Michel Zevaco — [Fausta] 01 Cavalerii Pardaillan vol.2

MICHEL ZEVACO 
CAVALERII PARDAILLAN 


Volumul Il 


Textul a fost tradus după LES PARDAILLAN de MICHEL ZEVACO, 
Editions Robert Laffont, S.A., Paris, 1988. 


Editor MIRCEA ŞTEFĂNESCU 


EDITURA OCTOPODIUM, Bucureşti, 1992 


ISBN 973-9005-15-2 


MICHEL ZEVACO 


CAVALERII 
PARDAILLAN 


Roman 


Volumul Ii 


hr 


Traducere din limba franceză 
de Maria Emilia Goian 


Editura OCTOPODIUM + Bucureşti «e 1992 


XXXII 
DOMNUL DE PARDAILLAN - TATĂL 


Cu vreo două luni înaintea evenimentelor pe care le-am 
prezentat, în faţa unicului han din Ponts-de-Cé, de lângă Angers, 
într-o seară rece, se opriră doi bărbaţi. 

Unul dintre ei avea uniforma şi ținuta unui căpitan, iar celălalt 
părea să-i fie scutier. 

Aşa-zisul căpitan era mareşalul de Damville care, venind 
dinspre Bordeaux, făcuse un ocol în drumul său spre Paris, 
pentru a se opri la Ponts-de-Cé. 

Fără îndoială că ţinea să nu atragă atenţia asupra lui, şi de 
aceea arăta atât de modest. 

Pe de altă parte însă, dacă făcuse acest ocol destul de mare, 
asta nu se datora nici plăcerii de a admira atât de frumoasele 
peisaje ale regiunii Anjou, cu pădurile lor stufoase ce se profilau 
pe un cer satinat, cu râurile leneşe şi lascive care abia se târau 
printre câmpurile înverzite, nici pentru a se răcori cu vinul 
limpede şi spumos, mâncând tochitura atât de vestită care se 
pregătea în acest sat plin de poezie, în sfârşit nici pentru a 
spune vorbe dulci frumoaselor ţărăncuţe, ce purtau vestitele 
bonete albe şi care treceau drept cele mai drăgălaşe şi mai 
puţin sperioase din întreg cuprinsul Franţei. 

Pur şi simplu, mareşalul avea o întâlnire la hanul din Ponts-de- 
Ce. 

Aproape din clipă în clipă, scutierul ieşea înaintea hanului şi-şi 
aţintea privirile pe drumul ce venea dinspre Angers. 

La ora opt, hangiul vru să-şi închidă porţile, dar mareşalul de 
Damyville îl opri, spunându-i că aşteaptă pe cineva. 

In sfârşit, când se întunecă de tot, în faţa hanului se opri un 
cavaler care, fără a descăleca, îi întrebă pe cei de afară dacă la 
han nu este cineva care sosise de câtva timp. Auzind că, într- 
adevăr, la han au tras un cavaler cu scutierul său, călăreţul 
descălecă şi intră. Când Henri de Montmorency îl văzu intrând, îi 
făcu un semn. Cum noul venit făcu şi el acelaşi semn, mareşalul 
închise uşa cu grijă şi întrebă repede: 

— Veniţi de la castelul din Angers? 


— Da, monseniore. 

— Aveţi să-mi transmiteţi ceva din partea ducelui? 

— Care duce, monseniore? îl întrebă, rezervat, călăreţul. 

— Păi... cel care trebuia... Să facă zilele astea o vizită... La 
castel. 

— Nu vreţi să fiţi mai precis, monseniore? 

— Ducele de Guise! răspunse cu voce scăzută Montmorency. 

— Ne-am pus de acord... Scuzaţi-mi toate aceste precauţiuni, 
domnule mareşal, dar suntem supravegheați atât de 
îndeaproape... 

— Nu-i nimic! Guise mai este în Angers? 

— Nu. A plecat acum trei zile spre Paris. Ducele d'Anjou a 
plecat ieri. 

— Ştiţi cumva dacă au ajuns la vreo înţelegere? 

— Nu cred, monseniore. Ducele d'Anjou este prea preocupat 
de „micuţii“ săi şi de bigudiuri... 

— Îmi aduceţi deci vreo înştiinţare din partea lui Henri de 
Guise? 

— Da, monseniore, şi anume... 

Bărbatul cobori vocea: 

— În seara zilei de 30 martie, la ora nouă şi jumătate seara, la 
hanul La Deviniere din Paris, pe strada Saint-Denis. Aţi reţinut, 
domnule mareşal? 

— Îmi voi aminti. 

— Veţi întreba de domnul de Ronsard, poetul. Să fiţi mascat şi 
să vă puneţi o pană roşie la tocă. 

— Deci: 30 martie, seara, strada Saint-Denis, La Deviniere. 
Asta-i tot? 

— Da, monseniore. Pot să mă retrag? Nu trebuie ca absenţa 
mea să fie observată... 

— Sigur că da, prietene, poţi pleca... 

— V-as fi recunoscător dacă i-aţi aminti domnului duce de 
Guise că mi-am îndeplinit misiunea şi că sunt al domniei-sale 
trup şi suflet, deşi fac parte din suita ducelui d'Anjou... în 
aparenţă! 

— Fii fără grijă. Cum te cheamă? 

— Maurevert, gata să vă servească şi aici, şi la Paris unde mă 
voi afla cât de curând. 

Şi, după ce îşi făcu reverenţa, Maurevert plecă; după câteva 
clipe, mareşalul îi auzi calul galopând înspre Angers. 


— lată o mutră de ticălos, se gândi el. Cum de se poate folosi 
Guise de asemenea slujitori?... lată-l că astăzi îşi trădează 
stăpânul... Cine ne poate oferi garanţii că mâine nu ne va trăda 
pe noi? Cât despre întâlnirea asta din strada Saint-Denis, mă voi 
duce, dar nu înainte de a-mi lua câteva măsuri de siguranţă. 

Cititorii noştri l-au însoţit deja pe mareşal la întrunirea de la 
hanul Deviniere, în seara de pomină în care Ronsard şi poeţii din 
grupul lui se prefăcuseră că ucid un ţap, iar ducele de Guise şi 
acoliţii săi căutau mijloacele de a-l ucide pe rege... 

După plecarea lui Maurevert, scutierul urcă în camera 
mareşalului, care se găsea la primul etaj, dând înspre curtea în 
care se aflau grajdurile. 

— Ne vom continua drumul, monseniore? întrebă el. 

— Nici gând, pe onoarea mea; vom sta aici la noapte; să fii 
însă gata mâine dimineaţă la prima oră; trimite-mi acum ceva 
de mâncare, căci drumul până aici m-a făcut să-mi crească 
pofta... 

Scutierul se retrase în graba mare pentru a duce la îndeplinire 
poruncile stăpânului. În acelaşi moment, Henri de Montmorency 
auzi sub fereastra lui nişte urlete furioase ce veneau din 
curticica interioară. 

— Şi eu vă spun că nu-l veţi aşeza acolo, la dracu! Sunt sau 
nu stăpân în hanul meu? 

— lar eu îţi spun că va sta unde l-am pus! Pe Pilat! Pe 
Barabas! 

— Ah! vocea asta! îşi zise Henri tresărind. 

— Grajdul ăsta este numai pentru caii marilor seniori! ţipa cât 
îl ţinea gura hangiul. 

— lar eu îţi spun că niciodată calul meu nu va merge în staul 
cu nenorocitele tale de vaci! 

— Domnule cerşetor, o să fii aruncat afară! 

— Domnule hangiu, o să mănânci bătaie! 

— Bătaie? eu? Ah! la dracu, bine a zis cine a zis: soldăţoiul e 
hoţoiul! 

— Aşa cum tot aşa de bine se spune: angevin, e-un butoi cu 
vin! lar tu, dragul meu, eşti chiar beat mort! 

— Butoi cu vin! Butoi cu vin! Fir-ai tu al naibii să fii, o să mi-o 
plăteşti... 

Restul frazei se pierdu într-o serie de interjecţii cumplite, care 
se preschimbară de îndată în urlete, la rându-le înlocuite de 


gemete. 

Henri coborâse de îndată în curticică şi zări două umbre, 
dintre care una o croia pe cealaltă, cu hotărârea şi priceperea 
care dovedeau o mână deprinsă cu acest tip de mângâieri. 

— Ajutor! Ucigaşul! începu să strige hangiul, văzând că îi vin 
întăriri. 

Fiindcă umbra bătută nu era altcineva decât hangiul. 

Cel care-l bătea îşi întrerupse operaţia, îl salută cu respect pe 
noul venit şi-i spuse: 

— Domnule, după spadă şi după înfăţişare ghicesc în 
dumneavoastră un gentilom. Şi eu sunt, aşa că vă solicit să 
judecaţi pricina scandalului, dacă nu vă deranjează, prea mult. 

Mareşalul aprobă din cap, dar nu scoase o vorbă. 

— Deci, reluă necunoscutul care încerca zadarnic să 
străpungă întunericul pentru a putea să-şi vadă interlocutorul, 
acest ţopârlan, pe care l-am chelfănit cât putui mai bine, are 
năstruşnica idee să îmi scot căluţul din grajd şi să-l duc să-şi 
petreacă noaptea în staul. 

— Dar grajdul nu este decât pentru trei cai, gemu hangiul. Nu 
e loc decât pentru calul acestui gentilom, pentru calul său de 
schimb şi pentru acela al scutierului... 

— Unde-ncap trei, merge şi al patrulea! Nu-i aşa, domnule? 
Un căluţ atât de bun, atât de frumos... Să vi-l arăt, domnule! 
Veţi pronunţa sentinţa după aceea. Hei, hangiule, o torţă! 

Sărmanul hangiu, sigur că va fi sprijinit de călătorul pe care-l 
considera foarte bogat din pricina comenzii de mâncare pe care 
i-o făcuse, se grăbi să-şi aprindă felinarul. 

Îndată însă Henri de Montmorency i-l smulse din mână şi 
îndreptă lumina înspre necunoscutul scandalagiu, care-şi apăra 
cu atâta înverşunare calul. Tresări şi un zâmbet îi flutură pe 
buze. 

„EI! îşi zise. Nu m-a înşelat vocea!“ 

În acest timp el împinse uşa grajdului şi, aruncând o privire 
înăuntru, observă, lângă cei trei cai ai săi, o mârţoagă de o 
slăbiciune înspăimântătoare, cu oasele împungând pielea, cu 
potcoavele distruse, cu şoldurile ascuţite, cu gâtul nesfârşit, cu 
ochii înfundaţi în orbite. S-ar fi spus că este o imagine reuşită a 
cailor ce par oglinzi fidele a ceea ce va fi în zilele Apocalipsei. 
Sărmanul cal, cu picioarele foarte lungi, cu capul numai oase, 
dar cu o podoabă de păr minunat de frumoasă, părea să fi postit 


peste măsură, iar privirea lui melancolică  destăinuia 
amărăciunea zilelor nesfârşite petrecute fără hrană. Cu toate 
acestea, părea foarte solid şi se ţinea bine pe picioare. 

— Vedeţi, domnule, strigă necunoscutul, îi vedeţi capul fin, 
greabănul puternic, pielea strălucitoare, picioarele fine? Puteţi 
spune că va fi nevoit să-şi petreacă noaptea în compania 
vacilor? Este oare de demnitatea acestui nobil animal să stea 
toată noaptea într-un staul? 

Montmorency se întoarse cu felinarul în mână şi şopti: 

— Aveţi dreptate, domnule de Pardaillan, este un cal preţios! 

Necunoscutul rămase cu gura căscată, iar ochii aproape îi 
ieşiră din orbite. Un strigăt, un nume era gata să-şi ia zborul. Cu 
o privire Montmorency îl împiedică, şi continuă cu voce tare: 

— Domnule, hangiul nu poate să nu fie de acord cu 
îndreptăţita dumneavoastră cerere. lar dumneavoastră ar trebui 
să mă onoraţi acceptând să luăm masa împreună. Fără mofturi! 
Ca între gentilomi... Nu-i aşa că veţi binevoi? 

Spunând aceste cuvinte, spre uimirea gazdei, mareşalul de 
Damville îşi trecu braţul pe sub cel al lui Pardaillan şi îl conduse 
spre camera lui. 

Bătrânul Pardaillan, mai uimit docil hangiul, se lăsă condus 
fără a scoate o vorbă. Totuşi, pe drumul străbătut din curte 
până în cameră, mintea îi lucrase cu viteză. Căci abia se închise 
uşa încăperii în urma lor că, bine înfipt pe picioare, cu mâna 
stângă pe mânerul spadei şi cu dreapta răsucindu-şi mustaţa 
căruntă, spuse, fără a lăsa să i se întrevadă vreo emoție: 

— Sunt încântat să vă reîntâlnesc sănătos, monseniore! 

După reverenţa schiţată, reveni numaidecât în postura iniţială 
şi, cu capul sus, cu ochii îngustaţi, continuă: 

— Şi totuşi, puţin mai îmbătrânit, nu-i aşa?... la, drace, aveaţi 
ceva, în jur de nouăsprezece ani dacă nu mă înşel, ultima oară 
când am avut ocazia să vă prezint respectele mele... şi, dacă 
mă pricep la socoteli... Trebuie să aveţi acum cam treizeci şi 
cinci... Cel mult treizeci şi şase... Eraţi pe atunci ceea ce se 
cheamă un brunet drăgălaş, monseniore, şi nu aveaţi egal în 
felul în care vă răsuceaţi mustaţa... dându-i ceva grațios şi 


înspăimântător totodată... Ce se mai schimbă oamenii!... Cum? 
oare să fie păr alb ce se zăreşte pe la tâmple? Şi gura 
dumneavoastră, ce cută amară în jurul ei!... Cât vi s-a asprit 


chipul!... Trebuie însă să recunosc că nici pe atunci nu era prea 


drăgăstos... Eu însă, după cum puteţi constata, nu m-am prea 
schimbat... şi asta, pentru că de la o vârstă oarecare, noi, 
bătrânii soldaţi, nu mai îmbătrânim... Pe la patruzeci de ani 
arătam deja aşa cum mă vedeţi acum şi, dacă voi ajunge să bat 
suta de ani, cum sper, când voi muri, tot aşa voi arăta. Să nu 
uit, monseniore, umilele mele felicitări! Am auzit de nenumărate 
ori vorbindu-se de bine de dumneavoastră, şi întotdeauna ca 
despre un spintecător d; primo cartello, cum spune unul dintre 
prietenii mei, cam haimana el... Se pare că sunteţi tare priceput 
să despicaţi un cap în două dintr-o lovitură şi că nici nu mai 
puteţi ţine socoteala hughenoţilor pe care i-aţi trimis pe lumea 
cealaltă... Ehei, pe Pilat! eu sunt ăla care v-a pus spada în mână 
şi care v-a învăţat cum se loveşte şi cu tăişul, şi cu vârful... 
atâtea lovituri măiestre. Dacă aş fi un om vanitos, m-aş mândri 
cu un asemenea elev cum sunteţi dumneavoastră. Dar nu sunt, 
mulţumesc lui Dumnezeu. Mă voi umfla însă în pene de acum... 
Poftim? Aţi spus ceva, monseniore?... la te uită, nu spuneţi 
nimic?... Prea bine, monseniore... după cum vă spuneam, sunt 
încântat că v-am revăzut într-o formă atât de grozavă... 
Permiteţi-mi acum să vă urez noapte bună, iar eu voi încăleca 
de îndată, fiindcă trebuie să ajung chiar în noaptea asta la 
Baugé... un popas pe măsură. Să vă dea Dumnezeu numai 
bucurii, monseniore! Îmi permiteţi... 

— Domnule de Pardaillan, spuse Henri de Montmorency, fă-mi 
plăcerea şi ia masa în seara asta cu mine. 

Bătrânul soldat vagabond, care deja întredeschisese uşa, făcu 
stânga-mprejur milităros. Cu coada ochiului se uita la masa pe 
care hangiul, în timpul peroraţiei sale, o încărcase cu tot felul de 
mâncăruri frumos mirositoare şi cu câteva carafe pântecoase, 
care îl atrăgeau ca un magnet. Dar cum ochii îl priviră şi pe 
mareşal, Pardaillan, cu un ton de regret, răspunse: 

— Scuzaţi-mă, monseniore, sunt aşteptat... Îmi permiteţi... 

Un gest al lui Damville îl opri pe cavaler. 

— Eşti tot atât de puţin aşteptat cât sunt eu... Mai adineaori 
te certai pentru a-ţi putea pune calul în grajd peste noapte... 
Oricum, dacă dumneata nu-mi accepţi invitaţia, asta o faci 
pentru că ţi-e frică... 

Pardaillan se îndreptă şi începu să râdă în hohote. 

— Pfui! Ca să-mi fie frică, ar trebui să mă întâlnesc doar cu 
diavolul în persoană! Şi chiar de-ar fi aşa, nu ştiu dacă nu cumva 


l-aş lua de coarne şi nu l-aş trage de drăgălaşele lui urechi 
ascuţite, spunându-i: Domnule Satană, eşti doar un băieţaş 
obraznic! Salută-ţi maestrul! Vedeţi deci, monseniore, că nu mi- 
ar fi frică în prezenţa dumneavoastră nici dacă aţi fi dracul, fapt 
de care, totuşi, mă îndoiesc... 

Spunând acestea, bătrânul Pardaillan îşi azvârli pe pat toca şi 
mantia, îşi desfăcu centironul, făcându-şi astfel pregătirile 
pentru a putea mânca în largul său; totuşi, îşi păstră săbioiul 
lângă el, sprijinindu-l de masă. 

Montmorency observă foarte bine acest amănunt; îşi desfăcu 
la rândul său centironul şi-şi aruncă spada pe pat. Văzând acest 
lucru, bătrânul nostru aventurier se duse şi-şi puse şi el spada în 
acelaşi loc. 

Mareşalul se aşeză la masă şi-i făcu o invitaţie similară lui 
Pardaillan, arătându-i locul cu un gest. 

— Mă supun, monseniore, răspunse Pardaillan aşezându-se şi, 
luând capacul de pe o oală de pământ, îşi însoţi gestul cu un 
suspin de plăcere. Căci, deschis, vasul lăsă să se răspândească 
în încăpere un miros ademenitor de tochitură. 

— Oo! Ooo! zise Pardaillan, în seara asta vom lua o masă 
straşnică! Nu ştiu dacă şi dumneavoastră sunteţi la fel, 
monseniore, dar eu am o slăbiciune pentru tochitură, ceea ce nu 
mă împiedică să am o părere la fel de bună şi despre această 
impresionantă omletă cu şuncă! Cât despre aceste ciozvârte de 
căprioară care ne aşteaptă, mărturisesc că pentru ele simt o 
adevărată venerație! La naiba! la să îmi vorbească cineva 
despre o asemenea masă, lângă un foc bun, când afară suflă 
crivățul, când îi vezi pe hangii strâmbând din nas după ce ai 
străbătut douăzeci de leghe... când pe jos... când călare... şi 
când... şi când... 

— Şi când te întrebi unde-ţi vei pune capul peste noapte, 
după ce n-ai mâncat nimic sau aproape nimic, nu-i aşa? spuse 
mareşalul. 

— Asta-i bună, se gândi cavalerul, nu spune nimic despre... să 
fi uitat el oare de întâmplarea cu pricina?... Aţi pus degetul pe 
rană, monseniore, urmă el cu voce tare. Ei, monseniore, cel mai 
adesea locuiesc doar sub cerul liber, nu în vreun han oarecare... 
lar acest han special de care vă vorbesc şi unde trag cel mai 
adesea, despre care presupun că nu aveţi habar, nu are nici 
vetre, nici frigări, nici oale, nici stăpâni... Dacă se zăreşte vreo 


luminiţă, aceasta îţi este trimisă de lună; dacă tragi pe nas 
vreun miros mai acătării, acesta nu este nici parfumul vreunui 
pateu, nici acela al vreunei omlete pe cinste, ci acela al florilor 
de câmp şi al rămurişului; dacă ceva te udă, este doar un nor 
care se scutură asupra ta în plimbarea lui pe deasupra capului, 
şi nicidecum gâlgâitul vreunei butelci pântecoase... Aşa că, în 
faţa unui chilipir ca ăsta, veţi înţelege, monseniore, că încerc să 
recâştig timpul pierdut cât mă ţin puterile... 

Într-adevăr, Pardaillan, care vorbea pentru doi, nu-şi pierdea 
vremea şi mânca cât patru. 

Damville îl privea gânditor. 

— La ce naiba se gândeşte? se întreba bătrânul călător. Are 
un surâs răutăcios care nu anunţă nimic bun... Şi mai şi tace. 
Urâtă treabă! Cei tăcuţi mă îngheaţă, la dracu! Ei, vom vedea 
noi mai încolo! 

Parcă pentru a-şi linişti musafirul, Henri începu să vorbească: 

— Dumneata m-ai felicitat mai adineaori, spuse el cu o notă 
aspră şi răutăcioasă în glas, trebuie să fac şi eu la fel. Drace! 
Dar nu ai îmbătrânit deloc! Te-am recunoscut de îndată! Şi, de 
altfel, dumitale ţi-am păstrat o asemenea amintire!... (Bătrânul 
ciuli urechile). la te uită, de fapt cel care a îmbătrânit e doar 
costumul pe care-l porţi. Să mă bată Dumnezeu de nu-i acelaşi 
pe care-l aveai în ziua în care m-ai părăsit atât de neaşteptat... 
(lată-ne ajunşi acolo! îşi spuse Pardaillan înghițind un rest de 
pateu în urma căruia trimise pe gâtlej o cană întreagă cu vin.) 
Sărmanul costum... Dar ce văd? Cotul stâng are o gaură 
considerabilă... un petic dinainte... ce de mai cârpituri... Ah! pe 
onoarea mea, renunţ să le mai număr! lar cizmele! sărmanele 
dumitale cizme! Cum mai strigă după ajutor! Drace! dar 
dumneata ai un pinten de fier şi unul de oţel! Şi nici măcar nu 
au aceeaşi mărime! Cât eşti de slab! Zău, nu mi-a prea fost dat 
să văd un cal atât de slab ca al dumitale, parcă ar fi un schelet 
ambulant! Dar dumneata îl întreci! Zău aşa! Oare cum de 
sunteţi în stare să mai umblaţi? Pariez că, dacă vă vede cineva 
cum străbateţi munţi şi văi, unul călare pe celălalt, când vântul 
se strecoară prin găurile pe care văd că le are şi mantia asta 
străveche, şi când umbrele serii încep să vă învăluiască, v-ar 
putea foarte bine lua drept fantoma unui cavaler călărind pe 
fantoma unui cal! 

În timp ce mareşalul, aplecându-se când într-o parte, când în 


alta, întorcându-se ba la stânga, ba la dreapta, se amuza să dea 
o replică portretului pe care i-l făcuse cavalerul prin acest 
crochiu cât se poate de apropiat de realitate, Pardaillan luase 
atitudinea de falsă modestie a celui care este acoperit cu laude 
şi care este copleşit de greutatea elogiilor. 

— Ce vreţi, monseniore, spuse el cu o voce acidă, ironică, 
întotdeauna am avut plăcerea de a cocheta cu mizeria! De fapt, 
dacă ironia soartei ne-ar face pe noi, vechii soldaţi vagabonzi, să 
ne înveşmântăm în mătăsuri, nu s-ar mai putea recunoaşte 
oamenii cinstiţi dintre ticăloşi! 

Spunând această frază, în doi peri, pe care mareşalul era liber 
să o interpreteze cum îi plăcea, bătrânul aventurier mai goli o 
carafă de vin de Saumur şi, clipind din ochi de plăcere, îşi supse 
mustaţa. 

— Pe onoarea mea, adăugă el apoi, că-mi voi aminti multă 
vreme de întâlnirea asta a noastră, monseniore! 

Montmorency, cu coatele pe masă şi bărbia sprijinită pe 
mâini, nu-l slăbea din ochi pe oaspetele său. 

— la spune, zise el deodată, ce-ai ajuns de când nu ne-am 
mai văzut? 

— Eu, monseniore? Ceea ce vedeţi, adică ce eram înainte ca 
ilustrul dumneavoastră tată, vestitul conetabil, să mă fi adus la 
castel. 

— Şi totuşi, ce-ai făcut? 

— Am trăit, monseniore. 

— Dar unde ai locuit? 

— Pe toate drumurile accesibile, sub cerul atât de ospitalier 
oriunde; totuşi, trebuie să vă mărturisesc şi faptul că am stat 
vreo doi ani în Paris. 

— La Paris? la te uită?... Şi de ce l-ai părăsit? 

— De ce l-am părăsit? repetă Pardaillan, ai cărui ochi 
întunecaţi sticliră răutăcioşi. Păi, să vă spun, monseniore... Eram 
deci liniştit la Paris, locuiam într-un han tare bun şi frumos... 
Eram fericit, mă cam îngrăşasem, de-mi era şi mie ruşine 
uneori... Când, într-o seară... ia stai, parcă era prin octombrie 
anul trecut... 

Mareşalul tresări. 

— Deci, într-o seară, am zărit la un colţ de stradă pe cineva... 
o veche cunoştinţă de-a mea. Trebuie să vă spun, monseniore, 
că ţineam morţiş să nu dau ochi cu acel cineva... Imaginaţi-vă 


că acest cineva voia să se îngrijească de fericirea mea, chiar 
împotriva dorinţei mele. Îndată mi-am spus: Dacă mai stau la 
Paris, mai devreme sau mai târziu tot voi da nas în nas cu el! Şi 
atunci... adio! drăgălaşei mele mizerii la care ţineam atât! Va 
trebui să mă arăt bucuros, apoi să vorbesc, apoi să dau nişte 
explicaţii, apoi... Ce mai, mi-am luat picioarele la spinare fără 
surle şi trâmbiţe şi am apucat din nou calea necunoscutului şi a 
hazardului!... Reţineţi, monseniore, că dacă ar fi fost vorba doar 
despre mine... aş fi rămas... Dar aveam cu mine pe cineva... la 
care ţineam mult şi acel cineva ar fi ţinut morţiş să mă facă nu 
numai pe mine fericit, ci şi pe fiul meu... Na, drace, mi-a scăpat! 

— Păi, spuse Montmorency, eram în Paris chiar în acea vreme. 

— la te uită! Cum de nu v-am întâlnit pe dumneavoastră, 
monseniore, în locul celui de care vă vorbeam! 

— Da, eram acolo, reluă mareşalul; ba chiar îmi amintesc 
despre o întâmplare care avu loc pe atunci: fiind atacat într-o 
seară de nişte bandiți, eram gata să mor când am fost salvat de 
un necunoscut viteaz, căruia i-am dăruit cel mai bun cal al meu, 
pe frumosul meu Galaor... 

— Să se ducă la dracu salvatorul ăsta! mârâi încet bătrânul. 
Mi-a făcut un bun serviciu! 

Se lăsară câteva clipe de tăcere. Mareşalul se gândea. Studia 
cu o satisfacţie întunecată faţa neliniştită, dar curajoasă, a 
oaspetelui său şi, când îi mai examină odată starea evidentă de 
mizerie, mulţumirea păru a-i creşte. 

— Dragul meu domn de Pardaillan, zise el deodată, ai băgat 
de seamă ceva? Nu ne-am mai văzut de vreo şaisprezece ani, 
stai aici, în faţa mea, de două ore bune, şi eu încă nu ţi-am cerut 
socoteală pentru trădarea dumitale. 

„Puah! începe!“ se gândi Pardaillan, dar cu voce tare spuse: 

— Ce trădare? şi trase cu ochiul spre spada lui ce se odihnea 
la o distanţă bunicică. 

Dar, cum Henri păstra tăcerea, ezitând, probabil, să trezească 
fantomele amintirilor, continuă: 

— Mi-am amintit! spuse el lovindu-se peste frunte. 
Monseniorul se gândeşte fără îndoială la acel pungaş, la 
mizerabilul, la trădătorul, la spânzuratul acela care a îndrăznit 
să vâneze un cerb în pădurile domniei, sale? Aţi pus să fie 
spânzurat de craca groasă a unui castan... Parcă-l văd şi acum, 
ce copac frumos, Dumnezeule! Este adevărat şi recunosc cu 


umilinţă că, îndată ce monseniorul a întors spatele, i-am tăiat 
funia pungaşului; nici măcar nu mi-a mulţumit, ticălosul, şi şi-a 
luat tălpăşiţa! Asta să-mi fie de învăţătură de minte! Recunosc, 
a fost o trădare! 

— Habar nu aveam de povestea asta, domnule de Pardaillan, 
zise Montmorency. 

— Drace! Oare monseniorul nu numeşte treaba asta o 
trădare? În fond, printre atâţia spânzurați, unul în plus sau în 
minus... Ah! gata am găsit! Într-o seară, monseniorul luă 
hotărârea să meargă cu câţiva seniori, când se înnopta, să 
spargă uşa unei cocioabe, să o răpească pe tânăra ţărancă 
proaspăt căsătorită, chiar în ziua aceea, şi să o tragă la sorţi ca 
să... înainte ca soţul... Asta-i! Monseniorul şi camarazii domniei- 
sale au găsit colivia goală şi păsărica... îşi luase zborul. Simt 
cum mă înroşesc... să nu care cumva să credeţi că din cinism, 
dar sunt obligat să recunosc că eu am fost acela care l-a 
prevenit pe tânărul proaspăt însurat, soţul frumoasei... 

— Uitasem de pasăre şi de colivia goală, domnule de 
Pardaillan... 

— Să mă ia naiba dacă-mi amintesc de altceva! Îmi daţi voie, 
monseniore? După o masă bună, nu pot să-mi fac siesta dacă 
nu-mi simt sabia la şold, ce vreţi, obicei de bătrân spadasin... 

Tot vorbind, Pardaillan se ridicase de la masă şi-şi apucă 
repede spada, cu care se încinse scoțând un suspin de uşurare. 

Henri de Montmorency surâse, unul din acele zâmbete acre 
ce-i dădeau chipului său o expresie de cruzime şi de ironie 
josnică. 

— Sunt sigur acum că îţi va reveni memoria! spuse el. 

— Zău aşa, răspunse cu răceală cavalerul. Parcă îmi mai 
amintesc eu de o trădare... cum vă place să-i spuneţi... Vă 
gândiţi oare la afacerea de la Margency, din cauza căreia am 
avut regretul de a o părăsi pe Înălţimea Sa? 

— M-ai părăsit pentru că te-ai gândit că vei fi spânzurat! 

— Spânzurat? Puah! Monseniore... Poate făcut fărâme, tras pe 
roată, ars de viu... da, asta mai cred! Dar numai pentru a nu fi 
spânzurat? Nu m-aş fi apucat eu de bătut drumurile doar pentru 
atâta lucru! Cât despre afacerea respectivă recunosc, 
monseniore, cum le-am recunoscut şi pe celelalte. Da, v-am 
trădat în ziua aceea, i-am înapoiat-o pe micuță mamei sale. Ce 
vreţi? Am auzit-o pe mamă plângând; am auzit-o spunând 


lucruri care m-au cutremurat; nici nu mi-a trecut prin cap 
vreodată că durerea omenească poate căpăta asemenea 
accente, după cum nici nu-mi închipuisem vreodată că ar putea 
să fie provocate asemenea dureri. Aşa că, spunându-mi că, dacă 
aţi fi ascultat-o plângând pe nenorocita mamă, chiar 
dumneavoastră mi-aţi fi dat ordinul de a-i înapoia copilul, nu am 
făcut decât să v-o iau înainte... Apoi, mi-am spus că, văzând o 
asemenea durere, fără îndoială că v-aţi fi ruşinat de crima pe 
care o făcusem eu, răpind mititica, şi că, mâniat pentru ce am 
fost în stare să fac, nu aţi fi întârziat să mă aruncaţi în vreo 
temniţă... De asta am căutat să pun o distanţă cât mai mare 
între noi. Dar dati-mi vie să mai adaug ceva: de şaisprezece ani, 
nu este zi de la Dumnezeu în care să nu-mi reproşez că v-am 
ascultat atunci ordinul, devenind astfel cauza unor nenorociri 
atât de mari. Dar dumneavoastră, monseniore? 

Henri de Montmorency rămase tăcut câteva clipe, după care 
zise: 

— Bine, jupâne Pardaillan, văd că ai memorie bună... 
Revenind însă la ce spuneam mai înainte, asta este: m-ai 
trădat... Nu încerc şi nici nu vreau să aflu care au fost motivele 
trădării dumitale; doar o constat! Or, te-aş ruga să bagi de 
seamă că nu-ţi reproşez această trădare. Am uitat. Vreau să uit. 

Pardaillan îl asculta cu atenţie sporită. 

Mareşalul se ridică la rândul său şi adăugă, cu un fel de aspră 
demnitate: 

— Vreau să uit, în aceeaşi măsură, că acum câteva clipe 
dumneata ţi-ai încins spada, gândindu-te că s-ar putea să fie 
vreo ceartă între noi; voi uita că te-ai gândit că ne-am putea 
încrucişa spadele! 

Pardaillan se sculă în picioare cât era de lung şi, încrucişându- 
şi braţele, spuse: 

— Spada dumneavoastră, monseniore, s-a încrucişat în mod 
sigur cu altele mai puţin nobile decât este a mea. E adevărat că 
eu nu fac parte dintre seniorii care se îndeletnicesc cu răpirea 
tinerelor neveste sau a copilaşilor; nu fac parte dintre ducii care, 
fiind făcuţi cavaleri pentru a-i apăra pe cei slabi şi a se lupta cu 
cei puternici, se umilesc până-ntr-atât încât tremură în faţa 
prinților, căutând apoi să-şi uite josnicia scăldându-se în sângele 
victimelor fără apărare. Nu, monseniore! Eu nu am păduri ai 
căror arbori să-i transform în spânzurători, nici sate prin care să- 


mi pot preumbla orgoliul nedreptăţilor făcute, nici castele cu 
temnițe în care te uită până şi Dumnezeu, nici judecători care să 
mă linguşească, nici paznici la podurile mobile, peste care trec 
totuşi remuşcările în timpul iernii, când şuierăturile vântului pot 
fi confundate cu gemetele nenorociţilor sau cu strigătele de 
răzbunare! În consecinţă, nu sunt ceea ce se cheamă un mare 
senior. Este însă bine ca, uneori, marii seniori ca dumneavoastră 
să asculte pe câte unul ca mine. Şi de aceea vă vorbesc şi fără 
mânie, dar şi fără teamă, fiind sigur că spada mea valorează cel 
puţin cât a dumneavoastră. lar, dacă v-ar trece prin gând să-mi 
cereţi să tac, aş fi destul de generos să uit acele atât de 
neuitate amintiri şi să vă onorez spada cu lovitura celei pe care 
cu mândrie o port la şold. 

Henri de Montmorency ridică atunci din umeri şi spuse: 

— Domnule de Pardaillan, vrei să iei loc? Avem de vorbit... 

Oare auzise mareşalul vehementul discurs al bătrânului 
soldat? Da, fără îndoială. Poate însă că şi-o fi spus că, pornite de 
la cineva de o condiţie atât de modestă, vorbele acestuia nu-l 
puteau jigni. Sau, poate că atitudinea lui Pardaillan îi provocase 
acea admiraţie pe care o confirmă de îndată proiectul pe care îl 
concepuse şi pe care îl expuse, în linii generale, vechiului său 
dascăl într-ale meşteşugului spadei. 

Aşa că, reluându-şi şi el locul, spuse pe un ton rece: 

— Văd, jupâne Pardaillan, că ai rămas la fel de dispus să-ţi 
tragi sabia din teacă; dar nu în seara asta trebuie să o faci, dacă 
vei vrea acest lucru. Îţi vor fi oferite destule asemenea ocazii. Eu 
te consider pe dumneata ca pe un gentilom drept şi demn, iar 
spadei dumitale îi voi acorda întotdeauna stima pe care o soliciţi 
atât de înverşunat acum. Cuvintele dumitale nu mă ating; nu 
văd în ele decât strigătul unui bărbat viteaz şi credincios. Deci, 
te rog, ascultă-mă cu atenţie, fiindcă vreau să-ţi fac nişte 
propuneri, pe care dumneata vei fi liber să le accepţi sau nu. 
Dacă vei refuza, ne vom vedea fiecare de drumul nostru, iar 
între noi totul se va fi rezolvat... Dacă însă vei fi de acord, din 
ceea ce îţi propun nu ai avea decât de câştigat - onoruri şi 
avere... 

— lată ce înseamnă, monseniore, să ştii să pui punctul pei! 

În sinea lui, însă, Pardaillan îşi spuse: „Cât poate să schimbe 
scurgerea vremii un om! Altădată, pentru nici-un sfert din ceea 
ce i-am spus acum, ar fi sărit la mine cu spada într-o mână şi cu 


pumnalul în cealaltă... Ce-o fi vrând însă de la mine?... Să fi 
chiar uitat afacerea de la Margency! Văd că nu-mi poartă pică... 
ba mă şi laudă, mă linguşeşte... O fi având într-adevăr nevoie de 
mine?“ 

— Domnule Pardaillan, reluă mareşalul după o clipă de 
gândire, să ştii că mulţi dintre tinerii de azi ţi-ar putea invidia nu 
numai fermitatea privirii, supleţea membrelor, uşurinţa 
mişcărilor... Odinioară, erai de temut... astăzi, cred că ai ajuns 
să nu-ţi mai stea nimeni în cale... 

— Ei, îmi ştiu bine meseria de spadasin, asta-i tot... 

— Şi vârsta? 

— Ei, monseniore, nu mi-aţi spus chiar dumneavoastră că nu 
am îmbătrânit deloc? Adevărul e că anii au trecut peste mine 
fără să mă prea împovăreze... 

— Astfel încât, precum în ziua aceea în care te-am văzut 
ţinând piept la vreo trei mânuitori de săbii... 

— Zău, monseniore, dacă nu sunt decât trei, totul va merge 
ca pe roate. 

— Deci nu ţi-ai pierdut nimic din sângele rece, din 
îndemânarea şi din forţa pe care le-am admirat atât de mult la 
dumneata? 

— Monseniore, bătând atâta vreme drumurile m-am întâlnit 
cu tot felul de oameni, şi nu cred să fi trecut vreo săptămână 
fără să fi fost silit să mă folosesc de acele însuşiri pe care le-aţi 
amintit. Nu vreau să vă reproşez ceva, dar mă cam lenevisem la 
castelul dumneavoastră de la Montmorency... De atunci, am fost 
nevoit să tot fac exerciţii şi, mulţumesc lui Dumnezeu, am reuşit 
să recâştig ce aş fi putut pierde atunci... 

— Buun! rosti mareşalul aruncându-i o privire admirativă. Cât 
despre pofta aia nemăsurată de aventuri prin care te 
remarcaseşi? 

— Poftă este, monseniore. Ceea ce lipseşte sunt ocaziile de a 
mi-o satisface. 

Echivocul şi tonul cu care-şi rostise vorbele erau atât de 
caraghioase, că mareşalul nu-şi mai putu stăpâni hohotul de râs 
izbucnit din adâncuri. 

„Bravo! îşi spuse bătrânul, se pare că nu mai are nimic de 
împărţit cu mine!“ 

— În aşa măsură, continuă Henri pe un ton glumeţ, că dacă 
cineva ti-ar oferi câte o masă după poftă... 


— Asta ar depinde de soiul mâncării ce mi-ar fi oferită. Sunt 
aventuri şi aventuri. Unele mă stimulează... în vreme ce altele 
mă dezgustă, făcându-mă să mă simt sătul înainte de a fi băgat 
ceva în gură. 

— Bine, spuse mareşalul reluându-şi chipul posomorât care îi 
era atât de caracteristic. Ascultă-mă acum cu toată atenţia, căci 
ceea ce urmează să-ţi spun este de o gravitate excepţională. 

Păru să mai ezite o clipă, dar decizându-se, rosti: 

— Domnule de Pardaillan, ce părere ai dumneata de regele 
Franţei? 

Bătrânul făcu ochii cât cepele. 

— Regele Franţei, monseniore? Ce-aţi vrea să gândească un 
sărăntoc, aşa ca mine, decât că este regele! Regele! Adică 
încarnarea  atotputerniciei... Adică puţin mai puţin decât 
Dumnezeu, dar mult mai mult decât un om în carne şi oase... Şi 
asupra căruia nu trebuie să-ţi ridici privirea, de teamă să nu fi 
orbit de strălucirea sa... 

— Pardaillan, cred că dumneata nu te numeri printre aceia 
care se tem să nu fie orbiţi... Dumneata ţi-ai aruncat privirea... 
spune-mi cinstit ce crezi, şi-ţi dau cuvântul că nimeni nu va şti 
vreodată ce gândeşti. 

— Monseniore, mi-ar fi mai la îndemână dacă aţi începe chiar 
dumneavoastră... 

— Fie! spuse mareşalul cu vocea lui cumplit de liniştită, eu 
cred că acest Carol al IX-lea nu este un rege... 

Pardaillan tresări. | se păru că vede cum se deschide o 
prăpastie în imediata sa apropiere şi, pe fundul ei, cum se agită 
umbre ciudate rostogolindu-se înspre un necunoscut înceţoşat. 

— Monseniore, spuse el, eu nu-l cunosc pe rege. Se spune, 
însă, despre el că ar fi slab şi răutăcios; se mai spune că ar fi 
lovit de o boală care se manifestă prin cumplite accese de furie; 
se spune că este nu numai nemilos, ci şi lipsit de curaj... cam 
asta este ce am auzit vorbindu-se; eu, însă, nu ştiu nimic... 
decât un singur lucru, şi anume că un asemenea rege nu poate 
să aibă oameni devotați. 

— Dacă asta este într-adevăr părerea dumitale, cred că ne 
vom putea înţelege. Dumneata eşti liber, puternic, plin de vitejie 
şi de curaj; în loc să-ţi iroseşti aceste calităţi uimitoare în nişte 
prăpădite de aventuri la drumul mare, ai putea să le utilizezi în 
folosul unei cauze măreţe. Va fi periculos, fără îndoială. Dar nu 


cred că ţi-ar displăcea pericolul. Ce-ai spune dumneata dacă, în 
locul acestui rege maniac, bănuitor, nemilos şi bolnav, ar sta un 
rege care ar fi generozitatea întruchipată, un rege nu numai cu 
o inimă mare, dar şi dintr-un neam mare, tânăr, entuziast, 
visând să se facă vestit şi, în consecinţă, capabil să dea tuturor 
celor care-l înconjoară posibilitatea de a deveni ei înşişi vestiți? 

— Monseniore, dumneavoastră îmi propuneţi deschis să 
conspir contra regelui... 

— Da! spuse răspicat Montmorency. 

Ridicându-şi capul, Pardaillan lăsă să se audă un fluierat 
prelung. 

— Poţi constata şi singur încrederea pe care mi-au dat-o în 
dumneata toate acele trădări... Oameni de felul dumitale sunt 
tot mai rari acum, şi doar întâlnindu-te cu unul asemenea poţi 
să-ţi dai seama ce fericire poate fi aceea de a vorbi deschis, fără 
frică... 

— Nu zic nu, monseniore, numai că fericirea asta poate foarte 
bine să te ducă la eşafod... 

— Oare ţi-ar fi frică? 

— De ce-ar putea să-mi fie mie frică, dacă nici chiar de 
dumneavoastră nu mi-a fost, monseniore? 

— Deci nu văd ce ar putea să te oprească, zâmbi 
Montmorency la această stângace linguşeală. De altfel, trebuie 
să te previn că nu îţi cer să acţionezi direct, ci, ca să zic aşa, să 
fii omul din umbră... 

— Mai clar, monseniore, mai clar. Este uimitor cât de greu 
înţeleg eu ceva când nu mi se vorbeşte într-o franceză clară! 

— lată: eu sunt angajat în această aventură; oricare i-ar fi 
deznodământul, voi merge până la capăt! Or, s-ar putea să 
apară, pe neaşteptate, vreun eveniment în care voi avea nevoie 
de câţiva oameni devotați. Când este vorba de apărare, singur, 
sau cu câţiva oameni indiferenți, nu m-aş putea apăra cum 
trebuie. In sfârşit, am nevoie de un om care să vegheze asupra 
mea, în timp ce eu voi avea toată libertatea de acţiune. Dacă 
voi merge la luptă deschisă, am nevoie de cineva lângă mine, 
gata să pareze loviturile, când va fi cazul; dacă aş fi prins, acest 
om va trebui să se străduiască pentru a mă elibera. Or, nimeni 
din cei pe care i-am cunoscut, şi nu sunt puţini, nu are calităţile 
de şiretenie, îndemânare şi energie cum le ai dumneata, şi de 
care este atâta nevoie în acest soi de chestiuni. Când voi avea 


nevoie de un ambasador, dumneata ai fi purtătorul gândurilor 
mele şi vei putea să tratezi în numele meu... 

— Încep să înţeleg, monseniore... Voi fi braţul care loveşte 
fără ca cineva să ştie cine este creierul care-mi călăuzeşte 
braţul... 

— Ai înţeles de minune. Îţi convine? 

— Dacă voi avea ceva de câştigat... da! 

— Ce doreşti? Vorbeşte şi cere-mi fără teamă. 

— Nimic pentru mine, decât să mi se plătească acele 
cheltuieli de întreţinere fireşti. 

— Vei primi cinci sute de scuzi pe lună atâta vreme cât vei 
rămâne în slujba mea în vederea acestei acţiuni. De ajuns? 

— Prea mult chiar. Dar asta, monseniore, este doar un salariu, 
nu o recompensă. 

— Păi nu spuneai că nu vrei nimic pentru dumneata? 

— Ba da, dar am un fiu. 

— la auzi, ai un fiu?! 

— Păi nu v-am spus, monseniore? 

— Ai dreptate. Ei, ce doreşti dumneata pentru acest fiu? 

— Dacă aventura va fi sortită eşecului, o sumă de o sută de 
mii de livre care îi vor fi asigurate prin donaţie. 

— Şi dacă reuşim? 

— Adică, dacă vom reuşi să-l aşezăm pe tron pe cel pe care-l 
hotărâm noi? Atunci, monseniore, nu mai vreau bani. Cred, însă, 
că o slujbă de locotenent, cu speranţa chiar a obţinerii uneia de 
căpitan, ar fi o răsplată demnă de fiul celui care v-a slujit cu 
credinţă. Cu atât mai mult cu cât acest fiu, dacă nu mă înşel, ne 
va aduce o spadă care, vă asigur eu, este de temut... 

— În privinţa celor o sută de mii de livre, spuse mareşalul, ai 
de acum promisiunea mea. Cât despre gradul de locotenent, îţi 
promit că îl voi înscrie pe lista condiţiilor pe care vreau să le pun 
înainte de a-mi da aprobarea definitivă pentru această 
problemă. 

— Perfect, monseniore, cuvântul domniei-tale îmi este de 
ajuns... deocamdată... Şi când va începe tărăşenia? Sau, ca să 
mă exprim altfel, când aţi dori să fiu la Paris? 

Mareşalul se gândi câteva clipe. 

— Păi... să zicem că peste vreo două luni, spuse el într-un 
târziu. Până atunci, nu se pregăteşte nimic important. Va fi 
foarte bine dacă ai ajunge la palatul meu în primele zile ale lui 


aprilie. 

— Voi fi acolo, monseniore, ba chiar mai înainte. 

— Ba nu. Cred că ar fi mult mai bine dacă nu ai fi văzut prin 
Paris până atunci... De asemenea, ar fi bine ca, încă de la sosire, 
să vii direct la palatul Mesmes, ca să nu fii recunoscut de 
nimeni. 

— Voi sosi noaptea, în prima săptămână din aprilie. 

— Va fi perfect, aşa... Şi acum, ce ai de gând să faci până vei 
veni în capitală? 

— Puah! Mă voi apropia încetişor de Paris, ca un pierde-vară... 

— Ai cumva nevoie de bani? 

Fără a mai aştepta însă vreun răspuns, mareşalul îşi chemă 
scutierul şi îi spuse câteva cuvinte la ureche. Acesta părăsi 
încăperea şi după câteva minute reveni, aducând un săculeţ 
bine garnisit, pe care îl aşeză pe masă. 

— lată un desert, spuse bătrânul vagabond, din care nu am 
mai gustat de o bună bucată de vreme. 

Rostind aceste cuvinte, puse mâna pe săculeţ şi-l ajută să 
dispară repede într-unul din largile-i buzunare. 

La vreo oră de la această scenă, toată lumea din han dormea. 
Doar Pardaillan şi Montmorency se mai gândeau înainte de a 
adormi, unul în patul său, celălalt în fânul din grajd, unde ceruse 
să fie lăsat să se odihnească. 

Mareşalul îşi spunea: „Am făcut acum o achiziţie pe care 
ducele de Guise ar fi fost în stare să o plătească după greutatea 
lui, în aur!“ 

Vagabondul îşi spunea, la rându-i: „Îmi risc scăfârlia, dar îi voi 
asigura fiului meu soarta!“ 


XXXIII 
PRIZONIERELE 


Deci în primele zile ale lui aprilie, adică în acea perioadă în 
care domnul de Pardaillan, cu veşminte noi şi transformat din 
cap până-n picioare se apropia de Paris, în vreme ce fiul său, 
cavalerul Jean de Pardaillan, căuta să se întâlnească în vreun fel 
cu Francois de Montmorency, cititorul nostru este invitat să ne 
însoţească la palatul Mesmes, unde Jeanne de Piennes şi Loise 


sunt prizoniere de peste zece zile. 

Mareşalul de Damville, întunecat şi agitat, se plimba singur 
printr-o încăpere spațioasă de la etajul întâi. 

Viaţa lui era complet întoarsă pe dos. 

Întâlnind-o pe Jeanne de Piennes, Henri se simţi târât cu 
putere spre sentimentele din tinereţe. 

Capitolul precedent ne dovedise că, puţin câte puţin, 
intensitatea sentimentelor sale se atenuase, până acolo încât nu 
avusese niciun reproş să-i adreseze lui Pardaillan. 

Probabil că Henri o uitase pe Jeanne. 

Cel puţin aşa i se părea. 

Dar, în momentul în care o regăsi, în care o revăzu, cândo 
răpi, atunci pricepu că încă o mai iubea. 

Poate că această dragoste nu era la fel cu cea pe care i-o 
nutrise odinioară, poate că era amestecat aici şi orgoliul celui 
care fusese cu atâta îndârjire respins; dar Henri vedea cu 
claritate că, dacă atunci, în tinereţe, pentru a-şi satisface 
pasiunea fusese capabil de o crimă, acum era cu atât mai mult 
în stare de orice violenţă şi de toate laşităţile... 

Or această pasiune mistuitoare îi rămăsese întreagă. 

— Altădată, îşi spunea el, când dădeam târcoale cocioabei în 
care se retrăsese, pe când îmi simţeam inima bătând să-mi 
spargă pieptul şi când vinele de la tâmple erau gata-gata să-mi 
pocnească, îmi spuneam că nu voi mai îndrăzni niciodată să mă 
apropii de ea. lar tot ceea ce-mi doream era ca nimeni altul să 
nu poată să o aibă. Să nu fie mai ales a lui! A acestui ipocrit 
dulceag care a sedus-o şoptindu-i cuvinte frumoase, artă pe 
care eu nu am cunoscut-o niciodată. Da, consimţisem atunci să 
nu o mai văd vreodată, cu condiţia ca nici el să nu o revadă. Imi 
amintesc că, atunci când m-a rănit, când eram purtat pe targă 
de tăietorii de lemne, cea mai mare durere a mea era gândul ca 
poate se vor reîntâlni şi că tot ce am făcut cu cu atâta trudă, tot 
ce am pus la cale se va dovedi inutil! Din fericire, n-a fost să fie 
aşa... iar, când am auzit că tata aranjase să obţină despărţirea 
lor definitivă, era să mor de bucurie, cum mai înainte era să mor 
de durere... Mi-a fost de ajuns!... Şi acum... ce se întâmplă? 
Cum oare de nu mi-am pus întreaga ardoare în slujba ideii de a 
o căuta? 

Mareşalul se opri o clipă, apoi îşi dădu singur răspunsul: 

— Asta este... îl uram pe el, mai mult decât o iubeam pe ea! 


lată cum scurgerea anilor a putut să şteargă dragostea... în timp 
ce ura a rămas întreagă! Ura! Da, căci l-am urât dintotdeauna! 
zei Şi tot ura pe care i-o port mă determină să mă arunc în 
această aventură nebunească în care s-ar putea să-mi pierd 
viaţa... Ura, dorinţa de a-l domina, de a-l zdrobi ca pe un 
vierme, acesta este motivul meu... 

Da, dragostea mi s-a stins... Şi abia acum pricep de ce! 

Îşi reluă plimbarea agitată, urmându-şi firul întortocheat al 
gândurilor. 

— Bine-bine! dar atunci de ce sunt aşa de tulburat acum, 
când am regăsit-o? De ce dovada pasiunii pe care am crezut-o 
de atâta vreme stinsă e evidentă? Oare nu o iubesc acum mai 
mult decât o iubeam odinioară?... Dar el, pe unde-o fi?... Cât 
mai departe de Paris, desigur... Ce n-aş da să-l înştiinţez că ea 
este în puterea mea... 

Când Henri îşi spuse aceste lucruri, auzi cum cineva bate cu 
putere în uşă. Se duse să deschisă, enervat. 

În cadrul uşii apăru acel om pe care l-am mai întâlnit la Ponts- 
de-Cé şi care-i era scutier. 

— Monseniore, spuse el fără a aştepta să i se pună vreo 
întrebare, o veste de o mare importanţă. 


— Vorbeşte. 

— Fratele monseniorului este la Paris. 

Damville păli. 

— L-am văzut eu însumi, urmă scutierul; l-am urmărit; este în 
palatul său. 


— Eşti sigur că nu te-ai înşelat? 

— L-am văzut cum vă văd pe dumneavoastră, monseniore. 

— Bine, acum lasă-mă singur. 

Rămas singur, Henri de Montmorency se lăsă să cadă într-un 
fotoliu. El, care cu câteva clipe în urmă îşi spunea că ar da orice 
să-şi întâlnească fratele, acum tremura. 

Deja căuta o cale de a fugi, de a-l evita pe acest om... 

Căci acest om, fratele lui, întruchipa răzbunarea care, dintr-o 
clipă în alta, putea să i se ridice în faţă, neîndurătoare! 

— François la Paris! murmură el scuturat de un frison. O! simt 
că întâlnirea noastră este inevitabilă! Simt că ceva ne împinge 
fatal unul înaintea celuilalt! Zadarnic am pus atâta distanţă între 
noi în aceşti şaisprezece ani! Zadarnic am alergat eu în sud, în 
timp ce el se găsea în nord! Ce trebuia să se întâmple se va 


întâmpla! În cel mult o săptămână, poate chiar mâine, vom fi 
faţă în faţă! Şi atunci, oare ce-mi va spune? Dar eu? ce-i voi 
spune eu? 

Se ridică din nou, făcu vreo câţiva paşi cu faţa crispată, 
încercând să-şi domine şi să-şi scuze în proprii săi ochi această 
nelinişte, pe care i-o provocase simpla veste a sosirii fratelui 
său. 

În drumul său se lovi de o măsuţă. Îi trânti un pumn din toate 
puterile. 

— Ah! de-aş fi fost singur! bombăni el. Cât de sigur pe mine l- 
aş fi aşteptat! sau, mai bine zis, m-aş fi dus să-l caut, să-l 
înfrunt, să-i strig în faţă: Pe mine ai venit să mă cauţi la Paris? Ei 
bine, iată-mă! Ce doreşti?... Dar nu mai sunt singur! Ea este 
aici! Şi o iubesc! Şi nu vreau să o găsească! Nu vreau ca ei să se 
întâlnească! Cine ştie dacă nu o mai iubeşte încă... şi el! Ce să 
fac oare? Unde să o duc? Unde să o ascund? 

Vreo oră întreagă Henri de Montmorency se învârti ca un leu 
în cuşcă. Încet-încet însă, începu să se calmeze. 

Într-un târziu, pe buze începu să-i fluture un surâs. Poate că 
găsise ce căuta, fiindcă şopti: 

— Da, da! acolo, ea ar fi în siguranţă... am eu o metodă dea 
mă asigura că această femeie îmi va fi credincioasă... Să 
vedem! 

Se îndreptă spre apartamentul în care erau închise Jeanne de 
Piennes cu fiica ei. Ajuns în faţa uşii, se opri, ascultă o clipă şi, 
neauzind niciun zgomot, deschise uşor cu ajutorul unei chei pe 
care o purta tot timpul asupra lui, împinse uşa şi se opri albindu- 
se la faţă: 

Jeanne şi fata ei îi stăteau dinainte. 

Strângându-se în braţe, ca pentru a se apăra una pe alta, albe 
la faţă, cu sânii palpitând, ele îl priveau cu o spaimă de 
nedescris. 

În prima clipă nu o văzu decât pe Jeanne... 

Cât era de frumoasă şi acum!... In ce măsură frumuseţea ei, 
care-şi pierduse nota aceea de gingăşie, care nu aparţine decât 
primăverii, îi apărea înflorită şi radioasă acum, în plină vară a 
trupului, a fiinţei sale! 

Făcu un pas, închise cu grijă uşa înapoia lui şi înaintă, 
spunând: 

— Mă recunoaşteţi, doamnă? 


Jeanne de Piennes se aşeză hotărâtă în faţa Loisei. Fruntea îi 
era împurpurată de mânie. Ea rosti: 

— Cum de îndrăzniţi să apăreţi în faţa acestui copil? Cum de 
îndrăzniţi să-mi vorbiţi înaintea ei? 

— Acum sunt sigur că mă recunoaşteţi! spuse mareşalul cu 
acea ironie aspră şi rea care-i dădea vocii un accent special, 
chiar şi în momentele cele mai pasionate. Mă felicit! Văd că nu 
am prea îmbătrânit, cum spunea acum câtăva vreme... ia te 
uită... cineva pe care trebuie să vi-l amintiţi foarte bine... 
domnul de Pardaillan! 

Loise scăpă un scâncet şi îşi acoperi faţa cu mâinile. 

Jeanne fu transportată de sentimentul matern pe culmile 
îndrăznelii, aşa că-i aruncă în faţă mânioasă: 

— Domnule, spuse ea cu vocea cea mai liniştită în aparenţă, 
greşiţi dacă aveţi de gând să evocaţi în faţa copilei asemenea 
scene odioase. Mai bine plecaţi de aici. Aţi comis cea de pe 
urmă laşitate răpindu-ne, smulgându-ne din viaţa aceea de 
sărmană fericire în care trăiam. Dar ce mai contează pentru o 
asemenea fiinţă ca dumneavoastră o ticăloşie în plus sau în 
minus! Vă suntem prizoniere, fie! Dar vă jur că sunt hotărâtă să- 
mi ţin deoparte copila de murdăria, infamelor dumneavoastră 
aluzii! 

Montmorency se cutremură de mânie. Pumnii i se încleştară. 
Fu pe punctul de a lăsa să iasă la iveală sentimentele sălbatice 
care clocoteau în sufletul său atât de robit pasiunilor, dar reuşi 
să se stăpânească. 

— Da, spuse el ridicându-şi capul, iată-vă tot aceea care aţi 
fost întotdeauna; ori de câte ori am apărut în faţa dumitale, sau 
ură, sau spaimă ţi-am citit în ochi... Chiar şi astăzi, după atâţia 
ani care ar fi trebuit să te facă să uiţi, numai spaimă şi mânie, 
asta pot să văd în fiecare gest, în fiecare vorbă... Dar asta nu vă 
interesează, fără îndoială... Trebuie să vă vorbesc, doamnă. Şi, 
ca şi dumneavoastră, cred că ar fi mai bine ca această 
convorbire să se poarte între patru ochi. O rog deci pe fiica 
dumneavoastră să se retragă. 

Loise îşi aruncă braţele în jurul gâtului mamei sale. 

— Mămico, strigă ea, nu te voi părăsi! 

— Nu, copila mea, spuse Jeanne, nu ne vom despărţi. Orice ar 
spune acest om, eu sunt aici pentru a te apăra... Nu-ţi fie 
teamă, mama ta este cu tine... 


Henri roşi şi se îngălbeni, parcă în acelaşi timp. Planul său de 
a o izola pe Jeanne eşuă. O clipă, se întrebă dacă nu ar fi mai 
bine să recurgă la violenţă. Dar o văzu pe Jeanne atât de decisă 
că o secundă i se făcu frică. 

Şi totuşi, dorea să-i vorbească. Toată acea pasiune înăbuşită 
din adolescenţă, pe care o crezuse stinsă, îi urca pe buze. 
Privirea îi deveni mai puţin crudă. Capul i se plecă. 

— De ce vă temeţi? întrebă el cu o voce răguşită şi înăbuşită, 
imploratoare şi amenințătoare în acelaşi timp. Dacă aş fi vrut să 
vă despart de fiica dumneavoastră, aş fi făcut-o deja... şi uşor! 
Nu asta am vrut însă! Spuneţi şi credeţi orice vă place, dar nu- 
mi puteţi reproşa că nu aş vorbi cinstit. Da, am fost violent cu 
dumneata şi s-ar putea să mai fiu. Asta pentru că îmi sunt fidel 
mie însumi! Eu nu sunt ca laşii aceia care, după ce s-au 
căsătorit, îşi repudiază nevestele!... Ah! murmuraţi! Protestaţi! 
Credeţi că-mi pasă? Nu-l puteţi împiedica să fie ceea ce este! Şi 
faptul incontestabil e că, în timp ce François v-a abandonat, eu 
v-am rămas credincios! 

Un strigăt de oroare şi de indignare scăpă dintre buzele 
Jeannei. Fără a se gândi la asta, Henri găsise cea mai bună 
metodă de a-i descleşta buzele, forţând-o să-i răspundă. 

O clipă, ea o uită pe Loise, nemaigândindu-se decât la 
Francois. 

— Mizerabile, strigă ea cu un elan în care părea susţinută de 
toată dragostea ei de odinioară, mizerabile, tu, mârşăvia ta, 
infamia ta ne-au despărţit! Dar să ştii că, departe de mine, 
Francois mă plânge tot aşa cum îl plâng şi eu! 

Şi Jeanne izbucni în hohote de plâns. 

— Mamă! Măicuţa mea! Îţi rămân eu! strigă Loise. 

Cuvintele copilei o făcură pe Jeanne să-şi recapete prezenţa 
de spirit. Ea îşi strânse copilul în braţe. 

— Da, puiul mamei, da, iubita mea, copilaşul meu drag, îmi 
rămâi tu... şi tu eşti singura mea comoară! 

Henri se uita cu ochii întunecaţi la tabloul emoţionant al 
mamei şi al fiicei înlănţuite. Înţelese ce greşeală făcuse 
nedespărţindu-l... înţelese că toate cuvintele i-ar fi zadarnice, 
nerămânându-i decât soluţia violenţei. 

— Bine... spuse el, încercând să dea un accent moderat vocii 
sale. Mai târziu, se va face lumină... şi îmi veţi da dreptate... mai 
târziu, când veţi şti din ce primejdie v-am smuls pe amândouă, 


poate că mă veţi privi cu mai puţin dezgust. Acum însă, va 
trebui să vă spun ceea ce am venit să vă anunţ. Nu mai puteţi 
locui în acest palat. Acelaşi pericol care vă ameninţa în strada 
Saint-Denis vă ameninţă şi aici... V-aş ruga deci să vă pregătiţi; 
peste o oră, o trăsură, vă va transporta într-o casă în care veţi fi 
în cea mai deplină siguranţă... Adio, doamnă! 

O mişcare aproape imperceptibilă de bucurie îi scăpă Jeannei. 
Dar privirea bănuitoare şi atentă a lui Henri o remarcă. 

— Sunt dator să vă spun, zise el rece, că orice tentativă, orice 
strigăt în timpul călătoriei vor fi inutile, cel puţin... dacă nu vor fi 
foarte periculoase pentru această copilă. 

Şi plecă bombănind: 

— De altfel, voi avea eu grijă să aleg un moment favorabil. 

După plecarea lui Henri de Montmorency, cele două femei 
rămaseră câteva minute tăcute, stupefiate. 

Siguranţa care o susţinuse pe Jeanne în prezenţa temutului ei 
duşman se stinse într-o clipă. Gândurile îi paralizară din pricina 
spaimei pe care o resimțea. Aşa se mai întâmplase doar în acea 
zi nefastă de la Margency când, în faţa lui François, Henri o 
acuza pe nedrept. 

„S-a sfârşit, îşi spunea ea. Fiica mea este pierdută. Eu sunt 
pierdută!“ 

Într-adevăr, întrevederea avută cu Henri - dacă se poate numi 
întrevedere acest schimb de ameninţări şi de sfidări - îi dovedea 
cu prisosinţă că Henri era acelaşi om de odinioară. 

În zilele care se scurseseră sărmana mamă începuse să spere. 
Şi asta deşi ştia că erau în puterea lui Henri de Montmorency. 

Într-adevăr, credem că cititorul nostru nu a uitat că, în ziua în 
care fuseseră aduse la palatul Mesmes, mareşalul, deschizând 
uşa, apăruse în faţa celor două exact în clipa în care ele făceau 
supoziţii asupra acestei ciudate arestări. In acea zi însă, Henri 
nu spusese nimic. 

Bâlbâindu-se, livid, bâiguind cuvinte fără sens, abia şoptite se 
retrase după o apariţie de doar o clipă. 

Zilele următoare trecuseră fără ca el să mai facă o nouă 
tentativă de apropiere. Poate că vederea Jeannei produsese 
asupră-i un efect cu mult mai mare decât se aştepta el însuşi. 

Şi, chiar când Jeanne spera că remuşcările l-au impresionat 
până-ntr-atât, mareşalul de Damville constata că pasiunea lui 
era mai puternică decât oricând. 


Speranţa Jeannei îşi luă zborul. Era tot acelaşi Henri pe care-l 
cunoscuse, mult mai ipocrit, chiar dacă mai puţin violent în 
aparenţă. 

— Ce va fi având de gând să facă acum cu noi? se întrebă ea 
cu jumătate de glas. 

— Curaj, măicuţă, spuse Loise. Ce importanţă are unde ne 
duce acest om, câtă vreme nu vom fi despărțite? 

În noaptea aceea, cele două femei nu închiseră ochii. Dar 
noaptea trecu fără ca cineva să vină să le ia, în ciuda anunţului 
lui Henri, şi abia de dimineaţă reuşiră ele să adoarmă, zdrobite, 
strâns îmbrăţişate. 


XXXIV 
STRADA LA HACHE 


Un dublu eveniment îl împiedică pe mareşalul Damville să dea 
curs, în acea noapte, proiectului său. Pare ciudat, dar, părăsind- 
o pe Jeanne de Piennes, se simţi aproape fericit. Până la urmă, 
primul succes era al lui. Ideea de a spune că le-a răpit deoarece 
erau amenințate de un mare pericol i se părea măreaţă. 

— Ea mă va blestema acum, dar data viitoare mă va asculta 
fără a mai fi atât de mânioasă... 

Această idee îl urmări tot timpul în care pregăti schimbarea 
domiciliului prizonierelor, care trebuia să fie foarte sigur. 

Îi era greu, desigur, să se despartă acum de ele. Dar 
siguranţa, că François era la Paris, presentimentul că fratele lui 
ar fi putut să vină aici, la palatul său îl deciseră la această 
despărţire, care, de altfel, nu trebuia să dureze prea mult. 

Henri aşteptă nerăbdător venirea serii. Către şapte şi 
jumătate, după apusul soarelui, se învălui într-o pelerină largă, 
îşi puse pe cap o tocă fără pană, un pumnal zdravăn la brâu şi 
apoi plecă. 

După vreo jumătate de oră era în stada La Hache şi se oprea 
la colţul cu strada Traversine, în faţa căsuţei cu poartă verde... 
casa unde locuia Alice de Lux! 

Aruncând o privire cercetătoare în jur, mareşalul se asigură că 
nu fusese urmărit şi apoi vâri o cheie în broască. Dar poarta nu 
se deschise... 


— Ah! ah! se gândi el, a schimbat broaştele! Văd că este o 
femeie cu cap, aşa cum îmi închipuisem. 

Se hotărî atunci să bată. Casa rămase tăcută. Şi o luminiţă 
care se strecura prin oblon se stinse de îndată. 

— Se teme, bombăni el. Deci este acasă. La dracu, trebuie să- 
mi deschidă! 

Bătu şi mai tare. Fără îndoială, de teamă ca zgomotul să nu 
atragă atenţia asupra acestei căsuțe pe care era atâta nevoie să 
nu o bage nimeni în seamă, cineva se grăbi să răspundă, căci 
Henri auzi nişte paşi pe nisipul din grădiniţa din faţa casei, apoi, 
aproape de îndată, o voce acră se făcu auzită de dincolo de 
poartă: 

— Vezi-ţi de drum, dacă nu vrei să chem paza de noapte... 

— Laura! strigă mareşalul. 

Îi răspunse o exclamaţie repede înăbuşită. 

— Deschide, Laura, reluă mareşalul, sau, pe toţi dracii, voi 
sări peste zid! 

Poarta se deschise îndată. 

— Dumneavoastră, monseniore! zise bătrâna Laura. 

— Da, eu, ce-i aşa de ciudat în asta? 

— După mai mult de un an... 

— Un motiv în plus ca să fiu întâmpinat cu mai multă bucurie 
atunci când revin... Vreau să vorbesc cu Alice. 

— Nu este în Paris, monseniore! 

— Lasă gluma! rânji Henri. Nu a fost vorba decât de 
reîntoarcerea ei ieri, la Luvru, printre domnişoarele din 
escadronul zburător al reginei! 

Henri scăzuse vocea. 

— A plecat, din nou! spuse Laura energică. 

— În cazul ăsta nu mă mişc de aici, chiar de-ar fi să o aştept o 
lună întreagă. 

— Poftiţi înăuntru, domnule, se auzi o voce, în timp ce o formă 
albă se desenă pe pragul casei. 

Era Alice; mareşalul o recunoscu îndată şi o salută cu o graţie 
din care nu lipsea acea insolenţă pe care acest cavaler 
considera că are tot dreptul să o pună în valoare. 

Alice reintrase în casă... Laura reaprinse sfeşnicele. Mareşalul 
se întoarse spre Alice. Aceasta, în picioare, puţin cam palidă, cu 
ochii plecaţi, aşteptă ca Laura să iasă din încăpere. 

— Vă ascult, domnule, spuse ea abia atunci; îmi forţaţi poarta; 


vorbiţi cu voce tare; mă salutaţi cu toată ironia de care sunteţi 
în stare! Toate acestea pentru că v-am fost amantă, nu-i aşa? 
Hai, să vedem ce aveţi atât de important să-mi comunicaţi. 

Pentru o clipă, mareşalul fu uimit. Era în atitudinea şi în 
fizionomia acestei femei o dureroasă demnitate. 

Se descoperi şi îşi făcu plecăciunea, cu seriozitate de data 
aceasta, impresionat. 

— Ce am să-ţi spun? spuse el. Mai întâi, să-mi cer scuze de la 
dumneata că am venit în felul ăsta. Mă tem să nu-mi fi atras 
mânia dumitale, când eu vin aici să-ţi cer un serviciu. 

— Nu sunt supărată, domnule, spuse Alice. 

Într-adevăr, în momentul în care înţelesese că mareşalul de 
Damville nu venise ca un amant care este sigur pe drepturile pe 
care şi le-a câştigat, din momentul în care el pronunţă cuvântul 
serviciu, prezenţa lui îi fu indiferentă. 

În acest scurt moment de tăcere, Henri aruncase o privire de 
jur-împrejurul acestei camere pe care o cunoştea atât de bine. 

— Nu s-a schimbat nimic, rosti el, cu excepţia a două lucruri. 

— Care, domnule? 

— Mai întâi dumneata, care eşti şi mai frumoasă acum... O! fii 
liniştită, nu-i o declaraţie, ci o simplă constatare. 

— Altceva? întrebă Alice, şi mai liniştită în privinţa 
mareşalului. 

— Altceva... răspunse el cu un surâs în care nu se citea nimic 
rău, locul acesta gol... Locul acesta unde stătea până mai ieri un 
portret. 

— Al dumitale, domnule. Vreau să te fac să înţelegi dintr-un 
singur cuvânt de ce nu mai este aici portretul, de ce ai fost 
nevoit să aştepţi atât până ţi s-a deschis, de ce te rog să te 
grăbeşti să-mi spui cât mai repede ce doreşti de la mine şi de ce 
te implor să uiţi că mai exist, că această casă mai există: am un 
iubit! 

Acestea fură spuse atât de deschis, încât atitudinea ei ar fi 
trebuit să-i apară lui Henri, dacă ar fi fost capabil să-i citească în 
inimă, dureroasă şi sublimă în acelaşi timp. Fosta lui amantă, 
Alice de Lux, se găsea într-una din acele situaţii limită în care 
ocolurile devin inutile, iar sinceritatea pare a îi egală cu 
cinismul. 

La ea, însă, nu fu nicio dovadă de curaj, nici de dispreţ, nu fu 
nicio mărturisire, ci un avertisment care, în fond, era un semn 


de stimă pentru mareşal, din moment ce era considerat capabil 
de discreţie totală. 

— Am fost înlocuit, spuse Henri, fără a vrea să pară bădăran; 
după cum vezi, sunt fericit din această pricină... Nu pentru 
dumneata, deşi îţi doresc să fii cât se poate de fericită, ci pentru 
mine... 

Alice îndreptă spre mareşal o privire uimită. 

— Da, reluă acesta, genul de serviciu pe care vreau să ţi-l cer 
presupune ca dumneata să mă fi uitat suficient pentru a 
accepta ceea ce-ţi voi mărturisi, dar şi să-mi păstrezi încă un 
sentiment de bunăvoință. 

— O aveţi întreagă, domnule. 

— Mă voi explica foarte clar, spuse Henri care, la un semn al 
lui Alice, luă loc într-un fotoliu. 

In aceeaşi clipă, Alice se albi la faţă şi îşi înăbuşi cu greu un 
țipăt. II apucă pe mareşal de un braţ şi, cu o forţă însutită de 
ameninţarea unui pericol înspăimântător, îl trase într-un cabinet, 
apoi închise uşa în urma ei. 

In aceeaşi clipă apăru, îngrozită, şi bătrâna Laura. 

— Nicio vorbă, şopti Alice cu o voce răguşită. Ştiu! Am auzit. 

Ceea ce ştia, ceea ce auzise era că cineva se oprise în faţa 
porţii şi că acel cineva o deschidea şi că nu era decât un singur 
om care putea face acest lucru: contele de Marillac! 

Din două salturi contele străbătu grădiniţa din faţa casei şi 
apăru lângă Alice care, albă ca varul, răvăşită, în mijlocul 
camerei, se sprijinea de un fotoliu. 

— Dumneata, iubitul meu! abia avu ea forţa să spună. 

El înaintă surâzător, cu mâinile întinse pentru a o îmbrăţişa. 
Deodată băgă de seamă cât era de palidă, cât eră de tulburată. 

— Alice! Alice! strigă el, eşti bolnavă? Ce este cu tine? 

— O, emotia, răspunse ea sfârşită. Emoţia de a te vedea, 
bucuria... 

Făcea eforturi nemaipomenite să-şi recapete naturaleţea, 
fizionomia obişnuită. 

Deodat rămase mirat. Este adevărat că până atunci 
respectase cu stricteţe convenţia de a nu se arăta în strada La 
Hache decât la ora şi în zilele stabilite. Alice, care îl privea cu 
acea atenţie intensă, atât de caracteristică pentru spioana 
noastră, întrevăzu cu claritate ce se petrecea în sufletul 
tânărului. 


— Ce fetiţă mai sunt şi eu! strigă ea surâzătoare. lată că mi s- 
a făcut rău văzându-te joi, în loc să te văd mâine, vineri. Dar 
este o surpriză atât de plăcută, iubirea mea dragă... Nu te am 
decât pe tine, nu mă gândise decât la tine şi, când te văd, inima 
îmi bate nebuneşte... 

Vorbea cu acea înfrigurare nervoasă pe care deja i-o 
cunoaştem. 

— Draga mea Alice! murmură tânărul luând-o în braţe şi 
depunând o sărutare castă pe părul ei parfumat. Şi eu nu te am 
decât pe tine în lumea asta... Şi eu, când mă apropii de această 
casă binecuvântată, simt cum îmi creşte inima, cum o bucurie 
tot mai mare parcă mă face să zbor, mă duce pe alte tărâmuri, 
de linişte, de fericire... 

Alice se linişti, dar nu se putu împiedica să-şi spună: 

„Mareşalul va auzi tot... ei şi! ce mă interesează asta! Nu-l va 
vedea pe Déodat... nu va putea să-l recunoască...“ 

— lartă-mă că am năvălit astfel, fără să te anunţ, reluă 
contele. 

— lubirea mea, să te iert!? Când eu sunt atât de fericită? 

— Vai, şi bucuria asta a noastră va fi atât de scurtă... Am 
trecut doar pentru a-ţi spune că mâine nu voi putea să petrec 
împreună cu tine acele ore fermecătoare, de nevinovată 
bucurie, cu care m-ai obişnuit. 

— Nu te voi vedea mâine!? strigă Alice cu toată sinceritatea, 
deja îndurerată de regretul unei zile irosite fără cel iubit. 

— Nu. Ştii, dulcea mea prietenă... în seara asta, peste o oră, 
voi lua parte la o întâlnire foarte importantă... unde se vor găsi 
câteva persoane importante... Este secretă... dar eu nu am 
secrete faţă de tine... 

Alice era înnebunită. Inţelese foarte clar că, îndată, contele îi 
va spune nişte secrete de natură politică. Îngrozită, îşi punea 
întrebarea: 

„Cum aş putea să-l împiedic să vorbească? Cum să fac pentru 
ca Damville să nu audă nimic?“ 

— Nu eşti tu oare suflet din sufletul meu, continuă Déodat, nu 
eşti tu inimă-n inima mea? Nu eşti tu oare gând din gându-mi? 
Aşa că fii atentă, în seara asta... 

— Dar la ce bun, iubirea vieţii mele?... La ce bun?... Nu, taci, 
nu vreau să aud de la tine decât şoapte de dragoste... 

— Alice, spuse surâzând contele, trebuie să înţelegi că tu eşti 


tovarăşa mea de viaţă, că te iubesc nu doar cu inima, ci cu 
întregul meu spirit, că tu eşti singurul om din lume pentru care 
nu pot avea niciun secret. 

— Măcar vorbeşte mai încet, te implor, abia vorbi ea, 
terorizată. 

— Să vorbesc mai încet? Dar de ce?... Cine ne-ar putea auzi 
oare? spuse contele mirat, privind în jurul lui. 

— Laura, Laura! şopti, la capătul puterilor, Alice. Gândeşte-te 
că mătuşa mea este curioasă... şi vorbăreaţă... ca toate femeile 
bătrâne... 

— Într-adevăr, cred că ai dreptate! La asta nu mă gândisem! 
spuse râzând contele. 

Uşa se deschise în aceeaşi-clipă şi în cadrul ei apăru Laura. 

— Draga mea copilă, spuse ea, trebuie să plec pentru câteva 
clipe... Vreau să profit de prezenţa contelui de Marillac pentru a 
nu te lăsa singură... 

Alice abia se stăpâni să nu ţipe de disperare. Făcuse în aşa fel 
până atunci ca să nu pronunţe nici măcar o dată numele 
contelui, iar bătrâna îl spunea, aproape îl striga! 

— Puteţi dormi liniştită! spuse Deodat. 

— Nu! Nu! Nu pleca nicăieri! Nu te îndepărta de camera asta! 
strigă Alice, uitând de sine. 

— Of! Alice! Alice! murmură tânărul, deci te îndoieşti de 
mine? 

— Eu? Să mă îndoiesc eu de tine! strigă ea nestăpânită. 

Şovăitoare, martirizată de necesitatea de a părea calmă, ea 
şopti: 

— Bine... du-te, mătuşă... du-te... dar să nu stai mult... să te 
întorci cât mai repede... 

— Ei, spuse bătrâna Laura, din moment ce domnul conte este 
aici, n-are de ce să-mi fie teamă. 

În clipa următoare, contele auzi cum se închide cu putere 
poarta de la intrare. 

— lată-ne acum singuri, spuse el surâzător. Şi am de gând să 
te persecut în continuare dându-ţi o dovadă de încredere... 
Mărturisindu-ţi secretele mele... 

Sărmana femeie făcu o ultimă şi disperată încercare de a-i 
opri şuvoiul vorbelor. Apucându-l pe Déodat de mână, încercă 
să-l ducă după ea, şi, luând una din acele hotărâri nebuneşti de 
care este în stare un om aflat într-un moment de maximă 


încordare nervoasă, bâigui: 

— Haide... nu mi-ai văzut până acum camera... Vreau să ţi-o 
arăt... 

Deodat tresări. Roşeata începu să-i urce încet spre frunte. Dar 
în această inimă generoasă respectul datorat celei pe care o 
considera logodnica lui avu câştig de cauză. Îşi reproşa ruşinat 
gândul care-i trecuse o clipă prin cap şi, pentru a scăpa de 
ispită, începu să-şi recite ca în vis povestea. 

— Să rămânem aici, spuse el, fremătând de emoție şi de 
dorinţă. Ştii oare cu cine mă voi întâlni, Alice? Cu regele 
Navarrei! Da, chiar regele în carne şi oase. Şi cu amiralul 
Coligny! Şi cu prinţul de Condé... Sunt toţi adunaţi în strada 
B&thisy. 

„Ce nenorocire pentru mine! Ce nenorocire pentru noi!“ îşi 
spunea nefericita în adâncul sufletului. 

— Fără a-l mai pune la socoteală pe cel pe care-l aşteptăm... 
mareşalul de Montmorency! 

Alice se cutremură din adâncuri. Şi, dacă Deodat nu ar fi fost 
preocupat şi mirat de această evidentă stare de rău a lui Alice, 
fără îndoială că, ar fi auzit un zgomot, ceva ca o exclamaţie 
repede înăbuşită, foarte aproape de el, în spatele unei uşi. 

— Ce ai, Alice? strigă tânărul înspăimântat. De ce te-ai albit 
aşa la faţă?... Ah! se vede că nu-ți e bine deloc! Eşti bolnavă? 

— Eu? Nu, nu!... ba, de fapt... da... într-adevăr, nu mă simt 
prea bine... 

O clipă, Alice se gândi dacă nu ar fi cazul să leşine, singura 
soluţie pentru a închide gura lui Déodat. Dar cu acea rapiditate 
în gândire pe care i-o cunoaştem, întrevăzu şi faptul catastrofal 
că, dacă ea îşi pierdea cunoştinţa, Deodat va căuta apă în casă, 
că ar deschide probabil cea dintâi uşă... cea care dădea spre 
cabinetul în care era ascuns Henri de Montmorency! 

— Gata!... A trecut! spuse ea hotărâtă. Mi se întâmplă adesea 
să am asemenea stări... _ 

— Sărmanul meu îngeraş! |ţi voi face o viaţă aşa de dulce şi 
de frumoasă, că aceste stări atât de neliniştitoare, chiar şi 
pentru mine, nu doar pentru tine, vor rămâne doar o amintire... 

— Da, da, iubirea mea, să vorbim despre viitor, iubitule! 

— Totuşi, va trebui să te părăsesc, Alice! Cu regrete nespuse, 
dar ţi-am mărturisit cine mă aşteaptă. Urmează să se ia nişte 
hotărâri de o extraordinară importanţă. Ştii, dacă planul nostru 


reuşeşte... va însemna sfârşitul războaielor... şi atunci, Alice, nu 
ne vom mai despărţi niciodată, vei deveni soţia mea şi vom fi 
cei mai fericiţi muritori... Alice, Alice... ia fii atentă... nu este 
vorba de altceva decât să-l răpim pe regele Carol! lţi imaginezi! 
Şi să-i impunem condiţiile noastre! 

De data aceasta, Alice nu mai rezistă şi scoase un strigăt, 
apoi fugi la uşa de la intrare, făcând un efort cumplit, şi spuse: 

— Taci! lat-o pe mătuşa! 

Ea deschise uşa şi, într-adevăr, în uşă era Laura. 

Alice nu pronunţase acele cuvinte decât pentru a-l determina 
pe Déodat să tacă. Dacă ar fi fost mai puţin tulburată, ea s-ar fi 
întrebat de ce nu a auzit poarta de la intrare deschizându-se şi 
de ce apariţia Laurei coincidea atât de bine cu ceea ce tocmai 
spusese. Cât despre conte, acesta fu convins că bătrâna într- 
adevăr tocmai se întorsese acasă. 

— Deci, urmă el ca şi cum ar fi continuat o conversaţie abia 
întreruptă, nu ne vom petrece, mâine, seara împreună; ştii ce 
călătorie trebuie să fac, Alice. 

— Drum bun, domnule conte, abia şopti Alice, şi cerul fie cu 
dumneata! 

Ca de obicei în faţa mătuşii Laura, Déodat îi strânse doar 
mâinile logodnicei. Tot ca de obicei, ea îl conduse până la poarta 
care dădea spre stradă, prin grădiniţă, în timp ce mătuşa 
rămase în casă. Ca de obicei, îşi luară abia aici rămas bun printr- 
un lung sărut. 

— Déodat, murmură ea tremurând, stările acestea de 
nervozitate pe care le-ai văzut nu sunt degeaba. Nu sunt simple 
toane, iubitule. De câteva zile sunt neliniştită, am nişte vise 
cumplite, sunt asaltată de presimţiri sinistre... 

— Eşti copilă, asta e... Copilă! 

— Mă iubeşti? întrebă ea, punându-şi întreg sufletul în această 
ciudată întrebare. 

— Dacă te, iubesc? Oare cum poţi să mă întrebi aşa ceva? 

— Ei bine, spuse ea cu o înflăcărare care îl înspăimântă pe 
tânărul conte, dacă într-adevăr inima ta, viaţa ta îmi aparţin, 
Déodat, te implor, ai milă de mine şi păzeşte-te! Fii atent! O, te 
rog, fii atent în fiecare clipă! Acum mai mult ca niciodată! 
Păzeşte-te de toată lumea! Dacă tatăl tău ar fi fost lângă tine, ți- 
aş fi spus: Păzeşte-te de tatăl tău!... Deodat, şi-ţi spun şi asta: 
Păzeşte-te chiar de logodnica ta! 


Şi, fiindcă el încerca să-i astupe gura cu un sărut, ea îşi 
întoarse capul şi continuă febrilă: 

— Nu poţi fi sigur niciodată de nimeni. Cine ştie dacă nu-mi 
poate scăpa vreun cuvânt în somn, sau într-o stare de 
surescitare nervoasă? O, Deodat, jură-mi că vei veghea asupră- 
ţi, că vei studia cu atenţie şi pavajul pe care urmează să calci... 
Jură-mi că te vei îndepărta de cel mai inofensiv trecător care 
apare lângă tine! Jură-mi că te vei asigura că apa pe care o bei, 
că fructele pe care le mănânci nu sunt otrăvite... Jură-mi! Jură- 
mi! 

— Bine, îţi jur, spuse el, uimit de această spaimă cumplită pe 
care o observă la iubita lui. Până la urmă mă vei face să-mi fie 
frică. Ai auzit ceva? ştii ceva? 

— Eu? Nimic! Îţi jur! Dar am nişte presimţiri... 

Apoi, cu vocea schimbată, continuă: 

— lar pe mine presentimentele nu mă însală niciodată... şi din 
nefericire se dovedesc adesea realităţi cumplite... Déodat, 
iubitule, mi-ai promis, ai jurat că te vei păzi zi şi noapte, că vei 
acţiona ca şi cum ai fi înconjurat numai de duşmani de moarte... 

— Bine, adorata mea, îţi jur încă o dată!... Hai, hai... linişteşte- 
te... În curând se va sfârşi cu spaimele astea... 

Ea îl strânse în braţe înfrigurată. Se mai sărutară o dată şi, cu 
paşi repezi, contele de Marillac se pierdu în întuneric. 

Alice rămase singură în grădină câteva clipe, pentru a se 
calma, a-şi pune ordine în idei şi pentru a aprecia situaţia creată 
la rece, cu acea capacitate de care dăduse de atâtea ori dovadă 
această extraordinară femeie. 

Situaţia era îngrozitoare şi, în imaginile care-i traversau 
spiritul cu acea rapiditate de necalculat a viselor, ea văzu 
limpede cum, într-o zi, Deodat va fi arestat, torturat, tras pe 
roată şi apoi decapitat. 

Într-adevăr, Montmorency auzise totul. Era sigură de asta. El 
va încerca să nege, dar ea ştia bine că el auzise totul. Totul! Mai 
întâi, numele contelui, spus de Laura. Apoi, acele confidente ale 
imprudentului său iubit. Deci, mareşalul ştia acum că Deodat 
complota împotriva regelui Franţei cu prinţul de Condé, cu Henri 
al Navarrei, cu Coligny, cu François de Montmorency! 

Or, pe de o parte, mareşalul de Damville, legat de ducele de 
Guise, avea tot interesul să-i denunțe pe hughenoți. 

Şi la acest denunţ era împins, pe de altă parte, şi de ura 


nestinsă pe care i-o purta fratelui său. 

Această ură îi era bine cunoscută lui Alice, aşa cum ştia şi 
toate legăturile secrete ale lui Henri cu cei din familia Guise. 

Concluzia cumplitului silogism pe care-l construise fu foarte 
limpede: 

„Plecând de aici, mareşalul se va duce drept la Luvru şi-i va 
denunța pe toţi: pe fratele său, pe Coligny, pe Condé, pe Henri 
al Navarrei...“ 

lar restul îi apăru în aceeaşi sinistră lumină: 

„Déodat va fi denunţat ca ceilalţi! Asta însemna moartea!“ 

Cum? Tot ceea ce ea iubea, unica şi ultima ei speranţă, 
raţiunea ei de a fi, iubitul ei... să moară? 

lată ce gânduri cumplite trecură prin mintea lui Alice de Lux în 
grădiniţa din faţa casei, în clipele în care Marillac se îndepărta 
voios, îndrăgostit şi mândru că i-a dat adoratei sale o asemenea 
dovadă de încredere şi, deci, de dragoste. 

Nu era nici o singură soluţie pentru a ieşi din încurcătură. 

Cu putere, îşi strânse capul între mâini ca pentru a-şi aduna 
gândurile şi apoi câteva clipe luptă împotriva ideii care-şi făcu 
loc: Posibilitatea evitării denunţului realizată prin suprimarea 
posibilului denunţător. 

Nu dură mult până să se hotărască. Omorul fu acceptat şi 
apoi hotărât. 

Deveni de un calm surprinzător după încă o scurtă perioadă 
de tremurături succesive, de fapt o revoltă a cărnii împotriva 
sângeroasei hotărâri. 

După ce se linişti, reintră în casă şi, în camera în care stătuse 
Deodat, luă repede de pe o panoplie un pumnal scurt, solid şi 
bine ascuţit. Nu era o jucărioară pentru o femeie, ci un pumnal 
adevărat, o armă ucigaşă cu vârful aproape triunghiular, cu o 
lamă subţire, cu un mâner care se potrivea foarte bine mâinii ei. 

Luă arma în mână aşa cum îi văzuse pe spaniolii pe care-i 
întâlnise la curtea reginei Jeanne d'Albret: lama ascunsă în 
mâneca largă, cu vârful în sus, astfel încât, cu o mişcare bruscă, 
nu trebuia decât să ridici braţul pentru ca acesta să fie deja 
înarmat. 

Apţii, fără a părea copleşită de spaimă, fără a da vreo dovadă 
de slăbiciune, hotărâtă, se duse spre uşa cabinetului în care 
stătea ascuns Henri de Montmorency şi o deschise cu mâna 
stângă. 


Mareşalul era înalt. 

Din această cauză, ea se hotărâse să-l lovească atunci când 
vor fi aşezaţi amândoi, faţă în faţă, vorbind liniştiţi. Atunci se va 
ridica deodată şi îl va lovi pe bărbatul pe care îl va domina o 
clipă atât din punctul de vedere al înălţimii, dar şi al surprizei. 

„Atenţie, îşi spuse ea, va nega, va susţine că nu a ascultat, 
nimic... şi în acel moment în care va fi preocupat să-mi 
dovedească acest lucru, voi lovi... căci va fi cel mai potrivit 
moment...“ 

Primele cuvinte ale mareşalului fură: 

— Trebuie să te previn, Alice, că am auzit tot ce s-a spus aici. 

Ea rămase cu gura căscată, ca prostită subit. 

Alice prevăzuse totul, numai asta nu. 

Făcu un gest. 

Cu această ocazie, i se ridică puţin mâneca şi Henri văzu 
pumnalul. 

Preţ de o secundă nu scoase o vorbă. Apoi făcu un pas spre 
ea şi-i spuse: 

— Trebuie să îţi mai spun şi că port întotdeauna o cămaşă de 
zale şi că pumnalul tău nu va putea să o străpungă. Aşa că, 
Alice, va fi inutil să încerci să mă omori. 

Alice se dădu înapoi cu spatele până la uşă, pe care o închise 
cu grijă, şi apoi se lipi de aceasta, răspunzând: 

— Îmi pare rău că m-ai descoperit, căci asta mă va obliga să 
lupt cu dumneata, o luptă ai cărei sorţi de izbândă ştiu că nu 
sunt de partea mea, dar trebuie să te omor! Aşa că, domnule, te 
voi ataca. Aş fi mai fericită dacă m-ai omori dumneata, decât 
dacă te-aş lăsa să ieşi viu de aici. 

Ea nici nu-şi mai ascunse pumnalul, ci îl apucă strâns cu 
mâna; şi, cu braţele încrucişate pe piept, cu spatele lipit de uşă, 
înveşmântată toată în alb, de o paliditate accentuată, îl fixa pe 
mareşal cu o privire cutezătoare. 

Henri de Montmorency făcu un gest admirativ. 

Dar, ca să fim sinceri, această admiraţie era datorată mai 
puţin impresiei pe care i-o produsese curajul tinerei femei 
împietrită într-o atitudine războinică, cât mai ales frumuseţii 
deosebite pe care chipul ei o căpătase în aceste clipe de mare 
tragism. 

Apoi, privind de jur împrejurul său, din prudenţă, se aşeză în 
aşa fel încât să pună între ei masa din încăpere. 


— Alice, nu trebuie să te îndoieşti de rezultatul unei lupte 
făţişe între noi. 

— Ştiu! spuse ea cu un calm de invidiat; atunci omoară-mă! 
Este necesar ca unul dintre noi să moară, tu sau eu! 

— Eu nu te voi ucide, dar nici dumneata pe mine. Dacă va 
trebui să pun mâna pe dumneata pentru a-mi face loc să ies, mă 
voi mulţumi să te dezarmez, şi voi trece fără a-ţi face vreun rău, 
cel puţin aşa sper. În orice caz, nu trebuie să crezi nicio clipă că 
te voi omori! 

Ea tresări. Înţelesese deci mareşalul cât era de disperată! 

— Dar, continuă el, dacă dumneata mă obligi să recurg la 
violentă, îţi declar răspicat că, îndată ce voi trece pragul acestei 
case, mă voi considera liber să folosesc, după cum îmi place, 
secretele pe care le-am surprins. _ 

Tânăra începu să tremure. Dar nu dură mult. Işi reluă poza 
sfidătoare, iar ochii i se înroşiră. 

— Din contră, dacă vom putea să ne înţelegem, mă voi crede 
obligat să uit totul şi, pe cuvântul meu de onoare, cuvânt care 
nu a fost niciodată dat zadarnic, vei putea să fii sigură... 
Aşteaptă Alice, nu te mişca de acolo, căci mă sileşti şi pe mine 
să mă pun în mişcare. Dă-mi voie să-ţi spun tot ce gândesc şi 
vei lua după aceea o hotărâre... Deci, dacă îţi dau cuvântul meu 
de onoare că voi uita? 

Ea clătină cu îndărătnicie din cap. 

Făcând această mişcare, părul i se despleti şi i se revărsă pe 
umeri. 

— Nu cred în cuvântul dumitale, spuse ea cu o voce răguşită, 
sacadat. Nu l-aş crede nici pe Dumnezeu! 

Henri păli uşor. Începuse să se simtă puţin înspăimântat de 
această femeie, care se dovedea atât de decisă fie să omoare, 
fie să îşi găsească moartea. 

Respiră greu şi rosti: 

— Şi dacă ţi-aş oferi un gaj? Un gaj viu! Hai, să vorbim ca 
nişte prieteni. Am venit să-ţi cer un serviciu. ți voi spune tot ce 
gândeam adineaori şi ce gândesc acum. Mă vei asculta cu 
atenţie, îmi promiţi!... Da, văd că vei fi atentă după felul cum ti- 
ai încruntat sprâncenele... Deci, să-ţi spun ce cred, Alice... 
Întrezăresc la dumneata o cumplită disperare a cărei pricină 
este dragostea. Ai fost amanta mea. Te-am considerat 
întotdeauna puţin cam rece şi aproape deloc interesată în 


privinţa iubirii adevărate. Or, iată-te cu totul alta. Ca să fii în 
stare să ai faţă de mine o asemenea atitudine, trebuie să iubeşti 
din tot sufletul, să iubeşti cu spiritul, cu trupul! Alice, dumneata 
presupui că eu voi încerca să utilizez ce-am aflat...... Şi ţi-o spun 
răspicat: nu vrei să salvezi nici pe regele Navarrei, nici pe prinţul 
de Conde, nici pe amiralul Coligny... nici pe fratele meu! Vrei să- 
| salvezi pe contele de Marillac! Cine este acest bărbat? Habar n- 
am! În ochii mei, Alice, el nu este decât bărbatul pe care 
dumneata îl iubeşti acum atât de mult, mai mult decât pe tine 
însăţi, şi pentru care ai fi gata să mori!... Era întotdeauna în 
dumneata pe vremea când am avut cinstea de a-ţi fi amant, un 
ceva tenebros care de multe ori m-a neliniştit... Dar, acum, pot 
să citesc în inima dumitale ca şi cum aş citi într-a mea! Ca şi 
cum sentimentele dumitale ar fi ale mele! lubeşti cu ardoare, 
iubeşti peste măsură, cu furie... eşti întreagă numai iubire 
arzătoare, nebunească, ba chiar sălbatică aş putea spune! 

Ea îl privea cu nişte ochi scânteietori, şireţi, cu o privire greu 
de înfruntat. Tot timpul cât vorbise, nu avea o altă grijă decât 
aceea de a-l supraveghea, să nu care cumva să încerce, pe 
neaşteptate, ceva, vreo tentativă de a pleca. 

După o clipă de tăcere, el continuă. 

— Alice, se impune să-mi răspunzi cu sinceritate; căci, dacă 
din întâmplare mă înşel, tot ceea ce mai am să-ţi spun nu va 
mai avea nicio semnificaţie. Alice, oare te-am înţeles bine? Eşti 
oare în acea stare de disperare profundă, şi de iubire totală pe 
care ţi-am descris-o? 

Ea răspunse după ce suspină din adânc: 

— Da. Chiar aşa iubesc. Şi, într-adevăr, pe acel bărbat îl 
iubesc astfel. Da, sunt chiar în acea stare de disperare în care 
nu-mi rămâne decât să mor sau să omor! 

— Minunat! Asta înseamnă că ne vom înţelege! Alice, vrei să 
încerci o clipă să faci abstracţie de dumneata şi să-ţi arunci o 
privire lucidă în sufletul celui care-ţi stă înainte? 

Ea ridică din umeri, cu indiferenţă. 

— Este necesar, continuă Henri. Nu vrei să te întrebi de ce 
sunt atât de răbdător tocmai eu, soldatul plin de nerăbdare, eu, 
comandantul obişnuit să-i vadă pe toţi plecându-se şi tremurând 
în faţa mea!? Nu vrei să te întrebi de ce încerc să fiu atât de 
convingător, tocmai eu, care, dacă mi-aş da frâu liber firii mele, 
ar trebui să te arunc cât colo!? De ce oare am nevoie de 


dumneata?! De ce, în sfârşit şi mai ales, de ce am putut să-ți 
înţeleg atât de bine disperarea şi iubirea?! 

Pentru prima oară de la începutul acestei convorbiri, mai mult 
un monolog, o întrevedere în fond funebră, deşi în aparenţă era 
liniştită, o scânteie omenească apăru în ochii înnebuniţi, 
privirea, fixă a lui Alice. 

lar mareşalul avu vreme să o observe. 

— Încep să-ţi trezesc, interesul, continuă el, sincer. Vei fi şi 
mai interesată de îndată. Întrebărilor pe care le-am pus le voi 
răspunde eu însumi. Acest fapt mă va chinui şi-mi va sfâşia 
inima. Dar trebuie! Trebuie, Alice, nu pentru a-ţi dovedi că 
iubitul tău nu urmează să se teamă de nimic din partea mea, ci 
pentru a-ţi obţine ajutorul, care îmi este foarte necesar... De ce 
sunt atât de răbdător eu, soldatul despre care lumea spune că 
este feroce? De ce ţi-am înţeles dragostea, tocmai eu, care am 
disprețuit întotdeauna iubirea? Pentru că iubesc, Alice!... lar 
iubirea mea este la fel de arzătoare, la fel de furioasă ca a 
dumitale, iar disperarea mea este atât de adâncă, atât de 
nepătrunsă, încât simt că ameţesc atunci când nu sunt în stare 
să mă gândesc la altceva... Fiindcă bărbatul pe care-l iubeşti 
atât, te iubeşte! lar femeia pe care o iubesc eu mă detestă, mă 
dispreţuieşte, mă urăşte!... Căci dumneata primeşti dragostea în 
schimbul iubirii dumitale, iar eu nu îi provoc decât groază şi 
oroare... 

Mareşalul se opri, fiind pradă unei emoţii atât de puternice, 
încât Alice se simţi impresionată şi începu să tremure ea însăşi. 
În ea se produse o schimbare. Încet, îşi desfăcu braţele care-i 
căzură pe lângă şoldurile bine făcute. Degetele crispate pe 
mânerul pumnalului îşi slăbiră strânsoarea. Arma căzu pe 
parchet cu un zgomot puternic. 

Dacă Henri de Montmorency ar fi interpretat doar comedia 
durerii, ar fi putut să fie încântat de triumful jocului său 
actoricesc. Să poată răscoli, doar prin simpla sugestie a 
cuvintelor sale, doar prin prezentarea disperării sale, sufletul şi 
ideile unei femei cum era Alice, să-i poată schimba gândul 
criminal în milă, era o victorie impresionantă... 

Numai că Henri era sincer. Şi, de fapt, tocmai această 
sinceritate o dezarmase pe Alice. Căci ea nu s-ar fi lăsat păcălită 
de o comedie, ea, care reuşea să ghicească cele mai ascunse 
gânduri ale celei mai mari comediante, a cea mai uimitoare din 


vremea ei: Caterina de Medici! 

Chiar din momentul în care ea putu să măsoare adâncimea 
iubirii şi, în acelaşi timp, a disperării lui Henri, înţelese că putea 
trata prieteneşte cu acest bărbat. 

Şi atunci se îndreptă spre el cu mâna întinsă. 

Mareşalul Damville îi apucă mâna. Dăruit în întregime evocării 
iubirii sale, uimit poate de a vedea cum i se precizează chiar în 
ochii lui dragostea sa, despre care nu mai vorbise cu nimeni 
până atunci, aproape uitase care era scopul vizitei sale. 

Fu un minut în care suferi îngrozitor. Şi, când strânse mâna lui 
Alice, un hohot de plâns îl înecă, şi două lacrimi, pe care ruşinea 
slăbiciunii de care dădea dovadă le uscă aproape imediat, îi 
arseră pleoapele. 

Stăteau unul în faţa celuilalt ca doi blestemaţi să iubească. 

— la loc, domnule mareşal, spuse ea cu gingăşie, şi fii convins 
că secretul durerii dumitale nu va fi cunoscut de nimeni, îl voi 
închide în inima mea. 

— iți mulţumesc! spuse el cu o voce răguşită şi scăzută, 
încercând sa-şi recapete sângele rece. 

Se aşezară faţă în faţă şi se priveau cu o egală expresie de 
milă. Criminalul şi spioana simţiră atunci că s-au răcorit, un 
sentiment care reuşeşte adesea, trecător însă, să stingă focul 
rănilor celor mai cumplite. 

Mai liniştit acum, mareşalul rosti: 

— Dacă nu ţi-aş fi aflat pe neaşteptate secretul, dacă nu te-aş 
fi văzut atât de hotărâtă să mori sau să ucizi, nu ţi-aş fi vorbit 
despre această dragoste care m-a întors pe dos! Şi întâmplarea 
face ca serviciul pe care ţi-l cer să devină o garanţie pentru 
dumneata. Să îţi explic despre ce este vorba... 

Dumneata faci parte dintre acele femei superioare, 
inteligente, cărora poţi să le spui totul. Am fost amantul 
dumitale. Dar ştii la fel de bine ca şi mine că nu te-am iubit, iar 
dumneata mi te-ai dăruit fără să mă iubeşti. Nu ştiu care ţi-a 
fost scopul urmărit, atunci când ai consimţit să fii a mea. Dar 
scopul meu era să scap de acea pasiune cumplită care mă 
macină de peste şaisprezece ani. lartă-mă că îţi vorbesc atât de 
deschis... poate brutal... dar această sinceritate este necesară. 

Alice făcu un gest nepăsător. 

— Deci, să-ţi spun ce am făcut. Am răpit-o pe femeia pe care 
o iubesc şi o ţin prizonieră în palatul meu, împreună cu fiica ei. 


Pentru o săptămână, poate chiar mai puţin, este foarte necesar 
ca ele să nu locuiască la mine, dar în acelaşi timp trebuie să fiu 
foarte sigur că nu vor avea cum să scape. De aceea am venit la 
dumneata să-ţi cer acest serviciu... 

— Adică să le fiu temnicer! îl întrerupse Alice făcând o 
mişcare ce-i dezvăluia revolta. 

— Chiar aşa! răspunse el furios. 

Din nou se măsurară din ochi. 

Compasiunea reciprocă ce-i apropiase dispăru. 

Lupta reîncepea sub alte forme. 

— Ascultă-mă cu atenţie, spuse mareşalul. Dacă nu ţi-aş fi 
surprins secretul, ţi-aş fi cerut acest lucru ascunzându-ţi 
adevărul. Aş fi inventat o poveste. Acum, totul este inutil... Îţi 
spun: să facem un târg! Ajută-mă în privinţa dragostei mele, iar 
eu te voi ajuta la rândul meu în dragostea dumitale. Să fiu mai 
exact: păzeşte-o pe femeia pe care o iubesc şi eu voi păstra 
tăcerea asupra complotului în care-ţi este amestecat iubitul. 
Vezi bine că eu îţi dau un gaj, un ostatec... Dacă te-aş trăda... 
Dacă ţi-aş denunța amantul, ai putea să faci din mine bărbatul 
cel mai nefericit din tot regatul, anunţându-l pe mareşalul 
François de Montmorency că Jeanne de Piennes este 
nevinovată, că nu a comis crima pe care i-am pus-o în spate! Că 
Jeanne de Piennes nu a încetat să-l iubească pe el... pe fratele 
meu! 

Aceste mărturii cumplite, făcute pe un ton sălbatic, produseră 
o impresie extraordinară asupra lui Alice. 

Ea înţelese toate întâmplările cumplite care se petrecuseră în 
familia Montmorency, în orbitoarea lor claritate. 

lar gândul de a juca ea însăşi un rol în această dramă, un rol 
odios, o făcu să se înfioare de dezgust. 

— Asta te miră, nu-i aşa? spuse Henri, că eu o iubesc pe soţia 
fratelui meu!? Că am reuşit să-i despart! Că încă o mai urmăresc 
pe această femeie cu iubirea mea! Asta mă uimeşte pe mine 
însumi! chiar mult mai mult decât pe tine! Dar asta este! Şi nu 
pot face nimic împotriva acestui sentiment. Acum, iată târgul pe 
care ţi-l propun: păzeşte-mi-o pe Jeanne de Piennes, păzeşte-o 
cu credinţă, fii un temnicer plin de grijă, fii prudentă, puternică, 
insensibilă şi incoruptibilă... Sau dacă nu... 

— Dacă nu? întrebă Alice nenorocită. 

— Plecând de aici mă voi duce să-ţi denunţ iubitul, pe 


Marillac, şi ţi-l voi trimite la eşafod. 

Şi cum ea rămase pierdută, fremătătoare, probabil revenind 
asupra gândului iniţial, hotărârea de a ucide sau de a se omori, 
îl auzi spunând: 

— Acum ne avem la mână unul pe altul. Eu îţi dau un ostatec. 
Voi lua eu însumi ca garanţie viaţa iubitului dumitale. Haide! 
Gândeşte-te. Il iubeşti suficient pe amantul dumitale pentru a-l 
salva chiar cu preţul unui fapt de care-ţi este ruşine? Dacă nu 
consimţi la propunerea mea, înseamnă că nu-l iubeşti. 

— Eu! urlă ea de-a dreptul. Eu să nu-l iubesc!? Eu, care-aş fi în 
stare să dau foc întregului Paris pentru a-l salva?! 

— Deci, accepţi!... Lasă-ţi pumnalul în pace. lubeşti prea mult 
ca să-ţi doreşti să mori. Cât despre mine... ia uită-te... 

Işi dezveli pieptul şi Alice putu să vadă cămaşa de zale de oţel 
care-l acoperea în întregime, până la gât. 

Alice se ridică în picioare. Îşi frângea disperată mâinile. Ochii 
ei înnebuniţi se ridicară spre cer iar gura i se strâmbă, ca pentru 
un blestem. 

— O, iubirea mea! ţipă ea, despletită, cumplită, hidoasă şi 
sublimă în acelaşi timp! O! Deodat, îngerul meu, pentru tine voi 
cobori pe ultima treaptă a mizeriei sufleteşti... până acum nu 
eram decât spioană, acum mă voi face temnicer! 

Mareşalul îi făcu o plecăciune amplă şi, în mod sigur, nu se 
mai plecase cu atâta respect în faţa nimănui, nici în faţa 
conetabilului, nici în a regelui, nici chiar în a reginei Caterina 
înseşi! 

— Mâine, murmură el, mâine când se va face noapte deplină, 
voi fi aici! Fă în aşa fel ca să poţi fi sigură de prizoniere! 

Apoi ieşi. 

Alice, cu mâinile la ochi, cu gura în spume, căzu în genunchi, 
horcăind. 

— Am atins capătul mârşăviei... Cine oare, Dumnezeule, cine 
va veni să mă smulgă din această prăpastie a ruşinii?! 

— Eu! răspunse o voce gravă, puternică, amenințătoare dar şi 
plină de milă. 

Alice făcu un salt şi se întoarse. 

— Călugărul! bâigui ea pe jumătate nebună de spaimă. 

In cadrul uşii pe care tocmai ieşise mareşalul de Damville, în 
picioare, drapat asemenea unei statui în faldurile albe şi negre 
ale mantiei sale, cu chipul nemişcat, cu privirea de gheaţă, 


apăruse călugărul Panigarola, cel dintâi iubit al lui Alice de Lux! 


XXXV 
TATĂL ŞI FIUL 


Cam pe la aceeaşi oră la care Henri pleca din strada La Hache 
şi se îndrepta spre palatul Mesmes, adică puţin înainte de nouă, 
un bărbat mergea repede de-a lungul străzii Saint-Denis. Pe 
vremea aceea, când dughenele se închideau devreme şi nu 
luminau cu strălucirea vitrinelor lor strada, când nu existau nici 
lămpi, nici felinare pe străzi, când doar din câteva cârciumi rare 
se strecurau în întuneric raze şterse de lumină, la ora nouă 
seara era întuneric beznă. Aşa că acel bărbat, care mergea atât 
de repede se ciocni de un trecător, pe care nu-l văzuse. Trase o 
înjurătură, mormăi câteva cuvinte şi, fără să se oprească, îşi 
continuă cursa. 

Trecătorul, de bună seamă un om cu bună creştere, nu 
spusese nimic... 

Bărbatul respectiv se opri o clipă în faţa hanului La Deviniere, 
pe care-l contemplă, emoţionat parcă, şi unde părea că va intra. 

Dar, clătinând din cap, îşi continuă cu acelaşi pas grăbit 
drumul, murmurând: 

— Fără imprudenţe! Ce naiba, am tot timpul să-l văd! 

Şi o luă pe o străduţă lăturalnică ce ducea spre Temple. După 
două minute, ridica ciocanul şi apoi lovea în poarta palatului 
Mesmes. Se deschise vizorul şi în spatele lui apăru o figură 
bănuitoare, care-l întrebă ce vrea pe un ton acru. 

Atunci bărbatul nostru răspunse: 

— Spuneţi-i domnului mareşal că omul pe care l-a întâlnit la 
hanul de la Pont-de-Ce a sosit şi vrea să intre. 

Poarta se deschise de îndată. 

Casa mareşalului de Damville, ca şi aceea a ducelui de Guise, 
ca şi cele ale majorităţii marilor seniori, era organizată după 
modelul Luvrului. Mareşalul îşi avea proprii gentilomi, propriile 
gărzi, ofiţerii proprii. Şi el era regele acestui palat, aşa cum 
Carol era în Luvrul său. 

Într-adevăr, până la Ludovic al XIII-lea, regele nu fu altceva 
decât cel dintâi gentilom al regatului, Richelieu urma să 


înceapă, mai târziu, demolarea acestor mici citadele întărite 
asemănătoare Luvrului, apoi să-i decapiteze şi să-i terorizeze pe 
aceşti regişori, astfel încât Ludovic al XIV-lea nu moşteni doar un 
regat, ci şi o idee: monarhia absolută. 

Odată cu lacheul ce-i deschise şi care purta însemnele casei 
pe livrea, se arătă şi un ofiţer, care îl întrebă: 

— Veniţi de la Ponts-de-Ce? 

— Chiar aşa, dar am apucat-o pe drumul cel mai lung. 

— Deci, sunteţi Pardaillan. 

— Am într-adevăr cinstea de a fi domnul de Pardaillan. 
Dumneavoastră? 

— Bine, nu vă supăraţi. Sunt gata să vă dau satisfacția pentru 
această scăpare, dacă ea v-a impresionat atât de neplăcut. 

— M-a impresionat foarte neplăcut. Ba mai mult, nici mutra 
dumneavoastră nu-mi place de fel. 

— Mă numesc Orthes şi sunt viconte d'Aspremont.: Sunt la 
dispoziţia dumneavoastră, când veţi dori, domnule de 
Pardaillan. 

— De îndată! Nimic nu mă înfurie mai tare decât o ceartă care 
se răceşte. 

— Domnilor! Domnilor! interveni un al doilea ofiţer. 

Vicontele  d'Aspremont ridică din umeri şi-i spuse lui 
Pardaillan, care deja trăsese sabia din teacă: 

— Domnule, nu vă temeţi, voi face tot posibilul ca această 
ceartă să nu aibă prea multă vreme să se răcească. Dar 
mareşalul nu vrea ca cineva să se bată aici. Vă rog, deci, să 
aveţi răbdare. Şi acum, poftiţi, căci sunteţi aşteptat. 

Călătorul intră, în palat iar poarta se închise cu zgomot în 
urma lui. 

— Domnule, voi avea cinstea să vă conduc eu însumi la 
camera care vă aşteaptă. 

— Va fi o cinste pentru mine! zise Pardaillan, care răspunse la 
fel de ceremonios salutului noului său adversar. 

Precedaţi de un lacheu care ducea o torţă, Orthes, viconte de 
Aspremont, şi Pardaillan porniră la drum. Vorbeau între ei cu un 
ton plin de veselie, ca şi cum nu ar fi stabilit deja un duel. Dar 
acesta era obiceiul pe atunci. 


1 Vicontele d'Aspremont, care va juca un rol atât de odios în zilele 
sângeroase ale Sfântului Bartolomeu, era atunci în vârstă de vreo treizeci de 
ani şi ocupa un post important în casa Damville. (N.a.) 


Urcară, deci, la al doilea etaj al palatului şi se opriră într-o 
cameră frumoasă şi spațioasă. 

— lată-vă acasă, spuse Orthe&s. Doriţi să luaţi masa? 

— Mii de mulţumiri. Am mâncat, şi chiar zdravăn, cum am 
sosit la Paris. 

— Nu-mi mai rămâne deci decât să vă doresc noapte bună. 

— Pe onoarea mea, adevărul este că mor de somn şi că sper 
să dorm neîntors până dimineaţă. Dar, nu vă supăraţi, rogu-vă, 
domnul mareşal nu este la palat? 

— Într-adevăr, nu este; dar vă aştepta azi sau mâine şi, îndată 
ce va sosi, va fi anunţat. 

Cei doi bărbaţi se salutară. 

Orthes ieşi din încăpere. 

lar Pardaillan auzi, câteva clipe mai târziu, cum cheia se 
răsuceşte de două ori în broască, pe dinafară. 

— Drace! spuse el tresărind. Sunt încuiat! Ce-o fi însemnând 
asta? 

Alergă la uşă: era solidă şi broasca ei desfidea orice încercare 
de efracţie. Atunci alergă la fereastră. Incăperea era la etajul al 
doilea, ceea ce era o înălţime aproximativ egală cu cel de-al 
patrulea etaj al locuinţelor noastre moderne în care, dacă 
obiceiul nu ne-ar fi domesticit deja, nu am reuşi să intrăm decât 
căţărându-ne ca într-o vizuină; ce mai, nu se putea sări de lao 
asemenea înălţime, fără riscul de a-ţi sfărâma oasele, ceea ce 
nu-i prea surâdea bătrânului călător. Işi aruncă furios toca pe 
pat şi bombăni: 

— De trei ori nătărău! M-au înhăţat!... La naiba, acum totul 
îmi apare cu limpezime: răbdarea, bunăvoința, făgăduielile şi 
scuzii lui Damville de acolo, din hanul de la Ponts-de-Ce! Ah! 
Laşul! Mişelul! l-a fost frică atunci când eram doar noi doi, 
singuri! A preferat să se facă a fi uitat afacerea de la Margency 
ca să-mi poată pregăti această cursă! Şi eu, ca un adevărat 
tinerel fără minte, ca un scatiu aiurit, intru, cu capul plecat şi cu 
ochii închişi în colivie!... Acum înţeleg eu totul, chiar şi 
obrăznicia acestui Orthe&s!... Asta-i: stăpânului îi este frică şi 
vrea să-şi pună valeţii să mă ucidă!... Pe Pilat şi Barabas! Vom 
vedea noi care pe care! 

Acesta fu primul gând al lui Pardaillan. 

Totuşi, în timp ce reflecta, un amănunt îl deruta. 

Mareşalul îi declarase făţiş că el conspira împotriva regelui 


Franţei. Mărturie cumplită, care ar fi putut să-l ducă la, eşafod... 
Să fi fost el sincer la Ponts-de-Ce? 

— Numai să nu fi inventat această conspirație, murmură el, 
doar pentru a mă determina să capăt încredere în el... Oricum 
ar fi, sunt prins în cursă şi nu am de gând să mă las sugrumat în 
timp ce dorm! Va trebui deci să stau de veghe toată noaptea!... 
Şi ce somn îmi este! 

Pardaillan începu să străbată camera furios, cu paşi mari, ca 
să nu adoarmă. 

Trecu o oră. 

Bătrânul ostaş mergea cu ochii închişi, împleticindu-se. 

Deodată luă o hotărâre eroică: îşi scoase spada, o apucă bine, 
se aruncă pe pat cu un suspin de mulţumire şi mormăi: 

— Pe toţi dracii, trebuie să dorm!... În fond, două ore de somn 
bun fac atât de mult, că merită să rişti o drăgălaşă încercare a 
vreunuia de a te sugruma... Şi apoi... apoi... să mori de somn... 
sau de o lovitură de pumnal... parcă diferenţa nu este chiar aşa 
de mare... De fapt... moartea şi somnul... sunt atât de 
asemănătoare... 

Cu toate că era convins că urma să se încerce uciderea lui, 
Pardaillan închise ochii cu o bucurie fără sfârşit; zece secunde 
mai târziu, un sforăit puternic umplu camera cu accentele sale, 
fără îndoială prea puţin melodioase, dar acest sforăit spunea 
multe - desigur, dacă acceptăm ideea că un sforăit poate 
semnifica ceva - în privinţa nepăsării şi vitejiei fără seamăn a 
omului care dormea acolo, întins cât era de lung pe pat, dar cu 
mâna încleştată pe mânerul spadei. 

Bătrânul Pardaillan, după numeroase ocoluri, după ce îşi 
înnoise întreaga vestimentaţie şi cumpărase un cal, după 
popasuri în care reflectase îndelung şi combinase diverse lucruri 
sau pur şi simplu în care căutase să trăiască din plin, îşi dădu 
într-o bună dimineaţă seama că era deja 7 aprilie, că nu-i mai 
rămăsese în pungă decât o livră amărâtă şi că se afla la 
optsprezece leghe de Paris. Le făcu în aceeaşi zi şi sosi la porţile 
Parisului chiar în clipa în care paznicii se pregăteau să le 
închidă. Pentru a aştepta lăsarea întunericului, aşa cum îi 
recomandase mareşalul, intră în prima cârciumă ce-i apăru în 
cale şi-şi comandă o masă copioasă; ba chiar goli vreo două 
butelcuţe cu vin de Bordeaux, care costau trei livre fiecare. 
Când fu înştiinţat că masa lui, cu vin cu tot, şi aceea a calului 


său făceau unsprezece livre şi vreo trei scuzi, Pardaillan, care nu 
mai avea decât o livră, îşi lasă calul drept garanţie şi, cum se 
întunecase deja, porni repede spre palatul Mesmes. 

Am văzut cum ajunsese acolo şi cum sfârşise prin a se lăsa în 
braţele somnului, fiind atât de obosit de lunga călătorie pe care 
o făcuse. Când se trezi, îşi dădu seama că era ziua-n amiaza 
mare. 

— Ca să vezi! îşi spuse el, nu sunt mort! 

In aceeaşi clipă fu în picioare. Aproape de îndată se deschise 
uşa şi apăru mareşalul. Era cam palid şi, neîndoielnic, petrecuse 
o noapte mult mai rea decât prizonierul său. 

— lată-te prezent la întâlnire, chiar în ziua hotărâtă. îţi 
mulţumesc, Pardaillan. 

— Pe onoarea mea, monseniore, că-mi pare rău că am venit. 

— De ce?!... Aha, înţeleg, pentru că ai fost închis. Chiar eu am 
dat poruncă... lartă-mi această măsură de precauţie, dragă 
domnule de Pardaillan. Am vrut să te feresc pe dumneata de o 
întâlnire... care nu ti-ar fi făcut plăcere. Ba mai mult, m-am 
gândit că această întâlnire ar putea să strice bunele noastre 
relaţii pe care abia le-am restabilit... 

— Nu înţeleg o iotă din ce spuneţi, monseniore. 

— Nici nu prea trebuie să înţelegi. Lucrul cel mai important 
este acela că dumneata eşti aici. Vreau să-ţi cer două lucruri, 
dragul meu Pardaillan... 

„O! Oo! Ooo! dragul lui ici, dragul lui colo...‘ 
bătrânul. 

— Cel dintâi, continuă mareşalul, este acela de a accepta să 
mai fii încuiat şi astăzi. Îţi jur că nu trebuie să te temi de nimic şi 
că această claustrare se va termina în seara asta, la ora 
unsprezece. 

Pardaillan strâmbă din nas. 

— Dacă nu, reluă Henri, măcar dă-mi cuvântul dumitale că nu 
vei ieşi din camera asta toată ziua, până va veni cineva din 
partea mea să te cheme. 

— Asta parcă-mi place mai mult. Aveţi cuvântul meu, 
monseniore. Dar parcă spuneaţi că aveţi să-mi cereţi două 
lucruri. 

— lată-l şi pe al doilea, dragă Pardaillan; am o comoară de 
mare preţ; nu este însă în siguranţă în acest palat şi vreau să o 
duc... într-o casă în care va fi mult mai la adăpost. Această 


Li 


se gândi 


operaţiune va avea loc în seara asta, la ora unsprezece. Pot 
conta pe ajutorul dumitale? 

— Monseniore, din clipa în care am acceptat să intru în 
serviciul dumneavoastră, m-am hotărât să înfrunt, alături de 
dumneavoastră, toate primejdiile. Puteţi deci conta pe mine... 
înţeleg că vă temeţi ca nu cumva această comoară să vă fie 
prădată pe drum... 

— Da, mă tem de asta, spuse Henri cu o voce sumbră. lar eu 
nu am încredere decât în dumneata şi într-unul dintre ofiţerii 
mei, un om viteaz şi credincios, vicontele d'Aspremont. 

Pardaillan surâse. 

— lată deci la ce m-am gândit. La ora unsprezece, trăsura, va 
ieşi din palat... 

— Ah! Comoara va fi într-o trăsură? 

— Da, pe care o va conduce d'Aspremont; eu voi fi călare în 
frunte; iar dumneata, pe jos, vei merge în spate, cu spada într-o 
mână şi un pistol în cealaltă, gata să ucizi fără milă pe oricine ar 
încerca să se apropie de trăsură. In felul ăsta, numai dumneata, 
d'Aspremont şi cu mine vom şti casa în care vreau să-mi 
ascund, comoara. 

— S-a făcut, monseniore! Doar o întrebare: această expediţie 
are vreo legătură cu... campania despre care vorbeam la Ponts- 
de-Ce€?... Altfel spus... comoara asta... este din metal?... sau nu 
cumva este o comoară... în carne şi oase? 

Henri se îngălbeni şi îl privi drept în ochi pe Pardaillan, 
încercând să-i pătrundă gândurile. 

— Ce vrei să spui? mormăi el. Ai şi auzit... 

Se opri şi-şi muşcă buzele. 

— Eu? N-am auzit nimic, răspunse Pardaillan, privindu-l cu 
atenţie pe mareşal. Mă întrebam, doar, dacă acea comoară 
despre care vorbim nu este cumva... o coroană? adăugă el, 
scăzând vocea. 

„Crede că este vorba despre rege!“ îşi spuse mareşalul şi faţa 
i se lumină de îndată. 

— Fiindcă, în acest caz, monseniore, sfârşi Pardaillan, va 
trebui să-mi dublez precauţiile. 

— Ascultă, dragul meu Pardaillan. Nu pot să-ţi spun că este 
vorba... despre ce crezi dumneata... dar fă în aşa fel ca şi cum 
ai însoţi... o coroană! 

„Buun! se gândi Pardaillan. Deci l-au şi răpit pe rege!... La 


dracu! lată-ne în pragul unui război frumuşel... şi asta înseamnă 
mai multe ocazii de a ridica spada şi, deci, mai mulţi scuzi de 
primit... Dar oare cum se face de e Parisul atât de liniştit? 

Dar un gând care-i trecu deodată prin minte îl făcu să pună o 
nouă întrebare: 

— Deci, monseniore, am fost închis încă de la sosire pentru că 
vă temeaţi să nu aflu ce persoană era prizonieră în palat? 

— Chiar aşa! spuse mareşalul. 

Şi nu minţea. 

Se temuse într-adevăr ca Pardaillan să nu se intereseze de 
soarta Jeannei de Piennes şi a fiicei sale. 

El nu minţea decât în privinţa identităţii „persoanei 
prizoniere“. 

— S-a făcut, spuse hotărât Pardaillan, nu mă voi mişca de aici 
toată ziua şi diseară, la ora unsprezece, voi fi gata de drum. 

Îndată ce mareşalul ieşi din cameră, bătrânul oştean îşi spuse: 
„Dacă nu a vrut să ştiu cine era prizonierul, de ce mi-a spus 
până la urmă? Şi, dacă acum ştiu adevărul, de ce această cerere 
de a rămâne închis aici toată ziua?... Nu, hotărât! nu regele este 
prizonier! Şi oare o fi numai un prizonier?... Ceea ce este foarte 
limpede, însă, e că încearcă să-mi ascundă ceva... Ceva ce nu 
trebuie să aflu până diseară... şi eu vreau să aflu imediat!“ 

Luând această hotărâre, Pardaillan începu prin a se asigura că 
nu fusese închis din nou. 

Era liber: uşa se deschidea într-un coridor, pe care el făcu 
vreo câţiva paşi până la scara monumentală ce cobora în curtea 
palatului. Făcu drumul înapoi, convins că va da nas în nas cu 
cineva dacă mai stă acolo. Trecând prin faţa uşii camerei sale, o 
luă pe coridor în cealaltă direcţie şi se lovi de o uşă, pe care o 
deschise. Dădea spre o scară interioară în formă de spirală. 

— Asta-i ceea ce-mi trebuie! mormăi el. 

Şi, mulţumit de această primă descoperire, se întoarse în 
camera lui. Dimineaţa se scurse liniştită. Pardaillan se învârtea 
prin încăpere într-un du-te-vino neîntrerupt şi, în timp ce se 
gândea, cânta sau fluiera arii de vânătoare, bătea cu degetele 
ritmul în vitraliile ferestrei. Pe scurt, se plictisi. 

Către ora unsprezece, se arătă un lacheu care aşeză, masa şi 
o încărcă grijuliu cu cele mai diverse feluri necesare unui ospăț 
pe cinste, fără a uita şi câteva carafe cu o aparenţă 
ademenitoare. 


În timp ce cavalerul se aşeză la masă şi atacă felurile cu pofta 
unui stomac de douăzeci de ani, lacheul dispăru, dar reveni 
după câteva minute, aducând un săculeţ cu bani. 

Frumoşii dinţi albi şi întregi ai oşteanului se descoperiră din 
pricina zâmbetului larg ce-i lumină faţa. 

— Oho! Oho! Ce-i asta? întrebă el. 

— Plata pentru prima lună a domnului ofiţer, pe care domnul 
intendent al monseniorului mi-a dat-o să v-o aduc, gândindu-se 
că domnul ofiţer ar fi putut rămâne fără bani din pricina 
călătoriei domniei-sale. 

„lată un lacheu de o politeţe exasperantă!“ îşi spuse 
Pardaillan. 

— Prea bine, spuse el de sus, domnul intendent s-a gândit 
bine, s-a gândit just, s-a gândit ca un demn intendent şi domnul 
ofiţer este mulţumit. Căci presupun că eu însumi sunt domnul 
ofiţer. Dar spune-mi, prietene, ştii cumva ce conţine acest sac? 

— Da, domnule ofiţer: şase sute de scuzi. 

— Şase sute? Dar nu trebuia să primesc decât cinci sute! 

— Aveţi dreptate, domnule ofiţer, dar au mai fost şi 
cheltuielile de călătorie; aşa m-a însărcinat domnul intendent 
să-i explic domnului ofiţer. 

— O sută de scuzi pentru călătorie! (Hotărât, politeţea acestui 
om este mai puţin insuportabilă decât aş fi crezut!)... 
Mulţumesc, prietene. Fii amabil şi deschide sacul. 

— L-am deschis, domnule ofiţer, spuse lacheul ascultător. 

— la de acolo cinci scuzi. 

— l-am luat, domnule ofiţer. 

— Bine. Şi acum pune-ţi-i în buzunar. Vei merge să-i bei în 
sănătatea mea. 

— Mulţumesc, domnule ofiţer, spuse lacheul făcând o 
plecăciune până la pământ. Vă promit că voi bea mâine toţi 
banii, până la ultimul! 

— Da' de ce tocmai mâine, prietene? De ce nu chiar astăzi? 
Ştii tu oare unde voi mai fi mâine? Bea-i, prietene, bea-i mai 
bine chiar azi. 

— l-aş bea eu, numai că am ordin să stau toată ziua la 
dispoziţia domnului ofiţer. 

— lată ce voiam să ştiu, mormăi Pardaillan. Deci, trebuie... 

— Să nu-l părăsesc nicio clipă pe domnul ofiţer, să-l servesc 
pe domnul ofiţer, fără a mă îndepărta de aici. 


„Hotărât, iată un dobitoc a cărui politeţe este de-a dreptul 
supărătoare!“ se gândi oşteanul. 

— Fir-ar să fie! exclamă el deodată. Calul meu! Am uitat de 
sărmanul cal! Prietene, mai vâră-ţi odată mâna în sac! 

— Am făcut-o, domnule ofiţer. 

— Mai ia de acolo cinci scuzi. 

— l-am luat. 

— Bravo! Şi acum îmi vei face plăcerea de a te duce imediat 
la cârciuma Vitelul care suge. Ştii unde este? 

— Sigur. Între Truanderie şi Luvru. 

— Chiar acolo. Vei plăti o socoteală de douăsprezece livre, pe 
care am uitat să o achit ieri; restul va fi al tău. Imi vei aduce şi 
calul. Hai, du-te, prietene, dă-i drumul. Şi, când te întorci, ai 
grijă să nu mă trezeşti. Nu am prea dormit bine astă-noapte şi 
vreau să-mi refac forţele în această după-amiază, să mă bine- 
dispun în vederea unei anumite plimbări pe care o voi face la 
noapte. 

Lacheul nu se clinti din loc. 

— Ce mai este? spuse Pardaillan. 

— Voi merge mâine, domnule ofiţer. 

— Pfui! Chiar aşa? Şi dacă voi avea nevoie de cal? 

— Grajdurile Înălţimii Sale sunt la dispoziţia domnului ofiţer. 

Pardaillan începu să privească în jurul lui, să vadă dacă nu 
găseşte vreun baston pe care să-l rupă pe spinarea lacheului, 
când o idee care-i veni îl linişti. 

Începu să râdă; şi, cum masa se apropia de sfârşit, îi turnă o 
cupă temnicerului său. Fiindcă acel lacheu urma să-i fie, de bine 
de rău, temnicer toată ziua. 

— Cum te cheamă, prietene? întrebă el. 

— Didier, la ordinele dumneavoastră, domnule ofiţer. 

— Foarte frumos. Hai, Didier, dă de duşcă repejor cana asta, 
dacă nu poţi să mergi în altă parte, să te bucuri şi tu de viaţă. 

Lacheul scutură din cap şi răspunse: 

— Domnul intendent m-a ameninţat că, dacă accept vreun 
pahar de vin de la domnul ofiţer, mă va da afară, dacă nu şi mai 
rău... 

„Banditul! Fricos mizerabil care mă ucide cu politeţurile lui!“ 
urlă în adâncu-i Pardaillan. 

— Bravo! eşti credincios şi ascultător, spuse el. Vei merge 
direct în paradis! 


În acelaşi timp se ridică de pe scaun, dădu câteva ocoluri prin 
încăpere, în timp ce lacheul strângea masa. Apoi se apropie de 
uşă şi o închise, învârtind cheia de două ori. Se întoarse apoi 
lângă lacheu şi-i puse mâna pe umăr. 

— Deci aşa, nu trebuie să mă părăseşti toată ziua? Vei sta aici 
să mă enervezi, să mă împiedici să dorm? 

— Nici gând, domnule ofiţer. Trebuie să stau pe coridor, în 
faţa uşii. 

— Deci, dacă îmi va veni ideea să ies de aici, mă vei urmări ca 
o umbră? 

— Nici gând, domnule ofiţer. Dar voi merge să-l anunţ pe 
domnul intendent de îndată. 

— Didier, prietene, ce-ai spune dacă aş încerca să te strâng 
de gât? 

— Nu aş spune nimic, domnule ofiţer. Doar aş începe să strig. 

Atâta nevinovăție nu reuşi să-l facă pe bătrânul oştean să 
dezarmeze, căci el ţinea morţiş să viziteze palatul, cu atât mai 
mult cu cât se luaseră asemenea precauţii pentru a-l împiedica 
s-o facă. 

— Ai începe să strigi? Nu! Rămâne să vedem dacă ţi-aş lăsa 
vreme pentru asta! 

Şi, concomitent cu vorbele pe care le rostea, Pardaillan îşi 
smulse eşarfa pe care deja o deznodase şi, înainte ca nefericitul 
lacheu să poată face cea mai mică mişcare, i-o învârti în jurul 
capului  acoperindu-i gura şi legându-i-o zdravăn, scoase 
pumnalul şi îi spuse cu răceală: 

— Dacă mişti sau dacă faci vreun zgomot, eşti un om mort! 

Didier căzu în genunchi şi, neputând vorbi, îşi împreună 
mâinile întinzându-le spre Pardaillan, gest care ar fi putut trece 
drept o implorare destul de grăitoare, în ciuda tăcerii forţate a 
celui care se ruga astfel. 

— Bravo! exclamă Pardaillan. lată-te rezonabil. Cât despre 
mine, iată-mă scăpat de sâcâitoarele tale „domnule ofiţer“! 
Acum fii atent. Ai de gând să mă asculţi? Gândeşte-te bine 
înainte de a te angaja! 

Printr-o mimică expresivă, sărmanul lacheu jură că-l va 
asculta cu deplină credinţă. 

— Foarte bine! Fă-mi atunci plăcerea şi scoate-ţi această 
vestă galonată şi împodobită... hai, şi pantalonii aceştia de 
postav galben... aşa, şi toca... şi pantofiorii... Te vei îmbrăca 


acum cu hainele mele şi îţi vei trage şi cizmele, în timp ce eu 
mă voi împodobi cu acest costum minunat care-ţi vine atât de 
bine. E o toană de-a mea. Vreau să văd cum aş arăta dacă aş fi 
lacheul domnului intendent al domnului mareşal. 

În timp ce vorbea, aventurierul nostru îl ajută pe lacheu să se 
dezbrace, fiindcă sărmanul om, tremurând pe rupte, nu reuşea 
cu niciun chip să o facă de unul singur. In câteva minute, 
schimbarea fu făcută: Didier era îmbrăcat ca Pardaillan, iar 
acesta se împăuna cu costumul cu însemnele casei al lacheului. 

— Hai, şi acum culcă-te, domnule ofiţer, zise Pardaillan. 

Lacheul îl ascultă şi se aruncă în pat. Pardaillan îi acoperi 
capul cu pătura, aşa cum face cineva care nu vrea să fie 
deranjat de lumina zilei. 

— Dacă vei auzi uşa deschizându-se, completă bătrânul, vei 
începe să sforăi şi nu vei face nicio mişcare, cel puţin dacă nu 
vrei să îţi tai urechile. 

Un mormăit rugător şi stins îl înştiinţa că Didier era hotărât să 
nu-i iasă din cuvânt. 

Atunci Pardaillan ieşi din încăpere şi se postă în coridor. 
Acesta era întunecat. Pardaillan se îndreptă în vârful picioarelor 
spre scăriţa pe care o remarcase înainte. Nu apucă să facă mai 
mult de doi paşi, şi uşa care dădea înspre scara cu pricina se 
deschise şi făcu loc unui bărbat, în care oşteanul îl recunoscu pe 
scutierul care îl însoţise pe mareşal în timpul călătoriei la Ponts- 
de-Ce. ă 

Bătrânul aventurier făcu pe dată stânga-mprejur. In clipa 
următoare, bărbatul îl ajunse. 

— Domnul de Pardaillan... Ce face? murmură scutierul. 

— Doarme! şopti Pardaillan. 

Atunci scutierul întredeschise uşurel uşa, îl zări pe falsul 
Pardaillan întins în pat, auzi un sforăit şi închise uşa, spunând 
încet: _ 

— Bine! Nu te clinti de aici! Indată ce se scoală, vino să mă 
anunţi. 

Acestea fiind spuse, cel pe care Pardaillan îl considera scutier 
îşi urmă drumul cu paşi uşori şi cobori pe scara cea mare. 

— Uf! murmură aventurierul. M-au trecut sudorile! Acum însă 
cred că pot să fiu liniştit cel puţin o oră-două. Numai dacă-şi 
vâră dracul coada nu voi descoperi misterul, adică persoana 
care este ascunsă în palat şi pe care ăştia ţin aşa de mult să nu 


o văd. Hai! La treabă! 

Ajunse de îndată la scăriţă şi începu să coboare. 

— E o întunecime de cuptor, bombăni el. Mă tem să nu fiu 
cumva pe o pistă falsă. 

Nici nu termină bine aceste cuvinte, că puse piciorul în 
coridorul strâmt de la primul cat. Se afla acolo o uşă prin care se 
putea pătrunde în apartamentul mareşalului. 

Pardaillan era pe punctul de a trece de această uşă şi a-şi 
continua coborârea, când prin uşă răsunară nişte voci. 

Cu repeziciune îşi lipi urechea de broască. Şi, foarte limpede, 
îşi auzi pronunţat numele de câteva ori. 


x 


Cu puţin înaintea momentului în care Pardaillan îi punea căluş 
lacheului Didier, o litieră fără niciun însemn se oprise în faţa 
palatului Mesmes; un om ieşi din ea ascunzându-şi chipul şi se 
strecură în palat. Era fără îndoială o persoană importantă, 
deoarece fu condus de îndată în cabinetul mareşalului Damville. 

Acesta, văzându-şi oaspetele neaşteptat, veni în întâmpinarea 
lui cu repeziciune, uşor emoţionat, şi-l întrebă cu voce, scăzută: 

— Dumneavoastră aici?... Ce imprudenţă! 

— Ar fi fost o imprudenţă şi mai mare dacă m-aş fi dus la 
monseniorul de Guise sau la Tavannes. lar problema este atât 
de gravă, că trebuia să vă previn cât mai curând cu putinţă. De 
ieri parcă nici nu mai trăiesc! Abia acum am reuşit să plec din 
Bastilia fără a stârni vreo bănuială; vă voi spune tot; trebuie ca 
Guise să fie prevenit şi el chiar astăzi. E vorba de capetele 
noastre, ale tuturor... 

— Exageraţi, Guitalens, zise Damville, care totuşi, în faţa 
chipului înspăimântat al oaspetelui său, nu se putu împiedica să 
pălească. 

Într-adevăr, acest oaspete nu era altul decât Guitalens, 
guvernatorul Bastiliei. 

— Haideţi! Despre ce este vorba? 

— Suntem singuri? Sunteţi sigur că nu ne poate asculta 
nimeni? 

— Foarte sigur! Dar, pentru a ne lua şi mai multe precauţii, 
haidem dincolo. 

Şi mareşalul îl conduse pe Guitalens într-o cămăruţă strâmtă 
de lângă cabinetul, său de lucru. 


— Gata! spuse el. Acum suntem despărțiți de oamenii mei de 
cabinet, sala de arme şi de o antecameră. Cât despre uşa 
aceasta, dă pe o scară neumblată. Doar eu şi intendentul meu, 
Gille, trecem pe acolo. Şi ştiţi că Gille cunoaşte toată povestea. 
Deci puteţi vorbi fără teamă. 

— Ei bine, spuse Guitalens lăsându-se să cadă într-un fotoliu, 
se întâmplă că, probabil, suntem pierduţi. Există un bărbat în 
Paris care ştie tot ce-am pus la cale şi care poate, după bunul lui 
plac, sau să ne trimită pe toţi la eşafod, sau să se înduplece de 
noi... 

— Cunoaşte cineva secretul nostru? strigă albindu-se la faţă 
mareşalul. Fiţi atent la ce spuneţi! 

— Vai, din păcate nu e decât adevărul adevărat! Omul acesta 
a asistat la ultima noastră întâlnire de la hanul La Deviniere. V- 
am spus că ştie tot! 

— Cine-i omul ăsta? Cum îl cheamă? 

— Pardaillan! spuse Guitalens. 

— Pardaillan? rosti Henri, nevenindu-i să creadă. Un bărbat 
care arată de vreo cincizeci de ani, cu toate că trebuie să aibă 
peste şaizeci? Înalt, slab, osos, cu mustaţa căruntă şi care se 
tine tare bine pe picioare? 

— Nici gând! Pardaillan ăsta de care vă vorbesc este tânăr. M- 
aş mira să aibă peste douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani. Are 
privirea de gheaţă, o gură strânsă într-un zâmbet ciudat, o voce 
când mângâietoare, când muşcătoare, zvelt, cu umerii largi, cu 
nişte gesturi batjocoritoare, cu mâna totdeauna gata să se 
încleşteze pe mânerul spadei, ăsta-i omul meu! 

— În cazul ăsta, trebuie să fie fiul lui! Fiul de care mi-a vorbit! 

— Fiul lui!? rosti uimit Guitalens, fără să înţeleagă nimic. 

— Da... mă aşteptam să fie aşa... Haideţi, continuaţi... deci 
spuneaţi că acest Pardaillan ne-a surprins secretul la hanul La 
Deviniere; dar mai întâi, sunteţi oare sigur că acest tânăr este 
singurul care ne cunoaşte secretul? 

— Da!... cel puţin aşa cred... 

— În acest caz, putem fi liniştiţi; am eu un mijloc de a pune 
mâna pe acest Pardaillan şi de a-l reduce la tăcere. Dar cum de 
aţi aflat? 

— Pentru că l-am avut în puterea mea câteva zile, în calitatea 
mea de guvernator al Bastiliei; mi-a fost adus; mi s-a 
recomandat să-l supraveghez cu atenţie sporită, să nu-l scap din 


ochi... 

— Păi atunci problema este dintre cele mai simple, spuse 
mareşalul. 

— Cum adică? 

— Nu mai există oare carcere la Bastilia? 

— Dar este liber! Este afară! Am fost nevoit să-l las să plece! 
Ce spun eu!? Ba i-am deschis cu mâna mea porţile Bastiliei, 
cerându-mi chiar scuze că am fost nevoit să-l ţin acolo! 

Mareşalul îşi puse fireasca întrebare dacă nu cumva Guitalens 
înnebunise. 

— Vă miră asta? continuă guvernatorul Bastiliei. Când mă 
gândesc la asta, şi numai asta fac de ieri, gândul ăsta nu mi-a 
dat pace nicio clipă, nu mă mulţumesc doar să mă mir! Sunt 
zăpăcit, înspăimântat, înnebunit! Omul ăsta îmi ţinea viaţa în 
mâinile sale şi eu am fost nevoit să-i dau drumul! Să-l eliberez! 

— Hai, liniştiţi-vă, dragul meu Guitalens. Încercaţi să fiţi mai 
precis. Dacă acest tânăr este chiar cel la care mă gândesc, răul 
nu poate fi chiar atât de mare cum credeţi. 

— Să vă audă Dumnezeu! spuse Guitalens, al cărui ochi se 
învârteau înnebuniţi de jur împrejur. 

Şi începu să istorisească tragi-comedia care avusese loc la 
Bastilia şi la care cititorii noştri au fost martori. 

— Ce părere aveţi? întrebă el după ce termină. 

— Că este minunat şi că trebuie să ne facem luntre şi punte 
pentru a-l avea de partea noastră pe acest tânăr. Mă voi ocupa 
eu de asta... 

— İl cunoaşteţi? 

— Nu, dar cunosc pe cineva care-l cunoaşte... bine... şi asta e 
de ajuns. Haideţi, dragul meu Guitalens, liniştiţi-vă! Mă voi 
ocupa eu să-l înştiinţez pe ducele de Guise în caz de pericol... 
dar sunt convins că nu va fi niciun pericol. În seara asta, dacă 
nu mâine, cel mai târziu, tânărul Pardaillan va fi în puterea 
noastră... 

— Seninătatea dumneavoastră îmi face bine, spuse Guitalens; 
reîncep să răsuflu mai uşurat; iar dacă blestematul ăsta va 
cădea în mâinile noastre, cum păreţi atât de sigur... daţi-mi-l 
mie! Cu atât mai mult, cu cât mi-am riscat locul de guvernator 
lăsându-l să plece şi, admițând că nu-mi risc acum capul... ştiţi 
ce carcere se află la Bastilia... din care nu mai iese nimeni decât 
cu picioarele înainte... 


— Fiţi deci liniştit, mâine vi-l voi aduce pe tânărul Pardaillan 
legal fedeleş, cel puţin dacă nu vom găsi altceva mai bun de 
făcut cu el... 

Guitalens se strecură din palat şi se urcă în litieră la fel de 
grijuliu ca la sosire, dar puţin mai liniştit ca atunci. 

In chiar aceeaşi clipă bătrânul Pardaillan intră grăbit în 
camera lui, îşi puse din nou hainele sale şi-l sili pe Didier să facă 
în viteză acelaşi lucru, spunându-i între timp: 

— Ai o sută de scuzi dacă nu vei scoate o vorbă despre cele 
întâmplate, sau un pumnal în burtă dacă vei îndrăzni să spui 
ceva vreodată, oricine ar fi! Alege! 

— Am ales suta de scuzi, ce naiba! spuse Didier, prea fericit 
să fi scăpat atât de ieftin din încurcătură, ba şi cu un câştig 
considerabil pe deasupra. 

Şi fără vorbă băgă mâna în sac. 

— lar acum, spuse Pardaillan, du-te şi anunţă-l pe domnul 
intendent că m-am trezit, aşa cum ţi-a poruncit adineaori în 
coridor, după ce a crăpat uşa ca să se convingă cu ochii lui că 
dorm, aşa cum îi spuseseşi tu... Dar du-te odată, dobitocule! Nu 
pricepi! 

— Cum să nu? Îndată! Înţeleg că domnul Gille v-a confundat 
cu mine... Fug să-l anunţ. 

Pardaillan se aşeză cu picioarele întinse într-un fotoliu, îşi 
umplu cana ca şi cum n-ar fi fost preocupat decât de băut şi 
aşteptă. 

Ceea ce tocmai auzise pe scăriţa întunecată îi schimbase total 
gândurile; căci cititorii noştri probabil că au înţeles că Pardaillan 
surprinsese cea mai interesantă parte a întrevederii dintre 
mareşal şi guvernatorul Bastiliei. 

Uitase cu desăvârşire în ce scop îşi începuse căutările prin 
palat. Nu-l mai interesa dacă era sau nu era cineva pe care 
mareşalul se străduia să-l ascundă de ochii lui şi cine era acesta. 
Pericolul în care se afla fiul lui îl absorbi în întregime şi începu să 
se gândească la o cale de a-l anunţa cât mai repede pe tânărul 
cavaler. 

Datorită acestei întâmplări, mai mult decât datorită 
precauţiilor mareşalului, bătrânul Pardaillan nu reuşi să afle de 
prezenţa în palatul Mesmes a Jeannei de Piennes şi a fiicei sale. 

Ar fi încercat el oare să le elibereze dacă ar fi cunoscut acest 
lucru? 


Cum nu intră în intenţia noastră gândul de a-l arăta pe eroul 
nostru mai frumos decât în realitate, trebuie să mărturisim că 
ne îndoim de asta. 

Ce era în fond bătrânul Pardaillan? 

Un aventurier! 

Nu avea o educaţie morală; dacă avea simţul frumosului şi pe 
acela al binelui, acestea erau într-o stare, să-i spunem naturală, 
adică în această stare care este caracterizată prin supremaţia 
poftelor şi a instinctului de conservare a propriei fiinţe. 

Avusese, e adevărat, la Margency, un moment sublim de milă. 
Dar cine poate fi sigur că această milă ar mai fi glăsuit în inima 
lui împietrită? Dacă ar mai fi fost mişcat? 

Insă, orice ar fi, trebuie să arătăm că bătrânul Pardaillan îşi 
iubea fiul, îl iubea din răsputeri. 

Neliniştea şi durerea, pe care le resimţise în momentul în care 
înţelese că acest atât de iubit fiu risca să fie aruncat pentru 
totdeauna într-o carceră neştiută de la Bastilia, se traduseră prin 
numeroasele înjurături mormăite cu jumătate de voce şi prin 
câte va înghiţituri zdravene, dând peste cap câteva căni bune. 

Il vom scuti pe cititor să afle gândurile care trecură prin 
mintea bătrânului oştean, asemănătoare acelor imagini de 
coşmar pe care le putem vedea doar pe un ecran, scurgându-se 
cu viteză. 

lar concluzia la care ajunsese fu aceea firească: 

— Voi ieşi îndată din palat şi voi merge la La Deviniere. Dacă 
cineva va încerca să mă împiedice, pe onoarea mea că-l voi face 
fărâme! Vom da apoi explicaţiile necesare. 

Aşa că, odată hotărârea luată, se încinse cu cingătoarea, îşi 
potrivi spada, încercă să vadă repeziciunea cu care ieşea din 
teacă şi dădu să iasă, când în uşă apăru Damville. 

— Ei, spuse mareşalul, ai tras un pui de somn? Eşti pregătit 
pentru seara asta, jupâne Pardaillan? 

— Văd, monseniore, că sunteţi foarte bine informat. La naiba! 
aveţi slugi care văd totul şi vă spun totul! 

— Adevărul e altul, spuse mareşalul roşind uşor. Am vrut, mai 
adineaori, să vin să vorbesc cu dumneata şi am fost înştiinţat că 
dormi; nedorind să-ţi stric somnul, am poruncit să fiu anunţat 
îndată ce te vei trezi, deşi mă grăbeam să te văd... 

— Nerăbdare care-mi face cinste, monseniore. Orice-ar fi, 
acum vă pot asigura de un lucru: sunt capabil să nu pun geană 


pe geană trei zile şi trei nopţi la rând, dacă e nevoie! 

— Nici gând: la miezul nopţii totul se va sfârşi. 

— Deci la miezul nopţii voi fi liber, monseniore? 

— Liber ca pasărea cerului; vei putea merge unde te trage 
inima; bineînţeles, însă, că această cameră îţi va sta la 
dispoziţie pe tot timpul acţiunii de care am vorbit. Va fi o 
încercare aspră, te previn! Aşa că, dragul meu, cu cât vom fi 
mai mulţi, cu atât mai bine... Să nu uit... nu mi-ai vorbit 
dumneata de un tânăr... fiul dumitale... 

— Ba da, răspunse Pardaillan tresărind. 

— II crezi oare în stare, când se iveşte ocazia, să mânuiască 
spada cum trebuie? 

— El! Păi nu visează decât răni şi cucuie... 

— Biine! Adu-l la mine mâine, fără întârziere. Unde locuieşte? 

— Cam pe la Saint-Genevieve. 

— Un loc cam ciudat... Fiul dumitale vrea oare să se facă popă 
sau doctor? 

— Nici prin cap nu-i trece! Îi place însă tovărăşia domnilor 
studenţi, care stau toată ziua prin cârciumi şi care sunt nu 
numai mari băutori, ci şi nişte spintecători pe măsură, ba ştiu să 
mai şi spună tot felul de drăcovenii pline de haz... 

— Cu atât mai bine. Deci, pot conta pe acest tânăr? 

— Ca pe mine însumi. 

Mareşalul plecă. 

— lată ceva ce schimbă puţin lucrurile, murmură bătrânul şi-şi 
descopcie spada. Dacă el contează pe mine că i-l voi aduce 
mâine pe Jean, înseamnă că nu va face nimic astăzi; deci, la 
noapte, după miezul nopţii mai bine zis, îndată ce voi fi liber, voi 
face un tur pe la La Deviniere şi apoi vom mai vedea. Este inutil 
să risc vreo încurcătură tocmai acum, care ar putea să-mi dea 
toate planurile peste cap. Hai mai bine la culcare! 

De data aceasta Pardaillan se întinse în pat şi dormi neîntors 
până la ora cinei. 

La ora zece Henri de Montmorency dădu ultimele porunci. 

Gille, scutierul său, intendentul, într-un cuvânt, confidentul 
său blestemat, era singurul care cunoştea casa unde urmau să 
fie duse Jeanne de Piennes şi fiica ei. El fu trimis înainte, cu 
porunca de a se învârti pe strada, La Hache şi de a ţine sub ochi 
casa cu poarta verde şi împrejurimile. 

Vicontele d'Aspremont trebuia să conducă trăsura până la 


intrarea în strada La Hache. Acolo trebuia să coboare, iar 
mareşalul urma să conducă singur caii, de hăţuri, până în faţa 
intrării, după ce acesta se va fi îndepărtat. 

Cât despre Pardaillan, acesta urma să meargă în spatele 
trăsurii şi să se oprească în acelaşi loc în care se afla vicontele. 

În acest fel, mareşalul şi scutierul său erau singurii care ştiau 
în ce loc anume urma să se oprească trăsura. Pardaillan încă nu 
avea habar cine s-ar fi putut afla în această trăsură. 

La ora unsprezece, vicontele d'Aspremont se prezentă la 
Pardaillan şi-i spuse: 

— Dacă doriţi, domnule... 

— Sunt gata! 

Cei doi bărbaţi coborâră împreună. Pe drum, Orthès îl puse la 
curent pe Pardaillan cu ceea ce hotărâse mareşalul. 

— Un ultim cuvânt, dragul meu adversar, zise Pardailan. 
Dumneata ştii cine este în trăsură? 

— Nu. Dar dumneata? 

— Să mă spânzuri dacă-mi trece prin cap... 

În curtea palatului, trăsura aştepta, gata să pornească. Fără 
îndoială că persoana care trebuia să fie, transportată era deja 
înăuntru, fiindcă uşile erau bine ferecate şi ferestrele acoperite 
cu perdele groase. 

Aspremont îşi luă repede locul de vizitiu. 

Călare, Henri îi mai spuse o dată lui Pardaillan: 

— Vom merge la pas! Stai la zece paşi în urma trăsurii şi, 
dacă cineva încearcă să se apropie, fără nicio ezitare... ştii ce ai 
de făcut! 

În loc de răspuns Pardaillan îi arătă spada scoasă din teacă pe 
care o ţinea ascunsă sub mantie. Mai avea şi un pumnal, şi un 
pistol la cingătoare. 

La un semn al mareşalului, se deschise poarta mare a 
palatului şi Henri se aşeză în frunte; urma trăsura; ultimul ieşi 
Pardaillan, încercând să străpungă întunericul cu ochii lui 
pătrunzători. 

Trăsura o luă pe o străduţă. În aceeaşi clipă, răsună o 
împuşcătură şi o lumină se întrezări în noapte. 

— Înainte! urlă mareşalul. 

D'Aspremont, care fusese ţintit, dar nu atins, îşi înfipse cu 
putere pintenii în calul din frunte, pe care era încălecat, şi 
trăsura se îndepărtă în fuga mare, trezind cu ecourile, sale 


tăcutul cartier. 

— Laşilor! Hoţi de femei! urla o voce răguşită şi schimbată. 
Opriţi-vă! Opriţi-vă! 

Trăsura şi mareşalul dispărură. 

Toate astea avură loc într-o secundă. 

Abia răsunase împuşcătura, abia se pornise trăsura în galop, 
abia răsunaseră acele strigăte furioase în tăcerea nopţii, că 
Pardaillan zări o umbră care alerga după trăsură. 

„A sosit clipa să intru în joc! îşi spuse el. Banditul ăsta, care 
fuge atât de repede, habar nu are că se afla cineva în urma lui 
tot aşa de bun de picior, care-l va ajunge şi...“ 

Aruncând o privire spadei sale, o porni în fuga mare înainte, în 
urmărirea necunoscutului care alerga ca un nebun, încercând să 
îl ajungă din urmă pe mareşal. 

Această cursă cumplită dură cam un minut. 

Pardaillan îl ajunse pe necunoscut şi, năpustindu-se spre el, 
se pregăti să-l izbească din toate puterile. 

Fără îndoială însă că necunoscutul îl auzise fugind în urma lui. 
Căci, în momentul în care Pardaillan îl ajunse, se întoarse, făcu o 
săritură într-o parte şi reuşi să evite cumplita lovitură care-i 
fusese hărăzită. 

Pardaillan se folosi de această mişcare a necunoscutului 
pentru a se aşeza între el şi trăsură, barându-i astfel calea. 

Necunoscutul se aruncă asupra lui, cu capul ridicat. În aceeaşi 
clipă săbiile se încrucişară... 

Acum, când vorbeau spadele, cei doi adversari erau tăcuţi, 
fiecare dintre ei fiind nevoit să recunoască în celălalt un 
spadasin de marcă. Era întuneric beznă şi abia se puteau 
distinge. Pentru a se conduce, le era suficient doar contactul 
celor două spade. Şi acest duel desfăşurat în plină noapte, 
aceste două umbre nemişcate, acest grup abia întrezărit din 
mijlocul căruia se vedea, când şi când, câte o scânteiere a 
oţelurilor care se ciocneau şi nelăsând să se audă, pe lângă 
zgomotul spadelor, decât două respiraţii scurte şi gâfâite, totul 
crea o impresie sinistră. 

Bătrânul Pardaillan, în acest timp, stătea în defensivă, scopul 
lui fiind doar acela de a-l opri pe necunoscut suficient de mult 
pentru a nu mai putea ajunge din urmă trăsura care abia se mai 
auzea. 

Necunoscutul, din contră, dorea cu îndârjire să treacă, şi încă 


repede. Făcu deci vreo două mişcări pentru a-l tatona pe 
adversarul său şi, când consideră mai potrivit, dădu o lovitură 
violentă. Se auzi acel sunet pe care-l scoate fierul hârşâit de 
unul asemănător, şi care e identic cu cel al mătăsii sfâşiate. 
Lovitura îi fusese parată! 

Necunoscutul se aruncă din nou înainte cu capul în piept: 

— Pe Pilat! urlă el. 

— Pe Barabas! urlă în aceeaşi clipă Pardaillan. 

Cele două invective răsunară concomitent. Şi abia se auziră, 
că cele două spade coborâră deodată şi două strigăte se 
înălţară în noapte: 

— Tata! strigă necunoscutul! 

— Fiul meu! răspunse bătrânul Pardaillan! 

Îşi puseră spadele în teacă, nu fără un fel de încurcătură din 
partea bătrânului şi un fel de mânie stăpânită, sau mai bine zis 
disperare, din partea celui tânăr. 

Câteva clipe se lăsă liniştea, în care vreme cavalerul, ciulindu- 
şi urechile, încerca să mai audă vreun zgomot, cât de mic, 
pentru a putea reuşi, să ghicească încotro o apucase Damville. 
Dar nu se mai auzea nimic! 

— Pierdute! murmură el copleşit de tristeţe. 

In acest timp, bătrânul hoinar se tot întrebase ce va putea să 
îi spună fiului său. Simţea o vagă nevoie de a se dezvinovăţi şi 
parcă ghicea că fiul lui avea tot dreptul să-i facă reproşuri. 
Hotări să ia calea atacului şi, într-o atitudine de demnitate 
ofensată, îşi înfipse pumnul în şold şi începu: 

— Te regăsesc, fiule, după o atât de îndelungată absenţă. Şi 
cum te regăsesc? In plină neascultare a sfaturilor mele, pe care 
ai jurat să le urmezi, şi pe care ar fi trebuit să le consideri 
adevărate porunci! Te regăsesc, după cum văd, în flagrant delict 
de slăbiciune sufletească, împotriva căreia am avut grijă să te 
avertizez! Te regăsesc cu nasul vârât în lucruri care nu te 
privesc, punându-te de-a curmezişul bandiţilor din lumea mare, 
capabili să te sfărâme aşa cum ai zdrobi un pahar de sticlă, te 
regăsesc preocupat de oameni răpiți, încercând să sari în 
ajutorul necunoscuţilor care nici măcar nu ţi l-au cerut! Ce mai, 
te regăsesc făcând exact opusul a ceea ce te-am povăţuit eu să 
faci! Astfel profiţi dumneata de sfaturile mele? Ţi-am poruncit să 
te fereşti de bărbaţi, de femei, şi mai ales de tine însuţi! Şi iată- 
te făcând acum pe paladinul! Tristă meserie, fiule, şi care-ţi va 


aduce puţini bani, şi mai puţin renume şi numa-ţi va pava 
drumul, puţin câte puţin, spre spânzurătoare sau spre eşafod! 
Căci oamenii, dragul meu fiu, sunt fiare sălbatice, pe care îi 
uimeşte şi îi umileşte vitejia pură, pusă în slujba unor cauze de 
pe urma cărora nu ai nimic de câştigat! Cel mai puţin neplăcut 
lucru care ţi s-ar putea întâmpla ar fi acela de a fi considerat 
nebun, iar oamenii de bun simţ te-ar arăta cu degetul râzând şi 
dându-şi coate între ei, spunând despre tine: „lată-l pe ăla care 
pretinde să se devoteze unei cauze din care nu-i iese nimic. 
Trebuie să fie sau închis, sau ucis... Fiindcă, dacă asemenea 
exemple ar fi urmate, nu ar mai fi posibile profiturile noastre, 
nici comerţul nostru cinstit, nu ar mai fi oameni mari şi plebe, ar 
fi un adevărat talmeş-balmeş, o confuzie universală, turnul 
Babel!“ lată ce-şi vor spune oamenii, fiule! Şi mă gândesc la 
asta cu amărăciune, căci ar avea dreptate să susţină acest 
lucru... Vezi, fiule, ce cumplite catastrofe sunt cele în care am fi 
împinşi, dacă ar exista numai vreo doi sau trei nechibzuiţi ca 
tine! lată-mă de pe acum zăpăcit de această idee, atât cât poţi 
să mă vezi în întunericul ăsta! Termin, fiule, căci nu-mi plac 
discursurile lungi. Termin, rugându-te să mă urmezi până la o 
anume cârciumă din împrejurimi, despre care ştiu că rămâne 
deschisă toată noaptea, atunci când ştii să baţi în poartă într-un 
fel special... Hei, ce faci?... Nu vii?... 

— Tată, spuse cavalerul cu o voce atât de schimbată, că 
bătrânul tresări, intervenţia dumitale mă aruncă în cea mai 
neagră disperare. Dar, oricât de mare mi-ar fi disperarea pentru 
că nu am reuşit ceea ce îmi doream atât de mult, tristeţea care 
m-a cuprins este şi mai mare văzând că suntem în două tabere 
duşmane... 

— Hei! La naiba! Şi cine te împiedică, mă rog, să vii cu noi? 
Nu vei avea decât de câştigat. lţi sunt asigurate o sută de mii de 
livre, ba chiar, poate, şi comanda unei companii... 

— Taci! Taci! strigă cavalerul. Ah! tată, nu poţi ghici cât sufăr 
şi cât mă îndurerează să te aud vorbind astfel!... Dumneata 
urmezi un drum... iar eu altul... Adio, tată... te părăsesc măcinat 
de durerea de a şti că dumneata te afli printre duşmanii mei! 

— Mă părăseşti? spuse bătrânul Pardaillan, a cărui voce 
începu să tremure. Dar de ce să mă părăseşti? 

Naivitatea bătrânului oştean, atât de impenetrabil pentru 
anumite sentimente, obişnuit cu duritatea atât în privinţa inimii, 


cât şi în aceea a trupului, apărea întreagă în această întrebare. 

— Oare nu dumneata eşti acela care mă obligi la asta? strigă 
tânărul fremătător. Gândeşte-te, tată, imaginează-ţi ce s-ar fi 
putut întâmpla în noaptea asta, când a avut loc acest eveniment 
cumplit: am tras spada împotriva dumitale! Gândeşte-te că, 
dacă te-aş fi atins, dacă vârful spadei mele ţi-ar fi scurs o 
picătură de sânge, numai una, m-aş fi dus să mă arunc în apă şi 
să mă înec! Gândeşte-te că eu trebuia să trec strada asta pe 
care dumneata mi-ai barat-o, şi, că pentru asta, ar fi trebuit să 
te pun într-o poziţie cât se poate de proastă faţă de stăpânii 
dumitale! Ah! tată! mi-e inima frântă! De-ar fi dat să nu te mai 
întâlnesc niciodată în asemenea împrejurări!... Adio! adio, tată! 

Cavalerul făcu vreo câţiva paşi grăbiţi, retrăgându-se. 

Bătrânul Pardaillan se clătină şi se duse să se aşeze pe o 
piatră de care se priponeau caii. Işi luă capul între mâini. 

— Ce să însemne asta? bombăni el. Fiul meu mă părăseşte? 
Noi doi suntem duşmani?... Păi atunci... ce-mi mai trebuie viaţa 
asta?... La ce bun să mai trăiesc?... Ce se va petrece cu stârvul 
ăsta învechit?... Trăiam... cu speranţa de a-l vedea apucând-o 
pe un drum bun... Îl vedeam ajuns un căpitan de temut... cu 
speranţa că el îmi va închide ochii în ultima clipă... Mai ştiu şi eu 
la ce mă gândeam?... Şi acum toate aceste speranţe se 
spulberă?... Să fie oare adevărat?... Îi sunt eu duşman?... 
Drumurile noastre se despart?... Mă părăseşte? 

Două lacrimi mari şi fierbinţi alunecară pe obrajii zbârciţi ai 
bătrânului şi-şi găsiră culcuş în mustaţa lui căruntă, unde 
sclipiră. Era a doua sau a treia oară în viaţă când plângea 
bătrânul Pardaillan. 

Îşi duse mâna la gât, ca pentru a înăbuşi acolo hohotul, de 
plâns. 

— S-a sfârşit! pronunţă el cu acea tristeţe profundă a 
deznădejdii. 

În aceeaşi clipă, însă, se simţi apucat de mâini şi scoase un 
strigăt cumplit de bucurie, aproape îngrozitor de auzit, 
recunoscându-şi fiul care se aplecase deasupra lui şi care, cu o 
voce înăbuşită, îi spunea: 

— Ei bine, nu, nu pot!... Nu pot să te părăsesc astfel!... tată, 
va trebui să discutăm... Aş muri de durere dac-aş şti că 
dumneata eşti împotriva mea!... Haide! Să ne lămurim! 

— Ei! Pe toţi dracii din iad! se bucura bătrânul Pardaillan 


simțindu-se ca un nou născut, să ne îmbrăţişăm mai întâi! lată 
cea mai bună lămurire! 

Tatăl şi fiul se strânseră în braţe cu o bucurie vecină cu delirul 
la unul, amestecată cu durere la celălalt. 

— Lasă-mă să te văd! strigă apoi bătrânul... Da, da... te văd 
prea bine... Nu ştii că eu sunt ca pisicile, văd prin întuneric... şi 
apoi, pentru un tată ca mine, nu e nevoie de lumină ca să-şi 
vadă fiul... te văd şi cu degetele mele... Drace! dar nu mai eşti 
acelaşi! lată-te mai puternic decât cei mai puternici... Ce talie! 
Ce înălţime!... Şi ce mai pumn! La naiba! Parcă n-aş mai prea 
vrea să ne duelăm noi doi, tocmai eu, care sunt cel mai bun 
cunoscător al scrimei... care-i ştiu toate şmecheriile! Ah! ah! Și 
mi-ai adoptat şi înjurătura, ai! Pe ce ton ai spus „Pe Pilat!“ 
Îndată mi-am şi spus: Ăsta nu poate să fie decât propriul meu 
sânge! Haide, vino! Braţ la braţ, pe coarnele tuturor dracilor, în 
acest moment aş fi gata să înfrunt lumea toată! 

— Nu pe aici, tată dragă, dacă vrei. Hai la mine... la 
dumneata! 

— Şi unde este acest la mine? Pariez că la Deviniere! 

— Sigur, tată. 

— Buun! Şi ştii tu oare ce este în clipa asta La Deviniere 
pentru tine? O capcană, o cursă în care vei fi prins, fără îndoială, 
apoi strivit, sfârtecat... Cel puţin dacă nu te vei grăbi tu să-i 
prinzi, să-i striveşti, să-i sfârteci pe cei care vor fi trimişi să te 
ia... lucru care, de altfel, nu m-ar prea uimi... 

— Deci, dumneata crezi... 

— Cred că ar trebui să cam întorci spatele hanului La 
Deviniere. Cunosc pe un oarecare Guitalens care este turbat de 
dorul tău şi care ar fi încântat să te găzduiască pentru vecie într- 
una din carcerele Bastiliei. Aşa că vino cu mine... 

De data asta, cavalerul nu mai opuse rezistenţă. 

După douăzeci de minute, tatăl şi fiul pătrunseră la Ciocanul 
care trozneşte, o cârciumă cu faimă proastă situată pe lângă 
Truanderie, pe strada Francs-Bourgeois, care, pentru anumiţi 
clienţi, rămânea deschisă toată noaptea, în ciuda paznicilor şi a 
ordonanţelor regale referitoare la ora stingerii. 

La primul cat al cârciumii, într-o odăiţă strâmtă, se instalară la 
masă în faţa unei cine improvizate şi bătrânul Pardaillan, 
destupând gâtul primei carafe de Bourgogne, striga bucuros: 

Şi acum povesteşte-mi totul! Tot ce ţi s-a întâmplat de la 


plecarea mea din Paris! Despre petrecerile, despre iubirile tale, 
despre, bătăile şi despre crestăturile pe care le-ai făcut, tot ce-ai 
pus la cale şi ceea ce nu ai realizat, într-un cuvânt, tot ceea ce 
nu ştiu despre lunile astea petrecute de tine singur şi despre 
care mor de nerăbdare să te aud vorbindu-mi. Hai, fiul meu 
drag, dă-i drumul! 


XXXVI 
TATĂL ŞI FIUL (continuare) 


— Şi mai întâi, urmă bătrânul Pardaillan, cum se face că 
urmăreai această trăsură? Ştiai deci că trebuia să iasă şi la ce 
oră? 

— Da, răspunse scurt cavalerul. 

— Şi ce ascundea? 

— Da! spuse el, înnegurându-se. 

— Bravo! Ştii mai mult decât mine, mi-ai luat-o înainte! Eu 
escortam trăsura fără să ştiu ce ducea în ea! 

— Dumneata ştii, tată, începu cavalerul, că jupânul Landry 
Gregoire, patronul hanului La Deviniere, se bucură de o 
reputaţie grozavă datorită unor bucate foarte apreciate, mai 
ales pentru peştele prăjit şi pentru pateurile de ciocârlie. 

— Imi amintesc tare bine aceste pateuri delicioase, spuse 
bătrânul Pardaillan, lingându-se pe buze; bunul şi priceputul 
Landry, dragul de el, scoate cu răbdare carnea de pe oasele 
păsărelelor, o toacă bine de tot, o pune într-o strachină de 
pământ, după ce e bine fiartă, şi apoi toarnă deasupra grăsime 
clocotită. Când grăsimea asta se răceşte, se formează o crustă 
care ţine pateul proaspăt mai multă vreme... Da, ai dreptate, 
Landry are o îndemânare teribilă pentru această operaţiune... 
este un maestru al artei culinare! În timpul călătoriilor mele, am 
încercat de multe ori să-l imit, fără însă a izbândi. Trebuie că are 
el vreun secret al lui... Dar, ia stai, chiar azi am mâncat pateuri 
de-ale lui! Grozavele pateuri de ciocârnlie! 

Cavalerul surâse. 

— Azi de dimineaţă, continuă el, îmi vârâsem în cap să aflu ce 
se petrecea la palatul Mesmes. Deci, m-am pregătit ca de război 
şi am luat-o din loc... Pe stradă, m-am întâlnit cu Huguette... ţi-o 


mai aminteşti pe Huguette, tată? 

— Pe frumoasa doamnă Huguette? Drace! Cum era să o uit? 

— Ei bine, mă înţeleg foarte bine cu ea... Este o fiinţă tare 
bună, care are o inimă simţitoare. Pe scurt, am salutat-o şi mă 
pregăteam să-mi iau zborul trimiţându-i un ultim zâmbet, când 
ea mă întrebă dacă nu-i fac cinstea de a o însoţi. Ducea un 
coşuleţ acoperit cu o pânză albă şi am băgat de seamă că era 
înveşmântată în straie de sărbătoare. Din politeţe am întrebat-o 
unde se duce. Şi ea mi-a răspuns că, aşa ca în fiecare 
săptămână, duce pateuri doamnei de Nevers, tinerei ducese de 
Guise şi apoi mareşalului de Damville. Când am auzit, tată 
dragă, mi s-au muiat picioarele de emoție. Cred că-ţi dai seama 
că întrevăzusem mijlocul de a pătrunde în palatul Mesmes... 

— Ah! Drăguţa asta de doamnă Huguette! exclamă bătrânul 
călător. Tare-mi place cu pateurile ei! Şi pentru că ţi-a oferit şi 
ţie această şansă! 

— Ei, dragă tată, şansa trece de câte zece ori pe zi prin faţa 
uşii fiecărui om; totul este să o vezi şi să o apuci bine! Pe scurt, 
spre marea bucurie a doamnei Huguette, tare mândră de a fi 
însoţită de mine, i-am spus că am aşteptat-o tocmai pentru a 
merge împreună cu ea, spre a-i ţine de urât. Am trecut pe la 
palatul lui Guise, apoi pe la Nevers, şi iată-ne ajunşi la palatul 
Mesmes. In spatele acestuia se găseşte o grădină, iar grădina 
are o portiţă... Pe aici intră doamna Huguette pentru a merge 
direct la bucătărie, care se găseşte într-o clădire din spatele 
palatului. In clipa în care cinstita doamnă Huguette intră pe 
portiţă, m-am luat după ea. 

„— Ei, strigă ea, dar ce faceţi? 

— După cum vezi, te însoțesc până la bucătărie. N-ai decât să 
spui că-ţi sunt văr, frate, orice-ţi trece prin cap; dar eu vreau să 
intru aici! 

— Ah! domnule cavaler, dacă domnul intendent...“ 

— Din nou domnul intendent! strigă bătrânul Pardaillan. Nici 
aşa nu-mi prea plăcea omul ăsta. Să se ferească de mine! Dacă 
nu se va purta bine cu tine, după cum va rezulta din istorisirea 
ta, îi voi tăia urechile! Continuă, dragul meu băiat! 

Cavalerul, mai întâi surprins de această intervenţie 
neaşteptată a tatălui său, îşi continuă povestirea: 

„— Dacă domnul intendent ar şti, ne-aţi face să pierdem 
comanda mareşalului!“ sfârşi Huguette. 


— Dar cum nu păream deloc impresionat de cele spuse, ea 
suspină şi mă lăsă să intru odată cu ea. Am intrat într-un soi de 
vestibul. La stânga erau bucătăriile, la dreapta, oficiul. Chiar în 
fund, o uşă. Huguette se îndreptă spre oficiu şi, în momentul în 
care dădu să intre, i-am spus: „Te aştept aici!“ Tremurând puţin 
şi dezolată, sărmana femeie intră, iar eu, ducându-mă drept la 
uşa din fund, am deschis-o şi am văzut un cabinet gol, în care 
m-am ascuns. Trecură vreo zece minute. Am auzit cum iese 
Huguette. 

„— la te uită! domnul, vărul dumitale, nu mai este aici? se 
auzi o voce proaspătă, de tinerică. 

— S-o fi plictisit aşteptându-mă, răspunse Huguette. Probabil 
este prin grădină... 

— Nu, doamnă Huguette. Căci aşa cum l-am văzut pe 
fereastră venind, l-aş fi văzut şi plecând. 

— Poate că o fi ieşit când dumneata umblai în dulap şi nu 
puteai să-l vezi atunci... 

— In fond, s-ar putea să ai dreptate, doamnă Huguette, spuse 
vocea cea tânără. 

— Sper, draga mea Jeannette, că nu te-ai supărat, nu-i aşa? 

— Dar de ce? Pentru că ţi-ai adus vărul cu dumneata? Nici 
gând, ba din contră! Şi apoi, cine ştie? Partea asta a palatului nu 
comunică cu partea, din faţă decât printr-un culoar închis 
întotdeauna, cu excepţia orelor de masă. Aş fi încântată să-l 
reîntâlnesc... 

— Îţi mulţumesc, îi răspunse Huguette pe un ton cam sec.“ 

Am aşteptat să iasă amândouă în grădină şi am profitat de 
asta pentru a mă strecura în oficiu. 

— Hm! mormăi bătrânul oştean. Poziţie cam primejdioasă, 
fiule! Simt cum mă trec sudorile pentru tine! Şi ce s-a mai 
întâmplat? Hai odată, dă-i drumul! 

— Ce să se întâmple, tată? Pe fereastră, am văzut-o pe 
servitoare însoţind-o pe Huguette până în grădină, le-am văzut 
apoi pe amândouă căutându-mă; cum până la urmă, 
dezamăgită, Huguette a plecat, avusesem însă timp să o privesc 
pe Jeannette, să bag de seamă că era şi tânără, şi tare drăguță, 
că avea cei mai frumoşi ochi din lume... 

— Aha, asta căutai deci la palatul Mesmes! 

— Nici nu te gândi la asta, dragă tată! Totuşi, adevărul este 
că am aşteptat-o pe Jeannette şi, îndată ce intră, am prins-o pur 


şi simplu în braţe, iar cu o sărutare i-am înăbuşit strigătul pe 
care era gata să-l scoată, înspăimântată... Trec acum peste 
întrebările pe care i le-am pus şi peste răspunsuri... Trebuie însă 
să ştii că, după vreo jumătate de oră, sărmana Jeannette era 
convinsă că eram îndrăgostit nebuneşte de ea; aflai şi că era pe 
punctul de a se mărita, ca să-i facă pe plac domnului 
intendent... 

— Ah! de data asta e lucru hotărât! Îi tai urechile! strigă 
bătrânul Pardaillan. 

— Deci, pentru a-i fi pe plac intendentului, trebuia să se 
mărite cu nepotul suszisului intendent, rândaş al mareşalului de 
Damville. Am aflat că intendentul se numeşte Gille, iar nepotul 
Gillot. Am mai aflat că Jeannette nu-l iubeşte pe jupân Gillot şi 
că-l detestă pe jupân Gille, lucruri foarte bine de ştiut, tată! 
Eram pe punctul de a ne face cele mai dulci mărturisiri, deşi o 
uşoară spaimă faţă de mine o mai făcea să se înfioare pe 
frumoasa copilă, când deodată auzirăm paşi pe coridor. 
Jeannette deschise un dulap foarte mare şi mă împinse înăuntru, 
chiar în clipa în care uşa oficiului se deschise. 

— Uf! răsuflă uşurat bătrânul. Era şi timpul, nu-i aşa? Pariez 
că era imbecilul de Gillot! 

— Nu: era unchiul lui! 

— Gille! Domnul intendent! Omul ăsta a cam depăşit măsura! 
Cu faţa lui de schelet ambulant! Nu-i nimic, şi aşa m-am hotărât 
să îi tai urechile! Ah! sărmanul meu băiat, iată-te într-o poziţie 
neplăcută, în dulapul tău! Cum vei ieşi de acolo? 

— Vei vedea îndată, bunul meu tată. Deci, tocmai intendentul 
sosise. Am înţeles asta din primele cuvine schimbate cu 
Jeannette. Şi iată discuţia pe oare am ascutat-o: 

„— Jeannette, spuse intendentul, prizonierele nu ţi-au spus 
nimic azi de dimineaţă?“ 

— Prizonierele! exclamă înfundat bătrânul Pardaillan. 

— Da, tată. Asta fu întrebarea pe care o puse intendentul. Şi, 
dacă dumneata eşti acum emoţionat, închipuieşte-ţi cum eram 
eu, gata să mă sufoc în dulapul ăla! Imi bătea inima atât de 
tare, că este de mirare cum de nu a auzit-o intendentul! Cel 
puţin, aşa mi se părea atunci... 

Ajungând aici cu povestirea, cavalerul dădu peste cap o cupă 
cu vin, îşi şterse fruntea leoarcă de sudoare şi continuă: 

„— Nu, domnule intendent, nu mi-au spus nimic, spuse 


Jeannette. Nici în dimineaţa asta, cum nu mi-au spus nimic, de 
altfel, nici în celelalte zile. Doamnele astea sunt tare triste, asta- 
i tot ce vă pot spune despre ele. 

— Sper, reluă intendentul, că n-ai suflat o vorbă nimănui în 
legătură cu prezenţa în palat a acestor străine, nimănui, nici 
chiar nepotului meu! 

— Of! Domnule! Atâta m-aţi ameninţat, că nu este niciun 
pericol să spun vreo vorbă cuiva! 

— Bravo! Aminteşte-ţi numai că Înălţimea Sa îţi va da o dotă 
frumuşică dacă eşti deşteaptă şi asculţi... 

— Monseniorul este prea bun. Este datoria mea să-l ascult şi 
nu cred că merit vreo răsplată pentru asta. 

— Foarte bine, fata mea. Eşti demnă să te măriţi cu Gillot şi te 
vei mărita cu el. Să nu uiţi să fii atentă şi să-mi spui ce vor face 
şi ce vor vorbi când te duci să le duci mâncarea, îndată... 

— Of, domnule, am văzut tot, am fost foarte atentă. 
Sărmanele doamne plâng într-una şi abia se apropie de 
mâncare. Să ştiţi că mi-e milă de ele. Pentru mine este o clipă 
foarte neplăcută aceea când mă duc să le duc de mâncare... 

— Lasă, Jeannette! Astăzi este ultima zi! Mâine nu vor mai fi 
aici! Monseniorul le redă libertatea. Ştii, Jeannette, sunt rude cu 
domnul mareşal. El vrea să o mărite pe tânără cu un prieten de- 
al lui foarte bogat, iar tânăra domnişoară nu vrea în ruptul 
capului. A făcut tot ce-a putut pentru a o determina să accepte. 
Dar dacă ele sunt atât de încăpăţânate, şi fiica şi mama, pe 
onoarea mea că renunţă să mai insiste. Şi le trimite înapoi... dar 
toate astea să rămână numai între noi, înţelegi? 

— Fiţi fără-grijă, domnule. Sunt tare bucuroasă că pleacă... 

— Vor pleca încă din seara asta. Monseniorul a ajuns la 
capătul răbdării. Deci, la revedere, Jeannette, eşti o fată 
deşteaptă şi te vei mărita cu Gillot.“ 

— Ba bine că nu! ţi-ai greşit socoteala, bătrân nebun! îşi 
întrerupse bătrânul Pardaillan fiul. Această Jeannette mi se pare 
o fetişcană prea isteaţă ca să se mărite cu dobitocul ăla de 
Gillot. Ce-ar fi să-i tai şi ăstuia urechile? Dar continuă-ţi 
povestirea, băiete, mi se pare tare interesantă, chiar dacă-mi 
face o sete de nestins, probabil şi din pricina emoţiilor. Şi cine 
erau aceste prizoniere, aceste... rude? 

— Vei afla îndată, tată, continuă cavalerul, în timp ce bătrânul 
era preocupat să desfunde o nouă sticlă. Îndată ce-am priceput 


că intendentul diavolului se îndepărtase, am ieşit din dulap... 

„— Haide, repede, îmi spuse Jeannette. Veţi reveni mâine 
dimineaţă, dacă e adevărat că vă plac atât de mult...“ 

— Imi placi chiar foarte mult, Jeannette. Şi de aia nici n-am de 
gând să plec. De ce vrei să scapi de mine? 

— Fiindcă, este ora... când vine să mă vadă pretendentul 
meu... şi să-mi facă curte... Haideţi, plecaţi, vă implor! Dacă vă 
vede, va scula toată casa cu ţipetele lui. Nici nu vă închipuiţi cât 
de bine este păzit acest palat. Chiar şi servitorii se spionează 
unul pe celălalt. 

— Jeannette, i-am spus eu hotărât, nu voi pleca! 

— Şi Gillot care trebuie să vină...“ 

— Să-l ia dracu pe Gillot! mormăi bătrânul Pardaillan. Dacă o 
să pun mâna pe el... 

„— Nu numai că nu voi pleca, urmă cavalerul, dar chiar tu mă 
vei conduce... 

— Unde? 

— Cum unde? La doamnele despre care vorbea intendentul... 
rudele... prizonierele... 

— Ah! asta-i bună! Sunteţi nebun! strigă Jeannette. Şi iată că-i 
trece prin cap să mă întrebe cine sunt în fond şi ce caut în palat. 
Eu insist să mă conducă. Ea nu vrea şi refuză cu îndârjire... Ce 
mai, mi-am dat seama că am trecut prea repede la atac şi am 
pierdut, dintr-un foc, tot ce câştigasem până atunci. Eram 
disperat. Nu puteam pricepe de fel atitudinea noii mele 
prietene, când deodată ea spuse cu amărăciune: 

— Fără îndoială că o iubiţi pe această domnişoară şi că ea vă 
iubeşte! Abia acum înţeleg de ce refuză cu atâta îndârjire 
partida pe care i-o oferă mareşalul. Dar să nu contaţi pe mine să 
vă. Ajut!“ 

— Şi după ce spuse asta începu să plângă. Atunci m-am 
luminat... Jeannette era geloasă! 

— Sărmana mititică! spuse Pardaillan tatăl. 

— Atunci, continuă cavalerul, m-am grăbit să o liniştesc. l-am 
jurat că domnişoară iubea pe un gentilom important, care mă 
trimisese pentru a încerca să-i vorbesc... „Cum ţi-a putut trece 
prin cap, am continuat eu, că această domnişoară de neam 
mare, o Montmorency, ar putea iubi un sărăntoc aşa cum sunt 
eu, văr al unei hangiţe, un nepricopsit fără niciun chior...“ Acest 
raţionament a impresionat-o mai mult decât toate jurămintele 


mele... 

„— De fapt, pare adevărat! strigă ea.“ 

— Ha, ha! începu să râdă în hohote bătrânul Pardaillan, 
povestea s-a dovedit bună... 

Întunecat şi tremurând, cavalerul rămase tăcut un minut. 

— Tată, spuse el deodată, ce părere ai dumneata despre ce 
gândea fata asta? 

— Ce anume? Că o Montmorency nu poate să iubească pe 
cineva aşa sărac cum eşti tu? 

— Chiar aşa. 

Bătrânul Pardaillan ridică din umeri şi mai goli o cupă cu vin. 

— Cred că este părerea unei fetiţe şi a unui băieţaş - adică-i o 
copilărie. Să ştii un lucru: dragostea nu cunoaşte distanţele, 
dacă vreodată, apar asemenea distanţe. Nu există vreo doamnă 
din lumea mare care să nu consimtă să se mărite cu un om 
neînsemnat, dacă-l găseşte pe gustul ei. Dar, reluă el după o 
clipă, una, dintre prizoniere este deci o Montmorency! 

— Da. 

— lată ceva care începe să fie cam ciudat, spuse bătrânul 
Pardaillan, căzând pe gânduri. Hai, continuă. Povestirea ta mă 
interesează din ce în ce mai mult... 

— Deci, reluă cavalerul după ce suspină, îndată ce Jeannette 
fu convinsă că o Montmorency nu putea să mă iubească, sfârşi 
prin a fi de acord cu ceea ce-i ceream. Dar adăugă că nu mă va 
putea conduce la prizoniere decât seara, pe la ora opt. Am 
mirosit o păcăleală şi am presupus că Jeannette urma să mă 
roage să revin spre seară, când ea îmi spuse, roşindu-se: 

„— Până atunci, domnule, puteţi rămâne în camera mea, 
unde vă voi conduce şi unde vă voi aduce ceva de mâncare. 
Ceea ce fac este din milă pentru această domnişoară, care 
plânge de ţi se rupe sufletul, şi aş fi foarte fericită să o ajut să se 
mărite cu cel pe care-l iubeşte... Să ne grăbim, căci Gillot 
trebuie să apară...“ 

— Acestea fiind spuse, am căutat să o răsplătesc după 
puterile mele, cum mă pricepeam mai bine. M-a făcut să jur că- 
mi voi aminti de serviciul pe care mi-l face. l-am jurat cu dragă 
inimă. Îmi spuse atunci să o urmez. Trecu în fugă prin coridor, 
iar eu am urmat-o. A deschis o uşă şi a intrat într-altul, 
întunecos şi întortocheat. Continuam să o urmez. Deodată, la 
celălalt capăt al acestuia, apăru cineva... 


— lar blestematul de Gille! strigă bătrânul Pardaillan. 

— Nu, de data asta era Gillot! 

— La fel de idioţi, la fel de buni de spânzurătoare amândoi! 
Ah, ! sărmane cavaler, deci totul era compromis! Cum te-ai 
descurcat? 

— Vei vedea îndată, dragă tată! Observasem pe coridor, la 
dreapta, o adâncitură pe care abia o depăşisem cu vreo doi-trei 
paşi. In adâncitură se zărea o uşă. Când Jeannette se opri, 
împietrită, eu, ascunzându-mă în spatele ei, dădui înapoi până la 
acea adâncitură. Intorcând capul, Jeannette observase manevra 
mea şi începu să vorbească, tare cu Gillot care ajunsese în 
dreptul ei. In acest timp, eu apucai să deschid uşa şi mă trezii în 
capul scării care ducea spre pivnițele palatului. Am împins 
uşurel uşa în urma mea şi am tras cu urechea la discuţia lor: 

„— Încotro te îndrepţi aşa grăbit, Gillot? 

— Mai întâi la oficiu, să-mi dai o sărutare, Jeannette.“ 

Şi am auzit zgomotul unui sărut puternic, spuse cavalerul. 

„— Şi pe urmă? îl întrebă fetişcana. 

— Păi, pe urmă, să ştii că unchiul Gille mi-a dat ordin să 
pregătesc pentru seara asta trăsura cea mare şi doi cai, iar totul 
trebuie să fie gata la ora unsprezece seara. Şi, cum trăsura n-a 
mai fost folosită de multă vreme şi voi fi nevoit să-mi petrec cel 
puţin două ore ca s-o pun la punct, mă duc să-mi iau o sticlă ca 
să mă întăresc... 

— Ce? Mergi în pivniţă? Şi dacă află pivnicerul? 

— Ei aş! cine să-i spună? Sper că nu ai de gând să-mi faci aşa 
ceva! 

— Dar uşa este încuiată! 

— Ba am deschis-o adineaori, Jeannette! 

— Bine. Atunci hai cu mine la oficiu. Ai destulă vreme. 

— Ba de loc, fir-ar să fie! Căci trebuie să mă grăbesc să pun la 
loc cheia.“ 

— Acestea fiind spuse, uşa se întredeschise şi am văzut-o pe 
Jeannette înspăimântată, ascunzându-şi obrazul în mâini. Am 
început să cobor scările cu spatele, treaptă cu treaptă, în acelaşi 
ritm cu Gillot. In sfârşit, iată-mă ajuns jos şi acolo m-am lipit de 
perete, sperând că Gillot nu mă va vedea şi voi putea să ies de 
acolo în timp ce el îşi căuta vinul. lată însă că imbecilul aprinse 
o torţă! 

— Uf! strigă bătrânul Pardaillan. 


— Mă zări de îndată şi rămase o clipă cu gura căscată, cu 
ochii ieşiţi din orbite de spaimă. Dar îşi veni în fire şi vru să 
scoată un țipăt. Prea târziu însă! Căci îl apucasem de gâtlej! Era 
şi timpul... Căci în aceeaşi clipă am auzit la capătul scării o voce 
bombănind despre neglijenţa pivnicerului... Era unchiul Gille, 
care închise uşa şi răsuci cheia!... Fără îndoială că Jeannette 
avusese timp să scape... 

— Ah! Mizerabilul ăsta de intendent! Drace! Regret acum că 
nu are decât două urechi! Drace! Drace!... iată-te închis acum în 
pivniţă!... Mă întreb cum vei proceda pentru a ieşi... Drace! 
Drace! Drace! 

— Dragă tată, din moment ce mă vezi lângă dumneata, spuse 
tânărul Pardaillan zâmbind cu şiretenie, înseamnă că m-am 
descurcat! 

— Ai dreptate, ai dreptate... Şi totuşi, mi se face pielea de 
găină când mă gândesc că erai acolo... închis în pivniţă... 

— Într-un cuvânt, reluă cavalerul, uşa era frumuşel ferecată! 
Eu îl tineam pe idiotul de Gillot de gât, ca să-l împiedic să strige. 
Îl văzui deodată cum se face din alb roşu şi cum apoi se 
preschimbă în vânăt! Atunci am slăbit strânsoarea. S-a aruncat 
la picioarele mele după ce a tras două guri bune de aer, 
implorându-mă: 

„— Fie-vă milă, domnule bandit! Lăsaţi-mi viaţa, nu vă voi 
denunța!“ 

— la auzi, ticălosul, te-a luat drept un hoţ! strigă bătrânul 
vagabond. 

— Păi avea şi de ce! Pe lângă spadă, mai aveam la brâu şi un 
pistol, şi un pumnal... De altfel, nici nu m-am grăbit să-l 
contrazic... Dar, pentru mai multă siguranţă, l-am legat bine şi i- 
am pus un căluş pe măsura gurii lui mari! 

Domnul de Pardaillan tatăl izbucni în râs. 

— Şi, pe la ce oră spui că se petreceau toate astea? 

— Să tot fi fost vreo unsprezece dimineaţa... 

— Deci chiar în clipa în care eu îl legam pe jupân Didier! Ah! 
Ce ţi-e şi cu aceşti Pardaillan! Se descurcă bine! lar palatul 
Mesmes îi va fi cunoscut ce pot în aceeaşi zi! 

— Nu te înţeleg, tată. 

— Îţi voi povesti eu mai încolo. Acum urmează-ţi istorisirea. 
Erai la clipa în care îl legai pe Gillot, îi puneai căluşul adică... Ha! 
ha! Ha! 


— Da. Îţi dai seama că eram neliniştit. Trecu o oră, trecură 
două! Deşi eram atât de îngrijorat, foamea şi setea începură să- 
mi dea târcoale... 

— În ceea ce priveşte setea, observă pe bună dreptate 
bătrânul, nu aveai de ce te teme, din moment ce te aflai chiar la 
sursă, adică în pivniţă. 

— Ai dreptate, tată. 

— Dar cu foamea? Trebuie că ai regretat pateurile de 
ciocârlie! 

— Ba nu prea, la drept vorbind. Fiindcă, străbătând pivnițele, 
în lung şi-n lat, am descoperit locul în care se păstrau 
jamboanele afumate şi, pe cinstea mea, în lipsa pateurilor, m- 
am mulţumit cu jambonul... Da, dar iată că, după ce mi-am 
potolit foamea muşcând din carnea trandafirie a jambonului şi 
mi-am potolit însetarea desfundând o butelcă, iată că, spusei, 
îmi vine ideea să-i dau ceva să mănânce şi să bea şi 
prizonierului meu... Mă apucai deci să-l caut... şi unde crezi că l- 
am descoperit!? În capul scărilor, chiar în clipa în care se 
pregătea să facă zgomot izbind cu pumnii şi cu picioarele în uşă! 
Dintr-un salt l-am apucat, l-am târât după mine şi i-am zis: 
Mizerabile! Deci voiai să mă dai pe mâna lor! Cum avea gura 
înfundată cu căluşul, nu-mi putu răspunde... Dar tremura din 
toate încheieturile, era ca o piftie moale! Am adăugat atunci: Ai 
merita să mori de foame! Dar mi-e milă de tine. Aşa că l-am 
desfăcut din legături şi i-am vârât în gură restul de jambon pe 
care se apucă să-l înfulece. Când a terminat, i-am pus din nou 
căluşul şi m-am apucat să-l leg cu conştiinciozitate, cât m-am 
priceput eu mai bine... Apoi l-am vârât lungit într-un fel de raft, 
printre jamboane şi cârnaţi, astfel că părea el însuşi un cârnat 
mare... 

— Minunat! Încântător! strigă înveselit bătrânul Pardaillan. 
Dar nu l-ai şi afumat puţin? 

— Îmi pare rău, dar nu mi-a venit ideea... Liniştit acum 
dinspre partea lui, m-am străduit atunci să deschid uşa. Dar se 
dovedi inutil. Ba mai mult, torţa era pe sfârşite, şi nu după multă 
vreme se stinse... lată-mă acum într-un întuneric, total, aşezat 
pe treptele scării, ascultând cu nelinişte, aşteptând ca vreun 
servitor să vină să scoată vin şi astfel să reuşesc să ies de acolo. 
Ţineam într-o mână pistolul, în cealaltă pumnalul... Dar orele se 
scurseră... Nu se auzea niciun zgomot. Şi, gândindu-mă la ce-i 


spusese Gillot Jeannettei, gândindu-mă la această trăsură care 
trebuia să fie gata pregătită pentru ora unsprezece, mă 
întrebam neliniştit dacă prizonierele vor fi din nou duse fără ca 
să am posibilitatea să ştiu unde, fără ca să pot face nimic pentru 
a încerca să le eliberez! 

— Sărmanul cavaler! îl întrerupse râzând bătrânul. 

— Râzi, tată? îl întrebă tânărul, nu fără un reproş în glas. 

— Nu-mi da atenţie, dar nu mă pot stăpâni când mă gândesc 
la idiotul ăla de Gillot care, în tot acest timp, legat fedeleş ca un 
cârnat, se dădea de ceasul morţii, întins cum era printre şunci şi 
cârnaţi, fără a se putea măcar consola cu răzbunarea meritată 
asupra acestora, adică fără a putea să înfulece, fiindcă era legat 
la gură... Ce idee sublimă ai avut să-l transformi pe jupânul 
Gillot într-un jambon! Ha! Ha! 

În ciuda tristeţii, cavalerul nu se putu împiedica să nu 
zâmbească la rândul său. 

— Cât despre tine, continuă bătrânul, trebuie să mărturisesc 
că poziţia ta nu era prea veselă... Dar aveai vinul şi jambonul, 
totuşi, până la urmă, ai reuşit să deschizi uşa? 

— Nu, mi-a fost deschisă... de Jeannette. 

— Mititica asta drăgălaşă! 

— Chiar în clipa în care mă cufundasem în cea mai neagră 
disperare, am auzit cheia răsucindu-se încetişor în broască. Mă 
pregăteam să dau năvală. Uşa se crăpă şi în cadrul ei se zări 
năsucul obraznic al Jeannettei. 

„— Repede! Repede! îmi spuse ea. Am putut să iau cheia 
numai pentru o clipă! Fugiţi! 

— Cât este ceasul? am întrebat-o înnebunit. 

— Abia a bătut de zece.“ 

— Am respirat uşurat. Trăsura nu trebuia să plece decât la ora 
unsprezece! Am îmbrăţişat-o apoi pe Jeannette din toată inima. 

„— Veţi reveni? m-a întrebat ea. 

— Bineînţeles! Cum aş putea oare să te uit? 

— Şi Gillot? spuse ea deodată, amintindu-şi de logodnic. 

— Gillot? Este pe punctul de a înghiţi toate jamboanele din 
pivniţă!“ 

— Aşa că ea se repezi în pivniţă, iar eu în partea opusă, în 
grădină. Am străbătut-o din câteva salturi. Poarta era închisă. 
Am sărit zidul şi am înconjurat palatul. Şi, văzând că nu mai 
aveam vreme să le previn pe persoanele interesate în această 


poveste, m-am hotărât să aştept trăsura de unul singur... De 
fapt, nici nu a fost nevoie să aştept prea mult. După vreo 
jumătate de oră, iată că se deschide poarta cea mare a 
palatului. Fug şi mă ascund la colţul primei străduţe. Trăsura 
porneşte. Bag de seamă că nu este escortată decât de un 
călăreț, care merge înainte. Şi iată planul meu: să-l dau jos pe 
vizitiu cu un foc de pistol, să-l trag jos de pe cal pe călăreț, să-l 
oblig să se bată cu mine, să-l rănesc sau să-l omor, apoi să 
deschid trăsura şi să le eliberez pe prizoniere. Am tras asupra 
vizitiului... şi îmi scapă! 

— Sărmanul meu băiat... 

— Ce vrei, tată! Eram înnebunit. Speranţa, teama, neliniştea, 
mii de sentimente mă răscoleau... şi toate astea m-au făcut să- 
mi pierd sângele rece atât de necesar în acele clipe... în sfârşit, 
ca să termin, la pocnetul pistolului, trăsura o ia la galop. Incep 
să alerg după ea. Şi aş fi ajuns-o! Sunt sigur că aş fi ajuns-o! 
Deodată, aud cum fuge cineva în urma mea, întorc capul şi văd 
un bărbat care mă ameninţă, cu spada în mână; fac un salt la 
stânga, bărbatul profită de asta ca să se pună între mine şi 
trăsură, iar aceasta dispare foarte repede... Ştii şi dumneata ce- 
a urmat, căci bărbatul acela dumneata erai, tată! 

Aceasta fu istorisirea cavalerului în strâmta cămăruţă a 
cârciumii rău famate, în mijlocul celei mai profunde linişti a 
nopţii, sub bârnele înnegrite ale tavanului scund, la masa 
şchioapă unde erau aşezaţi, având în faţă şi de mâncat, şi mai 
ales de băut. 

Am ţinut să repetăm această povestire cu limbuţia şi 
naivităţile ei, cu simplitatea şi vicleniile sale, în sfârşit astfel 
încât să reuşim să punem în evidenţă figura eroului nostru - 
aventurier într-o epocă a violenţelor, o mai spunem o dată, gata 
să o mintă pe micuța servitoare sau să-l ia cu forţa pe grăjdarul 
cam idiot, gata să scoată spada sau să tragă cu pistolul, toate 
fiind lucruri la care, în zilele noastre, ne-am gândi de două ori 
înainte de a le pune în aplicare. 

— lată deci cum mi-am petrecut această zi, sfârşi cavalerul 
după o tăcere prelungită, timp în care tatăl său îl studiase pe 
îndelete, cu o privire în care se amestecau şi admiraţia, dar şi 
neliniştea. 

— Insă, continuă bătrânul dornic să-şi smulgă fiul din 
gândurile sale negre, îţi cerusem să-mi povesteşti tot ce-ai făcut 


de când am plecat, iar aceasta nu a fost decât istoria unei zile... 
Văd că ai început tocmai cu sfârşitul. 

— Ah! tată! strigă cavalerul, fiindcă importanţa acestei zile îţi 
poate arăta valoarea restului! Dacă am vrut să intru cu orice 
preţ în palatul Mesmes, dacă m-am folosit de viclenie şi de forţă 
pentru a putea şti mai întâi dacă aceste două femei se găseau 
în palat, apoi pentru a mă apropia de ele, apoi, în sfârşit, pentru 
a încerca să le eliberez, toate astea se datorează faptului că 
sunt pentru totdeauna legat de ele! Aşa că trebuie să le 
eliberez, altfel voi muri!... Dar, tată, am venit aici ca să ne 
explicăm reciproc... Mai întâi însă o întrebare... dar o întrebare 
la care te implor să-mi răspunzi sincer! 

— Vorbeşte, dragul meu copil! spuse bătrânul Pardaillan cu un 
fel de tandreţe aspră. 

— Ei bine... spuse tânărul ezitând, dumneata însoţeai 
trăsura... nu-i aşa? 

— Ba chiar aşa, cavalere. Eram chiar însărcinat să omor pe 
oricine s-ar fi apropiat. Şi se pare că nu se temeau degeaba... 

— Deci, reluă cavalerul cu o nelinişte sporită, dumneata ştii 
încotro se îndrepta trăsura!... Ştii, tată! Mai adineaori îmi 
spuneai să nu aveai habar ce conţinea. 

— E adevărul adevărat! Deh, nu-l prea dă afară din casă 
încrederea pe monseniorul de Damville! 

— Dar ştii încotro se îndrepta. 

— Ba deloc, băiete. Ţi-o spun cinstit. Mă crezi, nu-i aşa? Cred 
că nu-ţi trece prin cap gândul umilitor că tatăl tău ar putea să te 
înşele, nu-i aşa? 

— Te cred, tată! spuse cavalerul copleşit de durere. 

Işi vedea spulberată ultima speranţă. 

— Dar, reluă bătrânul, dacă eu nu-ţi pot spune unde mergea 
blestematul ăla de mareşal, ai putea măcar să-mi spui cine sunt 
aceste prizoniere care au fost transportate în mare secret. 
Spuneai ceva de o Montmorency. Ce rude ale mareşalului, pe 
care eu nu le cunosc, să mai fie şi astea? 

— Tată, aminteşte-ţi de discuţia noastră din ziua plecării 
dumitale. Aminteşti-ţi de acea femeie, al cărei nume nu ai vrut 
să mi-l spui, fiindcă nu era secretul dumitale. Aminteşte-ţi de 
acea femeie a cărei fetiţă ai răpit-o chiar dumneata! odinioară... 

Bătrânul oştean se albi la faţă, tresărind. 

— Ei bine, această fetiţă, copilaşul... Loise de Piennes sau mai 


bine zis Loise de Montmorency... 

— O iubeşti! 

— Da, tată! 

— Fatalitate! murmură bătrânul care-şi lăsă capul în piept, 
gânditor. 

— O iubesc, reluă cavalerul. O iubesc fără speranţă. Şi totuşi, 
vreau să o eliberez! Căci ea se găsea în acea trăsură! Ea şi 
mama ei! 

— Eşti sigur? 

— Prea sigur! Aminteşte-ţi ce mi-a spus micuța Jeannette. 
Vorbele ei se potrivesc prea bine la portretul mamei şi al fiicei... 
Au fost răpite acum două săptămâni... II bănuiam pe mareşalul 
de Damville! Acum sunt sigur!... Dar unde le duce? De ce le 
schimbă temniţa? 

— Aha! Abia acum înţeleg! Acum înţeleg rostul precauţiilor 
luate ieri cu mine... Mareşalul nu voia să aflu că el avea nişte 
prizoniere şi cine erau aceste prizoniere! Se temea! Şi avea 
dreptate să se teamă de mine! Căci, dacă aş fi ştiut adevărul, ce 
ai vrut tu să faci aş fi făcut eu însumi! 

— Şi totuşi, tată, cum se face de te afli în serviciul 
mareşalului? De când eşti în palat? 

— Doar de ieri seară. Şi am fost păzit pe faţă. Mareşalul mi-a 
spus doar că de la miezul nopţii voi fi liber. Îmi propusesem să 
te reîntâlnesc după acea oră. 

Bătrânul Pardaillan îi povesti apoi fiului său întâlnirea cu 
Damville de la Ponts-de-Ce şi rezultatul acesteia. La rândul său, 
cavalerul îşi completă istorisirea cu principalele evenimente ale 
vieţii sale, după plecarea tatălui. 

Când povestirile lor se încheiară, începuse să se crape de 
ziuă. 

Hotărâră ca bătrânul Pardaillan să se întoarcă la palatul 
Mesmes şi să-l slujească pe Damville cu credinţă în ceea ce 
priveşte planul de luptă politică. 

Aceasta, era cea mai bună cale pentru a reuşi să afle ceva în 
privinţa Jeannei de Piennes şi a fiicei sale. 

— La nevoie, adăugă bătrânul, este cineva care trebuie să ştie 
ceva despre asta, căci el conducea trăsura: vicontele 
d'Aspremont. lar pe ăsta îl voi forţa eu să-şi dea drumul la gură! 
Fii liniştit, nu peste multă vreme voi afla eu totul... 

— lar eu voi merge la mareşalul de Montmorency să-i spun ce 


s-a întâmplat. Te voi aştepta apoi la Deviniere... şi gândeşte-te 
cu câtă nerăbdare... 

— La Deviniere, nefericitule? Deci ai de gând să te întorci la 
Bastilia? 

— Ai dreptate, nu mă mai gândisem la asta... 

— Vei rămâne aici. De multă vreme sunt în cei mai buni 
termeni cu stăpâna cârciumii Ciocanul care trosneşte. De altfel, 
fiind un han cu o faimă cât se poate de proastă, domnii armaşi 
sau sbirii de orice fel nu îndrăznesc să se hazardeze pe aici... 
Aşa că vei fi în deplină siguranţă. Voi da poruncă să ţi se 
pregătească ceva unde să poţi dormi omeneşte. 

Apoi tatăl şi fiul se îmbrăţişară. 

Bătrânul o sculă pe hangiţă, care dormea de multă vreme, şi îi 
dădu instrucţiuni. Aceasta jură că în casa ei cavalerul va fi mai 
în siguranţă chiar decât era regele la Luvru. 

Cavalerul îşi însoţi tatăl până în stradă. Când acesta se 
îndepărtă, îi spuse: 

— Tată, am lăsat la Deviniere pe cineva... un prieten... du-te 
şi mi-l adu, fiindcă eu nu pot merge... 

— S-a făcut. Şi cum îl cheamă pe prietenul tău? 

— Pipeau... este un câine... 


XXXVII 
LA LUVRU 


Cavalerul dormi două sau trei ore pe o saltea nenorocită, pe 
care stăpâna cârciumii Ciocanul care trosneşte, înclinată, spre 
exagerări de natură sentimentală, o numea pat somptuos, 
salteaua aflându-se într-o odăiţă căreia îi spunea „camera 
prinților“. 

„Cum vor fi fiind camerele simplilor marchizi sau baroni sau 
cele ale cavalerilor!“ îşi spuse tânărul strecurându-se în odăiţă, 
gând care, de altfel, nu-l împiedică să adoarmă de îndată ce se 
întinse în culcuş, ca în cel mai bun pat cu putinţă, şi nici să 
viseze visuri de dragoste, de parcă nu ar fi fost despărţit, 
probabil pentru totdeauna, de cea pe care o iubea atât; iată încă 
o dovadă că la fericita vârstă de douăzeci de ani, iluzia 
consolatoare este mai puternică decât realitatea cea mai crudă; 


Béranger? a compus în legătură cu acest fapt un cântecel foarte 
drăguţ. 

Către ora nouă dimineaţa, cavalerul era în picioare. 

Se îndreptă spre palatul Montmorency, unde îl găsi pe 
mareşal care-l aştepta cu o nerăbdare întunecată. 

Toată ziua şi toată noaptea precedente, François le petrecuse 
într-o stare de agitaţie, bântuit de gânduri contradictorii. 

Acum îşi reproşa că nu şi-a dat frâu liber primului impuls, 
acela de a merge să-şi găsească fratele. 

Acum se gândea că tânărul cavaler avusese dreptate şi că, în 
acest caz, viclenia va fi mai utilă decât forţa. 

Din când în când, se oprea, fermecat, asupra acestui 
eveniment care i se părea himeric: avea o fată de 
şaptesprezece ani, a cărei existenţă o ignorase întotdeauna! 
Atunci surâdea, şi aproape îndată ochii i se umpleau de lacrimi. 
Alteori, mult mai des, se gândea la această mamă admirabilă, la 
Jeanne, al cărei martiriu îl reconstituise după dramatica vizită la 
Margeney; şi atunci înţelegea că nu încetase nicio clipă să o 
iubească... Jeanne îi apărea aşa cum o văzuse la ultima lor 
întâlnire în pădurea de castani, în înfloritoarea ei tinereţe, în 
mijlocul naturii, ea însăşi înflorită. 

Şi atunci se punea o problemă dramatică; şi, deşi făcea 
eforturi să o îndepărteze cât mai mult, ea revenea, 
neîndurătoare: era însurat cu Diane de France. Ba mai mult, în 
aceste zile ea încerca să se reapropie de el. Imposibilitatea unei 
despărţiri, o ofensă prea gravă adusă familiei regale, îi părea 
evidentă. Fusese găsit un papă pentru a o sacrifica pe sărmana, 
micuța Jeanne; nu va putea fi găsit unul care să-l despartă de 
Diana! Cu toate acestea, i se părea imposibil să mai trăiască 
departe de Jeanne, să perpetueze condamnarea acum, când era 
atât de sigur de nevinovăția ei... 

Şi, în vreme ce se gândea că viaţa îi fusese sfărâmată, că era 
prea târziu pentru a fi fericit, că trăise şaptesprezece ani într-o 
cumplită disperare şi că va trebui ca, măcar acum, să trăiască 
fericit, se surprindea muşcându-şi furios mâinile şi gânduri 
cumplite de răzbunare îi urcau în cap, asemenea aburilor unei 


2 Béranger, Jean-Pierre de, (1780-1857) este autorul unor cântece de mare 
audienţă populară, considerat drept poet naţional în perioada Restauraţiei. 
Compuse pe ritmuri simple, de poezie populară, creaţiile sale dezvăluie un 
spirit profund liberal şi patriotic (N.t.) 


băuturi ameţitoare. 

Astfel oscilau gândurile acestui nenorocit om cinstit, antrenat 
în vârtejul imaginilor care se succedau cu repeziciune, 
asemenea unei bărci pierdute în mijlocul oceanului zguduit de 
furtună. 

Când apăru cavalerul, el nu îndrăzni să-i pună vreo întrebare, 
dar privirea lui arzătoare era mult mai grăitoare... 

Pardaillan fu înspăimântat de ravagiile înscrise pe această 
figură care, cu doar o zi înainte, îi apăruse atât de impunătoare 
ca urmare a măreției naturale a mareşalului, a renumelui său, 
prin noblețea acestui nume de Montmorency, a cărui glorie 
atinsese apogeul prin conetabil. 

Acum nu mai vedea decât un bărbat, un bărbat care suferea. 
Tot prestigiul dispăruse, iar umilul cavaler, omul sărac se 
surprinse copleşit de milă faţă de puternicul senior. Citi în ochii 
acestuia toată neliniştea aşteptării. 

— Monseniore, spuse el, nu mă înşelasem... ele erau chiar în 
palatul Mesmes. 

— Erau! exclamă mareşalul. 

— Ceea ce înseamnă că nu mai sunt acolo! Ah, monseniore! 
în toată această poveste este o cumplită fatalitate. Am ratat 
eliberarea lor... un glonte care a dat greş, un braţ care a 
tremurat... şi iată destul pentru a fi nevoiţi să luăm totul de la 
capăt... 

— Deci dumneata te-ai bătut? strigă François. 

— Da, monseniore, dar nu am reuşit. Ce vreţi! Sunt momente 
în care curajul viclenia, forţa, prudenta, tot ceea ce ar trebui să 
garanteze victoria se sfărâmă... 

— Te-ai bătut pentru mine!... Cavalere, îţi sunt deja atât de 
îndatorat, că nici nu ştiu cum aş putea să-mi exprim prietenia pe 
care o simt pentru dumneata. E o mare fericire pentru mine să 
întâlnesc un om ca dumneata, atât de viteaz, atât de devotat, 
atât de dezinteresat! 

Cavalerul roşi uşor. 

O clipă, în colţul gurii îi apăru acea cută care îi dădea o atât 
de ciudată expresie de agerime dar şi de răceală. 

Nu fu însă decât un val uşor pe un iaz liniştit, care dispăru 
aproape îndată ce se formase. 

Căci mareşalul i se părea atât de nefericit şi de demn de 
simpatie, că în aceste momente l-ar fi ajutat de bunăvoie şi din 


toată inima, chiar dacă nu ar fi fost împins de dragostea pe care 
i-o purta Loisei. 

— Deci, reluă mareşalul strângându-şi pumnii, chiar fratele 
meu se înverşunează împotriva ei. lar acest om face parte din 
familia mea, în vine îi curge sânge ca al meul!... Hai, povesteşte- 
mi tot ce ştii!... L-ai văzut pe nemernicul ăsta?... El te-a văzut?... 
Şi încă mai trăieşti!... 

— Monseniore, liniştiţi-vă. Ura este un lucru important, cu 
singura condiţie de a o dirija tu însuţi şi a nu te lăsa dirijat de 
ea. Nu l-am văzut pe monseniorul de Damville. Nici el nu m-a 
văzut. lată ce s-a petrecut... 

Şi cavalerul îi relată tot ce-i povestise tatălui său. Fără 
îndoială că, de data aceasta, povestirea fu foarte scurtă; 
cavalerul se feri să prezinte acele detalii prea picante pe care i 
le oferise părintelui său în cursul întâlnirii lor; ba mai mult, evită 
să rostească numele bătrânului Pardaillan. 

Oricum ar fi fost, această povestire îl umplu pe mareşal de 
admiraţie. 

— Dumneata ai făcut asta! strigă el. 

— Da, monseniore, răspunse simplu cavalerul; dar asta nu ne- 
a prea fost de folos, decât poate pentru a ne confirma că 
răpitorul era chiar mareşalul de Damville, aşa cum am presupus 
amândoi. Cât despre trăsură... încotro s-a îndreptat... Probabil 
că nu peste multă vreme voi afla eu... 

Mareşalul îl strânse de mână cu putere pe Pardaillan. 

— lar eu, tinere, îţi spun că trebuie să o ştiu îndată! 

— Monseniore, monseniore, ce aveţi de gând să faceţi? 

— Eşti oare dumneata în stare să repeţi tot ce mi-ai povestit, 
chiar dacă asta ar putea să reprezinte un pericol, în faţa fratelui 
meu? 

— Sunt gata! spuse Pardaillan, cu figura lui împietrită; cât 
despre pericole, monseniore, credeam că v-am dovedit 
îndeajuns că mai de grabă mă distrează. Un om ca mine, care 
nu are decât pielea sa de riscat, nu se gândeşte decât la 
posibila gaură pe care vârful spadei i-o poate face în vestă... 

— În acest caz, eşti gata să mă însoţeşti în faţa regelui? 

— Chiar acum! răspunse cavalerul, fără a-şi putea totuşi 
împiedica o scurtă tresărire. 

— Foarte bine. Vom pleca de îndată la Luvru. Să facă regele 
dreptate: asta este singura posibilitate de a evita să se ofere 


lumii spectacolul monstruos al celor doi fraţi din neamul 
Montmorency sugrumându-se reciproc... lar dacă regele nu va fi 
de acord... 

— In acest caz? întrebă răguşit cavalerul. 

— Atunci, răspunse mareşalul pe un ton sumbru, dacă 
judecata oamenilor nu este posibilă, voi recurge la judecata lui 
Dumnezeul: 

Mareşalul se îndreptă apoi grăbit spre apartamentul său. 

— Drace! mormăi Pardaillan. La rege!... Adică acasă la buna 
regină Caterina! Măreaţa doamnă care m-a aruncat la Bastilia şi 
care va face orice să mă prindă din nou!... În mod sigur, acesta 
mi-e destinul... Să stau sub aripa ocrotitoare a venerabilului 
Guitalens!... Hai, nu mai pot da înapoi acum!... Voi merge la 
Luvru! 

După vreun sfert de oră, mareşalul reveni. 

Işi pusese costumul de ceremonie şi purta toate ordinele pe 
care le primise. Îşi pusese după gât marele colier de aur, pe cap 
o tocă neagră cu pană albă, vesta şi pantalonii de mătase 
neagră, o pelerină scurtă de mătase gri dublată cu hermină, 
cizme înalte; dar în locul sabiei de paradă cu mânerul împodobit 
cu diamante, se încinsese cu spada grea de luptă, cu mânerul 
de fier în formă de cruce. 

Cu chipul său palid în albeaţa coleretei, mareşalul avea, în 
acest costum atât de potrivit înălţimii şi staturii sale 
impunătoare, ceva din acea măreție sălbatică ce fusese 
odinioară atât de caracteristică tatălui său, conetabilul. Era într- 
adevăr un Montmorency, tipul marelui senior al epocii sale, de o 
mândrie nemărginită, capabil să discute aproape de la egal la 
egal cu regele. 

Îi făcu semn cavalerului să-l urmeze. 

În curtea palatului aştepta o trăsură pe care mareşalul 
poruncise să fie pregătită, ca şi lacheii săi, de altfel. 

Trăsura, cu cei patru cai negri înhămaţi, cu un servitor călare 
în frunte, cu cei doi vizitii, cu cei patru lachei în picioare în 
spate, toţi înveşmântaţi în costumul de ceremonie şi purtând 
însemnele familiei de Montmorency, era impunătoare. 

Mareşalul şi Pardaillan urcară şi se aşezară; în faţa lor, pe 
banchetă, se aşezară patru paji în costume de satin alb, cu 
vesta de asemeni purtând stema casei. 


3 Este vechiul nume al duelului (N.a.) 


Enormul vehicul porni la pas şi ieşi pe poartă, în timp ce 
doisprezece soldaţi prezentau arma. Încet, se îndrepta spre 
Luvru, iar cei care-l întâlneau pe drum îşi spuneau: 

— lată-l pe mareşal care merge să-şi prezinte omagiile 
regelui... 

Tot timpul drumului, mareşalul şi cavalerul nu schimbară o 
vorbă. Mareşalul era adâncit în gândurile-i sumbre, iar cavalerul, 
impresionat de măreţul echipaj, se gândea nu fără emoție că 
urma să se afle de îndată chiar în faţa regelui Franţei. 

Ajunseră la Luvru. 

Vestea vizitei pe care o făcea mareşalul de Montmorency 
regelui se răspândi de îndată în acest orăşel bârfitor şi clevetitor 
care era somptuoasa reşedinţă a regilor Franţei. Căci, într- 
adevăr, enormul colos de piatră adăpostea între zidurile sale o 
populaţie numeroasă, plictisită de etichetă, în aparenţă oameni 
scorţoşi, dar în fond răscolită de pasiuni diverse care mocneau 
în acest microunivers. Drame şi comedii, iubiri violente sau 
poetice, adultere, dueluri, omoruri, intrigi se coceau în acest 
cuptor; iar feţele fardate conform modei păstrau, sub rigiditatea 
lor artificială, sub impasibilitatea ce le era un al doilea fard, o 
neîncetată curiozitate, o surdă nelinişte care le dădeau privirilor 
luciri ciudate; toate aceste fiinţe acoperite cu mătăsuri şi cu 
chipurile pictate aveau aspectul unor măşti şi atitudinea unor 
fantome. 

Curiozitatea era marea virtute a curteanului, iar neliniştea era 
boala acestuia. 

Acest neprevăzut eveniment al sosirii mareşalului de 
Montmorency, care de ani întregi se ţinea departe de Curte, 
pricinui deci o rumoare impresionantă în palat. 

In acea dimineaţă fusese recepţie la rege, asta însemnând că 
la trezirea lui Carol al IX-lea fuseseră admişi curtenii. Tânărul 
rege părea bine dispus. Cu acea armonie care îl caracteriza în 
zilele în care se simţea bine, adusese toată lumea să facă o 
vizită într-un nou cabinet care i se pregătise la parter, chiar sub 
apartamentul său. Era o încăpere destul de mare, dar de fapt, în 
comparaţie cu imensele săli ale palatului Luvru, era mică; mai 
poate fi văzută şi în zilele noastre. Carol al IX-lea dorea să facă 
din ea cabinetul său de arme şi de vânătoare. Asta însemna că 
pusese să i se aducă acolo tot ce era sabie sau spadă grea, pe 
care mâinile sale slabe nici nu ar fi putut să le folosească, săbii 


de Damasc, pumnale maure, pumnale lungi italieneşti, 
archebuze, pistolete, cuțite de vânătoare, corni şi trâmbiţe de 
vânătoare; nicio statuie, niciun tablou, nicio carte. 

Fereastra acestui cabinet dădea înspre Sena, fiind la vreo 
şapte-opt picioare deasupra malului. În acest loc nu era 
amenajat vreun chei sau vreun port; Sena curgea, liberă sau 
capricioasă, săpând la întâmplare, ici colo, golfuleţe minuscule 
în nisip. 

Un boschet de plopi centenari, care-şi îndoiau vârfurile sub 
adierea brizei asemenea unor seniori care se salutau între ei, se 
înălța acolo. Decorul era de un farmec straniu: masa albă a 
Luvrului încă nou, verdele delicat al plopilor foşnind la „cel mai 
mic suflu al vântului care, întâmplător, brăzdează delicat oglinda 
apei“, Sena de o paloare delicată în rochia ei de un verde 
transparent şi, mai departe, talmeş-balmeşul acoperişurilor 
ascuţite, al crenelurilor masive ale caselor, al zidurilor cu 
ferestre zăbrelite, al vitraliilor nenumărate ce străluceau în 
atâtea culori... 

Şi probabil că din pricina acestui decor, a fluviului, a înalţilor 
plopi melodioşi îşi alesese Carol al IX-lea tocmai acest cabinet. 

Fereastra era larg deschisă şi un frumos soare de aprilie 
răspândea deasupra Parisului razele sale aurite, care creau 
impresia că Sena râde şi îţi face cu ochiul. 

În momentul în care intrăm în acest cabinet, unde se aflau 
adunate vreo cincisprezece persoane, regele Carol al IX-lea, 
ţinând în mână o archebuză pe care tocmai i-o dăduse 
armurierul său, meşterul Cruce, arunca priviri lungi şi îmbătate 
de bucurie asupra peisajului care i se oferea ochilor dornici de 
frumuseţe. 

Îl rugăm pe cititorul nostru să nu uite că acest rege, care 
poartă, pentru posteritate, greaua povară a cumplitei crime din 
noaptea Sfântului Bartolomeu, că acest rege deci avea douăzeci 
de ani, că era la vârsta în care gândea în poezii, că-i plăcea 
vânătoarea pentru că-i oferea prilejul de a se afla în mijlocul 
naturii, că avea gesturi de o generozitate spontană, că avea 
gusturi simple aşa cum îi era şi îmbrăcămintea, că adora o 
tânără femeie încântătoare, graţioasă şi drăgălaşă şi că era, la 
rându-i, adorat de aceasta. 

Noi, care am pus întrebări acestor fantome ale trecutului, noi, 
care am căutat să le surprindem adevăratele gânduri prin 


intermediul unor atitudini anumite, prin câteva gesturi, prin 
câteva cuvinte intime, noi prezentăm aici gestul şi atitudinea lui 
Carol al IX-lea în faţa poeticei magii exercitate de decorul pe 
care abia îl descoperise. 

Şi, fiindcă imaginaţia i se aprinsese în faţa acestui 
impresionant spectacol, emoția îi trecu în inimă şi murmură 
încet: 

— Marie!... 

— Sire, spuse Cruce, sistemul nou al acestei archebuze 
permite să se ţintească cu o precizie extraordinară. 

— Ah! chiar aşa?! spuse regele care, smuls din visul său, 
începu să examineze arma, nu fără a tresări neplăcut 
impresionat de această brutală întoarcere la realitate. 

— Nici nu încape vorbă, continuă Cruce. Astfel, să 
presupunem, de exemplu, că un duşman al Maiestăţii Voastre 
trece în această clipă prin faţa acestei ferestre. Să presupunem 
că este unul dintre aceşti plopi. Trăgând de aici, Maiestatea 
Voastră l-ar lovi sigur, fiind în afară de orice pericol. Doreşte 
oare regele să facă o experienţă? 

— La ce bun? Cred că nu am duşmani! spuse Carol al IX-lea, a 
cărui frunte de fildeş se încruntă şi a cărui privire fu tulburată de 
o neaşteptată nelinişte. 

— Bineînţeles că Maiestatea Voastră nu are duşmani, insistă 
Cruce; dar arma aceasta este minunat de precisă... 

— Fie! spuse deodată regele. 

Şi ţinti unul dintre plopi. 

Curtenii se apropiară să asiste la experienţă. 

— Duce, spuse regele, vedeţi dacă nu cumva trece cineva 
chiar acum pe mal. Ar fi cumplit ca, pentru a încerca această 
archebuză, să ajung să omor pe cineva... 

Ducele de Guise, căruia îi fuseseră adresate aceste cuvinte, 
se grăbi să se aplece pe fereastră. 

— Nimeni, sire! spuse el. 

Atunci regele ţinti unul dintre plopi, care se găsea la vreo 
treizeci de paşi de fereastră. Tânărul duce de Guise se apropie, 
cu fitilul aprins. 

— Hai! spuse regele. 

Tânărul duce apropie fitilul, explozia răsună, camera se umplu 
de fum. 

— Atins! strigă Cruce. Vedeţi, sire!... De aici se poate vedea 


scrijelitura făcută în trunchiul plopului... Ah! ce armă admirabilă! 

— Dar şi fratele meu este un trăgător de mâna întâi! se auzi o 
voce nepăsătoare. 

Ducele d'Anjou era cel care se pronunţase astfel. 

Atunci toţi curtenii începură să se întreacă în laude. Doi sau 
trei dintre „micuţii“ ducelui d'Anjou, care se găseau acolo, 
începură să bată din palme. 

— Ochiul regelui este infailibil! strigă Quelus. 

— Regele este cel dintâi vânător al regatului! adăugă 
Maugiron. 

Deodată, un personaj cu o înfăţişare întunecată, care se ţinea 
la distanţă, spuse râzând: 

— Dacă, din fericire, în locul plopului ar fi fost vreun nenorocit 
de hughenot, calvinistul ar fi fost acum ad patres! 

— Bravo, Maurevert! strigă un alt curtean, Saint-Megrin, care 
de vreo câteva zile trecuse în suita ducelui d'Anjou din cea a 
ducelui de Guise. 

În timp ce aceste laude se încrucişau, regele, palid şi agitat 
deodată de tremurături convulsive, examina cu un ochi 
întunecat „rana“ făcută plopului... Aruncă archebuza într-un colţ 
şi spuse cu un ton grav: 

— De-ar da cerul să nu fim niciodată nevoiţi să tragem în 
plopi vii! 

Curtenii se înclinară, devenind tăcuţi pe dată. lar Carol al IX- 
lea chemându-l pe bătrânul Ronsard care discuta, mai departe, 
cu Dorat îl întrebă: 

— lar dumneata, ce părere ai, tată? 

Îi spunea aşa nu numai din afecţiune, ci şi pentru a acorda 
poetului un fel de distincţie specială. 

Trebui să repete întrebarea pusă lui Ronsard care, cum se 
ştie, era surd, atât de surd că abia reuşise să audă detunătura. | 
se arătă archebuza, plopul şi, când în sfârşit înţelese, rosti: 

— Spun, sire, că este mare păcat să văd astfel mutilat un fiu 
al naturii. Acest plop sângerează, plânge, să nu vă îndoiţi de 
asta, sire, şi se întreabă cu tristeţe ce rău vă va fi făcut de Îl 
trataţi astfel... 

— Asta-i bună! rânji Henri de Guise, iată şi poetul care vrea să 
ne facă să credem că plantele au suflet. Dar asta este o 
adevărată erezie! 

Ronsard nu-l auzi; înţelese însă intenţia batjocoritoare din 


înfăţişarea ducelui de Guise; sprâncenele lui albe şi stufoase se 
zbârliră. lar el spuse: 

— La fel voi spune şi despre vânătorul care ucide un cerb sau 
un căprior: aceasta este o crimă! Şi cel care este în stare, 
pentru simpla sa plăcere, să ucidă un animal inofensiv ai cărui 
ochi frumoşi şi blânzi cer îndurare zadarnic, acela poate la fel de 
bine să ucidă şi un om. Vânătorul este crud prin natura sa. În 
van îşi acoperă el ferocitatea cu un strat superficial pe care i-l 
dă educaţia; dacă ucide, asta se întâmplă pentru că are 
instinctul crimei... 

Aceste cuvinte spuse în faţa unui rege vânător îi lăsară pe toţi 
cu gura căscată. 

Carol al IX-lea se mulţumi doar să zâmbească, murmurând: 

— Poet!... 

De altfel, chiar în aceeaşi clipă, atenţia tuturor fu atrasă de 
intrarea unui valet de-al regelui, un fel de personaj oficial care, 
la nevoie, folosea ca persoană ce făcea prezentările. 

Valetul se opri în faţa regelui. 

— Ce este! întrebă Carol al IX-lea. 

— Sire, domnul mareşal de Montmorency solicită onoarea de 
a fi primit de Maiestatea Voastră. 

— Montmorency! strigă Carol al IX-lea, ca şi cum nu şi-ar fi 
putut crede urechilor. Trebuie că va fi auzit de marea pace care 
se va face. Şi acum vrea să termine cu îmbufnarea! Bine, să 
intre! 

Îndată Carol al IX-lea se aşeză într-un fotoliu uriaş de abanos, 
bogat sculptat. Şi toţi cei prezenţi se aliniară la dreapta şi la 
stânga acestui fotoliu. 

Atunci uşa se deschise larg şi cei patru paji ai mareşalului 
intrară doi câte doi, cu mâna încleştată pe mânerul pumnalului 
şi se aşezară doi în dreapta şi doi în stânga uşii, într-o atitudine 
ţeapănă. 

Îşi făcu apoi apariţia mareşalul, urmat de cavalerul de 
Pardaillan. 

Francois de Montmorency se opri la trei paşi înaintea fotoliului 
regelui şi făcu o plecăciune adâncă. 

Apoi, îndreptându-se, aşteptă ca regele să i se adreseze. 

Carol al IX-lea contemplă o clipă în tăcere nobilul cap al 
mareşalului, încremenit într-o atitudine de forţă şi de demnitate. 
Plăpând şi cu sănătatea delicată, admira nu fără amărăciune 


înălţimea şi umerii largi ai vizitatorului, său. 

Curtenii prezenţi aşteptau, pentru a-şi compune atitudinea, ca 
regele să vorbească, gata fie să-i surâdă lui Montmorency, fie să 
i se adreseze obraznic, după cum stăpânul îl va întâmpina bine 
sau rău. 

Numai Henri de Guise îl fixa pe mareşal cu o privire 
dispreţuitoare, în care puteai citi ura ascunsă. 

— Prietenul calviniştilor! mârâise el la intrarea mareşalului, cu 
voce scăzută. 

— Fiţi binevenit, domnule mareşal, spuse în sfârşit Carol al 
IX-lea. De câtă vreme aţi dezertat de la curtea Franţei, ne-am 
temut că veţi fi murit... şi adeseori ne-am întrebat dacă la Saint- 
Denis a pierit însuşi conetabilul, tatăl dumneavoastră, şi nu 
cumva dumneavoastră... Vă văd grozav de viu şi de sănătos... 

Satisfăcându-şi astfel, prin aceste cuvinte neînsemnate, 
ranchiuna, Carol al IX-lea adăugă pe un ton mai serios: 

— Esenţial este că dumneata eşti aici şi că, în sfârşit, ai 
revenit, încă odată, fii binevenit! 

Atunci toţi curtenii, cu excepţia lui Guise, îi zâmbiră cât putură 
de fermecător mareşalului şi un murmur de bucurie străbătu 
asistenţa, ca şi cum toţi ar fi fost teribil de plăcut impresionați 
de această întoarcere. 

— Sire, spuse Montmorency, am venit să o implor pe 
Maiestatea Voastră să-mi acorde o audienţă. 

— Desigur. Vorbiţi. 

— Sire, mă refeream la onoarea unei audienţe particulare. 

— Dumneata doreşti să vorbim între patru ochi? 

— Dacă Maiestatea Voastră doreşte să fie de acord. 

— Ei bine, fie... 

Abia pronunţase regele aceste cuvinte că toţi curtenii, 
înțelegând despre ce este vorba, chiar şi ducele d'Anjou, fratele 
lui Carol al IX-lea, se înclinară şi porniră către uşă. 

— Dar de ce rămâne acest tânăr? întrebă regele, arătându-l 
pe Pardaillan. 

Cavalerul tresări şi-şi ridică privirile înspre Carol al IX-lea. Într- 
adevăr, o scenă mută se desfăşura în timp ce regele şi 
mareşalul schimbau cele câteva cuvinte pe care le-am amintit. 

Intrând în cabinet, ochii cavalerului se opriră mai întâi asupra 
lui Quélus, a lui Maugiron şi a lui Maurevert. Şi surâse aşa cum 
ştia să surâdă în anumite clipe, adică afişând o impertinenţă de 


gheaţă care îi era proprie. Fără îndoială că „micuţii“ lui d'Anjou îl 
recunoscură şi ei, fiindcă începură să-l măsoare cu un aer 
insolent. 

Cavalerul, fără ostentaţie, îşi frecă braţul drept fixându-l pe 
Maugiron (vă amintiţi că, în timpul întâlnirii nocturne din strada 
Saint-Denis, îl rănise pe Maugiron la braţul drept). 

Acesta înţelese sensul gestului şi îl privi furios, dar răspunsul 
cavalerului nu fu decât o privire plină de uimire nevinovată... de 
ce atâta furie, frumosule domnişor? 

Se întoarse apoi spre Maurevert, şi cum acesta îl privea cu un 
aer de curiozitate provocatoare, cavalerul îşi mângâie uşurel 
obrazul (vă amintiţi că îl lovise pe numitul Maurevert, cu sabia 
transformată în cravaşă, peste obraz, în aceeaşi întâlnire, iar cel 
lovit mai păstra încă urma roşiatică a acestei ruşini). 

Spadasinul îşi strânse pumnii şi păli de furie. 

— Ne vom întâlni noi! mărâi el cu o voce scăzută. 

— Când vei vrea! răspunse pe acelaşi ton Pardaillan. 

leşind din cabinet, Qu€lus şi Maugiron începură să vorbească 
la urechea ducelui d'Anjou, iar acesta se întoarse spre Pardaillan 
şi-i aruncă un surâs atât de ameninţător, că sărmanul cavaler nu 
se putu opri să-şi spună: 

„Uf!... Sunt un om mort! Recunoscut de monsenior, nu voi ieşi 
de aici viu, decât probabil pentru a merge la Temple sau la 
Bastilia!“ 

Aşa că este uşor de înţeles de ce rămăsese Pardaillan zăpăcit 
şi tăcut la întrebarea adresată de rege. 

Se grăbi însă Montmorency să răspundă: 

— Sire, cavalerul de Pardaillan pe care vi-l înfăţişez este un 
martor a ceea ce urmează să vă spun. Solicit şi pentru el 
aceeaşi onoare ca pentru mine... 

Carol al IX-lea făcu un semn aprobator cu capul. 

— Şi încă nu este totul, sire, continuă atunci mareşalul. 
Deoarece văd că Maiestatea Voastră este atât de binevoitoare 
cu mine, îndrăznesc să vă implor să porunciţi ca domnul 
mareşal de Damville să fie chemat la Luvru pentru o problemă 
care nu suportă amânare. 

— Deci dumneata doreşti ca în prezenţa mea să se 
desfăşoare un consiliu de familie? 

— Da, Sire, răspunse François cu o voce ciudată, un consiliu 
de familie. Şi cum regele Franţei este părintele tuturor 


slujitorilor săi, este drept ca acest consiliu să se ţină în prezenţa 
tatălui nostru al tuturor francezilor. 

Carol al IX-lea cunoştea ura care îi despărţea pe cei doi fraţi. 
Dar nu cunoştea cauzele acesteia. Avu presentimentul că va 
afla acum acele taine pe care mareşalii le ţinuseră ascunse 
atâta amar de vreme. Vocea schimbată şi întunecată a lui 
Francois, prezenţa acestui martor, solemnitatea pregătirilor îl 
impresionară şi se decise să meargă până la capăt în această 
aventură. 

Bătu deci cu un ciocan de argint şi, la apariţia aproape 
instantanee a valetului său, ceru să fie chemat Cosseins, 
căpitanul gărzilor sale. 

— Maiestatea Voastră a uitat că i-a dat domnului de Cosseins 
o permisie de trei zile, spuse valetul. 

— La naiba, ai dreptate! 

— Dar este aici căpitanul gărzilor doamnei regine Caterina, iar 
dacă Maiestatea Voastră doreşte... 

— Nancey?... Da... Va face acest oficiu la fel de bine. 

După un minut, căpitanul de Nancey intra în cabinet. Oricât 
de puternică ar fi fost obişnuinţa etichetei, Nancey, zărindu-l pe 
Pardaillan, pe care el însuşi îl arestase şi-l dusese la Bastilia, se 
opri stupefiat, cu ochii mari. 

Pardaillan se făcea că studiază cu o atenţie sporită o 
archebuză atârnată de zid; apoi, cum Nancey continua să-l 
privească, hipnotizat parcă, tânărul cavaler se hotărî să-l 
privească la rândul său, îi zâmbi şi îi făcu un semn cu mâna, 
aproape protector. 

— Hei, Nancey! zise regele încruntând din sprâncene, ce s-a 
întâmplat? 

— lertaţi-mă, Sire, îmi cer de o mie de ori iertare! bâigui 
căpitanul, tocmai am avut o ameţeală, o stare de zăpăceală... 

„Dacă povestea asta mai ţine mult, se gândi cavalerul, va 
deveni atât de complicată, că mare noroc îmi va trebui să mă 
pot descurca!“ 

— Bine! reluă regele. Du-te dumneata de îndată la palatul 
Mesmes şi spune-i domnului de Damville că doresc să-i vorbesc. 

— Maiestatea Voastră porunceşte să merg singur?... sau cu 
vreo câţiva soldaţi?... 

— Singur, ce naiba, singur! Nu este vorba de vreo arestare. 
Dumneata te crezi aici în cabinetul reginei-mame! 


Carol al IX-lea avea adeseori vorbe de duh care, îndată ce 
erau raportate Caterinei, o făceau pe aceasta să se înverzească 
de furie. Este însă adevărat că atunci putea să se consoleze cu 
cel de-al doilea fiu, ducele d'Anjou, punând cu el la cale, pe 
ascuns, tot felul de planuri. 

Căpitanul se frânse în două şi ieşi. 

— lar acum, sire, spuse atunci Francois de Montmorency, 
trebuie să-i spun Maiestăţii Voastre că am venit să-i cer să facă 
dreptate şi că înaintea sa îl voi acuza pe mareşalul de Damville 
de trădare, minciună şi crimă de răpire. Ah! Sire! adăugă el 
văzând mişcarea pe care o făcu regele, ghicesc la ce vă gândiţi! 
Vreţi să-mi spuneţi că există destui judecători în Paris şi că lor 
trebuie să mă adresez, lor trebuie să le spun ce am pe suflet! 
Dar dumneavoastră sunteţi cel dintâi judecător al regatului, 
Sire! Şi nu apelez doar la dreptatea Voastră! Ci şi la bunătatea 
Voastră! Lucrurile înfricoşătoare pe care vi le voi povesti trebuie 
să rămână secrete, Sire! Şi, decât să le dau pradă judecătorilor, 
decât să dau naştere unui scandal care va mânji pentru 
totdeauna acest nume glorios pentru care am făcut cele mai 
mari sacrificii, ei bine, sire, decât asta, mai bine îmi fac dreptate 
de unul singur!... Maiestatea Voastră mă va înţelege dintr-un 
singur cuvânt... Este vorba despre o femeie... despre două 
femei... două martire... Una, fiica, lovită chiar de la naştere de 
cea mai cumplită nenorocire, fiindcă tatăl ei a abandonat-o... 
cealaltă, mama... demnă de milă pentru o lungă şi nedreaptă 
suferinţă, pe care a suportat-o în tăcere, putând fi demnă de 
admiraţie chiar şi pentru această tăcere a ei... 

— Domnule mareşal, spuse regele cu o emotie pe care nu şi-o 
mai putea stăpâni, dacă dumneavoastră doriţi aşa, voi fi arbitru 
în această afacere. Cuvintele dumneavoastră şi starea de 
agitaţie mă fac să bănuiesc, neîndoielnic, că este vorba de o 
problemă de familie care nu trebuie făcută publică. Vorbiţi deci 
fără teamă. Vă asigur că voi face dreptate şi, de asemenea, că 
secretul dumneavoastră va fi bine păstrat. 

— Maiestatea Voastră mă copleşeşte şi mă întreb cum voi 
putea să vă dovedesc mulţumirea care îmi umple inima... Dar, 
Sire, chiar datorită gravităţii acuzațiilor pe care pretind să i le 
aduc propriului meu frate, nu ar fi oare mai cinstit ca el să fie de 
faţă înainte ca eu să vă prezint toate amănuntele? 

— Ai dreptate, mareşale, ai dreptate. 


O lungă tăcere plină de nelinişte urmă acestor cuvinte şi 
aproape o jumătate de oră se scurse, regele gândindu-se, cu 
întreaga sa curiozitate adusă la limită, Pardaillan întrebându-se 
cum se vor sfârşi toate acestea, iar mareşalul fixând neclintit cu 
privirea uşa cabinetului. 

În sfârşit, regele întrebă: 

— Măcar aţi putea să-mi spuneţi ce se întâmplă în prezent cu 
aceste două femei? 

— Da, Sire: sunt două lucrătoare umile. 

— Lucrătoare? strigă uimit Carol al IX-lea. Şi ce lucrează? 

— Sire, se ocupau cu broderia şi tapiseriile, ceea ce le procura 
un minimum de mijloace de a supravieţui, de a-şi continua 
sărmana lor existenţă. 

Spunând aceste cuvinte, mareşalul avu un gest care-i trăda 
neagra supărare. 

— Şi unde locuiau? întrebă regele. M-am ocupat eu însumi de 
broderiile pentru steme şi cred că le cunosc pe cele cinci sau 
şase lucrătoare din Paris care sunt capabile să facă asemenea 
lucruri. 

— Sire, locuiau în strada Saint-Denis. 

— Strada Saint-Denis! exclamă Carol al IX-lea. Cumva în faţa 
unui han? 

— În faţa hanului La Deviniere, Sire! 

— Ea este! spuse regele, lovindu-şi palmele una de alta. O 
cunosc! Este în mod sigur cea mai pricepută brodeza de steme 
şi de devize care există în Paris. 

Şi cu un surâs tandru, Carol al IX-lea îşi aminti acea scenă în 
care îi oferise Mariei Touchet tapiseria realizată de brodeza din 
strada Saint-Denis, care purta deviza /e charme tout. 

Mareşalul rămase stupefiat, cu o nelinişte surdă declanşată 
de acest incident neprevăzut. 

— Asta te surprinde? spuse regele pe un ton de uşoară 
melancolie. Este însă adevărat... Îmi place să mă plimb singur 
prin Paris îmbrăcat ca un burghez. Te plictiseşti adeseori la 
Luvru, domnule mareşal... Dacă dumneata ai grijile dumitale, le 
avem şi noi pe ale noastre. Şi atunci căutăm, acolo unde ne 
gândim că putem să găsim, un surâs deschis, o primire pornită 
din inimă, buze care nu spun minciuni, o frunte pe care putem 
să citim ca într-o carte deschisă... Într-una din aceste plimbări 
am avut ocazia de a o găsi pe brodeza capabilă să facă un 


lucru... care îmi era tare drag. Această lucrătoare am găsit-o, 
chiar aşa cum mi-am dorit-o: discretă, fără să pună întrebări 
nelalocul lor, harnică... o adevărată zeiţă capabilă să facă nişte 
devize... Ea locuia chiar acolo unde spuneai dumneata, 
înseamnă că tocmai despre această femeie este vorba! 

Puternic emoţionat, Francois de Montmorency devenise foarte 
palid. Cuvintele regelui deschiseseră o fereastră spre existenţa 
tristă şi mizerabilă a celei pe care o adora... a celei pe care o 
abandonase, o repudiase, o condamnase la o muncă trudnică! 

Remuşcările, disperarea, dragostea, răzbunarea dădeau în 
sufletul său una dintre acele înspăimântătoare bătălii care poate 
distruge chiar mintea cea mai bine organizată. 

Tremurând, cu sudoarea şiroindu-i pe frunte, ascultase cu o 
strângere de inimă de nedescris aceste amănunte pe care le 
dăduse regele. 

lar când Carol al IX-lea, gânditor, urmărindu-şi amintirea care 
îl purta în apropierea Mariei Touchet adăugă: 

— | se spunea Doamna în negru... 

Mareşalul izbucni. Un suspin adânc îi cutremură adânc 
pieptul. Cu o voce răguşită de disperare, el răspunse: 

— Doamna în negru!... Pentru că i s-a smuls numele, averea, 
situaţia! Pentru că un blestemat şi un criminal au condamnat-o 
din orbire! Blestematul este fratele meu, Sire! Criminalul, sunt 
eu!... Eu însumi, pe care gelozia m-a orbit! Eu însumi, care am 
dat crezare  aparenţelor! Eu însumi, care vreme de 
şaptesprezece ani m-am temut să aflu dacă a murit sau 
trăieşte!... Doamna în negru, Sire, se numeşte Jeanne, contesă 
de Piennes şi de Margency! numită şi ducesă de Montmorency! 

În faţa acestei dezvăluiri, regele rămase întunecat, uimit, 
ezitant. Sprâncenele i se împreunară. 

Cunoştea despre Jeanne de Piennes ceea ce ştia toată lumea: 
că fiind căsătorită în secret cu François de Montmorency, fusese 
repudiată, graţie insistențelor conetabilului pe lângă regele 
Henric al II-lea şi apoi ale acestuia pe lângă papă... 

Mai ştia că sora lui naturală, Diane de France, devenită soţia 
mareşalului, trăise întotdeauna separată de acesta, şi se văzu 
astfel târât într-una din acele probleme grave de inimă şi de 
familie, pe care morala socială este în imposibilitatea de a le 
rezolva. 

Mareşalul, din contracţiile fizionomiei regelui, înţelese ce se 


petrecea în sufletul acestuia. 

— Sire! strigă el răguşit, în aceste clipe nu este vorba de vreo 
căsătorie de făcut sau de desfăcut. Am venit la dreapta Voastră 
judecată... cerându-vă dreptate pentru două nefericite care, 
după atâtea nenorociri şi după atâta suferinţă, au fost smulse 
din puţina fericire pe care reuşiseră să şi-o încropească! Singura 
care le mai rămăsese! Sire, când am înţeles că am de reparat o 
atât de mare nedreptate, o înspăimântătoare greşeală de 
înlăturat, atunci am aflat şi că grijile pe care mi le făceam erau 
zadarnice: mama şi fiica au dispărut, Sire! Răpite!... Numai 
pentru asta cer să mi se facă dreptate!... Am venit să vă solicit 
libertatea acestei martire viteze! Pe răpitor am venit să-l acuz 
aici... iar răpitorul, iată-l! 

Francois de Montmorency îşi împinse cu furie pumnul strâns. 
Spre uşa care se deschidea făcându-i loc mareşalului de 
Damville. 

Henri era livid. 

Cei doi fraţi se priviră o clipă doar. lar această clipă li se păru 
amândurora cât o oră întreagă. 

Dacă ura ar fi putut să ucidă pe loc, în mod sigur cei doi 
bărbaţi s-ar fi prăbuşit amândoi sub puterea privirii mortale pe 
care o schimbaseră... 

În timpul acestei secunde, Henri de Montmorency, închizând 
uşa, rămase sprijinit de aceasta, ca şi cum i-ar fi lipsit puterea 
de a înainta. 

Şi totuşi, îndreptându-se spre Luvru, ştia că îl va găsi acolo pe 
fratele său. 

Se pregătise pentru această întâlnire. 

Prevăzuse tot ce ar fi putut spune François şi găsise o ripostă 
cumplită pentru a-şi zdrobi fratele, căci, în momentul în care 
deschisese uşa, un surâs straniu îi era întipărit pe buzele 
strânse. Dar la vederea lui François acest surâs dispăruse. 

Henri rămăsese frapat, stupefiat, de parcă Nancey nu i-ar fi 
spus nimic, nu l-ar fi prevenit. 

Trecuseră şaptesprezece ani de când nu se mai văzuseră!... 

Din noaptea cumplită în care, în pădurea de la Margency, ei 
se aruncaseră unul asupra celuilalt, cu spada în mână! 

În aceşti ani lungi, de câte ori Henri se gândea la fratele său, 
îl revedea aplecat asupra sa, în lumina roșiatică a făcliei pe care 
o ţineau tăietorii de lemne... îl revedea, înspăimântător, cu faţa 


de nerecunoscut, ridicând pumnalul, apoi aruncând acest 
pumnal şi luând-o la fugă... 

Această viziune cumplită îi rămăsese întipărită în ochi... 

Şi aceasta îi reveni în momentul în care intră în cabinetul 
regelui. 

Francois avea acelaşi chip răvăşit de disperare şi de ură, 
aceiaşi ochi neîndurători, aceeaşi gură încleştată la colţurile 
căreia apăruse o uşoară spumă şi care părea gata să dea 
drumul unui blestem cumplit. 

Cu un efort uriaş îşi recapătă prezenţa de spirit. 

Nu-şi mai privi fratele şi înaintă spre regele Carol al IX-lea. 

Şi, atunci, din nou acel surâs de triumf îi apăru pe buze, 
asemănător unei ameninţări livide pe care o trimite cerul 
înaintea unei furtuni distrugătoare. 

— Sire, spuse el cu acea voce metalică pe care o avea în 
clipele de emoție puternică, mi-aţi făcut onoarea de a mă 
chema - iată-mă la porunca Maiestăţii Voastre. 

Cavalerul de Pardaillan, în faţa acestei scene în care fiecare 
gest, fiecare cuvinte, fiecare atitudine devenea o adevărată 
dramă, se trăsese înapoi dispărând parcă într-un colţ al 
încăperii. Aşa încât Henri nu-l văzu. 

Şi, de altfel, chiar dacă ochii săi l-ar fi zărit în aceste clipe, 
spiritul său nu l-ar fi luat în seamă, atât era de plin de viziunea 
fratelui care îi apărea ameninţător, răzbunător, fiind preocupat 
pe de-a-ntregul de distrugerea pe care i-o pregătea acestui 
frate... 

Tot ceea ce-l preocupa în acele clipe era să pregătească în 
mod cât mai desăvârşit ceea ce urma să spună pentru a-l ucide 
pe François... 

Şi oare ce dorea să spună? 

Ce-i trecuse oare prin cap, nu numai pentru a-l împiedica pe 
François să îl acuze, ci pentru a-l distruge pe dată, a-l trimite la 
Bastilia, poate chiar la eşafod? 

Era foarte simplu, dar şi foarte înspăimântător: 

Secretul pe care-l surprinsese la Alice de Lux, secretul pe care 
jurase să nu-l dezvăluie, pe acesta se pregătea să-l dea pe faţă! 

Pur şi simplu, să spună că regele Navarrei, prinţul de Conde, 
Coligny erau la Paris şi că François de Montmorency îi văzuse şi 
împreună puseseră la cale răpirea regelui! 

lată ce gând îi adusese pe buze acel surâs ameninţător şi 


triumfător totodată! 

— Domnule de Damville, spuse regele, foarte emoţionat în 
faţa acestei tragedii care se desfăşura sub ochii săi, v-am 
chemat la cererea expresă a fratelui dumitale. Deci ascultați, vă 
rog, cu răbdarea şi demnitatea cuvenite, ceea ce domnul 
mareşal de Montmorency vrea să spună. Veţi răspunde după 
aceea... Vorbiţi, mareşale. 

Francois, de la intrarea fratelui său, nu se clintise din loc. 
Părea împietrit. Făcu un efort pentru a putea vorbi. lar vocea lui 
ajunse la rege ca voalată, îndepărtată. 

— Sire, spuse el, o rog pe Maiestatea Voastră să binevoiască 
să-l întrebe pe mareşalul de Damville ce a făcut cu Jeanne de 
Piennes şi cu fiica ei, Loise, fiica mea... 

Făcu o pauză de câteva clipe, adăugând apoi: 

— Şi dacă va răspunde cu bună credinţă şi fără a fi silit şi 
dacă va promite că nu le va mai urmări pe aceste nefericite 
fiinţe, voi considera că suntem chit pentru tot ce-a fost. 

— Răspundeţi, mareşale de Damville, zise regele. 

Henri se îndreptă. Privirea lui trecu pe lângă François, o 
privire sângeroasă, ascuţită, mortală. 

— Sire, ca să pot răspunde în mod demn, binevoiască 
Maiestatea Voastră să-l întrebe pe domnul mareşal dacă nu 
cumva a fost într-un palat de pe strada Bethisy, ce persoane a 
întâlnit şi ce au stabilit acolo... _ 

Francois deveni palid ca un mort. işi simţi deja capul 
clătinându-i-se pe umeri, ca şi cum călăul i l-ar fi atins. Căută un 
răspuns, dar cuvintele îi rămâneau în gât, ca sugrumate. 

— Mizerabile! horcăi el atât de stins, că regele nu-l putu auzi. 

— Şi, fiindcă mareşalul nu răspunde, reluă Henri, voi răspunde 
eu în locul lui! 

— O clipă, Monseniore! se auzi dintr-o dată o voce calmă, 
liniştită, muşcătoare, care îl făcu pe François să tresară plin de 
speranţă, pe rege de curiozitate, iar pe Henri de furie oarbă. 

Cavalerul de Pardaillan înaintă până lângă fotoliu, aşezându- 
se astfel între cei doi fraţi. Şi, înainte ca cineva să-l poată 
împiedica să vorbească, înainte ca Henri să-şi poată reveni din 
uimirea pricinuită de întreruperea acestui necunoscut, cavalerul 
urmă: 

— Sire, îi cer iertare Maiestăţii Voastre, dar, chemat în calitate 
de martor, trebuie să vorbesc. Şi îmi permit să-i dau domnului 


mareşal de Damville răspunsul la întrebarea sa, care nu are de 
ce să o intereseze pe Maiestatea Voastră... 

— Şi de ce, mă rog? mârâi Henri. Cine eşti şi dumneata, care 
îţi permiţi să vorbeşti în faţa regelui fără a fi întrebat?! 

— Cine sunt eu? Nu are importanţă... Ceea ce are într-adevăr 
importanţă este faptul că mi se pare inutil să se vorbească 
despre strada Bethisy dacă nu vorbim mai întâi de strada Saint- 
Denis!... despre hanul La Deviniere!... despre sala din spate a 
acestui han... despre poeţii care se adună acolo!... 

Pe măsură ce vorbea cavalerul, Henri de Montmorency îşi 
încovoia umerii, îşi pleca fruntea devenită tot mai pală, îşi curba 
spatele, ca şi cum fiecare cuvânt ar fi aruncat asupra lui o 
greutate enormă. 

— Ce înseamnă asta? strigă Carol al IX-lea. 

— Pur şi simplu că întrebarea monseniorului de Damville este 
odioasă şi nu are nimic a face cu problema care ne-a adunat 
aici. l-am răspuns pe măsură! 

Apoi cavalerul făcu un pas înapoi. 

Era atât de vibrant, strălucea în asemenea măsură de curaj, 
dezvăluia atâta maliţie, că regele nu se putu împiedica să-i 
surâdă cu un soi de admiraţie. 

— E adevărat, Damville? întrebă Carol al IX-lea. E oare 
adevărat că întrebarea dumitale ar fi inutilă în legătură cu 
afacerea care v-a adus în prezenţa noastră, pe dumneata şi pe 
fratele dumitale? 

Henri scoase un suspin care părea mai mult un mărâit furios 
şi răspunse: 

— Este adevărat, Sire! 

Francois îi trimise cavalerului o privire în care se citeau 
mulţumirile sale elocvente. 

„Dumneata mi-ai salvat viaţa, spunea această privire; nu voi 
uita asta niciodată...“ 

Dar acum se trezise curiozitatea regelui... sau poate chiar 
bănuielile sale! inconjurat de curse şi de conspirații, obişnuit să 
caute în spatele fiecărui cuvânt semnalul vreunui asasinat 
plănuit, să vadă în fiecare mână care se îndrepta spre el un 
pumnal gata să-l lovească, regele se încruntă. Fruntea lui de 
fildeş îngălbenit de vreme se umplu de cutişoare. 

— Şi totuşi, dacă ai vorbit astfel, spuse el cu o mânie abia 
ascunsă, ai avut o intenţie... Dumneata ai pomenit de strada 


B&thisy... Despre ce palat este vorba? Vorbeşte!... Vreau! 

Era foarte clar că regele se şi gândise la palatul Coligny, loc 
firesc de întâlnire al hughenoţilor. 

lar Henri înţelese că viaţa lui depindea acum de viteza sa de 
reacţie. Dacă nu găsea de îndată un răspuns care să poată fi 
luat în considerare, fratele său era pierdut; dar blestematul 
acesta de necunoscut care nu-l scăpa din privirea lui arzătoare 
va dezvălui scena de la Deviniere!... Or, conspirația lui François 
nu era sigură; în schimb a lui era! 

Cu un efort supraomenesc reuşi să-şi adune gândurile. Şi, 
devorat de furie la gândul că era obligat... el însuşi... să 
inventeze o minciună pentru a-şi salva fratele a cărui moarte o 
dorea cu atâta ardoare, răspunse: 

— Sire, mă referisem la palatul ducesei de Guise... Este o 
ispravă în legătură cu femeile... 

— Aha! aha! făcu regele surâzând. 

— Mărturisesc, sire, că această poveste ar fi penibilă... mai 
ales pentru mine, prieten cu ducele de Guise... 

Carol al IX-lea îl detesta pe ducele de Guise, în care simţea un 
rival de temut. Dar el cunoştea şi comportarea soţiei acestuia, 
care deocamdată era în termeni mult prea apropiaţi cu Saint- 
Megrin... Aşa că începu sa râdă şi spuse tare: 

— Vorbeşte mai încet, Damville... vorbeşte mai încet... Guise 
şi Saint-Megrin sunt chiar aici, în dosul uşii! 

— Deci înţelegeţi, Sire? 

— Înţeleg, cum naiba! strigă regele râzând în hohote. Dar, îşi 
aminti el deodată, şi cu Deviniere? ce caută în toată această 
poveste hanul Deviniere? 

Pardaillan îi aruncă lui Damville o privire care spunea: 
„Dumneata ne-ai salvat, te voi salva şi eu!“ şi răspunse: 

— Sire, dacă binevoiţi să-mi daţi voie să răspund tot eu, voi 
spune Maiestăţii Voastre că hanul La Deviniere este un loc în 
care se adună poeţii pentru a discuta despre poezie... doamne... 
doamne din lumea mare vin acolo pentru a discuta de 
asemenea despre poezie... sau despre lucruri poetice... aşa că 
se întâmplă uneori ca poetul în chestiune să poarte o vestă de 
satin mov... mantie de mătase violetă... şi pantalonaşi cu 
pamblicuţe... 

Era chiar portretul lui Saint-Megrin. 

Regele izbucni din nou în râs şi spuse printre dinţi: 


— La naiba! Aş da chiar o sută de scuzi ca dragul de Guise să 
fi auzit... 

Aşa că, printr-un cumplit joc al întâmplării, comedia se 
amesteca în această dramă, făcând-o parcă şi mai îngrozitoare. 

Într-adevăr, Henri, care clocotea de furie, Henri care 
întrevedea, copleşit de mânie, umbra sinistră a eşafodului, 
surâdea pentru a-şi putea salva viaţa şi pentru a-şi susţine astfel 
rolul şi minciuna; surâs? mai bine zis o strâmbătură cumplită... 

Francois, de asemenea cu moartea în suflet, se silea să 
zâmbească sub privirea regelui. 

lar Carol al IX-lea râdea, râdea cu acel hohot de râs teribil 
care adesea se termina cu o criză îngrozitoare. 

În acest grup, doar Pardaillan era de o seriozitate 
impresionantă. 

Când regele sfârşi, François îşi şterse sudoarea care-i şiroia pe 
faţă şi reluă: 

— Sire, îndrăznesc, să-i amintesc Maiestăţii Voastre că eu am 
venit, încrezător în dreptatea Voastră, să cer libertatea celor 
două femei nenorocite care au fost răpite şi care sunt ţinute 
împotriva dorinţei lor. 

Carol al IX-lea îl privi pe Montmorency mirat. Ochii lui păreau 
zăpăciţi. Aşa se întâmpla ori de câte ori regele, care neîndoielnic 
moştenise o boală cumplită, ieşea din starea de atonie la care 
era condamnat. O contrarietate, o bucurie, o tristeţe, un hohot 
de râs, totul îl conducea în mod fatal la marginea unei prăpăstii 
în care, în orice clipă, spiritul său părea gata să se afunde. 

Făcu un efort apăsându-şi tâmplele cu palmele, aşa cum 
proceda ori de câte ori se simţea ameninţat de o nouă criză. 

— Da... da... aşa este, murmura el  amintindu-şi. 
Montmorency, este rândul dumitale acum să-ţi susţii cauza. 

— Sire, deja am spus totul Maiestăţii Voastre: Jeanne, contesă 
de Piennes, şi fiica ei Loise au fost luate din casa unde locuiau, 
pe strada Saint-Denis, cu forţa; sunt prizoniere; şi eu susţin că 
domnul Damville, aici de faţă, este cel care le-a răpit. 

Francois vorbise pe un ton moderat, evitând să-şi privească 
fratele. 

— Ai auzit, Damville? spuse regele. Dumneata ce răspunzi? 

— Că neg, Sire! spuse surd Henri. Nu ştiu despre ce este 
vorba. Nu am văzut persoanele despre care se vorbeşte de 
şaptesprezece ani. Deci eu sunt cel care trebuie să cer să mi se 


facă dreptate. Este evidentă şi apare acum în lumină ura care 
mi se poartă. Şi, cum nu îndrăzneşte a mă ataca pe faţă, se ia 
acest drum ocolit, fiind acuzat de o mârşăvie imaginară. 

— Sire, spuse la rândul său François cu o voce care îşi 
regăsise fermitatea naturală, demersul pe care l-am făcut pe 
lângă Maiestatea Voastră ar fi incalificabil, dacă nu aş avea 
dovada a ceea ce spun. lată-l pe domnul cavaler de Pardaillan 
care şi-a petrecut ziua de ieri şi o parte din seară, până la ora 
unsprezece, ascuns în palatul Mesmes. Dacă Maiestatea Voastră 
îi dă voie, cavalerul este gata să spună tot ceea ce a auzit şi a 
văzut în palat. 

— Apropie-te, domnule, şi vorbeşte. 

Cavalerul făcu doi paşi înainte şi îşi făcu plecăciunea cu acea 
graţie putin  batjocoritoare şi superioară care îi era 
caracteristică. 

Damville nu-şi putu împiedica o tresărire. Cu obiceiul său de a 
aprecia oamenii cu rapiditate, el recunoscu în cavaler unul 
dintre cei care merg întotdeauna până la capăt în ceea ce 
întreprind. Totuşi, aerul său liniştit şi tinereţea acestuia îl mai 
liniştiră. 

— Ah! îşi. Spuse el, acesta-i deci fiul?... Nu mă, îndoiesc că 
valorează cât tatăl... poate chiar mai mult. 

— Sire, spuse cavalerul, pentru că am ajuns la ceea ce ne 
doare, binevoiţi să-mi permiteţi să-l întreb pe monseniorul de 
Damville de unde doreşte să-mi încep povestirea? 

— Nu înţeleg, domnule, spuse Damuville. 

— Şi totuşi este uşor de înţeles. In orice poveste, există un 
început, un mijloc şi un sfârşit. Cu voia dumneavoastră, 
monseniore, voi începe cu sfârşitul, adică trăsura care iese 
misterios din palat; sau cu începutul, adică  poznele 
intendentului dumneavoastră Gille; sau, în sfârşit, cu mijlocul, 
adică o anumită discuţie în care este vorba de anumite lucruri... 
şi de anumite persoane... şi mai ales despre sluga 
dumneavoastră aici de faţă, cavalerul de Pardaillan, conversaţie 
în care un rol important era jucat de cineva... care venea de la 
Bastilia expres pentru a discuta cu dumneavoastră. 

La aceste ultime cuvinte, care dovedeau în modul cel mai clar 
că Pardaillan cunoştea întrevederea pe care o avusese cu 
Guitalens, Damville se clătină, albindu-se la faţă, înnebunit, ca 
mai adineaori când cavalerul vorbise despre Deviniere. 


„O! Diavolul!“ urlă el în adâncul fiinţei. Şi reuşi să bâiguie: 

— Începeţi de unde vreţi, domnule! 

„Victoria este a noastră!“ se bucură Pardaillan. 

Şi, fiind sigur acum că, ajutat de ameninţarea la care fusese 
nevoit să recurgă, va obţine toate mărturiile necesare, deschise 
gura să-şi înceapă povestirea, când deodată uşa cabinetului se 
deschise brusc. Cuvintele i se opriră în gât şi rămase cu ochii 
aţintiţi asupra, persoanei care apăruse. 

— Cine îndrăzneşte să intre fără a fi invitat? ţipă Carol al IX- 
lea. Cum? Dumneavoastră sunteţi, doamnă? 

Era Caterina de Medici. 

Ea înaintă, lăsând uşa larg deschisă. 

În spatele ei, în camera alăturată, se puteau zări ducele 
d'Anjou, acoliţii săi, căpitanul Nancey şi o duzină de ostaşi. 

„Începe furtuna!“ îşi spuse Pardaillan aruncând în jur o privire 
grăbită. 

Regina Caterina înainta cu acel surâs răutăcios pe buze, care 
îi dădea figurii o atât de cumplită impresie de cruzime. 

— Dar, doamnă, spuse Carol al IX-lea albindu-se de mânie, 
am acordat o audienţă particulară domnului de Montmorency şi 
nimeni aici, nici chiar dumneavoastră, nu are dreptul... 

— O ştiu, Sire, spuse liniştită Caterina. Aşa încât a fost nevoie 
de o împrejurare de o extremă gravitate pentru a mă decide să 
comit o infracţiune atât de mare, de care mă veţi ierta, sunt 
sigură, când vă voi spune că aici se află un duşman al reginei, 
mama dumneavoastră, al ducelui d'Anjou, fratele 
dumneavoastră, ba chiar al dumneavoastră! 

Damville înţelesese că era salvat şi respiră uşurat. 

Francois, aşteptându-se să fie cel acuzat, ridică mândru 
fruntea. 

Numai Pardaillan rămase liniştit. 

— Ce vreţi să spuneţi, doamnă? strigă Carol al IX-lea, care, la 
cuvântul duşman, privea deja în jurul său cu ochi tulburi, în care 
se aprinse o luminiţă rea. 

— Vreau să spun că se află aici un om care trebuie să aibă o 
nemaipomenită îndrăzneală pentru a intra la Luvru, după ce l-a 
insultat pe ducele d'Anjou, fratele vostru, după ce şi-a îndreptat 
asupra lui mâlinile-i criminale, după ce a îndrăznit să mă 
batjocorească şi pe mine însămi! 

— Numele lui! Numele lui, la toţi dracii! 


— Este cel căruia i se spune cavalerul de Pardaillan! lată-l! 

— Hei! strigă regele ridicându-se în picioare. Gărzile!... 
Căpitane, pune mâna pe omul ăsta! 

Mai înainte chiar ca regele să-şi termine poruncile, domnişorii 
lui d'Anjou şi Maurevert, luând-o înaintea gărzilor, se năpustiră 
în încăpere urlând: 

— Haideţi! Haideţi! Moarte! 

Îşi şi trăseseră săbiile din teacă. Quelus era în frunte. În 
spatele lui, veneau Maugiron, Saint-Megrin şi Maurevert. Apoi 
Nancey şi gărzile. 

Francois şi Henri rămăseseră la fel de stupefiaţi amândoi; dar, 
în timp ce François se şi gândea cum să intervină în favoarea 
cavalerului, Henri, pălind de bucurie, înţelesese că era salvat 
prin acest incident. 

În ceea ce-l priveşte pe Pardaillan, acesta, încă de la intrarea 
reginei, se ţinea gata de acţiune. 

Privirea lui, care, în aceste momente de încordare supremă, 
căpătase o intensitate extraordinară, îmbrăţişa întreaga scenă 
în cele mai mici detalii. În aceeaşi clipă îl văzu pe rege în 
picioare, o văzu pe regină care, cu mâna întinsă, îl arăta, apoi 
pe François de Montmorency care încerca să schiţeze un gest 
înspre Carol al IX-lea, pe Henri de Damville care dădu înapoi 
pentru a face loc năvălitorilor, şi pe Quelus, trăgând sabia din 
teacă, urlând şi repezindu-se înspre el, învârtindu-şi arma 
deasupra capului. 

Le văzu pe toate acestea la un loc, aşa cum se întâmplă în 
anumite visuri, în care diverse personaje de o ciudată 
consistenţă execută mii de gesturi abia perceptibile altfel. 

lar asta nu dură decât o clipă. 

În clipa următoare, fu văzut apucând sabia lui Qu€lus, 
smulgându-i-o, rupându-i-o pe un genunchi şi aruncând bucăţile 
în faţa celor care veneau în spatele acestuia şi care, înaintea 
acestui fapt enorm, nemaiauzit şi nemaivăzut, al unei răzvrătiri 
făţişe în prezenţa regelui, se opriră, se priviră ca prostiţi şi abia 
apoi se năpustiră din nou, la un loc. 

Or, această scurtă oprire, cât de mică ar fi fost, îi ajunsese lui 
Pardaillan pentru a concepe şi a pune în aplicare una dintre 
acele fapte nebuneşti la care părea că recurge din simpla 
plăcere de a înfrunta cu sânge rece orice primejdie. 

Qu€lus avea toca pe cap... Se auzi o voce de un calm 


îngrozitor, de o ironie ascuţită, rostind aceste cuvinte: 

— Salutaţi acum dreptatea regelui! 

În acelaşi timp, Qu€lus scoase un țipăt de durere. Pardaillan îi 
smulsese toca, rupând şi câteva din agrafele lungi de aur care o 
fixau şi, desigur, luând şi câteva smocuri de păr odată cu ea. lar 
toca ajunse la picioarele Caterinei. 

În această clipă toţi se năpustiră, după o secundă de surpriză, 
asupra cavalerului. 

Vreo cinci-şase spade se agitară dând lovituri, dar nu întâlniră 
în calea lor decât aerul. 

Cavalerul făcuse un salt înapoi, apoi sări pe marginea 
ferestrei deschise şi strigă: 

— La revedere, domnilor! 

Şi sări! 

Fereastra nu era la o înălţime prea mare. 

Dar dedesubt se afla o groapă... o groapă plină cu apă, lată şi 
adâncă. 

„Dacă voi cădea în apă, îşi spuse Pardaillan, voi rămâne 
pentru totdeauna acoperit de ridicol!“ 

Altul în locul lui s-ar fi gândit, probabil: Sunt pierdut! 

Pardaillan, înainte de a sări peste groapa pe care o măsură 
dintr-o privire, se concentră adânc, adunându-şi toate forţele, 
iar muşchii îi erau atât de încordaţi, că venele de pe frunte se 
umflară din cauza efortului. Avea exact atitudinea unui leu care 
se pregăteşte să sară. 

Muşchii i se destinseră, ca scăpaţi dintr-un arc. Şi sări chiar în 
clipa în care Maugiron şi Maurevert ajunseră la fereastră, gata 
să-l apuce. 

Îl văzură căzând cu picioarele adunate pe malul opus al gropii, 
apoi cum se îndreaptă şi se întoarce, în timp ce urlând de furie, 
ei îi arătau pumnii care se agitau în aer. Grav, fără grabă, îşi 
ridică, pălăria, salutând cu un gest amplu şi apoi se îndepărtă, 
cu pasul său elastic şi liniştit. 

— Archebuza! Archebuza! ţipă ducele d'Anjou. 

Pardaillan auzi, dar nu se întoarse. 

Maurevert, cunoscut ca un bun trăgător, apucă o archebuză, 
încărcată şi îl ţinti pe cavaler. Detunătura răsună. 

Pardaillan nici nu se întoarse. 

— Ah! Diavolul! urlă Maurevert. Nu l-am nimerit! 

lar barcagiii cure veneau pe Sena văzură cu uimire acea 


fereastră a Luvrului la care se agitau vreo cinci-şase gentilomi, 
aplecaţi în afară, cu pumnii strânşi, lansând ameninţări 
cumplite. 

În acel moment, Pardaillan ajunse la un colţ şi dispăru după 
el. Abia atunci o luă, la fugă. 


x 


Câteva minute după această scenă, în cabinetul regelui domni 
confuzia, fiecare dându-şi părerea fără a o asculta pe aceea a 
vecinului său, într-o uimitoare lipsă de respect, faţă de etichetă. 

— La dracu! strigase ducele de Guise, ăsta-i mistrețul ăla 
tânăr de la,podul de lemn! lar în sinea lui adăugă: 

„Ge păcat că nu vrea să fie al meu! Oare de partea cui o fi?“ 

— Să mi se dea ordin, urla Maurevert, şi în seara asta încă 
acest om va fi la picioarele Maiestăţii Voastre! 

— Aveţi acest ordin! spuse Caterina. 

Maurevert, care abia aştepta, o zbughi urmat de toţi 
domnişorii ducelui d'Anjou, cu excepţia lui Quélus, care se ţinea 
cu mâinile de cap. 

In acelaşi timp regele, dând cu pumnul în braţul fotoliului pe 
care se aşezase din nou, ţipa cât îl ţinea gura: 

— Pe sângele lui Christos! Să se răscolească tot Parisul! Vreau 
ca răzvrătitul să fie dus îndată la Bastilia! Vreau ca procesul lui 
să înceapă chiar mâine! Ah! domnule de Montmorency, te felicit 
pentru ce oameni eşti în stare să-mi aduci înainte! 

— Domnul mareşal a făcut întotdeauna greşeala de a nu-i 
verifica pe cei cu care se întâlneşte, spuse Caterina cu o voce 
numai lapte şi miere. Mareşalul vine atât de rar la Luvru... Îşi 
caută prietenii prin alte părţi... 

Henri de Damville surâse. Triumfa. 

François aştepta ca furtuna să se îndepărteze. 

— Domnul de Montmorency îi cultivă pe duşmanii regelui, 
spuse furios ducele de Guise. 

— Atenţie, duce! răspunse François. Aş putea să-ţi răspund 
dumitale, care nu eşti nici regele, nici regina... 

Şi foarte încet, atingându-l cu vârful degetului în piept şi 
privindu-l drept în ochi, adăugă: 

— Sau, cel puţin, nu încă, în ciuda dorințelor dumitale! 

Guise, înspăimântat, dădu înapoi. 


— Sire, reluă Caterina, acest om m-a insultat într-o 
împrejurare pe care i-o voi povesti Maiestăţii Voastre. A chiar 
îndrăznit să-l atingă pe fratele Vostru... Aşa este, Henri? 

— La dracu, nu este decât prea adevărat! răspunse ducele 
d'Anjou cu vocea sa nepăsătoare, trecându-şi prin bărbuţa rară 
un pieptene. 

Apoi, întorcându-se spre Qu€lus: 

— Ce-ţi mai face capul, prietene? 

— Monseniore, rău... tare rău... Banditul ăsta mi-a smuls o 
mână de păr! 

— Linişteşte-te! Îți voi da o alifie nemaipomenită, mi-a 
procurat-o chiar mama, numai pentru mine este făcută. 

În acest timp, Caterina continua: 

— Sire, acest om este un duşman periculos pentru mine, 
pentru ducele d'Anjou... 

— Este suficient! spuse Carol al IX-lea. Vreau să fie arestat şi 
să se dea curs procesului său. Vreau să fac din el un exemplu 
grăitor. 

Apoi, cu zâmbetul său şmecheresc, adăugă: 

— În felul acesta se va vedea că îmi iubesc familia... fiindcă 
eu îmi iubesc familia, la fel de mult cum mă iubeşte şi ea... 

Mulţumit de această săgeată ascuţită pe care le-o adresase 
fratelui şi mamei sale, Carol al IX-lea redeveni bucuros şi făcu 
un semn că vrea să rămână singur. Caterina ieşi cu ducele 
d'Anjou, urmăriţi cu privirea de rege. Ceilalţi se retraseră la 
rândul lor. Dar François de Montmorency nu se clinti de la locul 
său, iar Henri, văzându-l, rămase şi el. Regele îi privi uimit. 

— Credeam că v-am dat de înţeles că audiența s-a terminat. 

— Sire, spuse François cu o voce fermă, Maiestatea Voastră 
mi-a promis că-mi va face dreptate! Aştept! 

— Da, de fapt ai dreptate. Deci vorbeşte... 

— Deoarece, continuă mareşalul, cavalerul de Pardaillan nu 
mai este aici, voi spune chiar eu ce a văzut şi a auzit acesta... O 
trăsură a părăsit palatul Mesmes în noaptea asta la ora 
unsprezece, ducând în modul cel mai secret două femei. 
Zadarnic s-ar nega acest lucru... 

— Dar nu neg! spuse rece Damville. 

Francois îşi strânse pumnii. Un văl de sânge îi acoperi chipul. 

— Şi, deoarece sunt obligat la asta, voi face aici o destăinuire 
pe care nu aş face-o nimănui pe lume, continuă Damville. 


Privi cu atenţie dacă uşa era bine închisă, parcă neliniştit că 
ar putea fi auzit de cineva, şi, misterios, continuă: 

— Sire, o tânără ducesă şi însoţitoarea acesteia, datorită unei 
împrejurări nefericite, au venit, să-mi ceară să le adăpostesc şi 
m-au implorat să le ajut să ajungă la palatul lor. Maiestatea 
Voastră doreşte să dau numele acestei doamne? 

— La naiba, nici gând! spuse regele râzând. 

François îşi frângea mâinile, disperat. Înţelese că nu va mai 
reuşi să-l convingă pe rege. 

Prost văzut la Curte, în timp ce fratele lui era copleşit de 
favoruri, incapabil să ofere dovezi de netăgăduit, văzuse 
zburând, odată cu Pardaillan, singura şansă de succes. 

Învins, plecă fruntea. 

— Hai, mareşale, vezi că dumneata te-ai înşelat, spuse regele. 
Duceţi-vă, domnilor, duceţi-vă... A, o clipă: vedem cu mâhnire şi 
neplăcere că cea mai nobilă, casă a Franţei este divizată de 
lupte interne... Sper, ba vreau ca toate acestea să înceteze de 
îndată... Mă auziţi domnilor? 

Cei doi fraţi, îşi făcură plecăciunile şi ieşiră: Henri, radios, iar 
François cu furia muşcându-i adânc inima. 

În camera alăturată, mareşalul de Montmorency puse mâna 
pe umărul fratelui său: 

— Văd că arma dumitale a rămas aceeaşi, zise el cu o voce 
şuierătoare şi răguşită: minciuna şi calomnia! 

— Mai am şi altele să ţi le ofer! spuse Henri, a cărui faţă se 
strâmbă de furie. 

François îi aruncă fratelui său o privire sângeroasă. Mâna se 
încordă pe mânerul pumnalului. Probabil însă că se mai putu 
gândi că, dacă-l va lovi pe Henri chiar acum, îi va fi greu mai 
apoi să afle ce se întâmplase cu cele pe care le căuta. 

— Ascultă, mormăi el. Îţi dau un răgaz de gândire. Trei zile! 
Dar, când voi veni la palatul Mesmes, totul se va sfârşi. Dacă 
până în acea clipă nu mi le vei înapoia pe cele două nefericite 
pe care mi le-ai furat, păzeşte-te! Acasă la tine, la Luvru, pe 
stradă, oriunde te voi găsi te voi ucide! Aşteaptă-mă! 

— Te aştept! răspunse Henri. 


XXXVIII 


PRIMUL IUBIT 


Revenind cu două zile în urmă, vom intra în mănăstirea 
carmeliţilor, care se întindea pe o imensă suprafaţă pe colina 
Sainte-Geneviève, nu departe de locul în care, mai târziu, în 
timpul lui Ludovic al XIII-lea, urma să se înalțe Val-de-Grâce. 

In afara acestei mănăstiri, carmeliţii mai aveau o clădire, un 
aşezământ la picioarele colinei, în piaţa Maubert. Mai târziu mai 
avură o clădire în strada Vaugirard şi, la începutul secolului al 
şaptesprezecelea, construiră acolo o biserică. In această casă, 
locuită şi astăzi de carmeliţi, s-a început fabricarea, către 1650, 
a apei carmeliților (apa de melisă). 

Mănăstirea de pe colina Sainte-Geneviève număra diferite 
clădiri, un gang acoperit, o capelă şi numeroase grădini întinse. 
Era foarte bine organizată, ca toate mănăstirile, şi, de 
asemenea, avea şi fraţi cerşetori”, care mergeau pe străzi, 
amestecându-şi strigătele cu cele ale vânzătorilor de peşte, de 
vânat, de porumbei şi de boboci de gâscă, de păsărele, de miere 
şi de usturoi, de legume, praz, napi, de boabe, de fructe, cu ale 
negustorilor de vin care vindeau cu cana, cu ale neguţătoreselor 
de oţet, de zeamă de aguridă, de ulei, cu ale vânzătorilor de 
pateuri calde, de tortuleţe sau de plăcinţele etc. etc. 

Un cântec străvechi vorbeşte despre aceşti fraţi cerşetori care 
străbăteau oraşul în toate sensurile, de dimineaţa până seara: 


Fraților lui Saint-Jacques’, pâine 
Pâine, pentru Domnul, fraților minoriţi”, 
Pâine pentru cei cu sacul şi pentru dungați...* 


Cântecul enumera astfel toate ordinele mănăstireşti oare 
inundaseră Parisul cu cerşetorii lor şi, după cum se vede, nu au 


+ Apa de melisă este un alcoolat obţinut prin distilarea frunzelor de melisă 
(roiniţă, iarba stupului) proaspete şi se întrebuinţează contra ameţelilor (N.t.) 
5 Aceşti fraţi „cerşetori“ se ocupau cu strângerea ofrandelor pe care 
credincioşii le făceau pentru biserică (în bani sau în natură) cu scopuri 
caritabile. (N.t.) 

6 lacobini (N.a.) 

7 Cordelieri (N.a.) 

3 Membri ai ordinului Sac (N.a.) - penitenţii lui Cristos, ordin religios care 
propovăduia sărăcia (N.t.) 

? Carmeliţi (dungaţi, vărgaţi) (N.a.) 


fost uitaţi carmeliţii sau baraţii (sau dungaţii). 

Cu cât o mănăstire avea mai mulţi fraţi cerşetori, cu atât era 
mai bogată. 

Carmeliţii aveau cam o duzină. 

Această mănăstire îşi avea iconarii săi, care înfrumuseţau 
cărţile de rugăciuni vândute apoi cu preţuri foarte mari 
doamnelor din lumea bună; îşi avea savanții săi, care se ocupau 
de descifrarea vechilor însemnări mistice; îşi avea predicatorii, 
care mergeau prin diverse biserici amenințând cu flăcările 
iadului pe creştinii care nu respectau îndemnurile bisericii şi 
care vedeau, înspăimântați, ridicându-se în faţa lor flăcările 
rugurilor înfometate, care devorau oameni cinstiţi, ce aveau 
doar singura vină de a fi hughenoți; îşi avea abatele său; în 
sfârşit, avea tot ce aveau şi celelalte mănăstiri. 

Dar ceea ce nu aveau celelalte mănăstiri, dar se afla la 
carmeliţi, era ceva extraordinar, două excepţionale fiinţe într-o 
mănăstire. Cea dintâi dintre aceste fiinţe era un copil. 

Cea de-a doua era „vestitorul morţilor“. 

Copilul avea patru sau cinci ani. Era palid, slăbuţ, cu o 
feţişoară galbenă şi suferindă. Nu-i plăcea să se joace prin 
grădinile întinse ale mănăstirii. Nu-i plăcea nici societatea 
călugărilor. | se spunea când Jacques, când Clement. Era o fire 
temătoare, întunecat şi sălbatic. 

Un singur călugăr găsise drum spre acest copil, vestitorul 
morţilor. 

Acesta, îndată ce era anunţată stingerea la Notre Dame, 
îndată ce celelalte biserici, prin vocile armonioase ale clopotelor, 
repetau  parizienilor că venise ora să stingă focurile şi 
lumânările, trebuia să se plimbe pe străzile întunecate şi tăcute. 

Hoinărea în noapte, singur, totdeauna singur, ca un suflet 
sfâşiat de păcate. 

Intr-o mână ducea un felinar pentru a-şi lumina calea; în 
cealaltă un clopoțel, pe care-l scutura din loc în loc. Şi atunci 
spre cer se înălța vocea lui lugubră: 

— Fraţilor, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru sufletele celor 
morţi! 

Cu toate că această funcţie era printre cele mai umile, în 
mănăstire fratele vestitor era respectat şi chiar temut. 


1 Obiceiul „vestitorului morţilor“ s-a menţinut până în timpul lui Ludovic al 
XIV-lea. Dar această funcţie era, în general, atribuită unui laic. (N.a.) 


Abatele îl chema adeseori la sfat şi, în afara acestor 
consultaţii, să le spunem oficiale, aveau adesea numeroase 
întrevederi particulare. 

Printre călugări se vorbea că acest frate venise la mănăstire 
aducând nişte împuterniciri impresionante care erau trimise de 
însuşi papa şi avea astfel puteri nelimitate. 

De altfel, era un predicator cu o mare forţă de convingere, de 
o ciudată îndrăzneală, care confirma astfel zvonurile privitoare 
la puterile ascunse cu care fusese investit. 

Ceruse, şi obținuse de îndată, sarcina de a hoinări noaptea pe 
străzi pentru a aminti prin strigătele sale burghezilor să se roage 
pentru sufletele celor trecuţi în lumea cealaltă. 

| se spunea reverendul Panigarola, deşi încă nu avea titlurile 
necesare pentru a fi tratat ca reverend. Trebuie să credem că 
această funcţie modestă şi lugubră îi plăcea, fiindcă, îndată ce 
se lăsa întunericul, Panigarola, dacă nu avea vreo slujbă 
nocturnă de făcut, se învăluia într-o mantie neagră, îşi lua 
clopoţelul şi felinarul şi o pornea pe străzi, neîntorcându-se la 
mănăstire decât dimineaţa, extenuat, rupt de oboseală, de 
plimbarea sa lipsită de frumuseţe. 

Atunci se închidea în chilia sa. 

Oare să doarmă? 

Poate! Fiindcă totuşi, aşa ascetic şi irascibil cum era, 
reverendul Panigarola trebuia, fără îndoială, să se supună legilor 
somnului, ca toţi oamenii, toate animalele şi chiar plantele. 

Dar tinerii călugări pretindeau că Panigarola nu dormea 
niciodată şi că, de multe ori, apropiindu-se de chilia acestuia la 
ora când ar fi trebuit să doarmă, auziseră hohote de plâns şi 
rugăciuni. 

Panigarola nu vorbea nu nimeni în mănăstire în afara abatelui 
sau a stareţului. 

Şi asta nu pentru că ar fi fost prea mândru: din contră, îşi 
exagera umilinţa; dar, neîndoielnic, se gândea prea mult pentru 
a mai avea vreme şi de trăncănit. 

Părea încă foarte tânăr. 

Dar grijile sau durerile întipăriseră pe fruntea sa cute timpurii, 
gura sa căpătase o cută amară, iar privirea sa avea fixitatea 
înspăimântătoare a omului obişnuit să contemple viziunile pe 
care numai dragostea sau ura le fac să se deruleze în faţa 
ochilor. 


Aşa cum era, Panigarola îi plăcea micuţului Jacques. Singur, el 
putea să se apropie de băieţel care, altfel, ar fi trăit ca 
abandonat. Poate că tristeţea atât de evidentă a acestui 
călugăr, care se armoniza atât de bine cu propria-i tristeţe 
instinctivă, îl atrăsese pe copil? 

Erau văzuţi plimbându-se împreună după-amiaza, de-a lungul 
grădinii în care totul renăştea. 

Cea mai mare parte a timpului se plimbau tăcuţi. 

Călugărul, însă, încerca să provoace întrebările copilului, să-i 
stârnească curiozitatea şi, deja, micuțul începuse să descifreze 
literele dintr-o cărticică de rugăciuni împodobită cu imagini. 
Copilul era, de altfel, de o incredibilă precocitate şi, dacă el se 
îngălbenea la umbra capelei, din contră, inteligenţa lui părea să 
se dezvolte peste măsură. 

Călugărul îi spunea micului Jacques „copilul meu“; cu o voce 
liniştită şi dulce, iar băiatul îi spunea „bunul prieten“. 

S-ar fi părut că între ei se stabilise o intimitate monotonă, 
lipsită de tandreţe, de drăgălăşenia cu care oamenii mari îi 
înconjoară pe copii. 

În ziua la care ne-am referit, călugărul şi băiatul, către ora 
două după-amiază, erau aşezaţi pe o bancă, în timp ce tot restul 
mănăstirii era adunat în capelă la o slujbă. 

Panigarola, printr-o favoare specială, nu asista la slujbe decât 
când îi convenea. 

Călugărul ţinea pe genunchi o carte de rugăciuni scrisă cu 
litere mari, în latineşte. Dar cartea mai conţinea şi nişte 
rugăciuni în această limbă, încă numită „vulgară“, care era 
limba franceză. 

Micuţul Jacques era în picioare, lângă el. Nu se lăsa mânat de 
acea dorinţă de a se sprijini de instructorul său, cum ar fi făcut 
un copil încrezător şi drăgăstos; păstra tot timpul un ce 
neîncrezător, chiar temător... Ce mai, consimţea să stea de 
vorbă cu Panigarola, dar nu îl admitea în intimitatea sufletului 
său. 

Câteva clipe, călugărul păru a-şi fi uitat elevul. 

Privea în faţa lui, cu ochii în gol şi trăsăturile contractate; iar 
micuțul tăcea, fără a fi înspăimântat de liniştea cu care era 
obişnuit, aşteptând însă răbdător să reînceapă lecţia. 

În sfârşit, un suspin adânc umflă pieptul călugărului, iar 
buzele i se mişcară, ca şi cum ar fi bâiguit câteva cuvinte. Dar, 


când privirea îi căzu asupra copilului, tresări, îşi trecu dosul 
palmei peste frunte şi spuse: 

— Hai, copilul meu... hai... 

Degetul şi-l puse sub un rând şi copilul, ezitând, citi: 

— „Tatăl nostru... care eşti în ceruri“... cine este acest „tată“, 
bunule prieten? 

— Este Dumnezeu, copilul meu... Dumnezeu, care este tatăl 
tuturor oamenilor... Dumnezeu, copilul meu, este tatăl nostru în 
ceruri, aşa cum tatăl nostru este vizibil aici, pe pământ. 

— Deci, spuse copilul gânditor, noi avem doi taţi... unul care 
este în ceruri şi care este tatăl tuturor; şi apoi fiecare copil are 
încă un tată aici pe pământ... 

— Da, copilul meu: chiar aşa, spuse călugărul, uimit că o 
asemenea întrebare putuse să ia naştere în spiritul acestei fiinţe 
atât de mici. Şi o flacără orgolioasă îi luci o clipă în ochi. Reluă: 

— Să continuăm, copilul meu... „Tatăl nostru care eşti în 
ceruri“... 

Dar copilul era urmărit de un gând: 

— Deci, spuse el, tu ai tată, bunule prieten? 

— Fără îndoială, copilul meu. 

— Şi fratele clopotar? Şi coi doi cântăreţi cu figurile atât de 
urâte? Şi fratele grădinar?... Toţi au câte un tată? 

— Sigur că da, răspunse călugărul, privind cu atenţie 
băieţelul. 

— Şi copiii care trec uneori pe lângă zidurile mănăstirii şi sar 
câteodată în grădină să adune fructe, şi după care fratele 
grădinar aleargă cu un baston scurt în mână, şi ei au fiecare 
câte un tată? 

Călugărul abia răspunse: 

— Da, copilul meu. 

— Şi atunci, spuse micuțul, de ce eu nu am tată? 

Călugărul se albi la faţă. Un fior de suferinţă şi de amărăciune 
îl făcu să se scuture. Şi întrebă apoi cu o voce stinsă, dar 
aproape răutăcioasă: 

— Dar cine ţi-a spus că tu nu ai tată?! 

— Păi spuse copilul, văd eu bine... şi singur. Dacă aveam un 
tată, el ar fi fost aici, cu mine... Îi văd doar pe ceilalţi copii, 
duminica, atunci când vin la capelă... fiecare dintre ei are un 
tată sau o mamă... Eu însă... nu am nici tată... nici mamă... 

Panigarola rămase încurcat, întunecat, fabricând diverse 


răspunsuri pe care nu îndrăznea însă să le spună tare. 

Copilul reluă: 

— Nu-i aşa, bunule prieten, că eu nu am nici tată, nici 
mamă... că sunt singur... singur de tot? 

— Dar eu?! reuşi în sfârşit să rostească Panigarola cu o voce 
care ar fi înspăimântat orice alt copil, eu ce sunt? 

Micuţul Jacques Clement îşi studie prietenul cu un ochi atent, 
mirat parcă. 

— Tu? spuse el. Păi tu nu eşti tatăl meu! 

Sufletul călugărului se cutremură, dar rămase palid şi parcă 
împietrit. Lupta cu greu contra dorinţei nebuneşti de a-şi 
strânge la piept băiatul, copilul lui Alice de Lux! _ 

„Ah! inimă  mizerabilă! îşi spuse el disperat. Imi iau 
paternitatea drept pretext! Mărturiseşte că nu cauţi decât puţin 
din ea însăşi când buzele tale încearcă să atingă obrajii băiatului 
tău!“ 

Se înfundă într-o tăcere încăpăţânată; prăbuşit, concentrat, cu 
bărbia sprijinită în mână, zărea cu oroare, dar în acelaşi timp cu 
o infinită bucurie, viziunea radioasă a femeii care-i plutea prin 
faţa ochilor. 

Văzându-i nemişcarea şi înțelegând că nu va mai continua 
lecţia, copilul îl întrebă: 

— Pot să mă joc, bunule prieten? 

— Da... joacă-te, copilul meu... 

Micuţul Jacques Clement se retrase câţiva paşi, se aşeză pe 
pământ, îşi luă bărbia între mâini, iar privirea i se îndreptă în 
gol, spre lucrurile vagi pe care le întrezărea. 

Aşa se juca el. 

Şi nimeni nu ar fi putut să spună care dintre cele două drame 
era mai demnă de milă: drama cumplită şi furioasă declanşată 
în sufletul tatălui, sau drama confuză şi durerea abia simțită 
care sfâşia sufletul fiului. 

Nu era surprinzătoare chiar această apropiere a celor două 
viziuni care pluteau prin faţa ochilor lor? 

Căci ceea ce încerca micuțul să evoce era o figură de femeie, 
care trebuia să fie mama sa; iar ceea ce călugărul evoca era 
însăşi această mamă, plină de viaţă şi cu forme atât de clare... 

„Ar fi îmbrăcată toată în alb, se gândea copilul; ar veni pe 
acolo, pe poarta grădinii, şi ar fi frumoasă, foarte frumoasă, şi 
m-ar privi atât de drăgăstos, cum nu m-a privit nimeni până 


acum, şi mi-ar spune: Hai micuțul meu Jacques, vino să mă 
săruţi... nu ştii că eu sunt mama ta?“ 

„Teroare, nelinişte eternă, tortură a dragostei! îşi spunea, 
călugărul. Zadarnic mă strădui să o îndepărtez, să o resping! Ea 
este aici, prezentă tot timpul!... iar surâsul ei mă farmecă... 
Cum? chiar în oroarea pe care mi-o inspiră găsesc o atracţie 
misterioasă?... Ah, ! cât am suferit când ea plângea la picioarele 
mele! Cum am fost în stare, în biserică, să rezist tentaţiei de a 
frânge grilajul confesionalului şi de a o strânge în braţe! Mă 
urmăreşte această dorinţă!... Să o văd... să o mai revăd, fie şi 
pentru o-clipă!“ 

Se ridică deodată de pe banca de piatră pe care era aşezat şi, 
întunecat, gânditor, uitând de copil, se îndreptă spre o scară 
care ducea la chilia lui. 

Jacques nu-i observase plecarea. 

În chilie, Panigarola se aşeză, puţin mai sigur pe el, datorită 
umbrei care domnea în încăpere. 

În cămăruţa strâmtă cu pereţii daţi cu var se găseau un pat 
îngust, o masă şi două scaune fără spătar. Pe masa care era 
împinsă până la perete, în faţa patului, erau câteva cărţi. 

În faţa uşii, atârnat de un panou, se găsea un crucifix. Nici un 
scăunel pentru rugăciune, fiindcă toţi călugării urmau să se 
roage stând îngenunchiaţi pe pământ. 

Panigarola se aşeză cu spatele la crucifix, sprijinindu-şi 
coatele pe masă. 

Şi totuşi, o clipă privirea-şi căzuse pe Christul descărnat, 
țintuit pe crucea lui. 

Acum îşi spunea: 

„O, Isuse, dacă aş mai putea crede în tine! Dacă mi-aş putea 
uita gândurile, sufletul, sentimentele, dacă m-aş putea azvârli în 
acest ocean întunecat care se numeşte Credinţă!... Zadarnică 
mi-a fost orice încercare... nu cred... nu voi crede niciodată... voi 
suferi tot timpul!... Oare te-am chemat destul în ajutor, Isuse? 
Nu am avut eu oare voinţa de a nu mă mai gândi, dea mă 
stinge, de a deveni eu însumi perinde ac cadaver, asemănător 
unui cadavru? În mine, viaţa s-a dovedit mai puternică decât 
tine, o, Isuse!... Şi totuşi, Christoase, te-am căutat din propria 
mea voinţă, de acea am intrat în mănăstire, de aceea am venit 
către moarte!... Da, te-am căutat acolo sus, pe firmamentul 
înstelat, în nopţile senine, şi în adâncul întunecat al fiinţei mele, 


în zilele de furtună sau de pasiuni cumplite!... Nu am aflat decât 
neant... iar deasupra acestui neant, mai precis lângă acest 
neant, paralel cu el, înfigându-se în el, am aflat viaţa 
atotputernică... viaţa căreia nicio fiinţă nu-i scapă... Viaţă... 
cruzime... suferinţă... şi apoi... nimic!“ 

Suspină adânc şi pumnul lovi tăblia mesei cu putere. 

„Deci trebuie să o revăd!... De când cu scena din confesional, 
pasiunea mea reaprinsă nu-mi dă pace... îmi obosesc, îmi 
zdrobesc trupul în plimbări îndelungate de-a lungul şi de-a latul 
oraşului tăcut şi, când în sfârşit, încerc să mă culc, visul, mult 
mai crud decât realitatea cea mai crudă, mi-o aduce şi mi-o 
pune în braţe!... Trebuie să o revăd!... Dar ce-mi trece prin cap, 
nebunul de mine? Unde voi găsi eu oare acea scânteie care va 
înflăcăra acest suflet putred şi i-l va face la fel de frumos 
precum îi este trupul?...“ 

Şi atunci furtuna, care mocnea în această conştiinţă 
frământată, se declanşa cu toată furia. 

Scrâşnea din dinţi. Îşi muşcă mâinile până la sânge pentru ca 
fraţii să nu-i poată auzi hohotele de plâns. Se aruncă pe pat şi-şi 
ascunse capul sub pături. 

„Şi ce-mi pasă de sufletul ei! urlă el în adânc. Ce-mi pasă 
dacă m-a trădat! Că are amanți! Că a coborât până în cele mai 
adânci noroaie, prostituându-se pentru a putea spiona! Alice! 
Alice! Unde eşti tu, Alice? Te doresc, te iubesc, te iubesc, te 
iubesc!“ 

Încet, ziua se scurse. 

Când reverendul Panigarola apăru în refectoriu, cu ochii 
plecaţi şi cu mâinile împreunate, tinerii fraţi putură să-i observe 
paloarea cadaverică. 

Într-adevăr, era un adevărat cadavru care umbla... 

Sosi noaptea. 

Panigarola îşi aruncă o mantie pe umeri şi se duse să i se 
deschidă poarta mănăstirii. Fratele portar, un călugăr gras cu 
figura rotundă, îi aprinse felinarul şi i-l înapoie, împreună cu 
clopoţelul. 

— Nu vă este frică, spuse el râzând cu poftă, să vă plimbaţi 
astfel noaptea? V-aţi putea întâlni cu vreun vârcolac, sau poate 
chiar cu un drac! 

Panigarola clătină din cap. 

— Eu, reluă portarul, aş muri de frică... cel puţin dacă 


vârcolacul, dracul, Belzebut, Satana nu ar lua forma vreunei 
fetişcane atrăgătoare şi amabile... 

Panigarola îşi luă tăcut felinarul şi clopoţelul, şi, în timp ce, 
scuturat de râs, portarul închidea cu grijă poarta mănăstirii, el, 
aflat deja în stradă, făcu să zornăie melancolic clopoţelul şi 
lansă cumplitul şi lugubrul strigăt care sfâşie întunericul: 

— Fraţilor, rugaţi-vă Domnului pentru sufletele morţilor! 

Panigarola trecu peste Sena. 

De obicei mergea la întâmplare, fără a-şi propune un anumit 
drum de urmat. 

In această seară, însă, se îndreptă direct spre Luvru şi se 
afundă pe străduţele care împrejmuiau palatul, regilor Franţei... 

Nu peste multă vreme ajunse în strada La Hache. 

Se opri în apropierea casei cu poarta verde, adăpostindu-se 
sub o streaşină a unei case situate în faţa acesteia, în umbra 
căreia dispăru, fantomă care făcea parte din întunericul care-l 
adăpostea. 

Şi aşteptă. 

Nu era pentru prima oară când venea să se refugieze aici, în 
acest colţ întunecat. Şi adesea, în nopţile fără lună, după ce 
hoinărise fără ţintă de-a lungul şi de-a latul oraşului tăcut, 
sfârşea ajungând aici, ca o pasăre de noapte care, după ce 
făcuse cercuri din ce în ce mai mici, se aşeza pe vârful stâncii 
care o atrăgea, şi-şi azvârlea înaltului ţipătul sinistru... numai că 
strigătul călugărului nu se făcea auzit; nu era decât un omenesc 
hohot de plâns... 

De obicei, el încerca, mai întâi, plecând din mănăstire, să 
evite acele drumuri care ar fi putut să-l aducă până în strada La 
Hache. De cele mai multe ori reuşea, şi astfel se întorcea cu 
mândria unei noi victorii obţinute asupra lui însuşi... Dar de câte 
ori, de asemenea, după ce rezistase eroic vreme îndelungată, îşi 
modifica brusc drumul şi ajungea la postul său pe căile cele mai 
directe! 

Atunci o lua la fugă şi graba lui urma parcă drumul pe care-l 
ia pilitura de fier atrasă de un magnet şi care se precipită cu şi 
mai mare violenţă pe măsură ce este mai aproape de centrul de 
atracţie. 

Şi, când ajungea gâfâind, se întreba disperat ce va face 
acum! 

Răsunau bătăile clopotelor vestind ora două sau trei din 


noapte în această tăcere adâncă, pe care Parisul modern şi-a 
pierdut-o cu desăvârşire şi despre care, deci, nu ne putem face 
decât o vagă idee. 

Panigarola îşi aţintea privirea când înlăcrimată, când 
răspândind scânteile urii, asupra acestei porţi dincolo de care nu 
trebuia să mai treacă niciodată; atunci se compara pe sine 
însuşi cu un înger căzut, care era silit să contemple din 
depărtare paradisul pierdut. 

Şi, când simţea cum amărăciunea îi umple sufletul, când 
înţelegea că nu poate îndura încă mai multă suferinţă, se 
îndepărta, scuturându-şi clopoţelul şi dând drumul unui strigăt 
răguşit: 

— Rugaţi-vă pentru morţi! 

„Mortul sunt chiar eu!“ adăuga el în sinea lui. 

Adeseori va fi auzit Alice de Lux strigătul acesta şi va fi fost 
cutremurată de accentul de disperare al celui care striga. 

In seara aceasta, cum am văzut, călugărul se îndreptă direct 
spre strada La Hache. Pentru el era o mare consolare gândul că 
luase, în sfârşit, o hotărâre. Intreaga lui energie care-l însufleţea 
în vremea în care mai aparţinea lumii celor vii îi reveni şi, odată 
cu aceasta, şi dorinţa de a reuşi. 

Puse cu grijă jos clopoţelul şi felinarul pe care îl stinsese de 
cum intrase pe strada La Hache. 

În felul acesta mişcările îi erau libere. 

Panigarola venise cu ideea de a intra de îndată în casă. Tot 
drumul de la mănăstire până aici nu făcuse decât să repete 
unele fraze pe care dorea să i le arunce în faţă lui Alice. 

Dar când ajunse, când se lipi de zidul care-l adăpostise de 
atâtea ori, înţelese cât de greu îi era acel fapt, atât de simplu 
pentru oricine, care consta în a lovi poarta cu un ciocan pentru a 
i se deschide. 

De o sută de ori se decise; şi tot de o sută de ori, în clipa în 
care îşi spunea „Haide!“, se lipea şi mai tare de zid, 
ascunzându-se şi mai disperat în umbra ocrotitoare a 
acoperişului. 

Şi cum stătea acolo ezitând, gândindu-se dacă nu era mai 
bine să sară zidul sau să plece, poarta se deschise încetişor... se 
auzi un schimb de şoapte... iar călugărul împietri neliniştit. 

lar lucrul de care se temea cel mai mult se întâmplă: auzi un 
sărut, cât de dulce sunet... 


Acest sunet atât de slab, acest ecou al iubirii răsună în 
sufletul lui asemenea unui cumplit tunet, care zguduie cerul şi 
pământul în timpul unei furtuni... 

Era gata să ţâşnească... 

În aceeaşi clipă, însă, un bărbat se îndepărtă grăbit, iar poarta 
se închise... 

Bărbatul era contele de Marillac. 

Panigarola putu să-l urmărească o clipă din ochii; nu fu decât 
o scurtă viziune, care dispăru aproape instantaneu. 

— Acesta este bărbatul pe care-l iubeşte! mormăi el. Pleacă 
fericit, cu inima plină de bucurie! lar eu! eu, nefericitul! Eu!? 

Gândurile i se topiră într-un fel de bâlbâială, fără a prinde 
contur, şi el rămase pe loc, neîndrăznind să se mişte. 

Rămase multă vreme țintuit locului, luptând contra durerii pe 
care i-o provocase gelozia, ca şi cum ar fi fost prima oară când 
resimțea cumplitele ei înţepături. 

În sfârşit, după vreo oră de aşteptare, se îndreptă hotărât 
spre poartă. 

Chiar în clipa în care se pregătea să bata, aceasta se deschise 
din nou. Panigarola abia avu vreme să se lipească de zid. 

Un alt bărbat ieşi şi se îndepărtă repede: de data aceasta, era 
mareşalul de Damville. 

Călugărul nu-l recunoscu. Poate chiar nici nu acordă vreo 
atenţie faptului că un alt bărbat ieşea de la Alice... după celălalt! 

Împinse poarta cu furie în clipa în care aceasta era pe punctul 
de a se închide şi pătrunse în grădină. 

Bătrâna Laura, care îl însoţise pe Henri de Damville, nu era o 
femeie care se înspăimânta uşor; se aştepta întotdeauna la tot 
ce se poate întâmpla unei preacinstite guvernante a unei femei 
cum era Alice de Lux. De la prima privire îl recunoscu pe 
Panigarola şi zâmbi; totuşi, cum ţinea să salveze aparentele în 
ceea ce o privea - ceea ce, în fond, este baza onestităţii sociale 
- ea schiţă o tentativă de rezistenţă şi luă atitudinea unei 
paznice înspăimântate care este pe punctul de a striga după 
ajutor. 

— Tăcere! spuse călugărul apucând-o pe onesta Laura de 
braţ. 

Şi, sigur că guvernanta nu va face nimic împotriva lui, 
pătrunse în casa pe care o părăsiseră, unul după altul, contele 
de Marillac şi Henri de Damville. (Credem că nu aţi uitat că 


mareşalul surprinsese convorbirea dintre Alice şi conte; că 
acesta, ameninţând-o pe Alice că va da la iveală ce aflase, 
obținuse de la ea să accepte a deveni temnicera Jeannei de 
Piennes şi a Loisei.) După plecarea lui Henri, spioana, zdrobită 
de ruşine, căzuse în genunchi strigând: „Cine oare va veni să 
mă smulgă din acest abis de nelegiuiri?“ 

Panigarola auzi cu aviditate aceste cuvinte disperate şi 
răspunse: 

— Eu! 

Alice se ridicase pe dată stupefiată, uimită de această apariţie 
neaşteptată. În aceeaşi clipă îl recunoscu pe marchizul de Pani 
Garola, primul ei iubit. Primul ei gând - care îi traversă mintea 
ca o lumină - fu că acesta se mai gândise după scena 
confesiunii, că se răzgândise, că se înduioşase poate de soarta 
ei!... că smulsese Caterinei de Medici cumplita scrisoare 
acuzatoare!... că îi aducea această scrisoare!... lar acest cuvânt, 
acest unic cuvânt de răspuns pe care acesta îl rostise, era chiar 
confirmarea acestei speranţe nebuneşti! 

Îşi stăpâni emoția, se strădui să-şi lumineze chipul cu un surâs 
şi, cu dulceaţă în glas, rosti: 

— Dumneata, Clement... Dumneata aici... Nu-i aşa că ai auzit 
ce spuneam?... Nu-i aşa că ai înţeles disperarea care mă 
torturează?... Severitatea de care ai dat dovadă acolo... în 
biserică... s-a schimbat în milă, nu-i aşa?... lar ceea ce ai spus 
acum o clipă mi-o dovedeşte! Ah! Clement! dacă există vreun 
om în lumea asta care mă poate salva de mine însămi şi de 
ceilalţi, numai dumneata eşti, într-adevăr! 

În timp ce ea vorbea astfel cu o umilinţă drăgălaşă, 
Panigarola intrase, închisese uşa în urma lui şi o asculta 
nemişcat, parcă împietrit în aparenţă, devorat, de fapt, de tot 
focul cumplitei sale pasiuni. În sfârşit, o întrebă: 

— Cine este acest bărbat care a ieşit adineaori? 

Ochii lui Alice fură luminaţi de o scânteie imperceptibilă, de 
triumf: călugărul era gelos! deci el încă o mai iubea! deci îl avea 
la mână! Aşa că se apropie cu grabă de el: 

— Acest bărbat, spuse ea, m-a făcut să îndur una din cele mai 
cumplite umilinţe din viaţa mea. lar dumneata eşti cel mai în 
măsură să ştii câte umilinţe am fost nevoită să îndur! 

— Cum se numeşte? 

— Mareşalul de Damville! răspunse fără nicio ezitare Alice. 


— Unul dintre, amanţii dumitale? zise el cu o furie surdă. 

Ea suspină şi îşi împreună mâinile. 

— Clement, spuse ea, fii generos... căci, fără asta, nu pot, 
înţelege rostul prezenţei dumitale sub acoperişul meu... 

Avu un gest furios drept răspuns şi înţelese că gelozia îl va 
mai stăpâni, aşa cum îl stăpânise şi în confesional. Cu un efort, 
reuşi să nu dea drumul obsedantei întrebări care îl frământa, 
aceea de a şti ce căuta Damville aici, dacă mai era încă amantul 
lui Alice. O privea încântat şi disperat în acelaşi timp... i se 
părea mai frumoasă ca oricând. 

— Clement, spuse ea îndrăznind să-l apuce de mână iar el 
fremătă la această atingere delicată - Clement, dumneata ai 
revenit lângă mine... Ai vrut să te apleci asupra suferinţei 
mele... este atât de cumplită... lată, un ultim exemplu... Vrei să 
ştii ce a venit să-mi ceară, mareşalul de Damville? 

Ochii lui Panigarola erau înnebuniţi. La atingerea mânuţei moi 
şi mătăsoase pasiunea îi ajunsese la culme. Şi, fiindcă nu auzise 
ce îi spusese Alice, reuşi să bâiguie: 

— Am venit să-ţi propun un târg. 

— Un târg? spuse ea cu o voce îngheţată pe dată, devenind 
atentă şi cuprinsă de teamă în faţa adevărului care i se revela. 

Călugărul se gândea. Voia să spună aceste cuvinte: 

— Fii a mea încă o dată, şi-ţi voi înapoia scrisoarea! 

Această frază îi băzâia în cap, dar nu îndrăznea să o 
rostească. Oare ruşinea îl oprea? Inţelegea el oare cât de 
odioasă era o asemenea propunere? 

Fără îndoială!... şi dacă cineva ar fi studiat cu atenţie chipul 
acestui om, ar fi înţeles cu uşurinţă că nu era un nemernic. 

Îl mai oprea însă şi un alt motiv, mai puternic încă. 

Panigarola înţelegea că el îi aparţinea lui Alice în întregime şi 
că fuga sa la mănăstire fusese o încercare vană, ratată! Ceea ce 
dorea el nu era doar o noapte de dragoste... 

Era întreaga dragoste a lui Alice! 

— Un târg? spuse din nou spioana. Ce târg? Vorbeşte! 

— Am spus un târg? bâigui călugărul. lartă-mă, sunt atât de 
tulburat... Am atâtea lucruri în cap pe care aş vrea să ţi le 
spun... sunt atât de nenorocit, Alice. 

Deodată o idee neaşteptată îi lumină noaptea iubirii sale şi 
deveni asemenea unei stele călăuzitoare. Trăsăturile i se 
liniştiră. Aspectul de zăpăceală pe care-l avusese dispăru. Şi, cu 


seninătatea pe care i-o dădea noua speranţă, continuă: 

— Alice, am văzut copilul... copilul nostru... l-am văzut chiar 
azi. 

Tânăra femeie tresări, tulburată deodată şi se albi la faţă. 

— Copilul meu! şopti ea. Unde este?... O, spune-mi!... ŞI, 
fiindcă astăzi pari mai puţin necruţător, dă-mi măcar această 
consolare... lasă-mă să-mi îmbrăţişez copilaşul pe care l-am 
crezut mort... 

— Ţi-am mai spus: este crescut într-o mănăstire... 

— Mănăstirile în Paris sunt nenumărate şi ferecate asemenea 
unor citadele, răspunse ea cu amărăciune. Dacă nu-mi dai decât 
această iluzorie indicație, este ca şi cum ai fi venit să mă 
torturezi din nou. Îmi dai deodată, pe neaşteptate, vestea că fiul 
meu trăieşte, iar apoi dumneata vii şi spui: L-am văzut! — Unde? 
— Într-o mănăstire! — Caută, scumpă mamă! Dacă această atât 
de vibrantă fibră, a maternității ţi s-a trezit şi te cutremură, dacă 
această nouă durere a venit să se alăture la atâtea altele, 
durerea de a şti că fiul tău trăieşte şi că tu nu-l vei vedea 
niciodată, ei bine, caută! N-ai decât să alergi de la o mănăstire 
la alta, să baţi la acele porţi care vor fi deschise de vreun 
călugăr cu o figură hidoasă şi care-ţi va răspunde că habar nu 
are despre ce vorbeşti! Şi, după ce vei fi alergat de la o 
mănăstire la alta, dintr-un mormânt la altul, după ce vei 
parcurge tot Parisul aşa cum ai străbate un imens cimitir, după 
ce îţi vei fi simţit sentimentul matern trezit, şi care îţi provoacă 
o suferinţă cum n-ai mai încercat niciodată, tatăl, demnul, 
cinstitul tată va veni din nou să-şi bată joc de tine şi-ţi va spune, 
fără îndoială, că nu ai căutat bine! Ah, domnule, acum câteva 
seri nu ai lovit decât amanta, şi nu ai fost atunci decât crud; în 
seara asta însă loveşti mama, şi eşti odios! 

„Să fie oare adevărat că îşi iubeşte copilul?“ se gândi 
călugărul tresărind de bucurie. 

Rar, reluă: 

— L-am văzut astăzi, Alice. Şi ştii ce mi-a spus? M-a întrebat 
de ce toţi copiii au un tată şi numai el nu are... 

Alice sări în sus! Strigă cu un soi de furie în care se amesteca 
şi gelozia: 

— Şi dumneata ai putut suporta aşa ceva fără ca inima să-ți 
tresară! Ai putut să-ţi auzi copilul vorbind astfel fără a-l strânge 
în braţe şi a-i spune: „O, fiule, eu sunt tatăl tău!“ Călugăr! O, nu 


eşti decât un călugăr! Ah! marchize de Pani Garola, am crezut 
că nu ţi-ai pus decât straie de călugăr, văd că şi inima ţi-a 
devenit de călugăr! 

— Nu m-a întrebat numai asta, continuă călugărul cu o voce 
în aparenţă cumplit de indiferentă. M-a întrebat, de asemenea, 
de ce nu are mamă!... Şi-ţi jur că vocea acestui copil era 
înspăimântătoare când îmi spuse: „Eu sunt singur, foarte singur; 
eu nu am mamă...“ Era sfâşietor! 

Alice îşi frângea mâinile. Acum înţelegea sau credea că 
înţelege! Acest fiu era răzbunarea pe care primul său iubit, o 
ţinea în rezervă! Îi va reintra deci în viaţă şi o va urmări cu 
această îngrozitoare tortură... 

În seara asta îi spune că băiatul visează la mama lui... i-l 
înfăţişează singur, trist, sărman micuţ părăsit... Altă dată va 
veni să-i vorbească despre lacrimile şi disperarea copilului... 
Apoi, într-o zi, poate că îi va aduce vestea că micuțul a murit de 
durere... 

Da! acesta trebuie să fie planul călugărului, plan infernal, în 
urma căruia ea se va prăpădi, dacă ar lua în considerare 
neliniştea şi durerea pe care le simţea în aceste clipe cumplite. 

— Acest copil m-a îndemnat să mă gândesc, reluă pe 
neaşteptate călugărul. Este foarte adevărat, Alice, mi-am propus 
tot felul de răzbunări împotriva ta... dar am ajuns să mă întreb 
dacă, dorind să te lovesc doar pe dumneata, am dreptul să-l 
lovesc atât de cumplit pe copil. Aşa călugăr cum am devenit, 
probabil că a mai rămas în mine ceva din marchizul pe care l-ai 
cunoscut... Ştii doar cât este de milos acest marchiz... cât de 
emoţionat este... şi emoția lui îţi va fi confirmată de faptul că 
vine să te întrebe: Alice, vrei să-ţi vezi copilul?... băiatul nostru? 

Alice îşi împreună din nou mâinile ca pentru o rugăciune. 

— O! dacă dumneata ai face asta!... lartă-mă, Clement; mai 
adineaori am fost dură... da, cred că am devenit rea din cauza 
atâtor suferinţe... Acum gata!... Deci îmi vei da voie să-mi văd 
fiul!... Ah! Clement, dacă vei face asta... aş spune... 

— Ce-ai spune? murmură înăbuşit călugărul. 

— Aş spune că eşti un sfânt şi te-aş venera până la sfârşitul 
zilelor mele, spuse Alice. 

Panigarola îşi plecă fruntea descurajat. _ 

— Un sfânt! murmură el cu amărăciune. Într-adevăr, asta este 
tot ce mai pot spera acum! 


— Ce vrei să spui, Clement! Te conjur, vorbeşte limpede... M- 
am săturat, m-am săturat îngrozitor să tot caut ce se află în 
spatele cuvintelor tuturor celor care-mi vorbesc... Ah! cât de 
minunat ar fi să asculţi oameni care-ţi spun exact ceea ce 
gândesc! 

— Deci, spuse călugărul îndreptându-se, vrei să ştii ce 
gândesc? 

— Da! spuse Alice hotărâtă, dar şi înfricoşată. 

— Şi, într-adevăr, doreşti sincer, din toată inima, să-ţi vezi 
copilul? 

— AŞ fi gata să mor dacă astfel el ar fi fericit şi dacă toate 
greşelile mele nu s-ar întoarce asupra acestui suflet nevinovat! 

Alice vorbise cu toată sinceritatea. 

Dar Panigarola băgase se seamă că ea nu-i răspunsese precis 
întrebării pe care i-o pusese. 

Trecu însă peste acest aspect, temându-se probabil să 
pătrundă mai adânc în sufletul atât de complicat al femeii. 

Îşi încrucişă braţele, după ce îşi trase gluga de pe cap. Acesta 
îi apăru în plină lumină, frumos în ciuda slăbiciunii sale, frumos 
nu aşa cum sunt sfinţii, dar de frumuseţea omului viu, pasionat, 
tânăr, înflăcărat. Şi rasa în dungi albe şi negre care-i cădea în 
falduri de pe umeri îl făcea asemănător unei statui, nereuşind să 
înlăture nimic din farmecul tinereţii sale, din dragostea lui, din 
înflăcărarea privirii sale plină de patimă... 

— Deci iată care-mi este gândul, spuse el. Dumneata ai venit 
şi mi te-ai mărturisit. Acum mi-a venit rândul şi mie să-mi 
mărturisesc cele mai ascunse gânduri. Şi-ţi jur că niciodată un 
confesor nu va mai auzi tot adevărul inimii mele. In ceea ce îţi 
voi spune, unele lucruri poate te vor surprinde. Ascultă-mă însă 
până la capăt, vei judeca la urmă... Cred, Alice, că nu-ți spun 
nimic nou mărturisindu-ţi că încă te mai iubesc. O ştii, nu-i aşa? 

— Ştiu, răspunse Alice pe dată. 

— Foarte bine! În acest, fel vom evita explicaţii inutile şi 
dureroase. Şi totuşi, scena din biserica Saint-Germain- 
l'Auxerrois trebuie să fie detaliată, să-i dezvălui toate 
dedesubturile... Nu a lipsit decât foarte puţin să nu te omor în 
seara aceea, Alice! De cel puţin zece ori am rezistat tentaţiei de 
a-mi înfinge mâinile în gâtul tău. Şi dacă te-aş fi omorât, Alice, 
asta nu s-ar fi datorat decât iubirii mele. Vei înţelege, deci, că 
toate violențele mele nu au fost decât forme atenuate ale 


acestei iubiri, de vreme ce mă gândeam să te omor şi nu am 
făcut-o! 

Alice făcu un semn afirmativ cu capul. 

Intrevederea căpătase astfel un aspect aproape fantastic. 
Aceste două fiinţe, atât de hotărâte să caute şi să spună întregul 
adevăr, păreau atât de calme şi-şi spuneau cu vocea liniştită 
lucruri formidabile! 

— Trebuie să te avertizez, Alice, reluă călugărul, că am făcut 
tot ceea ce poate face un om pentru a uita o dragoste pierdută. 
Se pare că te iubeam puternic, din moment ce nu am reuşit să 
te uit, în ciuda tuturor eforturilor. Te-am urât, este adevărat, te- 
am urât cu o ură atât de ciudată, că nu ai putea să ţi-o 
imaginezi. Dar ura mea nu era decât asemenea norilor negri 
care întunecă cerul în lungile zile de vară şi în dosul cărora se 
simte, se ghiceşte prezenţa soarelui strălucitor. Uneori, norul se 
transformă într-o furtună; alteori 
se împrăştie singur... În ambele cazuri, soarele reapare şi mai 
strălucitor, şi mai fierbinte... Nu fusese decât ascuns... câţiva 
nebuni, totuşi, ar fi putut crede că soarele a murit pentru 
totdeauna... Aşa, şi eu... Alice, ura îmi ascunse iubirea care-mi 
ardea în suflet şi eu, sărman nebun, am putut să cred că 
dragostea mea a murit... Când ea reapăru şi mai arzătoare, şi 
mai puternică, asemenea soarelui de vară, m-am blestemat, 
căci, dacă nu te mai uram, dacă ura nu-mi mai stătea în puteri, 
te dispreţuiam şi încă te mai dispreţuiesc. Cred că acest dispreţ 
nu va reuşi niciodată să-mi iasă din inimă. 

Din nou Alice făcu un semn. Afirmativ eu capul. 

Acest dispreţ nu o impresiona, ba chiar îl considera ca un fapt 
liniştitor. Fiindcă, în această stranie convorbire, ceea ce o 
înspăimânta mai tare, nu era nici ura, nici disprețul călugărului, 
ci iubirea acestuia. 

— Am luptat, Alice, am luptat cumplit, împotriva acestei iubiri 
mai puternice decât disprețul. Am fost învins, şi iată-mă! spuse 
Panigarola înaintând un pas. 

Alice înţelese că sosise momentul în care fostul ei amant îşi 
va dezvălui gândurile. 

— Adineaori, când am intrat, reluă călugărul, am văzut cât 
eşti de nefericită. Situaţia este deci de o limpezime 
înspăimântătoare: există trei fiinţe care suferă îngrozitor: eu, 
dumneata şi copilul. 


La această amintire brutală, mama se înfioră. 

— Eu, continuă călugărul, care am înţeles că îmi este 
imposibil să mai trăiesc, fără tine; copilul, care se stinge lipsit de 
mângâierile unei mame; dumneata, care, după cum singură, 
spuneai, te zbaţi în abisul mârşăviilor. Am venit deci să-ţi spun: 
Vrei să te ridici din fundul acestei prăpăstii de ruşine? Vrei ca 
micuțul să-ţi trăiască? Vrei ca eu însumi să scap din acest cerc 
infernal în care dumneata m-ai închis? Spune-mi, vrei? 

— Cum? bâigui ea. 

— Plecând cu mine şi cu copilul. Sunt bogat. Acolo, în Italia 
din care am venit, sunt, un om respectat atât datorită numelui 
meu, cât şi averii mele. Italia este ţara dragostei. Italia este ţara 
visurilor. Dar dacă nu-ţi place Italia, putem merge oriunde ai 
dori... 

Tăcerea lui Alice îl încurajă. O speranţă de nedescris îl făcea 
să palpite. Apucă mâna tinerei. 

— Ascultă-mă, spuse el lăsându-şi întreaga pasiune să 
izbucnească. Vom pleca unde vei vrea tu. Vom mai putea fi 
fericiţi. Sunt în stare de o asemenea iubire, o dragoste ce-ar fi 
capabilă să înlăture trecutul din sufletul meu, să alunge 
disprețul din inima mea... Sunt sigur că voi ajunge să te 
consider aceeaşi fecioară pură care ai fost odinioară... 

Alice continua să tacă. 

Amantul, îmbătat de speranţă, crezând că ea va ceda, urmă 
cu o voce şi mai arzătoare: 

— M-ai trădat; dar voi uita acest fapt! Ţi-ai vândut trupul; voi 
uita şi asta! În mine nu va mai fi decât un iubit înflăcărat, sau 
mai bine zis un soţ drăgăstos, care te va respecta la fel de mult 
cum te iubeşte! Îţi ofer numele meu. Averea mea îţi aparţine. Îţi 
dărui viaţa mea. Vrei, nu-i aşa? Pentru tine, pentru mine, pentru 
copil!... Vrei? 

— Nu! răspunse Alice. 

— Nu? urlă călugărul. 

— Ascultă-mă, Clement, spuse ea cu o gravitate, cu o linişte 
care nu erau probabil izvorâte decât dintr-o adâncă disperare. 
Dumneata mă chinui făcându-mi aceste propuneri care sunt 
doar un vis de neîmplinit... 

— De ce vis? De ce de nerealizat? Te îndoieşti oare de 
puterea iubirii mele? Te temi că vreodată gelozia mea 
retrospectivă ar putea să ne provoace nenorocirea? Ascultă... 


vrei să-ţi jur? Ei bine, îţi jur că, dacă vreodată vreun spectru al 
trecutului se va ridica în inima mea, mă voi omori înainte de a-ţi 
face cel mai mic reproş. 

— Clement, nu mă îndoiesc de iubirea ta! Nici de ascendentul 
moral pe care-l ai asupra mea. Te cred în stare să uiţi totul!... 
Dar, dintre noi doi, este cineva, care nu va uita niciodată nimic... 
eu! 

— Ce vrei să spui? 

— Că iubesc! strigă ea cu disperare. Că iubesc până-ntr-atât, 
încât sunt gata să fiu scelerată, criminală! Că nimic pe lume nu- 
mi va putea smulge din inimă această iubire unică, şi că în ziua 
în care îmi voi lua rămas bun de la iubitul meu, îmi voi lua 
rămas bun şi de la viaţă!... Clement, pentru a te face să-mi uiţi 
crima, cere-mi sângele! Sunt gata să ţi-l dau până la ultima 
picătură. Pentru a asigura liniştea şi fericirea sărmanului micut 
abandonat, sunt gata să mor în cele mai cumplite chinuri!... Dar 
să-l uit pe Deodat! 

Scoase un hohot de râs cumplit şi strânse cu putere mâna 
călugărului. 

— Nu este amantul meu, mă auzi tu? Nu este şi nu va fi 
niciodată soţul meu! Dar eu, eu îi voi fi logodnică veşnică! Va 
trebui să cobor în iad ca să-i spun că-l iubesc? Ei bine, voi cobori 
acolo! Amantă scelerată, te resping! Mamă infamă, refuz să plec 
împreună cu copilul meu! Orice vrei, Clement! Dar să-mi uit 
iubirea, niciodată nu voi fi în stare! Şi chiar dacă el, aflând de 
infamia mea, mă va copleşi cu disprețul, cu ura lui, aş muri 
fericită că el este cel care mă omoară! Aş muri disperată dacă 
aş fi departe de el! 

In ochi avea o luminiţă de nebunie. 

Năucit, prostit de durere, Panigarola înţelese că totul s-a 
sfârşit. 

O privea fără iubire, fără ură, mirat să se vadă, pe el însuşi 
atât de calm. 

Intr-un târziu, un suspin adânc îi eliberă gâtul uscat. 

Cu un gest maşinal, ecou al îndeletnicirii sale, îşi ridică braţele 
spre cer, ca pentru a implora ajutorul... Dar Panigarola nu 
credea în posibilitatea acestui ajutor... 

Braţele îi căzură încet... Şi, tăcut, păru să se scufunde în 
noapte, să dispară ca un spectru... O clipă mai târziu, Alice îi 
auzi clopoţelul şi vocea deja îndepărtată care striga: 


— Rugaţi-vă pentru cel mort! 
Ea căzu cât era de lungă, leşinată. 


XXXIX 
ASEDIUL DE LA CIOCANUL CARE TROZNEŞTE 


După interesanta convorbire pe care a avut-o cu fiul său în 
cârciuma nenorocită Ciocanul care trozneşte, domnul de 
Pardaillan tatăl plecase, fericit şi nedumerit în acelaşi timp. 
Fericirea se datora faptului că îşi regăsise fiul şi că scandalul din 
timpul nopţii părea să nu fi lăsat nicio urmă în sufletul acestuia. 
Nedumerirea venea din aceea că, până la urmă, Pardaillan tatăl 
făcea parte din partidul lui Damville, iar Pardaillan fiul din acela 
al lui Montmorency. 

— Ce drac îşi, bagă coada aici? mormăi bătrânul hoinar. lată 
că acum el o iubeşte pe micuța Loise! Ca şi cum Parisul ar duce 
lipsă de fete numai bune de iubit! Trebuia să fie tocmai ea şi nu 
alta!... Fără povestea asta, totul ar fi fost minunat!... De ce nu 
mi-o fi urmat sfaturile, ce drac îşi va fi băgând aici coada?... Na, 
că-mi aduc acum aminte de ziua în care am răpit-o pe micuță şi 
am pus-o în leagănul lui Jean... cum a luat-o în braţe şi a pus-o 
în patul lui... cum i-a adormit ea pe umăr... Hm! dacă ea a 
devenit o fată la fel de frumoasă cum era când era bebeluş... 
pot înţelege de ce o iubeşte... Dar de ce naiba ea şi nu alta?... 
Şi, pe urmă, de unde i-or fi venit ideile astea care aparţin unei 
alte lumi?... Oare ce-mi spunea astă-noapte? Că dacă m-ar fi 
rănit în încăierare, s-ar fi aruncat în apă?... Ca şi cum o căldare 
din bătrânul meu sânge ar valora cât viaţa unui asemenea tânăr 
ca el?!... De unde naiba-i vin asemenea gânduri? Ce vulturaş am 
crescut eu oare? 

Bătrânul Pardaillan ridică din umeri. 

— Şi totuşi, continuă el, nu-l voi părăsi pe Damville şi-i voi 
face norocul chiar împotriva dorinţei sale, dacă va trebui! II voi 
aduce eu la gânduri mai bune. Are tot ce-i trebuie, la naiba! Şi, 
fără aceste sentimente îndrăcite şi bizare, care-l fac să se 
amestece unde nu-i fierbe oala... bine... vom mai vedea noi! 

Se făcuse deja zi când ajunse la palatul Mesmes. 

— Monseniorul vă aşteaptă cu nerăbdare, îi spuse lacheul 


care-i deschise. 

— La naiba cu aceşti oameni care nu pricep că sunt clipe în 
care se trăncăneşte şi clipe în care se doarme! mârâi Pardaillan 
care, totuşi, se îndreptă în grabă spre apartamentul mareşalului 
de Damville. 

Intr-adevăr, Henri, după expediţia lui nocturnă, îşi petrecuse 
restul nopţii plimbându-se prin cameră şi reflectând; dispariţia 
bătrânului Pardaillan nu-l neliniştea peste măsură; îl ştia în stare 
să iasă cu bine din orice încurcătură; totuşi, agresorul care 
trăsese acel foc de pistol ar fi putut să urmărească trăsura... 

— Monseniore, spuse bătrânul Pardaillan intrând la Damville, 
mărturisesc că mor de somn. 

— Dar ce s-a întâmplat? spuse repede mareşalul. Ai fost 
atacat? 

— Sigur că da, sau mai bine zis dumneavoastră aţi fost 
atacat! ce mai, a fost mare lucru că mă găseam acolo... 

— Dar cine m-a atacat? Pe mine mă voia sau trăsura? 

— Cred că ambele... 

— Şi ai reuşit să-l opreşti pe cel sau pe cei care m-au atacat? 
Dar vorbeşte odată, pe toţi dracii! 

— Ehei, monseniore, se vede că dumneavoastră aţi dormit! Și 
iată-vă acum bine dispus şi cu poftă de vorbă. Dar eu, care am 
alergat toată noaptea... mă înţelegeţi?... In sfârşit, să nu o mai 
lungesc, iată ce s-a întâmplat. Abia ajunseserăm la vreo două 
sute de paşi de palat, că răsună focul de pistol. Trăsura o luă la 
goană, iar eu m-am repezit. Şi văd un individ zdravăn care fugea 
cât îl ţineau picioarele să vă ajungă. L-am ajuns însă eu. Mă pun 
între el şi trăsură. 

„— Dă-te la o parte! îmi strigă el. 

— Bine! Foarte bine, prietene! i-am răspuns eu. Dacă eşti aşa 
de grăbit, n-ai decât să încerci să treci! Cât despre mine, nu am 
de gând să mă mişc de aici!“ 

— Nu mai zice nimic şi se aruncă asupra mea. Pe toţi dracii, 
ce mai lovituri!... Văzând că individul era hotărât şi părea de 
mâna-ntâi, i-am servit câteva dintre cele mai frumoase lovituri 
de care sunt în stare, dar nu am reuşit să-l ating. Deodată, face 
o săritură într-o parte. Şi ticălosul îmi scapă! Nu că i-ar fi fost 
frică, dar probabil dorea să facă un ocol ca să reuşească să 
ajungă din urmă trăsura... 

— Şi? strigă mareşalul neliniştit. 


— Aşteptaţi, monseniore. lată-l din nou luându-şi picioarele la 
spinare... O iau şi eu la fugă în urma lui! Drace, ce mai cursă! Se 
pare că, picioarele încă nu mi-au îmbătrânit, de vreme ce am 
fost în stare să îl ajung, fără însă a putea pune mâna pe el. 

— Ţi-a scăpat! 

— Dar aveţi răbdare. lată că pungaşul trece dincolo de fluviu. 

Mareşalul respiră uşurat. Pardaillan înţelese că acum acesta 
se liniştise dinspre partea lui. 

„Buun! se gândi el. Deci trăsura nu a trecut peste pod... 
Deocamdată bine că ştiu atât.“ 

— Atunci, continuă el, începe o vânătoare care nu s-a 
terminat până la ivirea zorilor. Am străbătut cartierul 
Universităţii în toate sensurile. Şi, ca să sfârşesc, mi-am 
înghesuit vânatul aproape de poarta Bordet. Văzându-se prins în 
cursă, ridică spada. Şi atunci i-am servit lovitura mea de zile 
mari, aceea pe care aţi învăţat-o şi dumneavoastră odinioară... 
v-o mai amintiţi?... Şi l-am găurit de la prima încercare! Păcat... 
era un bărbat curajos... 

— Deci, este mort? 

— Aşa de mort că, dorind să-l întreb cine era şi ce gând l-a 
mânat să se pună cu cineva de talia dumneavoastră, nu mi-a 
răspuns decât printr-un suspin: ultimul. 

— Şi ce fel de om era? întrebă mareşalul. Tânăr? Bătrân? 

— Să fi fost de vreo patruzeci de ani, cu o barbă deasă şi 
îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, ca şi cum şi-ar fi 
purtat doliul în avans. 

— Pardaillan, spuse mareşalul, mi-ai făcut un serviciu enorm. 
Şi, cum acest serviciu nu are nimic a face eu campania pentru 
care te-am angajat, îi voi da de îndată ordin intendentului să-ţi 
numere... 

— Jupânul Gille! spuse Pardaillan, începând să zâmbească la 
amintirea povestirii fiului său. 

— Da! Dar de unde ştii cum îl cheamă? 

— A avut grijă să nu-o spună! Şi, de altfel, în acest palat nu se 
vorbeşte decât de jupânul Gille... Parcă vă  refereaţi, 
monseniore, la un lucru teribil de interesant... ce doreaţi să-mi 
numărați? 

— Două sute de scuzi de câte şase livre. Mai, du-te să te 
odihneşti dragul meu Pardaillan... du-te... 

— Numai un cuvânt. Monseniore, aţi putut să vă puneţi 


comoara la adăpost? 

— Desigur. Mulțumită dumitale, dragul meu, şi acestui curajos 
Orthles. 

— Aha! Domnul d'Aspremont? 

— Chiar el. El conducea trăsura. Este un tovarăş bun, ca şi 
dumneata. Încearcă să te împrieteneşti cu el. 

— Voi încerca, monseniore! spuse Pardaillan şi se retrase, 
după ce salută. 

Bătrânul oştean ajunse în camera în care îl prinsese atât de 
frumos în cursă pe Didier, lacheul, şi se aruncă îmbrăcat pe pat; 
avea obiceiul de a dormi încălţat şi îmbrăcat patru zile din 
şapte, şi asta nu-l împiedica să doarmă foarte bine. 

Totuşi, înainte de a închide ochii, îl întrebă pe Didier, care îi 
fusese pus al dispoziţie: 

— Nu cumva există prin palat un anumit Gillot? 

— Ba da, domnule ofiţer: este primul rândaş. 

— Şi există cumva şi o anumită Jeannette? 

— Este servitoarea care are în grijă oficiul. 

— Bine, du-te şi caută-mi-i pe Gillot şi pe Jeannette. Vreau să-i 
văd. 

Deşi uimit, lacheul se grăbi să-i îndeplinească porunca, fiindcă 
se şi aflase că bătrânul Pardaillan era în termeni foarte buni cu 
stăpânul. După vreo zece minute, o fetişcană, cu o mutrişoară 
ageră, cu năsucul în vânt, candidă şi răutăcioasă ca toate 
pariziencele, intră în cameră şi făcu o reverență. 

— Tu eşti Jeannette? întrebă Pardaillan sprijinindu-se într-un 
cot. 

— Da, domnule ofiţer... 

— Ei bine, sunt bucuros că te-am văzut. la doi scuzi de pe 
şemineu şi du-te. Jeannette, eşti o fetişcană tare bună. 

Oricât de zăpăcită şi de uimită fu servitoarea, nu uită să-şi ia 
darul atât de neaşteptat şi ieşi, după ce îi aruncă încă un 
zâmbet şi-i făcu o reverență. 

După încă vreo cinci minute îşi făcu apariţia un nătărău de 
băietan înalt, cu un ciulf gălbui şi cu un surâs neghiob. 

— Tu eşti ăla de-i zice Gillot? făcu Pardaillan încruntându-şi 
sprâncenele. 

— Da, domnule ofiţer! spuse rândaşul înmărmurit. 

— Ei bine, Gillot, prietene, te-am chemat ca să-ţi spun că nu- 
mi place mutra ta! 


Bietul Gillot făcu ochii mari. 

— Asta pare să te uimească? mârâi bătrânul hoinar. Eşti cam 
neobrăzat, amice! 

— Scuzaţi-mă, domnule ofiţer, spuse Gillot devenind roşu ca 
focul, nu mai fac! 

— Foarte bine! de data asta te iert. Hai, cară-te şi nu uita că 
abia aştept să-ţi tai urechile... 

Gillot se grăbi să iasă, iuţeală explicabilă datorită amenințării 
de neînțeles. lar Pardaillan adormi liniştit. 

Când se trezi, după vreo câteva ore de somn zdravăn, află de 
la Didier că mareşalul de Damville tocmai plecase la Luvru unde 
regele îi făcuse onoarea de a-l invita. 

„Hm! îşi spuse bătrânul. lată o onoare pe care cred că 
mareşalul nu şi-o prea dorea. Oare despre ce să fie vorba?... 
Zău! o voi afla!“ 

Sărind din pat, primul lucru pe care-l văzu fu săculeţul cu cele 
două sute de scuzi pe care jupânul Gille îl pusese pe şemineu în 
timp ce el dormea. 

„lată o casă în care plouă cu scuzi! îşi spuse el. Asta pare grav 
şi nasul meu miroase o campanie forte grea... Să-i luăm totuşi, 
până ce va ploua cu altceva decât cu scuzi... Atunci vom vedea 
ce va mai fi!“ 

Acestea fiind zise, bătrânul hoinar îşi refăcu din câteva 
mişcări ţinuta, nu fără a se răcori mai întâi cu multă apă rece; 
apoi îşi îndesă cu religiozitate scuzii într-o centură de piele pe 
oare o purta permanent la brâu. Pardaillan, asemenea 
înţeleptului antic, îşi purta întotdeauna averea asupra lui, cu 
această diferenţă însă că, în timp ce averea lui Bias consta în 
învăţăminte desprinse de la filosofi de toate soiurile, Pardaillan 
nu acorda numele de avere decât acestei filosofii sunătoare, ce 
este numită în mod obişnuit argint, şi care, în fond, este o 
filosofie la fel de bună ca şi cealaltă. 

„Ar trebui oare să-l aştept pe mareşal? se gândi bătrânul când 
fu gata din cap până-n picioare. N-ar fi oare mai bine să profit 
de absenţa lui?... Hai mai bine să-l văd pe cavaler...“ 

Pardaillan apucă drumul spre cârciuma Ciocanul care 
trozneşte. Pe drum, se lovi peste frunte. 

— Am uitat că trebuie să merg pe la Deviniere după prietenul 
cavalerului... jupânul Pipeau!... Hai să facem cunoştinţă cu 
Pipeau! 


Fără a mai sta pe gânduri, se întoarse spre hanul La 
Deviniere, unde ajunse în momentul cel mai potrivit, adică 
tocmai atunci când mesele se acoperă cu produsele cele mai 
gustoase ale măiestriei jupânului Landry, când mirosurile cele 
mai plăcute se ridică şi se răspândesc în jur, când servitoare şi 
servitori aleargă de la bucătărie la clienţi şi înapoi într-un du-te- 
vino foarte amuzant, când zgomotul fericit al cupelor şi cănilor 
ciocnite umpleau marea sală a hanului. 

Adulmecând cu plăcere mirosurile, omagiu adevărat adus 
artei culinare a jupânului Grégoire, bătrânul Pardaillan, cu un 
surâs nu lipsit de melancolie, provocată de vechile-i amintiri, se 
duse şi se aşeză modest într-un colţ şi, tot cu aceeaşi modestie, 
alese o masă pregătită pentru patru persoane, care însă nu 
sosiseră deocamdată. 

— Masa aceasta este rezervată, domnule! îi atrase atenţia o 
tânără servitoare. 

Pardaillan păru foarte mirat de observaţie şi se aşeză la masa 
în discuţie, spunând: 

— Draga mea copilă, adu-mi mai întâi o sticlă de Saumur, căci 
mi s-a făcut sete numai intrând aici. 

Servitoarea dispăru şi, câteva secunde mai târziu, Pardaillan 
văzu cum se apropia măreț un bătrân servitor care era în han un 
fel de superior al chelnerilor şi al servitoarelor. 

Acest demn reprezentant al autorităţii jupânului Landry de 
care îi fu atrasă atenţia noului venit nu era altul decât Lubin, 
bătrânul călugăr adus aici pentru treburi misterioase din care el 
însuşi nu pricepea nimic, dar răgaz de care profita din plin. 

— Vi s-a spus că masa este reţinută, începu Lubin cu o voce 
pe care o considera numai nimerită să-l bage în sperieţi pe 
clientul recalcitrant care, deocamdată, îşi vârâse nasul în 
farfuria goală. 

— Bună ziua, jupâne Lubin! spuse deodată bătrânul oştean 
ridicându-şi capul. 

— Dumnezeule-Doamne! Este domnul de Pardaillan! strigă 
fostul călugăr cu un accent care se voia plin de bucurie dar nu 
reuşi să fie decât lugubru. 

— El însuşi! spuse Pardaillan. Văd, jupâne Lubin, că dumneata 
îi primeşti cu o severitate deplasată pe prietenii stăpânului 
dumitale, care au făcut o sută de leghe pentru plăcerea de a-l 
revedea! Eşti cam prea gras, jupâne Lubin! Eşti peste măsură de 


gras! lar eu, care am postit luni întregi, probabil că par, pe lângă 
dumneata, atât de slab, atât de slab că nu aş reuşi să mă 
găsesc, dacă aş avea de gând să mă caut... Aşa că, dispari din 
faţa mea pe loc! Şi trimite-mi-l pe stăpânul dumitale... 

Lubin bâigui câteva cuvinte de scuze şi Pardaillan îl văzu 
traversând sala şi împingând grupurile de beţivi, ca un navigator 
care se lasă în voia curentului. În curând, în bucătăria de la 
Deviniere se răspândi vestea că domnul de Pardaillan s-a 
reîntors şi Landry, zelos, mai gras decât oricând, Landry îşi 
şterse sudoarea care-i şiroia pe frunte şi, cu figura temătoare, 
cu ochii roşii, se apropie de bătrânul oştean care strigă: 

— Ei! cum aşa, dragă domnule Landry, plângi? Ai ochii roşii şi 
plini de lacrimi. Să fie oare de bucurie că mă revezi? 

— Păi, bâigui Landry, este şi bucuria, domnule, dar şi ceapa 
pe care tocmai o tăiam... 

— Nu are importanţă! să nu vorbim decât despre bucuria 
dumitale care îmi face cinste, ţi-o jur! 

— Este foarte sinceră, domnule! spuse Landry cu o 
strâmbătură care era spre cinstea hangiului, fiindcă ea dovedea 
că omul nu ştie să mintă. 

Pardaillan izbucni în râs şi Landry crezu nimerit să-l 
acompanieze. 

— Şi oare vom avea cinstea să vă avem printre noi mai multă 
vreme? strecură hangiul când râsul încetă, ceea ce se întâmplă 
în clipa în care Pardaillan însuşi se opri din râs. 

— Nu, dragul meu domn, spuse bătrânul şugubăţ, nu sunt 
decât în trecere... 

— Ah! ce păcat! strigă Landry cu o bucurie care, de data 
aceasta, era cât se-poate de sinceră. 

Şi, profitând de buna dispoziţie a vechiului său tiran, îndrăzni 
să-l întrebe: 

— Oare aţi fost prevenit, domnule, că masa aceasta este 
reţinută? 

— Da, dar asta nu este şi o cauză ca să mă mut: mesele sunt 
ale celui care vine mai întâi... Dar, ca să-ţi fac dumitale o 
plăcere... 

— Ah, domnule, câtă bunătate! 

— Dar cine trebuie să ia masa aici? 

— Domnul  viconte  Orthes  d'Aspremont, spuse Landry 
îngroşându-şi vocea. Domnul viconte are astăzi ca invitaţi trei 


burghezi importanţi, Cruce, Pezou şi Kervier. 

— la te uită! la te uită! îşi spuse Pardaillan şi apoi adăugă cu 
voce tare: În acest caz, las locul liber... Numai că fă bine şi 
pune-mi o masă aici, fiindcă îmi place mult acest colţ... Da, 
pune-mi masa în acest micuţ cabinet... îmi place singurătatea... 

— Într-o clipă, domnule! spuse Landry strălucind de bucurie. 

Era clar că în această zi demnul hangiu trecea dintr-o surpriză 
în alta. Căci, în clipa în care pornise să vegheze el însuşi 
pregătirea mesei lui Pardaillan, acesta îl apucă de braţ şi-i 
spuse: 

— Oare nu cumva îţi datorez şi vreo câţiva scuzi? 

— Cum aşa... bâigui Landry neîncrezător. 

— Ei bine! îndată îmi vei spune la cât urcă datoria mea şi vom 
face socoteala. 

Spunând aceste cuvinte, Pardaillan se lovi peste brâul care 
scoase un sunet metalic. De data aceasta, entuziasmul 
hangiului era gata să-i smulgă adevărate lacrimi de bucurie, 
când deodată tipetele care răsunară din bucătărie îi atraseră 
atenţia... 

— Stai! Prindeţi-l! Hoţul! 

În aceeaşi clipă, un câine cu o blană roşcată zbârlită ieşi ca 
din puşcă din bucătărie şi traversă sala, se repezi spre uşa pe 
care fratele Lubin i-o trânti însă în nas şi atunci veni să se 
refugieze în colţul în care se găseau Landry şi Pardaillan. Acolo, 
câinele aşeză pe podea o spată friptă de iepure, puse o labă 
peste ea şi, adulmecând, cu capul sus, cu privirea atentă, 
aşteptă duşmanul... 

— Pariez că ăsta-i Pipeau! strigă bătrânul hoinar. 

— Chiar el, domnule, spuse hangiul. Vai de mine! spata asta 
era destinată domnului viconte d'Aspremont, şi... 

— Şi burghezilor de seamă pe care i-a invitat la masă, 
bineînţeles! îl întrerupse Pardaillan. Dar am pretenţia să nu 
îndrăznească nimeni să îl atingă, pe acest câine care este al 
cavalerului... plătesc eu spata aia prăpădită! 

Chelnerii, ajutoarele, bucătarii porniţi în urmărirea lui Pipeau, 
făcură cale-întoarsă şi intrară în bucătărie. 

— Câinele ăsta este cel mai fermecător câine pe care l-am 
văzut vreodată, spuse hangiul; din nefericire, este un câine care 
fură... 

— „Din nefericire“ este prea mult! zise Pardaillan. Şi fiul meu, 


domnul cavaler, ce face? O duce bine? Ce ştii despre el? 

— Admirabil, domnule! Dar nu l-aţi văzut încă? 

— Abia am sosit!... Hai, trimite-mi de mâncare în acest 
cabinet mic şi drăguţ. Şi să mi se aducă totul odată... Imi place 
să fiu singur şi nu suport să fiu deranjat când am poftă de 
mâncare... 

— Îndată, domnule Pardaillan! strigă radios hangiul. 

Câteva. Inimile mai târziu, i se servea o masă pe cinste în 
cabinetul cel micuţ şi Pardaillan, închizând uşa cu vitralii, 
interzise oricui să-l deranjeze. 

Singur Pipeau fu admis să-şi roadă spata în cabinetul în care 
Pardaillan îl chemă şi unde câinele, văzând că nimeni nu 
intenţionează să-i ia prada de război, intră de bună voie. 

Odată instalat în cabinet, Pardaillan constată trei lucruri.. 

Mai întâi, că prin perdeaua care acoperea vitraliile uşii 
acestuia, el putea să vadă tot ce se petrecea în sala care 
începuse să se golească; al doilea că, lăsând uşor întredeschisă 
uşa, putea auzi cu uşurinţă tot ce se vorbea la masa cu pricina, 
reţinută de vicontele d'Aspremont şi pentru cei trei burghezi; al 
treilea, în sfârşit, fu acela că Pipeau, pe care-l urmărea cum 
devorează friptura cu cinism, adică fără a da dovadă de cea mai 
mică remuşcare pentru hoţia înfăptuită, avea nişte colţi 
cumpliţi. 

Aşa că primul său gând fu: „Trebuie să văd mutrele acestor 
burghezi de seamă pe care-i frecventează unul dintre cei mai 
importanţi ofiţeri ai mareşalului de Damville“. Cel de-al doilea: 
„Sunt într-adevăr curios să aflu ce au să-şi spună aceşti 
oameni“! Şi, în sfârşit, al treilea: „La naiba! N-aş vrea să fiu 
duşmanul prietenului fiului meu!“ 

In consecinţă, Pardaillan aranja perdeaua ca să poată vedea 
cât mai bine, întredeschise uşa ca să poată auzi şi-l mângâie pe 
câine ca să-i intre în graţii. 

Pipeau, care tocmai îşi terminase de ros ultimul oscior şi-şi 
lingea mustăţile, îşi mişcă vesel bucăţica de coadă şi trase un 
lătrat sonor. In acelaşi timp, începu să-l adulmece pe bătrânul 
călător, operaţie pe care o săvârşi cu încetineala şi 
înţelepciunea cuiva care încearcă să se pună la adăpost de orice 
surprize. 

Odată aceste, măsuri de precauţie luate, vârful codiţei se 
mişcă şi mai bucuros şi latră din nou. 


— Aha! s-ar păşea că mă recunoşti? făcu Pardaillan. Bravo! Eu 
înţeleg ce-mi spui atât de vesel! În clipa asta îmi spui că ai 
recunoscut în mine un prieten al prietenului tău. La naiba! Sunt 
chiar tatăl lui! 

Un nou lătrat, al câinelui închise conversaţia - câinii nu sunt, 
prea vorbăreţi - după care Pipeau se duse şi se culcă într-un colţ 
cu cele două labe de dinainte încrucişate, după obiceiul său. 

În aceeaşi clipă, cum sala era aproape goală, Pardaillan, prin 
perdea; zări intrând trei persoane. Il recunoscu pe loc pe cel 
care se afla în frunte: era Orthes, viconte d'Aspremont. 

Acesta aruncă o privire neliniştită în sală şi avu un gest care-i 
dezvăluia faptul că este contrariat, părând să caute pe cineva 
care nu se afla acolo. Cei trei bărbaţi se aşezară la masa, pe 
care o lăsase liberă Pardaillan şi unul dintre ei rosti: 

— Trebuie că i s-a întâmplat, ceva lui Cruce, fiindcă niciodată 
nu lipseşte de la întâlnirile noastre. 

„E bine de reţinut! se gândi Pardaillan. S-ar părea că nu este 
pentru prima oară când se întâlnesc aceşti oameni!“ 

— lată-l! spuse deodată vicontele care era aşezat chiar în faţa 
uşii cabinetului, cu spatele la aceasta. 

Într-adevăr, în acea clipă Cruce intra pe uşa hanului. Se 
îndreptă spre cei trei care-l aşteptau, se aşeză la masă şi spuse: 

— Sosesc de la Luvru... de aia am întârziat. 

— A, da, râse gros Pezou, îl frecventezi pe micul nostru 
regişor, pe slăbănogul de Charlot! 

Era, evident că, pentru Pezou, a fi mic şi slab era o adevărată 
crimă. 

— Gata cu asta! Sunt argintarul său... Sunt şi armurierul său, 
şi tocmai i-am vândut o archebuză perfecționată... dintre acelea 
pe care sper că nu vom mai întârzia mult să le încercăm! 

— Şi ce mai spune regele? întrebă Orthes cu o uşoară 
nerăbdare. 

— Este întru totul hotărât să fie pace. Regele vrea să se pupe 
cu toţii! Catolici şi hughenoți, necredincioşi şi servitori 
credincioşi ai bisericii trebuie să-şi jure prietenie, frăţie, ajutor şi 
iubire! Regele a trimis pe cineva la Coligny! Regele a scris 
reginei Navarrei! Regele vrea să-şi mărite sora cu Henri de 
Bourbon, regele Navarrei! lată ce spune regele, domnii mei! 

— Bun! Bun! mormăi vicontele. O să-l facem noi să cânte o 
altă litanie! 


Cruce reluă apoi: 

— Dar toate astea nu m-ar fi putut face să întârzii adineaori. 
Ce m-a făcui să ajung cu întârziere este că am vrut să văd 
sfârşitul unei întâmplări ciudate, curioase, aproape de necrezut, 
care s-a petrecut la Luvru, în plin palat! 

— Dă-i drumul, spuse Kervier, şi dacă este frumoasă, o să pun 
să fie povestită într-una din cărţile pe care le vând. 

— Grăbeşte-te, Cruce, spuse atunci vicontele, căci am să-ţi 
dau câteva instrucţiuni din partea mareşalului. 

— Ştiţi bine că nu-mi place să trăncănesc, spuse Cruce, ci îmi 
place să acţionez. Deci, dacă ţin să vă relatez această 
întâmplare nu o fac nici pentru a ne amuza, nici pentru a o 
vedea într-o carte a lui Kervier': ci pentru că în ea este 
amestecat şi marele nostru mareşal, după cum veţi vedea... 

— Ai dreptate, a venit cineva să-l caute din partea regelui... 

— Şi ştiţi de ce? reluă Cruce. Micul Charlot voia să-i împace pe 
Damville şi Montmorency şi să-i oblige pe cei doi fraţi care se 
duşmănesc să se strângă în braţe; vă spuneam eu că regişorul 
ăsta e pus numai pe împăcări! Dar marele nostru mareşal s-a 
ţinut tare, după câte se pare... Ştiu că cei doi fraţi erau cu 
regele, care dăduse afară pe toţi din cabinetul său. Am ascultat 
la uşă şi am surprins câteva vorbe mai răstite; cu toate acestea, 
n-am auzit mare lucru, când iat-o pe regina Caterina, marea 
regină, care soseşte, traversează antecamera. Ducele d'Anjou îi 
atrage atenţia că regele este într-o audienţă particulară. Ea 
ridică din umeri şi zâmbeşte. Dacă aţi fi văzut cum a ridicat din 
umeri şi cum a zâmbit!... Pe scurt, ea deschide uşa şi intră, 
lăsând această uşă deschisă. Noi toţi ne-am apropiat, Anjou, 
Guise, Maugiron, Quelus, Maurevert, Saint-Megrin şi apoi 
Nancey cu gărzile sale, pe care îi adusese regina. Regele se 
enervă. Regina, fără a-l lăsa în pace, îi arată cu degetul un tânăr 
care îl însoțea pe Montmorency şi-l acuză de trădare, 
lezmajestate şi violenţe împotriva ducelui d'Anjou. Regele păli, 
mai bine zis se îngălbeni. Dădu ordin să fie arestat Pardaillan... 

— Cum! Pardaillan! strigă d'Aspremont, sărind de pe scaun. 

In cabinetul său, bătrânul Pardaillan fremăta, şi vă închipuiţi 


11 Unii scriu Kervoer sau Kerver... Bibliotecarul nu s-o fi chemat pur şi simplu 
Cervier (râs - animal de pradă)?... Se ştie că el fu răspunzător de moartea 
bătrânului savant Ramus. Nume sau poreclă, Cervier i se potriveşte foarte 
bine. (N.a.) 


cum ciulise el urechile. 

— Da, continuă Cruce, aşa îl cheamă pe tânărul despre care 
vorbeam. _ 

— Dar Pardaillan este bătrân, deşi plin de vigoare. Il cunosc. 
Trebuie să ne batem. 

— Ba e tânăr, domnule viconte, foarte tânăr! Ah! 
Montmorency are nişte tovarăşi afurisiţi! 

— Dar nu se poate! Nu era cu Montmorency! Era cu Damville! 
Ai văzut prost, n-ai înţeles bine! 

— Ba din contra, am văzut foarte bine. Dar ceea ce spuneţi 
dovedeşte, pur şi simplu, că sunt doi care poartă numele 
Pardaillan. Dumneavoastră îl cunoaşteţi pe unul, eu pe altul. lar 
eu nu-l cunosc pe al meu doar de azi. Fiindcă el este cel care ne- 
a făcut să ratăm treaba de la podul de lemn... Dar, ajunge! ca 
să termin, în momentul în care regele porunci să fie arestat 
Pardaillan, ne repezim cu toţii. Quelus este în frunte. Dar iată-l 
pe turbat că sfărâmă sabia lui Quelus, că-i smulge toca din cap, 
că, în tumultul care izbucneşte, aruncă încă vreo câteva insulte 
şi că, în sfârşit, sare pe fereastră şi dispare... Maurevert, trage în 
el dar nu-l nimereşte... îndată, „micuţii“ de-o parte, Nancey de 
altă parte, părăsesc Luvrul să alerge după tânărul bandit şi să-l 
aresteze oriunde s-ar afla şi vă răspund... 

Cruce tocmai ajunsese aici cu povestirea sa, când deodată 
uşa cabinetului se deschise brusc şi cei patru comeseni îl văzură 
ivindu-se în faţa lor pe bătrânul Pardaillan care, puţin cam palid, 
cu mustaţa zbârlită, dar surâzător, spunea cu vocea sa cea mai 
politicoasă: 

— Domnilor, daţi-mi voie să trec, dacă nu vă supăraţi. Sunt 
foarte grăbit. 

Masa, într-adevăr, îi stătea în drum. 

— Domnul de Pardaillan! strigă Orthes d'Aspremont zăpăcit. 

Cei trei burghezi îl măsurară pe bătrânul hoinar stupefiaţi. 

— Faceţi-mi loc, pe Pilat, căci v-am spus că sunt, grăbit! 

Şi, în acelaşi timp, urlând aceste cuvinte, Pardaillan împinse 
masa, cu furie; sticlele căzură, farfuriile se ciocniră; în aceeaşi 
clipă, palid de furie, d'Aspremont îşi smulse sabia din teacă şi, 
agitând-o în vânt, urlă: 

— Ah! pe toţi dracii, aşa grăbit cum eşti, va trebui să-mi 
plăteşti insulta! 

— Fiţi atenţi, domnule, spune Pardaillan, spada mea face cam 


urât când sunt grăbit! Credeţi-mă, ar fi mai bine să amânăm 
povestea noastră! 

— Ba acum! îndată! Aici! striga vicontele. Scoate-ţi sabia, sau 
sar acum! 

— Nu sunteţi un om galant, domnule Orthes, viconte 
d'Aspremont!  Facă-se voia dumneavoastră! Dar, adăugă 
Pardaillan scrâşnind din dinţi cu o voce şuierătoare, o să-ţi pară 
rău! 

In aceeaşi secundă, cei doi adversari se puseră în gardă chiar 
în sala hanului, în timp ce servitoarele strigau de parcă ar fi luat 
foc, Lubin murmura cu repeziciune toate rugăciunile care-i 
veneau în minte, frumoasa doamnă Gregoire leşina, jupânul 
Landry striga după armaş, iar beţivii se strânseră într-un cerc în 
jurul celor doi luptători. 

Nici nu se puseră bine în gardă şi d'Aspremont dădu o lovitură 
furioasă, Pardaillan trase o înjurătură, era rănit la mână şi 
sângele începu să curgă, ceea ce făcu ca strigătele 
înspăimântate ale servitoarelor să se transforme în urlete. 

Indată, bătrânul hoinar simţi cum degetele îi amorţesc şi 
mâna îi atârnă; sabia era gata să-i scape... o apucă îndată cu 
mâna stângă şi se năpusti cu atâta furie asupra adversarului său 
pe care îl înghesui cu o serie năprasnică de lovituri atât de 
metodice, că d'Aspremont, după câteva clipe, se simţi lipit de 
perete, după ce răsturnase o mulţime de mese care-i stăteau în 
drum. 

Un duel într-o cârciumă nu era un lucru prea rar în acea 
vreme în care spadasinii mişunau la tot pasul. 

Cu toate acestea, ţipetele jupânului Landry care se temea 
pentru vesela, sa şi încerca să-şi smulgă părul pe care nu-l mai 
avea de mult, urletele servitoarelor, toate acestea sfârşiră prin a 
atrage o serie de gură-cască, şi o mică mulţime se strânse în 
faţa hanului La Deviniere. 

Pardaillan, aşa cum am spus, îl împinsese pe d'Aspremont 
până într-un perete. Toate acestea se întâmplaseră într-un timp 
atât de scurt, că martorii acestei scene nu văzură decât o serie 
de fulgerări ale spadelor care se loveau şi nu auziră, decât 
ciocniturile fiarelor. Şi iată, o ultimă fulgerare, o ultimă 
ciocnire... şi d'Aspremont fu văzut prăbuşindu-se într-un lac de 
sânge. Umărul drept îi fusese străpuns dintr-o parte în cealaltă. 

Pardaillan, fără a scoate un cuvânt, îşi puse în teacă sabia 


încă roşie de sânge, ieşi în grabă afară, străbătu mulţimea şi 
începu să alerge cât îl ţineau picioarele. 

În graba sa îl uitase pe Pipeau, pe care trebuia să i-l ducă 
fiului său. Dar poate că inteligentul animal resimţise o oarecare 
simpatie  instinctivă pentru el fiindcă, întorcându-se din 
întâmplare să privească în urmă după vreo sută de paşi, 
Pardaillan îl zări alergând vesel după el. 

După un sfert de oră, bătrânul ajunse la cârciuma Ciocanul 
care trosneşte. 

— Catho! Catho! strigă el intrând în magherniţă. 

Catho era stăpâna cârciumii. Fostă târfă, foarte căutată pe 
vremea când era tânără şi frumoasă, ea fusese una dintre 
reginele Curţii Miracolelor până în ziua în care vărsatul, 
desfigurând-o cumplit, o sili să, renunţe la onorabila meserie pe 
care o practica plină de zel şi de ardoare, fapt care-i permisese 
să strângă câteva economii. 

Aceste economii le folosise pentru a-şi deschide cârciuma 
Ciocanul care trosneşte. Fiindcă magherniţa purta acest 
pretenţios nume de han; credem că am spus deja că hangiţa îşi 
exagera cu bună ştiinţă termenii folosiţi pentru a desemna 
diverse lucruri care ţineau de ceea ce constituia mândria ei. Cât 
despre această denumire bizară, era pur şi simplu o amintire a 
ultimului iubit al lui Catho, care o pisa în bătăi şi pe care, după 
mania ei de a folosi metafore, îl compara cu un ciocan, ea fiind 
desigur nicovala. Aşa că denumirea magherniţei, sau a hanului, 
nu era decât un omagiu retrospectiv adus bicepşilor şi pumnilor 
amantului în chestiune, un bandit oarecare despre care nu am 
mai putut afla nimic, decât că o „trosnea“ des. 

Grasă, prost îmbrăcată, prost pieptănată, desfigurată de 
boala contra căreia pe atunci nu se putea lupta, dar al cărei 
remediu descoperit ulterior o face aproape lipsită de pericol, aşa 
cum era, Catho avea însă o inimă bună şi era chiar spirituală: 
dovada fu tocmai aceea că refuză cu îndârjire să se mărite. Căci, 
fapt ciudat, ea, pe care nimeni nu o ceruse de nevastă pe când 
era tânără şi frumoasă, găsi o grămadă de bărbaţi gata să-i 
ofere mâna când deveni patroana unei cârciumi, ceea ce îi făcea 
să presupună că are nişte bani puşi deoparte. 

Dacă La Deviniere era frecventată de ofiţeri, de viconţi şi de 
nobili spadasini, care erau atraşi de renumele faimosului pateu 
de ciocârlie, clientela Ciocanului care trosneşte era alcătuită din 


bandiți, mişei, hoţi şi alţii asemenea acestora, toţi neavându-se 
prea bine cu armaşii. Catho, care era în felul ei o bună hangiţă, 
păstrase amintirea vechilor ei prieteni; îşi proteja clienţii, îi 
ascundea şi nu era niciodată mai bucuroasă ca în zilele în care 
reuşea să mai joace o festă oamenilor stăpânirii - fapt care va fi 
admirat sau incriminat de fiecare cititor în parte, dar despre 
cave noi nu vrem să spunem nimic, fiindcă ne-am impus de la 
început o atitudine imparţială ca lege a povestirii noastre, astfel 
încât, în lipsa altei dovezi de originalitate, ne rămâne cel puţin 
asta! 

Ca să revenim la Catho, aceasta, la strigătele furioase ale lui 
Pardaillan, cobori seara de lemn ţipând: 

— Acum! Gata! Ce îţi trebuie? Vin? Mied? Hypocras?... Ah! 
dumneata eşti! 

— Fiul meu!... Tânărul pe care ţi l-am încredinţat!... 

— Ei, ce-i cu el? întrebă Catho. 

— Ei bine! asta te întreb şi eu, ce-i cu el?... Unde este? 

— Pe cinstea mea, a dormit ca un prunc; apoi a plecat şi încă 
nu s-a întors... 

Bătrânul clocotea de nerăbdare; dar era clar că sărmana 
Catho nu-i putea da nicio altă veste. Luă deci hotărârea să-l 
aştepte şi se aruncă pe un scaun, mormăind: 

— Dă-mi tot ce-mi trebuie să-mi fac o porţie de hypocras şi cu 
ce să-mi îngrijesc zgârietura asta. 

Câteva minute mai târziu, Catho aranja în faţa lui Pardaillan 
vin, zahăr candel, ambră, scorţişoară, mosc şi migdale. Apoi 
aduse o infuzie de vin fiert amestecat cu ulei şi cu tot felul de 
plante. 

Vinul cald amestecat cu ulei în care clocotiseră o clipă câteva 
plante era ca să-şi îngrijească rana de la mâna dreaptă: o rană 
uşoară, fapt constatat de Pardaillan când îşi mişcă cu grijă 
degetele, unul după altul. 

Vinul rece, zahărul candel, ambra, scorţişoara, moscul şi 
migdalele erau pentru hypocras, băutură pe care Pardaillan se 
apucă să şi-o prepare singur cu grija, ştiinţa şi răbdarea unui 
cunoscător. 

În tot acest timp, îşi ţinea ochii aţintiţi asupra uşii, mormăind: 

„| se va întâmpla o nenorocire! De ce dracu se amestecă în 
ceea ce nu-l priveşte? Ce dracu avea de căutat la Luvru. Ah! aş 
fi în stare să-mi dau braţul drept, pe care domnul d'Aspremont a 


vrut să mi-l taie, că tânărul meu cavaler va renunţa la această 
manie dezastruoasă de a face bine tuturor! Ah!... tinereţea!“ 

Bătrânul Pardaillan sfârşise pregătirea băuturii sale atât de 
gustoase şi începuse să deguste rezultatul atât de complicatei 
sale îndeletniciri, când Pipeau lătră bucuros şi se năpusti afară; 
în clipa următoare, cavalerul intră alergând şi, zărindu-l pe tatăl 
său, strigă: 

— Păzea! Păzea! Sunt urmărit! 


xæ 


Părăsind Luvrul aşa cum am văzut, cavalerul de Pardaillan, 
după un ocol, constatând că nimeni nu era pe urmele sale, o 
apucase spre palatul Montmorency, unde nu întârzie să ajungă. 

De data aceasta, gigantul elveţian nu-i făcu greutăţi la 
intrare, deşi îi păstra o anumită ranchiună - nu atât pentru 
rănile pe care i le făcuse câinele cavalerului, atât de rău plasate 
încât îl împiedicau să se aşeze, cât datorită leacului eroic oferit 
cu atâta generozitate de stăpânul câinelui. Vă amintiţi că, într- 
adevăr, cavalerul îl sfătuise pe demnul elveţian să se frece cu 
vin amestecat cu ghimber; iar acesta din urmă transformase 
arsura provocată de colţi în adevărat jeratec încins. 

Mareşalul se întoarse după vreo jumătate de oră de la sosirea 
cavalerului şi începu prin a-l strânge la piept, spunându-i: 

— Ah! dragul meu copil, prezenţa dumitale de spirit mi-a 
salvat viaţa... şi desigur şi pe a altora... 

— Monseniore, spuse tânărul, nu înţeleg despre ce vorbiţi... 
Am şi uitat, adăugă el surâzând, că se află în Paris o stradă 
B&thisy şi că pe această stradă se găseşte un palat în care unii 
se strâng noaptea... 

— La fel de generos pe cât eşti de curajos! exclamă 
mareşalul. Dar cum ai reuşit să ieşi din încurcătură? De ce te-a 
acuzat regina Caterina? 

— Maiestatea Sa mă urăşte de moarte pentru că nu am vrut 
să trag spada împotriva unui gentilom care mi-a făcut cinstea de 
a mă numi prietenul său. Îl cunoaşteţi şi dumneavoastră, este 
contele de Marillac... Cât despre ducele d'Anjou, este adevărat 
că l-am tratat cam cu prea multă asprime într-o seară, când se 
învârtea cam prea aproape de ferestrele după care stăteau 
două persoane, care pe atunci locuiau pe strada Saint-Denis... 


Mareşalul păli. 

— Te gândeşti deci că fratele regelui... 

— V-am mai spus-o, monseniore, că este prima pistă pe care 
vă sfătuiam să o urmaţi pentru a le regăsi pe cele două nobile 
doamne pe care le căutăm. 

Cavalerul trase cu coada ochiului spre mareşal, pentru a 
vedea cum primeşte pluralul folosit. 

Francois de Montmorency, cu fruntea în palme, părea să 
mediteze asupra acestei piste care i se deschidea din nou. 

— Nu! spuse el clătinând din cap. Nu poate fi d'Anjou... Numai 
fratele meu este în stare să pună la cale şi să realizeze această 
infamie. Lui trebuie să-i cer adevărul... 

Şi, întinzându-i mâna cavalerului, continuă: 

— Deci, pentru a le apăra pe ele, dumneata te-ai expus 
mâniei acestor fiinţe puternice? 

— Monseniore, bâigui cavalerul, v-am mai spus că trebuia să 
încerc să repar răul făcut odinioară de tatăl meu. 

— Şi fără îndoială acum vei părăsi Parisul? 

— Eu!? strigă cavalerul într-o explozie de uimire şi de durere. 

— Dar gândeşte-te că vei fi urmărit, hăituit! Gândeşte-te că, 
dacă vei fi prins, eşti pierdut!... După scena de adineaori de la 
Luvru, mi trebuie să te aştepţi la nimic bun din partea regelui! 

— Nu aştept nimic de la nimeni... ci numai de la mine! spuse 
Pardaillan. Nu voi părăsi acest oraş, monseniore, şi nu am 
nevoie de ajutorul nimănui ca, să mă apăr. 

O scânteie de orgoliu şi de îndrăzneală ilumină o secundă 
figura deschisă a cavalerului, care continuă: 

— Ceea ce fac, monseniore, conţine în sine şi răsplata. 
Odinioară, paladinii cutreierau munţi şi văi, căutându-i pe cei 
puternici şi pe asupritori pentru a lupta împotriva lor, căutându-i 
pe cei slabi şi pe cei asupriţi pentru a le veni în ajutor. Asta era 
ceea ce au jurat să îndeplinească în ziua în care li s-au pus 
pintenii la cizme şi lancea în mână! Îmi place să fac asemeni 
acestora! Această atitudine mi se pare cea mai potrivită... Voi 
merge deci pe drumul pe care mi l-am ales şi ştiu foarte bine că 
s-ar putea să întâlnesc pe cineva, dacă nu mai curajos decât 
mine, atunci mai puternic... şi că s-ar putea să-mi pierd viaţa... 
De altfel, puteţi să mă credeţi, monseniore, că pierzându-mi 
viaţa, nu voi pierde mare lucru! 

Pentru prima oară mareşalul bănui că în inima cavalerului 


sălăşluieşte o mare şi secretă durere. 

Îl privi cu admiraţie şi cu drag pe acest tânăr care era în stare 
să rostească asemenea lucruri cu atâta simplitate. Căci în 
atitudinea cavalerului nu era nici cea mai mică urmă de 
lăudăroşenie. Se arăta aşa cum era. Numai că, fără îndoială, 
ignora el însuşi că această forţă îl conducea spre sacrificarea 
propriei vieţi şi că acest spirit de sacrificiu nu era decât o formă 
pe care o căpătase iubirea lui fără speranţă. 

Fiindcă din clipă în clipă el înţelegea distanţa uriaşă care îl 
despărţea de Loise de Montmorency. 

— Monseniore, reluă el deodată, ca şi cum ar fi vrut să 
schimbe vorba, pot să vă întreb care a fost rezultatul 
întrevederii pe care aţi avut-o cu mareşalul de Damville? 

— Fratele meu neagă! răspunse întunecat mareşalul. 

— Neagă? Păi eu am auzit, am văzut! 

— După plecarea dumitale, a putut să nege fără teamă... 

Cavalerul se lovi peste frunte. 

— Ce prost! exclamă el, nu m-am mai gândit la asta! 

— Ai fi fost în stare să rămâi, deci, dacă te-ai fi gândit la asta? 

— AŞ fi rămas, monseniore!... Dar acum nu mai poate fi vorba 
despre asta. Trebuie să căutăm acum o cale pentru a-l obliga pe 
duşman să capituleze... Aţi luat vreo hotărâre? 

— Da, tânărul meu prieten. Pe aceea de a merge la palatul 
Mesmes. l-am lăsat fratelui meu un răgaz de trei zile ca să se 
gândească. După care îl voi omori, sau mă va omori el... 

Tonul cu care rostise mareşalul aceste cuvinte îi spuse 
cavalerului că nimic nu ar fi putut să-l determine să-şi schimbe 
gândul. Aşa că, deşi nu avea nicio încredere în calea pe care o 
alesese mareşalul, tăcu. 

Francois de Montmorency reluă: 

— Şi acum să trecem la dumneata. Dumneata, cavalere, eşti 
oaspetele meu până în clipa în care vei putea ieşi de aici fără 
să-ţi primejduieşti viaţa. 

— lertaţi-mă, monseniore, dar am acceptat deja ospitalitatea 
altcuiva... 

— Asta-i rău! 

— A unei persoane care-mi este dragă, urmă Pardaillan care 
se gândea la tatăl său. 

Mareşalul se gândi că trebuie să fie vorba de vreo iubită la 
care dorea să se refugieze cavalerul şi nu mai stăruli, îl întrebă 


doar: 

— Dar cum aş putea să te anunţ în cazul în care voi avea 
nevoie de dumneata? Fiindcă nu-ţi ascund că eşti singurul 
prieten căruia îi acord încredere într-o aventură de asemenea 
importanţă. 

— Monseniore, voi veni aici în fiecare zi sau voi trimite pe 
cineva în care am toată încrederea. Dar dacă intervine ceva pe 
neaşteptate, voi putea fi găsit la hanul Ciocanul care trozneşte, 
pe lângă cerşitorime. 

Spunând aceste lucruri, tânărul îşi luă rămas bun de la 
mareşal, care îl îmbrăţişă din nou. 

Ajuns afară din palat, cavalerul începu să meargă cu acel pas 
liniştit şi mândru care îi era atât de caracteristic. Işi spunea că, 
în caz că este căutat, cea mai sigură cale de a atrage atenţia 
asupra lui şi de a fi arestat era aceea de ao lua la fugă sau dea 
avea aerul cuiva care încearcă să se ascundă. 

Era bine gândit. Dar Pardaillan ignora - şi acest fapt era un 
farmec al său - că felul lui de a merge nu avea asemănare şi că 
atitudinea sa, în ansamblu, era ea însăşi remarcabilă. Aşa încât 
raţionamentul său era greşit din start. 

Oricum, era cu ochii la străjeri; dar, nevăzând nimic suspect 
pe străzile liniştite pe care se plimbau gentilomi călare, doamne 
în litiere, burghezi, vânzători ambulanți, se lăsă încet-încet 
pradă visurilor. 

Să visezi cu ochii deschişi în timp ce mergi este un lucru 
foarte plăcut. Şi cel mai poet între poeţi, cel numit „bunul La 
Fontaine“, o spunea el însuşi: „Un nu ştiu ce farmec ne 
copleşeşte atunci simţurile. Avere, glorie, cinste, iubire, 
dezmoştenitul soartei le regăseşte pe toate visând. Realitatea 
nu va fi decât mai crudă în clipa în care o întâmplare oarecare ÎI 
face să-şi reintre în sine“. Dar, cum spune celălalt, asta se 
petrece după vreo oră sau două. Şi cine ştie dacă nu cumva aici 
este esenţialul? 

În sfârşit, eroul nostru visa cu ochii deschişi, mergând. 
Sperăm să nu i se reproşeze prea tare acest fapt. Nenorocirea 
este însă că, în timp ce visezi astfel, nu mai vezi nimic în jurul 
tău... 

Şi nici Pardaillan nu-l văzu pe Maurevert de care fu aproape 
să se lovească. Asta se întâmplă la colţul unei străduţe din 
apropierea Luvrului. 


Pardaillan nu văzu nimic şi-şi continuă drumul, care-l ducea 
spre Ciocanul care trozneşte, şi de asemenea visul, care-l 
conducea la picioarele Loisei. Dar Maurevert, care nu avea 
niciun motiv să viseze în aceste clipe, îl văzu foarte bine pe 
cavaler. Sări în sus de bucurie şi intră în dugheana întunecată a 
unui telal. Indată ce Pardaillan trecu, Maurevert ieşi din 
dugheană şi chemă un soldat care, fiind liber, se plimba. Îi spuse 
acestuia două cuvinte, iar soldatul o luă la fugă. În aceeaşi clipă 
sosiră Quslus şi Maugiron cu care Maurevert avea întâlnire. Îi 
puse la curent cu ceea ce văzuse şi făcuse şi porni grăbit în 
urmărirea lui Pardaillan, în timp ce ceilalţi rămaseră pe loc. 

Toate acestea îi scăpară, desigur, cavalerului care, de altfel, 
se îndepărtase serios de locul cu pricina. 

Dar în clipa în care intră pe strada Montorgueil, unde se găsea 
cârciuma Ciocanul care trozneşte, auzi deodată în spatele lui 
zgomotul unor paşi numeroşi şi grăbiţi. Întorcându-se, văzu o 
bandă formată din vreo zece soldaţi în fruntea cărora se aflau 
Qu€lus şi Maugiron; câţiva paşi înaintea lor venea Maurevert. 

Pardaillan lungi pasul. 

— Stai! Stai! strigă Maurevert. 

— În numele regelui! urlă sergentul. 

La acest strigăt, burghezii care urmăreau întâmplarea îşi 
scoaseră bonetele. Îndată, doi sau trei vânzători ambulanți - la 
arestările în plină stradă, numărul poliţiştilor voluntari este 
întotdeauna mai mare decât al acelora de meserie; oare nu este 
o mare satisfacţie să poţi da o mână de ajutor celor mai 
puternici? - câţiva negustori ambulanți deci se grăbiră să bareze 
drumul cavalerului. 

Acesta nu spuse nimic, dar îşi trase pumnalul pe care li-l arătă 
cu un aer cu atât mai înfiorător, cu cât părea foarte liniştit. 
Poliţiştii voluntari, săriră în lături şi se lipiră de perete; căci, din 
moment ce apare un pericol, la naiba cu ajutorul dat legii şi 
regelui. 

— Stai! In numele regelui! urlau cât îi ţinea gura urmăritorii, 
începând să alerge. 

Cu pumnalul în mână, Pardaillan începu să meargă şi mai 
repede. Planul său era să treacă dincolo de Ciocanul care 
trozneşte fără a se opri şi să se piardă în labirintul străduţelor, 
care formau o adevărată reţea între noua biserică Saint- 
Eustache, ale cărei turnuri pătrate tocmai fuseseră terminate, şi 


piaţa Grève. 

Dar, în momentul în care se pregăti să o ia la fugă, la celălalt 
capăt al străduţei Montorgueil văzu o trupă de străjeri pe care, 
desigur, o inimă miloasă se grăbise să-i anunţe. 

Cavalerul era înconjurat! O sudoare rece îi apăru la rădăcina 
părului. Cum ezita, gândindu-se probabil dacă trebuia să se 
repeadă înaintea inamicului care venea din faţă, un câine ţâşni 
şi începu să i se frece de picioare. 

— Pipeau! strigă cavalerul. Deci tata este aici! 

Şi intră în cârciumă strigând: 

— Păzea! Păzea! Sunt urmărit! 

Bătrânul Pardaillan făcu un salt şi ajunse la uşă. O privire la 
dreapta şi una la stânga îi dezvăluiră gravitatea, situaţiei: la 
stânga o trupă, la dreapta o bandă, în pragul tuturor caselor tot 
felul de cumetri, de gură-cască, ce mai, o stradă în plină 
revoluţie! 

Să închidă uşa şi să o zăvorască nu fu pentru bătrânul oştean 
decât o treabă de-o clipă. Indată răsunară lovituri puternice. 

— Deschideţi! urla unul. 

— Să ne baricadăm! spuse bătrânul Pardaillan. 

— In numele regelui! ţipa sergentul. 

Mesele, scaunele se înghesuiră grămadă în faţa uşii. De afară 
strigătele răsunau tot mai furioase. 

— L-am prins! E în mâna noastră! striga o voce pe care 
cavalerul o recunoscu ca aparţinându-i lui Maurevert. 

— Şi dulapul ăsta! spuseră deodată cei doi asediați împingând 
în faţa uşii un uriaş bufet care completă baricada. 

— Avem cel puţin o oră la dispoziţie, adaugă bătrânul. 

— Intr-o oră poate să ardă tot Parisul, replică tânărul. 

— Catho! Catho! strigă bătrânul. 

Grăsana Catho era acolo, asistând fără pic de teamă la 
scandal. Şi trebuie să spunem că, dacă o încerca vreo emotie, 
era numai la gândul că acest tânăr, atât de curajos şi de frumos, 
urma să fie prins de oamenii regelui. 

— lată-mă-s, domnule, spuse ea. 

— Un cuvânt. Unul singur. Eşti cu noi? Eşti împotriva noastră? 

— Cu dumneavoastră, domnule, răspunse hangiţa liniştită. 

— Eşti o fată bună, Catho. O să te răsplătesc pentru asta. 

Şi bătrânul adăugă la urechea fiului: 

— Dacă ar fi fost de partea ălora, o omoram fără ezitare. 


Cavalerul dădu din cap aprobator... Ei! ce vrei, cititorule! la 
pune-te în locul lor! 

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă bătrânul. 

— Îți voi povesti, domnule. Este o treabă destul de lungă... 

Domnul de Pardaillan tatăl spuse liniştit: 

— Catho, vin!... Povesteşte, fiule, avem vreme... 

Şi, în timp ce afară răsunau loviturile şi ţipetele asediatorilor, 
iar înăuntru lătrăturile furioase ale lui Pipeau, între aceste urlete 
ale sergentului şi strigătele femeilor care leşinau sau se făceau 
că leşină, cavalerul, în câteva cuvinte, liniştit şi metodic, îi relată 
bătrânului întâmplarea de la Luvru. 

— Asta este răzvrătire contra regelui! ţipa sergentul. 

— Ce dracu căutai în această văgăună? spuse bătrânul 
Pardaillan cu o mutră dezgustată. Şi de câte ori nu te-am 
sfătuit... 

Uşa, la o lovitură mai puternică, se crăpă în toată lungimea. 

— Catho! spuse bătrânul. 

— Aici sunt, domnule. 

— Ai ulei, nu-i aşa, fata mea? 

— Un ulei foarte bun, de nuci. Acum vreo opt zile mi-au venit 
trei ulcioare. 

— Bun! E vreo sobă sus? 

— Da, domnule. 

— Dar uleiul unde-i? 

— În pivniţă, domnule. 

— Dă-mi cheile... 

— Poftim, domnule. 

— Catho, eşti o fată tare bună. la urcă-te tu acolo şi fă un foc 
zdravăn, un foc mare, mă-nţelegi, numai bun să frigi un purcel 
sau să pui pe el un călugăr... Hai, la treabă! 

Grăsana porni, îşi luă nişte foale şi urcă la etajul cârciumii. 

— E rândul nostru! spuse Pardaillan tatăl. 

Şi, urmat de fiul său, se grăbi spre pivniţă. Zece minute mai 
târziu cele trei urcioare cu ulei erau la etaj, împreună cu tot ce 
mai era prin cârciumă - pâine, vreo cincizeci de sticle, apoi o 
pârghie de fier şi un târnăcop pe care le găsiseră în pivniţă. 

— lată muniţia! spuse tatăl arătând uleiul. 

— Şi iată şi proviziile! spuse fiul arătând pâinea, şuncile şi 
clondirele cu vin. 

— Scara! spuse din nou bătrânul. 


Scara era de lemn. Era cam putredă şi nu se ţinea decât în 
vreo câteva crampoane. 

— Catho! strigă din nou bătrânul, ai ceva împotrivă dacă îţi 
demolez casa? 

— Demolaţi-o, domnule! răspunse Catho, care pusese 
deasupra focului o oală enormă de fier, în care vărsase 
conţinutul unui urcior. 

Cei doi bărbaţi începură să desfacă scara cu ajutorul pârghiei 
şi al târnăcopului. Când crampoanele care o ţineau prinsă de 
perete fură smulse, ei urcară la etaj şi, cu mâinile, cu picioarele, 
din toate puterile se căzniră să o împingă. 

Un urlet teribil răsună: uşa fusese distrusă: ostaşi şi străjeri, 
amestecați, se aruncară sau, mai bine zis, încercară să se 
arunce înăuntru, împingând cu înjurături obstacolele puse în 
cale. 

Acestui strigăt îi răspunse o zguduitură formidabilă: era scara 
care se desprinsese! In felul acesta, drumul dintre asediați şi 
asediatori era tăiat! Şi peste tot acest zgomot, se auzi 
formidabilul hohot de râs al celor doi, tatăl şi fiul! 

— Domnilor străjeri, nu am fost doar o dată asediați! 

— Domnilor ostaşi de gardă, ştim toate dedesubturile unui 
asediu! 

— Catho! S-a încălzit? 

— Arde, domnule. Frige! 

— Da? Păi hai atunci să mai răcim puţin înflăcărarea acestor 
domni! Păzea! 

Oala cu ulei clocotit fu trasă la marginea găurii de care fusese 
prinsă scara, pe când mai exista această scară care se prăvălise 
pe asediatori. 

Incăperea de jos era plină cu oamenii care distruseseră 
baricada şi urlau: 

— O scară! O scară! 

Pardaillan tatăl se aplecă şi strigă: 

— Domnilor, retrageţi-vă sau vă opărim! 

— La luptă! strigară gărzile încântate de victoria uşoară pe 
care o întrezăreau. 

— Bine! ei au vrut-o! mormăi bătrânul. Păzea! 

Cu un polonic uriaş el luă uleiul fierbinte şi-l aruncă peste cei 
de jos. Ah! ce concert încântător de urlete, de ţipete de durere 
şi de ameninţări răsună îndată! Imediat, o a doua ploaie de ulei 


fierbinte căzu de sus. Apoi alta! Apoi, din ce în ce mai repede, 
ploaia cădea, urletele se îndeseau, strigătele de suferinţă se 
înălţau printre înjurături şi ameninţări... Unul era ars la mâini, 
celălalt pe faţă, altul pe gât... în câteva secunde, sala de jos era 
goală! 

— Catho! încălzeşte, fată dragă, încălzeşte! 

— Asta fac, domnule! 

Strada era plină de ţipete. Unul mai puternic răsună. Un 
dulgher aduse o scară lungă şi solidă... 

— Pe fereastră! urlă Maurevert. 

— Bine! zise Pardaillan tatăl, o nouă tactică!... Staţi voi, copiii 
mei, vom avea de ce râde! 

Cu putere scara fu împinsă, spre perete şi capetele ei, 
atingând geamurile ferestrei, le sparseră îndată cu zgomot. 
Bătrânul deschise fereastra (sau, mai bine zis, resturile ei) şi se 
aplecă în afară. Vreo şapte-opt bărbaţi urcau unul în spatele 
celuilalt... Făcu un semn... Cavalerul sosi într-o clipă. 

Tatăl şi fiul apucară capelele scării şi, unindu-şi forţele, 
începură să o împingă. 

O clipă, scara se legănă, apoi se prăbuşi... doi oameni zdrobiţi 
rămaseră în mijlocul străzii pline de noroi. În aceeaşi clipă, oala 
fu pusă pe marginea ferestrei. Dintr-o mişcare cei doi asediați o 
goliră:.. Răsunară o mulţime de strigăte şi în aceeaşi clipă locul 
din faţa casei fu gol! 

Asediatorii uimiţi, impresionați de această rezistenţă la care 
nu se aşteptau, începură să discute... Vreo cincisprezece 
oameni opăriţi sau răniţi erau în afara luptei, iar cei doi 
Pardaillan nu aveau nicio zgârietură! 

Liniştită, Catho îşi pusese din nou oala pe foc şi începu să 
încălzească alt urcior de ulei. Nu scoase decât un singur suspin: 

— Ce păcat! Un ulei de nucă atât de bun! 

Afară, asediatorii încercau să se pună de acord în vederea 
unui nou atac. 

— Trimiteţi după întăriri! striga Quleus. 

— Cred că diavolii ăştia mi-au aruncat ulei pe coleretă! la 
uită-te, prietene Quelus, spune Maugiron. 

De fapt, Maugiron avea gâtul opărit şi beşici enorme îi 
apăruseră pe piele. 

— Fiindcă turbaţilor le place ceea ce frige, urlă Maurevert, să 
le punem foc! 


— Da! Da! Să dăm foc turbaţilor în vizuină! 

— Să dăm foc magherniţei! 

Bătrânul Pardaillan auzise. Amenințarea de a fi ars de viu îi 
aduse pe buze o strâmbătură grăitoare. 

— Drace! spuse el. Fiule, dă-mi ceva să, beau. 

Cavalerul umplu trei căni şi cei trei asediați le goliră pe dată. 

— Cred, spuse cavalerul, că asediul se va termina în curând. 

— Monseniore, credeţi că vor să ne frigă? întrebă cu 
nevinovăție biata Catho. i 

— Mă tem, fată dragă, răspunse bătrânul. Aida de! lţi vei 
închipui că eşti în purgatoriu şi de acolo vei merge drept în rai, 
căci meriţi din plin acest lucru! 

— Catho! spuse deodată cavalerul, ce este în spatele acestui 
perete? 

— Păi ce să fie? casa vecinului meu, negustorul de păsărele 
vii. 

— Am priceput, fiule! strigă tatăl. Să încercăm să trecem la 
vânzătorul de păsărele. 

Cavalerul apucă târnăcopul şi lovi zidul. Cu un gest, bătrânul 
Pardaillan îl opri: 

— Omul nostru va auzi loviturile şi va da de veste soldaţilor: 
în loc să ne luăm noi zborul, nu facem altceva decât să le 
deschidem o altă cale, prin care vor putea pătrunde mai uşor la 
noi. 

— Este un risc, recunosc, răspunse rece cavalerul. Totuşi, 
prefer să, mor luptând, decât în cuptorul care va deveni casa 
asta cât de curând... 

— Dă-i drumul, fiule! 

Loviturile târnăcopului începură să răsune înfundat. 

Peretele era gros, solid. Afară, din fericire, zgomotul nu 
încetase. Dar grămezi de lemne se adunau la baza casei. Era 
cumplit. 

— Măcar de nu ar auzi negustorul de păsări! spuse bătrânul, 
în timp ce fiul său, ca un miner care zdrobeşte stânca, lovea cu 
putere. Catho, cu un gest, îl chemă pe bătrân la fereastră şi îi 
arătă în stradă un bărbat care îşi frângea mâinile, plângea şi îşi 
smulgea părul din cap: 

— Negustorul de păsărele! spuse ea. 

În acest moment mulţimea începu să strige: 


— Noel! Noël!”? 

— Mă întreb ce are a face Crăciunul cu treaba asta! spuse 
bătrânul. _ 

Şi nu greşea. Intr-adevăr, gloata striga „Noel“ doar pentru că 
se pregătea să aprindă lemnele, iar bucuria ei era provocată de 
faptul că doi oameni, pe care nu-i cunoştea şi care nu-i greşiseră 
cu nimic, urmau să fie arşi de vii. In plus, se pare că este 
întotdeauna un spectacol încântător acela în care nişte fiinţe 
făcute după chipul şi asemănarea noastră sunt supuse chinurilor 
(martoră îmi este şi astăzi mulţimea care se bucură ori de câte 
ori este pusă în mişcare ghilotina). Trebuie ca stăpânii acestei 
lumi să ţină cont de această nevoie de bucurie a mulţimii, fără 
de care, de multă vreme, nu ar mai fi fost asemenea torturi... Pe 
scurt, gloata striga „Noël“ din toată inima. 

Câteva clipe mai târziu, bucuria se transformă într-un 
adevărat delir. lată că un vârtej subţire de fum se ridică spre cer 
şi, nu după multă vreme, flacăra izbucni şi începu să aprindă 
peretele. Limbile ei lungi se întindeau până aproape de 
fereastră. 

Ce se întâmpla cu asediaţii? 

Maurevert arunca priviri întunecate, în care însă se citea 
bucuria şi, repetând gestul pe care-l făcuse cavalerul la Luvru, 
îşi mângâie obrazul, obraz care-i fusese biciuit de spada lui 
Pardaillan. 

Casa ardea. Judecată sumară, aşa cum se întâmpla adesea în 
această epocă în care de-abia începea să se întrezărească ideea 
de justiţie. Astăzi se înregistrează un uşor progres; ea este deja 
la primii paşi temători ai copilului şi, cătinel-cătinel, se îndreaptă 
spre scopul pe care, să sperăm, îl va atinge peste vreo câteva 
mii de ani. 

Casa ardea. Acum toţi se străduiau să stăvilească incendiul, 
care atinsese deja casele învecinate şi ameninţa toată străduţa. 
Unii vecinii avură pierderi grele. Asta nu avea importanţă. Ceea 
ce avea importanţă era faptul că Maurevert, Maugiron şi Quelus 


12 Noël - sensul propriu al cuvântului este Crăciun (nume dat zilei de 25 
decembrie când se sărbătoreşte Naşterea lui lisus). Este şi un strigăt prin 
care poporul îşi manifesta bucuria cu ocazia unui eveniment public (naşterea 
unui prinţ, sosirea unui suveran etc.) Strigătul era o modalitate prin care cei 
prezenţi îşi arătau bucuria, recunoştinţa, fiind relativ sinonim cu interjecţia 
Ura! El devine şi un strigăt care se utiliza pentru a arăta satisfacția atunci 
când se aprindeau focurile supliciilor celor socotiți necredincioşi. (N.t.) 


putură să se întoarcă la Luvru braţ la braţ. Era, de altfel, prima 
oară când „micuţii“ ducelui d'Anjou fraternizară astfel cu 
spadasinul. 

Maurevert fu primit de îndată de regina Caterina de Medici. 

Cei doi domnişori fură primiţi de ducele d'Anjou. 

— Doamnă, spuse cel dintâi reginei mame în faţa lui Nancey 
care se înverzise de gelozie, Maiestatea Voastră este răzbunată: 
am prins banditul ca pe un vulpoi în cursă şi l-am cam afumat, 
mai bine zis l-am prăjit bine, punând un foc pe cinste casei în 
care se adăpostise. Dacă n-ar fi fost Quelus şi Maugiron, care m- 
au întârziat cu moliciunea lor, aş fi terminat totul de vreo două 
ore. 

— Maurevert, spuse Caterina, îi voi vorbi despre dumneata 
regelui. 

— Maiestatea Voastră mă copleşeşte. Dar ce a fost şi mai 
frumos în toată întâmplarea asta, în orice caz, n-a fost prăjirea 
acestui obraznic pe care aş fi putut să-l omor la prima ocazie 
ivită. Ceea ce a fost de-a dreptul măreț a fost marea bucurie a 
poporului când am spus că îi prăjeam pe nişte hughenoți... 

— Ssst! spuse regina surâzând din vârful buzelor. Dumneata 
nu ştii că suntem pe punctul de a face pace? 

— Ei, doamnă, dar asta nu poate să împiedice pacea... ci 
dimpotrivă! răspunse Maurevert care, ştiindu-se indispensabil, 
îşi permitea uneori în faţa reginei câte o ieşire din aceasta de 
independenţă morocănoasă, care este dovada supremei abilităţi 
a unui servitor bun. 

Cât despre Quslus şi Maugiron, aceştia îi spuseră ducelui 
d'Anjou: 

— Monseniore, sunteţi răzbunat!... Fără Maurevet, care a avut 
nişte ezitări inexplicabile, am fi putut să vă anunţăm acest lucru 
de cel puţin o oră. În sfârşit, s-a terminat. Obrăznicătura nu vă 
mai poate privi în faţă. Este mort, ars de viu, cu încă vreo câţiva 
bandiți de-ai săi care au vrut să-l apere. 

— Sunteţi într-adevăr nişte prieteni de neînlocuit! spuse 
ducele d'Anjou dându-şi cu cremă pe sprâncene. Aş vrea să fiu 
rege numai pentru a vă putea răsplăti după cum meritaţi. 


XL 


CUM PARDAILLAN FIUL DĂDU ÎNCĂ O 
DOVADĂ DE NEASCULTARE A POVEŢELOR 
DOMNULUI DE PARDAILLAN TATĂL 


Or, în timp ce „micuţii“ de-o parte şi Maurevert de alta, 
sărbătoreau moartea duşmanului, o nouă întâmplare a avut loc 
în viaţa celor doi Pardaillan - întâmplare care trebuie să vă fie 
prezentată. 

După cum v-aţi dat deja seama, nici Pardaillan tatăl, nici 
Pardaillan fiul nu erau morţi. Reuşiseră să scape din cuptor şi 
iată cum: 

In clipa în care se făcu focul şi flăcările începuseră să lingă cu 
limbile lor ascuţite pereţii magherniţei lui Catho, un fum albicios 
şi parfumat, ca acela ce provine de la lemnele bine uscate, 
umplu camera unde se refugiaseră asediaţii. Dar oricât de 
parfumat ar fi fost fumul, asta nu-i scutea să fie în curând 
ameninţaţi de a fi asfixiaţi. 

Cavalerul, care lovea cu târnăcopul de vreo cinci minute, se 
opri o clipă, lac de apă. Bătrânul Pardaillan apucă el însuşi 
târnăcopul şi începu să lovească cu forţă, dar la nimereală, căci 
nu se mai vedea nimic. 

Se scurseră astfel încă vreo câteva minute cumplite. Cei trei 
nefericiţi abia mai puteau respira şi deja începură să 
întrezărească moartea cumplită care-i aştepta, când târnăcopul, 
ca urmare a unei lovituri date cu furie, trecu în cealaltă parte a 
zidului; se căscă o gaură destul de mărişoară. Atunci cei doi 
bărbaţi şi Catho, a cărei forţă valora cât a două femei la un loc, 
începură să smulgă cu înfrigurare cărămizile din zid. Nu le 
trebuiră nici două minute pentru a face un spaţiu destul de larg 
să se strecoare şi sărmana hangiţă. Trecură, puţin cam zgâriaţi, 
e adevărat, mai ales grăsana, dar trecură! Era şi timpul! Bârnele 
casei fuseseră şi ele cuprinse de flăcări şi începură să 
pocnească. 

Cei trei asediați de până adineauri se treziră într-un fel de pod 
imens, în care vecinul îşi păstra sacii cu grăunţe pentru 
păsărele. Podul avea o uşă zăvorâtă, care fu deschisă într-o 
clipă cu o lovitură de târnăcop. Atunci se repeziră pe scara care 
cobora până în bucătăria negustorului de păsărele. 

O uşă a acesteia dădea spre dugheană, dar aceasta nu avea 
decât ieşire spre stradă, şi acolo era prăpădul! Cealaltă uşă a 


bucătăriei dădea într-o curte mare, în jurul căreia se aflau o 
mulţime de coteţe. 

— Să fugim! spuse Catho. 

— O clipă! răspunse bătrânul Pardaillan. 

— Da, să tragem o gură de aer! adăugă tânărul. Nu mai 
aveam mult şi puteam să ne pierdem această deprindere... 

— De fapt, spuse bătrânul zâmbind, încep să-mi amintesc 
cum se face treaba asta. 

Aceste glume nu-i împiedicară să cerceteze cu atenţie terenul 
pe care se aflau. Curtea era înconjurată de ziduri destul de 
înalte. Dar era destul de uşor să treci dincolo dacă te urcai pe 
un cotet. 

Cel dintâi, cavalerul se ridică prin forţa braţelor pe un cotet 
din fundul curţii. Îi întinse o mână lui Catho şi aceasta, împinsă 
de bătrân, de jos, fu şi ea lângă el într-o clipită. Veni apoi rândul 
tatălui. De acolo, să ajungă pe dunga zidului era un joc. O dată 
pe zid, nu mai avură decât să se lase în jos pe lângă acesta 
pentru a ajunge dincolo. 

Acum se găseau într-o grădină de zarzavaturi destul de 
întinsă. Şi iată-i salvaţi! 

— Şi acum ce ai de gând să faci? o întrebă bătrânul hoinar pe 
hangiţa fostei cârciumi, acum doar o ruină fumegândă. 

Catho suspină. 

— Sunt ruinată... Ce-o să se întâmple cu mine? 

— Nu poţi veni cu noi... trebuie să ne despărţim... 

Cavalerul, părându-i-se că tatăl lui dovedeşte cam prea multă 
ingratitudine, crezu potrivit să intervină. 

— Dar dacă ea ne urmează, nu-l lăsă tatăl său să spună ceva, 
vom fi prinşi şi noi, şi ea! Vom avea toţi trei parte de-o funie pe 
cinste! Cerşitorimea este la doi paşi. Catho trebuie să se 
refugieze acolo, printre ei, căci ei vor şti să o păzească şi nimeni 
nu va mai putea să-i facă vreun rău. Cât despre noi, vom vedea 
pe urmă! Hai, Catho, fata mea, nu ţi se pare că m-am gândit 
bine? 

— Ba foarte bine! Şi dacă nu ar fi vorba decât să-mi caut 
salvarea, nu ar fi nicio problemă. Problema este, însă, că nu ştiu 
ce mă voi face fără o para chioară! 

— la întinde încoace şorţul! 

Catho apucă de colţurile şorţului şi le ridică. Bătrânul 
Pardaillan îşi desfăcu centura de piele şi, nu fără un suspin de 


rămas bun, vărsă tot conţinutul în şorţul femeii. Ochii acesteia 
străluciră de bucurie. 

— Păi aici sunt vreo cinci sute de scuzi! strigă ea. 

— Ba chiar mai mult de şase sute, fata mea! 

— Păi e mult mai mult decât făcea magherniţa mea! 

— Nu-i nimic. la-i! Îţi vei reconstrui un alt han şi poate ne vei 
mai ajuta într-o zi să-l ardem şi pe ăla. Numai, fă bine şi nu-i mai 
spune Ciocanul care trozneşte! 

— Da' cum să-i zic? 

— Păi... ăştia ne cred morţi... Spune-i, mai bine... Hanul celor 
doi morți care vorbesc! Va fi puţin mai lung, dar mai poetic şi 
mai sentimental. Adio, Catho... 

— Adio, spuse la rândul său cavalerul, şi regret din inimă că 
nu pot adăuga nimic la scuzii pe care ţi i-a dat tata... 

— Ba da! Puteţi să vă depuneţi aici ofranda, domnule cavaler! 
strigă repede Catho. 

— Cum aşa? spuse mirat cavalerul. 

Catho îi întinse obrazul. Şi fosta târfă roşi. 

Cavalerul zâmbi şi o sărută pe Catho pe amândoi obrajii din 
toată inima, ceea ce era mult mai mult decât cerea sărmana 
femeie. 

Apoi cei doi bărbaţi se îndreptară repede, ieşiră pe portiţa 
grădinii şi se treziră într-o străduţă care dădea în Roi-de-Sicile. 

Cât despre Catho, aceasta se pierdu de îndată pe străduţele 
strâmte şi întunecate care înconjurau Curtea Miracolelor sau 
Truanderie, cum i se mai spunea pe vremea aceea, locul în care 
se strângea cerşitorimea. 

Domnul de Pardaillan tatăl, urmat îndeaproape de fiul său, o 
luă repede pe străduţă şi ajunse de îndată în strada Roi-de- 
Sicile; de acolo, apucând-o la dreapta, cei doi se găsiră în strada 
Saint-Antoine, una din cele mai mari artere din Parisul de 
odinioară. 

— Aşa. Şi acum să discutăm puţin despre problemele noastre, 
spuse bătrânul. Mi se par destul de încurcate. 

— Ba mie mi se par foarte limpezi! răspunse cavalerul. 
Suntem amândoi nişte răzvrătiți. 

— Şi totuşi, ce dracu făceai în văgăuna aia? 

— Care văgăună? Ciocanul care trozneşte? 

— Nu: la Luvrul!... Dar, ce-i făcut e bun făcut, să nu mai 
vorbim despre asta... îmi place limpezimea spuselor tale. E 


foarte simplu, e clar ca lumina zilei, aşa-i: spânzurătoarea, poate 
chiar butucul! Ce facem acum?... Ce părere ai avea de o mică 
plimbare în afara Parisului? Mi se pare că a trecut destulă vreme 
de când nu am mai hoinărit împreună pe drumurile Franţei... 
Ţine seama, fiule, că a venit primăvara şi că în acest anotimp 
călătoriile sunt o adevărată bucurie pentru un suflet sensibil ca 
al tău... Cred că eşti de acord cu mine în această privinţă? 

Mergeau liniștiți, discutând calm, fără a încerca să se 
ascundă. De altfel, strada Saint-Antoine, plină de burghezi, de 
trecători, de negustori, îi ascundea; se pierduseră în mulţimea 
numeroasă a celor care căscau gura pe acolo. 

— Tată, răspunse cavalerul, îmi este imposibil să părăsesc 
Parisul în clipa asta. 

Bătrânul hoinar se încruntă. 

— Imposibil? ! Aha, deci vrei să fim spânzurați? sau făcuţi 
bucăţi? sau preferi să fim arşi de vii? 

— Nu, tată, şi te implor să pleci dumneata... Dar eu, eu 
trebuie să rămân... Dar ce se întâmplă? la auzi, nişte strigăte de 
femeie!... Hai, să fugim! repede, tată! să alergăm! 

Şi spunând aceste cuvinte, tânărul se repezi. Bătrânul 
Pardaillan îl apucă de braţ şi-l opri şi, cu o sinceră amărăciune şi 
o severitate drăgăstoasă, dar în acelaşi timp cu uimirea pe care 
i-o provocau năzbâtiile feciorului, spuse: 

— Încotro alergi iarăşi? De ce dracu te vâri în toate? Deci, aşa 
este?... Îţi baţi joc de experienţa mea, considerând-o nulă şi 
neavenită? Poveţele atât de bune pe care ţi le-am dat nu sunt 
nimic pentru tine? Nu vrei să te temi nici de bărbaţi, nici de 
femei, nici de inima ta? 

— Ah, tată, ceea ce am văzut că sunt în stare să facă unii 
bărbaţi, mă determină să-i dispreţuiesc aproape pe toţi; mă tem 
de femei; cât despre inima mea, o blestem pentru ceea ce-mi 
face, pentru renghiurile pe care mi le joacă! Vezi bine că-ți 
urmez sfaturile, şi, de altminteri, respectul pe care ţi-l datorez 
mă obligă... 

Vorbind aşa, cavalerul reuşi să se smulgă din mâna tatălui 
său şi să ţâşnească în direcţia din care se auzeau strigătele tot 
mai pătrunzătoare şi mai înspăimântătoare. O clipă, bătrânul 
rămase cu gura căscată de uimire: 

— la te uită ce înseamnă pentru el să-mi urmeze poveţele! 
Cred că va sfârşi pe eşafod şi nu-mi va mai rămâne altceva de 


făcut decât să îl însoțesc! Haide! 

Şi ţăâşni la rândul său către grămada de oameni care se 
pusese de-a curmezişul străzii Saint-Antoine, în mijlocul căreia 
dispăruse cavalerul. 

lată ce se întâmplase: 

În acest loc al străzii, deasupra unei dughene a unui vânzător 
de plante uscate care îşi pusese magherniţa sub semnul 
„marelui Hipocrat“, susnumitul negustor îşi făcuse, cu multă 
vreme în urmă, o nişă. În această nişă pusese o statuetă de 
lemn pictat, care înfăţişa un bătrân îmbrăcat după moda 
vechilor greci, posesor al unei bărbi impozante, care nu era 
altcineva decât marele Hipocrat. Insă, puţin câte puţin, 
identitatea acestui personaj începu să sufere tot felul de 
modificări. 

În faţa cumetrelor din cartier, el încetase să mai fie marele 
medic grec, devenind un sfânt. Costumul şi barba fură de mare 
importanţă în această transformare, caz de metempsihoză 
bizară, dar nu foarte surprinzătoare. Negustorul de buruieni se 
păzise, de altfel, să atragă atenţia clientelei sale asupra greşelii. 
Marele Hipocrat devenise, încet-încet, pe nesimţite, marele sfânt 
Anton. 

Treaba asta deveni oficială şi incontestabilă în ziua în care 
droghistul, şmecher ca orice farmacist, se hotărî să dea 
satisfacţie credinţei obşteşti punând în mâna lui Hipocrat o 
sfoară şi la capătul acesteia un purceluş, tot din lemn sculptat. 
Din acea clipă nu mai fu niciun dubiu. 

Dar dugheana avea acelaşi nume, Marele Hipocrat. 

Or, aşa ca în alte nenumărate locuri din Paris, zeloşi servitori 
ai bisericii instalaseră, sub nişă, lângă uşa dughenei, o masă pe 
care puseseră un coş destinat darurilor credincioşilor şi ale celor 
care îi erau devotați sfântului Anton. Cei bogaţi puneau câte un 
dinar sau un scud; cei care erau mai săraci aruncau câte o livră; 
în sfârşit, sărăcimea punea în coş pâine, legume pentru supa 
sfântului Anton, iar cei care nu aveau nimic îşi făceau câte o 
cruce şi spuneau o rugăciune. Aceştia din urmă erau foarte 
prost văzuţi de cei trei sau patru bandiți zeloşi care, în 
permanenţă, supravegheau coşul; dar nu puteau, până la urmă, 
să-i acuze de erezie. 

Este de la sine înţeles că, în fiecare seară, fraţii cerşetori de la 
toate mănăstirile veneau să adune coşurile, mai bine zis ce mai 


rămânea în ele, căci zeloşii lor apărători nu uitau să-şi ia partea, 
care era cea mai consistentă. 

După această introducere, se va înţelege mai uşor indignarea 
obştească şi sfânta mânie a celor care supravegheau coşul 
pentru ofrande când un burghez, care trecea întâmplător pe 
acolo, refuză să-şi dea obolul. 

— Atunci salută-l pe sfântul Anton! 

— În genunchi! Cere-ţi iertare! 

— Dar, obiectă burghezul, nu este sfântul Anton, este 
Hipocrat. 

La aceste vorbe, toţi începură să strige, acuzându-l de 
blasfemie. Zeloşii şi pioşii supraveghetori ai coşului se aruncară 
asupra burghezului, începură să-i care lovituri care pe unde 
nimerea, îl trântiră la pământ luându-i tot ce avea şi începură să 
urle din răsputeri: 

— Moarte hughenotului! 

— Moarte calvinistului! reluă gloata docilă şi încântată să se 
distreze fără nicio plată. 

În această clipă, pe acolo trecu o litieră trasă de un cal alb, în 
care se găsea o femeie tânără, cu ochii blânzi şi cu o figură 
expresivă. Litiera fu, de la sine înţeles, oprită de mulţime şi 
tânăra ridică perdeaua să vadă ce se întâmplă. Cum zări 
burghezul atât de bătut, strigă: 

— Cum? Pe vestitul Ramus îl tratează astfel!? O! Asta este 
ceva nedemn! 

Burghezul, auzind această voce prietenoasă, făcu eforturi 
pentru a se apropia de litieră. 

— Lăsaţi-l în pace! striga tânăra femeie. Nu auziţi că este 
savantul Ramus? 

Dar mulţimea nu înţelegea decât un singur lucru: acela că 
femeia ţinea parte „hughenotului“ şi, remarcând că litiera nu 
purta nicio stemă, dovadă deci că femeia nu era nobilă şi că nu 
trebuia să se poarte cu ea cu blândeţe, strigă într-un glas: 

— Moarte calvinistei! Să fie arşi amândoi! Un foc pe cinste în 
onoarea sfântului Anton! 

Litiera fu înconjurată cât ai zice peşte şi mulţimea, care până 
acum mai mult se amuzase, deveni pe dată furioasă, stimulată 
de propriile ei urlete; în câteva secunde situaţia deveni 
amenințătoare pentru tânăra femeie şi ea începu să scoată 
ţipete de ajutor. Ramus, cu chipul însângerat, cu hainele 


sfâşiate, se agăța disperat de perdelele litierei. 

— Loc! Faceţi loc! se auzi deodată o voce puternică. 

Şi atunci văzură un tânăr care pătrundea în mulţime cu capul 
plecat, cum îi îndepărta pe cei mai îndărătnici cu lovituri de 
pumn şi deodată ajunse lângă litieră. Acolo îşi trase din teacă 
spada lungă şi începu să împartă lovituri cu iuţeală în toate 
părţile, care îi atinseră repede pe cei mai apropiaţi. 

Îndată, în jurul cavalerului de Pardaillan - căci el era, credem 
că l-aţi recunoscut - se făcu un cerc mare. 

Tânăra femeie, văzând ajutorul nesperat care îi sosise, 
recapătă curaj, deschise uşa şi îi întinse mâna lui Ramus, care 
reuşi să se urce cu greu în litieră, murmurânad: 

— De data aceasta sunt salvat... Dar ce păcat că poporul a 
ajuns la asemenea treburi cumplite... 

„Astă dată“! spusese bătrânul savant! Nici nu-i trecea prin 
gând că, nu după multă vreme, urma să-şi piardă viaţa într-un 
atac asemănător! 

Îndată, litiera se puse în mişcare. Gloata, văzând că prada-i 
scapă, începu să scoată urlete cumplite, dar strălucitoarea 
Giboulee descria nişte cercuri atât de rapide cu vârful ei, că 
golul se menţinu în jurul cavalerului; la fel, un cerc de foc 
opreşte o haită de lupi. 

Totuşi, cei mai furioşi se pregăteau să se năpustească din nou 
într-un asalt disperat, când strigăte de furie şi mai ales de 
durere răsunară în ultimele rânduri ale mulţimii, care se 
împrăştie ca în faţa unui uragan. Era domnul de Pardaillan tatăl, 
care sosea astfel în ajutor şi care îşi folosi atât de bine spada, că 
în câteva clipe se şi afla lângă fiul său, de cealaltă parte a 
litierei. 

Cu o asemenea escortă, litiera se simţea destul de protejată 
şi o porni repede la drum. 

Şi cum, de fapt, nu se prea ştia ce se întâmplase, mulţimea se 
opri, mulţumindu-se să-i amenințe cu pumnii pe cei doi salvatori 
ai „hughenoţilor“, aşa că aceştia, după vreo sută de paşi, îşi 
putură vâri săbiile în teacă. 

Litiera, urmându-şi drumul, o luă la dreapta. 

Pardaillan tatăl, după ce pericolul trecu, se duse lângă fiul său 
şi mormăi: 

— De ce naiba te-ai mai amestecat şi în treaba asta? 

Cavalerul nu-i răspunse; era cuprins de emoție constatând că 


litiera urma exact acelaşi drum pe care-l făcuse în ziua în care o 
urmărise pe Doamna în negru, cu intenţia, nedusă până la 
capăt, de a-i mărturisi dragostea pe care i-o poartă fiicei ei, 
Loise! 

lar această emoție crescu şi mai mult când litiera intră în 
strada Barres!... La colţul acestei străzi o aşteptase el răbdător 
pe Doamna în negru căreia, de altfel, nu îndrăznise să-i spună 
niciun cuvânt din discursul atât de bine pregătit! 

În sfârşit, inima cavalerului începu să bată cu şi mai multă 
putere când litiera se opri în faţa casei în care el o văzuse 
intrând pe Jeanne de Piennes! 

Bătrânul Ramus cobori din litieră, urmat de tânăra femeie 
care sări cu uşurinţă. 

— Intraţi, spuse ea cu vocea atât de dulce, intraţi, bunul meu 
părinte. Trebuie să vă odihniţi puţin şi, pentru a vă reveni, vă 
ofer puţin din elixirul pe care mi l-aţi pregătit şi a cărui 
compoziţie mi-aţi dezvăluit-o cu atâta bunătate... 

— Sunteţi o copilă încântătoare! spuse bătrânul Ramus, care 
nu mai părea deloc emoţionat de ceea ce i se întâmplase. Va fi o 
adevărată plăcere pentru mine să mă odihnesc puţin în 
prezenţa fermecătoarei dumitale făpturi. 

Şi, cum poarta se deschise după ce bătură cu ciocănelul, 
savantul intră în casă. 

Atunci tânăra femeie se întoarse spre cavaler şi spre tatăl 
acestuia. 

— Intraţi, spuse ea cu acea drăgălaşă autoritate pe care o au 
doar unele femei, singura irezistibilă, fiindcă porneşte dintr-o 
inimă de aur. 

Cei doi bărbaţi se supuseră şi intrară în casa celei pe care o 
salvaseră. Cavalerul ţinea mult să pătrundă aici, mânat de 
curiozitatea de a şti unde intrase mama Loisei. 

Interiorul casei era burghez. Intrară într-o sufragerie şi tânăra 
porunci unei servitoare să aducă nişte răcoritoare. Ea însăşi 
umplu cupele cu un vin spumos care, după prima înghiţitură, îl 
cuceri pe bătrânul Pardaillan. 

— Domnilor, spuse ea, mă numesc Marie Touchet. Sunteţi 
atât de buni să-mi spuneţi cui trebuie să-i mulţumesc că mă mai 
aflu în viaţă? 

Cavalerul şi deschisese gura. Tatăl îl călcă însă pe picior şi se 
grăbi să răspundă: 


— Doamnă, eu mă numesc Brisard, vechi sergent în armata 
regelui, iar tânărul meu camarad de aici este gentilomul La 
Rochette. 

— Bine, domnule Brisard şi domnule de La Rochette, spuse 
Marie Touchet, nu vă voi uita numele până la sfârşitul zilelor... 

Cuvintele nu însemnau nimic; dar tonul cu care fuseseră 
spuse îl tulbură într-atât pe tânărul cavaler, că nu se putu opri 
să strige: 

— Doamnă, după vocea şi după aspectul dumneavoastră simt 
că sunteţi la fel de bună pe cât sunteţi de frumoasă. Sunt mult 
mai fericit decât aş putea să vă mărturisesc, fiindcă am putut 
merita simpatia pe care privirea dumneavoastră pare să ne-o 
acorde, mie şi tatălui meu! 

— Tatălui dumneavoastră? întrebă mirată Marie Touchet. 

— li place să mă numească astfel, spuse repede bătrânul 
Pardaillan, fiindcă îi dau tot felul de poveţe desprinse din 
experienţa mea pe care el se grăbeşte să le urmeze... 

Intrevederea urmă aşa încă vreo câteva minute. Marie 
Touchet le mulţumi încă o dată salvatorilor săi în termeni 
emoţionanţi şi vru să-i determine să promită că o vor mai vizita, 
la care ei nu prea doriră să se angajeze. Bătrânul Ramus le 
strânse mâna celor doi viteji, care în sfârşit se retraseră. 

„Oare ce relaţii putea să aibă Jeanne de Piennes cu doamna 
pe care am salvat-o?“ îşi spunea tânărul Pardaillan. 

— Mă tot întreb la ce ne-a servit faptul de a ne fi expus vieţile 
pentru aceşti necunoscuţi! spuse bătrânul. Un bătrân, simpatic, 
e adevărat, dar pe care nu-l vom mai vedea vreodată şi o 
femeie, fermecătoare, e adevărat, dar care nu are nicio 
importanţă pentru noi! lată o altă treabă bună, cavalere! Fără a 
mai pune la socoteală că erai gata să spui numele noastre 
adevărate, când noi trebuie să ne ascundem... Să ne temem de 
tot Parisul! 

— Doamne, tată! Crezi oare dumneata că această femeie care 
ne datorează viaţa ar fi în stare să ne trădeze? Nu ar face-o, nici 
dacă nu ne-ar datora nimic. Are o privire prea loială şi o figură 
prea deschisă... 

— M-aş teme şi de cel mai bun prieten în clipa asta, spuse 
Pardaillan, ridicând fruntea. Dar hai odată, trebuie acum să ne 
găsim o vizuină sigură, din moment ce tu vrei să rămânem în 
iadul ăsta care poartă numele de Paris! 


x 


A doua zi, Marie Touchet primi vizita lui Carol al IX-lea, care, 
ca întotdeauna, veni singur, în secret. 

Ea îl puse la curent în legătură cu ce se petrecuse în ajun şi 
adăugă: 

— Sire, dragul meu, dacă mă iubeşti puţin, îi vei recompensa 
într-un fel oarecare pe acest bătrân sergent care se numeşte 
Brisard şi pe viteazul gentilom de la Rochette. 

— Fără îndoială că vreau şi eu asta, draga mea Marie. Fii 
sigură că aceşti doi oameni vor afla ce înseamnă recunoştinţa 
regelui Carol! 

Această vizită avu câteva rezultate. 

Cel dintâi fu că regele porunci să fie căutaţi de îndată un 
anumit sergent Brisard şi un gentilom numit La Rochette şi să-i 
fie aduşi îndată. 

Cel de-al doilea fu că, în aceeaşi seară, la toate răspântiile 
Parisului fu trâmbiţat un edict care interzicea să se mai ceară 
ofrande pentru biserici la picioarele diverselor statui de sfinţi, 
care erau cu miile în Paris. 

Cel de-al treilea fu că negustorul de buruieni din strada Saint- 
Antoine primi ordinul de a-şi schimba pe dată numele dughenei, 
dacă nu, i se va închide magherniţa. 

Efectul celui dintâi ordin rămase nul; căci, în ciuda tuturor 
căutărilor, nu se putu pune mâna nici pe Brisard, nici pe La 
Rochette. Supărarea regelui fu fără margini şi marele armaş 
căzu în dizgrație. 

Al treilea ordin fu îndeplinit pe dată şi fără vreo repercusiune: 
ofiţerul care îl aduse negustorului de plante medicinale aşteptă 
ca acesta să fie îndeplinit în faţa lui. Droghistul chemă pe dată 
un pictor şi acesta şterse cuvintele La marele Hipocrat. 

— Ce trebuie să pun în loc? întrebă pictorul. 

Farmacistul surâse batjocoritor şi răspunse: 

— Păi dacă trebuie să-mi schimb firma, pune: La marele sfânt 
Anton! 

Ofiţerul aprobă, din suflet această nouă alegere şi îl asigură 
că Maiestatea Sa va fi foarte mulţumit. 

Aşa că ordinul regelui fu executat fără a fi, de fapt, iar firma 
fu astfel şi mai în armonie cu micul purcel de lemn ţinut de 


sfoară de Hipocrat. Această schimbare trecu deci aproape 
neobservată în cartier, aşa cum căutările lui Brisard şi ale 
camaradului său trecură neobservate în Paris. 

Dar al doilea ordin al regelui, adică edictul referitor la 
ofrandele cerute cu mâna armată prin tot Parisul, provocă 
reacţii cumplite, în toate bisericile predicatorii tunară şi 
fulgerară. Unul dintre cei care prezentară edictul fu primit cu 
pietre. Altul fu aruncat în Sena. Multă lume se răzvrăti. 

Aşa că domnul de Pardaillan fiul, neascultând încă odată 
poveţele tatălui său, făcu istorie fără a o şti. 


XLI 
CULCUŞUL 


Părăsind, strada Barrés, unde se găsea casa Mariei Touchet, 
cei doi purtători ai străvechiului nume de Pardaillan discutau, 
plimbându-se pe malurile largi ale Senei, în legătură cu locul 
unde urmau să se ascundă şi ce le rămânea acum de făcut. Tot 
vorbind, ei coborâră în lungul fluviului şi trecură prin faţa unei 
cârciumi frecventate de marinari. 

— Mi-e foame! spuse cavalerul aruncând o privire 
cârciumioarei care, înconjurată de o grădină plină de verdeață, 
avea un aspect destul de atrăgător. 

— lar eu turbez de sete! spuse bătrânul hoinar. Să intrăm! 

Dar, îndreptându-se spre intrare, se opriră deodată. 

— Sper că ai bani ca să luăm o omletă şi o sticlă de vin? spuse 
tatăl. 

Tânărul îşi întoarse pe dos buzunarele şi făcu un semn 
negativ. 

— l-am dat tot ce-am avut lui Catho! spuse bătrânul. Ah! Ce 
idei minunate am câteodată! 

— Tată, mă gândesc că nu ar trebui să regretăm treaba asta. 
Catho ne-a salvat viaţa... 

— Nu zic nu... dar, dacă murim de foame şi de sete, n-a salvat 
mare lucru... 

Cu un suspin, cei doi se îndepărtară de cârciumioară. Trişti şi 
tăcuţi, continuară să meargă în josul fluviului, iar gândurile lor 
căpătară, desigur, o tentă din cele mai melancolice, când auziră 


un urlet şi ceva care fugea cu toată viteza li se încurcă între 
picioare. 

Acest „ceva“ era Pipeau! şi Pipeau, alergând să-şi ajungă din 
urmă stăpânul, mârâia foarte tare în fălcile sale bine strânse. 
Câinele care mârâie astfel îi avertizează pe oameni că nu 
trebuie să atingă ce ţine el în bot. 

Pipeau, fidelul Pipeau îşi urmase stăpânul pas cu pas, asistase 
la scandalul din strada Saint-Antoine şi chiar sfâşiase nişte 
nădragi, chiar şi nişte pulpe care-i stătuseră în cale. Apoi se 
culcase în faţa porţii Mariei Touchet când cavalerul intrase 
acolo. În sfârşit, îl urmase după ieşirea sa. Or, tot venind în 
urma acestuia, îşi spunea tocmai ceea ce cavalerul îi mărturisea 
tatălui său chiar atunci: 

— Mi-e foame! 

Şi Pipeau, cu raţionamentul său care evita complicațiile pe 
care le presupune cel omenesc, un raţionament simplu, 
limpede, de o logică profundă şi absolut convingător, adăugă: 

— Şi dacă mi-e foame, trebuie să mănânc! 

În virtutea acestei logici, pe care noi am îndrăznit, să o 
calificăm drept absolut convingătoare, câinele, urmându-şi în 
continuare stăpânul, începu să privească când la dreapta, când 
la stânga şi să adulmece în toate părţile dacă nu va găsi ceva de 
mâncat - căci îi era foame! 

Diversele grămezi de gunoaie pe care le mirosi în trecere nu-i 
dăruiră nimic bun şi Pipeau, la fiecare dintre ele, îşi dovedi tot 
disprețul în modul cel mai cinic cu putinţă, adică în maniera 
câinilor pentru care pişoarele nu s-au inventat încă, adică 
ridicându-şi laba din spate... 

De altfel, pe vremea aceea pişoarele nici nu fuseseră 
născocite. 

Pipeau se şi întreba dacă nu cumva va muri de foame - şi 
această întrebare era dovedită de felul în care căsca din ce în ce 
mai prelung - când se opri deodată, cu vârful nasului puţin 
întors şi cu vârful cozii ridicat. 

În acest timp, cavalerul şi tatăl său îşi continuau drumul şi o 
luaseră la dreapta, pe malul Senei. Pipeau, pur şi simplu, 
observase o tarabă a unui vânzător de carne friptă, în alţi 
termeni un cârnăţar. Aceasta avea o tarabă foarte bogat 
împodobită, care se termina printr-o serie de şunculiţe de porc 
de toată frumuseţea. Pe ultima pusese ochii Pipeau, spunându- 


şi: 

„lată şi masa care-mi trebuie, iat-o!“ 

Pipeau, câine hoţ, cum o ştim, nu-şi pierdu vremea în 
contemplaţii şi consideraţii prelungite, căci astea nu-i stăteau în 
fire! 

Işi luă aerul cel mai cinstit şi mai detaşat de bunurile acestei 
lumi meschine şi se strecură încetişor spre tarabă. 

— lată un câine tare frumos! zise cârnăţarul din fundul 
dughenei sale unde stătea la umbră. 

Indată, însă, ţâşni afară şi începu să urle, alergând: 

— Hoţul! Stai! Stai! 

Rugă inutilă! Ţipete neînsemnate! „Câinele frumos“ era deja 
departe şi fugea cât îl ţineau picioarele. Şi avea patru! 

— Cea mai frumoasă şunculiţă! constată întristat cârnăţarul. 
Ah! ce câine mizerabil! 

Era chiar o şunculiţă zdravănă cea pe care Pipeau o apucase 
cu delicateţe între dinţi şi o ducea cu el în cursa lui nebunească. 
Şi, dacă amărâtul cârnăţar exagerase spunând că era cea mai 
frumoasă şuncă, trebuie să mărturisim că respectiva era de o 
mărime considerabilă şi atât de bună, că un câine cinstit nu 
putea să-şi dorească ceva mai bun pentru un prânz pe cinste. 

În câteva minute „mizerabilul“ îşi ajunse prietenul şi i se 
strecură printre picioare. Apoi, sigur că nu-şi va mai pierde 
stăpânul iubit, se culcă pe nisip pregătindu-se să savureze ce 
găsise, mai bine zis prada. 

Dar bătrânul Pardaillan văzuse! 

Nu stătu nicio clipă pe gânduri, se repezi asupra câinelui şi-i 
smulse şunculiţă. 

Şi, fiindcă Pipeau îl privea cu un aer de uimire amenințătoare, 
îi spuse: 

— Azi de dimineaţă, dragul meu, ţi-am oferit o întreagă spată 
de iepure friptă; poţi şi tu acum să-mi oferi o treime din 
şunculiţă ta! Fiule, uite ce vom mânca! 

— Şi de atâtea ori ţi-am spus să nu mai furi! spuse grav 
cavalerul adresându-se câinelui. 

Acesta îşi mişcă vârful cozii, ceea ce însemna că promite că 
nu mai face altădată. 

Cei trei prieteni se aşezară pe nisipul de pe mal - ne gândim 
desigur la cei doi bărbaţi şi la câine. 

Bătrânul Pardaillan îşi trase pumnalul şi împărţi şunca în trei 


părţi egale. Şi astfel reuşiră cavalerul şi tatăl său să mănânce. 

După ce terminară şunca, băură apă din Sena, care curgea 
limpede şi rece; cei doi bărbaţi o băură din pumni, iar câinele 
lipăind. 

Acest prânz neaşteptat, deşi fusese produsul unui furt, reuşi 
să-i întremeze pe cei doi. Gândurile lor, atât de întunecate, se 
mai luminară. 

— Acum se pune problema de a ne găsi un culcuş, spuse 
bătrânul vagabond. 

— Un culcuş... rosti maşinal cavalerul, apoi îşi puse trist capul 
în piept şi suspină. 

— Se pune problema de a găsi un culcuş! spusese bătrânul 
Pardaillan cu vocea cea mai naturală, fără pic de amărăciune, ca 
un om oare a petrecut şaizeci de ani pe drum şi care în fiecare 
seară, la lăsarea nopţii, se întrebase: Unde voi pune acum 
capul? 

Şi era în această indiferenţă întreaga resemnare instinctivă a 
omului sărman care ştie foarte bine că nu va avea niciodată o 
locuinţă sigură şi care este prea fericit când întâlneşte un stejar 
stufos pentru a se pune sub coroana lui la adăpost de ploaie şi 
când mai găseşte o piatră nu prea colţuroasă pe care să-şi pună 
capul... 

Dar fiul!... Ah! în sufletul fiului se treziseră idei confuze care 
nu erau potrivite timpului său şi acesta bâigui: 

— Vai! Deci există nenorociţi care sunt în căutarea unui 
adăpost, în timp ce oraşul este plin de palate în care stau doar 
câţiva oameni... 

Deci la tată încă mai era valabilă resemnarea evului mediu. 

La fiu se simţea deja spiritul Renaşterii... 

Dar mai bine să trecem peste consideraţiile de natură 
filosofică. Ceea ce îl întrista în special pe sărmanul cavaler era 
tocmai sfâşietoarea constatare a inferiorităţii sale sociale. Este 
foarte adevărat, că o ramură a familiei Paradillan era bogată, 
acolo, în Languedoc. Este tot atât de adevărat că numele era 
unul dintre cele mai onorabile şi mai demne de stimă. Dar în ce 
mizerie era silit să vieţuiască!... 

Da! Era nevoit să caute un culcuş, vreo vizuină! Să-şi împartă 
masa cu câinele, care fură ca să poată mânca?! Avea 
buzunarele goale... La fel va fi şi peste o zi, şi peste două, poate 
totdeauna?... lar el visa... ce anume? Tocmai o alianţă cu cea 


mai nobilă şi desigur cea mai bogată familie din Franţa! Cu 
Montmorency!... 

Oare nu este o dovadă de nebunie? E de plâns!... 

Şi cavalerul îşi spunea: 

„Ce hohot de râs ar trage aceşti oameni care se plimbă 
nepăsători, ba Parisul, şi chiar întreaga Franţă, lumea întreagă 
dacă cineva ar începe acum să strige: «Îl vedeţi pe nepricopsitul 
ăsta prin buzunarele căruia fluieră vântul, care a avut drept 
prânz o bucată din şunculiţa furată de câinele său, care nu ştie 
sub ce acoperiş va pune capul diseară, pe care străjerii îl caută 
să-l arunce în închisoare, pe care-l aşteaptă călăul să-l spânzure 
sau să-l decapiteze? Ei bine, oameni buni, închipuiţi-vă că o 
iubeşte pe Loise, fiica, moştenitoarea familiei Montmorency!» 
Doamne, ce mai hohot de râs ar răsuna...“ 

Şi cavalerul începu el însuşi să râdă. 

La început, bătrânul Pardaillan rămase cu gura căscată. Apoi 
îşi studie cu mai multă atenţie fiul şi începu să înţeleagă ce se 
petrecea în sufletul lui, fiindcă la un moment dat îi puse o mână 
pe umăr şi-i spuse: 

— Curaj, cavalere! Curaj, pe Pilat şi pe Barabas! Înţeleg eu 
bine ce te preocupă şi de ce, râzând să-ţi rupi fălcile, ai ochii 
plini de lacrimi... Suntem foarte săraci, aşa-i? Ehei, cavalere, 
pentru noi, pentru cei zămisliţi dintr-un asemenea aluat, mizeria 
este cea mai bună tovărăşie, o amantă veselă, ea este cea 
căreia îi datorăm ochiul cutezător, picioarele puternice şi mâna 
de neînvins! Ascultă-mă, cavalere, cu atenţie: nu mi-au plăcut 
niciodată câinii graşi care, ataşaţi de blidul de mâncare cu un 
lanţ zdravăn, trăiesc şi mor sclavi cum s-au născut! Simpatia şi 
admiraţia mea le-am dăruit întotdeauna vulpii care şmechereşte 
noaptea omul, căruia încearcă să-i smulgă prada dorită şi pe 
care acesta încearcă să şi-o apere uzând de toată forţa sa; sau 
lupului care, slab şi cu ochii strălucitori, străbate în goană 
pădurile îmbătat de frumuseţea libertăţii. Priveşte-mă, cavalere: 
eu însumi sunt o asemenea vulpe sau un asemenea lup. La 
dracu! când am spada în mână mă simt egalul regelui! În şaizeci 
de ani de mizerie am trăit mai mult decât o oarecare familie de 
burghezi sau de gentilomi într-o viaţă întreagă, ba chiar de-a 
lungul mai multor generaţii! Ce este viaţa, dragul meu? Vântul 
care bate, ploaia ce cade, câmpiile în care se înfige muşcător 
plugul, dealurile pe care mă avânt călare, întreg pământul, 


văzduhul pe care-l respir, bucuria de a pleca şi de a reveni, de a 
fi un stăpân efemer al clipei care trece, al tuturor lucrurilor atât 
de minunat de frumoase pe care ni le oferă în dărnicia ei 
Natura... asta-i viaţa, cavalere, asta-i adevărata fericire! Tot 
restul nu este decât nenorocita şi nedemna legătură care-l ţine 
pe câine în apropierea blidului său amărât! Oraşul, Parisul, viaţa 
printre oameni care urăsc, printre femei care zâmbesc, viaţa 
lipsită de orizont şi prostească, cu munca ei chinuitoare de zi cu 
zi, destinată numai să-ţi asigure blidul pentru mâine, vai, 
cavalere, asta nu e viaţă, ci e moartea în fiecare clipă! Noi ne 
căutăm acum porţia de mâncare şi culcuşul... Hai, cavalere, vino 
să ne facem vulpi, lupi... Hai mai bine să batem din nou 
drumurile... Drumul scăldat în razele, dulci ale soarelui de 
aprilie, drumul gloduros de noiembrie... Să ne reluăm călătoriile 
luând-o din loc după cum ne trece prin cap... Şi astfel, 
povestind, râzând sau plângând, dacă aşa-ţi place, vom străbate 
Franţa, vom vedea ltalia, Germania, lumea întreagă, dacă aşa 
ne va fi voia... 

La discursul bătrânului hoinar cavalerul răspunse clătinând 
capul - şi asta nu datorită reflecţiilor sale intempestive pe care 
vi le-am prezentat - ci pur şi simplu deoarece Loise era în Paris 
şi de aceea el nu voia să părăsească oraşul. Sau, cel puţin, atâta 
vreme cât avea convingerea că ea era acolo. 

— Deci, reluă tatăl, din nou refuzi să mă urmezi? 

— Tată, ţi-am mai spus-o! decât să părăsesc Parisul, mai bine 
mor! 

— Bine, bine... Să revin deci la prima chestiune... să ne 
căutăm un culcuş! 

— Cred, tată, că l-am găsit, răspunse cavalerul. 

— la să auzim! O fi vreun copac stufos? Sau vreun han a cărui 
hangiţă nu-ţi poate refuza nimic? 

— Nici gând, dragă tată: este un palat, palatul Montmorency. 
Nobilul duce mi-a oferit adăpost cu ospitalitate. Hai să mergem 
să-i cerem adăpost pentru amândoi. Am convingerea că ne va 
primi cu bucurie. 

— Măi, măi! Păi tu uiţi, măi băiete, că eu i-am răpit, fata 
odinioară şi că acest distins mareşal trebuie să aibă un dinte 
împotriva mea? 

— Te  înşeli, tată, dacă a existat vreun sentiment de 
ranchiună, aceasta s-a spulberat acum. 


— Mă cam îndoiesc... Dar oricum, dacă tu poţi sta la 
Montmorency, de ce n-ai spus-o mai iute? Asta mi-ar fi înlăturat 
o mulţime de gânduri negre... Deci iată-ţi culcuşul! 

— Şi al dumitale, tată! Fiindcă pentru nimic în lume nu aş 
accepta gândul ca eu să dorm într-un pat moale, ştiind că 
dumneata nu ai unde pune capul! 

— Nu-ţi mai fă tu probleme pentru mine. Dacă tu ai un 
adăpost, păi cu al meu nu ai de ce să te mai îngrijorezi. Il am! 

— Şi anume? 

— Drace! Desigur că palatul Mesmes! Hai, cavalere, te 
însoțesc până la bac şi apoi mă voi îndrepta spre Temple. Vom 
avea astfel un picior într-o tabără şi altul în cealaltă. Şi dacă voi 
afla ceva nou în privinţa prizonierelor, vei fi înştiinţat pe dată. 

Acest plan, după ce mai reflectă puţin, i se păru cavalerului 
cel mai simplu dar şi cel mai bun, aşa că fu de acord cu el. 

Printr-un soi de bravadă excesivă, dar nu şi fără a-şi lua unele 
precauţii, totuşi, cei doi Pardaillan trecură pe lângă Luvru, căci 
cavalerul vru să-i arate tatălui fereastra pe care sărise. 

Ajungând la bacul ce se afla aproape în faţa palatului nou 
construit de Caterina în locul vechiului Tuilerie, tatăl şi fiul se 
îmbrăţişară. Fiindcă bacul era la malul celălalt, cavalerul profită 
de timpul pe care-l mai avea la dispoziţie ca să-i spună tatălui: 

— Dragă tată, mi-ai făcut deja un serviciu mergând la 
Deviniere să mi-l aduci pe Pipeau. Dar am mai lăsat acolo un 
prieten la care ţin... mai ales datorită numelui pe care-l poartă şi 
a faptului că-mi aminteşte de ceva important... 

— O fi vreun alt câine? 

— Nu, tată, ci un cal. 

— Drace! Păi atunci suntem bogaţi. Un cal face ceva bani, 
dacă e bun... 

— Nu bun, este un cal minunat. Dar cred că nu ar fi bine să-l 
vinzi, spuse zâmbind cavalerul. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă se numeşte Galaor! zâmbi din nou cavalerul. 

— Galaor! se gândi bătrânul vagabond. Galaor... unde am mai 
auzit eu numele ăsta?... Galaor... Ah! cred că asta-i! La Ponts- 
de-Ce€!... Damville mi-a povestit ceva despre o aventură de-a 
lui... Fusese atacat şi cineva l-a salvat... Ah! Asta-i bună! Deci tu 
l-ai salvat pe mareşal! 

Cavalerul surâse. 


— Şi nu ai spus nimic! Doamne-Dumnezeule! 

— Tată, am tăcut pentru că în această împrejurare am făcut 
exact contrariul sfaturilor dumitale... 

— Păi sigur că nu-l voi vinde! La dracu, păi Galaor ăsta este 
acum cea mai mare şansă a noastră! 

In aceeaşi clipă, bacul acostă şi cavalerul urcă, în timp ce, 
foarte fericit, bătrânul oştean fugi mâncând pământul spre La 
Deviniere... 

Cavalerul mai suspină o dată (era ziua lui tristă) gândindu-se 
că în acea împrejurare abia evocată el greşise într-adevăr 
neascultându-şi părintele şi că, dacă el nu i-ar fi sărit în ajutor 
lui Damville, acela fără îndoială că şi-ar fi pierdut viaţa şi nu ar 
mai fi putut-o răpi pe Loise!... (Credem că nu aţi uitat că, în 
seara în care intervenise alungându-i pe bandiții care îl atacau 
pe Damville el aflase deja numelui celui pe care-l salvase de la 
bătrânul servitor care-l însoțea pe mareşal. Din diferite motive, 
dar mai ales dintr-un soi de delicateţe, cavalerul nu-i povestise 
încă despre această aventură tatălui său. Dar, în împrejurările 
actuale, se gândi că bătrânul va fi şi mai bine primit la palatul 
Mesmes dacă se va întoarce călare pe Galaor). 

Sosind la palatul Montmorency, cavalerul, urmat de Pipeau, fu 
condus la mareşal. 

— Monseniore, îi spuse el simplu, persoana pe a cărei 
ospitalitate contam nu este deocamdată în Paris... 

Fără a scoate o vorbă, mareşalul îl luă de mână pe cavaler şi 
îl conduse într-o cameră măreaţă. 

— Cavalere, îi spuse el aici, într-o seară, regele Henric al Il- 
lea, tatăl stăpânului nostru de astăzi, i-a făcut o vizită 
conetabilului de Montmorency. Cum întârziară discutând despre 
războaie şi bătălii, nu mai vru să se întoarcă la Luvru şi se culcă 
în această încăpere pe care de atunci n-a mai folosit-o nimeni, 
în semn de preţuire. Acum va fi a dumitale, ca o mărturie a 
faptului că te consider egalul unui rege şi îţi mulţumesc pentru 
cinstea pe care mi-o faci acceptând să locuieşti sub acoperişul 
meu. 

Acestea fiind spuse, mareşalul ieşi să poruncească slugilor ca 
tânărul cavaler să fie considerat o persoană de cea mai mare 
importanţă. 

Această primire îl zăpăci pe tânărul nostru, pentru că era 
departe de tot ceea ce ar fi putut să-şi imagineze mai frumos. 


Uimirea îi persistă şi atunci când îl văzu intrând umil pe uriaşul 

elveţian care veni să i se pună la dispoziţie, cum spuse el însuşi. 
— Numai o singură întrebare aş îndrăzni să-mi cer 

permisiunea de a-i pune domnului cavaler, adăugă uriaşul. 

— Spune, prietene... 

— Câinele va sta tot aici?... Dacă întreb asta, este ca să-i pot 
pregăti ceva bun de mâncare... 

Cavalerul nu se putu împiedica să izbucnească în râs. 

— Pipeau, spuse el, cere-ţi scuze de la acest om cumsecade şi 
fă bine de-l respectă. 

Pipeau lătră bucuros. 

— S-a încheiat pacea! spuse cavalerul. Acum poţi fii liniştit. 

Demnul elveţian se retrase încântat. 

În acest timp, domnul de Pardaillan ajunse la Deviniere în 
fuga mare, şi se năpusti în bucătărie întrebând cu o voce 
puternică: 

— Unde-i Galaor? 

— Galaor? spuse Landry speriat. Este în grajd. Dar bărbatul pe 
care l-aţi rănit... 

— La dracu, în ce grajd? îl întrerupse Pardaillan. 

— În cel din dreapta, spuse supărat hangiul. În cel mai frumos 
grajd pe care-l avem. Bar acel bărbat... 

Bătrânul Pardaillan nu mai auzea nimic. Deja alergase la 
grajdul indicat, urmat de jupânul Landry care-i arătă un cal 
frumos, un şarg cu un cap fin şi inteligent. 

— lată-l pe Galaor! Dar rănitul... 

— Mă plictiseşti, jupâne, cu vicontele ăsta d'Aspremont, strigă 
Pardaillan începând să pună şaua pe cal. Este oare vina mea 
dacă nenorocitul n-a avut altceva mai bun de făcut decât să 
cadă în vârful spadei mele? Hai, dă-i drumul, a murit? 

— Nu am vrut să spun că era vina dumneavoastră, domnule... 

— Păi atunci? Hai, să ne grăbim! Dă-mi frâul... bine, 
mulţumesc! Sărmanul viconte! Îmi pare rău că l-am ucis! 

— Dar nu este mort, domnule! 

— Drace! Ah! mizerabilul! Şi ce ţi-a făcut? 

— Păi tocmai asta voiam să vă spun. După plecarea 
dumneavoastră, când şi-a revenit în fire, a spus că treaba asta 
vă va costa scump! 

— Nu zău! chiar aşa? făcu bătrânul trăgându-l pe Galaor de 
dârlogi. 


— Şi că vă va face să pierdeţi tot atâtea pinte de sânge câte 
picături i-au curs lui! 

— Va fi o treabă cam grea, pentru că nu am atâta. 

— Şi a cerut să fie dus la palatul Mesmes! 

— Drace! Drace!... exclamă Pardaillan oprindu-se în loc şi 
începând să se gândească. 

— Dă-o încolo! strigă el îndată. Galaor va aranja toate astea! 

— Galaor va vindeca rana domnului viconte? întrebă aiurit 
hangiul. 

— Da... Hai, la revedere, jupâne Landry, şi nu-mi purta pică! 

— Cum adică... să nu vă port pică... bâigui hangiul silindu-se 
să zâmbească. Dar, domnule, mi-aţi spus... m-aţi lăsat să sper... 
ştiţi dumneavoastră bine... socoteala cea veche?... Ba chiar v-aţi 
lovit peste brâu şi acela a scos un sunet atât de plăcut... 

— La naiba, şi totuşi este adevărat!... Ah, jupâne Gregoire, nu 
ai noroc... l-am dat lui Catho tot ce aveam... Hai, nu fă mutra 
asta atât de şireată... Catho nu-mi este amantă. Nu-i nimic, 
rămâne pentru altădată. 

— Lăsaţi măcar calul! lăcrimă Landry. Contam pe el ca să-mi 
recuperez pierderile. 

— Foarte bine, dar eu am nevoie de el ca să vindec rana 
domnului viconte d'Aspremont! 

Şi spunând acestea, bătrânul Pardaillan sări în şa şi se 
îndepărtă la trap, lăsându-l pe jupânul Landry speriat şi rebegit. 

Ajunse îndată la palatul Mesmses, i-l dădu pe Galaor în grijă lui 
Gillot, care recunoscu imediat calul mareşalului şi se întreba 
prin ce vrajă acesta, după ce dispăruse ca prin farmec, era adus 
înapoi tocmai de cel care ţinea morţiş să-i taie urechile. Şi într- 
adevăr, Pardaillan nu pierdu ocazia: 

— Aminteşte-ţi, prietene, că am o poftă teribilă să-ţi tai 
urechile. Aşa că, dacă ţii să ţi le păstrezi, ceea ce este o 
greşeală, căci sunt tare urâte, ai grijă ca Galaor să fie bine 
ţesălat şi să nu-i stea degeaba fălcile! 

Începând din acea clipă, Gillot deveni melancolic, trăind cu 
spaima de a-şi pierde urechile; aşa că îşi înfundă pe cap o 
bonetă. Ca urmare a acestui fapt, Jeanette, după ce-l găsise 
hidos, îl vedea acum ca pe un individ grotesc. 

Apoi oşteanul se îndreptă spre cabinetul mareşalului. 

— Te aşteptam, spuse acesta. Avem câteva probleme de pus 
la punct. 


— Mai întâi problema d'Aspremont? întrebă Pardaillan. 

— Da. Ţi-am recomandat să te împrieteneşti cu el şi iată că-mi 
este adus într-o stare de plâns; m-ai lipsit de un slujitor 
devotat... 

— Vă aduc altul în schimb, monseniore. 

— Unde-i? întrebă repede mareşalul. 

— În grajd, monseniore. Şi dacă pot îndrăzni să vă fac o 
rugăminte, ar fi aceea de a binevoi să coborâţi cu mine până la 
grajduri, fiindcă servitorul de care vă vorbesc nu poate urca la 
dumneavoastră. 

Intrigat, mareşalul aprobă cu un gest şi îl urmă pe bătrân. 

Acesta cobori în curte, deschise uşa grajdului şi îl arată cu 
degetul, fără a spune un cuvânt, pe Galaor, care ronţăia liniştit. 

— Vechiul meu cal de luptă! spuse mirat mareşalul. Cine l-a 
adus?... Oare... dumneata? 

— Chiar eu, monseniore. Am fost mirat de felul în care l-aţi 
dat, iar cel care mi l-a făcut cadou este chiar cel care, într-o 
seară în care aţi fost atacat de bandiți, v-a dat o mână de 
ajutor... hotărâtoare, ca să zic aşa... S-ar părea că sosise tocmai 
la timp şi, dacă nu ar fi fost el, nu aş mai fi avut astăzi cinstea 
să vă vorbesc... 

— Aşa este! Acel necunoscut mi-a salvat atunci viaţa, spuse 
Damville. 

— La naiba, chiar aşa şi e! Şi nu sunteţi curios să ştiţi cine e? 

— Pe dracu, cum să nu? 

— Ei bine, este cavalerul de Pardaillan, unicul fiu şi moştenitor 
al umilului dumneavoastră servitor! 

— Hai! spuse mareşalul care, după ce ieşi din grajd, urcase 
repede scările agitat, tăcut. În cabinetul său, bătrânul îl examina 
cu atenţie, surâzând pe sub mustaţa lui căruntă. In sfârşit, 
ducele se aruncă într-un fotoliu, îl privi fix pe însoţitorul său şi 
spuse: 

— Mai întâi explică-mi dumneata ce-a fost cu duelul cu 
Orthes... 

Pardaillan, care se aştepta la o altă întrebare, tresări. Aşa 
vulpoi cum era, nu-şi dăduse seama că mareşalul voia să mai 
câştige timp pentru a analiza situaţia; dar răspunse: 

— Păi, monseniore, pentru Dumnezeu, este foarte simplu; 
chiar din ziua în care am sosit aici domnul d'Aspremont m-a 
privit şi mi-a vorbit într-un fel care nu-mi prea căzu bine. l-am 


spus asta. Şi, cum e om de lume, m-a înţeles. Astăzi, s-a ivit 
ocazia să ne exprimăm toată iubirea pe care ne-o purtăm unul 
altuia. Şi, în scopul de a da exprimării noastre accente mai 
înţepătoare, iar argumentele noastre să poată fi mai uşor 
simţite, ne-am lăsat spadele să vorbească. Cred că au vorbit 
niţeluş cam tare... iar domnul viconte d'Aspremont a asudat... 
singura problemă a fost că sudoarea îi era cam roşie... Asta-i 
tot, monseniore! 

— Deci nu vă urâţi? E doar o simplă ceartă, cum mi-a spus 
Orthes? 

— Nici cea mai mică urmă de ură, spuse sincer Pardaillan. 

— Bine. Te cred. Şi acum să vorbim despre Galaor, mai bine 
zis despre fiul dumitale. Spui că el este cel care, din fericire, mi- 
a sărit, în ajutor? 

— Dovada, monseniore, este că mi l-a dat pe Galaor în semn 
de recunoaştere. 

— Fiul dumitale, dragul meu, este un adevărat viteaz. Am mai 
avut şi astăzi o dovadă. Dar mi-ai promis că mi-l vei aduce. 

Bătrânul reflectă o clipă; şi, pentru a-l deruta pe mareşal în 
întregime, pentru a fi mai puternic decât acesta în clipele în 
care, neîndoielnic, urma să se ia nişte hotărâri de o mare 
importanţă, se hotărî să folosească arma cea mai de temut: 
adevărul. 

Intr-adevăr, oamenii sunt atât de obişnuiţi să se mintă unii pe 
alţii şi să considere minciuna ca pe cea mai bună cale de a 
înşela un adversar, că este cel mai uşor lucru să-i înşeli 
spunându-le adevărul. Cel care spune adevărul este probabil 
mai impenetrabil decât cel care minte cu cea mai teribilă 
abilitate. Pardaillan, de data aceasta şi de-a dreptul instinctiv, fu 
sincer. 

— Monseniore, spuse el, i-am propus fiului meu să fie al 
dumneavoastră; nu a vrut asta, deoarece este deja cu domnul 
de Montmorency. Să ne spunem tot ce avem pe suflet în 
legătură cu asta. Fiul meu, monseniore, a surprins întâmplător 
un secret important, nu ştiţi care, dar vi-l voi spune eu: a asistat 
la întrevederea care s-a desfăşurat la hanul La Deviniere. Are 
deci toate motivele să se teamă de mânia dumneavoastră sau 
de a unuia dintre tovarăşii dumneavoastră, cum ar fi Guitalens, 
de exemplu. Este convins că, dacă ar fi în puterea domniei 
voastre, l-aţi închide în Bastilia, de unde abia a reuşit să iasă 


printr-o minune. lată motivele, solide şi îndreptăţite, pentru care 
nu vine aici. În afara acestora, după cum vă spuneam, este cu 
mareşalul de Montmorency. Dar eu sunt al dumneavoastră! De 
aici rezultă cu necesitate că mă găsesc în situaţia fie dea vă 
trăda, ceea ce ar fi un lucru de neiertat, fie de a deveni 
duşmanul propriului meu fiu, ceea ce mi s-ar părea şi mai 
imposibil. Situaţia fiind cea pe care am expus-o atât de clar, 
trebuie să trag şi nişte concluzii... şi voi fi cât se poate de 
sincer... Sau dumneavoastră m-aţi angajat pentru a lupta 
împotriva regelui, sau aţi sperat altceva de la mine. Dacă 
dumneavoastră îmi cereţi să respect doar termenii tratatului 
încheiat la Ponts-de-C6, voi rămâne pentru dumneavoastră un 
tovarăş de luptă loial, fidel şi aş îndrăzni să spun, chiar de o 
anumită valoare. Dacă însă, sub paravanul unei lupte de factură 
politică scopul dumneavoastră este acela de a mă întrebuința în 
cadrul luptelor dumneavoastră de familie, atunci nu-mi rămâne 
decât să-mi văd de drum, monseniore. Fiindcă pentru nimic în 
lume, cu niciun preţ nu voi fi duşmanul fiului meu. 

Mareşalul ascultase toate acestea cu o satisfacţie de 
nedescris. 

— Dar, întrebă el, de ce este fiul dumitale împotriva mea? 

— Nu este împotriva dumneavoastră, este cu Montmorency, 
asta-i totul. Şi, ca un argument că nu are nimic cu 
dumneavoastră şi că nu doreşte în niciun fel să vă facă necazuri, 
va pleca din Paris în seara asta... 

— Şi de ce dracu să plece din Paris?... Pardaillan, ai vorbit 
deschis, voi face la fel. Este foarte adevărat că mi-a trecut la un 
moment dat prin cap să i-l dau lui Guitalens, a cărui conversaţie 
cu mine a ascultat-o, şi aş da orice, dracu să mă ia, să ştiu cum 
naiba a reuşit acest lucru? 

Bătrânul Pardaillan zâmbi în sinea lui dar făcu o mutră foarte 
mirată. 

— Dar, continuă mareşalul, aşa cum îl văd, aşa cum l-am 
văzut, chiar astăzi, cavalerul este un om incapabil să trădeze un 
secret... Curajul nebunesc pe care l-a avut de a pătrunde chiar 
aici, atitudinea pe care a avut-o în faţa regelui, felul în care a 
ieşit din Luvru şi care presupun că-ţi este cunoscut... 

Pardaillan aprobă din cap. 

— În sfârşit, continuă mareşalul, fără a mai pune la socoteală 
faptul că m-a salvat sau ceea ce mi-ai spus dumneata, totul mă 


face să mi-l doresc cu ardoare printre ai noştri... Pardaillan, fiul 
dumitale are geniul curajului; dar este sărac... singur... lipsit de 
un sprijin de nădejde. Adu-mi-l! Î | voi îmbogăţi. Îl voi însura. Voi 
face din el unul dintre cei mai importanţi oameni la viitoarea 
Curte a Franţei... 

— Uitaţi însă, monseniore, că tocmai din pricina acestei 
atitudini pe care a avut-o la Luvru este urmărit, vânat şi că 
trebuie să părăsească Parisul ca să nu fie prins şi spânzurat! 

Damville zâmbi: 

— În palatul meu, spuse el, cavalerul va fi mult mai în 
siguranţă decât în castelul în care, fără îndoială, îl trimite fratele 
meu. Spune-i, Pardaillan, că trebuie să rămână. 

— Dar, dacă nu mă înşel, trebuie să fi plecat deja... Chestia 
asta e cam urâtă, monseniore... Să vă spun ce ni s-a mai 
întâmplat. 

Şi Pardaillan începu să-i povestească asediul de la Ciocanul 
care trozneşte, povestire pe care mareşalul o ascultă mut de 
admiraţie. 

— Deci vedeţi, termină bătrânul, că era cazul ca băiatul să o 
cam şteargă din Paris? 

— Păi, în acest caz, dumneata eşti la fel de compromis ca şi 
el! De ce-ai rămas? 

— Pentru că v-am promis să vă ajut, monseniore, răspunse 
bătrânul. 

Mareşalul îi întinse mâna iar acesta se înclină, mai degrabă 
spre a-şi ascunde zâmbetul, decât din respect nemăsurat. 

Şi astfel se întâmplă că Pardaillan tatăl putu să revină în 
palatul Mesmes şi, graţie sincerităţii sale şirete, se regăsi în cele 
mai mari favoruri. Şi astfel cei doi Pardaillan, după ce se 
aflaseră fără niciun culcuş, avură până la urmă, fiecare, câte un 
palat, ca locuinţă. 


XLII 
REGINA MAMĂ 


Trei zile după cele petrecute la Luvru, aşa cum îl anunţase pe 
fratele său, François de Montmorency se duse la palatul 
Mesmes, hotărât să termine odată cu această ură care ţinea de 


şaptesprezece ani. Se duse singur, însoţit doar de un soi de 
herald, un pristav care îl preceda cu câţiva paşi. 

Zadarnic insistă cavalerul Pardaillan pentru a-l însoţi. 

Mareşalul traversă deci Parisul fără mare pompă. Era 
îmbrăcat cu vechea sa cuirasă de piele de cerb netăbăcită şi îşi 
pusese la brâu spada de luptă. In acest costum semirăzboinic 
porni în căutarea fratelui său. Călărea un cal negru, ca şi 
scutierul său. 

S-a putut remarca deja că, în faptele exterioare ale lui 
Francois de Montmorency, era întotdeauna ceva ceremonios, 
ceva care ţinea de o anumită regie. Şi asta cere o explicaţie. 

Francois nici nu se gândea să-i uimească pe trecători sau să 
încerce să-i impresioneze printr-o desfăşurare teatrală. Pur şi 
simplu el se conforma tradiţiilor. El reprezenta vechea casă 
feudală a neamului Bouchard, care făcuse regalitatea să 
tremure. Era moştenitorul direct al conetabilului, care adusese 
gloria familiei Montmorency la apogeu. Se conforma, cum 
înţelegea el mai bine, obiceiurilor, aşa cum îi lăsase cu limbă de 
moarte conetabilul. 

L-am văzut mergând la Luvru cu pompa unor vremuri de mult 
apuse, atât de întunecate şi de triste prin idei, dar atât de 
strălucitoare prin veşminte şi prin obiceiuri. 

Îl urmărim acum îndreptându-se spre o luptă ciudată; iar 
ceremonialul adoptat este pe măsură. 

Era cam şapte seara când mareşalul ajunse în faţa palatului 
Mesmes. 

Ora şapte era aproximativ momentul care, în acest anotimp, 
coincide cu apusul soarelui; iar mareşalul îi dăduse fratelui său 
trei zile de gândire, şi nu dorea să audă spunându-i-se: 

— Cele trei zile nu s-au scurs, trebuie să mai treacă vreo 
câteva minute... 

Aşa că François mai aşteptă vreun sfert de oră, pentru a fi 
sigur pe de-a-ntregul că era îndreptăţit să meargă, de acum 
încolo, până la capăt. lar trecătorii văzură - de altfel, fără uimire 
- această dublă statuie ecvestră care părea să păzească poarta 
palatului. Dar cei care-l recunoscură pe mareşal şi care 
cunoşteau ura care sfâşia această familie, fără a-i cunoaşte 
pricina, rămasă secretă tot timpul, se grăbiră să treacă mai 
departe, fiindcă nu era bine să vezi ceea ce nu trebuia să fie 
văzut, iar luptele dintre doi seniori de marcă, aşa cum erau 


Damville şi Montmorency, făceau parte dintre acelea pe care un 
om cu scaun la cap era mai bine să nu le bage în seamă. 

Când Francois, privind înspre turnurile vechiului Temple, 
constată că soarele nu le mai aurea cu ultimele sale raze, îi făcu 
un semn scutierului care, în această împrejurare, îndeplinea şi 
rolul unui crainic. 

Fără a descăleca, acesta sună din corn. 

Poarta cea mare a palatului rămase închisă. 

Toate ferestrele erau închise la rândul lor. 

Sumbra locuinţă părea abandonată. 

Cornul mai răsună o dată, apoi chemarea lui se făcu auzită şi 
a treia oară. 

Dar peste palat continua să domnească liniştea. 

In împrejurimi, câteva capete se arătară o clipă la ferestre, 
apoi dispărură, pierzându-se în întuneric. 

Apoi, la un nou semn al mareşalului, pristavul puse piciorul 
jos, descălecând, şi lovi în poartă cu putere. Ciocanul răsună 
greu. 

Se deschise ferestruica din cadrul porţii celei mari. 

— Ce vreţi? făcu o voce. 

— İl vrem pe Henri de Montmorency, căruia i se mai spune şi 
ducele de Damville. 

— Şi ce vreţi cu el? reluă aceeaşi voce. 

— Am venit la judecată pentru o jignire pe care ne-a adus-o. 
lar dacă ne refuză, îl chemăm la judecata lui Dumnezeu. 

Poarta se întredeschise. Un ofiţer purtând stema casei 
Damville ieşi, se descoperi, făcu o plecăciune în faţa lui François 
şi spuse: 

— Monseniore, îmi pare rău că trebuie să vă dau o veste 
proastă: palatul este gol de ieri. Stăpânul meu, Înălţimea Sa 
domnul duce de Damville, a trebuit să părăsească pe 
neaşteptate Parisul din ordinul expres al regelui. 

Francois păli şi aruncă o privire întunecată înspre palat. 

— Monseniore, reluă ofiţerul, dacă doriţi să vă odihniţi câteva 
clipe în acest palat, mă voi sili, atât cât îmi vor permite 
posibilităţile, pentru că şi servitorii sunt plecaţi, să vă pun la 
dispoziţie tot ce aveţi nevoie, respectând cu dragă inimă sfintele 
legi ale ospitalităţii. 

Francois îl privi pe pristav, iar acesta răspunse: 

— Vă refuzăm ospitalitatea. 


Atunci ofiţerul se acoperi, reintră în palat şi închise poarta. 

Din nou pristavul, care se urcase iar pe cal, sună din corn şi îl 
chemă de trei ori, cu voce puternică, pe Henri de Montmorency, 
senior de Damville. 

Rămânând fără răspuns, descălecă, se apropie de poarta cea 
mare şi spuse: 

— Henri de Montmorency, am venit să-ţi cerem socoteală 
pentru o gravă jignire. Te-am anunţat că vom fi la poarta ta în 
seara, asta. Şi susţinem că ai fugit ca un laş, te declarăm 
trădător şi îţi lăsăm aici mănuşa noastră în semn de dispreţ, căci 
pricina noastră este dreaptă! 

La aceste cuvinte, François de Montmorency îşi trase mănuşa 
dreaptă. 

Pristavul luă mănuşa; din coburii calului, luă un ciocan şi un 
cui; apoi, apropiindu-se de poarta cea mare a palatului, bătu în 
ea mănuşa, care rămase acolo atârnată. 

Se întoarse şi încălecă din nou. 

Câteva minute bune, François de Montmorency aşteptă, 
pentru a vedea dacă această supremă jignire va fi suportată de 
fratele său, fiindcă nu se îndoia că acesta se află în palat. 

Dar, văzând că poarta rămase închisă, neauzind niciun 
zgomot, se retrase. 

Îndată, doi bărbaţi se iviră din colţul aceleiaşi străzi de unde 
cavalerul Pardaillan îşi încercase atacul asupra mareşalului de 
Damville: erau cavalerul însuşi şi contele de Marillac. 

Într-adevăr, îndată ce François de Montmorency îşi părăsise 
palatul, cavalerul ieşise la rândul său şi alergase la palatul din 
strada B&thisy, unde îl găsi pe conte. În două cuvinte, îi povesti 
încercarea pe care dorea să o facă mareşalul. În fond, Marillac 
nu prea avea de ce să îl ajute pe Montmorency, în ciuda 
simpatiei pentru acesta. În schimb, însă, se pusese o dată 
pentru totdeauna la dispoziţia cavalerului, pentru care prietenia 
şi admiraţia îi creşteau din clipă în clipă. Aşa încât nu ezită să-şi 
urmeze prietenul care îl duse la palatul Mesmes. 

— Dacă mareşalul intră în palat, îi explică Pardaillan, iar noi 
vom constata că nu mai iese de acolo, vom intra şi noi, la rândul 
nostru, şi îi vom sili să ne spună ce s-a întâmplat cu el. 

— Nu cred că va intra, spuse contele. Îl ştiu destul pe 
Damville ca să-mi pot imagina că va dori să evite o întrevedere 
de acest gen. 


Cei doi tineri, ascunşi după colţul străduţei, asistară deci la 
întreaga întâmplare pe care v-am relatat-o. 

— Ai văzut că nu m-am înşelat? spuse contele de Marillac, 
îndată ce mareşalul se îndepărtă. 

Se îndreptară deci înspre palatul Coligny, contele gânditor iar 
cavalerul neliniştit, măcinat de acea nelinişte care-i usca gâtul, 
dar pe care o ascundea sub masca de răceală şi sub aparenţa 
de veselie care îi erau obişnuite. Sosind în faţa palatului Coligny, 
Pardaillan îi întinse prietenului său mâna, vestindu-l că se 
întoarce la mareşal. Dar contele i-o reţinu. 

— Nu vrei, spuse el, să-mi faci o plăcere? 

— Ba din toată inima, dacă se poate; ba chiar dacă ar fi ceva 
imposibil, tot aş fi gata pentru asta, răspunse cavalerul. 

— Lucrul face parte din posibilităţile accesibile oricui, dragă 
prietene; pur şi simplu, este vorba să iei masa cu mine în seara 
asta. E cam ora opt; vom merge într-o cârciumioară pe care o 
ştiu bine şi unde nu rişti să fii văzut de cineva care nu ar trebui 
să te vadă; apoi, pe la ora nouă, te voi duce altundeva, fiindcă 
mor de dorinţa de a te prezenta unei persoane... 

— Ei, cui? întrebă zâmbind cavalerul. Acum câteva seri m-ai 
prezentat unui rege, unui prinţ şi unui amiral! Te previn că nu 
vreau să fiu dezamăgit şi că nu suport decât o persoană deo 
importanţă şi mai mare... 

— Judecă şi tu, spuse grav contele: logodnicei mele! 

— Oo! deci unei regine! spuse la fel de grav Pardaillan. Ah, 
dragul meu, păi prezentarea din seara asta face cât toate 
celelalte trei la un loc! 

— Deci eşti de acord? Eşti liber în seara asta? 

— Sigur că da, prietene! Dar chiar dacă aş fi închis la Bastilia, 
pentru a avea onoarea de a fi prezentat celei pe care o numeşti 
logodnica ta, aş fi în stare să dărâm zidurile închisorii la nevoie! 

— lar eu mi-aş da toată silinţa să te ajut la asta! 

Şi trăncănind astfel, spunându-şi în modul cel mai simplu şi pe 
tonul cel mai glumeţ lucruri de mare importanţă, cei doi prieteni 
braţ la braţ, se îndreptară spre cârciumioara de care vorbise 
contele, unde mâncară cu o poftă de parcă n-ar fi avut niciunul 
dintre ei asemenea motive, care ar fi putut să-l facă pe cel mai 
mare mâncău să şi-o piardă. De, tinereţea! 

Către ora nouă seara, contele de Marillac, urmat de cavaler, o 
apucă pe drumul ce ducea spre strada La Hache. 


Alice de Lux îl aştepta în seara asta cu o nelinişte, am putea 
spune chiar teroare, ale cărei motive le cunoaştem. Dar se 
impune să subliniem un amănunt, care probabil nu i-a scăpat 
cititorului. 

De multe ori, cei doi prieteni au vorbit despre scena de pe 
pod; dar niciodată Pardaillan nu se gândise să spună că în acea 
zi regina Navarrei era însoţită de o tânără care părea să-i fie 
confidentă. lar Alice de Lux, care era prevederea întruchipată, 
nu-i spusese niciodată logodnicului său că se aflase în acele 
împrejurări lângă Jeanne d'Albret; ar fi trebuit atunci, într- 
adevăr, să-i explice cum au fost atacate şi ce rol jucase ea, atât 
de activ, în acest atac; de fapt, îi era teamă să nu care cumva 
să-i scape un cuvânt imprudent, care să dea la iveală acest rol... 

Din asta rezulta: pe de-o parte, Marillac nu ştia că Pardaillan îi 
salvase logodnica; de cealaltă parte, Pardaillan habar nu avea 
că însoţitoarea reginei Navarrei era tocmai acea tânără despre 
care prietenul său îi vorbise cu atâta pasiune. 

Acestea fiind spuse, să ne întoarcem la Alice. 

Spuneam că în seara respectivă era măcinată de nelinişte, de 
teroare. Neliniştea îi venea din faptul că în casa ei se găseau 
Jeanne de Piennes şi Loise. E adevărat, îşi luase toate măsurile 
de precauţie, Jeanne şi fiica ei erau găzduite la primul cat, în 
două camere care aveau ferestrele în partea de dinapoi a casei. 
Erau încuiate cu cheia. Dar întâmplarea ar fi putut să intervină şi 
să-i facă ştiută prezenţa lor contelui... 

lar atunci, cum ar fi putut să explice această prezenţă? ŞI 
dacă Jeanne de Piennes ar fi vorbit? Dacă ea l-ar fi chemat pe 
conte în ajutor? Dacă, dintr-una într-alta, contele ar fi aflat rolul 
infam de temnicer pe care-l avea Alice!?... Dacă s-ar fi dat, 
tocmai acum, pe faţă, întreaga ei viaţă de spioană, de 
intrigantă, de prostituată în solda Caterinei? 

Dar asta nu era totul! 

Şi, când se gândea la acest prim motiv, Alice de Lux se simţea 
destul de expertă în minciună, destul de capabilă să inventeze, 
destul de sigură pe încrederea pe care o avea în ea Déodat, 
pentru ca, în ultimă instanţă, să poată depăşi această situaţie... 

Ceea, ce însă, îi apărea înspăimântător, ceea ce îi provoca 
teroarea despre care am vorbit mai înainte, era un bilet foarte 
scurt, pe care tocmai îl primise. 

Sperăm că nu aţi uitat că înţelegerea ei cu Caterina era ca, în 


fiecare seară, să pună în cea mai joasă fereastră a turnului 
construit pentru astrologul Ruggieri un fel de raport polițienesc. 
În general, se mulțumea să scrie câteva cuvinte, modificându-şi 
scrisul: 

„Nimic nou de spus“... sau „L-am văzut: totul merge bine...“ 

În seara asta, însă, în momentul în care Alice îşi arunca 
raportul, se simţi apucată, de mână şi i se strecură un bilet, care 
ocupă un loc neînsemnat în palma ei. Revenind acasă în mare 
grabă, spioana desfăcu hârtiuţa, o citi repede şi inima începu să- 
i bată cu putere. O reciti cu o atenţie sporită, pentru a reţine ce 
era notat acolo, apoi arse biletul şi fărâmiţă până şi scrumul, ca 
şi cum s-ar fi temut, să nu poată cineva să descifreze rândurile 
pe care le conţinuse. 

Biletul îi era trimis de regina Caterina, fără însă a purta vreo 
semnătură, cel mai mic semn după care s-ar fi putut ghici, nu 
numai cine l-a scris, dar nici măcar cine l-a dictat. Scrisul era 
bărbătesc, înclinat spre stânga. lată ce conţinea: 


„Reţine omul în seara asta până la ora zece. Dă-i drumul la 
această oră, fără a întârzia. Dacă vrea să-şi petreacă noaptea cu 
dumneata, inventează un pretext; dar, la ora zece, să fie în 
stradă; nu-ți fie teamă, nu i se va întâmpla nimic rău.“ 


Cinica presupunere, că s-ar fi putut întâmpla ca Deodat să 
vrea să-şi petreacă noaptea cu ea, o făcu pe Alice, să se 
înroşească de ruşine şi ochii i se umplură de lacrimi. Cât despre 
ultimele cuvinte din bilet, acestea nu o linişteau deloc!... Dacă 
regina Caterina dorea ca el să fie în stradă la ora zece, asta 
înseamnă că intenţiona să pună să fie atacat... arestat... cine 
ştie?... Era năpădită de cele mai sinistre presentimente... 

Şi, atunci când auzi lovitura ciocanului, nu ajunsese la nicio 
hotărâre. 

— lată-l! şopti ea albindu-se la faţă, ca şi cum nu s-ar fi 
aşteptat la aceasta. 

lar hotărârea o luă pe dată. 

Orice-ar fi, orice s-ar întâmpla, ea se hotări să-l reţină pe 
Marillac, toată noaptea, de-ar trebui... In fond, era atât de sătulă 
de toate aceste spaime, de această viaţă pe care o ducea, când 
o bătaie a inimii o neliniştea, când un pas auzit o făcea să 
asculte, fremătătoare, când trebuia să mintă tot timpul, să 


inventeze, să urzească noi minciuni aproape la fiecare ceas al 
zilei; era atât de obosită, încât i se părea aproape suportabilă 
catastrofa de care se temuse atât, faptul că Deodat va ajunge 
să cunoască, în sfârşit, adevărul despre ea... Totuşi, nu avu 
curajul să se repeadă înaintea contelui, cum făcea de obicei, şi 
Laura fu cea care deschise. 

Câteva minute mai târziu, contele intră în încăperea în care se 
afla ea, şi Alice înaintă atât de surăâzătoare, că ar fi fost foarte 
greu să-şi închipuie cineva ce dramă cumplită avea loc în acest, 
suflet atât de chinuit. 

— Dragă Alice, îi spuse contele, vreau să ţi-l prezint pe 
cavalerul Pardaillan pe care-l consider un adevărat frate; 
iubeşte.-l, te rog, aşa cum ţi-o cere dragostea mea. 

Şi, vorbind astfel, contele se dădu de-o parte şi-l trase de 
mână pe cavaler, care intra în urma lui. 

Alice se cutremură. 

Ea îl recunoscu de îndată pe tânărul de la podul de lemn, cel, 
care, după ce o salvase pe regina Navarrei, o însoţise apoi până 
la evreul Isaac de lângă Temple. 

Pardaillan, care, după ce se înclină în faţa ei, îşi ridică ochii, o 
recunoscu şi el pe loc. În inima ei se născu o nouă nelinişte şi, în 
această clipă, ea deja încerca să fabrice pe moment o 
explicaţie, dacă tânărul ar fi recunoscut-o. 

Dar Pardaillan nu arătă nicio mirare văzând-o şi părea atât de 
convins că o priveşte pentru prima oară, că ea însăşi fu înşelată. 

Pe dată se linişti, cel puţin în privinţa acestui nou pericol pe 
care îl întrezărise. Ea îi întinse repede mâna cavalerului şi cu 
vocea aceea dulce, care era o pricină a farmecului său deosebit 
exercitat asupra celor de care se apropia, îi spuse: 

— Domnule cavaler, deoarece dumneavoastră sunteţi 
prietenul contelui, daţi-mi voie să vă spun cât de bucuroasă sunt 
să vă primesc sub acoperişul meu... Un prieten, este un lucru de 
valoare, domnule... şi, în situaţia în care se găseşte contele aici, 
în Paris, adăugă ea cu o voce dintr-o dată schimbată, este o 
adevărată fericire ca el să se poată sprijini pe un om asemenea 
dumneavoastră... 

— Cavalere, spuse râzând contele, iată că nu i-a trebuit decât 
o singură privire pentru a-şi da seama cât preţuieşti... 

— Doamnă, spuse Pardaillan cu o sensibilitate care nu-i era 
deloc proprie, sau poate nu am avut prilejul să i-o remarcăm, l- 


am îndrăgit pe conte din chiar clipa în care l-am văzut; este un 
caracter nobil; dacă devotamentul meu poate să contribuie la 
fericirea lui, îl are pe de-a-ntregul. 

Marillac, încântat, nu băgă de seamă că răspunsul lui 
Pardaillan îi era consacrat în întregime. 

„De ce nu spuse niciun cuvânt despre mine? Să mă fi 
recunoscut?“ îşi spuse Alice. Apoi, pentru a scăpa de obsesiile 
care o bântuiau, se apucă să pregătească ceva pentru a-i servi 
pe tinerii ei oaspeţi... 

„Cum se face, se întreba Pardaillan, să o găsesc tocmai aici 
pe însoţitoarea reginei Navarrei?... Şi oare de ce pare atât de 
tulburată, atât de neliniştită?... Parcă îmi amintesc de faptul că 
regina îi reproşa atunci, pe un ton cam ciudat, că a dus-o pe 
acel drum...“ 

Şi cavalerul începu să o studieze tot mai atent pe tânăra 
femeie. După vreo câteva minute, gheaţa părea spartă şi toţi 
trei vorbeau veseli. Dar Alice observa, cu spaimă tot mai mare, 
cum acele ceasornicului se îndreptau tot mai hotărâte spre ora 
zece. 

„Cum să fac? Cum, ce să-i spun oare acum?“ 

Şi iată, bătu ora zece. Ea tresări şi începu să fie tot mai 
volubilă, iar trăncăneala ei ar fi putut să pară fermecătoare 
oricui, în afara lui Pardaillan, ale cărui bănuieli se amplificau pe 
măsură ce aceasta vorbea. | se părea că are gesturi echivoce; îi 
surprindea palori neaşteptate şi ciudate roşeli; era un nu ştiu ce 
fals în intonaţia ei şi nu fu prea surprins când, la vederea 
contelui care se ridica, anunțând că era timpul să se despartă, 
ea scoase un țipăt terorizat: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! spuse ea gâfâind, mai staţi! 

— Sufletul meu, spuse zâmbind contele, iată, iar ai una dintre 
spaimele tale... 

— Doamnă, spuse cavalerul, cu un accent din care ea înţelese 
ce gândea acesta, vă jur că în seara asta, cel puţin, nui se va 
întâmpla nimic rău prietenului meu! 

Ea îi aruncă o privire recunoscătoare şi nu mai avu decât forţa 
de a-i şopti contelui: 

— Du-te, iubitule, dar aminteşte-ţi că mi-ai promis, mi-ai jurat 
că vei fi atent... 

Şi, în timp ce ieşiră toţi trei în grădiniţă, ea se aplecă pe 
neaşteptate la urechea lui Pardaillan şi-i şopti: 


— Fie-vă milă, nu-l părăsiţi până când nu va fi în siguranţă... 
Cred că vor să-l omoare... 

Cavalerul nu-şi putu stăpâni o tresărire. Aceste cuvinte erau 
confirmarea bănuielilor sale privitoare la nesinceritatea, la 
falsitatea pe care o intuise la această femeie. Cât despre ea, nu- 
şi spunea decât: 

„Ceea ce am spus mă dă legată în inimile acestui tânăr. 
Problema este să aflu dacă este loial, aşa cum lasă să se 
întrevadă aparențele, sau este asemenea mie!“ 

Cei doi tineri ieşiră şi începură să se îndepărteze. Multă vreme 
rămase Alice în noapte pe pragul casei sale; văzând că nu se 
întâmplă nimic, se hotări să intre în casă, mai liniştită acum. 

— Ce părere ai? îl întrebă contele pe Pardaillan, când se 
îndepărtară de casă. 

— Ce părere am? Dar despre ce, dragă conte? 

— Păi, despre... ea! spuse uimit contele. 

— O! iartă-mă, prietene... mă gândeam... da, da, este într- 
adevăr o tânără adorabilă... Dar ce văd acolo?... la colţul acela? 

Se îndreptară amândoi înspre colţul respectiv. Nu era nimic... 
Dar Pardaillan nu reuşi să schimbe vorba prin această 
stratagemă, îşi spunea: 

„Trebuie, oare, să-i mărturisesc faptul că nu am niciun pic de 
încredere în logodnica lui?“ 

— Ai văzut, reluă contele, cum mi-a recomandat să am grijă 
de mine. Are momente de teamă inexplicabile în privinţa mea... 

— Ei! spuse Pardaillan, de unde ştii că aceste temeri nu sunt 
justificate? 

— Ce vrei să spui? 

— Păi... cum să-ţi spun... Cred că unele femei au un instinct 
superior capacităţii de gândire a bărbaţilor... Cine ştie dacă 
logodnica ta nu ştie lucruri despre care tu n-ai habar?... Cine 
ştie dacă ea nu a putut vedea sau auzi oameni... unele 
persoane... 

Cavalerul se opri brusc. Un gând trecu prin mintea acestei 
fiinţe atât de loiale: 

„Dar oare ce drept am eu să umbresc iubirea prietenului 
meu?... Şi, de fapt, pe ce se bazează bănuielile mele?... Este 
foarte clar că această femeie pare falsă, este nesinceră... Dar îl 
iubeşte, şi astă îi scuză totul în ochii mei!” 

Contele, însă, devenise bănuitor. Cele câteva cuvinte pe care 


le spusese prietenul său îi provocaseră o stare de slăbiciune 
inexplicabilă. Orbit de strălucirea pasionatei sale iubiri, el nu 
văzuse în Alice decât o divinitate pe care o adora. Laturile 
misterioase ale vieţii sale, retragerea în această căsuţă de pe 
străduţa întunecată, tenebroasă chiar, spaimele ei, acele 
tresăriri inexplicabile, câteva priviri care nu prea păreau ale unei 
fecioare inocente, o mie de nimicuri, o mie de fantome care o 
înconjurau nu fuseseră băgate de el până atunci în seamă... 

Adora! 

Discută cineva oare fiinţa adorată? O cercetează oare la bani 
mărunți? Ştie oare altceva decât culoarea ochilor şi a părului 
idolului său? Fiinţa adorată devine o entitate, un simbol. Mai 
târziu, după această stare de adoraţie, vine şi iubirea, şi abia 
atunci începi să studiezi obiectul idolatrizării. 

Căci adoraţia, prin însăşi esenţa sa, reprezintă ignorarea 
totală a fiinţei adorate. 

Îndată ce cineva întrevede esenţa unei fiinţe, ajunge să o 
cunoască; îndată ce ştie - fie chiar numai bune şi frumoase - 
tot mai mult despre ea, atunci asta devine iubire, nu mai este 
adoraţie... 

Adoraţia presupune prosternarea fiinţei, a spiritului, iar un 
spirit prosternat nu mai este în stare să vadă. 

Contele de Marillac, Déodat, copilul găsit, o adora pe Alice. 

Cuvintele lui Pardaillan fură pentru el germenele cunoaşterii. 
Câteva minute îndrăzni să o studieze pe Alice, şi odată cu 
studiul, la orizontul iubirii sale apăru îndoiala, cumplit şi 
înspăimântător însoțitor al cunoaşterii; aceasta se ridică, deci, 
aşa cum, pe zările senine, imaculate, încântătoare, care se 
zăresc deasupra Mediteranei în unele seri de toamnă, undeva, la 
capătul orizontului atât de liniştit şi de măreț, se ridică uneori un 
norişor negru care va deveni, curând, o cumplită furtună. 

Cu instinctul sigur pe care-l are sentimentul atât de nobil al 
prieteniei, Pardaillan înţelese ce rău făcuse. Era însă prea 
inteligent, pentru a-l lăsa astfel, sau pentru a încerca să facă 
ceva să-l repare într-un mod nedelicat. Se mulţumi doar să-şi 
treacă mâna pe sub braţul prietenului său şi să-i spună: 

— Eu, dacă aş fi iubit aşa cum eşti dumneata, dacă aş avea 
această fericire, aş vrea să o ascult pe femeia iubită, să-mi plec 
urechea şi la cele mai mici capricii de spaimă pe care mi le-ar 
impune. 


Contele suspină lung şi apoi râse, liniştit. 

— Da, da, zise el. Sigur că Alice nu ştie nimic. Ce-ar putea să 
ştie? Şi, dacă îi este atât de teamă pentru mine, asta este 
pentru că mă iubeşte prea mult... lubita mea Alice... 

În această clipă, cum intraseră pe strada B&thisy, o umbră 
care-i urmărise pas cu pas se apropie pe neaşteptate de ei. Cei 
doi tineri îşi traseră săbiile. 

— Domnilor, spuse omul care li se alăturase, nu vă temeţi de 
nimic, vă rog. Am doar câteva cuvinte să-i spun celui, dintre 
dumneavoastră care se numeşte contele de Marillac. 

Pardaillan tresări, căci recunoscu vocea lui Maurevert. Aşa că 
nu scoase o vorbă şi-şi ridică gulerul mantalei, pentru a-şi 
ascunde chipul. Marillac răspunse: 

— Eu sunt acela, domnule. Ce vreţi să-mi spuneţi? 

Maurevert încercă să descifreze figura celuilalt, dar era mult 
prea întuneric. 

— Domnule conte, spuse el, aş vrea să vă vorbesc între patru 
ochi. 

Pardaillan îl strânse de braţ pe Marillac, acesta înţelese şi 
rosti: 

— Puteţi să vorbiţi dinaintea domnului, care-mi este prieten şi 
în faţa căruia nu am nimic de ascuns. 

Maurevert ezită un moment încercând zadarnic să vadă chipul 
lui Pardaillan, fără a reuşi. În sfârşit, schiţând un gest 
caracteristic celui care face ceva împotriva dorinţei sale, se 
decise: 

— Domnule conte, spuse el, sunt însărcinat de o persoană să 
vă rog să mă însoţiţi până la ea... 

— Cine este această persoană? întrebă Marillac. 

— O femeie de rang foarte înalt, asta este tot ceea ce vă pot 
spune, dat fiind faptul că nu suntem singuri şi că, secretul nu-mi 
aparţine. Nu pot decât să adaug că această persoană a depăşit 
vârsta aventurilor galante... 

— Şi până unde trebuie să vă însoțesc, dacă mă decid la asta? 

— Până la prima casă de pe podul de lemn, domnule conte... 
Vedeţi că nu fac un mister din asta... Dar trebuie să fiţi singur. 

— Dar dumneata, dumneata cine eşti? întrebă Marillac. 

— Nu vă supăraţi, domnule conte, răspunse Maurevert, dar 
binevoiţi să vedeţi în mine doar un trimis al persoanei care vă 
aşteaptă. 


Atunci Pardaillan îl trase pe Marillac la câţiva paşi. 

— Te duci cu el? Aminteşte-ţi, ai jurat că vei fi prudent. 

— Nu mă voi duce! răspunse Marillac. 

— Foarte bine vei face, spuse Pardaillan. Ştii cine este cel 
care ţi-a vorbit? Nimeni altul decât Maurevert, unul dintre zbirii 
Caterinei. Şi ştii cine te aşteaptă în acea casă de pe podul de 
lemn? Nimeni altcineva decât această de Medici! 

— Eşti sigur? întrebă Marillac cu o voce atât de schimbată, că 
bietul Pardaillan tresări. 

— Aş fi gata să bag mâna-n foc, răspunse cavalerul. Aşa că, 
dragă prietene, să-l trimitem pe Maurevert, cu toate onorurile 
necesare, acolo unde i-e locul, adică... 

Dar Pardaillan nu avu vreme să-şi termine fraza, fiindcă 
Marillac se şi întorsese lângă Maurevert şi, cu un soi de 
disperare febrilă, îi spuse: 

— Sunt gata să vă urmez, domnule! (Totuşi, trebuie să-mi văd 
şi eu mama de aproape! îşi spuse el cu amărăciune.) 

— Dar ce faci? strigă Pardaillan. 

— Veniţi, domnule conte! spuse Maurevert. 

Cavalerul încercă să-l reţină pe Marillac. Dar acesta, pradă 
unei tulburări de neînțeles, îşi strânse prietenul în braţe ca 
pentru un suprem rămas bun, îşi lipi gura de urechea acestuia 
şi, cu o voce fremătătoare, în care răzbăteau toate durerile, 
toate tristeţile strânse în suflet, îi şopti: 

— Dragul meu, îţi spun adio şi te binecuvântez pentru toată 
fericirea pe care mi-ai adus-o în viaţă prin prietenia dumitale 
fermecătoare... 

— Asta-i bună! murmură Pardaillan, ai înnebunit, prietene? 

— Nici gând! Dar sper că regina Caterina de Medici va încerca 
să pună să fiu asasinat şi va fi frumos, vezi tu! 

— Pe sângele lui Christos! Nu te părăsesc! 

— Ba mă vei părăsi, Pardaillan! Căci acolo unde merg eu, tu 
nu poţi veni. Fiindcă eu merg într-acolo unde mă duce soarta, în 
mod fatal... Când mă gândesc, văd că toate s-au înlănţuit 
minunat pentru a mă conduce în acel loc primejdios... 

— Chiar prea minunat! spuse Pardaillan, în mintea căruia se 
ivi, pentru o clipă, imaginea lui Alice. Conte, nu am de gând să 
te părăsesc. Nu vei fi ucis, şi nici eu! Pe Pilat, vom vedea noi 
care pe care! 

— Pardaillan, nu contele de Marillac merge la regina mamă... 


da, da, spun eu bine... regina mamă... Nu contele, ci Déodat, 
copilul adunat de pe treptele unei biserici! Acum sper că vei 
înţelege doar dintr-un singur cuvânt tristeţea mea, care ţi s-a 
părut atât de ciudată... Mai vrei să ştii tu oare de ce, ştiind că 
voi fi asasinat, mă voi duce la regină? 

— Da, da, da! gâfâi Pardaillan. 

— Ei bine, fiindcă vreau să-mi cunosc mama! Şi fiindcă regina 
Caterina de Medici... este mama mea! 

Şi, smulgându-se din braţele prietenului său, contele îi făcu un 
semn lui Maurevert şi se îndreptă cu un pas grăbit înspre podul 
de lemn. 

Maurevert îl urmă, nu înainte de a mai încerca o dată să-l 
zărească la faţă pe Pardaillan, a cărui voce încercase de 
asemenea zadarnic să o recunoască, trăgând cu urechea la 
ceea ce-şi şoptiseră cei doi, încercare la rându-i eşuată. 

Câteva clipe, cavalerul rămase țintuit locului, zăpăcit. 

— Deodat, fiul lui Medici! murmură el. 

Apoi, recăpătându-şi sângele rece, porni şi el către casa pe 
care o cunoştea bine, hotărât să supravegheze împrejurimile, 
atâta vreme cât contele era înăuntru şi, la nevoie, dacă acesta 
întârzia să iasă, să pătrundă chiar în interiorul ei. 

Şi, în vreme ce alerga, punându-şi la cale planul de luptă cu 
acel spirit metodic ce constituia una dintre marile sale forţe, o 
întrebare îl obseda: 

„Alice de Lux ştia oare că Maurevert îl pândea pe Marillac în 
stradă?“ i 

Nu-i trebui prea mult să ajungă la pod. Imprejurimile erau 
tăcute. Maurevert şi Marillac dispărură. 

Cavalerul examină câteva clipe casa misterioasă în care 
intrase în legătură cu Caterina de Medici. Casa era mută iar 
faţada îi era învăluită în umbră. Şi, cu ferestrele ei zăbrelite cu 
bare de fier, cu poarta ei zdravănă, cu acoperişul ţuguiat în 
câteva locuri, astfel încât în noapte părea să creeze imaginea 
unor turnulețe, casa părea o adevărată fortăreață. 

„Un Luvru, se gândi cavalerul, dar un Luvru minuscul; însă 
mai formidabil ca acela. Fiindcă acolo, în imensele saloane 
aurite, un rege slab şi bolnav îşi plimbă neliniştile, trecând ca 
printr-un deşert, populat cu aceste fantome omeneşti, care sunt 
curtenii. lar aici, regina, marea regină cum îi spun curtenii 
linguşitori, îşi fabrică în tăcere planuri din care poate să se 


nască nenorocirea... Şi această regină, mamă a acelui François 
care a murit de o boală suspectă după doar câteva luni de 
domnie, mamă a lui Charles, care domneşte sub numele de 
Carol al IX-lea şi ce se stinge pe picioare ros de un rău 
necunoscut, mamă a lui Henri d'Anjou, mai mult femeie decât 
bărbat prin preocupările sale, mamă a Margaretei, mai mult 
bărbat decât femeie... este şi mama lui Deodat, în care pare a 
se realiza perfecțiunea corpului omenesc, frumuseţea sufletului, 
cu un spirit scânteietor şi de o generozitate a inimii demne de 
unul dintre marii eroi ai umanităţii... Femeia asta, care a dat 
naştere unor fiinţe atât de diferite, monştri de frumuseţe sau de 
hidoşenie, care a creat şi fiinţe slabe, dar şi altele foarte 
puternice, această femeie o fi oare tipul monstrului desăvârşit?“ 

Şi şi-o închipui, aşa cum o văzuse în camera simplă, dar 
impunătoare din această casă, aşezată în fotoliul cu un spătar 
enorm de lemn negru, ţeapănă, albă, surâzând cu un zâmbet 
inteligent, asemănătoare cu imaginea unei sfinte căruia pictorul 
a avut fantezia de a-i face o privire demonică. 

In închipuirea lui ea crescuse. Nu mai era o femeie. Nu mai 
era regina Caterina. Era o magiciană pogorâtă din acele ţinuturi 
îndepărtate şi fabuloase aflate dincolo de munţii cei înalţi care 
străjuiau ţara la miazăzi, având drept singură armă răutatea 
spiritului său puternic şi pervers. 

Pardaillan nu era nici visător, nici contemplativ, niciun individ 
dedat abstractizării de mare fineţe. Resimţea pur şi simplu 
influenţa misterului pe care-l degaja Caterina. Dar el se smulse 
din aceste speculaţii, plătindu-şi astfel tributul datorat visării, 
recunoscând atât binele cât şi răul care sălăşluiau în aceasta, 
redeveni repede omul de acţiune pe care îl cunoaştem şi 
murmură: 

— Regină, vrăjitoare, demon, fie ce-o vrea să fie! Dar să nu 
care cumva să îndrăznească să se atingă de un singur firicel din 
părul contelui! Căci mă voi duce să o caut în fundul Luvrului ei 
şi-l voi lăsa pe regele Franţei orfan înainte de vreme! 

Ajungând la această hotărâre, cavalerul îşi căută un loc din 
care să poată observa în voie clădirea şi nu găsi altceva mai bun 
decât ruina hangarului pe care îl dărâmase pentru a reuşi să o 
salveze pe regina Navarrei. 

La vederea scândurilor îngrămădite, la amintirea frumosului 
tur de forţă care-i reuşise, a acelei gloate ţinute la respect de 


iubita sa Giboulee, apoi imensul atelier care se prăbuşea, 
urletele de suferinţă ale răniților, rumoarea mulţimii care dădea 
înapoi, terorizată, la aceste amintiri niciun zâmbet nu-i veni pe 
buze. Doar că ele i se strânseră, mustaţa i se zbârli şi, stând 
drept în picioare, în noapte, în faţa ruinelor, păru o clipă 
asemenea unei statui care întruchipează forţa, o forţă a acelor 
timpuri violente. Părea o umbră care trece prin locurile 
odinioară răvăşite la trecerea sa eroică. 

Acolo deci se ascunse Pardaillan, cu pumnalul pregătit în 
pumnul încleştat, cu ochii nedezlipiţi de casa întunecată care i 
se ridica, amenințătoare, dinainte. 

În această casă se desfăşura o scenă sfâşietoare, în ciuda 
răcelii aparente a vorbelor schimbate, avându-i ca actori pe 
regina Caterina, pe astrologul Ruggieri şi pe Déodat, copilul 
găsit - mama, tatăl şi fiul. 

Pentru a reuşi, însă, să redăm întreaga semnificaţie a acestei 
scene, îl vom proceda pe Déodat, conte de Marillac, în casă, aşa 
cum l-am precedat altădată, şi pe cavalerul de Pardaillan. 

De data aceasta, Caterina nu scria. Se gândea, şi doar la un 
singur lucru: 

„Va veni el oare?“ 

Ruggieri o privea tăcut, teama sporindu-i din clipă în clipă. 

Ce gândeau tatăl şi mama vom afla de îndată, surprinzându-le 
toate replicile schimbate în aceste momente. Şi iată ce spunea 
Caterina: 

— Nu ţi-am spus să fii liniştit? Nu vreau să moară în seara 
asta! Vreau să-l sondez, să aflu cine este, să-i dezgolesc 
sufletul. Dacă este aşa cum sper, dacă voi recunoaşte în el ceva 
din sângele meu şi al neamului meu, este salvat. Tu îi eşti tată şi 
îţi înţeleg temerile. Dar eu, René, îi sunt mamă! însă sunt în 
acelaşi timp şi regină! Trebuie să-mi înăbuş deci strigătul 
suferinţei materne, să mă gândesc la problemele de Stat, iar 
dacă acest om se leapădă de mine, va muri! 

„Acest om“ nu era altul decât Deodat, fiul ei! 

— Caterina, spuse Ruggieri, care în momentele sale de mare 
emoție uita de etichetă, dacă trăieşte sau moare, cu ce ar putea 
să privească acest fapt problemele grave ale Statului? Ce 
legătură este între viaţa lui şi Stat? Cine va şti vreodată... 

— Tocmai asta este problema! îl întrerupse Caterina cu o voce 
surdă. Dacă secretul poate să fie păstrat, mă voi strădui să uit 


că cineva pe lumea asta s-ar ridica vreodată în faţa mea, să-mi 
ceară socoteală pentru chinurile sale. Da, cred că până la urmă 
aş putea uita... Dar să trăiesc cu această permanentă 
ameninţare, este imposibil! Crezi tu, oare, că inima mea nu s-a 
cutremurat atunci când mi-ai spus că trăieşte? Crezi tu, oare, că 
eu chiar nu am inimă? Crezi tu, oare, că mi-a fost uşor să iau 
această hotărâre, să ajung să-mi spun: numai morţii păstrează 
un secret! 

— Ah! doamnă, strigă cu amărăciune astrologul, atunci de ce 
nu-mi spuneţi direct că aţi hotărât moartea lui şi că nimic nu-l 
poate salva, fiindcă tatăl lui este neputincios, iar mama lui îl 
condamnă! 

— De câte ori vrei să-ţi spun că nu este condamnat!... Nu 
încă!... Ba din contră, dacă el vrea, multe lucruri ar putea să se 
petreacă şi să se pună la punct. Ascultă-mă, am studiat îndelung 
şi cu răbdare această situaţie. Am ajuns să cred că este posibil 
ca lucrurile să se aranjeze după cum mi-e voia. 

Caterina păstră o clipă de tăcere, ca şi cum ar fi ezitat să îşi 
dezvăluie gândurile în întregime. Dar era atât de obişnuită să 
vorbească tare în faţa astrologului, de parcă ar fi fost singură. În 
fond, Ruggieri nu era pentru ea decât un ecou fidel, sclav al 
dorințelor ei, obişnuit cu o supunere îndelungată şi absolută. Ea 
reluă: 

— Şi, în fond, ce vreau? Vreau ca fiul meu, fiul meu adevărat, 
fiul inimii mele, Henri al meu să fie un rege necontestat. Îndată 
ce Dumnezeu se va îndura şi-l va chema la el pe nenorocitul de 
Charles, iată-l pe Henri pe tron! Asta va fi o treabă simplă. Da, 
dar în faţa noastră se ridică un duşman cumplit. Între acesta şi 
neamul nostru, nu are ce căuta cruţarea. Trebuie sau ca noi să 
pierim, sau ca ei să fie distruşi! Neamul Bourbon, Rene, acesta 
este marele duşman! Jeanne, d'Albret, vitează, ambițioasă, 
doreşte coroana Franţei pentru fiul său, Henri al Bearnului. lar 
tronul Navarrei nu este pentru ea decât o treaptă, un punct de 
plecare pentru a ajunge în vârf! Dacă, Jeanne d'Albret moare... 
dacă fiul ei rămâne fără tron... iată-i pe cei din neamul Bourbon 
zdrobiţi pentru totdeauna!... Or, pe cine să pui pe tronul 
Navarrei?... Pe cine, dacă nu pe cineva care ar fi de-al meu, 
sânge din sângele meu, şi care, în acelaşi timp, nu ar putea da 
de bănuit nici Spaniei, nici papalității... înţelegi oare, Rene? Fiul 
meu Henri, rege al Franţei... şi el... acest fiu nemărturisit... rege 


al Navarrei? 

Poate că regina Caterina era sinceră. Poate că ea chiar visa 
să-i dea contelui de Marillac tronul Navarrei. Dar René, care era 
obişnuit să urmărească în toate meandrele ei gândirea 
întortocheată a Caterinei, ghicea că aceasta nu dorea decât să- 
şi ofere ei înseşi un pretext pentru a rămâne implacabilă. 

El clătină trist, din cap şi, îndată ce auzi bătaia în uşă, îndată, 
ce le făcu loc să intre, lui Maurevert urmat de Marillac, începu să 
tremure, aruncându-i acestuia o privire, furişă.. 

De alt, fel, Maurevert nu rămase în casă. 

Neîndoielnic, el primise instrucţiuni înainte, căci abia îl lasă pe 
Marillac în prezenţa astrologului, că se şi retrase. În, încăperea 
de la parter, Ruggieri şi Marillac rămaseră o clipă singuri şi 
tăcuţi. Astrologul ţinea în mână o făclie care tremura. 

— Fiţi binevenit în această casă, domnule conte! abia reuşi el 
să spună cu o voce schimbată. 

Marillac, el însuşi tulburat de emoție, nu băgă de seamă 
tremurul astrologului, neliniştea acestuia. El se mulţumi doar să 
facă o plecăciune şi, cum Ruggieri îi făcu un semn, îl urmă cu un 
pas hotărât. 

Ajunşi la primul cat, Ruggieri deschise o uşă şi se dădu de-o 
parte, pentru a-i permite contelui să intre primul. 

Marillac privi repede de jur-împrejur. O clipă privirea i se opri 
pe mâinile astrologului. 

— Nu vă temeti de nimic, domnule, spuse acesta, albindu-se 
la faţă la gândul bănuielii pe care o ghicea la fiul său. 

Acesta ridică din umeri, disperat; trecu pragul şi se trezi în 
faţa Caterinei de Medici, pe care o văzu aşezată în fotoliu. 

„Mama!“ se gândi tânărul, mâncând-o din ochii arzători pe 
regină. 

„lată-l deci pe fiul meu!“ se gândi regina, împietrindu-şi 
chipul şi devenind pe loc ca de gheaţă. 

Contele palpita. Aştepta ceva, nici el nu ştia ce. Poate un 
cuvânt, o tresărire, în sfârşit ceva care l-ar fi lăsat să-şi dea la 
iveală sentimentele care-i clocoteau în inimă. 

Poate că un singur gest i-ar fi fost suficient pentru a se arunca 
la picioarele reginei, să-i ia mâna pentru a i-o săruta. 

— Domnule, spuse rece Caterina, nu ştiu dacă mă 
recunoaşteţi... 

— Sunteţi... spuse Marillac, dus de irezistibila nevoie de iubire 


filială care se născuse în sufletul său. 

Era pe punctul de a striga: 

— Sunteţi mama mea! 

— Ei? întrebă Caterina, a cărei inimă tresări uşor. 

— O recunosc pe Maiestatea Voastră, spuse contele, sunteţi 
mama... lui Carol al IX-lea, regele Franţei... 

— Deci m-aţi mai văzut? 

— Da, Maiestate. Am avut onoarea de a o zări pe Maiestatea 
Voastră la Blois. 

— Bine, domnule. Vă voi vorbi foarte deschis. Am aflat să 
sunteţi la Paris; ce-aţi venit să faceţi aici, ce persoane aţi însoţit 
aici, nu vreau să ştiu... Ştiu doar că domnul conte de Marillac 
este un bun prieten al verei noastre Jeanne d'Albret; ştiu că 
regina Jeanne are o încredere neţărmurită în dumneavoastră. ŞI, 
fiindcă vreau să discut cinstit cu această mare regină, m-am 
gândit că dumneata ai putea fi un mesager agreabil pentru ea... 

În timp ce regina vorbea astfel, Marillac o privea cu o 
curiozitate arzătoare. Emoţia complexă, de nedescris pe care o 
resimțea, rezultat al mai multora, triplul sentiment că această 
femeie era mama sa, că această mamă era cea mai puternică 
regină a lumii creştine, că această regină ar fi gata să pună să 
fie asasinat, dacă ar bănui că el ştia că e fiul său, da, această 
stare sufletească excepţională, prin cauzele şi prin violenţa ei, 
degaja o electricitate, un fluid emotiv care se transmise 
Caterinei. 

Mirată de această privire care nu o părăsea, de această 
ciudată paloare care se răspândise pe figura contelui, ea se opri 
fremătătoare şi câteva clipe domni tăcerea. In timpul căreia 
Caterina, copleşită de spaimă şi de ură, avu senzaţia foarte 
clară că acesta va rosti îndată: 

— Mamă, spune-mi de ce m-ai abandonat! 

Tot acest şoc al îndoielilor, al bănuielilor, al disperării avu loc 
în lumea invizibilă a gândurilor. 

lar furtuna care era pe punctul de a izbucni se stinse, căci 
contele, făcând un efort, luă o atitudine de aşteptare 
respectuoasă şi răspunse cu o voce foarte liniştită cuvintelor 
rostite de regină: 

— Aştept comunicările cu care Maiestatea Voastră doreşte să 
mă însărcineze şi îndrăznesc să vă asigur, Maiestate, că acestea 
vor fi transmise întocmai reginei mele... 


„Nu ştie nimic! se gândi Caterina, suspinând uşurată. De 
altfel, cum ar putea să ştie ceva?... Sunt nebună, dacă pot să-mi 
închipui aşa ceva...“ 

Certitudinea siguranţei absolute îi însenină înfăţişarea. După 
obiceiul ei, îşi luă atitudinea favorită, sprijinindu-se de braţul 
fotoliului, cu bărbia sprijinită într-o mână şi privirea ei, care nu îl 
părăsi o clipă pe conte, păru să privească în gol. 

— Ceea ce am să vă spun, continuă ea cu acea voce 
fermecătoare în care ştia, când era necesar, să pună întreaga 
melodicitate a accentelor italieneşti, este de o extremă 
gravitate. Şi asta necesită câteva precizări preliminare. De 
altfel, conte, nu fii mirat că te primesc aici, noaptea, în prezenţa 
unui prieten credincios, în loc să te primesc la Luvru, în plină zi, 
în prezenţa întregii Curți. Aceasta din două motive: cel dintâi, şi 
cel mai important, este că toată lumea, cu excepţia mea, ignoră 
prezenţa la Paris a dumitale şi a altor câtorva persoane... Nu 
vreau să le predau, nu vreau să te dau pradă, nici pe dumneata 
acestei uri pe care o provoacă două partide, ură orbească... Cel 
de-al doilea este că întreaga negociere cu care vă însărcinez 
trebuie, deocamdată, să rămână secretă... 

Contele făcu o plecăciune. Şi totuşi, tresărise atunci când 
regina îl asigurase că nu vrea să-l predea. Oh! dacă ea nu ar fi 
acea femeie perversă, aşa cum o credea!... dacă ar putea să o 
iubească din depărtare, din moment ce nu putea să-şi arate 
deschis dragostea pentru ea! 

— Deci, continuă regina, trebuie să vă dau lămuriri de ce v- 
am ales pe dumneavoastră... Aş fi putut să însărcinez pe unul 
dintre gentilomii mei cu această misiune... sau pe unul dintre 
cei ai regelui. Slavă Domnului, Curtea Franţei are persoane de 
rang care să poată trata cu Jeanne d'Albret... Aş fi putut, chiar, 
să-l rog pe Andelot, bătrânul căpitan al lui Henri al Bearnului, să 
vină... Chiar mai departe, presupun că amiralul Coligny s-ar fi 
considerat onorat de o asemenea însărcinare. In sfârşit, ca să-ţi 
spun tot ce cred, nu-mi închipui că m-aş fi adresat zadarnic 
prinţului de Condé... Sau, de ce nu, aş fi putut cere însuşi 
regelui Navarrei să-mi fie ambasador! 

Marillac, care nu se temea pentru el însuşi, tremură auzind 
enumerate, unul după altul, numele celor care erau adunaţi în 
strada Bethisy. Regina nu îi spusese că ştia că ei se află în Paris. 
Insă le pronunţase numele cu o gradare abilă, ca şi cum ar fi 


vrut, treaptă cu treaptă, să-l determine pe Marillac să urce pe 
scara terorii până la capăt. 

Şi ea înţelese că-şi atinsese scopul. Satisfacţia i se dezvălui 
printr-un zâmbet fugar, iar acest zâmbet, pe care Deodat îl 
surprinse, îl îngheaţă, întreaga sa emoție filială dispărând într-o 
clipă; în el nu mai rămăsese acum decât prietenul credincios al 
Jeannei d'Albret, tovarăşul de joacă şi camaradul din războaie - 
alte jocuri - al lui Henri al Bearnului. 

— Da, conte, reluă Caterina de Mediei, doar pe dumneata am 
vrut să te însărcinez cu afacerea aceasta de Stat, a unui Stat 
puternic; în mâinile dumitale am vrut să aşez salvarea celor 
două regate; în sfârşit, îţi încredinţez soluţia care va putea să 
pună capăt acestei cumplite lupte, care, vai! a pricinuit atâtea 
pierderi de sânge, atâtea lacrimi scurse din ochii mamelor 
îndurerate... şi eu nu sunt numai regină; sunt, eu însămi, şi 
mamă! 

Acest cuvânt de o incredibilă imprudenţă într-o asemenea 
clipă declanşa în Deodat - fiul! - o cumplită explozie interioară. 
Sentimentul de durere fu atât de violent, încât contele se albi la 
faţă, picioarele i se muiară şi ar fi căzut, neîndoielnic, dacă nu s- 
ar fi putut sprijini de spătarul unui jilţ din apropiere. Caterina, 
prea preocupată de ceea ce gândea, nu apucă să vadă nimic. 
Dar Ruggieri, el văzu... 

— Suferiţi, domnule! strigă el. 

— Normal, spuse rece contele care, cu un efort 
supraomenesc, reuşi să se stăpânească. 

Regina îi aruncă o privire pătrunzătoare, dar nu văzu nimic 
nefiresc la el. Ridică doar din umeri aproape imperceptibil, gest 
referitor, desigur, la Ruggieri... 

Spusesem că astrologul văzuse durerea de pe faţa fiului său. 
Şi această durere coincise cu ceea ce spunea atunci Caterina: 
„Sunt, eu însămi, şi mamă!“ 

Trebuie deci să spunem: Ruggieri înţelesese! 

„Ştie!“ urlă el în sinea lui. 

Şi, cu şi mai multă ardoare decât până atunci, începu să 
urmărească pe chipul lui Deodat reflectarea sentimentelor pe 
care, rând pe rând, le trăia şi care se succedau cu atâta 
repeziciune, asemenea norilor a căror imagine se zăreşte pe 
oglinda liniştită a unui lac. 

— lţi spuneam adineaori, continuă regina, că te-am ales pe 


dumneata pentru că ştiu ce mult te iubeşte Jeanne d'Albret. Dar 
asta nu e suficient, domnule. Voi spune şi mai mult decât 
doream: acesta nu este decât un pretext pentru regina 
Navarrei... Trebuie să-ţi spun că te-am căutat, că te-am ales 
pentru că am nişte intenţii cu dumneata... 

— Intenţii cu mine! strigă contele, cu o asemenea amărăciune 
pe care Ruggieri singur o înţelese. Să fi avut eu oare cinstea de 
a fi deja cunoscut de Maiestatea Voastră? 

Un surâs palid lunecă pe buzele reginei când aceasta spuse: 

— Da, domnule, te cunoşteam... Şi chiar de mai multă vreme 
decât ai putea dumneata să-ţi închipui... 

— Aştept ca Maiestatea Voastră să-mi spună care-i sunt acele 
intenţii, spuse Marillac cu o voce alterată. 

— Indată, conte. Deocamdată, trebuie să-ți prezint 
propunerile ferme şi cinstite, pe care te însărcinez să le faci 
cunoscute verişoarei mele, Jeanne d'Albret. Încearcă să mă 
asculţi cu atenţie şi să memorezi cu fidelitate fiecare articol. În 
felul acesta, voi putea dovedi că aş fi în stare să fac totul pentru 
a asigura pacea între noi şi că, dacă vreo nenorocire ar lovi 
regatul, eu nu aş fi răspunzătoare nici în faţa lui Dumnezeu, nici 
în faţa conducătorilor de pe pământ. 

Caterina păru să se reculeagă o clipă, şi apoi reîncepu: 

— In mod greşit sau îndreptăţit, sunt considerată ca 
reprezentând partidul liturghiei, partidul catolic; în mod greşit 
sau îndreptăţit, de asemenea, Jeanne d'Albret este considerată 
ca reprezentând noua religie. lată deci ce îi propun: o pace 
durabilă şi definitivă! Dreptul acordat reformaţilor de a avea un 
predicator şi de a construi câte un templu în cele mai 
importante oraşe; trei temple în Paris şi asigurarea libertăţii de 
exercitare a cultului lor; zece cetăţi întărite, a căror alegere o va 
face regina Navarrei, cu titlul de garanţie şi loc de refugiu la 
nevoie; douăzeci de funcţii la Curte, rezervate pentru gentilomii 
reformaţi; dreptul de a-şi practica în toată libertatea cultul; 
dreptul de a ocupa, asemenea tuturor catolicilor, orice funcţie... 
Ce părere aveţi, domnule conte, de aceste propuneri? 

— Doamnă, spuse Marillac, cred că, dacă vor fi respectate, 
războaiele religioase vor înceta pentru totdeauna. 

— Buun! lată acum şi garanţiile, pe care le ofer în mod 
spontan, fiindcă ar putea fi considerate insuficiente cuvântul 
meu şi semnătura regelui... 


Marillac nu spuse nimic şi atunci regina continuă: 

— Ducele de Alba luptă pentru exterminarea reformaţilor din 
Ţările de Jos. Ofer constituirea unei armate care, în numele 
regelui Franţei, se va duce în ajutorul fraţilor voştri din Ţările de 
Jos, şi asta în ciuda iubirii mele pentru regina Spaniei, fiica mea, 
şi pentru regele Filip. Şi, ca să nu fie nicio îndoială, amiralul 
Coligny va lua el însuşi comanda acestei armate şi-şi va numi 
principalii locotenenţi. Ce părere ai de asta, conte? 

— Ah, doamnă, asta ar fi îndeplinirea visului cel mai drag al 
amiralului!... 

— Bine. Şi acum iată ultima garanţie, din care se va vedea 
seriozitatea propunerilor mele şi dorinţa mea arzătoare de a se 
realiza o pace definitivă. Imi rămâne o fiică, a cărei mână este 
cerută de cei mai mari prinți ai creştinătăţii. Fiica mea, într- 
adevăr, reprezintă un zălog pentru o alianţă definitivă. Casa în 
care va intra va fi deci veşnic prietena casei de Valois, a regilor 
Franţei... O ofer deci pe fiica mea, Margareta, ca soţie lui Henri 
al Navarrei... Ce zici de asta, conte? 

De data aceasta, contele făcu o plecăciune adâncă în faţa 
reginei şi spuse suspinând: 

— Doamnă, am auzit spunându-se că dumneavoastră sunteţi 
un geniu politic; constat acum că această afirmaţie este pe 
deplin îndreptăţită. Dar trebuie să adaug şi faptul că multe 
dintre persoanele pe care le cunosc ar fi astăzi fericite să-şi 
arate dragostea faţă de Maiestatea Voastră... 

— Deci crezi că Jeanne d'Albret îmi va accepta propunerile şi 
va dezarma... 

— In faţa atâtei mărinimii, da, Maiestate!... Ea nu ar dezarma 
în faţa forţei, a violenţei. Regina mea, ca şi dumneavoastră, 
doamnă, este animată de o arzătoare dorinţă de a se face pace. 
Numai persecuțiile îndurate de reformaţi au făcut-o să se arunce 
în război. Ea va întâmpina cu bucurie asigurarea că nu se va mai 
face nicio diferenţă între un catolic şi un reformat... 

— li vei duce deci propunerile mele Jeannei d'Albret. Te 
numesc ambasadorul meu secret pe lângă regina Navarrei în 
această împrejurare şi iată scrisoarea de acreditare. 

Spunând aceasta, Caterina îi întinse contelui un pergament 
deschis, pe care însă deja se afla sigiliul regal. Conţinea aceste 
rânduri scrise de mâna Caterinei: 


„Doamnă şi dragă verişoară, 

Mă rog lui Dumnezeu ca rândurile mele să o găsească pe 
Maiestatea Voastră sănătoasă şi prosperă, aşa cum i-o doresc. 
Întristată de lungile discuţii care distrug regatul fiului meu, l-am 
însărcinat pe contele de Marillac să vă facă niște propuneri 
echitabile, pe care, cred, le veţi accepta cu plăcere. El vă va 
spune, prin viu grai, ceea ce doresc. Mă gândesc, de altfel, că 
alegerea acestui ambasador vă va fi şi ea plăcută. 

Acestea, fiind spuse, doamnă, şi dragă verişoară, mă rog 
Bunului Dumnezeu să vă ție sănătoasă. 

Și cu această credință semnez cu numele meu...“ 


Contele de Marillac puse un genunchi în pământ pentru a 
primi această scrisoare pe care o citi, o îndoi şi şi-o puse la 
piept. Se ridică şi aşteptă ca regina Caterina să vorbească din 
nou. 

Regina se gândea. Întorcea pe toate feţele gândul căruia 
dorea să-i dea glas şi, pe furiş, arunca din când în când priviri 
întunecate acestui tânăr care era fiul său. 

Era ea oare emoţionată? Oare sentimentul matern înflorise 
deodată în această inimă, asemenea unei flori într-un deşert? 
Nu, nici gând: Caterina încerca să ghicească dacă Marillac o 
iubea sincer pe Jeanne d'Albret. Îşi punea întrebări, îşi dădea 
răspunsuri, pe baza cărora trebuia să afle dacă îl va face rege 
sau urma să pună să fie omorât... 

Într-un târziu, începu cu o voce ezitantă: 

— Şi acum, conte, am încheiat cu afacerile de Stat şi cu cele 
ale Bisericii... A venit vremea să vorbim de dumneata... Şi mai 
întâi, aş vrea să-ţi pun o întrebare deschisă, la care, sper, îmi vei 
răspunde foarte cinstit... lată întrebarea: Cât de tare eşti ataşat 
de regina Navarrei? Până unde poate să meargă ataşamentul 
dumitale pentru ea? 

Marillac se cutremură. Întrebarea era foarte simplă în 
aparenţă. Să fi fost însă accentul Caterinei? Să fi fost starea lui 
sufletească din acele clipe? Contele crezu să întrezărească în 
această întrebare o surdă ameninţare pentru Jeanne d'Albret. 

Caterina, în mod sigur, îşi închipui efectul spuselor sale, căci 
continuă fără a aştepta răspunsul: 

— Înţelege-mă bine, conte. Regina Navarrei, dacă acceptă, 
cum nu mă îndoiesc, propunerile pe care i le fac, va veni la Paris 


pentru a serba marea împăcare. Vreau, într-adevăr, ca această 
căsătorie a fiicei mele cu tânărul Henri să fie o sărbătoare 
populară despre care să se vorbească vreme îndelungată, sute 
de ani! Vreau ca licoarea roşie să curgă pe străzile Parisului în 
valuri şi ca lumina flăcărilor de bucurie să domnească în oraş 
nopţi întregi. Mă înţelegi, conte, nu-i aşa? Jeanne d'Albret va 
participa la serbări, şi la fel Henri al Bearnului, amiralul Coligny, 
dumneata însuţi şi toţi cei care sunt reformaţi. Vreau să se 
vadă, în sfârşit, de ce sunt în stare când îmi pun în cap să pacific 
regatul... Dar asta nu e totul, conte! Vreau să-ţi vorbesc cât se 
poate de deschis, din inimă. Să ştii că eu visez pentru Henri al 
B&arnului o soartă strălucită! Fiindcă va face parte din familie, 
vreau pentru el un regat veritabil şi demn de el. Ce este 
Navarra? Un colţişor încântător de pământ sub soare, aşa e, şi 
care ar putea fi mai potrivit pentru un gentilom lipsit de altceva 
pe lume... Dar pentru Henri al Bearnului, vreau ceva ca o altă 
Franţă... Polonia, de exemplu! 

— Polonia? strigă contele mirat. 

— Da, dragul meu conte. Am veşti serioase despre acest, 
mare stat. Nu peste multă vreme, neîndoielnic, aş putea să am 
la dispoziţie acest tron măreț... Îl ţin pentru unul dintre fiii mei. 
lar Henri al Bearnului nu va fi el, oare, fiul meu din clipa în care 
se va căsători cu Margareta de Franţa? Astfel, Navarra nu va 
mai avea rege! 

— Maiestate, spuse hotărât contele, nu cred că Jeanne 
d'Albret va abandona vreodată Navarra... 

— Totul este posibil în lumea asta, conte, chiar şi ca Jeanne 
d'Albret şi fiul său să refuze gloria pe care le-o rezerv, pe care o 
visez pentru ei, în arzătoarea-mi dorinţă de a şterge urmele unui 
trecut atât de trist. Dar, totuşi, dacă, dumneata te înşeli... dacă 
dintr-un motiv sau altul Navarra ar fi fără rege... Ei bine, ce 
părere ai avea, domnule? 

— Nu am nicio părere, Maiestate... Aştept să-mi spuneţi ce 
doriţi... 

— Ei bine, e foarte simplu: trebuie să se găsească un rege 
pentru Navarra. Fiindcă această ţară încântătoare nu poate sta 
decapitată... lar eu am găsit acest rege... 

Marillac, mirat că regina intra în asemenea amănunte în faţa 
lui, un gentilom neînsemnat, se întreba unde vrea ea să ajungă 
cu aceste consideraţii. De altfel, acestei părţi a întrevederii nu îi 


acorda decât o importanţă secundară. Căci ceea ce voia, ceea 
ce căuta era un cuvânt, unul singur, o emoție uşoară, care să-i 
permită să-şi ierte mama. 

În această inimă generoasă, toată amărăciunea adunată de-a 
lungul anilor se stinsese. 

Urmărea cu o pasivitate morbidă şi dureroasă situaţia 
anormală în care se găsea, faptul de a se afla pentru prima oară 
în viaţă în faţa mamei sale şi de a vorbi de parcă i-ar fi fost un 
străin... 

Din toată această întrevedere nu avusese decât o bucurie, 
dar adâncă şi sinceră: propunerea de pace, cu garantarea ei 
prin propunerea de căsătorie. 

Tot restul dispăruse. 

Şi, în timp ce Caterina, cu încetineli calculate, cu savante 
ezitări îşi dezvăluia politica, fiul ei nu căuta decât să surprindă la 
ea măcar un gest, o atitudine, o lumină, ceva neînsemnat care 
să i-o arate demnă de afecțiunea lui ascunsă, depărtată şi 
discretă... şi el visa ca, în mulţimea celor care o urau pe 
Caterina, să fie unul care să o binecuvânteze şi s-o iubească, şi 
acela să fie el! 

lar Caterina de Medici tocmai rostise, fără ca el să 
dovedească cel mai mic interes pentru asta: 

— lar eu am găsit acest rege... 

Aproape îndată, fizionomia ei se înăspri, se pietrifică; ea 
înţepeni; se concentra ca pentru a da o lovitură definitivă şi, cu 
un accent de o irezistibilă, autoritate, rosti: 

— Acest rege eşti dumneata! 

Această propoziţie fu o adevărată lovitură pentru Marillac. 
Avu senzaţia cutremurătoare, instantanee, că regina ştia că el 
este fiul său. Fu scuturat de un tremur convulsiv. 

lar el dori să-si transforme această impresie în certitudine. 

O, de-ar şti, cu orice preţ, de-ar şti ce gândea cu adevărat 
această regină care era propria lui mamă! 

— Eu? bâigui el. Eu! regele Navarrei! 

— Dumneata, conte, spuse liniştită Caterina, punând pe 
seama surprizei unui asemenea noroc emoția vizibilă a contelui. 

— Eu? reluă contele. Dar dumneavoastră uitaţi, doamnă, că 
nu sunt nimic! 

— Este un motiv ca să vreau să fac ceva din dumneata! 

— Doamnă, doamnă, strigă contele fără a se mai putea 


stăpâni, pentru ca dintr-un nimic să faci ceva, pentru ca dintr-o 
sărmană fiinţă fără nume să faci un rege, este nevoie de motive 
puternice! 

— Le voi găsi, fii fără grijă în privinţa asta, conte! 

— Dar nu mă înţelegeţi, doamnă! Nu motivul exterior mă 
interesează! Ci acel motiv care vă face să doriţi să mă vedeţi pe 
mine rege! Gândul care vă împinge! Ah! doamnă, numai asta 
vreau să ştiu, căci restul nu are importanţă pentru mine! Și 
pentru a şti asta, Maiestate, aş fi gata să mor binecuvântând 
această clipă! 

Exaltarea contelui o surprinse o clipă pe Caterina, dar încă o 
dată o puse pe seama uimirii îndreptăţite a acestuia. 

— Dar ce importanţă are asta, conte? spuse ea. Nu ţi-am spus 
că am unele intenţii cu dumneata? Apucă norocul pe care-l vezi 
trecând prin faţa ochilor şi nu te mai gândi la capriciul care la 
împins lângă dumneata... Da, înţeleg cât de zdruncinat îţi este 
spiritul în această clipă. Nu trebuie însă să reţii decât atât: îţi 
vorbesc cu bună credinţă. Ori cât de uimitoare ţi s-ar părea 
soarta pe care ţi-o propun, îţi este asigurată... Pentru mine, în 
aceste clipe, singura problemă importantă într-adevăr este de a 
cunoaşte gradul de afecţiune care te ţine legat de Jeanne 
d'Albret... Asta trebuie să aflu... Fiindcă eu contez pe dumneata 
pentru a duce la bun sfârşit ceea ce intenţionez... și care va 
trebui să ducă la eliberarea tronului Navarrei... 

Şi, fiindcă Marillac făcu o mişcare, ea adăugă: 

— Adică, spuse surâzând palid, acea acţiune care va trebui 
să-i asigure lui Henri al Bearnului tronul Poloniei... 

Marillac îşi plecă fruntea. Fantezia lui nu putea să urmărească 
întortocheata gândire a Caterinei. 

— Doamnă, spuse el cu o voce scăzută şi tristă la început, dar 
care, pe măsură ce vorbea, deveni tot mai limpede şi hotărâtă, 
doamnă, nu voi căuta să sondez intenţiile Maiestăţii Voastre, şi 
mă voi mărgini să răspund doar acelor întrebări pe care mi le-aţi 
pus. Mă întrebaţi, doamnă, dacă o iubesc pe regina Navarrei, 
dacă sunt legat de ea, până unde merge devotamentul meu faţă 
de ea... Asta doreşte să ştie Maiestatea Voastră? 

— Intr-adevăr, domnule, despre asta este vorba, deocamdată. 

— Ei bine, iată, doamnă. Aţi pronunţat mai adineaori un 
cuvânt, o propoziţie oare m-a emoţionat din străfunduri. Aţi 
spus: „Şi eu sunt mamă!“... Vă amintesc aceste cuvinte fiindcă, 


fiind mamă, presupun că nutriţi afecțiunea sfântă a mamelor, că 
aţi prefera să muriţi decât să faceţi să sufere, cu bună ştiinţă, pe 
unul dintre cei cărora le-aţi dat viaţă. De asemenea, cred că 
înţelegeţi, sau cel puţin presupun acest lucru, cât de mare poate 
fi iubirea unui fiu pentru mama lui... 

Pe faţa Caterinei se răspândise o paloare lividă. 

— Domnule, spuse ea înăbuşit, aveţi nişte modalităţi ciudate 
de a vă exprima... presupuneţi că am sentimente materne, 
presupuneţi că trebuie să înţeleg dragostea filială... Cumva vă 
îndoiţi de asta? 

— lertaţi-mă, doamnă, rosti cu o răceală cumplită Marillac; 
pot să-mi permit, să presupun orice, să mă îndoiesc de orice, din 
moment ce am fost abandonat de propria mea mamă. 

— Domnule!... Un gentilom adevărat poate să se îndoiască de 
orice, dar nu de cuvintele unei regine! 

— Ah! Doamnă! M-aţi întrebat cât de mare îmi este dragostea 
pentru regina mea! Este aceea a unui fiu! Eu nu sunt un 
gentilom! Nu ştiu cine mi-a fost tată! Nu știu, la urma urmei, 
dacă nu sunt fiul vreunui mitocan, al vreunui lacheu pe care 
ruşinoasa pasiune a unei doamne din lumea mare nu a putut să- 
| înnobileze... 

— Păzeşte-te, tinere, murmură înăbuşit Ruggieri, fii atent! 

Dar Déodat nu mai auzea nimic. Se apropiase de Caterina şi 
cu vocea răguşită, cu privirea înflăcărată, dădu drumul întregii 
lui mânii filiale: 

— Vedeţi deci bine, doamnă, că nu aş fi în stare să am 
sentimentele pe care le pretindeţi unui gentilom şi că îmi este 
permis să mă îndoiesc de tot, chiar şi de o regină! Şi, în fond, 
cine-mi poate dovedi că mama mea nu este o regină?! Câmpul 
presupunerilor îmi este deschis şi mă afund în el ca într-o 
pădure, cu certitudinea că nu voi ajunge niciodată să zăresc 
acea luminiţă salvatoare care să-mi conducă paşii furişaţi, 
căutările mele disperate! Da, doamnă, cine ar putea vreodată 
să-mi dovedească, oare, că mama mea, femeia laşă şi rea care 
mi-a oferit drept leagăn treptele unei biserici, care m-a 
condamnat la moarte când abia mă născusem, cine deci îmi va 
putea dovedi că această femeie nu era, într-adevăr, o regină 
care dorea să-şi ascundă în mormântul meu secretul greşelii 
sale?! Căci cine sunt eu? Eu, cel pe care dumneavoastră vreţi 
să-l aşezaţi pe un tron? Un copil găsit, doamnă! Un nenorocit pe 


care tatăl şi mama lui l-au renegat în chiar clipa venirii sale pe 
lume, o fiinţă îndoielnică, căreia cei puternici şi mari îi refuză 
strângerea de mână, căruia cei generoşi îi acordă puţină stimă, 
ca o pomană... fiindcă nimeni nu ştie din ce îmbrăţişare 
criminală m-am ivit! O femeie, doar o singură femeie a avut milă 
de mine. Această femeie m-a luat, m-a strâns în braţe, m-a dus 
cu sine, m-a crescut pe picior de egalitate cu fiul sau; a avut 
pentru mine acele surâsuri şi acele mângâieri pe care ar fi 
trebuit să le aibă mama mea; copil fiind, m-a fermecat cu 
bunătatea ei nemărginită; tânăr fiind, când am cunoscut 
nenorocirea naşterii mele, m-a consolat... Această femeie... este 
o mamă adevărată... ea este regina mea... este marea şi nobila 
Jeanne d'Albret... lar dumneavoastră mă întrebaţi dacă o iubesc, 
doamnă! O iubesc aşa cum poate fi iubită o mamă bună! 
Devotamentul meu pentru ea merge până acolo, încât sunt în 
stare să-i ofer tot ce am în lumea asta, adică propria mea viaţă! 
Aş muri fericit, în ziua în care regina mi-ar spune că moartea 
mea i-ar fi necesară, până atunci, doamnă, voi trăi alături de ea, 
în umbra ei, a celei care, singura în lumea asta, mi-a oferit 
afecțiunea ei; voi trăi alături de ea, hotărât să supraveghez pe 
oricine s-ar apropia de ea şi să lovesc cu mâna mea, care, vă 
asigur, nu va tremura, pe cel care mi-ar trezi cea mai mică 
bănuială... Şi, un ultim cuvânt, doamnă şi regină... cât despre 
mama mea, mama mea adevărată, aceea care m-a abandonat, 
tot ce pot să-i doresc este să nu o cunosc niciodată! 

Spunând aceste cuvinte, contele făcu câţiva paşi înapoi, îşi 
încrucişă braţele pe piept şi aşteptă. Poate că încă mai spera ca 
vreun strigăt să spargă pieptul Caterinei. Dar el nu o cunoştea 
deloc pe regină. 

Fără vreo emoție aparentă, fără ca vreo cută a feţei să-i 
tresară, ea se mulţumi să ridice capul. 

— Înţeleg, domnule, spuse ea, înţeleg cât trebuie să fi suferit 
şi vă înţeleg şi afecțiunea pe care i-o purtaţi verişoarei mele, 
Jeanne d'Albret. Văd că nu am fost înşelată. Sunteţi chiar acel 
om cu inima mare care mi-a fost descris. Pot deci să contez pe 
dumneata în privinţa fericirii reginei Navarrei. De asta am 
nevoie. Du-te, conte, vom mai discuta cu altă ocazie despre 
acele proiecte pe care ţi le-am înfăţişat. Acum, mai mult ca 
niciodată, te cred demn de a ocupa tronul Navarrei, dacă Henri 
al Bearnului va accepta un alt regat. Deocamdată, însă, este 


suficient dacă îi vei prezenta reginei, verişoara mea, acele 
propuneri pe care le-am formulat mai adineaori... 

După obicei, Caterina, încheind astfel întrevederea cu contele, 
îi întinse mâna pentru a fi sărutată. Dar, neîndoielnic, Marillac 
nu văzu acest gest. Fiindcă el făcu o plecăciune adâncă, iar 
mâna reginei căzu încet pe braţul fotoliului. 

Marillac se retrase, Ruggieri făcu o mişcare ca pentru a-l 
însoţi. Dar Caterina îl reţinu cu o privire poruncitoare. Îndată ce 
îşi dădu scama că Marillac ajunsese la parter, îl apucă de mână 
pe astrolog. 

— Ştie! spuse ea. 

— Nu cred! abia bâigui Ruggieri. 

— lar eu îţi spun că ştie!... Hai, repede, semnalul! 

— Doamnă! Doamnă, este copilul nostru! 

Îndârjită, ea îl trase spre o fereastră pe care o deschise. 

— Semnalul! urlă ea. 

În această clipă Marillac apăru pe pod. Caterina întrezări 
silueta lui înaltă, dreaptă, elegantă. 

— Îndurare, Caterina! bâiguia tatăl înnebunit. Îndurare pentru 
acest copil, pentru rodul dragostei noastre! adăugă el, sperând 
să mai câştige câteva secunde preţioase într-un asemenea 
moment. 

Caterina, fără a spune nimic, îi smulse un fluier pe care el îl 
purta atârnat de un lănţişor de aur şi îl duse la buze. Era gata să 
sufle, să dea acel semnal de care vorbise... 

Ruggieri o apucă de braţ. 

— Priveşte! spuse el cu voce scăzută. 

În acel moment, dintre ruinele din faţa casei se ridică o 
umbră. Bărbatul astfel întrezărit de Caterina şi Ruggieri îl ajunse 
repede din urmă pe conte, îl luă de braţ şi cei doi se 
îndepărtară. 

— A fost însoţit! spuse Caterina cu un accent de furie care Îl 
înspăimântă şi mai mult pe Ruggieri. 

— Da! răspunse acesta. Şi probabil că a mai pus prin 
împrejurimi şi alţi oameni... Aşa că cei patru spadasini ai noştri 
nu ar ajunge să-şi facă treaba... De altfel, după cum vezi, este şi 
prea târziu... 

Şi astrologul scoase un suspin de uşurare. 

Caterina aruncă furioasă fluierul de perete şi spuse printre 
dinţi: 


— În seara asta mi-a scăpat... dar partida nu este decât 
amânată... Acum ştiu unde să-l găsesc... Ştie tot, René! Cum? 
De la cine? Ah, fără îndoială de la infernala Jeanne d'Albret! 
Numai ea i-a putut spune!... Dar ea, ea de unde ştie?... O, 
trebuie ca acest om să moară... să moară cât de curând... 
trebuie ca Jeanne d'Albret să dispară... 

Se concentră puternic şi căzu într-o profundă meditaţie. Puțin 
câte puţin, chipul i se însenină şi acel surâs teribil îi apăru pe 
buze, surâsul pe care astrologul îl ştia bine... 

— Doamnă, îndrăzni el încercând să-i distragă gândurile, în 
legătură cu arestările pregătite... 

— Nu, nu! rosti ea repede. Coligny şi regele Navarrei să fie 
lăsaţi în pace... Nu înţelegi oare, Rene, că cel care a ieşit de aici 
le va spune că eu cunosc prezenţa lor în Paris? Şi că ei îmi vor 
admira generozitatea?... Haide, haide, cred că lucrurile se vor 
aranja de la sine... Intr-o lună, tot ce înseamnă hughenot mai de 
seamă în Franţa va fi în Paris, în siguranţă deplină... şi atunci... 

Braţul Caterinei se îndreptă înspre fereastră. Buzele ei, care 
se mişcau, părură a arunca asupra oraşului adormit, o tăcută şi 
cumplită anatemă... 

Ruggieri se cutremură. 


XLIII 
CUM SE DISTRA MICUŢUL JACQUES CLÉMENT 


Cavalerul de Pardaillan îl însoţi pe Marillac piuă la poarta 
palatului Coligny. Era pe la miezul nopţii. Pe drum, Marillac, 
răscolit de scena pe care v-am relatat-o, nu scoase decât câteva 
cuvinte. Dar îl rugă pe prietenul său să intre cu el în palat, iar 
Pardaillan fu de acord. 

Contele ceru să fie treziţi de îndată regele Navarrei, Coligny şi 
ceilalţi tovarăşi. 

Viitorul rege Hernie al IV-lea dormea ca un prunc atunci când 
cineva veni să-l scoale: 

— Este vreo luptă? strigă el cu o voce schimbată, sărind din 
pat şi apucându-şi spada. 

— Nu, Sire. Este contele de Marillac, ce vrea să vă facă o 
comunicare de cea mai mare importanţă. 


Tânărul rege al Navarrei scoase un suspin de uşurare şi-şi 
aruncă cât colo sabia. Devenise foarte palid la gândul că, dacă 
cineva îl scoală la miezul nopţii, nu se putea petrece altceva 
decât o încăierare. Şi, în timp ce se îmbrăca, tremura uşor. 
Incepu să râdă şi spuse: 

— Asta-i bună! dar ce ai de tremuri aşa?... Tremură, trupule, 
vei mai vedea tu destule... 

Henri al Bearnului, care avea un curaj moral impresionant, nu 
era, într-adevăr, la adăpostul acestei infirmităţi fizice pe care o 
au toate naturile nervoase: teama de răni, oroarea de a vedea 
sânge. Dar asta nu-l împiedica să fie un bun luptător. 

Indată ce regele, Coligny, Condé şi Andelot se adunară, 
Marillac le aduse la cunoştinţă că regina Caterina de Medici ştia 
unde sunt ei ascunşi. 

— Trebuie să fugim, spuse simplu Coligny. 

— Ba trebuie să rămânem, spuse regele Navarrei cu 
fermitate, dar fără a-şi putea stăpâni tremurul nervos. Din 
moment ce Caterina nu a sfărâmat până acum această casă, 
înseamnă că are nişte intenţii pe care trebuie să le cunoaştem 
cu orice preţ. 

— Maiestatea Voastră are dreptate, spuse Marillac. 

El povesti atunci, punct cu punct, întrevederea sa cu regina. 
Urmă o discuţie îndelungată şi se ajunse la concluzia că regina 
Jeanne, adevărata conducătoare a hughenoţilor, trebuie să fie 
pusă la curent. Propunerile Caterinei fură, de altfel, bine primite 
de Coligny, care visa în mod secret să se încheie pacea şi pe 
care îl entuziasmă ideea de a merge în ajutorul coreligionarilor 
săi din Ţările de Jos. 

Se luă hotărârea ca Marillac să plece cât mai curând posibil, 
adică atunei când se vor deschide porţile Parisului. 

El se duse şi-l regăsi pe Pardaillan, care adormise pe jumătate 
într-un fotoliu, şi îi spuse ce se întâmpla. 

— Şi iată ce te rog pe dumneata, prietene. Absența mea 
poate să dureze o lună de zile. In acest context, nu pot decât să 
mă felicit pentru ideea pe care am avut-o de a te prezenta lui 
Alice. Vei merge să o vezi; îi vei spune că plec să mă întâlnesc 
cu regina Navarrei şi pentru ca suferinţa depărtării să-i fie 
îndulcită, spune-i că socotesc să pot profita de această călătorie 
pentru a-i vorbi reginei Jeanne de dragostea noastră. Este foarte 
probabil ca regina Jeanne să vină la Paris; în acel moment, sper 


că nimic nu va mai sta în calea dorinţei mele de a mă căsători 
cu Alice. Acestea sunt, prietene, veştile bune pe care te rog săi 
le duci celei pe care o iubesc atât de mult. Spuse de dumneata, 
preţul lor va creşte şi mai mult. 

Cei doi prieteni mai petrecură o oră trăncănind despre ceea 
ce-i interesa mai mult pe lume, Pardaillan despre Loise, Marillac 
despre Alice de Lux. Apoi se îmbrăţişară, iar cavalerul se 
îndreptă spre palatul Montmorency pentru a se odihni puţin. 

Cât despre Marillac, acesta plecă, aşa cum se stabilise, dis-de- 
dimineaţă. 

Câteva zile mai târziu, în Paris începu să se răspândească 
zvonul că pacea de la Saint-Germain, aşa şchioapă şi prost 
întocmită cum era, va deveni în curând foarte fermă şi de-a 
dreptul inamovibilă. Regina dădea exemplu şi susţinea, sus şi 
tare, în faţa Curţii, că era o crimă să se verse atâta sânge în 
numele religiei. Regele vâna mistreți, fericit de a se fi încheiat 
odată pentru totdeauna supărările provocate de război. In 
biserici, predicatorii nu făcură scandal; iar cei mai înrăiţi catolici 
păstrau tăcerea, ca şi cum ar fi ascultat de un ordin... 

Îndată, o veste şi mai bună: se auzi că regele Henri al 
Navarrei se va însura cu Margareta de Franţa şi că nişte serbări 
măreţe vor avea loc în cinstea acestui eveniment; că Jeanne 
d'Albret îşi va face intrarea în Paris, escortată de toţi hughenoţii 
mai importanţi din regat. 

Poporul, bunul popor, se miră că, după ce s-a dorit atât de 
mult şi atât de tare exterminarea hughenoţilor, Curtea i-a luat 
deodată în braţe şi îi susţine cu atâta ardoare. Şi, fiindcă 
pasiunea religioasă îi fusese împinsă până la extrem, fu 
dezamăgit de această nouă stare de lucruri. 

Oricum ar fi stat aceste lucruri, către sfârşitul lui iunie, un 
număr considerabil de hughenoți vestiți se plimbau ziua-n 
amiaza, mare prin Paris, se află că amiralul Coligny sosise şi, 
lucru de-a dreptul fantastic, domnul de Guise îl îmbrăţişase! 

Dar toate acestea la timpul şi la locul lor; să nu anticipăm, 
cum se spune în vechile romane! 

În toată această perioadă, cavalerul de Pardaillan hoinărea 
prin Paris cu sufletul plin de tristeţe. 

Toate căutările sale pentru a o regăsi pe Loise nu ajunseseră 
la niciun rezultat. 

Mareşalul de Montmorency, din ce în ce mai întunecat, 


începuse să-şi piardă orice speranţă. Şi sărmanul cavaler ajunse 
să-şi spună că, fără îndoială, Loise şi mama ei fuseseră duse în 
cine ştie ce fund de provincie. 

Cât despre tatăl său, nu numai că nu apăruse cu veştile pe 
care i le promisese, dar dispăruse cu desăvârşire... 

De multe ori încercase cavalerul să pătrundă în palatul 
Mesmes pe calea prin care reuşise prima oară. Dar degeaba 
dădu el ocol palatului, degeaba sări peste ziduri, în grădină, căci 
niciodată nu reuşi să zărească mutrişoara drăgălaşă a 
Jeannettei, nici profilul grotesc al lui Gilot, nici figura scheletică a 
intendentului; porţi, uşi şi ferestre rămâneau cu încăpățânare 
închise. 

Cât despre Marillac, acesta era departe, îndeplinindu-şi 
misiunea pe lângă Jeanne d'Albret. 

În chiar ziua plecării prietenului său, cavalerul îşi ţinuse 
promisiunea făcută acestuia, şi se dusese să o vadă pe Alice de 
Lux. Aceasta îl întâmpină cu un soi de bucurie febrilă, care era 
rară la această femeie, atât de obişnuită să fie extrem de 
prudentă. Primul său cuvânt fu o întrebare, dorind să afle dacă 
iubitul ei logodnic nu a fost aşteptat când plecase de la ea. 

— Liniştiţi-va, doamnă, răspunse Pardaillan; totul s-a petrecut 
cât se poate de bine. lar domnul conte nu a fost silit să se apere 
trăgându-şi sabia din teacă, fiindcă nimeni nu avea de gând să 
ne atace. 

— Şi totuşi, domnule, veniţi singur... spuse Alice. 

Atunci Pardaillan începu să-i povestească cum un gentilom 
necunoscut îi acostase, cum acest gentilom îl invitase pe conte 
să îl urmeze până la regină... 

— La regină! strigă Alice cutremurându-se. La Luvru?... Ah! nu 
va mai ieşi de acolo! 

— Nu, nu la Luvru, doamnă, ci într-o anumită casă de pe 
podul de lemn. Şi a ieşit de acolo întreg, aşa cum am putut 
constata eu însumi, care l-am aşteptat la uşă şi apoi l-am însoţit 
până la palatul din strada Béthisy. 

— Şi, reluă Alice ezitând tulburată, nu v-a spus nimic despre 
această întrevedere ciudată? 

— Ba da. Contele este însărcinat cu o misiune secretă pentru 
regina Navarrei. A fost nevoit să părăsească dis-de-dimineaţă 
Parisul şi mi-a cerut să vin la dumneavoastră pentru a vă spune 
acest lucru şi a vă linişti. 


Alice se albise la faţă. Îşi muşcă buzele. Mii de întrebări pe 
care nu îndrăznea să le formuleze i se născură în suflet. 
Cavalerul urmări cu atenţie aceste semne ale emoţiei. Vagile 
bănuieli pe care le avusese în privinţa lui Alice începură să 
prindă tot mai multă consistenţă. Şi atunci luă hotărârea să o 
urmărească, să ştie ce era cu adevărat această femeie. 

Un singur lucru îl liniştea: era foarte evident că ea îl iubea 
sincer, din toată inima, pe Marillac. 

Dar atunci, ce înseamnă această tulburare? 

Pe tonul cel mai natural din lume, îşi încheie misiunea, 
spunându-i: 

— Dar asta nu e totul, doamnă. Prietenul meu m-a însărcinat 
să vă spun că va profita de această călătorie la regina Jeanne, 
pentru a-i aduce la cunoştinţă dragostea pe care v-o poartă... 

Abia sfârşi Pardaillan aceste cuvinte, că Alice începu să 
tremure convulsiv. O paloare mortală se răspândi pe chipul ei şi, 
cu o voce întunecată, ca rosti: 

— Sunt pierdută! 

— Fără îndoială că nu m-aţi înţeles bine, doamnă! strigă 
Pardaillan. Domnul conte este hotărât să-i ceară reginei 
permisiunea de a se căsători cu dumneavoastră îndată ce se 
întoarce la Paris... Mă gândeam că vă voi face o mare bucurie... 

— Da... într-adevăr... este o mare bucurie, bâigui Alice. Ah, 
mor! 

— Pe Filat! îşi pierde cunoştinţa! Hei! Ajutor! strigă Pardaillan. 

Alice de Lux, într-adevăr, căzuse pe spate, leşinată. Rămase 
nemişcată, ca moartă. Şi cavalerul, cu un amestec de nedescris 
de milă şi de îndoială, văzu că, în leşinul ei, două lacrimi care se 
prelingeau pe obrajii decoloraţi ai nefericitei erau singurele 
semne că ea mai trăia. 

La strigătele lui, bătrâna Laura intră speriată; de altfel, 
ascultase totul la uşă. 

— Nu vă neliniştiţi, spuse ea cu un surâs care i se părului 
Pardaillan bizar, nepoata mea are adeseori asemenea amețeli; 
cea mai mică emoție, teama sau... bucuria o fac să cadă în 
această stare; dar nu se va întâmpla nimic... 

Şi vorbind astfel, bătrâna scăldă în oţet tâmplele lui Alice şi se 
strădui să o facă să înghită câteva picături dintr-un elixir aflat 
într-un flaconaş. 

— Ah, spuse maşinal Pardaillan, doamna este nepoata 


dumneavoastră? 

— Da, domnule... singura rudă care mi-a mai rămas... Ah!... 
iată că îşi revine... Haide, copila mea, de ce te agiţi astfel... Ţi s- 
a întâmplat ceva... poate vreo nenorocire?... vreo durere, 
poate? 

Alice, deschizând ochii, îl zări pe cavaler. 

— Nu, răspunse ea făcând un efort aproape sublim. 

— Atunci o bucurie? insistă cumplita bătrână. 

— Da! rosti Alice cu o voce în care se putea descifra o 
cumplită notă de suferinţă. 

În clipa următoare, ea păru să-şi fi recăpătat puterile. De 
altfel, îi revenise şi sângele rece şi îşi recâştigă şi acea forţă 
sufletească ce făcea din ea o femeie extraordinară. Discret, 
cavalerul vru să se retragă. Dar ea îl reţinu şi vru să afle în 
amănunt tot ce ştia acesta; îl puse să-i repete de câteva ori 
cuvintele contelui, iar Pardaillan trebui să ia de la capăt 
povestirea întâmplărilor din timpul nopţii şi a incidentelor la care 
asistase. Alice ascultă totul cu o atenţie susţinută care, după 
leşinul ei, i se păru cavalerului demnă de luat în seamă. 

În sfârşit, el se retrase mai intrigat ca niciodată, promiţându-şi 
să descifreze misterul care se ascundea aici. Dar când, după 
câteva zile, reveni dorind să-i mai facă o vizită lui Alice, găsi 
casa încuiată, la fel ca palatul Mesmes. Îi întrebă pe vecini, dar 
nimeni nu putu să-i spună nimic. 

Aşa că astfel se trezi Pardaillan complet, izolat în Paris. 

Nu îi mai rămăsese decât mareşalul de Montmorency. 
Petrecură împreună ore întregi să încropească planuri de 
căutare, care nu fu dus niciunul la bun sfârşit. 

Cavalerul, fără nicio treabă, plictisit de moarte, îşi petrecea 
deci tot timpul liber plimbându-se prin oraş, rumegând diverse 
proiecte, dar nezărind şi neauzind nimic care ar fi putut să-l 
pună pe o pistă... 

Din fericire, nu fu niciodată zărit de cei care aveau atâta 
interes să-l vadă, dar care, de altfel, îl credeau mort. 

Nu-l întâlni nici pe Maurevert, nici pe vreunul dintre favoriţii, 
„Micuţii“ ducelui d'Anjou. 

Într-o zi, după ce trecuse podul şi hoinărea prin cartierul 
Universităţii, întâmplarea îl conduse pe colina Sainte-Geneviève, 
pe o străduţă singuratică ce trecea pe lângă zidul mănăstirii 
carmeliţilor, pe partea stângă a acesteia. 


Diferite căsuțe de sprijineau de zidurile  adăpostului 
dungaţilor. Ba chiar unele dintre el, printr-o uşă, situată în 
spate, comunicau cu mănăstirea. In general, erau dughene pe 
care călugării le subvenţionau în mod secret şi în care se 
vindeau obiecte de cult, cum ar fi mătănii sau iconiţe, după un 
obicei care s-a perpetuat până în zilele noastre în jurul marilor 
biserici. 

Într-una din aceste dughene se făceau flori artificiale, din 
acelea cu care se împodobesc altarele bisericilor: buchete 
enorme, strălucitoare, cu frunze aurite. 

În ziua respectivă, fiind foarte cald, oamenii din dugheană 
lucrau în pragul uşii, pe stradă, la umbra înaltelor ziduri ale 
mănăstirii. 

Un om, un bărbat părea să îndrume munca a două femei şi o 
fată, foarte preocupaţi să finiseze florile şi imitaţiile de ramuri 
de diverşi arbuşti. 

La câţiva paşi de acest grup, un copil muncea singur... 

Pardaillan se opri să-l privească. 

Într-adevăr, băiatul atrăgea atenţia prin inteligenţa deosebită 
care i se putea citi în ochii întunecaţi. Era palid şi plăpând. 
Degaja în jur o indescriptibilă tristeţe. Dar, în această clipă, 
părea fericit, sau cel puţin mulţumit, fiind absorbit într-atât de 
ceea ce făcea, că îşi uitase amărăciunea. 

Cu ochii aţintiţi asupra lucrului, cu degeţelele harnice, cu 
fruntea scăldată în sudoare, scosese puţin limba afară printre 
dinţi, aşa cum fac copiii care se îndeletnicesc cu o treabă care-i 
interesează în mod special. Din când în când, îşi îndepărta 
mânuţele în care ţinea rămurica la care lucra, şi o examina 
închizând puţin ochii; apoi rectifica amănuntele care i se păreau 
mai puţin reuşite, iar munca reîncepea şi mai pasionată, şi mai 
înverşunată. 

Era foarte evident că acest băieţaş avea un suflet de artist. 
Aceasta nu se vedea doar în ochii săi adânci şi contemplativi, 
din gesturile sale de o frumuseţe estetică naturală, ci în acelaşi 
timp din strania perfecţiune a lucrului care-i ieşea din mâini. 

— Micuţul meu Clement, spuse una dintre fete, ai grijă să nu 
te mai înţepi ca ieri... 

Grupul de lucrători care muncea în pragul uşii îl privea din 
când în când cu o milă dispreţuitoare şi cu ridicături indulgente 
din umeri. Într-adevăr, aceştia făceau frunze de aur, totdeauna 


aceleaşi, şi flori geometrice, buchete pentru vasele din biserici. 

Copilul, din contră, se înverşuna să dea impresia de 
naturaleţe. Ba chiar şi întrebuința o rămurică adevărată, o 
crenguţă uscată, plină cu spini, care îi servea drept schelet, şi 
pe care se străduia să o facă din nou asemenea uneia pline de 
viaţă, punându-i mici frunzuliţe plăpânde şi tremurătoare şi 
floricele care, de la doi paşi, păreau naturale. 

Fără a şti de ce, Pardaillan se interesă de această muncă, 
fiind puternic emoţionat. 

Se apropie de băieţel, se aplecă şi examină de aproape 
rămurelele pe care copilaşul le punea deoparte, pe măsură ce 
termina să le pună floricele şi frunzuliţe. Erau deja acolo foarte 
multe, un braţ. 

Copilul, adâncit în muncă, nu băgă de seamă această figură 
care se aplecase asupra lui. In sfârşit ridică ochii, examină o 
clipă chipul surăâzător al străinului şi, găsindu-l, desigur, pe 
gustul său, îi zâmbi la rândul lui. 

— Ce faci acolo, micuţule? îl întrebă atunci cavalerul. 
Munceşti? 

— O, nu, domnule, mă distrez. Eu încă nu ştiu să muncesc. 

— Chiar aşa? Dar ceea ce faci este foarte frumos... 

Ochişorii copilului străluciră de plăcere. Işi întinse braţul în 
care ţinea rămurica la care lucra şi spuse cu un accent de 
admiraţie: 

— Este păducel. 

Gheaţa se rupsese. Cavalerul se lăsă pe vine în apropierea 
copilului. Se distra acum şi el! indrepta vârfurile rămurelei, 
punea floricelele tremurătoare pe tija lor de fier. 

— Păducel... spuse el. Dar pentru ce îl faci? 

— Ei... Păi am şi eu o grădină, o grădină mică, ce este numai 
a mea. 

— Unde anume? 

— Acolo, în marea grădină a mănăstirii, chiar lângă capelă. 
Părintele grădinar mi-a dat-o şi mi-a spus că pot să plantez 
acolo tot ce vreau. 

— Şi vrei să plantezi acolo păducelul? întrebă zâmbind 
Pardaillan. 

— O! nu! Păducelul este doar pentru a o împrejmui... Pentru 
ca să nu poată, intra niciun frate călugăr în ea. 

— Dar de ce nu pui acolo păducel, adevărat?... Şi, pe urmă, 


păducelul nici nu înfloreşte în acest anotimp... 

— Păi vezi! tocmai asta este!... Păducelul meu va fi înflorit tot 
timpul... vezi bine! Eu însumi fac floricelele, eu le prind... 

— Văd. Şi păducelul tău este într-adevăr deosebit de frumos. 

— Nu-i aşa? spuse micul artist, încântat de această aprobare, 
de altfel pe deplin meritată. Şi-apoi, dumneata nu ştii? 

— Nu micuţule, nu ştiu... 

— Ei bine, ascultă: eu nu am mamă... Dar ştii de ce? 

— Nu, copilul meu, răspunse emoţionat cavalerul. 

— Bunul prieten mi-a spus-o. Nu am mamă fiindcă ea a 
murit... Dumneata ştii ce înseamnă să fii mort?... Nu ştii? Ei 
bine, te pune în pământ... Mama mea este în pământ, la 
cimitirul Inocenţilor... Bunul prieten mi-a spus... 

— Sărman micuţ, spuse Pardaillan cu ochii umeziţi. 

— Clement, spuse aceeaşi fată de mai adineaori, intră în 
mănăstire ca să te amuzi de-acuma... 

Copilul plecă fruntea, păstră o clipă tăcerea, preocupat să îşi 
adune toate rămurelele cu ţepi, un spin îl zgârie la un deget. O 
picătură de sânge apăru şi căzu, înroşind una dintre floricelele 
albe. 

— Te doare, nu? întrebă cavalerul. 

— Ei aş, asta nu-i nimic, spuse copilul cu gravitate. Mă înţep 
de multe ori ca acum. Vezi, una, două... cinci... zece flori de 
păducel au sânge pe ele. Tot este sângele meu... este pentru 
mama mea... 

Cavalerul rămase cu gura căscată, fără a găsi vreun cuvânt 
nimerit acestei dureri. lar micul artist continuă: 

— Dar nu ştii ce vreau să fac? Când voi avea destul păducel, 
când îl voi pune pe tot în jurul grădiniţei mele şi voi face astfel 
un tufiş mare, maare, maaare, într-o zi o să-l iau pe tot şi mă voi 
duce acolo cu el, unde mama mea este în pământ... îl voi pune 
acolo... 

— În cimitirul Inocenţilor? 

— Da. Bunul prieten mi-a spus că este acolo; dar i-a trebuit 
cam multă vreme ca să mi-o spună... În acest fel, mama mea va 
fi mulţumită, nu-i aşa? 

— Sigur că da, micuţule, foarte mulţumită. 

Discuţia se opri aici, copilul reapucându-se de lucru cu o 
asemenea concentrare, încât cavalerul nu mai avu curajul să-l 
deranjeze cu întrebări nelalocul lor. 


Când se retrăgea, auzi clopotul mănăstirii bătând. Întorcându- 
se, văzu lângă băieţaş un călugăr palid care-l apucă pe acesta 
de mânuţă, iar cavalerul îl auzi spunându-i: 

— Hai, micul meu Jacques, a sosit vremea să vii înapoi... 

— Bun, se gândi cavalerul, s-ar părea că micuțul meu prieten 
se numeşte Clement şi Jacques. 


XLIV 
PIVNIŢELE PALATULUI MESMES 


Îl vom lăsa, pentru moment, pe domnul de Pardaillan fiul să-şi 
continue căutările, pentru a ne ocupa de domnul de Pardaillan 
tatăl. Ce se întâmplase cu el? De ce nu mai încercase să-şi 
revadă fiul? Îl urmase oare pe mareşalul de Damville undeva, în 
fundul vreunei provincii îndepărtate? Acestea erau întrebările pe 
care şi le punea, în mod inutil, cavalerul; dar îi era imposibil să 
le găsească vreun răspuns. Datoria noastră, însă, este aceea de 
a da acest răspuns, datorită acestui dar de a ne putea afla 
pretutindeni, care constituie unul dintre cele mai mari farmece 
ale romanului. 

Şi, pentru aceasta, ne vom transporta la palatul Mesmes a 
doua zi după ce François de Montmorency, însoţit de pristavul 
său, veni să-şi provoace fratele la luptă, adică la judecata lui 
Dumnezeu. 

Henri, ascuns după o perdea a unei ferestre, asistase la 
provocare fără a schiţa niciun gest. Doar păli când pristavul bătu 
mănuşa în poartă. Insulta era foarte gravă şi definitivă. Dar 
poate că Damville socotea că nu sosise încă momentul pentru a 
o ridica, fiindcă dădu ordin, ca mănuşa să rămână acolo unde 
era. 

De altfel, palatul trebuia să treacă drept nelocuit. Cea mai 
mare parte a servitorilor fuseseră trimişi într-o altă locuinţă pe 
care o avea mareşalul, în strada Fosses-Montmartre, nu departe 
de mlaştina de la Grange-Batelière. Acolo fusese trimisă şi mica 
garnizoană a palatului. Aşa că nu se mai aflau în jurul lui 
Damville decât vreo trei sau patru soldaţi, un ofiţer, bătrânul 
Pardaillan şi doi servitori. Jeannette, promovată la rang de 
bucătăreasă, pregătea masa pentru toată această lume, luând 


precauţiile necesare atunci când era nevoită să iasă din casă. 
De altfel, palatul era foarte bine aprovizionat. 

D'Aspremont, rănit, fusese dus în locuinţa din Fossés- 
Montmartre. 

A doua zi după acea provocare, deci, mareşalul de Damville, 
care avea pentru Orthes o deosebită afecţiune, atâta câtă, 
desigur, îi stătea în puteri să aibă pentru cineva, se duse să-l 
vadă pe rănit şi avu cu acesta o lungă convorbire, în care fu mai 
ales vorba despre Pardaillan. Mareşalul se întoarse gânditor la 
palatul Mesmes şi ceru să fie chemat la el Pardaillan. 

— Domnule de Pardaillan, îl întrebă el, ştii ce persoane se 
găseau în trăsura care a fost atacată în noaptea aceea, când am 
plecat împreună, îndată ce ieşisem pe poartă! 

— Habar nu am, domnule, spuse Pardaillan tresărind. 

— Dar cine avea interesul să o atace, nici asta nu o ştii? 

— Cât despre asta, pot să vă răspund, fiindcă tocmai 
dumneavoastră, m-aţi lămuriţi în această privinţă: fratele 
dumneavoastră, mareşalul. 

— Daa... Şi nu mi-ai afirmat, oare, că fiul dumitale nu poate să 
fie de partea mea, fiindcă este de partea mareşalului? 

— Intr-adevăr, monseniore... dar aceste întrebări... 

— Aşteaptă, domnule. Mi-ai spus că l-ai urmărit pe bărbatul 
care ne-a aşteptat şi ne-a atacat... 

— Până la poarta Bordet, monseniore. 

— Şi că acolo l-ai străpuns cu o lovitură de sabie, nu-i 
adevărat? 

— Este exact, monseniore, spuse bătrânul Pardaillan care, 
răsucindu-şi vârful mustăţii, simţi cum încep să-l treacă toate 
căldurile. 

— Ei bine, domnule, spuse brusc şi schimbând tonul 
mareşalul, bărbatul pe care l-ai omorât o duce de minune! 

— Ah! ia te uită, ce noutate! spuse cu răceală bătrânul soldat 
care, cu un gest iute, se asigură că pumnalul şi sabia erau la 
locul lor şi gata de folosinţă. 

— Vezi că ştiu tot. Şi mai ştiu şi altceva. Vrei cumva să-ți 
spun? 

— Monseniorul este astăzi atât de binevoitor, că îi voi fi 
pentru totdeauna îndatorat... 

— Buun! Ştii cum se numeşte bărbatul pe care nu l-ai urmărit 
până la poarta Bordet, cu care te-ai dus braţ la braţ la cârciuma 


Ciocanul care trozneşte, pe care nu l-ai străpuns dintr-o lovitură 
şi care tot dă târcoale palatului, astfel încât îl voi prinde şi îl voi 
biciui? 

— Aş fi încântat să aflu, monseniore! 

— Ei bine, se numeşte cavalerul de Pardaillan şi este fiul 
dumitale! 

— Acelaşi care v-a salvat din mâinile bandiţilor? întrebă 
soldatul bătrân cu o naivitate şi o insolenţă admirabile. 

O clipă, mareşalul rămase fără voce. 

Se aşteptase să-l vadă pe Pardaillan pălind, şi iată că acesta îi 
râdea în nas! 

Avu o mişcare furioasă. Pardaillan îşi trase pe jumătate 
pumnalul. 

— Să nu ne supărăm, reluă întunecat Damville, sau cel puţin 
încă nu... Să vedem: ceea ce ţi-am spus până acum este exact? 

— Din moment ce aşa spuneţi, dumneavoastră, monseniore, 
aş da dovadă de prea multă îndrăzneală să afirm contrariul. 
Dumneavoastră spuneţi că fiul meu v-a atacat, atunci aşa 
trebuie să fie. Spuneţi că l-am însoţit. Este posibil. Nu-mi 
rămâne decât să vă felicit pentru cât de bine sunteţi informat. 
Vă credeam înconjurat de gentilomi şi de luptători; dar, după cât 
se pare, sunteţi înconjurat numai de turnători, de spioni... Mi-aţi 
apărut ca un războinic, un conducător politic; vă descopăr a fi 
un conducător de zbiri... 

— Pardaillan! 

— Monseniore! 

Cei doi bărbaţi se măsurară din priviri. Şi de această, dată cel 
care fu silit să-şi plece privirile fu marele senior, care-şi lăsă 
ochii în jos în faţa aventurierului. Pardaillan continuă: 

— Limbajul meu vă displace, monseniore! E greşeala mea... 
Cum adică! Mă aflu în faţa celei mai proaste soluţii! Ca să vă 
rămân fidel, risc să ajung duşmanul fiului meu, adică al fiinţei pe 
cave o iubesc şi o admir cel mai mult în lumea asta! Îmi dau 
toată silinţa să împac interesele dumneavoastră cu ale lui! 
Pentru a nu vă provoca o nelinişte, inutilă, de altfel, îmi pun la 
treabă imaginaţia, şi acum poftim! Dumneavoastră îmi reproşaţi 
că nu mi-am străpuns copilul cu sabia! Pe toţi dracii, 
monseniore, sabia mea este gata să dea acea lovitură 
iscoadelor dumneavoastră, celor care n-au altceva mai demn de 
făcut. Nu se va schimba decât persoana mortului, asta-i tot. 


Mareşalul îl măsura cu privirea lui întunecată pe viteazul 
sărăntoc, care îl privea cu o îndrăzneală uimitoare. 

— Pardaillan, spuse el deodată, dar problema nu este asta... 

— Dar care, monseniore? 

— Fiul dumitale trebuia să ştie ce persoane se aflau în 
trăsură... 

— Habar nu am, monseniore! 

— Haide-hai! Nu-ţi mai pune din nou fantezia la treabă, cum 
spuneai! Şi, nu numai că ştia, dar ţi-a şi spus! 

— Vă înşelaţi, monseniore! 

Mareşalul făcu doi paşi mari şi, ajuns lângă Pardaillan, îl privi 
drept în ochi, ca şi cum ar fi vrut să-i smulgă adevărul care 
zăcea în sufletul bătrânului, apoi reluă cu o voce tremurată din 
pricina furiei: 

— Şi cine ştie dacă nu eşti înţeles cu el! Cine ştie dacă, de 
fapt, nu m-aţi urmărit amândoi, nu m-aţi spionat? Da, spionat! 
Jupâne om fidel, mă trădezi! Dumneata şi fiul dumitale! Ştii 
unde a fost dusă trăsura! Ştii ce conţinea! Şi în cârciuma unde 
v-aţi dus, în acel cuib de banditi, aţi pus la cale cine ştie ce plan! 
Fiul lângă Montmorency, tatăl lângă Damville... Lucrurile se vor 
aranja de la sine... Domnule de Pardaillan, pe dumneata şi pe 
fiul dumitale vă consider nişte mârşavi! 

Bătrânul Pardaillan se îndreptă, făcându-se palid la faţă. 

— Monseniore, spuse el cu o voce cumplit de liniştită, voi 
considera această jignire drept nulă şi neavenită, atâta vreme 
cât nu veţi ridica mănuşa care vă atârnă la poartă. 

Damville ţâşni, nebun de furie, şi-şi ridică pumnalul asupra lui 
Pardaillan. 

În această clipă, Henri de Montmorency suferea chiar mai 
mult decât atunci când îl urmărise pe pristavul lui François 
bătându-i în cuie mănuşa la poartă; adeseori, amintirea unei 
injurii face mai mult rău decât jignirea în sine. 

In plus, bănuiala că cei doi Pardaillan descoperiseră locul în 
care o ascunsese pe Jeanne de Piennes îi devenise imposibil de 
suportat. Încă de la începutul acestei întrevederi era hotărât să 
scape de tată, aşteptând să poată să facă acelaşi lucru şi cu fiul. 

Reproşul făcut lui Pardaillan nu fu, deci, decât pretextul 
uciderii acestuia. 

Aşa încât bătrânul soldat nici nu-şi terminase bine spusele, că 
mareşalul, rupând cu o mişcare furioasă lănţişorul care-i ţinea 


atârnat la brâu pumnalul, se repezi asupra acestuia, cu arma 
ridicată. Pardaillan îl aşteptă bine înfipt în pământ. Braţul ridicat 
al mareşalului nu reuşi să-l lovească, fiindcă el îl apucă şi-l 
strânse puternic de încheietură; o strânse puternic, aproape 
sfărâmând-o, aşa că pumnalul căzu. Henri scoase un urlet. 

— Monseniore, spuse Pardaillan, aş putea să vă ucid, este 
dreptul meu; vă las însă să trăiţi, pentru a putea spăla jignirea 
aruncată de fratele dumneavoastră; mulţumiţi-mi! 

Era înspăimântător, aşa palid, cu perii mustăţii zbârliți, cu 
ochii scânteietori, dar nemişcaţi. 

— Ba tu vei muri! urlă Henri. La mine! La mine! 

— Deci, luptă! spuse Pardaillan, care, cu un gest amplu, îşi 
trase sabia din teacă. 

In aceeaşi clipă, toţi cei care se mai găseau în palat năvăliră 
în încăperea în care răsunau strigătele stăpânului. Pardaillan 
constată că, în afara mareşalului, mai erau împotriva lui şase 
oameni înarmaţi. 

— Pe el! Pe el! urla Henri, fără cruţare! 

— Moarte! Moarte! repetară cei cinci soldaţi şi ofiţerul care îi 
conducea. 

Pardaillan, trasând un semicerc amplu cu spada, ţâşni în 
colţul stâng al încăperii. 

— Aici, haită! strigă el. 

Cei care-l atacau se năpustiră înspre el, lăsând astfel liberă 
uşa. Asta şi dorea Pardaillan. Cât ai clipi din ochi îşi luă spada 
între dinţii puternici ca aceia ai unui lup, apucă în mâini un 
fotoliu enorm şi-l aruncă din toate puterile asupra atacatorilor, 
care ajunseră în fundul camerei. In aceeaşi clipă, îşi luă din nou 
spada în mână şi trecu pragul odăii, izbucnind într-un hohot de 
râs. 

Din câteva salturi, ajunse în capătul scării principale, urmat 
îndeaproape de haita înnebunită. Acolo se găsea o uşă care 
dădea înspre curte. Se repezi la ea pentru a o deschide. 

— Nenorocire! urlă el. 

Uşa era închisă. 

— Pe el! Pe el! e al nostru! striga ofiţerul. 

— Omoară-l! Omoară-l! urla Henri de Damville. 

În capătul scării, spre stânga, începea coridorul care ducea 
către oficiul aflat în spatele palatului; de acolo Pardaillan putea 
ajunge în grădină, iar acolo, era salvat... dar la prima privire pe 


care o aruncă putu să zărească că şi această uşă era închisă. 

Era prins în acest spaţiu îngust şi lung, având în faţa lui şapte 
bărbaţi puternici şi bine înarmaţi şi în spate o uşă ferecată. 

Atunci îşi calculă şansele. Coi care-l atacau nu mai puteau să-l 
învăluie; nu puteau veni decât trei odată, iar atunci se şi 
încurcau unul pe altul. 

— La nevoie, îşi spuse el printre dinţi, poate că voi reuşi să-i 
omor unul după altul. 

Aceasta îi fu hotărârea, neavând decât alternativa, sau a unui 
carnagiu, sau a morţii. 

In acest timp, loviturile plouau asupra lui. Le para, riposta în 
fiecare clipă, iar lunga lui sabie se înfigea în mulţimea celor 
care-l atacau; un soldat era rănit, ceilalţi scoteau urlete 
cumplite, căci pe atunci se ignora arta mai elegantă de a se 
bate în tăcere. 

Pardaillan nu dădea înapoi decât atunci când era absolut 
obligat. Desigur că îşi dăduse seama că, dacă se va lăsa împins 
până la uşa din fundul coridorului, va fi ucis acolo fără nicio 
îndoială, căci nu se va mai putea apăra. Atâta vreme cât mai 
avea loc, el putea, din contră, să se apere, să-şi pregătească 
loviturile, să le pareze pe cele care îi erau destinate. 

O spadă îl atinse la umăr şi îi sfâşie vesta. 

Rana îi sângera uşor. 

Pardaillan trânti o înjurătură. 

Dăduse deja înapoi cinci paşi; deocamdată doar trei dintre cei 
care-l atacau erau răniți; e adevărat că unul era scos din luptă, 
căzut la pământ, horcăind. 

In această clipă simţi o ciudată greutate la mâna dreaptă: era 
rana pe care i-o făcuse d'Aspremont şi care se deschisese. 

Luă spada în mâna stângă, spunându-şi: 

— Cred că sunt încolţit, asemenea cerbului. 

In acelaşi timp, însă, continua să urle, după obiceiul de pe 
atunci, care era odinioară şi obiceiul eroilor lui Homer: 

— Javre mizerabile! Mişeilor! Bandiţi prefăcuţi! Fătălăilor! 
Stăpânul vostru nu a fost în stare să vă înveţe cum se ţine 
spada în mână! Inapoi, slugoilor! Valeţi nenorociţi! Haide, uitaţi- 
vă cum se loveşte cu spada! 

Un soldat căzu. 

Dar de data asta, vesta lui Pardaillan fu sfâşiată în dreptul 
sânului şi el simţi cum sângele începe să i se prelingă pe piept. 


— Pe el! Pe el! ţipa Henri! E la strâmtoare! Acum! 

— A noastră-i fiara! strigau ceilalţi. 

Toate astea făceau, în acest culoar strâmt şi întunecat, 
împreună cu ecoul spadelor care se încrucişau, cu loviturile seci, 
cu horcăiturile, cu înjurăturile de nereprodus, un vacarm 
îngrozitor. 

Vârful unei spade îl răni pe aventurierul nostru la pumnul 
stâng în momentul în care, după ce fandase puternic în direcţia 
ofițerului, se îndrepta. Ofiţerul se rostogoli la pământ, mai 
zvâcni o dată, iar apoi îşi dădu sufletul.. Răsunară urlete 
înspăimântătoare. 

Pardaillan nu mai avea decât patru oameni în faţă. 

Dar era extenuat de-a dreptul; mâna stângă îl durea 
îngrozitor; fu nevoit să apuce din nou spada cu dreapta; gâfâind, 
se sprijini cu stânga de perete, i se puse ceaţă pe ochi. Era gata 
să cadă... Mai dădu doi paşi înapoi pentru a evita o lovitură 
furioasă a lui Damville. Fu însă în aceeaşi clipă lovit la un 
genunchi de un soldat. 

— S-a sfârşit, murmură el aruncând o privire sângeroasă. Dar 
spada îi căzu din mână. 

Era clipa în care sărise înapoi, sprijinindu-se cu mâna de 
perete. Deodată, simţi că peretele se întredeschide, zări o gaură 
neagră înaintea lui, aproape de el, şi, la capătul puterilor, 
aproape leşinat, se lăsă să cadă! 

— Incuiaţi uşa! strigă Henri. Lăsaţi-l să crape în pivniţă! 

Soldaţii îl ascultară; uşa fu închisă şi zăvorâtă. 

Şi atunci liniştea se înstăpâni în palatul Mesmes. 

Intr-adevăr, într-o pivniţă se rostogolise bătrânul Pardaillan - 
chiar în pivniţa în care fusese închis şi fiul său. Sprijinindu-se cu 
mâna de uşa care era doar trasă, şi nu închisă, el o deschisese 
şi se lăsase să se prăbuşească înăuntru, într-un ultim efort al 
instinctului său vital. 

Pardaillan se rostogolise pe scări şi rămăsese întins, fără 
viaţă, pe pământul pivniţei. Dacă mareşalul l-ar fi urmat, nu i-ar 
fi rămas decât să înfigă în el pumnalul pentru a-i lua viaţa. Dar 
Damville nu bănuia cât de puternic era lovit turbatul. El se 
temea de o luptă în întunecimea pivniţei, când trupa lui era atât 
de redusă, şi fu încântat de buna inspiraţie pe care o avusese de 
a-l închide pe Pardaillan în această pivniţă, care avea să se 
transforme în mormânt. 


„În câteva zile, îşi spunea el, nu va mai fi decât un cadavru pe 
care voi pune să-l arunce în Sena şi totul va fi terminat!“ 

In acest timp, bătrânul Pardaillan nu mişca. Pierdea o groază 
de sânge din rănile deschise şi risca să moară astfel, epuizat. 
Dar aceşti vechi luptători aveau un suflet tare ca piatra! La 
capătul unei ore de leşin, corpul întins la capătul scării începu să 
mişte: mai întâi, mâinile, apoi picioarele; în sfârşit, îşi ridică şi 
capul; apoi, în sfârşit revenindu-şi în fire datorită răcoarei din 
pivniţă, vagabondul nostru se ridică în capul oaselor, îşi trecu 
mâinile peste frunte şi rămase multă vreme în această poziţie, 
fără a fi în stare să-şi adune gândurile, fiind doar foarte mirat să 
se găsească aici, în această gaură neagră... 

In sfârşit, reuşi să gândească. Şi primul său gând fu: „la te 
uită! Nu am murit?“ 

Cel de-al doilea gând, care reuşi să capete contur după vreo 
câteva minute în creierul său slăbit, fu acela: 

„Cel puţin de nu aş fi înmormântat!“ 

Oroarea provocată de această presupunere îl galvaniză. 

— Pe toţi dracii! spuse el printre dinţi. Înmormântat sau nu, 
mi se pare totuşi că trăiesc! 

Putu să se târască vreo douăzeci de paşi şi reuşi astfel, cu 
mare satisfacţie, să se convingă de faptul că nu se afla într-un 
cavou. 

— Păi atunci, bâigui el, unde dracu mă aflu? De ce sunt aici? 
Ce naiba caut aici?... Doamne sfinte, şi ce sete mi-e! Niciodată o 
sete atât de puternică nu a pârjolit vreun gâtlej de creştin!... 
Ceva de băut, pe toţi dracii din lume! ceva de băut, ceva de 
băut sau turbez! 

Bombănind astfel cuvinte în care se putea descifra şi un 
început de delir, rănitul continua să se târască pe pământul 
umed, în patru labe, cum se spune. Deodată, una din mâinile lui 
atinse ceva rece, prăfuit, rotund, sau mai bine zis cilindric. 

— Ce-o mai fi şi asta? bombăni el. 

Vru să arunce obiectul şi, deodată, auzi un zgomot; i se păru 
că se spărgea sticlă; în clipa următoare, simţi că un lichid îi 
umezeşte pantalonii. Zgomotul, emoția pe care i-o provocă 
acesta, avu răsunet în spiritul său, şi mai ales răceala lichidului 
care îi scălda picioarele îl făcu să-şi recapete raţiunea şi, odată 
cu asta, capacitatea de a-şi putea imagina ce putea fi acel 
obiect pe care-l ţinea, încă uimit, în mână. 


— O sticlă! exclamă el. Să fie oare adevărat?... Păi sigur că 
da! E chiar o sticlă! O sticluţă drăgălaşă!... Dar ce spun?... Ba e 
chiar o grămadă întreagă de sticle! Pline!... Da! Pline!... Oho! Şi 
cu ce or fi pline?... la să vedem! 

Şi dădu o lovitură cu sticla, la întâmplare, de pământul tare. 
Gâtul sticlei se sparse. 

Pardaillan începu să bea fericit: ceea ce dădea peste cap era 
un vin rece, generos, care se urca la cap, dulce în cerul gurii, 
dar care îi încălzea inima. 

— lată ceva care ar putea să scoale şi un mort din groapă! 
spuse el, după ce bău dintr-o înghiţitură o jumătate de sticlă. 

Şi, pentru a se putea scula de îndată, el, care nu era decât pe 
jumătate mort, goli sticla până la ultima picătură. 

— Uf! rosti el atunci, mi se pare, fără putinţă de a greşi, că 
trebuie să fiu într-o pivniţă... la să vedem, ce mi s-o fi întâmplat 
de am ajuns aici? 

Deja începu să se facă simţit efectul vinului. Pardaillan 
înţelese că-şi recapătă forţele şi, odată cu ele, îi reveni şi 
memoria, îndată, scena certei cu Damville, furia mareşalului, 
pătrunderea nepotrivită a acelor turbaţi, zăpăceala de pe scară, 
lupta înspăimântătoare din coridorul îngust, în sfârşit, căderea în 
pivniţă, toate acestea îi trecură prin faţa ochilor, într-o perindare 
destul de rapidă a imaginilor. 

— Las'că-i bine! spuse el ridicându-şi capul. Şi, fiindcă nu m- 
au omorât, fiindcă nu au avut curajul să coboare după mine 
pentru a-mi pune capăt zilelor, hai mai bine să ne refacem 
forţele. Mai întâi,. la să vedem ce-am păţit... Nu cred să 
depăşesc prea mult marginile acceptabile ale adevărului 
constatând că nu am nimica rupt... Dar oare nu e nimic 
străpuns?... la să vedem... 

Spunând aceste cuvinte, Pardaillan începu să se pipăie, să-şi 
facă o investigaţie atentă, pricepându-se mai bine decât un 
chirurg adevărat la asta. 

Şi iată, care fu rezultatul acestei atât de competente 
autoexaminări: 

Mai întâi, avea o rana, o contuzie mai bine zis, în partea din 
spate, a capului; numita rană provenea, neîndoielnic, din 
căderea pe scară; item, din acelaşi motiv, un dinte rupt şi nasul 
zdrobit; item, din aceeaşi cauză, o durere ascuţită la, cotul 
mâinii drepte. 


În al doilea rând, avea o rană sângerândă la mâna dreaptă, 
provenind din duelul cu d'Aspremont; numita rană se 
redeschisese în timpul luptei din coridor. 

În al treilea rând, o tăietură mare la pumnul stâng. 

În al patrulea rând, o plagă adâncă deasupra genunchiului 
drept. 

În al cincilea rând, umărul drept tăiat. 

În al şaselea rând, o rană adâncă în partea dreaptă a 
pieptului. 

După ce socoteala fu făcută şi cel mai riguros examen fu 
desăvârşit, Pardaillan nu-şi mai găsi vreo altă rană şi aprecie că, 
în total, nu avea vreun motiv ca din pricina acestora să moară în 
fundul unei pivnițe. 

— Schilodit, spuse el, rănit din cap până-n picioare, plin de 
lovituri, tăiat în fâşiuţe, făcut bucățele, fărâmiţat, şi tot am 
rămas acelaşi Pardaillan! Să încercăm acum să ne aranjăm cât 
mai bine. 

Trebuie totuşi să credem că toate rănile reprezentau, la un 
loc, ceva important, fiindcă, fie din pricina eforturilor pe care le 
făcuse, fie din pricina sângelui pierdut din rănile deschise, 
bătrânul soldat leşină a doua oară. 

Dar, de această dată, leşinul fu mult mai scurt decât celălalt 
şi, când îşi reveni, setea nu-i scăzuse, ci din contră, aşa că el se 
năpusti asupra grămezii de sticle. Acest remediu dovedindu-se 
bun prima dată, se grăbi să mai decapiteze o sticlă pe care o 
goli ca un bolnav care ţine să urmeze negreşit reţeta pe care i-a 
dat-o medicul. 

Apoi se apucă să-şi îngrijească rănile. 

De bine, de rău, putu să-şi scoată o parte din veşminte. Şi, 
fiindcă purta cămaşă sub vestă, strigă: 

— Drace, iată cu ce să-ţi cureţi şi să-ţi legi douăzeci de răni. 

Işi scoase deci cămaşa, detaliu pe care nu am fi îndrăznit să îl 
dăm dacă scrierea noastră, ar fi fost destinată englezilor; cu 
acea îndemânare pe carc o dă o îndelungată obişnuinţă, se 
apucă să sfâşie sărmana cămaşă, care în câteva minute se 
transformă într-o grămadă de bandaje. 

Neavând apă pentru a-şi spăla rănile, Pardaillan folosi în locul 
acesteia vinul. Şi tot în vin îşi muie tampoanele de lenjerie, pe 
care bătrânul nostru cumsecade le aplică pe numitele răni. 

Nu ştim dacă eroul nostru va primi aprobarea chirurgilor 


pentru acest fel de a se trata, pe cale internă şi externă, 
modalitate pentru care doar Bachus poate plăti oalele sparte. 
Dar ceea ce este sigur, este aceea că, odată aceste diferite 
operaţiuni încheiate, bătrânul hoinar se simţi mult mai bine. 

Reuşi să se ridice în picioare şi încercă să facă vreo câţiva 
paşi. Mârâi satisfăcut: în fond, bătrâna maşinărie se ţinea bine şi 
Pardaillan socoti că, în vreo două săptămâni de odihnă, va fi din 
nou zdravăn. 

De aceea se apucă să caute un colţ nu prea umed, nu prea, 
tare şi, găsindu-l, se culcă şi trase un pui de somn. 

Când se sculă, ideile i se limpeziseră. 

— Să ne gândim, spuse el ridicându-se în capul oaselor, în 
clipa în care m-a apucat somnul, acest somn formidabil, medic 
vrăjit, cel mai bun îngrijitor al bolnavilor din câţi cunosc, în acele 
momente îmi spuneam că, pentru a mă vindeca, am nevoie de 
vreo două săptămâni ca să se cicatrizeze aceste înţepături. 
Două săptămâni, păi asta presupune câteva lucruri: 1 - un pat 
bun; 2 - băuturi răcoritoare; 3 - o mâncare hrănitoare şi 
plăcută... Hm! Drace! Unde o să le găsesc eu pe toate acestea? 

Privi în jurul lui, încercând să străpungă întunericul care 
domnea în pivniţă. 

— Ah! asta-i bună! bombăni el, ce rost o fi avut să mă 
îngrijesc de rănile astea şi să-mi bat capul cu cele două 
săptămâni de odihnă? Dacă nu mă înşel, peste patru sau cinci 
zile, poate mai mult, poate mai puţin, cine ştie, va veni moartea 
să mă vindece de răni şi să-mi ofere veşnica ei odihnă! Da, căci 
voi muri de foame... Asta-i culmea, să fiu în stare de atâtea ori 
să scap cu viaţă din încurcături mult mai grave, din vreo 
douăzeci de ambuscade, mai mult de treizeci de bătălii, peste o 
sută de dueluri... ca să ajung să mor de foame în gaura asta 
nenorocită! Este întuneric... frig... sunt slăbit... asta e, orice 
rezistenţă este inutilă! 

Spunând aceste vorbe, Pardaillan se sculă, regăsi scara care 
ducea la uşă, reuşi să ajungă până la capătul acesteia şi încercă 
să vadă dacă, în vreun fel, va reuşi să-i vină de hac... Dar îşi 
dădu uşor seama că ar fi fost mai uşor să încerce să străpungă 
zidurile groase ale pivniţei. 

Doar atunci îi veni ideea că, dacă el nu putea deschide, ar 
putea face acest lucru cei care se găseau dincolo de uşa masivă 
şi care ar putea veni să încerce să-l sugrume în timpul somnului. 


Printr-o ciudată contradicţie sau, cine ştie, cu o ultimă 
speranţă, Pardaillan, care acceptase ideea de a muri de foame, 
o respinse cu îndârjire pe aceea de a fi sugrumat. În fond, 
fiecare cu preferinţele sale! 

Şi, de aceea, luă hotărârea să baricadeze uşa, şi astfel să 
împiedice pe alţii să intre în pivniţă, atâta vreme cât el nu putea 
ieşi de acolo. 

Cobori deci scara pentru a căuta materialele necesare 
construirii amintitei baricade şi, pentru a-şi face curaj în vederea 
muncii care-l aştepta, începu prin a se îndrepta spre colţul cu 
sticlele, apucă una, o decapită şi o duse la gură. 

Se opri însă şi trase o înjurătură. 

Era mai emoţionat decât în clipa în care se văzuse înconjurat 
de trupa de bandiți turbaţi ai mareşalului de Damville. 

Intr-adevăr, tocmai îi trecu prin cap povestirea amănunţită a 
fiului său despre ziua petrecută în pivnițele palatului. 

Or, în această povestire, la loc de cinste se afla un locşor în 
care se găseau nişte jamboane. 

Se înţelege, deci, uşor acum emoția bătrânului. 

— Păi sunt în aceeaşi pivniţă în care a fost închis băiatul meu! 
„„„ Dacă jamboanele ar mai fi la locul lor!... şi de ce n-ar mai fi? 
Ah! deci sânt salvat!... Cel puţin, măcar, nu o să mor de foame, 
ceea ce ar fi însemnat, o moarte tare urâtă! 

Pardaillan goli repejor sticla şi porni în căutarea minei cu 
jamboane cu atâta zel căci, în ciuda febrei, foamea începu să-i 
dea tot mai tare ghes. 

Nu vom prezenta în amănunţime această căutare, momentele 
de speranţă şi de descurajare care se succedau şi pe care 
bătrânul soldat le trăi cu intensitate, asemenea unui naufragiat 
cave priveşte cu aviditate orizontul, încercând să-şi 
întrezărească acolo, în necunoscut, salvarea. 

Vom spune doar că el le găsi până la urmă! 

Erau frumuşel aranjate pe un raft, aşezate pe paie, aşa încât 
Pardaillan, atacându-l pe cel dintâi, îşi spuse mulţumit: 

— lată şi patul, iată şi băuturile întăritoare, iată acum şi 
hrana, pe cât de plăcută, pe atât de consistentă. Uite deci cum 
cele două săptămâni de odihnă şi de întărire sunt asigurate. 

Să mai adăugăm că reuşi să baricadeze uşa cu ajutorul unor 
scânduri rezultate în urma distrugerii câtorva rafturi. 

Acum era sigur, cel puţin, că nu vor putea să ajungă să-l 


sugrume, în timpul somnului, fără a se fi sculat. 

Şi, deoarece îşi pierduse sabia în timpul luptei, constată că îi 
rămăsese cel puţin pumnalul şi, deci, avea cu ce se apăra. 

Puțin câte puţin, se obişnui şi cu întunericul; o fâşie subţire de 
lumină care se strecura printr-o răsuflătoare ajunse să i se pară 
ca o adevărată rază de soare. 

Putu astfel să-şi dea seama de felul în care se succedau zilele 
şi nopţile. 

lar vremea se scurgea. Mulțumită unei constituţii de fier, 
Pardaillan reuşi să învingă în câteva zile febra. 

Rănile se cicatrizară. 

Dar, din nefericire, mina de jamboane se epuiza cu nu mai 
puţină repeziciune. 

Şi totuşi, el, care avea cunoştinţă de asedii, care ştia să se 
păzească, bătrânul nostru vulpoi se gândise chiar de la început 
să-şi raţionalizeze hrana. 

În ciuda economiei, care deveni destul de repede chiar 
zgârcenie, într-o zi Pardaillan constată că nu-i mai rămăsese 
decât un jambon. 

În acele clipe se împlinea probabil vreo lună, dacă nu mai 
mult, de când era închis în această pivniţă. 

Rănile se vindecaseră. 

Bătrânul nostru hoinar se simţea mai în formă decât oricând. 

În fond, până acum nu suferise nici de foame, nici de sete. 
Dar acum, problema se punea din nou şi, de data asta, era de 
neînlăturat. 

Într-adevăr, în tot timpul acestei lungi şederi în captivitate, 
Pardaillan îşi utilizase tot timpul şi îşi pusese la treabă toată 
inventivitatea pentru a găsi o cale de evadare. Proiectele 
urmară unul după altul, dar, când să le pună în practică, era 
nevoit să le recunoască deşertăciunea şi să renunţe la ele, unul 
după altul... 

Şi atunci realitatea îi apăru înspăimântătoare: 

Nu exista nicio cale de a scăpa de aici! 

În două zile, cel mult trei, nu va mai avea cu ce se hrăni! 

Şi atunci va începe o lungă şi cumplită agonie, care-l va face 
să moară în cele mai cumplite chinuri! 


XLV 
JEANNE D'ALBRET 


În clipa în care contele de Marillac porni la drum pentru a 
duce la îndeplinire misiunea pe care i-o dăduse Caterina, Jeanne 
d'Albret se găsea în La Rochelle, cetate întărită care, fără a fi 
acel soi de capitală protestantă care va deveni după noaptea 
Sfântului Bartolomeu, era deja considerată de reformaţi drept 
cel mai bun loc de refugiu. 

Regina Navarrei îşi concentrase acolo forțele de care 
dispunea. 

Imaginase un plan sigur, simplu, şi îndrăzneț, care 
presupunea două acțiuni simultane. 

Acesta consta în ideea de a aduna sub zidurile cetăţii La 
Rochelle pe toţi protestanții din Franţa, hotărâți să-şi rişte viaţa 
într-o mare bătălie, pentru a cuceri libertatea de conştiinţă, 
adică nu doar dreptul de a gândi altfel decât catolicii, dar 
dreptul unei existenţe sociale într-o ţară în care erau excluşi din 
toate funcţiile. 

Intr-un cuvânt, ea ajunsese la concluzia că sosise momentul 
în care trebuie fie să învingă, fie să moară. 

Odată ce această armată va fi strânsă şi organizată, ea ar lua 
comanda şi s-ar îndrepta asupra Parisului. 

Aceasta era prima acţiune a planului său. 

Cea de-a doua consta în încercarea de a da o lovitură chiar în 
interiorul Parisului, care ar coincide cu apariţia Jeannei pe 
înălțimile colinei Montmartre, pe unde socotea ea că ar trebui 
să-şi înceapă atacul. 

lar această a doua acţiune era răpirea lui Carol al IX-lea, care 
urma să fie condus în tabăra reformaţilor. 

Coligny, Condé, Henri al Bearnului trebuia să fie deci înainte 
în Paris, pentru a pregăti lovitura. 

Trei sau patru sute de protestanți urmau să se strecoare în 
Paris în grupuri mici, sau chiar unul câte unul, şi să ocupe puţin 
câte puţin acea parte a Capitalei lui Carol al IX-lea situată între 
Luvru şi Montmartre. 

Aceasta era deci, în ansamblu, cea de-a doua acţiune. 

Rezultanta acestor două combinaţii era: 

Jeanne d'Albret urma să apară sub zidurile Parisului în fruntea 


unei armate puternice, formată din vreo cincisprezece mii de 
infanterişti, vreo două mii de călăreţi, cu douăzeci de tunuri. La 
un semnal al ei dat de pe înălțimile de pe Montmartre, Henri, 
urmat de Condé şi de Coligny, va da ordinul de marş, cei patru 
sute de hughenoți sosiți în Paris se vor strânge în jurul lui; 
această trupă va traversa Parisul asediat, îndreptându-se înspre 
poarta Montmartre şi anunţându-i pe parizieni că regele se află 
în tabăra hughenotă. In aceeaşi clipă Jeanne va ataca poarta din 
afară. 

Regina Navarrei socotea să intre astfel în Paris, fără vărsare 
de sânge, pe cât era posibil, să se unească cu fiul său, să 
pornească spre Luvru şi acolo să-şi impună condiţiile Caterinei 
de Medici. 

Acesta fu planul de bătaie de care vorbeam. Se poate spune 
că era un plan inspirat, într-adevăr, de disperare, dar este, pe 
de altă parte, imposibil să afirmi că nu ar fi putut avea sorţi de 
izbândă. 

Oricum ar fi, s-a văzut că acest plan începuse deja să fie pus 
în aplicare; Henri, Conde şi Coligny intraseră fără ezitare în Paris 
studiau posibilitatea de a-l răpi pe Carol al IX-lea şi încercau să-i 
atragă de partea lor pe acei catolici mai toleranţi, pe care îi 
indignaseră persecuțiile şi reaua credinţă a Caterinei după 
încheierea păcii de la Saint-Germain. 

Aşa stăteau lucrurile când Jeanne d'Albret primi o scrisoare 
care o tulbură peste măsură şi îi dădu peste cap hotărârile. 

Scrisoarea venea de la regele Carol al IX-lea şi îi fusese adusă 
de un gentilom de-ai acestuia. 

Sintetizând, Carol al IX-lea o asigura pe regina Navarrei de 
buna sa credinţă, îşi afirma dorinţa sinceră de a termina odată 
pentru totdeauna cu aceste lupte care însângeraseră regatul şi 
îi dădea o întâlnire la Blois, pentru a discuta condiţiile unei păci 
durabile şi definitive. Adăuga că, drept garanţie, când se vor 
întâlni îi va da o dovadă a sincerităţii sale (făcea aluzie la 
căsătoria dintre Henri al Bearnului şi Margareta de Franţa pe 
care, sfătuit de mama sa, se hotărâse să o propună reginei 
Navarrei). 

Timp de câteva zile, Jeanne d'Albret, deşi îşi continuă 
pregătirile, fu foarte preocupată de această scrisoare. 

Trimisului regelui îi răspunsese doar că se va gândi la asta. 

lată unde ajunseseră lucrurile când, după vreo două 


săptămâni de la plecarea sa din Paris, mai exact în a 
şaisprezecea seară, contele de Marillac zări cetăţuia La 
Rochelle. 

Inima începu să-i bată cu putere la gândul că se va reîntâlni 
cu regina. Este însă cazul să spunem că această emoție se 
datora mai ales hotărârilor pe care le luase pe drum. 

Contele avea pentru Jeanne d'Albret un adevărat cult. Nu o 
iubea doar ca un fiu a cărui afecţiune nu a fost niciodată 
alterată, ci el o şi admira, o considera un spirit care a atins 
perfecțiunea, şi gândul de a primi cea mai mică dovadă de 
nemulţumire din partea ei îi era de-a dreptul insuportabil. 

Or, de-a, lungul celor şaisprezece zile de drum monoton pe 
care îl făcuse, se gândise tot mai mult la felul în care va primi 
regina Navarrei vestea căsătoriei sale cu Alice de Lux. 

Când se gândea la asta, nu-i venea în minte nicio obiecţie pe 
care ar fi putut să o formuleze regina. 

Dar, pentru prima oară, începu să simtă o vagă nelinişte, care 
pare să ne provină asupra catastrofelor apropiate şi care sunt ca 
nişte strângeri de inimă. 

În fond, cine era Alice de Lux? 

Cine oare o cunoştea? 

De unde venea? Ce căutase la curtea Jeannei d'Albret? 

Până acum, niciuna dintre aceste întrebări nu îi venise clar în 
minte, niciuna nu prinsese contur. El iubea doar, sau, cum am 
mai explicat, o adora pe Alice fără a-şi pune întrebări asupra ei, 
ceea ce, în fond, tot adoraţie se cheamă. 

Dar acum, când se afla în faţa unei hotărâri clare, avea nevoie 
de argumente foarte limpezi pentru a i le oferi Jeannei d'Albret, 
în cazul în care aceasta nu ar fi fost de acord cu această 
căsătorie. 

Trebuie să amintim acum că niciodată contele nu-i pusese lui 
Alice întrebări. Ar fi crezut că o coboară de pe piedestalul pe 
care o aşezase, dacă i-ar fi pus o singură întrebare referitoare la 
trecutul ei Căci ce altceva este o întrebare, dacă nu o formă 
ipocrită a bănuielii? Şi ce este bănuiala însăşi, dacă nu o formă 
de îndoială, adică, de fapt, convingerea de netăgăduit că femeia 
iubită este nedemnă - de netăgăduit, desigur, până în clipa în 
care aceasta se afirmă cu violenţă şi în care nu mai este vorba 
de iubire, ci pur şi simplu de vanităţi rănite. 

Contele de Marillac nu era şi nu putea să fie gelos. Era 


neliniştit, asta-i tot; neliniştit nu pentru ceea ce gândea el însuşi 
despre Alice, dar de ceea ce ar fi putut să gândească regina. 
Căci ce ştia el despre Alice de Lux? 

Intr-o zi, o găsise nu departe de trăsura ei sfărâmată acolo, în 
munţii din Béarn. O condusese apoi la regină. Alice spusese că 
fugise de Caterina de Medici. lată în câteva cuvinte tot ce ştia el 
despre tânăra fată. 

In ceea ce priveşte familia ei, contelui nu-i păsa de asta. Să fi 
fost din clasa cea mai de jos, nu-l interesa. De altfel, Alice era de 
familie bună. Un de Lux ocupase, la începutul domniei lui 
Ludovic al XII-lea, o funcţie importantă în Guyenne. Tânăra îşi 
pierduse, de timpuriu, atât tatăl cât şi mama şi nu-i mai 
rămăseseră decât câteva rude îndepărtate. Nici regina Navarrei 
nu ştia mai multe. 

Deci contele de Marillac era profund tulburat intrând în oraşul 
La Rochelle. intrebă pe dată unde se găsea casa reginei 
Navarrei. 

Dar, când se află în prezenţa acesteia, îşi uită toate 
preocupările de natură personală, şi avu un moment de 
adevărată bucurie, care i se citea cu uşurinţă în ochi. Regina îi 
întinse mâna pe care el i-o sărută din toată inima, nu doar aşa 
cum ar proceda, făcând faţă etichetei, un curtean. 

— lată-te deci, dragul meu copil, îi spuse cu blândeţe regina, 
emoţionată ea însăşi. Sper că nicio întâmplare supărătoare nu 
te-a adus înapoi printre noi... 

— Nu, doamnă, ci din contră... 

Jeanne d'Albret îl măsură o clipă pe Marillac plină de o 
tandreţe gravă. Pe buzele sale se ivise o întrebare, dar nu 
îndrăznea să o spună cu voce tare. Atent, Marillac ghici acest 
gând care nu-i dădea ei pace şi se grăbi să spună: 

— Maiestatea Sa regele Navarrei este perfect sănătos, 
doamnă, şi când am plecat eu din Paris nu-l ameninţa niciun 
pericol. Pot să spun acelaşi lucru şi despre domnul amiral, şi 
despre prinţul de Condé. 

— Fiul meu te-a trimis? îl întrebă regina, în mod evident 
neliniştită. 

— Nu, doamnă, răspunse Déodat. Sunt trimis de doamna 
Caterina care a avut grijă să mă acrediteze pe lângă Maiestatea 
Voastră. 

Şi el scoase din vestă scrisoarea Caterinei de Medici pe care, 


punând un genunchi în pământ, i-o întinse Jeannei d'Albret. Nu 
se ridică decât atunci când regina sfârşi de citit scrisoarea în 
întregime. 

— Deci ai văzut-o pe mama regelui Franţei? îl întrebă Jeanne. 

— Am văzut-o doamnă, şi iată în ce împrejurări ciudate. 

Şi Marillac făcu o relatare fidelă şi clară a întrevederii sale cu 
Caterina, prezentându-i propunerile de pace şi de căsătorie. 
Enumeră garanţiile oferite. Regina îl ascultă cu multă atenţie, 
deşi gândurile ei, în aceste clipe, erau în altă parte. 

— Conte, rosti ea când Marillac termină de vorbit, te voi 
însărcina să-i duci reginei răspunsul meu. În acelaşi timp, vei fi 
şi purtătorul unei scrisori pentru regele Carol al IX-lea. In sfârşit, 
îţi voi da scrisori pentru regele Navarrei şi pentru amiralul 
Coligny. Mă voi gândi astăzi şi mâine la propunerile făcute. 
Poimâine voi aduna Consiliul şi se va delibera asupra tuturor 
acestor probleme, de o gravitate excepţională. Deci peste trei 
zile vei putea să porneşti înapoi, către Paris. Până atunci, 
odihneşte-te, copilul meu, şi încearcă să-mi stai în preajmă cât 
mai mult cu putinţă... 

Marillac făcu o adâncă plecăciune, admirând calmul cu care 
regina primise aceste propuneri extraordinare, de care depindea 
soarta fiului său şi a tuturor protestanților din regat. 

Jeanne d'Albret, cu acea notă de sensibilitate deosebită pe 
care o căpăta glasul ei când vorbea celor dragi, reluă: 

— Pentru moment, să lăsăm problemele de natură politică sau 
de război şi să vorbim de dumneata, dragul meu conte... Deci, ai 
văzut-o pe regina Caterina? 

Această întrebare ea o puse cu un glas scăzut, cu o 
curiozitate arzătoare care era, însă, inspirată de marea ei 
afecţiune pentru Déodat. Contele aştepta această întrebare. El 
înţelese sensul ascuns al cuvintelor reginei, fiindcă, suspinând 
Şi, cu o voce care deveni evident tremurătoare, răspunse: 

— Da, doamnă, mi-am văzut mama... 

Jeanne d'Albret nici nu tresări. Se aştepta la acest răspuns, 
aşa cum Deodat se aşteptase la întrebarea ei. 

— Mi-am văzut mama, reluă Deodat, şi ea a recunoscut în 
mine pe fiul pe care l-a abandonat... 

— Eşti sigur de asta? întrebă cu aprindere Jeanne d'Albret. 

— Să judece Maiestatea Voastră. Mama mea nu a rostit niciun 
cuvânt de afecţiune; mama mea nu a scăpat vreun gest care ar 


fi putut da ocazia să se presupună ca m-ar fi recunoscut; mama 
mea nu a avut pentru mine nici măcar o privire de milă... Ba mai 
mult, i-am spus mamei mele că sunt un copil abandonat; i-am 
spus tot ce am îndurat, tot ce mai sufăr încă!... O clipă, am avut 
speranţa nebunească de a-i smulge un strigăt de compasiune; 
mama mea mi-a auzit, disperarea izbucnind în cuvinte pline de 
amărăciune, dar nu i-a tresărit nicio fărâmă de carne... chipul i-a 
rămas împietrit... Tot ce vă spun este cât se poate de adevărat, 
doamnă... Şi totuşi vă spun că mama mea... 

Contele se opri, tremurând. 

— Curaj, copilul meu, şopti Jeanne d'Albret, curaj şi răbdare... 

— S-a sfârşit, doamnă. Nu cred că regina Caterina va fi pentru 
mine, vreodată, altceva decât o duşmancă. Dar asta mă face să 
vă povestesc o altă parte a întrevederii pe care am avut-o cu ea. 
Până acum nu i-am vorbit Maiestăţii Voastre decât de 
propunerile cu care m-a însărcinat pentru dumneavoastră regina 
mamă. Dar mi-a făcut o propunere şi mie... 

— Dumitale, conte? strigă regina tresărind. 

— lat-o, doamnă: se oferă Maiestăţii Sale Henri al Navarrei 
tronul Poloniei, astfel încât Navarra să rămână fără rege... 

— Şi atunci? întrebă regina neputând să-şi stăpânească o 
încruntătură a sprâncenelor ei atât de frumos desenate. 

— Şi atunci, Maiestate, dacă regele, fiul dumneavoastră, ar 
accepta să domnească în Polonia, s-ar pune un alt rege pe 
tronul Navarrei... Şi acest rege, doamnă... Ah! mi-e tare greu să 
îndrăznesc să repet în faţa dumneavoastră aceste ciudate 
combinaţii... acest rege aş fi eu! 

Jeanne d'Albret rămase multă vreme tăcută şi gânditoare. 

Da! Aşa cum spusese contele, asta era o dovadă perfectă că 
regina Caterina de Medici îl recunoscuse pe fiul ei în tânărul 
Deodat. Orgolioasă, atotputernică nu numai asupra altora, ci şi 
asupra ei înseşi, Caterina, neîndoielnic, aflând că fiul pe care-l 
crezuse mort trăia, fusese emoţionată, dar îşi ascunsese emoția 
cu o artă atât de mare, încât fiul însuşi fusese înşelat. Şi totuşi, 
această emoție trebuia să existe, adâncă, din moment ce 
Caterina, dintr-un copil găsit, se gândea să facă un rege! 

Cât despre posibilitatea ca Henri să meargă şi să ocupe tronul 
Poloniei, ea hotărî să nu se oprească nicio clipă măcar asupra ei. 
Hotărât, Polonia era un regat de apreciat, frumos... Dar Jeanne 
d'Albret, navarreză din tot sufletul, nu şi-ar fi părăsit ţara nici 


pentru tronul Franţei. 

Cât despre Henri al ei, în ciuda tinereţii acestuia, ea 
presupunea că el are ambiţii mult mai mari şi, poate, în 
străfundul inimii sale, în cel mai îndepărtat lăcaş al conştiinţei 
sale, întrezărea ea însăşi posibilitatea ca, într-o zi, regele Franţei 
să fie un Bourbon care va purta acest titlu dublu: 

Rege al Franței şi al Navarrei... 

Dar ceea ce o surprinse cel mai mult, ceea ce o făcu să fie 
mai reţinută, fu faptul că o asemenea combinaţie ar fi putut să 
fie oferită de regina Caterina însăşi. De aici trase două concluzii: 

Cea dintâi, fu aceea că regina Caterina de Medici îl iubea într- 
atât pe contele de Marillac, încât era gata să-l facă rege. 

Cea de-a doua fu aceea că, în mod necesar, regina era 
sinceră în propunerile ei de pace făcute hughenoţilor, din 
moment ce însăşi fericirea acestui fiu depindea de asta. 

Acestea fură gândurile reginei Navarrei în această zi, gânduri 
care au avut consecinţe cumplite, fiindcă ele o hotărâră pe 
Jeanne d'Albret să meargă la Blois, apoi la Paris, şi să accepte 
propunerea de căsătorie a fiului său cu Margareta de Franţa, 
sora regelui Carol al IX-lea. 

Păstrându-şi pentru sine gândurile în legătură cu aceste 
stranii combinaţii, Jeanne întrebă: 

— Şi ce părere ai, conte, de această regalitate care ţi se 
oferă? 

— Cred, doamnă, spuse Marillac fără nicio ezitare, că viaţa 
mea trebuie să aibă un alt curs. Nu mă gândesc la dificultăţile 
de natură politică care s-ar ivi în calea realizării acestui vis al 
mamei mele. Spun că, pur şi simplu, nu mă simt în stare să 
domnesc. Nu am nimic dintr-un rege. Eu caut de la viaţă 
fericirea. Încă nu am găsit-o şi nu cred că aş putea-o găsi pe un 
tron. Asta în ceea ce mă priveşte. Trebuie să adaug că nici nu 
mă pot gândi fără oroare la ideea de a mă instala în casa 
regelui, a reginei mele! 

Contele era puternic emoţionat rostind aceste cuvinte. 

— Doamnă, adăugă el, am îndrăznit să vorbesc despre 
fericire, eu, care până acum am fost atât de disperat, aşa cum 
ştiţi... Ar putea, deci, să existe şi pentru mine o fărâmă de 
fericire?... Aş putea eu oare să găsesc în viaţă un vis de care să 
mă agăţ, aşa cum se agaţă înecatul chiar şi de un pai?... Ah, 
doamnă, a sosit vremea să vă fac cunoscute toate gândurile 


mele, să vă vorbesc deschis, dumneavoastră fiind singura fiinţă 
care mi-a arătat un interes oarecare. 

— Vorbeşte, copilul meu, spuse Jeanne d'Albret. Şi aminteşte- 
ţi că cea care te ascultă, este o mamă, nu o regină... _ 

— Ştiu asta, doamnă, şi asta îmi şi dă curajul necesar. Într-un 
cuvânt, doamnă, un cuvânt care vă va face să înţelegeţi cum de 
îndrăznesc să vorbesc de fericire eu, abandonatul, eu, 
blestematul, eu, fiul unei regine care-mi oferă un tron, dar care 
nu-şi face pomană să îmi acorde un zâmbet. 

— Ei bine, conte? 

— Ei bine, doamnă, iubesc! 

Chipul Jeannei d'Albret se lumină. În inima ei de mamă 
adevărată se formase de mult această convingere, că doar o 
mare iubire va reuşi să înlăture disperarea din sufletul 
nefericitului tânăr. 

— Ah! copilul meu, strigă ea, îţi jur că dacă iubeşti adânc, 
cinstit, aşa cum este în stare să iubească inima ta nobilă, eşti 
salvat! 

— Da, doamnă, salvat! spuse Déodat cu o voce pe care 
emoția o făcea tremurătoare. Salvat, fiindcă odinioară, când mă 
gândeam la nenorocirea mea, moartea îmi apărea drept singura 
soluţie posibilă... 

— Şi acum? îl întrebă Jeanne zâmbindu-i încurajator. 

— Acum doamnă, simt bucuria de a trăi... fiindcă trăiesc şi 
vreau să trăiesc pentru ea... 

— Drag copil! Dacă ai şti cât sunt de fericită... Fiindcă dacă 
dumneata iubeşti, eşti la rându-ţi foarte demn să fii iubit... aşa 
cum o meriţi... 

— Cred... Da, de fapt sunt sigur că ea mă iubeşte tot atât de 
mult cât o iubesc şi eu... 

— Într-adevăr, spuse blând regina, este o mare fericire pentru 
tine, dragul meu copil. Să fii iubit de o femeie care şi ea este 
demnă de dragostea ta, care să-ţi fie cea mai bună tovarăşă de 
viaţă, să-ţi lumineze orele întunecate pe care le voi mai petrece, 
să-ţi fie raza de soare care-ţi aduce fericirea, asta este ceea ce 
ţi-am dorit şi îţi doresc din toată inima atunci când te văd 
cufundat în tristeţe... Ei, dar încă nu mi-ai spus numele alesei... 

Marillac fremăta. 

O stare de rău neaşteptată puse stăpânire pe el. 

Din nou îl asaltară acele surde nelinişti care-i însoţiseră 


drumul încoace. 

— O cunoaşteţi, doamnă, spuse el cu vocea tremurătoare. ŞI 
ea a fost la fel de nefericită cum am fost şi eu. Ca şi mine, a 
găsit la Maiestatea Voastră un azil, bunătate şi blândeţe. Slabă, 
fără sprijin, fugind de persecuții, singură pe lume, 
dumneavoastră aţi primit-o cu acea inepuizabilă generozitate 
sufletească ce face ca toată lumea să vă iubească şi mai mult şi 
să vă admire nu numai precum o ilustră comandantă de oşti... 

— Alice de Lux... murmură încet regina. 

— Dumneavoastră aţi spus-o, doamnă! spuse Marillac 
aruncându-i o privire arzătoare reginei, parcă spre a pricepe ce 
ascundea aceasta. 

Dar deja chipul reginei devenise de nepătruns. Da, Jeanne 
d'Albret era posesoarea acelei generozităţi sufleteşti de care 
tocmai vorbise contele. Da, era un spirit superior, iar ea fu în 
stare să-şi stăpânească strigătul de dureroasă uimire care era 
pe punctul de a-i izbucni de pe buze. Ea putu să aleagă într-o 
secundă în dilema care i se înfăţişă foarte clar în conştiinţă: sau 
să vorbească, să spună ceea ce ştia despre această fată şi să-l 
arunce pe conte într-o disperare de nevindecat, sau să tacă şi 
atunei să-l dea pe conte pe mâinile unei intrigante... 

__— Nu spuneţi nimic, doamnă, reluă Marillac alb ca varul. 
Induraţi-vă de mine şi spuneţi-mi, ce părere aveţi! 

In neliniştea lui, regina găsi de îndată un pretext pentru a mai 
amâna răspunsul şi îi spuse, fără prea multă severitate: 

— Mi se pare că eşti foarte tulburat, conte; pentru prima dată 
îi pui asemenea întrebări reginei dumitale! 

— Ah, iertaţi-mă, doamnă, bâigui contele înclinându-se atât 
de adânc, încât se părea că e gata să îngenuncheze. 

Această secundă îi fu însă suficientă Jeannei d'Albret. 

— Desigur că eşti iertat, copilul meu, spuse ea. Ei, de altfel, 
am uitat de atâtea ori eu însămi de etichetă când vorbeam cu 
dumneata, că nu se întâmplă nimic dacă faci şi tu la fel o dată... 
Deci, mă întrebi ce părere am eu despre Alice de Lux, nu i aşa? 

— Vă implor, doamnă... 

— Ei bine, în momentul acesta nu am nicio părere. O cunosc 
prea puţin. Dacă am vorbit cu ea de vreo zece ori... 

Contele înţelese că regina era tulburată. De ce oare ezita? Ea, 
încarnarea francheţei... 

Se cutremură. 


— Doamnă, strigă el, cu riscul de a părea să fi uitat încă odată 
convenienţele, sunt stăpânit de această întrebare. Ah, iertaţi- 
mă, vă implor, dar înduraţi-vă de mine... Trebuie, este foarte 
necesar să vă cunosc părerea... Indrăznesc să o întreb pe 
Maiestatea Voastră dacă nu are nimic împotriva celei pe care 
mi-am ales-o drept logodnică... Un singur cuvânt mi-ar fi de 
ajuns... Un cuvânt de-al reginei mele mi-ar spune dacă 
neliniştile nebuneşti care-mi bântuie mintea sunt justificate, sau 
dacă ele nu sunt cumva delirul unui suflet bolnav... 

Jeanne d'Albret îşi plecase capul. Contele îi cerea un adevăr - 
un adevăr cumplit, sau o minciună. 

— Doamnă, reluă acesta cu şi mai multă înflăcărare, dacă 
Maiestatea Voastră nu-mi răspundeţi înseamnă că o condamnaţi 
pe logodnica mea... 

— Nu am nimic împotriva lui Alice de Lux, spuse Jeanne 
d'Albret. 

Dar această minciună fu spusă pe un ton atât de scăzut, că 
Marillac, mai mult ca oricând, avu înţelegerea instantanee a 
catastrofei care-l aşteaptă, ca să spunem aşa. Se concentră, 
gata să lupte, gata să încerce să-i smulgă reginei secretul. Şi, 
livid, rosti: 

— Ceea ce voi spune acum este, probabil, un sacrilegiu. Fără 
îndoială este o crimă de lezmajestate. Mă blestem, doamnă, dar 
comit această crimă, chiar dacă ar trebui să mă sinucid apoi, 
pentru că am îndrăznit să nu am încredere în vorbele 
dumneavoastră... 

Căzu în genunchi: 

— Doamnă, fie-vă milă de acest nenorocit care vă poartă în 
inima lui, care nu vă are decât pe dumneavoastră pe lume, 
pentru care dumneavoastră reprezentaţi familie, prietenie, 
afecţiune, totul în lumea asta!... Doamnă, nu-mi ajunge doar 
cuvântul dumneavoastră... ci va trebui să-mi juraţi... Juraţi-mi că 
aţi spus adevărul! 

Jeanne d'Albret păstră tăcerea. Niciodată nu fusese nevoită să 
suporte o asemenea stare de emoție. Îşi promisese să 
cântărească bine ce era pentru şi ce era contra acestei fete, să 
caute o soluţie, să încerce să îl salveze pe conte de această 
iubire! Avea convingerea, adâncă şi de neînlăturat, că Alice nu-l 
iubea pe Deodat şi că juca cine ştie ce comedie sinistră, pentru 
Caterina. Voia să întoarcă pe toate feţele această problemă. 


Şi iată că pasiunea fără margini a,' nefericitului tânăr nu-i lăsa 
nici timp să respire. Trebuia să răspundă de îndată... să 
răspundă jurând! Şi ea, care-l cunoştea pe Déodat atât de bine, 
îl vedea atât de profund pasionat pentru Alice, că un singur 
cuvânt, adevărul l-ar fi ucis mai sigur decât un foc de pistol tras 
în piept! 

— Conte, spuse ea cu o irezistibilă fermitate, ridică-te şi 
ascultă-mă. 

Contele se ridică în picioare, clătinându-se. Era ca beat. 
Fruntea îi era scăldată în sudoare. 

— Conte de Marillac, reluă regina cu acelaşi ton de suverană 
autoritate, îţi voi da o dovadă de afecţiune aşa cum numai fiul 
meu ar putea să aştepte de la mine... Nu pot să-ţi răspund... Nu- 
ţi voi putea face jurământul pe care mi-l ceri, înainte de a o 
vedea pe Alice de Lux... O voi vedea, îi voi vorbi şi atunci, copilul 
meu, îţi voi răspunde... Doar atunci! Până atunci, îţi poruncesc 
să nu te mai gândeşti la asta! Până atunci, nu ai dreptul să 
presupui că aş avea vreo umbră de îndoială în ceea ce o 
priveşte... Ceea ce pot, să-ţi repet este că nu o cunosc pe 
această tânără şi că te iubesc prea mult, aşa că vreau să o 
cunosc, înainte de a-ti spune dacă o cred demnă sau nu de 
dragostea pe care i-o porţi! 

Un hohot de plâns era gata să izbucnească din pieptul 
contelui, dar reuşi să se stăpânească. Totuşi, era fericit de acest 
răgaz pe care i-l oferea regina. 

— Unde este Alice? întrebă regina. 

— La Paris, răspunse contele cu o voce aproape de neînțeles. 
Pe strada La Hache. Casa are o poartă verde şi se găseşte lângă 
turnul cel nou... 

— Bine! spuse Jeanne d'Albret. Mâine voi pleca la Paris... 

— Doamnă! bâigui contele, sfâşiat de nelinişte. 

— Mai bine zis vom pleca împreună, spuse regina. Dumneata 
vei lua comanda escortei. Haide, conte, pregăteşte-te să mă 
însoţeşti... 

Tânărul ieşi clătinându-se pe picioare... Afară, abia reuşi să 
respire cu greutate, apoi se opri locului câteva minute. 

„Dar, începu el să-şi impute în sinea lui, ce adevăr despre 
Alice caut! Este ceva ce eu nu ştiu. De unde-mi vine această 
credinţă? Cine-mi permite să presupun asemenea aiureli? Haide, 
ce se întâmplă... ce s-a întâmplat? Nimic!... Regina nu o 


cunoaşte pe Alice şi nu se poate pronunţa asupra ei... Este 
foarte simplu! Dar eu, eu o cunosc! Şi vai de cine ar îndrăzni, în 
faţa mea, să o bănuiască!“ 

Aruncă în jurul lui priviri furioase. Dacă cineva i-ar fi spus o 
vorbă. În doi peri ar fi fost un om mort! 

„Nu e nimic, îşi repetă. Nu poate li nimic.“ 

Dar, în acelaşi timp, în el se înrădăcina convingerea că, totuşi, 
era „ceva“. Şi tocmai teama de a înţelege acest „ceva“ decât 
aceea de a face ceva care-i displăcea reginei îl hotărî să se 
îndepărteze. 

„Ceea ce este ciudat, continuă el să se gândească în timp ce 
mergea, este că singurii mei prieteni, cei doi cărora le-am vorbit 
despre ea, au avut nişte reţineri misterioase. lată, Pardaillan, de 
exemplu. Nu o cunoştea. L-am dus la ea. L-am întrebat ce 
părere are... Mi s-a părut foarte încurcat... De ce?... Mi-a spus 
chiar aşa: «Cine ştie dacă nu cunoaşte lucruri de care tu n-ai 
habar!>»... Ce fel de lucruri? Alice ar putea avea secrete faţă de 
mine? Ce secrete?... Şi iat-o acum pe regină! Acum, îndoiala 
sporeşte. Regina spune că nu o cunoaşte destul pe logodnica 
mea. Asta poate fi şi o modalitate de a-mi spune că o cunoaşte 
prea bine... Pardaillan şi regina ştiu, sau cel puţin ghicesc, ceea 
ce eu nu ştiu, ceea ce eu nu ghicesc... Dar ce? Ce? Ce i se poate 
reproşa?“ 

Astfel se chinuia şi se lupta cu sine însuşi, zadarnic, acest 
tânăr nenorocit contra bănuielii care i se strecurase în suflet. 
Incepu să-şi spună: 

„Nu vreau să o bănuiesc! O voi omori pe regină, dacă regina o 
acuză! Il voi omori pe Pardaillan, dacă Pardaillan o acuză! Este 
pură! Mă iubeşte! Şi eu o iubesc! Vreau s-o iubesc!“ 

In sufletele generoase, revolta contra bănuielii capătă adesea 
asemenea forme violente şi zadarnice. În mintea lui Marillac, 
atitudinea lui Pardaillan şi a reginei devenea o asemenea 
dovadă, despre care nu se ştie ce ar trebui să dovedească, dar 
care sunt dovezi cu atât mai cumplite. 

Intră în casă, dărâmat de chinul moral încă mai mult decât de 
oboseala fizică şi câteva ore dormi un somn de plumb. 

Când apăru din nou în faţa reginei Navarrei, aceasta putu să 
constate ravagiile produse în sufletul tânărului. Trăsăturile i se 
aspriseră. Vorbea scurt şi gâfâit. 

„Ce se va întâmpla cu el când va afla? se gândi tristă regina. 


Dar oare trebuie să ştie?“ 

Ea evită, cu grijă, să mai aducă vorba despre Alice şi îi dădu 
contelui instrucţiuni, pentru a se putea pleca în chiar aceeaşi zi. 

— Mergem la Blois. Deoarece Charles îmi dă întâlnire în acest, 
oraş, nu văd de ce aş evita consfătuirea la care mă invită, spuse 
ea după ce îşi termină ce avea de făcut. Îmi datorez mie însămi 
şi celor pe care îi reprezint să epuizez căile paşnice, înainte de a 
recurge la un ultim război care, de data aceasta, va fi fără 
cruţare... De la Blois, continuă ea mai rar, oricare ar fi rezultatul 
acestei întrevederi, vom merge la Paris. Vom merge oficial, dacă 
pacea va fi încheiată, vom merge în mod secret în cazul 
contrar... 

Contele făcu o plecăciune fără a scoate un cuvânt şi ieşi 
pentru a se ocupa, cu febrilitate, de pregătirile de drum. 

Trei ore mai târziu, Jeanne d'Albret porni către Blois, cu o 
escortă de o sută de hughenoți pe care o comanda contele de 
Marillac. 

Aproape, în acelaşi timp, regele Carol al IX-lea şi Caterina de 
Medici părăseau Parisul pentru a merge tot la Blois, unde se 
îndreptau şi Henri al Bearnului, Coligny, Condé şi Andelot, 
preveniţi de un cavaler. 


XLVI 
UIMIREA LUI GILLE ŞI A LUI GILLOT 


Când Carol al IX-lea ieşi din Paris pornind spre Blois, remarcă, 
nu fără nemulţumire, că din escorta lui făceau parte seniorii cei 
mai încrâncenaţi împotriva hughenoţilor. li spuse acest lucru 
mamei sale care, pe un ton foarte natural, îi răspunse că se 
dădea astfel o dovadă de bunăvoință Jeannei d'Albret, din 
moment ce întrevederea în care se va discuta pacea va avea 
drept martori tocmai pe aceia care păreau a susţine cel mai 
mult războiul. 

Dintre aceştia se detaşa ducele de Guise, mai strălucitor, mai 
surâzător decât oricând. Mareşalul de Damville făcea şi el parte 
din suita regelui. În ajunul plecării, Henri îşi chemase 
intendentul - confidentul afurisit - pe jupânul Gille şi avu cu el o 
lungă convorbire referitoare la prizonierele din strada La Hache. 


— Răspunzi de ele cu capul, încheiase mareşalul. Peste puţină 
vreme, se vor aranja o seamă de lucruri. Şi atunci regele va face 
ce voi vrea eu. Lăudărosul de frate-meu va merge să 
putrezească într-o celulă a Bastiliei. Până atunci însă, prudenţă, 
veghează zi şi noapte. 

Gille îi jură mareşalului că la întoarcere le va găsi pe 
prizoniere unde le lăsase. 

— Să nu uit, adăugă în treacăt Damville, în pivnițele palatului 
se găseşte cadavrul unui individ şi ar trebui să scăpăm de el. 

— Cadavrul spadasinului ăla turbat, spuse Gille. Este foarte 
simplu,  monseniore. O să-l scoatem într-o noapte mai 
întunecată şi o să-l aruncăm în Sena. 

Mareşalul aprobă cu un gest. 

De aceea, după câteva zile de la plecarea Curţii la conferinţa 
de la Blois, jupânul Gille îşi chemă nepotul, pe Gillot, care de la 
moartea cumplitului Pardaillan îşi scosese boneta de bumbac cu 
care îşi acoperea mândreţea de urechi şi care devenise de 
atunci fericit şi poznaş. 

— Gillot, îi spuse grav intendentul, în seara asta, avem o 
treabă importantă de făcut... O treabă neplăcută, desigur, şi la 
care nu mă gândesc fără puţină emoție... Dar, în sfârşit, trebuie! 
Va trebui să ne transformăm în gropari... 

Gillot strâmbă din nas. 

— Înţelege, prietene, continuă unchiul, va trebui să scoatem 
din pivniţa palatului Mesmes cadavrul ăla care, probabil, o fi 
început să putrezească. 

Chipul lui Gillot se lumină pe dată. 

— La dracu! spuse el. Dacă e vorba doar de a-l îngropa pe 
blestematul de Pardaillan, sunt al dumitale, unchiule, ba încă voi 
fi şi un gropar fericit! 

— Atunci haidem mai repede. Vom lua omul, îl vom pune într- 
o roabă şi îl vom căra până la portul Saint-Paul şi îl vom arunca 
în apă, ca să nu ne mai obosim să săpăm o groapă. 

Gillot primi cu şi mai mare bucurie acest proiect şi unchiul îl 
văzu uimit cum începe să ascută un cuţit. 

— Dar pentru ce ai nevoie de cuțitul ăsta? 

Gillot se ridică, făcând o mutră feroce. 

— Păi, spuse el, ca să-i tai urechile! 

— Cui? 

— Lui Pardaillan, fireşte! 


— Vrei să-i tai urechile cadavrului? întrebă stupefiat unchiul. 

— Chiar aşa! În felul acesta, blestematul va fi pedepsit pentru 
frica pe care mi-a provocat-o, jurând că mi le va tăia el pe ale 
mele. 

Bătrânul Gille izbucni în râs. Acest om cumsecade râdea 
rareori. lar pentru a râde, trebuia să fie provocat de o asemenea 
farsă, cum era cea pe care o pregătea demnul său nepot. 

— Nu văd ce te poate face să râzi când eu îţi vorbesc de 
teama cumplită cu care am trăit! spuse, neplăcut surprins, 
Gillot. 

— Imbecilule, râd gândindu-mă la mutra pe care o va avea 
Pardaillan blestematul ăsta, fără urechi! 

lar, când cuțitul fu suficient de ascuţit, bătrânul porunci: 

— La drum! 

— La drum! repetă ca un ecou nepotul, agitându-şi cuțitul. 
Ajungem îndată, aşteaptă tu numai! 

Atunci Gille îşi puse la brâu o spadă grea pe care o luă de pe o 
panoplie a stăpânului său. Işi mai înfipse două pistoale la brâu şi 
îşi puse o cască în locul bonetei. 

leşiră apoi. In remiza casei găsiră o roabă, Gillot înhămă la 
aceasta un măgar; era vehiculul pregătit pentru a transporta 
cadavrul până pe malul Senei. 

— la şi o frânghie, spuse unchiul. O să-i legăm de gât şi un 
pietroi... 

După ce terminară aceste pregătiri, cei doi porniră la drum, 
unchiul mergând înainte, cu spada într-o mână şi cu un felinar în 
cealaltă, iar nepotul venea în urmă, trăgând măgarul de dârlogi. 
Ajunseră fără piedici la palatul Mesmes, băgară roaba şi 
măgarul în curte, închiseră poarta şi se îndreptară direct către 
oficiu, unde îşi înlăturară, dând peste cap câte o cană cu vin, 
emoţiile. 

Venise clipa să ducă la îndeplinire cea de-a doua parte a 
expediției lor curajoase. La Temple bătu miezul nopţii. Gillot îşi 
făcu cruce, iar Gille luă cheile pivniţei. In faţa uşii acesteia, se 
opriră o clipă. Apoi intendentul trase zăvoarele exterioare, 
învârti de două ori cheia în broască şi împinse uşa. Aceasta se 
întredeschise. Gille dădu câţiva paşi înapoi, astupându-şi nasul. 

— Cum mai miroase! spuse el. 

— La dracu, zise Gillot, după atâta timp... Şi totuşi, ai 
dreptate, urât mai miroase! 


Nepotul, la rândul său, se apucă cu mâna de nas. Intendentul 
dădu uşii un picior, dar aceasta rezistă. 

— Ce-o fi însemnând asta? spuse Gillot, făcând câţiva paşi 
înapoi. 

— Imbecilule! spuse Gille, asta înseamnă că s-a baricadat 
atunci când a fost urmărit şi hărţănit! Hai, trebuie să dăm 
deoparte toate astea! 

Opera de demolare a baricadei începu de îndată. Trecându-şi 
mâna prin spaţiul mic ce se făcuse între uşă şi canatul ei, Gille 
reuşi, nu fără efort, să arunce vreo două scânduri care-o ţineau; 
celelalte fură înlăturate mai uşor şi, după vreo oră de muncă, 
drumul fu liber, uşa se deschise şi ei coborâră scara. Gille se afla 
în frunte, cu felinarul în mână. Era, de altfel, atât de sigur că nu 
va avea de-a face decât cu un cadavru, că îndrăzni să coboare 
fără spadă. Gillot venea în urma lui, ţinând cuțitul în mână. 

— Spintecătorule! spuse el, la ora asta vei avea urechile 
tăiate!... Dar unde naiba poate să fie? 

— O să-l găsim! Ne conducem după miros! spuse Gille. 

— Aşa el spuse Gille care din nou găsi nimerit să se apuce de 
nas. 

Pivniţa era mare şi se compunea din mai multe 
compartimente; erau tot felul de colţuri şi colţişoare, diferite 
găuri în spatele unor poloboace enorme. 

Explorarea începu. 

— lată-l! striga Gillot dintr-o clipă într-alta. 

Dar niciodată nu era Pardaillan - mort sau viu. Într-un colţ al 
celui de-al treilea compartiment, Gille se aplecă deodată şi 
scoase un strigăt înăbuşit: 

— Oase! strigă el. 

— L-au ronţăit şobolanii! spuse Gillot cu amărăciune, 
înțelegând că răzbunarea îi scăpase printre degete. 

— Dar nu sunt oase de om, imbecilule! 

După ce studiară oasele, cei doi vizitatori nocturni ai pivniţei 
se priviră stupefiaţi: 

— Oase de jambon! spuse unchiul. 

— Sticle goale! adăugă nepotul, arătând, nu departe de acel 
loc, un munte de sticle cu gâtul spart. 

— Mizerabilul, înainte de a muri a mâncat şi a băut bine! 

— Răzbunare! trase concluzia Gillot, învârtindu-şi din nou 
cuțitul deasupra capului. 


Căutarea reîncepu şi mai înverşunată. La capătul a vreo două 
ore, pivniţa fu răscolită până şi în cele mai ascunse colţuri; fu 
foarte evident că aici nu se afla cadavrul lui Pardaillan. 

— lată ceva ciudat! murmură Gille. 

— Cred că aveam dreptate, spuse Gillot. Numai şobolanii au 
putut să-l mănânce, i-au ros până şi oasele! 

— Imbecilule! spuse unchiul. 

Era cuvântul său preferat când i se adresa nepotului. Şi totuşi, 
fu şi el nevoit să accepte explicaţia lui Gillot, căci o nouă 
căutare rămase tot fără rezultat. Pe de altă parte, era foarte 
sigur că Pardaillan nu putuse să evadeze; uşa baricadată pe 
dinăuntru, singura răsuflătoare intactă erau dovezi grăitoare că 
spintecătorul, diavolul de Pardaillan nu putuse ieşi de acolo. 

— În definitiv, spuse el, asta ne face să scăpăm de grija de a 
mai merge cu cadavrul până pe malurile Senei. 

— Numai că asta m-a împiedicat să-i tai urechile, spuse Gillot. 
Măcar este ultima festă pe care mi-a jucat-o! 

Nemaiavând ce să facă în pivniţă, unchiul şi nepotul se 
îndreptară spre scară. Punând piciorul pe prima treaptă, Gille, 
care se afla tot în frunte, ridică maşinal ochii spre uşă, pe care o 
lăsase larg deschisă şi scoase un țipăt cumplit: uşa era închisă! 

Din câteva salturi, ajunse la uşă, împins de speranţa că, 
probabil, o închisese chiar el, din neatenţie. Şi acolo constată nu 
numai că era închisă, ci şi încuiată!... Cineva, de afară, răsucise 
cheia în broască în timp ce ei erau ocupați cu căutarea 
cadavrului!... Dar cine oare?... 

— Ce se întâmplă? întrebă Gillot care urcă la rândul sau scara. 

— Ce se întâmplă! urlă Gille. Suntem încuiaţi!... Un hoţ, un 
bandit, un diavol a intrat în palat şi ne-a ferecat aici!... O să 
murim Şi noi aici ca şi ăla! 

Gillot rămase cu gura căscată, zăpăcit, apoi începu să 
tremure din toate încheieturile... În aceeaşi clipă, un hohot 
strident de râs răsună dincolo de uşa ferecată. 

— Gillot, striga o voce batjocoritoare, urechile tale îmi aparţin! 
Le voi avea cât de curând! 

Lui Gillot i se ridică părul în cap! Fiindcă această voce îi era 
cunoscută! Era vocea mortului! Era vocea lui Pardaillan! 

Unchiul şi nepotul o luară la fugă până la capătul scărilor, 
pradă unei spaime, nebune, şi căzură grămadă, leşinaţi... 

Da, era chiar bătrânul Pardaillan care scosese acel hohot de 


râs şi aruncase nefericitului Gillot acea ameninţare îngrozitoare. 
Noi îl părăsisem în momentul în care, nemaiavând decât un 
singur jambon, începuse să întrevadă, îngrozit, chinul foametei 
ca un termen fatal al carierei sale aventuroase. Când acest ultim 
jambon fu sfârşit, când, după ce cotrobăise pentru a suta oară 
prin pivniţă în toate sensurile, Pardaillan se convinsese că nu-i 
mai rămânea decât să moară şi luă o hotărâre: 

Va încerca să supravieţuiască bând vin atât cât va putea. Şi, 
în momentul în care suferinţele vor deveni prea puternice, când 
acea vagă speranţă care era înrădăcinată în spiritul său - că va 
fi salvat - se va stinge, ei bine, va scăpa de acea tortură 
recurgând la sinucidere. Se va arunca în vârful spadei sale şi 
totul se va sfârşi! 

Pardaillan aştepta deci cu acea seninătate pe care ţi-o dau 
hotărârile definitive. Culcat lângă grămada sa de sticle, 
trecuseră, negreşit, câteva ore bune de când nu mai băgase 
nimic în gură şi începuse să se întrebe dacă nu ar fi mai bine să 
sfârşească totul îndată. Deodată, i se păru că aude un zgomot, 
în spatele uşii. Se ridică dintr-un salt, se apropie gâfâind de uşă 
şi ascultă... 

lar ceea ce auzi îi provocă o bucurie atât de mare, că abia 
reuşi să-şi înăbuşe strigătul. Căci ceea ce auzise era discuţia 
dintre Gille şi Gillot care-şi comunicau impresiile. 

Pardaillan îşi scoase pumnalul şi se aşeză la capătul baricadei 
pe care o ridicase. Demolarea acesteia durase destul timp, cum 
s-a văzut şi, ascultându-i pe cei doi, bătrânul îşi schimbă planul. 
El se ascunse într-un colţ la piciorul scării, iar Gille şi Gillot 
trecură la doi paşi de el. 

Aşteptă ca aceştia să pătrundă în fundul pivniţei. Atunci nu-i 
mai rămase decât să urce liniştit scara şi să închidă uşa. Prima 
lui intenţie fu aceea de a-şi lua picioarele la spinare şi de a se 
îndepărta cât mai repede de această pivniţă, care ar fi trebuit 
să-i devină mormântul. Dar foarte curând se convinse că palatul 
era pustiu, iar curiozitatea de a şti ce spuneau cei doi gropari 
improvizaţi, care, în fond, aveau tot ceea ce le trebuia pentru a 
îngropa un cadavru sau pentru a-l arunca în apă, totul, în afară 
de cadavru, îl aduse din nou la uşa pivniţei. 

În sfârşit îi auzi pe unchi şi apoi pe nepot apropiindu-se de 
uşă, atunci când percheziţia acestora fu încheiată. Şi, mulţumit 
de urarea de bun rămas pe care le-o aruncă prin uşă sub forma 


unui hohot de râs şi a unei ameninţări, se îndepărtă. 
— Oricum, spuse el, iată doi imbecili care trebuie să fie tare 
uimiţi!... 


XLVII 


UIMIREA LUI PARDAILLAN TATĂL 
ŞI A LUI PARDAILLAN FIUL 


Bătrânul aventurier, deşi locuise puţină vreme în palat, 
ajunsese să-l cunoască în amănunţime. Era la el o obişnuinţă, 
aceea de a studia cu grijă locurile în care poposea. Eliberat din 
captivitate printr-o adevărată scamatorie, pe care tocmai v-am 
prezentat-o, se îndreptă direct spre oficiu şi aprinse acolo o 
torţă. Apoi începu să inspecteze bufetele, înghițind cu nesat tot 
ce găsi. Căută apoi cheile diverselor apartamente şi, după ce le 
găsi, cu torţa în mână, porni să inspecteze palatul. 

In ce scop? Ce căuta el oare? 

Pardaillan, pe bună dreptate, îşi închipuia că are dreptul la 
unele despăgubiri şi de aceea vioi, fluierând o arie de 
vânătoare, se  învârtea prin palat. Ajunse într-o sală 
impresionantă în care, printre alte minuni, se afla o oglindă 
enormă. Profită de ocazie pentru a se admira din cap până-n 
picioare, prilej cu care constată că arăta îngrozitor. Nu mai avea 
pălărie, hainele erau fărâme, pline de noroi, de sânge, de vin. 
Nu mai avea nici spadă. In rest, rănile i se încinseseră şi doar o 
cicatrice roşiatică la nas era vizibilă. Incolo, era vindecat şi doar 
o uşoară paloare arăta că avusese ceva de îndurat. 

— Să fim metodici, rosti bătrânul Pardaillan. 

Indată pătrunse în camera de culcare a mareşalului, zări un 
dulap pântecos în broasca căruia îşi încercă toate cheile şi, fiind 
obligat să se folosească de vârful pumnalului, reuşi până la 
urmă să îl deschidă. 

— la te uită! spuse el, iată că dulapul se deschide! Era plin cu 
lenjerie şi cu haine. Bătrânul scoase un fluierat admirativ. Şi se 
apucă să-şi facă toaleta atât de necesară. 

Intr-o cameră a unui ofiţer de-al mareşalului găsi o cuirasă de 
piele galbenă, pe care şi-o puse de îndată. In alta, găsi o 
pereche de cizme înalte, noi, şi descoperi că-i veneau ca 


turnate. De altundeva, luă o tocă la care puse o pană, neagră, 
cu un efect încântător. In sfârşit, de pe o panoplie din sala cea 
mare a palatului luă o sabie, pe cea mai frumoasă şi mai solidă 
pe care-o găsi. 

Continuându-şi căutările, ajunse într-o încăpere îndepărtată, 
unde se trezi în faţa unui cufăr care avea trei broaşte zdravene. 
După vreo oră de muncă îndrăcită, cele trei se desfăcură. 
Pardaillan deschise capacul şi rămase cu gura căscată: era plin 
cu aur şi cu argint, o adevărată comoară! Bătrânul vagabond se 
scărpină în nas, încurcat, neliniştit, sondându-şi gândurile. 

— la să vedem... spuse el. Nu sunt un bandit. Deci nu voi lua 
aurul ăsta care aparţine domnului de Damville. Foarte bine... 
Dar domnul de Damville îmi datorează plata de război... Va 
trebui să socotesc la cât se ridică această plată, fără a leza 
interesele nici uneia dintre părţi... Nici a mea, nici a lui... Hainele 
mele au fost făcute zdrenţe; e adevărat că le-am înlocuit 
adineaori, dar eu ţineam la ale mele, zău aşa!... Astea mă 
strâng... Să ne dovedim nobili deci... să nu socotim de cât o sută 
de livre pentru asta. Şi acum, pentru fiecare rană să socotim 
câte zece livre. Ce? e prea scump? Ba nu, pe onoarea mea! Am 
avut zece răni... şi asta dă un total de o sută de livre... Cu cele 
de dinainte, avem acum două sute... Hm! asta-i tot?... Dar 
emoţiile mele?... Să socotim aceste emoţii la numai optsprezece 
sute de livre şi gata! să nu mai vorbim despre asta!... Aha, da, 
să mai adăugăm o mie de livre pentru că am fost silit să mă 
hrănesc atâta vreme numai cu jambon, ceea ce mă va obliga să 
plătesc un medic pentru a-mi îngriji stomacul!... Deci, în total... 
Asta face trei mii de livre, dacă am socotit bine... Da, chiar aşa! 

Pe măsură ce vorbea, bătrânul Pardaillan scotea din cufăr 
livrele respective. Când îşi garnisi brâul cu cele trei mii de livre 
pe care le socotise în piese de aur, ca să fie mai puţin greu, 
închise cu grijă cufărul, apoi încăperea, după aceea toate 
camerele pe care le investigase. Şi astfel, îmbrăcat ca din cutie 
din cap până-n picioare, cu o spadă grozavă la şold, cu brâul 
bine garnisit, se îndreptă liniştit spre poarta palatului, pe care 
ieşi tocmai la răsăritul soarelui. 

„Ce bine este să vezi limpede, se gândea el! La naiba! Mi se 
pare că am cel mult patruzeci de ani!“ 

Adevărul e că, văzându-l cum mergea, cu toca pe ureche, cu 
mâna pe sabie, nu i-ai fi dat mai mult de douăzeci de ani. 


„Dar totuşi, îşi continuă el firul gândurilor, ce s-o mai fi 
întâmplat de când am fost nevoit să mă arunc în pivniţa aia 
nenorocită? De ce oare palatul Mesmes este pustiu? Unde-o fi 
mareşalul? Ce s-o fi întâmplat cu fiul meu?“ 

Se îndreptă deci spre hanul La Deviniere, unde îl întrebă pe 
jupânul Landry ce se petrecea, şi acesta îi spuse că întreaga 
Curte este la Blois şi că era vorba de o mare împăcare între 
catolici şi hughenoți. 

— Dar, adăugă hangiul, daţi-mi voie, domnule, să vă felicit 
pentru cât de bine vă merge. Constat, după minunatul costum 
cu care sunteţi înveşmântat, că afacerile dumneavoastră au luat 
un curs minunat. 

— Da, jupâne Landry, tocmai mă întorc dintr-o călătorie... De 
fapt, cât a durat oare călătoria asta? 

— Păi, domnule, să tot fie vreo două luni, poate câteva zile 
mai puţin, de când aţi venit aici... Din ziua în care mi-aţi făcut 
cinstea de a lua masa la mine şi apoi aţi avut acea mică 
problemă cu vicontele d'Aspremont... 

— Două luni? Cum mai trece timpul (Asta valora cel puţin încă 
o mie de livre! îşi spuse vagabondul). Ei bine, dragul meu, după 
cum îţi spuneam, călătoria asta m-a îmbogăţit şi asta îmi va 
permite să ne reglăm conturile... 

— Ah domnule! strigă fericit Landry, am spus întotdeauna că 
sunteţi un om de lume! 

— Haide, să vedem, cât îţi datorez? spuse Pardaillan, care 
maşinal aproape, îşi aruncă privirile în stradă. 

— Îmi datoraţi, începu Landry, îmi datoraţi... 

— Ah! mişelul! strigă deodată bătrânul Pardaillan. O să mi-o 
plăteşti pentru trădarea ta! 

Landry rămase prostit, cu gura căscată, cu ochii rotunjiţi de 
surpriză, în timp ce Pardaillan, împingând masa la care se 
aşezase, se repezi afară ca un turbat. Într-o clipă dispăru la 
colţul primei străduţe. 

— Gata, gata, îşi spuse hangiul melancolic, n-a fost să fie de 
data asta. 

Ce se întâmplase cu Pardaillan? Ce-i venise? Pur şi simplu, îl 
văzuse trecând, prin faţa hanului, pe Orthes d'Aspremont 
căruia, noi ştim că pe bună dreptate, îi atribuia motivul certei cu 
mareşalul. Şi ţâşnise, hotărât să-l omoare. 

Era chiar d'Aspremont cel care trecea, rana pe care i-o făcuse 


Pardaillan nefiind complet vindecată şi astfel neputând să-l 
urmeze pe Damville. Din nefericire, se părea că d'Aspremont 
era grăbit; fiindcă mergea foarte repede şi, când Pardaillan 
ajunse la colţul străzii pe unde văzuse că o apucase acesta, 
adversarul său dispăruse. Zadarnic răscoli bătrânul aventurier 
împrejurimile... Când fu convins că de data asta d'Aspremont îi 
scăpase, uitase cu totul de jupânul Landry Gregoire şi de 
socoteala aceluia. Înjurând printre dinţi, se îndreptă spre palatul 
Montmorency. 

„Să sperăm că nu i s-a întâmplat nimic băiatului! îşi spuse el. 
Aceşti Montmorency sunt un neam blestemat. Am avut, nu de 
mult, o nouă dovadă de la Henri... Oare François o fi mai bun?... 
Mă îndoiesc!“ 

În ciuda tuturor aşteptărilor, bătrânul Pardaillan îl găsi la 
palatul Montmorency pe fiul său care-l îmbrăţişă emoţionat. 

— Ce ţi s-a întâmplat, tată? îl întrebă cavalerul după primele 
clipe de bucurie. 

— O să-ţi povestesc eu. Mă întorc de foarte departe... Dar tu, 
dragul meu, tu ce faci? Ce ţi s-a mai întâmplat? 

— Eu?... Din câte ştiu eu, nimic. 

— Păi ai o mutră de călugăr care, prin cine ştie ce minune, a 
fost nevoit să postească... Eşti palid, eşti trist... 

— Spune-mi povestea dumitale mai întâi, tată, spuse 
cavalerul, îţi voi povesti şi eu apoi ce s-a mai întâmplat... 

Bătrânul nu se lăsă rugat şi-şi relată aventura punct cu punct. 

— Aşa încât, spuse râzând cavalerul, acum Gille şi Gillot sunt 
în locul dumitale? 

— Cu singura deosebire că, în timp ce eu m-am hrănit cu 
jamboanele despre care mi-ai vorbit tu, lor nu le-au rămas decât 
oasele pe care le-am lăsat... 

— Dar, tată, trebuie să-i eliberăm pe nenorociţii ăştia! 

— Nu zău! Eşti nebun? Să-l eliberez pe Gille? Ca să o ia la 
sănătoasa şi să se ducă la Damville să-i spună totul dintr-o 
suflare?! Deci vrei să mă vezi mort? E de ajuns că Damville mă 
crede mort. Şi ţin ca el să aibă această convingere cât mai mult 
cu putinţă. Căci, din momentul în care mă va şti în viaţă, va 
trebui să-mi cam fac socotelile şi să trec în lumea celor drepţi şi 
fără griji! Acest Gille este un mizerabil, iar nepotul lui este un 
pungaş care vrea să-mi taie urechile! Dar eu sunt cel care le voi 
avea pe ale sale! 


Cavalerul nu se putu împiedica să râdă. 

— Şi acum, cavalere, e rândul tău, spuse tatăl. Goleşte-ţi 
sacul. 

— Tată, ştii bine ce mă întristează... 

— Ah, da, cele două cucoane... Deci încă nu le-aţi găsit? 

— Vai! Mareşalul de Montmorency şi cu mine am răscolit 
zadarnic tot Parisul... Am vrut apoi să-l părăsesc pe mareşal şi, 
negăsindu-te nici pe dumneata, să plec din Paris şi să iau calea 
aventurii... Dar a părut atât de îndurerat de hotărârea mea, că 
am mai rămas pentru câteva zile... Nu mai avem nicio 
speranţă... Nici el... Nici eu... 

— Pe toţi dracii! Pe Pilat! Pe Barabas! Pe coarnele diavolului! 

Aceste exclamaţii violente ţâşniră una după alta din gura 
bătrânului, care le trânti punctându-le pe fiecare cu câte un 
pumn puternic dat mesei. 

— Dar ce s-a întâmplat, tată? întrebă uimit cavalerul. 

— Am găsit! urlă bătrânul. 

— Ce? Ce-ai găsit? 

— Unde se află! Sau, mai bine zis, am găsit calea de a afla 
unde sunt! 

Cavalerul se albi la faţă. 

— Tată! spuse el. Ai grijă, nu-mi da o veste mincinoasă care 
ar putea să mă omoare! 

— Dar îţi spun că am găsit, la naiba! Ei, asta-i bună, dar ce ai 
de tremuri aşa? Ah, da, ! o iubeşti pe micuța Loise, uit tot timpul 
de treaba asta, fiindcă mi se pare cel puţin ciudat că un bărbat 
aşa cum eşti tu ar putea să fie robit de un asemenea sentiment! 
„„. Păi, la naiba, în fond n-ai decât să te însori cu ea! Dacă vrei 
consimţământul meu, ei poftim, ţi-l dau! 

— Îţi baţi joc de mine, tată! 

— Eu? Mai repede aş lăsa diavolul să-mi smulgă limba decât 
să îmi bat joc vreodată de tine! Vorbesc foarte serios, cavalere. 
Da, îţi înţeleg surpriza. Ştiu că te-am sfătuit întotdeauna să te 
temi de femei... Dar ce vrei? Dacă nu există nicio cale de ate 
face să revii la o atitudine mai înţeleaptă, nu-mi rămâne decât 
să-ţi cânt în strună şi să fiu de acord cu această nebunie!... Te 
vei însura deci cu Loise, Loison, Loisette... 

— Tată, spuse cu o voce care tremura cavalerul, nici nu poate 
fi vorba despre asta... Uiţi dumneata, oare, că Loise este fiica lui 
Francois de Montmorency? 


— Şi ce dacă? întrebă stupefiat bătrânul. 

— Păi cum poţi dumneata să-ţi închipui că fiica celui mai 
important senior din Franţa ar putea să se mărite cu un 
sărântoc? 

Bătrânul Pardaillan luă mâna fiului său şi, grav, rosti: 

— lar eu îţi spun că te vei însura cu ea! Şi asta nu e tot, 
cavalere: căci dacă una dintre părţi trebuie să se simtă onorată 
în această situaţie, aceasta este familia Montmorency! Un om ca 
tine valorează cât un rege, şi mă gândesc la un rege adevărat, 
din timpurile acelea când regii puteau oferi lumii adevărate lecţii 
de curaj şi de generozitate. Să nu-ţi închipui cumva că sunt orbit 
de dragostea mea părintească atunci când afirm aşa ceva. Eu 
ştiu cât valorezi. Şi sunt sigur că şi mareşalul o ştie. lar micuța 
Loison o va şti şi ea. Căci dacă nu ştie acum, o va afla. Te vei 
însura cu ea, ţi-o spun eu! 

Cavalerul scutură trist capul. El vedea lucrurile mai clar decât 
tatăl său şi îşi dădea seama exact de distanţa care putea să 
despartă un Montmorency de un Pardaillan. Dar, cum luase 
hotărârea, o dată pentru totdeauna, de a iubi fără speranţă şi 
fără a aştepta vreo răsplată, spuse: 

— Orice-ar fi, tată, trebuie mai întâi să o găsim pe doamna de 
Piennes şi pe fiica ei. 

— La naiba, ai dreptate. 

— Şi spuneai că ştii unde se află? 

— Nu, dar ştiu cum putem afla! Nu ştiu cum de nu m-am 
gândit la asta mai devreme! Du-te să-l vesteşti pe mareşal... 
Sau mai bine, nu... Să mergem numai noi... Va fi mult mai 
frumos dacă voi putea să i-o înapoiez eu însumi pe micuța 
Loisette. 

— Haide, tată! spuse tânărul cu febrilitate. 

Într-adevăr, bătrânul Pardaillan se arăta atât de sigur pe el, că 
fiul său nu se îndoi nicio clipă că-l va vedea aducându-le pe 
Jeanne de Piennes şi pe fiica acesteia la palatul Montmorency. 
Dar ce se întâmplase?... Pe drum, bătrânul îl lămuri: 

— Există un om care ştie în mod sigur unde ţi se află prinţesa 
din pădurea adormită. lar acest om este îndrăcitul de intendent 
al lui Damville, cel care-i ştie aceluia toate secretele! 

— Gille... Ah! Câtă dreptate ai... să alergăm, tată! 

— E al nostru, n-ai nicio teamă! 

— Cine ştie dacă nu o fi găsit mijlocul de a ieşi din pivniţă, 


căci el cunoaşte palatul ca pe propriile lui buzunare! 

— Şi tu, care voiai să-l eliberezi... Cât despre posibilitatea de 
a ieşi din pivniţă, fii liniştii! Am avut tot timpul să o inspectez, şi 
dacă ar fi fost vreo ieşire, aş fi găsit-o eu! 

Şi totuşi, ceea ce spusese tânărul nu întârzie să-l 
neliniştească pe bătrân. Poate că exista pe acolo vreo ieşire 
secretă... Tatăl şi fiul fugeau de le sfârâiau călcâiele şi, când 
ajunseră la palatul Mesmes, intrară prin grădină. Câteva clipe 
mai târziu erau în faţa uşii pivniţei. Om cu sânge rece, bătrânul 
îşi reţinu fiul, care se repezise să deschidă uşa, şi începu să 
asculte. Neîndoielnic, cei dinăuntru, Gille şi Gillot, auziseră paşii, 
fiindcă abia se opriră cei doi Pardaillan în faţa uşii, că o voce 
demnă de milă se făcu auzită: 

— Deschideţi, pentru numele lui Dumnezeu! Deschideţi, 
oricine-aţi fi! 

— Cine eşti dumneata!! întrebă Pardaillan schimbându-şi 
vocea. 

— Sunt Gille, intendentul monseniorului de Damville. Am fost 
închişi în pivniţa asta de un mişel, un bandit, un ticălos numai 
bun de spânzurătoare... 

— Destul! Destul, jupâne Gille! strigă Pardaillan izbucnind în 
râs. 

— Blestematul de Pardaillan! se smiorcăi Gille, recunoscând 
vocea celui pe care voise să-l îngroape. 

— El însuşi, stimabile! Şi nepoţelul dumitale, el ce mai face! 
Am venit să-i tai urechile! 

Se auzi un geamăt prelung, apoi zgomotul unor poloboace 
răsturnate... Era Gillot, care îşi căuta o ascunzătoare cât mai 
îndepărtată pentru a-şi salva urechile. 

— Cât despre dumneata, jupâne Gille, reluă Pardaillan, 
ascultă-mă bine... 

— Vă ascult, domnule! gâfâi intendentul. 

— Mi-a fost milă de voi... Şi de aceea m-am întors... 

— Ah! Fiţi binecuvântat, domnule! 

— Da, mi-am spus că ar fi un lucru nedemn de un bun creştin, 
să vă las aici, să muriţi încetişor de foame... 

— Chiar foarte nedemn, domnule! răspunse vocea 
plângăreață. 

— Şi că asta ar fi un supliciu de neiertat... 

— Vai! Nu ar putea fi ceva mai cumplit! 


— Ştiu şi eu câte ceva despre asta, jupâne Gille! Acesta 
fusese supliciul care mi-a fost mie hărăzit! În sfârşit, eu am o 
inimă bună, de fapt, şi nu vreau să vă las să suferiţi... Deci, 
ascultă-mă! Ai băgat de seamă, la cea de-a patra scândură 
pornind de la răsuflătoare, un piron? Un piron zdravăn şi bine 
înfipt? Nu? Nu l-ai văzut? Dar eu îl ştiu foarte bine, mai ales că 
mă gândisem să mă spânzur de el. Află deci că ţi-am adus o 
frânghie nouă şi curată, aşa cum trebuie... Această frânghie o 
voi lega la un capăt de pironul respectiv, iar celălalt capăt ţi-l voi 
lega de gât... 

— Fie-vă milă! Doar nu vreţi să mă spânzurați! 

— Nerecunoscătorule, ca să te împiedic să mori de foame!... 
Cât despre nepotul dumintale... Nu-i voi face altceva decât îi voi 
tăia urechile... Drăgălaşele lui urechi clăpăuge! 

Se auzi un geamăt şi un hohot de plâns. Pardaillan deschise 
uşa. Şi, în lumina slabă care venea de afară, îl zări pe Gille, 
îngenuncheat pe una dintre treptele scării; era livid, era hidos. 

— Cavalere, spuse bătrânul Pardaillan, rămâi la uşă; încarcă-ţi 
pistoalele. Aşa! Şi, dacă unul dintre ticăloşii ăştia încearcă să 
iasă, împuşcă-i fără milă! 

— Îndurare, monseniore! gemu intendentul. 

— la te uită, nu cumva îţi este frică de moarte? 

— Ba da... sughiţă bătrânul. Mi-e frică... Foarte frică... Nu mă 
omorâţi! 

Dinţii îi clănţăneau. Chipul îi era descompus. În mod evident 
era în culmea fricii. 

— Ţi-e frică... spuse Pardaillan. Dar dacă îţi dau o cale pentru 
a-ţi putea câştiga dreptul de a trăi? 

— Oo! bâigui bătrânul întinzându-şi disperat braţele. Vă dau 
tot ce doriţi, totul! Cereţi-mi tot aurul pe care l-am strâns de 
când am văzut lumina zilei. Sunt bogat, sunt foarte bogat! 
(Pardaillan se gândi la cufărul pe care-l luase drept al lui 
Damville.) Vă dau tot! 

— Dar nu-mi trebuie banii tăi, spuse bătrânul aventurier. 

— Dar ce? Spuneţi! vorbiţi! De acord, vă dau tot ce vreţi! Oh! 
mi-e teamă... Mi-e atât de teamă!... Îndurare!... Fie-vă milă! 

Spaima lui Gille ajunsese în mod evident la un asemenea 
grad, că Pardaillan socoti că ar fi periculos să întindă coarda şi 
mai tare. 

— Haide, spuse el, linişteşte-te. Nu te voi ucide. Nu vei fi 


spânzurat... şi chiar ai putea ieşi de aici, cu o condiţie însă... 

— Care? strigă, bătrânul cu un horcăit de bucurie neînfrânată. 

— Îmi vei spune unde a dus-o stăpânul tău, mareşalul, pe 
doamna de Piennes şi pe fiica ei... 

Gille îşi ridică ochii uimiţi spre Pardaillan. 

— Dumneavoastră mă întrebaţi asta? spuse el. Ah, asta vreţi 
să ştiţi pentru a mă lăsa în viaţă? 

— Da, şi cu asta vom fi chit. 

Gille, care era îngenuncheat, se ridică, Gille, care tremura 
clănţănind din dinţi, se îndreptă şi nu mai mişcă. Cu o voce 
hotărâtă, spuse: 

— Atunci, omorâţi-mă! Asta nu o veţi şti! 

Pardaillan sări în sus, furios. Cavalerul, care ştia ce înseamnă 
curajul, nu se putu împiedica să se încline în faţa bătrânului 
hidos, cu figura lui scheletică, ce era transfigurată în aceste 
clipe de hotărârea lui nestrămutată. 

— Frânghia! urlă bătrânul Pardaillan. 

Nu adusese însă aşa ceva. Cu toate astea, îl apucă pe Gille de 
mână şi-l duse până la cuiul despre care vorbise. 

— Vrei să vorbeşti? spuse el cu o voce de gheaţă. Ai un minut 
ca să te hotărăşti! 

Gille răspunse: 

— Văd că nu aveţi frânghie. Dar în curtea palatului este o 
roabă. Este roaba în care voiam să vă pun, ca să vă duc până la 
Sena şi să vă arunc în ea. Am pus acolo o frânghie zdravănă pe 
care voiam să v-o leg de gât împreună cu un bolovan... Mergeţi 
şi căutaţi frânghia şi spânzuraţi-mă! Nu veţi afla nimic de la 
mine! 

— Pe toţi dracii din iad! urlă Pardaillan.. Bătrânul ăsta este 
superb!... Ce păcat că trebuie să-l omor! 

Îşi trase pumnalul şi cu aceeaşi voce rece îi spuse: 

— Pentru curajul de care ai dat dovadă, nu te voi spânzura. 
Dar te voi omori dintr-o singură lovitură, drept în inimă, dacă nu 
spui... 

— Loviţi! spuse bătrânii Gille rupându-şi vesta cu furie şi 
arătându-şi pieptul dezgolit. Doar, dacă ultima dorinţă a unui 
condamnat la moarte vă este sfântă, vă implor să-i spuneţi 
înălţimii Sale, monseniorul de Damville, că am murit fiindu-i 
credincios, că am murit pentru el... 

Cei doi Pardaillan rămaseră uimiţi, privindu-l cu admiraţie. 


Atitudinea acestui bătrân care se temea îngrozitor de moarte şi 
care, în ciuda acestui fapt, îşi oferea pieptul gol spre a primi 
lovitura ucigătoare, pentru a rămâne credincios stăpânului său, 
le apăru ca un fenomen inexplicabil. 

— Domnule de  Pardaillan... se auzi deodată o voce 
plângăreaţă. 

Bătrânul se întoarse şi îl zări pe Gillot, care se strecura de 
după un poloboc. 

— Nu-ţi fie teamă, spuse acesta, va veni îndată şi rândul tău. 
Mai întâi stimabilul tău unchi şi apoi tu. Numai că tu nu vei muri; 
nu-ţi voi tăia decât urechiuşele... 

— Ştiu asta, suspină, Gillot, cutremurându-se din cap până-n 
picioare. O ştiu şi de aceea, pentru a-mi salva urechile, vreau să 
vă propun un târg. 

— la să vedem, ce târg? 

— Ştiu unde se află cele două persoane pe care le căutaţi... 

— Tu! urlă bătrânul Gille. Nu-l credeţi pe imbecilul ăsta, 
domnule! 

— Ba să avem iertare... Imbecilul ăsta ţine la urechile lui. De 
acord că greşeşte, fiindcă sunt dizgraţioase, dar, dacă spune 
adevărul, şi le-a salvat! 

— Minte! urlă bătrânul care, smulgându-se din strânsoarea lui 
Pardaillan, se năpusti asupra nepotului său. 

Dar nu apucă să-l ajungă, fiindcă bătrânul Pardaillan îl şi 
apucă de gât şi i-l dădu în pază cavalerului. 

— Dă-i drumul! îi porunci apoi lui Gillot. 

— Nu ştie nimic! Minte! ţipa Gille. 

— Nu mint, unchiule, spuse Gillot care, sigur că-şi va salva 
urechile, recăpătase puţină încredere în sine. În ziua în care am 
primit ordinul să pregătesc trăsura cea mare şi în care am avut 
prilejul de a avea o întâlnire cu distinsul cavaler aici de faţă, 
toate acele uneltiri m-au întors pe dos; şi, la ora unsprezece, am 
pornit în urmărire; am văzut tot! Ştiu unde s-a oprit acea trăsură 
şi mă ofer să-i conduc pe domnii aceştia până acolo... 

— Unde anume? întrebă cavalerul fremătând. 

— În strada La Hache! răspunse Gillot. 

— Strada La Hache?! exclamă cavalerul stupefiat, în mintea 
căruia se şi ivi chipul lui Alice de Lux. 

Dar mai erau pe acea stradă şi alte case decât cea a ei. Era 
imposibil ca logodnica lui Marillac să aibă asemenea legături cu 


ducele de Damville. Sau... Cavalerul începu să întrezărească 
prăpastia în care se afla această femeie. 

— Hai, spune mai precis în ce loc, reluă el. 

— Taci! Taci, nemernicule! urla bătrânul Gille. Monseniorul te 
va spânzura, te va zdrobi, te va face mici fărâme, te va arde de 
viu! 

— Domnule! casa este uşor de recunoscut, pentru că este 
exact la colţul străzii Traversine. Are o grădină şi această 
grădină are o poartă verde. 

Urletul cumplit pe care îl scoase intendentul fu suficient de 
grăitor, confirmându-le celor doi că Gillot spusese adevărul. 

— Să fugim! strigă bătrânul Pardaillan. 

Dar cavalerul rămase nemişcat, alb la faţă. 

— Te îndoieşti de sinceritatea acestui nătărău?... Să-l luăm cu 
noi Şi... dacă a minţit cumva... 

— Nu, sunt sigur că a spus adevărul. 

— Da! Da, domnule! strigă Gillot împreunându-şi mâinile a 
rugă. 

Cavalerul se gândea că fusese de câteva ori dinaintea casei 
din strada La Hache şi că găsise, de fiecare dată, poarta închisă 
după ultima lui întrevedere cu Alice. Dar în această inimă 
generoasă nu aceasta era singura nelinişte care se năştea. Se 
întreba cu teamă ce mister se ascundea în existenţa lui Alice şi 
ce nenorocire îl va aştepta pe Deodat... 

— Haidem! spuse el într-un târziu. Voi afla eu adevărul 
punându-i întrebări... dacă o voi regăsi! 

Bătrânul Pardaillan nu-i înţelese spusele, dar se pregăti să-şi 
urmeze fiul. 

— lată-vă salvaţi amândoi! le spuse el lui Gille şi lui Gillot. 
Daţi-i drumul, să vă spânzure altcineva! 

— Vai! Voi fi de bună seamă spânzurat! spuse intendentul. 

— Voi depune eu mărturie de fidelitatea de care ai dat 
dovadă! spuse cavalerul. Linişteşte-te, îţi promit că-l voi informa 
pe mareşal despre frumoasa dumitale rezistenţă. 

— Vă cred, domnule, şi vă mulţumesc, fiindcă este singurul 
lucru ce ar putea să mă salveze. 

— Îţi dau cuvântul meu de onoare că stăpânul dumitale va fi 
informat despre atitudinea demnă şi curajoasă pe care ai avut- 
o! spuse cavalerul. 

— Cam prea multe nazuri face nenorocitul ăsta care voia să- 


mi arunce cadavrul în Sena, în loc să-l înhumeze creştineşte! 
strigă bătrânul vagabond. Eşti prea bun, cavalere! Şi eu, în 
preajma ta, mă prostesc de tot. Vei vedea că treaba asta ne va 
purta ghinion! 

În timpul acestei discuţii, Gillot dispăruse. Fără îndoială, nu 
ţinea deloc să se găsească singur, faţă în faţă, cu unchiul său. 
Gille se aşezase pe un butuc şi, cu capul între mâini, se gândea 
la trista sa soartă. Cei doi Pardaillan îl lăsară pradă funebrelor 
sale gânduri şi ieşiră din palat, pentru a se duce de îndată în 
strada La Hache. 

— Oare cine locuieşte în casa cu poarta verde? întrebă 
bătrânul. Neîndoielnic, vreun ofiţer de-al lui Damville care s-o fi 
întărit acolo cu o mică garnizoană. Îți propun deci, fiule, să 
aşteptăm lăsarea serii. Vom inspecta deocamdată împrejurimile. 
Ne vom da seama de mărimea garnizoanei şi apoi ne vom lua 
măsurile necesare pentru ca să reuşim în ceea ce întreprindem 
de la bun început. 

Cavalerul ezită câteva clipe şi apoi spuse: 

— Tată, cred că în afacerea asta va trebui să acţionez de unul 
singur... În strada La Hache nu stă niciun ofiţer, nu este nicio 
garnizoană... 

— la te uită! deci cunoşti casa? 

— Da. Nu mă tem decât de un singur lucru... Să nu fie cumva 
nelocuită... în clipa asta. 

— Nu înţeleg ce spui tu acolo, cavalere. Dar presimt că este 
vorba de un secret... 

— Care nu este al meu! Este secretul unui prieten pe care îl 
iubesc ca pe un frate... al omului pe care-l iubesc şi-l respect cel 
mai mult pe lume după dumneata, tată! 

— Şi deci vrei să mergi acolo singur? Mă asiguri că nu te 
pândeşte niciun pericol? 

— Niciunul, tată. Şi este indispensabil să fiu singur. 

— Bine, în cazul ăsta te voi aştepta la capul străzii. 

— Ba mai bine nu! Să ne despărţim aici. Poate te va vedea 
cineva. Şi, dacă acel cineva îşi dă seama că sunt aşteptat, că 
altcineva poate interveni, acesta ar fi un motiv suficient de 
puternic pentru ca poarta să nu-mi fie deschisă. 

— Deci te voi aştepta... Unde naiba? La Deviniere? Este cam 
periculos... Ah, sărmană Catho, cât te regret! 

— Păi tată, poţi să mă aştepţi la Catho, dacă vrei... 


— Ei aş! Doar nu vei fi văzut-o în timp ce eu zăceam în 
pivniţă! 

— Ba da. Cu banii pe care i i-ai dat, a deschis în strada 
Tiguetonne o nouă cârciumă... 

— Cum a botezat-o? 

— Cei doi morți care vorbesc! 

— Ah! drăguţa asta de Catho! îţi aminteşti... ai văzut, nu a 
uitat... Mă voi însura cu ea, cavalere! 

Şi, cu aceste cuvinte, tatăl şi fiul se despărţiră; cavalerul îşi 
continuă drumul spre strada La Hache, iar bătrânul aventurier o 
luă spre noua cârciumă a lui Catho, pentru a-şi aştepta acolo 
fiul, gustând un hypocras. 

În strada Tiquetonne, el văzu, într-adevăr, un han cu o faţadă 
şi o firmă noi-nouţe. Era Cei doi morti care vorbesc. Doar că, 
pentru a corecta ceea ce această firmă ar fi putut avea 
macabru, Catho, care, aşa cum s-a văzut, nu era o proastă, 
poruncise să i se picteze doi negri... Doi mauri care păreau să 
discute foarte animat ţinându-şi în mâini cupele. In timp ce 
bătrânul nostru vagabond, după ce admirase firma, intră în 
cârciumă, cavalerul se apropie de casa cu poarta verde. 

Îndată băgă de seamă că obloanele erau bine trase la 
ferestre, ca şi cum casa ar fi fost nelocuită. Cu inima bătând, 
lovi cu ciocanul. Poarta rămase închisă, iar casa tăcută. Dar, de 
data aceasta, cavalerul era foarte hotărât să afle ce se petrecea 
în spatele acestor ziduri, să ştie ce era cu această tăcere şi ce 
mister se ascundea acolo. Aşa că bătu în poartă de mai multe 
ori, fără a căpăta vreun răspuns. Atunci, după ce aruncă câteva 
priviri de jur împrejur, pentru a se asigura, că niciun vecin nu-l 
spionează, făcu un salt şi se apucă de coama zidului grădinii. Se 
ridică sprijinindu-se în forţa braţelor şi ajunse pe zid, de unde 
sări în gradină. Se îndreptă spre uşa casei hotărât să-i sfărâme 
broasca. În momentul în care ajunse în faţa acesteia, uşa se 
întredeschise şi, în penumbra care domnea înăuntru, lui 
Pardaillan îi apăru în ochi o formă albă. El rămase pe loc, 
împietrit. Era Alice de Lux! 

Ce mult se schimbase! Cât de palidă era! Şi ce cumplită 
tristeţe era răspândită pe faţa ei atât de fermecătoare!... Cât de 
aspră, cât de dură îi fu vocea, când ea rosti: 

— Grăbiţi-vă să intraţi, domnule, din moment ce mi-aţi forţat 
poarta! 


Cavalerul o ascultă. Alice de Lux îl duse în încăperea în care 
Marillac făcuse prezentările. Ea rămase în picioare şi nu-i spuse 
să se aşeze. 

— De ce mă persecutați astfel? întrebă ea. Nu pot fi lăsată să 
mor în linişte? Aţi mai venit de vreo trei sau patru ori să bateţi la 
poarta mea şi nu v-am deschis... Un om de lume ar fi trebuit să 
înţeleagă şi să-mi respecte singurătatea şi durerea... 

— Doamnă, spuse cavalerul revenindu-şi din emoția care 
pusese stăpânire pe el, ciudata dumneavoastră primire m-ar fi 
îndepărtat fără îndoială de locuinţa dumneavoastră, dacă un 
interes mult mai puternic nu m-ar fi determinat să vin şi să îndur 
o jignire pe care nu o merit. 

Acest reproş trecu pe lângă Alice fără a o atinge. 

— Doar un cuvânt, spuse ea rece. Veniţi din partea lui? 

— Mă întrebaţi, cred, dacă vin din partea contelui de Marillac? 

— Da, domnule. Da, continuă ea însufleţindu-se, numai el 
putea să vă fi trimis. A văzut-o pe regina Navarrei, nu-i aşa? ŞI 
regina a vorbit! Regina a vrut să-l salveze de creatura hidoasă 
care este Alice de Lux! Acum ştie! Ştie! Şi nu a îndrăznit să vină 
el însuşi să-mi arunce în faţă disprețul lui, ura lui!... Îl credeam 
mai curajos! Cât despre dumneata, domnule... ai acceptat o 
misiune foarte ciudată. 

Se înfierbântase. Cavalerul, stupefiat, vru să o oprească, să o 
facă să înţeleagă că se înşela. Dar era paralizat de acea 
curiozitate a omului care se trezeşte pe neaşteptate în prezenţa 
unui fapt înspăimântător. 

— Domnule, continuă spioana cu acea volubilitate ciudată 
care o stăpânea în momentele de mare surescitare, domnule, 
nicio vorbă. Ştiu tot ce te-a spus să-mi spui! Este inutil să repeţi! 
De altfel, nici nu voi tolera aşa ceva. Hai, domnule, duceţi-vă... 
Duceţi-vă şi spuneţi-i doar că mă voi pedepsi eu însămi... să se 
liniştească... voi dispărea din viaţa lui... Asta-i tot!... lar în ceea 
ce vă priveşte pe dumneavoastră, domnule, din prima clipă în 
care v-am văzut am înţeles că aduceţi aici o catastrofă! Aţi fost 
un trimis, un mesager al nenorocirii venind să mă anunţaţi că 
Déodat se dusese la Jeanne d'Albret! Ah! De ce nu a venit el 
însuşi! Dacă ar fi venit el! L-aş fi reţinut! mai era încă vreme.!... 
L-aş fi oprit!... Dar acum, s-a sfârşit!... Pentru a doua oară vă 
faceţi mesagerul unui doliu îngrozitor... Plecaţi, domnule, nu vă 
blestem! 


— Doamnă! strigă Pardaillan nemaiputându-se stăpâni, faceţi 
o greşeală îngrozitoare! Nu contele de Marillac m-a trimis! Vin 
pentru mine, nu m-a trimis nimeni! 

Alice de Lux, care era albă ca o moartă, se înroşi puţin, apoi 
deveni lividă. 

— Nu te-a trimis el! bâigui ea. 

— Nu! Nici nu s-a întors! 

— Deci, nu el! spuse ea, rătăcită. 

— V-o repet, doamnă: am venit din proprie iniţiativă, pentru 
ceva care mă priveşte numai pe mine! 

— Ce-am spus? Ce-am spus? Smintita de mine! Nesăbuita! 

Ea îşi acoperi faţa cu mâinile. Şi atunci hohotele de plâns 
începură să-i zguduie pieptul şi a-i horcăi în gât, fără ca vreo 
lacrimă să-i curgă printre degetele albe. 

Cavalerul îngenunche în faţa ei: 

— Doamnă, spuse el cu o voce atât de blândă că părea 
accentul ideal al francheţei şi al milei, doamnă, vă implor să mă 
credeţi că am şi uitat cuvintele care v-au scăpat în acel delir! 
Oricine ar plânge! Oricine aţi fi, eu nu văd în dumneavoastră, 
decât o femeie sărmană, care suferă, care plânge! Şi pentru a 
vă îndepărta această durere care vă cutremură, doamnă, pentru 
a dovedi dragostea pe care i-o nutresc contelui, nobilul 
dumneavoastră logodnic, aş fi gata să mor! Nu ştiu ce greşeală 
aveţi să vă reproşaţi... Ceea ce ştiu, ceea ce-mi apare în toată 
strălucirea acum este dragostea fără margini pe care i-o purtaţi 
prietenului meu! Ah! credeţi-mă, doamnă, o asemenea iubire ar 
putea să şteargă până şi urmele unei crime! 

Alice îşi lăsă mâinile pe lângă trup. 

— Mai spune... mai vorbeşte-mi... şopti ca. E atâta vreme de 
când sufăr de una singură, singură, doar cu mine însămi! E atâta 
vreme de când o vorbă de milă nu a răcorit rănile acestei inimi 
nefericite... 

lar cavalerul, acum, uită de ce venise! Se ridică, luă mâinile 
lui Alice, o trase spre el, o îmbrăţişă şi buzele lui, încetişor, se 
puseră pe părul parfumat al tinerei femei. 

Şi aceste gesturi fură, într-adevăr, atât de frăţeşti, că Alice îşi 
dădu seama că niciodată nu mai simţise o asemenea senzaţie 
de uşurare, de bucurie. În acest moment, cavalerul găsi 
singurele cuvinte care erau în acord cu această situaţie, cu 
gândurile tinerei şi cu ale sale chiar. 


— Vă iubeşte! Puteţi fi sigură că niciodată o femeie nu a fost 
subiectul unui cult atât de drăgăstos, atât de pasionat! Vă 
iubeşte până-ntr-atât încât nu vrea să ştie ce secret ascundeţi. 
Dumneavoastră sunteţi pentru el lumina! Sunteţi bucuria lui! 
Sunteţi dragostea lui! Nu vă gândiţi la felul în care mi-a 
mărturisit aceste lucruri! lubirea lui se vădeşte în fiecare cuvânt 
pe care-l rosteşte! Şi vorbeşte despre dumneavoastră aşa cum 
credincioşii vorbesc despre idolul lor! despre Dumnezeul... 
Liniştiţi-vă deci, sărmană femeie care aţi suferit atât... lubirea 
unui asemenea om, o asemenea iubire este capabilă de gesturi 
sublime... 

— Oh! spuse ea, cât îmi încântați sufletul... Dacă ar fi posibil 
ca nobilul meu logodnic să nu ştie! 

— Dar vă repet că vă iubeşte! Daţi acestui cuvânt valoarea lui 
absolută. Şi atunci, ce importanţă mai are dacă ştie sau nu ceea 
ce dumneavoastră vreţi să-i ascundeţi. Credeţi-mă, între voi doi, 
nu poate să existe nimic altceva demn de a fi cunoscut decât 
sublima dumneavoastră iubire pentru el, decât pasiunea lui 
neţărmurită pentru dumneavoastră... 

— Ce inimă nobilă aveţi, cavalere! 

— Da, doamnă, răspunse el cu acea simplitate care făcea ca 
cei care nu-l cunoşteau să nu priceapă dacă nu cumva îşi bătea 
joc, da, doamnă, ştiu că inima mea este sensibilă; şi de aceea 
pot să judec senin spaimele dumneavoastră, de aceea am putut 
să înţeleg ceea ce este înălţător şi preacurat în iubirea 
dumneavoastră pentru conte, chiar dacă aţi fi fiinţa îngrozitoare 
de care singură vă acuzaţi că sunteţi! Un suflet capabil de o 
asemenea iubire, cum demonstraţi dumneavoastră, nu poate fi 
decât un suflet frumos! Fericit este contele să fie iubit de 
dumneavoastră! Şi fericită sunteţi şi dumneavoastră să fiţi iubită 
de un om ca el! 

— Spuneţi asta pentru că nu ştiţi! spuse ea cutremurându-se. 
O, dumneata, care mi-ai strecurat în sufletul meu îndurerat 
singurele consolări pe care le-am auzit în viaţa mea atât de 
nefericită! O, dumneata, pe care te-am primit ca pe un duşman 
şi care te dovedeşti a fi un adevărat frate pentru mine, 
nenorocita! Dumneata, care încerci să-mi alungi durerea fiindcă, 
probabil, vei fi suferit şi dumneata! Ascultă-mă, ascultă-mă te 
rog, trebuie să ştii măcar dumneata cine sunt! 

— Nu, doamnă! strigă cavalerul cu o spaimă instinctivă. Lăsaţi 


ca tăcerea să acopere suferinţa din sufletul dumneavoastră, aşa 
cum valurile curate şi liniştite ale unui lac acoperă adesea 
adâncuri nămoloase... La ce bun să agiţi aceste adâncuri, când 
este atât de simplu să te laşi în voia suprafeţei surâzătoare a 
acestor lacuri? 

— Prieten drag! 

— Prieten, da, doamnă. Un prieten al contelui... al celui care 
vă iubeşte... ba chiar şi un prieten al dumneavoastră. Şi ce ar 
mai însemna această prietenie dacă nu v-aş apăra chiar de 
dumneavoastră, dacă nu aş opri pe buzele dumneavoastră acele 
cuvinte care, poate, pe moment v-ar linişti, dar pe care, mult 
mai sigur, le veţi regreta cândva! Căci nu la ziua de azi, la 
prezent, trebuie să vă gândliţi!... Alice, trebuie să te gândeşti la 
viitor! Dacă te-aş lăsa să vorbeşti acum, mai târziu, când vei fi 
fericită, când vei fi soţia lui Marillac, când uitarea va veni, în 
sfârşit, să învăluie în mantia ei grea aceste secrete, atunci, 
Alice, te vei gândi cu amărăciune că un bărbat ţi-a cunoscut 
aceste secrete! 

Ea tresări. Fără să vrea, cavalerul atinsese, rana cea mai 
cumplită din inima lui Alice. 

— Un bărbat! şopti ea atât de slab încât Pardaillan nu o auzi. 
Oare câţi sunt, vai de mine, nenorocita, câţi sunt cei care 
cunosc secretul atât de înfiorătoarei mele vieţi! 

Şi, tremurând toată de spaimă, ea tăcu, închizând în ea însăşi 
secretul care era gata să-i scape. 

— Deci, reluă ea mai calmă, contele nu s-a întors în Paris? 

— Nu, doamnă. 

— Şi, spuse ea ezitând, nu ai primit nicio veste de la el? Nu 
ştii ce face!? ce gândeşte? Of, mai ales asta... Mi-aş da şi viaţa 
să ştiu ce gândeşte în clipa asta... 

— Nu am primit nicio veste, doamnă. Dar toată lumea din 
Paris ştie că regina Navarrei este la Blois, într-o conferinţă cu 
regele Franţei. Deci este sigur că prietenul nostru este, de cel 
puţin cincisprezece zile, la Blois. 

— Două săptămâni... 

— Cam aşa, doamnă. Or, pentru un călăreț cum este contele, 
de la Blois până la Paris poţi face patru zile bune. 

O luminiţă de fericire juca în ochii lui Alice. Cu tactul lui 
obişnuit, cavalerul nu trase nicio concluzie din ceea ce tocmai 
spusese. Dar această concluzie o trase Alice: 


„Dacă regina Navarrei m-ar fi denunţat, el ar fi fost aici de 
multă vreme!“ 

Deci, după toate aparențele, Jeanne d'Albret nu vorbise. De 
ce? Asemenea răniților care se tem să ridice pansamentul care 
le acoperă plaga, sperând ca astfel să uite răul nevăzându-l, 
Alice evită să caute răspunsul întrebării de ce regina Navarrei 
nu-i spusese nimic lui Déodat. Se mulţumi să spere acest lucru, 
hotărându-se ca, dacă Marillac nu aflase nimic, să-l determine la 
întoarcere să plece din Franţa unde-ar vedea, cu ochii! 

Din acea clipă, ea redeveni fermecătoarea femeie pe care o 
cunoaştem. La chemarea ei, bătrâna Laura apăru şi apoi aduse 
fructe, băuturi răcoritoare, dulceţuri, cum era moda pe vremea 
aceea. Dar Pardaillan nu vru să se atingă de nimic din tot ceea 
ce i se oferea cu atâta drăgălăşenie. 

Acum el era acela care tremura. Acest spirit atât de generos 
uitase cu totul de durerea, lui pentru a o consola pe ea, în 
durerea ei cumplită. 

Dar el venise aici pentru a afla veşti despre Loise... Şi, oare, 
asta nu făcea parte din acel îngrozitor secret, pe care refuzase 
să-l afle? Emoţionat, tulburat, răscolit, de acest gând, nu ştia 
cum să pună cumplita întrebare. Alice fu cea care îi dădu ocazia. 

— Cavalere, spuse ea, când redeveni stăpână pe propriile sale 
emoţii, oare mă vei ierta, dumneata vreodată pentru felul 
nedemn în care te-am întâmpinat?... Eram năucită... 

Să nu ne mai gândim la asta, doamnă. Permite-mi doar să-ţi 
reamintesc faptul că mi-ai făcut cinstea de a mă numi prieten... 

— Da... prietenul meu... singurul meu prieten, pot spune... 

— Şi dacă aş face apel la această prietenie pe care aveţi 
bunătatea să mi-o arătaţi? 

— Ah! rosti ea într-o sinceră explozie de recunoştinţă, te-aş 
binecuvânta!... Dar, îmi amintesc! Oare nu mi-ai spus 
dumneata, că, dacă ai venit să mă vezi, era în interesul 
dumitale? 

— Ba da! doamnă! spuse cavalerul a cărui emoție creştea tot 
mai tare. 

Această emoție nu putu să-i scape lui Alice, care începu să-l 
privească tot mai atentă. 

— Ascultă, cavalere, spuse ea. Nu-ţi pot spune decât un 
singur lucru. Dacă, din fericire, dumneata ai avea nevoie de 
mine, aş fi în stare, pentru dumneata, de orice sacrificiu! 


— Doamnă, spuse el, probabil că ceea ce vă voi cere este 
chiar un mare sacrificiu. 

— Orice ar fi, sunt gata! spuse cu voiciune Alice. Ghicesc în 
dumneata un om care este copleşit de durere, şi asta te-a făcut 
în stare să o înţelegi pe a mea. Mi-ai oferit mângâiere. Ora în 
care m-ai făcut să reîncep să trăiesc este o amintire care nu se 
poate uita niciodată... Cavalere, adăugă ea cu acea emoție 
sinceră care se comunica celuilalt, dumneata îmi apari drept cea 
mai frumoasă, desăvârşita încarnare a loialității. Un altul, în faţa 
mărturisirilor pe care mi le-a smuls disperarea, s-ar fi îndepărtat 
de mine... Cei mai generoşi s-ar fi grăbit să-i vorbească despre 
asta logodnicului meu... da, în felul acesta şi-ar fi înţeles ei 
sentimentul de prietenie... Dar dumneata... dumneata, cavalere, 
nu m-ai întrebat nimic... Dumitale ţi-a fost milă de o suferinţă 
adevărată, fără a dori să-i cunoşti motivele. Şi asta este dovada 
unui suflet mare... a unui suflet nobil... Şi asta mă extaziază, mă 
determină să văd în dumneata un om extraordinar şi să 
întrezăresc, ca pe una dintre cele mai mari fericiri ale vieţii 
mele, posibilitatea unui sacrificiu... Deci, vorbeşte, fiindcă, ţi-o 
spun, sunt pregătită! 

Cavalerul ascultase aceste cuvinte cu simplitatea atentă care 
îi era proprie. 

— Doamnă, spuse el, să ştiţi că şi eu iubesc. Şi pentru a vă 
putea face o idee despre ce este pentru mine acest sentiment, 
nu vă spun decât atât: cea pe care o iubesc înseamnă pentru 
mine ceea ce înseamnă contele de Marillac pentru 
dumneavoastră! Şi acum, doamnă, presupuneţi că logodnicul 
dumneavoastră, contele, ar fi ţinut prizonier la mine... şi 
presupuneţi că dumneavoastră aţi veni să-mi cereţi să îl 
eliberez... Ah! doamnă! din agitația dumneavoastră văd că m-aţi 
înţeles!... De ce este prizonieră Loise de Montmorency, nu prea 
ştiu... dar de ce mareşalul de Damville v-a dat-o în grijă, nu ştiu 
şi nici nu vreau să ştiu! Doar un cuvânt, unul singur, doamnă: 
sacrificiul pe care spuneţi că sunteţi gata să-l faceţi ar merge 
până acolo încât să vă determine să redaţi libertatea Jeannei de 
Piennes şi fiicei sale Loise? 

Pe măsură ce cavalerul vorbea, Alice părea tot mai răscolită. 

— Dumneata o iubeşti pe Loise... Loise de Montmorency... 

— Da, doamnă! 

— Nefericită!... murmură stins Alice. 


— Ce spuneţi, doamnă?! 

— Spun că sunt o nefericită şi că în viaţa mea apare tot timpul 
fatalitatea, că tot ce mă atinge trebuie să se ofilească! 

— Doamnă! Doamnă! | s-a întâmplat vreo nenorocire Loisei? 
strigă cavalerul ale cărui buze tremurătoare se făcură albe. 

— Nu, nul... Nicio nenorocire... Dar... 

— Dar?... Nu puteţi să mi-o daţi, nu-i aşa? 

— Loise şi mama ei nu mai sunt aici! 

Lovitura căzu cumplită asupra tânărului nostru erou. Era sigur 
că Alice de Lux spune adevărul. Intr-adevăr, ea era disperată. 

— Nu mai sunt aici de a doua zi după ce dumneata m-ai 
anunţat că Déodat plecase să o vadă pe regina Navarrei. 

— Le-a luat din nou Damville! urlă cavalerul. Oh! Omul ăsta le 
ascunde! Dar chiar dacă ar trebui să răscolesc întreaga Franţă, 
tot voi pune mâna pe el! Şi atunci! 

— Nu, cavalere, te înşeli. Nu le-a luat mareşalul! Eu, eu, 
nefericita de mine, eu, cea ale cărei bune intenţii se întorc 
întotdeauna pe dos, eu le-am dat libertatea... 

Tânărul simţi cum inima i se umflă, mai să-i spargă pieptul şi 
un strigăt de bucurie se stinse pe buzele lui care-şi recăpătaseră 
culoarea. 

— Libere! Sunt libere! 

— Îndată ce m-am văzut condamnată, îndată ce am înţeles că 
logodnicul meu mă va blestema!... Ah! cavalere, ce oribilă 
înlănţuire de nenorociri în viaţa mea!... De altfel, vezi şi 
dumneata: Damville persecută, două fiinţe nefericite, demne de 
milă şi de iubire... Şi trebui ca tocmai mie să mi se adreseze 
pentru a le păzi!... lar eu am fost obligată, forţată, să mă supun! 
Am fost forţată, să devin temniceră a două femei înaintea cărora 
mă simţeam atât de mizerabilă, că abia reuşeam să apar în faţa 
lor! Abia îndrăzneam! De ce am fost obligată să accept această 
sarcină mârsavă? Acesta este secretul pe care dumneata, în 
generozitatea dumitale, nu ai vrut să-l cunoşti! Dar să continui: 
din ziua în care m-am gândit că Marillac se va îndepărta de mine 
pentru totdeauna, nu mai trebuia să mă tem de ceea ce folosise 
mareşalul de Damville ca să mă amenințe, pentru că acele 
destăinuiri i le putea face regina Navarrei însăşi lui Deodat!... 
urc deci la prizonierele mele... Le spun: „lertaţi-mă pentru răul 
pe care vi l-am făcut!... Plecaţi!... Sunteţi libere!“ Şi iată că, 
dacă nu mi-ar fi venit această, funestă idee generoasă, Loise ar 


fi putut ieşi de aici, dusă de dumneata, cel care o iubeşti atât de 
mult! Ah! Sunt blestemată! Blestemată fiindcă până şi binele pe 
care vreau să-l fac se transformă în calamitate! 

— Exageraţi nenorocirea, doamnă, spuse cu blândeţe 
cavalerul. Deja mi-a ţi făcut o imensă bucurie, acum când ştiu 
că Loise nu mai este în puterea blestematului de mareşal... Dar 
oare nu v-au spus unde socoteau să se refugieze? 

— Vai! Eram aşa de răscolită, că nici măcar nu m-am gândit 
să le întreb unde pleacă... Şi apoi... chiar de le-aş fi întrebat... 
probabil că nu mi-ar fi spus... Ce eram eu, oare, în ochii lor 
decât o mârşavă gardiană! 

— Deci, niciun cuvânt care ne-ar putea lăsa să ghicim... 

— Nimic! Niciun cuvânt. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Domnule, spuse ea cu timiditate, cred că ghicesc 
întrebările pe care vi le puneţi şi pe care vă ruşinaţi să le 
spuneţi cu glas tare, fiind un suflet aşa de nobil, de teamă să nu 
mă copleşească din nou tristeţea. Vă jur că în timpul şederii în 
această casă, Jeanne de Piennes şi fiica ei nu au suferit - decât 
probabil din pricina faptului că au fost prizoniere. M-am străduit 
să fiu pentru ele mai mult o slujnică, decât... ceea ce sunt... Vă 
jur, în plus, că mareşalul nu a călcat pe aici. 

— Aş vrea, spuse Pardaillan, să vă pun o întrebare... Liniştiţi- 
vă, doamnă, este strict personală... Fără îndoială că aţi fost 
nevoită să vorbiţi cu ele? 

— Doar de două sau de trei ori. 

— Ei bine, reluă el, în aceste împrejurări... Sau în altele, în 
sfârşit, uitaţi, doamnă, aş vrea să ştiu dacă numele meu a fost 
vreodată rostit de Loise... 

— Niciodată! spuse Alice. 

Fruntea tânărului se înnegură. Ochii i se tulburară. Un suspin 
adânc îi ieşi din piept. 

„Dar oare de ce ar fi vorbit ea despre mine? se gândea el. M-a 
uitat de mult... Şi totuşi... pe mine m-a chemat în ajutor în 
dimineaţa în care am fost arestat.“ N 

Pardaillan nu mai avea ce face la Alice de Lux. Işi luă deci 
rămas bun. Dar tânăra femeie îl imploră să mai treacă pe la ea. 
El îi promise acest lucru. Această nefericită îi inspirase un 
interes deosebit. | se părea că este aidoma unui sfinx, iar el este 
chiar Oedip. 


Părăsind casa din strada La Hache, Pardaillan se îndreptă spre 
strada Tiquetonne, la cârciuma Cei doi morti care vorbesc. 
Acolo, dacă vă amintiţi, îl aştepta bătrânul Pardaillan. În 
ansamblu, vizita pe care tocmai o făcuse îi lăsase o bună 
impresie, căci Loise nu se mai afla în puterea lui Damville, şi 
asta era esenţialul. 

Gândindu-se la aceste lucruri, cavalerul înainta grăbit spre 
destinaţie; ajunse astfel în strada Beauvais, care era una dintre 
cele mai vechi artere ale Parisului de odinioară, pornind din 
acea inimă de piatră a oraşului care era palatul Luvru. Acolo era 
atâta lume, că fu nevoit să se oprească. 

Işi aruncă privirea spre Luvru şi văzu că se coborâse podul 
mobil dinspre poarta care dădea în strada Beauvais. Or, atunci 
când regele nu era în palat, toate podurile mobile erau ridicate. 
Şi nu numai că se coborâse podul, dar o companie de 
archebuzieri se înşiră în stradă, în mare ţinută de paradă, cu 
veste galonate pe care se vedea stema Franţei, cu căşti cu pene 
care tremurau în adierea vântului. 

Dinspre stânga, cavalerul auzea un zgomot mare, acel sunet 
care semănă cu hula mării şi care este propriu doar unei 
uimitoare mulţimi de oameni, desigur că prin mărimea ei. În 
jurul lui, lumea era împodobită în straie de sărbătoare; femeile 
alergau cu scopul de a încerca să mai găsească vreun loc de-a 
lungul străzii în care oamenii stăpânirii, cu lovituri de halebardă, 
se străduiau să asigure un loc liber de trecere. 

— Ce se întâmplă? întrebă Pardaillan pe o fetişcană frumuşică 
ce se agăţase de braţul lui ca să nu fie împinsă. 

— Ei, nu ştiţi? răspunse fetişcana. Se întoarce la Luvru 
stăpânul nostru, regele! 

Dar în această clipă gloata se învălmăşi şi mai rău. Se 
răspândise zvonul că regele şi escorta lui nu vor trece pe stradă 
Beauvais, ci va face un ocol prin Montmartre. Cât ai clipi din 
ochi, strada se goli, ca un fluviu uriaş, prea umflat la un moment 
dat, şi care se revarsă prin mii de pârâiaşe, iar lumea începu să 
fugă spre strada Montmartre. Cavalerul îşi reluă drumul spre 
strada Tiquetonne. 


XLVIII 


UN EPISOD HOMERIC 


Bătrânul Pardaillan, aşa cum vă mai amintiţi, sosise la hanul 
Cei doi morţi care vorbesc. Fusese întâmpinat cu braţele 
deschise de cinstita hangiţă, Catho. Aventurierul nostru, dintr-o 
aruncătură de ochi, inspectă cârciuma, cu cănile ei de cositor şi 
cu farfuriile de aramă atârnate pe perete cam peste tot, la 
pereţii sau la bârnele din tavanul scund, la mesele lucitoare cu 
picioare masive, la scaunele cu spătare sculptate, la ulcioarele 
şi la carafele pântecoase. Printr-o uşă deschisă, se zărea lucirea 
alămurilor unei bucătării mărişoare în care vatra înnegrită 
adăpostea un foc jucăuş. Pe scurt, hanul părea prosper, ceea ce- 
| făcu pe Pardaillan să zâmbească satisfăcut. 

— Catho, spuse el când îşi termină inspecția, meriţi să fii 
felicitată. Hanul tău este nemaipomenit! Ce fericit ar fi fost 
Bachus de aş fi întâlnit în drumurile mele numai din astea! 

— Graţie dumneavoastră, domnule, spuse Catho. Graţie 
drăgălaşilor dumneavoastră scuzi. Sper însă că ăsta nu va sfârşi 
în flăcări ca celălalt, nu-i aşa, ? 

— lţi regreţi tu oare devotamentul eroic de care ai fost în 
stare odinioară? 

— Nici gând, domnule. Chiar şi de m-aş fi trezit fără niciun 
scud în şorţ, după acel incendiu, tot aş fi fost fericită că v-am 
ajutat să îi bateţi pe  filistini... dumneavoastră şi fiul 
dumneavoastră... N-o să-l vedem şi pe fiul dumneavoastră, 
domnule? 

Ba cum să nu, buna, mea Catho. Numai că te previn că îţi faci 
nişte socoteli greşite. Puşlamaua mea a făcut prostia de a-şi 
dărui inima. Aşa că... 

— Oh! domnule! credeţi cumva că o sărmană fată ca mine... 
şi apoi, dacă m-ar fi cunoscut pe când eram tânără şi 
frumoasă... Acum, vai! 

Şi sărmana Catho, scoțând o oglinjoară din buzunar, îşi 
examină cu un suspin chipul înspăimântător lovit de vărsat. 

Pardaillan se instală la o masă şi, cum îi era imposibil să stea 
fără rost, o întrebă pe Catho dacă nu-i poate pregăti repede o 
omletă mititică, din vreo cinci-şase ouă, ca să poată aştepta, 
spuse el. Omleta, făcută pe flacără, fu mâncată cu acel respect 
cuvenit uneia dintre cele mai artistice operaţiuni ale lui Catho. ŞI 
din nou descoperi vagabondul nostru că mai are de aşteptat 


ceva timp. Deci acesta fu folosit cu înghiţirea unui pui fript, care 
dispăru din farfuria lui puţin câte puţin. După pui, şi tot ca să-şi 
piardă vremea, veni rândul unui borcan cu dulceaţă. Toate 
acestea au fost, desigur, însoţite în drumul lor spre primitorul 
stomac al hoinarului de vreo două-trei carafe cu vin; aşa încât, 
după ce aşteptase vreo două ore în felul pe care vi l-am 
înfăţişat, Pardaillan se simţi puternic asemenea lui Samson, vioi 
ca fiul său Jean, iar prin cap începură să îi bântuie gânduri 
războinice. 

De aceea când, deodată, răsunară trâmbiţele în depărtare, îşi 
încinse sabia, îşi potrivi toca cu pana neagră pe urechea stângă 
şi, răsucindu-şi mustaţa, se grăbi spre strada Montmartre, de 
unde se auzeau trompetele, vestind-o pe Catho că se va 
întoarce în câteva minute, fiindcă trebuia să se întâlnească aici 
cu cavalerul. 

— Deci mergeţi să vedeţi intrarea regelui? întrebă Catho. 

— Ah! Ah! deci pe drăguţul nostru Charles îl anunţă aceste 
trompete de război'? 

— Da, domnule. Se spune că va fi însoţit de regina Navarrei şi 
de fiul acesteia, ca şi de o mulţime de seniori hughenoți care s- 
au strâns în braţe cu cei catolici. 

— Bravo! Şi eu care şi văzusem un război!... Haidem, totuşi, 
să vedem veşmintele şi armele frumoase ale soldaţilor din 
gardă. Va fi aproape ca la război. 

Spunând aceste cuvinte, Pardaillan parcurse repede strada 
Tiquetonne şi nu întârzie prea mult. Până să ajungă în strada 
Montmartre. Acolo însă, fu prins într-un vârtej al gloatei şi 
împins, până ajunse să se sprijine cu spatele de o poartă.. 

— Un sol”? scaunul! Cine vrea să vadă şi să audă? Va fi văzut 
stăpânul nostru, regele, va fi văzută doamna Caterina în 
caleaşca ei de aur, va fi văzut monseniorul duce de Guise şi 
ceilalţi pe caii lor uriaşi... va fi văzut... va fi văzut... un sol 
scaunul! 

Astfel striga un şmecheraş. Pardaillan îi dădu câteva monede 
mărunte şi se urcă pe scaun, care era aşezat lângă peretele 
casei respective. Poarta acesteia era foarte bine ferecată. Şi, 
ridicându-şi privirea, Pardaillan băgă de seamă că ferestrele 
unicului etaj al acesteia erau tot închise, spre deosebire de ale 
celorlalte case, în cadrul cărora se iţeau diferite capete de 


13 Veche monedă (N.t.) 


curioşi, unde nu se zăreau decât ochi larg deschişi, gâturi 
răsucite şi guri căscate pentru a striga: 

— Trăiască regele! Trăiască regele! 

De la locul său, Pardaillan domina acum mulţimea şi zări 
apropiindu-se încet cortegiul regal, în timp ce clopotele tuturor 
bisericilor din Paris băteau din toate puterile, iar tunurile 
Luvrului răsunau. Mai întâi apăru o companie de burghezi din 
garda civilă, înarmaţi. Ei înaintau repetând: 

— Regele! Regele! Faceţi loc Mariei Sale! 

In faţa lor, gloata dădea înapoi la dreapta şi la stânga, 
asemenea mării care se deschide în faţa provei unei corăbii. În 
spatele lor mărşăluia o companie de archebuzieri, într-o ordine 
impresionantă, şi în sfârşit apărură gărzile regelui, conduse de 
Cosseins şi precedate de două rânduri de trompeţi călare. 
Indată, într-o caleaşca somptuoasă, aurită, deasupra căreia se 
afla o enormă coroană, trasă de doisprezece cai albi cu 
valtrapuri aurite, fiecare dintre aceştia fiind ţinut de frâu de câte 
un elveţian uriaş, apăru chipul palid al lui Carol al IX-lea. 

Feţele acestei căleşti erau dispuse în aşa fel încât toată lumea 
putea să-l vadă pe rege. Acesta era îmbrăcat în negru, cum îi 
era obiceiul, şi privea cu oarecare nelinişte gloata enormă care- 
şi azvârlea spre înalt urările. 

În aceeaşi trăsură şi pe aceeaşi banchetă cu regele, în stânga 
acestuia, se afla Henri al Bearnului care saluta, făcea semne 
prieteneşti bărbaţilor, râdea femeilor şi mai ales reuşea să-şi 
stăpânească teama cumplită care-i măcina măruntaiele. 

— Trăiască regele! Trăiască regele! 

Strigătele porneau din stradă, coborau din ferestre; mâinile se 
agitau; tocile erau aruncate în văzduh. 

In spatele caleştii regale venea o alta, mai masivă, dar la fel 
de aurită, în care erau aşezate Caterina de Medici şi, lângă ea, 
Jeanne d'Albret!... Caterina era radioasă. Ea nu înceta să salute 
poporul decât pentru a-i zâmbi Jeannei d'Albret. Ah! acest 
surâzător chip al păianjenului ce-şi ţese pânza monstruoasă în 
care-şi va prinde victima! Câteodată, o lumină de stranie 
bucurie strălucea pe faţa bătrânei regine; atunci ea strângea 
mâinile Jeannei ca şi cum s-ar fi temut că aceasta ar mai fi putut 
să-i scape, sau poate pentru a-şi confirma că, în sfârşit, aceasta 
era în mâinile ei! 

Mută, impasibilă, Jeanne d'Albret se gândea la fiul ei. Orice s- 


ar mai fi întâmplat, ea credea că a reuşit să întărească pentru 
multă vreme tronul şi fericirea, lui Henri, acceptând căsătoria 
acestuia cu Margareta de Franţa! Vag, ea presimţea că era 
pândită de cumplite pericole. Dar puternică, de neclintit în 
hotărârile ei, ea păstra o mască de o seninătate puţin cam prea 
rece, prea îndepărtată. În jurul ei, gloata o aclama cu îndârjire 
pe Caterina de Medici! 

— Trăiască regina liturghiei! strigă cineva. 

Lozinca, fu repede adoptată şi răsună cu accente de 
ameninţare surdă. 

În acest timp, cortegiul înainta. În spatele caleştilor regale, 
venea ducele d'Anjou călare; în dreapta lui, Coligny, calm şi 
rece, mângâindu-şi cu o mână barba albă; în stânga, ducele 
d'Alençon; apoi venea ducele de Guise, care nu mai putea de 
bucurie, îşi făcea calul să joace pe loc şi primea cu zâmbete 
radioase partea sa de aclamații. Urmau apoi trăsurile doamnelor 
de onoare; apoi o grămadă de seniori şi de prinți: ducele de 
Nevers, ducele d'Aumale, ducele de Damville, domnul de Gondi, 
monseniorii de Mayenne, de Montpensier, de Rohan, de La 
Rochefoucauld, seniori catolici şi hughenoți la un loc, 
amestecați, fiecare cu mica sa escortă de gentilomi fercheşi, de 
preoţi, de episcopi călare, de călugări, de soldaţi, de pedestraşi, 
de călăreţi; era ca un vis ciudat, o adunătură, zgomotoasă şi 
fantastică, o regie somptuoasă, strălucitoare care părea 
condusă de fanfara de trompeţi. 

Căţărat pe scaunul său, Pardaillan asista la această feerie cu 
un surâs batjocoritor. 

— lată hughenoţii în cetate, bombăni el. Dar nu este totul să 
intri. Oare cum vor reuşi să mai iasă? 

În toată această demonstraţie, bătrânul vulpoi adulmecase, 
într-adevăr, un joc al Caterinei. Şi totuşi, spectacolul îl amuza, 
ca vrednic gură-cască parizian cum era. Şi cănile înghiţite pe 
nerăsuflate la Catho contribuind la asta, el uită că era în 
interesul său să nu fie văzut. Deodată, privirea lui, care hoinărea 
la întâmplare, solicitată de miile de amănunte ale spectacolului, 
se încrucişă cu una înflăcărată, de care se agăţă, ca să Spunem 
aşa. 

— Mareşalul de Damville! mârâi vagabondul nostru şi trase o 
înjurătură. 

În acelaşi timp, el îl salută cu cel mai grațios surâs şi cu cel 


mai elegant gest pe mareşalul de Damville. Acesta, scuturându- 
se violent, îşi oprise calul şi rămase ca împietrit, cu ochii lipiţi de 
acest Pardaillan pe care îl crezuse mort în fundul pivniţelor 
palatului său şi pe care poruncise să fie aruncat în Sena. lar 
acesta îi apărea în faţa ochilor, viu, plin de ironie! 

„Oo! Oo! se gândea în acele clipe bătrânul aventurier, este o 
adevărată festivitate! Toţi asasinii mei mă privesc! Ţine-te bine, 
Pardaillan!“ 

Işi dublă surâsurile şi saluturile. Căci, lângă Damville, se mai 
opriseră trei sau patru călăreţi. 

— Bărbatul pe care l-am prăjii în cârciumă! strigă unul. 

— Cel care a murit împreună cu cavalerul Pardaillan! spuse 
altul. 

— Mort, prăjit, ars, făcut scrum! şi iată-l din nou viu şi 
nevătămat! 

Aceşti cavaleri, care făceau parte din suita ducelui d'Anjou, 
erau Quelus, Maugiron, Saint-Megrin şi Maurevert... Ei îl priveau 
cu gurile căscate pe bărbatul pe care îl crezuseră, pe bună 
dreptate, trecut în lumea drepţilor. 

In vremea asta, Pardaillan, pe care toate aceste priviri 
îndreptate asupra lui nu-l prea mişcaseră, începu să-şi spună că 
întâlnirea neaşteptată ar fi putut să se întoarcă împotriva lui. 
Prin urmare, încercă să coboare de pe scaun pentru a se 
strecura prin gloată şi a dispărea. 

— Domnilor, spuse el, sunteţi cam prea mulţi cei care mă 
admiraţi. Mă veţi face să roşesc până la urmă din pricina acestui 
exces de admiraţie pe care mi-o arătaţi! 

Din nefericire, mulţimea era atât de înghesuită, atât de 
compactă în jurul lui, că împotriva dorinţei sale, fu nevoit, să 
rămână nemişcat pe piedestalul improvizat. 

În momentul în care Pardaillan se străduia, zadarnic, să 
coboare de pe scaun, ducele d'Anjou, întorcându-se, băgă de 
seamă că vreo câţiva dintre gentilomii săi se opriseră. II chemă 
pe Quslus, favoritul său care, apropiindu-se de el, începu să-i 
vorbească cu aprindere. Ducele d'Anjou făcu atunci un semn 
căpitanului gărzilor sale. Apoi toată această lume, antrenată de 
scurgerea cortegiului, continuă să înainteze. Dar, oricât de 
repede se petrecuseră aceste mişcări diferite, ele nu îi 
scăpaseră bătrânului hoinar. 

— Lucrurile merg prost! spuse el cu voce tare, spre marea 


surpriză a celor din imediata sa apropiere. 

Trebuie să adăugăm într-adevăr că Pardaillan nu era singurul 
căţărat pe un scaun. Aproape de el, în stânga, se mai afla o 
masă pe care se găseau vreo şapte-opt curioşi. In dreapta lui, 
pe un soi de scândură lungă şi îngustă pusă pe nişte butuci, se 
găseau vreo zece persoane. Era, de asemenea, şi o cantitate 
apreciabilă de scaune. Aşa că Pardaillan recurse la singura 
stratagemă care îi stătea la îndemână: îşi clătină scaunul, care 
căzu; în clipa următoare, se afla pe picioare în mijlocul mulţimii 
care urla, furioasă. Dar aspectul războinic al lui Pardaillan îi făcu 
pe cei din jur să tacă. 

Asta însă nu era totul - trebuie, fie ce-o fi, să iasă din mijlocul 
gloatei şi să dispară cât mai repede. Fiindcă Pardaillan nu se 
îndoia de fel că acele cuvinte spuse de ducele d'Anjou la 
urechea căpitanului gărzilor sale erau legate de modesta sa 
persoană, o cinste de care s-ar lipsi bucuros. Incepu, deci, să 
dea din coate. 

În această clipă, însă, în loc să se deschidă în faţa lui, 
mulţimea, dădu înapoi cu violentă şi, pentru a nu se lăsa purtat 
de ea, Pardaillan se, agăţă de ciocanul de la poarta în faţa 
căreia îi fusese aşezat scaunul. Ce se petrecea? 

S-ar fi spus că o parte din cortegiul regal se întorcea în loc, 
revenind pe urma paşilor săi. Vreo douăzeci de călăreţi se 
năpustiseră, fără a ţine cont de strigătele de spaimă ale 
femeilor sau blestemele burghezilor. Şi atunci avu loc o goană 
disperată, un reflux dezordonat al masei de oameni. 

lar Pardaillan, agăţat de ciocanul său, văzu scurgându-se cu 
iuţeală valurile mulţimii, fără a înţelege pricina acestei fugi 
dezordonate. În sfârşit, se găsi singur, în sfârşit singur în faţa 
acestei porţi. Atunci dădu drumul ciocanului şi se întoarse. Or, în 
mişcarea bruscă pe care o făcuse, ciocanul lovise poarta. 
Lovitura răsună înfundat în interiorul casei. 

Pardaillan se întoarse şi rămase uluit: se afla singur într-un 
semicerc amplu, a cărui bază era formată de casele acestei 
străzi şi al cărui arc era alcătuit dintr-un rând de călăreţi. lar cel 
care se afla la mijlocul acestui rând era înalt, superb, cu o barbă 
neagră, cu ochii neînduplecaţi; purta un costum de o măreție 
severă. Era Henri de Montmorency, duce de Damville, mareşal 
al regelui! 

În apropierea lui un bărbat, cu un surâs care nu spunea 


nimica bun, îl fixa pe Pardaillan cu o privire ucigătoare. Era 
Orthes, viconte d'Aspremont, care se urcase călare pentru a ieşi 
în întâmpinarea stăpânului său şi apoi îşi luase locul în cortegiu. 
În aripa dreaptă a curbei se găseau Maurevert şi Saint-Megrin. 
În aripa stingă, Quélus şi Maugiron. Intervalele dintre aceştia 
erau completate de călăreţi care îi însoţiseră pe favoriţi, din 
ordinul ducelui d'Anjou. 

Pardaillan se îndreptă. Corpul lui uscat păru că se înalţă şi mai 
tare. Ochii i se închiseră pe jumătate şi dădură încet ocol acestei 
preacinstite adunări. Cu călcâiele lipite ca la paradă, cu 
picioarele înţepenite, cu pumnul stâng înfipt în şold, el se 
descoperi cu mâna dreaptă, făcu un salut amplu cu toca lui, a 
cărei pană neagră păru că vrea să măture toată această lume şi 
apoi îşi puse toca înapoi pe cap, o aşeză pe urechea stângă şi cu 
o voce răsunătoare rosti: 

— Bună ziua, domnilor asasini! 

Un murmur înfiorător trecu prin rândurile călăreţilor. Doar 
Damville rămase rece şi cumplit. Dar unul dintre ei făcu un gest 
şi toţi tăcură; era căpitanul gărzilor ducelui d'Anjou, care spuse: 

— Domnule de Pardaillan, spada dumneavoastră! 

— Haide-hai! răsună vocea bătrânului. Vorbeşti de parcă ai fi 
Xerxes în persoană! Îţi voi răspunde ca şi cum m-aş chema 
Leonida, nici mai mult, nici mai puţin! Vrei spada mea: vino şi ia- 
o! 

Spunând acestea, îşi trase sabia din teacă făcând acel gest 
amplu pe care îl moştenise şi fiul său, o ţinu o clipă dreaptă 
deasupra capului apoi, sprijinindu-i vârful pe botul cizmei se 
aplecă uşurel înainte, apăsă cu ambele mâini pe mânerul în 
formă de cruce şi se porni pe râs, un râs acru, în care se citea 
disperarea. Gândul său era: 

„Decât să putrezesc în fundul vreunei carcere din care nu aş 
mai ieşi decât spre a merge la Montfaucon sau în piaţa Grève, 
mai bine să mor aici şi să arăt acestor fluşturateci cum trebuie 
să ştii să mori elegant!“ 

Maugiron luă cuvântul şi spuse: 

— Domnul este cam greu de fript! Are un şorici care rezistă la 
foc, fiindcă, dacă nu, ar fi fost făcut scrum în cârciuma aia din 
Truanderie unde l-am afumat, nu-i aşa, domnii mei? 

Răsună un hohot de râs: înainte de a dobori animalul, 
vânătorii erau hotărâți să se distreze. Pardaillan răspunse: 


— Păi dacă şoriciul meu este greu de pârjolit, feţişoara ta 
delicată este uşor de ars, dacă nu mă înşel; puţin a lipsit să nu 
te învârt prin uleiul clocotit ca pe un merlan drăgălaş; ţi-ai 
pierdut cu acea ocazie vreo câţiva solzişori. 

Maugiron făcu un gest furios. 

— Pe el! strigă, împingându-şi calul înainte. 

Dar un gest al lui Damville îl opri. Şi acesta avea ceva de 
spus: 

— Ei! Domnilor! Nu băgaţi de seamă că avem de-a face cu un 
măgar îmbrăcat în piele de leu? Pe onoarea mea, banditul a 
prădat vreun dulap din palatul meu ca să se îmbrace decent! 

— Ah! Monseniore! se auzi glasul răsunător al lui Pardaillan, 
greşeşti, mi se pare. Măgarul eşti chiar tu, iar leul sunt eu. ŞI 
dovada, - iar eu te desfid să o respingi, - dovada este că am 
vrut să-mi pun şi nişte mănuşi la tine, dar nu am reuşit! Nu am 
găsit decât mănuşi potrivite unor copite, niciuna nu se potrivea 
ghearelor mele. Şi totuşi, am încercat toate mănuşile din staulul 
tău, toate, aşa cum spun, în afară de aceea care mai este încă 
ţintuită de poarta ta! 

— Câine mârşav! urlă Damville. 

— Să ne înţelegem odată! spuse Pardaillan. Să fie câine? Să 
fie leu? Să fie măgar? 

— Te voi spinteca, te voi bate cu cureaua! 

— la te uită! Şi eu, care credeam că arma ta este spada! 
Scuză-mă, e doar cureaua, ca a unui valet! 

— Domnule, spada dumneavoastră! strigă căpitanul gărzilor. 

— În burtă sau în inimă? după vrerea domniei-tale! spuse 
Pardaillan printre dinţi. 

— Să terminăm! zise Damville. 

Această scenă durase mai puţină vreme decât este necesară 
pentru a o citi. Trebuie să adăugăm că, la fiecare dintre aceste 
insulte care se încrucişau şi zăngăneau asemenea spadelor care 
se angajează în luptă, cercul mai înainta cu câte un pas şi se 
strângea în jurul lui Pardaillan, care rămânea drept în faţa porţii. 
În momentul în care mareşalul comandă sfârşitul distracţiei, 
călăreţii înaintară din nou. 

Erau toţi cu spadele în mâini. 

În spatele lor, la stânga şi la dreapta, strada era neagră de 
lume; o lume fremătătoare agitată, nervoasă care, în zgomotul 
îndepărtat al fanfarei alaiului, în dangătul clopotelor şi 


bubuiturile tunurilor, încerca să vadă ce se petrecea; la ferestre 
se aplecau sute de curioşi. 

— Vor pune laba pe el! strigă unul. 

— Mort sau viu! strigă o femeie preocupată de „micuţii“ 
ducelui d'Anjou. 

— Noël pentru mustata căruntă! strigă o puşlama atârnată de 
o cornişă. 

Pardaillan îi aruncă băiatului un zâmbet şi un salut vesel. 

— Înainte! strigă Henri de Montmorency, 

— O clipă! se auzi o voce înveninată. Domnul de colo este 
tatăl unui anumit cavaler de Pardaillan care a îndrăznit să o 
insulte pe Majestatea Sa, regele, chiar în cabinetul acestuia. Să-l 
prindem viu! Şi tortura îl va face să ne spună unde-i este fiul! 

Maurevert era cel care vorbise. Sfatul era cumplit. Ochii lui 
Damville străluciră sângeros. Acest cavaler, fiul său, ca şi 
bătrânul, cunoştea secretul conspirației în care era vârât. De-ar 
putea să-i distrugă pe amândoi din aceeaşi lovitură!... In clipa în 
care călăreţii dădură pinteni cailor şi se năpustiră asupra lui 
Pardaillan, mareşalul urlă: 

— Da! Da! Viu! Să ne spună unde-i este fiul! 

— lată-l! tună o voce vibrantă, turbată, cumplită. 

În aceeaşi clipă avu loc o dezordine de nedescris: fu văzut 
unul dintre călăreţi căzând şi rostogolindu-se în praful drumului; 
în locul lui, pe cal, apăru un tânăr cu chipul împietrit într-un 
zâmbet ironic, dar cu ochii strălucitori; iar noul venit, printr-o 
manevră îndrăzneață, îşi înnebunise calul pe care pusese mâna 
dându-i puternice lovituri cu pintenii, şfichiuindu-i botul cu 
lovituri puternice; sărmanul animal necheza de durere, se 
învârtea în loc, se cabra, iar de sub potcoavele lui ţâşneau 
scântei. Cercul dădu înapoi, gloata fugea, urlând; iar bătrânul 
Pardaillan, într-un strigăt de bucurie delirantă dar şi de nelinişte 
cumplită, părintească, urlă: 

— Fiul meu! 

— Ţine-te bine, tată! răspunse rece cavalerul. 

Fiindcă el era. lată ce se întâmplase. 

leşind din casa de pe strada La Hache, cavalerul, oprit un 
moment de mulţime în strada Beauvais, îşi putuse relua drumul 
spre cârciuma Cei doi morţi care vorbesc, când această mulţime 
care aştepta cortegiul regal se repezise spre strada Montmartre, 
pe unde urma să treacă alaiul. In cel mai firesc mod, deci, 


ajunse cavalerul în strada Montmartre unde pătrunse în clipa în 
care ultimii călăreţi din alai se îndepărtau în direcţia Senei. 

Acolo, o mulţime enormă de gură cască era adunată în jurul 
unui lucru pe care el nu-l putea vedea. Dar ceea ce văzu foarte 
limpede fu statura înaltă a mareşalului de Damville. Ar fi trecut 
mai departe dacă, privindu-i cu atenţie pe călăreţi, nu i-ar fi 
recunoscut mai întâi pe Maurevert, apoi pe favoriţii ducelui 
d'Anjou, ce păreau că se îndreaptă spre o poartă, aruncând 
cuvinte amenințătoare însoţite de gesturi care se adresau, în 
mod clar, unui pieton pe care îl înconjurau. 

Cel dintâi gând al cavalerului fu de a se îndepărta, pentru a 
nu fi recunoscut, şi de a încerca să ajungă în strada Tiquetonne. 
Şi deja îşi începuse mişcarea, când i se păru că recunoaşte 
vocea tatălui său. Îndată, intră în mulţime: ghionţi, pumni, 
picioare, urmate de strigătele indignate ale burghezilor astfel 
îmbrânciţi. 

Reuşi să străbată mulţimea. Din câteva salturi ajunse lângă 
călăreţii care îl înconjurau pe bătrân. Îşi văzu părintele sprijinit 
de poartă, punându-se în gardă în clipa în care trupa începu să 
înainteze. 

Cavalerul privi rapid în jurul său şi surâse. În împrejurările 
supreme, avea asemenea surâsuri asemănătoare unei lame de 
sabie, care erau îngrozitoare de privit. Cu un gest, îşi pregăti 
spada. Cu al doilea, îşi trase pumnalul. Şi atunci ţâşni. 

Să se agaţe de gâtul primului cal de care se lovi, să se arunce 
în şa, să pună vârful pumnalului în gâtul călăreţului stupefiat şi 
înspăimântat fu doar o treabă de-o clipă. 

— Coborâţi, domnule! spuse el rece şi zâmbitor. 

— Sunteţi nebun, domnule! 

— Dimpotrivă, dar sunt obosit şi am nevoie de un cal. 
Coborâţi, sau vă omor! 

Călărețul încercă să-şi tragă sabia pentru a-l lovi pe ciudatul 
său adversar. Dar nu avu vreme să-şi ducă mişcarea până la 
capăt. O lovitură de pumnal în piept îl opri. Căzu pe spate şi apoi 
se rostogoli la pământ. Cavalerul îşi lovi calul cu pintenii şi îşi 
trase spada. Toate acestea se petrecură cu rapiditatea unui 
fulger. 

— Fiul meu! urlă bătrânul Pardaillan. 

Cavalerul îi surâse. 

Şi era ceva fantastic în ceea ce făcea acest turbat, care părea 


adevărata fiară a Apocalipsului. Fiecare gest părea o lovitură 
distrugătoare. Imensa lui spadă trasa linii strălucitoare şi se 
înroşea la fiecare mişcare. Calul îi sălta, înnebunit, ţâşnea, se 
îndrepta când la dreapta, când la stânga. Era un nebun furios, 
dar, totuşi, chipul lui imobil părea imaginea vie a ironiei, gura 
era strânsă ca pentru a lansa o batjocură iar ochii, acum, 
revelau mai degrabă gânduri pline de dragoste decât furie! 

Un spaţiu mare se făcu în jurul bătrânului aventurier. Urmară 
apoi câteva secunde de linişte în timpul cărora fiecare aprecia 
situaţia nou creată. Cavalerul, în mijlocul acestui spaţiu gol, îşi 
oprise calul fremătător şi îl ţinea pe loc cu o mână de fier. lar 
animalul nemişcat, cu nările în vânt, cu părul negru zbârlit din 
pricina durerii, părea o statuie de bronz scăldată în spume. 
Cavalerul tăcea, cu buzele strânse, atent. Bătrânul Pardaillan, cu 
vocea răguşită, acoperea cu injurii pe adversarii săi, care-i 
răspundeau de la depărtare. 

lar acest timp, deşi se folosea de el şi pentru a se arunca 
diverse invective, bătrânul Pardaillan îl utiliză în avantajul său. 
Mesele, scaunele, scările, tot ceea ce în jurul său fusese folosit 
de curioşi, care acum fugiseră speriaţi, totul deci fu apucat cu 
grabă şi îndesat de jur împrejur, cu acea măiestrie 
impresionantă pe care o avea în acest soi de activităţi, iar 
această baricadă improvizată, care se ridica în faţa porţii de 
care se sprijinise, nu avea decât un spaţiu foarte îngust de 
trecere. 

— Pentru cavaler, când va descăleca, bombăni el. 

In acest timp Damville se îndepărtase, puţin ruşinat de a se fi 
umilit astfel participând la o arestare; căci pentru el această 
arestare era neîndoielnică. Favoriţii, cum am văzut, aruncau tot 
timpul insulte şi se mențineau pe câmpul de luptă. Călăreţii, 
aduşi de căpitanul gărzilor ducelui d'Anjou, nu mai aşteptau 
decât un semnal al şefului lor. Această pauză pricinuită de 
apariţia cavalerului nu dură decât vreo zece secunde. Căpitanul, 
cu un gest, făcu linişte şi spuse, adresându-se lui Pardaillan: 

— Domnule, fii foarte atent. În numele regelui! Te predai? 

— Nu! spuse rece cavalerul. 

— Te răzvrăteşti? 

— Da! 

— Atunci... înainte! Gărzi, prindeţi-i pe aceşti oameni! 

Gărzile pe de-o parte, favoriţii pe cealaltă, se năpustiră cu 


săbiile ridicate asupra cavalerului pe care trebuia să-l prindă sau 
să-l omoare înainte de a ajunge lângă bătrânul său tată. 
Cavalerul înţelesese că sosise ultima clipă. Şi gândul i se 
îndreptă către Loise. Dar nu mai mult decât o fulgerare de-o 
clipă. 

În clipa în care atacul reîncepu şi mai furios, de această dată 
definitiv, vru să-şi reînceapă manevra disperată care îi mai 
reuşise o dată. Îşi strânse picioarele şi dădu animalului două 
lovituri cumplite. 

Dar calul, în loc de a se ridica pe picioarele de dinapoi, scoase 
un nechezat înfiorător de durere şi se prăbuşi! 

— Blestem! urlă cavalerul care, sărind cu agilitate, rămase în 
picioare cu spada în mână, dar înconjurat de aproape de cei 
cincisprezece atacanţi. 

Ce se întâmplase?... Încă de la prima intervenţie a cavalerului 
unul din bandă descălecase şi-şi luase în pumn una dintre acele 
arme ucigaşe, un pumnal cu lama scurtă şi lată. Acel bărbat era 
Maurevert. 

El îl urmări atent pe cavaler şi, în momentul în care căpitanul 
strigă „înainte“ ţâşni, apucă animalul de dârlogi şi îi înfipse 
pumnalul drept în piept, cu o lovitură sigură şi puternică. Atins 
în inimă, calul se prăbuşi, agonizând. Cavalerul se pregătea să 
moară şi el şi începuse să lovească cu spada în jur, la 
întâmplare, în cei care roiau în jurul său. 

— Pe aici! urlă bătrânul Pardaillan. 

Cavalerul întoarse capul, zări baricada ridicată de tatăl său; o 
licărire de speranţă îi străluci în ochi şi se precipită spre 
deschizătura pe care bătrânul o lăsase intenţionat. Abia fu el în 
siguranţă - ce siguranţă! - în spatele acestui adăpost precar, că 
deschizătura şi fu acoperită cu zgomot cu o capră, pe care 
bătrânul o ţinuse până atunci în braţe. 

Tatăl şi fiul se treziră acum închişi în această citadelă 
improvizată care putea, la nevoie, să constituie un mijloc de 
apărare pentru câteva minute. Schimbară o privire, care fu 
ultima lor îmbrăţişare de rămas bun - nu aveau timp nici să se 
îmbrăţişeze, nici măcar să-şi strângă mâinile. 

În acest moment, mareşalul de Damville, care se îndepărtase, 
se apropie din nou, fascinat de curiozitate, divizat între teama 
de a-i vedea pe cei doi Pardaillan scăpând din nou, ura pe care 
aceştia i-o inspirau şi de admiraţia pe care nu şi-o putea 


împiedica. 

Caii se îndreptau într-un rând strâns înspre obstacol. Dar 
dădură înapoi şi, cu nechezături de durere, animalele se 
cabrară, iar călăreţii începură să înjure ca nişte păgâni. Bătrânul 
Pardaillan în stânga şi cavalerul în dreapta începură să dea 
lovituri de spadă; în fiecare clipă, cu o siguranţă cumplită, cu 
rapiditatea unor fulgere, cele două spade ţâşneau printre barele 
spătarelor de scaune, printre picioarele meselor, se aruncau cu 
rapiditatea unor vipere de oţel şi loveau boturile, piepturile 
cailor; iar cei doi neînfricaţi asediați, tăcuţi, drepţi, bătrânul cu 
atitudinea unei fiare sălbatice care miroase prada, tânărul rece 
şi imperturbabil, păreau asemenea unor titani din timpurile 
străvechi. 

Cu un gest, căpitanul opri o clipă atacul. Această tactică nu 
avea sorţi de izbândă, trebuia găsit altceva. Fu cea de-a doua 
oprire, cel de-al doilea răgaz în acest tragic, dar minunat 
eveniment. 

— Pe toţi dracii din infern, murmură căpitanul, mi-e ruşine că 
trebuie să-i arestez pe aceşti oameni... 

— Eşti rănit? întrebă bătrânul Pardaillan. 

— Nici o zgârietură. Dar dumneata, tată? 

— Încă niciuna. Să încercăm să murim frumos, pe Pilat! 

— Ba să încercăm să nu murim! răspunse rece cavalerul. 

— Descălecarea! comandă căpitanul. 

O duzină de călăreţi săriră de pe cai; între ei se aflau şi 
favoriţii, turbaţi de această rezistenţă, visând la torturile care 
vor urma şi repetând: 

— Îi vrem vii! Îi vrem vii! 

Şi atunci în jurul baricadei se formă un cerc de vreo 
douăsprezece-cincisprezece săbii, îndreptate asupra celor doi; 
se făcu o linişte mormântală în acest spaţiu mic, în timp ce 
gloata, la dreapta şi la stânga, se auzea mârâind înfundat. 

— Predaţi-vă, pe toţi dracii! spuse căpitanul. 

Cei doi îşi clătinară capetele. Căpitanul ridică dezamăgit din 
umeri şi comandă: 

— Puneţi mâna pe ei! 

La un loc, la acest ordin care fu semnalul de atac, spadele 
străluciră, vârfurile se strecurară printre spaţiile libere ale 
baricadei, două sau trei lame se frânseră pocnind sec, patru 
oameni căzură, sângele ţâşni şi trupa dădu înapoi pentru un al 


doilea atac, fără a ţine seama de morţii săi, urlând într-un glas: 

— Sunt ai noştri! Sunt ai noştri! 

Fusese un succes. Cei doi Pardaillan erau plini de sânge, răniţi 
amândoi la cap, la piept, la mâini. 

— Adio, cavalere! spuse bătrânul, lăsându-se pe un genunchi. 

— Adio, dragă tată! spuse şi cavalerul care se sprijini ca să nu 
cadă şi el. 

— În numele regelui, predaţi-vă, iar eu voi considera 
răzvrătirea voastră nulă şi neavenită! strigă căpitanul cu o 
emoție pe care nu mai încerca să şi-o stăpânească. 

— Mulţumesc, domnule! spuse cavalerul cu vocea lui cea mai 
plăcută. Murind, la dumneavoastră mă voi uita, pentru că 
sunteţi aici singura figură pe care o poate privi un om cinstit... 
Atacaţi-ne! 

Căpitanul făcu un gest şi strigă: 

— Dărâmaţi baricada! 

Şi din nou cumplitul rând de oţel se puse în mişcare, 
asemenea unei fiare monstruoase, învârtindu-şi săbiile. In 
aceeaşi clipă se prăbuşi şi baricada sub lovituri furioase. 
Trecerea era liberă. 

— lată sfârşitul sfârşitului! strigă bătrânul  Pardaillan 
însoţindu-şi spusele de un hohot de râs. 

În acelaşi timp, mai dădu şi vreo două-trei lovituri de spadă. 

— Adio, Loise! murmură cavalerul, cutremurându-se din toată 
fiinţa şi închizând o clipă ochii. 

Când îi redeschise, rămase uimit, clătinându-se ca lovit de o 
uimire supraomenească, închipuindu-şi că era mort sau că, în 
vârtejul agoniei, o apariţie consolatoare şi radioasă se ivise 
pentru a-l conduce spre porţile neantului. Căci iată ce i se 
înfăţişă dinaintea ochilor: 

Vârfurile spadelor care aproape îi atingeau pieptul erau acum 
ridicate sau coborâte. Atacanţii dădeau înapoi, la dreapta sau la 
stânga, uimiţi, fascinaţi, lăsând cale liberă, mărginită cu oţel, 
până la Henri de Montmorency care era călare, nemişcat, 
împietrit, alb ca varul la chip. Pe această cărare, îmbrăcată 
toată în veşminte de doliu, înainta o femeie, încet şi maiestuos... 

— Doamna în negru! horcăi cavalerul. 

lar în pragul casei, în faţa porţii unde se ridicase baricada, în 
faţa acestei porţi care se deschisese pe neaşteptate, era o 
tânără fată, adorabilă în atitudinea ei înspăimântată şi mândră 


în acelaşi timp, cu părul ei auriu ce părea un nimb glorios, cu 
chipul ei dulce dar palid - şi, din pragul casei, îl privea un 
cavaler cu admiraţie, dar şi cu teamă... 

— Loise! bâigui tânărul care, cu o mişcare blândă, îngenunche 
pe pământul muiat în sânge. 

Două lacrimi mari străluciră pe genele lungi şi negre ale fetei. 
lar privirea ei se învălui într-o tandreţe cerească. 

— Slavă Domnului, pot să mor... mă iubeşte! 

Cavalerul căzu pe spate, leşinat, în timp ce bătrânul 
Pardaillan, muşcându-şi mustata căruntă şi aspră, bombănea: 

— Aha! Asta e Loise, Loison, Loisette?... Ei bine, nu sunt prea 
întristat să dau ortul popii având un asemenea spectacol în faţa 
ochilor! 


x 


Doamna în negru, Jeanne de Piennes, înainta înspre Henri de 
Montmorency. 

În clipa în care poarta se deschisese pe neaşteptate, în clipa 
în care această femeie apăruse astfel, aruncându-se între 
spadele atacatorilor şi cei doi răniți, cei dintâi se trăseseră 
înapoi, uimiţi. lar doamna avea o asemenea ţinută, cu fruntea 
sus, maiestuoasă şi calmă, păru atât de impunătoare, încât 
uimirea se transformă în respect. Toţi înţeleseră că urmau să se 
petreacă nişte lucruri ciudate şi niciunul dintre acei oameni 
furioşi mai adineaori nu vru să dea o ultimă lovitură răniților pe 
care, cu un gest, ea îi luă sub protecţia ei. 

Jeanne de Piennes se opri la doi paşi de mareşalul de 
Damville. Ca hipnotizat, Henri o văzuse venind aşa cum se vede 
o apariţie într-un vis. Acum în el nu mai exista nici dragoste, nici 
furie, nici gelozie; nimic, decât uimirea cumplită de a o vedea 
aici. Cum? De ce? Îşi pierdu capul. Aştepta, doar atât. 

— Monseniore, spuse Jeanne de Piennes, îi iau pe aceşti 
oameni. Sunt ai mei. Unul dintre ei este bărbatul care mi-a 
înapoiat copilul care mi-a fost răpit; celălalt este fiul său. 
Recunoştinţa mea nemăsurată îi cuprinde pe amândoi. Vă spun, 
monseniore, că aceşti doi bărbaţi sunt ai mei. Şi vă întreb doar: 
trebuie să explic tuturor celor de faţă ce datorie am faţă de ei? 
Trebuie să vorbesc? 

Cu un gest al mâinii îi arată pe soldaţii nemişcaţi, pe favoriţii 


stupefiaţi, mulţimea care tăcuse uimită în faţa acestei scene. 
Mareşalul tresărise din străfunduri. Ochii săi însângeraţi priviră, 
cu cruzime, în jur, semeţindu-se revoltat, dar apoi reveniră la 
Jeanne de Piennes. Şi sub privirea ei, sub această privire 
limpede, se încovoie, învins... învins doar în aparenţă, fiindcă un 
surâs funest îi lunecă pe buzele decolorate. Cu o voce scăzută, 
răguşită, abia auzită, răspunse: 

— Aceşti doi bărbaţi sunt ai dumneavoastră, doamnă... luați- 
p 

Şi calul, lui se îndreptă cu spatele până la casele din faţă; dar 
acolo se opri şi Henri rămase locului... Un nou surâs, fugitiv dar 
cumplit, îi alunecă pe buzele strânse, acum, într-un soi de 
strâmbătură sinistră. Jeanne de Piennes se întoarse spre 
căpitanul gărzilor ducelui d'Anjou. 

— Domnule, spuse ea, dumneavoastră vă îndepliniţi aici o 
misiune. 

— Ordinul regelui, doamnă, spuse căpitanul cu o voce fermă. 
Trebuie să-i arestez pe aceşti doi gentilomi. 

— Domnule, mă numesc Jeanne, contesă de Piennes; ducesă 
de Montmorency... 

Căpitanul făcu o plecăciune adâncă. Printre cei care asistau 
se auzi un freamăt, provocat de amărăciunea cu care fuseseră 
rostite aceste cuvinte - amărăciune, dar şi o voinţă puternică. 

— Voi fi o chezăşie puternică, continuă Jeanne. Aveţi cuvântul 
meu pentru aceşti prizonieri. 

— Dacă este aşa, doamnă, răspunse căpitanul, nu mă pot 
îndoi o clipă, fără a-l supăra pe Dumnezeu, de chezăşia oferită 
de o doamnă nobilă şi puternică aşa cum este cea numită de 
Piennes şi de Montmorency. Şi, dacă cei doi prizonieri nu vor 
părăsi această casă... 

— Nu o vor părăsi, domnule... 

— Mă supun, doamnă. Şi adaug: sunt fericit să mă supun 
poruncii dumneavoastră, căci aceştia sunt nişte adevăraţi viteji. 

Jeanne de Piennes îşi înclină capul şi se întoarse spre cei doi 
răniţi care, ridicându-se în picioare, asistau la această parte a 
întâmplării făcând eforturi eroice să rămână în această poziţie. 
La ultimele cuvinte ale căpitanului, cu o mişcare simultană, îşi 
vârâră amândoi spadele în teacă. Jeanne de Piennes se îndreptă 
spre bătrânul Pardaillan şi, ajunsă în faţa lui, îi spuse: 

— Domnule, vreţi să-mi faceţi cinstea să vă odihniţi sub 


sărmanul meu acoperiş? 

Rosti aceste cuvinte cu o voce blândă şi mândră în acelaşi 
timp şi îi întinse braţul. Bătrânul oştean, răscolit de emoție, se 
sprijini pe această mână şi amândoi intrară în casă. 

Atunci, cu un gest timid, Loise îi întinse cavalerului braţul său. 
Acesta i-l apucă tremurător şi se îndreptă de spate, cu hainele 
ferfeniţă, plin de sânge, superb, păru un moment asemenea 
leului care, după o bătălie victorioasă, îşi conduce leoaica 
dincolo de câmpul de luptă. 

Şi această viziune, această închipuire dispăru. Poarta se 
închise în urma Loisei şi a tânărului Pardaillan. 

— Căpitane, mârâi întunecat Henri de Montmorency, pune 
douăzeci de soldaţi să vegheze această casă, zi şi noapte! 
Răspunzi cu capul de prizonieri... Şi de prizoniere! 

— Voi da ordinele pe care le cred eu de cuviinţă, Monseniore! 
răspunse acesta, distant. 

— Fă cum crezi!... Şi poate că steaua dumitale se va îndura ca 
doamna de Piennes, care se intitulează fără îndreptăţire ducesă 
de Montmorency, să fie o chezăşie suficientă până la capăt! 

Căpitanul dădu apoi cu rapiditate ordinele: morţii şi răniții fură 
ridicaţi; trimise pe cineva să ceară întăriri; curând, douăzeci de 
soldaţi se instalară în faţa casei care trebuia să fie păzită zi şi 
noapte. 

In depărtare se auzeau tunurile Luvrului. 


XLIX 
DIAMANTUL 


Cum de se găseau Jeanne de Piennes şi fiica ei în această 
casă din strada Montmartre, cum şi de ce interveniseră ele în 
această scenă care se petrecuse în faţa ochilor noştri sunt 
întrebări pe care cititorul este îndreptăţit să şi le pună, iar noi 
avem datoria să răspundem. 

Şederea celor două prizoniere în locuinţa din strada La Hache 
fu tot atât de tristă cum vă puteţi închipui; dar suferinţa morală 
nu mai era complicată cu una fizică. Alice de Lux îşi îndeplinea 
doar rolul său de gardian; şi şi-l îndeplinea cu ruşine şi cu 
disperare, încercând cel puţin să atenueze ceea ce era odios în 


acest rol. În rarele ocazii când fu nevoită să vorbească cu 
doamna de Piennes, apăru mai ales ca o slujnică decât ca o 
gardiană. Prizonierele, care la început se temuseră de ea, 
sfârşiră privind-o cu milă. 

Zilele şi nopţile se scurgeau întunecate, triste. 

Dar această claustrare în fundul unor încăperi înguste şi 
întunecate duseră la înrăutățirea sănătăţii Jeannei de Piennes. 
Ea rezistă, cu acea încăpățânare pe care i-o cunoaştem. Dar 
atâtea întâmplări cumplite, atâtea dureri, o asemenea suferinţă 
de durată, care părea să se înfigă tot mai tare în adâncul ei pe 
măsură ce înainta în vârstă, sfârşiră prin a-i afecta inima. 

Ochii i se măriră, fiind încercuiți de o dungă albăstruie. Incet- 
încet, o tot mai mare slăbiciune pusese stăpânire pe ea. 

S-ar putea spune că această nefericită nu mai trăia decât 
printr-un efort de energie morală şi de dragoste maternă. 
Jeanne nu mai era decât mamă. Singurul său vis era să o pună 
pe Loise în siguranţă... şi apoi să moară! ) 

Da! Acum aştepta moartea ca pe odihna supremă. Intr- 
adevăr, ultima ei speranță se spulberase. Ce speranță? 
Scrisoarea pe care i-o scrisese lui François de Montmorency! 

Era sigură că această scrisoare îi fusese înmânată. Intrebând- 
o pe Alice de Lux, putuse să se convingă că mareşalul era în 
Paris. | se părea imposibil ca Francois să nu fi primit acea 
scrisoare înduioşătoare, în care îi spusese adevărul despre 
tragedia petrecută la Margency. Şi François nu alegase în 
ajutorul ei! François o abandonase încă odată, o mai credea 
vinovată! 

Este adevărat că ar fi putut să o caute fără să o găsească; dar 
chiar şi asta i se părea imposibil! Căci în scrisoarea ei îl acuza 
atât de făţiş pe Henri de Montmorency, încât fără îndoială că 
acesta nu putea să-i apară lui François decât drept adevăratul 
răpitor. Şi, ca o ultimă soluţie, mareşalul ar fi putut recurge la 
ajutorul regelui. Ar fi putut să-i ceară acestuia să facă dreptate! 

Dar nu se întâmplase nimic! Din ziua când fusese smulsă din 
locuinţa ei umilă din strada Saint-Denis, în jurul ei domnea 
tăcerea. O clipă, se agăţă de ideea că tânărul cavaler de 
Pardaillan nu dusese scrisoarea. Se strădui să-i atribuie acestuia 
perversitatea, însuşire care l-ar fi determinat să nu ducă 
scrisoarea care-i fusese încredinţată, aşa cum şi tatăl lui se 
dovedise, odinioară, pervers, când o răpise pe Loise. 


Dar cu cât se străduia să susţină acest lucru, cu atât era 
nevoită să considere acest lucru imposibil. Uneori îşi spunea că 
un om atât de tânăr, care probabil că o iubea pe fiica ei, nu 
putuse să ajungă, încă, la un asemenea grad de necinste. Alteori 
îşi spunea că tocmai interesul cavalerului îl putuse mâna să-şi 
îndeplinească misiunea. Şi atunci, ajunse la soluţia finală! 
Trebuia să admită că François de Montmorency o abandona. Şi 
această îngrozitoare convingere, care îi, spulbera secreta 
speranţă a vieţii ei, activă boala de inimă care o măcina pe 
dinăuntru. 

Cât despre Loise, de când aflase că tânărul în care-şi pusese 
în mod atât de naiv toată încrederea era fiul celui care o răpise 
odinioară, ea făcea eforturi inutile pentru a-l dispreţui sau a-l 
uita. 

Aceasta era situaţia celor două femei când, într-o seară, Alice 
de Lux urcă la ele. 

Era şi mai palidă decât de obicei. Jeanne şi Loise o priveau cu 
o spaimă în care era şi multă milă. Alice stătea în picioare în 
faţa Doamnei în negru, cu ochii plecaţi. 

— Doamnă, spuse ea, aveţi măcar bunătatea şi recunoaşteţi 
că am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a vă mai îndulci 
captivitatea. 

— Aşa este, spuse Jeanne, şi nu am a mă plânge de dumneata 
în această privinţă. 

— O cumplită împrejurare din viaţa mea nefericită, doamnă, 
m-a silit să vă fiu temniceră. 

— Mi-ai mai spus, sărmană femeie, şi te plâng din toată 
inima... 

— Atunci, spuse Alice tremurând uşor, când veţi fi libere... Nu 
mă veţi blestema... Nu mă veţi uri? 

Jeanne clătină cu amărăciune din cap. 

— Libere!... Vai!... Vom mai fi noi vreodată? 

— Sunteţi! 

Jeanne tresări. Loise păli. 

— Sunteţi libere amândouă, continuă Alice cu o fermitate 
calmă. Această circumstanţă, această împrejurare cumplită de 
care vă vorbeam, nu mai există. Adio, doamnă... Adio, dragă 
domnişoară... De-aţi putea să aveţi pentru mine mai multă milă 
decât resentimente... Vă scutesc de prezenţa mea, care trebuie 
să vi se pară odioasă... Această uşă este deschisă... La fel şi cea 


de jos... Şi poarta... Adio! 

Spunând aceste cuvinte, Alice se retrase. Mama şi fiica 
rămaseră câteva clipe copleşite de bucuria tristă pe care o 
simțeau. Apoi se îmbrăţişară cu efuziune. In aceeaşi clipă, un 
gând o făcu pe Jeanne să tresară. Urma să se afle cu fiica ei fără 
niciun ban, fără o locuinţă, fără posibilitatea de a-şi procura 
pâinea zilnică... Să se reîntoarcă în locuinţa din strada Saint- 
Denis însemna, fără îndoială, să recadă în puterea lui Henri de 
Montmorency. Fie! erau libere! Dar încotro s-o apuce? 

Jeanne îşi dădea seama că nu va mai avea puterea de a lucra 
pentru fiica ei, ca odinioară. Aşa că această libertate care i se 
oferea nu mai însemna pentru ea decât o schimbare, la fel de 
disperată. Nu câştiga din asta decât faptul că nu mai trebuia să 
se teamă de Henri de Montmorency. 

— Ce se va întâmpla acum cu noi? nu se putu ea împiedica să 
murmure. 

— Mamă, spuse curajoasă Loise, ca şi cum ar fi putut urmări 
pas cu pas gândurile Jeannei, până acum ai muncit dumneata 
pentru amândouă; acum va veni rândul meu, asta-i tot!... Cât 
despre ceea ce este mai grabnic, avem acel diamant pe care mi 
l-ai arătat de mai multe ori! p 

— Diamantul, draga mea! Fii atentă ce-i cu el... Imi fuseseşi 
răpită, eu plângeam, alergam ca o nebună, mi se părea că mi s- 
a smuls inima din piept şi înţelesesem că urma să mor, când un 
om veni la căsuţă; te purta în braţe şi mi te-a întins spunând 
câteva cuvinte şi, în timp ce eu, nebună de fericire de astă dată, 
te copleşeam cu sărutările mele, această fiinţă generoasă, a 
cărei privire cinstită, plină de lacrimi, nu o voi uita niciodată, 
dispăru... Dispăru el, iubita mea Loise, dar chipul lui aspru şi 
deschis nu dispăru niciodată din amintirea mea... Ştii cât îl 
venerez pe omul acesta; ştii că mulţumirea pe care i-o datorez 
este egală cu oroarea pe care mi-o inspiră acel abominabil 
Pardaillan... Or, ascultă deci... Te-am luat în braţe şi am plecat 
spre Paris. Nu mă gândeam atunci că eram lipsită de bani, ca 
astăzi!... În pădure, am fost ajunsă din urmă de un călăreț... 
După ce mi-a pus câteva întrebări, după ce a înţeles că nu 
aveam nimic pe lume, acest călăreț generos a pus pe pieptul 
tău frumosul diamant, acest dar a cărui bogăţie este întrecută în 
inima mea de bogăţia sufletului celui care mi l-a oferit... care ni 
l-a oferit... lar acest călăreț, Loise era el! Era omul care mi te 


adusese înapoi! 

— Mi-ai mai spus asta, mamă! 

— Şi în mizeria în care m-am găsit de atunci, nu am vrut 
niciodată să mă lipsesc de acest diamant, care mi-l amintea pe 
generosul necunoscut. Este tot ce am de la el, fiindcă nu-i ştiu 
numele... Aşa că diamantul, Loise, îl vom păstra cu pioşenie. 

— Da, mamă... Ai dreptate... 

— Şi, pe urmă... Cine ştie dacă, vreodată, acesta nu-ţi va 
folosi pentru a fi recunoscută de omul cu inimă de aur... Dacă 
eu nu voi mai fi... Dacă voi muri... 

— Măicuţa mea! strigă Loise disperată. 

— Linişteşte-te, draga mea. Sper să mai trăiesc suficient 
pentru a te vedea fericită... Dar, în sfârşit, dacă această 
nenorocire te va lipsi de mama ta înainte de vreme... 

— Mamă, măicuţa mea, taci, îmi sfâşii inima! 

— Ei bine, s-ar putea ca acest diamant să-ţi servească atunci, 
fie pentru a-l vinde, fie pentru a putea fi recunoscută de acest 
prieten necunoscut, care, sunt sigură, îţi va sări în ajutor... Să-l 
păstrăm deci, copila mea... Şi acum hai... Să plecăm. 

În acel moment, în încăpere reapăru Alice de Lux. 

— Doamnă, spuse ea cu o voce schimbată, iertaţi-mă, dar am 
auzit o parte din discuţia dumneavoastră; nu spun că am auzit 
fără să vreau... Am ascultat... aceasta este una dintre 
nenorocirile vieţii mele; am luat, am fost nevoită să iau obiceiul 
de a asculta pe la uşi... 

O lacrimă se scurse pe obrazul străveziu al spioanei. Jeanne o 
privea cu un fel de spaimă. Cine era această femeie care 
trebuise să-şi facă obiceiul de a asculta pe la uşi!? 

— Fie ce-o fi! continuă cu un efort evident Alice. Am auzit... 
Sunteţi fără niciun fel de resurse, ar fi trebuit să mă gândesc la 
asta... Eu sunt bogată, doamnă, mult mai bogată decât mi-aş 
dori... Am vreo două sau trei case în Paris. Vreţi să acceptaţi una 
dintre ele drept refugiu? 

Jeanne de Piennes avu o ezitare. 

— Nefericita de mine! bâigui Alice. Trebuia să-mi închipui că 
vor bănui că oferta mea ascunde o cursă! 

— Nu, nu, doamnă! strigă Doamna în negru. Vă jur că această 
idee cumplită nu mi-a venit! Bănuiesc, înţeleg ce mult riscaţi 
dumneavoastră  oferindu-ne libertatea. Am deci deplină 
încredere în dumneavoastră... 


— Şi atunci? murmură Alice. Oh! dacă bănuiţi că-mi datoraţi 
puţină mulţumire, lăsaţi-mi bucuria de a face şi eu un bine... cât 
de mic... Şi, fiindcă dumneavoastră nu vreţi să acceptaţi să 
locuiţi în niciuna din casele pe care le am, pentru că am greşit 
eu însămi făcându-vă această ofertă, pe care, pe bună dreptate, 
o priviţi cu neîncredere, venind din partea mea, acceptaţi cel 
puţin asta... 

Şi, cu aceste cuvinte, aşeză pe colţul mesei o punguţă în care 
se găseau vreo sută de scuzi de aur. O roşeaţă puternică 
împurpură obrajii Jeannei de Piennes. Loise se întoarse, foarte 
încurcată. Alice îngenunchease: 

— Doamnă, cea care vă oferă puţinul aur din această pungă, 
destinat să facă mai puţin aspră viaţa acestei nobile domnişoare 
pentru început, este o muribundă... 

Jeanne îşi privi fiica, tresărind. 

— V-am făcut atâta rău, continuă Alice, acceptând să vă ţin 
aici ca prizoniere, că inima mi-e roasă de remuşcări. Vă jur că 
veţi îndulci ultimele zile ale unei nenorocite, primind acest dar 
neînsemnat. Fiindcă, dacă-l veţi primi, doamnă, voi crede că m- 
aţi iertat... 

Jeanne de Piennes îşi privi temnicera cu o nesfârşită milă. O 
ultimă ezitare o mai opri o clipă. Dar generozitatea inimii sale o 
făcu să întindă amândouă mâinile spre Alice, care le apucă şi le 
sărută cu înflăcărare. Apoi luă punga. 

Vru să spună câteva cuvinte de bun rămas acestei ciudate 
temnicere, pentru care nu simţea decât o nesfârşită milă, dar 
deja Alice se ridicase şi, tăcută, părăsise încăperea. 

— Să plecăm! spuse atunci Jeanne. 

„Ciudată femeie! se gândea Jeanne de Piennes când ajunseră 
în stradă. Cine ştie dacă viaţa ei nu ascunde vreo catastrofă şi 
mai mare decât aceea pe care am trăit-o eu!... Vai! deci lumea 
asta nu este decât un câmp pe care răsar doar florile 
nenorocirii?“ 

Acum, ideea că era liberă şi că astfel îi scăpa din nou lui Henri 
îi provocă o bucurie care dădu viaţă obrajilor ei ofiliţi. Un surâs 
palid jucă o clipă pe buzele ei. 

— Ce frumoasă eşti astăzi, mămico! spuse Loise luând-o de 
braţ. De multă vreme nu te-am mai văzut aşa... O să-ţi revii, vei 
vedea... Şi apoi, dacă te vei îmbolnăvi, Doamne fereşte! Voi fi cu 
cu tine! Voi fi cu tine ca să te îngrijesc şi să te faci bine... 


Şi tânăra, ascunzându-şi cu grijă amărăciunea din inimă, 
părea însăşi întruchiparea bucuriei, numai lumină. Mama începu 
să spere din nou. Poate vor uita trecutul! Trebuie să poată să-l 
uite! 

Până atunci, trebuia să găsească o locuinţă oarecare. Pe 
strada Montmartre, o căsuţă nelocuită i se păru că reuneşte 
toate condiţiile de modestie, de calm şi de singurătate pe care şi 
le dorea. Se instalară acolo de îndată şi începură să facă planuri 
de plecare. 

Loise îşi privea mama cu nelinişte; nu o văzuse niciodată atât 
de febrilă; vorbea cu o volubilitate înspăimântătoare. În ziua 
următoare, Jeanne fu nevoită să rămână în pat. Fu cuprinsă de 
delir. Era pentru prima dată când Loise se găsea în faţa unui 
asemenea eveniment. Şi totuşi, nu-şi pierdu capul. Şi, trebuind 
să lupte de una singură, făcu faţă cu eroism acestei situaţii. 

Se scurseră zile întregi. Jeanne, de data asta, scăpă din 
ghearele morţii care o pândea. Dar, îndată ce se putu ţine pe 
picioare, înţelese că era condamnată. Nu mai respira decât cu 
dificultate şi, de mai multe ori în timpul nopţii, sufocările, 
altădată despărțite de intervale mari de timp, începură să o 
amenințe tot mai des. Oricum, ea părea scăpată din pericol. 

Într-o zi, în timp ce ele discutau triste, Loise străduindu-se să 
zâmbească iar mama căutând să dea fetei iluzia că se refăcuse, 
în acea zi, deci, după ce hotărâseră ca a doua zi să părăsească 
Parisul, auziră un zgomot mare în stradă. Ascultând spusele 
mulţimii şi băgând de seamă desfăşurarea ostaşilor din gardă, 
înţeleseseră că regele se întorcea la Paris. Jeanne de Piennes 
închise ferestrele şi trase obloanele. Nu numai că acest 
spectacol nu o interesa, dar se şi temea să nu fie văzută. 

Se scurseră astfel două-trei ore. Mama şi fiica, aşezate una 
lângă alta, ascultau indiferente zgomotele de afară, care făceau 
ca liniştea, din interior să pară şi mai adâncă. Deodată, 
tresăriră. Ciocanul de la poartă răsună. 

— Cine o fi bătând oare? murmură Jeanne. 

— Mamă, spuse Loise cu o voce tremurătoare, s-ar spune că 
este o lovitură dată de cineva care cere ajutor! 

Dar Jeanne clătină din cap. Zgomotele de afară deveniră şi 
mai violente. 

— Nu, spuse ea, a fost doar o întâmplare... Cineva a lovit 
ciocanul din greşeală... 


Probabil că cititorii noştri nu au uitat că bătrânul Pardaillan, 
fără să vrea, de altfel, bătuse la această poartă. 

Şi, fiindcă Loise tremura toată, albă la faţă deodată, mama 
adaugă: 

— Linişteşte-te, copila mea. De altfel, dacă întredeschidem 
obloanele, putem vedea ce se petrece... 

Ea se ridică de pe scaun şi se îndreaptă spre fereastră. Dar, în 
aceeaşi clipă, rămase înmărmurită. Tocmai auzise pronunţându- 
se numele lui Pardaillan! Şi acest nume era strigat printre 
insulte, ameninţări, urlete de ură! Loise, deja, întredeschisese 
obloanele ca să poată vedea fără a fi văzută. Mama veni lângă 
ea. 
În jurul porţii casei lor se făcuse un semicerc de călăreţi ce 
înconjurau pe cineva care nu se zărea, acesta fiind lipit de 
poartă, sub streaşină. Dar, dacă nu-l vedeau, îi auzeau numele. 
Era chiar Pardaillan, care îi ameninţa pe toţi aceşti călăreţi ce 
înaintau puţin câte puţin. 

Pardaillan! Tocmai el! Omul care o răpise pe Loise! 

să fie oare asta pedeapsa crimei sale? Ce fatalitate a făcut ca 
tocmai sub ochii Jeannei şi a Loisei să fie lovit de moarte 
mizerabilul!... Căci urma să fie ucis... era inevitabil. 

În aceeaşi clipă, un strigăt înăbuşit scăpă celor două femei 
care, după ce se trăseseră înapoi, se reîntoarseră la fereastră ca 
atrase de o forţă căreia nu-i puteau rezista. 

— El!  murmurase Jeanne de Piennes, el, Henri de 
Montmorency! 

— El! murmurase Loise, cavalerul de Pardaillan! 

Şi, atrase irezistibil, îşi reluară locul la postul lor de 
observaţie. 

— Geniul nostru rău este aici! continuă mama. Loise, copila 
mea, cine ştie dacă blestematul de Pardaillan nu ne-a 
descoperit! Cine ştie dacă nu l-a adus el aici pe stăpânul său! Ce 
oribilă fatalitate ne urmăreşte... Dar ce ai, fetiţa mea?... Plângi? 

— Mamă! of! mamă! bâigui Loise strângându-şi cu putere 
mama în braţe. 

Şi confuză, pierdută, continuă: 

— Trebuie salvat!... Mor dacă el moare! 

— Salvat? strigă Jeanne. Pe cine să salvezi?... Copila mea, 
vino-ţi în fire!... Nu trebuie să salvăm pe nimeni... Aici nu sunt 
decât cei mai cruzi duşmani ai noştri! 


— Ah! mamă! sunt sigură că el nu este duşmanul nostru! 
Orice-ar fi, nu pot să-l cred necinstit! 

— Dar de cine vorbeşti? 

— Priveşte, mamă, aici... La stânga... aproape de poartă... 

Jeanne de Piennes se plecă şi mai mult, riscând să fie zărită 
şi, zărindu-l pe cavaler, înţelese ce se petrecea în inima fiicei 
sale... Dar privirea nu-i rămase decât o clipă pironită, asupra 
cavalerului. Ea deveni deodată albă ca varul, cu ochii măriţi de 
uimire, uitându-se la cineva pe care Loise nu-l vedea. lar acest 
cineva era cel al cărui chip îl păstra în amintire, gravat dar şi cu 
recunoştinţă, cel căruia îi datora totul. Era omul care i-o 
înapoiase pe Loise! 

Atunci, ea se trase de la fereastră. Ce se petrecea cu ea? Fără 
îndoială, cu acea rapiditate a hotărârilor definitive, ea puse în 
balanţă ceea ce îi datora acelui om şi oroarea pe care i-o inspira 
Henri. Să tacă, să asiste neputincioasă, nemişcată la acel 
cumplit masacru însemna să-l abandoneze pe singurul om din 
lume care îi arătase milă şi a cărui amintire, de câte ori se 
gândea la asta, adică în fiecare zi, îi umplea ochii de lacrimi. Să 
intervină, să încerce să-l salveze, însemna să se dea pe mâna 
celui mai cumplit opresor, de care abia reuşise să scape. Lupta 
sa interioară fu însă scurtă. Ea apucă mâna fiicei sale şi spuse, 
simplu, doar atât: 

— Vino... 

Apoi coborâră şi deschiseră poarta. Şi înălțându-se, parcă, 
datorită sacrificiului, transfigurată, măreaţă, ea apăru în faţa 
atacanţilor... 

Ce s-a întâmplat mai departe se ştie. 


* 


Îndată ce cele două femei pe care se sprijineau răniții se 
înapoiară în casă, îndată ce poarta fu bine ferecată, prima lor 
grijă fu aceea de a pansa rănile pe care cei doi bărbaţi le aveau. 
Niciuna dintre numeroasele lor răni nu era însă periculoasă şi 
slăbiciunea celor doi nu provenea decât din marea pierdere de 
sânge. Cei doi bărbaţi se lăsară îngrijiţi fără a scoate o vorbă. 

„La dracu! se gândea bătrânul, zău că mi-ar place să fiu rănit 
în fiecare zi pentru a putea fi îngrijit de micuța asta!“ 

„Sunt în paradis!“ se gândea fiul. 


Pentru a respecta convențiile omeneşti, Jeanne de Piennes îl 
îngrijea pe cavaler şi Loise se ocupa de bătrânul Pardaillan. 

Din clipa în care cavalerul intrase în casă, fata îşi recăpătase 
fizionomia ei caracteristică, de modestie calmă şi de 
fermecătoare mândrie, pe care i-o cunoaştem. De multe ori 
privirea ei o întâlni pe aceea a cavalerului, fără ca să simtă 
nevoia să i-o evite. El însuşi recăpătase acea mască de 
scepticism rece, acel zâmbet care părea că se distrează pe 
seama tuturor, inclusiv a sa. 

Când pansamentele fură terminate, bătrânul Pardaillan se 
sculă de pe fotoliul în care fusese aşezat şi, salutând cu graţia 
binecunoscută, puţin învechită, ce era proprie amândurora, 
spuse: 

— Doamnă, am onoarea de a vi-l prezenta pe fiul meu, 
cavalerul Jean de Pardaillan şi eu însumi, Honore Guy Henri de 
Pardaillan. Din ramura cadetă a neamului Pardaillan, familie 
vestită în Languedoc atât pentru faptele sale strălucite cât şi 
pentru sărăcia ei. Suntem săraci, doamnă, v-o mărturisesc chiar 
cu mândrie; dar, slavă Domnului, suntem neînfricaţi. lar ceea ce 
doresc să vă spun, doamnă este că recunoştinţa noastră nu va 
pieri decât odată cu noi şi că, din această clipă, vă punem la 
dispoziţie pentru totdeauna vieţile pe care cu atâta mărinimie 
le-aţi salvat. 

— Domnule, răspunse Jeanne cu o voce emoţionată, 
recunoştinţa mea faţă de dumneavoastră, prin fapta de astăzi 
abia reuşeşte să plătească puţin din ceea ce vă datorez... 

— Nu vă înţeleg, doamnă... 

— Oare nu mă recunoaşteţi?... Poate veţi recunoaşte măcar 
acest diamant pe care l-aţi lăsat să cadă la pieptul fiicei mele în 
acea noapte ruşinoasă şi dureroasă în care mă îndreptam spre 
Paris!? Nu vă mai amintiţi oare sărmana femeie pe care aţi 
întâlnit-o noaptea, în pădure, nu departe de Montmorency? 

— Imi amintesc foarte bine, doamnă. Voiam doar să spun că 
nu vă înţeleg recunoştinţa, când dumneavoastră ar trebui să mă 
urâţi. 

— Şi totuşi, domnule, asta este... ceea ce face ca eu însumi să 
fiu profund tulburată şi ca uimirea mea să nu poată căpăta 
grai... Recunosc în dumneavoastră omul generos care mi-a adus 
înapoi fata. Nu v-am ştiut niciodată numele. Nu aţi vrut să mi-l 
spuneţi. lar acel nume pe care dumneavoastră înşivă mi l-aţi 


spus, cel pe care mi l-aţi mărturisit în faţa colibei unde aţi venit 
să-mi înapoiaţi comoara, purtându-mi fetiţa în braţe, era numele 
celui care o răpise pe Loise. 

— Sunt nevoit să fac să înceteze uimirea dumneavoastră, cu 
riscul de a-mi atrage pe veci blestemul! spuse atunci Pardaillan 
cu o voce hotărâtă. Cel care a răpit-o pe micuța Loise din 
porunca lui Henri de Montmorency şi cel care v-a înapoiat-o, 
aceştia doi nu sunt decât unul, şi acesta se află înaintea 
dumneavoastră... Da, e adevărat, doamnă, am comis o crimă. 
Şi, în existenţa mea destul de amărâtă de sărăcie, aceasta este 
singura acţiune de care poate să îmi fie ruşine cu adevărat, 
singura pe care mi-o reproşez... Dar nu este mai puţin adevărat 
că remuşcările n-au întârziat să mă chinuie şi abia în clipa în 
care v-am înapoiat-o pe micuță am putut respira uşurat... 
Trebuie să recunosc, însă, că acel fapt nu era, în fond, decât o 
încercare de a drege cele făcute, încercare neînsemnată, şi deci 
trebuia să accept ura dumneavoastră... Blestemaţi-mă, doamnă, 
aşa cum m-aţi blestemat odinioară!... 

— Loise, spuse Jeanne de Piennes, iată-l pe omul generos, 
acel om cu inimă mare care a înfruntat ura unui mare senior 
pentru a te înapoia mamei sale... Binecuvântat fie ceasul în care 
pot să-i mulţumesc din toată inima! 

Loise înaintă spre bătrânul vagabond, îi apucă mâinile şi îi 
întinse fruntea. Punându-şi buzele pe această frunte pură, 
bătrânul simţi cum ochii i se umezesc. Fără îndoială, era unul 
dintre cele mai emoţionante momente din viaţa sa. 

— Copila mea, spuse el, urările unui bătrân vagabond ca mine 
nu-ţi vor fi, probabil, vreun talisman care să-ţi aducă fericirea; 
dar dacă nu ar trebui decât să-mi dau viaţa mea neînsemnată 
pentru a te face fericită, ar fi o fericire pentru mine să mor de 
îndată! 

Atunci Jeanne puse pe degetul fiicei sale inelul la care se afla 
montat faimosul diamant. 

— Am jurat ca acest inel să nu mă părăsească niciodată, 
spuse ea. Fiica mea va ţine acest jurământ. 

In aceea clipă, ochii Loisei îi întâlniră pe aceia ai cavalerului şi 
ea păli din cauza greutăţii unui sentiment mult mai profund, ca 
şi cum acest inel al nefericirii, care îi fusese pus în deget, ar fi 
devenit inelul de logodnă. 


* 


După ce trecu prima oră şi cele dintâi emoţii se mai atenuară, 
veni rândul cavalerului să vorbească. Doamna în negru îl 
întrebă, dacă primise scrisoarea prin care îi cerea să i-o ducă pe 
cea aflată în acelaşi plic lui François de Montmorency. Cavalerul 
povesti atunci cum fusese arestat, apoi închis în Bastilia şi pe 
urmă cum reuşise să scape de acolo. 

Loise îl asculta cu aviditate, părându-i-se că aude o poveste 
fantastică din vremea lui Carol cel Mare. Jeanne de Piennes îl 
asculta neliniştită. lar când cavalerul spuse că mareşalul de 
Montmorency primise şi citise scrisoarea, ea nu-şi mai putu 
stăpâni o exclamaţie dureroasă: 

— Ah! strigă ea, deci m-a condamnat, din moment ce nu este 
aici! 

Cavalerul înţelese sensul exact al acestui strigăt de durere; 
avu doar un zâmbet ciudat şi se mulţumi să spună: 

— Doamnă, vă cer doar trei zile de răbdare pentru a-mi putea 
încheia spusele: două zile pentru a mi se cicatriza cât de cât 
aceste răni, alta pentru a face un drum; atunci veţi şti cum a 
primit domnul mareşal scrisoarea dumneavoastră. Cred, da, 
sunt sigur că nu eu sunt omul cel mai potrivit să vă spună ce 
primire a făcut monseniorul acestei scrisori... 

Aşa misterioase cum fură acele cuvinte, Jeanne, în ciuda 
voinţei sale, întrevăzu în ele o speranţă uriaşă. O puternică 
roşeaţă îi împurpură obrajii străvezii. Şi cu o voce atât de 
scăzută, că nimeni nu i-o auzi, spuse: 

— O! François al meu! Un minut de bucurie ar şterge 
amintirea tuturor celor optsprezece ani de martiriu! 

Apoi se apucară să-i instaleze pe cei doi viteji. Nu locul lipsea, 
ci mobilele. Până la urmă, bătrânul Pardaillan şi fiul său cerură 
să fie găzduiţi în pod, un pod imens în care se afla o mulţime de 
fân. Se instalară acolo, de bine, de rău, în ciuda opoziţiei 
susţinute a Jeannei de Piennes şi a Loisei. 

— Doamnă, spuse bătrânul hoinar, cavalerul şi cu mine am 
dormit adesea sub cerul liber, direct pe pământ, aşa că această 
locuinţă ni se pare de un lux regesc! 

Aşa că aici, în fân, se culcară cei doi bărbaţi la căderea nopţii. 
Niciodată nu i se mai păruse cavalerului un culcuş atât de plăcut 
şi niciodată nu mai avusese asemenea vise de fericire. Căci fie 


datorită oboselii, fie datorită fericirii nemăsurate, adormi cum 
puse capul jos şi se lăsă legănat pe braţele lui Morfeu. 

Dar bătrânul Pardaillan nu avea somn. Se apucă deci, după 
obiceiul său, „să studieze împrejurimile“, cum spunea. Acest 
studiu îl făcu prin ochiul podului, care dădea spre stradă. Şi ceea 
ce văzu acolo îl făcu să se strâmbe. 

Douăzeci de soldaţi comandaţi de un ofiţer erau instalaţi pe 
drum. Aprinseseră torţe, ale căror flăcări roşiatice şi triste le 
luminau siluetele. Cea mai mare parte dintre ei dormeau chiar în 
mijlocul drumului, înveliţi în mantale. Dar patru, cu archebuzele 
pregătite, stăteau în picioare în faţa porţii, în timp ce doi cu 
halebardele pe umăr, se plimbau în sus şi-n jos. 

Bătrânul vagabond scoase acel fluierat lung, modulat, care îi 
dezvăluia fie admiraţia, fie neliniştea care atinseseră cel mai 
înalt grad. Işi trase capul înapoi, îngrijorat. Uitase până atunci de 
aceşti soldaţi care îi păzeau! 

Uitase că, împreună cu fiul său, nu erau de fapt decât nişte 
prizonieri care stăteau acolo pe cuvânt, uitase că acea chezăşie 
a doamnei de Piennes nu le garanta decât o libertate provizorie, 
momentană. Şi, gândindu-se la asta, ajunse la concluzia că 
niciodată nu fusese chiar într-o situaţie atât de dramatică! Căci 
nu avea posibilitatea de a fugi, nici speranţa unei evadări! 
Chezăşia oferită şi acceptată îi interzicea orice tentativă, căci ar 
fi însemnat să o predea pe cea care i-a salvat! 

Desigur că şi cavalerul uitase toate acestea, fiindcă dormea 
ca un prunc, cu pumnii strânşi. Bătrânul îl examină cu drag la 
lumina felinarului pe care-l aprinsese. 

— Sărmanul cavaler! murmură el, mă tem că am intrat în 
sfârşit într-o cursă de şoareci din care nu mai avem cum ieşi! Mă 
tem şi mai tare că adevărata ta nenorocire începe din clipa în 
care tu ai intrat aici!... Ah! Sărmanul meu băiat, de câte ori nu 
ţi-am spus eu să te temi de iubire! 

Situaţia era, într-adevăr, mai cumplită decât oricând pentru 
cei doi neînfricaţi aventurieri, mai zguduitoare probabil decât în 
clipa în care, în spatele slabei lor întărituri, întâmpinaseră atacul 
furios al celor douăzeci de spade îndreptate împotriva lor. 
Atunci, cel puţin, se puteau apăra! Acum, erau ca şi puşi în 
lanţuri! Şi, dacă i-ar fi căzut bine căpitanului gărzilor să vină în 
casa Jeannei şi să le ceară să se predea, ar fi trebuit să-l urmeze 
fără a opune cea mai mică rezistenţă, pentru ca nu cumva să o 


facă de ruşine pe doamna de Piennes! Nu puteau să-i facă aşa 
ceva salvatoarei lor! 

Cavalerul ar fi murit mai repede de o sută de ori decât să îi 
provoace o asemenea suferinţă, să-i aducă o asemenea insultă 
doamnei de Piennes, mama Loisei! 

— Dragoste! Dragoste! bombăni bătrânul, iată ce lovituri eşti 
în stare să dai!... Suntem pierduţi definitiv! 

Reveni la lucarnă şi mai privi o dată cu un ochi întunecat 
soldaţii care păzeaul! 

„În fond, chiar dacă nu ar fi fost soldaţii, am fi fost noi mai 
puţin prizonieri? La dracu cu dragostea asta! La dracu cu 
această chezăşie! Ce să facem, la naiba! Ce se va întâmpla? Să 
aşteptăm să vină soldaţii să ne facă un semn că gâdele este 
pregătit?... Ehei, pe toţi dracii, iată care este ultima noastră 
soluţie: aşteptarea!... Şi în acest timp, toporul se ascute, dacă 
nu cumva se pregăteşte frânghia!... Zăul!... în fond... asta sau 
altceva... In fond... clipele de fericire pe care le-am trăit astăzi 
fac destul de mult... Valorează chiar cât viaţa mea!... dar 
cavalerul!“ 

Spunând acestea, bătrânul Pardaillan se întinse în fân, lângă 
fiul său şi privindu-l îndelung cum dormea, adormi la rândul său. 


L 
SFÂRŞITUL SUFERINŢEI 


A doua zi de dimineaţă, o rază de soare se strecură prin 
lucarnă, ferestruică asemănătoare unui ochi de bou şi, jucăuşă, 
se opri în vârful nasului bătrânului Pardaillan, care se trezi. Îl 
zări în apropiere pe fiul său care, sprijinit într-un cot, era adâncit 
în gânduri. Pe faţa lui se răspândise o tristeţe cumplită. Nu 
suspina, iar zâmbetul ironic şi batjocoritor se transformase într-o 
cută amară. Tatăl îl privi îndelung, apoi deodată spuse: 

— Ei! Ce ai, cavalere! lată, s-au scurs zece minute de când 
mă uit la tine cu coada ochiului şi, chiar dacă nu aud gemetele 
pe care le păstrezi pentru tine, le ghicesc! 

— Nu gem, tată, mă gândesc. 

— Pot să ştiu la ce? 

— La aceşti soldaţi care păzesc poarta. 


— Hmm! l-ai văzut şi tu? 

— Da. Or, eu trebuie să plec şi să-l găsesc pe mareşalul de 
Montmorency şi să-l ajut să vină aici, continuă cavalerul cu 
disperare. 

— Ah! Ah! 

— Voi reuşi, tată! sfârşi febril tânărul. Sunt sigur că voi reuşi, 
chiar dacă ar fi o mie de soldaţi pe strada asta! Fiindcă eu i-am 
făcut doamnei de Piennes o promisiune care va fi ţinută... sunt 
foarte sigur de asta! 

— Chiar prea sigur! 

— Da, tată! îl voi aduce aici pe mareşal şi apoi... 

— Şi apoi? Hai, termină... 

— Ei bine, apoi rolul meu se va fi sfârşit, tată! Mareşalul, în 
modul cel mai firesc, îşi va lua fiica. Şi asta-i tot! Vezi deci că nu 
am niciun motiv să fiu trist, cum spui dumneata. Atunci, dragă 
tată, nu-mi va mai rămâne decât să asist la nunta domnişoarei 
de Montmorency cu bogatul şi puternicul senior pe care, fără 
îndoială, i-l va destina mareşalul şi atunci, vom fi liberi... Ne vom 
relua vechile obiceiuri, vom străbate împreună lumea, vom face 
înconjurul universului... 

— Vrei să spui, poate, ocolul pieţei Grève”. 

— Ce vrei să spui? 

— Că acel capăt al lumii către care ne vom îndrepta, dacă 
totuşi vom părăsi Parisul, se cheamă Montfaucon"! 

— Ah! Ah! spuse la rândul său cavalerul, al cărui chip se 
lumină deodată de o bucurie funestă. Pe onoarea mea, ai 
dreptate, tată, nu mă mai gândeam la asta!... La naiba, e 
adevărat! Noi suntem aici prizonieri pe cuvânt, a garantat 
pentru noi mama Loisei şi nu putem... 

— Nu e doar garanţia mamei Loisei! Mai sunt şi gărzile! 

Cavalerul săltă din umeri, nu la adresa spuselor tatălui său, ci 
la aceea a gândurilor sale. Cât de arzător îşi dorea ca aceste 
gărzi să-l împiedice să treacă! Să nu poată ajunge la mareşal!... 
Ar mai rămâne cu Loise... Ba ar face totul pentru ca să treacă!... 
În sfârşit... dacă nu ar reuşi... Deja întrezărea imaginea unei 
bătălii, cum le scoate din Paris pe doamna de Piennes şi pe 


14 Piaţa Grève (actualmente Piaţa Primăriei) (N.Ed.fr.) 

15 Montfaucon (sat din afara Parisului, actualmente Buttes-Chaumont). 
Acestea erau două locuri în care aveau loc execuțiile capitale şi unde se 
înălţau cele mai celebre spânzurători din evul mediu (N. Ed.fr.) 


Loise... şi atunci... 

Dar această cauţiune... această garanţie... cuvântul dat de 
doamna de Piennes! Ei bine! toate acestea şi-ar pierde valoarea 
dacă soldaţii ar fi cei care ar începe ostilitățile... Dacă ei înşişi ar 
strica pacea... lar Pardaillan ar face pe dracu-n patru ca să-i 
oblige pe aceştia să înceapă lupta! Privirea îi deveni 
scânteietoare. Nările i se umflară. Simţea mirosul bătăliei. 

„Semne bune!“ se gândi bătrânul. 

Dar, aproape de îndată, cavalerul căzu în întunecata lui 
nehotărâre: trebuia să nu poată reuşi să iasă din casă, şi totuşi 
trebuia să fie în stare să depăşească orice obstacole! 

— In orice caz, reluă tatăl său ca şi cum i-ar fi urmărit pas cu 
pas gândurile, ai cerut trei zile pentru a merge să-l aduci pe 
mareşal. 

Cavalerul clătină din cap. 

— Am cerut trei zile, spuse el, pentru că mă credeam rănit 
mai tare decât sunt. Dar mă simt în putere. Pansamentele pe 
care mi le vei face dumneata vor termina de cicatrizat aceste 
zgârieturi mizerabile. 

Şi apoi, ridicând din umeri, continuă: 

— Indivizii ăştia nici nu ştiu să se bată... 

— Da, spuse şi bătrânul Pardaillan, loviturile noastre şi-au 
aflat întotdeauna ţinta... 

Apoi se apucă să îngrijească rănile fiului său, destul de 
neînsemnate, şi să refacă pansamentele făcute în ziua 
precedentă. 

— Ei, şi acum să te aud, cum vei ieşi de aici? Eu, care nu am 
promis nimic nimănui, îţi mărturisesc acest fapt... că nu văd 
niciun mijloc de a ieşi de aici... Cel puţin în plină zi. Te sfătuiesc 
să aştepţi să vină noaptea. 

— Mareşalul va fi aici încă astăzi! spuse cavalerul hotărât. 

Bătrânul începu atunci să fluiere o arie de vânătoare, iar fiul 
său îşi începu căutările. 

— Am găsit! spuse el după vreo oră. 

Bătrânul tresări şi bombăni: 

— La dracu cu toate fetele! la să vedem, ce-ai găsit? 

Cavalerul îi arătă o lucarnă care se deschidea pe acoperiş. 

— Cee? Vrei să o iei pe acoperişuri? 

— Păi, dacă nu există o altă cale! Hai, tată, ajută-mă să urc, 
să pot ajunge la ferestruica asta! 


Bătrânul hoinar, îl apucă pe fiul său de mână şi spuse: 

— Un ultim cuvânt, cavalere. N-ai vrut niciodată să faci decât 
după capul tău! Şi totuşi, după câte îmi amintesc, mi-ai jurat că 
vei urma poveţele mele. A sosit vremea să-ţi ţii cuvântul. Ce ți- 
am spus eu întotdeauna? Să te temi de toată lumea, şi mai ales 
de tine însuţi! Şi să nu-ţi vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala, să nu 
te amesteci în ceea ce nu te priveşte... Şi, fiindcă nu ţi-ai 
respectat jurământul pe care mi l-ai făcut, ne-ai vârât pe 
amândoi în această încurcătură din care nu vom mai ieşi decât, 
probabil, cu picioarele înainte... Da, nu te-ai temut de propria-ţi 
inimă, cavalere! Ah! Sămânţa asta a oamenilor care au prea 
multă inimă! Şi iată-te îndrăgostit: dintr-un foc, ţi-au dispărut şi, 
ghearele, şi unghiile! Dar, fie, trec acum cu buretele peste ceea 
ce-a fost, îţi accept prostia de a te fi supus acestei Loisette, fiind 
nevoit să admit că şi alţii, mai grozavi decât tine, s-ar fi lăsat 
prinşi în mreajă de părul ei de aur, ca într-o pânză drăgălaşă de 
păianjen, şi de frumoşii ei ochişori albaştri, ca de o apă perfidă... 
Te iert pentru asta. lubeşti. Ei bine! pentru numele lui 
Dumnezeu, lasă lucrurile să se desfăşoare!... Vrei să-l aduci aici 
pe mareşal care îţi va face o superbă plecăciune, îţi va mulţumi 
şi îşi va lua fiica, dorindu-ţi numai fericire pe urmă... Dar de ce? 
De ce dracu te bagi din nou în treaba asta? Eşti într-o casă 
împresurată. Cine te poate sili să mergi să-ţi rupi ghearele sau 
să-ţi sfărâmi oasele pe acoperişuri? Cavalere! Cavalere! Ocupă- 
te de iubirea ta, de vreme ce ai fost atât de nebun încât te-ai 
îndrăgostit! Dar stai aici liniştit şi lasă-l în pace pe acest nobil 
mareşal care nu te cheamă, lângă care nu te trimite nimeni: nu 
te priveşte treaba asta! 

— Ba te înşeli, tată! Mă priveşte! 

— Deci din nou nu vrei să-ţi asculţi tatăl, bătrânul tău tată? 

— Ajută-mă să mă caţăr! 

— Deci, te-ai hotărât? Deci nimic nu te poate convinge că faci 
o nouă prostie? Devotament, cavalerism, protecţie pentru 
frumoasele fetişcane cu ochii scăldaţi în lacrimi, lovituri de 
spadă puternicilor tâlhari din lumea mare pe care ar trebui să-i 
respectăm... Asta este ceea ce te seduce? Asta vrei? Ei bine... 
N-am ce face... Al tău sunt!... Deşi asta înseamnă să renunţ la 
toate frumoasele principii după care m-am călăuzit în viaţă... 

In spusele bătrânului nu se ascundea nici cea mai mică ironie. 
Vorbea foarte serios. 


Cavalerul îl îmbrăţişă cu dragoste. 

Bătrânul îşi încrucişă mâinile în aşa fel încât feciorul să poată 
pune piciorul ca pe o treaptă a unei scări. Tânărul se ridică, se 
sprijini apoi pe umerii tatălui şi, ridicându-şi braţele, ajunse la 
lucarnă, în câteva clipe era pe acoperişul casei. Se afla pe 
partea dinspre curte. Privirea i se plimbă pe deasupra unor curţi 
şi grădini. Să fi coborât deci în curte, s-ar fi aflat într-un impas... 
Nu era decât o singură soluţie. Să ajungă cumva pe acoperişul 
casei învecinate. Acolo, ar fi căutat şi ar fi găsit, neîndoielnic, 
vreo lucarnă prin care să poată intra în casă şi apoi să ajungă în 
stradă. 

Cavalerul se afla într-o situaţie din cele mai periculoase. 
Fiindcă acoperişul casei, ca şi acelea ale caselor învecinate, era 
foarte abrupt, fiind construit într-un unghi foarte ascuţit, astfel 
încât drumul părea de-a dreptul impracticabil. Şi totuşi, nu asta 
îl opri pe tânărul nostru în încercarea sa. La vederea 
dificultăţilor ce trebuiau învinse pentru a reuşi să iasă din casă, 
îşi spuse că acestea vor rămâne aceleaşi şi la întoarcere. Or, 
dacă el ar fi putut să-şi rişte pielea pe aceste drumuri aeriene, 
mareşalul ar fi putut oare să-l urmeze? 

Cavalerul înţelese că nu i-ar fi putut propune acestuia un 
asemenea mijloc pentru a se afla în prezenţa Jeannei de 
Piennes. Desigur, mareşalul nu ar fi ezitat. Dar el, cavalerul, nu 
putea să rişte astfel viaţa altcuiva. Foarte dezamăgit în urma 
acestor constatări, se pregătea să se întoarcă în pod, când 
deodată auzi un sunet, ceva ca un semnal. 

— Psst! făcea cineva. 

Ridică fruntea spre acoperişul casei vecine, mai ridicat decât 
cel al casei în care se găsea şi zări, la o fereastră îngustă, un 
chip de bărbat, care îl examina cu interes. 

„Unde-am mai văzut eu chipul ăsta?“ se întreba cavalerul. 

Bărbatul era bătrân. Avea o barbă albă. Ochii îi erau blânzi, 
liniştiţi, iar privirea îi era adâncă şi luminoasă. 

— Întoarce-te la dumneata acasă, spuse bătrânul. 

— Să mă întorc, domnule? 

— Da. Cauţi un mijloc de salvare, nu-i aşa? 

— Ba da. 

— Ei bine, drumul pe care l-ai găsit este impracticabil. Casa în 
care sunteţi prizonieri, însă, comunică printr-o uşă, pe care am 
blocat-o, cu a mea. Dar o voi deschide. Intoarce-te, deci, tinere 


şi aşteptaţi. 

Cavalerul îşi reţinu o exclamaţie de bucurie. Vru să-i 
mulţumească acestui bătrân generos, dar el dispăruse deja. 

„Dar unde naiba l-am mai văzut pe omul ăsta?“ se gândea 
cavalerul în timp ce se târa spre lucarnă. Ajuns acolo, se lăsă să 
alunece prin spaţiul strâmt şi, dând drumul degetelor cu care se 
ţinea de margine, căzu în pod, pe grămada de fân. 

— Ce se petrece? întrebă bătrânul Pardaillan. 

Cavalerul îi povesti ce se întâmplase. Tatăl şi fiul se apucară 
să îndepărteze fânul înghesuit în spatele podului şi care, în mod 
sigur, ascundea acea uşă despre care vorbise necunoscutul - 
dacă, totuşi, această uşă exista! Dacă acest necunoscut nu era 
cumva vreun trădător! Spre bucuria lor, această uşă exista! Cu 
câtă fericire priviră ei această uşă şi în acelaşi timp auziră că, în 
spatele ei, cineva făcea ceva, dădea ceva la o parte. După vreo 
câteva minute, uşa se deschise şi un bătrân înalt, îmbrăcat în 
straie de catifea neagră, apăru în cadrul ei, îşi scoase toca din 
cap, îi studie o clipă pe cei doi şi spuse: 

— Domnule Brisard şi dumneavoastră, domnule de La 
Rochette, fiţi bineveniţi! 

Cei doi Pardaillan se priviră stupefiaţi. 

— Cum? spuse din nou bătrânul. Nu-l recunoaşteţi pe cel pe 
care l-aţi salvat într-o zi în strada Saint-Antoine, în faţa casei 
farmacistului, odată cu o tânără doamnă? 

Bătrânul Pardaillan se lovi peste frunte. 

— Astea-s cele două nume pe care i le-am spus doamnei! 
murmură el. Ba da, la, naiba! adăugă el cu voce tare. Îmi 
amintesc foarte bine de dumneavoastră, domnule... 

— Ramus“, spuse bătrânul cu o înălţătoare simplitate. 

— Ramus! Chiar aşa! Numai că trebuie să vă spun, domnule, 
că nu mă cheamă Brisard şi că nu am fost niciodată sergent de- 
al regelui, cum v-am spus atunci. lar cavalerul de faţă nu se 
numeşte domnul de La Rochette... 

Ramus zâmbi. 

— V-am spus atunci acele nume pentru că trebuia să ne 


16 Ramus (Pierre de la Ramée) (1515-1572) - umanist, filosof, matematician. 
Spirit renascentist, a încercat revizuirea sistemului de valori tradiţionale, 
criticând învăţământul scolastic, în locul căruia propune o doctrină de natură 
platonician-ciceroniană. A fost adept al Reformei şi a pierit în timpul 
masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu. (N.t.) 


ascundem... Eu sunt Honore de Pardaillan, iar domnul de aici 
este cavalerul Jean de Pardaillan, fiul meu. 

— Domnilor, spuse Ramus, am asistat ieri la acea formidabilă 
luptă. Vai! În ce vremuri trăim!... Şi vă voi lămuri cum de mă 
aflu aici. Dar mai întâi binevoiţi să intraţi... 

Cei doi prizonieri îl ascultară şi Ramus îi conduse pe o scară. 
Ajunseră într-o sufragerie frumoasă, ce vădea bogăţia celui ce 
locuia acolo. 

— Domnilor, continuă bătrânul, cum vă spuneam adineaori, 
ieri m-am aşezat şi eu pe strada asta, ca să văd alaiul regelui. 
Văzui deci  defilarea acestuia şi apoi am asistat la 
înspăimântătoarea luptă pe care aţi purtat-o. Acolo v-am auzit 
numele. Dar politeţea mă obligă să recurg la cele pe care aţi 
binevoit să mi le spuneţi chiar dumneavoastră... Ca să nu o mai 
lungesc, am văzut că aţi intrat în casa vecină... Indată ce am 
văzut cum se instalează gărzile, în faţa porţii, am înţeles că 
sunteţi ameninţaţi de un mare pericol şi mi-am dat seama că 
veţi încerca, probabil, să evadați. Şi atunci mi-am făcut un plan. 
Viaţă contra viaţă! Eu v-o datoram pe-a mea. Am vrut să o 
răscumpăr acum pe a voastră... 

Bătrânul savant se opri o clipă şi zâmbi maliţios. 

— Veţi vedea că, venind din partea unui bătrân neînsemnat 
ca mine, acest plan nu este lipsit de o oarecare eleganţă... leri, 
am venit să-l văd pe proprietarul acestei case şi i-am spus pe 
dată, fără ocolişuri: „Domnule, sunteţi de acord să-mi închiriaţi 
casa dumneavoastră pentru o săptămână? — Ei aş! zise omul 
meu, dar de ce?! — Fiindcă trebuie să primesc vizita unor rude 
care vin din ţinutul Blois. — Ah! spuse omul, desigur că nişte 
gentilomi care au venit de la Blois cu Maiestatea Sa? — Chiar 
aşa! Sunt nişte gentilomi tineri şi de neam mare pe care trebuie 
să-i găzduiesc într-o casă pe măsură şi mi s-a spus că a 
dumitale este cea mai potrivită. — Puteţi să constataţi acest 
lucru, îmi spuse omul, vizibil plăcut impresionat“. 

Bătrânul Ramus se opri o clipă să-şi recapete respiraţia, căci 
până acum vorbise pe nerăsuflate, în timp ce cei doi prizonieri îl 
priveau cu o uimire din care nu lipsea recunoştinţa. 

— Înţeleg ce vă uimeşte, domnilor, reluă savantul cu umorul 
său bătrânesc, vă întrebaţi cum de am putut să spun o 
asemenea minciună... Roşisem puţin, e drept, dar trebuia să vă 
salvez şi, ici o minciună, dincolo o laudă... în fond, nu erau nişte 


crime prea mari. 

— Sunteţi un om nemaipomenit! strigă Pardaillan tatăl. 

— Pe scurt, continuă bătrânul, proprietarul refuză să-mi 
închirieze casa pentru o săptămână... l-am propus atunci o sută 
de livre pentru şase zile - refuză!... Două sute pentru cinci zile - 
refuză, în sfârşit, am obţinut casa pentru trei zile şi nu vă voi 
spune la ce preţ... M-am instalat pe dată şi iată-mă! 

— La naiba, domnule! Daţi-mi mâna! strigă bătrânul hoinar. 

Savantul îşi lăsă mâna în aceea a lui Pardaillan şi adăugă cu 
simplitate: 

— Nu trebuie decât să mă urmaţi. Veţi ieşi de aici în modul cel 
mai firesc din lume, adică pe uşă, numita uşă nefiind 
supravegheată, întrucât dă într-o străduţă... 

— Domnule, spuse atunci cavalerul, din cauza unor motive pe 
care vi le va spune tatăl meu, nu putem pleca... cel puţin încă 
nu. Voi încerca doar eu să profit acum de soluţia pe care ne-aţi 
oferit-o. Binevoiţi, deci, să mă conduceţi la uşa aceea şi, după 
plecarea mea, tatăl meu vă va da explicaţiile necesare. 

— Hai, tinere! 

Savantul cobori altă scară. Cavalerul ajunse în faţa unei uşi pe 
care o întredeschise. Se întoarse atunci spre Ramus şi îi spuse, 
făcând o plecăciune adâncă: 

— Tată, vă mulţumesc... 

Savantul tresări. Acest titlu de tată pe care i-l acordase 
tânărul, tonul cu care-l spusese îl emoţionară şi i se părură era 
mai mare recompensă pe care ar fi putut-o primi pentru ceea ce 
făcuse. 

Deja cavalerul trecuse pragul casei şi constată că se afla în 
străduţa Fossoyeurs, perpendiculară pe strada Montmartre. lar 
această străduţă nu era supravegheată. In loc să o ia pe strada 
Montmartre, unde risca să se ciocnească de gărzi, cavalerul 
porni în fugă pe străduţă, făcu un ocol destul de mare şi abia 
după aceea se îndreptă spre palatul Montmorency, unde nu 
întârzie să ajungă. 

În felul acesta, deci, lucrurile se desfăşurau de la sine, prin 
cea mai firească şi cea mai implacabilă înlănţuire. 

Împresurat, prizonier în casa din strada Montmartre, 
constatând că orice încercare de a ieşi de acolo nu avea sorţi de 
izbândă, iată cum recunoştinţa bătrânului Ramus îl ducea de 
mână, ca să spunem aşa, până la poarta palatului 


Montmorency! 

Lovi furios în poartă, spunându-şi că poate mareşalul a plecat, 
cum spunea... era ultima lui speranţă... Atunci... Oh! atunci se 
va întoarce în strada Montmartre, îi va sili, printr-un şiretlic, pe 
soldaţi să deschidă ostilitățile, rupând astfel convenţia, le va 
salva pe Loise şi pe mama ei printr-un act de curaj nebunesc, le 
va duce undeva departe şi va obţine mâna Loisei... 

Aici ajunsese cavalerul cu rapidele sale deducţii, când poarta 
se deschise şi, în timp ce Pipeau, ca mângâiere şi pentru a-şi 
arăta dragostea pe care i o purta stăpânului, lătra muşcându-l 
uşurel de mâini, uriaşul elveţian îi spuse: 

— Ah! domnule cavaler, cu câtă nerăbdare vă aşteaptă 
monseniorul!... 

Tânărul nostru avu unul dintre acele zâmbete cumplite, aşa 
cum trebuie că va fi avut odinioară Oreste” zbătându-se 
zadarnic în mâinile fatalităţii. 

— Ah! exclamă el, monseniorul mă aşteaptă? 

— Da, da... Veniţi repede! 

După câteva clipe, Pardaillan se afla în faţa mareşalului, care 
îi spunea cu febrilitate: 

— lată-te în sfârşit, dragul meu prieten, nu te mai aşteptam 
decât pe dumneata. Vom pleca îndată... 

— Să plecăm, monseniore? Să părăsim Parisul? 

— Da! Sunt îndreptăţit să cred că degeaba răscolim Parisul. 
Mi s-a semnalat o escortă misterioasă care, pe drumul înspre 
Guyenne, însoțea o trăsură ferecată... Acolo sunt, cavalere! 
Guyenne este guvernată de Damville. Peste puţină vreme el 
trebuie să meargă acolo. Şi le-a trimis înainte. Vom ajunge 
această escortă, o vom ataca. lau cu mine o duzină dintre cei 
mai buni gentilomi pe care-i am. lar dumneata faci cel puţin cât 
o duzină. Cât despre mine... 

— Domnule mareşal, îndrăznesc să vă rog să aşteptaţi până 
diseară, spuse cavalerul care în această clipă era de o linişte de- 
a dreptul sublimă. 

— Dar de ce, Pardaillan? De ce? Să plecăm fără a mai pierde 
nicio secundă! Hai! Pe cai! 


17 Erou mitologic grec marcat de fatitate (N.Ed.fr.) Fiul lui Agamemnon şi al 
Clitemnestrei. După o viaţă plină de întorsături ale destinului, a murit ucis de 
şarpele pe care-l ţinea la sân, după ce şi-a omorât mama, pe Clitemnestra, ca 
pedeapsă pentru că aceasta a pus la cale uciderea soţului ei. 


— Monseniore, insist... 

— Eziţi... dumneata... 

— Nu  ezit: rămân! Şi dumneavoastră veţi rămâne, 
monseniore! Veţi pleca, dar numai în seara asta! Pentru 
moment, vă rog să mă însoţiţi singur, pe jos... 

Accentul cu care-şi rosti cuvintele tânărul era atât de ciudat, 
că Montmorency strigă cu o voce înflăcărată: 

— Pardaillan, dumneata ştii ceva! 

— Veniţi, monseniore! spuse cavalerul cu acelaşi accent în 
care se aflau, în părţi egale, şi note de ironie, dar şi de 
disperare. 

Mareşalul avu o ultimă ezitare şi apoi spuse: 

— Haidem!... Dar gândeşte-te că timpul este preţios. Dacă ai 
mai fi întârziat doar o oră... 

— Ei bine, monseniore, şi ce-aţi fi făcut dacă întârziam încă o 
oră? 

— Plecam fără dumneata! 

Chipul cavalerului rămase nemişcat, dar în adâncul inimii sale 
răsună un blestem. 

După o clipă se şi aflau pe drum şi îndată ajunseră în străduţa 
Fossoyeurs, fără a se întâlni cu nimeni care ar fi putut să-i 
împiedice. Bătură la uşă. Ramus deschise. Intrară în casă şi, 
după ce ajunseră în frumoasa sufragerie în care fuseseră aduşi 
şi cei doi prizonieri, cavalerul spuse: 

— Domnule Ramus, poţi să-ţi împingi generozitatea până la 
capăt şi să ne laşi o oră această încăpere doar la dispoziţia 
noastră? 

— Casa asta este a dumitale, copilul meu, atâta vreme cât îmi 
aparţine, spuse bătrânul savant şi se duse într-o cameră de la 
parter. 

— Unde suntem? întrebă mareşalul uimit, tulburat, neliniştit, 
pradă acelei spaime, acelei frământări care precede marile 
evenimente, bune sau rele. 

— Monseniore, spuse cavalerul fără a răspunde la întrebare, 
vă cer să mă aşteptaţi aici câteva minute. 

— S-a făcut! murmură mareşalul. 

Cavalerul ieşi, iar François de Montmorency rămase singur. 
Tânărul ajunse cu repeziciune în podul în care dormiseră. Îl găsi 
acolo pe tatăl său, care strigă: 

— Ele te aşteaptă! Sunt neliniştite din pricina ta... 


Cavalerul se aşeză, sau mai bine zis îşi dădu drumul pe o 
mână de fân. 

— Tată, spuse el, fii bun şi spune-le doamnei de Piennes şi 
domnişoarei de Montmorency că mareşalul le aşteaptă, dincolo. 

— Drace! spuse bătrânul şi, apropiindu-se de fiul său, îi puse 
mâna pe umăr, murmurând: 

— Cavalere!... 

— Tată?... 

— Suferi, ai?... ia povesteşte-mi şi mie câte ceva... 

— Greşeşti, tată, spuse cavalerul cu acea voce care era 
cumplit de liniştită. L-am căutat pe mareşalul de Montmorency 
ca să-l aduc aici, să-şi ia fiica. Este aici. Aşteaptă. Asta-i tot. 
Numai că aminteşte-ţi că mi-ai recomandat întotdeauna să învăţ 
să cad cu eleganţă, în ziua în care voi cădea. În acest caz, 
eleganța, după câte se pare, înseamnă să nu suferi. 

„Bine! Bine! bombăni în sinea lui bătrânul. Vrei să-ţi păstrezi 
durerea numai pentru tine. Păstreaz-o, căci îndată vom plânge 
împreună... Pe toţi dracii! Ce-o fi căutat la mareșal?!“ 

Şi spunându-şi acestea cobori la etajul casei, unde se aflau 
Jeanne de Piennes şi fiica ei... Cât, despre cavaler, acesta căută 
un colţ mai întunecat al podului, pentru ca ele să nu-l zărească, 
iar ele traversară podul pentru a intra în casa închiriată de 
Ramus. 


Francois de Montmorency rămăsese nemişcat, cu ochii aţintiţi 
înspre uşa pe care dispăruse cavalerul, măcinat de acea 
nelinişte de care am amintit, încercând să-şi domolească bătăile 
nebuneşti ale inimii apăsându-şi pieptul cu mâna. Omul nu este 
nici în întregime bun, nici rău. Şi trebuie să spunem că în aceste 
clipe în acest suflet atât de deosebit se strecură un gând. 

Avu senzaţia că a fost antrenat într-o cursă. Şi totuşi, avea în 
cavaler o încredere nemărginită. Dar cine poate susţine, în 
aceste vremuri sângeroase, că cel mai devotat prieten, în 
aparenţă, nu ar putea fi un trădător, un trimis de-al duşmanului? 
Casa era învăluită într-o tăcere adâncă, minutele se scurgeau... 
Acel sentiment de nelinişte crescu până-ntr-atât încât mareşalul 
puse mâna pe pumnal. 

— Cine ştie? murmură el. 


În aceeaşi clipă, uşa se deschise încetişor şi Jeanne de 
Piennes apăru. Era îmbrăcată tot în acele veşminte în întregime 
negre care subliniau frumuseţea tragică a chipului ei palid, 
iluminat de ochii ei mari şi adânci. Îl văzu pe François şi se opri 
pironită, cu mâinile împreunate, cu privirea fixă. 

Şi totuşi, bătrânul Pardaillan o avertizase!... Dar în acea clipă 
în priviri îi apăru o uimire nemărginită, acea uimire ce apare 
înaintea morţii. Dacă am putea spune astfel, gândurile îi 
zburară, se pierdură, în timp ce ea rămase în picioare, 
asemănătoare unei statui a Doliului. Era oare conştientă de ceea 
ce se petrecea? Nu este prea sigur... 

Francois, văzând-o, fu străbătut de un fior asemănător 
curentului electric. Vru să spună numele Jeannei, dar buzele lui 
nu reuşiră să dea la iveală decât un sunet răguşit, de neînțeles. 
Ochii îi ieşiră din orbite ca în faţa unei apariţii funeste a unei 
fantome; privirea îi fu acoperită de o ceaţă de lacrimi; apoi în 
aceeaşi clipă, lacrimile începură să curgă, una după alta, încet, 
din aceşti ochi, în timp ce chipul rămăsese împietrit. Şi aşa, o 
privea cu o aviditate ce ţinea de un vis, în care se găsea şi 
spaimă, şi durere, şi dragoste, şi milă... O, mai ales milă... 

Se îndreptă spre ea... 

Ca şi ea, îşi împreunase mâinile... 

Mergea cu paşi grei, îngreunaţi de povara gândurilor care îl 
zdrobeau... 

Mergea, fără un cuvânt, fără un geamăt, fără un hohot de 
plâns, în timp ce pe chipul lui nemişcat, împietrit, lacrimile se 
prelingeau una câte una, încet, regulat... 

Când fu în preajma ei, lângă ea, el îngenunche, fruntea i se 
aplecă până la picioarele acestei statui a Doliului şi abia atunci 
explodară hohotele sale de plâns, gemetele umplură încăperea 
cu muzica lor înspăimântătoare şi divină totodată, şi un cuvânt, 
doar un cuvânt care tremura, care striga, care se lamenta şi 
care căpătase toate formele spaimei şi ale milei se auzi din 
aceste gemete supraomeneşti: 

— lertare... lertare... lertare! 

Cât timp rămase François prosternat astfel? 

Cât timp îngrozitorul cuvânt care se răsucea pe buzele lui se 
rostogoli printre gemete, printre strigătele înăbuşite, printre 
hohotele de plâns? 

Încet-încet, Francois îşi reveni... 


Mâinile sale apucară mâinile îngheţate ale Jeannei... 

Apoi, cu aceeaşi mişcare insesizabilă, ca şi cum s-ar fi înălţat 
către ceruri, se ridică în picioare, o înlănţui în braţele sale, chipul 
său apropiindu-se de figura Jeannei... 

Acum voia să vorbească, tot ceea ce adunase în inimă voia să 
ţâşnească... Incerca să-şi adune gândurile, să combine cuvintele 
pentru a-i spune cât a suferit şi cât s-a blestemat pe sine însuşi 
pentru crima lui, adică pentru monstruoasa lui bănuială... 

Şi, când era pe punctul de a vorbi, Jeanne, cu o mişcare 
drăgălaşă, îşi puse braţele în jurul gâtului său şi, surâzând 
extaziată, îşi lăsă capul pe umărul lui François... 

Ah! Oare de ce Frangois, în această clipă, fu apucat de o 
spaimă cumplită? 

El recunoscu această mişcare a braţelor Jeannei! recunoscu 
această înlănţuire a gâtului său! Acest surâs, acest gest al 
capului iubit care se aplecă pe umărul lui, le recunoscu! 

Era întocmai ca la Margency, acolo, lângă casa doicii, în 
cumplita noapte a căsătoriei şi apoi a plecării sale!... Aceeaşi 
mişcare, acelaşi gest, aceeaşi atitudine, acelaşi surâs! 

— Jeanne! Jeanne! bâigui François terorizat de spaimă. 

Părul i se făcu măciucă şi spaima deveni oroare când 
recunoscu acea voce, accentul, intonaţia pe care Jeanne le 
avusese în noaptea de la Margency... Acea voce tulburată, 
înspăimântată, ezitantă şi iubitoare, expresie a unei bucurii fără 
margini şi a unei temeri timide. 

Căci Jeanne murmura: 

— O! lubitul meu! Vei afla în sfârşit acest secret ce mi-e atât 
de drag şi pe care nu am îndrăznit să ţi-l mărturisesc de trei 
luni... trebuie să-l cunoşti, în sfârşit... lar apoi vom merge 
împreună să îi spunem tatălui meu... 

— Jeanne! Jeanne! strigă mareşalul, clătinându-se pe picioare. 

— Ascultă, iubitul meu François... ascultă-mă bine... această 
clipă este solemnă... lubirea mea... sunt soţia ta şi unirea 
noastră este binecuvântată... 

— Jeanne! Jeanne! urlă mareşalul. 

— Ascultă... iată secretul cel drag... atât de drag... dar de 
care mi-e şi teamă... François, vei fi tată... 

Şi ea îşi înălţă spre el ochii atât de puri, ochii ei nevinovaţi de 
fată tânără, acei ochi din care dispăruseră ca prin farmec orice 
alte gânduri omeneşti şi în care nu se regăsea decât un singur 


sentiment, asemenea unei stele de aur care străluceşte la zenit, 
într-o noapte totală... Sentiment pe care ea îl traducea cu un 
adorabil surâs, într-un singur cuvânt: 

— François, voi fi mamă... 

Un strigăt de disperare, o imprecaţie cumplită, un cuvânt 
ieşiră deodată de pe buzele mareşalului: 

— Nebună!... Este... nebună! 

Şi căzu pe spate, fulgerat, fără cunoştinţă. 


æ 


Mareşalul de Montmorency o regăsise pe cea pe care o iubise 
atât de mult. 


* 


Ce se va întâmpla după reîntâlnirea acestor două fiinţe care 
se îndrăgiseră, ce se va întâmpla cu puternica iubire a 
cavalerului de Pardaillan, cu marile interese politice şi cu lupta 
dintre hughenoți şi catolici? 


Cititorii noştri vor afla, în curând... 


— Sfârşitul volumului Il — 


VIAŢA EROICĂ ŞI CIUDATA DISPARIŢIE 
A CAVALERULUI DE PARDAILLAN 


Cărţile I şi II Cavalerii Pardaillan şi Poveste de dragoste 


1549. Se naşte Jean, fiul lui Honore de Pardaillan. 
1572. Jean de Pardaillan se îndrăgosteşte de Loise de 
Montmorency. 

Se ilustrează în sângeroasele zile ale Sfântului 
Bartolomeu luând apărarea nevinovaţilor şi pedepsindu-i 
pe asasini. Bătrânul Honore de Pardaillan moare la 
Montmartre. 

1573. Jean de Pardaillan se căsătoreşte cu Loise de 
Montmorency. 


Cărţile III şi IV Fausta şi Fausta învinsă 


1574. Moare Loise de Montmorency, soţia cavalerului 
de Pardaillan. Cavalerul jură că o va răzbuna şi că-l va 
pedepsi pe asasinul Maurevert, zbir al Caterinei de 
Medici. 

1588. Întâlnirea dintre Pardaillan şi prinţesa Fausta. 

Cavalerul îl execută pe ducele de Guise şi 
sprijină pe viitorul Henric al IV-lea. 
Maurevert, asasinul Loisei, moare de frică în faţa 
cavalerului. 
Căsătoria lui Pardaillan cu doamna Huguette, 
hangiţa de la La Deviniere. 
Moartea doamnei Huguette. Cavalerul îşi reia 
peregrinările. 
1589. La Roma se naşte fiul Faustei şi al lui Pardaillan. 


Cărţile V şi VI Pardaillan şi Fausta şi Amorurile lui Chico 


1590. Cavalerul de  Pardaillan acceptă să fie 
ambasadorul lui Henric al IV-lea pe lângă Filip al Il-lea. 
Cavalerul iese învingător din comploturile Faustei 
şi ale Inchiziției şi îşi îndeplineşte misiunea cu succes. 
Află de naşterea fiului său şi porneşte în căutarea 
acestuia, după ce l-a sfătuit pe Henric al IV-lea să 
renunţe la credinţa sa pentru a putea cuceri Parisul. 


Cărţile VII şi VIII Fiu/ lui Paraai/lan 


1609. Cavalerul de Pardaillan îşi regăseşte fiul, Jehan 
cel Viteaz. 
Căsătoria lui Jehan cel Viteaz cu Bertille de 
Saugis, fiica lui Henric al IV-lea. 
Cavalerul de Pardaillan ia din nou calea 
drumeţiei. 


Cărţile IX şi X Sfârșitul lui Pardaillan şi Sfârşitul Faustei 


1614. Cavalerul de Pardaillan porneşte în căutarea 
nepoatei sale Loise, fiica lui Jehan cel Viteaz, răpită din 
ordinul Faustei, ducesă de Sorriente. 

Cavalerul îl protejează pe tânărul rege Ludovic al 
Ill-lea împotriva intrigilor lui Concini şi ale lui Galigai, 
favoriţi ai reginei-mame Maria de Medici. 
Cavalerul îl apără pe fiul său adoptiv Odet de 
Valvert şi pe logodnica acestuia Brinde-Muguet, fiica 
naturală a lui Concini. 
Cavalerul îşi regăseşte nepoata. 
Cavalerul o pedepseşte pe Fausta şi dispare în 
explozia pe care o pregătise Fausta... 
Dar corpul nu i-a fost regăsit... 


URMĂRIȚI ŞI CEREŢI ÎN LIBRĂRII ROMANELE FĂRĂ EGAL, FRESCA 
LITERARĂ  GRANDIOASĂ A CAVALERILOR PARDAILLAN, ÎN 


CĂRŢILE EDITURII OCTOPODIUM, BUCUREŞTI, SINGURELE CARE 
CONFERĂ AUTENTICĂ STRĂLUCIRE ACESTEI EPOPEI UNICĂ ÎN 
FELUL EI... 


Tehnoredactor: CAE MIHAI 
Tipărit la S.C. UNIVERSUL S.A 
sub comanda nr. 379 
Bucureşti, România 


CUPRINS 


XXXII. DOMNUL DE PARDAILLAN - TATĂL... nenea 4 
XXXII. PRIZONIERE LE i aeram ere sa ae ad ae italia 24 
XXXIV: STRADA. LA FHIAGEIE incitat otita tite tg ai ta 31 


XXXV. TATAL-SIEULL acuos aaa eee malc ta a a na 50 


XXXVI. TATĂL ŞI FIUL (continuare)... nenea 76 
XXXVI EA LUVRU ce oda 333008 taiate but a da 92 
XXXVIII. PRIMUL IUBIT... 124 
XXXIX. ASEDIUL DE LA CIOCANUL CARE TROZNEŞTE...... 145 


XL. CUM PARDAILLAN FIUL DĂDU ÎNCĂ O DOVADĂ DE . 
NEASCULTARE A POVEŢELOR DOMNULUI DE PARDAILLAN TATĂL 


Cit a i iale a a a a a e a dă a a 176 
XEK CULCUSIUIL saca iata aa a ec eee aa că aul aleea 187 
XLII: REGINA MAMA... ici n eee tat ea 203 
XLIII. CUM SE DISTRA MICUŢUL JACQUES CLEMENT......... 236 
XLIV. PIVNIŢELE PALATULUI MESMES........cee eee 246 
ALV- JEANNE D'ALCBREȚ ceker cetatea arata ta aa e ct et 260 
XLVI. UIMIREA LUI GILLE ŞI A LUI GILLOT.. cc 275 
XLVII. UIMIREA LUI PARDAILLAN TATAL ŞI A LUI PARDAILLAN 
EIN ia 0 ioana EEE 281 
XLVII. OU NEEPISOD'HOMERIC:: secetei aicea ee eat da acte 305 
XLIX: DIAMANTIUL e cite ete tel tea ai 324 


L. SFÂRŞITUL SUFERINȚE; sasa i ine mei a sul 339