Alexandre Dumas — Colierul Reginei Vol 1

Alexandre Dumas 


Alexandre Dumas 


Colierul Reginei 


Volumul 1 


Capitolul I Un bătrân gentilom şi un bătrân majordom. 

Cam în primele zile ale lunii aprilie 1784, în jurul 
ceasurilor trei şi un sfert după-amiază, bătrânul mareşal de 
Richelieu, vechea noastră cunoştinţă, după ce îşi îmbibase 
el însuşi sprincenele cu o vopsea parfumată, împinse cu 
mâna oglinda pe care o ţinea valetul său - urmaşul care nu 
l-a putut niciodată egala pe devotatul Rafe - şi, clătinând 
capul într-un fel care era numai al lui, zise: 

— Să mergem, e destul de bine aşa - şi, ridicându-se de pe 
fotoliu, scutură cu un gest tineresc pulberea de pudră albă 
ce zburase din perucă pe pantalonii de catifea albastru- 
deschis. Apoi, după ce făcu de câteva ori înconjurul 
cabinetului, examinându-şi cu încântare pasul încă elastic, 
strigă: Să vină majordomul! 

Cinci minute mai târziu, majordomul se prezentă în 
costum de ceremonie. Mareşalul luă un aer grav, aşa cum o 
cerea situaţia. 

— Domnule - spuse el - presupun că mi-ai pregătit o masă 
bună. 

— Desigur, monseniore. 

— Ai primit lista invitaţilor mei, nu-i aşa? 

— Şi am reţinut numărul cu exactitate, monseniore. Nouă 
tacâmuri, nu este aşa? 

— Sunt tacâmuri şi tacâmuri, domnule! 

— Da, monseniore, dar... 

Maregşalul îl întrerupse pe majordom, schiţând un gest de 
nerăbdare, atenuat, ce-i drept, de ţinuta sa maiestuoasă. 


— Dar... Nu este un răspuns, domnule şi de fiecare dată 
când aud cuvântul dar şi l-am auzit de multe ori în optzeci 
de ani, ei bine, domnule, de fiecare dată când l-am auzit, 
sunt dezolat că trebuie să ţi-o spun, însoțea o prostie. 

— Monseniore...! 

— Mai întăi, la ce oră vei servi masa? 

— Monseniore, burghezii mănâncă la două, magistraţii la 
trei, nobilimea la patru. 

— Şi eu, domnule? 

— Monseniorul va mânca astăzi la ora cinci. 

— Oh! Oh! La ora cinci! 

— Da, monseniore, ca regele. 

— Şi de ce ca regele? 

— Pentru ca pe lista pe care monseniorul mi-a făcut 
cinstea să mi-o trimită se află numele unui rege. 

— Nu este adevărat, domnule, te înşeli; printre invitaţii 
mei de azi nu se află decât simpli gentilomi. 

— Monseniorul vrea fără îndoială să glumească cu umilul 
său servitor şi îi mulţumesc pentru cinstea pe care mi-o 
face, dar domnul conte de Haga, care este unul dintre 
invitaţii monseniorului... 

— Ei bine? 

— Ei bine, contele de Haga este un rege. 

— Nu cunosc nici un rege care să se numească astfel. 

— Atunci să mă ierte monseniorul - spuse majordomul, 
înclinându-se - dar am crezut, am presupus... 

— Datoria dumitale nu este să crezi, domnule! Datoria 
dumitale nu este să presupui! Ceea ce ai dumneata de 
făcut, este să citeşti ordinele pe care ţi le dau, fără să 
adaugi nici un comentariu. Când vreau să se ştie un lucru, 
spun; când nu spun, înseamnă că nu vreau să se ştie. 

Majordomul se înclină a doua oară şi de data aceasta mai 
respectuos poate decât dacă ar fi vorbit unui rege. 

— Prin urmare, domnule - continuă bătrânul mareşal - de 
vreme ce nu am la masă decât gentilomi, vei binevoi să mă 
serveşti la ora patru, ora mea obişnuită. 


Nici dacă şi-ar fi auzit condamnarea la moarte, bătrânul 
slujitor nu s-ar fi posomorât mai tare ca la auzul acestui 
ordin. Palid, copleşit de povara mustrării, se clătină ca şi 
când ar fi primit o lovitură. Apoi, revenindu-şi, spuse cu 
curajul pe care ţi-l dă numai disperarea: 

— Întâmplă-se ce s-o întâmpla, monseniore, dar nu veţi lua 
masa decât la ora cinci. 

— Cum asta? Strigă Richelieu, ridicându-se din fotoliu. 

— Deoarece este absolut imposibil ca monseniorul s-o facă 
înainte de această oră. 

— Domnule - rosti bătrânul mareşal înălţându-şi semeţ 
capul încă tânăr şi vioi - eşti pare-mi-se de douăzeci de ani 
în serviciul meu, nu-i aşa? 

— Douăzeci şi unu, o lună şi două săptămâni, monseniore. 

— Ei bine, domnule, acestor douăzeci şi unu de ani, o lună 
şi două săptămâni nu le vei mai adăuga nici măcar o zi, nici 
măcar o oră, înţelegi? Strigă mânios bătrânul, încruntându- 
şi sprâncenele vopsite şi mişcându-şi nervos buzele subţiri. 
Începând din această seară îţi vei căuta alt stăpân. În casa 
mea nu îngădui să fie rostit cuvântul imposibil. E prea 
târziu pentru mine să mai învăţ acest cuvânt. Nu am timp 
de pierdut. 

Majordomul se înclină pentru a treia oară. 

— Mă veţi concedia, monseniore, astă-seară, dar numai 
după ce-mi voi fi făcut datoria aşa cum se cuvine, până în 
ultima clipă. Făcu apoi doi paşi de-a-ndărătelea, 
retrăgându-se spre uşă. 

— Ce înţelegi dumneata prin se cuvine! Strigă mareşalul. 
Află, domnule, că lucrurile trebuiesc făcute aici cum îmi 
place mie, iată ceea ce se cuvine. Ori eu am hotărât să iau 
masa la patru şi nu îngădui ca atunci când vreau să iau 
masa la patru, dumneata să mi-o serveşti la cinci. 

— Domnule mareşal - replică sec majordomul - am fost 
pivnicer la domnul prinţ de Soubise şi intendent la domnul 
prinţ cardinal Louis de Rohan. La primul, maiestatea sa, 
răposatul rege al Franţei, lua masa o dată pe an; la al 


doilea, maiestatea sa împăratul Austriei lua masa o dată pe 
lună. Ştiu deci cum trebuiesc serviţi suveranii, monseniore. 
În zadar, când lua masa la domnul de Soubise, regele 
Ludovic al XV-lea trecea drept baronul de Gonesse, tot rege 
era; în zadar, când află la domnul de Rohan, împăratul 
Joseph trecea drept contele de Fockenstein, tot împărat 
era. Dumneavoastră, domnule mareşal, primiţi astăzi un 
oaspete care îşi zice, chipurile, contele de Haga; contele de 
Haga nu este altul decât regele Suediei. Domnule mareşal, 
sau voi părăsi în seara asta palatul, sau domnul conte de 
Haga va fi tratat ca un rege. 

— Iată ce mă ostenesc în zadar să te împiedic, domnule 
încăpățânat; contele de Haga doreşte cel mai strict, cel mai 
desăvârşit incognito. La naiba! Recunosc acum toate 
ridicolele voastre vanităţi cu şervetul pe braţ! Nu 
regalitatea o onoraţi, ci pe voi înşivă vă flataţi cu banii 
noştri. 

— Presupun - răspunse acru majordomul - că senioria 
voastră glumeşte, desigur, pomenind de bani. 

— La dracu! Exclamă mareşalul, aproape umilit. Cine 
vorbeşte despre bani? Nu încerca să schimbi vorba, şi-ţi 
repet, că nici nu vreau s-aud despre prezenţa vreunui rege 
la această masă. 

— Dar, domnule mareşal, drept cine mă luaţi? Credeţi că 
sunt un idiot? Dar nu va fi nici o clipă vorba despre vreun 
rege. 

— Atunci nu te mai încăpăţâna şi serveşte masa la ora 
patru. 

— Nu pot, domnule mareşal pentru că la ora patru nu voi 
fi primit ceea ce aştept. 

— Dar ce aştepţi? Un peşte? Întocmai ca domnul Vatel. 

— Domnul Vatel, domnul Vatel... 

— Repetă majordomul. 

— Ei bine! Te revoltă aceasta comparaţie? 

— Nu; numai că din pricina unei nenorocite de lovituri de 
sabie, cu care domnul Vatel şi-a străpuns trupul, iată-l 


nemuritor. 

— Ah! Ah! Şi dumneata, domnule, găseşti prea ieftin 
plătită această glorie? 

— Nu, monseniore, dar sunt atâţia alţii printre noi care 
îndură suferinţe şi umilinţe de o sută de ori mai grele decât 
o lovitură de sabie, lucru care nu le aduce de loc nemurirea. 

— Ei, domnule, încă n-ai aflat că, pentru a fi nemuritor, 
trebuie sau să fii mort, sau să faci parte din Academie. 

— Dacă este aşa, stăpâne, mai bine să rămâi în viaţă şi să- 
ţi faci datoria. În loc să mă omor, voi încerca să slujesc aşa 
cum ar fi slujit şi Vatel dacă domnul prinţ de Conde ar fi 
avut răbdare să aştepte o jumătate de oră. 

— Dar bine, domnule, dumneata făgăduieşti minuni; eşti 
tare iscusit. 

— Minuni? Nici vorbă, monseniore. 

— Dar, în sfârşit, ce aştepţi? 

— Monseniorul doreşte să-i spun? 

— Pe legea mea, mor de curiozitate. 

— Ei bine, monseniore, aştept o sticlă cu vin. 

— O sticlă cu vin?! Lucrul începe să mă intereseze, 
domnule. Explică-mi. 

— lată despre ce este vorba, monseniore. Maiestatea sa 
regele Suediei, să-mi fie iertat, am vrut să spun, excelența 
sa contele de Haga, nu bea altceva decât vin de Tokay. 

— Ei bine, n-ai să-mi spui că sunt atât de sărac încât să nu 
am Tokay în pivniţa mea! În acest caz, va trebui să-l 
concediem numai decât pe pivnicer. 

— Dimpotrivă, monseniore, mai aveţi cel puţin şaizeci de 
sticle. 

— Ei bine, doar n-ai să pretinzi că domnul conte de Haga 
bea şaizeci şi una de sticle de vin la o singură masă! 

— Răbdare, monseniore. Când domnul conte de Haga a 
venit pentru prima dată în Franţa şi nu era decât 
moştenitorul tronului, a luat masa la răposatul rege, care 
primise douăsprezece sticle de Tokay din partea maiestăţii 
sale împăratul Austriei. Ştiţi că Tokay-ul din cea mai bună 


podgorie este rezervat pivniţelor imperiale şi că ceilalţi 
suverani nu beau din el decât atunci când maiestatea sa 
împăratul binevoieşte să le trimită? 

— Ştiu. 

— Ei bine, monseniore: din aceste douăsprezece sticle din 
care a gustat prinţul moştenitor şi pe care le-a prețuit în 
mod deosebit, din aceste douăsprezece sticle, astăzi nu mai 
există decât două. 

— Oh! Oh! 

— Una din ele se afla încă în pivnițele regelui Ludovic al 
XVI-lea. 

— Şi cealaltă? 

— Tocmai asta e, monseniore. Cealaltă sticlă, ei bine! 
Cealaltă, a dispărut - rosti cu un surâs triumfător 
majordomul, care vedea apropiindu-se pentru el o victorie 
binemeritată 

— Şi cine a făcut-o să dispară? 

— Unul dintre prietenii mei care-mi este foarte obligat: 
pivnicerul răposatului rege. 

— Aha! Şi care ţi-a dat-o dumitale. 

— Desigur, monseniore - rosti cu mândrie majordomul. 

— Şi ce-ai făcut cu ea? 

— Am depus-o cu mare grijă în pivniţa stăpânului meu. 

— A stăpânului dumitale? Şi cine era stăpânul dumitale pe 
vremea aceea, domnule? 

— Monseniorul cardinal prinţul Louis de Rohan. 

— Ah, Dumnezeule! La Strasbourg? 

— La Saverne. 

— Şi ai trimis să mi se aducă mie această sticlă?! Strigă 
bătrânul mareşal. 

— Întocmai, monseniore - răspunse majordomul, cu tonul 
cu care ar fi spus: „Nerecunoscătorule!” 

Ducele de Richelieu strânse mâna bătrânului servitor, 
exclamând: 

— Domnule, îţi cer scuze, eşti regele majordomilor! 


— Şi dumneavoastră mă alungaţi! Răspunse acesta, cu o 
mişcare a umerilor şi a capului ce nu se poate reda. 

— Dimpotrivă, voi plăti o sută de pistoli pentru această 
sticlă. 

— Şi cu încă o sută cât îl va costa pe domnul mareşal 
cheltuielile drumului, fac două sute de pistoli. Dar 
monseniorul va admite că este o nimica toată. 

— Admit tot ce vrei, domnule şi în plus, începând de astăzi 
îţi dublez leafa. 

— Monseniore, nu o merit, nu mi-am făcut decât datoria. 

— Dar, în sfârşit, când va apare curierul dumitale valorând 
o sută de pistoli? 

— Monseniorul să judece singur dacă mi-am pierdut 
timpul: când aţi fixat dineul? 

— Cred că acum trei zile. 

— Unui curier de nădejde îi trebuiesc douăzeci şi patru de 
ore la dus, douăzeci şi patru la întors. 

— Îţi mai rămâneau douăzeci şi patru de ore. Prinţ al 
majordomilor, cum ai folosit aceste douăzeci şi patru de 
ore? 

— Vai, monseniore, le-am pierdut. Ideea nu mi-a venit 
decât a doua zi după ce mi-aţi dat lista invitaţilor. Mai 
puneţi la socoteală şi timpul necesar negocierilor şi-o să 
vedeţi, monseniore, că cerându-vă un răgaz până la ora 
cinci, nu v-am cerut decât strictul necesar. 

— Cum? Sticla nu este încă aici? 

— Nu, monseniore. 

— Dumnezeule! Dar ce se întâmplă dacă colegul dumitale 
din Saverne este la fel de de-votat domnului prinţ de Rohan 
cum îmi eşti dumneata mie? 

— Ei bine, monseniore...? 

— Dacă va refuza să predea sticla, cum ai fi făcut şi 
dumneata? 

— Eu, monseniore? 

— Da, dumneata, bănuiesc că dumneata n-ai fi dăruit o 
asemenea sticlă dacă ea s-ar fi aflat în pivnițele mele? 


— Cer cu umilinţa iertare monseniorului, dar dacă un 
confrate ar fi trebuit să servească un rege şi mi-ar fi cerut 
cea mai bună sticlă de vin pe care o aveaţi, i-aş fi dat-o 
imediat. 

— Oho! Exclamă mareşalul, cu o uşoară strâmbătură. 

— Numai ajutând, putem fi ajutaţi, monseniore. 

— lată-mă ceva mai liniştit - suspină mareşalul - deşi 
ghinionul încă ne mai poate urmări. 

— Cum anume, monseniore? 

— Dacă sticlă se sparge? 

— Oh, monseniore, n-am mai auzit că un om să fi spart 
vreodată o sticlă de vin preţuind două mii de livre. 

— Ai dreptate, să nu mai vorbim despre asta. La ce oră 
vine curierul dumitale? 

— La ora patru fix. 

— Atunci ce ne împiedică să cinăm la ora patru - reluă 
mareşalul, încăpățânat ca un catâr de Castilia. 

— Monseniore, am nevoie de o oră pentru ca vinul meu să 
se limpezească şi asta numai datorită unui procedeu 
inventat de mine. Altfel, mi-ar fi trebuit trei zile. 

Plecând capul, mareşalul se recunoscu încă o dată înfrânt 
în faţa slujitorului sau. 

— De altfel - continuă acesta - invitaţii monseniorului, 
ştiind că au cinstea de a lua masa cu domnul conte de Haga, 
nu vor sosi decât la ora patru şi jumătate. 

— Alta acum! 

— Fără îndoială, monseniore; invitaţii monseniorului sunt: 
domnul conte de Launay, doamna contesă Du Barry, domnul 
de La Perouse, domnul de Favras, domnul de Condorcet, 
domnul de Cagliostro şi domnul de Ilavemey? 

— Ei bine? 

— Ei bine, monseniore, să procedăm metodic: domnul de 
Launay vine de la Bastilia; şi cu gheţuşul care acoperă 
acum drumurile, va face trei ore bune de la Paris. 

— Da, dar va pomi la drum imediat după masa deţinuţilor, 
deci la douăsprezece; asta o ştiu şi eu. 


— Iertare, monseniore; dar de când monseniorul a fost la 
Bastilia, ora mesei s-a schimbat. Bastilia mănâncă la ora 
unu. 

— Învăţăm în fiecare zi câte ceva, domnule. Continuă. 

— Doamna Du Barry vine de la Luciennes pe un drum care 
coboară tot timpul şi cu polei... 

— O, asta nu o va împiedica să fie punctuală. De când nu 
mai este decât favorita unui duce, nu mai face pe regina 
decât cu baronii. Dar înţelege şi dumneata că trebuie să 
mâncăm devreme, din pricina domnului de La Perouse, care 
pleacă astă-seară şi care nu va voi, de bună seamă, să 
întârzie. 

— Monseniore, domnul de La Perouse e la rege: discută cu 
maiestatea sa geografie, cosmografie. Deci regele nu-l va 
lăsa pe domnul de La Perouse să plece devreme. 

— Posibil. 

— Sigur, monseniore. Tot aşa se vi întâmpla cu domnul de 
Favras, care se află la domnul conte de Provence şi care îi 
vorbeşte fără îndoială despre piesa domnului Cabon de 
Beaumarchais. 

— Despre Nunta lui Figaro. 

— Da, monseniore. 

— Ştii că eşti un adevărat literat, domnule! 

— În timpul liber citesc, monseniore 

— Mai rămâne domnul de Condorcet, care, în calitatea sa 
de geometru, ştie foarte bine ce înseamnă exactitatea. 

— Da, însă se va cufunda într-un calcul, iar când va sfârşi, 
se va afla într-o întârziere de o jumătate de oră. În ce-l 
priveşte pe contele de Cagliostro, acest senior este străin şi 
locuieşte de puţin timp la Paris, astfel că s-ar putea să nu 
cunoască încă perfect viaţa de la Versailles şi se va lăsa 
aşteptat. 

— Bine - spuse mareşalul - în afara lui Tavemey, ai numit 
pe toţi invitaţii şi ai făcut-o într-o ordine demnă de Homer şi 
de bietul meu Rafe. 

Majordomul se înclină. 


— Nu am vorbit încă despre domnul de Tavemey - spuse el 
-pentru că domnul de Tavemey este un vechi prieten, care 
se va conforma uzanțelor. lată, cred, monseniore, cele opt 
tacâmuri de astă-seară, nu este aşa? 

— Perfect! Unde ne serveşti masa, domnule? 

— În sala cea mare, monseniore. 

— Vom îngheţa. 

— O încălzesc de trei zile, monseniore şi am reglat 
temperatura la optsprezece grade. 

— Foarte bine! Dar iată că bate jumătate... Mareşalul 
aruncă o privire spre pendulă: Este ora patru şi jumătate, 
domnule. 

— Da, monseniore şi iată un cal care intra în curte; este 
sticla mea cu vin de Tokay. 

— Dacă aş putea fi servit încă douăzeci de ani în felul 
acesta spuse bătrânul mareşal, întorcându-se spre oglindă 
în timp ce majordomul alergă la datorie. 

— Douăzeci de ani! Rosti o voce exuberantă chiar în clipa 
în care ducele se îndrepta spre oglindă - douăzeci de ani, 
scumpul meu mareşal, ţi-i doresc. Atunci însă eu voi avea 
şaizeci şi voi fi bătrână. 

— Dumneavoastră, contesă! Strigă mareşalul. 
Dumneavoastră prima?! Dumnezeule, cât de proaspătă şi 
de frumoasa sunteţi! 

— Spuneţi mai bine cât de îngheţată sunt, duce. 

— Vă rog, treceţi cât mai repede în budoar. 

— Ah! Un tâte-a-tete, mareşale? 

— În trei - replică o voce spartă. 

— Tavemey! Exclamă mareşalul. Pacostea care strică 
dispoziţia tuturor! Şopti el la urechea contesei. 

— Un înfumurat! Murmură doamna Du Barry, râzând în 
hohote. 

Trecură toţi trei în camera de alături. 

Capitolul II La Perouse. 

În aceeaşi clipă, huruitul surd al mai multor trăsuri pe 
pavajul vătuit de omăt îl avertiză pe mareşal că oaspeţii săi 


sosiseră şi, la scurt timp după aceasta, graţie punctualităţii 
majordomului său, opt persoane se aşezau în jurul mesei 
ovale din sufragerie. Opt lachei, tăcuţi ca nişte umbre, 
sprinteni fără a fi grăbiţi, prevenitori fără a fi inoportuni, 
lunecând pe covoare, treceau printre invitaţi fără a le 
atinge braţele, fără a se ciocni de fotoliile încărcate de 
blănuri ce cădeau până la picioarele invitaţilor. Şi oaspeţii 
mareşalului se lăsară în voia plăcutei călduri a sobelor, a 
aromei fripturilor, a parfumului vinurilor şi zumzetului 
primelor discuţii ce se înfiripau după supă. 

Nici un zgomot nu răzbătea prin jaluzelele trase; în afara 
zgomotului făcut de comeseni, în sală domnea o linişte 
desăvârşită; farfuriile îşi schimbau locul fără să se audă un 
sunet, argintăria trecea din bufete pe masă fără cel mai 
slab clinchet, iar majordomul părea mut; poruncea din ochi. 

Astfel, după primele zece minute, comesenii se simţiră cu 
desăvârşire singuri în această încăpere; păreau că sunt 
surzi şi muţi aceşti servitori, aproape fantomatici. 

Domnul de Richelieu fu primul care rupse tăcerea solemnă 
ce domnea în timp ce se servea supa spunând vecinului său 
din dreapta: 

— Domnul conte nu bea? 

Cel căruia îi erau adresate aceste cuvinte era un bărbat de 
treizeci şi opt de ani, blond, scund, cu umerii largi; ochii săi 
de un albastru-deschis sclipeau uneori cu vioiciune; cel mai 
ades însă, păreau melancolici: pe fruntea sa înaltă şi 
generoasă sta înscrisă noblețea cu o forţă de netăgăduit. 

— Nu beau decât apă, mareşale - zise el. 

— Cu excepţia vizitelor la regele Ludovic XV-lea - răspunse 
ducele. Am avut cinstea de a cina cu domnul conte şi atunci 
a binevoit să bea vin. 

— Îmi reamintiţi un moment agreabil, domnule mareşal; 
da, în 1771; era vin de Tokay din podgoria imperială. 

— În această clipă, majordomul meu are onoarea să vă 
toarne unul asemănător, domnu-le conte - răspunse 
Richelieu, înclinându-se. 


Contele de Haga ridică paharul la înălţimea ochilor, 
privindu-l în lumina sfeşnicelor. 

Vinul sclipea în pahar ca un rubin lichid. 

— Este adevărat, domnule mareşal. Mulţumesc. Şi contele 
rosti cuvântul mulţumesc, cu un ton atât de nobil şi grațios, 
încât întreaga asistenţă se ridică în acelaşi timp, strigând 
electrizată: 

— Trăiască maiestatea sa! 

— E adevărat - replică contele de Haga - trăiască 
maiestatea sa regele Franţei! Nu sunteţi de părerea mea, 
domnule de La Perouse? 

— Domnule conte - răspunse căpitanul, cu tonul familiar 
dar totodată respectuos al omului obişnuit să vorbească 
capetelor încoronate - l-am părăsit pe rege acum o oră şi 
regele a fost atât de bun cu mine, încât nimeni nu va striga 
mai convins: „trăiască regele”. Numai că, deoarece într-o 
oră datoria mă obligă să fiu pe mare, unde mă aşteaptă cele 
două vase de război pe care regele mi le-a pus la dispoziţie, 
odată plecat de aici, vă cer permisiunea de a striga 
„trăiască” pentru un alt rege, pe care mi-ar face mare 
plăcere să-l servesc, dacă n-aş avea unul atât de bun. 

Şi ridicând paharul, domnul de La Perouse salută cu 
profund respect pe contele de Haga. 

— Această urare de sănătate pe care aţi făcut-o - zise 
doamna Du Barry, aflată la stânga mareşalului - suntem cu 
toţii gata să o susţinem. Ea trebuia însă să fie exprimată de 
către decanul nostru de vârstă, cum s-ar fi spus în 
Parlament. 

— Invitaţia ţi se adesează ţie, lavemey, sau mie! Replică 
râzând mareşalul şi uitându-se spre vechiul său prieten. 

— Nu cred - adăugă un personaj plasat în faţa mareşalului 
de Richelieu. 

— Ce nu credeţi, domnule de Cagliostro? Întrebă contele 
de Haga, îndreptându-şi privirea pătrunzătoare spre 
interlocutorul său. 


— Nu cred, domnule conte - reluă Cagliostro, înclinându- 
se - că domnul de Richelieu este decanul nostru de vârstă. 
— lată ceva care-mi place - răspunse mareşalul. Se pare 

că eşti tu, lavemey. 

— Să fim serioşi, am cu opt ani mai puţin decât tine. Sunt 
contingentul 1704 - replică bătrânul senior. 

— Câtă ingratitudine! Exclamă mareşalul. Îmi dezvăluie 
cei optzeci de ani. 

— Cu neputinţă, domnule duce! Chiar aveţi optzeci de ani? 
Întrebă domnul de Condorcet. 

— Ah, Dumnezeule! Da. Este un calcul uşor de făcut şi prin 
aceasta aproape nedemn de un matematician de calibrul 
dumneavoastră, marchize. Sunt din secolul trecut, din 
marele secol, cum îl numim. 1696, iată o dată! 

— Imposibil - spuse de Launay. 

— Ei, dacă tatăl dumneavoastră ar fi aici, domnule 
guvernator al Bastiliei, nu ar spune imposibil, deoarece am 
fost prizonierul lui în 1714. 

— Decanul de vârstă, aici, este cu siguranţă, vinul pe care 
domnul conte de Haga îl are în acest moment în paharul 
său - spuse domnul de Favras. 

— Un Tokay de o sută douăzeci de ani; aveţi dreptate, 
domnule de Favras - răspunse contele. Acestui Tokay îi 
revine deci cinstea de a închina în sănătatea regelui. 

— Un moment, domnilor - interveni Cagliostro, înălţându- 
şi fruntea sa largă strălucind de vigoare şi inteligenţă. 
Protestez. 

— Protestaţi asupra dreptului de întâiul născut al Tokay- 
lui?! Strigară în cor invitaţii. 

— Bineînţeles - replică liniştit contele - pentru ca eu 
însumi l-am sigilat în sticlă. 

— Dumneavoastră? 

— Da, eu, în 1664, în ziua victoriei lui Montecuccolli 
asupra turcilor. 

Aceste cuvinte pe care Cagliostro le rosti cu o 
imperturbabilă gravitate fură primite cu un imens hohot de 


râs. 

— "Ţinând seama de acest lucru, domnule - zise doamna 
Du Barry - dumneavoastră aveţi cam o sută treizeci de ani, 
pentru că trebuie să fi avut cel puţin zece ani ca să fi putut 
pune acest minunat vin într-o sticlă. 

— Aveam mai mult de zece ani când am îndeplinit această 
operaţie, doamnă, deoarece a treia zi am avut cinstea dea 
fi însărcinat de către maiestatea sa împăratul Austriei să-l 
felicit pe Montecuccolli, care, prin victoria de la Saint- 
Gothard, a răzbunat ziua de la Especk din Esclavonia, zi în 
care necredincioşii au bătut atât de rău trupele imperiale, 
prietenii şi tovarăşii mei de arme în 1536. 

— Ei - zise contele de Haga, la fel de rece ca şi Cagliostro 
- domnul avea cel puţin zece ani la acea dată, devreme ce a 
asistat în persoană la acea memorabilă bătălie. 

— Un dezastru îngrozitor, domnule conte! Răspunse 
Cagliostro, înclinându-se. 

— Cu toate astea, mai puţin dureros decât dezastrul de la 
Crecy - spuse Condorcet, surâzător. 

— Este adevărat, domnule - răspunse Cagliostro, zâmbind 
şi el. Bătălia de la Crecy a fost teribilă prin aceea că nu o 
armată a fost învinsă, ci însăşi Franţa. Dar trebuie să 
spunem că înfrângerea noastră n-a fost o victorie pe deplin 
meritată pentru Anglia. Regele Eduard avea tunuri, lucru 
pe care Filip de Valois îl ignoră cu desăvârşire, sau, mai 
exact, lucru pe care Filip de Valois nu voia să-l creadă, cu 
toate că îl prevenisem, cu toate că îi spusesem că am văzut 
cu ochii mei aceste patru piese de artilerie pe care Eduard 
le cumpărase de la venețieni. 

— Ah! Exclamă doamna Du Barry. Ah, l-aţi cunoscut pe 
Filip de Valois? 

— Doamnă, am avut cinstea să mă număr printre cei cinci 
seniori care l-au escortat când a părăsit câmpul de bătaie - 
răspunse Cagliostro. Venisem în Franţa cu sărmanul bătrân 
rege al Boemiei, care era orb şi care s-a lăsat omorât cândi 
s-a spus că totul este pierdut. 


— O, Doamne! Interveni La Perouse. Dumneavoastră, 
domnule, nici nu veţi crede cât de mult regret că, în loc să 
asistați la bătălia de la Crecy, nu aţi asistat la cea de la 
Actium. 

— Şi de ce, domnule? 

— Pentru că aţi fi putut să-mi daţi amănunte nautice, care, 
cu toată frumoasa descriere a lui Plutarh, mi-au rămas 
foarte nelămurite. 

— Care, domnule? Aş fi fericit dacă aş putea să vă fiu de 
oarecare folos. 

— Aţi fost deci? 

— Nu, domnule, atunci eram în Egipt. Fusesem însărcinat 
de către regina Cleopatra să reorganizez biblioteca din 
Alexandria, lucru pe care eram cel mai indicat să-l fac, 
deoarece cunoşteam personal pe cei mai buni autori din 
antichitate. 

— Şi aţi văzut-o pe regina Cleopatra, domnule de 
Cagliostro? Întrebă contesa Du Barry. 

— Cum vă văd, doamnă. 

— Era chiar atât de frumoasă, cum se spune? 

— Doamnă contesă, dumneavoastră ştiţi că frumuseţea e 
relativă. Fermecătoarea regină a Egiptului ar fi fost la Paris 
doar o femeiuşcă drăgălaşă. 

— Nu vorbiţi de rău femeiuştile, domnule conte. 

— Să mă păzească Dumnezeu! 

— Astfel, Cleopatra era... 

— Mică, subţire, vioaie, spirituală, cu ochii mari şi 
migdalaţi, un nas grecesc, dinţii ca perlele şi mâna că a 
dumneavoastră, doamnă; o mână demnă de un sceptru. lată 
un diamant pe care mi l-a dat şi pe care îl avea de la fratele 
ei Ptolemeu: îl purta la degetul mare. 

— La degetul mare?! Se miră doamna Du Barry. 

— Da, aşa era moda egipteană şi eu, după cum vedeţi, îl 
port de-abia pe degetul mic. 

Şi scoțând inelul, i-l întinse doamnei Du Barry. Era un 
diamant magnific, care, după scânteierea miraculoasă şi 


mărimea într-adevăr deosebită, valora desigur treizeci sau 
patruzeci de mii de franci. Diamantul făcu înconjurul mesei 
şi reveni la Cagliostro, care şi-l puse liniştit în deget. 

— Ah, înţeleg. Sunteţi neîncrezători: neîncredere fatală cu 
care a trebuit să lupt toată viaţa. Filip de Valois nu m-a 
crezut când i-am spus să-i lase lui Eduard o cale de 
retragere: Cleopatra n-a vrut să mă creadă când i-am spus 
că Antoniu va fi bătut. Troienii n-au vrut să mă creadă când 
le-am spus despre calul de lemn: „Casandra este inspirată 
de zei, ascultaţi-o pe Casandra” 

— A, dar e minunat! Adaugă doamna Du Barry, 
prăpădindu-se de râs. Şi adevărul este că n-am văzut un om 
mai serios şi în acelaşi timp mai amuzant ca 
dumneavoastră. 

— Vă asigur - spuse Cagliostro, înclinându-se - că Jonathas 
era mult mai amuzant decât mine. Ah, fermecător camarad! 
Când a fost omorât de către Saul, am simţit că-mi pierd 
minţile. 

— Vă avertizez că, dacă mai continuaţi, conte - zise ducele 
de Richelieu - o să-l înnebuniţi pe bietul Tavemey, care într- 
atât se teme de moarte, încât vă priveşte năuc, crezându-vă 
nemuritor. Mai bine spuneţi clar dacă sunteţi sau nu? 

— Nemuritor? 

— Nemuritor. 

— Nu ştiu nimic, dar totuşi pot să afirm un lucru. 

— Care? Întrebă Tavemey, cel mai curios dintre 
ascultătorii contelui. 

— Acela că am văzut toate lucrurile şi am întâlnit toate 
personajele pe care le-am citat adineauri. 

— L-aţi cunoscut pe Montecuccolli? 

— Ca pe dumneavoastră, domnule de Favras şi chiar mai 
bine, pentru că este a doua sau a treia oară când am 
onoarea să vă văd, în timp ce am trăit aproape un an sub 
acelaşi cort cu faimosul strateg despre care vorbim. 

— L-aţi cunoscut pe Filip de Valois? 


— După cum am avut cinstea să vă spun, domnule de 
Condorcet; dar el s-a întors la Paris, iar eu am părăsit 
Franţa şi m-am întors în Boemia. 

— Cleopatra? 

— Da, doamnă contesă, Cleopatra. V-am spus că avea ochii 
negri ca şi ai dumneavoastră şi bustul aproape tot atât de 
frumos. 

— Dar, conte, de unde ştiţi dumneavoastră cum este bustul 
meu? 

— Seamănă cu al Casandrei, doamnă şi să nu lipsească 
nimic acestei asemănări, ea avea, ca şi dumneavoastră, sau 
dumneavoastră ca şi ea, un mic semn negru în dreptul celei 
de a şasea coaste din stânga. 

— Oh, conte, dar sunteţi un adevărat vrăjitor! 

— A, nu, marchize - replică mareşalul de Richelieu, râzând 
- i-am spus eu. 

— Dar dumneavoastră de unde ştiţi? Mareşalul îşi ţuguia 
buzele. 

— Hm! Făcu el. Este un secret de familie. 

— Bine, bine... 

— Zise doamna Du Barry. După cum văd, mareşale, nici o 
măsură de precauţie nu este inutilă atunci când o femeie se 
hotărăşte să vă viziteze. Apoi, întorcându-se spre 
Cagliostro: într-adevăr, domnule, posedaţi secretul tinereţii, 
deoarece la vârsta de trei sau patru mii de ani, pe care o 
aveţi, nu arătaţi mai mult de patruzeci. 

— Da, doamnă, posed secretul veşnicei tinereţi. 

— Ah, întineriţi-mă şi pe mine, vă rog! 

— Pe dumneavoastră, doamnă, e inutil; minunea este 
înfăptuită. Avem vârsta pe care părem a o avea şi 
dumneavoastră numărați cel mult treizeci de ani. 

— Sunteţi curtenitor. 

— Nu, doamnă, aşa este. 

— N-aţi putea totuşi să-mi explicaţi şi mie? 

— E destul de uşor. Aţi uzat, iară să vă daţi seama, de 
procedeul meu. 


— Cum adică? 

— Aţi folosit elixirul meu. 

— Eu? 

— Chiar dumneavoastră, contesă. A, nu cred că aţi uitat. 

— Ce anume? 

— Contesă, vă amintiţi de o casă de pe strada Saint- 
Claude? Vă aduceţi aminte că aţi intrat în această casă 
pentru o oarecare chestiune privitoare la domnul de 
Sartine? Vă aduceţi aminte că aţi făcut un serviciu unuia 
dintre prietenii mei numit Joseph Balsamo? Vă aduceţi 
aminte că Joseph Balsamo v-a dăruit un flacon cu elixir, 
recomandându-vă să luaţi trei picături în fiecare dimineaţă? 
Vă aduceţi aminte că aţi urmat sfatul până anul trecut, când 
flaconul s-a golit? Dacă nu vă amintiţi toate acestea, 
contesă, într-adevăr n-ar mai fi vorba de simplă uitare, ci de 
nerecunoştinţa. 

— Oh, domnule de Cagliostro, îmi spuneţi nişte lucruri... 

— Pe care nu le cunoaşteţi decât dumneavoastră, sunt 
convins de asta. Dar care ar fi meritul unui vrăjitor dacă nu 
ar cunoaşte secretele aproapelui său? 

— Deci Joseph Balsamo avea, ca şi dumneavoastră, reţeta 
acestui miraculos elixir? 

— Nu, doamnă, dar cum era unul dintre cei mai buni 
prieteni ai mei, îi dădusem trei sau patru flacoane. 

— Şi mai are vreunul? 

— Nu mai ştiu. De trei ani, sărmanul Balsamo a dispărut. 
Ultimă dată când l-am văzut, era în America, pe țărmurile 
râului Ohio; pleca într-o expediţie în Munţii Stâncoşi şi de 
atunci am auzit spunându-se că a murit. 

— Hai, hai, conte! Strigă mareşalul. Destul cu galanteria, 
vă implor! Secretul, conte, secretul! 

— Vorbiţi serios, domnule? Întrebă contele de Haga. 

— Foarte serios, sire... lertare, vreau să spun domnule 
conte - şi Cagliostro se înclină într-un fel care lăsa bine să 
se vadă că greşeala săvârşita era pe de-a-ntregul voluntară. 


— Deci - spune mareşalul - doamna nu este destul de 
bătrână ca să fie întinerită? 

— Nu, cu siguranţă. 

— Ei bine! Să luăm atunci pe altcineva. lată-l pe prietenul 
meu 'Tavemey. Ce spuneţi? Nu-i aşa că are aerul de a fi 
contemporan cu Pilat din Pont? Dar poate ca în cazul lui 
este tocmai pe dos; e prea bătrân? 

Cagliostro îl privi pe baron. 

— Nu - spuse el. 

— Ah, scumpul meu conte - strigă mareşalul - dacă îl 
întineriţi, vă proclam elevul Medeei. 

— Doriţi într-adevăr? Întrebă Cagliostro, adresându-se 
stăpânului casei şi întrebând din ochi întregul auditoriu. 

Toţi încuviinţară printr-un semn. 

— Şi dumneavoastră, domnule de Tavemey? 

— Ei drăcie, eu chiar mai vârtos decât ceilalţi - zise 
baronul. 

— Ei bine, destul de uşor - începu Cagliostro, strecurându- 
şi două degete în buzunar, de unde scoase o sticluţă 
octaedrică. 

Apoi luă un pahar curat de cristal şi vărsa în el câteva 
picături din licoarea aflată în sticluţă. Dilua aceste câteva 
picături într-o jumătate de cupă de şampanie rece şi întinse 
baronului băutura astfel preparată. Toată lumea îi urmărea 
din ochi cele mai mici mişcări, toţi stăteau cu gura căscată. 
Baronul luă paharul, dar în clipa în care îl duse la gură, 
şovăi. Ezitarea lui stârni râsul invitaţilor, un râs atât de 
zgomotos, încât Cagliostro deveni nerăbdător. 

— Grăbiţi-vă, baroane - îl îndemnă el - sau veţi lăsa să se 
piardă o licoare care valorează o sută de ludovici picătura. 
— Drace! Exclamă Richelieu, încercând să glumească. E 

altceva decât vinul de Tokay. 

— Prin urmare, trebuie să beau? Întrebă baronul, aproape 
tremurând. 

— Sau să treceţi altuia paharul, domnule, ca să profite 
totuşi cineva de elixir. 


— Daţi-mi-l mie - spuse ducele de Richelieu, întinzând 
mâna. Baronul mirosi paharul şi, ispitit fără îndoială de 
mireasma vie, Îmbălsămată, de culoarea trandafirie pe care 
cele câteva picături de elixir o dăduseră şampaniei, sorbi 
licoarea magică. 

În aceeaşi clipă, simţi că un fior îi zguduie tot trupul din 
creştet până în tălpi şi tot sângele bătrân şi amorţit care 
dormita în venele sale începe să-i clocotească sub piele. 
Pielea zbârcită i se întinse, ochii veştezi acoperiţi de 
pleoapele obosite se măriră fără voia lui. Pupila se mişca vie 
şi puternică, tremurul mâinilor dispăru înlocuit de mişcări 
sigure şi nervoase, vocea deveni fermă, genunchii elastici 
ca în cele mai frumoase zile ale tinereţii sale şi toată fiinţa 
să se îndreptă. Acest lucru se petrecu ca şi când licoarea i- 
ar fi regenerat întregul trup de la o extremitate la alta, pe 
măsură ce se răspândea în ţesuturi. 

Un strigăt de surpriză, de stupoare, un strigăt de 
admiraţie, mai ales, răsună în toată casa. Tavemey, care 
până atunci mâncase cu gingiile, se simţi înfometat. Puse 
mâna pe o farfurie şi un tacâm, îşi luă o porţie zdravănă din 
tocana aflată în stânga sa şi, sfărâmând oasele de 
potârniche, spuse că simte cum îi cresc dinţii pe care îi 
avusese la douăzeci de ani. 

Mâncă, râse, bău şi fu în mare vervă vreme de o jumătate 
de oră timp în care ceilalţi comeseni îl priviră uluiţi; apoi, 
încetul cu încetul, el se stinse ca o lampă căreia începe să-i 
lipsească uleiul. Mai întâi fruntea, pe care vechile riduri, o 
clipă dispărute, se săpară din nou. Privirea i se ofili şi se 
întunecă. Îi pieri toată strălucirea, spatele i se încovoie. 
Pofta de mâncare îi dispăru, genunchii prinseră din nou să-i 
tremure. 

— Oh! Gemu el. 

— Ei bine? Întrebară invitaţii. 

— Ei bine, adio tinereţe! Rosti el, scoțând un suspin adânc 
şi două lacrimi îi umeziră pleoapele. 


Instinctiv, un suspin asemănător celui scos de Tavemey ieşi 
din pieptul fiecăruia dintre comeseni, pricinuit de 
priveliştea tristă a moşneagului întinerit, care părea şi mai 
bătrân după această pierdere a tinereţii. 

— E foarte simplu, domnilor - spuse Cagliostro - nu i-am 
dat baronului decât treizeci şi cinci de picături din elixirul 
vieţii şi nu a întinerit decât timp de treizeci şi cinci de 
minute. 

— Ah, mai vreau! Mai vreau, conte - murmura lacom 
bătrânelul. 

— Nu, domnule, o nouă încercare v-ar ucide poate - 
răspunse Cagliostro. 

Dintre toţi comesenii, doamna Du Barry, care cunoştea 
virtuțile acestui elixir, urmărise cu cea mai mare curiozitate 
amănuntele acestei scene. Pe măsură ce tinereţea şi viaţa 
străbăteau arterele bătrânului Tavemey, privirea contesei 
căuta să pătrundă cât mai adânc în acest proces. 

Râdea, aplaudă, se bucura privindu-l. Când efectul 
băuturii atinse culmea, contesa aproape că se repezi să 
smulgă din mâna lui Cagliostro flaconul dătător de viaţă. 
Dar în acel moment, Tavemey începuse să îmbătrânească 
mai repede decât întinerise... 

— Păcat! Îmi dau seama - spuse ea cu tristeţe - ca totul 
este deşertăciune, speranţă vană; minunea nu a durat 
decât treizeci şi cinci de minute. 

— Deci, pentru a fi tânăr doi ani, trebuie să bei un fluviu - 
reluă contele de Haga. 

Toţi râseră. 

— Nu - interveni Condorcet - calculul e simplu: treizeci şi 
cinci de picături pentru treizeci şi cinci de minute, deci 
nişte nenorocite de trei milioane o sută cincizeci şi trei de 
mii de picături dacă vrei să rămâi tânăr un an. 

— O adevărată inundație - spuse La Perouse. 

— Şi cu toate acestea, după părerea dumneavoastră, 
domnule, nu astfel stau lucrurile cu mine, deoarece o 
sticluţă, doar de patru ori mai mare decât flaconul 


dumneavoastră şi pe care mi-a dat-o prietenul 
dumneavoastră Joseph Balsamo, a fost suficientă pentru a 
opri la mine scurgerea timpului, pe o perioadă de zece ani. 

— Aşa e, doamnă şi numai dumneavoastră aţi pătruns 
misterul acestui adevăr. Bărbatul care a îmbătrânit, mai 
ales cel care a îmbătrânit foarte mult, are nevoie de această 
cantitate pentru a se produce un efect imediat şi puternic 
Dar o femeie de treizeci de ani, cum eraţi dumneavoastră 
sau un bărbat de patruzeci de ani, cum eram eu, când am 
început să bem din elixirul vieţii, o asemenea femeie sau un 
asemenea bărbat, încă plini de forţa şi de tinereţe, nu au 
nevoie decât de zece picături din această apă în perioadele 
de declin şi cu ajutorul acestor zece picături, cel sau cea 
care bea îşi păstrează tinereţea şi pofta de viaţă, rămânând 
veşnic în acelaşi stadiu de frumuseţe şi energie. 

— Ce numiţi dumneavoastră perioade de declin? Întrebă 
contele de Haga. 

— Perioadele naturale, domnule conte. Omului care 
trăieşte la ţară forţele îi cresc până la treizeci şi cinci de 
ani. Ajuns la această vârstă, omul rămâne neschimbat până 
la patruzeci. Începând de la patruzeci de ani, el începe să 
dea îndărăt, aproape pe nesimţite, până la cincizeci. Atunci 
etapele se apropie şi se succed cu mai multă repeziciune 
până în ziua morţii. Pentru cel ce trăieşte la oraş, deci unde 
există uzură datorită exceselor, grijilor şi bolilor, creşterea 
forţelor se opreşte la treizeci de ani, iar descreşterea 
începe la treizeci şi cinci. Ei bine, există un moment pe care 
trebuie să-l opreşti, fie că trăieşti la ţară, fie la oraş, un 
moment când natură este staţionară înainte de a se angaja 
în etapa de declin, înainte ca această etapă să se instaleze. 
Cel care, posesor al secretului acestui elixir, cum sunt eu, 
ştie să găsească momentul în aşa fel, încât să surprindă şi 
să oprească viaţa înainte de îmbătrânire, acela va trăi cum 
trăiesc eu, totdeauna tânăr, cel puţin destul de tânăr pentru 
ceea ce vrea încă să facă pe lume. 


— Ei, Doamne, dar bine, domnule de Cagliostro - strigă 
contesa - atunci de ce, dacă aţi avut libertatea să vă alegeţi 
vârsta, de ce n-aţi ales douăzeci de ani în loc de patruzeci? 

— Pentru că, doamnă contesă - spuse zâmbind Cagliostro 
- îmi convine să fiu veşnic un bărbat de patruzeci de ani, 
sănătos şi puternic, decăt un tinerel neisprăvit de douăzeci 
de ani. 

— Oh! Oh! Exclamă contesa. 

— Ei, desigur, doamnă - continuă Cagliostro - la douăzeci 
de ani placi femeilor de treizeci, dar la patruzeci de ani 
porunceşti femeilor de douăzeci şi bărbaţilor de şaizeci. 

— Mă predau, domnule - adaugă contesa. De altfel, cum să 
discuţi cu un exemplu viu? 

— Deci eu - spuse abătut Tavemey - eu sunt condamnat; 
am aflat prea târziu. 

— Domnul de Richelieu a fost mai abil decât 
dumneavoastră, spuse cu naivitate La Perouse, cu 
francheţea lui de marinar. Am auzit mereu spunându-se că 
mareşalul ar avea o reţetă... 

— Un zvon răspândit de femei - replică râzând contele de 
Haga. 

— Este acesta un motiv pentru a nu-l crede, duce? Întrebă 
doamna Du Barry. 

Bătrânul mareşal roşi, el care nu roşea niciodată. Şi 
adăugă iute; 

— Vreţi să ştiţi, domnilor, în ce a constat reţeta mea? 

— Da, sigur că vrem. 

— Ei bine, în a mă menaja. 

— Ah, ah! Exclamă asistenţa. 

— Acesta este adevărul - spuse mareşalul. 

— Aş contesta reţeta, dacă n-aş fi văzut efectul celei a 
domnului de Cagliostro. De altfel, atenţie, domnule vrăjitor, 
nu am terminat cu întrebările. 

— Continuaţi, doamnă, continuaţi. 

— Dumneavoastră spuneaţi că atunci când aţi folosit 
pentru prima dată elixirul vieţii, aveaţi patruzeci de ani? 


— Da, doamnă. 

— Şi că, de la acea dată, deci de la asediul Troiei... 

— Cu puţin înainte, doamnă... 

— Fie, aţi rămas la patruzeci de ani? 

— O puteţi vedea. 

— Dar, domnule în felul acesta ne demonstraţi mai mult 
chiar decât demonstrează teoria dumneavoastră... Spuse 
Condorcet. 

— Ce vă demonstrez, domnule marchiz? 

— Ne demonstraţi nu numai prelungirea tinereţii, ci şi 
conservarea vieţii. Deoarece aveaţi patruzeci de ani de la 
asediul Troiei, înseamnă că n-aţi murit niciodată. 

— Este adevărat, domnule marchiz, n-am murit niciodată, 
o mărturisesc cu umilinţă. 

— Şi totuşi nu sunteţi invulnerabil ca Ahile, spun că Ahile, 
deşi nici el nu era invulnerabil de vreme ce Paris l-a putut 
ucide cu o săgeată în călcâi. 

— Nu, nu sunt invulnerabil şi asta spre marele meu regret, 
răspunse Cagliostro. 

— Atunci puteţi fi ucis, puteţi muri de moarte violentă? 

— Din păcate, da... 

— Cum aţi făcut atunci să scăpaţi de accidente timp de trei 
mii cinci sute de ani? 

— Un adevărat noroc, domnule conte; vă rog sămă 
ascultați. 

— Vă ascult. 

— Şi noi vă ascultăm. 

— Da! Da! Repetară toţi invitaţii. 

Şi cu vădit interes, fiecare se aşeză la largul lui ca să 
asculte cât mai bine. Vocea lui Cagliostro rupse tăcerea; 

— Care este prima condiţie a vieţii? Întrebă el, arătându-şi 
prin gesturi uşoare şi elegante frumoasele mâini albe 
încărcate de inele, printre care cel al reginei Cleopatra 
sclipea că steaua polară. Sănătatea, nu-i aşa? 

— Desigur - răspunse toată lumea. 

— Şi condiţia sănătăţii este... 


— Dieta - zise contele de Haga. 

— Aveţi dreptate, domnule conte, dieta întreţine 
sănătatea. Ei bine, de ce aceste picături din elixirul meu n- 
ar constitui cea mai bună dietă posibilă? 

— Cine o ştie? 

— Dumneavoastră, conte. 

— Da, fără îndoială, dar... 

— Nu însă şi alţii - spuse doamna Du Barry. 

— Aceasta, doamnă, este o întrebare pe care o vom 
examina imediat Deci eu am urmat tot timpul dieta 
picăturilor mele şi cum ele sunt realizarea eternului vis al 
oamenilor tuturor timpurilor, cum ele sunt ceea ce 
strămoşii căutau sub numele de apa tinereţii, ceea ce 
contemporanii caută sub numele de elixirul vieţii, ele mi-au 
conservat tot timpul tinereţea, sănătatea, în consecinţă, 
viaţa. E clar. 

— Cu toate astea, totul se uzează, conte, chiar şi cel mai 
frumos trup. 

— Cel al lui Paris ca şi cel al lui Vulcan - adăugă contesa. L- 
aţi cunoscut, fără îndoială, pe Paris, domnule de Cagliostro? 

— Perfect, doamnă; era un băiat tare frumugşel; dar nu era 
nici pe departe ceea ce spune Homer sau ceea ce cred 
femeile. În primul rând, era roşcovan. 

— Roşcovan? Ah, vai! Ce oroare! Exclamă contesa. 

— Din nenorocire - zise Cagliostro - Elena nu a fost de 
părerea dumneavoastră, doamnă. Dar să revenim la elixirul 
nostru. 

— Da, da! Încuviinţară cu toţii. 

— Dumneavoastră pretindeţi deci, domnule de 'Tavemey, 
că totul se uzează. Fie. Dar ştiţi, de asemenea, că totul se 
repară, totul se regenerează sau se înlocuieşte, cum vreţi. 
Vestitul cuţit al Sfântului Hubert, căruia i s-a schimbat de 
atâtea ori lama sau plăseaua, este un exemplu; căci, cu 
toată această dublă schimbare, el a rămas cuțitul Sfântului 
Hubert. Vinul pe care îl păstrează în beciurile lor călugării 
din Heidelberg este totdeauna acelaşi vin, cu toate că în 


fiecare an se varsă o recoltă nouă în uriaşele budane. De 
altfel, vinul călugărilor din Heidelberg este întotdeauna 
limpede, tare şi cu buchet, în timp ce vinul sigilat de 
Opimius şi de mine în amfore de lut nu mai era, când am 
încercat să beau din el după o sută de ani, decât un noroi 
gros care mai degrabă putea fi mâncat, dar în nici un caz 
băut. Ei bine, în loc de a urma exemplul lui Opimius, l-am 
preferat pe cei al călugărilor din Heidelberg. Mi-am 
întreţinut trupul adăugând în fiecare an noi principii care le 
regenerau pe cele vechi. În fiecare dimineaţă, un atom 
tânăr şi proaspăt a înlocuit în sângele meu, în carnea mea, 
în oasele mele o părticică uzată, mortificată. Am 
împrospătat reziduurile pe care omul obişnuit le lasă să-i 
invadeze pe nesimţite fiinţa; i-am silit pe soldaţii pe care 
Dumnezeu i-a pus la dispoziţia naturii umane să lupte 
împotriva distrugerii, soldaţii pe care cea mai mare parte 
dintre noi îi reformează sau îi lasă să paralizeze în lene, eu 
însă i-am forţat să ducă o muncă susţinută pe care o uşura, 
pe care o conducea chiar introducerea perpetuă a unui 
stimulent totdeauna nou; rezultă din acest stadiu 
permanent al vieţii că mintea, gesturile, nervii, inima, 
sufletul meu nu şi-au încetat niciodată funcțiunile; şi cum 
totul se leagă în lumea asta, cum de obicei cel mai bine 
reuşesc un lucru cei ce-l fac tot timpul, am fost în mod firesc 
mai îndemânatic decât altul în a înlătura primejdiile de-a 
lungul unei existenţe de trei mii de ani şi asta fiindcă am 
reuşit să dobândesc o atare experienţă, încât prevăd 
capcanele, încât simt primejdiile care mă pândesc. Astfel, 
nu m-aţi putea convinge să intru într-o casă care s-ar putea 
dărâma. 

A, nu, am văzut prea multe case pentru a nu deosebi dintr- 
o privire pe cele solide de celelalte. Nu mă puteţi face să 
vânez cu un neîndemânatic care nu ştie să folosească 
puşca. De pe timpul lui Cefal, care a ucis-o pe soţia sa 
Procris, până la regent, care i-a scos ochiul domnului Prinţ, 
am văzut prea mulţi nepricepuţi. Nu mă veţi face ca într-o 


luptă să stau în cutare sau cutare loc în care ar sta oricare 
altul, deoarece calculez într-o clipă dacă în linie dreaptă sau 
pe ocolite în locul acela va ajunge vreun glonţ. O să-mi 
spuneţi că nu poate fi prevenit un glonte rătăcit. Vă voi 
spune că unui om, care a ştiut să evite un milion de focuri 
de puşcă, nu-i poate fi iertat dacă se lasă omorât de un 
glonte rătăcit. Ah, nu faceţi gesturi de neîncredere, 
deoarece, în sfârşit, eu însumi sunt o dovadă vie. Nu vă 
spun că sunt nemuritor; vă spun numai că ştiu ceea ce nu 
ştie nimeni, adică să evit moartea când apare prin accident. 
Astfel, de exemplu, pentru nimic în lume nu voi rămâne un 
sfert de oră singur aici cu domnul de Launay, care gândeşte 
în acest moment ca, dacă m-ar avea într-una din celulele 
sale pentru nebuni de la Bastilia, ar experimenta nemurirea 
mea cu ajutorul foamei. Nu aş rămâne nici cu domnul de 
Condorcet, deoarece în clipa asta se gândeşte să arunce în 
paharul meu conţinutul inelului pe care îl poartă la 
arătătorul mâinii stângi, iar acest conţinut este o otravă; 
totul fără nici o rea intenţie, ci dintr-o curiozitate ştiinţifică, 
pentru a şti pur şi simplu dacă aş muri. 

Cele două personaje pe care tocmai le numise contele de 
Cagliostro tresăriră. 

— Maărturisiţi fără nici o sfială, domnule de Launay, doar 
nu suntem o instanţă judecătorească şi, de altfel, intenţia 
nu este pedepsită. Ei, nu v-aţi gândit la ce v-am spus eu? Şi 
dumneavoastră, domnule de Condorcet, aşa-i că aveţi în 
acel inel o otravă pe care aţi vrut să mă faceţi s-o gust în 
numele iubitei dumneavoastră stăpâne, ştiinţa? 

— Pe legea mea - răspunse domnul de Launay, râzând şi 
roşind - mărturisesc că aveţi dreptate, domnule conte, era 
o nebunie. Dar nebunia aceasta mi-a trecut prin cap chiar 
în clipa când dumneavoastră o rosteaţi. 

— Şi eu - mărturisi Condorcet - nu voi fi mai puţin sincer 
decât domnul de Launay. Am gândit într-adevăr că, dacă aţi 
fi gustat din ceea ce am eu în inel, n-aş da doi bani pe 
nemurirea dumneavoastră. 


Un strigăt de admiraţie izbucni din toate piepturile. 
Această mărturisire dădea dreptate nu nemuririi, ci 
perspicacităţii contelui de Cagliostro. 

— Vedeţi - spuse liniştit Cagliostro - vedeţi că am ghicit. Ei 
bine, aşa se întâmpla cu tot ceea ce este pe cale să se 
întâmple. Obişnuinţa de a trăi m-a făcut să descifrez dintr-o 
privire trecutul şi viitorul celor pe care îi văd. Infailibilitatea 
mea în această direcţie este atât de mare, încât ea se 
extinde şi asupra animalelor şi a materiei moarte. Dacă mă 
urc într-o trăsură, văd din felul cum se comportă caii dacă 
sunt nărăvaşi, citesc pe trăsăturile vizitiului dacă mă va 
răsturna sau se va ciocni; dacă mă îmbarce pe o corabie, 
ghicesc când căpitanul este nepriceput său încăpățânat şi 
deci nu va putea sau nu va vrea să execute manevra 
necesară. De aceea îl evit şi pe vizitiu şi pe căpitan. Las caii, 
ca şi corabia. Nu tăgăduiesc primejdia, o ocolesc; în loc să-i 
las o sută de posibilităţi, cum face toată lumea, îi iau 
nouăzeci şi nouă şi-mi bat joc de a sută. Iată la ce îmi 
serveşte faptul că am trăit trei mii de ani. 

— Atunci - replică râzând La Perouse, în mijlocul 
entuziasmului şi a nedumeririi stârnite de cuvintele lui 
Cagliostro - atunci, scumpul meu profet, ar trebui să veniţi 
cu mine până la ambarcaţiunile cu care va trebui să fac 
ocolul pământului. Mi-aţi face un deosebit serviciu. 
Cagliostro nu răspunse. Domnule mareşal - continuă 
râzând navigatorul - pentru că domnul conte de Cagliostro 
nu vrea, şt înţeleg această, să părăsească o atât de plăcută 
companie, trebuie. Să-mi permiteţi mie s-o fac. O, iertaţi- 
mă, domnule conte de Haga, iertaţi-mă, doamnă, dar iată că 
bate ora şapte şi am făgăduit regelui să mă urc în trăsură la 
şapte şi un sfert. Acum, pentru că domnul conte de 
Cagliostro nu este ispitit să vină să vadă cele două vase de 
război, aş dori să-mi spună cel puţin ceea ce mi se va 
întâmpla de la Versailles la Brest. De la Brest la polîi 
scutesc, e treaba mea. Dar, ce naiba! De la Versailies la 
Brest... Îmi datorează un sfat. 


Cagliostro se uită încă o dată la navigator, cu o privire atât 
de melancolică, cu un aer atât de blând şi de trist în acelaşi 
timp, încât cea mai mare parte dintre invitaţi fură izbiţi în 
mod deosebit. Navigatorul însă nu observă nimic. Îşi luă 
rămas bun de la toată lumea; valeţii îi puseră pe umeri o 
mantie grea, îmblănită şi doamna Du Barry îi strecură în 
buzunar una dintre acele băuturi întăritoare şi rafinate pe 
care călătorul le preţuieşte atât de mult, cu toate că nu se 
gândeşte aproape niciodată la ele din proprie iniţiativă şi 
care-i amintesc, în lungile nopţi ale drumului străbătut 
printre gheţuri, de prietenii lăsaţi acasă. 

La Perouse, bine dispus, îl salută ceremonios pe contele de 
Haga şi întinse mâna bătrâ-nului mareşal. 

— Adio, scumpul meu La Perouse - îi spuse ducele de 
Richelieu. 

— Nu, domnule duce, la revedere - răspunse La Perouse. 
Într-adevăr, s-ar zice că plec pentru eternitate: fac ocolul 
pământului, asta-i tot; patru-cinci ani de absenţa, nu mai 
mult. Nu trebuie să ne spunem adio, pentru atâta lucru. 

— Patru sau cinci ani! Exclamă mareşalul. Ei, domnule, de 
ce nu spuneţi, patru sau cinci secole? Zilele sunt ani la 
vârsta mea. Eu vă spun adio! 

— Haide-haide, întrebaţi-l pe ghicitor - spuse La Perouse, 
râzând - vă promite încă douăzeci de ani. Nu-i aşa, domnule 
de Cagliostro? Ah, conte, de ce nu mi-ai vorbit mai devreme 
de picăturile divine? La orice preţ ar fi fost, aş fi îmbarcat o 
tonă pe Astrolabe. E numele navei mele, domnilor. Doamnă, 
încă o sărutare pe frumoasa dumneavoastră mână, cea mai 
frumoasă mână pe care cu siguranţă sunt sortit să o mai 
văd până la reîntoarcerea mea. La revedere! 

Şi plecă. 

Cagliostro păstră tot timpul aceeaşi tăcere rău- 
prevestitoare. Se auzi pasul căpitanului răsunând pe 
treptele de la intrare, se auzi vocea lui veselă, în curte, 
adresând complimente celor care-l conduceau. Apoi caii îşi 
scuturară capetele înţesate de zurgălăi, uşa trăsurii se 


trânti cu un zgomot sec şi roţile duduiră pe caldarâmul 
străzii. La Perouse făcea primul pas dintr-o călătorie 
misterioasă din care nu avea să se mai întoarcă. 

Toţi rămaseră cu urechea atentă. Când nu se mai auzi 
nimic, privirile comesenilor se întoarseră spre Cagliostro, 
că atrase de un magnet. Pe faţa acestuia strălucea o lumină 
profetica ce îi făcu pe toţi să tresară. O linişte stranie se 
aşternu timp de câteva minute. Contele de Haga o rupse 
primul: 

— De ce nu i-aţi răspuns nimic, domnule? 

Această întrebare exprima neliniştea tuturor. Cagliostro 
tresări de parcă ar fi fost smuls dintr-o meditaţie profundă. 
— Pentru că - zise el, răspunzând contelui - ar fi trebuit 

să-i spun fie o minciună, fie crudul adevăr. 

— Cum asta? 

— Pentru că ar fi trebuit să-i spun: „Domnule de La 
Perouse, domnul duce de Richelieu are dreptate să vă 
spună adio şi nu la revedere”. 

— Ei, dar ce naiba, domnule Cagliostro! Se amestecă în 
vorbă Richelieu, pălind. Doar nu vă referiţi la La Perouse? 

— Ba da, domnule maregşal - se grăbi să răspundă 
Cagliostro. Nu pe dumneavoastră vă priveşte trista 
prevestire. 

— Nu se poate! Exclamă doamna Du Barry. Acest biet La 
Perouse, care mi-a sărutat acum mâna... 

— Nu numai că n-o s-o mai facă niciodată, doamnă, dar nu- 
i va mai revedea niciodată pe cei pe care i-a părăsit astă- 
seară - continuă Cagliostro, privindu-şi cu atenţie paharul 
plin cu apa în care scânteiau lumini de culoarea opalului, 
întretăiate de umbre. 

Un strigăt de uimire ieşi din toate piepturile. Discuţia 
ajunsese la un punct când, cu fiece clipă, devenea tot mai 
pasionantă; aşa s-ar fi spus, după înfăţişarea gravă, 
solemnă şi aproape neliniştită cu care cei de faţă îl 
interogau pe Cagliostro, fie cu voce tare, fie cu privirea. În 
mijlocul acestei tensiuni, domnul de Favras, rezumând 


sentimentul general, se ridică, făcu un semn şi plecă în 
vârful picioarelor să vadă dacă în camerele vecine nu 
spionează vreun valet. Dar casa domnului mareşal de 
Richelieu era o casă bine pusă la punct şi domnul de Favras 
nu găsi în anticamera decât un bătrân intendent, care, 
sever ca o santinelă într-un post îndepărtat păzea intrarea 
în sufrageria unde se consuma cu solemnitate desertul. 
Întors la locul său, el se aşeza făcând semn comesenilor săi 
că sunt cu desăvârşire singuri. 

— În acest caz - zise doamna Du Barry, răspunzând 
asigurării date de domnul de Favras, ca şi când aceasta ar fi 
fost făcuta cu glas tare - în acest caz povestiţi-ne ce îl 
aşteaptă pe bietul La Perouse. 

Cagliostro clătină din cap. 

— Hai, hai, domnule de Cagliostro - interveniră şi bărbaţii. 

— Da, vă rugăm. 

— Ei bine, domnul de La Perouse pleacă, după cum v-a 
spus, cu intenţia de a face ocolul lumii şi pentru a continua 
călătoriile lui Cook, ale bietului Cook, care, ştiţi, a fost ucis 
în insulele Sandwich. 

— Da, da, ştim - încuviinţară mai degrabă toate capetele 
decât toate vocile. 

— Totul prevesteşte un succes deplin acţiunii întreprinse 
de el. Domnul de La Perouse este un excelent marinar; de 
altfel, regele Ludovic al XVI-lea i-a trasat itinerariul cu o 
deosebită pricepere. 

— Da - îl întrerupse contele de Haga - regele Franţei este 
un geograf remarcabil. Nu-i aşa, domnule de Condorcet? 

— Un geograf mult prea priceput pentru un rege - 
răspunse marchizul. Regii nu trebuie să cunoască lucrurile 
decât la suprafaţă. Atunci se vor lăsa poate călăuziţi de 
către oameni mai bine informaţi. 

— Este o lecţie, domnule marchiz - replică surâzând 
domnul conte de Haga. 

Condorcet roşi. 


— Oh, nu, domnule conte - spuse el - este o simplă 
reflecţie, o generalitate filosofică. 

— Deci pleacă... 

— Reluă doamna Du Barry, grăbită să curme orice altă 
discuţie parti-culară care ar fi deviat conversaţia de pe 
făgaşul pe care apucase. 

— Deci pleacă - repetă Cagliostro. Dar să nu credeţi, 
oricât de grăbit era, că va pleca numaidecât; nu, îl văd 
pierzând multă vreme la Brest. 

— Păcat - interveni Condorcet - este cel mai bun timp 
pentru îmbarcări. Ba chiar e niţel cam prea târziu, în 
februarie sau martie ar fi fost mult mai potrivit. 

— A, nu-i reproşaţi aceste două sau trei luni, domnule de 
Condorcet, în acest timp cel puţin trăieşte şi speră. 

— Echipajul lui este bun, cred? Adăugă întrebător 
Richelieu. 

— Da - răspunse Cagliostro - cel care conduce a doua 
navă este un distins ofiţer. Îl văd, tânăr, dornic de aventură, 
din nenorocire curajos. 

— Cum, din nenorocire?! 

— Ei bine, după un an îl caut pe acest prieten şi nu-l mai 
văd - rosti Cagliostro, cu nelinişte, cercetându-şi paharul. 
Nimeni dintre dumneavoastră nu este rudă apropiată sau 
îndepărtata cu domnul de Langle? 

— Nu. 

— Nimeni nu-l cunoaşte? 

— Nu. 

— Ei bine, el va fi primul care va muri. Nu-l mai văd. 

Un murmur de spaimă scăpă din piepturile celor prezenţi. 

— Dar el... El... La Perouse... 

— Şoptiră câţiva, cu glas înăbuşit. 

— Pluteşte, acostează, se îmbarcă din nou. Un an, doi ani 
de navigaţie fericită. Se primesc veşti de la el, şi... 

— Şi-apoi? 

— Anii trec... 


— Şi... Şi...? 


— În sfârşit, oceanul e mare, cerul e întunecat. Ici-colo 
răsar pământuri neexplorate, ici-colo figuri hidoase că 
monştrii din arhipelagul grecesc. Ele pândesc corabia, care 
aleargă în ceaţă printre recifuri, târâtă de curent; vine 
furtuna, furtuna mai repede decât ţărmul, apoi văd flăcări 
înspăimântătoare. Ah, La Perouse! La Perouse! Dacă ai 
putea să m-auzi, ţi-aş spune: „Pleci, ca şi Cristofor Columb, 
pentru a descoperi o lume, La Perouse, teme-te de insulele 
necunoscute!” 

Tăcu. 

Un fior de gheaţă străbătu întreaga adunare, în timp ce în 
aer mai vibrau încă ultimele cuvinte ale contelui. 

— Dar de ce nu l-aţi avertizat? Strigă contele de Haga 
fascinat, ca şi ceilalţi, de acest om extraordinar care mişca 
inimile după bunul său plac. 

— Da, chiar aşa - se alătură şi doamna Du Barry - de ce să 
nu dăm fugă, de ce să nu-l oprim? Pentru viaţa unui om ca 
La Perouse merită să trimiţi un curier, scumpul meu 
mareşal. 

Maregşalul înţelese şi se şi ridică pe jumătate pentru a 
suna. Cagliostro întinse însă braţul. Mareşalul se lăsă din 
nou în fotoliul său. 

— Vai - continuă Cagliostro - totul ar fi de prisos: cel ce 
prevede destinul nu-l poate schimba. Domnul de La Perouse 
ar fi râs, dacă ar fi auzit cuvintele mele, cum râdeau fiii lui 
Priam când prezicea Casandra, dar iată, râdeţi chiar 
dumneavoastră, domnule conte de Haga şi în curând vor 
râde şi ceilalţi. Oh, nu vă feriţi, domnule de Favras, n-am 
avut niciodată un auditoriu prea încrezător. 

— Ba noi credem - strigară într-un glas doamna Du Barry 
şi bătrânul duce de Richelieu. 

— Şi eu - murmură lavemey. 

— Eu, de asemenea - zise politicos contele de Haga. 

— Da - rosti Cagliostro - dumneavoastră credeţi, 
dumneavoastră credeţi, pentru că este vorba de La 


Perouse, dar dacă ar fi vorba de dumneavoastră, n-aţi 
crede! 

— Eh...! 

— Sunt sigur. 

— Mărturisesc că ceea ce m-ar fi lacut să cred ar fi fost 
faptul că domnul de Cagliostro să-i fi spus domnului de La 
Perouse: „Păziţi-vă de insulele necunoscute”. Atunci el s-ar 
fi pazit. Era totuşi o şansă. 

— Vă asigur că nu, domnule conte şi chiar dacă m-ar fi 
crezut, revelaţia ar fi fost, oricum, cutremurătoare, 
deoarece în faţa primejdiei, la vederea acelor insule 
necunoscute care trebuiau să-i fie fatale, nenorocitul, 
încrezător în profeția mea, ar fi simţit apropierea morţii 
misterioase care-l ameninţă şi de care nu poate fugi. Nu ar 
mai fi fost o singură moarte, ci o mie de morţi pe care le-ar 
fi îndurat în felul acesta; fiindcă înseamnă să mori de o mie 
de ori când bâjbăi în întuneric, cu sufletul năpădit de 
disperare. Gândiţi-vă numai, speranţa pe care i-aş fi luat-o 
este ultima consolare pe care osânditul o păstrează, chiar şi 
în clipa când cuțitul îl atinge, când simte tăişul oţelului, 
când sângele a şi început să-i curgă. Viaţa se stinge, dar 
omul mai speră încă. 

— Este adevărat! Şoptiră cu voce înăbuşită câţiva dintre 
cei prezenţi. 

— Da - continuă Condorcet - vălul de mister care acoperă 
sfârşitul vieţii noastre este singurul mare bine pe care 
soarta l-a dăruit omului pe pământ. 

— Ei bine, orice ar fi - zise contele de Haga - dacă mi s-ar 
fi întâmplat să aud că-mi spune un om ca dumneavoastră: 
„Păziţi-vă de cutare om sau de cutare lucru”, aş fi luat-o de 
bună şi v-aş fi mulţumit. 

Cagliostro clătină încet din cap întovărăşind această 
mişcare cu un surâs trist. 

— Da, domnule de Cagliostro - continuă contele - 
avertizaţi-mă şi vă voi mulţumi. 


— Vreţi să vă spun dumneavoastră ceea ce nu am vrut să-i 
spun domnului de La Perouse? 

— Da, vreau. 

Cagliostro schiţă c mişcare, de parcă ar fi vrut să 
vorbească apoi, oprindu-se, zise: 

— O, nu, nu, domnule conte. 

— Vă implor. Cagliostro întoarse capul. 

— Niciodată! Murmură el. 

— Luaţi seama - rosti contele, cu un surâs - mă veţi face 
neîncrezător. 

— Mai bine neîncrezător decât înspăimântat. 

— Domnule de Cagliostro - spuse cu gravitate contele - 
uitaţi un lucru. 

— Care? Întrebă cu respect profetul de ocazie. 

— Că, dacă unii oameni îşi pot ignora destinul fără ca 
aceasta să însemne ceva, sunt alţii care au nevoie să-şi 
cunoască viitorul, dat fiind că destinul lor îi interesează nu 
numai pe ei, ci milioane de oameni. 

— Atunci - spuse Cagliostro - porunciţi-mi. Nu, nu voi face 
nimic fără un ordin formal. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Dacă maiestatea voastră îmi ordonă - zise Cagliostro, cu 
voce surdă - mă voi supu-ne. 

— Vă ordon să-mi dezvăluiţi soarta mea, domnule de 
Cagliostro - spuse regele majestuos şi curtenitor. 

Deoarece contele de Haga se lăsase tratat ca rege şi 
renunţase la incognito-ul său dând un ordin, domnul de 
Richelieu se ridică pe dată, şi-l salută ceremonios pe prinţ, 
zicând: 

— Vă mulţumesc pentru cinstea pe care regele Suediei o 
face casei mele, sire; rog pe maiestatea voastră să 
binevoiască a ocupa locul de onoare. Începând din acest 
moment, acest loc nu poate să vă aparţină decât 
dumneavoastră. 

— Lasă, să rămânem cum suntem, domnule mareşal şi să 
nu pierdem nici un cuvânt din ceea ce domnul conte de 


Cagliostro ne va spune. 

— Regilor nu li se spune adevărul, sire. 

— Vă rog! Nu sunt în regatul meu. Reluaţi-vă locul, 
domnule duce! Vorbiţi, domnule de Cagliostro, vă conjur. 

Cagliostro aruncă o privire spre paharul său; băşicuţe ca 
cele de şampanie urcau de jos spre suprafaţă; atrasă de 
privirea sa magnetică, apa părea că se mişcă după propria-i 
voinţă. 

— Sire, spuneţi-mi ce doriţi să ştiţi - începu Cagliostro - 
sunt gata să vă răspund. 

— Spuneţi-mi ce fel de moarte mă aşteaptă. 

— De o împuşcătură, sire. 

Fruntea lui Gustav se lumină. 

— Ah, într-o bătălie - exclamă el. Moartea unui soldat! 
Mulţumesc, domnule de Cagliostro, îţi mulţumesc de o mie 
de ori. Ah, prevăd bătălii, iar Gustav Adolf şi Carol al XII-lea 
mi-au arătat cum se moare când eşti regele Suediei. 

Cagliostro plecă fruntea fără a răspunde. Contele de Haga 
încruntă sprânceana. 

— Oho! Nu într-o bătălie va fi tras acel glonţ? Întrebă el. 

— Nu, sire. 

— Într-o răzmeriţă; da, e cu putinţă. 

— Nu va fi într-o răzmeriţă. 

— Dar unde atunci? 

— La un bal, sire... 

Regele căzu pe gânduri. Cagliostro, care se ridicase, se 
aşeză şi, plecându-şi capul, şi-l cuprinse în palme. 

Toţi păliseră în jurul autorului profeţiei şi a celui care era 
obiectul ei. Domnul de Condorcet se apropie de paharul cu 
apă în care ghicitorul citise sinistra prevestire, îl luă de 
picior şi, ridicându-l la înălţimea ochilor, cercetă cu grijă 
faţetele strălucitoare şi conţinutul misterios. 'Toţi vedeau 
cum acei ochi inteligenţi, reci şi pătrunzători căutau să 
obţină de la dublul cristal, cel solid şi cel lichid, soluţia unei 
probleme pe care mintea să o consideră o speculație pur 
fizică. De fapt, savantul evalua adâncimea, refracţiile 


luminoase şi jocul microscopic ai apei. Se întreba, el care 
era încredinţat ca totul are o cauză, cauza şi pretextul 
acestui fel de şarlatanie, exersată asupra unor oameni de 
valoarea celor ce stăteau jur-împrejurul mesei de către un 
bărbat despre care nu puteai să nu admiţi că are puteri cu 
totul neobişnuite. 

Fără îndoială, el nu găsi soluţia problemei, căci încetă să 
mai examineze paharul, îl aşeza din nou pe masă şi, în 
mijlocul stupefacţiei pricinuite de pronosticul lui Cagliostro, 
spuse: 

— Ei bine, eu, de asemenea, l-aş ruga pe ilustrul nostru 
profet să întrebe oglinda sa magică. Din nenorocire, eu - 
adăugă el - nu sunt un senior puternic, nu ordon, obscura 
mea viaţa nu aparţine milioanelor de oameni. 

— Domnule - spuse contele de Haga - dumneavoastră 
ordonaţi în numele ştiinţei şi viaţa dumneavoastră 
interesează nu numai un popor, ci întreaga umanitate. 

— Mulţumesc, domnule conte; dar poate părerea 
dumneavoastră asupra acestui lucru nu este şi ceaa 
domnului de Cagliostro. 

Cagliostro înalta capul întocmai ca un bidiviu îmboldit cu 
pintenii. 

— Ba da, marchize - spuse el cu un început de nervozitate, 
care, în antichitate, ar fi fost atribuită duhului care îl 
stăpânea. Desigur, sunteţi un senior puternic în regatul 
gândirii. Hai, priviţi-mă în ochi! Doriţi cu adevărat, să vă 
prezic viitorul? 

— Cu adevarat, domnule conte - reluă Condorcet - pe 
cuvânt de onoare! Cum nu se poate mai serios. 

— Ei bine, marchize - spuse Cagliostro, cu voce surdă şi 
coborând pleoapele deasupra privirii fixe - veţi muri de 
otrava conţinuta în inelul pe care-l aveţi în deget. Veţi 
muri... 

— O şi dacă l-aş arunca? Îl întrerupse Condorcet. 

— Aruncaţi-l! 

— În sfârşit, mărturisiţi că e destul de uşor? 


— Atunci, aruncaţi-l, vă spun. 

— Ah, da, marchize! Strigă doamna Du Berry. Vă implor, 
aruncaţi această otravă pericu-loasă; aruncaţi-o, chiar dacă 
n-ar fi decât pentru a-l da de minciună pe acest profet 
nesuferit care ne mâhneşte pe toţi cu profeţiile sale. Căci, la 
urma urmei, dacă o aruncaţi, este sigur că nu veţi muri 
otrăvit; şi cum domnul de Cagliostro pretinde că veţi muri 
otrăvit, atunci, de voie de nevoie, domnul de Cagliostro va fi 
minţit. 

— Doamna contesă are dreptate - spune contele de Haga. 

— Bravo, contesă! 1 se alătură şi Richelieu. Hai, marchize, 
aruncaţi această otravă, cu atât mai mult cu cât acuma că 
ştiu că purtaţi la deget moartea unui om, voi tremura de 
fiece dată când vom ciocni împreună. Inelul se poate 
deschide singur... Ei. Ei! 

— Şi două pahare care se lovesc sunt destul de aproape 
unul de altul. Aruncaţi-o, marchize, aruncaţi-o! 

— Este inutil - spuse liniştit Cagliostro - domnul de 
Condorcet nu o va arunca. 

— Nu - întări marchizul - nu o voi arunca, este adevărat şi 
nu pentru ca să ajut desti-nul, ci pentru că lui Cabanis i-a 
reuşit această otravă, în felul ei unică, fiind o substanţă 
solidificata absolut din întâmplare, printr-o şansă cu care el 
nu se va mai întâlni poate; iată de ce nu voi arunca această 
otravă. Triumfaţi, dacă vreţi, domnule de Cagliostro! 

— Destinul - spuse acesta - găseşte totdeauna slujitori 
devotați pentru a-l ajuta să-şi îndeplinească sentinţele sale. 
— Aşadar, voi muri otrăvit - relua marchizul. Ei bine, fie! 

Nu oricine vrea, moare otrăvit. Este o moarte admirabilă 
aceasta pe care mi-o preziceţi: un pic de otravă pe vârful 
limbii şi sunt nimicit. Asta nu mai e moarte; e mai puţin 
viaţa, cum se spune în algebră. 

— Nu ţin să suferiţi, domnule - răspunse cu răceală 
Cagliostro. Şi făcu un semn care arăta că doreşte să nu mai 
spună nimic, cel puţin în privinţa domnului de Condorcet. 


— Domnule - zise atunci marchizul de Favras, întinzându- 
se peste masă, ca pentru a merge în întâmpinarea lui 
Cagliostro - iată un naufragiu, o împuşcătură şi o otrăvire 
care mă fac să-mi lase gura apă. Nu-mi veţi face oare 
cinstea de a-mi prezice şi mie vreun mic deces în acelaşi 
gen? 

— Ah, domnule marchiz - ripostă Cagliostro care, simțind 
că este ironizat, începuse să se enerveze - în zadar sunteţi 
gelos pe aceşti domni, pentru că, pe cuvântul meu de 
gentilom, veţi avea parte de ceva mult mai de soi. 

— Mult mai de soi! Exclamă domnul de Favras, râzând. Fiţi 
atent, vă angajaţi prea serios: mai mult decât marea, focul 
şi otrava, este greu. 

— Mai e şi ştreangul, domnule marchiz - răspunse grațios 
Cagliostro. 

— Ştreangul?... Oho, tot îmi spuneţi? 

— Vă spun că veţi fi spânzurat - preciza Cagliostro, cu an 
fel de furie profetică pe care nu şi-o mai putea stăpâni. 

— Spânzurat?! Repetă adunarea. Drace! 

— Domnul uită că sunt un gentilom - spuse Favras, cu 
răceală. Şi dacă întâmplător vrea să vorbească despre o 
sinucidere, îl previn că mă voi respecta îndeajuns până în 
ultima clipă spre a nu mă folosi de o funie câtă vreme voi 
avea o sabie. 

— Nu vă vorbesc de sinucidere, domnule. 

— Atunci vorbiţi de un supliciu. 

— Da. 

— Sunteţi străin, domnule, drept care vă şi iert. 

— Cum adică? 

— Ignoranţa. În Franţa, gentilomii sunt decapitaţi. 

— Veţi discuta aceasta cu călăul, domnule - spuse 
Cagliostro, zdrobindu-şi interlocu-torul cu acest răspuns 
brutal. 

O clipă, cei de faţă rămaseră ca împietriţi. 

— Ştiţi că tremur în acest moment - vorbi domnul de 
Launay. Predecesorilor mei li s-au făcut preziceri atât de 


triste, încât îmi închipui numai lucruri rele dacă voi încerca 
şi eu să aflu acelaşi lucru. 

— Atunci sunteţi mai înţelept decât ei şi dumneavoastră nu 
doriţi să vă cunoaşteţi viitorul. Aveţi dreptate; bun sau râu, 
să respectăm secretul soartei. 

— A, domnule de Launay - interveni doamna Du Barry. 

— Sper că veţi avea tot atât curaj cât aceşti domni. 

— Eu, de asemenea, sper, doamnă - spuse guvernatorul, 
înclinându-se. Apoi, întorcându-se spre Cagliostro i se 
adresă astfel: 

— Domnule, gratificaţi-mă şi pe mine cu horoscopul meu, 
vă conjur. 

— E uşor - zise Cagliostro. O lovitură de secure la cap şi 
asta-i tot! 

Un strigăt de spaimă răsuna în încăpere. Domnii de 
Richelieu şi Tavemey îl implorară pe Cagliostro să nu 
meargă mai departe; dar curiozitatea feminină fu mai tare. 

— Auzindu-vă, conte - începu doamna Du Barry - s-ar 
spune într-adevăr că întregul univers va sfârşi de moarte 
violentă. lată că suntem opt şi cinci au şi fost condamnaţi de 
dumneavoastră! 

— Ah, vă daţi prea bine seama, doamnă, că este o părere 
preconcepută şi că ne amuzăm - replică domnul de Favras, 
încercând să râdă. 

— Bineînţeles că ne amuzăm - adăugă şi contele de Haga - 
fie că va fi adevărat, fie că nu va fi. 

— Oh, atunci mă voi amuza şi eu - spuse doamna Du Barry 
- căci nu vreau să fiu mai laşă decât ceilalţi. Dar nu sunt 
decât o femeie şi nu voi avea nici măcar cinstea de a sta în 
acelaşi rând cu dumneavoastră în privinţa unui groaznic 
deznodământ. O femeie moare în patul său. Vai, moartea 
unei femei bătrâne, triste şi uitate, va fi cea mai rea dintre 
toate, nu-i aşa, domnule de Cagliostro? Şi zicând acestea, 
păru tulburată şi dădu de înţeles tuturor, atât prin cuvinte 
cât şi prin atitudinea sa, că doreşte să fie menajata. 
Cagliostro însă nu schiţa nici un gest care să o liniştească. 


Atunci curiozitatea fu mai puternică decât teama. Haide, 
domnule de Cagliostro, răspundeţi-mi - continuă doamna 
Du Barry. 

— Cum vreţi să vă răspund, doamnă, când nu mă 
întrebaţi? 

— Dar... 

— Îngaimă ea. 

— Ei, mă întrebaţi, da sau nu? Ceru Cagliostro. 

Contesa făcu un efort şi, după ce se lăsă încurajată de 
zâmbetele celor de faţa, strigă: 

— Ei bine, da, mă aventurez şi eu, spuneţi-mi cum va sfârşi 
Jeanne de Vaubernier, contesă Du Barry? 

— Pe eşafod, doamnă - răspunse sinistrul profet. 

— Glumiţi, nu-i aşa, domnule? Se bâlbâi contesa, cu o 
privire rugătoare. 

Dar Cagliostro era ca posedat şi nu văzu această privire. 

— Şi de ce să fie o glumă? Întrebă el. 

— Dar pentru ca să urci treptele eşafodului, trebuie să fi 
ucis, să omori, în sfârşit, să fi săvârşit o crimă şi, după toate 
probabilitățile, eu nu voi săvârşi niciodată o crimă. Este o 
glumă, nu-i aşa? 

— Ei, Doamne, da - spuse Cagliostro - este o glumă că tot 
ce am prezis. 

Contesa izbucni într-un hohot de râs, pe care un 
observator atent l-ar fi găsit cam prea strident pentru a fi 
natural. 

— Deci, domnule de Favras, să ne comandăm carurile 
mortuare. 

— Pentru dumneavoastră, contesă, este cu totul de prisos - 
zise Cagliostro. 

— Şi de ce, domnule? 

— Pentru că dumneavoastră veţi merge la eşafod într-o 
căruţă. 

— Oh, ce grozăvie! Strigă doamna Du Barry. Ah, ce om 
răutăcios! Mareşale, altă dată să alegeţi oaspeţi mai veseli, 
sau nu voi mai veni la dumneavoastră. 


— Scuzaţi-mă, doamnă - ripostă Cagliostro - dar 
dumneavoastră, ca şi ceilalţi, aţi dorit-o. 

— Eu ca şi ceilalţi; cel puţin îmi veţi acorda măcar răgazul 
de a-mi alege duhovnicul, nu-i aşa? 

— Ar fi o trudă inutilă, contesă - zise Cagliostro. 

— Cum asta? 

— Ultimul care se va urca pe eşafod, însoţit de un 
duhovnic, va fi... 

— Va fi?... Întrebară toţi într-un glas. 

— Va fi regele Franţei. Şi Cagliostro rosti aceste ultime 
cuvinte cu o voce surdă şi atât de lugubră, încât un suflu de 
moarte păru că trece peste cei de faţă, îngheţându-i până în 
adâncul sufletului. 

Câteva minute domni tăcerea. În răstimpul acesta, 
Cagliostro îşi apropie buzele de paharul cu apă în care 
citise toate aceste crâncene profeţii; dar abia îl atinse cu 
buzele, că îl şi respinse cu un profund dezgust, ca şi când ar 
fi fost un potir amar. În timp ce săvârşea acest gest, ochii lui 
Cagliostro se întoarseră spre Tavemey. 

— A, nu! Strigă acesta, crezând că oaspetele va începe să 
vorbească - nu-mi spuneţi ce mi se va întâmpla; eu nu v-o 
cer. 

— Ei bine, o cer eu în locul său - spuse Richelieu. 

— Liniştiţi-vă domnule mareşal - zise Cagliostro - 
deoarece dumneavoastră sunteţi sin-gurul dintre noi toţi 
care va muri în patul său. 

— Cafeaua, domnilor! Rosti bătrânul mareşal, încântat de 
prezicere. Cafeaua! 

Toţi se ridicară. Dar înainte de a trece în salon, contele de 
Haga se apropie de Cagliostro. 

— Domnule - începu el - nu mă gândesc să ocolesc 
destinul, dar spuneţi-mi de ce trebuie să mă feresc. 

— De un manşon, sire - răspunse Cagliostro. 

Domnul de Haga se îndepărtă. 

— Şi eu? Întrebă Condorcet. 

— De o omletă. 


— Bine, renunţ la ouă. 

Şi se alătură contelui. 

— Şi eu de ce trebuie să mă tem? Întrebă Favras. 

— De o scrisoare. 

— Bine, mulţumesc. 

— Şi eu? Întrebă de Launay. 

— De căderea Bastiliei. 

— O, asta mă linişteşte. 

Şi se îndepărtă râzând. 

— E rândul meu, domnule - interveni contesa, cu 
desăvârşire tulburată. 

— Dumneavoastră, frumoasă contesă, feriţi-vă de Piaţa 
Ludovic al XV-lea! 

— Vai! Răspunse contesa. Într-o zi chiar m-am rătăcit pe 
acolo. Am suferit de-a binelea. În ziua aceea aproape că mi- 
am pierdut capul. 

— Ei bine şi de data asta îl veţi pierde, contesa, dar nu-l 
veţi mai regăsi. 

Doamna Du Barry scoase un strigăt şi se refugie în salon, 
alături de ceilalţi invitaţi. Cagliostro tocmai vroia să facă 
acelaşi lucru. 

— O clipă! Zise Richelieu. Nu mai rămâne decât Tavemey 
şi cu mine, căruia nu i-aţi spus nimic, scumpul meu vrăjitor. 

— Domnul de 'Tavemey m-a rugat să nu-i spun nimic şi 
dumneavoastră, domnule mareşal, nu m-aţi întrebat nimic. 

— Ah şi vă mai rog şi-acum! Strigă Tavemey, cu mâinile 
împreunate. 

— Dar iată, pentru a ne demonstra forţa geniului 
dumneavoastră, nu aţi putea să ne spuneţi un lucru pe care 
nu-l ştim decât noi doi? 

— Care? Întrebă Cagliostro surâzând. 

— Ei bine, ce face la Versailles bravul Tavemey în loc să 
trăiască liniştit la frumoasa lui moşie de la Maison-Rouge, 
pe care regele a răscumpărat-o pentru el acum trei ani? 

— Nimic mai simplu, domnule mareşal - răspunse 
Cagliostro. Acum zece ani, domnul a dorit s-o dea pe frica 


să, domnişoara Andreea, regelui Ludovic al XV-lea, dar 
domnul n-a reuşit. 

— Hm, hm! Mormăi lavemey. 

— Astăzi, domnul vrea să-l dea pe fiul său Filip de 
Tavemey, reginei Maria-Antoaneta. Întrebaţi-l dacă mint. 

— Pe legea mea! Spuse Tavemey, tremurând. Acest om ori 
este un vrăjitor, ori dracu să mă ia! 

— Ah! Exclamă mareşalul. Nu vorbi cu atâta îndrăzneală 
despre diavol, scumpe prietene! 

— Înspăimântător, înspăimântător! Murmură Tavemey şi 
se întoarse pentru a-l implora pentru ultima oară pe 
Cagliostro să păstreze secretul; acesta însă dispăruse. 

— Să mergem, Tavemey, să mergem în salon - zise 
mareşalul. Vor lua cafeaua fără noi, sau noi vom bea 
cafeaua rece, ceea ce ar fi şi mai rău şi se grăbi spre salon. 

Dar salonul era gol; niciunul dintre invitaţi nu a mai avut 
curajul să-l privească în faţă pe autorul cumplitelor 
preziceri. 

Lumânările ardeau în candelabre; cafeaua fumega în ibric; 
în vatra focul pâlpâia. Toate acestea erau acum de prisos. 

— Pe legea mea! Se pare că vom lua cafeaua în doi. Ei 
bine, unde dracu te-ai dus? Şi Ri-chelieu privi în toate 
părţile, dar bătrânelul dispăruse ca şi ceilalţi. 

— N-are importanţă - rosti mareşalul, rânjind în felul lui 
Voltaire şi frecându-şi mâinile uscate şi albe, încărcate de 
inele. Voi fi singurul dintre invitaţii mei care va muri în patul 
său. Ei, ei, în patul meu! Conte de Cagliostro, eu nu sunt 
neîncrezător. În patul meu şi cât mai târziu cu putinţă? 
Unde sunt valetul şi picăturile? 

Valetul intră, cu un flacon în mână şi împreună cu 
mareşalul, trecu în camera de culcare. 

Capitolul III Cele două necunoscute. 

Gerul lui 1784, acel monstru care a cotropit a şasea parte 
din Franţa, nu l-am prea simţit, cu toate că bântuia pe la 
uşile domnului de Richelieu, închişi cum eram în această 
sufragerie atât de călduroasă în care se răspândeau dulci 


miresme. Puţină chiciură la ferestre este un lux al naturii 
adăugat luxului oamenilor. Pentru cel bogat, înfăşurat în 
blănuri, închis în trăsură sau cufundat printre pernele şi 
catifelele unui apartament încălzit, iarna pare făcută din 
diamante, pudră şi broderii de argint. Bruma este o 
podoabă, vremea rea o schimbare de decor făcuta de 
marele operator pe care îl numim natură şi pe care bogatul 
o priveşte numai prin ferestre. 

Prin urmare, cel căruia îi este cald poate admira copacii 
negri şi găsi farmec priveliştii pustii oferite de câmpiile 
mirosind a iarnă. Cel ce simte ameţindu-l suavele arome ale 
cinei care-l aşteaptă poate respira din când în când, pe 
fereastra întredeschisa, parfumul aspru al vântului şi 
aburul îngheţat al zăpezii ce-i împrospătează gândurile. Cel 
care, în sfârşit, după o zi fără suferinţe, când milioane de 
cetăţeni au suferit, se întinde sub plapumă, în cearşafuri 
fine, într-un pat cald, acela, ca egoistul de care vorbeşte 
Lucrețiu, poate socoti că totul e bine în cea mai bună dintre 
lumile posibile. Dar cel căruia îi este frig nu vede nimic din 
toate aceste minunaţii ale naturii la fel de plină de 
frumuseți atât în haina sa albă cât şi în cea verde. Cel 
căruia îi este foame se uită în pământ nu spre cer; cerul 
fără soare pare duşmănos sărmanului. 

În epoca despre care vorbim, adică spre jumătatea lunii 
aprilie, se aflau numai la Paris trei sute de mii de nenorociţi, 
care mureau de foame şi de frig, la Paris, unde, sub pretext 
ca nici un oraş nu are mai mulţi bogătaşi, nimeni nu se 
gândeşte că există şi săraci care pier de frig şi de mizerie. 
În timpul acestor patru luni, un cer de plumb îi alungă pe 
cei năpăstuiţi din sat la oraş, aşa cum iarna alunga lupii din 
pădure în sat. Nici pâine, nici lemne. Nici pâine pentru cei 
care indurau frigul, nici lemne pentru a coace pâinea. La 
Paris, toate proviziile au fost consumate într-o lună. 
Starostele neguţătorilor, neprevăzător şi nepriceput, nu s-a 
gândit să aducă la Paris două mii de măsuri de lemne aliate 
la o distanţa de zece leghe de capitală. 


El motiva astfel: când îngheţa, îngheţul împiedica 
transportul; când se dezgheţa, căruțele şi caii nu erau de 
ajuns. 

Ludovic al XVI-lea, înţelegător, uman, mereu îngrijorat de 
suferinţele materiale ale poporului său. Pierdea din vedere 
cu uşurinţa însă starea de spirit existenta. Ludovic al XVI- 
lea începu prin a aloca două sute de mii de livre pentru 
închirierea carelor şi a căilor, iar apoi ordona 
rechiziţionarea obligatorie a acestora. Cu toate acestea, 
consumul era mai mare decât proviziile aduse. Trebuia fixat 
un impozit asupra consumatorilor. Nimeni n-avu dreptul să 
ridice de la depozitul general mai mult de o încărcătura de 
doi steri, apoi numai un ster. Astfel, au apărut cozi lungi la 
porţile depozitelor, apoi la uşile brutăriilor. 

Regele cheltui toţi banii din casetă să personală fă când 
pomeni. EI ridică cu trei milioane impozitele 
concesionarilor şi acordă aceste trei milioane ajutorării 
săracilor, declarând că orice altă urgenţa trebuie înlăturata 
în faţa frigului şi a foametei. Regina, la rândul său, dona 
cinci sute de ludovici din economiile sale. 

Mânăstirile, spitalele, clădirile publice au fost 
transformate în azile iar toate porţile palatelor se 
deschiseră la ordinul stăpânilor, după exemplul palatelor 
regale, pentru a îngădui săracilor să pătrundă în curţi, 
unde se adunau în jurul focului. În felul acesta aşteptarea 
dezgheţului părea mai suportabilă. Dar cerul era 
neînduplecat În fiecare seară, o pânză de aramă stacojie se 
întindea pe bolta cerească. Stelele sclipeau reci şi 
indiferente ca nişte sfeşnice mortuare, iar îngheţul din 
timpul nopţii condensa din nou, într-un lac de diamante, 
zăpada albăstruie pe care soarele de la amiaza o topise 
pentru o clipă. 

Peste zi, mii de muncitori cu lopata şi cazmaua în mână 
îngrămădeau zăpada şi gheaţa de-a lungul caselor, ca nişte 
duble metereze groase şi umede, închizând pe jumătate 
străzile, şi-aşa prea înguste, în cea mai mare parte. Caleşti 


greoaie cu roţi lunecând în toate părţile, cai ce se clătinau 
gata să cadă la fiece pas îl sileau să stea cât mai aproape de 
aceste ziduri îngheţate pe trecătorul expus întreitei 
primejdii de a aluneca, a se lovi şi a fi strivit sub roţi. 
Curând, mormanele de zăpada şi de gheaţă deveniră atât 
de înalte, încât prăvăliile nu se mai văzură, potecile fură 
acoperite şi trebui să se renunţe la curăţatul zăpezii, forţele 
şi mijloacele de a o căra fiind insuficiente. 

Parisul, neputincios, se recunoscu învins şi lăsă iarna să-l 
acopere. Se scurseră astfel decembrie, ianuarie, februarie 
şi martie; uneori, un dezgheţ de două sau trei zile prefăcea 
într-un ocean întregul Paris, lipsit cum era de canale de 
scurgere şi pante. 

În acele zile, anumite străzi nu puteau fi traversate decât 
cu pluta. Mulţi cai se prăpădiră şi se înecară. Trăsurile nu 
mai riscară nici măcar un pas; s-ar fi transformat în corăbii. 

Parisul nu-şi trăda nici acum firea şi fredona în bătaie de 
joc despre moartea prin dezgheţ cum fredonase despre 
moartea prin foamete. Procesiuni se îndreptau spre Hale 
pentru a le vedea pe precupeţele de peşte lăudându-şi 
marfa, alergând după clienţi, încălţate cu ditai cizme de 
piele, cu pantalonii vârâţi în carâmbi şi cu fustele ridicate 
până-n brâu, toate râzând, gesticulând, împroşcându-se 
una pe alta în bălțile în care stăteau; dar cum dezgheţul era 
trecător, cum gheaţa se instală din nou, opacă şi 
îndărătnică, cum lacurile din ajun deveneau a doua zi un 
cristal lunecos, săniile înlocuiau trăsurile şi alergau împinse 
de patinatori sau trase de cai potcoviţi cu cuie pe străzile 
preschimbate în oglinzi ce se ţineau lanţ. Sena, îngheţată 
bocnă până la o adâncime de mai multe picioare, devenise 
locul de întâlnire al trântorilor, care se luau la întrecere fie 
fugind, mai bine zis căzând, fie dându-se pe gheaţă, în 
sfârşit jocuri de tot felul şi care, încălziţi de atâta 
gimnastică, atunci când oboseala îi silea să se odihnească, 
alergau la focul cel mai apropiat ca să nu le îngheţe 
năduşeala în spinare. 


Se prevedea momentul când comunicaţia pe apa va fi 
întreruptă, comunicaţia pe pământ fiind de pe acum 
imposibilă, momentul când alimentele nu vor mai putea 
ajunge la destinaţie şi când Parisul, acest trup uriaş, va fi 
doborât din pricina lipsei de hrană ca acele monstruoase 
cetacee care, după ce au mâncat tot ce se află în apele din 
jurul lor, rămân închise în carcasa gheţurilor polare şi mor 
de inaniţie, neputând să se strecoare printre crăpaturi, ca 
peştii mai mici care au fost pradă lor şi să ajungă în zone 
mai temperate, în ape mai bogate. 

În această situaţie, regele convoacă consiliul. El hotărî să 
fie exilați din Paris, adică să fie rugaţi să se reîntoarcă în 
provinciile lor, episcopii, abaţii, călugării, care îşi uitaseră 
reşedinţele; guvernatorii, administratorii de provincie care 
îşi mutaseră la Paris sediul; în sfârşit, magistraţii care 
preferau Opera şi societatea pariziană, fotoliului lor cu flori 
de crin. Într-adevăr, toţi aceştia făceau o mare risipă de 
lemne în bogatele lor palate şi consumau multe alimente în 
uriaşele lor bucătării. Mai erau apoi toţi stăpânii moşiilor 
din provincie care fură invitaţi să se înapoieze în castelele 
lor. Dar domnul Lenoir, locotenent de poliţie, îi atrase 
regelui atenţia că toţi aceşti oameni, nefiind vinovaţi, nu 
puteau fi siliţi să părăsească Parisul de la o zi la alta; că, în 
consecinţă, vor pleca cu o încetineală provenind şi din rea 
voinţă şi din dificultatea călătoriei şi că astfel dezgheţul va 
sosi înainte de a se fi obţinut rezultatul măsurii luate, în 
vreme ce toate neplăcerile ar avea timp să se producă. 

La sfârşitul lui martie, dezgheţul sosi, dar inegal, 
incomplet, cu reveniri de îngheţ care prelungeau 
necazurile, mizeria şi foamea în rândul populaţiei pariziene. 
Niciodată sărăcia nu fusese atât de mare ca în această 
ultimă perioadă; apariţiile intermitente ale soarelui călduţ 
făceau să pară şi mai grele nopţile geroase şi vântul rece 
din miazănoapte; straturile groase de gheaţă se rupseră şi 
se prăvăliră în Sena, care se revărsă peste maluri. În 
primele zile ale lui aprilie se produse una din acele reveniri 


ale frigului despre care am vorbit; un frumos strat de 
zăpadă acoperi bulevardele şi cheiurile şi fura văzute 
reapărând săniile cu cai iuți. Aceasta producea un efect 
admirabil pe cheiuri şi bulevarde. Dar pe strazi, trăsurile şi 
cabrioletele rapide deveniseră spaima pietonilor, care nu le 
auzeau venind şi nu le puteau ocoli, împiedicaţi cum erau 
de barierele de gheaţă şi care adesea, încercând să fugă, 
cădeau sub roţi. În câteva zile, Parisul se umplu de răniţi şi 
muribunzi, ici un picior rupt de o cădere pe polei, colo un 
piept zdrobit de huluba unei cabriolete, care, dusă de 
iuţeală, nu putuse să oprească pe gheaţă. Atunci poliţia 
începu să-i păzească de roţi pe cei ce scăpaseră de frig, de 
foame şi de inundaţii. Bogătaşii care îi striveau pe săraci 
fura amendaţi. În acea epocă în care domnea aristocrația, 
exista şi un fel aristocratic de a mâna caii: un prinţ de sânge 
mâna în goană mare şi fără strigate: un duce şi un pair, un 
gentilom şi o artistă de la Operă în trap forţat; un 
preşedinte şi un financiar la trap; micul proprietar, în 
cabrioleta lui, conducea singur că la vânătoare şi vizitiul, 
stând în picioare la spate, striga „Păzea!” când stăpânul 
răsturna câte un nefericit. 

În împrejurările pe care le-am zugrăvit, opt zile după cină 
dată la Versailles de către domnul de Richelieu, într-o zi cu 
un frumos soare glacial, au fost văzute intrând în Paris 
patru sănii elegante, alunecând pe zăpada îngheţata care 
acoperea Cours-la-Reine şi capătul bulevardelor, începând 
de la Champs-Elys6es. În afara Parisului, gheaţa poate să-şi 
păstreze mai mult timp albeaţa sa virginală, trecătorii sunt 
rari. La Paris, dimpotrivă, o sută de mii de paşi pe ora 
întinează repede, înnegrind splendida mantie a iernii. 
Săniile care alunecaseră pe drumul îngheţat, se opriră mai 
întâi pe bulevard, adică imediat ce noroiul luă locul zăpezii. 
Într-adevăr, soarele din timpul zilei muiase gerul şi pentru 
câteva ceasuri se dezgheţase: spunem câteva ceasuri, 
deoarece în aer se şi simţea aprigul vânt care biciuieşte în 
nopţile de aprilie primele frunze şi primele flori. 


În sania care mergea înainte se aflau doi bărbaţi îmbrăcaţi 
în mantii cafenii de postav, îmblănite, cu gulere duble; 
singura diferenţă care exista între cele două haine era că 
una avea nasturi şi brandenburguri de aur, iar cealaltă de 
mătase. Aceşti doi bărbaţi, instalaţi într-o sanie trasă de un 
cal negru care sufla pe nări un abur gros, mergeau în faţa 
altei sănii către care întorceau din când în când privirea ca 
pentru a o supraveghea. În cea de a doua sanie se aflau 
două femei atât de bine înfăşurate în blănuri, încât nimeni 
nu le putea zări faţa. S-ar putea chiar adăuga că era greu 
să ghiceşti sexul acestor două personaje dacă n-ai fi ghicit 
că sunt femei du pa pieptănătura înaltă, în vârful căreia o 
pălărioară îşi fâlfâia penele. Edificiul enorm al acestei 
pieptănături în care se îmbinau panglici împletite şi mici 
giuvaeruri era învăluit într-un nor de pudră albă, aşa cum 
iama se cerne pulberea de promoroacă de pe ramurile 
zgâlţâite de vânt. 

Aceste două doamne, aşezate atât de aproape una de 
cealaltă, încât scaunele lor se alipiseră, discutau fără să dea 
atenţie numeroşilor spectatori care le priveau trecând pe 
bulevard. Am uitat să spunem că, după o scurtă oprire, îşi 
reluaseră drumul. Una dintre ele, cea mai înaltă şi mai 
maiestuoasă, îşi apasă pe gură o fină batistă brodată; avea 
o ţinuta dreaptă şi sigură, cu tot vântul aspru ce biciuia 
sania în goană. 

La biserica Sainte-Croix-d'Antin tocmai bătea ora cinci şi 
întunericul începea să coboare asupra Parisului şi, o dată cu 
el, frigul. În acest moment echipajele ajunseră aproape de 
poarta Saint-Denis. Doamna care îşi ţinuse batista la gură 
făcu un semn celor doi bărbaţi din faţă, iar ei se 
îndepărtară de sania celor două doamne, biciuind calul 
negru. Apoi, aceeaşi doamnă privi înapoi, de unde veneau 
alte două sănii, fiecare condusă de un vizitiu fără livrea; 
amândoi vizitii, ascultând la rândul lor de semnul ce Li se 
făcuse, dispărură pe strada Saint-Denis, pierzându-se în 
noapte. Aşa cum am spus, sania celor doi bărbaţi se 


distanţă de cea a doamnelor şi sfârşi prin a se mistui în 
negura înserării ce se îngroşa în jurul uriaşei clădiri a 
Bastiliei. 

Cea de a doua sanie, ajungând pe bulevardul 
Menilmontant, se opri; prin locurile acestea trecătorii erau 
rari, noaptea îi alungase; de altfel, în acest cartier 
îndepărtat, puţini burghezi se încumetau să meargă fără 
felinare şi fără însoțitori, de când iama aţâţase trei sau 
patru mii de cerşetori suspecți, transformați pe încetul în 
hoţi. Doamna care, după cum am arătat cititorilor noştri, 
dădea poruncile, atinse cu degetul umărul vizitiului. Sania 
se opri. 

— Weber - spuse ea - cât timp îţi trebuie pentru a aduce 
cabrioleta la locul ştiut? 

— Toamna mergi cu gabriolet? Întrebă vizitiul, cu cel mai 
autentic accent german. 

— Da, mă voi întoarce pe străzi, să văd focurile. Străzile 
sunt însă şi mai noroioase decât bulevardele şi se merge 
greu cu sania. Şi-apoi mi-e frig. Şi ţie nu-i aşa, micuţo? 
Adaugă doamna adresându-se însoţitoarei sale. 

— Da, doamnă - răspunse aceasta. 

— Auzi, Weber? Deci la locul ştiut cu cabrioleta. 

— Pine, toamna. 

— Cât timp îţi trebuie? 

— O şumatat de oră. 

— Bine; uită-te la ceas, drăguţo! 

Cea mai tânără dintre cele două doamne căută sub haina 
de blană şi îşi privi ceasornicul, desluşind ora cu destulă 
greutate, deoarece, am mai spus, aproape se înnoptase. 

— Şase fără un sfert - spuse ea. 

— Deci la şapte fără un sfert, Weber. 

Şi zicând aceste cuvinte, doamna sări cu uşurinţă din 
sanie, întinse mâna prietenei sale şi se îndepărtă, în timp ce 
vizitiul bombănea cu o dezaprobare respectuoasă, dar 
destul de tare pentru a fi auzit de stăpâna sa: 

— Imprudenţă! Ah, mein Gott! Ce imprudenţă! 


Cele două femei începură să râdă, se înfăşurară în hainele 
de blană, ale căror gulere le ajungeau până la urechi şi 
traversară aleea laterală a bulevardului, amuzându-se de 
scârţâitul zăpezii sub micuţele lor picioare încălţate în fine 
cizme îmblănite. 

— Tu, care ai ochi buni, Andreea - spuse doamna care 
arăta mai în vârstă fără să pară totuşi a avea mai mult de 
treizeci-treizeci şi doi de ani - încearcă să citeşti în colţul 
acesta numele străzii. 

— Strada Pont-aux-Choux, doamnă - spuse tânăra, râzând. 

— Ce stradă mai e şi asta, strada Pont-aux-Choux? Ah, 
Dumnezeule! Ne-am rătăcit! Strada Pont-aux-Choux! Mi s-a 
spus a doua stradă la dreapta. Andreea, simţi ce plăcut 
miroase a pâine caldă? 

— Nu-i de mirare - răspunse însoţitoarea sa - suntem la 
poarta unui brutar. 

— Ei bine, să-l întrebăm unde este strada Saint-Claude - şi 
cea care vorbise se îndreptă spre poartă. 

— Oh, nu intraţi, doamnă! Zise repede cealaltă. Lăsaţi-mă 
pe mine. 

— Strada Saint-Claude, micuţele mele doamne - răsună o 
voce glumeaţă - vreţi să ştiţi unde este strada Saint- 
Claude? 

Cele două femei se întoarseră în acelaşi timp şi văzură, 
sprijinit de uşa brutarului un lucrător îmbrăcat într-o 
jachetă caraghioasa şi care, cu tot gerul, avea picioarele şi 
pieptul descoperite. 

— Ah, un bărbat gol! Strigă cea mai tânără dintre cele 
două femei. Suntem oare în Oceania? Şi făcu un pas, 
ascunzându-se în spatele celeilalte. 

— Căutaţi strada Saint-Claude? Urmă ucenicul brutarului, 
care nu pricepea de loc gestul de spaimă al tinerei, şi, 
obişnuit fiind cu îmbrăcămintea sa, era departe de a atribui 
hainelor lui puterea de a îndepărta pe cineva. 

— Da, prietene, strada Saint-Claude, răspunse cea mai în 
vârstă, stăpânindu-şi râsul. 


— Păi nu-i greu s-o găseşti şi, de altfel, am să vă duc eu - 
reluă cu voioşie băiatul plin de făină din creştet până-n 
tălpi. Zis şi făcut; el îşi puse în mişcare compasul imenselor 
sale picioare subţiri, la capătul cărora se mişcau doi papuci 
vechi, largi ca nişte corăbii. 

— Nu, nu! Se împotrivi doamnă mai în vârstă şi, cu 
siguranţa, nu pentru că s-ar fi temut să nu fie văzută în 
tovărăşia unei asemenea călăuze. Arată-ne strada fără să te 
deranjezi şi vom încerca singure să-ţi urmăm indicaţiile. 

— Prima stradă la dreapta, doamnă - răspunse călăuza, 
retrăgându-se discret. 

— Mulţumim - răspunseră doamnele şi grăbiră pasul în 
direcţia arătată, înăbuşindu-şi râsul în manşoane. 

Capitolul IV Un interior. 

În 1784 Saint-Claude era o stradă onorabilă, prost 
luminată, este adevărat, nu prea curată şi asta e adevărat; 
în fine, rar frecventată, cu puţine case şi destul de 
necunoscută. Dar purta numele unui sfânt; făcea parte din 
cartierul Marais şi adăpostea, în cele trei sau patru case 
aflate acolo, câţiva bieţi rentieri, câţiva negustori şi câţiva 
bieţi săraci, omişi până şi de pe listele parohiei. În afară de 
aceste trei sau patru case, la colţul bulevardului mai era şi 
un palat cu aspect măreț cu care strada Saint-Claude se 
putea mândri, socotind-o o clădire extrem de aristocratică; 
dar această clădire, ale cărei ferestre, în zi de sărbătoare ar 
fi putut să lumineze întreaga stradă numai cu reflexul 
candelabrelor şi al lustrelor sale, această clădire, spuneam, 
era cea mai întunecată, cea mai mută şi mai sumbră dintre 
casele din cartier. Poarta nu se deschidea niciodată; 
ferestrele, înfundate cu perne de piele, aveau pe fiecare 
stinghie, pe fiecare pervaz al obloanelor un strat de praf pe 
care fiziologii sau geologii l-ar fi apreciat că se poate aduna 
numai în zece ani. Câteodată, un trecător care n-avea de 
lucru, un curios sau un vecin se apropia de intrarea 
principală şi, prin imensa broasca cerceta interiorul 
palatului. 


Nu se vedeau decât smocuri de iarba printre pietrele 
pavajului, muşchi şi mucegai pe lespezi. Uneori un şobolan 
uriaş, stăpânul acestui domeniu părăsit, traversa liniştit 
curtea şi se cufunda în beciuri, modestie gratuita deoarece 
avea la dispoziţie, după pofta inimii, saloane şi încăperi atât 
de plăcute unde pisicile nu puteau veni să-l tulbure. 

Un trecător oarecare, după ce verifica în sinea lui 
singurătatea acestui palat, îşi continuă drumul. Dar dacă 
era un vecin, având un interes mai mare faţă de această 
casă boiereasca, el rămânea aproape întotdeauna la postul 
său de observaţie, până când i se alătura un altcineva 
îmboldit şi el de o curiozitate asemănătoare; şi atunci, 
aproape întotdeauna începea o conversaţie pe care suntem 
siguri că o putem reda cel puţin în mare, dacă nu în detaliu. 

— Vecine - zicea cel ce nu privea celui care privea - ce vezi 
oare în casa domnului conte de Balsamo? 

— Vecine - răspundea cel ce privea celui care nu privea - 
văd şobolanul. 

— Ah, îmi dai voie? 

Şi al doilea curios se instala, la rândul său, la gaura cheii. 

— Îl vezi? Spunea vecinul alăturat vecinului care-i luase 
locul. 

— Da - răspundea acesta - îl văd. Ah, domnule, s-a 
îngrăşat. 

— Crezi? 

— Da, sunt sigur. 

— Cred şi eu, nimic nu-l tulbura. 

— Şi, de bună seamă, orice s-ar zice, trebuie să fi rămas 
bucate de soi în casă. 

— Bucate de soi, crezi? 

— Drace, domnul de Balsamo a dispărut prea repede 
pentru a fi avut timp să la totul. 

— Ei, vecine, când o casă este pe jumătate arsă, ce vrei să 
mai uiţi? 

— La urma urmei, vecine, s-ar putea să ai dreptate. 


După ce priveau din nou şobolanul, se despărţeau îngroziţi 
de a fi spus atâta într-o afacere atât de misterioasă şi 
delicată. 

Într-adevăr de la incendiul izbucnit în această casă sau, 
mai bine zis, într-o parte a casei, Balsamo dispăruse; nu se 
mai făcuse nici o reparaţie şi palatul fusese părăsit. 

Să lăsăm străvechiul palat, pe lângă care nu am vrut să 
trecem fără să ne oprim, să rămână cufundat în întunericul 
umed al nopţii, cu terasele sale peste care s-a aşternut 
zăpada şi cu acoperişul vrâstat de flăcări. Apoi, traversând 
strada de pe partea stângă pe cea dreaptă, să privim alături 
la o grădiniţa înconjurată de un zid înalt, o casă îngusta şi 
înaltă care se ridică asemenea unui turn alb pe fundalul 
vânăt-cenuşiu al cerului. Pe coama casei se înalţă un horn 
asemenea unui paratrăsnet, iar în vârful lui o stea 
strălucitoare se învârteşte şi scânteiază. Ultimul etaj al 
casei ar fi trecut neobservat dacă o rază de lumină n-ar fi 
răzbătut afară înroşind două din cele trei ferestre ale 
fațadei. Celelalte etaje sunt posomorite şi sumbre. Oare 
locatarii dorm? Economisesc poate, stând sub pleduri, 
luminările atât de scumpe şi lemnele atât de rare în acest 
an? Oricum, cele patru etaje nu dădeau semne de viaţă, în 
vreme ce al cincilea nu numai că trăia, dar lumina destul de 
puternic. 

Să batem la poartă, să urcăm scara întunecoasă, care 
sfârşeşte la acest al cincilea etaj, unde dorim să ajungem. O 
simplă scară sprijinită de perete ne duce sus. Un mâner de 
sonerie cu şnur atârna la uşă; un ştergător împletit şi un 
cuier de lemn mobilează scara. După ce am deschis prima 
uşă, intrăm într-o cameră întunecoasa şi goală; este cea a 
cărei fereastră nu era luminată. Această încăpere serveşte 
de anticameră şi dă într-alta, al cărei mobilier şi celelalte 
amănunte merită toată atenţia. 

Lespezi în loc de parchet, uşi vopsite grosolan, trei fotolii 
de lemn alb tapisate cu catifea galbenă, o biată canapea cu 
perne scofâlcite şi subţiate de ani. Cutele şi arcurile lăsate 


constituie zbârciturile şi bătrâneţea unui vechi fotoliu: nou, 
era rotund şi sclipitor; încărcat de ani, se încovoaie sub 
musafir în loc să-i reziste şi când a fost învins, deci când 
cineva s-a aşezat, scârţâie de parcă ar geme. Două portrete 
atârnate de perete atrag privirile. O lumânare şi o lampă, 
aşezate una pe o măsuţă cu trei picioare, cealaltă, pe 
şemineu îşi amestecă pâlpâirile în aşa fel, încât aruncă 
asupra celor două portrete două focare de lumină. Iocă pe 
cap, faţă lungă şi palidă, ochiul stins, barba ascuţită, guler 
plisat şi scrobit - primul dintre aceste portrete se 
recomandă prin celebritatea sa; este chipul legendar al lui 
Henric al III-lea, regele Franţei şi al Poloniei. Dedesubt se 
desluşeşte o inscripţie scrisă cu litere negre pe o ramă cu 
aurul şters: HENRIC DE VALOIS. 

Celălalt portret, aurit mai recent şi părând deci cu atât 
mai proaspăt, cu cât celălalt era mai învechit, reprezintă o 
tânără femeie cu ochii negri, nasul fin şi drept, cu pomeţii 
proeminenţi, gura cu o expresie reţinută. E pieptănată, sau 
mai bine zis, strivită sub un edificiu de păr şi panglici de 
mătase pe lângă care toca lui Henric al III-lea are 
proporţiile unui muşuroi pus alături de o piramidă. Sub 
acest portret se poate citi, de asemenea cu litere negre: 
JEANNE DE VALOIS. 

Şi dacă vrem, după ce am cercetat căminul fără foc şi 
bietele perdele ale patului acoperit cu damasc verde 
îngălbenit, dacă vrem să ştim ce legătură au portretele cu 
locatarii celui de al cincilea etaj, n-avem decât să ne 
întoarcem spre o măsuţă de stejar la care o femeie 
îmbrăcata simplu şi sprijinindu-se în cotul stâng, cercetează 
mai multe scrisori pecetluite şi controlează adresele. 
Această tânără femeie este originalul după care s-a făcut 
portretul. La trei paşi de ea, într-o atitudine vădind 
curiozitate, dar totodată plină de respect, o cameristă, 
bătrâna stafidită, numărând şaizeci de ani, îmbrăcată ca o 
doamnă de companie de Greuze, priveşte şi aşteaptă. 


Dar dacă această doamnă era o Valois, cum accepta 
Henric al III-lea, bogatul rege sibarit, cu colereta scrobita, 
fie şi din tablou, spectacolul unei asemenea sărăcii, mai ales 
că era vorbă nu numai de o persoană de rangul său, ci de 
purtătoarea numelui său? În rest, doamna de la etajul cinci 
nu dezminţea de loc, prin persoana să, originea pe care 
pretindea că o are. Avea mâini albe şi gingaşe, pe care din 
când în când şi le încălzea la subsuori. Piciorul delicat şi 
lung, încălţat cu un pantof de casă de catifea, încă elegant, 
încerca de asemenea să-l încălzească bătând lespezile 
strălucitoare şi reci ca şi gheaţa ce acoperea Parisul. Apoi, 
cum vântul şuiera pe sub uşi şi prin crăpăturile ferestrelor, 
camerista se chirci toată de frig privind cu tristeţe căminul 
fără foc. 

În ceea ce o priveşte pe doamnă, stăpâna casei, ea număra 
într-una scrisorile şi citea adresele. După citirea fiecărei 
adrese făcea o mică socoteală. 

— Doamna de Misery - murmură ea - prima cameristă a 
maiestăţii sale. Nu trebuie să m-aştept la mai mult de şase 
ludovici, deoarece mi-a mai dat Şi suspină. Doamna Patrix, 
cameristă a maiestăţii sale, doi ludovici. Domnul 
d'Ormesson, o audienţă. Domnul de Calonne, un sfat 
Domnul de Rohan, o vizită. Şi vom încerca să-l convingem 
să ne-o facă - şopti tânăra femeie, surâzând. Avem deci - 
continuă ea această înşiruire psalmodiacă - opt ludovici 
asiguraţi începând de astăzi în opt zile. Şi ridică fruntea. 
Mătuşă Clotilda - spuse ea - taie mucul la lumânare. 

Bătrâna împlini porunca şi se întoarse la locul ei, serioasă 
şi atentă. Această cercetare minuțioasă, al cărei obiect era 
ea, păru s-o obosească pe tânăra femeie. 

— Caută totuşi, draga mea, poate găseşti vreun capăt de 
lumânare de ceară... Adu-mi-l aici - zise ea. Mirosul de seu 
al acesteia îmi face rău. 

— Nu mai este - răspunse bătrâna. 

— Caută totuşi. 

— Unde să caut? 


— Poate în anticameră... 

— Acolo e frig. 

— Ascultă, sună cineva - spuse tânăra femeie. 

— Doamna se înşeală - replică bătrână cu încăpățânare. 

— Totuşi aşa e, mâtuşă Clotilda. 

Dar văzând că bătrâna se împotriveşte, o lăsă în plata 
Domnului, bombănind încetişor, aşa cum fac unii stăpâni, 
care, dintr-un motiv oarecare, le îngăduie slujitorilor să-şi ia 
asupră-le drepturi ce nu li se cuvin. Apoi se întoarse la 
socotelile sale: Opt ludovici, din care trei îi datorez 
furnizorilor. Luă pana şi scrise: Trei ludovici... Cinci 
făgăduiţi domnului de La Motte pentru a îndura exilul la 
Bar-sur-Aube. Sărmanul! Căsătoria noastră nu l-a 
îmbogăţit; răbdare însă... 

— Şi ea zâmbi din nou, de data aceasta pri-vindu-se în 
oglinda aşezată între cele două portrete. Acum - continuă 
ea - drumul de la Versailles la Paris şi de la Paris la 
Versailles. Deci patru drumuri, un ludovic. Adăugă noua 
cifră în dreptul cheltuielilor. Cheltuielile casei pe timp de 
opt zile, un ludovic. Scrise şi asta îmbrăcămintea, cupeul, 
bacşişurile date portarilor în casele unde voi merge să 
solicit: patru ludovici. Asta e tot. Să adunăm. Dar, în mijlocul 
adunării, se întrerupse: îţi spun că sună. 

— Nu, doamnă - răspunse moţăind bătrâna din colţul său. 
Nu sună. Nu sună la noi; sună dedesubt, la etajul patru. 

— Patru, şase, unsprezece, paisprezece ludovici; cu şase 
mai puţin decât îmi trebuie, întreaga garderobă de 
împrospătat şi de plătit această pacoste bătrână ca s-o pot 
concedia... Apoi deodată: Îţi spun că sună, nefericito! Strigă 
ea mânioasă. 

De data aceasta, trebuie să recunoaştem, nici urechea cea 
mai răuvoitoare n-ar fi putut să se înşele în privinţa apelului 
venit de afară; clopoţelul, tras cu putere, se mişcă în colţul 
său, iar sunetele vibrară fără întrerupere cât limba 
clopotului lovi de douăsprezece ori în pereţii acestuia. În 
mijlocul acestui tumult şi în vreme ce bătrână, trezită, în 


sfârşit, clădea fuga în anticameră, stăpâna sa, iute ca o 
veveriţă, luă scrisorile şi hârtiile împrăştiate pe masă şi le 
zvârli într-un sertar, după care aruncă o privire rapidă prin 
încăpere pentru a se încredința că totul e în ordine şi se 
aşeză pe canapea, luându-şi o înfăţişare umilă şi tristă ca o 
fiinţă care suferă, dar cu resemnare. Numai că, ne grăbim 
să o spunem, doar aparent se odihnea. Ochii ageri, 
iscoditori, atenţi, se uitau întrebător în oglindă, care 
reflectă uşa de la intrare, în timp ce urechea ciulită se 
pregătea să prindă cel mai mic sunet. Doamna de companie 
deschise uşa şi în anticameră se auziră câteva cuvinte 
murmurate. Apoi o voce proaspătă şi suavă, dar foarte 
hotărâtă, rosti următoarele: 

— Aici locuieşte doamna contesă de La Motte? 

— Doamna contesă de La Motte Valois? Repetă cu vocea sa 
nazală Clotilda. 

— Întocmai, mătuşă dragă. Doamna de La Motte este 
acasă? 

— Da, doamnă, însă este prea bolnavă ca să iasă. 

În timpul acestei convorbiri, din care nu pierduse nici o 
silabă, pretinsa bolnavă, privind în oglindă, văzu că o femeie 
îi punea întrebări Clotildei, o femeie care, după toate 
aparențele aparţinea înaltei societăţi. Ea se sculă repede de 
pe canapea şi se aşeză în fotoliu pentru a lăsa locul de 
onoare străinei. În timp ce făcea acest lucru nu băgă de 
seamă că vizitatoarea se întorsese pe palier şi spusese unei 
alte persoane rămasă în umbră: 

— Puteţi intra, doamnă, aici locuieşte. 

Uşa se închise şi cele două femei pe care le-am văzut 
întrebând de strada Saint-Claude intrară în casa contesei 
de La Motte Valois. 

— Pe cine trebuie să anunţ doamnei contese? Întrebă 
Clotilda, plimbând curioasă, dar şi cu respect, lumina 
lumânării pe feţele celor două femei. 

— Anunţaţi o doamnă din Comitetul de binefacere - spuse 
cea mai în vârstă. 


— De la Paris? 

— Nu, de la Versailles. 

Clotilda intră la stăpâna sa şi străinele, urmând-o, 
pătrunseră în cameră luminată, în clipa când Jeanne de 
Valois se ridică anevoie din fotoliul său pentru a-şi saluta 
cum se cuvine musafirii. Clotilda trase mai în faţă cele două 
fotolii, în aşa fel încât vizitatoarele să poată alege şi se 
retrase în anticameră, cu o înţeleaptă încetineală care la să 
să se ghicească tara greş că va urmări din dosul uşii 
conversaţia ce urma să aibă loc. 

Capitolul V Jeanne de La Motte de Valois. 

Îndată ce putu să ridice ochii, păstrându-şi un aer cât mai 
cuviincios cu putinţă, Jeanne de La Motte privi cu atenţie 
feţele oaspetelor sale. Cea mai în vârsta părea, după cum 
am mai spus, să aibă între treizeci şi treizeci şi doi de ani; 
era de o frumuseţe remarcabilă, cu toate că trufia ce se 
degaja din întreaga sa atitudine îi răpea, desigur, o parte 
din farmec. Cel puţin aşa socoti Jeanne după ce îi aruncă o 
scurtă privire vizitatoarei. 

Alegând fotoliul în locul canapelei, aceasta se aşezase 
departe de fascicolul de lumină răspândit de lampă, şi, 
retrăgându-se într-un colţ al camerei, îşi trase pe frunte 
gluga de tafta matlasată astfel că faţa îi era cu desăvârşire 
umbrită. Dar felul în care îşi ţinea capul era atât de 
mândru, ochiul atât de poruncitor şi scânteietor încât, 
oricât ar fi încercat să treacă de neobservată, se vedea cât 
de colo, chiar dacă-ţi scăpau amănuntele, că vizitatoarea 
este de viţă nobilă. Însoţitoarea sa, mai puţin sfioasă, cel 
puţin în aparenţă, cu toate că era mai tânără cu patru sau 
cinci ani, nu-şi ascundea frumuseţea: tenul şi forma 
obrazului erau desăvârşite, iar pieptănătura îi descoperea 
tâmplele, scoţându-i la iveală ovalul perfect al feţei; doi ochi 
mari, adânci şi albaştri, cu privirea pătrunzătoare, o gură 
suavă căreia natura îi dăruise candoare, iar educaţia 
discreţie şi un nas care rivaliza cu al lui Venus de Medicis, 
iată ce sesiză dintr-o singură privire Jeanne. Apoi, 


cercetând şi alte amănunte, contesa remarcă la cea mai 
tânără dintre cele două femei o talie mai fină şi mai 
mlădioasă decât a însoţitoarei sale, un piept mai plin şi mai 
rotund, în sfârşit, o mână grăsuţă în timp ce a celeilalte era 
nervoasă şi mai fină. Jeanne de Valois remarcă toate 
acestea în câteva secunde, adică în mult mai puţin timp 
decât ne-a trebuit nouă ca să le zugrăvim. 

O dată aceste observaţii încheiate, ea întrebă cu voce 
stinsă cărei fericite împrejurări datora vizita distinselor 
doamne. Cele două femei se priviră şi, la un semn al celei 
mai în vârstă, cea tânăra spuse: 

— Doamnă, căci sunteţi căsătorită, cred? 

— Am cinstea de a fi soţia domnului conte de La Motte, 
doamnă, un strălucit gentilom. 

— Ei, bine, noi, doamnă contesă, suntem conducătoarele 
unei societăţi de binefacere. Ni s-au spus, referitor la 
situaţia dumneavoastră, lucruri care ne-au interesat şi, în 
consecinţă, am vrut să ştim câteva amănunte exacte despre 
dumneavoastră şi despre tot ce are legătură cu 
dumneavoastră. 

Jeanne făcu o pauză înainte de a răspunde. 

— Doamnele mele - începu ea, observând rezerva celei de 
a doua vizitatoare - vedeţi aici portretul lui Henric al III-lea, 
deci al fratelui străbunului meu, căci eu sunt cu adevărat 
din familia de Valois, cum vi s-a spus fără îndoială. Şi 
aşteptă o nouă întrebare, privindu-şi protectoarele, cu o 
modestie, nu lipsită de orgoliu. 

— Doamnă - interveni atunci vocea gravă şi plăcută a celei 
mai vârstnice - este adevărat, cum se spune, că mama 
dumneavoastră a fost portăreasă într-o casă numită 
Fontette aflată în apropiere de Bar-sur-Seine? 

Jeanne roşi la acest nume, dar răspunse numaidecât fără 
să se tulbure: 

— Este adevărat, doamnă, mama era portăreasa unei case 
numite Fontette. 

— Ah! Exclamă interlocutoarea 


— Şi cum Marie Jossel, mama mea, era de o rară 
frumuseţe - continuă Jeanne - tatăl meu se îndrăgosti şi se 
căsători cu ea. Prin tatăl meu sunt de viţă nobilă. Doamnă, 
tatăl meu era un Saint-REmy de Valois, descendent direct 
din familia domnitoare de Valois. 

— Şi cum de aţi ajuns în această stare de mizerie, 
doamnă? Întrebă aceeaşi voce care pusese toate 
întrebările. 

— Vai, este uşor de explicat! 

— Ascult 

— Nu vă este, desigur, necunoscut faptul că, după urcarea 
pe tron a lui Henric al IV-lea, care a trecut coroana din casă 
de Valois în cea de Bourbon, familia detronată mai avea încă 
urmaşi necunoscuţi, dar provenind incontestabil din aceiaşi 
strămoşi ca şi cei patru fraţi, dispăruţi cu toţii într-un mod 
atât de dureros. 

Cele două doamne făcură un semn care putea să treacă 
drept încuviinţare. 

— Or - continuă Jeanne - urmaşii casei de Valois, temându- 
se să nu umbrească, cu toată viaţa lor retrasă, nouă familie 
regală, îşi schimbară numele de Valois în cel de Remy, 
numele unei moşii ce le aparținuse şi îi regăsim, începând 
cu Ludovic, al XIII-lea, sub acest nume până la penultimul 
Valois, strămoşul meu, care, văzând monarhia 
consolidându-se şi vechea spiţă uitată, nu crezu de cuviinţă 
că trebuie să se lipsească în continuare de un nume ilustru, 
singurul său bun. Îşi reluă deci numele de Valois şi-l purtă 
în umbră şi sărăcie, în fundul provinciei sale, fără ca nimeni 
la curtea Franţei să bânuie că un descendent al vechilor 
regi ai Franţei îşi ducea viaţa în afara strălucirii tronului, 
dacă nu dintre cei mai glorioşi descendenţi în orice caz 
dintre cei mai nefericiţi. 

Spunând aceasta, Jeanne se opri. Vorbise simplu, cu un 
calm care făcuse o bună impresie. 

— Fără îndoială, aveţi toate actele doveditoare, doamnă - 
rosti cu căldură cea mai în vârstă dintre cele două 


vizitatoare, fixând-o cu privirea sa adâncă pe cea care se 
dădea drept moştenitoarea casei de Valois. 

— Ah, doamnă. 

— Răspunse aceasta, cu un surâs amar - nu dovezile îmi 
lipsesc. Tatăl meu le-a adunat şi, murind mi le-a lăsat pe 
toate, în locul altei moşteniri; dar la ce bun să dovedeşti un 
adevăr inutil, un adevăr pe care nimeni nu vrea să-l 
recunoască? 

— Tatăl dumneavoastră este mort? Întrebă cea mai tânără 
dintre cele două doamne. 

— Vai, da. 

— În provincie? 

— Nu, doamnă. 

— La Paris deci? 

— Da. 

— În acest apartament? 

— Nu, doamnă; tatăl meu, baron de Valois, strănepotul 
regelui Henric al III-lea a murit de sărăcie şi de foame. 

— Imposibil! Strigară în acelaşi timp cele două doamne. 

— Şi nu aici, continuă Jeanne, nu în această biată 
cocioabă, nu în patul său, chiar dacă acesta ar fi fost un 
culcuş mizerabil! Nu, tatăl meu a murit cot la cot cu cei mai 
săraci şi mai nefericiţi. A murit la HOtel-Dieul la Paris. 

Cele două femei scoaseră un strigăt de uimire ce semăna 
cu un strigăt de groază. Jeanne, satisfăcută de efectul pe 
care îl produsese prin arta cu care condusese povestirea şi 
prin deznodământul pe care-l pregătise, rămase nemişcată, 
cu ochii plecaţi, cu braţele inerte. Doamna cea mai 
vârstnică o cerceta cu atenţie şi înţelegere şi, nedesluşind 
în această durere atât de spontană şi de firească în acelaşi 
timp nimic din ceea ce s-ar fi putut numi şarlatanie sau 
vulgaritate, reluă: 

— După spusele dumneavoastră, doamnă, aţi fost 
încercată de mari nenorociri, mai ales prin moartea tatălui 
dumneavoastră... 


— Dacă v-aş povesti viaţa mea, doamnă, veţi vedea că 
moartea tatălui meu nu este cea mai mare nenorocire a 
mea. 

— Cum, doamnă, consideraţi pierderea unui tată drept o 
nenorocire neînsemnată? Replică doamnă, încruntând 
sprincenele cu severitate. 

— Da, doamnă; şi spunând acestea, vă vorbesc ca o fiică 
respectuoasă. Deoarece tatăl meu, murind, a fost eliberat 
de toate nenorocirile care-l asaltau pe pământ şi care 
continuă să macine nefericita sa familie. Am încercat deci, 
în mijlocul durerii pe care mi-a pricinuit-o pierderea tatălui 
meu, o oarecare bucurie la gândul că e mort şi că un urmaş 
al regilor nu este silit să-şi cerşească hrana. 

— Să-şi cerşească hrana? 

— O spun fără ruşine, deoarece de nenorocirea noastră nu 
sunt vinovată nici eu, nici părintele meu. 

— Dar mama dumneavoastră? 

— Ei bine! Tot aşa de deschis cum vă spuneam adineauri 
că i-am mulţumit lui Dumnezeu de a-l fi chemat la el pe tatăl 
meu, deplâng faptul că Dumnezeu a lăsat-o în viaţă pe 
mama. 

Cele două femei se priviră înfiorate la auzul acestor 
cuvinte stranii. 

— Ar fi o indiscreţie, doamnă, dacă v-am cere să ne 
povestiţi în amănunt nenorocirile dumneavoastră? Zise cea 
mai vârstnică. 

— Indiscreţia, doamnă, va fi din partea mea, care vă va 
obosi urechile cu povestirea unor nenorociri ce nu vă pot 
lăsa decât indiferente. 

— Ascult, doamnă - răspunse autoritar doamnă mai în 
vârstă, căreia însoţitoarea sa îi făcu imediat un mic semn, 
ca pentru a o avertiza să nu se trădeze. 

— Ce-i drept, doamna de La Motte fu ea însăşi izbită de 
tonul poruncitor al acestui glas şi o privi cu uimire pe cea 
care vorbise. 


— Ascultaţi deci - relua aceasta, cu o voce mai puţin 
imperioasă. 

— Dacă binevoiţi a-mi face onoarea de a vorbi. 

Şi, pradă neplăcerii pricinuite, fără îndoială, de frig, 
vorbitoarea bătu din piciorul care îi îngheţase stând pe 
lespedea de piatră umedă. Atunci cea mai tânăra îi împinse 
sub picioare un fel de covor ce se afla sub fotoliul ei, pentru 
care grijă tovarăşa să îi aruncă o privire mustrătoare. 

— Păstrează covorul pentru dumneata, surioară, eşti mai 
plăpândă decât mine. 

— lertaţi-mă, doamnă - spuse contesa de La Motte - 
regret din inimă văzând cum vă chinuie frigul, dar lemnele 
s-au scumpit cu încă şase livre, au ajuns la şaptezeci de 
livre o măsură şi provizia mi s-a sfârşit de opt zile. 

— Spuneaţi, doamnă - reluă cea mai vârstnică dintre 
vizitatoare. 

— Că sunteţi nenorocită că aveţi o mamă. 

— Da, recunosc, o asemenea blasfemie trebuie lămurită, 
nu-i aşa, doamnă? Zise Jeanne. lată explicaţia, de vreme ce 
mi-aţi cerut-o. Interlocutoarea contesei făcu un semn 
afirmativ cu capul. Am avut cinstea de a vă spune, doamnă, 
că tatăl meu a făcut o mezalianţă. 

— Da, căsătorindu-se cu portăreasa sa. 

— Ei bine, Marie Jossel, mama mea, în loc să fie totdeauna 
mândră şi recunoscătoare de cinstea ce i se acordase, 
începu prin a-l ruina pe tatăl meu, ceea ce, de altfel, nu era 
prea greu, făcând cheltuieli extravaganţe în raport cu mică 
avere a soţului ei. Apoi, după ce l-a silit să vândă până şi 
ultima bucată de pământ, l-a convins că trebuie să meargă 
la Paris, să-şi revendice drepturile pe care i le dădeau 
numele său. Tatăl meu s-a lăsat uşor convins, sperând, 
poate, în dreptatea regelui. Aşa că s-a dus, transformând în 
bani puţinul pe care-l avea. În afară de mine, tatăl meu mai 
avea un fiu şi o fiică. Fiul, nenorocit ca şi mine, vegetează 
printre gradele inferioare ale armatei; fiica, biata mea soră, 


a fost părăsită în ajunul plecării tatălui meu la Paris, în faţa 
casei unui fermier, naşul său. 

Această călătorie a înghiţit puţinii bani care ne mai 
rămăseseră. Iatăl meu se ostenea cu cereri inutile şi 
infructuoase. Abia dacă trecea pe acasă, unde aducea cuel 
doar sărăcie şi tot sărăcie găsea. În lipsa lui, mama, care 
simţea nevoia să chinuiască pe cineva, deveni şi mai aspră 
cu mine. Începu prin a mă certa că mănânc prea mult. 
Încetul cu încetul, am început să nu mai mănânc decât 
pâine, iar până la urmă n-am mai mâncat deloc; mama găsi 
însă alte motive ca să mă pedepsească pentru cea mai mică 
greşeală: pentru ceea ce altă mamă ar fi zâmbit, ea mă 
bătea; vecinii, crezând că-mi fac un bine, îi spuseră tatălui 
meu cum sunt maltratată. Tata încerca să mă apere de furia 
mamei, dar, ocrotindu-mă, nu făcu decât s-o înrăiască şi mai 
mult, să-i schimbe furia de moment într-o duşmănie veşnică. 
Vai, nu puteam să-l sfătuiesc cum să mă apere, deoarece 
eram prea tânără, prea copil. Nu-mi explicam nimic, 
vedeam doar efectul fără a încerca să pricep cauzele. 
Simţeam durerea, asta era tot. Tata se îmbolnăvi şi nu mai 
ieşi din casă, apoi nu mai părăsi patul. Atunci am fost 
obligată să plec din camera tatii, sub pretext ca prezenţa 
mea îl oboseşte, că nu sunt în stare să mă stăpânesc şi să nu 
mă mai mişc de colo-colo, semn al tinereţii mele. Odată 
afară din cameră, mă aflam, ca şi mai înainte, în puterea 
mamei. Ea m-a învăţat o frază în timp ce mă lovea şi mă 
umplea de vânătăi. Apoi, când am ştiut pe de rost această 
frază umilitoare pe care, instinctiv, nu voiam s-o memorez, 
când mi s-au înroşit ochii de plâns, ea m-a obligat să cobor 
în stradă şi, din poartă, m-a silit să alerg după primul 
trecător care arăta ceva mai bine, poruncindu-mi să-i repet 
această frază, dacă nu doream să fiu bătuta până la sânge. 

— Ah, groaznic, groaznic! Murmură cea mai tânără dintre 
doamne. 

— Cum suna acea frază? Întrebă cea mai în vârstă. 


— lată fraza - răspunse Jeanne - „Domnule, aveţi milă de o 
biată orfană, urmaşă a lui Henri de Valois”. 

— Ah, ce grozăvie! Strigă vizitatoarea mai în vârstă, 
schiţând un gest de dezgust. 

— Şi ce efect producea această frază asupra celor cărora 
le era adresată? Întrebă cea mai tânără. 

— Unii îşi plecau urechea şi se înduioşau - zise Jeanne. 
Alţii se supărau şi mă amenințau. Alţii, în sfârşit, mai miloşi 
decât primii, mă avertizau că mă ameninţa o mare 
primejdie rostind asemenea vorbe, care puteau să ajungă la 
urechi mai bine informate. Dar eu nu cunoşteam decât o 
singură primejdie: aceea de a nu da ascultare mamei. Nu 
aveam decât o singură spaimă: spaima de a fi bătută. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Dumnezeule, doamnă, ceea ce spera mama; aduceam 
ceva bani acasă şi tata văzu îndepărtându-se pentru câteva 
zile îngrozitoarea perspectivă care-l pândea: azilul. 

Obrazul doamnei mai în vârstă se contractă, iar ochii celei 
mai tinere se umplură de lacrimi. 

— În sfârşit, doamnă, oricâtă uşurare aducea tatălui meu, 
monstruoasa mea meserie m-a umplut de revoltă. Într-o zi, 
în loc să alerg după trecători şi să-i urmăresc cu obişnuita 
mea frază, m-am aşezat jos, lângă o piatră, unde am rămas 
o bună parte din zi, cu desăvârşire năucită. Seara m-am 
întors cu mâna goală. Mama m-a bătut atât de rău, încât a 
doua zi am căzut bolnavă. Atunci tatăl meu, lipsit de orice 
ajutor, a fost silit să meargă la H6tel-Dieu, unde a murit. 

— Ah, cumplita poveste! Şoptiră cele două doamne. 

— Şi ce aţi făcut după moartea tatălui dumneavoastră? 
Întrebă cea mai tânără dintre vizitatoare. 

— Dumnezeu a avut grijă de mine. O lună după moartea 
sărmanului meu tată, mama ne-a părăsit, pe mine şi pe 
fratele meu, plecând cu un soldat, iubitul ei. 

— Aţi rămas orfani! 

— A, nu, doamnă, noi, spre deosebire de alţii, am fost 
orfani atunci când am avut o mamă. Am fost ajutaţi de 


caritatea publică. Dar cum cerşitul ne repugna, nu cerşeam 
decât ca să ne acoperim nevoile. Dumnezeu le porunceşte 
făpturilor sale să încerce să trăiască. 

— Vai! 

— Aşa e cum vă spun, doamnă! Într-o zi am avut norocul 
să întâlnesc o trăsură care urca încet povârnişul dealului în 
cartierul Saint-Marcel. În spate erau patru lachei. Înăuntru, 
o femeie frumoasă şi încă tânără: am întins mâna; ea mi-a 
pus întrebări; răspunsul şi numele meu mai întâi a surprins- 
o, apoi au făcut-o neîncrezătoare. l-am spus unde locuiesc şi 
alte amănunte. Chiar a doua zi a aflat că nu minţisem; ne-a 
luat sub ocrotirea ei, pe fratele meu şi pe mine, pe fratele 
meu l-a trimis într-un regiment, iar pe mine la o casă de 
mode. Amândoi am fost salvaţi de la foame. 

— Doamna aceea nu era cumva doamna Boulainvilliers? 

— Ba da, chiar dânsa. 

— A murit, nu-i aşa? 

— Da şi moartea ei m-a aruncat din nou în prăpastie. 

— Dar soţul ei trăieşte şi e bogat. 

— Soţul ei, doamnă! Lui îi datorez toate nenorocirile mele 
de fată, cum îi datorez mamei toate necazurile copilăriei. 
Crescusem, devenisem, poate, frumoasă; el şi-a dat seama 
şi a încercat să-şi ia răsplata pentru tot ce făcuse pentru 
noi; am refuzat. În acest moment doamna de Boulainvilliers 
a murit, iar eu, eu pe care ea o căsătorise cu un viteaz şi 
cinstit ofiţer, domnul de La Motte, am rămas, aşa cum eram, 
despărțită de soţul meu, mult mai părăsită după moartea sa 
decât fusesem după moartea tatălui meu. lată povestea 
mea, doamnă. Am căutat să fiu cât mai concisă; suferinţele 
au totdeauna lungimi de care trebuie să-i ferim pe cei 
fericiţi, fie chiar binefăcători, cum păreţi să fiţi 
dumneavoastră. 

O tăcere lungă urmă după această ultimă parte a 
povestirii doamnei de La Motte. 

Cea mai vârstnică dintre cele două doamne rupse prima 
tăcerea: 


— Şi soţul dumneavoastră ce face? Întrebă ea. 

— Soţul meu se află în garnizoana de la Bar-sur-Aube, 
doamnă; îşi face serviciul militar la jandarmerie şi aşteaptă 
şi el vremuri mai bune. 

— Aţi încercat să cereţi ajutorul curţii? 

— Fără îndoială! 

— Numele Valois, însoţit de titlurile sale de nobleţe, a 
stârnit desigur simpatie. 

— Nu ştiu, doamnă, care sunt sentimentele pe care 
numele meu a putut să le trezească, deoarece la niciuna 
dintre cererile mele n-am primit răspuns. 

— Desigur că i-aţi văzut pe miniştri, pe rege, pe regină? 

— Pe nimeni. Peste tot, încercări zadarnice - răspunse 
doamna de La Motte. 

— Totuşi, nu puteţi cerşi! 

— Nu, doamnă, am pierdut obişnuinţa. Dar... 

— Dar ce? 

— Dar pot muri de foame că şi tatăl meu. 

— Nu aveţi copii? 

— Nu, doamnă, însă, dacă soţul meu ar muri în serviciul 
regelui, ar găsi poate în ce-l priveşte, cel puţin, un sfârşit 
glorios pentru nenorocirile noastre. 

— Doamnă, iertaţi-mă că insist asupra acestui subiect, 
puteţi să prezentaţi dovezi care să confirme originea 
dumneavoastră? 

Jeanne se ridică de la locul său, căută într-un dulap şi 
scoase câteva hârtii pe care i le arătă doamnei. Dar cum 
voia să profite de clipa când această doamnă, pentru a le 
cerceta, se va apropia de lumină, dezvăluindu-şi pe de-a- 
ntregul trăsăturile feţei, Jeanne lăsă să i se ghicească 
gândul, prin grija cu care ridică fitilul lămpii în scopul de a 
face mai multă lumină. Atunci binefăcătoarea, ca şi cum 
lumina ar fi supărat-o la ochi, se întoarse cu spatele la 
lampă şi deci şi la doamna de La Motte. Stând astfel, ea câţi 
cu atenţie şi compară hârtiile între ele. 


— Dar acestea sunt copii, doamnă şi nu văd nici o piesă 
autentică - zise ea. 

— Actele originale, doamnă, sunt depuse la loc sigur şi le 
voi arăta... 

— Replică Jeanne. 

— Dacă se va prezenta o ocazie importantă, nu-i aşa? O 
întrerupse doamna, surâzând. 

— Fără îndoială, doamnă, este o ocazie importantă cea 
care îmi oferă onoarea de a vă vedea, dar documentele 
despre care vorbiţi sunt atât de preţioase pentru mine, 
încât... 

— Înţeleg. Nu le puteţi da pe mâna primului venit. 

— O, doamnă! Exclamă contesa, care zărise, în sfârşit 
chipul plin de demnitate al binefăcătoarei sale. O, doamnă, 
mi se pare că nu vă văd pentru prima oară. Şi, numaidecât, 
deschise la repezeală uşa unei alte mobile, descuie un 
sertar secret şi scoase originalul actelor păstrate cu grijă 
într-un vechi portofel împodobit cu blazonul casei de Valois. 
Doamna le luă şi, după un examen atent, de cunoscătoare, 
spuse: 

— Aveţi dreptate, aceste titluri sunt în perfectă ordine; vă 
sfătuiesc să le înmânaţi neîntârziat celor în drept. 

— Şi ce voi obţine, după părerea dumneavoastră, doamnă? 

— Fără îndoială, o pensie pentru dumneavoastră, o 
avansare pentru domnul de La Motte, cu atât mai mult cu 
cât acest gentilom se recomandă singur. 

— Soţul meu este un model de cinste, doamnă şi niciodată 
nu a lipsit de la îndatoririle serviciului militar. 

— Aveţi dovezi suficiente, doamna - spuse binefăcătoarea, 
trăgându-şi în aceeaşi clipă gluga pe frunte. 

Doamna de La Motte urmărea cu îngrijorare fiece mişcare 
a vizitatoarei. Ea o văzu căutând în buzunar, de unde 
scoase mai întâi o batistă brodată, cu care îşi acoperise faţa 
când trecuse cu sania de-a lungul bulevardelor. După 
batista urma un fişic cu diametrul de un deget şi lung cam 


de trei-patru degete. Binefăcătoarea puse fişicul pe scrin, 
spunând: 

— Biroul de binefacere mă autorizează, doamnă, să vă ofer 
acest mic ajutor, în aşteptarea unuia mai consistent. 

Doamna de La Motte arunca o privire rapidă spre fişic. 
„Monede de câte trei livre - gândi ea. Trebuie să fie cel 
puţin cincizeci sau chiar o sută. Sunt o sută cincizeci sau 
poate trei sute de livre care ne cad din cer. Iotuşi, pentru o 
sută, este prea scurt, iar pentru cincizeci este prea lung”. 
În timp ce Jeanne de Valois făcea aceste constatări, cele 
două doamne trecuseră în prima încăpere unde mătuşa 
Clotilda dormea pe scaun lângă o lumânare a cărei feştila 
roşie şi fumegândă se ridica în mijlocul unei mări de seu 
topit. Mirosul înţepător şi greţos o sufoca pe doamna care 
pusese fişicul pe scrin. La îşi vâri repede mâna în buzunar, 
de unde scoase un flacon. La chemarea contesei, mătuşa 
Clotilda se trezi şi, strângând cu putere în mână capă țelul 
de lumânare, îl înalta ca pe un far deasupra treptelor 
întunecoase, cu toată împotrivirea celor două străine, 
cărora mirosul de seu li se părea o otravă. 

— La revedere, la revedere, doamnă contesă! Strigară ele, 
alergând pe scări în jos. 

— Unde aş putea avea cinstea de a vă mulţumi, doamnele 
mele? Întrebă Jeanne de Valois. 

— Vă vom anunţa - răspunse cea mai vârstnică dintre 
doamne, coborând cât mai repede cu putinţa şi zgomotul 
paşilor li se pierdu în bezna scării. 

Doamna de Valois se întoarse în camera sa, nerăbdătoare 
să verifice dacă observaţiile sale în legătura cu fişicul sunt 
întemeiate. Traversând însă prima încăpere, ea lovi cu 
piciorul un obiect care se rostogoli de pe împletitura ce 
astupa partea de jos a uşii. Să se aplece să ridice obiectul, 
ca să alerge la lampa; acesta fu primul impuls al contesei de 
La Motte. Era o cutie de aur, rotundă, plata şi destul de 
simplu ornamentată. Cutia închidea câteva pastile de 
ciocolată parfumată, dar oricât de plata ar fi fost, se vedea 


numaidecât că are un fund dublu, al cărei resort secret se 
la să destul de greu descoperit de contesa. În sfârşit, ea 
dibui acest resort şi-l deschise. Un portret de femeie se ivi 
în faţa ochilor săi, un chip autoritar, strălucind de o 
frumuseţe severă şi maiestuoasă. Pieptănătura în stil 
german, superbul colier asemănător unui ordin, dădeau 
trăsăturilor acestui portret o înfăţişare uimitor de 
enigmatică. O monogramă alcătuită dintr-un M şi un TI, 
împletite cu o coroană de lauri, se aflau în partea de sus a 
cutiei. 

Doamna de La Motte presupuse, datorită asemănării 
acestui portret cu chipul tinerei doamne, binefăcătoarea sa, 
că ar fi portretul mamei sale sau al bunicii şi primul său 
gând, trebuie să o spunem, a fost să dea fugă pe scară 
pentru a le chema înapoi pe doamne. Poarta aleii tocmai se 
închisese, aşa că alergă la fereastră, ca să strige, căci era 
prea târziu să le mai poată ajunge din urmă. Dar la capătul 
străzii Saint-Claude, îndreptându-se spre strada Saint- 
Louis, o cabrioletă dispărea în goană. Iată tot ce mai putu 
zări. Pierzând speranţa de a le mai chema înapoi pe cele 
două ocrotitoare, mai privi o dată cutia, hotărâtă să o 
trimită la Versailles; apoi, luând fişicul lăsat pe scrin spuse: 

— Nu m-am înşelat, nu sunt decât cincizeci de scuzi. 

Şi hârtia ruptă căzu pe lespezi. 

— Ludovici, ludovici dubli! Strigă Jeanne. Cincizeci de 
ludovici dubli! Două mii patru sute de livre! 

Şi bucuria cea mai lacomă se oglindi în ochii săi, în timp ce 
mătuşa Clotilda, înmărmurită de atâta aur cât nu văzuse în 
viaţa ei, rămăsese cu gura căscată şi cu mâinile împreunate. 

— O sută de ludovici! Repetă doamna de La Moitte. Oare 
aceste doamne sunt atât de bogate? Ah, am să le găsesc...! 

Capitolul VI Belus. 

Doamna de La Motte nu se înşelase zicându-şi că trăsura 
care dispăruse le luase pe binefăcătoarele sale. Într-adevăr, 
cele două doamne găsiră la poarta casei o cabrioletă, cum 
se construiau pe vremea aceea, cu roţile mari, caroseria 


uşoară, burduful înalt, cu o capră comodă pentru jockeul 
care stătea în spate. Această cabrioletă, la care era înhămat 
un superb cal irlandez cu coada scurtă, crupa, cărnoasă şi 
părul murg, fusese adusă în strada Saint-Claude de către 
acelaşi servitor care mânase sania şi pe care doamna care 
se ocupa de opere de binefacere îl numise Weber, aşa cum 
am văzut mai sus. Când sosiră doamnele, Weber ţinea calul 
de frâu, încercând să potolească nerăbdarea aprigului 
animal, care lovea nervos cu copita zăpada îngheţată o dată 
cu căderea nopții. 

Când cele două doamne se iviră, Weber spuse: 

— Toamna, l-am gomandat pentru dumneavoastră pe 
Scipion, care e foarte liniştit şi ujor de contus, tar Scipion a 
scrândid bicior asear, n-a mai remas tecât Belus şi Belus e 
forte tificil. 

— O, Weber, ştii bine că pentru mine lucrul n-are 
importanţă, am mâna sigură şi sunt obişnuită să conduc - 
răspunse cea mai vârstnică dintre cele două doamne. 

— Ştii că toamna contuce forte pine, tar trumurile este 
forte rău. Unte merge toamna? 

— La Versailles. 

— Pe bulevarde, deci? 

— Nu, Weber, se lasă frigul şi bulevardele vor fi acoperite 
de gheaţă. Cred că străzile sunt mult mai accesibile, 
datorită miilor de trecători care topesc zăpada. Hai repede, 
Weber, repede... 

Weber ţinu calul în timp ce doamnele urcau sprintene în 
cabrioleta, apoi se sui la spate şi anunţa că s-a instalat. Cea 
mai vârstnică se adresă însoţitoarei sale: 

— Ei bine, ce părere ai despre această contesă, Andreea? 
Şi zicând acestea, trase de hăţuri şi calul porni ca un fulger, 
dând colţul străzii Saint-Louis. 

În clipa aceea, doamna de La Motte deschidea fereastra 
pentru a le striga pe cele două binefăcătoare. 

— Cred, doamnă - răspunse cea care se numea Andreea - 
cred că doamna de La Motte este săracă şi foarte 


nenorocită. 

— Bine crescută, nu-i aşa? 

— Da, fără îndoială. 

— Eşti rece faţă de ea, Andreea. 

— Da, trebuie să mărturisesc că are ceva viclean în 
trăsături, ceva care nu-mi place. 

— Ah, eşti bănuitoare, Andreea, ştiu; şi ca să-ţi fac pe plac, 
vom recapitula totul. Eu o găsesc interesantă şi sobră pe 
această mică contesă, atât în mândria cât şi în umilinţa să. 

— Este un noroc pentru ea, doamnă, să aibă fericirea de a 
place mâie... 

— Atenţie! Strigă doamna, strunind, cu putere calul, care 
altfel ar fi călcat un hamal la colţul străzii Saint-Antoine. 

— Atenţie! Repetă şi Weber, cu o voce de stentor şi 
cabrioleta îşi continuă cursa. 

Se auzeau doar ocările celui care scăpase de sub roţi şi 
mai multe voci bombănind ca un ecou învăluiră cabrioleta 
într-un murmur cum nu se poate mai duşmănos. 

Dar în câteva secunde, Belus puse între stăpâna sa şi cei 
care o blestemau tot spaţiul ce se întinde între strada 
Sainte-Catherine şi piaţa Baudoyer. Aici, după cum ştim, 
drumul se bifurcă, dar iscusita conducătoare se îndreptă cu 
precizie spre strada Tixeranderie, stradă foarte populată, 
îngusta şi deloc aristocratică. Astfel, cu toate repetatele 
„Păzea!” cu toate răcnetele lui Weber, nu se auzeau decât 
exclamaţiile furioase ale trecătorilor: 

— A, cabrioleta! Jos cu cabrioleta! 

Belus îşi urmă drumul, iar vizitiul său, cu toată fragilitatea 
mâinilor ca de copil, îl făcea să alerge iute şi, mai ales, îl 
călăuzea cu îndemânare printre băltoacele de zăpadă topită 
sau printre mormanele de gheaţă şi mai periculoase, de sub 
care se scurgeau şuvoaie de apă ce desfundaseră pavajul. 
Cu toate acestea, împotriva tuturor aşteptărilor, nu se 
întâmpla nici o nenorocire; un felinar puternic lumină calea: 
era un exces de prudenţa pe care poliţia nu-l impusese încă 
cabrioletelor în acea vreme. 


Spuneam că nu se ivise nici o nenorocire, nici o trăsură 
tamponata, nici o bornă kilometrică atinsă, nici un trecător 
răsturnat; era un miracol; cu toate astea, strigătele şi 
amenințările nu conteneau. Cabrioleta traversă cu aceeaşi 
rapiditate şi cu aceeaşi precizie strada Saint-Mederic, 
strada Saint-Martin, strada Aubry-le-Boucher. 

Poate cititorilor noştri li se va părea că, apropiindu-se de 
cartierele civilizate, ura stârnită de echipajul aristrocratic 
era mai puţin sălbatică. Dimpotrivă; de-abia intrase Belus în 
strada Ferronnerie, ca Weber, urmărit tot timpul de 
vociferările populaţiei, observă că se formau grupuri la 
trecerea cabrioletei. Mai multe persoane păreau chiar că se 
pregătesc să alerge după ea cu intenţia de a o opri. Totuşi 
Weber nu vru să-şi neliniştească stăpâna. El observă de cât 
sânge rece şi îndemânare dădea dovadă, cu câtă abilitate se 
strecură printre toate aceste obstacole, lucruri sau fiinţe, 
care constituie totodată disperarea şi victoria vizitiului 
parizian. 

În ceea ce-l priveşte pe Belus, neclintit pe picioarele-i de 
oţel, nu alunecă nici măcar o dată, într-atât mâna care ţinea 
frâul ştia să prevadă, în locul lui, pantele şi denivelările 
drumului. În jurul cabrioletei nu mai răsunau murmure, ci 
strigăte; doamna care ţinea hăţurile băgă de seamă şi, 
atribuind această ostilitate unei cauze banale, ca de pildă 
asprimea vremii sau o indispoziţie personală, luă hotărârea 
să scurteze cursa... Ea plescăi scurt şi, auzind invitaţia, 
Belus tresări şi trecu de la trap la galop. Dughenele 
dispăreau, trecătorii se aruncau în lături. 

Strigătele de „Păzea! Păzea!” nu mai conteneau. 
Cabrioleta aproape că ajunsese la Palatul Regal şi tocmai 
trecea prin dreptul străzii Cog-Saint-Honore, în faţa căreia 
cel mai frumos obelisc de zăpadă îşi ridică, destul de semeţ 
încă, vârful micşorat de dezgheţ, asemenea unei zaharicale 
pe care copiii o transformă într-un ac subţire tot sugând-o. 
Acest obelisc era dominat de un formidabil panaş de 
panglici, ce-i drept, cam fleşcăite; panglicile susțineau o 


tăbliţa pe care scriitorul anonim din cartier trasase cu 
majuscule următorul catren ce se legăna între două 
felinare: 

Regină frumoasă ce pe toate le-ntreci, Tu bunului rege îi 
stai alăturea, Dacă ăst monument e de gheaţă ori nea, 
Inimile noastre pentru tine nu-s reci. 

Aici, Belus întâlni prima sa piedică serioasă. Monumentul 
pe care în clipa aceea cineva tocmai se străduia să-l 
lumineze, atrăsese un mare număr de curioşi; aceştia 
alcătuiau o masă compactă, peste care nu se putea trece la 
trap. Belus a trebuit să fie condus la pas. Dar Belus fusese 
văzut venind ca fulgerul şi mulţimea auzise strigătele care-l 
urmăreau; cu toate că la ivirea obstacolului el se oprise 
brusc, vederea cabrioletei păru să producă asupra mulţimii 
cel mai iritant efect. Totuşi mulţimea se trase în lături. Dar 
dincolo de obelisc apăru o altă gloată. Grilajul Palatului 
Regal era deschis şi, în curte, mormane uriaşe de cărbuni 
aprinşi încălzeau o armată întreagă de cerşetori cărora 
lacheii domnului duce de Orleans le distribuiau supe în 
străchini de lut. Însă cei care mâncau şi cei care se 
încălzeau, oricât de numeroşi ar fi fost, erau, în orice caz, 
mai puţin numeroşi decât cei care-i priveau încălzindu-se şi 
mâncând. La Paris există un obicei: orice ar face un actor, el 
are întotdeauna spectatorii săi. 

Aşadar, cabrioleta, după ce a trecut de primul obstacol, a 
fost silită să se oprească la al doilea, asemenea unei corăbii 
în locul stâncilor. În aceeaşi clipă, strigătele care până 
atunci ajunseră la urechile celor două femei în chip foarte 
vag, ca un zgomot confuz, acum, în mijlocul îmbulzelii, le 
auziră desluşit. Se strigă: „Jos cabrioleta! Jos cu cei ce ne 
strivesc!” 

— Oare nouă ne sunt adresate aceste strigăte? Îşi întrebă 
însoţitoarea doamna care conducea. 

— Mă tem că da, doamnă - răspunse aceasta. 

— Am strivit pe cineva? 

— Pe nimeni. 


— Jos cu cabrioleta! Jos cu cei ce ne strivesc! Urla furioasă 
mulţimea. 

Furtuna se dezlănţuise: călui fu prins de frâu şi Belus care 
nu prea gusta atingerea acestor mâini aspre, sforăia şi 
spumega îngrozitor. 

— La comisariat! La comisariat! Strigă o voce. 

Cele două femei se priviră, în culmea mirării. Numaidecât 
o mie de glasuri repetară: 

— La comisariat! La comisariat! 

De altfel, curioşii îşi vârau nasul sub coşul cabrioletei. 
Comentariile nu mai conteneau în mulţime. 

— Ia te uită, sunt femei - rosti o voce. 

— Da, păpuşile prinților de Soubise, ibovnicile lui Hennin! 

— Fete de la Operă care cred că au dreptul să-i strivească 
pe bieţii oameni numai pentru că li se dau zece mii de livre 
pe lună ca să plătească cheltuielile de spital. Un urlet de 
furie întâmpină această ultimă ocară. Cele două femei 
primiră în mod diferit insultele. Una se trase, palidă şi 
tremurând, în fundul cabrioletei. Cealaltă înălţă cu trufie 
capul, încruntând sprâncenele şi strângând din buze. 

— Ah, doamnă, ce faceţi? Strigă însoţitoarea sa, trăgând-o 
înapoi. 

— La comisariat, la comisariat! Continuau să ţipe cei mai 
înverşunaţi. Să ştim şi noi cine sunt...! 

— Ah, doamnă, suntem pierdute - şopti cea mai tânără la 
urechea celeilalte. 

— Curaj, Andreea, curaj! Răspunse aceasta. 

— Au să vă vadă şi s-ar putea să vă recunoască! 

— Uită-te prin geamul din spate dacă Weber este la locul 
lui. 

— Încearcă să coboare, dar l-au împresurat... se apără. 
Ah, iată-l că vine... 

— Weber! Weber! Rosti doamna în germană. Ajută-ne să 
coborâm. 

Valetul ascultă şi, folosindu-se de umerii săi puternici, îi 
respinse pe asediatori şi deschise uşa cabrioletei. 


Cele două femei săriră sprintene pe pământ. În acest timp, 
mulţimea se repezi la cal şi la cabrioletă, pe care începu s-o 
sfărâme în bucăţi. 

— Dar ce se întâmplă, pentru numele lui Dumnezeu?! 
Continuă în germană doamna mai în vârstă. Înţelegi ceva, 
Weber? 

— Pe legea mea, nu, doamnă - răspunse slujitorul, mult 
mai la largul său în această limbă decât în franceză, dând în 
acelaşi timp straşnice lovituri de picior în dreapta şi în 
stânga pentru a-şi ocroti stăpâna. 

— Ah, dar nu sunt oameni, sunt fiare! Continuă doamna, 
tot în germană. Ce-mi reproşează oare? La să vedem. 

În aceeaşi clipă, o voce politicoasă, care contrasta ciudat 
cu amenințările şi injuriile a căror ţintă erau cele două 
doamne, răspunse în cea mai curată saxonă: 

— Vă reproşează, doamnă, că dispreţuiţi decretul poliţiei, 
care a apărut la Paris azi-dimineaţă şi care interzice până la 
primăvară circulaţia cabrioletelor şi aşa destui de 
periculoase chiar când pavajul este bun, dar care devin o 
primejdie de moarte pentru pietoni când îngheaţă şi poţi. 
Să aluneci sub roţi. 

Doamna se întoarse pentru a vedea de unde vine vocea 
plină de curtenie, în mijlocul tuturor acelor ţipete 
amenințătoare. Zări un tânăr ofiţer, care, pentru a se 
apropia de ea, trebuise, desigur, să se lupte la fel de 
vitejeşte cum se lupta Weber ca să-şi menţină poziţia. 
Figura deschisă şi distinsă, statura înaltă, înfăţişarea 
impunătoare a tânărului plăcură doamnei, care se grăbi să 
răspundă în germană. 

— Oh, Dumnezeule! Domnule, nu ştiu nimic despre acest 
decret, absolut nimic. 

— Sunteţi străină, doamnă? Întrebă tânărul ofiţer. 

— Da, domnule; dar spuneţi-mi ce trebuie să fac? Îmi 
distrug cabrioleta. 

— Lăsaţi-o să fie sfărâmată, doamnă, iar în timpul acesta 
fugiţi. Poporul Parisului îi urăşte pe cei bogaţi care afişează 


luxul în faţa sărăciei şi, în virtutea decretului dat azi- 
dimineaţă, vă vor duce la comisariat. 

— Oh, niciodată! Strigă cea mai tânără dintre doamne. 

— Dacă-i aşa - reluă ofiţerul, râzând - profitaţi de spărtura 
pe care o voi face prin mulţime şi dispăreţi. 

Vorbise pe un ton degajat care le dădu de înţeles 
străinelor că ofiţerul auzise comentariile mulţimii în 
legătură cu fetele întreţinute de către domnii de Soubise şi 
Hennin. Dar nu era momentul să-i pună la punct. 

— Daţi-ne braţul până găsim o trăsură de piaţă, domnule: i 
se adresă cea mai în vârstă dintre doamne, cu o voce 
autoritară. 

— Voi face să cabreze calul dumneavoastră şi, în 
învălmăşeala ce se va produce în mod sigur, veţi putea fugi, 
căci - adăugă tânărul, care nu dorea altceva decât să-şi 
decline responsabilitatea unei protecţii riscante - poporul s- 
a plictisit să ne audă vorbind o limbă pe care nu o înţeleg. 

— Weber! Strigă doamna, cu glas puternic, fă-l pe Belus să 
cabreze pentru ca toată această mulţime să se sperie şi să 
se dea în lături. 

— Şi pe urmă, doamnă... 

— Pe urmă rămâi pe loc în timp ce noi vom pleca. 

— Şi dacă sfărâma cabrioleta? 

— Lasă-i s-o sfărâme, ce-ţi pasă? Salvează-l pe Belus, dacă 
poţi şi pe ţârie, mai ales; iată singurul lucru pe care ţi-l 
recomand. 

— Bine, doamnă - răspunse Weber. 

În clipa următoare, omul îl plesni pe nervosul armăsar 
irlandez; acesta sări drept în mijlocul curţii, răsturnându-i 
pe cei mai zeloşi care se ţineau de frâu şi de hulube. O mare 
spaimă şi învălmăşeală se stârni în mulţime. 

— Bracul dumneavoastră, domnule - se adresă atunci 
ofițerului doamna. Vino, draga mea - adăugă întorcându-se 
spre Andreea. 

— Să mergem, să mergem, curajoasă doamnă! Murmură 
încetişor ofiţerul, care oferi de îndată, cu o reală admiraţie, 


braţul său celei care i-l cerea în câteva minute, el le 
conduse pe cele două femei în piaţa din apropiere, unde 
staţionau trăsuri şi, în aşteptarea clienţilor, vizitiii dormitau 
pe capră, în vreme ce caii, cu ochii mijiţi şi capul plecat în 
pământ, îşi aşteptau biata raţie de seară. 

Capitolul VII Drumul spre Versailles. 

Cele două doamne se aflau în afara oricărei primejdii, deşi 
era de temut că nu cumva să fie urmărite de unii curioşi şi 
recunoscute, iar scena care tocmai avusese loc să se repete, 
situaţie din care, de astă dată, ar scăpa poate mult mai 
greu. Tânărul ofiţer îşi dădu seama de această alternativă, 
fapt dovedit de stăruința cu care încercă să-l trezească pe 
vizitiul de pe capră, mai mult îngheţat decât adormit. Era 
un ger atât de cumplit, încât, contrar obiceiului vizitiilor, 
care se întrec în a-şi smulge unul altuia clienţii, niciunul nu 
se clinti pentru douăzeci şi patru de gologani, nici chiar cel 
căruia i se adresară. Ofiţerul îl apucă pe birjar de gulerul 
surtucului zdrenţăros şi-l zgâlţâi zdravăn până ce-l trezi din 
toropeală. 

— Hei, hei! Îi strigă tânărul la ureche, văzând că dă semne 
de viaţă. 

— Gata boierule, gata! Bolborosi birjarul, visând încă şi 
clătinându-se pe capră, ca un om beat. 

— Unde mergeţi, doamnelor? Întrebă ofiţerul, tot în 
germană. 

— La Versailles - răspunse cea mai în vârstă, în aceeaşi 
limbă. 

— La Versailles?! Strigă birjarul. Aţi spus la Versailles? 

— Fără îndoială. 

— Ah, ce tot vorbiţi, la Versailles? Patru leghe şi jumătate 
pe un gheţuş ca ăsta? Nu, nu, Doamne fereşte! 

— Plătim bine - spuse cea mai în vârstă dintre nemţoaice. 

— Plătim - repetă în franceză ofiţerul. 

— Cât? Întrebă vizitiul cocoţat pe capră, fără prea mare 
încredere, înţelegeţi, domnule ofiţer, asta nu-i totul, s-ajungi 
la Versailles: că, de-acolo, trebuie să te şi întorci. 


— Un ludovic ajunge? Zise cea mai tânără dintre doamne 
adresându-se ofițerului tot în germană. 

— Uite, ţi se oferă un ludovic - repetă tânărul. 

— Un ludovic nu-i prea mult - mormăi birjarul - caii mei 
riscă să-şi rupă picioarele. 

— Neghiobule! N-ai dreptul decât la trei livre de aici şi 
până la castelul de la Muette, care-i la jumătatea drumului. 
Vezi bine că, după socoteala asta, dus şi întors, ţi se cuvin 
doar douăsprezece livre şi, în loc de douăsprezece, vei 
primi douăzeci şi patru. 

— A, nu vă tocmiţi - spuse doamnă mai în vârstă - doi 
ludovici, trei ludovici, douăzeci de ludovici, numai să plece 
în clipa asta şi să meargă fără a se opri. 

— Un ludovic ajunge, doamnă - răspunse ofiţerul. Apoi, 
adresându-se vizitiului: Hai, mişcă-te, ticălosule, jos de pe 
capră şi deschide portiera! Porunci el. 

— Vreau mai întâi să mi se dea banii - spuse birjarul. 

— Zău, vrei?! 

— E dreptul meu. 

Ofiţerul schiţă un gest ameninţător. 

— Să plătim înainte, să plătim - spuse cea mai vârstnică 
dintre nemţoaice şi băgă mâna în buzunar. O, Doamne! Îi 
şopti ea însoţitoarei sale. Am pierdut punga. 

— Adevărat? 

— Andreea, tu oaipeata? 

Tânăra femeie se scotoci la rândul său, cu aceeaşi 
nelinişte. 

— Eu... Nu, nici eu. 

— Caută în toate buzunarele. 

— Degeaba. 

— Se văicări tânăra femeie, cu ciudă, văzând cum ofiţerul 
le urmăreşte din ochi, iar birjarul, zeflemitor şi căscase 
gura până la urechi pentru a râde, felicitându-se de ceea ce 
el numea în sinea lui o fericită precauţie. 

Cele două doamne căutară în zadar. Niciuna, nici cealaltă 
nu găsi un ban. Ofiţerul le văzu cum se agită, roşind şi 


pălind; situaţia se complică. Doamnele erau hotărâte să dea 
un lanţ sau o bijuterie în gaj, când ofiţerul, pentru a le scuti 
de orice regret care le-ar fi rănit delicateţea, scoase din 
punga sa un ludovic pe care i-l întinse birjarului. Omul luă 
monedă, o cercetă, o cântări în mână, în timp ce una dintre 
cele două doamne îi mulțumea ofițerului, apoi deschise 
portiera şi doamna urcă împreună cu însoţitoarea sa. 

— Şi acum, ticălosule, se adresă birjarului tânărul bărbat - 
du-le pe aceste doamne... Repede şi, mai ales, cinstit, m- 
auzi? 

— A, nu-i nevoie să-mi recomandaţi asta, domnule ofiţer, e 
de la sine înţeles. 

În timpul acestei scurte conversații, doamnele se sfătuiră 
între ele. Vedeau cu spaimă că salvatorul, protectorul lor e 
gata să le părăsească. 

— Doamnă - zise cu o voce scăzută cea mai tânăra - n-ar 
trebui să-l lăsăm să plece. 

— De ce? Să-i cerem numele şi adresa; mâine o să-i 
trimitem ludovicul său de aur, însoţit de un cuvânt de 
mulţumire pe care ai să i-l scrii tu. 

— Nu, doamnă, nu, să rămână cu noi, vă implor; dacă 
birjarul e de rea credinţă, dacă ne pune beţe-n roate... peo 
vreme ca asta, drumurile sunt proaste, cui o să cerem 
ajutor? 

— Păi, avem numărul său şi indicatorul staţiei. 

— Prea bine, doamnă şi nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că, 
mai târziu, veţi pune să fie snopit în bătaie; dar nu veţi mai 
ajunge în noaptea asta la Versailles; şi ce se va spune, sfinte 
Dumnezeule! 

Doamna mai în vârstă chibzui câteva clipe. 

— Ai dreptate - spuse ea. Dar ofiţerul se şi înclina, 
pregătindu-se să-şi ia rămas bun. 

— Domnule, domnule - i se adresă în germană Andreea. O 
vorbă, o singură vorbă, vă rog. 

— La ordinele dumneavoastră, doamnă - răspunse ofiţerul, 
vădit contrariat, dar păstrând în înfăţişarea sa, în tonul său 


şi chiar în accentul glasului cea mai aleasă politeţe. 

— Domnule - continuă Andreea - nu veţi putea să ne 
refuzaţi încă o favoare, după ce ne-aţi făcut atâtea servicii. 

— Vorbiţi, doamnă. 

— Ei bine, vă mărturisesc că ne e frică de acest birjar cu 
care am avut o discuţie atât de neplăcută. 

— Nu trebuie să vă temeţi - spuse el - ştiu numărul, 107 şi 
indicatorul staţiei. Z. Dacă nu se poartă cuviincios, vă veţi 
adresa mie. 

— Dumneavoastră? Zise în franceză Andreea, uitând că 
până atunci vorbise germana. Cum vreţi să ne adresăm 
dumneavoastră, când nu vă ştim nici măcar numele. 

Tânărul făcu un pas îndărăt. 

— Vorbiţi franţuzeşte?! Strigă el uimit. Vorbiţi franţuzeşte 
şi de o jumătate de oră mă osândiţi să stâlcesc germana?! 
Ah, doamnă, să ştiţi că nu v-aţi purtat frumos. 

— Scuzaţi-mă, domnule - reluă în franţuzeşte cealaltă 
doamnă, venind vitejeşte în ajutorul însoţitoarei sale care, 
încurcată, amuţise. Vedeţi bine, domnule, că, fără să fim 
străine, poate, ne simţim rătăcite în Paris, neobişnuite cu 
trăsuri de piaţă, mai ales. Sunteţi, desigur, om de lume şi 
înţelegeţi că nu ne găsim într-o situaţie normală. A nu ne 
îndatora decât pe jumătate, înseamnă a nu ne îndatora 
deloc. Dacă v-aţi arăta mai puţin discret decât aţi fost până 
acum, ar însemna să fiţi indiscret. Noi vă privim cu 
simpatie; binevoiţi şi nu ne judecaţi aspru şi dacă puteţi să 
ne faceţi un serviciu, ei bine, faceţi-l din toată inima, de nu, 
îngăduiţi-ne să vă mulţumim şi să căutăm un alt sprijin. 

— Doamnă - răspunse ofiţerul, izbit de tonul poruncitor al 
necunoscutei - sunt la ordinele dumneavoastră. 

— Atunci, domnule, aveţi bunăvoința şi urcați în trăsură. 

— În trăsură? 

— Da şi însoţiţi-ne. 

— Până la Versailles? 

— Da, domnule. 


Ofiţerul, fără a mai adăuga un cuvânt, se urcă în trăsură, 
se aşeză pe bancheta din faţă şi strigă vizitiului: 

— Mână! 

Cu portierele închise, cu pelerinele şi blănurile aşezate pe 
genunchi, cupeul o porni spre Saint-Ihomas-du-Louvre, 
traversă Piaţa Caruselului şi o luă de-a lungul cheiurilor. 
Ofiţerul se ghemui într-un colţ în faţa celei mai în vârstă 
dintre cele două doamne, într-o atitudine cuviincioasă. 
Domnea tăcerea cea mai adâncă. 

Birjarul, fie că voia să demonstreze onestitatea târgului 
încheiat, fie că prezenţa ofițerului îi impunea o teamă 
respectuoasă şi îl păstra în limitele onestităţii, le sili pe 
bietele mârţoage să alerge întins pe caldarâmul lunecos al 
cheiului şi al căii Conferinţei. Între timp, răsuflarea celor 
trei călători încălzise pe nesimţite cupeul. Un parfum suav 
se răspândi în aer, ameţindu-l pe tânărul nostru, ale cărui 
impresii erau din ce în ce mai puţin defavorabile 
tovarăşelor sale. „De bună seamă că doamnele au întârziat 
într-o vizită şi iată-le întorcându-se la Versailles, niţeluş 
înspăimântate, niţeluş ruşinate” - îşi spunea ofiţerul în 
sinea lui. Dar cum se face - continuă el, tot în gând - că 
merg într-o cabrioletă şi, mai ales, o conduc ele însele, dacă 
sunt femei de condiţie bună? Ah, la asta trebuie să existe un 
răspuns. Cabrioleta era prea mică pentru trei persoane şi 
cele două femei nu s-au sfiit să ia cu ele un lacheu. Dar 
aşa... Fără nici un ban, niciuna nici cealaltă... Obiecţie 
supărătoare, la care merită să reflectezi. Fără îndoială, 
lacheul avea punga. Cabrioleta, care, nu încape îndoială, în 
momentul acesta este bucăţi, era de o eleganţă desăvârşita, 
iar calul... Ei bine, dacă mă pricep eu la cai... Calul valora o 
sută cincizeci de ludovici. Numai nişte femei bogate pot lăsa 
de izbelişte fără părere de rău o cabrioletă ca asta şi un 
asemenea cal. Aşa că, faptul că n-au bani asupra lor nu 
înseamnă nimic. Da, dar această mânie de a vorbi o limbă 
străină când eşti franţuzoaică?... Bun, însă lucrul acesta 
dovedeşte tocmai o educaţie aleasă. Nu stă în obiceiul 


aventurierelor să vorbească germana cu un accent atât de 
curat german şi franceză ca nişte pariziene. De altfel, 
aceste femei au o distincţie înnăscută. Rugămintea celei 
tinere era mişcătoare, cererea celeilalte avea ceva 
poruncitor. Şi-apoi, ce-i drept - continuă tânărul să-şi 
depene gândurile, aranjându-şi sabia în aşa fel, încât să nu 
le stingherească pe vecinele sale - nu se spune oare că este 
primejdios pentru un militar să petreacă două ore în cupeu 
cu două femei drăguţe? Drăguţe şi discrete - adăugă el. Nu 
vorbesc şi aşteaptă să încep eu conversaţia.” 

La rândul lor, fără îndoială, cele două tinere femei se 
gândeau la tânărul ofiţer la fel cum tânărul ofiţer se gândea 
la ele, căci, în clipa când tocmai el sfârşea acest gând, una 
dintre cele două doamne, adresându-se însoţitoarei sale, îi 
spuse în engleză: 

— Adevărat este, scumpă prietenă, că acest birjar merge 
ca după mort; nu vom ajunge niciodată la Versailles. Pun 
rămăşag că bietul nostru tovarăş de drum se plictiseşte de 
moarte. 

— Chiar aşa - răspunse surâzând cea mai tânără - 
conversaţia noastră nu este dintre cele mai amuzante. 

— Nu găseşti că are aerul unui om de lume? 

— Aşa cred şi eu, doamnă. 

— Ai remarcat că poartă uniforma marinei? 

— Nu prea mă pricep la uniforme. 

— Ei, bine, cum îţi spuneam, poartă uniforma ofiţerilor de 
marină şi toţi ofiţerii din marină sunt de familie bună; în 
rest, uniformă îi şade bine şi este un cavaler frumos, nu-i 
aşa? 

Tânăra femeie ar fi răspuns şi probabil ar fi adăugat multe 
în acelaşi sens, când ofiţerul o opri cu un gest. 

— Iertaţi-mă, doamnele mele - rosti el într-o excelentă 
engleză - cred că trebuie să vă spun că vorbesc şi înţeleg 
destul de uşor engleza, dar nu ştiu spaniolă, dar dacă 
dumneavoastră o vorbiţi şi doriţi să continuaţi în această 
limbă, veţi fi sigure cel puţin de a nu fi înţelese. 


— Domnule - replică doamnă, râzând - după cum aţi 
observat, desigur, nu voiam să vă vorbim de rău, de altfel, 
să nu ne sfiim şi să nu mai vorbim decât franceza dacă 
avem ceva să ne spunem. 

— Vă mulţumesc pentru această favoare, doamnă, totuşi, 
în cazul când prezenţa mea v-ar stingheri... 

— Nu puteţi avea această bănuială, domnule, deoarece noi 
v-am cerut-o. 

— V-am pretins-o chiar - adăugă cea mai tânără. 

— Mă faceţi să mă simt prost, doamnă şi vă rog să mă 
iertaţi dacă o clipă am şovâit. Cunoaşteţi Parisul, nu-i aşa? 
Parisul este plin de capcane, de eşecuri şi deziluzii. 

— Aşa că ne-aţi luat drept... Hai să vorbim deschis. 

— Domnul ne-a luat drept capcane; asta e tot! 

— O, doamnele mele! Exclamă tânărul, cu umilinţă. Vă jur 
că nimic asemănător nu mi-a trecut prin cap. 

— Dar ce-i asta? Cupeul s-a oprit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mă duc să văd, doamnelor. 

— Cred că ne răsturnăm; fiţi atent, domnule. 

— Şi mâna celei mai tinere, întinzându-se într-un gest 
brusc, se opri pe umărul tânărului. 

Atingerea acestei mâini îl făcu să tresară. Cu o mişcare 
foarte firească, el încercă să o prindă, dar Andreea, care 
cedase primului impuls de spaimă, se şi retrase în fundul 
cupeului. 

Ofiţerul, pe care deci nimic nu-l mai reţinea, cobori şi-l 
găsi pe birjar foarte ocupat să-şi ridice una din mârţoage 
care se împiedicase, în oişte şi în hamuri. Se aflau cu puţin 
înainte de podul Sevres. Datorită ajutorului dat de ofiţer, 
bietul animal fu în curând pe picioare. Tânărul se urca în 
trăsură, în vreme ce birjarul, felicitându-se în sinea lui de a 
avea un ajutor atât de priceput şi binevoitor, pocni vesel din 
bici, fără îndoială în îndoitul scop de a-şi îndemna 
mârţoagele şi de a se încălzi. S-ar fi zis că prin portiera 
deschisă intrase frigul, îngheţând conversaţia şi răcind 


intimitatea abia înfiripată, căreia tânărul începuse să-i 
găsească un farmec dar fără a-şi da seama de acest lucru. 

Fu întrebat despre accident şi el povesti ce se întâmplase. 
Aceasta fu tot şi tăcerea se înstăpâni din nou apăsătoare 
pentru cei trei călători. Ofiţerul, pe care mâna aceea 
călduţă şi tremurătoare îi tulburase, dori să simtă măcar 
atingerea piciorului. Îşi întinse deci piciorul, dai oricât de 
îndemânatic fu, nu întâlni nimic, sau mai precis, dacă 
întâlni, avu regretul să vadă retrăgându-se din faţa lui ceea 
ce întâlnise. Ba odată, atingând piciorul celei mai în vârstă, 
aceasta îi spuse cu cel mai perfect sânge rece: 

— Vă incomodez îngrozitor, nu-i aşa, domnule, scuzaţi-mă! 

Tânărul roşi până în vârfui urechilor, binecuvântând 
întunericul nopţii care-i ascundea roşeaţa. Nu mai discuta 
nimic şi aici luară sfârşit încercările sale îndrăzneţe. Mut, 
nemişcat şi respectuos de parcă s-ar fi aflat într-un templu, 
tânărul se temea şi să respire şi se făcu mic-mititel. Dar 
puţin câte puţin, fără voia lui, o impresie stranie îi copleşea 
gândurile, întreaga-i fiinţă. Le simţea fără să le atingă pe 
cele două fermecătoare femei, le vedea fără să le privească; 
încet-încet se obişnuia să trăiască în apropierea lor, i se 
părea că o părticică din existenţa lor se împletea cu a lui. Ar 
fi dorit din tot sufletul să lege din nou vorba, dar nu mai 
îndrăznea, temându-se de banalităţi, el care, la început, 
dispreţuise orice schimb de cuvinte. Era îngrijorat că ar 
putea să pară neghiob sau impertinent în faţa acestor femei 
cărora, cu o oră mai înainte, credea că le face o mare cinste 
dăruindu-le un ludovic şi fiind politicos. Ofiţerul nu mai 
scoase nici un cuvânt. Doamnele vorbeau între ele cu voce 
scăzută. Cu toate acestea, cum stătea cu urechea ciulită, el 
prinse cuvinte disparate cărora imaginaţia lui le atribui un 
sens. 

lată ce auzea: 

— Oră înaintată... Porţile... Motivul plecării... 

Cupeul se opri din nou. De data aceasta nu era vorba nici 
despre un cal căzut, nici despre o roată sfărâmată. După 


trei ceasuri de curajoase eforturi, bravul surugiu, dându-şi 
toată osteneala, cu caii în spume, ajunsese la Versailles, ale 
cărui alei întunecoase şi puştii se zăreau în lumina roşiatică 
a câtorva felinare albite de promoroacă, asemenea unei 
duble procesiuni de spectre negre şi descărnate. Tânărul 
înţelese că sosiseră la destinaţie. Ce vrajă făcuse ca timpul 
să i se scurgă atât de repede? 

Birjarul se aplecă spre ferestruie: 

— Boierule - spuse el - am ajuns la Versailles. 

— Unde trebuie să oprim, doamnelor? Întrebă ofiţerul. 

— În Piaţa Armelor. 

— În Piaţa Armelor! Strigă vizitiului, tânărul. 

— Trebuie să mergeţi în Piaţa Armelor? Întrebă omul. 

— Da, fără îndoială, odată ce aşa ţi-am spus. 

— O să-mi daţi un mic bacşiş? Întrebă birjarul, hlizindu-se. 

— Dă-i drumu'! 

Loviturile de bici răsunară din nou. 

„Totuşi trebuie să vorbesc - îşi zise ofiţerul. Voi trece drept 
un imbecil după ce am trecut drept un neobrăzat”. 

— Doamnelor - spuse el, cu oarecare părere de rău - iată- 
vă la dumneavoastră acasă. 

— Mulțumită generosului dumneavoastră ajutor. 

— Câtă bătaie de cap v-am dat! Adăugă cea mai tânără. 

— Ah, am uitat de mult, doamnă. 

— Dar noi, domnule, noi nu vom uita. Numele 
dumneavoastră, vă rugăm domnule. 

— Numele meu? 

— Vi-l cer pentru a două oară. Luaţi seama! 

— Cred că nu doriţi să ne faceţi cadou un ludovic, nu-i aşa? 

— Dacă aşa stau lucrurile, doamnă, replică ofiţerul, 
oarecum jignit, vă satisfac curiozitatea: sunt Contele de 
Chamy; în rest, după cum a observat doamna, ofiţer în 
marina regală. 

— Chamy! Repetă doamnă mai în vârstă, cu tonul cu care 
ar fi spus: „Foarte bine, n-am să uit”. 

— Georges, Georges de Chamy - adăugă ofiţerul. 


— Georges... 

— Murmură cea mai tânără. 

— Şi locuiţi? 

— HOtel des Princes, strada Richelieu. 

Trăsura se opri. 

Cea mai vârstnică dintre doamne deschise ea însăşi 
portiera din stânga şi, cu un salt sprinten, sări jos, apoi 
întinse mâna însoţitoarei sale. 

— Dar, doamnelor, cel puţin acceptaţi braţul meu! 

— Spuse tânărul, pregătindu-se să le urmeze. Încă. Nu aţi 
ajuns la dumneavoastră şi Piaţa Armelor nu-i domiciliu. 

— Staţi pe loc, rămâneţi acolo unde sunteţi - spuseră în 
acelaşi timp cele două femei. 

— Cum aşa, să stau pe loc? 

— Da, rămâneţi în trăsură. 

— Să vă las singure, doamnelor, noaptea, pe o astfel de 
vreme?! Cu neputinţă! 

— Straşnic! După ce mai înainte aproape că aţi refuzat să 
ne îndatoraţi, acum vreţi cu tot dinadinsul să ne îndatoraţi 
prea mult - rosti cu veselie cea mai în vârstă dintre 
doamne. 

— Dar... 

— Nici un dar!... Fiţi până la capăt un cavaler gentil şi 
loial. Mulţumesc, domnule de Chamy, mulţumesc din 
adâncul inimii şi pentru că sunteţi un cavaler curtenitor şi 
discret, după cum vă spuneam adineauri, nu vă vom cere 
nici măcar cuvântul dumneavoastră. 

— Pentru ce să vă dau cuvântul? 

— Că veţi închide portiera şi veţi spune vizitiului să se 
întoarcă la Paris; ceea ce veţi face, nu-i aşa, fără măcar să 
mai întoarceţi capul după noi? 

— Aveţi dreptate, doamnelor şi cuvântul meu ar fi de 
prisos. Birjar, hai să ne întoarcem, amice! Şi tânărul 
strecură încă un ludovic în palma lată a surugiului. 

Bravul vizitiu fremăta de bucurie. 

— Drace, caii n-au decât să crape dacă vor! Bolborosi el. 


— Cred şi eu, doar sunt plătiţi - murmură ofiţerul. 

Trăsura pomi şi porni repede. Zgomotul roţilor înăbuşi 
suspinul tânărului, suspin voluptuos, căci sibaritul se 
aşezase pe cele două perne, care mai păstrau căldura 
frumoaselor necunoscute. Acestea rămăseseră însă 
neclintite în acelaşi loc şi numai după ce trăsura dispăru, se 
îndreptară spre palat. 

Capitolul VIII Consemnul. 

În momentul când porniră, rafalele vântului aspru aduseră 
la urechea călătorului bătăile orologiului bisericii Saint- 
Louis. 

— O, Doamne! Unsprezece şi trei sferturi! Exclamară într- 
un glas cele două femei. 

— Vedeţi, toate grilajele sunt închise - spuse cea mai 
tânără. 

— Ei, acest lucru nu mă nelinişteşte, scumpă Andreea: 
chiar dacă ar fi fost deschise, tot n-am fi intrat prin curtea 
principală. Să mergem, hai repede, repede, s-ajungem la 
poarta Re-zervoarelor. 

Şi amândouă se îndreptară spre aripa dreaptă a palatului. 
Toată lumea ştie că în această parte se află un anume pasaj 
care duce către grădini. Cele două doamne ajunseră la 
acest pasaj. 

— Portiţa e închisă, Andreea - spuse cu îngrijorare cea mai 
în vârsta. 

— Să batem, doamnă! 

— Nu, să strigăm, Laurent trebuie să m-aştepte, doar l-am 
prevenit că s-ar putea să mă întorc târziu. 

— Ei bine, am să strig! Şi Andreea se apropie de poartă. 

— Cine-i acolo? Întrebă o voce dinăuntru, fără să mai 
aştepte să strige cineva. 

— Ah, nu-i vocea lui Laurent - spuse spre tânără femeie, 
înspăimântată. 

— Nu, într-adevăr. Cealaltă femeie se apropie la rândul 
său. Laurent! Murmură şi ea. Nici un răspuns. Laurent! 
Repetă doamna, ciocăânind. 


— Nu-i nici un Laurent aici - replică aspru vocea. 

— Dar... 

— Insistă Andreea - indiferent dacă este Laurent sau nu, 
deschide. 

— Nu deschid. 

— Prietene, dumneata nu ştii, însă Laurent avea obiceiul 
să ne deschidă. 

— Ce-mi pasă mie de Laurent! Eu am consemnul meu. 

— Cine eşti dumneata? 

— Cine sunt eu? 

— Da. 

— Dar dumneavoastră cine sunteţi? Întrebă vocea. 

Întrebarea suna cam brutal, dar nu era timp de tocmeală, 
trebuia să răspundă. 

— Suntem două doamne din suita maiestăţii sale. Locuim 
la palat şi dorim să ne întoarcem acasă. 

— Ei bine, eu, doamnele mele, eu sunt un elveţian din 
compania I-a Salischamade şi am să fac cu totul altfel decât 
făcea Laurent: am să vă las să staţi la poartă. 

— Oh! Murmurară cele două femei, una din ele strângând 
inimoasă mâna celeilalte. Apoi, stăpânindu-se, zise: 

— Prietene, ca orice bun soldat, înţeleg să te arăţi 
neînduplecat în privinţa consemnului şi n-aş vrea ca din 
pricina mea să-l calci. Fă-mi, te rog, numai serviciul de a-l 
înştiinţa pe Laurent, care cu siguranţă că se află pe- 
aproape. 

— Nu pot să-mi părăsesc postul. 

— Trimite pe cineva. 

— Nu mai e nimeni. 

— Te rog fierbinte! 

— Ei, la naiba, doamnă, n-aveţi decât să dormiţi în oraş. 
Mare lucru! A, dacă mie mi s-ar închide poarta cazarmei în 
nas, aş găsi eu un culcuş, n-aveţi grijă. 

— Grenadiere, ascultă - rosti cu hotărâre cea mai 
vârstnică dintre doamne. Primeşti douăzeci de ludovici dacă 
deschizi. 


— Şi zece ani de închisoare... Mulţumesc! Ce-i drept, 
patruzeci şi opt de livre pe an e prea puţin. 

— Am să pun o vorbă că să fii făcut sergent. 

— Da şi cel care mi-a dat consemnul o să pună o vorbă că 
să fiu împuşcat. Mulţumesc, nu. 

— Cine ţi-a dat acest consemn? 

— Regele. 

— Regele! Repetară cele două femei, împietrite de spaimă. 
Ah, suntem pierdute! 

Cea mai tânăra păru ca ieşită din minţi. 

— Stai să vedem, să chibzuim - rosti cealaltă. Alte porţi 
mai sunt? 

— Ah, doamnă, dacă au închis-o pe aceasta, le-au închis şi 
pe celelalte. 

— Ei, nu, nu pomi de la început de la ideea asta. 

— Şi dacă nu l-am găsit pe Laurent aici, la poarta asta, 
care este a lui, unde credeţi că-l vom găsi? 

— Într-adevăr, ai dreptate, Andreea. Andreea, regele ne-a 
jucat o farsă oribilă. 

Şi doamna îşi sublinie cu un dispreţ ameninţător ultimele 
cuvinte. 

Această poartă a Rezervoarelor, construită în grosimea 
zidului, era ca o nişă, ca un fel de vestibul. De o parte şi de 
alta a firidei se afla o bancă de piatră. Doamnele se lăsară 
să cadă pe una din ele, într-o stare de agitaţie vecină cu 
disperarea. Pe sub poartă se vedea o dâră de lumină, în 
spatele ei se auzea pasul elveţianului, care ba ridică arma, 
ba o lăsa jos. Dincolo de acest biet obstacol de stejar, 
salvarea; dincoace, ruşinea - scandalul, poate moartea. 

— Ah, mâine, mâine când se va afla! Murmură cea mai în 
vârstă dintre doamne. 

— Veţi spune adevărul. 

— Oare voi fi crezută? 

— Aveţi dovezi, doamnă. Soldatul nu va rămâne în postul 
său toată noaptea - spuse cea tânără - care părea să-şi 
recapete curajul pe măsură ce însoţitoarea sa îl pierdea. La 


ora unu va fi schimbat, iar succesorul său se va arăta poate 
mai înţelegător. Să aşteptăm. 

— Da, dar îndată ce va bate miezul nopţii, vor începe să 
treacă patrulele; mă vor găsi afară aşteptând, ascunzându- 
mă. Este îngrozitor! Andreea, mi se urcă sângele la cap şi 
simt că mă sufoc. 

— Curaj, doamnă! Dumneavoastră, atât de puternică de 
obicei şi să vă susţin eu atât de slabă adineauri! 

— Este un complot la mijloc, Andreea şi noi am căzut 
victime. Niciodată nu s-a întâmplat una ca asta, niciodată 
poarta n-a fost închisă; voi muri, Andreea, mor! Şi ea se lăsă 
pe spate, ca şi când s-ar fi sufocat într-adevăr. 

În acea clipă, pavajul curat şi alb al Versaillesului, astăzi 
străbătut de atât de puţini paşi, răsună de zgomotul unui 
pas. În acelaşi timp se auzi o voce, o voce lină şi veselă, 
vocea unui tânăr care cântă. El cântă unul din acele 
cântece neînsemnate ce reprezintă epoca pe care încercăm 
s-o zugrăvim: 

Să cred, ah! De ce nu pot, 

Adevărat de ce nu este 

Ca-n noaptea asta tot 

Ce-a fost e doară o poveste. 

Morfeu m-a adormit încet 

Şi-n somn eram de-oţel 

Tu semănai cu un magnet 

Ce m-atrăgea la el... 

— Ce voce! Strigară într-un glas cele două femei. 

— O recunosc! Spuse cea mai în vârstă. 

— Este a lui... 

Zeul cu îndemânare Din magnet tăcu ecou... 

— Continuă vocea. 

— El este! Şopti la urechea însoţitoarei sale doamna a 
cărei nelinişte se manifestase atât de violent. El este şi ne 
va salva. 

În clipa aceea, un tânăr înfăşurat într-o bogată pelerină de 
blană, se arătă în micul vestibul şi, fără a se uita la cele 


două femei, bătu în poartă strigând: 

— Laurent! 

— Scumpul meu frate! Zise cea mai în vârstă doamnă, 
atingând umărul tânărului. 

— Regina! Exclamă acesta, trăgându-se înapoi şi 
descoperindu-se. 

— Tăcere! Bună seara, dragă frate. 

— Bună seara, doamnă, bună seară, scumpă soră; nu 
sunteţi singură. 

— Nu, sunt cu domnişoara Andreea de Tavemey. 

— Ah, foarte bine. Bună seara, domnişoară. 

— Monseniore! Murmură Andreea înclinându-se. 

— leşiţi, doamnele mele? Întrebă tânărul. 

— Nu. 

— Aşadar, vă înapoiaţi? 

— Şi am dori să intrăm. 

— Nu l-aţi chemat pe Laurent? 

— Ba da. 

— Atunci? 

— Cheamă-l pe Laurent, la rându-ţi şi vei vedea. 

— Da, da, chemaţi-l, monseniore şi veţi vedea. 

Tânărul, în care aţi recunoscut fără îndoială pe contele 
d'Artois, se apropie şi bătu în poartă strigând: 

— Laurent! 

— Bun, iată că gluma începe iar, mormăi elveţianul. Vă 
previn că, dacă mă mai sâcâiţi mult timp, voi chema ofiţerul. 

— Ce-i asta? Întrebă tânărul, uluit, întorcându-se spre 
regină. 

— Un elveţian cu care a fost înlocuit Laurent, asta-i tot. 

— Şi cine a făcut asta? 

— Regele. 

— Regele?! 

— Nu încape îndoială! Chiar soldatul ne-a spus-o 
adineauri. 

— Şi are un consemn? 

— Straşnic, după cât se pare. 


— Ei, drace! Să capitulăm. 

— Cum adică? 

— Să-i dăm bani caraghiosului ăstuia. 

— l-am oferit şi a refuzat. 

— Să-i oferim galoane. 

— l-am oferit. 

— Şi? 

— Nici n-a vrut s-audă. 

— Atunci nu-mi mai rămâne decât o singură cale... 

— Care anume? 

— Voi face scandal. 

— Ne vei compromite. Scumpul meu Charles, te implor! 

— Nu vă voi compromite nici cât negru sub unghie. 

— Oh, Doamne! 

— Trăgeţi-vă în lături, iar eu voi bate ca un surd, voi striga 
ca un orb şi vor sfârşi prin a deschide, iar voi vă veţi 
strecura prin spatele meu. 

— Încearcă. 

Tânărul prinţ începu să-l cheme din nou pe Laurent, apoi 
să bată, apoi să facă aseme-nea larmă, zdrăngănindu-şi 
minerul spadei, încât elveţianul, furios, urlă: 

— Aha, va să zică aşa!... Ei bine, îl chem pe ofiţer. 

— Ei, drăcie! Cheamă.-l, ticălosule, asta-ţi cer de un sfert 
de oră. În clipa următoare se auziră paşi de cealaltă parte a 
porţii. 

Regina şi Andreea se aşezară în spatele contelui d'Artois, 
gata să profite de trecerea liberă care, după toate 
probabilitățile, îi va fi lăsată. Se auzea cum elveţianul 
lămurea pricina zarvei de afară. 

— Domnule locotenent - spunea el. Sunt acolo nişte 
doamne c-un bărbat care m-au făcut ticălos. Vor să intre cu 
de-a silă. 

— Ascultă, de ce ţi se pare ciudat că vrem să intrăm de 
vreme ce suntem de la palat. 

— Poate fi o dorinţă firească, domnule, dar este interzis - 
replică ofiţerul. 


— Interzis?! Ei, fir-ar să fie! Şi de către cine, mă rog? 

— De către rege. 

— Vă cer iertare. Însă nu-i cu putinţă ca regele să vrea ca 
un ofiţer de la palat să doarmă afară. 

— Domnule - nu cade în sarcina mea să cercetez intenţiile 
regelui - eu trebuie să fac ceea ce regele îmi porunceşte, 
asta-i tot. 

— Locotenente, deschide puţin uşa ca să putem vorbi altfel 
decât de după această scândură. 

— Domnule, vă repet, consemnul pe care îl am e dea nu 
deschide poarta. Or, dacă sunteţi ofiţer, după cum spuneţi, 
trebuie să ştiţi ce înseamnă un ordin. 

— Locotenente, vorbiţi cu colonelul unui regiment. 

— Domnule colonel, vă cer iertare, dar ordinul este 
categoric. 

— Consemnul nu este făcut pentru un prinţ. Află, domnule, 
că un prinţ nu doarme afară şi eu sunt prinţ. 

— Monseniore, sunt dezolat, dar este ordinul regelui. 

— Regele v-a ordonat să-l izgoniți pe fratele său ca pe un 
cerşetor sau ca pe un hoţ? Sunt contele d'Artois, domnule! 
La dracu! Riscaţi mult făcându-mă să îngheţ astfel la 
poartă. 

— Monseniore conte d'Artois - replică locotenentul - 
Dumnezeu mi-e martor că mi-aş da şi sângele pentru alteţa 
voastră regală, dar regele mi-a făcut cinstea să-mi spună 
personal, încredinţându-mi paza acestei porţi, să nu 
deschid nimănui, nici chiar lui însuşi, regelui, dacă s-ar 
prezenta după ora unsprezece. Aşadar, monseniore, vă cer 
iertare cu toată umilinţa; însă eu sunt soldat şi chiar dacă în 
locul dumneavoastră aş vedea-o pe maiestatea sa regina 
răzbită de frig, voi răspunde maiestăţii sale ceea ce, cu 
durere, v-am răspuns şi dumneavoastră. 

Acestea fiind zise, ofiţerul murmură un bună seara plin de 
un adânc respect şi se înapoie liniştit la postul său. Cât 
despre soldat, lipit în poziţie de drepţi de obstacolul 
despărțitor, nici nu îndrăznea să respire şi inima îi bătea 


atât de tare, încât contele d'Artois, sprijinindu-se cu spatele 
de cealaltă parte a porţii îi auzi bătăile. 

— Suntem pierduţi! Îi şopti regina cumnatului său, luându- 
| de mână. 

Acesta nu răspunse. 

— Ştie cineva că aţi plecat? O întrebă el mai apoi. 

— Vai, nu ştiu - zise regina. 

— Poate că regele a dat acest ordin numai pentru mine. 
Regele ştie că ies noaptea şi că mă întorc uneori târziu. 
Doamna contesă d'Artois a aflat unele lucruri şi cred că s-o 
fi plâns maiestăţii sale: de aici, acest ordin atât de drastic! 

— Ah, nu, nu frate: îţi mulţumesc din inimă pentru 
delicateţea cu care mă linişteşti. Dar această măsură este 
pentru mine sau, mai bine zis, împotriva mea, ştiu. 

— Cu neputinţă, scumpă soră - regele vă respectă prea 
mult... 

— Deocamdată, eu sunt la uşă şi mâine un scandal 
îngrozitor va izbucni dintr-un lucru atât de nevinovat. Ah, 
am un duşman care se află în preajma regelui, o ştiu prea 
bine. 

— Ai un duşman în preajma regelui, surioară? E cu 
neputinţă. Ei bine, mi-a venit o idee. 

— O idee? Repede, să vedem. 

— O idee care-l va face pe duşmanul dumitale să pară mai 
prost decât un măgar spân-zurat de propria-i funie. 

— Ah, numai să ne salvezi de ridicolul acestei situaţii, iată 
tot ce-ţi cer. 

— Să vă salvez! Nădăjduiesc din toată inima. A, nu-s mai 
nătâng ca el, chiar dacă el se crede mai deştept decât mine. 

— Care el? 

— Ei, Doamne! Domnul conte de Provence. 

— Ah, recunoşti şi dumneata ca şi mine, că este duşmanul 
meu? 

— Ei, nu duşmăneşte el tot ce este tânăr, tot ce-i frumos, 
tot ceea ce e în stare de ceea ce el nu mai poate?! 

— Frate, ştii ceva despre acest consemn? 


— Poate că da; dar mai întâi să plecăm de aici, e un frig de 
crapă pietrele, Haideţi cu mine, scumpă soră. 

— Unde? 

— Veţi vedea; undeva unde cel puţin va fi cald; veniţi şi pe 
drum vă voi spune ce cred eu în legătură cu poarta închisă. 
Ah, domnule de Provence, scumpul şi ticălosul meu frate! 
Dă-mi braţul, soră; domnişoară de Tavemey, luaţi celălalt 
braţ şi s-o cotim la dreapta. 

Porniră la drum. 

— Şi zici deci că domnul conte de Provence... Continuă 
regina. 

— Ei bine, iată. Astă-seară, după cină a venit în cabinetul 
cel mare; regele a stat mult de vorbă în timpul zilei cu 
contele de Haga şi pe dumneata nu te-a văzut nimeni. 

— La orele două am plecat spre Paris. 

— Ştiam foarte bine: regele, îngăduie-mi să-ţi spun, 
scumpă soră, regele se gândea la dumneata tot atât cât se 
gândea la Harun-al-Raşid şi la marele său vizir Giafar; era 
cufundat în geografie. Îl ascultam destul de nerăbdător, 
deoarece voiam să plec şi eu. Ah, iertare, nu plecăm 
probabil pentru acelaşi lucru, aşa că nu era cazul să... 

— Haideţi, haideţi, spuneţi totuşi. 

— S-o luăm spre stânga. 

— Dar unde ne duci? 

— Doar la vreo douăzeci de paşi de aici. Fiţi atente, iată un 
morman de zăpadă. Ah, domnişoară de Tavemey, dacă îmi 
lăsaţi braţul, veţi cădea, vă previn. Pe scurt, pentru a ne 
întoarce la rege, el nu se gândea decât la latitudine şi la 
longitudine, când domnul de Provence îi spuse: „Aş dori 
mult să prezint omagiile mele reginei”. 

— Ah, ah! Exclamă Maria-Antoaneta. 

— Regina cinează în apartamentele sale”, răspunse regele. 
„la te uită, credeam că este la Paris”, replică fratele meu. 
„Nu, este în apartamentele sale”, spuse liniştit regele. 
„locmai că am fost adineauri acolo şi nu m-a primit”, 
continuă domnul de Provence. Atunci l-am văzut pe rege 


încruntându-se. Ne concedie pe mine şi pe fratele meu şi, 
fără îndoială, imediat după ce am plecat noi s-a informat. 
Lui Ludovic i se năzare uneori să fie gelos, o ştiţi; de bună 
seamă a dorit să vă vadă, n-a fost lăsat să intre şi a bănuit 
ceva. 

— Cu siguranţă, doamna de Misery avea în această 
privinţă un ordin strict. 

— Asta e; şi pentru a fi sigur că ai lipsit, regele a dat acest 
sever consemn care ne lasă pe afară. 

— Oh, recunoaşte că este o capcană îngrozitoare, conte. 

— Recunosc; dar iată că am ajuns. 

— Aceasta este casa? 

— Nu-ţi place, surioară? 

— A, nu spun asta; dimpotrivă, este încântătoare. Dar 
slujitorii dumitale? 

— Ei bine? 

— Dacă mă văd...? 

— Scumpă soră, intră totuşi, şi-ţi garantez că nimeni n-o să 
te vadă. 

— Nici chiar cel care-mi va deschide uşa? Întrebă regina. 

— Nici chiar acela. 

— Imposibil. 

— Vom încerca - spuse contele d'Artois, râzând şi se 
apropie eu mâna întinsă de uşă. 

Regina îl apucă de braţ. 

— Te implor, frate, ia seama. 

Cu cealaltă mână prinţul apăsă un panou sculptat cu 
deosebit rafinament. Uşa se deschise. Regina nu-şi putu 
stăpâni o tresărire de spaimă. 

— Intră, scumpă soră, te conjur - zise prinţul. Vezi bine că, 
până în prezent, nu-i nimeni. 

Regina o privi pe domnişoara de Tavemey ca de pe 
marginea prăpastiei; ea trecu pragul schiţând unul din 
acele gesturi atât de fermecătoare la femei care vor să 
spună: „Ce-o vrea Dumnezeu!” 


Uşa se închise în spatele său fără zgomot. Se aflau într-un 
vestibul de stuc, cu tăbliile căminului de marmură, vestibul 
nu prea mare dar de un gust desăvârşit; dalele de mozaic 
înfăţişau buchete de flori în timp ce pe console de marmură, 
o sută de trandafiri scunzi şi bogaţi, atât de rari în acest 
anotimp, îşi scuturau petalele parfumate din vaze japoneze. 
O căldură plăcută, o mireasmă şi mai plăcută încă puneau 
stăpânire pe întreaga lor fiinţă, încât, odată aflate în 
vestibul, cele două doamne uitară nu numai o parte din 
temerile lor, dar chiar o parte din scrupulele lor. 

— Acum e bine, suntem la adăpost - spuse regina - şi 
trebuie să mărturisesc, adă-postul este destul de comod. 
Dar oare n-ar fi bine să te ocupi de un lucru, scumpe frate? 

— De care? 

— Să îndepărtezi servitorii. 

— A, nimic mai uşor - şi prinţul, apucând cordonul soneriei 
plasat în canelura unei coloane, făcu să răsune un clopoțel 
care, după ce clincheti o singură dată, vibra misterios în 
adâncurile casei. 

Cele două femei scoaseră un mic strigăt de spaimă. 

— Cum, în felul acesta îndepărtezi servitorii, frate? Întrebă 
regina. Am crezut, dimpotrivă, că astfel îi chemi. 

— Dacă mai sun o dată, da, va veni cineva, însă cum n-am 
sunat decât o dată, fii liniştită, soră, nu va veni nimeni. 

Regina începu să râdă. 

— Văd că eşti un om prudent - spuse ea. 

— Acum, dragă soră - continuă prinţul - nu puteţi să 
rămâneţi în vestibul; daţi-vă oste-neala şi urcați un etaj. 

— Să ne supunem - zise regina. Zâna care veghează casa 
nu mi se pare răuvoitoare. 

Şi urcă. Prinţul o luă înainte. Nu se auzea pasul nici unuia 
dintre ei pe covorul de Aubusson care împodobea scara. 
Ajuns la primul etaj, prinţul trase pe neaşteptate de 
cordonul altei sonerii, la al cărei zgomot regina şi 
domnişoara de lavemey tresăriră. Dar uimirea lor spori şi 
mai mult când văzură uşile deschizându-se singure. 


— Într-adevăr, Andreea - spuse regina - încep să tremur; 
şi dumneata? 

— Eu, doamnă, atâta timp cât maiestatea voastră merge 
înainte, o voi urma cu încredere. 

— Nimic mai simplu, soră, decât ceea ce se întâmplă - o 
linişti tânărul prinţ. Uşa care se află în faţa dumitale este 
cea a apartamentului dumitale. Priveşte! Şi el îi arătă 
reginei un micuţ şi fermecător apartament a cărei descriere 
nu o putem omite. O anticameră în lemn de trandafir, cu 
două etajere de Boule, plafon de Boucher, parchet din lemn 
de trandafir, dădeau într-un budoar capitonat cu caşmir alb, 
presărat cu flori brodate de mâinile cele mai iscusite, în 
budoar se afla doar o tapiserie de mătase cu punctul mic, 
nuanţată cu acea artă care făcea ca un covor de Gobelins 
din acea vreme să fie comparabil cu tabloul unui mare 
pictor. După budoar, venea o frumoasă cameră de dormit 
albastru-deschis, împodobită cu perdele de dantelă şi 
mătase de Tours, un pat somptuos aşezat în umbra 
alcovului, un foc strălucitor într-un şemineu de marmură 
albă, douăsprezece luminări parfumate arzând în 
candelabre de Clodion, un paravan de lac azuriu, cu desene 
chinezeşti de aur - iată minunile care se înfăţişară 
doamnelor în clipa când păşiră sfioase pragul acestui 
elegant colţişor atât de intim. 

Nici o fiinţă nu se arătă; pretutindeni, căldură şi lumină, 
fără să se poate ghici cauzele unor atât de fericite efecte. 

Regina, care intrase cu rezervă în budoar, rămase o clipă 
în pragul camerei de dormit. Prinţul se scuză cu o deosebită 
politeţe pentru faptul că fusese silit de împrejurări să 
dezvăluie sorei sale o taină nedemnă de ea. Regina 
răspunse cu un zâmbet, era mai grăitor decât toate 
cuvintele pe care ar fi putut să le rostească. 

— Dragă soră - adăugă atunci contele d'Artois - acest 
apartament este locuinţa mea de holtei; numai eu singur 
pot veni aici şi întotdeauna vin singur. 

— Aproape întotdeauna - îl corectă regina. 


— Ba nu, întotdeauna. 

— Ah! Exclamă regina. 

— Mai mult - continuă el - în budoarul în care vă aflaţi 
este o sofa şi o berjeră pe care adeseori, când noaptea mă 
surprinde încă la vânătoare. Dorm la fel de bine ca şi în 
patul meu. 

— Înţeleg - spuse regina - de ce doamna contesă d'Artois 
este uneori neliniştită. 

— Fără îndoială, dar recunoaşte, soră, că dacă doamna 
contesă este neliniştită din cauza mea, în această noapte ea 
nu va avea motive. 

— În această noapte, nu zic nu, dar în celelalte nopţi... 

— Soră, cine n-are dreptate o dată, n-are dreptate 
niciodată. 

— Să ne oprim aici - zise regina, aşezându-se pe un 
fotoliu. Sunt îngrozitor de obosită şi dumneata, biata mea 
Andreea? 

— Ah, eu sunt sfârşită de oboseală şi dacă maiestatea 
voastră îngăduie... 

— Într-adevăr, sunteţi palidă, domnişoară - spuse contele 
d'Artois. 

— Repede, repede, draga mea, aşează-te, culcă-te, chiar - 
spuse regina. Domnul conte d'Artois ne cedează acest 
apartament, nu-i aşa, Charles? 

— Pe de-a-ntregul, doamnă. 

— O, clipă, conte, un ultim cuvânt. 

— Ce anume? 

— Dacă pleci, cum te putem chema? 

— Nu veţi avea nevoie de mine, soră; odată instalate, 
dispuneţi de întreaga casă. 

— Mai sunt deci şi alte încăperi afară de acestea? 

— Fără îndoială. În primul rând se află o sufragerie pe 
care vă sfătuiesc să o vizitaţi. 

— Cu o masă gata servită, fără îndoială. 

— Desigur şi unde domnişoara de lavemey, care, pare-mi- 
se, are nevoie, va găsi o supă concentrată, o aripă de 


pasăre şi un deget de vin de Xeres şi unde dumneata 
scumpă soră, vei găsi o adevărată colecţie din fructele 
dumitale preferate. 

— 'Toate acestea fără valeţi? 

— Niciunul. 

— Interesant. Dar... 

— Dar ce? 

— Dar cum ne întoarcem la palat? 

— Nu trebuie să ne gândim să ne întoarcem în timpul 
nopţii deoarece există consemnul. Însă consemnul de 
noapte cade o dată cu ivirea zorilor; la ora şase, porţile se 
deschid, plecaţi de aici la şase fără un sfert. Veţi găsi în 
dulap pelerine de toate culorile şi de toate formele dacă 
doriţi să vă deghizați; intraţi deci, cum vă spun, în palat, vă 
duceţi în apartamentele dumneavoastră, vă culcaţi şi nu vă 
neliniştiţi de rest. 

— Şi dumneata? 

— Eu? 

— Da, ce vei face? 

— Eu plec. 

— Cum?! Te gonim noi, bietul meu frate? 

— Nu se cade ca eu să petrec noaptea sub acelaşi acoperiş 
cu dumneata, soră. 

— Dar trebuie să dormi undeva, iar noi ţi-am luat locul! 

— Eh, îmi mai rămân încă trei asemănătoare cu acesta. 

Regina începu să râdă. 

— Şi mai zici că doamna contesă d'Artois n-are dreptate 
când se nelinişteşte; am s-o previn - rosti ea, cu un 
fermecător gest de ameninţare. 

— Atunci şi eu îi voi spune totul regelui - replică prinţul pe 
acelaşi ton. 

— Are dreptate, depindem de el. 

— Cu totul. Este umilitor, dar ce poţi face? 

— Să ne supunem. Aşadar, spuneai că, pentru a ieşi din 
casă, mâine dimineaţă, fără a întâlni pe nimeni... 

— Un singur semnal al soneriei de lângă coloana de jos. 


— Care? Cea din dreapta sau cea din stânga? 

— Oricare. 

— Şi uşa se va deschide? 

— Şi se va închide. 

— Singură? 

— Singură. 

— Mulţumesc. Bună seara, frate dragă. 

— Bună seara, surioară. 

Prinţul salută. Andreea închise uşa după el. Şi contele 
d'Artois dispăru în noapte. 

Capitolul IX Alcovul reginei. 

A doua zi, sau mai precis chiar în dimineaţa aceea, căci 
ultimul nostru capitol s-a sfârşit către ora două noaptea, 
aşadar, în aceeaşi dimineaţă, cum spuneam, regele Ludovic 
al XVI-lea, îmbrăcat într-un costum liliachiu de dimineaţă, 
fără protocol şi nepudrat, în fine aşa cum se sculase din pat, 
bătea la uşa anticamerei reginei. 

Camerista de serviciu întredeschise uşa şi, recunoscându-l 
pe rege, zise: 

— Sire! 

— Regina! Rosti scurt Ludovic al XVI-lea. 

— Maiestatea sa doarme, sire. 

Regele schiţă gestul de a o îndepărta pe femeie, dar 
aceasta nu se clinti din loc. 

— Cum, nu te dai în lături? Vezi bine că vreau să trec - zise 
regele. 

În unele momente regele dovedea o promptitudine în 
mişcări pe care duşmanii săi o numeau brutalitate. 

— Regina se odihneşte, sire - se împotrivi cu timiditate 
doamna de serviciu. 

— Ţi-am spus să mă laşi să trec - replică Ludovic şi, zicând 
acestea, o împinse pe cameristă şi intră. 

Ajuns chiar la uşa camerei de culcare, regele o văzu pe 
doamna de Misery, prima cameristă a reginei, care citea 
liturghia din cartea de rugăciuni. Sus numita doamnă se 
ridică îndată ce-l zări pe suveran. 


— Sire - rosti ea, cu voce scăzută şi făcând o adâncă 
revenenţă - maiestatea să nu a sunat încă. 

— Ah, adevărat?! Exclamă regele, cu un aer batjocoritor. 

— Dar, sire, nu este decât şase şi jumătate cred şi 
maiestatea să nu sună niciodată înainte de şapte. 

— Şi eşti sigură că regina se află în patul său? Eşti sigură 
că doarme? 

— N-am afirmat că maiestatea sa doarme, sire, dar sunt 
sigură că se află în patul său. 

— Şi se află? 

— Da, sire. 

Regele nu mai zăbovi. Se îndreptă spre uşă şi răsuci 
minerul rotund şi aurit cu o grabă zgomotoasă. Camera 
reginei era cufundată în întuneric ca în miez de noapte, 
obloane, perdele şi storuri închise ermetic mențineau bezna 
cea mai adâncă. O lampă de căpătâi arzând pe o măsuţă în 
colţul cel mai îndepărtat al apartamentului lăsa alcovul 
reginei în întregime în umbră şi imensele perdele de 
mătase albă cu flori de crin daurit cădeau în falduri 
unduitoare pe patul răvăşit. Regele alergă spre pat. 

— Ah, doamnă de Misery, ce zgomotoasă eşti, iată că m-ai 
trezit din somn! Strigă regina. 

Regele se opri uluit. 

— Nu este doamna de Misery... 

— Murmură el. 

— Ce surpriză! Dumneavoastră sunteţi, sire? Adăugă 
Maria-Antoaneta, ridicându-se. 

— Bună dimineaţa, doamnă - articulă regele, cu un ton 
acru-dulce. 

— Ce vânt bun v-aduce, sire? Întrebă regina. Doamnă de 
Misery! Doamnă de Misery! Deschide ferestrele! 

Doamnele intrară şi, după obiceiul pe care-l impusese 
regina, deschiseră imediat uşi şi ferestre pentru a lăsa să 
pătrundă aerul proaspăt, pe care Maria-Antoaneta îl 
respira cu nesaţ când se trezea. 


— Domneaţi un somn dulce, doamnă - zise regele, 
aşezându-se aproape de pat, după ce îşi plimbase prin 
cameră privârea-i cercetătoare. 

— Da, sire, am citit târziu şi, dacă maiestatea voastră nu 
m-ar fi trezit, aş fi dormit încă. 

— Care-i pricina că ieri n-aţi primit, doamnă? 

— Să primesc pe cine? Pe fratele dumneavoastră, domnul 
de Provence? Întrebă regina, cu o prezenţă de spirit care 
venea în întâm-pinarea bănuielilor regelui. 

— Într-adevăr, fratele meu a vrut să vă salute şi nu a fost 
primit. 

— Ei bine...? 

— Spunându-i-se că lipsiţi? 

— 1 s-a spus acest lucru? Întrebă cu nepăsare Maria- 
Antoaneta. Doamnă de Misery! Doamnă de Misery! 

Prima cameristă apăru în prag, cu o tavă de aur pe care se 
afla puzderie de scrisori adresate reginei. 

— Maiestatea sa m-a chemat? Întrebă doamna de Misery. 

— Da. 1 s-a spus ieri domnului de Provence că lipsesc de la 
palat? 

Pentru a nu trece prin faţa regelui, doamna de Misery 
trecu prin spate şi întinse reginei tava cu scrisori. Ţinea sub 
deget una din scrisori al cărei scris regina îl recunoscu 
imediat. 

— Răspunde regelui, doamnă de Misery - adăugă Maria- 
Antoaneta, la fel de nepăsătoare. Spune maiestăţii sale ce i 
s-a răspuns ieri domnului de Provence când s-a prezentat la 
uşă. În ce mă priveşte, nu-mi mai amintesc. 

— Sire - începu doamna de Misery - în timp ce regina 
deschidea scrisoarea, monseniorul conte de Provence s-a 
prezentat ieri pentru a-şi aduce omagiile maiestăţii sale, iar 
eu i-am răspuns că maiestatea să nu primeşte. 

— Din ordinul cui? 

— Din ordinul reginei. 

— Ah! Exclamă regele. 


În acest timp, regina deschisese scrisoarea şi citise aceste 
două rânduri: „V-aţi întors ieri de la Paris şi aţi intrat în 
palat la orele opt seara. Laurent v-a văzut.” 

Apoi, având tot timpul acelaşi aer nepăsător, regina 
desfăcu o jumătate de duzină de bilete, scrisori şi cereri, 
care zăceau împrăştiate pe plapumă. 

— Ei bine? Zise ea, ridicând capul şi privindu-l pe rege. 

— Mulţumesc, doamnă - se adresă acesta primei 
cameriste. Doamna de Misery se îndepărtă. 

— Iertare, sire - spuse regina - lămuriţi-mă asupra unui 
lucru. 

— Care, doamnă? 

— Sunt sau nu sunt liberă să-l primesc sau să nu-l primesc 
pe domnul de Provence? 

— O, cu desăvârşire liberă, doamnă, dar... 

— Dar purtarea lui mă oboseşte, ce vreţi? De altfel nu mă 
iubeşte; este adevărat că nici eu pe el. Aşteptam neplăcuta 
sa vizită şi m-am băgat în pat la ora opt, tocmai ca să nu 
primesc această vizită. Dar ce aveţi, sire? 

— NIMIC, nimic. 

— S-ar spune că vă îndoiţi. 

— Dar... 

— Dar ce? 

— Vă credeam ieri la Paris. 

— La ce oră? 

— La ora la care pretindeţi că v-aţi culcat. 

— Am fost la Paris, desigur. Ei, şi? Oare de la Paris nu te şi 
întorci? 

— Fără îndoială. Totul depinde de oră la care te întorci. 

— Ah, ah! Vreţi să ştiţi deci cu precizie ora la care m-am 
întors de la Paris? 

— Da. 

— Nimic mai uşor, sire. 

Regina strigă: 

— Doamnă de Misery! 

Camerista reapăru. 


— Ce oră era când m-am întors de la Paris, ieri, doamnă de 
Misery? Întrebă regina. 

— Aproape ora opt, maiestate. 

— Nu cred - spuse regele - probabil te înşeli, doamnă de 
Misery; informează-te! 

Camerista, dreaptă şi netulburată, se întoarse spre uşă. 

— Doamnă Duval! Strigă ea. 

— Da, doamnă! Răspunse o voce. 

— La ce oră s-a întors de la Paris, ieri seară, maiestatea 
sa? 

— Cred că era ora opt, doamnă - răspunse a doua 
cameristă. 

— Poate că te înşeli, doamnă Duval - zise doamna de 
Misery. Doamna Duval se aplecă pe fereastra anticamerei şi 
strigă: 

— Laurent! 

— Cine e Laurent? Întrebă regele. 

— Este portarul de la uşa pe unde maiestatea sa a intrat 
ieri, spuse doamna de Misery. 

— Laurent! Strigă doamna Duval, la ce oră s-a întors ieri 
maiestatea sa regina? 

— Pe la opt - răspunse portarul de jos de pe terasă. 
Regele îşi lăsă capul în piept. Doamna de Misery îi spuse 
doamnei Duval să plece, iar aceasta îl concedie, la rându-i, 

pe Laurent. 

Cei doi soţi rămaseră singuri. Ludovic al XVI-lea era 
ruşinat şi se străduia din răsputeri să-şi ascundă ruşinea. 
Regina însă, în loc să se bucure de victoria obţinută, îi spuse 
rece: 

— Ei bine, să vedem, sire, ce mai doriţi să ştiţi? 

— A, nimic! Exclamă regele, strângând mâinile soţiei sale. 
Nimic. 

— Cu toate astea... 

— lertaţi-mă, doamnă; nu prea ştiu ce mi-a trecut prin 
cap. Vedeţi bucuria mea; este tot atât de mare ca şi 
remuşcările mele. Nu v-aţi supărat pe mine, nu-i aşa? Vă 


rog, nu fiţi mânioasă! Pe onoarea mea de gentilom, aş fi 
disperat. Regina îşi retrase mâna din mâna regelui. Ce 
faceţi, doamnă? Întrebă Ludovic. 

— Sire - zise Maria-Antoaneta - regina Franţei nu minte! 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă regele, uimit. 

— Vreau să spun că nu m-am întors aseară la orele opt! 
Regele se dădu înapoi, sur-prins... Vreau să spun - continuă 
regina, cu acelaşi sânge rece - că m-am întors azi-dimineaţă 
abia la ora şase. 

— Doamnă! 

— Şi că fără domnul conte d'Artois, care mi-a oferit un 
adăpost şi m-a primit din milă în locuinţa sa, aş fi rămas la 
uşă ca o cerşetoare. 

— Aha! Aşadar n-aţi fost acasă - spuse regele, cu chipul 
întunecat. Deci am avut dreptate? 

— Vă cer iertare, sire, dar, din cele ce v-am spus, vă rog să 
trageţi o concluzie aritmetică şi nu una de bărbat galant. 

— În ce privinţă, doamnă? 

— În aceea că, pentru a vă încredința dacă mă întorc 
devreme sau târziu, nu era nevoie nici să închideţi poarta, 
nici să daţi consemne, ci numai să veniţi şi să mă întrebaţi; 
„La ce oră v-aţi întors, doamnă?” 

— Oh! Exclamă regele. 

— Nu mai aveţi dreptul să vă îndoiţi, domnule. Spionii 
dumneavoastră au fost înşelaţi sau cumpăraţi, porţile 
dumneavoastră forţate şi deschise, teama dumneavoastră 
combătută, bănuielile risipite. V-am văzut ruşinat pentru 
faptul de a fi uzat de violenţă împotriva unei femei în 
drepturile sale. Puteam să continui să mă bucur de victoria 
mea. Dar găsesc procedeele dumneavoastră ruşinoase 
pentru un rege, nepotrivite pentru un gentilom şi nu vreau 
să-mi refuz satisfacția de a v-o spune. 

Regele îşi scutură jaboul, cu aerul omului care caută un 
răspuns. 

— Da! Puteţi să faceţi orice, domnule - continuă regina, 
clătinând capul - nu veţi reuşi să vă scuzaţi purtarea faţă de 


mine. 

— Dimpotrivă, doamnă, voi reuşi destul de uşor - răspunse 
regele. Există oare în tot palatul un singur om care să se 
îndoiască şi să creadă că nu v-aţi întors acasă? Ei bine, dacă 
toată lumea vă ştia aici, nimeni nu a putut să-şi închipuie că 
ordinul meu referitor la închiderea porţilor era dat 
împotriva dumneavoastră. lar dacă a fost pus pe seama 
nechibzuinţelor domnului conte d'Artois sau ale oricărui 
altcuiva, vă daţi seama că nu mă sinchisesc. 

— Atunci, sire?... Interveni regina. 

— Ei bine, ca să rezum, vă voi spune că, dacă am salvat 
aparențele în ceea ce vă pri-veşte, doamnă, am dreptate şi 
adaug: dumneavoastră nu aveţi dreptate, dumneavoastră 
care nu aţi făcut acest lucru pentru mine; şi dacă am vrut, 
pur şi simplu, să vă dau o lecţie în secret, dacă lecţia a 
folosit, ceea ce cred după iritarea pe care mi-o dovediţi, ei 
bine, am încă o dată dreptate şi nu revin asupra faptelor 
mele! 

Regina ascultase răspunsul augustului său soţ, liniştindu- 
se încetul cu încetul; nu era de fel mai puţin iritată, dar voia 
să-şi păstreze toate forţele pentru lupta care, după părerea 
sa, în loc să se sfârşească, de-abia începea. 

— Foarte bine! Zise ea. Aşadar, nici măcar nu încercaţi să 
vă găsiţi o scuză pentru faptul de a o fi lăsat să zacă la uşa 
locuinţei sale, aşa cum aţi fi putut s-o faceţi cu prima venită, 
pe fiica Mariei-lereza, soţia dumneavoastră, mama copiilor 
dumneavoastră? Nu, după părerea dumneavoastră este o 
glumă regală, o glumă plină de spirit, a cărei moralitate, de 
altfel, îi dublează valoarea. Aşadar, în ochii dumneavoastră, 
este un lucru cât se poate de firesc de a o fi silit pe regina 
Franţei să petreacă noaptea în locuinţa unde contele 
d'Artois primeşte domnişoarele de la Operă şi femeile de 
moravuri uşoare de la curtea dumneavoastră, nu? Ah, dar 
n-are importanţă, nu, un rege se ridică deasupra tuturor 
acestor mizerii, un rege înţelept, mai ales şi dumneavoastră 
sunteţi înţelept, sire! Reţineţi faptul că în toată această 


poveste domnul d'Artois a avut rolul cel mai frumos. 
Reţineţi că el mi-a făcut un serviciu nepreţuit. Reţineţi că, 
de data aceasta, am fost nevoită să mulţumesc cerului că 
cumnatul meu este un bărbat uşuratic, deoarece 
nesocotinţele sale au slujit de manta ruşinii mele, deoarece 
viciile sale mi-au salvat onoarea. 

Regele roşi şi se mişcă zgomotos în fotoliul său. 

— Eh! Exclamă regina, cu un râs amar. Ştiu bine că sunteţi 
un rege moral, sire! Dar v-aţi gândit oare la ce rezultat 
ajungeţi cu morala dumneavoastră? Ziceţi că n-a ştiut 
nimeni că nu m-am întors? Şi chiar dumneavoastră m-aţi 
crezut! Dar sunteţi sigur că domnul de Provence, care vă 
instigă, a crezut şi el? Sau domnul d'Artois? Sau femeile 
mele, care din ordinul meu, v-au minţit în dimineaţa asta, 
au crezut? Sau poate Laurent, cumpărat de domnul conte 
d'Artois şi de mine? Să fim serioşi, regele are întotdeauna 
dreptate, dar uneori şi regina poate avea dreptate. Vreţi, 
sire, să luăm acest obicei? Dumneavoastră să-mi trimiteţi 
spioni şi gărzi elveţiene, eu să-i cumpăr pe elveţienii şi pe 
spionii dumneavoastră? Vă spun că, în mai puţin de o lună. 
Căci mă cunoaşteţi şi ştiţi că nu mă voi opri, ei bine! În mai 
puţin de o lună voi cumpăra măreţia tronului şi demnitatea 
căsniciei, iar într-o dimineaţă ca azi, de pildă, vom aduna 
totul împreună şi vom vedea cât ne va fi costat pe amândoi. 

Era evident că aceste cuvinte avură un mare efect asupra 
celui căruia îi erau adresate. 

— Ştiţi - începu regele, cu vocea schimbată - ştiţi că sunt 
sincer şi că mărturisesc toate greşelile pe care le-am făcut. 
Vreţi să-mi dovediţi, doamnă, că aţi fost îndreptăţită să 
plecaţi de la Versailles în sanie împreună cu gentilomii 
dumneavoastră? O ceată de zănatici menită să vă 
compromită în împrejurările grave în care trăim! Vreţi să- 
mi dovediţi, doamnă, că aţi fost îndreptăţită să dispăreţi cu 
ei în Paris, ca măştile la un bal şi să vă întoarceţi la ore 
scandalos de târzii, în timp ce eu mă istovesc muncind şi 
toată lumea doarme?! Aţi vorbit despre demnitatea 


căsniciei, despre maiestatea tronului şi despre calitatea 
dumneavoastră de mamă. Oare o soţie, o regină şi o mamă 
face aşa ceva? 

— Vă voi răspunde în două cuvinte, domnule şi vă spun 
dinainte că voi răspunde şi mai dispreţuitor decât am făcut- 
o până acum, deoarece mi se pare într-adevăr că unele din 
învinuirile dumneavoastră nu merită decât dispreţ. Am 
părăsit Versailles-ul în sanie pentru a ajunge mai repede la 
Paris; am plecat însoţită de domnişoara de Tavemey, care, 
mulţumesc lui Dumnezeu, are una dintre cele mai imaculate 
reputaţii de la curte şi am fost la Paris ca să verific eu 
însămi că regele Franţei, acest tată al marii familii, acest 
rege filosof, acest suport moral al tuturor conştiinţelor, am 
vrut să verific, spun, că regele lasă să moară de foame, să 
zacă în uitare, expusă tuturor atacurilor, vicisitudinilor şi 
mizeriilor, pe cineva de rang regesc din familia sa: un 
descendent al unuia dintre regii care au stăpânit Franţa. 

— Eu?! Făcu regele, surprins. 

— Am urcat - continuă regina - într-un soi de pod şi am 
văzut stând fără foc, fără lu-mină, fără bani, pe nepoata 
unui mare prinţ; i-am dat o sută de ludovici acestei victime 
a uitării, a neglijenţei regale. Şi, cum întârziasem reflectând 
asupra zădărniciei măririi noastre, căci şi eu filosofez 
uneori, cum frigul era aspru şi cum pe gheaţă caii merg 
prost şi, mai ales, caii trăsurilor de piaţa... 

— Caii trăsurilor de piaţă?! Exclamă regele. Aţi venit cu o 
trăsură de piaţă? 

— Da, sire, cu nr. 107. 

— Oh, oh! Murmură regele stând picior peste picior şi 
legănându-şi-l pe cel drept aşezat deasupra, ceea ce la el 
era semnul unei vii nerăbdări. Într-o trăsură de piaţă...! 

— Da şi preafericită chiar de a fi găsit acea trăsură - 
replică regina. 

— Doamnă - o întrerupse regele - aţi făcut bine, 
dumneavoastră aveţi întotdeauna porniri nobile, 
manifestate cu prea multă uşurinţă, poate; dar greşeala 


constă în această mare generozitate, care vă 
caracterizează. 

— Mulţumesc, sire - răspunse regina, pe un ton 
batjocoritor. 

— Gândiţi-vă bine - continuă regele - că nu v-am bănuit de 
un lucru care să nu fi fost drept şi onest; doar asemenea 
intervenţie, precum şi felul aventuros de a fi al reginei mi- 
au displăcut; aţi făcut un bine ca de obicei; dar, făcând un 
bine celorlalţi, aţi găsit mijlocul de a vă face rău vouă înşivă. 
lată ce vă reproşez. Acum trebuie să repar o neglijenţă; 
trebuie să veghez la soarta unei familii de regi. Sunt gata: 
dezvăluiţi-mi aceste nefericiri şi binefacerile mele nu se vor 
lăsa aşteptate. 

— Numele de Valois, sire, este destul de ilustru, cred, 
pentru a vi-l aminti. 

— Ah! Exclamă Ludovic al XVI-lea, cu un zgomotos hohot 
de râs. Ştiu acum ce vă preocupă: mica Valois, nu-i aşa, o 
contesă de... Staţi o clipă... 

— De La Motie. 

— Aşa e, de La Motte; soţul este jandarm? 

— Da, sire. 

— Şi soţia o intrigantă? O, nu vă supăraţi, răscoleşte cerul 
şi pământul, îi copleşeşte pe miniştrii, le hăituieşte pe 
mătuşile mele, mă striveşte pe mine însumi cu cereri, 
plângeri şi dovezi genealogice. 

— Aşadar, sire, lucrul acesta dovedeşte că până azi ea a 
solicitat în mod inutil, acesta-i adevărul. 

— Nu zic nu! 

— Este sau nu o Valois? 

— Cred că da! 

— Ei bine! Acordaţi-i o pensie. O pensie onorabilă pentru 
ea, un regiment pentru soţul ei, în sfârşit, o situaţie pentru 
nişte urmaşi de viţă regală. 

— A, uşurel, doamnă. Drace! Staţi puţin! Mica Valois îmi va 
smulge întotdeauna destule pene şi fără ajutorul 
dumneavoastră; are cioc bun, mica Valois, să ştiţi! 


— O, nu mă tem pentru dumneavoastră, sire, penele 
dumneavoastră sunt trainice. 

— O pensie onorabilă! Dumnezeule! Încetişor, doamnă! 
Ştiţi cât a stors această iarnă din caseta mea? Un regiment 
acestui mic jandarm, care a făcut afacerea de a se căsători 
cu o Valois?! Păi nu mai am regimente de dat, doamnă, nici 
chiar celor care le plătesc sau le merită. O situaţie demnă 
de regii din care coboară, acestor cerşetori?! Haida-de, 
când noi, ceilalţi regi, nu avem nici măcar o situaţie demnă 
de nişte particulari bogaţi. Domnul duce d'Orleans şi-a 
trimis caii şi catârii săi în Anglia ca să-i vândă şi îşi reduce 
două treimi din personal. Eu am suprimat vânătoarea de 
lupi, domnul de Saint-Germain mi-a redus personalul 
militar. Noi toţi şi mari şi mici, îndurăm lipsuri, draga mea! 

— Cu toate astea, sire, nişte Valois nu pot muri de foame! 

— Nu mi-aţi spus că i-aţi dat o sută de ludovici? 

— Frumoasă pomană! 

— Regală. 

— Daţi-i tot pe-atât. 

— Mă voi păzi ca de foc. Ceea ce i-aţi dat, e de ajuns 
pentru amândoi. 

— Atunci... O mică pensie. 

— Nu, nimic fix. Aceşti oameni vă vor stoarce destul şi aşa: 
sunt din familia rozătoarelor. Când o să am chef să dau, ei 
bine, o să dau o sumă fără alte precedente, fără obligaţii 
pentru viitor. Într-un cuvânt, voi da când voi avea prea mulţi 
bani. Această mică Valois, ah, dar nici nu vă pot povesti tot 
ce ştiu eu despre ea. Inima dumneavoastră bună a căzut în 
cursă, draga mea Antoaneta. Cer iertare bunei dumitale 
credinţe. 

Şi zicând acestea, Ludovic întinse reginei mâna, care, 
cedând primului impuls, şi-o apropie de buze, apoi, 
deodată, o respinse. 

— Nu, nu sunteţi bun cu mine. Sunt supărată pe 
dumneavoastră. 

— Sunteţi supărată pe mine! Ei bine eu...Eu... 


— O, da, spuneţi că nu sunteţi supărat pe mine, 
dumneavoastră care îmi închideţi porţi-le Versailles-ului, 
dumneavoastră care pătrundeţi la ora şase şi jumătate 
dimineaţa în anticamera mea, care deschideţi cu forţa uşa 
şi intraţi la mine rostogolind mânios ochii... 

Regele începu să râdă. 

— Nu - zise el - eu nu sunt supărat. 

— Nu sunteţi supărat, foarte bine. 

— Ce-mi daţi dacă vă dovedesc că nu eram supărat nici 
când am venit aici? 

— Mai întâi dovada spuselor dumneavoastră. 

— Oh, e destul de uşor - replică regele. Dovada o am în 
buzunar. 

— Ah! Exclamă regina curioasă, ridicându-se în capul 
oaselor. Mi-aţi adus ceva? O, atu-nci sunteţi într-adevăr 
foarte gentil; dar n-am să vă cred, vă daţi prea bine seama, 
decât dacă îmi arătaţi pe loc dovada. Fără nici un vicleşug. 
Pariez că sunt numai promisiuni! 

Atunci, cu un zâmbet plin de bunătate, regele se scotoci în 
buzunar, cu o încetineală care sporeşte dorinţa, acea 
încetineală care-l face pe copil să tropăie de nerăbdarea de 
a-şi vedea jucăria, pe animal de a-şi căpăta dulciurile, pe 
femeie de a-şi primi darul. În fine, sfârşi prin a scoate din 
acest buzunar o cutie de marochin roşu, măiestrit 
împodobită cu aurituri. 

— Ah, o cutie! Exclamă regina. 

Regele puse cutia pe pat. Regină o luă repede. Abia 
deschise cutia, că, îmbătată, uluită, exclamă: 

— Ah, ce frumos! Dumnezeule, ce frumos este! Regele 
simţi un val de bucurie năpădindu-i inima. 

— Găsiţi? Întrebă el. 

Regina nu putea răspunde, i se tăiase răsuflarea. Scoase 
din cutie uri colier de diamante atât de gros şi străveziu, 
atât de strălucitor şi de iscusit aranjat, încât i se păru că 
vede revărsându-se pe frumoasele-i mâini un fluviu de 


fosfor şi flăcări. Colierul se mişca asemenea inelelor unui 
şarpe ai cărui solzi erau de fulgere. 

— O, este superb! Rosti, în furie, regina venindu-şi în fire. 
Superb! Repetă ea şi ochii îi scânteiau, fie în contact cu 
aceste splendide diamante, fie gândindu-se că nici o femeie 
din lume nu poate avea un colier asemănător. 

— Deci sunteţi mulţumită? Întrebă regele. 

— Entuziasmată, sire. Mă faceţi prea fericită. 

— Adevărat? 

— Priviţi primul şir, diamantele sunt mari cât alunele. 

— Aşa este. 

— Şi atât de bine potrivite. Nici nu le poţi deosebi unul de 
altul. Cu câtă măiestrie sunt aranjate! Ce proporţie savantă 
între primul şi al doilea, între al doilea şi al treilea! 
Bijutierul care a adunat laolaltă aceste diamante şi a făcut 
colierul este un artist. 

— Sunt doi. 

— Pariez că sunt Boehmer şi Bossange? 

— Aţi ghicit într-adevăr, numai ei pot îndrăzni să făurească 
asemenea lucru. Cât este de frumos, sire, cât este de 
frumos! 

— Doamnă, doamnă, fiţi atentă, plătiţi mult prea scump 
acest colier - zise regele. 

— Oh! Exclamă regina. Ah, sire! 

Şi deodată, fruntea sa luminoasă se întunecă, se plecă; 
schimbarea trăsăturilor chipului său se înfăptui extrem de 
repede şi se şterse şi mai repede încă, astfel încât regele nu 
avu nici măcar timpul să bage de seamă. 

— Vă rog să-mi faceţi o plăcere - spuse el. 

— Care? 

— Aceea de a vă prinde eu însumi la gât acest colier. 
Regina îl opri. 

— Este foarte scump, nu-i aşa? Întrebă ea, cu tristeţe. 

— Pe legea mea, da - răspunse. Regele, râzând. Dar v-am 
spus, l-aţi plătit mai mult decât valorează şi numai la locul 


său, decât la gâtul dumneavoastră, va fi pus cu adevărat în 
valoare. 

Zicând aceste cuvinte, Ludovic se apropie de regină, 
ţinând în mâinile sale cele două capete ale minunatului 
colier pentru a-l încheia cu agrafa, ea însăşi un enorm 
diamant. 

— Nu, nu - se împotrivi regina - fără copilării. Puneţi 
colierul înapoi în cutie, sire. Şi ea clătină din cap. 

— Aşadar, refuzaţi ca eu să fiu primul care să vă vadă 
purtându-l? 

— Dumnezeu mi-e martor că nu v-aş refuza acesta 
bucurie, sire, dacă aş primi acest colier dar... 

— Dar... 

— Făcu regele, surprins. 

— Dar nici dumneavoastră, nici altcineva, sire, nu va vedea 
un colier de acest preţ la gâ-tul meu. 

— Nu-l veţi purta, doamnă? 

— Niciodată! 

— Refuzaţi darul meu? 

— Refuz să-mi atârn de gât un milion, poate un milion şi 
jumătate, căci acest colier pre-ţuieşte un milion cinci sute 
de mii de livre, nu-i aşa? 

— Ei, nu zic nu - răspunse regele. 

— Refuz să-mi atârn la gât un milion şi jumătate când 
tezaurul regelui este gol, când regele este silit să-şi 
drămuiască ajutorul pe care-l dă şi să spună săracilor: „Nu 
mai am bani, Dumnezeu să vă aibă în pază!” 

— Vorbiţi serios? 

— Sire, domnul de Sartine îmi spunea într-o zi că se poate 
cumpăra o corabie cu un milion cinci sute de mii de livre şi, 
în realitate, sire, regele Franţei are mai multă nevoie de o 
corabie decât regina Franţei de un colier. 

— Ah! Strigă regele în culmea bucuriei, cu ochii muiaţi de 
lacrimi. Ah, ceea ce faceţi este sublim. Mulţumesc, 
mulţumesc, mulţumesc! Antoaneta, sunteţi o femeie 
minunată. Şi pentru a încorona cum trebuie demonstraţia 


sa prietenească şi burgheză, bunul rege îşi arunca 
amândouă braţele în jurul gâtului Mariei-Antoaneta şi o 
sărută. Ah, Franţa vă va binecuvânta, doamnă, când va afla 
ce cuvinte aţi rostit! Strigă el. Regina suspină. Mai este încă 
timp! Zise regele, cu vioiciune. Un suspin plin de regret! 

— Nu, sire, un suspin de uşurare; închideţi această 
cutioară şi înapoiaţi-o bijutierilor. 

— Am şi dat dispoziţiile de plată; banii sunt pregătiţi; 
spuneţi ce să fac? Nu fiţi atât de dezinteresată, doamnă. 

— Nu, m-am gândit bine. Am hotărât, sire, nu vreau acest 
colier; dar vreau altceva. 

— Drace! lată ciuntite cele un milion şase sute de mii de 
livre ale mele. 

— Un milion şase sute de mii? Ce spuneţi? Era chiar atât 
de scump? 

— Pe legea mea, doamnă, mi-a scăpat cuvântul şi nu mă 
dezic. 

— Liniştiţi-vă; ceea ce vă cer vă va costa mai puţin. 

— Ce-mi cereţi? 

— Să mă lăsaţi să merg la Paris încă o dată. 

— A, dar este uşor şi nu-i deloc scump. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi! 

— Drace! 

— La Paris, Piaţa Vend6me. 

— Drace, drace! 

— La domnul Mesmer. 

Regele se scarpină după ureche. 

— În sfârşit - zise el - aţi refuzat o plăcere de un milion 
şase sute de mii de livre; pot foarte bine să v-o acord pe 
aceasta. Duceţi-vă deci la domnul Mesmer; dar, la rândul 
meu, pun o condiţie. 

— Care? 

— Să fiţi însoţită de o prinţesă de sânge. 

Regina reflectă: 

— O acceptaţi pe doamna de Lamballe? 

— Doamna de Lamballe, fie. 


— Deci aşa rămâne. 

— Sunt de acord. 

— Mulţumesc. 

— Şi chiar acum - adăugă regele - mă duc să-mi comand 
corabia şi am s-o botez „Co-lierul Reginei”. Veţi fi naşa ei, 
doamnă; apoi i-o voi trimite lui La Perouse. 

Regele sărută mâna soţiei sale şi ieşi din apartament, în 
culmea bucuriei. 

Capitolul X Dimineaţa în camera reginei. 

Abia ieşi regele, că regina se ridică din pat şi se duse la 
fereastră să respire aerul proaspăt şi rece al dimineţii. Ziua 
se anunţă strălucitoare şi plină de acea vrajă pe care ivirea 
primăverii o dă unor zile de aprilie; îngheţul nopţii îi urmă 
dulcea căldură a unui soare destul de puternic; vântul îşi 
schimbase direcţia, suflând încă de cu seara de la 
miazănoapte spre răsărit. Dacă rămânea astfel, iarna, 
această iarnă cumplită din 1784 se sfârşea. 

În zarea roşiatică se şi vedea înălțându-se acel abur 
cenuşiu care nu era decât umezeala retrăgându-se din faţa 
soarelui. Pe pământ, chiciura cădea puţin câte puţin de pe 
ramuri, iar păsărelele zburau nestânjenite, agăţându-se cu 
gingaşele lor gheare de mugurii timpurii. Floare de aprilie, 
ridichea sălbatică, încovoiată sub îngheţ ca acele biete flori 
despre care vorbeşte Dante, îşi înălța capul său negricios 
de sub omătul abia topit, iar sub frunzele toporaşului, 
frunze groase, tari şi late, mugurele lunguieţ al florii 
misterioase îşi arunca cele două foliole eliptice care 
precedau deschiderea corolei şi mireasma. Pe alei, pe 
statui, pe balustradele de fier, gheaţa lunecă în diamante 
repezi; încă nu se prefăcuse în apă, dar nu mai era nici 
gheaţă. Totul anunţa luptă surdă a primăverii împotriva 
promoroacăi şi prevestea apropiata înfrângere a iernii. 

— Dacă vrem să profităm de gheaţă - zise regina 
cercetând atmosfera - cred că trebuie să ne grăbim. Nu-i 
aşa, doamnă de Misery; adăugă ea, întorcându-se. Căci, 
iată, primăvara învinge! 


— Maiestatea voastră dorea de mult să meargă să facă o 
partidă de patinaj la bazinul elveţian - replică prima 
cameristă. 

— Ei bine, chiar azi vom merge la patinaj - spuse regina - 
căci mâine va fi poate prea târziu. 

— Atunci la ce oră fixaţi toaleta maiestăţii voastre? 

— Imediat. Voi mânca ceva uşor şi voi pleca. 

— Acestea sunt singurele ordine ale reginei? 

— Vedeţi dacă domnişoara de Tavemey s-a sculat şi 
spuneţi-i că vreau s-o văd. 

— Domnişoara de Tavemey se află în salonul maiestăţii sale 
- răspunse camerista. 

— A şi venit?! Exclamă regina, care ştia mai bine decât 
oricine la ce oră se culcase An-dreea. 

— Da, doamnă, aşteaptă de mai bine de douazeci de 
minute. 

— Să intre. 

Prin urmare, Andreea intră la regină în clipa când 
orologiul din curtea de marmură suna ceasurile nouă. 
Îmbrăcată cu grijă, ca orice doamnă de la curte care nu 
putea să apară în haină de casă în faţa suveranei sale, 
domnişoara de Tavemey intră surâzătoare şi-n acelaşi timp 
destul de îngrijorată. Regina zâmbea, la rându-i, ceea ce o 
linişti pe Andreea. 

— Hai, buna mea Misery - spuse ea. Trimite-mi-l pe 
Leonard şi pe croitor. Apoi urmărind-o din ochi pe doamna 
de Misery şi văzând uşa închizându-se după ea, zise: Nimic, 
Andreea; regele a fost fermecător, a râs, a fost dezarmat. 

— Dar a aflat? Întrebă Andreea. 

— Înţelege, Andreea, când ai dreptate şi când eşti regina 
Franţei, nu minţi. 

— Este adevărat, doamna - răspunse Andreea, roşind. 

— Şi, în afară de asta, scumpa mea Andreea, se pare că 
ne-am înşelat. 

— Ne-am înşelat, doamnă - zise Andreea. Oh şi nu numai o 
dată, fără îndoială? 


— Se prea poate, dar iată, prima noastră greşeala a fost că 
am compătimit-o pe doamna de La Motte regelui nu-i place. 
Cu toate astea mărturisesc că mie mi-a plăcut. 

— Oh, maiestatea voastră este un prea bun judecător ca să 
nu mă înclin în faţa hotărârilor sale. 

— A sosit Leonard - spuse doamna de Misery, intrând. 

Regina se aşeză în faţa măsuţei de toaletă din argint aurit 
şi faimosul coafor îşi începu lucrul. Regina avea cel mai 
frumos păr din lume şi cochetăria sa consta în a şi-l face 
admirat. Leonard o ştia şi, în loc să se grăbească, cum ar fi 
făcut cu orice altă femeie, el lăsa reginei timpul şi plăcerea 
de a se admira. În acea zi, Maria-Antoaneta era mulţumită, 
bucuroasă chiar; era frumoasă; după ce se privise în 
oglindă, ea se uită la Andreea, însufleţită de cele mai tandre 
sentimente. 

— Sper că nu te-a certat nimeni - spuse ea - dumneata 
care eşti atât de independentă şi mândră, dumneata de 
care toată lumea se teme niţel, deoarece, asemenea divinei 
Minerva, eşti prea cuminte! 

— Eu... Doamnă. 

— Se bâlbâi Andreea. 

— Da, dumneata, dumneata care strici cheful tuturor 
tinerilor zăpăciţi de la curte. Ah, Doamne, ce fericită eşti că 
eşti fată, Andreea, şi, mai ales, că guşti fericirea de a fi. 

Andreea roşi şi surâse cu tristeţe. 

— Am făcut acest legământ - spuse ea. 

— Şi-l vei ţine, frumoasa mea vestală? Întrebă regina. 

— Sper. 

— Fiindcă veni vorba, îmi amintesc... 

— Începu regina. 

— Ce anume, maiestate? 

— Că, fără să fii măritată, ai totuşi de ieri un stăpân. 

— Un stăpân, doamnă?! 

— Da, scumpul dumitale frate, îl cheamă Filip, mi se pare? 

— Da, doamnă, Filip. 

— A sosit? 


— De ieri, după cum maiestatea voastră mi-a făcut cinstea 
să-mi spună. 

— Şi nu L-ai văzut încă? Egoistă ce sunt, te-am smuls de 
lângă elieri că să te duc la Paris; într-adevăr, este de 
neiertat. 

— O, doamnă! Exclamă Andreea, zâmbind. Vă iert cu 
dragă inimă şi Filip, de asemenea. 

— Sigur? 

— Răspund de asta. 

— Pentru dumneata? 

— Pentru mine şi pentru el. 

— Cum este? 

— Acelaşi om frumos şi bun, doamnă. 

— Câţi ani are acum? 

— Treizeci şi doi. 

— Bietul Filip, ştii că sunt în curând paisprezece ani de 
când îl cunosc şi că, din aceşti paisprezece, nouă sau zece 
ani nu l-am văzut. 

— Când maiestatea voastră va consimţi să-l primească, va 
fi fericit să o asigure pe maiestatea voastră că absenţa nu 
poate stinge sentimentul de respectuos devotament pe care 
l-a închinat reginei. 

— Pot să-l văd imediat? 

— Într-un sfert de oră va fi la picioarele maiestăţii voastre, 
dacă maiestatea voastră îngăduie. 

— Bine, bine, îngădui, doresc chiar. 

De abia sfârşi regina, că cineva, iute, zgomotos, lunecă 
sau, mai bine. Zis, făcu un salt pe covorul cabinetului de 
toaletă şi veni să-şi oglindească faţa veselă şi zeflemitoare 
în aceeaşi oglindă în care Maria-Antoaneta îşi zâmbea. 

— Fratele meu d'Artois! Exclamă regina. Ah, m-ai speriat! 

— Bună dimineaţa, maiestatea voastră! Spuse tânărul 
prinţ. Cum a petrecut noaptea maiestatea voastră? 

— Mulţumesc, foarte rău, frate. 

— Şi dimineaţa? 

— Foarte bine. 


— Iată esenţialul. Chiar adineauri am bănuit că încercarea 
a fost în chip fericit trecută, deoarece l-am întâlnit pe rege, 
care mi-a surâs fermecător. lată ce înseamnă încrederea. 

Regina începu să râdă. Contele d'Artois, care nu ştia mai 
mult, râse de asemenea, dar pentru cu totul alt motiv. 

— Ah! Exclamă el. Zăpăcit cum sunt, cred că nici n-am 
întrebat-o pe biata domnişoară de Tavemey despre felul în 
care şi-a petrecut timpul. 

Regina îşi cufundă privirea în oglindă, graţie căreia nu-i 
scăpă nimic din ceea ce se petrecea în cameră. Leonard 
tocmai îşi terminase opera şi regina, scoţându-şi halatul de 
muselină de India, îşi îmbrăca rochia de dimineaţă. Uşa se 
deschise. 

— Dacă vrei să ştii ceva despre Andreea iat-o, îi zise ea 
contelui d'Artois. 

Într-adevăr, Andreea intra în acea clipă, ţinând de mână 
un frumos gentilom, cu faţa oacheşă, cu ochii negri, un 
ostaş voinic, cu fruntea inteligentă, cu înfăţişarea severă, 
semănând cu unul din acele portrete de familie pictate de 
Coypel2 sau Gainsborough3. Filip de Tavemey purta un 
costum cenuşiu-închis brodat cu fir de argint, dar cenuşiul 
părea negru, iar argintul de culoarea fierului; jaboul alb 
mat contrasta cu vesta de culoare închisă, iar părul pudrat 
scotea şi mai mult în evidenţă bărbătească energie a pielii şi 
a trăsăturilor sale. Filip înainta, cu o mână ţinând-o pe sora 
sa, iar cealaltă îndoită în jurul pălăriei. 

— Maiestate, iată-l pe fratele meu - spuse Andreea, 
înclinându-se cu respect. 

Filip salută cu o calmă gravitate. Când îşi ridică fruntea, 
regina tot mai privea în oglindă. Este adevărat că vedea în 
oglinda sa la fel de bine ca şi când l-ar fi privit pe Filip în 
faţă. 

— Bună ziua, domnule de Tavemey - spuse regina şi se 
întoarse. 

Era frumoasă, înzestrată cu acea strălucire regală care 
strângea în jurul tronului său pe prietenii regatului şi pe 


adoratorii femeii, avea puterea frumuseţii şi, fie-ne iertat 
acest joc de cuvinte, avea, de asemenea, frumuseţea 
puterii. Văzând-o cum zâmbeşte şi simțind aceşti ochi 
limpezi, mândri şi calzi în acelaşi timp oprindu-se asupra 
lui, Filip păli şi lăsă să se vadă cum întreaga lui fiinţă este 
copleşită de cea mai vie emoție. 

— Se pare, domnule de Tavemey - continuă regina - că ne 
dăruiţi prima dumnea-voastră vizită. Mulţumesc. 

— Maiestatea voastră îşi îngăduie să uite că eu trebuie să-i 
mulţumesc - răspunse Filip. 

— Câţi ani, cât timp a trecut de când nu ne-am văzut? Anii 
cei mai frumoşi din viaţă, vai! Exclamă regina. 

— Pentru mine, da, doamnă, dar nu şi pentru maiestatea 
voastră, ale cărei zile sunt toate frumoase. 

— Aţi prins deci gustul Americii, domnule de Tavemey, de 
aţi rămas după ce toată lumea s-a întors? 

— Doamnă - răspunse Filip - domnul de Lafayette, 
părăsind Lumea Nouă, avea nevoie de un ofiţer de 
încredere căruia îi putea lăsa o parte din comandamentul 
auxiliarilor. Domnul de Lafayette m-a propus, în consecinţă, 
generalului Washington, care a binevoit să mă accepte. 

— Se pare că din această Lume Nouă despre care îmi 
vorbiţi se întorc mulţi eroi - spuse regina. 

— Maiestatea voastră, desigur, nu se referă la mine - 
răspunse Filip, surâzând. 

— De ce nu? Zise regina. Apoi, întorcându-se spre contele 
d'Artois: Priviţi, frate dragă, ce bine arată şi ce expresie 
impunătoare are domnul de Tavemey. 

Filip, văzându-se pus astfel în legătură cu domnul conte 
d'Artois, pe care nu-l cunoştea, făcu un pas spre el, cerând 
prinţului permisiunea de a-l saluta. Contele schiţă un gest şi 
Filip se înclină. 

— Arătos ofiţer! Exclamă tânărul prinţ. Un nobil gentilom 
pe care sunt fericit să-l cunosc. Cu ce intenţii te-ai întors în 
Franţa? 

Filip îşi privi sora. 


— Monseniore - răspunse el - mă voi ocupa în primul rând 
de interesele sorei mele; voi face ceea ce va dori ea să facă. 

— Dar, după câte ştiu, domnul de Tavemey, tatăl dumitale, 
trăieşte încă? Zise contele d'Artois. 

— Avem fericirea de a-l mai avea printre noi pe tatăl 
nostru, este adevărat, monseniore - replică Filip. 

— N-are a face - interveni cu vioiciune regina - îmi place 
mai mult ca Andreea să fie sub ocrotirea fratelui său şi 
fratele său sub a dumitale, domnule conte. Vă veţi ocupa de 
domnul de Tavemey, rămâne hotărât, nu-i aşa? 

Contele d'Artois făcu un semn de încuviinţare. 

— Ştii că între noi există legături foarte strânse? Continuă 
regina. 

— Legături foarte strânse, soră?! Ah, povesteşte-mi te rog. 

— Da, domnul Filip de Tavemey a fost primul francez pe 
care l-am văzut când am pus piciorul pe pământul Franţei şi 
mi-am făgăduit să-l fac fericit pe primul francez pe care-l 
voi întâlni. 

Filip îşi simţi fruntea împurpurându-se. El îşi muşcă buzele 
pentru a nu-şi trăda tulburarea. Andreea îl privi şi plecă 
încet capul. Maria-Antoaneta surprinse una din aceste 
priviri pe care le schimbaseră între ei fratele şi soră; dar 
cum ar fi putut ea să ghicească câte taine dureroase 
ascundea o astfel de privire! Maria-Antoaneta nu ştia nimic 
despre evenimentele trăite de cei doi. Tristeţea aparentă pe 
care o observă regina o atribui altei cauze. De ce, când 
atâţia oameni se îndrăgostiseră de moştenitoarea tronului 
în 1774, de ce adică domnul de 'Tavemey nu s-ar fi molipsit 
şi el de aceasta epidemică dragoste a francezilor pentru 
fiica Mariei Tereza?! 

O presupunere cum nu se poate mai plauzibilă, o 
presupunere ce nu putea fi contestată nici chiar de privirile 
cercetătoare trimise prin oglinda acestei frumuseți de fată, 
devenita femeie şi regină. 

Maria-Antoaneta consideră suspinul lui Filip drept o 
confidenţă pe această temă făcută sorei de către frate. Ea 


zâmbi fratelui şi o mângâie pe soră, cu cele mai tandre 
priviri; nu ghicise totul, dar nici nu se înşelase întru totul, 
cu acea nevinovată cochetărie în care nimeni nu vede o 
crimă. Regina fusese întotdeauna femeie, îi făcea plăcere să 
fie iubită. Unele fiinţe aspiră la simpatia tuturor celor din 
jurul lor: nu sunt spiritele cele mai puţin generoase din 
lume. Vai, va sosi vremea, sărmană regină, când acest 
zâmbet care ţi se reproşează că-l dăruieşti celor care te 
iubesc, îl vei adresa în van celor care nu te mai iubesc! 

Contele d'Artois se apropie de Filip, în timp ce regina se 
sfătuia cu Andreea asupra unei podoabe pentru rochia de 
vânătoare. 

— Acest domn Washington este într-adevăr un general 
atât de mare? Întrebă contele d'Artois. 

— Un mare om, domnule. 

— Şi cum erau priviţi francezii acolo? 

— Cu simpatia care englezilor le era refuzată. 

— De acord. Eşti partizanul noilor idei, dragul meu domn 
Filip de Tavemey; dar te-ai gândit bine la un lucru? 

— La care, monseniore? Vă mărturisesc că acolo, în 
tabere, pe iarbă, în savanele de pe marginea marilor lacuri, 
am avut adesea răgazul să mă gândesc la multe lucruri. 

— De pildă la faptul că, luând acolo parte la război, acest 
război nu l-ai făcut nici pentru indieni nici pentru englezi. 

— Dar pentru cine, monseniore? 

— Pentru dumneata. 

— Ah, monseniore, nu vă contrazic, e foarte cu putinţă. 

— Mărturiseşti... 

— Mărturisesc nefericita contralovitură a unui eveniment 
care a salvat monarhia. 

— Da, dar o contralovitură poate să fie mortală pentru cei 
care s-au vindecat de primul accident. 

— Vai, monseniore...! 

— lată de ce eu nu socotesc victoriile domnului 
Washington şi ale marchizului de Lafa-yette atât de fericite 


pe cât se pretinde. Poate este egoism, dar, înţelegeţi, 
egoismul acesta nu-i doar pentru mine. 

— O, monseniore...! 

— Şi ştii de ce te voi ajuta din toate puterile mele? 

— Monseniore, oricare ar fi motivele, voi avea pentru 
alteţa voastră regală cea mai vie recunoştinţa. 

— Dragă domnule de Tavemey, dumneata nu faci parte din 
rândul acelora al căror eroism a fost trâmbiţat pe toate 
drumurile; dumneata ţi-ai făcut datoria curajos, dar n-ai 
ţinut să afle toată lumea cât ai fost de viteaz. Nimeni nu te 
cunoaşte la Paris, iată de ce te admir, altfeL. Ah, pe legea 
mea, domnule de Tavemey. Altfel. Sunt egoist, vezi... 

Cu aceste cuvinte, prinţul sărută râzând mâna reginei, o 
salută pe Andreea cu amabilitate şi cu mai mult respect 
decât obişnuia faţă de femei, apoi uşa se deschise şi 
dispăru. Atunci regina întrerupse aproape brusc 
convorbirea ei intimă cu Andreea, se întoarse către Filip şi 
îi spuse: 

— L-aţi văzut pe tatăl dumneavoastră, domnule? 

— Da, doamnă, înainte de a veni aici, l-am găsit în 
anticameră; sora mea l-a anunţat. 

— De ce nu v-aţi dus întâi la tatăl dumneavoastră? 

— Mi-am trimis valetul, doamnă şi puţinul meu bagaj, dar 
domnul de Tavemey I-a trimis înapoi pe băiat, cu ordinul de 
a mă prezenta întâi regelui sau maiestăţii voastre. 

— Şi dumneavoastră aţi ascultat? 

— Am fost fericit, doamnă; în felul acesta am putut să-mi 
îmbrăţişez sora. 

— Este o vreme minunată! Exclamă bucuroasa regina. 
Doamna de Misery, mâine gheaţa se va fi topit, vreau 
numaidecât o sanie. 

Prima cameristă ieşi pentru a îndeplini ordinul. 

— Şi ciocolată vreau să mi se servească aici - adaugă 
regina. 

— Maiestatea voastră nu va dejuna - spuse doamna de 
Misery. Ah, nici ieri maiestatea voastră n-a cinat. 


— 'Te înşeli, buna mea Misery, aseară am cinat, întreab-o 
pe domnişoara de Tavemey. 

— Şi chiar foarte bine - replică Andreea. 

— Ceea ce nu mă împiedică să-mi iau ciocolată - adăugă 
regina. Repede-repede, buna mea Misery, acest soare 
minunat mă ispiteşte: va fi lume multă la bazinul elveţian. 

— Maiestatea voastră îşi propune să patineze? Întrebă 
Filip. 

— A, vă veţi bate joc de noi, domnule american! Strigă 
regina. Dumneavoastră aţi parcurs lacuri imense, pe 
suprafaţa cărora străbaţi mai multe leghe decât paşi facem 
Nn0i aici. 

— Doamnă - răspunse Filip - aici, pe maiestatea voastră o 
distrează frigul şi drumul: acolo, din pricina asta se moare. 

— Ah, iată ciocolata mea! Andreea, vei lua o ceaşcă. 
Andreea roşi de plăcere şi se înclină. Vedeţi, domnule de 
Tavemey, sunt mereu aceeaşi, ceremonia îmi displace, ca şi 
altădată; vă amintiţi de acel altădată, domnule Filip? 
Dumneavoastră v-aţi schimbat? 

Aceste cuvinte îi merseră la inimă tânărului; adesea, 
regretul unei femei este o lovitură de pumnal pentru cei 
cărora li se adresează. 

— Nu, doamnă - răspunse el, cu voce scăzută - nu m-am 
schimbat, cel puţin în privinţa sentimentelor. 

— Atunci, dacă aţi păstrat aceleaşi sentimente - continuă 
regina, cu aceeaşi bună dispoziţie - cum sentimentele erau 
bune, noi vă mulţumim în felul nostru: o ceaşcă pentru 
domnul de Tavemey, doamna Misery! 

— Ah, doamnă! Exclamă Filip, nespus de tulburat. Cred că 
maiestatea voastră n-are de gând să facă o asemenea cinste 
unui biet soldat neînsemnat ca mine. 

— Un vechi prieten - replică regina - asta-i tot. Această zi 
mă ameţeşte cu tot parfumul tinereţii; astăzi sunt fericită, 
liberă, trufaşă, nebună!... Această zi îmi aminteşte primele 
plimbări în scumpul meu Trianon şi escapadele pe care le 
făceam împreună cu Andreea. Trandafirii, căpşunele, 


verbinele mele, păsările pe care încercam să le recunosc 
prin grădina, totul, până şi bunii mei grădinari al căror chip 
vesel însemna întotdeauna o floare noua, un fruct gustos; şi 
domnul de Jussieu şi acest original Rousseau, care a murit... 
Această zi... Vă mărturisesc că această zi... Mă face 
nebună! Dar ce ai, Andreea, te-ai aprins la faţă. lar 
dumneata, domnule Filip, sunteţi tare palid. 

Feţele celor doi tineri înduraseră greu încercarea acestei 
crude amintiri. Amândoi, de la primele cuvinte ale reginei, 
îşi adunaseră tot curajul. 

— Mi-am ars cerul gurii - spuse Andreea - scuzaţi-mă 
doamnă. 

— lar eu, doamnă - spuse Filip - nu mă pot obişnui cu 
ideea că maiestatea voastră mă onorează ca pe un mare 
senior. 

— Haide-haide - replică Maria-Antoaneta, tumând ea 
însăşi ciocolată în ceaşca lui Filip - sunteţi soldat, aţi spus, 
deci sunteţi obişnuit cu focul: ardeţi-vă în mod glorios cu 
ciocolata, nu am timp s-aştept. 

Şi începu să râdă. Filip însă luă lucrurile în serios, cum 
numai un ţăran ar fi făcut-o; doar că ceea ce un ţăran ar fi 
îndeplinit aflându-se în mare încurcătură, Filip îndeplini din 
eroism. Regina nu-şi luă privirea de la el şi râsul ei deveni 
mai puternic. 

— Sunteţi un om hotărât din fire - zise ea, apoi se ridică... 

Cameristele îi şi dăduseră o fermecătoare pălărie, o 
mantie de hermină şi mănuşi. Toaleta Andreei se desăvârşi 
la fel de repede. Filip îşi puse pălăria sub braţ şi le urmă pe 
doamne. 

— Domnule de Tavemey, nu vreau să mă părăseşti - spuse 
regina - şi pretind astăzi, din motive politice, să confisc un 
american. Treceţi la dreapta mea, domnule de Tavemey! 

Tavemey se supuse. Andreea trecu în stânga reginei. Când 
regina cobori scara cea mare, când tobele începură să bată 
pe pajişti, când glasul trâmbiţelor şi zăngănitul armelor ce 
se pregăteau de onor urcară în palat purtate de curentul de 


aer din vestibule, alaiul acesta regesc, respectul tuturor, 
privirile ce se îndreptau spre regină şi-l învăluiau şi pe 
Tavemey, ei bine, tot acest triumf îl ameţi pe tânărul ostaş şi 
aşa foarte tulburat. Broboane de sudoare îi acoperiră 
fruntea, mersul îi deveni şovăielnic. Fără vântul rece care-l 
izbi peste ochi şi peste buze, ar fi leşinat de bună seamă. 
După atâtea zile lugubre petrecute în tristeţe şi în exil, era 
o întoarcere prea rapidă la marile bucurii ale mândriei şi 
inimii. 

În timp ce frunţile se plecau şi armele se ridicau dinaintea 
reginei ce strălucea de frumuseţe, putea fi văzut un 
bătrânel care era atât de preocupat, încât uitase de 
etichetă. Rămăsese cu capul ţeapăn, cu ochii îndreptaţi 
spre regină şi spre Tavemey în loc să-şi plece capul şi 
privirile. După ce regina se îndepărtă, bătrânelul se 
desprinse din mulţimea curtenilor rânduiţi de o parte şi de 
alta care se împrăştiau în jurul său şi fu văzut alergând cât 
îl ţineau picioruşele sale slabe de şaptezeci de ani. 

Capitolul XI Bazinul elveţian. 

Toată lumea cunoştea acest dreptunghi lung, verde- 
albăstrui cu reflexe moarate în anotimpul frumos, alb şi 
zgrunţuros iarna, care şi astăzi se numeşte bazinul elveţian. 
O alee de tei, care îşi întind bucuroşi la soare braţele 
înroşite, străjuiesc malurile heleşteului: această alee 
mişună de oameni de toate rangurile şi de toate vârstele, 
care vin aici să se bucure de spectacolul săniilor şi al 
patinatorilor. Toaletele femeilor oferă acel amestec pestriţ 
al luxului puţin greoi al vechii curţi şi al capricioasei 
dezinvolturi al noii mode. 

Pieptănăturile înalte, pelerinele care învăluiau tinerele 
siluete, pălăriile, în cea mai mare parte, din stofa, 
mantourile de blană şi imensele volane plisate ale rochiilor 
de mătase alcătuiesc, împreuna cu fracurile roşii, 
redingotele albastru-deschis, livrelele galbene şi lungile 
sutane albe o privelişte destul de pestriță. Valeţi în albastru 
şi roşu străbat toată această amestecătura ca nişte maci de 


câmp şi albăstrele pe care vântul le face să unduiască în 
gnu sau în trifoi. 

Uneori, un strigăt de admiraţie ţâşneşte din mijlocul 
mulţimii. Aceasta se întâmplă când Saint-Georges, 
îndrăzneţul patinator, executa un cerc atât de perfect, încât 
un geometru, măsurându-l, nu i-ar găsi nici un cusur. 

În timp ce marginile bazinului sunt străbătute de un 
număr atât de mare de spectatori, îcât se încălzesc unii pe 
alţii şi dau, de departe, impresia unui covor pestriţ pe 
deasupra căruia pluteşte un abur, cel al respiraţiilor pe 
care frigul le îngheaţă, heleşteul, el însuşi, devenit oglindă 
groasă de gheaţă, prezintă aspectul cel mai felurit şi, mai 
ales, cel mai mobil. 

Ici, o sanie pe care trei dogi uriaşi, înhămaţi ca la troicele 
ruseşti, o poartă în zbor pe luciul gheții. Aceşti câini drapaţi 
cu valtrapuri de catifea cu steme, cu capul împodobit cu 
pene care flutură, seamănă cu acele animale fantastice ale 
drăcoveniilor lui Callot sau ale scenelor de vrăjitorie ale lui 
Goya. Stăpânul lor, domnul de Lauzun, tolănit în sania 
ticsită de piei de tigru, se apleacă într-o parte pentru a 
respira nestânjenit, ceea ce n-ar reuşi probabil să facă, cu 
vântul în faţa. Ici şi colo, câteva sănii cu un aspect mai 
modest caută să stea-mai izolate. O doamnă mascată, fără 
îndoială din cauza frigului, urca într-una din aceste sănii, în 
timp ce un frumos patinator îmbrăcat cu o haină de catifea 
îmblănită, cu brandenburg uri de aur, se apleacă peste 
spătar pentru a da un avânt mai puternic săniei pe care o 
împinge şi o dirijează în acelaşi timp. Între doamna mascată 
şi patinatorul cu haină de catifea îmblănită se schimbă 
cuvinte şoptite şi nimeni nu ar dezaproba o întâlnire tainică 
dată sub bolta cerului în văzul întregului Versailles. 

Ceea ce-şi spun n-are importanţa pentru ceilalţi fiindcă ei 
îl pot vedea şi ce importanţa are pentru ei faptul că sunt 
văzuţi de vreme ce nu pot fi auziţi: este evident că în 
mijlocul acestei mulţimi ei se simt singuri, trec printre 
oameni ca două păsări călătoare. Unde merg? Spre acea 


lume necunoscută spre care năzuieşte orice fiinţă şi care se 
numeşte fericire. 

Deodată, în mijlocul acestor silfi, care mai mult alunecă 
decât merg, se produse o mare învălmăşeală, se isca un 
uriaş tumult Regina şi-a făcut apariţia pe marginea 
bazinului elveţian, a fost recunoscută şi toţi se pregătesc să- 
i facă loc, în timp ce printr-un semn al mâinii ea ţi îndeamnă 
să rămână pe loc. 

Atenţia tuturor e fixată asupra ei. Bărbaţii încep să se 
apropie prin manevre savante, femeile îşi revizuiesc toaleta, 
cu o respectuoasă decenţă, în sfârşit fiecare caută mijlocul 
de a se amesteca în grupurile de gentilomi şi de înalţi ofiţeri 
care vin s-o salute pe regină. 

Printre principalele personaje pe care publicul le-a 
observat se află unul într-adevăr remarcabil, care, în loc să 
urmeze tendinţa generală şi să vină în faţa reginei, 
dimpotrivă, recunoscând toaleta şi suita ei, îşi părăsi sania 
şi se strecură într-o alee laterală, unde dispăru împreună cu 
persoanele care-l însoțeau. 

Contele d'Artois, unul dintre cei mai eleganţi şi sprinteni 
patinatori, parcurse cu uşurinţă distanţa care-l despărţea 
de cumnata lui şi se apropie ca să-i sărute mâna. Apoi, în 
timp ce-i săruta mâna, zise: 

— Vedeţi că fratele nostru, domnul de Provence, vă evită? 
Şi zicând acestea, el arăta spre alteţa regală, care, cu paşi 
mari, străbătea păduricea înveşmântată în chiciură, ca să 
ajungă, fă când un ocol. la trăsura sa. 

— Nu vreau să-i fac reproşuri - spuse regina. 

— A, în privinţa reproşurilor pe care le-aşteaptă, las' pe 
mine şi nu din pricina asta îi e frică de dumneata. 

— Îi e frică de conştiinţa lui - replică regina, bine dispusă. 

— Şi încă de altceva, scumpa soră. 

— De ce anume? 

— Am să-ţi spun. A auzit că domnul de Suffren, gloriosul 
învingător, trebuie să sosească în seara aceasta şi, cum 
noutatea este importantă, nu vrea s-o afli. 


Regina văzu în jurul ei câţiva curioşi pe care respectul nu-i 
îndepărta într-atât, încât să nu poată auzi cuvintele 
cumnatului său. 

— Domnule de Tavemey - zise ea - fii atât de bun şi ocupă- 
te de sania mea, te rog şi dacă tatăl dumitale este aici, 
îmbrăţişează-l, eşti liber un sfert de oră. 

Tânărul se înclină şi străbătu mulţimea pentru a merge să 
execute ordinul reginei. Mulțimea înţelese, de asemenea: 
adesea ea are o extraordinară intuiţie, căci lărgi cercul, iar 
regina şi contele d'Artois putură vorbi mai în voie. 

— Dragă frate - începu atunci regina - explică-mi, te rog, 
ce câştiga fratele meu dacă nu aflu nimic despre sosirea 
domnului de Suffren. 

— Ah, scumpă soră! Este oare cu putinţă ca dumneata, 
femeie, regină şi vrăjmaşă, să nu sesizezi pe loc intenţiile 
acestui viclean politician? Domnul de Suffren vine, nimeni 
nu ştie la curte. Domnul de Suffren este eroul mărilor 
indiene şi, prin urmare, are dreptul la o recepţie magnifică 
la Versailles. Deci domnul de Suffren vine: regele nu are 
habar de sosirea lui, îl neglijează fără să ştie şi, în 
consecinţă, fără să vrea: dumneata, dragă soră, de 
asemenea. Dimpotrivă, în acest timp domnul de Provence, 
care este la curent cu sosirea domnului de Suffren, el, 
domnul de Provence, îl întâmpină pe marinar, îi surâde, îl 
măguleşte, îi face un catren şi, gudurându-se pe lângă eroul 
Indiilor, devine eroul Franţei. 

— E limpede - spuse regina. 

— Fireşte! Replică contele. 

— Uiţi un singur lucru, dragul meu gazetar. 

— Care? 

— Cum de ştii tot acest frumos proiect al scumpului nostru 
frate şi cumnat? 

— Cum de ştiu? Aşa cum ştiu tot ce face. De altfel, este 
destul de simplu: băgând de sea-mă că domnul de Provence 
îşi ia sarcina să ştie tot ce fac, am plătit oameni care-mi 


spun tot ce face el. O, lucrul acesta ar putea să-mi fie de 
folos şi dumitale de asemenea, dragă soră. 

— Mulţumesc pentru alianţă, scumpul meu frate, dar 
regele? 

— Ei bine, regele a fost avertizat. 

— De către dumneata? 

— A, nu, nu Chiar, ci de către ministrul marinei, pe carei l- 
am trimis. 'Tloate acestea nu mă privesc câtuşi de puţin, 
înţelegeţi, eu sunt prea frivol, prea risipitor, prea nesocotit 
pentru a mă ocupa de lucruri atât de importante. 

— Şi ministrul marinei nu ştia nici el de sosirea domnului 
de Suffren în Franţa? 

— Ei, Doamne, scumpa mea soră, ai cunoscut destui 
miniştri, nu-i aşa, vreme de pais-prezece ani de când eşti 
moştenitoare a tronului şi regină a Franţei, pentru a şti că 
aceşti domni ignoră întotdeauna lucrurile importante. Ei 
bine, l-am prevenit pe-al nostru şi este entuziasmat. 

— Cred şi eu. 

— Îţi dai seama, scumpă soră: tată un om care-mi va fi 
recunoscător toată viaţa şi chiar am nevoie de recunoştinţa 
lui. 

— De ce? 

— Pentru a negocia un împrumut. 

— Oh! Exclamă regina, râzând. lată compromisă frumoasa 
dumitale faptă...! 

— Dragă surioară - replică contele d'Artois cu o expresie 
gravă - de bună seamă că ai nevoie de bani; pe legea mea 
de prinţ al Franţei! Pun la dispoziţia domniei taie jumătate 
din suma pe care o voi primi! 

— Ah, frate dragă! Exclamă Maria-Antoaneta. Păstrează, 
păstrează totul, mulţumesc lui Dumnezeu, nu am nevoie de 
nimic în acest moment. 

— Drace! Să nu aştepţi prea mult pentru a-mi cere să-mi 
țin făgăduiala, dragă soră. 

— De ce? 


— Pentru că, dacă ai să laşi să treacă prea multă vreme, s- 
ar putea să nu mai fiu în stare să mi-o ţin. 

— Ei bine, în acest caz, voi face în aşa fel, încât să 
descopăr şi eu un secret de stat. 

— la seama, dragă surioară, o să răceşti - spuse prinţul - 
obrajii dumitale se învineţesc, te previn. 

— Iată-l pe domnul de Tavemey, care îmi aduce sania. 

— Atunci nu mai ai nevoie de mine, scumpă soră? 

— Nu. 

— În acest caz, alungă-mă, te rog. 

— De ce? Cumva îţi închipui că mă deranjezi cât de cât? 

— Nu, dimpotrivă, eu am nevoie de libertate. 

— Adio, atunci! 

— La revedere, scumpă soră! 

— Pe când? 

— Pe di seară. 

— Ce este astă-seară? 

— Încă nu este, dar va fi. 

— Ei bine, ce va fi? 

— Va fi multă lume la partida de cârti a regelui. 

— De ce? 

— Pentru că ministrul îl va aduce astă-seară pe domnul de 
Suffren. 

— Foarte bine, pe diseară deci. 

Zicând acestea, tânărul prinţ îşi salută sora cu acea 
fermecătoare curtoazie, care îi era obişnuită şi dispăru în 
mulţime. Taverney-tatăl îşi urmărise fiul din ochi în timp ce 
acesta se îndepărta de regină pentru a se ocupa de sanie. 
Dar numaidecât privirea lui iscoditoare se pironi din nou 
asupra reginei. Conversaţia însufleţită a Mariei-Antoaneta 
cu cumnatul său avu darul să-l neliniştească pe bătrân 
deoarece această conversaţie întrerupea familiaritatea 
arătată nu demult fiului său de către regină. 

De aceea el se mulţumi să-i facă lui Filip un gest amical, 
când acesta, isprăvind cu pregătirile necesare plecării 
săniei, dori să meargă să-şi îmbrăţişeze tatăl, pe care nu-l 


îmbrăţişase de zece ani, aşa cum îi sugerase regina; dar 
bătrânul Tavemey îl îndepărta cu un semn spunându-i: 

— Mai târziu, mai târziu; vino după ce-ţi faci datoria şi vom 
sta de vorbă. 

Filip se îndepărtă şi baronul văzu cu bucurie că domnul 
conte d'Artois îşi luase rămas bun de ta regină. Aceasta 
intră în sanie, urmată de Andreea, iar când se prezentară 
doi valeţi voinici ca să împingă sania, ea le spuse: 

— Nu, nu! Nu vreau să merg aşa. Nu patinaţi, domnule de 
Tavemey? 

— lertaţi-mă, doamnă - răspunse Filip. 

— Daţi-i patine domnului cavaler! Ordonă regina, apoi, 
întorcându-se spre el, continuă: ceva îmi spune că patinezi 
la fel de bine ca Saint-Georges. 

— Odinioară Filip patina cu multă eleganţă - zise Andreea. 

— Iar acum nu mai ai nici un rival, nu-i aşa, domnule de 
Tavemey? 

— Doamnă - replică Filip - deoarece maiestatea voastră 
are atâta încredere în mine, voi face tot ce voi putea. 

Zicând acestea, Filip îşi puse patinele tăioase şi ascuţite ca 
nişte lame, se aşeză în spatele săniei, îi făcu vânt cu o mână 
şi cursa începu. 

Atunci lumea văzu un spectacol bizar. Saint-Georges, 
regele gimnaştilor, Saint-Georges, elegantul mulatru, omul 
la modă, omul iscusit în orice exerciţiu al trupului, Saint- 
Georges bănui un rival în acest tânăr care îndrăznea să 
arate o măiestrie asemănătoare cu a sa. De aceea el începu 
să facă volte în jurul săniei reginei, cu reverenţe atât de 
respectuoase şi pline de graţie, cum niciodată un cavaler 
bine înfipt pe parchetul Versailles-ului nu fusese în stare să 
execute; el descria în jurul săniei cercuri din ce în ce mai 
iuți şi mai precise, înlănţuindu-le unul de altul printr-un şir 
de inele minunat legate între ele în aşa fel, încât noua sa 
voltă prevedea totdeauna întâlnirea cu sania, care îl 
depăşea, după care, cu o lovitură viguroasă de patină, el 
recâştiga printr-o elipsă tot ce pierduse din avantaj. Nimeni 


nici chiar cu privirea, nu putea urmări această manevră 
fără să nu fie ameţit, uluit, încântat. Atunci Filip, ispitit de 
acest joc, lua o hotărâre plină de îndrăzneală: împinse sania 
cu o atâta iuţeala nemaipomenită, încât de două ori Saint- 
Georges, în loc de a se afla în faţa lui, îşi sfârşi cercul în 
spatele lui şi cum viteza săniei smulgea mulţimii strigăte de 
spaimă, care ar fi putut să o înfricoşeze pe regină, el zise: 

— Dacă maiestatea voastră doreşte, mă voi opri sau, în cel 
mai rău caz, voi încetini cursa. 

— Oh, nu, nu! Strigă regina, cu avânt pătimaş. Nu, nu mi-e 
teamă; mai repede dacă poţi, cavalere, mai repede. 

— A, cu atât mai bine, mulţumesc pentru îngăduinţă, 
doamnă, nu vă voi dezamăgi, bizuiţi-vă pe mine. 

Şi când mâna sa fermă se încleştă din nou pe triunghiul 
spătarului, gestul fu atât de energic, încât sănia se zgudui 
din încheieturi. S-ar fi zis că o ridică doar cu braţul întins. 
Apucând sania şi cu cealaltă mână, efort pe care-l 
dispreţuise până atunci, el dirija vehicolul ca pe o jucărie în 
mâinile sale de oţel. Începând din acest moment, el 
întretaie fiecare cerc făcut de Saint-Georges prin cercuri şi 
mai largi, în aşa fel încât sania se mişca întocmai ca cea mai 
mlădioasă fiinţă, întorcându-se şi răsucindu-se în toată 
lungimea ca şi când ar fi fost vorba de acele simple tălpici 
cu care Saint-Georges luneca pe gheaţă, cu toate că era 
mare, grea şi voluminoasă, sania reginei devenise o patină, 
se mişca, zbura, se învârtea ca un dansator. 

Saint-Georges, mai grațios, mai delicat, mai corect în 
meandrele sale, începu curând să se neliniştească. Patină 
de o oră încheiată; Filip, văzându-l şiroind de năduşeală, 
văzând sforţarea încheieturilor sale care începuseră să 
tremure, hotări să-l biruie prin oboseală. El schimbă tactica 
şi, abandonând cercurile care-l sileau să ridice de fiecare 
dată sania, împinse echipajul în linie dreaptă. Sania porni 
mai iute ca săgeata. Saint-Georges, cu un singur avânt, l-ar 
fi ajuns imediat, dar Filip prinse momentul când cel de al 
doilea elan măreşte avantajul celui dintâi, împinse deci 


sania pe un strat de gheaţa încă intactă, cu atâta forţă, 
încât el însuşi rămase în urmă. Saint-Georges, se avânta să 
ajungă sania, dar Filip, adunându-şi puterile, luneca cu 
atâta graţie pe patine, încât trecu prin faţa lui Saint- 
Georges şi se prinse de sanie cu amândouă mâinile; apoi, cu 
o mişcare herculeană, răsuci sania şi se avânta din nou în 
sens contrar, în timp ce Saint-Georges, în plină viteză, nu-şi 
putu întrerupe cursa şi pierzând o distanţă nepreţuită, 
rămase de-a binelea în urmă. Văzduhul răsună de aclamații, 
iar Filip roşi de ruşine. Dar fu de-a dreptul surprins când 
regina, după ce aplaudă ea însăşi, se întoarse spre el şi, cu 
aerul că-şi pierde răsuflarea de plăcere, îi spuse: 

— Ah, domnule de Tavemey, acum că eşti învingător, 
opreşte-te, te implor! Mă vei ucide! 

Capitolul XII Ispititorul. 

La această poruncă sau, mai bine zis, la această rugăminte 
a reginei, Filip îşi încorda muşchii de oţel, se înţepeni pe 
picioare şi sania se opri scurt, ca un cal arab care freamătă 
pe nisipul câmpiei. 

— Acum odihneşte-te - spuse regina, coborând 
triumfătoare din sanie. Într-adevăr, n-aş fi crezut niciodată 
că viteză îţi dă o astfel de beţie, aproape m-a zăpăcit. 

Şi, ameţită cu adevărat, se sprijini de braţul lui Filip. 
Freamătul de uimire care străbătu toată această mulţime 
aurită şi împodobită o avertiză, o dată mai mult, că 
săvârşise una din greşelile sale faţă de etichetă; greşeli 
enorme în ochii geloşilor şi ai linguşitorilor. 

Cât despre Filip, el fu complet năucit de această mare 
cinste, tremura tot şi îi era mai ruşine decât dacă suverana 
sa l-ar fi dojenit în public. Îşi plecă ochii, inima îi bătea să-i 
spargă pieptul. O emoție nefirească, pricinuită fără îndoială 
de viteză, o cuprinse şi pe regină, căci ea îşi retrase imediat 
braţul şi, luându-l pe cel al domnişoarei de Tavemey, ceru 
un scaun. l se aduse un pliant. 

— Iertare, domnule de Tavemey! I se adresă ea lui Filip. 
Apoi brusc adăugă în şoaptă: Dumnezeule, ce mare 


nenorocire, să fii mereu înconjurată de curioşi şi de 
proşti...! 

Gentilomii de la curte şi doamnele de onoare se 
apropiaseră de ea şi-l devorau din ochi pe Filip, care, 
pentru a-şi ascunde roşeaţa, îşi desfăcea patinele. După ce 
şi le scoase, Filip se trase înapoi spre a face loc 
admiratoarelor. Regina rămase câteva clipe gânditoare, 
apoi, ridicând capul, spuse: 

— Ah, simt că voi răci dacă stau astfel nemişcată, încă o 
tură. Şi se urcă din nou în sanie. 

Filip aşteptă în zadar un ordin. Douăzeci de gentilomi se 
prezentară imediat. 

— Nu, nu... Valeţii mei - zise ea - mulţumesc, domnilor. 
Apoi, după ce valeţii îşi luară în primire locurile, le porunci: 
încet, încet... Şi închizând ochii, se lăsă visătoare pe 
spetează. 

Sania se îndepărtă lin aşa cum dorise regina, urmărită de 
mulţimea amatorilor de senzaţii, de curioşi, de geloşi. Filip 
rămase singur, ştergându-şi de pe frunte sudoarea. Îl căută 
din ochi pe Saint-Georges pentru a-l consola de înfrângerea 
sa printr-un compliment meritat. Dar acesta primise un 
mesaj din partea ducelui d'Orleans, protectorul său şi 
părăsise terenul. 

Filip, niţel trist, niţel obosit, aproape înspăimântat el însuşi 
de cele întâmplate, rămase nemişcat la locul său, urmărind 
din ochi sania reginei, care se îndepărta, când simţi că ceva 
îi atinge şoldul. Se întoarse şi îşi recunoscu tatăl. Bătrânelul 
zbârcit ca unul din omuleţii lui Hoffmann, cu totul înfăşurat 
în blănuri ca un crescător de reni, îl lovise pe fiul său cu 
cotul pentru a nu-şi scoate mâinile din manşonul pe care îl 
avea prins de guler. Ochii săi dilataţi de frig sau de bucurie 
îi părură lui Filip strălucitori ca flăcările. 

— Nu mă îmbrăţişezi fiule? Zise el. Şi rosti aceste cuvinte 
cu tonul pe care-l avea, desigur, tatăl atletului grec când îi 
mulțumea fiului pentru victoria obţinută în amfiteatru. 

— Din toată inima, scumpul meu tată! Replică Filip. 


Dar îţi puteai da seama că nu era nici o potrivire între 
tonul cuvintelor şi semnificaţia lor. 

— Ei, ei şi acum că m-ai sărutat, pleacă, du-te repede. ŞI-I 
împinse înainte. 

— Dar unde vrei să mă duc, domnule? Întrebă Filip. 

— Acolo bineînţeles, ce dracu! 

— Acolo? 

— Da, lângă regină. 

— A, nu, tată, nu, mulţumesc. 

— Cum, nu? Cum, mulţumesc? Eşti nebun?! Nu vrei să te 
duci s-o revezi pe regină? 

— Nu, imposibil; cred că nu vorbeşti serios, tată? 

— Cum imposibil? Imposibil să te duci s-o revezi pe regină, 
care te aşteaptă? 

— M-aşteaptă? Pe mine? 

— Da, desigur; regina, care te doreşte. 

— Mă doreşte?! 

Şi Tavemey îl privi ţinta pe baron. 

— În realitate, tată - replică el, cu răceală - cred că întreci 
măsura. 

— Este nemaipomenit! Pe cuvânt de onoare! Se oţări 
bătrânelul, înălţând capul şi bătând din picior. Ah, Filip, fă- 
mi plăcerea şi spune-mi de unde vii? 

— Domnule - răspunse trist cavalerul - de fapt mă tem să 
nu mi se confirme o convingere. 

— Care? 

— Că-ţi baţi joc de mine, sau... 

— Sau... 

— lartă-mă, tată... Sau eşti pe cale să-ţi pierzi minţile... 

Bătrânul îl înhaţă pe fiul său de braţ cu un gest atât de 
nervos şi energic, încât tânărul se încruntă de durere. 

— Ascultă, domnule Filip, America este o ţara foarte 
îndepărtată de Franţa, ştiu bine. 

— Da, tată, foarte îndepărtată - repetă Filip - dar nu 
pricep deloc ce vrei să zici; explică-te, te rog. 

— O ţară unde nu există nici rege nici regină. 


— Nici supuşi. 

— Foarte bine! Nici supuşi, domnule filosof! Nu neg şi 
acest punct nu mă interesează câtuşi de puţin şi mi-este 
absolut egal; dar ceea ce nu mi-este indiferent, ceea ce mă 
îndurerează, ceea ce mă umileşte, este că mi-e teamă să nu 
mi se întărească şi mie o convingere. 

— Care, tată? În tot cazul, cred că convingerile noastre 
sunt total diferite una de alta. 

— A mea este că eşti un neghiob, fiule şi asta nu este 
permis unui voinic bine făcut cum eşti tu; priveşte, priveşte 
într-acolo! 

— Văd, domnule. 

— Ei bine! Regina întoarce capul şi încă pentru a treia 
oară; da, domnule, regina s-a în-tors de trei ori şi iată că se 
mai întoarce o dată; pe cine caută domnule nătărău, 
domnule puritan, domnule din America, ai? 

Şi bătrânelul scund muşcă, nu cu dinţii săi, ci cu gingiile, 
măânuşa de căprioară cenuşie care ar fi putut adăposti două 
mâini ca ale sale. 

— Ei bine, domnule - ripostă tânărul - de ce ar fi adevărat 
ceea ce probabil nu este şi anume că regina mă caută pe 
mine? 

— Oh! Exclamă bătrânelul, tropăind. Auzi la el: „de ce ar fi 
adevărat”... Omul ăsta nu-i din neamul meu, omul ăsta nu-i 
un Tlavemey! 

— În vinele mele nu curge sângele dumitale - murmură 
Filip. Apoi încet, cu ochii spre cer, adăugă: Trebuie oare să-i 
mulţumesc lui Dumnezeu? 

— Domnule - reluă bătrânul - îţi spun că regina te 
aşteaptă; domnule, îţi spun că regina te caută. 

— Ai vederea bună, tată - zise sec Filip. 

— Stai puţin - reluă mai încet bătrânul, încercând să-şi 
tempereze nerâbdarea - stai puţin, lasă-mă să-ţi explic. 
Este adevărat, tu ai motivele tale, dar, în sfârşit, eu am 
experienţă; iată, dragul meu Filip, eşti sau nu un bărbat? 


Filip ridică uşor din umeri şi nu răspunse. Bătrânul, 
văzând că zadarnic aşteaptă un răspuns, se hazarda, mai 
mult din dispreţ decât de nevoie, să-şi aţintească privirea 
asupra fiului său şi abia atunci observă toată demnitatea, 
toată rezerva de nepătruns, toată voinţa de nebiruit pe care 
acest chip o punea în slujba binelui, vai! Îşi stăpâni durerea, 
îşi trecu manşonul mângâietor peste vârful roşu al nasului 
şi, cu o voce dulce ca a lui Orfeu vorbind stâncilor tesaliene, 
spuse: 

— Filip, prietene, te rog, ascultă-mă. 

— Păi mi se pare că nici nu fac altceva de un. Sfert de oră, 
tată - răspunse tânărul. 

— Ei bine - îşi zise bătrânelul în sinea lui - o să te fac eu să 
cazi din înălţimea demnităţii tale, domnule american! Ai şi 
tu partea ta slabă, uriaşule, lasă-mă să înhaţ această parte 
cu bătrânele mele gheare şi vei vedea. Apoi tare: N-ai 
observat un lucru? Întrebă el. 

— Care anume? 

— Un lucru care face cinste candorii tale. 

— Vorbeşte, domnule. 

— Este foarte simplu: tu vii din America, ai plecat într-un 
moment când nu era decât un rege şi nici o regină, ca să nu 
vorbim de Du Barry, o maiestate puţin respectabilă; te 
întorci, vezi o regină şi-ţi spui: „S-o respectăm”. 

— Fără îndoială. 

— Biet copil! Exclamă bătrânul. Şi îşi înăbuşi în manşon 
tuşea şi hohotul de râs. 

— Cum, domnule - se mânie Filip - mă plângi pentru că 
respect regalitatea, dumneata, un Taverney-Maison- 
Rouge?! Dumneata, unul dintre cei mai devotați gentilomi 
ai Franţei?! 

— Aşteaptă, eu nu-ţi vorbesc de regalitate, eu îţi vorbesc 
de regină. 

— Şi dumneata găseşti că este vreo diferenţă? 

— Doamne! Ce este regalitatea, dragul meu? O coroană? 
Nu ne atingem de aceasta, drace! Ce este regina? O femeie. 


A, o femeie e altceva, poate fi atinsă. 

— Poate fi atinsă?! Strigă Filip, roşind tot de furie şi de 
dispreţ, întovărăşindu-şi cuvintele cu un gest atât de măreț, 
încât nici o femeie nu l-ar fi putut vedea fără să-l iubească, 
nici o regină fără să-l adore. 

— Nu crezi nimic, nu? Ei bine, întreabă-l pe domnul de 
Coigny, pe domnul de Lauzun, pe domnul de Vaudreuil - 
reluă bătrânelul, cu glas scăzut şi aproape sălbatic şi cu un 
zâmbet plin de cinism. 

— Taci, tată, taci - strigă Filip, cu voce gâtuită - sau pentru 
aceste trei injurii, neputând să te lovesc de trei ori cu sabia, 
mă voi lovi eu însumi, îţi jur, fără milă şi pe dată. 

Tavemey se dădu un pas înapoi, făcu stânga-mprejur, cum 
ar fi făcut Richelieu la treizeci de ani şi, scuturându-şi 
manşonul, rosti: 

— Ah, într-adevăr, animalul este stupid, calul este un 
măgar, vulturul o gâscă, cocoşul un clapon! Noapte bună, 
m-ai înveselit; mă credeam strămoşul, Cassandru4 şi iată că 
sunt Valere, că sunt Adonis, că sunt Apolo! Noapte bună! Şi 
se răsuci încă o dată pe călcâie. 

Filip se posomorâse, îl opri pe bătrân la jumătatea 
drumului. 

— N-ai vorbit serios, nu-i aşa tată? Zise el. Este cu 
neputinţă ca un gentilom de viţă atât de nobilă ca dumneata 
să contribuie la răspândirea unor asemenea calomnii, 
împrăştiate nu numai de duşmanii reginei, ai femeii, dar 
chiar ai regalității. 

— Se mai îndoieşte încă, de trei ori idiot! Urlă Tavemey. 

— Ai vorbit cum ai vorbi în faţa lui Dumnezeu? 

— Cu siguranţă. 

— În faţa lui Dumnezeu de care te apropii pe zi ce trece? 

Tânărul reluase convorbirea pe care o întrerupsese cu 
atâta dispreţ; era un succes pentru baron; se apropie. 

— Dar mi se pare că sunt oarecum gentilom, domnule fiu 
şi că nu mint... Întotdeauna - ripostă el. 

Acest întotdeauna suna caraghios şi totuşi Filip nu râse. 


— Aşadar - zise tânărul - după părerea dumitale, 
domnule, regina a avut amanți? 

— Grozavă noutate! 

— Cei pe care i-aţi citat? 

— Şi alţii... Ce ştiu eu? Întreabă oraşul şi curtea. Trebuie 
să vii din America pentru a nu şti ce se vorbeşte. 

— Şi cine vorbeşte, domnule, nişte pamfletari josnici, nu? 

— Oh, oh! Nu cumva din întâmplare mă iei drept gazetar? 

— Nu şi asta este nenorocirea, că oameni ca dumneata 
repetă astfel de infamii care se împrăştie ca nişte vapori 
otrăviţi întunecând adesea soarele cel mai strălucitor. 
Dumneata şi oamenii de lume daţi acestor păreri o imensă 
consistenţă, repetându-le. Ah, domnule, din respect nu 
repetă asemenea lucruri. 

— Ba le repet. 

— Şi de ce le repeţi? Strigă tânărul, bătând din picior. 

— Uite de ce! Zise bătrânul, cramponându-se de braţul 
fiului său şi privindu-l cu zâm-betul său demonic. Pentru a-ţi 
demonstra că am dreptate să-ţi spun: „Filip, regina întoarce 
capul; Filip, regina te caută; Filip, regina te doreşte; Filip, 
aleargă, aleargă, regina te aşteaptă”... 

— Ah! Strigă tânărul, ascunzându-şi capul în mâini. În 
numele cerului, taci, tată, mă faci să-mi pierd minţile! 

— În realitate, Filip, nu te-nţeleg - răspunse bătrânelul. 
Oare este o crimă să iubeşti? Asta dovedeşte că ai inimă şi 
ochii acestei femei, glasul ei, mersul său, toate astea nu 
dovedesc că are inimă? Ea iubeşte, iubeşte îţi spun; dar tu 
eşti un filosof, un puritan, un quaker, unul care vine din 
America, tu nu iubeşti; las-o deci să te caute cu privirea, las- 
o să se întoarcă, las-o să aştepte, insult-o, dispreţuieşte-o, 
respinge-o, Filip, adică Joseph de Tavemey! 

Şi spunând acestea, cu un accent de o ironie sălbatică, 
bătrânelul, văzând efectul pe care îl produsese, dispăru 
asemenea celui care te îndeamnă la rele, după ce mai întâi 
te-a sfătuit să săvârşeşti crima. 


Filip rămase singur, cu inima sângerândă, cu capul 
înfierbântat; nu se gândi nici măcar că de o jumătate de oră 
stă țintuit locului, că regina îşi sfârşise plimbarea, că se 
întorsese, că îl privea şi că din mijlocul alaiului său ea strigă 
în trecere: 

— Te-ai odihnit îndeajuns, domnule de 'Tavemey? Atunci 
vino, numai dumneata poţi să plimbi regeşte o regină. Daţi- 
vă la o parte, domnilor! 

Filip alergă spre ea, orb, ameţit, înnebunit. Punându-şi 
mâna pe spătarul săniei, simţi că arde; regina se sprijinea 
nepăsătoare pe spătar; degetele lui atingeau părul Mariei- 
Antoaneta. 

Capitolul XIII Suffren. 

Contrar tuturor obiceiurilor curţii, secretul a fost cu 
străşnicie păstrat de Ludovic al XVI-lea şi de contele m 
d'Artois. Nimeni nu a ştiut la ce oră şi în ce fel trebuia să 
sosească domnul de Suffren. Regele dăduse dispoziţii în 
legătură cu partida de cărţi din acea seară. La ora şapte, el 
intră însoţit de prinții şi prinţesele din familia sa. Regina 
sosi ţinând-o de mână pe „doamna” 5, care nu avea încă 
decât şapte ani. Adunarea era numeroasă şi strălucită. 

În timpul preliminariilor reuniunii, în clipa când se aşezau 
cu toţii, contele d'Artois se apropie tiptil de regină şi îi 
spuse: 

— Soră, uitaţi-vă bine de jur împrejur. 

— Ei bine - spuse ea - mă uit. 

— Şi ce vedeți? 

Regina îşi plimbă privirea de jur împrejur, cercetă 
grupurile, iscodi spaţiile libere şi, zărind pretutindeni 
prieteni şi supuşi, printre care pe Andreea şi pe fratele ei, 
zise: 

— Dar văd feţe foarte agreabile, feţe prietenoase, mai ales. 

— Nu vă uitaţi la cei prezenţi aici, observați cine lipseşte. 

— Ah, într-adevăr, aşa e! Exclamă ea. 

Contele d'Artois începu să râdă. 


— Din nou absent - reluă regina. Ah, oare o să-l pun 
mereu pe goană? 

— Nu - răspunse contele d'Artois. Numai că gluma se 
prelungeşte. Domnul s-a dus să-l aştepte pe comandorul 
Suffren la barieră. 

— În cazul acesta nu văd de ce râzi, frate dragă. 

— Nu-ţi dai seama de ce râd? 

— Vezi bine că nu, deoarece dacă Domnul s-a dus să-l 
aştepte pe comandorul Suffren la barieră, înseamnă că a 
fost mai subtil decât noi, asta e tot; văzându-l primul, îl va 
saluta primul în consecinţă. 

— Vai de mine, scumpă soră - replică tânărul prinţ, râzând 
- ai părere foarte proastă despre diplomaţia noastră. Ce-i 
drept, Domnul s-a dus să-l aştepte pe comandor la bariera 
Fontainebleau, numai că noi avem pe cineva care-l aşteaptă 
la popasul de la Villejuif. 

— Adevărat? 

— Şi astfel - continuă contele d'Artois - Domnul va rămâne 
singur la bariera sa, în timp ce, din ordinul regelui, domnul 
de Suffren, întorcându-se la Paris, va sosi direct la 
Versailles, unde îl aşteptăm noi. 

— Minunata urzeală! 

— Nu-i râu şi sunt destul de mulţumit de mine. Joci, soră? 

În acea clipă se aflau în sala de joc cel puţin o sută de 
persoane din cea mai înaltă societate: domnul de Conde, 
domnul de Penthievre, domnul de la Tremouille, prinţesele. 

Singur regele băgă de seamă că domnul conte d'Artois o 
făcea să râdă pe regină şi pentru a fi şi el în complot, le făcu 
ştrengăreşte cu ochiul. 

Noutatea cu privire la sosirea comandorului Suffren nu se 
răspândise deloc, cum am mai spus, dar cu toate acestea nu 
a putut fi cu desăvârşire ascunsă, ceva plutea în aer. Se 
simţea ca acel ceva ce fusese tăinuit va ieşi la iveală, ca 
ceva neaşteptat se va întâmpla; o surescitare instructivă ce 
stăpânea toată această mulţime, unde cel mai mic 
eveniment devine important de îndată ce stăpânul încrunta 


sprânceana pentru a dezaproba sau îşi ţuguie buzele 
pentru a zâmbi. 

Regele, care obişnuia să joace doar o monedă de şase livre 
în scopul de a tempera jocul prinților şi al seniorilor de la 
curte, nu se mai supraveghea şi punea pe masă tot aurul pe 
care-l avea în buzunar. Regina, cu desăvârşire în rol, fu 
diplomată şi derută atenţia celor din jur manifestând un 
interes prefăcut faţă de joc. Filip, primit în partidă şi aşezat 
vizavi de sora lui, era copleşit de impresia extraordinară, 
uimitoare a acestei bunăvoinţe ce se revărsa asupra lui pe 
neaşteptate. Orice ar fi făcut, cuvintele tatălui său îi 
reveneau mereu în minte. Se întreba dacă nu cumva 
bătrânul, care văzuse tronând trei sau patru favorite, nu 
ştia mai bine istoria vremurilor şi a moravurilor. Se întreba 
dacă acest puritanism care ţine de adoraţia religioasă nu 
este ridicol, cu atât mai mult cu cât era adus aici din ţări 
îndepărtate. 

Regina, atât de diafană şi de frumoasă, purtându-se ca o 
soră cu el, poate că în fond nu era decât o cochetă înrăită, 
interesată să-şi adauge încă o pasiune amintirilor sale, aşa 
cum entomologul adaugă încă o insectă sau un fluture în 
vitrina sa, fără să se neliniştească de suferinţa bietei gâze a 
cărei inimă este străpunsă de un ac? Şi, cu toate acestea, 
regina nu era o femeie vulgară, o femeie banală. O privire a 
ei însemna ceva, ea care niciodată nu la să să-i cadă 
privirea fără a calcula consecinţele. 

„Coigny, Vaudreuil - repetă în gând Filip - ei au iubit-o pe 
regină şi au fost iubiţi. Ah, de ce, de ce această calomnie 
atât de groaznică; de ce nici o rază de lumină nu străbate în 
acest abis întunecat care se numeşte inima unei femei, încă 
şi mai adânc când este inima unei regine?” Şi, după ce lui 
Filip i-au umblat destul aceste două nume prin minte, privi 
spre capătul mesei unde se aflau domnii de Coigny şi de 
Vaudreuil, care, printr-un ciudat capriciu al soartei, stăteau 
alături, unul de celălalt, uitându-se în altă parte şi 
nicidecum spre regină, nepăsători, dacă nu chiar ignorând- 


o cu totul. Şi Filip îşi spuse că era cu neputinţă ca aceşti doi 
bărbaţi să fi iubit şi să fie atât de liniştiţi, să fi fost iubiţi şi să 
fie atât de indiferenți. Ah, dacă regina l-ar iubi pe el, ar 
înnebuni de fericire; şi dacă ea l-ar da uitării după ce l-ar 
iubi, s-ar omori de disperare. Şi de la domnii de Coigny şi 
de Vaudreuil, Filip trecu la Maria-Antoaneta. 

Continuând să viseze, întreba această frunte atât de pură, 
această gură atât de poruncitoare, această privire atât de 
maiestuoasă; el cerea frumuseţii femeii să-i dezvăluie 
secretul reginei. Ah, nu, calomnii, calomnii! 'Toate aceste 
zvonuri vagi care începeau să circule în popor şi cărora 
numai interesele, urile sau intrigile de la curte le dădeau 
oarecare consistenţă. Filip ajunsese aici cu meditaţiile sale, 
când bătură ceasurile şapte şi trei sferturi la orologiul din 
sala gărzilor. 

Dar iată că se auzi un zgomot neobişnuit. În această sală 
răsunară paşi repezi şi grăbiţi. Patul armelor lori dalele. O 
larmă de voci pătrunzând prin uşa întredeschisă atrase 
atenţia regelui, care-şi dădu capul pe spate pentru a auzi 
mai bine, apoi fă cu un semn reginei. Aceasta înţelese şi 
numaidecât întrerupse partida. Fiecare jucător îşi adună 
partea şi aştepta să se ia o hotărâre, aştepta ca regina să le 
facă un semn din care să i se poată deduce intenţiile. 

Regina trecu în marea sală de recepţie. Regele ajunsese 
acolo înaintea ei. Un aghiotant al domnului de Castries, 
ministrul marinei, se apropie de rege şi îi şopti câteva 
cuvinte la ureche. 

— Preabine - răspunse regele - du-te. Apoi reginei: Totul 
merge bine - adăugă el. 

Fiecare îşi privi întrebător vecinul - „totul merge bine” 
dăduse de gândit tuturor. În clipa următoare, domnul 
mareşal de Castries intră în sală zicând cu voce tare. 

— Maiestatea sa binevoieşte să-l primească pe domnul 
comandor de Suffren, care vine de la Toulon? 

La acest nume, rostit cu glas tare, vesel, triumfător, se 
produse o zarvă de nedescris. 


— Da, domnule - răspunse regele - cu mare plăcere. 

Domnul de Castries ieşi. 

Toată lumea se întoarse spre uşa prin care dispăruse 
domnul de Castries. Pentru a explica această simpatie a 
întregii Frânte faţă de domnul de Suffren, pentru a putea 
înţelege interesul pe care un rege, o regină, prinți de sânge 
regesc îl puneau în a obţine primele priviri ale lui Suffren, 
sunt de ajuns câteva cuvinte. 

Suffren este un nume strict franțuzesc: ca Turenne, sau 
Catinat, sau Jean Bart. De la războiul cu Anglia, sau, mai 
precis, de la ultimele lupte care au precedat pacea, domnul 
comandant de Suffren dăduse şapte mari bătălii navale fără 
a suferi nici o înfrângere; luase Trincomale şi Gondelour, 
întărise posesiunile franceze, curăţase marea şi-l făcuse pe 
nababul Haider-Ali să priceapă că Franţa este prima putere 
în Europa. El pusese în exercitarea profesiunii de marinar 
toată diplomaţia unui negociator priceput şi cinstit, toată 
vitejia şi tactică unui soldat, toată abilitatea unui 
administrator înţelept. 

Îndrăzneţ, neobosit, orgolios când era vorba de onoarea 
pavilionului francez, îi obosise pe englezi pe pământ şi pe 
mare în aşa măsură, încât aceşti marinari nu îndrăzniră 
niciodată să sfârşească o victorie începută, sau să încerce 
un atac împotriva lui Suffren când leul îşi arăta colții. Apoi, 
după bătălie, în timpul căreia îşi pusese viaţa în joc cu 
nepăsarea ultimului matelot, se arata uman, generos, 
înţelegător; era tipul adevăratului marinar, oarecum uitat 
de la Jean Bart şi Duguay-Trouin încoace, pe care Franţa îl 
regăsea în persoana comandorului de Suffren. 

Nu vom încerca să descriem zarva şi entuziasmul pe care 
sosirea să la Versailles le ştimi printre gentilomii convocați 
la această adunare. 

Suffren era un om de cincizeci şi şase de ani, gras, scund, 
cu ochi scăpărători, cu gesturi nobile şi elegante. Ager, în 
ciuda obezității sale, maiestuos, cu toată supleţea sa, îşi 
purta cu mândrie pletele sau mai bine zis coamă; ca orice 


om obişnuit să învingă întotdeauna greutăţile, găsise 
mijlocul să se îmbrace şi să-şi aranjeze pieptănătura în 
trăsura de poştă. Purta un frac albastru, brodat cu aur, 
vestă roşie, pantalon albastru. Păstrase gulerul militar pe 
care puternică să bărbie se rotunjea asemenea unui adaos 
obligatoriu al capului său uriaş. 

Când intră în sala gărzilor, cineva şopti un cuvânt 
domnului de Castries, care se plimba neliniştit în lung şi-n 
lat şi numaidecât acesta exclamă: 

— Domnul de Suffren, domnilor! 

Gărzile îşi luară de îndată puştile, se aliniară de la sine, ca 
şi când ar fi fost vorba de regele Franţei şi cum trecu 
magistrul, se rânduiră în spatele lui, patru câte patru, ca 
într-un cortegiu. 

Strângând mâna domnului de Castries, el încercă să-l 
îmbrăţişeze. Dar ministrul marinei îl împinse binişor. 

— Nu, nu, domnule - îi spuse el - nu vreau să-l lipsesc de 
bucuria de a vă îmbrăţişa primul pe acela care este mai 
îndreptăţit decât mine. 

Şi în felul acesta îl conduse pe domnul de Suffren până la 
Ludovic al XVI-lea. 

— Domnule comandor! Exclamă regele cu căldură, de cum 
îl zări. Fiţi binevenit la Versailles. Îi aduceţi glorie, îi aduceţi 
tot ceea ce le dăruiesc eroii contemporanilor lor pe pământ; 
nu vorbesc de viitor, acesta vă aparţine. Îmbrăţişaţi-mă, 
domnule comandor! 

Domnul de Suffren puse un genunchi în pământ, dar 
regele îl ridică şi îl îmbrăţişa atât de prietenos, încât un 
prelung freamăt de bucurie şi admiraţie străbătu adunarea. 
Fără respectul datorat regelui, toţi cei de faţă ar fi izbucnit 
în strigăte de bucurie şi aclamații. Regele se întoarse spre 
regină. 

— Doamnă - spuse el - iată-l pe domnul de Suffren, 
învingătorul de la Triancomale şi de la Gondelour, spaima 
vecinilor noştri, englezii, Jean Bart al meu! 


— Domnule - zise regina - nu vă voi elogia. Vreau să ştiţi 
însă că nu aţi tras nici o singură lovitură de tun pentru 
gloria Franţei fără ca inima mea să nu bată de admiraţie şi 
recunoştinţă! 

Abia sfârşi regina şi contele d'Artois, apropiindu-se cu fiul 
său, domnul duce d'Angouleme, spuse: 

— Fiule, ai în faţa ta un erou. Priveşte-l bine, e un lucru 
rar. 

— Monseniore - răspunse tatălui său tânărul prinţ - de 
curând am citit vieţile marilor oameni de Plutarh, dar nu i- 
am văzut. Îţi mulţumesc că mi l-ai arătat pe domnul de 
Suffren! 

După murmurul pe care îl stârni în jur, copilul înţelese că 
rostise cuvinte de neuitat: Regele luă apoi braţul domnului 
de Suffren şi se pregătea să-l ducă în cabinetul său pentru a 
discuta, ca geograf, despre călătoriile şi expediţia sa. Dar 
domnul de Suffren se împotrivi respectuos. 

— Sire - spuse el - permiteţi-mi, întrucât maiestatea 
voastră are atâta îngăduinţă faţă de mine... 

— O! Exclamă regele. Cereţi orice, domnule de Suftren! 

— Sire, unul dintre ofiţerii mei a comis o indisciplină atât 
de gravă, încât numai maiestatea voastră poate fi 
judecătorul. 

— O, domnule de Suffren - replică regele - speram ca 
prima dumneavoastră cerere să fie o răsplată, nu o 
pedeapsă. 

— Sire, am avut cinstea să spun maiestăţii voastre, că va 
hotărî singură ce va crede de cuviinţă. 

— Ascult. 

— În ultima luptă, ofiţerul despre care vorbesc maiestăţii 
voastre manevra Severul. 

— A, vasul acela care a coborât pavilionul - zise regele, 
încruntându-se. 

— Sire, căpitanul Severului a coborât într-adevăr 
pavilionul - răspunse domnul de Suff-ren, înclinându-se şi 
sir Hugues, amiralul englez, s-a şi grăbit să trimită o şalupă 


pentru a înlocui echipajul vasului capturat; dar locotenentul 
vasului, care supraveghea bateriile de pe puntea din mijloc, 
observând că focul încetează şi primind ordin de a face să 
tacă tunurile, se urcă pe punte; văzu pavilionul coborât şi 
pe căpitan gata să se predea. Cer iertare maiestăţii voastre, 
dar, la această privelişte, tot sângele său francez se revoltă. 
Luă pavilionul, care se afla la îndemână, se înarma cu un 
ciocan şi, poruncind să se redeschidă focul, se duse şi fixă 
pavilionul sub fanion. Acesta este, sire, evenimentul datorită 
căruia SEVERUL a rămas al maiestăţii voastre. 

— Frumoasă faptă! Zise regele. 

— Curajoasă acţiune! Zise regina. 

— Da, sire, da, doamnă, dar o gravă abatere de la 
disciplină. Ordinul era dat de căpitan, locotenentul trebuia 
să se supună. Vă cer deci iertare pentru acest ofiţer, sire şi 
v-o cer cu atât mai insistent, cu cât este vorba de nepotul 
meu. 

— Nepotul dumneavoastră?! Exclamă regele. Şi nu mi-aţi 
spus nimic. 

— Regelui nu, dar am avut onoarea să raportez domnului 
ministru al marinei, cu rugă-mintea de a nu spune nimic 
maiestăţii sale înainte de a fi obţinut iertarea vinovatului. 

— Acordată, acordată! Strigă regele. Făgăduiesc dinainte 
protecţia mea oricărui nedis-ciplinat care va şti să apere 
astfel onoarea pavilionului şi a regelui Franţei. Ar trebui să- 
l prezentaţi pe acest ofiţer, domnule comandor! 

— Este aici - replică domnul de Suffren - şi deoarece 
maiestatea voastră îmi îngăduie... Domnul de Suffren se 
întoarse, zicând: Apropie-te, domnule de Chamy... 

Regina tresări. Acest nume îi trezi în minte o amintire prea 
proaspătă pentru a fi ştearsă. Un tânăr ofiţer se desprinse 
din grupul format în jurul domnului de Suffren şi se înfăţişă 
numaidecât dinaintea regelui. Din locul unde se afla, regina 
schiţase un gest, ca şi cum ar fi vrut să iasă în întâmpinarea 
tânărului, entuziasmată cum era de povestirea frumoasei 
sale fapte. Dar la auzul numelui, la vederea marinarului pe 


care domnul de Suffren îl prezentă regelui, ea se opri, 
deveni palidă şi îşi înăbuşi un strigăt. Domnişoara de 
Tavemey, de asemenea se albi la faţă şi privi neliniştită spre 
regină. 

În ceea ce-l priveşte pe domnul de Chamy, fără a vedea 
nimic, fără a privi la nimeni, fără ca faţa lui să exprime 
altceva decât respect, se înclină dinaintea regelui, care îi 
întinse mâna să i-o sărute; apoi tânărul reintră, modest şi 
tulburat, aţintit de privirile curioase ale adunării, în cercul 
ofiţerilor, care-l felicitară zgomotos, sufocându-i cu 
îmbrăţişări. 

Urmă o clipă de linişte şi emoție în care timp puteai să vezi 
că regele era radios, regina zâmbitoare şi nehotărâtă, 
domnul de Chamy, cu privirea plecată, iar Filip, căruia 
emoția reginei nu-i scăpase, neliniştit şi întrebător. 

— Să mergem - zise, în sfârşit, regele - veniţi domnule de 
Suffren, veniţi să vorbim; ard de dorinţa de a vă auzi şi dea 
vă dovedi cât de mult m-am gândit la dumneavoastră. 

— Sire, atâta bunătate... 

— A, veţi vedea hărţile mele, domnule comandor; veţi 
vedea fiecare fază din expediţia du-mneavoastră prevăzută 
sau ghicită dinainte de grija pe care v-o purtam. Urmaţi-mă. 
Apoi după ce făcu câţiva paşi, împreună cu domnul de 
Suffren, se întoarse brusc către regină: Apropos, doamnă, 
am pus să se construiască, după cum ştiţi, un vas cu o sută 
de tunuri; mi-am schimbat însă părerea în privinţa numelui 
pe care trebuie să-l poarte; în loc să-l numim cum ne-am 
gândit, nu-i aşa, doamnă... 

Maria-Antoaneta, revenindu-şi puţin din emoție, prinse din 
zbor gândul regelui. 

— Da, da - zise ea - o să-l botezăm Suffren şi eu îi voi fi 
naşă împreună cu domnul comandor. 

Strigătele, până atunci stăpânite, răsunară cu putere: 

— Şi trăiască Suffren! Adăugă regele, cu nespusă 
subtilitate. Căci nimeni nu putea să strige: „Irăiască 
domnul de Suffren!” în prezenţa regelui, pe când aşa, chiar 


şi cei mai scrupuloşi păstrători ai etichetei puteau să strige: 
„Irăiască corabia maiestăţii sale!” 

— Trăiască Suffren! Repetă deci adunarea, cu entuziasm. 

Regele făcu un semn de mulţumire pentru că gândul său 
fusese înţeles atât de bine şi-l luă pe comandor cu el. 

Capitolul XIV Domnul de Chamy. 

Îndată ce regele dispăru, prinții şi prinţesele din sală se 
grupară în jurul reginei. Printr-un semn, comandorul 
Suffren îi ordonase nepotului său să-l aştepte; aşa că 
acesta, după ce-l salutase în semn de supunere, rămăsese 
în grupul în care se afla. Regina, care schimbare cu 
Andreea câteva priviri semnificative, aproape nu-l pierdea 
din ochi pe tânăr şi, de fiecare dată când se uita la el, îşi 
spunea: „El este, cu siguranţă, el este”. Iar domnişoara de 
Tavemey încuviinţa printr-o pantomimă care nu-i lăsa nici o 
îndoială reginei, deoarece pantomimă aceasta însemna: Ah, 
Sfinte Dumnezeule, da, doamnă, e el, chiar el! 

Filip, am mai spus, vedea că regină este preocupată. 
Vedea şi înţelegea, dacă nu cauza, cel puţin sensul 
îndepărtat. Niciodată cel ce iubeşte nu se înşală asupra 
sentimentelor celui iubit. El ghicea deci că regina se află 
sub impresia unui eveniment neobişnuit, misterios, 
necunoscut celorlalţi, cu excepţia Andreei. 

Într-adevăr, regina îşi pierduse cumpătul şi căuta un 
refugiu în spatele” evantaiului, ea care de obicei făcea pe 
toată lumea să plece ochii. În timp ce tânărul se întreba 
cum va sfârşi această nelinişte a maiestăţii sale, în timp ce 
încerca să cerceteze trăsăturile domnilor de Coigny şi de 
Vaudreuil ca să afle dacă sunt şi ei amestecați în această 
taină, dar pe care îi văzu foarte liniştiţi discutând cu domnul 
de Haga, venit la Versailles în chip de curtean, un personaj 
purtând impunătorul veşmânt de cardinal intră în sală, 
urmat de ofiţeri şi de prelați. 

Regina îl recunoscu pe domnul Louis de Rohan; ea îl văzu 
tocmai din capătul sălii şi numai decât îşi întoarse privirea, 
fără a încerca măcar să-şi ascundă neplăcerea. Prelatul 


traversă întreaga adunare, fără a saluta pe nimeni şi veni 
drept la regină, în faţa căreia se înclină, mai degrabă ca un 
bărbat de lume care salută o femeie decât ca un supus care 
salută o regină. Apoi adresă un compliment foarte 
curtenitor maiestăţii sale, care însă întoarse capul, 
murmură cu răceală două sau trei cuvinte potrivite 
ceremonialului şi reluă conversaţia cu doamna de Lamballe 
şi cu doamna de Polignac. 

Prinţul Louis nu păru să fi observat primirea rece a 
reginei. El îşi făcu reverenţele, se răsuci fără grabă şi, cu 
toată graţia unui curtean perfect, se adresă doamnelor, 
mătuşile regelui, cu care discută îndelung, dat fiind că, în 
virtutea jocului obişnuit la curte, el obţinu aici o primire cu 
atât mai binevoitoare, cu cât a reginei fusese mai rece. 

Cardinalul Louis de Rohan era un bărbat în puterea 
vârstei cu o figură impozantă şi o ţinută nobilă; trăsăturile 
sale trădau inteligenţă şi blândeţe; avea o gură fină, cu un 
surâs reţinut, o mână foarte frumoasă; fruntea sa, cu părul 
niţel rărit, îl arăta a fi un om al plăcerilor sau unul al 
studiului; prinţul de Rohan era însă şi unul şi celălalt. 

Era un bărbat apreciat de femeile cărora le plăcea 
curtenia discretă şi de loc searbădă; era proverbial pentru 
luxul său. Găsise mijlocul de a se crede într-adevăr sărac cu 
o rentă de şaisprezece mii de livre. Regele îl iubea pentru 
că era un savant; regina, dimpotrivă, îl ura. Motivele acestei 
uri nu au fost niciodată bine cunoscute în întregime, dar ele 
puteau fi argumentate în două feluri. 

În primul rând, se spunea că, în calitatea sa de ambasador 
la Viena, prinţul Louis scrisese regelui Ludovic al XV-lea, 
despre Maria-lereza, scrisori pline de ironie, fapt pe care 
Maria-Antoaneta nu-l putuse ierta niciodată diplomatului. 
Pe deasupra şi lucrul acesta este mai omenesc şi, mai ales, 
mai aproape de adevăr, ambasadorul scrisese cu privire la 
căsătoria tinerei arhiducese cu moştenitorul tronului, tot 
regelui Ludovic al XV-lea, care citise scrisoarea cu glas tare 
la o cină la doamna Du Barry, îi scrisese, spuneam despre 


unele particularităţi jignind amorul propriu al tinerei femei, 
foarte slabă pe vremea aceea. Aceste atacuri o răniseră 
adânc pe Maria-Antoaneta, care nu se putea recunoaşte în 
mod public victimă, dar care jurase că mai devreme sau mai 
târziu să-l pedepsească pe autor. 

Fireşte, toate acestea ascundeau o intrigă politică. 
Ambasada din Viena fusese luată domnului de Breteuil în 
favoarea domnului de Rohan. Domnul de Breteuil, prea slab 
pentru a luptă deschis împotriva prinţului, folosise ceea ce 
în diplomaţie se numeşte abilitate. Îşi procurase copiile sau 
chiar originalele scrisorilor prelatului, pe atunci ambasador 
şi, punând în balanţă serviciile reale aduse de diplomat şi 
mica duşmănie pe care o avea pentru familia imperială 
austriacă, găsise în moştenitoarea tronului un ajutor 
hotărât să-l piardă într-o zi pe domnul prinţ de Rohan. 

Această ură mocnea surd la curte; din această pricină 
situaţia cardinalului era dificilă. De fiecare dată când o 
vedea pe regină, el îndura aceeaşi primire glacială, despre 
care am încercat să vă dăm o imagine. 

Dar, fie din generozitate, fie dintr-o pornire căreia nu-i 
putea rezista, Louis de Rohan îi ierta duşmancei sale totul şi 
nu pierdea nici un prilej să se apropie de Maria-Antoaneta. 
Ori asemenea prilej nu-i lipsea, deoarece prinţul Louis de 
Rohan era marele preot al curţii. 

El nu s-a plâns niciodată, nu s-a destăinuit nimănui. Avea 
un cerc restrâns de prieteni, printre care se număra 
baronul de Planta, ofiţer german, confidentul său intim, 
care îl consola de mânia regală, atunci când nu izbuteau s-o 
facă doamnele de la curte, care nu împărtăşeau în 
unanimitate sentimentele reginei faţă de cardinal. 

Prezenţa cardinalului aşternuse o umbră peste scena 
veselă ce se desfăşura în imaginaţia reginei. Dar îndată ce 
se îndepărtă de ea, Maria-Antoaneta se şi însenină. 

— Ştiţi - se adresă ea doamnei prințese de Lamballe - că 
faptele tânărului ofiţer, nepotul domnului comandor, sunt 


printre cele mai remarcabile din acest război? Care este 
numele său? 

— Domnul de Chamy, cred - răspunse prinţesa. Apoi se 
întoarse către Andreea şi o întrebă; Nu-i aşa, domnişoară 
de Tavamey? 

— Da, Chamy, alteţa voastră - răspunse Andreea. 

— Trebuie ca domnul de Chamy să ne povestească nouă 
înşine această întâmplare, fără a ne lipsi nici măcar de un 
singur detaliu - continuă regina. Să fie căutat. Mai este 
aici? 

Un ofiţer se îndepărtă şi se grăbi să îndeplinească porunca 
reginei. În aceeaşi clipă, privind în jur, Maria-Antoaneta îl 
zări pe Filip şi, nerăbdătoare ca întotdeauna îi spuse: 

— Domnule de Tavemey, caută-l şi dumneata. 

Filip se roşi; poate se gândea că ar fi trebuit, să prevină 
dorinţa suveranei sale. Începu deci să-l caute pe acest 
fericit ofiţer, pe care nu-l pierduse din ochi de când fusese 
prezentat. Astfel că cercetarea nu dură mult Domnul de 
Chamy sosi în clipa următoare, însoţit de cei doi trimişi ai 
reginei. Cercul se lărgi în faţa sa; regina putu atunci să-l 
examineze cu mai multă atenţie decât o făcuse în ajun. 

Era un tânăr de douăzeci şi şapte-douăzeci şi opt de ani, 
cu silueta dreaptă şi subţire, cu umerii largi, cu gamba 
perfectă. Trăsăturile chipului său, fine şi totodată blânde, 
deveneau deosebit de energice de fiece dată când 
deschidea, mari, ochii săi albaştri, cu privirea intensă. Era, 
lucru uimitor pentru un bărbat care făcuse războiul în 
India, tot atât de alb la faţă pe cât era Filip de ars de soare; 
gâtul nervos, de o formă admirabilă, era strâns într-o eşarfă 
de o albeaţă mai puţin strălucitoare decât pielea sa. 

Când se apropie de grupul în centrul căruia se afla regina, 
el nu arătă în nici un fel că ar cunoaşte-o pe domnişoara de 
Tavemey sau chiar pe regină. Înconjurat de ofiţeri, care îl 
întrebau şi cărora le răspundea cu multă cuviinţă, el părea 
să fi uitat că îi vorbise un rege şi îl privise o regină. Această 


politeţe, această rezervă erau de natură să-l facă să fie şi 
mai apreciat de regină, atât de sensibilă la maniere. 

Nu numai pentru ceilalţi, domnul de Chamy avea motive 
să-şi ascundă uimirea la vederea atât de neaşteptată a 
doamnei din trăsură. Culmea prudenţei era să o lase, dacă 
era cu putinţă, ca ea însăşi să ignore că a fost recunoscută. 
Privirea lui Chamy, firească şi de o sfiiciune plină de bun 
gust nu se ridică deci înainte ca regina să-i fi adresat 
cuvântul. 

— Domnule de Chamy - îi spuse ea - aceste doamne 
doresc, dorinţă firească, de altfel, deoarece o încerc şi eu, 
să cunoască povestea cu nava, în toate amănuntele; 
istorisiţi-ne-o, vă rog. 

— Doamnă - replică tânărul marinar în mijlocul unei tăceri 
profunde - o rog pe maiestatea voastră, nu din modestie, ci 
din omenie, să mă scutească de această povestire; ceea ce 
am făcut în calitate de locotenent al Severului, zece ofiţeri, 
camarazii mei, au vrut să facă în acelaşi timp a mine; eu am 
trecut primul la acţiune, iată meritul meu. Dar să acorzi 
celor întâmplate atâta importanţă, încât să socoteşti că 
merită a fi povestite maiestăţii voastre, nu, doamnă, este 
imposibil şi, mai ales, generoasa dumneavoastră inimă 
regală va înţelege. Fostul comandant al Severului este un 
viteaz ofiţer, care în ziua aceea şi-a pierdut capul. Vai, 
doamnă, neîndoielnic că aţi auzit pe cei mai curajoşi 
spunând că nu poţi fi viteaz în fiecare zi. Îi trebuiau zece 
minute ca să-şi revină; hotărârea noastră de a nu ne predă 
i-a dat acest răgaz şi curajul i-a revenit; din această clipă el 
a fost cel mai curajos dintre noi; iată de ce eu o implor pe 
maiestatea voastră să nu exagereze meritele faptei mele, ar 
fi un prilej de a-l zdrobi pe acest biet ofiţer, care deplânge 
zilnic nestăpânirea sa de o clipă. 

— Bine; bine! Rosti regina, emoţionată şi bucuroasă, 
ascultând murmurul de admiraţie pe care cuvintele 
generoase ale tânărului ofiţer îl stârnise în jurul său; bine, 


domnule de Chamy, sunteţi un om de onoare, de altfel, aşa 
vă şi cunoşteam. 

La aceste cuvinte, ofiţerul ridică iute capul; o roşeaţă 
tinerească îi îimpurpura obrazul; ochii lui îşi plimbară 
privirile de la regină la Andreea cu un fel de spaimă. Se 
temea de această fire generoasă şi atât de îndrăzneață în 
generozitatea să. Într-adevăr, domnul de Chamy nu era la 
sfârşitul încercărilor sale. 

— Trebuie să aflaţi cu toţii - continuă îndrăzneaţa regină - 
că domnul de Chamy, acest tânăr ofiţer, care a debarcat de- 
abia ieri, acest necunoscut, ne era bine cunoscut nouă chiar 
înainte de a ne fi fost prezentat astă-seară şi merită să fie 
cunoscut şi admirat de toate femeile. 

Era limpede că regina vrea să vorbească, să povestească o 
întâmplare în care fiecare putea să desluşească fie un mic 
scandal, fie un mic secret. Toată lumea se aduna în cerc, 
ciuli urechea, se sufocă de curiozitate. 

— Închipuiţi-vă, doamnelor - începu regina - că domnul de 
Chamy, este cu atât mai atent cu femeile, cu cât este mai 
nemilos cu englezii. Mi s-a relatat despre el o întâmplare, 
care, vă mărturisesc dinainte, îi face cea mai mare cinste în 
ochii mei. 

— O, doamnă!... Bâigui tânărul ofiţer. 

Vă daţi seama că vorbele reginei, prezenţa celui căruia îi 
erau adresate nu făcură decât să sporească şi mai vârtos 
curiozitatea. Un freamăt străbătu asistenţa. Chamy, cu 
fruntea brobonită de sudoare, ar fi dat un an din viaţă 
pentru a se afla în India. 

— lată faptele - continuă regina. Două doamne, pe care le 
cunosc, întârziind în oraş, se aflau într-o situaţie neplăcută 
în mijlocul unei mulţimi. De fapt, se aflau într-o reală 
primejdie, într-o mare primejdie. Domnul de Chamy trecea 
în momentul acela pe acolo, din întâmplare sau, mai bine 
zis, din fericire; el îndepărtă mulţimea şi, fără să le 
cunoască şi cu toate că era greu să-şi dea seama că sunt 


aristocrate, le luă pe cele două doamne sub ocrotirea sa, le 
însoţi foarte departe, la zece leghe de Paris, cred... 

— Maiestatea voastră exagerează - replică râzând Chamy, 
liniştit de întorsătura pe care o luase povestirea. 

— Să zicem cinci leghe şi să nu mai vorbim - interveni 
contele d'Artois, amestecându-se deodată în conversaţie. 

— Fie, dragă frate - încuviinţă regina. Dar lucrul cel mai 
frumos, este că domnul de Chamy nu a încercat câtuşi de 
puţin să cunoască numele celor două doamne cărora le 
făcuse acest serviciu, le-a dus la locul indicat de ele, apoi s-a 
îndepărtat fără să întoarcă măcar capul, astfel că ele au 
scăpat din mâinile lui ocrotitoare fără a se nelinişti o 
singură clipă. 

Se auziră strigăte de uimire, de admiraţie; Chamy primi 
felicitări de la douăzeci de femei deodată. 

— Frumos, nu-i aşa? Sfârşi regina Un cavaler al „Mesei 
Rotunde” n-ar fi procedat mai corect. 

— Minunat! Strigau toţi în cor. 

— Domnule de Chamy - reluă regina - regele este ocupat, 
fără îndoială, să-l recom-penseze pe domnul de Suffren, 
unchiul dumitale; în ce mă priveşte, aş dori să fac ceva 
pentru nepotul acestui mare om. 

Ea îi întinse mâna. Şi în timp ce Chamy, pălind de bucurie 
i-o atingea cu buzele, Filip, îngălbenind de durere, se 
ascundea după bogatele draperii ale sălii. Andreea se 
făcuse şi ea albă la faţă, dar cu toate acestea ea nu putea să 
ghicească suferinţa fratelui său. Vocea domnului conte 
d'Artois întrerupse această scenă, care ar fi părut atât de 
ciudată unui observator. 

— Ah, fratele meu, domnul conte de Provence - rosti el, cu 
glas tare - grăbeşte-te, domnule, grăbeşte-te! Ai pierdut un 
frumos spectacol; primirea domnului de Suffren. A fost un 
moment care, într-adevăr, nu va fi uitat niciodată de inimile 
franceze! Cum naiba ai pierdut prilejui, tocmai dumneata, 
frate dragă, omul punctual prin excelenţă? 


Domnul de Provence îşi subţie buzele, o salută distrat pe 
regină şi răspunse cu o banalitate. Apoi, cu voce scăzută, se 
adresa domnului de Favras, căpitanul gărzilor sale: 

— Cum se face că se află la Versailles? 

— Ah, monseniore - replică acesta - mă întreb de o oră şi 
încă n-am priceput. 

Capitolul XV Cei o sută de ludovici ai reginei. 

Acum că am făcut cunoştinţă cititorilor noştri cu 
principalele personaje ale acestei povestiri, acum că i-am 
introdus şi în căsuţa contelui d'Artois şi în palatul lui 
Ludovic al XVI-lea la Versailles, îi vom conduce în casa de pe 
strada Saint-Claude, unde regina Franţei fusese incognito şi 
urcase cu Andreea de lavemey la etajul al patrulea. 

Odată plecată regina, doamna de La Motte, o ştim, socoti 
de mai multe ori bucuroasă cei o sută de ludovici care-i 
picaseră atât de miraculos din cer. Cincizeci de minunaţi 
ludovici dubli de patruzeci şi opt de livre, care, înşiraţi pe 
masa sărăcăcioasă şi strălucind în lumina lămpii păreau să 
umilească, prin prezenţa lor aristocratică, toate celelalte 
lucrări din sărmana locuinţă. După plăcerea de a avea, 
doamna de La Motte nu cunoştea alta mai mare decât 
aceea de a scoate ochii cu ce are. Posesia nu însemna nimic 
pentru ea dacă posesia nu stârnea invidie. De la un timp, 
faptul că menajera era martora mizeriei sale o umplea de 
silă, de aceea se grăbi să o facă şi martora bogăției sale. Se 
gândi deci la mătuşa Clotilda, rămasă în anticameră şi, 
plimbând cu îndemânare lumina lămpii în aşa fel, încât 
aurul să strălucească pe masă, o strigă: 

— Clotilda! 

Camerista făcu un pas în încăpere. 

— Vino aici şi priveşte! Adăugă doamna de La Motte. 

— O, doamnă!... Exclamă bătrâna, împreunându-şi mâinile 
şi lungind gâtul. 

— Erai îngrijorată de leafă dumitale? Zise doamna 
contesă. 


— Oh, doamnă, n-am spus niciodată nici un cuvânt despre 
asta. Am întrebat-o pe doamna contesă când va putea să-mi 
plătească şi era firesc deoarece n-am primit nimic de trei 
luni. 

— Crezi că voi putea să te plătesc cu ce este aici? 

— Isuse Cristoase, doamnă! Dacă aş avea ceea ce-i aici, aş 
fi bogată pentru toată viaţa. 

Doamna de La Motte o privi pe bătrână cu un infinit 
dispreţ şi ridică din umeri. 

— Din fericire - spuse ea - anumiţi oameni îşi amintesc de 
numele pe care-l port, în timp ce aceia care ar trebui să şi-l 
amintească l-au uitat. 

— Şi ce veţi face cu tot acest bănet? Întrebă mătuşa 
Clotilda. 

— O mulţime de lucruri. 

— Mai întâi de toate, eu, doamnă, socotesc că ar fi bine să 
aprovizionăm bucătăria, caci veţi da dineuri, nu-i aşa, acum 
că aveţi bani? 

— Taci! Făcu doamna de La Motte. Bate cineva. 

— Doamna se înşeală - spuse bătrâna, mereu zgârcită în 
mişcări, încercând să-şi economisească paşii. 

— Şi eu îţi spun că bate... 

— O asigur pe doamna... 

— Du-te şi vezi. 

— N-am auzit nimic. 

— Da, ca şi adineauri; nici adineauri n-ai auzit nimic; ei 
bine, dacă cele două doamne ar fi placat fără să intre? 

Acest raţionament păru să o convingă pe Clotilda, căci se 
îndreptă spre uşă. 

— Auzi? Strigă doamna de La Motte. 

— Ah, adevărat - zise bătrâna. Mă duc, mă duc... 

Doamna de La Motte se grăbi să facă să alunece cei 
cincizeci de ludovici dubli de pe masă în mână, apoi îi 
aruncă într-un sertar. Şi împingând sertarul murmură: 

— 'Te rog, providenţă, încă o sută de ludovici! 


Aceste cuvinte fură rostite cu o expresie de o neînchipuită 
lăcomie care l-ar fi făcut să zâmbească pe Voltaire. Între 
timp, uşa palierului se deschise şi se auzi pasul unui om în 
anticameră. Omul şi mătuşa Clotilda schimbară între ei 
câteva vorbe al căror sens îi scăpă contesei. Apoi uşa se 
închise, paşii se pierdură pe scară şi bătrâna intra, cu o 
scrisoare în mână. 

— Poftim! Zise ea, dând stăpânei sale scrisoarea. 

Contesa cercetă cu atenţie scrisul, plicul şi pecetea, apoi 
ridicând privirea, întrebă: 

— Un servitor? 

— Da, doamna. 

— Ce livrea? 

— Niciuna. 

— Era în gri? 

— Da. 

— Blazonul acesta mi-e cunoscut - reluă doamna de La 
Motte, privind din nou pecetea. Apoi, apropiind-o de lampa, 
continuă: figuri şi nouă macle de aur. Cine are pe blazon 
figuri şi macle de aur? Îşi scormoni o clipă memoria, dar 
degeaba. Să vedem totuşi scrisoarea - murmură ea. Şi, 
deschizând-o cu grijă pentru a nu strica pecetea, citi: 
„Doamnă, persoana pe care aţi solicitat-o vă poate vizita 
mâine seară dacă veţi avea bunăvoința să-i deschideţi uşa 
casei dumneavoastră”. 

Asta e tot? Contesa îşi încorda din nou mintea. Am scris la 
atâtea persoane - zise ea. Să ne gândim puţin cui am 
scris... La toată lumea. Bărbat, femeie, cine îmi răspunde?... 
Scrisul nu spune nimic... E nesemnificativ... Un adevărat 
scris de secretar... Stilul? Stilul unui protector... Banal şi 
bătrân... 

Apoi citi din nou: „Persoana pe care aţi solicitat-o...” 

Fraza are intenţia de a fi umilitoare. Este desigur a unei 
femei. Ea continuă:...”va veni mâine seară, dacă veţi binevoi 
să-i deschideţi uşa casei dumneavoastră. O femeie ar fi 
spus: „Vă va aştepta mâine seară”. 


Deci este bărbat... Şi cu toate acestea, doamnele de 
adineauri au venit ele însele şi erau totuşi doamne de neam 
mare. Nici o semnătură... Al cui e oare blazonul... Capete şi 
nouă macle de aur? Ah, striga ea, oare mi-am pierdut 
minţile? Rohanii, de bună seamă! Da, am scris domnului de 
Guemene şi domnului de Rohan; unul dintre ei îmi 
răspunde, este simplu ca bună ziua... Dar blazonul nu-i 
împărţit în patru părţi egale, scrisoarea este deci de la 
cardinal... 

Ah, cardinalul de Rohan, acest om de lume, acest fante, 
acest ambiţios!... Va veni s-o vadă pe doamna de La Motte, 
dacă doamna de La Motte îi deschide uşa casei... Prea bine, 
să fie liniştit, uşa îi va fi deschisă. Şi când? Mâine seară! 
Începu să viseze; „O doamnă care se ocupă de binefaceri şi 
care dă o sută de ludovici poate fi primită într-o cocioabă; 
poate să îngheţe pe pardoseala rece, să sufere pe 
scăunelele mele tari ca pe grătarul sfântului Laurenţiu, dar 
fără foc. Însă un prinţ al bisericii, un om care circulă prin 
budoare, un domn al inimilor! Nu, nu, trebuie ca sărăcia pe 
care o va vizita un asemenea prelat să fie mai luxoasă decât 
a multor bogătaşi”. Apoi întorcându-se spre cameristă, care 
sfârşea de făcut patul, spuse: 

— Pe mâine, mătuşă Clotilda. Nu uita să mă trezeşti 
devreme. 

Îşi însoţi cuvintele cu un semn pentru că bătrâna să o lase 
singură, doamna de La Motte vrând fără îndoială să 
chibzuiască mai în voie. Mătugşa Clotilda răscoli jarul pe 
care-l ascunsese în cenuşă pentru a da un aspect şi mai 
sărăcăcios apartamentului şi atâta focul; apoi închise uşa şi 
se retrase în ungherul unde îşi avea culcuşul. 

Jeanne de Valois, în loc să. Doarmă, făcu planuri toată 
noaptea, înşira cu creionul socoteli peste socoteli la lumina 
lămpii, apoi, când totul fu hotărât pentru a doua zi, către 
ora trei căzu într-o toropeală adâncă, din care mătuşa 
Clotilda, care nu dormise nici ea mai mult, veni, 
credincioasă poruncii, să o trezească în zori. Către 


ceasurile opt îşi terminase toaleta, alcătuită dintr-o rochie 
de mătase elegantă şi o pieptănătură de un bun gust 
desăvârşit. Încălţată ca o mare doamnă şi în acelaşi timp ca 
o femeie atrăgătoare, cu aluniţa pe obrazul stâng, cu tunică 
brodată la manşeta mânecii, trimise după un fel de 
trăsurică-roabă acolo unde se găsea acest fel de mijloace de 
locomoţie, adică în strada Pont-aux-Choux. Ar fi preferat o 
lectică, dar ar fi trebuit să trimită după ea prea departe. 
Scaunul-trăsurică, fă care era înhămat un zdrahon din 
Auvergne, primi porunca s-o lase pe doamna contesă în 
Piaţa Regală, unde, sub arcadele dinspre miazăzi, la 
parterul unei locuinţe abandonate, locuia meşterul Fingret, 
tapiţer-decorator, ţinând mobile de ocazie şi alte lucruri, la 
cele mai convenabile preţuri de vânzare sau de închiriat. 
Zdrahonul din Auvergne îşi transportă rapid clientă din 
stradă Saint-Claude în Piaţa Regală. Zece minute de la 
plecare, contesa se oprea la prăvăliile meşterului Fingret, 
unde o vom vedea din acest moment admirând şi scotocind 
în acest panopticum pe care vom încerca să-l descriem. 
Închipuiţi-vă nişte barăci lungi de aproximativ cincizeci de 
picioare, late de treizeci şi înalte de şaptesprezece; pe 
pereţi, tapiserii înfăţişând domnia lui Henric al IV-lea şi a lui 
Ludovic al XIII-lea; de tavane, ascunse printre 
nenumăratele obiecte suspendate, lustre ca nişte sfeşnice 
cu multe braţe din secolul al XVI-lea atârnau înghesuite 
lângă şopârle împăiate, candelabre bisericeşti şi peşti 
zburători. Pe podea, îngrămădite, covoare şi rogojini, 
mobile cu coloane răsucite, cu picioare sculptate, bufete de 
stejar lucrat, console Ludovic al XV-lea cu picioarele aurite, 
canapele acoperite cu damasc roz sau cu catifea de 
Utrecht, paturi, imense fotolii de piele cum îi plăceau lui 
Sully, dulapuri de abanos cu panouri în relief şi cu 
ferecături de aramă, mese Boule cu tăblia din email sau 
porțelan, mese de toaletă cu servicii complete, comode cu 
marchetărie reprezentând instrumente sau flori. Paturi din 
lemn de trandafir sau de stejar cu estradă sau baldachin, 


perdele de toate formele, cu tot felul de desene, din toate 
stofele se îngrămădeau laolaltă, se confundau, potriviri du- 
se sau nu, în penumbra magaziei. Clavecine, colivii pentru 
păsări, harpe, sistre pe o măsuţă, câinele din Marlborough 
împăiat, cu ochii de email. Apoi îmbrăcăminte de toate 
calităţile: rochii atârnând alături de fracuri de catifea, 
manşete de oţel, de argint, de sidef. Sfeşnice, portrete de 
strămoşi, picturi învechite, gravuri înrămate şi toate 
imitaţiile după Vernet, pe atunci la modă, a acelui Vernet 
căruia regina îi spusese atât de grațios şi de spiritual: 

— Hotărât, domnule Vernet, numai dumneata poţi să dai 
nota în Franţa! 

Capitolul XVI Jupân Fingret. 

lată tot ce încânta ochiul şi înflăcăra imaginaţia pungilor 
sărace în prăvăliile meşterului Fingret din Piaţa Regală. 
Mărturile nu erau noi şi firma o declară pe faţă, dar, la un 
loc, se puneau în valoare una pe alta şi sfârşeau prin a 
reprezenta un total mult mai demn de luat în seamă decât 
ar fi bănuit chiar cumpărătorii cei mai pretenţioşi şi puşi pe 
tocmeală. 

Venind aici şi uitându-se la toate aceste minunăţii, doamna 
de La Motte observă de-abia acum câte îi lipseau în strada 
Saint-Claude. Îi lipsea un salon care să aibă o sofa, fotolii şi 
jilţuri largi. O sufragerie cu bufete, etajere şi poliţe. Un 
budoar cu perdelele albastre-verzui, măsuţe şi paravane. 
Dar, mai ales, ceea ce îi lipsea, fie pentru salon, sufragerie 
sau budoar, erau banii cu care să poată avea mobilele pe 
care să le pună în acest nou apartament. 

Însă cu tapiţerii din Paris tranzacţiile s-au făcut cu 
uşurinţă în toate vremurile şi nu s-a auzit niciodată că o 
femeie tânără şi drăguță să-şi dea duhul în pragul unei uşi 
pe care să n-o poată sili să se deschidă. La Paris, ceea ce nu 
se cumpără se închiriază şi obişnuiţii camerelor mobilate au 
pus în circulaţie proverbul: „A vedea înseamnă a lua”. 

Doamna de La Moitte, în speranţa unei posibile închirieri, 
după ce măsura şi iar măsură, se decise pentru o mobilă 


tapisată cu mătase galben-închis care îi plăcu de la primă 
privire. Poate şi pentru că se potrivea cu părul ei negru. 
Niciodată însă această mobilă, compusă din zece piese, nu 
va încăpea la etajul patru din stradă Saint-Claude. Pentru 
ca totul să aibă loc, trebuia să închirieze etajul trei, alcătuit 
dintr-o anticameră, sufragerie, un salonaş şi dintr-un 
dormitor. În felul acesta, va primi la etajul trei milostenia 
cardinalilor, iar la patru pe cea a instituţiilor de caritate, 
deci în lux, pomenile celor care practică binefacerile din 
ostentaţie şi în sărăcie, ofrandele celor cu idei 
preconcepute cărora nu le place să dea celor ce nu para 
avea o nevoie absolută. 

Luând această hotărâre, contesa îşi aruncă ochii spre 
partea mai întunecoasa a barăcii, adică spre colţul în care 
podoabele păreau şi mai strălucitoare, colţul cristalurilor, al 
obiectelor aurite şi al oglinzilor. Văzu stând cu şapca în 
mână, cu aerul impertinent şi zâmbetul zeflemitor un 
individ ce părea a fi un burghez parizian; omul răsucea o 
cheie pe degetele arătătoare împreunate ale ambelor 
mâini. Acest mare specialist în mărfuri de ocazie nu era 
altul decât jupân Fingret, căruia vânzătorii îi anunţaseră 
vizita unei frumoase doamne venită în trăsurică. 

Aceiaşi vânzători puteau fi văzuţi în curte, îmbrăcaţi cu 
haine scurte şi strâmte din pânză de sac şi dimie şi având în 
picioare ciorapi destul de ponosiţi. Erau ocupați să 
restaureze, cu ajutorul unor mobile vechi, altele mai puţin 
vechi sau, mai precis, să desfacă sofale, fotolii şi plăpumi 
zdrenţăroase pentru a scoate lină şi fulgii, material necesar 
la umplerea celor care le înlocuiau. Unul scărmăna lână, o 
amesteca bine cu câlţi şi refăcea noile tapiserii. Altul freca 
de zor cu leşie jilţuri încă arătoase. Un al treilea călca 
stofele curățate cu săpunuri aromate. Şi astfel se înjghebau 
din aceste jerpelituri mobilele de ocazie atât de frumoase 
pe care doamna de La Moitte tocmai le admira. 

Domnul Fingret, observând că muşteriul ar putea să vadă 
operaţiunile angajaţilor săi şi să le înţeleagă într-un fel mai 


puţin convenabil intereselor sale, închise o uşă cu geamuri 
ce dădea spre curte, de teamă ca praful să n-o orbească pe 
doamna... 

— Aşadar, doamna... 

— Şi se opri. 

Era o întrebare. 

— Doamna contesa de La Motte Valois - răspunse 
nepăsătoare Jeanne. 

La acest nume răsunător, domnului Fingret îi pieri 
zâmbetul batjocoritor, puse cheia în buzunar şi se apropie. 

— Ah, aici nu se află nimic din ceea ce i-ar conveni 
doamnei - zise el. Am ceva nou, ceva frumos, ceva grozav. 
Nu trebuie ca doamna contesă să-şi închipuie, fiindcă se 
afla în Piaţa Regală, că firma Fingret nu are mobile la fel de 
frumoase ca şi tapiţerul regelui. Să lăsăm toate acestea 
doamnă, dacă vreţi şi să mergem în cealaltă prăvălie. 

Jeanne roşi. Tot ceea ce văzuse ea aici i se părea foarte 
frumos, atât de frumos, încât nici nu spera să le poată 
obţine. Măgulită, fără îndoială, de a fi atât de favorabil 
apreciată de către domnul Fingret, ea nu-şi putu înfrânge 
teama că negustorul a exagerat posibilităţile sale. Îşi 
blestemă orgoliul şi regretă de a nu se fi prezentat drept o 
simplă burgheză. Dar, din orice încurcătură, o minte ageră 
trage foloase. 

— Nimic nou, domnule - spuse ea - nu vreau nimic nou. 

— Doamnă are fără îndoială de mobilat apartamentele 
unor prieteni. 

— Ai ghicit, ai ghicit, domnule, apartamentul unui prieten. 
Or, dumneata înţelegi... Că pentru apartamentul unui 
prieten... 

— De minune. Doamna să aleagă - replică Fingret, cu 
şiretenia unui negustor din Paris, care nu-şi face o ambiţie 
din a vinde neapărat lucruri noi, mai ales, dacă poate să 
câştige tot atât de bine vânzând lucruri vechi. 

— Această graţioasă mobila cu tapiseria galben-închis, de 
exemplu? Întrebă contesa. 


— A, nu-i mare lucru, doamnă, nu sunt decât zece piese. 

— Nu-i grozavă - reluă contesa. 

— Este absolut nouă, doamna poate să-şi dea seama... 

— Nouă... Pentru cine o ia de ocazie. 

— Fără îndoială - replică jupân Fingret, râzând. Dar, în 
sfârşit, aşa cum este, merită opt sute de livre! 

Preţul o făcu să tresară pe contesa: cum să mărturisească 
ea că moştenitoarea casei de Valois se mulțumea cu o 
mobilă de ocazie, dar nu putea plăti opt sute de livre? Se 
hotări să se arate nemulțumită. 

— Dar nimeni n-a pomenit de cumpărare, domnule. Cum 
aş putea să cumpăr vechiturile astea? Nu-i vorba decât de 
închiriat şi încă... 

Fingret se strâmbă, deoarece, fără discuţie, clienta 
pierdea din importanţă. Nu mai era vorba să vândă o 
mobilă nouă, nici chiar una de ocazie, ci doar de o simplă 
închiriere. 

— Doriţi toată această mobilă pentru un an? Întrebă el. 

— Nu, pentru o lună. Trebuie să mobilez casa unui 
provincial. 

— O sută de livre pe lună - zise jupân Fingret. 

— Glumeşti, cred, domnule. În felul acesta, în opt luni, 
mobila va fi a mea. 

— De acord, doamnă contesa. 

— Ei bine, atunci? 

— Ei bine, doamnă, dacă va fi a dumneavoastră, nu va mai 
fi a mea şi, în consecinţă, nu va mai trebui să mă ocup de 
restaurarea şi împrospătarea ei, lucruri care costă. 

Doamna de La Motte se gândi: „O sută de livre pentru o 
lună, e mult; dar trebuie să chibzuim astfel: sau va fi prea 
scump pentru o lună şi atunci înapoiez mobila fă când 
tapiţerului o excelentă impresie, sau într-o lună pot 
comanda o mobilă nouă. Socotisem să dau cinci până la 
şase sute de livre; să fim generoasă şi să cheltuim o sută de 
scuzi”. 


— Iau această mobilă cu tapiseria galben-închis pentru 
salon, împreună cu toate perdelele - zise ea cu glas tare. 

— Da, doamnă... 

— Şi covoarele. 

— lată-le. 

— Ce îmi veţi da pentru o altă încăpere? 

— Aceste banchete verzi, dulapul de stejar, masa cu 
picioare răsucite, perdele verzi din damasc. 

— Bine; şi pentru o cameră de dormit? 

— Un pat mare şi frumos cu o garnitură de bună calitate, o 
cuvertură de catifea brodată în roz şi argintiu, perdele 
albastru-deschis, tot ce trebuie pentru cămin în stil 
oarecum gotic dar cu mult aur. 

— Masa de toaletă? 

— Are dantelă de Malines. Priviţi, doamnă. O comodă cu o 
marchetărie delicată, un şifonier asortat, o sofa tapisată, 
scaune asemănătoare, elegante instrumente de foc care 
provin din camera de dormit a doamnei de Pompadour, de 
la Choisy. 

— "Totul la ce preţ? 

— O lună? 

— Da. 

— Patru sute de livre. 

— Haide, domnule Fingret, te rog, nu mă lua drept o 
nepricepută. Oamenii de rangul meu nu se lasă 
impresionați cu una cu două. Gândeşte-te, te rog, că patru 
sute de livre pe luna fac patru mii opt sute de livre pe an şi 
că, la preţul aceasta, aş putea mobila un palat întreg. Jupân 
Fingret se scarpină după ureche. Mă faceţi să renunţ la 
Piaţa Regală - continuă contesa. 

— Aş fi disperat, doamnă. 

— Dovedeşte-mi-o. Nu vreau să dau decât o sută de scuzi 
pe tot mobilierul. 

Jeanne rosti aceste ultime cuvinte cu o asemenea 
autoritate, încât negustorul se gândi din nou la viitor. 

— Fie, doamnă - acceptă el. 


— Şi cu o condiţie, jupân Fingret. 

— Care, doamnă? 

— Că totul să fie dus şi aranjat în apartamentul pe care vi-l 
voi indica începând din clipa asta şi până la ora trei după- 
amiază. 

— Păi e zece, doamnă; gândiţi-vă, bate ora zece. 

— Da sau nu? 

— Unde trebuie să mergem, doamnă? 

— Strada Saint-Claude, Marais. 

— La doi paşi? 

— Exact. 

Tapiţerul deschise uşa ce dă spre curte şi strigă: 

— Sylvain! Landry! Remy! 

Trei ucenici alergară, încântați de a avea un pretext să-şi 
întrerupă lucrul, un pretext pentru a o vedea pe frumoasa 
contesă. 

— 'Tărgile, domnilor, cărucioarele! Remy, vei încărca 
mobila cu tapiseria galben-închis. Sylvain, pune mobilierul 
anticamerei în cărucior, în timp ce tu, care eşti mai grijuliu, 
vei duce dormitorul. Să întocmim lista, doamnă şi dacă 
vreţi, voi semna chitanţa. 

— lată şase ludovici dubli - spuse contesa - plus un ludovic 
simplu. 

— lată doi scuzi de şase livre, doamnă. 

— Din care unul îl voi dărui acestor domni, dacă treaba va 
fi bine făcută - răspunse contesa. 

Şi lăsându-şi adresa, se urcă din nou în trăsurică. O oră 
mai târziu închiria locuinţa de la etajul trei şi nu trecură 
nici două ore şi salonul, anticamera şi dormitorul erau 
mobilate cu tot ce trebuie, Moneda de şase livre a fost 
câştigată de domnii Landry, Remy şi Sylvain în vreo zece 
minute. 

După ce locuinţa fu astfel transformată şi geamurile 
spălate, în cămine se aprinse focul. Jeanne se aşeza în faţa 
oglinzii şi timp de două ore îşi savura fericirea, bucuria de a 
călca pe un covor plăcut în timp ce în jurul său, între pereţii 


capitonaţi plutea o atmosferă îmbietoare înmiresmată de 
parfumul mixandrelor care se răsfăţau în vasele japoneze. 
Jupân Fingret nu uitase sfeşnicele aurite cu lumânări; de o 
parte şi de alta a oglinzilor, lustrele în formă de sfeşnice cu 
mai multe braţe de sticlă căpătaseră, sub strălucirea 
luminărilor, toate nuanțele curcubeului. 

Foc, flori, lumânări, trandafiri parfumaţi, Jeanne folosi 
totul la înfrumusețarea paradisului pe care îl hărăzise 
excelenţei sale. Se îngriji ea însăşi că uşa de la dormitor, 
întredeschisă cu cochetărie, să lase să se vadă un 
încântător foc îmbietor şi roşu, sub ale cărui reflexe 
străluceau picioarele fotoliilor, lemnul patului şi suporţii de 
metal ai buştenilor din cămin, suporţi ce aparținuseră 
doamnei de Pompadour şi înfăţişau capete de himeră pe 
care se aşezase cândva încântătorul picior al marchizei. 

Cochetăria Jeannei nu se mărginea aici. 

Dacă focul dădea mai mult preţ interiorului acestei camere 
misterioase, dacă parfumurile lăsau să se ghicească femeia, 
femeia lăsa să se întrevadă rasa, frumuseţea, spiritul şi 
gustul demne de o eminenţă. 

Jeanne dădu toaletei sale o atenţie pentru care domnul de 
La Motte, soţul absent, i-ar fi cerut socoteală. Femeia fu la 
înălţimea apartamentului şi al mobilierului închiriat de la 
jupân Fingret. După o masă uşoară, ca să-şi păstreze toată 
prezenţa de spirit şi să nu-şi piardă eleganta sa paloare, 
Jeanne se cufundă într-un enorm fotoliu în apropierea 
focului din dormitor. Cu o carte în mână, cu pantoful de 
casa pe un taburet, ea aştepta, ascultând în acelaşi timp 
bătăile pendulei şi zgomotele îndepărtate ale trăsurilor ce 
tulburau arareori liniştea pustiului cartier Marais. 

Aştepta. Orologiul sună ora nouă, zece, unsprezece: 
nimeni nu veni, nici cu trăsura, nici pe jos. Unsprezece! 
Aceasta era totuşi ora prelaţilor galanţi care şi-au stimulat 
pofta de fapte caritabile cinând într-un cartier mărginaş şi 
care, neavând de făcut decât douăzeci de învârtituri de 
roată pentru a ajunge în strada Saint-Claude, se mândresc 


că pot fi omenoşi, filantropi şi religioşi cu un atât de mic 
efort. 

Miezul nopţii sună lugubru la Filles-du-Calvaire. Nici 
prelatul, nici trăsura; lumânările începuseră să pălească, 
unele revărsându-se în văluri diafane peste suporturile lor 
de aramă aurită. Focul, înviorat printre suspine, se 
transformase în jăratec, apoi în cenuşă. Era o căldură 
ecuatorială în amândouă încăperile. 

Bătrâna servitoare, care se pregătise atâta, bombănea 
împotriva bonetei cu panglici pretenţioase, ale cărei funde, 
care cădeau o dată cu capul său când aţipea în faţa 
lumânărilor din anticameră, nu se ridicau intacte, fie din 
cauză că se atingeau de flacără, fie din cauza urmelor 
lăsate de ceară lichidă. 

La douăsprezece şi jumătate, Jeanne se ridică furioasă din 
fotoliul său, pe care îl pără-sise de mai bine de o sută de ori, 
pentru a deschide fereastra şi a scruta cu privirile strada. 
Cartierul era liniştit ca înainte de facerea lumii. Ea se lăsă 
dezbrăcata, refuză cina şi o concedia pe bătrâna, ale cărei 
întrebări începuseră să o sâcâie. Singură în mijlocul 
tapetelor sale de mătase, sub frumoasele sale perdele, în 
minunatul său pat, nu dormi mai bine decât în ajun, 
deoarece în ajun nepăsarea o făcea fericită: era plină de 
speranţă. 

Cu toate acestea, pentru a putea lupta mai departe cu 
îndârjire împotriva sorții nemiloase, Jeanne îi găsi o scuză 
cardinalului. În primul rând, aceasta: că era cardinal, mare 
prelat, că avea mii de probleme complicate şi, în consecinţa, 
mai importante decât o vizită în strada Saint-Claude. Apoi o 
altă scuză: el nu o cunoştea pe această mică contesă de 
Valois, scuză foarte consolatoare pentru Jeanne. Oh, cu 
siguranţă că nu s-ar fi consolat dacă domnul de Rohan nu 
şi-ar fi ţinut cuvântul după o primă vizită. Motivul pe care 
Jeanne şi-l dădu ei însăşi avea nevoie de o dovadă pentru a 
fi convingător. Jeanne nu se mai putu stăpâni; sări din pat, 
îmbrăcată în alb cum era, în rochia să de casă şi aprinse 


luminările de la căpătâi; multă vreme se privi în oglindă. 
După ce se examina, surâse, stinse luminările şi se culcă din 
nou. 

Motivul era valabil. 

Capitolul XVII Cardinalul de Rohan. 

A doua zi, Jeanne, fără să se descurajeze, se apucă din nou 
să dea atât apartamentului cât şi sieşi o înfăţişare cât mai 
îmbietoare. Oglinda îi spusese că domnul de Rohan va veni 
numai pentru că auzise vorbindu-se despre ea. Bătuse ora 
şapte şi în salon focul împrăştia o lumină strălucitoare, când 
o trăsura trecu în josul străzii Saint-Claude. 

Jeanne nu avusese nici măcar timpul să arunce în fugă o 
privire fugară pe fereastră. Din trăsură cobori un bărbat 
înfăşurat într-o mantie uriaşă; apoi poarta casei se închise 
după el şi trăsura se retrase pe o străduţă vecină ca să 
aştepte întoarcerea stăpânului. Curând clopoţelul zbârnâi şi 
inima doamnei de La Motte bătu atât de tare, încât puteai s- 
o auzi. Fiindu-i însă ruşine să se lase pradă unei emoţii 
nesăbuite, Jeanne porunci inimii să tacă, potrivi la 
repezeală şi cât putu mai bine broderia care acoperea 
masa, schimba partitura de la clavecin şi o revistă de pe 
colţul şemineului. După câteva minute mătuşa Clo-tilda o 
anunţă pe doamna contesă că a venit: „Persoana care a 
scris alaltăieri”. 

— Să intre - răspunse Jeanne. 

Un pas uşor, pantofi care scârţâiau, un personaj 
impunător, îmbrăcat în catifea şi mătase, cu o ţinută 
mândră şi părând înalt de zece coţi în acest apartament 
micuţ, iată ce văzu Jeanne când se ridica să-l primească. 
Rămase prost impresionată de incognito-ul păstrat de 
persoană. Astfel, hotărându-se să pară o femeie care 
vorbeşte numai după ce s-a gândit bine, zise: 

— Cu cine am onoarea să vorbesc? Şi făcu o reverență, 
având un aer mai curând ocrotitor decât de ocrotita. 

Prinţul privi spre uşa salonului pe care dispăruse bătrâna. 

— Sunt cardinalul de Rohan - rosti el. 


La auzul acestui nume, doamna de La Motte, prefăcându- 
se că roşeşte şi că îşi pierde cumpătul, răspunse cu o 
reverență cum numai regilor li şe face. Apoi trase un fotoliu 
şi, în loc să se aşeze pe scaun, aşa cum o cerea eticheta, se 
aşeză în jilţul cel mare. Cardinalul, văzând că fiecare se 
poate purta mai la largul său, îşi puse pălăria pe masă şi, 
privind-o ţintă pe Jeanne, care făcu la fel, începu: 

— Aşadar, este adevărat, domnişoară...? 

— Doamnă - îl corectă Jeanne. 

— lertaţi-mă... Uitasem... Aşadar, este adevărat, doamnă? 

— Soţul meu se numeşte contele de La Motte, monseniore. 

— Da, da, desigur; este în regimentul de jandarmi al 
regelui sau ai reginei, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 

— Şi dumneavoastră, doamnă, sunteţi născută Valois. 

— Da, monseniore, Valois. 

— Nume ilustru! Rosti cardinalul, stând picior peste picior. 
Nume rar, care s-a stins... 

Jeanne ghici neîncrederea cardinalului. 

— Stins? Nicidecum, monseniore - replică ea - deoarece îl 
port eu şi fratele meu, baronul de Valois. 

— Recunoscut? 

— Nu-i nevoie să fie recunoscut, monseniore: fratele meu, 
indiferent dacă este bogat sau sărac, va fi în orice caz ceea 
ce s-a născut, adică baron de Valois. 

— Doamnă, vorbiţi-mi puţin despre această genealogie, vă 
rog. Mă interesează; îmi place acest blazon. 

Jeanne povesti simplu, fără să şovâie, tot ceea ce cititorul 
ştie. Cardinalul asculta şi privea, Nici măcar nu îşi dă silinţa 
să-şi ascundă impresiile. La ce bun? Nu credea câtuşi de 
puţin nici în meritele, nici în rangul de care îi vorbea 
Jeanne; o vedea frumoasă şi săracă; o privea şi îi era de 
ajuns. 

Jeanne, care observă totul, ghici intenţiile răuvoitoare ale 
viitorului său protector. 


— Astfel încât - spuse domnul de Rohan, cu nepăsare - aţi 
fost într-adevăr nenorocită? 

— Nu mă plâng, monseniore. 

— Prin urmare, s-a exagerat prea mult când mi s-a vorbit 
despre greutăţile prin care treceţi. Privi în jurul său. 
Locuinţa este plăcută, frumos mobilată. 

— Pentru o biată femeiuşcă, fără îndoială - replică cu 
brutalitate Jeanne, nerăbdătoare să ajungă la un rezultat. 
Da, monseniore. 

Cardinalul schiţă un gest. 

— Cum? Consideraţi acest mobilier, mobilierul unei biete 
femeiuşti? 

— Nu cred, monseniore - spuse ea - că îl puteţi considera 
mobilierul unei prințese. 

— Şi dumneavoastră sunteţi prinţesă - zise el, cu o 
imperceptibilă ironie ce nu voia să pară impertinenţă. 

— Sunt născută Valois, monseniore, aşa cum 
dumneavoastră sunteţi Rohan. E tot ce vă pot spune. 

Rosti aceste cuvinte cu atâta graţie, cu o atât de 
maiestuoasă revoltă, cu noblețea femeii care vede că nu 
este preţuită cum merită şi cuvintele sunară atât de 
armonios şi pline de demnitate în acelaşi timp, încât prinţul 
nu se simţi jignit, iar bărbatul fu cuprins de emoție. 

— Doamnă, am uitat că primul meu cuvânt ar fi trebuit să 
fie o scuză, V-am scris ieri că voi veni aici, dar am fost 
reţinut la Versailles pentru primirea domnului de Suftren. 
Am fost silit să renunţ la plăcerea de a vă vizita. 

— Monseniorul mi-a făcut şi aşa o prea mare cinste 
gândindu-se la mine astăzi şi domnul conte de La Motte, 
soţul meu, va regreta o dată mai mult exilul la care îl obligă 
sărăcia, deoarece acest exil îl împiedică să se bucure de 
vizita uneia dintre cele mai ilustre personalităţi. 

Cuvântul soţ reţinu atenţia cardinalului. 

— Trăiţi singură, doamnă? Întrebă el. 

— Absolut singură, monseniore. 

— Frumos din partea unei femei tinere şi frumoase. 


— Este uşor, monseniore, pentru o femeie care ar fi 
nelalocul ei în orice altă societate decât aceea de unde 
sărăcia o îndepărtează. 

Cardinalul tăcu. 

— Se pare că genealogii nu vă contesta originea? 

— La ce bun? Zise cu dispreţ Jeanne, îndepărtându-şi cu 
un gest fermecător cârlionţii pudraţi de pe tâmple. 

Cardinalul îşi trase fotoliul ca pentru a-şi apropia 
picioarele de foc. 

— Doamnă - spuse el - am vrut şi vreau să ştiu cu ce vă 
pot fi de folos. 

— Cu nimic, monseniore. 

— Cum cu nimic? 

— Eminenţa voastră îmi face iară doar şi poate o cinste 
prea mare. 

— Să vorbim deschis. 

— Nu ştiu cum am putea vorbi mai deschis decât am 
vorbit, monseniore. 

— Vă plângeaţi adineauri... 

— Zise cardinalul, privind în jurul lui ca pentru a aminti 
Jeannei ce spusese despre mobilierul ei sărăcăcios. 

— Într-adevăr, mă plângeam. 

— Aşadar, doamnă...? 

— Ei bine, monseniore, văd că eminenţa voastră vrea să-mi 
dea de pomană, nu-i aşa? 

— O, doamnă...! 

— Nimic altceva, nu? Am primit pomană până acum, dar 
nu voi mai primi de azi înainte. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Monseniore, am îndurat multe umilinţe în ultima vreme; 
nu voi mai putea să rezist. 

— Doamnă, folosiţi cuvinte mari. Nenorocirea nu 
dezonorează... 

— Chiar când porţi un nume ca al meu?! Spuneţi, 
dumneavoastră aţi cerşi, domnule de Rohan? 


— Nu vorbim despre mine - ripostă cardinalul, încurcat 
dar şi cu trufie. 

— Monseniore, nu cunosc decât două feluri de a cere de 
pomană: în trăsură sau la poarta unei biserici; îmbrăcată în 
catifea şi aur sau în zdrenţe. Ei bine, adineauri nu mă 
aşteptam sărmi faceţi cinstea de a mă vizita; credeam că m- 
aţi uitat. 

— Ah, deci ştiaţi că eu sunt cel ce v-a scris? Spuse 
cardinalul. 

— Oare n-am văzut blazonul dumneavoastră pe sigiliul 
scrisorii pe care mi-aţi făcut cinstea de a mi-o trimite?! 

— Cu toate acestea v-aţi prefăcut că nu mă recunoaşteţi. 

— Pentru că nu mi-aţi făcut cinstea de a vă anunţa. 

— Ei bine, îmi place această mândrie - zise cu vioiciune 
cardinalul, privind cu o atenţie îngăduitoare ochii vii şi 
chipul trufaş al Jeannei. 

— Spuneam deci - relua aceasta - ca înainte de a vă vedea 
luasem hotărârea să lepăd această biată mantie care-mi 
ascunde sărăcia, care acoperă inutilitatea de a avea un 
nume ca al meu şi s-o pornesc în zdrenţe ca orice 
cerşetoare creştina spre a-mi cerşi bucata de pâine 
implorând nu orgoliul, ci milă trecătorilor. 

— Sper că nu sunteţi la capătul oricăror resurse, doamnă? 
Jeanne nu răspunse. 

— Aveţi poate o moşie undeva, fie ea şi ipotecata? Întrebă 
el, stânjenit. Bijuterii de familie... Aceea de pildă? Şi arătă o 
cutiuţă pe care se plimbau degetele albe şi delicate ale 
tinerei femei. 

— Aceasta? Zise ea. 

— O cutioară neobişnuită, pe cuvântul meu! Îmi daţi voie? 

O luă. Ah! Un portret! Şi tresări uimit. 

— Cunoaşteţi originalul acestui portret? Întrebă Jeanne. 

— Este portretul Mariei-Tereza. 

— Al Mariei-lereza?! 

— Da, împărăteasa Austriei. 

— Adevărat?! Exclamă Jeanne. Credeţi, monseniore? 


Cardinalul începu să studieze cu atenţie cutiuţa. 

— De unde o aveţi? Întrebă. 

— De la o doamnă care a venit alaltăieri. 

— La dumneavoastră? 

— La mine. 

— O doamnă? 

Şi cardinalul privi cutioara cu şi mai multă luare-aminte. 

— Am gresie, monseniore - se corectă contesa - erau două 
doamne. 

— Şi una dintre aceste doamne v-a dat cutioara aceasta? 
Întrebă el, cu neîncredere. 

— Nu, nu mi-a dat-o. 

— Atunci, cum de se află în posesia dumneavoastră? 

— A uitat-o aici. 

Cardinalul rămase atât de adâncit în gânduri, încât 
contesa de Valois fu intrigată şi îşi zise că ar trebui să 
deschidă bine ochii. În cele din urmă cardinalul ridică 
fruntea şi, uitându-se cu atenţie la contesă, întrebă: 

— Şi cum se numeşte această doamnă? Mă veţi ierta, cred, 
că vă pun această întrebare; mă simt eu însumi ruşinat că 
vă vorbesc ca un judecător. 

— Într-adevăr, monseniore - replică doamna de La Motte - 
întrebarea pare ciudată. 

— Poate indiscretă, dar ciudată... 

— Ciudată, repet. Dacă aş fi cunoscut-o pe doamna care a 
lăsat aici această micuță bombonieră... 

— Ei bine? 

— Ei bine, până acum i-aş fi trimis-o înapoi. Fără îndoială 
că ţine la ea şi n-aş vrea ca amabilă să vizită să aibă drept 
urmare patruzeci şi opt de ore de nelinişte. 

— Deci nu o cunoaşteţi... 

— Nu, ştiu numai că se află în fruntea unei instituţii de 
binefacere... 

— Din Paris? 

— Din Versailles... 


— Din Versailles?... În fruntea unei instituţii de 
binefacere...? 

— Monseniore, primesc ajutor de la femei, ele nu umilesc o 
biată sărmană atunci când o ajută. Şi această doamnă, 
căreia suflete miloase i-au atras atenţia asupra situaţiei 
mele, mi-a lăsat pe cămin o sută de ludovici. 

— O sută de ludovici! Repetă cardinalul, surprins; apoi îşi 
dădu seama că ar putea s-o jignească pe Jeanne. Într- 
adevăr, Jeanne tresărise. lertaţi-mă, doamnă - adaugă el - 
nu mă miră că v-a dat această sumă. Dimpotrivă, meritaţi 
solicitudinea tuturor inimilor caritabile, iar numele pe care-l 
purtaţi îi obligă să vă ajute. Nu m-a mirat decât că se află în 
fruntea unei instituţii de binefacere. Aceste doamne dau de 
obicei sume mai mici. Aţi putea să mi-o descrieţi pe 
vizitatoarea dumneavoastră, contesă? 

— Destul de greu, monseniore - replică Jeanne pentru a 
spori curiozitatea interlocutorului său. 

— Greu? De ce? De vreme ce a fost aici? 

— Deoarece această doamnă, care nu vroia probabil să fie 
recunoscută, îşi ascundea obrazul sub o glugă largă şi era 
înfăşurata în blănuri din creştet până-n tălpi. Numai că... 

Contesa avu aerul că se gândeşte la ceva. 

— Numai că... 

— Replică cardinalul. 

— Mi s-a părut că văd... Nu fac nici o afirmaţie, 
monseniore... 

— Ce vi s-a părut că vedeţi? 

— Că avea ochii albaştri. 

— Gura? 

— Mică, deşi buzele erau cârnoase, mai ales buza 
inferioară. 

— Înaltă sau mijlocie? 

— Mijlocie. 

— Mâinile? 

— Perfecte. 

— Gâtul? 


— Lung şi subţire. 

— Chipul? 

— Sever şi nobil. 

— Accentul? 

— Parcă străin. Dai poate o cunoaşteţi pe această doamnă, 
monseniore? 

— De ce credeţi că o cunosc, doamna contesă? Zise repede 
prelatul. 

— După felul în care mă întrebaţi, monseniore, sau poate 
datorită simpatiei pe care o au filantropii unii faţă de alţii. 

— Nu, doamnă, nu o cunosc. 

— Sau poate, monseniore, aveţi unele bănuieli? 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu acest portret, de pildă? 

— Ah, da, desigur acest portret... 

— Replică iute cardinalul, temându-se că a lăsat să se vadă 
prea multe. 

— Ei bine, acest portret, monseniore? 

— Ei bine, acest portret mi se pare a fi... 

— Acela al împărătesei Maria-Tereza, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

— Atunci presupuneţi... 

— Presupun că aţi primit vizita uneia dintre doamnele 
germane care au înfiinţat o casă de binefacere... 

— La Versailles? 

— Da, doamnă, la Versailles. 

Şi cardinalul tăcu. Dar se vedea limpede că nu era de loc 
liniştit şi ca prezenţa acestei cutioare în casa contesei îi 
reînnoi se toate bănuielile. Numai că ceea ce Jeanne nu 
reuşea să desluşească până la capăt, ceea ce caută în zadar 
să-şi explice, era părerea pe care şi-o făcuse prinţul despre 
ea, părere care în mod vădit îi era defavorabilă şi care nu 
ducea la altă concluzie decât la faptul că ea îi întinde o 
cursă, folosindu-se de aparenţe. 

Într-adevăr, nu era greu să-ţi dai seama de interesul cu 
care cardinalul urmarea tot ce făcea regina, cu atât mai 


mult cu cât şoaptele curtenilor răspândiseră zvonul, iar noi 
am arătat cu câtă grijă se străduiau anumiţi duşmani să 
întreţină animozitatea dintre suverana şi prelat. Acest 
portret al Mariei-Iereza, aceasta cutioară în care îşi ţinea 
de obicei bomboanele şi pe care cardinalul o văzuse de o 
sută de ori în mâinile reginei, cum de se afla la Jeanne, care 
era aproape o cerşetoare? Regina venise într-adevăr, aici, 
în această locuinţa sărăcăcioasa? Dacă venise, rămăsese 
pentru Jeanne o necunoscută? Avea oare Jeanne vreun 
motiv anume ca să ascundă cinstea ce i se făcuse? Prelatul 
se îndoia. Se îndoise şi în ajun. Numele de Valois îl învățase 
să se ferească şi iată că nu mai era vorba de o femeie 
săracă, ci de o prinţesa căreia regina îi aduce în persoana 
ajutorul său. Maria-Antoaneta era oare atât de darnică? 

În timp ce cardinalul se frământă astfel, Jeanne, care nu-l 
pierdea din ochi, Jeanne, care observă toate sentimentele 
pe care le încerca prinţul” era disperată. 

Într-adevăr, nu exista chin mai mare pentru fiinţele care 
nutresc gânduri ascunse decât neîncrederea celor pe care 
doresc să-i convingă, spunându-le adevărul gol-goluţ. 

Tăcerea era stânjenitoare pentru amândoi; cardinalul o 
curma din nou. 

— Dar pe doamna care o însoțea pe binefăcătoarea 
dumneavoastră n-aţi remarcat-o? N-aţi putea să mi-o 
descrieţi? 

— O, pe aceasta am văzut-o bine - spuse contesa. Este 
înaltă şi frumoasă, cu o faţă hotărâtă, un obraz luminos şi 
forme pline. 

— Şi cealaltă doamnă nu i-a spus pe nume? 

— Ba da, o dată, pe numele de botez. 

— Şi care-i numele ei de botez? 

— Andreea. 

— Andreea! Exclamă cardinalul şi tresări. 

Nici acest gest, ca toate celelalte, de altfel, nu scapă 
contesei de La Motte. Cardinalul se lămurise acum despre 
ce era vorba, numele Andreei îi înlăturase toate îndoielile. 


Într-adevăr, se ştia că regina venise la Paris însoţită de 
domnişoara de Tavemey, cu o seară mai înainte. Ceva 
despre întârziere, uşă închisă, ceartă conjugală între rege 
şi regină se zvonise prin Versailles. Cardinalul respiră. Nu 
era nici un fel de capcană sau complot în strada Saint- 
Claude. Doamna de La Motte îi păru frumoasă şi 
neprihănită ca însuşi îngerul nevinovăţiei. Totuşi, trebuia 
pusă la o ultimă încercare. Prinţul era viclean. 

— Contesă, mai mult decât orice mă miră un lucru, 
mărturisesc... 

— Care anume, monseniore? 

— Acela că, având un astfel de nume şi asemenea titluri, 
nu v-aţi adresat regelui. 

— Regelui? 

— Da. 

— Monseniore, i-am trimis regelui douăzeci de petiţii, 
douăzeci de plângeri. 

— Fără rezultat? 

— Fără rezultat. 

— Dar, în lipsa regelui, toţi prinții casei regale ar fi primit 
plângeri le dumneavoastră. Domnul duce d'Orleans, de 
pildă, este mărinimos şi-i place să facă adesea ceea ce 
regele refuză. 

— Am solicitat-o şi pe alteţa sa ducele d'Orleans, 
monseniore, dar în zadar. 

— În zadar? Mă miră. 

— Ce vreţi, când nu eşti bogat şi nu ai recomandaţii, 
constaţi că toate cererile dispar în anticamerele prinților. 

— Mai este şi monseniorul conte d'Artois. Uşuraticii sunt 
uneori mai înţelegători decât cei miloşi. 

— Am primit tot atâta de la contele d'Artois ca şi de la 
alteţa sa ducele d'Orleans sau de la maiestatea sa regele 
Franţei. 

— În fine, mai sunt şi doamnele, mătuşile regelui. Oh, 
acestea, contesă, sau eu mă înşel foarte tare, sau cu 
siguranţă că v-au răspuns favorabil. 


— Nu, monseniore. 

— A, nu pot să cred că doamna Elisabeta, sora regelui, nu 
are o inimă simţitoare. 

— Este adevărat, monseniore. Alteța sa regală, pe care am 
solicitat-o, a promis să mă primească; nu ştiu însă cum s-a 
întâmplat că, după ce l-a primit pe soţul meu, nu a mai vrut, 
oricât am insistat pe lângă dânsa, să mai îmi dea vreo ştire. 

— Curios, într-adevăr! Spuse cardinalul. Apoi, dintr-o dată, 
ca şi când acest gând i-ar fi venit chiar atunci în minte: Dar, 
Dumnezeule! Exclamă el. Uităm... 

— Ce? 

— Persoana căreia ar fi trebuit să vă adresaţi în primul 
rând. 

— Cui ar fi trebuit să mă adresez? 

— Celei care împarte favorurile, celei care n-a refuzat 
niciodată un ajutor binemeritat, reginei. 

— Reginei? 

— Da, reginei, aţi văzut-o? 

— Niciodată - răspunse Jeanne, cu o mare simplitate. 

— Cum, nu aţi trimis nici o plângere reginei? 

— Niciodată. 

— Nu aţi încercat să obţineţi o audienţă la maiestatea sa? 

— Am încercat, dar nu am reuşit. 

— Cel puţin ar fi trebuit să-i aţineţi drumul ca să vă bage 
în seamă şi să vă cheme la curte. Este şi acesta un 
procedeu. 

— Nu l-am folosit niciodată. 

— Doamnă, îmi spuneţi lucruri într-adevăr de necrezut. 

— Şi totuşi, este adevărat. N-am fost decât de două ori la 
Versailles şi nu am văzut decât două persoane: pe domnul 
doctor Ludovic, care l-a îngrijit pe sărmanul meu tată la 
HoGtel-Dieu şi pe domnul baron de Tavemey, căruia îi eram 
recomandată. 

— Şi ce a spus domnul de Tavemey? Era cel mai în măsură 
să vă îndrumeze spre regină. 

— Mi-a răspuns că sunt foarte neîndemânatică. 


— De ce? 

— Pentru că revendic ca pe un drept bunăvoința regelui, 
că rudenia aceasta, fam îndoiala, o nemulţumegşte pe 
maiestatea sa, deoarece niciodată o rudă săracă nu este 
iubită. 

— Într-adevăr, este egoist şi brutal baronul - zise prinţul. 
Apoi, reflectând asupra acestei vizite a Andreei la contesă, 
continuă în gând: „Ciudat lucru, tatăl o îndepărtează pe 
solicitantă, iar regină o aduce la ea pe fiică. Într-adevăr, 
trebuie să iasă ceva din această contradicţie.” Pe legea mea 
de gentilom! Reluă el cu voce taie. Sunt încântat să aud pe 
o solicitantă, pe o doamnă din înalta aristocrație, spunând 
că nu i-a văzut niciodată pe rege sau pe regină. 

— Doar în tablourile pictate! Replică Jeanne, surâzând. 

— Ei bine! Exclamă cardinalul, convins de data aceasta de 
nevinovăția şi sinceritatea contesei. Vă voi conduce, dacă 
trebuie, eu însumi la Versailles, ale cărui porţi vi le voi 
deschide. 

— Oh, monseniore, câtă bunătate! Strigă contesa, în 
culmea bucuriei. 

Cardinalul se apropie de ea. 

— Este cu neputinţă - continuă el - ca în scurt timp să nu 
se intereseze toată lumea de dumneavoastră. 

— Vai, monseniore, credeţi într-adevăr? Spuse Jeanne, cu 
un adorabil suspin. 

— A, sunt sigur. 

— Cred că mă flataţi, monseniore! 

Şi îl privi drept în ochi. Aceasta subită schimbare o 
surprinse cu adevărat pe contesă, deoarece doar cu zece 
minute mai înainte cardinalul o tratase cu o nepăsare 
princiară. Privirea săgetătoare a Jeannei îl atinse pe 
cardinal fie drept în inimă, fie aţâţându-i simţurile. Era sau 
flacăra ambiţiei, sau flacăra dorinţei; oricum, era o flacără. 

Domnul de Rohan, care se pricepea la femei, trebui să-şi 
mărturisească sieşi că văzuse puţine atât de seducătoare. 


„Ah, pe legea mea - îşi. Spuse el, cu acea veşnică rezervă a 
diplomaților - ah, pe legea mea! Ar fi extraordinar şi o mare 
fericire pentru mine să întâlnesc în acelaşi timp o femeie 
cinstită care are aparențele unei ipocrite şi în mizeria ei. O 
protectoare atât de puternică.” 

— Monseniore - îl întrerupse ademenitoarea sirenă - 
păstraţi, iertaţi-mă că o spun, o tăcere care mă nelinişteşte. 

— De ce, contesă? Întrebă cardinalul. 

— Pentru că un bărbat ca dumneavoastră nu este lipsit de 
politeţe decât cu două categorii de femei. 

— Oh, Dumnezeule! Ce aveţi de gând să-mi spuneţi, 
contesă? Pe cuvântul meu, mă înspăimântați! 

Îi luă mâna. 

— Da - răspunse contesa - cu două categorii de femei, am 
spus şi o repet. 

— Care? Să vedem... 

— Cu femeile pe care le iubiţi foarte mult, sau cu cele pe 
care nu le stimaţi îndeajuns. 

— Contesa, contesă, mă faceţi să roşesc. Am fost lipsit de 
poli tete faţa de dumneavoastră? 

— Desigur! 

— Nu spuneţi aceasta, ar fi îngrozitor! 

— Prin urmare, monseniore, cum nu cred că mă iubiţi 
foarte mult, socot de asemenea că nici nu v-am dat, cel 
puţin până acum prilejul de a nu mă respectă. 

Cardinalul luă mâna Jeannei: 

— Ah, contesă, îmi vorbiţi într-adevăr ca şi când aţi fi 
supărată pe mine. 

— Nu, monseniore, încă nu aţi meritat mânia mea. 

— Şi nu o voi merita niciodată, doamnă, începând din 
această zi în care am avut plăcerea să vă văd şi să vă 
cunosc. 

„Ah, oglinda, oglinda mea!” se gândi Jeanne. 

— Şi începând din această zi - continuă cardinalul - grija 
mea nu vă va mai părăsi niciodată... 


VW 


— Ştiţi ce, monseniore - replică contesa, fără a-şi retrage 
mâna din mâinile cardinalului - e de ajuns. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Să nu-mi vorbiţi despre protecţia dumneavoastră. 

— Ferească Dumnezeu să rostesc cuvântul protecţie! O, 
doamnă, nu pe dumneavoastră vă umileşte, ci pe mine. 

— Atunci, domnule cardinal, să admitem un lucru care m- 
ar măguli nespus... 

— Dacă-i aşa, doamnă, să admitem acest lucru. 

— Să admitem, monseniore, că i-aţi făcut o vizită de 
politeţe doamnei de La Motte Valois. Nimic mai mult. 

— Dar şi nimic mai puţin atunci - răspunse galantul 
cardinal. Şi, ducând la buze degetele Jeannei, le sărută 
îndelung. Contesa îşi retrase mâna. Ah, politeţe! Exclamă 
cardinalul, cu un accent subtil, păstrând cea mai mare 
seriozitate. 

Jeannie îi întinse mâna, pe care prelatul depuse de astă 
dată un sărut respectuos. 

— Ei, aşa este foarte bine, monseniore. Cardinalul se 
înclină. 

— Faptul că ştim - continuă contesa - că-mi veţi acorda un 
locşor oricât de mic printre preocupările atât de alese şi de 
numeroase ale unui om ca dumneavoastră, este, vă jur, ceva 
eu care mă pot consola un an. 

— Un an! Este prea scurt... Să sperăm mai mult, contesă. 

— Ei bine, nu zic nu, domnule cardinal - răspunse ea, 
surâzând. Adresându-i-se pur şi simplu numai cu Domnule 
cardinal, iată o familiaritate de care doamna de La Motte se 
făcea vinovată pentru a doua oară. Prelatul, atins în orgoliul 
său, s-ar fi putut mira; dar lucrurile ajunseră atât de 
departe, încât nu numai că nu se miră, ci fu măgulit ca de o 
favoare. 

— Ah, aveţi încredere - exclamă el, apropiindu-se şi mai 
mult Foarte bine, foarte bine. 

— Am încredere, da, monseniore, pentru că simt în 
eminenţa voastră... 


— Adineauri îmi spuneaţi domnule, contesă. 

— Va trebui să mă iertaţi, monseniore; nu cunosc curtea. 
Spun deci că am încredere, pentru că sunteţi capabil să 
înţelegeţi o minte aventuroasă, curajoasă că a mea şi un 
suflet curat. Cu toate încercările sărăciei, cu toate luptele 
duse împotriva mea de duşmani necruţători, eminenţa 
voastră va şti să ia de la mine, adică din conversaţia mea, 
ceea ce este demn de dumneavoastră. În rest, eminenţa 
voastră îmi va acorda indulgenţa sa. 

— lată-ne deci prieteni, doamnă. De acord? Facem un 
jurământ? 

— Dinspre partea mea, da. 

Cardinalul se ridică şi se îndrepta spre doamna de La 
Motte. Însă, cum desfăcuse prea larg braţele pentru un 
simplu legământ, contesa se feri sprintenă din calea lui. 

— Prietenie în trei! Spuse ea, cu un neasemuit accent 
batjocoritor şi candid în acelaşi timp. 

— Cum prietenie în trei? Întrebă cardinalul. 

— Desigur; nu se află oare pe lume un biet jandarm, un 
exilat, pe care-l cheamă contele de La Motte? 

— Ah, contesă, ce memorie infernală aveţi! 

— Dar trebuie să vă vorbesc despre el, cu atât mai mult cu 
cât dumneavoastră nu vorbiţi. 

— Ştiţi de ce nu vorbesc despre el, contesă? 

— Spuneţi. 

— Pentru că va vorbi destul el, el însuşi: soţii nu se uită 
niciodată pe ei înşişi, credeţi-mă. 

— Şi dacă va vorbi despre sine? 

— Atunci se. va vorbi despre dumneavoastră, se va vorbi 
despre noi. 

— Cum asta? 

— Se va spune, de pildă, că domnul conte de La Motte a 
încuviinţat sau nu a încuviinţat faptul că domnul cardinal de 
Rohan vine de trei, patru sau cinci ori pe săptămână să o 
viziteze pe doamna de La Motte, în strada Saint-Claude. 


— Ah, ce lucruri îmi spuneţi, domnule cardinal! De trei, 
patru sau cinci ori pe săptămâna?! 

— Altfel ce fel de prietenie ar fi, contesă? Am spus de cinci 
ori? Am greşit. De şase sau şapte ori trebuie să spun fără a 
mai adăuga zilele în care voi veni de două ori. 

Jeanne începu să râdă. Cardinalul observă că era prima 
dată că îi făcea cinstea să-i ia în seamă glumele şi fu şi mai 
măgulit. 

— Veţi împiedica lumea să vorbească? Zise ea. Ştiţi bine că 
este imposibil. 

— Da, o voi împiedica - replică el. 

— Cum? 

— O, într-un fel foarte simplu; bine sau rău, pe mine 
locuitorii Parisului mă cunosc. 

— Oh, desigur şi pe bună dreptate, monseniore. 

— Dar pe dumneavoastră au nenorocul să nu vă cunoască. 

— Ei bine...? 

— Să schimbăm situaţia. 

— Şi o schimbăm... Adică... 

— Dacă vreţi... Aşa, de pildă... 

— Mergeţi până la capăt. 

— Dacă aţi ieşi dumneavoastră de la mine în loc să ies eu... 

— Adică să vin eu la palatul dumneavoastră? Eu, 
monseniore? 

— Veţi veni la un om al bisericii. 

— Un om al bisericii nu este un bărbat, monseniore. 

— Sunteţi adorabilă! Ei bine, nu este vorba de palatul 
meu, am o casă. 

— O căsuţă, s-o spunem pe şleau. 

— Nu, o casă care este a dumneavoastră. 

— Ah! Exclamă contesa, O ca? Î a mea?! Şi unde? Nu ştiu 
nimic despre această casă. 

Cardinalul, care se aşezase din nou, se ridică. 

— Mâine, la zece dimineaţa, veţi primi adresa. 

Contesa roşi, cardinalul îi iuă curtenitor mâna. Şi de data 
aceasta, sărutul fu respectuos, tandru şi îndrăzneţ totodată. 


Amândoi se salutară cu acea urmă de politeţe zâmbitoare 
care anunţa o apropiată intimitate. 

— Luminează monseniorului! Strigă contesa. Bătrâna se 
ivi cu lumânarea. Prelatul ieşi. 

„Ei, după câte mi se pare, cred că am făcut un pas înainte” 
- gândi Jeanne. 

„Haide-haide - gândi cardinalul urcând în caleaşca - am 
făcut o dublă afacere. Această femeie este prea inteligentă 
pentru a nu o fermecă şi pe regină, cum m-a fermecat pe 
mine”. 

Capitolul XVIII Mesmer şi Saint-Martin. 

La un moment dat, Parisul, în vacanţa, având timp de 
pierdut, se dedica în întregime unor probleme care în zilele 
noastre sunt monopolul bogătaşilor, adică aşa-ziselor fiinţe 
inutile. 

În 1784, deci în epoca despre care vorbim, problema la 
modă, cea care era pe primul plan, cea care plutea în aer, 
care asalta capetele unor aristocrați, aşa cum se strâng 
aburii în jurul munţilor, era mesmerismul, ştiinţă 
misterioasă, nu prea bine definită de câtre cei ce o 
inventaseră, care, neţinând cu tot dinadinsul s-o 
popularizeze chiar de la început, îi dăduseră un nume de 
bărbat, adică un titlu aristocratic, în locul unuia dintre acele 
nume luate din greacă, cu ajutorul cărora modestia afectată 
de savanții moderni vulgarizează astăzi orice noţiune 
ştiinţifică. 

Într-adevăr, la ce bun, în 1784, să popularizezi o ştiinţă? 
Poporul, care de mai bine de un secol şi jumătate nu fusese 
niciodată întrebat de către cei care îl conduceau, însemna 
oare ceva în stat? Nu: poporul era pământul gras care 
rodea, era recoltă bogată care trebuie culeasă, stăpânul 
pământului era însă regele; iar secerătorii erau nobilimea. 

În 1784 un nume de bărbat dădea încredere. Doctorul 
Mesmer era la Paris, după cum am aflat de la Maria- 
Antoaneta însăşi, care i-a cerut regelui permisiunea de a-l 
vizita. Îngăduiţi-ne deci să spunem câteva cuvinte despre 


doctorul Mesmer, al cărui nume, ştiut astăzi numai de 
câţiva adepţi, în vremea despre care vorbim, se afla pe 
buzele tuturor. Prin 1777, doctorul Mesmer adusese din 
Germania o ştiinţa alcătuită din nori şi fulgere. La lumina 
acestor fulgere, savantul nu vedea decât norii care formau 
deasupra capului său o boltă întunecoasă; omul obişnuit nu 
vedea decât fulgerele. 

Mesmer debutase în Germania, cu o teză despre influenţa 
planetelor, încercase să teoretizeze că planetele, în virtutea 
forţei care le atrage una spre cealaltă, exercită o influenţă 
şi asupra corpurilor vii şi, în special, asupra sistemului 
nervos prin intermediul unui fluid subtil ce se află răspândit 
în întregul univers. Dar această primă teorie era destul de 
abstractă. Pentru a o înţelege trebuia să fie iniţiat în teoria 
lui Galilei şi lui Newton. Era un amestec de o infinitate de 
cunoştinţe astronomice amestecate cu tot felul de 
extravaganţe astrologice, care nu puteau fi, nu spunem 
popularizate, ci aristocratizate, căci pentru asta ar fi trebuit 
ca nobilimea să se transforme într-o societate ştiinţifică. 
Drept care, Mesmer părăsi această teorie pentru a se 
arunca în cea a magneţilor. 

În vremea aceea, magneţii stârniseră un viu interes. 

Proprietăţile lor de atracţie sau de respingere făceau ca 
mineralele să trăiască o viaţă asemănătoare vieţii omeneşti, 
împrumutându-le cele două mari pasiuni ăla omului: iubirea 
şi ura. În consecinţă li se atribuiau magneţilor virtuţi 
surprinzătoare în legătură cu vindecarea bolilor. Mesmer 
îmbină deci acţiunea magneţilor cu prima sa teorie şi 
încercă să vadă ce va ieşi din această împreunare. Din 
nenorocire pentru Mesmer, odată sosit la Viena, găsi acolo 
un rival gata instalat. Acest rival, care se numea Hali, 
pretindea că Mesmer îi furase metodele. Văzând asta, 
Mesmer, om plin de imaginaţie, declară că va abandona 
magneţii ca fiind inutili şi că nu va mai vindecă pe nimeni 
prin magnetismul mineral, ci prin magnetismul animal. 


Acest cuvânt rostit ca o noţiune nouă nu desemna câtuşi 
de puţin o descoperire nouă; magnetismul, cunoscut de 
antici, folosit în iniţierile egiptene şi în prezicerile greceşti, 
se păstrase în evul mediu ca o tradiţie; rămăşiţele acestei 
ştiinţe au fost preluate de vrăjitorii secolului al XIII-lea, al 
XIV-lea şi al XV-lea. Mulţi au fost cei care, arşi pe rug, 
rămâneau credincioşi, în mijlocul flăcărilor, credinţei 
ciudate ai cărei martiri erau. 

Urbain Grandier nu era altceva decât un cunoscut 
magnetizator. Mesmer auzise vorbindu-se despre 
miracolele ce se puteau înfăptui cu ajutorul acestei ştiinţe. 
Joseph Balsamo, eroul uneia dintre cărţile noastre, lăsase 
un semn al trecerii sale prin Germania şi, mai ales, prin 
Strasbourg. Mesmer începu să adune laolaltă rămăşiţele 
acestei ştiinţe, ale cărei urme apăreau ici şi colo asemenea 
acelor gaze care ard în zbor şi aleargă noaptea peste 
iazuri; construi o întreagă teorie, un sistem uniform căruia 
îi dădu numele de mesmerism. Ajuns în acest stadiu, 
Mesmer comunică sistemul său Academiei de ştiinţe din 
Paris. Societăţii regale din Londra şi Academiei din Berlin; 
primele două nu-i răspunseră, cea de-a treia îl declara 
nebun. 

Mesmer îşi aminti de acel filosof grec care nega mişcarea 
şi pe care adversarul său îl pusese în încurcătură mergând. 
Veni în Franţa, luă din mâinile doctorului Storck şi ale 
oculistului Wenzel o tânără fată de şaptesprezece ani, 
atinsă de o boală de ficat şi ameninţată să orbească şi, după 
trei luni de tratament, bolnavă era tămăduită, oarba vedea 
clar. Acest fapt îi convinse pe mulţi, între alţii şi pe un 
doctor numit Deslon: din adversar, acesta se transformă în 
apostol. Începând din acest moment, reputaţia lui Mesmer 
spori din ce în ce. Academia se declarase împotriva 
inovatorului, curtea se declară pentru; începură negocieri 
din partea ministerului, care dorea să-l determine pe 
Mesmer să îmbogăţească omenirea prin publicarea 
doctrinei sale. Doctorul îşi spuse preţul. Se târguiră, 


domnul de Breteuil îi oferi, în numele regelui, o rentă 
viageră de 20 000 livre şi un salariu de 10 000 pentru a 
iniţia trei persoane indicate de guvern, în practicarea 
metodelor sale. Dar Mesmer, indignat de zgârcenia regală, 
refuză şi plecă la băile Spa, cu câţiva dintre bolnavii săi. 

O catastrofă neaşteptată îl ameninţa pe Mesmer. Deslon, 
elevul său, Deslon, posesorul faimosului secret pe care 
Mesmer refuzase să-l vândă pentru 30 000 livre pe an, 
Deslon începu la el acasă tratamente publice aplicând 
metoda mesmeriană. Mesmer auzi această veste dureroasă; 
strigă că este un furt, o fraudă; crezu că înnebuneşte. 
Atunci, unul dintre bolnavii săi, domnul de Bergasse, avu 
fericită idee de a comandita ştiinţa ilustrului profesor; fu 
alcătuit un comitet de o sută de persoane, cu un capital de 
340 000 livre, cu condiţia ca el să-şi iniţieze acţionarii în 
doctrina sa. Mesmer acceptă, luă banii şi se întoarse la 
Paris. 

Momentul era propice. Oamenii se simțeau ademeniţi, 
atraşi în mod irezistibil de acest straniu mister al fluidului 
mesmerian, care, după părerea adepților, dădea sănătate 
bolnavilor, minte nebunilor şi nebunie înţelepţilor. 
Pretutindeni se vorbea de Mesmer. Ce făcuse? Asupra cui 
îşi exercitase minunile? Cărui mare senior îi redase vederea 
şi puterea? Cărei doamne obosite de nesomn şi de partide 
de cărţi îi calmase nervii? Cărei tinere fete îi prevăzuse 
viitorul într-o transă magnetică? Viitorul! Acest cuvânt mare 
al tuturor timpurilor, acest subiect interesant pentru toate 
minţile, soluţia tuturor problemelor, într-adevăr, ce era 
prezentul? Un rege fără strălucire, o nobilime fără 
autoritate, o ţara fără comerţ, un popor fără drepturi, o 
societate fără speranţe. De la familia regală, neliniştită şi 
izolată pe tronul ei, până la familia săracă şi înfometată în 
cocioabă sa - mizerie, ruşine şi teamă pretutindeni. 

Să-i uiţi pe alţii pentru a nu te gândi decât la tine, să 
asculţi lucruri noi, stranii, necunoscute, să fii încredinţat că 
vei avea parte de o viaţă lungă, de o sănătate desăvârşita, 


să smulgi ceva zgârceniei divine, oare nu era această 
obiectul unei atracţii uşor de înţeles către acel ceva 
necunoscut căruia Mesmer îi dezvăluia un colţişor? 

Voltaire era mort şi în Franţa nu se mai auzea nici un 
hohot de râs, în afară de cel al Lui Beaumarchais şi mai 
amar decât al maestrului său. Rousseau era mort; şi în 
Franţa nu mai era nici un filosof religios. Rousseau voia să-l 
sprijine pe Dumnezeu, dar de când nu mai era Rousseau, 
nimeni nu îndrăznea să rişte, de teamă să nu fie strivit sub 
povară. 

Odinioară, războiul fusese o îndeletnicire serioasă pentru 
francezi. Regii întreţineau pe socoteala lor eroismul 
naţional; acum, singurul război francez era un război 
american, în care regele, personal, nu se amestecase cu 
nimic. Într-adevăr, nu se băteau oare pentru acest lucru 
necunoscut pe care americanii îl numeau independenţa, 
cuvânt pe care francezii îl traduceau printr-o noţiune 
abstractă: Libertatea? Şi-apoi, acest război îndepărtat, 
acest război nu numai al unui alt popor, dar al unei alte 
lumi, se sfârşise. 

Gândindu-te la toate acestea, nu era mai bine să te 
interesezi de Mesmer, doctorul neamţ, care a doua oară în 
şase ani agita Franţa, decât să te interesezi de lordul 
Comwallis sau de domnul Washington, care se aflau atât de 
departe, încât probabil că n-aveai să-i vezi pe niciunul 
dintre ei? În timp ce Mesmer era acolo: putea fi văzut, atins 
şi, ţel suprem a trei sferturi din Paris, să fii atins de el. 

Astfel, acest om care, sosind la Paris, nu fusese sprijinit de 
nimeni, nici chiar de regină, compatrioata lui, deşi aceasta îi 
susţinea bucuroasă pe cei din ţara sa; acest om care, fără 
doctorul Deslon, care-l trădase apoi, ar fi rămas în umbră, 
acest om domnea cu adevărat asupra opiniei publice, 
lăsându-l mult în urmă pe rege, despre care nu se vorbise 
niciodată, pe domnul de Lafayette, despre care încetase să 
se mai vorbească şi pe domnul de Necker, despre care nu 
se mai vorbea de loc. 


Şi, cum acest secol se străduia să dea fiecărei minţi după 
aptitudini, fiecărui suflet după înţelegere, fiecărui trup 
după nevoile sale, în faţa lui Mesmer se ridica Saint-Martin, 
omul spiritului, a cărui doctrină mistică mângâia toate 
inimile rănite de pozitivismul doctorului neamţ. Imaginaţi- 
vă un ateu cu o religie mai blândă decât religia însăşi; 
imaginaţi-vă un republican plin de politeţe şi de admiraţie 
pentru regi; un gentilom din clasele privilegiate, afectuos, 
tandru, îndrăgostit de popor; închipuiţi-vă triplul atac al 
acestui om, având darul celei mai logice, mai seducătoare 
elocinţe împotriva religiilor de pe pământ, pe care le 
considera lipsite de sens pentru că sunt de origine divină! 

Închipuiţi-vă, în sfârşit, un Epicur cu perucă pudrată, cu 
frac brodat, cu vestă sclipitoare, cu pantalon de satin, cu 
ciorapi de mătase şi cu pantofi roşii. Adăugaţi faptul că 
acest om, care-şi spunea Filosoful necunoscut, se învăluia în 
mister; că rămânea în umbră, departe de spioni şi profitori, 
pentru a putea discuta în linişte despre „marea” sa 
doctrină. 

— Ascultaţi-mă - zicea el - suflete credincioase, inimi 
încrezătoare, ascultaţi-mă şi încercaţi să mă înţelegeţi sau, 
mai degrabă, ascultaţi-mă numai dacă aveţi interesul şi 
curiozitatea să mă înţelegeţi, fiindcă vă va fi greu şi eu nu- 
mi voi dezvălui tainele, va trebui ca voi singuri să mi le 
smulgeţi. Spun lucruri pe care aş prefera să nu le spun, iată 
de ce adesea voi părea că spun altceva decât ceea ce spun. 

În jurul lui Saint-Martin se grupaseră apărători tăcuţi, 
întunecaţi şi care îi sorbeau ideile, un cerc misterios al 
cărui misticism apăsător nu putea fi pătruns. 

Astfel, în vremea aceea, aceşti doi oameni, Mesmer şi 
Saint-Martin, împărţiseră în două tabere multe din spiritele 
inteligente, multe din firile alese ale Franţei. 

Şi astfel se adună în jurul hârdăului lui Mesmer, de unde 
venea speranţa, tot ce era senzualitate, în timp ce în jurul 
lui Saint-Martin se reuneau sufletele pioase, caritabile, 
iubitoare, nerealizate, hrănite cu iluzii. 


Dacă dincolo de aceste sfere privilegiate, ideile se 
diversificau sau se falsificau, dacă unele zgomote se 
transformau în tunete, ca razele de lumină ce se transformă 
în fulgere, se va înţelege nedumerirea păturilor de jos ale 
societăţii, cele care mai târziu se vor numi starea a treia. 
Aceasta simţea că cineva se preocupă de destinul ei şi, în 
nerăbdarea şi disperarea sa, ardea de dorinţa de a fura 
focul sacru, ca şi Prometeu, de a da viaţa unei lumi care va 
fi a sa, o lume unde îşi va purta singură de grijă. 

Poate l-am aruncat şi l-am condus pe cititor într-o 
digresiune care trebuie să i se fi părut cam prea lungă; dar 
ar fi fost greu să vorbeşti de această epocă fără să atingi în 
fugă aceste chestiuni. Acum încercarea a fost făcută: 
încercarea unui copil care zgârie cu unghia rugina unei 
statui antice pentru a citi sub această pojghiţă o inscripţie 
pe trei sferturi ştearsă. Să ne întoarcem la aparenţe. 
Continuând să ne ocupăm de realitate, vom spune prea 
mult ca romancier, prea puţin ca istoric. 

Capitolul XIX Hârdăul. 

Tabloul pe care am încercat să-l schiţăm în capitolul 
precedent, al timpului şi al oamenilor de care ne ocupăm în 
acest moment, poate explica în ochii cititorilor noştri 
interesul de necrezut ai parizienilor pentru spectacolele de 
tratament exersate în public de Mesmer. Astfel, regele 
Ludovic al XVI-lea, care, dacă nu era curios, cel puţin 
aprecia noutăţile ce făceau vâlva în iubitul său Paris, 
îngăduise reginei - cu condiţia, vă amintiţi, ca augusta 
vizitatoare să fie însoţită de o prinţesă - regele deci 
îngăduise reginei să meargă să vadă, ceea ce văzuse toată 
lumea. 

Trecuseră două zile de la vizita pe care domnul cardinal 
de Rohan o făcuse doamnei de La Motte. Vremea se 
îmblânzise; începuse dezgheţul. O armată de măturători 
veseli, bucurându-se că iarna lua sfârşit, împingeau spre 
canale, cu zelul soldaţilor care sapă tranşee, ultimele 
resturi de zăpadă, topită şi murdară, formând adevărate 


râuri negre. Pe cerul albastru şi curat se iveau primele 
stele, când doamna de La Motte, îmbrăcată elegant, având 
toate aparențele unei bunăstări, sosi într-un cupeu, pe care 
mătuşa Clotilda îl alesese cât mai lustruit cu putinţă şi se 
opri în piaţa Vend6me, dinaintea unei case cu aspect măreț, 
cu ferestre înalte şi largi, superb luminate pe tot cuprinsul 
fațadei. Aceasta era locuinţa doctorului Mesmer. 

În afara cupeului doamnei de La Motte, un impresionant 
număr de echipaje sau trăsurici, staţionau în faţa casei. În 
plus, două sau trei sute de curioşi tropăiau în noroi şi 
aşteptau ieşirea bolnavilor însănătoşiţi sau intrarea celor 
care vroiau să se vindece. Aceştia, aproape toţi bogaţi şi cu 
titluri nobiliare, soseau în trăsurile lor împodobite cu 
blazoane, erau ajutaţi să coboare şi purtaţi de lachei, iar 
această nouă specie de colete încotoşmănite în blănuri sau 
înfăşurate în mantii de satin nu-i consola câtuşi de puţin pe 
nefericiţii muritori de foame, pe jumătate goi, care aşteptau 
afară, la poartă, proba evidentă că Dumnezeu dă sau ia 
oamenilor sănătatea fără a le consulta arborele genealogic. 

Când unul dintre bolnavii cu faţa palidă, cu membrele 
atârnând moi dispărea sub imensa poartă, un murmur 
străbătea mulţimea şi rar se în timp la ca masa aceasta 
curioasă şi amorfă care veşnic se îmbulzea pe la uşile 
balurilor şi pe sub porticele teatrelor să nu recunoască fie 
pe cutare duce cu un braţ sau un picior paralizat, fie pe 
cutare mareşal ale cărui picioare refuzau să-l mai poarte, 
mai puţin din pricina oboselii marşurilor militare cât din 
pricina prea deselor vizite făcute doamnelor de la Operă 
sau de la Comedia Italiană. Este de la sine înţeles că 
iscodirile mulţimii nu se opreau numai asupra bărbaţilor. 

lată, de pildă, o doamnă care e dusă pe braţe de valeţii săi, 
cu capul atârnând, cu privirea fixă, aşa cum erau purtate 
odinioară patricienele romane de către sclavii lor după ce 
luau masa; această doamnă, pradă unor suferinţe de natură 
nervoasă, sau slăbită de excese şi de nopţi albe, neputând fi 
vindecată sau readusă la viaţă de către comedianţii la modă 


sau de către acei îngeri viguroşi despre care doamna 
Dugazon scria poveşti atât de minunate, venea să ceară 
hârdăului în care Mesmer îşi cufundă clienţii ceea ce în 
zadar ceruse aiurea. 

Să nu se creadă că exagerăm după bunul nostru plac 
decăderea moravurile Trebuie să mărturisim că în acea 
vreme era o luptă aprigă între toamnele de la curte şi 
domnişoarele de la teatru. Unele le luau amanţii şi soţii 
femeilor de lume, celelalte le răpeau domnişoarelor din 
teatru colegii şi aşa-zişii verişori. Unele dintre aceste 
doamne erau la fel de cunoscute ca şi bărbaţii, iar numele 
lor circula prin mulţime la fel de zgomotos, dar multe şi fără 
îndoială nu erau cele ale căror nume ar fi iscat cel mai mic 
scandal, multe scăpau, în seara aceasta cel puţin, de 
zvonuri şi de publicitate, venind la Mesmer cu faţa 
acoperită de o mască de satin. În ziua aceasta, la jumătatea 
postului Paştilor, se dădea la Operă un bal mascat şi 
doamnele cu pricina îşi făceau socoteala că, părăsind piaţa 
Vendme, se vor duce direct la bal. 

Prin mijlocul acestei mulţimi, unde vaietele, vorbele 
batjocoritoare, exclamaţiile admirative şi, mai ales, 
murmurele nu conteneau o clipă, doamna contesă de La 
Motte trecu dreaptă şi mohorâtă, cu o mască pe faţă, 
nelăsând altă urmă a trecerii sale decât această frază 
repetată în drumul său: 

— Ah, iată una care, de bună seamă, nu prea pare 
bolnavă! 

Dar nu vă lăsaţi înşelaţi: fraza nu însemna deloc că nu 
lipseau comentariile. Căci dacă doamna de La Moitte nu era 
bolnavă, atunci ce căuta la Mesmer? Dacă mulţimea ar fi 
fost, ca noi, la curent cu evenimentele pe care abia le-am 
povestit, ar fi găsit că nimic nu era mai simplu decât acest 
adevăr. 

Într-adevăr, doamna de La Motte se gândise mult la 
întâlnirea sa cu domnul cardinal de Rohan şi, mai ales, la 
atenţia cu totul specială pe care cardinalul o acordase 


cutioarei cu portret uitată sau mai curând pierdută de ea în 
casă. Şi cum numele proprietarei acelei cutii era pricina 
spontanei curtoazii a cardinalului, doamna de La Moite se 
gândise la două mijloace de a-i afla numele. 

La început, a recurs la cel mai simplu. S-a dus la Versailles 
pentru a se informa asupra biroului de binefaceri al 
doamnelor germane. Aici, după cum bine vă daţi seama, nu 
a primit nici o informaţie. Doamnele germane care locuiau 
la Versailles erau în număr mare, datorită simpatiei pe care 
regină o arăta pe faţă compatrioatelor sale: cam o sută 
cincizeci - două sute. Numai că, deşi toate erau foarte 
miloase, nici uneia nu-i trecuse prin cap să pună o firmă la 
biroul de binefaceri. Deci Jeanne ceruse în zadar informaţii 
asupra celor două doamne care o vizitaseră; în zadar 
spusese că pe una dintre ele o chema Andreea. Nu era 
cunoscută la Versailles nici o doamnă germană având acest 
nume, de altfel destul de puţin german. Pe această cale, 
cercetările n-au dus, aşadar, la nici un rezultat. Să-l întrebe 
direct pe domnul de Rohan care era numele la care se 
gândea, ar fi însemnat în primul rând să-i dea de bănuit şi 
apoi să renunţe la plăcerea şi satisfacția unei descoperiri 
împotriva şi în afara tuturor probabilităților. Or, deoarece 
vizita celor două doamne fusese plină de mister, deoarece 
pline de mister fuseseră şi uimirea şi reticenţele domnului 
de Rohan, numai cu ajutorul misterului trebuia să dezlege 
atâtea enigme. 

De altfel, Jeanne simţea o atracţie înnăscută pentru lupta 
cu necunoscutul. Auzise spunându-se că la Paris, de la un 
timp, un făcător de minuni găsise mijlocul de a scoate din 
corpul omului bolile şi durerile, la fel cum odinioară Isus 
izgonea diavolul din trupul posedaţilor. Ştia nu numai că 
acest om vindecă durerile fizice, dar că putea să smulgă din 
inimă taina dureroasa care-l măcina pe individ. Astfel au 
fost dezvăluite un impresionant număr de nemaipomenite 
secrete. Aşa, de pildă, doamna de Duras îşi regăsise un 
copil care-i fusese furat în faţă; doamna de Chantone, un 


câine englezesc cât un pumn, pentru care ar fi dat toţi 
copiii din lume, iar domnul de Vaundreuil, o buclă de păr 
pentru care ar fi jertfit jumătate din averea sa. Dezvăluirile 
fuseseră făcute de câtre prezicători sau prezicătoare la 
şedinţele de magnetism ale doctorului Mesmer. 

În casa ilustrului doctor, puteai afla, de asemenea, 
secretele cele mai interesante. De aceea doamna de La 
Motte se gândise că, asistând la o şedinţă, va întâlni fenix-ul 
care o va ajuta s-o descopere pe proprietara cutiei ce făcea 
pentru moment obiectul celor mai arzătoare preocupări ale 
sale. Iată de ce se îndrepta atât de grăbită spre marea sală 
unde se adunau bolnavii. 

Această sală, cerem scuze cititorilor noştri, merita o 
descriere cu totul specială. O şi facem cât vom putea mai 
exact. Apartamentul se împărțea în două secţiuni 
principale. După ce traversai anticamera şi arătai uşierilor 
de serviciu hârtiile necesare, erai lăsat să intri într-un salon 
cu ferestrele închise ermetic ca să nu lase să pătrundă 
lumina şi aerul, ziua, zgomotul şi aerul noaptea. În mijlocul 
salonului, sub un candelabru ale cărui luminări dădeau o 
lumină slabă şi aproape stinsă puteai observa o cadă uriaşă 
acoperită cu un capac. Cada nu avea o formă elegantă şi nu 
era defel împodobită: nici o draperie nu îi ascundea 
marginile de metal. Aceasta era cada căreia i se spunea 
hârdăul lui Mesmer. 

Ce virtuţi întrunea acest hârdău? Nimic mai simplu de 
lămurit. Era plin aproape până sus cu apă sulfuroasă, ale 
cărei miasme se concentrau sub capac, iar acestea, la 
rândul lor, umpleau sticlele rânduite metodic cu gâtul în jos 
pe fundul hârdăului. Astfel se producea o degajare şi un 
amestec de curenţi misterioşi sub influenţa cărora bolnavii 
se însănătoşeau. De capac era sudat un inel de fier care 
susţinea o funie lungă a cărei menire o vom cunoaşte dacă 
aruncăm o privire asupra bolnavilor. Aceştia, pe care i-am 
văzut adineauri intrând în palat, stăteau, palizi şi fără vlagă, 
în jilţurile aşezate jur împrejurul căzii. Bărbaţi şi femei 


laolaltă, nepăsători, liniştiţi sau agitaţi, aşteptau efectul 
tratamentului. Un valet, luând capătul funiei lungi, fixată de 
capacul hârdăului, o înfăşură în jurul membrelor bolnave, în 
aşa fel încât toţi, legaţi cu acelaşi lanţ, să simtă în acelaşi 
timp efectele electricităţii din hârdău. Apoi, pentru a nu 
întrerupe nici o clipă acţiunea fluidelor animale transmise şi 
modificate de fiecare organism în parte, bolnavii aveau 
grijă, după recomandaţia doctorului, să se atingă unii de 
alţii, fie cu coatele, fie cu umerii, fie cu picioarele, în aşa fel 
ca hârdăul tămăduitor să-şi transmită simultan în toate 
trupurile căldura şi energia să regeneratoare. 

De bună seamă, această ceremonie medicală era un 
spectacol ciudat şi nu vă veţi mira câtuşi de puţin că 
stârnea curiozitatea parizienilor în cel mai înalt grad. 

Douăzeci sau treizeci de bolnavi aşezaţi în jurul căzii, un 
valet mut ca toţi cei de faţă, înlănţuindu-i cu o funie. 
Asemeni şerpilor care îi încolăceau pe Laocoon şi pe fiii săi; 
apoi şi acest om dispare pe furiş, după ce a arătat 
bolnavilor vergelele de fier înfipte în anumite găuri ale 
căzii, vergele ce slujeau de conductori locali ai acţiunii 
tămăduitoare a fluidului mesmerian. 

Mai întâi, chiar de la începutul şedinţei, o căldură dulce şi 
toropitoare pătrundea în sală; muşchii înţepeniţi ai 
bolnavilor se destindeau; căldura urca treptat din podea 
spre tavan şi curând se încarcă de miresme delicate sub 
influenţa cărora cedau, amorţite, cele mai dârze minţi. 
Bolnavii se lăsau cuprinşi de voluptate, când deodată, o 
muzică suavă şi armonioasă, executată de instrumente şi 
muzicanți nevăzuţi, se risipea ca o dulce văpaie printre 
valuri de căldură şi miresme. 

Pură precum cristalul din care se înfiripa, această muzică 
avea o influenţă irezistibilă asupra nervilor. S-ar fi zis că 
este unul dintre acele surse misterioase şi necunoscute ale 
naturii care uimesc şi farmecă înseşi animalele, un vaiet al 
vântului trecând prin crăpăturile stâncilor. Curând, 
instrumentelor li se alăturau voci catifelate că florile şi 


notele se risipeau ca nişte petale peste capetele celor 
prezenţi. 

Pe toate chipurile, la început uimite, se-ntipărea încetul cu 
încetul plăcerea, izvorâtă din mângâierea tuturor 
simţurilor. Era clipa când bolnavii puneau mâna pe 
vergeaua de fier înfiptă în hârdău şi şi-o duceau spre piept, 
la inimă sau la cap, adică spre locul unde sălăşluia boala. 

Închipuiţi-vă beatitudinea gonind suferinţa şi neliniştea de 
pe toate feţele, închipuiţi-vă toropeala lipsită de griji 
cuprinzându-i cu totul, liniştea tulburată de suspine care 
plutea peste întreaga adunare şi veţi avea o imagine 
aproape exactă a scenei pe care am schiţat-o, cu două 
treimi de secol mai târziu faţa de ziua când s-a petrecut. 

Acum, câteva cuvinte despre cei ce jucau această scenă. 
Se împărțeau în două categorii. Unii, ce-i drept bolnavi, fără 
a se sinchisi de ceea ce numim respect faţă de om, lucru de 
care ţin seama oamenii de condiţie modestă şi pe care îl 
nesocotesc cei foarte suspuşi, deci unii, spuneam, adevăraţi 
actori, veniseră aici pentru a fi vindecaţi cu orice preţ, 
drept care se străduiau din răsputeri să-şi atingă scopul. 

Ceilalţi, sceptici sau simpli curioşi, fără să sufere de vreo 
boală, intraseră în casa lui Mesmer cum intri la teatru, fie 
că doreau să-şi dea seama de efectul pe care îl simțeau 
stând în preajma hârdăului fermecat, fie că, simpli 
spectatori, voiau să studieze acest nou sistem fizic şi nu 
aveau altă preocupare decât să-i privească pe bolnavi sau 
chiar pe cei care luau parte la tratament, deşi erau 
sănătoşi. 

Printre primii, aprigi adepţi ai lui Mesmer, plini de 
recunoştinţă faţă de metodele sale, putea fi observată o 
tânără femeie, cu o statură frumoasă, îmbrăcată cam 
extravagant, care, supusă acţiunii fluidului şi aplicându-şi 
singură cu vergeaua cele mai mari doze la cap şi în 
regiunea epigastrului, îşi rotea frumogşii săi ochi, lipsită fiind 
de vlagă, în vreme ce mâinile sale prinseră să zvâcnească 
nervos, ceea ce indica pătrunderea fluidului magnetic. 


Când îşi răsturnă capul pe spatele jilţului, cei de faţă putură 
să vadă în voie fruntea ei palidă, buzele convulsive şi gâtul 
frumos colorându-se puţin câte puţin sub pulsaţia vie a 
sângelui. Atunci, în rândul spectatorilor, dintre care mulţi îşi 
aţintiseră cu uimire ochii asupra tinerei femei, două sau trei 
capete, înclinându-se unul spre celălalt, îşi comunicau o 
veste, de bună seamă stranie, care sporea atenţia reciprocă 
a celor curioşi. 

Printre ei se afla. Şi doamna de La Motte, care, fără a se 
teme că ar putea fi recunoscută sau fără să-i pese de acest 
lucru, îşi scoase masca de satin şi o ţinea în mână. De altfel, 
din locul unde se afla, era ferită de mai toate privirile. 
Stătea aproape de uşă, sprijinită de un stâlp ascuns de o 
draperie; de acolo ea vedea totul fără a fi văzută. Dar din 
tot ce vedea, lucrul cel mai demn de atenţie i se păru fără 
îndoială chipul acelei tinere femei electrizată de fluidul 
mesmerian. 

Într-adevăr, chipul acesta o izbise în aşa fel, încât contesa 
rămase ţintuită locului timp de câteva minute, cuprinsă de o 
aprigă dorinţă de a vedea şi a afla. 

— Ah! Murmură ea, fără să-şi ia ochii de la frumoasa 
bolnavă. Nu mai încape îndoială, este binefăcătoarea care 
m-a vizitat alaltăieri, cea care a stârnit neaşteptatul interes 
al domnului de Rohan faţă de mine. 

Şi convinsă că nu se înşeală, bucuroasă de întâmplarea 
care-i venea în ajutor, ceea ce cercetările sale nu reuşiseră, 
se apropie. 

Dar în clipa aceea, tânăra femeie, cuprinsă de convulsii, îşi 
încleşta gura şi bătu fără vlagă aerul cu mâinile. Aceste 
două mâini, trebuie să o spunem, nu erau chiar mâinile 
acelea fine şi subţiri, de o albeaţă ca de ceară, admirate de 
doamna de La Motte la ea acasă cu câteva zile în urmă. 

Criza se transmise pe dată celor mai mulţi dintre bolnavi, 
creierul era saturat de zgomote şi parfumuri. Întregul 
potenţial nervos era solicitat. 


În scurt timp, bărbaţi şi femei, urmând exemplul tinerei 
suferinde, începură să suspine, să murmure, să strige şi, 
mişcându-şi braţele, picioarele şi capetele, intrară cu totul 
şi fără putere de împotrivire în ceea ce maestrul numea 
criză. În clipa aceea, se ivi în sală un bărbat, fără ca cineva 
să-l fi văzut intrând, fără ca cineva să poată spune cum a 
intrat. 

Oare ieşise din cadă ca Phoebus? Apolo al apelor, care se 
întruchipase din aburul înmiresmat al sălii? De ajuns că se 
află dintr-o dată acolo şi că fracul său liliachiu-deschis, 
plăcut la vedere, frumoasă-i faţă palidă, inteligentă şi 
senină nu dezminţea caracterul oarecum straniu al acestei 
apariţii. Ţinea în mână o nuia lungă, sprijinită, sau, mai bine 
zis, muiată în faimosul hârdău. La un semn al său, uşile se 
deschiseră şi apărură douăzeci de valeţi zdraveni: fiecare 
luă cu mare precizie pe acei bolnavi care începuseră să-şi 
piardă echilibrul pe fotolii şi îi transportară în mai puţin de 
un minut în sala vecină. 

În clipa când avea loc această operaţiune, doamna de La 
Motte, după ce înaintase împreună cu alţi curioşi până în 
pragul noii săli unde fuseseră duşi bolnavii, auzi pe unul 
dintre cei de faţă strigând: 

— Ea este, este chiar ea! 

Doamna de La Motte tocmai se pregătea să-l întrebe pe 
cel ce strigase: „Ea, cine anume?”, când deodată două 
doamne intrară prin fundul primei săli, sprijinindu-se una 
de alta şi urmate la oarecare distanţă de câtre un bărbat 
care arăta ca un valet de încredere, cu toate că era 
deghizat într-un frac de burghez. Înfăţişarea acestor două 
femei, mai ales a uneia dintre ele, o impresiona atât de mult 
pe contesă, încât făcu un pas spre ele. În acest moment, un 
strigăt prelung scăpat de pe buzele tinerei cuprinse de 
convulsii tăcu ca întreaga asistenţă să se îndrepte într- 
acolo. Imediat cel care strigase: „Ea este!” şi care se afla 
lângă doamna de La Motte zise cu o voce surdă, tainică: 


— Domnilor, priviţi, este într-adevăr regina. Auzind acest 
cuvânt, Jeanne tresări. 

— Regina! Exclamă în acelaşi timp mai multe voci 
înspăimântate şi surprinse. 

— Regina la Mesmer?! 

— Regina într-o criză?! Repetară alte glasuri. 

— Ah, cu neputinţă! Zicea unul. 

— Priviţi - răspunse necunoscutul, liniştit. O cunoaşteţi pe 
regină? Da sau nu? 

— Într-adevăr - murmură cea mai mare parte dintre cei de 
faţă - asemănarea este de necrezut. 

Doamna de La Motte avea o mască, întocmai ca toate 
femeile care, ieşind de la Mesmer, trebuiau să meargă la 
balul Operei. Putea deci să întrebe fără teamă. 

— Domnule - se adresă ea, celui care strigase primul, un 
bărbat voinic, roşu şi plin la faţă, cu ochii strălucitori şi 
deosebit de ageri - parcă spuneaţi că regina se află aici? 

— O, doamnă, fără pic de îndoială - răspunse acesta. 

— Unde? 

— Păi tânăra femeie pe care o vedeţi aşezată pe pernele 
violete, într-o criză atât de puter-nică, încât nu-şi poate 
stăpâni convulsiile, este chiar regina. 

— Dar de ce credeţi că ar fi regina, domnule? 

— Foarte simplu, doamnă, pentru că acea femeie este 
regina - replică imperturbabil necunoscutul. 

Şi o părăsi pe interlocutoarea sa pentru a se duce să 
întărească şi să împărtăşească noutatea şi celorlalte 
grupuri. 

Jeanne întoarse spatele spectacolului, aproape indecent, 
pe care îl dădea epileptica. Dar abia făcu câţiva paşi spre 
uşă, că se află faţă în faţă cu cele două doamne care, 
aşteptându-şi rândul, priveau nu fără un viu interes, 
hârdăul, vergelele şi capacul. În clipa când zări chipul celei 
mai în vârstă dintre cele două doamne, un strigăt îi scăpă 
de pe buze. 

— Ce este? Întrebă aceasta. 


Jeanne îşi smulse imediat masca. 

— Mă recunoaşteţi? Zise ea. 

Doamna avu o tresărire, dar se stăpâni aproape în aceeaşi 
clipă. 

— Nu, doamnă - răspunse ea oarecum tulburată. 

— Ei bine, eu vă recunosc şi vă voi dovedi-o. 

Această îndrăzneală le făcu pe cele două doamne să se 
apropie cu teamă una de cealaltă. 

Jeanne scoase din buzunar cutia cu portretul. 

— Aţi uitat-o la mine - spuse ea. 

— Chiar dacă ar fi aşa, nu este un motiv să fiţi atât de 
emoţionată! 

— Sunt înspăimântată de primejdia în care se află în clipa 
de faţă maiestatea voastră. 

— Explicaţi-vă. 

— Nu înainte de a vă fi pus această mască, doamnă. 
Contesa îşi luă masca şi i-o întinse reginei, care încă mai 
şovăia, socotind că şi-a ascuns îndeajuns obrazul sub glugă. 
Vă rog, n-avem nici o clipă de pierdut - insistă Jeanne. 

— Faceţi ce vă spune, doamna - îi şopti reginei cea de a 
doua doamnă. 

Regina îşi puse maşinal masca pe faţă. 

— Acum veniţi, veniţi repede - spuse Jeanne. 

Şi le împinse cu atâta hotărâre pe cele două femei, încât 
acestea se aflară în câteva secunde lângă uşa de la stradă. 

— În sfârşit, despre ce este vorba? Întrebă regina, trăgând 
aer în piept. 

— Maiestatea voastră n-a fost văzută de nimeni? 

— Nu cred. 

— Cu atât mai bine. 

— Dar, în fine, îmi puteţi explica... 

— Rog pentru moment pe maiestatea voastră să creadă pe 
devotata sa slujitoare când aceasta îi spune că se află într-o 
mare primejdie. 

— Dar care este această primejdie? 


— Voi avea cinstea să spun totul maiestăţii sale dacă într-o 
zi va binevoi să-mi acorde o audienţă de o oră. Acum ar fi 
mult prea lung. Maiestatea voastră poate fi observată, 
recunoscută. Şi cum regina părea nerăbdătoare, Jeanne se 
adresă prinţesei de Lamballe: Ah, doamnă, vă implor, 
rugaţi-o o dată cu mine pe maiestatea sa să plece, să plece 
chiar în clipa aceasta. 

Prinţesa făcu un gest rugător. 

— Să mergem, dacă aşa vreţi - se învoi regina. Apoi 
întorcându-se spre doamna de La Moitte, zise: Mi-aţi cerut o 
audienţă? 

— Aş dori să-mi faceţi cinstea să pot da maiestăţii voastre 
explicaţii asupra purtării mele. 

— Ei bine, aduceţi-mi această cutie şi întrebaţi de portarul 
Laurent; va fi avertizat. Şi întorcându-se spre stradă, strigă 
în germană: Kommen sie da, Weber! 6 

O caleaşcă se apropie în viteză; cele două principese se 
suiră în grabă. Doamna de La Motte rămase la uşă până ce 
trăsura nu se mai zări. 

— Ah! Şopti ea. Tot ce am tăcut, a fost bine făcut Mai 
departe însă... Trebuie să chibzuim. 

Capitolul XX Domnişoara Oliva. 

În acest timp cel ce atrăsese atenţia asistenţei asupra 
pretinsei regine atinse umărul unuia dintre spectatorii cei 
mai convinşi, îmbrăcaţi într-o haină jerpelită. 

— lată un frumos subiect pentru dumneata, care eşti 
gazetar! 

— Cum adică? Întrebă ziaristul. 

— Vrei să ţi-l rezum? 

— Cu plăcere. 

— Iată: „Despre primejdia de a te naşte într-o ţară în care 
regele este condus de regină, care regină se dă în vânt 
după crizele de magnetism”. 

Gazetarul începu să râdă: 

— Şi Bastilia? 


— Fii serios! Parcă nu există anagrame cu ajutorul cărora 
te poţi feri de cenzură regelui? Te-ntreb, care cenzor ar 
putea să-ţi interzică să povesteşti despre prinţul Silu şi 
prinţesa Etteniotna, regină din Narfec? Hm! Ce zici? 

— A, desigur! Se entuziasma gazetarul. Ideea este 
admirabilă. 

— Şi te rog să crezi că un articol intitulat: „Crizele 
prinţesei Etteniotna în casa fachirului Remsem” se va 
bucura de mare succes în saloane. 

— Sunt la fel de sigur că şi dumneata. 

— Du-te deci şi scrie-l cu pana dumitale de zile mari. 

Gazetarul strânse mâna necunoscutului. 

— Pot să-ţi trimit câteva numere? Întrebă. O fac cu plăcere 
dacă-mi spui cum te cheamă. 

— Da, desigur! Ideea este superbă şi exprimată de 
dumneata va câştiga sută la sută. Care este tirajul obişnuit 
al pamfletelor dumitale? 

— Două mii. 

— Fă-mi un serviciu. 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— Ia aceşti cincizeci de ludovici şi tipăreşte-l în şase mii de 
exemplare. 

— Cum, domnule?! Vai de mine, mă copleşiţi... De-aş şti 
măcar numele unui protector al literelor atât de generos...! 

— Ţi-l voi spune trimițând la dumneata acasă să mi se 
cumpere o mie de exemplare, cu două livre bucată, de 
acum în opt zile, ce zici? 

— Voi lucra zi şi noapte, domnule. 

— Şi să fie amuzant. 

— Voi face să râdă cu lacrimi întregul Paris, cu excepţia 
unei singure persoane. 

— Care va plânge cu lacrimi de sânge, nu-i aşa? 

— Ah, domnule, ce haz aveţi! 

— Eşti amabil. Un amănunt, datează publicaţia ca fiind 
sosită de la Londra. 

— Ca de obicei. 


— Domnule, sluga dumneavoastră. 

Şi spătosul necunoscut îl concedie pe trepăduş, care, cu 
cei cincizeci de ludovici în buzunar, o şterse repede ca o 
pasăre rău prevestitoare. Necunoscutul, rămas singur sau, 
mai exact, fără însoțitor, continuă să privească în sala unde 
se afla tânăra femeie, care acum căzuse într-o stare de 
prostraţie şi căreia o cameristă, anume angajată în serviciul 
doamnelor aflate în criză, îi potrivea decent fustele. El 
observă la această delicată frumuseţe trăsăturile fine şi 
voluptoase, nobila graţie ce o avea în somn, apoi, 
întorcându-se, îşi zise: „Hotărât, asemănarea este 
înspăimântătoare. Dumnezeu când a făcut-o, a avut 
planurile sale; a osândit-o dinainte pe aceea care seamănă 
cu această”. 

În clipa când sfârşea acest gând ameninţător, tânăra 
femeie se ridică încet din mijlocul pernelor şi, sprijinindu-se 
de braţul unui vecin trezit înaintea ei din extaz, încercă să 
pună puţină ordine în îmbrăcămintea-i răvăşită. Roşi 
văzând atenţia pe care i-o dădeau cei de faţă, răspunse cu o 
cochetă politeţe întrebărilor grave şi prevenitoare ale lui 
Mesmer; apoi îşi întinse braţele rotunde şi picioarele 
frumoase, ca o pisică trezită din somn, străbătu cele trei 
încăperi, prinzând din zbor, fără să piardă niciuna, toate 
privirile, fie batjocoritoare, fie pofticioase, fie înspăimântate 
pe care i le trimiteau cei de faţă. Dar ceea ce o surprinse 
până într-atât încât o făcu să râdă fu faptul că, trecând pe 
lângă un grup ce şuşotea într-un colţ al sălii, fu primită, în 
locul ocheadelor obraznice cu înţelesuri galante, cu un şir 
de reverenţe atât de respectuoase, cum nici cel mai scrobit 
şi mai serios curtean francez nu s-ar fi plecat mai adânc 
pentru a o saluta pe regină. În realitate, acest grup uluit şi 
reverenţios, fusese alcătuit în grabă de către acel neobosit 
necunoscut, care, ascuns în spatele lor, spunea cu voce 
scăzută: 

— Nu contează, domnilor, nu contează, este totuşi regina 
Franţei! Să ne plecăm, să ne plecăm adânc. 


Mica persoana, obiectul acestui respect, trecu oarecum 
neliniştită prin vestibul şi ajunse în curte. Aici, ochii săi 
obosiţi căutară un cupeu sau un scaun purtat de oameni: nu 
găsi niciuna, nici alta; numai că, după câteva clipe de 
nehotărâre, tocmai când pusese piciorul său delicat pe 
trotuar, un lacheu înalt se apropie de ea. 

— Trăsura doamnei! Zise el. 

— Dar eu n-am trăsură - replică tânăra femeie. 

— Doamna a venit cu un cupeu? 

— Da. 

— Din stradă Dauphine? 

— Da. 

— O voi conduce pe doamna acasă. 

— Fie, condu-mă - încuviinţă mica persoană, cu un aer 
hotărât, fără să se lase pradă mai mult de o clipă neliniştii 
pe care neprevăzutul acestei propuneri ar fi stârnit-o 
oricărei alte femei. 

Lacheul făcu un semn: îi răspunse o caleaşca de casă mare 
în care doamna intră. 

— Strada Dauphine! Îi strigă vizitiului lacheul, ridicând 
scara. 

Caii porniră în goană; ajunşi la Pont-Neuf, mica doamnă, 
căreia îi plăcea nespus acest fel de a călători, cum spune La 
Fontaine, regretă că nu locuia la Jardin des Plantes. Trăsura 
se opri. Scara fu coborâtă şi lacheul, bine stilat, întinse 
mâna pentru a primi şperaclul cu ajutorul căruia intrau în 
casă locuitorii a treizeci de mii de locuinţe din Paris, care nu 
erau palate şi nu aveau nici portar, nici gardă elveţiană. 
Lacheul deschise deci poartă pentru a feri de oboseală 
degetele micuţei doamne; apoi, în clipa când aceasta păşi 
pe aleea întunecoasă, salută şi închise poarta. Trăsura porni 
şi dispăru. 

— Într-adevăr! Exclamă tânăra femeie, iată o aventură 
plăcută. Destul de galant din partea domnului de Mesmer. 
Ah, ce obosită sunt! A prevăzut el. Este un doctor mare. 


În timp ce vorbea cu glas tare, ajunse la etajul al doilea al 
casei, pe un palier cu două uşi. Îndată ce bătu, o bătrână îi 
deschise. 

— Bună seara, mamă; cina e gata? 

— Da, chiar începuse să se răcească. 

— Ele aici? 


— Nu, n-a venit încă; dar domnul este aici. 

— Care domn? 

— Cel cu care vroiai să vorbeşti astă-seară. 

— Eu? 

— Da, tu. 

Această convorbire avea loc într-un fel de anticameră 
mică, cu geamuri, care separa palierul de încăperea mare 
cu vederea spre stradă. Prin sticlă se vedea desluşit lampa 
luminând această încăpere, al cărui aspect era, dacă nu 
satisfăcător, cel puţin suportabil. Perdele vechi, dintr-o 
mătase galbenă, pe care timpul le pătase şi decolorase pe 
alocuri, câteva scaune de catifea verde de Utrecht şi un 
imens şifonier cu douăsprezece sertare marchetate, o 
canapea veche, galbenă, acestea erau splendorile 
apartamentului. 

Femeia nu-l recunoscu pe cel ce o aştepta, dar cititorii 
noştri îl vor recunoaşte desigur; era acelaşi care îi stârnise 
pe curioşi la trecerea pretinsei regine, acelaşi care dăduse 
cincizeci de ludovici pentru pamflet. 

Şemineul era împodobit cu o pendulă flancată de două 
vase crăpate de porțelan bleu. 

Tânăra femeie deschise brusc uşa cu geamuri şi se apropie 
de canapea, unde văzu stând foarte liniştit un bărbat plăcut 
la înfăţişare, mai degrabă gras decât slab, care, cu mână-i 
albă şi frumoasă, se juca nepăsător cu bogatul jabou de 
dantelă. Ea nu avu timp să deschidă gura. Ciudatul 
personaj schiţă un fel de salut, jumătate gest, jumătate 
plecăciune şi, aruncând gazdei o privire vioaie şi plină de 
bunăvoință, spuse: 

— Ştiu ce vreţi să mă întrebaţi: dar vă voi răspunde mai 
bine întrebându-vă eu însumi. Sunteţi domnişoara Oliva? 

— Da, domnule. 

— Femeie fermecătoare, foarte nervoasă, foarte atrasă de 
metodele domnului Mesmer. 

— Vin de la el. 


— Foarte bine! Aceasta nu vă explică, după câte îmi spun 
frumoşii dumneavoastră ochi, de ce mă găsiţi pe canapeaua 
dumneavoastră şi lucrul acesta vă interesează cel mai mult, 
nu-i aşa? 

— Aţi ghicit, domnule. 

— Vreţi să-mi faceţi favoarea şi să vă aşezaţi; dacă 
rămâneţi în picioare, voi fi silit să mă ridic şi eu; în felul 
acesta vom putea vorbi mai în voie. 

— Vă puteţi lăuda că aveţi maniere oarecum neobişnuite - 
replică tânăra femeie, pe care o vom numi de acum înainte 
domnişoara Oliva, deoarece binevoia să răspundă la acest 
nume. 

— Domnişoară, v-am văzut adineauri la domnul Mesmer; 
v-am găsit aşa cum îmi doream. 

— Domnule...! 

— Oh, nu vă alarmaţi, domnişoară; nu vă spun că v-am 
găsit fermecătoare; vi s-ar părea o declaraţie de dragoste şi 
nu asta este intenţia mea. Nu vă retrageţi, vă rog, mă veţi 
face să strig ca un surd. 

— Ce doriţi, atunci? Întrebă cu naivitate Oliva. 

— Ştiu - continuă necunoscutul - că sunteţi obişnuită să 
auziţi spunându-vi-se că sunteţi frumoasă; de altfel şi eu 
găsesc că sunteţi, dar altceva vreau să vă propun. 

— Într-adevăr, domnule, îmi vorbiţi pe un ton... 

— Nu vă înspăimântați înainte de a mă fi ascultat până la 
capăt... Se află cineva ascuns aici? 

— Nu-i nimeni ascuns, domnule, dar, în sfârşit... 

— Atunci, dacă nu-i nimeni ascuns, să nu ne ferim şi să 
vorbim... Ce aţi spune de o mică asociaţie a noastră? 

— O asociaţie... Deci vedeţi şi dumneavoastră... 

— lată că iar faceţi o confuzie. Nu am spus o legătură, am 
spus asociaţie. Nu vă vorbesc de dragoste, ci de afaceri. 

— Ce fel de afaceri? Întrebă Oliva, care devenise atât de 
curioasă, încât rămăsese aproape înmărmurită. 

— Ce faceţi toată ziua? 

— Păi... 


— Nu vă temeţi; eu nu vă judec; spuneţi-mi ce vreţi. 

— Nu fac nimic sau, în orice caz, fac foarte puţin. 

— Sunteţi leneşă. 

— Oh! 

— Foarte bine. 

— A, vi se pare că-i foarte bine! 

— Fără îndoială. Ce mă interesează pe mine că sunteţi 
leneşă? Vă place să vă plimbaţi? 

— Mult. 

— Să vă duceţi la spectacole, la baluri? 

— Într-un a. 

— Să trăiţi bine? 

— Mai ales. 

— Dacă v-aş da douăzeci şi cinci de ludovici pe lună, m-aţi 
refuza? 

— Domnule! 

— Draga mea domnişoară Oliva, iată că iar începeţi cu 
bănuielile. Doar ne-am înţeles că nu trebuie să vă neliniştiţi. 
Am spus douăzeci şi cinci de ludovici, dar s-ar putea şi 
cincizeci. 

— Mi-ar plăcea mai mult cincizeci decât douăzeci şi cinci. 
Dar ceea ce îmi place şi mai mult este libertatea de a-mi 
alege iubitul. 

— La naiba! V-am spus doar că nu vreau să fiu iubitul 
dumneavoastră. Aşadar, nu vă mai frământaţi mintea. 

— Atunci, ce dracu vreţi să fac ca să câştig cei cincizeci de 
ludovici ai dumneavoastră? 

— Am spus cincizeci? 

— Da. 

— Fie, cincizeci. Mă veţi primi la dumneavoastră, vă veţi 
face cât mai frumoasă, îmi veţi da braţul când voi dori, mă 
veţi aştepta unde vă voi spune eu să mă aşteptaţi. 

— Dar am un amant, domnule. 

— Ei, şi? 

— Cum, ei şi...? 

— Da... Trimiteţi-l la plimbare, ce Dumnezeu! 


— Eh, pe Beausire nu-l poţi trimite la plimbare când vrei. 

— Vreţi să v-ajut? 

— Nu, îl iubesc. 

— Ohoo...! 

— Puțin. 

— Cu siguranţă că prea mult. 

— Asta-i situaţia. 

— Atunci, fie şi Beausire. 

— Sunteţi înţelegător, domnule. 

— Cu condiţia să-mi iau revanşa; condiţiile vă convin? 

— Îmi convin, dar mai spuneţi-mi-le o dată. 

— Ascultă, draga mea, pentru moment am spus tot ce 
aveam de spus. 

— Pe cuvânt de onoare? 

— Pe cuvânt de onoare! Dar, cu toate astea, vă daţi seama 
de un lucru... 

— Care? 

— Dacă, întâmplător, aş avea nevoie să fiţi într-adevăr 
metresa mea... 

— A, nu cred. Niciodată nu-i nevoie de asta, domnule. 

— De a părea că sunteţi... 

— Cât despre asta, fie. 

— Ei bine, s-a făcut! 

— Bate palma! 

— lată şi plata dinainte pentru prima lună. 

Îi întinse un fişic de cincizeci de ludovici fără măcar să-i 
atingă vârful degetelor. Şi cum ea şovăia, i-l strecură în 
buzunarul rochiei fără să-i mângâie nici măcar în treacăt 
coapsa atât de rotundă şi de unduioasă. De-abia lunecă 
aurul în fundul buzunarului, că două bătăi scurte în poarta 
dinspre stradă o făcură pe Oliva să sară la fereastră. 

— Dumnezeule! Strigă ea. Plecaţi repede, este el. 

— EI, cine? 

— Beausire... lubitul meu... Luaţi-o din loc, domnule... 

— Pe legea mea! N-are decât să vină! 

— Cum? N-are decât să vină?! Păi vă face bucăţi... 


— Aş! 

— Ascultaţi cum bate; o să spargă poarta. 

— Deschideţi-i, ce dracu! De altfel, de ce nu-i daţi o cheie? 
Şi necunoscutul se întinse pe canapea, murmurând: 
Trebuie să-l văd pe caraghiosul ăsta şi să-mi dau seama ce-i 
poate pielea. 

Bătăile în uşă continuară, întretăiate de groaznice 
înjurături, care se auzeau mult mai sus de etajul al doilea. 

— Mamă, du-te, du-te şi deschide! Zise Oliva furioasă. Cât 
despre dumneavoastră, domnule, dacă o să daţi de bucluc, 
n-am ce să vă fac, n-aveţi decât. 

— Chiar aşa, n-am decât! Replică imperturbabil 
necunoscutul, fără să se mişte de pe canapea. 

Oliva asculta, tulburată, pe palier. 

Capitolul XXI Domnul Beausire. 

Oliva se repezi în întâmpinarea unui bărbat furios, care, cu 
braţele întinse, cu faţa palidă şi hainele în dezordine, năvăli 
în apartament, blestemând cu glas răguşit: 

— Beausire! Stai, Beausire! Zise ea, cu o voce în care nu 
se ghicea spaima, aşa încât nu puneai la îndoială curajul 
acestei femei. 

— Lasă-mă! Urlă noul venit, îmbrâncind-o pe Oliva, care 
vroia să-l îmbrăţişeze. Şi continuă din ce în ce mai tare: 
Aha, aici se află un bărbat, de asta nu mi se deschidea... 
Aha!... Aha! 

Necunoscutul, după cum ştim, rămăsese nemişcat pe 
canapea într-o atitudine calmă, pe care domnul Beausire de 
bună seamă că a luat-o drept nehotărâre sau chiar spaima. 
Se opri în faţa acestuia, scrâşnind din dinţi într-un fel rău 
prevestitor. 

— Presupun că îmi veţi răspunde, domnule? Se stropşi el. 

— Ce vreţi să vă spun, scumpul meu domn Beausire? 
Replică necunoscutul. 

— Ce faci aici? Şi mai întâi cine eşti? 

— Sunt un om foarte paşnic la care te holbezi înfiorător, şi- 
apoi stăteam de vorbă cu doamna într-un mod foarte 


onorabil. 

— Chiar aşa, într-un mod foarte onorabil - murmură Oliva. 

— Tu să taci! Urlă Beausire. 

— Vai, vai! Nu fi atât de grosolan cu doamnă, care este 
absolut nevinovată; dar dacă eşti prost dispus... 

— Da, sunt... 

— Probabil că a pierdut la cărţi - spuse cu glas scăzut 
Oliva. 

— Sunt ruinat, sfârşit! Urlă Beausire. 

— Şi nu te-ar supăra deloc să jupoi pe careva - spuse 
râzând necunoscutul. Se înţelege de la sine, dragă domnule 
Beausire! 

— Dumneata isprăveşte cu glumele proaste!... Şi fă-mi 
plăcerea şi cară-te! 

— O, domnule Beausire, fii mai îngăduitor. 

— Pe toţi dracii! Ridică-te şi pleacă, sau fac praf 
canapeaua cu tot ce se află pe ea. 

— Domnişoară, nu mi-aţi spus că domnul Beausire are 
asemenea toane ciudate. Doa-mne, câtă sălbăticie! 

Beausire, exasperat, făcu un gest larg, de comedian, 
pentru a-şi scoate sabia şi descrise cu braţele şi cu lama 
spadei un cerc cu o circumferință de cel puţin zece 
picioare. 

— Încă un minut şi dacă nu te ridici, te lipesc de spătar. 

— Într-adevăr, nu mi-a fost încă dat să întâlnesc pe cineva 
cu o purtare mai urâtă ca omul ăsta, răspunse 
necunoscutul, în timp ce cu mâna stingă scotea uşurel din 
teacă sabia scurtă, pe care o pusese la spatele lui, pe 
canapea. 

Oliva începu să ţipe ascuţit. 

— Ah, domnişoară, domnişoară, taci! Porunci liniştit 
necunoscutul, care izbutise să se înarmeze fără măcar să se 
fi ridicat de la locul lui. Taci, căci se pot întâmpla două 
lucruri: primul, îl zăpăceşti pe domnul Beausire, care ar 
putea astfel să se lase străpuns de spadă; al doilea, va veni 


aici paza de noapte, te va înhăţa şi te va duce drept la 
Saint-Lazare. 

Oliva înlocui strigatele cu o pantomimă dintre cele mai 
expresive. Spectacolul era ciudat. Pe de o parte, domnul 
Beausire, cu haina descheiată, beat, tremurând de furie, 
împărțind lovituri fără ţintă, fără nici o tehnică, unui 
adversar care-i scăpa mereu. De cealaltă parte, un om 
aşezat pe canapea, cu o mână sprijinită pe genunchi, cu 
cealaltă ţinând arma şi părând sprinten, fără efort, râzând 
în acelaşi timp într-un fel în care l-ar fi înspăimântat până şi 
pe Sfântul Gheorghe. 

Sabia lui Beausire nu izbutise o singură clipă să se 
îndrepte spre ţintă, îndepărtată fiind mereu de loviturile 
adversarului. Beausire dădea semne de oboseală, gâfâia, iar 
furia făcuse loc spaimei, pe care nu şi-o putea stăpâni; se 
gândea că dacă această sabie îngăduitoare ar vrea să 
pătrundă mai adânc printr-o fandare, s-ar fi zis cu el, 
Beausire. Nesiguranţa puse stăpânire pe el, se repezi, 
pândind neatenţia adversarului. Acesta pară viguros şi din 
trei lovituri, îi smulse sabia din mână, zvârlindu-i-o ca pe un 
fulg. Sabia străbătu camera, trecu printr-un geam al 
ferestrei şi dispăru afară. Beausire nu mai ştia ce atitudine 
să adopte. 

— Ei, domnule Beausire - spuse necunoscutul - fii atent, 
dacă sabia dumitale cadexu vârful şi dacă pe sub fereastră 
trece cineva, acela se poate socoti un om mort! 

Venindu-şi în fire, Beausire alergă la uşă şi cobori în goană 
treptele pentru a-şi regăsi arma şi a preveni o nenorocire 
care ar fi stricat relaţiile lui cu poliţia. Între timp, Oliva 
strânse mâna învingătorului, spunându-i: 

— Ah, domnule, sunteţi foarte viteaz; dar domnul Beausire 
este viclean, şi-apoi mă compromiţi rămânând; după ce veţi 
pleca, cu siguranţă c-o să mă bată. 

— Atunci rămân. 

— Nu, nu, vă implor; când mă bate, îl bat şi eu şi, de obicei 
eu sunt cea mai tare; asta şi pentru că n-am ce pierde. 


Plecaţi, vă rog. 

— Uiţi un lucru, frumoasa mea; dacă plec, ori îl găsesc jos 
aşteptându-mă, ori stând şi pândindu-mă pe scară; ne vom 
bate din nou; pe o scară nu poţi para întotdeauna cu o 
dublă împotriva unei cvarte, o dublă împotriva unei triple 
lovituri şi a unui semicerc, ca pe o canapea. 

— Atunci? 

— Atunci, o să-l ucid pe jupân Beausire sau o să mă ucidă 
el pe mine. 

— Dumnezeule mare! Aveţi dreptate. Va fi o zarvă 
nemaipomenită în casă. 

— Trebuie să ne ferim de aşa ceva; deci rămân. 

— În numele cerului, plecaţi! Urcaţi-vă la etajul următor şi 
staţi acolo până când el va veni înapoi. Crezând că o să vă 
găsească aici, n-o să vă mai caute nicăieri. Îndată ce va 
pune piciorul în casă, o să auziţi că încui uşa de două ori. Îl 
fac prizonier pe omul meu şi pun cheia în buzunar. Vă 
retrageţi apoi binişor în vreme ce eu o să mă bat vitejeşte 
ca să mai câştigaţi timp. 

— Eşti o fată adorabilă! La revedere! 

— La revedere! Pe când? 

— La noapte, dacă vrei. 

— Cum? La noapte? Sunteţi nebun? 

— Sigur că da! La noapte! Nu-i bal la Operă în seara asta? 

— Gândiţi-vă că acum este miezul nopţii. 

— Ştiu foarte bine, dar ce-mi pasă. 

— Trebuiesc domino-uri. 

— Beausire va găsi, dacă vei şti să-l baţi cum trebuie. 

— Aveţi dreptate - spuse Oliva, râzând. 

— lată zece ludovici pentru costume - mai adăugă 
necunoscutul, râzând şi el. 

— Adio! Adio şi mulţumesc! 

Şi-l împinse spre palier. 

— Bun! Tocmai închide uşa de jos - spuse necunoscutul. 

— Nu-i decât un cârlig şi un zăvor pe dinăuntru. Adio! Îl 
aud urcând. 


— Şi dacă din întâmplare o să te biruie el pe dumneata, 
cum o să ştiu? 

Ea chibzui: 

— Cred că aveţi servitori? Îl întrebă fata. 

— Da, îl voi pune pe unul să stea sub ferestrele dumitale. 

— Foarte bine şi va privi în sus până când îi va cădea un 
bileţel pe nas. 

— S-a făcut. Adio! 

Necunoscutul urcă cu un etaj mai sus. Nimic mai uşor, 
scara era întunecoasă, iar Oliva, ocărându-l în gura mare pe 
Beausire, acoperea zgomotul paşilor noului său complice. 

— Las' că vii tu acasă, turbatule! Strigă ea la Beausire, 
care nu urca fără să reflecteze adânc asupra superiorității 
morale şi fizice a acestui intrus, instalat cu atâta neruşinare 
în casa altuia. 

Ajunse totuşi la etajul unde îl aştepta Oliva. Avea sabia în 
teacă şi rumega un discurs. Oliva îl luă de umeri, îl îmbrânci 
în anticameră şi răsuci cheia de două ori în broască, aşa 
cum făgăduise. Coborând, necunoscutul, putu să audă 
începutul unei lupte în care predominau, datorită sunetului 
lor răsunător, asemenea alămurilor într-o orchestră, acel 
soi de lovitură care, în mod vulgar şi onomatopeic, se 
numesc, palme. Palmele se amestecau cu strigăte şi 
reproşuri. Glasul lui Beausire tuna, al Olivei te uluia însă. 

— N-aş fi crezut niciodată - murmură necunoscutul, 
îndepărtân-du-se - că această femeie atât de tulburată 
adineauri de venirea stăpi-nului, are atâta rezistenţă. 
Necunoscutul nu-şi pierdu vremea să aştepte sfârşitul 
scenei. Prea viforos începutul - mai zise el - pentru ca 
deznodământul să fie departe. 

Dădu colţul străduţei d'Anjou-Dauphine, unde îl aştepta 
trăsura, care ajunsese mergând de-a-ndărătelea în acest 
loc. Şopti ceva unuia dintre oamenii săi, care se duse şi se 
postă sub ferestrele Olivei, pitindu-se în umbra deasă a unei 
mici arcade ce împodobea intrarea unei case vechi. Din acel 
loc, el vedea ferestrele luminate, puţind astfel să-şi dea 


seama după mişcarea siluetelor, de tot ce se petrecea 
înăuntru. Imaginile, la început foarte agitate, sfârşiră prin a 
se mai potoli, în sfârşit, nu mai rămase decât una. 

Capitolul XXII Aurul. 

lată ce se întâmplase în spatele acestor perdele. La 
început, Beausire a fost surprins văzând că Oliva încuie uşa. 
Apoi fu surprins când o auzi pe domnişoara Oliva ţipând aşa 
de tare. În sfârşit şi mai surprins încă de a nu-şi găsi, 
intrând în cameră, îndârjitul rival. Căutări, ameninţări, 
strigăte, deoarece, dacă necunoscutul se ascundea, 
însemna că-i e frică; Beausire e învingător. 

Oliva îl sili să înceteze cu căutatul şi să răspundă la 
întrebările ei. Beausire, bruftuit, ridică şi el glasul. Oliva, 
ştiind acum că nu mai e vinovată, întrucât corpul delict 
dispăruse: Quia corpus delicii aberat 7, cum spune textul, 
Oliva striga atât de tare, încât, pentru a o face să tacă, 
Beausire îi astupă gura cu mâna sau mai bine zis încercă s- 
o facă. Dar se înşelă. Oliva înţelese altfel gestul persuasiv şi 
conciliator al lui Beausire. Acestei mâini care se îndrepta 
iute spre faţa sa, ea îi opuse o mână la fel de pricepută, la 
fel de uşoară cum se dovedise mai înainte spada 
necunoscutului. Această mâna pară brusc o cvartă şi o 
triplă lovitură şi, alungindu-se înainte, izbi obrazul lui 
Beausire. Beausire ripostă printr-o lovitură de flanc pe 
dreapta, lovitură din pricina căreia ambele mâini ale Olivei 
coborâră şi el îi înroşi obrazul stâng cu un zgomot 
scandalos. 

Era partea de conversaţie pe care o auzise necunoscutul 
în clipa când pleca. 

O explicaţie care începe astfel, spunem noi, ajunge repede 
la un deznodământ; în orice caz, un deznodământ, pe care, 
la nevoie, ca să-l Facem să pară mai dramatic, am putea să-i 
relatăm cu o mulţime de amănunte. 

Oliva răspunse palmei lui Beausire cu un proiectil greu şi 
periculos: o cană de faianţă. Beausire ripostă proiectilului 
cu o măciulie de baston care sparse câteva ceşti, răsturnă o 


lumânare şi sfârşi prin a atinge umărul tinerei femei. 
Furioasă, aceasta se năpusti la Beausire şi-l strânse de gât. 
Îi trebui oarecare forţă nenorocitului ca să înhaţe şi el unul 
din lucrurile ameninţătoarei Oliva. Sfâşiindu-i o rochie, 
Oliva, simţitoare la această insultă şi la această pierdere, îi 
dădu drumul şi-l trimise grămadă în mijlocul camerei. El se 
ridică spumegând. Dar, cum valoarea unui adversar se 
măsoară prin apărare şi cum apărarea a fost întotdeauna 
respectată, chiar de către învingător, Beausire, care 
căpătase mai mult respect pentru Oliva, reluă conversaţia 
de unde o lăsase. 

— Eşti o creatură îngrozitoare; mă ruinezi. 

— Tu mă ruinezi - ripostă Oliva. 

— Auzi, eu o ruinez?! Parc-aş avea ce lua de la tine... 

— Mai bine spune că nu mai am nimic. Spune că ai vândut 
şi mâncat, băut şi jucat tot ce aveam. 

— Îndrăzneşti să-mi reproşezi că sunt sărac? 

— De ce eşti sărac? Din cauza viciului. 

— Am să te vindec de-ale tale cu o singură lovitură. 

— Bătându-mă? 

Şi Oliva învârti deasupra capului un cleşte foarte greu la a 
cărui vedere Beausire dădu înapoi. 

— Singurul lucru care îţi mai lipsea era să-ţi iei amanți. 

— Şi tu cum le numeşti pe toate nenorocitele care stau 
lângă tine în tripourile unde-ţi petreci zilele şi nopţile? 

— Joc ca să trăiesc. 

— Şi reuşeşti de minune; murim de foame; grozav comerţ, 
pe legea mea! 

— Şi tu, cu negustoria ta, eşti silită să urli când cineva îţi 
rupe o rochie, pentru că n-ai cu ce să-ţi mai cumperi alta. 
Grozavă negustorie, n-am ce zice! 

— Mai bună decât a ta! Strigă Oliva, furioasă. lată dovada! 

Şi luă din buzunar un pumn de bani de aur pe care-i risipi 
prin cameră. 

Ludovicii începură să se învârtească în chip de sfârleaza şi 
să se rostogolească pe podea, unii ascunzându-se pe sub 


mobile, alţii continuându-şi drumul sonor până sub uşi; alţii, 
în sfârşit, se opriră obosiţi pe o parte şi îşi arătară efigiile 
strălucitoare ca nişte paiete de foc. 

Când auzi Beausire această ploaie metalică sunând în 
contact cu lemnul mobilelor şi pe dalele din încăpere, simţi 
că-l apucă, ameţeala, ar trebui să spunem mai degrabă că-l 
încercau mustrări de cuget. 

— Ludovici, ludovici dubli! Strigă el, înmărmurit. 

Oliva ţinea în mână un alt pumn din acelaşi metal. îi zvârli 
monedele în faţa şi braţele deschise ale lui Beausire, care fu 
orbit. 

— Ah, ah! Mai fu el în stare să îngâne. Ce bogată este Oliva 
asta! 

— lată ce-mi aduce comerţul meu - replică cu cinism fiinţa 
dinaintea lui, împingând cu papucul aurul împrăştiat pe 
pardoseală şi pe Beausire, care îngenunchease să-l strângă. 

— Şaisprezece, şaptesprezece, optsprezece... 

— Zicea Beausire gâfâind de bucurie. 

— Nemernicule!... Bombănea Oliva. 

— Nouăsprezece, douăzeci şi unu, douăzeci şi doi. 

— Laşule...! 

— Douăzeci şi trei, douăzeci şi patru, douăzeci şi şase. 

— Ticălosule...! 

Fie că auzise, fie că roşise fără să audă, Beausire se ridică 
de jos. 

— Aşadar - începu el, pe un ton grav al cărui haz nu poate 
fi redat - aşadar, domnişoară, faci economii lipsindu-mă de 
strictul necesar? 

Oliva năucită, nu găsi nici un răspuns. 

— Aşadar - continuă ticălosul - mă laşi să alerg cu ciorapi 
găuriţi, cu pălăria roasă, cu căptuşeala tăiată şi zdrenţuită 
în timp ce păstrezi ludovici în casetă. De unde sunt aceşti 
ludovici? Din vânzarea lucrurilor mele din clipa când mi-am 
unit trista-mi soartă cu ata. 

— Ticălosule! Murmură încet Oliva. Şi-i aruncă o privire 
plină de dispreţ. El nu se înspăimântă. 


— Îţi iert - continuă el - nu zgârcenia, ci simţul de 
economie. 

— Şi adineauri voiai să mă omori! 

— Adineauri aveam dreptate, n-aş avea dreptate acuma. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că acum eşti o adevărată gospodina, aduci bani 
în casă. 

— Îţi spun că eşti un nemernic... 

— Micuța mea Oliva! 

— Şi c-o să-mi dai aurul înapoi... 

— Oh, scumpa mea! 

— Dă-mi-l înapoi, că de nu, te străpung cu sabia. 

— Oliva! 

— Da sau nu? 

— Nu, Oliva; nu voi consimţi niciodată să mă străpungi cu 
sabia. 

— Nu mişca sau eşti străpuns. Banii! 

— Lasă-mi-i. 

— Ah, laşule! Ah, creatură josnică ce eşti! Cerşeşti! 
Cerşeşti, vrei să câştigi de pe urma purtării mele 
neruşinate. Ah, uite cine vrea să se numească bărbat! Te- 
am disprețuit întot-deauna. V-am disprețuit pe toţi, m-auzi? 
Chiar mai mult pe cel care dă decât pe cel care primeşte. 

— Cel care dă - reluă cu gravitate Beausire - poate să dea, 
este fericit. Şi eu ţi-am dat, Nicole. 

— Nu vreau să mi se spună Nicole. 

— Iartă-mă, Oliva! Spuneam că ţi-am dat şi eu când am 
avut. 

— Grozavă dărnicie! Catarame de argint, şase ludovici de 
aur, două rochii de mătase, trei batiste brodate... 

— E mult pentru un soldat. 

— Taci! Fără doar şi poate, cataramele le-ai furat de la alta 
ca să mi le dai mie; ludovicii de aur i-ai împrumutat şi nu i-ai 
mai înapoiat niciodată; rochiile de mătase... 

— Oliva! Oliva...! 

— Dă-mi înapoi banii! 


— Cât vrei? 

— De două ori pe atât. 

— Bine, fie - zise ticălosul, cu gravitate. Mă duc să joc în 
strada Bussy; îţi voi da înapoi nu de două ori, ci de patru ori 
pe atât. Făcu doi paşi spre uşă. Ea îl apucă de pulpana 
fracului zdrenţăros. 

— Ei poftim! Exclamă el. S-a rupt fracul. 

— Cu atât mai bine, o să-ţi cumperi unul nou. 

— Şase ludovici, Oliva, şase ludovici. 

Din fericire, în strada Bussy, crupierii şi jucătorii nu sunt 
prea pretenţioşi în ce priveşte îmbrăcămintea. 

Oliva îi smulse liniştită şi cealaltă pulpană a fracului. 
Beausire deveni furios. 

— Pe toţi dracii! Urlă el. Vrei cu orice preţ să te omor. lată 
că ticăloasa mă şi dezbracă acum! Nu mai pot să plec de 
aici. 

— Dimpotrivă, o să pleci numaidecât. 

— Ar fi cam ciudat, fără haină. 

— O să-ţi pui redingota de iarnă. 

— Găurită, peticită! 

— N-ai s-o pui dacă-ţi place mai mult aşa, dar de plecat vei 
pleca. 

— Niciodată. 

Oliva scoase din buzunar ludovicii de aur care-i mai 
rămăseseră, vreo patruzeci la număr şi îi juca în palmele 
făcute căuş. Beausire aproape că înnebuni; îngenunche 
încă o dată la picioarele ei. 

— Porunceşte! Porunceşte! Bâigui el. 

— Ai să dai fuga la Capucin-Magique, în strada Seine, 
unde se vând dominouri pentru bal mascat. 

— Nu-ţi dau decât douăzeci de minute pentru asta. 

— Mergem la bal? 

— La băi. 

— Şi mă duci apoi pe bulevard să cinăm? 

— Desigur, dar cu o condiţie. 

— Care? 


— Dacă eşti ascultător. 

— Ah, mereu, mereu. 

— Hai, arată-ţi zelul. 

— Alerg. 

— Cum, încă n-ai plecat? 

— Dar bani să plătesc... 

— Ai douăzeci şi cinci de ludovici. 

— Cum am douăzeci şi cinci de ludovici? De unde? 

— Cei pe care i-ai adunat. 

— Oliva, Oliva, nu te porţi frumos. 

— Ce vrei să spui? 

— Oliva, doar mi i-ai dăruit. 

— Nu zic că nu vor fi ai tăi, dar dacă-ţi dau acum, nu te 
mai întorci. Du-te deci şi vino repede. 

— Are dreptate, afurisita! Zise ticălosul, ruşinat. Chiar 
aveam intenţia să nu mă mai întorc. 

— Douăzeci şi cinci de minute, m-auzi? Strigă ea. 

— Am plecat. 

Acesta a fost momentul când valetul aşezat la pândă în 
nişa din faţa ferestrelor văzu cum unul dintre interlocutori 
dispare. Era domnul Beausire, care ieşi cu un frac fără 
pulpane şi cu sabia bălăngănindu-se la spate provocator, în 
timp ce cămaşa îi stătea umflată sub vestă, ca pe timpul lui 
Ludovic al XIII-lea. 

— Îmi cumperi unul complet, mască şi ciorapi la fel. 

— Am înţeles. 

— Pentru tine, unul negru; pentru mine, unul alb de satin. 

— Da. 

Pe când derbedeul dădea colţul străzii Seine, Oliva scrise 
la iuţeală pe un petic de hârtie aceste cuvinte, care 
rezumau întregul episod: „Pacea a fost semnată, împărţeala 
s-a făcut, cu balul s-a învoit. La ora două vom fi la Operă. Voi 
purta un domino alb, iar pe umărul stâng o panglică de 
mătase albastră.” 

Oliva înfăşură biletul în jurul unui ciob din cana de faianţă, 
scoase capul pe fereastră şi arunca biletul în stradă. Valetul 


se arunca asupra prăzii sale, o înhaţă şi fugi. 

E aproape sigur că domnul Beausire nu zăbovi mai mult 
de treizeci de minute şi se întoarse urmat de doi băieţi de la 
croitorie care aduceau, la preţul de douăzeci şi opt de 
ludovici, două dominouri de un gust desăvârşit, cum se 
făceau la Capucin-Magique, la meşterul cel mai bun, care 
era şi furnizorul maiestăţii sale regina şi al doamnelor de 
onoare. 

Capitolul XXIII Căsuţa. 

Am lăsat-o pe doamna de La Motte la uşa palatului 
domnului Mesmer, urmărind cu ochii trăsura reginei care 
dispărea cu iuţeală. Când silueta ei se estompă, când 
zgomotul roţilor înceta să se mai audă, Jeanne urcă la 
rândul său în trăsura închiriata şi se întoarse acasă să-şi ia 
un domino şi o altă masca, precum şi pentru a vedea dacă 
nu se întâmplase nimic nou. Doamna de La Motte îşi 
promisese, în această fericită noapte, revanşa pentru 
emoţiile încercate în timpul zilei. Hotărâse, fund o femeie 
tare, ca odată s-o facă pe cavalerul, cum se spune în mod 
vulgar şi expresiv, adică să meargă absolut singură şi să se 
bucure de deliciile neprevăzutului. 

Dar întâlni o piedică chiar de la primul pas pe care îl făcea 
pe drumul acesta atât de seducător pentru imaginaţiile vii 
şi îndelung ţinute în frâu. Într-adevăr, un servitor o aştepta 
la portar. Acest servitor aparţinea domnului prinţ de Rohan 
şi aducea din partea eminenţei sale un bilet conceput astfel: 
„Doamnă contesă, N-aţi uitat, fără îndoială că avem nişte 
treburi de pus la punct împreună. Poate aveţi memoria 
scurtă, eu însă nu uit niciodată ceea ce mi-a plăcut. Am 
onoarea de a vă aştepta acolo unde aducătorul biletului vă 
va conduce, dacă o doriţi.” 

Scrisoarea era semnată cu o cruce bisericească. 

Doamna de La Motte, mai întâi contrariată de această 
încurcătură, se gândi o clipă, apoi se resemnă în faţa 
soartei şi, luând una din hotărârile rapide care o 
caracterizau, îi spuse servitorului: 


— Urcă-te lângă vizitiul meu, sau dă-i adresa. 

Servitorul se urcă lângă vizitiu, doamna de La Motte în 
trăsură. Zece minute fură de ajuns pentru a o duce pe 
contesă în cartierul Saint-Antoine, pe o alee de curând 
nivelată, unde arbori uriaşi, bătrâni ca strada însăşi, 
ascundeau privirilor una din acele case drăguţe clădite sub 
Ludovic al XV-lea, cu exteriorul ornamentat după gustul 
secolului al XVI-lea şi cu confortul incomparabil al secolului 
al XVIII-lea. 

— Ah, o căsuţă! Murmură contesa. Este foarte firesc din 
partea unui mare prinţ, dar foarte umilitor pentru o Valois. 
În fine! 

Acest cuvânt din care resemnarea a făcut un suspin şi 
nerăbdarea o exclamaţie, exprima tot ce mocnea ca ambiţie 
mistuitoare şi teribilă lăcomie de bani în firea sa. Încă nici 
nu trecuse pragul şi hotărârea ei era luată. 

Fu condusă din cameră în cameră, adică din surpriză în 
surpriză, până la o mică sufragerie de un gust desăvârşit. Îl 
găsi pe cardinal singur, aşteptând-o. Eminenţa sa răsfoia 
nişte broşuri ce semănau foarte bine cu o colecţie de 
pamflete dintre cele care plouau cu nemiluita în vremea 
aceea, imediat ce bătea vântul dinspre Anglia sau Olanda. 

La vederea ei, prelatul se ridică. 

— Ah, iată-vă! Mulţumesc, doamnă contesa - spuse. 

Şi se apropie să-i sărute mâna. 

Contesa se retrase cu un aer dispreţuitor şi jignit. 

— Ce este?! Întrebă cardinalul. Ce aveţi, doamnă? 

— Nu sunteţi obişnuit, nu-i aşa, monseniore, să vedeţi o 
astfel de expresie pe chipul femeilor cărora eminenţa 
voastră le face cinste de a le chema aici? 

— O, doamnă contesă...! 

— Suntem în căsuţa dumneavoastră, nu-i aşa monseniore? 
Zise contesa, aruncând în jurul ei o privire dispreţuitoare. 

— Dar, doamnă... 

— Speram, monseniore, că eminenţa voastră va binevoi să- 
şi amintească condiţiile în care m-am născut. Speram că 


eminenţa voastră va binevoi să-şi amintească că, dacă 
Dumne-zeu m-a lăsat săracă, mi-a dăruit cel puţin orgoliul 
rangului meu. 

— Vai, contesă, v-am crezut o femeie de spirit - replică 
prinţul. 

— Numiţi femeie de spirit, după cât se pare, monseniore, o 
femeie nepăsătoare, care râde de orice, chiar de 
dezonoare; acestor femei, cer iertare eminenţei voastre, am 
obiceiul să le dau un alt nume. 

— Nu contesă, vă înşelaţi: numesc femeie de spirit orice 
femeie care ascultă când îi vorbesc sau care nu vorbeşte 
înainte de a fi ascultat. 

— Poftim, vă ascult! 

— Aveam de discutat lucruri serioase. 

— Şi pentru asta m-aţi făcut să vin într-o sufragerie? 

— Da, desigur; v-ar fi plăcut mai mult să vă fi aşteptat într- 
un budoar, contesă? 

— Deosebirea este delicată. 

— Aşa cred şi eu, contesă. 

— Aşadar, nu este vorba decât de a cina cu monseniorul? 

— Nimic altceva. 

— Eminenţa voastră să fie încredinţat că primesc această 
cinste cum trebuie. 

— Sunteţi ironică, contesă? 

— Nu, râd. 

— Râdeţi? 

— Da. V-ar plăcea mai mult să mă supăr? Ah, sunteţi greu 
de mulţumit, monseniore, după cât se pare. 

— Oh, sunteţi fermecătoare când râdeţi şi nu voi cere 
nimic altceva decât să vă văd râzând. Dar în clipa aceasta 
nu râdeţi. Nu, nu, văd minie dincolo de aceste frumoase 
buze care vă descoperă dinţii. 

— Ba, deloc, monseniore şi sufrageria mă linişteşte. 

— Să fie într-un ceas bun! 

— Şi sper că veţi cina bine. 

— Cum adică, voi cina bine? Şi dumneavoastră? 


— Mie nu mi-e foame. 

— Cum, doamnă, refuzaţi să mă poftiţi la cină? 

— Vă rog? 

— Mă alungaţi? 

— Nu înţeleg, monseniore. 

— Ascultaţi, scumpă contesă. 

— Ascult. 

— Dacă aţi fi mai puţin mânioasă, v-aş spune că, orice aţi 
face, nu puteţi fi decât fermecătoare; dar cum la fiecare 
compliment mă tem că voi fi dat afară, mai bine tac. 

— Vă temeţi că veţi fi dat afară?! Într-adevăr, monseniore, 
cer iertare eminenţei voastre, dar deveniți de neînțeles. 

— Cu toate acestea este destul de limpede ceea ce se 
întâmpla. 

— Iertaţi-mi uimirea, monseniore. 

— Ei bine, zilele trecute m-aţi primit foarte stingherită; 
spuneaţi că locuiţi într-un fel ne-convenabil pentru o 
persoană de rangul şi cu numele dumneavoastră. Aceasta 
m-a făcut să-mi scurtez vizita; aceasta, de altfel, v-a făcut să 
fiţi mai rece cu mine. M-am gândit atunci că a vă reda 
mediului dumneavoastră, condiţiilor dumneavoastră de 
viaţă este ca şi când aş da aer unei păsări pe care un 
cercetător a pus-o sub clopotul de sticlă al unei maşini 
pneumatice. 

— Atunci? Întrebă contesa, neliniştita, deoarece începea să 
priceapă. 

— Atunci, frumoasa contesă, ca să puteţi să mă primiţi 
prieteneşte, pentru ca, la rândul meu, să pot veni să vă 
vizitez fără să mă compromit sau să vă compromit pe 
dumnea-voastră... 

Cardinalul o privea ţintă pe contesa. 

— Ei bine?... Întrebă aceasta. 

— Ei bine, am sperat că veţi binevoi să acceptaţi această 
casă mică în care poate v-aţi simţi bine. Vă daţi seama, 
contesă, nu spun căsuţă. 


— Să accept? Eu? Îmi dăruiţi această casă, monseniore?! 
Exclamă contesa, a cărei inimă bătea în acelaşi timp de 
orgoliu şi de dorinţă. 

— Prea puţin, contesă, foarte puţin; dar dacă vă dădeam 
mai mult, nu aţi fi primit. 

— Oh, nici mult, nici puţin, monseniore - ripostă contesa. 

— Ce spuneţi, doamna? 

— Spun că este imposibil să primesc un asemenea dar. 

— Imposibil! Şi de ce? 

— Pentru că foarte simplu, este imposibil. 

— A, vă rog, nu rostiţi acest cuvânt când sunteţi lângă 
mine, contesă. 

— De ce? 

— Pentru că nu vreau să-l aud când sunt lângă 
dumneavoastră. 

— Monseniore...! 

— Doamnă, casa vă aparţine, cheile sunt acolo pe o tavă 
aurită. Vă tratez ca pe un învingător. Oare vedeţi în această 
încă o umilinţă? 

— Nu, dar... 

— Haideţi, acceptaţi. 

— Monseniore, v-am spus... 

— Cum, doamnă, scrieţi miniştrilor pentru a solicita o 
pensie, acceptaţi o sută de ludovici de la două necunoscute, 
dumneavoastră...! 

— Ah, monseniore, este cu totul altceva. Cine primeşte... 

— Cine primeşte obligă, contesă - zise cu demnitate 
prinţul. Vedeţi, v-am aşteptat în sufrageria dumneavoastră; 
nici nu am văzut măcar budoarul, saloanele sau camerele 
celelalte; presupun doar că toate acestea există. 

— Oh, monseniore, vă cer iertare; mă siliţi să mărturisesc 
că nu există pe lume un bărbat mai delicat decât 
dumneavoastră! 

Şi contesa, care se stăpânise atâta vreme, roşi de plăcere 
gândindu-se că va putea să spună: „Casa mea”. Apoi, 


dându-şi seama că, de fapt, acceptase, la un gest al 
prinţului zise, dându-se un pas înapoi: 

— Monseniore, rog pe eminenţa voastră să mă invite la 
cină. 

Cardinalul îşi scoase mantia pe care nu şi-o dezbrăcase 
până atunci, apropie un scaun pentru contesă şi, într-un 
frac care-i venea de minune, îşi făcu datoria de a o servi. 
Cina fu adusă numaidecât. În clipa când lacheii intrau în 
anticameră, Jeanne îşi puse o mască pe faţă. 

— Eu ar trebui să port o mască - zise cardinalul - 
deoarece dumneavoastră sunteţi la dumneavoastră acasă, 
sunteţi în mijlocul servitorilor dumneavoastră, în vreme ce 
eu sunt intrusul. 

Jeanne începu să râdă, dar nu-şi scoase masca. Şi cu toate 
că bucuria şi surpriza o sufocau, cinsti cină cum se cuvine. 
Cardinalul, cum am spus-o în numeroase ocazii, era un 
bărbat de o mare generozitate şi de o vie inteligenţă. 

Vechiul obicei al celor mai rafinate curţi ale Europei, curţi 
guvernate de regine, vechiul obicei al femeilor, era în 
vremea aceea să complice, dar de multe ori să şi rezolve 
probleme politice; o astfel de experienţă transmisă cum s-ar 
spune din naştere şi îmbogăţită de experienţa proprie, 
toate aceste calităţi atât de rare astăzi, destul de rare şi 
atunci, făceau din prinţ un bărbat cu intenţii foarte greu de 
desluşit pentru rivalii săi în diplomaţie şi pentru amantele 
sale. Stăpânirea şi marea sa curtoazie erau o platoşă cu 
neputinţa de străpuns. De aceea, cardinalul se credea net 
superior Jeannei. Această provincială, plină de pretenţii şi 
care, sub falsul ei orgoliu, nu putuse să-şi ascundă pofta de 
înavuţire, îi părea o cucerire uşoara, atrăgătoare, desigur, 
din cauza frumuseţii sale, a inteligenţei, a nu ştiu cărui vino 
încoace provocator care seduce mult mai mult pe bărbaţii 
blazaţi decât pe cei naivi. 

Poate, de data aceasta, cardinalul tot atât de greu de 
înţeles, pe cât de greu înţelegea el însuşi, se înşela; fapt 
este că Jeanne, frumoasă cum era, nu-i inspira nici o 


suspiciune, ceea ce îl pierdu pe acest bărbat superior. Nu 
numai că deveni mult mai puţin puternic decât era, ci îşi 
pierdu chiar toată puterea; diferenţa între Maria-Tereza şi 
Jeanne de La Motte era prea mare pentru ca un Rohan de 
talia lui să-şi dea osteneala să lupte. Aşa că, odată lupta 
începută, Jeanne, care îşi simţea inferioritatea aparentă, se 
feri să lase a i se vedea superioritatea reală; ea jucă mai 
departe rolul provincialei cochete; făcu pe femeiuşcă 
pentru a-şi păstra un adversar încrezător în forţa lui şi, în 
consecinţă, slab în atac. 

Cardinalul, surprinzându-i toate trăsăturile pe care ea nu 
şi le putea stăpâni, o crezu îmbătată de darul primit; şi 
Jeanne era, într-adevăr, deoarece întrecea nu numai 
aşteptările sale, dar chiar pretenţiile sale. Numai că prinţul 
uita un singur lucru: că darul lui este în acelaşi timp mai 
prejos de ambițiile şi orgoliul unei femei ca Jeanne. Ceea ce 
risipi, de altfel, încântarea ei, a fost rapidă înlocuire a 
dorințelor vechi cu altele noi. 

— Haideţi - spuse cardinalul, tumând contesei un pahar de 
vin de Cipru într-o cupă mică de cristal stropită cu aur - 
haideţi, nu mai fiţi supărată pe mine, contesă, numai fiindcă 
am semnat împreună un contract. 

— Să fiu supărată pe dumneavoastră? O, nicidecum. 

— Mă veţi primi deci uneori aici, fără prea mare 
aversiune? 

— Nu voi fi niciodată atât de ingrată pentru a uita că aici 
sunteţi ca la dumneavoastră acasă, monseniore. 

— La mine? Da' de unde! 

— Nu numai că la dumneavoastră, ci chiar în casa 
dumneavoastră. 

— Ah, dacă mă contraziceţi, luaţi seama! 

— Ei bine, ce se va întâmpla? 

— Vă voi impune alte condiţii. 

— Ei, atunci luaţi dumneavoastră seama. 

— La ce? 

— La tot. 


— Spuneţi. 

— Sunt la mine acasă... 

— Şi... 

— Şi dacă găsesc nerezonabile condiţiile dumneavoastră, 
chem servitorii. 

Cardinalul începu să râdă. 

— Ei vedeţi? Replică Jeanne. 

— Nu văd nimic - răspunse cardinalul. 

— Ba da, ştiţi prea bine că vă bateţi joc de mine. 

— Cum asta? 

— Râdeţi! 

— Păi mi se pare că e momentul cel mai potrivit. 

— Sigur că-i momentul cel mai potrivit deoarece ştiţi 
foarte bine că, dacă aş chema servitorii, n-ar veni niciunul. 

— Ba da! Ar veni, dracu să mă ia! 

— Vai de mine, monseniore! 

— Ce-am făcut? 

— Aţi înjurat... 

— Aici nu mai sunt cardinal, contesă; sunt la 
dumneavoastră, adică în căutarea aventurii... 

Contesa râse, zicându-şi în sinea ei: „Este, fără îndoială, 
un om cât se poate de drăguţ”. 

— Ia staţi, începu deodată cardinalul, ca şi cum un gând 
neaşteptat i-ar fi venit din întâmplare. Ce-mi spuneaţi zilele 
trecute despre cele două binefăcătoare, cele două 
nemţoaice? 

— Cele două doamne cu portretul? Preciză Jeanne, care, 
după ce o văzuse pe regină, putea să-şi pregătească o 
ripostă. 

— Da, despre doamnele cu portretul. 

— Monseniore - rosti răspicat doamna de La Motte, 
privindu-l ţintă pe cardinal - le cunoaşteţi la fel de bine, ba 
chiar mult mai bine decât mine, pun rămăşag. 

— Eu? Ah, contesă, mă nedreptăţiţi! Nu doreaţi să ştiţi 
cine sunt? 


— Fără îndoială; şi mi se pare foarte firesc să doreşti să-ţi 
cunoşti binefăcătoarele. 

— Ei bine, dacă aş fi ştiut cine sunt, la ora asta aţi fi ştiut şi 
dumneavoastră. 

— Domnule cardinal, vă repet că pe aceste doamne le 
cunoaşteţi. 

— Nu. 

— Încă un nu şi vă numesc mincinos. 

— O şi eu o să-mi răzbun insulta. 

— Cum, vă rog? 

— Sărutându-vă. 

— Domnul ambasador la curtea din Viena! Domnul mate 
prieten al împărătesei Maria-lereza! Mi se pare că ar fi 
trebuit să recunoaşteţi portretul prietenei dumneavoastră, 
numai dacă n-o fi cumva prea prost executat. 

— Cum? Era, într-adevăr, portretul Mariei-Iereza?! 

— Ei, hai, n-o faceţi pe neştiutorul, domnule diplomat! 

— Ei bine, să zicem că este aşa, că aş fi recunoscut-o pe 
împărăteasa Maria-Tereza. Asta la ce ne duce? 

— Dacă aţi recunoscut portretul Mariei-lereza, ar trebui 
să ştiţi câte ceva şi despre femeile cărora le poate aparţine 
un asemenea portret. 

— Şi de ce vreţi să ştiu acest lucru? Întrebă cardinalul, 
destul de neliniştit. 

— De ce? Pentru că nu este un lucru foarte obişnuit să vezi 
portretul unei mame - căci, observați bine, acest portret 
este al mamei, nu al împărătesei - în alte mâini decât în cele 
ale... 

— Sfârşiţi... 

— Decât în mâinile unei fiice... 

— Regina! Exclamă Louis de Rohan, cu un asemenea 
accent de sinceră uluire, încât o înşelă pe Jeanne. Regina! 
Maiestatea sa a venit la dumneavoastră! 

— Ei, cum? Nu aţi ghicit că ea era, domnule? 

— Dumnezeule, nu - răspunse cardinalul pe un ton extrem 
de firesc. În Ungaria este obiceiul ca portretele prinților 


domnitori să treacă din familie în familie. Chiar eu, care vă 
vorbesc, de pildă, nu sunt nici fiu, nici fiică, nici chiar rudă 
cu Maria-lereza. Ei bine, am un portret al ei la mine. 

— La dumneavoastră, monseniore? 

— lată - spuse rece cardinalul. Şi scoase din buzunar o 
tabacheră pe care o arătă Jeannei; contesa se tulbură de-a 
binelea. Vedeţi deci - adăugă el - că dacă eu am acest 
portret, eu, care v-am mai spus, nu am cinstea să fac parte 
din familia imperială şi altcineva putea să uite un portret 
asemănător la dumneavoastră, fără ca pentru asta să fie din 
augusta casă de Austria. Jeanne tăcu. Avea toate instinctele 
diplomatice; îi lipsea însă practica. Aşadar, după părerea 
dumneavoastră, continuă prinţul Rohan - cea care v-a 
vizitat este regina Maria-Antoaneta? 

— Regina împreună cu altă doamnă. 

— Doamna de Polignac? 

— Nu ştiu. 

— Doamna de Lamballe? 

— O tânără femeie foarte frumoasă şi foarte serioasă. 

— Domnişoara de Tavemey, poate? 

— Posibil; nu o cunosc. 

— Atunci, dacă maiestatea sa a venit să vă viziteze, iată-vă 
sub protecţia reginei. Este un pas mare spre reuşită. 

— Aşa cred şi eu, monseniore. 

— Maiestatea sa, iertaţi-mi întrebarea, a fost generoasă cu 
dumneavoastră? 

— Mi-a dat o sută de ludovici, cred. 

— Oh, maiestatea să nu este bogată, mai ales în clipa de 
faţă. 

— Aceasta sporeşte recunoştinţa mea. 

— Şi v-a arătat un interes deosebit? 

— Destul de mare. 

— Atunci, totul merge bine - spuse gânditor prelatul şi, 
uitând-o pe protejată, se gândi la protectoare. Nu vă mai 
rămâne deci de făcut decât un singur lucru. 

— Care? 


— Să vă introduceţi la Versailles. 

Contesa zâmbi. 

— Ah, să nu ne înşelăm, contesa, aici este adevărata 
dificultate. Contesa zâmbi din nou, dar într-un fel mult mai 
semnificativ decât prima oară. Cardinalul zâmbi, la rândul 
său. Într-adevăr, dumneavoastră provincialele - zise el - nu 
vă îndoiţi niciodată de nimic. Pentru că aţi văzut, Versailles- 
ul are grilaje care se deschid şi scări care se urcă, vă 
închipuiţi că toată lumea deschide acele grilaje şi urcă acele 
scări. Aţi văzut toţi aceşti monştri de bronz, de marmură 
sau de plumb care împodobesc parcul şi terasele Versailles- 
ului, contesă? 

— Desigur, monseniore. 

— Hipogrife, himere, furii, vampiri şi alte animale nefaste, 
sunt cu sutele... Ei bine, închipuiţi-vă de zece ori mai multe 
fiare vii care se interpun între prinți şi binefacerile lor decât 
monştrii risipiţi printre florile şi pe aleile grădinii. 

— Eminenţa voastră mă va ajuta să străbat şirurile acestor 
monştri, dacă ei îmi vor sta în cale. 

— Voi încerca, dar îmi va fi destul de greu. Şi-apoi, dacă 
îmi rostiţi numele, dacă scoateţi la iveală talismanul pe 
care-l aveţi, după două încercări va fi de prisos. 

— Din fericire - spuse contesa - sunt ferită de această 
eventualitate prin protecţia directă a reginei şi dacă voi 
pătrunde la Versailles, voi intra cu cheia potrivită. 

— Ce cheie, contesă? 

— Ah, domnule cardinal, acesta este secretul meu... Ba nu, 
greşesc; dacă ar fi secretul meu, vi l-aş spune, deoarece nu 
vreau să ascund nimic minunatului meu protector dar... 

— Deci există un dar, contesă? 

— Vai, da, monseniore, există un dar; dar cum nu este 
secretul meu, îl păstrez. Vă este de ajuns să ştiţi că... 

— Ce anume? 

— Că mâine voi merge la Vesailles, că voi fi primită, chiar 
am toate motivele să sper că voi fi bine primită, monseniore. 


Cardinalul o privi pe tânăra femeie, a cărei siguranţă de 
sine i se părea a fi consecinţa imediată a primilor aburi ai 
cinei. 

— Contesă - replică el, râzând - vom vedea dacă intraţi. 

— Veţi împinge curiozitatea până într-acolo încât veţi pune 
să fiu urmărită? 

— Întocmai. 

— Nu mă dezic. 

— Începând de mâine, contesă, vă provoc şi consider o 
chestiune de onoare intrarea dumneavoastră la Versailles. 

— În partamentele mici; primesc, monseniore. 

— Vă asigur, contesă, că sunteţi pentru mine o enigmă vie. 

— Unul dintre acei monştri mici care se află în parcul 
Versailles-ului. 

— Mă credeţi un om de gust, nu-i aşa? 

— Da, desigur, monseniore. 

— Ei bine, deoarece mă aflu la picioarele dumneavoastră, 
deoarece vă sărut mâna, nu puteţi crede că buzele mele se 
aşază pe o gheară sau mâna pe o coadă de peşte cu solzi. 

— Vă implor, monsenoire, să vă amintiţi - spuse Jeanne, cu 
răceală - că nu sunt nici o femeiuşcă şi nici o domnişoară de 
la Operă; deci îmi aparţin mie însămi atunci când nu aparţin 
soţului meu şi deoarece mă simt egală oricui în acest regat, 
mă voi duce liber şi spontan, în ziua când o să am chef, 
lângă cel care va şti să-mi placă. Aşadar, monseniore, 
respectaţi-mă şi veţi respecta astfel nobilimea din care 
amândoi facem parte. 

Cardinalul se ridică. 

— După cum văd - zise - vreţi să vă iubesc cu adevărat. 

— Nu spun asta, domnule cardinal; eu sunt cea care vreau 
să vă iubesc. Credeţi-mă, când se va întâmpla aceasta, dacă 
se va întâmpla, o să ghiciţi cu uşurinţă. În cazul în care nu 
vă veţi da seama, vă voi face să o ştiţi, fiindcă mă simt destul 
de tânără şi de arătoasă ca să nu mă tem să fac avansuri. 
Un bărbat adevărat nu mă va respinge. 


— Contesă - spuse cardinalul - vă asigur că, dacă nu 
depinde decât de mine, mă veţi iubi. 

— Vom vedea. 

— Aţi şi început să resimţiţi prietenie pentru mine, nu-i 
adevărat? 

— Mai mult. 

— Într-adevăr? Atunci suntem la jumătatea drumului. 

— Să nu măsurăm drumul cu stânjenul, să-l parcurgem. 

— Contesă, sunteţi femeia pe care aş adora-o... 

— Şi prinţul suspină. 

— Pe care „aş adora-o”... 

— Repetă ea, surprinsă - dacă? 

— Dacă mi-o veţi îngădui - se grăbi să răspundă 
cardinalul. 

— Monseniore, vă voi îngădui, poate, când norocul îmi va 
surâde destul de mult timp, încât să vă pot dispensa să-mi 
cădeţi la picioare atât de repede şi să-mi sărutaţi mâinile 
înainte, de vreme. 

— Cum? 

— Da, când voi fi mai presus de binefacerile 
dumneavoastră, nu veţi mai bănui că vă aştept vizitele 
având un interes oarecare; atunci voi apărea mai demnă în 
ochii dumneavoastră şi eu voi câştiga, monseniore, iar 
dumneavoastră nu veţi pierde. 

Se ridică, deoarece se aşezase din nou ca să-şi poată 
debita mai bine predică. 

— Aşadar, mă condamnaţi la lucruri imposibile? Spuse 
cardinalul. 

— Cum adică? 

— Mă împiedicaţi să vă fac curte. 

— Pentru nimic în lume. Oare pentru a face curte unei 
femei, nu există alt mijloc decât statul în genunchi şi 
agitarea mâinilor? 

— Să începem chiar acum, contesă. Ce îmi veţi îngădui? 

— Tot ce se potriveşte cu gustul şi îndatoririle mele. 

— Oho, vă instalaţi în cele mai vaste domenii din lume. 


— Păcat că m-aţi întrerupt, monseniore, tocmai vroiam să 
adaug un al treilea. 

— Care, Sfinte Dumnezeule?! 

— Acela al capriciului meu. 

— Sunt pierdut. 

— Daţi înapoi? 

În acest moment cardinalul, se simţea mult mai puţin 
capabil să se călăuzească după propriile sale gânduri, fiind 
cu totul subjugat de farmecul acestei zâne provocatoare. 

— Nu, nu voi da înapoi. 

— Nici în faţa îndatoririlor mele? 

— Nici în faţa gusturilor şi capriciilor dumneavoastră. 

— Dovada? 

— Vorbiţi. 

— Vreau să merg astă-seară la balul Operei. 

— Acest lucru vă priveşte, contesa, sunteţi liberă ca 
păsările cerului şi nu văd de ce v-ar împiedica cineva să 
mergeţi la balul Operei. 

— O clipă, vă rog... Nu vedeţi decât jumătate din dorinţa 
mea; cealaltă este ca să mergeţi şi dumneavoastră. 

— Eu? La Operă?... Vai, contesă! 

Şi cardinalul făcu un gest care, simplu la un om oarecare, 
era cu adevărat vehement pentru un Rohan de viţă. 

— Iată, aşadar, în ce fel încercaţi să-mi faceţi pe plac? Zise 
contesa. 

— Un cardinal nu merge la balul Operei, contesă: este ca 
şi cum v-aş propune să intraţi într-un... local de fumat. 

— Un cardinal nici nu dansează, nu-i aşa...? 

— A,nu... 

— Ei bine! De ce am citit oare că domnul cardinal de 
Richelieu a dansat o sarabandă? 

— În faţa Anei de Austria, da... 

— Lăsă să-i scape prinţul. 

— În faţa unei regine, este adevărat - repetă Jeanne, 
privindu-l ţintă. Ei bine, poate şi dumneavoastră o veţi face 
pentru o regină... Prinţul roşi fără voia lui, oricât de abil şi 


puternic era. Fie că răutăcioasei făpturi îi fu milă de 
încurcătura în care se afla el, fie că nu-i convenea să-i 
prelungească stinghereală, se grăbi să adauge: Cum să nu 
fiu jignită, când văd că vă împotriviţi atâta, când văd că mă 
preţuiţi mai puţin decât pe o regină, când este vorba să vă 
ascundeţi sub un domino şi o mască, când este vorba să 
faceţi, după părerea mea, cu o îngăduinţă pe care nu aş 
putea să nu o apreciez la adevărata ei valoare, unul dintre 
acei paşi uriaşi pe care faimosul dumneavoastră stânjen de 
adineauri nu l-ar putea niciodată măsura? 

Cardinalul, fericit că scăpase atât de ieftin, fericit mai ales, 
de această permanentă victorie pe care iscusinţa contesei i- 
o punea la îndemână ori de câte ori se afla în încurcătură, 
se repezi să-i strângă mâna: 

— Pentru dumneavoastră, fac totul, chiar şi imposibilul. 

— Mulţumesc, monseniore, cel care ştie să facă pentru 
mine un astfel de sacrificiu este un prieten preţios; vă 
scutesc de corvoadă, acum după ce aţi acceptat-o. 

— Nu, nu doar cel ce-şi îndeplineşte datoria are dreptul să 
ceară să fie răsplătit. Vă urmez, contesa, dar cu un domino. 

— Vom trece prin strada Saint-Denis, care se află în 
vecinătatea Operei; voi intra mascată într-un magazin şi voi 
cumpăra un domino şi o mască pentru dumneavoastră; vă 
veţi îmbrăca în trăsură. 

— Contesă, este un divertisment fermecător, ştiţi? 

— Ah, monseniore, sunteţi de o bunătate care mă 
copleşeşte... Dar mă gândesc că la palatul Rohan excelența 
voastră ar găsi un domino mai pe gustul său decât cel pe 
care-l vom cumpăra. 

— Iată o răutate de neiertat, contesă. Dacă merg la balul 
Operei, vă rog să credeţi un lucru... 

— Care, monseniore? 

— Că voi fi la fel de surprins de a mă afla acolo pe cât 
sunteţi dumneavoastră de surprinsă că cinaţi cu un alt 
bărbat decât soţul dumneavoastră. 


Jeanne îşi dădu seama că nu are replică, aşa că îi mulţumi. 
O trăsură fără blazoane se opri la poarta cea mică a casei, îi 
luă pe cei doi fugari şi porni în trap spre bulevarde. 

Capitolul XXIV Câteva cuvinte despre Operă. 

Opera, acest templu al bucuriilor din Paris, arsese în 1781, 
în luna iunie. Douăzeci de persoane pieriseră sub 
dărâmături şi cum în optsprezece ani era a doua oară că se 
întâmpla această nenorocire, locul special al Operei, adică 
Palais-Royal, păru nefast distracţiilor pariziene; o ordonanța 
a regelui îi transferase sediul în alt cartier mai puţin 
central. Acest oraş de mucava pictată, de pânză. Şi de lemn 
alb a fost totdeauna o vie preocupare pentru vecini. Opera, 
teafără şi nevătămată, înflăcăra inimile bancherilor şi a 
aristocraților, trecea dintr-o mână într-alta ranguri şi averi. 
Opera, arzând, putea să distrugă un cartier, oraşul întreg. 
Nu trebuia decât o pală de vânt. Locul căutat fu ales la 
Porte-Saint-Martin. Regele, îndurerat să vadă iubitul său 
Paris lipsit atât de mult timp de Operă, deveni trist, cum se 
întrista de fiecare dată când nu ajungeau transporturile de 
grâne sau când pâinea depăşea cu şapte soli cele patru 
livre. 

Trebuia să vezi toată vechea nobilime şi toată tânăra 
magistratură, pe toţi ouţerii şi financiarii dezorientaţi de 
golul ce se căsca după supeuri; trebuia să vezi rătăcind pe 
promenade zeitățile fără lăcaş, de la figuranţi până la prima 
cântăreaţă. Pentru a-l consolă pe rege şi puţin chiar şi pe 
regină, fu trimis maiestăţilor lor un arhitect, domnul Lenoir, 
care promitea marea cu sarea. Acest om galant avea 
planuri noi, un sistem atât de desăvârşit în ce priveşte 
circulaţia spectatorilor încât chiar în caz de incendiu nimeni 
nu putea rămâne sufocat pe coridoare. El deschidea opt uşi 
celor care fugeau, fără a mai pune la socoteală cinci 
ferestre mari la etajul întâi, atât de joase, că până şi cei mai 
fricoşi puteau să sară jos pe caldarâmul bulevardului fără 
să li se întâmple altceva decât să-şi sclintească piciorul. 


Domnul Lenoir oferea, pentru a înlocui frumoasă sală a lui 
Moreau şi picturile lui Durameaux, o clădire cu o faţadă de 
96 de picioare pe bulevard; o faţadă împodobită cu 
cariatide în chip de pilaştri, aşa fel ca să formeze trei uşi de 
intrare; opt coloane puse sub temelie; şi încă un basorelief 
deasupra capitelurilor, un balcon cu trei ferestre duble 
omate de arhivolte. 

Scena trebuia să aibă o deschidere de 36 de picioare, 72 
picioare adâncime şi 84 picioare în lărgime, de la un perete 
la altul. Erau prevăzute foaiere împodobite cu oglinzi având 
o decorație simplă, dar de bun gust. 

În toată lărgimea sălii, sub orchestră, domnul Lenoir 
intenţiona să păstreze un spaţiu de douăsprezece picioare 
pentru a pune un imens rezervor şi două pompe în serviciul 
cărora să funcţioneze douăzeci de gardieni. În sfârşit, 
culmea era că arhitectul cerea şaptezeci şi cinci de zile şi 
şaptezeci şi cinci de nopţi pentru a da sala în folosinţa 
publicului, nici un ceas mai mult sau mai puţin. Acest ultim 
punct păru o lăudăroşenie gasconă; la început s-a râs mult, 
dar regele făcu un calcul cu domnul Lenoir şi semnă totul. 
Domnul Lenoir se puse pe lucru şi îşi ţinu promisiunea. Sala 
fu terminată la termenul convenit. 

Atunci publicul, care nu este niciodată satisfăcut sau 
liniştit, îşi zise că sala este din cherestea, că numai în felul 
ăsta s-a putut construi atât de repede, iar iuţeala constituie 
o dovadă de nereugşită, că în consecinţă, Opera cea nouă nu 
este solidă. Această sală, după care suspinaseră atâta, pe 
care curioşii o priviseră în voie cum se ridică grindă cu 
grindă, acest monument pe care întregul Paris venise să-l 
vadă înălțându-se în fiecare seară, ei bine, în această sală, 
când a fost gata, nimeni n-a vrut să intre. Cei mai 
îndrăzneţi, adevăraţi nesăbuiţi, îşi reţinură bilet pentru 
prima reprezentaţie cu Adele de Ponthieu pe muzică de 
Pilcini, dar în acelaşi timp îşi făcură şi testamentul. Văzând 
aceasta, arhitectul, dezolat, ceru sfatul regelui, care îi dădu 
o idee. 


— Dacă există poltroni în Franţa - spuse maiestatea sa - 
apoi aceştia sunt cei ce plătesc; ei îşi dau bucuros o rentă 
de zece mii de livre şi se lasă striviţi de presă, dar nu vor să 
rişte să fie striviţi sub dărâmăturile tavanului. Lăsaţi-i pe 
aceştia şi invitaţi-i pe vitejii care nu plătesc. Regina mi-a 
dăruit un moştenitor; oraşul zburdă de bucurie. Anunţaţi că 
sărbătoriţi naşterea fiului meu, deschizând Opera cu un 
spectacol gratuit; şi dacă două mii cinci sute de persoane 
înghesuite, adică o medie de o sută cincizeci de mii de 
telegrame nu vă ajung să dovediţi soliditatea, rugaţi-i pe 
aceşti oameni de viaţă să se bâţâie niţel. Ştiţi, domnule 
Lenoir, că greutatea se împătreşte când cade pe patru 
degete mari. Cei două mii cinci sute de viteji vor. Cântări de 
patru ori mai mult dacă îi pui să danseze; deci daţi un bal 
după spectacol. 

— Sire, vă mulţumesc - spuse arhitectul. 

— Dar măi înainte gândeşte-te bine, vor fi grei. 

— Sire, sunt sigur de ceea ce am făcut şi voi merge şi eu la 
bal. 

— Eu - răspunse regele - făgăduiesc să asist la a doua 
reprezentaţie. 

Arhitectul urmă sfatul regelui. Se reprezenta Adele de 
Ponthieu în faţa a trei mii de plebei care aplaudară mai tare 
decât regii. Aceşti plebei doriră să şi danseze după 
spectacol, să se distreze cât mai vârtos. Aşa că ei îşi înzeciră 
greutatea în loc să o împătrească. 

Nimic nu se clinti în sală. 

Dacă era de temut o nenorocire, aceasta s-ar fi putut 
întâmpla la reprezentațiile următoare, deoarece nobilii 
fricoşi umplură sala, această sală unde urmau să meargă la 
bal, trei ani de la deschidere, domnul cardinal de Rohan şi 
doamna de La Moitte. 

Aceasta era povestea pe care o datoram cititorilor noştri; 
acum să ne regăsim personajele. 

Capitolul XXV Balul Operei. 


Balul era în toată strălucirea sa când cardinalul Louis de 
Rohan şi doamna Jeanne de La Moite se strecură pe furiş, 
mai ales prelatul, printre miile de dominouri şi măşti de 
toate felurile. Curând fură înghiţiţi de mulţime, în care 
dispărură cum dispar în marile vâltori vârtejurile observate 
o clipă de trecătorii de pe mal, imediat duse şi şterse de 
curent. 

Două dominouri cot la cot, atât cât este cu putinţă să 
mergi cot la cot într-un asemenea talmeş-balmeş, încercau, 
unindu-şi forţele, să se împotrivească năvalei, dar, văzând 
că nu rezista, luară hotărârea să se refugieze sub loja 
reginei, unde mulţimea era mai puţin deasă şi unde, de 
altfel, zidul le oferea un punct de sprijin. 

Domino negru şi domino alb, unul înalt, altul de talie 
mijlocie; unul bărbat, altul femeie; unul dând din mâini, 
altul întorcând capul într-o parte şi în alta. Aceste două 
dominouri erau prinse într-o conversaţie dintre cele mai 
însufleţite. Să ascultăm. 

— Îţi spun, Oliva, că aştepţi pe cineva - repetă dominoul 
înalt. Gulerul tău nu mai este guler, este un fel de morişcă 
ce se întoarce nu numai la orice pală de vânt, ci după 
oricine trece pe lângă noi. 

— Ei, ce doreşti? 

— Cum? Ce doresc? 

— Da, ce te tot miri că-mi sucesc capul în dreapta şi-n 
stânga? Nu de-asta am venit? 

— Ba da, dar dacă îl suceşti şi pe al altora...? 

— Ei bine, domnule, pentru ce vii la Operă? 

— Pentru o mie de motive. 

— Ei, da, voi, bărbaţii, dar femeile nu vin decât pentru 
unul singur. 

— Care? 

— Cel pe care l-ai spus, pentru a suci cât mai multe capete 
cu putinţă. M-ai adus la ba-lul Operei, sunt aici, 
resemnează-te! 

— Domnişoară Oliva! 


— A, nu striga! Ştii că strigătele tale nu mă înspăimânta şi, 
mai ales, fereşte-te să-mi rosteşti numele. Ştii că nimic nu 
este mai de prost gust decât să le spui oamenilor pe nume 
la balul Operei. 

Dominoul negru făcu un gest mânios, care fu brusc 
întrerupt de venirea unui domino albastru, destul de voinic, 
destul de înalt şi bine făcut. 

— Ah, domnule - spuse noul venit - las-o pe doamna să se 
amuze în voie. Ce naiba, doar nu-i în fiecare zi a treia joi din 
postul paştelui şi nu de fiecare a treia joi din postul paştelui 
vii la balul Operei! 

— Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala - ripostă cu 
brutalitate dominoul negru. 

— Ei, domnule - replică dominoul albastru - aminteşte-ţi o 
dată pentru totdeauna că puţină curtenie nu strică. 

— Nu te cunosc - răspunse dominoul negru. De ce dracu 
m-aş purta cu mănuşi cu dumneata? 

— Nu mă cunoşti? Fie, dar... 

— Dar ce...? 

— Dar eu te cunosc, domnule de Beausire. 

La auzul numelui său, el care pronunţa cu uşurinţă numele 
altora, dominoul negru fremăta, lucru care se văzu după 
tremurul îndelung al glugii sale de mătase. 

— A, nu te teme, domnule de Beausire - relua masca - nu 
sunt ceea ce gândeşti. 

— Ei, drace! Ce gândesc eu? Nu cumva dumneata care 
ghiceşti numele oamenilor nu te mulţumeşti numai cu asta, 
ci ai pretenţia că le ghiceşti şi gândurile? 

— Şi de ce nu? 

— Atunci, ghici la ce mă gândesc acum. N-am văzut 
niciodată un vrăjitor şi mi-ar face într-adevăr plăcere să 
întâlnesc unul. 

— O, ceea ce-mi ceri nu-i atât de greu pentru a merita un 
titlu pe care pari că-l acorzi cu prea mare uşurinţa. 

— Spune-mi totuşi. 

— Nu, găseşte altceva. 


— Asta-mi va fi de ajuns. Hai ghiceşte...! 

— Vrei? 

— Da. 

— Ei, bine, m-ai luat drept un agent al domnului de 
Crosne. 

— Al domnului de Crosne? 

— Ei, da, nu te gândeşti decât la asta, zău că da: al 
domnului de Crosne, locotenent de poliţie. 

— Domnule... 

— Binişor, dragă domnule Beausire. S-ar zice că, într- 
adevăr, cauţi o sabie. 

— Bineînţeles că o caut. 

— Doamne, ce fire războinică! Dar vino-ţi în fire, dragă 
domnule Beausire, ţi-ai lăsat sabia acasă şi bine-ai făcut. Să 
vorbim despre altceva. Vrei, te rog, să mă laşi să-i dau 
braţul doamnei...? 

— Braţul doamnei? 

— Da, doamnei. Se obişnuieşte la balul Operei sau am 
picat din Indii? 

— Fără îndoială, acest lucru se obişnuieşte când îi convine 
cavalerului. 

— Uneori este de ajuns ca acest lucru să-i convină 
doamnei, dragă domnule Beausire. 

— Şi vrei să-i dai braţul pentru multă vreme? 

— Ah, scumpul meu domn Beausire, eşti prea curios: poate 
pentru zece minute, poate pentru o oră, poate pentru toată 
noaptea... 

— Vezi-ţi de treabă, domnule, îţi baţi joc de mine. 

— Dragă domnule, răspunde da sau nu. Te învoieşti sau nu 
s-o iau pe doamna de braţ? 

— Nu. 

— Haide-haide, nu fi răutăcios. 

— De ce? 

— Pentru că, deoarece ai o mască, este inutil să-ţi mai pui 
una. 

— Domnule...! 


— Poftim, uite că te superi, dumneata care erai aşa de 
ascultător adineauri. 

— Unde? 

— În strada Dauphine. 

— În strada Dauphine?! Exclamă Beausire, uluit. 

Oliva izbucni în râs. 

— Taci, doamnă! Scrâşni dominoul negru. Apoi, 
întorcându-se spre dominoul albastru: Nu înţeleg nimic din 
tot ce spui, domnule. Vorbeşte-mi în mod cinstit, dacă-i 
posibil. 

— Dar, dragă domnule, mi se pare că nimic nu este mai 
cinstit decât adevărul, nu-i aşa, domnişoară Oliva? 

— Va să zică mă cunoşti şi pe mine? Făcu aceasta. 

— Domnul nu ţi-a rostit oare numele cu glas tare, 
adineauri? 

— Şi adevărul este... 

— Interveni Beausire, revenind la subiect. 

— Adevărul este că în clipa când erai gata s-o omori pe 
această biată doamnă, căci acum un ceas vroiai s-o omori, 
deci în clipa când erai gata s-o omori pe această biată 
doamnă, te-ai oprit în faţa zăngă-nitului a vreo douăzeci de 
ludovici. 

— Destul, domnule! 

— Fie! Îngăduie-mi s-o iau pe doamna de braţ. Dacă 
dumitale ţi-e destul. 

— A, văd eu bine că doamna şi dumneata... 

— Ei bine, doamna şi eu...? 

— vă înţelegeţi. 

— Îţi jur că nu. 

— Eh, parcă poţi să ştii? Strigă Oliva. 

— Şi, de altfel... 

— Adăugă dominoul albastru. 

— Cum, de altfel? 

— Da, în cazul că ne-am înţelege, nu ar fi decât spre binele 
dumitale. 

— Spre binele meu? 


— Fără îndoială. 

— Când spui ceva, trebuie s-o dovedeşti - zise cu mojicie 
Beausire. 

— Bucuros. 

— Ah, aş fi tare curios... 

— Îţi voi dovedi - continuă dominoul albastru - că prezenţa 
dumitale aici îţi este la fel de vătămătoare pe cât ţi-ar fi de 
folos absenţa. 

— Mie? 

— Da, dumitale. 

— În ce fel, te rog? 

— Suntem membrii unei anumite academii, nu-i aşa? 

— Eu? 

— O, nu te supăra, dragă domnule Beausire, nu vorbesc de 
Academia franceză. 

— Academie... Academie. 

— Bombăni cavalerul Olivei. 

— Strada Pot-de-Fer, etajul de deasupra parterului, nu 
este exact, dragă domnule Beausire? 

— Taci! 

— Ba. 

— Taci! Oh, ce tip dezagreabil eşti, domnule! 

— Nu s-ar spune. 

— De ce? 

— Păi fiindcă nici dumneata nu crezi. Să ne întoarcem deci 
la această academie. 

— Ei bine? 

Dominoul albastru îşi scoase ceasul, un ceas frumos 
împodobit cu briliante, asupra căruia se opriră, ca două 
lentile în flăcări, cele două pupile ale lui Beausire. 

— Ei bine? Repetă acesta din urmă. 

— Ei bine, într-un sfert de oră, la academia dumitale din 
stradă Pot-de-Fer, dragă domnule Beausire, se va discuta 
un mic proiect care va aduce un beneficiu de două milioane 
celor doisprezece adevăraţi asociaţi, dintre care unul eşti 
dumneata, domnule de Beausire. 


— Şi dumneata un altul, dacă nu cumva... 

— Sfârşeşte-ţi vorba. 

— Dacă nu cumva eşti un turnător. 

— Într-adevăr, te credeam un om inteligent, domnule de 
Beausire, dar văd cu durere că eşti un prost; dacă eram de 
la poliţie, te-aş fi prins şi răsprins de douăzeci de ori pentru 
treburi mai puţin onorabile decât această speculație de 
două milioane care va fi discutată la academie în câteva 
minute. 

Beausire reflectă un moment. 

— La dracu! Şi dacă n-ai dreptate? Spuse el. Apoi 
răzgândindu-se; Ah, domnule, mă trimiţi în strada Pot-de- 
Fer! 

— Da, te trimit în strada Pot-de-Fer... 

— Ştiu foarte bine de ce. 

— Spune. 

— Ca să mă aresteze. Dar nu sunt atât de nebun... 

— Încă o prostie. 

— Domnule! 

— Fără îndoială, dacă stă în puterea mea să fac ceea ce 
spui, dacă stă în puterea mea să ghicesc ceea ce se urzeşte 
la academia dumitale, de ce atunci ţi-aş cere permisiunea 
de a lua braţul doamnei? Nu. În acest caz aş face totul ca să 
fii arestat imediat şi, în felul acesta, am scăpa de dumneata, 
doamna şi cu mine; dar, dimpotrivă, totul cu blândeţe şi 
prin convingere, dragă domnule Beausire, aceasta este 
deviza mea. 

— Nu cumva - strigă deodată Beausire, lăsând braţul 
Olivei - dumneata erai cel de pe canapeaua doamnei, de 
acum două ore? Hai, răspunde! 

— Ce canapea? Întrebă dominoul albastru, în vreme ce 
Oliva îl ciupi de vârful degetului mic. Nu cunosc, în materie 
de canapele, decât pe cea a domnului Crfbillon-fiul. 

— De fapt, puţin îmi pasă - relua Beausire - motivele 
dumitale sunt reale, iată tot ce-mi trebuie. Spun reale, ar 


trebui să spun excelente. la deci braţul doamnei şi dacă-l 
împingi pe un bărbat galant la rele, să-ţi fie ruşine! 

Dominoul albastru începu să râdă la epitetul bărbat galant 
cu care se gratifica atât de dezinvolt Beausire; apoi, 
bătându-l pe umăr, îi zise: 

— Fii pe pace, trimiţându-te acolo, îţi dăruiesc cel puţin o 
sută de mii de livre; căci dacă nu te duci la academie astă- 
seară după obiceiul asociaţiei dumitale, vei fi scos din 
împărţeala, în vreme ce ducându-te... 

— Ei bine, fie, la noroc! Murmură Beausire şi, salutând cu 
o piruetă, dispăru. 

Dominoul albastru luă în stăpânire braţul domnişoarei 
Oliva, devenit vacant prin dispariţia lui Beausire. 

— Acum, între noi doi - spuse tânăra femeie. Te-am lăsat 
să-l aiureşti cum ţi-a plăcut pe acest biet Beausire, dar te 
previn ca eu voi fi mult mai greu de zăpăcit, căci te cunosc. 
Aşadar, dacă vrei să continui, găseşte ceva mai interesant, 
altfel... 

— Nu cunosc ceva mai interesant pe lume decât povestea 
dumitale, dragă domnişoară Nicole - spuse dominoul 
albastru, strângând amical braţul rotund al drăgălaşei 
femei, care scoase un strigăt înăbuşit la numele pe care 
masca i-l şoptea la ureche. Dar îşi reveni imediat că o 
persoană obişnuită să nu se lase luată prin surprindere. 

— O, Dumnezeule! Ce nume mai e şi acesta? Întrebă ea. 
Nicole? Despre cine e vorba? Vrei poate să-mi spui aşa? În 
acest caz, vei naufragia chiar la ieşirea din poit, te vei lovi 
de prima stânca. Nu mă cheamă Nicole. 

— Ştiu, acum, da, acum te cheamă Oliva. Nicole prea 
mirosea a provincie. În dumneata, ştiu foarte bine, sunt 
două femei: Oliva şi Nicole. Vom vorbi imediat şi de Oliva, 
dar mai întâi să vorbim de Nicole. Ai uitat când răspundeai 
la acest nume? Nu-mi vine să cred. Ah, scumpa mea copilă, 
numele de fată tânără îl păstrezi, da, îl păstrezi, dacă nu 
pentru alţii, cel puţin pentru tine, în fundul sufletului, 
oricare ar fi celălalt nume pe care ai fost obligată să-l iei 


pentru că primul să fie dat uitării. Biata Oliva! Fericită 
Nicole! 

În acel moment, un val de măşti îi izbi ca talazul unui 
ocean pe cei doi ce se plimbau înlănţuiţi şi Nicole sau Oliva 
se văzu silită, aproape fără voie, să se strângă cât mai mult 
lângă însoţitorul ei. 

— Vezi - îi spuse ei - vezi toată această mulţime pestriță, 
vezi toate aceste grupuri care se înghesuie unul în altul, ca 
să soarbă sub glugi cuvintele curtenitoare sau de dragoste 
pe care le schimbă; vezi aceste grupuri care se fac şi se 
desfac, unele râzând, altele cu mustrări? Toţi aceşti oameni 
au poate tot atâtea nume ca şi dumneata şi mulţi ar fi uimiţi 
dacă le-aş spune nume de care ei îşi amintesc cu siguranţă, 
dar care cred că au fost uitate. 

— Ai spus: „Biata Oliva...!”. 

— Da. 

— Deci dumneata nu crezi că sunt fericită? 

— Ar fi greu să fi fericită cu un om ca Beausire. 

Oliva suspină. 

— Aşadar, nu sunt! Spuse ea. 

— Cu toate astea îl iubeşti? 

— Oh, în mod rezonabil. 

— Dacă nu-l iubeşti, părăseşte-l. 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru ca îndată ce-l voi părăsi, voi regreta. 

— Îl vei regreta? 

— Mă tem că da. 

— Şi ce ai putea să regreţi la un beţiv, la un cartofor, la 
unul care te bate, la un excroc care într-o zi va fi tras pe 
roată în Piaţa Greve? 

— Poate n-ai să înţelegi ceea ce am să-ţi spun. 

— Spune totuşi. 

— Voi regreta zgomotul pe care-l face în jurul meu. 

— Ar fi trebuit să ghicesc. lată ce-nseamnă să-ţi fi petrecut 
tinereţea cu oameni prea tăcuţi. 


— Îmi cunoşti tinereţea? 

— Perfect. 

— Ah, dragă domnule! Exclamă Oliva, râzând şi întorcând 
capul, cu un aer sfidător. 

— Te îndoieşti? 

— Nu mă îndoiesc, sunt sigură. 

— Atunci hai să vorbim despre tinereţea dumitale, 
domnişoară Nicole. 

— Să vorbim; dar te-anunţ că nu-ţi voi răspunde. 

— Nici nu am nevoie. 

— Aştept. 

— Nu voi începe cu copilăria, perioadă care nu contează în 
viaţă, voi începe cu adoles-cenţa, cu clipa când ţi-ai dat 
seama că Dumnezeu ţi-a dat o inimă ca să iubeşti. 

— Ca să iubesc pe cine? 

— Să-l iubeşti pe Gilbert. 

La acest nume, un fior îi trecu prin vine şi dominoul 
albastru o simţi tremurând pe tânăra femeie la braţul său. 
— Ah! Exclamă ea. Cum de ştii, Dumnezeule? Şi se opri 
deodată, aţintindu-şi, de dincolo de mască ochii cu o emoție 

de nedescris, spre dominoul albastru. Dominoul albastru 
rămase mut. Oliva, sau mai exact Nicole, suspină. Oh, 
domnule - spuse - fără să încerce să lupte mai departe, ai 
rostit un nume plin de amintiri pentru mine. Îl cunoşti deci 
pe acest Gilbert. 

— Da, deoarece îţi vorbesc despre el. 

— Vai! 

— Un bărbat fermecător, pe legea mea! Îl iubeai? 

— Era frumos. Nu... Nu-i asta... Eu îl găseam frumos. Era 
inteligent, era egalul meu prin naştere. Nu, de data asta, 
mai ales, mă înşel. Egal, nu, niciodată. Atâta timp cât 
Gilbert va vroi, nici o femeie nu-i va fi egală. 

— Nici chiar... 

— Nici chiar cine? 

— Nici chiar domnişoara de Ia...? 


— Oh, ştiu ce vrei să spui - îl întrerupse Nicole. Eşti foarte 
la curent, domnule, văd; da, iubea pe cineva mai presus 
decât biata Nicole. 

— Mă opresc, vezi. 

— Da, da, cunoşti secrete teribile, domnule - zise Oliva, 
tresărind. Acum... Ea îl privi pe necunoscut, voind parcă să 
citească dincolo de mască sa. Acum ce a devenit? 

— Cred că dumneata poţi s-o spui mai bine ca oricine. 

— De ce, Dumnezeule? 

— Pentru că dacă el te-a urmărit de la Tavemey la Paris, 
dumneata l-ai urmărit de la Paris la Trianon. 

— Da, este adevărat, dar sunt zece ani de atunci; aşa că nu 
despre acest timp vorbesc. Vorbesc despre cei zece ani care 
s-au scurs de când am fugit şi el a dispărut. Dumnezeule! 
Se întâmplă atâtea lucruri în zece ani! Dominoul albastru 
păstră tăcerea. Te rog - insistă Nicole, aproape implorând - 
spune-mi ce a devenit Gilbert? 'Taci, întorci capul. Poate 
această amintire te supără, te întristează. 

De fapt, dominoul albastru, nu întorsese capul, ci îl lăsase 
jos, ca şi cum amintirile ar fi fost o povară prea grea. 

— Rosteşte mai încet numele - o sfătui dominoul albastru. 
N-ai băgat de seamă că nici eu nu o fac? 

— Când era atât de îndrăgostit - continuă Oliva, cu un 
suspin - că fiecare arbore din Trianon îi ştia iubirea... 

— Ei bine, dumneata nu-l mai iubeai? 

— Eu, dimpotrivă, mai mult ca niciodată; această dragoste 
m-a pierdut. Sunt frumoasă, sunt mândră şi când vreau, 
sunt insolentă. Mai curând mi-aş pune capul pe butuc, 
decât să las să se creadă că mi l-am plecat. 

— Ai caracter, Nicole. 

— Da, am avut... pe vremea aceea - spuse tânăra fată, 
suspinând. 

— Conversaţia te întristează? 

— Nu, dimpotrivă, îmi face bine să vorbesc despre 
tinereţe. Unele vieţi sunt ca râurile: apa cea mai tulbure 


are un izvor limpede. Continuă şi nu da atenţie unui biet 
suspin rătăcit care îmi scapă din piept. 

— Oh! Exclamă dominoul albastru, cu o mişcare uşoară 
care trăda un zâmbet mijind sub mască. Despre dumneata, 
despre Gilbert şi despre o altă persoană ştiu, biata mea 
copilă, tot ce ştii şi dumneata. 

— Atunci - strigă Oliva - spune-mi de ce a fugit Gilbert la 
Trianon; şi dacă-mi spui... 

— Vei fi convinsă? Ei bine, n-o să-ţi spun şi vei fi şi mai 
convinsă. 

— Cum asta? 

— Întrebându-mă de ce a părăsit Gilbert Trianonul, nu vrei 
să verifici că spun adevărul, ci vrei să afli un lucru pe care 
nu-l ştii. 

— Este adevărat Deodată, ea tresări mai tare ca oricând 
şi, strângându-şi mâinile sale încleştate, spuse: 
Dumnezeule! Dumnezeule! 

— Ce este? 

Nicole păru că reuşeşte să înlăture gândul care o făcuse 
să aibă această reacţie. 

— Nimic. 

— De acord, vroiai să mă întrebi ceva. 

— Da, spune-mi drept, ce a devenit Gilbert. 

— Nu ai auzit spunându-se că a murit? 

— Da, dar... 

— Ei bine, a murit. 

— E mort? Zise Nicole, părând a se îndoi. 

Apoi, cu o tresărire care semăna cu prima: le implor, 
domnule, îmi faci un serviciu? 

— Două, zece, câte vrei, scumpa mea Nicole. 

— Te-am văzut la mine, sunt două ore, nu-i aşa, dumneata 
erai? 

— Fără îndoială. 

— Acum două ore nu încercai să te ascunzi de mine. 

— Deloc; dimpotrivă, căutam să fiu cât mai bine văzut. 


— Oh, nebună, nebună ce sunt! Eu care te-am privit atâta. 
Nebună, nebună, proastă! Femeie, nimic mai mult decât 
femeie, cum spunea Gilbert! 

— Ei bine, nu-ţi mai smulge frumosul dumitale păr. 
Linişteşte-te. 

— Nu. Vreau să mă pedepsesc pentru că te-am privit fără 
să te văd. 

— Nu te înţeleg. 

— Vreau să-ţi cer ceva. 

— Cere. 

— Scoate-ţi masca. 

— Aici? Imposibil. 

— A, nu teamă de a fi văzut şi de alţi ochi decât ai mei te 
împiedică; căci în spatele acestei coloane, în umbra acestei 
galerii, nimeni în afară de mine nu te va vedea. 

— Atunci ce altceva mă împiedică? 

— 'Ţi-e teamă că te voi recunoaşte. 

— Pe mine? 

— Şi că voi striga: „Iu eşti Gilbert!” 

— Bine ai spus: „Nebună! Nebună! 

— Scoate-ţi masca. 

— Ei bine, fie; dar cu o condiţie... 

— O accept dinainte. 

— Dacă voi vrea şi eu, la rândul meu, să scoţi masca... 

— O voi scoate. Dacă nu mi-o scot, poţi să mi-o smulgi. 
Dominoul albastru nu se lăsă rugat prea mult; se duse în 
ungherul întunecos pe care i-l arătase tânăra femeie şi, 
ajuns acolo, îşi scoase masca, apoi se opri în faţa Olivei, care 
îl sorbi din priviri timp de un minut. 

— Vai, nu - zise ea, bătând din picior şi înfigându-şi 
unghiile în palme. Vai, nu, nu este Gilbert. 

— Cine sunt? 

— Ce-mi pasă de vreme ce nu eşti el...! 

— Şi dacă aş fi fost Gilbert? Întrebă necunoscutul 
punându-şi masca. 

— Dacă ai fi fost Gilbert?! Strigă tânără, cu patimă. 


— Da. 

— Dacă mi-ar fi spus: „Nicole, Nicole, aminteşte-ţi de 
Taverney-Maison-Rouge”. Oh, atu-nci! 

— Atunci...? 

— N-ar mai fi existat nici un Beausire pe lume. 

— 'Ţi-am spus, scumpa mea copilă, că Gilbert a murit. 

— Poate; că aşa e mai bine - suspină Oliva. 

— Da, Gilbert nu te-ar fi iubit, chiar aşa frumoasă cum eşti. 

— Vrei să apui că Gilbert mă dispreţuia? 

— Nu, mai mult, se temea de dumneata. 

— E cu putinţă. Aveam în mine ceva din el şi el se cunoştea 
atât de bine, încât îl înfricoşam. 

— Aşadar, cum ziceai, poate că-i mai bine c-a murit. 

— De ce repeţi vorbele mele? În gura dumitale, ele mă 
jignesc. De ce e mai bine c-a murit, spune? 

— Pentru că astăzi, draga mea Oliva, vezi că renunţ la 
Nicole, pentru că astăzi, draga mea Oliva, ai în perspectivă 
un viitor fericit, bogat, strălucitor. 

— Crezi? 

— Da, dacă eşti hotărâtă să faci totul ca s-ajungi la scopul 
despre care îţi vorbesc. 

— Fii liniştit. 

— Numai că... Nu trebuie să suspini cum ai suspinat 
adineauri. 

— Fie. Suspinam pentru Gilbert; şi cum nu sunt doi 
Gilberţi pe lume, deoarece Gilbert e mort, n-am să mai 
suspin. 

— Gilbert era tânăr; avea defectele şi calităţile tinereţii. 
Astăzi... 

— Gilbert nu-i mai bătrân astăzi decât acum zece ani. 

— Nu, fără îndoială, deoarece Gilbert e mort. 

— Vezi bine, e mort; cei ca Gilbert nu îmbătrânesc, ci mor. 

— Ah! Exclamă necunoscutul. O, tinereţe! O, curaj! O, 
frumuseţe! Sămânţa veşnică de iubire, de eroism şi de 
devotament, cel ce te pierde, pierde de fapt viaţa. Tinereţea 
este raiul, cerul, totul. Ceea ce Dumnezeu ne dă pe urmă 


nu-i decât o tristă compensație a tinereţii. Cu eât le dă mai 
mult oamenilor după ce tinereţea a trecut, cu atât a crezut 
că trebuie să-i despăgubească. Da, nimic nu înlocuieşte, 
Dumnezeule mare, comorile pe care această tinereţe le dă 
omului. 

— Gilbert ar fi gândit şi el ceea ce dumneata exprimi atât 
de bine - spuse Oliva. Dar destul cu acest subiect. 

— Da, să vorbim despre dumneata. 

— Să vorbim despre ce doreşti dumneata. 

— De ce ai fugit cu Beausire? 

— Pentru că voiam să părăsesc Trianonul şi trebuia să fug 
cu cineva. Mi-era cu nepu-tinţă să rămân mai departe, 
pentru Gilbert, ceva mai mult decât nimic, un rest de 
afecţiune dispreţuită. 

— Zece ani de fidelitate din orgoliu - spuse dominoul 
albastru. Ah, ce scump ai plătit această vanitate! Oliva 
începu să râdă. Ştiu de ce râzi - rosti grav necunoscutul - 
râzi fiindcă un om care pretinde că ştie totul, te acuză dea 
fi rămas credincioasă zece ani, când nici prin gând nu ţi-a 
trecut să te faci vinovată de un cusur atât de ridicol. Ah, 
Dumnezeule, dacă este vorba de fidelitate materială, biată 
femeie, ştiu ce să cred! Da, ştiu că ai fost în Portugalia cu 
Beausire, că ai stat doi ani acolo, că ai plecat apoi în India 
fără Beausire, cu un căpitan de fregată care te-a ascuns în 
cabina lui şi te-a lăsat la Chandernagor, pe continentul 
asiatic, când s-a întors în Europa. Ştiu că ai avut la 
dispoziţie două milioane de rupii în casa unui nabab care te- 
a închis după trei rânduri de gratii. Ştiu că ai fugit cu 
ajutorul unui sclav. În sfârşit, bogată, căci luaseşi cu 
dumneata două brăţari de perle fine, două diamante şi trei 
rubine mari, te-ai întors în Franţa pe la Brest, unde, în port, 
soartă rea a vrut să-l întâlneşti din nou pe Beausire, care 
era cât pe aci să leşine recunoscându-te, arsă de soare şi 
slăbită, cum te întorceai în Franţa, sărmană exilată. 

— Ah! Exclamă Nicole. Cine eşti, pentru Dumnezeu, de ştii 
toate acestea? 


— Ştiu, în fine, că Beausire te-a luat, a jurat că te iubeşte, 
a vândut pietrele pe care le aveai şi te-a adus la sapă de 
lemn... Ştiu că îl iubeşti, că cel puţin o spui şi că, deoarece 
iubirea e izvorul tuturor fericirilor, trebuie că eşti femeia 
cea mai fericită din lume. 

Oliva plecă fruntea, sprijinidu-şi-o în palme şi două lacrimi 
i se prelinseră, ca nişte perle lichide, mai preţioase poate 
decât acelea ale brăţărilor sale şi pe care, cu toate acestea, 
nimeni, vai, nu ar fi vrut să le cumpere de la Beausire. 

— Pe această femeie atât de mândră, pe această femeie 
atât de fericită - spuse ea - ai cumpărat-o astă-seară cu 
vreo cincizeci de ludovici. 

— O, este prea puţin, doamnă, ştiu bine - replică 
necunoscutul, cu acea graţie deosebită şi acea curtoazie 
perfectă care nu-l părăseşte niciodată pe bărbatul de lume, 
chiar când vorbeşte cu ultima curtezană. 

— Ba dimpotrivă, este mult prea mult, dragă domnule; şi 
m-a surprins cu adevărat, vă jur, că o femeie ca mine mai 
valorează cincizeci de ludovici. 

— Valorezi mult mai mult decât atât, am să ţi-o dovedesc. 
Nu-mi răspunde nimic fiindcă nu mă înţelegi. Şi-apoi... 

— Adaugă necunoscutul, aplecându-se spre ea. 

— Şi-apoi...? 

— Şi-apoi, în clipa asta trebuie să fiu foarte atent. 

— Deci, trebuie să tac? 

— Nu, din contră, vorbeşte-mi. 

— Despre ce? 

— Despre ce vrei! Spune-mi cele mai inutile lucruri din 
lume, puţin îmi pasă, numai, să părem preocupaţi. 

— Fie! Eşti însă un om ciudat. 

— Dă-mi braţul şi să mergem. 

Şi trecură printre grupuri, ea mlădiindu-şi talia fină şi 
făcând cu capul, elegant chiar şi sub glugă şi cu gâtul, 
grațios chiar sub domino, mişcări pe care un cunoscător le 
putea invidia, căci la balul Operei, în acea vreme de vitejii 
galante, trecătorul urmărea cu ochii mersul unei femei cu 


tot atâta interes cum urmăresc astăzi unii amatori mersul 
unui cal frumos. După câteva minute, Oliva îndrăzni să pună 
o întrebare. 

— Taci! Zise necunoscutul. Sau mai degrabă vorbeşte, 
dacă vrei, tot ce vrei, numai nu mă obligă să-ţi răspund. În 
timp ce vorbeşti însă, schimbă-ţi vocea, tine capul drept şi 
atinge-ţi gâtul cu evantaiul. 

Ea ascultă. În acest moment, cei doi trecură pe lângă un 
grup parfumat, în mijlocul căruia, un bărbat cu o statură 
elegantă, cu talie zveltă şi mândră, vorbea celor trei care-l 
însoțeau şi care păreau să-l asculte cu respect. 

— Cine este acest tânăr? Întrebă Oliva. Ce fermecător este 
dominoul gri-argintiu. 

— Este domnul conte d'Artois - răspunse necunoscutul - 
dar nu mai vorbi, te implor! 

În clipa când Oliva, cu desăvârşire uluită de ilustrul nume 
pe care îl rostise dominoul albastru, se aşeza în aşa fel încât 
să vadă cât mai bine şi se ţinea dreaptă, după recomandaţia 
repetată de mai multe ori, două alte dominouri se 
desprinseră dintr-un grup vorbăreţ şi zgomotos şi se 
refugiară într-un loc de unde lipseau băncile. Aici era un fel 
de insulă pustie, ale cărei maluri erau încălcate la intervale 
de grupuri de plimbăreţi scăpaţi din centru spre margini. 

— Sprijiniţi-vă cu spatele de acest stâlp, contesă - spuse 
încet o voce care îl impresiona pe dominoul albastru. 

Aproape în aceeaşi clipă, un uriaş domino portocaliu, a 
cărui înfăţişare îndrăzneață îl indică a fi mai degrabă un om 
de acţiune decât un curtezan agreabil, străbătu mulţimea 
şi-i spuse dominoului albastru: 

— El este. 

— Bine - răspunse acesta. Şi cu un gest concedie dominoul 
portocaliu. Ascultă-mă - spuse apoi la urechea Olivei - 
micuță prietenă, vom începe să ne distrăm puţin. 

— O doresc din toată inima, căci m-ai întristat de două ori: 
prima dată când mi l-ai luat pe Beausire, care mă face 


întotdeauna să râd, a doua oară vorbindii-mi despre Gilbert, 
care de atâtea ori mă face să plâng. 

— Voi fi pentru dumneata şi Gilbert şi Beausire - zise cu 
gravitate dominoul albastru. 

— Oh! Suspină Nicole. 

— Nu-ţi cer să mă iubeşti, îţi cer să primeşti viaţa pe care 
am să ţi-o ofer, adică să-ţi îndeplineşti toate capriciile, cu 
condiţia ca din timp în timp să te supui şi alor mele. lată 
unul din ele: 

— Care? 

— Dominoul negru pe care-l vezi este un german, prieten 
cu mine. 

— Ah! 

— Un perfid care a refuzat să vină la bal cu mine, sub 
pretext că are o migrenă. 

— Şi căruia dumneata, de asemenea, i-ai spus că nu vei 
veni. 

— Bineînţeles. 

— Este cu o femeie? 

— Da. 

— Cu cine? 

— N-o cunosc. Ne vom apropia şi ne vom preface că eşti 
nemţoaică; dumneata nu vei deschide gura, de teamă că el 
să nu-şi dea seama că eşti parizian că get-beget. 

— Foarte bine. ŞIi-l vei face curios? 

— A, poţi fi sigură. Haide, începe prin a mi-l arăta cu vârful 
evantaiului. 

— Cum asta? 

— Da, foarte bine; şi vorbeşte-mi la ureche. 

Oliva ascultă cu o docilitate şi o inteligenţă care îl 
fermecară pe însoţitorul său. Dominoul negru, obiectul 
acestei demonstraţii, sta întors cu spatele la sală şi discuta 
cu doamna care îl însoțea. Aceasta, ai cărei ochi scânteiau 
sub mască, observă gestul Olivei. 

— Monseniore, iată două măşti care se ocupă de noi - 
spuse ea încet. 


— Nu vă fie teamă, contesă; imposibil să fim recunoscuţi. 
Şi pentru că tot suntem pe calea pierzării, lăsaţi-mă să vă 
repet că nu am văzut nici o siluetă atât de încântătoare ca a 
dumneavoastră, nici o privire atât de strălucitoare, 
îngăduiţi-mi să vă spun... 

— "Tot ce se spune sub o mască... 

— Nu, contesă; tot ce se spune sub... 

— Opriţi-vă, veţi ajunge în iad... Şi-apoi, ne paşte o 
primejdie şi mai mare: spionii noştri ne-ascultă. 

— Doi spioni?! Exclamă cardinalul, emoţionat. 

— Da, uite-i că se hotărăsc... se apropie... 

— Schimbaţi-vă vocea, contesă, dacă trebuie să vorbiţi. 

— Şi dumneavoastră, monseniore,. 

Oliva şi dominoul albastru se apropiau, într-adevăr. Acesta 
din urmă se adresă cardinalului: 

— Mască... Începu el. Apoi se aplecă la urechea Olivei, 
care îi fă cu semn de încuviinţare. 

— Ce vrei? Întrebă cardinalul, schimbându-şi vocea. 

— Doamna care mă însoţeşte mă însărcinează să-ţi pun 
mai multe întrebări - zise dominoul albastru. 

— Spune repede - se precipită domnul de Rohan. 

— Şi să fie cât mai indiscrete - adaugă cu o voce 
cântătoare doamna de La Motte. 

— Atât de indiscrete, încât tu nici nu le vei auzi, curioaso - 
replică dominoul albastru. Şi se aplecă încă o dată la 
urechea Olivei, care îi făcu jocul. 

Atunci necunoscutul, într-o germană ireproşabilă, îi adresă 
cardinalului această întrebare: 

— Monseniore, sunteţi îndrăgostit de femeia care vă 
însoţeşte? 

Cardinalul tresări. 

— Aţi spus monseniore? Întrebă el. 

— Da, monseniore. 

— Te-nşeli. Nu eu sunt acela pe care-l cauţi. 

— Oh, ba da, domnule cardinal; nu tăgăduiţi, este inutil; 
căci chiar dacă eu nu v-aş recunoaşte, doamna căreia îi sunt 


cavaler mă însărcinează să vă spun că vă recunoaşte 
perfect de bine. Se aplecă spre Oliva şi-i şopti încet de tot: 
Fă semn că da. Fă acest semn ori de câte ori îţi strâng 
braţul. 

Ea făcu semnul cerut. 

— Mă uluiţi - răspunse cardinalul, cu totul dezorientat. 
Cine este această doamnă care vă însoţeşte? 

— Oh, monseniore, am crezut că aţi recunoscut-o. Ea v-a 
descoperit imediat. Este drept că gelozia... 

— Doamna este geloasă pe mine?! Exclamă cardinalul. 

— Nu spunem asta - rosti necunoscutul, cu un fel de 
măreție. 

— Ce tot zice? Întrebă cu interes doamnă de La Motte, pe 
care acest dialog german, deci de neînțeles pentru ea, o 
intriga în cel mai înalt grad. 

— NIMIC, nimic. 

Doamna de La Motte, bătu din picior cu nerăbdare. 

— Doamnă - se adresă atunci cardinalul Olivei. Rostiţi 
doar un cuvânt şi promit că voi şti cine sunteţi după acest 
singur cuvânt. 

Domnul de Rohan vorbise în germană; Oliva nu pricepu 
nimic şi se aplecă spre dominoul albastru. 

— Vă conjur, doamnă, nu vorbiţi! Exclamă acesta. Misterul 
incită curiozitatea cardinalului. El adăugă: 

— Cum? Un singur cuvânt german?! Asta doar n-ar 
compromite-o deloc pe doamna. 

Dominoul albastru, prefăcându-se că ascultă poruncile 
Olivei, răspunse imediat: 

— Domnule cardinal, iată chiar cuvintele doamnei: „Cel al 
cărui gând nu veghează neîncetat, cel a cărui închipuire nu 
înlocuieşte în fiece clipă prezenţa obiectului iubit - acela nu 
iubeşte; ar greşi dacă ar spune-o”. 

Cardinalul păru şocat de sensul acestor cuvinte. Întreaga 
lui atitudine exprima în cel mai înalt grad surpriza, 
respectul, devotamentul înflăcărat, apoi braţele îi căzură 
de-a lungul trupului. 


— E cu neputinţă... 

— Murmură el în franceză. 

— Ce este cu neputinţă? Întrebă doamna de La Motte, 
care, din toată conversaţia, prin-sese, lacomă, din zbor, 
aceste singure cuvinte. 

— Nimic, doamnă, nimic... 

— Bolborosi prelatul. 

— Monseniore, cred că mă lăsaţi să joc un rol trist - 
ripostă ea, înciudată şi lăsă braţul cardinalului. 

Acesta nu numai că nu se grăbi s-o ia din nou de braţ, dar 
păru că nici n-a băgat de seamă, atât de mare era interesul 
său pentru doamna germană. 

— Doamnă - i se adresă el acesteia din urmă, mereu 
țeapănă şi nemişcată sub scutul ei de satin - cuvintele pe 
care însoţitorul dumneavoastră mi le-a rostit în numele 
dumnea-voastră... Sunt versuri germane pe care le-am citit 
într-o casă care vă este cunoscută, poate? 

Necunoscutul strânse braţul Olivei. 

— Da - încuviinţă Oliva dând din cap. 

Cardinalul tremura. 

— Această casă - continuă el şovăind - nu se numeşte 
Schonbrunn? 

— Da - repetă Oliva. 

— Ele au fost scrise pe o masă de cireş, cu o pană de aur 
de către o augustă mână? 

— Da - făcu din nou Oliva. 

Cardinalul se opri. O totală transformare se produse în 
toată fiinţa sa. Se clătină şi întinse mâna pentru a găsi un 
sprijin. Doamna de La Motte aştepta la doi paşi sfârşitul 
acestei scene ciudate. Braţul cardinalului se lăsă pe cel al 
dominoului albastru. 

— Şi iată urmarea... 

— Spuse aceasta. „Dar cel care vede pretutindeni obiectul 
iubirii sale, care îl ghiceşte după o floare, după un parfum 
sub văluri de nepătruns, acela poate să tacă, glasul său 


sălăşluieşte în inimă şi este de ajuns ca o altă inimă s-o 
asculte pentru a fi fericit.” 

— Ah, dar aici se vorbeşte germana! Exclamă deodată o 
voce tânără şi proaspătă dintr-un grup care se apropiase de 
cardinal. Să vedem ce se petrece; înţelegeţi germana, 
domnule mareşal? 

— Nu, monseniore. 

— Dar dumneata, Chamy? 

— Eu, da, alteţă. 

— Domnul conte d'Artois! Murmură Oliva strângându-se 
lângă dominoul albastru, deoa-rece cele patru măşti se 
apropiau din ce în ce mai mult de ea. 

În momentul acela, orchestra atacă o arie zgomotoasă şi 
praful de pe podea, pudra din pieptănături se ridică în nori 
irizaţi deasupra candelabrelor aprinse care aureau acesta 
ceaţă chihlimbarie şi roză. În vârtejul dansului măştile se 
ciocniră de dominoul albastru. 

— Fiţi atenţi, domnilor! Zise el, autoritar. 

— Domnule - răspunse prinţul, păstrându-şi masca - 
vedeţi bine că ne împing alţii. Scuzaţi-ne, doamnelor! 

— Să plecăm, să plecăm, domnule cardinal - murmură în 
şoaptă doamna de La Motte. 

Într-o clipă, gluga Olivei fu trasă pe spate de o mână 
nevăzută, masca se deznodă şi căzu. Trăsăturile i se zăriră 
o clipă în penumbra acelui ungher mai ascuns al sălii. 
Dominoul albastru scoase un strigăt de prefăcută nelinişte; 
Oliva, un strigăt de autentică spaima. Trei sau patru 
exclamaţii de uimire răspunseră acestor două strigăte. 
Cardinalul simţi că leşină. Dacă ar fi căzut în clipa aceea, ar 
fi căzut în genunchi. Doamna de la Motte îl susţinu. Un val 
de măşti luate de curent îl despărţi pe contele d'Artois de 
cardinal şi de doamna de La Moitte. Iute ca fulgerul, 
dominoul albastru trase la loc gluga Olivei şi-i prinse masca, 
apoi, apropiindu-se de cardinal şi strângându-l de mână, îi 
spuse: 


— lată, domnule, o nenorocire ireparabilă; vă daţi seama 
că onoarea acestei doamne se află în mâinile 
dumneavoastră. 

— Ah, domnule, domnule... 

— Îngăimă prinţul Louis, înclinându-se. Şi îşi trecu peste 
fruntea şiroind de năduşeală o batistă care îi tremura în 
mână. 

— Să plecăm repede - spuse Olivei dominoul albastru. Şi 
dispărură. 

„Acum ştiu ceea ce cardinalul credea că este cu neputinţă 
- îşi spuse doamna de La Motte. A luat-o pe această femeie 
drept regina şi iată efectul pe care îl produce asupra lui 
asemănarea. Preabine! Încă un lucru demn de reţinut”. 

— Vreţi să plecăm, contesă? Întrebă domnul de Rohan, cu 
voce slabă. 

— Cum doriţi, monseniore - răspunse liniştită Jeanne. 

— Nu mi se pare prea interesant aici, nu-i aşa? 

— A, nu, nici mie. 

Şi cu mare greutate îşi croiră drum printre grupurile celor 
ce stăteau de vorbă. Cardinalul, înalt fiind, privea în toate 
părţile, încercând să regăsească năluca dispărută. Da, din 
clipa aceea, dominourile albastre, roşii, galbene, verzi şi 
cenuşii dansau prin faţa ochilor săi într-o ceața luminoasă, 
amestecându-şi nuanțele ca într-o prismă. De departe, totul 
era albastru pentru bietul senior, de aproape, nu vedea 
nimic. În această stare ajunse la trăsura care-l aştepta pe el 
şi pe însoţitoarea lui. Trăsura mergea de cinci minute şi 
prelatul încă nu-i adresase Jeannei nici un cuvânt. 

Capitolul XXVI Safo. 

Doamna de La Motte, care nu-şi pierduse cumpătul, îl 
scoase pe prelat din reveria sa. 

— Unde mă duce această trăsură? Întrebă ea. 

— Contesă, nu vă fie teamă - răspunse cardinalul. Aţi 
plecat din casa dumneavoastră; ei bine, trăsura vă aduce 
înapoi. 

— Casa mea?... Din cartierul Saint-Antoine? 


— Da, contesă... O casă mult prea mică pentru un farmec 
atât de mare! 

Rostind aceste vorbe, prinţul luă mâna contesei şi o încălzi 
cu un sărut curtenitor. Caleaşca se opri dinaintea căsuţei 
unde un farmec atât de mare avea să încerce să încapă. 
Jeanne sări sprintenă din trăsură; cardinalul se pregătea s- 
o urmeze. 

— Nu e cazul să vă osteniţi, monseniore - îi spuse îndrăcită 
femeiuşcă. 

— Cum adică, contesă? Nu merită să mă ostenesc pentru a 
petrece câteva ceasuri cu dumneavoastră...? 

— Şi să dormiţi cu mine, nu-i aşa, monseniore? Preciză 
Jeanne. 

— Bănuiesc că aveţi mai multe camere de dormit, contesă. 

— Pentru mine, da, însă nu pentru dumneavoastră... 

— Nu pentru mine...? 

— Nu încă - replică ea, cu un aer atât de grațios şi de 
provocator, încât însemna mai mult decât o făgăduială. 

— Atunci, adio! Zise cardinalul, prins atât de bine în joc, 
încât uită pentru o clipă de toa-te cele întâmplate la bal. 

— La revedere, monseniore! 

„De fapt, o plac şi mai mult aşa” - îşi zise el în timp ce 
trăsura o luă din loc. 

Jeanne intră singură în noua ei locuinţă. Şase lachei, al 
căror somn fusese întrerupt de ciocanul de la poartă, se 
aliniară în vestibul. Jeanne îi privi pe rând, cu acel aer de 
superioritate calmă pe care-l au toţi cei bogaţi. 

— Şi cameristele? Întrebă ea. 

Unul dintre valeţi înainta respectuos. 

— Două cameriste o aşteaptă pe doamna în cameră - 
spuse el. 

— Cheamă-le! 

Valetul se supuse. Două femei sosiră după câteva minute. 

— Unde dormiţi de obicei? Le întrebă Jeanne. 

— Păi... Încă nu avem obiceiuri - replică cea mai în vârstă. 
Vom dormi unde va hotărî doamna. 


— Unde sunt cheile apartamentului? 

— lată-le, doamnă! 

— Bine, în noaptea asta nu veţi dormi aici. Femeile îşi 
priviră surprinse stăpâna. 

— Aveţi unde dormi? 

— Fără îndoială, doamnă, deşi este cam târziu; totuşi dacă 
doamna doreşte să rămână singură... 

— Aceşti domni vă vor însoţi - adăugă contesa, 
concediindu-i pe cei şase valeţi, mai mulţumiţi decât 
cameristele. 

— Şi... Când să ne întoarcem? Întrebă unul dintre ei cu 
sfială. 

— Mâine la prânz. 

Cei şase valeţi şi cele două femei se priviră o clipă; apoi, 
supravegheați de ochiul poruncitor al Jeannei, se 
îndreptară spre uşă. Jeanne îi conduse până afară şi, înainte 
de a închide uşa, adăugă: A mai rămas cineva în casă? 

— Dumnezeule, fiu, doamnă, nimeni. Este cu neputinţă ca 
doamna să rămână atât de singură; cel puţin o femeie să 
vegheze pe coridoare, în bucătărie, n-are importanţă unde, 
dar să vegheze. 

— Nu am nevoie de nimeni. 

— Poate să izbucnească un incendiu, doamna ar putea să 
se simtă rău... 

— Noapte bună, plecaţi cu toţii. 

Îşi scoase punga: Şi luaţi asta ca să beţi un pahar pentru 
mine - adăugă ea. 

Un murmur vesel de mulţumire a fost singurul răspuns, 
ultimul cuvânt al slujitorilor. Toţi dispărură ploconindu-se 
până la pământ. 

Jeanne ascultă ce spun de cealaltă parte a uşii; slugile îşi 
repetau una alteia că soarta le dăruise o stăpână cam 
trăsnită. După ce zgomotul vocilor şi al paşilor se mistuiră 
în depărtare, Jeanne trase zăvoarele şi rosti cu un aer 
triumfător: 

— Singură! Sunt singură la mine acasă! 


Aprinse o lumânare la un sfeşnic cu trei braţe ce se afla în 
vestibul şi ferecă şi uşa masivă a acestei anticamere. Atunci 
începu o scenă ciudată şi mută care ar fi interesat în mod 
deosebit pe spectatorul nocturn pe care fantezia poetului îl 
poartă în zbor pe deasupra oraşelor şi palatelor. Jeanne îşi 
vizita domeniile; admira încăpere cu încăpere, toată 
această locuinţă ale cărei detalii căpătau în ochii ei o 
valoare uriaşă, după ce egoismul proprietarului înlocuise 
curiozitatea trecătorului. 

Parterul, tapisat în întregime, îmbrăcat în lemn, se 
compunea dintr-o sală de baie, oficii, sufragerii, trei saloane 
şi două cabinete de primire. Mobilierul acestor vaste 
camere nu era bogat ca cel al doamnei Guimard sau cochet 
ca cel al prietenelor domnului de Soubise, dar respira luxul 
unui mare senior; nu era nou. Casă i-ar fi plăcut mai puţin 
Jeannei dacă ar fi fost mobilată în ajun, special pentru ea. 
Toate aceste bogății antice, dispreţuite de către doamnele 
la modă, aceste minunate mobile de abanos sculptat, 
candelabre cu ciucuri de cristal, ale căror braţe aurite 
zvârleau din mijlocul luminărilor trandafirii crini 
strălucitori, orologii gotice, capodopere cizelate în email, 
paravane brodate cu siluete chinezeşti, enorme vaze 
japoneze pline cu flori rare, ornamente deasupra uşilor în 
tonuri cenuşii sau în culori puse de penelul lui Boucher8 
sau al lui Watteau9, toate acestea o lăsau în extaz pe noua 
proprietară. 

Ici, pe un şemineu, două salamandre aurite înălţau jerbe 
de coral în ramurile cărora atârnau ca nişte fructe toate 
fanteziile giuvaergiilor din acea epocă. Colo, pe o consolă 
de lemn aurit cu suportul de marmură albă, un elefant uriaş 
de jad cu urechile străpunse de zeci de cercei cu safire, 
susţinea un turn ticsit de parfumuri şi flacoane. Cărţi 
pentru femei, cu filele aurite şi împodobite cu miniaturi, 
străluceau pe etajere din lemn de trandafir cu colţuri în 
arabescuri de aur. O garnitură întreagă de mobile fin 
tapisate cu goblenuri, capo-dopere ale răbdării care 


costaseră o sută de mii de livre chiar la manufactura unde 
fuseseră lucrate, umplea un mic salon gri şi auriu ai cărui 
pereţi erau acoperiţi de panouri, fiecare conţinând o pânză 
lunguiaţă pictată de Vernet10 sau de Greuze11. Cabinetul 
de lucru era plin de cele mai bune portrete de Chardin12, 
de cele mai burie piese de ceramică ale lui Clodion13. Totul 
mărturisea nu grabă pe care un bogătan parvenit o pune în 
satisfacerea fanteziei sale sau a celei a ibovnicei sale, ci 
îndelunga şi răbdătoarea muncă a acestor bogătaşi de 
secole care îngrămădeau, peste comorile dobândite de la 
părinţi, comori pentru urmaşii lor. 

Jeanne cercetă la început ansamblul, numără camerele, 
apoi se opri asupra detaliilor. 

Şi cum dominoul o incomodă, iar corsetul o strângea, intră 
în dormitorul ei, unde se dezbracă repede şi îşi îmbrăcă un 
halat de mătase vătuit, o minunată îmbrăcăminte pe care 
mamele noastre, prea puţin scrupuloase când era vorba să 
denumească lucrurile nefolositoare, îi spuneau într-un fel 
pe care noi nu-l putem reproduce. 

Tremurând, mai mult goală în satinul care-i mângâia 
pieptul şi talia, piciorul fin şi cambrat, printre faldurile 
halatului scurt, Jeanne urca hotărâta scările, cu torţa în 
mână. Obişnuită cu singurătatea, sigură că nu trebuie să se 
teamă nici măcar de privirea unui valet, alerga din camera 
în cameră, lăsând să zboare în voia vântului care sufla pe 
sub uşi, halatul de casă din mătase fină, care se ridica de 
zece ori în zece minute descoperindu-i graţiosul său 
genunchi. Şi când, ca să deschidă un dulap, ridica braţul, 
când halatul aluneca lăsând să se vadă rotunjimea albă a 
umărului ce se continua cu braţul pe care îl aureşte reflexul 
roşu al luminii obişnuite în pânzele de Rubens, atunci 
duhurile nevăzute, ascunse sub tapiserii, adăpostite în 
spatele picturilor, de bună seamă că se bucurau la gândul 
că o au în puterea lor pe această stă până fermecătoare 
care credea că ea le este stăpână. 


Odată sfârşită această alergătură, obosită, gâfâind, cu 
lumânarea pe trei sferturi arsă, Jeanne se întoarse în 
dormitorul tapisat cu satin albastru şi brodat cu imense flori 
fantastice. 

Văzuse totul, numărase totul, mângâiase totul cu privirea 
sau atingând cu mâna. Nu-i mai rămânea decât să se 
admire pe sine. 

Aşeză luminarea pe un gheridon de Sevres aurit; deodată, 
privirea i se opri asupra unui Endymion de marmură, 
figurină delicată şi voluptoasă ieşită din mâna lui 
Bouchardon14, care stătea tolănit pe un soclu de porfir 
roşu-întunecat. 

Jeanne se duse să închidă uşile încăperii, trase draperiile, 
se întoarse în faţa statuetei şi privi îndelung pe acest iubit 
al Dianei, care îi dădea ultimul sărut înainte de a se înălța 
spre cer. 

Jarul din cămin încălzea această cameră în care totul 
prinsese viaţă. Jeanne îşi simţi tălpile afundându-se în lina 
moale a covorului. Lumânarea aruncă o ultimă pâlpâire a 
flăcării din mijlocul unui strat de ceară topită, apoi îşi 
împrăştie ultimul parfum o dată cu ultima-i licărire. 

Capitolul XXVII „Academia” Domnul de Beausire. 

Beausire urmase cuvânt cu cuvânt sfatul dominoului 
albastru; se dusese imediat la ceea ce se numea „academia” 
lui. Demnul prieten al Olivei, ademenit de uriaşa cifră de 
două milioane, se temea că a fost exclus de la împărţeală de 
către tovarăşii săi de vreme ce ei nu-i dăduseră de ştire un 
plan atât de avantajos. Ştia că cei de la „academie” nu erau 
oameni care să se încurce în scrupule, deci el avea un motiv 
să se grăbească, dat fiind că cei ce lipsesc nu au niciodată 
dreptate când lipsesc din întâmplare şi cu atât mai mult 
când se profită de absenţa lor. 

Printre asociaţii „academiei”, Beausire îşi făcuse reputaţia 
unui om feroce. Acest lucru nu era nici surprinzător, nici 
greu de obţinut. Beausire fusese cândva ofiţer de poliţie, 
purtase uniforma, ştia să pună o mână în şold, iar cealaltă, 


pe mânerul săbiei. Avea obiceiul ca, la cel mai mic cuvânt, 
să-şi înfunde pălăria pe ochi: toate aerele care, pentru cei 
de o vitejie destul de modestă, păreau înfricoşătoare, mai 
ales dacă aceştia se tem de zgomotul unui duel şi de 
curiozitatea poliţiei. Aşadar, Beausire hotări să se răzbune 
pentru disprețul cu care fusese tratat, înspăimântându-şi 
confrații de la tripoul din stradă Pot-de-Fer. 

De la poarta Saint-Martin la biserica Saint-Sulpice e cale 
lungă; Beausire era însă bogat; se aruncă într-un cupeu, 
făgăduind cincizeci de soli surugiului, deci un bacşiş de o 
livră, cursa nocturnă costând, după tariful vremii, atât cât 
costă azi o cursă în timpul zilei. Caii porniră iute, Beausire 
îşi luă un aer furios şi, în lipsa pălăriei, pe care n-o avea 
deoarece purta dominoul, în lipsa săbiei, îşi luă o mutră atât 
de arţăgoasă, încât ar fi neliniştit pe orice trecător întârziat. 

Intrarea sa în „academie” produse oarecare senzaţie. Aici, 
în primul salon, un salon frumos, cenuşiu, cu un candelabru 
şi multe mese de joc, se aflau vreo douăzeci de jucători care 
beau bere şi sirop, zâmbind din vârful buzelor spre şapte 
sau opt femei fardate violent care priveau cărţile. La masa 
principală se juca faraon; miza era anemică, distracţia, pe 
măsura mizei. 

La intrarea dominoului, care îşi trase gluga pe ochi şi se 
înfăşură strâns în faldurile îmbrăcămintei, câteva femei 
începură să râdă ironic, luându-l în zeflemea şi sâcâindu-l. 
Domnul Beausire era un bărbat frumos şi femeile nu se 
purtau urât cu el. Numai că el îşi văzu de drum ca şi cum nu 
vedea şi nu auzea nimic şi, ajungând lângă masă, aşteptă în 
linişte un răspuns la proastă să dispoziţie. Unul dintre 
jucători, un fel de financiar dubios a cărui figură nu era 
lipsită de bonomie, fu prima voce care-l interpelă pe 
Beausire. 

— La naiba, cavalere! Exclamă acest om, cumsecade. Te 
întorci de la bal cu o faţă răvăşită. 

— Chiar aşa - îi ţinură isonul damele. 


— Ei, dragă cavalere - întrebă un alt jucător - dominoul îţi 
face rău la cap? 

— O, nu dominoul îmi face rău - replică asupra Beausire. 

— Oho! Exclamă cel care ţinea bancă şi care tocmai 
adunase o duzină de ludovici. Domnul cavaler de Beausire 
ne-a trădat; nu vedeţi că a fost la balul Operei, că prin 
împrejurimile Operei a făcut o partidă interesantă şi că a 
pierdut? 

Unii râseră, alţii îl compătimiră, fiecare după firea sa; 
femeilor le fu milă. 

— Nu este adevărat că mi-am trădat prietenii - răspunse 
Beausire. Eu nu-s în stare să fiu trădător! Cunosc însă pe 
unii care se ocupă cu astfel de lucruri faţă de prietenii lor - 
şi pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale ar fi vrut 
să recurgă la gest, adică ar fi vrut să-şi înfunde pălăria pe 
cap; din nenorocire nu turti decât o bucată de. Mătase, 
ceea ce îi dădu un aer ridicol, din care pricină, în loc de 
efect dramatic, obţinu unul comic. 

— Ce vrei să spui, cavalere? Întrebară doi sau trei dintre 
asociaţii săi. 

— Ştiu eu ce vreau să spun - ripostă Beausire. 

— Numai că noi nu ne mulţumim cu atât - interveni 
bătrânelul bine dispus. 

— Asta nu te priveşte pe dumneata, domnule bancher -i 
se adresă prosteşte Beausire. 

O privire grăitoare a celui ce ţinea banca îl avertiză pe 
Beausire că fraza fusese nelalocul ei. Într-adevăr, în această 
adunare nu trebuiau separați cei ce plăteau de cei ce 
încasau banii. Beausire înţelese, dar era pornit; falşii viteji 
se opresc mai greu decât vitejii încercaţi. 

— Credeam că mă aflu printre prieteni aici... 

— Zise el. 

— Păi sigur că te afli - răspunseră mai multe voci. 

— Ei, bine, m-am înşelat. 

— Cum adică? 

— Uite aşa, fiindcă o mulţime de lucruri se fac fără mine. 


Un nou semn din partea celui ce ţinea banca, noi proteste 
din partea asociaţilor prezenţi acolo. 

— Mi-ajunge că ştiu - continuă Beausire. Prietenii 
mincinoşi vor fi pedepsiţi. 

Căută mânerul săbiei, dar nu găsi decât buzunarul vestei, 
care era plin de ludovici: zgomotul iscat fu revelator. 

— Oho! Exclamă două doamne. Domnul de Beausire este 
în bani astă-seară...! 

— Da - răspunse şiret cel ce ţinea banca. Mi se pare că, 
dacă a pierdut, nu a pierdut totul şi că, dacă şi-a trădat 
prietenii apropiaţi, nu a făcut-o pe de-a-ntregul. Haide, 
mizează, scumpul meu cavaler! 

— Mulţumesc - răspunse sec Beausire. Deoarece fiecare 
păstrează ce are, păstrez şi eu. 

— Ce naiba vrei să zici? Îi strecură în ureche unul dintre 
jucători. 

— Vom lămuri lucrurile imediat. 

— Da' joacă odată! Se stropşi cel ce ţinea banca. 

— Doar un ludovic... 

— Spuse o doamnă, mângâind umărul lui Beausire pentru 
a se apropia cât mai mult de buzunarul vestei. 

— Nu joc decât pe milioane - strigă Beausire, plin de 
îndrăzneală - şi nici prin cap nu-mi trece să se joace doar 
pe nişte amanți de ludovici. Milioane! Haideţi, domnilor de 
la Pot-de-Fer, deoarece este vorba de milioane fără ştirea 
noastră, jos cu mizele de un ludovic! Milioane, 
milionarilor...! 

Beausire se afla într-o stare de agitaţie, acea stare ce îl 
face pe om să-şi piardă cumpătul. O beţie mai primejdioasă 
decât cea pricinuită de vin i se urcă la cap. Deodată simţi 
din spate o lovitură, destul de violentă în gleznă care-l sili 
să-şi întrerupă imediat discursul. Se întoarse şi văzu lângă 
el o faţă mare, măslinie, neînduplecată şi ciupită, cu doi ochi 
negri, scânteietori ca jarul. La gestul plin de mânie schiţat 
de Beausire, acest straniu personaj răspunde cu un salut 
ceremonios, însoţit de o privire lungă ca o spadă. 


— Portughezul! Exclamă Beausire, uluit de felul de a 
saluta al celui ce-i dăduse neaşteptata lovitură. 

— Portughezul! Repetară doamnele, părăsindu-l pe 
Beausire şi roind în jurul străinului. 

Portughezul era, de fapt, copilul răsfăţat al acestor 
doamne, cărora, sub pretext că el nu vorbea franceza, le 
aducea întotdeauna dulciuri, uneori înfăşurate în bancnote 
de cincizeci-şaizeci de livre. Beausire ştia că Portughezul 
era unul dintre asociaţi. Acesta pierdea întotdeauna laolaltă 
cu obişnuiţii tripoului. Îşi fixase miza la o sută de ludovici pe 
săptămână şi, în mod regulat, cei cu care juca de obicei îi 
luau cei o sută de ludovici. Acesta era momeala societăţii. În 
timp ce el se lăsa jefuit de o sută de pene aurite, ceilalţi 
confraţi jefuiau jucătorii ademeniţi. Aşadar, Portughezul era 
considerat de câtre asociaţie ca un om util; de către 
obişnuiţi, ca un om agreabil. Beausire avea pentru el o 
consideraţie tacită şi totodată o anumită neîncredere. 

Primind deci acea lovitură de picior pe care Portughezul i- 
o aplicase în gambă, Beausire aşteaptă, tăcu şi luă loc. 
Portughezul se aşeză la joc, puse douăzeci de ludovici pe 
masă şi, din douăzeci de mişcări care avură nevoie de un 
sfert de oră ca să se desfăşoare, fu scuturat de cei douăzeci 
de ludovici ai săi de către şase jucători lacomi, care uitară o 
clipă de gheară celui ce ţinea banca, precum şi de a 
celorlalţi asociaţi. 

Orologiul bătu orele trei dimineaţa, Beausire sorbi 
ultimele înghiţituri ale unui pahar de bere. Intrară doi 
lachei, cel cu banca lăsă banii să cadă în fundul dublu al 
mesei, căci statutul asociaţiei dovedea atâta încredere în 
membri săi, încât niciodată nu se încredința unuia dintre ei 
manipularea completă a fondurilor asociaţiei. Deci, la 
sfârşitul partidei, banii cădeau printr-un mic ghişeu în 
fundul dublu al mesei; într-un post-scriptum adăugat 
statutului, se prevăzuse că cel ce ţine banca să nu aibă 
mineri lungi şi nici bani asupra lui. Ceea ce însemna că îi 
era interzis să treacă vreo douăzeci de ludovici în mâneca şi 


că adunarea îşi rezerva dreptul să-l scotocească pentru a-i 
lua aurul pe care s-ar fi priceput să şi-l strecoare în 
buzunar. 

Lacheii, spuneam, aduseră membrilor cercului hainele de 
blană, mantalele, săbiile: mulţi dintre jucătorii fericiţi 
dădură braţul doamnelor; cei nenorociţi se târâră spre 
scaunele ambulanţe, încă la modă în acele cartiere liniştite 
şi în salonul de joc se făcu întuneric. 

Beausire se înfăşură în dominoul său, ca pentru a face o 
călătorie în eternitate; dar nici nu ajunse la primul etaj, că 
uşa se şi închise în vreme ce trăsurile, scaunele ambulanţe 
şi pietonii dispăruseră, aşa că se întoarse în salon, unde 
doisprezece dintre asociaţi veniseră şi ei înapoi. 

— În sfârşit, vom lămuri lucrurile - începu Beausire. 

— Aprinde-ţi torţa şi nu vorbi aşa de tare - îi răspunse 
rece, într-o franceză impecabilă, Portughezul, care, la 
rândul său, aprinse o lumânare aflată pe masă. 

Beausire mormăi câteva cuvinte cărora nimeni nu le dădu 
nici o atenţie. Portughezul se aşeză în locul celui ce ţinuse 
banca; se cercetară obloanele, perdelele şi uşile spre a 
vedea dacă sunt închise cu grijă, apoi toţi se aşezară încet, 
cu coatele sprijinite pe masă, morţi de curiozitate. 

— Am de făcut o comunicare - spune Portughezul. Din 
fericire am ajuns la vreme, căci domnul de Beausire avea 
astă-seară o mâncă-rime de limbă... 

Beausire vrii să protesteze. 

— Linişte! Porunci Portughezul. Fără vorbe de prisos! Ai 
rostit cuvinte care sunt mai mult decât imprudenţe. E 
foarte bine că ai luat cunoştinţă de ideea mea. Eşti un om 
inteligent, poate că ai ghicit-o; dar mi se pare că niciodată 
amorul propriu nu trebuie să treacă înaintea interesului. 

— Nu înţeleg - spuse Beausire. 

— Nu înţelegem - repetă respectabila adunare. 

— Bun! Domnul de Beausire a vrut să dovedească un 
lucru: că el este primul care a descoperit afacerea. 

— Ce afacere? Întrebară cei interesaţi. 


— Afacerea celor două milioane! Strigă Beausire, cu 
emfază. 

— Două milioane?! Exclamară asociaţii. 

— Şi mai întâi de toate - se grăbi să spună Portughezul - 
exagerezi. Este imposibil ca afacerea să se urce la atât. Am 
să vă dovedesc numaidecât. 

— Nimeni dintre noi nu ştie despre ce vorbeşti! Exclamă 
cel care ţinuse banca. 

Da, dar cu toate astea suntem numai urechi - adăugă un 
altul. 

— Vorbeşte dumneata primul! Zise Beausire. 

— Asta şi vreau. Şi Portughezul îşi turnă într-un pahar 
uriaş sirop de migdale, pe care îl bău liniştit, fără ca nimic 
din înfăţişarea lui glacială să se schimbe. 

— Să ştiţi că nu vorbesc pentru domnul de Beausire - 
începu el. Colien nu valorează mai mult de un milion cinci 
sute de mii de livre. 

— Ah! Va să zică este vorba de un colier! Interveni 
Beausire. 

— Da, domnule, nu asta este afacerea la care te refereai? 

— Poate. 

— Acum 0 face pe discretul, după ce a făcut-o pe 
indiscretul. Şi Portughezul ridică din umeri. 

— Văd cu regret că luaţi un ton care îmi displace - spune 
Beausire, cu aerul unui cocoş care bate din pinteni. 

— Gata! Gata! Zise Portughezul, rece ca marmură. După 
aceea n-ai decât să spui ce vrei, mai întâi însă spun eu ce 
am de spus căci timpul trece şi ambasadorul soseşte în cel 
mult opt zile. 

„Lucrurile se complică - gândi adunarea, cu sufletul la 
gură. Colierul, cele un milion cinci sute de mii de livre, un 
ambasador... Ce să însemne toate astea?” 

— În două cuvinte, iată - reluă Portughezul. Domnii 
Boehmer şi Bossange au lucrat pentru regină un colier de 
diamante care valorează un milion cinci sute de mii de livre. 
Regina l-a refuzat. Bijutierii nu ştiu ce să facă şi îl ascund. 


Sunt disperaţi fiindcă acest colier nu poate fi cumpărat 
decât de o pungă regală. Ei bine, eu am găsit persoana 
regală care va cumpăra acest colier şi-l va scoate din casă 
de bani a domnilor Boehmer şi Bossange. 

— Este... 

— Ziseră asociaţii. 

— Este graţioasa mea suverană, regina Portugaliei - şi 
Portughezul îşi umflă pieptul. 

— Pricepem mai puţin ca oricând - spuseră asociaţii. 

„Eu nu pricep nimic” - gândi în sinea lui Beausire, apoi 
tare: 

— Lămureşte-ne, dragă domnule Manuel, căci 
neînțelegerile personale trebuie să cedeze în faţa 
interesului comun. Dumneata eşti tatăl ideii. Recunosc 
deschis. Renunţ la orice drept de paternitate, dar, pentru 
Dumnezeu, fii clar, domnule! 

— Să fie într-un ceas bun! Exclamă Manuel, dând pe gât al 
doilea pahar de sirop de migdale. Voi limpezi problema. 

— Ne-ai convins că există un colier de un milion cinci sute 
de mii de livre - spuse cel cu banca. lată un punct 
important. 

— Şi acest colier se afla în casa de bani a domnilor 
Boehmer şi Bossange. lată al doilea punct - spuse Beausire. 

— Dar don Manuel a zis că maiestatea sa regina 
Portugaliei cumpără colierul. lată ce ne derutează. 

— Nimic mai limpede, totuşi - interveni Portughezul. Nu 
trebuie decât să fiţi atenţi la cuvintele mele. Postul de 
ambasador este vacant. Este un interimat. Noul ambasador, 
domnul de Souza, va fi la Paris doar peste opt zile, în cel 
mai bun caz. 

— Bun! Încuviinţă Beausire. 

— În opt zile, cine îl poate împiedica pe acest ambasador, 
grăbit să vadă Parisul, să nu vină şi să se instaleze? 

Cei de faţă se priviră, cu gurile căscate. 

— Înţelegeţi deci - spuse înflăcărat Beausire - că don 
Manuel vrea să spună că poate sosi un ambasador adevărat 


sau unul fals. 

— Vezi bine... 

— Adăugă Portughezul. Şi dacă ambasadorul care va sosi 
va vrea să cumpere colierul pentru maiestatea sa regina 
Portugaliei, oare nu va avea dreptul? 

— Aşa e! Strigară cei de faţă. 

Şi-atunci tratează cu domnii Boehmer şi Bossange. Asta e 
tot. 

— Absolut tot. 

— Numai că, trebuie să plăteşti când tratezi, observă cel 
ce ţine banca. 

— Ah, drace, da - replică Portughezul. 

— Domnii Boehmer şi Bossange nu vor lăsa colierul în 
mâinile ambasadorului, nici chiar dacă ar fi un adevărat 
Souza, fără să aibă garanţii serioase. 

— O, m-am gândit bine şi la o garanţie - replică viitorul 
ambasador. 

— Cum? 

— Am spus că ambasadă este pustie, nu? 

— Da. 

— Nu se află acolo decât un secretar, un francez 
cumsecade, care vorbeşte portugheza la fel de prost ca un 
om din lume şi care este încântat când portughezii îi 
vorbesc franţuzeşte, fiindcă nu se chinuie şi când francezii îi 
vorbesc portugheză, fiindcă atunci el străluceşte. 

— Ei şi mai departe? Făcu Beausire. 

— Ei bine, domnilor, ne prezentăm acestui om de treabă, 
cu toate aparențele noii legaţi... 

— Aparenţele sunt bune - interveni Beausire - dar hârtiile 
valorează mai mult. 

— Vom avea şi hârtiile - replică laconic don Manuel. 

— Ar fi de prisos să nu recunoaştem că don Manuel este 
un om nepreţuit - spuse Beausire. 

— Odată ce aparențele şi hârtiile îl vor fi convins pe 
secretar de identitatea legaţiei, noi ne vom instala în 
ambasadă. 


— Oho, e cam tare! Exclamă Beausire. 

— N-avem încotro - continuă Portughezul. 

— Este foarte simplu - încuviinţară ceilalţi asociaţi. 

— Dar secretarul? Obiectă Beausire. 

— Am spus: îl convingem. 

— Şi dacă, din întâmplare, va deveni ceva mai 
neîncrezător, cu zece minute înainte de a bănui adevărul, 
va fi concediat. Cred că ambasadorul are dreptul să-şi 
concedieze secretarul? 

— Fără doar şi poate. 

— Deci suntem stăpânii ambasadei şi prima noastră grijă 
este să facem o vizită domnilor Boehmer şi Bossange. 

— Nu, nu - sări cu gura Beausire - mi se pare că ignoraţi 
un punct capital pe care eu îl cunosc perfect, căci am trăit 
la curţi. Operația despre care vorbiţi nu se face fără ca în 
prealabil ambasadorul să fie primit în audienţă solemnă şi 
asta, pe legea mea, e primejdios! Faimosul Riza-bei, căruia i 
s-a îngăduit să se înfăţişeze lui Ludovic al XIV-lea, în calitate 
de ambasador al şahului Persiei şi care a avut îndrăzneala 
să ofere maiestăţii sale prea creştine turcoaze de treizeci 
de franci, Riza-bei, am zis, era neîntrecut în limba persană 
şi pe toţi dracii dacă erau în Franţa savanţi în stare să facă 
dovadă că el nu vine de la Ispahan. Pe noi însă ne vor 
recunoaşte imediat. Or să ne spună pe loc că vorbim 
portugheza în dialect galic şi ca răsplată că protestăm, o să 
fim trimişi la Bastilia. Trebuie să acţionăm cu băgare de 
seamă. 

— Imaginaţia dumitale te duce prea departe, scumpe 
coleg, spuse Portughezul. Nu ne vom arunca înaintea 
tuturor acestor primejdii, vom rămâne fiecare la casa lui. 

— Păi în cazul ăsta domnul Boehmer n-o să ne creadă 
îndeajuns de ambasadori pe cât va fi nevoie. 

— Domnul Boehmer va înţelege că venim în Franţa cu 
simpla misiune de a cumpăra colierul, ambasadorul fiind 
schimbat în timp ce noi ne aflam pe drum. Ni s-a trimis doar 
ordinul de a-l înlocui. Acest ordin, ei bine, îl vom arăta, dacă 


trebuie, domnului Bossange pentru că, în primul rând, îl 
vom arăta şi domnului secretar al ambasadei; numai 
miniştrilor regelui trebuie să încercăm să nu-l arătăm, căci 
miniştri sunt curioşi, sunt bănuitori şi ne vor sicii cu zeci şi 
zeci de mici amănunte. 

— Da, da! Strigară cu toţii. Să nu intrăm în relaţii cu 
ministrul. 

— Şi dacă domnii Boehmer şi Bossange vor cere... 

— Ce anume? Întrebă don Manuel. 

— Un aconto - completă Beausire. 

— Asta ar complica lucrurile - răspunse Portughezul, 
încurcat. 

— Căci, în fine - continuă Beausire - se obişnuieşte ca un 
ambasador să vină cu scrisori de credit dacă nu cu bani 
lichizi. 

— Aşa este - răspunseră asociaţii. 

— Aici se strică treaba - continuă Beausire. 

— Dumneata găseşti întotdeauna mijloace ca să strici 
treaba - replică Manuel, pe un ton acru şi glacial. Nu 
găseşti cum s-o faci să reuşească. 

— Ba tocmai pentru că vreau să le găsesc, arăt greutăţile - 
răspunse Beausire. Şi iată, iată că le găsesc. 

Toate capetele se apropiară alcătuind un cerc. 

— Orice ambasadă are o casă de bani. 

— Da, o casă de bani şi un credit. 

— Să nu vorbim de credit - reluă Beausire - căci nimic nu 
se procură mai greu. Pentru a avea credit, ne-ar trebui cai, 
echipaje, valeţi, mobile, îmbrăcăminte, care sunt baza 
oricărui credit Să vorbim despre casa de bani. Ce părere ai 
despre cea a ambasadei dumitale? 

— Am privit-o întotdeauna pe suverana mea, maiestatea să 
prea credincioasă ca pe o regină măreaţă. lrebuie că a 
potrivit bine lucrurile. 

— Asta vom vedea; pe urmă hai să ne închipuim că nu se 
află nimic în casă. 

— Tot ce se poate - încuviinţară zâmbind asociaţii. 


— Atunci, fără să ne batem capul, noi ambasadorii, vom 
cere imediat domnilor Boehmer şi Bossange să ne spună 
care este corespodentul lor la Lisabona şi noi le semnăm, le 
ştampilăm, le pecetluim scrisori de schimb către acest 
corespondent pentru suma cerută. 

— Ah, iată o idee bună - spuse don Manuel cu 
superioritate preocupat de întreg, nu m-am coborât la 
detalii. 

— Care sunt grozave! Zise cel care ţinea banca, lingându- 
se pe buze. 

— Acum să trecem la împărţirea rolurilor - ceru Beausire. 
Îl văd pe don Manuel în chip de ambasador. 

— Desigur, da, desigur! Încuviinţă într-un glas adunarea. 

— Şi eu îl văd pe domnul de Beausire în rolul secretarului- 
interpret - adăugă don Manuel. 

— Cum vine asta? Reluă Beausire, oarecum neliniştit. 

— Eu nu trebuie să rostesc nici un cuvânt în franceză, eu, 
care sunt domnul de Souza; căci pe acest senior îl cunosc şi 
când vorbeşte, ceea ce se întâmplă rar, vorbeşte cel mult 
portugheză, limba lui maternă. Dumneata, dimpotrivă, 
domnule de Beausire, care ai călătorit, care eşti familiarizat 
cu tranzacţiile pariziene, care vorbeşti o portugheză 
agreabilă... 

— Ba prost - spuse Beausire. 

— Destul ca să nu fii luat drept parizian. 

— Este adevărat... Dar... 

— Şi-apoi - adăugă don Manuel, aţintindu-şi privirea 
sumbră asupra lui Beausire - celor mai activi, cele mai mari 
beneficii. 

— Fireşte - se învoiră asociaţii. 

— De acord, eu sunt secretar-interpret. 

— Să vorbim chiar acum - zise cel ce ţinea banca. Cum se 
vor împărţi beneficiile? 

— Foarte simplu - răspunse don Manuel. Suntem 
doisprezece... 

— Da, doisprezece - repetară asociaţii, numărându-se. 


— Atunci în douăsprezece - adăugă don Manuel - cu 
deosebirea că unii dintre noi vor avea o parte şi jumătate; 
eu, de pildă, ca părinte al ideii şi ambasador; domnul de 
Beausire, pentru că a mirosit lovitura şi a vorbit de milioane 
când a venit aici. Beausire încuviinţă printr-un semn. Şi, în 
fine - continuă Portughezul - o parte şi jumătate celui care 
va vinde diamantele. 

— A, nu! Protestară în cor asociaţii. Aceluia numai o 
jumătate de parte. 

— De ce? Întrebă don Manuel surprins. Mie mi se pare că 
acesta riscă foarte mult. 

— Da - zise cel care ţinea banca - dar elo să aibă 
şperţurile, rabatul, care laolaltă vor alcătui o sumă 
frumuşică. 

Râseră cu toţii: aceşti oameni cinstiţi se înțelegeau de 
minune. 

— Atât pentru astă-seară - spuse Beausire. Pe mâine 
amănuntele, e târziu. 

Se gândea la Oliva, rămasă singură la bal cu acel domino 
albastru, în care, cu toată uşurinţa lui de a dărui ludovici de 
aur, iubitul Nicolei nu simţea de fel o încredere oarbă. 

— Nu, nu, să isprăvim acum - pretinseră asociaţii. Care 
sunt aceste amănunte? 

— O caleaşcă cu blazonul casei de Souza - spuse Beausire. 

— Ar dura prea mult vopsitul şi, mai ales, să se usuce - fu 
de părere don Manuel. 

— Atunci alt mijloc - zise Beausire. Caleaşca domnului 
ambasador s-a putut sfărâma pe drum şi excelența sa a fost 
constrânsă să ia caleaşca secretarului său. 

— Aşadar, dumneata ai una? Întrebă Portughezul. 

— Prima pe care o văd. 

— Dar blazonul dumitale? 

— Primul pe care-l văd. 

— O, asta simplifică totul. Mult praf, stropi de noroi pe uşi, 
mai mult la spate în dreptul blazonului; în felul ăsta 
secretarul ambasadei nu va vedea decât praful şi noroiul. 


— Dar restul ambasadei? Întrebă cel cu banca. 

— Nou ceilalţi, vom ajunge seara, este mai potrivit pentru 
un debut şi voi veţi ajunge a doua zi, după ce noi vom fi 
pregătit calea. 

— Straşnic! 

— Oricărui ambasador, în afară de secretar, îi mai trebuie 
şi un valet - zise don Manuel, funcţie delicată! 

— Domnule comandor - interveni cel cu banca, adresându- 
se unuia dintre şarlatani - vei lua rolul valetului. 

Comandorul se înclină. 

— Şi bani pentru cumpărături? Întrebă don Manuel. Eu 
sunt lefter. 

— Eu am - spuse Beausire - dar sunt la iubita mea. 

— Câţi bani sunt în casă? Întrebară asociaţii. 

— Daţi-mi cheile, domnilor - ceru cel care ţinea banca. 

Fiecare asociat scoase o cheiţa care deschidea un lacăt din 
cele douăsprezece cu care se închidea dublul fund al 
faimoasei mese, în aşa fel încât din aceasta cinstită 
societate, nimeni nu putea să se uite în casa de bani fără 
permisiunea celor unsprezece colegi ai lui. Se procedă la 
verificare. 

— O sută nouăzeci şi opt de ludovici, în afara fondului de 
rezervă - anunţă cel ce ţinea banca, supravegheat de 
ceilalţi. 

— Dă-i domnului de Beausire şi mie... Nu-i prea mult oare? 
Întrebă don Manuel. 

— Dă-ne două treimi, lasă o treime pentru restul 
ambasadei - conchise Beausire, cu o generozitate ce fu în 
asentimentul tuturor. 

În acest fel, don Manuel şi Beausire primiră o sută treizeci 
şi doi de ludovici de aur, iar şaizeci şi şase au rămas 
celorlalţi. Se despărţiră, după ce hotărâră să se întâlnească 
a doua zi. Beausire se grăbi să-şi strângă dominoul sub braţ 
şi să alerge până în strada Dauphine, unde spera să o 
găsească pe domnişoara Olivia în posesia tuturor vechilor ei 
virtuţi şi a noilor ei ludovici de aur. 


Capitolul XXVIII Ambasadorul. 

A doua zi, spre seară, o caleaşcă intra pe la bariera Enfer, 
destul de prăfuită, destul de plină de noroi pentru ca nimeni 
să nu-i distingă blazonul. Cei patru cai care o trăgeau 
fugeau mâncând pământul; surugiii mânau de parcă ar fi 
dus un prinţ. Echipajul se opri în faţa unui palat destul de 
arătos din stradă Jussienne. 

Chiar în poartă aşteptau doi oameni; unul îmbrăcat destul 
de îngrijit, pentru a anunţa ceremonia, celălalt într-un fel 
de livrea banală, cum au avut în toate timpurile slujbaşii 
diferitelor administrații pariziene. Altfel spus, acesta din 
urmă semăna cu un elveţian în costum de gală. 

Caleaşca intră în curtea palatului, ale cărui porţi se 
închiseră imediat în nasul mai multor curioşi. 

Cel în haine de ceremonie se apropie foarte respectuos de 
portieră şi, cu o voce niţel tremurătoare, începu un discurs 
în limba portugheză. 

— Cine eşti dumneata? Răspunse dinăuntru o voce 
repezită, tot în portugheză, numai că această voce vorbea o 
portugheză excelentă. 

— Nedemnul secretar al ambasadei, excelenţă. 

— Foarte bine. Ce prost vorbeşti limba noastră, dragul 
meu secretar. În sfârşit, pe unde se poate intra? 

— Pe aici, monseniore, pe aici. 

— Tristă primire - spuse seniorul don Manuel, care îşi 
dădea aere sprijinindu-se de valetul său şi de secretarul- 
interpret. 

— Excelenţa voastră va binevoi să mă ierte - spuse 
secretarul ambasadei, exprimându-se greoi. De-abia astăzi 
la două a venit la ambasadă curierul excelenţei sale, 
anunțând sosirea domniei voastre. Lipseam, monseniore, 
lipseam pentru treburile legaţiei. Imediat ce m-am întors, 
am găsit scrisoarea excelenţei voastre. N-am mai avut timp 
decât să pregătesc apartamentele; acum sunt luminate. 

— Bine, bine... 


— Este o mare bucurie pentru mine să văd ilustra 
persoană a noului nostru ambasador. 

— Taci! Să nu dăm nimic în vileag până ce nu vom primi 
noile ordine de la Lisabona. Binevoieşte aşadar, domnule, să 
mă conduci în dormitor, cad din picioare de oboseală. Te vei 
înţelege cu secretarul meu, el îţi va transmite ordinele 
mele. 

Secretarul ambasadei se înclină respectuos în faţa lui 
Beausire, care-i răspunse cu un salut cald şi zise cu un aer 
de curtoazie ironică: 

— Vorbeşte franceza, dragă domnule, te vei simţi mult mai 
la largul dumitale şi eu, de asemenea. 

— Da, da - murmură bietul om - mă voi simţi mult mai la 
largul meu, căci, vă mărturisesc, domnule secretar, că 
pronunția mea... 

— Îmi dau seama - replică Beausire, cu aplomb. 

— Voi profita de ocazie, domnule secretar, fiindcă găsesc 
în dumneavoastră un om atât de amabil - se grăbi să spună 
cu efuziune secretarul ambasadei. Voi profita, zic, de ocazia 
pentru a vă întreba dacă domnul de Souza nu se va supăra 
pe mine că stâlcesc astfel portugheză? 

— Deloc, deloc, dacă vorbeşti o franceză corectă. 

— Eu?! Exclamă secretarul, vesel. Eu, un parizian din 
stradă Saint-Honore?! 

— Ei bine, este o adevărată încântare - spuse Beausire. 
Cum te numeşti? Ducorneau, cred? 

— Da, Ducorneau, domnule secretar; nume destul de 
potrivit, deoarece are o terminaţie spaniolă, dacă vrei. 
Domnul secretar îmi ştia numele; mă simt foarte măgulit. 

— Da, ai referinţe bune; atât de bune, încât o atare bună 
reputaţie ne-a împiedicat să aducem un secretar de la 
Lisabona. 

— O, cât sunt de recunoscător, domnule secretar şi ce 
noroc pe mine să fie numit domnul de Souza! 

— Mi se pare însă că sună domnul ambasador. 

— Să alergăm. 


Prin urmare alergară. Domnul ambasador, graţie zelului 
valetului său, se dezbrăcase. Îşi puse un superb halat. Un 
bărbier chemat în grabă se ocupa de el. Câteva cutii şi 
truse de călătorie, destul de scumpe în aparenţă, erau 
împrăştiate pe mese şi pe console. Un foc uriaş ardea în 
şemineu. 

— Intră, intră, domnule secretar - spuse ambasadorul, 
stând cufundat într-un fotoliu uriaş cu perne, chiar în faţa 
focului. 

— Domnul ambasador se va supăra oare dacă îi răspund în 
franceză? Îi şopti lui Beausire secretarul. 

— Nu, nu, încearcă. 

Ducorneau îi făcu elogiul în franceză. 

— Ei, dar este foarte agreabil; vorbeşte admirabil 
franceza, domnule du Corno. 

— Mă ia drept portughez - gândi secretarul, beat de 
bucurie. 

Şi-l strânse de mâna pe Beausire. 

— Da! Rosti Manuel. Putem cina? 

— Desigur, excelența voastră. Da, Palais-Royal se află la 
doi paşi de aici şi cunosc un hangiu grozav care va aduce o 
cină gustoasă excelenţei voastre. 

— Fă ca şi cum ar fi pentru dumneata, domnule du Corno. 

— Da, monseniore... Şi eu, dacă excelența să îngăduie, voi 
îndrăzni să-i ofer câteva sticle de vin din ţară, cum numai la 
Porto poate găsi excelența sa. 

— Ei, păi secretarul nostru are, aşadar, o pivniţă serioasa? 
Spuse Beausire înveselit. 

— Este singurul meu lux - răspunse cu umilinţă acest om 
de treabă căruia Beausire şi don Manuel putură să-i 
observe pentru prima dată, în lumina luminării ochii vii, 
obrajii rotunzi şi nasul roşu. 

— Dumneata faci cum vei crede de cuviinţă, domnule du 
Corno - interveni ambasadorul. Adu-ne vinul şi vino să 
cinezi cu noi. 

— Asemenea cinste... 


— Fără ceremonie, astăzi sunt încă un călător, de mâine 
voi fi ambasador. După aceea vom vorbi despre treburi. 

— Ah, monseniorul îmi va permite să-mi pun la punct 
ținuta. 

— Eşti superb! Exclamă Beausire. 

— Costum de primire, nu de gală - spuse Ducorneau. 

— Rămâi aşa cum eşti, domnule secretar şi dăruieşte 
pregătirilor masei timpul pe care l-ai dărui îmbrăcării 
costumului de gală. 

Ducorneau îl părăsi încântat pe ambasador şi începu să 
alerge ca să câştige zece minute pentru pofta de mâncare a 
excelenţei sale. În acest timp, cei trei pungaşi, închişi în 
dormitor, treceau în revistă mobilierul şi însemnele noii lor 
puteri. 

— Acest secretar doarme oare aici? Întrebă don Manuel. 

— Nu, ticălosul are o pivniţă bună şi pesemne că are pe 
undeva o femeie drăguță sau una de meserie. Este un 
bătrân burlac. 

— Elveţianul? 

— Va trebui să scăpăm de el. 

— Mă oblig eu. 

— Ceilalţi valeţi din palat? 

— Valeţi angajaţi temporar, pe care asociaţii noştri îi vor 
înlocui mâine. 

— Ce se găseşte în bucătărie? Ce se găseşte în cămară? 

— Pustiu! Pustiu! Fostul anabasador nu dădea niciodată pe 
la sediu. Îşi avea casa în oraş. 

— Ce e cu casa de bani? 

— Cu casa de bani e mai delicat; trebuie să-l consultăm pe 
secretar. 

— Mă ofer eu - spuse Beausire. Suntem de pe acum cei 
mai buni prieteni din lume. 

— Tăcere! lată-l. 

Într-adevăr, Ducorneau se întorcea gâfâind. Îl anunţase pe 
hangiul din stradă Bons-Enfants, luase din cabinetul său 
şase sticle cu o înfăţişare respectabilă şi faţa lui veselă 


anunţa toate bunele însuşiri pe care cei doi aştri, natura şi 
diplomaţia, ştiu să le amestece pentru a auri ceea ce cinicii 
numesc aspectul uman. 

— Excelenţa voastră - întrebă el - nu va cobori în 
sufragerie? 

— Nu, nu, vom mânca în cameră, între noi, lângă foc. 

— Monseniorul mă umple de bucurie. lată vinul. 

— Adevărate topaze! Exclamă Beausire, ridicând una din 
sticle la înălţimea lumânării. 

— Ia loc, domnule secretar, iar valetul meu va pune masa. 
Ducorneau se aşeză. 

— În e zi au sosit ultimele ştiri? Spuse ambasadorul. 

— În ajunul plecării predecesorului excelenţei voastre. 

— Bun. Legația este în bună stare? 

— O, da, monseniore. 

— Nu sunt încurcături cu banii? 

— Nu, după câte ştiu. 

— Nu sunt datorii... Hai, spune... Dacă sunt, vom începe 
prin a le plăti. Predecesorul meu este un gentilom de viaţă 
pentru care garantez. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, monseniorul nu va avea 
nevoie; creditele au fost achitate acum trei săptămâni şi 
chiar a doua zi după plecarea fostului ambasador, o sută de 
mii de livre au fost trimise aici. 

— O sută de mii de livre? Strigară într-un glas Beausire şi 
don Manuel, nebuni de bucurie. 

— În aur - preciză secretarul. 

— În aur - repetară ambasadorul, interpretul, ba chiar şi 
valetul. 

— Aşa câ... 

— Reluă Beausire, stăpânindu-şi emoția - aşa că... Deci 
casa conţine... 

— O sută de mii trei sute două zeci şi opt de livre, domnule 
interpret. 

— Puțin - rosti cu răceală don Manuel. Din fericire însă 
maiestatea sa a pus fonduri la dispoziţia noastră. Dragul 


meu, ţi-am spus - continuă adresându-se lui Beausire - că la 
Paris vom avea nevoie. 

— Numai că excelența voastră şi-a luat măsuri de 
precauţie —. Răspunse respectuos Beausire. 

Începând din clipa când interpretul a anunţat acest lucru 
important, veselia din ambasadă a sporit şi mai vârtos. 

Cina aleasă, alcătuită din somon, raci uriaşi, carne 
afumată şi prăjituri contribui destul de mult la verva 
seniorilor portughezi. Ducorneau, simțindu-se în largul lui, 
mânca cam cât zece granzi de Spania şi le demonstra 
superionlor săi cum că un parizian de pe strada Saint- 
Honore se purta cu vinurile de Porto şi de Xeres, ca şi când 
ar fi fost vinuri de Brie şi de Ionnerre. Domnul Ducorneau 
binecuvânta încă o dată cerul că i-a trimis un ambasador 
care preferă limba franceză celei portugheze şi vinurile 
portugheze celor franceze; plutea în acea delicioasă 
beatitudine în care este cufundat creierul de către un 
stomac fericit şi recunoscător, când domnul de Souza îl 
trimise la culcare. 

Ducorneau se ridică şi, cu o reverență neîndemânatecă ce 
clătină mai multe mobile, secretarul ieşi pe uşa dinspre 
stradă. 

Beausire şi don Manuel nu cinstiseră până într-atât vinul 
ambasadei încât să adoarmă pe loc. De altfel, trebuia ca şi 
valetul, la rândul său, să cineze după stăpânii săi, operaţie 
pe care comandorul o îndeplini minuţios, după metodele 
arătate de câtre domnul ambasador şi secretarul său 
interpret. 

Apoi întocmiră planul pentru a doua zi. Cei trei asociaţi 
cercetară clădirea, după ce se asigurară că elveţianul 
doarme. 

Capitolul XXIX Domnii Boehmer şi Bossange. 

A doua zi datorită activităţii lui Ducorneau, care se pusese 
la post, ambasada ieşi din letargie. Birouri, cartoane, truse 
de scris, înfăţişare de gală, cai sforăind în curte, arătau 
viaţa acolo unde, cu o seară înainte, stăpânea dezinteresul 


şi moartea. În cartier, se răspândi iute zvonul că un 
personaj însemnat sosise din Portugalia în timpul nopţii. 
Acest zvon care făcea să se acorde credit celor trei pungaşi 
era pentru ei un izvor de permanentă groază. Într-adevăr, 
poliţia domnului de Crosne şi cea a domnului de Breteuil sta 
cu urechile ciulite şi se ferea să şi le astupe tocmai cu 
aceste prilejuri; avea ochi de Argus pe care cu siguranţă 
nu-i închidea când era vorba despre domnii diplomaţi din 
Portugalia. 

Don Manuel îi spuse însă lui Beausire că, dând dovadă de 
îndrăzneală, ei vor putea să împiedice poliţia că vreme de 
opt zile aceasta să transforme cercetările în bănuieli, 
bănuielile în certitudini vreme de cincisprezece zile; că, în 
consecinţă, cam zece zile, nimic nu va stânjeni activitatea 
asociaţiei, care asociaţie, dacă acţiona bine, trebuia să-şi 
isprăvească operaţiile în cel mult şase zile. 

Tocmai răsărea soarele când două căleşti închiriate 
depuseră la palat o încărcătură de nouă ticăloşi, meniţi să 
alcătuiască personalul ambasadei. Au fost instalaţi la iuţeală 
sau, mai bine zis, trimişi la culcare de către Beausire. Unul 
a fost pus la casierie, altul la arhivă, al treilea îl înlocuia pe 
elveţian, pe care Ducorneau însuşi îl concedie, sub pretext 
că nu ştie portugheză. Palatul fu deci populat de către 
această garnizoană care trebuia să o păzească de 
apropierea oricărui profan. Pentru cei care au secrete 
politice sau altfel de secrete, poliţia este profundă în cel mai 
mare grad. 

Spre prânz, don Manuel, zis de Souza, după ce se îmbrăcă 
în haine de gală, se urcă într-o caleaşca foarte curată, pe 
care Beausire o închinase cu 500 de livre pe lună, plătind 
pentru cincisprezece zile. El porni spre casa domnilor 
Boehmer şi Bossange, însoţit de secretarul-interpret şi de 
valetul său. Secretarul ambasadei primi ordin de a rezolva 
sub propria-i semnătură şi, ca de obicei, în absenţa 
ambasadorilor, orice formalităţi privitoare la paşapor-turi, 
indemnizaţii şi ajutoare, fiind totodată foarte atent de a nu 


da bani lichizi sau de a solda conturi decât cu aprobarea 
domnului secretar-interpret. 

Aceşti domni doreau să păstreze intactă suma de o sută de 
mii de livre, pivotul principal al întregii operaţii. | se spuse 
domnului ambasador că bijutierii coroanei locuiau pe cheiul 
Ecole, unde ei îşi făcură apariţia în jurul orei unu la prânz. 
Valetul ciocăni discret la uşa bijutierului, ferecată cu lacăte 
grele şi cuie groase cu ţinte ca o poartă de închisoare. 
Cuiele fuseseră bătute cu artă, în aşa fel încât alcătuiau 
figuri mai mult sau mai puţin plăcute. Se ţinuse seama că 
nici un burghiu, ferăstrău sau pilă să nu poată rupe o 
bucată de lemn fără a-şi rupe un dinte într-o bucată de fier. 
O ferestruie zăbrelită se deschise şi un glas îl întrebă pe 
valet ce doreşte. 

— Domnul ambasador al Portugaliei vrea să vorbească cu 
domnii Boehmer şi Bossange - răspunse valetul. 

Un cap se ivi numaidecât la etajul întâi, apoi un pas grăbit 
se auzi pe scară. Poarta se deschise. Don Manuel cobori din 
trăsură, cu o aristocratică încetineală. Domnul Beausire 
coborâse primul pentru a oferi braţul excelenţei sale. Cel 
ce-i întâmpina cu atâta grabă pe cei doi portughezi era 
domnul Boehmer în persoană, care, auzind trăsura 
oprindu-se în dreptul casei sale, privise pe geam, auzise 
cuvântul ambasador şi se şi repezise jos pentru a nu o face 
pe excelența sa să aştepte. Bijutierul se pierdu în scuze în 
timp ce don Manuel urca scara. Domnul Beausire băgă de 
seamă că în spatele lor, o bătrână servitoare, zdravănă şi 
bine făcută, freca lacătele şi broaştele ce se aflau din belşug 
la uşa dinspre stradă. 

Deoarece se părea că domnul Beausire urmăreşte acest 
lucru cu oarecare interes, domnul Boehmer îi spuse: 

— Iertaţi-ne, domnule; suntem atât de primejduiţi în 
nefericita noastră profesiune, încât am devenit foarte 
prudenţi în obiceiuri. 

Don Manuel rămăsese impasibil; Boehmer îi repetă şi lui. 
Frază care obținuse de la Beausire un surâs amabil. Dar, 


deoarece ambasadorul, ca şi prima dată, nici nu clipi, 
Boehmer repetă stânjenit: 

— lertaţi-mă, domnule ambasador... 

— Excelenţa sa nu vorbeşte franceza - explică Beausire - 
şi nu vă poate înţelege, domnule. Am să-i transmit scuzele 
dumneavoastră, dacă - se grăbi să adauge - nu vorbiţi 
portugheză. 

— Nu, domnule, nu. 

— Aşadar, voi vorbi eu pentru dumneavoastră. Şi Beausire 
bolborosi câteva cuvinte portugheze către don Manuel, 
care răspunse în aceeaşi limbă. 

— Excelenţa sa, domnul conte de Souza, ambasadorul 
maiestăţii sale prea credincioase, acceptă cu bunăvoință 
scuzele dumneavoastră, domnule şi mă însărcinează să vă 
întreb dacă este adevărat că mai aveţi încă un frumos colier 
de diamante? 

Boehmer înălța capul şi-l măsură lung pe Beausire, ca un 
om cu multă experienţă. Beausire îi susţinu privirea ca un 
diplomat încercat. 

— Un colier de diamante - vorbi încet Boehmer - un foarte 
frumos colier de diamante? 

— Cel pe care l-aţi oferit reginei Franţei - adăugă 
Beausire - şi despre care maiestatea să prea credincioasa a 
auzit vorbindu-se. 

— Domnul este în slujba domnului ambasador? Întrebă 
Boehmer. 

— Sunt secretarul sau particular, domnule. 

Don Manuel se aşezase ca un mare senior; privea picturile 
din această cameră destul de frumoasă ce dădea spre chei. 
Un soare puternic lumină Sena şi primii plopi îşi arătau 
mugurii de un verde cald pe deasupra apelor încă umflate 
şi îngălbenite de dezgheţ. E“upă picturi, don Manuel trecu 
la examinarea peisajului. 

— Domnule - zise Beausire - mi se pare că n-aţi auzit nici 
un cuvânt din ceea ce v-am spus. 


— Cum asta, domnule? Răspunse Boehmer, întrucâtva 
speriat de tonul poruncitor al personajului. 

— Văd că excelența sa îşi pierde răbdarea, domnule 
bijutier. 

— Domnule, vă cer iertare - răspunse Boehmer, roşu ca 
sfecla. Dar nu pot să arăt colie-rul decât în prezenţa 
asociatului meu, domnul Bossange. 

— Ei bine, domnule, chemaţi-l pe asociatul 
dumneavoastră. 

Don Manuel se apropie şi, cu aerul sau glacial, care-i 
conferea o oarecare măreție, începu în portugheză un 
discurs la auzul căruia Beausire îşi înclină de mai multe ori 
capul plin de respect. După aceea se întoarse cu spatele şi 
îşi reluă contemplarea în faţa ferestrelor. 

— Excelenţa să îmi spune, domnule, că sunt zece minute 
de când aşteaptă şi că nu are obiceiul să aştepte nicăieri, 
nici chiar la regi. 

Boehmer se înclină, apucă de cordonul soneriei şi-l 
scutura de câteva ori. Un minut mai târziu, un alt personaj 
intra în încăpere. Era domnul Bossange, asociatul său. 
Boehmer îl puse la curent în două cuvinte. Bossange aruncă 
o privire celor doi portughezi şi sfârşi prin a cere lui 
Boehmer cheia sa pentru a deschide casa de bani. 

„Am impresia - îşi zise Beausire în gând - ca oamenii 
cinstiţi îşi iau tot atâtea precauţii unii faţă de ceilalţi ca şi 
hoţii.” 

După zece minute, domnul de Bossange se înfăţişă ţinând 
o casetă în mâna stânga, mâna dreaptă şi-o ţinea ascunsă 
sub frac, iar Beausire văzu desluşit conturul a două 
pistoale. 

— Ce-i drept, avem noi o înfăţişare potrivită, numai că 
negustorii ăştia ne iau mai curâ-nd drept pungaşi decât 
ambasadori - rosti cu gravitate în portugheză don Manuel 
şi zicând acestea, îi privi fix pe bijutieri pentru a surprinde 
cea mai mică emoție oglindita pe feţele lor care ar 
demonstra că înţelege portugheză. Nu văzu însă nimic 


decât un colier de diamante atât de minunat, încât 
strălucirea lui te orbea. Caseta fu depusă cu încredere în 
mâinile lui don Manuel, care izbucni deodată mânios către 
secretarul său: 

— Domnule, spune acestor ticăloşi că abuzează de dreptul 
pe care-l are un negustor de a fi stupid. Îmi arată strasuri 
când eu le cer diamante. Spune-le că mă voi plânge 
ministrului Franţei şi ca, în numele reginei mele, voi cere să 
fie aruncaţi la Bastilla impertinenţii care înşeală pe un 
ambasador al Portugaliei. 

Rostind acest rechizitoriu, zvârli cât colo pe tejghea 
caseta. Beausire nu fu nevoit să traducă toate cuvintele: 
pantomima fusese de ajuns. Boehmer şi Bossange se 
pierdură în scuze, spunând că în Franţa cumpărătorilor li 
se arată modele de diamante, asemănătoare cu podoabele, 
totul pentru a mulţumi pe oamenii cinstiţi şi a nu-i ispiti şi 
atrage pe hoţi. Domnul de Souza schiţă un gest energic şi 
se îndreptă spre uşă, sub privirile neliniştite ale 
negustorilor. 

— Excelenţa să mă însărcinează să vă spun - continuă 
Beausire - că este supărător că oameni care poarta titlul de 
bijutieri ai coroanei Franţei să nu ştie să deosebească un 
ambasador de un ticălos şi că excelența sa se înapoiază la 
palatul său. 

Domnii Boehmer şi Bossange se înclinară adânc 
protestând din nou şi arătând că-i poartă tot respectul. 
Domnul de Souza mai-mai că îi calcă în picioare şi ieşi. 
Negustorii se priviră foarte îngrijoraţi şi aplecaţi până la 
pământ. Beausire îşi urma mândru stăpânul. Bătrâna 
desferecă lacătele porţii. 

— La palatul ambasadei, în strada Jussienne! Strigă 
Beausire valetului. 

— La palatul ambasadei, în strada Jussienne! Strigă valetul 
vizitiului. 

Boehmer auzi prin ferestruie. 

— Afacere pierdută! Mormăi valetul. 


— Afacere făcută! Zise Beausire. Într-un ceas, secăturile 
astea vor fi la noi. 

Trăsura se depărta de parcă ar fi fost trasă de opt cai. 

Capitolul XXX La ambasadă. 

Întorcându-se la palatul ambasadei, domnii îl găsiră pe 
Ducorneau mâncând liniştit în biroul său. Beausire îl rugă 
să urce la ambasador, după ce îi ţinu următorul discurs: 

— Înţelegi, scumpul meu secretar, că un om ca domnul de 
Souza nu este un ambasador obişnuit. 

— Mi-am dat seama - răspunse secretarul. 

— Excelenţa sa - continuă Beausire, vrea să ocupe un loc 
de seamă la Paris printre bogătaşi şi oameni de gust, ceea 
ce înseamnă că lin palat amărât pe strada Jussienne nu îi 
convine; în consecinţă, trebuie găsită o reşedinţă 
particulara pentru domnul de Souza. 

— Asta va complica relaţiile diplomatice - replică 
Ducorneau. Vom alerga mult după semnături. 

— Excelenţa sa îţi va pune la dispoziţie o trăsură, dragă 
domnule Ducorneau - zise Beausire. 

Ducorneau crezu că leşină de bucurie. 

— O trăsura a mea?! Strigă el. 

Este supărător că nu ai această obişnuinţă - continuă 
pungaşul. Un secretar de ambasadă cât de cât demn 
trebuie să-şi aibă trăsura sa; dar despre acest lucru vom 
vorbi la timpul potrivit. Pentru moment, să-i dăm socoteală 
domnului ambasador de situaţia afacerilor externe. Unde 
este casa de bani? 

— Sus, domnule, chiar în apartamentul domnului 
ambasador. 

— Atât de departe de dumneata? 

— Pentru mai multă siguranţă, domnule; hoţii pătrund mai 
greu la etaj decât la parter. 

— Hoţi pentru o sumă atât de mică!... Rosti dispreţuitor 
Beausire. 

— Cum, o sută de mii de livre! Replică Ducorneau. Drace! 
Se vede ca domnul de Souza este bogat. Nu găseşti o sută 


de mii de livre în toate casele de bani ale ambasadelor. 

— Vrei să verificăm? Întrebă Beausire. Mă grăbesc să mă 
întorc la treburile mele. 

— Imediat, domnule, imediat - spuse Ducorneau şi 
plecară. 

După ce s-a făcut verificarea, cele o sută de mii de livre 
apărură în bani lichizi, jumătate aur şi jumătate argint. 
Ducorneau oferi cheia sa, pe care Beausire o privi un timp 
pentru a-i admira ingenioasa podoaba şi trefla complicată. 
Cu îndemânare lua amprenta în ceară, apoi o înapoie 
secretarului, spunându-i: 

— Domnule Ducorneau, se află în mai mare siguranţă în 
mâinile dumitale decât într-ale mele; să mergem la domnul 
ambasador. 

Îl găsiră pe don Manuel în compania şocolatei naţionale. 
Părea foarte ocupat cu o hârtie plină de cifre. La vederea 
secretarului, întreba: 

— Cunoşteai vechiul cifru de corespondenţă? 

— Nu, excelența. 

— Ei bine, vreau ca. de azi înainte să-l cunoşti şi să mă 
scuteşti în felul acesta de o serie de amănunte plicticoase. 
Ce se aude cu casa de bani? Îl întrebă pe Beausire. 

— În perfectă stare, ca tot ce ţine de resortul domnului 
Ducorneau - răspunse Beausire. 

— Cele o sută de mii de livre? 

— Lichizi, domnule. 

— Bine, ia loc, domnule Ducorneau, vreau să-mi dai o 
informaţie. 

— La ordinele excelenţei voastre - spuse secretarul, 
radios. 

— Luaţi seama, este o afacere de stat, domnule 
Ducorneau. 

— Ascult, monseniore. Şi bunul secretar îşi apropie 
scaunul. 

— E o chestiune serioasă, în care am nevoie să mă ajuţi. 
Cunoşti bijutieri cinstiţi la Paris? 


— Domnii Boehmer şi Bossange, bijutierii coroanei - 
răspunse secretarul. 

— Tocmai cu ei nu vreau să am de-a face - replică don 
Manuel. Am fost pe la ei şi nu vreau să-i mai văd niciodată. 

— Au avut nenorocul s-o nemulţumească pe excelența 
voastră? 

— Grav, domnule Corno, grav. 

— Ah, dacă aş putea să-mi îngădui mai mult, dacă aş 
îndrăzni... 

— Îndrăzneşte, domnule! 

— Aş întreba în ce fel aceşti oameni reputați în meseria 
lor... 

— Sunt nişte negustori ordinari, domnule Corno şi 
metodele lor nepotrivite îi fac să piardă un milion sau două. 

— Ah! Exclamă Ducorneau, cu lăcomie. 

— Am fost trimis de maiestatea să prea credincioasa să 
negociez un colier de diamante. 

— Da, da, faimosul colier care a fost comandat de către 
fostul rege pentru doamna Du Barry. Ştiu, ştiu... 

— Eşti un om nepreţuit, ştii tot. Ei bine, aş fi cumpărat 
colierul, dar pentru că lucrurile stau astfel, nu-l voi 
cumpăra. 

— Trebuie să fac un demers? 

— Domnule Corno! 

— Diplomatic, monseniore, foarte diplomatic. 

— Ar fi fost bine dacă îi cunoşteai pe aceşti oameni. 

— Bossange îmi este văr de departe. 

Don Manuel şi Beausire se priviră. Se făcu linişte. Cei doi 
portughezi deveniră mai atenţi. În clipa aceea un valet 
deschise uşa şi anunţă: 

— Domnii Boehmer şi Bossange! 

Don Manuel se ridică deodată şi, cu glas iritat strigă: 

— Daţi-i afară! 

Valetul se pregătea să îndeplinească ordinul. 

— Nu, izgoneşte-i chiar dumneata, domnule secretar - 
adăugă ambasadorul, adresându-se lui Beausire. 


— În numele cerului! Exclamă Ducorneau, implorator. 
Lăsaţi-mă pe mine să execut ordinul monseniorului. Nu pot 
să nu ţiu seama de el, dar îl voi îndulci. 

— Bine, cum vrei - zise cu nepăsare don Manuel. 

Beausire se apropie de. Complicele său în momentul când 
Ducorneau ieşea în grabă. 

— Ah, oare această afacere este sortită eşecului? Rosti don 
Manuel. 

— Nu, Ducorneau va aranja lucrurile. 

— O să-ncurce totul, nenorocitul! La bijutieri am vorbit 
numai în portugheză; dumneata ai spus că nu ştiu o boabă 
franţuzeşte. Ducorneau o să strice totul. 

— Alerg. 

— Poate că-i primejdios să te duci, Beausire. 

— Ai să vezi că nu: lasă totul pe mine. 

— Doamne! Beausire ieşi. 

Ducorneau îi găsi jos pe Boehmer şi pe Bossange, a căror 
atitudine, din clipa când păşiseră pragul ambasadei, era cu 
desăvârşire schimbată din punct de vedere ai politeţei, dacă 
nu din cel al încrederii. Nu se gândeau să întâlnească acolo 
vreo figură cunoscută şi se strecurau scorţoşi prin birouri. 
Zărindu-l pe Ducorneau, Bossange scoase un strigăt de 
surpriză şi bucurie. 

— Dumneata aici? Exclamă el. Şi se apropie să-l 
îmbrăţişeze. 

— O, eşti prea amabil! Zise Ducorneau. Aşadar, aici, vărul 
meu cel bogat mă recunoaşte. Oare pentru că sunt la o 
ambasadă? 

— Pe legea mea, ai dreptate, răspunse Bossange. Dacă m- 
am înstrăinat, iartă-mă şi fă-mi un serviciu. 

— Pentru asta am şi venit. 

— Îţi mulţumesc. Va să zică eşti în serviciul ambasadei? 

— Da. 

— Dă-mi o informaţie. 

— Ce fel şi despre ce? 

— Chiar despre ambasadă. 


— Eu sunt secretarul. 

— Ah, straşnic! Vrem să vorbim cu ambasadorul. 

— Vin din partea lui. 

— Din partea lui?! Pentru a ne spune... 

— Că vă roagă să ieşiţi repede din palatul său, chiar foarte 
repede, domnilor... Cei doi bijutieri se priviră plouaţi. 
Pentru că - reluă Ducorneau, plin de importanţă - aţi fost 
neîndemânatici şi necinstiţi, după cât se pare... 

— Ascultă-ne, te rog. 

— Este inutil - răsuna deodată vocea lui Beausire, care 
apăru, mândru şi rece, în pragul camerei. Domnule 
Ducorneau, excelența să ţi-a recomandat să-i concediezi pe 
aceşti domni. Concediază-i. 

— Domnule secretar... 

— Fă ce ţi s-a spus - rosti Beausire, cu dispreţ. Execută! 

Şi trecu mai departe. 

Secretarul ambasadei îşi luă ruda de umărul drept pe 
asociatul acestuia, de umărul stâng şi-i împinse uşor afară, 
adresându-li-se amândurora: 

— lată o afacere pierdută! 

— Doamne, ce susceptibili sunt străinii ăştia! Murmură 
Boehmer, care era neamţ. 

— Când te numeşti de Souza şi ai un venit de nouă sute de 
mii de livre, dragul meu, ai dreptul să fi cum pofteşti - 
replică secretarul. 

— Of! Suspină Bossange. Ţi-am mai spus-o, Boehmer, eşti 
prea greoi în afaceri. 

— Ei şi ce dacă... 

— Ripostă încăpăţânatul neamţ. La urma urmei, n-o să 
avem banii, dar nici el n-o să aibă colierul nostru. 

Tocmai se apropiau de uşa dinspre stradă. 

Ducorneau începu să râdă. 

— Oare ştiţi voi ce este un portughez? Zise el, cu dispreţ. 
Ştiţi voi ce înseamnă un ambasador, burghezi ce sunteţi?! 
Nu. Ei bine, o să vă spun eu. Un ambasador, favoritul unei 
regine, domnul Potemkin, cumpăra în fiecare an, la 1 


ianuarie, pentru regina, un paner cu cireşe care costă o 
sută de mii de scuzi, o mie de livre cireaşă. E drăguţ, nu? Ei 
bine, domnul de Souza va cumpăra minele din Brazilia 
pentru a găsi în ele un diamant cât toate ale voastre la un 
loc. Acest lucru îl va costa venitul său pe douăzeci de ani, 
adică douăzeci de milioane; dar ce-i pasă, n-are copii... 
Asta-i, domnilor... Şi tocmai le închidea uşa în nas, când 
Bossange se răzgândi şi îi spuse: 

— Caută să repari totul şi vei avea... 

— Cei de aici sunt incoruptibili - ripostă Ducorneau. 

Şi trânti uşa. În aceeaşi seară, ambasadorul primi 
următoarea scrisoare: „Monseniore, Un om care aşteaptă 
ordinele dumneavoastră şi doreşte să vă prezinte 
respectuoasele scuze ale umililor dumneavoastră servitori 
se află la poarta palatului dumneavoastră; un semn al 
excelenţei voastre şi omul va depune în mâinile unuia dintre 
oamenii dumneavoastră colierul care a avut fericirea să vă 
atragă atenţia. 

Binevoiţi să primiţi, monseniore, asigurarea profundului 
respect etc, etc... 

Boehmer şi Bossange” 

— Ei bine, colierul este al nostru - spuse don Manuel, 
citind această epistolă. 

— Încă nu, încă nu - zise Beausire. Nu va fi al nostru decât 
când îl vom cumpăra. Să-l cumpărăm. 

— Cum? 

— Excelenţa voastră nu ştie franţuzeşte, am hotărât asta; 
şi, în primul rând, să ne descotorosim de domnul secretar. 

— Cum naiba? 

— Foarte simplu; să-i dăm o misiune diplomatică 
importantă; mă ocup eu. 

— Nu e bine - se împotrivi don Manuel. Aici, el va fi 
garanţia noastră. 

— Va spune că vorbeşti franceză ca domnul Bossange şi ca 
mine. 

— Îşi va ţine gura; îl voi ruga eu. 


— Fie, atunci să rămână. Da ordin să intre omul cu 
diamantele. 

Omul fu introdus; era Boehmer în persoană, care făcu cele 
mai adânci plecăciuni şi ceru cele mai smerite scuze. După 
care, oferi diamantele şi păru că vrea să le lase spre a fi 
examinate. Don Manuel însă îl reţinu. 

— Destul cu asemenea încercări - spuse Beausire. Eşti un 
negustor bănuitor; de bună seamă că eşti un om cinstit. la 
loc şi să vorbim, deoarece domnul ambasador te-a iertat. 

— Of, ce greu e să fii negustor! Suspină Boehmer. „Ce 
greu este să fii hoţ!” gândi în sinea lui Beausire. 

Capitolul XXXI Târgul. 

Atunci, domnul ambasador catadicsi să examineze colierul 
în amănunt. Domnul Boehmer arată cu răbdare fiecare 
piesă, lăudându-i frumuseţea. 

— Despre ansamblul acestor piese - începu Beausire, 
căruia don Manuel îi vorbise în portugheză - domnul 
ambasador nu are nimic de adăugat, ansamblul este 
mulţumitor. Luate însă fiecare în parte, diamantele nu mai 
sunt acelaşi lucru. Excelenţa sa a numărat zece, unele uşor 
zgâriate, altele niţel pătate. 

— Oh! Exclamă Boehmer. 

— Excelenţa sa - continuă Beausire - se pricepe mai bine 
decât dumneata la diamante; nobilii portughezi se joacă cu 
diamantele în Brazilia, cum aici copii se joacă cu cioburile 
de sticlă. 

Într-adevăr, don Manuel puse degetul pe mai multe 
diamante, unul după altul, şi, cu o admirabilă pricepere, 
remarcă defectele imperceptibile pe care poate un 
cunoscător nu le-ar fi observat. 

— Aşa cum se vede, acest colier - replică Boehmer, 
oarecum surprins că un senior atât de mare este un bijutier 
atât de iscusit - aşa cum se vede, acest colier este cea mai 
frumoasă colecţie de diamante din întreaga Europă, în clipa 
de faţa. 


— Aveţi dreptate - răspunse Beausire şi, la un semn al lui 
don Manuel, adăugă: Ei bine, domnule Boehmer, iată 
despre ce este vorba: maiestatea sa regina Portugaliei a 
auzit vorbindu-se despre colier şi a însărcinat pe excelența 
sa să negocieze această afacere, după ce va fi văzut 
diamantele. Diamantele îi convin excelenţei sale; la ce preţ 
vreţi să vindeţi colierul? 

— Un milion şase sute de mii de livre - răspunse Boehmer. 
Beausire repetă cifra ambasadorului sau. 

— Este cu o sută de mii de livre mai scump - replică don 
Manuel. 

— Monseniore - zise bijutierul - valoarea unui asemenea 
obiect nu poate fi evaluată cu precizie. Pentru a făuri o 
podoabă ca aceasta, au fost necesare cercetări şi călătorii 
care v-ar înspăimânta dacă le-aţi cunoaşte ca mine. 

— Este cu o sută de mii de livre mai scump - se încăpăţâna 
portughezul. 

— Şi pentru ca monseniorul să spună acest lucru - 
interveni Beausire - înseamnă fam îndoiala că este convins, 
deoarece excelența sa nu se tocmeşte niciodată. 

Boehmer păru oarecum impresionat. Nimic nu-i linişteşte 
mai mult pe negustorii bănuitori decât un client care se 
tocmeşte. 

— Nu pot - zise el, după o clipă de şovâire - să accept o 
scădere de preţ care înseamnă o diferenţa de câştig sau o 
pierdere pentru asociatul meu şi pentru mine. 

Don Manuel asculta răspunsul în traducerea lui Beausire, 
apoi se ridică. Beausire închise caseta şi i-o înapoie lui 
Boehmer. 

— Voi vorbi totuşi cu domnul Bossange - mai adaugă 
acesta din urmă. Excelenţa sa e de acord? 

— Ce vrei să spui? Întrebă Beausire. 

— Vreau să spun că domnul ambasador pare să fi oferit un 
milion cinci sute de mii de livre pentru colier. 

— Da. 

— Excelenţa sa îşi menţine preţul? 


— Excelenţa sa nu retrage niciodată cele ce a spus - 
replică Beausire - dar excelența sa se retrage întotdeauna 
în faţa plictiselii de a se tocmi. 

— Domnule secretar, nu credeţi că ar trebui să vorbesc cu 
asociatul meu? 

— O, desigur, domnule Boehmer. 

— Bineînţeles - răspunse în portugheză don Manuel, că mi 
a îi pomenise fraza lui Boehmer - dar vreau o soluţie 
prompta şi rapidă. 

— Monseniore, dacă asociatul meu accepta scăderea, eu 
am şi acceptat-o. 

— Prea bine. 

— Deci, din clipa aceasta preţul este de un milion cinci 
sute de mii de livre. 

— Fie. 

— Nu mai rămâne... În afară, bineînţeles, de acordul 
domnului Bossange... 

— Se bâlbâi Boehmer. 

— Da, desigur. 

— Şi nu mai rămâne decât modul în care se va face plata... 

— În privinţa aceasta nu veţi avea nici cea mai mică 
dificultate - spuse Beausire. Cum doriţi să se facă plata? 

— Dacă s-ar putea, cu bani gheaţă - răspunse Boehmer, 
râzând. 

— Ce înţelegi prin bani gheaţă? Întrebă Beausire, cu 
răceală. 

— O, ştiu prea bine că nimeni nu are un milion şi jumătate 
în numerar! Exclamă Boehmer, suspinând. 

— Şi, de altfel, chiar şi dumneata ai fi în încurcătură, 
domnule Boehmer. 

— Cu toate acestea, domnule secretar, nu voi accepta 
decât bani gheaţă. 

— Este firesc. Şi se întoarse spre don Manuel: Care va fi 
suma de bani în numerar pe care excelența voastră o va da 
domnului Boehmer? 

— O sută de mii de livre - răspunse portughezul. 


— O sută de mii de livre - îi repetă Beausire lui Boehmer - 
în momentul în care încheiem târgul. 

— Şi pe când restul? Întrebă Boehmer. 

— Intervalul de timp necesar pentru ca poliţa 
monseniorului să ajungă de la Paris la Lisabona, dacă nu 
cumva preferaţi să aşteptaţi avizul Lisabonei la Paris. 

— Avem un corespondent la Lisabona - zise bijutierul. 
Scriindu-i... 

— Desigur - încuviinţă Beausire, râzând ironic - scrieţi-i. 
Întrebaţi-l dacă dacă de Souza este solvabil şi dacă 
maiestatea sa regina poate plăti un milion patru sute de mii 
de livre. 

— Domnule... 

— Ripostă Boehmer, ruşinat. 

— Acceptaţi, sau preferaţi alte condiţii? 

— Cele pe care domnul secretar a binevoit să mi le 
propună la început mi se par acceptabile. Care vor fi 
termenele plăţii? 

— Vor fi trei termene, domnule Boehmer, fiecare de câte 
cinci sute de mii de livre şi, cu acest prilej, veţi putea face o 
călătorie interesantă. 

— O călătorie la Lisabona? 

— De ce nu?... Merită să te deranjezi ca să încasezi un 
milion şi jumătate în trei luni, nu? 

— Oh, fără îndoială, dar... 

— De altfel, vei călători pe cheltuiala ambasadei şi eu sau 
domnul secretar te vom însoţi. 

— Voi duce eu diamantele? 

— Fără îndoiala, numai dacă nu preferi să trimiţi poliţele şi 
să laşi diamantele să ajungă singure în Portugalia. 

— Nu ştiu... Eu. Cred. Că. O călătorie mi-ar folosi şi că... 

— Este şi părerea mea - spuse Beausire. Vom semna aici. 
Dumneata vei primi cele o sută de mii de livre ale dumitale 
în numerar, vei semna actul de vânzare şi vei duce 
diamantele maiestăţii sale. Cine este corespondentul 
dumitale? 


— Fraţii Nunez Balboa. Don Manuel înalţă fruntea. 

— Sunt bancherii mei - spuse râzând. 

— Sunt bancherii excelenţei sale - repetă Beausire, 
zâmbind la rându-i. 

Boehmer radia. Faţa lui nu mai păstra nici o umbră de 
îndoială; se înclina părând că vrea să mulţumească şi să 
plece. Deodată un gând îl ţintui locului. 

— Ce este? Întrebă Beausire, neliniştit. 

— Vă daţi cuvântul? Zise Boehmer. 

— Da. 

— Cu condiţia să... 

— Cu condiţia să aprobe şi domnul Bossange. Am spus. 

— Şi încă o condiţie - adăugă Boehmer. 

— Ah, ah...! 

— Domnule, este vorba de un lucru delicat şi onoarea 
numelui portughez este un sentiment prea puternic pentru 
că excelența sa să nu-mi priceapă gândul. 

— Câte ocolişuri! Treci la fapte! 

— lată faptele: colierul a fost oferit maiestăţii sale reginei 
Franţei. 

— Care l-a refuzat. Mai departe. 

— Noi nu putem, domnule, să lăsam să iasă din Franţa 
pentru totdeauna acest colier fără a o anunţa pe regina şi 
din respect şi loialitate, trebuie să acordăm prioritate 
maiestăţii sale regina. 

— E firesc - spuse don Manuel, cu demnitate. Aş dori ca un 
negustor portughez să vorbească la fel ca domnul Boehmer. 

— Sunt fericit şi mândru că excelența sa binevoieşte să mă 
aprobe. lată deci cele două condiţii de care trebuie să se 
ţină seama: prima, aprobarea condiţiilor de către Bossange, 
a doua şi ultima, un refuz al maiestăţii sale regina Franţei. 
Vă cer pentru aceasta trei zile. 

— Condiţiile noastre - zise Beausire - sunt o sută de mii de 
livre numerar şi trei poliţe de cinci sute de mii de livre. 
Cutia cu diamante, remisă domnului secretar al ambasadei 
sau mie, depinde cine te va însoţi la Lisabona, la domnii 


Nunez Balboa. Plata integrala în trei luni. Cheltuielile de 
călătorie plătite. 

— Da, monseniore, da, domnule - spuse Boehmer, 
înclinându-se. 

— Ah! Exclamă don Manuel. 

— Ce este? Se nelinişti Boehmer, întorcându-se. 

— Aldămaşul - zise ambasadorul - va fi un inel de o mie de 
pistoli pentru secretarul meu particular sau pentru 
secretarul ambasadei, în fine, pentru cel ce te va însoţi, 
domnule bijutier. 

— Este absolut normal, monseniore - murmură Boehmer - 
şi prevăzusem aceasta cheltuială în mintea mea. 

Don Manuel, cu un gest de mare senior, îl concedie pe 
bijutier. Cei doi asociaţi râmaseră singuri. 

— Poate mă poţi lămuri - începu don Manuel, destul de 
iritat, adresându-se lui Beausire - la ce naiba te-ai gândit 
când ai propus ca diamantele să nu fie aduse aici? O 
călătorie în Portugalia?! Eşti nebun? Nu putem să le dăm 
banii şi în schimb să luăm diamantele? 

— Prea îţi iei în serios rolul de ambasador! Replică 
Beausire. Pentru domnul Boehmer încă nu eşti pe de-a- 
ntregul domnul de Souza. 

— Fii serios! Crezi că ar mai fi discutat dacă ar fi avut vreo 
bănuiala? 

— 'Tot ce se poate. N-ar mai fi discutat, e posibil; dar 
oricine are un milion cinci sute de mii de livre, se crede 
deasupra tuturor regilor şi tuturor ambasadorilor din lume. 
Oricine schimbă un milion cinci sute de mii de livre pentru 
nişte bucăţi de hârtie vrea să ştie dacă aceste hârtii 
valorează ceva. 

— Aşadar, o să pleci în Portugalia! Dumneata care nu 
cunoşti un cuvinţel în portugheză... Îţi repet că eşti nebun! 

— Ba de loc. Te vei duce dumneata. 

— A, nu! Strigă don Manuel. Să mă întorc în Portugalia?! 
Nici pomeneală! Nu prea am motive. Nu! Nu...! 


— Te-asigur ca Boehmer nu şi-ar fi dat niciodată 
diamantele în schimbul unor hârtii. 

— Hârtii semnate de Souza! 

— Poftim, uită-te la el! Se crede un Souza! Strigă 
Beausire, plesnindu-şi palmele una de cealaltă. 

— Cel mai bine ar fi să-mi spui că afacerea s-a dus dracului 
- repetă don Manuel. 

— Pentru nimic în lume! Vino încoa', domnule comandor - 
îi zise Beausire valetului care apăruse în prag. Ştii despre 
ce este vorba, nu-i aşa? 

— Da. 

— Mă asculţi? 

— Desigur. 

— Foarte bine. Eşti de părere că am făcut o prostie? 

— Sunt de părere că ai de o sută de mii de ori dreptate. 

— Spune de ce. 

— Iată: domnul Boehmer nu ar înceta o clipă să 
supravegheze palatul ambasadei şi pe ambasador. 

— Ei şi mai departe?... Zise don Manuel. 

— Ei bine - interveni Beausire - având banii asiguraţi, 
domnul Boehmer nu va mai nutri nici o bănuială şi va pleca 
liniştit în Portugalia. 

— Unde noi nu vom ajunge, domnule ambasador - se 
amestecă în vorbă valetul. Nu-i aşa, domnule cavaler de 
Beausire? 

— lată un băiat deştept - constată iubitul Olivei. 

— Hai spune ce plan ai - replică destul de rece don 
Manuel. 

— La cincizeci de leghe de Paris - începu Beausire - acest 
băiat deştept, purtând o mască pe faţă, se va prezenta 
surugiului, cu unul sau două pistoale, ne va fura poliţele, 
diamantele, îl va snopi în bătăi pe domnul Boehmer şi uite 
aşa se va aranja totul. 

— Eu aş vedea altfel lucrurile - îşi îngădui valetul. Cred c- 
ar fi mai bine ca domnul Beausire şi domnul Boehmer să se 
îmbarce la Bayonne pentru Portugalia. 


— Foarte bine! 

— Domnului Boehmer, că tuturor nemților, îi place marea 
şi se plimbă pe punte. Într-o zi când marea e agitată se 
apleacă şi cade. Caseta e firesc să cadă o dată cu el; asta-i 
tot. De ce n-ar păstra marea un milion cinci sute de mii de 
livre ele diamante, când a păstrat atât de bine galioanele 
din India? 

— Ah, da, înţeleg - spuse portughezul. 

— Ar fi minunat - mormăi Beausire. 

— Numai că - reluă don Manuel - pentru dispariţia 
diamantelor eşti trimis la Bastilia, iar pentru că l-ai făcut pe 
domnul bijutier să privească marea eşti spânzurat. 

— Furând diamantele, ai putea fi prins fără îndoială - 
spuse comandorul - dar nu poţi fi bănuit nicio clipă că l-ai 
înecat pe omul acela. 

— Asta rămâne de văzut când vom ajunge acolo - replică 
Beausire. Acum, fiecare la postul său. Să ne ocupăm de 
ambasada ca nişte portughezi model. În aşa fel încât să se 
spună despre noi: „Deşi nu erau ambasadori adevăraţi, 
arătau ca şi cum ar fi fost”. E măgulitor, nu-iaşa?! Eh, să 
aşteptam să treacă cele trei zile. 

Capitolul XXXII Casa gazetarului. 

Era a doua zi după ce portughezii trataseră cu Boehmer şi 
trei zile după balul Operei, la care am văzut asistând unele 
dintre principalele personaje ale povestirii noastre, în 
strada Montorgueil, în fundul unei curţi închise cu un gard 
de fier, se afla o căsuţă lungă şi îngusta, ferită de zgomotul 
străzii prin obloane ce aminteau viaţa de provincie. În 
fundul acestei curţi, la parter, unde puteai ajunge pe 
dibuite, trecând peste două sau trei gropi, i se înfăţişa 
privitorului un fel de prăvălie” pe jumătate deschisă celor 
care trecuseră de grilaj şi de curte. Era casa unui ziarist 
destul de cunoscut, a unui gazetar cum se spunea pe 
atunci. 

Redactorul locuia la etajul întâi. Parterul era ticsit cu 
pachete de ziare aşezate pe numere. La celelalte etaje 


locuiau oameni liniştii, care plăteau ieftin neplăcerea de a 
asista de mai multe ori pe an la scenele zgomotoase pe care 
i le făceau ziaristului agenţii de poliţie, particularii ofensaţi 
sau actorii prost trataţi. 

În zilele acelea locatarii casei Grilajului - aşa i se spunea în 
cartier imobilului cu pricina - îşi închideau ferestrele din 
faţă pentru a auzi mai bine răcnetele gazetarului, care, 
urmărit, se refugia de obicei în strada Vieux-Augustins, 
printr-o ieşire la acelaşi nivel cu camera sa. O uşă ascunsă 
se deschidea şi se închidea la iuţeala; zgomotul înceta; cel 
ameninţat dispăruse; asediatorii se aflau singuri în faţa a 
patru puşcaşi din garda franceză, aduşi de o bătrână 
servitoare care alergase într-un suflet să-i caute la postul 
lor din hală. Se întâmpla uneori ca asediatorii, negăsind pe 
nimeni asupra căruia să-şi descarce mânia, îşi revărsau 
năduful pe hârţoagele mucede de la parter şi sfâşiau, 
călcau în picioare sau dădeau foc, dacă din nenorocire se 
afla foc prin preajmă, unei cantităţi oarecare de hârtie 
nefolositoare. Dar ce poate să însemne o bucată de ziar 
pentru o răzbunare care cerea bucăţi de piele de ziarist? 

Cu excepţia acestor scene, liniştea ce domnea în casa 
Grilajului era proverbială. 

Domnul Reteau ieşea dimineaţa, îşi făcea rondul pe 
bulevarde, cheiuri şi pieţe. Descoperea ciudăţeniile, viciile, 
le notă, le descria cu interes şi le reproducea, astfel 
schiţate, în primul său număr. Ziarul apărea săptămânal. 
Deci timp de patru zile, meşterul Reteau căuta articolul, în 
trei zile îl tipărea şi îşi pregătea apariţia numărului. În ziua 
despre care vorbim, foaia apărea la şaptezeci şi două de ore 
după balul Operei, unde domnişoara Olivia se simţise atât 
de bine la braţul dominoului albastru. Trezindu-se la ora 
opt, domnul Reteau primi de la bătrâna servitoare numărul 
încă umed şi mirosind a cerneală. Se grăbi să citească acest 
număr cu aceeaşi grijă cu care un tată iubitor trece în 
revistă calităţile şi defectele nepreţuitei sale odrasle. 

Când sfârşi, îi spuse bătrânei: 


— Aldegonde, iată un număr interesant, l-ai citit? 

— Încă nu; n-am isprăvit cu supa - spuse bătrâna. 

— Sunt mulţumit de acest număr - vorbi gazetarul, 
înălţând deasupra patului prăpădit braţele sale şi mai 
prăpădite. 

— Da... 

— Mormăi Aldegonde. Dar ştii ce se spune la tipografie? 

— Ce se spune? 

— Se spune că de data asta, fără doar şi poate n-o să scapi 
de Bastilia. 

Reteau se ridica în capul oaselor şi rosti calm: 

— Aldegonde, Aldegonde, fă-mi o supă gustoasă şi nu te 
mai amesteca în literatură. 

— Oho, veşnic eşti acelaşi: curajos nevoie mare - replică 
bătrâna. 

— Am să-ţi cumpăr cercei cu numărul de azi - mai zise 
gazetarul, înfăşurat în cearşaful de un alb cam îndoielnic. S- 
au vândut multe exemplare? 

— Nu încă şi dacă merge aşa cerceii mei nu vor fi prea 
strălucitori. Ţi-aduci aminte de numărul ăla grozav 
împotriva domnului de Broglie? Nu trecuse de ora zece, că 
se şi vânduseră o sută de numere... 

— Iar eu trecusem de trei ori în strada Vieux-Augustins - 
spuse Reteau. Tresăream la orice zgomot, de, militarii sunt 
brutali... 

— Trag concluzia - continuă tenace Aldegonde - că 
numărul de azi nu face cât cel cu domnul de Broglie. 

— Aşa-i - zise Reteau - însă nici eu nu voi fi nevoit s-alerg 
atâta şi-mi voi înghiţii liniştit supa. Şi ştii de ce, Aldegonde? 

— Pe legea mea, nu, domnule. 

— Pentru că, în loc să atac un om, atac un obiect; în loc să 
atac un militar, atac o regină. 

— Regina?! Dumnezeu fie lăudat! Murmură bătrâna. 
Atunci chiar n-ai de ce să te temi; dacă o ataci pe regină, o 
să fii dus pe braţe şi o să vindem toate numerele, iar eu o să 
am cercei. 


— Sună cineva - spuse Reteau, care se băgase din nou în 
pat. 

Bătrâna alergă în prăvălie pentru a primi vizita. O clipă 
mai târziu se întorcea, radioasă şi triumfătoare. 

— O mie de exemplare, o mie dintro dată - anunţă ea. Asta 
zic şi eu comandă! 

— Pe ce nume? Întrebă cu interes Reteau. 

— Nu ştiu. 

— Trebuie să aflu. Dă fuga! 

— Avem timp berechet; nu-i aşa simplu să numeri, să legi 
şi să încerci o mie de numere. 

— Da fugă, îţi spun şi întreabă-l pe valet. Este un valet? 
Este un comisionar... A venit să ia ziarele ca să le împartă. 

— Bine! Descoase-l, întrebă-l unde le duce. 

Aldegonde se arăta zeloasă; sub picioarele sale groase 
scara de lemn începu să geamă şi vocea sa care punea 
întrebări suna necontenit prin pereţii de scândură. 
Comisionarul răspunse că ducea numerele în strada Neuve- 
Saint-Gilles din cartierul Marais, la contele Cagliostro. 

Gazetarul sări în sus de bucurie, gata-gata să dărâme 
patul. Se sculă şi se duse să-l ajute la împachetat pe 
comisionar, un fel de umbră hămesită, aproape mai 
străvezie decât foile tipărite. Comisionarul luă în spate cele 
o mie de exemplare şi dispăru dincolo de grilaj, încovoiat 
sub povara lor. 

Reteau tocmai se pregătea să consemneze în numărul 
următor succesul actualului număr şi să consacre câteva 
rânduri generosului senior care luase o mie de numere 
dintr-un pretins pamflet politic. Domnul Reteau, trebuie să 
o spunem, se felicită de a fi făcut-o atât de fericită 
cunoştinţă, când clopoţelul răsună din nou în curte. 

— Încă o mie de exemplare! Exclamă Aldegonde, 
înmărmurită de acest prim succes. Ah, domnule, nici nu-i de 
mirare; cum e vorba de „Austriaca”, toată lumea este de 
acord. 


— Taci, Aldegonde, nu vorbi aşa tare! „Austriaca” - iată o 
poreclă care mă poate duce la Bastilia, aşa cum mi-ai 
prezis-o. 

— Ascultă, este sau nu austriacă? Ripostă acru bătrâna. 

— E un cuvâni pe care noi, gazetarii, i-am pus în circulaţie, 
dar care nu trebuie folosit prea mult. 

Din nou se auzi clopoţelul. 

— Du-te şi vezi, Aldegonde, nu cred să mai fi venit cineva 
să cumpere alte numere. 

— Şi ce te face să crezi asta? Zise bătrâna coborând. 

— Nu ştiu: mi se pare că văd în faţa grilajului o mutră 
posomorâtă. 

Aldegonde cobori să deschidă. Domnul Reteau privea cu o 
atenţie pe care cred că aţi înţeles-o din clipa când am 
descris personajul şi îndeletnicirea lui. Prin urmare 
Aldegonde deschise uşa unui bărbat îmbrăcat simplu care 
se informa dacă redactorul gazetei este acasă. 

— Ce-ai să-i spui? Întrebă Aldegonde, oarecum 
neîncrezătoare şi abia întredeschise poarta, gata s-o 
trântească la primul semn de primejdie. 

Omul zornăi nişte scuzi în buzunar. Acest sunet metalic 
făcu să-i crească inima bătrânei. 

— Vin să plătesc cele o mie de exemplare ale gazetei de 
azi, care au fost luate pe numele domnului conte Cagliostro 
- zise el. 

— A, păi dacă-i aşa, poftiţi, intraţi... 

Omul trecu pragul, dar n-apucă să închidă poarta, că în 
urma lui se şi ivi un alt vizitator, tânăr, înalt şi chipeş, care, 
zgâlţâind de grilaj, spuse: 

— Scuzaţi, domnule... 

Şi, fără să mai ceară voie» se strecură în spatele trimisului 
domnului conte de Cagliostro. 

Copleşită de un asemenea câştig, fascinată de sunetul 
scuzilor, Aldegonde alergă la stăpânul său. 

— Ascultă, ascultă! Strigă ea. Totul merge bine, uite şase 
sute de livre pe care ni-i trimite domnul ăla cu mia de 


exemplare. 

— Să le primim cu nobleţe - zise Reteau, parodiindu-l pe 
Larive, în cea mai recentă creaţie a sa. 

Şi se înfăşură într-un halat destul de frumos pe care-l avea 
mulţumită generozităţii doamnei Dugazon sau, mai bine zis, 
teroarei exercitate asupra susnumitei doamne, căreia, de la 
aventura ei cu scutierul Astley, gazetarul îi storcea un 
important număr de felurite daruri. 

Trimisul contelui de Cagliostro se prezentă, scoase un 
săculeţ cu bani de şase livre şi numără o sută de monede, 
pe care le aşeză în douăsprezece grămăjoare. Reteau le 
numără cu atenţie şi se uită dacă piesele nu sunt false. În 
fine, isprăvi de numărat, mulţumi, dădu o chitanţă şi, după 
ce îi adresă un surâs amabil, îi făcu semn trimisului să 
plece, cerându-i maliţios noutăţi despre domnul conte de 
Cagliostro. Omul care adusese banii mulţumi, ca şi când ar 
fi fost vorba de un compliment cu totul firesc şi se retrase. 

— Spune domnului conte că aştept să-şi exprime dorinţele 
- zise el - şi mai spune-i că poate fi liniştit: ştiu să păstrez 
un secret. 

— Este inutil - replică trimisul. Domnul conte de 
Cagliostro nu se sinchiseşte de nimeni, el nu crede în 
magnetism; vrea ca lumea să râdă de domnul de Mesmer şi 
discută despre aventura cu hârdăul din propria-i plăcere. 

— Bun... 

— Murmură o voce din pragul uşii - să încercăm să facem 
lumea să râdă şi pe seama domnului conte de Cagliostro. 

Şi domnul Reteau văzu intrând în camera sa un personaj 
care i se păru la fel de sumbru că şi primul, dar altcum. 
După cum am spus, era un bărbat tânăr şi voinic; dar 
Reteau nu împărtăşea deloc părerea pe care am emis-o 
despre înfăţişarea sa plăcută. Lui i se păru că are o privire 
amenințătoare şi o înfăţişare primejdioasă. Într-adevăr 
necunoscutul ţinea mâna stângă pe mânerul unei săbii, iar 
mâna dreaptă pe măciulia unui baston. 


— Ce pot face pentru dumneata, domnule? Întrebă 
Reteau, cu un fel de tremur care-l apuca în clipele mai 
grele. 

Putem trage concluzia că, deoarece clipele grele nu erau 
rare, Reteau tremura des. 

— Domnul Reteau? Întrebă necunoscutul. 

— Eu suni. 

— Care îşi zice şi de Vilette? 

— Eu sunt, domnule. 

— Gazetar'? 

— Tot eu suni. 

— Autorul acestui articol? Continuă glacial necunoscutul, 
trăgând din buzunar ziarul proaspăt tipărit. 

— De fapt nu eu sunt autorul... 

— Îngăimă Reteau - ci cel care l-a publicat. 

— Foarte bine; este acelaşi lucru: căci dacă n-ai avut 
curajul să scrii articolul, ai avut laşitatea să-l laşi să apară. 
Spun laşitate! Repetă necunoscutul, cu răceală - pentru că 
eu, fiind un gentilom, ţin să-mi măsor cuvintele, chiar şi în 
această cocioabă. Dar nu trebuie să iei cele ce-ţi spun ad 
litteram, căci vorbele nu-mi exprimă gândul. Dacă mi-aş 
exprima gândul, aş spune: „Cel care a scris articolul este un 
nemernic! Cel care l-a publicat, un ticălos. 

— Domnule!... Zise Reteau, devenind foarte palid. 

— Ah, drace! lată o treabă neplăcută, este adevărat - 
continuă tânărul, înfierbântându-se pe măsură ce vorbea. 
Dar ascultă, domnule scrib, fiecare lucru la timpul său: 
adineauri ai primit bani, acum vei primi lovituri de baston. 

— A, vom vedea noi... 

— Strigă Reteau. 

— Ce anume vom vedea? Întrebă scurt şi pe un ton 
milităros tânărul şi, rostind aceste cuvinte, înainta spre 
adversarul său. 

Dar gazetarul nostru nu era la prima aventură de acest 
fel; cunoştea toate ascunzişurile casei; nu trebui decât să se 
întoarcă pentru a găsi o uşă, să se strecoare pe acolo, s-o 


trântească cu putere şi s-o ţină ca pe un scut şi apoi, de aici, 
să ajungă într-o cameră alăturată a cărei faimoasă uşă de 
serviciu dădea în strada Vieux-Augustins. Odată aici, iată-l 
în siguranţă; căci aici se afla o altă portiţă de fier, pe care, 
răsucind în broască o cheie - şi cheia întotdeauna la 
îndemâna - el o deschidea, scăpând astfel cu fuga. 

Dar azi era o zi nefastă pentru bietul gazetar, deoarece, în 
clipa când punea mâna pe cheie, zări printre zăbrele un alt 
bărbat, care, din pricina proporţiilor exagerate, fără 
îndoiala de tulburarea sa, îi păru un Hercule şi care, 
neclintit şi ameninţător, părea că aşteaptă cum aştepta 
odinioară dragonul din Hesperus pe cei ce mâncau merele 
de aur. 

Reteau ar fi vrut să se întoarcă, dar tânărul cu bastonul, 
cel care i se înfăţişase primul, închise uşa cu o lovitură de 
picior şi se luase după el, iar cum el se oprise locului la 
vederea noii santinele, înarmată de asemenea cu sabie şi 
baston, necunoscutului nu-i mai rămânea decât să întindă 
mâna ca să-l înhaţe. Reteau să află între două focuri sau 
mai exact între două bastoane, într-un fel de curticică 
interioară, neştiută de nimeni, de unde nu se auzea nimic, 
situată între ultimele odăi ale apartamentului şi 
binecuvântatul grilaj ce dădea spre strada Vieux-Augustins, 
adică spre salvare şi libertate, dacă trecerea ar fi fost 
liberă. 

— Domnule, lasă-mă să trec, te rog - i se adresă Reteau 
tânărului care păzea grilajul. 

— Domnule! Îi strigă tânărul care îl urmărea pe Reteau. 
Domnule, puneţi mâna pe acest ticălos. 

— Fiţi liniştit, domnule de Chamy, nu va trece - zise 
tânărul din faţa porţii. 

— Cum, dumneavoastră, domnule de Tavemey?! Exclamă 
Chamy, căci el era, într-ade-văr, cel care se prezentase 
primul la Reteau în urma celui. Ce plătise, venind prin 
strada Montorgueil. 


Amândoi, citind gazeta, dimineaţa, au avut acelaşi gând, 
deoarece purtau în inimă aceleaşi sentiment şi, fam să-şi fi 
spus nidi cel mai mic cuvânt unul altuia, şi-au pus gândul în 
aplicare, adică s-au gândit să meargă la gazetar şi să-i 
ceară satisfacţie, iar dacă acesta nu va accepta, să-l 
ciomăgească. Numai că acum, dând cu ochii unul de 
celălalt, se posomoriră; fiecare bănuia un rival în cel care 
avusese acelaşi gând ca şi el. 

Aşadar, domnul de Chamy rosti cu un accent destul de 
morocănos aceste cinci cuvinte: 

— Cum, dumneavoastră, domnule de Tavemey?! 

— Eu însumi - răspunse Filip, pe acelaşi ton, aproptindu-se 
şi el de gazetar, care se ruga fierbinte, cu ambele braţe 
trecute prin grilaj. Eu însumi, dar se pare că am ajuns prea 
târziu. Ei bine, nu voi face decât să asist la petrecere, dacă 
nu cumva veţi avea bunătatea să-mi deschideţi poarta. 

— Petrecere... 

— Murmură Reteau înspăimântat, Petrecere... Ce tot 
spuneţi acolo? Vreţi să mă strângeţi de gât, domnilor? 

— O! Exclamă Chamy. Este un cuvânt cam tare. Nu, 
domnule, nu te vom strânge de gât, ci mai întâi te vom 
întreba, apoi vom vedea, îmi veţi îngădui să mă port după 
cum voi crede de cuviinţă, cu acest om, nu-i aşa, domnule 
de Tavemey? 

— Desigur, domnule - răspunse Filip. Aveţi întâietate fiind 
primul venit. 

— Hei, gazetarule, lipeşte-te de zid şi nu te mişca - spuse 
Chamy, mulţumindu-i cu un gest lui Ilavemey. Recunoşti 
deci, scumpul meu domn, că ai scris şi publicat Împotriva 
reginei hazlia poveste, cum o numeşti dumneata, care a 
apărut azi-dimineaţă în ziarul dumitale. 

— Domnule, nu este împotriva reginei. 

— Ei bine, asta mai lipsea. 

— Ah, sunteţi foarte răbdător, domnule - zise Filip, 
turbând de cealaltă parte a grila-jului. 


— Fiţi liniştit - răspunse Chamy - ticălosul nu va fi cruțat 
aşteptând. 

— Da - murmură Filip - numai că şi eu aştept... 

Chamy nu răspunse, cel puţin nu lui Tavemey. Întorcându- 
se însă spre nenorocitul de Reteau, zise răspicat: 

— Etteniotna este Antoinette scris de-a-ndoaselea... Oh, nu 
minţi, domnule... Ar fi atât de josnic, atât de prostesc, încât, 
în loc să te bat şi să te ucid, am să te jupoi de viu. Răspunde 
deci cât mai sincer. Te-ntreb dacă dumneata eşti singurul 
autor al acestui pamflet? 

— Nu sunt un delator - răspunse Reteau, îndreptându-şi 
spinarea. 

— Foarte bine! Mai există deci un complice: mai întâi, cel 
care a cumpărat o mie de exemplare cu acest pamflet, 
contele de Cagliostro, cum îi spuneai adineauri. Prea bine! 
Contele va plăti pentru el, după ce dumneata vei plăti 
pentru dumneata. 

— Domnule, domnule, eu nu-l acuz pe conte! Urlă 
gazetarul, temându-se de a se găsi prins între furia celor 
doi bărbaţi, iară a-l pune la socoteală şi pe Filip, care privea 
galben de mânie, de cealaltă parte a portiţei. 

— Dar pentru că eu te-am înhăţat primul - continuă 
Chamey - îmi vei plăti mie primul - şi tânărul ridică 
bastonul. 

— Domnule, dacă aş avea o sabie... 

— Urlă gazetarul. 

— Chamy lăsă jos bastonul. 

— Domnule Filip - spuse el - împrumutaţi-i vă rog sabia 
dumneavoastră acestui netre-bnic. 

— Nici să nu vă gândiţi, nu împrumut o sabie cinstită unui 
ticălos; în schimb, vă dau bastonul meu dacă al 
dumneavoastră nu vă ajunge. Altceva însă nu pot face nici 
pentru el, nici pentru dumneavoastră. 

— Drace! Un baston! Exclamă Retau, înnebunit. Ştiţi, 
domnule, că sunt gentilom? 


— Atunci, împrumutaţi-mi sabia dumneavoastră mie - 
spuse Chamy, aruncând-o pe a sa la picioarele gazetarului, 
care se îngălbenise la faţă. Nu mă voi mai atinge de a mea. 

Filip nu mai avea nici o obiecţie. Îşi trase sabia din teacă şi 
i-o întinse prin grilaj lui Chamy. Chamy o luă salutând. 

— Aha, zici că eşti gentilom - răcni el, întorcându-se spre 
Reteau - eşti gentilom şi scrii despre regina Franţei 
asemenea infamii! Ei bine, pune mâna pe sabie şi dovedeşte 
că eşti gentilom. 

Dar Reteau nu se clinti; s-ar fi zis că se teme tot atât de 
sabia de la picioarele sale ca şi de bastonul care o clipă se 
înălţase deasupra capului său. 

— La naiba! Strigă Filip, exasperat. Deschideţi-mi poarta. 

— Să-mi fie cu iertare, domnule - spuse Chamy, dar aţi fost 
de acord că acest om să-mi aparţină întâi mie. 

— Atunci grăbiţi-vă să sfârşiţi, fiindcă şi eu sunt grăbit să 
încep. 

— Trebuia să epuizez toate metodele înainte de a recurge 
la acest mijloc exterm, căci găsesc că loviturile de baston 
sunt la fel de greu de dat ca şi de primit - replică Chamy. 
Dar fiindcă, fără îndoială, domnul preferă loviturile, de 
baston celor de sabie, fie, va fi servit după plac. 

Abia rosti aceste cuvinte şi strigătul scos de Reteau dădu 
de veste că Chamy lovise unde trebuie. Cinci sau şase 
lovituri zdravene, fiecare din ele însoţită de un urlet pe 
măsura durerii pricinuite urmară primului strigăt Urletele o 
atraseră pe bătrâna Aldegonde; dar Chamy rămase la fel de 
nepăsător la ţipetele ei ca şi la cele ale stă pinului ei. În 
acest timp Filip, simțindu-se ca Adam izgonit din rai, îşi 
musca pumnii, învârtindu-se de colo-colo ca ursul care 
simte carnea proaspătă în faţa gratiilor. În sfârşit, Chamy se 
opri, obosit de cât lovise şi Reteau se încovoie, obosit de 
câte ciomege încasase. 

— Aţi sfârşit, domnule? Întrebă Filip. 

— Da - răspunse Chamy. 


— Atunci înapoiaţi-mi sabia care n-a fost folosită şi 
deschideţi-mi, vă rog, poarta. 

— Domnule, domnule! Imploră Reteau, care vedea un 
apărător în cel cu care încheiase socotelile. 

— Îţi dai seama că nu-l pot lăsa pe domnul la poartă - zise 
Chamy. Mă duc să-i deschid. 

— Ah, este o crimă! Strigă Reteau. Haide, omorâţi-mă 
repede cu o lovitură de sabie şi să se sfârşească odată! 

— Hei, linişteşte-te - spuse Chamy. Cred că domnul nici nu 
te va atinge. 

— Şi chiar aveţi dreptate - rosti cu un dispreţ suveran 
Filip, care tocmai intra. M-am răzgândit. Ai fost snopit în 
bătaie. Foarte bine, şi, cum spune proverbul, nu trebuie să 
faci a doua oară acelaşi lucru. Dar au mai rămas exemplare 
din acest număr al gazetei şi importam este să fie distruse. 

— Ah, foarte bine! Exclamă Chamy. Vedeţi că e mai bine să 
fie doi decât unul?! Poate ca eu uitam acest lucru. Dar prin 
ce întâmplare vă aflaţi la această poartă, domnule de 
Tavemey? 

— Iată cum - răspunse Filip. M-am informat în cartier 
despre obiceiurile acestui nemernic. Şi am aflat că, atunci 
când dă de dracu, dispare. Apoi m-am interesat care sunt 
mijloacele pe care le foloseşte şi m-am gândit că, intrând pe 
poarta asta dosnică în locul celei obişnuite şi închizând-o 
după mine, voi prinde vulpea în vizuina ei. Aţi avut acelaşi 
gând de răzbunare, numai că, mai grăbit decât mine, nu v- 
aţi informat îndeajuns, aţi intrat pe uşa pe care intra toată 
lumea şi v-ar fi scăpat dacă, din fericire nu mă aflam eu aici. 

— Mă bucur foarte mult! Să mergem, domnule de 
Tavemey. licălosul ne va conduce la tiparniţa lui. 

— Dar tiparniţa mea nu-i aici - spuse Reteau. 

— Minciuni! Strigă Chamy, ameninţător. 

— Nu, nu - zise Filip. Vedeţi bine că are dreptate, aici nu 
se află decât ediţia tipărită. Or, tirajul trebuie să fie întreg, 
în afara celor o mie de exemplare vândute domnului de 
Cagliostro. 


— Atunci să rupă totul în faţa noastră. 

— Să ardă totul, e mai sigur! 

Şi Filip, încuviinţând acest fel de a obţine satisfacţie, îl 
împinse pe Reteau spre prăvălie. 

Capitolul XXXIII Cum ajung doi prieteni să se 
duşmănească. 

Numai ca Aldegonde, auzindu-l pe stăpânul său ţipând şi 
găsind uşa încuiată, se duse să caute strajă. Însă mai 
înainte ca ea să se întoarcă, Filip şi Chamy avuseseră timp 
să aprindă un foc straşnic cu primele numere ale gazetei, 
apoi să arunce, sfâşiate, una după alta, celelalte foi care 
erau şi ele mistuite de flăcări. 

Cei doi tocmai ajunseseră la ultimele exemplare, când 
straja apăru în spatele Aldegondei, la capătul curţii şi 
împreună cu strajă, vreo sută de haimanale şi tot atâtea 
cumetre. Primele puşti se loveau de lespezile vestibulului 
când, începu să ardă ultimul număr ai gazetei. Din fericire, 
Filip şi Chamy cunoşteau drumul, pe care Reteau i-l 
arătase, imprudent; străbătură deci culoarul secret, traseră 
zăvoarele, trecură dincolo de grilaj ieşind în strada Vieux- 
Augustins, încuiară poarta de două ori şi aruncară cheia în 
primul canal din apropiere. 

În acest timp, Reteau, eliberat, striga după ajutor, iar 
Aldegonde, văzând geamurile înroşindu-se la lumina 
flăcărilor, ţipa ca a luat foc casa. Straja sosi; dar cum cei doi 
tineri plecaseră şi focul se stinsese, soldaţii împinseră 
cercetările mai departe; îl lăsară pe Reteau să-şi îngrijească 
spinarea cu spirt camforat şi se întoarseră la garnizoană. 
Mulțimea însă, mai curioasă decât strajă, rămase până la 
prânz în curtea domnului Reteau, sperând neîncetat că 
scena de dimineaţa să se repete. 

Aldegonde, în disperarea ei, blestemă numele Mariei- 
Antoaneta numind-o „Austriaca”, şi-l binecuvânta pe cel al 
domnului de Cagliostro, numindu-l protector al scrisului. 

Când Tavemey şi Chamy ajunseră în strada Vieux- 
Augustins, Chamy spuse: 


— Domnule, acum după ce am isprăvit, pot să nădăjduiesc 
că voi avea fericirea de a vă fi de folos cu ceva? 

— Mii de mulţumiri, domnule, voiam tocmai să vă pun 
aceeaşi întrebare. 

— Mulţumesc; am venit pentru chestiuni personale care 
mă vor ţine probabil la Paris o parte din zi. 

— Şi eu, de asemenea, domnule. 

— Permiteţi-mi deci să mă retrag şi să mă bucur de cinstea 
şi fericirea de a vă fi întâlnit. 

— Permiteţi-mi să vă spun acelaşi lucru şi să adaug că 
doresc din tot sufletul ca chestiunea pentru care aţi venit să 
se sfârşească după curo doriţi. 

Cei doi bărbaţi se salutară curtenitori, dar puteai lesne să- 
ţi dai seama că vorbele pe care le schimbaseră nu erau 
pornite din inimă, ci rostite doar din vârful buzelor. 

Despărţindu-se, îşi întoarseră spatele, Filip mergând spre 
bulevarde, Chamy coborând spre râu. Amândoi se 
întoarseră de două sau de trei ori până ce nu se mai zăriră 
unul pe celălalt. Atunci Chamy, care, după cum am mai 
spus, se îndreptase spre râu, o luă pe strada Beaurepaire, 
apoi după strada Beaurepaire, pe strada Renard, pe strada 
Grand-Hurleur, pe strada Jean Robert, apoi pe strada Gran- 
villiers, strada Pastourelle, străzile Anjou, Perche, Culture- 
Sainte-Catherine, Saint-Anastase şi Saint-Louis. 

Ajuns aici, cobori strada Saint-Louis şi o apucă spre strada 
Neuve-Saint-Gilles. Dar, pe măsură ce se apropia, privirea îi 
era atrasă de un tânăr, care, la rândul său, străbătea strada 
Saint-Louis şi pe care i se părea că-l recunoaşte. De două 
sau de trei ori se opri, nefiind sigur; curând însă îndoiala îi 
dispăru. Cel ce mergea era Filip. 


Filip care, la rândul său, o luase pe strada Mauconseil, pe 
strada Ours, strada Grenier-Saint-Lazare, strada Michel-le- 
Comte, strada Vieilles-Audriettes, strada l|!'Homme Arme, 
stra-da Rosiers, trecuse apoi prin faţa palatului Lamoignon 
şi, în sfârşit, ieşise în strada Saint-Louis, dând colţul străzii 
Egout-Saint-Catherine. 

Cei doi tineri se întâlniră la capătul străzii Neuve-Saint- 
Gilles. Amândoi se opriră, privindu-se cu ochi care, de data 
aceasta, nu se osteniră să-şi ascundă gândurile. O dată mai 
mult, fiecare dintre ei avusese acelaşi gând: să vină să-i 
ceară socoteală contelui de Cagliostro. Ajungând aici, 
niciunul, nici celălalt nu se îndoia de planurile celui în faţa 
căruia se afla din nou. 

— Domnule de Chamy - începu Filip - vi l-am lăsat pe 
vânzător, aţi putea foarte bine să mi-l lăsaţi mie pe 
cumpărător. V-am lăsat să daţi loviturile de baston, lăsaţi- 
mă să dau loviturile de spadă. 

— Domnule - răspunse Chamy - cred că aţi fost politicos 
cu mine, pentru faptul că venisem primul, nu pentru 
altceva. 

— Da, dar aici - zise Tavemey - am ajuns odată cu 
dumneavoastră şi vă spun de la început: aici nu vă voi face 
concesii. 

— Cine vă spune că vi le voi cere, domnule; îmi voi apăra 
dreptul meu, iată totul. 

— Şi după dumneavoastră, care este acest drept, domnule 
de Chamy?... 

— De a-l sili pe domnul de Cagliostro să ardă cele o mie de 
exemplare pe care le-a cumpărat de la nemernicul acela. 

— Vă amintiţi, domnule, că eu am avut primul ideea de a le 
arde în strada Montorgueil... Şi le voi rupe tot eu în strada 
Neuve-Saint-Gilles. 

— Domnule, sunt dezolat, dar trebuie să vă spun foarte 
serios că doresc să fiu primul care să discut cu contele de 
Cagliostro. 


— Tot ce pot face pentru dumneavoastră, domnule, este să 
las soarta să hotărască; voi arunca în sus un ludovic şi acela 
dintre noi care va câştiga va avea întâietate. 

— Mulţumesc, domnule; dar, în general, nu am noroc şi s- 
ar putea să am nefericirea să pierd. 

Filip făcu un pas înainte. Chamy îl opri. 

— Domnule - îi spuse - un singur cuvânt şi cred că ne-am 
putea înţelege. 

Filip se întoarse iute. În glasul lui Chamy surprinse un 
accent ameninţător care-i plăcea. 

— Bine, fie... 

— Dacă pentru a cere satisfacţie domnului de Cagliostro 
am trece prin pădurea Boulo-gne, ar fi un ocol, îmi dau 
seama; însă cred că lucrul acesta ar pune capăt 
neînţelegerii noastre. Unul dintre noi ar rămâne probabil în 
drum şi cel care s-ar întoarce, n-ar trebui să dea socoteală 
nimănui. 

— Într-adevăr, domnule - zise Filip - veniţi în întâmpinarea 
dorinţei mele; da, în felul acesta totul e în ordine. Vreţi să- 
mi spuneţi unde ne putem întâlni? 

— Domnule, dacă prezenţa mea nu vă este cu totul 
insuportabilă... 

— Vai de mine, de ce? 

— Am putea să nu ne despărţim. Am poruncit trăsurii mele 
să mă aştepte în Piaţa Regală şi, după cum ştiţi, se află la 
doi paşi de aici. 

— Atunci binevoiţi şi oferiţi-mi un loc. 

— Cum să nu, cu cea mai mare plăcere. 

Şi cei doi tineri care, de când se văzuseră prima dată, îşi 
dăduseră seama că sunt rivali, care deveniseră duşmani cu 
primul prilej, grăbiră pasul pentru a ajunge în Piaţa Regală. 
În colţul străzii Pas-de-la-Mule zăriră trăsura lui Chamy. 

Acesta, fără a se mai osteni să meargă mai departe, făcu 
un semn valetului şi trăsura se apropie. Chamy îl pofti pe 
Filip să ia loc. Trăsura pomi în direcţia Champs-Elysees. 


Înainte de a urca în trăsură, Chamy scrisese două cuvinte 
într-un carneţel şi le trimisese cu valetul la palatul său din 
Paris. Caii domnului de Chamy erau excelenți; în mai puţin 
de o jumătate de oră ajunseră în pădurea Boulogne. Când 
ga şi un loc convenabil, Chamy opri vizitiul. Timpul era 
frumos, niţel cam rece, însă soarele făcea să se simtă în 
văzduh prima mireasma de violete şi de muguri proaspeţi 
de şoc, de-a lungul cărărilor şi la marginea pădurii. Peste 
frunzele îngălbenite de anul trecut creştea iarbă, purtându- 
şi cu mândrie seminţele împodobite cu un puf fremătător, 
flori ca aurul îşi plecau capetele parfumate peste zidurile 
vechi. 

— Este o vreme minunată pentru plimbare, nu-i aşa, 
domnule de Tavemey? Zise Chamy. 

— Frumoasă, da, domnule. Şi amândoi coborâră. 

— Poţi să pleci, Dauphin - i se adresă Chamy vizitiului. 

— Domnule - spuse Tavemey - poate n-ar trebui să daţi 
drumul trăsurii, unul dintre noi va putea desigur să se 
întoarcă. 

— Înainte de orice, domnule, să păstram taina acestei 
întâlniri - zise Chamy. Încredinţată unui lacheu, riscă să fie 
mâine subiectul de conversaţie al întregului Paris. 

— Va fi aşa cum doriţi, domnule, dar ticălosul care ne-a 
adus ştie desigur despre ce este vorba. Soiul acesta de 
oameni cunoaşte prea bine purtările gentilomilor pentru a 
se mai îndoi că atunci când se duc în pădurea Boulogne, 
Vincennes sau Satory gonind aşa cum am gonit noi, nu o fac 
numai ca să se pHmbevAşa ca, vă repet, vizitiul 
dumneavoastră ştie despre ce este vorba. În acest moment 
admit că nu ştie. Mă va vedea sau vă va vedea rănit, mort, 
poate şi va fi de ajuns ca să priceapă, chiar dacă va fi cam 
târziu. N-ar fi deci mai bine să-l reținem pentru a-l 
transporta pe acela dintre noi care nu va mai putea să 
meargă, decât fie să rămâneţi. Dumneavoastră, fie să mă 
lăsaţi singur pe mine în mijlocul pădurii? 


— Dreptatea este de partea dumneavoastră, domnule - 
replică Chamy. Şi întorcându-se spre vizitiu, strigă: Opreşte, 
Dauphin! Mă vei aştepta aici. 

Dauphin bănuise că va fi chemat; aşa că nu grăbise caii şi, 
în consecinţă, nu se îndepărtase prea mult. Deci Dauphin se 
opri şi, după cum prevăzuse Filip, bănui ce se va petrece, 
căci se aşeză în aşa fel, încât să vadă printre arborii 
desfrunziţi scena în care stăpânul său avea să fie unul 
dintre actori. Numai că, încet-încet, Filip şi Chamy intrară 
în pădure; după cinci minute aproape că dispăruseră în 
aburul albăstrui din zare. 

Filip, care păşea primul, găsi un loc uscat, bătătorit, de 
forma unui dreptunghi, minunat pentru scopul celor doi 
tineri. 

— Dacă este şi părerea dumneavoastră, domnule de 
Chamy - zise - Filip - cred că am găsit locul cel mai potrivit. 

— Straşnic, domnule! Răspunse Chamy, scoţându-şi fracul. 

Filip se dezbracă şi el, îşi aruncajos pălăria şi trase sabia 
din teacă. 

— Domnule - zise Chamy, a cărui sabie se afla încă în 
teacă, oricui altuia decât dumneavoastră i-aş fi spus: 
„Cavalere, un cuvânt, dacă nu pentru a cere scuze, cel 
puţin de împăcare şi vom fi cei mai buni prieteni”... Dar 
dumneavoastră, un viteaz care vine din America, deci dintr- 
o ţară unde oamenii ştiu să se bată, nu pot... 

— Şi eu - replică Filip - oricui altuia i-aş spune: „Domnule, 
s-ar putea să fi fost nedrept”, dar dumneavoastră, un viteaz, 
marinar care aseară stârnea admiraţia întregii curţi cu o 
faptă de. Arme atât de glorioasă, dumneavoastră, domnule 
de Chamy, nu vă pot spune nimic altceva decât: „Domnule 
conte, faceţi-mi cinstea şi... În gardă!” 

Contele salută şi, la rândul său, trase sabia. 

— Domnule - spuse Chamy - cred că niciunul dintre noi nu 
vrea să vorbească despre adevăratul motiv al disputei. 

— Nu vă înţeleg, conte - zise Filip. 


— A, dimpotrivă, domnule, mă înţelegeţi foarte bine şi, 
cum veniţi dintr-o ţara unde oamenii nu ştiu să mintă, aţi 
roşit când aţi spus că nu mă înţelegeţi. 

— În gardă! Repetă Filip. 

Săbiile se încrucişară. Din primele ciipe, Filip îşi dă du 
seama că este superior adversarului său. Dar siguranţa, în 
loc să-l înflăcăreze şi mai şi, păru că-i taie tot elanul. 
Această superioritate îl făcu pe Filip să-şi păstreze sângele 
rece şi rezultatul fu că începu să se poarte ca într-o sală de 
arme unde, în loc de sabie, ar fi ţinut în mână o floretă. Filip 
se mulțumea să pareze şi lupta dura de mai bine de un 
minut fără ca el să fi dat vreo lovitură. 

— Mă cruţaţi, domnule - spuse Chamy. Pot să vă întreb de 
ce? 

Şi, cu o fentă rapidă, se aruncă asupra lui Filip. Filip însă 
întâmpină sabia adversarului său cu o contra lovitură şi mai 
rapidă decât fenta, astfel că pară. Cu toate că apărarea lui 
Tavemey ar fi putut îndepărta sabia lui Chamy, Tavemey nu 
riposta. Chamy trecu la un nou atac, pe care Filip îl 
respinse şi de astă dată, cu o simplă lovitură; Chamy fu silit 
să se ridice repede. Chamy era mai tânăr şi, mai ales, mai 
înflăcărat; simțind cum îi clocoteşte sângele în vine, se 
ruşina de calmul adversarului său; ar fi. Dorit să-l vadă 
ieşindu-şi din fire. 

— Vă spuneam, domnule, că niciunul dintre noi nu vrea să 
vorbească despre adevărata cauză a acestui duel. 

Filip nu răspunse. 

— Adevărata cauză, am să vo spun eu: mi-aţi căutat 
pricină, căci dumneavoastră aţi început cearta: mi-aţi 
căutat pricină din gelozie. 

Filip rămase mut. 

— Oare - continuă Chamy, înfierbântându-se cu atât mai 
vârtos cu cât Filip rămânea mai calm - ce urmăriţi 
dumneavoastră? Aveţi intenţia să mă obosiţi? Ar fi un gând 
nedemn de dumneavoastră. La naiba! Omorâţi-mă, dacă 
puteţi, dar cel puţin omorâţi-mă în toiul luptei. 


Filip clătină din cap. 

— Da, domnule - zise el - merit învinuirea adusă. V-am 
căutat pricină şi n-am avut dreptate. 

— Nu despre asta e vorba, domnule; aveţi sabia în mână, 
folosiţi-o şi pentru altceva decât să paraţi sau, dacă nu mă 
atacați, cel puţin apăraţi-vă. 

— Domnule - reluă Filip - am cinstea să vă spun pentru a 
doua oară că n-am avut dreptate şi că-mi pare rău. 

Dar Chamy avea un sânge prea fierbinte pentru a înţelege 
generozitatea adversarului său o luă drept o ofensă. 

— Ah! Exclamă el. Înţeleg: vreţi să fiţi mărinimos cu mine. 
Asta e, nu-i aşa, cavalere? Astă-seară sau mâine veţi putea 
spune câtorva frumoase doamne că m-aţi determinat să vin 
pe teren şi acolo mi-aţi dăruit viaţa. 

— Domnule conte, mă tem într-adevăr că sunteţi pe cale să 
înnebuniţi - rosti răspicat Filip. 

— Aţi vrut să-l omorâţi pe domnul de Cagliostro pentru a fi 
pe placul reginei, nu-i aşa şi pentru a place şi mai mult 
reginei, vreţi să mă omorâţi şi pe mine, acoperindu-mă de 
ridicol? 

— O, aţi întrecut măsura! Strigă Filip, încruntându-se. 
Cuvintele dumneavoastră îmi dovedesc că nu aveţi o inimă 
atât de generoasă cum credeam. 

— Ei bine, domnule, străpungeţi această inimă! Zise 
Chamy, descoperindu-se chiar în clipa când Filip se 
retrăgea rapid şi fandă. 

Sabia alunecă de-a lungul coastelor şi croi o dâră 
însângerata sub cămaşa de pânză fină. 

— În sfârşit - spuse Chamy, vesel. 

— Sunt rănit! Acum, dacă vă ucid, voi avea un rol frumos. 

— Hotărât lucru - replică Filip - sunteţi cu adevărat 
nebun, domnule; căci nu mă veţi omori şi veţi avea un rol cu 
totul vulgar; deoarece aţi fost rănit fără motiv şi fără folos, 
nimeni neştiind pentru ce ne-am bătut. 

Chamy execută o lovitură directă atât de rapidă încât, de 
data asta, Filip o pară cu mare greutate; dar, parând, 


prinse sabia adversarului său şi, cu o lovitură viguroasă, i-o 
zvârli la zece paşi. Apoi, într-o clipă fu lângă sabie, o ridică 
de jos şi, cu o lovitură de călcâi, o sfărâma. 

— Domnule de Chamy - zise el, nu era nevoie să-mi 
dovediţi că sunteţi viteaz: mă dispreţuiţi oare până într-atât 
încât aţi dorit cu înverşunare să vă bateţi cu mine? 

Chamy nu răspunse; tânărul pălea văzând cu ochii. Filip îl 
privi provocator câteva secunde, aşteptând din partea lui o 
încuviinţare sau o tăgadă. 

— Acum, domnule conte - rosti el anevoie - zarurile au fost 
aruncate: suntem duşmani. 

Apoi se clătină. 

Filip alergă să-l sprijine, dar contele îi înlătură mâna: 
Mulţumesc, sper să fiu în stare să merg până la trăsură. 

— Luaţi cel puţin batista asta pentru a opri sângele. 

— Bucuros. Şi luă batista. 

— Sprijiniţi-vă de braţul meu, domnule; vă clătinaţi pe 
picioare şi, la cel mai mic obstacol pe care-l veţi întâlni, veţi 
cădea, deci o durere inutilă. 

— Sabia nu a străpuns decât carnea - spuse Chamy. Nu 
simt nimic în piept. 

— Cu atât mai bine, domnule. 

— Sper ca în curând să fiu vindecat. 

— Cu atât mai bine, domnule. Dar dacă vă grăbiţi să vă 
însănătoşiţi pentru a reîncepe lupta, vă previn că veţi găsi 
cu greu în mine un adversar. 

Chamy încercă să răspundă, însă cuvintele îi muriră pe 
buze: el se clătină şi Filip abia avu răgaz să-l prindă în 
braţe. Îl ridică aşa cum ar fi ridicat un copil şi-l duse pe 
jumătate leşinat până la trăsură. Este adevărat că Dauphin, 
văzând printre copaci ce se întâmpla, scurtă din drum, 
venind înaintea stăpânului său. Chamy fu urcat în trăsură; 
el îi mulţumi lui Filip, cu un semn din cap. 

— Vizitiu, să mergi la pas! Porunci Filip. 

— Dar dumneavoastră, domnule? Murmură rănitul. 


— O, nu vă îngrijiţi de mine, domnule conte! Şi, salutând la 
rândul său, închise portiera. 

Filip privi trăsura îndepărtându-se încet; apoi, când o văzu 
dispărând la o cotitură, pomi şi el pe drumul ce trebuia să-l 
ducă la Paris în cel mai scurt timp. Întorcându-se o ultimă 
dată şi zărind trăsura care, în loc să se întoarcă la Paris, o 
luă spre Versaiiles, pierzându-se printre copaci, rosti aceste 
cuvinte, smulse din adâncul inimii luit după o profundă 
meditaţie: 

— Da, ea va plânge din pricina lui! 

Capitolul XXXIV Casa din strada Neuve-Saint-Gilles. 

La barieră, Filip găsi o birjă şi sări în ea. 

— Strada Neuve-Saint-Gilles - îi spuse birjarului - şi 
repede! 

Un bărbat care tocmai s-a bătut în duel şi care şi-a păstrat 
aerul de învingător, un bărbat voinic, a cărui statura 
trădează noblețea, un bărbat îmbrăcat ca un burghez, dar a 
cărui ţinută arată că este militar, însemna ceva mai mult 
decât trebuia ca să-l stimuleze pe acest vrednic om al cărui 
bici, chiar dacă nu era un sceptru al lumii, ca tridentul lui 
Neptun, în ochii lui Filip nu reprezenta un sceptru mai 
puţin important. 

Pentru optzeci de gologani, neîndemânaticul vizitiu îşi goni 
caii nebuneşte şi-l duse ca vântul pe Filip în strada Neuve- 
Saint-Gilles, la palatul contelui de Cagliostro. 

Palatul era de o mare simplitate exterioară, având o linie 
maiestuoasă, ca majoritatea clădirilor ridicate sub Ludovic 
al XIV-lea, după acele concetti de marmură sau de 
cărămidă, îngrămădite sub domnia lui Ludovic al XIII-lea 
peste cele ale Renaşterii. O trăsură uriaşă, la care erau 
înhămaţi doi cai de rasă, se legăna pe arcuri noi, într-o 
spațioasă curte interioară. Vizitiul moţăia pe capră, 
înfăşurat într-o mantie căptuşită cu blană de vulpe, în 
vreme ce doi valeţi, dintre care unul ţinea un cuţit de 
vânătoare, măsurau în tăcere peronul din faţa casei. În 


afară de aceste personaje însufleţite, nici un alt semn de 
viaţa nu se simţea în palat. 

Filip strigă la elveţianul ce stă de strajă şi numaidecât 
acesta deschise poarta principală, care scârţâi în balamale. 
Vizitatorul sări jos, înainta spre peron şi, adresându-se celor 
doi valeţi, îi întrebă: 

— Domnule conte de Cagliostro? 

— Domnul conte trebuie să iasă în oraş - răspunse unul 
dintre valeţi. 

— Încă un motiv în plus ca să mă grăbesc - zise Filip - 
deoarece vreau să-i vorbesc înainte să plece de-acasă. 
Anunţaţi pe cavalerul Filip de Tavemey. 

Şi îl urmă pe valet cu atâta grabă, încât ajunse în acelaşi 
timp cu el în salon. 

— Cavalerul Filip de Tavemey?! Repetă după valet un glas 
energic şi plăcut totodată. Să intre! 

Filip intră, stăpânit de oarecare emoție, ce-l năpădi la 
auzul acestei voci atât de calme. 

— Scuzaţi-mă, domnule conte - zise cavalerul, salutând un 
bărbat voinic, de o vigoare şi o vioiciune puţin obişnuite şi 
care nu era altul decât personajul nostru, succesiv prezent 
la masa mareşalului de Richelieu, la hârdăul lui Mesmer, în 
camera domnişoarei Oliva şi la balul Operei. 

— Să vă scuz, domnule? De ce? Întrebă el. 

— Pentru că vă voi împiedica să ieşiţi în oraş. 

— Scuzele ar fi avut rost dacă aţi fi venit prea târziu, 
cavalere. 

— De ce? 

— Pentru că vă aşteptam. 

Filip se încruntă: 

— Cum, mă aşteptaţi? 

— Da, am fost anunţat că mă veţi vizita. Aţi fost anunţat că 
vă voi vizita? Eu? 

— Desigur, încă de acum două ore. Cred că de o oră sau 
două, nu-i aşa, vreţi să veniţi încoace, dar un accident 
independent de voinţa dumneavoastră v-a silit să întârziaţi? 


Filip strânse pumnii; simţea că acest om începe să aibă o 
ciudată influenţă asupra sa. Contele însă, fără să ia în 
seamă gesturile nervoase ale lui Filip, îi spuse: 

— Luaţi loc, domnule de Tavemey, vă rog. Şi împinse spre 
Filip un fotoliu aşezat în faţa căminului. Acest fotoliu a fost 
pus aici pentru dumneavoastră - adăugă el. 

— Încetaţi cu glumele, domnule conte - replică Filip, cu o 
voce care încerca să fie la fel de calmă ca şi a gazdei sale, 
dar din care el nu putea face să dispară un uşor tremur. 

— Nu glumesc, domnule; vă spun că vă aşteptam. 

— Haide, domnule conte, încetaţi cu şarlataniile! Dacă 
sunteţi ghicitor, să ştiţi că nu am venit să pun la încercare 
iscusinţa dumneavoastră în arta ghicitului; şi cu atât mai 
bine pentru dumneavoastră dacă sunteţi ghicitor, deoarece 
ştiţi de pe acum ce vreau să vă spun şi puteţi dinainte să vă 
puneţi la adăpost. 

— La adăpost... 

— Repetă contele, cu un zâmbet ciudat. La adăpost de ce, 
dacă sunteţi amabil? 

— Ghiciţi, deoarece sunteţi ghicitor. 

— Fie. Ca să vă fiu pe plac, vă voi scuti de oboseală de a-mi 
înfăţişa motivul vizitei dumneavoastră: aţi venit să-mi cereţi 
socoteală de ceva. 

— Ştiţi acest lucru? 

— Fără îndoială. 

— Atunci ştiţi şi în ce privinţă? Strigă Filip. 

— În privinţa reginei. Acum, domnule, e rândul 
dumneavoastră. Continuaţi, vă ascult! 

Ultimele cuvinte fură rostite nu cu accentul curtenitor al 
gazdei, ci cu tonul sec şi rece al adversarului. 

— Aveţi dreptate, domnule - spuse Filip. Aşa este mai bine. 

— Atunci totul e perfect. 

— Domnule, există un anume pamflet... 

— Sunt multe pamflete, domnule... 

— Publicat de către un oarecare gazetar... 

— Sunt mulţi gazetari, domnule... 


— Aveţi dreptate! Acest pamflet... de gazetar ne vom 
ocupa mai târziu. 

— Permiteţi-mi să vă spun, domnule, că v-aţi şi ocupat - îl 
întrerupse Cagliostro, cu un zâmbet. 

— Preabine. Spuneam deci că există un anume pamflet 
îndreptat împotriva reginei. 

Cagliostro făcu un semn din cap. 

— Cunoaşteţi acest pamflet? 

— Da, domnule. 

— Aţi cumpărat chiar o mie de exemplare din el. 

— Nu tăgăduiesc. 

— Oare aceste o mie de exemplare nu au ajuns, printr-o 
fericită împrejurare, în mâinile dumneavoastră? 

— Ce vă face să credeţi acest lucru, domnule? Zise 
Cagliostro. 

— Faptul că l-am întâlnit pe comisionarul care ducea 
balotul, că l-am plătit, că l-am trimis acasă la mine, unde 
servitorul meu, care era anunţat, cred că l-a şi primit. 

— De ce nu vă faceţi treburile dumneavoastră înşivă, până 
la capăt? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că ar fi mai bine făcute. 

— Nu am dus eu această treabă până la capăt, deoarece, 
în timp ce servitorul meu era ocupat să sustragă ciudatei 
dumneavoastră bibliomanii acele o mie de exemplare, eu 
distrugeam restul tirajului. 

— Astfel că sunteţi sigur că cele o mie de exemplare care 
îmi erau destinate se află la dumneavoastră. 

— Sunt sigur. 

— Vă înşelaţi, domnule. 

— Cum vine asta? Întrebă Tavemey, cu o strângere de 
inimă. Şi de ce nu s-ar afla la mine? 

— Deoarece se află aici - răspunse liniştit contele, 
sprijinindu-se cu spatele de cămin. Filip schiţă un gest 
ameninţător. Ah, credeţi că eu, un ghicitor, cum aţi zis, m- 
am lăsat aşa, la voia întâmplării? Continuă contele, la fel de 


flegmatic ca Nestor. Dumneavoastră aţi crezut că aţi avut o 
idee, iscondindu-l pe comisionar, nu-i aşa! Ei bine, eu am un 
intendent; intendentul meu a avut şi el o idee. A ghicit, că 
pentru asta îl şi plătesc; este firesc ca intendentul unui 
ghicitor să ghicească, aşa că a ghicit că veţi veni la gazetar, 
că-l veţi întâlni pe comisionarul meu, că-l veţi iscodi pe 
comisionarul meu; deci l-a urmărit şi la ameninţat că-l va sili 
să înapoieze aurul pe care i l-aţi dat: omului i-a fost frică şi, 
în loc să-şi continue drumul spre palatul dumneavoastră, l-a 
urmat pe intendentul meu aici. Vă îndoiţi? 

— Mă îndoiesc. 

— Vide pedes vide manus! 15 I-a spus lisus sfântului Toma. 
lar eu vă voi spune dumnea-voastră: „Domnule de Tavemey, 
iată dulapul, pipăiţi exemplarele!” 

Zicând acestea, deschise un dulap de stejar admirabil 
sculptat; din sertarul cel mai încăpător îi arătă cavalerului 
cele o mie de exemplare, care răspândeau încă acel miros 
de mucegai pe care-l are hârtia umedă. Filip se apropie de 
conte. Acesta nici nu se mişcă, deşi atitudinea cavalerului 
era foarte amenințătoare. 

— Domnule - spuse Filip - îmi păreţi un om curajos; vă 
somez să-mi daţi socoteală, cu spada în mână. 

— Socoteală în legătură cu ce? Întrebă Cagliostro. 

— În legătură cu insulta adusă reginei, insultă la care 
sunteţi complice păstrând chiar şi un singur exemplar din 
această foaie. 

— Domnule - răspunse Cagliostro, fără să-şi schimbe 
atitudinea - săvârşiţi o greşeala care mă întristează. Mie îmi 
plac noutăţile, zvonurile scandaloase, lucrurile efemere. Am 
cumpărat gazeta aceasta în scopul de a-mi aminti mai 
târziu mii de lucruri de care aş uita fără această precauţie. 
De ce dumneavoastră vi se pare că insult pe cineva 
cumpărând-o? 

— M-aţi insultat pe mine! 

— Pe dumneavoastră? 

— Da, pe mine, domnule! Înţelegeţi? 


— Nu, pe onoarea mea că nu înţeleg. 

— Cum se face, mă întreb, că ţineţi atât de mult să 
cumpăraţi o foaie de ziar atât de odioasă? 

— V-am spus, manie de colecţionar. 

— Când eşti om de onoare, domnule, nu colecţionezi 
infamii. 

— Mă veţi scuza, domnule, dar nu sunt de părerea 
dumneavoastră când calificaţi astfel această foaie de ziar: 
poate conţine un pamflet, dar nu o infamie. 

— Veţi recunoaşte, cel puţin, că este o minciună? 

— Vă înşelaţi încă o dată, domnule, deoarece maiestatea 
sa regina a fost la hârdăul lui Mesmer. 

— Nu este adevărat, domnule. 

— Vreţi să spuneţi că mint? 

— Nu vreau să spun, ci chiar o spun. 

— Ei bine, deoarece aşa stau lucrurile, vă voi răspunde cu 
cuvintele: am văzut-o. 

— Aţi văzut-o? 

— Cum vă văd, domnule. 

Filip îşi privi interlocutorul drept în ochi. Vroia să lupte 
prin această privire atât de deschisă, de nobilă, de 
frumoasă, cu privirea sclipitoare a lui Cagliostro; dar lupta 
sfârşi prin a-l obosi; întoarse capul strigând: 

— Ei bine, continui să susţin că minţiţi. 

Cagliostro ridică din umeri, ca şi când ar fi vorbit cu un 
nebun. 

— N-auziţi ce spun? Întrebă Filip, cu glas înăbuşit. 

— Dimpotrivă, domnule, n-am pierdut nici un cuvânt din 
tot ce aţi rostit. 

— Ei bine, oare nu ştiţi cum se răspunde unei insulte? 

— Ba da, domnule. În Franţa există chiar şi un proverb 
care zice că unei insulte i se răspunde cu o palmă. 

— În cazul acesta, un singur lucru mă miră. 

— Care? 

— De a nu fi văzut încă mâna dumneavoastră ridicându-se 
spre obrazul meu, de vreme ce sunteţi gentilom şi de vreme 


ce cunoaşteţi proverbul francez. 

— Înainte de a fi devenit gentilom şi de a fi învăţat 
proverbul francez, am învăţat să fiu om şi să-mi ajut 
semenul. 

— Aşadar, domnule, refuzaţi să-mi daţi satisfacţie cu sabia 
în mână? 

— Nu plătesc decât ceea ce datorez. 

— Atunci îmi veţi da satisfacţie în alt fel? 

— Cum? 

— Nu mă voi purta cu dumneavoastră mai rău decât şe 
poartă un nobil cu alt nobil; pretind doar să ardeţi în 
prezenţa mea toate exemplarele din dulap. 

— Şi eu voi refuza. 

— Gândiţi-vă. 

— M-am gândit. 

— Mă siliţi să procedez şi cu dumneavoastră la fel cum 
cum procedat cu gazetarul. 

— Aha! Lovituri de baston! Exclamă Cagliostro, râzând 
fără să se clintească din loc, aido-mă unei statui. 

— Nici mai mult, nici mai puţin, domnule! Doar n-o să vă 
chemaţi servitorii. 

— Eu? La să vedem! Şi de ce mi-aş chema servitorii? 
Lucrul acesta nu-i priveşte; o să-mi rezolv singur treburile. 
Sunt mai puternic decât dumneavoastră. Vă îndoiţi? V-o jur. 
Aşa că, gândiţi-vă bine. Vă apropiaţi de mine cu bastonul? 
Eu vă apuc de gât şi de mijloc şi vă arunc la zece paşi şi fac 
asta, ascultaţi-mă bine, ori de câte ori veţi încerca să vă 
apropiaţi de mine. 

— Maniere de lord englez, adică maniere de hamal. Ei 
bine, fie, domnule Hercule, primesc! 

Şi Filip, nebun de furie, se aruncă asupra lui Cagliostro, 
care într-o clipă îşi înţepeni braţele ca două cârlige de oţel, 
îl prinse pe cavaler de gât şi de cingătoare şi-l zvârli, cu 
desăvârşire buimăcit, pe un morman de perne moi, care 
împodobeau o canapea aflată în colţul salonului. Apoi, după 
acest prodigios tur de forţă, se aşeză în faţa căminului în 


aceeaşi atitudine, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat Filip 
se ridică, palid şi spumegând, dar, judecind rece situaţia, îşi 
regăsi pe dată stăpânirea de sine. Se ridică, îşi netezi fracul 
şi manşetele şi rosti cu o voce înfiorătoare: 

— Într-adevăr, sunteţi puternic cât patru bărbaţi la un loc, 
domnule; dar judecata vă este mai puţin rapidă decât 
pumnul. Purtându-vă cu mine aşa cum aţi făcut-o, aţi uitat 
că, învins, umilit şi duşmanul dumneavoastră pe vecie, am 
câştigat dreptul de a vă spune: „Luaţi sabia în mână, conte, 
sau vă ucid”. 

Cagliostro nici nu se clinti. 

— Sabia în mână, vă repet, sau sunteţi mort! Continuă 
Filip. 

— Nu sunteţi încă atât de aproape de mine ca să vă pot 
aplica acelaşi tratament ca şi prima dată - rosti contele - şi 
nu voi risca să fiu rănit de dumneavoastră, ucis chiar, ca 
acel biet Gilbert. 

— Gilbert...?! Exclamă Filip, clătinându-se. Ce nume aţi 
rostit...? 

— Din fericire, de data asta nu aveţi puşcă, ci o sabie. 

— Domnule - strigă Filip - aţi rostit un nume... 

— Da, nu-i aşa? Un nume care a trezit un ecou teribil în 
amintirile dumneavoastră. 

— Domnule! 

— Un nume pe care credeaţi că nu-l veţi mai auzi 
niciodată, deoarece eraţi singur cu bietul copil când l-aţi 
asasinat în acea peşteră din Agores, nu-i aşa? 

— A! Urlă Filip. Apăraţi-vă! Apăraţi-vă! 

— Dacă aţi şti - zise Cagliostro, privindu-l pe Filip - dacă 
aţi şti ce uşor mi-ar fi să fac să vă cadă sabia din mână. 

— Cu sabia dumneavoastră? 

— Da, mai întâi cu sabia mea, dacă aş vrea... 

— Haide... Haide odată...! 

— Ei bine, nu voi încerca, am un mijloc mai sigur. 

— Luaţi sabia în mână! Pentru ultima dată, sau sunteţi 
mort! Strigă Filip, năpustindu-se spre conte. 


Acesta, ameninţat acum de vârful săbiei, care se afla doar 
la trei degete de pieptul său, luă din buzunar o sticluţă, o 
destupă şi-i azvârli conţinutul în obrazul lui Filip. În clipa 
când licoarea îl atinse pe cavaler, acesta se clătină, scăpă 
din mână sabia, se răsuci cu tot trupul şi, căzând în 
genunchi, ca şi când picioarele nu l-ar mai fi putut ţine, îşi 
pierdu pentru câteva clipe cunoştinţa. 

Cagliostro îl împiedică să cadă de-a binelea, susţinându-l, 
apoi îi vâri sabia în teacă, îl aşeză pe un fotoliu, aşteptând 
să-şi vină în fire şi-i spuse: 

— La vârsta dumneavoastră, cav al ere, nu mai faci 
nebunii; aşadar, nu mai fiţi nesocotit ca un copii, ascultaţi- 
mă pe mine. 

Filip se scutură, se încorda ca un arc, alungă spaima ce-i 
copleşise judecata şi murmură: 

— Ah, domnule, domnule! Acestea sunt deci ceea ce numiţi 
dumneavoastră arme de gentilom? 

Cagliostro ridică din umeri. 

— Repetaţi într-una aceeaşi frază - spuse el. Când noi, 
nobilii, am deschis gura şi am rostit tare cuvântul 
„gentilom!” am spus totul cu asta. la să vedem ce numiţi 
arma unui gentilom? Nu cumva sabia dumneavoastră, care 
v-a servit atât de prost împotriva mea? Nu cumva puşca 
dumneavoastră, care v-a servit atât de bine împotriva lui 
Gilbert? Ce îi conferă unui om superioritate, cavalere? 
Credeţi că acest cuvânt sonor: gentilom? Nu. Ci în primul 
rând judecata, apoi forţa sa şi, în sfârşit, ştiinţa sa. Ei bine, 
m-am folosit de toate acestea împotriva dumneavoastră; cu 
judecată mea am sfidat injuriile dumneavoastră, crezând că 
vă voi face să-mi daţi ascultare; cu forţa mea, am sfidat 
forţa dumneavoastră, cu ştiinţa mea v-am anulat şi forţa 
fizică şi pe cea morală; acum nu-mi mai rămâne decât să vă 
dovedesc că aţi săvârşit două greşeli venind aici cu 
ameninţări. Vreţi să-mi faceţi cinstea de a mă asculta? 

— M-aţi zdrobit - zise Filip - nu pot să fac nici o mişcare; 
aţi devenit stăpânul muşchilor mei, al gândurilor mele, şi- 


apoi îmi cereţi să vă ascult când nu pot face altfel? 

Atunci Cagliostro luă un mic flacon de aur, aşezat pe 
cămin, care avea ca suport un Esculap de bronz. 

— Mirosiţi acest flacon, cavalere - rosti el cu o caldă 
însufleţire. 

Filip se supuse: aburul care îi întuneca mintea se risipi şi i 
se păru că soarele coborâse în adâncurile craniului său şi îi 
luminase toate gândurile. 

— Oh, renasc... 

— Zise el. 

— Şi vă simţiţi bine, adică liber şi puternic? 

— Da. 

— Cu aceeaşi memorie ca în trecut? 

— O, da. 

— Şi cum am de-a face cu un om superior şi de inimă, 
memoria, care vă revine, îmi dă speranţa că veţi fi 
îngăduitor în legătură cu ceea ce s-a întâmplat între noi. 

— Nu - spuse Filip - deoarece eu acţionam în virtutea unui 
principiu sfânt. 

— Adică? 

— Apăram monarhia. 

— Dumneavoastră apăraţi monarhia? 

— Da, eu. 

— Dumneavoastră, un om care s-a dus în America pentru a 
apăra republica! Eh, Dumnezeule! Hai, fiţi deci sincer! Ori 
poate că nu republica o apăraţi acolo, cum nici aici nu 
apăraţi monarhia? 

Filip plecă ochii; un hohot uriaş era gata să-i zdrobească 
inima. 

— Iubiţi-i - continuă Cagliostro - iubiţi-i pe cei ce vă 
dispreţuiesc, iubiţi-i pe cei ce vă uita, iubiţi-i pe cei ce vă 
înşeală; sufletele mari sunt trădate în marile lor afecţiuni; 
legea lui lisus este să răsplăteşti răul cu binele. Sunteţi 
creştin, domnule de Tavemey? 

— Domnule! Strigă Filip. Înspăimântat de a-l vedea pe 
Cagliostro citind atât de exact în prezent, ca şi în trecut. Ni 


ei un cuvânt mai mult; dacă nu apăram monarhia, o apăram 
pe regina, q femeie respectabilă, nevinovată, respectabila 
chiar şi daci n-ar fi, căci este o lege sfânta să-i aperi pe cei 
slabi. 

— Cei slabi! O regină este, după dumneavoastră, o fiinţă 
slabă? Cea în faţa căreia douăzeci şi opt de milioane de 
fiinţe vii şi cuvântătoare îşi pleacă genunchii şi fruntea, 
haida de! 

— Domnule, este calomniată. 

— Ce ştiţi dumneavoastră? 

— Vreau să cred. 

— Credeţi că este dreptul dumneavoastră? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, dreptul meu este de a crede contrariul. 

— Vă purtaţi ca un duh rău. 

— Cine v-o spune? Strigă Cagliostro, ai cărui ochi sclipiră 
deodată, fulgerându-l pe Filip cu strălucirea lor. De unde 
îndrăzneala de a gândi că dumneavoastră aveţi dreptate, 
iar eu nu? De unde curajul de a vă susţine principiile 
împotriva principiilor mele? Dumneavoastră apăraţi 
monarhia, dumneavoastră! Ei bine şi dacă eu apar 
umanitatea? Dumneavoastră spuneţi: „Daţi Cezarului ce 
este al Cezarului”; eu vă spun: „Daţi lui Dumnezeu ce este 
al lui Dumnezeu”. Domnule republican din America! 
Domnule cavaler al ordinului Cincinnatus! Vă vorbesc în 
numele iubirii pentru oameni, în numele egalităţii. 
Dumneavoastră călcaţi peste popoare pentru a săruta 
mâinile reginelor, Eu le strivesc în picioare pe regine 
pentru a ajuta cât de cât popoarele. Nu vă tulbur adoraţia, 
nu mă tulburaţi în munca mea. Vă las lumina zilei, soarele 
din ceruri şi soarele de la curte; lăsaţi-mi umbră şi 
singurătatea, înţelegeţi, nu-i aşa, forţa care mă face să 
vorbesc astfel, cum aţi înţeles adineauri forţa personalităţii 
mele? Dumneavoastră îmi spuneţi: „Mori, tu care ai jignit 
obiectul cultului meu”; eu spun: „Lrăieşte, tu care lupţi 
împotriva a ceea ce ador eu”; şi dacă vă spun aceasta, este 


pentru că mă simt atât de puternic cu principiile mele; încât 
nici dumneavoastră, nici alţii ca dumneavoastră, oricât v-aţi 
strădui, nu veţi putea să mă opriţi nici o clipă din drumul 
meu. 

— Domnule, mă înspăimântați - spuse Filip. Pentru prima 
dată, poate, întrevăd în această ţară, datorită 
dumneavoastră, fundul unei prăpăstii în care va sfârşi 
regalitatea. 

— Fiţi prudent, dacă aţi văzut abisul. 

— Dumneavoastră, care îmi spuneţi aceasta - replică Filip, 
emoţionat de tonul părintesc cu care îi vorbise Cagliostro - 
dumneavoastră, care îmi destăinuiţi secrete teribile, tocmai 
dumneavoastră vă lipseşte generozitatea, deoarece ştiţi 
bine că mă voi arunca în prăpastie înainte de a-i vedea 
căzând pe cei pe care îi apăr. 

— Ei bine, deci v-am prevenit şi, asemenea prefectului lui 
Tiberiu, mă voi spăla pe mâini, domnule de Tavemey! 

— Iar eu, eu - strigă Filip, îndreptându-se spre Cagliostro, 
cu înfrigurare - eu care nu sunt decât un om slab şi inferior 
dumneavoastră, mă voi folosi împotriva dumneavoastră de 
armele celui slab, mă voi apropia, cu ochii umezi, cu vocea 
tremurătoare, cu mâinile împreunate; vă voi implora să-i 
graţiaţi, de data aceasta, cel puţin, pe cei pe care îi 
urmăriţi. Vă voi cere acest lucru pentru mine? Auziţi, 
pentru mine, care nu mă pot obişnui, nu ştiu de ce, să văd 
în dumneavoastră un duşman, vă voi aştepta, vă voi 
convinge voi obţine în sfârşit de la dumneavoastră favoarea 
de a nu lăsa în urma mea regretul de a fi văzut cum piere 
biata regină şi de a nu mă fi luptat pentru ea. În fine, 
domnule, voi reuşi, nu-i aşa, să vă fac să distrugeţi acest 
pamflet din pricina căruia va plânge o femeie; voi obţine 
acest lucru sau, jur pe onoarea mea, jur pe această 
dragoste nefericită despre care ştiţi atât de multe, că îmi 
voi străpunge inima aici, la picioarele dumneavoastră, cu 
această sabie, care s-a dovedit neputincioasă împotriva 
dumneavoastră. 


— Ah! Murmură Cagliostro, privindu-l pe Filip cu vădita 
durere. Ah dacă ar fi toţi ca dumneavoastră, aş fi alături de 
ei, ca să nu piară! 

— Domnule, domnule, vă rog să răspundeţi la rugămintea 
mea - îl imploră Filip. 

— Număraţi cele o mie de exemplare de colo şi ardeţi-le cu 
mâna dumneavoastră până la ultimul - zise Cagliostro, după 
o clipă de tăcere. 

Filip simţi că îi sare inima din piept de bucurie, alergă la 
dulap, smulse foile şi le aruncă în foc, apoi, strângând cu 
efuziune mâna lui Cagliostro, spuse: 

— Adio, adio, domnule şi vă mulţumesc de o mie de ori 
pentru ceea ce aţi făcut pentru mine. 

Şi plecă. 

— Datorăm fratelui o compensație pentru ceea ce a suferit 
sora - murmură Cagliostro văzându-l cum se îndepărtează. 
Apoi, cu glas tare: Trăsura! 

Capitolul XXXV Capul familiei de Taverney. 

În timp ce se întâmplau aceste lucruri în strada Neuve- 
Saint-Gilles, domnul de Taverney-tatăl se plimba prin 
grădină, urmat de doi valeţi care împingeau un fotoliu. Pe 
atunci erau la Versailles, poate mai sunt şi astăzi, nişte 
vechi palate cu grădini franţuzeşti care, imitând în mod 
servil gusturile şi ideile maestrului, îţi aminteau în mic 
Versailles-ul lui Le Nâtre16 şi al lui Mansard17. 

Mai mulţi curteni - probabil că domnul de la Feuillade a 
fost primul - îşi construiră în mic o seră subterană de 
portocali, un eleşteu şi băi în stilul băilor lui Apolo. Mai erau 
şi curţi de onoare şi un Trianon, totul la o scară de cinci 
centimetri: bazinele erau cât o căldare. 

Domnul de 'Tavemey făcuse la fel de când maiestatea sa 
Ludovic al XV-lea construise Trianonul. Casei de la 
Versailles i se adăugase o copie a Trianon-ului, livezi şi 
grădini cu flori. De când maiestatea sa Ludovic al XVI-lea îşi 
construise ateliere de lăcătuşerie şi strunguri, domnul de 
Tavemey îşi făcuse şi el potcovărie şi tâmplărie. De când 


Maria-Antoaneta înconjurase palatul cu grădini englezeşti, 
pârâiaşe artificiale, poieni şi colibe, domnul de Tavemey îşi 
făcuse într-unui din colţurile grădinii un mic Trianon pentru 
păpuşi şi un râuleţ pentru răţuşte. 

În momentul despre care vorbim, el sorbea aerul însorit 
pe singura alee rămasă neschimbată din marele secol: 
aleea de tei ale căror flori alcătuiau o dantelărie roşie ca 
sârmele scoase din foc. Mergea cu paşi mici, cu mâinile în 
manşon, şi, din cinci în cinci minute, fotoliul împins de valeţi 
se apropia, ca el să se poată odihni după atâta trudă. 
Savura odihna şi clipea în soarele puternic, când un uşier 
ieşi din casă strigând: 

— Domnul cavaler! 

— Fiul meu! Exclamă bătrânul, cu o bucurie orgolioasă. 
Întorcându-se şi văzându-l pe Filip, care îl urmă pe uşier, 
spuse: Scumpul meu cavaler! Şi, cu un gest, îl concedie pe 
lacheu. Vino, Filip, vino - continuă baronul - pici la vreme, 
mi-e mintea plină de gânduri senine. Ei, da' ce mutră ai... 
Eşti îmbufnat. 

— Nu, domnule. 

— Ştii... Cred că ştii urmarea poveştii... 

— Ce poveste? 

Bătrânul se întoarse, vrând să vadă dacă nu ascultă cineva 
Puteţi vorbi, domnule, nu ne-aude nimeni - îl încredința 
cavalerul. 

— Mă refer la povestea cu balul. 

— Înţeleg şi mai puţin. 

— Balul Operei... 

Filip se aprinse la faţă, ceea ce nu scăpă răutăciosului 
bătrânel. 

— Imprudentule - spuse el - te porţi ca un marinar 
nepriceput: cum au un vânt prielnic, înalţă toate pânzele. 
Haide, aşează-te ici pe bancă, ascultă-mă şi o să fie bine. 

— Domnule, în sfârşit... 

— În sfârşit, ai întrecut măsura, tai în carne vie, tu care 
erai atât de sfios altădată, atât de delicat, atât de rezervat 


Ei bine, acum o compromiţi. 

Filip se ridică: 

— Despre cine vorbiţi, domnule? 

— Despre ea, ce naiba! Despre ea. 

— Care ea? 

— Ei, crezi că nu ştiu nimic despre escapada ta, despre 
escapada voastră, a amândurora, la balul Operei... Bravo, 
frumos îţi şade, n-am ce zice! 

— Domnule, protestez... 

— Haide, nu te supăra; ceea ce ţi-am spus e spre binele 
tău; dacă nu eşti prudent, vei fi prins, ce dracu! De data 
asta ai fost văzut cu ea la bal, altă dată vei fi văzut în altă 
parte. 

— Am fost văzut...? 

— La naiba! Aveai sau nu un domino albastru? 

Tavemey vroia să strige ea nu avea nici un domino 
albastru, că se înşelau, că nu fusese la bal, că nu ştia despre 
ce bal vroia să-i vorbească tatăl său; sunt însă fiinţe cărora 
le e silă să se apere în împrejurări delicate; numai cei ce se 
ştiu iubiţi se apără cu înverşunare atunci când, apărându- 
se, îl ocrotesc pe prietenul care îi implică. 

„La ce bun - îşi zise Filip - să-l lămuresc pe tata? De altfel, 
vreau să ştiu totul”. Lăsă capul în piept, ca un vinovat care 
mărturiseşte. 

— Vezi bine - reluă bătrânelul, triumfător - ai fost 
recunoscut, eram sigur. Prin urmare, domnul de Richelieu, 
care te iubeşte mult şi care se afla la acest bal, cu toţi cei 
optzeci de ani ai lui, domnul de Richelieu, zic, a cercetat 
cine putea fi dominoul albastru căreia regina îi dădea braţul 
şi tu eşti singurul care putea fi bănuit; pe toţi ceilalţi îi 
văzuse şi ştii şi tu ca domnul mareşal nu se înşeală. 

— Că au bănuit că sunt eu fie, nu mă împotrivesc, dar că 
regină a fost recunoscută, iată ce mi se pure nemaipomenit 
- replică cu răceală Filip. 

— Nici nu era greu s-o recunoşti, deoarece şi-a scos 
masca. Oh, asta, vezi tu, depăşeşte orice închipuire. Atâta 


îndrăzneala! Femeia asta e nebună după tine, nu încape 
îndoială. 

Filip roşi iar, îi era cu neputinţă m continue convorbirea. 

— Şi dacă nu este îndrăzneală - urmă Tavemey - atunci 
nu-i decât o foarte supărătoare întâmplare. Fii atent, 
cavalere, unii sunt geloşi, geloşi de temut. Locul de favorit 
al unei regine este de invidiat, mai ales când regina este 
adevăratul rege. 

Şi Taverney-tatăl trase îndelung pe nas o priză de tabac. 

— Îmi vei ierta morala, nu-i aşa, cavalere? lartă-mă, 
scumpul meu! Îţi sunt recunoscător şi vroiam să împiedic ca 
întâmplarea, fiindcă este o întâmplare, să distrugă ceea ce 
ai clădit cu atâta iscusinţă. 

Filip se ridică, scăldat de sudoare, cu pumnii strânşi. Se 
pregătea să plece şi să-i reteze vorba tatălui său cu bucuria 
cu care retezi un şarpe; dar ceva îl împiedica, o curiozitate 
dureroasă, dorinţa furioasă de a cunoaşte răul, un ghimpe 
nemilos care se răsuceşte în inimile îndrăgostite. 

— Îţi spuneam deci că suntem invidiaţi - reluă bătrânelul - 
şi e firesc. Cu toate astea, încă n-am atins culmea spre care 
tu ne vei urca. A ta va fi gloria de a fi făcut ca numele de 
Tayemey să ţâşnească deasupra umilei sale obârşii. Fii 
prudent însă, altfel nu vom ajunge la ţintă şi planurile tale 
vor eşua pe parcurs. Ar fi, într-adevăr, păcat; să procedăm 
deci cu atenţie. 

Filip se întoarse cu spatele pentru, a-şi ascunde dezgustul 
profund, disprețul cumplit care dădeau trăsăturilor sale în 
acele clipe o expresie ce l-ar fi mirat din cale afară pe 
bătrân, poate chiar l-ar fi îngrozit. 

— Nu va trece mult şi vei cere o slujbă importantă - 
continuă bătrânul, înviorat. Vei cere să mi se dea o 
locotenenta regală undeva, nu departe de Paris; vei ridica 
apoi la rangul de domeniu de pair al regelui Franţei 
proprietatea Taverney-Maison-Rouge; vei face în aşa fel, să 
fiu printre primii care vor fi ridicaţi la acest rang, Aşadar, 


vei putea fi duce, pair şi general de divizie. Cum după aceşti 
doi ani voi mai fi în viaţă, vei cere să mi se dea,. 

— Destul! Destul! Urlă Filip. 

— A, dacă tu eşti mulţumit, eu nu sunt. Tu ai toată viaţa 
înainte eu doar vreo câteva luni. Trebuie ca aceste luni să 
mă răsplătească pentru trecutul trist şi mediocru. De altfel, 
nu mă pot plânge; Dumnezeu mi-a dat doi copii, E mult 
pentru un om fără avere; iar dacă fiica mea n-a fost de folos 
casei noastre, tu repari totul. Tu eşti arhitectul templului. 
Văd în tine pe marele Tavemey eroul. Îmi inspiri respect şi 
asta e ceva. Ce-i drept, purtarea ta la curte este admirabilă. 
O, nu mi-a fost dat să văd ceva mai abil! 

— Cum adică? Întrebă tânărul, neliniştit că acest şarpe îi 
încuviinţează purtarea. 

— Conduita ta este superbă. Nu eşti gelos în aparenţă. 
Laşi drum liber tuturor, dar, în realitate, ţii totul în mână: 
Este o metodă forte, însă inteligentă. 

— Nu înţeleg - replică Filip, din ce în ce mai înţepat. 

— Lasă modestia! Nu vezi că mergi, pas cu pus, pe urmele 
demnului Potemkin, care i-a uluit pe toţi cu norocul lui. A 
văzut-o pe Caterina cât era de vanitoasă în dragoste; dacă o 
lăsai liberă zbura din floare în floare, întorcându-se la cea 
mai frumoasă; dacă o urmăreai, n-o mai puteai atinge. Aşa 
că s-a resemnat. Şi el era cel care îi învăţa pe noii favoriţi 
cum să fie cât mai agreabili împărătesei, el era cel care, 
scoţându-le în evidenţă unele calităţi, le punea cu 
îndfmânare în lumină partea lor vulnerabilă; el era cel care 
o obosea pe suverană cu aceste capricii trecătoare, în loc să 
o lase să se plictisească cu distracţiile oferite de el, 
Potemkin. Şi pregătind domnia efemeră a acestor favoriţi, 
care, ironic, erau numiţi cei doisprezece Cezari, Potemkin 
îşi consolida o domnie veşnică, indestructibilă. 

— Doamne, câte infamii de neînțeles! Murmură bietul 
Filip, privindu-şi tatăl cu uimire. 

Bătrânul continuă imperturbabil: 


— În comparaţie cu Potemkin, tu faci o mică greşeală: n-o 
prea supraveghezi. El era tot timpul cu ochii în patru. 

La aceste cuvinte, Filip, crezând că tatăl său delirează, 
ridică din umeri, prea puţin respectuos. 

— Da, da - zise bătrânelul - crezi oare că n-am ghicit? Ai 
să vezi. 

— Ce anume, domnule? Tavemey încrucişa braţele. 

— Poţi să-mi spui - zise el - că nu-ţi creşti cu grijă 
succesorul? 

— Succesorul? Repetă Filip, pălind. 

— Poţi să-mi spui că nu ştii că regina are idei fixe în 
dragoste şi că, la o eventuală schimbare din partea ei, nu 
vrei să fii cu totul sacrificat, îndepărtat, aşa cum se 
întâmpla întotdeauna cu regina, deoarece nu poate să 
iubească în prezent şi să sufere în trecut?! 

— Vorbiţi păsăreşte, domnule baron! 

Bătrânul începu din nou să râdă cu acel râs strident şi 
macabru care-l făcea pe Filip să tresară, de parcă ar fi auzit 
țipătul unui duh rău. 

— Vrei să mă faci să cred că nu-l menajezi în mod tactic pe 
domnul de Chamy? 

— Chamy?! 

— Da, viitorul tău succesor. Omul care, când va domni, ar 
putea să te exileze, cum şi tu poţi să-i exilezi pe domnii de 
Coigny, de Vaudreuil şi pe alţii. 

Lui Filip i se urcă sângele la cap. 

— Destul! Strigă el. Vă repet: destul, domnule! Mi-e ruşine 
că v-am ascultat atâta vreme! Cel care spune că regina 
Franţei este o Messalină, acela, domnule, este un 
calomniator criminal! 

— Bine! Foarte bine! Exclamă bătrânelul. Ai dreptate, 
acesta este rolul tău; te asigur însă că nu ne-aude nimeni. 

— Ah, Doamne! 

— Şi în ceea ce îl priveşte pe Chamy, vezi bine că-ţi cunosc 
intenţiile. Oricât de abil este planul tău, am ghicit, vezi tu: 
asta e în sângele celor din familia Tavemey. Continuă, Filip, 


continua. Măguleşte-l, potoleşte-l, consolează-l pe Chamy, 
ajută-l să se transforme, lin şi fără amărăciune, din iarbă în 
floare şi fii încredinţat că este un gentilom care, mai târziu, 
când va fi favorit, te va răsplăti pentru tot ce-ai făcut pentru 
el. 

După aceste cuvinte, domnul de Tavemey, foarte mândru 
de perspicacitatea sa, făcu o mică săritură, care amintea de 
vremea când era fânar, tânăr şi înfloritor. Filip îl apucă de 
mâneca şi-l opri, furios. 

— Va să zică aşa - începu el. Ei bine, domnule, logica 
dumneavoastră este admirabilă. 

— Am ghicit, nu-i aşa şi te-ai supărat pe mine? N-are 
nimic! Ai să mă ierţi, fiindcă intenţiile mele sunt bune. De 
altfel, îmi place Chamy şi mă bucur că procedezi cu el în 
felul ăsta. 

— În clipa de faţă, domnul de Chamy al dumitale este în 
aşa măsură favoritul, răsfăţatul, elevul meu crescut cu mare 
grijă, încât adineauri i-am dat cu spada aceasta o lovitură în 
coaste. Şi Filip îi arătă tatălui său sabia. 

— Aoleu! Exclamă Tavemey, înspăimântat, văzând cum îi 
ard ochii fiului său, precum şi ieşirea-i belicoasă. Doar nu 
vrei să spui că te-ai bătut cu domnul de Chamy? 

— Şi că l-am străpuns cu sabia! Ba da. 

— Dumnezeule mare! 

— Iată cum ştiu eu să îngrijesc, să răsfăţ şi să-i corcolesc 
pe succesorii mei - adăugă Filip. Acum că aţi aflat, aplicaţi- 
vă teoria la practică mea. 

Şi, făcând o mişcare disperată, vru să fugă. Bătrânelul se 
agăţă de braţul lui. 

— Filip! Filip! Spune-mi că glumeşti. 

— Numiţi-o glumă, dacă vreţi, dar aşa am procedat. 

Bătrânul îşi ridică ochii spre cer, bâigui câteva vorbe fără 
şir şi, părăsindu-şi fiul, se repezi în anticameră. 

— Repede! Repede! Strigă el. Un om să încalece şi să 
alerge să se intereseze de soarta domnului de Chamy, care 
a fost rănit. Să afle cum se simte şi să nu uite să-i spună că 


este trimisul meu! Trădătorul ăsta de Filip - zise el, 
întorcându-se - este leit fratele surorii sale! Şi eu, care-l 
credeam vindecat! Ah, nu există decât un cap în familia 
mea... al meu! 

Capitolul XXXVI Catrenul domnului de Provence. 

În timp ce la Paris şi la Versailles se petreceau toate aceste 
evenimente, regele, liniştit ca de obicei, de când îşi ştia 
flotele victorioase şi de când iama cea grea trecuse, se 
odihnea în cabinetul său, în mijlocul hărților şi 
planigloburilor, în tovărăşia micilor maşinării şi visa să 
tragă noi brazde pe mări pentru vasele lui La Perouse. 

O bătaie uşoară în uşă îl trezi din visările sale înaripate şi 
din gustarea straşnică pe care tocmai o luase. În clipa 
aceea se auzi o voce care spuse: 

— Pot să intru, frate dragă? 

„Domnul conte de Provence, nesuferitul!” bombăni regele, 
împingând la o parte cartea de astronomie, deschisă la cele 
mai mari constelații. 

— Intră - răspunse Ludovic. 

Un personaj rotofei, scund şi roşcovan, cu ochii vii, intra 
într-un fel prea respectuos pentru un frate, prea familiar 
pentru un supus. 

— Nu mă aşteptai, frate? Zise el. 

— Nu, pe legea mea! 

— Te deranjez? 

— Nu, dar ai ceva interesant să-mi spui? 

— Un zvon atât de caraghios, de grotesc... 

— Ah, ah! O răutate... 

— Pe legea mea, da, frate dragă... 

— Şi cine te-a amuzat, spunându-ţi-o? 

— Eh, numai pentru că era ceva aparte... 

— Vreo răutate împotriva mea. 

— Dumnezeu mi-e martor că n-aş fi râs, dacă ar fi fost aşa. 

— Atunci... Împotriva reginei. 

— Sire, închipuiţi-vă că mi s-a spus serios, dar de data 
aceasta foarte serios... Sută în sută, mie în mie... 


— Frate, de când preceptorul meu mi-a cerut să admir 
aceste ocolişuri oratorice la doamna de Sevigne, ca model 
al genului, nu le mai admir de loc... Faptele. 

— Ei bine, dragă frate - reluă contele de Provence, 
întrucâtva jignit de această primire brutala - se spune că 
regina n-a dormit acasă alaltăieri. Ha, ha, ha! Şi se sili să 
râdă. 

— Ar fi foarte trist dacă ar fi adevărat - răspunse regele, 
cu gravitate. 

— Dar nu este adevărat, nu-i aşa, frate dragă? 

— Nu. 

— Şi nu este adevărat nici ca regină a fost văzută 
aşteptând la Poarta Rezervoarelor? 

— Nu. 

— În ziua aceea, ştii, când ai dat ordin să se închidă poarta 
la orele unsprezece? 

— Nu ştiu. 

— Ei bine, închipuieşte-ţi, trate dragă, că zvonul 
pretinde... 

— Ce vrea să însemne acest zvon? Unde este? Cine este? 

— Iată o întrebare serioasă, da, foarte serioasă. Într- 
adevăr, cine este zvonul? Ei bine, acest cineva fără chip, 
care nu poate fi prins şi care se numeşte zvon, pretinde că a 
văzut-o în noaptea aceea pe regină, braţ la braţ cu domnul 
conte d'Artois, pe la orele douăsprezece şi jumătate. 

— Unde? 

— Îndreptându-se către o casă pe care domnul d'Artois o 
are în spatele grajdurilor. Maiestatea voastră n-a auzit 
vorbindu-se despre această enormitate? 

— Ba da, frate dragă, sigur că am auzit vorbindu-se, era şi 
firesc. 

— Cum adică, sire? 

— Cum îţi spun: Oare dumneata n-ai făcut nimic ca să 
ajungă la urechile mele? 

— Eu? 

— Da, dumneata. 


— Sire, ce-am făcut? 

— Un catren, de pildă, care a fost tipărit în Mercur. 

— Un catren?! Zise contele, mai roşu la faţă decât atunci 
când intrase. 

— Vă merge faima că sunteţi favoritul muzelor. 

— Nu chiar până într-atât... ca să... 

— Ca să faceţi un catren care sfârşeşte cu următorul vers: 
Elena nu se sinchiseşte de bunul rege Menelau... 

— Eu, sire...?! 

— Nu tăgădui, iată catrenul cu autograf; e scrisul 
dumitale... Ce-i drept, nu prea mă pricep la poezie, hei, dar 
la scris, sunt expert...! 

— Sire, o nebunie aduce după sine altă nebunie... 

— Domnule de Provence, te asigur că n-a fost nebunie 
decât din partea dumitale şi mă mir că un filosofa putut 
săvârşi asemenea nebunie; să păstrăm acest calificativ 
pentru catrenul dumitale. 

— Sire, maiestatea voastră este aspru cu mine. 

— Legea talionului, frate. În loc să faci catrenul, ai fi putut 
să te informezi despre ceea ce a făcut regina; eu aşa am 
făcut; şi, în locul unui catren împotriva ei, de fapt, împotriva 
mea, ai fi putut să scrii un oarecare madrigal pentru 
cumnata dumitale. Vei spune că este un subiect care nu 
prea te inspiră; însă mie îmi place mai mult o epistolă 
stângace decât o satiră bine făcuta. Horaţiu o spune şi el, 
Horaţiu, poetul dumitale. 

— Sire, mă copleşiţi. 

— Fiindcă nu eşti convins de nevinovăția reginei cum sunt 
eu - repetă regele, cu fermitate - ai face bine să-l reciteşti 
pe Horaţiu al dumitale. Oare nu ela spus aceste cuvinte 
frumoase? Rog să-mi fie cu iertare, eu cam stâlcesc latina: 
Rectius hoc es: /Hoc faciens vivam melius, sic dulcis amicis 
occurram. „Este mai bine aşa: /dacă o fac, voi fi mai cinstit; 
dacă o fac, voi fi bun cu prietenii mei.” Desigur, dumneata 
vei traduce mai elegant decât mine, frate dragă, dar cred 
că acesta este sensul. 


Şi după ce-i dădu această lecţie, mai mult ca un părinte 
decât ca un frate, bunul rege aşteptă ca vinovatul să 
înceapă să se justifice. Contele se gândi un timp ce anume 
trebuie să răspundă, însă nu ca un om aflat în încurcătură, 
ci ca un orator în căutare de efecte. 

— Sire - începu el - oricât de severă a fost sentinţa 
maiestăţii voastre, am o scuză şi nutresc speranţa că voi fi 
iertat. 

— Vorbeşte, frate dragă. 

— Mă scuzaţi de a mă fi înşelat, nu-i aşa şi nu de a fiavuto 
rea intenţie? 

— De acord. 

— Dacă-i aşa, maiestatea voastră, care ştie că nu este om 
cel ce nu se înşeală, maiestatea voastră nu va admite oare 
că şi eu m-am înşelat? 

— Spiritul dumitale, frate, este mare şi generos, aşa că nu- 
| voi acuza. 

— Ei bine, sire, cum să nu mă înşel, auzind tot ce se 
spune? Noi, ceilalţi prinți, trăim într-o atmosferă de 
calomnie, suntem copleşiţi. Nu am spus că am crezut, am 
spus ce mi s-a spus. 

— Dacă-i aşa, e perfect... Dar... 

— Catrenul? Ah, poeţii sunt fiinţe bizare; şi-apoi nu-i mai 
bine să răspunzi criticând cu blândeţe... Ceea ce poate fi şi 
un avertisment, decât să te încrunţi? Ameninţările puse în 
versuri nu jignesc, sire; nu sunt ca pamfletele, împotriva 
cărora maiestatea voastră ar trebui să ia măsuri; pamflete, 
ca cel pe care am să vi-l arăt eu însumi. 

— Un pamflet?! 

— Da, sire; îmi trebuie negreşit un ordin prin care să fie 
trimis la Bastilia ticălosul autor al acestei grozăvii. 

Regele se ridică brusc şi zise: 

— Să văd! 

— Nu ştiu dacă trebuie ca eu, sire... 

— Ba da, ba da, ai datoria; nimic nu trebuie cruțat în 
această împrejurare. Ai pamfletul? 


— Da, sire. 

— Dă-mi-l. 

Şi contele de Provence scoase din buzunar un exemplar 
din Povestea Etteniotnaei, dova-da fatală pe care bastonul 
lui Chamy, sabia lui Filip, focul lui Cagliostro o lăsaseră să 
intre în circulaţie. 

Regele îşi aruncă ochii pe foaie, cu rapiditatea omului 
obişnuit să citească pasajele interesante ale unei cărţi sau 
ale unui jurnal. 

— Ce infamie - exclamă el - ce infamie! 

— Vedeţi, sire: se zice că sora mea a fost la hârdăul lui 
Mesmer. 

— Ei bine, da, a fost! 

— A fost?! Exclamă contele de Provence. 

— Cu permisiunea mea. 

— Oh, sire...! 

— Şi nu prezenţa ei la Mesmer mă face să mă îndoiesc de 
cuminţenia sa, deoarece eu i-am îngăduit să meargă în 
Piaţa Vendme. 

— Maiestatea voastră nu a îngăduit ca regina să se 
apropie de hârdău pentru a expe-rimenta ea însăşi... 

Regele bătu din picior. Contele rostise aceste cuvinte 
tocmai în clipa când ochii lui Ludovic al XVI-lea parcurgeau 
pasajul cel mai jignitor la adresa Mariei-Antoaneta şi anume 
descrierea pretinsei sale crize, a zvârcolirilor, a voluptoasei 
neorânduieli a îmbrăcămintei sale, a tot ceea ce, în sfârşit, 
atrăsese atenţia asupra domnişoarei Oliva în trecere pe la 
Mesmer. 

— Imposibil, imposibil! Repetă regele, pălind. A, poliţia 
trebuie să ştie ce se ascunde aici! 

Sună. 

— Domnul de Crosne - porunci el. Căutaţi-l pe domnul de 
Crosne! 

— Sire, astăzi este ziua raportului săptămânal şi domnul 
de Crosne aşteaptă în Oeil-de-Boeuf. 

— Să intre! 


— Îngăduie-mi, dragă frate... 

— Spuse contele de Provence, cu ipocrizie. Şi se prefăcu 
că vrea să iasă. 

— Rămâi! Îi ordonă Ludovic al XVI-lea. Dacă regină este 
vinovată, ei bine, domnule, dumneata faci parte din familie 
şi poţi s-o ştii; dacă este nevinovată, trebuie, de asemenea, 
să ştii, pentru că ai bănuit-o. 

Domnul de Crosne intră. Văzându-l pe domnul de 
Provence cu regele, el începu prin a prezenta omagiile sale 
respectuoase celor două mărimi ale regatului; apoi, 
adresându-se regelui, spuse: 

— Raportul este gata, sire. 

— Înainte de orice, domnule, explicaţi-ne cum de s-a 
publicat la Paris un pamflet atât de mârşav împotriva 
reginei? Îi ceru Ludovic al XVI-lea. 

— Etteniotna? Zise domnul de Crosne. 

— Da. 

— Sire, e vorba despre un gazetar numit Reteau. 

— Da. Îi cunoaşteţi numele, dar nici nu l-aţi împiedicat să 
publice, nici nu l-aţi arestat după publicare. 

— Sire, nimic nu era mai uşor decât să-l arestăm! Vă pot 
arăta ordinul de ridicare gata pregătit în portofelul meu. 

— Atunci, de ce nu a fost arestat? 

Domnul de Crosne se întoarse spre domnul de Provence. 

— Eu mă retrag, maiestate - spuse acesta, rar. 

— Nu, nu - răspunse regele. Doar v-am cerut să rămâneţi. 
Aşa că vă rog să rămâneţi. 

Contele se înclină. 

— Vorbiţi, domnule de Crosne, vorbiţi deschis, fără 
rezerve, vorbiţi repede şi clar. 

— Ei bine, sire, iată ce vă răspunde şeful poliţiei: nu l-am 
arestat pe gazetarul Reteau, pentru că trebuia să am 
negreşit, înainte de a face acest lucru, o explicaţie cu 
maiestatea voastră. 

— Chiar o doresc. 


— Poate, sire, ar fi mai bine să i se dea acestui gazetar o 
pungă cu bani şi să fie trimis dracului undeva, destul de 
departe. 

— De ce? 

— Pentru că, sire, când aceşti nemernici spun minciuni, 
publicul, când i se arată că este aşa, se bucură dacă 
mincinoşii sunt bătuţi, dacă li se taie urechile sau dacă sunt 
chiar spânzurați. Dar când, din nenorocire, dau peste un 
adevăr... 

— Un adevăr?! Domnul de Crosne se înclină. Da. Ştiu. 
Regina a fost într-adevăr la hârdăul lui Mesmer. S-a dus, da, 
este o nenorocire, cum spuneţi; dar eu i-am permis. 

— O, sire!... Murmură domnul de Crosne. 

Exclamaţia scoasă de acest supus respectuos îl izbi pe 
rege mai mult chiar decât dacă ar fi ieşit de pe buzele rudei 
geloase. 

— Presupun că regina nu este pierdută din cauza aceasta? 

— Nu, sire, dar este compromisă. 

— Domnule de Crosne, să vedem ce v-a spus poliţia 
dumneavoastră. 

— Sire, multe lucruri care, cu tot respectul pe care îl 
datorez maiestăţii voastre, cu toată adoraţia respectuoasa 
pe care o simt pentru regină, se potrivesc cu unele afirmaţii 
din pamflet. 

— Se potrivesc, aţi spus? 

— Iată cum: o regină a Franţei, care se duce îmbrăcata ca 
o femeie oarecare în mijlocul acelei mulţimi dubioase, 
atrasă de acele ciudăţenii magnetice ale lui Mesmer şi care 
se duce singură... 

— Singură?! Exclamă regele. 

— Da, sire. 

— Vă înşelaţi, domnule de Crosne. 

— Nu cred, sire. 

— Rapoartele greşesc. 

— Sunt atât de exacte, sire, încât vă pot descrie în 
amănunt toaleta maiestăţii sale, tot ceea ce are legătură cu 


persoana ei, paşii, gesturile, strigatele sale... 

— Strigătele sale?! 

Regele păli şi mototoli ziarul. 

— Chiar şi suspinele i-au fost notate de către agenţii mei - 
adăugă timid domnul de Crosne. 

— Suspinele!... Doamne, regina şi-a pierdut capul până 
într-atât...?! Regina pune atât de puţin preţ pe onoarea 
mea de rege şi pe onoarea sa de femeie?! 

— Este imposibil - interveni contele de Provence. Ar fi mai 
mult decât un scandal şi maiestatea să nu este capabilă să-l 
facă. 

Această frază era mai mult o exagerare a acuzaţiei decât o 
scuză. Regele îşi dădu seama şi se revoltă. 

— Domnule - se adresă el şefului poliţiei - menţineţi ceea 
ce aţi spus? 

— Din păcate, până la ultimul cuvânt, sire. 

— Frate, dumneavoastră vă datorez o dovadă asupra celor 
ce am afirmat - zise regele, trecându-şi batista peste 
fruntea năpădită de sudoare. Onoarea reginei şi a întregii 
mele case. Nu pot să risc. l-am îngăduit reginei să meargă 
la hârdăul lui Mesmer, dar i-am ordonat să ia cu ea o 
persoană de încredere, ireproşabilii, sfânta chiar. 

— A, dacă ar fi fost aşa... 

— Spuse domnul de Crosne. 

— Da - întări şi contele de Provence - dacă o femeie ca 
doamna de Lamballe, de pildă... 

— Frate, chiar pe doamna principesa de Lamballe i-am 
indicat-o reginei, numai pe ea. 

— Din nefericire, sire, prinţesa nu a fost luată. 

— Ei bine - adăugă regele, tulburat - dacă neascultarea a 
mers atât de departe, trebuie să pedepsesc cu asprime pe 
vinovat şi îl voi pedepsi. Şi un cumplit oftat îi pecetlui 
buzele, după ce îi sfâşiase inima. Numai că - reluă el, mai 
încet - tot mă mai îndoiesc; este firesc, dumneavoastră nu 
împărtăşiţi această îndoială, dumneavoastră nu sunteţi 
regele, soţul, prietenul celei care este acuzată... Vreau să 


înlătur această îndoială. Sună; apăru un ofiţer de serviciu. 
Aflaţi - porunci regele - dacă doamna prinţesă de Lamballe 
se află la regină sau este în apartamentul ei. 

— Sire, doamna de Lamballe se plimbă în grădina cea 
mică împreună cu maiestatea sa şi o altă doamnă. 

— Rugaţi-o pe doamna prinţesă să vină imediat aici. 

Ofiţerul plecă. 

— Acum, domnilor, încă zece minute; n-aş şti ce hotărâre 
să iau până atunci. 

Şi Ludovic al XVI-lea, contrar obiceiului său, se încruntă şi 
se uită la cei doi martori ai durerii sale, cu o privire aproape 
amenințătoare. Cei doi martori păstrară tăcerea. Domnul 
de Crosne era cu adevărat mâhnit, domnul de Provence 
simula o tristeţe de care s-ar fi molipsit şi zeul Momus18 în 
persoană. 

Un foşnet uşor de mătase în spatele uşii îl vesti pe rege că 
prinţesa Lamballe se apropia. 

Capitolul XXXVII Prinţesa de Lamballe. 

Prinţesa de Lamballe intră, frumoasă şi senină, cu fruntea 
netedă, cu buclele răzlețe ale pieptănăturii îndrăzneţ 
ridicate de pe tâmple, cu sprâncenele negre şi fine, parcă 
desenate cu tuş, cu ochii săi albaştri, limpezi, imenşi, 
strălucitori ca sideful, cu nasul său drept şi perfect, cu 
buzele caste şi voluptoase totodată; toată această 
frumuseţe încununând un trup fără egal, fermeca şi 
impunea. 

Prinţesa aducea cu ea acel parfum de virtuţi, de graţie şi 
imaterialitate, pe care La Valliere îl împrăştia înainte de a fi 
devenit favorită şi după ce a căzut în dizgrație. 

Când o văzu venind, zâmbitoare şi modestă, regele se 
simţi copleşit de durere. „Vai! Se gândi el. Ceea ce va ieşi 
din această gură va fi o osândă fără drept de apel.” 

— Luaţi loc, prinţesă! Zise suveranul, înclinându-se adânc. 

Domnul de Provence se apropie şi îi sărută mâna. 

Regele se reculese. 


— Ce doreşte maiestatea voastră de la mine? Întrebă 
prinţesa, cu o voce de înger. 

— O informaţie, doamnă, o informaţie exactă, verişoară. 

— Aştept, sire. 

— În ce zi aţi fost cu regina la Paris? Gândiţi-vă bine. 

Domnul de Crosne şi contele de Provence se priviră 
surprinşi. 

— Înţelegeţi-mă, domnilor - le spuse regele. 
Dumneavoastră nu vă îndoiţi, eu însă da. În consecinţă, 
întreb ca un om care se îndoieşte. 

— Miercuri, sire - răspunse prinţesa. 

— Mă veţi ierta - continuă Ludovic al XVI-lea - dar doresc 
să ştiu adevărul, verişoară. 

— Îl veţi şti întrebându-mă, sire - răspunse cu simplitate 
doamna de Lamballe. 

— Şi ce aţi făcut la Paris, verişoară? 

— Am mers la domnul Mesmer, în Piaţa Vend6me, sire. 

Cei doi martori tresăriră, regele se înroşi de emoție. 

— Singură? Spuse el. 

— Nu, sire, cu maiestatea sa regina. 

— Cu regina? Spuneţi cu regina?! Strigă Ludovic al XVI- 
lea, luându-i mâna cu ardoare. 

— Da, sire. Domnul de Provence şi domnul de Crosne se 
apropiară, uluiţi. Maiestatea voastră i-a îngăduit reginei - 
continuă doamna de Lamballe - cel puţin aşa mi-a spus 
maiestatea sa. 

— Şi maiestatea sa avea dreptate, verişoară... Acum... Mi 
se pare că respir mai uşurat, deoarece doamna de Lamballe 
nu minte niciodată. 

— Niciodată, sire - murmură prinţesa. 

— O, niciodată! Exclamă cu convingere şi plin de cel mai 
mare respect domntil de Crosne. Atunci, permiteţi-mi, 
sire... 

— A, desigur, vă permit, domnule de Crosne; întrebaţi, 
cercetaţi, o trec pe scumpa noas-tră prinţesă pe banca 
acuzaților, o las în stăpânirea dumneavoastră. 


Doamna de Lamballe zâmbi. 

— Sunt gata - spuse ea. Numai că, sire, tortura a fost 
abolită. 

— Da, am abolit-o pentru ceilalţi - zise regele, surâzând - 
dar n-am abolit-o pentru mi-ne. 

— Doamnă - începu şeful poliţiei - aveţi bunătatea să-i 
spuneţi regelui ce aţi făcut împreună cu maiestatea sa la 
domnul Mesmer şi, în ultimul rând, cum era îmbrăcată 
maiestatea sa? 

— Maiestatea sa purta o rochie de tafta argintie, pelerină 
de muselină brodată, un manşon de hermină, o pălărie de 
catifea roz cu panglici mari negre. 

Erau semnalmente cu totul diferite de cele ale Olivei. 
Domnul de Crosne se arăta nespus de surprins, contele de 
Provence îşi mască buzele. Regele îşi freca mâinile. 

— Şi ce a făcut regina, îndată ce a intrat? Întrebă el. 

— Sire, aveţi dreptate să spuneţi, „îndată ce a intrat”, 
deoarece, de abia am intrat... 

— Împreună? 

— Da, sire, împreună. Cum spuneam, de abia am intrat în 
primul salon, unde nimeni nu ne-a dat atenţie, atât de mare 
era interesul pe care-l stârneau misterele magnetismului, 
ca o femeie se apropie de maiestatea sa şi îi oferi o mască, 
implorând-o să nu facă nici un pas mai departe. 

— Şi dumneavoastră v-aţi oprit? Întrebă grăbit contele de 
Provence. 

— Da, domnule. 

— Şi n-aţi mai trecut pragul primului salon? Întrebă 
domnul de Crosne. 

— Nu, domnule. 

— Şi aţi ţinut-o tot timpul de braţ pe regină? Interveni 
regele, cu o urmă de nelinişte. 

— Tot timpul; braţul maiestăţii sale s-a sprijinit pe braţul 
meu. 

— Ei bine - izbucni regele - ce credeţi, domnule de 
Crosne? Ce spuneţi, frate dragă? 


— Este extraordinar, este nemaipomenit - zise domnul de 
Provence, simulând o veselie care lăsa să se vadă, mai bine 
decât ar fi făcut-o îndoiala, tot necazul pe care îl simţea la 
auzul acestor veşti. 

— Nu este nimic nemaipomenit - se grăbi să răspundă 
domnul de Crosne, pe care bucuria nestânjenita a regelui îl 
făcea să aibă remuşcări. 'Tot ce a spus doamna prinţesa nu 
poate fi decât adevărul adevărat. 

— Rezultă deci?... Zise domnul de Provence. 

— Rezultă deci că agenţii mei s-au înşelat, monseniore. 

— Vorbiţi serios? Întrebă contele de Provence, cu aceeaşi 
nelinişte. 

— Bineînţeles, monseniore, agenţii mei s-au înşelat. 
Maiestatea sa a făcut ceea ce a spus doamna de Lamballe, 
nimic altceva. În ceea ce-l priveşte pe gazetar, dacă eu sunt 
convins de spusele cu desăvârşire adevărate ale doamnei 
prințese, cred că şi secătură asta, trebuie să fie; mă duc să 
trimit imediat ordinul de arestare. 

Doamna de Lamballe întorcea capul când într-o parte, 
când în cealaltă, cu liniştea pe care ţi-o dă inocenţa care 
vrea să ştie ce se întâmpla, o inocenţă în aceeaşi măsură 
plină de curiozitate, ca şi de teamă. 

— Un moment - interveni regele - un moment; avem 
destul timp să-l spânzurăm pe gazetar. Aţi pomenit despre o 
femeie care a oprit-o pe regină la intrarea în salon, 
prinţesă. Spuneţi-ne cine era femeia. 

— Maiestatea sa părea ca o cunoaşte, sire; voi spune chiar, 
deoarece nu mint niciodată, că ştiu că maiestatea să o 
cunoaşte. 

— Aşadar, verişoară, trebuie să vorbesc cu această femeie, 
este neapărat nevoie. Aici se afla întregul adevăr; numai 
aici se află cheia misterului. 

— Asta-i şi părerea mea - încuviinţă domnul de Crosne 
când regele se întoarse spre el. 

— Vorbe... 


— Murmură contele de Provence. lată o femeie care mi se 
pare un fel de zeu al tuturor dezlegărilor. Verişoară - rosti 
el cu voce tare - regina n-a mărturisit că o cunoaşte pe acea 
femeie? 

— Maiestatea să nu mi-a mărturisit, monseniore, mi-a 
povestit. 

— Fratele nostru vrea să vă spună - se amesteca regele - 
că dacă regină o cunoaşte pe acea femeie, dumneavoastră 
de asemenea îi ştiţi numele. 

— Este doamna de La Motte Valois. 

— Intriganta asta! Strigă regele, cu ciudă. 

— Cerşetoarea asta! Exclamă contele. Drace, drace! Va fi 
greu să-i punem întrebări; e tare şireată. 

— Vom fi şi noi la fel de şireţi cu ea - spuse domnul de 
Crosne. Şi, de altfel, nu mai este nevoie de şiretenie, după 
cele relatate de doamna de Lamballe. Astfel că la primul 
cuvânt al regelui... 

— Nu, nu - zise Ludovic al XVI-lea, descurajat - n-am nici 
un chef s-o văd pe regina într-o societate atât de neplăcută. 
Regină este atât de bună, încât, sub pretextul sărăciei, se 
adună în jurul ei tot ce este mai dubios din rândurile 
nobilimii inferioare a regatului. 

— Doamna de La Motte este o Valois autentica - preciză 
doamna de Lamballe. 

— Să fie tot ce vrea, verişoară dragă, eu nu doresc să pună 
piciorul aici. Mai bine mă lipsesc de bucuria imensă pe care 
mi-ar fi făcut-o totala dezvinovâăţire a reginei; prefer să 
renunţ la această bucurie, decât să mă aflu în prezenţa unei 
asemenea fiinţe. 

— Şi, cu toate acestea, vă veţi afla! Strigă regina, palidă de 
mânie şi, deschizând uşa cabinetului, apăru înfrumuseţată 
de o nobilă indignare, în faţa ochilor uluiţi ai contelui de 
Provence, care salută cu stân-găcie din spatele uşii, ce se 
trânti cu zgomot. Da, sire - continuă regina - nu este 
suficient să spui: „Mi-ar plăcea sau n-am chef să o văd pe 


fiinţa aceea”. Această fiinţă este un martor căruia 
inteligenţa acuzatorilor mei... 

— Şi-l privi pe cumnatul său —... Şi francheţa judecătorilor 
mei... 

— Se întoarse spre rege şi domnul de Crosne —... Căruia, 
în fine, propria sa conştiinţă, oricât de pervertita ar fi, îi vor 
smulge adevărul. Eu, cea acuzată, cer să fie ascultată 
această femeie şi o veţi asculta. 

— Doamnă - se grăbi să spună regele - cred că vă daţi 
seama că n-o să trimitem să fie adusă doamna de La Motte 
pentru a-i face cinstea de a depune mărturie pentru sau 
împotriva dumneavoastră. Eu nu pun în aceeaşi balanţă 
onoarea dumneavoastră cu sinceritatea acestei femei. 

— Nu vom trimite după doamna de La Motte, sire, pentru 
că ea se află aici. 

— Aici?! Strigă regele, sărind de parcă ar fi călcat pe un 
şarpe. Aici? 

— Sire, după cum ştiţi, am vizitat o femeie nefericită şi 
care poartă un nume ilustru. În ziua aceea, când s-au spus 
atâtea lucruri... 

— Şi îl privi ţintă peste umăr pe contele de Provence, care 
ar fi preferat să fie la o sută de picioare sub pământ, dar a 
cărui faţă lătăreaţă şi inexpresivă părea că aprobă cele ce 
se spuneau acolo. 

— Ei bine? Zise Ludovic al XVI-lea. 

— Ei bine, sire, în ziua aceea am uitat la doamna de La. 
Motte un obiect, o cutiuţă. Mi-a adus-o astăzi; de aceea 
doamna de La Motte se află aici. 

— Nu, nu... Eu m-am convins - spuse regele - mai bine să 
rămână aşa. 

— A, nu, eu nu sunt mulţumită - replică regina. O voi 
aduce aici. De altfel, de ce atâta repulsie? Ce a făcut? Ce 
este la mijloc? Dacă nu ştiu, spuneţi-mi. Haide, domnule de 
Crosne, dumneata care le ştii pe toate, vorbeşte. 

— Nu ştiu nimic care să fie defavorabil acestei doamne, 
răspunse demnitarul. 


— Adevărat? 

— Fără îndoială. E săracă, asta e tot; puţin cam 
ambiţioasa, poate. 

— Ambiţia este vocea sângelui. Dacă nu ai decât acest 
lucru împotriva ei, regele poate să-i îngăduie să depună 
mărturie. 

— Nu ştiu - răspunse Ludovic al XVI-lea - dar eu am 
presentimente, instincte, simt că femeia asta îmi va aduce 
nenorocire, va fi o sursă de neplăceri în viaţa mea... Să o 
oprim la timp. 

— Oh, sire, ce superstiție! Du-te şi-o cheamă - se adresă 
regina prinţesei de Lamballe. 

Cinci minute mai târziu, Jeanne, modestă, părând de-a 
dreptul ruşinată, dar având multă distincţie în gesturi şi 
îmbrăcăminte, intra cu pas domol în cabinetul regelui. 

Ludovic al XVI-lea, de neclintit în antipatia sa, se întorsese 
cu spatele la uşă. Cu coatele pe birou, cu capul în palme, 
părea cu desăvârşire străin în mijlocul celorlalţi. Contele de 
Provence o privea pe Jeanne cu o insistenţă atât de 
stânjenitoare, încât dacă modestia ei ar fi fost reală, această 
femeie ar fi trebuit să se simtă paralizată şi incapabilă să 
mai rostească măcar un singur cuvânt. Dar numai atâta era 
prea puţin ca s-o intimideze pe Jeanne. Nici un rege, nici un 
împărat, cu toate sceptrele lor, nici un papă, cu tiara sa, nici 
o forţă divină, nici o putere a infernului n-ar fi vrut să 
tulbure această minte de fier, să o înspăimânte sau să o 
îngenuncheze. 

— Doamnă - i se adresă regina, ducând-o până la rege -vă 
rog să aveţi amabilitatea şi să spuneţi ce aţi făcut în ziua 
când eu am fost în vizită la domnul Mesmer; vă rog să 
spuneţi totul în amănunt. 

Jeanne tăcea. 

— Fără rezerve, fără menajamente. Nimic decât numai 
adevărul, aşa cum s-a înscris în memoria dumneavoastră. 

Şi regina se aşeză într-un fotoliu, pentru ca martorul să nu 
fie influenţat de privirea ei. 


Ce rol pentru Jeanne! Pentru ea, a cărui perspicacitate 
ghicise că regina are nevoie de ea, pentru ea, care simţea 
că Maria-Antoaneta este bănuită, iar ea o putea apăra fără 
să se îndepărteze de adevăr. 

Oricare alta, având această convingere, ar fi cedat plăcerii 
de a demonstra nevinovaţi reginei, exagerând dovezile. 
Jeanne, însă, era o natură atât de subtilă, atât de rafinată, 
atât de puternică, încât se mărgini la simpla expunere a 
faptelor. 

— Sire - începu ea - m-am dus la domnul Mesmer din 
curiozitate, cum se duce întregul Paris. Spectacolul mi s-a 
părut întrucâtva cam grosolan. Am vrut să plec. Când, 
deodată, în pragul uşii, la intrare, o zăresc pe maiestatea 
sa, pe care avusesem cinstea să o văd cu o seară mai 
înainte, fără să ştiu cine este, maiestatea sa, a cărei 
generozitate mi-a dezvăluit rangul său. Când am văzut 
augustele sale trăsături, care nu se vor şterge niciodată din 
memoria mea, mi s-a părut că prezenţa maiestăţii sale 
regină este nepotrivită în locul acela, unde multe suferinţe 
şi vindecări inexplicabile sunt înfăţişate ca un spectacol. Cer 
cu umilinţă iertare maiestăţii sale de a fi îndrăznit să-mi iau 
libertatea să mă gândesc la comportamentul său, dar totul 
s-a petrecut fulgerător, poate a acţionat instinctul meu de 
femeie; cer iertare în genunchi, dacă am trecut dincolo de 
limita respectului pe care îl datorez celor mai mici gesturi 
ale maiestăţii sale. 

Aici ea se opri, simulând emoția, plecând capul, ajungând 
printr-o artă nemaipomenita la sufocarea care precede 
lacrimile. Domnul de Crosne fu emoţionat, doamna de 
Lamballe se simţi atrasă de caracterul acestei femei care 
părea să fie delicată, timidă, spirituală şi bună. Domnul de 
Provence se zăpăci. Regina îi mulţumi Jeannei cu o privire, 
pe care aceasta o aştepta sau, mai precis, o pândea cu o 
prefăcută nerăbdare. 

— Ei bine - zise regina - aţi auzit, sire? 

Regele nu se mişca. 


— Nu aveam nevoie de mărturia doamnei - răspunse el. 

— Mi s-a spus să vorbesc - obiectă cu timiditate Jeanne - şi 
a trebuit să mă supun. 

— Destul! Izbucni cu vehemenţă Ludovic al XVI-lea. Când 
regina spune un lucru, nu are nevoie de martori pentru a fi 
crezută că spune adevărul. Când regina are învoirea mea, 
nu trebuie să caute sprijin la nimeni. Şi are învoirea mea. 

Rostind aceste cuvinte, strivitoare pentru domnul de 
Provence, se ridică. Regina nu pierdu prilejul de a zâmbi 
dispreţuitor. Regele întoarse spatele fratelui său şi săruta 
mâna Mariei-Antoaneta şi prinţesei de Lamballe. Acesteia 
din urmă îi îngădui să se retragă, cerându-i iertare de a o fi 
deranjat, pentru nimic, adaugă el. Doamnei de La Motte nu 
îi adresă nici un cuvânt, nici o privire; dar cum era obligat 
să treacă prin faţa ei pentru a se întoarce la fotoliul său şi 
cum se temea să nu o supere pe regină, fiind nepoliticos în 
prezenţa sa cu o invitată, se sili să-i adreseze Jeannei un 
mic salut, căruia aceasta îi răspunse iară grabă cu o 
reverență adâncă menită să-i scoată în evidenţă întreaga sa 
graţie. 

Doamna de Lamballe ieşi prima din cabinet, apoi doamna 
de La Motte, pe care regina o pofti să iasă înaintea sa şi, în 
sfârşit, regina, care schimbă o ultimă privire, aproape 
tandră, cu regele. 

Pe coridor se auziră apoi glasurile celor trei femei, care se 
îndepărtau şuşotind. Atunci Ludovic al XVI-lea se întoarse 
spre contele de Provence: 

— Frate dragă, nu te mai rețin. Trebuie să pun la punct 
unele treburi împreună cu domnul comandant al poliţiei. Îţi 
mulţumesc că ai acordat atenţie acestei depline, totale şi 
strălucitoare dezvinovăţiri a sorei dumitale. E lesne de 
văzut că eşti la fel de bucuros că şi mine, ca să nu spun 
decât atât. Între noi doi acum, domnule de Crosne. Aşezaţi- 
vă aici, vă rog. 

Contele de Provence salută, mereu cu zâmbetul pe buze şi 
ieşi din cabinet numai după ce nu le mai auzi pe doamne şi 


când socoti că se afla departe de orice privire ironică sau de 
vreun cuvânt răutăcios. 

Capitolul XXXVIII La regină. 

După ce ieşi din cabinetul lui Ludovic al XVI-lea, regina 
cântări în sinea ei toată primejdia nespus de mare prin care 
trecuse. Ştiu să aprecieze delicateţea şi rezerva cu care 
Jeanne îşi făcuse improvizata sa depoziţie, ca şi tactul, într- 
adevăr remarcabil, cu care, după succesul său, rămăsese în 
umbră. 

Într-adevăr, Jeanne, care, printr-un noroc nesperat, fusese 
iniţiată dintr-un foc în acele secrete intime pe care curtenii 
cei mai abili le vânează zece ani fără să le atle şi simțind că 
adusese servicii într-o zi importantă pentru regina, nu lăsa 
să i se citească pe faţă niciunul din acele semne pe care 
susceptibilitatea orgolioasa a celor mari ştiu să le 
descopere pe chipurile subalternilor Astfel ca regina nu se 
mulţumi că Jeanne să-şi prezinte omagiile şi să plece, ci o 
reţinu şi, cu un zâmbet amabil, îi spuse: 

— Este un adevărat noroc, contesă, că m-ai împiedicat să 
intru la Mesmer, cu prinţesa de Lamballe. Ce mârşăvie! Am 
fost văzută, desigur, fie la uşă, fie în anticameră şi de aici s- 
a ajuns să se spună că am fost chiar în ceea ce numesc ei 
sala crizelor. Parcă aşa i se spune? 

— Da, sala crizelor, doamnă. 

— Dar cum se face că - zise prinţesa de Lamballe - dacă 
cei de faţă au ştiut că regina era acolo, agenţii domnului de 
Crosne s-au înşelat? Aici este misterul, după mine; agenţii 
şefului poliţiei susţin cu tărie că regină a fost în sala 
crizelor. 

— Ai dreptate... 

— Rosti gânditoare regina. Şi domnul de Crosne, care este 
un om cinstit şi care mă iubeşte, nu are nici un interes; însă 
agenţii au putut fi plătiţi, scumpa mea Lamballe. Am 
duşmani, după cum vezi. Trebuie că zvonul acesta se 
întemeiază pe ceva. Dezvăluiţi-ne misterul, doamna 
contesă. Mai întâi, ticăloasa fiţuica mă descrie fascinată, 


pierdută şi în asemenea măsură în puterea magnetismului, 
încât îmi pierdusem chiar demnitatea de femeie. Cât adevăr 
este în toată povestea asta? Să fi fost oare în ziua aceea 
vreo femeie acolo...? 

Jeanne roşi. Secretul pe care îl deţinea îi apărea din nou, 
acel secret ce putea fi spulberat cu un cuvânt, năruind 
astfel nefasta sa influenţă asupra destinului reginei. Dacă 
Jeanne ar fi dezlegat taina, ar fi pierdut prilejul de a deveni 
utilă, indispensabila chiar maiestăţii sale. Limpezirea 
situaţiei i-ar fi distrus viitorul; de aceea se arâtă rezervată 
ca şi prima oară. 

— Doamnă - spuse ea - se afla, într-adevăr, acolo o femeie 
foarte agitată care atrăgea atenţia tuturor prin convulsiile 
şi delirul său. Dar mi se pare... 

— Vi se pare - interveni grăbită regina - ca această femeie 
era o actriţa oarecare sau poate o fată din popor şi nu 
regina Franţei, nu-i aşa? 

— Desigur, doamnă. 

— Contesă, aţi răspuns foarte bine regelui; acum este 
rândul meu să vă întreb. Spuneţi-mi în ce situaţie vă aflaţi? 
Când socotiți că veţi putea să vi se recunoască drepturile? 
N-ai impresia că vine cineva, prinţesă? 

Intră doamna de Misery. 

— Maiestatea voastră o poate primi pe domnişoara de 
Tavemey? Întrebă camerista. 

— Pe ea, desigur! Oh, ce ceremonioasă este! Nu uită 
niciodată eticheta. Andreea! Andreea! Intră! 

— Maiestatea voastră este prea bună cu mine! Spuse 
tânăra fată, salutând grațios. 

Atunci o zări pe Jeanne, care, recunoscând-o pe cea dea 
doua doamnă germana a societăţii de binefacere, deveni şi 
mai modestă şi roşi la comandă. Prinţesa de Lamballe 
profită de faptul că regina avea atâta lume în jur pentru a 
se întoarce la Sceaux, la ducele de Penthievre. Andreea se 
aşeză alături de Maria-Antoaneta, aţintind asupra doamnei 
de La Moitte ochii săi liniştiţi şi pătrunzători. 


— Andreea - spuse regina - iat-o pe doamnă pe care ne- 
am dus s-o vedem în ultima zi a îngheţului. 

— Am recunoscut-o pe doamna - răspunse Andreea, 
înclinându-se. 

Jeanne, trufaşă, încercă să caute pe chipul Andreei o urmă 
de gelozie. Nu văzu însă nimic altceva decât o totală 
indiferenţă. Andreea - având aceleaşi pasiuni ca şi regina, 
Andreea, femeie, dar superioară tuturor femeilor prin 
bunătate, inteligenţă şi generozitate dacă ar fi fost fericită - 
se închidea într-o atitudine rece, de nepătruns, ceea ce 
întreaga curte lua drept mândra pudoare de Diană 
fecioară. 

— Ştii ce i s-a spus regelui despre mine? Întrebă regina. 

— 1 s-au spus probabil o mulţime de răutăţi - răspunse 
Andreea. 

— Deoarece puţini sunt capabili să vadă binele şi frumosul. 

— lată - zise Jeanne, cu simplitate - cea mai frumoasă 
frază pe care am auzit-o. Am spus frumoasă, pentru că 
exprimă perfect un sentiment pe care l-am avut toată viaţa 
şi pe care biata mea minte n-ar fi ştiut să-l formuleze astfel 
niciodată. 

— Andreea, îţi voi istorisi totul. 

— Ah, ştiu despre ce este vorba: domnul conte de 
Provence a povestit adineauri, una dintre prietenele mele l- 
a auzit. 

— Este un joc îndemânatic - spuse cu mânie regina - să 
răspândeşti minciuna după ce ai adus omagii adevărului. Să 
lăsăm asta. Tocmai discutam cu contesa despre situaţia sa. 
Cine vă protejează, contesă? 

— Dumneavoastră, doamnă - rosti cu îndrăzneală Jeanne. 
Dumneavoastră, care îmi permiteţi să vă sărut mâna. 

— Are curaj - i se adresă Andreei Maria-Antoaneta. Îmi 
place îndrăzneala ei. 

Andreea nu răspunse. 

— Doamna - continuă Jeanne - puţini s-au aventurat să mă 
protejeze când mă zbăteam în lipsuri şi în uitare; acum 


însă, după ce am fost văzută la Versailles, toată lumea îşi va 
disputa dreptul de a fi pe placul reginei, vreau să spun al 
cuiva căreia maiestatea sa a binevoit să-i arunce o privire. 

— Ei, cum? Întrebă regina, aşezându-se. Nimeni n-a fost 
atât de curajos sau atât de corupt ca să vă protejeze pentru 
dumneavoastră înşivă? 

— Întâi a fost doamna de Boulainvilliers, o femeie de 
suflet; apoi domnul de Boulain-villiers, un protector 
corupt... De când m-am căsătorit însă, nimeni, vai, nimeni! 
Exclamă ea, prefăcându-se că se înăbuşe. Ah, iertare, uitam 
un bărbat curtenitor, un prinţ generos... 

— Un prinţ?! Cine oare, contesa? 

— Domnul cardinal de Rohan. 

Regina se întoarse iute spre Jeanne. 

— Duşmanul meu! Rosti ea, zâmbind. 

— EL, duşmanul maiestăţii voastre?! Exclamă Jeanne. Vai, 
doamnă! 

— S-ar părea că va miră, contesa, că o regină îre duşmani. 
Se vede că n-aţi trăit la curte! 

— Dar, doamnă, cardinalul o adora pe maiestatea voastră, 
cel puţin aşa ştiam; sunt sigură că nu m-am înşelat şi că 
respectul său pentru augusta soţie a regelui nu este egalat 
decât de devotamentul său. 

— O, vă cred, contesă - reluă Maria-Antoaneta, dând frâu 
liber obişnuitei sale bune dispoziţii. Da, aveţi dreptate, 
cardinalul mă iubeşte nespus. Rostind aceste cuvinte, se 
întoarse spre Andreea de Tavemey şi izbucni într-un 
puternic hohot de râs. Ei bine, da, contesa, domnul cardinal 
mă adoră. lată de ce şi este duşmanul meu. Jeanne de la 
Motte se prefăcu a nu înţelege. Aşadar, sunteţi protejata 
domnului arhiepiscop, prinţul Louis de Rohan! Continuă 
regina. Povestiţi-ne, contesa! 

— E foarte simplu, doamna. Excelenţa sa m-a ajutat în felul 
cel mai mărinimos, mai delicat, alegând mijloacele cele mai 
ingenioase. 


— Foarte bine. Prinţul Louis este generos, nu putem să n-o 
spunem. Ce zici, Andreea, oare domnul cardinal n-ar putea 
fi cuprins şi de adoraţie pentru drăgălaşa contesa? Ei, ce 
spuneţi, contesa? 

Şi Maria-Antoaneta izbucni din nou în voioase triluri de 
râs, veselie pe care domnişoara de Tavemey, întotdeauna 
serioasă, nu o împărtăşea deloc. 

„Nu se poate ca aceasta veselie zgomotoasa să nu fie 
prefăcuta, îşi zise Jeanne. Să vedem.” 

— Doamnă - rosti ea, cu un aer grav şi convins - am 
cinstea de a aduce la cunoştinţa maiestăţii voastre că 
domnul de Rohan... 

— Bine, bine - o întrerupse regina. Deoarece îi ţineţi parte 
cu atâta zel... Deoarece sunteţi prietena lui... 

— Oh, doamna! Exclamă Jeanne, cu o graţioasă expresie, 
pudică şi respectuoasă în acelaşi timp. 

— Bine, scumpa mea, bine - relua regina, cu un zâmbet 
cald. Dar întrebaţi-l ce-a făcut cu şuviţa de păr, pe care a 
pus să mi-o fure unul dintre coafori; omul, de altfel, a plătit 
scump această glumă, pentru că l-am alungat. 

— Maiestatea voastră mă uluieşte - spuse Jeanne. Cum a 
putut face una ca asta, domnul de Rohan? 

— Ei, da... Adoraţie, mereu adoraţie. După ce la Viena m-a 
detestat, după ce a folosit totul, după ce a încercat totul ca 
să împiedice căsătoria proiectată între rege şi mine, într-o 
bună zi şi-a dat seama că eram femeie şi că eram regina lui; 
ca el, marele diplomat, a învăţat ceva şi că voi avea un 
ghimpe împotriva lui. Atunci scumpul meu prinţ s-a temut 
pentru viitorul său. Şi a făcut şi el ca toţi cei de profesia sa, 
care nu mai ştiu cum să-i ridice în slavă cerului pe cei de 
care se tem mai mult. Şi cum vedea că sunt tânără, cum mă 
credea proastă şi frivolă, s-a transformat în Celadon19. 
După suspine, priviri languroase, s-a cufundat în adoraţie, 
cum spuneţi. Mă adora, nu-i aşa, Andreea? 

— Doamnă! Zise aceasta înclinându-se. 


— Da... Andreea nu vrea nici ea să se compromită; eu însă 
risc; cel puţin coroana să fie bună de ceva. Contesa, 
cardinalul mă adora, ştiu şi eu, ştiţi şi dumneavoastră. Este 
un lucru stabilit; spuneţi-i că nu sunt supărată pe el. 

Aceste cuvinte care închideau în ele o ironie amară 
pătrunseră adânc în inima corupta a Jeannei de La Motte. 
Dacă ar fi fost nobilă, pură şi leală, n-ar fi văzut decât 
disprețul absolut al femeii, decât disprețul absolut al unei 
fiinţe fără de intrigile ce colcăie în jurul ei. Jeanne, fire 
vulgară şi coruptă, întrezări multă ciudă în această 
izbucnire de mânie a reginei faţa de purtarea domnului 
cardinal de Rohan. Ea îşi aminti de zvonurile de la curte, 
zvonuri scandaloase, care, ieşind din anticameră regelui, 
ajunseseră până în cele mai îndepărtate mahalale ale 
Parisului, găsind pretutindeni ecou. 

Cardinalul, care iubea femeile pentru feminitatea lor, îi 
spusese lui Ludovic al XV-lea, care şi el, la rândul său, le 
iubea pentru acelaşi motiv, că viitoarea regină a Franţei 
este lipsită de acest atribut. 

Jeanne, ca femeie din creştet până-n tălpi, Jeanne, mândră 
de fiece fir de păr ai ei, Jeanne, care voia să placă şi să 
învingă folosindu-şi toate armele, era incapabilă să 
înţeleagă că o femeie poate să gândească altfel decât ea în 
acest domeniu atât de delicat cum este dragostea. 

„Maiestăţii sale îi e ciudă - îşi zise în sinea ei. Or, dacă îie 
ciudă, trebuie să mai fie şi altceva la mijloc.” Socoti deci că 
trebuie să insiste ca să încerce să facă lumină şi începu să-l 
apere pe domnul de Rohan, cu toată inteligenţa şi 
indiscreţia cu care natura, mamă bună, o înzestrase din 
belşug. 

Regina asculta. 

„E atentă” - îşi spuse Jeanne. Şi contesa, înşelată de firea 
ei rea, nici măcar nu-şi dădu seama că regina asculta din 
bunăvoința, pentru că la curte se obişnuia ca nimeni, 
niciodată, să nu vorbească de bine pe cei despre care 
stăpânul gândeşte rău. Această încălcare cu totul nouă a 


tradiţiilor, această derogare de la obiceiurile palatului o 
bucură, aproape o încânta pe regină. Maria-Antoaneta 
credea că descoperise o inimă, acolo unde natura nu pusese 
decât un burete uscat şi lacom. 

Conversaţia continuă să se desfăşoare cu familiaritatea pe 
care o permitea regina, în bunăvoința sa. Jeanne stătea ca 
pe ghimpi. Era stânjenită; nu mai vedea posibilitatea de a 
pleca fără a fi concediată, ea care până mai adineauri 
jucase rolul atât de plăcut al străinei care nu cere decât să 
se retragă; deodată însă, o voce tânără, veselă, zgomotoasă 
răsună în camera de alături. 

— Contele d'Artois! Exclamă regina. 

Andreea se ridică imediat. Jeanne se pregăti să plece, dar 
prinţul intră atât de repede în camera unde se afla regina, 
încât a pleca fără să fii observat părea aproape cu 
neputinţă. Cu toate acestea, doamna de La Motte găsi ceea 
ce numim în teatru o ieşire din scenă. Văzând-o pe 
drăgălaşa făptură, prinţul se opri şi o salută. 

— Doamna contesa de La Motte - zise regina, prezentând- 
o prinţului pe Jeanne. 

— Ah! Ah! Exclamă contele d'Artois. Sper că nu vă alung, 
doamnă contesă. 

Regina îi făcu un semn Andreei să o reţină pe Jeanne. 
Semnul voia să spună: „Doream să dăruiesc ceva doamnei 
de La Motte; nu am avut timpul; să amânăm pe mai târziu.” 

— V-aţi întors deci de la vânătoarea de lupi - zise regina, 
dând mâna cumnatului ei, după obiceiul englezesc, din nou 
foarte la modă. 

— Da, dragă soră şi a fost o vânătoare reuşită. Am omorât 
şapte, ceea ce este enorm - răspunse prinţul. 

— I-aţi omorât singur? 

— Nu sunt foarte sigur - replică el, râzând - dar aşa mi s-a 
spus. Deocamdată însă, dragă sora, ştiaţi că am câştigat 
şapte sute de livre? 

— Ei, cum? 


— Aflaţi că se plăteşte o sută de livre de cap pentru aceste 
dihănii înfricoşătoare. E scump, ce-i drept, dar eu aş da 
bucuros două sute pentru un cap de gazetar. Dumnea- 
voastră, scumpă soră? 

— Ah! Aţi şi aflat povestea? Zise regina. 

— Domnul de Provence mi-a istorisit-o. 

— Aha, lucrurile au ajuns la a treia mână - reluă Maria- 
Antoaneta. Contele de Provence este un povestitor tenace, 
neobosit. Povestiţi-ne şi nouă cum v-a înfăţişat toată istoria 
asta... 

— În versiunea lui sunteţi mai albă ca hermina, mai albă ca 
Venus-Afrodita. 

— Şi chiar v-a povestit toată aventura? 

— Aventura gazetarului, da, dragă soră. Dar maiestatea 
voastră a fost la înălţime. Ba chiar s-ar putea spune, dacă 
am face un calambur, cum face domnul de Bievre în fiecare 
zi, că „Afacerea hârdăului este spălată”. 

— Oh, oribil joc de cuvinte! 

— Soră scumpă, nu batjocoriţi un viteaz care vă pune la 
picioare lancea şi braţul său. Din fericire, n-aveţi nevoie de 
nimeni. Ah, sunteţi cu adevărat fericită! 

— Aceasta numiţi fericire?! Il auzi, Andreea? 

Jeanne începu să râdă. Contele, privind-o neîncetat, o 
încuraja. | se adresă Andreei, dar răspundea lui Jeanne. 

— Bineînţeles că este o fericire - repetă contele d'Artois - 
deoarece, se putea prea bine: 

— 1 - ca doamna de Lamballe să nu fi fost cu 
dumneavoastră. 

— Vă închipuiţi că m-aş fi dus singură? 

— 2 - Să nu o întâlniți acolo pe doamna de La Motte, care 
să vă împiedice să intraţi. 

— Ah! Va să zică ştiţi că doamna contesă era acolo? 

— Dragă soră, când domnul conte de Provence povesteşte, 
povesteşte de-a fir-a-păr. S-ar mai fi putut apoi ca doamna 
de La Motte să nu se afle tocmai la ţanc la Versailles, ca să 
poată depune pe loc mărturie. Îmi veţi răspunde, fără 


îndoială, că virtutea şi nevinovăția sunt ca violetele, care nu 
au nevoie să fie văzute pentru a fi simţite şi recunoscute; 
dar violetele, dragă soră, sunt culese în buchete, când sunt 
văzute şi aruncate după ce au fost mirosite. lată concluzia 
mea. 

— Frumoasă, n-am ce zice! 

— O iau aşa cum este; v-am dovedit că aţi avut noroc. 

— N-aţi dovedit-o bine. 

— Trebuie s-o dovedesc mai bine? 

— N-ar fi de prisos. 

— Ei bine, sunteţi nedreapta învinovăţind norocul - spuse 
contele şi, făcând o piruetă, se lăsă să cadă pe canapea 
lângă regină - deoarece aţi scăpat din faimoasă escapadă 
cu cabrioleta... 

— Una - zise regina, numărând pe degete. 

— Aţi fost salvată de hârdău... 

— Fie, o număr. Două. Altceva? 

— Şi de povestea cu balul - îi suflă el la ureche. 

— Ce bal? 

— Balul Operei. 

— Poftim...? 

— Spun balul Operei, dragă soră. 

— Nu vă înţeleg. 

Contele începu să râdă. 

— Că prost mai sunt vorbindu-vă despre un secret... 

— Un secret?! Frate dragă, văd că vorbiţi despre balul 
Operei. Mă faceţi, într-adevăr, curioasă. 

Cuvintele bal, operă ajunseră la urechile Jeannei. Ea ciuli 
urechea. 

— Ssst! Făcu prinţul. 

— Ba deloc, ba deloc! Explicaţi-ne! Ripostă regina. Vorbiţi 
despre ceva ce s-a întâmplat la Operă; despre ce anume? 

— Vă implor, fie-vă milă...! 

— Insist să vorbiţi, conte. 

— lar eu insist să tac, dragă soră. 

— Vreţi să mă supăraţi? 


— Nicidecum. Presupun că am spus destul ca să înţelegeţi. 

— N-aţi spus absolut nimic. 

— Ah, surioară, acum dumneavoastră sunteţi cea care mă 
faceţi curios... Ei bine, vorbiţi serios? 

— Pe cuvânt de onoare, nu glumesc deloc. 

— Doriţi să vorbesc? 

— Imediat. 

— Să mergem alături - zise el, arătând spre Jeanne şi spre 
Andreea. 

— Aici! Aici! Nu este niciodată prea multă lume când e 
vorba de o explicaţie. 

— V-am prevenit, soră dragă! 

— Totuşi risc. 

— Nu aţi fost la ultimul bal al Operei? 

— Eu?! Exclamă regina. Eu la balul Operei?! 

— Să tăcem! Vă implor! 

— A, nu, dimpotrivă, să strigăm, dragă frate... Spuneţi că 
eu am fost la balul Operei? 

— Da, fără îndoială că aţi fost. 

— M-aţi şi văzut, poate? Zise ea, cu ironie, încercând să 
glumească. 

— Bineînţeles că v-am văzut. 

— Pe mine? Pe mine...? 

— Pe dumneavoastră! Chiar pe dumneavoastră! 

— De necrezut! 

— Aşa mi-am zis şi eu. 

— De ce nu spuneţi că mi-aţi şi vorbit? Ar avea şi mai mult 
haz. 

— Pe legea mea! Am vrut să vă vorbesc, dar în clipa aceea 
un val de măşti ne-a despărţit. 

— Sunteţi nebun! 

— Eram sigur că veţi spune asta. N-ar fi trebuit să mă 
expun, este greşeala mea. 

Regina se ridică brusc şi, neliniştita, făcu câţiva paşi prin 
cameră. Contele o privea mirat. Andreea se-nfioră de teamă 


şi îngrijorare. Jeanne îşi înfipse unghiile în came ca să-şi 
păstreze firea. Regina se opri locului. 

— Prietene - se adresă ea tânărului prinţ - să nu glumim. 
După cum vedeţi, am un caracter unt, îmi pierd iute 
răbdarea; mărturisiţi că aţi vrut să vă distraţi pe socoteala 
mea şi voi fi foarte bucuroasă. 

— Dacă doriţi, mărturisesc, draga sora. 

— Te rog să fii serios, Charles... 

— Uite că tac, tac ca peştele, soră dragă. 

— Vă implor, spuneţi-mi, nu-i aşa că aţi născocit toată 
povestea asta? 

Contele clipi cu tâlc privind spre doamne, apoi zise: 

— Da, am născocit-o, binevoiţi să mă iertaţi. 

— Nu m-aţi înţeles, dragă frate - repetă regina cu 
vehemenţă. Da sau nu, în faţa acestor doamne, retrageri 
ceea ce aţi spus? Nu minţiţi şi nu cruţaţi! 

Andreea şi Jeanne dispărură în spatele unei tapiserii de 
Gobelins. 

— Ei bine, surioară - zise prinţul, cu voce scăzută, când nu 
le mai văzu pe cele două femei - am spus adevărul. Trebuia 
să mă avertizaţi mai devreme. 

— M-aţi văzut la balul Operei? 

— Cum vă văd acum şi dumneavoastră de asemenea m-aţi 
văzut. 

Regina scoase un țipăt, le chemă pe Jeanne şi pe Andreea 
şi, alergând de cealaltă parte a tapiseriei, se întoarse 
ţinându-le de mână. 

— Doamnelor, domnul conte d'Artois afirma că m-a văzut 
la Operă - zise ea. 

— Oh! Şopti Andreea. 

— Nu mai puteţi da înapoi - continuă regina - dovediţi, 
dovediţi... 

— Prea bine - se învoi prinţul. Eram cu mareşalul de 
Richelieu, cu domnul de Calonne, cu,... Drace! Cu multă 
lume. V-a căzut masca. 

— Masca mea?! 


— Tocmai voiam să vă spun: „Este mai mult decât o 
îndrăzneală, dragă soră”, dar aţi dispărut, condusă de 
cavalerul căruia îi clădeaţi braţul. 

— Cavalerul meu?! Doamne, Dumnezeule! Simt că-mi 
pierd minţile! 

— Era un domino albastru - preciza prinţul. Regina îşi 
trecu mâna peste frunte. 

— În ce zi a fost asta? Întrebă ea. 

— Sâmbăta, în ajunul plecării mele la vânătoare. Încă mai 
dor-meaţi dimineaţa când am plecat eu, altfel v-aş fi spus 
atunci tot ce v-am spus acum. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! La ce oră m-aţi văzut? 

— Era între două şi trei noaptea. 

— Hotărât lucru: ori eu sunt nebună, ori dumneavoastră... 

— Vă repet că eu... Să mă fi înşelat?... Totuşi... 

— Totuşi... 

— Totuşi nu vă mai frământaţi atâta... Nimeni n-a ştiut 
nimic... O clipă am crezut că sunteţi cu regele, dar 
personajul vorbea germana, or regele nu ştie decât 
engleza. 

— Germana?... Un neamţ? Ah, am o dovadă, frate dragă. 
Sâmbăta, m-am culcat la unsprezece. Surâzător, contele 
făcu o reverență, cu aerul unui om care nu este convins. 
Regina sună. Doamna de Misery vă va spune - adăugă ea. 

Contele începu să râdă. 

— De ce nu-l chemaţi şi pe Laurent, elveţianul de la poarta 
Rezervoarelor? Va depune şi el mărturie. Eu v-am dat arma 
aceasta, nu trageţi cu ea în mine! 

— Oh! Se mânie regina. Oh, să nu fi crezută! 

— V-aş crede dacă nu v-aţi mânia atâta. Chiar dacă eu vă 
cred, alţii care vor veni după mine nu o vor face. 

— Alţii? Care alţii? 

— La naiba! Cei care, ca şi mine, au văzut. 

— Ah! Iată ceva într-adevăr ciudat! Există oameni care m- 
au văzut. Ei bine, arătaţi-mi-i! 

— Chiar acum... Filip de Tavemey este aici? 


— Fratele meu?! Zise Andreea. 

— Da, domnişoară - răspunse prinţul. Era acolo. Vreţi să-l 
întrebaţi, scumpă soră? 

— Îl întreb imediat. 

— Doamne! Murmură Andreea. 

— Ce este? O întrebă regina. 

— Fratele meu chemat ca martor! 

— Da, da, vreau să vină! 

Regina sună; alergară să-l aducă pe Filip, care, după 
scena pe care o cunoaştem, tocmai se despărţise de tatăl 
său. Filip, învingător în duelul cu Chamy; Filip, care credea 
că făcuse un serviciu reginei, se îndrepta vesel spre palatul 
Versailles. Îl întâlniră în drum. 1 se comunică ordinul 
reginei. Tânărul veni imediat. Maria-Antoaneta alergă în 
întâmpinarea lui şi, oprindu-se dinaintea sa, îi spuse: 

— Domnule, sunteţi în stare să spuneţi adevărul? 

— Da, doamnă şi sunt incapabil să mint - răspunse el. 

— Atunci, spuneţi, spuneţi sincer dacă... Dacă m-aţi văzut 
în vreun loc public în ultimele opt zile? 

— Da, doamnă - răspunse Filip. 

În încăpere, inimile băteau atât de tare, încât aproape le 
puteai auzi. 

— Unde m-aţi văzut? Zise regina, cu un accent teribil în 
voce. Filip tăcu. Oh, nu mă cruţaţi în nici un fel, domnule! 
Contele d'Artois susţine că m-a văzut la balul Operei. Şi 
dumneavoastră, dumneavoastră unde m-aţi văzut? 

— Ca şi monseniorul conte d'Artois, la balul Operei, 
doamnă. 

Regina căzu pe sofa, ca lovită de trăsnet. Apoi, ridicându- 
se cu iuţeala unei pantere rănite, rosti: 

— Este imposibil, pentru că nu am fost Luaţi seama, 
domnule de Tavemey, observ că vă daţi aere de puritan; se 
potriveau în America, cu domnul de Lafayette, dar la 
Versailles ne purtăm ca francezii, politicos şi simplu. 

— Maiestatea voastră îl învinuieşte degeaba pe domnul de 
Tavemey - interveni Andreea, palidă de mânie şi de 


indignare. Dacă spune că a văzut înseamnă că a văzut într- 
adevăr. 

— Şi dumneata?! Ripostă Maria-Antoaneta. Şi dumneata?! 
Nu mai lipseşte într-adevăr decât un singur lucru şi anume, 
să mă fi văzut şi dumneata. Slavă Domnului, dacă am 
prieteni care să mă apere, am şi duşmani care vor să mă 
ucidă. Un martor nu este suficient ca dovadă să fie făcuta. 

— M-aţi tăcut să-mi amintesc - spuse contele d'Artois - că 
în clipa când v-am văzut şi când mi-am dat seama că 
dominau! Albastru nu era regele, am crezut că este nepotul 
domnului de S uftren. Cum îl chema pe acel brav ofiţer 
care a săvârşit isprava cu drapelul? L-aţi primit cu atâta 
entuziasm zilele trecute, încât i-am crezut cavalerul 
dumneavoastră de onoare. 

Regina roşi. Andreea deveni palidă ca o moartă. 
Amândouă se priviră şi tresăriră. Filip era livid. 

— Domnul de Chamy? Şopti el. 

— Da, Chamy - încuviinţă contele d'Artois. Nu-i aşa, 
domnule Filip, ca. Statura domi-noului albastru era 
întrucâtva asemănătoare cu a domnului de Chamy? 

— N-am observat, monseniore - răspunse Filip, respirând 
anevoie. 

— Dar - continuă domnul conte d'Artois - am băgat repede 
de seamă că mă înşelasem, deoarece l-am zărit aproape 
imediat pe domnul de Chamy. Se afla lângă domnul de 
Richelieu, chiar în faţa dumneavoastră, scumpa soră, în 
clipa când v-a căzut masca. 

— Şi m-a văzut şi el? Strigă regina, lăsând deoparte orice 
prudenţă. 

— Numai dacă nu este orb - replică prinţul. Regina făcu 
un gest deznădăjduit şi sună din nou. 

— Ce faceţi? Întrebă prinţul. 

— Vreau să-l întreb şi pe domnul de Chamy, să beau cupa 
până la fund. 

— Nu cred că domnul de Chamy să fie la Versailles - 
murmură Filip. 


— De ce? 

— Mi s-a spus, cred, că... Că nu se simte bine. 

— Ah! Chestiunea este destul de serioasă ca să vină, 
domnule. Nici eu nu mă simt bine şi cu toate astea aş merge 
până la capătul lumii, în picioarele goale, numai ca să pot 
dovedi... 

Filip, cu inima sfâşiată, se apropie de Andreea, care privea 
pe fereastra dinspre curte. 

— Ce este? O întreba regina, apropiindu-se de ea. 

— Nimic, nimic... Îl credeam bolnav pe domnul de Chamy 
şi iată că îl văd venind. 

— Îl vezi venind? Strigă Filip, alergând la geam. 

— Da, el este. 

Regina, fără a mai ţine seama de nimic, deschise ea însăşi 
fereastra cu o energie uimitoare şi strigă: 

— Domnule de Chamy! 

Acesta întoarse capul şi, cu desăvârşire năucit, se îndreptă 
spre palat. 

Capitolul XXXIX Un alibi. 

Domnul de Chamy intră, cam palid, ţinându-se însă drept 
şi fără a avea aerul că suferă. Văzând toată această aleasă 
societate, el adoptă ţinuta respectuoasă şi ţeapănă a omului 
de lume şi a soldatului. 

— Fiţi atentă, draga sora - îi şopti contele d'Artois. Am 
impresia că interogaţi prea multă lume. 

— Scumpul meu frate, voi interoga o lume întreagă până 
când voi reuşi să găsesc pe cineva care să-mi spună că v-aţi 
înşelat. 

Între timp, Chamy, văzându-l pe Filip, îl salutase 
curtenitor. 

— Eşti propriul dumitale călău, îţi distrugi sănătatea - se 
adresa Filip, cu vocea scăzută, adversarului său. Să pleci 
de-acasă rănit! Cred că vrei să te sinucizi! 

— Nu moare nimeni că l-a zgâriat o cracă în pădurea 
Boulogne - replică Chamy, fericit de a putea da duşmanului 


său o lovitură morală mult mai dureroasă decât o rană 
făcută de sabie. 

Apropiindu-se, regina puse capăt acestui duel verbal, care 
părea mat curând un dublu monolog decât o conversaţie şi 
spuse: 

— Domnule de Chamy, aţi fost, după cum afirma aceşti 
domni, la balul Operei? 

— Da, maiestate - răspunse Chamy, înclinându-se. 

— Spuneţi-ne ce aţi văzut acolo. 

— Maiestatea voastră întreabă ce am văzut sau pe cine am 
văzut? 

— Mai exact... pe cine aţi văzut şi fără nici o discreţie, 
domnule de Chamy, fără false reticenţe. 

— Trebuie să spun totul... Doamnă? Pe obrajii reginei se 
aşternu din nou acea paloare care de zece ori în acea 
dimineaţa îi alungase culorile din obraji. Pentru a începe în 
conformitate cu ierarhia, cu legea respectului meu... 

— Lămuri Chamy. 

— Bine, aşadar, m-aţi văzut? 

— Da, maiestate, în clipa când, din păcate, masca reginei a 
căzut. 

Maria-Antoaneta mototoli cu o mână nervoasă dantela 
eşarfei. 

— Domnule - spuse ea, cu o voce, din care un observator 
mai inteligent ar fi ghicit că regină este gata să izbucnească 
în plâns - priviţi-mă bine, sunteţi absolut sigur? 

— Doamnă, trăsăturile maiestăţii voastre sunt întipărite în 
inimile tuturor supuşilor săi. Cine a văzut-o o dată pe 
maiestatea voastră, o are mereu în faţa ochilor. 

Filip o privi pe Andreea, Andreea îşi cufundă privirile în 
cele ale lui Filip. Între cele două suferinţe, între cele două 
gelozii se încheiase o dureroasă alianţă. 

— Domnule - repetă regina, apropiindu-se de Chamy - vă 
asigur că nu am fost la balul Operei. 

— Oh, doamna! Exclamă tânărul, înclinându-se până la 
pământ. Oare maiestatea voastră nu are dreptul să meargă 


oriunde doreşte? Nici chiar iadul, după ce maiestatea 
voastră ar fi pus piciorul acolo, nu ar mai fi iad. 

— Nu vă cer să-mi scuzaţi fapta - spuse regina. Tot ce vă 
rog este să credeţi că nu am săvârşit-o. 

— Voi crede tot ceea ce maiestatea voastră îmi va ordona 
să cred - răspunse Chamy, emoţionat până în adâncul 
sufletului de insistența reginei, de afectuoasa umilinţă a 
unei femei atât de mândre. 

— Scumpă soră! Scumpă soră! Este prea mult! Murmură 
contele d'Artois la urechea Mariei-Antoaneta... 

Scena îi îngheţase pe toţi cei de faţa; unii sufereau pentru 
dragostea lor sau pentru amorul propriu rănit; alţii simțeau 
emoția pe care o inspiră întotdeauna o femeie care, 
acuzata, se apară cu tot curajul împotriva unor dovezi 
zdrobitoare. 

— Toţi sunt convinşi! 'Toţi sunt convinşi! Strigă regina, 
înnebunită de furie şi, descurajată, se prăbuşi pe un fotoliu, 
ştergând pe furiş, cu vârful degetului, urma unei lacrimi pe 
care orgoliul i-o aninase în colţul pleoapelor. Deodată se 
ridica. 

— Surioară! Surioară! lertaţi-mă - spuse afectuos contele 
d'Artois. Sunteţi înconjurată de prieteni devotați; secretul 
care va înspăimântă într-atâta, nu-l cunoaştem decât noi şi 
din inimile noastre unde l-am ferecat, nu-l va scoate nimeni 
decât o dată cu viaţa. 

— Secretul! Secretul! Strigă regina. Ah, n-am nevoie de 
secrete! 

— Scumpă soră! 

— Nici un secret! O dovadă! 

— Doamnă - spuse Andreea - vine cineva. 

— Vine regele - zise încet Filip. 

— Regele! Anunţă un lacheu în anticameră. 

— Regele! Cu atât mai bine! Oh, regele este singurul meu 
prieten, numai regele nu mă va socoti vinovată, chiar dacă i 
se va părea că m-a văzut fă când o greşeala; regele este 
binevenit! Regele intră. Faţa lui contrasta cu tulburarea şi 


neliniştea oglindite pe chipurile celor din jurul reginei. Sire! 
Strigă aceasta. Sosiţi la vreme! Sire, încă o calomnie, încă o 
insultă cu care trebuie să lupt! 

— Despre ce este vorba? Întrebă Ludovic al XVI-lea, 
înaintând. 

— Domnule, un zvon, un zvon infam! Va începe să circule. 
Ajutaţi-mă, ajutaţi-mă, sire, pentru că de data aceasta nu 
duşmanii mă acuză, ci prietenii mei. 

— Prietenii? 

— Aceşti domni: fratele meu, iertare, domnul conte 
d'Artois, domnul de Tavemey, domnul de Chamy, sunt 
încredinţaţi şi mă încredinţează şi pe mine că m-au văzut la 
balul Operei. 

— La balul Operei?! Exclamă regele, încruntându-se. 

— Da, sire. 

O linişte cumplită se lăsa peste adunare. Doamna de La 
Motte observa sumbra îngrijorare a regelui. Văzu paloarea 
mortală a reginei; cu un cuvânt, numai cu un singur cuvânt, 
ar fi putut să înceteze atâta suferinţă; putea cu un singur 
cuvânt să năruiască toate acuzaţiile trecutului şi să o 
salveze pe regină în viitor. Dar inima nu-i dădu ghes; 
interesul o împiedica. Îşi spuse că pierduse momentul, că 
minţise şi mai devreme, în legătură cu hârdăul şi ca, dacă 
ea retractează ce-a spus, se va vedea că a minţit, va dovedi 
astfel reginei că a lăsat-o în voia primei acuzaţii, deci 
proaspăta favorită s-ar fi distrus dintr-un foc, şi-ar fi tăiat 
singură craca de sub picioare în ce priveşte viitoarele 
favoruri; de aceea tăcu. 

În acest moment regele repetă nespus de neliniştit: 

— La balul Operei? Cine a spus aşa ceva? Domnul conte de 
Provence ştie? 

— Dar nu-i adevărat! Strigă regina, cu glasul inocenţei 
disperate. Nu-i adevărat; domnul conte d'Artois se înşeală, 
domnul ide Tavemey se înşeală. Şi dumneavoastră vă 
înşelaţi, domnule de Chamy. În sfârşit, oricine se poate 
înşela. 


Toţi se înclinară. 

— Staţi puţin! Strigă regina. Să vină slujitorii mei, să vină 
cu toţii şi să fie interogaţi. Balul a fost sâmbăta, nu-i aşa? 

— Da, scumpă soră. 

— Ei bine, ce-am făcut sâmbăta? Spuneţi-mi, căci simt că 
înnebunesc şi, dacă lucrurile merg „mai departe tot aşa, voi 
crede eu însămi că m-am dus la acel mizerabil bal de la 
Operă; dar dacă aş fi fost, domnilor, nu m-aş ascunde. 

Deodată regele se apropie, cu ochii strălucitori de bucurie, 
cu fruntea descreţita, cu braţele întinse. 

— Sâmbăta - rosti el - sâmbăta, nu-i aşa, domnilor? 

— Da, sire. 

— Ei bine - urmă regele, din ce în ce mai calm, din ce în ce 
mai zâmbitor - n-aveţi decât s-o întrebaţi pe Maria, 
camerista dumneavoastră. Ea îşi va aminti, poate, la ce oră 
am intrat la dumneavoastră în ziua aceea: cred că era pe la 
11 noaptea. 

— Ah! Exclamă regina, copleşită de fericire. Aşa e, sire. 

Şi se arunca în braţele lui; apoi de ruşine că se simţea 
privită, îşi cuibări capul la pieptul regelui, care o săruta 
duios pe păr. 

— Ei bine - zise contele d'Artois, uluit şi bucuros în acelaşi 
timp - am să-mi cumpăr ochelari; dar, slava Domnului, nu aş 
da această scenă nici pentru un milion, nu-i aşa, domnilor? 

Sprijinit de perete, Filip era palid ca un mort. Chamy, rece 
şi impasibil, îşi ştergea fruntea acoperită de sudoare. 

— Iată de ce, domnilor - continuă regele, subliniind 
bucuros efectul pe care îl produsese - iată de ce este 
imposibil ca regina să fi fost în acea noapte la balul Operei. 
Puteţi crede ce vreţi; regina, sunt sigur, se mulţumeşte să 
fie crezută de mine. 

— Ei bine - adaugă contele d'Artois - n-are decât să 
gândească ce-o vrea domnul de Provence, dar îi desfid soţia 
să găsească un astfel, de alibi în ziua când va fi acuzată că a 
petrecut noaptea în altă parte. 

— Frate! 


— Sire, vă sărut mâna. 

— Charles, merg cu dumneata - spuse regele, dând 
reginei o ultimă sărutare. 

Filip nu se mişcase. 

— Domnule de Tavemey - zise cu severitate regina - nu-l 
întovărăşiţi pe domnul conte d'Artois? 

Filip ridică deodată fruntea. Sângele îi năvăli în cap şi în 
ochi. Simţea că leşină. De-abia avu puterea să salute, să se 
uite la Andreea şi să-i arunce o privire posomorâta lui 
Chamy, stăpânindu-şi durerea nebună. leşi. Regina îi reţinu 
pe Andreea şi pe domnul de Chamy. 

Situaţia Andreei, aflată între fratele ei şi regina, între 
prietenie şi gelozie, n-am fi putut s-o zugrăvim fără a 
micşora efectul dramaticei scene în care regele a apărut 
dând un fericit deznodământ întâmplărilor petrecute. 

Cu toate acestea nimic nu merită mai mult atenţia noastră 
ca suferinţa tinerei fete; ea simţea ca Filip şi-ar fi dat viaţa 
ca s-o împiedice pe regină să rămână cu Chamy între patru 
ochi şi ea însăşi trebuia să- şi mărturisească că şi-ar fi 
simţit inima zdrobită dacă, pentru a-l urma şi consolă pe 
Filip, cum ar fi fost firesc, l-ar fi lăsat pe Chamy singur, în 
voia lui, cu doamna de La Motte şi cu regina, deci aproape 
mar nestingheriţi decât dacă ar fi fost în doi. O ghicise după 
aerul totodată modest şi familiar al Jeannei. 

Cum să-şi explice ceea ce simţea? Oare aceasta era 
dragostea? Dragostea, îşi spusese ea, nu înfloreşte, nu 
creşte atât de iute în atmosfera rece de la curte. Dragostea, 
această floare rară, înfloreşte în inimile generoase, pure, 
neîntinate. Nu îşi înfige rădăcinile într-o inimă pângărită de 
amintiri, într-un pământ îngheţat de lacrimi adunate de ani 
de zile încoace. Nu, nu dragoste simţea domnişoara de 
Tavemey pentru domnul de Chamy. Nu credea Respingea 
cu putere un astfel de gând pentru că îşi jurase să nu 
iubească niciodată nimic pe această lume. 

Atunci de ce suferise atâta când Chamy îi adresase reginei 
câteva cuvinte pline de respect şi devotament? Cu 


siguranţa, aici era vorba de gelozie. Da, Andreea îşi 
mărturisea că era geloasă, nu pe dragostea pe care un 
bărbat putea s-o simtă pentru altă femeie, ci geloasă pe 
femeia care putea să inspire, să primească, să îngăduie 
această dragoste. 

Îi privea cu melancolie pe toţi îndrăgostiţii care se 
perindau în jurul ei la noua curte. Aceşti tineri curajoşi, 
plini de ardoare nu o înțelegeau şi se îndepărtau după ce îi 
aduceau omagii, unii pentru că răceala ei nu era de natura 
filosofică, alţii pentru ca aceasta răceala era în contrast 
ciudat cu vechile libertăţi în mijlocul cărora se născuse. Şi- 
apoi bărbaţii, fie că vor plăcerea, fie că visează dragostea, 
se feresc de răceala unei femei de douăzeci şi cinci de ani, 
care este frumoasă, bogată, care este favorita unei regine şi 
care trece singură, rece, tăcută şi palidă pe un drum pe 
care suprema bucurie, suprema fericire este să faci cât mai 
mult zgomot în jurul tău. 

Nu este prea plăcut să fii o veşnică problemă; Andreea 
remarcase acest lucru: văzuse cum ochii se întorseseră 
încetul cu încetul de la frumuseţea ei, minţile se fereau de 
inteligenţa ei sau o tăgăduiau. Văzu chiar mai mult: 
nepăsarea deveni un obicei, la cei mai vechi; un instinct, la 
cei mai noi; devenise un lucru neobişnuit să intri în vorbă cu 
domnişoara de Tavemey, la fel ca şi cu Latona sau Diana de 
la Versailles, înconjurate de brâul lor de ape întunecate. 
Cine a salutat-o pe domnişoara de Tavemey, iar după aceea 
s-a răsucit pe călcâie şi a zâmbit alteia, şi-a făcut datoria. 

Toate aceste nuanţe nu scăpau privirii pătrunzătoare a 
tinerei femei. Ea, a cărei inimă încercase toate durerile fără 
a cunoaşte o singură bucurie; ea, care se simţea înaintând 
în vârstă, urmărită de un cortegiu de plictiseli insipide şi 
sumbre amintiri, invoca în şoapta mai mult numele celui ce 
pedepseşte decât al celui care iartă şi, în tristele sale 
insomnii, trecând în revistă bucuriile oferite din plin 
fericiţilor îndrăgostiţi ai Versailles-ului, suspina cu cumplită 
amărăciune: 


— Şi eu, Doamne, eu?! 

Când îl întâlnise pe Chamy în seara aceea friguroasă, când 
văzuse ochii tânărului oprindu-se plini de curiozitate asupra 
ei şi învăluind-o treptat cu simpatie, nu remarcă la el acea 
rezerva nefirească pe care i-o arătau toţi curtenii. Pentru 
bărbatul acesta ea era o femeie. El deşteptase în ea 
tinereţea, învinsese moartea, făcuse să roşească marmura 
Dianei şi a Latonei. Asfel, domnişoara de Ilavemey se ataşă 
brusc de acest bărbat care o trezise la viaţă. Aşa că fu 
fericită să-l privească pe tânărul pentru care ea nu era o 
problemă. Şi fu nenorocită gândindu-se că o altă femeie va 
tăia aripile seninei sale fantezii, îi va lua visul de-abia 
născut. 

Să ne fie iertat că am lămurit atât de amănunţit de ce 
Andreea nu l-a urmat pe Filip după ce acesta părăsise 
cabinetul reginei, cu toate că suferea din pricina injuriei 
adresata fratelui său, cu toate că acest frate era pentru ea 
un idol, o religie, aproape o dragoste. 

Domnişoara de Tavemey, care nu voia ca regina să rămână 
între patru ochi cu Chamy, nu se gândea însă nici să ia 
parte la conversaţie, după plecarea fratelui ei. Se aşeză în 
colţul şemineului, aproape întorcând spatele grupului 
alcătuit de regină, care stătea jos, de Chamy, care rămăsese 
în picioare şi de doamna de La Motte, instalată în dreptul 
ferestrei, unde falsa ei timiditate căuta un refugiu, iar 
curiozitatea ei reală, un loc favorabil de observaţie. 

Câteva minute, regina rămase tăcută; nu ştia cum să 
reînnoade conversaţia, după explicaţia atât de delicată care 
avusese loc. Chamy părea suferind şi atitudinea lui nu 
displăcea reginei. În sfârşit, Maria-Antoaneta rupse tăcerea 
şi, dând glas propriului său gând, precum şi celorlalţi, 
începu deodată: 

— Aceasta dovedeşte că nu ne lipsesc duşmanii. Oare s-ar 
putea crede că se petrec lucruri atât de jalnice la curtea 
Franţei, domnule? Ar putea crede cineva acest lucru? 
Chamy nu răspunse. Ce fericire să trăieşti pe vasele 


voastre, sub cerul liber, în mijlocul mării - continuă regina. 
Nouă, celor de la oraş, ni se vorbeşte despre furia, despre 
răutatea valurilor. Ah, domnule, domnule, priviţi-vă! Oaie 
talazurile oceanului, cele mai furioase talazuri, nu au 
aruncat asupra dumneavoastră spuma mâniei lor? Oare 
asalturile lor nu v-au zvârlit uneori de pe puntea navei? 
Adesea, nu-i aşa? Ei bine, iată, dumneavoastră sunteţi 
sănătos, tânăr, copleşit de onoruri. 

— Doamnă! 

— Oare englezii - continuă regina, care se înflăcăra din ce 
în ce - nu v-au trimis mânia lor de foc şi mitralii, minie 
periculoasă pentru viaţă, nu-i aşa? Dar ce vă pasă? Sunteţi 
teafăr, sunteţi puternic şi datorită acestei minii a 
duşmanilor pe care i-aţi învins, regele v-a felicitat, v-a 
răsfăţat, poporul vă cunoaşte numele şi vă iubeşte. 

— Ei bine, doamnă? Murmură Chamy, văzând cu oarecare 
teamă cum Maria-Antoaneta se lasă pradă exaltării. 

— Unde vreau s-ajung? Zise ea. lată: binecuvântaţi fie 
duşmanii care aruncă asupra noastră flăcări, plumb şi 
valuri înspumate! Binecuvântaţi fie duşmanii care ne 
ameninţă cu moartea! 

— Dumnezeule, doamnă! Exclamă Chamy. Maiestatea 
voastră nu are duşmani, nu mai mulţi decât are vulturul în 
făptura şarpelui. Tot ce se târăşte pe pământ nu-i poate 
stingheri pe cei ce zboară printre nori. 

— Domnule - se grăbi să răspundă regina - 
dumneavoastră v-aţi întors sănătos şi teafăr de la bătălie; 
aţi ieşit sănătos şi teafăr din furtună; aţi ieşit triumfător şi 
iubit; în vreme ce duşmani ca cei pe care îi avem noi, 
ceilalţi, ne terfelesc reputaţia cu veninul calomniei; e drept 
că nu-ţi pun viaţa în primejdie, dar te îmbătrânesc şi te 
istovesc; te învaţă să pleci fruntea, de teama de a nu întâlni, 
cum mi s-a întâmplat mie astăzi, prieteni şi duşmani uniţi în 
acelaşi atac. Şi-apoi, domnule, dacă aţi şti ce îngrozitor este 
să fii ţinta urii! 


Andreea aştepta neliniştită răspunsul tânărului; tremura 
ca el să nu rostească afectuoasa consolare pe care regina 
părea ca o aşteaptă. Chamy însă îşi şterse fruntea cu 
batista, se sprijini de spatele unui fotoliu şi păli. Privindu-l, 
regina zise: 

— Nu este prea cald aici? 

Doamna de La Motte deschise fereastra cu mâna sa mică, 
trăgând de cremonă, cu aceeaşi vigoare cu care ar fi făcut-o 
pumnul unui bărbat. Chamy trase aerul în piept cu nesaţ. 

— Domnul este obişnuit cu vântul mării, se va sufoca în 
iatacurile Versailles-ului. 

— Nu despre asta este vorba, doamnă - răspunse Chamy - 
dar la ora două am de îndeplinit o misiune şi numai dacă 
maiestatea să nu-mi ordonă să rămân... 

— Nu, domnule - răspunse regina - noi ştim ce înseamnă 
un ordin, nu-i aşa, Andreea? Apoi, întorcându-se spre 
Chamy, uşor iritată, zise: Sunteţi liber, domnule. Şi-l 
concedie cu un gest pe tânărul ofiţer. 

Chamy saluta în grabă şi dispăru în spatele tapiseriei. 
După câteva secunde se auzi în anticamera un fel de 
geamăt, precum şi zgomotul pe care-l fac mai multe 
persoane care aleargă. Regina se afla aproape de uşa, fie 
din întâmplare, fie deoarece voise să-l urmărească din ochi 
pe Chamy, a cărui plecare precipitată i se păruse 
nefirească. Ridică tapiseria, scoase un strigăt înăbuşit şi 
păru gata să dea fugă. Andreea însă, care nu o pierdea din 
ochi, se aşeza între ea şi uşa. 

— Ah, doamnă! Exclamă tânăra fată. 

Regina se uita ţintă la Andreea, care îi susţinu cu fermitate 
privirea. Doamna de La Motte îşi lungi gâtul. Prin spaţiul 
mic dintre regina şi Andreea, îl zări pe domnul de Chamy 
care leşinase, iar în jurul său servitorii şi gărzile adunate 
încercând să-i dea ajutor. Regina surprinse gestul doamnei 
de La Motte şi închide repede uşa. Era însă prea târziu: 
doamna de La Motte văzuse. 


Maria-Antoaneta, încruntată, paşi gânditoare spre fotoliu, 
unde se aşeza din nou; se afla în acea stare neplăcută care 
urmează după orice emoție puternică. Andreea la rândul ei, 
cu toate că rămăsese în picioare sprijinită de perete, nu 
părea mai puţin gânditoare decât regina. 

Se făcu linişte. 

— Iată un lucru ciudat - spuse deodată cu glas tare regina 
şi la vorbele ei cele două doamne tresăriră, surprinse, într- 
atât nu se aşteptau să le audă rostite... Domnul de Chamy 
părea că tot se mai îndoieşte... 

— Se îndoieşte de ce, doamnă? Întrebă Andreea. 

— De faptul că n-am fost la palat în noaptea balului. 

— O, doamnă! 

— Nu-i aşa, contesa - se încăpăţâna regina - nu-i aşa că 
am dreptate şi ca domnul de Chamy tot se mai îndoieşte? 

— Cu toate ca regele şi-a dat cuvântul? A, nu, e cu 
neputinţa, doamnă - replică Andreea. 

— S-ar putea crede că regele mi-a venit în ajutor din amor 
propriu. Ah, nici el nu crede, nu, nu crede! Se vede 
limpede. 

Andreea îşi muşca buzele. 

— Fratele meu nu este atât de neîncrezător ca domnul de 
Chamy - spuse ea - părea foarte convins. 

— Ar fi rău, tare rău - continuă regina, care nici nu 
ascultase răspunsul Andreei. Şi dacă nu-i aşa, acest tânăr 
nu are o inimă credincioasă şi curata cum credeam. Apoi, 
plesnind din palme enervată, strigă: La urma urmei, dacă a 
văzut, de ce ar crede? Domnul conte d'Artois a văzut, de 
asemenea, domnul Filip a văzut şi el, cel puţin aşa zice; 
toată lumea a văzut şi a fost necesar cuvântul regelui 
pentru ca să tiu crezuţi sau, mai precis, pentru ca toţi să se 
prefacă a mă crede. Ah, este ceva la mijloc, ceva ce trebuie 
să lămuresc, deoarece nu se gândeşte nimeni s-o facă. Nu-i 
aşa, Andreea, că trebuie să caut şi să descopăr de ce se 
întâmplă toate astea? 


— Maiestatea voastră are dreptate - răspunse Andreea - şi 
sunt sigură că doamna de La Motte este de părerea mea şi 
ca maiestatea voastră trebuie să caute până găseşte. Nu-i 
aşa, doamnă? 

Doamna de La Motte, luată pe neaşteptate, tresări şi nu 
răspunse. 

— Pentru ca în fine - continuă regina - se zice că am fost 
văzută la Mesmer. 

— Maiestatea voastră a fost acolo - se grăbi să spună 
surâzând doamna de La Motte. 

— Fie - încuviinţă regina - dar n-am făcut ce scrie în 
pamflet. Şi-apoi am fost văzută la Operă, iar acolo n-am fost 
deloc. Se gândi, apoi izbucni: Ah, ştiu care-i adevărul! 

— Adevărul? Bâigui contesa. 

— Atunci, cu atât mai bine! Se bucură Andreea. 

— Să vină domnul de Crosne - îi porunci regina, veselă, 
doamnei de Misery, care intrase. 

Capitolul XI. Domnul de Crosne. 

Domnul de Crosne, care era un om extrem de politicos, se 
simţea cât se poate de stânjenit de când regele şi regina 
avuseseră o explicaţie în prezenţa lui. Nu era deloc o treabă 
oarecare să fii în posesia tuturor secretelor unei femei, mai 
ales când această femeie este regina şi când tu trebuie să fii 
atent la interesele coroanei şi să-i asiguri reputaţia. Domnul 
de Crosne îşi dădu seama că va trebui să îndure minia 
femeii şi indignarea reginei; se retrase însă curajos în 
spatele datoriei sale şi conta pe cunoscută lui bună-cuviinţă 
ca pe o platoşă capabilă să amortizeze primele lovituri. 
Intră liniştit, cu surâsul pe buze. Regina însă nu zâmbea. 

— În sfârşit, domnule de Crosne - spuse ea - este rândul 
nostru să ne explicăm. 

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre. 

— Ar trebui să cunoşti cauza a tot ce mi se întâmpla, 
domnule comandant al poliţiei! Domnul de Crosne privi în 
jurul său, cu un aer înspăimântat Nu te nelinişti - continuă 


regina - le cunoşti foarte bine pe aceste două doamne: doar 
dumneata cunoşti toată lumea...! 

— Aproape - îngăimă şeful poliţiei. Cunosc persoanele, 
cunosc efectele, dar nu cunosc cauza celor despre care 
vorbeşte maiestatea voastră. 

— Voi avea deci neplăcerea, de a ţi-o aduce eu la 
cunoştinţă - răspunse regina, înciudată de liniştea 
comandantului poliţiei. Ce-i drept, ţi-aş putea spune 
secretul aşa cum se spun toate secretele; în şoaptă sau 
luându-te deoparte, dar m-am hotărât, domnule, să fac totul 
la lumina zilei şi cu glas tare. Ei, bine, eu atribui efectele, 
aşa le numeşti, efectele de care mă plâng, purtării 
neruşinate a unei persoane care îmi seamănă şi care se dă 
în spectacol peste tot unde dumitale ţi se pare că mă vezi 
pe mine, dumneata, domnule, sau agenţii dumitale. 

— O asemănare! Strigă domnul de Crosne, mult prea 
grijuliu să facă faţă atacului reginei că să bage de seamă 
trecătoarea tulburare a Jeannei ca şi exclamaţia Andreei. 

— Oare găseşti această presupunere imposibilă, domnule 
comandant al poliţiei? Oare îţi place să crezi că mă înşel sau 
că te înşel? 

— Nu spun asta, doamnă, dar, oricare ar fi asemănarea, 
între orice femeie şi maiestatea voastră există o asemenea 
diferenţă, încât nici o privire avizată nu s-ar putea înşela. 

— S-ar putea înşela, domnule, de vreme ce se înşeală. 

— Şi chiar voi da un exemplu maiestăţii voastre - se 
amestecă în vorbă Andreea. 

— Ah...! 

— Când locuiam la Taverney-Maison-Rouge, împreună cu 
tatăl meu, aveam în serviciu o fată care, în mod bizar... 

— Îmi semăna! 

— Chiar şi maiestatea voastră s-ar fi lăsat înşelată. 

— Şi ce-a devenit această fală? 

— Pe atunci nu ştiam cât de generoasă, de bună este 
maiestatea voastră: tatăl meu se temea că această 


asemănare să nu displacă reginei şi când am venit la 
Trianon, o ascundeam pe fată de ochii tuturor. 

— Vezi, vezi, domnule de Crosne! Ah, se pare că te 
interesează! 

— Foarte mult, doamnă. 

— Continuă, scumpa mea Andreea. 

— Ei bine, doamnă, această fată, care avea o minte ageră 
şi o fire ambițioasă, s-a plicti-sit să tot fie sechestrată astfel. 
Sunt sigură că a cunoscut vreo haimana, deoarece într-o 
seară am rămas foarte surprinsă văzând că nu mai apare. 
Am căutat-o peste tot Nici o urmă. A disparut... 

— Nu v-a furat nimic fiinţa asta cu care semân ca două 
picături de apă? 

— Nu doamnă, pentru că n-avea ce să-mi fure. 

Jeanne ascultase conversaţia, cu o atenţie lesne de înţeles. 

— Deci nu ştiai nimic din toate astea, domnule de Crosne? 

— Nu doamnă. 

— Deci există o femeie a cărei asemănare cu mine este 
izbitoare şi dumneata nu ştii nimic?! Deci un eveniment de 
o asemenea importanţă are loc în regat şi este cauza unor 
grave confuzii. Şi oare nu dumneata trebuie să fii primul 
care să-l afli? Haide să mărturisim, domnule: poliţia 
funcţionează destul de prost, nu-i aşa? 

— Nu - răspunse domnule de Crosne - vă asigur că nu, 
doamnă. Plebeul este liber să înalțe funcţiile comandantului 
poliţiei până la înălţimea funcţiilor lui Dumnezeu; dar 
maiestatea voastră, care stă mult mai sus decât mine în 
acest Olimp terestru, ştie bine că funcţionarii regelui nu 
sunt decât oameni. Eu nu Ină pricep să descifrez 
evenimentele; unele sunt atât de ciudate, încât mintea 
omului de-abia le poate înţelege. 

— Domnule, când unui om i s-a dat până şi puterea dea 
pătrunde în gândurile semenilor săi, când cu ajutorul 
spionilor poate nota până şi gesturile pe care eu le fac în 
faţa oglinzii mele, ei bine, dacă acest om nu este stăpân pe 
situaţie... 


— Doamnă, când maiestatea voastră a petrecut noaptea 
afară din palat, am ştiut-o. Poliţia mea funcţiona bine 
atunci? Da, nu-i aşa? În ziua aceea, maiestatea voastră a 
fost la doamna aici de faţa, în strada Saint-Claude, cartierul 
Marais. Asta nu mă priveşte. Când v-aţi dus la Mesmer cu 
doamna de Lamballe şi atunci poliţia mea a funcţionat bine, 
deoarece agenţii mei v-au văzut. Când v-aţi dus la Operă... 

Regina ridică brusc capul. 

— Lăsaţi-mă să termin, doamnă. Spun „dumneavoastră” 
cum a spus şi contele d'Artois „dumneavoastră”. Dacă un 
cumnat se poate înşela asupra trăsăturilor rudei sale, cu 
atât mai mult se poate înşela un agent care primeşte câţiva 
bieţi gologani pe zi. Agentul a crezut că vă vede, a spus-o. 
În acea zi, poliţia mea a funcţionat de asemenea bine. Puteţi 
spune, doamnă, ca agenţii mei nu au urmărit cu atenţie 
afacerea gazetarului Reteau, pe care domnul de Chamy l-a 
snopit în bătaie? 

— Domnul de Chamy?! Strigară într-un glas Andreea şi 
regina. 

— Întâmplarea este destul de recentă doamnă şi loviturile 
de baston sunt calde încă pe spinarea gazetarului. lată o 
păţanie dintre acelea care îi asigurau succesul domnului de 
Sartine, predecesorul meu, atunci când le povestea, atât de 
spiritual, răposatului rege sau favoritei sale. 

— Domnul de Chamy a intrat în conflict cu acest 
nemernic? 

— Am aflat acest lucru datorită poliţiei mele atât de 
calomniată, doamnă. Recunoaşteţi că i-a trebuit o oarecare 
inteligenţă acestei poliţii pentru a descoperi duelul care a 
urmat întregii afaceri. 

— Domnul de Chamy a avut un duel?! Domnul de Chamy s- 
a bătut?! Strigă regina. 

— Cu gazetarul? Întrebă cu înflăcărare Andreea. 

— A, nu, doamnelor! Gazetarul, după ce a fost bătut măr, 
nu ar fi putut să-i aplice domnului de Chamy lovitura de 


sabie care l-a făcut să leşine în anticamera domniei-voastre 
adineauri. 

— Rănit! Este rănit! Exclamă regina. Rănit? Când? Cum? 
Te-nşeli, domnule de Crosne. 

— O doamnă, maiestatea voastră consideră că greşesc 
prea adesea ca să nu-mi acorde măcar o dată dreptate. 

— Adineauri era aici. 

— Ştiu foarte bine. 

— Da - spuse Andreea - eu l-am văzut că suferă. 

Şi rosti aceste cuvinte cu atâta ostilitate, încât regina se 
întoarse brusc. Privirea reginei fu o ripostă pe care 
Andreea o susţinu cu tărie. 

— Ce tot vorbeşti? Zise Maria-Antoaneta. Ai băgat de 
seamă că domnul de Chamy suferă şi n-ai spus nimic?! 

Andreea nu răspunse. Jeanne vru să sară în ajutorul 
favoritei, din care trebuia să-şi facă o prietenă. 

— Şi mie - interveni ea - mi s-a părut că se ţine anevoie pe 
picioare în timp ce maiestatea voastră îi făcea cinstea de a-i 
vorbi. 

— Anevoie, da - repetă orgolioasa Andreea, care nu-i 
mulţumi contesei nici măcar cu o privire. 

Domnul de Crosne, el, cel interogat, îşi savura în voie 
observaţiile sale asupra celor trei femei dintre care niciuna, 
în afară de Jeanne, nu părea să-şi dea seama că se află în 
prezenţa unui comandant al poliţiei. 

În sfârşit, regina reluă: 

— Domnule, cu cine şi de ce s-a bătut domnul de Chamy? 
Între timp, Andreea îşi mai veni în fire. 

— Cu un gentilom care... Dar, Dumnezeule, doamnă, este 
de prisos... Cei doi adversari se înţeleg de minune acum... 
Chiar adineauri vorbeau împreună în faţa maiestăţii 
voastre. 

— Aici... În faţa mea? 

— Chiar aici... În camera asta, de unde învingătorul a ieşit 
primul, nu sunt nici douăzeci de minute. 


— Domnul de 'Tavemey! Strigă regina, cu un fulger de 
mânie în ochi. 

— Fratele meu! Murmură Andreea dojenindu-se că fusese 
prea egoistă, altfel ar fi înţeles totul. 

— Cred că domnul Filip de Tavemey s-a bătut cu domnul 
de Chamy - preciză domnul de Crosne. 

Regina îşi plesni violent palmele una de cealaltă, semn că 
era în prada unei mânii clocotitoare şi spuse: 

— Este de neînchipuit, de neînchipuit! Obiceiurile din 
America încetăţenite la Versailles... A, nu, n-am să îngădui 
una ca asta! Andreea îşi plecă fruntea, domnul de Crosne, 
de asemenea. Deci pentru că s-a luptat alături de domnul 
Lafayette şi Washington - regina îi pronunţă dinadins 
numele cum se pronunţă în franceză - curtea mea va fi 
transformată într-o arenă din secolul al XVI-lea. Ei bine, nu, 
încă o dată, nu! Andreea, dumneata ar fi trebuit să ştii că 
fratele dumitale s-a bătut. 

— Aflu şi eu acum, doamnă - răspunse ea. 

— Şi de ce s-a bătut? 

— Am fi putut să-l întrebam pe domnul de Chamy, cu care 
s-a duelat - spuse Andreea, palidă şi cu ochii scânteietori. 

— Eu nu întreb ce a făcut domnul de Chamy, ci ce a făcut 
domnul Filip de Tavemey - replică arogantă regina. 

— Dacă fratele meu s-a bătut - rosti tânăra fată, lăsând să- 
i cadă cuvintele unul câte unul - nu a făcut-o decât pentru a 
aduce un serviciu maiestăţii voastre. 

— Ceea ce ar însemna că domnul de Chamy nu s-a bătut 
pentru a-mi aduce mie un serviciu, nu-i aşa, domnişoară? 

— Am onoarea să atrag atenţia maiestăţii voastre - 
răspunse Andreea, pe acelaşi ton - că nu mă refer decât la 
fratele meu, la nimeni altcineva. 

Maria-Antoaneta îşi păstră calmul şi, ca să reuşească, îi 
trebui toată forţa de care era în stare. Se ridică, dădu ocol 
camerei, se prefăcu că se uită în oglindă, luă un volum 
dintr-un dulap lăcuit, parcurse şapte-opt rânduri, apoi îl 
aruncă şi se adresă înaltului funcţionar: 


— Mulţumesc, domnule de Crosne, m-ai convins. Eram 
cam tulburată de toate aceste rapoarte, de toate aceste 
bănuieli. Da, poliţia este foarte bine organizată, lucrează de 
minune: te rog numai, domnule, gândeşte-te la această 
asemănare de care ţi-am vorbit. Bună ziua. 

Îi întinse mâna cu o graţie inegalabila şi domnul de Crosne 
plecă, de două ori mai fericit şi de zece ori mai informat. 
Andreea sesiză nuanţa salutului; făcu o adâncă şi 
respectuoasă reverenţa. Regina îi răspunse cu indiferența, 
dar fără aparenta supărare. Jeanne se înclină şi ea, ca în 
faţa unui altar sacru; se pregătea să plece. Doamna de 
Misery intră şi-i spuse reginei: 

— Doamnă, majestatea voastră nu a fixat o oră domnilor 
Boehmer şi Bossange? 

— Ah, ba da, dragă Misery, ai dreptate! Să intre! Mai 
rămâi puţin, doamnă de La Motte, vreau ca regele să se 
împace definitiv cu dumneata. 

Zicând acestea, regina pândea într-o oglindă expresia de 
pe chipul Andreei, care se îndrepta încet spre uşa vastului 
cabinet. Voia poate să-i stârnească gelozia, făcând avansuri 
noii venite. Andreea dispăru sub faldurile tapiseriei; nici nu 
se încruntase, nici hu tresări se. 

— Ca oţelul! Ca oţelul! Suspină regina. Da, sunt de oţel 
aceşti Tlavemey, dar şi de aur. O, bună ziua, domnilor 
bijutieri! Ce noutăţi?! Ştiţi doar că n-am bani... 

Capitolul XLI Ispititoarea. 

Doamna de La Motte îşi reluă locul; sta deoparte, în 
picioare, modestă, atentă şi prevenitoare, ca una căreia i s- 
a făcut favoarea de a rămâne şi de a asculta. Domnii 
Boehmer şi Bossange, în haine de ceremonie, se prezentară 
în audienţă la suverană. Îşi multiplicară reverenţele până 
ajunseră la fotoliul Mariei-Antoaneta. 

— Bijutierii nu vin aici decât pentru a vorbi despre 
bijuterii. N-aţi nimerit-o, domnilor - spuse ea. 

Domnul Boehmer luă cuvântul: el era oratorul asociaţiei. 


— Doamnă - începu el - nu am venit să oferim marfă 
maiestăţii voastre, ne temeam să nu vă deranjăm. 

— O! Exclamă regina, care îşi şi reproşa că dăduse dovadă 
de atâta curaj - a vedea bijuterii nu înseamnă să le şi 
cumperi. 

— Fără îndoială, doamnă - continuă Boehmer, reluându-şi 
şirul. Venim însă pentru a îndeplini o datorie şi acest lucru 
ne-a făcut să îndrăznim. 

— O datorie?... Repetă mirată regina. 

— Este vorba tot despre acel frumos colier de diamante pe 
care maiestatea voastră nu a binevoit să-l cumpere. 

— A, da, colierul... lată-ne din nou la el! Zise regina, 
râzând. Boehmer rămase serios. Adevărul este că era 
frumos, domnule Boehmer - continuă regina. 

— Atât de frumos, doamnă - îngâna timid Bossange - încât 
numai maiestatea voastră îl putea purta. 

— Ceea ce mă consolează - replică Maria-Antoaneta, cu un 
uşor suspin care nu scăpă doamnei de La Moitte - ceea ce 
mă consolează este preţul lui... Un milion şi jumătate, nu-i 
aşa, domnule Boehmer? 

— Da, maiestate. 

— Şi că - urmă regina - în vremea minunată în care trăim 
şi în care sufletul poporului s-a răcit, nu prea mai există un 
suveran care să poată să cumpere un colier de diamante 
valorând un milion cinci sute de mii de livre. 

— Un milion cinci sute de mii de livre! Repetă ca un ecou 
doamna de La Moitte. 

— Astfel încât, domnilor, ceea ce n-am făcut eu, ceea ce n- 
am putut eu să cumpăr, nimeni nu va putea... O să-mi 
răspundeţi că pietrele, separat, au valoare. Este adevărat, 
dar n-aş invidia pe nimeni pentru două-trei diamante; 
pentru şaizeci însă, da. 

Şi regina îşi frecă mâinile cu un fel de satisfacţie în care se 
putea ghici şi dorinţa de a-i sfida puţin pe domnii Boehmer 
şi Bossange. 


— Maiestatea voastră se înşeală - spuse Boehmer - şi de 
aceea este de datoria noastră s-o înştiinţăm: colierul s-a 
vândut. 

— Vândut?! Exclamă regina, întorcându-se spre ei. 

— Vândut?! Repetă doamna de La Motte, căreia gestul pe 
care îl schiţase protectoarea să îi inspira neîncredere cu 
privire la pretinsa renunțare a acesteia. 

— Cui? Reluă regina. 

Doamnă, acesta este un secret de stat. 

Un secret de stat?! Mă faci să râd! Rosti cu veselie Maria- 
Antoaneta. Ceea ce nu se spune, este mai totdeauna pentru 
că nu se poate spune, nu-i aşa, Boehmer? 

— Doamnă... 

— O, secretele de stat, pentru noi sunt ceva familiar. la 
seama, Boehmer, dacă nu-mi spui chiar dumneata, o să aflu 
printr-un funcţionar al domnului de Crosne. 

Şi începu să râdă din toată inima, arătându-şi făţiş părerea 
despre pretinsul secret care îi împiedica pe Boehmer şi 
Bossange să dea în vileag numele cumpărătorilor colierului. 

— Cu maiestatea voastră nu ne purtăm aşa cum ne purtăm 
cu alţi clienţi - spuse cu gravitate Boehmer. Noi am venit să 
spunem maiestăţii voastre că s-a vândut colierul, pentru că, 
într-adevăr, s-a vândut şi a trebuit să trecem sub tăcere 
numele cumpărătorului, deoarece tranzacţia s-a încheiat în 
taină, în urma vizitei făcute de către un ambasador care 
călătoreşte incognito. 

La cuvântul ambasador, regina izbucni din nou în râs. Se 
întoarse spre doamna de La Motte şi-i spuse: 

— Ceea ce este nemaipomenit la Boehmer este faptul că el 
şi crede ceea ce mi-a spus. Haide, Boehmer, spune-mi doar 
ţara de unde vine acest ambasador... Ba nu, e prea mult - 
se răzgândi ea. Numai prima literă cu care începe numele 
său. Numai atât... Şi râdea fără să se mai poată opri. 

— Domnul ambasador al Portugaliei - spuse Boehmer, 
coborând vocea, ca pentru a-şi salva secretul cel puţin de 
urechile doamnei de La Moite. 


La această replică atât de exactă, atât de clară, regina se 
opri brusc. 

— Un ambasador al Portugaliei?! Repetă ea. Nu avem aşa 
ceva aici, Boehmer. 

— A venit unul în mod special, doamnă. 

— La dumneata, incognito? 

— Da, doamnă. 

— Cine? 

— Domnul de Souza. 

Regina nu răspunse. Rămase o clipă clătinând din cap, 
apoi zise că o femeie care îşi exprimă o părere: 

— Ei da! Cu atât mai bine pentru maiestatea sa regina 
Portugaliei; diamantele sunt frumoase. Să nu mai vorbim 
despre asta. 

— Dimpotrivă, doamnă, maiestatea voastră va binevoi să- 
mi îngăduie să vorbesc... Să ne îngăduie... 

— Se corecta Boehmer, privindu-şi asociatul. 

Bossange se înclină. 

— Ai văzut diamantele, contesă? 1 se adresa regina 
doamnei de La Moite. 

— Nu, doamnă. 

— Frumoase diamante!... Păcat că aceşti domni nu le-au 
adus. 

— lată-le - se grăbi să spună Bossange. Şi scoase din 
fundul pălăriei pe care o ţinea sub braţ cutiuţa în care era 
închisă podoabă. 

— Vino, vino, contesă, eşti femeie, te va încânta - zise 
regina. 

Şi se îndepărtă puţin de măsuţa de Sevres, pe care 
Boehmer etalase cu artă colierul, în aşa fel încât lumina 
zilei căzând pe pietre făcea să scânteieze toate faţetele 
şlefuite ale diamantelor. Jeanne scoase un strigăt de 
admiraţie. Şi, într-adevăr, nimic nu putea fi mai frumos; s-ar 
fi zis că e o văpaie când verde şi roşie, când albă ca lumina 
însăşi. Boehmer clătină uşor sipetul, făcând să curgă ca un 
râu miracolul acestor flăcări lichide. 


— Admirabile! Admirabile! Strigă Jeanne, pradă unui delir 
de entuziasm admirativ. 

— Un milion cinci sute de mii de livre pe care le ţii în 
căuşul palmei - replică regina, afectând o nepăsare 
filosofică pe care numai domnul Rousseau, de la Geneva, ar 
fi manifestat-o într-o astfel de împrejurare. 

Dar Jeanne văzu altceva în acest dispreţ, nicidecum 
dispreţ, căci ea nu pierduse speranţa de a o convinge pe 
regină şi, după un lung examen al pietrelor preţioase, 
spuse: 

— Domnul bijutier avea dreptate când zicea că în toată 
lumea nu se află decât o singură regină demnă să poarte 
acest colier: maiestatea voastră. 

— Numai că maiestatea mea nu-l va purta - răspunse 
Maria-Antoaneta. 

— Nu puteam să-l lăsăm să iasă din Franţa, doamnă, fără a 
depune la picioarele maiestăţii voastre toate regretele 
noastre. Este o bijuterie pe care o cunoaşte şi şi-o dispută 
acum întreaga Europă. Pentru ca una sau alta dintre regine 
să se împodobească cu ea în detrimentul reginei Franţei, 
orgoliul nostru naţional o va permite numai după ce 
domnia-voastră, doamnă, veţi fi refuzat încă o dată, definitiv 
şi irevocabil. 

— Refuzul meu a şi fost formulat - replică regina. A fost un 
refuz rostit în public. Am, fost prea lăudată pentru aceasta, 
ca să regret. 

— O, doamnă - interveni Boehmer - dacă poporului i s-a 
părut minunat faptul că maiestatea voastră a ales o corabie 
în locul unui colier, aristrocraţiei însă, care este tot 
franceză, i s-ar fi părut firesc ca regina Franţei să cumpere 
un colier după ce a cumpărat o corabie. 

— Să nu mai vorbim despre asta - zise Maria-Antoaneta, 
aruncând o ultimă privire sipetului. 

Jeanne suspină pentru a acoperi suspinul reginei. 

— Ah, suspini şi dumneata, contesă. Dacă erai în locul 
meu, făceai ca mine. 


— Nu ştiu - murmură Jeanne. 

— L-ai privit îndeajuns? Se grăbi s-o întrebe regina. 

— Nu m-aş mai satură privindu-l, doamnă. 

— S-o lăsam să-l mai admire, domnilor, căci admiraţia nu 
scade cu nimic preţul diamantelor; vor valora mereu un 
milion cinci sute de mii de livre, din nenorocire. 

Acest cuvânt i se păru contesei un prilej potrivit. Regina 
regreta, deci şi-l dorise. Îl dorise, deci îl mai dorea pentru 
că nu-l primise. Trebuie să presupunem că aceasta era 
logica Jeannei, deoarece adăugă: 

— Un milion cinci sute de mii de livre, doamnă, care la 
gâtul domniei-voastre ar face să moară de gelozie orice 
femeie, fie ea Cleopatra sau Venus. Şi luând din sipet 
regescul colier, îl încheie cu atâta îndemânare, cu atâta 
iuţeala pe pielea mătăsoasa a Mariei-Antoaneta, încât 
aceasta se văzu într-o clipă inundată de sclipiri 
fosforescente şi ape colorate. Ah, maiestatea voastră este 
sublimă! Exclamă Jeanne. 

Maria-Antoaneta se apropie grăbită de oglindă: imaginea 
era orbitoare. Gâtul său mlădios şi gingaş, acest gât delicat 
ca lujerul unui crin, menit ca şi floarea lui Virgiliu, să fie 
retezat de Fier, se înălța cu graţie, susţinând pieptănătura 
de bucle aurii, din mijlocul acestui şuvoi scânteietor. Jeanne 
îndrăznise să descopere umerii reginei, în aşa fel încât 
ultimele rânduri ale colierului cădeau pe pieptul ei ca 
sideful. Regina era radioasă, femeia era superbă. 
Îndrăgostiţi sau supuşi, cu toţii s-ar fi prosternat. Maria- 
Antoaneta îşi pierdu firea, admirându-se astfel. Apoi, 
cuprinsă de teamă, vru să-şi smulgă colierul de la gât. 

— Ajunge! Ajunge! Spuse ea. 

— A fost atins de către maiestatea voastră! Strigă 
Boehmer. Nu mai poate fi al nimănui. 

— Imposibil - replică ferm regina. Domnilor, m-am jucat o 
clipă cu aceste diamante, dar a prelungi jocul ar fi o 
greşeală. 


— Maiestatea voastră are tot timpul să se obişnuiască cu 
gândul - strecură Boehmer reginei. Vom veni din nou 
mâine. 

— Chiar dacă plăteşti mai târziu, tot trebuie să plăteşti Şi- 
apoi, de ce să plăteşti mai târziu? Doar sunteţi grăbiţi. Cu 
siguranţă că vi se oferă condiţii mult mai avantajoase. 

— Da, maiestate, bani lichizi - răspunse negustorul, 
redevenit negustor. 

— Luaţi-i! Luaţi-i! Strigă regina. Locul diamantelor este în 
sipet. Repede! Repede! 

— Maiestatea voastră uită, poate, că o bijuterie ca asta 
înseamnă aur şi peste o sută de ani colierul va valora exact 
cât valorează şi astăzi. 

— Daţi-mi un milion cinci sute de mii de livre, contesă - 
zise regina cu un zâmbet silit - şi vom vedea... 

— Dacă aş avea! Exclamă Jeanne. Ah!... Şi tăcu. 

De multe ori, o şovăială la momentul potrivit e mai 
prețioasă decât un şuvoi de cuvinte. 

Degeaba Boehmer şi Bossange pierdură un sfert de ceas 
ca să-şi strângă şi să-şi încuie diamantele în sipet; regina 
nici nu clipi. Se vedea după zâmbetul ei afectat, după 
tăcerea sa, că fusese foarte tulburată, că luptase din greu. 
Şi aşa cum avea obiceiul, în momentele sale de ciudă, ea 
întinse mâna după o carte pe care o răsfoi fără să citească 
un rând. 

La plecare, bijutierii mai întrebară o dată: 

— Deci maiestatea voastră refuza? 

— Da... Da. 

— Suspină regina, de astă dată ca să audă toată lumea. 

Negustorii ieşiră, Jeanne văzu că piciorul Mariei- 
Antoaneta se mişcă nervos pe pernă de catifea. „Suferă” - 
se gândi contesa, neîndrăznind să se mişte. Brusc, regina se 
ridică, începu să se plimbe prin cameră, apoi oprindu-se în 
faţa Jeannei, a cărei privire părea că o fascinează, rosti 
răspicat: 


— Contesă, s-ar părea că regele nu mai vine. Îi vom da 
mica noastră jalbă data viitoare. Jeanne salută respectuos şi 
se îndrepta spre uşă. Mă voi gândi însă la dumneata - 
adăugă regina, cu bunăvoință. 

Jeanne atinse cu buzele mâna reginei, ca şi când şi-ar fi 
depus acolo tot sufletul şi ieşi lăsând-o pe Maria-Antoaneta 
pradă amărăciunii şi zbuciumului. 

„Amărăciunea neputinței, zbuciumul dorinţei - îşi zise 
Jeanne. Şi doar e regină! Ah, nu! E femeie!” 

Şi contesa dispăru. 


SFÂRŞIT