocirile care 
o ajunseseră şi care nu înţelegea pentru moment decât un 
singur lucru: că-l iubea din tot sufletul pe Buridan şi că, în 
sfârşit, era la un loc cu logodnicul ei, ceea ce era, pentru ea, 
culmea fericirii, dacă fatalitatea nu l-ar fi pus, tocmai pe acest 


36 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


logodnic, pe picior de război cu tatăl ei, Enguerrand de 
Marigny. 

Ceilalţi tovarăşi, refugiaţi la Curtea Minunilor, erau: Lancelot 
Bigorne, ciudată figură de aventurier, spirit straniu, în care 
binele şi răul se precumpăneau în măsuri egale, servitor 
devotat al lui Buridan, pe care singur şi-l luase drept stăpân, 
obraznic şi cinic, puţin scrupulos, foarte îndrăzneț, 
nesinchisindu-se de nimic, dar, la urma urmei, om destul de 
cumsecade. Apoi, Riquet Haudryot şi Guillaume Bourrasque, 
care, ocupaseră multă vreme posturi oficiale, primul ca rege al 
Basochei şi al doilea ca împărat al Galileei, dar care, acum, nu 
erau decât nişte condamnaţi, capetele fiindu-le puse la preţ, 
urmăriţi de agenţii poliţiei, ca şi Buridan. In fine, Gautier 
d'Aulnay, fratele nenorocitului Philippe, pe care cititorii noştri 
l-au zărit într-una din carcerele subpământene ale Luvrului. 

Gautier era foarte mâhnit de dispariţia fratelui său. După ce 
fusese aşa de necăjit pe el, pentru că Philippe scăpase, în 
două-trei rânduri, viaţa reginei, pe care el, Gautier, o ura, şi 
după ce se certase cu el, onoratului Gautier îi părea rău din 
suflet de fratele său. Şi, în gândul lui, hotărâse să-l caute, să-l 
găsească şi să-l scape, de cum va putea ieşi din Curtea 
Minunilor, chiar de ar fi fost în mâinile Margueritei. Hotărârea 
aceasta îl liniştise. 

Şi, apoi, Gautier era o fire tocmai potrivnică fratelui său. 
Philippe, o fire subţire, grozav de nervoasă, era un om 
melancolic, sentimental şi împingând la extrem logica 
sentimentelor sale. Gautier dimpotrivă, era un chefliu, un 
beţivan, cam desfrânat şi ar fi pufnit de râs, chiar când ar fi 
fost cu ştreangul de gât. 

Astfel erau deci personajele pe care trupele regale se 
pregăteau să le atace. 


x x 


intrăm în Curtea Minunilor în momentul când Simon 
Malingre şi cu Gillonne au adus-o pe Myrtille lui Buridan, adică 
în vremea când Marigny postase cele câteva santinele 
împrejurul Curţii Minunilor, dar când, de fapt, nu începuse încă 
asediul. Aşadar, Gillonne şi cu Malingre putuseră să pătrundă 
cu înlesnire, să-şi îndeplinească prima parte a programului lor, 


37 


— Michel Zévaco — 


care consta în a face să se întâlnească cei doi logodnici atât 
de lungă vreme despărțiți. A doua parte a programului, era 
să-l vestească pe Valois că-l va găsi pe Buridan cu Myrtille la 
Curtea Minunilor. A treia parte era să pună să-l asasineze pe 
Buridan. 

În momentul acela, Malingre şi Gillonne socotiră că ceea ce 
trebuia făcut deocamdată, era să plece de la Curtea Minunilor, 
căci se temeau de întrebările lui Buridan şi de explicaţiile pe 
care ar fi trebuit să i le dea. 

Profitând, deci, de clipa de emoție provocată în tot cercul 
lui Buridan de sosirea neaşteptată a Myrtillei, Gillonne cu 
Malingre dispăruseră binişor. După ce ieşiră din frumoasa 
locuinţă pe care Hans i-o oferise lui Buridan, ei se îndreptară 
spre una din ulicioarele care şerpuiau ca nişte braţe în jurul 
capului unei caracatiţe. 

Gillonne şi Malingre păşeau încet, ca nişte burghezi care 
vizitează un muzeu de grozăvenii. Gillonne surâdea monştrilor 
pe care-i întâlnea, şi Malingre, foarte politicos, saluta pe 
dezmăţatele cu sânii goi, care-l priveau ca pe un fenomen. 

Dar nu li se zicea nimic, şi Gillonne se fâţâia de colo-colo, 
mirându-se. 

— Dar ştii că-s drăguţi, haimanalele şi cerşetorii ăştia!... 

— Ca şi dezmăţatele astea, care sunt, de altfel, femei foarte 
cinstite, adăugă Malingre. 

Ceea ce nu-i împiedică de a răsufla uşuraţi şi mulţumiţi 
când ajunseră, în sfârşit, în ulicioara care trebuia să-i despartă 
cu totul de Curtea Minunilor. 

Atunci se puseră pe fugă, întocmai cum fac copiii, care, 
când trec pe lângă un buldog, umblă încet, de frică să nu sară 
asupră-le şi care, când cred că nu-i mai văd, o iau la picior. 
Dar nu făcuseră nici douăzeci de paşi şi Malingre se simţi 
înşfăcat de picior şi Gillonne de braţ. 

Malingre se uită la picior şi văzu că era oprit de un cârlig de 
fier. 

Gillonne îşi privi braţul şi constată că era apucată tot de un 
cârlig de fier. 

In acelaşi timp, două voci se răsteau, răguşite şi 
batjocoritoare. 

— Pe-aici nu se trece! 

Malingre mai băgă de seamă că acel cârlig care-l ţinea pe 


38 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


loc, nu era decât extremitatea unei sârme atârnată de piciorul 
ciunt al unui olog. 

In vremea asta, Gillonne constată că acel care-o oprise pe 
ea, era cum am zice, mâna unui ciunt de amândouă braţele. 
Oamenii aceia fără de picioare şi fără de mâini se aşezară în 
faţa celor doi fugari. Se înţelege că ologul era aşezat pe un fel 
de cărucior, pe care-l conducea cu repeziciune. 

Malingre îşi scoase pălăria şi salută, pe când Gillonne făcea 
plecăciuni peste plecăciuni. 

Mâna de fier a ciungului dădu drumul Gillonnei şi piciorul de 
fier îl slobozi pe Malingre. Şi cei doi sluţi începură să 
vorbească împreună pe nas: | 

— Faceţi-vă milă şi pomană! In numele Domnului şi al Maicii 
Preciste, aveţi milă de doi nenorociţi, victime ale războiului. 

Gillonne şi Malingre scormoniră grăbiţi în pungă şi aruncară 
câţiva bani, pe care tâlharii îi prinseră din zbor. Apoi, 
mulţumiţi că au scăpat numai cu atât, cei doi fugari porniră. 
Dar, aproape în acelaşi timp, se simţiră iarăşi prinşi şi de data 
asta fiecare dintre ei, de câte două mâini zdravene, două 
mâini de carne şi oase, dar care păreau şi ele tari ca fierul. 

Malingre şi Gillonne se întoarseră, şi, speriaţi, recunoscură 
pe olog care, găsind pesemne că nu-i mergea destul de iute 
căruciorul, o pornise la fugă în chip firesc, cu picioarele lui şi 
pe ciung care, de sub mantia-i zdrenţăroasă, îşi scosese 
braţele vânjoase. 

— Ce încăpăţânaţi! zise batjocoritor ciungul. 

— Vi s-a spus, odată, că pe aici nu se trece! urmă ologul. 

Malingre şi cu Gillonne îşi reîncepură saluturile şi se 
îndepărtară de-a-ndărătelea, cu ochii ţintă asupra celor doi 
cerşetori, dintre care unul iarăşi nu mai avea braţe şi celălalt 
se instalase din nou în căruciorul său. Cei doi asociaţi se 
înapoiară în Curtea Minunilor şi, zărind o altă ulicioară pustie, 
se îndreptară grăbiţi într-acolo. Dar, de-abia ajunseră şi 
cinci-şase orbi se arătară din întunericul unei cocioabe 
păcătoase şi înaintară cu mâinile întinse, nehotărâţi, pipăind şi 
strigând jalnic: „Fie-vă milă!” 

— In numele Domnului şi al Sfintei Fecioare, faceţi-vă milă 
şi pomană de nişte bieţi orbi, fără vedere! 

Gillonne şi Malingre se cotrobăiră din nou în pungă şi lăsară 
să pice câţiva bani pe pământul noroios al şoselei. Orbii se 


39 


— Michel Zévaco — 


repeziră, în genunchi şi, într-o clipă, monedele se făcură 
nevăzute. Malingre care era un zgârcit şi jumătate, oftă. 

Gillonne admiră îndemânarea cu care orbii găsiseră 
moneda aceea micuță, pe care ea, cu ochii cei atât de 
pătrunzători, n-ar fi izbutit, poate, s-o mai găsească. 

Dar, cum, de fapt, aceştia nu erau decât nişte orbi, Malingre 
şi cu Gillonne se gândiră la acelaşi lucru: unul în dreapta şi 
celălalt în stânga, încercară să se strecoare binişor, pe lângă 
ziduri. 

Dar, atunci, orbii, apucându-i de braţ, făcură un zid viu, 
care se puse, ca o barieră, în lărgimea uliţei şi strigară: 

— Pe aici nu se trece! 

Cei doi fugari începură să creadă că visau un vis fantastic şi 
se întoarseră, alergând în Curtea Minunilor, unde se mai 
potoliră puţin înaintea înfăţişării liniştite a puţinilor locuitori ai 
acelui loc, care se făceau că... nici nu-i bagă în seamă. 

Căutară o a treia ieşire, trăgând cu coada ochiului în 
dreapta şi în stânga, ca să vadă dacă ologul, ciungul şi orbii 
nu-i urmăreau. Ulicioara a treia pe care o aleseră, ca să-şi 
asigure fuga, le păru atât de liniştită, încât de data asta 
crezură că au scăpat de cerşetorime. 

Intr-adevăr, era un drum foarte paşnic, pe care nu se vedea 
decât un pitic sărind pe şosea, ca un animal cu labele rupte, 
de parcă ar fi căutat vreo gaură, în care să se ascundă. 

— Un pitic! mormăi Malingre; dacă şi ăsta îmi cere de 
pomană, îl strâng de gât. 

— Unde mai pui, urmă Gillonne, că dacă o merge tot aşa, o 
să mi se golească punga. 

Malingre înaintă îndrăzneţ, pe drum, urmat de Gillonne, 
care devenise prudentă. 

Servitorul contelui de Valois, înaintă spre pitic, care, 
văzându-l, privi cu frică şi păru că încearcă să se facă şi mai 
mic. 

— Foarte bine! bolborosi Malingre. lată unul căruia îi e frică 
de noi! Loc! - strigă el! Fă loc, stârpitură! Sau... te fac terci! 
Piticul scoase limba, apoi sărind, deodată, în mijlocul şoselei, 
începu să strige cu glas răguşit: 

— Faceţi-vă milă! Induraţi-vă de un biet nevolnic, înalt 
numai de trei picioare, cu tocurile de la ghete şi părul din cap, 
cu totul! 


40 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Şi de data asta privirea piticului se făcu atât de 
amenințătoare încât Gillonne îşi goli toată punga, pe când 
Malingre căutându-şi-o pe a sa, simţi cu deznădejde, că n-o 
mai avea la brâu. 

Întinzându-şi braţele, piticul i-o şterpelise. 

Şi atunci, stârpitura urmă liniştit: 

— Inapoi! Pe aici nu se trece! 

— Prea e lată! strigă Malingre, care, exasperat de pierderea 
pungii şi sigur de a învinge cu uşurinţă, îşi ridică pumnul, 
pentru ca să-l abată peste capul piticului, ce nu-i ajungea 
decât până la brâu. 

Dar... rămase încremenit de spaimă... 

__ Pumnul nu-l atinsese pe pitic în cap, ci... în burtă! 
lnălţându-se ca un resort, piticul se lungise în chip nemăsurat 
şi se transformase într-un uriaş! Astfel că Malingre, care la 
început era nevoit să se uite în jos ca să-l vadă pe om, trebuia 
să privească acum în sus, ca să se încredinţeze că e acelaşi 
individ. 

— V-am spus că... nu se trece prin regatul piticilor şi al 
uriaşilor! zise omul, fără să se supere. 

— Daţi-mi voie, boier pitic! bolborosi Malingre. 

— Nu sunt pitic! strigă cerşetorul, încruntând sprâncenele. 

— Daţi-mi voie, boier uriaş! urmă Malingre speriat. 

— Nu sunt uriaş, zise omul care imediat, se prefăcu într-un 
om de statură mijlocie. 

Gillonne cu Malingre, priviră încremeniţi la acea nouă 
transformare. Dar deja, omul minune, scurtându-şi iarăşi talia, 
se făcuse la loc, piticul fricos, şi numără liniştit, pe genunchi, 
conţinutul pungii lui Malingre. 

— Daţi-mi voie, domnule! bâlbâi Malingre. 

— Nu sunt domn! zise cu asprime piticul. 

— Dar atunci... cine eşti? 

— Mi se pare cu toate astea că se vede îndestul: fac parte 
din breasla cerşetorilor. 

— Ei bine! jupâne cerşetor, ai putea să ne spui pe unde am 
putea ieşi din această localitate, care e încântătoare, o 
recunosc, dar pe care cred c-am admirat-o destul, de data 
asta? 

— Pe unde veţi vrea! zise omul, toate drumurile sunt libere, 
afară, fără îndoială, de drumul piticilor şi al uriaşilor. 


41 


— Michel Zévaco — 


— Mulţumim boier cerşetor, răspunseră împreună, Gillonne 
şi Malingre, ploconindu-se până la pământ. 

— Şi afară de regatul orbilor! urmă piticul, precum şi de 
strada ciungilor şi a ologilor! 

— O ştim prea bine, zise Malingre înapoindu-se urmat de 
Gillonne; dar, în fine, dacă celelalte trecători sunt libere... 

— Şi afară de strada chiorilor, strigă de departe piticul, şi 
încă de trecătoarea leproşilor şi a buboşilor! Şi a gheboşilor... 
şi a guşaţilor!... 

— Dar, atunci ce ne rămâne să mai facem, ca să putem 
pleca? urlă Malingre, care începea să cam priceapă că era cu 
mult mai lesne să intri în Curtea Minunilor decât să şi ieşi. 

Piticul nu le mai răspunse şi cei doi tovarăşi se pomeniră, 
iarăşi, în Curtea Minunilor,  zăpăciţi, înspăimântați, 
întrebându-se: pe ce cale aeriană ori subterană ar putea 
scăpa? 

Dar, atunci, băgaseră de seamă că înfăţişarea Curţii 

Minunilor se schimbase mult. 
__ Pâlcuri numeroase stăteau ici-colo, şi-i priveau batjocoritor. 
Incercară să facă câţiva paşi, şi fură înconjurați de o bandă de 
sluţi, de ciungi, printre care recunoscură şi pe ciungul şi pe 
ologul de mai înainte. 

— Nu pe acolo! Nu pe acolo! strigară sluţii, îmbrâncindu-i. 

Astfel, cei doi nenorociţi se pomeniră în mijlocul unui grup 
de orbi, care începură să-i împingă urlând: 

— Nu pe aici! Nu pe aici! 

În sfârşit, îmbrânciţi, azvârliţi din grup în grup, de la pitici la 
guşaţi, de la leproşi la uriaşi... Simon Malingre şi Gillonne se 
pomeniră aruncaţi peste uşa unei locuinţe, care se închise 
îndată în urma lor. Nimeriră într-o încăpere largă, dar prost 
mobilată, şi unde lumina nu pătrundea decât printr-o 
crăpătură cu gratii de fier gros. 

In fundul acelei săli, un om sta pe scaun. Şi omul le vorbi: 

— Bine că aţi venit! De un ceas vă aştept! 

— Lancelot Bigorne! strigă Simon Malingre, şi pe faţa lui 
speriată se ivi un zâmbet ciudat. 

Intr-adevăr, era Lancelot Bigorne. El pusese la cale toată 
comedia aceea a căror victime fuseseră Gillonne şi Malingre. li 
urmărise când ieşiseră din locuinţa lui Buridan. În câteva clipe 
şi graţie acelui soi de francmasonerie a Curţii Minunilor, cei 


42 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


doi nepoftiţi fuseseră semnalaţi, cuvântul de ordine fusese 
dat. 

— Ne aşteptai? întrebă Malingre, pe care prezenţa lui 
Bigorne îl liniştise. 

— Adică, de când cu faimoasa convorbire pe care am avut-o 
la No&l-Picioare-Strâmbe, te caut peste tot. Deci, zărindu-te 
adineauri, mi-am zis că veniseşi aici numai ca să-mi vorbeşti 
de afacerea aceea bună. 

— Ah! 

— Şi prezenţa stimatei Gillonne m-a întărit în credinţa 
mea... Oare, urmă Bigorne, îngrijorat, oi fi renunţat la... hum! 
„„.„ Hi han!... Cum spuneai? 

Malingre privi repede spre Gillonne. Acea privire voia să 
zică: 

— Asta e o întâlnire neaşteptată! Cu ideea lui Bigorne 
suntem siguri de victorie!... N-am renunţat la nimic, urmă el 
cu glas tare. Din contră, proiectul meu s-a mărit, îmbunătăţit, 
şi dezvoltat... 

— Deci, a devenit un proiect important? 

— Da, mare... Uite! Ca dealul de la Montmartre... 

— Sau... ca muntele Faucon, zise cu nepăsare Bigorne. 

— Tocmai! răspunse Malingre, pufnind de râs. 

Dar Gillonne pricepu fără îndoială aluzia la spânzurătoare, 
căci tresări, şi fu aceea care răspunse, privindu-l drept în faţă 
pe Bigorne: 

— Acum! toată chestia e să ştim dacă Lancelot Bigorne mai 
e de-ai noştri, sau dacă renunţă să împartă cu noi averea, pe 
care o vom câştiga. 

— Averea? Drace! Nu, nu renunţ. Şi chiar mă grăbesc s-o 
apuc, fie şi de un singur fir de păr, pe această zeiţă 
capricioasă, care până acum nu mi-a făcut onoarea să mă 
privească măcar odată. la să vedem, ar fi vorba deci de?... 

Bigorne făcu gestul de a înfige pumnalul în cineva. 

— Da! şopti Simon Malingre. 

— Buridan? întrebă Bigorne, şoptind. 

— Da! repetă Malingre. 

Lancelot îşi plecă capul şi căzu pe gânduri 

Gillonne urmărea cu băgare de seamă, jocul acelui chip 
expresiv. Cât despre Malingre... el era sigur de izbândă. 

In sfârşit, Bigorne îşi ridică capul şi zise: 


43 


— Michel Zévaco — 


— Hi-han!... 

— Ce, hi-han? făcu Malingre zăpăcit. 

— Nimic! E felul meu de a-mi vorbi, ca să mă luminez. la să 
vedem... dacă-mi reamintesc bine, ar fi vorba, cum zice 
jupânul Buridan, care a studiat ca să fie doctor, să punem un 
silogism. Deci: 1 - noi probăm nobilului conte de Valois că, nici 
mai mult, nici mai puţin, Buridan e fiul său. Valois vrea, atunci 
să se scape de acest fiu supărător. Aşa e? 

— Bigorne, zise Malingre, totdeauna am fost de părere că... 
eşti un adevărat doctor. 

— Bine! Rămâne concluzia: îi facem vânt lui Buridan ad 
patres... 

— Şi Valois ne plăteşte slujba de înmormântare! zise 
Malingre, râzând cu poftă. Dar... asta nu e totul. Cu aceeaşi 
ocazie, frumoasa Myrtille... 

— Stai! zise Lancelot, am ghicit. Aici vine un al doilea 
silogism, tot atât de interesant ca cel dintâi. Nobilul conte de 
Valois e îndrăgostit de Myrtille, care e logodnica lui Buridan. El 
ştie că în minutul ăsta, aceea pe care o iubeşte e în mâinile 
rivalului său. Suprimăm rivalul şi o ducem pe „duduie” 
prinţului. O îndoită lovitură. Deci... un îndoit câştig. O îndoită 
slujbă: nuntă şi înmormântare. 

— Admirabil! făcu Malingre. Ce spirit pătrunzător ai! Nu ne 
mai rămâne, Lancelot, decât să trecem la faptă. In ceea ce-o 
priveşte pe Myrtille, treaba e... ca şi făcută: ea e în mâna lui 
Jean Buridan. Şi Valois ştie de asta! Acum trebuie dar să-i 
facem cunoscut nobilului senior că nu numai că acest Buridan 
e un rival fericit, dar că e şi un fiu periculos, a cărui existenţă 
înseamnă o primejdie perpetuă pentru el. De aici încolo, 
pricepi triumful nostru, din ziua când îi vom duce-o înapoi pe 
Myrtille şi-i vom spune: „Monseniorul Buridan a murit!”... 

— Hi-han! zbieră Bigorne. 

— Ce? tresări Malingre. 

— Nimic. De bucurie!... Dă-i înainte, scumpul meu tovarăş! 

— Deci... ne-am înţeles? 

— Perfect! 

— Ei bine, deocamdată trebuie să mă duc, cu Gillonne, la 
Valois! zise Malingre, sculându-se. Haide Gillonne. Bigorne o 
să ne scoată din Curtea Minunilor fără să mai dăm ochii cu 
orbii, piticii, ciungii, ologii, uriaşii, cocoşaţii, şi mai ştiu eu cu 


44 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


cine! 

— Un minut, zise cu sânge rece Gillonne, care nu încetase 
de a studia fizionomia lui Lancelot Bigorne. Nu vreau să plec! 

— Ah! ah! zise Bigorne, şi la rândul lui privi acea faţă 
enigmatică. 

— Bine, dragă! Eşti nebună? zise Malingre. 

— Nebună ori nu, eu rămân! se împotrivi Gillonne vorbind 
răspicat. Ce vrei? Mi-e dragă Myrtille, mititica! N-aş vrea s-o 
fac să plângă. Ascultă Malingre, găsesc că averea căpătată cu 
preţul ăsta ar fi foarte greu de dus în spinare... 

— Haide, uite. S-a smintit!... strigă Malingre. 

— Nu vreau să mă amestec în trădarea asta, urmă Gillonne! 
Bietul Buridan merită să trăiască şi încă să trăiască fericit cu 
aceea pe care o adoră! Nu pot să-l sufăr pe contele de Valois, 
care urmăreşte cu ura lui doi îndrăgostiţi drăgălaşi care nu cer 
altceva pe lume decât dreptul de a se iubi!... 

— Oh! oh! se gândi Bigorne, cumătra asta e şi mai 
primejdioasa decât păcătosul de Malingre!... Ce viperă!... la să 
văd, dacă aş face-o terci cu totul?... 

— Bigorne! strigă Malingre. N-o asculta. 

— Ce am zis, e bine zis! urmă Gillonne. Dacă seniorul 
Buridan ar fi aici, i-aş striga: „Bagă de seamă! Vor să te 
omoare. Vor să ţi-o ia pe Myrtille!...” 

Inmărmurit, Malingre o privi pe Gillonne, şi Bigorne şopti: 

— Vrăjitoarea asta m-a priceput!... Dragii mei prieteni, 
urmă el, văd cu părere de rău că nu vă înţelegeţi. Mi se rupe 
inima din pricina asta. Una vrea să rămână, să-l scape pe 
Buridan. Celălalt vrea să iasă din Curtea Minunilor şi să se 
ducă la ilustrul conte de Valois! Ce-i de făcut? 

— Să rămână Gillonne? hotărî Malingre. Voi lucra singur... 
numai cu tine, Bigorne! 

Lancelot clătină din cap, întristat. 

— Nu mi-ai spus că ai să te căsătoreşti cu Gillonne? zise el. 

— Da... Dar... ce-i cu asta? 

— Ei bine! Niciodată n-am să îndrăznesc să vă despart. Ar fi 
o adevărată crimă plină de remuşcări pentru mine! Mi-aş 
pierde până şi... somnul. 

— Ducă-se dracului, Gillonne! bombăni Malingre. N-o mai 
vreau! O gonesc! 

— Nu se poate! se împotrivi Bigorne. Nu sunteţi încă 


45 


— Michel Zévaco — 


cununați? 

Bigorne se îndreptă spre uşă. Malingre se agăţă de el. 

— Nu, nu! strigă Bigorne. Nu pot să am pe conştiinţă 
despărţirea unor logodnici ca voi. Aşadar, rămâneţi împreună. 
Când vă veţi înţelege să-mi spuneţi! 

Şi, îmbrâncindu-l pe Malingre, Bigorne ieşi repede. 

Simon auzi zgomotul zăvoarelor trase, şi căzu pe un scaun, 
înspăimântat. Nu-şi veni în fire decât ca s-o ocărască şi s-o 
înjure pe Gillonne. Dânsa îl lăsă să vorbească, posomorâtă şi 
dusă pe gânduri. Apoi, când sfârşi, scrâşni scurt: 

— Dobitocule! 

— Cum dobitoc? tresări Malingre. 

— Nu vezi că Bigorne ne-a păcălit? Nu simţi că-i trup şi 
suflet cu Buridan? Nu înţelegi că ne-a smuls secretul, vorbă cu 
vorbă şi că suntem prizonierii lui? 

— Prizonierii lui? sări Malingre, speriat. Aşadar, ciungii, 
orbii, piticii? 

— Oamenii lui... pe care i-a pus ca să ne taie drumul şi să 
ne împingă aici unde ne aştepta!... 

— Suntem pierduţi! murmură Malingre, înspăimântat. 

— Nu încă! făcu Gillonne. 


V. VEGHEREA ARMATELOR 


Trecuseră trei zile de când cu întâmplările acelea, adică de 
la întâlnirea lui Buridan cu Myrtille şi de la prinderea lui 
Malingre şi a Gillonnei de către Lancelot Bigorne. 

Ajungem în seara când regina Marguerite se sui pe 
platforma Turnului Nesle, în noaptea aceea când Juana se 
strecură în temniţa lui Philippe d'Aulnay şi când acelaşi 
Philippe fu transportat, plin de sânge, rănit, la Temple, unde 
Valois trebuia să-l supravegheze şi să-l silească să 
destăinuiască numele pe care regele voia să-l afle. 

În cele trei zile, o întâmplare ciudată se petrecuse la Curtea 
Minunilor. 

Prima zi a întâlnirii lui Buridan cu Myrtille trecuse ca o clipă 
de fericire. 

lubiţii aveau să-şi spună multe. Îşi istorisiră întâmplările, 
apoi de o mie de ori îşi puseră aceleaşi întrebări, urmate de 


46 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


aceleaşi răspunsuri, şi cum întrebările şi răspunsurile acelor 
uniforme nu aveau alt scop decât să asigure pe Myrtille că 
Buridan o iubea mai mult ca oricând şi pe Buridan că Myrtille îl 
adora ca şi când era în Grădiniţa cu trandafiri. 

Vom trece peste această conversaţie, care păru, totuşi, 
prea scurtă logodnicilor, dar care, dimpotrivă, ar părea prea 
lungă cititorului. Orice ar fi, Buridan se deşteptă seara din acel 
vis de fericire, pe care-l visase treaz şi atunci se gândi să-şi 
ascundă logodnica, adică să părăsească cât mai repede nu 
numai Curtea Minunilor, ci şi Parisul. 

Dar, când Guillaume Bourrasque şi cu Riquet Haudryot, 
trimişi ca cercetaşi, se duseră să spioneze ulițele învecinate, 
ei băgară de seamă cum Curtea Minunilor era înconjurată de 
pretutindeni şi nu era nici un chip de ieşire. 

Pentru Buridan lovitura fu grozavă. 

Imposibilitatea de a încerca o ieşire chiar cu arma în mână 
îi fu demonstrată pe dată. Buridan îşi petrecu toată noaptea 
căutând chiar el o trecătoare, dar se încredinţă că orice 
încercare ar fi zadarnică. Erau asediați... 

Ce va însemna asediul acela? 

Nimănui din Curtea Minunilor nu-i trecea prin minte că acea 
cetate a cerşetorilor putea fi atacată. Se credea numai că 
Buridan şi tovarăşii săi vor fi somaţi să se supună, şi că, după 
o demonstraţie oarecare, arcaşii or să sfârşească prin a se 
retrage, după cum se mai întâmplase de altfel, şi în alte 
rânduri. Trebuiau să rămână închişi vreo zece, douăsprezece 
zile. 

Şi, apoi, hrană se găsea din belşug. 

Curtea Minunilor era liniştită. 

Buridan se instală în locuinţa unde-l dusese Hans. Lancelot 
Bigorne, Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot se aşezară 
în catul de jos. Buridan cu Gautier d'Aulnay se mulţumiră cu 
primul etaj. 

Myrtillei îi fu dată o odaie foarte curată, din pod, care avea 
avantajul să o izoleze de Curtea Minunilor. În afară de asta, în 
cazul improbabil când regatul d'Argot şi al Egyptului ar fi fost 
luat cu asalt, năvălitorii ar fi cuprins mai întâi parterul, apoi 
primul etaj de sus, până să ajungă la Myrtille. 

După ce luară toate măsurile de pază, nu le mai rămânea 
decât... să aştepte, şi Buridan îşi muşca pumnii de nerăbdare. 


47 


— Michel Zévaco — 


Dar a doua zi de dimineață, Hans veni la el. În timpul noptii, 
Hans avusese sfaturi foarte însufleţite cu grupul de cerşetori. 
Ce se vorbise în acele conciliabule o vom afla. 

Hans intră la Buridan, tocmai în vremea când acesta 
aştepta cu nerăbdare clipa când Myrtille, sculată şi îmbrăcată, 
l-ar fi putut primi. 

— Bună ziua, scumpă gazdă! îl întâmpină Buridan. Se pare 
că suntem prizonieri? 

Fără să-i răspundă, Hans îl luă de mână şi-l duse la 
fereastra care dădea spre curte şi deschise oblonul. 

— Priveşte în stânga, zise Hans. 

Buridan se aplecă peste prichici şi se uită în direcţia aceea. 

— Ce vezi? 

— Drace! Văd un maldăr de sulițe şi fel de fel de arme 
îngrămădite. Cu ce-o să înarmezi două regimente de a căror 
împotrivire are atâta nevoie regele nostru?... 

— Bine. Şi ce mai vezi? 

— Vreo cincizeci de femei, şi tinere şi bătrâne şi frumoase şi 
urâte, dar toate parcă se ocupă cu acelaşi lucru. 

— Da, zise Hans, freacă halebardele, ascut vârfurile 
suliţelor şi cercetează dacă tăişurile pumnalelor sunt în stare 
bună. 

— Acum jupâne Buridan, priveşte în dreapta. Ce vezi? 

— Drace! zăresc alte femei ocupate cu ceva... care nu se 
deosebeşte prea bine, dar pare c-ar fi... tot un lucru de 
război... 

— Într-adevăr, femeile acelea, Buridane, cercetează, la 
rând, toate arbaletele pe care le avem, şi... avem, doar, vreo 
două mii. Ele înlocuiesc coardele de la arcurile stricate şi pun 
în mişcare trăgaciurile... Şi... în faţa noastră, ce e? 

— Mii de draci! Văd că cei din faţă sunt ocupați să fabrice 
săgeți în vârfurile cărora se pun oţeluri. Hei! scumpa mea 
gazdă, zise Buridan întorcându-se, vom avea război, nu 
glumă! 

— Aşa se pare! zise Hans. 

— Şi... cu cine, Doamne?... 

— Păi, cu oamenii regelui Franţei; cu acei ai seniorului de 
Châtillon şi ai contelui de Valois; cu al lui Malestroit şi 
Trencavel, cu poliţia, cu prefectul Precy, cu întreg Parisul; este 
o armată întreagă; şi, încă, o frumoasă armată, comandată de 


48 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


primul ministru Enguerrand de Marigny. 

— Enguerrand de Marigny? zise înăbuşit Buridan. Tatăl 
Myrtillei! se gândi el. 

— Enguerrand de Marigny, urmă Hans. Chiar el conduce 
toată armata, care o să dea asalt regatului d'Argot. Câţiva 
de-ai noştri au putut să se dea pe lângă el. |ţi spun: acest om 
e hotărât să distrugă Curtea Minunilor. Numai de n-ar fi 
stăpânit de alt gând, zise Hans, privindu-l ţintă pe Buridan. 

Jean Buridan îşi plecă fruntea o clipă şi căzu pe gânduri. 
Apoi îşi ridică spre Hans acel cap cu trăsături mândre, pe care 
răsărise o rază de îndrăzneală şi de sfidare: 

— Ai dreptate, zise el, Marigny e împins de o idee: 
Enguerrand, ministrul a tot puternic, mai tare ca regele, 
Enguerrand de Marigny, omul cel mai bogat al Parisului şi al 
Franţei, omul care nu-şi poate număra nici galbenii şi nici 
servitorii... omul care nu ştie câte castele are, ei bine! In viaţa 
acestui om e un vierme care roade: cât voi trăi eu, 
Enguerrand de Marigny nu va fi fericit... 

— Ei bine! zise Hans, crezând că Buridan a sfârşit. 

— Ei bine! Nu a strâns Enguerrand toate aceste trupe în 
ulițele vecine împotriva Curţii Minunilor. 

— Dar contra cui? 

— Impotriva mea! zise Buridan. 

La rândul lui, Hans căzu pe gânduri. Un fel de înduioşare 
amară se răspândi pe faţa-i tulburată, îşi roti privirea pe 
deasupra întinsului careu neregulat, pe care-l forma Curtea 
Minunilor, şi, rezemându-şi mâna puternică pe cercevea, 
murmură: 

— Sunt cincisprezece ani de când aceşti oameni, pe care-i 
vezi, m-au ales şeful lor. li cunosc pe toţi. Ştiu neclintita 
încredere pe care o au în mine, începând cu ducele de Thunes 
şi cu ducele Egyptului, până la cel din urmă vagabond. Dacă 
trupele lui Enguerrand de Marigny ne atacă, ce mai măcel o să 
fie! Câţi dintre oamenii aceia zdraveni, ingenioşi, îndrăzneţi, 
vor mai vedea răsărind soarele de mâine? Câte din aceste 
femei tinere vor mai fi în viaţă peste două zile? 

Acea înduioşare care se întipărise pe faţa lui Hans se mai 
şterse. Pumnii i se strânseră. Ochii îi scânteiară. In clipa aceea 
Buridan vorbi: 

— E un mijloc cu care am putea înlătura măcelul: Du-mă la 


49 


— Michel Zévaco — 


Enguerrand de Marigny şi-ţi jur că... trupele regale se vor 
retrage pe dată. 

Hans nu răspunse. Părea adâncit în nişte gânduri care-l 
duceau departe. 

— Da! îngână el, dar aşa de încet că Buridan nu-l auzi. Ce 
puteri răzvrătite, ce putere s-ar putea împotrivi puterii 
blestemate a nobililor dacă cineva ar putea şti mai bine decât 
am ştiut eu s-o fac să-şi atragă acea armată de cerşetori! 

Atunci se întoarse încet, spre Buridan, şi-i zise: 

— Te-am primit aici ca pe un frate; ţi-am dat un adăpost 
şi-mi răspunzi cu o insultă. 

Buridan tresări. 

— Eşti tânăr, urmă Hans, şi, apoi şi mintea ţi-e tulburată de 
dragoste. De altminteri insulta ta era generoasă, deoarece, 
propunându-mi o faptă josnică, aveai numai intenţia să scapi 
o mână de cerşetori şi de desfrânate. Dar, află un lucru, nu e 
un cerşetor, şi nici o femeie pierdută, care ar primi să i se 
salveze viaţa în schimbul laşităţii pe care mi-o propui. Să nu 
mai vorbim!... Astă seară are loc o întrunire generală, în 
curtea asta, şi acolo, în faţa regatului întreg, strâns la un loc, 
am să-ţi fac eu altă propunere. 

După vorbele astea, Hans ieşi, lăsându-l pe Buridan 
încremenit. 


x x 


Ziua aceea trecu într-o îngrijorare de moarte pentru 
Buridan. Dacă ar fi fost singur, ideea unei bătălii l-ar fi oţelit. 

Dar acolo era şi Myrtille! Şi, numai la ideea că tânăra fată 
era să moară fără îndoială, Buridan se simţea paralizat, ceea 
ce dovedeşte odată mai mult, că amorul e piedica oamenilor 
de acţiune. 

În sfârşit, se înseră. 

imprejurul Curţii Minunilor se auzeau zgomotele, cântecele 
şi strigătele trupelor regale, nerăbdătoare să înceapă lupta, şi 
înfierbântate printr-o îmbelşugată distribuţie de vin. 

Când se înnoptă, în Curtea Minunilor începu o mişcare 
ciudată. Trei străzi, în care dădeau o mulţime de ulicioare, 
alcătuiau regatul Calicilor a cărui capitală era Curtea 
Minunilor. Aceste străzi erau: Francs-Archers, Saint-Sauveur, şi 


50 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


strada Pietres. 

Din cele trei străzi, un val de bărbaţi şi de femei, ca nişte 
râuri care-şi ies din matcă, se îndreptau spre Curtea Minunilor. 
Se aprinseseră trei focuri. Imprejurul fiecărui foc fuseseră 
rânduite mese şi bănci. Din loc în loc, ardeau facle. Puțin mai 
departe de fiecare faclă era aşezat câte un butoi. Pe mese, în 
jurul cărora se aşezau cei care soseau, care şi cum apucau, 
erau căni şi căniţe. Din când în când, câte un cerşetor se 
scula, şi se ducea să-şi umple cana la butoi, şi turna de băut 
celor de la masa la care era el. 

In mijlocul pieţii se înălța prăjina împodobită cu sfertul de 
vită, zicem împodobită căci pentru oamenii aceia alcătuia un 
adevărat ornament. La câţiva paşi, îndărătul acelui scârbos 
steag, pe nişte butoaie goale fuseseră sprijinite nişte scânduri 
care alcătuiau o estradă, pe care o luminau mai multe facle şi 
de unde se putea domina ciudata şi întinsa arie pe care 
cerşetorii erau strânşi. 

O tăcere relativă domnea în mulţimea care nu se strânsese 
acolo pentru cine ştie ce jaf, ci în urma unui ordin, dat de şeful 
lor suprem, adică de regele calicilor. Erau vreo cinci-şase mii 
de bărbaţi şi femei, care se adunaseră din toate părţile. Toţi 
se aşezară în linişte. Ducele de Thunes, ducele ţiganilor, 
conții, breslaşii, ţiganii, clerul lor, nătărăii, haimanalele: fiinţe 
hidoase, sălbatice, zdrenţăroase, chipuri mohorâte, tot ce 
avea lumea aceea nemaipomenită, fantastică, fabuloasă, 
alcătuia un adevărat coşmar. 

Şi, cu toate astea, toate chipurile acelea erau grave, toate 
privirile erau îndreptate spre estrada goală în acel moment. 

Deodată se făcu o mare tăcere: Hans apăruse pe estradă. 

Statura lui uriaşă, care se desprindea pe fundalul roşu al 
torţelor, era monstruoasă. El privi lung mulţimea haimanalelor 
şi a desfrânatelor. 

Apoi, cu un glas care răzbătu până în marginea Curţii 
Minunilor, grăi: 

— Burghezi, cerşetori prefăcuţi, falşi mutilaţi, şnapani, 
orfani, pungaşi, bandiți, breslaşii noştri, v-am spus că, în faţa 
trupelor regale, gata să ne atace, am să vă fac o propunere. 
lat-o: Trupele regale n-au nimic cu noi. Şeful lor Enguerrand 
de Marigny n-are alt scop decât să pună mâna pe Jean 
Buridan, care e refugiat printre noi. Dacă-l dăm pe Jean 


51 


— Michel Zévaco — 


Buridan pe mâna lui Enguerrand de Marigny, nu va mai avea 
loc atacul care ne ameninţă şi ne vom păstra drepturile şi 
privilegiile, între care şi pe acela de a face din Curtea 
Minunilor un teritoriu în care arcaşii poliției nu au dreptul să 
intre. Vă propun dar să poftiţi aici pe şeful poliţiei şi să-i daţi 
pe Jean Buridan... 

O tăcere mormântală înghiţi propunerea ce li se făcuse. 

— Acei care gândesc ca mine, să se scoale în picioare! zise 
Hans. 

Am spus că acolo erau strânşi cinci-şase mii de oameni, şi 
toţi oamenii aceia erau cerşetori, hoţi, pungaşi, bandiți, iar 
femeile erau nişte desfrânate. Unele trăiau din depravările lor, 
altele din furturi. 

Când Hans sfârşi vorba, din toată mulţimea aceea se 
ridicară numai trei oameni. In aceeaşi clipă cei trei căzură 
loviți de moarte. In fiecare grup din care făceau parte, avu loc 
un vuiet scurt şi groaznic, apoi din fiecare grup ieşiră 
cinci-şase inşi, ducând câte un cadavru. Unii se îndreptară 
spre strada Francs-Archers, alţii spre Saint-Sauveur, ceilalţi în 
strada Pietres. 

Ajunseră la primele linii ale trupelor regale şi aruncară în 
mijlocul arcaşilor înmărmuriţi cadavrele celor trei calici, care 
fuseseră ucişi. Apoi purtătorii, liniştiţi şi sălbatici, se întoarseră 
la locurile lor. 

— Ei bine, Jean Buridan! strigă atunci Hans cu glas tare. Ce 
crezi de aceşti oameni fără adăpost, fără credinţă, fără de 
lege... buni de dus la spânzurătoare şi la rug, buni să-i priveşti 
mai cu seamă când sunt expuşi la stâlp şi se strâmbă în dureri 
în faţa burghezilor cinstiţi din Paris, ceea ce amuză, 
întotdeauna, pe oamenii cumsecade! 

In vorbele acelea tremura o amărăciune adâncă, în tăcerea 
care răsună prelung de moarte... 

Buridan, Bigorne, Bourrasque, Haudryot şi Gautier d'Aulnay 
erau la picioarele estradei. 

— Răspundeţi, monseniore de Valois! zise Lancelot Bigorne. 

— Mă duc! zise Buridan. Da, eu, fiul lui Valois şi văr bun al 
regelui Franţei, mă duc să spun acestor bandiți, ce idei am 
despre ei! 

Se sui pe estradă. 

In mulţime se făcu un murmur de curiozitate. Numele lui 


52 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Buridan trecu de la masă la masă, din gură în gură. 

Apoi se făcu iar tăcere. 

— Calici din regatul Calicilor! zise el. Vreţi să vă fiu tovarăş? 

O aclamaţie zguduitoare răsună, se dezlănţui, şi urletul 
enorm al mulţimii străbătând ulițele ca vuietul vijeliei, făcu să 
se cutremure de spaimă burghezii baricadaţi în casele lor, pe 
când santinelele trupelor regale strigau: „La arme!...” 

incetul cu încetul, tăcerea se restabili. Buridan urmă: 

— lată răspunsul meu, regelui Calicilor. Tâlhari, femei 
pierdute, ticăloşi fără lege şi credinţă, fără adăpost, buni de 
spânzurătoare şi de rug, am văzut de aproape pe regele 
Franţei şi l-am găsit laş. Am văzut de aproape pe monseniorul, 
contele de Valois, unchiul regelui, şi Marigny, primul ministru 
al regatului, şi l-am găsit crud. Am văzut-o pe Marguerite de 
Bourgogne, regina, şi am găsit-o infamă. In clipa asta cincizeci 
de mii de parizieni se bucură de apropiata mea moarte numai 
pentru că am încercat să mă apăr împotriva laşităţii, 
mârşăviei, cruzimii şi infamiei întovărăşite împotriva mea! 
Douăzeci de mii de capete se gândesc cum să mă dea pe 
mâna lor, pentru că au de câştigat bani, capul meu fiind pus la 
preţ. Am căutat în clasele de sus ceea ce face din omo 
creatură nobilă, adică legea umanităţii pe care legile celor 
puternici încearcă s-o sugrume. Şi numai printre voi tâlharilor, 
oameni fără lege, am găsit-o!... N 

Tâlharii se priviră cu nemărginită mirare. li cuprinse un fel 
de mândrie sălbatică. 

Dar, să vorbim drept, ce era un tâlhar? 

Cuvântul lui Hans, repetat de Buridan, îi definea: oameni 
fără lege. 

Mai toți dintre oamenii aceia erau nişte bestii; însă 
respectul găzduirii era unul din sentimentele lor. Şi Buridan, 
emoţionat, inspirat, poate de spectacolul grozav şi impunător 
pe care-l avea înaintea ochilor, atribuia acelei mulţimi 
simţăminte pe care nu le avea decât el. 

Haimanalele nu pricepură decât un lucru, că Buridan îi 
lăuda. Şi ce era Buridan pentru ei? Un om care ţinea piept 
tuturor forţelor acelora împotriva cărora se luptau şi ei: rege, 
miniştrii, prefect, arcaşii poliţiei... 

De astă dată, izbucni o furtună de aclamații. 

Buridan aştepta pe estradă, în picioare, alături de Hans 


53 


— Michel Zévaco — 


care surâdea ciudat. 

— lată-l pe urmaşul lui Valois, înhăitat cu tâlharii! zise 
Bigorne. Ei bine! Sfinte Barnabé, asta-i face chiar onoare lui 
Valois! 

Hans făcu semn, şi tăcerea se restabili. 

— Calici, zise el, deoarece nu vreţi să-l daţi pe mâna 
duşmanului, pe Jean Buridan şi pe tovarăşii lui, trebuie să ne 
gândim la apărare. Mâine, poate, Curtea Minunilor va fi 
atacată... Ați azvârlit o sfidare supremă autorității regale, 
declarați război primului ministru, prefectului, forței, ordinii... 

— Război! Război! strigară haimanalele, întocmai cum 
strigaseră şi seniorii, întruniţi în marea galerie a Luvrului. 

Căci oamenii sunt aceiaşi peste tot pământul şi în toate 
vremurile. La fel se deşteaptă în ei, instinctele măcelului, abia 
aţipite de civilizațiile veacurilor. 

— La moarte prefectul şi arcaşii! strigară desfrânatele. 

— La spânzurătoare Marigny şi Valois! urlară mişeii şi 
canaliile. 

— Ei bine, fie! Războiul! zise Hans cu glas tare. Dar eo 
luptă nouă la care nici unul din noi nu e obişnuit. Noi ştim doar 
să ne batem pe străzi. Ştim cum să întindem cursa unde să 
cadă banii burghezilor. Dar nu ştim să ne războim. Eu, regele 
Calicilor, declar că ne trebuie un şef: un căpitan. Eu, regele 
Calicilor declar că mă voi supune acelui om care ne poate 
duce la o izbândă de unde privilegiile noastre vor ieşi întărite 
pentru veacuri de-a rândul... 

— Da! da! Un şef!... Şi eu mă voi supune lui! zise ducele 
Egyptului. 

— Un căpitan, care să ne îndrume! strigă şi ducele de 
Thunes. 

— Duci, conți, breslaşi, mişei, calici! urmă Hans. Acel şef 
este aici. lată-l. E Jean Buridan! 

— Ura! Ura! Ura! 

— Să trăiască căpitanul Buridan!... 

Un urlet formidabil se ridică în văzduh. 

Şi, în câteva parohii vecine, crezând că Parisul e atacat de 
calici, se traseră clopotele care sunară, prelung în noapte. 

— l-auziţi-l pe popa de la Saint-Eustache, prietenul meu, 
care se roagă pentru mine! rânji Bigorne. 

— Fir-ar al dracului! urlă Gautier, electrizat. O să înveţe 


54 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Marigny să ne cunoască! 

— Pe ei! zbierau Guillaume şi Riquet. 

La toate mesele, toate haimanalele erau în picioare. Şi în 
capul lui Buridan se învârteau tot atâtea vuiete ca şi în aer!... 
„Şeful haimanalelor” ... Tânărul repeta mereu, în gând, vorba 
asta îngrozitoare. Palid, posomorât, tulburat de gânduri care 
se ciocneau, se contraziceau, el se cutremura de groază. 

Şi, cu toate astea, nu zicea: nu!... 

Accepta acea căpitănie fantastică şi scârboasă care făcea 
din el un şef de bandiţi!... 

— Pentru tine, Myrtille! murmură el. Ca să te scap!... De-ar 
trebui să pier în mârşăvie chiar! 

Şi cum sta, nemişcat, aclamaţiile se înălţau mai puternice, 
mai sălbatice. 

Hans desfăcu de la brâul său o sabie scurtă, pe care o 
scoase din teacă şi-o puse în mâna lui Buridan, ca un fel de 
semn deosebitor... In mod maşinal tânărul o luă. La lumina 
torţelor oţelul scânteia... 

Atunci, cerşetorii, ţiganii, bandiții, formară o coloană lungă 
care defilă în faţa estradei, ciudată combinaţie de fiinţe 
zdrenţăroase şi soioase, de feţe hidoase şi înflăcărate, 
procesiune înspăimântătoare de unde porneau ameninţări, 
strigăte de moarte şi aclamații, în care se amestecau claie 
peste grămadă, femei tinere cu frumuseţea veştejită, bătrâne 
care mormăiau blesteme şi făceau semne cabalistice, uriaşi cu 
umeri de Hercule, pitici cu picioarele sucite şi totul trecea ca 
un torent care ar fi târât în drumul lui flori, stârvuri, arbori, 
cadavre... 

— Ura! ura! ura! 

— Trăiască căpitanul Buridan! 


x 
x x 


Buridan se înapoiase la el, acasă. Acea emoție grozavă 
care-l strânsese de gât se calmase, şi cu un surâs de sfidare 
murmură: 

— Căpitanul domnilor bandiţi!... Şi ce sunt, la urma urmei 
cavalerii regelui decât nişte bandiți, cu un pic de aur pe 
haine?... Într-o seară, când n-aveam bani, Bigorne mi-a propus 
să mă fac tâlhar, şi am vrut să-i tai urechile... 


55 


— Michel Zévaco — 


Îşi trecu mâna peste frunte şi tresări. 

— S-o scap! S-o scap cu orice preţ! Voiam să mă fac doctor! 
dar doctor în tâlhărie... Eu, tâlhar!... Eu! 

Pufni în râs şi privi arma pe care i-o dăduse regele Calicilor. 

— S-o scap! repetă Buridan. Şi dacă nu ajung s-o scap, să 
mă sinucid cu spada asta, însemnul căpităniei şi al infamiei 
mele... O! Myrtille, pentru tine înfrunt moartea... cu ce drept 
aş refuza infamia? 

Vorbind astfel, el deschise repede uşa odăii în care locuia 
cu Gautier şi, la lumina slabă a unei torţe, o văzu pe Myrtille, 
care-l aştepta... 

Fata se îndreptă repede spre el... 

El o strânse în braţe... Myrtille tremura... 

— Buridane, zise ea, ce însemnau strigătele de moarte... 
urletele acelea... oamenii aceia la lumina faclelor?... Am văzut 
tot, am auzit tot, de sus... M-am dat jos... Buridane, scumpul 
meu logodnic, ce se petrece? 

— Nimic care să te sperie... dar, ai făcut rău că te-ai dat jos 
din odaia ta... 

— Nu-i nici o primejdie! zise Myrtille. Nu mi-e frică. Dar, îţi 
spun că am auzit tot! Buridane, ai să te baţi! Buridane, arcaşii 
regelui înconjură aceste case şi vor să pună mâna pe tine! 

— Ei bine! Aşa e! îi zise Buridan. Daca ai auzit, nu-ţi mai pot 
ascunde primejdia care ne ameninţă. 

— O primejdie? murmură Myrtille exaltată. Nu era decât o 
primejdie, iubitul meu, să fiu despărțită de tine. Tot ceea ce ni 
se poate întâmpla mai grozav, în acest caz, e... să murim 
împreună şi, mă poţi crede, această primejdie e mai puţin 
înspăimântătoare decât cealaltă... 

Buridan privea cu o mândrie înfocată pe fata delicată şi 
gingaşă, care-i vorbea astfel, ca o războinică din vremurile 
acelea barbare, când femeile, ca şi bărbaţii, mânuiau sulița, 
pumnalul sau securea. 

Dar, în inima lui, tremura de acel curaj care-o însufleţea pe 
Myrtille. Si, într-adevăr, Myrtille adăugă îndată: 

— Buridane, deoarece tu trebuie să te baţi, voi fi alături de 
tine. Vreau să am şi eu în bătălie, partea mea din primejdiile 
tale, şi n-ai dreptul să mă dai la o parte, deoarece trebuie să 
murim împreună. 

— Şi mă indignam! se gândea Buridan, beat de fericire. Mă 


56 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


indignam că ajung şeful tâlharilor. Şi numeam o infamie gloria 
de a salva o fată ca asta sau să mor cu ea!... Myrtille, urmă el, 
vorbind tare, iubita mea, în împrejurarea asta, curajul tău 
trebuie să fie acela de a mă lăsa să lucrez singur. Dacă ne 
poate salva ceva, trebuie să încerc acest noroc. Singur pot 
încerca o minune. Tu, lângă mine, în luptă, înseamnă moartea 
pentru amândoi... 

Myrtille clătină din cap cu un fel de energie deznădăjduită. 
Se aruncă în braţele lui Buridan şi murmură: 

— Vorbeşti astfel, căpitane Buridan, pentru că tu crezi că 
sunt o fetiţă, pentru că m-ai văzut sfioasă şi fără îndrăzneală, 
dar îţi spun că te înşeli. Voi fi lângă tine Buridane şi... fără să 
te supăr. Voi fi ca acele femei care vor să se bată, dar pe care 
nu le interesează lupta. 

Buridan se înfioră de eroismul plin de nevinovăție, cu care 
vorbea Myrtille. 

Dar, ea urmă: 

— Voi fi lângă tine, ca acele femei pe care, le-am văzut de 
la fereastra mea, pe când defilau în lumina torţelor. O, 
Buridane! cât de grozave erau! Când au ajuns în fundul Curţii, 
lângă maldărul de pumnale, care străluceau în umbră, s-au 
aplecat şi fiecare şi-a luat câte o armă! Voi face ca ele, 
Buridane! Şi eu, voi ridica arma care-mi va ajuta să te apăr, 
sau să mă omor peste trupul tău, dacă tu cazi. 

Buridan făcea sforţări grozave ca să-şi păstreze liniştea în 
faţa acelei exaltări care-l înfiora şi pe el, şi ca să-şi păstreze 
sângele rece şi să reziste beţiei eroismului şi a dragostei, care 
izvorau din toată fiinţa tinerei fete... 

— Myrtille, scumpă Myrtille, femeile acelea ducându-se să 
se lupte, nu primejduiesc nimic din ceea ce primejduieşti tu! 

— Şi în ce primejdie pot fi eu, mai mult ca ele? îngână 
Myrtille. 

Buridan rămase nehotărât o clipă, mai înfricoşat decât chiar 
fata, apoi răspunse încet: 

— Myrtille, dacă te amesteci în luptă, dacă loveşti cu 
pumnalul de care vorbeşti, pe unul dintre cei care vor să ne 
atace şi dacă acel om moare sub ochii tăi, ţi se poate întâmpla 
ca lăsând să-ţi cadă privirea asupra cadavrului, să recunoşti în 
el chiar pe tatăl tău. 

Fata îngălbeni. 


57 


— Michel Zévaco — 


Ea se trase înapoi câţiva paşi, îşi ascunse faţa în mâini şi 
Buridan o auzi plângând încet. 

Atunci el luă de mână pe fiica lui Enguerrand de Marigny şi, 
fără ca ea să i se împotrivească, o conduse în camera ei. Apoi, 
pe când Myrtille cădea în genunchi şi se ruga Sfintei Fecioare, 
Buridan sta înfrânându-şi îndemnurile iubirii care clocotea în el 
şi, liniştindu-şi gândurile, - se cobori în sala din catul de jos, 
unde îi găsi pe tovarăşii lui. 

Printre ei, mai erau şi Hans, ducele de Thunes, ducele 
Egyptului şi câţiva conți, breslaşi sau membri de corporaţii, 
personaje importante în ciudata ierarhie a regatului 
cerşetorilor şi al bandiţilor. 

— Şi acum, zise Buridan, deoarece sunt căpitanul vostru şi 
voi locotenenţii mei, să ţinem sfatul de război!... 


x 
x x 


Ziua care urmă trecu făcându-se pregătiri ciudate spre 
străzile Francs-Archers, Saint-Sauveur şi cea numită Pietres. 
Ele fură baricadate. Şi desigur că acele baricade erau astfel 
întocmite că ar fi putut să reziste luni de zile. 

Deci, în urma consiliului de război care se ţinu şi în care 
Buridan îşi dezvoltă planul, strada Francs-Archers, cu toate că 
era strada principală, nu fu baricadată. Cu toate astea, în 
partea aceea trebuia să se dea asaltul cel mare. 

Se înseră. Noaptea învălui Curtea Minunilor, care era 
adâncită în tăcere. 

Fiecare era la postul său. 

Spre ziuă, Buridan care lucrase toată noaptea în strada 
Francs-Archers, se întoarse acasă. 

Totul era gata pentru o apărare deznădăjduită. 

Atacul avea loc în dimineaţa aceea sau a doua zi? Sau... 

mai târziu? Buridan nu ştia. 
_ Era gata însă. El credea că asaltul va avea loc imediat. 
Intr-adevăr, haimanalele trimiseseră să spioneze, raportaseră 
că trupele regale erau concentrate. Nu numai că ei credeau că 
lupta o să aibă loc, dar o doreau chiar!... 

Oricare ar fi fost rezultatul, el însemna un sfârşit, 
înfrângerea şi moartea Myrtillei, sau victoria şi fericirea ei. 
Asta era situaţia la sfârşitul nopţii... în acei zori de ziuă când 


58 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Marguerite de Bourgogne aştepta la Luvru răspunsul scrisorii 
trimise lui Buridan prin Juana. 

__ Myrtille se ruga pentru salvarea tatălui şi a logodnicului ei. 
In închipuirea ce şi-o făcea, în ruga ei, dânsa vedea 
realizându-se imposibilul: Enguerrand de Marigny întinzând 
braţele lui Buridan. 

Hans făcea o ultimă inspecţie baricadelor. 

Gautier d'Aulnay se gândea la mijlocul de a-l regăsi pe 
fratele său, şi, după ce l-ar fi regăsit, să-l scape, apoi să se 
întoarcă împotriva Margueritei şi să sfârşească cu dânsa, la 
nevoie, chiar printr-o lovitură de pumnal. 

Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot, jucători pătimaşi, 
jucau zaruri. Numai pentru că n-aveau decât un singur galben, 
şi-l împrumutau pe rând, unul altuia, şi-l câştigau tot pe rând. 

Neavând altceva de făcut, Bigorne dormea. 

O tăcere mare domnea în Curtea Minunilor. Trupele regale 
păreau că dorm. 


VI. LIBERA TRECERE 


Pe la orele cinci, de dimineaţă, Buridan fu înştiinţat că spre 
baricade, se observă o mişcare de trupe, adică spre strada 
Saint-Sauveur şi spre strada Pietres, pe când strada 
Francs-Archers era liniştită. 

— Să fi mirosit cursa? se întrebă Buridan. 

Se sui în odaia Myrtillei şi o găsi în faţa uşii deschise, 
ascultând şi pândind. 

— A sosit ceasul... nu e aşa? întrebă ea. 

— Da! zise Buridan. 

O emoție nemărginită îl cuprinse atunci, în clipa când era să 
se despartă de aceea pe care o iubea, poate o despărţire pe 
vecie. Căuta cuvinte s-o îmbărbăteze pe Myrtille, dar nu le 
găsea. 

Palidă ca moartea, ea îşi păstra încă acel zâmbet de 
bravură, care-l electriza pe Buridan. 

Dânsa vorbi: 

— Du-te, dacă soarta noastră e asta. Buridane, în clipa asta 
supremă, când te văd poate pentru ultima dată, adu-ţi aminte 
că te aştept în pace şi cu încredere. Dacă te întorci, dacă scapi 


59 


— Michel Zévaco — 


de condamnarea pronunțată împotriva ta... dacă eşti 
învingător, gândeşte-te că din minutul ăsta îți fac sacrificiul, 
singurul sacrificiu pe care ţi-l pot face. Deoarece tatăl meu te 
urăşte, deoarece între voi e o luptă de moarte, deoarece ura 
tatălui meu e nedreaptă şi te iubesc... în sfârşit, pe tine te voi 
urma Buridane. Şi când preotul ne-o binecuvânta, pe cât 
poate fi binecuvântată căsătoria noastră, vom pleca din Paris 
şi chiar din Franţa, dacă Parisul şi Franţa sunt primejdioase 
pentru tine. Dacă nu te mai întorci, dacă pieri în luptă, mori 
liniştit scumpul meu logodnic, căci ceasul în care-ţi vei da 
sfârşitul, va însemna şi ceasul morţii mele. 

Buridan o asculta cu un fel de admiraţie religioasă. 

Ea îşi stăpâni hohotul de plâns, care o îneca şi urmă 
extraordinar de liniştită. 

— Dacă te întorci învingător, şi dacă soarta va voi ca 
Enguerrand de Marigny să cadă sub loviturile tale, atunci 
scumpul meu, vom fi despărțiți pe veci, despărțiți prin sângele 
vărsat. Jură-mi Buridane, jură-mi că dacă vă veţi întâlni faţă în 
faţă, spada ta n-o să-l atingă!... 

Buridan îngenunche şi zise: 

— Jur că nu-l mai urăsc pe Enguerrand de Marigny!... Jur că, 
în sufletul meu, nu-i port nici un gând de moarte părintelui 
Myrtillei!... Jur că, dacă în luptă, întâmplarea ar face ca să se 
încrucişeze spada seniorului de Marigny cu aceea a lui Jean 
Buridan, sabia mea se va apleca, chiar de ar fi să mi se 
străpungă pieptul. Eşti mulţumită, Myrtille? 

Cu puterile sleite, Myrtille puse mâinile pe capul lui Buridan 
şi grăi: 

— Te binecuvântez pentru probele de dragoste pe care mi 
le dai. Te binecuvântez, iubitul meu, pentru că mai bine 
doreşti să fii unit cu mine prin moarte, decât să fii despărţit pe 
vecie prin sângele vărsat! 

Buridan se sculă. 

Myrtille stătu puţin la îndoială, apoi urmă: 

— Ştiu răul pe care ea ţi l-a făcut. Ştiu că Marguerite de 
Bourgogne, regina Franţei, a putut fi acuzată de crimă, de tine 
şi de tovarăşii tăi şi că groaznica învinovăţire e dreaptă. E 
mama mea, Buridane! Orice-ar fi făcut, orice-ar fi încercat 
împotriva ta şi a altora, e mama mea!... Buridane, cruţ-o pe 
mama mea, cum mi-ai jurat că-l vei cruța şi pe tatăl meu. 


60 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


De data asta Buridan se cutremură, dar răspunse fără 
şovăială: 

— Dumnezeu s-o ierte pe Marguerite de Bourgogne! Dacă 
vreodată el ar înarma braţul cuiva, care să facă dreptate 
contra mamei tale, va fi braţul lui Ludovic, regele Franţei şi nu 
pe acel al meu!... Jur să nu întreprind nimic, nici cu vorba, nici 
cu fapta împotriva Margueritei de Bourgogne, regina Franţei! 


O bucurie sublimă se răspândi pe faţa Myrtillei. Dar, 
pesemne, era sfârşită de puteri, căci ea şovăi şi căzu în 
braţele lui Buridan, care cu ochii scânteietori, şopti: 

— Marguerite de Bourgogne! Enguerrand de Marigny! Am 
făcut fetei voastre un dublu jurământ, dar luaţi aminte! Dacă 
ea moare, voi o veţi fi omorât-o, voi tatăl şi mama ei! Şi atunci 
dacă voi fi condamnat să trăiesc, fac aici un al treilea 
jurământ, pe care-l fac pe capul copilului vostru!... 

Şi fără îndoială acel jurământ trebuie să fi fost grozav, căci 
cuvintele se stinseră pe buzele albe ale căpitanului Buridan de 
parcă l-ar fi înspăimântat chiar pe el. 

Myrtille leşinase. 

Buridan a ridicat-o în braţe şi a lăsat-o întinsă pe pat. 

— Ohe! senior căpitane! strigă în minutul acela o voce de 
jos. 

Buridan recunoscu vocea lui Lancelot, şi-şi zise că dacă 
Bigorne îl chema, însemna că atacul era iminent. 

— Adio, Myrtille! şopti el, plângând. 

Se aplecă şi sărută acea frunte feciorelnică, apoi se repezi 
afară, fără să-şi mai întoarcă capul. 

In minutul acela, se întâmplă ceva grozav. 

Vocea lui Bigorne răsună iarăşi strigând: 

— Ohe! căpitane, avem prizonieri... 

Buridan se coborâse. 

— Un prizonier? zise el. 

— Sau, mai bine, o prizonieră! zise Bigorne, cu o voce carei 
se păru ciudată lui Buridan. E acolo! urmă el, arătând sala cea 
mare de la parter. 

Buridan se îndreptă spre uşă. 

Deodată, Bigorne îl apucă de braţ şi-l opri. 

— Ce vrei? zise Buridan, care, în starea de exaltare în care 
se afla, se temu deodată de vreo catastrofă. 


61 


— Michel Zévaco — 


— Stăpâne! zise Bigorne cu un fel de emoție pe care nu i-o 
văzuse niciodată. Adu-ţi aminte de momentul solemn când ai 
ridicat sabia asupra unui om pe care-l aveai sub picioare. 
Spada era să lovească. Omul era să moară. Atunci te-am 
apucat de braţ cum te apuc şi acum, şi ţi-am zis: Nu omori pe 
contele de Valois, căci contele de Valois e tatăl tău. 

Buridan începu să tremure şi, cu glasul înăbuşit, întrebă: 

— Şi, acum, ce ai de zis: 

— Adu-ţi aminte, răspunse Bigorne, ce ţi-am spus. Ţi-am 
vorbit de o femeie... 

— Femeia care, într-o seară, în strada Froidmantel, mi-a dat 
o întâlnire la Turnul Nesle? Femeia care mi-a vorbit a doua 
oară la picioarele turnului cel mare de la Luvru, ca să mă 
atragă la Turnul Nesle! Mi-ai spus Lancelot, mi-ai spus că acea 
femeie era... cuvântul se stinse pe buzele lui Buridan. 

El tremura convulsiv. 

— Ţi-am spus că era mama ta! zise Bigorne. Şi acum, Jean 
Buridan, şi acum fiu al contelui de Valois şi al Annei de 
Dramans, poţi intra! 

— Mama mea? bolborosi Buridan. 

Şi intră. 

Mabel era singură în sală. 

Buridan o văzu atât de palidă, cu o faţă atât de îndurerată 
şi totodată aşa de vioaie, încât simţi că i se moaie picioarele şi 
se opri lângă uşa închisă. Numai că... izbucni în plâns, îşi 
întinse braţele, instinctiv şi zise: 

— „Mamă!” 

Mabel înaintă cu paşi şovăitori. 

Dânsa voia să vorbească, dar, din gura ei nu ieşea nici un 
sunet. 

Buridan voi să înainteze spre ea, dar o ceaţă i se puse pe 
ochi. Nu mai simţi pământul sub el. | se păru că se prăvale. 
Simţi că i se rupe inima... Şi, deodată, avu senzaţia că două 
braţe pasionate şi duioase îl apucau cu putere şi blândeţe... 
Avu acea senzaţie necunoscută lui, că capul lui înfierbântat, i 
se odihnea pe sânul unei femei, care bătea cu putere... Avu 
acea senzaţie de vis, cum că redevenea copil, şi că adormea 
într-o siguranţă blajină pe sânul matern... Simţi pe frunte 
picături calde, dese, repezi, ploaia lacrimilor mamei... şi 
nelămurit, pierzându-şi cunoştinţa, el auzi aceste cuvinte: 


62 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Jean al meu! Fiul meu! În sfârşit! 

Clipele acelea, fără de asemuire, nu se pot descrie. 
Cuvântul poate vibra ori de câte ori emoția omenească palpită 
în ce are ea mai nobil şi mai sfânt, pe o scenă de teatru, după 
sentimentele pe care le exprimă, dar în scris rămâne de cele 
mai multe ori rece. Vom zice dar numai că cele două ore care 
urmară, fură pentru Mabel şi Buridan, adică pentru mamă şi 
fiu ceasuri neuitate, dintre acelea de care omul, ajuns la 
adânci bătrâneţi, îşi mai aminteşte cu înduioşare. 

Cele două ore trecură, pentru mamă şi fiu, cu o repeziciune 
uimitoare. 

Buridan uitase că mai era pe lume o Curte a Minunilor şi că 
acea curte era asediată de toţi arcaşii Parisului. Dar mama, 
Mabel, nu o uită. 

Venise cu voinţa să-şi scape fiul şi voinţa aceea 
încăpăţânată îi stăpânea deocamdată oricare alt gând. 

Il privea cu foc pe fiul său şi-l ţinea mereu de mână ca şi 
cum ar fi vrut să se încredinţeze că, în realitate, era al ei. Mai 
cu seamă, acum când minunea se împlinise, ea voia din tot 
sufletul să-l scape pe Buridan. 

— Acum, urmă ea, trebuie să pleci... 

— Să plec?... 

— Fără îndoială. Dacă rămâi aici, te aşteaptă moartea. 
M-am strecurat printre trupe. Sunt o mulţime!... O mulţime!... 
Şi apoi trupele n-ar însemna nimic! Ceea ce-i mai grozav, vezi 
tu, cei ce nu te-ar ierta, ceea ce nu poate fi învins, sunt cei ce 
stau îndărătul trupelor... 

— Şi cine sunt acolo, buna mea mamă? zise Buridan cu un 
zâmbet care încerca s-o liniştească pe Mabel. 

— Mamă! îngână ea, tremurând. Mai zi-mi vorba asta. 

— Bună mamă! repetă Buridan, al cărui surâs se făcu şi mai 
duios. 

— Vezi tu, n-am auzit de mult cuvântul ăsta. Şi, pricepi tu, 
norocul meu? Venind încoace mă temeam. Mi-era frică să 
găsesc în copilul meu numai pe Jean Buridan. Şi iată că aflu un 
fiu, după cum mi-l dorea inima! 

— Şi eu... de-ai şti de câte ori te-am dorit, mamă! zise cu 
gravitate Buridan. Şi eu am suferit mult, când a trebuit să 
scriu în registrele Sorbonei: Născut din părinţi necunoscuţi. 

Mabel se cutremură. Făcu un gest ameninţător ca şi cum ar 


63 


— Michel Zévaco — 


fi amenințat pe cineva nevăzut, pe toţi acei care creaseră 
fiului său situația aceea atât de umilitoare. 

— Mizerabilii! bombăni ea. Au să plătească scump... Dar în 
ceasul ăsta trebuie să ne gândim la ceea ce-i mai urgent. 
Trebuie să le scapi din mâini... Mă întrebi ce e în spatele 
armatei? E regele, care-ţi vrea moartea, pentru că, urmă ea cu 
mândrie, l-ai biruit la Turnul Nesle... Valois care-ţi vrea 
moartea... pentru că... (Valois, şopti ea într-un hohot de 
plâns... tatăl lui!)... E Marigny, şi mai îndârijit. Şi deasupra 
tuturor, învăluindu-i cu umbra ei funebră, împingându-i cu 
sufletu-i veninos, e Marguerite de Bourgogne!... Trebuie să 
fugi, îţi spun! 

— Să fug! Dar chiar dacă aş vrea, mamă, chiar de-aş dori să 
înlătur printr-o laşitate, o durere pe care tremur de a ţi-o 
impune, cum aş face? 

Mabel scoase din sân un pergament şi i-l întinse lui Buridan. 

Era ordinul de trecere, semnat şi pecetluit cu ştampila 
regală, pe care Marguerite i-l dase Juanei. 

Cât despre scrisoarea destinată lui Buridan, Mabel o 
rupsese şi o aruncase. 

Buridan citi rândurile care puteau să-l scape şi strigă 
bucuros. 

— Vezi? zise Mabel, tremurând de nădejde. 

— Vino, mamă! Vino! o curmă Buridan luând-o de mână, şi, 
suindu-se grabnic pe scară, o împinse în odaia Myrtillei. 

Buridan îi arătă mamei sale copila încă leşinată. 

— Mamă, zise el, dacă vrei ca să trăiesc, dacă vrei să-mi dai 
putere să trec cu tovarăşii mei peste o armată întreagă, iată 
pe cine trebuie să scapi! 


x x 


După vreun ceas, Mabel cu Myrtille treceau peste una 
dintre baricadele ridicate de calicii şi bandiții Curţii Minunilor şi 
intrau în strada Piètres. 

lată ce fusese hotărât: Myrtille cu Mabel trecând printre 
trupele regale, trebuiau, să aştepte două zile pe Buridan la 
casa cu stafii de la Cimitirul Nevinovaţilor. 

Apoi, dacă până atunci Buridan, nu putea să le ajungă, ele 
trebuiau să încerce să iasă din Paris, locuinţa nemaifiind 


64 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


sigură, deoarece era cunoscută de Valois. 

Dacă izbuteau să plece din Paris, trebuiau să se refugieze în 
satul Montmartre şi să aştepte acolo, să se întâmple ceea ce 
le-o fi scris de soartă. 

Myrtille nu voise să se supună acelei orânduieli, şi scena 
despărțirii fu sfâşiitoare. Buridan n-ar fi putut să învingă singur 
acea rezistenţă, dar Mabel era acolo, şi în momentele acelea 
era în stare să facă orice, numai s-o salveze pe Myrtille, ceea 
ce echivala cu salvarea lui Buridan. Mabel juca o partidă 
grozavă, în care punea tot sângele rece al jucătorului care dă 
ultima lovitură de unde poate ieşi izbânda, sau moartea. 

Myrtille era învăluită cu o mantie care o acoperea toată şi a 
cărei glugă îi ascundea frumosul ei chip. 

Mabel o susţinuse până la baricadă. 

Dar după ce trecură de baricade, nu o mai ţinu de braţ. 
Myrtille se clătină... 

— A sosit ceasul, zise Mabel. Dacă şovăi, dacă te temi, dacă 
tremuri, dacă plângi, suntem pierdute şi logodnicul tău se 
prăpădeşte de moartea ta! Nu uita că trebuie să pari 
servitoarea mea. Trebuie să umbli fără teamă şi chiar 
nepăsătoare, alături de mine, sau mai bine cu doi paşi în 
urmă. la-ţi inima în dinţi, usucă-ţi lacrimile, fiica mea. Dacă-ţi 
bate inima, stăpâneşte-o!... Dacă tresari, comandă nervilor tăi 
să fie de fier. Mergi înainte, cu credinţa care a îngăduit 
Domnului nostru Isus să umble pe valuri ca şi pe pământ... 

Mabel porni. Myrtille o urmă. 

Cine ar fi ştiut cele ce tulburau sufletul acelei femei ca şi al 
fetei aceleia, le-ar fi privit trecând cu admiraţie şi respect. 

Mabel avea o înfăţişare liniştită şi nepăsătoare, ca şi când 
se afla lângă Marguerite, la Luvru; la Myrtille ar fi fost cu 
neputinţă să deosebeşti vreun semn de teamă, sau de emoție. 
Ea umbla ca în vis... 

Deodată, Mabel se întoarse spre ea şi dintr-o privire 
grozavă îi făcu recomandaţia supremă: erau în faţa celor 
dintâi linii de arcaşi. 

— Hei! desfrânatelor! strigă batjocoritor şeful de post. 
Stati... 

Mabel se îndreptă spre ofițerul care le vorbise astfel şi, faţă 
în faţă, riscând orice: 

— Aţi insultat două femei ale reginei! Numele vostru? 


65 


— Michel Zévaco — 


— Ei aş! pufni ofiţerul nedumerit. Eşti nebună femeie?... 
Hei, să le aresteze... 

— Numele vostru repetă Mabel, arătând ofițerului 
pergamentul regal. 

Ofiţerul îngălbeni... El salută şi bolborosi: 

— Nu ştiam... Vă rog nu-mi cereţi numele şi... iertaţi-mă!... 

— Bine!... Vă iert!... Daţi-mi o escortă, până trec liniile. 

— Zece oameni de escortă! strigă ofiţerul, răsuflând uşurat. 
Şi să băgaţi de seamă ca să nu le displacă nici un cuvânt, nici 
o privire acestor femei, până când vor ajunge să treacă de 
linii! Că... de nu, vă pun în fiare.!... 

Oamenii porniră la rând, urmaţi de Mabel şi de Myrtille. 

Cu cât înaintau, cu atât numărul arcaşilor se înmulţeau. Se 
vedeau îngrămădiţi în toate curţile. Locuitorii fuseseră siliţi 
să-i lase pe soldaţi să se instaleze în locuinţele lor. Arcaşii care 
nu găsiseră loc prin case, improvizaseră tabere pe şoseaua 
întortocheată, gătindu-şi în vasele de bucătărie de prin casele 
părăsite. Unii frigeau sferturi de vite la nişte focuri uriaşe. Alţii 
jucau zaruri. Soldaţii îşi vorbeau de la grup la grup, în limba 
franceză, italiană, germană şi flamandă, căci trupele regale şi 
senioriale, erau recrutate cam de pretutindeni, astfel că 
strada Pietres avea înfăţişarea unui colţ de oraş cucerit. 

Râdeau, cântau şi beau, întocmai cum făceau nemţii în 
orice bătălie. Se auzeau înjurături grozave, ameninţări cu 
moartea, şi totul se amesteca într-un vuiet imens: dar nimeni 
nu îndrăzni să vorbească celor două femei, care treceau 
protejate de escorta lor. 

Deodată, la un colţ de stradă, pricepură că se aflau în 
vecinătatea unui şef însemnat. Într-adevăr, cu toate că acolo 
soldaţii erau mai numeroşi, domnea o tăcere apăsătoare. 

In faţa unei case, un îndoit şir de soldaţi stau de gardă. 

Mabel era tare şi curajoasă. Dar simţi că i se tăiau 
picioarele. 

Soldaţii aceia purtau la piept blazonul lui Enguerrand de 
Marigny! 

— Mergi mai repede! îndemnă ea cu un glas care nu 
tremura, şefului escortei, căci regina aşteaptă răspunsul, pe 
care i-l duc. 

In momentul acela sunară trompetele. Mai mulţi ofiţeri 
ieşiră din casă, şi printre ei un om înalt, cu înfăţişare aspră, cu 


66 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


privirea posomorâtă. 

— Marigny!... şopti Mabel. 

instinctiv ea se întoarse şi trecu braţul în jurul taliei Myrtillei 
ca pentru a o avea sub paza ei. 

Dar Marigny le şi văzuse. 

— Cine sunt femeile acelea? întrebă el. De ce au o escortă 
şi de unde vin? 

Repede ca fulgerul, Mabel dădu şefului  escortei 
pergamentul regal, şi-i strecură cuvintele acestea la ureche: 

— Răspunde! Ai cincizeci de galbeni dacă acest şef nu ne 
ţine mult aici. E din partea reginei. 

— Monseniore! zise soldatul desfăşurând pergamentul, 
aceste femei au un bilet de liberă trecere şi sunt aşteptate la 
Luvru, numaidecât. 

Marigny aruncă o privire asupra pergamentului, şi cu un 
gest indiferent, ordonă să le lase să treacă. 

In aceeaşi clipă, privirea sa se îndreptă asupra lui Mabel. El 
tresări. 

Faţa lui îngălbeni. Din doi-trei paşi fu alături de Mabel. 

— Mabel! zise el cu glas înăbuşit. 

— Ei bine, da!... Eu sunt, monseniore! răspunse Mabel, care 
printr-o minune de energie izbuti să-şi păstreze liniştea. 

Şi, în acelaşi timp, strângea cât putea mâna Myrtillei. 

— Vii din Curtea Minunilor? 

— Da, monseniore. 

— Cine te-a trimis? 

— Cine, dacă nu regina? 

In clipa aceea simţi că Myrtille îşi pierdea puterile, şi din 
nou o cuprinse de mijloc ca s-o ţină. 

Situaţia era îngrozitoare. 

Dacă leşina, se gândi Mabel, cu un sânge grozav de rece, 
suntem pierdute, şi fiul meu moare. Mabel nu şovăi. 

Dintr-o mişcare atât de rapidă şi atât de mlădioasă încât 
nimeni nu avu vreme să vadă ce face, ea scoase pumnalul, pe 
care-l purta la brâu: şi trecându-şi braţul pe după gâtul fetei, o 
înţepă în gât. 

Myrtille scoase un geamăt înăbuşit. 

Dar durerea fizică îşi produsese efectul dorit de Mabel: ea 
domină şi zădărnici un minut durerea morală a fetei, care se 
afla în faţa părintelui ei, şi care se şi gândea că nu-i era 


67 


— Michel Zévaco — 


îngăduit să i se arate. 

Imaginea logodnicului său îi trecu pe dinaintea ochilor, şi se 
întări printr-o sforțare supremă. 

— Ce ai căutat la Curtea Minunilor? urmă Enguerrand de 
Marigny, cu glas rugător. Ascultă! Nu-ţi cer secretele tale, nici 
pe ale reginei! Nu te întreb ce solie ai dus lui Jean Buridan din 
partea Margueritei de Bourgogne. 

Dar dacă ţi-e milă de mine mai mult decât ţi-a fost într-o 
seară când te-am rugat în zadar la Luvru, spune-mi numai 
dacă ai văzut pe fiica mea... Oh! nu ştii, nu poţi să şti ce 
suferă sufletul unui tată; când... 

in momentul acela, un suspin deznădăjduit o înecă pe 
Myrtille. 

Ea căzu în braţele lui Mabel. 

Gluga i se dete la o parte puţin!... 

— Mii de draci! strigă Enguerrand de Marigny. Myrtille, a 
mea! 

În acelaşi timp, în faţa lumii încremenită, cu un fel de 
strigăt în care era o bucurie furioasă şi o sfidare supremă, el 
luă pe fiică-sa în braţe şi o duse pe muribundă în casă. 

— Blestemat să fii! gemu Mabel, şi se repezi dintr-un salt pe 
urmele lui Marigny. 

Acesta o aşezase pe Myrtille pe un fel de canapea, plină de 
perne, fără să se mai ocupe de ea la zgomotul făcut de Mabel 
care intra, se-ntoarse aruncându-i o privire fulgerătoare. Se 
îndreptă spre ea, înspăimântător, aproape măreț, căci, în clipa 
aceea, pe chip i se întipărise îndoitul sentiment al bucuriei şi 
al durerii părinteşti. 

— lată dar, zise el cu un ton sălbatic, ce te-ai dus să cauţi la 
Curtea Minunilor! lată, dar, ce trebuia să duci Margueritei de 
Bourgogne! Te ştiam fiinţă crudă, căci nu ţi-a fost milă de 
mine în seara aceea, când cu o vorbă puteai să mă ajuţi să-mi 
scap copila! Ghicisem în gândul tău planuri ascunse, căci 
adeseori am surprins zâmbete pe buzele tale şi în ochii tăi, 
care m-au înfricoşat. Ştiam că, dacă Marguerite e un demon 
pe pământ, tu eşti sufletul ei blestemat. Vă cunoşteam 
îngrozitoarele taine, căci am întrebat pietrele Turnului Nesle, 
şi acele pietre mi-au răspuns cu râsul demonic al orgiilor, ori 
cu vaietul groaznic al acelora pe care i-au văzut murind. Dar, 
toate astea nu mă privesc, pe mine. Ceea ce mă priveşte e 


68 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


fata mea. O am în mână. Şi nu-i dau drumul. Du-te şi spune-i 
stăpânei tale că o desfid să vină aici, să ia pe copilul nostru. 
Du-te, demon! Pleacă! Piei, din ochii mei, sau, pe sfântul 
Dumnezeu, te zdrobesc cu pumnalul acesta care n-a lovit 
niciodată vreo femeie... 

Enguerrand de Marigny îşi ridică pumnalul puternic, care 
tremura, gata să se abată peste capul lui Mabel. 

— Marigny, zise Mabel, uită-te la spatele tău. 

Marigny se întoarse şi o văzu pe Myrtille care, 
împleticindu-se cu mâinile împreunate, înainte spre el. 

— Enguerrand de Marigny, urmă Mabel, întreabă pe fata ta 
dacă vrea să rămână la tatăl ei sau să urmeze pe Mabel cea 
blestemată. 

Pumnalul i se lăsă binişor în jos şi Marigny, zăpăcit, 
bolborosi: 

— Ce vrea să zică asta?... Ea nu te luase cu forţa? O urmezi 
de bună voie?... Vorbeşte!... Pricepe, urmă el deodată 
lovindu-şi fruntea, Marguerite e mama ta! Şi, sărmană copilă, 
vrei să te duci la mama ta?... Oh! fata mea, copilul meu iubit, 
nu ştii, sper că nu vei afla niciodată, ce fel de mamă ţi-a dat 
soarta!... Când aşteptai încrezătoare şi fericită sosirea mea la 
grădiniţa cu trandafiri şi pentru tine nu eram decât maestrul 
Claude Lescot, neguţătorul, când te luam pe genunchi şi tu 
mă întrebai fel de fel de lucruri despre lungile mele absenţe, 
adesea întrebările tale nevinovate m-au făcut să îngălbenesc. 
Şi când mă întrebai de ce îngălbenesc, de ce nu-ţi spuneam, 
inima mi se sfâşia de durere; teama şi groaza mi se strecurau 
în suflet când mă gândeam că într-o zi ai putea să-mi smulgi 
secretul pe care-l târam după mine şi să afli că, de fapt, 
Claude Lescot era Enguerrand de Marigny, şi că mama ta, 
copilă, se numeşte Marguerite de Bourgogne!... Fatalitatea 
ţi-a destăinuit acest secret, acest îndoit secret pe care eu aş fi 
vrut să-l duc cu mine, în mormânt. Dacă nu pot să-ţi destăinui 
tot adevărul despre aceea care te-a născut, află cel puţin 
aceasta: când erai închisă în fundul unei carcere de la Temple, 
a venit la tine o femeie: aceea era Marguerite de Bourgogne. 
Marguerite ştia că erai fiica ei, ţi-o jur pe Dumnezeu care ne 
aude şi ne judecă! Da, Marguerite ştia că vrăjitoarea Myrtille 
era copilul ei... Marguerite putea s-o scape cu o singură vorbă, 
dar Marguerite a închis tocmai ea uşa de fier, în dosul căreia 


69 


— Michel Zévaco — 


fiica ei trăgea să moară... Acum, Myrtille, scumpul meu copil, 
uită o clipă că-ţi vorbeşte primul ministru... Adu-ți aminte că 
pentru tine sunt încă Claude Lescot, pe care l-ai iubit atât de 
mult. Aminteşte-ţi cum mă înlănţuiai de gât cu amândouă 
mâinile şi cum îmi ziceai cu drag: „Tată, când vei rămâne 
totdeauna lângă fiica ta?”... Şi, acum, Myrtille, spune-mi, vrei 
să te duci la Marguerite de Bourgogne? Sau vrei să ai puţină 
milă şi de sufletul meu, zdrobit?... Myrtille, rămâi lângă tatăl 
tău, sau urmezi pe Mabel, dezgustătoarea executoare a 
ordinelor mamei tale?... Vorbeşte!... 

Myrtille îngenunche, apucă o mână a lui Mabel şi zise 
binişor: 

— Tată, e mama lui Buridan!... . 

Enguerrand de Marigny ameti. Işi duse mâna la frunte, şi în 
pieptul lui horcăi un hohot de plâns care se sfârşi într-un râs 
îngrozitor. 

— Buridan! strigă el. Aproape că-l uitasem pe acesta, în 
bucuria mea nebună. Da, nebună! deoarece uitasem că atunci 
când nebunia unei iubiri blestemate intră în capul unei fete, îşi 
uită şi iubirea, şi respectul uman. Ce însemnează dovada 
îngrijirilor  drăgăstoase ale părinţilor, anii petrecuţi în 
îngrijorări, veghea, nevoile, durerile, calculele făcute ca să 
asigure, ca să statornicească fericirea unui copil? Se duce 
dracului orice părinte, în ziua când cine ştie ce vagabond îi 
face numai un semn fetei lui! Aşadar... iubeşti! Şi printre 
atâţia cavaleri nobili, printre care sufletul meu nu se mai 
pricepe pe care să-l aleagă, te duci, şi alegi pe cine? Pe o 
haimana! Pe omul care l-a înfruntat pe tatăl tău în faţa 
Parisului întreg, cu disprețul şi cu insultele lui!... 

— Tată! suspină Myrtille, pe când Mabel, nemişcată şi 
ţeapănă, asista la acea scenă de care atârna soarta fiului ei, 
ca o statuie a fatalităţii antice. 

— II iubeşti pe Buridan! urmă Enguerrand de Marigny cu 
glas tare. Aşa şi trebuie să i se întâmple fetei Margueritei de 
Bourgogne! Ah!... şi asta e mama haimanalei! urmă el râzând 
cu hohote. Ei bine! trebuia să ghicesc! Fiul ca şi mama!... 
Mama?... o infamie, fiul nu-i decât fructul! Mama?... umila şi 
infama slujnică a unei desfrânate încoronate... fiul pândeşte 
pe trecători la colţurile străzi ca să-i pingelească şi, pe fete, în 
fundul curților, ca să le încânte!... Ei bine, pe Dumnezeul meu, 


70 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


nu mai sunt aici părintele care plânge şi se roagă, sunt 
ministrul, care ordonă şi judecă! Mama lui Buridan, te arestez! 
Şi crima ta e că ai drept fiu pe şeful calicilor revoltați, contra 
autorităţii regelui. Fiică a Margueritei de Bourgogne, te 
arestez! Şi crimă ta e... 

În clipa aceea pe când Marigny beat de furie, bolborosea şi 
ridica amândouă mâinile ca şi cum ar fi vrut să apuce deodată 
pe Mabel şi pe Myrtille, în clipa aceea, un zgomot de trâmbiţe 
răsună în stradă. 

Un vuiet groaznic se iscă, apropiindu-se şi ajunseră până la 
Mabel strigătele, repetate de mii de ori: „Trăiască regele!”. 
Marigny nu auzea nimic. 

Dar Mabel auzise. Ea se repezi la fereastră, unde deschise 
oblonul. 

— Ei bine! strigă ea, pentru că se arestează fiica 
Margueritei de Bourgogne, trebuie să afle şi lumea! Trebuie ca 
lumea înspăimântată, să ştie că regina Franţei a fost amanta 
lui Enguerrand de Marigny! Trebuie ca regele să ştie că primul 
său ministru arestează pe fiica soţiei sale! 

Marigny, ramase trăsnit. 

— Regele! bâlbâi el, privind în jurul lui cu ochii însângeraţi. 

— Trăiască regele! Trăiască regele! 

Deodată, zgomotul se potoli, şi vocea lui Ludovic al X-lea 
răsună până la Marigny. 

— Da, copii, strigă regele, o să ne batem. Mai aşteptaţi 
puţin, bravii mei dulăi, şi o să vă dăm pe mână pe toţi 
mistreţii. Numai să mă înţeleg cu credinciosul meu Marigny, şi 
totul e gata. Război! mii de draci! Război, vreau şi eu! 

— Trăiască regele! Război! Săriţi, pe haimanale! 

Pe scară, se auzi pasul lui Ludovic, şi al escortei sale. 

— Trăiască regele! urlă şi Mabel. Ce zici, monseniore?... Să 
cer soţului Margueritei de Bourgogne graţierea fiicei, lui 
Enguerrand de Marigny? 

— Taci, femeie! strigă Marigny. 

— Lasă-ne să trecem, monseniore... sau pe Dumnezeul de 
care vorbeai adineauri, regele va afla totul. 

— Taci! gemu Marigny căruia i se făcuse părul măciucă. 

— Dacă suntem libere... tac! Dacă nu... 

Marigny se repezi la o uşă, deschise, sau mai bine zis, o 
sfărâmă cu o lovitură de picior. Uşa da pe scara ticsită de 


71 


— Michel Zévaco — 


soldaţi. 

Marigny se aplecă. Şi cu un glas care părea mai mult un 
geamăt, strigă: 

— Din ordinul regelui, lăsaţi să treacă. 

Mabel o apucase pe Myrtille, şi ţinând-o în braţe, sălbatică, 
grozavă, înflăcărată, ţeapănă, cobori scara, ducând cu sine pe 
logodnica fiului său... 

— Regele! strigă o voce puternică la cealaltă uşă. 

Cu faţa descompusă, Marigny, înaintă şovăind spre Ludovic 
al X-lea. 

— Sire, bolborosi el, încovoindu-se mai mult ca un om 
copleşit de nenorocire decât ca un senior care-şi salută regele. 

— Ei bine, Marigny? începu Ludovic, cu glas vesel. Ai auzit, 
că bravii mei vor să se bată? Suntem gata? 

— Da, Sire, totul e gata! răspunse Marigny, îndreptându-se 
şi de data asta cu un accent aşa de straşnic încât fiecare se 
gândi că haimanalele or să fie nimicite cu desăvârşire. Suntem 
gata, şi... vai, de nesupuşi!... 

— Aşadar, război! strigă Ludovic. 

Mabel şi Myrtille ajunseră la locuința cimitirului 
Nevinovaţilor. Prima grijă a mamei lui Buridan fu să 
baricadeze uşa de la intrare. Apoi veni şi se aşeză lângă fata, 
pe care întâmplarea aceea o zdrobise, cu totul. 

Ea plângea încet. In sfârşit izbuti să vorbească: 

— Nu aveam mamă, şi acum... nu mai am tată... 

— Omul acesta e în seama Domnului, zise Mabel, cu un aer 
solemn care o făcu pe fată să se cutremure. 

— Unde se duce? Spre ce catastrofă? 

— Nu ştiu... dar e însemnat, judecat... 

— O, tată!... 

— Trebuie să te obişnuieşti cu gândul că tatăl tău a murit 
din ziua când l-ai văzut pentru cea din urmă dată pe Claude 
Lescot... Şi, cât despre Enguerrand de Marigny, l-ai auzit! 
Deci... soarta să ţi se împlinească... şi cât despre aceea care 
ţi-e mamă... acum, la ora douăsprezece, o să vină cineva care 
o să poată să-ţi vorbească de ea. 

— Cineva? întreabă Myrtille. 

Dar Mabel nu răspunse. Căzuse pe gânduri. 

Acela pe care-l aştepta la ora douăsprezece: nenorocitul 
Roller nu mai era în stare să vină; i se îndeplinise soarta, cum 


72 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


am zice. Dacă murise sau îi mai rămânea vreo şansă de trai, 
vom vedea mai târziu. Orice-o fi, Mabel nu-şi putea închipui 
pentru ce nu venea, şi, dacă trebuie să spunem drept, nu-i 
părea rău de acea lipsă. 

Intr-adevăr, inima omului e ca plantele care înfloresc şi 
răspândesc parfum şi frumuseţe câtă vreme stau în aer şi la 
Soare. Puse în umbră, ele pălesc. Dacă umbra creşte ele par 
că înţelenesc; la umbră mai multă, paraziţii înlănţuiesc biata 
plantă, ciupercile otrăvitoare o sugrumă... Să vină iar lumina 
şi frunzele îşi recapătă puterea, frumuseţea, iar ciuperca, 
moare. 

Umbra e nenorocirea. Ciupercile sunt gândurile răzbunării şi 
urii. 

Un pic de fericire, adică soarele, şi gândurile care ucid pier 
şi omul se miră că în unele clipe a putut dori răul altei fiinţe. 

Dacă n-ar fi nenorociri pe lume, n-ar fi nici răutatea. 

Mabel ieşi din întunecimea urii. 

Ea îşi regăsise fiul. Ţinea de mână pe aceea pentru care 
murea copilul ei; ea dădea de lumină. 

In visarea ei se întreba cu mirare: şi constata că ura care 
fusese îndreptăţirea vieţii ei de până atunci, trecea pe planul 
al doilea al preocupărilor sale. Se trezea gândindu-se că 
regina era poate mai puţin criminală decât părea. Un fel de 
nepăsare o cuprindea. Chestiunea vitală nu-i mai era 
răzbunarea că puţin încerca să-i pese dacă Marguerite de 
Bourgogne îşi va recăpăta pedeapsa, sau va urma să trăiască 
în putere şi glorie, pricepea Mabel. 

In cele două zile pe care le petrecu la locuinţa de la cimitir, 
ea se gândi la toate faptele astea fără să ia vreo hotărâre. 
Myrtille începuse să se mai îmbărbăteze. Şi să nădăjduiască. 

A doua zi, pe seară, Mabel ieşi. Fără îndoială că se ducea să 
culeagă ştiri. Când se înapoie ochii îi străluceau. Şi la 
întrebările Myrtillei, ea-i răspunse numai atât: 

— Cred că acum ne putem duce să aşteptăm la 
Montmartre, unde Buridan va veni în curând... Vom pleca 
mâine dimineaţă. 

A doua zi, în zorii zilei, cele două femei erau gata de 
plecare. 

Mabel se gândea la Wilhelm Roller care nu se mai ivise. 

— E semn că nu trebuie să mai mă ocup de soarta 


73 


— Michel Zévaco — 


Margueritei... îşi zise ea... Hârtiile sunt aici... Hârtiile 
acuzatoare care probează regelui infamia Margueritei. Să le 
distrug? De ce? Să le iau cu mine?... Nu! tot ceea ce trebuie să 
fac, e... să nu m-amestec!... Hârtiile vor rămâne unde sunt! 
Dacă vine Roller şi le găseşte... ei bine! Marguerite va îi 
pedepsită! Dacă nu vine, sau dacă venind nu le găseşte, ei 
bine! atunci e semn că Dumnezeu o iartă pe Marguerite, cum 
iertată e, poate, şi de mine. S-o lăsăm, dar, în seama 
Domnului! 

Această orânduială în care era un fel de fatalism, era 
riguroasa expresie a credințelor acelor vremuri. 

Mabel şi Myrtille porniră la drum. 

In ajun, Mabel cumpărase un măgar pe care puse singură 
cu multă îndemânare o şa dublă. 

O ridică pe Myrtille şi o aşeză pe una din părţile samarului, 
pe cealaltă parte puse un sac în care erau mai multe lucruri şi, 
în special, o casetă foarte grea. 

Caseta era plină cu aur. 

Astfel ieşi Myrtille din Paris. 

După două ore, mama şi logodnica lui Buridan ajungeau la 
Montmartre, sat compus din câteva cocioabe mizerabile 
aşezate în jurul unei bisericuțe. 

Ele se instalară într-una din acele cocioabe. Şi cum sus, pe 
culmea pădurilor care acopereau dealurile, se zăreau în 
depărtare forturile şi turnurile Parisului, Myrtille căuta cu 
privirea punctul unde se afla Buridan. Dar nu zări nimic alta 
decât acoperişuri înalte, şi, în depărtare, turnurile mari ale 
Luvrului. 

lar în fund, departe de toţi, un singur turn care se 
desprindea din ceața vânătă, ca o nălucă, ce se ivea dintr-un 
vis. 

— Mamă, întrebă ea, ce este acel turn ciudat şi singuratic? 

Mabel tresări şi răspunse: 

— Turnul Nesle! 


VII. BĂTĂLIA 


Buridan pusese să se baricadeze strada Saint-Sauveur şi 
strada Pietres; erau nişte baricade puternice alcătuite din 


74 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


bârne, căruţe răsturnate, saci plini cu pământ, toate astea 
formau ziduri groase cu neputinţă de străbătut şi greu de 
dărâmat. În toiul luptei, strada Francs-Archers fusese lăsată 
liberă. Strada aceea era ocupată de o trupă deasă, aleasă 
dintre cei mai straşnici tâlhari. Voinicii aceia, zdraveni şi 
hotărâți erau la postul lor, în număr de vreo mie. Ei 
înaintaseră pe cât se putuse, şi prima lor linie se afla numai la 
câţiva paşi de linia arcaşilor. 

Tâlharii şi arcaşii îşi petreceau vremea sfidându-se, 
înjurându-se  azvârlindu-şi unii altora insultele cele mai 
straşnice. Era războiul cuvintelor, înainte de acel al suliţelor şi 
topoarelor. Cu toate astea, în casele din strada Francs-Archers 
cu care se învecina Curtea Minunilor, se petrecuse un lucru 
ciudat peste noapte. 

Sute de calici pătrunseseră în case şi sub conducerea 
regelui lor, întreprinseră zoriţi, o muncă misterioasă. 

Cam pe vremea când între Marigny, Mabel şi Myrtille se 
petrecea scena pe care am schiţat-o, Buridan cu tovarăşii săi 
se întruniseră în sala cea mare a casei pe care le-o dăduse 
regele Calicilor. 

Guillaume Bourrasque, Riquet Haudryot şi Lancelot Bigorne, 
vorbeau liniştiţi şi făceau fel de fel de proiecte. 

— lată ce am să fac. Eu, am să caut să mă întâlnesc nas în 
nas cu Valois; bineînţeles îl voi dezarma, şi când îl voi ţine 
bine, îi voi pune vârful pumnalului la gât şi-i voi zice: 
Monseniore... 

— Punga ori viaţa! întrerupse Bigorne. 

— Punga e prea puţin. „Monseniore, jumătate din averea 
voastră şi vă dau viaţa!”. Valois consimte. Atunci, după 
victorie... 

— Şi dacă suntem învinşi? rânji Guillaume. 

— După victorie, urmă Riquet, dând din umeri ca şi cum o 
astfel de supoziţie era nebunească, mă duc la Valois. El îmi dă 
o jumătate din avere... 

— Dacă nu te-o spânzura!... 

— Şi atunci... mă retrag. Cumpăr o slujbă şi... mă fac 
burghez. Şi cine mă va împiedica să-mi cumpăr chiar titluri de 
nobleţe? Şi atunci îmi petrec şi eu viata... ca să mă îngraş, 
căci slavă Domnului am slăbit în aşa hal, încât nu mai mă 
cunosc când mă privesc în oglindă, Asta-i planul meu, zise cu 


75 


— Michel Zévaco — 


modestie Riquet Haudryot. 

— Eu, făcu Guillaume Bourrasque, nu văd de ce nu ne-am 
duce chiar la Luvru, după victorie. 

— Şi dacă suntem învinşi? îl urmă Riquet, cu aceleaşi 
cuvinte ale lui Guillaume. 

De data asta Bourrasque ridică din umeri. 

— Ne ducem la Luvru, urmă el. Stăpâni pe Paris, stăpâni pe 
Luvru, ne instalăm în fortăreaţa regală. li facem pe toţi 
ofițerii... bucătari, pe toți arcaşii... rândaşi... 

— Şi pe regele Franței, ce-l faci? 

— Regele chefului! Un rege, care şi-ar petrece vremea 
orânduind bancheturi, ar fi, cel puțin, tot atât de interesant ca 
acela care-şi petrece viața să ridice impozite. Asta-i planul 
meu! 

— Eu, începu Bigorne, am planuri mai glorioase. Bufonul 
regelui a murit în ultimul an al domniei trecute. Regele nostru 
Ludovic nu are încă un măscărici. Când l-om învinge, mă voi 
duce să-i cer slujba asta. 

— Ce? Te-ai da de partea vrăjmaşului? 

— Vreau să încerc fericirea! zise Bigorne. Un nebun, trebuie 
să fie fericit, deoarece văd atâția oameni cu judecată ca 
Bigorne, amărâți. 

Vorbind astfel avea, poate, ceva în gând. Căci trăgând cu o 
ureche la cele ce-i spunea Guillaume şi Riquet, cu cealaltă 
prindea ce-şi vorbeau Gautier d'Aulnay şi Buridan. Şi cei doi se 
ocupau de cele ce ar face în cazul când ar scăpa cu viaţă din 
Curtea Minunilor. Buridan se gândea la mama şi la logodnica 
lui, cu care trebuia să se întâlnească în satul Montmartre. 

— Dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm din buclucul ăsta, 
zicea el, am să plec din Paris, care devine din zi în zi mai greu 
de locuit pentru noi. Il voi lua cu mine pe Bigorne, care mi-e 
devotat ca un frate şi pe care-l iubesc deci, întocmai ca pe un 
frate... 

La cuvântul de frate, Gautier tresărise, şi pe faţa-i 
sclipitoare se furişă o umbră. 

— Şi tu, scumpe prieten, urmă Buridan, nu vrei să vii cu 
noi? 

Gautier clătină din cap. 

— Voi rămâne, zise el, pentru că trebuie să aflu mai întâi ce 
s-a făcut Philippe... să-l scap dacă trăieşte, şi să-l răzbun dacă 


76 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


l-au ucis! Recunosc, Buridane, că mă bizuiam că-mi vei da o 
mână de ajutor. N-am să-ţi vorbesc de Marigny, pe care 
hotărâsem să-l lovim împreună. N-am să-ţi vorbesc de Valois... 

— Valois, îmi scapă pentru veci, îl întrerupse Buridan. 

— N-am să-ţi vorbesc nici de blestemata căreia toţi câţi 
suntem aici, vei recunoaşte, ar trebui să-i purtăm pică. Da, 
Buridane, dacă n-ar fi vorba decât de toţi aceştia, ţi-aş zice: ai 
dreptate! Lupta pe care am întreprins-o, e lupta oalei de 
pământ cu cea de fier. Mai curând sau mai târziu vom fi 
zdrobiţi. Ei bine! Să plecăm!... Dar... e vorba de fratele meu, 
Buridane!... 

Aici, Lancelot Bigorne îşi ciuli urechile. 

— Să luăm aminte! şopti el. După răspunsul jupânului 
Buridan, voi mai fi, sau nu, bufonul regelui?... 

Şi Buridan răspunse: 

— Gautier, când ţi-am propus să pleci cu mine, cum ai putut 
presupune că m-am gândit să-l părăseşti pe Philippe?... 

— Bine! mormăi Bigorne. Mă voi duce la Luvrul!... Dacă 
regele e tot în aceleaşi bune dispoziţii, voi pune mâna pe 
sceptrul cu clopoței. 

— Aşadar, urmă Gautier, nu ai pleca fără Philippe. 

— Desigur! răspunse Buridan. Unde şi când m-ai văzut, 
vreodată, lăsând vreun prieten în primejdie? 

— Într-adevăr, scumpe prieten, dar... de! lubeşti! Ţi-ai 
regăsit pe mica Myrtille şi, cu toate că nu sunt prea iubăreţ, aş 
fi priceput de data asta ca amorul să treacă înaintea 
prieteniei. Vai! Philippe, caracterul acela nobil, inima aceea 
mândră şi independentă... s-a lăsat să fie, totuşi, robit de o 
Margaretă! 

— Ei aş! făcu Buridan. O să-i treacă. 

— Dacă ne dai o mână de ajutor, îl salvăm... numai dacă 
n-ar fi prea târziu, şi atunci... 

— La arme! se auzi urlând de afară. 

— Bine, hotărî Buridan, vom vorbi diseară despre asta, aici 
sau, după cum zicea Leonidas, la Pluton. 

Şi ieşi, urmat de Gautier. Lancelot Bigorne îi urmă. Cât 
despre Guillaume şi Riquet, tocmai începuseră o partidă de 
zaruri. 

— Cinci... şase! strigă Riquet. Am câştigat. 

— Ai pierdut! zise Guillaume, scoțând un dublu şase. Deci 


77 


— Michel Zévaco — 


vei da câştigul... 

Regele Basochei şi împăratul Galiléei jucaseră, în trei 
lovituri, prada pe care socoteau să o culeagă asupra 
cadavrelor duşmanilor lor. 

Scoaseră săbiile din teacă şi se repeziră afară. 

Vuiete puternice se înălţau din Curea Minunilor. Impărţiţi în 
trei companii, haimanalele se îmbulzeau la  baricada 
Saint-Sauveur şi la baricada Pietres. A treia trupă, mai puţin 
numeroasă, înainta în strada Francs-Archers. 

Blesteme grozave, glăsuite în toate limbile din lume, 
răsunau într-o amestecătură, ca aceea care trebuie să fi fost 
numai la Turnul lui Babel. 

Pe pragurile uşilor, femeile urlau. 

Bătrânele blestemau şi-şi smulgeau părul din cap, bocind 
dinainte pe cei care se duceau la moarte. Cele tinere plecau 
cu luptătorii, mai îndrăzneţe, mai exasperate, mai sălbatice 
decât tovarăşii lor, bărbaţii... 

— Inainte, golanilor, să vă scăpaţi copiii şi muierile! 

— Pe ei! bondocilor şi slăbănogilor! 

— Pe ei! Pe arcaşi! 

Un urlet grozav se auzi dinspre strada Pietres; apoi, cam în 
acelaşi timp, dinspre strada Saint-Sauveur; arcaşii atacaseră 
cele două baricade 

In străzile înguste, se împingeau, se suiau unul în spinarea 
altuia, înfierbântaţi de luptă, turbaţi de plăcerea de a ucide... 
Veneau ca o bandă de lupi. Unii aruncau în aer mănunchiuri 
de săgeți, alţii îşi aruncau arbaletele ca să se suie pe baricade 
cu ghioaga sau cu securea în mână. In câteva minute vreo 
cincizeci dintre cei mai furioşi apărură în vârful baricadelor din 
strada Saint-Sauveur unde comanda Valois. Urlete 
întâmpinară apariţia lor. Printre haimanale, se ivi un fel de 
panică, arcaşii începeau să descindă de pe baricade. 

Atunci, o femeie cu sânul gol, cu fusta prinsă în brâu, cu 
braţele goale, cu o secure în mână, sări înainte. În urma ei, 
două, trei, zece femei se repeziră blestemând. 

Astfel că, din amândouă părţile baricadei, oamenii se suiau, 
se agăţau, cădeau, se sculau, ca să se repeadă iar, şi în 
curând, în vârful baricadei, se auziră strigăte. Arcaşi şi tâlhari, 
bărbaţi, femei, se amestecau. Loviturile plouau şi răsunau 
ciudat pe căşti şi pieptare... securile scânteiau la soare, şi în 


78 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


furnicarul acela grozav, de trupuri înlănţuite, de arme care se 
ciocneau, de vaiete, de înjurături, printre cadavre, un om în 
picioare, dezarmat, azvârlindu-şi spada, apărea ca silueta 
fantastică a unei fantasme de coşmar. Cu o mişcare uniformă, 
potolit, cu gesturi socotite, Guillaume Bourrasque apuca, unul 
câte unul, pe arcaşii care se suiau pe baricade. O clipă îl 
vedeai ridicând pe câte cineva în braţe, apoi, cu un strigăt 
năbuşit omul făcea o curbă prin aer şi cădea strivit la 
picioarele baricadei. 

— Hei! tovarăşe! ţipa Riquet Haudryot. Nu glumeşti! Nu-mi 
mai laşi nici unul! 

— Dublu şase! zbieră Guillaume Bourrasque, azvârlind un 
arcaş. 

Riquet se lupta cu sabia. Sărea de la un capăt la altul al 
baricadei, cu o mlădiere de maimuţă. In jurul lor treizeci de 
haimanale, femei şi bărbaţi, loveau din răsputeri. 

In strada Saint-Sauveur domnea o tăcere grozavă. 

__ Pe baricadă nu mai era nimeni, decât Guillaume cu Riquet. 
In stradă, arcaşii se retrăgeau luându-şi răniții şi lăsând vreo 
cincisprezece morţi. Valois chemă în juru-i pe ofiţeri şi, galben 
de mânie, strigă: 

— O mie de galbeni... celui care-i va ucide pe aceşti doi 
mizerabili. 

— Valois, strigă Riquet. Dă-mi mie o mie de galbeni şi voi 
muri de râs! 

Săgeţile începură să şuiere în jurul celor doi tovarăşi. 

— Să ne dăm jos, zise binişor Guillaume, aici totul e liniştit, 
până mâine. Nu mai putem petrece... 

Se coborâră şi se îndreptară spre baricada de la Pietres. 
Dar, în minutul acela, un vuiet enorm străbătu strigătele Curţii 
Minunilor, venind dinspre strada Francs-Archers. Guillaume şi 
Riquet se repeziră într-acolo; respinşi de trupele lui Marigny, 
calicii dădeau înapoi în dezordine. 

Bourrasque cu Haudryot porniră înainte, strigând: 

— Săriţi pe ei! Moarte arcaşilor! 

— Unde vă duceţi, tovarăşi? zise un om, aşezându-se în faţa 
lor. 

Era Bigorne. 

— Nu vezi că dau înapoi ai noştri? 

— Ei şi! zise Bigorne, făcând cu ochiul, lasă-i să dea înapoi! 


79 


— Michel Zévaco — 


Ce se petrecea în strada Francs-Archers? Acolo, Marigny îşi 
dusese cea mai importantă parte a trupelor sale, nu numai 
pentru că nu era baricadă, dar pentru că ulița, fiind mai largă, 
înlesnea înaintarea în bloc. 

Primul ministru comanda în persoană, la spatele cetelor de 
arcaşi, rânduite să meargă una în spatele celeilalte. In faţa 
locuinţei lui Marigny, regele, suit pe un butoi, asista de 
departe la luptă şi dădea din picioare şi ţopăia de înflăcărat ce 
era. Lângă el era Valois, care sosise să-i anunţe că baricada 
Saint-Sauveur nu se putea lua. In acelaşi timp se apropia şi 
Châtillon, care-i spunea că cincizeci din oamenii lui nu se mai 
puteau lupta în faţa baricadei Pietres, care era imposibil să fie 
cucerită. 

— Puțin îmi pasă! striga Ludovic. Haimanalele astea nu ştiu 
ce-i arta războiului. Uitaţi-vă! Au lăsat liberă trecătoarea cea 
mai de seamă şi luptătorii mei or să-i facă terci. Doamne, 
Dumnezeule!... De ce nu pot chiar eu... 

— Sire, zise Valois, ar fi nedemn din partea Maiestăţii 
Voastre să vă vadă cineva luptând contra unei adunături de 
cerşetori... 

— Într-adevăr, dragă unchiule, dar mor de necaz de titlul 
ăsta de Majestate. N 

Ludovic era sincer. In clipa aceea ar fi dat dracului coroana. 
Marigny, cu seniorii săi mai cu seamă, se căzniseră mult ca 
să-i probeze că regele Franţei nu se putea bate cu sluții aceia. 

Şi el turba de necaz, dar se mângâia cu gândul privind cum 
se dă marele asalt din strada Francs-Archers. 

Cavalerii săi, seniorii, cei mai grozavi militari, erau în capul 
trupelor. 

Şi trebuie să spunem că, dintre toți nobilii aceia, nici unul 
nu înşfăcaseră ghioaga sau securea. 

Unii dintre ei nu aveau decât câte un simplu pumnal în 
mână, alţii câte o spadă mică; nici unul nu ţinea vreo armă de 
război. In fruntea lor se ţinea Marigny. 

Era posomorât şi privirile-i scânteiau ca nişte fulgere, care 
ar fi străbătut nori negri. 

Durerea lui de tată era mai mare ca a oricărui alt 
sentiment. Fără îndoială, nădăjduia ca cea dintâi săgeată 
trimisă de calici, să fie pentru el. 


80 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Mergea în fruntea tuturor, cu pas hotărât. Şi în mână ţinea 
un bici de câini. Asta era arma lui. 

In urmă-i veneau trei-patru rânduri de seniori tăcuţi şi 
dispreţuitori. In spatele seniorilor (floarea curţii regelui 
Ludovic) păşeau arcaşii, suliţaşii, purtătorii de baltage, în 
grupuri compacte, care urlau şi se îndemnau la omor. Era o 
privelişte impunătoare. Blestemele porneau de pretutindeni. 

Deodată, Marigny ajunse în faţa ticăloşilor şi strigă: 

— Inapoi, câini!... 

— Pe ei! Pe ei! urlau arcaşii. 

Şi atunci, lucru grozav de văzut, s-ar fi zis că Marigny voia 
să înăbuşe singur marea răscoală... s-ar fi zis că omul acela 
numai prin înfăţişarea lui, înspăimânta cerşetorimea; el era 
autoritatea, puterea, porunca! 

Şi fu dat să se vadă, da, se văzu gloata ticăloşilor dând 
înapoi în faţa privirii lui. 

Un hohot de râs grozav răsuna în rândurile seniorilor. 

— Ura! Ura! strigară arcaşii, care se mişcară, gata să se 
repeadă unii peste alţii. 

Marigny ridică mâna şi-i opri, îi sili să înainteze cu pas 
potolit, în timp ce regele ţopăia de bucurie văzându-l cum 
făcea pe haimanale să dea înapoi sub focul privirilor lui. 

Galben de mânie, Valois asista la acel triumf nemaipomenit, 
care putea să-i redea rivalului său toată gloria şi puterea. 

Marigny înainta mereu. În faţa lui, haimanalele, bondocii, 
cerşetorii, toți bandiții, înspăimântați, dădeau înapoi, 
zbierând. 

— Inapoi câini! 

Şi, într-adevăr, păreau ca nişte haite mari, de câini, pe care 
conducătorul lor, îi stăpânea cu biciul în mână. 

Dădeau înapoi, se împrăştiau... înjurau groaznic, dar 
fugeau, se împingeau, se înapoiau în dezordine în Curtea 
Minunilor... 

Şi Marigny intra în Curtea Minunilor unde din toate părţile 
răsunară vaietele, rugăminţile de iertare!... Şi, după Marigny 
intrară seniorii!... In urma seniorilor, două mii de arcaşi!... 

Toată lumea asta năvălise în Curtea Minunilor. 

Uşile caselor se deschideau repede şi de pretutindeni 
ticăloşii, ca nişte iepuri care îşi caută culcuşul, se năpusteau 
spre ulicioare şi se mistuiau, care încotro. 


81 


— Michel Zévaco — 


Arcaşii se orânduiau de luptă, în mijlocul Curții... 

Revolta era învinsă!... 

— Acei care ţin la viaţă să se supună! strigă Marigny, cu un 
glas care domina vuietul dezlănţuit. 

In clipa aceea un zgomot groaznic răsună în strada 
Francs-Archers. 

Apoi îndată, una după alta,  bubuitura aceea 
înspăimântătoare, se repetă de două trei ori, şi după aceea 
începu un bubuit necurmat, pe când, din fundul străzii, se 
înălța un nor gros, în spirale cenușii. 

Arcaşii, ofiţerii, cavalerii, seniorii, cu toţi se întoarseră spre 
partea unde se forma norul acela gros, din care ca din fundul 
unor nori vijelioşi, se auzea tunând, şi toţi strigară îngroziţi, 
toţi se repeziră sau voiră să fugă... 

Era, însă, prea târziu! 

In acelaşi moment, cerşetorii, secăturile, mişeii, bondocii, 
bandiții, toată lumea aceea extraordinară, care avusese aerul 
că fuge în faţa biciului mânuit de Marigny, toate fiinţele acelea 
zdrenţăroase, soioase, sălbatice care pieriseră prin toate 
ulicioarele, ascunzându-se ca un pâlc de iepuri surprinşi de 
vânători, bărbaţi şi femei armaţi cu securi, cu sulițe, săbii, 
pumnale... cu toţii, ca un semn, apăreau din nou şi se 
repezeau asupra trupei lui Marigny. Se învârteau în jurul ei, 
urlau, blestemau şi fiecare înjurătură era urmată de o lovitură 
dată în piept, în cap, pretutindeni. Părea o turmă de demoni 
zbierând, vreo patru cinci mii, poate, alcătuind ca un fel de 
vârtej care învăluise pe nenorociţii arcaşi, ce-şi aruncau 
armele... pe seniori care, nemişcaţi şi galbeni ca ceara, 
aşteptau moartea, şi, în fine, pe însăşi Marigny îngrozit. 

Strada Francs-Archers era închisă sau, mai bine zis, nu mai 
exista, spre partea care învecina Curtea Minunilor. 

Casele din amândouă părţile nu mai erau decât un morman 
de ruine. 

Părea un munte de pietre, bârne, moloz, ţigle, ca şi cum un 
ciclon ar fi nimicit acel colţ al Parisului. 

În Curtea Minunilor, nu se mai putea intra. Şi nici nu se mai 
putea ieşi. 

Enguerrand de Marigny, cincizeci de nobili, două mii de 
cavaleri, două mii de arcaşi erau prizonierii bandiţilor şi ai 
calicilor... 


82 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Se zice că întocmai ca Priam în faţa Troiei nimicită, regele 
Ludovic îşi smulse părul de deznădejde. 

— Bravii mei cavaleri! urlă el. 

— Sire! porni alături de dânsul, un glas, care semăna cu 
şuieratul şarpelui. Cere-i, după cum îşi cerea Cezar legiunile 
lui Varus! Întreabă-l ne Enguerrand de Marigny... cine i-a 
condus în această cursă! 

Regele se întoarse şi-l recunoscu pe Valois. 

— Să-i scăpăm, strigă el. Săriţi!... 

Ludovic, care se repezea cu sabia în mână, fu oprit. Ar fi 
trebuit opt zile de muncă ca să se mai poată trece prin acea 
stradă, admițând că muncitorii ar fi putut lucra fără să se 
teamă de săgețile haimanalelor. 

lată ce se petrecuse: 

Vreo cinci şase case din fiecare parte a străzii, fuseseră 
minate, săpate pe sub temelie, pe când o trupă de vreo şase 
sute de haimanale, sub ordinele ducelui de Thunes, se luptau 
de două zile cu arcaşii, răspunzând la înjurături prin 
ameninţări şi insultelor cu blesteme. 

Aşadar, pe când oamenii ducelui de Thunes îi hărţuiau pe 
arcaşii regelui, pe când trupele regale se concentrau încetul 
cu încetul, pe când şefii hotărau să-şi îndrepte sforţarea cea 
mai de căpetenie în acea stradă, unde, ei credeau că 
răzvrătiţii nu avuseseră vreme să înalțe baricade, Buridan 
însuşi se ocupa cu munca aceea subterană. 

Casele minate fură susţinute cu bârne pe dinăuntru. De 
capătul fiecărei bârne fu legată câte o frânghie lungă. După ce 
Marigny trecu, urmat de cavaleri şi de companiile a căror 
comandă o avea, Buridan sună din corn. Era semnalul. 

Zece oameni prinşi de frânghii traseră deodată... Bârnele 
căzură... zidurile se prăvăliră... 

Mormanele de pietre şi dărâmăturile care acopereau strada 
la o înălţime mare, alcătuiră o puternică baricadă. Atât numai 
că în loc să fie făcută înainte, baricada aceea se înălţase după 
atac. 

Buridan se întoarse în Curtea Minunilor urmat de Lancelot 
Bigorne şi de Gautier d'Aulnay. 

Gautier puse mâna pe pumnal şi se îndreptă spre Marigny. 

Buridan îl apucă de umăr. 

Gautier se opri. 


83 


— Michel Zévaco — 


În jurul lor, blestemele şi înjurăturile răsunau, haimanalele 
săreau, arcaşii alergau nebuni de spaimă; peste tot zornăiau 
zgomote groaznice, vaiete, gemete, ţipetele ascuţite de femei 
care-şi îmboldeau bărbaţii la măcel... 

— Unde te duci? zise Buridan, năduşit şi negru de praf. 

— Mă duc să-l ucid! strigă Gautier. 

— Nu! îl opri Buridan. 

— E prizonierul nostru! răspunse Gautier scrâşnind din dinţi. 

— E oaspetele meu! zise Buridan. 

Gautier îşi ridică ochii însângeraţi spre cer şi începu să 
plângă. 

— Gautier, zise liniştit Buridan. Am jurat Myrtillei că nu-l voi 
ucide!... Am jurat... Inţelegi tu? Acum... fă cum vrei! 

Gautier îşi rupse pumnalul şi-i aruncă frânturile. 

Buridan se repezi până în mijlocul Curţii Minunilor. Un 
cavaler îi dădu o lovitură de sabie care-l atinse în umăr. In 
clipa aceea cavalerul căzu, doborât de pumnalul lui Guillaume 
Bourrasque. Buridan sări pe estrada vecină, cu steagul 
bandliţilor. 

Sună din corn. 

O droaie de săgeți zburară în jurul lui fără a-l atinge. 

Buridan mai sună odată. 

— Doborâţi-l! urlă Marigny. Averea mea întreagă aceluia 
care-l va ucide pe acest om. 

Douăzeci de arcaşi se repeziră. Dar, în jurul estradei, se 
ciocniră de o droaie de cerşetori, cu feţe înspăimântătoare. 
Era garda de onoare a căpitanului Buridan. 

Buridan sună pentru a treia oară. 

In acelaşi timp, în toate părţile, în Curtea Minunilor, securile 
căzură la pământ, pumnalele, suliţele se aplecară, vuietul se 
potoli... 

Nu se mai auzi decât gemetele răniților, ca murmurul 
valurilor care lovesc stâncile, după vijelie. 

Lupta se sfârşise. 

Fiecare senior avea în jurul lui câte trei-patru dintre 
păcătoşii aceia. 

Arcaşii, încă în putere, erau împinşi într-un colţ. 

Buridan se cobori de pe estradă, se îndreptă spre Marigny 
şi-l salută. 

Apoi se apropie de el, şi palid, de-abia vorbind, murmură: 


84 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Monseniore, fiica voastră mi-a dat ordin să vă scutesc. 

— Câine de cerşetor! strigă Marigny. 

— Monseniore, urmă Buridan, vreţi să iertaţi pe fiica 
voastră?... 

— Dacă ar fi aici, aş înfige pumnalul în ea! urlă Marigny. 

— Monseniore, urmă Buridan, vreţi să-mi daţi mâna 
Myrtillei? 

— Blestemat să fii! strigă Marigny. 

— Ei bine! O iau! zise Buridan. 


VIII. CEI DOI REGI 


Două ore după luptă, în locuinţa în care Marigny îşi stabilise 
cartierul general şi unde îşi revăzuse copila şi pe Mabel, în 
acea sală chiar, în care avusese loc scena de care vorbim, 
Ludovic Vicleanul, Valois, Châtillon şi alţi câţiva, ţineau 
consiliu. 

Necazul regelui era grozav şi, după ce se manifestase în 
gesturi extravagante, sfârşise cu o furie nebună. 

Abătut, Ludovic asculta sfaturile intimilor lui şi îndeosebi ale 
lui Valois care se rezumau într-unul singur: 

— Să ridice asediul! Da, Sire! repetă unchiul regelui. E 
singura şansa pe care o avem să ieşim din încurcătură, în chip 
onorabil. Trebuie să răspândim vestea că era vorba de o 
simplă demonstraţie. Trebuie să ne retragem trupele. Şi, 
peste trei luni, vom reîncepe atacul, pregătindu-l mai bine. 
Ah! dacă aş fi fost eu însărcinat să-l prepar! Dar aveam 
încredere deplină în priceperea ministrului vostru... 

Ludovic şovăia. Inima lui mândră, se revolta împotriva 
umilirii în cazul unei retrageri! 

De altă parte, dacă ar fi stăruit, însemna să sufere o 
înfrângere sigură. Şi, încă ce înfrângere! 

— Cine ştia la ce dezlănţuiri pătimaşe s-ar fi putut da 
pătimaşii aceia!... 

— Oh! gemea regele, muşcându-şi pumnul, de ce nu-i o 
luptă în câmp deschis! De ce nu ne putem bate, cu dracii 
ăştia, corp la corp? 

— Sire, ne vom răzbuna şi încă straşnic. E, însă, un mijloc 
să sfârşim... Cât priveşte îndeplinirea amenințării Maiestăţii 


85 


— Michel Zévaco — 


Voastre, aduceți o mie, zece mii, douăzeci de mii de 
mănunchiuri de găteje. In loc să înconjurați Curtea Minunilor 
cu trupe, împrejmuiţi-o cu un zid de vreascuri. O mie dintre 
oamenii noştri să le dea foc, în acelaşi timp, de pretutindeni. 
Vom pârli pe lupii ăştia, în chiar vizuinile lor. Dar... ar fi să 
ardeţi şi jumătate din Paris. Şi ar însemna să ardeţi şi pe toţi 
nobilii prizonieri acolo, împreună cu cei două mii de arcaşi, 
care au pătruns în vizuină. Dacă regele vrea, eu dau ordinele. 

— Sire, zise Châtillon, cu hotărâre. Nu-i puteţi condamna 
nici pe tovarăşii noştri prizonieri, nici oraşul care ar suferi un 
dezastru groaznic: trebuie să ne retragem. 

In minutul acela, cineva se suia repede pe scară. 

— Lăsaţi să intre! zise Ludovic, ascultând. E poate vreo 
veste bună. 

Châtillon se duse să deschidă uşa şi se întoarse zăpăcit: 

— Sire, zise el, e unul din prietenii noştri prizonieri. E 
Malestroit. 

— Bravul meu Geoffroy? strigă, bucuros, regele. Să intre! 

— lată-mă, Sire! zise Geoffroy de Malestroit, pătrunzând în 
odaie. Dar trebuie să anunţ pe rege că sunt urmat de doi 
ambasadori din partea bandiţilor şi că răspund de viaţa lor. 

— Ai făgăduit lucrul ăsta, Malestroit? 

— Am făgăduit şi mai mult! Am promis că aceşti oameni vor 
putea vorbi în faţa regelui. 

— Şi cui i-ai promis, Malestroit? 

— Căpitanului Buridan, Sire. Şi căpitanul Buridan mi-a zis: 
„Mă încred în cuvântul tău, cavalere Malestroit, mă încred în 
mărinimia regelui”. Făgăduind Sire, trebuie să declar că am 
greşit. Dacă regele nu-mi confirmă cuvintele, mă înapoiez să 
mă dau pe mâinile lor. 

Malestroit se retrase mai la o parte şi aşteptă cu braţele 
încrucişate. 

Regele căzu pe gânduri. El era un om slab. Avea, uneori 
furii copilăreşti, dar nu era rău. O voinţă hotărâtă îi ţinea lesne 
capul. Şi, în fundul acelei inimi, începuse să încolţească o 
mare îngrijorare pentru prizonieri. 

— Un cavaler trebuie să-şi ţină cuvântul, zise Ludovic, şi, 
pentru că ai făgăduit în numele meu, oricât ar fi de ciudată 
solia, îi voi primi pe aceşti oameni. 

Geoffroy de Malestroit se duse la uşă şi făcu un semn. 


86 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Doi oameni intrară, înaintară, şi se închinară în faţa regelui, 
care îi privi câteva clipe în tăcere. Străinii nu păreau nici 
mândri de victoria lor, nici stânjeniţi de persoana în faţa căreia 
aveau cinstea să se înfăţişeze. 

— Cine eşti? îl întrebă, în sfârşit, Ludovic pe unul din ei. 

— Ducele de Thunes! răspunse omul. 

— Şi tu? urmă regele, adresându-se celuilalt. 

— Sunt supranumit Hans, regele calicilor. 

Hans se aplecase încă odată, mai mult cu bunăvoință, 
decât cu umilinţă, în faţa regelui. Acum sta drept; faţa lui 
monstruoasă era plină de viaţă; în ochi îi licărea atâta 
inteligenţă încât urâţenia bestială a acelei figuri trecea 
neobservată, parcă. 

— Tu eşti regele calicilor? zise Ludovic. Şi... dacă aş da 
ordin să te spânzure. 

Hans zâmbi şi răspunse: 

— Nădăjduiesc să vă pot arăta, în curând, cât de puţin mă 
tem de moarte. Dar, vă spun dinainte cinstit că dacă puneţi să 
mă spânzure, au să se întâmple nenorociri mari pentru Măria 
Voastră şi ai voştri. 

— Sire, interveni Malestroit. 

— Tăcere! zise Ludovic. Am spus că aceşti oameni pot 
vorbi. Haide, tu, pentru că eşti regele, vorbeşte! Ce ai să-mi 
spui, în numele tău? 

Hans, îşi îndreptă corpul colosal. 

— În numele meu? întrebă el mirat. Nimic, Sire! Sau, cel 
puţin, ce aş avea de povestit ar fi cam lung, atât de multe v-aş 
spune că n-aţi putea să mă ascultați cu răbdarea trebuitoare. 
Deci, voi vorbi în numele acelor care m-au trimis. 

— Fie!... Ce vor să-mi ceară? 

— Puțin lucru, Sire. Curtea Minunilor vă cere să retrageţi 
companiile de arcaşi pe care le-aţi pornit împotriva ei. 

— Atât? 

— Curtea Minunilor vă cere să-i respectaţi şi să-i confirmaţi 
privilegiile care i-au fost acordate de regii, predecesorii voştri, 
şi anume: dreptul să-şi aleagă regele lor, ducii, conții, breslaşii 
lor, dreptul de a-şi avea poliţia lor în cuprinsul regatului 
calicilor, precum şi celelalte drepturi pe care le cunoaşteţi. 
Dar, printre acele privilegii, Sire, e unul pe care-l vom păstra 
până la moarte. Sau va dura acest privilegiu, sau nu va mai 


87 


— Michel Zévaco — 


ființa Curtea Minunilor. 

Mirat de acea demnitate care se manifestă în cuvântarea, 
în gesturile şi în ţinuta banditului, regele îşi îndreptă privirea 
spre el. 

— Care e acel privilegiu? întrebă el. 

Hans răspunse: 

— De când există istoria lumii, numai două fiinţe, până la 
ceasul ăsta, îl au în puterea lor: Dumnezeu şi cerşetorul. Dacă 
nenorocitul condamnat, care urmează să moară şi pe care 
pedeapsa voastră îl trimite la rug sau la spânzurătoare, ar 
izbuti să scape din mâinile arcaşilor voştri, de cum intră în 
biserică sau în Curtea Minunilor, în casa Domnului sau în casa 
cerşetorului, dreptul lui la viaţă devine inviolabil. Sire! 
Cerşetorul are dreptul de grațiere cât timp îşi întinde mâna pe 
capul condamnatului. Luaţi seama, Sire! Atingându-vă de acel 
drept, poate că aţi atins şi dreptul ceresc. Incă odată, rege, 
luaţi seama. Când veţi distruge drepturile Dumnezeieşti poate 
că le veţi distruge chiar pe ale voastre. Autoritatea voastră 
este aceea... pe care v-a dat-o Dumnezeu. Dacă o suprimaţi 
pe una, o stingeţi pe cealaltă. Totul se înlănţuie, de la rege la 
Dumnezeu, de la Dumnezeu la cerşetor. Numai un ineluş de 
s-ar rupe şi, meşteşugita clădire pe care se reazemă lumea, se 
prăbuşeşte. 

Regele, Valois, Châtillon, Malestroit şi ceilalţi care erau de 
faţă priveau cu mirare pe bruta care vorbea potolit şi în vorba 
căruia un filosof ar fi deosebit o ironie blândă, dar Ludovic, ca 
şi cum ar fi vrut să scape de sub influenţa banditului, clătina 
din cap, necăjit şi strigă: 

— Ştiu ce vrei să spui: e vorba de Buridan, de Gautier 
d'Aulnay, de Bourrasque, de Haudryot şi Bigorne, în sfârşit. 
Dar, m-au ofensat adânc şi... vor muri. 

— Dar Lancelot Bigorne, Sire?... După cele ce mi-a istorisit îi 
făgăduiserăţi... 

Regele şovăi. 

— Acesta m-a făcut să râd! zise el luminându-se în sfârşit la 
faţă. Şi, pe Dumnezeu, prilejurile în care se râde sunt rare 
pentru ca să nu-l răsplătim pe cel care ne-a făcut să râdem. 
Vei spune, dar, lui Bigorne, că ceea ce am spus la Turnul 
Nesle e sfânt. Să vină la Luvru să-mi ceară iertare. Nu am nici 
un măscărici la Luvru, - îi ofer acest post. Cât despre ceilalţi 


88 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


sunt osândiţi! 

— Nu vă cer graţierea lor Sire, zise liniştit regele calicilor. 
Vă cer să respectaţi Dreptul Curţii Minunilor. Pentru ca acei 
oameni să fie prinşi, arcaşii voştri trebuie să încerce să-i 
smulgă cu forţa şi cu armele în mâini din adăpostul lor, şi... 
asta nu se va întâmpla! Sire, am venit ca sol; vă cer numai 
atât: ca privilegiile noastre, recunoscute de străbunii voştri, să 
fie menținute şi de voi. 

— Primiţi, Sire! îi suflă Valois la ureche. 

— Sire, zise Châtillon în locul vostru aş primi. 

— Şi dacă nu voi primi? zise Ludovic, posomorăt şi tulburat. 

— İn cazul acesta... ne vom apăra până la moarte. Dacă 
pier drepturile noastre, trebuie să murim laolaltă cu ele. 
Numai că, dacă ne condamnaţi Sire, îi osândiţi şi pe aceia care 
sunt prizonierii noştri. Acest senior v-o poate spune. 

— Aşa e! încuviinţă Malestroit. Sire, salvaţi pe cavaleri, 
floarea nobilimii voastre care, în vremea asta, sunt păziţi 
fiecare de câte patru oameni înarmaţi cu pumnale. Dacă nu ne 
înapoiem până într-un ceas, aceşti şaizeci de cavaleri vor 
muri. Peste o oră cele două mii de arcaşi voi fi măcelăriți, 
într-un ceas, zece mii de haimanale şi cerşetori, hotărâți să 
moară, se vor împrăştia cu facle în mâini prin Paris. 

Toţi cei de faţă ascultau, galbeni de spaimă. 

Dimpotrivă amenințările acelea îi pricinuiau regelui o furie 
înăbuşită, gata să se dezlănţuie în orice clipă. 

— Pe Dumnezeul meu, strigă el, mă mir că un militar nobil 
poate să devină Parlamentarul acestor porci scârboşi. 
Malestroit, bănuiesc că frica a trebuit să-ţi fie groaznică, 
pentru că să te-mboldească să vorbeşti astfel. 

Regele lovea cu pumnul braţul fotoliului pe care şedea. 
Furia îi sta gata să izbucnească. Se sculă ca pentru a da ordin. 

In aceeaşi clipă, regele calicilor îngenunche. Ludovic se 
opri, nedumerit. 

Hans se ploconi până la pământ. 

O tăcere de moarte domnea în sală. 

Regele care răsufla greu, privea spre banditul îngenunchiat 
la picioarele sale, şi acea ţinută umilă îl făcu să ia o înfăţişare 
de îngâmfare. Faţa i se liniştea. Poate că acel gest de umilinţă 
al omului pe care nimeni nu-l putea supune niciodată, scăpa 
Parisul de un cataclism. 


89 


— Michel Zévaco — 


— Ai să-mi faci vreo rugăminte? îl întrebă Ludovic cu glas 
îmblânzit. 

Hans îşi ridică capul. Şi pe fruntea lui luci o rază de trufie 
mai curată decât aceea de pe faţa regelui. 

— Majestate, zise regele calicilor, de mult foarte de mult, 
mi-am jurat mie însumi de a nu mă umili în faţa nimănui pe 
lume, chiar de-ar fi un prinţ ca voi! În ziua când mi-am jurat 
aceasta mi-am zis că: minutul primei mele umiliri va fi şi acel 
al morţii mele. Sire, mă umilesc în faţa voastră. Deci ascultați 
acum dorinţa supremă a unui muribund. 

— Vorbeşte! zise Ludovic cu vocea înduioşată. 

— Sire, nu ameninţ, Sire, mă rog. Mă rog umil să vă fie milă 
nu de noi, dar de oraşul vostru, de Paris, de boierimea 
voastră, de vii chiar, Sire, un cuvânt al vostru e bucurie, e 
liniştea, buna înţelegere pe care n-o voi plăti-o prea scump cu 
moartea mea. Juraţi Sire, juraţi rege, să respectaţi privilegiile 
Curţii Minunilor, şi îi veţi avea îndată pe slujitorii şi pe prietenii 
voştri!... 

Regele şovăia. Nu mai era necăijit. 

Dar se temea de umilinţa de a da înapoi, să-şi recunoască 
înfrângerea. 

— Sire! strigă Hans, Dumnezeu şi cerşetorul au dreptul de 
adăpostire. Voi însă aveţi dreptul de grațiere. lertaţi, Sire! şi 
veţi fi ca un Dumnezeu, şi veţi fi învins prin bunătate şi 
generozitate... 

— Aşadar, faci apel la bunăvoința mea? 

— Da, Sire! zise cu umilinţă regele calicilor. 

— Şi zici că, drept recunoştinţă a clemenţei mele regale, 
seniorii mei voi fi eliberaţi? 

— Da, Sire! 

Regele se sculă. El ridică mâna. 

— lert, zise el. Jur pe Maica Domnului şi Christos, jur să 
menţin privilegiile breslei cerşetorilor. Conte de Valois, dă 
ordine să se retragă îndată trupele noastre. Dar santinelele şi 
patrulele să supravegheze mereu Curtea Minunilor. Vreau ca 
nici un arcaş să nu intre acolo să aresteze pe criminalii ale 
căror nume au fost strigate în mulţime de crainicii noştri. Dar 
porunceşte că dacă Buridan cu tovarăşii lui vor ieşi din 
domeniul unde se întinde dreptul de adăpost, să fie prinşi şi 
daţi pe mâna judecătorilor noştri. 


90 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Hans se ridică. 

— Sire, mulţumesc! Să se dea drumul prizonierilor, de 
îndată! adăugă el, întorcându-se spre ducele de Thunes. Să se 
abată baricadele. Totul să se liniştească... 

Ludovic şi cu cei de faţă nu-l pierdeau din ochi pe Hans. 
Ducele de Thunes ieşi şi se îndreptă, repede, spre Curtea 
Minunilor. Hans scoase atunci pumnalul pe care-l purta la 
brâu. 

— Sire zise el, aţi jurat pe Maica Domnului şi pe Cruce să ne 
respectaţi privilegiile. Eu am jurat, să scutesc monarhia de-o 
crimă şi Parisul de ruşine. Aici facem un legământ de la rege... 
la rege! Nu vă oblig să-l semnaţi. Dar iscălesc eu! Şi iscălesc 
cu sângele meu... 

În minutul acela, Hans îşi înfipse pumnalul în piept. 

Tăişul pătrunse adânc. El îl lăsă în rană. Câteva secunde 
rămase în picioare, dar faţa i se prefăcea ca de ceară. 

Regele şi cu cei prezenţi îl priveau încremeniţi dar şi cu un 
simţ de admiraţie. 

Hans murmură cu glas slăbit: 

— Vedeţi pentru ultima oară figura unui om care nu s-a 
umilit niciodată şi, acela moare, pentru că a jurat odată pentru 
totdeauna să moară în ziua când şi-o pleca capul în faţa unui 
om ca şi dânsul!... Adio, fiţi fericiţi! 

El întinse mâinile şi căzu greoi la pământ. Murise. 

Regele Franţei îşi scoase încet pălăria. 


x 
x x 


A doua zi, Curtea Minunilor îşi reluase înfăţişarea obişnuită 
în afară de colţul străzii Francs-Archers, care fusese dărâmat. 
O zi şi o noapte de muncă stăruitoare erau îndestulătoare 
haimanalelor să facă să dispară orice urmă de luptă. A doua 
zi, avu loc un mare consiliu între Buridan, Bourrasque, 
Haudryot, Gautier şi Lancelot. 

Buridan făgăduise să-l scape pe Philippe. 

Inainte de a se duce să-şi vadă mama şi logodnica, voia să 
se ţină de cuvânt. 

Dar îndeplinirea făgăduinţei dată lui Gautier era grozav de 
grea. Câtă vreme tovarăşii lui ar fi stat la Curtea Minunilor, 
erau în siguranţă. Dar în afară de hotarele adăpostului, 


91 


— Michel Zévaco — 


confirmate solemn de Ludovic al X-lea, ei redeveneau 
condamnati la moarte, ale căror capete fuseseră puse la preț. 

În realitate erau tot pe atât prizonieri în Curtea Minunilor pe 
cât ar fi fost şi într-o fortăreață. Vom reveni asupra acelui 
consiliu ţinut în locuinţa căpitanului Buridan căruia i se 
atribuia cu atât mai mult titlul de căpitan cu cât Hans murise, 
căci în acel consiliu se petrecu un fapt de care trebuie să 
vorbim. 

Vom spune numai că Lancelot Bigorne avusese o 
întrevedere cu ducele de Thunes, care-i spusese tot ce vorbise 
cu regele Ludovic în privinţa lui. Bigorne ascultase toată 
discuţia. Apoi îşi zise: 

— Deoarece stăpânul meu, Buridan, e destul de nebun ca 
să nu se agaţe de norocul care-i iese în cale, deoarece nu vrea 
să plece la Paris înainte de a fi salvat pe celălalt nebun, care 
se numeşte Philippe d'Aulnay, nu văd decât un mijloc de a 
potrivi lucrurile... să fac şi eu pe nebunul!... 


IX. LANCELOT BIGORNE FACE PE NEBUNUL 


Nu era uşor lucru să încerci să-l scapi pe Philippe d'Aulnay. 
Şi mai înainte de toate trebuie să te întrebi oare mai trăia? 

Apoi... unde era? 

Aceste întrebări fără răspuns se apucase să le rezolve 
Lancelot Bigorne. Planul lui era foarte simplu: avea să se ducă 
la Luvru să capete încrederea regelui deja bine dispus faţă de 
el, şi acolo chiar, în locul de unde se puteau dobândi toate 
informaţiile, ar fi putut afla tot ce ar fi voit. Greutatea era să 
ajungă la Luvru fără încurcături, adică să treacă printre 
străzile care încercuiau Curtea Minunilor. 

— Adio, tovarăşi, zise Lancelot lui Guillaume şi lui Riquet. 

— Cum... adio?... 

— Plec. Mă plictisesc grozav aici. Mi s-a urât să văd numai 
feţe de moroi, de pitici, cocoşaţi, orbi, ciungi... vreau să văd 
un rege de aproape şi mă duc, de-a dreptul, la Luvru. 

— E nebun! strigă Riquet. 

— Tocmai astfel şi nădăjduiesc să ajung, zise Lancelot. 

Şi plecă fără să mai spună nimic. Apucând pe strada 
Saint-Sauveur, încercă mai întâi să se îndrepte spre strada 


92 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Tirevache, cu gândul să se oprească la Noăl-Picioare-Strâmbe. 
Uliţa, chiar în afară de marginile regatului calicilor, era cu totul 
liniştită. Bigorne zări vreo cinci-şase arcaşi, care jucau zaruri 
în fundul unei cârciumi. 

Arcaşii păreau că nu-l văd. 

Bigorne îşi frecă mâinile de bucurie şi înaintă mai repede. 
Un om gros, cu faţa veselă, care-l privise bine, intră în 
cârciuma unde erau arcaşii. 

— Bine! zise Lancelot, unde sunt santinelele? Unde sunt 
patrulele? Hotărât lucru, e mult mai uşor să ieşi din Curtea 
Minunilor decât îmi închipuiam. 

Deodată pufni de râs. 

— Dar onoratul Simon Malingre? Dar onorata Gillonne? 
Aceşti buni prieteni, pe care, pe legea mea, i-am uitat în 
locuinţa pe care le-am pus-o la dispoziţie? Drace! de n-or fi 
murit de foame!... La urma-urmei, chiar de-ar fi pierit de 
foame, nu-i tot o moarte ca oricare alta?... Oricât ar dori... 

— Stai! zise o voce, de-alături de el. 

Lancelot Bigorne sări în sus şi încercă să fugă, dar 
cinci-şase mâini zdravene îl înşfăcară însă, şi-l ţinură bine. 
Într-o clipă i se legară mâinile la spate. Bigorne se strâmbă 
ciudat şi mormăi: 

— Dacă Malingre şi cu Gillonne mor că n-au ce-şi vâri pe 
gât, eu risc să pier cu ceva prea mult în jurul gâtului... Fiecare 
cu moartea lui!... 

— Urmează-ne! urmă cu asprime aceeaşi voce. 

— Hei! Şi unde să vă urmez, domnul meu? 

— O să vezi. Porneşte!... 

Lancelot Bigorne îşi dădu seama că orice împotrivire ar fi 
fost zadarnică; era înconjurat de arcaşi care-l târau, 
înghiontindu-l, spre o destinaţie necunoscută, dar la capătul 
căreia ştia că trebuia să găsească o temniţă cu nişte zăvoare 
straşnice. 

La început, bietul Bigorne se gândi la lucruri mult mai triste. 

— La dracu, cu-atâta nenoroc care mă împinge să-mi vâr 
nasul tocmai în mijlocul unei patrule, care mă gândeam că nici 
nu există!... Mare dobitoc mai sunt! 

Umblă tăcut o vreme, cu nasul în jos, părând dus pe 
gânduri. Dar tristeţea nu-i ţinu mult. 

Işi ridică capul şi începu să observe pe cei care-l duceau, şi 


93 


— Michel Zévaco — 


un zâmbet viclean îi înflori pe buze. 

Patrula care, ieşind din cârciuma în care juca zaruri, îl 
arestase, era comandată de un sergent de la Châtelet. 

Acel sergent care, din prea mare precauţie, mergea alături 
de tristul Bigorne, avea o figură copilăroasă şi veselă, care 
părea că-i plăcea grozav acestuia. După ce Lancelot Bigorne îl 
privi îndelung pe individ, îi zise cu cel mai grațios surâs: 

— Am să îndrăznesc să vă mai întreb domnule... unde mă 
duceţi? 

— Ce-ţi pasă câine! N-o să ajungi atât de repede, pe cât ar 
trebui, la spânzurătoare? 

— Tocmai de-aceea, stimate domn... tocmai pentru că ştiu 
că nu mă aşteaptă decât funia, aş dori să aflu pe ce cale mă 
duci acolo... ca să luăm drumul cel mai lung... dacă se poate... 

— Mai curând sau mai târziu, hârca ta spurcată o să 
sfârşească tot prin a se legăna de o funie zdravănă şi cât mai 
bine unsă. 

— Desigur!... Dar am păcatul să ţin la hârca mea spurcată, 
cum spui dumneata, şi aş dori să se legene cât s-o putea mai 
târziu, oricât de plăcut ar fi acest exerciţiu. De aceea, te mai 
întreb încă odată: unde mă duci acum? 

— Mergi înainte!... O să afli, când om ajunge! zise sergentul 
care, încântat de prada lui, nu-şi putea stăpâni zâmbetul. 

— Mă mâhneşte, domnule! făcu Lancelot, cu o demnitate 
plină de curtenie. După înfăţişarea dumitale cinstită, după 
chipul dumitale vioi si înţelept, crezusem că am găsit în 
dumneata un om de inimă, dar... văd bine că m-am înşelat şi 
nu eşti sensibil la acel sentiment care se cheamă... 
recunoştinţă... căci, la urma urmei, ar trebui să-mi fii 
recunoscător. 

— Să-ţi fiu recunoscător? zise sergentul uimit, dar şi 
măgulit de acest compliment. 

— Fără îndoială! urmă Bigorne, fără să-şi iasă din nepăsare. 
Fără îndoială! Nu-mi datorezi... zece galbeni? 

— Hei! jupâne!... Ai înnebunit? lţi datorez zece galbeni... 
eu? Şi, cum aşa?... 

— Foarte simplu!... Pentru că m-ai arestat şi dus în loc 
sigur, domnul prefect sau monseniorul contele de Valois n-au 
să aibă încotro şi au să-ţi dea gratificaţia, pe care eu o valorez 
la zece galbeni. Căci... eu sunt o pradă de valoare. 


94 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Cam aşa e! şopti sergentul îmblânzit. 

— Deci, drept recunoştinţă pentru suma pe care o s-o 
câştigi de pe urma mea, ai putea să-mi spui măcar locul unde 
mă duci. 

— Hei! zise sergentul nehotărât. Şi, la ce folos că vrei să ştii 
lucrul ăsta? 

— Pentru că, în cazul când acest loc n-ar fi acela pe care-l 
cred eu, aş putea să-ţi indic pe cel din urmă, şi atunci... n-ai 
mai primi zece galbeni gratificaţie, ci, la sigur, douăzeci, poate 
cincizeci sau chiar o sută! Auzi?... O sută!... O avere! 

— Oh! oh! făcu sergentul, căscând ochii fermecat. O sută 
de galbeni! la ascultă, haimanao! N-ai fi îndrăznit să-ţi baţi joc 
de un sergent de la Châtelet? 

— Răspunde, totuşi, întrebării mele. Pe urmă, vei vedea 
dacă eu glumesc. 

— Fie! Spune-mi mai întâi unde ar trebui să te duc ca să mi 
se dea o sută de galbeni drept bacşiş, apoi îţi voi spune şi eu 
unde te duc. 

— La Luvru! răspunse laconic Bigorne. 

— La Luvru? făcu arcaşul, pufnind de râs. O haimana ca tine 
la Luvru? Mii de draci! Prietene, se vede că nu eşti sănătos la 
cap! Dar... lucru făgăduit, e datorie curată!... Eu am să te duc 
drept la Temple, unde monseniorul de Valois, care te va 
interoga mai întâi, va hotărî soarta ta. 

La auzul cuvintelor acestora, Lancelot Bigorne se înfioră, 
dar nu lăsă să se simtă nimic, şi răspunse foarte liniştit: 

— Susţin ceea ce am spus: dacă vrei să pui mâna pe 
gratificaţie, trebuie să mă duci la Luvru. 

— Şi ajunşi la Luvru, zise sergentul batjocoritor, poate o să 
trebuiască să te duc la rege? 

— Chiar aşa! răspunse Lancelot liniştit. Chiar cu regele şi 
am treabă. 

Drept orice răspuns sergentul se prăpădi de râs de data 
asta. 

Intr-adevăr, ce ciudat lucru ca acest răufăcător, această 
sărăcie, să aibă de-a face cu regele? Era curată nebunie... să 
mori de râs... şi tocmai de asta făcea şi sergentul nostru atâta 
haz. 

Lancelot Bigorne nu se sinchisi de veselia aceea 
zgomotoasă. Se mulţumi să zică cu aceeaşi linişte: 


95 


— Michel Zévaco — 


— Du-mă la Luvru, anunţă-l pe rege că am să-i fac 
destăinuiri însemnate, numai lui singur, asupra celor ce s-au 
petrecut la Turnul Nesle, şi te încredinţez că regele mă va 
chema imediat. Te asigur că destăinuirile acelea sunt de aşa 
fel, ca s-o mulţumească pe Majestatea sa într-atât, încât nu o 
sută, dar chiar două sute de galbeni va da aceluia care mă va 
fi dus la dânsul... 

Lancelot Bigorne părea cu totul încredinţat de ceea ce 
spunea. 

Ca şi cum ar fi citit în mintea păzitorului său, Lancelot urmă 
şi mai liniştit: 

— Ce-o să ţi se întâmple?... Nimic. Dacă am minţit, nu vei fi 
dat dovadă decât de un prea mare zel de a-ţi face datoria, şi... 
atâta tot! Vei sfârşi prin a mă duce apoi la Temple. Dar, dacă 
spun adevărul, câte laude şi câte recompense n-ar cădea pe 
capul dumitale, care m-ai prins. 

— Aşa-i! şopti omul. 

— Ei, vezi? Ce-ţi spun eu? Du-mă la Luvru. 

— Bine! făcu omul, hotărându-se. Am să te duc şi la Luvru; 
dar dacă m-ai minţi, dacă ţi-ai bate joc de mine... vai de pielea 
ta! 

— Aşa să fie şi... să nu sufăr niciodată un chin mai mare 
decât cel de care mi-ai pomenit adineauri. 

— La urma-urmei, zise sergentul, are dreptate. Hei! băieţi, 
urmă el, chemându-şi oamenii, ne ducem în altă parte. Vom 
merge mai întâi la Luvru. Dar... fiţi cu ochii în patru la banditul 
ăsta, căci, dacă ne-ar scăpa, am putea să-i luăm locul şi să ne 
dăm sufletul în cine ştie ce temniţă!... 

Lancelot Bigorne nu mai zise un cuvânt, dar răsuflă uşurat, 
ca un om care a scăpat de o greutate care-l copleşea. 

Trupa-şi schimbă direcţia, după ordinul şefului, şi după 
câteva minute ajunseră la Luvru. 

Acolo, altă istorie: fu nevoie să găsească un gentilom din 
casa regală, care să se însărcineze să-l anunţe pe rege. 

In sfârşit, după o lungă aşteptare, Lancelot fu dus în faţa lui 
Ludovic. 

— Hi-han! făcu Bigorne drept salut. 

Ludovic sări în sus. Era gata să dea un ordin straşnic, 
când... privindu-l mai bine pe prizonier, recunoscu pe omul 
care-l mângâiase şi-l făcuse să râdă. 


96 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Ludovic se îmblânzi şi strigă: 

— Tu eşti, nebunule?... 

— Văd cu plăcere că Monseniorul, regele meu, are memorie 
bună! răspunse Bigorne. Numaidecât mi-a zis pe nume... 

Ludovic nu-şi stăpâni zâmbetul, la auzul acelei vorbe de 
spirit, şi apoi nu-şi regăsea pe bufonul care-l distrase, de care 
se entuziasmase, şi la care ţinea precum copilul încăpățânat şi 
capricios la o jucărie a lui? In dispoziţia aceea sufletească, 
zadarnic încerca regele să-şi ia o înfăţişare aspră. Mulţumirea 
intimă i se citea pe faţă. 

Avea aceleaşi apucături ca şi acel bufon dorit, după cum le 
avea în clipele lui de bună dispoziţie cu câinele lui favorit. 

Gesturile-i erau smucite, vocea certăreaţă şi, cu toate 
astea, surâsul îi era binevoitor. Plăcerea care-i licărea în ochi, 
i-o pricepea şi animalul care, simțind că stăpânul voia să se 
joace, sărea vioi în jurul lui, lătrând vesel în sălile întinse şi 
sonore, gudurându-se fără să se intimideze de glasul lui aspru. 

Gentilomii, ofiţerii, curtezanii încărcaţi cu galoane de aur 
care erau de faţă, începură să-l privească cu invidie pe calicul 
acela zdrenţăros, pus în lanţuri, care zâmbea cu toate astea în 
mijlocul păzitorilor săi, care nu-l pierdeau din ochi. Lancelot 
era nepăsător şi se legăna când pe un picior, când pe celălalt, 
cu un fel de obrăznicie, căci Lancelot Bigorne era prea şiret ca 
să nu priceapă toate acele nuanţe imperceptibile şi, de la 
prima vedere, recunoscuse că partida era câştigată dacă juca 
bine. 

Fizionomia lui se schimonosea în toate felurile şi era hotărât 
să exagereze grosolănia vorbei lui, să calce în picioare şi să 
sfâşie orice pretenţie de etichetă a Curţii. 

Nu e vorba, nici nu prea avea noţiune de ceea ce însemna o 
etichetă şi, apucăturile lui naturale erau departe de a fi acelea 
ale unui curtezan. 

De aceea, după ce răspunse regelui cu îndrăzneală, crezu 
că trebuie să mai zbiere odată, spre marea mirare a celor de 
faţă, dar spre nemărginita bucurie a regelui care, de data 
asta, porni pe un râs nebun, făcând haz totodată de 
„hi-hanurile” turbate ale lui Lancelot. 

— Destul... ho! nebunule! făcu regele, văzând că Lancelot 
nu se mai oprea... la să vedem. Ai să ne spui lucruri de 
seamă? Ei bine! nu mai face pe măgarul şi vorbeşte 


97 


— Michel Zévaco — 


franţuzeşte. 

— Nu fac pe nici un măgar, răspunse cu îndrăzneală 
Lancelot, ci sunt chiar un măgar... un măgar care zbiară şi 
care salută cu respect pe Majestatea voastră... un măgar mai 
măgar decât mine. 

— Ce-ai zis? întrebă regele încruntându-şi sprâncenele şi 
potolind cu un semn pe cei din juru-i, indignaţi de îndrăzneala 
aceea. 

— Fără îndoială, urmă Bigorne fără să pară că observă 
fruntea care se încreţea pe chipul său, fără îndoială! Trebuie 
să fiţi mai măgar ca mine... ca să-mi cereţi să vă spun ce 
ştiu... faţă de cincizeci de persoane... De ce nu chemaţi 
Curtea întreagă în sala cea mare de serbări? urmă el, 
ţintindu-l cu o privire expresivă pe rege. 

Ludovic pricepu aluzia, prinse semnul făcut din ochi, şi fără 
să ia în seamă mijlocul întrebuințat, fu convins şi de data asta 
prin priceperea şi devotamentul pe care credea că-l descoperă 
în Bigorne. 

— Caraghiosul, are dreptate! şopti el. 

— Vezi bine!... Ştiu eu asta! 

În clipa aceea, unul din gentilomii de faţă făcu doi paşi 
înainte şi se apropie de rege ca şi cum ar fi vrut să-i spună 
ceva tainic. 

— Ce este? zise regele. Vorbeşte domnule. 

Gentilomul spuse câteva cuvinte cu glas înăbuşit şi 
rezultatul fu că deodată surâsul binevoitor al regelui se stinse 
ca prin minune, şi se adresă lui Bigorne cu ton răstit, 
răutăcios, pe când autorul acelei schimbări neaşteptate se 
înapoia printre ceilalţi cavaleri. 

— la ascultă ce mi se spune, jupâne, că ai luptat alături de 
acel bandit care se numeşte Buridan! Că ai fost prins pe când 
ieşeai din cloaca aceea infamă, din cuibul de crime şi de 
răzvrătire... care se cheamă Curtea Minunilor? 

— Sire, zise Bigorne, care de data asta înţelesese că viaţa-i 
era în joc. Nu ştiaţi că eram în Curtea Minunilor? 

— Desigur. Dar... te-ai luptat! Ai fost văzut lovind! E 
adevărat? 

— Foarte adevărat, Sire! 

— Recunoşti, dar? strigă regele. 

— Şi mai mult chiar decât atât! Mă laud cu asta... Hi-han!... 


98 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Şi, apoi... aş vrea să văd pe Majestatea Voastră, chiar oricât 
de Rege e el, când viaţa i-ar atârna numai şi numai de viaţa 
altuia, cum depindea a mea de aceea a lui Buridan, n-aţi lupta 
pentru apărarea acelei vieţi, cum am făcut eu pentru seniorul 
Buridan? Uitaţi, Sire, cele ce v-am spus de soarta mea, legată 
de aceea a lui Buridan... numai dracul să-l ia! Această uitare 
mă mâhneşte, dar nu mă miră, căci vai! aşa e întotdeauna; cei 
mari uită toate cele ce privesc pe cei mici ca mine! Fă-i să 
râdă! Să petreacă! Fă-le servicii! Indatorează-i! Du-i unde stă 
închis scumpul lor unchi, în locul unde vor găsi proba trădării, 
şi numaidecât îţi şi propun o slujbă bună... Şi apoi, după ce 
s-au săturat de haz! După ce bietul Lancelot i-a făcut să râdă 
cu lacrimi, te pomeneşti strigat: ticălos! porc! măgar! 
încăpățânat! şi alte gingăşii la fel, pentru că îndrăcitul de 
Lancelot Bigorne are păcatul să ţină la hârca lui şi 
neobrăzarea de a o apăra unguibus et rostro!, după vorba 
duhovnicului meu!... Şi eu, care veneam să-i cer înalta 
protecţie, ce spui? să mă devotez lui... eu care n-am părut că 
mă revolt şi nu mi-am apărat sărmana hârcă decât ca s-o pun 
în serviciul regelui meu!... Bigorne, săracul de mine, mi se 
rupe inima şi se jeleşte... dar cel puţin, pe sfântul meu patron 
Barnabé, toată lumea va afla cât sunt de necăjit! 

Hi-hanuri jalnice puseră capăt acelui discurs fantastic şi 
îndrăzneţ căci, în acel moment, Lancelot Bigorne îşi juca viaţa 
pe-o singură carte. 

Şi toate spusele lui erau întovărăşite de nişte jocuri de 
fizionomie atât de caraghioase; hi-hanurile de la sfârşit 
fuseseră şi ele modulate pe un ton care ar fi înveselit pe cel 
mai trist om. Regele nu mai putu răbda, şi încă odată pufni de 
râs, zicând: 

— Intr-adevăr, uitasem că soarta ta e legată de aproape de 
aceea a banditului aceluia, şi - pe maica mea - şi eu aş fi 
făcut ca tine!... Dar, spune-mi acum, se vede că te-ai lepădat 
de el, deoarece l-ai părăsit pe Buridan? 

— Fără îndoială! făcu Bigorne cu un ton blând şi ipocrit. Şi 
de aceea, reamintindu-mi de făgăduielile făcute de regele 
meu, plecasem să-l caut şi să mă pun sub protecţia lui când 
aceste brute, el arăta din ochi pe oamenii care-l păzeau, - 
s-au aruncat asupra-mi ca un stol de corbi flămânzi şi m-au 


1 Cu ghearele şi cu ciocul - lat. 


99 


— Michel Zévaco — 


legat de ţi-i mai mare mila privindu-mă... şi m-ar fi târât cine 
ştie spre ce temniţă, dacă arcaşul acesta nu mi-ar fi ascultat 
ruga şi nu m-ar fi adus aici, pe răspunderea lui. 

— Bietul Lancelot Bigorne! se înduioşă regele, pe jumătate 
batjocoritor, şi totodată mişcat. Ai fi intrat în noua ta slujbă de 
nebun pe un drum foarte trist, dar... nu-i nimic! M-ai făcu să 
râd cu poftă şi-ţi voi plăti aceasta. 

— Domnilor, urmă el întorcându-se spre nobilii încremeniţi. 
Vă prezint pe nebunul meu care, singur, are dreptul să spună 
adevărul cel mai neplăcut tuturor, şi... chiar mie... 

— Mai cu seamă Vouă, Sire! întrerupse cu îndrăzneală 
Bigorne. 

— Mai cu seamă mie! Bine. Caraghiosului nu-i toarce 
nimeni pe limbă! Păziţi-vă, domnilor! Cu toate astea, nimeni 
să nu îndrăznească să-mi supere bufonul, căci... nu i-ar merge 
bine. Şi dumneavoastră... ce mai aşteptaţi de nu desfaceţi 
sforile care strâng mâinile Majestăţi Sale... Nebunia? 

Într-o clipă legăturile lui Bigorne fură tăiate şi, pe când 
păzitorii lui se îndepărtau de el cu respect, mai mulţi seniori 
veniră să-l salute, căutând să se împrietenească cu puterea 
aceea care era pe vremea aceea „nebunul regelui”. 

Prietenos, Lancelot le primea felicitările şi îmbrăţişările cu o 
bunăvoință caraghioasă. 

In vremea asta păzitorii care-l întovărăşiseră până acolo 
plecaseră pe nesimţite unul câte unul, afară de arcaş, care 
părea că aşteaptă ceva. 

Lancelot îl văzu şi, luându-l de mână, îl duse în faţa regelui 
căruia îi zise pe neaşteptate: 

— lată un om căruia i-am făgăduit o sută de galbeni, în 
numele Vostru. Să facă bine Majestatea Voastră sa dea ordinul 
să i se deie. 

— O sută de galbeni? Drace! Dar asta e o avere! lată o 
glumă ciudată cu care intri în slujbă! Şi de ce aş da o sută de 
galbeni golanului ăsta, care te-a arestat? 

Sergentul începu să tremure. 

— Pentru că în loc să mă ducă la Temple, m-a adus în faţa 
Maiestăţii Voastre, zise Bigorne. 

— O sută de galbeni pentru atâta de puţin? 

— Bine! făcu liniştit Bigorne. lată-l chiar pe rege, care 
găseşte deja că bufonul lui nu valorează... nici o sută de 


100 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


galbeni! 

— Haide! zise regele, să i se dea acestui om zece galbeni şi 
să nu mai vorbim. Numai că... de aici înainte, fii mai econom 
cu banii mei... dacă vrei să mai rămână şi pentru tine. 

— Prietene, zise Bigorne, înaintând spre sergent, ţi-am 
făgăduit o sută de galbeni din partea regelui; regele 
neţinându-se de vorba pe care am dat-o, în numele lui, te vei 
duce la casierie din partea mea. lţi dau leafa mea pe un an. 

— Bine! zise Ludovic. Să i se dea suta de galbeni. Apoi, să-l 
bage la arest o sută de zile, pentru că n-a executat ordinul pe 
care-l primise, să-l ducă pe prizonier la Temple. 

Sergentul plecă pe jumătate mulţumit şi pe jumătate furios. 

Bigorne îşi zicea: Am spus primul meu an. Aşadar, faimosul 
Ludovic crede că mă instalez aici pe vecie. 

— Urmează-mă, urmă regele, adresându-se noului său 
bufon, pe când la un semn, cei prezenţi se retrăgeau în 
antecamere. 


X. REGELE ŞI BUFONUL 


Când toată lumea plecă, regele trecu în cabinetul său, 
urmat de Lancelot Bigorne, care intră în funcţia lui de nebun şi 
care totuşi simţea că n-a sfârşit-o încă cu regele. 

Dimpotrivă, lupta, căci era o adevărată luptă, care sta să se 
înceapă între cele două personaje, de-abia se întrezărea. 

Cea mai mică greşeală putea să-l facă pe Lancelot să-şi 
piardă şi funcţia de nebun şi viaţa de haimana. 

Regele se aşeză pe jilţul său. 

Fără să fi fost invitat, Lancelot se aşeză pe un scăunaş; era 
una din prerogativele funcţiei lui. 

instalat în faţa regelui, stăpânul său, Lancelot se gândi că e 
mai prudent să aştepte ca regele să-i pună întrebări. 

Intr-adevăr, după câteva minute de gândire, acesta îi zise: 

— Ei, nebunule, hai să vedem ce ai să-mi spui despre cele 
ce s-au petrecut la Turnul Nesle? Când m-ai dus acolo, te-ai 
mulţumit să mă laşi în faţa unei uşi, zicându-mi să caut, că... 
voi găsi. Am căutat şi n-am găsit nimic. Cu toate astea, urmă 
el, posomorât, trebuia să găsesc! Vorbeşte dar, dacă ştii ceva! 

Lancelot căscă nişte ochi speriaţi, pe când nasul său, foarte 


101 


— Michel Zévaco — 


lung şi extraordinar de mobil ca şi întreaga lui față, părea că 
se lungeşte şi se lasă în jos, gata să i se afunde în imensa 
deschizătură care-i servea drept gură. 

— Am eu ceva de spus?... Sfinte Barnabé şi Sfinte Pancrace, 
ajutaţi-mă! Toţi dracii din lad să mă ardă de viu, tot focul, 
toate flăcările mistuitoare ale Infernului să-mi tragă limba şi să 
mi-o lungească până mi-o face măturică de măturat pe jos, 
dacă ştiu ceva din cele ce-mi vorbiţi! 

— Cu toate astea, zise regele, nu mi s-a spus că doreai 
să-mi vorbeşti despre lucrul ăsta?... 

— Ah! da, e drept! Vi s-a spus lucrul ăsta, urmă Lancelot 
liniştit, dar să vorbim drept, nu trebuia, oare, să spun şi eu 
ceva ca să pot ajunge la rege? Ce ar fi fost ca cineva să se fi 
prezentat regelui prea puternic şi creştin şi să-i fi zis: Lancelot 
Bigorne doreşte să vă vadă. Cine-i ăsta, Lancelot Bigorne?... 
Să-l azvârle pe acest Bigorne într-o temniţă şi să nu-mi mai 
bat capul cu el. Şi aşa s-ar şi fi făcut... Pe când: „Lancelot 
Bigorne vrea să descopere lucruri pe care le ştie despre 
Turnul Nesle”, e altceva... Şi îndată Bigorne e şi dus la rege şi 
iată-l la adăpostul oricărei întâmplări, lângă puternicul său 
stăpân. 

— Atunci zise regele dezamăgit, căci Lancelot i se părea 
sincer, atunci... nu ştii nimic? N-ai aflat nici un secret? 

— Nu ştiu nimic! Nimic!... Nici cel mai mic lucru... decât ce 
v-am mai spus: Bate şi ţi se va deschide! Caută şi vei găsi!... 
Ciuma să mă strângă de gât... să tremur de friguri cât voi mai 
trăi dacă vă mint! 

— Haide! îl curmă regele, suspinând. Să nu mai vorbim de 
lucru ăsta. Şi-n gând îşi zicea: Cum să aflu?... Cine-mi va 
spune? Cine-mi va destăinui adevărul, tot adevărul?... Oh! 
Acela care ar şti, acela care ar vorbi, care m-ar scăpa de 
bănuiala, care-mi roade inima şi mintea ca un vultur, aceluia 
i-aş da una din provinciile mele... cea mai frumoasă, cea mai 
bogată... numai dacă, şi un surâs sinistru îi alunecă pe buze, 
numai dacă nu l-aş îngropa de viu într-un mormânt 
înspăimântător, ca să îngrop cu el un secret ruşinos şi 
dezonorat. 

Şi cu o lovitură din picior, el zvârli la capătul sălii un scăunel 
care era în apropierea lui. 

incepea să se înfurie. In vremea asta, Lancelot Bigorne nu-l 


102 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


pierdea din ochi, se gândea: _ 

— Să bag de seamă... Incepe vijelia... Păzeşte-te bine 
Lancelot, dacă nu vrei să te frângi ca un pai luat de vânt... Ce 
suntem şi noi cu toate astea? Şi cum iubirea şi gelozia, îl pot 
dobori şi pe cel tare şi puternic, ca şi pe cel mai slab... Cum îl 
înjosesc pe cel mai mândru ca şi pe cel mal umil... cum pot 
să-l aducă într-un hal făr' de hal... să-l înfurie, să-i prefacă 
într-o lighioană sălbatică dintre cele mai dezgustătoare, în 
tigru şi porc, totodată!... Cât te felicit, Lancelot, că-ţi place 
mai mult băutura decât cea mai minunată femeie? Ah! 
femeile! Nişte stârvuri!... Fiinţe diabolice, ieşite din infern, 
pentru pieirea trupului şi a sufletului nostru!... Sărmanul rege! 

. Mi-e milă de el!... Dar, pe dracu! Nu pot să-i spun că 
Marguerite lui e o desfrânată, că e mai stricată decât 
desfrânatele care trăiesc în Curtea Minunilor ca şi la 
Val-d'Amour!... Nu pot să-i spun... In starea în care e, ar pune 
să-mi rupă oasele ca pe nişte surcele de aprins focul. De-o afla 
singur, treaba lui! Inţeleg, chiar, să-l pun pe cale... Dar, azi 
n-am venit pentru asta la Luvru. 

Toate gândurile astea furioase şi grozave, pe de o parte, 
filozofice, pe de alta, care ţin destul loc aici, le trecură 
deodată prin minte şi nu ţinură decât câteva clipe. 

Şi tocmai în clipa când regele se gândea la pedeapsa 
grozavă pe care ar da-o aceluia care ar îndrăzni să vorbească, 
prin mintea lui Lancelot trecea gândul: Mi-ai rupe oasele dacă 
aş vorbi. 

In plimbarea lui tulburată, regele trecu prin faţa lui Bigorne, 
ghemuit pe scăunelul său şi repetă: 

— Atunci... hotărât că nu ştii nimic? 

— Nimic! V-am spus, nimic!... Cu toate astea!... 

Regele se opri deodată, şi întorcându-se brusc, îl întrebă 
iute: 

— Cu toate astea... Ce?... 

— Da!... Poate!... mormăi Lancelot ca vorbindu-şi lui însuşi. 


S-ar putea... 
— Ce... s-ar putea?... Ce ştii?... Vorbeşte!... 
— Ei bine! lată ce.-i!... Eu nu ştiu nimic. 


Regele făcu un gest dezamăgit. 
— Dar, urmă încet Bigorne, care părea că măsoară fiecare 
cuvânt, nu ştiu nimic, eu, dar cunosc, pe cineva, care ştie... el, 


103 


— Michel Zévaco — 


ştie tot! 

— Cine-i acela? întrebă cu aprindere Ludovic. Numeşte-mi-l! 

Lancelot se făcu că n-a auzit şi urmă aşa, ca şi cum şi-ar fi 
vorbit sie-şi: 

— Unde-i acela?... Cine ştie!... O mai fi trăind? 

— Câine! strigă regele. Ai jurat... să mă scoţi din fire?... 
Vorbeşte!... Sau, pe Dumnezeul meu... 

— Ei bine, iată ce.-i!... Seniorul d'Aulnay, Philippe d'Aulnay 
ştie tot... Dar dracu ştie ce s-o mai fi făcut seniorul d'Aulnay? 
O mai fi în viaţă? 

— E în viaţă! zise regele cu un țipăt de bucurie sălbatică, 
trăieşte şi dacă tu nu ştii, eu ştiu unde e. 

Şi se întâmplă un lucru care ar părea foarte ciudat, dar care 
e tot pe atât de natural. Numele acesta, azvârlit cam cu 
îndoială, câştigă încrederea regelui, dovedindu-i maimuţoiului 
acesta că ştia, în fond, mai multe decât voia să spună, şi 
putea să-i fie mai de folos decât crezuse. 

Pronunţând numele lui Philippe d'Aulnay, Bigorne câştigă 
deodată încrederea regelui şi deveni, în ochii lui, confidentul 
important, căruia trebuie să-i faci destăinuiri, dacă vrei să-ţi 
dea o mână de ajutor, folositoare. 

De aceea Ludovic nu se temu să-i spună că Philippe 
d'Aulnay trăia şi că ştia unde e. De aceea, după ce-i destăinui 
acest lucru, el adăugă foarte natural: 

— Dar ce am câştigat... e tot una cu nimic, căci singurul om 
care ştie tot nu vrea să vorbească... sau, mai bine, nu mai 
poate vorbi. 

Cu toată bucuria pe care o simţise aflând că Philippe trăia, 
Bigorne nu se dădu de gol. 

El răspunse liniştit: 

— Pentru că ei nu ştiu să-l facă să vorbească. 

— Ce vrei să zici? întrebă regele. 

— Nimic alta, decât aceea ce spun: n-au ştiut sau n-au vrut 
să-l facă să vorbească. 

— Oh! Oh! zise regele, trecându-şi mâna peste frunte, 
pretutindeni nu văd decât trădări. Dar, dacă n-au ştiut să-l 
facă să vorbească pe prizonier, cine o să ştie? Dacă n-au 
vrut... cine o să vrea?... 

— Bine! se gândi Bigorne, Philippe trăieşte şi e prizonierul 
regelui! Tot e ceva că aflai lucrul ăsta... Acum, al dracului să 


104 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


fiu, dacă n-oi afla în ce temniţă e închis! 

Apoi cu glas tare: 

— Eu voi şti şi voi voi. 

— Tu? zise regele mirat. 

— Eu, răspunse rece Bigorne. 

— Cum o să faci? 

— Asta e treaba mea. Afirm că seniorul d'Aulnay va vorbi în 
faţa mea. Cum?... Prin ce mijloc? Puțin importă... Totul e să 
vorbească şi răspund de aceasta! 

Ludovic se uita ţintă la Lancelot ca şi cum ar fi voit să-şi 
dea seama până la ce punct putea să-l creadă. Apoi îi zise 
repede: 

— Adineauri ai spus că n-au vrut să-l facă pe d'Aulnay să 
vorbească. Ce înseamnă această insinuare? 

Bigorne dădu din umeri şi zise: 

— Regele îmi dă voie să-i pui o întrebare? 

— Vorbeşte. 

— Regele o să-mi răspundă sincer? 

— Obraznicule! Mi se pare că prea abuzezi de drepturile 
tale. 

— Atunci, tac. 

— Vorbeşte, brută! Voi răspunde la tot ce-o să mă întrebi. 

— Cine a fost însărcinat să-l facă pe seniorul d'Aulnay să 
vorbească?... Staţi!... Am să răspund eu pentru voi... Mă prind 
că e contele de Valois... Dacă nu cumva... o fi monseniorul de 
Marigny. 

— Valois! zise regele care se-ntreba unde voia să ajungă 
bufonul. 

— Valois?... Mi-aş fi pus şi capul... Valois!... Hi-han! Hi-han! 

Şi pe când se gândea: 

„Bine! Philippe e la Temple”, Bigorne îşi manifesta o 
bucurie extravagantă, umplând cabinetul regelui de zbierete 
ironice. 

— Hei! nebunule! O să te explici odată? zise regele, din ce 
în ce mai întunecat. |ţi jur că nu e tocmai bine ales ceasul... să 
râzi. 

— Drace! Râd pentru că daţi pe seniorul d'Aulnay în pază... 
căci el e la Temple, nu-i aşa? 

Regele făcu un semn afirmativ. 

— II daţi în paza contelui de Valois... unul dintre cei care au 


105 


— Michel Zévaco — 


un interes capital ca prizonierul să nu mai vorbească. 

— Valois are interes ca să nu vorbească prizonierul? 
Doamne, Dumnezeule! Dar ce fel de interes? 

— Un interes capital, am spus! 

— Valois ştie oare totul? 

— Totul e, poate, prea mult, totuşi are interes destul ca 
prizonierul să nu vorbească... Şi iată, mă gândesc acum că... 
mai că m-aş prinde că el v-a cerut să-l păzească pe d'Aulnay. 

— E-adevărat! zise regele. Şi eu mă gândesc acum la ceea 
ce-mi spui. 

— Hi-han!... Vedeţi!... Hi-han!... 

— Dar... ce ştie Valois? 

— Ce ştie Valois?... Intrebaţi pe Marigny. 

— Şi Marigny?... Oh! Nu văd decât trădare în jurul meu. Şi 
ce ştie Marigny? 

— Intrebaţi-l pe Valois! zise Bigorne. 

Regele rămase câteva clipe înlemnit, apoi zise: 

— Ştii că acuzi pe doi oameni care sunt cei mai puternici, 
după rege? 

— Hi-han!... răspunse Bigorne, făcând pe speriatul. Rog pe 
Majestatea Voastră să observe că nu acuz pe nimeni... Spun 
adevărul, că Monseniorii de Valois şi de Marigny, şi că fiind 
interesaţi ca acesta să nu vorbească, ei orânduiesc după 
placul lor. Dar eu nu-i acuz cu nimic! Nu ştiu nimic... 

— Am să chem chiar acum pe Valois şi pe Marigny, să 
vedem... 

— N-o să vedem nimic... Ei vor spune respectuos regelui 
că... nu înţeleg nimic din cele ce vrea regele să le vorbească. 
Atât vor spune, şi o vor susţine morţiş... Şi regele... cum? cu 
ce probă îi va convinge că mint?... Regele n-are nici o probă! 
„„. Regele va fi pus, pe de o parte, între doi seniori care îşi vor 
da „cuvântul lor de cavaleri” că nu pricep nimic din ce li se 
spune, şi pe de altă parte un biet nenorocit de bufon ca mine, 
care nu ştie nimic, dar care poate să-l facă pe rege să afle tot! 
„„. Şi regele nu va şovăi! El va crede în cuvântul celor doi 
seniori care or să-l înghită pe bietul Lancelot! O să trebuiască 
să mor atât de curând pentru că am vrut să-l slujesc cu 
credinţă pe stăpânul, pe regele meu? Hi-han!... Sărmanul de 
mine. 

— Într-adevăr, zise regele, ai dreptate!... dar în numele lui 


106 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Dumnezeu, nu mai zbiera aşa. 

— E drept, răspunse Lancelot care se făcu, deodată, serios, 
şi urmă cu un aer demn, care-l impresionă pe rege: 

— Sire, nu sunt decât cel mai umil dintre supuşii voştri. 
Sunt aici numai din mila voastră, neavând altă slujbă decât pe 
aceea de a-l distra pe regele meu! Dar, Sire, sub o coajă 
aspră, se poate ascunde un fruct bun... Să lase regele să cadă 
o privire asupra mea, să mă onoreze cu un pic din încrederea 
sa regală, şi ceea ce doreşte atât de mult, ce nu-i pot pune, 
de-ar fi chiar să mă ardă de viu... pentru că nu ştiu nimic... 
ceea ce alţii ştiu şi pot spune... jur că o să fac să i se spună 
regelui meul!... Şi pentru asta Sire, ce trebuieşte?... Să fim 
şireţi!... Ah! Ştiu că acest cuvânt sună urât în urechile Voastre 
regale... dar, acei care nu-şi pun în serviciul stăpânului lor 
decât trădarea şi sperjurul, merită să fie combătuţi cu propriile 
lor arme... E singurul mijloc de a-i învinge... Sire, tâlcului 
trebuie împotrivit şiretlicul... 

Regele păru cu atât mai mişcat cu cât cuvintele acelea 
liniştite şi ţinuta aceea demnă, contrastau în chip ciudat cu 
apucăturile pe care acel, pe care-l luase ca bufon, le avusese 
până atunci. 

Ce se petrecu apoi? Ce convorbire avu loc între rege şi 
nebunul său? 

Ce hotărâre fu luată? 

Urmarea acestei povestiri ni le va arăta, fără îndoială. 


XI. FUGA LUI SIMON ŞI A GILLONNEI 


Trebuie să ne întoarcem la două din personajele noastre pe 
care le-am lăsat într-o tristă situaţie şi a căror fapte ne 
interesează. Voim să vorbim de omul de încredere al contelui 
de Valois, de Simon Malingre şi a tovarăşei sale, Gillonne. 

Când Lancelot Bigorne se hotărî să plece de la Curtea 
Minunilor, ca să-l caute pe Philippe d'Aulnay, gândindu-se că 
lipsa lui s-ar putea prelungi, el lăsase drept însărcinare unui 
calic, în care credea că poate avea încredere, să îngrijească 
de perechea aceea interesantă şi să-i aducă zilnic porţia de 
mâncare, neavând deloc de gând să-i lase să moară de foame. 
Acest om însă fu unul dintre cei care pieriră la atacul baricadei 


107 


— Michel Zévaco — 


de la Saint-Sauveur, şi Bigorne îi văzuse cadavrul, dar 
preocupat de lucruri şi ființe interesante ca Simon şi Gillonne, 


îl uitase. 
x 


x x 


Totuşi, în momentul în care-i regăsim, adică după patruzeci 
şi opt de ore după plecarea lui Lancelot, aceste două persoane 
nu zăriseră încă vreun chip omenesc şi, lucru şi mai grozav, 
nu căpătaseră o firimitură de pâine şi nici un strop de apă ca 
să-şi ude gâtlejul. 

Aşadar regăsim această interesantă pereche murind de 
foame şi de sete, şi înspăimântată încă de toate zgomotele 
nelămurite ale bătăliei. 

Cu toate astea, cele dintâi ceasuri li se scurseră destul de 
liniştite. Dar când ghiorăielile maţelor îi vestiră că ceasul 
prânzului trebuia să fi sunat de mult, începură să se 
îngrijoreze. 

— Ei! mormăi Simon. Oare nu cumva îndrăcitul de Bigorne 
are de gând să ne pună la post? 

Gillonne se mulţumi să dea din umeri, cu dispreţ. 

— Şi dacă ai posti puţin, zise ea cu ton înţepat, parcă ce 
mare nenorocire! 

— Uiţi, Gillonne, răspunse Simon, cu o blândeţe care nu-i 
era obişnuită... Uiţi că locuim împreună şi că, dacă sunt 
condamnat să postesc, şi tu vei avea aceeaşi soartă. 

— Mai întâi, acest lucru nu e sigur! răspunse bătrâna 
răspicat. Apoi, eu mă mulţumesc cu... atât de puţin! 

— Bine, zise Simon, ai vorbit cu judecată, dar... şi puţinul 
acela trebuie să-l ai. 

— O să vedem, răspunse Gillonne, care în fine nu era 
neîngrijorată câtuşi de puţin şi se gândea: Oare soarta mea să 
fie hotărât legată de aceea a blestematului de Simon? După 
ce eram să murim împreună, în temniţele palatului Valois, 
acum o să crăpăm, aici, de foame? Oare suntem, într-adevăr, 
logodnicii morţii? 

Şi Gillonne, ierta sau se făcea că-i iartă lui Simon Malingre 
şterpeleala galbenilor, în condiţiile pe care le cunoaşte 
cititorul. Cu toata astea, ea nu uita şi avea grozav necaz pe el, 
într-atât încât mai că-şi uita înfrângerea şi se bucura de starea 
tovarăşului ei. 


108 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— O să vedem! răspunse laconic Simon, care nu mai 
adăugă nimic. 

Ceasurile treceau încet, triste, şi... nu se arata nimeni. 

Gillonne începu să se îngrijoreze de-a binelea. 

Simon se înfuria din ce în ce şi faţa lui hidoasă devenea şi 
mai groaznică. Furia lui era dintre acelea mai mânioase, care 
calculează şi măsoară totul, şi sunt cu atât mai grozave, cu 
cât nu se manifestează. Dimpotrivă, se căznea să-şi păstreze 
sângele rece şi nu pierdea nimic din înfăţişarea-i obişnuită. 
Numai ochii i se îngălbeneau şi, parcă, i se înfundau în orbite. 
Privirea i se făcea din ce în ce mai rece, nările-i tremurau, 
buzele subţiri şi albe i se strângeau, aproape dispăreau în 
gură, faţa-i galbenă de obicei, i se făcea pământie, cu pete 
vinete. Cum ceasul mesei trecuse de mult, Simon îşi dădu 
drumul mâniei şi spaimei. Incepu prin a striga după ajutor, 
apoi chemarea rămânându-i fără răspuns, începu să urle. 

Gillonne dădu din umeri şi începu să-l batjocorească. 

— Pentru ce atâta zgomot?... Te înştiinţez, în interesul tău, 
că dacă strigi aşa o să-ţi fie sete şi... 

Un gest ironic, grozav, îi sfârşi fraza, arătându-i cana goală 
care zăcea trântită într-un colţ. , 

Simon păru mişcat de acel argument. Incetă să mai urle, 
dar se repezi asupra uşii pe care o zgârie cu unghiile, izbi cu 
picioarele şi cu pumnii, încercând în zadar s-o zguduie. N 

Gillonne îşi luă scăunelul şi se ghemui lângă vatra stinsă. Işi 
luă capul în palme, hotărâtă să nu audă, să nu mai vadă. 

Incercă să-şi judece situaţia. 

— Gillonne! oftă Malingre. 

— Ce-i Simon? întrebă Gillonne. 

— O să pierim oare de foame şi de sete în vizuina asta 
îndrăcită, ca două vulpi prinse în culcuşul lor? 

— Vulpea e un dobitoc şiret şi priceput! răspunse Gillonne. 

— Ce vrei să zici? Când Bigorne ne-a închis aici, mi-ai zis, 
dacă-mi amintesc bine: „Nu suntem încă pierduţi”... 

— Nimic... Vorbişi de vulpe... şi ţi-am răspuns! 

— Da... dar zici că vulpea e un animal şiret şi priceput. 

— Fără îndoială. 

— Să cred că ai vreo idee... de vorbeşti aşa? 

— Poate! 

— Ce idee?... Gillonne, scumpa mea Gillonne, spune-ţi 


109 


— Michel Zévaco — 


ideea... Ştiu de ce e în stare mintea ta ageră. Vezi?... 
Intotdeauna m-am gândit că dintre noi doi, tu erai cea mai cu 
judecată... 

— Cea mai cu judecată?... mormăi Gillonne, privind cu 
dispreț spre tovarăşul ei! Eu am capul... da!... dar, din 
nenorocire, nu şi braţul! 

— Javra de vrăjitoare! urlă Simon, exasperat de tăcerea ei 
dispreţuitoare. O să vorbeşti, odată?... Nu ştiu ce mă 
opreşte... să nu te fac terci!... Căci, la urma-urmei, tu eşti de 
vină de ceea ce ni se întâmplă!... Ce zor aveai să faci pe 
femeia cinstită? Să joci rolul de apărătoare a nevinovăţiei 
asuprite? Să spui, în sfârşit, lui Lancelot Bigorne... lua-l-ar 
ciuma să-l ia! şi dar-ar Dumnezeu, căruia o să-i dăruiesc o 
lumânare groasă cât... cât două degete... să-mi cadă-n mână! 
ce zor aveai, zic, să te duci să faci pe devotata pentru 
Myrtille? ce te apucaseră frigurile dragostei pentru Buridan... 
dracu să-l ia şi pe el... când eu îţi propuneam să-l omorâm 
frumuşel şi când Lancelot şi cu mine ne înţelesesem aşa de 
bine... Nici n-am mai întâlnit o nebună, o proastă şi o stupidă 
ca tine! N-ai făcut decât... să încurci treburile! L-ai făcut pe 
Bigorne să dea bir cu fugiţii şi să ne pună în starea jalnică, în 
care ne găsim!... 

Gillonne care, în vremea acelui discurs furios, stătuse cu 
capul între mâini, îşi descoperi faţa şi, după ce-l privi o clipă în 
ochi pe tovarăşul său, nu zise decât... atât: 

— Dobitocule! 

Efectul fu zdrobitor. Cuvântul îl turti pe Simon mai groaznic 
decât cele mai straşnice ocări sau cea mai meşteşugită 
împotrivire o propriilor lui argumente. Dacă Gillonne ar fi ţipat 
şi ar fi răspuns insultelor, tot cu insulte, poate că, în halul de 
furie în care se afla, Simon i-ar fi făcut cine ştie ce... chiar de 
i-ar fi părut rău mai târziu. 

Dacă Gillonne ar fi vorbit liniştit, poate că, contradicţia l-ar 
fi exasperat şi mai mult pe Simon. Insă vorba asta, spusă cu 
dispreţ, puse capăt la tot şi produse efectul unui duş, potolind 
pe dată furia lui Malingre, care sta gata să cadă pe capul 
Gillonnei. 

Simon Malingre, fiinţă pocită la trup şi la minte, era de-o 
inteligenţă remarcabilă, de o putere, de o prefăcătorie şi de-o 
voinţă cum rar se întâlneşte printre oameni. Avea chiar o 


110 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


excelentă părere despre persoana lui şi despre puterea lui 
intelectuală, dar toată această bună opinie, nu mergea până 
a-l orbi când era vorba despre ceilalţi... 

Dimpotrivă, obişnuit să-şi facă drum în lume pe căi piezişe, 
silit prin condiţia lui şi prin planurile pe care le făurea, fie pe 
socoteala lui, fie pe socoteala altora, să lucreze în umbră, el 
se găsea în elementul său. Intocmai cum se întâmplă unor 
animale de pradă, simţurile lui câştigaseră o ascuţime 
primejdioasă, era veşnic la pândă. Orice fiinţă care-i ieşea în 
cale, rea în ochii lui, şi mai înainte de toate, o piedică pe care 
trebuia s-o înconjoare întocmai ca pe un duşman, pe care 
trebuia să-l pună în stare de a nu-i face vreun rău, şi îndată îşi 
şi desfăşura viclenia. 

Nefiind îndestul de puternic şi îndeajuns de viteaz să-şi 
atace pieptiş duşmanul bănuit, luase obiceiul să-şi studieze 
vrăjmaşul cu de-amănuntul şi să caute să-i descopere 
punctele slabe, care i l-ar fi dat pe mână fără bătaie de cap. 
Şi, de-aici, şi obişnuinţa de-a recunoaşte mijloacele cu care ar 
fi putut să-şi doboare duşmanul, ca să le poată stingheri sau 
să le facă să se întoarcă în profitul lui. Pentru el, nu exista nici 
familie, nici prieteni... cel mult aliaţi, asociaţi... şi aceştia... 
doar până în ziua socotelilor. In minutul acela, dacă simţea 
nevoia să-l despoaie în folosul său, aliatul sau asociatul 
ajungea, natural, duşman, la rândul său. 

Aşadar, Simon Malingre studiase pe Gillonne, întocmai ca 
pe toţi aceia de care se apropia şi din acel studiu amănunţit 
constatase că Gillonne îi era inferioară, din multe puncte de 
vedere, şi superioară din altele. 

In faţa siguranţei şi a dispreţului liniştit al tovarăşei sale, el 
trase concluzia că aceasta avea un plan, urmărea un gând 
oarecare şi, natural, că-i veni ideea să facă orice pentru ca 
planul acela să izbândească în folosul său. 

Dar, şi pentru asta, trebuia „să afle”. Şi pentru ca „să afle” 
se impunea nevoia de-a se lua cu binişorul pe lângă aceea 
care „ştia”... chiar de-ar fi trebuit s-o zdrobească, pe urmă. 

De aceea, o schimbare imediată se făcu în folosul lui de a fi, 
care, din ameninţător şi brutal, se făcu, deodată, blând şi 
umil. 

Acum, nici Gillonne nu vedea deloc mijlocul de a ieşi, de a 
se scăpa din încurcătură, atât ea, cât şi tovarăşul ei. N-avea 


111 


— Michel Zévaco — 


nici o idee hotărâtă despre asta. 

Atât numai, că văzând furia care paraliza facultățile lui 
Simon, ghicind nebunia crimei care încolţea în mintea lui 
surescitată, Gillonne se gândi că... e pierdută şi că dacă nu 
izbutea să devină sau să-l încredinţeze că-i e indispensabilă, 
să-l convingă că numai ea ar fi putut să facă să iasă de acolo, 
de bună seamă că-i bătuse ceasul din urmă. Se vede că 
izbutise. 

Mulțumită acelui vicleşug, pacea, o pace aparentă cel puţin, 
se sălăşlui acolo unde era să nască gâlceava. j 

— lartă-mă, dragă Gillonne, mă înfurii şi sunt vinovat... In 
starea în care ne aflăm, ar trebui să ne ajutăm unul pe altul... 
am greşit că am uitat aceasta şi-ţi făgăduiesc că n-o să mai 
fac. A 

— Foarte bine! mormăi Gillonne. In sfârşit, te văd şi eu om 
cu judecată. 

— Şi ce spuneai, Gillonne? 

— Eu?... Nu spuneam nimic. 

— Ba da! Ba da! urmă Simon cu o blândeţe încăpăţânată, 
ziceai dar? 

— Ziceam că nu erai decât un dobitoc! 

— Se prea poate, buna şi scumpa mea Gillonne, se prea 
poate. Cine nu se înşeală? Nimeni nu e perfect, nici chiar 
sfântul şi veneratul nostru Papă... şi, mai mult, un biet om ca 
mine, simplu, sărman, o fiinţă păcătoasă... 

— Hei! adineauri cântai cu totul altfel? 

— Se prea poate, scumpa mea Gillonne! Am făcut rău şi-ţi 
cer iertare... Tălmăceşte-mi mai bine, de ce sunt un prost? 

— Pentru că n-ai simţit că acel Lancelot Bigorne îşi bătea 
joc de tine... 

— Şi tu, Gillonne bănuieşti lucrul ăsta? 

— Vezi bine! 

— Ah! dar cum îşi bătea joc de mine Lancelot Bigorne? 
Lămureşte-mă. 

— Lancelot este devotat stăpânului său, seniorul Buridan, şi 
n-o să-l trădeze pentru noi. Se făcea că te aprobă, numai ca 
să-ţi afle gândurile şi să le statornicească mai bine. 

— Se poate, zise Malingre, căzând pe gânduri. Se prea 
poate, Gillonne! Ai dreptate. Şi, acum, când îmi reamintesc 
unele particularităţi... Da, da, ai dreptate!... Lancelot mă 


112 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


trăgea pe sfoară şi n-am fost decât un dobitoc!... 

— Atunci, trebuia să mă laşi pe mine să lucrez... Trebuia să 
faci ca mine, să te prefaci că eşti devotat stăpânului său, să-l 
linguşeşti, să-l giugiuleşti, să-l ţii cu făgăduieli, la nevoie să-i 
dai chiar dovezi de buna noastră credinţă şi de bunăvoința 
noastră... Şi, atunci, îl trăgeam noi pe sfoară. Ne-am fi 
strecurat în jocul lui şi l-am fi încurcat atât de tare, încât nici 
dracu nu-i mai descurca iţele încâlcite, ale căror capete tot noi 
le-am fi ţinut... Şi asta cu atât mai mult cu cât Lancelot 
Bigorne, pe care nu mi-l închipui mai şiret ca pe Satana chiar, 
şi-ar fi pierdut cumpătul... şi am fi putut, dintr-o singură 
lovitură, să-i dăm pe mâna contelui de Valois, şi pe Buridan, şi 
pe Lancelot, pe lângă micuţă!... Şi, în loc să mai împărţim şi 
cu acest Lancelot venitul acestui trafic cinstit, am fi văzut 
mărindu-ni-se partea sumei pe care Monseniorul ne-ar fi dat-o, 
cu siguranţă, pentru acea prindere în plus... Ştii, Monseniorul 
este foc şi pară pe Lancelot Bigorne şi în aşa hal că nici nu 
m-aş pricepe cum s-o spun şi poate că nici el nu s-ar pricepe... 
pe care s-ar bucura să-l aibă cu mâinile şi picioarele legate 
dintre Lancelot şi stăpânul său, Buridan... lată ce ne-ai făcut 
să pierdem, cu lipsa ta de judecată, Simon! 

Malingre îi ascultase rechizitoriul cu o adâncă încordare. 
Când Gillonne tăcu, îşi părăsi o clipă aerul dulceag şi ironic 
totodată, care-i era obişnuit şi-i zise: 

— Ai dreptate, Gillonne! De o sută de ori, ai dreptate. Nu 
m-am priceput cum să fac. 

— Şi m-am căznit destul să te fac să înţelegi. 

— Orbisem... Dar, atunci, dacă tot ce mi-ai spus e adevărat, 
după cum cred, Lancelot Bigorne n-o să ne dea drumul cu 
una, cu două, şi, starea noastră mi se pare şi mai anevoioasă. 

— Aşa cred şi eu! 

— Sfinte Simon şi vouă, tuturor sfinţilor din ceruri, vă 
făgăduiesc o lumânare groasă, cât mâna mea, dacă mă 
scoateţi din încurcătura asta! gemu Simon, făcându-şi zeci de 
cruci, cu smerenie, căci păcătosul era, de altfel, credincios. 

— Şi eu, zise Gillonne, Maică Precistă, făgăduiesc fiului tău, 
Isus, o medalie de argint pe care i-o voi agăța chiar cu mâna 
mea la gât... o medalie de cel puţin doi galbeni. 

— Amin! spuseră amândoi, făcându-şi iar cruce. 

— Şi atunci, zise Malingre, o să avem o răfuială, Lancelot 


113 


— Michel Zévaco — 


Bigorne şi cu mine, şi jur, c-o să ştiu eu să-mi repar greşeala. 

— Să te audă Dumnezeu, Simon Malingre! 

— Dar parcă ziceai adineauri că aveai o idee? începu 
Simon! 

— Despre ce, Simone?... Aşa, multe idei am eu, câteodată. 

— Despre mijlocul de a ieşi din închisoarea asta îndrăcită. 

— Da... am o idee. 

— Să-ţi vedem ideea! 

— Aşteaptă puţin, Simone... Nu e bine să culegi fructul 
verde. 

— Ah! Şi tu crezi că fructul o să se coacă, curând? 

— Poate! 

— Bine! Şi când o fi copt, o să mi-l arăţi şi mie? 

— Fără îndoială. 

Simon o privi pe tovarăşa lui bănuitor ca şi cum ar fi vrut să 
se convingă de sinceritatea ei. 

— E sigur? zise el cu glas ameninţător. 

Gillonne clătină din umeri şi răspunse atât: 

— O să am nevoie de tine ca să-mi pun planul în execuţie. 
Singură n-aş izbuti, cu siguranţă. 

Destăinuirea asta, cu totul sinceră, îl făcu să-i piară toate 
bănuielile lui Simon. Era vădit că, din momentul când 
concursul lui era indispensabil, Gillonne n-ar putea să-l 
părăsească în ultimul moment. Se mulţumi deci să-i zică 
blând: . 

— Caută Gillonne, caută, şi când vei găsi, să-mi spui şi mie. 
Până atunci... am să caut şi eu. 

In vremea asta, cum se înnoptase de-a binelea, se culcară, 
fiecare pe câte un maldăr de paie, care li se pusese drept 
aşternut, şi încercară să doarmă. 

Vom profita de acel somn, care nu seamănă cu acela al 
tradiţionalei nevinovăţii, ca să descriem, pe scurt, închisoarea 
provizorie a acestor doi asociaţi. 

Casa era cu un singur etaj şi, cu toată înfăţişarea 
dărăpănată, văzută de dinafară, părea, cu toate astea, un 
adăpost solid, cu uşa zăvorâtă, cu obloanele bine trase. 

Părea tot atât de greu de ieşit de-acolo, ca dintr-o 
închisoare zdravănă... afară numai dacă nu s-ar fi dărâmat 
casa. 

Pe dinăuntru nu era decât o simplă odaie, cu o bancă, o 


114 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


masă şi câteva scaune de lemn. Cea mai mare parte a odăii, 
era prinsă de o vatră mare, cum se făceau pe vremea aceea, 
şi sub acoperişul căreia încăpeau cel puţin zece inşi. 

De altminteri, în momentul acela, pe vatră nu ardea nici un 
lemn şi părea că de mult nu arsese focul pe ea. 

Acum să revenim la Simon Malingre şi la Gillonne. 

Ziua asta trecu fără nici o întâmplare mai însemnată, afară 
doar că Simon o întrebă de nenumărate ori pe Gillonne despre 
faimosul plan de evadare, la care Gillonne răspunsese că... 
fructul nu se copsese încă. 

Ca şi în ajun, seara sosi, şi ca şi în ajun, melancolici, dar 
nesupuşi sorții, ei se trântiră pe paie. 

Dar, apropiaţi de nenorocire, deveniți mai blânzi prin 
nefericirea comună sau de cine ştie ce sentiment necunoscut 
de noi, în ziua aceea nu căutară să se mai învenineze unul pe 
altul şi... nu se certară. Aşadar, Simon dormea pe paiele lui şi 
Gillonne părea că face acelaşi lucru. 

Cu toate astea, lucru ciudat şi anormal, temniţa (căci era 
chiar o temniţă) părea că se luminează încet, încet, cu o 
lumină slabă şi foarte îndepărtată. 

Pe nesimţite o rază de lumină albicioasă se strecură şi 
alcătui un fel de pătrat, bine lămurit, pe pământul bătătorit al 
vetrei. Gillonne nu dormea. 

Ea observă fenomenul acela. Gillonne se ridică şi cercetă 
mirată, cu de-amănuntul acest lucru, căutând să-şi dea seama 
de cele ce se petreceau. 

Văzu că lumina venea chiar de pe coş, pricepu şi şopti: 
luna! 

intr-adevăr, era luna care, ajunsă la zenit, îşi răspândea 
razele-i luminoase prin hornul larg al vetrei şi lumina 
nelămurit întunecoasa odaie a închisorii. 

— Oh! Oh! Oh! murmură Gillonne pe trei tonuri diferite. Şi, 
încetişor, îl deşteptă pe Simon, care dormea de-a binelea. 

— Simone! şopti încet Gillonne. 

— Hei! Ce?... Cine-i?... Ciuma să te-nghită! Mă deştepţi 
când visam că mă îndopam cu nişte mâncăruri straşnic de 
bune!... S-o fi copt fructul? 

— Priveşte! zise Gillonne. Acolo... N-o vezi?... raza aceea!... 

— Ba da!... Ei şi?... 

— Nu vezi că-i luna? 


115 


— Michel Zévaco — 


— Luna ori soarele... ce-are a face? 

— Dimpotrivă... face mult. Nu vezi de unde vine raza aceea 
luminoasă?... Nu vezi că-i pe vatră? A 

— Oh! Oh! făcu, la rândul lui, Malingre. Intr-adevăr... încep 
să înţeleg! Şi, sculându-se repede, se îndreptă spre vatră. 
Şezu acolo câteva clipe, apoi se întoarse în odaie. 

— Ei bine? întrebă Gillonne. 

— Ei bine! răspunse Simon, bucuros. Nu-i prea sus şi e 
îndestul de larg ca să te poţi strecura cu înlesnire; şi pe 
dinăuntru, mai sunt şi pietre colţuroase, astfel că alcătuiesc 
un fel de scară, făcută gata!... Gillonne, scumpa mea Gillonne, 
peste zece minute voi fi scăpat de aici. Oh! binecuvântată să 
fie raza asta de lună! 

— Drace! şopti Gillonne, îmi pare că se gândeşte numai la 
el! Şi vorbind tare urmă: Să ieşi de aici, e ceva, dar nu-i mare 
lucru!... Totul e să scapi din Curtea Minunilor! 

— Adevărat!... Uitasem! 

— Din fericire pentru tine, eu nu uit... căci, dacă n-aş fi eu 
aici, cred că nu te-ai putea descurca singur. Şi, la urma-urmei, 
eu te iubesc, fără ca să se vadă, cu toate că nu meriţi, şi eu 
mă cunosc!... Dacă, din nenorocire, s-ar întâmpla să treci pe 
drumul ăsta şi eu să rămân aici, aş fi atât de mâhnită să te 
pierd, că nu mi-aş putea ţine plânsul... şi cum necazul meu ar 
fi grozav, m-aş văita atât de tare, încât aş deştepta toată 
Curtea Minunilor. 

— Gillonne, zise cu vioiciune Simon, fii sigură că vei putea 
ieşi şi tu prea bine. 

— Aşa nădăjduiesc şi eu. Dar, când vom fi ieşit amândoi, să 
nu încerci să mă pierzi pe drum, căci, atunci, o să-mi fie 
frică... foarte frică... şi când mi-e frică... ţip şi mai tare, decât 
când sunt mâhnită. 

— Haidem! Să nu pierdem vremea, Gillonne! Nu te voi 
părăsi. Ţi-o jur! Vom fugi împreună. 

— Vorbeşti serios? 

— Mai am nevoie de tine, deci... n-ai de ce te teme. 

— Bine! lată un argument serios. Dar... îţi atrag atenţia, 
nu-i aşa? să nu încerci să mă pierzi pe drum, că, dacă nu, 
asmut după tine toată Curtea Minunilor. 

— Fii pe pace!... li spun că am încă nevoie de tine! 

După un minut, Simon se strecura pe coşul larg al vetrei. 


116 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


După cum spusese, pietrele interioare formau un fel de scară, 
astfel că peste câteva clipe ajunse pe acoperiş. 

După câtva timp îl ajunse şi Gillonne, care se căţărase fără 
prea multă greutate. Erau cu faţa şi mâinile pline de funingine, 
dar nu se sinchisiră. Drept şi mai mare noroc, luna, care până 
atunci strălucise puternic, şi cum erau în vedere pe acoperişul 
casei, ar fi putut să-i dea de gol, tocmai dispăruse într-un nor. 

Simon Malingre măsură cu privirea înălţimea zidului şi 
sări... La rândul ei, Gillonne se agaţă de streaşină şi-şi dădu 
drumul după ce se rugase la vreo două trei sfinte, cărora se 
crezu datoare să le făgăduiască câte o medalie de aur. Ca să 
terminăm, trebuie să spunem că cei doi asociaţi se regăsiră 
teferi, şi fără alte urme decât... câteva zgârieturi. 

Inchizându-i pe Simon şi pe Gillonne în odaia aceea pe care 
o credea bine închisă, Lancelot Bigorne nu se gândise să 
inspecteze coşul vetrei, altfel ar fi văzut că era ca şi o uşă 
deschisă, prin care păsările puteau să zboare oricând din 
colivie. 

Fugarii ieşiră, ce-i drept, din închisoare, dar... nu erau încă 
liberi. 

Le rămânea, poate, partea cea mai grea: trebuiau să iasă 
din Curtea Minunilor. 

Incetişor, cu o grijă grozavă, se strecurară în umbra 
cocioabelor, tremurând, ori de câte ori trebuiau să treacă pe 
lângă o uşă sau prin faţa vreunei ferestre, unde lucea vreo 
lumină, ghemuindu-se la cel mai mic zgomot, întinşi pe jos şi 
ţinându-şi răsuflarea. 

Unde se aflau oare? Nu ştiau nimic, dar mergeau înainte. 

Cum se apropiau de câte o casă cu înfăţişare mai frumoasă 
unde lucea lumină, auziră paşi şi voci numeroase. Un grup de 
haimanale veneau spre ei şi nu se putea să se ferească. 

Dar, ajunşi în faţa casei frumoase, grupul se opri. O uşă se 
deschise şi ei auziră exclamaţii, un râs sonor, zgomote de 
scaune răsturnate şi mulţumită dungii de lumină, îi văzură pe 
cei care intraseră şi făceau atâta gălăgie. O exclamaţie 
înăbuşită alunecă pe buzele lui Simon Malingre, înspăimântat: 

— Lancelot Bigorne! 

Zicând aceasta, se aruncă într-o groapă care se întâmplase 
să fie acolo, târând-o şi pe Gillonne, care tremura ca şi dânsul. 


117 


— Michel Zévaco — 


XII. CE SE FĂCUSE MEMORIUL ANNEI DE DRAMANS 


Cam în vremea pe când Simon Malingre şi Gillonne căutau 
să scape din sala unde-i închisese Bigorne, în Paris se 
desfăşurau anume întâmplări pe care cititorul le cunoaşte. De 
aceea, ne vom ocupa de un personaj al acestei povestiri, de 
care avem absolută nevoie, de nu ar fi să-l urmărim decât 
într-un singur capitol. 

E vorba de arcaşul din garda reginei pe care Marguerite de 
Bourgogne ordonase să-l arunce într-o subterană şi pe care îl 
scăpase Mabel. Vrem să vorbim de Wilhelm Roller. 

L-am lăsat pe malul Senei, la picioarele Turnului Nesle, cu o 
lovitură de pumnal în piept. Trebuie să reamintim că Stragildo, 
grăbit cum era să ajungă pe regină, sau prea preocupat, 
într-atâta încât să-şi uite o armă de valoare, îşi lăsase chiar 
pumnalul în rană. Aceasta n-avea nici o mare însemnătate 
pentru el, dar pentru noi nu-i tot aşa. 

Vom vedea pentru ce, şi cu prilejul acesta se va dovedi 
odată mai mult, adevărul banal, că lucrurile mici pot da 
naştere la urmări mari. 

Într-adevăr, pumnalul acela îi fusese dăruit lui Stragildo de 
chiar Marguerite de Bourgogne. Mânerul îi era lucrat în argint. 

De o jumătate de ceas, Wilhelm Roller era întins fără suflare 
şi, în aparenţă, fără viaţă, când un vagabond trecu pe acolo, 
cu toate că era atât de dimineaţă încă. 

Vagabondul acela era unul din acei oameni despre care pe 
vremuri se zicea că erau fără foc, nici locuinţă, iar azi se zice 
că n-au nici un rost. E acelaşi lucru, afară doar de o mică 
diferenţă. 

Adică, pe vremea aceea de sălbătăcie, vagabondul avea 
dreptul să hoinărească prin oraş şi să-şi caute un colţ de 
odihnă. Nu se temea să fie prins de patrule. Pe când, în zilele 
noastre mai rafinate, faptul de a nu avea locuinţă, constituie 
un delict, pe care legile noastre părinteşti îl pedepseşte cu 
închisoarea. 

Aşadar, omul acela rătăcea amărât, când, ajuns în dreptul 
Turnului Nesle, el se opri şi zise deodată: 

— lată, un mort! exclamaţie în care nu vădea o prea mare 
mirare, ci mai mult nădejdea unui chilipir. 


118 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Într-adevăr, pârlitul acela cum zări trupul neînsufleţit al 
bietului elveţian, chipul posomorât şi galben de foame i se 
lumină şi, îndată, se îndreptă spre cadavrul pe care începu 
să-l cerceteze în linişte. 

Dar o strâmbătură decepţionată înlocui bucuria care îi 
luminase faţa cu o clipă mai înainte. 

In buzunarele elveţianului nu găsi nimic. Omul care 
îngenunchease ca să-şi facă percheziţia, se sculă oftând. 
Câteva minute rămase mâhnit, privind la mortul acela, care 
nu-i era de nici un folos. 

Impinse apoi cu piciorul picioarele celui căzut şi şopti: 

— E mort de-a binelea. Se vedea că l-au buzunărit alţii 
înaintea mea. Am ajuns prea târziu. 

Cum vorbea aşa, ochii i se-ndreptară spre pumnalul cu 
mânerul de argint şi, cu un strigăt de bucurie, îngenunche 
iarăşi. 

— Într-adevăr, e de argint! zise el. Nu m-a înşelat săracul! 
Am să mă rog pentru sufletul lui... 

In aceeaşi clipă începu să scoată pumnalul din rană şi, 
sfârşind cu bine această operaţie, el îi şterse lama pe hainele 
mortului şi privi cu băgare de seamă la mâner. 

— Tot am să iau pe el vreo doi-trei galbeni... ba, poate chiar 
şi mai mult! 

Cum vorbea astfel, fără să vrea, îşi întoarse ochii spre faţa 
mortului şi rămase încremenit... 

Mortul îl privea ţintă!... 

— Oh! Oh! gemu vagabondul. lată un mort cu apucături 
ciudate!... 

In clipa aceea Roller gemu şi omul, sculându-se repede, se 
feri înapoi câţiva paşi, făcându-şi cruce. Cu toate astea, cum 
rănitul sta tot nemişcat, omul se mai îmbărbătă, şi cum Roller 
gemu iarăşi, el se gândi: 

— Poate că n-a murit! Hei! prietene, urmă el, apropiindu-se, 
dacă n-ai murit spune-o şi nu te mai codi! 

Rănitul şopti câteva cuvinte neînţelese... Se nimerise că 
bietul vagabond, care dase peste Roller, să nu fie un om rău. 
Mai întâi, zgârcenia şi prudenţa îl îndemnară să fugă şi să-l 
lase pe necunoscut să moară liniştit. Dar un fel de milă îl ţintui 
pe loc. 

Incepu să care apă din Sena, cu care stropi rănitul pe obraz 


119 


— Michel Zévaco — 


şi acesta îşi veni repede în fire. 

— Cu ce te pot ajuta? întrebă omul care, târându-l pe Roller 
până la temelia Turnului, îl rezemă de zid. 

Se zice că Elveţienii au multă putere de viaţă. Nu ştim până 
unde e adevărată această faimă. In orice caz, fie că loviturile 
lui Stragildo dăduseră greş, fie că arma nu atinsese nici un 
organ mai de seamă, fie, într-adevăr, elveţianul era tare ca 
piatra, Roller părea că-şi da seama repede de cele ce se 
petrecea cu el şi, la întrebarea bunului, răspunse cu glas 
destul de lămurit: 

— Dacă eşti creştin, ajută-mi să mă duc până la cea dintâi 
casă de la pod şi te voi mulţumi. 

— Sunt creştin, răspunse vagabondul şi te voi duce şi mai 
departe decât podul, dacă e nevoie. Cât despre mulţumire, 
nu-i nevoie să mă cinsteşti, căci mi-am căpătat-o! 

N-are nici o însemnătate dacă Roller pricepu ori nu rostul 
acelor cuvinte. 

El făcu străinului semn că-i mulţumeşte pentru ajutor, şi 
sprijinit de acesta izbuti să se scoale. 

Două ore le trebuiră celor doi oameni să străbată mica 
distanţă care-i despărţea de pod, unde ajunseră tocmai când li 
se desfăceau macaralele. 

Roller arătă cu mâna casa în care voia să fie condus. Era o 
cârciumă păcătoasă, unde era cunoscut şi a cărei stăpână îl 
primi cu milă, pe când acel care-l găsise şi cum am zice, îl 
salvase, pornea să încerce să vândă pumnalul lui Stragildo. 

După vreo trei zile, rănile lui Roller începeau să se 
tămăduiască. 

El îşi înştiinţă gazda că voia să plece. Biata femeie îi spuse, 
că ar fi să moară la sigur, dar Roller era încăpățânat, şi în 
afară de asta era foarte îngrijorat. Mabel îi dăduse întâlnire în 
locuinţa de la cimitir şi de atunci trecuseră trei zile. Setea de 
răzbunare a elveţianului se mai îndârjise încă, mai ales că 
acum nu se îndoia că loviturile de pumnal pe care le primise, îi 
fuseseră date de vreun servitor de-al Margueritei. Se îmbrăcă 
cum putu, ieşi, neprimind să-l ajute nimeni, şi izbuti să ajungă 
la casa lui Mabel. Era tocmai a doua zi după ce Mabel şi 
Myrtille părăsiseră Parisul. 

Elveţianul făcu o grozavă sforţare de voinţă ca să-şi biruie 
slăbiciunea care-l cuprindea şi începu să cerceteze odaia care 


120 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


fusese laboratorul lui Mabel, pe vremea când pregătea 
băuturile de dragoste, pentru regină. 

N-o să socotim de câte ori îi veni rău, în acea zi, 
nenorocitului. Ai fi zis că, pe măsură ce simţea că viaţa îl 
părăsea, i se mărea şi dorinţa lui de răzbunare. 

Mabel îi spusese că o să-i dea probele infamiei Margueritei, 
dar ea nu mai era acolo şi, fără îndoială, că nu se mai 
întorcea. 

Trebuia deci să găsească deîndată hârtiile acuzatoare şi să 
lucreze cât mai singur înainte de a muri. 

Pe seară, sleit de puteri, dârdâind de friguri, cu faţa 
descompusă de suferinţă, era gata să renunţe şi să se lase în 
voia sorții, când împins de un ultim instinct, pătrunse în 
ascunzătoarea în care Simon Malingre o găsise pe Myrtille. 

Acolo era o ladă pe care Mabel o golise la plecare. Mabel 
lăsase lada goală, deschisă! Nu închisese nici ascunzătoarea. 
Poate că voise înadins ca oricui să-i fie posibil să vadă 
ascunzătoarea şi lada. 

In fundul cufărului, Wilhelm găsi un sul de pergament, şi 
trei patru galbeni uitaţi de Mabel, şi pe care elveţianul îi luă. 

Sulul era învelit într-o hârtie pe care erau scrise câteva 
rânduri. 

Apoi împleticindu-se, ţinându-se de ziduri, el se cobori şi o 
apucă de-a lungul cimitirului Nevinovaţilor, îndreptându-se 
spre Luvru. Se înnoptase. 

Imprejurimile erau pustii. 

Simţind că-i vine sfârşeală, Roller se rezemă de un zid. | se 
părea că o să moară. 

— Doamne, zise el, îţi cer numai un ceas, un singur ceas şi, 
apoi deschide-mi uşile ladului, dacă aşa e voia Ta. 

Nu-şi mai lua ochii de pe rândurile scrise pe hârtie, dar... nu 
ştia să citească. 

— Asta trebuie să fie! mormăi el... Dar... dacă m-aş înşela? 
... Dacă aceste pergamente ar fi fără nici o însemnătate?... 
Dacă voi muri, fără să fi găsit... fără să-mi răzbun?... 

In clipa aceea zări trecând pe acolo un om care cânta în 
gura mare, cu sabia împleticindu-se printre picioare şi cu 
căciula pe ureche. 

Roller îi făcu semn şi omul se apropie curmându-şi cântecul. 

— Ştii să citeşti? întrebă Roller. 


121 


— Michel Zévaco — 


— Şi chiar să scriu! Şi atât de bine încă!... Cinci ani am 
urmat, la Sorbona, lecţiile ilustrului doctor Cheliet. Chiar 
acum, mă duc la cârciuma „Măgarului bacalaureat” unde am 
credit. 

Roller îi întinse mâna şi zise: 

— la-i! 

Omul cu sabia holbă ochii mari şi apucă galbenii, care 
însemnau pentru el o adevărată avere. 

— Ce trebuie să fac întrebă el cu glasul tremurând. Ai vreun 
duşman de care trebuie să te scap?... Aceste nobile monede 
de aur sunt plata vreunei lovituri pe care trebuie s-o dau din 
parte-ţi vreunui bărbat gelos? La adică, poate chiar bărbatul în 
chestie te-a adus în halul ăsta... 

— Citeşte-mi ce e scris pe această hârtie! zise Roller. 

Şi el puse sub ochii studentului, pergamentul, fără să-i dea 
drumul. 

— Şi apoi? zise omul mirat. 

— Apoi? asta-i tot. Citeşte şi ia-ţi galbenii... 

Studentul se lăudase poate, căci trecură vreo zece minute 
până să poate desluşi despre ce-i vorba în hârtii... 

— Am aflat! zise el, în sfârşit, triumfător. 

— Citeşte dar! murmură Roller, care tremura convulsiv. 

Omul ceti: 

„Memoriile doamnei de Dramans, privind faptele care s-au 
petrecut la Turnul Nesle”. 

Roller scoase un fel de muget de bucurie, şi făcu semn 
omului că poate pleca. 

Acesta nu aşteptă să-i zică de două ori şi se retrase sau mai 
bine zis o luă la fugă, temându-se ca nu care cumva străinul 
să se căiască de generozitatea lui. 

Roller porni cu greu, strângând în mâna lui încleştată, sulul 
de pergament. Se gândea: 

— De-aş ajunge la Luvru înainte de a muri! Dar, după vreo 
cincizeci de paşi, simţi că se sfârşeşte. 

In minutul acela ajunsese într-o uliţă destul de umblată, 
locuită în cea mai mare parte de fierari şi potcovari, ale căror 
ateliere foarte luminate, răsunau de zgomotul argintiu al 
ciocanelor pe nicovale. 

Atât de aproape de pustiul sinistru al cimitirului 
Nevinovaţilor, strada aceea părea calea care duce de la 


122 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


moarte la viaţă. Se numea, pe vremea aceea, strada 
Potcovăriei. 

Un minut, Roller rămase înlemnit de bucuria de-a auzi 
fierarii bătând fierul şi cântând, după obiceiul meseriei lor, 
probabil ca să-şi ajute lucrul, izbind în cadență. Dar sforţarea 
pe care-o făcuse, fusese peste puterile lui. Cele două răni 
deschise, sângerau iarăşi. Nenorocitul înţelegea că odată cu 
sângele, viaţa lui se scurgea şi că va plăti scump nerăbdarea 
răzbunării sale... 

Incercă să se îndrepte spre fierăria cea mai apropiată, ca să 
ceară ajutor, dar picioarele i se muiară şi căzu într-un şanţ, 
tocmai în momentul când, în partea cealaltă a uliţei apărea o 
trupă de cavaleri. 

Cel care venea în capul acelei trupe era un om de statură 
înaltă, călărind un cal normand; cu forme masive, care acum 
nu se mai întrebuinţează decât la ham, dar care, pe vremea 
aceea, erau încă prea delicaţi pentru greutatea pe care o 
prezintă fin cavaler armat de război. 

Omul acela călărea cu câţiva paşi înaintea escortei sale. Cu 
fruntea aplecată, cu hăţurile libere, cu pieptul frământat de 
pale, el părea copleşit de gânduri amare. Deodată calul i se 
opri. 

Cavalerul păru că se deşteaptă dintr-un vis urât şi atunci 
zări pe rănitul pe care calul era să-l calce. 

Era cât pe ce să treacă înainte, cu un fel de indiferenţă 
sălbatică pe care o aveau războinicii pentru orice incident de 
felul acesta, când câteva cuvinte ale rănitului, care ajunseră 
până la el, îl făcură să tresară. 

Descălecă şi întrebă: 

— Zici că mă cunoşti? 

— Dal! 

— Şi că ai să-mi spui ceva de seamă, privitor la rege? 

— Dal! 

— Vorbeşte! Te ascult! 

Dar, acum, Roller nu mai părea dispus să vorbească. El se 
uita cu foc la cavaler, ca şi cum în momentul acela suprem ar 
fi încercat să-i citească gândul. 

— E adevărat, zise el în sfârşit, făcând o ultimă sforţare, 
adevărat monseniore că o urâţi pe regină, după cum am auzit 
la Luvru? 


123 


— Michel Zévaco — 


— Ai auzit tu lucrul ăsta? întrebă acel pe care Roller îl 
numea monseniore încruntându-şi sprâncenele. 

— O să mor, horcăi elveţianul, puteţi să-mi destăinuiți acest 
secret, oricât de grozav ar fi!... Dar, dacă nu-mi răspundeţi, 
nici eu nu voi spune nimic. Grăbiţi-vă: peste câteva minute va 
fi prea târziu. 

Roller, care se rezemase într-un colţ, recăzu în şanţ. 

Cavalerul îl examină bănuitor şi văzu că moartea îşi 
întindea aripa pe faţa aceea pământie. El îi atinse mâinile. 

Erau reci. Atunci se aplecă mai mult şi şopti: Mă întrebi 
dacă urăsc pe regină? 

— Da! vă întreb acest lucru şi numai un muribund, gata să 
se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu şi care e atât de aproape 
de Atotputinţa regelui regilor, poate uita puterea voastră 
pământească, pentru ca să vă pună o întrebare atât de 
grozavă. 

Ochii cavalerului scânteiară. 

— Ei bine! zise el - nu ţi s-au spus minciuni. O urăsc pe 
aceea de care îmi vorbeşti. Spune! 

Muribundul păru că face o ultimă sforţare. Dar pricepând, 
fără îndoială, că n-o să aibă timp să vorbească mult, întinse 
sulul de hârtie cavalerului care-l luă, şi apoi horcăi: 

— Luaţi asta... Oh! aş fi vrut să-l duc chiar eu regelui... 
dar... pentru că... eu... 

Cuvântul i se stinse pe buze din care nu se mai desluşi 
decât un geamăt. 

Cavalerul se îndreptă încet şi rămase în picioare, cu ochii 
aţintiţi asupra muribundului care se zbătea în ultima clipă a 
agoniei. Şi agonia aceea în strada luminată de vetrele 
potcovăriilor, agonia omului din şanţ, pe când, la câţiva paşi, 
cavalerii escortei, aşteptau, ţepeni şi nemişcaţi, era un tablou 
straniu. 

Scena aceasta ţinu vreo zece minute. Apoi, deodată, Roller 
scoase un țipăt groaznic, se ridică în sus, privi deznădăjduit 
spre cavaler şi căzu ca să nu se mai ridice. 

Numai atunci cavalerul privi sulul de pergament care-i 
fusese încredinţat în chip atât de misterios, şi citi: 

„Memoriile doamnei de Dramans privitoare la faptele care 
s-au petrecut în Turnul Nesle”. Fără îndoială, el pricepu căci se 
îngălbeni tot atât ca şi arcaşul întins la picioarele lui. 


124 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


O ultimă dată el se aplecă spre om, îi pipăi inima, se 
asigură că era mort, apoi, ascunzând sulul sub mantie, 
încălecă din nou şi-şi urmă drumul, şi mai gânditor, şi mai 
posomorât. 

Acel cavaler, era Enguerrand de Marigny. 


XIII. URMAREA EVADĂRII LUI MALINGRE 


Cum întâmplările povestite aici sunt simultane, trebuie să-l 
lăsăm un moment pe Marigny să-şi urmeze drumul spre 
palatul lui, care era o locuinţă splendidă, fortificată, în strada 
Saint-Martin. 

Deci, pe când, după ciudata întâlnire cu acel muribund 
care-i dăduse sulul de hârtie, primul ministru îşi urma calea, 
mohorât şi gânditor, cam în acelaşi timp, Simon Malingre şi 
Gillonne încercau să scape din sala în care-i închisese Lancelot 
Bigorne. 

S-a văzut cum Simon făgăduise o lumânare şi Gillonne o 
medalie mai multor personaje din Cer care, lacomi, fără 
îndoială, le înlesniseră fuga celor doi asociaţi. 

S-a văzut cum cele două fiinţe răutăcioase izbutiseră să 
scape  strecurându-se pe coş, şi cum hoinărind prin 
întunecoasa şi tăcuta Curte a Minunilor ajunseră în faţa unei 
case, unde văzuseră lumină şi auziseră zgomot. 

In minutul acela o uşă se deschisese pe neaşteptate. 

O trupă de vreo zece persoane apăruse, nelămurită în 
întuneric. 

Simon şi cu Gillonne, care treceau din spaimă în spaimă, nu 
avură vreme decât să se azvârle în groapă. 

Apoi uşa se închise şi grupul se retrase ca o ceaţă de 
umbre. 

Dar, Gillonne şi Simon auziseră câteva cuvinte, zăriseră 
unele feţe şi amândoi tresăriră, de data asta de atâta bucurie 
că uitaseră chiar postul la care fuseseră supuşi. 

— Ai auzit? zise Gillonne, de abia răsuflând. 

— Ce? întrebă distrat Simon, care părea adâncit în gânduri. 

— Nu la-i recunoscut? 

— Ba da, l-am recunoscut! L-aş recunoaşte şi în lad! 

— Nu l-ai auzit dând cuvântul de trecere care ne va înlesni 


125 


— Michel Zévaco — 


ieşirea din această Curte blestemată? 

— Ba da, l-am auzit! d'Aulnay şi Valois. 

Şi Malingre adăugă dus pe gânduri: 

— El e aici! când te gândeşti că e aici! 

— Oare ce face şi ce zice?... E un adevărat noroc, urmă 
Gillonne, că ne găsim aici, ca să auzim... Acum, când putem 
fugi cu siguranţă, ai câştigat Maică Precistă medalia de aur! 

Fără să răspundă, Simon se apucase să privească cu 
de-amănuntul casa în care intrase acela despre care vorbeau, 
înfricoşată, Gillonne stăruia: 

— Ce tot faci?... Ce mai aştepţi?... Eşti nebun? Hai, să 
fugim, să fugim cât mai iute.!... 

— Ei aş! făcu Simon. Acum avem destulă vreme. Doar ştim 
cuvântul de trecere cu care vom ieşi de aici, după cum am 
ieşit de acasă. 

— Maica Domnului! gemu Gillonne împreunându-şi mâinile 
îngrijorată. Ai înnebunit când... 

Femeia nu mai zise nici un cuvânt; pricepuse de ce Simon 
nu mai era grăbit să plece. 

Intr-adevăr, acesta se apropiase de uşă şi-şi lipise urechea 
de gaura broaştei, dar pesemne că rezultatul nu fu 
satisfăcător, căci se îndepărtă dând din cap. 

— Pricep! zise Gillonne, cauţi să afli ce-şi spun acolo. 

— Fără îndoială! răspunse Simon, care cerceta într-una. 

Gillonne se gândi: „Are dreptate... Oricât de şireată aş fi, 
sunt câteodată mai prejos de viclenia acestui Simon”. 

În vremea aceea, Simon sta cu nasu-n sus, foarte adâncit în 
privirea amănunţită a unei deschizături făcută la o oarecare 
înălţime de la pământ şi prin care străbătea o lumină slabă. 

Aceea era una din găurile care, după cum am spus, existau 
mai la toate cocioabele din Curtea Minunilor. 

Din nenorocire gaura era prea sus ca să nădăjduiască s-o 
ajungă. Tot căutând, Simon descoperi un pietroi aşezat 
aproape sub gaură. Se sui pe el, dar îi mai trebuia încă o 
lungime de-a lui, ca să ajungă până la gaură. Atunci, începu să 
pipăie cu băgare de seamă zidul să vadă dacă cumva vreo 
crăpătură oarecare nu i-ar putea înlesni să ajungă la gaură, 
scopul dorinţei lui: fu nevoit să renunţe la acest mijloc. Simon 
începea să se deznădăjduiască. Gillonne îi zise: 

— Tu poţi să mă ţii în spinare, mă voi sui pe umerii tăi, şi de 


126 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


acolo, de sus, o să văd. 

— Mă gândeam la lucrul ăsta, răspunse Simon, dar, dacă se 
aude de acolo, cine-mi spune mie că tu-mi vei repeta exact tot 
ce vei fi auzit? 

— Ascultă Simone, zise Gillonne, care găsea naturală 
neîncrederea pe care i-o arăta. Dacă din cele ce vei auzi 
acolo, iese posibilitatea vreunei afaceri bune, îmi juri că vom 
împărţi beneficiile? 

— Îţi jur! răspunse Simon, fără şovăire. 

— Atunci, eu îţi jur să-ţi repet tot ce voi fi auzit folositor 
pentru noi. 

Şi cum Simon părea încă nehotărât, ea urmă: 

— Şi apoi, n-ai alt mijloc de a afla. 

Era drept, Simon pricepu. 

Atunci hotărându-se îi zise: 

— Urcă-te! 

Cu o pricepere şi cu o mlădiere, de care nu ar fi crezut-o în 
stare, în câteva clipe, Gillonne se sui pe umerii lui Simon care, 
la rândul lui, se sui cu greu pe pietroi. Mulțumită unei 
îndemânări minunate, Gillonne ajunse să stea în picioare pe 
umerii lui Simon, care-i răbda cu bărbăţie greutatea. 

Astfel cocoţată, dânsa se afla la înălţimea acelei găuri pe 
unde putu să vadă cu înlesnire pe cei dinăuntru şi să audă tot 
ce-şi spuneau. 

Gând văzu ea că cei dinăuntru erau gata să se scoale şi să 
plece, Gillonne judecă consfătuirea sfârşită, şi-şi dădu drumul 
jos. 

— Uf! zise Simon, oftând uşurat. N-aş fi crezut, niciodată, că 
eşti aşa de grea... Ei bine! ce au vorbit? 

Prudentă, Gillonne se ascunse în groapă şi-i făcu semn să 
facă la fel. 

Uşa se deschise din nou şi cinci oameni ieşiră. 

Când Simon şi Gillonne se asigurară că cei pe care-i 
pândiseră se pierduseră în umbră, se sculară repede şi 
apucară în partea opusă, nemaicăutând să se ascundă şi 
căznindu-se să umble liniştiţi. Graţie cuvântului de trecere, 
surprins spre norocul lor, putură să iasă nevătămaţi din Curtea 
Minunilor, unde crezuseră că-şi vor lăsa oasele. 

Când se crezu scăpată de primejdie, Gillonne se învoi să 
vorbească, şi să-i repete lui Simon tot ce auzise şi văzuse. 


127 


— Michel Zévaco — 


Acesta nu pierdu o clipă. 

— lute! zise el. Să ne despărţim. Tu, Gillonne, du-te şi mă 
aşteaptă la grădiniţa cu trandafiri. Eu mă reped la Temple şi 
de data asta nu numai că vom fi iertaţi, nu numai că 
Monseniorul n-o să ne ardă, dar încă ne va îmbogăţi. Du-te, 
Gillonne, şi ca să ajung mai iute, eu am să iau un cal de la 
Luvru. 

— Stai puţin, zise Gillonne, care părea foarte îngrijorată. 
Stai puţin... Spune-mi, Simone, cum ai ieşit din închisoarea 
blestemată unde era să pierim de foame şi de sete ca nişte 
câini cărora nu li se dă de mâncare? 

— Păi... dar un coş nu e calea obişnuită pentru nişte creştini 
buni, ca noi. E calea normală şi obligatorie a liliecilor, 
bufniţelor şi altor dobitoace răufăcătoare, de noapte nu-i aşa? 

— Fără îndoială! zise Malingre, care se întreba unde voia să 
ajungă Gillonne. 

— Deci, dacă e aşa, ar trebui o mare doză de judecată şi de 
pătrundere ca cineva să se gândească că s-ar putea ieşi pe 
calea aceea întunecoasă şi aeriană. 

— Sunt de acord, dar... 

— Şi, spune-mi Simone, cine s-a gândit să ia acea cale? 

— Tu... dar unde vrei să ajungi? Hai mai repede!... N-avem 
vreme de pierdut în acest moment. 

— Răbdare!... Deci, eu am avut ideea asta... căci ai spus-o, 
am auzit bine, eu am avut-o! 

— Da! tu!... tul... Mii de draci... mi se pare c-a-nebunit 
muierea. 

— Şi de ce mi-a dat asta în gând?... Căci nu-i o inspiraţie, ci 
o judecată solidă, ieşită din mintea unui om rezonabil, atent, 
care socoteşte totul. Şi nicidecum dintr-o întâmplare, ori vreo 
inspiraţie, căci o inspiraţie e un lucru eminamente 
supranatural şi dumnezeiesc, nu-i aşa, Simone? 

— Şi eu cred tot aşa, zise Simon, hotărât să aibă răbdare, 
căci începea să se teamă serios că Gillonne se smintise. 

— Vezi, zici şi tu... deci, nu e inspiraţie, ci numai o 
judecată... Şi acum... ce fel şi ce am ajuns să judec atât de 
bine? 

— Hei!... Ştiu şi eu?... Fără îndoială că pricina e luna, care... 

— Luna... Luna!... Ai spus-o singur... chiar luna care, 
trecând prin coş, m-a făcut să deduc că acel coş trebuia să fi 


128 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


fost deteriorat şi trebuia să-şi fi pierdut acoperişul, care-i 
servea de capac, şi în felul ăsta, lipsindu-i capacul, coşul 
devenea o cale dacă nu lesnicioasă şi plăcută, cel puţin 
accesibilă la nevoie... Nu-i aşa? 

— Asta mi se pare evident. 

— Chiar aşa... Să crezi Simone, e evident! Fără nici o 
îndoială. 

— Fie! recunosc că e absolut evident, dar destul de când tot 
batem câmpii. 

— Incă un moment şi... am sfârşit!... Dar, pentru ca să văd 
luna, Simone, ce trebuia făcut, după capul tău? 

— Mii de draci! urlă Simon exasperat... Trebuia să deschizi 
ochii!... Du-te dracului blestemato, care... 

— Ah! strigă Gillonne triumfătoare, ai spus-o singur, trebuia 
să deschid ochii!... E un fapt normal, natural, să deschizi 
ochii... pentru aşa ceva nou e nevoie de nici un amestec 
providenţial. Numai trupul, fără nici un ajutor dumnezeiesc, 
sau altul, corpul singur îşi îndeplineşte funcțiunea mecanică. E 
foarte simplu!... Deschizi ochii, vezi... şi ieşi din încurcătură... 
Simone, dragă Simone, cuvintele tale m-au uşurat de o mare 
greutate care-mi apăsa pe suflet... Mulţumesc, Simone!... Poţi 
pleca acum. 

La aceste vorbe, ea dădu drumul lui Simon Malingre pe care 
până atunci îl ţinuse strâns, de braţ. 

In sfârşit, văzându-se liber Simon, se grăbi să fugă. 

Rămasă singură, Gillonne îşi împreună mâinile cu evlavie, şi 
ridicând ochii la cer, îşi zise în sine: 

— Maică Precistă, îţi făgăduisem pentru fiul tău Isus, o 
medalie frumoasă de aur, ori de argint, dacă ieşeam din 
încurcătură cu ajutorul tău... L-ai auzit pe Simon Malingre; el e 
un om cu judecată, un om foarte şiret, căruia... când nu are 
nici un interes să lucreze împotrivă... şi-mi vei recunoaşte că 
nu am făcut nimic ca să-l înrâuresc... Deci l-ai auzit pe Simon, 
care a declarat fără şovăire că singură mă descurcam şi fără 
concursul puternicului tău ajutor... Aşadar, Maică Precistă, tu 
ai prea multă judecată ca să pretinzi, de la o biată femeie ca 
mine, să se strângă de gât ca să-ţi facă un dar pe care, la 
drept vorbind, nu l-ai meritat... iar, pe de altă parte eşti prea 
bună şi prea dreaptă, totodată, ca să nu-mi îngăduli înalta ta 
ocrotire şi de azi înainte. 


129 


— Michel Zévaco — 


După ce înlăturase cu dibăcie făgăduinţa şi-şi liniştise 
conştiinţa prin acest mijloc şiret, precum şi naiv, totodată, 
zgripţuroaica îl urmă, privindu-l cu dispreţ, pe Simon, care se 
îndepărta fără s-o mai bage în seamă: 

— Du-te!... Du-te la Luvru, la Temple să tragi foloasele din 
cele ce ţi-am spus... Dar sunt şi alte secrete, şi mai de seamă, 
pe care le-am auzit. Din acelea am să ştiu să trag folos eu 
singură, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, pieire şi pedeapsă fără 
de seamăn, se va abate peste fiinţa-ţi blestemată. 

Cu toate că Simon Malingre era destul de mirat că Gillonne 
îl lăsase să plece singur, se îndreptă repede spre Luvru, unde 
ajunse cu înlesnire. 

Prin slujba lui pe lângă un stăpân puternic cum era cel pe 
care-l servise şi ca om al Curţii, Malingre cunoaşte numeroase 
personalităţi şi ofiţeri. Ajuns istovit la Luvru, Simon se informă 
de numele ofiţerilor de serviciu în acel moment. 

Printre cei care i se arătară, însemnă două nume care 
făceau parte dintr-un corp pus sub ordinele directe ale lui 
Valois şi, dintre cei doi, pe acela al unui ofiţer pe care, fiind 
mai des în contact cu superiorul său, Simon îl ştia ca fiind 
sufletul contelui. 

Malingre nu se codi şi ceru să fie dus de-a dreptul la acel 
ofiţer căruia îi istorisi tot ce-i trăsni prin minte, şi pe care-l 
hotărî cu înlesnire, să facă tot ceea ce crezuse el că-i va fi de 
folos în planurile lui, făcându-l să-l creadă totodată că-i făcea 
un serviciu lui Valois, pentru care contele îi va fi recunoscător. 

Rezultatul acestei convorbiri fu că, după câteva minute, 
călare pe un cal zdravăn, Simon se îndrepta ca vântul spre 
Temple, pe când ofiţerul strângea de zor vreo treizeci de 
oameni cu care se îndrepta, la rândul său, spre Temple. Sigur 
de el şi de ajutorul pe care-l aducea, Simon ajunsese la punte, 
care se lăsă în jos numaidecât. După câteva minute Malingre 
intra la Valois a cărei primă mişcare, zărindu-l, fu să-l cheme 
ca să-l aresteze. 

— Un moment, monseniore! zise Simon. Mâine veţi pune să 
mă jupoaie sau să mă şi ardă... Acum ascultaţi-mă... 


XIV. LANCELOT BIGORNE LA LUCRU 


130 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Cei pe care-i zărise Simon Malingre şi a căror convorbire 
Gillonne o surprinsese, erau: Buridan, Gautier, Bourrasque şi 
Haudryot. 

In acest capitol vom vorbi de faptele şi gesturile lor. 

După ce Lancelot Bigorne dispăruse, Gautier susţinea pe 
lângă tovarăşii săi să pornească îndată ca să afle de soarta lui 
Philippe, chiar de-ar fi trebuit să afle numai de moartea lui. 
Dar, fără îndoială, înainte de a pleca Bigorne, îi spusese lui 
Buridan câteva vorbe despre proiectul său, căci tânărul se 
căznea să-l liniştească pe Gautier şi voia să amâne orice 
hotărâre până la întoarcerea lui Lancelot. 

— Dar dacă nu se mai înapoiază? striga Gautier, pentru a o 
suta oară. 

— Să-l lăsăm pe Lancelot să lucreze, scumpul meu Gautier! 
răspundea Buridan cu blândeţe. E un cotoi şiret şi, pe 
deasupra, un prieten devotat... Puţină răbdare! 

— Răbdare! E lesne de zis, răbdare!... Dar, ce face 
sărmanul meu frate în vremea asta?... Dacă, cel puţin, ar da 
vreun semn de viaţă îndrăcitul de Lancelot... Dar, nimic!... A 
pierit! A murit! S-a pierdut!... 

— Ca să nu-ți ascund nimic, îţi voi spune că şi eu mă 
îngrijesc de această lipsă de ştiri... Cunoscându-l pe Lancelot, 
după cum îl cunosc, mi-e teamă să nu i se fi întâmplat vreo 
nenorocire... Dar, să mai aşteptăm puţin!... Nu trebuie să 
compromitem nimic cu grabă... 

— Şi eu îţi spun, scumpe Buridan, că, dacă mâine nu am 
veşti, eu... 

— Ascultaţi! se amestecă Guillaume Bourrasque care era de 
faţă la această consfătuire, precum şi Riquet Haudryot... 

— Ascultaţi! Vine cineva... N-aţi auzit semnalul, anunțând 
sosirea unui prieten? 

— N-am auzit nimic! făcu Gautier, posomorât. 

— Nici eu! adăugă Buridan. Dar nu-i de mirare. Când faci 
atâta zgomot numai tu singur, dragă Gautier, nici dracu n-ar 
mai auzi nimic... 

— Adevărat! Am să amuţesc ca peştele! urlă Gautier. 

In vremea asta, Guillaume deschisese uşa cu băgare de 
seamă şi, recunoscând pe cei sosiți, se întoarse spre odaie, 
zicând: N 

— Auzisem eu bine... Sunt prieteni... Hei!... mii de draci! Imi 


131 


— Michel Zévaco — 


pare că-i chiar Lancelot în capul lor!... 

— Lancelot! strigară deodată Gautier, Buridan şi Riquet 
care se repeziră spre uşa deschisă. 

— Da, el e! Chiar el! 

In vremea asta, în fruntea a vreo zece oameni zdraveni, 
care de care mai zdrenţuiţi, dar cu toţii neîntrecuţi de 
puternici sub zdrenţele lor, Lancelot Bigorne ajunsese în faţa 
uşii. Intorcându-se spre escorta lui, Lancelot le zise pe un ton 
de comandă: 

— Duceţi-vă şi aşteptaţi-mă unde am spus... Şi, mai cu 
seamă, fiţi liniştiţi. 

Oamenii salutară şi se întoarseră cu o unitate de mişcări şi 
o precizie pe care le-ar fi invidiat-o chiar cei mai buni soldaţi al 
regelui. 

— Staţi puţin! adăugă Lancelot, părând că s-a răzgândit. 
Doi dintre voi să anunţe toate posturile, toate santinelele 
Curţii că, din clipa asta, s-a schimbat cuvântul de trecere... 
Nimeni să nu iasă şi să nu intre în incinta Curţii Minunilor dacă 
nu spune noua parolă: d'Aulnay, Valois!... Plecaţi şi duceţi-vă 
iute. 

După vorbele astea, Lancelot trecu pragul şi, arătând spre 
trupa care se-ndepărta, întrebă: 

— Ce ziceţi de ei?... Sunt zdraveni?... Au o înfăţişare 
războinică, nu-i aşa? 

— Stai jos! zise Buridan. După faţa ta văd că trebuie să fii 
foarte obosit. 

Fără nici un cuvânt, Gautier umplu un pahar cu vin şi i-l 
trecu lui Lancelot, zicându-i numai atât: 

— Beal! 

Lancelot se aşeză, luă fără sfială paharul care i se întinsese, 
îl bău dintr-o sorbitură şi-l puse pe masă cu un aer mulţumit. 

— Acum, vorbeşte! zise Buridan. 

— Philippe!... Mai întâi el! gemu Gautier, în acelaşi timp. 

— Trăieşte! răspunse scurt Lancelot. 

Toţi răsuflară uşuraţi. 

— Bine! bombăni Gautier, deoarece trăieşte... o să-l 
smulgem din ghearele care-l ţin. 

— Fără îndoială! adăugă Buridan, cu siguranţă. 

—Uundee? 

— La Temple! In paza contelui de Valois! 


132 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Atunci Lancelot Bigorne povesti de-a fir a păr tot ce i se 
întâmplase de când plecase de la Curtea Minunilor, şi repetă 
tot ceea ce vorbise cu regele, fără să uite nimic. Adăugă că 
profitase de prezenţa lui la Luvru, ca să scotocească cam prin 
toate colţurile şi să şterpelească câteva pergamente în alb, 
dar cu pecetea regală şi pe care scrisese ce vrusese. 

El adăugă o mulţime de amănunte, explicând cam în ce fel 
nădăjduia să-l scape pe Philippe, până în zori, chiar. 

Care erau acele detalii şi de ce plan vorbea, mersul 
evenimentelor ni le vor lămuri. 

Când sfârşi, fu aprobat de toţi, precum nu-i fură precupeţite 
nici felicitările. 

Gautier care-şi regăsise bucuria zgomotoasă, în speranţa să 
înceapă imediat lupta ca să-l scape pe frate-său, strigă: 

— Mii de draci!... Buridan are dreptate. Eşti un tovarăş 
viclean, Lancelot!... De aceea beau în sănătatea ta!... 

— Şi eu... beau în sănătatea ta, Gautier! şi Lancelot goli 
paharul şi, după ce bău, urmă cu un ton ironic: 

— Să mă credeţi că, din punctul ăsta de vedere... cum şi 
din altele, voi şti să vă ţin pieptul. 

— Hum!... Mi se pare că te lauzi! 

— Nu te prea încrede, Gautier! zise Buridan. Bigorne e în 
stare să facă tot ce zice. 

— Dar, urmă Lancelot care, printr-o învoială tacită, părea că 
luase direcţia afectivă a afacerii, dar nu mai avem vreme de 
pierdut. Urmaţi-mă, domnilor. 

— Unde? întrebă Gautier. 

— Veţi vedea! 

Şi Lancelot îi duse pe toţi într-o altă casă şi-i vâri într-alta în 
care erau orânduite mai multe rânduri de uniforme cu armele 
regelui. Lancelot împărţi fiecăruia câte un costum şi, pe când 
se îmbrăca şi el cu o uniformă specială, arătând lui Buridan 
nişte haine de ofiţer, îi zise: 

— Natural, eşti şeful escortei. Mai cu seamă nu uita că nu 
trebuie să ridici cozorocul de la cască, sub nici un pretext, 
oricare ar fi el. 

— Fii liniştit, răspunse Buridan. 

Când toată lumea fu îmbrăcată din cap până-n picioare, 
Buridan avea înfăţişarea unui ofiţer de serviciu al regelui, în 
fruntea vreunei trupe de oameni în misiune. 


133 


— Michel Zévaco — 


Numai Lancelot era într-un costum special, ascuns pe 
de-a-ntregul de o mantie mare, care-l acoperea peste tot. 

El trecu iar înaintea acelei trupe şi o conduse spre o 
cocioabă din Curtea Minunilor, deschizând uşa cu îndrăzneală. 

Acolo erau în uniforme, zece oameni în jurul unei mese, pe 
care se vedeau câteva sticle şi pahare. 

Cei zece oameni, îmbrăcaţi la fel cu aceia pe care Bigorne îi 
avea cu el, se sculară la vederea lui ca un singur om şi 
aşteptară ordinele. 

— Voinicii mei de adineauri! lămuri cu glas înăbuşit 
Lancelot lui Buridan. 

— Sfinte Barnabe, iată o trupă militară de mâna întâi, sau 
eu nu mă pricep! 

— l-am dobândit, mulţumită unuia dintre pergamentele pe 
care am scris ce am vrut. Sunt arcaşi de-ai regelui, atât numai 
că... zăceau în închisoare şi eu, eu „nebunul”, înarmat cu 
ordinele regelui, i-am scos de acolo!... Apoi, adresându-se 
unuia dintre oameni, care părea a fi şeful lor: 

— Cuvântul de trecere? 

— Gata!... E dat peste tot. 

— Caii? 

— Aici, în apropiere. 

— Bine!... Să pornim, domnilor. 

— E admirabil! şopti Buridan. 

Pentru a treia oară, se îndreptară spre o altă cocioabă în 
care se aflau cincisprezece cai superbi, toţi cu şeile pe ei. 

— Tot din ordinul regelui! zise Lancelot lui Buridan. Bietul 
Ludovic habar n-are că a semnat să puie cincisprezece cai din 
grajdurile lui la dispoziţia bufonului său!... 

Şi, pe când fiecare dintre ei îşi scotea calul şi încăleca, 
Lancelot se apropie de omul căruia îi vorbise şi-i zise încet: 

— Nu uita ordinele mele. 

— Doamne fereşte! 

— Supraveghează-l pe ofiţerul care vă comandă!... Îmi 
răspunzi de capul lui... 

— Se va face, după cum s-a hotărât. 

— Ştii ce ţi-am făgăduit?... Graţierea voastră la ieşirea 
noastră de la Temple... Pergamentele vi se vor da în mână, pe 
loc... Dacă însă şovăiţi, veţi fi spânzurați, fără iertare. 

— Fiţi pe pace. Vom câştiga cinstit graţierea şi cei cincizeci 


134 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


de galbeni făgăduiţi... 

— Plecaţi dar. 

Gautier căscă ochii mari, Buridan surâdea, Guillaume şi cu 
Riquet căzuseră pe gânduri, pentru că mâncaseră bine. 

După douăzeci de minute, ajunseră la Temple. Bigorne sună 
din corn. 

Cornul din Turn îi răspunse. 

— Un ordin al regelui! strigă Buridan. 

— Un mesaj regal! strigă Bigorne, arătând pergamentul. 

Puntea se lăsă în jos. 

Un ofiţer se apropie cu un soldat care ducea un felinar, el 
recunoscu armele regelui şi se închină în faţa peceţii regale 
care era pusă la capătul hârtiei. Indată, toată trupa descălecă 
în curtea interioară. 

— Câţi oameni ai de pază la postul podului? întrebă cu 
asprime Buridan. 

— Trei! răspunse ofiţerul, care credea că acel care-i vorbea, 
îi era un superior. 

— Bine! 

Apoi, întorcându-se spre trupa sa, Buridan comandă: 

— Patru oameni aici, ca să se întărească postul. 

— Domnule, zise el, adresându-se ofițerului, deocamdată 
eşti sub ordinele domnului (şi-i arătă pe Guillaume 
Bourrasque)... lată ordinul Majestății Sale, urmă el văzând că 
ofiţerul părea nehotărât. 

Omul se închină în semn de supunere. 

Guillaume şi oamenii lui, care primiseră ordine dinainte, îşi 
luau postul în primire. 

In vremea asta, Lancelot Bigorne parlamenta cu un alt 
ofiţer, venit dinăuntru, ca să vadă ce se petrece? 

— Mesaj regal! zicea Bigorne, care-şi acoperea faţa cu 
gluga. Să fiu dus îndată la căpitanul arcaşilor din Temple. Nu-i 
nevoie să-l deştepţi pe Guvernator. 

Şi, cum ofiţerul părea că şovăie şi el în faţa acelor măsuri 
ce îi păreau suspecte: 

— E ordinul regelui! întări şi Buridan, care-i ajunsese, şi 
care îşi arătă pergamentul. 

Intocmai cum făcuse şi păzitorul de la poartă, ofiţerul, cum 
văzu pecetea regală, nu se mai gândi să discute şi se grăbi să 
execute cele ce i se spuneau. 


135 


— Michel Zévaco — 


Trupa lui Bigorne intrase într-o sală mare, aşteptând ca 
ofiterul să se înapoieze. După câteva minute, acesta se 
întoarse să anunțe că mesagerul regelui era aşteptat de 
căpitanul arcaşilor. După cum făcuse şi la intrare, Buridan 
puse patru oameni la uşa acelei săli şi, arătându-l pe Riquet 
Haudryot, zise: 

— Până la alt ordin, numai tu comanzi aici. Şi pentru a treia 
oară, el arătă pergamentul regal, zicând: Ordinul regelui! 

Cei ce rămăseseră din trupă îl urmară pe Lancelot Bigorne 
şi se opriră la uşa camerei, unde căpitanul arcaşilor se 
îmbrăca de zor, foarte mirat de vizita aceea, făcută în numele 
regelui. 

Inainte de a intra, Lancelot îşi desfăcuse mantia cu care se 
învăluia, şi apăru îmbrăcat în costumul de nebun, după cum 
se obişnuia să se poarte la curte. 

— Senior căpitane, zise Lancelot salutând adânc, sunt 
însărcinat de rege să vă dau în mână acest ordin! 

Vorbind astfel, el întinse căpitanului un pergament pe care 
acesta îl citi arătând cea mai mare mirare. 

— Cum? zise el, când sfârşi de citit, Regele ordonă oricui, 
chiar mie, să mă supun ordinelor transmise în numele lui prin 
purtător?... Dar dacă trebuie să-mi cred ochilor, tu eşti bufonul 
regelui! 

— Într-adevăr, am această deosebită onoare. 

— Ciudată idee a mai avut şi regele!... Să-l aleagă pe 
nebunul său ca să... In fine, ordinul e formal, urmă el 
întorcând pe o parte şi pe alta hârtia, ca şi cum nu s-ar fi putut 
hotărî să ia în serios ordinele pe care pergamentul le conţinea. 

Cu toate astea, puternic cum era, şi oricât de umilit, în 
fond, să fie nevoit să asculte de un bufon, căpitanul nu se 
gândea deloc să nu se supună. 

Numai că era îngrijorat şi se întreba cu nedumerire ce 
însemna fantezia aceea a regelui şi ce-o să trebuiască să 
facă? 

— Haidem! zise el, hotărându-se. Să auzim ordinele pe care 
o să mi le transmiţi şi, adăugă el cu un surâs forţat, să 
nădăjduim că, cu toate că eşti nebun, regele nostru nu te 
trimite aici ca să ne pună să facem şi noi nebunii. 

— Seniore, zise cu umilinţă Lancelot, voi executa cât s-o 
putea mai bine ordinele Maiestăţii Sale, fără să caut să 


136 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


pătrund planurile sale, nici să-i calific actele! 

— E foarte înţelept acest lucru, domnule nebun, răspunse 
căpitanul cu o batjocură ascunsă. Vorbeşte, dar. 

— Monseniore, aveţi aici un prizonier numit Philippe 
d'Aulnay: 

— Se prea poate!... Doar, sunt atâţia prizonieri aici! 

— Ei bine dar, vă rog să-mi daţi pe acel prizonier. 

— Să-ţi dau pe acel prizonier?... Nu ştii ce vorbeşti!... 
Monseniorul de Valois mi-a recomandat cu tot dinadinsul... 

— E ordinul regelui! Seniorul de Valois n-are nici un 
amestec aici! Şi chiar mi-a ordonat, în mod formal, să mă 
adresez domniei voastre numai, şi nu guvernatorului. Binevoiţi 
să citiţi şi să recitiţi ordinul: „Să se dea ascultare purtătorului 
la tot ce va ordona în numele meu.” E bine scris. 

— Pe Dumnezeul meu, aşa e!... Sfinte Gheorghe... nu mai 
înţeleg nimic... Dar, în sfârşit, aşa vrea regele şi mă voi 
supune! 

Salutând până la pământ, Lancelot nu putu să nu scoată un 
suspin de uşurare. 

— Şi... urmă căpitanul, pot să te întreb ce ai de gând să faci 
cu acel prizonier? 

— Păi, să-l duc la Luvru îndată, unde regele aşteaptă să-l 
vadă. 

— Nu mai pricep nimic, murmură căpitanul arcaşilor, care 
urmă cu glas tare: Regele vrea să vadă pe acest prizonier?... 
De ce?... 

— Secrete de Stat, care nu se încredinţează unui nebun, 
monseniore! 

— Hm!... Un nebun care-mi pare în stare să dea lecţii chiar 
oamenilor cu judecată şi chibzuiţi, ca mine! 

— Monseniorul mă onorează prea mult... trebuie să mai 
spun că Majestatea Sa doreşte ca mutarea acelui prizonier să 
fie ţinută secretă... Aşadar, dacă-mi daţi voie, voi aştepta 
chiar în odaia de alături să-l aducă pe prizonier şi să mi-l dea 
în seamă... Aştept de la voi monseniore, să daţi ordinele 
trebuincioase... 

— Bine, poţi să te retragi în camera de alături. Peste câteva 
minute ţi se va aduce prizonierul, domnule nebun. Nu mă 
forfeca prea mult în faţa regelui... Mă duc să dau ordinele 
trebuitoare. 


137 


— Michel Zévaco — 


Fără să răspundă, Lancelot salută respectuos, ieşi, şi se 
duse să întâlnească pe tovarăşii săi, în odaia de alături. 

— De ce nu ne-am coborât în temnite să-l scoatem chiar noi 
pe Philippe, zise cu glas înăbuşit Gautier. 

— Hei! răspunse tot aşa Lancelot. Poţi şti ce se poate 
întâmpla?... Nu mă prea sinchisesc să mă cobor în pivnițele 
acelea, de unde, în caz de alarmă, ne-ar fi cu neputinţă să mai 
scăpăm, pe când aici, simţim cum merg lucrurile... În caz de 
primejdie, dintr-un salt suntem în sala de alături, păzită de 
Riquet Haudryot şi de ai noştri... Intr-un cuvânt, fuga ne e 
asigurată... pe când jos... drace!... 

— Cu toate astea, mi se pare... 

— Lancelot are dreptate, zise Buridan; dacă lucrurile merg 
cum trebuie, o să ni-l aducă pe Philippe aici, fără să fie nevoie 
să ne ducem să-l luăm noi. Şi, afară de asta, dacă nu izbutim, 
liberi, mai putem încerca să-l scăpăm pe fratele tău... dar, 
prinşi ca el... Tăceţi! vine cineva! Il aduce! 

Intr-adevăr, la capătul sălii se auzea un zgomot de paşi şi 
zăngănitul unei chei. 

In clipa aceea, uşa se deschise şi Philippe apăru, palid, slab, 
abia ţinându-se în picioare, ca printr-o minune, cu braţele şi 
picioarele paralizate de lanţurile pe care nu i le scoseseră. 

Buridan de-abia avu timpul să-l apuce pe Gautier, care era 
gata să se repeadă, şi să-i spună încet: 

— Pentru Dumnezeu! Nu te mişca!... Vrei să-l pierzi?... 

Lancelot înaintă vreo doi paşi şi, luându-şi aerul cel mai 
serios, tonul cel mai autoritar, răcni: 

— Netrebnicilor! Scoateţi lanţurile prizonierului, şi cât mai 
repede... 

In acelaşi minut auzi răsunând cornul. Lancelot se opri 
deodată. 

— Guillaume Bourrasque sună retragerea! strigă Buridan. 
Să-l luăm pe sus şi pe Philippe şi să fugim! 

Nici nu sfârşise, şi Gautier şi ajunsese la capătul sălii, 
luându-l pe Philippe în braţe. 

— Frate! Frate! Eu sunt! Ce ai?... Vorbeşte. 

Philippe îşi întoarse faţa ca de ceară, cu o privire fără 
expresie, spre fratele său. 

— Doamne, Dumnezeule! urlă Gautier... Fratele meu e 
nebun!... Marguerite! Marguerite!... 


138 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


În clipa aceea izbucni un zgomot asurzitor. 

Mai mulţi soldaţi apăruseră, aruncându-se asupra lui 
Buridan şi a tovarăşilor săi, pe când Valois, pe pragul uşii, cu 
sabia în mână, striga, cu glasul tunător! 

— Omorâţi! Ucideţi! Prindeţi-l pe nebun şi pe cel de colo! Pe 
ofiţer!... Prindeţi-i vii!... Pe ceilalţi, omorâţi-i, fără milă. 

Şi o fiinţă slăbănoagă, cu faţa însufleţită de o bucurie 
sălbatică, ascunzându-se cu prudenţă în dosul lui Valois, striga 
cât îl lua gura: 

— Ne-au trădat!... Ne-au trădat!... Arestaţi-l... Nu-l lăsaţi să 
fugă! 

Fiinţa aceea scârboasă, sărind de bucurie ca un sălbatic, 
era Simon Malingre. 

In vremea asta, Lancelot Bigorne, văzând că sala se umplea 
de lume, îşi scosese sabia şi, făcând semn oamenilor lui, se 
repezise înainte, zicând lui Buridan: 

— Să fugim, lovitura nu ne-a izbutit. 

Dar le tăia drumul o duzină de săbii. Ei porniră contra lor. În 
acelaşi timp, Riquet Haudryot cu oamenii lui, îi atacară pe la 
spate pe soldaţi. 

Se auziră ţipete, urlete, horcăieli de moarte, dar Buridan cu 
ai săi trecură ca un vârtej, răsturnând tot în calea lor, pe când 
cornul chema tot mai dârz şi, în urma lor, vuietul se mărea, 
urletele se înteţeau. 

Din câteva sărituri, ei ajunseră în sala în care păzise Riquet 
Haudryot şi o părăsise tocmai când trebuia. 

intr-o clipa, uşa fu închisă cu zăvorul şi ei porniră înainte 
ajungând într-o goană nebună în curtea interioară. 

Puntea era lăsată în jos şi o trupă de arcaşi intrau în curtea 
închisorii, chiar în clipa aceea. 

Buridan cu oamenii lui, îi atacară lovind în dreapta şi în 
stânga, zăpăcind pe soldaţii, surprinşi de acel atac neaşteptat. 

Ajutaţi de Guillaume Bourrasque şi de oamenii lui, ei 
trecură podul şi erau să se repeadă drept înainte, când 
Guillaume le strigă: 

— Pe aici!... La dreapta!... 

Un om le ieşi în cale, ţinând doi cai de căpăstru şi zicând: 

— lute! Toţi caii sunt aici... 

Câteva clipe după aceea fugeau în galop, pe când, o ceată 
de cavaleri porneau pe urmele lor... 


139 


— Michel Z&vaco — 


După două ore, tovarăşii lui Buridan ajunseră în Curtea 
Minunilor. 

Atunci, se numărară şi Buridan strigă îngrozit. Nu numai că 
nu-l scăpaseră pe Philippe, dar lipsea şi Gautier!... Amândoi 
fraţii rămăseseră la Temple... 


XV. ENGUERRAND DE MARIGNY 


Să ne întoarcem la întâmplările care se petrecuseră la 
începutul acelei nopţi grozave, adică în momentul când 
Enguerrand de Marigny, după întâlnirea lui cu Wilhelm Roller, 
îşi urmă drumul. 

Primul ministru ieşea de la Luvru şi se îndrepta spre palatul 
său, din strada Saint-Martin. Cum pornise urmat de escortă şi 
ocolea colţul străzii Fierarilor, în capătul străzii apăru o trupă 
mai numeroasă care părea că o urmărea pe cea dintâi. 

În capul celei de-a doua, călărea marele prefect, Jean de 
Precy. 

În urmă de tot, galopa un om cu totul învăluit într-o mantie, 
cu faţa acoperită cu gluga. Vântul care bătea, îi dădu mantia 
la o parte şi descoperi trecătorilor întârziaţi pieptul acoperit de 
o zale grea de fier. Dar dacă trecătorii i-ar fi putut da la o 
parte şi gluga, tot atât de uşor după cum vântul ridicase 
mantia, s-ar fi dat înapoi înspăimântați recunoscând figura 
aspră şi răutăcioasă a lui Charles de Valois, unchiul regelui 
Franţei. 

Figura aceea răsfrângea expresia triumfătoare a urii 
satisfăcute. 

Şi ciudată coincidenţă; în chiar minutul când Enguerrand de 
Marigny strângea în mână pergamentul pe care i-l dăduse 
Roller, contele de Valois, care urma pe primul ministru la 
distanţă, strângea şi el în mâna un pergament, dar acesta 
purta pecetea regală. 

lată ce se petrecuse la Luvru. După extraordinara 
întrevedere a regelui Franţei cu regele calicilor, după moartea 
lui Hans şi după salvarea lui Marigny, a seniorilor şi a arcaşilor 
închişi în Curtea Minunilor prin fapta îndrăzneață a lui Buridan, 
ţinându-şi cuvântul cu religiozitate, Ludovic al X-lea ordonase 
şefilor să-şi retragă trupele şi, învins, dar nu umilit, se 


140 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


înapoiase şi el la Luvru. 

Vestea întâmplărilor acelora ciudate încremenise Parisul 
care, după ce zadarnic nădăjduise că o să fie scăpat de 
pacostea Curţii Minunilor, afla că privilegiile regatului calicilor 
fuseseră, dimpotrivă, reîntărite. 

Astfel, parizienii se văzură siliţi să se obişnuiască cu ideea 
că pentru multă vreme, încă, trebuie să fie, ziua, prada 
cerşetorilor şi noaptea, a bandiţilor. 

E drept că regele le rezervase o mângâiere, anume un nou 
impozit, prin care să se acopere cheltuielile întreprinse pentru 
salvarea onoarei şi pentru siguranţa iubitului său oraş, a 
Parisului. E drept că se spunea că era o întreprindere 
amânată, deoarece Curtea Minunilor fusese numai iertată de 
data aceea pentru că era cu neputinţă ca regele să nu-şi ţină 
cuvântul, dar că doi episcopi porniseră la repezeală, la Roma, 
ca să capete dezlegarea jurământului regelui Ludovic al X-lea 
de la Papa. Cum s-ar înfăptui dezlegarea pontificală, lupta va 
reîncepe şi, de data aceea, făgăduiala era că vor nimici toţi 
vagabonzii şi cerşetorii. 

Parisul plăti şi, cu asta, se isprăvi toată istoria. 

Parisul era necăjit, dar nu arătă nimic, regele, însă, era 
indispus, şi n-avea de ce să-şi ascundă mânia. 

In ziua acea, Luvrul răsună de tărăboiul supărării regale 
care făcea o gălăgie groaznică pentru toate nimicurile. 

Şi mânia regelui se înteţea cu atât mai mult, cu cât nu 
găsea nimeni pe care să şi-o reverse, pe nimeni, nici măcar pe 
curtezani, nici pe Valois, consilierul său intim, nici pe regină, 
care auzind de cele ce se petrecuseră la Curtea Minunilor, se 
închisese în apartamentele ei private, nici chiar pe Lancelot 
Bigorne, care dispăruse fără ca cineva să poată spune ce se 
făcuse cu el. 

Cititorii ştiu ce devenise Bigorne, deoarece l-au văzut la 
lucru. 

Ludovic, care se obişnuise iute cu  strâmbăturile 
nestatornicului său bufon, îl căută mereu, prin tot Luvrul, 
dar... în zadar. 

Bigorne era departe. Şi nu era să se întoarcă atât de repede 
să-l facă să râdă pe regele acela, căruia îi plăcea să râdă atât 
de mult. Astfel, după ce încercă să-şi descarce necazul pe 
slugile sau pe mobilele lui, Ludovic trimise să-l cheme pe 


141 


— Michel Zévaco — 


contele de Valois, care sosi îndată. 

Regele Ludovic avea obiceiul să meargă totdeauna drept la 
ţintă; nu cunoştea drumurile ocolite ale vicleniei. 

— Explică-mi, zise el, de cum îl zări, - insinuările acelui 
Lancelot Bigorne împotriva dumitale! 

— Lancelot Bigorne? murmură Valois, cuprins de o teamă 
nelămurită. 

Pentru ce vorbea regele de Lancelot Bigorne? 

Nu era decât o singură presupunere posibilă. 

Omul care-l servise la Dijon găsise mijlocul să pătrundă la 
rege şi regele ştia acum toată drama întâmplată în oraşul 
acela. 

Deci, el ştia că Valois fusese amantul Margueritei de 
Bourgogne! Un moment, Charles de Valois fu gata să se dea 
de gol. Deoarece şi aşa era pierdut, îi trecu prin gând ideea 
nebună de a striga regelui fapta aceea îngrijitoare. Ţinuta lui 
Ludovic îl linişti, însă, pe dată. Regele se juca cu cânele lui 
favorit şi, dacă chipul său era posomorât, în privirea-i 
întrebătoare nu era nimic care să-l facă să creadă că i-ar fi 
trecut prin minte lucrurile la care se gândea Valois. 

Şi, într-adevăr, dacă Ludovic ar fi bănuit ceva, explicaţia ar 
fi fost ca fulgerul... o lovitură de pumnal ar fi fost mijlocul pe 
care Ludovic l-ar fi întrebuințat ca să se explice. 

Văzând că regele îşi lasă pumnalul în pace, văzând că în 
sală nu erau nici ofiţeri, nici gărzi ca să-l aresteze, Valois îşi 
veni în fire. 

— Nu prea pricep, zise el. Mi se pare că regele, mi-a vorbit 
de Lancelot Bigorne. . 

— Fără îndoială!... Iti vorbesc de bufonul meu. 

— Bufonul vostru? strigă Valois, înmărmurit. Lancelot 
Bigorne e bufonul vostru? 

— Intr-adevăr! Cum?... tu nu ştii?... Ei, da! Da! L-am luat pe 
faimosul Lancelot la curte. De acum încolo e nebunul meu. 

Valois privi îngrozit în juru-i şi-şi simţi părul zbârlindu-i-se 
pe cap, gândindu-se că, dintr-un minut într-altul, Lancelot 
putea să sosească şi să-l acuze. Regele urmă: 

— Hoţomanul a dispărut, ceea ce recunosc mă plictiseşte 
grozav, căci n-am mai întâlnit pe nimeni care să mă facă să 
râd ca el. 

Şi, într-adevăr, numai la reamintirea schimonoselilor 


142 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


bufonului său, regele porni pe râs, făcând să se zguduie 
geamurile sălii. 

— Aşadar, zise Valois, bufon sau nu, Lancelot Bigorne a fost 
la Luvru şi a dispărut? 

— Da! răspunse regele. Şi mi-a vorbit de multe lucruri 
foarte serioase, căci acest bufon nu râde întotdeauna; 
observasem deja acest lucru la Turnul Nesle. Intre alte lucruri, 
mi-a vorbit de Philippe d'Aulnay... şi de tine. 

— Şi ce v-a spus, Sire? | 

Regele se posomori iar. Işi duse mâna la frunte şi murmură: 

— Dacă aş şti cine-i femeia care mă trădează! Bigorne, 
urmă el cu glas tare, m-a asigurat că ai un interes puternic ca 
Philippe d'Aulnay să tacă. Ce zici de asta? 

— Doar atât, răspunse Valois, să mă mire că un mare rege, 
ca voi, poate să dea cea mai mică crezare unui astfel de 
mizerabil. Acest Lancelot Bigorne a fost sluga mea pe vremuri 
şi a trebuit să-l gonesc, pentru că-şi căuta răzbunare. 
Neobrăzarea lui n-are margini. Cât despre Philippe d'Aulnay, 
Sire, el va vorbi, va scrie tot ce ştie. Printr-un mijloc sau altul, 
îi voi smulge numele pe care-l căutaţi. Imi iau angajamentul 
solemn... 

— Şi când? zise repede regele. 

— Chiar mâine şi, poate, chiar astă seară. Dar, lăsaţi-mă să 
mă mir, Sire, că sunteţi atât de preocupat de lucruri aşa de 
mărunte, în timp ce, interesele Domniei sunt atât de grav 
compromise, şi chiar voi sunteţi ameninţat? 

Valois pusese în mişcare manevra bine cunoscută care 
constă în a se face din acuzat acuzator; manevră care, asupra 
unui spirit aşa de slab ca acel al lui Ludovic, trebuia să 
izbutească la sigur. 

Intr-adevăr, deodată regele strigă: 

— Interesele mele compromise? Şi chiar eu ameninţat? De 
cine? 

— De cine? urmă Valois, sigur de acum încolo de a-şi fi 
recâştigat tot creditul. De cine, dacă nu de acela pe care vi 
l-am denunţat deja. 

— Marigny! gemu cu glas înăbuşit Ludovic. 

— El însuşi!... Nu hotărâsem, oare, arestarea lui? Nu 
pregătiserăţi toate cele ce trebuiau să vă salveze şi să scape 
Statul, Sire? Cu o îndrăzneală nemaipomenită, Marigny v-a 


143 


— Michel Zévaco — 


întins o ultimă cursă. 

— O cursă? Mie? strigă regele, roşu de furie. 

— Vouă, Sire! Credeţi, oare, că la sosirea lui la Luvru, unde-l 
chemaserăţi, el nu ghicise că era pierdut şi că toți cavalerii, 
toţi oamenii de arme, strânşi în sala cea mare, erau acolo ca 
să fie de faţă la căderea puternicului ministru? Atunci a spus 
că se face forte să distrugă Curtea Minunilor, să vă aducă, 
legaţi şi ferecaţi, pe mizerabilii care au îndrăznit să vă insulte 
şi pe şeful lor, Buridan. L-aţi crezut! Şi l-am crezut cu toţii! Aţi 
încredinţat  duşmanului vostru de moarte comanda 
companiilor care trebuiau să încercuiască Curtea Minunilor... 
Ce s-a întâmplat, Sire? O ştiţi! 

— Cum? Bănuieşti, oare, că dacă cei mai buni cavaleri ai 
mei şi dacă două mii din arcaşii mei, au fost făcuţi prizonieri 
de haimanale, e pricina lui Marigny?... 

Regele tăcu, cu buzele tremurându-i de furie şi Valois urmă: 

— E, pentru că Marigny i-a dus acolo, Sire. Nu l-aţi văzut în 
capul lor? 

— E drept!... E drept! bolborosi regele. Oh! mizerabilul! 

— Monseniorul Enguerrand de Marigny cere audienţă! 
anunţă în clipa aceea uşierul care deschisese uşa. 

Regele şi Valois se priviră palizi ca ceara. Contele făcu 
semn regelui să refuze audiența. 

Ludovic se întoarse spre uşier cu un gest violent. 

Uşierul închise uşa. Scena asta mută, grozavă, într-un 
moment ca acela, nu ţinuse decât o clipă. 

— Ce e de făcut? mormăi regele, când rămaseră iar singuri. 
Ce-i de făcut? Ei! Maica Precistă! E foarte uşor. Acest om mă 
trădează! Nu-i aşa? 

— Da, Sire, vă trădează! 

— Acest om a furat banii Statului... nu-i aşa? 

— O voi dovedi! 

— Acest om s-a înţeles cu vrăjitorii, ca să mă facă să pier... 
nu-i aşa? 

— Afirm aceasta în faţa lui Dumnezeu! 

— Acest om a vrut să-i dea pe cei mai bravi cavaleri pe 
mâna haimanalelor... nu-i aşa? 

— Aţi văzut singur, Sire. 

— Ei bine! Îl arestez! 

Ludovic se repezi spre uşă ca să dea un ordin căpitanului 


144 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


de gardă. Dar, mai iute ca el, Valois se puse în faţa uşii şi zise: 

— Sire, puţină răbdare, nu-l puteţi aresta pe Enguerrand de 
Marigny în Luvru, căci Luvrul e plin de oameni de-ai lui, şi n-aţi 
luat nici o măsură pentru o astfel de arestare. Gândiţi-vă că 
ordinul de a pune mâna pe Marigny e un trăsnet, Sire! Nu 
trebuie ca trăsnetul să cadă alături. 

— Oh! murmură Ludovic. Oare înconjurat nu sunt decât de 
trădători? Dar tu îmi eşti devotat, dragă Valois! Vorbeşte. 
Spune-mi. Sfătuieşte-mă. 

— E drept, Sire! zise Valois. Vă sunt devotat. Poate că, până 
acum, nu mi-aţi făcut deplină dreptate pentru că nu eram 
printre curtezanii cei mai plecaţi şi că am vrut să stau 
deoparte de intrigi, după cum am stat şi pe timpul domniei 
fratelui meu, Philippe. Dar, în ceasurile de primejdie trebuie să 
se arate prietenii cei buni. Dar, de ce spun, prieteni? Sunteţi 
din familie şi, apărându-vă, nu-mi apăr decât sângele meu! 

— Scumpul meu unchi! Recunosc că am fost cam nedrept 
cu tine, dar asta se va putea reface, când vom fi scăpaţi de 
Marigny. Tot tu m-ai scăpat de vrăjitoare şi tot tu mă vei 
scăpa şi de Marigny. Ce trebuie să fac? Spune! 

— Semnati ordinul de arestare, Sire! zise Valois. 

— Şi odată semnat, cine va executa acest ordin? 

— Eu! răspunse contele. 

Regele luă un pergament şi, cu scrisul lui neîndemânatec, 
aşternu următoarele: 


„Ordin seniorului prefect de poliție şi tuturor arcaşilor 
poliţiei, iar, în lipsa tuturor supuşilor seniori, să aresteze pe 
Enguerrand de Marigny şi să-l ducă în fortăreața Temple. 

Azi treisprezece Septembrie din anul 1314. 

LUDOVIC 

Regele Franţei” 


Valois puse mâna pe manuscris cu un gest de bucurie pe 
care Ludovic nu-l observă. 

— Cum o să faci? întrebă regele. 

— Foarte simplu, Sire. Aţi refuzat audiența ministrului 
vostru. El se va înapoia acasă la el, în strada Saint-Martin. Voi 
lua cu mine o escortă destul de puternică, să-l urmăresc şi să 
ajung, în acelaşi timp cu el, la palat. Acolo o să-l arestez, chiar 


145 


— Michel Zévaco — 


cu mâna mea. 

— Şi dacă se împotriveşte? făcu regele, posomorât. 

— Dacă rezistă? repetă Valois, căutând să citească în ochii 
regelui o voinţă pe care poate nu îndrăznea s-o grăiască. Ce-o 
să fie de făcut, Sire, în acest caz? 

— Sfântă Fecioară! ceea ce se face cu toţi nesupuşii! 

— Bine, Sire! se închină Valois care plecă îndată. 

Regele se lăsase greoi, pe fotoliu, murmurând: 

— De nu s-ar supune! Aş scăpa de el fără proces şi fără 
scandal... şi totuşi... în toate astea e ceva nelămurit pe care 
nu pricep... Nu-i adevărat că Enguerrand de Marigny a 
susţinut cauza regelui, tatăl meu, şi a întărit tronul care se 
clătina, al lui Philippe cel Frumos?... Umerii săi puternici n-au 
fost umeri de cariatide, când monarhia era ruinată de călugării 
din  Temple?... Nu-i datorez, oare, lui domnia mea 
necontestată?... Nu e el cel ce a îndepărtat pe cei doi fraţi ai 
mei?... Da, dar acest om e prea puternic şi gloria sa aruncă o 
umbră până şi asupra tronului meu! E de un orgoliu neînvins 
şi, pe Dumnezeul meu, adeseori, am simţit cum mă roşeam, 
când îmi vorbea în faţa curţii, ca un pedagog unui şcolar... Cât 
va trăi Marigny nu am să fiu regele Franţei! 

In vremea asta Valois se repezise prin antecamere 
strângând în trecere toţi oamenii pe care credea că se poate 
bizui singur. Hugues de Trencavel rămase la Luvru, cu 
elveţienii, care formau garda regală. Trupa aceea încălecă la 
un sfert de oră după plecarea lui Marigny de la Luvru şi se 
îndreptă îndată spre piaţa Grève, unde contele de Valois se 
opri în faţa locuinţei prefectului Jean de Précy, care, după ce 
află despre ce era vorba, fu foarte mirat şi chiar cam speriat. 
Dar cum Valois îl privea drept în ochi, Jean de Précy nu mai 
zise nimic, încălecă, şi porni în fruntea trupei, pe când Valois 
rămânea în urmă. 


x x 


În minutul când Marigny intra în strada Saint-Martin, unde-i 
era locuinţa, unul dintre oamenii lui veni să-i spună că o trupă 
de vreo şaizeci de oameni înarmaţi îi urma la o mică distanţă. 

Se înnoptase, Marigny se întoarse în şa şi privi în urmă cu 
ochii pătrunzători. Faţa lui se roşi ca şi cum ar fi priceput ce 


146 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


voiau ostaşii aceia, al căror număr nelămurit îi zărea. Dar, 
dacă pricepu, poate, că gândurile straşnice care-i treceau prin 
minte zdrobiseră în el energia sălbatică ce stârnea admiraţia 
şi groaza contemporanilor săi. Făcu un gest obosit şi 
descălecă în faţa palatului său, al cărui pod, el ordonă să 
rămână aplecat. Apoi, cu un semn stăpânitor, ordonă 
servitorilor să se retragă. 

— Monseniore... se auzi lângă el. 

— Ce vrei, Tristane? întrebă cu blândeţe Marigny. 

Tristan era omul de încredere al primului ministru... un fel 
de ministru al lui. Acesta era cu desăvârşire devotat 
stăpânului său. 

— Monseniore, urmă Tristan, nu ar fi bine să sunăm din 
corn, ca să ne chemăm oamenii şi să apăram locuinţa? 

— Crezi, dar, că palatul va fi atacat? 

— Nu ştiu ce să cred, dar oamenii care ne urmăresc mi-au 
părut foarte suspecți. Monseniore, de ce nu va primit regele? 
Pentru ce, pentru prima dată, vă face un afront atât de 
negândit? 

— Pentru că, fără îndoială, era ocupat! căută să-l liniştească 
Marigny, cu un surâs forţat. 

— De ce, monseniore, o trupă înarmată ne urmăreşte?... şi, 
de ce, oh! de ce?... Uitaţi-vă!... Se opreşte în faţa palatului! 

— Tristane, zise Marigny cu glas poruncitor. Du-te de-i 
primeşte pe musafirii pe care regele ni-i trimite şi, dacă au 
treabă cu mine, pofteşte-i în sala mea de arme. 

Servitorul se închină adânc şi se repezi spre punte tocmai în 
clipa când Jean de Pr&cy poruncea unuia dintre trâmbiţaşii lui 
să sune cornul. 

In vremea asta, Enguerrand de Marigny intră în somptuoasa 
sală de onoare, unde, după ce se aşeză lângă o masă, îşi luă 
capul în mâini şi şopti! 

— Nu mai am fată! 

Maşinal, el depusese pe masă pergamentul pe care i-l 
dăduse rănitul întâlnit în strada Potcovarilor. 

— Monseniore, zise Tristan, care se înapoiase, suflând greu. 
E marele prefect, Jean de Precy. 

— Ei bine! gemu Marigny, sculându-se. Pofteşte-l! 

— Monseniore... mai e timp! Trecătoarea subterană e 
liberă. Mă însărcinez să ţin piept oamenilor acelora pe când 


147 


— Michel Zévaco — 


voi veți fugi. 

— Eşti nebun, Tristane? Devotamentul tău te orbeşte. Află 
că Marigny poate fi arestat şi judecat, dacă se găsesc în Paris 
judecători care să mă poată privi în faţă. Află că Marigny 
poate să moară, dacă se găseşte un călău în stare să ridice 
securea asupra mea. Dar, află că Marigny nu poate fugi şi că, 
nimeni pe lume, nu va putea zice că Marigny a dat înapoi. 
Du-te, şi primeşte-l cât mai bine pe acest Jean de Précy, care, 
neîndoios, vine şi de data asta, cum a mai venit şi în alte 
rânduri, să ceară vreo favoare. 

Şi, Enguerrand de Marigny, dând din umeri, se îndreptă 
spre tronul aşezat în fundul sălii. 

In clipa aceea, ochii lui Tristan căzură pe pergament. El îl 
luă maşinal, cum îl pusese şi Marigny pe masă. Tristan luă 
sulul nu pentru că i-ar fi dat vreo importanţă oarecare, dar 
numai din simplul obicei, de a pune la loc sigur hârtiile 
stăpânului său, şi pe care i le încredința numai lui. 

După câteva minute, prefectul intră în sală urmat de doi 
stegari. Soldaţii rămăseseră călări în curtea palatului, precum 
făcuse şi Valois. 

Tremurând, Jean de Précy se apropie de grozavul ministru 
care-l privea cum înainta cu faţa liniştită şi aspră. 

— Monseniore, zise prefectul, salutând până la pământ, vin 
de la Luvru. Regele care n-a putut să vă primească adineauri 
mi-a ordonat să fug după dumneavoastră şi să vă spun că vă 
aşteaptă pe dată. 

Un surâs dispreţuitor se strecură pe buzele lui Marigny. 

— Această însărcinare zise el, ar fi putut fi încredinţată 
primului elveţian întâlnit în cale. Mă simt foarte onorat că 
regele, când vrea să-mi vorbească, îmi trimite pe marele său 
prefect, şi încă şi mai onorat, că prefectul, când are de 
îndeplinit simpla însărcinare a unui servitor, să fie escortat de 
şaizeci de soldaţi. 

— Monseniore! bâlbâi prefectul, roşindu-se 
şi-ngălbenindu-se pe rând. 

— Bine! îl curmă primul ministru, cu mândrie. Trec înainte, 
urmează-mă. 

In minutul acela uşile laterale se deschiseră şi din 
amândouă părţile o mulţime de cavaleri înarmaţi pătrunseră 
în sală şi-l înconjurară pe Enguerrand de Marigny. 


148 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Jean de Precy îngălbeni ca un mort şi stegarilor li se muiară 
picioarele. 

— Război! Război! strigară oamenii lui Marigny. 

— Săriţi!... Pe arcaşi!... 

— Ajută-ne, Marigny! 

Enguerrand de Marigny făcu un gest şi zgomotul se potoli. 

— Vreau să se respecte soliile regelui! strigă el cu glas 
puternic. Fiecare să se întoarcă la casa lui, sau la cazarmă! 

Se făcu o tăcere grozavă. Şi Marigny urmă şi cu mai multă 
blândeţe: 

— Ce o să mai urmeze, nu-i priveşte decât pe rege, pe 
Dumnezeu şi pe mine. 

Şi porni, urmat de prefect şi de cei doi stegari mai mult 
morţi decât vii. in curtea palatului, el încălecă şi trecu podul. 

În acelaşi timp contele se trezi înconjurat, strâns din toate 
părţile. Doi oameni apucară căpăstrul calului şi toată trupa se 
puse în mişcare, fără ca Marigny să fi scos vreo vorbă. Dar, în 
loc să apuce spre Sena, ea urmă direcţia străzii 
Vieille-Barbette, care ducea la Temple. 

Marigny nu părea că observase direcţia care fusese luată. 
El se gândea la fiică-sa şi... la Buridan. 

Şi, cum ridică capul, deodată, văzu că treceau prin faţa 
grădiniţei cu trandafiri, prin faţa grădinii parfumate, prin faţa 
locuinţei liniştite şi fericite, şi un hohot de plâns îl înecă. 

In curând, trupa se oprea în faţa unei clădiri întunecate. 
Erau la Temple. 

Oamenii care-l înconjurau pe Marigny, se dădură la o parte 
şi se aşezară în jurul lui. Marigny descălecă. Jean de Précy 
făcu la fel. Şi, printre soldaţi, mai fu cineva care se dădu jos 
de pe cal. Acel cineva înaintă în cerc şi grăi: 

— Enguerrand de Marigny, eşti acuzat de trădare, 
delapidare şi înşelătorie. 

— Valois!... strigă Marigny. Vai mie! care am putut uita o 
clipă că pe lume era un Valois! Mizerabile... de ce nu te-ai 
arătat adineauri? N-ai fi ieşit cu viaţă din casa mea. 

— Enguerrand de Marigny, urmă Valois cu glasul tremurând 
de bucurie - în numele regelui te arestez! 

— Şi eu te pălmuiesc! 

In acelaşi timp, cu un gest fulgerător, mâna lui Marigny 
plesni obrazul lui Valois care se clătină, se dădu înapoi cu 


149 


— Michel Zévaco — 


câțiva paşi şi urlă: 

— Răzvrătire! Moarte răzvrătitului! 

În acelaşi minut, Marigny fu înconjurat. Dar pesemne că, în 
clipa aceea tragică, el apăru mai straşnic decât fusese până 
atunci, căci nici un pumnal nu se ridică asupra lui. 

Din propria-i voinţă, fără să-l atingă nimeni, el se îndreptă 
spre podul peste care trecu. 

Peste câteva minute, Enguerrand de Marigny, primul 
ministru al lui Ludovic al X-lea era închis într-o celulă din 
subteranele din Temple. 


XVI. MEMORIUL ANNEI DE DRAMANS 


Un om asistase la arestarea lui Marigny. 

Acela era servitorul devotat, pe care până acum l-am 
întrezărit numai. 

Tristan urmase trupa comandată de Valois, în mijlocul 
căreia primul ministru se aşezase de bună voie. Tristan văzuse 
ce se petrecuse în faţa podului de la Temple. 

ÎI văzuse pe stăpânul său intrând în cetatea întunecoasă şi 
oftă: 

— E pierdut! 

Până la ziuă, Tristan rătăci prin jurul vechiului castel al 
Templierilor cu speranţa nelămurită că poate se înşelase şi că 
o să-l vadă ieşind pe Marigny din temniţă. Tocmai spre 
dimineaţă, el se hotărî să plece. Se îndreptă spre strada 
Saint-Martin, combinând fel de fel de planuri cu care ar fi 
putut să-şi scape stăpânul, dar la care... renunţă rând pe rând. 

Concluzia fu că nu găsea nici un mijloc ca să-l smulgă pe 
Marigny sorții care-l aştepta, adică de la tortură şi decapitare, 
căci Tristan care era la curent cu toate afacerile stăpânului 
său, cunoştea în amănunte ura nemiloasă a lui Valois şi ştia că 
deoarece regele-i autorizase arestarea era că Valois triumfa. 
Valois nu putea triumfa decât omorându-l pe Marigny. 

Bătrânul servitor plânse şi căuta o mângâiere nenorocirii 
care-l izbea, căci chiar în mijlocul celor mai mari nenorociri, 
omul caută întotdeauna să se agaţe de speranţă, adică de 
viaţă. 

Şi se hotărî: 


150 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Ei bine! Dragostea pe care o aveam pentru stăpânul meu 
am s-o trec asupra fiicei lui. Voi căuta să-i scap din avere tot 
ceea ce se poate omeneşte scăpa şi-i voi da Myrtillei o 
socoteală exactă. Şi dacă o vrea să-mi facă un loc pe lângă 
dânsa, dacă vrea să mă lase să-mi sfârşesc lângă ea zilele pe 
care le-am petrecut în serviciul tatălui său, ne vom reaminti 
împreună de acela care moare şi îl vom plânge împreună. Am 
putut-o simţi şi ştiu că, dacă amorul pentru Buridan a putut 
să-i inspire puterea de a rezista voinţei lui Enguerrand de 
Marigny, totuşi, în sufletul ei îi păstrează o dragoste de fiică, 
demnă de ea şi de el. 

Cum ajunsese în faţa palatului, văzu o trupă numeroasă de 
arcaşi staționând la poartă. 

Tristan se strecură printre soldaţii care-l îmbrânceau 
mojiceşte. 

Un ofiţer îl văzuse şi-l recunoscuse, fără îndoială, căci 
strigă: 

— Lăsaţi-l să intre! 

Tristan străbătu în curte şi, atunci, ofiţerul zise: 

— Să intre, da! Cât despre ieşit... o să fie altceva. 

Tristan auzi acele cuvinte şi pricepu. 

Intr-adevăr, în sala de gardă, servitorii cei mai de seamă ai 
lui Marigny erau arestaţi şi puşi în fiare. 

În tot palatul, arcaşii şi străjile, conduşi de prefect, 
începuseră o percheziţie care semăna mai curând cu un jaf. 
Se auzeau strigăte, zgomote de mobile sparte. Tristan se 
îndreptă fără să i se facă nimic prin săli şi săliţe în care soldaţii 
erau prea ocupați cu furtul ca să-l mai ia în seamă şi pe el. Cu 
toate astea, el era urmărit de doi străjeri care nu-l pierdeau 
din ochi şi care se pregăteau probabil să-l ia să-l ducă printre 
servitorii deja închişi în sala gărzilor. 

Tristan se sui până la apartamentul său care era alături de 
al lui Enguerrand de Marigny. 

Cei doi sergenţi intrară după el. 

— Veniţi ca să mă arestaţi? întreba Tristan, întorcându-se 
spre ei. 

— Aşa e ordinul pe care l-am primit! răspunse unul dintre 
ei. Urmează-ne dar, fără rezistenţă, prietene, altfel ar putea să 
ţi se întâmple ceea ce li s-a întâmplat unora dintre tovarăşii 
tăi. 


— Michel Zévaco — 


— Şi ce li s-a întâmplat? făcu Tristan cutremurându-se. 

— Ei, Doamne! l-am ucis... şi atâta tot! 

— Domnilor, zise Tristan, vă urmez! Dar, să-mi daţi voie să 
iau cu mine câteva hârtii, care ar putea fi trebuincioase 
apărării stăpânului meu! 

Cei doi sergenţi se priviră zâmbind. 

— Dimpotrivă, zise unul dintre ei, nu numai că-ţi dăm voie, 
dar te şi sfătuim s-o faci; ia, prietene, oricât de multe hârtii ai, 
având în vedere că le ştii pe unde sunt, ceea ce noi habar 
n-avem. 

Tristan deschise un scrin şi apucă mai multe pachete cu 
pergamente printre care se afla şi acel pe care Marigny îl 
depusese pe masă, când fusese arestat. 

— Ah! Ah! strigă unul dintre străjeri. lată şi ascunzătoarea 
hârtiilor, pe care în zadar au căutat-o oamenii noştri. 

— Domnilor, zise Tristan, mai sunt şi altele... cu mult mai 
interesante. 

— la-le, dar! îl îndemnară soldaţii încredinţaţi că devotatul 
servitor, terorizat, se pregătea să-şi asigure graţierea, dând 
pe faţă secretele stăpânului său. 

Tristan făcu un gest de înţelegere şi trecu în odaia de 
alături, a cărei uşă o lăsă deschisă. 

Cei doi străjeri şovăiră o clipă, apoi, cum aveau ordin să nu 
piardă din ochi pe confidentul lui Marigny, intrară în urma lui. 

In acelaşi timp scoaseră un strigăt de mirare şi de furie. 

Tristan dispăruse! Servitorul lui Marigny nu mai era în 
camera în care intrase, şi unde, cu toate astea, nu era altă uşă 
decât aceea pe care intraseră... 

Furioşi şi disperaţi, soldaţii începură să sondeze zidurile, dar 
cercetările lor fură deşarte. Tocmai atunci sosi şi prefectul, 
Jean de Précy, care întrebă: 

— Ei bine! Unde-i Tristan? 

— Monseniore, răspunseră soldaţii tremurând, ne-a scăpat 
din mână şi doar diavolul trebuie să se fi amestecat în toate 
astea, căci lăsându-l să intre aici, chiar după ordinele voastre, 
care ne spuseserăţi să-l lăsăm să facă tot ce va voi... nu l-am 
mai găsit. 

— Dobitocilor! mormăi prefectul. Aţi lăsat să fugă pe 
singurul om care putea să-mi spună unde se află faimosul 
tezaur al ministrului dizgraţiat! 


152 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Şi cum nu e nimic mai crud decât un zgârcit despuiat de 
nădejdile sale, Jean de Précy îi şi puse în lanţuri pe nenorociţii 
arcaşi. 

Ca să ne scăpăm mai repede de aceşti indivizi, putem 
spune că procesul lor fu înjghebat ceva mai târziu. Şi, lucru 
ciudat, fură acuzaţi de a fi fost înţeleşi cu dracul, singurul care 
putuse să-l fure pe servitorul lui Marigny, crimă care fu 
pedepsită cu spânzurătoarea... 

Să ne întoarcem la Tristan. 

El dispăruse prin trecătoarea secretă care era în palat şi pe 
unde îl rugase şi pe stăpânul său să fugă. Pe acolo, pe unde, 
fie din mândrie, fie din descurajare, contele nu voise să 
treacă, sluga trecu. Era o scară îngustă tăiată în chiar 
grosimea zidului şi care se cobora până în pivnițele secrete 
ale palatului. Astfel că, pentru a descoperi comoara lui 
Marigny, trebuia să găseşti pivnițele, şi pentru a găsi tainiţele 
acelea, trebuia găsită scara... iar ca să dai de scară trebuia 
dărâmat tot palatul, piatră de piatră. 

Tristan străbătu prin pivnițe, având grijă să-şi umple 
buzunarele, cu cât aur încăpu în ele. Astfel, ajunse la un cavou 
presărat pe jos cu nisip subţire. Tristan dădu nisipul la o parte 
şi apăru o lespede de piatră pe care o ridică. Intră în 
deschizătură, se târî vreo cincizeci de metri, într-un fel de 
galerie îngustă şi ajunse la o altă lespede, pe care o ridică 
printr-o operaţie inversă de cea dintâi. Lespedea se săltă în 
afară şi ajunse în interiorul unui butoi al cărui fund era mobil. 
Odată ajuns în pivniţă şi pus la loc fundul butoiului care zăcea 
printre alte butoaie, ar fi fost cu neputinţă să bănuieşti că 
acolo se găsea o trecere care era în legătură cu palatul lui 
Marigny. 

După ce sui scara pivniţei, Tristan ajunse în parterul unei 
locuinţe modeste, aşezată în mijlocul unei curţi, şi despre care 
se credea în mahala, că ar fi locuinţa unui maniac, care era 
zărit destul de rar. Se înţelege că maniacul nu era decât... 
Tristan, în persoană. El se sui la primul şi singurul etaj, azvârli 
pe masă hârtiile pe care le luase cu el şi se aşeză pe un 
fotoliu, mâhnit, pe gânduri, ascultând strigătele care ajungeau 
de la palatul de alături până la el. Atunci se apucă să citească 
hârtiile una după alta. 

Aprinse focul în sobă şi după ce le citea arunca 


153 


— Michel Zévaco — 


pergamentele în foc. Astfel, ajunse la sulul pe care-l luase de 
pe masa lui Marigny şi-l desfăcu fără curiozitate şi numai cu 
gândul să se asigure că nici una din acele hârtii nu conţineau 
nimic compromiţător pentru stăpânul său. 

— La ce bun toate astea? mormăi el. Monseniorul de 
Marigny e condamnat dinainte şi chiar de s-ar găsi la el proba 
că a conspirat împotriva regelui, situaţia lui n-ar fi mai rea 
decât e, căci are de-a face cu lupi flămânzi, pentru care orice 
pretext va fi bun ca să-l asasineze... Şi chiar dacă n-au nici un 
pretext, tot înainte vor merge. 

Judecând astfel, el începu să citească. 

Memoriul scris de Mabel, pe vremea când îşi pregătea 
răzbunarea împotriva Margueritei de Bourgogne, avea vreo 
zece foi. Tristan le citi mai întâi cu nepăsare, apoi cu o 
curiozitate din ce în ce mai mare şi cu un interes pasionat. Le 
citi de trei ori, ca şi cum nu-i venea să-şi creadă ochilor. Şi, cu 
faţa strălucitoare de nădejde, el şopti: 

— Aici poate fi scăparea! 

Prima lui idee fu să se ducă la Luvru şi să ceară să 
vorbească regelui. Dar se gândi că n-o să facă zece paşi în 
stradă fără să nu fie arestat şi, chiar de-ar ajunge la Luvru, 
avea toate perspectivele să pună mâna pe el înainte de a 
ajunge la rege. În sfârşit, chiar de ar ajunge la ţintă, care nu 
era alta decât să dea în mâna lui Ludovic acele hârtii n-ar fi 
izbutit decât s-o piardă pe Marguerite, fără să-l scape pe 
Marigny. 

Atunci, Tristan îşi zise că dacă era cineva în stare să-l scape 
pe primul ministru, aceea nu putea fi decât... chiar regina. 

— Da, şopti el, deoarece aceste hârtii destăinuiesc că 
Myrtille e fata Margueritei şi a lui Enguerrand de Marigny, 
deoarece  destăinuiesc chiar infamia reginei Franţei şi, 
deoarece aici se dă proba că Turnul Nesle a fost cuibul 
monstruoaselor orgii, e sigur că, înarmat cu acest memoriu, o 
pot sili pe Marguerite de Bourgogne să-l scape pe stăpânul 
meu, şi, poate, să-i refacă chiar situaţia politică. Dar cum să 
vorbesc cu regina? Şi, nu e limpede că, dacă ajung până la ea, 
de cum voi vorbi, ea mă va arunca într-o temniţă încât nimeni 
şi niciodată nu va putea să-mi mai audă graiul. 

Cine oare va putea să bage groaza în Marguerite? Cine e 
destul de tare, destul de îndrăzneţ, destul de înconjurat de 


154 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


trupe armate, ca să-şi joace capul într-o astfel de 
întreprindere? Cine, oare, dacă nu chiar acela pe care 
Enguerrand de Marigny l-a urât atât de mult, dar care o 
iubeşte destul pe fiica lui, ca să ţină cu orice preţ, să-i înlăture 
durerea de a-l vedea pe tatăl ei mergând la eşafod? Cine oare, 
poate fi acela, dacă nu chiar Buridan? 

Odată ce luă hotărârea să se adreseze lui Buridan, 
devotatul servitor se linişti încetul cu încetul şi începu să 
considere ca sigură scăparea stăpânului său. 

Tristan îşi trecu ziua făcând fel de fel de planuri şi, când se 
înnoptă, se îndreptă spre Curtea Minunilor, unde era sigur să-l 
găsească pe Buridan, deoarece după convenţia admisă de 
Curtea regală, Curtea Minunilor îşi păstra privilegiile de a da 
adăpost condamnaților care se refugiau acolo. 

Pe de altă parte însă, Ludovic Vicleanul pusese să se 
înconjoare cu trupe regatul calicilor, astfel că nimeni să nu 
mai poată ieşi de acolo. 

Într-adevăr, apropiindu-se de Curtea Minunilor, Tristan văzu 
numeroase posturi de trupe împrăştiate pe toate străzile. 

Cum putu să se strecoare printre posturi, nici el nu-şi mai 
amintea apoi. 

Totuşi, pe la unsprezece noaptea, el se afla între doi 
bandiți, care-l apucaseră de guler şi-l întrebau îmbrâncindu-l şi 
înjurându-l, ce căuta atât de aproape de Curtea Minunilor. 

— Domnilor, se mulţumi să răspundă Tristan, am venit aici 
ca să vorbesc şefului vostru, ilustrul căpitan Buridan. 


XVII. URMAREA PRECEDENTULUI CAPITOL 


Ziua aceea fusese grozavă pentru Buridan. Înfrângerea 
suferită la Temple îi impresionase puternic sufletul simţitor şi 
lesne înrâurit în bine sau în rău, după împrejurări. 

Nu numai ca nu-l putuse smulge pe Philippe din mâinile lui 
Valois, dar şi Gautier se rătăcise în lupta aceea. 

Buridan era legat, ca un frate, de cei doi oameni şi 
pierderea lor i se părea ca un fel de prevestire de apropiată 
nenorocire. 

Îi plăcea blândeţea şi poetica melancolie a lui Philippe. Îi 
plăcea şi firea lui Gautier. De câte ori îi făcuse plăcere să stea 


155 


— Michel Zévaco — 


de vorbă cu cel dintâi, când fiecare îşi făcuse proiecte de 
viitor, care, la douăzeci de ani, sunt totdeauna vise de 
dragoste! De câte ori golise câte o sticlă de vin, cu al doilea, în 
fundul câte unei cârciumi!... In Philippe găsise totdeauna o 
dragoste sigură şi devotată, adevăratul prieten care-l lăsa în 
pace cu poveţele, se bucura de bucuriile sale, şi-l plângea în 
amărăciunile lui. In Gautier, găsise totdeauna pe tovarăşul 
bun de plăceri şi zdravănă spadă care-l ajutase în duelurile lui. 

Pierzându-i pe Philippe şi pe Gautier, Buridan se simţi 
singur şi deznădăjduit. 

işi petrecu toată ziua închis în odaie, singur, umblând de 
colo până colo, când cu paşi repezi, furtunoşi, când 
descurajat, când combinând noi planuri de atac, când 
spunându-şi că bieţii lui tovarăşi erau cu desăvârşire pierduţi. 

Se înnoptă fără ca el să bage de seamă. 

Şi cum era în acea stare de năluciri, care urmează după 
orice catastrofă, văzu odaia lui luminându-se, deodată. 

— Cine-i acolo? strigă el. 

— Eu, senior Buridan, răspunse Bigorne. Şi Lancelot intră şi 
aşeză două sfeşnice pe masă. 

— Ce vrei? întrebă tânărul necăjit. 

— Să vă fac lumină, atâta tot! răspunse Bigorne. 

— N-am nevoie să văd! răspunse Buridan şi mai aspru. 

— Ei, zise Lancelot, n-am zis că vreau să vă luminez ochii, 
ori spiritul vostru. De ce dracu să vă adânciţi astfel în negură! 
Noaptea dă poveţe omului, e drept, dar... de obicei eo 
povăţuitoare tristă. Trăiască lumina! Mai cu seamă că, dacă 
veţi putea vedea până la vârful nasului, cel puţin, spiritul 
vostru va putea vedea până în vârful nasului unui silogism. Şi 
cum logica, jupâne doctor... 

— O să taci, odată, îndrăcite vorbăreţ? îl opri cu asprime 
Buridan. Isprăveşte cu glumele astea stupide. 

— Oh! Oh! Astă seară sunteţi aşa de tăios, atât de zbârlit, 
ce dracu, în ziua când nădăjduia să-mi ducă hârca în cazanul 
cel mare, şi unde, graţie dumitale, am păcălit, am păcălit pe 
maestrul Capeluche. Sunt glume şi glume... Aceea a bietului 
Hans, regele calicilor, de pilă, care s-a dus să se omoare în 
faţa bunului rege Ludovic, îmi pare proastă de tot, şi vă asigur 
că niciodată n-o să mi se întâmple să glumesc astfel. 

— Sărmanul! suspină Buridan, care tresări. Atât de brav, 


156 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


atât de generos! Vezi tu? Regele ăsta de bandiți avea o inimă 
mai sus pusă decât unii nobili... pe care i-aş putea numi. 

— Nu-i mai numiţi! zise Bigorne. 

— El a murit ca un viteaz! urmă Buridan, pe gânduri. 

— Da, a făcu o glumă proastă. Ar fi o glumă minunată dacă 
v-aţi scula de pe fotoliul acela în care aţi încremenit, ca 
sfântul Barnabe la uşa bisericii Sfântului Eustache, şi să mă 
urmaţi în sala de jos, unde veţi vedea un spectacol care vă va 
trezi pofta de viaţă... Eh! drăcie, am fost învinşi, într-adevăr... 
bătuţi măr, într-adevăr... dar ne vom răzbuna... 

— De ce spectacol vrei să vorbeşti? făcu Buridan. 

— Veniţi şi... o să vedeţi. 

Buridan se hotărî să-l urmeze pe Bigorne până în sala de 
jos, unde nădăjduise să mai zărească pe vreunul dintre cei 
care-i regreta. Lancelot îi obişnuise cu astfel de surprize. 

Dar, drept orice spectacol, şi trebuie să recunoaştem că era 
unul interesant, el nu zări decât o masă luminată de două 
făclii şi care păreau să aştepte musafiri. Pentru moment, 
musafirii erau Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot. 

Pe masă străluceau farfurii de metal sau de faianţă. Mai 
multe căni rotunde erau pline cu vinuri, care trebuie să fi fost 
grozave, după înduioşarea cu care le privea împăratul Galileei 
şi regele Basochei, monarhi decăzuţi, dar nu lipsiţi de poftă de 
mâncare. 

La intrarea lui Buridan, cei doi tovarăşi scoaseră un strigăt 
de bucurie şi exclamară deodată: 

— La masă! 

Buridan clătină din cap. Guillaume îl luă de mână şi-l duse 
în faţa unui bufet încărcat de mâncăruri minunate. 

— Buridane, zise el serios, dacă ai de gând să ne laşi să 
murim de foame, spune-o cel puţin, ca să ne spovedim şi să 
trecem pe lumea cealaltă după toate regulile... 

— Ce vrei să spui, Guillaume? 

— Vrea să spună, răspunse Riquet, adică... vrem să spunem 
că am jurat să nu ne aşezăm la masă până nu te vei aşeza şi 
tu. la... miroase pulpa asta de căprioară... 

— Miroase, urmă Guillaume, friptura asta de pasăre care 
parcă a fost friptă pentru însăşi Jupiter, zeul lăcomiei. 

— Eşti sigur, prietene, urmă Riquet, că Jupiter era zeul 
lăcomiei? 


157 


— Michel Zévaco — 


— Dacă nu era... merită să fie. Era un mare mâncăcios. De 
altfel, toți zeii erau nişte lacomi, ceea ce probează că lăcomia 
e... lucru dumnezeiesc. 

Buridan începu să râdă şi Bigorne zise: 

— Tai friptura? 

Riquet şi Guillaume se aşezară la masă şi, cu toată 
supărarea lui, Buridan nu putuse să miroasă parfumul acelor 
mâncări bune, fără să se înduioşeze. 

— La urma-urmei, oftă el, nu pot să-mi las să moară de 
foame tovarăşii care-mi rămân, sub pretext că am pierdut doi 
din ei. 

— Şi, apoi, dacă mai trebuie să ne mai batem, zise 
Guillaume, nu o putem face cu burta goală. 

— Eu, zise Riquet cu gura plină, declar că dacă n-am 
mâncat, şi un copil poate să mă sufle jos... 

Fu o masă demnă de tovarăşii aceia cheflii, şi Buridan luă 
parte cu atâta însufleţire, încât, când jumătate din căni erau 
goale, tânărul începuse să nădăjduiască, fără să ştie ce. Cu 
toate astea, din când în când, nu putea să nu se oprească şi 
să murmure: 

— Sărmanul Philippe! 

Şi, atunci, Bigorne răspundea: 

— Seniorul Philippe d'Aulnay, e poate cel mai fericit dintre 
noi. O să aibă norocul să moară pentru aceea pe care o 
iubeşte. 

— Taci mizerabile! striga Buridan. Nu-ţi dau voie să râzi de 
gentilomul acesta nenorocit... Sărmanul Gautier, urmă el. 

— Un beţiv straşnic! adăugă Guillaume, strâîmbându-se şi 
răsturnându-şi paharul pe gât. 

— Da! se jelea Riquet. Nu era altul ca el! L-am văzut într-o 
cârciumă ţinând piept la zece beţivi, deodată, pe care-i făcu 
să cadă sub mese, pe când el cerea o ultimă cană, ca să le 
pună capac! 

Mâncând, bând şi lăudându-i pe cei doi gentilomi, timpul 
trecu. Deodată uşa deschise şi un om, un calic, intră, zicând: 

— Viteazule căpitane Buridan, îţi aducem un prizonier. 

— Bărbat sau femeie? întrebă Bigorne. 

— l-ai lăsat cel puţin galbenii pe care-i avea? adăugă 
Guillaume. Căci ştii că slujba mea, în regatul ăsta nobil, va fi, 
de aici încolo, să asist la cercetarea prizonierilor. 


158 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Ce să faci cu galbenii? mormăi Riquet, a cărui limbă se 
încurca. Aici nu e o cârciumă ca „La floarea de Crin”, unde 
veşnic trebuia să plăteşti. 

— Adu-l pe prizonier! porunci Buridan, posomorât. 

El oftă şi-şi zise în minte: 

— Eu sunt Buridan, cel ce zac în Curtea Minunilor, 
ocupându-mă de oamenii prinşi de hoţomani? 

In clipa aceea, un om intra între doi calici, care se retraseră 
la un semn al căpitanului, după ce aruncară o privire 
râvnitoare spre masă. 

— Cine eşti? îl întrebă Buridan pe om. 

Acesta răspunse: 

— Mă numesc Tristan şi sunt un servitor devotat al 
Monseniorului Enguerrand de Marigny. 

La vorbele acestea, Buridan se sculă, cutremurându-se. 
Guillaume şi cu Riquet săriră spre săbiile lor pe care le 
scoseseră ca... să se aşeze iarăşi la masă... Cât despre 
Bigorne, el privi cu atenţie pe noul venit şi mormăi: 

— Imi pare că avem să auzim lucruri interesante... 

Tristan privea cu linişte pe oamenii care-l înconjurau cu 
chipuri duşmănoase. 

După câteva minute de tăcere, Buridan întrebă: 

— Şi vii, fără îndoială, din partea stăpânului tău? Seniorul 
de Marigny, nemaiîndrăznind să vină singur să-şi dicteze 
voinţa, îşi trimite acum slugile lui devotate. Astfel, e în mai 
puţină primejdie... Ei bine! vorbeşte! Ce ai să-mi spui? Trebuie 
să-i duc înapoi acestui onorabil părinte pe fata pe care n-a 
ştiut s-o apere şi pe care a vrut mai bine s-o ucidă decât s-o 
ştie unită cu un bandit de felul meu? Trebuie să mă recunosc 
vinovat, să mă duc la „Notre-Dame”, cu funia de gât şi 
de-acolo la Furcile Gr&ve?... Haide, slugă devotată, explică-mi 
dorinţele nobilului tău stăpân, dar... bagă de seamă, prietene, 
fii cât mai lămurit. 

— Nobilul meu stăpân, Monseniorul Enguerrand de Marigny, 
a fost arestat şi condus la Temple. 

— Arestat? strigară deodată toţi tovarăşii, dar cu intonaţii 
diferite. 

Intr-adevăr, pe când Bigorne striga încremenit, Guillaume şi 
Riquet bucuroşi, Buridan se gândea înfiorat: 

— Tată Myrtillei arestat?... Ce o să zică dânsa?... Ce o să 


159 


— Michel Zévaco — 


facă? 

— Da, urmă Tristan. Seniorul de Marigny a fost arestat... 
adică a fost învins de ura contelui de Valois. Omul acesta a 
fost prea mare pentru timpul său. Apoi, pe unde trecea, 
ceilalţi oameni se înecau în umbra lui uriaşă, chiar de-ar fi fost 
ei prinți şi regi. Gelozia l-a dus la disperare pe contele de 
Valois! Aş jura, pe Dumnezeul meu, de adevărul pe care-l 
spun. Astăzi seniorul de Marigny plăteşte crima de a fi 
înfăptuit o monarhie temeinică, în stare să se împotrivească 
asalturilor seniorilor feudali. Numai că... a uitat să se facă 
regele acestei monarhii. A uitat s-au... n-a voit. 

Buridan  ascultase,  încremenit, cuvintele  devotatului 
servitor al lui Enguerrand de Marigny. Un fel de furie clocotea 
în el. 

— Şi... de ce? zise el, în sfârşit, cu glas tremurând, de ce vii 
să-mi spui tocmai mie toate astea? 

— Pentru că sunteţi logodnicul fiicei sale! răspunse Tristan. 
Sunteţi ca şi din familie, seniore Buridan! Vreţi oare să mă duc 
la nobila domniţă şi să-i spun „Tatăl vostru e arestat, va fi dus 
la spânzurătoare sau la eşafod... Am vrut să spun astea toate 
logodnicului vostru, dar Jean Buridan n-a vrut să mă asculte”. 

O tăcere plină de mirare se făcuse în sala atât de 
zgomotoasă mai adineauri. 

Nici Bourrasque, nici Haudryot, nici Bigorne n-aveau poftă 
de glumă. Ei simțeau că se petrecea ceva mare şi frumos în 
faţa ochilor lor. Tinuta bătrânului servitor nu era nici solemnă, 
nici dureroasă. El spunea lucrurile aşa, cum erau, în mod 
simplu, şi situaţia aceea era grozavă pentru Buridan. El n-avea 
dreptul să se bucure de căderea omului pe care-l ura cu atâta 
înverşunare. 

Şi nu numai că nu putea să se bucure de arestarea omului 
care l-ar fi ucis dacă l-ar fi avut în mână, dar îi era cu 
neputinţă să nu-şi pună viaţa în pericol ca să o scape pe 
aceea a tatălui Myrtillei! 

Cu toate astea, el tăcea, cu nelămurita speranţă că lucrurile 
se vor aranja altfel. Tăcea şi, cu capul între palme, nu voia să-l 
privească în faţă pe servitorul lui Marigny. 

— Jean Buridan, zise acesta, am venit aici să cer ajutor. Să 
mă duc, ori să rămân? 

— Să rămâi!... 


160 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Guillaume Bourrasque dădu un pumn în masă de se 
cutremurară cănile şi paharele. Riquet Haudryot începu să 
râdă tare şi strigă: 

— Asta-i logică, doctore!... Buridane, ai spus-o singur: nu 
eşti decât un măgar! 

— Tăcere! strigă Lancelot Bigorne. 

Tristan oftă uşurat. 

— Deoarece trebuie să rămân, zise el, pot spune ce mai am 
de spus. Seniore Buridan, trebuie să vă vorbesc între patru 
ochi. 

Buridan făcu semn bătrânului să-l urmeze şi amândoi se 
suiră la primul etaj al locuinţei. 

Convorbirea fu foarte lungă, căci numai spre ziuă Tristan 
plecă de la Curtea Minunilor. 

Şi atunci, Buridan, strângându-şi tovarăşii laolaltă, avu cu 
dânşii o consfătuire ale cărei urmări le vom vedea în capitolul 
viitor. 


XVIII. ÎNTÂLNIREA 


În dimineaţa aceea era tulburare mare la Luvru unde 
seniorii, cavalerii, tot felul curtezani veniseră de pretutindeni. 

Vestea arestării lui Enguerrand de Marigny se răspândise ca 
un trăsnet în Paris. Bucuria fusese mare în popor. Marigny era 
Philippe cel Frumos, Marigny era cea mai grozavă figură a 
domniei trecute. 

Întrupa toate umilirile, toate obidirile sălbatice, rugurile, 
spânzurătorile şi, mai cu seamă, birurile fără măsură. El 
debutase faţă de noul rege dăruindu-i spânzurătoarea de la 
Montfaucon ridicată chiar cu cheltuiala sa. Deci, poporul se 
bucură, cum se bucură întotdeauna când dispare câte un 
tiran, cu speranţa himerică că acel tiran va fi cel de pe urmă. 
Dar, după acesta vin alţii şi poporul... e nevoit să aştepte 
clipele când va putea spera din nou. 

Lăutarii, care formau o corporație puternică, se răspândiră 
în tot Parisul şi cântară pe la răspântii eliberarea poporului; 
din nenorocire cântară şi gloria lui Valois. Un mare număr de 
cârciumari anunţară că pentru un prilej ca acela, se va bea la 
ei toate zilele cu jumătate preţ, ceea ce însemna o afacere 


161 


— Michel Zévaco — 


bună. Se aprinseseră focuri de bucurie, jucară, în sfârşit, se 
făcu tot şi de toate întocmai ca la o mare petrecere publică. 

Nemaistăpânindu-şi bucuria cu un surâs binevoitor, Valois 
primea la Luvru mulţimea curtezanilor, care, în ajun încă, n-ar 
fi îndrăznit să-l bage în seamă în faţa lui Marigny. Rezultatul 
era că antecamerele, galeriile şi scările erau înţesate de o 
mulţime cum rar se vede. Se înţelege că Valois împărțea tot 
felul de făgăduieli în dreapta şi-n stânga. 

În galeria cea mare, care era înaintea oratoriului, se 
petrecu un spectacol extraordinar. Mai întâi, Valois se 
mulţumise să insinueze că toate nedreptăţile vor fi îndreptate 
şi că fiecare va fi pus la locul său. Apoi, încetul cu încetul, 
ajunsese să-l întrebe pe fiecare pur şi simplu ce dorea şi ce-i 
putea da, în schimb. 

Unu-i ceruse o episcopie, altul o companie... câte unul o 
zestre pentru fiică-sa care era de măritat... un altul un 
guvernământ. Valois făgăduia mereu. Incepură tocmeli şi 
discuţii. 

Cutare senior, care obținuse o episcopie şi care se gândise 
apoi că nu-i convine căuta s-o precupeţească cu altul care-i 
invidia norocul. 

Porniră strigăte, certuri, insulte. Regatul era pus în jaf. Se 
împărțeau posturi, onoruri şi mai cu seamă banii. Franţa era 
pusă la mezat! 

— Loc regelui! anunţă deodată un uşier. 

O tăcere mare se făcu în mulţimea care se împărţi în două 
grupuri, printre care trecu Ludovic X-lea, pe când Valois îi 
ieşea înainte. Ca şi cum ar fi fost împins de entuziasmul său, 
contele îl îmbrăţişă pe rege strigând. 

— Sire, în sfârşit, iată-vă scăpat! 

— Trăiască regele! strigă mulţimea curtezanilor într-o larmă 
cu atât mai pasionată, cu cât numai regele, singur, putea să 
sancţioneze toate făgăduielile făcute de Valois. 

Ludovic care primise destul de plictisit îmbrăţişarea 
unchiului său, păru că se bucură de aclamaţiile acelea căci îi 
plăceau gălăgiile, paradele, şi demonstrațiile de entuziasm. 
Aruncă o privire încântată asupra acelei mulţimi îmbrăcată în 
costume splendide, care da din picioare, scutura batiste şi 
repeta într-un fel de furie strigătul de: „Trăiască regele!” 

Entuziasmul acela îi dovedea lui Ludovic care fusese 


162 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


puterea primului său ministru. Deodată, el păru înspăimântat 
cum se înspăimântă uneori omul, după ce a trecut primejdia. 
Faţa, care cu o clipă mai înainte îi strălucea de bucurie, i se 
posomori, şi strigă cu glasul tulburat, ridicând mâna: 

— Da, domnilor, trăiască regele! De acum înainte nu mai e 
decât un singur rege al Franţei şi regele acela sunt eu. Fiecare 
cu rangul său, fiecare la postul său! Şi, vai de acela care va 
îndrăzni să se înalțe îndestul de sus ca să fie luat drept... 
regele! 

Cuvintele lui produseră un efect grozav. O tăcere grozavă, 
plină de îngrijorări, făcea loc, se lăsă după aclamaţiile trecute. 
Palid şi bâlbâind, Valois voi să spună câteva cuvinte. Dar 
regele, care se înfuria de ură la auzul cuvintelor lui, îl 
întrerupse, întrebându-l cu asprime: 

— Ce-i cu prizonierul, cu... acel Philippe d'Aulnay? A fost 
interogat? Şi celălalt... Gautier... ce aţi făcut cu el? 

— Sire, zise Valois, cei doi fraţi sunt în carcere sigure. Li se 
va aplica tortura, pe dată ce va ordona Majestatea Voastră. 
Dar... nu ar fi mai bine să ne ocupăm de celălalt prizonier, mai 
interesant, numit Enguerrand de Marigny? 

— Vom vedea, zise regele mulţumit de supunerea care se 
vădea în glasul şi ţinuta contelui de Valois, el care nu putuse 
până atunci să facă să-şi plece capul pe primul său ministru. 

— Convoacă consiliul, dragă conte, şi vom discuta aceste 
grave chestiuni. 

In acelaşi timp, el se îndreptă grăbit spre uşa oratoriului şi 
intră la regină. 

Tremurând şi pândind, Marguerite, de Bourgogne asculta 
zgomotele care-i ajungeau din fundul Luvrului şi căuta să şi le 
lămurească. 

De câteva zile, ea slăbise. Frumuseţea i se brumase, faţa i 
se întunecase şi privirea reflecta grozavele griji care o rodeau 
în taină. 

Aflase chiar, prin Valois, îndrăzneaţa încercare făcută de 
Buridan şi de tovarăşii săi să-l scape pe Philippe de la Temple. 
Ştia că Gautier d'Aulnay era prizonier şi el, dar arestarea 
aceea, care ar fi putut s-o bucure, nu-i inspirase decât un fel 
de spaimă superstiţioasă. 

I se părea că viaţa îi era legată de viaţa omului acela care-o 
blestemase. 


163 


— Michel Zévaco — 


Se gândea că moartea lui Gautier ar fi dat toată puterea 
blestemului făcut. 

Ea mai aflase, prin Juana, despre arestarea lui Marigny. Şi, 
din partea aceea, ea nu prevedea decât nenorociri. In sfârșit, 
în sufletul ei se încrusta o presimţire, întocmai ca atunci când 
cineva se aşteaptă la o catastrofă, fără a putea preciza care o 
să fie nenorocirea aceea şi nici de unde o să-i vină. Oricum ar 
fi fost, regina aştepta vizita regelui, cu o nerăbdare grozavă şi 
o spaimă ascunsă. 

Astfel, nu se putu opri să nu tresară şi să se îngălbenească, 
văzându-l intrând pe Ludovic. 

Dar strângând laolaltă puterea de cuget şi toate mijloacele 
de seducţie, ea făcu surorilor sale un semn imperceptibil să 
plece, şi înaintă spre rege cu zâmbetul acela fermecător, 
care-l prefăcea umil şi supus, ca pe un îndrăgostit pasionat, 
după cum şi era. 

Ludovic o strânse cu drag în braţe, apoi, prinzând cu 
amândouă mâinile capul Margueritei, îi îndură privirea 
întrebătoare cu o linişte supraomenească, care nu o părăsea 
niciodată în momentele primejdioase. 

— Cât de palidă eşti! murmură regele. Maică Precistă! Mi se 
pare că ai slăbit! Faţa, ţi-e trasă! că în ochii tăi frumoşi ai nu 
ştiu ce întristare. 

— Nu e de mirare, scumpul meu rege, deoarece, de câteva 
zile, te văd mohorât, îngrijorat, tulburat. Crezi că nu sunt 
tulburată de tulburările tale? Afacerea aceea de la Curtea 
Minunilor m-a necăjit atât de tare încât, nopţile trecute, n-am 
putut dormi. 

Regele surâdea, fericit de mâhnirea Margueritei. 

— Suflete iubit, zise el, aş dori ca să fiu învins în fiecare zi, 
ca la Curtea Minunilor, ca să am apoi fericirea să fiu 
compătimit şi mângâiat de tine. 

Regele o condusese pe Marguerite la fotoliul cel mare, pe 
care şedea de obicei, în dreptul unei ferestre. 

El se aşezase lângă ea, ţinând-o de mână, privind-o cu o 
dragoste şi cu o fericire nespusă. 

— Dar poţi să te linişteşti, urmă el. Buridan... îndrăcitul 
acela, ne va cădea pe mână, în curând. 

Marguerite tresări şi deveni mai palidă. 

— Eşti sigur, Sire? întrebă ea, cu glas ciudat. 


164 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Fără îndoială. Am jurat să respect privilegiile Curţii 
Minunilor, care e un refugiu, şi-mi voi ţine angajamentul. Căci 
în ziua când regii şi-ar nesocoti făgăduinţele, chiar ei care sunt 
aleşii lui Dumnezeu, ce-ar putea să i se ceară restului 
omenirii? Dar regatul calicilor este încercuit de pretutindeni, şi 
numai de s-ar mulţumi să trăiască viaţa întreagă în închisoare, 
altfel Buridan nu va întârzia să fie prins, chiar de ar refuza şi 
Papa să mă dezlege de jurământul meu, ceea ce l-ar costa, 
poate, cam scump pe sfântul Papă. Aşadar, nu numai Buridan, 
dar întreaga bandă va fi dusă în curând la Furcile de la 
Montfaucon, ceea ce-ţi va procura o dimineaţă plăcută şi de 
distracţie. 

De data asta Marguerite se făcu atât de palidă încât regele 
băgă de seamă şi strigă: 

— Doamne! scumpă Marguerite mi se pare că leşini! Hei, 
Jeanne. Hei, Blanche! Moare regina! 

— Nu, nu, bolborosi Marguerite, nu e nimic. Sire! Dar ideea 
că regele meu e înconjurat de atâţia duşmani, îmi face un rău 
grozav! 

Regina făcu o sforţare grozavă asupra ei însăşi şi izbuti să 
ia o înfăţişare vioaie. Pe jumătate liniştit, regele o mângâie 
cum se pricepu mai bine, asigurând-o că în curând o să se 
scape de toţi duşmanii lui şi că începând cu cel mai principal 
dintre ei, cu Enguerrand de Marigny, arestat. 

Marguerite nu zise nimic, dar privirea răutăcioasă, dunga 
de pe frunte, disprețul buzelor sale ar fi vestit lui Marigny, 
dacă ar fi fost acolo, că şi ea îl condamna. 

— Cât despre nesupuşi, sfârşea în clipa aceea regele, 
sculându-se, nu te îngriji. Am şi prins pe doi dintre ei pe 
Philippe şi pe Gautier d'Aulnay. 

— Şi ce pedeapsă le vei da, Sire? întrebă regina. 

Pus astfel deodată în faţa unei întrebări precise, Ludovic 
şovăi un moment. Dar poate era într-o clipă de înduioşare căci 
răspunse stând pe gânduri: „Aceşti doi oameni nu mi-au făcut 
prea mare rău ce-i drept... şi apoi, sunt şi bravi... şi la urma 
urmei erau şi duşmani de moarte ai duşmanului meu! Pentru 
răul pe care au încercat să i-l facă lui Enguerrand, cred că pot 
să-i graţiez şi să mă mulţumesc să-i închid în vreo cetate”. 

Apoi, mai posomorât, urmă: 

— Da, sunt nişte viteji... unul dintre ei, mai cu seamă, acela 


165 


— Michel Zévaco — 


care se numeşte Philippe. L-am văzut în temniţa lui 
îndeplinind un act de curaj grozav, care inspiră groaza şi 
admirația. 

— Dar ce a făcut, Sire? bolborosi Marguerite care ştia foarte 
bine la ce act făcea aluzie regele. 

— Ca să nu vorbească şi ca să nu-şi denunțe amanta, a... 

Ludovic tăcu deodată, îşi lovi fruntea cu palma şi mormăi 
înăbuşit. 

— Ca să nu-şi denunțe amanta, a... amanta lui!... pe femeia 
aceea care mă trădează, pe femeia care trăieşte în jurul meu, 
lângă mine, care e poate din familie şi pe care n-o pot 
descoperi. 

— Linişteşte-te scumpul meu Ludovic, bolborosi regina, 
tremurând de frică. 

Căci ea zărea ochii regelui rătăciţi. Vedea buzele lui 
tremurând. Vedea pe faţa lui aceleaşi simptome pe care le 
mai învinsese odată. 

Da, regele o bănuia! Era atât de vădit pentru ea, care citea 
gândul lui, poate mai bine decât el însuşi! 

Regele o bănuia, dar nu îndrăznea s-o spună, ştiind bine că, 
odată ce va vorbi, ar merge, poate, până la capăt, adică până 
la a cere Margueritei dovada temeinică a nevinovăţiei sale. 

— Să mă liniştesc, strigă el căutând să stăpânească furia şi 
durerea care fierbea în el. Şi tu, nu vezi, Marguerite, că lucrul 
ăsta mă ucide? Curtea Minunilor nu e nimic, răzvrătiţii nu 
înseamnă nimic! Marigny nu e nimic!... Dar, să nu ştiu, vezi 
tu? să nu ştiu numele infamei şi să-mi petrec nopţile 
muncindu-mă să gonesc nălucirile închipuirii mele şi să-mi zic: 
Dumnezeule Atotputinţei dar... dacă ar fi... 

— Cine?... Indrăzneşte, odată, Ludovic! Hai îndrăzneşte! 
strigă Marguerite de Bourgogne, stând dreaptă în faţa lui, 
tragică, superbă. 

Regele o privi o clipă, ochii i se umflară apoi izbucni în 
lacrimi şi murmură: 

— Nimic, Marguerite mea adorată... n-am nimic de 
îndrăznit, căci în inima mea nu e decât dragoste şi venerație 
pentru tine. 

Apoi o luă în braţe şi o sărută pe gură cu atâta foc, încât 
Marguerite scoase un țipăt şi, cu pasul lui grăbit, regele 
străbătu sala şi ieşi. 


166 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Marguerite rămase fără puteri. 

In minutul acela o uşă mică, din partea opusă aceleia pe 
care ieşise regele, se deschise şi Juana apăru, şopti câteva 
vorbe la urechea reginei care tresări şi înaintă repede spre un 
cabinet unde o aştepta un om. 

Omul acela era Stragildo. 

Fără nici un cuvânt, păzitorul fiarelor se închină şi întinse o 
hârtie pliată în patru. 

Marguerite o citi. Atunci faţa i se înroşi. Câteva secunde ea 
tremură, de parcă era prinsă de friguri. Privirea-i aruncă 
scântei, buzele i se învineţiră. Apoi, cu aceeaşi fulgerare, totul 
se stinse pe chipul ei. 

Se aplecă spre Stragildo şi-i dădu câteva ordine. 

Stragildo dispăru. 

Marguerite se înapoie în odaie, privi în jurul ei, ca să se 
asigure că era singură, şi citi din nou hârtia. 

Pe hârtie erau scrise numai aceste vorbe: 

„Jean Buridan o aşteaptă pe Marguerite de Bourgogne astă 
seară, la Turnul Nesle”. 


x x 


Toată ziua regina nu se mişcă din fotoliul ei. Cu mâinile 
rezemate pe genunchi, cu capul lăsat pe spatele jilţului, cu 
ochii pe jumătate închişi, cu sânul de-abia bătându-i cu o 
mişcare ritmică, înceată, ce semăna palidă, surâzândă şi 
gânditoare ca o sfântă dintr-un vitraliu. 

Dacă Ludovic ar fi intrat atunci, ar fi găsit-o mai frumoasă 
decât o văzuse vreodată. Şi, într-adevăr, era o înfăţişare 
minunată. 

In faţa ferestrei largi şi adâncite ca o mică capelă, cu 
podoaba ei de vitraliu colorat, care îndulcea lumina ce se 
strecura în raze noi, în încadrarea perdelelor de catifea roşii, 
imensul fotoliu se înălța pe un plan mai ridicat decât restul 
camerei, cu sculpturile lui  chimerice, cu picioarele 
reprezentând fiinţe fantastice cu aripele întinse, spatele lui 
sculptat reprezentând blazonul Franţei împreunat cu acela al 
Bourgogniei, totul ca o coroană regală deasupra, şi 
Marguerite, în rochia ei ţesută cu aur cu cute lungi, cu 
picioarele aşezate pe o pernă din aceeaşi catifea ca perdelele, 


167 


— Michel Zévaco — 


cu părul splendid despletit pe umeri, Marguerite nemişcată, ca 
în extaz, ar fi reprezentat pentru un pictor, ori un poet, visul 
unei regine făurind în visele sale paşnice fericirea lumii. 
Marguerite se gândea la Buridan. Marguerite se gândea că, în 
sfârşit, Buridan învins, alerga spre ea. Marguerite iubea. 
Marguerite aştepta ora când Buridan îi va spune: „Te 
iubesc...” Fără îndoială fu singura oră de amor curat... în viaţa 
aceea frământată de vijelii şi de pasiuni. 

Noaptea învălui Parisul. 

Marguerite se îmbrăcă, îşi puse pe ea o mantie largă, dădu 
Juanei câteva ordine scurte şi precise ca să ştie unde s-o 
găsească în caz neprevăzut, apoi plecă. 

Era singură... 

Pe drumuri întortocheate, atât de umblate, ea ajunse la 
poarta pe unde se ieşea din Luvru şi ajunse pe malurile 
Senei... 

Nu tremura, nu-i era frică în noaptea aceea adâncă, în 
colţul pustiu, unde rătăceau, poate, răufăcători. 

Se cobori încet până la marginea apei, la locul unde era 
legată barca ei. Stragildo era acolo. Regina se aşeză. 

Stragildo începu să vâslească cu putere barca, ajunse 
repede la celălalt mal. 

Regina sări pe pământ şi se îndreptă spre poarta Turnului 
Nesle pe care o trecu fără să se intereseze dacă Stragildo o 
urma să nu. Se sui până sus şi intră în sala unde, la începutul 
acestei povestiri, am văzut intrând pe Philippe şi Gautier 
d'Aulnay. Şi pe prag ea se opri cu inima bătânau-i. 

Buridan era acolo şi el se închină până la pământ în faţa ei! 

Stragildo nu intrase la Turnul Nesle. 

Când Marguerite sări pe nisip, un surâs ciudat strânse 
buzele banditului. 

O lăsă pe regină să se îndepărteze, apoi, sărind la rândul 
lui, el legă barca şi se îndreptă spre o fundătură mai 
întunecoasă, unde mai mulţi oameni erau ascunși nemişcaţi şi 
tăcuţi. Şi Stragildo zise numai atât: 

— Acum, Sire, puteţi intra în Turnul Nesle. 


XIX. STRAGILDO 


168 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Trebuie să ne înapoiem la Curtea Minunilor unde, după 
plecarea lui Tristan, l-am văzut pe Buridan având o 
consfătuire cu Lancelot Bigorne, Guillaume Bourrasque şi 
Riquet Haudryot. 

— Sfinte Barnabé! strigă Bigorne. Cum s-ar zice, acum o să 
ne punem viaţa în primejdie ca să o salvăm pe aceea a 
seniorului Marigny? 

— Eşti liber să nu mă urmezi, zise cu răceală Buridan. 

— Mulţumesc. Sunt silit s-o fac şi să vă urmez, ca să vă 
opresc de a face alte prostii, atât cât se poate opri un doctor 
în logică să facă măgării, hi-han!... Dar, în sfârşit, să mori 
dacă e dat... să mori! Insă tot mai mult mi-ar place să-mi dau 
pielea ca să-l servesc pe dracu, decât pe Marigny. 

— Hei, ce-ţi pasă, zise Riquet, deoarece o să i-o facem lată 
doamnei Marguerite? 

— Şi să-i tragem o păruială şi patrulei! adăugă Guillaume. 

— O ştiu eu bine, reluă Bigorne, şi asta mă împacă cu ideea 
de a-l scăpa de îndrăcitul de Marigny. Oh, sfinte mare 
Barnabé, dacă izbutim expediţia asta, îţi făgăduiesc şase 
galbeni pe care îl voi da în mâna popii la Sfântul Eustache. 
Dar, dacă nu izbutim, îţi făgăduiesc doisprezece, pe care îi voi 
bea în sănătatea ta, tot cu popa acela. 

— Şi cu mine! ziseră într-un glas Guillaume şi Riquet. 

— Nu! E vorba de-o făgăduială. N-oţi fi vrând să beţi vinul 
unui sfânt! N 

Pe când trăncăneau aşa, cei patru se pregăteau de zor. Işi 
acopereau trupurile cu pieptare de piele de bivol, tari, uşoare 
şi mlădioase. Işi încingeau săbiile cele mari şi-şi căutau 
pumnalele. În zorii zilei, când somnul era mai adânc, şi nu se 
luminase încă de zi, dar întunericul părea mai puţin adânc, 
Buridan chemă o haimana care păzea la uşa locuinţei şi-i 
porunci să-l cheme pe ducele Egyptului, care sosi îndată. 

— Plec din Curtea Minunilor! zise Buridan. Mâine să-ţi 
strângi oamenii şi să le spui că Buridan a plecat spre alte 
locuri. Trebuie, căci de cum voi pleca eu şi tovarăşii mei, 
asediul Curţii Minunilor se va ridica... Veţi fi liberi. 

— Vom face cum vrei sire, rege al Argotului, zise ducele 
Egiptului. 

— E un regat nestatornic zise Buridan, un sceptru care nu 
era pentru mâinile mele şi o coroană care nu se potrivea pe 


169 


— Michel Zévaco — 


capul meu. 

— Cu toate astea eşti un viteaz. Ai o inimă de leu. Sub 
cârmuirea ta Curtea Minunilor ar fi ajuns o cetate a prăzii, pe 
care n-ar fi învins-o nimeni şi nimic! 

— Da, zise Buridan surâzând, se poate, dar... nu-mi place 
să prad. 

— Hi-han, începu Bigorne. 

— Cu toate astea, urmă ducele Egyptului, ai luptat cu 
patrulele, cu oamenii prefectului şi ai regelui. l-ai prins ca pe 
nişte vulpi... i-ai învins... 

— Asta-i... altceva. Să nu mai vorbim de lucrul ăsta. Spune 
oamenilor tăi, din partea lui Buridan, că fac jurământul că, 
dacă mă îmbogăţesc, o să le dau jumătate din averea mea, cu 
condiţia să respecte femeile şi bătrânii şi să încerce să-şi 
schimbe felul de trai. 

Ducele Egyptului surâse, dădu din cap şi răspunse: 

— Ca şi cum ar fi să recomanzi soarelui să-şi schimbe 
cursul. Regii sunt făcuţi să domnească omorând. Bandiţii sunt 
făcuţi să trăiască furând. Aşa e. Adio, căpitane Buridan. Curtea 
Minunilor te va regreta ca pe cel mai îndrăzneţ dintre şefii săi. 
Numai că... e păcat să nu ştii ce va să zică un bandit. 

— Asta-i pentru că a învăţat logica! zise Bigorne. 

Deja ducele Egyptului ieşise. Respectuos faţă de voinţa lui 
Buridan, el nu încercase nimic ca să-l facă să-şi schimbe 
hotărârea. În minutul când fu să plece, el se întorsese şi zisese 
numai atât: 

— Orice vei întreprinde,  aminteşte-ţi că vei găsi 
întotdeauna aici un adăpost sigur. 

După zece minute, la rândul lor, cei patru tovarăşi părăseau 
locuinţa. 

— Straşnice chefuri am mai făcut aici, zise Guillaume, 
oftând cu părere de rău. 

— Da, zise Riquet, straşnic mai erau de bune bucatele pe 
care le gătea desfrânata care ne ospăta... 

— Şi acum trebuie să ne reîncepem viaţa de aventuri, 
căutându-ne de mâncare. Căci... nu-i aşa că n-ai bani, 
Buridane? 

— Nu, zise Buridan, dar... vom găsi. 

— Cum? întrebă Bigorne, deoarece refuzaţi să vă câştigaţi 
viaţa în mod cinstit orânduind câte-o... expediţie care, după 


170 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


cum v-am explicat de atâtea ori, plac şi lui Dumnezeu şi 
sfinţilor, având în vedere că... de altfel, îl puteţi întreba şi pe 
popa de la sfântul Eustache, care dă voie să... 

— Vrei să-ţi tai urechile? îl curmă Buridan. 

Bigorne tăcu, dar dădu din umeri. El credea, într-adevăr, 
ceea ce spunea. 

Ajunşi în strada Francs-Archers şi anume în partea cea mai 
primejdioasă unde riscau să se izbăvească de posturile care 
încercuiau Curtea Minunilor, cei patru tovarăşi se aşezară în 
ordine de luptă: Buridan în cap, Bourrasque şi Haudryot la 
câţiva paşi mai îndărăt şi Lancelot la urmă de tot. Trebuiau să 
treacă cu orice preţ. 

Deodată Buridan se întoarse către Guillaume şi murmură: 

— Luaţi aminte.!... 

La treizeci de paşi în faţa lor, la o cotitură a drumului, un 
foc îşi pâlpâia ultimele flăcări. imprejurul focului dormeau vreo 
doisprezece arcaşi, înveliţi în mantale. Patru dintre ei vegheau 
în picioare, cu sulița în mână. 

Buridan făcu semn prietenilor lui să se apropie şi le expuse 
planul său care era din cele mai simple. Aceştia îl încuviinţară 
cu acelaşi gest, adică toţi trei îşi scoaseră pumnalele şi, 
strecurându-se pe lângă case, înaintară în întuneric, ca lupii. 

— Inainte! strigă deodată Buridan. 

— Săriţi! răspunse glasul unei santinele. 

Deja cei patru se repeziseră deodată, drept înainte, pe când 
arcaşii deşteptaţi, puneau mâna pe sulițe. Fu ceva fulgerător 
ca trecerea unui puhoi. 

La lumina focului, soldaţii zăriră ceva, ca o vedenie care 
apare şi dispare într-o clipă... patru demoni sărind; văzură 
două santinele căzând şi, în aceeaşi clipă, cursa nebună a 
celor patru care dispăreau în fundul uliţei. Se auziră urlete; din 
post în post, soldaţii deşteptaţi se repezeau înainte... dar 
fugarii dispăruseră. 

— Ce nenorocire pe mine! zise ofiţerul care comanda postul 
din strada Francs-Archers. Cel care a fugit, nu era altul decât 
Buridan. 

După un sfert de ceas, Buridan şi cu prietenii săi ajungea în 
strada Froidmantel. Nici unul nu era rănit. 

După ce constatară aceasta, porniră din nou înainte şi 
ajunseră la curtea leilor. Buridan bătu în poartă. 


171 


— Michel Z&vaco — 


După câteva minute, o ferestruie se crăpă şi la lumina unui 
felinar un glas întrebă: 

— Cine-i acolo? 

— Du-te, zise Buridan, şi-i spune lui Stragildo că Buridan 
vrea să-i vorbească. E vorba de regină. 

Ferestruia se închise. După câtva timp, prin aceeaşi 
ferestruie, o voce răguşită şi batjocoritoare grăi: 

— Salut, nobile căpitan! Cu ce te pot servi? 

— Tu eşti, Stragildo? 

— Chiar eu, seniore, care stau gata să vă servesc. Mai am 
câţiva care aşteaptă şi nădăjduiesc, că într-o noapte fără lună, 
am să am onoarea să vă pun unul la dispoziţie. 

— Taci mizerabile, dacă ţii la viată. Căci dacă n-aş avea 
nevoie de tine în noaptea asta, uşa asta nu m-ar putea opri să 
te ajung şi să te pedepsesc după cum meriţi. Dar... destul! 
Vrei să dai o scrisoare reginei? 

— O scrisoare? Vezi bine! Că, doar, de-aceea şi sunt aici. 
Vreo scrisoare de dragoste, poate? 

— Ai ghicit!... 

— O întâlnire la Turnul Nesle, zise Stragildo batjocoritor. 

— Ai ghicit!... 

— Ei bine! Trece-mi bileţelul printre gratiile ferestruiei şi-ţi 
făgăduiesc că va ajunge la Doamna Marguerite. 

Buridan făcu după cum îi arătase Stragildo. Strecură printre 
gratii o hârtie pe care păzitorul fiarelor sălbatece o apucă cu 
vârful degetelor. 

In timp ce aceştia vorbeau, Guillaume, Riquet şi Lancelot 
şezuseră deoparte, ca să nu-i vadă Stragildo. Acesta, luând 
hârtia, închise ferestruia pe dată, şi Buridan îl auzi 
îndepărtându-se. La rândul său porni şi el, cu tovarăşii lui. 

Stragildo nu plecase de-a binelea, ci numai se făcuse, apoi 
crăpă uşa tocmai atât cât putea să-şi strecoare capul afară şi 
să zărească mai multe umbre care se pierdeau în ceaţă. 

— Bine, mormăi el; sunt patru şi anume: jupân Buridan, 
apoi îndrăcitul de Bigorne, împăratul Galileei şi regele 
Basochei. Ce mai lovitură ar fi să-i prinzi în laţ pe toţi patru, şi 
să-i trimiţi să se întâlnească cu cei doi fraţi la Temple. 

Stragildo se sui în apartamentul lui şi de unde, prin mai 
multe ferestre, putea supraveghea şi curţile fiarelor, şi strada, 
şi dependinţele servitorilor. Fără să şovăie câtuşi de puţin, 


172 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


desfăcu hârtia pe care i-o dăduse Buridan şi începu s-o 
descifreze cu greu. O parte din încrederea pe care regina o 
avea în el, era că nu ştia să citească şi să scrie. Dar om 
priceput, curios din fire şi din meserie, Stragildo plătise unui 
notar din vecinătate să-l înveţe cititul aşa de puţin răspândit 
pe vremea aceea. Şi învățase destul, ca să spioneze cu mai 
multă uşurinţă. 

Descifrând scrisoarea, el căzu pe gânduri. Aventura îi părea 
ciudată şi-l îngrijora mult. 

Ne este imposibil să nu rezumăm aici, în câteva linii 
generale, gândurile sinistrului bandit. Mai întâi, trebuie să 
spunem că el cunoştea perfect dragostea reginei pentru 
Buridan şi că nu pierduse o silabă din propunerile pe care 
Marguerite le făcuse tânărului, la întâlnirea lor la Turnul Nesle, 
adică să-l ridice la rangul de prim-ministru şi, la nevoie, să-l 
împingă şi mai sus. 

Desigur, Buridan s-a gândit bine, îşi zise Stragildo. | s-a urât 
cu Myrtille şi acum e natural să se întoarcă la regină. Ce o să 
se întâmple? Când e vorba de muieri, niciodată nu ştii până 
unde poate să meargă nebunia dragostei. Se prea poate ca 
asta să-l vâre pe Buridan la Luvru şi să-l înalțe la cine ştie ce 
măriri, ba poate să-i dea chiar locul lui Marigny. Şi, atunci, eu 
ce mă fac? Doar o funie de s-ar mai găsi bună pentru gâtul 
sărmanului Stragildo!... O funie? Maică Precistă. Nu, nu! O să 
se găsească ceva mai bun. O să fiu jupuit de viu, poate, sau 
opărit în cazanul de la târgul porcilor. Toate... lucruri destul de 
neplăcute. Il cunosc eu pe Buridan. Şi chiar de m-ar ierta el, 
rămâne Lancelot Bigorne. Ce-i de făcut? N-am să duc 
scrisoarea... Am s-o rup... lac-aşa! 

Aceasta fu concluzia la care ajunse Stragildo. Dar alte 
gânduri urmară pe cele dintâi, şi îşi zise: 

— Dacă nu dau scrisoarea şi regina află, dacă după cum mi 
se pare probabil, Buridan caută s-o vadă pe regină, după ce-o 
fi aşteptat-o zadarnic la Turnul Nesle, voi fi şi mai vârtos 
spânzurat, jupuit sau opărit. Deci, ar trebui ca niciodată 
Buridan să n-o mai poată vedea pe regină. Aşadar, cel mai 
bun lucru pe care pot să-l fac, mi se pare că ar trebui să-mi 
pun la pândă, astă seară, oamenii mei în Turn şi să-l împing 
pe Buridan spre soarta pe care, pe bună dreptate ar fi trebuit 
s-o aibă de mult. 


173 


— Michel Zévaco — 


Concluzia de-a doua intra mai uşor în mijloacele lui 
Stragildo. 

Dar el nu era omul hotărârilor grabnice şi, în curând, ajunse 
la o altă hotărâre: 

— Da, zise el. Dacă-l ucid pe Buridan, voi fi liniştit. Dar sunt 
patru. Şi, apoi, poţi zice: curat draci toți patru! Pot prea bine 
să ne omoare ei, pe mine şi pe oamenii mei. Dar dacă-i vorba 
despre oamenii mei, treacă-meargă! Dar eu? Drace! Mi se 
pare că încep să mi se încurce treburile. A 

Stragildo îşi luă capul în mâini şi căzu pe gânduri. In fond nu 
era peste măsură de îngrijorat. Ştia foarte bine că va găsi 
mijlocul să iasă din încurcătură, deoarece... orice mijloc, lui i 
se părea bun. 

Ceea ce face greu de executat un fapt, e că dăm la o parte, 
mai întâi, mijloacele de izbândă cele mai lesnicioase, ca să 
rămânem cu conştiinţa împăcată. Dar, un bandit fără scrupule 
care nu se dă înapoi în faţa oricărei fapte, trebuie să-şi ajungă 
scopurile. 

Deci, după ce se gândi bine, Stragildo îşi zise că mijlocul cel 
mai bun, pentru a ieşi cu obrazul curat dintr-o astfel de 
afacere, era o trădare generală: 

Să-i trădeze totodată pe rege, pe regină, pe Buridan, pe toţi 
într-o situaţie cât mai grozavă iar el să plece, binişor. 

— Să vedem dacă am cu ce pleca, zise Stragildo surâzând. 

Se duse într-o cameră retrasă a cărei uşă o închise cu 
cheia; de acolo, el intră într-o cămăruţă fără fereastră. Ridică 
nişte lespezi care alcătuiau podeaua acelui cabinet, şi atunci 
apăru o lădiţă, pe care o scoase dintr-o gaură, făcută în 
pământ, cu un drug de fier trecut într-un inel, de deasupra 
capacului. 

Deschizând lădiţa, el începu să numere averea întreagă, 
alcătuită numai din galbeni de aur, căci Stragildo îşi schimba 
în aur toţii banii pe care-i căpăta; ţine mai puţin loc aurul şi e 
şi mai uşor de purtat. 

Se pare că Stragildo fu mulţumit, căci, după ce numără şi 
iar numără, se strâmbă de bucurie şi murmură: 

— La urma-urmei, nu voi fi tocmai de plâns, şi cunosc la 
Curte unii seniori, care s-ar mulţumi cu jumătate din cât am 
eu aici. 

Stragildo goli lădiţa şi umplu patru pungi de piele cu 


174 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


monezile de aur pe care le amesteca cu tărâţe ca să nu sune, 
dacă acele pungi s-ar izbi de ceva. Tărâţele erau într-un sac 
mare care aştepta de mult, fără îndoială, prevăzând operaţia 
aceasta. 

După ce legă cei patru saci, Stragildo începu să fluiere şi 
deschise un dulap în care erau mai multe rânduri de haine. 
Alese unul pe care îl duse la el în odaie. 

Se făcuse ziuă. 

Sfârşindu-şi pregătirile, liniştit şi mulţumit de el, Stragildo 
aşteptă vremea prielnică ca să se ducă la regină. 

S-a văzut că regina aplecându-se spre Stragildo, îi dăduse 
câteva lămuriri. 

— N-o să fie nimeni în Turn, zisese ea. Chiar tu, după ce mă 
vei conduce, mă vei aştepta afară. Asta nu e o aventură ca 
celelalte. Din minutul acesta, omul acesta e sfânt pentru tine, 
auzi? Vai ţie! Dacă te atingi de Buridan! 

Stragildo se închinase până la pământ şi plecase zicându-şi: 

— Era tocmai momentul... Dacă îndrăcitul de Buridan ar 
ajunge atotputernic la Curtea Franţei, afacerea mea ar fi 
repede reglată. Lucrurile se petrec după cum am prevăzut şi, 
dacă n-aş fi pe aici, Buridan ar fi tot atât de puternic... ba, mai 
puternic chiar decât regele. Dar... eu sunt aici... 

Stragildo se înapoie în curtea leilor şi acolo aşteptă să se 
însereze. Atunci îşi făcu cele din urmă pregătiri. 

Dintr-un scrin din odaia lui, luă două ordine semnate de 
rege şi pe care i le dase Marguerite, de mult, ca să se 
servească de ele în orice ocazie. 

Primul ordin era către oricare agent al postului de arcaşi, 
pentru a se pune la ordinele lui, la primul apel. 

Al doilea, era un ordin către oricare şef de post de la oricare 
poartă a Parisului, ca să deschidă purtătorului lui şi să-l lase să 
treacă la orice oră din zi şi din noapte. Stragildo îşi strânse 
bine hârtiile şi le băgă în sân. Se cobori la grajduri, căci în 
curtea leilor erau şi grajduri şi acolo se întreţineau vreo 
doisprezece cai puternici, fie pentru serviciul regelui sau al 
reginei, fie chiar pentru serviciul lui Stragildo şi al servitorilor. 

Apoi, suindu-se la el în odaie, să-şi ia costumul pe care şi-l 
alesese şi cei patru saci plini cu aur, el cobori totul. Puse sacii 
pe calul cel mai zdravăn şi legă bine. Cât despre costum era o 
îmbrăcăminte de om de jos. Hăinuţa, boneta şi ghetele de 


175 


— Michel Zévaco — 


piele. Lăsă totul în grajd, de unde ieşi închizând uşa şi luând 
cheia. Apoi chemă pe valetul care era sub ordinele lui şi-l 
înlocuia în lipsă. 

— In noaptea asta, au să se petreacă aici lucruri care nu 
trebuie să fie văzute! zise el, cu sânge rece. Toată lumea să 
se culce şi să doarmă. Capul tău e în joc. 

După ce-şi luă toate măsurile de prevedere, Stragildo se 
duse la Luvru, se îndreptă direct spre apartamentul regelui, se 
apropie de căpitanul de gardă şi-i zise fără multă vorbă: 

— Trebuie să vorbesc regelui, singur... şi numaidecât. 

Hugues de Trencavel îl măsură cu dispreţ pe păzitorul 
fiarelor, dar dacă era vorba să anunţe regelui vreun accident 
întâmplat vreunui leu favorit, ştiind foarte bine favoarea 
specială de care se bucura, căpitanul intră la rege. După 
câteva minute, Stragildo era faţă-n faţă cu Ludovic al X-lea. 

— Mi s-a îmbolnăvit vreun leu? întrebă repede regele 
îngrijorat. 

Stragildo se încovoiase până la pământ. Avea înfăţişarea 
unui şarpe, care se târăşte. Surâdea, dar pe faţa-i pământie, 
surâsul lui era ca un fel strâmbătură. Fără îndoială, el simţea 
că se juca cu viaţa. Impresia pe care o avea, era aceea pe 
care o resimţise de mii de ori, când intrase în incinta leilor. 

— Dacă ar fi o fiară, aş avea furca în mână şi toate ar 
merge bine. Dar e... un rege. N-am furca, dar am o limbă 
bună, pe care trebuie s-o învârtesc cu pricepere!... Sire, urmă 
el, nici unul dintre leii voştri nu e bolnav. Nobilele dobitoace, 
fie cerul lăudat, au mâncat cu mare poftă şi dorm liniştite. 

— Atunci? întrebă Ludovic, încruntând sprâncenele. 

Stragildo se îndoi şi mai tare. 

Vocea i se făcu şi mai umilă şi murmură: 

— Sire, fără îndoială e o mare îndrăzneală din partea unui 
servitor al fiarelor, ca mine, să-şi ridice ochii şi să privească la 
ceea ce se petrece. Dar, faptul e că am privit, că am văzut şi 
că vin să-l anunţ pe rege. 

— Vii să mă anunţi?... Şi... ce-ai să spui? Vorbeşte lămurit! 

— E greu să vorbesc lămurit, Sire, căci nici eu n-am văzut 
tocmai bine. Ştiam numai că regele e îngrijorat de câtăva 
vreme... 

— De ce te amesteci unde nu-ţi fierbe oala, păcătosule?... 

— Asta mi-am zis şi eu, Maică Precistă! Ce dracu mă 


176 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


amestec? Te privesc lucrurile astea, dobitocule? Nu poţi să-i 
arăţi regelui tău devotament altfel, decât ducându-te şi 
vorbindu-i de istorii de trădare? Oare... 

— Trădare? gemu Ludovic, îngălbenind. 

— Am zis trădare, Sire? De fapt nu ştiu prea bine, şi apoi 
femeia aceea care trebuie să se ducă, acum, la Turnul Nesle, 
poate că... nici nu vă trădează!... 

Regele se îndreptă spre Stragildo. Era verde la faţă. 

— Oh! furca mea! Unde-i straşnica mea furcă? se gândi 
Stragildo. 

Ludovic îl apucă de guler şi-l zgudui cu putere. Păzitorul 
fiarelor căzu în genunchi şi rămase aşa, cu capul aplecat, 
lovindu-se cu pumnii în piept şi strigând: 

— Mea culpa! Asta să mă înveţe minte, să am ochi şi să văd 
şi mai văd... să am urechi să mai aud... şi să-mi iubesc regele, 
mai mult ca pe mine însumi!... 

— Mizerabile! strigă regele, ce-ai văzut, ce-ai auzit? Dacă 
nu vorbeşti lămurit, pui să te aresteze, îmi flămânzesc leii şi 
apoi te azvâri drept hrană bestiilor flămânde... 

— Sire, zise Stragildo, voi muri fericit dacă voi fi putut da 
regelui meu un ultim spectacol, care să-l distreze. Dar, vă 
atrag atenţia, că dacă strângeţi mereu de guler, o să mă 
gâtuiţi şi n-o să mai puteţi arunca leilor voştri decât un 
cadavru... Şi, apoi, nu mai pot spune nimic! 

Regele dădu drumul lui Stragildo şi începu să umble prin 
odaie cu paşi mari. Un fel de durere nelămurită îi strângea 
inima. Nu-şi dădea seama de unde-i venea acea suferinţă. Dar 
ceea ce vedea limpede, e că dorise din tot sufletul să 
cunoască trădarea şi femeia care-l trăda, să-şi satisfacă 
curiozitatea, în sfârşit să ştie şi acum... îi era frică să afle!... 

— Frică?... Pentru ce?... 

li era groază de Stragildo care, ghemuit în genunchi, îl 
privea cum umbla de colo până colo. 

Omul acela deţinea secretul! li va face destăinuirea atât de 
cu foc aşteptată! Il ura şi l-ar fi ucis dacă groaznica curiozitate, 
mai puternică ca toate îngrijorările, nu l-ar fi oprit. El se 
înapoie spre fotoliul său pe care se aşeză şi zise: 

— Scoală-te! 

Stragildo se sculă, aruncând o privire furişă regelui şi se 
cutremură văzându-l atât de palid şi atât de stăpân pe sine, 


177 


— Michel Zévaco — 


totodată. 

În clipa aceea pricepu toată grozăvia faptei lui. Avu o 
noţiune nelămurită că cel pe care-l ucidea în minutul acela, nu 
erau numai regina şi Buridan, dar şi pe rege... pe regele acela 
tânăr, frumos şi bun, cu toate accesele lui de furie... 

Dar, Stragildo nu era un om să se înduioşeze de alţii, nu se 
gândea decât la el. Şi-apoi, era şi prea târziu ca să mai dea 
înapoi. 

— Zici, urmă Ludovic, că o femeie trebuie să se ducă la 
Turnul Nesle? . 

— Da, Sire. O spun. Dar e tot ce vă pot spune, şi, adăugă el, 
cu un surâs sinistru, îmi pare că e destul. 

— Cine e femeia aceia? 

— Regele o s-o vadă. Eu n-am văzut-o. 

— E aceea care mă trădează? 

— Regele o s-o audă. Eu nu ştiu dacă vă trădează. 

— Ce ştii atunci? zise Ludovic, răsuflând greu. 

— Numai atât: femeia aceea va fi în astă seară la Turnul 
Nesle. Dacă regele vrea să se ducă la Turn, o va vedea şi o va 
auzi. Regele va trebui să fie urmat de vreo doisprezece 
oameni zdraveni şi cât mai bine înarmaţi. Aceasta e absolut 
indispensabil, Sire! Regele cu oamenii lui ar sta, peste o oră, 
cred, la colţul Turnului Nesle. Acolo se află-o scobitură în care 
se pot ascunde vreo cincisprezece oameni. Şi în clipa când va 
fi nevoie, chiar eu voi veni să-l anunţ pe Majestatea Voastră. 
Un minut mai devreme ar fi prea curând şi regele n-ar mai 
vedea nimic. Un minut în urmă, ar fi prea târziu. lată ce voiam 
să vă spun! Acum, dacă am făcut rău de a fi devotat, regele 
mă poate ucide. E dreptul său! 

Ludovic stătu pe gânduri multă vreme. 

În fine, un suspin adânc îi umplu pieptul, şi zise liniştit: 

— Du-te! Vino de mă anunţă la ora la care spui, în locul 
unde zici. 


XX. TURNUL NESLE 
leşind din strada Froidmantel, Buridan îşi urmase drumul 


însoţit de tovarăşii lui. Guillaume, Riquet şi Lancelot erau 
foarte îngrijoraţi. Fără îndoială, aceşti tovarăşi nu se temeau 


178 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


de nici o putere care le-ar fi ieşit în cale. Unde-i ducea 
Buridan? Spre ce luptă? Spre ce hărţuială supremă, în care îşi 
vor lăsa, poate, oasele? De toate astea nu le păsa. Aveau o 
încredere nemărginită în acel tânăr. Dar ceea ce-i îngrijora şi 
care era punctul principal, e că n-aveau nici unii, nici alţii, 
bani. 

— O să găsim, îi încredinţă Buridan. 

Dar trebuie să mărturisim că, din punctul de vedere al 
banilor, ei erau departe de a avea aceeaşi încredere în 
Buridan. Il ştiau prea generos şi prea preocupat de alte 
gânduri. 

— Unde mergem? întrebă Guillaume. larăşi am rămas fără 
de adăpost. Ţi-aduci aminte Riquet de nopţile acelea pe când 
rătăceam ca nişte câini fără de stăpân? 

— Nici măcar ca nişte câini, răspunse Riquet, căci şi ei tot 
au nevoie să caute în gunoiul pe care-l aruncă gospodinele şi 
mai găsesc câte o bucăţică bună, pe când nouă... ne 
clănţănesc dinţii răbdând cu burta goală. 

— Aşa-i! oftă Guillaume. lată ce ne aşteaptă. Şi, când te 
gândeşti ce bine stăteam la Curtea Minunilor! 

— Hei! zise Bigorne. Tot o să găsim noi un adăpost ca să ne 
odihnim, de n-ar fi decât două trei nopţi. Şi, apoi, Buridan pare 
că ştie el bine unde merge. Să-l urmăm deci cu încredere şi, 
pentru rest, să ne rugăm de sfântul Barnabe, care, până 
acum, nu m-a lăsat încă să mor de foame. 

— E vorba de odihnă, ţipă, cu glas ascuţit Riquet. E vorba 
de mâncare! Unde o să le găsim? Nu întâlneşti în fiecare seară 
câte un prefect de poliţie hotărât să-şi lase punga în mâinile 
unor oameni cinstiţi, care au nevoie de ea, mai mult decât el. 
De obicei când îl întâlneşti pe prefect... mai lesne găseşti la el 
o funie decât o pungă... 

— Lasă! îl linişti Bigorne, o să vedem. 

— Până atunci... ai bani? întrebă Guillaume. 

— Nici o para! răspunse Lancelot cu un glas care, fără voia 
lui, da de ghicit o mare îngrijorare. 

— Buridan are? 

— Vai! Punga lui e goală ca o oală cu bere, care ar fi stat 
trei minute în faţa noastră. 

— ŞI, tu, Riquet... ai parale? 

— Ce să am? răspunse necăjit Riquet. 


179 


— Michel Zévaco — 


— Bani, drace-mpielițat! 

Riquet se scotoci prin buzunare de formă şi declară că era 
tot atât de sărac precum lov. 

— Atunci, urmă Bourrasque, cred că o să murim de foame. 

Cei trei tovarăşi îl urmară în tăcere pe Buridan, care-şi 
grăbea pasul; numai nasul lui Riquet se mişcă, întristat. Al lui 
Guillaume se lungi şi Bigorne se gândea: 

— Au dreptate. Ni s-a apropiat sfârşitul. Trist sfârşit! Drăcia 
dracului! 

— la uitaţi-vă! Am ajuns în strada Vieille-Barbette! Unde se 
duce? Poate ca să ceară să fie adăpostit de ilustrul său tată, 
nobilul pezevenchi Valois... la Temple? Ă 

Buridan nu se ducea la Temple, dar lângă... Într-adevăr, el 
se opri în faţa grădiniţei cu trandafiri. 

— Haide! şopti Bigorne, ideea nu e rea şi mă mircă nu mi-a 
venit şi mie. Pentru un măgar bacalaureat, seniorul Buridan nu 
judecă prea rău, pentru că gândeşte tot atât de bine ca şi 
mine. La dracu, dacă-i trece cuiva prin minte să vină să ne 
caute aici! 

Buridan încercă să deschidă poarta dar era închisă. Sări 
zidul şi tovarăşii săi îl imitară. 

Uşa de la casă era închisă numai cu clanţa. Ei putură să 
intre cu uşurinţă, fără să aibă nevoie să spargă nimic. 

Inima lui Buridan îi bătu cu putere când pătrunse în odaia 
aceea atât de veselă, aşa de frumoasă unde întreţesuse 
atâtea vise minunate. Gândul lui fu numai pentru Myrtille. Dar 
tânără fată era în siguranţă, la Montmartre, în paza mamei lui 
Buridan. Deci el se gândi la dânsa fără îngrijorare, numai cu 
dragoste. 

Incepea să se lumineze de ziuă. 

Din toată casa, Buridan nu cunoştea bine decât odaia în 
care se afla, unde Gillonne îl introdusese de atâtea ori. Dar, la 
lumina zilei, fără să piardă vremea, Bigorne începu să 
cerceteze locuinţa. Nu numai că era nelocuită, dar încă era 
evident că de mult nu venise pe acolo nimeni. Bigorne se sui 
până sus şi împinse ultima uşă la care ajunse, ea se deschidea 
într-un pod. Podul avea două deschizături; una spre drum şi 
alta spre grădină. Era un post de observaţie admirabil şi 
Bigorne hotărî că se vor instala în podul acela, de unde putea 
să se apere în caz de atac, chiar contra unui asediu. 


180 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Apoi se cobori în odăile de jos, luă câteva saltele din paturi, 
le sui şi le aşeză acolo. 

Duse scaune, apoi o masă şi încet podul se transformă 
într-o odaie care se putea locui. 

Pe când Bigorne lucra de zor, Guillaume şi cu Riquet 
cercetaseră împrejurimile. Cât despre Buridan, el scoase de 
sub haină hârtiile pe care i le dăduse Tristan şi le citea cu 
pasiune. 

Se gândea la încercarea pe care era gata s-o facă, ca să-l 
scape pe tatăl Myrtillei. Se gândea la întâlnirea pe care o 
dăduse reginei şi se întreba: 

— Oare va veni?... Dacă vine, cu aceste scrisori în mână, 
pot face totul din ea şi seniorul Marigny va fi scăpat. Dar o să 
vină? : 

Se făcuse ziuă. In acel moment Guillaume şi cu Riquet se 
înapoiau din exploraţia lor. Bigorne sosea şi el, zicând: 

— Am pregătit o locuinţă splendidă pentru toţi patru, în 
pod. 

— Ei aş! zise Guillaume, de ce să ne culcăm pe saltele când 
sunt paturi? 

Bigorne dădu din umeri. Era gata să demonstreze nevoia de 
a se instala în pod, refugiu şi post de observaţie, când Riquet 
scoase un țipăt. 

El deschisese un scrin şi dăduse peste o coşcogeamite 
plăcintă, pâine şi câteva sticle cu băutură... In sfârşit, provizii 
care evident, erau de curând puse acolo. 

— Ah! Ah! zise Guillaume cu ochii holbaţi. 

— Da! zise Buridan, asta probează că cineva vine pe aici, 
din când în când. Deci trebuie să ne păzim bine... În pod, în 
pod! 

— Fie! zise Riquet, dar nu fără ca să luăm cu noi şi aceste 
provizii. Cel puţin azi suntem siguri că n-o să murim de foame. 

— Spuneam eu bine, că sfântul Barnabe o să ne ajute! 
adăugă Bigorne. 

După câteva minute cei patru tovarăşi se instalaseră în pod 
şi, umbletul făcându-le poftă de mâncare, proviziile pe care 
Bigorne le credea drept un dar miraculos, pieriră într-o clipă. 
Apoi, cum nu dormiseră toată noaptea şi cum, spre seară, ar fi 
putut da de oarecare oboseli, se culcară fiecare pe câte o 
saltea şi adormiră. 


181 


— Michel Zévaco — 


Proviziile pe care Riquet le găsise în scrin, nu erau deloc 
miraculoase: sfântul Barnabé nu le pusese acolo pentru 
Bigorne. 

Cineva venea la grădinița cu trandafiri. 

Cine era acel cineva, cititorii vor afla în curând. 

Spre seară, cei patru tovarăşi se deşteptară unul după altul, 
bine odihniţi, dar, vai! cu stomacurile goale. 

Primul gând al lui Guillaume şi al lui Riquet fu să se repeadă 
în sala de jos şi să deschidă minunatul scrin. Era gol. 

Se întoarseră cu nasurile de câte un cot, şi-şi istorisiră 
nădejdea şi dezamăgirea. 

— Bine! zise Bigorne, sfântul Barnabe o fi avut treabă în 
altă parte. Dar nu se poate să ne uite. 

Guillaume şi cu Riquet nu se prea linişteau cu astfel de 
asigurări... 

Cum însă erau bravi şi cum şi ceasul de a se pune în 
mişcare se apropia, îşi făcură curaj. 

— Eu, zise Bourrasque, mă bat mult mai bine când sunt 
flămând. 

— Ca şi mine! întregi Riquet. Când am mâncat bine, devin 
milos şi, numai ideea de a înfige sabia în pieptul cuiva, mă 
face să plâng. 

In sfârşit, sosi şi ora plecării. 

Cu toate împotrivirile, se adoptă planului lui Buridan şi se 
hotărî ca el să intre singur la Turnul Nesle. 

Cei trei tovarăşi trebuiau să aştepte afară, pe malul apei şi 
să nu intervină decât în cazul când ar fi chemaţi. 

Plecară pe o noapte întunecoasă. Trecură Sena şi ajunseră 
la picioarele Turnului Nesle. Buridan intră. Bourrasque Riquet 
şi Lancelot se ascunseseră într-o scobitură întunecoasă. 

In curând, de pe platforma turnului, un semn de învoială le 
anunţă că totul mergea bine şi că Buridan nu se întâlnise cu 
nimeni. 

Cei trei tovarăşi se apucară să supravegheze râul. 

— Dacă dânsa o veni singură, totul merge bine, zise 
Bigorne. 

— Nici n-o să vină! bombăni Guillaume. 

Toată atenţia lor era concentrată asupra râului şi trecu 
aproape o oră astfel. 

In minutul acela, vreo doisprezece oameni care umblau 


182 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


binişor, soseau dinspre podul care era în dreptul palatului 
Nesle şi se rânduiră în scobitura care era invizibilă pentru cei 
trei tovarăşi postați pe marginea apei, nu numai pentru că era 
întuneric, dar şi pentru că Turnul era aşezat între ei şi 
scobitură. 

Unul dintre oamenii aceia se aşezară mai înaintea celorlalţi, 
care rămaseră ascunşi. 

Acela care se aşezase mai la o parte era regele. 

Şi el privea şi pândea, inima-i bătea cu furie. Ochii 
scânteietori îi erau aţintiţi pe punctul unde întrezărea 
nelămurit poarta Turnului. Şi se întreba: 

— Oare o veni? 

Şi dânsul, poate, punându-şi întrebarea asta, se gândea la 
regină!... 

— lat-o! şopti deodată Bigorne. 

Ei nu vedeau nimic încă, dar auzeau zgomotul vâslelor, care 
plescăiau în apă. 

In curând, barca le apăru ca o pasăre misterioasă de 
noapte, zburând pe deasupra apei. Tăcerea era adâncă. Cei 
trei oameni simţiră o spaimă nelămurită... 

Barca ajunsese la mal. 

Marguerite sări... După câteva clipe intră în turn. 

In acelaşi timp, un om sări din barcă şi porni repede. 

— Stragildo! murmură Bigorne, la urechea lui Bourrasque. 
Rămâi aici, mă duc să-l supraveghez pe pezevenghiul ăsta... 

Şi, Bigorne se luă după Stragildo. 

Îl văzu apropiindu-se de înfundătură. Şi,  mlădios, 
strecurându-se uşor, el se apropie îndestul ca să-l audă pe 
Stragildo pronunţând vorbele astea: 

— Acum, Sire, puteţi intra în Turnul Nesle. 

— Regele! îşi zise Bigorne, cutremurându-se! L-a vestit pe 
rege! Oh! mizerabilul!... 

Îndată, apoi, o umbră trecu pe lângă Bigorne. Era Ludovic! 
Regele dăduse ordin oamenilor lui să-l aştepte şi pătrundea 
singur în Turn. 

Stragildo dispăruse spre pod. 

— Bine! îşi zise Bigorne, regele e singur. Buridan e în stare 
să-i ţină cap. Şi apoi mai sunt Bourrasque cu Haudryot. Eu să 
încerc să-l ajung pe banditul acesta. 

Trebuie să-l facă să-şi plătească toate crimele cu o singură 


183 


— Michel Zévaco — 


lovitură. Şi, la rândul lui, trecând pe lângă fundătură fără să-i 
zărească pe oamenii regelui, începu să alerge spre pod. 


x 
x x 


Marguerite de Bourgogne se suise încet, apăsându-şi cu 
mâna sânul care-i bătea cu putere din pricina emoţiei. 
Pasiunea o tulbura. Era cu totul convinsă că Buridan o aştepta 
ca să i se arunce la picioare... Ea se înfiora şi, cu repeziciunea 
închipuirii, se vedea prezentându-l pe Buridan la Curte, după 
ce-l convinsese pe Ludovic că, Buridan, şeful temut al 
răzvrătiţilor, putea şi trebuia să ajungă cel mai puternic 
susţinător al tronului. 

Cum se gândea astfel, clădind vise imposibile, ea intră şi-l 
văzu pe Buridan, care o salută până la pământ. 

Marguerite se opri o clipă. 

Apoi oftă adânc, împinse binişor uşa în urma ei şi înaintă. 
Ea se opri la un pas de Buridan, care, stând drept în faţa ei, o 
privea cu un fel de întristare. 

— Ei bine, Buridan, zise ea încet, cu vocea tremurătoare, 
dar care era blândă ca cea mai dulce melodie, poţi acum să-ţi 
măsori puterea, magica putere pe care o ai asupra 
Margueritei. Tu care m-ai batjocorit, care m-ai insultat, tu care 
ai ridicat sabia împotriva regelui, tu răzvrătitul, condamnatul 
la moarte, cu capul pus la preţ, tu... da, a fost destul ca să 
scrii reginei că o aştepţi, şi regina a venit... Regina?... Nu, 
Buridane!... Marguerite! Femeia care a putut să-ţi spună ceea 
ce ţi-a spus, aici, într-o seară, şi care e gata să ţi-o spună iar... 
Şi tu, Buridane, ce ai să-mi spui?... Taci?... Ce? Când vorbesc 
cum am vorbit, tu taci, Buridane? 

Da, Buridan tăcea nedumerit, aproape înnebunit de 
purtarea aceea a reginei. 

El se aştepta la ameninţări. Se gândise, nădăjduise, poate, 
că Marguerite să vină urmată de cineva, că poate să fie luptă 
de cuvinte mai întâi, o luptă cu spada la urmă! să se bată şi să 
învingă. 

— Doamnă, zise el cu greutate, fără îndoială este o mare 
nenorocire în viaţa mea ca regina să fi putut concepe 
gândurile pe care pentru a doua oară mi le face cunoscute. E 
drept că v-am scris pe un ton care putea lăsa să se creadă că, 


184 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


reîntors la altfel de idei, primeam în sfârşit strălucitoarele 
propuneri cu care m-aţi onorat. Era o viclenie, doamnă, 
nedemnă de mine şi, la sigur, şi de voi. Dar era vorba de viaţa 
unui om şi, ca să scap pe acel om, eram hotărât să fac totul! 

Un zâmbet amar crispă buzele Margueritei. 

Ea începuse să înţeleagă că se înşelase. Visul pe care îl 
făcuse se risipea. li păru rău că voise să vină singură. Dacă 
Stragildo ar fi fost acolo cu oamenii săi, ar fi dat ordin să-l 
ucidă pe Buridan. Dar... era singură! 

Singură în faţa unui om care nu se temea de nimic. 

Stăpânindu-şi furia şi ascunzându-şi durerea care-o săgeta 
prin inimă, ea încercă să-şi păstreze ţinuta demnă sau, mai 
bine zis, ca să-şi dea ei însăşi o oarecare înfăţişare, în loc să-i 
răspundă lui Buridan la cele ce-i spusese, ea întrebă: 

— Şi ce pot face pentru acel om, de care te interesezi? 

O licărire de speranţă străluci în ochii lui Buridan, care 
răspunse: 

— Un condamnat, doamnă, sau mai curând, un acuzat! 
Puteţi obţine iertarea de la rege. Va fi destul ca să voiţi. Va fi 
destul ca generozitatea voastră să se adreseze regelui, soţul 
vostru, şi acest om va fi scăpat. 

— Cine e acest om? întrebă Marguerite. 

— Tatăl Myrtillei! răspunse Buridan. 

— Enguerrand de Marigny? Cum? Ca să-mi ceri graţierea lui 
Marigny, ai vrut să mă vezi? Cum! Dumneata vrei să scapi pe 
Marigny care te urăşte, pe care l-ai insultat şi lovit! lată ceva 
nou: Buridan lucrând pentru salvarea lui Marigny. 

— Nu, Doamnă, nu pe Marigny vreau să-l salvez, ci pe tatăl 
Myrtillei! Pe părintele aceleia pe care o iubesc, pe tatăl acelei 
nenorocite copile, nevinovată de toate cele ce i se întâmplă şi 
câte s-au făurit în jurul ei. La rândul meu, Doamnă, şi cu mai 
multă dreptate, mă pot mira că n-aţi făcut încă nimic ca să-l 
scăpaţi pe acest om, voi, mama Mytrtillei, voi, care la Dijon 
l-aţi iubit pe Enguerrand de Marigny!... 

Ceva ca un suspin adânc, de o amărăciune grozavă, se auzi 
la câţiva paşi de actorii care jucau acea scenă grozavă. Dar, 
nici Buridan, nici Marguerite nu prinseră zgomotul uşor al 
acestui suspin. 

— Mizerabile! strigă regina, verde la faţă. Ah! Eşti un 
mizerabil care-şi face o armă din prima mea greşeală şi mi-o 


185 


— Michel Zévaco — 


aruncă în faţă! Nu ştiu cum ai să mă omori, demone, dar 
prevăd că am să mor din pricina ta! Presimţirile mele mi-o 
spun, deja!... Sunt mama Myrtillei? Ei bine, da! L-am iubit pe 
Marigny? Ei bine, da! Dar pe această fată o urăsc şi e dreptul 
meu! O cunosc oare, eu?... 

— E groaznic ce spuneţi! murmură Buridan, dându-se 
înapoi. Vă conjur, veniţi-vă în fire... 

— Nu o cunosc, îţi spun! Ea e rivala mea, şi atâta tot! Rivală 
fericită, dar pe care fii sigur am să ştiu s-o lovesc!... Faci rău, 
Buridane, să-mi reaminteşti că Enguerrand de Marigny e tatăl 
fiicei mele. Căci numai asta ar fi destul ca să mă silească să-l 
urăsc şi să cer regelui, nu graţierea sa, dar moartea lui cea 
mai grabnică! Şi aşa am să şi fac. Adio, Buridane! De data 
asta, pentru totdeauna, adio, până te voi prinde şi te voi face 
să plăteşti tot disprețul şi toate insultele tale! 

Dintr-un salt, Buridan se aşeză între regină şi uşă. 

— Staţi, Doamnă! zise el. Lăsaţi-mă să vă reamintesc tot ce 
a făcut Marigny pentru voi, pentru rege, pentru... 

— Vrei să râzi, Buridane? strigă regina care izbucni chiar ea 
într-un râs nervos. Haide, dă-te la o parte!... 

Atunci, Buridan o apucă de mână pe regină şi, aplecat 
asupra ei, îi zise: 

— Mă siliţi, mă siliţi să ameninţ când eu voiam numai să mă 
rog, să conjur. Oh! Intr-adevăr sunteţi mamă fără inimă, 
amantă fără dragoste, femeie capabilă de toate crimele şi de 
toate trădările, care sunt descrise în aceste pergamente!... 

În acelaşi moment, el scoase de sub haină sulul de hârtii pe 
care i le dăduse Tristan. 

— Ce-i cu hârtiile astea? bâlbâi Marguerite, care-şi simţi 
inima strânsă de spaimă. 

Buridan dădu drumul reginei şi luă o înfăţişare solemnă. 

Vocea lui deveni gravă, înceată şi tristă. 

— În aceste hârtii, Doamnă, stă scrisă istoria copilăriei 
mele. Spun cum, dintr-un capriciu de gelozie, aţi încercat s-o 
omorâţi pe mama mea şi cum aţi vrut să mă aruncaţi şi pe 
mine în Sena, prin Lancelot Bigorne. Aceste hârtii, Doamnă, au 
fost scrise de mama mea chiar, atunci când, deznădăjduită, cu 
inima sfâşiată de răzbunare, ea devenise confidenta şi 
servitoarea voastră, a orgiilor voastre, ca să ajungă să se 
răzbune pe voi... 


186 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Mabel?... grăi Marguerite, încet. 

— Anne de Dramans, Doamnă!... Toată istoria Turnului 
Nesle e aici. Şi dacă această istorie ajunge în mâinile 
posterităţii, cele ce se istorisesc aici sunt fapte atât de grave, 
încât lumea n-o să vrea să le creadă! Şi cine ar vrea să creadă 
că Marguerite de Bourgogne, făcându-şi meseria de femeie 
galantă, atrăgea în acest turn amanți de o noapte, pe care la 
ziuă punea să-i arunce în Sena, cusuţi în câte un sac?... Dar, 
eu cred, eu care am văzut!... Eu care am scăpat pe Philippe şi 
pe Gautier d'Aulnay atraşi aici de voi, aruncaţi în Sena de 
hidosul Stragildo... eu cred! Şi alţii au să poată crede, 
Doamnă!... 

— Alţii?... bolborosi regina, înnebunită de spaimă. Care 
alţii? 

— Regele, de pildă! Căci această istorie a fost scrisă pentru 
el, şi fiecare din povestirile pe care le conţine, este cu proba 
ei! Regele va putea să regăsească urma şi proba fiecăreia din 
orgiile voastre, a fiecărei crime de-a voastră... Un cuvânt, 
doamnă, unul singur! Dacă peste două zile Enguerrand de 
Marigny nu e liber, vă jur, pe sufletul meu, că mă duc la Luvru 
şi chiar eu dau aceste pergamente regelui!... 

Marguerite îşi acoperi faţa cu mâinile încleştate şi 
murmură: 

— Nenorocită ce sunt!... Oh! nenorocita de mine!... 

In acelaşi timp, Buridan urlă înspăimântat. Regina îşi 
descoperi faţa şi-l privi. Ea-l văzu palid, împietrit, cu ochii 
aţintiţi asupra unui lucru care, fără îndoială, trebuia să fie 
formidabil. 

Şi ea îl zări pe rege!... 


x x 


În acel moment îngrozitor, Marguerite nu suspina, nu făcu 
nici un gest. 

Rămase locului, ca trăsnită, tâmpită, cu gura căscată, cu 
ochii holbaţi... incapabilă să facă un pas. 

Ludovic intrase. 

Privirea lui era nemărginit de tristă, faţa îi era plumburie, 
suferea înspăimântător. El înaintă spre Buridan cu paşi 
şovăitori, fără să se uite la regină. 


187 


— Michel Zévaco — 


Şi, cum trecea pe lângă ea, se dădu puţin la o parte ca să 
n-o atingă. 

Regele umbla cu ochii rătăciţi, cu brațul întins înainte, cu 
mâna tremurândă, arătând sulul cu hârtii. Voia să vorbească 
ceva. Făcea o sforțare grozavă să spună ceva şi nu izbutea 
decât să scoată nişte sunete neînţelese. 

In momentul când ajunse lângă Buridan, când punea mâna 
pe hârtii, el căzu în genunchi, apoi se rostogoli la pământ ca 
trăsnit... 


x x 


Buridan rămăsese pe loc îngrozit. 

Cu un gest maşinal, ascunsese sub haine sulul de hârtii, 
apoi îndreptându-şi privirea asupra reginei împietrită, el şopti: 

— Fatalitate!... 

Regina era îngrozitoare la vedere. Părea o moartă rămasă 
în picioare prin vreun fenomen de echilibru nervos. Nimic nu 
se mişca într-însa. Pe faţa ei, de ceară, nu tresărea nici un fior. 
Numai ochii căscaţi parcă mai trăiau... Dar trăiau 
înspăimântați şi îngroziţi. i 

Buridan se uită la rege şi se înfioră de mila lui. In minutul 
acela, statuia aceea înfricoşată, care era regina, începu să se 
însufleţească. Faţa ei contractată începu să se destindă. 
Marguerite se dădu binişor înapoi... se trase mereu îndărăt 
până la uşă... trecu de prag şi începu să coboare scările. 

O speranţă nelămurită o ţinea pe picioare. Dacă regele a 
murit!... Mort, trăsnit de destăinuirile acelea pe care le 
surprinsese!... Atunci ar fi putut trăi, tot puternică, mai 
fericită, poate, scăpată de grija de a minţi mereu! 

Dacă regele nu murise, leşinul lui putea ţine câtva timp. 

Ea putea să ajungă la Luvru, să strângă aur, bijuterii, să 
iasă din Paris, să fugă, în sfârşit!... Da! Orice ar fi, ea va fugi. 
Scăpată din Paris, ar aştepta veşti şi nu s-ar mai întoarce 
decât dacă i s-ar vesti moartea regelui. 

Marguerite cobora pe scări, gândindu-se la toate lucrurile 
astea. Dinţii îi clănţăneau. Din când în când o scutura un fior. 
Ar fi vrut să alerge, să se grăbească şi i se părea că 
picioarele-i sunt ca de plumb. O putere grozavă o oprea pe 
fiecare treaptă. Ducea pe umeri povara enormă a catastrofei 


188 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


nemaipomenite, sub care trebuia să sucombe, dacă regele nu 
murea! 

Regele murise?... 

Buridan îngenunchease lângă el şi-i pusese mâna pe inimă. 
Inima-i bătea! 

Bătea slab, dar bătea! 

— Bietul rege! şopti Buridan, care nu-şi putut opri lacrimile. 
Sărmanul tânăr! Dumnezeu mi-e martor că acea ameninţare 
făcută Margueritei, n-aş fi executat-o. Dumnezeu mi-e martor, 
că dacă-l ştiam pe rege la pândă, pe aici, n-aş fi vorbit. Răul 
s-a făcut. Regele ştie tot. O să moară, poate... Intâmplarea e 
grozavă... Nu pentru Marguerite, care merită moartea, dar 
pentru acest nenorocit rege. 

El se sculă şi căută în jurul lui, dacă nu era apă pe acolo. 
Găsi o cană mare cu apă şi începu să ude fruntea regelui, care 
oftă adânc şi deschise ochii. 

Buridan, îngenunchiat lângă el, îi udă binişor tâmplele. 

Regele ridică privirea deznădăjduită spre acel tânăr care-l 
îngrijea, 

— Curaj, Sire! Curaj! zise Buridan. V-am făcut rău grozav, 
vorbind cum am vorbit. O ştiu! Sunt disperat, Sire! Aş da zece 
ani din viaţa mea, ca să nu fi asistat la acea oribilă 
conversaţie pe care am avut-o cu... cu acea... pe care o 
iubiţi... Haide, Sire, scumpul meu Sire, curaj!... Credeţi-mă, 
această femeie nu era demnă de voi. Tânăr, frumos, nobil 
cum sunteţi, o altă prinţesă frumoasă şi înţeleaptă vă va 
consola... Dacă nu, dragostea atâtor oameni care sunt supușii 
voştri... poporul vostru, Sire. Gândiţi-vă mai puţin la aceea 
care iese de aici şi ceva mai mult la poporul vostru, Sire!... 
Amorul, amorul Sire, nu e tot în viaţa unui om. Şi când acel om 
e un rege puternic, ca voi, poate are datoria să-şi uite 
suferinţele pentru a se gândi la ale celorlalţi. lubirea, Sire! Toţi 
suferim din pricina ei... Dar cum, un nobil cavaler, ca voi, care 
merită să fie iubit de femeile cele mai frumoase n-ar găsi o 
mângâiere pe lumea asta?... 

Regele suspina. Suspinele îl înecau. 

El se lăsa în braţele lui Buridan. Il privea cu un fel de 
mirare, care era poate deja un început de consolare. 

Deodată începu să plângă cu hohote sfâşietoare, grozave, 
şi Buridan şopti: 


189 


— Michel Zévaco — 


— Plânge!... E scăpat!... 

În minutul acela, vreo şapte, opt oameni intrară repede: 

— Arestaţi-l pe răzvrătitul care îndrăzneşte să se atingă de 
rege! strigă Hugues de Trencavel. 

Într-o clipă, Buridan fu înconjurat, apucat şi împins spre 
scară. 

În vremea asta, căpitanul îl ridică pe rege şi-l aşeză pe un 
fotoliu. 

Primul cuvânt al lui Ludovic fu: 

— Marguerite?... 

— E arestată, Sire... după ordinele voastre. Am condus-o la 
Luvru, unde va fi închisă şi păzită în odaia ei. 

Regele clătină din cap, în semn că era mulţumit. Apoi 
recăzu într-un fel de neclintire bolnăvicioasă. Acel om care 
ameninţa să dărâme tot la cea mai mică contrazicere, care 
avea accese de furie pentru toate minciunile, era slab ca un 
copil, când îl izbea nenorocirea. 

Nu era înfuriat, ci nemărginit de amărât. 

Când Ludovic îşi veni în fire, întrebă pe Trencavel: 

— Unde-i tânărul?... 

— Buridan, Sire? 

— Da. Ce s-a întâmplat cu el?... Vreau să-l ducă la Temple... 
sau... mai bine, nu!... Să mi-l aducă numaidecât la Luvru... 
Dar să aveţi grijă nu i se facă nici un rău. Vreau să-i vorbesc. 
Du-te... Trencavel... 

Căpitanul plecă repede să execute ordinele regelui. 


XXI. SPLENDOAREA ŞI MIZERIA LUI BIGORNE 


Zăpăcit de neaşteptata intrare a oamenilor lui Trencavel, 
Buridan se lăsă să pună mâna pe el fără să se împotrivească. 
Şi apoi, grozăviile care se petrecuseră, îi paralizaseră pentru 
câteva minute energia şi voinţa. 

Dar când ajunseră la picioarele Turnului, el privi repede în 
juru-i şi văzu că-l înconjurau numai şase oameni. Restul trupei 
fusese rânduit drept pază reginei de către Hugues de 
Trencavel. 

— Bine, îşi zise Buridan, sunt şase. Noi patru, sau vom fi 
patru, în curând. Partida e egală. 


190 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Unde mă duceţi, domnilor? 

— La Temple, răspunse unul din păzitori. 

— Foarte bine, răspunse vesel Buridan. Ori una, ori alta, 
mi-i indiferent... A 

leşiră din Turn. Buridan era în mijlocul păzitorilor săi. În 
minutul acela el scoase un pumnal şi, cu un gest fulgerător, îl 
lovi pe unul dintre arcaşii care se găsea la dreapta lui. In 
acelaşi timp strigă: 

— Săriţi, Lancelot! Guillaume! Riquet... 

— Sosim! răspunse vocea de bas a lui Bourrasque. 

— lată-ne! zise piţigăiat Riquet. 

— Săriţi, tovarăşi! Pe ei! Pe arcaşii care au pus mâna pe 
tovarăşul nostru!... 

Şi, de fapt, Bourrasque şi cu Haudryot, făceau atâta gălăgie 
că se putea crede că era o companie întreagă de bandiți. 
Păzitorii lui Buridan o luară la fugă crezându-i mai numeroşi. 

— Ajutor, seniore Trencavel! Săriţi, o răscoală... răscoală! 

In aceeaşi clipă, Buridan lovi pe al doilea păzitor... un al 
treilea căzu sub loviturile lui Bourrasque şi oamenii regelui 
fugind, se baricadară înăuntrul Turnului, însă fără Buridan. 

— Să plecăm, zise repede acesta. 

__ Toţi trei se repeziră spre barca ce o adusese pe Marguerite. 
In câteva minute, împinsă cu putere, barca începu să alunece 
pe apele fluviului. 

— Unde e Bigorne? întrebă Buridan. 

— O să ne ajungă la grădiniţa cu trandafiri. Aleargă după 
Stragildo. 

— Stragildo? zise Buridan, tresărind. 

— Da! răspunse Guillaume, el l-a vestit pe rege. 

— Mizerabilul! gemu Buridan, Dacă-mi cade în mână de 
data asta, îl ucid... 

— ţi închipui, maestre bacalaureat, spaima noastră! începu 
Riquet, când l-am văzut pe rege, apoi vreo doisprezece 
bătăuşi înarmaţi. Nu ştiam ce să facem! Să intrăm? Să nu 
intrăm?... Dacă intram, era să grăbim arestarea ta. Să 
aşteptăm, era să le lăsăm timpul să te ucidă! In sfârşit, eram 
ca măgarul de care ne-ai vorbit, afară doar că nu era vorba, 
nici de băutură, nici de mâncare, şi... tot era să intrăm în Turn 
când ai ieşit, escortat de soldaţi, întocmai ca un rege. 

— Da! urmă Guillaume. Eram ca măgarul tău, Buridane. 


191 


— Michel Zévaco — 


Dar, cum zice Riquet, nu era vorba de mâncat şi de băut. Mie 
mi-e foame! 

— Şi mi-e sete, adăugă Riquet. 

In prada unei tulburări grozave, Buridan nu zicea nimic. 

Orice s-ar fi întâmplat, în urma acestei aventuri, tatăl 
Myrtillei era pierdut fără nădejde. Pe de altă parte, el se 
gândea la Gautier şi la Philippe şi-şi muşca pumnii, 
simțindu-se atât de neputincios. 

Când ajunseră pe malul stâng, apucă încet pe drumul 
grădiniţei cu trandafiri, dus pe gânduri. 

Mintea lui Guillaume şi a lui Riquet era cu totul la alte 
lucruri. Vorbeau încet. Şi cum dădea în piaţa Grève, Guillaume 
îi zise lui Buridan: 

— Du-te singur până la grădiniţa cu trandafiri. Te ajungem 
îndată. 

Buridan făcu un semn de aprobare, cam nepăsător, şi fără 
să ceară alte lămuriri, îşi urmă drumul, singur. 

Guillaume şi Riquet se îndreptară spre cârciuma Florii de 
Crin şi începură să bată în uşă, cu pumnii, înjurând, chemând 
şi făcând o gălăgie atât de mare, încât cârciumarul deschise 
fereastra şi strigă: 

— Hei! păcătoşilor, plecaţi de aici altfel chem străjile! 

— Şi noi îţi spunem - răspunse Guillaume, că dacă nu 
deschizi la minut la doi gentilomi care sunt cu chef, ne ducem 
să căutăm ajutor, dărâmăm cârciuma, te punem în frigare şi 
te prăjim. 

Cârciumarul fusese deşteptat din somn adeseori de 
gentilomi însetaţi şi care, cu atât plăteau mai cu generozitate, 
cu cât erau mai chercheliţi. Deci el răspunse: 

— Vin îndată. 

După câteva clipe, uşa se deschise, cârciumarul apăru cu 
un felinar în mână, zicând: 

— Intraţi, onoraţi seniori, dar cum ora de stingerea focului a 
trecut de mult, vă anunţ că preţurile sunt îndoite... 
Dumnezeule! strigă el deodată îngălbenind. E Bourrasque şi 
cu Haudryot! 

— Fără îndoială! răspunseră cei doi tovarăşi. Aşa primeşti 
nişte prieteni vechi? 

— Dar sunteţi condamnaţi! 

— Şi ăsta e un cuvânt ca să murim de foame? 


192 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Dar, capul e pus la preţ! 

— Asta nu ne opreşte de a ne fi sete! 

— Dar o să fiu spânzurat, dacă s-o afla că v-am găzduit! 

— Asta nădăjduim şi noi, zise Guillaume. Ascultă, ni s-a urât 
să ne tot ascundem şi să batem drumurile. Am hotărât să ne 
predăm... şi să ne spânzure. Cum, însă, ţi-am păstrat oarecare 
prietenie, vrem să fim spânzurați în tovărăşia ta. De aceea o 
să te denunţăm ca pe complicele nostru, şi proba complicităţii 
tale va fi că mâine dimineaţă o să fim găsiţi aici, la tine! 

— Inţelegi, adăugă Riquet, e foarte simplu. 

Cârciumarul îşi frângea mâinile. 

Căzu pe un scaun şi începu să se jelească, dar Riquet îl 
întrerupse, zicând: 

— Imi rupi inima. Ascultă! E un mijloc să scapi teafăr, cu 
toate că, la urma urmei, mă gândeam că ţi-ar place să mori cu 
noi... 

— Să vedem mijlocul? grăi cârciumarul, suflând greu. 

— Dă-ne afară! Sileşte-ne să plecăm! zise Riquet. 
Cârciumarul rămase, gură cască. 

— Numai, adăugă Guillaume, n-o să plecăm de aici decât 
dacă ne dai ceva de mâncare. 

— Şi, pe de-asupra, un coş plin cu sticle cu vin, urmă 
Riquet. 

— Bucuros! Primesc! strigă cârciumarul, bucuros şi furios 
totodată, fericit să se scape de astfel de musafiri primejdioşi şi 
înciudat că îşi pierdea atâta marfă de-a surda. 

Guillaume pusese mâna pe un coşcogeamite coş în care 
vâri fel de fel de merinde, şi anume, o jumătate de curcan 
fript, un pateu, o pulpă de căprioară, în sfârşit, tot ce 
rămăsese de cu seară. 

in vremea asta, Riquet punea într-un alt coş vreo 
cincisprezece sticle cu băutură. Apoi fiecare îşi apucă coşul, şi 
multumind frumos cârciumarului, plecară cât mai repede. 

— Duceţi-vă dracului! strigă  cârciumarul,  punându-şi 
lacătele la uşă. 

Guillaume şi cu Riquet ajunseră liniştiţi la grădiniţa cu 
trandafiri, unde Buridan îi aştepta. Puseră triumfători pe masă 
proviziile, apoi agăţând câte o lumânare în faţa fiecărei 
ferestre, Riquet aprinse o lumânare de ceară găsită în sala de 
jos. 


193 


— Michel Zévaco — 


— Să-i lăsăm ceva şi lui Bigorne, zise Guillaume. 

— Şi mie mi-e cam foame, făcu Buridan. 

Şi se aşeză la masă cu cei doi tovarăşi ai săi. Dar, pe când 
regele Basochei şi împăratul Galilée făceau tot felul de glume, 
Buridan rămase posomorât, perindându-şi prin minte cele ce i 
se întâmplaseră rumegând fel de fel de planuri ca să încerce 
să smulgă din ghearele lui Valois pe fraţii d'Aulnay. 

Pe când la Turnul Nesle se petreceau cele ce am văzut, în 
grădiniţa cu trandafiri, Lancelot Bigorne lipsea, după cum am 
văzut, fiindcă se luase după Stragildo. Ca să nu dea de bănuit 
oamenilor lui, acesta nu mai luase barca cu care venise şi se 
îndreptase spre podul pe care-l trecu lesne. Nu tot astfel fu şi 
cu Bigorne. Neavând cuvântul de trecere, el trebui să se 
oprească din drum. Pe vremea aceea nu numai oraşul, 
cetatea, universitatea, formau trei părţi distincte de oraş... nu 
numai că aceste trei Parisuri se baricadau noaptea, dar chiar 
unele uliţe deveneau impracticabile pe dată ce suna stingerea 
focului lor. Dacă locuitorii vreunei străzi se temeau de ceva, 
de vreo pricină oarecare, ei întindeau lanţuri dintr-o parte în 
cealaltă a uliţei şi, cu propria lor putere, formau posturi 
armate la fiecare capăt al uliţei. 

Alergând ca să zărească pe Stragildo care vorbea cu un 
păzitor, şi văzându-l apucând printre casele de pe pod, 
Lancelot Bigorne se cobori binişor la malul apei, luă o barcă, 
rupse lacătul lanţului şi trecu râul. Trebuie să spunem că ajuns 
la mal, el avu grijă să agaţe barca în aşa fel ca proprietarul să 
şi-o regăsească a doua zi. Apoi, se repezi spre strada 
Froidmantel, fiind sigur că Stragildo se întorsese la curtea 
leilor, hotărât fiind să pătrundă acolo ca să-l strângă de gât pe 
păzitorul fiarelor. 

După cum ştim, Lancelot Bigorne era un om foarte chibzuit. 
Şi cu prilejul acesta, mintea lui vicleană lucră cu multă 
repeziciune şi iată ce judecată-şi făcu: 

— Stragildo e omul reginei. El cunoaşte tot secretul Turnului 
Nesle. El e servitorul groaznic al orgiilor şi al asasinatelor; deci 
Stragildo l-a chemat acolo pe rege; aşadar a hotărât s-o piardă 
pe regină. Pentru ce?... Nu ştiu!... Dacă a făcut o astfel de 
lovitură, pezevenghiul o să vrea să fugă. El trebuie să se 
aştepte la vreo contralovitură care să-l ucidă. Deci, o să fugă. 
Mâine, o să fie poate prea târziu. Atunci, eu trebuie să intru 


194 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


chiar în noaptea asta în curtea leilor. 


— Michel Zévaco — 


După cum ştim, Bigorne era aproape de adevăr. Ajuns în 
strada Froidmantel, el se instală în faţa porţii şi-şi zise: 

— Ar fi bine să intru. Cu ajutorul sfântului Barnabe aş putea 
găsi mijlocul. Dar acolo, mai sunt vreo cincisprezece feciori 
supuşi lui Stragildo, tot pe atât de orbeşte, cât îi sunt şi 
reginei. Trebuie să dau ochii singur cu omul meu, deci... am 
nevoie de un plan. Să-l găsim. 

— Şi, Bigorne care mai avea timp vreo câteva ore, începu 
să-şi făurească un plan care, fără îndoială, ar fi fost o foarte 
frumoasă combinaţie, dar de-abia era pe cale să croiască 
primele linii când poarta curţii se deschise. 

Un om apăru cu un felinar în mână. 

La lumina acelui felinar, Bigorne putu să vadă că omul era 
îmbrăcat ca un ţăran din împrejurimile Parisului... Dar 
tresări... 

Țăranul, era Stragildo! 

— Mă înşelasem, îşi zise Bigorne. N-o să fugă mâine, ci 
chiar acum. Rămâne să aflu dacă pleacă cu escortă. Dar, ce 
face? Ah! ah! o să se suie pe cal!... Drace!... 

Stragildo deschisese de tot o parte o porţii şi scoase calul 
care era cu şaua pe el. De amândouă părţile şeii erau agăţate 
două pungi mari. 

Stragildo închise poarta. 

Atunci stinse lumina şi, Bigorne, scoțând pumnalul, se 
pregăti să se repeadă asupra lui. Dar se opri deodată. 

— Uite! uite! se gândi el, se duce pe jos, ţinându-şi calul de 
căpăstru. Bine! Asta o să-mi îngăduie să-l ucid cât mai departe 
de slugile, care ar putea să-i sară în ajutor, la zgomotul luptei, 
dacă va fi să ne luptăm. 

Stragildo pornise cu pumnalul în mână, întorcând spatele 
Luvrului şi îndreptându-se spre Halle şi târgul de vechituri. 
Bigorne îl urma la distanţă şi cugeta: 

— Ce-o fi în pungile alea?... Hum!... Legume?... Aşa o fi, 
deoarece Stragildo s-a transformat într-un ţăran cinstit. Dar 
legumele acelea trebuie să sune, când le atingi, care sunet 
trebuie să semene cu acel al banilor, sau nu-l mai cunosc eu 
pe Stragildo!... Şi cu toate astea, dacă n-ar fi bani?... Stragildo 
fuge! Stragildo trebuie să aibă o comoară undeva. Nu, nu sunt 
bani în sacii ăştia, Stragildo i-a luat ca să se ducă să-i umple... 
Nu trebuie să-l ucid chiar acum! 


196 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


În acelaşi timp, Bigorne îi sări înainte. Stragildo auzi zgomot 
şi se-ntoarse strigând: 

— Cine e acolo? 

In clipa aceea, primi un pumn grozav în cap, care-l făcu să 
se clatine. 

Stragildo ridică pumnalul, urlând. 

Dar căzu în genunchi. Lovitura pe care o primise, îl omorâse 
pe jumătate. 

Horcăind, cu furia şi spaima în suflet, cu ochii rătăciţi, 
căutând în negură duşmanul care-l atacase, mizerabilul făcu o 
sforţare supremă ca să se scoale. O a doua lovitură în cap îl 
întinsese leşinat pe şosea. Fără să-şi piardă vremea, Bigorne îl 
ridică pe Stragildo în braţe şi izbuti să-l aşeze peste şa, între 
saci, îl legă bine cu brâul lui de piele, îl acoperi cu mantia şi, 
apucând calul de căpăstru, porni spre grădiniţa cu trandafiri. 
Când ajunse, în sfârşit, intră în curte, îl dezlegă pe Stragildo 
şi-l întinse la pământ. 

— Oare, l-oi fi ucis? zise el. Drace! cum să dau de comoara 
lui?... Hei, Guillaume!... Hei, Riquet! 

La glasul lui Bigorne, cei doi tovarăşi coboară în grabă. 

— Hoo! gemu Guillaume. Vrei să strângi poliţia cu urletele 
tale? 

— Într-adevăr, zise Bigorne. Nu mă gândeam la asta, dar nu 
e vorba că am pus mâna pe ceva straşnic, care cred că o să-i 
placă şi şefului nostru, Buridan... 

— Un cal! strigă Riquet. 

— Şi un om! urmă Bigorne, arătându-le pe Stragildo. 

Calul fu dus în grajdul care se găsea în dosul casei. După 
aceea, se ocupară de Stragildo şi cei trei oameni îl duseră în 
sala de jos. Buridan cobori cu făclia aprinsă. 

Indată ce-l văzu pe Stragildo, întins pe scânduri, privirile-i 
scânteiară. 

— Mort? întrebă el. 

— Nu... trage să moară! zise Bigorne. Dar n-o să aibă nici 
pe dracul! 

— Cu atât mai bine! făcu Buridan, posomorât. Mizerabilul 
ăsta merită alt sfârşit. Ar fi fost păcat să moară frumuşel, 
dintr-o singură lovitură de pumnal. 

— Dintr-un singur pumn! îl îndreptă Bigorne. Dar... unde-o 
să-l punem?... 


— Michel Zévaco — 


— Ştiu că în casa asta sunt două pivnițe. Cheile trebuie să 
fie pe aici. 

— lată-le! zise Bigorne care scotocise peste tot şi luă 
dintr-un cui nişte chei, atârnate de un inel. 

— Bine. Să-l coboare într-una din pivnițe, porunci Buridan. 
Să i se lase, lângă el, o pâine şi o cană cu apă. Vom vedea pe 
urmă ce o să mai facem şi cu el. 

Guillaume, Riquet şi Bigorne îl ridicară pe Stragildo şi 
Buridan, pe care-l atinseră în treacăt, se dădu la o parte ca în 
faţa unui şarpe. O furie grozavă se dezlănţuise în el şi 
strângea cât putea plăselele unui pumnal. Dar cei trei oameni 
dispăruseră deja. 

Când se întoarseră, Bigorne îşi povesti isprava. 

— Straşnică pradă, mii de draci! strigă Buridan, cu un râs 
groaznic, care nu prevestea nimic bun pentru Stragildo. De ce 
nu sunt aici şi Philippe şi Gautier?... 

Deodată el tăcu ca fulgerat de un gând. 

Se vede că gândul acela era grozav căci se îngălbeni puţin, 
şi ducându-se să se aşeze la o parte, căzu pe gânduri din care 
nu fu deşteptat decât peste câteva minute de nişte hi-han-uri! 
sălbatice şi de nişte cântece de bucurie extraordinare. 

El privi în jurul lui şi văzu că Guillaume, Riquet şi Bigorne 
dispăruseră. 

— Ce se petrece oare? tresări Buridan îndreptându-se spre 
uşă. 

In clipa aceea, Bigorne apăru, cu gura căscată până la 
urechi, cu faţa tulburată de emoție şi de o bucurie delirantă. 
Ducea în braţe, doi saci. 

Guillaume şi cu Riquet mai duceau şi ei câte unul. 

Sacii fură puşi pe masă. 

Cei trei tovarăşi îşi vârau mâinile în saci, râdeau, îşi 
povesteau glume grozave, erau nebuni de bucurie. Buridan 
pricepu totul. 

In sacii aceia era comoara lui Stragildo. 

Se apropie de masă, cu sprâncenele încruntate, cu buzele 
strânse, palid la faţă. 

— Bogati! Suntem bogaţi de-acum! urla Bigorne. 

— Avem atâta aur, încât are să ne ajungă... până la sfârşitul 
zilelor noastre, urma Guillaume şi cu Riquet. 

Buridan luă un galben şi păru că-l examinează de aproape. 


198 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Apoi îl lăsă să cadă cu scârbă şi, cu glas înăbuşit, pronunţă: 

— Acest aur e plin de sânge.!... 

Bourrasque, Bigorne şi Haudryot încetară deodată să strige 
şi să râdă; ei se priviră cu un aer straniu. 

— Sânge! urmă Buridan. Sângele atâtor victime atrase la 
Turnul Nesle şi asasinate de Stragildo. Acesta e plata 
omorurilor! Acesta e plătit şi cu sângele lui Philippe şi al lui 
Gautier... 

instinctiv, cei trei tovarăşi se traseră deodată înapoi, 
galbeni ca ceara... 

— Acesta, urmă Buridan, e aurul unui om pe care o să-l 
ucidem! Căci acest om e condamnat. Acest om a săvârşit astă 
noapte o crimă ale cărei urmări mă îngrozesc numai când mă 
gândesc! Crima e: moartea sigură a lui Marigny, a regelui, a 
reginei şi a altora, poate! E doliul logodnicei mele, plângând 
pe tatăl său! E amară părerea de rău, azvârlită în viaţa mea, a 
unei denunţări... involuntară, fără îndoială... dar 
înspăimântătoare!... Crima asta trebuie să-i fie cea de pe 
urmă. Vă jur aici, pedeapsa asasinului lui Gautier şi al lui 
Philippe, a atâtor necunoscuţi, pedeapsa aceluia care a vrut să 
ne omoare chiar pe noi, nu mai e decât o chestiune de ore! Ea 
va fi grozavă. Dacă luăm acest aur, nu mai suntem judecători, 
oameni care venim în numele dreptăţii umane, ci, doar, nişte 
călăi plătiţi. Eu, nici nu pot îngădui să locuiesc în casa unde şi 
aurul e pătat de sânge. Dar voi?... 

— Fă cum vrei, zise Guillaume cu glas răguşit. 

— Fă cum crezi, repetă Riquet, ştergându-şi năduşeala de 
pe frunte. 

— Stăpâne, zise Bigorne, faceţi cum vreţi! 

Sacrificiu sublim! Căci după ideile vremurilor, Buridan era 
un nebun să nu ia pur şi simplu comoara aceea. Şi apoi, în 
orice timpuri s-a zis că banul n-are nici un miros sau, dacă nu 
s-a zis, s-a gândit. 

Renunţând la acea comoară fără să priceapă, poate, scârba 
lui Buridan, Guillaume, Riquet şi Lancelot îi dădeau deci, o 
extraordinară dovadă de prietenie. 

Cei patru saci fură puşi la loc pe cal de însuşi Bigorne, care, 
lucru remarcabil, nu bombăni nimic. 

— Bunii mei tovarăşi, zise atunci Buridan, eu plec. Plec 
singur. Voi lipsi o zi sau poate două. Aur?... O să vă aduc eu, 


199 


— Michel Zévaco — 


cât vreţi! În lipsa mea, nu vă mişcaţi de aici şi vegheaţi asupra 
prizonierului. 

— Peste câteva minute, călare pe calul lui Stragildo, 
Buridan se îndepărtă de grădiniţa cu trandafiri. 

Trebuie să tragem luare aminte asupra stării de spirit a 
celor trei tovarăşi care, rămaşi singuri, nu spuseră un cuvânt 
cu privire la comoara lui Stragildo. Scena aceea, petrecută 
atât de repede, atât de impresionantă, a intervenţiei lui 
Buridan, îi pusese pe gânduri, îi mişcase? Sau, în fundul inimii, 
le părea rău de averea care le scapă din mână, şi se fereau de 
a-şi reînnoi părerile de rău? 

Ne place mai bine să ne oprim la prima soluţie, liber 
cititorul să creadă pe cea de-a doua. 

Totuşi, din clipa aceea nu mai fu vorba de comoară, ca şi 
cum nici n-ar fi văzut-o, nici n-ar fi atins-o. 

In schimb, grozav se mai vorbi de mâncare. 

Cei trei tovarăşi la un loc, n-aveau un şfanţ. In plus, le era 
aproape cu neputinţă să iasă ca să se aprovizioneze, numai 
doar dacă s-ar fi încumetat să rişte să fie prinşi. 

Când se lumină de ziuă, mâncară ce mai rămăsese din 
proviziile smulse de la cârciumarul „Florii de crin”. Apoi, 
merindele odată terminate, aşteptară. 

instalaţi în pod, cei trei asediați, căci putem fără greş să le 
zicem astfel, îşi fărâmau zadarnic minţile să dea de vreun 
rost, doar ar putea să-şi procure bani sau hrană. Dar, dacă, 
Buridan, care făgăduise că o să le aducă bani, nu se înapoia 
curând, ce făceau? 

Trecu ziua, apoi noaptea, şi apoi se scurse încă o zi! 

O încercare de ieşire, pe care o făcu Bigorne, le dăduse o 
pâine care fu mâncată până la ultima firmitură. Apoi, cei trei 
flămânzi se ghemuiră fiecare în câte un colţ şi încercară să 
doarmă. 

Călare pe calul lui Stragildo, Buridan se dusese drept la 
Curtea Minunilor. 

Santinelele nemaifiind trebuincioase fuseseră ridicate. 
Trecerea era liberă. 

Ajuns în Curtea Minunilor, unde rămase pe cal, Buridan 
porunci unui şchiop care veghea în colţul unei străzi şi care-l 
întreba ce voia, să-l cheme pe ducele Egyptului. Fără îndoială, 
şchiopul îl recunoscu pe Buridan, căci după câteva minute, 


200 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


ducele Egyptului apăru, întovărăşit de câţiva oameni, care 
duceau nişte făclii. 

Buridan desfăcu primul sac şi îl trânti. Apoi pe al doilea şi 
pe al treilea. 

Sacii căzând, aurul sună. Bandiţii căscau nişte ochi grozavi. 
Ducele Egyptului rămăsese liniştit. Atunci Buridan grăi: 

— Ţi-am făgăduit că, dacă m-oi îmbogăţi, îţi aduc ţie şi 
tovarăşilor tăi jumătate din ceea ce voi avea. Îmi voi ţine 
cuvântul mai târziu, căci aceasta nu e averea mea. E un aur 
pe care nu-l pot păstra şi m-am gândit că ţi-ar conveni să-l 
primeşti ca să-l împarţi între văduvele şi copiii acelora care au 
murit pe vremea când ne atacau trupele regale. 

Ducele Egyptului făcu semn din cap că primeşte. Într-o clipă 
sacii dispărură. Buridan zâmbi, apoi, salutând pe ducele 
Egyptului, el se îndepărtă la pas şi ieşi din Curtea Minunilor. 


XXII. ERA SCRIS! 


Să ne înapoiem în podul casei de la grădiniţa cu trandafiri. 
Se înnoptase. Umbra şi tăcerea domneau în momentul când 
rugăm pe cititor să pătrundă acolo cu noi. 

Podul nu era cu toate astea nelocuit. Trei umbre 
posomorâte şi lugubre se aflau în el şi zăceau ici-colea, în 
poze variate, dar care dădeau probă de o descurajare 
completă şi la o desăvârşită renuntare la lucrurile de pe acest 
pământ. Aceste trei fantasme erau: Lancelot Bigorne, 
Guillaume  Bourrasque şi Riquet Haudryot, care păreau 
adânciţi în gânduri, e drept, dar lipsite de orice bucurie, 
judecând după suspinele jalnice şi mormăielile care tremurau 
din când în când ieşind din pieptul câte unuia dintre cei trei 
tovarăşi. 

— Cât e ceasul? gemu Guillaume Bourrasque. 

Şi cum cei doi camarazi ai săi nu-i răspundeau, el urmă cu 
glasul plângător: 

— Ingeri sfinţi din Rai, fie-vă milă de mine, păcătos 
nenorocit... Ah! văd bine, mi-a sosit ceasul de pe urmă... 
Sărmane Guillaume Bourrasque! Ah! sărăcuţul de mine! în ce 
hal am ajuns?... Nu mai am nici glas, căci prietenii mei, cei 
mai buni prieteni, nici nu mai mă aud şi nici nu-mi mai 


201 


— Michel Zévaco — 


răspund?... Ah! nefericite Guillaume!... Trebuie, oare, să-ți 
sfârşeşti viața, astfel, de moartea cea mai scârboasă?... De 
foame... şi sete?... 

— Ciuma să te strângă de gât, urlător ce eşti! zbieră 
Bigorne, necăjit. Hei! cumetre, zici că nu mai ai glas... După 
mine, urli mai tare decât a urlat vreodată un porc când îl taie. 

— Ah! îmi vin în fire. Mulţumesc Lancelot, cuvintele tale îmi 
dau viaţă. E lucru sigur, nu-i aşa, că atât cât câinele latră, e 
semn bun! Credeam că bietul meu gât, uscat de sete, nu mai 
putea scoate nici un sunet... Din fericire mă înşelasem!... 
Mulţumesc, încă odată, că m-ai liniştit... Dar în fine, ce oră e? 

— E ceasul când oricare creştin stă la masă, zise Riquet, la 
rândul lui. 

— Vai! miorlăi Guillaume, nu suntem noi creştini? Şi cu 
toate astea ora dejunului şi a prânzului au trecut şi acum iată 
şi ceasul mesei de seară şi nimic, nimic pentru bietele noastre 
stomacuri, pentru gâturile noastre însetate... Uite Riquet, nu 
mai am nici scuipat în gură! 

Şi jalnicul Guillaume Bourrasque, se căznea zadarnic să 
scuipe, se sleia în sforţări caraghioase, ceea ce nu-l oprea să 
strige deodată, cu o voce de bas sonoră şi adâncă, şi cu o 
energie sălbatică: 

— Pe maţele porcului celui mare, care se numeşte Valois, 
aş da... aş da zece ani din viaţa aceluiaşi Valois pentru o 
porţie de bere... 

— Pe legea mea! îl curmă Lancelot. Păcătosul ăsta-i şi 
obraznic!... la-n auziţi-l! O porţie de bere!... Stai bine, 
cumetre!... Nu zău! nu te temi de nimic! 

— Cu toate astea, zise încetişor Riquet, trebuie să 
recunoaştem că Guillaume e modest în dorinţele lui, căci de 
ce nu? ar fi putut să ceară tot atât de bine şi câteva sticle de 
vin vechi, de Beaujolais. 

— Adevărat! răspunse serios Guillaume, lingându-şi buzele. 
Cu câteva sticle de vin din Anjou... 

— Şi pentru că te-ai pornit, urmă batjocoritor, nemilosul 
Lancelot, şi cu câteva bucăţi de vânat... 

— Şi câteva pateuri de peşte, adăugă Bourrasque. 

— De asemenea şi... vreo câteva gâşte umplute, zise 
Riquet. 

— Şi ceva cârnaţi, adăugă batjocoritor, Lancelot. 


202 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Şi cu o bucată de pulpă de mistreţ, friptă bine, urlă 
Bourrasque. 

— Şi cu câteva prepeliţe grase, unse frumos cu un sos cu 
mirodenii... zbieră Riquet care nu voia să rămână mai pe jos. 

— Şi, bineînţeles, înfăşurate în slănină, urmă Lancelot. Hei! 
păgâni ce sunteţi, nu ştiţi, nu ştiţi că suntem în post? 

— Vai! oftară într-un glas Guillaume şi Riquet. 

— Dar, lămuri Guillaume, eu am o dispensă. 

— Şi eu! adăugă Riquet. 

— Ei bine, eu, zise Lancelot când n-am vin şi bere, ştiu ce 
fac. 

— Şi ce faci, dragă Lancelot? întrebă Guillaume dulceag. 

— Mă mulţumesc cu asta! zise Lancelot, arătând o oală, 
care sta trântită într-un colţ. 

— Apă? tresări Bourrasque cu acelaşi ton cum ar fi zis: 
Otravă? 

— Apă!... Tocmai aşa!... Şi drept prânz uite cum îl 
înlocuiesc: 

La aceste cuvinte, Lancelot strânse straşnic cureaua de la 
cingătoare zicând: 

— Ai văzut? 

— Văd bine că trebuie să ajungem şi aici! se tângui 
Bourrasque, foarte plouat, strângându-şi şi el cingătoarea, 
dar, totuşi, e foarte greu. 

— Şi cu toate astea, zise Riquet făcând acelaşi gest, cu 
toate astea, Buridan nu se mai înapoiază. 

— Asta dovedeşte că n-o fi izbutit să strângă nimic de pe 
nicăieri şi că... ne-am ars! oftă Lancelot, cu filosofie. 

— Crezi? 

— E credinţa mea nestrămutată! adăugă Lancelot, dând din 
umeri. Dacă ar fi găsit ceva, s-ar fi întors. 

— Dar atunci, o să trebuiască să flămânzim şi mâine, ca şi 
azi, Şi ca şi ieri? 

— E sfârşitul sfârşitului! 

— İn cazul când nu m-aş amesteca eu! zâmbi Lancelot, care 
adăugă, cu ton dispreţuitor: Ah! tinerii ăştia!... Vedeţi pe 
seniorul Buridan? Nu mai e altul mai meşter ca el când e 
vorba de planuri de război. E şiret, nevoie mare! Ţine piept 
celor mai puternice personaje, miniştrilor, regilor, mai ştiu eu 
cui?... Şi nu ştie să găsească o pâine oricum o fi ea pentru 


203 


— Michel Z&vaco — 


nişte flămânzi ca noi. Din fericire mai sunt şi eu pe aici, eu... 
om experimentat. 

— Lancelot, tresări Bourrasque care începea să-l cunoască, 
Lancelot... tu ai o idee. 

— Idei am eu... totdeauna, 

— Da, dar eu zic... e o idee bună? 

— Păi, cumetre, nu prea ştiu încă, dar ceea ce ştiu, de pildă, 
e că mi-e foame. 

— Şi sete, urmă Guillaume, 

— Foame şi sete, într-adevăr, şi că stând aici să ne 
văicărim, nu o să găsesc nimic de mâncare... Deci, am să ies, 
la rândul meu, de n-ar fi decât să încerc dacă n-o să fiu mai 
norocos decât stăpânul meu, Buridan. 

— Bine judecat! gemu Riquet. Acest Lancelot ar fi putut 
ajunge un logician de forţă. Ce zici, cumetre Guillaume? 

— Zic ca şi tine, cumetre Riquet. Dar cu toate astea n-ar 
trebui să uităm... capetele ne sunt puse la preţ. 

— Într-adevăr! Mare onoare, de care ne-am fi lipsit. 

— Drace!... Seniorul Buridan, stăpânul meu, s-a expus ziua 
în amiaza mare; eu Lancelot, sluga lui, mă pot expune 
noaptea! 

— E drept!... Astfel, nu te vei lipsi nici de respectul pe care 
trebuie aibă o slugă bună faţă de stăpânul său. Du-te dar, 
Lancelot! 

— Dar mai cu seamă, fii prudent! 

— Încredeţi-vă în mine!... Dar, voi, nu vă mişcaţi de aici, nu 
dormiţi decât cu câte un ochi şi fiţi gata la prima chemare. 

— Du-te Lancelot, du-te! Să n-ai nici o grijă! Vom vedea. 

Şi Lancelot Bigorne se strecură binişor, pipăind pe scară, 
sigur fiind că tovarăşii săi vor sta cum ziseseră cu ochiul şi 
urechea la pândă. 

La drept vorbind, Lancelot Bigorne n-avea nici un plan 
hotărât. Se ducea la întâmplare, încrezător în instinctul şi în 
steaua lui. 

Probabil că, reamintindu-şi de vechea lui meserie, 
nădăjduia pur şi simplu să pună mâna pe vreun burghez 
întârziat pe drum. 

Poate că spera, în mod nelămurit, în vreo întâmplare 
neaşteptată, în vreo pleaşcă fantastică. Orice-ar fi, în 
întunericul cel mai desăvârşit, umblând fără zgomot, ajunse la 


204 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


parter şi se pregătea să iasă, când i se păru că vede o lumină 
în partea ferestrei care da spre grădină. 

— Uită-te! îşi zise Lancelot. Să fi fulgerat? Cu toate astea nu 
suntem în anotimpul vijeliilor. Să fie din pricina slăbiciunii că 
văd... alandala?... Ba, deloc!... Sfinte Barnabé, iată aceeaşi 
lumină!... Oh! oh! ia să vedem ce-i asta? 

Bolborosind astfel, în loc să se îndrepte spre uşa pe care 
era gata să iasă, el se apropie de fereastră şi începu să 
spioneze grădina, şi... iată ce văzu: 

In grădină, o umbră trecea de colo până colo, cu toată 
băgarea de seamă. 

Umbra aceea părea că se juca de-a v-aţi ascunselea, căci 
umbla ca orbii cu mâinile înainte. 

Numai că în mână ţinea un felinar. Felinarul era acoperit cu 
o mantie, şi din când în când ridica câte un colţ al mantalei şi 
lumina astfel, drumul, ici colea. 

Descoperind felinarul, umbra dădea drumul la fâşii de 
lumină care se trădară ochilor obişnuiţi şi veşnic cercetători ai 
lui Lancelot Bigorne. 

Aţâţat de curiozitate, Bigorne deschise binişor uşa care da 
spre grădină şi se strecură în urma misteriosului vizitator pe 
care începu să-l supravegheze de departe şi cu foarte multă 
băgare de seamă. Tot urmărind umbra, Lancelot se întreba, cu 
puţină îngrijorare, cine putea să fie persoana aceea suspectă 
şi ce căuta acolo? Şi, punându-şi fel de fel de întrebări, îşi 
scoase sabia din teacă şi o ţinea gata să lovească la nevoie. 

Cu toate astea, o rază de lumină, rău îndreptată, izbi drept 
în faţă misterioasa umbră şi o exclamaţie fu gata să-i scape lui 
Bigorne: 

— Simon!... Simon Malingre! Drace! Ce caută ticălosul aici? 

Apoi un râs înăbuşit îl scutură pe Lancelot care-şi zise în 
gând: 

— Ah! Simon Malingre, tu aici? La dracu, cam imprudent 
lucru faci!... Hei! mizerabile, trădătorule, ai uitat că avem o 
socoteală împreună? Ah! te-ai amestecat să ne pui bețe în 
roate în proiectele noastre. Ai venit ca un trădător să ne 
denunţi stăpânului tău, satanei de Valois? Ah! Ai venit să faci 
să se strice tocmai în momentul izbânzii, o întreprindere care 
mă costase atâta grijă, atâta oboseală şi primejdie?... Acum o 
să ne răfuim amândoi, jupâne. Ah! Oh! Oh... dar să nu zorim 


205 


— Michel Zévaco — 


nimic, să vedem, mai întâi, ce caută aici dracul ăsta 
împieliţat... Il am în mână şi nu-mi poate scăpa. 

În vremea asta, Simon Malingre, căci el era, fără să 
bănuiască câtuşi de puţin că era spionat, precum şi primejdia 
care-l ameninţa, părea că găsise ceea ce căuta. 

El aşeză felinarul pe pământ şi, ghemuit într-un colţ al 
grădinii, la picioarele unui pom, scormonea ţărâna cu un 
pumnal scurt pe care-l luase, după cât se părea, chiar pentru 
treaba aceea şi pe care-l mânuia cu o siguranţă şi cu o 
îndemânare care învederau chiar un oarecare obicei. 

Lancelot Bigorne îi urmărea, de departe, toate mişcările şi 
se întreba tot mai mirat: Ce înseamnă aceasta? 

Curiozitatea trebuia să-i fi fost straşnică ca să reziste atât 
de mult dorinţei puternice pe care o avea de a-şi pedepsi, pe 
dată, un duşman atât de primejdios. N 

Simon Malingre scobea pământul într-una. Ingenunchease 
şi trăgea pământul pe care-l aşeza binişor pe marginea gropii 
care se adâncea mereu. 

In sfârşit, degetele lui atinseră un obiect tare, o lădiţă fără 
îndoială, chiar ceea ce căuta, căci pe buze îi trecu un surâs 
care-l făcea şi mai respingător şi, pe când pieptul i se umfla 
într-un suspin de uşurare, el şopti cu o bucurie neînchipuită: 

— Aici e! 

Şi sigur că era acolo, căci în loc de zorul pe care-l pusese 
până atunci să dea pământul la o parte, începu a-l împrăştia 
binişor de parcă ar fi mângâiat ceva. Intr-adevăr, era o lădiţă 
măricică pe care o mângâia cu drag cu degetele-i tremurânde 
de un fel de spasme. Deodată, chiar în clipa când era să 
deschidă lădiţa, o idee grozavă îi trecu prin minte: 

— Dacă o fi goală? murmură el... Dacă cineva, Gillonne de 
pildă, o fi luat comoara?... Ideea asta îi păru atât de 
îngrozitoare încât se înăbuşea, cu ochii rătăciţi, cu pumnii 
apăsaţi pe inimă ca şi cum ar fi vrut să-şi potolească 
zvâcnirile. Şi, deodată, nemaiputând să-şi stăpânească 
îngrijorarea grozavă care-l înăbuşea, el se azvârli asupra 
lădiţei pe care o deschise cu o repeziciune turbată. Se linişti 
pe dată. Comoara era acolo. Zâmbi înduioşat în faţa grămezii 
de aur orânduit simetric şi, mângâindu-l, zicea: 

— Doamne! Cât de prost eram să-mi fac atâta sânge rău... 
Cine dracu ar fi putut să descopere o astfel de ascunzătoare? 


206 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Râse înăbuşit. Dar se posomori iarăşi, căci un alt gând îi 
trecu prin minte şi mormăi: 

— Dar... dacă o lipsi ceva! 

Simţi că i se zbârlea părul pe cap la gândul grozav că ar 
putea lipsi ceva. 

Luă grămezile una câte una şi începu să numere monezile. 

Multă vreme numără încet, drăgăstos, nelăsând din mână 
moneda, decât cu un oftat, neaşezându-le, decât plângând, la 
locul lor. 

Atâta doar că, în zăpăceala lui, nu băgă în seamă zgomotul 
pe care-l făcea numărându-şi galbenii şi sunetul aurului 
scormonit ajungea la urechile lui Lancelot, care şedea mereu 
la pândă. 

Şi, la auzul acelei muzici pe care părea că o găseşte foarte 
dulce, cu gura căscată într-un râs de bucurie, cu ochii în care 
scânteia o flacără de şiretenie, aţintiţi asupra zgârcitului, 
Bigorne îşi zicea: 

— De data asta cred că am la îndemână o răzbunare 
desăvârşită. 

Ah! Dacă în clipa aceea Simon Malingre ar fi putut vedea pe 
Lancelot, fără îndoială că ar fi căzut mort, peste comoara lui. 

Dar Simon nu văzuse nimic, decât că nu lipsea nimic. 
Atunci, sigur că banii erau neatinşi şi feriţi de orice vedere 
indiscretă, el închise vesel lădiţa şi o puse la loc, metodic, 
trăgând pământul în gaură până când o astupă; apoi bătători 
pământul cu îngrijire, liniştit pentru viitor. Şi nu fără o ploaie 
de suspine, el se îndepărtă. 

Lancelot Bigorne îl lăsă să plece fără să facă un gest. Se 
mulţumi să şoptească batjocoritor: 

— Poţi să pleci, puţin îmi pasă, ştiu acum unde trebuie să te 
găsesc. 

Apoi aşteptă puţin ca să fie sigur că Simon nu se va înapoia 
şi, când crezu că a aşteptat destul, ieşi din ascunzătoare şi se 
îndreptă liniştit spre locul de unde se ridică Simon şi, tot atât 
de liniştit la rândul lui, începu să scobească pământul, ceea ce 
fu făcut la repezeală. Când dezgropă lada, Lancelot o luă la 
subţioară, cu o strâmbătură de bucurie şi se înapoie în casă, 
zicând: 

— Nu m-am dus departe, dar sfântul Barnabe mi-a venit în 


207 


— Michel Zévaco — 


ajutor şi cred că niciodată n-am pus mâna pe ceva mai 
însemnat, judecând după greutatea acestei lădiţe şi după 
vremea care i-a trebuit lui Simon ca să numere ce e înăuntru. 
Ceea ce dovedeşte, urmă el, suindu-se iar în pod unde, 
desigur, tovarăşii lui nu se aşteptau să-l vadă atât de curând... 

Şi Bigorne adăugă: 

— Hotărât! Aşa a fost scris! Sunt născut... ca să dau de 
comori!... 


XXIII. GILLONE VORBEŞTE 


Să-l lăsăm pe Lancelot Bigorne şi să ne întoarcem câteva 
minute la Simon Malingre. După evadarea de la Curtea 
Minunilor în tovărăşia Gillonnei, Simon se îndreptase grabnic 
spre Temple unde ajunsese destul de devreme ca să 
zădărnicească îndrăzneaţa lovitură a lui Lancelot Bigorne, 
tocmai în clipa când era să izbutească răpirea lui Philippe 
d'Aulnay. 

Din nenorocire, cu toată graba lui, ajunsese prea târziu 
într-un sens. Adică, Buridan şi cu banda lui putu să scape 
teferi din încurcătura în care îi vârâse sosirea neaşteptată a 
răutăciosului om. 

Pentru contele de Valois, fuga lui Buridan şi a oamenilor săi 
forma o înfrângere mai mult, care putea să aibă urmările cele 
mai grave. 

Cu toate astea, judecând bine lucrurile, răul nu era tocmai 
mare deoarece, mulţumită amestecului fericit al lui Simon, nu 
numai că prizonierul pe care i-l încredinţase regele şi pe care 
fusese aproape gata să lase să i-l răpească cu chiar ajutorul 
lui, îi rămăsese încă unul din îndrăzneţii bandiți al cărui cap 
era pus la preţ. Gautier d'Aulnay, îi căzuse în mână. 

E firesc că, dacă Malingre sosea câteva minute mai înainte, 
toată banda era prinsă în lanţ, dar întârzierea nu putea să-i fie 
atribuită devotatului servitor, care făcuse tot ce putuse. De 
aceea, contele recompensase râvna lui Simon, nu numai 
iertându-i ceea ce se petrecuse la palatul Valois, ci mai 
dăruindu-i şi o mare sumă de bani, pe deasupra. 

Simon pusese mâna pe bani cu o strâmbătură de bucurie, 
apoi se gândise mult şi bine. Şi rezultatul acelor gânduri era 


208 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


că, fără îndoială, situaţia devenea primejdioasă pentru el. 

Intr-adevăr, lucrurile păreau că se-ncurcă. 

Îndrăcitul de Buridan şi cu diavolul de Lancelot Bigorne, 
păreau că aveau un talisman care-i făcea să scape ca prin 
minune de toate loviturile care li se dădeau şi să-şi bată joc de 
toate cursele care li se întindeau. 

Simon, care se pricepea, începea să se teamă serios, ca nu 
cumva oamenii aceia extraordinari să nu învingă în lupta pe 
care o dădeau contra stăpânului său; şi atunci s-ar fi prăbuşit 
şi dânsul care nu era decât un neînsemnat complice. 

In afară de asta, purtările misterioase ale fostei lui tovarăşe 
şi logodnice, Gillonne, îl îngrijorau serios, şi ura pe care o 
simţea că i-o purta zgripţuroaicei, îl făcea să se cutremure 
adesea de groază. |n sfârşit, cu toate vicleniile lui, cu toate 
grijile, cu toată paza, vreo nenorocită întâmplare, vreun 
duşman, cunoscut sau nu, putea veni să-i facă cunoscut 
contelui de Valois, partea pe care o luase şi el, Simon 
Malingre, la răpirea Myrtillei de către Buridan? 

Până în ziua aceea, Valois nu prea ştia bine ce se petrecuse 
în palatul său. Gillonne îi spusese că servitorul său îl trăda. 
Dar purtarea lui Simon, din timpul din urmă, dovedise tocmai 
potrivnicul. Când se gândea la torturile pe care stăpânul său i 
le-ar fi putut aplica, nenorocitul Malingre simţea că se 
sfârşeşte de-a binelea. 

Se simţea grozav de obosit; prevedea în chip nelămurit că 
se învecina unui moment suprem şi că, într-adevăr, prea 
înfrunta soarta, încăpăţânându-se să prelungească lupta. 

Şi apoi ce?... Nu era destul de bogat?... 

Suma pe care i-o dăduse cu atâta generozitate stăpânul 
său, adăugată la averea lui ascunsă, mărită cu tot ceea ce nu 
dispera să smulgă Gillonnei... toate astea nu alcătuiau o 
adevărată avere care i-ar fi îngăduit să se retragă în vreo 
provincie îndepărtată, în Olanda, de pildă, ţara lui natală, şi 
acolo, la adăpost de toate, în afară de toate loviturile, să-şi 
sfârşească liniştit zilele, prefăcându-se într-un burghez liniştit? 

Da, da! Hotărât! Cel mai cuminte lucru era să se retragă din 
luptă şi cât mai uite cu putinţă şi să-l lase pe Valois să se 
descurce cum s-o pricepe. 

Dar îi fu frică de ceva. Averea lui ar fi destulă ca să-i 
îngăduie să trăiască fără să mai atârne de cineva? In fond, ştia 


209 


— Michel Zévaco — 


că avea de ajuns, dar ca oricare zgârcit care căuta prin orice 
mijloc să-şi mărească maldărul de aur, el căuta să găsească o 
scuză să mai rămână şi să-şi rotunjească şi mai mult comoara. 

O altă teamă mai serioasă, îl făcu să înverzească de 
spaimă. Dar dacă comoara lui o fi fost descoperită şi şterpelită 
de vreun mojic?! Dar Gillonne, de pildă, căreia trebuise să-i 
mărturisească odată că banii îi erau ascunşi la grădiniţa cu 
trandafiri? La ideea asta grozavă, simţi că se sfârşeşte. Cu 
toate astea îl linişti puţin un lucru: nu-i spusese locul exact 
unde-i era averea, şi... grădina era destul de mare. 

Grăbindu-se, fără îndoială, ar ajunge înaintea altuia care să 
fi putut pune mâna pe aurul lui pe care îl venera şi-l iubea mai 
mult ca pe Dumnezeu. Şi iată de ce l-am putut vedea pe 
Simon  Malingre făcându-şi cercetările încununate de 
izbândă... aşa credea el, cel puţin. 

Plecând de la grădiniţa cu trandafiri, el se îndreptă spre 
Temple, care, după cum se ştie, era în apropiere, cu gândul să 
se ducă la stăpânul său, contele de Valois. 

Îngrozitorul pitic nu mai putea de bucurie. Îşi freca mâinile 
încântat şi murmura: 

— Haide! haide! Hotărât, sunt şi mai bogat decât credeam. 
Mâine, îmi iau aurul, încalec pe un cal zdravăn... sunt destui în 
grajdurile stăpânului meu şi, bună seara monseniore! 
Descurcă-te cum te-ai pricepe. 

Pe căi piezişe, cunoscute de dânsul, ajuns la apartamentele 
particulare ale guvernatorului, era gata să intre în odaia 
stăpânului, când propriul său nume, pronunţat de un glas 
cunoscut, îl opri pe loc. 

Deschise binişor o uşă şi, tăinuit, în crăpătura ferită de o 
perdea greoaie care atârna de partea cealaltă, ascultă, 
ţinându-şi respiraţia, cu fruntea înăbuşită de îngrijorare. 
Gillonne vorbea cu Valois şi, cu un aer de mironosiţă, zicea: 

— Da, monseniore, Simon Malingre nu merită binele ce-l 
faceţi, e un trădător care ar trebui spânzurat. Ce zic? ar trebui 
jupuit şi ars, încetul cu încetul. 

— Oh! zgripţuroaica dracului, se gândi Simon, care sosise 
tocmai la timp ca să audă. 

Pe de altă parte, Valois răspundea: 

— Explică-te! Mai întâi eu credeam că Simon era prietenul 
tău, păcătosul mi-a spus chiar o vorbă despre intenţia care o 


210 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


avea de a te lua de nevastă... frumos gust, fie zis în treacăt!... 

Ca şi cum n-ar fi priceput ironia, Gillonne se ploconi până la 
pământ. 

— In sfârşit, eraţi prieteni şi... logodiţi, mi se pare. 

— Monseniorul vorbeşte drept: eram ceea ce nu vrea să 
zică, suntem! 

— Tocmai, vreau să ştiu de ce aţi stricat logodna? 

— Sunt devotată monseniorului trup şi suflet, o ştiţi prea 
bine, de aceea, n-aş avea drept prieten, ori rudă pe cineva pe 
care-l ştiu că trădează pe stăpânul meu, şi vrăjmaşul 
stăpânului nu-mi poate fi decât duşman, şi mie... 

Valois o privi mult şi fix. Gillonne rămase nepăsătoare în 
faţa acelei priviri. Contele îşi vorbi singur: 

— Despre devotament, ea mi l-a probat în multe ocazii, o 
ştiu! Imi este devotată cum spunea ea, trup şi suflet. 

Cu toate astea nu contele găsea natural ca femeia aceea 
să-i spună că logodnicul ei îi era duşman deoarece era 
duşmanul stăpânului său. 

— Ascultă, urmă Valois, spune-mi ce ai de spus, dar, bagă 
de seamă. Nu încerca să minţi, că pun să-ţi smulgă limba şi să 
te ard încetul cu încetul! Acum, vorbeşte! 

— Dacă n-aş fi trebuit să spun adevărul curat şi n-aş fi 
sigură de cele ce spun, nu aş fi venit din proprie voinţă la 
Măria Voastră. Ar fi fost mai simplu şi, mai cu seamă, mai 
puţin primejdios să stau acasă, deci pentru ce aş minţi? 

— „Cu toate astea, e drept ce spune”, se gândi contele care 
adăugă încet: Vorbeşte, te ascult. 

Răutăcioasa şi răzbunătoarea femeie istorisi atunci, 
exagerând şi învinovăţindu-l pe fostul ei logodnic, întâmplările 
în urma cărora Myrtille putuse să se întâlnească cu Buridan. În 
această expunere amănunţită, orânduită cu îndemânare, rolul 
lui Simon devenise covârşitor şi, în afară de asta, făcând 
comparaţia unor fapte deja cunoscute de conte şi a altora pe 
care i le punea înainte cu pricepere, Gillonne, fără să aibă 
aerul că stăruie prea mult, ajunse să facă impresia că tot ce 
povesteşte era perfect admisibil şi chiar întocmai aşa. 

Se înţelegea lesne furia contelui, auzind vorbindu-i-se 
despre trădarea care îi păru vădită. 

De aceea, zise trădătoarei cu glas care tremura de necaz: 

— Bine! M-ai servit cu credinţă, fă şi de acum încolo tot aşa 


211 


— Michel Zévaco — 


şi vei fi încredințată că sunt un stăpân bun şi generos... Dar 
dacă, din întâmplare, mă vei fi înşelat, dacă m-ai trăda 
vreodată, pedeapsa grozavă pe care o voi da chiar de mâine 
acelui mizerabil trădător, îţi va servi drept o înştiinţare. Vei 
vedea cum ştie stăpânul tău să pedepsească o greşeală, ori o 
trădare. Bagă de seamă, nu-ţi spun mai mult. Acum, lasă-mă! 
Şi până vom vedea ce mai e de făcut, tăcere asupra celor ce 
mi-ai spus acum! Vinovatul nu trebuie să ne scape. 

Cuvintele acelea fuseseră spuse cu atâta sălbăticie, încât 
Gillonne, făcând reverenţe şi dându-se înapoi, nu putu să nu 
se cutremure pentru ea însăşi. 

Nu se gândea, fără oarecare teamă, la rolul pe care îl 
avusese chiar ea în întâmplările acelea şi-şi zicea, tremurând 
de spaimă: 

— Maică Precistă! îngeri sfinţi. Faceţi aşa ca stăpânul meu 
să nu afle niciodată adevărul; dacă nu, am păţit-o. Şi-i vai de 
capul meu! Până atunci, cred că pot face rugăciunea morţilor 
pentru sufletul lui Simon Malingre... He! he! Ar fi om priceput 
Simon, dacă o mai scăpa şi de beleaua asta. O să-l înveţe 
minte să-mi mai fure bieţii mei galbeni... Şi, apoi, eu mă apăr! 
Dacă nu-l zdrobeam, m-ar fi dat el pe mâna Monseniorului, şi 
ce alta putea să mi se întâmple decât că era să fiu trasă pe 
roată, de vie. Oricât tot mai bine-mi place să fiu în pielea mea 
decât în a lui Simon... He! he! grozav aş mai vrea să fiu de 
faţă ca să-l văd când l-o aresta şi l-o aduce în faţa 
monseniorului... 

Şi, groaznica bătrână, rumegând gândurile-i drăceşti, se 
îndepărtă cu paşi mărunți, râzând pe înfundate. 

In vremea asta Simon Malingre, rămase trăsnit în dosul uşii. 

În chip maşinal, ca împins de instinctul conservării, mai 
mult decât de judecată, el închisese binişor uşa şi plecase cu 
paşi înăbuşiţi spre o ascunzătoare îngustă unde ştia că nimeni 
nu pătrundea acolo!... nimeni altul decât el. 

Simţindu-se în siguranţă, deocamdată, căzu greoi pe un 
scaun de lemn cu picioarele tăiate, tâmpit, zăpăcit, lac de 
năduşeală, plângând cu lacrimi mari care se amestecau cu 
picăturile de sudoare, fără ca să bage de seamă. Işi luă capul 
în mâini văitându-se fără încetare. 

— Ticăloasa!... Oh! ticăloasă afurisită! 

Cu toate astea, după un frământat de deznădejde grozavă, 


212 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


se linişti puţin câte puţin şi începu să-şi judece situaţia, făcând 
apel la tot sângele rece şi la viclenia lui, ca să privească cu 
judecată măsurile de luat şi care trebuiau să-l scoată din 
încurcătură. Încetul cu încetul, îşi veni în fire şi, fără îndoială, 
că găsise vreo combinaţie dibace, căci un fel de zâmbet 
începuse să-i înflorească pe buzele subţiri şi palide. Tot atât 
de liniştit pe cât fusese de îngrozit, tot atât de hotărât pe cât 
fusese de descurajat, el luă toate dispoziţiile trebuincioase ca 
să nu fie surprins în cazul, de necrezut, când i-ar fi trecut 
cuiva prin minte să-l caute până acolo. 

Apoi, după ce-şi luă toate prevederile, întruchipă un fel de 
culcuş într-un colţ şi se întinse cu voluptate, şoptind: 

— Nu mai pot de oboseală. Să dorm. Voi vedea mâine ce 
mai e de făcut... Dar, dulcea mea Gillonne ţine-te bine, încă 
nu m-ai jupuit de viu... Cel care-o râde la urmă, o să râdă mai 
bine. 


XXIV. GENIUL LUI SIMON MALINGRE 


A doua zi de dimineaţă, tot atât de liniştit ca şi cum nu n-ar 
fi fost ameninţat de nimic, Simon intra în odaia contelui de 
Valois, cu siguranţa celei mai perfecte nevinovâăţii şi cu liniştea 
aceea absolută pe care o are oricare conştiinţă fără păcat. 

Trebuie să spunem că Simon nu intra în camera aceea în 
chip normal, ci se repezi înăuntru cu toate semnele exterioare 
ale cuiva care aduce o veste aşteptată cu nerăbdare. 

Vicleanul personaj observase foarte bine gestul violent pe 
care contele nu şi-l putuse stăpâni, precum şi aerul 
ameninţător cu care înainta spre servitorul său, deschizând 
gura, gata să-l zdrobească, dezvăluindu-i descoperirea trădării 
lui. 

De aceea, judecându-şi rolul cu o îndemânare desăvârşită, 
se făcu că uită, în bucuria lui, regulile bunei cuviinţe care nu-i 
îngăduiau să vorbească întâi el stăpânul său şi, tăind cu 
pricepere cuvântul contelui, strigă cu bucurie mare. 

— Izbândă, monseniore, izbândă! Aduc o veste foarte bună! 

Ca toate persoanele care trăiesc în mijlocul intrigilor 
întunecoase, contele de Valois oricât ar fi fost mai presus de 
sluga lui, îşi zise pe dată că poate va fi de folos să afle vestea 


213 


— Michel Zévaco — 


de bucurie care i se aducea cu atâta înfrigurare. 

De aceea, trebuie să-l lase pe Malingre să vorbească fără 
să-l sperie şi, prin urmare, să nu-i arate nici o urmă de ură. 

Incredinţat de cuminţenia faptei lui, pentru un moment, 
Valois nu-şi dădu pe faţă impresiile lui ascunse şi, în loc să-l 
zdrobească pe vinovat, după cum se pregătea la început, se 
mulţumi să facă doar pe nemulţumitul ca un stăpân supărat 
de lipsa de respect a slugii. Şi, întrebă, cu un aer necăjit: 

— Hei, netrebnicule! Aşa intri acum la stăpânul tău? 

Simon se aplecă cu umilinţă, pe când o floare, iute stinsă, 
străluci în ochii lui vicleni. 

— lertaţi-mi această lipsă de respect dar, bucuria de a fi 
aflat o veste bună pe care s-o aduc seniorului meu, m-a făcut 
să uit orice. 

— Bine! zise contele, care printr-o sforţare de voinţă, 
izbutise să-şi îndulcească vorba, bine, vorbeşte! Dar nu uita că 
dacă vestea ta nu e atât de bună, după cum vrei să arăţi, vei 
fi biciuit şi tratat după cum meriţi. 

Cu multă simplitate şi luând aerul său cel mai respectuos 
Simon răspunse: 

— Monseniorul are să hotărască singur. Ştiu unde se află 
acum tânăra persoană pe care Măria Voastră o onorează cu 
simpatia sa... Vreau vorbesc de Myrtille. 

Sfârşind vorba, Simon aştepta, ţintuindu-l pe sub sprâncene 
pe stăpânul său. 

Ca întotdeauna când se pronunţa în faţa lui numele 
Myrtillei, contele se tulbură puţin şi rând pe rând se roşi şi 
îngălbeni. 

— Ah! Ah! oftă Valois, fixând la rândul lui pe necinstitul 
servitor. Într-adevăr, e o veste bună... şi, unde e domnişoara 
în clipa de faţă? 

Fără să se tulbure, înfruntând cu îndârjire privirea tăioasă a 
stăpânului, Simon răspunse: 

— La logodnicul ei, la seniorul Buridan. 

La cuvântul de logodnic, pe care fără să pară, Simon îl 
pronunţase cu toate astea cu tot dinadinsul, Valois strânse 
pumnii furios, ochii i se înroşiră şi numai cu mare greutate 
izbuti să-şi stăpânească strigătul de furie care se stinse pe 
buzele-i albe. 

In fundul inimii, Simon se bucura de furia neputincioasă a 


214 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


stăpânului său. În aparenţă, el sta ţeapăn, luând înfăţişarea 
cea mai cuviincioasă şi mai nevinovată, întocmai ca omul care 
nu-şi dă seama de răul pe care-l face. 

Contele făcu câţiva paşi repezi prin odaie ca să ascundă 
tulburarea şi, în acelaşi timp, ca să aibă timpul să se 
liniştească sau, poate, să se gândească. 

Ceea ce-i spunea Simon se potrivea aşa de bine cu toate 
detaliile foarte amănunțite date de Gillonne în ajun, încât 
Valois, neputând să creadă că s-ar putea îngemăna acest fel 
de viclenie cu o îndrăzneală ca aceea, începea să creadă 
acum că Gillonne era aceea ce-l înşelase sau că se înşelase 
chiar ea, iar Simon putea fi mai cinstit şi mai nevinovat decât 
îl crezuse la început. 

Fără să-şi dea seama, îndoiala, care năştea în el, făcu să i 
se îndulcească pe nesimţite şi glasul şi gesturile. După ce se 
gândi câteva minute, se întoarse, se aşeză pe un jilţ mare, în 
faţa lui Simon, şi-i zise: 

— La Buridan!... şi numele acela parcă îi jupui buzele. Nu-i 
un răspuns păcătosule! Şi unde e afurisitul de Buridan, 
înghiţi-l-ar ladul?... Ai aflat? Căci, de când a fugit de la Curtea 
Minunilor, toată poliţia e în picioare ca să-l găsească. 

— Dar, monseniore, ştiu. Nu sunt poliţie, dar devotamentul 
îmi dă şiretenia trebuincioasă ca să caut şi să găsesc!... 

De astă dată, contele fu înfundat. Porni de la nesiguranţă, 
ajunsese să nu mai aibă decât prezumţii şi iată că în faţa 
acelei destăinuiri, în faţa răspunsului atât de simplu şi spus 
fără înconjur, chiar prezumţiile erau pe cale să dispară, să se 
şteargă din mintea lui. De aceea, zise pe un ton cu 
desăvârşire îmblânzit: 

— Unde e? Unde se ascunde? Pe Dumnezeul meu, dacă nu 
vreau să-i pun chiar eu mâna-n gât. 

Dar spre marea lui mirare Simon clătină din cap şi zise: 

— Nu mă întrebaţi unde e Buridan... Credeţi-mă! Lăsaţi-mă 
monseniore să sfârşesc singur ceea ce am început atât de 
bine. Intervenţia dumneavoastră în afacerea asta n-ar putea 
decât să-mi dărâme toate planurile. Numai singur pot duce la 
bun sfârşit afacerea asta. Ascultaţi-mă monseniore, vă cer 
numai patruzeci şi opt de ore ca să lucrez cum mă voi pricepe 
şi vi-i dau pe mână, legaţi şi ferecaţi pe Buridan, pe Myrtille şi 
toată banda lor... Toată, mă înţelegeţi, monseniore? Nu v-am 


215 


— Michel Zévaco — 


mai adus-o pe Myrtille pentru că aţi avut încredere în mine şi 
că m-aţi lăsat să fac cum m-am priceput?... 

— Da şi ba, zise contele care simţi deşteptându-se iarăşi 
bănuielile în faţa răspunsului acestuia neaşteptat. 

Simon Malingre pricepu pe dată cele ce se petrecea în 
mintea lui Valois şi, jucând totul pe o singură carte, el gândi 
suspinând: „Momentul fatal şi dureros a sosit... văd că 
stăpânul meu se îndoieşte de mine, trebuie să-i spun tot.” 

La aceste cuvinte, el îngenunche aplecându-şi capul cu o 
umilinţă admirabilă, judecată, şi adăugă tare: 

— Monseniore, vă implor să mă iertaţi! 

Contele tresări şi, aplecându-se spre dânsul, privindu-l cu 
foc, răspunse: 

— lertarea mea? Şi de ce? 

— Monseniore, zise Simon plângând şi căzând la pământ, 
v-am înşelat! 

— Ah! mizerabile trădător, urlă contele care, sărind în sus, 
azvârlind îndărăt fotoliul pe care şezuse, mărturiseşti în fine? 

— Fără îndoială! zise Malingre, ridicându-se pe jumătate şi 
privindu-l cu cea mai mare nevinovăție, fără îndoială 
mărturisesc că mi-am înşelat stăpânul... să-l servesc mai sigur 
şi mai cu devotament. 

Valois rămase încremenit de răspuns. 

În furia lui strângea deja mânerul pumnalului, gata să-l vâre 
în trupul bănuitului trădător. 

El vâri repede tăişul în teacă şi strigă înăbuşit: 

— Nu, moartea asta ar fi prea repede şi prea blândă, 
vreau... 

Făcuse spume la gură. Apucă un ciocan şi lovi cu putere 
într-un clopot fără limbă, şi un servitor sosi: 

— Doi oameni armaţi să-mi stea la îndemână, zise el. 

Apoi, întorcându-se spre Malingre: 

— Acum vorbeşte, dar, vorbeşte lămurit, căci viaţa nu-ți 
ţine decât de un fir de aţă, pe cuvântul meu de Valois. Haide! 
Spune! Explică-te. 

In loc să pară speriat de dezlănţuirea acelei furii şi de acele 
ordine care nu prevesteau nimic bun pentru el, în loc să se 
umilească, mai mult, Simon care până atunci şezuse 
îngenunchiat, se ridică deodată, într-o ţinută demnă, pe cât 
putea s-o aibă un fizic ca al lui, şi zise cu o linişte care 


216 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


contrasta ciudat cu furia stăpânului şi cu pregătirile sinistre 
ce-l amenințau: 

— Văd monseniore, că m-aţi înţeles rău sau, poate, nu 
m-am exprimat destul de bine. Viaţa mea e în mâinile voastre 
şi puteţi face cu ea ce voiţi; am pus-o în serviciul vostru şi lui 
am sacrificat-o demult... Am să vă spun totul, nu de frică, 
credeţi-mă, dar pentru că-mi sunteţi stăpân şi pentru că sunt 
devotat trup şi suflet... De aceea, mai bine să vorbesc chiar 
eu. Cine ştie dacă faptele mele, rău interpretate, n-au dat 
prilej vreunui răuvoitor să mă calomnieze în faţa voastră? Cine 
ştie vreo slugă prea sârguitoare, tot atât de devotată ca şi 
mine, interpretând şi ea rău actele mele, n-ar veni, de bună 
credinţă, fără să-mi poarte vreun gând rău, ci numai pentru că 
e datoria ei, să pună în vedere Monseniorului şi să-i strecoare 
în suflet bănuiala şi necazul împotriva neputinciosului dar, cu 
toate astea, devotatului şi binevoitorului vostru servitor? Cine 
ştie dacă acest lucru n-a fost făcut deja după cum chiar îmi dă 
de bănuit înfăţişarea monseniorului. 

Fără voia lui, contele se simţi mişcat de cuvintele lui spuse 
pe un ton foarte demn şi foarte sincer şi care, fără să aibă 
aerul, loveau drept în ţintă. Căci cum ar fi putut Valois să 
bănuiască că acea convorbire din ajun putuse să-i fie 
surprinsă? 

Privindu-şi servitorul, îl văzu atât de mic, atât de umil, atât 
de neputincios în faţa lui, cel atât de sus pus, atât de puternic, 
atât de tare reamintindu-şi din trecut, îşi reaminti atâtea 
servicii care i se aduse încât îndoiala i se strecură din nou în 
suflet şi se ruşină de pornirea lui. 

— Ferească Dumnezeu, zise el mai liniştit, să condamnăm 
unul dintre oamenii noştri fără să-l ascultăm cu toată 
răbdarea, cu toată credinţa şi nepărtinirea la care au dreptul 
toţi cei care depind de judecata noastră. Vorbeşte dar şi 
explică limpede ce ai vrut să spui, dar, nu uita că tu însuţi ai 
vorbit mai întâi de trădare. 

— Am zis, monseniore, că vă înşelasem. N-am zis că v-am 
trădat. 

Atunci, la rândul său şi potrivind, în felul său, dar luând una 
câte una, toate faptele pe care bătrâna Gillonne i le pusese în 
spinare învârtind lucrurile în favoarea lui, Simon Malingre 
istorisi cum o dăduse pe Myrtille lui Buridan. Şi explică 


217 


— Michel Zévaco — 


amănunţit contelui, care se încredința din ce în ce de buna lui 
credință, dar totuşi se mira de felul de a proceda, cu o 
mulțime de amănunte, care mai mult îl zăpăceau decât îl 
luminau, că, purtându-se astfel, era sigur să pună mâna pe 
toți duşmanii stăpânului său, că în ceasul acela plasa era 
întinsă, şi că n-avea decât să tragă sfoara ca să-i pună pe toţi 
la bunul plac al contelui. 

Dar, pentru asta, era absolut nevoie să-l lase să lucreze 
singur, în libertate. 

— Pricepeţi zise el, sfârşind, că acum am izbutit să capăt 
toată încrederea lui Buridan. Dar nu trebuie să ne ascundem şi 
ştiţi şi voi, monseniore, că acest Buridan e un straşnic 
luptător, veşnic în pază, veşnic neîncrezător, şi în aşa hal, 
încât cred că se sfieşte şi de scufia lui de noapte. Această 
încredere, după care am alergat atâta, şi să spun drept 
monseniore pentru care am trecut prin atâtea primejdii ca s-o 
câştig, mă poate face s-o pierd, nimica toată şi, atunci, totul 
s-ar sfârşi pentru noi. lată dar de ce vă implor stăruitor să mă 
lăsaţi să lucrez singur şi cum vreau, şi să-mi daţi cele 
patruzeci şi opt de ore, pe care vi le-am cerut. 

De data asta, contele era cu totul încredinţat de 
nevinovăția lui Simon. Apucă o pungă plină de galbeni şi i-o 
dădu, zicând: 

— la-i, ţi-i dăruiesc ca să uiţi bruftuiala de mai adineauri. 
Dar dacă izbuteşti, îţi voi da zece pungi ca asta. 

Cu o îndemânare care însemna o mare obişnuinţă, Simon îşi 
strecură repede punga în buzunar după ce o cântări la iuţeală 
în mână, ceea ce-l făcu să se strâmbe de bucurie. 

— Acum, monseniore, voi pleca îndată. După cum v-am 
explicat, trebuie să lucrez singur. Cu toate astea, o să am 
nevoie de un ajutor. Aţi binevoi să-mi daţi pe cineva? 

Dacă contele ar mai fi păstrat chiar vreo îndoială despre 
credinţa lui Malingre, cererea pe care-o făcuse, desigur, i-ar fi 
nimicit-o. 

— Alege tu pe cine vrei, singur poţi să-ţi dai seama mai 
bine de cine te-ar putea ajuta. 

— Dacă e aşa, v-aş ruga să-mi daţi pe jupâneasa voastră, 
pe Gillonne. 

De data asta Valois crezu că n-a auzit bine. 

— Pe cine-mi ceri? 


218 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Pe jupâneasa Gillonne. 

— Auzisem bine! Şi crezi că-ţi va fi de folos? 

— Îmi va fi de mare folos, monseniore. 

— De ce ea şi nu alta? 

— Pentru că o cunoaşte pe Myrtille şi că-i va putea inspira 
încredere. Şi, v-am spus, am nevoie să nu deştept bănuielile 
nimănui. 

— E drept, foarte drept! Atunci, tu ai încredere în femeia 
asta? 

— Ca în mine însumi, monseniore. 

— Hm! făcu contele, căruia i se părea că încrederea lui 
Malingre era rău plasată. In sfârşit, treaba ta. O crezi 
pricepută? 

— Gillonne? Câte-o vorbă de pricepere şi viclenie, cred că 
ar întrece şi pe dracul. 

— Dacă e aşa de pricepută şi de vicleană, să nu mai 
vorbim. Dar devotamentul? 

— Despre asta, răspund de ea... Tot atât de sigură şi 
devotată ca şi mine. N 

— Ciudat, şopti Valois, care urmă cu glas tare: In fine, ai 
încredere în ea şi pe ea, numai pe ea o vrei? 

— Da, monseniore. Ascultaţi, monseniore. Văd ce este. 
Biata Gillonne o fi făcut vreo greşeală în slujba ei sau poate vi 
s-a făcut vreun raport răutăcios asupra ei, căci îmi pare că nu 
se prea bucură de încrederea stăpânului său. 

— Niciodată nu s-a bucurat de ea. 

— Asta mă mâhneşte, Doamne! Gillonne are toate 
cusururile sexului său, ea se supără lesne şi, din prea multă 
imaginaţie, pe care o are, îşi face de multe ori închipuiri pe 
care le ia drept realităţi, dar în toată dreptatea e cinstită şi 
n-ar face rău nimănui. Vă este devotată până la moarte şi eu 
am încredere absolută în ea, căci, să vă spun în taină, o să ne 
căsătorim împreună şi ea moare de dragul meu. 

Contele râse cu poftă de discursul lui Malingre. În gândul lui 
îşi zise: 

— Drace! El crede că femeia se prăpădeşte după el şi nu 
mai departe decât ieri seară, aici chiar, la urma-urmei, cum 
zice şi el, poate că ea s-a înşelat!... Ei bine! urmă tare. la-o, 
dacă ţii cu orice preţ. N 

— Mulţumesc monseniore. Imi îngăduiţi să vă rog să daţi 


219 


— Michel Zévaco — 


chiar domnia voastră ordine Gillonnei? 

— De ce? 

— Pentru că e încăpăţânată şi, adesea, nu vrea să facă 
decât după capul ei, pe când dacă monseniorul îi dă ordin să 
mi se supună în toată afacerea asta, o ştiu eu bine, n-o să mai 
zică nimic şi o să se facă blândă ca un miel. 

— Fie! Am să fac şi asta. 

Contele o chemă pe Gillonne, care veni îndată. 

Îşi închipuie oricine mirarea ei, văzându-l pe Malingre în 
odaia contelui şi părând în bunele lui graţii mai mult ca 
oricând. Ea se întrebă îngrijorată ce se petrecuse şi-l privi pe 
Malingre încercând să descurce adevărul. 

Dar Simon sta nepăsător. 

În sfârşit, vocea contelui o scoase din nedumerire: 

— Jupâneasă Gillonne, te încredinţez lui Malingre pentru 
câteva zile. Supune-i-te în orice-ţi va ordona ca şi cum ai 
asculta de mine însumi şi gândeşte-te, dacă ţii să-mi faci pe 
plac, că după cum te vei purta în afacerea asta, voi uita sau 
voi pedepsi greşeala pe care ai făcut-o ieri seară. 

— Aşa! zise Malingre serios, mă gândisem eu bine că 
trebuia să-l fi nemulţumit ea pe monseniorul. N-ai să te 
cuminţeşti niciodată, Gillonne? Puteţi s-o iertaţi, monseniore, 
căci răspund eu pentru ea că o să meargă strună în afacerea 
asta. Nu e aşa, Gillonne? 

— Neîndoios, răspunse Gillonne, datoria mea e să mă supun 
ordinelor monseniorului. Cât despre greşeala mea, voi căuta 
s-o repar. 

Valois îi îndepărtă, după ce mai vorbi încet, un minut, cu 
Malingre, lucru de care Gillonne păru foarte îngrijorată. 


XXV. LUPTA ÎNTRE DOI DIAVOLI 


Când ieşiră din odaia contelui de Valois, Malingre se apropie 
de Gillonne şi o întrebă cu glas înăbuşit: 

— Putem vorbi împreună, la tine în odaie, fără teamă de a fi 
auziţi? Am să-ţi spun lucruri foarte însemnate. 

Fără să răspundă, Gillonne făcu semn că putea. 

Gillonne se gândea, spionându-şi tovarăşul cu coada 
ochiului. Era foarte neliniştită şi se întreba cu îngrijorare: ce 


220 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


ştia Malingre şi ce gânduri avea? 

Cum nu putea citi nimic pe faţa tovarăşului ei, Gillonne se 
ţinea într-o rezervă prudentă şi se pregătea să se păzească 
bine, observând de aproape gesturile lui Simon, pe care-l 
bănuia însufleţit de gânduri necinstite. 

Când ajunseră în odăiţa pe care o avea la Temple, Gillonne 
făcu semn lui Malingre să stea jos şi se aşeză şi dânsa lângă o 
fereastră care dădea într-o curte interioară. 

Gata să scoale în picioare toată garnizoana, la cea mai mică 
încercare de violenţă, ea aşteptă să vorbească Malingre. 

Acesta se aşezase liniştit pe scaun şi nu părea deloc 
însufleţit de gânduri rele. 

— Gillonne, zise el încet, cineva m-a vorbit de rău 
monseniorului. 

Gillonne crezu că astea le zicea pentru ea, căci o privea 
drept în faţă. Ea îl bănuia mai mult ca oricând şi răspunse 
printr-o întrebare mută a privirii. 

— Da, Gillonne! urma Malingre. Monseniorul cunoaşte 
partea ce am luat, fără voia mea, o ştii, la evadarea Myrtillei, 
nu ştiu ce trădător i-a destăinuit totul, auzi tu? 

— Şi, zise Gillonne încet, bănuieşti pe cineva de răutatea 
asta? 

— Ah! oftă Malingre, dând din umeri. Ştiu eu?... Cred că e 
vreun fecior, gelos de trecerea mea pe lângă stăpân şi doritor 
să-mi ia locul! Dar, răbdare, dacă-l aflu, şi-l voi afla într-o zi 
sau alta, mă bizui chiar pe tine să-mi dai o mână de ajutor în 
ziua aceea o să avem ceva de răfuit, de care o să râdem 
amândoi, ha! ha! ha! 

Gillonne nu-şi putu stăpâni un fior, care o străbătu din cap 
până în picioare, atâta era de ameninţător tonul cu care 
fuseseră pronunţate vorbele lui Malingre şi atât era de sinistru 
râsul care le urmase, dovedind siguranţa absolută a unei 
răzbunări, de care avea să se ducă pomină. 

Cu toate astea un lucru o linişti. 

Malingre nu o bănuia pe ea: dimpotrivă îi cerea să-l ajute 
să-l descopere pe vinovat. 

Se gândi să tragă un folos din dispoziţia lui şi-i răspunse, 
împreunându-şi mâinile, cu un aer indignat: 

— Maică Precistă! se poate să fie oameni atât de răi pe 
pământ, şi să nu-ţi poţi câştiga viaţa, în mod cinstit, fără să fii 


221 


— Michel Zévaco — 


expus geloziei şi calomniei? 

— Nu-i aşa, Gillonne? făcu Malingre, cu un minunat aer 
binevoitor. 

— Desigur că o să te ajut, îl încredință Gillonne, şi încă din 
toate puterile mele. 

— Aşa nădăjduiam şi eu, zâmbi Malingre, adăugând în 
treacăt: Mai cu seamă că şi tu eşti interesată. 

— Cum aşa, Simone? 

— Pentru că i-am spus monseniorului că m-ai ajutat în 
toate, astfel că, dacă cunoaşte toate faptele mele, nu i-au 
scăpat nici ale tale. 

— Ah! făcu Gillonne, al cărei ochi scânteiară o clipă. Ai făcut 
tu asta? Pentru ce? 

— Pentru că trebuia să-i spun ceva, ca să-mi micşorez 
vinovăția, şi, apoi, pentru că te iubesc, Gillonne, o ştii bine şi 
când am văzut că sunt pierdut în faţa stăpânului, n-am vrut să 
te las în urma mea şi am făcut tot ce am putut ca să te târăsc 
în căderea mea. 

Zgripţoroaica îşi trosni degetele. Fu singura învederare a 
emoţiei care o strângea de gât şi, cu glas înăbuşit, întrebă: 

— Astfel că, acum, zici tu, suntem amândoi pierduţi în faţa 
monseniorului?... 

— Cu desăvârşire, pierduţi. 

— Atunci Simone, ai putea să-mi spui de ce monseniorul 
m-a chemat şi mi-a dat ordin să mă supun ordinelor tale? Şi 
de ce, mai cu seamă, stăpânul nostru ţi-a dat însărcinări 
secrete? N-aveai aerul să fii în dizgrație, în momentul acela, 
dimpotrivă!... 

Vorbind aşa, Gillonne îşi aţintea asupra lui o privire de o 
vioiciune ciudată, ca şi cum i-ar fi zis: „Bagă de seamă, n-o să 
mă tragi tu pe sfoară, atât de lesne!” 

— Ah! Gillonne, zise Malingre, cu acel râs ascuns pe care-l 
avea când făcea câte o poznă răutăcioasă, şi a cărei 
însemnătate bătrâna o cunoştea pentru că o experimentase, 
spre răul ei. Ah! Gillonne, vezi tu? l-am făcut monseniorului o 
poznă, cum ştiu eu. Oricât de puternic conte de Valois ar fi, 
eu, Simon Malingre, l-am păcălit frumos, pe Dumnezeul meu! 
iți voi istorisi ce, şi vei vedea ce ciudat e. 

Gillonne se simţea cuprinsă de o îngrijorare nelămurită, căci 
vedea ca Malingre era sincer: cel puţin aşa-l credea ea şi 


222 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


dorea grozav să cunoască adevărul, ca să se orienteze, să 
vadă dacă, într-adevăr, pierduse încrederea stăpânului, dacă 
Malingre nu făcuse vreo greşeală din care şiretenia şi 
priceperea ei ar mai fi putut trage vreun folos. 

Dar pentru aceasta nu trebuia să-i dea zor lui Malingre, mai 
cu seamă nu trebuia să lase să se vadă spaima care începea 
s-o cuprindă, nu trebuia să-i lase vreo bănuială că-i suspecta 
actele, cuvintele şi gândurile. 

Sau, de nu, ea cunoştea pe Malingre, se va juca cu ea ca 
pisica cu şoarecele şi va fi trasă pe sfoară, cum pretindea el 
că păcălise şi pe stăpânul său. 

— Dacă înţeleg, nu suntem aşa de pierduţi în faţa 
stăpânului, după cum credeam. 

— Dimpotrivă, Gillonne, dimpotrivă! Suntem, sau mai bine 
zis, sunt mai mult ca oricând în sufletul său şi în bunele sale 
graţii. 

De data asta Gillonne căscă ochii ca cineva care zice: 

— Nu mai pricep. 

—O să înţelegi. Am dobândit mai mult ca oricând 
încrederea monseniorului dar numai pentru patruzeci şi opt de 
ore. 

— Ah! ah! zise Gillonne, ascultând cu băgare de seamă, şi 
ce-o să se întâmple peste patruzeci şi opt de ore? 

— O să mi se taie limba pentru că l-am minţit. 

— Ah! zise Gillonne, cu cea mai perfectă indiferenţă. Apoi? 

— O să mi se taie mâna dreaptă ca unui trădător. 

— Ah! ah! urmă Gillonne, trecându-şi limba pe buze de 
parcă s-ar fi bucurat la vederea spectacolului aceluia, pe 
care-l găsea atrăgător. Şi apoi? 

— Apoi? Voi fi, probabil, ars cu cleştele roşit în foc şi opărit 
cu plumb topit, numai dacă... 

— Numai dacă? întrebă Gillonne, ca şi cum ar fi zis: „Ce 
păcat! oare voi ajunge să pot privi acest spectacol minunat?” 

— Numai dacă n-oi fi jupuit de piele... 

— Oh! oh! 

— Sau ars de viu... 

— Dumnezeule! 

— Sau sfâşiat în patru, în sfârşit. 

— Maică Precistă! Ai ajuns aici, dragă Simone! 

— Desigur, zise Malingre cu acelaşi calm grozav care nu-l 


223 


— Michel Zévaco — 


părăsise o clipă, în vreme ce înşira groaznicele chinuri la care 
credea că va fi supus. Fără îndoială, peste patruzeci şi opt de 
ore o să ajungem la sigur acolo. 

— Cum o să ajungem? tresări răutăcioasa bătrână, 
îngrozită. De ce noi? Vrei să zici, tu, dar eu? de ce eu? 

Râsul lui Malingre sună scurt şi înfiorător. 

— Pentru că, blânda mea Gillonne, m-am aranjat ca să ai şi 
tu aceeaşi soartă ca mine o să-ţi explic eu asta, vei scăpa cu 
mine sau vei pieri cu mine şi ca mine. Vei vedea cum am jucat 
pe Monseniorul din punctul ăsta de vedere. 

Toate astea fuseseră zise cu un ton rece şi tăios, ca o 
lovitură de secure. 

In momentul acela, Gillonne presimţi cât se poate de 
limpede că groaznicul pitic spunea adevărul şi că orânduise 
lucrurile întocmai după cum spunea, ca soarta ei să fie legată 
de a lui. 

— Ah! afurisitul! gemu ea jalnic. 

Dar, pe când se jelea, se gândea că doamne fereşte! nu ar 
fi voit să fie jupuită de vie, şi luă hotărârea să lupte până la 
ultima suflare ca să scape, şi să-l scape şi pe Malingre, dacă 
păcătosul o ţinea în mână, şi nu era mijloc să facă altfel. 

— la să vedem, zise ea, căutând să se liniştească, pentru 
numele lui Dumnezeu, explică-te lămurit. 

— E foarte simplu, zise Malingre, care se bucura de 
tulburarea şi de spaima ei. Ţi-am spus-o, monseniorul ştie tot; 
văzându-mă pierdut, m-am gândit la tine, vezi ingrato, cât te 
iubesc, şi am hotărât să-mi împart soarta cu tine şi ştii? 
hotărâre solidă, straşnică... 

— Ştiu, ştiu... pe urmă?... 

— Pe urmă, l-am convins şi pe stăpânul nostru că tot ce am 
făcut, tot ce făcuserăm, era ca să-i dăm în mână pe Buridan, 
pe Myrtille, pe Lancelot Bigorne şi pe ceilalţi, toată banda 
după care aleargă toţi, pricepi? 

— Bine, pricep, pe urmă? 

— Pe urmă am spus, m-am lăudat, înţelegi?... ca să scăpăm 
de-o primejdie sigură, am zis că ne stă în putere să prindem 
toată banda în patruzeci şi opt de ore... După acest termen, 
dacă nu izbutim, monseniorul ne va trata cum ţi-am spus. 

— Şi crezi că o vom putea prinde? 

— Oh! făcu Malingre, vezi norul acela, care lunecă pe cer? 


224 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Îl văd, dar... 

— Ei bine, sărmană Gillonne, cred că... mai lesne ai pune 
mâna pe norul acela decât am prinde pe Buridan... laca... 

— Intr-adevăr, zise Gillonne, dar atunci trebuie să fugim, 
avem patruzeci şi opt de ceasuri înaintea noastră, avem timp. 
Vom fi ajuns departe înainte ca să se gândească să pornească 
după noi. 

Ochii mititei şi şireţi ai lui Malingre scânteiară o clipă. El 
deschise gura şi ochii mari, îşi dădu cu pumnul în cap şi strigă: 

— Adevărat, ce prost sunt! Trebuie să fugim, vezi bine. 
Când te gândeşti că ideea asta e atât de simplă şi nici nu mi-a 
dat prin minte! A trebuit să vii tu. 

Apoi, adăugă, ca şi cum voia să-şi scuze acea lipsă de 
iniţiativă extravagantă: 

— Trebuie să-ţi spun, spre iertarea mea, că nu mă gândeam 
decât la situaţia noastră, distrusă aici, dar, drace, tot mai bine 
să-ţi pierzi situaţia, decât viaţa... Apoi cu ceea ce avem, vom 
avea întotdeauna destul, oriunde ne-o plăcea să ne ducem. 

— Să fugim dar, asta e singura noastră scăpare... cât 
despre rest, vom vedea mai târziu. Dar cum să fugim? O să 
putem? Nu suntem supravegheați de aproape? 

— Stai, lasă-mă să mă gândesc, zise Simon, care-şi luă 
capul în mâini şi, într-adevăr, păru că se gândeşte adânc. 

După câteva minute, ridică capul şi strigă victorios: 

— Am găsit! lată ce-i. Vom lăsa câteva haine şi zdrenţe pe 
care le avem, aici şi la palat, vom pleca de aici cu mâinile 
goale, fiecare singur. Tu, Gillonne, te vei duce la palat şi vei 
lua tot aurul şi toate giuvaerurile pe care le ai şi, la ora şapte, 
la şapte, auzi? vei veni la grădiniţa cu trandafiri, unde e 
ascunsă comoara mea şi unde te voi aştepta în sala de jos. 

— Acolo, ce o să facem? întrebă Gillonne, care-i urmărea cu 
atenţie explicaţiile, dar care totuşi nu-şi putuse stăpâni o mică 
încruntare de sprâncene, auzind că trebuia să-şi ia aurul şi 
giuvaerurile. 

— Acolo, zise Malingre, vom face două părţi cinstite din tot 
ce avem amândoi şi, ca să începem, şi numai ca să-ţi probez 
că sunt sincer şi cinstit, iată o pungă pe care mi-a dat-o 
monseniorul, înainte de a te chema pe tine. Vezi, Gillonne, că 
e plină şi e cu aur. 

Ochii babei străluciră de invidie şi, instinctiv, ea întinse 


225 


— Michel Zévaco — 


degetele-i strâmbe ca să apuce binecuvântata pungă pe care 
Malingre o ținea cu prudență, la o distanță respectabilă. 

— Vezi, urmă Malingre, care ținea să-şi restabilească buna 
sa credință şi cinstea, vezi că sunt sincer, căci tu nu ştiai că 
monseniorul mi-a dat o pungă aşa de plină şi în care e o mică 
avere, şi... aş fi putut să nu-ţi spun nimic, iar tu habar n-ai fi 
avut! 

— Într-adevăr! recunoscu bătrâna, foarte impresionată de 
acea delicateţe neaşteptată. 

— Dar sunt hotărât să fiu sincer şi cinstit, pentru acele 
câteva ore pe care le mai avem de trăit împreună. 

— Ce vrei să zici? 

— O să mă explic îndată... Deci eu răstorn punga asta în 
comoara noastră comună. 

Zicând aceasta, el făcu să dispară punga în buzunar. Astfel 
că baba îşi zise: 

— Hei! oare comoara noastră comună, după cum zice el, să 
fie numai în buzunarul lui? 

Ca să fi fost în adevăr îndemânatic, Malingre ar fi trebuit 
să-şi depună punga în mâinile Gillonnei, şi trebuie să spunem 
că ăsta era şi gândul lui, numai că teama şi zgârcenia fură mai 
tari decât prudenţa, ceea ce făcu rău, căci instinctele de 
neîncredere ale zgripţuroaicei se deşteptară deodată, şi se 
păzi şi mai mult ca oricând. 

— Aşadar, urmă Malingre, la grădiniţa cu trandafiri ne vom 
socoti ca nişte tovarăşi cinstiţi şi, după ce vom termina-o, te 
las să alegi: sau să vii cu mine în Olanda, unde vom putea să 
ne cununăm şi să trăim liniştiţi la adăpost, mulţumită banilor 
noştri puşi laolaltă, sau, după ce ne vom împărţi averea să ne 
ducem fiecare de partea lui şi să ne orânduim viaţa cum ne-o 
plăcea. Şi, gândindu-mă la a doua soluţie, care o să-ţi convină, 
poate, mai mult, ţi-am spus mai adineauri că nu mai avem 
decât câteva minute de stat împreună. Ce zici de asta?... 

Gillonne părea să cugete adânc şi pesemne că găsise ea 
vreun mijloc bun să scape de condiţiile impuse de Malinagre, 
căci răspunse cu destulă bunăvoință, surâzând: 

— Zic că planul tău îmi convine din toate punctele de 
vedere, că voi face cum ai spus şi că la ora şapte voi fi la 
grădiniţa cu trandafiri, cu toată averea mea; cât despre 
propunerea ta de a ne căsători... 


226 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Vom hotărî toate, după ce ne vom regla socotelile, zise 
Malingre. Vreau să te las să te mai gândeşti. 

— Vezi, frate! se gândi Gillonne, adică să fie şi el sincer, o 
dată în viaţa lui? 

— Deoarece totul e pus la cale, haidem să plecăm fiecare 
de partea noastră; n-avem timp de pierdut. 

— Bine, zise Gillonne, plec eu întâi? 

— Pleacă, dacă vrei... 

— La revedere, pe diseară Simon! 

— La ora şapte, Gillonne! 

Baba deschisese chiar uşa şi era gata să iasă, când Simon o 
chemă. 

— Ascultă, zise el, am uitat să-ţi spun că din minutul când 
vei pune piciorul afară din casă, doi oameni de-ai mei, de 
încredere, te vor urma ca umbra ta. 

— Ah! făcu bătrâna, impresionată. 

— Da, da, aşa că dacă, din întâmplare, ţi-ar veni poftă, 
plecând de aici să apuci alt drum, decât acela spre Temple, 
unul din oamenii mei te-ar urma liniştit, pe când celălalt s-ar 
duce să-l înştiinţeze pe monseniorul, care s-ar pricepe el să te 
prindă. 

— Demone! strigă Gillonne, exasperată 

— Ce vrei? lau toate măsurile din cauza averii tale, din care 
o parte e a mea. lţi mai spun, dinainte, afară de asta, că dacă 
vei uita ceasul, şi am zis şapte, sau dacă ai uita numai să 
aduci banii, monseniorul iar ar fi înștiințat la vreme şi într-un 
moment când eu aş fi la adăpost, şi acum, poţi să pleci! 

Auzind cuvintele acelea, care-i probau că Malingre 
prevăzuse tot, Gillonne rămase împietrită o clipă. 

În fine, stăpânită, învinsă, ea îşi plecă capul hotărâtă să se 
supună, dacă nu putea face altfel, dar rumegând deja planuri 
nelămurite de răzbunare, când ar ajunge la adăpost de mânia 
contelui de Valois. 

Voia să protesteze pentru buna sa credinţă şi de intenţia de 
a lucra cinstit, dar cuvintele i se stinseră în gât; nu putu să 
facă alta decât un gest de supunere şi ieşi ţeapănă, cu 
privirile rătăcite. 

Malingre o urmări din ochi, apoi, rămas singur, cu o flacără 
de izbândă în ochii lui mici, pătrunzători, se porni din nou pe 
un râs îngrozitor, bâlbâind: 


227 


— Michel Z&vaco — 


— Ah! ah! ah! Cum am jucat-o?... Ah! ah! ah!... N-o să-mi 
mai scape. 


XXVI. UNDE E VORBA DE O LADIŢĂ, UN FLUIER ŞI O 
PALARIE. 


Chiar în seara aceea, la ceasul hotărât, în sala de jos de la 
grădiniţa cu trandafiri, Malingre o aştepta pe Gillonne cu o 
nerăbdare amestecată cu siguranţă şi îndoială. 

— Oh! va veni, şoptea el, va veni, sunt sigur... Ea simte că 
are nevoie de mine ca să fugă, şi apoi am şi speriat-o 
straşnic... Nu poate să nu vină. Hei! dar n-o fi chiar ea, acel 
ceva pe care-l zăresc acolo?... Da, zău, în sfârşit!... O să ne 
reglăm socotelile. 

Într-adevăr, Gillonne sosea la ora exactă la întâlnire. 

Ea era învelită într-o mantie mare, neagră şi umbla încet, 
cu băgare de seamă. 

Malingre îi ieşi înainte şi după ce intră, împinse zăvoarele 
de la poartă. 

— Vezi, zise Gillonne, sunt exactă. 

— Ştiam că ai să fii exactă, răspunse Malingre, râzând. 

El părea foarte vesel... Gillonnei i se păru chiar că nu-l 
văzuse niciodată atât de vesel. 

— Ai adus banii? întrebă Simon, cu oarecare îngrijorare. 

Fără să zică nimic, ea desfăcu mantia şi arătă caseta destul 
de mare pe care o ţinea în braţe. 

— Stai să te uşurez de ea... trebuie să fie greu de dus... mai 
ales, dragă Gillonne, pentru o femeie slabă ca tine. 

Vorbind astfel, în ochi îi strălucea o flacără de poftă lacomă 
şi râdea batjocoritor. 

Îşi întindea ghearele ca să apuce lădiţa mult dorită, dar ea o 
strânse la piept ca o mamă care-şi apără un copil în primejdie 
şi zise: 

— Nu, nu, o duc singură. 

El nu stărui mai mult şi zise: 

— Cum vrei, drăguţa mea! Voiam să-ţi fac un serviciu. Dar 
să nu stăm în grădină, să intrăm în casă! Vrei? 

Fiind sigur că nu-i poate scăpa şi vrând să-i dea curaj, trecu 
înainte. 


228 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Ea-l urmă supusă şi intră, la rându-i, în casă, chiar în sala 
aceea în care, pe vremuri, spionase şi o vânduse pe Myrtille. 
Când intră el, trase zăvoarele cum făcuse şi la poartă şi-şi 
începu explicaţia, zicând: 

— Inţelegi?... Trag zăvoarele pentru că nu se ştie ce se 
poate întâmpla. 

Ea aprobă, nevenindu-i încă gândul c-ar fi putut să cadă 
într-o cursă. 

El se învârtea vesel, de colo până colo. 

— Stai, am să aprind o faclă... La vremea asta se 
înnoptează repede... lată, acum ne vedem cel puţin... Ştii 
că-mi plac ochii tăi, dragă Gillonne?... Stai jos!... Dezbracă-te! 
„„.. Aici, suntem ca la noi, acasă... Nimeni n-o să vină să ne 
deranjeze... Gândeşte-te... în vizuina unei vrăjitori!... Brr! 
Nimeni n-ar îndrăzni să se apropie de casa asta!... 

Şi el râdea... şi râdea... frecându-şi mâinile cu o bucurie 
grozavă. 

Se aşezase destul de departe de femeie chiar în faţa ei şi, 
fie din întâmplare, fie cu premeditare, şedea chiar în faţa uşii, 
cu amândouă mâinile pe mânerul săbiei, căci îşi luase o armă, 
cu bărbia rezemată pe mâini şi o privea râzând. 

Râsul acela ca o scârţâială de osie neunsă începuse s-o 
îngrijoreze pe Gillonne şi, fără să ştie de ce, începu s-o 
neliniştească grozav. 

Ea şedea jos, ţeapănă, pe marginea scaunului, uitându-se 
prin sala pe care o cunoştea mai bine ca oricine, cu o 
îngrijorare neexplicabilă, ţinându-şi caseta cu amândouă 
mâinile, pe genunchi. 

El o privea tot râzând şi o întrebă aşa, ca prin vis: 

— Ai venit? 

— Desigur! şopti ea, mirată. Nu ne învoisem aşa? 

— Sunt tare mulţumit, răspunse el, vorbindu-şi mai mult 
propriilor lui gânduri, decât celor ce-i spunea ea. 

— Şi eu sunt mulţumită, şopti Gillonne, fără să ştie tocmai 
bine cele ce zicea, atât de ciudată îi părea ţinuta lui Malingre. 

„Să fi înnebunit oare?, se gândi Gillonne. S-au mai văzut 
întâmplări de astea. Simon era ambițios şi se prea poate că 
părerea de rău de pierderea situaţiei, de pe lângă monseniorul 
Valois, umilirea trebuinţei de a fugi şi prăbuşirea visurilor lui... 
Dar, parcă, ne-am dat întâlnire aici, tocmai ca să fugim... 


229 


— Michel Zévaco — 


poate că nu e prudent să întârziem aşa.” Şi cu glas tare, 
femeia urmă: 

— Dar spune-mi... eu nu-ți văd comoara... cu toate astea pe 
a mea am adus-o... şi ar fi, poate, prudent să începem 
împărţeala cât mai iute. 

— Comoara mea? zise Malingre, care păru că se deşteaptă 
dintr-un vis. N-am dezgropat-o încă. 

— Ah! făcu Gillonne. 

Şi ochii ei se înrăutăţiră, mâinile i se încleştară pe casetă, 
ca pentru a o apăra. 

— Dar... nu face nimic, Gillonne mea, putem totuşi să 
verificăm ce e într-a ta... mă voi duce pe urmă s-o dezgrop pe 
a mea. 

— De ce să nu te duci chiar acum, Simone? Astfel, vom face 
o singură operaţie. 

— Nu te teme! Într-adevăr n-o să fie decât o operaţie. la să 
vedem caseta asta, frumoasă... 

— Nu-ţi dau nimic până când n-oi aduce aici, în faţa mea, 
propria ta comoară. 

— Cum, te temi până la atâta, de mine? Asta e rău... ştii tu? 
„„. Ţine punga pe care ţi-am arătat-o azi dimineaţă... uite ce 
frumoşi galbeni, Gillonne... Şi ştii? Am numărat-o! Vrei să-i 
vezi şi tu? E aur bun, de calitate bună, au greutatea... Sunt 
chiar cu efigiile regelui Philippe, Dumnezeu să-l ierte! dar care 
era un prost bătător de bani. Poţi să te uiţi Gillonne, poţi să-i 
verifici, să-i numeri! Eu nu sunt ca tine ... am încredere. 

La vederea aurului aceluia aşezat în faţa ei pe o masă, la 
îndemâna ei, Gillonne nu putu să reziste ispitei. 

Ea dădu drumul lădiţei ca să-şi vâre degetele ascuţite în 
maldărul de monede care o fascinau şi începu să le privească, 
să le pipăie şi să numere. 

— O sută? oftă cu voluptate Gillonne. Sunt o sută de monezi 
de aur. 

— Nici una mai puţin! zâmbi Malingre. Le numărasem eu? 
Ce crezi? Hei!... E o sumă frumoasă... nu-i aşa?... 

Apoi, cu o deznădejde grozavă, el urmă: 

— Şi când te gândeşti că jumătate din aurul acesta e al tău! 
Ce ai să faci cu toţi banii ăştia? 

intr-adevăr, el părea atât de disperat încât ea simţi 
pierindu-i neîncrederea. 


230 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Atunci Simone, dacă jumătate din aurul ăsta e al meu, 
pot să-l iau?... 

— Indată, Gillonne, după ce vom vedea şi ce e în caseta ta. 

— Bine! mârâi baba. Atunci du-te şi dezgroapă-ţi comoara, 
căci, îţi jur că atât timp cât n-o fi aici pe masa asta, n-ai să te 
atingi de casetă. 

— Şi eu îţi spun că am să m-ating, urlă Malingre, care se 
repezi la ea cu pumnalul în mână. 

Dar, spre marea lui uimire, Gillonne lăsă să-i ia lădiţa fără 
mare împotrivire. 

Şi, pe când Malingre, triumfător, punea lădiţa pe masă, 
zgripţuroaica se apropiase de fereastra din spatele ei şi, 
căutând în sân, scoase un fluier pe care-l duse repede la gură. 

In vremea asta, Malingre căuta să deschidă preţioasa 
casetă, dar observă că era închisă cu cheia... Se apropie 
ameninţător de Gillonne şi zise cu vocea răguşită: 

— Cheia!... Dă-mi cheia!... 

Foarte liniştită, ea i-o azvârli. N 

Dânsul o prinse în zbor şi o vâri iute în broască. In clipa 
când era să ridice capacul, Gillonne îi zise liniştită: 

— Înainte de a deschide, vrei să mă asculţi un minut? E în 
interesul tău, zise ea repede; gândeşte că lădiţa e în mâna 
ta... Poţi aştepta o clipă. 

Numai atunci el păru că observă atitudinea tovarăşei sale. 

Până atunci, gândul de a stăpâni comoara îl făcuse să 
piardă noţiunea lucrurilor. Avu impresia trecătoare că bătrâna 
îi pregătise vreo festă murdară şi toată atenţia i se încordă, ca 
să ghicească şi să zădărnicească cele ce femeia ar fi pus la 
cale. 

Nu mai deschise caseta ci, trăgându-se de nas, după cum 
obişnuia sa facă atunci când se gândea, răspunse cu glas 
batjocoritor: 

— Voi aştepta cât vei voi, scumpa mea Gillonne... Vorbeşte! 
Avem vreme. i 

— Atunci, ascultă! lţi închipui, cred, că te cunosc destul de 
bine, dragă Simone şi, cunoscându-te, am luat oarecare mici 
măsuri de prevedere înainte de a veni aici. 

— la vezi frate!... Şi... care sunt acele precauții scumpă 
Gillonne? zise Malingre, deja îngrijorat. 

— Am să ţi le spun. Am pus să mă urmeze patru oameni, 


231 


— Michel Zévaco — 


căci şi eu, Simone, am oamenii mei pe care-i am în mână şi 
care-mi sunt supuşi orbeşte în unele cazuri. Oamenii aceia 
sunt prin apropiere şi, la întâia chemare cu fluierul acesta, se 
vor repezi încoace şi, cum sunt şi zdraveni, şi înarmaţi, orice 
împotrivire din partea ta ar fi deşartă. 

— Bree! se gândi Malingre, care se trăgea de nas din ce în 
ce mai tare, într-adevăr, ar fi trebuit să prevăd că ciuma asta 
o să ia măsuri să se apere. 

Şi urmă tare: 

— Da, dar înainte ca cineva să-ţi sară în ajutor, aş putea să 
vâr în tine vârful lamei acesteia. 

— Nu-i sigur... şi, apoi, dacă oamenii mei nu mă găsesc în 
viaţă, te vor zdrobi, fără milă... Ţi-o spun: omorându-mă te 
condamni singur la moarte... Ai vrut să-ţi legi soarta de a mea, 
am făcut ca tine: mi-am legat şi eu soarta de-a ta. 

— Drace!... Are dreptate! se gândea Malingre, trăgându-se 
mereu de nas. 

— Şi nu s-a isprăvit, încă!... Dacă fluier de două ori din 
fluierul ăsta, unul dintre oameni aleargă pe dată la Temple şi-i 
cheamă pe oamenii monseniorului care pun mâna pe tine şi te 
dau pe mâna lui să facă el ce-o şti cu tine. In vremea asta, 
ceilalţi trei sosesc şi mă duc într-un loc sigur... Ei! Simone, am 
aranjat bine lucrurile?... 

Tot ceea ce spunea era riguros, exact. 

Intr-adevăr, ea îl cunoştea prea bine pe Simon Malingre şi, 
plecând de dimineaţă înfuriată, era încredinţată că Malingre ar 
putea să pună mâna pe ea şi s-o dea contelui de Valois, dacă 
nu i se supunea şi nu venea cu tot ce avea la întâlnirea fixată, 
la ora la care se înţeleseseră. 

Şi de ce adică ţinea atât de mult Malingre ca să-şi aducă 
comoara? Ca s-o despoaie cu totul de bani. Asta-i părea vădit. 

Pornind de la gândurile acestea, lucrurile se simplificau 
pentru ea şi nu mai era vorba decât să-şi ia măsurile de 
apărare, să fie mai îndemânatică şi mai şireată decât el şi să-i 
facă întocmai, după cum şi el avea de gând să-i facă, să-i ia 
absolut totul... 

Chiar la palat, ea se învoise cu patru vlăjgani din garda 
contelui, care-i erau devotați, bineînţeles... pe cât le îngăduiau 
firea. 

Şi, apelând la devotamentul acela aţâţat de răsplata 


232 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


câtorva monede de argint, iată ce obținuse de la ei şi ce plan 
făcuse: Ea să se ducă la ceasul fixat cu toţi banii ei, urmată de 
oameni aceia, la grădiniţa cu trandafiri. Apropiindu-se de casa 
aceea, le-ar arăta un loc unde ar trebui să stea de pază şi 
dânsa ar intra singură. Acolo, în faţa lui Simon, ea şi-ar 
desface comoara, ar împărţi-o la nevoie, s-ar lăsa s-o 
jefuiască, apoi, când ar fi totul sfârşit, când ar sosi momentul 
despărțirii, ar da alarma, oamenii ar sări asupra lui Simon şi, 
într-o clipă, l-ar lega burduf. După aceasta, ei s-ar retrage o 
oră. 

Singură cu Malingre, legat straşnic, ea şi-ar lua averea, cum 
şi pe aceea a lui Malingre şi s-ar duce într-un loc ascuns 
cunoscut numai de ea şi pe care şi-l pregătise de mai multă 
vreme. O oră după plecarea sa, oamenii s-ar înapoia, l-ar lua 
pe Malingre pe umeri şi s-ar duce drept la conte, istorisind o 
poveste pe care le-o spusese dânsa şi, în urmă căreia, contele 
la sigur le-ar da o groază de bani, de data asta nu de argint, ci 
chiar de aur. 

lată ce închipuise Gillonne şi ce nu-i spunea lui Malingre. 

Din nenorocire, ea nu prevăzuse că Simon şi-ar împinge 
îndrăzneala şi reaua credinţă până a nu-şi scoate banii la 
iveală şi lucrul acela neaşteptat, împreună cu frica de a vedea 
că i se smulge averea, precum şi cu zorul prea mare ce-i da, o 
făcură să se zăpăcească puţin şi făcu greşeala de a-i pomeni 
lui Malingre, de precauţiile pe care le luase. 

Şi tot de aceea, văzându-se ameninţată, nu-şi chemase 
oamenii ei, căci tot gândul tindea acum să-l facă pe Malingre 
să-şi dezgroape comoara... comoara aceea pentru stăpânirea 
căreia nu se temuse să se expună şi pe care voia ea s-o aibă, 
numai orice ar fi fost... răzbunarea-i fiindu-i asigurată. 

Pe când îşi dădea explicaţiile, Malingre se trăgea tot mai 
tare de nas, ceea ce, la el, era semnul unui plan, pe care-l 
urmărea. 

In vremea asta, Gillonne avu o idee pe care o crezu 
minunată şi pe care executând-o, l-ar face, la sigur, pe 
Malingre să se hotărască să-şi scoată propria lui comoară. 
Aşadar, începu: 

— Vezi, Simone, că sunt tot atât de şireată ca şi tine şi mai 
prevăzătoare chiar, decât eşti tu... Ti-am dovedit că sunt cea 
mai tare şi ar fi primejdios pentru tine să încerci să mă înşeli 


233 


— Michel Zévaco — 


sau să mă atingi, măcar, cu vârful degetului. 

— E adevărat! oftă Malingre plouat, eşti mai tare decât îmi 
închipuiam! 

— Sunt încântată să te aud vorbind aşa!... Acum, am să-ți 
dovedesc că e mai bine să ne purtăm cinstit unul cu celălalt, 
să facem o împărţeală dreaptă şi cinstită a banilor noştri şi să 
ne despărţim prieteni. Vrei, Simone? 

— Trebuie! zise Malingre oftând. 

___— Ei bine! Eu îţi voi da o dovadă strălucită de cinstea mea. 
In urmă, cred că nu vei mai sta pe gânduri ca să-mi arăţi 
comoara ta. 

— Ce vrei să faci? o întrebă curios Malingre. 

— Am să-ți spun... 

Şi ea tăcu puţin ca şi cum cuvintele ce trebuia să le 
grăiască ar fi trebuit să-i jupoaie buzele. 

— lată!... O să deschizi caseta... cu toate că ştiu ce e în 
casetă până la ultimul sfanţ... Vom face două părţi egale 
(Doamne ce rău îmi este!) vei lua... (mă înăbuş) şi vei lua 
jumătate... (Maică Precistă... mor) care-ţi vine de drept. 

— Ei aş! tresări Malingre, minunat de n-ar fi nimica asta, la 
care nu se aştepta. Acum? Indată? 

Şi făcu gestul de a deschide caseta. 

Dar Gillonne, care nu era atât de moartă, cum zicea, îl opri 
repede, apropiind fluierul de buze şi strigând: 

— Un minut!... Un minut!... Vreau şi eu să număr... Apoi, 
mai sunt cei o sută de galbeni pe care i-ai pus pe masă, şi 
trebuie să iau jumătate din ei. 

— Aşa-i! gemu Simon care părea dispus să-i facă toate 
concesiile. Ei bine, vino de numără cu mine. 

— Vezi, frate!... Şi cine-mi spune că, fiind lângă tine, n-o 
să-mi înfigi, pe furiş, pumnalul în burtă? 

Zicând aşa, ea arăta cu degetul pumnalul şi sabia cu care 
era înarmat Malingre. 

— Ciuma dracului! se gândeşte la toate, mormăi Simon. 

— Nu!... Nu!... Nu sunt atât de posomorâtă... Uite, vezi tu 
perdeaua aia?... Da... aruncă-ţi acolo pumnalul şi sabia. 

Malingre şovăi puţin, apoi, fără un cuvânt, el aruncă 
amândouă armele în locul arătat de ea. 

Atunci amândoi se apropiară de masă. Ca să poată mânui 
aurul care o fermeca, Gillonne dăduse drumul fluierului 


234 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


afurisit, care rămăsese atârnat de gâtul ei, cu un lanţ subţire. 

Goliră mai întâi lădiţa, apoi, după ce numărară, începură să 
facă maldăre. 

— Sper, zicea Gillonne, că asta e o probă de încredere... 
după asta nu te vei mai împotrivi să-ţi împărţi şi aurul tău. 

— Ţi-o jur, răspundea Malingre, pe care nu-l costau scump 
jurămintele. lţi jur că, după ce vom sfârşi, mă voi duce să-mi 
dezgrop caseta mea. 

Şi amândoi urmară operaţia, tăcuţi, fiecare pândindu-l pe 
celălalt, fiecare întârziind cât mai mult cu putinţă, cu 
mânuirea aurului aceluia. Totul se petrecu aproape bine cât 
timp nu făcură altceva decât să numere. 

Dar lucrurile începură să se cam încurce când ajunseră să-şi 
împartă banii. Gillonne începu să urle, pretinzând că Simon îi 
şterpelise un fişic. 

Malingre urla şi mai tare, îşi smulgea părul din cap, jura că 
dimpotrivă ea îl despuia şi îi şterpelise nu numai un fişic, ci... 
mai multe. 

Amândoi erau foarte mâniaţi, gesticulau, îşi aruncau priviri 
scânteietoare, păreau că au uitat tot ce-i pe pământ şi stăteau 
gata să se ia la bătaie. 

Operația împărţelii trebui să fie reîncepută. Dar din nou 
izbucniră urletele. 

— Bandit! Hoţ! Îţi spun că mă furi! lar mă furi... Nu te-am 
văzut eu? Uite, acolo... ai ascuns un galben. S-o luăm de la 
început, strigă Gillonne, împrăştiind fişicurile. 

— Să reîncepem! Fie! ţipă Malingre. Dar bagă de seamă să 
nu mă furi ca adineauri că... Ah! L-am apucat! 

Ce apucase?... Fluierul... 

Malingre înadins împrăştiase fişicurile ca s-o necăjească pe 
Gillonne şi s-o zăpăcească. 

Hipnotizată aceasta, la vederea aurului se înviorase încetul 
cu încetul şi căzuse în cursă. Uitând orice prudenţă, Gillonne 
se aplecase, se culcase aproape peste masă luând în braţe 
aurul, ca să nu se mai apropie Malingre. 

In mişcarea aceea, fluieraşul atârnat de lanţ se mişcă într-o 
parte şi-n alta. 

Malingre, care n-o pierdea din ochi, întinsese mâna şi 
apucase fluierul. 

Maşinal, Gillonne se dăduse înapoi. Simon trăsese de 


235 


— Michel Z&vaco — 


lănţişor care, nefiind tare, se rupsese şi fericitul fluier 
rămăsese în mâna lui. 

— Ah! Ah! izbucni Malingre, triumfător, băgând repede 
fluierul în buzunar, ce zici de asta, scumpa mea Gillonne? 
Acum cheamă-ţi păzitorii... Ah! ah! ah! Ai fi tu tare, Gillonne, 
dar eu sunt şi mai tare ca tine! ah! ah! ah... 

Gillonne rămăsese încremenită. 

Toate măsurile pe care le luase cu atâta pricepere, i se 
dărâmau într-o clipă. 

Acum, era în mâna duşmanului ei cu mâinile şi picioarele 
legate. 

Intr-adevăr, acesta, după ce ascunsese fluierul, se repezise 
la pumnal şi la sabie, şi le luase înapoi înainte ca Gillonne să 
se fi dezmeticit. 

— Ei bine, Gillonne, ce zici? Te ţin bine? Dar eu sunt băiat 
bun şi-am să-ţi dau o probă de încredere... Uite aurul care e 
acolo, iată! Poţi să-l numeri şi să-l pui la loc în casetă, te las să 
faci singură treaba asta. Vezi că am încredere în tine! Nu? Nu 
vrei? O să trebuiască să fac singur lucrul ăsta. Faci rău, vezi 
tu? e atât de plăcut să mânuieşti monedele astea, frumoase, 
de aur! 

Şi, vorbind astfel, cu pumnalul într-o mână, Malingre punea 
la un loc aurul în casetă, pe care o închidea, zicând: 

— laca, s-a sfârşit. Vezi? Când omul e cu judecată, nu se 
ceartă. 

Cu toate astea, Gillonne îşi venea în fire binişor şi se căznea 
să judece cu sânge rece starea primejdioasă în care se afla. 

— la spune-mi, drăguţa mea, ţi-aduci aminte de ziua aceea, 
când ţi-am suflat câţiva galbeni? Eh! eh! maldărul pe care-l 
vezi e mult mai considerabil decât acela, de atunci. 

— Ai fi în stare, Simone, să-mi iei totul? 

— Desigur, Gillonne, c-o să fiu în stare. 

— Dar e cu neputinţă! Haide, lasă-mi cel puţin câţiva 
galbeni. Dă-mi cel puţin banii de argint. Să-mi iei toată 
comoara? Dar, vrei să mă omori? Hoţule! Banditule! 

— Eh! eh! poate chiar asta şi vreau. 

— Ascultă, dragă Simone, e peste putinţă ca tu să vrei să 
mă ucizi în chip atât de îngrozitor. Eram doar prieteni, Simone. 
Trebuia să ne căsătorim. Ai uitat? 

— N-am uitat! Eram foarte buni prieteni, aşa de buni, încât 


236 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


ai pus să mă aresteze şi să mă azvârle într-una din cele mai 
întunecoase temnițe ale contelui de Valois, temniţă de unde 
nu trebuia să fiu scos decât ca să mă ducă să fiu ars de viu, 
spre marea ta bucurie căci tu-mi orânduiseşi execuţia aceea 
frumoasă. 

— Hristoase, Dumnezeule! se gândi Gillonne, mi se pare că 
mi-a sosit ceasul de pe urmă. El mi-a scăpat din mână, eu n-o 
să mai scap dintr-a lui. 

Şi urmă tare: 

— Dar ai scăpat din temniţă, ai ieşit mulţumită mie, care 
am venit să te scot de acolo... 

— Da, da! Cred şi eu, veniseşi să te bucuri de agonia mea şi 
să-mi smulgi taina ascunzătorii comorii mele. Şi dacă am ieşit 
din temniţă, e pentru că am fost mai şiret decât tine şi 
nicidecum de pe urma mărinimiei sau căinţei tale. 

— Dar, Simone, nu era decât o glumă ca să te sperii, să te 
păcălesc. Doamne! acum nici nu mai poţi glumi cu prietenii. 

— Bine! Să zicem că nu era decât o glumă cam ciudată, 
nu-i vorba e gluma pe care n-ai mai apucat s-o faci? 

— Desigur că nu, scumpul meu Simon. Căci, în fond, te 
iubeam prea mult, ca să-ţi fac rău cu tot dinadinsul. 

— Da, da, mă iubeai mult! Fără îndoială că pentru asta uite! 
nu mai târziu decât aseară, te-am auzit pe când mă denunţai 
monseniorului. Astfel că, dacă nu ştiam să-mi conduc barca, în 
dimineaţa asta aş fi în vreo temniţă zdravănă, iar tu ocupată 
să scormoneşti grădina asta ca să dai peste comoara mea. 

— Îngeri, sfinţi, din Rai! Ştie tot! Sunt pierdută! 

— Cred că ştii! gemu Malingre, rece. Voiai să pui mâna pe 
banii mei. l-am luat pe ai tăi, şi-i ţin bine! Voiai să mă dai pe 
mâna contelui, te ţin eu în mâna mea şi nu-mi vei scăpa. 

— Păcătosule! Câine! Afurisitule! Cum poţi să chinuieşti o 
femeie aşa! 

— Tu, o femeie? O furie, ieşită din iad. Da! 

— la seama la iadul de care vorbeşti... O să ajungi acolo, să 
arzi veşnic. 

— Treanca-fleanca! Vom simţi mai târziu treaba asta. la să 
vedem, dulcea mea Gillonne, cum vrei să te ucid? 

— Nu vreau să mor! Nu vreau! 

— Vrei să te ard? E aici o vatră splendidă. Nu? Ai dreptate! 
Ar dura prea mult şi n-am vreme. 


237 


— Michel Zévaco — 


— Simone, dacă mă ucizi, voi fi răzbunată. 

— Vezi, frate! Şi de cine? 

— De oamenii care mă aşteaptă. Dacă nu mă văd ieşind 
înainte de miezul nopţii, vor intra ei în casă. 

— Ei aş! Ştii că-ţi luaseşi bine toate măsurile! Dar lasă, nu-s 
încă unsprezece ceasuri. Inainte de sosirea lor, voi fi departe. 
la să vedem, dacă ţi-aş vâri pumnalul în piept, ai spus-o 
singură, vremea trece... nu?... Ah! eşti cam dificilă... Dacă-i 
aşa, ca să sfârşim, am să te spânzur. Da! o să fie mai lesne. 

— Să mă spânzuri? Aici? bolborosi Gillonne, care mai 
nădăjduia încă în vreo minune. 

— Aici, vezi bine! 

— Dar n-o să poţi să mă spânzuri aici. N-ai nimic pentru 
lucrul ăsta, urlă nenorocita, care se gândea: „Dacă vrea să mă 
spânzure, după cum zice, va fi silit să mă ducă în grădină şi 
atunci voi striga cât voi putea şi m-or auzi oamenii mei. Poate 
am să scap, aşa”. 

Dar Malingre, ca şi cum ar fi avut putinţa să-i citească 
gândul, îi zise, râzând: 

— Nu, nu e nevoie să mergem în grădină, pentru asta. 
Nimeni nu te va auzi ca să-ţi vină în ajutor, căci nu vom ieşi de 
aici. _ 

— Oh! demonul! murmură nenorocita. Imi ghiceşte toate 
gândurile. 

Cu pumnalul mereu în mână, Malingre se apropiase 
fredonând de o perdea atârnată în faţa unei ferestre şi trăsese 
perdeaua. 

— Priveşte Gillonne, dacă nu sunt om chibzuit. Vezi ce funie 
frumoasă şi nouă ţi-am ales?... Eh! eh! M-a costat trei franci... 
Dar nodul ăsta? Nici chiar călăul nu poate face altul mai bun. 
Şi macaraua de sus, din tavan, pe care am pus-o chiar eu... 
Crezi că-i solidă? Dar belciugul de colo, de lângă fereastră ca 
să agăţ funia când te vei legăna de capătul ei. Oh! n-am uitat 
nimic şi nu m-am uitat la cheltuială. 

— lartă-mă, Simone! lartă-mă! 

Drept răspuns, Malingre începu să cânte mai tare, 
ducându-se sa ia un scaun de lemn pe care-l aşeză în faţa 
funiei, zicându-şi: Aici voi sta destul de bine ca să văd cum o 
să se strâmbe de capătul funiei. 

— lertare! urlă din nou Gillonne, căzând în genunchi. 


238 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Cu sânge rece, înţepând-o cu vârful pumnalului şi 
arătându-i funia cu degetul, Simon porunci: 

— Mergi înainte! 

Simţind înţepătura, Gillonne scoase un urlet groaznic, totuşi 
nu mişcă. 

— Mergi înainte! repetă Malingre, vârându-i mai adânc în 
piept vârful armei. 

Atunci, nefericita Gillonne sări în sus şi, despletită, zăpăcită, 
aproape nebună, se îndreptă spre funie de-a-ndărătelea, 
împinsă de vârful pumnalului care o înţepa ori de câte ori 
încerca să se oprească. 

Şi Malingre cânta cât îl ţinea gura un cântec macabru, în 
care era vorba tocmai de spânzurătoare, de călău şi de o funie 
bine unsă. Gillonne ajunse până la scaun. 

— Suie-te! ordonă glasul poruncitor al lui Malingre, care 
trăsese perdeaua în urma lui ca şi cum s-ar fi temut ca vreun 
ochi indiscret să nu se bucure de acel spectacol îngrozitor, cu 
care voia să se desfete singur. 

Ideea-i fu cât se poate de nenorocită căci, dacă nu trăgea 
perdeaua, ar fi putut vedea unul din dulapurile uriaşe care 
împodobeau camera, deschizându-se binişor şi o umbră ieşind 
repede de acolo, închizând dulapul, sărind asupra casetei 
rămasă pe masă, apucând-o şi, după ce sări, închizând-o pe 
dinafară. Dar Simon era prea vesel şi prea ocupat în dosul 
perdelei ca să mai vadă cele ce am povestit cititorului. 

In faţa nehotărării foarte de înţeles a Gillonnei, Malingre 
repetă, apăsând vârful pumnalului, cu ton poruncitor: 

— Suie-te! 

Şi femeia se sui pe scaun şi, ridicând maşinal ochii spre cer, 
poate într-o ultimă rugăminte, văzu nodul funiei care se 
legăna încet deasupra ei şi scoase un geamăt îngrozitor, 
aplecând repede capul ca să scape de nodul fatal. 

Liniştit, căutând ca un nebun, Malingre îi trecu nodul în jurul 
gâtului fără ca ea să aibă puterea să încerce vreo împotrivire, 
luă capătul funiei agăţată de cuiul pe care-l arătase, îl suci pe 
mâinile lui de mai multe ori şi se duse să se aşeze pe scaunul 
pe care şi-l pregătise, în faţă. 

— Aşa! Acum să vorbim ca doi prieteni. Ţi-aduci aminte, 
scumpă Gillonne. Hei! Ce te-a găsit? Nu te mai răsuci atâta! 
Căţea, ce eşti! 


239 


— Michel Zévaco — 


O zguduitură puternică îi curmă insulta care era gata să-i 
iasă din gură, trântindu-l jos pe un scaun, cu mâinile 
înfăşurate pe după frânghie, căreia nu-i dăduse drumul. 

lată ce se întâmplase: 

În picioare pe scaun, cu capul trecut în laţ, sub impresia 
grozavă în care se afla, Gillonne simţise cum se sfârşea încet, 
încet şi de frică leşinase. 

Natural, corpul, fără putere, începuse să se legene, ceea ce 
motivase exclamaţia lui Simon: „Nu te mai răsuci atât!” Apoi, 
scaunul se răsturnase şi Gillonne se pomenise atârnată de 
funia de care Malingre se agăţă fără voia lui. 

Nenorocita Gillonne se spânzurase singură. Făcând o 
sforţare, Malingre se repezi la pironul în jurul căruia el legă cât 
mai zdravăn frânghia care-i curma mâinile. Apoi, se aşeză în 
faţa corpului victimei sale şi o privi cu o bucurie sălbatică. 
Spânzurata se zbătea în gol. Degetele ei căutau să se agaţe 
instinctiv de nodul care o gâtuia, vinele ei se umflară, ochii îi 
ieşeau din orbite, limba-i atârna din gura fără dinţi. Era 
înspăimântătoare la vedere, şi această impresie i-o produse şi 
lui Malingre, căci acesta scutură din cap, zicând tare, ca şi 
cum ea l-ar mai fi putut auzi: 

— Cu toate astea aveam să-ţi spun multe lucruri... Până la 
ultima-ţi suflare, ai găsit mijlocul să mă păcăleşti? Dar asta va 
fi ultima dată... Hei!... Nu erai frumoasă nici vie, dar acum... 
eşti groaznică!... Uite, nici nu te pot privi. Şi, Malingre trecu de 
partea cealaltă a perdelei. 


XXVII. SIMON MALINGRE TRECE DIN UIMIRE ÎN 
UIMIRE 


Malingre îşi aşeză sabia şi pumnalul pe un scrin şi scoase 
de sub haine alt pumnal cu lama scurtă, dar foarte lată. 

Pe când se îndeletnicea liniştit cu treaba asta, mormăia: 

— Maimuţa îndrăcită, mi-a jucat renghiul şi-a murit înainte 
să-i fi spus tot ce aveam pe inimă! Lasă!... Mai bine să nu mă 
mai gândesc. De azi încolo n-o să-mi mai joace astfel de 
feste... S-a terminat!... Acum, haidem să dezgropăm iute 
comoara şi să fugim! În curând casa asta poate să-mi devină 
primejdioasă! He! he! lată-mă şi cât se poate de bogat! 


240 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Averea Gillonnei e frumuşică! He-he!... 

Ideea averii Gillonnei îl făcu, natural, să-şi întoarcă capul 
spre locul unde pusese caseta. 

Dar, rămase cu gura căscată, cu ochii holbaţi de mirare: 
caseta pe care o lăsase pe masă, câteva minute mai înainte, 
nu mai era acolo. 

Se frecă la ochi, ca pentru a se încredința că era treaz şi 
zise tare: 

— Haide-hai! Nu dorm... Doar acolo lăsasem caseta! 

Şi începu să scotocească peste tot, întorcându-se întruna şi 
fără voia lui, la masă, vorbind tare fără să bage de seamă, 
repetând mereu: 

— Cu toate astea am lăsat-o acolo... acolo... sunt sigur... nu 
dorm n-am înnebunit!... 

Şi mereu îşi reîncepea cercetările în vreme ce începu să-l 
pătrundă o spaimă misterioasă de dispariţia aceea drăcească. 
Fără să-şi dea seama, începu să se teamă de a se mai apropia 
de perdeaua în dosul căreia o spânzurase pe Gillonne. 

După câtva timp de căutări zadarnice, spaima îl cuprinse 
într-atât, încât nu mai îndrăznea nici să privească perdeaua, în 
dosul căreia o vedea - în gând - pe Gillonne râzând diabolic şi 
scoțând o limbă lungă, lungă... 

Şi gândul că moarta se răzbunase furându-i comoara, se 
înrădăcină în creierul lui cu o tenacitate şi o putere atât de 
mare încât nu putu să nu şi-o manifeste în gura mare: 

— Mii de draci! strigă el. Ai crede că sufletul păcătoasei a 
venit să mă fure chiar din ochi!... 

Dar nu-şi sfârşise fraza şi începu să tremure din tot corpul, 
părul i se făcu măciucă şi simţi că înnebunea de frică... 

Într-adevăr, din dosul perdelei căreia îi întorcea spatele, 
neîndrăznind să se mai uite într-acolo, de după perdea o voce, 
chiar glasul Gillonnei, a Gillonnei pe care o spânzurase cu 
mâinile lui de un sfert de oră, începu să-i vorbească: 

— Ai spus bine, Simone... Eu mi-am luat averea înapoi... 
Ah! ah! ah! nici moartea nu mă poate despărţi de aurul meu 
iubit, de comoara mea pe care-o iubeam mai mult ca pe 
orice... Poţi să tot cauţi, n-ai să mai găseşti nimic! Mi-am luat 
avutul. Ha-ha-ha! 

Şi după râsul acela, care i se păru într-adevăr drăcesc, el 
auzi zornăitul aurului. Nebun de spaimă, stupid de mirare, 


241 


— Michel Zévaco — 


tâmpit de groază superstițioasă, el zbieră deznădăjduit. 

— Inapoi, năluco!... Dacă ţi-ai luat averea înapoi, nu-ți mai 
datorez nimic... Lasă-mă... Mă duc să-mi iau avutul meu şi 
dacă vrei să fac rugăciuni pentru tine, ei bine! am să pun o 
parte din comoara mea, deoparte, pentru parastase... Dar, 
lasă-mă. 

Şi se repezi spre uşă, o deschise cu mâna tremurândă, se 
strecură afară, închise uşa cu cheia ca şi cum s-ar fi temut să 
nu fie urmărit de stafia aceleia pe care o ucisese. Şi, neputând 
să răsufle, ud de o năduşeală rece, cu picioarele moi, Malingre 
se rezemă de uşă, nefiind în stare să facă un pas, cu o mână 
ştergându-se pe frunte, cu cealaltă încercând să-şi potolească 
bătăile inimii. 

Dar nu şezu mult locului, sări, deodată, spaima punându-i 
aripi la picioare căci, de după uşă, prin gaura broaştei, vocea 
batjocoritoare a moartei îi striga: 

— Comoara ta, zici?... Du-te, fugi, caută!... Dacă vei 
găsi-o... 

Alergă, după cum îi poruncise moarta. 

Şi atât îi era de mare zgârcenia, încât nici nu-i trecu prin 
minte să fugă din locurile acelea, pe care le credea bântuite 
de strigoi... 

Moarta zisese: „Caută, dacă vei găsi”. 

Şi singura frică pe care-o mai simţea acum, era să nu 
ajungă prea târziu. 

Fugind spre colţul unde, în ajun doar, îşi îngropase lădiţa, 
Malingre ofta mereu: 

— De n-aş ajunge prea târziu! De nu m-ar fi prădat, 
păcătoasa!... 

Şi, scormonind pământul cu jungherul pe care-l ţinea în 
mână, urmărit de teamă, repeta întruna aceleaşi fraze. Cu 
toate astea, săpase o groapă destul de adâncă!... | se părea 
că ar fi trebuit să fi dat de lădiţă. 

Se temea îngrozitor să nu vadă apărându-i fantoma 
Gillonnei; i se părea că o să-i audă din nou batjocurile 
macabre şi vocea ei ironică, zicând: 

— N-ai să găseşti nimic!... Am luat-o! 

Cu toate astea, el se încăpăţâna şi nu se gândea să fugă. 
Era lac de năduşeală, făcea spume la gură, care i se 
schimonosea într-o strâmbătură îngrozitoare... dintre buzele 


242 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


subţiri şi decolorate îi curgeau balele, ochii îi ieşeau din cap. 
Era groaznic, acoperit de noroi şi de sânge, căci, în zorul pe 
care-l punea să scormonească pământul cu mâinile, se rănise 
singur. Era sfârşit de puteri şi trebui să se oprească să mai 
răsufle căci se îneca. Cu toate astea, nu-i venea gândul să 
fugă. 

Işi voia banii lui, cu orice preţ, de-ar fi trebuit chiar să cadă 
trăsnit peste lădiţa lui. Voia aurul şi... îl va avea! 

Simon se odihni puţin, apoi îşi reîncepu munca 
încăpăţânată. Groapa era atât de adâncă încât era silit să 
intre tot în ea ca să poată săpa înainte. 

Şi, cu toată groaza pe care i-o inspiră un astfel de gând, 
trebui să recunoască şi să-şi zică... c-a ajuns prea târziu. Se 
opri, se aşeză cu picioarele atârnându-i în groapă şi începu să 
plângă. 

— M-a prădat, păcătoasa!... Mi-a luat tot!... 

Şi deznădejdea îi era atât de adâncă, atât de grozavă, încât 
nu se mai gândea la altceva. Aşadar, cum repeta poate pentru 
a suta oară „Prea târziu!... păcătoasa m-a furat!”, o mână îl 
apăsă pe umăr şi o voce batjocoritoare strigă: 

— Eh! dar e chiar tovarăşul meu, Simon Malingre!... Dar 
bine, ce faci aici, la ora asta? 

Malingre îşi îndreptă o privire tâmpită asupra noului sosit 
şi-l recunoscu pe Lancelot Bigorne. 

Intâlnirea era supărătoare pentru el, căci Bigorne avea de 
răfuit o socoteală cu el, şi probabil că nu era să-l lase să-i 
scape o astfel de ocazie. 

Totuşi, Simon era atât de prăpădit, încât nici nu se gândi la 
lucrurile astea şi nici nu se miră că-l văzu acolo pe Lancelot 
Bigorne. Cu mintea numai la disperarea şi la ideea lui fixă, el 
arătă groapa şi zise jalnic: ... „Păcătoasa m-a prădat!”. 

— Ai fost furat, tovarăşe?... Dar, la dracu, nu e un motiv să 
urli ca un vițel la abator... Nu se scoală lumea din somn aşa, 
afurisitule!... Haide, ridică-te şi urmează-mă. 

Cuvintele astea, spuse cu glas aspru, începură să-l 
dezmeticească puţin pe Malingre din amorţeala lui. 

In sfârşit, îl recunoscu pe Bigorne. Memoria începu să-i 
revină odată cu aducerea aminte, începu să i se trezească şi 
conştiinţa situaţiei primejdioase în care se afla. Se sculă după 
cum i se cerea, privind în juru-i ca să se încredinţeze dacă nu-i 


243 


— Michel Zévaco — 


era cu putință să fugă. 

Din nenorocire, avea de-a face cu om priceput şi Lancelot, 
având motive temeinice de a nu se încrede în el, îl ţinea bine 
de guler şi înainte chiar ca Simon să fi făcut vreo mişcare, îi 
luă pumnalul, zicând: 

— Dă încoace jucăria asta, aşa e sigur că nu se va întâmpla 
nici un accident. Acum, mergi înainte, de bună voie, dacă nu 
vrei să te împing cu vârful săbiei mele. 

Malingre trebui să se supună şi să se urnească din loc. Dar 
când văzu că Lancelot voia să-l facă să intre în sala unde o 
spânzurase pe Gillonne, spaima de stafie îi cuprinse mintea 
zdruncinată de emoţiile prin care trecuse şi se înţepeni pe 
picioare zicând cu glas rugător: 

— Nu, nu acolo!... Nu acolo!... 

— Uite, frate! zâmbi Lancelot batjocoritor. Şi de ce adică... 
nu acolo?... Vom fi foarte în voie ca să stăm de vorbă! Grăind 
aşa, el deschise uşa, pe când Malingre se văita: 

— Nu acolo... Ea mă aşteaptă... o să mă ia şi pe mine, după 
cum mi-a luat averea. 

— Baţi câmpii, cumetre! îl curmă Bigorne, care-l împinse de 
zor în odaie şi trase zăvoarele în urma lui. 

După ce sfârşi, Lancelot îl îmbrânci pe nenorocitul Malingre, 
care clănţănea din dinţi, pe un scaun. Apoi se aşeză liniştit în 
faţa lui şi zise netulburat. 

— Acum... să vorbim. Dar nu căuta să-mi scapi, ar fi vai de 
pielea ta!... Orice fugă nu e cu putinţă, de altfel. 

Suntem nevoiţi să spunem că bietul Malingre nici nu se 
gândea la aşa ceva. 

Malingre se aştepta să vadă apărând stafia în orice clipă, să 
o simtă punând mâna pe el şi fugind cu dânsul, drept în fundul 
iadului, unde desigur ea era chiar pe jar. lată la ce gândea 
Simon, dar Lancelot Bigorne nu putea să-i ghicească 
gândurile. 

— la spune-mi! începu Lancelot Bigorne. Tu eşti dracul? 
Cum? Te închid cu cheia la Curtea Minunilor şi te găsesc la 
Temple, unde soseşti la punct ca să faci să ni se 
zădărnicească o întreprindere care mă costase atâtea griji şi 
greutăţi, ca să nu mai vorbesc de primejdii. Ah! 
pezevenghiule, vrei să ne dai pe toţi pe mâna stăpânului tău? 
Dar ştii că eşti şarpe primejdios, bre Malingre? 


244 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Malingre nu răspunse... pentru că nici nu auzise. Era 
aproape nebun şi se gândea întruna la fantasma lui. 
Neprimind nici un răspuns, Lancelot urmă: 

— Deoarece ai jurat să ne pierzi, ceea ce ai face, la sigur 
daca ţi-aş da drumul, neavând poftă să fiu omorât de tine, 
pentru că te am în mână, am să-ţi sucesc gâtul ca unui pui de 
găină... sau, mai bine... nu. Am să te spânzur, chiar aici. 

— Să mă spânzuri, aici? tresări Malingre, care auzise ca 
într-un, vis. N 

— Da, păcătosule! Aici chiar. In dosul perdelei aceleia! 

Malingre începu să râdă: 

— Ei aş! Ce râzi de asta?... 

— Să mă spânzuri? urmă Malingre, care râdea într-una. 
Asta nu!... Locul l-a luat altcineva înaintea mea! Ea e acolo... 
ea!... 

— Bine! bine! Văd eu meteahna ta, zise Lancelot, care 
crezu că începe să priceapă. 

Şi, sculându-se, se duse să tragă perdeaua. Dar Malingre îşi 
astupă ochii cu pumnii şi se aruncă la pământ, văitându-se. 

— Dracu să-l ia de fricos! scrâşni Lancelot. Ştiam eu, că-i e 
frică. 

Şi, îndreptându-se spre Malingre, îl ridică în sus, îl întoarse 
spre perdea şi-i zise, arătându-i locul cu mâna: 

— Uită-te, dacă nu-i acolo tot ce trebuie ca să te spânzur 
frumos. 

Malingre privi, într-adevăr şi rămase cu gura căscată de 
mirare. 

Funia era tot acolo, legănându-se deasupra scaunului care 
fusese dus la loc de o mână misterioasă; numai Gillonne, pe 
care o lăsase spânzurată de funie... Gillonne nu mai era acolo. 

Malingre se întreba întruna dacă în toate astea nu era vreo 
vrăjitorie? 

— Haide! porunci cu asprime Bigorne. Mergi înainte... 

Şi scena care se petrecuse între Malingre şi Gillonne 
reîncepu între ei. Numai că, de data asta, Malingre îi luase 
locul Gillonnei şi Lancelot Bigorne îl înţepă pe Malingre cu 
vârful săbiei, şi-i arăta funia zicându-i: 

— Mergi înainte!... 

Ajuns până acolo, mizerabilul pierdu noţiunea lucrurilor. El 
văzu, simţi, în chip nelămurit, că Lancelot îi trecea pe după 


245 


— Michel Zévaco — 


gât nodul fatal. Simţi o zguduitură şi o durere grozavă în ceafă 
şi începu să se legene prin aer, pe când, Lancelot Bigorne 
râzând, strâmbându-se, scotea nişte hi-han-uri, straşnice. 


x 
x x 


Dar, Malingre nu murise şi Gillonne asemenea. 

Lancelot Bigorne asistase, ascuns într-un dulap care 
împodobea sala de jos, la conversaţia lui Malingre cu Gillonne. 

El era cel care, profitând că Malingre era ocupat cu 
spânzuratul Gillonnei în dosul perdelei, şterpelise caseta. 

El ieşise pe fereastră, se dusese la cealaltă fereastră, de la 
care privise la toată scena spânzurătorii. Tot el era cel care o 
încredinţase pe Gillonne lui Bourrasque, care o dusese într-o 
pivniţă vecină cu aceea în care se găsea închis Stragildo, pe 
când Riquet transporta în pod caseta atât de mult râvnită de 
Malingre. 

El era, însăşi, acel care se luase după Malingre şi după ce-l 
lăsase să sape mult şi bine, îl dusese în sfârşit acolo unde se 
făcuse că-l spânzură ca să-l înspăimânte, apoi îl scosese de pe 
funie. ÎI coborâse în pivniţă şi-l trântise lângă Gillonne, care 
desigur n-avea nici un zor de tovărăşia lui. 


x 
x x 


Toate impresiile puternice care  zguduiseră creierul 
nenorocitului Malingre, îl înnebuniseră. Spânzurarea Gillonnei, 
dispariţia casetei atât de plină de aur, lovitură prea grea 
pentru zgârcit, amenințările stafiei, propria-i spânzurare, după 
ivirea neaşteptată a lui Lancelot Bigorne, toate fuseseră tot 
atâtea lovituri pe care puţine minţi ar fi putut să le înfrunte şi 
sub care judecata lui se prăbuşise. 

Când se deşteptă din leşinul în care căzuse, se pomeni în 
întunericul unei pivnițe, ca un fel de cavou. Mintea lui deja 
rătăcită, îl făcu pe Malingre să se creadă mort, şi-şi închipui că 
sufletul lui se deştepta pe lumea cealaltă. Când ochii i se 
obişnuiră cu umbra de-abia lămurită a temniţei sale, o văzu pe 
Gillonne care, înspăimântată şi ea, se ghemuise într-un colţ 
şi-l privea cu un fel de teamă amestecată cu o satisfacţie 
sălbatică. Atunci judecata lui se zdruncină cu totul şi înnebuni 


246 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


de-a binelea. 

In nebunia lui, locul unde se afla, cu răcoarea lui, fu pentru 
el purgatoriu, iar Gillonne... fantasma îndârjită împotriva lui, 
care voia să-l târască în lad. Incepu să arate cu degetul spre 
Gillonne aiurând: 

— Uite-o!... Uite-o!... E groaznic!... Stafia!... Ce mai vrei cu 
mine?... Mi-ai luat toţi banii! Tot aurul meu iubit... Mi-ai luat 
viaţa... Acum, îmi vrei sufletul?... Hei!... Da, ca să-l duci 
Satanei?... Fugi!... Fugi! N-o să-mi iei şi sufletul... Nu! N-o să 
mi-l iei!... 

La auzul vorbelor lui, Gillonne înţelese şi se îngrozi: 

— E nebun! murmură ea. E nebun!... Doamne Sfinte! O să 
mă omoare... o să mă sfâşie... Nu vreau să stau aici... Nu! E 
prea îngrozitor!... O să înnebunesc şi eu. 

Şi înspăimântată, ea se repezi asupra uşii pe care o zgudui 
cu o putere grozavă, urlând ca o bestie pe care o înjunghii. 

Din nenorocire, ideile nebunului se schimbaseră. Acum îşi 
închipuia că trebuie să se lupte cu stafia. Unul din doi trebuind 
să învingă, şi mârâia ghemuit în colţul lui: 

— Ah! vrei să mă iei? Vrei să mă duci cu tine?... Dar, eu 
sunt un om tare!... Sunt mai puternic ca tine, eu... apropie-te 
numai!... Să te prind în mâinile mele, în gheare, şi vom vedea 
care e mai tare dintre noi doi; şi apoi o să trebuiască să-mi 
spui unde mi-ai ascuns banii... o să trebuiască să mi-i dai 
înapoi!... Aproprie-te, numai! Apropie-te, numai! 

Şi, cum tocmai în clipa aceea, în culmea spaimei, Gillonne 
bătea în uşă cu amândoi pumnii, urlând, nebunul crezu că ea 
o să se azvârle asupra lui şi se sculă deodată, o apucă pe 
nenorocită pe la spate, de gât, strigând: 

— Ah, te-am prins!... Acum te ţin bine!... Să vedem, care o 
să fie cel mai tare... Ah! ah! Aurul meu!... Unde e aurul meu? 
„„„ Zici că e acolo?... Unde? Aici?... Da?... Bine, bine, aşteaptă 
să te strâng bine de gât că te cunosc eu... eşti în stare să mă 
înşfaci pe la spate, când voi săpa, ca să-mi găsesc aurul!... 
Ah! ah! ah! Ştiam eu bine o să te fac să mi-i dai înapoi... Ştiam 
eu că sunt mai tare. 

Şi nebunul dădu drumul Gillonnei. 

Dar, de data asta Gillonne murise, era sugrumată de 
Malingre, nebun, care-i înfipsese degetele, adevărate gheare, 
în gât. Fără să se mai ocupe de cadavru, nebunul se azvârli pe 


247 


— Michel Zévaco — 


burtă într-un colț al pivniţei şi începu să zgârie pământul cu 
unghiile. Pe când zgâria, mormăia mereu: 

— E aici aurul meu... aici l-a ascuns ea... Ah! ah! ah! cum 
am silit-o să vorbească... Dar trebuie să caut... să mai sap 
pământul... E tare!... Foarte tare!... Dar ce-mi pasă, e pentru 
aurul meu, pe care o să-l găsesc. 

El scobea într-una. Degetele-i erau însângerate, dar nu 
băga de seamă, nu simţea nimic. 

Cu toate că parcă-şi dădu seama că treaba nu mergea iute, 
luă un ciob de sticlă pe care-l găsi la îndemână şi începu să 
scobească înainte zicând: 

— Merge!... Merge mai bine!... Merge mai iute! 

Multă vreme scobi aşa, cu înverşunare. 

Pământul umed se scobea lesne. El îl azvârlea în dreapta şi 
în stânga, unde nimerea. Sfârşise prin a face nu o gaură ci o 
adevărată groapă şi un multă vreme găuri pământul, 
mormăind: 

— O să-mi găsesc eu banii... o să-i găsesc. 

Deodată se opri şi rămase întins cu faţa la pământ în 
groapa pe care o săpase chiar el. Murise. 


XXVIII. IDEEA LUI BURIDAN 


După ce aruncase la picioarele ducelui Egyptului sacii cu 
bani ai lui Stragildo, Jean Buridan plecase de la Curtea 
Minunilor. Simţea un fel de uşurare că se scăpase în chipul 
acela de nişte bani care erau preţul atâtor crime! E drept că 
Bigorne rămăsese cu banii luaţi. 

Dar tânărul îşi făgăduia să-l despăgubească de pierdere, pe 
cât îi sta în putere. E tot atât de adevărat că-i lăsase pe cei 
trei tovarăşi fără parale, fără pic de mâncare, dar era plin de 
încredere în imaginaţia celor trei cumetri şi nu se temea că au 
să moară de foame. 

Buridan se îndreptă deci, şi se îndreptă încet spre poarta 
Pictorilor. Acolo descălecă şi aşteptă liniştit şi surâzător ca să 
sosească ora când se deschideau porţile. Buridan zâmbea 
pentru că în mintea lui răsărea o figură care-i era foarte 
scumpă. Vremea trecu fără ca să bage de seamă, mulţumită 
convorbirii pe care o avu în gând cu Myrtille. In sfârşit, se făcu 


248 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


ziuă. 

Buridan încălecă iar şi, fără să se păzească, trecu poarta; 
păzitorii aveau ordin să aresteze orice cavaler care li s-ar 
părea suspect. Dar auziseră vorbindu-se de căpitanul Buridan 
cu atâta groază că şi-l închipuiau ca pe un bandit cu barba 
mare, rău îmbrăcat, cu înfăţişarea grozavă. Nu puteau crede 
că gentilomul acela atât de elegant, atât de surâzător şi care 
le zicea bună ziua cu atâta prietenie, să fie sălbaticul răzvrătit 
care, după ce ţinuse cap trupelor regale, fugise tocmai de la 
Curtea Minunilor. Deci, Buridan trecu foarte liniştit. 

In lumina soarelui care răsărea, el înaintă fericit spre 
câmpie, lăsând în dreapta dealul Faucon unde se înălța 
spânzurătoarea şi îndreptându-se la trap spre celălalt deal, 
care se înălța în zare, acoperit de verdeață. Acolo era 
Montmartre! 

Chiar la Montmartre se ducea şi Buridan. Simţea nevoia să 
revadă pe Myrtille, cum simte omul trebuinţa să respire un aer 
curat după ce a fost multă vreme închis. Nu că Buridan ar fi 
fost sau s-ar fi crezut sentimental. Dimpotrivă, i se părea că 
iubirea ţinea loc puţin în toate actele vieţii lui. In realitate, 
Myrtille era asociată la toate întâmplările, chiar acelora de 
unde ea părea că lipseşte; ea era ţinta gândurilor lui, restul nu 
era decât completarea subiectului. Aşadar, inima zvâcni 
puternic când începu să suie povârnişul, trăgând calul de 
căpăstru şi ridicând ochii spre cele câteva căsuțe mizerabile, 
care se clădiseră acolo, numai pentru că se aflau pe o 
înălţime. 

Pe vremurile acelea încă barbare, oamenii îşi clădeau 
locuinţele pe coline ca să vadă de departe dacă se apropia 
vreun duşman, care putea să le cadă oricând în spate. 

La Montmartre nu era încă nici o mânăstire. Numărul 
locuitorilor cătunului urca la vreo treizeci. 

Cu toate că nu ştia exact unde le era locuinţa, Buridan, era 
sigur c-o să le găsească repede pe Mabel şi pe Myrtille, adică 
pe mama şi pe logodnica lui. Cum suia, obosit, o formă albă şi 
uşoară sări dintr-un frunziş şi, Myrtille, apucându-l de gât, 
strigă veselă: 

— Bună ziua, boier Buridan! Bine ai venit şi pe dealul ăsta! 

Buridan rămase uimit şi-şi strânse în braţe logodnica, fără 
să poată scoate un cuvânt. Numai atunci îşi dădu seama cât o 


249 


— Michel Zévaco — 


iubeşte. Aproape în acelaşi timp apăru şi Mabel - Anne de 
Dramans - întinerită cu douăzeci de ani şi, după ce se 
bucurară toţi trei, se suiră până în vârful colinei. 

— Vezi stânca aceea? zise Myrtille! Acolo locuiesc. 

— Cum aşa? 

— Vrea să zică că acolo îşi petrece zilele, privind spre Paris! 
îl lămuri Mabel. 

Toţi trei erau fericiţi pe cât pot fi nişte fiinţe omeneşti. 

Ajunseră repede la o căsuţă; o masă bună fu repede 
orânduită şi Buridan, gândindu-se că-şi lăsase tovarăşii fără 
de mâncare, să aşezară la masă râzând, căci în minte 
începură a i se năzui şmecheriile extraordinare pe care le va fi 
punând la cale Bigorne ca să capete de ale mâncării. 

Buridan venise la Montmartre ca să se odihnească. Deci, el 
îşi îndepărtă din minte orice gând care-l putea întrista, hotărât 
să aibă o zi de completă fericire sub ochii drăgăstoşi ai mamei 
şi ai logodnicei sale. De aceea, când Mabel după două ore, îi 
vorbi de a organiza plecarea lor, el amână pe a doua zi orice 
hotărâre. Seara i se făcu un culcuş în una din cele două odăi 
care formau toată locuinţa, şi culcuşul acela era făcut din fân 
proaspăt, peste care cele două femei se căzniră să-i facă un 
fel de pat. Buridan dormi ca un rege. 

Zicem ca un rege: aşa se asemuia el. 

In realitate, în noaptea aceea regele nu dormi deloc, în 
patul lui regal; el îşi plângea fericirea pierdută şi se lupta cu 
durerea, cu ura, cu răzbunarea, cu toate nălucirile nefericirii şi 
ale deznădejdii năpustite asupra lui. 

A doua zi, Mabel îi pomeni iarăşi de plecare. 

Dar Buridan lăsă la o parte această chestie. 

Să plece! Să-i lase în urmă, în temniţă, pe Philippe şi pe 
Gautier... fraţii lui?... Nu! El nu putea face o faptă ca asta. 

Se gândea să se reîntoarcă la Paris. Dar, din oră-n oră, 
întârzia clipa despărțirii care nădăjduia că va fi cea din urmă! 

Ziua aceea trecu, apoi cea de-a doua. Mabel era cât se 
poate de mirată. 

Myrtille găsea că viaţa aceea era neasemuit de frumoasă, 
însă pe fericirea ei se lăsa ca un fel de umbră, când se gândea 
că se va despărţi pentru totdeauna de tatăl ei. 

În fundul inimii, nădăjduia că Marigny îşi va schimba 
părerile şi că se va împăca cu bărbatul ei, căci în gândul ei 


250 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Buridan îi era chiar soţul. 

In sfârşit veni şi clipa când Buridan trebui să mărturisească 
că nu putea să părăsească încă Parisul. 

Mabel îl întrebă: pentru ce nu putea pleca? 

— Dar, scumpă mamă, zise Buridan îmi spui să fugim, să ne 
ducem să ne refugiem într-o provincie îndepărtată sau chiar în 
străinătate, în fundul Bourgundiei, de pildă... 

— lţi vorbesc de Bourgundia pentru că eşti născut acolo. 
Dar, dacă-ţi place mai mult altă ţară... 

— Nu, dacă e vorba să... fugim, ne vom duce... unde vrei. 
Dar... avem bani? Trebuie să-i găsesc. 

Mabel zâmbi. Il luă pe fiul său de mână şi îl duse până lao 
ladă de pâine, al cărei capac îl ridică şi-i arătă ascunse sub 
nişte zdrenţe două lădiţe pline de bijuterii şi de aur. El scoase 
un strigăt de bucurie şi-şi umplu buzunarele. 

— Bigorne şi cu Guillaume or să fie fericiţi, căci o să-i iau cu 
mine tovarăşii mei, mamă. Au fost alături de mine în toate 
primejdiile... 

— E drept. Şi apoi sunt destul de bogată pentru toţi. Dar, în 
sfârşit, vezi că nimic nu ne opreşte de a pleca. Anunţă-i pe 
prietenii tăi să vină aici, şi să plecăm. 

Buridan o lua pe maică-sa deoparte şi-i zise: 

— N-am să plec până când nu-i voi scăpa pe Philippe şi pe 
Gautier d'Aulnay. 

Mabel tresări. Buridan urmă: 

— lartă-mă, mamă, că-ţi reamintesc lucruri grozave cu 
aceste două nume. Dar, dacă aş pleca pe când aceşti doi 
oameni trebuie să moară, dacă aş pleca fără să fi încercat 
imposibilul ca să-i scap, mi se pare ca nici eu nu voi mai putea 
trăi. 

— Du-te, dar, fiul meu! zise Mabel, suspinând. 

— Mai e ceva, zise Buridan. Trebuie să-ți vorbesc de tatăl şi 
de mama Myrtillei... 

— Enguerrand de Marigny? întrebă Mabel. 

— E arestat!... 

— Marguerite de Bourgogne? 

— Arestată şi ea!... 

Mabel îşi ridică ochii spre cer. O ultimă umbră de ură şi de 
răzbunare satisfăcută se strecură pe faţa ei, ca un foc care se 
stinge şi răspândeşte în beznă o ultimă licărire, apoi cu sânge 


251 


— Michel Zévaco — 


rece, fără să simtă vreo mirare de îndoita şi marea 
întâmplare, ea-l întrebă pe Buridan, cum se petrecuseră 
lucrurile. 

Buridan istorisi despre Marigny ceea ce-i istorisise Tristan, 
adică cum primul ministru căzuse victima urii contelui de 
Valois. 

Buridan pronunţă acel numele de Valois tremurând, dar 
Mabel rămase nepăsătoare. 

In privinţa reginei, Buridan povestise cum voise să-l scape 
pe Marigny, cum se dusese la Turnul Nesle, cum regele - 
prevenit de Stragildo - auzise cuvintele lui acuzatoare şi 
destăinuirile Margueritei. 

— Fatalitate! murmură Mabel, după cum zisese şi Buridan. 
Cincisprezece ani, am visat, am combinat planuri de 
răzbunare care până la urmă fiecare mi se părea himeric. Şi 
întâmplarea, pe căi absolut naturale, a lovit-o pe Marguerite. A 
fost lovită cum voiam eu să fie! In locul unde doream eu să i 
se întâmple nenorocirea. Şi lovită... de cine?... 


x 
x x 


Mabel rămase câteva minute adâncită în gânduri 
întunecate şi amare. 

Apoi, tributul acela plătit stării care ne cuprinde 
întotdeauna în faţa întâmplărilor a căror legătură n-o 
cunoaştem, ea se întoarse spre fiul său. 

— Nu-mi închipui că vrei să-l mai scapi pe Marigny? 

— Nu, mamă. Am făcut tot ce trebuia şi ce puteam. Cred că 
în acest moment nici o putere de pe lume nu l-ar putea opri 
pe rege de a se răzbuna pe omul acesta!... Cu toate astea... 

— Ce? zise Mabel. 

— Nimic, mamă. Voi aştepta desfăşurarea întâmplărilor! 

— Şi regina? întrebă Mabel. Vrei s-o scapi şi pe ea? Pe 
aceea care n-a avut un sentiment matern, nici o licărire de 
simplă milă pentru Myrtille... care a urât-o veşnic pe fiică-sa, 
pentru că fiica îi era rivală! 

Buridan se înfioră. 

— Lasă să judece dreptatea dumnezeiască, urmă Mabel. 
Altfel, aş crede că şi tu vei fi lovit de acelaşi trăsnet, care a 
fulgerat-o şi pe Marguerite. 


252 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Buridan îşi plecă capul şi murmură: 

— Cât o să mai sufere Myrtille... 

— Nu-i spune nimic, şopti repede Mabel. Mă însărcinez să-i 
vestesc eu, când o fi nevoie, moartea lui Marigny şi a 
Margueritei. 

— Ce sfâşietor lucru pentru ea!... Să afle că tatăl şi mama 
ei au murit în chinuri... Şi, prevăd, chinul va fi groaznic! 

— Ea nu va şti nimic, zise Mabel liniştită. Voi întinde un văl 
asupra acestei scârboase tragedii, de unde nu voi ridica decât 
un capăt. Myrtille va pleca de aici îndurerată, fără îndoială, 
căci a păstrat cea mai drăgăstoasă amintire aceluia pe care-l 
numea Claude Lescot, dar nu va cunoaşte niciodată cum şi de 
ce tatăl ei a murit. Cât despre regină, i-am cercetat inima şi... 
slavă Domnului n-am descoperit nici o urmă de milă, din 
dragostea adâncă, filială de care mă temeam. Myrtille de-abia 
mai admite că regina poate să-i fie mamă. Va fi lesne să-i 
probez că mama sa a fost vreo damă nobilă, moartă când a 
născut-o. Şi, apoi, e şi povestea... pe care o susţinea Marigny. 
Restul nu va mai fi pentru ea decât un vis. 

Buridan admira cu o groază ascunsă înlesnirea cu care 
mama lui inventa minciunile. E drept că acele minciuni aveau 


un scop nobil. 
Dar, nu e mai puţin adevărat că tânărul era zăpăcit de acel 
fapt. 


El se gândi că, în atâţia ani de chin, nenorocita fusese 
nevoită să se obişnuiască cu prefăcătoria. Apoi nu se mai 
gândi la aceasta. 

Se hotări ca Mabel şi cu Myrtille să mai locuiască în 
căscioara unde erau puţine perspective de a fi descoperite. Şi, 
de altminteri, acum nu mai era decât un om care ar fi putut 
avea ideea sau dorinţa de a o regăsi pe Myrtille; acela era 
contele de Valois. 

— Şi despre acela, zise Buridan hotărât, am un gând! 

Mabel, caută în zadar să afle care ar putea fi acel gând. 

Acum trebuia să o facă pe Myrtille să primească o nouă 
despărţire şi Mabel se temea ca tânăra fată, zdruncinată de 
atâtea încercări, să nu fie lovită şi mai adânc de data asta. 

Buridan se mulţumi să zâmbească. 

Şi, într-adevăr, la cele dintâi cuvinte pe care le spuse 
despre arestarea lui Philippe şi Gautier, curajoasa fată 


253 


— Michel Zévaco — 


exclamă îndată: 

— Trebuie să-i scăpăm! Sunt prietenii tăi. Ţi s-au devotat. 
Dacă am pleca, părăsindu-i, ar fi să se întindă o umbră 
funebră asupra vieţii noastre fericite! 

Buridan o strânse la piept pe logodnica lui, aruncând o 
privire de triumf mamei sale. Când sosi clipa despărțirii, Mabel 
fu cea care se arătă mai puţin curajoasă şi, e foarte simplu: 
era mamă. 

In fine, după multe făgăduieli de a fi prudenţi, după multe 
sărutări şi lacrimi, pe la asfinţitul soarelui, Buridan plecă şi 
începu să coboare povârnişurile Montmartre-ului, ca să ajungă 
la Paris înaintea închiderii porţilor. 

El se întoarse în nenumărate rânduri să privească pe cele 
două femei care, lângă stânca pe care i-o arătase Myrtille, îi 
făceau semne de adio. 

Apoi ele dispărură din privirile lui, în dosul vârfurilor 
castanilor şi stejarilor. Atunci Buridan încălecă şi plecă în 
goană. 


x x 


În clipa aceea, cineva care era ascuns într-un tufiş, un 
bărbat care-l văzuse venind şi-i observase fiecare gest, se 
ridică, apoi ieşi din tufiş, înaintă până la cărarea pe care 
trecuse Buridan şi-l privi cum se îndepărta. 

Acel om se rezemă pe un băț, o ramură groasă pe care o 
tăiase dintr-un pom şi care trebuia să-i servească mai mult să 
se apere decât ca să se reazeme, căci era sprinten şi puternic. 
Era îmbrăcat, ca toţi ţăranii, cu zeghe strânsă la brâu cu o 
curea. Faţa lui era posomorâtă. Privea cu foc în urma tânărului 
care pornise la trap şi care dispăru în depărtare. Atunci se 
întoarse spre cătun şi începu să râdă şoptind: 

— li am în mână!... Pe toţi, pe toţi!... 


x 
x x 
Sosirea lui Buridan la grădiniţa cu trandafiri fu primită de 
cei trei tovarăşi cu aclamații entuziaste. 
Guillaume, Bigorne fură cât pe ce să-l înăbuşe strângându-l 
în braţe. 


254 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Apoi îi puseră fel de fel de întrebări, la care Buridan se 
mulţumi să răspundă că nu putuse să se împotrivească 
dorinţei de a se duce la Montmartre. 

— Ce spuneam eu? strigă Bigorne. Nu v-am spus-o, mai 
adineauri?... Guillaume îşi smulgea părul din cap în faţa unei 
plăcinte minunate. Riquet nu mai voia să bea... „S-a sfârşit! 
N-o să-l mai vedem niciodată pe Buridan! L-au prins! O să-l 
spânzure, au să-l jupoaie, o să-l facă terci!...” Eu ziceam: „El e 
la Montmartre, mă prind pe capul meu”. 

— Plăcintă?... Vinuri?... făcu nedumerit Buridan, care abia 
atunci observă că masa era plină de mâncăruri şi de băuturi. 
Imi ziceam eu că... nu sunteţi oameni să vă lăsaţi să muriţi de 
foame şi de sete! Doar sunteţi maeştri în meseria... 
furtişagului. Dar, s-a sfârşit cu furtişagurile, scumpii mei, 
bravii mei tovarăşi! Ne-am îmbogăţit! lată... aur! Şi el începu 
a-şi goli buzunarele pe masă. 

Bigorne dădu din umeri. 

Guillaume şi cu Riquet îl priviră dispreţuitori. 

— Ce-i? făcu Buridan şi mai nedumerit. 

— Pff! făcu Bourrasque. Tu numeşti asta bogăţie? 

— Zi-i mizerie! urmă Riquet. 

— Hei! Aţi înnebunit... sau v-aţi îmbătat? făcu Buridan. 
Priviţi, mai mult decât am avut vreodată chiar când l-aţi jefuit 
pe prefect. 

Drept orice răspuns, Bigorne se duse să ia lădiţa Gillonnei, 
pe care o goli pe masă, apoi lădiţa lui Malingre, pe care de 
asemenea o goli. 

— Ce-i asta? zise Buridan încruntând sprâncenele. 

— Malingre şi Gillonne! răspunse Bigorne. 

Deodată, Buridan pricepu. 

— l-aţi prins pe amândoi mizerabilii? zise el, încântat. Ah! 
aceştia au să-mi plătească tot!... 

— S-a făcut deja! îl linişti Bigorne. 

— Cum aşa?... 

— Da. Au venit aici, să-mi spună că li s-a urât cu galbenii şi 
cu libertatea lor. Atunci, ca să nu-i supăr, le-am luat lădiţele 
pe care mi le ofereau, şi pe ei i-am închis în pivniţă, alături de 
Stragildo. 

Buridan căzu pe gânduri câteva clipe. 

— Cei doi păcătoşi vor fi destul de pedepsiţi prin pierderea 


255 


— Michel Zévaco — 


banilor. Să-i ţineţi închişi încă câteva zile şi apoi, când n-o mai 
fi nici o primejdie pentru noi, putem să le dăm drumul, 
dăruindu-le şi câţiva galbeni. 

— Să le dăm drumul? făcu Bigorne. Zadarnic... au fugit... 

— Ce zici? întrebă Buridan. 

— S-au dus pe lumea cealaltă. Şi-au făcut singuri dreptate. 
S-a sfârşit. Malingre şi Gillonne locuiesc acum împreună cu 
stăpânul lor Satana. Hi-han! Amin!... 

Şi Bigorne îi povesti în câteva cuvinte întâmplarea 
groaznică care le fu dat s-o păţească Gillonne şi Malingre şi 
încheie spunând că cele două cadavre fuseseră îngropate 
într-un maidan de lângă grădiniţa cu trandafiri. 

— Buridane, se amestecă atunci Guillaume, îngrijorat, n-o 
să mai spui că şi aurul acesta-i pătat de sânge, ca al lui 
Stragildo?... 

— E o moştenire! strigă Bigorne. Gillonne şi Malingre m-au 
lăsat moştenitor. Sfinte Barnabé, ăsta e ban câştigat cinstit! 
N-o să aibă o leţcaie popa de la Sfântul Eustache. 

Buridan începu să râdă. 

— Haidem zice el, trebuie să vorbesc cu Stragildo acum. 
Mi-a venit o idee, care, poate o să ne ajute să-i scăpăm pe 
nenorociţii noştri prieteni. 

— Şi nădăjduieşti, spuse Guillaume, că Stragildo o să te 
ajute? 

— De voie sau de nevoie, da!... 

— Să-ţi vedem ideea, vorbi şi Bigorne, care, în vremea asta 
îşi orânduia galbenii în casetă. 

— E foarte simplă! îl linişti Buridan. Vreau să mă servesc de 
Stragildo ca să ajung până la guvernorul de la Temple... la 
contele de Valois! adăugă el, oftând. Odată ce voi fi în faţa lui 
Valois... 

— ŞI... te-ai duce la Temple? se-nfioră Bigorne. 

— Sau ar veni contele aici! completă, cu sânge rece, 
Buridan. Odată ce-l am în mână, ştiu ce trebuie să-i spun ca 
să-l hotărăsc să le înlesnească fuga lui Philippe şi lui Gautier. 

— Bine!  pufni Bigorne, tot neîncrezător. Pentru un 
bacalaureat, ideea nu e rea. Dar cum avem să-l hotărâm pe 
Stragildo? Prevăd că el va fi trimis în ambasadă la Temple, 
căci te bizui pe încrederea pe care Valois trebuie să aibă în 
acest om? 


256 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Acest aur îmi va servi ca să-l hotărăsc, zise Buridan 
arătând lădiţele. 

Guillaume, Riquet şi Bigorne, scoaseră un singur strigăt de 
protestare. 

— Fiţi liniştiţi, zise Buridan, nu v-am spus decât o parte din 
ideea mea. 

Asigurarea lui însă nu-i linişti deloc pe cei trei tovarăşi. 

Dar, fără să ţină seamă de bocetele lor, Buridan se cobori în 
sala de la parter, luă cheile de la pivniţă şi o lanternă şi cobori 
scara în subsol. Ajunse la uşa pivniţei, unde fusese închis 
Stragildo şi ascultă un minut. Nu auzi nici un zgomot. Atunci, 
scoţându-şi pumnalul, intră. 

Un strigăt grozav îi scăpă: 

Pivniţa era goală! 


XXIX. PIVNIŢA DE LA GRĂDINIŢA CU TRANDAFIRI 


Ce devenise Stragildo? O s-o spunem în câteva cuvinte. El 
fusese închis în pivnita învecinată cu aceea unde Simon 
Malingre şi Gillonne trebuiră să-şi termine zilele aşa de trist. 

Pivniţa aceea nu era deloc orânduită ca să servească drept 
închisoare. 

Era un beci absolut obişnuit care, de obicei, servea drept un 
fel de depozit provizoriu. 

Acolo se puneau, claie peste grămadă, toate obiectele care 
erau stricate sau de reparat: vase de bucătărie, fierărie veche, 
diferite unelte, o mulţime de lucruri ciudate. Singura sa 
particularitate era că n-avea ferestruie, astfel că Stragildo, 
care fusese închis acolo, nu primea aer şi lumină decât prin 
crăpătura de sub uşă. Dacă lumina şi aerul nu pătrundeau 
decât foarte greu, în schimb, zidurile erau destul de groase şi 
pivniţa destul de adâncă, zidită în fundul unei galerii sau, mai 
bine zis, a unui fel de drum lung şi îngust, pentru ca 
prizonierul închis acolo să-şi poată face cheful şi să strige cât 
l-o lua gura, fără să rişte să fie auzit. In primele ceasuri ale 
întemniţării lui, Stragildo, care se deşteptase din leşinul 
provocat de cei doi pumni ai lui Bigorne, nu pierdu vremea să 
se jelească şi privi situaţia cu sânge rece. 

In primul rând căută un mijloc de a evada. 


257 


— Michel Zévaco — 


Inspectă cu de-amănuntul locul care-i servea drept 
închisoare şi îndeosebi uşa, fără îndoială. Inspecţia fuse făcută 
mai mult pe pipăite decât prin văzute. Cu toate astea, îi fu 
îndestulătoare ca să-l încredinţeze pe îmblânzitorul de fiare al 
Margueritei de Bourgogne de inutilitatea unei încercări de 
evadare. 

Zidurile erau prea groase, afară de o despărţitură, care da 
în pivniţa vecină unde erau închişi Malingre şi Gillonne. 

Despărţitura aceea era subţire şi trebuie să fi fost făcută 
mai târziu ca să despartă în două, pivniţa aceea prea mare. 

Pipăind cu îngrijire despărţitura de jos în sus şi-n toate 
direcţiile, descoperi, pe ici pe colea, câteva găuri, destul de 
mari ca să-i încapă mâna. Cât despre uşă, ea era de stejar, 
masivă, cu o broască enormă şi, cu toate că scândurile erau 
cam atinse de umezeală, totuşi destul de solide. Din partea 
aceea nu era nimic de nădăjduit, nici de încercat. Mai 
rămânea despărţitura, de care am vorbit. Dar, admițând că ar 
fi putut-o dărâma în parte şi ar fi putut trece dincolo, la ce i-ar 
fi slujit? Ar fi schimbat doar temniţa şi atâta tot. După prima 
încercare de activitate, în faţa năruirii cercetărilor sale, 
Stragildo fu cuprins de o descurajare adâncă şi stupidă. 
Prăpădit, se ghemui pe un maldăr de lucruri ciudate, care erau 
trântite într-un colţ al temniţei, şi rămase acolo, cu capul în 
mâini, cu creierul gol, căznindu-se să afle un mijloc de fugă, 
dar negăsind nici unul. 

Trecură, astfel, două zile lungi, de moarte, fără să fi putut 
să schiţeze măcar un plan oarecare. 

A treia zi uşa pivniţei vecine se deschise. 

El auzi ca zgomotul înăbuşit al unui corp trântit jos, şi uşa 
se închise iar. 

După ce uşa fu închisă, el auzi nişte gemete, urmate de 
ameninţări şi blesteme. 

Parcă toate veneau dinspre despărţitură şi pricepu că 
vecinul trebuia să fie rezemat de zidul acela. 

Prima mişcare a lui Stragildo fu să intre în legătură cu noul 
venit, oricine ar fi fost el. O idee subită îl opri în minutul când 
era să deschidă gura şi, cu paşi înăbuşiţi, fără zgomot, 
ţinându-şi suflarea, se apropie de zid ca să audă şi să vadă 
mai bine, dacă ar fi izbutit. După câteva minute, care i se 
părură nespus de lungi, uşa vecinilor se deschise iarăşi şi încă 


258 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


cineva fu introdus în închisoare. 

Cele două personaje nu erau alţii decât Malingre şi Gillonne. 

Astfel că tot tăcut, cu faţa lipită de gaura despărţiturii, 
Stragildo putu să asiste la moartea Gillonnei precum şi la 
lunga şi grozava agonie a lui Malingre, înnebunit. 

Nici o clipă nu-i veni gândul să se amestece şi să încerce 
s-o scape pe femeia care îşi da sufletul în dosul zidului pe care 
l-ar fi putut lesne dărâma. 

De asemenea, nu încercă să intervină când nebunul se 
apucă să scormonească groapa, unde-şi căuta comoara. 

Dimpotrivă, se căznea să vadă prin întuneric. Spectacolul 
acela groaznic părea că-l interesează şi, deodată, o idee îi 
trăsni prin cap. Un hohot de râs, ca răgetul fiarelor lui, se auzi 
şi, părăsind zidul, se îndreptă spre maldărul de lucruri pe care 
şezuse cu câteva clipe mai înainte. Bâjbâind, începu să caute 
în grămadă, încet, metodic, pe când de partea cealaltă 
nebunul scobea din ce în ce mai adânc, bolborosind vorbe fără 
înţeles. 

Stragildo căuta într-una fără să se grăbească. Din când în 
când, îşi exprima ideile în gura mare. 

— Da, da, scobeşte, scobeşte într-una... n-am nevoie să mă 
grăbesc... Lucrezi pentru mine... Ai crede că Satana, stăpânul 
meu, mi l-a trimis pe nebunul ăsta ca să-mi dea o mână de 
ajutor... Imi dă o idee şi munceşte în locul meu. 

De unde-i venea mulţumirea aceea, lui Stragildo? 

Ochii lui se obişnuiseră cu întunericul şi observase că, în 
nebunia lui, Malingre scobea pământul chiar sub uşa închisorii 
lui. Fapta nejudecată a nebunului fusese un fulger de lumină 
pentru Stragildo care-şi zisese: 

— Să-l las pe nebun să-şi vadă de treabă şi să caut să văd 
dacă nu găsesc vreun instrument care să-mi servească să fac 
o gaură în zidul de despărţitură. Apoi voi mări groapa începută 
şi voi trece pe sub uşă... Cât despre nebun dacă m-o supăra! 
„.. Un râs tăcut îi completă gândul. 

— In fine, cred că asta va fi bună. 

Dăduse peste o vergea de fier, lungă de câteva palme şi 
groasă ca degetul, o apucă şi zise: 

— Da, cu asta o să meargă!... Dar nu-mi mai aud ajutorul! 
Oare, o fi obosit leneşul şi s-o fi odihnind?... 

Grăind aceste cuvinte, pufni de râs şi se îndreptă spre 


259 


— Michel Zévaco — 


despărțitură. 

incepu să dărâme zidul, având grijă să facă cât mai puţin 
zgomot şi, bombănind, cu gândul la nebun: 

— Aşteaptă!... Aşteaptă, tu trântor! Vin eu acum să te mai 
zgudui puţin. 

„Trântorul” însă nici nu se sinchisea de amenințările acelea, 
pentru cuvântul că... trecuse pe lumea cealaltă chiar în 
groapa făcută de el. 

Stragildo, care era de o putere neobişnuită, făcuse repede o 
spărtură destul de mare şi cu fierul în mână, se strecurase în 
pivnita vecină. Se îndreptă spre nebun pe care-l zgudui 
puternic. 

— Haida-de! făcu el nepăsător. A murit! 

Fără să mai stea pe gânduri, trase la o parte trupul care-l 
încurca şi inspectă lucrarea pe care o făcuse mortul. 

Fără să ştie ce făcea, Malingre săpase un fel de tranşee 
chiar pe sub uşă. 

Stragildo merse înainte cu lucrarea aceea, în mod metodic 
şi îngrijit. După câteva ore de muncă îndârjită, Stragildo trecu 
de partea cealaltă a uşii, în galeria pivniţelor. Acolo răsuflă 
uşurat şi se opri câteva minute ştergându-şi fruntea plină de 
năduşeală. 

— Dacă uşa de sus o fi baricadată, sunt pierdut, şopti el. 
Totuşi nu şezu mult pe gânduri şi porni în lungul galeriei, 
bâjbâind. 

După câţiva paşi, se izbi de ultimele trepte ale unei scări pe 
care începu s-o urce încetişor. Când ajunse în capătul de sus 
al scării, dădu de o uşă pe care încercă s-o deschidă, însă, nu 
izbuti. 

— Fatalitate! strigă el, înăbuşit, e închisă. 

Atunci începu să cerceteze cu amănuntul broasca uşii şi un 
zâmbet de mulţumire îi înflori pe buze. Vâri binişor vârful 
vergelei de fier între lemn şi zid şi apăsă cu putere. Uşa se 
deschise. Era liber!... Prima lui mişcare fu să fugă pe dată. 

Dar îi veni o altă idee. Se înapoie şi închise cu îngrijire uşa, 
apoi începu să umble încoace şi încolo. Vedea mai bine acum 
şi se putea îndrepta încotro voia. 

Pătrunsese într-o sală la catul de jos, era goală. Pe o mobilă 
era o sabie şi un pumnal. El luă pumnalul şi, după ce-i cercetă 
lama cu un zâmbet sălbatic, şi-l puse la brâu şi-şi urmă 


260 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


cercetările. 

— Să vedem ce-i mai sus, zise el, după ce constatase că 
parterul nu era locuit. 

Se urcă mai sus. În tindă, un murmur de voci îl făcu să 
ridice capul. 

Sunt în pod, zise el zâmbind mulţumit. 

Şi, cu pumnalul în mână, se sui spre pod. 

Cu cât se apropia, desluşi şi mai lămurit vocile. 

Deodată se opri brusc, pironit pe loc. 

Auzise distinct o frază întreagă. 

— Oh! Oh! zise el cu o bucurie nebună: nu-i nevoie să urc 
mai departe... îi am în mână pe toţi. 

Se cobori cu paşi de pisică şi, în câteva minute, ajunse în 
grădină, unde ieşi fără greutate. 

Pe drum, înainte de a se îndepărta, se întoarse spre casă; 
cu pumnul şi dinţii strânşi îşi repetă în gând: 

— Pe toţi!... Îi am pe toţi!... Sunt ai mei! 

Şi porni repede, mormăind: 

— Montmartre!... Fie! Haidem şi la Montmartre şi voi găsi, 
desigur. 


XXX. STRAGILDO LA LUCRU 


Acel care îl văzuse pe Buridan trecând, pe când tânărul 
cobora dealurile Montmartre-ului, era Stragildo. 

Fostul păzitor al leilor regelui se aşeză pe o piatră şi începu 
să se gândească. 

Fără îndoială, nici una din ideile care îi trecură prin minte 
nu-l mulţumiră căci mereu clătina din cap. 

— Să ne asigurăm mai întâi că domnişoara e acolo, sus, se 
hotărî el, şi, apoi, vom vedea. 

Stragildo începu să urce dealul şi, în curând, ajunse între 
cele zece, douăsprezece cocioabe care alcătuiau pe atunci 
sâmburul acelui superb şi imens oraş, cum a ajuns astăzi 
Montmartre. 

Se puse la pândă, lângă o stâncă, de unde putea să 
supravegheze şi cătunul şi povârnişurile dealului totodată. 

Nu stătu acolo nici de un sfert de oră, când văzu 
apropiindu-se o fată care se aşeză pe stâncă şi începu să 


261 


— Michel Zévaco — 


privească spre Parisul care se întrezărea în depărtare, prin 
ceaţă. 

— Vrăjitoarea! strigă Stragildo. Myrtille e... vrăjitoarea!... 
l-am prins, şi pe Buridan şi pe îndrăciţii lui tovarăşi!... 

După câteva minute veni şi Mabel. 

— Ah! ah! mormăi banditul, îmi merge din ce în ce mai 
bine!... 

— Haide scumpa mea, începuse, cu blândeţe, Mabel, 
trebuie să te întorci acasă! S-a sfârşit acum, nu mai e nici o 
primejdie, pot să-ţi jur. Buridan mi-a spus lucruri care mă 
îndreptăţesc să te asigur că n-ai de ce să te mai temi... 

— Şi, cu toate astea, mamă, răspunse Myrtille, cu vocea 
tremurândă, niciodată nu mi-a fost frică, ca în clipele astea! 
Presimt că o primejdie grozavă îl ameninţă pe Buridan şi chiar 
şi pe noi! 

— Mâhnirea despărțirii de logodnicul tău îţi dă gândurile 
astea. Vei fi fericită. Am încredințarea nestrămutată că vei fi 
fericită cu fiul meu... 

Mabel o luă pe Myrtille pe după mijloc şi se îndepărtă încet, 
cu dânsa. 

Stragildo le văzu intrând într-o cocioabă. Atunci el se aşeză 
jos din nou şi-şi prinse capul între mâini. Părea foarte liniştit. 
Dar, pentru cine-l cunoştea, faţa lui înlemnită ar fi părut 
înspăimântătoare. 

Banditul se gândea: 

— Ar fi lesne să aştept noaptea, să intru în cocioabă şi să le 
ucid pe amândouă. Dar e de-ajuns oare? Vreau să mă răzbun 
pe Buridan! Vreau să-i văd stârvul atârnând de capătul funiei, 
cu limba scoasă de un cot. Şi-apoi şi pe Bourrasque şi pe 
Haudryot, vreau să-i văd atârnând de lanţurile 
Montfauconului. Da! Vreau să văd lucrul ăsta. Cât despre 
Bigorne... oh! acela nu va fi spânzurat! Vreau ca moartea să-i 
fie îngrozitoare! Vreau să-mi regăsesc şi averea, strânsă 
încetul cu încetul, galben cu galben, în anii lungi, de 
slugărnicie... Imi trebuiesc toate astea! Trebuie ca Buridan să 
moară deznădăjduit ştiind-o pe aceea pe care o iubeşte, în 
braţele altuia!... Dar cine să fie acel altul? 

Stragildo se adânci şi mai mult pe gânduri. 

— La cine să mai recurg acum?... La regină?... Oh! Am 
trădat-o. Am lucrat cu prea mare grabă. Ar fi trebuit să mai 


262 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


aştept două-trei zile. Regina trebuie să fi murit până acum! 
Desigur Ludovic o fi strâns-o de gât când a găsit-o la Turnul 
Nesle. Cui să mă adresez ca să-i prindă pe toţi în grădiniţa cu 
trandafiri? Regelui?... Hm! îl cunosc eu. Trebuie să visez cele 
mai grozave chinuri împotriva celui ce i-a făcut un astfel de 
serviciu. Sunt sigur că singura răsplată pe care i-o păstrează 
lui Stragildo va fi doar... să-l jupoaie de viu... Atunci cine? Cine 
are interes să pună mâna pe Buridan şi pe Myrtille?... 

Stragildo pufni de râs. Găsise. 

Se sculă şi aruncă o ultimă privire spre cocioaba în care 
locuiau Myrtille şi Mabel. Apoi coborî repede. Se înnoptase cu 
totul. 

Stragildo mergea repede rezemându-se în băţul pe care şi-l 
tăiase, înfăţişarea lui  sinistră dovedea o hotărâre 
nestrămutată. Era gata să-şi joace chiar viaţa împotriva vieţii 
lui Buridan şi a lui Bigorne. inainta iute şi tăcut, plămădind 
gânduri grozave. Când ajunse la porţile oraşului, le găsi 
închise. 

Dar el zâmbi. Căuta în haină şi găsi unul din cele două 
ordine, semnate de rege, pe care le luase de la locuinţa din 
strada Froidmantel. 

— Tot mi-a mai lăsat Bigorne ceva! gândi el. În clipa de 
faţă, bucăţica asta de hârtie mi-e mai nepreţuită decât tot 
aurul pe care mi l-a luat! 

incepu să strige neavând un corn cu care să dea semnalul. 

Arcaşul care veghea sus, pe platformă, îl auzi şi se răsti la 
el să-şi vadă de drum. 

— O poruncă regală! răspunsă Stragildo. 

La acest cuvânt care era totdeauna ascultat, lanţurile 
podului scârţiiră, uşa se crăpă şi apăru un ofiţer, însoţit de mai 
mulţi oameni, dintre care unul ducea o faclă. Venise să-l 
recunoască pe cel care vorbea în numele regelui. 

Stragildo arătă pergamentul. 

— Bine, zise ofiţerul care-l recunoscuse şi, de aceea, nici nu 
se mai miră, poţi să treci. 

Stragildo intră repede şi, odată în Paris, o porni în fugă. În 
curând ajunse la Temple. 

Stragildo se gândise la contele de Valois ca să-i izbutească 
răzbunarea. 

Cum însă ajunse în piaţa care se întindea în faţa porţii celei 


263 


— Michel Zévaco — 


mari a fortăreței Temple, el se opri deodată. Piața era ocupată 
de vreo sută de cavaleri bine orânduiţi, luminaţi cu făclii de 
răşină, pe care din distanţă în distanţă le purtau unii dintre ei. 
Era un spectacol grozav. O tăcere adâncă domnea printre 
militarii nemişcaţi, în beznă, călări pe caii care singuri 
tulburau noaptea cu nechezările lor. Stragildo îi recunoscu pe 
cavalerii regelui. Aceştia purtau pe piept însemnele regale. În 
fine, unul dintre ei ducea un steag albastru pe care erau 
brodate armele regale. 

Stragildo nu se putea înşela. 

— Regele a venit la Temple! se gândi el, cutremurându-se. 
Şi se feri înapoi, se ghemui la vreo sută de paşi de acolo, în 
dosul unor ulmi groşi, hotărât să aştepte plecarea regelui. 

Dar nici o mişcare nu se făcea printre cavalerii escortei. 
Timpul trecea. Stragildo îşi muşca pumnii de necaz. Orele 
trecură una câte una, în tăcere. Stragildo simţea că-l apucă un 
fel de nebunie. Zorii zilei începeau să lumineze orizontul. 

Îi venea să se apropie de cavaleri şi să le strige: 

— Eu  sunt!... Sunt condamnat de rege? Ei bine, 
arestaţi-mă! Dar alergaţi, aici aproape, la grădiniţa cu 
trandafiri, şi arestaţi-i pe Buridan, pe Bigorne şi pe toţi ceilalţi! 
... Daţi fuga la Montmartre şi o să găsiţi acolo pe vrăjitoarea 
care a vrut să-l omoare pe rege! 

Stragildo înaintă grăbit şi-l zări şi pe rege care tocmai ieşea 
de la Temple! 

Era neînchipuit de palid şi de mâhnit!... tânărul acela atât 
de plin de viaţă, de putere şi de pornire părea neînchipuit de 
prăpădit!... Pe chipul acela se întipărea o deznădejde atât de 
cumplită şi totuşi, altă dată părea aşa de veselă, aşa de 
fericită!... Stragildo se trase îndărăt, mormăind: 

— E opera mea... 

Contele de Valois îl urma pe nepotul său vorbindu-i încet şi 
părea că-l asigura de unele lucruri, la care Ludovic răspundea 
dând numai din cap. 

In sfârşit, regele încălecă şi se îndepărtă la pas, urmat de 
escortă. 

Vom vedea, mai târziu, ce se întâmplase în noaptea aceea 
pe care Ludovic o petrecuse la Temple... noapte grozavă, în 
care poate căpătă germenul răului, de care trebuie să se 
prăpădească în curând. 


264 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


După ce regele plecă, contele de Valois mai rămase câteva 
minute în piaţă, înconjurat de câţiva ofiţeri. 

Un zâmbet nelămurit îi rătăcea pe buze, pe când privea 
silueta încovoiată care se îndepărta... umbra aceea care, 
fusese regele. 

— Cred că regele nostru n-o să-şi mai vină în fire după o 
astfel de lovitură! şopti un ofiţer lângă el. 

Valois tresări... O flacără scânteie în adâncul privirilor lui. 

Îşi ridică capul, suspină adânc şi privi lung înaintea lui în 
negură... 

Ce vedea, oare?... Poate chiar coroana regală pe care o 
râvnea cu atâta foc!... 

— Unde sunt duşmanii mei? socotea el în gând. Unde e 
Marguerite de Bourgogne? Unde e Enguerrand de Marigny? 
Încotro a pornit-o şi regele?... Câte ruine în jurul meul!... Dar, 
pe aceste ruine, eu rămân în picioare!... 

Escorta dispărea. Luminile torţelor se pierdeau în strada 
Vieille-Barbette. 

— Nu mai am duşmani... afară de unul! adăugă el, 
tresărind. Şi acela trebuie să moară, mai mult ca ceilalţi! II 
urăsc, îl simt puternic!... Fiul meu... e fiul meu!... Haidem 
domnilor, zise el. Şi se întoarse ca să se îndrepte spre uşa 
închisorii. 

În clipa aceea, cineva, străbătând prin cercul ofiţerilor care-l 
înconjurau pe Valois, se apropie de el şi, înainte ca mâinile 
care se ridicau să-l oprească, să-l fi dat la o parte, şopti la 
urechea lui: 

— Buridan, Myrtille! Ştiu unde sunt! Vi-i dau pe mână! 

— Stragildo! strigă Valois înmărmurit. Staţi, domnilor, staţi! 
E o slugă credincioasă!... 

Oamenii lui Valois se dădură la o parte şi Stragildo intră cu 
guvernatorul la Temple. 

Contele se îndreptă spre apartamentul său, îl chemă pe 
Stragildo şi, când fură singuri, îl întrebă: 

— Ce-ai zis?... 

— Zic monseniore că Buridan, Bigorne, Bourrasque şi 
Haudryot sunt acum la grădiniţa cu trandafiri. Myrtille e la 
Montmartre şi mă ofer să vă conduc la ea. 

Valois lovi cu putere într-o masă, cu mânerul săbiei sale. Un 
fecior apăru. 


265 


— Michel Zévaco — 


— Să vină căpitanul meu! comandă guvernatorul. 

— Monseniore, urmă Stragildo, ce vreți să faceți? Vă conjur, 
ascultaţi-mă!... li cunosc pe oamenii aceia, nu dorm decât cu 
un ochi şi-s şireţi ca vulpile... O să le dați de veste... 

In momentul acela, sosea şi ofiţerul. Fără să ţină socoteală 
de sfaturile deznădăjduite ale lui Stragildo, Valois strigă: 

— Luaţi douăzeci de oameni, cinzeci... câţi puteţi... 
duceţi-vă la grădiniţa cu trandafiri... prima curte pe stânga, 
apucând pe strada Vieille-Barbette şi aduceţi-mi, morţi sau vii, 
pe toţi pe câţi veţi găsi în locuinţa aceea. 

Căpitanul ieşi. 

Stragildo scutură din umeri şi, posomorât, cu sufletul 
amărât de necaz, bolborosi: 

— Trebuia să lucrez singur! Toţi regii, toţi nobilii, toţi 
puternicii nu înţeleg răzbunarea. Şi acesta, care-i unul dintre 
cei mai de seamă, se încrede în căpitanul său care, la rândul 
lui, se va încrede în sergent... Lumea degenerează. 

Urmă o tăcere lungă în care, în sala largă nu se auzea decât 
mersul lui Valois, care trecea de colo până colo cu un zăngănit 
de pinteni şi un oftat adânc, ce-i ieşea din când în când din 
piept. 

In sfârşit, Valois se opri în faţa lui Stragildo. 

— Şi zici că Myrtille?... 

— E la Montmartre. Numai că, monseniore, dacă trimiteţi 
după ea cum aţi trimis şi după Buridan, o puteţi pierde pentru 
totdeauna. Dacă m-aţi fi ascultat, dacă m-aţi fi lăsat să lucrez 
singur, eu... 

Fără să-l mai asculte, Valois începu să se plimbe iarăşi. Din 
când în când, asculta dacă nu se înapoia căpitanul. 

Gânduri ciudate îi treceau prin minte. Un fel de orgoliu îi 
cuprindea mândria aceea de care nu scapă omul care pare că 
izbuteşte în toate... acel orgoliu pe care dreptăţi adânci şi 
incalculabile pare că l-au pus în inima marilor cuceritori ai 
vieţii, ca să le pregătească căderea şi pieirea. Da, totul îi 
izbutea! Marguerite de Bourgogne, în faţa căreia tremurase de 
ani de zile, nu mai era decât o prizonieră, aşteptându-şi 
condamnarea. Enguerrand de Marigny era închis într-o celulă 
din Temple. Gândindu-se la asta, Valois lovea parchetul cu 
tocurile, ca şi cum l-ar fi zdrobit sub cizma lui pe potrivnicul 
acela atât de nesuferit. Cât despre rege, acela îşi pusese toată 


266 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


puterea în mâinile unchiului său. Valois va guverna sub 
numele lui Ludovic până în ziua când Ludovic chiar va 
sucomba sub grozava lovitură primită drept în inimă. Ce-i mai 
rămânea? Myrtille! Myrtille aceea pentru care dragostea lui 
pătimaşă, înceată, brutală începuse să deznădăjduiască... 
Myrtille pe care o iubea şi o ura totodată... şi Myrtille era să-i 
cadă în gheare! Cine mai rămânea? Buridan! Da, mai rămânea 
Buridan!... Şi, pe acela, căpitanul lui era pe cale să-l aresteze. 
Pe fiul acela a cărei viaţă era primejdie, o ameninţare pentru 
el şi putea să-l facă să piară! Era fiul său? Cu atât mai mult 
trebuia să-l urască deoarece Buridan putea striga lumii întregi: 
„Eu, căpitanul Buridan, şeful răzvrătiţilor, regele calicilor, mă 
numesc Valois!...” 

Ambiţie, ură, dragoste, toate primeau în acelaşi timp, 
strălucită satisfacţie. Ajunsese la apogeu. 

Şi atunci, oh! după supliciu lui Marigny, după dispariţia 
Myrtillei, pe care ar da-o încolo... după ce ar fi copleşit-o cu 
dragostea lui, după pieirea lui Buridan pe care ar pune să-l 
ucidă în vreo tainiţă din Temple... atunci nu i-ar mai rămâne 
decât să se scape... şi de cei doi fraţi ai regelui! Nu avea decât 
să aştepte moartea lui Ludovic şi... ar ajunge stăpânul. 

— Monseniore! vorbi în clipa aceea căpitanul arcaşilor, 
intrând. Am îndeplinit ordinele dumneavoastră cu privire la 
grădiniţa cu trandafiri şi... am înconjurat-o. Am intrat înăuntru 
cu oamenii, am cotrobăit-o de sus până jos, dar n-am găsit 
nici suflet de om. 

Valois simţi înecându-l o îngrijorare stranie. Simţi că 
îngălbeneşte şi că începe să tremure. Deodată i se păru că 
totul se prăbuşeşte zgomotos, în juru-i. 

Cu un gest poruncitor, voi să-l concedieze pe căpitan. Dar 
acesta urmă: 

— Cu toate astea am găsit ceva... 

— Ce? zise cu vioiciune Valois. 

— Două cadavre monseniore. 

Gânduri grozave începură să vuiască ca un fel de clopot de 
moarte în mintea lui Valois. 

Stragildo sta posomorât şi o strâmbătură de furios îi 
schimonosea buzele. 

— Două cadavre? tresări guvernatorul. 

— Cum mă pregăteam să părăsesc casa, un om care-şi are 


267 


— Michel Zévaco — 


cocioaba alături de grădinița cu trandafiri, a venit să-mi 
povestească o istorie ciudată. Văzuse nişte oameni săpând o 
groapă şi oamenii aceia plecaseră de la grădiniţa cu trandafiri, 
ceea ce nu era de mirare având în vedere că-n locuinţa aceea 
şezuse o vrăjitoare. 

— Omul, monseniore, mi-a arătat locul. Am pus să sape, şi, 
într-adevăr am găsit două cadavre pentru care nu v-aş fi 
supărat monseniore dacă această nouă crimă, a celor pe care 
i-am căutat în zadar, nu v-ar fi interesat direct. 

— Interesat? tresări iarăşi Valois, verde în faţă. Şi pentru 
ce? 

— Cele două cadavre, monseniore, sunt acelea ale 
servitorilor voştri: al Gillonnei şi al jupânului Simon Malingre. 

Valois se simţi mai uşurat. 

— Numai atât? 

Şi, cu toate astea, moartea misterioasă a Gillonnei şi a lui 
Malingre, ucişi, fără îndoială de Buridan, îi apărea ca o 
ameninţare chiar pentru el însuşi. 

El îi dădu drumul căpitanului să plece şi întorcându-se spre 
Stragildo: 

— Eşti sigur că răzvrătiţii erau la grădiniţa cu trandafiri? 

— Văd că mă bănuiţi, monseniore, îi răspunse amărât 
Stragildo. Dar acum nu-mi mai pasă de nimic, mi-aş da şi 
pielea... pe mai puţin de un fir de aţă. 

Contele pricepu că omul acela atât de disperat era sincer. 

— Poate că nu e totul pierdut! zise el. la să vedem, ar fi 
trebuit să te ascult. Dar, poate... 

— Da monseniore, poate... Dacă voiţi să vă încredeţi încă în 
mine şi să lucraţi singur. 

— Sunt hotărât!... Vorbeşte. Ce trebuie să fac? 

— Ei bine monseniore, zise repede Stragildo, începeţi prin a 
da ordin ca toate porţile Parisului să fie ţinute închise toată 
ziua. |n plus, să se dea vorbă la fiecare poartă că drept 
compensație, toţi vor fi liberi să intre şi să iasă în noaptea 
viitoare, în numele lui Dumnezeu, stăpânul vostru, şi în 
numele dracului, patronul meu, nu vă mai gândiţi! lată, se 
luminează de ziuă, porţile Parisului se vor deschide şi atunci 
va fi prea târziu!... Prea târziu! întări păzitorul fiarelor, cu un 
blestem groaznic. 

— Căpitane! urlă Valois. 


268 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Căpitanul se întoarse pe dată. 

— O ştafetă la fiecare dintre porţile Parisului. Ordon să se 
ţină toate porţile închise, ziua întreagă. Nimeni să nu iasă din 
Paris. 

— Nimeni, strigă Stragildo. Nici chiar regele! 

Căpitanul îl privi cu mirare pe guvernator. 

— Din ordinul cui, monseniore? zise el: Al regelui?... 

— Din ordinul meu! strigă Valois, care se sculă în picioare, 
şi scoțând vorba prin care, pentru întâia dată, îşi manifesta 
puterea şi ambiția. Căpitane, vei sta la arest o lună pentru 
întrebarea pe care mi-ai pus-o!... N-am isprăvit. Lângă fiecare 
poartă să fie pus un pristav şi, din ceas în ceas, să anunţe că 
porţile vor fi deschise excepţional şi drept compensație, oricui, 
toată noaptea viitoare... Du-te!... E ordinul lui Charles de 
Valois! 

Căpitanul plecă, privind cu ură spre Stragildo. 

— Acum, explică-te! porunci Valois, cu glas aspru. 

— E simplu, monseniore. Buridan şi acoliţii săi, au zărit, 
desigur, sosind oamenii voştri. Ei s-au ascuns în vreo 
fundătură a grădiniţei cu trandafiri sau au fugit. Asta n-are nici 
o importanţă. Dar Buridan se gândeşte să se ducă, desigur, la 
Myrtille, în Montmartre, căci l-am văzut acolo, cu ochii mei. 
Deci, va voi să iasă. Porţile fiind închise, nu va putea. Va 
aştepta momentul când ele se vor deschide, adică la noapte. 

— Admirabil! gemu Valois, privindu-l pe Stragildo cu o 
bucurie sinistră. 

— Aşteptaţi, monseniore! urmă Stragildo, care începea să 
nădăjduiască iarăşi. Vom aştepta liniştiţi şi cu răbdare, toată 
ziua. Seara, pe înnoptate, ieşim, ne ducem la Montmartre, 
punem mâna pe graţioasa Myrtille şi, chiar în cocioaba în care 
locuieşte, îl vom aştepta pe blestematul de Buridan. lată 
planul. 

— Admirabil! repetă Valois. 

— Luaţi seama, monseniore, îi veţi da o prea mare valoare. 

— Ce ceri? 

— O mie de galbeni... e prea mult? 

— O mie de galbeni? strigă Valois, tresărind. Ei bine! nu, pe 
dracu, nu e prea mult, urmă el. Mâine am să pun să ţi se 
numere banii... 

— Mulţumesc, monseniore. Acum luaţi aminte că, dacă 


269 


— Michel Z&vaco — 


sculaţi în picioare toată garnizoana din Temple ca să puneţi 
mâna pe o fată şi un băiat, veţi pierde încă odată totul, şi va fi 
ultima şansă. Dumneavoastră, eu şi doi oameni hotărâți, e tot 
ce ne trebuie. 

Valois aprobă, dând din cap. 

Lucrurile se petrecură după planul lui Stragildo, care plan, 
după socoteala banditului şi judecata lui Valois, valora un 
burduf plin cu aur. 

Pentru Valois, ziua trecu într-o nerăbdare înfrigurată. În 
sfârşit, se înseră. 

Ordinul dat fusese observat cu sfinţenie. Nici o poartă nu se 
deschisese ziua întreagă. Când începu să se întunece, Valois 
se îndreptă spre Montmartre, împreună cu Stragildo care îşi 
ridică braţele şi arătă lui Valois nişte lumini, care tremurau. 

Valois puse să-i deschidă poarta şi trecu, lăsând acest 
ordin: 

— Peste o oră, dar nici un minut mai înainte, trecerea e 
liberă pentru toată lumea. 

Cei patru oameni îşi legară caii la picioarele dealului de 
nişte pomi. Stragildo îşi ridică braţele şi arătă lui Valois nişte 
lumini care tremurau pe deal. 

— Myrtille! zise el, cu glas înăbuşit. 

— Inainte! gemu Valois, care se înfioră până în măduva 
oaselor, de o bucurie sălbatică... 

Şi... începură să urce... 


XXXI. TEMNIŢELE DE LA TEMPLE 


Îl vom lăsa pe contele de Valois, urmat de Stragildo şi de 
oamenii săi să-şi sfârşească de suit dealul Montmartre, unde 
erau încredinţaţi că-l vor prinde pe Buridan şi pe tovarăşii săi, 
şi cititorul va cobori cu noi în subteranele de la Temple, unde 
am avut prilejul să mai pătrundem, de astă dată pe urmele 
Margueritei de Bourgogne. 

Pentru aceasta, trebuie să revenim la momentul când 
Gautier d'Aulnay fu arestat după neizbutirea încercării 
îndrăzneţe puse la cale de Lancelot Bigorne ca să-l scape pe 
nenorocitul de Philippe. 

Deci, Gautier fusese deodată înconjurat de vreo douăzeci 


270 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


de luptători. 

In această memorabilă ocazie, spada lui Gautier se purtă 
frumos: dovadă cei şase năvălitori care se duseră pe lumea 
cealaltă. 

— Mii de draci! urla Gautier, drept orice cuvântare de 
înmormântare. Unul cu maţele scoase, altul sfâşiat!... Oh! 
căpăţâna asta care crapă!... Bine! Şi tu, viteazule?... Pac! 
Drept în piept! Cine mai vrea? Ah! bandiţilor! Ah! îndrăciţilor! 
„.. Ah!... Am să... - dar nu avu răgaz să mai zică nimic. 

Toată banda sărind asupră-i, se pomeni apucat de douăzeci 
de mâini, care alcătuiră un fel de cleşte groaznic. 

Cu sabia ruptă, cu picioarele legate, cu braţele înţepenite, 
el căzu covârşit de numărul lor, orbit de sânge, zăpăcit de 
loviturile primite în cap, suflând ca un taur, sfidând şi 
provocând pe adversari, ameninţându-i, încă, să le reteze 
urechile şi realizându-şi pe jumătate amenințările, căci în clipa 
când căzu, găsi mijlocul să-l muşte pe unul şi să-i smulgă 
urechea stângă cu dinţii... 

Astfel fu doborât bravul Gautier. Apoi, rănit, plin de sânge, 
fu ridicat şi dus pe sus în subterane şi, din ordinul lui Valois, 
azvârlit într-o groapă întunecoasă care era mai groaznică 
decât oricare altă celulă. 

La început, Gautier nu zări nimic, mai întâi pentru că în 
colţul acela era întuneric şi... pentru că era leşinat. 

După câtva timp, pe care nu putu să-l aprecieze, când îşi 
veni în fire, începu să se pipăie mai întâi şi constată că nu 
avea nimic rupt, că nu era rănit, afară de câteva lovituri la 
cap. 

— N-am murit! mormăi Gautier, dar... nici nu mai fac vreo 
para! Ce vor să facă cu mine? M-or spânzura... de gât, ori de 
picioare?... M-or arunca în cazanul cu apă clocotită?... Parcă 
mi-ar plăcea mai mult să fiu decapitat de securea jupânului 
Capeluche... Hm! Să vedem ce mi-ar conveni mai mult! 

Gautier petrecu vreo două ceasuri să-şi înşire prin minte 
diferitele feluri de morţi la care se putea aştepta şi să-şi 
aleagă una pe placul lui, ocupaţie care, dacă nu-i aducea nici 
o uşurare, nu-i făcea, cel puţin, nici un rău. Şi sfârşi prin a 
hotărî: 

— Cred că nici una nu mi-ar conveni. Parcă... tot mai bine 
ar fi să pot... scăpa de aici, mai cu seamă că mi-e straşnic de 


271 


— Michel Zévaco — 


foame! i 

Era adevărat. li era foame. Şi starea asta fu un izvor de 
gânduri, căci abia atunci începu să-şi reamintească toate 
ospeţele pe care le luase în tovărăşia veselilor lui prieteni. 
Ajunsese la un oarecare chef, pe care-l făcuse la 
Val-d'Amour... şi, lingându-şi buzele, îşi înşiră în minte toate 
felurile de mâncare pe care le înghiţise în seara aceea, când... 
deodată, tresări şi se sculă în picioare. 

| se păruse că auzise în temniţă, chiar acolo lângă el, un fel 
de suspin răguşit. 

— Hei, strigă Gautier, mai e un blestemat aici? 

Şi ascultă. 

Dar nu primi nici un răspuns. 

Cu toate astea în liniştea adâncă, el deosebi şuieratul unei 
răsuflări greoaie. 

Fără îndoială, mai era cineva acolo! Dar cine? Ce? 

Gautier nu-şi putea da seama de tovarăşul care era lângă 
el. 

— Om sau animal?... Răspunde! zise el, nu fără oarecare 
teamă superstiţioasă. 

Căci cum ni se pare că am spus, se zicea că închisoarea de 
la Temple era plină de stafii. Duhurile monseniorului de Molag 
şi ale tovarăşilor săi apăreau în mod regulat, în fiecare noapte. 

Gautier asculta cu încordare. Respirația pe care o auzea 
devenise foarte desluşită acum. 

Era o răsuflare scurtă, şuierătoare, ca aceea a unui om care 
suferă. 

Gautier simţi că i se face părul măciucă. Dar cum era 
viteaz, făcu o ultimă încercare ca să se pună în legătură cu 
oricare ar fi fost fiinţa care mai locuia în temniţă. Cititorii vor 
zice cu drept cuvânt, că Gautier ar fi aflat mai repede dacă ar 
fi străbătut pe pipăite temniţa şi s-ar fi izbit de tovarăşul 
necunoscut pe care-l auzea răsuflând, dar cititorii judecă cu 
spiritul lor modern, liber de superstiții, cel puţin aşa ne place 
să credem. 

Cât despre Gautier, cu năduşeala pe frunte, cu inima 
îngheţată, ar fi înfruntat mai curând cazanele din piaţa 
porcilor, unde se fierbeau evreii, decât să se mişte din loc. Cu 
toate astea era brav. 

Făcând dar semnul crucii, el vorbi cam în felul acesta fiinţei 


272 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


care răsufla atât de greu: 

— İn numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, cine eşti? 
Te somez să vorbeşti sau să pleci, fiinţă din Infern, fantomă de 
călugăr... Nu? Nu pleci? Dacă n-ai fi o simplă iluzie a dracului, 
jur pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh că ai face cunoştinţă cu 
pumnul meu!... Haide... spune drept: eşti fără carne şi oase?... 
Maică Precistă şi voi, sfinţi venerabili la care mă închin 
întotdeauna, faceţi-vă milă şi scăpaţi-mă de păcătosul ăsta!... 
De ce nu se duce să-l chinuiască pe călăul acela de Valois? 

Sfânta Fecioară şi sfinţii rămăseseră surzi la rugăciunea lui 
Gautier care începu să întrezărească o umbră a morţii pe care 
n-o prevăzuse în numărătoarea ce făcuse: moartea prin 
spaimă! 

Rămase nemişcat, suflând greu, mormăind rugăciuni 
amestecate cu tot felul de blesteme şi, câteodată, se oprea să 
asculte, în speranţa că n-o să mai audă nimic. 

Dar pe dată ce se oprea să asculte, începea iar să audă 
răsuflarea aceea. 

Spectrul tot acolo era! 

Gautier ajunsese în culmile spaimei, când simţi groaza 
crescându-i încă. 

Temniţa se luminase! Prin noaptea adâncă trecea un fel de 
pânză alburie, întreţesată ca din nişte raze nestatornice. 

Nu mult după aceea razele se închegară şi temniţa se 
lumină, deodată, îndestulător ca Gautier să poată distinge 
fiinţa necunoscută, stafia aceea... dacă ar fi privit într-acolo. 

Dar îşi ţinea ochii strâns închişi. 

Chiar pentru întreaga împărăție... pentru preţul libertăţii şi 
n-ar fi privit într-acolo! 

De unde venea lumina? 

Pur şi simplu de la un felinar pe care un temnicer îl 
atârnase la ferestruia cu grilaj de la uşă, şi aceasta din ordinul 
lui Valois care-şi avea gândurile lui. 

Dar, pentru Gautier, lumina aceea era de obârşie infernală. 
El nu se mira decât de un singur lucru, că stafia nu-l înşfăcase 
încă. Cu o energie deznădăjduită, el repetă invocarea Tatălui, 
Fiului şi Sfântului Duh şi făcu într-una la cruci, când, catastrofa 
mult temută, se întâmplă: Stafia pusese mâna pe el!... 

Gautier simţi pe mâna lui, degetele îngheţate ale fiinţei 
infernale. Se gândi că e pierdut, că rugile lui către sfinţi 


273 


— Michel Zévaco — 


fuseseră deşarte şi începu să se căiască amar de a nu le fi 
jertfit niciodată cea mai mică lumânare. Din clipa când se 
crezu părăsit, lăsat pe mâna stafiei, Gautier se rezemă şi 
mormăi: 

— Am să-i arăt banditului aceluia de Satana că... nu mi-e 
frică, nici chiar de lad! Şi deschise ochii. Deodată strigă 
îngrozit! 

Ceea ce vedea era mai groaznic în realitatea sa sinistră ca 
orice ar fi putut să-şi închipuie mai hidos în imaginaţia lui. 

Ceea ce vedea, era un om atât de palid, atât de slab, atât 
de nenorocit, încât la prima vedere nu-l recunoscu. 

Gura omului aceluia era schimonosită de un fel de râs 
îngrozitor. Ochii, fără expresie, ochii fără de viaţă erau două 
prăpăstii de durere. Hainele-i erau zdrenţuite. Răni de-abia 
cicatrizate îi împrejmuiau faţa. 

Acea nenorocită zdreanţă omenească era tot ce rămăsese 
din frumosul Philippe d'Aulnay... 

— Philippe! strigă Gautier, recunoscând pe fratele tău. 

Philippe deschise gura ca pentru a vorbi. 

Dar, din gura aceea, nu ieşiră decât nişte sunete informe, 
nişte cuvinte de neînțeles. 

— Philippe! repetă Gautier, înecat de o altă spaimă, care nu 
mai era o înfricoşare superstiţioasă, dar care-l strângea de 
gât. 

Philippe dădu drumul mâinii lui Gautier, clătină din cap şi se 
duse de se ghemui într-un colţ al închisorii. 

Dintr-un salt, Gautier se apropie de el, îl ridică, îl puse pe 
picioare, îl strânse în braţe şi, începând să plângă cu hohote, 
zise: 

— Ce el... Ce ţi s-a întâmplat?... Ce ţi-au făcut? Cum ai 
ajuns în halul ăsta?... Vorbeşte!... Spune-mi un cuvânt un 
singur cuvânt, numai!... 

Din nou buzele lui Philippe se mişcară şi, cu o groază 
supraomenească, Gautier văzu că gura fratelui său nu mai era 
decât o gaură neagră din care nu mai ieşeau cuvinte, de unde 
nu mai scoteau decât zgomote surde, crâmpeie de sunete. 

— Dumnezeule! gemu Gautier. l-au smuls limba!... 

Câteva minute nu se auzi decât plânsul puternicului om; 
apoi blesteme grozave i se amestecară cu lacrimile şi o furie 
grozavă se dezlănţui în temniţa pierdută în adâncul acela, la 


274 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


patruzeci de picioare sub pământ. 

incetul cu încetul, Gautier se linişti. 

Şi atunci îl examină mai cu luare aminte pe fratele său şi 
fiecare privire i se oprea pe fiecare parte a corpului, 
cutremurându-se mereu. 

— Sărmanul meu, Philippe! bombănea uriaşul. Şi eu care 
voiam să te ucid. lartă-mă, oh, iartă-mă! In acest moment 
plătim toate gândurile acelea rele! Nefericită victimă! O 
iubeai! lubeai monstrul acela care se numeşte. Nu! Să nu 
vorbim de ea! Să vorbim de tine. Te-au chinuit rău, spune? 
Dar acum suntem doi. Şi dacă trebuie să mergem la moarte, 
rezemându-ne unul de altul, vom suferi mai puţin. Haide, nu 
te simţi bucuros să fii împreună cu Gautier al tău? Asta nu te 
înviorează? Dacă nu poţi vorbi, poţi cel puţin să-mi faci un 
semn sau să-mi arăţi cu ochii ceea ce gândeşti? Vorbeşte-mi 
cu ochii. O să te înţeleg, nu te teme. 

Philippe rămânea  nemişcat, moale, nepăsător, cu 
nepăsarea aceea grozavă a morţii. 

Gautier îl târî până lângă uşa temniţei, îi apucă capul cu 
amândouă mâinile şi, aşezat cu faţa în bătaia luminii, îl 
cercetă cu băgare de seamă, apoi, deodată, îi dădu drumul şi 
scoase un strigăt înăbuşit. 

Inţelesese! Fiinţa aceea plină de tinereţe, de iubire, de 
frumuseţe, de putere, Philippe d'Aulnay, nu mai era decât un 
trup fără suflet. Innebunise!... 

Trecură ceasuri îngrozitoare pentru Gautier, în tovărăşia 
nebunului, în carcera sinistră luminată doar de razele 
felinarului, ca şi cum Valois ar fi vrut ca Gautier să sufere până 
la maximum grozăvenia vedeniei acelea. 

Philippe nu se clintea din colţul său. 

Mai tot timpul, privirea lui rămânea moartă, rătăcită. 
Uneori, însă, privirea i se pironea asupra uşii. Se însufleţea de 
o scânteiere plină de foc şi, atunci, Gautier îi zărea sărmana 
faţă transfigurându-se sub imboldul iubirii care tot mai trăia în 
el... 

Apoi, nebunul iarăşi recădea în nesimţire. 

Mai întâi o furie grozavă îl apucase pe Gautier. Simţi nevoia 
să muşte, să ucidă. Işi zise că cel dintâi temnicer care ar fi 
intrat, ar fi rămas mort. Dar nimeni nu intra. Mâncarea, i se 
strecura printr-un fel de ferestruie, făcută la nivelul 


275 


— Michel Z&vaco — 


pământului. Gautier se căznea să-l silească pe fratele său să 
mănânce o bucăţică de pâine neagră. La început, Philippe 
primea, apoi, deodată, nu mai mânca. Ori de câte ori Gautier îi 
întindea o bucată de pâine, nebunul clătina încetişor din cap. 

Furia lui Gautier se potolise. Incepuse să plângă. Când 
ferestruia se deschise, el se rugă de temnicer să se îndure de 
fratele lui. Dar temnicerul era ca surd şi mut. El împingea 
pâinea şi oala cu apă în închisoare şi pleca fără nici un cuvânt. 

Câtă vreme trecu?... ceasuri, zile sau săptămâni? 

Gautier nu-şi dădu seama. 

El trăi, dacă se poate zice astfel, lângă nebunul care, 
încetul pe încetul se apropia de agonie. 

De la un timp, Philippe nu se mai putu scula din colţul în 
care zăcea. In genunchi, lângă el, Gautier îi ţinea capul, şi 
zăpăcit, disperat, asista la moartea aceea înceată, cu groaza 
de a nu înnebuni şi el. 

Un zgomot de paşi se auzi în dosul uşii. Gautier nu-l auzi. 
Uşa se deschise. O lumină mai puternică se răspândi în 
temniţă. Dar Gautier nu văzu nici lumina aceea. Câţiva 
oameni se opriră pe galerie cu pumnale în mână. Un singur 
om străbătu în temniţă. El se plecă deasupra trupului inform al 
lui Philippe, în agonie, şi a lui Gautier, care aştepta ca fratele 
său să-şi dea sufletul. Apoi, omul bătu umărul lui Gautier. 

Gautier ridică capul, apoi se sculă în picioare şi îl ţinti pe 
străinul care pătrunsese în iadul acela. Îl recunoscu. 

— Majestate, zise el, priviţi ce-aţi făcut din fratele meu!... 

Ludovic al X-lea aruncă o privire nepăsătoare asupra 
muribundului şi răspunse: 

— Priveşte ce a făcut el din mine!... 

Gautier îl privi mai cu luare aminte pe rege şi, fără voia lui, 
îl cuprinse un fior de milă. Tânărul rege părea îmbătrânit cu 
treizeci de ani. Părul îi albise. Era galben la faţă, aproape ca 
Philippe, şi în privirile lui, Gautier întâlni aceeaşi expresie de 
îndurerare mirată, pe care o întâlnise în privirea fratelui său. 

Câteva minute rămaseră tăcuţi şi în închisoare nu se auzi 
decât horcăitul din ce în ce mai rar al celui care murea după 
cum trăise, care se sfârşea din pricina dragostei. Ludovic se 
gândea. Ce venise să facă acolo? Ce voia? 

Nu ştia acuma numele? Numele acela, atât de mult dorit, 
aşa de cu lăcomie căutat al acelea care-l trăda? Işi reaminti 


276 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


cuvântul vrăjitoarei pe care îl auzise în subteranele din 
Temple: „In jurul tău, în cercul tău, în familia ta, caută 
trădarea, caută pe femeia care te înşeală!...” 

O femeie îl înşela! O femeie din jurul lui? 

Şi... ce fel de trădare?... Ce înşelăciune?... Poate se 
înţelegea cu Flamanzii?... Oh! acum ştia şi numele femeii şi 
felul trădării!... 

Femeia era aceea pe care o adora, era Marguerite de 
Bourgogne! Trădarea era adulterul, amorul său batjocorit, 
adoraţia lui târâtă în noroi... adulterul repetat de o sută de ori! 
„„. Oh! ce căutase el acolo?! 

Ludovic al X-lea se întreba mereu lucrurile astea. 

Venise ca să se bucure de suferinţa lui Philippe d'Aulnay? 
Venise să-l insulte?... Să-l lovească?... Să ordone vreun chin 
groaznic? Nu! La fiecare întrebare Ludovic îşi răspundea: Nu! 
Atunci ce? Ce voia el?... 

Voia, ceea se vor toţi nenorociţii care iubesc: o rază de 
speranţă! Voia să audă strigându-li-se că se înşeală, că 
realitatea orbitoare era totuşi minciună şi înşelătorie... că 
Marguerite îi era credincioasă. Acestea venise să le caute 
nefericitul rege, în temniţa lui Philippe d'Aulnay: nădejdea! 
Sau cel puţin... îndoiala! 

Oh! o clipă numai să i se zdruncine grozava siguranţă! Să 
se mai poată îndoi, să-şi poată făuri singur dovezile 
nevinovăţiei celei adorate!... Şi s-ar simţi reînviind!... 

Bietul Viclean (cum i se zicea) nu mai era câtuşi de puţin... 
vicleanul. Se aplecă deasupra lui Philippe care trăgea de 
moarte. 

— Sire, murmură Gautier, fratele meu moare... 

— Dar eu?... Şi eu port moartea în mine!... El moare la 
Temple. Eu voi muri în vechea fortăreață de pe marginea apei. 
Asta-i singura deosebire dintre noi doi. Lasă-mă, Gautier 
d'Aulnay, căci trebuie să aflu. 

Regele vorbise cu glasul atât de zdrobit, încât Gautier se 
dădu înapoi. Ludovic se aplecă asupra muribundului şi-i zise: 

— Pentru că o să mori, pentru că ai să apari în faţa lui 
Dumnezeu, judecătorul tău şi al meu, te conjur să-mi spui 
adevărul. Atât de aproape de moarte, e cu neputinţă ca un 
creştin să consimtă să-şi dea sufletul dracului pentru o 
minciună!... Ascultă, dar, Philippe d'Aulnay; ascultă-l pe regele 


277 


— Michel Zévaco — 


tău care a venit la tine... şi-ţi vorbeşte. Ştiu că nu poţi 
răspunde cu graiul. Poți cel puțin să-mi faci un semn, care să 
mă facă să înțeleg... 

In minutul acela, Philippe deschise ochii. 

Privirea lui întâlni pe aceea a regelui. 

O tresărire adâncă îl zgudui. 

II recunoscuse oare pe cel ce se aplecase deasupra lui... pe 
soţul Margueritei? 

Atât de aproape de moarte, o ultimă tresărire a fiinţei 
intime îi reda pentru câteva momente un rest de judecată? 

Vocea lui Ludovic făcuse, oare, ceea ce nu putuse face 
glasul lui Gautier? Se poate!... 

In clipa aceea de pe urmă, în ochii muribundului se 
aprindea o flacără de înţelegere şi, punându-şi toată energia, 
Philippe ajunse să se ridice puţin, ca şi cum ar fi vrut să se 
apropie de acel care-i vorbea... 

— Mă recunoşti? îl întrebă Ludovic, cu glas tremurător. 
Recunoşti pe regele tău în mine? 

— Da! răspunse semnul afirmativ al lui Philippe. 

Regele tresări. Un suspin îi umflă pieptul. Cu glas mai 
înăbuşit el urmă: 

— Eşti hotărât să-mi răspunzi adevărat, în faţa lui 
Dumnezeu, care te aude? 

Muribundul răspunse cu acelaşi semn. Şi acel semn fu aşa 
de solemn, atât de maiestuos, că ar fi fost cu neputinţă să te 
mai îndoieşti de ceva. 

Un fel de bucurie amară şi sălbatică se strecură în sufletul 
lui Ludovic. 

— Ascultă, dar! Tu ştii de ce şi de cine vreau să vorbesc. Ştii 
că am venit să-ţi vorbesc de Marguerite de Bourgogne. 

Ochii lui Philippe scânteiară. 

Dar în acel moment o voce spartă, cu un accent de ură 
supremă, strigă în dosul regelui: 

— Marguerite de Bourgogne! Desfrânata de la Turnul Nesle! 


Dintr-o săritură regele fu în picioare, se întoarse şi strigă: 

— Cine a spus aceasta?... 

— Eu, răspunse Gautier d'Aulnay. 

Regele se făcuse verde la faţă. Dinţii îi clănţăneau. 
Năduşeala îi curgea pe frunte, mai rece decât aceea care 


278 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


acoperea fruntea muribundului. 

Adevărul! Groaznicul adevăr! Nu-l cunoştea el oare?... 

Nu! El tot nu ştia destul! Fericirea şi nenorocirea definitivă 
au în comun că omul nu vrea, nu poate crede şi că-i trebuie 
îngrămădite dovezile. 

Adevărul! acest om trebuie nu să i-l destăinuiască şi să i-l 
repete, să-l înfigă mai adânc în creierul lui Ludovic. 

— Minţi, urlă regele. Minţi! Soţia regelui Franţei nu e ceea 
ce spui tul... 

— Ascultă, Sire! strigă Gautier, care-şi pierdea capul şi 
care-şi strângea pumnii. Eu pot să-ţi spun totul căci am văzut, 
am auzit, am intrat la însângeratul Turnul Nesle! M-am suit cu 
fratele meu, Philippe... e adevărat frate?... 

Gautier se întoarse spre Philippe şi rămase înmărmurit... 

Muribundul se sculase în picioare!... 

El se îndreptă spre dânsul!... 

— Vorbeşte! Vorbeşte! urlă Ludovic. De-ar trebui chiar să 
cad trăsnit de cele ce voi auzi. Vreau să vorbeşti! Ce ai văzut? 
Ce ai auzit... la Turnul Nesle?... i 

In clipa aceea, Philippe ajunsese lângă Gautier. Il apucă în 
braţe şi, cu palma lui îngheţată de moarte, îi închise gura. 

Gautier înţelese!... Ultimul gând al lui Philippe era încă un 
gând de dragoste şi, în clipa în care-şi da sufletul, stăruia încă 
s-o scape pe regină!... 

Gautier îi văzu în faţa-i, chipul acela plumburiu; îşi simţi pe 
gura mâna care se încleşta... şi iarăşi se trezi în el furia, care 
încă în vreo două-trei rânduri îi şoptise idei ucigaşe împotriva 
fratelui său. El smuci la o parte, cu putere, mâna muribundului 
care se agăţase de el, şi se susţinea în picioare prin ultima 
sforţare a fiinţei sale galvanizată. 

— Ah! urlă Gautier nu te-ai sacrificat destul pentru o 
desfrânată? Pe mine, fratele tău, pe Buridan, pe Guillaume, pe 
prietenii lui, pe toţi ne-ai jertfit tu, Philippe, pentru Marguerite 
de Bourgogne! Destul. Trebuie să fie zdrobită cum o să fiu şi 
eu, cum eşti şi tu. Sire, ascultați... 

Din nou mâna îngheţată se apăsă pe gura lui Gautier. 

In ochii lui Philippe lucea o rugă deznădăjduită. Din gură îi 
ieşea un vaiet jalnic; desigur, în clipa aceea nenorocitul 
încerca să spună ceva, un cuvânt şi vorba aceea, în locul 
buzelor, ochii lui, atitudinea lui, toată fiinţa lui o striga: 


279 


— Michel Zévaco — 


„Nevinovată! Marguerite e nevinovată!” 

Dar Gautier, îi îmbrânci iarăşi mâna la o parte. 

Philippe căzu în genunchi: trăgea de moarte. 

— Intr-o noapte, urmă Gautier, cu acelaşi urlet de furie şi de 
necaz, într-o noapte, ne-a chemat la Turnul Nesle; auzi Sire? 
Marguerite, regina Franţei, Marguerite de Bourgogne ne-a 
atras în acea vizuină sângerândă, unde îi atrăsese pe mulţi 
alţii, înaintea noastră... 

Ludovic al X-lea se rezemase de zidul temniţei. Capul i se 
aplecase în piept... 

Era nemişcat, de parcă se împietrise... 

Nu-l privea nici pe Gautier, nici pe Philippe, ci pe el însuşi. 

La picioarele lui, mişcă ceva. Regele simţi agăţându-i-se 
ceva de genunchi, dar nu-l luă în seamă: el asculta glasul 
înspăimântător al lui Gautier 

— In seara aceea, Sire, nu avu loc nici o orgie. Philippe, 
fratele meu, nu primi să ia parte la ea! El o iubea pe 
Marguerite a ta, urmă Gautier, cu râsul lui îngrozitor, şi din 
clipa când pricepu că îngerul visurilor sale era o femeie 
pierdută, el începu să moară. Priveşte-l, rege! 

Ludovic nu-l privi. Avu o zguduitură nervoasă, ca să se 
scape de ceea ce i se agăţase de genunchi. Acela era Philippe, 
care se târâse spre rege şi, în ultimele spasme ale agoniei, 
încerca, într-un ultim gest de rugăminte, să proclame 
nevinovăția Margueritei. 

Zguduitura regelui îl făcu să cadă pe pământul noroios al 
temniţei. 

— Adu-ţi aminte, Philippe! urlă în clipa aceea Gautier. Adu-ţi 
aminte! Am fost cusuţi împreună într-un sac, auzi rege, 
Marguerite ta ne-a vârât într-un sac, de vii, din vârful turnului 
am fost azvârliţi în fluviu. 

Un fior de groază îl cutremură pe rege. 

El aruncă o privire asupra lui Philippe, ca pentru a-l întreba 
o ultimă dată. 

Il văzu, atunci, arătând pumnul fratelui său. 

Apoi, deodată, Philippe se prăbuşi la pământ. Murise. 

Regele se aplecă, atinse fruntea cavalerului, se ridică, 
zicând: 

— A murit... 

Un hohot de râs furios îl zgudui pe Gautier care urlă: 


280 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Unul mai mult, unul mai puţin! Ce are a face? Dacă ar 
trebui să numeri toate cadavrele pe care Marguerite de 
Bourgogne le-a semănat în calea ei, ai înnebuni, rege! Du-te şi 
întreabă Sena, să-ţi spună taina ei, ea-ţi va răspunde, poate, 
câţi amanți a cărat! Mort! Sărmanul meu Philippe a murit! 
urmă uriaşul, izbucnind în hohote de plâns. Astăzi e rândul lui, 
mâine al meu! Ucide-mă, Sire, omoară-mă. Căci eu am fost, ce 
n-a vrut Philippe să fie. Am fost amantul desfrânatei de la 
Turnul Nesle!... 

În faţa cadavrului lui Philippe, în faţa blestemelor lui 
Gautier, regele dădu înapoi. 

El ajunse la uşă şi, şovăind, se înfundă în galeria 
întunecoasă, urmărit de departe de urletele care se înălţau din 
temniţă. 


XXXII. TURNUL LUVRULUI 


— Ludovic se sui până la apartamentul contelui de Valois. 
Când acesta îl văzu intrând pe nepotul său, rămase 
încremenit de un fel de spaimă, în fundul căreia era poate un 
început de remuşcare. Ludovic Vicleanul abia mai era de 
recunoscut. 

Trăsăturile feţei obosite, pielea-i plumburie, înfăţişarea-i 
copleşită, mâinile tremurânde, nervoase, ochii plini de o 
nespusă mirare, totul vădea limpede că regele primise una 
dintre loviturile de care temperamentele violente şi foarte 
naive în fond, ca al lui, nu se mai tămăduiesc. 

Dar, Valois înlătură repede ideile acelea de milă, care 
începuseră să-i răsară în minte şi, cu o bucurie sălbatică, se 
gândi: 

— E lovit de moarte! 

Se apropie de nepotul său care se trântise pe un fotoliu. 

— Sire, murmură contele, i-aţi văzut pe prizonieri? Curaj, 
Sire! 

— Lasă-mă! zise regele, cu glas, în aparenţă indiferent. 
Orice vorbă nu-mi poate face decât rău în acest moment. Ah! 
ascultă o clipă, Valois. Unul din cei doi oameni a murit... Ce 
moarte! Multă vreme o să port în ochi viziunea... dacă oi mai 
avea mult de trăit! 


281 


— Michel Zévaco — 


—A murit! bolborosi Valois care, fără voia lui, se 
cutremură. 

— Da, a murit în faţa mea. Să pui să-l îngroape. Să pui să i 
se facă slujba la biserică. Vreau ca tânărul acela să fie 
îngropat cum trebuie, în pământ creştin. 

— Bine, Sire. Am să dau ordine, zise Valois încremenit. 

— Şi celălalt, Sire? Ce trebuie să fac cu el? 

— Celălalt?... întrebă Ludovic care-şi ridică chipul prăpădit 
de durere. 

— Da, cel viu. Sunt doi, Sire! Unul a murit, dar celălalt? 

Ludovic scrâşni din dinţi. Cuvintele pe care Gautier le grăise 
într-un acces de nebunie, răsunau în capul lui. 

„Am fost ceea ce Philippe nu a vrut să fie! Am fost amantul 
desfrânatei!...” 

— Ce trebuie să fac cu cel viu? repetă Valois, cu o ironie 
amară. Fără îndoială, să-i dau drumul?... 

— Ţine-l închis şi să i se sfârşească iute procesul. Vreau un 
chin groaznic pentru acest om, auzi? Taci, tu n-ai pricepe. 
Du-te, acum... 

— Sire, zise Valois, mă supun. Dar, oricât de amărât v-ar fi 
sufletul, sunteţi rege, nu puteţi uita afacerile Statului. Sire, o 
simplă semnătură pe aceste pergamente, şi vă las. lată pana, 
iată călimara! Semnaţi, Sire! 

— Ce sunt pergamentele acelea? întrebă Ludovic, aruncând 
o privire fugară asupra hârtiilor pe care Valois i le punea pe 
masă, lângă el. 

— Sire, nu puteţi uita că avem în temniţele din Temple un 
prizonier important, un trădător, un răzvrătit, un delapidator al 
banului regal, un sperjur şi falsificator de monede. Sire! E 
vorba de omul care a vrut să vă omoare. 

— De ce n-a izbutit?! şopti regele. Aş fi murit, fără să ştiu. 

— E Marigny, Sire! Aceste hârtii sunt ordinul de punere sub 
acuzare şi în judecată! Trebuie să se facă acest lucru iute, 
trebuie să se dea un exemplu grozav... 

— Marigny?... bolborosi Ludovic, trecându-şi mâinile ca de 
ceară, pe frunte. Dă-mi să semnez... Şi semnă... 

Cu privirea învăpăiată, Valois îi urmărea mâna care era 
gata să-l asasineze pe Marigny şi, când se sfârşi, luă 
pergamentele cu un gest sălbatic şi numai atunci ieşi. Ludovic 
rămase singur. 


282 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Spre ziuă, se sculă, îl chemă pe Valois şi, fără vreo 
explicaţie, ieşi de la Temple. Apoi, porni spre Luvru. 

S-a văzut că tocmai în clipa aceea, Stragildo ajunsese la 
contele de Valois. 

Cât despre Ludovic, el se duse în apartamentul lui fără să 
zică un cuvânt, se închise în odaia lui şi, îmbrăcat cum era, se 
trânti pe pat, unde adormi îndată, greu, într-un somn ca de 
plumb. Când se deşteptă, se înnopta şi negurile învăluiau 
Parisul. 

Atunci, îl chemă pe căpitanul gărzilor, pe Hugues de 
Trencavel şi-i zise: 

— Urmează-mă la Turnul Luvrului. 

Am avut ocazia să spunem câteva vorbe despre diversele 
turnuri ale vechiului castel feudal. Vorbind de Turnul Luvrului, 
regele voia să zică Turnul cel Mare, Turnul principal. Acel Turn, 
la picioarele căruia, la începutul acestei povestiri i-am văzut 
oprindu-se pe Jean Buridan, era tocmai acela unde se 
închideau prizonierii de Stat. 

Acolo fusese dusă şi întemniţată, Marguerite de Bourgogne. 

Ea ocupa etajul al doilea care era alcătuit din două odăi: 
una mică, în care vegheau îndeobşte opt oameni care se 
schimbau din două în două ore, pentru ca regina să nu poată 
să încerce nici o corupere, şi una mare, în care locuia chiar 
Marguerite. | se dăduse voie să-şi ţină pe lângă ea pe Juana, 
care dormea în aceeaşi odaie, care era mare şi bine mobilată. 
O fereastră uriaşă o lumina, dar gratii groase, de fier, făceau 
cu neputinţă orice încercare de evadare. 

Fereastra da spre fluviu. In partea cealaltă a Senei se vedea 
Turnul Nesle. 

Acolo o regăsim pe regina Franţei. 

Cât despre surorile ei, Jeanne şi Blanche plecaseră chiar a 
doua zi, după arestarea Margueritei, sub cuvânt să-şi revadă 
bărbaţii, care se războiau. Plecaseră fără să-i arate surorii lor 
cel mai mic semn de dragoste sau milă. 

Trebuie să mărturisim că nu ştim ce soartă au avut. Ni se 
pare, totuşi, că nu s-au dus la bărbaţii lor, contele de Poitiers 
şi contele de la Marche. E mai de crezut că au trebuit să se 
refugieze, undeva, în străinătate. In orice caz, asta n-are nici o 
importanţă pentru istoria noastră. Am vrut doar să le arătăm 
în treacăt, laşitatea. 


283 


— Michel Z&vaco — 


Deci, în Turnul cel Mare îşi petrecea Marguerite de 
Bourgogne viaţa, acum. 

Şedea ore întregi, în fundul unui fotoliu, abătută, verde la 
faţa, cu înfăţişarea unei moarte. Uneori, speriată, Juana se 
apropia de ea şi o atingea ca să se încredinţeze că trăia încă. 

Marguerite se cutremura, sărea în sus, ca atinsă de un fir 
electric. Se scula, o îmbrâncea pe slujnică şi striga: 

— Nu se poate să mă lăsaţi să mor în pace?... 

Alteori se plimba repede de colo până colo, gâfâind, cu 
spume la gură. Splendidul ei păr auriu, ca de leoaică, i se 
revărsa pe umerii aproape goi, în timp ce ea îşi frângea 
mâinile zbierând: 

— Nu vreau să mor! Nu vreau să mă ucidă! Vreau să mai 
iubesc... să iubesc mereu. 

Fereastra care da spre fluviu, era cu îngrijire astupată cu 
nişte perdele, şi în odaie domnea o lumină mohorâtă, prielnică 
gândurilor triste. 

În umbra adâncă, Marguerite îi apărea Juanei, care-o privea 
înspăimântată, ca o victimă pe care Fatalitatea o hărăzise să 
fie mistuită de flăcările iubirii. 

În clipele acelea, slujnicuţa se ghemuia într-un colţ şi privea 
îngrijorată la crizele de furie amoroasă care o doborau pe 
regină. 

Într-un rând, fata voise să deschidă perdelele ca să intre 
lumină, căci se gândea că soarele i-ar alunga lucirile amorului. 

Marguerite se repezise la ea, o îmbrâncise cu putere şi 
strigase: 

— Dacă te mai atingi vreodată de perdele, te ucid. 

In ziua în care regele se înapoie de la grozava vizită pe care 
o făcuse la Temple, Marguerite de Bourgogne părea mai 
liniştită. Intinsă pe o canapea, vorbea cu Juana mai blând, 
decât o făcuse până atunci. 

— Crezi tu, întreba ea, că o să mă ţină multă vreme 
prizonieră, aici?... 

— Oh! nu doamnă, răspunse Juana. E cu neputinţă. La 
urma-urmei sunteţi regină... 

— E-adevărat, sunt regină, dar sunt şi soţia vinovată... 
adulteră, precum zic ei, urmă ea, dând din umeri ca şi cum 
acest foc, pe care natura l-a pus în mine, ar fi o crimă... ca şi 
cum iubirea ar fi o greşeală pe care trebuie s-o ispăşeşti! De 


284 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


ce? Pentru că i-a plăcut ducelui de Bourgogne să mă dea unui 
fiu al lui Philippe cel Frumos, ar fi trebuit să renunţ la tot ceea 
ce era viaţa mea?... Oare nu-l iubeam şi pe el?... Oare nu-i 
dam şi lui sărutările mele?... Oare nu-l iubeam destul ca să-i 
pot ascunde scârba pe care mi-o inspira uneori? Nu era 
ipocrizie, ci milă. Ar fi trebuit să-mi fie recunoscător: şi el pune 
să mă închidă, acum? 

Astfel judeca Marguerite, mergând până la cele mai 
riguroase prevederi ale legii naturii, în contradicţie desăvârşită 
cu legile sociale. Ea judeca întocmai ca un animal... ca o 
leoaică. 

— Şi ce crezi că au să facă cu mine? Oare, au să 
îndrăznească să mă judece şi să mă osândească? 

— E cu neputinţă doamnă, răspunse Juana, căci regina îi 
apărea ca o fiinţă excepţională, foarte sus pusă, deasupra 
omenirii. E cu neputinţă. Mai curând cred că regele vă va da o 
escortă care să vă conducă până în Bretania. 

— Da! îngână Marguerite, pe gânduri. Atâta doresc şi eu... 
să ne despărţim... Oh! mi-aş da cinci ani din viaţă, numai să 
pot şti... ce gândeşte regele? 

In clipa aceea, în camera vecină se auzi un zăngănit de 
arme. Cineva strigă: 

— Loc regelui! 

Uşa se deschise. Ludovic apăru. Dintr-un salt, Marguerite se 
sculă în picioare şi cu capul aplecat, gâfâind, îşi întipări pe 
chip o înfăţişare tristă, cu repeziciunea şi priceperea aceea 
neasemuită care o făcea stăpâna desăvârşită a tânărului 
acela. 

Ludovic făcu un semn. Juana ieşi. El închise uşa. Se 
îndreptă spre regină, se opri la doi paşi de ea, şi-i şopti blând: 

— lată-mă, Marguerite! Priveşte-mă!... 

Ea tresări până în adâncul sufletului. 

Blândeţea aceea la un om violent după cum era regele, 
vocea pe care se aştepta s-o audă răsunătoare şi vuind de 
blesteme şi întinsă până la urechi... acum stinsă, ca venind de 
departe, o umplu de mirare. 

Oare Ludovic era omul acela?... Ludovic cel violent, Ludovic 
bătăiosul era cel ce vorbea astfel? Ea ridică capul încet şi îl 
zări pe bărbatul ei. 

Se înfioră. Uită că avea de jucat un rol ca să-şi scape 


285 


— Michel Zévaco — 


libertatea, poate chiar capul. Uită că omul acela venea ca 
judecător. O mirare de nedescris o pătrunse până în fundul 
sufletului. 

Mirare, milă, o milă imensă, da, dar şi un fel de mândrie 
puternică... Niciodată nu văzuse, nici pe chipul palid al lui 
Philippe d'Aulnay, care o adorase cu o pasiune atât de curată, 
niciodată nu văzuse pe fața unui om un prăpăd atât de mare 
pricinuit de suferință. Şi în mintea ei, regina şopti: 

— Cât mă iubea!... 

Ludovic clătină încetişor din cap. 

— M-am schimbat, nu-i aşa? o întrebă el cu un zâmbet 
neînchipuit de trist. 

Ea rămase mută. Il privea cu o mirare sălbatică, şi ceva 
neauzit, grozav, ciudat, fabulos, se petrecea în inima aceea cu 
treceri bruşte, cu bătăi năprasnice... 

— Cum l-aş fi iubit, dacă... începuse a se gândi Marguerite, 
dar, deodată, începu să tremure, şi fenomenul straniu se 
săvârşi, se formulă: 

— Dumnezeule!... Nu cumva voi începe de-acum să-l 
iubesc?... Acum!... 

Inmărmurită, zdrobită de gândul acela înspăimântător, ea 
ridică din umeri, se împotrivi din tot sufletul celor ce simţea 
strecurându-i-se cu toată grozava ironie pe care natura o pune 
în unele dintre făpturile sale. 

Să iubească!... Să înceapă să-l iubească!... 

Oh! ! să-l iubească cu o dragoste curată, nevinovată, cu o 
iubire de fecioară care deja îi primenea sufletul înfocat, o 
transformare, o transfigura!... 

Să-l iubească pe tânărul acela pe care-l dispreţuise, î 
batjocorise, pe care-l ucisese! 

Să-l iubească! Da! Era să-l iubească, tocmai pentru că-l 
vedea murind, nu de ruşinea de a fi fost batjocorit, nu de 
necazul pe care-l resimt soţii înşelaţi, ci de durere, din 
dragoste! 

Răsufla cu greutate. Se trase înapoi. Şi-şi ţinea ochii ei plini 
de înfricoşare, de mirare şi de spaimă aţintiţi asupra privirilor 
regelui. Simţea îngrijorarea acelei iubiri! Spaima ei! 

Ludovic înaintă încet, până la o masă pe care puse o 
sticluţă plină cu un lichid limpede ca apa de izvor. 

Apoi se duse la fereastră şi trase perdelele. 


286 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Razele soarelui care apunea năvăliră în odaia unde se 
desfăşura drama aceea. 

Dintr-o mişcare nervoasă, Marguerite se întoarse spre 
fereastră... O apucă un fel de ameţeală. Grozăvenia vieţii ei 
trecute i se dezlănţui în vârtejuri care-o ameţiră. Intinse 
braţele, dădu din mâini ca şi cum ar fi voit să gonească un 
spectru şi horcăi: 

— Turnul Nesle!... 

Un suspin umflă pieptul lui Ludovic. 

Ea căzu în genunchi, îşi acoperi faţa cu mâinile şi bolborosi: 

— Inchideţi perdelele, Sire! Vă conjur. Nu vedeţi cât sufăr!... 

Aplecat asupra chipului aceleia pe care se vădea atâta 
părere de rău şi remuşcări, Ludovic al X-lea clătină încetişor 
din cap şi zise: 

— lată mărturisirea! Da! Dacă aş avea nevoie ca să mă 
încredinţez încă de o mărturisire din gura ta, iată acea 
mărturie! Turnul Nesle, Marguerite, este irecuzabilul martor al 
nenorocirii mele. Zici că suferi?... Eu nu mai sufăr. Cred că nu 
mai pot suferi... Turnul Nesle!... El e Gautier şi Philippe 
d'Aulnay, cusuţi într-un sac şi aruncaţi din vârful turnului, de 
pe platformă în Sena. 

Ea începu să plângă cu hohote şi mai grozave şi se încovoie 
şi mai tare, ca şi cum ar fi fost copleşită de povara remuşcării. 

— Philippe a murit, Marguerite! urmă regele. 

Marguerite scoase un țipăt sfâşietor. 

El urmă parcă fără să fi auzit nimic: 

— Gautier o să moară. Au intrat la Turnul Nesle şi moartea 
i-a atins pe frunte, cum i-a atins pe toţi aceia care au trecut 
pragul lui blestemat. Priveşte, Marguerite, haide, trebuie să-l 
priveşti! Eu cum mă uit?... 

Terorizată, ea se supuse, se sculă, şi ochii larg deschişi i se 
ţintuiră într-acolo, asupra Turnului. 

— Ce vezi Marguerite? Vorbeşte! Dacă nu vorbeşti, voi vorbi 
eu! 

— lertare! găfâi Marguerite. lertare, Ludovic. 

— Voi vorbi eu, dar! li vezi pe cei pe care i-ai atras acolo, 
sus. Câţi sunt? Cine va putea să-i numere? Cine va putea 
număra sărutările cu care gura ta a îmbătat şi a otrăvit gurile 
amanţilor tăi... de o noapte. lată Sena!... Ar trebui să putem 
asculta ce spune! Şi dacă culegem vaietele pe care le-a auzit! 


287 


— Michel Zévaco — 


Am văzut, Marguerite, am privit acolo, sus... chiar acolo unde 
tu răspândeai amorul şi moartea... am privit tablourile care 
înfăţişau frumuseţea ta... acolo! Am suferit şi am plâns!... O, 
Marguerite, aveam o atât de mare încredere în tine, vezi tu? 
Mi se pare că l-am prins pe Dumnezeu cu minciuna... 

Un geamăt sfâşietor ţâşni dintre buzele contractate ale 
Margueritei. i 

Era îngrozitor. In asta stă întreaga ticăloşie a întâmplării! 
Acum când tânărul acela îi vorbea aşa, o sfâşia o adâncă şi 
amară părere de rău de încrederea aceea sublimă, pe care 
dacă ar fi ştiut-o preţui, după cum începea s-o priceapă, ar fi 
fost viaţa ei!... O, dacă monstruoasa greşeală a pasiunilor sale 
nu s-ar fi înfăptuit, cât ar fi fost de fericită! 

Ca şi cum s-ar fi înduioşat de suferinţele ei, Ludovic 
Vicleanul lăsă perdelele binişor. 

Viziunea îngrozitoare se şterse. 

— S-a sfârşit! urmă regele. Viaţa noastră s-a terminat, 
Marguerite. Şi când mă gândesc la toată fericirea pierdută, mă 
apucă o furie, nu împotriva ta, ci contra mea care n-am ştiut la 
vreme ce fel de femeie erai. Adu-ţi aminte. Te-am iubit de 
când te-am văzut, te-am adorat. Mi se păreau prea încete 
ceremoniile şi sărbătorile care au precedat cununia noastră. 
Parisul întreg era plin de zâmbetul şi de strigătele mele de 
bucurie. Atunci m-am poreclit „Vicleanul”. Ar fi trebuit să-mi 
zică „Indrăgostitul”... Toată viaţa mea e acolo, Marguerite. E 
toată în dragostea care a rămas aceeaşi, din clipa în care 
te-am întâlnit, de când te-am văzut în trăsura ta trasă de caii 
tăi, cei albi. Oh! fermecătoarea zi de vară! Oh! razele de soare 
în pădure şi în inima mea, coifurile care luceau, penele care 
fâlfâiau, trompetele care salutau sosirea ta în regatul tatălui 
meu! Toate astea le revăd, Marguerite. Şi te văd, aşa cum ai 
fost întotdeauna cu mine... atât de pricepută, oh! atât de 
pricepută, încât aş fi ucis chiar pe tata, dacă mi-ar fi spus că 
tu nu mă iubeai! Cât de fericiţi am fi fost, Marguerite, dacă 
m-ai fi iubit. Atât de tineri pe cât suntem amândoi, câţi ani de 


fericire nu ni se puteau desfăşura înainte!... Totul se 
prăbuşeşte, totul moare, totul s-a sfârşit! 
Tăcu! 


Cu inima bătându-i cu putere, Marguerite îşi închipuia 
fericirea care-i scăpa din mâini. Dacă l-ar fi iubit pe Ludovic! 


288 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Dacă... Oh! nenorocita de ea! Oh! ultima, îngrozitoarea 
catastrofă a inimii sale zbuciumată de pasiuni!... 

Acuma îl iubea! 

Pricepea, simţea că o să-l iubească acum, că o să-l adore cu 
o dezlănţuire de dragoste furioasă!... Il iubea! Şi nu mai putea 
să i-o spună!... 

Cine ştie dacă printr-un efort sublim n-ar fi mai putut să 
joace o ultimă comedie, să mai mintă, să probeze regelui că-l 
iubea, să-i demonstreze că evidenţa era o minciună şi 
minciuna un adevăr!... 

Da! ar fi încercat, fără îndoială! Ar fi câştigat poate victoria 
aceea înspăimântătoare! 

Dar simţi că nu mai putea. 

Să nu mai poţi minţi atunci când o minciună te-ar scăpa de 
moarte şi de groază! 

Nu mai putea juca comedia iubirii pentru că iubea, cu 
adevărat. 

Ludovic se îndreptase din nou spre masă, unde pusese 
sticluţa. O luă în mână şi, gânditor, o examină un minut. 

In clipa aceea, cu răsuflarea întretăiată despletită, sublimă, 
Marguerite se îndreptă spre el, căzu în genunchi, îşi ridică 
capul către rege şi splendidă, şi tragică îi strigă: 

— Ludovic, te iubesc!... 

El se cutremură de groază. Minciuna îi păru hidoasă!... 

Şi ea nu minţea! 

Strigând cu toată pasiunea-i puternică, dezlănţuită cu 
vaiete grozave, cu hohote de plâns, cu zâmbiri sfâşietoare, ea 
şopti, strigă, urlă bolborosi... 

Şi iată ce auzi Ludovic. lată ce văzu. 

lată ce luă drept cea mai nebunească comedie şi care totuşi 
nu mai era comedie, acum!... 

— Ludovic te iubesc!... De când? Nu ştiu. Din totdeauna, 
poate! Ascultă! În luptele cavalereşti, când înaintai pe calul 
tău cu lancea în mână, eram furioasă sau credeam că sunt. 
Dar ceva striga în mine. Nebuno! Smintito! Nu voiam să te 
iubesc!... Te iubeam!... Ascultă tot! Mărturisesc tot! Am fost 
infamă, mai ticăloasă ca toate femeile pierdute. Am fost 
criminală. Am ucis... Sunt o groază de stafii în mine şi în jurul 
meu. Nenorocită ce sunt! Oh! ce groază, ce nenorocire! 
Ludovic te iubesc! Ucide-mă! Biciuieşte-mă! Pune-mă să sufăr 


289 


— Michel Zévaco — 


chinul femeilor adultere, dar lasă-mă să-ți strig că te iubesc!... 
Ah! dulceaţa acestui cuvânt! Pentru prima dată îl şoptesc cu 
buzele şi cu inima. Pentru întâia dată, mă învăluie în razele-i 
luminoase! Ludovic, te iubesc! Acest cuvânt l-am repetat 
altora, la toţi... până la dezgust. Omoară-mă! Dar niciodată 
n-am simţit în sufletul meu o beţie ca cea din minutul ăsta, o 
astfel de dulceaţă, o mirare ca astăzi. Suflet de noroi! Inimă 
murdară! Desfrânată! Infamă! Sunt femeia depravată, de la 
Turnul Nesle! Grozavă părere de rău a fericirii pierdută şi pe 
care o întrezăresc în minutul ăsta!... Oh! Ludovic, ochii mi se 
deschid, inima-mi renaşte la o viaţă nouă şi sufletul meu de 
noroi se purifică... Ludovic, Ludovic te iubesc! Lasă-mă să-ţi 
strig. Lasă-mă să strige fiinţa mea toată să... iubesc! Eu! Eu! 
Marguerite de Bourgogne, desfrânata. lubesc! Deliciul şi 
delirul amorului, pe care nu le-am cunoscut niciodată, pe care 
le-am căutat în toţi ochii pe toate buzele, îl aflu, în sfârşit! 
Dumnezeule îndurător, Dumnezeule atotputernic, lăudat să fii! 
Îţi voi mulţumi de pe rug, dacă aş putea să strig într-o ultimă 
sforţare a corpului şi a inimii mele, că Marguerite de 
Bourgogne ştie ce e iubirea, dacă aş putea să mor şoptind: 
Ludovic, iubitule... Ludovic te iubesc!... 

Un hohot de râs clocotitor, groaznic, răsună deodată... 

Ea îşi ridică privirile spre el şi... se rostogoli la pământ: 
Ludovic nu o credea! Niciodată Ludovic nu o va crede!... 

Pumnii lui Ludovic se ridicară o clipă, ca şi cum comedia 
depravatei i-ar fi reînviat unul din accesele furiei, ca şi cum ar 
fi vrut să o zdrobească. 

Dar pumnii lui se lăsară încet, în jos. Şi râsul lui strident, 
funebru, porni din nou, răsună, alunecă peste capul 
Margueritei prăvălită la picioarele lui. 

Nici măcar atât! Ea nu merita nici s-o ucidă! Se sfârşise cu 
desăvârşire. 

Lumea întreagă se prăbuşea. Ea se afunda în grozăvenie, 
pe veci! 

— Adio! zise cu glas înăbuşit Ludovic. 

Ea nu-şi ridică capul. Rămase ghemuită în acelaşi colţ, 
lângă fereastră. Auzi cum Ludovic pleca încet. Spusese numai 
atât: Adio! cum i-ai grăi unui mort. Era chiar sfâşietor!... 
Sfârşitul! Murise pentru el. 

Ajuns lângă uşă, Ludovic al X-lea se întoarse spre ea. 


290 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Marguerite, zise el, nobilii voiesc ca onoarea regelui să 
fie nepătată. Vor să ţi se înceapă procesul şi să fii osândită, 
pentru ca o pedeapsă exemplară să arate lumii că nimeni nu 
trebuie să se atingă de onoarea regilor... Dar eu... tu mă 
cunoşti, mă-nţelegi! 

El se opri un minut dus pe gânduri. Ea nu se mişca. Nimic 
nu mai tresărea într-însa. 

— Atunci, urmă Ludovic, m-am gândit să-ţi fac o favoare 
supremă, Marguerite, căci... te-am iubit... te-am iubit... In 
sfârşit, iată... vei găsi în sticluţa asta ceva care să te scape de 
proces şi de pedeapsă... Adio, Marguerite, adio!... 

Regele plecă. Când se întoarse în apartamentul său, păru 
că uitase că mai există o Margaretă pe lume. Dădu ordin 
numai ca cineva să intre din ceas în ceas în închisoarea 
reginei şi să i se anunţe dacă nu s-a petrecut nimic nou. 

Ludovic aştepta clipa când Trencavel va veni speriat să-i 
strige: 

— Sire, Majestatea Sa Regina a murit. S-a otrăvit! 

Dar... clipa aceea nu sosi... 

Şi vom spune, într-un alt capitol, ce s-a întâmplat cu 
Marguerite de Bourgogne. 

Inainte de a termina acest capitol să mai notăm un 
incident: 

Când Ludovic al X-lea se reîntoarse în apartamentul lui, îl 
găsi pe contele de Valois care-l întrebă din ochi. Ludovic 
răspunse: 

— Ei bine! Am condamnat-o. Regina o să moară. 

— I se va face proces? bolborosi contele, cutremurându-se 
de groază. 

Şi într-adevăr, era cu neputinţă ca înainte de a muri, în 
timpul interogatorului, fie din răzbunare, fie pentru oricare alt 
motiv, Marguerite să nu exclame: 

— Primul meu amant a fost Enguerrand de Marigny; al 
doilea amant se numea Charles, conte de Valois, fratele lui 
Philippe şi unchiul soţului meu Ludovic!... 

Şi atunci, el, Valois, s-ar duce pe urmele lui Marigny în 
temniţele de la Temple. 

Cu orice preţ trebuia să nu se facă acel proces... Cu orice 
preţ, trebuia ca regele să nu mai stea de vorbă cu Marguerite. 
Valois, care tremurase tot timpul cât Ludovic fusese la Turnul 


291 


— Michel Zévaco — 


cel mare de la Luvru, oftă uşurat când ghici din ţinuta lui 
Ludovic că nu fusese încă denunţat de Marguerite. 

Dar totodată, el se gândea să demonstreze lui Ludovic, 
interesul, necesitatea politică de a opri acel proces... In clipa 
aceea Ludovic repetă: 

— Regina o să moară, îţi spun. Poate că a şi murit în acest 
moment. 

— Cum aşa, Sire? 

Valois îşi înăbuşi strigătul de bucurie furioasă, care-i 
clocotea în piept. 

— l-am lăsat o otravă! zise Ludovic liniştit. 

Era salvat! Nu se mai putea teme de denunţările reginei 
Marguerite. 

— Sire, reluă el, în nenorocirea grozavă care vă loveşte şi 
de care voi găsi mijloc să vă mângăi... 

— N-am nevoie de mângâieri, zise regele, cu glas liniştit şi 
atât de mâhnit încât Valois rămase mirat. El îl privi pe rege 
şi-şi zise: 

— E lovit de moarte, totul merge bine! gândi Valois, apoi 
urmă: Sire, cu toate astea trebuie cineva să se ocupe de 
afacerile publice. Ţinând seama că regele o să aibă azi alte 
preocupări, am luat în mână afacerile urgente, care nu se 
puteau amâna pe mâine... 

— Mulţumesc, dragă unchiule! zise Ludovic. Devotamentul 
tău mi-este foarte preţios în momentele acestea! 

— Astfel, urmă Valois, am pus să se ţină închise toate 
porţile Parisului azi; de altfel şi în schimb, vor fi deschise toată 
noaptea. Nădăjduiesc să-l prind pe Buridan... 

— Orice ai făcut e bine făcut. Dar Buridan n-a fost prins? 

— Nu, Sire!... Mă înşelasem. 

Ludovic clătină din cap, rămase pe gânduri câteva minute, 
apoi urmă: 

— Dacă o fi prins curând, vreau să mi-l aduceţi aici! Ai 
auzit? Şi să nu i se facă nici un rău. 

— Bine, Sire! răspunse Valois, mirat. 

— Poate că el mă va consola! se gândea Ludovic. 

Şi Valois se gândea şi el: 

— Fii pe pace, rege dobitoc, nu i se va face nici un rău; 
lovitura de pumnal pe care va primi-o îl va dobori fără durere. 

— Sire, urmă el tare, dacă îmi daţi voie este vremea să mă 


292 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


înapoiez la Temple, căci avem prizonieri de seamă... pe 
trădătorul Marigny, în afară de Gautier d'Aulnay şi tremur 
întotdeauna de teamă ca, în lipsa mea... 

— Du-te, scumpul meu Valois, du-te... 

Contele salută cu un zâmbet de ură satisfăcută. Valois, care 
după convorbirea cu Stragildo venise la Luvru să vadă ce se 
va mai întâmpla cu Marguerite, liniştit acum, se zorea să se 
întoarcă la Temple, căci, se apropia ora când trebuia să 
pornească spre Montmartre. El îl salută pe Ludovic al X-lea şi 
se îndreptă spre uşă. Dar atunci o altă idee care-l făcu să 
îngălbenească deodată, îl opri pe loc. 

Regina avea lângă ea o fată tânără care nu-i era numai 
servitoarea preferată, dar şi confidenta ei! Marguerite trebuia 
s-o fi însărcinat pe Juana s-o răzbune! De aceea nu-l 
denunţase încă Marguerite!... Juana îl va denunța, după 
moartea reginei! 

Valois era omul cel mai prudent. 

Admiţând chiar că s-ar înşela, era hotărât să-şi înlăture din 
minte cauza aceea nouă de îngrijorare. Şi doar era atât de 
simplu! N-avea decât s-o suprime şi pe Juana! 

— Sire, zise el întorcându-se, pe lângă regină se afla o 
femeie tânără care o serveşte de mult şi care cunoaşte toate 
secretele ei grozave. Ideea de a aduce otravă reginei e 
sublimă, Sire, căci în felul acesta putem spune că Marguerite 
de Bourgogne a murit de friguri, şi poporul nu va afla 
niciodată că regele s-a văzut silit s-o condamne pe regina 
adulteră. 

Fiecare din cuvintele lui erau tot atâtea lovituri de pumnal 
pentru nenorocitul rege care abia mai răsufla. 

Dar Valois îşi avea gândul său împingând până la 
deznădejde durerea regelui. 

— Din nenorocire, femeia aceea va putea, va dori chiar să 
vorbească, fără îndoială, şi poporul o să sfârşească prin a afla 
astfel că soţia regelui era o desfrânată... Trebuie s-o pui în 
imposibilitate de a vorbi, Sire... 

Ludovic ridică spre unchiul său, adevărat călău, în clipa 
aceea chipul descompus şi hotărât: 

— Fă orice vrei, pentru binele meu şi acela al regatului. 

Atât cerea şi Valois. El plecă zâmbind: 

Ludovic rămase singur cu gândurile lui groaznice şi cu 


293 


— Michel Zévaco — 


deznădejdea lui nesfârşită. Începea să moară... 


XXXIII. SFÂRŞITUL JUANEI 


Juana era o fiinţă neînsemnată. 

Chiar în povestirea aceasta n-a jucat decât un rol foarte 
şters. Cu toate astea, cititorul s-a interesat poate de fata 
aceea care încercase să-l scape pe Philippe d'Aulnay şi care-i 
era atât de devotată stăpânei sale. 

Istoria nu se ocupă decât de personaje de primul rang: regi, 
papi, împărați, generali, oameni de legi, oratori, miniştri, 
prezidenţi; numai ei au însemnătate. Poporul a fost convins de 
aceasta şi va fi tot atât de constrâns s-o creadă şi în viitor. 

Şi poporul a crezut-o, o crede şi va crede până în ziua când 
va băga de seamă că numai el înseamnă ceva şi că acei ale 
căror istorie se pretinde să le impună veneraţia, nu sunt în 
fond decât nişte păpuşi... Sunt numai nişte figuranţi şireţi, 
întotdeauna în avanscenă: acolo e lumina şi încă altceva. 

In momentul când Ludovic intrase în odaia ocupată de 
regină, Juana ieşise, la un semn al regelui. 

Când regele plecă, când îl văzu trecând prin îndoitul rând 
de soldaţi din antecameră, natural, ea se reîntoarse. Atunci o 
văzu pe regină prăbuşită jos, aproape leşinată. 

Fata se repezise la ea, o ajută să se scoale şi o duse până la 
pat. 

Marguerite aproape căzu în pat. 

Zadarnic încercă Juana să afle cele ce se petrecuse. Cu 
toate astea regina nu leşinase. Ochii îi erau închişi. 

Buzele şi mâinile îi tremurau spasmodic. Juana începu să 
plângă. 

Dar pricepu că nu trebuia să-şi tulbure stăpâna, mai ales în 
momentul acela şi că trebuia s-o lase liniştită, să-i treacă 
criza. Ea se dădu înapoi în vârful picioarelor şi se aşeză într-un 
colţ al odăii, aşteptând să fie chemată sau să i se facă vreun 
semn. 

Trebuie să arătăm, îndeosebi, că pentru Juana, toată vijelia 
aceea, trebuia să treacă. In spiritul ei păstra un respect 
religios pentru personalităţile acelea atât de sus puse şi care 
se numeau: rege, regină... li părea cu neputinţă ca regina să 


294 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


fie lovită. Mâine, peste poate câteva zile, cel mult, uşile 
închisorii urmau să se deschidă şi regina se va înapoia în 
apartamentele sale, mai regină, mai stăpână, ca oricând. 

lată ce gândea Juana, pe când privirile scăldate în lacrimi, i 
se ţinteau asupra Margueritei. 

Câteodată, privirea-i rătăcea câte o clipă prin odaie, şi 
într-unul din acele momente, zări sticluţa lăsată de rege. 

O privi un timp fără să se mire sau să se tulbure. Apoi, 
încredinţată că ea însăşi pusese sticluţa în locul acela, se 
sculă ca să o aşeze la un loc cu celelalte, căci regina, chiar în 
împrejurările acele grozave, nu uita să-şi îngrijească 
frumuseţea şi pusese să-i aducă din apartamentul său toată 
colecţia sticluţelor, borcănaşelor şi periuţelor al căror număr 
ar mira pe cea mai cochetă dintre femeile noastre de astăzi. 
Pe vremea aceea nu numai mesele de toaletă a cucoanelor de 
neam mare, dar şi acele ale burghezelor era un adevărat 
bazar, şi cele câteva unelte cu care se servesc femeile din 
ziua de azi ar fi cu mult îndărătul acelor de pe vremile de 
atunci. 

Marguerite luă sticluţa în mână, o cercetă şi nu o 
recunoscul! 

Juana tresări. Ce putea să fie în sticla aceia? Cine o pusese 
acolo? 

Nu era decât un singur răspuns cu putinţă: sticluţa fusese 
adusă de rege... 

Multă vreme, mica Juana privi cu neîncredere apa aceea 
limpede care strălucea prin cristalul sticlei. Ce putea să fie, 
oare? Ideea otrăvii îi trecu prin cap şi se înfioră. Nu putea fi 
otravă! Nu! Regele nu putuse să-i aducă reginei otravă!... 

Ce era de făcut? Ce să creadă? Juana puse sticluţa pe 
masă, o luă iar, apoi o puse la loc şi, în sfârşit, se hotări 
deodată: o dosi îndărătul perdelelor, ridică oblonul, vărsă 
sticla, apoi, întorcându-se în odaie, o umplu cu apă şi o puse 
din nou pe masă, în acelaşi loc... 

Juanei i-ar fi fost cu neputinţă să-şi explice ei însăşi de ce 
făcuse astfel. E foarte cu putinţă că în gândul ei intrase o 
îndoială: „Dacă e otravă şi o las acolo, regina va muri! Dacă în 
sticlă nu-i otravă şi regina o caută o să se supere pe mine de-o 
arunc. Deci o să vărs otrava şi să las sticluţa orice ar fi”, 
judecată sau instinct, sticluţa era iarăşi la locul ei, bine 


295 


— Michel Zévaco — 


astupată cu dopul de cristal. Atât numai că în loc să fie otravă, 
acum nu mai era decât cu apă. 

Juana îşi reluă locul şi o privi cu luare aminte pe regină care 
începea să se liniştească. 

Văzu că Marguerite deschidea ochii, apoi ridicându-se 
într-un cot. 

Privirea reginei se aţinti asupra flaconului. Atunci, i se păru 
că în privirea aceea plutea o bucurie sălbatică. _ 

Servitoarea se sculă şi se apropie de regină. In clipa aceea, 
uşa se deschise şi ofiţerul care comanda garda orânduită în 
antecameră, îi făcu un semn. Juana se apropie de ofiţer, care-i 
zise: 

— Vino încoace. Am să-ţi spun ceva din partea regelui... 

Juana intră în antecameră, apoi închise uşa. 

In clipa aceea, Marguerite se sculă, se îndreptă spre masă, 
destupă sticluţa fără şovăială şi bău conţinutul până în fund. 

Apoi, cu un zâmbet ciudat, se duse de se întinse pe pat şi 
închise ochii. 


x x 


— Ce doriţi domnule ofiţer? întrebă Juana. 

— Du-te, dragă... du-te cu soldaţii aceia! îi zise ofiţerul, 
râzând mojiceşte. 

Juana îngălbeni ca de moarte când îi văzu pe cei doi soldaţi 
aşezându-i-se unul de-a dreapta şi altul de-a stânga şi 
apucând-o fiecare de câte un braţ. 

Se lăsă s-o ducă, fără împotrivire. 

— Unde mă duceţi? 

— Oh! nu prea departe de aici. 

intr-adevăr, nu era departe, ci numai în subteranele 
Turnului mare. 

Poate că cititorul îşi reaminteşte că în subteranele acelea 
fusese închis şi Philippe d'Aulnay pe care, zadarnic, încercase 
Juana să-l scape. De asemenea, îşi mai aduce aminte poate că 
păzitorul temniţelor îşi avea locuinţa într-un colţ al parterului, 
că acel păzitor se numea Chopin şi că era îndrăgostit de 
Juana. 

— Chopin! Hei, Chopin! strigă unul dintre cei doi soldaţi 
care o adusese pe Juana tremurândă şi pe jumătate moartă de 


296 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


frică. 

— Chopin! zise celălalt. lată o păsărică pentru una din 
coliviile tale. 

Chopin nu răspunse. Nu era acasă. Monstruoasa gânganie 
nu era în vizuina ei. Din fericire pentru el căci, văzând că era 
vorba s-o întemniţeze chiar pe aceea pe care o iubea, ar fi 
făcut cine ştie ce faptă nechibzuită plină de deznădejde, care 
n-ar fi avut altă urmare decât să fie arestat şi el. 

Unul dintre cei doi soldaţi, improvizându-se temnicer, intră 
în vizuina lui Chopin şi luă cheile temniţelor, atârnate într-un 
cui. 

— Unde o punem? se întrebară cei doi milițieni. 

— Oricare celulă e bună, răspunse celălalt, după ce se 
gândi puţin. S-o coborâm cât mai jos şi cât mai departe s-o 
putea! 

Asta-i! Juana coborâtă deci, după cum ziceau, cât mai 
departe şi cât mai jos, adică în fundul subsolului de-al doilea, 
în ladul acela în care lăsau părăsirii acei care erau hotărâți să 
nu mai iasă cu zile de sub pământ... în colţurile uitate unde 
omul murea de foame, de frig şi de sete. 

Cum se înapoiau, se întâlniră cu Chopin care se cobora 
bombănind. 

— Chopine, zise unul dintre ei, ţi-am adus un musafir. 

— Da, dar aţi pus mâna pe cheile mele şi, dacă vă voi 
spune, o să căpătaţi câteva ciomege!... 

— Da, dar şi noi o să trebuiască să spunem că nu erai la 
postul tău! 

— Nu-i nimeni în temnițe, strigă Chopin; şi când nu e nimeni 
am dreptul să mă plimb. 

— Bine, haide, nu te supăra. lată-ţi cheile. 

Chopin le apucă ca pe un lucru nepreţuit, mormăi câteva 
blesteme şi se înapoie cu soldaţii. 

— Unde l-aţi vârât? întrebă el. 

— Mi se pare că la numărul 5, zise unul dintre cei doi arcaşi. 

Şi fără să se mai ocupe de faptul acela care li se părea fără 
însemnătate, soldaţii se înapoiară la postul lor în antecamera 
Margueritei. 

— Bine! mormăi Chopin când rămase singur. Vra să zică, 
în... celula nr. 5... E cineva care trebuie să moară, aici. lar o 


corvoadă... să-i duc cadavrul la Sena... O fi tânăr?... O fi 


297 


— Michel Zévaco — 


bătrân?... Ei! ce-mi pasă?! O să văd eu, când m-oi duce să-l 
iau. Mă prind că mai are... să vedem, să pariem: cinci zile 
pentru ăsta. 


x x 


Valois nu dăduse ordinul s-o ducă pe Juana în închisoarea 
subpământeană. El spusese s-o aresteze numai şi s-o închidă 
în Turnul cel mare. 

Voia s-o interogheze chiar el şi să afle, astfel, dacă fata nu 
aflase nimic din grozavul secret. Nepăsarea ofițerului, lipsa lui 
Chopin, făcură ca nefericita fată să fie închisă în subterane. 

După trei-patru zile, Valois avu ocazie să vină la Luvru, cum 
vom vedea... şi se interesă de ofiţerul care o arestase pe 
Juana. Voia s-o cerceteze pe fată. 

Ofiţerul, întrebat de locul unde fusese închisă Juana, 
încercă, la rândul lui, pe cei doi soldaţi. Apoi aduse răspunsul 
contelui de Valois. 

— In cel de-al doilea subsol din Turnul cel mare, în carcera 
nr. 5. 

Valois tresări, apoi un zâmbet ciudat îi înflori pe buze. 

— Să v-o aduc pe prizonieră, monseniore? întrebă ofiţerul. 

— Nu-i nevoie! răspunse Valois. Stă foarte bine şi acolo 
unde aţi pus-o. Să rămână acolo! 

Ofiţerul plecă şi, la rândul lui, uită de această întâmplare. 

— In subterane! se gândi contele. Toate merg strună. Acum 
secretul va fi sigur păstrat de fata aceea, dacă-l ştie. Dacă nu-l 
ştie... atât mai bine. 

Şi, la rândul lui, Valois o uită cu totul pe Juana. 


x 
x x 


Rămas singur, Chopin se trântise pe patul de chingi, unde 
visa, nelămurit, în ceasurile pe care serviciul i le lăsa libere. 
Vremea aceea se putea socoti cam la nouă zecimi din viața 
sa, având în vedere că serviciul său, atât de puțin complicat 
când avea de dus mâncare şi băutură prizonierilor din primul 
subsol, devenea extrem de simplu când nu avea decât 
întemnițați la al doilea subsol. 

Intr-adevăr, serviciul acela sta numai în a-i închide pe 


298 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


nenorociţii aceia şi a se duce, din când în când, să vadă dacă 
mai erau în viaţă. 

Apoi, când moartea îşi înfăptuise opera, Chopin lua 
cadavrele şi le aruncă în Sena. 

Asta era tot ceea ce trebuia să facă Chopin şi vremea când 
nu mai era decât un singur prizonier, închis la nr. 5. din al 
doilea subsol, ceea ce însemnează că temnicerul n-avea să se 
ocupe nici de mâncare şi nici de băutura lui. 

Trebuia să aştepte ca prizonierul să pornească spre lumea 
cealaltă. Deci, neavând nimic mai bun de făcut, Chopin se 
trântise pe pat şi, cu ochii ţintiţi în tavan, îşi reluase ocupațiile 
obişnuite. Mai întâi, îşi îngână, cu glasul scrijelit, repertoriul 
cântecelor lui amoroase, care constau în două cuplete pe care 
le auzise într-o zi pe când ascultase cu atenţie un lăutar la 
bâlciul din Lendit. 

După ce-şi termină muzica şi poezia, se scarpină în câlţii cei 
roşii ai părului ciufulit şi începu să facă rămăşaguri. 

Se prinse, cu el însuşi, că prizonierul va muri peste cinci zile 
şi rămăşagul pe un cârnat şi o porţie de bere că prizonierul 
mai are şi barba neagră. 

Parie pe trei căni de vin că o să găsească bani, când l-o 
despuia, ca să-l ducă la Sena. 

Rămăşagurile odată terminate, Chopin trecu la o altă serie, 
care-i păru interesantă, căci un zâmbet mulţumit îi căscă 
gura-i uriaşă, pe când şoptea: 

— Pariez pe o porţie mare de hidromel că, la sigur, o s-o 
văd azi! 

De cine vorbea? De Juana!... 

Chopin râse, pe tăcute, din toată inima apoi, sărind din pat, 
zise: 

— Ce-o fi făcând acolo, sus, închisă cu regina? Oare, de ce 
au închis-o pe regină, în Turnul cel Mare? O fi ştiind regele? 

Întemniţarea reginei era pentru Chopin o întâmplare 
fabuloasă. 

Sucea şi învârtea în capul lui acea întâmplare încercând să-i 
înţeleagă însemnătatea, dar nu ajungea să admită că regina 
putea fi prizonieră. Aceasta era o supoziţie monstruoasă şi el 
tremura chiar numai la gândul că l-ar fi putut bănui cineva că 
admite putinţa crimei acelea nemaiauzită: regină deţinută, 
prizonieră! 


299 


— Michel Zévaco — 


— E o glumă, de bună seamă, dar n-aş vrea să fiu în pielea 
celui care a făcut-o. Il cunosc eu pe regele nostru, Ludovic. 
Într-o zi mi-a dat un pumn în nas, de mi-a curs sângele ca 
dintr-un porc tăiat. Şi de ce? Numai pentru că m-a întâlnit în 
calea lui şi a zis că întâlnirea îl făcea să-şi verse şi maţele, 
ceea ce era adevărat. Vai de acela care o fi făcut gluma asta! 

Se înnoptă şi, cu toate astea, pesemne că gluma nu se 
sfârşise... căci Juana şi Marguerite nu coborâseră, încă. 

Chopin se înapoie în cocioaba lui. Nu era trist şi-şi zise 
numai: 

— Mâine o s-o văd. 

Avea îndelunga răbdare a boului care rumegă. 

Se apucă să-şi pregătească liniştit mâncarea, zicând: 

— Am pierdut măsura de hidromel pe care am pariat, dar 
tot o s-o beau căci, dacă o pierd astăzi, am s-o câştig mâine, 
sigur. 

El îşi pregăti mâncarea şi începu prin a-şi scoate, dintr-o 
damigeană dinainte pregătită, măsura de vin pe care avea de 
gând s-o bea, mulţumită învoielii pe care şi-o făcuse. Sufla 
îngenunchiat în faţa unei vetre, alcătuită din lespezi mari de 
piatră, după ce adună la un loc cărbunii peste care aşezase 
câteva lemne; o vijelie îi izbucni din piept şi o flacără uriaşă 
lumină fantastic figura aceea stranie şi vizuina care-i servea 
drept cadru. Când lemnul se prefăcu în cărbuni, Chopin se 
îndreptă spre un colţ al încăperii, se sui pe un scaun de lemn 
şi tăie o coşcogeamite felie groasă dintr-o bucată de slănină, 
atârnată de o bârnă din tavan. Agaţă felia tăiată de-o sforicică 
şi începu s-o învârtească pe deasupra cărbunilor mormăind 
răguşit când îl ajungea căldura şi-i sfârâia pielea învârtoşată 
ca o unghie. 

Asta era prânzul lui Chopin. 

Şi înghiţi lacom slănina din care picurau stropi de untură, 
muşcând din ea ca un câine, rostogolindu-şi privirile de atâta 
mulţumire. Apoi, înşfăcând cana ştirbită în care-i era băutura, 
o goli pe nerăsuflate şi, atunci, o bucurie sclipi pe chipul pe 
jumătate prăjit de dogoreala jeratecului. Chopin era în culmea 
fericirii. Multă vreme, în bezna nelămurită, pe care abia o mai 
lumina răsfrângerea cărbunilor care se topeau pe vatră, 
ghemuuit pe pietrele vetrei, cu pumnii în păru-i roșcat, Chopin 
îşi rumegă fericirea, adică îşi făcea digestia... Inveselit de 


300 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


băutură, mormăi: 

— Dacă m-aş duce să dau o raită prin grădinile mele? De ce 
nu? Regele şi Regina îşi au grădinile lor la Luvru şi la palatul 
Nesle. Şi eu mi le am pe ale mele... Atât numai că ale regelui 
sunt sus şi ale mele jos. Fiecare în locul lui, şi-i drept să fie 
aşa! Şi, apoi, e şi cam de mult de când n-am avut prilejul să 
mă mai cobor pe-acolo. 

După ce zise sau mormăi acestea, el deschise uşa de fier, 
care închidea intrarea subteranelor şi, prin întuneric, 
negândindu-se să ia vreun felinar, cobori cu paşi năbuşiţi. 
Cunoştea pe dinafară cuprinsul iadului aceluia şi mirosea cu 
plăcere izul de putregai care plutea prin aer. Cunoştea locurile 
peste care trebuia să sară dacă în calea lui era vreo treapta 
care se mişca. Cât despre bălțile de apă, nici nu se sinchisea 
cu toate că era cu picioarele goale. 

O emoție puternică, făcea să-i bată inima: Simţea o plăcere 
nemărginită să se apropie de uşa câte unei carcere, fără să fi 
fost auzit şi să surprindă vaietele nenorociţilor care mureau 
înăuntru. Subteranele Turnului celui mare erau grădinile lui!... 

Poate că cititorul milos va simţi un fel de groază pentru 
fiinţa aceea. Ă 

Pentru ce?... Intocmai ca un câine de vânătoare, care 
frânge cu dinţii spinarea unui biet iepure, atât de vesel în 
ierburile lui, nici Chopin nu cunoştea ce-i aceea milă! Nu ştia 
ce e ura; nu cunoştea răul şi binele; trăia în bezna vremurilor 
sale, adăugate întunericului din sufletul lui. 

Fără şovăială, Chopin ajunse la uşa numărului 5 şi-şi lipi 
urechea de ea. Dânsul se strâmbă de bucurie şi murmură: 

— Ah! ah! Merge bine! am pariat cu mine că-n cinci zile. Ah! 
nu e ca cel din urmă care nu scotea o vorbă. Ce ţipete, ce 
urlete! 

intr-adevăr, Juana care pricepuse bine în ce loc sinistru 
fusese dusă şi care ştia ce o aştepta şi ce soartă aveau aceia 
care erau oaspeţii subsolului al doilea era prada unei grozave 
deznădejdi. Viaţa se răzvrătea într-însa. O înspăimânta 
moartea hidoasă, în acea groapă infectă... Işi smulgea părul 
şi-şi zgâria faţa şi spaima ei se manifesta prin strigăte 
sălbatice. 

— He! he! mormăia Chopin, tropăind de bucurie. Ai zice că 
i-a pus cuțitul la gât! N-am auzit niciodată urlete aşa de 


301 


— Michel Z&vaco — 


frumoase. Hotărât, nu mai pariez decât două zile; e prea 
destul! Ce gâtlej! 

După ce se sătură de acea bucurie, Chopin plecă după cum 
venise, ca o monstruoasă fiară de noapte, care se furişa de-a 
lungul treptelor mâncate ale scării acelea întortocheate. 

Cu toate astea, nu trecu de uşa rămasă deschisă. Se aşeză 
pe ultima treaptă şi ascultă încă odată vaietele care, din 
fundul pământului, ajungeau la el. 

— Ce gâtlej! repetă el. Nu, niciodată, n-am auzit atâta 
jelanie!... 

Incercă să râdă şi, deodată, se trezi înfiorându-se. Se 
aplecă şi ascultă cu băgare de seamă. Nu mai râdea. 
Grozăvenia acelor vaiete depăşeau tot ceea ce Chopin putuse 
auzi mai îngrozitor până în ziua aceea. 

Chopin simţi ca o mirare straşnică, dându-şi seama, că-i 
venea să plângă. 

Işi astupă urechile. Ţipetele acelea erau prea sfâşietoare. 
Nu voia le mai audă. Şi totuşi nu-i venea gândul să plece, să 
închidă uşa. 

El ascultă iarăşi, acelaşi fior îl străbătu până în creştetul 
capului 

— Ce-i asta? strigă el. Au închis o femeie! Sau, cel puţin, el 
are un glas ca de femeie! Grozav aş vrea să tacă!... 

— Ce faci acolo, bestie? Inchide uşa! 

Chopin se sculă, mârâind ca un buldog şi, deodată, deveni 
respectuos. Acel care-i vorbea astfel era un ofiţer, acelaşi care 
o avea şi pe regină în pază. 

In urma ofițerului veneau zece soldaţi pe care-i adusese, 
căci era ora schimbului gărzii care păzea antecamera. 

— Inchide uşa, odată! urmă ofiţerul. Ne-a asurzit, Juana! 

Chopin care apucase să închidă uşa fu deodată zguduit de o 
tremurătură groaznică şi strigă: 

— Cum!?... Cine?... Juana?... 

Ofiţerul pufni de râs. 

Cu faţa încremenită, cu monstruoasa lui gură căscată, cu 
ochii ieşindu-i din cap, Chopin se strâmbă îngrozitor. 

Apoi, dădu din umeri şi începu să urce scările. Oamenii de 
pază îl urmară. 

Chopin rămăsese locului, stupid, ca împietrit. Deodată, el 
scoase un muget, făcu un salt, intră în vizuina lui, aprinse o 


302 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


făclie, puse mâna pe chei şi cobori repede, spre carcere. 
Deschise uşa de la Nr. 5, intră repede şi iată ce văzu: 

În colţul cel mai îndepărtat de uşă, era ca un pachet de 
haine. 

Din pachetul acela răsărea chipul unei femei, a unei fete 
tinere, o figură ciudată, cu gura căscată, din care ieşeau un 
strigăt ascuţit, care începea cu o modulaţiune funebră şi se 
mărea, până devenea un urlet de nebunie, apoi se stingea 
încet. Şi urletul acesta reîncepea la nesfârşit, cu aceeaşi 
regularitate înspăimântătoare. 

Ochii femeii, sticloşi, împăienjeniţi nu mai aveau nici o 
expresie omenească... 

— Juana! urlă Chopin. 

Juana nu văzu lumina făcliei. 

Nu auzi strigătul grozav al lui Chopin. Ea îşi urmă urletul 
monoton, nebunesc... 

Chopin aruncă făclia care se stinse. O apucă pe Juana în 
braţe, o ridică şi plecă cu ea. 

Părul i se zbârlea, mormăia înjurături fantastice şi râdea. 

— la te uită, ce noroc! Am câştigat! Mă prinsesem eu c-o 
s-o văd! Taci! oh! taci!... Când te aud mi se rupe inima. Şi, 
apoi, dacă te-or auzi, te închid iar la Nr. 5... şi pe mine la Nr. 6. 
Isprăveşte! Haide, taci! Zău, ce mai noroc! De ce te-au închis 
acolo?... Ce-ai făcut? La urma-urmei, mi-e tot una! Nu mai 
ţipa! N-ai grijă, că... n-o să te mai întorci acolo! 

Insă nebunia şi spaima nu trec atât de iute după cum vin. 
Juana nu-şi da seama de ce i se întâmpla. Ea zbiera mereu, 
sinistru, cu un țipăt de spaimă, cu un urlet de moarte. 

Chopin intră în vizuina lui şi o trânti pe patul de chingi unde 
nu făcu nici o mişcare, de unde nu încercă să se scoale. 
Chopin se învârtea în jurul cocioabei, legănându-se, zăpăcit de 
groază, ţinându-se cu mâinile de păr. 

— N-o să mai tacă odată! Ah! dar dacă vine cineva! la să 
vedem, de o fi cheia de la poarta de fier? lat-o! Dar cheia de la 
uşa subterană a fortificațiilor? lat-o! Nu, zău, ce noroc! Şi nu 
vrea să mai tacă, cu nici un chip!... 

El luase cele două chei uriaşe dintre care una deschidea 
grilajul care dădea în galeria pe unde trecea patrula, iar 
cealaltă era de la uşa subterană care ducea la malul fluviului. 
Pe acolo trecea Chopin, în nopţile când avea de azvârlit câte 


303 


— Michel Zévaco — 


un cadavru. 

— La drum! mârâi el, într-un hohot de râs. Rămâneţi cu 
bine grădinile mele, plec cu Juana! Nu vreau să moară! 

Se repezi spre pat, o apucă pe fată. In clipa aceea, uşa 
locuinţei se deschise pe neaşteptate şi cinci, şase oameni 
apărură. 

— Mii de draci! strigă Chopin. lată că te-au auzit! 

Juana, urla într-una în chip furios. 

— Hei! jupâne Chopin, unde te duci? 

— Dumnezeule! fuge cu domnişoara pe care am închis-o! 

— Socoteala lui e gata: spânzurat sau tras pe roată pentru 
crimă de iubire! 

Soldaţii pufniră de râs. 

Chopin o luase pe Juana în spinare ca pe un pachet. Nu 
părea că-i simte povara sau îl stânjenea în mişcări. 

— Feriţi-vă din cale, să trec! zise el, înaintând. 

In mâna dreaptă ţinea cheile grilajului şi a uşii subterane. 

— Faceţi loc, odată! repetă el nerăbdător, nedându-şi 
seamă, decât în chip nelămurit de adevărata lui situaţie. 

O iubea pe Juana. O scăpa de la moarte. Pleca cu ea. Putea 
fi ceva mai simplu şi mai natural? Că doar n-au turbat oamenii 
ca să se pună, grăpiş, în calea altora! 

Cam astea erau gândurile ce i se rostogoleau prin mintea 
lui atât de puţin înţelegătoare, care-şi uitase de răul pe care 
el, temnicerul, îl făcuse oamenilor. Soldaţii se prăpădeau de 
râs. 

— Haide, dă-te înapoi! mormăi, în sfârşit, unul dintre ei. 
Vino să te închidem! 

Dar cel ce vorbi nu avu vreme să spună mai multe. Se 
prăbuşi mort, dintr-o lovitură de cheie, mai primejdioasă ca o 
ghioagă în mâna monstrului acestuia. În acelaşi timp, Chopin 
se repezi, lovind în dreapta şi în stânga ca un sărit din minţi. 
Un alt soldat căzu. O clipă, soldaţii se  zăpăciră 
neaşteptându-se la o astfel de întâmplare. Chopin trecu. 

Urlete izbucniră. Chopin fugea drept pe drumul de rondă, 
urmărit de zbierete, făcând nişte paşi uriaşi, întrecând pe toţi 
ceilalţi, trecu ca o vijelie două curţi, ajunse la uşa cu zăbrele, o 
deschise, trecu şi o închise iar cu cheia. 

În clipa aceea, îl ajunseră din urmă, şi-l zăriră printre gratii 
pe Chopin, care se îndepărta liniştit. 


304 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Gratiile erau foarte tari şi, apoi, şi Chopin era departe 
acum. Trecuse poarta şi, de data asta, era în cea mai deplină 
siguranţă, căci numai el avea cheia uşii aceleia pe unde 
trecea numai el, pentru treburile lui sinistre, de noapte. 

Juana nu mai ţipa: leşinase. 

Chopin o aşeză în barca în care-şi punea cadavrele pe care 
trebuia să le arunce în apă. Trecu fluviul şi, pe malul celălalt, 
luă pe Juana în braţe şi plecă cu ea. Apoi se înfundă în 
ulicioarele întortocheate ale Universităţii. Şi urmele lui Chopin 
şi ale Juanei se pierdură. Ce s-au mai făcut? Nu se ştie. 

Atâta doar că, în unele cronici, se zice că, la vreo 
cincisprezece ani după aceea, sub domnia lui Carol al IV-lea, 
în apropiere de poarta d'Enfer, pe lângă Universitate, se găsea 
o cârciumă a cărei firmă era două chei încrucişate. Se pare că 
erau chiar nişte chei adevărate, uriaşe, grozave. Mai cu seamă 
că sub chei era figurat o ţeastă spartă, iar pe o bandă de fier, 
deasupra, se citeau aceste cuvinte: „La măciuca care sparge!” 

Cârciuma aceea o ţinea o cumătră palavragioaică, foarte 
prietenoasă cu studenţii, care năvăleau acolo de dragul 
ochilor ei. 

Leliţa aceea era măritată cu un fel de uriaş, tăcut, 
îndrăgostit nebun de nevastă-sa care-l ducea de nas, şi uriaşul 
acela cu părul roşu, avea mania să facă nenumărate 
rămăşaguri cu muşterii cârciumii. 

N-o fi fost oare Chopin? 

lar cumătra aceea nu era chiar Juana, care, din recunoştinţă 
sau poate numai pentru ca să aibă o protecţie, sfârşise prin a 
se căsători cu temnicerul de la Turnul cel mare al Luvrului? 


XXXIV. PERGAMENTELE LUI STRAGILDO 


Să ne înapoiem la grădiniţa cu trandafiri unde-i vom regăsi 
pe Buridan, Lancelot Bigorne, Guillaume Bourrasque şi Riquet 
Haudryot. Se ştie cum Bigorne ajunsese, după cum zicea 
însuşi, moştenitorul lui Malingre şi al Gillonnei, adică cum, în 
realitate, pusese mâna pe comorile celor doi bandiți. Se mai 
ştie că Buridan, văzând bănetul acela făcuse planul să-l 
întrebuinţeze ca să-l cumpere pe Stragildo, închis în pivnițele 
casei şi că, spre marea deznădejde a lui Bigorne, el se 


305 


— Michel Zévaco — 


repezise spre pivniță. 

Buridan nu-l mai găsise pe Stragildo! Acesta fugise! 

Zăpăcit de descoperirea făcută şi care putea avea urmări 
grozave, Buridan se înapoie la tovarăşii lui şi le făcu cunoscut 
trista veste: Stragildo le scăpase! 

Deodată, Bigorne, Guillaume şi cu Riquet se apucară de 
mâni şi începură o horă turbată, urlând de bucurie. 

— Ce v-a găsit? strigă Buridan. Aţi înnebunit? 

— Tu eşti nebun! bombăni Bourrasque. 

— Doctor neghiob, du-te de învaţă logica! strigă Haudryot. 

— Măgarul! se amestecă şi Bigorne. Adu-ţi aminte de 
măgar, onoratul meu stăpân! 

Când bucuria celor trei tovarăşi se mai potoli, Bigorne le 
făcu onoarea să dea lămuriri. 

— Deoarece Stragildo a fugit, zise el, nu mai e nevoie să ni-l 
cumpărăm cu aurul prietenului meu Malingre şi, deci, lădiţa ne 
rămâne. 

— Eu, zise Riquet, propun să fac patru părţi din această 
avere şi să ne ducem pe drumuri diferite, într-o ţară 
îndepărtată, cum ar fi... de pildă Universitatea, unde ne-am 
petrece restul zilelor în chefuri. 

— Eu, zise Guillaume, propun să cumpărăm un măgar pe 
spinarea căruia am pune această avere şi, luându-ne după el, 
ne-am duce până am găsi o ţară unde să trăim liniştiţi... 

— Plecaţi! zise Buridan, posomorât. Plecaţi toţi trei, şi 
luaţi-vă şi banii pe care i-am adus de la Montmartre. Eu voi 
rămâne ca să încerc să-i scap pe Philippe şi pe Gautier. N-am 
să plec, cât mi-o mai rămâne vreo speranţă să-i smulg pe fraţii 
noştri din chinul care-i aşteaptă. 

Cei trei tovarăşi îl priviră nedumeriţi. 

— Într-adevăr! zise, în sfârşit, Guillaume, oftând. Nu putem 
pleca încă. 

Nu avea nici o poftă să plece, părăsind pe Philippe şi 
Gautier fără că fi încercat toate mijloacele, de a-i scăpa. 
Buridan pricepu aceasta. 

Lăsând pe a doua zi noile hotărâri, cei patru tovarăşi îşi 
cercetară situaţia pe care le-o pricinuise fuga lui Stragildo. 

Lucrul cel mai grabnic era să plece pe dată de la grădiniţa 
cu trandafiri, căci era sigur că Stragildo le-ar fi denunţat 
ascunzătoarea şi, în cazul acela, trebuiau să se aştepte să le 


306 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


cadă numaidecât în spate o ceată de arcaşi. 

— Să plecăm! porunci Buridan, care se hotărâse îndată. 

— Adică, bombăni Bigorne, mă întreb dacă şi Isaac 
Laquedem, cel osândit, să nu mai stea în vecii vecilor pe loc, o 
fi hoinărit cât ni-i dat nouă? 

— Şedeam doar atât de bine aici, zise Guillaume! 

— Mai cu seamă, de când suntem bogaţi! adăugă Riquet. 

Cu toate bodogănelile şi vaietele lor, tovarăşii îl urmară, 
totuşi, pe Buridan care, luându-şi calul de căpăstru, o şi 
pornise din grădiniţa cu trandafiri. In urma lui veneau Riquet, 
Guillaume şi cu Bigorne, care-şi ducea faimoasa lădiţă. 

— Unde o să ne ducem? întrebă el. 

Un minut tăcură toţi, încurcaţi. 

Bigorne ridică din umeri şi, arătându-le o casă dărăpănată, 
drept în faţa lor, zise: 

— Avem să ne oprim acolo... nici un pas mai departe. Nu 
sunteţi în stare să simţiţi nimic, să vedeţi nimic!... Eu privesc 
şi... văd! Şi am văzut că hardughia aceea nu-i locuită de 
nimeni şi că o să ne prindă bine în momentul de faţă. 

Increzându-se în priceperea lui Bigorne, Buridan se îndreptă 
spre casa părăsită. Era cu desăvârşire pustie. 

Se întâmpla destul de des, pe vremea aceea, să se vadă în 
marginile Parisului case părăsite, ai căror locuitori fugiseră, 
fără să se ştie pentru ce, sau dispăruseră fără să se ştie cum. 

Dar, cei patru tovarăşi nici nu gândiră la lucrurile acestea. 
Buridan îşi legă calul în faţa unei iesle şi, cum mai rămăseseră 
în pod câteva braţe de fân şi paie, calul avu destulă mâncare. 
Cât despre oameni, ei se suiră în pod, îşi căutară fiecare câte 
un culcuş şi nu mult după aceea, înfăşuraţi în mantii, începură 
să sforăie, afară de Bigorne care nu dormea decât cu un ochi 
şi se aşezase lângă o ferestruie de unde putea să 
supravegheze, la nevoie, drumul spre grădiniţa trandafirilor. 

Spre ziuă Bigorne fu deşteptat de un zgomot ciudat care 
venea de pe drum. El se aplecă la ferestruie şi, în lumina 
zorilor, zări o trupă de călăreţi care descălecau la casa din 
faţă. 

Bigorne se târî, fără zgomot, până la Buridan, îl deşteptă, 
şi-i arătă fereastra spre care tânărul se şi îndreptă. 

Cum Guillaume şi cu Riquet dormeau mereu, Bigorne îi 
trase de nas cu putere. Cele două „maiestăţi” scăpătate erau 


307 


— Michel Z&vaco — 


să-i ceară socoteală pentru purtarea aceea, pe care o 
socoteau cu asprime, când din figura şi mimica lui Bigorne 
pricepură că se petrecea ceva grav. Indată cei patru camarazi 
se adunară lângă ferestruie de unde priviră la toată 
desfăşurarea cercetării făcută de soldaţi, pe care contele de 
Valois îi trimisese la grădiniţa trandafirilor. Oamenii lui Valois, 
negăsind nimic, plecară şi, după aceea, Stragildo îl sfătui pe 
conte să pună să se închidă pe dată porţile Parisului. 

După socotelile lui Stragildo, rostul porţilor era ca să-l 
împiedice pe Buridan să plece spre Montmartre. Deci, Valois 
putea să o răpească cu uşurinţă pe Myrtille. Seara, când 
porţile s-ar deschide, se făcea restul dar Buridan avea altceva 
de făcut decât să se repeadă la Montmartre şi să cadă în 
cursa care i se întinsese. 

Cititorul îşi aminteşte că Valois îi urmă sfatul şi ordonase să 
se închidă toate porţile Parisului spre cea mai mare 
nemulţumire a parizienilor. Peste zi, Valois se duse la Luvru să 
vadă ce va mai hotărî regele cu Marguerite. Apoi se înapoie la 
Temple să-şi regăsească complicele şi să ştie că porniseră pe 
drumul Montmartre-ului, siguri că aveau să izbutească de data 
asta în mica lor operaţie, pusă la cale de fostul păzitor al 
fiarelor regale. 

Dar, să ne întoarcem în dimineaţa acelei zile, adică în 

ceasul când Buridan şi tovarăşii săi îi văzură plecând pe 
oamenii trimişi să-i aresteze. Când se lumină bine de ziuă şi 
când Buridan fu sigur că zbirii lui Valois plecaseră, îşi dădu 
seama că grădiniţa cu trandafiri nu va mai putea fi 
supravegheată. 
_ Aşadar, el cobori din pod şi se înapoie în locuinţa Myrtillei. 
Intr-adevăr, acolo era ascuns mai bine ca oriunde; era lângă 
Temple, şi acolo ca un ultim temei, care era poate ceva mai 
temeinic, se afla într-un mediu plin de farmec pentru el; 
respira aerul pe care-l respirase şi Myrtille; regăsea o mulţime 
de amintiri ale celei pe care o iubea! Amintirile, atât de 
scumpe, ale vremurilor când venea s-o vadă, se redeşteptau 
în sufletul lui! Myrtille era aproape prezentă în ochii lui. 

Fără să zică nimic, tovarăşii lui Buridan îl urmară în 
grădiniţa cu trandafiri, declarând că podul acelei locuinţe le 
părea un palat pe lângă acel al grajdului în care vântul bătea 
şi a cărei podea se putea prăbuşi oricând sub ei. 


308 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Cât o fi ceasul? întrebă Bigorne intrând în pod. 

— E vremea mesei, fără îndoială! răspunseră laolaltă 
Guillaume cu Riquet. 

Bigorne se aştepta la răspunsul acela şi nu-i întrebase 
decât ca să primească răspunsul. Figura, atât de puţin sfântă, 
se brăzdă de gura căscată de la o ureche la alta. 

— Şi când te gândeşti că... putem să mâncăm cât ne e 
pofta! zise Bourrasque, vesel. 

— Şi să bem cât ne e sete! urmă Haudryot. 

— Nu ne rămâne decât să ne ducem să ne cumpărăm 
băutură şi de-ale mâncării! zâmbi  Bigorne, care, 
deschizându-şi faimoasa lădiţă, scoase o monedă de aur, 
operaţie pe care fostul împărat şi fostul rege o priviră cu ochii 
înduioşaţi, socotind tot ceea ce reprezenta, ca sticle cu vin şi 
mâncăruri, bucăţica aceea de metal, cu chipul regelui Philippe 
cel Frumos. 

— Du-te, Bigorne! îl rugară ei. Du-te iute... şi întoarce-te şi 
mai iute. 

— Mă şi duc! îi linişti Bigorne. 

— Lancelot! îl opri, în clipa aceea, Buridan, care părea că se 
gândeşte cu totul la alte lucruri. 

— Monseniore! răspunse Bigorne, înaintând spre el. 

— Te vei duce la Montmartre, îndată. La intrarea cătunului 
vei vedea o stâncă mare şi acolo o vei găsi fie pe Myrtille, fie 
pe mama. 

— La Montmartre! Sfântul Barnabe să-mi vină în ajutor. E 
cale de-un ceas de dus şi altul de întors. 

— Ei şi?... 

— Şi prânzul? zise Bigorne. 

— Vei mânca, umblând. 

— Se poate şi asta! 

— Şi noi? se împotrivi Guillaume, făcând ochii mari şi 
arătându-şi dinţii, care ar fi făcut onoare oricărui buldog. 

— Vom mânca şi noi, n-ai grijă! răspunse Buridan. Deci, te 
vei duce la Montmartre, Bigorne, şi le vei spune că totul 
merge bine, că m-am înapoiat fără încurcături la Paris şi că 
nădăjduiesc să mă duc să le văd peste câteva zile. 

— Mă duc! răspunse Bigorne care, într-adevăr, cobori 
îndată şi, fiind sigur că nu mai pândea nimeni împrejur, porni 
în direcţia porţii Pictorilor. 


309 


— Michel Zévaco — 


Apoi, îi veni rândul lui Riquet să iasă, dar el nu se ducea 
decât după merinde, însărcinare pe care o socotea foarte 
importantă şi pe care o îndeplini cu zelul şi cu priceperea în 
care nimeni nu-l putea întrece. 

Cei trei tovarăşi se aşezară bucuroşi în jurul mâncărurilor 
aduse de Haudryot şi se apucară să facă planuri de viitor, 
pentru care mai venindu-le şi vinul în ajutor, le apăreau mai 
frumoase decât culorile curcubeului. 

De abia sfârşiră şi Bigorne apăru. 

— Te-ai şi întors? strigă Buridan, îngrijorat. Ai fost la 
Montmartre? 

— Nu, monseniore, zise Bigorne care avea şi el aerul 
preocupat. 

— Mai întâi de toate nu-ţi dau voie odată pentru totdeauna 
să-mi mai zici monseniore... i 

— Drace! N-ai fi vrând să-ţi zic Sire? iți voi spune, dar prea 
slăvite stăpâne, că n-am fost la Montmartre pentru motivul 
foarte simplu ca n-am ieşit din Paris şi n-am ieşit pentru că 
poarta Pictorilor e închisă! 

— Inchisă? Poarta Pictorilor e închisă? Cum asta?... Ziua în 
amiaza mare?... 

— Da, erau o mulţime de oameni care înjurau şi 
bombăneau împotriva păgânului de rege, care a dat un astfel 
de ordin, având în vedere... 

— Dar celelalte porţi? întrerupse Buridan. Trebuia să treci 
prin Poarta Montmartre. 

— Aşteaptă puţin! Cum spuneam, lumea era foarte 
nemulțumită de rege. Dar arcaşii puşi în faţa porţii erau aşa 
de ameninţători că nimănui nu-i trecea prin minte să încerce 
să treacă cu orice preţ. 

— Nu ţi-o fi venit tocmai ţie gândul ăsta? 

— Nu, dar... aşteaptă puţin. Mi-a venit altă idee, şi aceea, 
care era cu mult mai bună, fu să mă apropii de o tăblie, 
agăţată de stâlpul din stânga uşii şi care, de departe, îmi 
părea că avea o pecete care nu prea semăna cu aceea a 
regelui nostru. Căci, doar, toată lumea cunoaşte peceţile 
regelui. Acelea sunt de ceară albă şi cea de pe tăbliță era de 
ceară roşie, ca o picătură mare de sânge. Mă apropiai şi văzui 
că era un ordin de închidere pentru toată ziua şi că ordinul 
glăsuia nu numai de poarta Pictorilor, dar de toate porţile 


310 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Parisului!... Ai auzit? Toate porţile sunt închise până diseară. 

— Ah! ah! zise Guillaume, ce ne pasă nouă, care avem cu 
ce ne hrăni în Paris? 

— Vorbeşte, Bigorne! se încruntă Buridan, din ce în ce mai 
posomorât. 

— Da, răspunse Lancelot căci restul e şi mai ciudat. 

— O cursă-i! strigă Buridan, care îngălbeni. 

— O cursă! repetă Guillaume. Pentru ce? Şi împotriva cui? 

Lancelot Bigorne ridică din umeri. 

— Spune, spune ce mai ştii! zise Buridan. 

— Urmez!... Şi iată ceea ce-i şi mai ciudat în această 
afacere: „ordinul nu-i dat de rege!” 

— Oh! oh!... Şi de cine?... Cine mai e atât de puternic să 
dea un astfel de ordin? N 

— Cine? urmă Lancelot. Intreabă-te mai bine, cine are un 
interes destul de puternic ca să nemulţumească Parisul, 
care... nici aşa nu e mulţumit!... Monseniore! lertaţi!... 
Viteazul meu căpitan, ordinul e semnat: Valois. 

— De Valois? strigară deodată, Buridan, care se cutremură, 
împreună cu cei doi tovarăşi, care pricepură şi ei că lucrul era 
grav. 

— Charles, conte de Valois! afirmă Bigorne. 

Cei patru tovarăşi tăcură câtva timp, ca încremeniţi. 
Buridan se plimba de colo până colo, tulburat, fremătând din 
buze. 

Probabil, din emoție, Guillaume muşca cu furie dintr-o 
bucată de şuncă şi Riquet îşi turnă o coşcogeamite cană de 
vin. Buridan se opri în faţa lui Bigorne. 

— Şi... tu ce crezi de toate astea? 

— Eu cred ceea ce crezi şi dumneata. Lucrul e limpede. 
Valois vrea să ne împiedice să ieşim ziua, dar ne pofteşte s-o 
facem noaptea. 

— Ne pofteşte? ţipă Riquet. Ei bine! n-avem decât să 
refuzăm invitaţia; stăm bine şi aici, nu văd de ce am trece 
porţile Parisului la ceasul când oamenii cinstiţi se îndreaptă 
spre cârciumile de la Val-d'Amour sau spre casa de joc a 
jupânului Thibaut. A 

Buridan se înfioră. Il cuprinse o îngrijorare grozavă. Işi 
frământa zadarnic mintea căutând pricinile ordinului aceluia 
ciudat dat de Valois. 


311 


— Michel Zévaco — 


— E vădit că ne pofteşte să ieşim! strigă dânsul. Toate 
astea sunt orânduite numai pentru noi! 

— Să ieşim diseară, când o fi negură! repetă apăsat 
Bigorne. 

— Da! repetă, fără voie Buridan. Pe întuneric! 

— Evident că-i o cursă, zise Guillaume. Dar nici pe departe 
nu-i cât aceea pe care i-am întins-o noi lui Valois! Ţi-aduci 
aminte Buridane? Aceea mai zic şi eu că era... o cursă 
straşnică. Dovadă că Valois a căzut în ea când am ieşit din 
cârciuma Butoiului care... Butoiului ce... Zău! nu-mi mai 
amintesc de firmă! în sfârşit, ne băturăm, cu cei doi tovarăşi al 
lui Valois, care rămaseră morţi, pe loc; şi tu, Buridane, ai putut 
să-l duci pe Valois până la spânzurătoarea de la Montfaucon 
pe care Marigny pusese s-o construiască. Dar fiindcă veni 
vorba de asta, aţi observat un lucru? 

— Care? observă Bigorne. 

— Că până acum nimeni n-a fost spânzurat în 
spânzurătoarea lui Marigny. Bineînţeles, Bigorne, nu te 
socotesc pe tine, deoarece chiar când era să fii spânzurat, ai 
făcut mojicia să fugi de jupân Capeluche, ca şi cum ai fi avut a 
face cu un ciumat. 

— Adevărat! încuviinţă Bigorne care, fără să vrea, îşi duse 
mâna la gât, ca şi cum ar fi vrut să se apere. Nimeni n-a fost 
spânzurat până acum la Montfaucon. 

— E vina ta! strigă Riquet Haudryot. 

— Cum aşa? întrebă Lancelot, mirat. Trebuia să-i las chiar 
să mă spânzure? 

— Nu, dar când îl aveai pe Valois în mână trebuia să-l şi 
spânzuri. 

— Hi-han! făcu Bigorne, privindu-l pe Buridan. 

— E adevărat, zise Guillaume, nici n-aveam zor să facem 
cursa aceea, să-i omorâm pe amândoi lunganii care-l 
întovărăşeau pe Valois. Dacă l-ai fi spânzurat, Bigorne, nu 
ne-am mai întreba acum dacă trebuie sau nu să ieşim diseară. 

— Vom ieşi! hotărî atunci Buridan, cu un aer posomorât. 

— Ce zici? strigară, deodată, Guillaume cu Riquet. 

— Mi se pare că începe să priceapă! şopti Bigorne. E 
aproape tot pe atât de deştept ca şi mine. 

— Prieteni! zise Buridan. Vom ieşi din Paris, nu diseară, nici 
la noapte, dar ziua, chiar acum, dacă vom putea. 


312 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Era atât de palid, încât Guillaume şi cu Riquet se îngroziră. 

— Să vedem! zise Bourrasque. Lămureşte-ne logica ta, 
bacalaureatule îndrăcit. Mă apucă năbădăile cu aerele tale 
care vor... să ne dea gata. 

— lată! îl lămuri Buridan. Nu ştiu dacă nu mă înşel, dar... nu 
ştiu ce presimţiri îmi chinuieşte sufletul. Mi se pare că Valois 
vrea să ne atragă pe drumul spre Montmartre... 

— Hi-han! aprobă Bigorne. 

— Deci, urmă Buridan, căruia îi clănţăneau dinţii de spaimă, 
porţile Parisului vor fi închise toată ziua! Toate astea s-au pus 
la cale pentru ca să nu pot ieşi eu din Paris! Deci... 

Un gest grozav îi scăpă lui Buridan. 

— Ei bine! strigă Guillaume, care pricepuse. Dacă crezi că 
Myrtille a ta este în primejdie, să pornim chiar acum!... 

Fără să mai adauge nimic, cei patru prieteni se pregătiră şi 
se înarmară. 

Dar, înainte de a părăsi grădiniţa trandafirilor, Bigorne avu 
grijă să se ducă să-şi îngroape lădiţa prețioasă, în care era 
averea lui Malingre şi a Gillonnei. 

Totuşi, presupunând vreo catastrofă, fie că un al treilea hoţ 
să pună mâna pe lădiţă, fie ca să se întâmple să nu se mai 
poată înapoia de unde plecase, toţi îşi umplură buzunarele cu 
atât aur şi argint, cât încăpu, fără să-i stingherească. 

Astfel încărcaţi, cei patru tovarăşi plecară cu acea 
splendidă nepăsare de primejdie care era a doua natură a firii 
lor şi se îndreptară spre fortificaţii, fără să se păzească câtuşi 
de puţin. 

Buridan era deznădăjduit. Guillaume şi cu Riquet erau 
hotărâți la orice. 

Bigorne era îngrijorat. 

Era vorba să găsească mijlocul de a trece fortificațiile, adică 
să coboare în şanţ fără să-şi rupă oasele şi fără să fie zăriţi de 
arcaşii care vegheau la meterezele turnurilor care străjuiau. 

— Urmaţi-mă! zise deodată Bigorne. 

Fără un cuvânt cei trei se luară după el. 

Bigorne  străbătu repede Parisul îndepărtându-se de 
fortificaţii, spre care se îndreptaseră la început; apoi se 
apropiară iarăşi de ele şi ajunse între poarta Bahaigne şi 
poarta Saint-Honore€. 

Atunci băgară de seamă că Bigorne îi dusese lângă una din 


313 


— Michel Zévaco — 


acele scări aşezate din distanță în distanță ca să înlesnească 
arcaşilor suitul pe ziduri, în caz de atac. La picioarele scării 
veghea o santinelă. 

— Am să vă las o jumătate de ceas, zise Bigorne. Dar, îl 
vedeţi pe omul acela? urmă dânsul arătându-le straja de lângă 
scară. 

— Dal... Ei şi?... 

— Ei bine! zise hotărât Bigorne, când mă voi înapoia, 
arcaşul acela nu mai trebuie să fie acolo! 

După aceste cuvinte, Bigorne plecă. 

— Atunci, întrebă Riquet, ce facem cu arcaşul? 

— Păi! îşi dădu părerea Guillaume, nu văd decât un singur 
mijloc. Fără îndoială că, dacă Bigorne ne-a adus în faţa scării 
acesteia, e că unghiul acesta al zidurilor e bun pentru 
proiectul său. Arcaşul ne supără. Să scăpăm de arcaş. 

— Da... dar cum? 

— Omorându-l! hotărî Guillaume, cu o nepăsare straşnică. 

Haudryot nu se miră deloc, dar Buridan tresări. Cu toate 
astea, şi el era om al vremii lui, când viaţa nu prea avea cine 
ştie ce preţ, dar poate că avea ceva mai mult simţ omenesc 
decât tovarăşii lui. Moartea bietului om i se păru un lucru 
oribil. 

— Inaintăm? întrebă Riquet. Eu am să aţâţ omul; tu, 
cumetre, să-l pocneşti în cap, să-i dai un pumn cum ştii tu să-l 
dai; şi totodată eu îi vâr pumnul în piept. 

Bourrasque şi Haudryot făcură o mişcare să se îndrepte 
spre arcaş. 

— Aşteptaţi! îi opri Buridan. 

Şi, scoţându-şi pălăria, vărsă în ea tot aurul pe care-l avea 
în buzunare. 

— La rândul tău, cumetre, zise el lui Guillaume. Pune! Pune! 
Şi tu, Riquet. Turnaţi, turnaţi! 

Cei doi prieteni îşi feriră buzunarele dintr-o dată şi clătinară 
din cap. 

— Mai bine mi-ar părea să-l ucid, dar, pentru că vrei să-l 
ademeneşti, îmi pare că-i destul ce ai în pălărie, zise 
Guillaume. 

— La urma-urmelor, e adevărat, zise Buridan. Veniţi 
încoace! 

El înaintă, urmat de Guillaume şi de Riquet, încântați de a-şi 


314 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


fi scăpat aurul de noua generozitate a lui Buridan. 

— Ar vrea să ne ruineze cu totul! bombăni Guillaume. 

— Ca să îmbogăţească bandiții şi oamenii poliţiei! Al 
dracului măgar... măcar că e bacalaureat! 

— Vedeţi-vă de drum! strigă santinela, văzându-i pe cei trei 
oameni că se apropiau. 

Buridan îi întinse pălăria unde străluceau monezile de aur. 

— Prietene, zise el, asta-i pentru tine. 

— Pentru mine? tresări arcaşul, făcând ochii mari. 

— Da, dacă vrei să ne laşi să ne suim pe ziduri. 

Arcaşul îngălbeni. El privi cu lăcomie aurul, dar se împotrivi 
clătinând din cap. 

— Nu! zise el, m-ar spânzura. Plecaţi. 

— Pune, Guillaume! zise Buridan, care-i întinse pălăria. 

De data asta, vorbi cu atâta autoritate încât Guillaume se 
supuse, oftând adânc. 

— Lasă-mă să-l ucid. O s-o sfârşim mai iute. 

Arcaşul asistase la această operaţie, tremurând din tot 
trupul. Cascada de aur care trecea ca o ploaie strălucitoare 
din buzunarele lui Guillaume în pălărie, i se părea o privelişte 
din basme. Fără să-i răspundă lui Guillaume, Buridan se 
întoarse spre arcaş, cu pălăria întinsă. 

Arcaşul se înverzise la faţă. Năduşeala îi îmbrobonea 
fruntea. Dar făcu din nou semn cu capul. 

— E rândul tău acum! zise Buridan când se întoarse spre 
Riquet. 

Spre marea lui mirare, Riquet îşi goli buzunarele fără să 
zică nimic. Şi, într-adevăr, el era încredinţat că soldatul se va 
împotrivi din nou. 

Dar, când Buridan îi întinse a treia oară pălăria, care de 
data asta era aproape plină cu aur, omul îşi aruncă sulița şi 
arcul, apucă lacom pălăria, o vâri sub haine şi o luă la fugă, 
privind în jurul lui zăpăcit de parcă-l urmăreau o sută de draci. 

Atunci să fi auzit ţipetele disperate ale lui Riquet şi 
blestemele lui Guillaume. 

— De ce vă plângeţi, măi? tresări Buridan. Şi eu... mi-am 
pierdut pălăria. 

Aceste cuvinte îi potoli. 

— Din fericire... mai sunt bani în lădiţa îngropată la 
grădiniţa cu trandafiri. 


315 


— Michel Zévaco — 


— Da, dar după cum am pornit-o, o să ne ruinăm până 
într-o săptămână. 

In clipa aceea, Lancelot Bigorne apăru dintr-o ulicioară, 
purtând sub braţ un pachet mare. 

— Dar arcaşul unde-i? întrebă el. 

— Ne-a lăsat pe noi în locul lui, răspunse Buridan. Ce aduci 
acolo? 

— O frânghie... o frânghie frumoasă, pe care am plătit-o cu 
doi galbeni unui vânzător de frânghii, care mi-e prieten. Ce 
fericire, că... suntem bogaţi... 

— O frânghie! ţipă Riquet. Ca să-l spânzurăm pe Buridan? 

— Cum?... 

— Bogati! strigă, la rândul lui Guillaume, nu mai avem un 
şfanţ! 

— Ce? ce s-a întâmplat? întrebă Bigorne, îngălbenind. 

Buridan începu să râdă. Guillaume îl lămuri pe Bigorne ce 
făcuse Buridan ca să se scape de arcaş. Bigorne încremeni. Şi 
el era de părere că o lovitură de pumnal ar fi fost cu mult mai 
potrivită. 

— Să ne suim! strigă Buridan. Ne-am face socotelile mai 
târziu. 

In câteva clipe, ajunseră pe zidul acela, lat de vreo zece 
picioare, adică pe care se putea umbla cu înlesnire. Marginea 
din afară era apărată împotriva săgeţilor asaltatorilor de o 
parte de zid mai îngustă dar mai naltă şi crenelată. 

— Dar de ce ne-ai adus aici şi nu aiurea? întrebă Buridan. 

— Priveşte şanţurile! răspunse Bigorne. 

Buridan se aplecă peste parapet şi văzu că în şanţ nu era 
apă, sau, mai bine zis, în partea aceea şanţul era aproape 
astupat, în urma unor prăvăliri de pământ, pe când aiurea ar fi 
intrat în apă până la urechi. 

In vremea asta, Bigorne îşi desfăşură frânghia, îi legă un 
capăt de un băț gros pe care-l adusese cu el, iar băţul îl propti 
între două creneluri. 

Nu le mai rămânea decât să coboare. 

Bigorne trecu cel dintâi, sări şanţul pe puntea aceea de 
noroi, care se formase şi, agăţându-se cu mâinile şi picioarele, 
sui în partea opusă a şanţului. In clipa aceea, din turnurile 
vecine, săgețile începură să şuiere: fugarii fuseseră zăriţi. Apoi 
se coborâră Guillaume şi Riquet. Şi, în sfârşit, Buridan în timp 


316 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


ce săgețile plouau în jurul lui. Cei patru tovarăşi se adunară 
teferi pe marginea şanţului şi o porniră la goană, 
îndepărtându-se. Din câteva sărituri fură la adăpost de 
săgețile care vâjâiau în urma lor. 

— La Montmartre! îndemnă Buridan. 

Porniră, ocoliră Parisul şi, în curând, ajunseră la poalele 
dealului. Începură să urce, Bigorne socotea, în gura mare, 
banii pe care-i pierduse din pricina lui Buridan. 

Riquet mormăia fel de fel de înjurături şi de blesteme care-i 
trăsneau prin minte. Guillaume fluiera. Buridan tăcea. Era 
palid şi inima îi zvâcnea cu furie. Cine ştie ce avea să mai 
găsească şi în vârful dealului? 

Deznădejdea... poate? Fără îndoială! Oare Valois ştia unde 
se ascundea Myrtille? Şi dacă ştia, n-o fi urcat cărarea aceea 
pe care o suiau cei patru tovarăşi acum în goană? Deodată, 
Buridan se opri. 

Un zâmbet îi lumină faţa îmbrobonată de sudoare... 

Sus, colo, lângă stâncă, se zăreau două siluete. Erau Mabel 
şi Myrtille. 

Atunci, Buridan se aşeză pe un trunchi de castan răsturnat 
de vreo vijelie şi începu să râdă nervos, ştergându-şi 
năduşeala. 

— Hi-han! făcu Bigorne bucuros, căci şi el recunoscuse pe 
cele două femei. 

— Oh! acum poţi zbiera, cât ţi-i pofta! zâmbi Buridan. 

— La adică... ne putem şi odihni puţin, zise Bigorne. Şi se 
aşezară cu toţii pe trunchi. 

— Tristă ţară! oftă Riquet privind povârnişurile dealului, 
care, cu toate astea, dezvăluiau o privelişte admirabilă, 
înfrumuseţată de panorama Parisului, încadrat de zidurile lui 
crenelate... Mii de draci! tristă ţară... asta-i ţara setei! 
Degeaba iscodesc ochii, nu văd nici o cârciumă în care să 
poată şi nişte bieţi creştini, care să se mai răcorească şi ei. 
Guillaume încuviinţă clătinând din cap. Şi el era întunecat. 

Nu pricepea nici el să facă nimic cu drag, decât în părţile 
unde, în loc de pomi seculari, ar fi crescut... cârciumi. 

— Dragii mei, începu Buridan, e vădit lucru că ne-am 
înşelat. Toată istoria asta a porţilor închise ziua şi deschise 
noaptea nu era pentru noi deoarece iată-le colo sus, zdravene 
şi sănătoase, pe cele pe care vrem să le apărăm. Ne vom 


317 


— Michel Zévaco — 


folosi dar de minutul când porțile se vor deschide ca să ne 
întoarcem la Paris. Valois n-o să vină pe aici. Şi apoi... de unde 
era să afle că mama şi Myrtille sunt la Montmartre? 

— Tocmai! zise Riquet. 

— Foarte bine! adăugă Guillaume, încântat să se înapoieze 
în Paris. 

— Ce te fâţâi aşa, Bigorne? întrebă Buridan. 

Lancelot da fel de fel de semne de nemulţumire. 

— Mă frământ zise el, pentru că-i chiar ruşinos să ai de-a 
face cu nişte... logicieni aşa de mărginiţi. Voi trei la un loc, un 
bacalaureat, un rege şi cu un împărat, nu faceţi cât un măgar. 

— Lămureşte-te! porunci Buridan, întunecat. 

— E limpede la lumina zilei, sfinte Barnab€!... Valois a pus 
să închidă porţile. Deci are vreme să lucreze deoarece e sigur 
că nu putem părăsi Parisul. Aşadar, el va lucra peste zi. După 
ce şi-o săvârşi lovitura, ne va deschide porţile şi nouă, să-i 
cădem în capcana pe care ne-a întins-o. Asta-i e planul. Astfel 
că, la noapte, logodnicul se culcă la Temple şi logodnica... 

— Ei, bine! logodnica?... 

— Ei bine!... Şi ea doarme tot la Temple, dar nu în aceeaşi 
odaie cu logodnicul. E tot atât de sigur cum că două şi cu 
două fac trei... după sistemul monetar al răposatului rege, 
care putea să-i înveţe pe toţi fabricanţii de monede false, 
care... 

— Dar, întrerupse Buridan, tremurând de mânie, cine ar fi 
putut să-l vestească pe Valois? 

— Ei, drăcia dracului!... Dar cine i-a dat de veste că eram la 
grădiniţa trandafirilor unde ne-a trimis o poteră în stare să 
aresteze... zece Buridani, nu unul! 

— Stragildo? Dar de unde ar fi putut-o afla chiar el? 

— Ce-are a face! Domnule căpitan, dacă vrei să scapi de 
drăguţa asta de fată care te aşteaptă colo, sus, pe stâncă şi 
să-ţi salvezi viaţa, nu mai vorbesc de viaţa lui Guillaume şi a 
lui Riquet, şi... nici de a mea, trebuie să petrecem noaptea la 
Montmartre, să vedem... ce se întâmplă. Apoi, mâine 
dimineaţă să le ducem pe cele două femei în altă parte, şi 
atunci... vom lua şi noi o hotărâre. 

— Aşa să fie! încuviinţă Guillaume. 

— Prieteni, hotărî Buridan, să adoptăm planul lui Bigorne şi 
să urcăm dealul. Dar... să nu pomeniţi nici un cuvânt din toate 


318 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


astea, femeilor. 

Cei patru tovarăşi suiră dealul, se întâlniră cu Myrtille şi cu 
Mabel şi, după îmbrăţişările de bucurie, porniră spre cocioabă, 
unde fata le găti un prânz care chiar dacă nu era grozav, era 
îmbelşugat, căci li se dădură trei pui, două rațe şi o gâscă, 
care cu prilejul acela însemnat avură cinstea să potolească 
foamea flămânzilor acelora. Restul zilei trecu fără întâmplări 
mai însemnate. 

Atât numai că, Buridan istorisi mamei sale şi Myrtillei ce 
hotărâri luase: era nevoie să le ducă mai departe. 

Cătunul de la Rout fu ales drept noua locuinţă a celor două 
femei până când Buridan ar fi putut să rămână cu ele pentru 
totdeauna. 

După ce puseră la cale şi lucrul acesta, Buridan şi Myrtille, 
care nu mai putea de bucurie împreună cu Mabel, întinerită cu 
douăzeci de ani, făcură o mulţime de planuri de viitor. Dar 
Buridan se feri să le vorbească de Marigny şi răspunse cam în 
doi peri întrebărilor pe care i le făcu fata despre tatăl său. 

In vremea asta, Bigorne, Guillaume şi cu Riquet orânduiau 
plecarea a doua zi... 

Se înnoptase. 

Mabel şi Myrtille se închiseră în cocioaba lor. Cei patru 
tovarăşi se instalară într-un şopron păcătos pe care, în 
schimbul unui galben pe care i-l dădu Buridan cu mărinimie, i-l 
puse la îndemână un ţăran. 

Se înţeleseră ca să stea de pândă cu rândul pe lângă 
stâncă; traseră la sorţi cine să cadă de strajă. Soarta hotărî ca 
Bigorne să vegheze până la ora zece. 

Deci, Lancelot porni de se aşeză lângă stâncă, pe când 
tovarăşii lui se îndreptară să se culce în fân. Trebuie spus că şi 
chiar dacă Bigorne n-ar fi fost hărăzit să stea de pază, el ar fi 
făcut totul ca să fie lăsat de strajă, căci, după ordinul pe care-l 
citise de dimineaţă, porţile trebuiau să se deschidă cum s-o 
însera. Astfel că, cam pe vremea aceea după socotelile lui 
trebuie să se întâmple ceva, dacă era să se întâmple. 

Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot adormiră îndată, 
ca plumbul. Aceşti buni prieteni socoteau că nu e nimic mai 
preţios ca timpul când e vorba de mâncare şi băutură. 

Nici când era vorba de masă, nici când era... de somn, nu 
pierdeau o clipă. 


319 


— Michel Zévaco — 


Cât despre Buridan, în calitatea lui de îndrăgostit, se 
răsucea ca într-o frigare pe paiele lui, fără să poată da ochii în 
gene. Afară era linişte. 

Vuietele nelămurite, pe care vântul nopţii le vânzolea 
printre pomii unei păduri, nu făceau decât să întărească 
tăcerea şi să legene visurile tânărului cărora le ţineau isonul 
sforăiturile lui Guillaume şi ale lui Riquet. 

Trecuseră câteva ceasuri, când, deodată, uşa şopronului se 
deschise şi o umbră apăru. Bigorne zise liniştit: 

— lată-i! urcă dealul! 

— Sculaţi!... Săriţi!... strigă Buridan, care zgudui pe cei doi 
adormiţi. 

Intr-o clipă, toţi fură în picioare, puseră mâinile pe arme şi 
se repeziră afară. 

— Vin să ne deştepte... tocmai când dormeam mai bine! 
boscorodi Guillaume. Blestemaţii!... Au să mi-o plătească ei 
scump de tot! 

— Da, zise Riquet nepăsător, e vorba să-i trimitem să 
adoarmă şi ei la rândul lor, somnul de veci. Şi asta-i chiar ceva 
foarte mărinimos din partea noastră, căci... 

Riquet nu avu vreme să-şi urmeze discursul. Un urlet de 
durere răsunase în beznă; în aceeaşi clipă, nişte umbre 
alergau de colo până colo, strigând din răsputeri. Riquet şi cu 
Buridan se luptau cu cei care se suiau... 

— Inapoi bandiţilor! strigă un glas pe care Buridan îl 
recunoscu. 

Era vocea lui Valois, vocea tatălui său! 

In acelaşi timp, Valois îşi ridică calul în două picioare. 
Buridan se trase înapoi cu fruntea plină de năduşeală. Se 
întoarse împotriva altui adversar... 

O luptă grozavă se încinse pe întuneric, pumnalele 
scânteiară, se auzi glasul lui Guillaume şi al lui Riquet care 
înjurau în aşa fel de s-ar fi speriat o ceată de demoni. Apoi, 
totul se linişti deodată. 

Lupta ţinuse vreo zece minute. 

Se zări o umbră care cobora grăbită povârnişul şi care pieri 
în negură, în vreme ce un țipăt de furie şi blestem ajunseră 
până la Buridan. 

Umbra aceea era Valois, care fugea. 

Valois îşi simţise calul căzând: o lovitură de pumnal îl 


320 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


doborâse. 

Contele descălecă şi, cu sabia în mână, pământiu la faţă, 
tremurând de furie, se pomeni înconjurat de patru oameni. Işi 
roti privirile împrejur şi-şi dădu seama că rămăsese singur! 
Tovarăşii lui fugiseră sau muriseră!... Guillaume ridică sabia 
asupra lui Valois, care, văzându-se pierdut, nu făcu nimic să 


se apere. 
O mână puternică opri braţul lui Guillaume şi o voce stranie 
strigă: 
— Fugi! domnule, fugi!... E tot ce mai poate face fiul 


dumitale pentru dumneata. 

Valois recunoscu glasul fiului săul!... 

Şi atunci se puse pe fugă, blestemând... 

Buridan cu ai săi se numărară. Nu lipsea nici unul. Atâta 
doar că, Guillaume avea o tăietură la umăr. Sângele îi curgea 
ca dintr-un bou. Se ştergea bombănind. Buridan primise o 
lovitură de pumnal în braţul stâng. 

Cât despre Riquet, se aşezase pe un... pietroi, rămăsese 
zăpăcit de o lovitură de măciucă pe care o primise în creştet. 

Cum Guillaume se apropia de el, văzu că Riquet sta cu 
picioarele pe un soldat care zăcea mort cu o sabie vârâtă în 
coaste, până la mâner. 

— Acesta a vrut să mă răpună, desluşi Riquet. Cât despre 
Bigorne, el se ocupa să lege frumos un om care, fără îndoială, 
leşinase, căci nu mişca deloc... 

Posomorât, cu faţa amărâtă, Buridan privea în depărtare, 
într-acolo unde Valois dispăruse. Gânduri negre îl apăsau. 
Victoria nu însemna nimic. Siguranţa de a fi salvat-o pe 
Myrtille nu-l liniştea. Suferea cum suferise şi la Turnul Nesle, 
când Bigorne îi zisese: „Nu poţi ucide pe acest om căciele 
tatăl tău!” Şi lupta lui împotriva lui Valois i se părea cel mai 
crud joc al sorții, căruia după cum spun poeţii din antichitate îi 
place să se opună cu îndârjire legilor naturii şi se învârteşte cu 
uşurinţă printre incesturi şi paricide. In sfârşit, tânărul oftă 
adânc şi şopti: 

— Voi, muri, poate, dar nu voi ajunge un paricid! 

Se cutremură şi, gonindu-şi cu hotărâre gândurile, se 
întoarse spre tovarăşii săi. Il zări pe Guillaume care, după ce-şi 
legase umărul, cum putuse, se ocupa să strângă laolaltă patru 
cai ai căror cavaleri zăceau la pământ. Trei dintre ei fugiseră, 


321 


— Michel Zévaco — 


socotindu-l şi pe Valois. 

— Aşa, voinicule! zicea în clipa aceea Lancelot Bigorne. 
Astfel n-ai să te mai mişti. Ce mai pradă, senior Buridane!... 

Buridan se apropie, se aplecă asupra omului pe care 
Bigorne îl legase şi la lumina slabă a stelelor, îl recunoscu: 

— Stragildo! strigă el, cu glas care l-ar fi făcut să se 
cutremure pe păzitorul fiarelor, dacă l-ar fi putut auzi. 

— Chiar el e! zise Bigorne. 

— A murit? 

— Să moară?... De unde!... Cel puţin aşa cred! Numai, iată 
ce s-a întâmplat. In clipa când l-am atacat, l-am şi recunoscut. 
Şi asta dovedeşte, boier Buridane, că logica mea era cea 
bună, şi că jucasem bine spunându-ţi că acest bandit 
destăinuise ascunzătoarea frumoasei domnişoare de colo, de 
sus... Cum zic... îl recunosc... şi, ca să fiu drept, trebuie să-ţi 
spun că şi el m-a recunoscut. Se pare că, unul pentru altul, 
avem o dragoste frăţească, căci, de-abia m-a văzut şi, de 
bucurie, a sărit jos de pe cal ca să mi se arunce în braţe. 

li trăsei o lovitură cu mânerul săbiei peste mână; el urlă de 
durere şi scăpă pumnalul; apoi, cum ţinea cu orice preţ, să mă 
îmbrăţişeze, mă şi împrejmui cu braţul, dar nu mai putea să 
mă ucidă! Nu-i vorbă că nici eu nu-l mai puteam omori. Aşa 
că... ne-am îmbrăţişat. Ce strânsoare, Doamne! Mi se pare că 
am câteva coaste scoase din încheieturi. Dar, să strângi, aşa, 
nu însemnează nimic... totul e... să strângi bine. Il încleştai şi 
eu şi, după un timp care-mi păru lung ca o noapte fără lună, îl 
simţii cu bucurie pe omul meu pierzându-şi puterile şi, suflând 
greu, căzu jos unde m-am apucat să-l leg zdravăn, şi... asta-i! 

Buridan îl privea pe Stragildo cu un fel de îngrijorare. În 
sfârşit se ridică. 

— Trăieşte, zise el. Bine. Toate merg strună! 

— Hei! se gândea Bigorne, mi se pare că jupân Buridan îi 
pregăteşte o surpriză plăcută amicului Stragildo!... N-aş vrea 
să fiu în pielea lui! 

Apoi adăugă, tare: 

— Ce ai de gând să faci cu el? 

— Ţi-am spus că aveam o idee când m-am coborât în 
pivnițele de la grădiniţa cu trandafiri şi am băgat de seamă că 
omul acesta fugise. 

— O idee? Ce idee?... 


322 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Cu privire la Philippe şi Gautier. Ei bine? Acum avem să 
încercăm s-o punem la cale. 

— Spune-mi-o şi mie! stărui Bigorne, îngrijorat. 

— Mai târziu. Deocamdată trebuie să ne gândim că Valois o 
să-şi strângă toţi cavalerii pe care-i va găsi şi peste un ceas or 
să ne cadă în spate. Să plecăm! 

Ajutat de Guillaume şi de Riquet, Bigorne îl ridică pe 
Stragildo şi-l trânti ca pe un sac pe unul dintre caii prinşi. Apoi 
porniră cu Buridan în frunte, în vreme ce Bigorne ducea calul 
pe care era Stragildo, şi Guillaume ducea ceilalţi cai de 
căpăstru. Văitându-se, Riquet veni în urmă. Suiră dealul. 
Buridan intră în cocioabă. Mabel şi Myrtille, gata pentru orice 
întâmplare, nu se culcaseră. 

— Plecăm! zise Buridan. 

— Suntem gata! răspunseră cele două femei. 

Cei patru cai, prinşi şi aduşi de Guillaume, fură împărţiţi 
astfel; unul pentru Mabel, altul pentru Myrtille, un altul trebuia 
să ducă averea lui Mabel, iar cel de-al patrulea îl ducea pe 
Stragildo. In faţa a doi-trei ţărani care înlemniseră cu braţele 
ridicate spre cer, înspăimântați de întâmplarea aceea, trupa 
porni şi se depărtă în rânduială spre Montfaucon, adică tocmai 
potrivnic de unde voia să se îndrepte. 

Ajunşi la poalele dealului, fugarii apucară pe la spatele lui, 
cam pe linia pe care merge azi strada Caulincourt. 

Nu trecuse nici o oră de când plecaseră şi, după prevederile 
lui Buridan, două sute de cavaleri, conduşi de însuşi Valois, 
sosiră în cătunul Montmartre, cotrobăiră în toate casele, 
deşteptând locuitorii şi ameninţându-i cu moartea dacă nu 
spuneau drumul pe care apucase Buridan. 

Fireşte, ţăranii arătară spre Montfaucon şi Valois porni 
val-vârtej într-acolo. Abia în zori se înapoie la Temple, 
negăsind nimic, bineînţeles şi încredinţat că întreaga bandă 
trebuia să se fi refugiat iarăşi în Paris. 

Buridan şi cu tovarăşii săi ajunseseră la cătunul Roul, care 
era mai de seamă, pe vremea aceea, decât Montmartre, şi 
unde se găsea chiar o cârciumă care, oricât de păcătoasă ar fi 
fost, îi putu adăposti totuşi pe fugari. După ce Mabel şi cu 
Myrtille fură instalate, Buridan se duse în odaia în care fusese 
închis Stragildo. 

Acesta îşi venise în fire. Cum nu fusese decât pe jumătate 


323 


— Michel Zévaco — 


sugrumat, se simțea în puteri şi, fără să-şi piardă cumpătul, 
căuta un mijloc în fugă. Işi da seama că nu voiau să-l ucidă, 
căci altfel ar fi făcut-o până atunci. 

Asta era principalul, şi Stragildo îşi făgăduia că înainte de a 
fi trecut douăzeci şi patru de ore va fi departe de duşmanii lui. 
Buridan încercă să-i pună câteva întrebări, dar Stragildo 
păstră o muţenie îndârjită. Nici nu-şi descleşta gura. Atâta 
doar că, la un moment dat, Buridan atingându-l cu degetul la 
piept, păzitorul fiarelor nu putu să-şi stăpânească o mişcare 
instinctivă a mâinii pe care încercă s-o ducă la pieptarul 
hainei. 

— Are ceva în haine, vorbi Buridan. 

— Tocmai la asta mă gândeam şi eu, răspunse Bigorne. Şi, 
îndată începu să-l cerceteze cu de-amănuntul pe prizonier. 
Sub jachetă, într-un buzunar de piele, găsi două hârtii, pe care 
le desfăcu. Stragildo făcea spume de necaz. 

— Oh! oh! strigă Bigorne. Pecetea regală! Priveşte, 
căpitane. 

Buridan apucă cele două pergamente, se apropie de făclia 
care-i lumina, şi le citi. 

Se înveseli. Cele două hârtii, cititorul poate n-a uitat, 
fuseseră luate cu toată grija de Stragildo, chiar în momentul 
când îşi părăsea, pentru totdeauna, locuinţa de la curtea leilor 
şi-şi pregătea fuga, în acelaşi timp cu trădarea. Le avea de 
multă vreme, de la Marguerite de Bourgogne. 

Intr-adevăr, Stragildo era mai mult decât o slugă de rând; 
pentru regină, el era un tovarăş. 

Banditul trebuia să poată intra pretutindeni şi la orice ceas, 
chiar într-una din închisorile regelui, unde de multe ori fusese 
însărcinat să ucidă, pe ascuns, pe câte un prizonier, care ar fi 
fost primejdios să fie lăsat să vorbească în faţa judecătorilor. 

Hârtiile acelea nu erau datate, dar purtau iscălitura şi 
pecetea regală. 

Prima grăia astfel: 

„Poruncim prin aceasta tuturor prefecţilor, cavalerilor, 
arcaşilor sau străjilor să se supună ordinelor purtătorului 
acestora şi să facă după cererea sa orice i-ar porunci”. 

A doua era astfel scrisă: 

„Ordonăm oricărui şef de post, al oricărei porţi a Parisului, 
oricărui păzitor de intrări şi oricărui guvernator de fortărețe şi 


324 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


temnițe, să lase la orice oră slobodă trecere, purtătorului 
acestor ordine”. 

Citind aceste pergamente, Buridan tresărise de bucurie. Nu 
ştia încă ce putea face cu ele, dar cu aceste arme 
primejdioase, putea nădăjdui multe lucruri. Le strânse cu grijă 
şi le ascunse sub pieptarul său. 

Stragildo era de o nepăsare sălbatică. Nici nu mişca. Sta cu 
ochii închişi. 

Dar, după tremurăturile care-i încreţeau faţa din când în 
când şi-i umflau venele tâmplelor, se putea ghici furia care-l 
frământa pe păzitorul fiarelor. 

Buridan îi puse mâna pe umăr. 

Stragildo se înfioră, deschise un ochi care-i păru tânărului 
ca o prăpastie de ură. 

— Tu ai adus pe rege la Turnul Nesle? îl întrebă Buridan. 

Stragildo închise ochii şi strânse buzele. 

Buridan urmă: 

— Tu ai dat grădiniţa cu trandafiri pe mâna oamenilor lui 
Valois? 

Aceeaşi mişcare grozavă. 

— Tu ai spus lui Valois, urmă Buridan, unde era ascunsă 
logodnica mea? 

— Tu, zise iarăşi Buridan, i-ai vârât în sac pe Philippe şi 
Gautier d'Aulnay şi i-ai azvârlit în Sena, din vârful Turnului 
Nesle? 

Stragildo nu scoase o vorbă, dar un fel de zâmbet îi flutură 
pe buzele decolorate. Guillaume, Riquet şi Lancelot asistau 
cam îngroziţi la scena aceea. 

Buridan vorbea liniştit. Dar liniştea lui nu prevestea nici un 
bine pentru fostul tovarăş şi servitor al reginei. 

— Eşti creştin? îl mai întrebă tânărul, după o tăcere scurtă. 

Şi de data asta, Stragildo tăcu. Dar se văzu că se 
cutremură. 

— N-aş da o leţcaie pe pielea lui! şopti Guillaume. 

— Taci, urmă Buridan. Bine! Treaba ta. Numai, ascultă bine 
ce-ţi spun şi ţine minte. Dacă eşti creştin, caută de te împacă 
cu Dumnezeu; dacă ai ştiut vreodată vreo rugăciune, încearcă 
de ţi-o reaminteşte, căci sunt hotărât să te ucid. Oh!... Ai 
vreme. Nu aici e locul şi nici ceasul să te ucidem... 

— Uf! murmură Riquet. 


325 


— Michel Z&vaco — 


— Pentru ce să nu-l ucidem îndată? întrebă Bigorne. 

— Pentru că am o idee... ţi-am mai spus-o! 

Bigorne avu un gest care însemna lămurit că nu prea avea 
încredere în ideile lui Buridan. Pe de altă parte, Stragildo 
auzind că nu va muri îndată, avu un zâmbet care spunea 
multe despre intenţiile lui. 

Buridan nu luă în seamă nici gestul lui Bigorne, nici surâsul 
lui Stragildo. 

leşi din camera în care era banditul şi se ocupă de noua 
locuinţă a lui Mabel şi a Myrtillei, apoi hotărâră cum şi în ce fel 
să lucreze. 

În zorii zilei, cei patru tovarăşi porniră spre Paris. Stragildo 
era dus între ei. 

Avea căluş la gură şi mâinile îi erau legate. Ca să nu se 
bage de seamă că fostul păzitor al fiarelor era legat la gură şi 
de mâini, Bigorne îi azvârli pe spinare mantia lui cea largă şi-i 
puse gluga până pe faţă. Trecură lesne poarta Saint-Honore, 
ale căror turnuri erau arămite de răsăritul soarelui. Străbătură 
Parisul şi ajunseră la grădiniţa trandafirilor, unde Buridan 
hotărâse să se aşeze din nou. 


XXXV. LA TEMPLE 


Prima grijă a lui Buridan, fu să-l închidă pe prizonierul său, 
luându-şi toate măsurile ca, de data aceasta, să nu mai poată 
fugi. 

Pentru mai multă siguranţă, banditul fu legat de mâini şi de 
picioare cu nişte lănţişoare pe care Bigorne le scosese de lao 
uşă. Îi lăsară piedicile destul de largi pentru ca prizonierul să 
poată să se mişte şi să nu sufere. In sfârşit, hotărâră ca, din 
ceas în ceas, să se ducă să vadă dacă Stragildo nu încerca să 
fugă, iar noaptea să stea de pază, pe rând, în faţa uşii pivniţei 
în care fusese închis. După ce orândui toate acestea, Buridan 
căzu pe gânduri lăsându-şi tovarăşii să-şi vadă, ca totdeauna, 
de rostul mâncării. 

Primul gând al lui Bigorne, după ce Stragildo fu pus în 
siguranţă, fusese să dea fuga în grădină, la locul unde 
îngropase lădiţa lui Malingre. Pământul părea neatins. Dar, 
ce-i în mână nu-i minciună, Bigorne începu să sape, laolaltă cu 


326 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Guillaume şi Riquet care erau de faţă. Cumetrii săpară în 
zadar, nu găsiră nici urmă de lădiţă: un al patrulea hoţ o 
furase peste noapte. 

Bourrasque şi Haudryot scoaseră un strigăt de furie. 
Bigorne îşi smulse un pumn de păr. In realitate, nu le mai 
rămâneau decât banii de aur pe care Lancelot îi păstrase. 
Guillaume şi cu Riquet îşi turnaseră partea lor în pălăria pe 
care, Buridan, o dase cu atâta dărnicie arcaşului care păzea 
scara de la zidurile fortificațiilor. 

E drept că acel rest, rămas neatins în buzunarele lui 
Bigorne, reprezenta încă o sumă cu care, în alte timpuri, ei ar 
fi fost foarte mulţumiţi. Dar, comparat cu ceea ce pierduseră, 
era prea puţin. 

— Suntem ruinaţi! zise liniştit, Bigorne. 

— Da!... Şi ca să putem răbda o astfel de lovitură, trebuie 
să pregătim o masă straşnică! adăugă Riquet. 

Inştiinţat de această întâmplare, Buridan nu păru prea 
mişcat. El îşi cocea planul, adică ideea, despre care vorbise 
fără să dea lămuriri. Spre seară, se pregăti să iasă. Dar atunci 
cei patru tovarăşi observară că împrejurimile locuinţei celei 
atât de liniştite totdeauna, erau acum pline de lume. Grupuri 
numeroase se duceau şi veneau, îndreptându-se, după cât se 
părea, spre Temple. Un cântăreţ ambulant şi un scamator, 
profitând de mulţimea aceea, se instalaseră drept în faţa 
grădiniţei cu trandafiri, unul ca să cânte, celălalt ca să-şi facă 
scamatoriile. 

Buridan îşi amână ieşirea. 

Dar, a doua zi, aceeaşi mulţime se îndrepta spre Temple. 
Trimis ca cercetaş, să vadă ce se petrecea, Bigorne se înapoie 
după un ceas, spunând că Parizienii, înşiraţi în jurul 
Temple-lui, cântau, râdeau, beau şi nu încetau să tipe strigăte 
de moarte împotriva unui om pe care-l judeca înăuntrul 
fortăreței. Omul acela era primul ministru al lui Ludovic al 
X-lea. 

Procesul lui Enguerrand de Marigny începuse!... 

Buridan simţi că îngălbeneşte. 

Cât va ţine procesul, adică, cât o să mai stea mulţimea în 
jurul Temple-lui, nu-şi putea îndeplini planul la care gândise. 

Mai trecu o zi, şi-apoi încă una... 

In sfârşit, în seara zilei a cincea, cei patru tovarăşi văzură 


327 


— Michel Zévaco — 


că lumea se împrăştia. 

Aceleaşi grupuri vioaie, pe care le vedeau în fiecare 
dimineaţă, plecau, strigând de bucurie. Şi bucuria aceea a 
Parisului era ceva grozav de văzut şi de auzit. 

Era în ea toată răzbunarea anilor de spaimă, era ura 
strânsă la un loc douăzeci de ani de-a rândul. 

Acuzat de trădare şi de hoţie, Enguerrand de Marigny, era 
condamnat la moarte. 

In sentinţă sta scris că va fi executat în termen de trei zile, 
în timpul cărora trebuia să se roage în capela de la Temple şi 
să-şi ceară iertare. 

Apoi, fostul favorit al lui Philippe cel Frumos, ministrul 
atotputernic al lui Ludovic al X-lea, trebuia să fie dus la furcile 
de la Montfaucon ca să fie spânzurat de maestrul Capeluche, 
călăul. A 

— Bine! se gândi Buridan, am trei zile... II voi scăpa! 

Aşteaptă să înnopteze. Imprejurimile grădiniţei cu trandafiri 
îşi reluau înfăţişarea liniştită şi tristă. Siguri acum de 
răzbunarea lor, parizienii se înapoiaseră în oraş unde aşteptau 
cu înfrigurare dimineaţa aceea de sărbătoare, când îl vor 
vedea, legănându-se de capătul unei funii, pe omul care îi 
înfricoşase atâta vreme. 

Atunci, Buridan spuse prietenilor săi că se va duce la 
Temple să vorbească cu Valois. 

Guillaume începu să înjure de toţi sfinţii. 

Riquet răcni că Buridan trebuie legat după cum îl legaseră 
şi pe Stragildo. Galben şi emoţionat cum nu fusese în viaţa lui, 
Bigorne nu zise nimic, pentru că, de la prima vedere, înţelese 
că hotărârea tânărului era de neclintit; dar... începu să 
plângă... 

Guillaume îi zise: 

— Ei bine, dacă aşa e hotărârea ta, haidem cu toţii atunci 
să murim laolaltă în locul acela de măcel! 

— Nu... nu vreau cu toţi, deodată! zise cu blândeţe Buridan. 
Nu vă dau voie să mă urmaţi. Şi, mai mult, vă jur pe Maica 
Domnului, că... nu voi fi ucis!... 

Apoi Buridan îşi sărută prietenii, unul câte unul, şi plecă. 

— S-a sfârşit! izbucni Guillaume. N-o să-l mai vedem. 

— Cine ştie? şopti Bigorne, care se gândise bine la aventura 
aceea şi ale cărui gânduri îi schimbaseră convingerea. 


328 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Buridan înaintă hotărât spre Temple, a cărui umbră neagră 
se întindea peste grădiniţa trandafirilor. Un vânt puternic 
îndoia platanii care umbreau terasa întinsă ce se afla în faţa 
porţii celei mari. | se părea că aude vaiete, şoapte înăbuşite, şi 
se gândea la deznădejdea Myrtillei dacă Marigny murea. Nu 
mai simţea nici o ură împotriva omului care-l urâse atâta. 

Milă nu-i era de el şi cu atât mai puţin îi era drag. Nu voia 
s-o vadă pe Myrtille plângând şi atâta tot... 

Când Buridan ajunse la câţiva paşi de poarta cea mare, el 
strigă. 

— Cine e acolo? întrebă santinela, din partea cealaltă a 
punţii. 

— Ordinul regelui! răspunse Buridan. 

Acest cuvânt era îndată ascultat. Numai prefecţii, ofiţerii de 
gardă şi agenţii autorităţilor aveau dreptul să-l întrebuinţeze, 
după cum astăzi numai magistraţii au dreptul de a zice: în 
numele legii! 

Puntea se lasă jos. Şeful de post sosi, urmat de mai mulţi 
arcaşi, să-l recunoască pe cel care venea în numele regelui. 

Fără să zică un cuvânt Buridan desfăcu una din cele două 
hârtii pe care le luase de la Stragildo. Ofiţerul o citi la lumina 
unei făclii pe care o ţinea un soldat şi o dădu înapoi lui 
Buridan: 

— Bine. Poţi să intri, zise el. Unde să te duc? 

— La guvernator! răspunse el. 

Răspunsul acela ar fi risipit orice bănuială din mintea şefului 
de post, dacă ar fi avut-o, dar n-o avea. Pecetea regală era 
îndestulătoare să-l facă pe Buridan inviolabil. 

Mergând înaintea trimisului regelui, îl duse până la uşa 
apartamentelor lui Valois, în care locuise şi marele maestru al 
templierilor. 

După ce intră, Buridan se trezi în faţa unui om armat, 
îmbrăcat cu totul în fier. 

Cum făcuse şi faţă de ofiţer, Buridan scoase pergamentul. 
Soldatul nu ştia să citească, dar pecetea regală îi era destul. 

— Trebuie să vorbesc îndată cu stăpânul tău, din partea 
regelui! zise Buridan. 

Omul se duse să spună câteva vorbe altcuiva care veghea 
în camera vecină. 

După un sfert de ceas, un fel de fecior care-l înlocuia pe 


329 


— Michel Zévaco — 


Simon Malingre veni să-l conducă din odaie în odaie, până 
într-o încăpere, în care Buridan îl zări pe contele de Valois pe 
tronul său, lângă o masă, scriind şi surâzând. Ceea ce scria 
Valois în momentul acela erau amănuntele privitoare la 
execuţia lui Marigny. Nu voise să-i lase pe alţii să orânduiască 
o astfel de ceremonie... 

Buridan se oprise la doi paşi de fotoliu, tăcut şi palid. 
Aştepta. Ţinuta lui liniştită, nu era deloc amenințătoare. 

— Ce ai de spus? întrebă Valois, fără să ridice ochii. 

Şi, zâmbind mereu, termina fraza începută: 

„Apoi, maestrul de ceremonii îi va trece latul pe după gât în 
aşa fel ca...” 


În minutul acela, mirat de tăcerea trimisului regelui, Valois 
îşi ridică ochii şi-l văzu pe Buridan. In cea dintâi clipă, mirarea 
şi spaima îl paralizară. Sângele i se sui la cap, mâna îi 
tremură. Apoi, blestemând grozav, întinse mâna spre ciocanul 
care-i servea pentru chemare. 

— Monseniore, zise Buridan liniştit, puteţi să chemaţi, să 
mă aruncaţi într-o celulă sau să mă ucideţi chiar... Aceasta vă 
e cât se poate de uşor dar, vă previn că, dacă mor, sunteţi 
pierdut, fără ca cineva să vă poată scăpa. Mai bine e pentru 
voi să mă ascultați liniştit, mai cu seamă că am să sfârşesc 
iute. 

Valois nu chemă pe nimeni. 

Lucru ciudat, mâna nu-i opri ameninţarea lui Buridan. Dar 
cum Buridan, căpitanul Buridan, şeful de bandiți, condamnat 
la moarte, cum acel om, al cărui cap era pus la preţ, aveao 
însărcinare din partea regelui? 

Căci Buridan nu putuse să ajungă până la el, nu putuse 
intra la Temple decât arătând o hârtie iscălită de rege!... 
Buridan îl văzuse dar pe Ludovic?... 

Într-o clipă gândurile acestea fulgerară prin mintea lui 
Valois. 

Buridan sta nemişcat. 

Valois se sculă şi trecu în dosul mesei masive care-l 
despărţea astfel de tânăr. 

Apoi îşi scoase pumnalul şi şi-l aşeză în faţa lui. 

Buridan îşi scoase pumnalul şi-l aruncă departe de el, apoi 
îşi încrucişă braţele. 


330 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Valois se linişti. Cu iuţeala pe care o capătă mintea în unele 
împrejurări grozave, el se gândea că tânărul acela era fiul 
său... şi dacă se gândea, fu ca să-şi afirme odată mai mult că 
trebuia să-l răpună. Ingrijorare, spaimă, bucurie sălbatică de a 
fi pus mâna pe el, în sfârşit toate sentimentele acelea trecură 
prin mintea contelui. 

— Am spus-o oamenilor dumitale; dar vouă vă spun că viu 
dintr-a mea... 

Valois simţi o năduşeală rece pe frunte. 

— Din partea ta? murmură el, înăbuşit. Dar cum ai putut 
intra aici? 

— Graţie hârtiei acesteia, răspunse Buridan, sau mai bine 
zis graţie peceţii regale pe care a fost destul s-o arăt... 

In acelaşi timp, el azvârli pe masă unul din cele două 
pergamente pe care le avea la el. Dar nu era acela pe care-l 
arătase ofițerului de post. 

Valois apucă repede hârtia, o citi cu un aer mirat, apoi zise: 

— Regele ţi-a dat ordinul ăsta?... 

— Nu! făcu liniştit Buridan. Am luat acest pergament de la 
sluga voastră, de la Stragildo şi, după cum vedeţi, mă servesc 
de el. 

Valois răsuflă uşurat... fiul său nu-l văzuse pe rege. Fiul său 
nu venea din partea regelui! 

— Şi... acel Stragildo... ai pus mâna pe el?... 

— Nu, răspunse Buridan, cu aceeaşi linişte. Stragildo a 
murit. L-am ucis. 

De data asta lui Valois îi trecu un fior de bucurie prin suflet. 
Unul după altul, Buridan înlătură toate mijloacele de apărare, 
cum făcuse cu pumnalul. 

Valois se apropie de o făclie şi, la flacăra ei, arse hârtia, pe 
când, cu mâna dreaptă, îşi apucă pumnalul ca să se apere de 
Buridan. Dar acesta nu făcu nici o mişcare, lăsă pe conte să 
ardă hârtia. 

— L-am prins! mormăi Valois, în gând. 

Intr-adevăr, prin mijlocul ăsta, Buridan se despuiase de 
toate armele de apărare şi de atac. 

— Acum vorbeşte, zise Valois. Ce vrei? 

— Monseniore, zise Buridan, am venit să întreb dacă viaţa 
şi libertatea celor trei oameni, pe care-i ţineţi prizonieri la 
Temple... 


331 


— Michel Zévaco — 


— Să vedem... care sunt cei trei oameni? 

Sigur de succes, Valois nu se grăbea să se bucure de el. 
Simțea un fel de plăcere scârboasă să-şi facă un joc din 
situaţia ciudată în care se afla. Acel tânăr, acela care se afla în 
faţa lui, era să moară. 

Il ura mai mult decât îl urâse pe rivalul său, pe Enguerrand 
de Marigny. Ochii săi însângeraţi, zâmbetul de moarte care-i 
schimonosea buzele, fiorii care-l cutremurau, faţa lui 
pământie, totul dovedea ura neînfrântă care-i stăpânea 
sufletul... Căci tânărul acela Buridan... nu era numai cel care-l 
trăsese în cursă, îl târâse până la spânzurătoarea de la 
Montfaucon, şi după ce-l chinuise cu groaza morţii, îl insultase 
cu generozitatea lui, graţiindu-l; nu era numai acel care-l 
învinsese la Prâ-aux-Clercs; nu era numai acel care 
pătrunsese cu arma în mână în casa lui; nu era numai acela 
care-l avusese în mână la Turnul Nesle; nu era numai acela 
care, în sfârşit, venea să-l învingă, încă odată, pe povârnişurile 
dealului Montmartre!... 

Nu! Toate întâlnirile acele grozave nu mai aveau nici o 
valoare în mintea lui! Fatalitatea care întotdeauna şi 
pretutindeni îl scosese pe Buridan în cale, nu mai avea 
valoare! Cauzele acelea piereaul!... 

Ceea ce-l făcea pe Valois să tremure de furie, era că 
Buridan o iubea pe Myrtille şi că Myrtille era a lui! Da, o luase 
cu el, la Curtea Minunilor unde ţinuse piept întregii armate 
regale! O iubea pe Myrtille, şi culmea disperării, şi el era iubit! 


Ceea ce-l făcea pe Valois să tremure de spaimă era că omul 
putea, sau putuse să strige când îi plăcea: „Nu mă cheamă 
Buridan! Numele la care am dreptul este al lui Valois! Am 
dreptul să port pe steagul meu de luptă armele contelui de 
Valois, unchiul regelui Franţei, chiar de ar trebui să fie barate 
cu bara bastarzilor!”... 

ŞI-I ţinea în ghearele lui! 

In sfârşit, îl avea! 

Era gata să-l ucidă... Nimic pe lume nu putea să-l mai scape 
pe amantul Myrtillei, pe fiul lui Valois! 

Sigur, de data asta, că n-avea decât să-şi ridice degetul ca 
să-l omoare pe Buridan, Valois voi să-i cunoască toate 
gândurile. Şi, de aceea, întrebă cine erau cei trei oameni, a 


332 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


căror libertate o cerea Buridan. 

Buridan răspunse: 

— Mai întâi e vorba de Philippe d'Aulnay... 

— Ah! ah! izbucni Valois, surâzând. Pentru acesta, jupâne, 
mi-ar fi greu să-i dau viaţa şi libertatea, având în vedere c-a 
murit! 

— A murit?... Philippe a murit?... 

O durere cumplită îi săgetase inima tânărului; şi-i fu cu atât 
mai amară, cu cât nu-i putea da curs, el trebuia să-şi păstreze 
puterile ca să facă faţă situaţiei... Valois reîncepu vorba. 

— Philippe d'Aulnay fiind mort... care mai sunt ceilalţi doi? 

— Unul e fratele lui Philippe: Gautier d'Aulnay. A murit şi el? 

Buridan aşteptă răspunsurile cu acea îngrijorare pe care o 
simte tot omul în clipele când vede nenorocirile venindu-i 
droaie şi când i se pare că n-ar fi nici un mijloc pentru ca 
nenorocirile de care se teme, să nu i se mai întâmple. 

Dar de data asta Buridan se linişti. 

Cel puţin Gautier trăia! Unul din cei doi fraţi scăpa de 
catastrofa de care se temea. 

— Nu, răspunse Valois, Gautier d'Aulnay n-a murit încă; 
acesta este rezervat pentru chinul care aşteaptă pe 
defăimători... Să vedem, cine e cel de-al treilea? 

— Enguerrand de Marigny, răspunse Buridan cu calmul pe 
care-l putea avea după ce aflase de moartea lui Philippe. 

Valois aruncă lui Buridan o privire stranie. Aceeaşi întrebare 
pe care i-o pusese Marguerite de Bourgogne la Turnul Nesle, 
i-o puse şi el: 

— Cum, tu, care-l urăşti pe Marigny, care l-ai urmărit chiar 
cu spada în mână la Pre-aux-Clercs... cum de poţi cere viaţa şi 
libertatea acelui om? 

Buridan era într-o situaţie de spirit când tertipurile nu s-ar 
mai fi prins. 

___Trăia într-unul din acele momente când nu mai poţi minţi. 
Intr-adevăr, minciuna e o invenţie strict socială pe care omul 
de sus în jos al scării sociale a adoptat-o ca pe o armă 
defensivă. Cu cât societăţile se perfecţionează, cu atât 
minciuna ia un loc mai însemnat în viaţa omului. Dar sunt 
împrejurări când, faţă de unele fapte brutale ale naturii, omul 
îndepărtează minciuna ca pe o armă netrebuincioasă. Intre 
altele, când amorul ajunge la acel apogeu, foarte rar, care e 


333 


— Michel Zévaco — 


sinceritatea, e una din acele fapte naturale. 

Buridan o iubea pe Myrtille cu acea sinceritate care 
pătrunde până în suflet pe un om. El răspunse foarte natural: 

— Vreau să-l scap pe Enguerrand de Marigny pentru că nu 
vreau ca fata lui să plângă. Nu vreau ca în viaţa Myrtillei să fie 
durerea morţii tatălui său sub securea călăului... 

In faţa mărturisirii lui Buridan, Valois avu o tresărire de furie 
pe care o înfrână însă. Simţi pentru Myrtille o pasiune şi mai 
puternică. li veni să se repeadă asupra tânărului. 

Dar, stăpânindu-se, hotărî să meargă înainte, urmă cu un 
zâmbet care-l făcu pe Buridan să se înfioare: 

— Linişteşte-te, tinere, Enguerrand de Marigny n-o să 
moară de secure... Asta e totul? urmă el. Deci, îmi ceri viaţa şi 
a lui Enguerrand de Marigny. 

— Da, monseniore, zise Buridan. 

— Şi dacă primesc? Dacă deschid carcera lui Gautier 
d'Aulnay şi dacă mă duc să-l scot pe Marigny din bisericuţa 
unde îşi cere iertare lui Dumnezeu, la picioarele altarului, 
înainte de a-şi cere iertare oamenilor la picioarele 
spânzurătorii, dacă le dau drumul. Ce ai face pentru mine? 

— Monseniore, aş uita că sunteţi tatăl meu şi ce fel de tată 
aţi fost. Dacă-i iertaţi, vă iert!... 

Valois îşi încleştă mâna pe pumnal, gata să se repeadă 
asupra lui Buridan... 

Acesta îşi încrucişă braţele pe piept şi zise: 

— Ce hotărâți, monseniore? 

— Şi dacă refuz? strigă Valois. 

— In acest caz, monseniore, mă voi duce la rege. Regele 
mă va aresta şi mă va da pe mâna călăului, o ştiu bine. Dar, 
înainte de a mă da pe mâna lui, mă va asculta. Şi iată 
monseniore ce-i voi spune... „Sire, aţi aflat prin mine şi fără 
voia mea, crimele soţiei voastre, Marguerite de Bourgogne. O 
ţineţi pe regină prizonieră din pricina mea cu toate că regina 
nu e aşa de vinovată pe cât credeţi. Da, există o explicaţie 
pentru purtarea reginei, dacă nu o scuză. Şi explicaţia e că un 
om, pe când ea era fată... pe când locuia la Dijon, în palatul 
ducelui de Bourgogne, a împins-o în prăpastie. Acest om, 
amantul Margueritei, Sire, era ambasadorul regelui, tatăl 
vostru, la curtea Burgundiei. 

El se numea contele de Valois...” 


334 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Contele căzuse pe fotoliu, sleit de puteri, de spaimă, cu 
ochii holbaţi, aţintiţi asupra uşii, cu auzul încordat la toate 
zgomotele exterioare, ca şi cum în clipa aceea s-ar fi temut 
numai de un singur lucru, ca grozavele cuvinte ale tânărului 
să nu fi fost auzite de vreunul din ofiţerii sau servitorii săi. 

— Într-adevăr! zise el, cunoşti acest secret. Dar, admițând 
că ai ieşi viu de aici şi regele te-ar asculta, nebunule, regele 
nu te va crede!... 

Buridan răspunse: 

— Regele nu mă va crede, desigur, căci îşi va închipui şi-l 
veţi putea convinge că acest lucru e o simplă răzbunare din 
partea mea... 

— Atunci?... strigă Valois. 

— Dar va crede-o pe regină! 

— Regina!... bâlbâi Valois, ameţit. 

— Regina care e prizonieră la Luvru! Regina pe care Regele 
o va putea întreba îndată ce voi vorbi. Regina care va 
confirma tot ce voi fi spus eu aducând probe.!... 

Valois se sculă; îngrozitorul adevăr îi lua ochii; era pierdut şi 
Buridan se putea duce la Ludovic al X-lea. 

— Mizerabile, bolborosi el, n-ai să ieşi de aici, căci... 

— O vorbă! încă o vorbă! strigă Buridan, care-l opri pe loc, 
cu un gest, pe Valois, gata să cheme. Dacă ies de aici, 
monseniore, vă dau douăzeci şi patru de ore ca să vă gândiţi. 
Dacă nu pot, n-aveţi nici măcar o oră: căci în vremea asta 
cineva aşteaptă să ies de aici şi dacă nu mă vede la ceasul 
convenit se duce direct la Luvru... Şi, acel cineva, monseniore, 
va fi primit îndată, căci regele îl cunoaşte... El se numeşte 
Lancelot Bigorne! 

— Lancelot Bigorne! gâfâi Valois înspăimântat, ca tigrul 
prins în laţ. 

— Fostul tău servitor... 

Un minut se lăsă o tăcere grozavă. 

Abătut, cu capul ţiuindu-i, Valois murea de spaimă. 
Privirea-i sticloasă i se aţintise asupra lui Buridan care, la 
rândul lui, îl privea cu un fel de milă amară... Şi tăcerea aceea 
n-o rupse decât Buridan. 

— Monseniore, zise el. Enguerrand de Marigny trebuie să fie 
dus la moarte peste trei zile. O zi a trecut. E ora zece, seara. 
Vă dau toată ziua de mâine ca să-mi îndepliniţi voinţa. Dacă 


335 


— Michel Zévaco — 


mâine seară, la ora cinci, Gautier şi cu Marigny nu sunt liberi, 
la ora şase mă duc la Luvru... vorbesc... regele întreabă pe 
Marguerite... şi în noaptea viitoare sunteţi întemnițat în 
Temple. 

Valois oftă adânc. Făcu semn din cap că primeşte, apoi se 
trânti pe scaun ca lipsit de cunoştinţă. _ 

Buridan se apropie, se aplecă asupra lui. Il privi o clipă cu o 
căutătură ciudată, şi-i şopti: 

— Adio, tată!... _ 

Apoi, fără să mai privească în urmă, se îndepărtă. In 
antecameră îl găsi pe servitorul care-l conduse la un altul şi, 
din uşă în uşă, şi din servitor în servitor, ajunse până la pod 
unde ofiţerul de gardă îl salută până la pământ, ca pe un 
trimis al regelui... 

Câteva minute după aceea ajungea la grădiniţa cu 
trandafiri, unde tovarăşii lui îl sărutară şi-l strânseră în braţe, 
gata să-l sugrume de bucurie. 

— Mii de draci! urlă Guillaume, drept încheiere, haidem să 
ne punem la masă. 

— Ştiam eu c-o să se întoarcă! şopti Bigorne. 


XXXVI. ÎNCERCAREA HOTĂRÂTOARE 


Buridan istorisi tovarăşilor săi: Guillaume, Riquet şi 
Lancelot, care ascultau înfioraţi, grozava scenă care se 
petrecuse la Temple. 

— Rezultatul e, zise Riquet, că prinţul de Marigny va fi 
salvat! Atât mai rău! pe dracu... cu atât mai rău!... 

— Cine ar fi putut gândi, Buridane, urmă Guillaume, că 
într-o zi vei fi salvatorul lui Marigny?! 

— Hm! pufni Bigorne, nu disperaţi, dragii mei. Marigny n-a 
scăpat încă din ghearele lui Valois. Îl cunosc eu pe Valois, e 
vulpe bătrână! El ştie multe scamatorii. 

— Şi ce o să zică Gautier, urmă Riquet, când o afla că a 
scăpat Marigny? 

— Gautier, răspunse Buridan, va fi liber să-l provoace pe 
duşmanul său, când vor fi amândoi în siguranţă. 

În gândul lui, Buridan nădăjduia să-l facă pe Gautier să 
renunţe la vechile gânduri de răzbunare, împotriva lui 


336 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Marigny. 

Şi, apoi, răzbunătorul familiei d'Aulnay era Philippe şi 
Philippe nu mai era. 

Gândindu-se la moartea prietenului său, Buridan îşi petrecu 
restul nopţii trist şi posomorât, reamintindu-şi o mulţime de 
întâmplări din viaţa lui Philippe şi repetând cu groază 
cuvintele lui Bigorne: Marigny şi cu Gautier sunt încă în 
ghearele lui Valois!... 

Cu toate astea, el adormi adânc spre ziuă, la ceasul când 
Bigorne se deştepta ca să se ducă să facă o mică vizită lui 
Stragildo. Ziua trecu încet. 

Cu cât se apropia ora hotărâtă, Buridan simţea mărindu-i-se 
nerăbdarea şi teama. Cu toate astea, era cu neputinţă ca 
Valois să nu se ţină de cuvânt, deoarece viaţa îi era în 
primejdie!... 

La ora patru, el se hotărî să iasă. 

Guillaume trebuia să stea de pază în faţa pivniţei în care 
era închis Stragildo. Riquet trebuia să stea în pod ca să 
supravegheze împrejurimile grădiniţei trandafirilor. Numai 
Bigorne urma să se ducă cu Buridan, care nu mai avea 
astâmpăr şi care pornise chiar cu un ceas înainte de acela 
arătat chiar de el. 

— Stai o clipă, zise Bigorne, urmându.-l. Presupune că la ora 
cinci Marigny şi Gautier trec podul Temple-lui!... Ce-o să faci? 

— Ei bine, le voi ieşi înainte... 

Bigorne clătină din cap. 

— Presupune că Valois a întrebuințat ziua aşa... că noi să 
nu ne putem întâlni cu regele. Presupune că în momentul 
când vei înainta, două sute de arcaşi ies de la Temple şi te 
prind, închizându-i din nou pe prizonieri, pe care se vor fi 
prefăcut că-i liberează?... Vrei să mă laşi pe mine să lucrez? 

— Ei bine! du-te dragă Bigorne, mă încred în tine în situaţia 
aceasta grozavă. 

— Bine! zise Bigorne. Acum presupune că, la ora cinci, 
porţile nu se deschid ca să-ţi dea pe Gautier... nu vorbesc de 
Marigny. Ce o să faci? 

— Voi aştepta până la şase, zise Buridan cu glas înăbuşit. 
La şase mă voi duce la Luvru. 

— Eşti hotărât. 

— Desigur!... 


337 


— Michel Zévaco — 


— Ei bine, ne vom duce împreună... 

_ Aceste diferite puncte orânduite, cei doi oameni tăcură. 
Inaintară până în apropierea Temple-lui, care părea veşnic 
pustiu. 

Bigorne îl conduse pe Buridan până în dosul unui gard des, 
de unde puteau vedea poarta de la Temple. 

Se aşezară jos, pe iarbă, şi cu ochii aţintiţi asupra porţii, 
printre crăpăturile gardului, aşteptară în tăcere. 

Impotriva obiceiului, podul de la Temple era ridicat. Lui 
Buridan i se părea că era ca o ameninţare din partea lui 
Valois. 

După o aşteptare groaznică, sunară orele cinci. Lui Buridan 
începu să-i zvâcnească inima cu putere... Ultimele unde 
sonore ale bronzului pieriră... Minutele trecură... Puntea nu 
cobora!... 

Buridan îşi muşca pumnii... 

Nici o vorbă nu se schimbă între cei doi oameni. Atâta doar 
că mâna lui Bigorne îl prinse pe Buridan de umăr şi-l sili să 
stea pe loc. Acea oră fu una din cele mai grozave din viaţa lui 
Buridan care, cu toate astea, cunoscuse unele destul de 
tragice. 

Sună şase!... Buridan gemu furios. 

— La Luvru! zise el. 

— Fie şi la Luvru! încuviinţă Bigorne. 

Şi apucară pe strada Vieille-Barbette, apoi pe o ulicioară 
transversală ajunseră în strada Saint-Martin. Buridan nu 
vorbea, dar era înspăimântător la faţă. Bigorne ofta şi 
bolborosea rugăciunile morţilor. Intr-adevăr, era încredinţat că 
se ducea la moarte şi se ruga dinainte pentru sufletul lui, de 
teamă că popa nu şi-ar face datoria, mai târziu. In orice caz, 
Bigorne era sublim, căci era sigur că-şi lasă oasele la Luvru şi, 
cu toate astea, nu şovăia să-l urmeze pe Buridan. 

Alergau prin strada Saint-Martin, când, deodată, ca pentru a 
răspunde gândurilor negre ale lui Buridan, la o biserică, 
începură să sune clopotele. 

— Mea culpa! Mea culpa! bolborosi furios Bigorne. 

Deodată, o altă biserică, apoi alta, sunară toaca morţilor, şi 
în urmă altele... toate bisericile din Paris trăgeau clopotele 
morţilor... 

Buridan se opri. Bigorne făcu la fel. 


338 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Amândoi ascultară chemarea aceea jalnică. Pe stradă, 
trecătorii se adunau grupuri; negustorii ieşeau în pragurile 
uşilor prăvăliilor întunecoase şi se întrebau unii pe alţii; o 
îngrijorare cumplită cuprindea Parisul! Femeile îngenuncheau, 
în negura care se întindea, în tăcerea care, deodată, învăluia 
străzile. Clopotele bisericilor sunau mereu, a moarte. 

— Oh! tresări Buridan. Ce se petrece oare? 

— Mea culpa! Mea culpa! repetă Bigorne cu îndârjire. 

— La urma-urmei... ce ne pasă! zise Buridan. Haidem la 
Luvru!... E 

Era gata să pornească... In clipa aceea, din colţul străzii 
Saint-Martin înaintă un grup, care apărea ca un vis în noaptea 
tot mai neagră. 

Cu cât grupul acela înainta, gemetele şi bocetele răsunau 
mai tare. Îngenuncheate, femeile ţipau jalnic; bărbaţii urmau 
văitându-se... 

Grupul urmat de gemete, lăsând în urma lui ca un fel de 
dâră jalnică, se oprea la distanţă de douăzeci de paşi, şi atunci 
se făcea o tăcere groaznică, apoi concertul vaietelor 
reîncepea ca la un semnal. 

Ajunse până la Buridan şi Bigorne, înlemniţi, unul de o 
presimţire grozavă, celălalt de un fel de spaimă religioasă. 

Grupul era alcătuit, mai întâi, de doisprezece copii, 
îmbrăcaţi în haine speciale, pentru serviciul morţilor. Unul 
dintre ei, care mergea în fruntea lor, suna mereu un clopoțel. 
In urmă venea un călugăr uriaş cu capul sub gluga neagră, 
ducând o cruce enormă, acoperită cu zăbratnic? negru. Apoi 
doisprezece popi în negru, mormăind rugăciuni. După el, şase 
purtători de facle. Apoi doisprezece stegari, purtând steagurile 
cu vârfurile în jos. În sfârşit, trâmbiţaşul oraşului Paris, călare 
pe un cal negru pe care-l duceau de căpăstru doi feciori. In 
urmă mai erau încă un rând de oameni purtând facle... încă 
doisprezece stegari, şi mulţimea... La fiecare distanţă de 
douăzeci de paşi, fantastica procesiune sta locului... Se opri, şi 
lângă Buridan, care o vedea sosind cu o strângere de inimă 
nelămurită... 

Atunci, trâmbiţaşul, cu un pergament în mână strigă cu glas 
tare: 


2 Văl de doliu. 


339 


— Michel Z&vaco — 


„Noi, Ludovic al zecelea, conte de Champagne şi de Brie, 
rege al Navarei, rege al Franței; facem cunoscut la toţi şi 
toate, nobleţei, burgheziei şi poporului, precum şi preoților din 
iubitul nostru oraş că de azi încolo se vor face rugăciuni 
publice timp de o lună în toate bisericile acestui oraş ca şi în 
toate bisericile regatului...” 


Trâmbiţaşul sună din trâmbiţă apoi citi alt pergament: 


„Din ordinul regelui! 

Noi, Jean Batiste Biron, pristavul oraşului Paris, bacalaureat 
al Universității, crainic regal, cu durere şi cu inima zdrobită, 
facem cunoscut la toţi cei de fată că rugăciunile ordonate de 
regele nostru sunt pentru ca să capete iertarea prea slăvitului 
Dumnezeu, a Maicii Preciste şi a sfinților din Rai, pentru 
sufletul prea înaltei, prea nobilei, prea puternicei principese 
Marguerite de Bourgogne, regina Franței, soție virtuoasă şi 
prea iubită a regelui nostru Ludovic al X-lea, care a murit în 
floarea vârstei în fortăreața regală a Luvrului, în seara acestei 
zile, a douăzeci şi doua din luna Septembrie, în anul de graţie 
1314”. 


Crainicul trâmbiţă iar, şi, ca şi cum ar fi fost un semnal, 
strigătele de durere, izbucniră din nou. Băiatul sună clopoţelul. 
Preoţii strigară: 

— Fraţilor, rugaţi-vă! Surori, rugaţi-vă pentru regină! 

Şi fantastica procesiune trecu înainte luminată de flacăra 
torţelor, în acel freamăt de milă, de jale, de disperare, care se 
întindea asupra Parisului. Milă, înduioşare sinceră, căci 
Marguerite de Bourgogne era foarte iubită de popor. 

Vaiete şi ţipete exagerate, căci nu era bine să manifeşti o 
durere prea potolită pentru o moarte atât de augustă. 

Buridan era zdrobit. 

— Moartă! strigă el. Marguerite a murit! Valois triumfă!... 

— Şi drumul nostru la Luvru nu ne mai e de nici un folos, 
căpitane! zise Bigorne care-şi regăsi deodată expresia de 
nepăsare, pe care o avea de obicei. Crede-mă stăpâne, te 
încăpăţânezi să faci un lucru peste putinţă de înfăptuit. 
Marigny e condamnat şi, pe drept, căci, la dracul... 
gândeşte-te la toţi nenorociţii pe care i-a spânzurat ca să se 


340 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


îmbogăţească; gândeşte-te că prietenii, fraţii d'Aulnay, au dus 
o viaţă mizerabilă, graţie lui, câtă vreme fuseseră născuţi să 
trăiască ca nişte boieri mari şi bogaţi, ce erau. |ţi jur, stăpâne, 
că dacă izbuteai să-l scapi pe acest om ar fi fost o crimă... 

— E tatăl Myrtillei! gemu Buridan, cu glas înăbuşit. 

— Orice ar fi... s-a sfârşit! Marguerite a murit. Valois nu mai 
are de ce să se teamă de tine. Deci, de-acum, degeaba te mai 
încăpăţânezi. 

Intorcându-se, Buridan apucase spre grădiniţa trandafirilor. 
Era zdrobit. 

In acelaşi timp, în el se dezlănţuia un necaz grozav 
împotriva loviturii sorții, cum zicea el: 

— Să moară Marguerite, tocmai în acele momente!... 

Cititorii vor vedea, în curând, că acea moarte a reginei nu 
era datorită numai întâmplării şi că soarta era nevinovată de 
întâmplarea aceea, care-l osândea cu desăvârşire pe Marigny. 

— Mai am o zi! strigă Buridan. Mai pot găsi mijlocul să-l 
scap pe tatăl Myrtillei. 

Se înnoptase. Buridan şi Bigorne, unul deznădăjduit, celălalt 
vesel, ajunseră în strada Vieille-Barbette. Auzeau, din 
depărtare, vuietul Parisului care plângea şi se ruga pentru 
sufletul Margueritei. 

— Îl voi scăpa! repetă Buridan, care-şi învinsese 
descurajarea în care se zbătuse până atunci. 

Cum îşi zicea sau cum gândea lucrurile astea cu o înfocare 
sălbatică şi încăpăţânată, la două sute de paşi, în faţa lui spre 
Temple, văzu o lumină mare de torţe. 

Oare procesiunea funebră trecea şi pe acolo?... Nu!... La 
lumina torţelor, Buridan observă un grup de cavaleri care 
înaintau la pas spre el. 

Se înfioră. Presimţirea unei alte nenorociri îl cuprinse. Cu 
ochii rătăciţi, privea călăreţii care veneau dinspre Temple, 
grozavi, în zalele lor de fier. 

Simţi că Bigorne îl apucă de braţ şi-l târî în dosul unui gard 
şoptind: 

— Fugi! Sunt soldaţii lui Valois!... 

Şi cum Buridan, gâfâind îngrozit, se întreba ce însemna 
acea ieşire a trupelor lui Valois. Bigorne îl apucă de mână şi-i 
zise la ureche: 

— Ai cerut viaţa lui Marigny, lui Valois? Priveşte. lată 


341 


— Michel Z&vaco — 


răspunsul lui Valois... care trece! 

Intr-adevăr, în urma celor cincizeci de călăreţi, veneau doi 
preoţi! În urma celor doi preoţi, mergea călăul Capeluche! 
După Capeluche, urma un om cu picioarele goale, în cămaşă, 
cu funia de gât şi cu o lumânare de ceară în mână!... Şi acel 
om era... Enguerrand de Marigny!... 

Chiar după el, călărea contele de Valois, urmându-şi 
duşmanul cu un zâmbet îngheţat, iar după el, încă cincizeci de 
soldaţi. 

__Fu o vedenie grozavă, care se perindă câteva minute. 
Inspăimântat, cu gura căscată, cu ochii holbaţi. Buridan privea 
fără să poată face un pas sau un gest. Era ca țintuit locului. 

— Haidem! îndemnă Bigorne, după ce cortegiul trecu. 

leşiră din ascunzătoare şi se amestecară prin lumea care 
vorbea despre îngrozitoarea întâmplare. Bigorne se apropie de 
cineva, salută politicos şi întrebă: 

— Cine a fost acel care a trecut? 

— Cum? zise burghezul dispreţuitor, nu eşti din Paris?... 
Acela e  trădătorul Marigny.  Impilatorul poporului, 
spânzurătorul sărmanilor, pe care-l duce la Notre-Dame ca să 
se pocăiască toată noaptea. 

— Da, dar credeam că osândiţii nu erau duşi să se 
pocăiască decât chiar în ajunul chinului. 

— Da, cumetre. Ei şi?... 

— Ei bine! Trădătorul nu trebuia spânzurat decât poimâine 
dimineaţă. 

Burghezul dădu din umeri. 

— N-ai auzit, oare, strigarea care s-a făcut după amiază, în 
Paris? Ziua execuţiei a fost preschimbată, şi e mâine 
dimineaţă, în zorii zilei. Marigny va fi spânzurat de furcile de la 
Montfaucon. 

Buridan se cutremură. Omul se îndepărtă. 

— Bigorne! gemu Buridan. Ascultă!... 

Tânărul şopti câteva vorbe la urechea lui Lancelot care 
clătină din cap, apoi porni repede în direcţia pe care o luase 
cortegiul. 

— Îl voi scăpa! repetă atunci Buridan, cu o neclintită 
încredere. 

Şi apucă un drum potrivnic grădiniţei cu trandafiri. După un 
ceas, sosea la Curtea Minunilor. Acolo erau aşezate mese, 


342 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


afară, în noroi. 

Grupuri de ticăloşi beau şi cântau. 

Se vedeau figuri grozave de bandiți, figuri veştejite de 
desfrânate, pe care faclele de răşină le luminau cu raze 
mohorâte. 

O bucurie nespusă stăpânea Curtea Minunilor. Care era 
pricina bucuriei aceleia?... Buridan nu se întrebă. 

Ceru să fie condus la ducele Egyptului, care administra 
acea asociaţie în aşteptarea alegerii noului rege al calicilor, 
care trebuia să ia locul lui Hans. Graţie semnelor de 
recunoaştere pe care le învățase cât şezuse la Curtea 
Minunilor, Buridan, care fusese aproape uitat, fu condus pe 
dată până la şef. Zărindu-l pe Buridan, ducele Egyptului nici 
nu se bucură, nici nu se miră. Dar, după chipul cum se sculase 
de pe jilţul unde sta, şi după cum poruncise să se aducă vinul 
de bună venire, era lesne de înţeles că-l însufleţea o nădejde 
ascunsă. El îl pofti pe Buridan chiar pe jilţul pe care şezuse, 
umplu cupele, salută, şi zise: 

— Bine ai venit printre noi, căpitane Buridan. 

Când cupele se goliră, ducele Egyptului se aşeză şi el jos, şi 
păru că aşteaptă ca Buridan să-şi explice scopul venirii sale. 
Buridan îl privea cu înfocare, căutând să surprindă pe chipul 
acela taina destinului, pe care-l combătea cu atâta îndârjire. 

— Duce, zise el, mă întorc printre voi... 

Ducele Egyptului tresări de bucurie. 

— Oh! zise el, dacă căpitanul Buridan primeşte sceptrul 
regilor Calicilor, se vor petrece lucruri mari la Curtea Minunilor 
şi în Paris... 

— M-ai priceput rău, răspunse Buridan. Ţi-am spus: calea 
pe care o urmezi cu tovarăşii tăi se îndepărtează de a mea. Nu 
am venit ca să mă alegeţi drept căpetenia voastră. Sunt aici 
pentru că am nevoie de tine şi de ai tăi, duce!... 

— Va fi o mare fericire pentru toţi cei de aici ca să-l ajute pe 
căpitanul Buridan. Vorbeşte. Ai nevoie de bani? Ai nevoie de 
viaţa noastră?... 

— Ascultă-mă, duce. Niciodată nu v-a dat prin gând să 
smulgeţi unul din ai voştri din mâinile călăului, când e dus la 
spânzurătoare? 

— O viaţă de om valorează cât alta, zise cu gravitate ducele 
Egyptului. Când unul dintre ai noştri e prins, cu atât mai rău 


343 


— Michel Zévaco — 


pentru el. Asta-i hotărât odată pentru totdeauna printre noi. 
De ce ai pune în pericol viața a câtorva dintre noi, ca să 
scăpăm pe unul? 

— E drept, răspunse Buridan, dar dacă, cu toate astea, v-ar 
veni ideea să-l scăpaţi pe unul care va fi spânzurat? Dacă v-aţi 
hotărî să smulgeţi pe unul de-al vostru de la moarte, ce s-ar 
întâmpla? 

Un zâmbet trist flutură pe buzele ducelui Egyptului. 

— Dacă s-ar lua o astfel de hotărâre, zise el, atunci 
degeaba l-ar închide pe omul pe care am hotărât să-l scăpăm, 
în fundul unei temnițe mai adâncă chiar decât Temple, sau 
Châtelet! În două ceasuri n-ar mai rămâne piatră pe piatră din 
temniţa aceea. In zadar s-ar rândui armata regală în jurul 
spânzurătorii! Am ajunge la spânzurătoare printre zece mii de 
oameni, l-am spânzura pe călău şi am pleca cu fratele nostru, 
lăsând la nevoie mii de cadavre pe locul acela. 

— Bine! strigă Buridan, care tresări până în fundul 
sufletului. Apoi tăcu câteva clipe. 

Ducele Egyptului aştepta nepăsător. Buridan urmă; 

— Acum, ascultă. Crezi că oamenii tăi îşi reamintesc de 
mine cu drag? 

Ducele întinse mâna spre fereastră. 

— Sunt, zise el, aproape şapte mii de oameni în Curtea 
asta-i şi în împrejurimi. Benchetuiesc. Dă-ne un ordin cu 
neputinţă de înfăptuit, căpitane Buridan. Comandă-ne, de 
pildă, să ne ducem să-l luăm pe regele Franţei şi să-l aducem 
aici... În cinci minute n-o să mai fie în regatul Calicilor nici un 
om nici o femeie, nici un copil. Curtea Minunilor se va năpusti 
asupra Luvrului, dacă vrea căpitanul Buridan! 

Pieptul lui Buridan se umflă de aceeaşi bucurie grozavă. 

— Duce, iată pentru ce am venit: Unul dintre ai mei a fost 
prins. Vor să-l spânzure. Vreau să-l scap!... . 

— Bine, zise ducele, acest om e salvat. In orice închisoare 
ar fi, e sigur că va scăpa şi va trăi, precum sunt sigur că sunt 
duce de Egypt. 

Buridan răsufla adânc. 

— Dar dacă-l va duce la furcile spânzurătorii? 

— Vom ajunge la vreme. Vom dobori furcile şi vom ucide pe 
călău. Vom fugări paznicii şi omul nu va fi spânzurat!... 

Buridan răsuflă mai uşurat. 


344 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Când va fi spânzurat omul acela? urmă ducele Egyptului. 

— Mâine dimineaţă, în zorii zilei! zise Buridan. 

— Mâine dimineaţă? zise ducele, tresărind. Şi la care furci? 

— La furcile cele noi, unde încă n-a fost nimeni spânzurat!... 

— Vrei să spui de... furcile de la Montfaucon, pe care le-a 
ridicat prinţul Marigny?... 

— Da! zise Buridan. Omul pe care vreau să-l scap va fi 
spânzurat mâine, în zori de zi, la spânzurătoarea de la 
Montfaucon. 

Ducele Egyptului tresări din nou. Apoi cu glas ciudat 
întrebă: 

— Numele acestui om? 

— Marigny! răspunse Buridan. 

Şeful bandiţilor rămase un minut nemişcat şi tăcut. Se 
aştepta, se vede, să audă numele lui Marigny, căci nu păru 
deloc mirat. Faţa lui, cu trăsăturile împietrite de o îndelungă 
nepăsare faţă de toate lucrurile, rămase neschimbată. 

— Ei bine, duce, întrebă Buridan, cu glasul răguşit. Ce zici? 

Ducele se sculă, îl luă pe Buridan de mână şi-l duse până la 
fereastră, unde deschise oblonul. Dintr-o mişcare îi arătă 
Curtea Minunilor, luminată de faclele de răşină, plină de mese, 
unde bandiți, cerşetori, monştri, desfrânate beau şi cântau. 
Mesele acele, unde curgea vinul vărsat în pete mari, roşii, ca 
de sânge... femeile despletite, stând pe genunchii bărbaţilor, 
cu paharele în mână, vocile aspre ale căror cântece de 
bucurie răsunau ca o ameninţare, chipuri ca acelea ale lui 
Rembrandt, pe care le luminau flăcările torţelor pe câte o 
singură parte, pe când restul rămânea în umbră... tot tabloul 
acela grozav, încercuit de casele ruinate, cu pereţi cojiţi şi 
luminaţi de câte o rază de lumină... scena aceea stranie, îi 
apăru lui Buridan ca o nălucire a unui om în friguri. 

Ducele Egyptului grăi: 

— Curtea Minunilor chefuieşte, căpitane Buridan. Curtea 
Minunilor sărbătoreşte moartea duşmanului său neîmpăcat, a 
lui Enguerrand de Marigny... 

Buridan se cutremură. Şeful bandiţilor urmă: 

— Dacă mă voi duce în Curte, dacă mă voi sui pe o estradă 
ca să-i întreb: „Cine vrea să-şi dea viaţa ca să scape pe aceea 
a lui Buridan?” îi vei vedea pe toţi oamenii aceştia sculându-se 
şi n-ai auzi decât un glas răspunzând din mii de glasuri: „Eu! 


345 


— Michel Zévaco — 


Eu!” Acum căpitane, dacă te-ai sui pe estradă şi dacă te-ai 
apuca să le spui: „Sunt căpitanul Buridan; toţi v-aţi da viaţa 
pentru mine; ei bine vreau să-l scap pe Enguerrand de 
Marigny! Cine vrea să-mi dea o mână de ajutor?...” Atunci îi 
vei vedea pe toţi oamenii aceştia sculându-se şi repezindu-se 
asupra ta. Şi n-ar fi unul care să nu încerce să te ucidă... 
Căpitane Buridan, prinţul de Marigny e osândit. 

Buridan rămase un minut pe gânduri, ca şi cum ar fi fost 
preocupat de priveliştea pe care o avea în faţa ochilor. In clipa 
aceea, mulţimea se sculă cântând. Bărbaţii, femeile, se luară 
de mâini şi începură o horă îndrăcită, în jurul unui fel de 
spânzurători, pe care o înjghebaseră în mijlocul Curţii. In 
acelaşi moment un manechin fu atârnat de spânzurătoare, pe 
când un urlet groaznic, de moarte, se dezlănţuia în văzduh. 

Bandiţii îl spânzurau pe Marigny, într-o momâie, până 
aveau să-l vadă atârnând în carne şi oase, la spânzurătoarea 
de la Montfaucon! 

Buridan nu scoase un cuvânt. Se învălui în mantia lui, 
cobori, trecu printre grupuri, împreună cu ducele Egyptului, 
care-i făcea loc şi care-l însoţi la marginile regatului Calicilor... 
In minutul acela la ceasul unui turn sună miezul nopţii... 

Marigny nu mai avea de trăit decât cinci-şase ceasuri, căci 
la răsăritul soarelui, trebuia să fie spânzurat, după cum fusese 
anunţat în tot Parisul. 

— İl voi scăpa! şopti Buridan, cu încrederea lui 
nestrămutată. 

Se puse pe fugă şi, în faţa grădiniţei cu trandafiri, îl găsi pe 
Lancelot Bigorne, care-l aştepta, plimbându-se de colo până 
colo. Ne reamintim că Bigorne urmase cortegiul care-l ducea 
pe Marigny până la Notre-Dame. 

— E bine? întrebă Buridan. 

— Ei bine! Nu numai că ştiu unde locuieşte, dar i-am vorbit 
şi te aşteaptă. 

— Să ne ducem repede!... 

In jurul  Châtelet-ului, era o țesătură de _ ulicioare 
întunecoase, de unde se răspândea o duhoare scârboasă. Ele 
se încrucişau, ca un labirint întortocheat, de nepătruns, care 
părea că ocoleşte închisoarea antică, sau formau în jurul ei o 
altă închisoare, de unde era greu de scăpat. 

Numai în faţa porţii principale a Châtelet-ului era o piaţă de 


346 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


unde mai puteai răsufla. Într-una din acele ulicioare, Bigorne îl 
conduce pe Buridan. 

Se opriră în faţa unei case joase. 

Nu era nici o fereastră la stradă. 

Uşa era vopsită cu roşu, groasă, puternică. Nimeni nu s-ar fi 
încumetat s-o zdrobească. Incercuită cu fier, cum era, avea o 
ferestruie. 

Bigorne bătu cu pumnul în uşă. După un minut, ferestruia 
se deschise şi o figură bestială apăru printre gratiile care o 
apărau luminată de un opaiţ, pe care locuitorul acelei case îl 
ţinea în mână. 

— Haide, deschide! zise Bigorne. Eu, sunt... cel ce ţi-am 
vorbit adineauri, când ai ieşit de la Notre-Dame, unde ai închis 
vânatul de mâine dimineaţă. 

— Bine! zise liniştit apariţia. 

Buridan auzi scârţâitul zăvoarelor. 

Uşa se deschise şi omul apăru, ţinând în mână un pumnal. 

Buridan făcu semnul crucii, repede, şi intră, urmat de 
Bigorne. Omul închise uşa. Zicem că Buridan făcu semnul 
crucii, căci era bun creştin, şi casa aceea, era locuinţa 
călăului... a lui Capeluche... 

El îi duse într-o sală mare, curată şi mobilată chiar cu un fel 
de lux burghez. Puse pe masă o lumânare de ceară şi, 
printr-un gest, îşi pofti oaspeţii să stea jos. Dar Buridan şi 
Bigorne refuzară, în acelaşi timp. 

Capeluche nu insistă. Rămaseră, deci, în picioare. 

Călăul nu dăduse drumul pumnalului pe care-l ţinea în 
mână. El privi întrebător pe vizitatorii săi: 

— Mă cunoşti? întrebă Bigorne. 

— Nu! răspunse Capeluche. 

Avea o figură respingătoare, buzat, cu ochii fără nici o 
expresie omenească, cu un cap sălbatic pe nişte umeri de 
uriaşi, 

Bigorne urmă: 

— Sunt cineva, pe care era să-l spânzuri, într-o zi, la 
Montfaucon. 

Capeluche strânse pumnalul bine în mâna lui enormă şi 
zise: Se prea poate!... când mi se dă câte un om, îl iau, îi tai 
capul cu securea sau îi trec ştreangul pe după gât, şi... atâta 
tot! 


347 


— Michel Zévaco — 


— Sunt Lancelot Bigorne. 

— Se poate şi asta! 

— Eu sunt Jean Buridan, pe care-l vei spânzura într-o zi, căci 
capul meu e pus la preţ... 

— Şi asta iarăşi se poate!... 

Un minut domni tăcere. 

Bigorne tremura, Buridan era liniştit. Capeluche întrebă: 

— Şi ce vreţi acum... cu mine? 

— O să afli, răspunse Buridan. Dar, mai întâi, răspunde. Cât 
ţi se dă pentru fiecare spânzurătoare? 

— Uneori mai mult, alteori mai puţin. Atârnă de 
condamnat... vreau să zic de rangul lui. Pe scurt, îmi fac pe 
an, o mie de galbeni, bani cu care nu se prea poate lăuda... 
oricare burghez din Paris. In afară de ce-mi dă oraşul Paris 
pentru împlinirea îndatoririi mele, adică... douăzeci şi şase de 
livre. 

— Capeluche, zise Buridan, dacă ţi-aş cere să nu omori pe 
Enguerrand de Marigny, ce ai zice? 

— Şi asta-i posibil... Ce nu se poate... pe lumea asta! 

Buridan începu să nădăjduiască. 

— Cum ai face? urmă el. 

— Cum fac întotdeauna când... nevastă-mea, fiul meu, ori 
fratele meu vin la mine pentru câte o treabă la fel cu asta... 
pe care mi-o propuneţi. 

— Ah! ah! strigă Buridan, ţi s-a mai propus, nu e prima 
dată?... 

Capeluche înălţă din umeri. S-ar fi zis că ridică doi munţi. 

— Fără de asta, zise el liniştit, n-aş câştiga cele trei mii de 
livre suplimentare, pe care le pun deoparte, în fiecare an. Un 
osândit pe care-l scap îmi aduce mai mult venit decât un 
condamnat pe care-l execut şi se puse pe un râs îngrozitor. 

— Cum faci? întrebă Buridan gâfâind. 

— Când trebuie să tai gâtul osânditului nu mai e nimic de 
făcut... 

— Da! dar aici... nu e cazul! E vorba de spânzurat!... Bine, 
când osânditul trebuie să fie spânzurat, tai frânghia pe 
jumătate dinainte. Greutatea corpului rupe  frânghia. 
Spânzuratul îşi vine în fire, căci am grijă să nu-l mai trag de 
picioare. Ştiţi că dacă se rupe frânghia condamnatul e iertat! 


348 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Într-adevăr, aşa e! murmură Bigorne care-i asculta 
lămuririle cu o încordare înfrigurată. 

— Şi atunci? întrebă Buridan, căruia îi bătea inima grozav. 

— Atunci, zise Capeluche, se întâmplă că mă bagă în 
închisoare vreo lună, dar mie mi-e tot una... că nu mi-e frică 
de temniţă. Şi asta o fac... Ca să mă înveţe minte să verific 
mai bine în ce stare-mi sunt frânghiile. 

— Dar condamnatul?... 

— Ei bine! osânditul?... 

— Da!... ce i se întâmplă atunci? 

— Păi, i se iartă pedeapsa, deoarece frânghia s-a rupt ceea 
ce dovedeşte că Dumnezeu ori dracul au voit să-l scape. E dus 
din nou la închisoare, şi... ce se mai întâmplă cu el nu am 
habar. Atunci trebuie făcută învoiala cu temnicerii, şi, ştiţi 
seniore, că aceştia sunt... oameni de înţeles. 

După o mică tăcere, Buridan urmă: 

— Te învoieşti să faci pentru Marigny ce ai făcut şi pentru 
alţii? 

— Da! zise Capeluche, fără şovăială. 

Dar o scânteie îi licări în ochii sălbatici. 

— Atât numai, urmă el, că pentru acesta e lucru mai serios. 
E un om puternic... un ministru!... O să fiu închis pe puţin trei 
luni. Frânghia care trebuie să spânzure un Marigny nu poate fi 
o frânghie ca oricare alta... pricepeţi? 

Lui Buridan i se părea că se sfârşeşte. Se temea ca nu 
cumva Capeluche să-şi ia vorba îndărăt. 

— Atunci, urmă Capeluche, ascultați: 

Ca să pregătesc frânghia unui burghez cer trei galbeni pe 
lună; pentru frânghia unui nobil, îmi trebuie opt galbeni; 
pentru Marigny, care e ministru şi socotind cele trei luni de 
temniţă, pe câte zece galbeni, una peste alta fac tocmai o 
sută treizeci de galbeni, pe care o să trebuiască să mi-i daţi. 
Altminteri... vă salut! 

— Goleşte-ţi buzunarele! porunci Buridan. 

— Ce spui? tresări Bigorne, sărind în sus. 

— Da! tot ce ţi-a mai rămas din lădiţa lui Malingre! Ai la 
tine? Ad-o încoa! 

Bigorne nu crâcni nimic, dar privirea lui scânteie ceva ca un 
blestem deznădăjduit. El se supuse furios şi aruncă pe masă 
monedele de aur, oftând atât de adânc, încât... l-ar fi putut 


349 


— Michel Z&vaco — 


înduioşa chiar pe Capeluche. Buridan numără. 

Erau douăzeci şi şapte de galbeni de aur şi câteva jumătăţi 
de galbeni adică aproape de trei ori mai mult decât ceruse 
călăul. Capeluche mârâi ca un zgârcit care dă peste o 
comoară. 

Mâinile lui uriaşe strânseră aurul la un loc şi, într-o clipă, îl 
făcu nevăzut. 

Buridan se apropie de el, îl privi drept în ochi şi cu un glas 
care-l făcu pe călău să se înfioare, îl întrebă: 

— Marigny nu va muri?... 

Drept răspuns, Capeluche se întoarse spre o cruce şi drept 
semn al jurământului, îşi ridică mâna. 

— Bine! zise Buridan. 

Şi, făcând lui Bigorne semn să-l urmeze, plecă. Capeluche îi 
conduse, le deschise uşa şi cei doi oameni se întoarseră la 
grădiniţa cu trandafiri. 

Bigorne bombănea mereu: 

— Cine m-ar fi făcut să cred vreodată că eu... eu... Lancelot 
Bigorne, am să-i răscumpăr viaţa lui Marigny! Sfântul Barnabe 
să mă ocrotească! Mi se pare că o să dea frigurile ori... ciuma, 
peste mine. 

Dormiră în podul casei vrei două ceasuri. 

În zorii zilei, cei patru tovarăşi se sculară. 

Bigorne şi Guillaume Bourrasque ieşiră în grabă. 

Singur, Riquet Haudryot rămase ca să-l păzească pe 
Stragildo. Când Buridan ajunse la poarta Pictorilor văzu că 
poporul începu să iasă din Paris şi se îndreptă spre uriaşa 
spânzurătoare care îşi înălța silueta grozavă în zarea alburie a 
dimineţii. 


XXXVII. CEA DIN URMĂ VEDENIE A MARGARETEI 


După plecarea lui Buridan, contele de Valois rămăsese 
câteva ore într-o lâncezeală sufletească şi trupească încât ar fi 
putut fi ucis, fără să încerce să se apere. Tocmai dimineaţa, 
când odaia se lumină de-a binelea izbuti să se dezmeticească 
cu totul. Pe la orele opt, feciorul veni să-l poftească la masa 
de dimineaţă. 

Valois îşi zise, că dacă lasă să i se vadă descurajarea, era 


350 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


pierdut. 

| se părea că toate privirile se aţintesc asupra lui şi i se 
părea cu neputinţă ca ofiţerii, servitorii şi soldaţii săi să n-aibă, 
cu toţii acelaşi gând: 

— lată un om care până ieri era cel mai puternic din regat şi 
care va fi spânzurat, ca duşmanul său, Marigny, la aceeaşi 
spânzurătoare. 

Intr-o silinţă de stăpânire sălbatică, el se îndreptă spre sala 
de mâncare cea mare, vorbind, dând ordine, ca de obicei, cu 
glas aspru. Se aşeză în capul mesei pe un scaun care, fiind 
ridicat pe o podişcă, le domina pe toate celelalte. Un 
baldachin forma o draperie deasupra scaunului aceluia. 

Se aşeză jos. Ofițerii din Temple se aşezară şi ei. Apoi, mai 
departe, spre celălalt capăt al mesei, se aşezară şi servitorii. 
Pe vremea aceea slugile şedeau la aceeaşi masă cu stăpânii. 
Dacă erau deosebiri sociale în costum şi privilegii, acele 
deosebiri se ştergeau înăuntru căminului. 

Valois mâncă cu pofta lui de totdeauna şi îşi goli de 
nenumărate ori cupa de argint, împodobită cu săpături 
delicate. Nimeni nu-i băgă de seamă preocuparea. Masa 
aceea cu cărnuri sângerânde şi cu băutură din belşug, îi făcu 
mult bine. 

După ceremonialul obişnuit se întoarse în cabinetul lui se 
simţea mai îmbărbătat. Prin gând îi trecură o mulţime de 
hotărâri. Se gândi să fugă din Paris, dar... trebuia să renunţe 
la o situaţiune câştigată prin douăzeci de ani de muncă 
grozavă şi ar fi fost să proclame însăşi nevinovăția lui Marigny. 

Era poate nimerit să-şi adune soldaţii, să meargă la Luvru 
să se împotrivească regelui, să-l aresteze, să facă o revoluţie 
de palat în seama căreia va fi proclamat însăşi rege. Dar asta 
ar fi însemnat supremul risc al unei lupte. Ludovic era iubit. Ar 
fi fost apărat... Se gândi de asemenea să se supună dorinţei 
lui Buridan, adică să-i lase pe Marigny şi pe Gautier d'Aulnay 
să fugă în momentul hotărât. 

Dar, înţelese pe dată că preferă mai bine să moară decât 
să-l pună în libertate pe omul acela pe care-l ura mai mult 
decât îşi iubea propria lui viaţă. In fine, se gândi să se ducă 
s-o roage pe Marguerite să-l dezmintă pe Buridan, dacă 
Buridan s-ar fi ţinut de ameninţarea făcută. Şi, cum se gândea 
la acest ultim proiect, deodată un fulger îi trecu prin gând, 


351 


— Michel Zévaco — 


singurul lucru cu putință şi practic, care l-ar fi putut scăpa cu 
totul... 

Un val de bucurie sălbatică, puternică, îi umplu sufletul şi 
făcu să-i zvâcnească tâmplele cu putere. Se sculă. Un râs 
îngrozitor îl zgudui, şi chemându-l pe ofiţerul care stăpânea în 
antecameră îi porunci: 

— Să fie gata garda mea! Să mi se pregătească calul. Mă 
duc la Luvru... 

După un ceas, Valois intră în cabinetul lui Ludovic al X-lea. 

— Sire, zise el, vin să vă dau socoteală de măsurile pe care 
le-am luat ca să asigur execuţia lui Enguerrand de Marigny, 
condamnat pentru delapidare şi sperjur. Dacă Majestatea 
voastră voieşte... vom grăbi ceremonia spânzurătorii cu o zi. 
Sufletul ministrului va pierde câteva rugăciuni, dar noi... ne 
vom dobândi liniştea!... Ştiu că oameni mârşavi, plătiţi de 
prietenii ministrului, s-au înţeles să se adune mâine ca să 
încerce să-l scape cu forţa. Trebuie să le zădărnicim aceste 
proiecte. Mâine dimineaţă, în zori de zi, trebuia să fie 
executată porunca voastră regală şi răzvrătiţii să nu mai 
găsească să libereze decât un cadavru. 

Ludovic îl aprobă, cu nepăsare. Ce-i mai pasă lui că Marigny 
avea să fie spânzurat într-o zi sau în alta? De abia mai ştia 
cine e... Nimic nu mai exista pentru dânsul. Nepăsarea aceea 
de tot şi faţă de toate care cuprindea sufletul în urma marilor 
nenorociri îl stăpânea şi el nici nu se gândise că ar fi putut s-o 
stăpânească... Nici nu încercase... Nu înţelegea decât un 
lucru: că iubirea aceea pe care o avea pentru nevastă-sa, îi 
crescuse năprasnic în suflet, fără să-şi dea seama, până a-i lua 
proporţiile unei pasiuni. Tânăr, violent, zburdalnic, incapabil să 
judece, ajunsese s-o adore pe Marguerite din tot sufletul său, 
tocmai când credea că nu-i păstra decât dragostea conjugală, 
pe care o orânduiesc legile divine. 

Dacă Marguerite murea, ar fi murit şi el... Asta o simţea 
Ludovic acum... Marguerite nu murise, ea îl trăda. 

Nenorocitul nu se răzvrătea, din mândrie, violenţa lui 
zgomotoasă se împietrise într-o stare de părăsire de sine, 
îngrozitoare. Atât numai, în suflet simţea o durere care-l 
pătrundea mai tare, pe fiecare ceas şi nu-i rămânea decât o 
nădejde nelămurită, că ar putea să uite puţin de ea... după 
moartea Margueritei. 


352 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Nu avea însă curajul s-o ucidă... dacă dânsa nu a luat 
otrava, pe care i-o lăsase! 

Valois îl privi pe Ludovic cu o încordare straşnică. Fără 
îndoială, el înţelese diferenţa aceea îngrozitoare a regelui 
pentru tot ceea ce... nu era durerea sa; fără îndoială, îşi dădu 
seama că durerea aceea naivă, absolută, era de nelecuit; şi 
văzu în chiar durerea regelui un mijloc de a ajunge acolo unde 
se hotărâse să ajungă... 

— Sire, zise el, oricât de grea mi-ar fi obligaţia de sfătuitor 
intim şi rudă de aproape a regelui... trebuie s-o îndeplinesc, 
până la capăt. 

Ludovic al X-lea se cutremură şi şopti rugător: 

— Du-te, Valois! Fă ce vrei cu Marigny!... Ce-ţi mai trebuie 
acum? 

— O! Sire... ciudate cuvinte! Nu eu îl am pe Marigny! 
Marigny a trădat. E condamnat şi... atâta tot. Dacă regele 
doreşte, Enguerrand de Marigny va fi liberat până într-o oră 
şi-şi va relua locul, la Luvru. 

— Să se îndeplinească... ce s-a hotărât! 

— Mi-aţi zis: „Ce-ţi mai trebuie?” Ce-mi trebuie, Sire, e 
fericirea voastră... recâştigarea liniştii, a păcii sufletului 
vostru. Toate astea sunt cu neputinţă atâta vreme cât crima o 
locui în Luvrul vostru... cât respiraţi aerul pe care vinovata îl 
otrăveşte... 

— Ea va muri! - răspunse regele, înăbuşit. 

— Ziceţi: „ea va muri!” Dar nu trebuie să moară, Sire! 
Numai onoarea voastră trebuie să fie răzbunată. Un bun 
proces... 

— Niciodată! - strigă Ludovic, sculându-se. Nu vreau să se 
afle nimic. Dacă ar afla ceva parizienii, n-aş mai îndrăzni să 
mă arăt în Paris... Şi, apoi... Şi apoi... 

Nenorocitul tânăr izbucni în hohote de plâns. Valois se 
aplecă asupra-i şi-i şopti: 

— Spune drept, Ludovic! Ceea ce vrei, e ca memoria ei să 
nu-i fie blestemată! Ceea ce visezi, e... ca, după moarte, 
Marguerite să rămână în amintirea oamenilor, ca un înger de 
virtute, astfel cum izbutise să facă să fie crezută în viaţă... Ei 
bine!... Ai dreptate! Regina nu trebuie să fie bănuită. 

— Nu-i aşa, scumpul meu Valois? exclamă regele care ar fi 
înduioşat în clipa aceea pe oricare altul, afară de călăul din 


353 


— Michel Zévaco — 


fața lui. 

— Dar pentru asta, urmă unchiul, ar trebui ca ea să se 
omoare de bună voie!... 

— l-am lăsat otravă!... Poate... chiar a şi luat-o! 

Valois se aplecă spre el şi cu glasul înăbuşit, îi zise: 

— Dragă Ludovic, ar trebui să te încredinţezi! 

— Niciodată! bâlbâi regele, nebun de spaimă că ar putea 
pătrunde la Marguerite şi ar putea-o găsi ţeapănă pe patul ei 
de prizonieră. 

— Vrei să mă duc... să văd, eu?... 

Ludovic şovăi câteva clipe, apoi, acoperindu-şi capul cu 
amândouă mâinile, ca şi un copil care s-ar teme de stafii, 
gemu: 

— Du-te! 

Valois se repezi, stăpânindu-şi un muget de bucurie... 

In vremea aceea, Marguerite de Bourgogne atinsese 
culmile deznădejdii. 

In câteva ceasuri, nebunia se strecură în înţelegerea ei şi-i 
puse stăpânire pe minte. 

Faptul acesta nu fu pricinuit numai de zguduiturile 
cerebrale prin care trecuse, ci şi un fapt cu totul material. 

Ne amintim că Juana golise sticluţa cu otravă adusă de 
rege. Sticluţa aceea o umpluse, apoi, cu apă. Juana, care nu 
ştia că va fi arestată, nu voia ca regina să se otrăvească; dar 
nu voia nici să fie învinovăţită că dosise sticluţa. 

La câtva timp, după ce regele plecă şi după arestarea 
Juanei, când Marguerite putu să judece, mai limpede, îşi 
cercetă situaţia cu sânge rece, stoic. 

La urmă trebuia să aleagă între moartea de bună voie şi 
moartea din mâinile călăului. 

Înzestrată cu o energie extraordinară, Marguerite nu şovăi. 
Deoarece era osândită, voi să moară după însăşi voia ei şi de 
buna sa voie. Se hotărî să se omoare în zorii zilei. 

Toată noaptea şezu pe pat, în aceeaşi poziţie în care o 
lăsase Juana, retrăindu-şi clipele vieţii trecute şi căinându-se 
de a fi trecut pe lângă fericire fără a o gusta, totuşi. Nu se 
mişca. Câte o tresărire nervoasă o zguduia din când în când, 
la gândul că acum îl iubea pe Ludovic. Era însă prea târziu! 
Căuta să-şi dea seama de temeiul acelei iubiri şi nu găsea nici 
o îndreptăţire. 


354 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Poate, se gândea Marguerite, l-am iubit întotdeauna şi... nu 
mi-am dat seama! A fost nevoie ca un trăsnet să-mi lumineze 
viaţa ca să-mi dezvăluie iubirea asta. 

In realitate, regina uita că în toate amorurile ei procedase în 
acelaşi fel, cu salturi neaşteptate. Deodată, se înflăcăra după 
câte cineva! Ura Margueritei ierta uneori... dragostea ei însă 
niciodată!... Intr-unul din acele salturi netălmăcite se 
pomenise iubindu-l pe rege. 

Presupunând că Ludovic ar mai fi putut s-o creadă 
nevinovată şi că Marguerite şi-ar mai fi reluat rangul de regină 
şi de soţie, e foarte probabil că iubirea aceea n-ar fi ţinut mai 
mult de o săptămână, ca să facă loc, deodată, unei alte 
pasiuni tot atât de inexplicabilă. Atâta doar că pasiunea 
Margueritei pentru Ludovic coincide în chip trist cu ultimele 
ceasuri ale vieţii ei, şi Marguerite îşi putea zice cu sinceritate: 

— La-ş fi iubit toată viaţa!... 

Deci, în noaptea aceea, ea trăi ceasuri de o grozăvie de 
nedescris, spaima naturală a morţii complicând infinitul regret 
al acelei iubiri. 

De dimineață, când văzu primele luminii ale zilei, 
pătrunzându-i în odaie, ea se sculă, se îndreptă cu pas hotărât 
spre masă, apucă sticluţa, o destupă şi-i bău conţinutul, fără 
ca mâna să-i tremure. 

Mai întâi, rămase nedumerită văzându-se încă în picioare. 
După ideea ce-şi făcuse, otrava trebuia s-o fulgere într-o clipă. 
Nu simţea însă nici o durere. 

Atunci îşi zise că, fără îndoială, regele îi adusese o otravă 
înceată. Socoti cât ar putea dura agonia în astfel de condiţii şi, 
când se gândea că acea agonie nemărginită s-ar putea 
prelungi mai multe zile, se înfioră de groază... Cu toate astea 
nu suferea. 

Şi, încetul cu încetul, se linişti, zicându-şi că dacă o suferi 
prea mult, dacă moartea n-o lua-o mai iute, ar putea să se 
ucidă cu pumnalul. 

Trase perdeaua ferestrei şi priveliştea veselă a vechii cetăţi 
i se arătă învăluită în aerul uşor al dimineţii, în farmecul 
culorilor, de la trandafiriu până la roşul auriu. Acoperişurile 
alăturate cu coamele lor ciudate, turnuleţele, zidurile 
palatului, Sena, care curgea albastră, ca safirul, şi în sfârşit, în 
faţa ei... Turnul Nesle. 


355 


— Michel Zévaco — 


Şi, în veselia acelei dimineţi, Turnul îşi pierdea taina lui 
întunecată... S-ar fi crezut că fantasmele sale îl părăsiseră, 
mulţumite de ştirea că sângeroasa desfrânată avea să fie 
pedepsită. 

Marguerite se apropie de pervazul boltit, îşi lipi obrazul de 
gratiile de fier şi privi Turnul îndelung. Il privi fără frică. Acum, 
când era atât de aproape de moarte, nu se mai temea să vadă 
pe platformă însufleţindu-se spectrii şi Sena azvârlindu-şi 
cadavrele date în păstrare. 

Prin mintea ei treceau cu totul alte gânduri: 

„Nu era otravă! Ludovic a vrut să mă încerce!... Ludovic nu 
vrea să mor! El mă iubeşte încă! Am să trăiesc. ŞI... am să fiu 
fericită!...” 

In clipa aceea, îşi duse repede mâna la frunte. | se păru că 
în cap i se rupea ceva... nici ea nu ştia ce. Apoi, suferinţa 
aceea scurtă, pieri. Răsuflă, surâzând încă. Dar, în ochii ei 
zăpăciţi, strălucea ceva, care nu mai fusese încă până atunci. 
Simţi altă durere grozavă în ceafă, care dispăru îndată, ca şi 
cea dintâi. 

Ea se uită fix la Turn ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze 
că nu se temea de Turn, mai ales acum, când ştia că regele 
vrusese s-o încerce numai şi că prin urmare nu voia s-o 
omoare!... 

— Deci, tot mă mai iubeşte!... Oh! Am să-l iubesc, cum 
n-am iubit niciodată: Nesle, turn blestemat, îmi iau adio de la 
tine!... j 

În clipa aceea, rămase îngrozită. Înnebunită de spaimă, se 
trase îndărăt, tremurând convulsiv din cap până la picioare... 
Acolo, înaintea  privirilor ei, pe platforma Turnului Nesle, 
apăruse un spectru ziua în amiază. Şi era fantasma lui Gautier 
d'Aulnay!... 

Nu vrem să spunem că apăruse cineva pe platforma 
Turnului şi că omul acela era Gautier d'Aulnay. Deasupra 
turnului nu era nimeni. 

Soarele se înălța pe cer. Era o dimineaţă minunată, veselă, 
de acea veselie specială a bătrânului Paris, unde sute de 
negustori forfoteau pe străzi din zorii zilei, strigându-şi 
mărfurile, obicei care a trecut până-n zilele noastre, ceva mai 
redus, bineînţeles, din nevoia în care se află poliţia, guvernul 
şi ordinea socială, de a respecta somnul de dimineaţă al 


356 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


chefliilor, neam foarte bine văzut. 

Acel „circulaţi”, pe seama căruia suferă atât de mult, mai 
ales negustorii, nu răspunde unei alte concepţii de ordine. 

Sub Ludovic al X-lea nu exista nici un „circulaţi” şi e bine să 
spunem că... dacă poporul a câştigat libertăţi generale, 
independenţa individuală se restrânge din ce în ce. 

Şi aceasta va dura până în ziua în care individul nu va mai fi 
decât o mizerabilă maşină, o zdreanţă informă, un gunoi 
fărâmiţat de groaznicul minotaur care e concepţia fericirii 
timpurilor moderne: totul pentru societate, totul laolaltă, totul 
pentru majoritate. Aşadar, pe vremea de care vorbim, piaţa 
era în aer liber. Comerţul era ambulant şi gălăgios. Apă, 
vinuri, ierburi, varză, carne, prăjituri, păsări, dintr-o dimineaţă 
a Parisului, un bâlci original. Nu mai pomenim pâinea, căci 
fiecare şi-o plămădea în casă, precum mai toată lumea din 
popor îşi făcea singură făcliile, scaunele, sandalele ca să nu 
umble prin noroi, şi-şi croiau singuri cămăşile; dar e destul ca 
să dovedim că am studiat moravurile timpului pe care le 
istorisim. Vrem numai să-l încredinţăm pe cititor că în lumina 
aceea frumoasă, în veselia zgomotului Parisului care se 
deştepta, trăia şi vibra de o viaţă mai exuberantă decât astăzi, 
Marguerite n-avea de ce să se înspăimânte, până la atâta ca 
să i se năzărească o viziune. 

Şi, cum, după secole de sforţări supraomeneşti, filosofia a 
ajuns la acest adevăr demn de La Palisse, că nu e efect fără 
cauză, Marguerite băuse sticluţa, pe care regele o adusese 
plină cu otravă şi pe care Juana, după ce o golise, o umpluse 
cu apă. Otrava aceea ar fi omorât-o pe loc, pe Marguerite. 
Picăturile care se amestecară cu apa nu putură ucide, dar 
avură destulă putere ca să-i pricinuiască tulburări nervoase. 
Tulburarea aceea ajunse generală în câteva clipe. Işi pierdu 
văzul, mirosul, pipăitul şi o cuprinse o adevărată nebunie. 
Astfel Marguerite văzu un om pe platforma Turnului Nesle, şi 
omul acela i se năzări a fi Gautier d'Aulnay. 

Nenorocita începu să tremure şi bolborosi: 

— El e, Gautier!... Omul care m-a blestemat... Oh! ştiam 
bine că voi cădea sub povara acelui blestem! El mă roagă... 
Stragildo, nu închide sacul, nu mai vreau să-i arunci în Sena 
pe aceşti nenorociţi!... Destule victime! Destule omoruri!... 
Dumnezeule atotputernic! Destul!... Prea târziu!... l-a aruncat! 


357 


— Michel Zévaco — 


Stragildo apăruse pe Turn şi-i vâri pe cei doi fraţi în sac; 
Marguerite vedea lămurit amănuntele acelea. Auzi chiar 
hohotele de râs ale lui Stragildo. Il vedea cosând sacul şi, în 
sfârşit, ridicându-l cu uşurinţă. Il azvârli în Sena. Marguerite 
auzi ţipătul sfâşietor. Şi, deodată, totul se întunecă. Soarele 
pieri. Lumina zilei se stinse. Era o noapte ca aceea când 
Gautier şi Philippe fuseseră azvârliţi de pe turn. Cu toată 
negura aceea ce-i cuprinsese vederea, Marguerite vedea 
totuşi şi auzea cu o înspăimântătoare precizie ceea ce se 
petrecea sub apă, ceea ce se vorbea în fundul Senei!... 

— Frate, ai murit?... Hai! Philippe! Sărmane Philippe!... 

Era hohotul de plâns al lui Gautier. 

Agăţată cu amândouă mâinile de fiarele ferestrei, copleşită 
de groază, cu părul zbârlit de spaimă, cu ochii holbaţi, 
Marguerite privea şi asculta! 

— Aşteaptă frate, am să tai sacul. Voi ieşi, mă voi sui în 
Turnul cel mare şi te voi răzbuna, strângând-o de gât pe 
desfrânată... 

Şi ea-i văzul... 

Îl văzu pe Gautier sfâşiind sacul cu pumnalul. El apăru 
deasupra şi începu să umble pe apă. 

Privea spre Marguerite. Venise spre ea... 

Regina făcu o ultimă sforţare, închise oblonul, trase 
perdelele şi plecă clătinându-se de la fereastră! 

— Dacă am închis fereastra, n-o să poată să intre, murmură 
ea. 
Şi se duse de se trânti în pat, unde rămase cu suflarea 
întretăiată. Câtă vreme şezu astfel? Ceasuri întregi, poate zile. 
Dar pentru dânsa era ca şi durata unei clipe... 

Deodată se sculă, duse mâinile la cap şi strigă: 

— Il aud cum se suie!... Nu-l lăsaţi să intre! Ajutor, Ludovic! 
„„„lertare!... 

Dânsa încercă să sară din pat, dar rămase ca paralizată de 
groază. Îl auzea lămurit pe Gautier, care intrase în Luvru... 
venise de-a dreptul la Turnul cel mare şi acum se suia la ea. 

Deodată, uşa se deschise... 

Marguerite întinse mâinile ca să respingă groaznica 
vedenie, dar, după ce închise uşa binişor, năluca se îndreptă 
spre dânsa şi se aplecă asupră-i... 


358 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Şi, de data asta, vedenia reală devenea o realitate. Uşa se 
deschise şi un om se apropiase chiar de Marguerite şi se 
aplecase asupra-i. Acest om era Valois... El tresări, îngrozit. 

Cea pe care o avea înaintea ochilor nu mai era Marguerite. 
Oare femeia aceea, îngrozitor de slabă, pe jumătate moartă 
de foame, aproape un spectru, să fi fost regina frumuseţii şi-a 
Franţei, Marguerite de Bourgogne?... 

Dar lumina aceea slabă, de milă, care se născuse în inima 
lui, se stinse. Marguerite era în agonie. 

Da!... Dar nu murise încă! Putea vorbi! Putea să-l piardă, 
încă!... 

Îşi şterse năduşeala care i se prelingea pe frunte şi strigă: 

— Marguerite, trebuie să bei otrava... 

Ea mai avu puterea să strige încă: 

— lertare, Gautier! Nu, mă ucide! Oh! oh! Dar... tu nu eşti 
Gautier!... Cine eşti?... Ah!... te recunosc! Eşti Valois... 

Atunci izbucni într-un hohot groaznic de râs şi urlă: 

— Valois!... Amantul meu! Ah!... numai el lipsea de la 
agonia mea!... 

— Taci! strigă Valois, privind înspăimântat spre uşă. 

— Amantul meu! strigă Marguerite. Veniţi toţi! Stafiile celor 
pe i-am iubit, şi tu Buridane!... Şi tu Philippe!... Gautier! 
Intraţi! Aşa vreaul!... 

Deodată vocea i se înăbuşi. Cu mâna tremurândă, Valois 
scoase la început pumnalul, dar... îl aruncă. Nu trebuia să 
curgă sânge!... Cu ochii rătăciţi, căută să vadă cum ar putea-o 
ucide pe Marguerite şi, deodată găsi!... 

Apucă cu amândouă mâinile, părul splendid, păr al 
Margueritei. Îl suci ca pe o frânghie şi i-l încolăci în jurul 
gâtului... Strânse... formă două capete pe care le înnodă... 
strânse tot mai tare... Apoi, încetinel, desfăcu nodul şi 
desfăşură părul pe umeri... se aplecă şi mai tare, verde la 
faţă, groaznic la vedere, până la gura Margueritei şi, văzând-o 
că răsuflă încă, scrâşni furios. Un sunet slab se prelinse dintre 
buzele umflate ale reginei. 

Valois culese suspinul acela ultim şi cele de pe urmă 
cuvinte ale Margueritei de Bourgogne: 

— Myrtille! Sfinte Dumnezeule!... Fie-ţi milă de Myrtille... 
Apără-mi copila! 

O mică zguduitură îi clinti încă trupul şi... apoi rămase 


359 


— Michel Z&vaco — 


țeapănă pe veci. 

Valois sări îndărăt, apoi se trase încet până la uşă şi se 
rezemă de ea cu ochii aţintiţi asupra cadavrului. Şezu un ceas 
întreg, rămase acolo, pradă unor gânduri grozave. 

Apoi ieşi, se duse în odaia regelui, pământiu, 
înspăimântător. Ajuns acolo, se aplecă, şi-i zise atât: 

— Sire!... Regina a murit!... 

Regele se sculă în picioare, scoase un țipăt şi căzu la 
pământ leşinat. Valois îl privi cu o curiozitate ciudată, apoi 
ridicându-se, şopti: 

— Nu vor trece nici şase luni şi voi ajunge regele Franţei. 

Şi ţeapăn, cu ochii scânteindu-i de mândrie, într-o privire 
sălbatică, păru că zvârle o sfidare Destinului. 


XXXVIII. FURCILE SPÂNZURĂTORII PRINȚULUI DE 
MARIGNY 


Ne vom întoarce acum la Lancelot Bigorne, Guillaume 
Bourrasque şi Jean Buridan, în minutul când se strecurau prin 
mulţimea poporului, trecând pe sub poarta Pictorilor. Mulțimea 
aceasta care se îmbulzea din toate colţurile Parisului se 
îngrămădea la poartă, ca să se răspândească, apoi, în câmpie 
ca un flux care îşi rupe matca şi-şi caută loc pentru apele sale. 
Cu toţii se îndreptau veseli spre spânzurătoarea de la 
Montfaucon. Mulţi dintre ei purtau felinare mici, căci era încă 
noapte. Femeile duceau coşuri mari, cu provizii, vorbeau unii 
cu alţii; se auzeau râsete, plesnete de palme cârpite de 
mahalagioaice, copiilor agăţaţi de fustele lor, băieţii ciupeau 
fetele frumoase; burghezii mai serioşi îşi puseseră pieptare şi 
se-narmaseră cu puşti; se pofteau unii pe alţii şi se spuneau 
mâncărurile din care aveau de gând să se înfrupte la un loc. 

— Vino încoace!... Avem un şir de cârnaţi şi o jumătate de 
gâscă, umplută cu castane. 

— Nevasta mea aduce un burduf cu vin, din viile Monceau. 

— Hei! vino încoace Guillaumette! Nu mai isprăveşti!... N-o 
să mai găsim loc! 

Ţipete, cântece, râsete şi tot ce e, şi va fi totdeauna în 
mijlocul unei mulţimi la sărbătoare, se auzi acolo. Miros de 
gogoşi şi negustori de leacuri, furnicau de colo până colo. 


360 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Vânzători de băuturi, scamatori, hotărâți să câştige bine; 
corporaţia lăutarilor, cântând deja un cântec de jale pentru 
moartea lui Enguerrand de Marigny, care era să fie spânzurat 
cel dintâi de furcile pe care le clădise chiar el. 

Coincidenţa aceea aţâţa mai cu seamă glumele. Grupuri de 
studenţi, ţinându-se de braţ, cu săbiile atârnate la şolduri, 
întovărăşeau în cor jalnicul cântec al lăutarilor. Călugării, 
ridicându-şi pulpanele anterielor ca să fugă mai uşor, umblau 
din loc în loc, căutând din ochi inimile milostive care să-i 
poftească la petrecere, şi alegeau numai grupurile unde erau 
coşurile mai mari şi fetele mai frumoase. 

Erau primiţi cu bunăvoință, căci afară de sfinţenie mai erau 
glumeţi şi ştiau o mulţime de poveşti, întocmai ca nişte 
cântăreţi ambulanți şi erau poveşti piperate acelea pe care le 
spuneau, căci îi făceau pe bărbaţi să râdă şi pe femei să se 
ruşineze până în albul ochilor. 

In sfârşit, tot Parisul pornise de acasă spre Montfaucon. 

Buridan trecu grăbit pe lângă grupurile acelea urmat de 
Guillaume şi Lancelot. 

Bigorne nu vedea nimic. Era adâncit în gânduri negre, şi... 
mereu îi veneau în minte galbenii lui cei frumoşi, pe care-i 
lăsase în mâinile lui Capeluche călăul. 

— Şi toate astea... ca să-l scap pe Enguerrand de Marigny! 
îşi repeta mereu, furios. 

Şi, îmbogăţit de două ori de întâmplare, Bigorne fusese 
ruinat de amândouă dăţile de Buridan. Aurul lui Stragildo fu 
lăsat în mâinile bandiţilor de la Curtea Minunilor, sub cuvânt 
că aurul acela era plin de sânge! Şi lădiţa lui Malingre fusese 
risipită, în parte! 

— Nu mă mai prind... să mă îmbogăţesc, bombănea 
Bigorne, bacalaureatul ăsta este un coş găurit. Drace! nu i-ar 
ajunge nici comorile regelui! 

lată, de ce Bigorne era posomorât. 

Cât despre Buridan, n-avea decât un gând: să se aşeze 
destul de aproape ca să vadă şi să audă... ce va zice şi ce va 
face Enguerrand de Marigny, când se va vedea salvat. Tânărul 
se şi gândea la mijlocul pe care l-ar putea întrebuința ca să 
poată să-l scoată din închisoare. 

In clipa aceea, companiile de arcaşi şi de steaguri ieşiră din 
Paris şi se aşezară la picioarele uriaşului piedestal de piatră pe 


361 


— Michel Zévaco — 


care erau aşezate furcile spânzurătorii de la Montfaucon. 
Soldaţii goniră mulțimea din jurul spânzurătorii şi fiecare se 
instalară. 

Buridan se aşezase spre răsărit, recunoscând furca de care 
Marigny trebuia să fie spânzurat. După numărul arcaşilor care 
fură aşezaţi în acel loc, şi mai cu seamă după faptul că 
prefectul Jean de Precy privea cu stăruinţă în partea aceea a 
spânzurătorii. 

E bine să atragem atenţia că acea construcţie era nouă de 
tot şi că maşina morţii era incompletă. 

Capeluche trebuia să mai aducă funia; mai târziu pârghiile 
fură împodobite cu numeroase frânghii. 

Cât despre mulţime, aşezată jos, pe iarbă, ea începuse să 
mănânce şi trecu cam vreun ceas, în care timp nu se mai auzi 
decât zgomotul Parisului nesfârşit care râdea, mânca şi bea în 
sănătatea sufletului lui Marigny. 

Pe când cerşetorii treceau de la grup la grup, cerând de 
pomană cu o voce ascuţită, pungaşii şi hoţomanii începuseră 
să-i despoaie pe burghezi cu o îndemânare nemaipomenită. 
Deodată, râsul încetă. Toată lumea se sculă în picioare. Un 
chiot groaznic ieşi din o sută de mii de piepturi: 

— lată-l!... 

Soarele răsărise şi razele i se strecurau printre bârnele 
uriaşe şi lanţurile groase ale monumentului acela groaznic. 

Toate privirile se îndreptară spre poarta Pictorilor. Muntele 
Faucon, negru de lume, cu povârnişurile acoperite de o 
mulţime tăcută, era impresionant. 

Muntele cu miile de spectatori, cu miile şi miile de feţe 
întristate fără de voie, întunecate de ură, la poalele căruia se 
zăreau zidurile crenelate ale Parisului; o uşă în ziduri între 
două turnuri, lăsă să se vadă ieşind o procesiune care înainta 
mormâăind rugăciuni... cu o mulţime de preoţi, călugări, arcaşi, 
în urma cărora venea călăul şi condamnatul! Şi tabloul acela 
se vedea încununat cu maşina morţii şi, deasupra tuturor 
acestora, soarele... care scânteia peste câmpiile albăstrui... 

Cu cât înainta cortegiul, Buridan auzea tot mai lămurit un 
zgomot, un vuiet care părea că-l însoțea pe osândit: erau 
insultele, amenințările de moarte, ura Parisului care-l scuipa în 
faţă pe Marigny. 

Ministrul înainta într-un careu de soldaţi care-şi încrucişau 


362 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


lăncile ca să-l apere sau să împiedice o încercare de răpire pe 
care prietenii lui Marigny ar fi voit s-o facă. 

Cel puţin aşa se răspândise zvonul, dar nu fu decât... un 
zvon. Cei care cad de sus, n-au prieteni; şi poate singurătatea 
aceea e pedeapsa celor mari şi celor puternici în care ajung 
după ce cad. 

Marigny surâdea privindu-şi călăul cu un surâs liniştit şi 
mândru, cu zâmbetul acela chiar, pe care parizienii i-l 
văzuseră de mii de ori, în vremea când străbătea Parisul în 
capul călăreţilor săi, înconjurat de curtezani, dintre care erau 
prinții, ducii şi stăpânitorii atotputernici ai regatului. Lucrul 
care făcu mulţimea să se înfioreze şi mai cumplit, fu acela că, 
pe când se apropiau cu toţii de spânzurătoare, Marigny făcu 
un pas înainte, şi-l dădu la o parte pe Capeluche, aproape 
poruncindu-i: 

— Dă-te la o parte! Nu pot vedea spânzurătoarea pe care 
am dăruit-o regelui nostru. 

Capeluche i se supuse şi trecu în urma lui. 

Curând, cortegiul se opri la picioarele colinei. Doi oameni 
voiră să-l apuce pe osândit de braţ, dar el îi dădu la o parte şi, 
cu un gest grav şi hotărât, sui treptele care conduceau la 
platformă. Enguerrand de Marigny se întoarse spre mulţimea 
care tăcuse deodată şi drept, cu faţa scânteind de mândrie, o 
stăpâni de la înălţimea spânzurătorii, ca de la înălţimea unui 
tron. Toată lumea pricepu că va vorbi. 

Dar în acel moment, un om care venea val-vârtej în mijlocul 
a o sumedenie de soldaţi în zale, călări pe nişte cai acoperiţi 
cu îmbrăcămintei de fier şi privea cu ochii înflăcăraţi toate 
cele ce ştim, făcu un semn şi îndată douăzeci de trâmbiţaşi, 
strânşi la picioarele zidăriei, începură să trâmbiţeze cu 
trâmbiţele spre cer. Acel om era contele de Valois. 

Marigny îl zări şi-l privi drept în ochi... 

Şi, în ochii aceluia care trebuia să moară, se răsfrânse atât 
dispreţ şi atâta milă insultătoare încât, chiar în clipa aceea, 
când îl avea în mână pe rivalul pe care-l ura, Valois se 
cutremură de groază şi de furie! Cunoştea de douăzeci de ani 
privirea aceea dispreţuitoare! 

Necăjit, Valois făcu un alt semn. 

Tot în clipele acelea, pe când trompetele sunau şi din 
mijlocul mulţimii se înălța un murmur adânc, luptându-se 


363 


— Michel Zévaco — 


câteva secunde, se văzu un grup pe platformă. 

Capeluche cu ajutoarele sale legau mâinile condamnatului! 
„„. Şi, deodată, între cei doi stâlpi din dreapta apăru un corp 
care se legăna, în vreme ce atârnat de picioarele acelui corp 
apăru Capeluche, care trăgea din răsputeri... 

Poporul Parisului aplauda. 

Capeluche cu oamenii lui, coborâră. 

Trâmbiţaşii tăcură. 

Valois se întoarse, urmat de soldaţii lui şi coborî de pe 
colină. 

Atunci începu o defilare nemaipomenită, în faţa cadavrului 
celui dintâi spânzurat în spânzurătoarea de la Montfaucon. 

Un fluviu de oameni se scurse gălăgios: femei, copii, 
burghezi, studenţi. călugări, bandiți, scamatori, meseriaşi, 
haimanale... cu toţii trecură o ultimă dată insultând cadavrul 
lui Enguerrand de Marigny, care se legăna încetişor de funia 
lui. 

Buridan văzuse tot. 

Il văzuse pe Marigny la sosire, îl urmărise cu privirile suind 
scara care conducea la platformă, îl văzuse pe Capeluche 
când îi trecuse frânghia pe după gât; văzuse ajutoarele 
trăgând de funie şi corpul înălțându-se în aer. Nădejdea nu-l 
părăsi până în ultimul moment. Funia trebuia să se rupă! 
Capeluche jurase! Capeluche fusese plătit de trei ori mai mult 
decât ceruse singur. 

Funia însă nu se rupse!... 

Un fior de înduioşare îl străbătu pe Buridan. Ochii lui plini 
de lacrimi se aţintiră asupra cadavrului, şi bolborosi: 

— O, Myrtille!... Sărmana Myrtille!... 

În clipa aceea, văzu un om care cădea jos, dar nu-l luă în 
seamă, primirea lui magnetizată de groază era aţintită asupra 
cadavrului. Sta împietrit, în faţa faptului pe care nu voia să-l 
creadă. | se părea cu neputinţă ca... totul să fie sfârşit... că 
fatalitatea fusese învingătoare... că funia nu se rupsese... că 
Marigny murise.!... 

Când îşi reveni în fire, văzu că lumea plecase. 

In faţa spânzurătorii nu mai erau decât vreo douăzeci de 
curioşi care vorbeau între ei. 

Era la amiază. Soarele ardea deasupra muntelui Faucon. Nu 
mai răsuna nici un urlet, nu se mai perinda nimeni pe 


364 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


picioarele sinistrului monument; nici trâmbiţaşii, nici poeţii, 
nici soldaţii... o tăcere adâncă stăpânea câmpia de jur 
împrejur. Chiar curioşii plecară. 

Atunci Buridan văzu un om suindu-se pe scară, până în 
vârful stâlpului şi, privind de aproape, cu adâncă curiozitate, 
funia de care atârna trupul celui spânzurat. 

Buridan era să se repeadă, crezând că e vorba de vreo 
profanare, când omul, sărind jos, veni spre el. Buridan îl 
recunoscu pe Lancelot care-i zise: 

— Am vrut să văd de ce nu s-a rupt funia tăiată de 
Capeluche... 

— Ei bine? strigă Buridan. 

— Ei bine! urmă Bigorne, dând din umeri, Capeluche n-a 
tăiat funia. E întreagă. M-a furat! 

— Haide, urmă Bigorne, consolează-te! Ce dracu cumetre 
Tristane!... N-or să-l învie lacrimile tale pe stăpânul tău, de-o 
muri spânzurat sau de friguri, tot aia e!... Curaj, pentru 
numele lui Dumnezeul... 

Buridan îşi dădu seama că Bigorne vorbea cu un om care 
sta jos pe o piatră mare, cu capul în mâini şi părea nepăsător 
faţă de toate cele ce se petreceau în jurul lui. Il recunoscu 
îndată: era Tristan, bătrânul şi devotatul servitor al lui 
Marigny. Era omul care căzuse lângă dânsul, în minutul în care 
Marigny fusese spânzurat. N 

Şi el voise să vadă cele ce se întâmplaseră. Işi ațintise ochii 
asupra cadavrului, dar nu-i putea vedea fața stăpânului său. 
Într-adevăr, după ce lumea plecase, un ajutor al călăului, 
rămas cel din urmă, se suise pe o scară şi acoperise capul lui 
Marigny cu o glugă neagră. 

Se află mai târziu că Ludovic al X-lea, într-un moment de 
milă, dăduse ordin ca să ferească capul spânzuratului de 
insultele poporului şi lăcomia păsărilor de pradă. 

Buridan se aplecă spre Tristan, îl bătu pe umeri şi-l întrebă 
cu blândeţe: 

— Vii cu noi?... 

Tristan clătină din cap. 

— Rămân aici, zise el. Am o ultimă datorie de îndeplinit. 

— Care? Ce vrei să faci? 

— Să aştept să se înnopteze şi atunci să dau jos corpul 
stăpânului meu şi să-l îngrop omeneşte. Nu ştiu ce valoare au 


365 


— Michel Z&vaco — 


rugăciunile spuse de un laic, dar vreau ca pământul unde i-o fi 
îngropat trupul, să audă rugăciunile de trebuinţă şi vreau ca 
aghiazma unui creştin să-i ude mormântul. 

— Ei bine, zise Bigorne, pe care cuvintele acelea nu-l mirau. 
Vino cu noi să luăm... aghiazma, cumetre. 

— Am adus-o, răspunse trist, bătrânul servitor. Şi arătă o 
sticluţă pe care şi-o umpluse la Notre-Dame.!... 

Buridan rămase încremenit. 

Cât despre Bigorne, se freca pe cap şi mormăia ceva. 

În sfârşit, cum Buridan se încredinţase că n-o să-l smulgă 
pe Tristan gândurilor lui jalnice, şi tocmai se pregătea să 
plece, Lancelot se aplecă spre bătrân şi-i zise: 

— Cumetre, pentru ceea ce vrei să faci, trebuie să fim mai 
mulţi!... Vrem să te ajutăm! 

— Desigur! zise Buridan, care-l auzise. 

— Bine! La ce oră ai de gând să faci acest lucru? urmă 
Bigorne. 

— Cum s-o înnopta destul, ca să pot lucra fără să fiu văzut. 

— Foarte bine! Dar trebuie să aştepţi să venim şi noi! zise 
Bigorne cu glas ciudat. E nevoie chiar să ne aştepţi... Imi 
făgăduieşti? 

— La miezul nopţii? încuviinţă acesta şi, cum păru că se 
adânceşte iarăşi în gândurile lui triste, Buridan şi cu Bigorne 
apucaseră pe drumul Parisului. 

— Jupân Capeluche ne-a furat zdravăn, făcu Lancelot. 

— Da! răspunse Buridan, şi pe Dumnezeul meu jur să nu 
plec din Paris până nu-l voi pedepsi pe mizerabilul aceia... 

— Hi-han! zbieră Bigorne. 


XXXIX. CUM FU  ÎNMORMÂNTAT  MARIGNY, 
RAMÂNÂND TOTUŞI SPÂNZURAT ŞI CUM LANCELOT 
BIGORNE SE ÎMBOGĂŢEA A TREIA OARĂ. 


Ajungând la poarta Pictorilor, Bigorne şi Buridan trecură 
prin faţa cocioabelor împrăştiate la poalele muntelui şi printre 
care se găsea şi cârciuma cu firma „La polobocul care curge”, 
unde Buridan, Guillaume şi Riquet îl aşteptară pe Valois, la 
începutul acelei povestiri. 

Bigorne îl opri pe Buridan şi-i arătă cârciuma aceea 


366 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


mizerabilă. 

— Hei! începu Bigorne ţi-aduci aminte de Valois şi de 
tovarăşii aceia ai lui care s-au bătut straşnic cu Bourrasque şi 
Haudryot? 

— Da, zise Buridan posomorât. Mi-aduc aminte! 

— Şi eu, vezi bine! zise Guillaume care apăruse de-odată, 
ieşind din cârciumă. 

Era cu ochii plini de lacrimi. 

— Ce ai? îl întrebă Buridan, mirat. Te înduioşează atât de 
mult moartea lui Marigny? 

Şi lui Buridan îi păru rău să nu resimtă aceeaşi durere, 
aproape egală cu aceea a lui Bourrasque. 

— Marigny? bolborosi Guillaume. Mai repede aş fi tras şi eu 
de funie... Nu-l plâng deloc pe trădătorul, pe hainul, pe 
ticălosul acela. Atâta doar că... după ce-l spânzuraseră, văzui 
Buridane, că aveai de gând să stai să-l priveşti mai mult şi mă 
coborâi până aici şi mă pusei să beau. Şi tot bând, mi se 
năzări că acolo atârna spânzurat, fratele nostru Philippe! 
Sărmanul Philippe! sfârşi Bourrasque, plângând cu hohote. 

— Taci, beţivule! gemu Bigorne. Plângi, că eşti beat! Dar 
caută să te dezmeticeşti, dacă vrei să asişti la înmormântarea 
lui Marigny. 

— Ce? zise Guillaume, pe care cuvântul acela îl şi dezmetici 
pe jumătate. 

— Seniore Buridan, urmă Bigorne, vezi cârciuma asta, care 
a mai fost martoră isprăvilor noastre? Mi se pare că am putea 
să venim aici să aşteptăm, până ne-om duce sus, să dăm o 
mână de ajutor nenorocitului de Tristan, ca să-şi îndeplinească 
sarcina. 

Buridan încuviinţă. 

— Vă regăsesc aici? urmă Bigorne. 

— Da... dar tu? 

— Eu... am de pus la cale o treabă, în oraş, dar... fii pe 
pace? Mă întorc înainte de a se închide porţile Parisului. 

Bigorne plecă repede şi se îndreptă spre Châtelet şi 
pătrunse în ulicioara unde se afla locuinţa lui Capeluche. El 
dădu cu pumnul în uşa care era vopsită cu roşu, pentru a fi 
cunoscută de trecători şi să poată să se îndepărteze sau cel 
puţin să spună câte o rugăciune trecând pe dinaintea ei. Căci 
era privită drept o nenorocire sau o piază rea, să te atingi de 


367 


— Michel Zévaco — 


locuința călăului. Câteva capete, care ajunseseră la ferestrele 
de prin vecini, se retraseră repede când văzură că un om 
bătea în uşa aceea roşie. Intâmplarea era... nemaipomenită! 

Ferestruia se deschise îndată şi figura bestială a lui 
Capeluche apăru. El îl recunoscu pe Bigorne, dar, văzându-l 
singur, îi deschise numaidecât. 

— Ei bine? zise el batjocoritor, n-a izbutit lucrul, cu toate 
astea tăiasem frânghia. Pe semne că şi-a vârât dracu coada la 
mijloc. E întâia oară când mi se întâmplă aşa ceva... 

— Ce vrei, cumetre, zise Bigorne, pe semne că era pândit 
păcătosul! Şi, zici... ai tăiat funia? (Bigorne se încredinţase 
doar de potrivnic). Ai făcut ce-ai putut! Să nu mai vorbim de 
asta; un păcătos mai puţin pe lume. 

— Aşadar, răspunse Capeluche, nu-ţi pare rău că... nu s-a 
rupt funia. 

— Eu?... Hei cumetre... uiţi că Marigny a vrut să mă 
spânzure şi că m-ai avut în mână pe picioarele aceleiaşi 
spânzurători, de la Montfaucon? 

— Uite frate!... E adevărat, doar! 

— Ascultă cumetre! Stăpânul meu ţi-a dat 30 de galbeni ca 
să nu-l spânzuri pe Marigny; eu ţi-aş fi dat îndoit ca să-l 
spânzuri... dacă i-aş fi avut. 

Bigorne părea sincer. Cu toate astea, Capeluche ţinea 
pumnalul în mână. 

— Aşadar, urmă călăul, nu vii să-mi ceri banii îndărăt? 

— Pentru ce, strigă Lancelot. Ai câştiga suma! Nu e vina ta 
dacă dracul care... se vede că avea zor să-l ia pe Marigny, a 
dres funia pe care o tăiaseşi. 

De data asta, Capeluche începu să râdă şi-şi puse la loc 
pumnalul. N-avea şi nu putea să aibă nici-o bănuială. Şi apoi, 
deoarece nu i se cereau banii înapoi, asta era tot. Capeluche 
era zgârcit, ştim asta. In sfârşit, Bigorne n-avea nici o armă 
asupra lui, era singur. Şi Capeluche îşi închipuia că l-ar fi 
doborât cu un singur pumn. 

— Atunci, ce-ai venit să-mi spui? 

— Suntem singuri? întrebă Bigorne. 

— Totdeauna sunt singur, zise Capeluche. Vorbeşte fără 
teamă. 

— E vorba să câştigăm o sumă mare de bani... 

— Oho! Mai e vreun condamnat căruia trebuie să-i tăiem 


368 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


funia? întrebă cu lacrimi călăul. 

Bigorne clătină din cap. 

— Nu, zise el. De data asta e vorba să luăm o avere mare. 
Dacă aş fi putut să lucrez singur, nu mă tem să-ţi spun că... nu 
aş fi vrut să împart cu nimeni. Cât despre stăpânul meu, 
seniorul Buridan, cum îi era drag Marigny, m-ar ucide, mai 
bine, decât să mă lase să fac ceea ce vreau să întreprind. 

Capeluche îi împinse lui Bigorne un scaun, care se aşeză 
îndată. 

— Vrei să bei un pahar de tămâioasă?... Am un vin straşnic! 
zise Capeluche. 

— Cu plăcere, cumetre!... 

Călăul se grăbi să scoată din dulap o sticlă şi două pahare 
pe care le umplu. Cutremurându-se, Bigorne ciocni paharul cu 
Capeluche, care zise atunci: 

— Dacă voi fi vreodată silit să-ţi trec funia pe după gât... îţi 
făgăduiesc să lucrez repede. 

— Mulţumesc, cumetre! zise Bigorne, îngălbenind, surâzând 
curajos. lată, de ce e vorba. 

— Zici că e mult bănet de câştigat? întrebă Capeluche, cu 
ochii scânteietori. 

— De câştigat?... De luat, îţi spun! De... cules, numai! 

— Mult?... 

— Mii şi mii de galbeni!... Cu ce să îmbogăţeşti zece nobili. 
Suntem singuri? 

Capeluche se înfioră şi umplu din nou paharele. 

— Zi-i înainte! strigă el, cu vocea tremurândă. lţi spun că 
trăiesc singur aici. 

— Bine!... Află cumetre, că seniorul de Marigny avea o 
comoară pe lângă care comorile regelui nu sunt decât... o 
nimica toată... Ştii că palatul lui Marigny a fost prădat, 
dărâmat, piatră cu piatră şi că... nu i s-a găsit comoara. Ei 
bine! Acea comoară am găsit-o eu! 

Capeluche se înverzi la faţă. Incepu să tremure. 

— Sau, mai bine... dar tot aia este! Am găsit pe omul care 
ştie unde este îngropată comoara. E cel mai bătrân şi cel mai 
credincios servitor al lui Marigny, un oarecare Tristan... 

— II cunosc! zise Capeluche. Căci pe vremea când Marigny 
spânzura pe ceilalţi, aşteptând să fie spânzurat şi el, Tristan 
îmi aducea ordinele. 


369 


— Michel Zévaco — 


— Bine! Mai adineauri Tristan era la spânzurătoarea de la 
Montfaucon. 

— L-am văzut. Era galben ca un mort... 

— l-am vorbit, răspunse Bigorne. Şi mi-a mărturisit că... şi-a 
pus în minte ceva, pentru care mi-a cerut o mână de ajutor. 

— Ce anume? Capeluche. 

— De a-l scoate pe stăpânul său la noapte din laţ, ca să-l 
îngroape creştineşte. 

— Ah! oh! Şi i-ai făgăduit să-l ajuţi? Ştii că-ţi poţi pierde 
capul făcând trebuşoara asta? 

— Ce-mi pasă!... Capul meu e deja pus la preţ. Şi, apoi, 
trebuie să risc şi eu ceva, dacă vreau să mă îmbogăţesc... Tu 
n-ai riscat temniţa tăind funia lui Marigny? 

— Adevărat!... Puteam să intru în puşcărie. Şi, apoi, cine o 
să se ducă să spună că l-ai dat jos pe spânzurat?... Eu nu, o 
jur! Şi Capeluche îşi ridică mâna spre crucea de pe zid. 

— Bine! se gândi Bigorne, cunosc acest gest. Ehei cumetre! 
zise el tare, pricepi... de ce-i vorba nu-i aşa? Ne ducem 
amândoi la Montfaucon, ne întâlnim cu Tristan, îi dăm o mână 
de ajutor ca să scoată laţul lui Marigny şi, după ce sfârşim, îi 
cerem să ne ducă la haznaua lui stăpână-său, să ne umplem 
buzunarele. 

— Nu o să vrea! bolborosi Capeluche. 

— Atunci îi arunci de gât laţul funiei pe care o s-o aduci cu 
tine! iți garantez că... de cum o simţi strângându-i nodul de 
gât, o să ne ducă unde vom vrea. 

— Dumnezeu să ne ajute! bombăni Capeluche. 

— Hei! ce zici cumetre? 

— Zic... Ah! Drace!... Trebuie să te sărut! 

Capeluche îl strânse în braţe pe Bigorne care simţi ca i se 
zbârleşte părul pe cap, dar rămase nepăsător. 

— Cumetre, urmă Capeluche, dacă o fi să te spânzure, te 
rog să mă crezi că... o să-ţi aduc un popă, chiar de-ar trebui să 
plătesc eu funia şi preotul. 

— Aşa! zise  Bigorne,  înfiorându-se. Ştii  cârciuma 
polobocului de la picioarele muntelui Faucon? 

— Adineauri le cinstii pe ajutoarele mele, acolo. 

— Ei, bine! Acolo te voi aştepta. Vino pe înserate şi nu uita 
să aduci şi o funie. 

— N-ai grijă, zise Capeluche, pufnind de râs. 


370 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Când Bigorne ieşi şi scăpă din ulicioarele întortocheate care 
erau în jurul temniţei Châtelet era cât pe ce să-i vină rău. Dar, 
stăpânindu-şi slăbiciunea, intră într-o cârciumă, unde se puse 
pe băutură şi pe mâncare, ca să-şi vină în fire, mai cu seamă 
că-i şi era grozav de foame. 

In momentul când se apropie ceasul închiderii porţilor, el se 
îndreptă spre poarta Pictorilor, ieşi din Paris şi se îndreptă 
spre cârciumă, unde îi găsi pe Guillaume şi pe Buridan care-l 
aşteptau. 

Cu glas înăbuşit, le lămuri ce-şi pusese în minte să facă. 
Pesemne că planul acela îi plăcu grozav lui Guillaume, că se 
puse pe un râs grozav. 

— Haidem! porunci Buridan. 

leşi, urmat de Bourrasque şi amândoi se suiră pe deal. Cât 
despre Bigorne, el rămăsese în cârciuma aceea păcătoasă, şi 
aştepta. Se înnoptă... 

Cerul era limpede şi scânteia plin de stele. Dar cum luna nu 
trebuia să apară decât pe la miezul nopţii, întunericul se mări 
încetul cu încetul. În clipa aceea, uşa cârciumii se deschise şi 
Capeluche apăru. Bigorne se sculă îndată, înaintă spre el şi-l 
luă de braţ, zicându-i: 

— Să ne ducem repede. Ai funia? 

Capeluche îşi dădu mantia la o parte şi arătă o funie pe 
care o avea răsucită pe braţ. Cei doi oameni porniră. 

Capeluche privi spre cer şi zise: 

— Ferice de cine poate să moară... pe-o noapte frumoasă 
ca asta. 

— Aşa-i! făcu Bigorne. 

Nu mai ziseră nimic şi-şi grăbiră paşii, îndreptându-se spre 
spânzurătoarea care se înălța în negură, cu atât mai neagră 
pe cât se apropiau mai mult de ea. Bigorne părea hotărât. 
Capeluche tremura. 

— De ar fi acolo! şopti el, apropiindu-se de spânzurătoare. 

— N-ai grijă! Acolo-i!... lată-l!... 

Intr-adevăr, la câţiva paşi răsărise o umbră şi înainta spre 
cei doi oameni. 

Era Tristan. 

— Vă mulţumesc, creştini care veniţi să-mi daţi o mână de 
ajutor pentru o faptă creştinească! îngână acesta. 

— Intr-adevăr, zise Bigorne, şi creştinul pe care-l aduc, se 


371 


— Michel Zévaco — 


pricepe de minune la o treabă ca asta, jupâne Tristane!... Fii 
pe pace: singur o să dea jos din spânzurătoare pe bietul 
Marigny fără să-i facă nici un rău. 

— Mă-nsărcinez cu asta! făcu şi Capeluche. 

— II auzi, Tristane? se bucură Bigorne. 

— Aud, şi veţi fi răsplătiți! N-aveţi grijă. 

Capeluche mârâi pe înfundate, de bucurie. Tristan 
se-ndreptă încet spre aripa dreaptă a  spânzurătorii. 
Se-ndepărtă cu vreo douăzeci de paşi şi se opri la picioarele 
unei stânci, în jurul căreia creşteau câţiva copaci. 

— Am pregătit groapa, pe când vă aşteptam, zise el. 

Într-adevăr, Capeluche şi cu Bigorne zăriră o groapă adâncă 
şi pământul măldărit alături de ea. 

— lată, zise Capeluche, o groapă bine făcută. Să ne grăbim, 
zise el, care căuta să se-mprietenească cu Tristan. 

— Păi... să nu mai aşteptăm! hotărî şi Bigorne. Cu cât o fi 
mai iute, cu atât are să iasă mai bine. 

Se-ndreptară spre scara pe care Marigny o suise de 
dimineaţă şi ajunseră pe platformă. Indată fură sub corpul lui 
Marigny care se legăna în vânt deasupra capetelor lor. 

— Trece-mi funia mie! îi şopti Bigorne lui Capeluche. Te-ar 
încurca. 

Acesta primi, dând din cap, şi-i trecu funia lui Bigorne. Era 
întuneric beznă. Tristan nu vedea nimic. Călăului i se părea că 
n-o să fie nevoie să ajungă... la ameninţarea unei spânzurări. 

II afundă în negură de-a lungul stâlpului, agăţându-se de 
lanţuri. După un moment, i se auzi glasul. De pe bârna pe care 
şedea, el striga: 

— Băgaţi de seamă... ţineţi trupul... tai funia... 

— Hi-han, făcu Bigorne. 

Deodată, dintre stâlpi, apărură doi oameni şi veniră să se 
aşeze lângă Bigorne şi Tristan. Erau Buridan şi Guillaume. În 
acelaşi minut, corpul lui Marigny căzu, fu prins şi depus pe 
platformă. Sus auziră un zgomot de lanţuri. Era Capeluche 
care se cobora. El sări jos: 

— lacă! Să-l ducem acum la... Hei! Ajutor!... mugi el 
îngrozitor şi încercă să sară; Bigorne îi azvârlise în jurul gâtului 
funia pe care o adusese chiar călăul. 

Câtva clipe, Capeluche se zbătu cu furie să se descurce; în 
acelaşi timp, simţi ca i se leagă mâinile şi picioarele; văzu că e 


372 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


înconjurat de trei oameni ale căror priviri scânteiau în 
întuneric. 

Şi horcăi: 

— Sunt pierdut! La urma urmei ... trebuia să-mi vină şi mie 
rândul! 

De cum îl lega pe călău, Bigorne se sui la rândul său şi 
începu să cânte în gura mare. 

După un minut, Capeluche fu tras sus. Se smuci de câteva 
ori; apoi, încetişor şi moale, stârvul începu să se legene în 
locul lui Marigny. 

Tristan nu luase parte la această execuţie. Când trupul 
stăpânului său căzuse, el îl luase în braţe şi-l pusese jos, apoi, 
îngenunchind, începuse să şoptească cu o nesfârşită credinţă 
toate rugăciunile pe care le ştia, doar i-o uşura cât mai mult 
sufletul lui Marigny, al cărui trup nu mai avea nevoie de nimic. 
Când se sculă, îi văzuse pe Buridan, Guillaume şi Bigorne. 

— Unde e creştinul care a venit să ne ajute? 

— VUite-l colo, sus! zise Bigorne. 

Tristan îşi ridică ochii şi zări cadavrul lui Capeluche. 

— Ce-i cu el? bolborosi el... 

— El e acela care l-a spânzurat pe Marigny... e Capeluche! 
zise Bigorne. 

Tristan scăpă un țipăt de-o sălbatică nebunie. 

— Capeluche! strigă el... 

— Ne-a trădat, şopti Buridan, cu glas înăbuşit. Ne jurase pe 
cruce că... n-o să-l spânzure pe Marigny; de-aceea şi-a luat 
pedeapsa... 


x x 


Atunci, Bigorne scoase cămaşa de pe Marigny precum şi 
gluga care îi acoperea capul; apoi, pe când tovarăşii 
rămăseseră adânciţi în gânduri dureroase, el se sui cântând... 
După o jumătate de ceas coborâră. 

— S-a sfârşit! zise el. 

Ce făcuse?... Bigorne despuiase corpul lui Capeluche, îi 
scosese hainele sfâşiindu-le cu pumnalul şi îi pusese cămaşa 
şi gluga. Astfel că, a doua zi şi în zilele următoare, pe când 
parizienii făceau cu plăcere drumul până la spânzurătoarea de 
la Montfaucon ca să-l vadă pe Marigny, nimeni să nu-şi 


373 


— Michel Z&vaco — 


închipuie că spânzuratul de acolo nu ar fi fost Seniorul de 
Marigny. 

Numai Valois care veni şi el să vadă de mai multe ori şi să 
se încredinţeze cât mai bine că, de data asta, în fine, 
duşmanul său murise, zise aproape acelaşi cuvânt pe care 
două secole jumătate mai târziu, trebuia să le spună regele 
Henric III în faţa cadavrului lui de Quinse. 

— Parcă a crescut de când l-a spânzurat!... şopti el. 

— L-o fi tras Capeluche, prea tare de picioare, răspunse un 
ofiţer, batjocoritor. 

Marigny fusese îngropat în groapa săpată de bătrânul 
Tristan. Servitorul îi învăluise corpul într-un linţoliu, adus de el 
pentru ca să nu fie murdărit de pământ. El umplu groapa cu 
pământ şi o stropi cu aghiazmă de la Notre-Dame. 

Din momentul acela, groapa era pământ sfânt socotind şi 
rugăciunile pe care Tristan le spusese; căci el se temea că 
Valois, urmărindu-şi răzbunarea şi după moarte, să nu fi dat 
ordin preoţilor să nu se mai roage, ca sufletul ministrului să 
rămână pe veci în suferinţă şi în jale. 

Aceasta-i va face pe unii dintre cititorii noştri să surâdă. Nu 
vor avea dreptate! In vechime, moartea nu era nimic sau era 
puţin lucru... o simplă trecere, era o călătorie deoarece erai 
grijit cu rugăciuni şi cu aghiazmă. Să mori nu era mai greu 
decât i-ar veni unui călător modern să se expatrieze, cu 
condiţia să aibă tot ce-i trebuie pentru călătorie. Rezultă de 
aci că cei care au aruncat o privire asupra moravurilor 
timpurilor de demult, văd, fără mirare, ce grijă aveau oamenii 
aceia faţă de călătoria cea de pe urmă, şi vor surprinde 
criminali care vor să-i lipsească pe duşmanii lor morţi de 
rugăciunile obişnuite, întocmai cum ar încerca un hoţ din ziua 
de azi să-l despoaie pe un călător de banii care-i are pentru 
drum. Tristan se purta ca un prieten devotat având toată grija 
să dea sufletului lui Marigny tot ceea ce Valois i-ar fi putut 
fura. Aceste ultime îndatoriri îndeplinite, Tristan plecă amărât, 
dar liniştit despre soarta care-l aştepta pe răposat. Mica trupă 
cobori până la cârciuma bunului Boloboc şi aşteptă să se 
lumineze de ziuă pentru a se întoarce în Paris. Când porţile se 
deschiseră, Buridan se îndreptă spre grădiniţa cu trandafiri, 
unde-l găsi pe Riquet, care sta de pază. j 

— Vino cu noi! îi zise Buridan lui Tristan. În curând vom 


374 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


pleca din Paris, unde nu mai ai ce face şi unde poţi să fii 
spânzurat. Te vei reîntoarce mai târziu, după cum nădăjduiesc 
să mă reîntorc şi eu... căci vreau să mă fac doctor. 

Guillaume şi Riquet ridicară din umeri, Bigorne începu să 
tipe ca măgarii. 

— Nu-i oare un mijloc nimerit pentru a-mi asigura existenţa 
mea şi a familiei mele? zise Buridan ca răspuns ale acelei 
manifestații. Un doctor de la Sorbona îşi câştigă tot atât de 
bine viaţa ca şi un ofiţer de la Luvru. 

— Mărturiseşte că ai darul de-a trâăncăni puţin! spuse 
Guillaume. 

— L-a muşcat Aristotel! adăugă Riquet. 

— Ce măgar! încheie Bigorne. 

In timpul acesta, Tristan se gândea la propunerea pe care 
i-o făcuse Buridan. 

— Ei bine, fie! zise el. Am să merg cu tine... dar trebuie să 
strâng câteva lucruri la care ţin. Peste două, trei zile vă 
întâlnesc aici. 

— Nu, zise Buridan, cum vei fi în stare să pleci, du-te la 
Roule, unde vei găsi pe fata nenorocitului Marigny şi aşteaptă 
pe acolo. Dacă crezi că e bine, vorbeşte-i de moartea tatălui 
său, căci eu n-am să am curajul ăsta!... 

— Mă însărcinez să-i vorbesc ei! zise Tristan. 

Şi plecă de la grădiniţa cu trandafiri, făcând semn lui 
Bigorne să-l urmeze. Bigorne tocmai se pregătea să iasă şi el. 
Il urmă pe Tristan, dar înainte de a pleca el, spuse tovarăşilor 
săi că nu se va înapoia până a doua sau poate a treia zi. 

Buridan rămase cu Guillaume şi Riquet. 

— Ei bine! zise Guillaume, plecăm de data asta? Mai ai 
vreun Marigny de scăpat? 

— A mai rămas Gautier, îi răspunse Buridan. Gautier pe 
care-l numeai fratele tău şi pe care eu îl preţuiesc tot ca pe un 
frate... Ce-am făcut pentru Marigny, care îmi era duşman, pot 
să fac pentru Gautier, care e fratele nostru!... Philippe a murit; 
să-l scăpăm, cel puţin, pe celălalt Eu vă declar că nu voi pleca 
până nu l-oi scoate din închisoare sau până nu l-oi vedea 
mort... 

Buridan se înecă şi lacrimile începură să i se prelingă din 
ochi. 

— Sărmanul Philippe, făcu Guillaume plângând. 


375 


— Michel Zévaco — 


— Da, zise Riquet, era un gentilom frumos, cu toate că nu 
ducea la băutură atât de bine ca Gautier. 

— Haide, Buridane, mângâie-te. Vom face ce vrei. N-o să 
plecăm până nu-l vom vedea pe bietul Gautier legănându-se 
de o funie... 

După cum am spus, Bigorne se dusese cu Tristan, care 
părea pierdut în durerea lui. 

— Hei cumetre! îl întrebă Bigorne. Unde mă duci? Am o 
treabă grăbită şi nu pot întârzia. 

Ce treabă avea Bigorne? O să-l vedem la lucru! 

— Ştii, zise Tristan, că sunt doi oameni pe care azi 
dimineaţă îi uram îngrozitor. 

— Cine sunt acei doi oameni? 

— Răbdare! reluă Tristan. Unul din acei oameni e... contele 
de Valois, care l-a spânzurat pe stăpânul meu. 

— Aha! făcu Bigorne, care privi spre Tristan cu băgare de 
seamă. 

— Da!... şi celălalt era Capeluche! 

— Acesta şi-a plătit vina. Să nu mai vorbim de el. 

— Da, zise Tristan, cu un ton ciudat. Şi-a plătit, mulţumită 
ţie, jupâne Bigorne... De aceea ţi-am spus să mergi cu mine... 
Nu mă întreba nimic. Vino şi-ai să vezi! 

Bigorne îl urmă gânditor pe Tristan. Ajunseră în strada 
Saint-Martin şi se opriră într-un loc unde erau nişte săpături în 
stradă. Acolo se înalţa până cu puţin înainte o fortăreață, 
înconjurată de ziduri crenelate cu şanţuri. Nu mai era nimic. 
Ziduri, fortăreață, clădiri, totul fusese dărâmat. 

— lată ce-a mai rămas din palatul Marigny! se miră Bigorne. 

Tristan nu-i răspunse. La vreo sută de paşi, mai departe, 
intră într-o casă sărăcăcioasă, pustie şi chiar cu nume rău prin 
vecinătate unde am mai văzut-o pe sluga ministrului, în ziua 
când acesta fu arestat. 

Tristan aprinse o făclie, cobori o scară, ajunse într-o pivniţă, 
dădu la o parte nisipul care acoperea pământul, ridică o 
lespede şi cobori încă o scară, împreună cu Bigorne. Acolo, în 
a doua pivniţă, Tristan luă o sapă şi se apucă să lovească în 
zidul care părea făcut din pietre mari, cimentate. 

Spre marea mirare a lui Bigorne zidul se fărâmiţa sub 
loviturile sapei. Infăţişarea aceea de pietre căzu şi apăru o 
ladă enormă. Tristan deschise lada: era plină de săculeţi 


376 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


orânduiţi cu grijă. 

Tristan scoase un sac şi-l deschise, tăind cu pumnalul 
sforicica care-l lega. O ploaie de aur se revărsă din sac. 
Bigorne holbă nişte ochi grozavi. 

— Oh! îngână el, numai în sacul ăsta sunt vreo trei sute de 
galbeni!... 

— O mie! zise grav Tristan adică o avere întreagă cu care 
s-ar mulţumi mulţi gentilomi de la curtea regelui. Ajută-mă, 
Bigorne! 

Tristan se apucă să vâre-n sac galbenii ce căzuseră pe jos. 

Bigorne îl ajuta tremurând şi oftând: 

— Când te gândeşti că... cu a o suta parte din ce-i aici aş fi 
bogat! 

Tristan legă sacul, îl ridică, şi-l puse în braţele lui Bigorne. 
zicându-i: 

— Ţine-l! E-al tău!... Al tău e, repetă Tristan. Funia cu care a 
fost spânzurat Capeluche face mai mult decât atât! De aceea, 
dacă nu-ţi dau mai mult e că trebuie să dispun de averea 
stăpânului meu după lege, 

— Mie? urla Bigorne. Mie?... Tot aurul ăsta!... 

Şi, căzând în genunchi, deschise iar sacul. Niciodată nu 
văzuse atâţia bani! Bucuria lui Bigorne se manifestă printr-o 
serie de salturi în jurul pivniţei şi apoi prin strigăte 
nearticulate, apoi printr-un zbierăt straşnic. 

Deodată se potoli şi apucă strâns mâinile lui Tristan. 

— Cumetre, zise el, mulţumită ţie sunt bogat pe toată viaţa, 
chiar dacă aş trăi o sută de ani, ceea ce-mi doresc mie şi ţie. 
Dar... asta nu-i totul. II cunosc pe stăpânul meu, pe Buridan... 
e un măgar, dar un adevărat măgar roşu, încăpățânat, fără 
idei, fără respect pentru aceste frumoase monezi atât de 
frumoase şi atât de respectabile. De două ori m-am îmbogăţit 
şi de două ori m-a ruinat. Mă tem de el. Dacă m-o vedea 
întorcându-mă cu atâta aur, o să caute îndată să mă uşureze 
de el, împărţindu-l la haimanale, la arcaşi, ori cine-o întâlni... 

— Ei bine? întrebă Tristan, care începu să râdă. 

— Ei bine! cumetre, fă-mi un serviciu. Pentru că ai să vii la 
Roule, să ne-ntâlnim acolo, păstrează-mi galbenii până atunci. 
Să mi-i aduci acolo, şi atunci va fi prea târziu ca Buridan, cu 
ideile lui, să mă facă să mănânc fân sau scaieţi, ca el. Eu nu 
sunt măgar... ce dracu? 


377 


— Michel Z&vaco — 


— Îţi făgăduiesc! zise Tristan. 

Bigorne rămase pe gânduri câtva timp, ca şi cum n-ar fi 
ştiut ce să facă? să-i lase ori nu, comoara aceea, nepreţuită? 
Se hotărî, apoi, să-şi umple buzunarele cu bani şi, chiar el, 
aşeză sacul în lada, pe care o salută cu respect. 

Lada fu închisă şi cei doi oameni se înapoiară. 

— Şi spuneai? zise atunci Bigorne. 

— Nu spuneam nimic! răspunse Tristan care-l cuprinsese 
iarăşi gândurile întunecate. 

— Ba da, cumetre, ziceai ca erau doi oameni pe lume pe 
care-i urai de moarte. Cel dintâi era Capeluche, şi cu acesta 
ne-am răfuit, şi tu şi eu. Al doilea era Valois; şi acesta nu e 
încă achitat... 

Tristan îl privi pe Bigorne şi faţa i se lumină. 

— Oare, te vei fi gândit să-mi dai vreo mână de ajutor? 

— Să te răzbun pe Valois?... Da! 

Tristan mormăi în aşa fel că ar fi putut fi şi ceva de bucurie, 
dar şi un fel de blestem. 

— Nu numai că sunt hotărât să te ajut, urmă Bigorne, dar îţi 
declar că aveam de gând să-l pedepsesc singur pe Valois, 
după cum şi merită, de altfel. Acum suntem doi care vrem 
acelaşi lucru. 

Bigorne şezu mult de vorbă cu Tristan sau, mai bine zis, 
avu loc un monolog pe care Tristan îl aprobă, dând mereu din 
cap. 

— Aşadar, făcu Bigorne, sfârşind, dacă izbuteşti, îl aduci 
până la uşă? 

— Da, zise Tristan, înfiorându-se. 

— İl laşi să intre, apoi închizi uşa pe dinafară? 

— Am înţeles... 

— Bine. Ei, apoi te duci la Roule să te întâlneşti cu 
Buridan... Restul mă priveşte. 

După acest sfat, cei doi oameni se despărţiră ca să-şi vadă 
fiecare de treabă. Bigorne nu-i lămurise lui Tristan decât o 
parte din cele ce voia să facă. Ceea ce plănuia să pună la cale, 
se împărțea în două fapte succesive. Tristan o cunoştea pe 
cea de a doua, la care trebuia să ia parte. Cât despre cea 
dintâi, Bigorne nu i-o spusese, temându-se, poate, ca sluga lui 
Marigny să nu vrea să-l mai ajute. 

Vom vedea aici dezvăluindu-se prima parte. 


378 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


leşind din strada Saint-Martin, Lancelot Bigorne se duse în 
strada Vrăjitorilor, o uliţă păcătoasă, în partea cetăţii locuita 
de evrei. Uliţa aceea era umblată de cei mai păcătoşi oameni. 
Nici un burghez nu îndrăznea să umble pe acolo decât ziua, şi 
când avea absolută nevoie de ştiinţa blestemată, pentru vreo 
boală grea, căci vrăjitorii aceia care o locuiau erau... doctori. 
Studiind corpul omenesc, ca să descopere izvorul vieţii sau 
pentru practicile lor religioase, fără îndoială, puseseră bazele 
ştiinţei care se numeşte azi medicină. 

Spre unul dintre vrăjitorii aceia se îndreptase şi Bigorne, nu 
fără să se cutremure de frică şi rugându-se de sfântul 
Barnabé, căruia îi făgădui formal băutură şi o gâscă grasă, 
prin mijlocirea preotului de la Saint-Eustache. După ce 
interesă chiar Paradisul în afacerile lui, Lancelot se apropie cu 
îndrăzneală de un monstru, adică de un vrăjitor. Era un om de 
vreo cincizeci de ani, cu privirea blândă, cu aerul serios, cu 
înfăţişarea mai mult binevoitoare şi cu o barbă frumoasă. 

— Mai mare mirarea, se gândi Lancelot, cum seamănă 
aceşti vrăjitori cu... ceilalţi oameni! Zău! ai crede că-i chiar 
creştin! Dar... ia să mă păzesc mai bine. Asta-i tot o viclenie 
de-a diavolului. Şi făcu trei cruci, una după alta, ca să ia 
puterea dracilor... Vrăjitorul obişnuit să vadă cum se apropiau 
de el cei care aveau nevoie de dânsul, nu zise nimic şi se 
mulţumi să-l poftească pe scaun pe vizitatorul său, politeţe pe 
care Lancelot crezu că trebuie s-o refuze, căci auzise 
vorbindu-se de oarecare scaune drăceşti pe care te aşezai 
fără sfială şi de pe care nu te mai puteai scula. Lancelot îi 
zâmbi vrăjitorului cu o expresie care însemna: Degeaba 
încerci tu să-mi întinzi vreo cursă! Pe mine nu mă prinzi! 

Şi-i spuse de ce a venit: 

— lată, zise el, azi dimineaţă a murit un om. Poţi să-l faci să 
mai trăiască câteva zile? 

— Nu, zise hotărât vrăjitorul. Dar de ce a murit acel om? 

— Drace! drace! făcu Lancelot, încremenit. Nu poţi dar să 
învii un mort pentru câteva zile... sau pentru cel mult o 
săptămână? 

— Nu. Dar spune-mi din ce pricină a murit omul? S-a sfârşit 
de vreo boală care descompune un mort şi-l desfigurează 
îndată după ce şi-a dat sufletul? 

— A murit spânzurat. Asta-i toată boala lui! 


379 


— Michel Zévaco — 


— Vrei să vorbeşti de Enguerrand de Marigny? întrebă 
vrăjitorul ţintindu-l cu privirile. 

Bigorne tresări şi făcu vreo câteva cruci. 

— Ah! exclamă el, eşti un adevărat vrăjitor care ghiceşti 
dintr-o dată... de ce vin să-ţi vorbească. 

Vrăjitorul zâmbi şi zise: 

— Îmi vorbeşti de un om care a murit azi dimineaţă 
spânzurat. Ar trebui să fiu stupid ca să nu ghicesc că e vorba 
de Enguerrand de Marigny. 

— Uite frate! se miră Bigorne. 

— Dar să lăsăm asta. Deoarece e vorba de un om mort, 
fiind în plină putere, nu pot să-i dau chiar viaţa, dar... 
aparenţa vieţii. 

— Drace!  tresări iarăşi Bigorne. Trebuie să-ţi aduc 
cadavrul? N-ai putea să operezi de departe, prin vrăjitorie? 

— E cu neputinţă. Chiar aici trebuie să se facă fermecătoria. 

Bigorne se gândi câtva timp, apoi zise: 

— Bine, fie! Astă seară, când va înnopta, voi sosi cu 
cadavrul. 

Apoi se tocmiră. Vrăjitorul se arătă îngăduitor şi se mulţumi 
cu monede de argint, pe care Bigorne i le plăti pe dată. 

— Ce bucurie! se gândi vrăjitorul, când plecă Bigorne, să 
pot să studiez în voie corpul unui Enguerrand de Marigny. Aş fi 
plătit eu însumi ce mi-a dat el pentru aşa ceva... Cum o să 
facă omul ăsta ca să scoată cadavrul din spânzurătoare şi să-l 
aducă aici?... Şi... ce-o fi voind să facă cu el?... Ce-mi pasă?... 
Asta nu mă priveşte. Cât despre Bigorne, se duse drept la un 
zarzavagiu care cultiva un petec de pământ în împrejurimi de 
Temple şi-i cumpără căruţa cu care îşi transporta legumele şi 
măgarul care trăgea căruţa. 


XL. GAUTIER D'AULNAY 


Pesemne că Charles de Valois era grăbit să se scape de 
prizonierii săi şi, după ce se descotorosise de Marigny şi de 
Marguerite, voia să se scape şi de Gautier d'Aulnay, căci 
trecând prin Paris, Bigorne auzi anunţându-se parizienilor că: 
a doua zi de dimineaţă pe piaţa Martroi-Saint-Jean, vor fi 
executaţi fraţii d'Aulnay, vinovaţi de înaltă trădare, după 


380 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


propria lor declaraţie, înregistrată de Parlament. Că unul 
dintre cei doi fraţi, Philippe, senior d'Aulnay, îşi făcuse singur 
dreptate, omorându-se. Rămânea să fie pedepsit în efigie. Cel 
care mai trăia va suferi tortura, avându-se în vedere că acel 
care supravieţuia, adică Gautier, al doilea din familia d'Aulnay, 
va fi jupuit de viu înainte de a fi decapitat şi se vor smulge 
anumite părţi ale trupului de către călău. 

Lumea vorbea că Gautier d'Aulnay va fi condus chiar în 
seara aceea la piaţa Martroi ca să aştepte acolo ceasul 
execuţiei. Deci, înainte de a se duce la zarzavagiu unde îşi 
făcu cumpărătura, Bigorne, intră la grădiniţa cu trandafiri, cu 
gândul să-i anunţe şi lui Buridan ceea ce aflase. Dar, îl găsi 
atât de palid şi de deznădăjduit că... înţelese că tânărul aflase 
mai înainte groaznica veste. Riquet şi cu Guillaume îi întări 
bănuiala şi Bigorne plecă. 

După cum s-a văzut, Buridan ştia că Gautier avea să moară 
a doua zi, şi ce fel de chin îi era rezervat. Copleşit de durere şi 
de spaimă, tânărul tot mai păstra o licărire de speranţă în 
fundul sufletului său. Ziua aceea, îngrozitoare, îi păru nesfârşit 
de lungă. Cu toate astea, ea trecu. Se înnoptă şi Riquet 
Haudryot, trimis ca cercetaş, se întoarse spunând că Gautier 
d'Aulnay fusese pornit spre piaţa Martroi-Saint-Jean. 

— A venit vremea ca să ne mişcăm! zise Buridan care se 
înfioră. Elixirul?... 

— lată-l, zise Riquet, arătând o sticluţă. M-a costat... 

— Nu importă! Du-te... du-te iute! Eşti sigur că o să-l ia? 

— N-a băut toată ziua, trebuie să turbeze de sete. O să-l 
bea, desigur! 

In acelaşi timp, Riquet, vărsă conţinutul sticlei într-o oală pe 
care o umplu cu apă rece. Guillaume asista la acele pregătiri, 
bombănind de disperare. 

Riquet, coborâse la pivniţa, unde era închis Stragildo şi-i 
dăduse oala cu apă rece, zicându-i: 

— Te-am cam uitat astăzi. Nu e vina noastră. A trebuit să 
ne ocupăm de una din victimele tale. 

Fără nici un cuvânt, Stragildo apucă oala şi o goli până la 
ultima picătură. Apoi îşi reluă acea imobilitate sălbatică pe 
care o păstra de când era în mâinile duşmanilor săi. Stragildo 
se ştia condamnat. Totul era să afle... cum o să-l omoare. Ştia 
că nu putea nădăjdui nici o iertate sau nici o milă din partea 


381 


— Michel Zévaco — 


lui Buridan. În sfârşit, cum era veşnic legat, pierduse nădejdea 
de a putea fugi a doua oară. In dimineaţa aceea, ca în toate 
zilele, de altfel, Haudryot îi adusese de mâncare, şi Stragildo 
mâncase, ca de obicei, mai bine chiar decât i se păruse. Atâta 
doar că, după ce se sătură, îi fu sete. El căută oala plină de 
apă, pe care i-o umpleau de mai multe ori pe zi, dar n-o găsi. 
Atunci simţi cum setea i se mărea şi băgă de seamă că-i 
dăduse de mâncare cărnuri sărate. Atunci, omul acela care nu 
se temuse niciodată de nimic, se înspăimântă. Inţelese că ar fi 
voit să-l omoare prin sete, care nu era rar pe vremea aceea, şi 
el se înfricoşă. 

Il apucă o criză de revoltă în care încercă să-şi rupă 
lanţurile şi ţipă disperat fără să capete vreun răspuns. 

Când se înnoptă, Riquet îi aduse apă, el îşi reluă îndată 
nepăsarea lui sălbatică după ce bău şi-ncepu iar să 
nădăjduiască. 

Poate că n-o să-l omoare?! 

Poate că Buridan uita cele ce făcuse, avea să-l şi ierte!... Şi 
iarăşi începu să urzească planuri de răzbunare. 

In minutul când Stragildo prinse să simtă renăscând 
într-însul nădejdea şi pornirea lui de răzbunare, el se clătină. 
Ochii i se împăienjeniră, simţi că înţepeneşte. Voi să strige şi 
pricepu că limba-i paralizează... 

— M-au otrăvit! gândi el. 

In clipa când i se părea că stă gata să moară, Stragildo fu 
cuprins de-o durere pe care n-o simţise niciodată. Nu i se 
părea că o să moară! Dar să moară fără să se răzbune pe 
Buridan, care era cauza tuturor nenorocirilor lui... asta îi păru 
cea mai grozavă suferinţă... In minutul acela Buridan apăru. 
La lumina făcliilor el îl cercetă pe păzitorul fiarelor, apoi 
întorcându-se spre Haudryot, îi porunci: 

— Dezleagă-l! 

Riquet se grăbi să taie legăturile prizonierului cu pumnalul. 
Stragildo_ mugi de bucurie. El se ghemui şi-şi adună toate 
puterile. Inainte de a muri va avea mângâierea să strângă de 
gât pe Buridan! şi se aruncă asupra tânărului care sta 
nemişcat. Sau cel puţin, voi să se azvârle. In realitate el făcu 
doi paşi cu greutate şi se opri. Voi să-şi ridice braţele ca să-l 
apuce pe Buridan de gât, dar simţi că braţele-i atârnau grele 
ca de plumb şi că nu le mai putea ridica!... 


382 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Buridan îl atinse cu degetul. Stragildo se clătină. Un val de 
furie îi năvăli spre creier şi cum nu putea nici să strige şi nici 
să scoată vreun cuvânt, căci limba-i paralizase şi nu se mai 
mişca, furia i se prefăcu în lacrimi, care i se prelinseră pe faţa 
zăpăcită, înţepenită atât de ciudat... 

Stragildo simţea că otrava i se urcă la creier. 

Furia, durerea, setea de răzbunare, de crimă... toate 
sentimentele astea cu care trăise, piereau ca un fum. Voinţa-i 
pierea. Incetă chiar de mai plânge, iar gura, care nu-i 
cunoscuse niciodată decât batjocura insultelor grozave 
zvârlite nenorociţilor amanți ai Margueritei, începu să i se 
lăţească într-un surâs prostesc. 

— Urmează-mă! îi porunci Buridan, care ieşi din pivniţă. 

Stragildo îl urmă supus. În sufletul lui, revolta se potolea 
încet, încet şi dispăru cu totul. 

Stragildo urcă scara cu paşii nehotărâţi. Putea să umble 
încă. In el era o nesimţire generală... o pierdere a voinţei; dar 
filtrul pe care-l băuse, nu-l împiedica să se mişte şi să-şi dea 
seama de direcţii. Nu se mai gândea să fugă, nici să se 
răzbune. Riquet şi Guillaume îi păreau nişte umbre. Nu-i mai 
recunoştea. După câteva minute simţea învăluindu-l ceva, ca 
o plăcere ciudată. Pasul i se regla, limba păru că i se 
uşurează. Inţelese că poate vorbi. Dar acum nu mai simţea 
nevoia, trăia într-o absolută indiferenţă de ceea ce se 
întâmpla în jurul lui. 

— Cât trebuie să ţină efectul elixirului? întrebă Buridan pe 
Haudryot. 

— Vreo trei ore. Apoi păcătosul îşi vă regăsi toată puterea. 
Dacă ai vrea să mă asculţi, ar trebui să profităm de momentul 
acesta de nesimţire ca să-l omorâm... 

— Da, zise Guillaume, şi mizerabilul n-o să se poată plânge 
de o astfel do moarte. El care i-a aruncat de pe turn pe 
Philippe şi pe Gautier, el care... 

Buridan îl opri: 

— Să mă aşteptaţi aici, dacă vin înainte de a se înnopta, 
bine, dacă nu mă întorc, duceţi-vă la Roule unde i-am scris lui 
Mabel, ce să facă cu voi. 

Guillaume şi Riquet pricepură că Buridan se ducea să 
încerce iarăşi vreun lucru imposibil. Dar, cum îl ştiau 
încăpățânat, cum din experienţă ştiau că niciodată nu renunţă 


383 


— Michel Zévaco — 


la o hotărâre pe care ar fi luat-o, îl strânseră în braţe fără 
să-ncerce să-l întoarcă de la cele ce-şi pusese înainte, oricare 
ar fi fost gândul acela. 

Buridan îl luă de braţ pe Stragildo, după ce-l acoperi cu o 
mantie roşie, a cărui glugă i-o puse peste cap. 

Stragildo porni fără să se opună. Străbătură încet o parte a 
Parisului şi ajunseră la piaţa Martroi-Saint-Jean. 

Era o piaţă mică, neregulată, formând un fel de triunghi, ale 
cărui bază şi capăt erau mărginite de două construcţii de care 
vom vorbi. Pe cealaltă margine erau case mai mititele, 
înghesuite una într-alta; unele dintre case erau mai joase ca 
piaţa şi ajungeau la prăvălii prin nişte trepte care mărgineau 
laturile pieţii. Dintre acele două construcţii ale pieţei, cea de la 
baza triunghiului, era închisoarea de la Martois; cealaltă de la 
capăt, era un stâlp de execuţie!... Unul dintre numeroșii stâlpi 
care împodobeau Parisul şi care se mai văzură dăinuind încă 
multă vreme. 

Ajutoarele lui Capeluche rânduiau eşafodul tocmai în 
momentul când sosi şi Buridan cu Stragildo. Il căutaseră pe 
Capeluche şi nu-l găsiseră, dar dacă-i adevărat că şi fără un 
sfânt, calendarul nu s-a oprit din mers, e tot atât de adevărat 
că şi fără un călău, moartea nu poate fi stăvilită. 

Treaba mergea şi fără stăpân şi elevii se întreceau cu atât 
mai mult să arate ce ştiu şi... ce pot. 

Vreo douăzeci de curioşi îi priveau pe cei ce lucrau cântând, 
la lumina făcliilor. La nevoie, curioşii aceia mai dădeau şi câte 
o mână de ajutor, ridicând şi ducând de colo până colo 
podinile, căci nu era lucru atât de uşor ridicarea unui eşafod, 
de acele care se făceau pe vremea aceea, mai ales că 
trebuiau clădite înalte, ca lumea să poată vedea cât mai bine 
chinul nenorocitului. 

Buridan străbătu piaţa ţinând mereu de braţ pe Stragildo şi 
se îndreptă spre intrarea închisorii. 

— Unde-i căpitanul întrebă el, cu un glas autoritar. 

Unul dintre arcaşi se repezi în sala de a doua şi-i făcu semn 
lui Buridan că putea să intre. 

Buridan şi Stragildo intrară. 

Lipsit de puterea de a judeca, umblând ca în vis deşi din 
minutul acela, efectul stupefiantului pe care-l băuse începea 
să dispară, avea cunoştinţă de ceea ce se petrecea, cum îţi 


384 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


dai seama prin somn de zgomotele pe care le auzi, fără te poţi 
deştepta. Ofiţerul îşi aţinti privirile asupra omului învăluit în 
mantia roşie şi asupra lui Buridan, de parcă ar fi voit să 
întrebe! Cine sunt? 

— Seniore, zise Buridan vin din ordinul regelui. 

Ofiţerul care sta jos se sculă în picioare într-o ţinută 
respectuoasă. Am mai spus în alte rânduri ce putere aveau 
cuvintele acele: din ordinul regelui! 

— Aveţi un prizonier? întrebă Buridan. 

— Da, seniorul d'Aulnay. 

— Numele nu interesează! Acest prizonier cunoaşte un 
secret de stat. 

— Cred că am ghicit, zise ofiţerul. De aceea magistratul va 
fi mâine aici, ca să culeagă ultimele mărturisiri ale osânditului. 

Buridan îl ţinea pe Stragildo mereu de braţ, el se aplecă 
spre ofiţer şi-i şopti: 

— Condamnatul nu o să spună nimic magistratului 
deoarece n-a voit să spună nimic monseniorului de Valois. 
Omul acesta, seniore, poate singur să smulgă adevărul 
prizonierului. Din ordinul regelui, căpitane, acest om trebuie 
pus în contact cu condamnatul. Il voi urma ca să-i ascult 
mărturisirile. 

— Imi trebuie un ordin scris. 

— lată-l, zise Buridan, şi aruncă pe masă, cel de-al doilea 
pergament, pe care-l luase de la Stragildo. 

Primul, vă reamintiţi, fusese ars de Valois. 

Fu un moment suprem. Ofiţerul desfăcu pergamentul şi-l 
citi, Buridan, ţeapăn, palid, nu-şi mai simţea inima bătându-i 
în clipa aceea, căpitanul îşi ridică capul, salută pe Buridan şi 
strigă: 

— Să vină opt oameni ca să coboare la temniţă? 

li întinse pergamentul lui Buridan, care năbuşindu-şi un 
strigăt de bucurie, respinse binişor hârtia zicând: 

— Am ordin să las în mâinile dumitale acest pergament pe 
care-l veţi da mâine seniorului Jean de Précy, dar vă fac 
cunoscut că conversaţia trebuie să fie secretă. 

— Oamenii mei n-or să audă nimica! zise căpitanul. Ofiţerul 
se îndreptă spre o uşă pe care o deschise. Acolo începea o 
scară pe care Buridan prinse s-o coboare, ţinându-l pe 
Stragildo de braţ. Cei opt arcaşi îi urmau. 


385 


— Michel Zévaco — 


— Dă-mi facla! zise Buridan arcaşului care era lângă el şi 
intră... 

Închise uşa, în urma lui, apoi înțepeni făclia într-un colț al 
temniței. Atunci se uită spre fund şi văzu un om culcat pe 
lespede, cu mâinile şi cu picioarele legate. De-abia îl 
recunoscu. 

Omul acela, cu fața ca de ceară, îngrozitor de slab, era 
Gautier. Şedea cu ochii închişi, nepăsători, în aparență față de 
tot ce i s-ar fi putut întâmpla. 

Buridan îngenunche, puse mâna pe gura lui Gautier ca să-l 
oprească de a striga, se aplecă până la urechea lui şi şopti: 

— Taci! In numele lui Dumnezeu!... Dacă vrei să trăieşti, 
taci!... Deschide ochii şi priveşte! 

Gautier deschise ochii... Ochii aceia rătăciţi, ochi de om în 
agonie... în care moartea apropiată îi împăienjeni. Îl văzu pe 
Buridan!... şi un fel de geamăt slab îi umflă pieptul. 

— Nici-o vorbă! Nici-un zgomot! gemu Buridan... Mă auzi? 
mă recunoşti? mă pricepi? 

Gautier făcu semn că, da!... 

Buridan tăie legăturile cu pumnalul. După câteva clipe 
Gautier era în picioare, zăpăcit, tremurând, cu faţa atât de 
înflăcărată, încât Buridan, pentru a doua oară, îi puse mâna 
peste gură fără să zică un cuvânt. Încetul cu încetul, bucuria 
aceea nebună care-l tulburase pe Gautier, păru că se 
potoleşte. El îşi muşcă buzele până la sânge. Apoi, pricepând 
fără îndoială că momentul era grozav, se rezemă de zid şi 
închise ochii... 

Ca să nu-şi piardă cumpătul, Buridan scoase repede 
mantia, care-l acoperea pe Stragildo, o azvârli pe umerii lui 
Gautier, şi-i puse gluga în cap. 

— Poţi să umbli? îl întrebă el încet. 

Drept răspuns, Gautier făcu câţiva paşi şi se rezemă de uşă 
cu capul între palme, plângând încet. 

Buridan răsuflă greu. Năduşise tot, ca şi cum ar fi îndeplinit 
cine ştie ce muncă grea. 

Cu toate astea, era stăpân pe sine. 

Atunci îl împinse pe Stragildo în coltul temniţei şi-i puse 
mâna pe umeri. 

— Mă recunoşti? întrebă el. 

Stragildo, fără să facă o sforţare, încet-încet, inteligenţa se 


386 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


deşteptă. El mârâi înăbuşit ca şi cum ar fi vrut să zbiere. 

— Sunt Buridan! urmă tânărul. Ascultă, deci, ultimele mele 
cuvinte. Ai fost laş şi crud toată viaţa şi te condamnasem la 
moarte. Cu toate astea, nu te ucid. iți rămâne o ultimă 
scăpare, dacă ţi-e favorabilă, voi crede că te-a iertat 
Dumnezeu. Cât despre mine, în numele Margueritei, cea 
trădată de tine, în numele lui Philippe, cel mort, al lui Gautier, 
pe care ai vrut să-l omori, în numele tuturor acelora pe care 
i-ai azvârlit de pe turnul Nesle, te iert!... Ascultă! Peste câtva 
timp, într-o oră, poate, vei simţi redeşteptându-ţi judecata... 
vei putea să umbli şi să vorbeşti. Atunci strigă, cheamă, spune 
că nu eşti Gautier. Şi când or recunoaşte că nu eşti acela care 
trebuia să fie chinuit, acuză-mă pe mine de această evadare, 
reclamă regelui sau contelui de Valois... În sfârşit... e treaba 
ta! Adio, Stragildo!... 

Cu ochii zăpăciţi, Stragildo, făcu o sforţare supremă ca să 
strige sau să-l apuce pe Buridan... dar era încă sub influenţa 
băuturii. El îl văzu pe Buridan apucând făclia... Il văzu luându-l 
pe Gautier de braţ... şi-şi dădea seama că iese din temniţă... 

Apoi, zgomotul paşilor se stinse în depărtare şi... nu mai 
auzi nimic! 


x x 


Cât putea fi încă zărit din corpul de gardă, Buridan se 
stăpâni, dar când ajunse cu Gautier în fundul ulicioarelor, pe 
unde la ora aceea târzie nu mai trecea nimeni, el i se aruncă 
în braţe şi, sub înrâurirea zguduirii acelei emoţii violente, pe 
care şi-o stăpânise până atunci, trebui să-l ţină Gautier la 
rândul lui. 

— Liber! gâfâia Gautier. Liber şi cu viaţă! 

— Da! zise Buridan. Vom putea fugi. Nişte cai buni ne 
aşteaptă la Roule. Peste câteva zile, vom trece graniţele 
regatului. 

— Să fugim? Strigă Gautier. Asta nu. Vreau să-mi răzbun 
fratele, Buridane. 

— Să-l răzbuni? Şi împotriva cui? 

— Mai întâi... a lui Valois! 

— Dacă nu mă înşel, mi se pare că Lancelot Bigorne e pe 
urmele lui!... Gautier, nu mă pot amesteca în pedepsirea 


387 


— Michel Zévaco — 


tatălui meu! zise Buridan, cu vocea schimbată. 

— Mai e... îndrăcitul acela de Stragildo. 

—E în locul tău, în temniţa de la Martroi. Nu l-ai 
recunoscut? 

Gautier îl privi pe Buridan cu admiraţie. 

— Ce? bolborosi el. Nu vezi?... Ai făcut tu asta?... Da, ai 
făcut-o şi dacă se găseşte pe lume cineva în stare să 
făptuiască o astfel de întreprindere atât de îndrăzneață, acela 
nu poţi să fii decât tu, Buridane! 

— Vezi dar... că nu mai e nevoie să te ocupi de Stragildo... 

— Da, dar mai e Marigny, mai e Marguerite... 

— Haide, vino, zise Buridan. Vino să mai prinzi ceva puteri 
cu o masă bună, care te aşteaptă. Şi, pe când vom mânca, îţi 
voi povesti ce s-a întâmplat cu Marguerite şi Marigny. 

Cât despre Gautier, el se puse la masă şi înghiţi proviziile 
pe care Riquet, prevăzător ca întotdeauna, le strânsese la 
timp. Apoi uriaşul adormi un somn greu, care ţinu până a doua 
zi la amiază şi care fu urmat de o nouă năpustire asupra 
proviziilor lui Riquet. 


x x 


Nu mai avem nimic de spus în ceea ce-i priveşte pe aceşti 
tovarăşi îndrăzneţi, atâta doar că, după patru zile, găsiră 
prilejul să plece din Paris şi se îndreptară spre Roule, unde se 
întâlniră cu Mabel, Myrtille şi Tristan. 

Fata plângea... Tristan îi istorisise moartea tatălui ei, dar îi 
spusese că murise de un atac de apoplexie. 

Myrtille nu află niciodată că tatăl ei fusese spânzurat. 

În noaptea aceea, tovarăşii lui Buridan se pregătiră de 
plecare, care fu hotărâtă pentru a doua zi ca să poată veni şi 
Lancelot Bigorne. 

În noaptea aceea, Tristan îl duse pe Buridan la grajd unde 
fuseseră aduşi mai mulţi cai şi-i arătă câţiva saci. 

— Ce-i acolo? întrebă Buridan. 

— Zestrea Myrtillei! răspunse bătrânul servitor. 

Era tezaurul lui Marigny, faimosul tezaur, pe care Valois 
pusese să-l caute în zadar, în palatul din strada Saint-Martin. 
Mai târziu Buridan, împărţi în trei averea aceea, pentru care 
lucru fu împuternicit chiar de nevasta lui: o parte îi rămase 


388 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Myrtillei, o parte fu întrebuințată pentru clădirea unei şcoli 
pentru orfani; şi a treia parte se împărţi între Guillaume, 
Riquet şi Gautier care, după câţiva ani, făcu să i se 
reclădească castelul tatălui său, cel asasinat de Marigny. Cât 
despre Bigorne, ştiam că-l îmbogăţise Tristan mai de mult. 
Dar, înainte de a termina povestea aceasta, să spunem ce s-a 
făcut Stragildo şi care era „treaba misterioasă” pe care o avea 
de îndeplinit eroul tuturor aventurilor acestea, adică Lancelot 
Bigorne. 


XLI. CHINUL FRAŢILOR D'AULNAY 


Stragildo rămăsese singur în temniţa în care, printr-una din 
cele mai negândite îndrăzneli, îl închisese Buridan în locul lui 
Gautier. Trecu o oră, până când efectul stupefiantului 
administrat de Haudryot să se fi risipit, ca să-şi dea seama de 
cele ce i se întâmplase. Mai întâi, i se păru că nu părăsise 
pivniţa de la grădiniţa cu trandafiri şi, constatând că nu mai 
era legat, încercă numaidecât să găsească un mijloc de fugă. 

— Am scăpat eu odată, mormăi el, de ce n-aş putea fugi şi 
acum? Şi... prin aceleaşi mijloace? 

Şi cum se gândea astfel, încetul cu încetul, un fel de 
reamintire se desfăşură în mintea lui şi se preciză. işi dădu 
seama de toropeala care-l cuprinsese. Se văzu leşinat ieşind 
din închisoarea grădiniţei, străbătând Parisul la braţ cu 
Buridan şi ajungând la temniţa în care se afla acum. Aici, prin 
aceleaşi fenomene, îşi reaminti de ultimele cuvinte ale lui 
Buridan, ca şi cum le-ar fi auzit chiar atunci... 

Stragildo pufni de râs şi mormăi: 

— Frumoasa păcăleală!... l-am luat locul lui Gautier! Dar... 
pe mine nu mă cheamă Gautier! Eu sunt Stragildo, păzitorul 
fiarelor regelui. Sunt doar un personaj important în stat. Deci, 
deoarece Buridan a fost destul de nebun ca să mă pună în 
locul lui Gautier şi că nu sunt Gautier, n-am decât să strig! Are 
să vină cineva, care să mă recunoască şi au să-mi dea 
drumul... lar atunci o!... atunci, vai de tine, Buridane afurisit! 

Creierul îi era încă slăbit şi judeca, fără să-şi dea seama de 
situaţia înspăimântătoare în care se găsea. Şi începu să 
lovească cu pumnalul în uşă. 


389 


— Michel Zévaco — 


— Hei! Heei! Arcaşi! Deschideţi numaidecât sau... mă plâng 
reginei! 

Nimeni nu deschise, nimeni nu-i răspunse. Stragildo bătu 
mai tare. În curând, începu să plângă. Pumnii îi sângerară şi 
furia amestecată cu spaima îl slăbi şi căzu jos sleit de puteri. 

Când îşi veni în fire din leşinul acela, Stragildo scoase un 
răget groaznic. Simţea că i se zbârleşte părul pe cap... fu lovit 
de spaimă ca de un trăsnet, căci acum îşi venise cu totul în 
fire... de astă dată îşi reamintea totul! Acum el înţelegea 
deplin, totul. Cu toate astea îi mai rămânea o speranţă. 

— Da! regele îl ura şi nu-l va ierta niciodată! Dar Valois?... o 
Valois îl va scăpa, deoarece Valois avea încă nevoie de el! 

Se sculă, se azvârli asupra uşii şi ore întregi, între uşa 
aceea nepăsătoare şi omul care nu voia să moară, se dădu o 
luptă îngrozitoare. 

Deodată, Stragildo auzi paşi numeroşi şi zgomot de arme. 
Atunci se opri şi răsuflă cu putere, era hidos, plin de sânge, cu 
hainele sfâşiate, cu barba şi părul zbârlit, dar un zâmbet se 
încrustă pe obrazul acela groaznic. In sfârşit, venea cineva! 
Putea să scape. 

Uşa se deschise. Deodată Stragildo avu viziunea faclelor, a 
numeroşilor arcaşi, al celor două ajutoare ale călăului şi a unui 
om îmbrăcat în negru, care spunea: 

— Gautier d'Aulnay, ascultă sentinţa care a fost pronunţată 
împotriva ta şi a fratelui tău... 

— Nu sunt Gautier! urlă Stragildo. Ajutor! Ucigaşii... 
Conduceţi-mă la seniorul de Valois. Eu sunt Stragildo! Priviţi, 
priviţi cu toţii... Gautier a fugit cu Buridan! 

Urmară câteva clipe de nespusă mirare, apoi izbucniră 
strigăte de zăpăceală. După asta, Stragildo fu împins în 
închisoare şi uşa se închise din nou. Se auziră iarăşi urletele 
lui furioase, dar ele nu-i fură luate în seamă. Un lucru era 
sigur: anume că Gautier d'Aulnay fugise şi fusese înlocuit prin 
Stragildo! Omul negru, ajutoarele, mai mulţi arcaşi îl 
recunoscuseră fără greş pe păzitorul fiarelor... In timpul 
acesta, ofiţerul care comanda postul se repezise pe piaţa 
Martroi, care era neagră de lume, cu geamurile înţesate de 
capete curioase. Mulțimea se înghesuia în străzile vecine. În 
fund, se vedea stâlpul şi eşafodul în mijloc. 

Pe eşafod, se afla un şevalet şi un buştean. Rezemat de 


390 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


buştean, lucea o secure. Şevaletul era pregătit pentru prima 
parte a chinului. Condamnatul trebuia să fie legat spre a fi 
jupuit de viu şi a suferi şi alte... chinuri. După aceasta i se tăia 
capul. Eşafodul, la care te urcai pe o scară largă, de scânduri, 
era înconjurat de două şiruri de soldaţi înarmaţi; dar, deşi 
aceşti soldaţi erau în mare parte bărbaţi voinici, înalţi încă prin 
coifurile lor, înşiruirea lor nu putea împiedica lumea să vadă 
ce s-ar fi petrecut pe eşafodul aşezat în aşa fel, spre a domina 
de foarte de sus. La capătul de jos al acestei scări, aşteptau 
mai multe personaje oficiale, sosite pentru a asista la execuţie 
sau fiindcă funcţiile lor le obligau la asta, ori numai pentru că 
curiozitatea îi adusese acolo. Printre ei se afla starostele Jean 
de Precy, care dădea explicaţii asupra felului cum se jupoaie 
un om de viu. Văzându-l venind pe ofiţerul postului, palid şi 
pierdut, Jean de Précy înţelese că se întâmplase ceva grav. 
Descălecă şi-l urmă pe căpitan, care, odată ajuns în sala 
corpului de gardă, care era rezervată, începu să-i povestească 
cele întâmplate. Şi, ca dovadă, îi arăta pergamentul pe care-l 
lăsase Buridan. Jean de Précy examină hârtia, apoi dând din 
cap: 

— Ai noroc, Domnule Căpitan, că ai păstrat pergamentul 
acesta. Fără el, capul Dumitale nu s-ar mai fi ţinut atât de 
solid pe umerii dumitale, în clipa asta... Dar păcătosul a lucrat 
în numele regelui, nu-i nimic de făcut... nu-i nimic de zis. 

— Păcătos, fie! spuse aspru căpitanul. Dar un viteaz, şi... vă 
garantez şi om de inimă! In definitiv, îi datorez viata. Putea să 
plece cu pergamentul. Chiar el m-a sfătuit să-l păstrez, şi, mai 
mult, mi-a dat ordin s-o fac. Dar, seniore, ce să facem cu 
Stragildo, acum?... Să-i dăm drumul? 

— Să-i dăm drumul? tresări Jean de Precy cu mârâitul unui 
câine căruia i se ia osul. Ascultaţi, cu privire la Stragildo 
aveam ordinul să-l caut şi să-l spânzur, căci se pare că bunul 
nostru stăpân, Ludovic, a fost grav insultat de păcătosul ăsta! 


— E, bine... iată-l găsit gata. Luaţi-l, domnilor, pe Stragildo 
Şi... scăpaţi-mă de el. 

— Hm!... Va să zică Stragildo, care între noi fie zis, este un 
mârşav, merită ştreangul, de când s-a născut... acest 
Stragildo e prins şi cum e condamnat... pe legea mea, nu 
rămâne decât să-l spânzurăm... 


391 


— Michel Zévaco — 


— Spânzură-l, domnule prefect... atârnă-l de crucea de la 
Tsahoir sau de la Grève... Aici nu e spânzurătoare. Hm!... Şi cu 
toate astea, iată poporul Parisului care începe să se 
neliniştească şi vrea să vadă... cum se jupoaie oamenii... 

— Domnule căpitan, am să pun să-l caute îndată pe 
afurisitul de Gautier şi pe îndrăzneţul acela de Buridan, care 
l-a scos din închisoare... N-o să piardă nimeni... nimic dacă o 
să mai aştepte puţin. Mai cu seamă că avem destule socoteli 
de reglat cu blestematul de Buridan. Dar e peste putinţă ca să 
amânăm chinul lui Gautier. 

Ofiţerul făcea nişte ochi straşnic de miraţi. 

— Dumnezeule, murmură starostele, aceşti militari sunt 
neînchipuit de mărginiţi... Nu înţelegi nimic? 

— Nu, domnule prefect... nu înţeleg, zise căpitanul care nu 
era prost. N-am dreptul să înţeleg; nu-l am decât pe acela de 
a mă supune celor... ce ordonaţi! 

— Ei bine, dar... Adu-mi pe acel Gautier pe care îl aud 
urlând de aici. Nu s-a întâmplat nimic, astă noapte, căpitane! 
.. Şi dumneata şi eu am risca prea mult să spunem că s-a 
petrecut ceva. 

După aceste cuvinte, prefectul se duse la locul lui, la 
picioarele scării eşafodului şi dete ordin să-l execute pe 
Philippe d'Aulnay. 

Ajutoarele lui Capeluche apucară un fel de manechin care 
era pus într-un coş mare, îl aşezară în picioare şi-l arătară 
mulţimii care începu să râdă şi făcură glume atât de sărate, că 
nu puteam să le rostim nici... pe departe. Glumele acelea de 
care se prăpădeau de râs toate cumetrele, vizau, mai cu 
seamă, acea parte a chinului care era cea mai groaznică 
mutilare a unui bărbat. Şi, cum se ştia că manechinul nu era 
aşa de perfect făcut, ca să reprezinte în întregime ce trebuia 
să figureze, lumea striga: 

— Vrem să vedem tot! 

— Dezbrăcaţi-l! 

Ajutoarele se mulţumiră să pună manechinul pe buştean şi 
unul din ei îi dete cu securea o lovitură peste gât. Capul se 
rostogoli îndată. 

Un hohot general izbucni, apoi urmă o tăcere tragică... căci, 
de data asta, trebuia să chinuiască o fiinţă vie! p 

Toate privirile se îndreptară spre uşa închisorii... in 


392 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


închisoarea aceea, în fundul temniţelor se petrecea o scenă 
îngrozitoare, pe când sus, pe eşafod, se desfăşura simulacrul 
caraghios al execuţiei lui Philippe... 

Intr-adevăr, după convorbirea sa cu prefectul, căpitanul se 
înapoiase la corpul de gardă, strigând: 

— Puneţi mâna pe seniorul d'Aulnay şi duceţi-l la eşafod. 

Vreo doisprezece arcaşi porniră să execute ordinul. Ca şi 
de-ntâia dată, erau urmaţi de două ajutoare ale lui Capeluche 
şi de omul negru, care, trebuind să citească sentinţa, ţinea cu 
orice preţ să-şi îndeplinească însărcinarea. 

Arcaşii, ajutoarele şi omul negru coborâră. Cei dintâi erau 
armaţi cu lănci, ceilalţi cu frânghii şi al treilea, ţinându-şi 
pergamentul în mână. 

Uşa se deschise şi Stragildo apăru, ca şi prima dată, la 
lumina făcliilor, plin de sânge, schimonosit, oribil la vedere. 
Atunci porni pe galerii un concert straniu, în care urletele lui 
Stragildo, care nu voia să moară, se amestecau cu chiotele 
arcaşilor care voiau să pună mâna pe el, cu îndemnurile 
ajutoarelor, care voiau să-l lege, şi ţipătul omului negru care 
voia să-i citească sentinţa de moarte... 

Sunt comedii tragice şi tragedii comice. Unele hohote ale lui 
Moliere ne-nfiorează. In unele nenorociri, vezi oameni care 
hohotesc de râs fără să spună că au înnebunit; sunt disperaţi 
când râd şi... nu ştiu de ce? Adevărul e că au văzut partea 
comică a durerii; au văzut-o fără să vrea... poate că vor muri, 
dar trebuie să râdă; şi în această amestecătură... care este 
sentimentul omenesc, unde începe partea comică? Unde sunt 
marginile tragediei?... Intrarea plină de urlete şi de gesturi a 
arcaşilor, a ajutoarelor şi a omului negru, în temniţa lui 
Stragildo, fu ceva îngrozitor, sinistru, comic şi hidos... 

— Dar... vă zic că... eu nu sunt Gautier d'Aulnay! urla 
Stragildo. 

— Haide, cumetre... lasă-te să te legăm! ţipau ajutoarele. 

—... Deci facem cunoscut, numitului Gautier, prinţ 
d'Aulnay... ţipă omul negru. 

— Lua-l-ar ciuma de turbat, care nu vrea să se supună! 
zbierau arcaşii. 

— Vă spun că... eu mă numesc Stragildo! zbieră prizonierul. 

Toate zgomotele acelea se învălmăşeau ca într-o 
mormăială. Impins într-un colţ, Stragildo nu mai zbieră de 


393 


— Michel Zévaco — 


disperare, el se apără. Doborâse cu pumnul doi arcaşi, cu 
dinţii muşcase mâna unui ajutor... Fiecare din mişcările lui, 
fiecare gest, era un atac furios. In colţul acela întunecat, cu 
făcliile răsturnate, se desfăşura o luptă nemaipomenită. 
injurături înăbuşite, urlete scurte, insulte, o zarvă grozavă, a 
omului care nu vrea să moară. Apoi deodată totul se potoli. 

— Aşa, aşa! gâfâia ajutorul, care era gata să-l lege pe 
Stragildo. 

— Aceşti d'Aulnay, erau nişte ticăloşi straşnici! îşi dădeau 
părerea arcaşii, între ei. 

—... Şi, la urmă, i se va tăia capul! Sfârşea, vorbind pe nas, 
omul negru, care ştia pe dinafară ce era scris în pergament. 

Stragildo nu mai zicea nimic. Il scoaseră legat cobză... şi 
când îl închiseră în corpul de gardă, la lumina zilei, băgară de 
seamă că murise. Avea mai bine de douăzeci de răni, o 
lovitură de suliță îi străpunsese gâtul... o lovitură de pumnal îi 
deschisese burta, faţa îi era plină de răni şi un ochi îi atârna 
afară din orbite. In schimb, unul dintre doi arcaşi, pe care-l 
lovise Stragildo, muri peste noapte. Mai erau şi câţiva răniţi. 

Trebuie să adăugăm că stârvul păzitorului fiarelor fu dus pe 
eşafod şi i se aplică chinul anunţat, pentru ca să nu se 
răzvrătească mulţimea, care venise la acest spectacol, căci pe 
vremea aceea guvernele nu aveau încă obiceiul să nu ţină 
seamă de reclamaţiile mulţimii... Astfel, fură torturați fraţii 
d'Aulnay: unul în efigii, celălalt sub forma unui cadavru. 
Totuşi, istoria afirmă că cei doi fraţi fură executaţi, în adevăr, 
dar istoria e plină de greşeli şi, dacă am fi întrebaţi de unde 
ţinem această versiune, am putea şi noi să întrebăm unde au 
găsit-o pe a lor, Michel şi Henri Martin şi chiar Dulaure şi 
Genoulillac? i 

Dar... ne place să spunem adevărul. In viaţa lui Buridan, şi 
într-o vreme cu mult după supliciu, se găsesc urme de relaţii 
despre un Gautier d'Aulnay. Deci, Gautier d'Aulnay a 
supravieţuit celor trei suplicii, care se sfârşiră prin... 
decapitare. Răspunsul se înţelegea de la sine. Pe de altă 
parte, găsim urmele supliciului aplicat la doi gentilomi în anul 
1314. Se pare că unul din gentilomii aceia fu supliciat în efigie, 
se pare că, mulţimea, văzând capul celuilalt, arătat de călău, 
cineva ar fi strigat: „...Acesta-i păzitorul fiarelor regale!” 
Acelaşi care strigă astfel fu îndată ucis de soldaţi, după un 


394 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


semn pe care-l făcu prefectul. 


XLII. COMOARA LUI ENGUERRAND DE MARIGNY 


În dimineaţa zilei când Stragildo pieri, Charles de Valois, 
guvernatorul de la Temple, primi o vizită ciudată. Trebuie să 
spunem, mai întâi, că unchiul regelui tocmai atunci se 
întorcea de la Luvru unde-l găsise pe Ludovic al X-lea foarte 
slăbit. Văzând pe rege aşa de prăpădit, Valois îşi frecase 
mâinile de bucurie, apoi îl puse pe bietul domnitor, pe 
jumătate mort de dragoste şi de durere să semneze un bon de 
20 000 livre şi se duse la păzitorul tezaurului regal, ca să ia 
suma pe care o duse la Temple. 

Într-adevăr, păzitorul tezaurului, îi plăti îndată suma, dar 
plătindu-i-o îi zise lui Valois, cu surâsul acela trist, al tuturor 
casierilor: 

— Seniorul meu, încă vreo două, trei bonuri de acestea şi... 
voi fi silit să închid lăzile!... 

— Ei aşi! tresări Valois, speriat. Stăm atât de prost? 

— Ah! oftă casierul. Pe vremea defunctului rege, n-am fi 
fost încurcaţi pentru atât de puţin lucru. 

— Şi ce-ar fi făcut fratele  meu?... Spune-mi?! 
Sfătuieşte-mă! 

— Seniorul meu, lămuri casierul, ar fi încercat mai întâi să 
dovedească parizienilor, că o livră bătută la Tours şi o livră 
Paris... sunt una şi aceeaşi monedă. Apoi, ca să-i pedepsească 
pe parizienii care ar fi cârtit, le-ar fi pus un bir... fie pe brâurile 
femeilor, fie pe glugile bărbaţilor. 

— Bine! mormăi Valois, poate o să se întâmple şi asta, mai 
repede decât credeţi... 

Apoi, Valois apucă spre Temple, gândindu-se că dacă lăzile 
regelui erau aproape goale, cum se bizuia mult pe aceste lăzi, 
ca să deschidă şi să închidă unele guri... la un moment dat, 
s-ar găsi încurcat. Întors la Temple, Valois, care n-avea nimic 
de făcut deocamdată, se apucă să-şi socotească propria avere 
ca să vadă dacă i-ar ajunge la nevoie. Tocmai era adâncit în 
socoteala asta atât de însemnată când i se anunţă că un om 
dorea să-l vadă în particular şi chiar în clipa aceea. Omul se 
numea Tristan. 


395 


— Michel Zévaco — 


La auzul numelui de Tristan, Valois sări în sus şi, în loc să 
dea ordin ca să-l gonească cu lovituri de bici pe obraznicul 
care pretindea să-i vorbească îndată, dădu ordin să-l lase să 
intre. 

Tristan părea foarte mâhnit. 

— Ce vrei să-mi spui? întrebă cu asprime Valois. 

— Monseniore, răspunse Tristan, am aflat că aţi ordonat să 
mă caute, ca fiind fără îndoială, depozitarul comorilor 
defunctului meu stăpân. 

— E drept. Şi tu ştii bine că ai să fii spânzurat, pentru că 
n-ai restituit regelui ceea ce îi aparţinea? 

— Chiar pentru asta vin la dumneavoastră, monseniore... 
Nu mai pot trăi... Nu mai îndrăznesc să ies din Paris, de frică 
să nu fiu arestat. Nu-mi mai vine să ies de acasă. Decât un 
astfel de trai, mai bine să mă spânzure odată, dar tot 
nădăjduiesc că... n-am să fiu spânzurat. 

— Cum aşa? întrebă Valois gâfâind. 

— Aţi spus-o, monseniore: înapoind regelui ceea ce-i 
aparţine. Deci, vin să mă supun cu umilinţă, şi cum sunteţi 
însărcinat cu afacerile Statului, să vă rog să daţi ordin să fiu 
dus până la rege, căruia îi voi spune unde se află ascunsă 
comoara stăpânului meu... 

Valois îngălbenise, ca în momentul când în aceeaşi sală se 
întâlnise cu Buridan. De data asta, însă, o altă emotie îl 
tulbura. 

— Aşadar... există acea comoară? întrebă el, cu glas 
înăbuşit. 

— V-aţi îndoit vreodată monseniore? 

— ŞI... cam la ce sumă se urcă?... 

Tristan îl privi în ochi pe Valois şi răspunse: 

— Am încercat s-o număr într-o zi, când stăpânul meu îmi 
făcuse parte de hotărârea sa de a părăsi Parisul... Am 
numărat din zori de zi: am pus la rând maldărele de aur şi 
când se înnoptase tot nu sfârşisem. 

Valois se înfioră. Se gândea... cum să pună mâna pe averea 
aceea uriaşă? 

Tristan urmă: 

— In schimbul serviciului pe care-l aduc regelui restituindu-i 
o comoară pe care o puteam păstra, nu cer decât două lucruri. 

— Vorbeşte! zise cu înfocare Valois. 


396 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Mai întâi... să mi se asigure viaţa, şi apoi libertatea de a 
pleca din Paris... 

— Vrei cu orice preţ să nu fii spânzurat? întrebă Valois, 
care-l observă atent pe Tristan. 

Bătrânul servitor se cutremură şi răspunse tremurând: 

— Sunt bătrân, monseniore, dar cufundat veşnic într-o 
muncă grea, căci stăpânul meu nu era om bun, nu cunosc 
nimic din viaţă... Dacă Dumnezeu îmi mai dă câţiva ani de 
trăit, ţin la viaţa aceea! j 

— Bine! se gândi Valois. li e frică... Totul merge bine... Şi 
apoi ce mai ceri? 

— Apoi, monseniore, dacă regele îmi făgăduieşte viaţa, aş 
dori să trăiesc câţiva ani liniştiţi şi fără de griji. Cer şase mii de 
franci, care să mi se dea, în ziua chiar când oi spune unde e 
comoara. 

Valois tăcu puţin, apoi urmă: 

— Ştii că regele te socoteşte complice cu Marigny şi că din 
ordinul lui am pus să te caute în tot Parisul? Ştii că, fără 
îndoială, n-o să vrea să te ierte? Şi, mai cu seamă, să-ţi dea 
suma pe care o ceri? In cazul ăsta ce o să faci? 

— Dacă-i aşa, monseniore, răspunse hotărât Tristan, 
Dumnezeu să se milostivească de sufletul meu, căci nu-mi 
mai voi apăra hârca păcătoasă. Să mă spânzure!... La urma 
urmei, nu e vorba decât de câteva minute de suferinţă. Dacă 
mă voi duce pe lumea cealaltă să-mi regăsesc stăpânul şi 
atâta tot. 

— Pricep... dar cu comoara, ce te faci? 

— Ce vreţi să fac?... Dacă regele îmi ia viaţa, sau chiar 
lăsându-mă să trăiesc nu-mi dă mijloacele de existenţă, ei 
bine, voi muri cu taina mea, monseniore! Nici regele, nici 
nimeni altul pe lume, n-o să pună mâna pe această avere 
uriaşă, strânsă de stăpânul meu în timp de douăzeci de ani de 
stăpânire fără control. Căci regele poate să dărâme tot 
Parisul, piatră cu piatră şi n-ar putea găsi comoara! Vă jur, de 
asta! 

Valois râse sălbatic. 

— Uiţi jupâne Tristane, că schingiuirile te fac să vorbeşti; la 
al treilea ciocan sau la primul fier roşu, vei fi fericit să-ţi spui 
secretul. 

Tristan surâse şi clătină din cap. 


397 


— Michel Zévaco — 


— Oh! zise Valois, te crezi tare grozav?... Mai tare decât 
durerea? 

— Nu, monseniore! Dimpotrivă!... Mă cred slab, atât de 
slab, încât am prevăzut şi întâmplarea asta... lată monseniore, 
pot fi spânzurat sau să fiu chinuit, dar... nu voi suferi... 

— Şi pentru ce? zise Valois mirat. 

— Pentru că am asupra mea otravă fulgerătoare, în formă 
de capsulă, pe care o am chiar în acest moment în gură. Dacă 
regele refuză să-mi dea ceea ce cer, dacă ordonă să mă 
chinuiască, sparg capsula între dinţi şi cad mort. Atunci pot 
face ce vor vrea din mine. Cadavrul meu nu va putea vorbi. 

„Cu toate astea el vrea să trăiască! se gândi Valois.” 

— Ascultă, zise dânsul, dacă te trimit la rege, moartea ta e 
sigură sau că te va spânzura, sau că te vei otrăvi singur. 
Regele e tânăr. Dispreţuieşte banul. El va renunţa la tezaur, 
numai să-şi poată satisface ura ce ţi-o nutreşte ţie şi tuturor 
prietenilor sau slugilor lui Marigny. Dar, eu... fiindcă nu te 
privesc ca pe un complice al lui, apoi, pentru că el murind şi 
eu rămânând în locul lui Marigny, ştiu cât sunt de goale 
tezaurele regale, îmi dau seama cât de necesară ar fi această 
avere pentru bunul mers al regatului. Dacă vrei să-mi dezvălui 
secretul îţi voi da voie să ieşi din Paris cu zece mii de livre în 
loc de şase. 

Tristan părea că se gândeşte la propunerea făcută şi Valois 
îi aştepta răspunsul tremurând. 

— Atâta doar, urmă el, că aceasta trebuie să rămână un 
secret între noi. 

Privirile lui Tristan scânteiară o clipă. 

— Haide, porunci Valois, hotărăşte-te mai iute! 

— lertaţi-mă, Monseniore, ceea ce-mi spuneţi e foarte grav. 
Stăpânul meu murind, e natural ca să restitui regelui Franţei 
aurul care provine din regat. Dar dumneavoastră, Monseniore, 
nu sunteţi regele! 

Valois se apropie de Tristan, îi puse mâna pe umeri şi-i zise: 

— Văd că eşti o slugă devotată. Dar... linişteşte-te!... 
Această avere n-o voi lua eu. Chiar stăpânul tău, care cu toate 
astea mi-a făcu mult rău, mă ştia... om cinstit. 

— Intr-adevăr! şopti Tristan. 

— Haide... hotărăşte-te. 

— Mai e o chestie, Monseniore. Cu regele eram sigur de 


398 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


izbândă. 

— De ce te temi? Nu vezi nebunule că interesul meu e să 
mă ţin de cuvânt? Nu vezi că... dacă te duc înaintea regelui ai 
cel puţin tot atâtea probabilităţi de a muri? 

— Aşadar, monseniore, aţi jura pe cruce?... 

Valois privi în jurul lui. Şi cum nu văzu nici o cruce, scoase 
sabia şi o trecu lui Tristan. 

— lată o cruce zise. Ii jur pe sufletul meu că voi pune să te 
ducă afară din Paris, împreună cu cele zece mii de livre, 
partea ta. 

— Bine, monseniore, vă cred!... Veniţi diseară la intrarea 
Turnului cel mare al Luvrului şi vă voi duce la comoară. Dar, 
aţi spus-o singur: lucrul trebuie să rămână secret. Veniţi dar 
singur sau cel puţin urmat de o mică suită... 

— Nu! Nu, zise Valois cu vioiciune. Voi fi singur. Şi trebuie 
ca şi tu... să fii singur... Acum spune, pe când vrei să ieşi din 
Paris... şi când vrei să pleci? 

— Când?... Cât mai iute. Mâine-dimineaţă, în zorii zilei. Pe 
unde? Am de gând să mă duc la Orleans. Deci voi ieşi pe 
poarta Bourdelle. 

— Bine, zise Valois. Diseară, la ora zece, voi fi la Turnul cel 
mare al Luvrului. Mâine dimineaţă, la orele şase un om al meu 
te va aştepta în afară de poarta Bourdelle, cu un cal pe care 
ţi-l dăruiesc şi cu cele zece mii de livre făgăduite. Acum... 
pleacă! 

Tristan salută şi ieşi încet. 

De abia plecase şi Valois îl şi chemă pe căpitanul său de 
gardă şi-i zise: g 

— Astă seară mă duc într-o cercetare. Imi trebuiesc patru 
oameni siguri, care să mă urmeze la distanță şi nu se vor 
apropia decât dacă strig sau fluier. Mâine dimineață, în 
deschiderea porților, vei pune în câmpurile de zarzavaturi, 
care sunt în afară de poarta Bourdelle, doi oameni zdraveni... 
Pe omul care a ieşit de aici îl cunoşti? 

— Tristan. Sufletul blestemat al păcătosului de Marigny. 

— Bine!... Oamenii tăi trebuie să mă scape de acest om... 
printr-o lovitură de pumnal. Pentru mai multă siguranţă, să-i 
îngroape corpul, înainte de a se înapoia. Spune-le că, în caz de 
izbândă vor primi câte douăzeci de livre, de om. Dacă nu 
reuşesc... vor fi spânzurați. 


399 


— Michel Zévaco — 


Se înseră. La ceasul hotărât, Valois ieşi de la Temple şi 
porni, urmat, la distanţă, de păzitorii săi, gata să-i sară în 
apărare la primul semnal. El înconjură vechea fortăreață, 
zicându-şi: 

— In curând voi domni aici ca stăpânitor... 

Inima îi bătea cu putere. 

La picioarele Turnului, îl găsi pe Tristan, care-l aştepta. 

Tresări. O clipă se îndoise că sluga lui Marigny va veni la 
întâlnire. Se încredinţă că era singur şi, din clipa aceea, se 
linişti că visul averii aceleia uriaşe... ar fi putut fi o cursă. 

— Unde-i? întrebă el, răstit. 

— Urmaţi-mă, monseniore! zise Tristan, care cobori pe 
malul apei. 

— Trebuie să trecem apa? 

— Da! zise Tristan care se sui într-o barcă şi începu s-o 
dezlege. 

Valois şovăi un moment. Păzitorii săi nu-l vor putea urma! 
Sau, dacă se suiau într-una din bărcile legate la mal, Tristan 
i-ar vedea... 

Nu se gândise că acea comoară putea fi pe malul stâng al 
Senei. 

Dar, încredinţându-se în voia întâmplării şi a instinctului 
păzitorilor săi, se sui în barcă. 

Tristan începu să lopăteze. Peste câteva minute, barca 
ajunse la mal. Valois se-ntoarse, privi peste apă şi văzu că 
urmaşii săi nu veneau sau că cel puţin nu începuseră să 
treacă fluviul. 

— E departe? zise el, întorcându-se spre Tristan. 

— Nu, monseniore! Am ajuns... Comoara e în Turnul Nesle. 
Nu-mi mai rămâne decât să vă spun taina care vă îngăduie să 
ajungeţi la lada unde sunt îngrămădiţi sacii plini cu aur... 

Dacă Valois ar mai fi avut vreo nehotărâre, cuvintele care 
sunau ca aurul, l-ar fi hotărât. Fraza, plină de sunetul 
galbenilor, l-ar fi făcut pe conte să uite o primejdie chiar 
adevărată. Dacă-i trecu prin gând o idee, în clipa aceea când 
era aşa de fermecat, nu fu decât aceea a admiraţiei pentru 
Marigny, care avusese inspiraţia să-şi ascundă comoara în 
Turnul Nesle... singurul loc din Paris, care n-ar fi putut fi 
bănuit. 

El se repezi spre uşa Turnului în faţa căreia ajunsese şi 


400 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Tristan. 

— Intraţi monseniore, zise Tristan care-l salută. 

Valois intră, înfiorându-se. 

În aceeaşi clipă, Tristan trase uşa de din afară, unde 
rămăsese şi o închise cu cheia. 


XLIII. TURNUL NESLE 


Auzind că se închide uşa, Valois nu-şi dădu seama, 
deocamdată, de cele se petreceau. Crezu că Tristan intrase în 
urma lui. 

Aşteptă o clipă. Noaptea era adâncă. O tăcere mortuară 
domnea sub bolțile acelea, care odinioară, răsunaseră de 
orgiile şi vaietele victimelor lui Stragildo. 

— Tristane! murmură contele de Valois. 

Şi cum nimeni nu-i răspunse, începu să bănuiască o cursă. 

Valois scoase un strigăt de necaz şi furie. Şi, printr-un 
fenomen foarte natural, în clipa aceea, când se aştepta să fie 
atacat, amărăciunea de a fi pierdut comoara îi biruise teama. 
Era viteaz cum erau mai toţi oamenii de pe vremea lui. Cum fu 
sigur că fusese atras într-o cursă, se rezemă de uşa închisă, 
scoase pumnalul, îşi înfăşură braţul cu mantia şi, ghemuit pe 
loc, aştepta atacul. 

Trecură câteva minute. 

El cercetă întunericul cu privirea-i arzătoare, dar... bezna 
era ca un zid negru, de nepătruns. Încetul pe încetul, Valois se 
linişti, în Turn nu era nimeni. Era vădit că n-o să fie atacat. 
Urechea, în care i se concentraseră toate puterile vieţii, nu 
prindea nici unul dintre alunecuşurile uşoare, nici o trosnitură 
care să dea de veste mersul vreunui duşman, în umbră. 
Atunci? pentru ce venise Tristan la dânsul, la Temple? De ce-l 
adusese acolo? În ce scop şi pentru care interes. Valois sfârşi 
prin a-şi zice că, poate, se pusese la cale ceva împotriva 
fortăreței de la Temple sau a Luvrului şi că voiseră să-l pună în 
neputinţă de a se mişca în noaptea aceea. 

După atâta socoteală, el amână pe a doua zi răspunsul la 
întrebările acele care-l chinuiau. 

În clipa aceea auzi sunând, în depărtare, orele la un 
orologiu. Le numără: era ora unsprezece... 


401 


— Michel Zévaco — 


Cât despre ieşirea de la Turnul Nesle... era un joc. Cum s-ar 
lumina de ziuă, Parisul s-ar deştepta, ar bate în uşă până s-ar 
strânge toţi trecătorii, şi cum ar spune cine e... uşa ar fi 
sfărâmată pe dinafară. Şi atunci... n-ar mai găsi răgaz, până 
n-ar pune mâna pe Tristan. N 

Vremea trecea şi Valois se liniştise cu totul. Işi pusese 
pumnalul la loc... Totul era... să treacă noaptea. Dar, atunci, 
simți că se înfurie, gândindu-se că fusese gata să pună mâna 
pe tezaurul lui Marigny sau că, cel puțin, crezuse astfel! 

Cu toate astea... comoara exista! Unde se afla!?... Şi cine 
dovedea că Tristan nu spusese o parte de adevăr? Cine putea 
proba că tezaurul nu era chiar în Turnul Nesle. 

In minutul când se gândea astfel, Valois sări în sus: auzise 
un zgomot, primul zgomot pe care-l prinsese de când era 
acolo... Un zvon lămurit, care răsună ciudat în tăcerea aceea 
adâncă... ceva, ca un zăngănit de monede de aur, care cad pe 
lespede. g 

Valois simţi că inima îi bate cu putere. În câteva clipe i se 
năzări o icoană care i se păru un adevăr sigur. Tristan intrase 
şi el. După ce închisese uşa, Tristan se-ndreptase în tăcere 
spre comoară! Tristan îşi umplea buzunarele înainte de a-l 
chema şi pe el... 

Unde era comoara?... 

Cu inima bătându-i, beat de bucurie, Valois înaintă 
încetişor, spre locul de unde zvonea zăngănitul aurului. Se 
îndreptă într-acolo ca şi cum ar fi fost atras de o putere 
magnetică. Din nou se rostogoliră câteva monezi de aur. 

— Tristane! chemă Valois, cu glas înăbuşit. 

Fără să bage de seamă, cobori o scară care ducea în 
pământ. Era scara pe care mai coborâse odată şi care ajungea 
la temniţa unde Lancelot Bigorne îl închisese şi-n care venise 
însăşi Ludovic să-l scape. Dar scara aceea, de l-ar fi dus în lad 
şi Valois tot ar fi coborât-o. Ajunse în temniţă, înaintă 
nehotărât: 

— Tu eşti, Tristane?... Vino, să te iert, şi-ţi dau voie să-ţi iei 
partea chiar de îndată. 

Tăcerea se lăsă iarăşi, adâncă, o tăcere grozavă, cum 
trebuie să fie numai în mormânt. Valois se trase înapoi. 
Deodată, se izbi de ceva. Pipăi cu mâna, căutând uşa pe unde 
intrase. Nu mai era nici o uşă!... 


402 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


Valois simţi că atinge numai fierăria unei uşi... a unei uşi 
închise. 

Se înfioră, dar nu-şi pierdu curajul. Tristan era acolo!... 
Comoara era acolo!... 

In clipa aceea, în depărtare, mult mai departe decât 
adineauri, mai slabe, abia ca pe nişte suspine de suflete de 
bronz, auzi iarăşi un sunet. Şi numără... Era miezul nopţii... 

La a douăsprezecea lovitură, temniţa se lumină, deodată, 
cu o lumină slabă, care nu se putea ghici de unde vine... 
Valois recunoscu atunci temniţa în care fusese închis. Nu-i era 
frică. Nu se gândea decât la comoară. Şi, deodată, se 
cutremură până în fundul sufletului: comoara!... O vedea!... În 
fundul cavoului, era o ladă mare, deschisă; lada era plină cu 
saci bine legaţi la capăt; pe lespezi, lângă ladă, doi-trei 
galbeni străluceau; unul dintre saci era desfăcut... 

Valois începu să râdă. 

Tristan era acolo. Acum era sigur. Orice îndoială era 
înlăturată. Tristan deschisese sacul şi tot el lăsase să cadă 
monezile de aur... Dar... unde era Tristan? Acolo! da, acolo 
după perdeaua aceea care fâlfâia în dosul lăzii. Valois înaintă, 
bombănind şi, trase repede perdeaua. 

Deodată sări înapoi îngrozit şi rămase împietrit. Părul i se 
zbârli şi simţi că o spaimă supraomenească îl cuprindea. Căzu 
în genunchi; toată viaţa sa, toată energia, toată puterea şi le 
concentrase ca să-şi întoarcă capul sau să închidă ochii. Dar, 
nu putu. Privirea lui înspăimântată rămânea aţintită asupra 
înfăţişării grozavă şi nebunie... Ceea ce vedea Valois era... 
Enguerrand de Marigny! 

Marigny sta pe un jilţ, îmbrăcat cu hainele pe care le purta 
obişnuit. Faţa lui nu era galbenă ca a cadavrelor, dimpotrivă, 
era puţin rumenă. Ochii îi erau deschişi, ficşi şi strălucitori. 
Mâna stângă se rezema pe mânerul săbiei; mâna dreaptă şi-o 
ţinea pe genunchi. Fotoliul era aşezat pe o estradă destul de 
înaltă, aşa încât picioarele apariţiei se rezemau pe marginea 
superioară a lăzii. 

In clipa când spaima se strecoară în mintea omului, 
judecata mai trăieşte câteodată câteva clipe înainte de a se 
pierde în nebunie, ca o biată corabie care încearcă o ultimă 
sforţare a pânzelor sale, înainte de a se scufunda în fundul 
oceanului. 


403 


— Michel Zévaco — 


Astfel, Valois păstră nădejdea că era jucăria unei halucinaţii 
şi că se va deştepta din visul acela înspăimântător. Avu 
curajul grozav de a se scula şi de a înainta spre apariţie. 
Tremura. Dinţii îi clănţăneau. Dar îşi zicea: 

„Am să pun mâna pe această stafie, şi atunci mă voi 
încredința că nu există, că mâna mea n-a atins decât o 
umbră... şi mâna sa, într-adevăr, atinse mâna lui Marigny. |n 
clipa aceea, răsună ceva, ca un cor sonor şi prelung, un 
zgomot de țambal sau de gong... Valois de-abia îl auzi... 

Se da înapoi acum... se retrase până în colţul cel mai 
ascuns al cavoului... Nici nu se mai gândea să se 
împotrivească groazei. Groaznica realitate îi spulberase 
ultimele îndoieli. 

Mâna aceea, mâna pe care o atinsese, era într-adevăr, 
îngheţată. Simţise în atingerea ei, impresia unică a lucrului 
rece, impresie pe care nu o găseşti nicăieri, în apropierea unui 
alt rece şi care nu este decât... îngheţul morţii - numai el e şi 
nu în altă parte. Dar această mână îi împrăştiase în toată 
fiinţa sentimentul frigului îngheţului morţii... Şi cu toate 
acestea ceea ce atinsese el, era într-adevăr carne. Nu, nu 
avea nici o nălucire! Marigny, era acolo, în faţa lui! 

Marigny, care fusese spânzurat la Montfaucon, era, acum 
aşezat în acest jilţ, şi-l privea! 

Pentru a doua oară răsună adânc şi sonor ecoul funebru al 
gongului... 

Şi atunci, zgomotul acela răsunător şi trist îi aduse aminte 
lui Valois, de sunetul cu care Marguerite îşi chema servitorii 
Săi. 

In mintea lui se tăiase ca un fel de negură... Şi Marguerite 
era pe aici?... 

intinse mâinile, ca pentru a o respinge şi cu o voce pe care 
o au numai nebunii, când îi sugrumă groaza, el bolborosi: 

— Nul!... Nu!... Eu nu vreaul... 

— Blestematule, ai venit deci să mă furi şi după moarte 
precum voiai să mă furi şi în timpul vieţii? 

— Ce spune? tresări Valois Oh!... E adevărat?... E posibil să 
pot atinge culmea grozăviilor? 

Un hohot de râs strident izbucni. 

— Blestematule, ce ai făcut cu fiul tău, cu Buridan? 

— El ştie!... Da, el trebuie să ştie tot, pentru că morţii văd 


404 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


totul! 

Enguerrand de Marigny vorbea cu o voce înceată, dar 
distinctivă. Şi Valois, pierdut, nebun de groază, răspundea. Şi 
el vorbea, de asemeni, dar vorba lui nu era decât o întretăiere 
de sughiţuri dureroase. 

— Blestematule, ce ai făcut cu copila mea, pe care ai 
denunţat-o ca vrăjitoare?... 

— Oh! aceasta cel puţin mi-a scăpat! Linişteşte-te Marigny! 
... În numele fiicei tale, iartă-mă! Oh!... lartă-mă! 

Căzu în genunchi, el îşi rezemă fruntea de pietrele 
pardoselii. 

— Să te iert?... Eu?... Nebunule! Eu care te-am atras aici, 
pentru ca să te duc în întunecoasele regiuni ale doliului etern? 


Valois îşi ridică capul spre spectru. Şi îl văzu făcând o 
mişcare, încet, el văzu spectrul ridicându-se. Atunci, în mintea 
sa, izbucni ca un fel de zgomot groaznic, de lucruri care se 
dărâmă. Se prăbuşi cu faţa la pământ şi rămase nemişcat... 
zdrobit de groază. 

Marigny vorbi din nou. El începu să-i impute lui Valois o 
sumedenie de crime adevărate sau închipuite, şi dacă contele 
l-ar fi putut auzi, şi dacă groaza i-ar fi dat răgaz să judece 
puţin, s-ar fi mirat cu timpul, că stafia aceea era atât de 
vorbăreaţă. 

Dar Valois nu se mai gândea să-l asculte. Leşinase de-a 
binelea. 

Atunci, din dosul jilţului înalt, unde cadavrul îmbălsămat 
fusese aşezat în poziţia cea mai potrivită, apăru capul palid a 
lui Lancelot Bigorne, care aruncă o privire neîncrezătoare spre 
Valois. 

— Ai fi murit într-adevăr? mormăi el, Sfinte Barnabé, 
ajută-mă! Eu cred că, dacă ar mai trebui să continui, aş muri 
şi eu de frică. 

Se apropie de Valois şi văzu că respiră, încă. 

Când îşi dădu seama de asta şi Bigorne era gata să se 
întoarcă la loc, Valois îşi veni în fire şi se sculă în genunchi. 

— Hai! se gândi Bigorne. O să descopere totul, acum! cu 
atât mai rău!... O să fiu nevoit sa-l ucid. 

Dar, sculându-se, Valois părea că nu-l vede, precum nu mai 
da nici o atenţie cadavrului lui Marigny. El se plimba în lung şi 


405 


— Michel Zévaco — 


în lat cu paşi solemni; mâna dreaptă, încleştată, îi părea că 
duce un obiect imaginar, şi oftând adânc, strigă: 

— Oameni buni... parizieni... rugaţi-vă pentru sufletul lui 
Enguerrand de Marigny, cel spânzurat de furcile de la 
Montfaucon... cu toată nevinovăția lui. 

Apoi bolborosi: 

— Aprindeţi-mi iar făclia; nu trebuie să fie stinsă, când voi 
ajunge la Notre-Dame. Ah!... dar n-o să mai ajung odată?... 

Şi urlând îngrozitor: 

— Pedeapsă!...  Indurare!... Rugaţi-vă pentru sufletul 
nevinovatului! 

În clipa aceea, Valois era lângă Bigorne, pe jumătate nebun 
de spaimă şi el. 

Bigorne îl privi în ochi şi îşi dădu seama că ochii aceia ai 
contelui nu mai aveau nici o strălucire, întocmai ca ochii 
orbilor. 

Valois nu era orb... era nebun! 

Când Lancelot se încredinţă că contele de Valois 
înnebunise, nu se mai ocupă de el. Se duse şi îngenunche cu 
evlavie în faţa cadavrului lui Marigny şi-i ceru iertare de 
răzbunarea în care îl întrebuinţase. Impăcându-şi conştiinţa, 
se simţi mai liniştit şi-şi văzu de treabă. 

In dosul perdelei pe care Valois o dăduse la o parte, era o 
groapă pe care Bigorne o făcuse peste zi. El puse cadavrul 
înăuntru, azvârli pământ peste el, potrivi cele două, trei 
lespezi, pe care le dase la o parte, apoi, nemaiavând ce face 
în temniţă, se duse la Valois care se jeluia mereu şi-l luă de 
mână. 

— Mă duci la Notre-Dame? întrebă Valois. Oh!... Du-mă mai 
iute! Îmi rămâne atât de puţină vreme ca să mă mai pocăiesc! 


— Haide, îţi rămâne... o viaţă întreagă pentru asta. Ai 
răbdare, ce dracu? 

Valois îl urmă supus. 

Bigorne se înapoie în sala de jos a Turnului, deschise uşa cu 
cheia pe care o avea la el şi, ţinându-l mereu de mână pe 
Valois, îl scoase afară. Atunci îi dădu drumul şi-i zise: 

— Acum pleacă, monseniore, erai să mă spânzuri... eram să 
te spânzur. Vezi că unul dintre noi doi trebuia să piară. Mai 
bine-mi prieşte să pieri tu... E mai drept, şi-apoi acum, când 


406 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


m-am îmbogăţit, vreau să trăiesc... 

Valois se îndepărtă. Multă vreme, Bigorne îi auzi vaietele, 
care se pierdeau în zare. 

— Rugaţi-vă pentru sufletul lui Enguerrand de Marigny!... 

Apoi, când nu i se mai auzi vocea funebră, el privi Turnul 
cel vechi, tăcut şi posomorât, învăluit în negură şi îngână: 

— Adio, Turnule Nesle... locaş întunecat al stafiilor... Ce-ţi 
lipseşte ca să fii un turn de plăcere, de bucurie şi de lumină?... 
În locul lui Stragildo, doar un Lancelot Bigorne... Dar, să nu 
mai vorbim de lucrul ăsta. Şi turn blestemat te iert căci nu mai 
ne temem de tine. Adio Turnule Nesle! 


P.S. Lancelot Bigorne şi-a regăsit tovarăşii în cătunul de la 
Roule. Trupa porni la ora fixată de Buridan. 

Ea călători spre Burgundia şi se instală în împrejurimile 
Dijonului, unde trăiră cu toţii în cea mai strânsă legătură de 
prietenie ani îndelungaţi. 

Buridan se căsători cu fiica lui Marigny. 

Pe la anul 1324, mama lui, doamna Anne de Dramans muri, 
după o bătrâneţe fericită. Atunci Buridan se înapoie la Paris, 
unde bănuia că toate întâmplările acelea trebuiau să se fi 
uitat, de mult. 

Cât despre nefericitul Ludovic al X-lea, muri repede după 
moartea Margueritei, de inimă rea şi, în locul lui, se sui pe tron 
unul din fraţii săi, cunoscut în istorie, sub numele, mai mult 
comic, de... Philippe cel Lung. 


CONCLUZIE 


În primăvara anului 1325, într-o zi, pe la amiază, mai multe 
persoane erau strânse într-o cârciumă frumuşică, de pe malul 
gârlei. 

Parizienii aceia sfârşiseră de mâncat o masă bună şi 
îmbelşugată cum fac călătorii după un drum lung. Masa era 
pusă într-un tufiş. La picioare le curgea Sena, limpede şi 


407 


— Michel Zévaco — 


liniştită. 

In dreapta, lor se zărea furnicarul turnurilor clopotnițelor şi 
giruetele Luvrului. In față, peste apă, se înălța acelaşi vechi 
Turn Nesle. 


Călătorii aceia care sosiseră la Paris cu gândul de a se opri 
acolo, erau Jean Buridan, cu soţia sa Myrtille, Gautier 
d'Aulnay, Lancelot Bigorne, Bourrasque şi Riquet Haudryot... 

Făceau proiecte de viitor. Gautier spunea că se va retrage 
în domeniile sale; Guillaume şi cu Riquet, nedespărţiţi, 
vorbeau să plece în lume. 

Myrtille, care nu scosese o vorbă până în clipa aceea, spuse 
cu înduioşare: 

— Pentru ce să ne despărţim? Oare soarta nu ne-a apropiat 
pentru aceleaşi dureri şi aceleaşi bucurii? Şi, apoi, cine ştie 
dacă nu vom avea nevoie ca... să ne mai ajutăm unii pe alţii? 
„„„ Să nu ne despărţim!... Am presimţirea că, în viitor, o să 
avem necazuri dacă ne distrugem legăturile de prietenie. Ce 
pot face oamenii stingheri împotriva nenorocirii, pe când cinci, 
la un loc, numai pentru că au fost strâns legaţi, au putut ţine 
piept Parisului întreg, unit contra lor?... 

Se vede că atâta aşteptară şi tovarăşii aceia, ca să rămână. 
Căci din clipa aceea, fu hotărât să nu se mai despartă. 

Cu toate astea, Buridan privea gânditor spre bătrânul turn. 


— Jupâne, îl întrebă el, pe cârciumar, pentru ce sunt bătute 
cu scânduri ferestrele şi uşa Turnului aceluia? 

— Ca să nu iasă stafia! îl lămuri liniştit cârciumarul. 

— Care stafie? făcu Buridan, tresărind. 

— Ce?... Nu ştiţi?... Ah! da!... Dumneavoastră veniţi de 
departe! Ei bine!... tot Parisul ştie că în turn e o stafie şi regele 
nu vrea ca stafia să iasă noaptea şi să-i sperie pe iubiții lui 
cetăţeni. De aceea sunt astupate toate ieşirile... 

— Dar... ce stafie? repetă Buridan. 

— Aceea, a reginei... Marguerite de Bourgogne, a cărei 
istorie v-o pot povesti, dacă voiţi. 


Tovarăşii făcură semn că nu voiau. 


— La ce te gândeşti, Buridane? zise Gautier. 
— La teza pe care voiam s-o susţin, altă dată, la Sorbona. 


408 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


— Şi trata despre?... 

— Licitum est occidere reginam.... 

— Hi-han! făcu  Bigorne. Teza era greşită, maestre 
Buridane!... Nu se poate ucide o... Margaretă de Bourgogne. 
Şi, vezi bine, chiar când a murit, tot trebuie s-o închizi, ca s-o 
împiedici de-a face rău oamenilor... Dacă ar fi fost virtuoasă, 
bună cu semenii ei, de mult nu s-ar fi vorbit de ea... 
Desfrânată, grozavă şi perversă, ea va fi pomenită totdeauna, 
chiar după ce se va fi dărâmat şi va fi pierit amintirea 
vechiului turn!... 


a Versiune 1. 0 - Mikisor 
Versiune 2.0 -K7 


409 


— Michel Zévaco — 


PARTEA A DOUA - MYRTILLE 


I. MARGARETA ... 
II. TEMNIŢELE SUBTERANE ALE LUVRULUI ... 

III. ORDINUL DE TRECERE ... . ; 
IV. CÂND SIMON MALINGRE ŞI GILLONE CRED CĂ VISEAZĂ 
V. VEGHEREA ARMATELOR ... 

VI. LIBERA TRECERE ... 

VII. BĂTĂLIA ... 

VIII. CEI DOI REGI... 

IX. LANCELOT BIGORNE FACE PE NEBUNUL ... 

X. REGELE ŞI BUFONUL... 

XI. FUGA LUI SIMON ŞI A GILLONNEI ... 

XII. CE SE FĂCUSE MEMORIUL ANNEI DE DRAMANS ... 

XIII. URMAREA EVADĂRII LUI MALINGRE ... 

XIV. LANCELOT BIGORNE LA LUCRU ... 

XV. ENGUERRAND DE MARIGNY ... 

XVI. MEMORIUL ANNEI DE DRAMANS ... 

XVII. URMAREA PRECEDENTULUI CAPITOL... 

XVIII. ÎNTÎLNIREA ... 

XIX. STRAGILDO ... 

XX. TURNUL NESLE ... 

XXI. SPLENDOAREA ŞI MIZERIA LUI BIGORNE ... 

XXII. ERA SCRIS! ... 

XXIII. GILLONE VORBEŞTE ... 

XXIV. GENIUL LUI SIMON MALINGRE ... 

XXV. LUPTA ÎNTRE DOI DIAVOLI ... 


XXVI. UNDE E VORBA DE O LADIŢĂ, UN FLUIER ŞI O PĂLĂRIE 


410 


— BURIDAN — 2. Myrtille — 


XXVII. SIMON MALINGRE TRECE DIN UIMIRE ÎN UIMIRE ... 
XXVIII. IDEEA LUI BURIDAN ... 

XXIX. PIVNIŢA DE LA GRĂDINIŢA CU TRANDAFIRI ... 
XXX. STRAGILDO LA LUCRU ... 

XXXI. TEMNIŢELE DE LA TEMPLE ... 

XXXII. TURNUL LUVRULUI ... 

XXXIII. SFÂRŞITUL JUANEI ... 

XXXIV. PERGAMENTELE LUI STRAGILDO ... 

XXXV. LA TEMPLE ... . 

XXXVI. ÎNCERCAREA HOTĂRÂTOARE ... 

XXXVII. CEA DIN URMĂ VEDENIE A MARGARETEI ... 


XXXVIII. FURCILE SPÂNZURĂTORII PRINȚULUI DE MARIGNY 


“XXXIX. CUM FU ÎNMORMÂNTAT MARIGNY, RAMÂNÂND 


TOTUŞI, SPÂNZURAT ŞI CUM LANCELOT _BIGORNE SE 
ÎMBOGĂȚŢEA A TREIA OARĂ ... 

XL. GAUTHIER D'AULNAY ... 

XLI. CHINUL FRAŢILOR D'AULNAY ... 

XLII. COMOARA LUI ENGUERRAND DE MARIGNY ... 

XLIII. TURNUL NESLE ... 


CONCLUZIE ... 


Comanda 20152 
REGIA AUTONOMA A IMPRIMERIILOR 
Imprimeria „CORESI” Bucureşti — ROMANIA 


411