Michel Zevaco — Cavalerul Passavant

MICHEL ZEVACO 


MICHEL ZEVACO 


CAVALERUL PASSAVANI 


CUPRINS: 

CAP I îmbinarea fericită a două fiinţe făcute să se 
înţeleagă. 

CAP II Strada Calandre. 

CAP III În faţa căsuţei de la Clos-Margot. 

CAP. IV în căsuţa de la Clos-Margot. 

CAP V Cupa otrăvită. 

CAP VI Jean Iară de leamă o regăseşte pe Flore. 

CAP VII Al treilea pungaş. 

CAP VIII întrevederea lui Passavant cu doamna de Giac. 

CAP IX În grădina căsuţei de la Clos-Margot. 

CAP X Casa grădinarului castelului Tournelles. 

CAP XI Jupân Mercerot se destăinuie. 

CAP. XII Simonne se îmbogăţeşte. 

CAP XIII Asociaţia Simonne şi Malâtre. 

CAP. XIV Aventura lui Malâtre. 

CAP XV Revanşa Simonnei. 

CAP XVI L'ltinv'e dispoziţii ale lui Isabeau. 

CAP. XVII Strada Feves. 

CAP XVIII Casa vrăjitorului. 

CAP XIX Intrarea solemnă a lui Isabeau de Bavicre şi a lui 
Jean de Burgundia în Paris. 

CAP XX Piaţa catedralei. 

CAP XXI La Notre-Dame. 

CAP XXII Prin oraş. 

CAP XXIII Ghinionul lui Rubin Şmecherul şi al lui 
Brancaillon. 

CAP XXIV Ospitalitatea Simonnei. 

CAP XXV Simonne şi Malatre sunt din nou alături. 

CAP XXVI Robin Şmecherul şi Brancaillon îşi găsesc un 
refugiu care nu este cel pe care şi l-au dorit. 


CAP XXVII Nebuna. 

CAP XXVIII 'lorţa. 

CAP XXIX Capcana. 

CAP XXX Strada Bon-Puits. 

CAP XXXI. Servitorii ducelui d'Orleans. 
CAP XXXII Locuinţa lui Passavant. 

CAP XXXIII Ultima scenă a menajului. 
CAP XXXIV Piaţa Greve. 

CAP XXXV După încăierare. 

CAP XXXVI Comoara jupânului Mercerot. 
CAP XXXVII Furtuna se acumulează. 
CAP, XXXVIII î Montereuu-Faul-Yonne. 
CAP XXXIX Hanul de la „Pomme de pin” 
CAP XI. Podul de la Montereau. 

Epilog 


ÎMBINAREA FERICITA A DOUĂ FIINŢE FĂCUTE SĂ SE 
ÎNŢELEAGĂ. 

Părăsindu-l pe căpetenia Jefuitorilor, Passavant, datorită 
uneia din sfidările lui nebune, aşa cum le concepea, merse 
să dea târcoale împrejurul palatului Burgundiei, cum făcuse 
şi în zilele precedente. Şi, ca şi în alte daţi, are norocul să 
nu fie recunoscut de niciunul dintre duşmanii săi. 

Cel puţin, aşa a crezut. 

Adevărul este că atunci când a trecut prin faţa portiţei 
secrete prin care ajungeai în grădina rezervată a ducelui de 
Bourgundia, aceeaşi pe unde ieşiseră cu o seară înainte, nu 
o auzi deschizându-se şi nici nu-l văzu pe cel care ieşi. 

Acesta era jupân Mercerot. 

Negustorul se retrase doi paşi şi arunca o privire spre 
ferestrele care dădeau în grădină. Prima lui mişcare, din 
instinct, a fost să strige şi să-l indice pe Passavant, care 
avansa spre strada Petit-Lion fară să bănuiască pericolul 
care-i atârna deasupra capului. 


Totuşi, jupân Mercerot nu dădu curs impulsului. «Trebuie 
să existe ceva mai eficient!... Să căutam.» îl urmări pe 
Passavant şi-l văzu intrând în casa lui Talazar. Mormăi: 

— Îmi pierd capul, e sigur! Nu trebuie să posezi multă 
perspicacitate pentru a ghici că se vor refugia aici. Şi nici 
nu mi-a trecut prin gând. Rămâne de ştiut dacă sunt toţi 
aici... afară bineînţeles de domnişoara de care, din fericire, 
m-am debarasat. 

Trebuie să mă informez. 

Hoinări puţin în jurul casei, întrebând discret şi abil pe 
unul şi pe altul. Astfel afla cu uşurinţă că în casă, veniseră 
să locuiască cu puţin timp înainte, trei noi chiriaşi. Aceştia 
trei nu puteau fi decât Passavant, Robin Şmecherul şi 
Brancaillon. 

Satisfăcut, se întoarse acasă şi începu să se gândească tot 
plimbându-se prin birou. 

— Să-i denunţ pe Passavant şi complicii lui... atunci în 
lăzile mele vor curge în plus şase mii de scuzi!... Da, dar 
Passavant totuşi mi-a făcut un serviciu de nepreţuit salvând- 
o pe Flore...! 

Acesta-i un obstacol veritabil, de neînvins... (Şi cu un 
suspin de regret). Hai, să nu ne mai gândim la asta...! 

Dar totuşi, continuă. Această sumă considerabilă: şase mii 
de scuzi de aur (aproape trei sute de mii de franci în 
moneda zilelor noastre) exersa asupra lui o fascinaţie 
irezistibilă. 

Era într-o stare violentă de agitaţie. Nu putea sta locului. 
încetul cu încetul, se calmă. Pe buze îi apăru un surâs care-i 
şi rămase. Ochii-i sclipeau. Probabil reuşise să găsească 
soluţia problemei pe care o căuta cu încăpățânare de mai 
mult timp. 

Îşi părăsi biroul şi veni să se aşeze în sala comună unde se 
afla Simonne. 

Un moment rămaseră tăcuţi, faţă-n faţă. Dar se observau 
cu făţărnicie. Această tăcere era apăsătoare pentru jupân 


Mercerot. El angaja conversaţia. Şi, cu un aer indiferent, 
spuse forţându-se să fie amabil. 

— Ştii că pe mutrele lui Passavant şi Ialazar, a lui Robin 
Şmecherul şi Brancaillon s-a pus un preţ? 

Simonne trase cu urechea, dar nu-şi descleştă dinţii. 

După sclipirea care apăru în ochii ei spălăciţi, el îşi dădu 
seama că ea cunoştea noutatea. Continuă, făcându-i cu 
ochiul: 

— Acela, sau aceea (el insistă asupra cuvântului) care va 
reuşi să-i predea înseamnă că nu şi-a pierdut vremea de 
pomană. Ei! Ei! este o sumă frumuşică. 

— Şapte mii... Am făcut socoteala. 

— Şase mii, Simonne, doar şase mii. Am toate motivele să 
cred că mutra lui Ialazar nu va fi niciodată găsită. Astfel, că 
iată, o mie de scuzi pierduţi. Păcat. 

— De fapt, spuse Simonne, care începuse să se 
însufleţească, atunci când s-a pus un preţ pe capul acestuia, 
el nu era deja mort? 

— Nu, Simonne, făcu jupân Mercerot, cu un calm sinistru, 
nu murise... 

Jupân Mercerot reluă: 

— Nobilul Talazar nu murise... Dar acum este mort Sunt 
sigur deoarece eu însumi am săvârşit această treabă... Nu 
sunt omul care să mă păcălesc de două ori... înţelegi, 
Simonne? 

Simonne înţelese că a avertizat-o. Şi sub privirea ascuţită 
pe care el i-o aruncă, ca simţi cum se înfâoară de groază. 
Ca să-şi ascundă tulburarea, ea îşi băgă nasul în lucrul pe 
care-l ţinea pe genunchi. 

Jupân Mercerot zâmbea cu un aer viclean. Nu mai insistă, 
şi reluă conversaţia de-acolo de unde o cotise. 

— Ce trebuie să faci ca să câştigi aceşti şase mii de 
scuzi?... într-adevăr foarte puţin... Să ştii, de exemplu, unde 
zac răzvrătiţii... şi să-i denunţi. 

Văzând-o ademenită, începu să-şi dezvăluie gândul ascuns. 
Şi coborându-şi vocea: 


— Eu ştiu unde locuiesc... Şi-ţi voi spune Simonne... ceea 
ce te va face să câştigi aceşti şase mii de scuzi de aur. Vezi 
ce stăpân bun sunt! 

Uimirea pe care i-o produse această generozitate a fost 
atât de mare încât ea rămase mută. îşi împreună mâinile în 
extaz. 

— Cu condiţia să-i împărţim. 

— Oh! făcu ea suspicioasă, sunt ca dumneavoastră jupâne, 
nu mă las păcălită de două ori. 

— De data asta, nu ai de ce să te temi, o asigură cu 
promptitudine jupân Mercerot... Suma va fi u;u în mâinile 
aceluia care va face ca rebelii să fie prinşi. Şi cum tu vei fi 
aceea care-i va denunța... 

— Juraţi că suma îmi va fi dată mie? insistă Simonne încă 
bănuitoare. 

— Informează-te, Simonne. Vei vedea că îţi spun adevărul. 
«O voi face, se gândi Simonne... Şi dacă va fi într-adevăr 
aşa, jupân Mercerot poate să fie sigur că nu o să se atingă 
de nici un bănuţ din această sumă pe care o voi păstra 
întreagă pentru a mă despăgubi de ceea ce mi-a furat.» 

Şi cu voce tare: 

— Dacă-i aşa, accept condiţia: vom împărţi. 

Înțelegerea fiind făcuta, jupân Mercerot nu mai pierdu 
timpul şi-i explică ce avea de făcut. Totul fiind bine pus la 
punct, Simonne se grăbi să-şi pună cele mai frumoase 
haine. 

În timp ce ea se îmbrăca, jupân Mercerot revenit în biroul 
său, îşi spunea cu un zâmbet de satisfacţie: „E clar că se 
gândeşte să-şi oprească tot!... Oi O cunosc bine! (începu să 
râdă încetişor din vârful buzelor). Ea nu ştie că în calitatea 
mea de intendent al finanţelor lui Jean de Burgundia 
această afacere va trece pe la mine. Va semna de primire în 
toată regula. Apoi va fi trimisă la mine ca să-i dau suma 
promisă... pe care o voi păstra. Şi astfel o voi păcăli. Dacă 
se supără?... Dacă mă acuză?” 


Se gândi o secundă şi decise: «Cu atât mai bine! Îi 
dovedesc cu chitanţa şi o arestez pentru insultarea gravă a 
unui magistrat. Calculul e bun... Şi voi scăpa definitiv de 
ea». 

În acest timp, Simonne, iară să bănuiască în ce cursă a 
intrat cu capul înainte, se grăbea spre palatul Burgundia. 
Bătu după semnalul convenit la una din portiţele secrete 
din strada Pavce, aceea la care Malâtre avea o cheie şi prin 
care îi introdusese pe Passavant şi tovarăşii săi. 

Malâtre o primi destul de semeţ, ca o persoană pătrunsă 
de importanţa lui şi care ţine să se facă simțită. 

— Te trimite stăpânul tău, femeie? 

— Nu mai sunt în serviciul domnului Mercerot, 
monseniore. 

Malâtre făcu ochii mari şi se uită atent la ea, pentru a se 
asigura dacă, din întâmplare, ea nu avea intenţia să-şi bata 
joc de el, aruncându-i în faţă acest „monseniore”. Măgulit la 
culme, deveni mai puţin semeţ şi cu un aer binevoitor şi 
protector, care ar fi tăcut pe oricine să pufnească în râs: 

— Şi căutaţi Iară îndoială altă slujbă 

— Nu, monseniore; mulţumesc lui Dumnezeu, am o mică 
avere. Vreau să mă odihnesc şi să fiu stăpână pe mine 
însumi de-acum încolo. 

De-ndată ce aceste cuvinte fură aruncate, Simonne, 
permanent prudentă şi circumspectă, fu pe punctul de a le 
regreta. Totuşi nu le regretă; se felicită, văzând efectul pe 
care îl produse. 

Într-adevăr, Malâtre îşi ciulise urechile. Se uită mai atent 
la Simonne, împrăştiind splendoare în hainele-i de 
sărbătoare şi care zâmbea grațios, lucru care o făcea mai 
puţin hidoasă. 

Se ridicaşi se descoperi, ceea ce neglijase să facă până 
acum. îi oferi în grabă un scaun lui Simonne care rămăsese 
cu gura căscată, scuzându-se: 

— Ce dracu, unde mi-au fost minţile să las o doamnă să 
stea în picioare! Scuzaţi-mă, frumoasă doamnă, sunt cam 


distrat. Simonne, naivă, se uita în jurul ei, căutând pe 
„frumoasa doamnă”, căreia i se adresau aceste scuze. în 
sfârşit şi-a dat seama că era vorba despre ea. Măgulită la 
culme, subjugată, cucerită, nemaiputând de bine, se aşeză 
roşind şi luă alura castă şi jenată a fecioarei care ascultă 
mur-murându-i-se la ureche mărturisirea mişcătoare şi 
delicioasă a alesului inimii. 

Era jalnic, grotesc, hidos. 

Totuşi, Malâtre nu părea să-şi dea seama. Asupra lor, în 
acelaşi timp, se abătuse trăsnetul. EI, îşi îndrepta se mica 
statură, gângurea, ofta, îşi dădea peste cap micii ochi 
rotunzi, în timp ce nasul i se ascuţea, ca pentru bătălie. 

Căuta să-i facă un compliment galant, adus bine din 
condei, şi, negăsind nimic, îi luă mâna ei uscată şi aspră şi i- 
o strânse cu tandreţe, suspinând: 

— Ah! Dacă ai vrea...! 

Şi Simonne, răvăşită, uimită până la stupoare, dar 
transportată de bucurie, Simonne răspunse la îmbrăţişare, 
şi se sclifosi: 

— Ce? 

— Vom schimba sărutul de logodnă!... Simt că eşti aceea 
pe care inima mea o aşteaptă de mult!... Simt că suntem 
făcuţi unul pentru altul! 

Simonne era totuşi prea şireată pentru a ceda cu uşurinţă. 

Respingându-l cu blândeţe pe întreprinzătorul Malâtre, 
care o strângea prea tare: 

— Termină, băiat rău ce eşti!... De-abia ne cunoaştem! îi 
spuse. 

Puţin înciudat, Malâtre oftă: 

— Crudo! Vrei să mă aduci la disperare?... Mie mi se pare 
că te cunosc dântotdeauna. Ai inima de piatră?... Vrei să 
spui că nu mă găseşti pe gustul tău?... Dacă-i aşa, 
mizerabilul de mine, nu-mi mai rămâne decât să mă 
străpung cu sabia! 

— N-o face! îl imploră Simonne înfricoşată. Nu sunt atât 
de nesimţitoare cum mă crezi. Până la moarte mi-aş reproşa 


că am ales Ia disperare un cavaler atât de galant ca tine. 
Cât despre căsătorie, vom mai vorbi. 

— Când? 

— În curând... La să-mă să spun întâi ce doresc de la tine. 

— Eşti doamna inimii mele. Ordonă şi-fi voi da ascultare. 

— Este în legătură cu recompensa promisa celui care-i va 
preda pe rebelul Passavant şi complicii săi, spuse ea. 

— Şi? 

— În primul rând este adevărat că recompensa va fi dată 
în mâna celui care-i va preda pe aceşti trădători? 

— Fără îndoială! o asigură categoric Malâtre, care se 
întreba unde vrea să ajungă. 

— Ei bine! Aş vrea să-l văd pe nobilul duce. 

— Oh! Oh! exclamă Malătre, care deveni rece văzând cu 
ochii, monseniorul nu poate fi văzut cu una cu două. întâi, 
trebuie să-mi spui ce vrei de la el. Voi vedea dacă pot să-mi 
permit să-l deranjez. La dracu! Aş fi foarte bine primit dacă 
m-aş prezenta în faţa lui fără să pot să-l informez asupra 
obiectului audienței solicitate. 

Simonne se gândi. Ceeace spunea noul său amorez i se 
păru drept şi natural. 

— Este vorba să-i aduc la cunoştinţă locul unde stau 
ascunşi Passavant şi banda sa şi unde-i va fi uşor să-i 
prindă. Cu condiţia să nu piardă timpul. 

Malâtre sări în sus. 

— Ştii unde locuiesc? spuse într-o explozie de bucurie. 

— Ştiu. 

— Toţi? 

— 'Toţi!... Afară de Talazar. Malâtre se gândi: «Iadul mi-o 
trimite pe această bătrână vrăjitoare!... Nu m-am uitat bine 
la ea... Este mai în vârstă decât mine cu cel puţin zece ani, 
eu care am patruzeci şi cinci bătuţi pe muchie... Şi în plus 
este şi urâtă de te face să te-nfiori!... îmi pierdusem capul 
când voiam să mă însor cu ea!... Pot să fac ceva mai bun ca 
să-mi asigur averea. Am să-i smulg secretul, ceea ce nu va fi 
greu.» 


Şi tare, cu asprime: 

— Trebuie să-mi spui unde locuiesc. 

— Altora! Mă iei drept proastă? N-ai văzut cu cine ai de-a 
face, frumosule! Să ştii că Simonne nu este femeia pe care 
poţi s-o jefuieşti astfel. 

Şi cu o dârzenie de neclintit: 

— Nu-i voi spune aceasta decât nobilului duce personal. 
Nu vreau să fiu furată! 

— Nu înţelegi că obligaţiile funcţiei mele nu-mi permit să 
acţionez altfel? Din moment ce mă suspectezi, să nu mai 
vorbim, dar nici nu pot să intervin pentru tine. Scrie-i 
nobilului duce, fa o cerere de audienţă în toată regula, şi de 
astăzi în câteva zile, dacă dânsul va crede de cuviinţă, o să 
obţii un răspuns. 

— Ce tot mă suceşti!... O cerere... Un răspuns... zile de 
aşteptare. 

În acest timp trădătorii o vor şterge uşurel... iar eu voi fi 
jefuită, ruinată!... Nu! Voi face aici o asemenea gălăgie încât 
va trebui să fiu ascultată...! 

— Da!... Şi dacă te voi aresta? 

— Încearcă!... Crezi că sunt mută? Mulţumesc lui 
Dumnezeu, am o meliţă bună... şi ghiare pe care voi şti să ţi 
le arăt. Şi mai întâi, află că ştiu multe pe socoteala ta... 
jupân Mercerot mi-a vorbit de tine. Şi, ia spune-mi cât te-au 
plătit trădătorii ca să devii complicele lor? 

Deoarece, să mă ierte Dumnezeu, s-ar spune că vrei să le 
laşi răgaz pentru a fugi. Arestează-mă, frumosule senior, şi 
voi povesti toate acestea... şi încă multe altele. 

Simonne vorbea la întâmplare datorită furiei reci care o 
cuprinsese. 

Dar Malâtre, care nu avea conştiinţa prea curată, se simţi 
înspăimântat. Bătu repede în retragere: 

— Ei! ei! făcu el. Nu înţelegi de glumă! 

— Şi eu glumesc, replică Simonne cu un zâmbet 
ameninţător. Malâtre, silit să-şi mărturisească înfrângerea, 


simula că reflectă adânc. Şi reluându-şi imediat poza 
galantă, prevenitoare: 

— Aceasta, spuse el, nu este o treabă obişnuită şi cel mai 
mic dintre riscuri pentru mine, este acela de a te fi luat la 
rost de monsenior... 

Dar pentru tine, frumoasă doamnă, fac orice! 

Şi plecă înveselit în aparenţă de surâsul grațios pe care ea 
i-l lansă în chip de mulţumire. 

Jean fără de Tleamă o primi de Simonne pe loc. Bucuria pe 
care o resimţi a fost atât de mare, încât îi dărui o sumă în 
aparenţă respectabilă, asigurând-o în acelaşi timp că 
aceasta n-o va împiedica să primească integral suma 
promisă celui care va pune mâna pe rebeli. 

Simonne plecă radiind de fericire, Malâtre, mai galant şi 
mai amabil ca oricând, o conduse până la portiţă. 

— Oh! Simonne, îi strigă înflăcărat, tu ai ceva avere... Eu 
am ceva economii... Să le unim şi vei face din mine omul cel 
mai fericit din lume! 

— Ei bine! Nu spun nu! acceptă Simonne. Şi timidă şi 
împurpurată, îi întinse fruntea. 

Malâtre închise ochii şi îşi presă buzele, nu fără un fior de 
repulsie pe această frunte galbenă şi ridată. A fost sărutul 
logodnei lor. 

— Când te voi revedea? suspină Malâtre. 

— Când vei vroi. 

— Unde? 

— La domiciliu, în strada Galilee. i 

— Ia uite! se miră Malâtre, credeam că nu mai eşti în 
serviciul jupânului Mercerot! 

— Nu mai sunt, spuse ea, dar locuiesc acolo... momentan. 
IX 

— La revedere, doamna a inimii mele! 

— Pe curând, frumosul meu curtezan! 

II. 

STRADA CALANDRE. 


Noua proprietăreasă a lui Passavant din strada Calandre, 
se numea madam Hurpide. Era o femeie în jur de şaizeci de 
ani, cu o înfăţişare respectabilă, zaharisită. 

Doamna Hurpide se afla în târg la Orberie atunci când 
crainicul public strigase faimosul anunţ despre care am 
vorbit. 

Auzind numele celor patru chiriaşi ai săi, respectabila 
doamnă îşi pierdu minţile. Fugi dintr-o suflare la locuinţa ei, 
unde se încuie de două ori. Rămase înăuntru un timp 
îndelunagat. Poate că era efectul spaimei, deoarece buna 
doamnă auzise foarte bine că era ameninţată să fie clocotită 
de vie pentru că îi adăpostea pe rebeli. 

După câtva timp, care nu ne este posibil să-l evaluăm, ea 
ieşi. Ea se furişă în stradă şi, ştergând zidurile caselor, 
tropăind mărunt, forţându-se să treacă neobservată, merse 
la Châtelet unde locuia domnul Veau de Bar, comandantul 
jandarmilor din Paris. 

După o lungă aşteptare, fu introdusă în faţa acestui 
important personaj. Vizita a fost scurtă: doar cât a durat 
declaraţia că avea fericirea de a-i găzdui pe falşii trădători: 
Passavant, Talazar, Brancaillon şi Robin $mecherul. 

Şi respectabila doamnă Hurpide, mai misterioasă, mai 
ştearsă ca oricând, alunecând ca o umbră, reveni acasă, se- 
ncuie iar de două ori şi se lăsă să cadă pe un taburet şi, 
palidă de emoție, murmură mieros: 

— Este o adevărată binecuvântare că aceşti tâlhari au 
venit să închirieze la mine, precis!... Voi fi într-adevăr 
bogată! Voi avea şase mii de scuzi-aur, care-mi vor fi 
numărați în astă seară... după ce aceşti criminali vor fi fost 
înhăţaţi! 

Aceasta se întâmpla în acelaşi moment în care Simonne 
revenea radioasă de la palatul Burgundia unde gândea de 
asemeni că şi-a dobândit averea... Şi pe deasupra şi un soţ. 

În aceeaşi zi, starea lui Talazar părându-i-se 
satisfăcătoare, maestrul Gervais se decise să meargă să-l 


vadă pe cavalerul de Passavant. Ajunse în strada Calandre 
înjur de şase seara. 

Îi deschise Brancaillon. 

Recunoscând u-l pe vizitator, uriaşul scutier îngălbeni. 

Privirea-i rătăcită se opri asupra uşii interioare prin care 
dispăruse omul care-l îngrozea, apoi asupra celei exterioare 
care rămăsese larg deschisă. Se năpusti cu capul înainte, 
coborând scările val-vârtej. Sări ca un nebun în stradă şi o 
luă drept în faţă, ca o săgeată. 

În timpul acesta, maestrul Genais se întreținea liniştit cu 
cavalerul Passavant. 

Mai întâi îi destăinui că Talazar se afla rănit, la el acasă. 

Se apucase să-l vindece şi răspundea de faptul de a-l pune 
pe picioare. Omise cu bună ştiinţă să-i dea detalii şi se 
mărgini să-i spună că tânărul îi fusese adus de o femeie. 
Când Passavant îi ceru informaţii asupra acestei femei, el îi 
răspunse evaziv: 

— Nobilul Talazar vă va lămuri în legătură cu aceasta. 

Passavant nu mai insistă. 

— Intenţia dumneavoastră este ca să rămâneţi mai mult 
aici? 

— Ca să vă spun adevărul, nu! îi declară Passavant. Aici 
sunt neliniştit. Nu ştiu de ce. Dar nu ajunge să pleci aşa, 
dintr-o dată. Mai trebuie să şi găseşti o altă vizuină. 

Mi s-a oferit ospitalitate şi în altă parte, adăugă el cu o 
intonaţie ciudată, dar încă ezit. 

Maestrul Gervais se scotoci în punga de Ia brâu de unde 
scoase o cheie pe care i-o dădu lui Passavant spunându-i: 

— Casa mea din strada Fcves este părăsită de mulţi ani. 

Groaza pe care o inspiră - ştiţi de ce? - este atât de mare 
încă în zilele acestea încât nimeni nu îndrăzneşte să se 
apropie de ea. Nimeni nu vă va căuta acolo, răspund de 
aceasta. Nu mă luaţi după aspectul exterior de deteriorare. 

Veţi vedea că interiorul este amenajat convenabil şi 
înzestrat cu tot ceea ce este necesar. Mi-am luat toate 
precauţiile pentru ce-ar putea surveni. 


— Ideea este bună!... Ne vom muta mâine dimineaţă. 

Maestrul Gervais se ridică, pregătindu-se de plecare. 

— Foarte rar mă amestec pentru a da sfaturi, spuse el 
rece. 

Dumneavoastră, totuşi vreau să vă dau unul: Nu aşteptaţi 
până mâine dimineaţă. Plecaţi de-aici imediat... Deja ar 
putea fi prea târziu. 

— Sfatul este bun. Voi face precum spuneţi. 

— Dacă, aşa cum cred, o căutaţi pe această micuță Flore 
Mercerot, faceţi o plimbare înspre Clos-Margot. 

— Ştiţi ceva? întrebă cu vioiciune Passavant. 

— Din nefericire, numai ceea ce v-am spus. 

— Păcat! strigă Passavant cu un vizibil regret. Dar nu are 
importanţă, indicaţia poate fi prețioasă şi vă mulţumesc 
pentru că mi-aţi dat-o. 

— La revedere, nobile Passavant, spuse maestrul Gervais 
reţinându-şi un zâmbet. 

— La revedere, maestre, răspunse Passavant, care reveni 
în cameră. 

Coborând scările, mestrul Gervais îşi spunea cu un surâs 
isteţ: «Şi-apoi Jean Iară de Teamă s-a îndrăgostit de această 
micuță de şi-a pierdut minţile. Să o răpeşti pentru a o 
arunca în braţele lui Talazar, ar însemna să-i dai o lovitură 
din care nu-şi va mai reveni niciodată. Passavant a înţeles... 
dar nu spune nimic». 

— Robin $mecherul, spuse Passavant la reîntoarcere, 
părăsim acest domiciliu în acest moment. Dar unde este 
acel animal de Brancaillon? 

Nu avu timp să termine. Uşa se deschise ca de furtună. 

— Alarmă! Domnule, gâfâi Brânca» Hon care dădu năvală 
cu respiraţia tăiată. Vin să ne aresteze! 

Aventurierii noştri locuiau sub acoperiş. Passavant 
decisese astfel. Probabil avea motivele lui. 

Auzind avertismentul scutierului său, sări la o lucarnă şi îşi 
trecu bustul afară. 


— De Giac, de Jacqueville, Malâtre şi vreo patruzeci de 
spadasini! spuse aruncându-se în spate. Să plecam. E 
timpul. 

— Prea târziu, domnule! vorbi pe nas Robin Şmecherul 
care-şi băgase nasul pe o a doua lucarnă... Se opresc în faţa 
uşii. 

Passavant se uită din nou prin lucarnă. Robin $Şmecherul 
nu se înşelase. 

— Bine, spuse el rece, dacă uşa ne este blocată, vom ieşi 
prin fereastră. Acesta-i un drum care altădată îmi era 
destul de familiar. 

Tot vorbind, el târi tot ce-i căzu în mână şi înghesui în faţa 
uşii. Robin Şmecherul şi Brancaillon îl imitară de asemeni. 
în mai puţin de un minut, în faţa uşii încuiate cu cheia, se 
ridica o baricadă. 

Trecură în cealaltă cameră şi iacură întocmai. într-un timp 
foarte scurt, între ei şi cei care veneau să năvălească în 
locuinţă, se interpuseseră două baricade. 

— Acestea îi vor reţine patru sau cinci minute. Atât cât ne 
trebuie. 

Passavant îi conduse pe cei doi tovarăşi ai săi într-un 
cabinet îngust a cărui fereastră dădea în spate. Arătând 
fereastra deschisă: 

— lată drumul, spuse rece. 

Robin Şmecherul îşi aruncă privirea pe fereastră şi puţin 
cam palid spuse: 

— Ca să ajungem pe acel acoperiş pe care-l văd dedesubt, 
trebuie să facem o săritură de vreo cincisprezece picioare. 
O să ne zdrobim de sol. 

— Brancaillon, îi ordonă Passavant, prinde această bară de 
sprijin şi lasă-te să atârni în gol. Nu-i da drumul până când 
nu-ţi spun eu. Şi, mai ales, ţine-o bine. 

Fără să ezite, Brancaillon făcu ceea ce îi ordonă şeful său 
şi rămase suspendat în gol, la o înălţime de patru etaje. 

— lată prima treaptă a scării! spuse liniştit. Tu o vei face 
pe a doua, iar eu pe a treia... şi vom ajunge pe coama 


acoperişului. 

— Înţeles! se bucură Robin Şmecherul, care deja 
încălecase pe fereastră. 

De-abia trecuse o jumătate de minut de când Brancaillon 
trecue pe fereastră. Toţi trei erau deja încălecaţi pe coama 
acoperişului, Passavant între cei doi scutieri. 

— Ce era mai greu, a trecut! constată Passavant satisfăcut. 

Şi toţi trei începură să râdă încetişor. Mai respirară o dată 
şi Passavant ordonă: 

— Întoarcerea! 

Mişcarea fu executată împreună şi cu precizie. 

— Culcă-te pe burtă, Robin şi atenţie... o să trec pe 
deasupra ta. 

Robin Şmecherul se strivi pe ţigle cu braţele şi picioarele 
atârnând pe înclinația acoperişului. 

Passavant, şi el pe burtă, se urcă pe spatele lui Robin 
Şmecherul şi se târî până când îl depăşi. Prin această 
manevră, el era în frunte, Robin Şmecherul în mijloc şi 
Brancaillon Ia coadă. 

— La drum, spuse el. Şi să ne ferim de ameţeală. 

Târându-se, unul după altul, încet, cu ochii privind drept 
înainte, evitând să privească în jos, ei ajunseră la casa 
vecină, apoi la următoarea. Acolo, în faţa lor se căsca vidul, 
casa următoare fiind mai joasă de înălţime decât aceea 
deasupra căreia se aflau. Din fericire distanţa pentru 
săritură nu era atât de mare. Au putut să coboare fără să 
recurgă la acrobaţii periculoase. La extremitatea acestei 
case, ei se lăsară să alunece pe panta abruptă a 
acoperişului şi nimeriră o lucarnă care se afla acolo. 

Puțin mai târziu se furişară în stradă. 

Era ora când burghezii şi oamenii din popor ieşeau să ia 
aer înainte de culcare. 

Spadasinii staţionau încă în faţa casei. Aşteptau răbdători 
ieşirea celor pe care vroiau să-i aresteze? Passavant nu 
întârzie pentru a afla. O luă spre dreapta. 


Pelerina acoperindu-le faţa, pumnalul pe sabie, gata s-o 
scoată din teacă, ei avansau în partea opusă celor care îi 
pândeau, fără să fugă. 

Nu tăcuseră douăzeci de paşi, când în spatele lor auziră 
urlete. 

Malâtre era cel care le scotea. 

Passavant şi cei doi tovarăşi, fară să se întoarcă, măriră 
pasul. Ei contau că, înainte ca spadasinii să-şi revină din 
surpriză, ar fi avut timp să ajungă în strada Feves. 

Ei nu se înşelau. Malâtre nu îndrăzni să se lanseze în 
urmărirea lor. El pierdu două minute bune să-i comunice lui 
de Giac şi lui de Jacqueville şi să aştepte până când 
coborâră iute ceâe patru etaje. 

În timpul acesta, Passavant, Brancaillon şi Robin 
Şmecherul depăşiseră strada Savaterie care se afla în 
stânga lor. Se apropiau de Saint-Germain-le-Vieux, adică de 
strada Feves, salvarea lor. 

În acest moment văzură venind spre ei cam douăzeci de 
sergenţi în fruntea cărora mergea comandantul jandarmilor 
Veau de Bar în persoană. Erau prinşi între două trupe. 

Şi deja, în spatele lor, răsunau ţipete: «Opriţi! opriţi!» 

Şi vocile lui Giac şi de Jacqueville, care urlau, dominând 
zgomotul: 

— Vii, lisuse Cristoase!... Prindeţi-i vii! 

Cei trei tovarăşi îşi scoaseră ghearele: săbiile şi 
pumnalele. 

Lansară strigătul de luptă: «Passavant cutezătorul!» Şi toţi 
trei, prin sărituri de tigru, se aruncară asupra sergenţilor 
cu furia disperării. 

Pentru că, de data asta, erau siguri că, în această 
încăierare, îşi vor pierde viaţa. 

Totuşi trecură. Trecură fără să-şi dea seama, împinşi, duşi 
ca nişte paie răspândite de uragan. 

La strigătul de: «Passavant cutezătorul!» i s-a răspuns cu 
un alt strigăt: «Jupoaie!... Jupoaie!” 


Şi vreo douăzeci de inşi zbârliţi, zdrenţăroşi, cu mutre de 
tigri, descoperindu-şi în rânjete dinţii lungi şi ascuţiţi, cu 
ochi arzători ca jăraticul, ţâşniră nu se ştie de unde, şi cu ba 
roase şi pumnale în mâini, săriră în spatele celor trei 
tovarăşi. 

Polifer, mânuind cu ambele mâini o imensă măciucă, 
mergea în fruntea acestor demoni. 

Acoperind ţipetele de suferinţă, planşetele, horcăiturile, 
din toate piepturile izbucni un strigăt imens de teroare: 

— Jefuitorii!... Jefuitorii! 

Şi mulţimea care urla şi îşi ieşise din minţi fugi şi se 
împrăştie în toate direcţiile. Sergenţii ezitară, dădură 
înapoi şi plecară abandonându-i pe Le Veau de Bar, care 
făcea spume la gură. 

Passavant, Robin Şmecherul şi Brancaillon, înconjurați 
imediat de Polifer şi şapte-opt oameni de-ai lui, se găsiră de 
cealaltă parte a barierei formată din oameni, în mijlocul 
străzii FCves, fără să-şi dea seama nici cum au ajuns acolo şi 
nici unde se aflau. 

— Unde vă duceţi? întrebă Polifer, apărând sălbatic, 
formidabil cu braţele roşii până la cot. 

— În strada F&ves, răspunse Passavant. 

— Aţi ajuns!... La revedere, nobile Passavant. De-abia 
terminase de vorbit şi Polifer şi scoase un fluierat strident şi 
dispăru. 

Când de Giac, de Jacqueville, Malâtre şi oamenii lor 
dădură alergând în strada Feves, o găsiră pustie. 

Jefuitorii dispăruseră ca nişte umbre. 

Rebelii de asemeni. 

Visele de bogăţie ale lui Simonne şi ale respectabilei 
doamne Hurpide se evaporaseră şi ele. 

— Pe coarnele diavolului! urlă Jacqueville furios, ai crede 
că aceşti demoni au tăcut un pact cu diavolul! în momentul 
în care credeam că i-am prins, ne scapă printre degete. 

— Răbdare, scrâşni nobilul de Giac, ne va veni şi nouă 
rândul mai devreme sau mai târziu. Nu vor păţi nimic 


aşteptând. 

III. 

ÎN FAŢA CĂSUŢEI DE LA CLOS-MARGOT. 

După ce Polifer îi părăsise fără să le lase timp pentru 
mulţumiri, pe care le merita din plin, Passavant, Brancaillon 
şi Robin Şmecherul o luaseră pe drum fără a pierde un 
moment. 

Pe măsură ce se apropiau de casa maestrului Gervais, 
Brancaillon dădea semne de nelinişte din ce în ce mai dese. 
Dar, convins de stăpân îşi regăsi calmul şi încrederea 
obişnuită. în consecinţă, pătrunse fără teamă în această 
locuinţă care părea că i-a provocat o repulsie atât de mare. 

Passavant, începu s-o viziteze din pivniţă până-n pod, 
inspecţie făcută pentru a-şi da seama de ce resurse putea 
dispune pentru a organiza apărarea şi a-şi asigura 
retragerea în cazul unui atac, care ar fi tost de o 
imprudenţă maximă dacă nu l-ai fi luat în caicul. 

Robin Şmecherul şi Brancaillon se gândiră întâi să se 
asigure dacă vor găsi în ea confortul pe care şi-i doreau în 
această casă în care percepeau dezordinea şi abandonul, 
un abandon grăbit care se întâmplase cu mulţi ani înainte. 

Dar ceea ce dezlănţui o bucurie extraordinară a fost 
descoperirea a numeroase provizii şi a unui număr mare de 
sticle cu aspectul cel mai respectabil. 

Atunci când Passavant a revenit din inspecţie, îi arătară 
masa aranajată scuzându-se modest că nu aveau decât 
această cină rece să-i ofere. 

— Pe Dumnezeul meu! strigă vesel Passavant, slab sau 
gras, fierbinte sau rece, supeul vostru este binevenit, 
deoarece am o foame de lup! Aşezaţi-vă acolo amândoi, şi, 
la atac! 

Cei doi cumetri atât au aşteptat! Atacară cu curaj 
proviziile, ascultând strict de ordinul şefului, şi nu con- 
simţiră să se scoale de la masă şi să se arunce în paturile 
lor, decât după ce au lins farfuriile şi au golit sticlele până la 
ultima picătură. 


A doua zi, spre sfârşitul după-amiezii, Passavant se duse 
pe strada Gaillart, la maestrul Gervais, să-l vadă pe 
prietenul său 'Talazar pe care-l îmbărbăta cum ştiu mai 
bine. Cu toate observaţiile bătrânului savant, el avu o lungă 
convorbire cu el şi îl părăsi, asigurându-l că va merge fără 
întârziere să o caute pe Flore şi că spera să reuşească 
destul de repede, din moment ce avea o pista. 

Plecând de la 'Talazar, cavalerul îşi spunea visător: «De ce 
dracu doamna de Giac i-a trădat pe ai săi pentru a ne salva 
pe noi la palatul Burgundia? De ce s-a expus cu atâta curaj 
ca să-l salveze pe Talazar rănit? Drace! iată cum se poate 
încurca o situaţie care şi aşa e foarte încurcată». 

Şi scuturându-se: «Ei şi! îşi spuse cu nepăsare, vom 
vedea!... Uite, deoarece noapte a venit, să facem o plimbare 
la Clos-Margot!... Ca să examinăm mai îndeaproape 
locurile. 

Fără să-i pese de distanţă, porni cu un pas suplu şi întins. 

Prin strada Sainte-Catherine, Passavant ajunse la podul de 
deasupra canalului. Pentru a ajunge la Clos-Margot trebuia 
să treacă pe el. Când îl trecu, avu un fior de dezgust Ia 
gândul că de aici era cât pe ce să fie aruncat prin ordinul lui 
Sacrament. 

Se afla pe terenul nedesluşit despre care am vorbit. 
Noaptea era clară, cerul strălucea de stele. Timp de două 
ore parcurse amplasamentul în toate direcţiile, mergând de 

la.o casă la alta, reţinând în memorie cele mai mici 
amănunte, măsurând cu privirea înălţimea zidurilor, 
pipăind uşile, asigurându-se de tăria lor. 

Decepţionat, el mormăia: 

— Dacă-l crezi pe maestrul Gervais - şi ştiu din experienţă 
că nu spune ceva cu uşurinţă - Flore ar trebui să fie într- 
una din aceste opt sau zece case. Dar în care?... Dar, 
Dumnezeule! Când va trebui să scotocesc aceste case una 
câte una, o voi găsi...! 

Trecură mai multe zile. Era sfârşit de iulie. Passavant 
mersese mereu la Clos-Margot. Dar nu avansase cu nimic. 


În această seară Passavant se afla pe locul viran care 
preceda pe cel împrejmuit. Era în jur de zece. Atunci zări 
un cuplu care traversa podul. Avea o ureche fină, şi după 
voce recunoscu pe cei doi plimbăreţi nocturni care-i părea 
că se ceartă. 

— Cavalerul şi doamna de Giac, murmură el bucuros. 

Instinctul nu mă înşela când mă făcea să cred că aceste 
trei case îmi vor dezvălui afacerea. Cred că de această dată 
nu-mi voi pierde timpul. Să ascultăm, să ascultăm...! 

Într-adevăr, era cavalerul de Giac, care-şi întovărăşea 
nobila-i soţie şi care profita de singurătate pentru a-i face o 
scenă violentă în genul celei pe care v-am relatat-o la timpul 
său. 

— M-am străduit să te fac să înţelegi că a venit momentul 
să te ocupi în mod serios de prinţul moştenitor. Te eschivezi 
tot timpul asupra acestei probleme foarte importante 
pentru mine. 

— Vă ascult, domnule. Dacă trebuie să vorbim sincer, şi 
aşa voi face, vă declar aceasta: vă voi seconda cât pot de 
bine în toate proiectele politice ale dumneavoastră. Dar 
chiar dacă m-aţi înjunghia în acest moment, nu veţi obţine 
de Ir mine să reîncep cu Charles de France ce m-aţi obligat 
să fac cu Jean de Burgundia. 

— Dumnezeule! frumoaso, îşi bătu joc de Giac cu un hohot 
de râs sarcastic, uite ce înseamnă să vorbeşti sincer, într- 
adevăr, sau eu nu mai îmi dau seama! 

— Nu numai că nu voi ceda, dar vă avertizez că m-am 
săturat de această ruşinoasă comedie pe care am jucat-o de 
atâta timp pe lângă duce. Vreau să mă eliberez de această 
odioasă constrângere ca să nu-i spun altfel. Deja de mâine, 
îi voi face cunoscut ducelui că vreau să rup relaţiile noastre 
care apasă asupra lui tot atât cât şi asupra mea. Fie ce-o fi! 

— Veţi îndrăzni? bubui de Giac. 

— Voi îndrăzni! Jur pe Dumnezeu care ne aude!... Amica 
dumneavoastră madame 'Tonnerre, va putea culege o 


moştenire care o ambiţionează cu patimă şi pe care nu i-o 
voi concura. 

— Madam Ionnerre este o femeie inteligentă... care nu se 
împiedică în false prejudecăţi... ca voi, scumpo. Ştiţi că ne 
înţelegem de minune. Şi dacă nu aţi fi fost la mijloc... 

Foarte calmă, cu un ton de dispreţ suveran, ea îi replică: 

— Sunteţi într-adevăr demni de a vă înţelege amândoi. Şi 
pentru că madam lonnerre este mai puţin proastă... mai 
binevoitoare decât mine... trăiţi împreună. Vă autorizez 
pentru aceasta, domnule, şi vă dau cuvântul că, aşa ca şi în 
privinţa ducelui, nu-i voi fi rivală. 

— Să trăim împreună, e spus prea devreme!... Dar, pentru 
ca din această situaţie să pot trage profitul pe care îl 
comportă, ar trebui să devin soţul fericit al doamnei 
Tonnerre. Şi din nenorocire aceasta nu-i posibil, atâta timp 
cât trăiţi. 

El se aştepta fără îndoială la o revoltă, la proteste, la o 
oarecare explozie. încă o dată, a fost dezamăgit. 

Departe de a da înapoi, de a se teme, de a implora, 
doamna de Giac, cu un fel de disperare tristă, îi satisfăcu 
dorinţa şi îi arătă că i-a ghicit gândul secret de crimă care-l 
obseda. 

— Ce aşteptaţi ca să loviți? spuse ea. Nu aţi ţinut să mă 
acompaniaţi ştiind că locul este indicat pentru o capcană? 
întunecos şi pustiu după dorinţă, nimeni nu-mi va auzi 
strigătul când va tulbura tăcerea nopţii. Şi aici, foarte 
aproape, canalul îşi rostogoleşte apele murdare şi 
puturoase... tocmai bun pentru a înghiţi şi a face să-mi 
dispară cadavrul pentru totdeauna. 

De Giac rămase un sfert de secundă uluit. Apoi mânia care 
şi-o înfrânase destul, izbucni cu violenţă, teribilă. 

O apucă cu brutalitate de încheietura mâinii şi aruncândti- 
şi masca, cinic, înfricoşător, hidos, scrâşni: 

— Acum am aflat ce doream să ştiu: din moment ce vă este 
atât de indiferent dacă mă vedeţi în braţele alteia - 
dumneavoastră care altădată eraţi atât de geloasă - 


înseamnă că nu mă mai iubiţi. Dacă vă revoltați pe faţă 
contra mea, aceasta implică faptul că iubiţi pe altul... Aveţi 
deci un amant! 

Indignarea o răvăşi. Şi cu o voce tremurătoare, îi aruncă 
în faţă: 

— Nu am avut decât un amant, o ştiţi prea bine. Şi acest 
amant, Jean de Burgundia, este acela în braţele căruia voi, 
soţul meu, m-aţi aruncat. lar astăzi, dacă mă insultaţi şi mă 
violentaţi, aceasta este din cauză că refuz să mi-l iau ca al 
doilea amant pe cel pe care mi-l indicaţi: Charles, prinţul 
moştenitor al Franţei, un copil de cincisprezece ani... dar 
un copil care, poate mâine va deveni rege! 

— Minţi, prostituato! urlă de Giac în culmea furiei, îţi spun 
că ai un amant pe care l-ai băgat în camera ducelui!... 
Numele său?... Spune.-l, sau ţi-a sunat ceasul! 

— Desfrânatule!... Desfrânat mizerabil! 

— Mori, căţea turbată! zbieră de Giac. Ridică braţul. 
Oţelul sclipi alburiu. 

Passavant era gata să intervină. îi smulse lui Giac 
pumnalul prin spate, acesta rămânând uluit şi-l aruncă 
departe, şflchiuindu-l: 

— Laş mizerabil care îndrăzneşti să insulţi şi să ameninţi o 
femeie! 

De Giac nici nu văzuse, nici nu auzise nimic. Nu ştia ce i se 
întâmplă, nici cine era turbatul care-i cădea cu atâta 
înverşunare în spate. Năucit, nu avu timp să se întoarcă, 
nici să schiţeze un gest de apărare. Se simţi înşfăcat, ridicat 
şi purtat de o forţă irezistibilă. Se simţi un moment legănat 
în gol. Apoi urmă un şoc îngrozitor. I se păru că toate 
membrele i s-au frânt în acelaşi timp şi dintr-o singură 
lovitură. Creierul i se umplu cu vâjâieli violente şi i se păru 
că este pe punctul de a exploda. Şi din gura contractată 
ţâşni un urlet de durere. 

Asta a fost tot. Rămase leşinat, întins ca o zdreanţă pe 
pământul unde, Passavant, răscolit de indignare, îl aruncase 
ca să-l zdrobească. 


IV. 

ÎN CĂSUŢA DE LA CLOD-MARGOT. 

Fără a-şi pierde respiraţia după efortul formidabil pe care- 
| făcuse, Passavant se descoperi, se înclină respectuos în 
faţa doamnei de Giac şi, cu o voce blândă, o linişti: 

— Să nu vă mai temeţi de nimic, doamnă. 

— Nu mi-a fost frică nici înainte când mă credeam singură. 
Dar acum, când voi vă aflaţi aici! 

Aruncă o privire asupra corpului inert al soţului, dădu 
imperceptibil din umeri, şi întorcându-se cu indiferenţă: 

— Veniţi, nobile« cavaler, spuse cu voce tremurătoare. 

Pătrunseră în grădină. Doamna de Giac închise atent 
poarta cu cheia în urma ei. Câteva secunde mai târziu 
intrau într-un mic refugiu mobilat cu o discretă eleganţă, 
care dovedea gustul delicat al unei femei. 

Doamna de Giac se aşeză pe un vraf de perne, şi arătându- 
i un jilţ în faţa ei, îi spuse cu emoție reţinută: 

— Iată că în mai puţin de o lună îmi salvaţi a doua oară 
viaţa. Lăsaţi-mă să vă repet ceea ce v-am spus pe şoseaua 
spre Melun: de-acum încolo aveţi în mine o prietenă 
devotată până la moarte. Şi să credeţi, cavalere, că acestea 
nu sunt vorbe goale. Vă vorbesc din adâncul inimii. 

— Faceţi mai mult decât ceea ce spuneţi, doamnă, replică 
Passavant: dovediţi. Fără voi la palatul Burgun-dia am fi fost 
prinşi şi nu aş fi avut bucuria ca în astă seară să vă fiu util. 
Fără voi tânărul meu prieten la ora aceasta ar fi fost mort: o 
lovitură de pumnal, aplicată mişeleşte în spate. Şi, la rândul 
meu, permiteţi-mi doamnă să vă spun cât vă admir curajul 
şi bravura. Ceea ce aţi făcut, în condiţiile date, puţini 
bărbaţi - mă gândesc la unii dintre cei mai curajoşi - ar fi 
îndrăznit să încerce. 

— Atunci, făcu tânăra femeie cu un fel de timiditate 
fermecătoare, prietenia pe care v-o ofer nu vă... ofensează? 

— Mă onorează foarte mult, doamnă, declară grav 
Passavant. Şi în schimbul acestei prietenii, care este foarte 


prețioasă, puteţi conta pe-a mea. Este aceea a unui bărbat 
care nu o risipeşte. 

— Cavalere, spuse ea serios, veţi vedea că voi fi demnă de 
părerea bună pe care binevoiţi s-o aveţi despre mine. 

Şi reluându-şi aerul şăgalnic care o caracteriza altădată: 

— Dar spuneţi-mi, făcu ea zâmbind, ce făceaţi în această 
groapă? 

Ce aţi căutat împrejurul acestei case? 

Ezitând şi căutându-şi cu prudenţă cuvintele, el răspunse: 

— Căutam o tânără fată de care mă interesez şi care a 
dispărut brusc şi despre care cred că este prizonieră în... 

— Flore Mercerot! îl întrerupse cu vioiciune doamna de 
Giac. Logodnica cavalerului Talazar!... Ce proastă sunt, cum 
nu m-am gândit la aceasta? Ea este aici. 

Pentru moment, Passavant rămase uimit. 

— Îmi permiteţi să vă întreb cum se face că ştiţi aceasta, 
dacă nu sunt indiscret? spuse el. 

— Puteţi să vă permiteţi orice. Nici o întrebare din partea 
voastră nu-mi va părea vreodată indiscretă. 

În vocea ei se simţea atâta dulceaţă; ochii ei exprimau o 
adoraţie atât de fierbinte, un abandon atât de complet 
încât, de data aceasta, Passavant nu putu să nu înţeleagă că 
dacă ea era îndrăgostită, nu era de Talazar, ci de el. Simţi 
un fel de nelinişte şi de jenă. 

Fără să remarce acest început de răceală, ea povesti pe 
scurt ceea ce ştia şi rolul ei, sub ameninţarea cu moartea a 
lui de Giac, începând cu vizita interesată a Simonnei până la 
răpirea, sau mai bine zis evadarea lui Flore de la palatul 
Burgundia. 

— Săraca fată, spuse ea în încheiere, la ieşirea din palat a 
fost condusă de Sacrament în această micuță casă care-i 
aparţinea reginei. Spun că-i aparţinea, deoarece regina mi- 
o dăruise pentru a mă recompensa în urma faptului că am 
luat parte, fără voia mea, la acest eveniment. 

Passavant ascultase relatarea cu toată atenţia. 


— Cum se poate să nu fi avut voi generozitatea de a 
sustrage acest copil nenorocit, odioasei persecuții al cărui 
obiect este? îi spuse pe un ton de reproş. De ce nu i-aţi 
redat libertatea? Totuşi, puteaţi s-o faceţi. 

— E-adevărat, murmură cu voce-nceată. Am fost laşă. Mi-a 
fost frică de moarte... pentru că nici Isabeau şi mai ales nici 
de Giac, nu mi-ar fi iertat trădarea. 

Ea se ridică, cu acea vioiciune a mişcărilor pe care n-o 
pierduse şi, fixând asupra lui frumoşii ei ochi negri, arzând 
de febră: 

— Dar, s-a terminat, adăugă ea cu hotărâre. Mi-aţi spus cu 
voce tare ceea ce conştiinţa mea îmi repeta de mult cu 
voce-nceată. Veniţi... Această tânără e liberă. O veţi lua cu 
voi. Ce-o fi o fi! 

— Sunteţi vitează, spuse el înclinându-se. Nu vă temeţi de 
nimic. Am să veghez asupra voastră ca un frate tandru şi 
devotat. Şi nenorocire pentru cel care va îndrăzni să vă 
atingă. 

La acest cuvânt: frate, ea se crispa dureros. Dar el pusese 
atâta căldură în cuvinte încât pentru ea nu a fost decât o 
slăbiciune trecătoare. 

— Veniţi, spuse ea, luându-l de mână. 

În acest moment, din clopotul de Ia Sainte-Catherine, se 
auzi dangătul grav şi puternic care indica ora unsprezece. 

Doamna de Giac rămase împietrită. Privirea ei rătăcită 
exprima spaimă, şi cu o voce disperată: 

— Ora unsprezece!... Nenorocita de mine, am uitat...! 

— Ce se întâmplă? întrebă Passavant neliniştit, înnebunită, 
ea bolborosi: 

— Regina!... Vine... trebuie să fi ajuns... Am uitat complet 
că trebuie să vină la unsprezece... 

Şi ducele nu va întârzia pentru a o ajunge din urmă. 

— Poate că a-ntârziat... Poate că mai este timp pentru a 
salva acest copil nenorocit. Reveniţi-vă, vă implor. 

— Aveţi dreptate, spuse ea, să alergăm. 


Se repeziră spre o scară îngustă. Ajunseră la al doilea etaj, 
traversară mai multe camere şi se opriră în faţa unei uşi. 

Înainte de-a o deschide, ea fugi la o fereastră 
întredeschisă şi aruncă o privire în grădină. Cu un gest îl 
chemă pe Passavant lângă ea, şi dintr-o suflare îi spuse: 

— Prea târziu! Uitaţi-vă. 

Pe mijlocul unei alei avansau două umbre care se grăbeau 
spre casă. 

Passavant îi recunoscu pe Isabeau şi pe câinele ei de pază 
Sacrament, care o acompania. 

Doamna de Giac îşi pierdu din nou capul. Ea îl imploră cu 
mâinile împreunate: 

— Plecaţi, pentru Dumnezeu! 

Passavant o privi pe furiş. O văzu lividă, tremurând şi 
înnebunită de groază. 

— Fie, voi pleca!... Dar, Dumnezeule, reveniţi-vă doamnă. 

Ea nu auzi decât un lucru: că el consimţea să se 
îndepărteze. II apucă de mână şi-l trase, murmurând: 

— Veniţi!... repede!... repede. 

Fugind, coborâră Ia primul etaj. Acolo îl duse într-o 
cameră care era pe partea opusă de unde veneau Isabeau 
şi Sacrament. Fereastra era şi aici întredeschisă, ceea ce nu 
era neobişnuit, deoarece căldura era apăsătoare şi vremea 
furtunoasă. 

— Plecaţi, spuse ea. Aici, aproape, este un hambar. Veţi 
găsi o mică scară care vă va ajuta să escaladaţi zidul. 
Repede!... Repede...! 

Cu un suspin de regret, el încalecă pervazul ferestrei şi 
mormăi: 

— S-o ia ciuma pe blestemata de Isabeau! Să plec astfel, în 
momentul în care... 

— Nu este decât o amânare... Reveniţi mâine la miezul 
nopţii... Vă voi aştepta... şi vă voi încredinţa-o, vă jur!... 
Uitaţi cheia grădinii. 

Asigurat cu această promisiune, pe care ştia că poate 
conta, îi zâmbi drept mulţumire şi se lăsă să cadă pe 


pământul proaspăt săpat. 

Gâfâind, ea îl văzu strecurându-se în hambar şi ieşind 
aproape imediat cu mica scară sub braţ. 

Respiră adânc, îşi aranja figura şi se repezi în 
întâmpinarea reginei. 

V, 

CUPA OTRĂVITĂ. 

Ea ajunse pe peronul casei tocmai când Isabeau ajungea la 
cotitura aleii. Şi acolo o găsi regina. 

— Bună seara, frumoaso! strigă Isabeau veselă. Şi, 
întorcându-se spre Sacrament, îi ordonă: 

— Sacrament, întoarce-te la poartă. în momentul când vei 
vedea apărând escorta ducelui, fugi să mă anunţi... Nu 
vreau să fiu surprinsă de el. 

Colosul dispăru în întuneric. 

Regina şi confidenta ei, intrară în acelaşi mic refugiu, 
unde, puţin mai înainte, doamna de Giac şi Passavant 
stătuseră împreună. 

Isabeau se întinse cu nonşalanţă pe vraful de perne 
îngrămădite pe blănuri. Şi se plânse cu durere. 

— Căldura aceasta este insuportabilă. 

— Maiestatea Voastră doreşte să se răcorească? îi propuse 
amabilă, doamna de Giac. 

Genul de divan pe care se întinsese regina era plasat într- 
un colţ al camerei. între acest divan şi o uşă acoperită cu o 
draperie grea, se afla o etajeră de stejar sculptat cu 
delicateţe. 

Pe această etajeră erau fructe, prăjituri, lichioruri, sticle 
cu vin, o jumătate de duzină de cupe de cristal încrustate cu 
aur mat. 

De-abia vorbise şi doamna de Giac, cu mişcări vioaie şi 
emoţionate, se şi afla lângă etajeră şi luă o cupă. 

Isabeau o opri cu un gest plictisit. 

— Imediat, frumoaso, spuse ea. Pentru moment vreau să-ţi 
vorbesc de această micuță. E timpul să terminăm. 


Doamna de Giac se aşeză cu familiaritate la picioarele 
reginei, după cum era obişnuită. 

— Ia să vedem, de Giac, începu după o scurtă pauză, 
regina, ţii mult ca ea să moară? 

— Şi dacă moare sau dacă trăieşte, puţin îmi pasă. Doar să 
nu mă mai incomodeze. 

— Hai, vorbeşte sincer... Ce-ai zice dacă am face-o 
inofensivă fără să fim obligate să recurgem la mijloace 
violente? 

— Ascultaţi-mă, regina mea, sunt femeie... în con-ser'nţă, 
numai dacă ar fi imperios necesar, altfel aş vedea cu 
repulsie împrăştiindu-se sânge... Vreau să spun că nu ţin ca 
această tânără să moară. Tot ce cer este să nu mă mai 
jeneze. 

— Îmi pare bine că este aşa. Am hotărât să-i redau 
libertatea. 

— Dar, alteţă, aceasta mi se pare cam mult!... Sunteţi 
sigură că ea nu va mai fi periculoasă? 

— Fii sigură. Dacă mă decid s-o eliberez înseamnă că nu 
vei mai avea de ce să-ţi fie teamă de ea. Poţi să te bizui pe 
mine. Mai mult, vei înţelege... când vei şti... curând. 

— Mă încred în voi, Doamnă. 

— Nu vei regreta, o asigură Isabeau, din ce în ce mai 
zâmbitoare. Du-te s-o aduci pe micuță. E timpul să 
terminăm. 

— Imediat, Doamnă! strigă vesel doamna de Giac care şi 
dispăru vioaie şi uşoară. 

Isabeau o urmări cu o privire neliniştită. Imediat ce 
doamna de Giac ieşi, ea se şi ridică. Şi nu mai surâdea. 

Scoase din corsaj un flacon minuscul şi se duse drept la 
etajeră. Ea lăsă să cadă câteva picături din conţinutul 
flaconului pe fundul cupei de cristal aurite pe care doamna 
de Giac o pusese pe platoul de argint aurit murmurând cu 
jumătate de voce: 

— Era timpul să acţionez!... Dacă mai întârziam cred că de 
Giac care, fără îndoială înnebuneşte din ce în ce mai tare, 


ar fi deschis colivia acestei păsărele, care şi-ar fi luat 
zborul. 

Şi, acum, ea zâmbea iar. 

Şi-n timp ce acest surâs dulce înflora pe buzele ei roşii, se 
certa în sinea ei: «Aş fi dorit altceva... ceva mai rafinat, mai 
teribil... dar din moment ce această nebună este de negăsit, 
din moment ce otrava lui Saitano este prea lentă şi timpul 
mă presează, mă voi mulţumi şi cu aceasta. La un sfert de 
oră după ce va fi golit conţinutul cupei pe care l-am 
preparat, aceea pe care Passavant o iubeşte va cădea 
trăsnită... şi nu se va mai scula.» 

Doamna de Giac reveni întovărăşită de Flore, care rămase 
în picioare, cu o ţinută graţioasă, deloc intimidată. 

— Aşază-te, frumoasa mea, o invită amabil Isabeau 
arătându-i cu mâna un taburet. 

Flore se supuse şi aşteptă ca regina să vorbească. 

— Să fii pregătită ca mâine dimineaţă să părăseşti această 
casă, îi spuse cu blândeţe Isabeau. Motivele pe care ţi le-am 
făcut cunoscute şi care te obligau să locuieşti ca prizonieră 
de bunăvoie aici, nu mai există, în consecinţă, vei ieşi liberă 
de aici şi vei fi condusă la locul pe care-l vei indica. 

— Voi fi veşnic recunoscătoare Maiestăţii Voastr pentru tot 
ce aţi făcut pentru mine, îi mulţumi Fior» fară să-şi ascundă 
bucuria. 

— Ceea ce am făcut a fost pentru tatăl tău care ne-a făcut 
mari servicii. 

Şi fără a-i lăsa timp să-i răspundă, întorcându-se spre 
doamna de Giac: 

— De Giac, precis voi muri de sete. Dă-mi cupa aceea de 
acolo şi pregăteşte-mi una din acele fructe. 

Doamna de Giac se precipită, aduse tava de argint şi cupa, 
şi le puse pe o măsuţă. 

Adăugă şi fructele indicate de regină, un ibric umplut cu 
apă proaspătă, mai multe sticle. 

Ajutată de Flore, ea puse măsuţa în faţa lui Isabeau şi se 
apucă să curețe cu atenţie un fruct ales dintre cele mai 


frumoase. îl puse apoi pe un platou de argint masiv şi-l 
întinse reginei. 

Isabeau, cu vârful unui cuţit, tăie un sfert din el şi înainte 
de a-l duce Ia gură: 

— 'Ţie nu ţi-e sete, de Giac? spuse ea. 

— Pe cuvânt că da, Doamnă, mărturisi doamna de Giac. 

— Deoarece ne aflăm singure, departe de Curte şi de 
eticheta ei agasantă, să luăm o gustare ca nişte mici 
burgheze. De Giac, ia tu două cupe: una pentru tine, una 
pentru această copilă. Şi faceţi ca mine. 

Doamna de Giac nu se lăsă invitată a doua oară. De îndată 
ce adusese cele două cupe, luă cu hotărâre un fruct din 
coşuleţ din care muşcă cu poftă. 

— Pune-ne de băut, de Giac, ordonă Isabeau. Doamna de 
Giac, râzând, vărsă o treime într-o cupă şi umplu restul cu 
apă. întinse mâna pentru a pune cupa plină în faţa reginei. 

— Pentru domnişoara! spuse Isabeau, zâmbindu-i grațios 
lui Flore, care-i făcu o reverență adâncă. 

Era cupa în care ea vărsase câteva picături dintr-o licoare 
albă, limpede ca apa de izvor, conținută în acel flacon 
minuscul pe care-l scosese din sân. Fără să pară, ea nu 
pierduse din ochi această cupă din momentul în care fusese 
pusă pe masă. 

Doamna de Giac o umplu pe a doua. 

— Pentru tine, spuse Isabeau, amabilă. 

Doamna de Giac, ca Flore, făcu o reverență şi umplu pe a 
treia. 

— Pentru mine, spuse Isabeau râzând. Luă cupa şi o ridică. 

— Beau pentru norocoasa voastră reîntoarcere lângă cei 
pe care-i iubeşti, spuse adresându-se lui Flore. 

Acestea fiind spuse, ea-şi goli cupa dintr-o înghiţitură. 

Acesta era obiceiul. A nu goli paharul întreg într-un 
asemenea caz, era echivalent cu o injurie care era spălată 
cu sânge. 

Flore şi doamna de Giac îi urmară exemplul. îşi goliră 
cupele până la ultima picătură. 


În ochii întunecaţi ai lui Isabeau, trecu o fulgerare 
sângeroasă. 

Asta a fost tot. 

— Doamnă, spuse Sacrament, iată pe monseniorul duce. 

Flore se ridică, foarte palidă. 

— Linişteşte-te, copilul meu, făcu Isabeau încetişor. Ducele 
nu ştie că eşti aici. leşi şi pregăteşte-te dr plecare. De Giac, 
frumoasa mea, întovărăşeşte-o pe micuță, te rog, şi revino 
cât mai repede. 

Isabeau le urmări cu privirea până dispărură. Şi zâmbetul 
care se unea cu această privire tăioasă, era atât de 
semnificativ în blândeţea lui sinistră că l-ar fi făcut pe cel 
mai curajos bărbat să se înfioare. 

Când se regăsiră singure, într-o cameră confortabil 
mobilată de la etajul al doilea, dar nu cu un lux anume 
căutat, siguranţa de faţadă pe care Flore o arătase până 
atunci dispăru brusc şi făcu loc unei expresii de tulburare 
ascuţită. 

— Doamnă, spuse ea cu voce tremurătoare, credeţi că 
regina vrea într-adevăr să-mi redea libertatea?... Credeţi că 
sub această aparenţă de bunăvoință nu ascunde o nouă 
cursă?... Regina mă urăşte, doamnă... Şi totuşi aţi văzut cât 
de amabilă a fost cu mine. 

— Am motive să cred că regina îşi va ţine promisiunea şi 
că sub aceasta nu se află nici o capcană. 

Ea avu o secundă de ezitare şi aruncând împrejur o privire 
suspicioasă, coborând instinctiv vocea, deşi era foarte 
sigură că nici o privire şi nici o ureche indiscretă nu putea 
să le spioneze. 

— Chiar dacă regina nu-şi ţine promisiunea - vezi, cu 
Isabeau nu se ştie nimic niciodată - totuşi mâine seară vei fi 
liberă, îţi dau cuvântul meu. Orice s-ar întâmpla, vei pleca 
nu mai târziu de mâine seară. Şi vezi, că de aceasta 
răspund cu toată siguranţa... chiar dacă te voi încredința 
chiar eu cavalerului care te va apăra cu curaj dacă este 
nevoie, şi care te va duce într-un loc sigur. 


— Milon! strigă Flore, care îi sorbea în extaz cuvintele. 

— Nu, nu cavalerul de 'Talazar, surâse doamna de Giac. Ci 
cavalerul de Passavant 

— L-aţi văzut? întrebă avid Flore. 

— Acum un sfert de oră era aici. Şi la această oră ai fi fost 
eliberată... dacă soarta nu ar fi adus-o pe Isabeau chiar în 
momentul în care te-aş fi încredinţat cavalerului. 

— Ce nenorocire! ţipă Flore cu naivitate. Şi-ntr-un elan 
spontan, cu o graţie feciorelnică şi cu timiditate 
fermecătoare: 

— Ce bună sunteţi! cât sunteţi de demnă de a fi fericită şi 
cât vă iubesc!... îmi daţi voie să vă îmbrăţişez, doamnă? 

— Oh! din toată inima! strigă doamna de Giac. 

Şi strângând-o pe tânără în braţe, îşi spunea profund 
emoţionată: «De ar putea acest sărut al acestui nevinovat 
copil, să-mi poarte noroc! De m-ar purifica, de ar şterge 
pentru totdeauna urma odioasei murdării!» 

După ce ieşiseră Flore şi doamna de Giac, Isabeau cu o 
privire semnificativă îl atenţiona pe Sacrament care se 
aşeză în aşa fel încât să nu o piardă din ochi, deoarece ochii 
ei îi vorbeau într-un limbaj mut pe care el îl înţelegea 
perfect. El îşi puse nonşalant pumnul pe mânerul săbiei. 

Un gest simplu. Dar care însemna ceva teribil. 

Isabeau îi mulţumi printr-un zâmbet. După care ea îşi luă 
una din atitudinile ei graţioase pe care ea le îndrăgea şi 
care doar ea ştia să le combine cu naturaleţe şi mare artă. 

Ducele îşi făcu intrarea. Părea posomorât, descurajat, cu 
ochii strânşi, surâsul amar, dezamăgit. 

— Aşezaţi-vă aici, în faţa mea, spuse Isabeau cu vocea ei 
armonioasă cu inflexiuni tandre. Păreţi obosit, duce. Sunteţi 
suferind? 

— Într-adevăr, doamnă, nu mă simt bine. 

— Lucraţi prea mult, duce. Vă omorâţi îndeplinind toate 
treburile de suveran ale voastre. 

Şi Isabeau îl învălui cu un zâmbet fermecător. Ca şi când 
totul fusese spus, ea începu fără să insite prea mult: 


— Duce, v-aţi gândit la intrarea solemnă pe care va trebui 
să ne-o facem în oraşul nostru? 

— Credeţi că este necesară, doamnă? 

— Fără-ndoială. Poporul aşteaptă această intrare care i-a 
fost promisă. El are nevoie din timp în timp să vadă defilând 
pe străzile împodobite cu ghirlande, pompa cortegii lor 
regale. Aceste sărbători au pentru el o atracţie irezistibilă. 
îşi cheltuie ultimii bani pentru aceasta, fără să-şi dea sema. 
Bea vinul care curge gratuit din toate fântânile. Aceasta îl 
uimeşte... şi îl ameţeşte, şi îşi uită toate necazurile. 

— Nu asta am vrut să spun, doamnă. Vă întreb dacă, după 
evenimentele petrecute în aceste ultime săptămâni, mai 
credeţi că această ceremonie e necesară? 

— Mai mult ca niciodată, duce. 

— Scuzaţi-mă doamnă. Nu împărtăşesc punctul vostru de 
vedere. în rest, nu prea sesizez, vă mărturisesc, avantajul 
pe care l-am obţine din această ceremonie. 

— Acesta este, nu v-am spus-o încă, faptul că la această 
ceremonie se va adăuga alta. Şi aceasta, când vă voi spune 
în ce constă, veţi vedea foarte bine avantajele pe care le 
veţi dobândi. 

— Şi ce-mi pasă! 

— Şi dacă v-aş spune că este vorba despre încoronarea 
voastră, mi-aţi mai răspunde că puţin vă pasă? 

Jean (ară de Teamă se mulţumi să rânjească: 

— Uite un eveniment care nu se va produce curând! 

— V-aţi pierdut minţile?... Jean fară de leamă este cel care 
vorbeşte astfel şi care pare a uita că o coroană la care nu ai 
dreptul nu poate fi înşfăcată decât prin forţă şi violenţă?... 
Nu, acel care vorbeşte astfel, nu este Jean fără de Teamă. 
Acesta este un copil slab şi capricios care plânge şi se 
văicăreşte... pentru că i s-a luat o jucărie, un mizerabil 
nimic!... Nu sunteţi un bărbat, Jean fără de leamă, sunteţi o 
zdreanţă plângăreaţă, bună de aruncat. 

— Doamnă! mormăi Jean fară de Teamă. 


Brusc, cum se înfuriase, tot atât de repede ea se şi linişti. 
Şi, ridicând din umeri, cu compasiune dispreţuitoare: 

— Îmi produceţi milă!... Şi toate acestea, pentru ce?... 
Fiindcă v-am răpit femeia pe care o râvneaţi. 

— Ah! izbucni ducele, în sfârşit aţi mărturisit. 

— M-aţi întrebat ceva? A trebuit să neg ceva?... Isabeau de 
Bavicre nu se coboară până acolo încât să jure fals, aşa cum 
aţi făcut pentru că voi aţi furat, Jean de Burgundia, aţi jurat 
pe cenuşa fiicei voastre asasinate de voi. Aţi jurat că Flore 
Mercerot nu se afla la voi. Şi a doua zi, de la voi de acasă, 
am răpit-o!... după ce v-am avertizat. Şi în sfârşit, dacă am 
făcut aceasta, nu am fac u ţ-o din gelozia fără rost şi stupidă 
a unei femei, cum păreţi a crede. 

Cu un bubuit de revoltă, el îşi aruncă masca şi mărturisi: 

— Aţi crezut că posesiunea acestei femei mă va face să-mi 
pierd ambiția. Dar, să ştiţi la rândul vostru, că v-aţi înşelat. 
Prezenţa acestei tinere ar fi fost un stimulent puternic 
pentru mine şi nu ar fi schimbat cu nimic înțelegerile 
noastre. Pierderea ei, din contră (cu un geamăt abia 
stăpânit)! - vedeţi ce a făcut din mine... 

— Ei bine duce! Vă voi arăta că eu sunt deasupra acestor 
pasiuni meschise care ne domină pe toţi, mici sau mari. 
Isabeau este prea mândră, are o inimă prea înaltă pentru a 
nu se ridica deasupra acestor mizerii. M-am înşelat, vă dau 
dreptate. Şi, deoarece această femeie, departe de a vă răpi 
forţa, va fi, cum spuneţi, un stimulent pentru voi, deoarece 
ea singură poate să vă dea liniştea spiritului necesară 
realizării proiectelor grandioase pe care le-am conceput, ei 
bine!... vreau să v-o redau. - 

— Voi? gâfâi Jean fără de Teamă, incredul. 

— Mâine dimineaţă, dacă vreţi, o veţi vedea pe Flore 
Mercerot, veţi fi lângă ea. Să mă lovească trăsnetul, dacă 
nu-mi ţin promisiunea. 

De această dată el simţi că ea spune adevărul. Căzu 
imediat în genunchi în faţa ei, îi luă mâna pe care începu s-o 
sărute fierbinte, bâlbâind cuvinte confuze. 


Ea îl privi cu nişte ochi teribili care l-ar fi înjunghiat pe loc, 
dacă el i-ar fi văzut. Ea îşi retrase mâna cu vioiciune şi îl 
certă: 

— Ridicaţi-vă! 

EI ascultă, şi transfigurat strigă foarte sincer: 

— Ah! Doamnă, ce dreptate aveţi atunci când spuneţi că 
plutiţi deasupra slăbiciunilor noastre! Cât sunteţi de mare 
şi generoasă! Şi cât vă admir! 

— Să nu mai vorbim despre asta, făcu ea cu o melancolie 
înduioşătoare, ce-am convenit e bun convenit... Putem 
acum să abordăm afacerile serioase?... Ascultaţi-mă, duce. 
Uitaţi ce-am plănuit: de astăzi îi vom numi mareşali ai 
Franţei, pe l'Ile-Adam şi Chas-telux; mare amiral pe Charles 
de Lens; cancelar, Eus-tache de Laâtre. 

Ziua intrării noastre - pe care o fixăm în ultima zi a acestei 
luni - în afara întregii nobilimi, mareşalii de l'Ile-Adam şi de 
Chastellux şi amiralul de Lens, care toţi ne sunt devotați, 
vor face parte din cortegiu... fiecare în fruntea a două mii 
de oameni. 

— Iată că începe să fie interesat, murmură Jean fără de 
Teamă foarte atent. 

— De-acum până la sfârşitul lunii, vom arunca aur cu 
ambele mâini. Asta vă priveşte pe voi. Aveţi, după cum mi s- 
a spus un ministru nou la finanţe, care este foarte abil. 

Această aluzie directă la jupân Mercerot îi produse ducelui 
o oarecare stânjeneală. 

— În timp ce aurulva fi împărţit fără a ţine socoteală, în 
oraş vor apare unele zvonuri. Asta mă priveşte pe mine. în 
ziua intrării noatre în oraş, vom merge la Notre-Dame, 
unde trebuie celebrat un Te Deum. Poporul, influenţat prin 
grija mea, va cere să fii încoronat. 

Episcopul Parisului este de partea noastră. El te va aştepta 
în piaţa catedralei, asistat de mulţi preoţi. Ceremonia 
încoronării se va derula pe loc. 

— Şi regele! se îngrozi Jean fără de Teamă. Şi prinţul 
moştenitor? 


— Regele! triumfa Isabeau. El asistă la ceremonie. O 
aprobă. întâi prin prezenţă şi ce valorează mai mult, printr- 
un act valabil prin care abdică în favoarea voastră şi prin 
excluderea prinţului moştenitor care va decade din titlurile 
şi calităţile sale. Acestea îl privesc pe de Laâtre. 

— Regele, spuse el, va retracta apoi totul. Isabeau zâmbi. 
Şi sigură pe ea: 

— Regele, la sfârşitul ceremoniei de încoronare, se va 
retrage într-o mănăstire. 

Rămaseră împreună mai mult timp pentru a fixa în cele 
mai mici detalii noul aranjament clădit de Isabeau. 

La sfârşit se ridicară şi plecară împreună. Isabeau îşi 
regăsi litiera iar ducele escorta. Jean Iară de Tleamă şi 
doamna de Giac luară loc de ambele părţi ale reginei. 

Până în strada Saint-Pol unde se afla intrarea principală a 
palatului reginei, nu mai schimbară decât vorbe rare şi 
scurte. Ducele se-ntunecă: vedea apropiin-du-se momentul 
în care Isabeau îl va părăsi şi ea părea că nu-şi mai 
aminteşte de promisiunea pe care i-o făcuse. 

În ultimul moment, în faţa uşii, ea scotoci în pungă şi 
scoase de acolo o cheie pe care i-o întinse lui Jean fără de 
Teamă, spunându-i: 

— Trebuie să-ţi ţii promisiunea. Uitaţi cheia casei din care 
am plecat. V-o încredinţez, duce. Dacă doriţi puteţi să vă 
întoarceţi chiar acum. Când vă veţi afla înăuntru, veţi urca 
la al doilea etaj. Acolo o veţi găsi şi o veţi vedea pe Flore 
Mercerot. Plecaţi, duce. 

Jean fără de leamă nu aşteptă să i-o repete. £1 scurtă 
formulele de politeţe, sări pe cal şi plecă în viteză spre Clos- 
Margot fără să piardă o secundă. 

Doamna de Giac, văzând atitudinea reginei, ascultând u-i 
vorbele rămăsese împietrită. 

— Cum, doamnă, strigă ea atunci când a putut să 
vorbească, o predaţi pe această... rivală a mea, ducelui? 
Aceasta este trădare, doamnă! 


— De unde ţi-a venit ideea asta, frumoaso? întrebă 
Isabeau râzând. 

— "Tocmai i-aţi dat ducelui cheia de la casă. Tocmai i-aţi 
spus că acolo o va găsi pe Flore Mercerot. 

— E-adevărat, i-am spus acestea. Dar există ceva ce nu i- 
am spus şi care ţi-l voi spune ţie. 

— Ce, doamnă? se bâlbâi doamna de Giac, care se simţi 
sugrumată de o nelinişte inexprimabilă. 

Isabeau făcu o pauză. Privind-o în ochi, cu un surâs palid: 

— El nu va găsi decât un cadavru, spuse ea. 

VI. 

JEAN FĂRĂ DE TEAMĂ O REGĂSEŞTE PE FLORE. 

Când a aflat că va veni regina Isabeau, prima idee care i-a 
venit cavalerului de Passavant a fost aceea de a o răpipe 
Flore înainte ca regina să sosească. Când văzu că e prea 
târziu, că regina era deja în grădină, el îşi schimbă gândul 
şi îşi spuse că el avea un interes puternic pentru a cunoaşte 
ce aveau să-şi spună regina şi ducele. 

Din moment ce întâmplarea îl adusese aici la timpul 
oportun, ar fi fost stupid să nu prindă ocazia. Se decise să 
rămână, orice s-ar întâmpla. Cu atât mai mult cu cât în 
acest mod îi putea fi de folos tinerei fete. Poate că ar fi 
putut s-o ia după ce ar fi plecat Isabeau. 

Intenţia lui era să-i ceară doamnei de Giac să-l ascundă 
undeva de unde ar fi putut să vadă şi să audă ce se va 
întâmpla. Nu se îndoia că ea va consimţi de bunăvoie, având 
în vedere că era bine dispusă. 

Dar el o văzu atât de înspăimântată încât înţelese că cea 
mai mare imprudenţă a lui ar fi fost să i se încredinţeze ei. 

El aşteptă un moment la baza zidului, şi când consideră că 
ea a coborât el reveni pentru a pune scara la locul ei şi o 
porni spre casă. Intră înăuntru pe o fereastră,pe care nu 
trebui decât s-o împingă pentru a o deschide. 

După o rapidă apreciere, se îndreptă pe bâjbâite spre 
refugiu. 


Ajunse la acea uşă mascată de draperie, care se afla lângă 
etajeră. O întredeschise pe jumătate, fără zgomot, şi ascuns 
de draperie, putu să vadă şi să audă. 

După ce Isabeau a vărsat otrava pe fundul cupei, el nu avu 
decât să întindă mâna. Ca să ia această cupă, să o arunce 
pe fereastră pe răzor, ca să o înlocuiască cu alta, el făcu 
acestea tară zgomot, într-un timp foarte scurt. 

Aşa cum stătea, Isabeau nu văzu nimic. 

După ce s-a asigurat că personajele cărora le surprinsese 
secretele au plecat, el aprinse o lumânare. Cu un calm 
perfect, ca şi când s-ar fi aflat Ia el acasă, el urcă la etajul al 
doilea şi bătu la uşa în faţa căreia fusese condus de doamna 
de Giac. Era uşa camerei lui Flore. 

Tânăra fată o încuiase de două ori, aşa cum făcea în 
fiecare seară. Nu se culcase încă. Prezenta lui Jean fara de 
Teamă în casă era de natură s-o tulbure. Şi ea pândise după 
obloanele pe jumătate închise, pe întuneric, plecarea celor 
de care se temea. Nu-i revenise respiraţia decât după ce a 
fost sigură că au plecat. 

Auzind bătăi în uşă, n-a fost nici prea surprinsă, nici prea 
înfricoşată. Se gândea că era doamna de Giac care, 
revenită, venea să stea de vorbă cu ea. Prudentă, întrebă 
înainte de a deschide: 

— Doamnă, voi sunteţi? 

Passavant îşi spuse numele. Ea îi recunoscu vocea şi îi 
deschise. 

Timp de o jumătate de oră, Passavant trebui să răspundă 
întrebărilor tinerei fete care nu se mai terminau. 

— Acum, din moment ce cunoaşteţi tot ce trebuie să ştiţi, 
spuse el la sfârşit, să nu mai întârziem. Să plecăm... este 
deja timpul. 

Flore nu cerea mai mult. Ea deja îşi pusese o mantie şi 
tremurând de nerăbdare: 

— Sunt gata! spuse ea. Coborâră. 

Passavant mergea înainte cu o făclie în mână. Se orientau 
în casă ca şi cum ar fi locuit-o de mult. La parter, el puse 


făclia pe o mobilă. 

Cum tocmai voia să sufle în lumânare înainte de a ieşi, uşa 
camerei unde se aflau se deschise cu zgomot sub o izbitură 
atât de violentă că s-ar fi putut crede că asupra ei se 
năpustise un uragan ca s-o scoată din ţâţâni. 

Nu era furtuna care făcuse erupție cu această brutalitate 
sălbatică. Dar ca şi când era: Era Jean fară de Teamă. 

Nu spunea un cuvânt, nu făcea nici o mişcare. Nu mai era 
o fiinţă omenească. Era o statuie: statuia uimirii. Doar ochii 
îi rămăseseră vii şi congestionaţi de sânge care se roteau 
alternativ de la Passavant la Flore, ca şi cum el nu ar fi 
putut să creadă în mărturia lor. 

Passavant îl recunoscu dintr-o singură privire. 

De asemeni, el îl recunoscu imediat pe Malâtre cu faţa lui 
palidă care se arătă o secundă în spatele stăpânului său şi 
care, văzându-l pe Passavant căzu, leşină ca o umbră şi 
dispăru ca prin farmec. 

Dacă a fost surprins de aceste două apariţii, el nu o arăta. 
Cu un gest plin de energie el îşi fixă centironul. Şi cu un 
zâmbet, el o linişti pe fată care tremura şi se cuibărea în el: 

— Nu vă temeţi de nimic. 

Şi, cu blândeţe, o îndepărtă cu mâna. 

Cu toată neliniştea, ea înţelese că el vroia să fie liber în 
mişcări. Şi se plasă în spatele lui. 

Jean tară de Teamă îşi reveni din stupoare. 

Îşi duse repede mâna la gât ca să ia un fluier care era 
atârnat pe un lanţ subţire de argint. Un fluierat, unul 
singur, şi toţi i-ar fi alergat în ajutor. Pe Sfânta Fecioară, va 
rezista un minut!... timpul care le-ar fi permis să traverseze 
grădina! 

Dar Passavant îi pricepuse intenţia. Deja era pe el. 

Mâna lui se prăvăli asupra celei a ducelui. Cu mişcări 
sacadate îi rupse lănţişorul, îi smulse fluierul pe care-l 
aruncă într-un colţ, înainte ca apelul să fie auzit. 

Jean Iară de Teamă roşi. Cu ochii ieşiţi din orbite căută în 
van în jurul lui, ajutorul sperat. Se văzu singur. Şi frica îi 


răsuci măruntaiele. Nu frica pentru el însuşi, el era un 
viteaz: frica de a nu fi cel mai puternic. 

Jean fară de Teamă scoase un urlet care părea neomenesc 
şi în acelaşi timp se destinse ca un arc şi şarjă cu furie, cu 
sabia ridicată. 

Se produse o încrucişare de săbii scurtă şi contrar 
obiceiului, nezgomotoasă. 

Ducele, cu maxilarul contractat, cu ochii ieşiţi din orbite, 
atacă intens, lovitură după lovitură cu o furie care nu 
excludea totuşi maniera de luptă. Şi viteza fulgerătoare a 
atacurilor sale, forţa năvalnică a loviturilor sale indicau 
hotărârea de neclintit de a ucide fără milă. 

Cavalerul, pe atât de calm pe cât adversarul era de 
surescitat, se mulțumea să pareze fără să riposteze. 

II lăsă pe duce să se obosească, apoi atacă la rândul său. 
Făcu câteva fente şi-apoi sabia lui Jean fără de 'leamă îi sări 
din mână şi căzu sub o mobilă. 

Văzându-şi adversarul dezarmat, Passavant cobori vârful 
spadei. 

Cu un gest rapid ca un fulger, Jean fară de Teamă îşi 
pumnalul în mâna dreaptă şi cu un răcnet teribil se aruncă 
cu toată greutatea corpului asupra prea încrezătorului 
cavaler. 

Passavant îl apucă din zbor de încheietura mâinii şi îl ţinu. 
Apoi îi (acu ceea ce îi făcuse lui Sacrament la castelul 
Gaillard. îi răsuci braţul şi i-l duse brusc la spate. Jean fără 
de Teamă simţi o durere ascuţită, de nesuportat la umăr. 1 
se părea că braţul i-a fost smuls cu violenţă. Degetele, 
amorţite, scăpară pumnalul pe jos şi cu toată mândria, cu 
toate că îşi muşca buzele până la sânge ca să nu ţipe, 
durerea a fost atât de mare că nu-şi putu reţine un urlet 
prelung. 

Passavant împinse pumnalul cu piciorul. 

— Aş putea să vă omor, spuse el. Este dreptul meu. Cu atât 
mai mult cu cât m-aţi atacat mişeleşte de două ori. Vă iert. 


Şi Jean fară de Teamă palid, zbârlit, convulsionat, ţinându- 
şi cu mâna stângă braţul drept stâlcit, se simţi zdrobit de 
această generozitate dispreţuitoare. 

Ca şi când pentru el, ducele nu mai exista, Passavant se 
întoarse spre Flore cu o voce blândă: 

— Treci, copilă, îi spuse. 

Şi Flore trecu prin faţa lui Jean fără de leamă care făcea 
spume şi, generoasă ca şi valorosul ei apărător, îşi întoarse 
privirea ca să nu pară că se bucură de înfrângerea 
învinsului. 

Passavant trecu şi el la rândul său şi ieşi. 

Jean fără de Teamă îi privi posomorit îndepărtându-se. 
Apoi ridică pumnul ameninţător spre cer, lansă o înjurătură 
şi căzu grămadă, trăsnit de furie şi de decepţie. 

Passavant merse singur pe terenul viran şi scrută 
întunericul cu privirea lui sfredelitoare. Nu văzu nimic 
anormal. 

— Haidem, totul s-a spus acum, zise el. Afacerea s-a 
terminat cu bine. 

Veni spre Flore rămasă nemişcată în cadrul uşii şi, de 
departe, o linişti: 

— Totul e-n regulă! 

În acelaşi moment, fata era luată brutal de umeri şi 
aruncată înapoi. El făcu un salt şi se lovi de uşa care se- 
nchisese cu zgomot în faţa lui. 

În prima clipă, fără să judece, înfuriat, începu să bată cu 
pumnii şi picioarele şi s-o zgâlţâie. Acest acces de furie nu 
dură mult. Se opri repede spunându-şi: «Pierd un timp 
preţios în mod inutil. Ar trebuie să ştiu că nu voi forţa 
această uşă în acest mod. Cât despre zid, din nenorocire, 
este prea înalt... Totuşi trebuie să intru înăuntru». 

Începu să caute un obiect oarecare care să-i permită 
escaladarea premeditată... Avansa în lungul zidului 
înconjurător. Nu făcuse douăzeci de paşi când dădu peste o 
buturugă de lemn care se afla lângă zid. Se miră: «Uite 
ceva care mai înainte nu exista aici! Sunt cu atât mai sigur 


cu cât am cercetat acest zid piatră cu piatră. Deci a fost 
adusă după aceea. Asta înseamnă că cineva s-a introdus în 
casă cu ajutorul acestei buturugi. în timp ce mă aflam 
acolo! Să fi fost, din întâmplare nobilul de Giac.? Trebuie 
neapărat să aflu!» 

„„„Se ajută de această buturugă ca de o scară, atinse 
creasta zidului şi se lăsă să cadă de cealaltă parte a zidului. 
Merse întâi la uşă. Cheia era încă în broască. O luă şi o 
băgă în buzunar. 

Merse spre casă. Găsi uşile deschise cum le lăsaseră. 
Intră. 

Îl zări pe Jean fară de Teamă întins, leşinat pe parchet, îl 
contemplă gânditor un moment şi-şi spuse: «Deci nu este el 
cel care mi-a luat-o înapoi pe Flore!... Straniu!... Şi acest 
copil care n-a scos nici un strigăt de ajutor!... Hai să vedem, 
să cercetăm...! 

Cu riscul de a fi surprins, se întoarse în casă, pe care o 
cercetă sumar. Nu găsi nicăieri vreo urmă a tinerei fete. Se 
duse şi la hambarul unde intrase să-şi ia o scară pe care o 
dusese înapoi fară s-o întrebuinţeze. Aici, făcu o 
descoperire: scara nu mai era acolo unde o pusese. O căută 
dar nu o găsi. 

Convins de lipsa de utilitate a căutărilor sale, cu regret, nu 
fără a-şi face reproşuri tot atât de violente pe cât de 
nemeritate, se resemna să se îndepărteze. 

Când ajunse acasă în strada Feves, Robin Şmecherul şi 
Brancaillon, văzându-l atât de furios, se gândiră că nu a 
reuşit să descopere refugiul tinerei fete şi avură grijă nici 
să nu se mişte. 

În timpul acesta oamenii din escorta lui Jean fără de 
Teamă ajunseră să se mire că nu revine. De la mirare 
ajunseră la nelinişte. în sfârşit doi dintre ei, mai curajoşi, 
riscară să intre în grădină şi să înceapă căutarea stăpânului 
şi şefului lor direct, Malâtre, care şi el dispăruse. 

În mijlocul unei alei, îşi găsiră şeful întins, fără cunoştinţă. 
îi strigară pe camarazii lor, care veniră alergând. 


În timp ce doi oameni duceau pe acest om mic care nu mai 
dădea semne de viaţă, ceilalţi alergau la casă. Acolo îl 
găsiră pe duce care începuse să-şi revină din îndelungatul 
leşin. 

Fără să spună un cuvânt, Jean fără de 'Tleamă, posomorât, 
disperat, ieşi din casă şi se îndreptă spre meterez. 

Când vru să încalece, zări corpul inert al omului său de 
încredere întins pe iarbă şi pe cei care încercau degeaba 
să-l reanimeze. îl privi indiferent, spunându-şi: 
«Blestematul de Passavant 1-a adus în starea asta!» 
Văzându-l pe duce uitându-se cu interes Ia şeful lor, unul 
din oameni crezu că e cazul să-l liniştească: 

— A primit o lovitură dură la cap, spuse el. Dar 
monseniorul ştie că din aceste lovituri dacă nu mori pe loc, 
ai şanse să scapi. 

A doua zi dimineaţă Jean fără de leamă se duse s-o vadă 
pe Isabeau. 

Rămase uimită când îl auzi spunându-i cu o amărăciune 
profundă: 

— Fatalitatea mă striveşte. Tânăra pe care aţi avut 
generozitatea să mi-o daţi ieri, mi-a fost din nou răpită. 

— Ce spui, duce? 

— Spun că în drumul meu l-am întâlnit pe acel infernal de 
Passavant şi că a luat-o pe tânără cu el. 

— Nu înţeleg. Relataţi-mi povestea în toate amănuntele. 

Jean fară de Teamă îi povesti cu sinceritate ce se 
întâmplase între el şi Passavant. Când a terminat: 

— Într-adevăr, duce spuse Isabeau, cu un surâs echivoc, 
aveţi parte de ghinion. Fiţi cel puţin convins că eu am făcut 
tot ce stătea în puterea mea ca să vă ajut. 

— O ştiu, doamnă. Şi vă rog să credeţi că nu voi uita. După 
ce ducele a plecat, Isabeau rămase mult timp visătoare. 

«Cum s-a întâmplat de ducele a găsit pe această fată vie? 
îşi spunea ea. Totuşi sunt sigură de otrava pe care i-am 
administrat-o.» 


După ce a dezbătut această întrebare capitală pentru ea 
Isabeau îşi mai puse şi altele: «Cum de se găsea Passavant 
în casă? Şi atunci când ducele 1-a văzut, de cât timp era 
acolo?». 

VII. 

AL TREILEA PUNGAŞ. 

Ce s-a întâmplat cu Flore? 

Era cu o seară înainte de această noapte unde la Clos- 
Margot s-au derulat evenimentele ştiute. Cavalerul şi 
doamna de Giac plecaseră de la aparatamentul palatului 
Bourgogne şi pătrunseseră pe drumul secret. Ne amintim 
că o porţiune din acest drum era cunoscută de câţiva 
prieteni intimi. Doamna de Giac şi soţul ei erau dintre 
aceştia. Cele câteva pasaje ale drumului nu erau cunoscute 
decât de duce care i le destăinuise lui Mercerot şi pe care le 
credea necunoscute altora. 

Lucru de care se înşela, deoarece în primul rând Robin 
Şmecherul le descoperise; şi în al doilea rând şi doamna de 
Giac descoperise ea însăşi câteva. 

De Giac, care era prudenţa însuşi, se credea la adăpost de 
orice indiscreţie în aeste pasaje, une nu întâlnea niciodată 
pe nimeni. în acea zi el o certa pe nevastă-sa. Aceste scene, 
din ce în ce mai frecvente, păreau să ajungă o obişnuinţă la 
el. De câtva timp el simţea că soţia îi scapă din ce în ce mai 
mult de sub control. Era mereu nervos. 

— Regina este nebună dacă tergiversează astfel, 
bombănea el, şi tu şi mai şi deoarece nu-i arăţi la ce se 
expune, ea - ceea ce îmi este perfect egal - şi pe noi, ceea 
ce pe mine mă interesează în alt mod. Ce aşteaptă ca să 
termine o dată cu această micuţă?... Ca ducele, care este 
nebun după ea, care o caută peste tot să ajungă să pună 
mâna pe ea? Ceea ce se va şi întâmpla dacă ea nu ia o 
hotărâre energică. lată că acum ea te amestecă în această 
poveste, care te compromite!... Dacă ducelui i-ar veni ideea 
să te urmărească... el va descoperi repede secretul. Şi 


atunci vai de noi. Trebuie să se termine o dată, e timpul! Mă 
Mir, scumpo, că sunt obligat să-ţi dezvălui aceste amănunte. 

La tine nu mai găsesc nici o iniţiativă, trebuie ca eu sămă 
gândesc la toate. S-ar zice că toate astea nu te mai 
interesează. 

Vorbise cu o voce asurzitoare. Credea că precauţia era 
suficientă. 

Se înşela. 

În aceste culoare strâmte şi întunecoase pe unde nu 
trecea niciodată nimeni, se aflase cineva care deschisese o 
uşă invizibilă tocmai când el vorbea şi care auzise tot. 

Şi acest cineva era jupân Mercerot. 

Negustorul îi privi visător cum se îndepărtau şi plecă în 
sensul opus. 

Întoarse pe o parte şi pe alta vorbele lui de Giac şi aceasta 
fuse ca o rază de lumină pentru el. 

Mult timp, maestrul Mercerot se gândi, combină, căută 
şi... găsi fără-ndoială, deoarece îl vom vedea Ia lucru. 

Când cavalerul de Giac şi soţia ieşiră din locuinţa lor din 
strada Saint-Antoine ca să meargă la Clos-Margot, noaptea 
era neagră şi cerul acoperit. Erau escortaţi de patru 
servitori înarmaţi până-n dinţi. Şi avansau în întuneric fără 
purtător de felinar sau de torţă. 

În spatele lor aluneca o umbră, ştergând zidurile, 
turtindu-se, târându-se, ascunzându-se cu o rară iscusinţă 
şi nepierzându-i din ochi. Această umbră era jupânul 
Merceroit. 

În colţul străzii Poulies, de Giac îşi lăsă escorta cu ordinul 
de a-l aştepta acolo şi, singur cu soţia, luară drumul spre 
canal. 

Jupânul Mercerot făcu un ocol pentru a evita escorta şi îi 
ajunse din urmă când aceştia se angajau pe pod. 

EI asistă de departe la scena violentă care se termină într- 
un mod nefericit pentru de Giac. El nu auzi decât prost 
cuvintele schimbate, nu-l recunoscu pe Passavant care nu a 


intervenit decât în ultimul moment; era prea departe 
pentru a vedea şi a auzi bine. 

Dar văzuse foarte bine că a fost o ceartă care se terminase 
foarte rău pentru de Giac. 

Când Passavant şi doamna de Giac au intrat în grădină, el 
se apropie. Aruncă o privire spre de Giac atunci când 
trecea şi îl văzu leşinat. El raţiona: «Nu cunosc pe nimeni 
altcineva decât pe cavalerul Passavant care ar putea să 
realizeze un asemenea tur de forţă. Să fie el?... lrebuie 
văzut.» 

Ca şi Passavant, el începu să studieze locul. De ce? Pentru 
că îşi făcuse convingerea: pentru el, Flore trebuia să se afle 
acolo. Şi el vroia să pătrundă acolo. 

Ca şi Passavant pierdu mult timp căutând şi trebui să 
recunoască faptul că escaladarea nu va fi uşoară. 

Tot ca Passavant, începu căutarea unui obiect care i-ar fi 
putut-o uşura. 

Parcurse tot terenul viran. Departe, în împrejurimile 
străzii Vieillle-du-Temple, găsi trunchiul unui măr uscat. 

Îl târî lângă micuța casă. 

Găsind corpul lui de Giac întins în acelaşi loc, îşi spuse că 
soţul înşelat ar putea să-şi revină dintr-un moment într- 
altul. De asemeni ar vrea să intre în casă, ar face zgomot, ar 
putea să-l surprindă pe el, Mercerot. Hotări să se 
debaraseze de acest om care putea să devină stânjenitor. 

Îşi reluă cursa, reveni în strada Poulies şi semnală 
servitorilor lui de Giac că a văzut un om căzut nemişcat la 
Clos-Margot. 

Se întâmplă» ce prevăzuse: servitorii plecară alergând în 
direcţia pe care le-o indicase şi care era cea urmată de 
stăpânul lor. Nu le fu greu să-l găsească. îl încărcară şi-l 
duseră de-acolo. 

Jupân Mercerot rămase stăpânul locului, dar pierduse 
mult timp. 

El târî trunchiul în şanţ, îl sprijini cum putu mai bine, şi 
după mai multe tentative nefericite ajunse să atingă creasta 


zidului. Nu mai avu decât să se lase să cadă. 

Întâi dădu ocol casei. Zări hambarul. Intră şi găsi înăuntru 
o scară. O luă cu intenţia de a se servi pentru a ajunge la 
una din ferestrele casei. 

Când el Jeşea cu scara sub braţ, auzi un zgomot de paşi 
grăbiţi pe alei. Nu avu timp decât să revină în hambar. Lăsă 
să-i cadă scara şi privi. 

Pe cel care fugea, îl recunoscu imediat: era Jean fară de 
Teamă, care revenise s-o ia pe Flore. îl recunoscu de 
asemeni pe Malâtre, care-l urmărea pe duce fară ca acesta 
s-o ştie. 

Jupân Mercerot nu ştia cine se află în casă, Nu vedea 
nimic altceva decât pe aceşti doi bărbaţi, care, la câţiva paşi 
unul de celălalt escaladau meterezul. 

Avu intuiţia fulgerătoare că aceştia se repezeau aici 
pentru Flore. 

Târându-se se apropie de meterez. Ghemuit în spatele 
unui tufiş,privi şi ascultă cu toată atenţia. Nu văzu nimic. 

Nu auzi nimic. Se imobiliza într-o atitudine îngrijorată tot 
una cu pământul moale, reţinându-şi respiraţia şi cu mâna 
crispată cu furie pe plăseaua pumnalului. 

Spuneam că nu a văzut nimic. Ne-am înşelat. Văzuse 
graba cu care fugise Malâtre. 

Malâtre veni şi el să se ascundă pe lângă meterez, la 
câţiva paşi de jupân Mercerot pe care nu-l descoperi deşi 
acesta îl văzuse foarte bine şi din acel moment îşi împărţi 
atenţia între el şi meterez. 

Aşteptarea amândurora nu dură mult. Lupta dintre 
cavaler şi duce nu dură mai mult de două minute. 

Passavant apăru precedând-o pe Flore. 

În colţul lui întunecos, Malâtre rânji. Alunecă în umbră în 
spatele tinerei fete, pândind ocazia. 

De data asta jupân Mercerot îl recunoscu pe Passavant. 

Nu înţelegea pentru ce o lua cu sine pe Flpre din moment 
ce îl credea mort pe Talazar. Nu înţelegea decât că o răpea. 
Şi el nu vroia aceasta. 


Se gândi că ar fi mai bine să-l lase pe Malâtre să 
acţioneze... chit că pe urmă s-ar debarasa de el. Ceea ce se 
şi întâmplă. 

Malâtre profită de momentul în care Flore rămăsese 
singură în cadrul uşii. Se aruncă asupra ei, o trase înăuntru 
împinse uşa cu violenţă şi o încuie. 

După care, punând sabia la gâtul fetei: 

— Dacă veţi ţipa, domnişoară, spuse el cu răceală, mă voi 
vedea constrâns să vă omor. De altfel, oamenii mei care 
sunt aici, vor veni alergând... Aceasta va fi moarte sigură 
pentru acela care vroia să vă răpească... Credeţi-mă, cel 
mai bun lucru pe care-l puteţi face este să mă urmaţi de 
bunăvoie. 

Flore ştia că Malâtre era omul blestemat al ducelui... 

II văzu că este foarte hotărât. Nu se îndoi nici un moment 
că nu ar fi spus adevărul în legătură cu oamenii plasați care 
ar fi alergat la prima chemare. Se văzu prinsă în capcană. 
Nu vroia să-i aducă pierzania bravului gentilom care 
încercase s-o elibereze. Tăcu şi-l urmă pe Malâtre care 
jubila. 

Jupân Mercerot îi urmărea pas cu pas. Şi acum su râdea în 
întuneric. Dintr-o dată el se destinse ca un arc şi cu 
mânerul pumnalului îi aplică o lovitură teribilă în ceafa lui 
Malâtre care căzu grămadă. 

— Eu sunt, Flore, spuse el cu voce înceată şi tremurătoare. 
Sunt eu, tatăl tău. Nu te teme. 

Tulburarea îi era atât de mare încât nu observă că 
prezenţa lui părea s-o înfricoşeze mai tare pe tânără decât 
o făcuse intervenţia lui Malâtre. 

— Vino, copilul meu, să nu pierdem nici un moment, spuse 
el apucând-o de mână. 

— Unde vreţi să mă duceţi, domnule? spuse ea cuo 
răceală deconcertantă. 

— Într-un loc sigur, fata mea. Nu tremura astfel. Vino. 

— Ca să mă predaţi din nou ducelui, domnule? 


— Ducele!... Numai să îndrăznească să-şi ridice privirea 
asupra ta... şi este un om mort!... Ştiu, eu am fost acela 
care i te-am adus... dar ce ştiam eu!... Nu, fetiţa mea, nu-ţi 
fie frică de nimic... tu vei veni la mine, la noi... Şi nu vei mai 
ieşi nicăieri şi nici ducele, nici regele şi nici nimeni pe lume 
nu te va mai putea smulge de la mine! Jur pe Dumnezeu! 

Văzând că e ascultătoare, jupân Mercerot alergă să caute 
scara pe care o pusese la loc în hambar. Această scară o 
propti pe zidul despărțitor care separa terenul de casa 
Tournelles. 

/Trecură în grădina aceasta, jupân Mercerot duse scara. 
Merseră de-a lungul zidului până la unghiul unde se afla 
turnul despre care am vorbit şi care era «lângă pod. 

Chiar în acest moment, Passavant, cu ajutorul buturugii 
adusă de negustor, trecea zidul micuţei case. 

După ce-a trecut zidul, Mercerot a aruncat scara devenită 
inutilă în şanţ, o luă de braţ pe Flore şi o trase, în acelaşi 
timp risipind vorbele pe care le credea cele mai susceptibile 
pentru a o linişti. 

Pe la ora unu dimineaţa, sprea marea bucurie a lui 
Simonne care nu se plânse că a fost trezită în mijlocul 
somnului, tânăra fată îşi reluă locul în camera sa din 
locuinţa din strada Galilee. 

VIII. 

ÎNTREVEDEREA LUI PASSAVANT CU DOAMNA DE GIAC. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, echipată cu cele două coşuri 
ale sale, Simonne se duse singură la piaţa Or-berie. 

Ea se descotorosi repede de târguieli, uitând din cauza 
grabei să se mai tocmească aprig după cum avea obiceiul. 
Dădu coşurile pline de provizii în grija unei cumetre şi se 
strecură prin străzile animate ale Universităţii. 

Ajunse la locuinţa maestrului Gervais, unde intră. 

Atunci când ieşi de acolo, după un sfert de oră, ochii ci 
strălucitori, gura arcuită într-o strâmbătură care se vroia 
zâmbet, arătau bucuria intimă pe care o resimțea. în 


buzunarul şorţului, strângea punga bine garnisită pe care i- 
o dăduse maestrul Gervais. 

Spre prânz, veni la rândul său Passavant pentru a-l vedea 
pe 'Talazar. Povesti evenimentele din ajun în care rusesc 
amestecat şi vorbi cum Flore îi fusese răpită în acelaşi 
moment în care se gândea că a pus mâna pe ea şi nu mai 
trebuia decât s-o aducă. 
medicamentelor misterioase şi energice ale maestrului 
Gervais, profită pentru a jura pe toţi sfinţii că nu va mai 
rămâne nici un minut pasiv. Simţea că-şi revenise în toată 
puterea şi vroia să-şi regăsească prietenii şi să împartă cu 
ei şi bucuriile şi necazurile. 

Maestrul Gervais, sosit pe neaşteptate tocmai în acel 
moment şi întrebat din ochi de Passavant, declară că rănitul 
poate pleca. Totuşi el recomandă evitarea imprudenţelor. 

Acest lucru pus la punct spre satisfacția lui Ialazar, 
Passavant întrebă cu indiferenţă: 

— Spuneţi-mi maestre, doamna Isabeau nu v-a cerut acum 
câtva timp una din acele băuturi misterioase pe care le 
produceaţi altădată? 

Jupân Gervais îl privi drept înochi, şi enigmatic: 

— Doamna Isabeau, spuse rânjind, mi-a cerut două din 
aceste băuturi. Prima destinată lui Flore Mercerot... care o 
jenează, se pare. Şi a doua, regelui, soţul ei, care se pare că 
şi el el o incomodează. 

Auzind pronunţându-se numele iubitei sale, Talazar se 
agită şi se nelinişti. 

— l-aţi dat aceste două băuturi? 

— Despre care dintre acestea vreţi să vorbiţi? Aceea 
destinată regelui sau cea destinată lui Flore Mercerot? 

Şi Passavant îl fixă drept în ochi. Şi fără-ndoială că 
învățase să citească pe această fizionomie indescifrabilă, 
deoarece îi răspunse cu un surâs la fel de enigmatic: 

— Cred că ştiu. Să nu mai vorbim despre asta. 


Talazar, neliniştit, aşteptând o explicaţie liniştitoare şi 
aceasta nevenind, se înspăimântă: 

— Pe sufletul tatălui meu, amândoi aveţi un fel dea vă 
exprima prin care vă înţelegeţi foarte bine, dar care scapă 
unui prost ca mine! Cavalere, spui că ştii ceea ce ai vrut să 
ştii. E perfect Dar eu nu ştiu nimic... Doar că una din aceste 
băuturi era destinată logodnicei mele... Şi pe cât de puţin o 
cunosc, îmi imaginez că doamna Isabeau n-a putut cere 
decât otravă. 

— Într-adevăr, chiar asta mi-a cerut, mărturisi liniştit 
maestrul Gervais. 

— Şi asta i-aţi dat? se indignă Talazar pe care calmul celor 
doi interlocutori îl deruta. 

— Am spus că doamna Isabeau mi-a cerut otravă. Dar nu 
am spus că i-am şi dat. 

— Ah!... Şi-atunci ce i-aţi dat, în acest caz? - “Probabil 
apă, interveni Passavant. 

— Apă curată, susţinu maestrul Gervais. 

În faţa stupefacţiei lui Talazar, ei schimbară surâsuri între 
ei. întrevederea celor trei bărbaţi dură câteva minute. 
Talazar îi mulţumi călduros bătrânului savant pentru bunele 
îngrijiri. Apoi cavalerul şi baronul se despărţiră de gazdă 
care-i conduse până la ii şp care dădea în stradă. 

/ icolo, cu mâna pe zăvor, maestrul Gervais spuse 
neglijent: 

— Era să uit să vă spun că Flore Mercerot se află la ea 
acasă unde tatăl ei a adus-o azi-noapte. 

Va rămâne ascunsă până când i se va găsi un refugiu unde 
va fi la adăpost de orice iniţiativă amoroasă. 

Acestea fură spuse ca ceva fără mare importanţă în ochii 
săi, deschise uşa şi adresându-i-se direct lui Talazar, el 
adăugă: 

— De asemeni să ştiţi că tatăl vă crede mort. 

Cu acestea, el închise uşa fară să pară că ar auzi 
întrebările numeroase cu care-l asalta amorezul 
înfierbântat. 


— Bate-ţi joc de mine, cavalere, mormăi Talazar, dar 
mărturisesc că eu nu văd ce găseşti atât de liniştitor în 
puţinele cuvinte ale acestui om diabolic. Văd, din contră că 
Flore a căzut din nou în mâinile acestui desfrânat de 
Mercerot care nu va pierde ocazia să o predea din nou 
ducelui. Şi, orice-ai spune, acestea nu mă pot linişti. 

— Amorezii sunt toţi la fel, zâmbi Passavant ridicând din 
umeri. O să-ţi explic ceea ce maestrul Gervais a vrut să 
spună şi ce nu ai putut să înţelegi. în primul rând, Flore nu 
a căzut în mâinile ducelui, aşa cum presu-puneam. Şi asta, 
fii convins, este de natură să te liniştească. 

— Aş fi de acord... dacă nu ar exista şi negustorul. 

— Ajungem şi la asta. în al doilea rând, Flore nu a căzut 
din nou în ghearele doamnei Isabeau, cum mă temeam. Şi 
asta, de asemeni, este ceva liniştitor. 

— Da, dar negustorul...! 

— Negustorul şi-a schimbat părerea în privinţa ducelui. 
Nu mai ai de ce te teme că i-o va da din nou pe logodnica ta. 

— De unde ai mai scos-o şi pe asta? fu surprins Talazar. 

— Din cuvintele jupânului Gervais: «El caută un refugiu 
unde va fi la adăpost de orice tentativă amoroasă». Pentru 
mine, e foarte clar. Cât despre acest refugiu necunoscut, 
calmul cu care vorbeşte jupân Gervais mă face să spun cu 
toată siguranţa că el îl va cunoaşte - şi în consecinţă şi noi - 
imediat ce va fi găsit. În sfârşit, jupân Mercerot te crede 
mort, ceea ce înseamnă că va fi precaut faţă de toată lumea, 
în afară de tine. Ai tot interesul să-l laşi să creadă că eşti 
mort. Pentru a termina, din toată situaţia asta rezultă că 
dacă vrem să întreprindem ceva urgent şi serios, putem să 
facem fără a fi nelinişti din cauza lui Flore care, pentru 
moment, nu este ameninţată de nimic. 

Tot drumul, conversaţia între cei doi prieteni se purtă în 
jurul acestui subiect pasionant, cel puţin pentru Talazar. 

Când ajunseră la casa misterioasă din strada Feves, 
Passavant reuşise să-l liniştească din plin pe tânărul său 
amic. 


Şi dacă amorezul nostru mai scotea din când în când nişte 
oftaturi care ar fi înmuiat şi pietrele, era din cauza 
regretului că nu putea să dea târcoale prin împre-jururimile 
casei iubitei şi nu din cauza neliniştii. 

Restul după-amiezii a trecut în expunerea de aranjamente 
între Passavant, Talazar şi Robin $mecherul pentru o nouă 
întreprindere ale cărei peripeții le vom ve aa derulându-se 
treptat. 

Când s-a făcut noapte, Passavant se pregăti să meargă la 
Clos-Margot. El nu uitase că doamna de Giac îi dăduse 
întâlnire la miezul nopţii. 

Când veni momentul plecării, trebui să mai discute cu 
Talazar care vroia neapărat să-l întovărăşească şi Robin 
Şmecherul care îl sprijinea pe şef. 

Reuşi să-i convingă că nu ar fi făcut decât să-l jeneze, fără 
să-i fie utili. 

Ajunse la căsuţă puţin înainte de miezul nopţii, ora fixată 
de însăşi doamna de Giac. în împrejurimi, nu văzuse nimic 
anormal. Bineînţeles că-şi dăduse silinţa să inspecteze cu 
amănuntul terenul viran, scotocind toate intrândurile şi 
toate ungherele umbroase. 

Urcă scările peronului fără să se grăbească, deoarece ştia 
că venise în avans şi se gândea că doamna de Giac nu 
ajunsese încă. Ajuns la ultima treaptă, văzu uşa 
întredeschizându-se şi pe amanta lui Jean fără de Teamă pe 
care o recunoscu, spunându-i cu voce joasă din întuneric. 

— V-am pândit prin ferestruica din spate. Veniţi, cavalere. 

Ea îl luă de mână şi-l ghidă prin camerele cufundate în 
întunericul cel mai complet Ajunseră într-un mic cabinet 
sumar mobilat, care era iluminat prin patru lumânări din 
două sfeşnice de argint. 

Şi ea îi explică: 

— Acest cabinet nu are ferestre pe unde lumina s-ar putea 
filtra în afară. 

Arătându-i un jilţ, se scuză mai întâi şi cu tristeţe: 


— V-am făcut să veniţi aici cu pericolul vieţii voastre 
cavalere, spuse ea. Şi iată că aceea pentru care aţi venit nu 
se află aici. Ce veţi gândi despre mine?... Mă veţi crede 
totuşi, dacă vă spun... 

— Doamnă, o întrerupse el cu blândeţe, venind aici ştiam 
că n-o voi găsi pe Flore Mercerot. Nu trebuie să vă scuzaţi, 
ştiu că nu aveţi nimic să vă reproşaţi în această afacere. 

— Din moment ce păreţi mai bine informat decât mine, 
ştiţi ce s-a întâmplat cu acest copil? După unele vorbe ale 
reginei, mi-e frică să nu i se fi întâmplat o nenorocire. 

Passavant o linişti imediat făcând u-i expunerea pe scurt a 
evenimentelor care se derulaseră după plecarea ei. 

— Astfel, spuse ea cu voce tare când ela terminat, ştiaţi că 
acest copil era la tatăl ei... Şi totuşi aţi venit... pentru mine! 

— Ei, doamnă! făcu el, nu v-am promis că voi veghea 
asupra voastră ca asupra unei surori?... Ce aţi fi gândit 
despre mine dacă, ştiind la ce vă expuneţi pentru mine, aş fi 
neglijat să vin? 

EI o simţea neliniştită, paralizată. Se ridică pentru a pleca. 

Şi remarcă că ea nu făcea nimic pentru a-l reţine. 

— Doamnă, spuse înclinându-se cu respect asupra mâinii 
pe care ea i-o întinsese, v-am făcut cunoscut unde mă puteţi 
găsi dacă e cazul. Dacă vă simţiţi ameninţată, nu ezitaţi, vă 
rog. faceţi-mi un semn şi mă veţi vedea imediat sosind. 
Pentru moment, doriţi să am onoarea să vă întovărăşesc? 

— Nu, nu! escorta mea mă aşteaptă aici, aproape. Ar fi 
periculos pentru mine dacă aş fi recunoscută în compania 
Dvs. 

— Fie, spuse el. îmi permiteţi totuşi să veghez de departe 
asupra voastră până când veţi ajunge la escorta voastră? 

Ei stinseră lumânările. Se îndreptară spre ieşire, pe 
întuneric. 

— Ascultaţi, spuse ea oprindu-se dintr-o dată când se 
apropiau de intrare, ascultați. S-ar zice că cineva merge 
prin grădină. 


— Ia să vedem, spuse el încet, spuneţi-mi exact de ce vă 
este teamă ca să ştiu ce am de făcut. 

— Sunt bănuită, făcu ea pe acelaşi ton. Isabeau şi de 
Giac... mai ales de Giac. Mi-a fost foarte greu să-i înşel 
supravegherea pentru a veni aici... Dacă sunt văzută cu 
voastră sunt pierdută. Nu trebuie să se ştie că am venit aici. 

— Foarte bine, spuse el calm. Trebuie să ieşiţi fără să fiţi 
văzută. Vom ieşi în grădină. Nu vă veţi ocupa de mine. Veţi 
proceda ca şi când eu nu aş fi aici. Voi merge înainte. Vă 
veţi strecura în spatele meu pre-ocupându-vă doar de un 
lucru: să nu fiţi văzută. O dată poarta deschisă vă veţi lăsa 
să alunecaţi în şanţ. Aţi înţeles?... Bine, să mergem!... Şi 
mai ales să nu vă fie frică. 

Se strecurară pe peron, coborâră treptele şi ajunseră în 
grădină. 

Se apropiau de poartă. Passavant începea să creadă că vor 
ajunge la ea fără ca să le apară nici un obstacol în cale. 

La lirma-urmei, poate că se înşelaseră. Poate că nu 
auziseră bine. 

EI se opri dintr-o dată. 

Acolo, în umbra mai opacă produsă de intrândul porţii, 
văzu mai multe umbre care se agitau. Poarta era păzită. 

EI se întoarse în linişte. O opri. Făcură cale-ntoarsă, reveni 
în faţa casei. 

— Dacă am intra? suflă Passavant; am aştepta ca, plictisiţi 
de a face de gardă, se vor decide să se îndepărteze. 

— Nu-l cunoaşteţi pe de Giac... Nu va pleca până nu se va 
asigura că nimeni nu se mai află în casă. 

— Atunci, vom trece prin fereastra din spate. Veniţi. Se 
întoarseră în casă, urcară la etajul doi. 

Prin oblonul întredeschis, Pasavant aruncă o privire spre 
terenul viran. Sub fereastră era un grup de trei-patru 
persoane. 

leşiră din nou. în loc să se întoarcă, cum făcuseră înainte, 
spre uşă, o luară la stânga. 

Şi această parte era de asemeni păzită. 


Passavant începu să se înfurie. 

Trebuiră să se-ntoarcă pe unde veniseră. Se îndreptară 
spre partea opusă. Acolo, era zidul care-i separa de acea 
mare grădină situată în spatele casei Tournelle. Pe acolo, în 
ajun, jupân Mercerot o trecuse pe Flore. 

Şi acolo Passavant mai văzu la timp oameni postați care 
pândeau în întuneric. 

În acest moment, lovituri violente zguduiră uşa casei şi ei 
recunoscură vocea lui de Giac care urla: 

— Deschideţi!... Deschideţi, doamnă! 

— Ascultaţi, îi spuse Passavant încet, eu am să mă arăt 
pentru a atrage haita asupra mea. Voi în acest timp, 
mergeţi la zid. Va fi foarte bine dacă veţi putea să-l 
escaladaţi. Dacă nu, aşteptaţi-mă. Nu vă fie frică, voi şti să 
le dau de urmă şi voi reveni la voi. Vă jur că veţi trece. De 
partea cealaltă veţi găsi o căsuţă ocupată de un grădinar. 
Prin intermediul unei sau a două monezi de aur, acest om 
vă va face să puteţi ieşi. Voi rezista timpul necesar pentru a 
vă permite să vă îndepărtați. 

Din fericire, ea nu-şi pierduse sângele-rece. 

Era gata să îndeplinească manevra. 

Passavant se arătă în mijlocul unei alei, făcu zgomot, 
mormăi nişte ocări cu voce destul de tare pentru a fi auzit 
de cei care se ascundeau. 

Şmecheria îi reuşi din plin. Aceşti oameni ieşiră din 
întuneric, se azvârliră asupra lui, urlând: 

— Pe el!... Pe el!... L-am prins pe curtezan! 

Passavant, văzându-i fugind spre el, o luase la sănătoasa 
cu o sprinteneală de căprioară, antrenând toată trupa după 
el. 

Doamna de Giac profită pentru a alerga la zid, unde şi 
ajunse. Acolo erau arbuşti şi spalieri. încerc să se servească 
pentru a-l sări. Degeaba. Nu reuşi decât să-şi zgârie puf în 
mâinile. 

Passavant n-a fugit prea mult. De îndată ce-a simţit haita 
pe urmele lui, făcu un ocol şi din câteva sărituri ajunse la 


zid. 

Doamna de Giac fugi la el. 

O luă în braţele lui puternice, o ridică uşoară ca un fulg, o 
puse lângă creasta zidului pentru a putea să se agate. O 
împinse de picioare, o cocoţă, uşurându-i escaladarea, în 
sfârşit se văzu aşezată pe zid. Nu-i mai rămase decât să se 
lase să alunece şi să cadă pe partea cealaltă. 

Passavant se simţi uşurat, cu mintea mai liberă. în 
întuneric, el rase tăcut şi murmură: «Bun, sunt mai liniştit. 
Acum nu a mai rămas decât să aibă timp să se îndepărteze. 
Ce dracu, o să rezist zece minute! Va fi suficient. Pe urmă 
voi vedea cum voi reuşi să scap de-a ici.» 

IX. 

ÎN GRADINA CĂSUŢEI DE LA CLOS-MARGOT. 

Passavant îşi închipuia că se va găsi înconjurat de Giac 
întovărăşit de zece sau cincisprezece spadasini. Nu se 
înşela. De Giac se afla aici cu o duzină de oameni, dispuşi la 
orice, recrutaţi în ultima clipă. De Giac îi reproşa soţiei 
trădarea - cum spunea el - care-i ruina toate combinaţiile 
lui dubioase. 

El o căuta mai ales pe ea pentru a o prinde asupra 
faptului: un pretext excelent ca să scape de ea pentru 
totdeauna. 

Dar Passavant ignora faptul că de Giac nu era singur. 

Într-adevăr, Jean fără de Teamă îşi spusese că poate 
Passavant ar face imprudenţa de a reveni la Clos-Margot. Şi 
trimisese pe de Jacqueville şi Malâtre cu douăzeci de 
oameni. 

Şi nu era totul. Şi Isabeau pe partea ei îşi făcuse o 
socoteală asemănătoare cu a ducelui şi, pentru orice 
eventualitate, îl trimisese pe Sacrament care luase cu elun 
număr mare de haimanale. 

Astfel, cavalerul găsi în faţa lui vreo cincizeci de turbaţi 
hotărâți să-l prindă mort sau viu. 

El stătu ghemuit în umbră, fară să mişte, câtva timp. 
Câştigase un moment pentru a se odihni şi care-i permitea 


doamnei de Giac să-şi ia zborul. Asta era principala 
preocupare a lui. 

Trecură astfel cinci sau şase minute. 

Acest răgaz trecut, el îşi spuse că ar putea acum, fără 
incoveniente să se gândească la propria-i siguranţă. începu 
să urce zidul. 

Din nefericire cât de îndemânatic o făcu, totuşi frunzişul 
fâşii şi câteva ramuri se rupseră. 

Izbucniră urlete: 

— Aici!... La noi!... în ajutor!... L-am prins...! 

În direcţia lui începu iureşul. El înţelese că nu va avea 
timp să atingă creasta zidului, că va fi atacat pe la spate, 
aşa că se lăsă să cadă, zicându-şi: «Hai, trebuie să mă iau la 
harţă!» 

Se văzu înconjurat de vreo patruzeci de furioşi cu sabn în 
mâini. 

După voce îi recunoscu pe Sacrament, de Giac, de 
Jacqueville, Malâtre, care urlau în cor: 

— Viu, pe Dumnezeul... Prindeţi-l viu...! 

Am spus că zidul înconjurător al casei se rezema de cel al 
grădinii de la casa Tournelle: de asemeni că el avansa oblic 
spre stânga. Se forma astfel un unghi destul de accentuat. 
Passavant nu se găsea departe de el. îşi spuse judicios, că 
dacă s-ar putea plasa acolo nu ar putea fi atacat decât din 
faţă. 

Se aruncă cu capul înainte în acea direcţie, fără a le lăsa 
timp să-şi concerteze manevra. 

Se năpusti într-o trombă vertiginoasă, mânuind cu 
îndemânare şi forţă irezistibilă sabia strălucitoare. Sângele 
împroşcă, câţiva oameni căzură scoțând strigăte de 
suferinţă. 

Şi se găsi în unghiul ales, cu flancurile şi spatele acoperite. 

În faţa acestui atac năvalnic, neprevăzut, banda avu o 
retragere uşoară,urmată de un moment de ezitare. 
Passavant îşi lansă strigătul de luptă: 

— Cutezătorul!... Passavant cutezătorul! 


Văzu că este iremediabil pierdut şi furia pe care această 
constatare o făcu să se delănţuie în el îi dublă puterile. Lovi 
în drepta, în stânga, în faţă. Şi la fiecare lovitură cădea un 
om vomitând sânge. 

Aceasta fu tot ce putu face. Un țipăt de disperare izbucni 
din gura lui, urmat imediat de un urlet de triumf: 

— Dezarmat!... este dezarmat!... * 

Era adevărat. Sabia lui Passavant se rupsese. 

— Lu aţi-l! a răcnit de Giac. 

— Viu, pe Dumnezeul meu! vocifera de Jacqueville. 

— Prindeţi-l viu! mugi Sacrament. 

Passavant înţelese că i-a sunat ceasul. Regretul că părăsea 
viaţa îi trecu prin minte: «Păcat!... Nu am terminat-o cu 
Jean de de Burgundia!» 

Totuşi, dacă nu mai avea sabie, avea încă pumnalul. Mai 
putea să mai dea nişte lovituri înainte de a fi doborât. Vocea 
lui stridentă se auzi în noapte: 

— Passavant cutezătorul! Şi primi un şoc fără să se clatine. 
Braţul său se ridica şi dobora fără oprire. Era transpirat, 
gafa ia, acoprit cu răni însângerate; hainele îi erau rupte, 
tăiate, transformate în zdrenţe. Dar nu simţea nici 
oboseala, nici durerea care zvâcnea din numeroasele 
zgârieturi. Lovea: hau! hau...! 

Lovea încă mereu. Şi fiecare lovitură dobora un om. 

Dar acest efort titanic nu putea dura prea mult. 

Haita îl apucă, îl ţinu strâns şi nu-i mai dădu drumul. 

Zece braţe îi căzură pe fiecare braţ şi i le paralizară. 

Aceste patruzeci de braţe îşi uniră forţele pentru a-l ridica 
şi a-l duce. 

Se încovoie, căzu în genunchi. Banda se urcă cu toată 
greutate pe el, îl zdrobi. 

EI îşi strânse toată puterea, se ridică pe jumătate, şi, pe 
jumătate sugrumat trase, pentru ultima oară un chiot: 

— Passavant cutezătorul! 

Picat din cer, izbucnit ca o fanfară, un țipăt triplu îi 
răspunse: 


— Cutezătorul!... Passavant cutezătorul! 

Şi în acelaşi timp trei mase enorme căzură ca un trăsnet 
din înălţimea zidului şi se prăvăliră pe umerii haitei 
colcăitoare şi pe moment înfricoşate. 

E] auzi vag o voce care-i spunea: 

— Ia asta! 

„Asta”, era o sabie lungă, lată şi solidă pe care el o strânse 
cu o bucurie fremătătoare în mâna lui care se convulsiona. 
Şi de-abia atunci îi recunoscu. Erau Talazar, Brancaillon şi 
Robin Şmecherul pe care-i lăsase acasă blestemând şi 
bombănind împotriva lui deoarece nu le permisese să-l 
întovărăşească. 

Şi imediat, se dezlănţui o şarjă uluitoare. Toţi patru se 
năpustiră asupra asasinilor, prostiţi de uimire. Intrară în 
grămadă lovind la voia întâmplării. 

Şi Brancaillon, care-i preceda, conducea lupta, făcând gol 
în jurul lui. 

Curajosul scutier nu avea sabie, deoarece i-o strecurase 
pe a lui în mâna stăpânului său. El ţinea în ambele mâini un 
gen de măciucă necunoscută, pe care o învârtea ca pe o 
morişcă fantastică. Şi tot ce se afla în faţa acestei lungi şi 
teribile maşinării: cap, braţ, picior sau piept, sărea, cădea 
strivit. 

Şi Passavant recunoscu că ceea ce elţinea în mână era o 
scară. 

Ei se degajaseră. Această degajare era rezultatul surprizei 
de care ei trebuiau să profite înainte ca banda să-şi revină. 

Ceea ce Robin Şmecherul traduse pentru toţi dându-le 
acest sfat: 

— Să plecăm!... Nu suntem în avantaj. Brancaillon îi dete 
scara sa şi culese de jos o sabie pentru a o înlocui. Robin 
Şmecherul sprijini scara de zid. Şi adresându-se lui 
Passavant: 

— Voi domnule, spuse el. Sunteţi extenuat, treceţi primul 

— Tu, ordonă Passavant, care se plasă lângă Brancaillon, 
în faţa cetei încă aiurite şi foarte încălzite. 


Talazar îl urmărea de aproape. în spatele lor, Brancaillon. 
Passavant urcă ultimul. 

— Pe sângele lui Hristos! Pe dracul... Fug! Omoară! 
Omoară! 

Aceste exclamaţii şi altele, şi ameninţări, şi injurii, 
izbucniră în acelaşi timp. De Giac, de Jacqueville şi 
Sacrament, în fruntea acelor oameni ai lor care mai 
rămăseseră valizi, se lansară după ei cu toată viteza. Totul, 
cu strigăte teribile şi ameninţări îngrozitoare. 

Dar era prea târziu. Cei patru tovarăşi erau încălecaţi pe 
meterez. Şi deja Passavant ridica scara şi cu voce 
batjocoritoare le spunea „la revedere”: 

— Ne vom mai întâlni, domnilor asasini! 

Şi toţi patru săriră în grădina vecină, aceea care se 
întindea între împrejmuire şi casa regală 'Tournelles. 

Dispariţia lor fu salutată de un lung urlet de furie scos de 
haită care văzuse scăpând u-i prada. 

De Giac şi de Jacqueville îşi smulgeau părul de disperare 
în timp ce înjurau. Sacrament mormăia „Sacra-menturi” 
farţi să mai termine. Malâtre evalua cu o mină dezolată 
pierderea primei îmbietoare promise celui care-l va prinde 
pe trădătorul Passavant, viu sau mort. lpar De Giac plăti 
oamenilor şi îi concedie. Posomorât, pradă unei furii 
nebune, încalecă şi plecă în galop spre locuinţa lui din 
strada Saint-Antoine. 

Intră ca vântul în camera soţiei sale. 

Doamna de Giac era în pat şi părea că doarme cu un somn 
calm şi regulat. 

Un moment, se uită la ea cu ochi sângeroşi. 

Apoi ieşi încetişor, închise uşa fără să facă zgomot şi se 
duse în camera lui. Şi se gândea cu o figură amenințătoare: 
«Pe Dumnezeul meu! era clar că voi ajunge prea târziu. 
Cum, pe unde a putut să fugă? N-are importanţă. Ceea ce 
este sigur este că ea se afla acolo cu infernalul Passavant. Şi 
acest fapt este mai periculos decât tot ce-mi putusem 
imagina. Dar răbdare. Va veni momentul în care te voi 


surprinde asupra faptului... şi vei plăti scump trădarea ta, 
frumoasă cu scrupule tardive!» 

X. 

CASA GRĂDINARULUI CASTELULUI TOURNELLES. 

Grădina în care pătrunseseră prin escaladare mai întâi 
doamna de Giac, apoi Passavant, Ialazar, Robin $mecherul 
şi Brancaillon depindea de castelul Tor-nelle. 

Aşa după cum îi explicase Passavant doamnei de Giac, în 
această grădină se înălța o căsuţă în care locuia un 
grădinar. Sau cel puţin această casă fusese construită acolo 
pentru grădinar. 

Atunci când cei patru aventurieri săriseră în grădină, uşa 
acestei căsuțe erau larg deschisă, ceea ce producea o pată 
luminoasă în noapte, prin raza căreia ei trebuiau să treacă. 

În careul de lumină se profila o umbră şi o voce, nu 
neliniştită, dar iritată, interpelă: 

— Hei!... Cine este atât de îndrăzneţ ca să se introducă 
astfel într-o casă a regelui? 

— Vocea asta!... S-ar zice... 

— Hei! tună vocea, o să răspunzi o dată, caraghiosule? 

— Regele! strigă Passavant cu o intonaţie ciudată. El se 
plasă în lumină şi înclinându-se cu graţie: 

— Sire, spuse şi voea i se făcu mai blândă, nu recunoaşteţi 
în mine un prieten? 

Regele, pentru că el era, murmură cu amărăciune: 

— Nu există prieten pentru un biet bolnav părăsit de 
Dumnezeu şi de oameni! 

— Vă înşelaţi, sire, spuse cu o gravitate emoţionată 
Passavant, vă rămâne cel puţin un prieten. Şi acesta este 
soţul lui Odette-Roselys, este cavalerul de Passavant care 
are onoarea să se încline în faţa voastră. 

— Passavant!... strigă vesel regele. E-adevărat, vă 
recunosc! Aveţi dreptate cavalere, sunteţi singurul prieten 
rămas credincios sărmanului bolnav care sunt eu. 

— Pe coarne! Pe maţe! mugi Brancaillon, care veni şi se 
aşeză şi el în plină lumină, şi eu, sire, nu sunt şi eu un amic 


credincios?... Ei! ce, nu-l recunoaşteţi pe Brancaillon?... 
Fratele Brancaillon, sire, vechiul vostru tamă-duitor, care vă 
făcea altădată să râdeţi atâta...! 

Şi regele izbucni într-un râs zgomots, din toată inima. 

Şi Passavant spuse cu voioşie: 

— Maiestatea Voastră, care credea că nu are prieteni, şi-a 
regăsit doi la care nu se mai gândea. Uitaţi încă doi pe care 
nu-i cunoaşteţi, Sire, dar care, nu vă îndoiţi, vă sunt tot atât 
de devotați. Răspund pentru ei. 

Spunând acestea, îi arătă pe Talazar şi Robin $mecherul 
care se înclinară adânc. 

Charles sfârşi râsul pentru a-i examina pe cei care-i 
fuseseră prezentaţi în circumstanţe atât de bizare. Şi cu o 
mare amabilitate, cu o politeţe rafinată: 

— Prezentaţi de voi, cavalere, nu ar putea fi altfel. 
Domnilor amici, nu staţi afară. Intraţi să vă odihniţi un 
moment la mine. 

Cei patru camarazi pătrunseră într-o cameră mobilată 
simplu, dar, cu siguranţă nu putea fi locuinţa unui grădinar 
modest. 

Regele se aşeză într-un fotoliu şi arătându-le nişte jilţuri: 

— Aşezaţi-vă, domnilor, le spuse. 

Când îi văzu pe toţi patru aşezaţi în faţa lui, Charles 
începu să-l privească râzând pe Brancaillon: 

— Sunt mulţumit că te văd, îi spuse. Şi într-adevăr, părea 
fericit. 

— Şi eu de asemeni, Sire, declară Brancaillon cu o bucurie 
sinceră şi râzând şi el. 

Şi imediat, fără fasoane: ] 

— Vă aduceţi aminte, Sire, de timpul când eram alături de 
voi pentru a vă însănătoşi? Ce chiolhanuri!... Ce beţii!... mai 
ales, ce beţii...! 

Şi cu un suspin: 

— Ah! erau vremuri bune! 

Regele se posomori. Şi oftă şi el uitându-se cm melancolie 
la Passavant: 


— Da, erau timpuri bune!... Era vremea când Odette, fata 
mea mult iubită, veghea ca un înger asupra mea. Păcat! 
acele timpuri nu vor mai reveni. 

Avu un hohot de râs sacadat, amar, dureros şi reluă mai 
aspru: 

— Regele nu mai este! regele e bolnav! el nu mai are 
importanţă! Ela murit!... V-am spus, mort!... Nu a rămas 
decât o sărmană fiinţă ruşinată, suferindă, pe care oricine o 
părăseşte, împrejurul căruia se face gol, de care fug toţi ca 
de un ciumat!... Un sărman nefericit, care nu ştie unde să 
se ascundă pentru ca să nu i se vadă mizeria şi care pentru 
a petrece câteva ore liniştite, este obligat să îm prunii te 
locuinţa grădinarului său. 

În mod fatal, criza urmând să se declanşeze, Passavant îşi 
căuta cuvintele consolatoare, capabile să uşureze pe 
regalul bolnav, şi, prea emoţionat de amintirile evocate, atât 
de dureros pentru el, nu le găsi. 

Brancaillon fu acela care, în superba lui nepăsare, salvă 
situaţia. 

— Toată asta, spuse el, toată asta vi se întâmplă deoarece 
nu ştiţi să vă aranjaţi viaţa. Dacă eu aş fi regele, eu, 
Brancaillon, ştiu foarte bine ce aş face ca să mă vindec! Pe 
picioarele despicate ale diavolilor! aş avea remedii 
permanent... şi le-aş folosi! 

— Şi ce-ai face? 

— Aş avea tot timpul la îndemână o masă încărcată cu 
merinde excelente. Aş avea în jurul meu multe sticle cu vin, 
din cel mai bun, din cel mai renumit. Şi, de îndată ce-aş 
simţi că-mi vin gânduri negre, aş scoate dopul de la o sticlă 
şi aş goli-o până la ultima picătură!... După care, aş începe 
masacrarea mâncărurilor pe care le-aş stropi în consecinţă. 
Şi răspund, Sire, că la a doua sau a treia sticlă, v-aţi simţi 
înveselit complet, toate gândurile negre vor face loc celor 
roze şi pe buzele voastre ar urca de la sine vreo melodie 
veselă. 


Şi făcu o figură în acelaşi timp neliniştită şi luminată încât 
regele fu scuturat de un hohot de râs sincer, vibrant, 
nesfârşit. 

Fără să o ştie, Bracaillon stopase criza amenințătoare. 

Adresându-se lui Passavant care mormăia invective la 
adresa beţivului de scutier: 

— Lăsaţi, lăsaţi, cavalere, spuse regele râzând din toată 
inima. Acest demn Brancaillon îmi aduce aminte de datoria 
mea de gazdă şi are dreptate. Nu regele vă primeşte aici, ci 
prietenul. Şi prietenii nu pot să se despartă fară să 
ciocnească paharele. 

Şi Charles, bucuros, strigă: 

— Să se aducă vinul, cel mai bun!... dintre cele mai 
renumite...! 

În timpul cel mai scurt se aşeză o masă bogat asortată în 
jurul căreia luară loc aventurierii, cu regele în mijloc. 
Cupele fără umplute până la buză şi toţi începură atacul 
asupra mâncării. Chiar şi regele, care declară: 

— Demult nu am mai mâncat cu atâta poftă. Prezenţa 
voastră, cavalere şi aceea a prietenilor voştri îmi umplu 
inima de bucurie... Aşa, simt cum renasc. 

— Văd cu plăcere, spuse Passvant, că starea sănătăţii 
regelui pare să se amelioreze. 

— Da, spuse cu seriozitatea Charles, de câtva timp îmi 
merge mai bine. Atribui aceasta unei licori miraculoase pe 
care valetul meu mi-o procură nu ştiu din ce loc şi din care 
iau regulat câteva înghiţituri zilnic. 

— Dacă este aşa, declară Passavant cu un surâs puţin 
enigmatic, soarta mă favorizează... deoarece căutam 
mijlocul ca să ajung în secret la rege pentru a discuta 
împreună nişte lucruri grave. 

Această întrevedere cu regele, pe care cavalerul o dorea şi 
pe care soarta i-o oferise, dură mai mult de o oră. 

Era aproape ora trei dimineaţa când el şi tovarăşii săi 
ieşiră din grădina Tournelles. 


O făcură printr-o micuță poartă de fier încastrată în turnul 
din colţul situat lângă podul care trecea peste canal. 

Şi Passavant luă cu el cheia care deschidea această 
portiţă. 

Din momentul în care ieşiră afară, primele cuvinte ale lui 
Passavant au fost acestea: 

— Acum trebuie să ne asigurăm dacă doamna de Giac a 
putut să ajungă fără piedici, acasă. 

— Doamna de Giac, făcu Talazar, a ajuns sigur la locuinţa 
ei. Am întâlnit-o în grădina Tournelles; am întovărăşit-o 
până am predat-o escortei sale. Astfel că, din această parte, 
nu avem de ce să fim neliniştiţi. 

— Amin! spuse surâzător Passavant. Acestea fiind zise, să 
mergem la culcare, deoarece mor de somn. 

XI. 

JUPAN MERCEROT SE DESTĂINUIE. 

Trecuse o săptămână de când Flore fusese adusă de jupân 
Mercerot în strada Galilee. Ea era mereu în împrejurimile 
Palatului. în definitiv, situaţia ei nu se schimbase: în strada 
Galilee era tot prizonieră cum fusese şi-n palatul Burgundia 
şi la casa Clos-Margot. 

Doar că schimbase închisoarea. 

Simonne se arăta mai amabilă şi mai prevenitoare 
deoarece ea rumega la un proiect de care ne vom ocupa în 
curând. 

Cât despre jupânul Mercerot, el se ferise să renunţe la 
înaltele funcţii pe care le avea pe lângă ducele de 
Burgundia. 

Nu este nevoie să spunem că Jean fără de Teamă, care nu-l 
bănuia de trădare, îi povestise în amănunţime cum Flore îi 
fusese răpită de blestematul de Passavant tocmai în 
momentul în care reuşise s-o găsească şi urma să o ia 
Malâtre. explicase cum fusese doborât atunci când, la 
rândul său, pusese mâna pe tânără, luându-i-o lui 
Passavant. Ducele trăsese concluzia că Passavant era 


împreună cu tovarăşii săi în grădină. Ei erau cei care o 
luaseră înapoi pe contesă. 

Jupânul Mercerot, care ascultase cu cel mai mare interes 
această relatare, se ferise să-i arate eroarea. Se mulţumise 
să ofteze cu durere, ca un părinte afectuos care doreşte să- 
şi revadă copilul mult iubit cât mai repede. 

În afară de funcţiile sale care-i absorbeau cea mai mare 
parte a zilelor, jupânul Mercerot petrecuse lungi ore închis 
în cabinetul său dezbătând nişte lucruri pe care el singur le 
ştia şi cărora le acorda, se pare, o foarte mare importanţă, 
deoarece revenea mereu la ele. 

II regăsim în cabinet într-o seară caldă şi luminoasă. 

Tocmai a luat o hotărâre irevocabilă, căci se îndreptă spre 
uşă, afirmându-şi: «Trebuie să termin!... Dacă această 
incertitudine se va prelungi, voi înnebuni!... Da, trebuie să 
termin indiferent de cât mă va costa!... chiar dacă-mi voi 
semna propria condamnare.» 

leşi din cabinet şi se îndreptă spre refugiul lui Flore. 

În întunericul de pe culoar nu o văzu pe Simonne care, 
vâscoasă şi şerpuitoare, se târa în spatele lui, îl urmărea 
pas cu pas, şi care îşi lipise urechea de gaura cheii de la uşa 
pe care el o închisese în urma lui. 

Văzând ii-l intrând, Flore făcu o mişcare pentru a se ridica. 

— Rămâi aşezată. Flore, discuţia pe care o voi avea cu tine 
va fi, probabil, puţin mai lungă. 

Spusese acestea cu blândeţea la care rar renunţa faţade 
ea. Dar vocea îi tremură. 

— 'Te găsesc foarte schimbată de când te-ai întors aici. Poţi 
să-mi spui cărui fapt se datorează această răceală, aş zice, 
chiar repulsie, pe care o manifeşti faţă de mine?... Dacă ai 
ceva să-mi reproşezi, spune-mi-o cinstit. 

Sub privirea care o fixa, ea se înroşi şi bolborosi: 

— Nu vă fac nici un reproş, domnule. 

— Mi-ai reproşat că te-am predat ducelui. Ce înţelegeţi 
prin asta? 


— Dar, spuse ea cu vioiciune, nu voi aţi fost acela care aţi 
vrut să mă duceţi la palatul Burgundia, atunci când vă 
imploram să mă lăsaţi aici? 

— E-adevărat... Nu trebuie să-mi porţi pică. Credeam că 
fac bine. Văd că m-am înşelat. Niciodată nu vom mai vorbi 
despre asta. Nu mă vei mai părăsi. Flore, te asigur. Se pare 
că ţi-e frică în mod straniu de duce... Nu ştiu de ce. De opt 
zile de când te-ai întors acasă, am făcut tot ce puteam 
pentru ca prezenţa ta aici, să rămână secretă, aşa cum ai 
dorit. Recunoaşte. 

— Recunosc, domnule. 

— Peste o zi sau două, casa pe care am amenajat-o pentru 
tine va fi pregătită să te primească. Acolo vei fi în siguranţă 
perfectă. Acolo vei trăi în compania lui Simonne şi vei 
dispune de o grădină mare în care vei putea lua aer şi vei 
putea face mişcare... aceasta, în mod provizoriu. 

Păru că se reculege. 

— Flore, spuse el ridicându-şi capul, a venit momentul să-ţi 
dezvălui un lucru care te va surprinde foarte mult. 

Tăcu un moment apoi lansă fără preliminarii. 

— Flore, nu eşti fiica mea. 

— Ce-mi tot spuneţi, domnule? 

— Purul adevăr: nu eşti fiica mea. Mi-ai fost încredinţată 
atunci când aveai doi ani. Cred că nu-ţi spun nici o noutate, 
zicându-ţi că am început să te iubesc profund... şi că acum 
te iubesc la fel dacă nu mai mult. 

— Şi părinţii mei? întrebă Flore curioasă să vadă dacă 
răspunsul lui corespundea cu ceea ce ştia ea. 

— Nu-i ştiu, Flore. Totuşi cred că au murit demult. Cred că 
eşti de familie bună, poate nobilă. Înţelege-mă bine: cred, 
nu sunt sigur. 

— Cum se poate explica o asemenea ignoranţa? 

— Foarte simplu: nu părinţii tăi mi te-au încredinţat. Cel 
care mi te-a adus era un gen de om bun Ia toate, un 
cerşetor, care cred că era amestecat în nenorocirile familiei 


voastre. Nu ştiu decât ceea ce a vrut să-mi spună. Şi ceea 
ce mi-a spus, se reduce la cele ce ţi-am repetat mai înainte. 

— Şi acest bărbat, spuse ea, cum se numeşte? 

— Numele lui este Robin Şmecherul. Este cel pe care ţi l- 
am prezentat cu câteva zile înaintea plecării tale la palatul 
Burgundia. 

— De ce îmi spui acestea acum? spuse ea cu blândeţea pe 
care nu 0 avusese până acum. 

— Fiindcă este necesar să ştii că nu am nici o autoritate 
asupra ta şi în consecinţă eşti liberă să dispui de persoana 
ta cum doreşti, să locuieşti sau nu aici, (ară ca eu să pot să 
obiectez. 

— Prin aceasta, vreţi să spuneţi că mă goniţi de-aici? 

— Oh! Flore!... nu gândi astfel! Ar trebui să ştii că dorinţa 
mea cea mai arzătoare este de a te păstra lângă mine cât 
mai mult posibil, totdeauna... dacă vrei într-adevăr. 

Într-un elan spontan, ea îi întinse fruntea strigând: 

— Tată! bunul meu tată, te regăsesc în sfârşit. 

Pe faţa dureros crispată a lui Mercerot trecu un nor ca o 
umbră. 

A fost ceva foarte rapid. îşi reveni imediat si, aplecându-se 
îşi puse buzele pe părul ei fin auriu. îşi aşeză amândouă 
mâinile pe umerii ei plăpânzi şi o privi cu o tandreţe 
inexprimabilă. 

Şi el îi apăru transfigurat de bucurie. 

— Nu poţi să crezi cât de fericit sunt când văd că 
neînţelegerea care ne despărţea s-a risipit. 

Nu am fost prea tandru totdeauna cu tine, Flore. 

Nu spune nu, ştiu ce spun... Aceasta deoarece eram cam 
paralizat de ideea că nu eşti fiica mea... Ceea ce nu m-a 
împiedicat să te iubesc mereu cu o afecţiune profundă, 
sinceră... care nu mă împiedică să te iubesc încă şi mai cu 
ardoare... 

Eşti singura mea afecţiune, Flore, eşti bucuria inimii mele, 
consolarea ei... eşti singura mea rațiune de a trăi. 


Pentru tine muncesc şi strâng comoară peste comoară... 
deoarece vreau să te văd bogată şi fericită. 

Se sculă, făcu câţiva paşi prin cameră şi se postă în faţa ei. 
Cu pieptul bombat, ţinuta dreaptă, ochii scăpărători, el îi 
apăru aşa cum era în realitate: un bărbat foarte frumos, în 
puterea vârstei. 

— Uită-te la mine, Flore, spuse cu o voce care părea că 
imploră, câţi ani crezi că am? 

— Nu ştiu, spuse ea zâmbind. Dar niciodată nu v-am văzut 
atât de tânăr, atât de viguros, atât de frumos. 

— Nu am decât patruzeci şi cinci de ani, spuse cu 
satisfacţie vanitoasă. 

Şi învăluind-o cu privirea: 

— Pentru un bărbat este deplina putere. 

Şi fără să-i dea răgaz să răspundă, cu veselie: 

— Nu mai vreau să-ţi ascund nimic. Vino, Flore. îţi voi 
arăta ceea ce posed. 

O luă de mână şi o duse cu bucurie. Părea că are aripi. 

Redevenea copil, întocmai ca ea. 

Simonne, care trăgea cu urechea, de-abia avu timp să fugă 
în bucătărie. Dar nu rămase acolo. Alunecă în spatele lor, îi 
urmă pe întuneric, de departe. Şi strecurându-se prin 
coridoarele întunecate, cu ochii strălucind de lăcomie, ea se 
gândea: «în slarşit, voi vedea ascunzătoarea lui jupân 
Mercerot. Voi şti unde îşi îngroapă comoara şi la cât se 
ridică această comoară. E o fericire pentru mine că jupân 
Mercerot a înnebunit - pentru că e nebun de legat - fiindcă 
altfel n-aş fi descoperit niciodată ascunzătoarea... dacă nu 
şi-ar fi dat interesul să mi-o arate el însuşi. Doamne Isuse, 
cât pot fi de nesăbuiţi bărbaţii!... Ah! dragostea!... ce 
nebunie tristă...! 

Jupân Mercerot o conduse pe Flore la acel cavou mic unde 
l-am văzut în diverse ocazii. Deschise un dulap de fier săpat 
în grosimea zidului. Erau aliniate vrafuri de saci pântecoşi 
pe rafturi, la fel ca şi mai multe lădiţe precum şi sacoşe 
burduşite gata să plesnească. 


— Uite Flore, spuse cu un fel de venerație, uite comoara 
pe care am strâns-o pentru tine. 

Deschise sacii, lădiţele şi mângâind metalul dogoritor, cu 
gesturi entuziaste, pline de cucernicie: 

— Uite aur... aur... aur!... uite pietre preţioase: perle, 
diamante, rubine, smaralde... Uite cum sclipesc cu mii de 
focuri... Uite bijuterii: inele, coliere, diademe, agrafe... 
Admiră cu ce artă incomparabilă au fost exploatate, 
prelucrate. 

Jupân Mercerot lua inelele îmbogăţite cu pietre minunate: 
şi i le punea pe toate degetele. îi băga brăţările pe 
încheieturile fine şi delicate. îi punea lanţurile sclipitoare în 
jurul gâtului ei de alabastru. Şi pe aurul părului ei aranja 
sideful mătăsos al perlelor de un alb lăptos. 

În curând ea fu împodobită ca o ramă. Şi el, împreunându- 
şi extaziat mâinile, contemplând-o cu nişte ochi în care 
strălucea o flacără neliniştită, bolborosea cu o expresie de 
adoraţie arzătoare: 

— Cât de frumoasă eşti aşa! 

Scotoci repede într-o lădiţă, scoase o oglindă mică din aur 
cizelat, bătută în diamante şi punând-i-o în faţă: 

— Uite, spuse el, priveşte cum bijuteriile îţi amplifică 
strălucirea frumuseţii tale! Gândeşte-te cât vei fi de 
invidiată, admirată, adulată când vei fi văzută astfel 
împodobită... Pentru că toate acestea îţi aparţin, Flore. 

— Ale mele! făcu ea mai mult înfricoşată decât veselă. 

Şi ridicând asupra lui azurul ochilor, cu naivitate, fără 
gânduri ascunse, fără nelinişte, puţin îngrijorată şi tristă, ca 
la apropierea unei catastrofe: 

— De ce îmi destăinuiţi aceste lucruri acum? 

EI tresări, rendus la sentimentul realităţii. Avu o ultimă 
ezitare şi decizându-se în sfârşit: 

— Îţi voi spune. 

Se încorda, riscând lovitura: 

— Flore, zise el cu voce înceată şi arzătoare, te iubesc... 
Oh! înţelege-mă bine. Te iubesc nu cum îşi iubeşte un tată 


fiica, ci... cum un bărbat poate iubi o femeie care nu are nici 
o legătură de rudenie cu el. 

Instantaneu ea fu în picioare, şi roşie de jenă, cu un accent 
de demnitate care nu se poate exprima: 

— Mă jigniţi!... Mă jigniţi voi al cărui rol ar fi să mă 
apăraţi, să mă respectaţi. Acest lucru este nedemn, 
domnule! 

— Nu, Flore, făcu el repede, nu te jignesc. Dacă ai putea 
privi în inima mea, nu ai găsi acolo decât tandreţe, adoraţie 
şi venerare. Nu te jignesc, Flore, deoarece spunânduc-ţi că 
te iubesc, adaug imediat: Flore, vrei să faci din mine omul 
cel mai fericit de pe pământ devenind soţia mea? 

— Ajunge, ajunge, îl întrerupse ea, nu vedeţi că mă Tăceţi 
să roşesc de ruşine? 

Şi cu o tristeţe infinită: 

— Aţi rupt ultima legătură de afecţiune care măiita şa de 
voi. 

Palid, împleticindu-se ca un om beat, se bâlbâi: 

— Flore...! 

Dreaptă, şi ea la fel de lividă, cu gesturi de dezgust, ca îşi 
scoase bijuteriile cu care o împodobise şi le lăsă să cadă în 
faţa ei. 

— Păstrează-le, spuse el, ce a fost dăruit, rămâne dăruit. 
Şi asta nu te obligă cu nimic. 

— Ah! domnule, făcu ea cu o voce necunoscuta pentru el şi 
care îl şflchiuia, nici nu pot privi acest aur. Este murdar de 
noroi pe de-asupra!... Şi aceste pietre roşii, domnule... 
acesta este sânge!... lacrimi de sânge!... Noroiul acesta 
dezgustător din care aţi cules acest aur... sângele 
victimelor cărora le-aţi smuls aceste pietre... Niciodată nu 
voi fi în stare să mă spăl de acest contact odios! 

E se răzvrăti: 

— Eşti dură, Flore, faţă de omul care te-a crescut. Nu 
pronunţa vorbe ireparabile. 

Şi însufleţi ndu-se, gelozia vuind în el: 

— În plus, ştiu foarte bine de ce refuzi să mă asculţi... 


Te gândeşti mereu la domnişorul tău. 

— II iubesc, spuse ea hotărât, privindu-l în faţă. El scrâşni: 

— A murit, îţi spun! Trebuie sa ne nenoroceşti pe mine şi 
pe tine pentru a rămâne credincioasă unui mort? De altfel 
la vârsta ta... 

— Eu vă spun că el este viu!... Vă spun că nu sunt dintre 
acelea care dau înapoi atunci când şi-au dăruit inima...! 

Daca a murit, am să-mi pun voalul de văduva pe care nu-l 
voi purta prea mult timp... fiindcă nu am să întârzii să-l 
ajung din urmă. Adio, domnule. 

Ea ieşi cu mişcări încete şi dreaptă. Ajunsă la parter: 

— Simonne, spuse ea cu voce care părea calmă, des-chide- 
mi uşa. Nu mai am ce căuta în această casă. 

— Simonne, ordonă jupân Mercerot, care o urmărise, 
baricadează această uşă şi veghează ca acest copil să nu 
iasă de-a ici. Veghează bine... Dacă ţii Ia viaţă. 

— Sfântă Simonne, se smiorcăi bătrâna, ce şeii tâmplă? 

— Deci, sunt prizonieră? întrebă Flore. 

Dreaptă şi mândră, ea trecu prin faţa lui şi intră în camera 
ei. El vru s-o urmeze. Ea se-ntoarse şi cu mâna întinsă spre 
uşă, într-o atitudine autoritară: 

— Ieşiţi! îi spuse ea. 

EI se înclină ceremonios în faţa ei şi ieşi de-a-ndărătelea. 

Încuie uşa de două ori şi-şi puse cheia în buzunar, 
îndreptându-se spre cabinetul său, el gândea: «Ea va 
ceda!... Totul este să nu-mi ies din fire şi să ştiu s-aştept. Voi 
aştepta. Ceasul meu va veni.» 

XII. 

SIMONNE S E ÎMBOGĂŢEŞTE. 

După scurta scenă între negustor şi tânăra fată, la care 
Simonne asistase pe faţă ea nu se gândea să meargă la 
culcare, gândindu-se că încă nu se terminase totul şi deci ea 
rămase să tragă cu urechea. Ea alergă la chemarea 
stăpânului său. 

— Simonne, începu jupân Mercerot cu voce plictisită, de 
multe ori ţi-am făcut promisiuni pe care nu le-am ţinut 


întotdeauna şi pentru asta mi-ai purtat pică. Nu mai vreu 
să-ţi pormit nimic pentru că mi m-ai crede. Dar aceasta o 
vei crede. 

la aceste acte, Simonne... poţi să te asiguri că sunt în 
regulă. Ele te fac să devii proprietara casei mele din strada 
Port-Saint-Landry, în la Cite. Această casă valorează două 
mii de livre... ceea ce înseamnă o sumă destul de 
rotunjoară. 

Simonne luă actele şi le parcurse rapid. Preţioasele 
documente fiind puse la adăpost, ea făcu o grimasă 
dispreţuitoare care însemna în mod clar: Asta e tot? 

Jupân Mercerot înţelese şi o potoli. 

— Fii liniştită, Simonne, dacă mă vei servi cu credinţă, nu 
vei avea să te plângi de mine. Ceea ce aştept de Ia tine nu 
este nici foarte penibil, nici foarte greu. lată: vei locui în 
casă cu Flore, pe care o vei da drept nepoata ta. Şi mi-o vei 
păzi... Mi-o vei păzi astfel încât nimeni să nu se poată 
apropia de ea iară permisiunea mea. 

— Asta este uşor, într-adevăr şi puteţi conta pe mine. Mă 
gândesc totuşi că va trebui să facem o excepţie pentru 
monseniorul de Burgundia? 

— Căţea turbată! bubui jupân Mercerot, subit Curios, nu 
va trebui să faci nici o excepţie! Niciuna, auzi, ticăloasă 
mizerabilă! 

— Bine, nu vă supăraţi. Am să veghez... Dar atunci când vă 
schimbaţi părerea, ar trebui cei puţin să-i avertizaţi pe 
oameni. 

Observaţia, destul de justă îl calma pe jupân Mercerot. El 
îi dădu instrucţiuni minuţioase. Câteva zile mai târziu, Flore 
şi Simonne părăsiră în cursul nopţii incinta Palatului pentru 
a merge la acea casă din strada Port-Saint-Landry a cărei 
proprietăreasa era, prin genero-zitatea stăpânului, bătrâna. 

Simonne găsi casa mobilată cu un lux care o uimi şi ...n 
fermeca. Pentru că toate bogăţiile îngrămădite acolo rle 
negustor, care risipise aurul cu ambele mâini, deveneau 
proprietatea ei. 


A doua zi de dimineaţă, ea se duse la maestrul Gervais. 

Ea îi aduse la cunoştinţă noul loc în care nefericita tunară 
era încă o dată prizonieră. Ea trebuie că mai adăugase alte 
detalii foarte interesante deoarece bătrânul Navant se 
arăta mai generos decât în mod obişnuit. 

Jupând Mercerot rămăsese în casa lui din incinta Palatului. 

El a avut excepţionalul curaj de a nu se arăta în strada 
Port-Saint-Landry timp de două zile. A treia z| se prezentă 
în faţa tinerei fete. 

— Flore, spuse cu voce umilă şi imploratoare, vezi că mă 
ţin deoparte, nu am vrut să-ţi impun prezenţă mea 
deoarece pare că ţi-e dezagreabilă. Totuşi, copilă mea, sunt 
foarte nenorocit şi-ţi cer să ai puţină milă de mine... 
Permite-mi ca din când în când să vin să te văd.1 

— Mi-am pierdut toată încrederea în voi. Totuşi, dacă 
sunteţi într-adevăr sincer, există un mijloc ca şi mi-o 
dovediţi. 

“Care? Făcu el repede. Vorbeşte, copila mea. ŞI dacă ceea 
ce vrei nu este cu totul irealizabil, se va face. 

— Procedaţi ca un tată. Deschideţi această uşă, daţi mă 
soţului pe care inima mea 1-a ales şi voi uita, vă jur la 
rândul meu, voi uita totul şi nu voi mai vedea în voi decât pe 
cel mai bun tată. 

— Dar, Flore, din moment ce îţi afirm că cel despre care 
vorbeşti este mort... 

— Şi cu, vă afirm că nu vă cred... un singur eu vani 
domnule: descuiaţi, da sau nu? 

— Mi-este absolut imposibil. 

— Să nu mai vorbim, spuse ea. 

Degeaba s-a rugat, s-a umilit, a plâns cu I acri ira advărate 
de durere, el nu obţinu nici un cuvânt şi nici o privire de la 
ea. Plecă disperat. 

Simonne totuşi nu era satisfăcută. Averea de care 
dispunea acum, care, cu câteva luni înainte ar fi uluit-o, 
acum i se părea meschină, mizerabilă. 


Într-o frumoasă dimineaţă, ea se îmbrăcă cu cea mai 
frumoasă dintre toaletele oferite de jupân Mercerot, 
îngrămădi pe ea toate bijuteriile, încuie cu lacăte uşile şi 
obloanele şi se duse la palatul Burgundia, unde întrebă de 
Malâtre, la care fu condusă. 

Văzând-o îmbrăcată ca o bogătaşă, împovărată de bijuterii, 
Malâtre fu curtenitor, amabil, atent. 

Cu atât mai mult cu cât de Ia primele vorbe Simonne îl 
anunţă - şi cu ce aere - că acum ea trăia din rentele sale, în 
casa sa. La această noutate, Malâtre luă foc şi strigă dându- 
şi ochii uimiţi peste cap: 

— Ah! Simonne, când va străluci acea zi fericită în care 
vom celebra nunta?... Simt ca nu mai pot trăi fără tine. 

— Trebuie să-l văd imediat pe stăpânul tău, spuse eu... în 
legătură cu Flore Mercerot. 

— Ştii unde se află? întrebă vioi Malâtre, devenit imediat 
foarte atent. 

— Da, spuse pe un ton sec Simonne. Dar te previn că nu 
voi vorbi decât monseniorului personal. 

— Vino! o invită Malâtre pe loc deoarece învățase pe 
seama lui că nu va putea s-o facă să spună ceea ce ea 
hotărâtă să păstreze ascuns. 

Cinci minute mai târziu ea era admisă în prezenţa lui Jean 
lară de leamă, care, cu o voce amenințătoare 
nerăbdătoare, întrebă: 

— Tu pretinzi că o să-mi spui unde se află contesa Flore de 
Sombernon? 

— S-ar putea că da, lacu Simonne cu cea mai h h moaşă 
reverență a ei. Totul este să ştiu mai întâi cât.1 plăti 
monseniorul pentru informaţie... ceea ce este important. 

— Şi dacă te înşeli? 

— Nu m-am înşelat nici în ziua în care v-am dezvăluit 
refugiul trădătorului Passavant şi al bandej sale. Şi nu din 
vina mea nu au fost prinşi, Şi pe buna dreptate, ar fi trebuit 
să primesc cel puţin o parte din recompensa promisă. Cu 
toate astea, nu mi s-a dai nimic. 


De-abia acum o recunoscu Jean fără de Teamă, începu să 
dea mai multă importanţă vorbelor ei. Se duse săia un 
săculeţ burdugşit de o mărime respect abilă, care-l lăsă să 
cadă pe masă în faţa Simonne! După sunet, bătrâna îşi dădu 
seama că era plin cu auri Şi faţa ei brăzdată se lumină. 

— Acest sac cu aur este pentru tine dacă nu te-ai înşelat... 
o frânghie bună dacă informaţiile tale suni false, declară 
Jean fără de Teamă... Şi acum, vorbeşte. 

Bătrâna se repezi la sac pe care-l strânse la piept« ei slab, 
dar ea nu-şi divulgă secretul pentru acesta. 

— Asta nu-i tot, spuse ea, îmi pierd locul und câştigam 
bine. 

— Vei intra în serviciul meu şi-ţi voi plăti dublu la(1 de cât 
câştigai, promise Jean fară de Teamă. 

— Şi tot nu este de ajuns, reluă Simonne neostenita dacă 
se va afla că am divulgat aceasta, voi fi moartă...] Şi eu ţin 
la pielea mea! 

— Am să te apăr, spuse el. De altfel acest Passavafl de care 
ţi-e frică, nu va întârzia să cadă în mâinill mele... şi nu va 
mai speria pe nimeni. 

«Ia te uită! gândi vicleana zgripţoroaică, crede ci este 
Passavant cel care... Să-l las să creadă, astf] jupân Mercerot 
va fi scos din cauză... Şi eu aii nevoie de el.» 

Doar atunci se decise să spună că ea o păzea pe tânăra 
fată care-i fusese încredinţată de Passavant. Jean fără de 
Teamă nu mai aşteptă. 

— Să mergem imediat! făcu el pe un ton care nu admitea 
nici o replică. 

— Ei!... prea repede acţionaţi, monseniore!... Gândiţi că 
nobilul Passavant o să lase atât de uşor să-i fie răpită 
frumoasa? 

— E-adevărat! mormăi Jean fără de Teamă înciudat. Există 
Passavant... Şi el este un bărbat faţă de care trebuie să-ţi iei 
multe precauţii. Simonne îi explică atunci cum se gândea că 
această afacere ar putea fi bine condusă. 

Planul ei obţinu adeziunea fermă a lui Jean fără de leamă. 


Rezultă că în seara următoare, la căderea nopţii, în faţa 
casei lui Simonne se va opri o litieră. 

O jumătate de duzină de tineri seniori mascaţi spar-seră 
uşa, pătrunseră încasă, luară cu forţa pe cele două femei pe 
care le ba gară în litiera unde se afla chiar Jean fără de 
Teamă, fremătând de nerăbdare. 

Evenimentul nu se produse fără zgomot. Mai întâi 
deoarece răpitorii, ascultând ordinele, operară fără 
discreţie; apoi, pentru că Simonne opuse o rezistenţă 
Îndârjită şi scoase urlete capabile să aţâţe întregul cartier. 

Aceasta atrase nişte derbedei şi nişte ţaţe, care, de LilVI, 
se abţinură să intervină. 

Şi pe asta conta prefăcuta bătrână. 

Prin această apărare publică atât de gălăgioasă, Nimonne 
obţinu un rezultat dublu, aşa cum dorea: 1 - i inspire 
încredere lui Flore care nu putea să nu-i aprecieze 
purtarea ei curajoasă; 2 - să-i îndepărteze bănuielile 
jupânului Mercerot, căruia i s-ar fi relatat întâmplarea. 

Litiera porni, traversă la Cite şi l'Universite şi ieşi din oraş. 

Apoi o luă la dreapta, înconjură zidurile şi se opri în faţa 
unui mic conac care se numea castelul de Braque. 

Jean fără de leamă, care se arătase foarte respectuos 
forţându-se s-o liniştească pe tânăra fată, asigurând-o că 
guvernanta sa (era vorba de Simonne) nu o va părăsi, le 
introduse pe cele două femei în casă. El nu intră şi plecă 
după ce s-a înclinat până la pământ în faţa lui Flore. 

Numai Malâtre, care ajunsese litiera pe drum, intră. Şi nu 
mai ieşi. 

A doua zi când jupân Mercerot veni s-o vadă pe tânăra 
fată, aşa cum făcea la două-trei zile, întâlni câteva cumetre 
care-l pândeau şi fară cel mai mie menajament, se grăbiră 
să-i relateze evenimentul din ajun. Nu încetară elogiile la 
adresa lui Simonne şi apărarea ei eroică. 

Jupân Mercerot se năpusti ca un nebun în casa, pe care o 
scotoci în van tot aşa cum făcu şi cu grădina, chemând cu 
voce plângăreaţă: Flore!... Flore! când văzu că într-adevăr 


oribilul eveniment se produsese, negustorul se lăsă să cadă 
pe o bancă de piatră, îşi luă capul între mâini şi izbucni în 
hohote deplâns. 

În aceeaşi zi, Malâtre se duse Ia palatul Burgundia ca să 
dea raportul şi să primească noi ordine de la stăpânul său. 
După care, o luă pe drumul spre strada Postes. 

Cum se apropia de Petit-Pont, el nu se feri de două namile 
care, cu nasurile băgate în gulerele de la mantale, ieşeau 
dintr-un cabaret suspect din străduţa Sablons, un drum 
strâmt frecventat de borfaşi, care mergea paralel cu râul, în 
lungul lui HGtel-Dieu. 

Aceste namile erau Robin Şmecherul şi prietenul său 
Brancaillon. 

Recunoscându-l pe micul bărbat, intrară repede în cabaret 
şi traseră cu coada ochiului prin uşa întredeschisa, -i”i'i”"i' 
Mu 2 a-ti E du 

Malâtre trecu fără să-i vadă şi o luă pe pod. Atunci, Robin 
Şmecherul şi Brancaillon ieşiră şi începură să-l urmărească 
de departe. 

XIII. 

ASOCIAŢIA SIMONE ŞI MALÂTRE. | 

Zile întregi Passavant şi Talazar rămaseră închişi în 
refugiul lor din strada Feves, dormind ziua şi ieşind 
noaptea. De două sau de trei ori, ei ieşiră în cursul zilei 
pentru a merge la maestrul Gervais. O făcură cu im 
diferenţa obişnuită, fară să-şi ia vreo prevedere. 

În timpul acesta, cei doi scutieri, Brancaillon şi Robin 
Şmecherul se plictiseau. Mai întâi rămaseră prudenţi în 
locuinţă. 

Într-o frumoasă zi, când tentaţia fuse prea mare, ei ieşiră. 

Şi astfel făcură zilnic. Mergeau fără un ţel bine definit, 
târându-şi plicitseala din cabaret în cabaret. Totuşi, ei 
reveneau cu regularitate la ora la cam trebuiau să prepare 
mâncarea pentru stăpânii lor. Apoi plecau din nou. 

În cursul uneia din aceste hoinăreli l-au întâlnit pe Malâtre 
şi l-au urmărit fară o intenţie precisă. 


Noua închisoare a lui Flore avea intrarea prin strada 
Postes. După moda timpului, castelul de Braque era aşezat 
cu spatele spre stradă şi faţada spre grădina care-l încojura 
din trei părţi. în afară de uşa grea, masivă şi de o lucarnă 
strâmtă, situată în acoperiş, nu mai existau deschideri spre 
stradă. 

O cârciumă infectă se alfa aproape vizavi. Acolo se 
adăpostiră Robin Şmecherul şi Brancaillon, cu o sticlă de 
vin alb în faţă, pentru a pândi ieşirea lui Malâtre nu mai 
ieşi. Văzând aceasta, ei părăsiră cârciuma şi începură să 
studieze împrejurimile. 

Robin Şmecherul merse Ia zid. Brancaillon îi împrumută 
umerii lui puternici, pe care el se caţără. Aruncă o privire în 
grădină şi era să cadă pe spate de surpriză, atunci când îi 
recunoscu pe Simone şi Malâtre, care se plimbau încet, 
unul lângă altul, ţinându-se de mână ca doi amorezi. 

Sări uşor pe pământ, se aşeză pe o lespede şi începu să se 
gândească: «Ce dracu face aici această vrăjitoare bătrâna 
de Simonne, gângurindu-i lui Malâtre?... Dacă două păsări 
rău prevestitoare ar putea ganguri. Cum, se face că a ajuns 
o burgheză bogată, acoperită de bijuterii... care l-ar face să 
pălească pe un bijutier?» 

EI fu scos din gândurile sale de Brancaillon, care spunea 
cu o voce tulburată: 

— E timpul să plecăm, Robin. N-o să ajungem destul de 
devreme pentru a prepara dineul domnului cavaler. Şi el nu 
va fi mulţumit. Robin Şmecherul se ridică imediat spunând 
cu un aer îngrijorat: 

— Să plecăm!... Dar vom reveni, Brancaillon. Vreau să 
rezolv acesta afacere. 

Simonne, cum s-a văzut, organizase răpirea Florei astfel 
încât să nu poată fi suspectată că ar fi fost de conivenţă cu 
răpitorii. în plus, ea obținuse de la duce ca să fie însărcinată 
cu paza tinerei fete. Lucru indispensabil pentru a-i permite 
să realizeze noua trădare la care se gândea. 


În momentul în care i se păru că ar putea-o lua înainte, 
Simonne nu mai pierdu timpul. Luându-şi un aer misterios, 
ea îi puse deodată această întrebare, iubitului ei: 

— Ce-ai zice dacă ţi-aş propune o afacere care ne-ar aduce 
la fiecare câte cinci mii de livre? 

— Aş zice, făcu el simplu, aş zice... că aş accepta... Pe 
barba lui Crist, cinci mii de livre, asta înseamnă o sumă 
serioasă! 

Simonne zâmbi livid: afacerea îl atrăgea, conform 
previziunilor sale. Malâtre accepta înainte de a cunoaşte 
afacerea care i se propunea. Ea îi explică fără întârziere 
micul aranjament pe care-l imaginase. 

— Drace! făcu Malâtre, îngheţat, asta este trădare!... Ştii 
că putem să ne pierdem viaţa? 

— Nu trebuie decât să nu ne lăsăm prinşi. Şi-apoi, cinci mii 
de livre nu se câştigă aşa, dintr-o singură lovitură, fară 
riscuri. 

— Asta e sigur... şi-apoi, după cum spui, nu avem decât să 
nu ne lăsăm prinşi. 

Ezitările lui Malâtre, după cum se vede, nu au durat mult. 

Văzându-l hotărât să-i fie alătrui, Simonne îi destăinui că 
omul care va plăti foarte scump pentru ca Flore să-i fie 
predată, nu era decât vechiul ei stăpân, negustorul 
Palatului. 

Malâtre o ascultă cu cea mai mare atenţie, nu fară o 
admiraţie secretă. 

— Aşa că, făcu el după o tăcere Îndelungată, nu ar trebui 
să tratez această afacere cu jupân Mercerot?... Mie îmi va 
da banii? 

— E mai bine aşa, îl asigură Simonne. Dar voi fi acolo, voi 
asista ia întrevederile voastre pe care le voi pregăti în 
prealabil. în momentul când va plăti, vom împărţi banii. 

— Asta se-nţelege de la sine, afirmă Malâtre cil un zâmbet 
echivoc. Dar, ia spune-mi, nu putem cere mai mult de zece 
mii de livre? în definitiv, noi riscăm foarte mult. 


— Nu cred. îmi cunosc stăpânul. Ne va fi greu să-i 
smulgem o sumă atât de mare. Gândeşte-te că dacă făceam 
singură afacerea nu i-aş fi cerut mai mult de cinci mii de 
livre. Arătându-ne prea pretenţioşi riscăm să nu mai primim 
nimic. 

— Poate că ai dreptate, recunoscu Malâtre care adăugă: 
începând de astăzi, voi începe să-l caut pe negustor. 

— Nu încă, strigă Simonne. Să nu bruscam lucrurile, să ne 
luăm un răgaz. Cu cât jupân Mercerot va fi mai disperat şi 
mai nenorocit, cu atât mai puţin se va gândi dă se 
tocmească. 

Să-l lăsăm să facă el primii paşi şi astfel vom fi mai 
puternici. 

În timp ce ei îşi aranjau lovitura, jupân Mercerot se ducea 
la palatul Burgundia, nu cu speranţa de a descoperi vreun 
indiciu, ci pentru a încerca să-şi uite necazul în muncă. 
Imediat ce a ajuns, a Post chemat la duce. Jean Iară de 
Teamă era radios. îi destăinui, lară întârziere, cauza 
bucuriei care-l însufleţea: 

— Bncuraţi-vă domnule, strigă el, am regăsit-o pe contesa 
de Sombernon! Am luat-o înapoi şi de data asta, am ascuns- 
o atât de bine încât nimeni nu-i va mai 

descoperi ascunzătoarea şi nu mi-o va mai putea smulge. 

Această veste, la care era departe de a se aştepta, produse 
asupra negustorului efectul unei lovituri de măciucă. 

Pe moment, mâna i se crispa pe mânerul pumnalului pe 
care-l purta totdeauna asupra lui. O secundă viaţa lui Jean 
fără de Teamă atârnă de un fir de păr. Dar el nu-şi dădu 
seama şi reluă cu aceeaşi veselie nestăvilită: 

— Soarta m-a pus pe urmele ei alaltăieri. în aceaşi seară 
am răpit-o pe ea şi pe încă o bătrână care era însărcinată să 
o păzească de către... ghiciţi de către cine? 

Jean fără de Teamă, văzând că tace, continuă triumfător: 

— De către Passavant! 

Jupân Mercerot respiră uşurat de greutatea care-l apăsa. 


În acest timp Jean fără de Teamă, fără a intra în amănunte, 
povestea cum a pus mâna pe Flore. Termină cu o rugăminte 
care în realitate era un ordin: 

— Plec mâine dimineaţă la Saint-Denis şi voi absenta 
câteva zile. Ştiţi că momentul fixat pentru intrarea solemnă 
în Paris, se apropie. Ştiţi ce evenimente senzaţionale vor 
urma acestei ceremonii: intrat în Notre Dame ca duce de 
Burgundia voi ieşi uns ca rege al Franţei şi Burgundiei... în 
acest timp doresc ca voi să fiţi alături de contesă. Vedeţi-o 
cât mai des posibil. 

Preparaţi-o blând, cu iscusinţă, pentru rolul glorios care va 
fi al ei. Să ştie că regele va rămâne pentru ea, cel mai 
tandru şi cel mai pasionat curtezan. Aceasta o veţi face, 
sper, cam în opt zile. 

Până atunci, mă vedeţi că sunt nenorocit, bărbatul trebuie 
să cedeze locul, suveranului... n-o voi putea vedea, din 
nefericire! 

Dar voi veţi fi acolo ca să mă înlocuiţi şi acest lucru mă va 
reconforta şi mă va face să găsesc lungile ore de despărţire 
mai puţin crude şi mai puţin nefaste. 

Jupânului Mercerot îi trebui un efort puternic pentru a-şi 
înăbuşi un chiot de bucurie care urca spre buzele sale. 

— Monseniorul ştie că poate conta pe devotamentul meu 
de neclintit. 

Jean fără de Teamă îl aprobase dând din cap surâzător. 

Se aşeză la masă, scrise câteva rânduri pe un pergament, 
pecetlui cu sigiliul său propriu şi-i întinse foaia zicându-i: 

— Uitaţi ceva pentru Malâtre adăugând că trebuie să vă 
dea ascultare în toate, ca mie însumi. 

Jupân Mercerot, cu ochii strălucind de o bucurie nebună, 
înşfacă pergamentul pe care-l băgă în pungă. Ar fi vrut să 
plece imediat dar trebui să asculte cu răbdare indicaţiile şi 
recomandările suveranului său. 

În sfârşit, putu să plece. Fără a pierde un minut, încalecă 
catârca şi se duse în cetăţuia Saint-Marceau. Ajunse la 
castelul Braque, pe când Simonne şi logodnicul său 


terminau acordul comun privitor la linia de conduită în 
privinţa sa. 

Surpriza celor doi lacomi a fost mare când îl văzură sosind 
pe neaşteptae pe cel pe care se hotărâseră să-l scuture de 
bani. Malâtre mai ales se arătă foarte suspicios. Dar trebui 
să se încline în faţa ordinului formal al stăpânului, al cărui 
scris şi sigiliu le recunoscu. 

Prima grijă a jupânului Mercerot a fost să-l îndepărteze 
pentru a putea discuta nestingherit cu Simonne. 

— Vorbiţi încet!... Şi eu sunt prizonieră şi mai strâns 
supravegheată decât Flore. 

Jupânul Mercerot putea cu atât mai puţin s-o suspecteze 
cu cât ceea ce povestea corespundea cu ceea ce îi 
spuseseră cumetrele din strada Port-Saint-Landry şi cu 
puţinul ce-i spusese ducele însuşi. 

— Fii liniştită, spuse el cu un accent pătrunzător, vei fi 
recompensată cu largheţe pentru fidelitatea şi prezenţa ta 
de spirit. 

Şi tu ştii, Simonne, că-ţi voi da mai mult decât îţi promit. 
Nu ştiu acum cum te voi scoate de-aici, dar poţi fi sigură 
că voi reuşi. Pentru aceasta trebuie făcute nişte relaţii prin 
partea locului care sunt indispensabile. Printre cei care te 
păzesc vezi pe cineva care, în schimbul unei sume 

acceptabile, ar fi dispus să ne ajute? 

Ochii bătrânei se aprinseră de mulţumire; jupân Mercerot 
venise acolo unde vroia ca să-l aducă. 

— Oamenii, nu ar putea mare lucru. Şeful lor ar putea tot 
ce ar vrea. Cu ci trebuie intrat în legătură. 

— Şi crezi că va consimţi? 

— Dumneavoastră trebuie să vedeţi ce puteţi face. Nu vă 
voi vorbi despre mine, care sunt o bătrână care nu 
cutează... Dar există Flore... şi păi! este sigur că ducele o 
râvneşte... cum este sigur că dacă veţi întârzia prea mult, el 
o va dobândi... Dacă preferaţi s-o vedeţi căzând în braţele 
ducelui, e treaba voastră. 


— Ajunge! mârâi surd jupân Mercerot, care-şi strânse 
pumnii, îi voi vorbi imediat acelui om. 

O licărire de triumf trecu prin ochii sticloşi ai bătrânei în 
timp... ce un zâmbet palid rătăcea pe buzele ei. 

— Hai s-o vedem pe Flore, decise jupânul Mercerot 
ridicându-se. 

Întrevederea între negustor şi tânăra fată a fost scurtă. 
Flore stătu în picioare, dreaptă, puţin palidă şi nu-şi 
descleştă gura. Jupânul Mercerot cu o voce tremurătoare 
din cauza emoţiei, declară: 

— Eu văd, Flore că mă consideri ca pe un inamic. Totuşi îţi 
jur că intenţiile mele sunt curate. Orice s-ar întâmpla, nu te 
voi lăsa în mâinile ducelui. Dacă vrei să mă ajuţi, urmează 
instrucţiunile lui Simonne şi îţi promit că mâine, sau poate 
astă-seară, te voi smulge din ghearele sale. 

Cu aceste cuvinte, jupân Mercerot se retrase, lăsând-o pe 
tânăra fată faţă-n faţă cu Simonne. Negustorul se întâlni cu 
Malâtre pe care-l luă în grădină. După ce se asigură că nu 
putea fi auzit, atacă iară introducere: 

— Ce-ai zice, Malâtre, dacă ţi-aş oferi o mică avere? 

— V-aş întreba mai întâi ce aşteptaţi de la mine. Deoarece 
presupun domnule, că nu-mi oferiţi o avere pentru ochii mei 
frumoşi. 

— Aş vrea să le redai libertatea celor două femei pe care le 
păzeşti. 

— Se poate face, domnule, consimţi Malâtre, care deveni 
serios. Dar vă rog să remarcaţi că îmi risc capul pentru a vă 
satisface. Or, ţin la capul meu, din momentul ce nii-l am 
decât pe ăsta... Vreau să vă spun că nu va fi vorba de o 
„Mică” avere, după cum spuneţi. 

— Cinci mii de livre, Malâtre. Este o avere rotunjoară. 

— Puah! făcu micul omuleţ, capul meu valorează mai mult. 

— Zece mii! 

Malâtre rămase uluit de victoria sa. el se feri să o arate şi 
se făcu că gândeşte. Se-ntâmplă că negustorul crezu că el 
mai ezita. Se albi la faţă şi cu furie acumulată: 


— Cincisprezece mii! făcu el ca un bubuit. 

Şi Malâtre, care era gata să accepte, gândi fermecat: «Oh, 
drace!... să-l mai las, pe barba mea! O să am destul timp să 
accept atunci când se va opri!» 

— Douăzeci de mii! urlă jupân Mercerot, exasperat de 
acastă tăcere încăpăţânată. 

Atunci se întâmplă aeasta: jupân Mercerot, care suferea 
atroce despuindu-se astfel el însuşi, fu cuprins de un acces 
de furie şi luându-l brusc de gât pe Malâtre începu să-l 
strângă, scrâşnind din dinţi: 

— Douăzeci de mii de livre nu-ţi ajung, mizerabile?... 
Doreşti completa mea ruină?... Hai, vorbeşte! 

— Accept. 

Mirat de rezultatul obţinut, jupânul Mercerot îi dădu 
imediat drumul şi-şi recapătă sângele-rece. Era şi timpul, 
nefericitul Malâtre era deja violet şi-şi dăduse ochii pese 
cap. Respiră lung şi se strâmbă fără prea multă ranchiună: 

— Pe Dumnezeu, ce mână aveţi, stăpâne! 

— Iartă-mă, spuse blând jupân Mercerot, dar vezi, e vorba 
de fiica mea... în sfârşit suntem de acord?... Mă pot bizui pe 
tine? 

— Da, de o mie de ori, da, jubilă Malâtre. Totuşi, mai întâi, 
trebuie să daţi banii. 

— Cine-mi spune că o dată banii daţi, îţi vei ţine 
promisiunea? 

— Nu am nici un motiv să vă trădez. De altfel dacă aş face- 
o aţi putea să mă denunţaţi monseniorului. 

Şi cum monseniorul are încredere în voi şi cum banii vor fi 
găsiţi la mine, despre a căror provenienţă nu aş putea da 
justificări, asta ar însemna vinovăția mea. v 

— Fie, consimţi jupânul Mercerot, am încredere în tine. 

Fiind de acord asupra acestui punct important pentru 
amândoi, ei trecură la amănunte. Acestea fură repede 
hotărâte, după cum şi modul în care se va face răpirea 
proiectată. 


Jupânul Mercerot se întoarse s-o vadă pe Simonne, pe 
care o găsi lângă Flore. 

— Simonne, spuse el, evitând să se adreseze tinerei fete, 
să fiţi gata pentru a părăsi această casă mâine seară, la 
căderea nopţii. 

— Ah! se pare că sfatul meu a fost bun. 

— Da, suspină jupân Mercerot, dar mă costă foarte mult. 

— Cât? întrebă Simonne cu o curiozitate arzătoare. 

— Douăzeci de mii de livre pe care le voi plăţi mâine. 
Simonne îşi împreună mâinile extaziată, şi fremătând de 
bucurie: «Douăzeci de mii de livre!... Câte zece mii de livre 
fiecare!... dublu de cât vroiam!... Acest Malâtre este mai 
îndrăzneţ decât mine. Am fost foarte inspirată când m-am 

asociat cu el!» 

Jupânul Mercerot, după ce s-a înclinat în tăcere în faţa lui 
Flore, care părea indiferentă Ia ceea ce se întâmpla în jurul 
ei, plecă. 

Se duse să-i dea socoteală de misiunea sa lui Jean fără de 
Teamă. 

Şi ducele se arăta încântat de rezultatele pe care ministrul 
pretindea că le-ar fi obţinut. 

În timp ce jupân Mercerot era împreună cu du ce le, 
nobilul de Jacqueville, într-o sală a palatului Burgundia, 
discuta confidenţial cu nobilul de Giac. Cei doi bărbaţi 
deveniseră inseparabili. 

— Dragul meu, spunea Jacqueville fixându-şi prietenul cu o 
privire semnificativă, trebuie să-ţi relatez o expediţie la 
care am luat parte, nu mai demult decât aseară. Tot ceea ce 
îţi cer este să nu divulgi nimănui că deţii de la mine 
informaţiile pe care ţi le voi da. 

De Giac îşi dădu cuvântul de gentilom. De Jacqueville îi 
povesti atunci despre răpirea lui Flore, la care luase şi el 
parte. 

Nu uită nici un amănunt care-i părea că l-ar interesa pe 
prietenul său şi-i destăinui locul unde fusese dusă tânăra. 


Când termină de Giac, îi strânse mâna să i-o zdrobească şi 
cu un accent pătrunzător: 

— Nu am să uit niciodată ce ai făcut pentru mine, de 
Jacqueville, spuse el. De-acum încolo, vom fi împreună în 
viaţă şi în moarte! 

— Ei! bombăni prietenul măcelarilor, dând din umerii săi 
puternici lasă!... şi tu ai fi făcut la fel pentru mine! 

Se despărţiră. 

De Giac începu sa reflecteze: «Trebuie s-o avertizez 
imediat pe regină, îşi spuse, şi tocmai sunt de serviciu şi nu 
pot să absentez... Ducă-se dracului de serviciu. Cum să 
fac?... Aş putea s-o trimit pe ea... dar nu mai îmi inspiră 
încredere. Prefer să-mi rezolv singur afacerile... De fapt, 
nimic nu ne grăbeşte... Tot atât de bine, mă voi duce di 
seara, când nenorocitul ăsta de serviciu va lua sfârşit!» 
într-adevăr, în aceeaşi seară de Giac se duse la palatul 
reginei şi fu introdus pe lângă Isabeau cu care avu o 
întrevedere destul de lungă. 

După plecarea lui de Giac, Isabeau îi dădu instrucţiuni 
precise lui Sacrament care, ca de obicei, asistase Ia 
întâlnirea aceasta. 

XIV. 

AVENTURA LUI MALÂTRE. 

A doua zi, mult mai devreme decât ora fixată, Malătre, 
care era ros de febra nerăbdării, se plimba cu paşi nervoşi 
şi sacadaţi de-a-lungul zidurilor din împrejurimile capelei 
de Braque. Când îl zări în sfârşit pe jupân Mercerot călare 
pe catârcă, scoase un lung oftat de uşurare. O nelinişte îl 
tulbura totuşi: negustorul aducea suma convenită? Zări doi 
saci suspendaţi de mânerul şeii şi faţa i se lumină. 

Chiar el băgă catârca în grajd şi ajută la descărcarea şi 
transportul sacilor binecuvântaţi. 

— Sunt grei, făcu el cu un râs fericit. Aceştia cântăresc 
cam şase la opt livre fiecare. 

— Aproape, spuse jupân Mercerot cu un zâmbet 
dispreţuitor. 


Pe scări o întâlniră pe Simonne. Nici ea nu-şi mai găsea 
locul şi alerga, cum făcuse şi logodnicul şi asociatul ei, 
pentru a vedea dacă a sosit aurul. Văzând cei doi saci, avu 
un zâmbet larg şi ochii-i străluciră. 

Intrară în camera lui Malâtre. 

— Verifică dacă socoteala e bună, spuse jupânul Mercerot 
cu un oftat dureros. 

Malâtre întinse mâna spre unul din saci. Se răzgândi 
observând figura aprinsă a lui Simonne care turba pentru 
că era forţată să pară mută şi dezinteresată. 

— Am încredere în dumneavoastră spuse el. 

Şi puse sacii în fundul unui cufăr pe care-l încuie şi a cărei 
cheie şi-o băgă în buzunar, fară a remarca privirea asasină 
pe care i-o arunca Simonne. 

Jupân Mercerot îl luă pe Malâtre de guler, îl apropie de el 
şi fixându-şi ochii reci într-ai lui, îi spuse calm: 

— Pe diseară... Şi dacă vrei să mă crezi... nu cânta că mă 
trădezi. Pe diseară, Malâtre. 

— Fiţi fără grijă, domnule, la acest preţ veţi fi servit cinstit. 
V-o jur. 

Jupânul Mercerot îl văzu sincer şi avu un zâmbet de 
satisfacţie. îi făcu un semn discret lui Simonne, 
recomandându-i să-l supravegheze riguros pe Malâtre şi 
ieşi imediat, lăsând-o pe zgripţoroaică foarte fericită că nu 
trebuie să se îndepărteze până când nu va fi (acută 
împărţeala. EI se duse la Flore. 

— Flore, spuse blând, dispoziţiile mele sunt luate. în astă 
seară vei ieşi de-aici. Consimţi să mă urmezi de bunăvoie? 

— Închisoare pentru închisoare, prefer închisoare cu voi 
decât cu ducele! 

— Bine. Fii pregătită pentru astă-seară. Şi fii sigură, Flore, 
că nu vei regreta că m-ai urmat de bunăvoie. Să mi se 
usuce limba în gură înainte de a pronunţa un cuvânt, unul 
singur, care te-ar putea ofensa, copila mea. 

Se încl m a în faţa ei şi ieşi. 

În acest timp. Simonne spunea. 


— Repede, Malâtre. Mai întâi să ne facem socotelile. 

— Socotelile noastre!... socotelile noastre!... Mai întâi că 
partea ta este uşor de calculat: îţi revin cinci mii de livre. 

— Cinci mii de livre! se piţigăi bătrâna ieşită din minţi. îmi 
revin zece mii de livre. Şi-aş avea dreptul să cer mai mult. 
Eu am fost aceea cu ideea. 

— Dar, vocifera Malâtre care nu era de bună credinţă, 
deoarece mi-ai spus că nu vrei să-i ceri mai mult de cinci mii 
de livre vechiului tău stăpân, surplusul trebuie să-mi 
aparţină mie. 

— E ultimul tău cuvânt? 

— Da, declară Malâtre, vag neliniştit. 

— Bine, spuse Simonne care o luă spre ieşire. Dintr-o 
săritură, Malâtre se postă în faţa ei. 

— Unde te duci? spuse cu voce dulce. 

— La monsenior! bravă Simonne. 

— De ce? făcu Malaâtre, palid. 

— Ca să-i povestesc despre trădarea ta. 

Simone comise o gravă imprudenţă, îşi dădu seama prea 
târziu. Malâtre se întoarse repede, încuie uşa de două opri, 
băgă această cheie în buzunar şi râzând cu un râs care-i 
păru lui Simonne sinistru, care era îngrozita: 

— Nu trebuia să mă avertizezi, spuse el. Aşează-te, reluă 
el, arătându-i un taburet. 

Şi lovindu-şi dur mânerul pumnalului: 

— 'Te sfătuiesc să stai liniştită... daca nu vrei să faci 
cunoştinţa cu acesta. 

Avea o mutră atât de sălbatică încât Simone crezu că i-a 
venit ultima clipă şi se grăbi să-i dea ascultare gemând. Dar 
se gândea: «Cine râde la urmă, râde mai bine... Astă seară 
voi fi liberă. Mâine dimineaţă, monseniorul va şti totul... şi 
voi fi răzbunată.» 

Nenorocita de Simonne era ghinionistă. Malâtre, care o 
observa, îi citi gândurile în privirea rea cu care îl 
străpunse” începu să meargă în lung şi-n lat profund 
gânditor. încetul cu încetul faţa neliniştită i se lumină, ochii 


săi mici şi rotunzi străluciră, nasul i se ridică în vânt: găsise 
soluţia problemei. Venind şi plecând, el îşi pregătea 
lovitura. Sări pe nepregătite asupra lui Simonne. Cât ai 
bate din palme, bătrâna, nebună de groază, se văzu la 
pământ, legată din cap până în picioare. Ea începu să 
scoată ţipete ascuţite. Malâtre luă o bucată de cârpă şi i-o 
băgă în gură în chip de căluş. Ţipetele se transformară în 
horcăituri înăbuşite. 

Malâtre o privi un momnet cu ochii strălucind de o bucurie 
diabolică şi o ridiculiza feroce: 

— Îţi dau în grijă paza comorii noastre. Veghează bine ca 
nimeni să nu se poată apropia de acest cufăr. Pe curând, 
Simonne. 

Şi ieşi rânjind, lăsând-o pe nefericita Simonne aproape 
leşinată. 

În jurul porţii Bordelle erau grupate multe case. între ele 
se formau spaţii mici astfel dispuse pentru a permite unui 
grup puţin numeros să se ascundă şi rămânând invizibili, să 
supravegheze drumul. S-ar spune că totul era astfel aranjat 
pentru a uşura o ambuscadă. 

Într-unui din aceste spaţii, Ia căderea nopţii, puţin îaninte 
de ora fixată cu jupân Mercerot, Malâtre şi-a postat o 
jumătate de duzină de şnapani care-l urmaseră. îi părăsi 
după ce le dădu instrucţiuni. 

În timp ce Malâtre îşi conducea oamenii la posturi, 
cârciumarul acestei crâşme infecte situată în faţa intrării 
palatului, îşi văzu sala invadată de vreo douăzeci de inşi 
care intrară în grupuri de doi-trei distanţate între ele. 

Totuşi se linişti remarcând, contrar aşteptărilor că noii 
veniţi erau paşnici, se instalau fără gălăgie la mesele 
şchioape şi evitau să vorbească tare. Dar aceste observaţii îi 
fuseră distrase de sosirea celui de al douăzeci şi unu-lea 
client. 

Acesta avea alura unui gentilom. Intră în chip de stăpân 
obişnuit să comande şi să fie ascultat. închise uşa în urma 
lui, o încuie şi luă cu hotărâre cheia pe care o păstră, veni şi 


se aşeză în mijlocul sălii, lăsă să-i cadă pulpana pelerinei şi 
din profil apăru profilul sălbatic al lui Sacrament, câinele de 
pază al lui Isabeau. 

La vedera lui, cele douăzeci de animale feroce se ridicară 
în grup şi rămaseră nemişcate, înţepenite, tăcute. Ca să le 
comanzi, acestor animale feroce, nu-ţi trebuia decât 
această altă bestie feroce care se numea Sacrament. * 

Acesta, cu un gest, îi grupă în jurul lui şi le vorbi cu 
vocejoasă: 

— Iată! spuse el. După circa două ore, când toţi vor dormi, 
trebuie să pătrundem în acest palat din faţă. Nu voi merge 
împreună cu voi: sunt cunoscut acolo şi ceea ce este 
esenţial, trebuie să nu se ştie cine a dat lovitura. Dar 
deschideţi ochii. Vă avertizez că trebuie să traversaţi printr- 
un număr necunoscut de voinici care nu sunt nişte ciungi şi 
care nu fac mofturi când sunt puşi la treabă. Sunteţi 
douăzeci... şi veţi trece în consecinţă. 

O veţi lua pe tânăra fată pe care o veţi găsi şi mi-o veţi 
aduce mie... Fără să-i faceţi vreun rău! Nu uitaţi această 
recomandare. 

Cât despre ea, majoritatea dintre voi o cunoaşteţi: este 
aceea pe care trebuia s-o înecaţi în împrejurimile castelului 
Gaillard şi pe care aţi lăsat-o să scape. Cred ca de data asta 
veţi fi mai norocoşi... pentru voi... Aţi înţeles?... Binel... 
Acum puteţi bea dacă vreţi, dar în linişte şi fiţi pregătiţi 
pentru orice. 

După ce a pronunţat această alocuţiune cu vocea în 
surdină, ca un căpitan care-şi încurajează trupele în 
momentul lansării atacului, Sacrament luă un taburet şi se 
aşeză în dreptul uşii. O întredeschise uşor, şi începu, prin 
fantă, să supravegheze palatul. 

Sacrament, stând la pândă, îl văzu pe Malâtre care trecu 
iară să bănuiască ambuscada. 

Spre nouă şi jumătate, ajunse şi jupân Mercerot. Avea 
încredere în Malâtre, deoarece nu era escortat decât de doi 
oameni. 


Malâtre îl aşteptă în sala transformată în cameră de 
gardă. La semnalul convenit de negustor, îi deschise el 
însuşi. 

Imediat îl sfătui: 

— Să acţionăm repede, maestre, deoarece oamenii mei nu 
vor lipsi mult. Dacă ei revin înainte ca totul să Ile terminat, 
nu mai răspund de nimic. Pentru că, vedeţi, ar fi capabili să 
mă aresteze. 

Jupân Mercerot era mai nerăbdător decât el să termine o 
dată. 

Porni renede pe scări şi ajunse la camera lui Flore, urmat 
de Malâtre, care zâmbea ironic de graba lui. 

Tânăra fată era gata de plecare. Aşa cum spusese ea 
prefera să fie în mâinile celui care fusese tatăl ei care, cât 
de nedemn i se părea, o neliniştea mai puţin decât ducele. 

— Eşti gata? întrebă jupânul Mercerot. Bine, Vino, copilă, 
să nu pierdem timpul. 

— Şi Simonne? se nelinişti Flore. 

— S-o ia dracu! mârâi Malâtre. Unde a putut să se bage 
această nebună bătrână?... Dacă vreţi să mă credeţi, 
plecaţi, domnule. Mă duc pe-aici să văd dacă o descopăr. 

Jupânului Mercerot în fond nu-i păsa de bătrână. Elo 
trăgea pe tânăra fată. 

— Vino, îi spuse cu blândeţe. 

Malâtre se tăcu că pleacă în căutarea lui Simonne, îl 
regăsi aproape imediat pe negustor, care Ia insistenţele lui 
Flore, aştepta la corpul de gardă. 

— Simonne rămâne de negăsit, spuse cu un aer degajat: 
să plecăm repede, domnule... Merg cu voi. După această 
trădare, cel mai bun lucru pentru mine este să fug cât mai 
repede şi cât mai departe, pentru că dacă aş cădea viu în 
mâinile monseniorului, nu ar exista supliciu pe care să nu 
mă facă să-l îndur. 

Jupân Mercerot aprobă din cap. Şi cum se grăbea să o 
pună pe Flore Ia adăpost de orice atingere, dădu semnalul 
de plecare, lară să se mai ocupe de Simone. 


Cei doi mojici înarmaţi cu ciomege şi pumnale, mergeau în 
faţă. 

Jupân Mercerot şi Malâtre se plasaseră de ambele părţi 
ale fetei. Şi plecară. 

Ocoliră capela şi se angajară pe drumul care, mergând de- 
a lungul şanţului, trecea prin faţa tuturor caselor. Malâtre 
era gata să-şi lanseze fluieratul şi să pună labele pe fată. 

Din spatele uşii unde era postat. Sacrament văzuse grupul 
ieşind şi îndepărtându-se. Ştiam că avea raţionament greoi. 
Doar când grupul se pierdu în întuneric el înţelese ce se 
întâmplă şi strigă de-odată: 

— Dar, sacrament! ei o duc pe domnişoară! 

Se ridică, dintr-o săritură şi cu un gest, îşi chemă oamenii 
lângă el. Mai pierdu unul sau două minute ca să le explice 
că planul se schimbase şi că, în loc să intre în casă, acum 
trebuiau să răpească fata după stradă. 

Oamenii ieşiră unul câte unul afară. Alunecară ca nişte 
umbre de-a lungul zidurilor şi avansaseră rapid, lară ca un 
zgomot cât de mic să le trădeze prezenţa. 

Sacrament îi urma de la distanţă, în dispoziţie proastă, şi 
făcându-şi reproşuri sie însuşi pentru încetineala cu are 
acţionase. 

Cum mergea de-a lungul zidului înconjurător al capelei şi 
la cimitirului, el nu văzu cele două umbre care apăruseră 
pe coama lui. Aceste două umbre erau Robin Şmecherul şi 
Brancaillon. Nici ei nu»! văzură pe Sacrament. 

Săriră amândoi deodată. 

Sacrament simţi dintr-o dată o greutate enormă căzându-i 
pe umeri. Era Brancailln, care, fără să vrea căzuse peste el. 
Cei doi coloşi se rostogoliră împreună pe şosea. Doar 
Brancaillon se ridică imediat şi blestemând şi înjurând fugi 
după Robin Şmecherul, care, la rândul său, îşi continua 
cursa, în timp ce Sacrament rămăsese un moment ameţit, la 
pământ. 

În acest timp, Malâtre slobozise fluieratul. A fost de altfel 
singura parte a programului pe care şi-l trasase, care i-a 


fost data s-o realizeze. Se împletici dintr-o dată şi căzu în 
nas. 

Jupân Mercerot, care auzind fl;uieratul neaşteptat, se 
neliniştise, îl văzu cu uluire cum cade. 

Nici nu-şi dăduse bine seama de ce se întâmplă, că deja 
primea şi el o lovitură formidabilă în cap şi se prăbuşea 
alături de tovarăşul său. 

Flore se văzu înconjurată de cinci sau şase diavoli, înainte 
de a putea striga după ajutor, era redusă la tăcere cu o 
eşarfa legată în jurul capului. Şi se simţi ridicată cu 
precauţie, ca şi când le-ar fi fost teamă să n-o rănească. 

Totul se realizase atât de repede, atât de discret, că cei doi 
mojici, care mergeau cu vreo zece paşi înainte, nu sesizară 
nici un zgomot deosebit. în.schimb auziră foarte bine 
galopul oamenilor lui Malătre, care alergau râzând şi 
făcând gălăgie. 

Ei auziră şi, cu curaj, se strânseră lângă stăpânul lor. 

Sabaticii lui Sacrament ajunseră stăpânii locului, Iară să fi 
pierdut un singur om dintre ei. Veseli că au dus la bun 
sfârşit o expediţie care se anunţa grea şi periculoasă, 
aşteptau venirea şefului lor, mirându-se că nu-l văd printre 
ei. 

Dar nu sosi şeful lor. Un uragan se abătu asupra lor în mod 
brusc, în momentul în care se aşteptau cel mai puţin. 
Uraganul era reprezentat de Brancaillon şi Robin 
Şmecherul, care, fără un strigăt, fără un cuvânt, se 
năpustiră cu capul în jos. intrară în grămadă, lovind ca nişte 
furibunzi, lovind la întâmplare cu săbiile. 

Adevărul este ca Robin $mecherul şi Brancaillon nu ştiau 
cu cine au de-a face. Nu-şi dăduseră seama de numărul 
inamicilor pe care-i atacau. Doar când intraseră în grămadă 
au recunoscut prea târziu că ar fi făcut mai bine să se 
abţină. în rest, aceasta descoperire n-a făcut decât să-i 
exaspereze şi şi-au dublat loviturile cu furia disperării. 

Robin $mecherul şi Brancaillon înţeleseră că adversarii lor 
slăbeau. încă un efort şi vor ieşi învingători din această 


luptă gigantică începută în mod inconştient. Şi acest efort 
aceştia li-l oferiră. 

Şi cum erau pe punctul de a scoate un strigăt de victorie, 
Brancaillon căzu şi Robin $mecherul lângă camaradul său, 
doborât şi el la fel. Şi vocea lui Sacrament bubui furioasă: 

— Ei, ticăloşilor, cred, Dumnezeu să mă blesteme, că era 
să fugiţi ca nişte iepuri din faţa a doi oameni, dacă nu aş fi 
intervenit la timp. 

Recunoscând vocea şefului lor, scutierii îşi recăpătară 
sângele-rece. Cu atât mai uşor cu cât lupta se terminase. 

Sacrament, după ce i-a gratificat cu o serie de injurii, 
verifică pierderile: cinci cadavre, cinci sau şase răniţi grav, 
restul sănătoşi, mai mult sau mai puţin deterioraţi. Acesta 
era bilanţul acestei întreprinderi care începuse atât de 
bine. 

— Nu ştiu cine erau cei doi turbaţi, deoarece e întuneric 
ca în iad, spuse el admirativ, dar erau doi bravi şi aspri 
luptători. 

Morţii fură rostogoliţi în şanţ. Răniţii fura ridicaţi şi trupa, 
lăsându-i pe ceilalţi pe drum, se îndepărtă. 

Sacrament o luase pe Flore de braţ şi o călăuzea 
susţinând-Q. Tot trăgând-o, se forţa s-o liniştească. 

Totuşi Malâtre nu murise. Nici măcar nu era grav rănit. 
Fusese doar ameţit de o lovitură violentă la ceafă. 

Îşi reveni din leşin. Se aşeză penibil în fund şi după ce s-a 
pipăit bine, constată cu satisfacţie că nu are ni mic rupt în 
el. 

Îşi aruncă privirea în jurul său şi numără şapte corpuri 
întinse care se detaşau în negru pe albul drumului. 

Se ridică cu greutate şi, fără să se mai ocupe de camarazii 
de nenoroc, se târi spre conac. 

Ajuns în faţa uşii de la camera sa, se simţi cuprins de o 
presimţire ciudată. Această uşă pe care o încuiase de două 
ori, a cărei cheie o băgase în punga lui, această uşă în 
lumina torţei pe car o aprinsese şi pe care o strângea în 
mână, o văzu întredeschisă. 


EI o deschise cu o lovitură de picior şi cu torţa într-o mână 
şi pumnalul în cealaltă, se rostogoli ca un nebun înăuntru. 

Văzu imediat, pe jos, cârpa care-i servise de căluş şi 
frânghie cu care o legase pe Simonne. Dar bătrâna nu era 
acolo. 

Se aruncă la cufărul în care-şi depusese cei doi saci plini 
cu piese de aur. Era gol. Cei doi saci se volatizaseră, 
precum Simonne. 

De pe buzele lui Malâtre ţâşni un urlet prelung., «Furat!... 
Am fost furat!... Furat!... Furat!» 

Rămase un moment năuc în faţa cufărului gol. Căzuse în 
genunchi şi se ghemuise pe călcâie. Pintenii îi intraseră!n 
carne şi nici nu-i simţea. Şi bolborosea: «Calica! ticăloasa! 
mi-a luat totul! tot! tot! Sunt furat, prădat, asasinat!» 

„„„Trebui să perceapă realitatea. Simonne rămânea de 
negăsit, ceea ce demonstra că a putut să fuga... şi împreună 
cu ea, cele două zeci de mii de livre date de jupân 
Mercerot. Se lăsă să cadă copleşit pe o bancă a corpului de 
gardă unde se afla. 

Din deprimarea sa, fu scos de bătăi violente la uşa 
exterioară şi de numele său pronunţat în gura mare de mai 
multe ori. 

Recunoscu vocile a doi dintre oamenii săi. Le deschise uşa 
maşinal. 

Aceşti oameni începură explicaţiile destul de încâlcite. Ei 
se opriră şi-l priviră cu uimire. Arata ca un nebun. Dădură 
din cap tulburaţi. Mer seră în stradă şi luară corpul unuia 
dintre camarazii răniţi pe care-l aduseseră până aici. îl 
transportară şi-l întinseră pe parchet. Mai făcură acest 
drum de şase ori. După al şaselea închiseră uşa, a cărei 
cheie se afla în broasca. 

Malâtre privea ceea ce făceau, absent, din ce în ce mai 
năucit. 

Şi deodată, ochii săi mici rotunzi, posomorâţi şi înlăcrimaţi, 
când se fixară pe două din aceste corpuri întinse pe jos, se 
aprinseră de o rază de inteligenţă. Privi mai atent cele două 


corpuri care erau ale lui Robin Şmecherul şi Brancaillon. Şi 
ochii i se însufleţiră, licăriră, nasul i se ridică în vânt 
arătând o bucurie extravagantă şi se gravira spre ele 
mormăind: 

— Dar... dar...; nu mă-nşei! Pe barba mea!... este el!... 
este...!;X t'"f£:"y-;par Era gata să le pronunţe numele. 
Sângele-rece îi revenise Si se. opri la timp. 
Aruncă:W;Iprtojftip:;:-pe deasupra acestor doi oameni, 
care-l priveau miraţi, şi gândi: «De trei ori prost! era să fac 
o prostie faimoasă!... Captura valorază o mie de scuzi de 
aur şi aceşti doi şmecheri ar fi cerut-o pentru ei, dacă aş fi 
vorbit.» 

Cu vocea sa de temut, comandă: 

— Dezarmaţi-i pe aceşti derbedei... legaţi-i foarte strâns... 
Coborâţi-i în pivniţă şi încuiaţi-i de trei ori. Şi reţineţi bine 
aceasta: dacă aceşti doi indivizi reuşesc să scape... voi doi 
veţi atârna, cu frânghia de gât de un ştreang. Aţi înţeles...? 

În timp ce cei doi oameni, uluiţi şi neliniştiţi îi executau 
ordinele, Malâtre urca în camera sa. După ce a reflectat un 
timp îndelungat, el se culcă spunându-şi: «Datoria lui Robin 
Şmecherul şi Brancaillon pe care-i am prizonieri, nu voi fi 
spânzurat pentru că am lăsat să-mi scape turturica. 
Totdeauna e aşa... Restul va veni după. Cât despre Simonne 
cea dulce... încă nu am terminat. N-o să-i dau drumul... va 
trebui să-mi dea ce mi-a furat... fără de care îi voi scotoci 
maţele, îi voi mânca sufletul...! 

XV. 

REVANŞA SIMONNEI. 

Trebuie să spunem, fără întârziere, ce se întâmplase cu 
Simonne. 

Cu această ocazie se va explica şi prezenţa lui Robin 
Şmecherul şi a lui Brancaillon. 

În timp ce Malâtre şi Sacrement luau, fiecare în parte, 
decizii ca s-o reia pe Flore din mâinile jupânului Mercerot, 
două umbre se apropiau de zidul împrejmuitor al capelei 
Braque. 


Aceste două umbre erau Robin Şmecherul şi Brancaillon. 
Brancaillon purta pe umăr o scară. Aceasta le servi ca să 
sară de partea cealaltă a zidului şi avură grijă s-o păstreze. 
Trecură în grădina palatului, Robin $mecherul ascunse 

scara în boschet şi reţinu locul pentru a o regăsi cu 
uşurinţă. 

Uşile.nu erau încuiate. Pătrunseră în casă. Explorară 
parterul mai întâi. 

Urcară la primul etaj. Casa părea sigur pustie. Neliniştit, 
Robin Şmecherul începea să se întrebe dacă nu ajunsese 
prea târziu şi dacă păsările nu zburaseră. Trecând pe un 
culoar i se păru că aude nişte gemete' înfundate. Se opri şi 
ascultă. Nu se înşelase. Cineva gemea acolo, în spatele unei 
uşi. 

Încercă s-o deschidă. Era încuiată. Asta nu-L deranja. 
Scoase instrumentul său faimos. Brancaillon frecă amnarul 
şi o lumină cu o candelă pe care! avuseseră precauţia s-o ia 
cu ei. 

Uşa fiind descuiată şi deschisă, ei intrară şi o găsiră pe 
Simonne, care se târa pe jos cu greutate scoțând ţipete 
înăbuşite. O eliberară şi doar atunci o recunoscu Robin 
Şmecherul. 

Îl apucă o teamă grozavă şi urlă: 

— Micuţa?... Flore?... Unde este Flore?... Simonne îl privi 
năucă şi gemu nişte cuvinte confuze. 

— O să răpunzi, vrăjitoare bătrână?... Unde este micuța 
Flore? La rândul ei şi Simonne îl recunoscu. Ochii ei sticloşi 
sclipiră deodată, o bucurie furioasă o invada la gândul că va 
putea să se răzbune pe Malâtre, Şi scrâşni: 

— Cerul vă trimite! 

— Căţea! spuse gâtuit Robin Şmecherul, care fierbea de 
nerăbdare, te-ntreb unde este Flore? 

— O răpesc. 

— Cine? 

— Jupânul Mercerot şi Malâtre. 

— Cum? explică. Şi mai ales pe scurt. 


În câteva cuvinte, Simonne relată dubla trădare a lui 
Malâtre care, după ce o predase pe Flore jupânului 
Mercerot tocmi ndu-se cu douăzeci de mii de livre, luase 
hotărârea să pună mâna din nou pe ea pentru a o preda din 
nou ducelui, la reîntoarcerea acestuia. Ca de la sine înţeles, 
ea trecu sub tăcere rolul pe care ea însăşi îl jucase în 
această afacere cinstită şi nu pierdu prilejul de a se arăta în 
postură de victimă odios maltratată. C. ] 

Robin Şmecherul nu ascultă decât strictul necesar pentru 
a fi informat. în momentul în care crezu că este la curent, 
sări, spunând: 

— Vino, Brancaillon! 

Dar Simonne se agăţă cu disperare de el, văcărinduse: 

— Aşteptaţi un minut... timp în care să iau... Luaţi-mă... nu 
mă lăsaţi singură...!»; 

Cu o bruftuială violetă, Robin Şmecherul se degajă, o 
împinse rostogolindu-se în mijlocul camerei, şi plecă în fugă. 
Totuşi, nu era băiat rău, aşa cum vroia să pară, deoarece 
înainte de a dispărea el zări mijlocul de a-i da acea 
informaţie prețioasă pentru ea: 

— O să găseşti o scară proptită pe zidul cimitirului* 
Simonne ar fi vrut să-i urmeze. Dar ea vroia de asemeni să 
ia banii ei... ai ei şi ai lui Malâtre. 

Ea se chinui cu cufărul în care Malătre îşi depusese cei doi 
saci. Şi, bineînţeles că acest cufăr rezita, deoarece era 
încuiat. Şi Simonne se enerva, se neliniştea: «Ei n-o să mă 
aştepte! e sigur! Acest cufăr mizerabil care se- 
ncăpăţânează. Aşteptaţi-mă!» 

„„„Căută împrejurul ei o unealtă oarecare cu care să 
spargă încuietoarea. Văzu o mulţime de arme în mijlocul 
unei panoplii. Luă una şi începu să izbească în cufăr cu o 
putere de care nu se crezuse niciodată capabilă. 
încuietoarea sări, iar capacul fu aproape sfărâmat. 

Se aruncă în cufăr, dădu peste cei doi saci, îi înhaţă cu 
repeziciune, îi strânse cu gelozie la pieptul ei slab şi 
strângându-i sub mantie, ea cobori în grădină. 


Găsi repede scara pe care i-o lăsase cu generozitate Robin 
Şmecherul. în acel moment, nu-i era teamă decât de a nu fi 
surprinsă de cel pe care-l jefuise. Din acesta cauză, fără să 
se gândească prea mult, ea se grăbi să sară peste zid şi să 
treacă şi scara în partea cealaltă. Operaţiune care nu merse 
ca pe roate, deoarece era incomodată de saci. 

Dar, când se văzu singură, pierdută printre morminte, asta 
a fost altceva. Se scufundă în groază. Teroarea era atât de 
mare încât fu pe punctul de a se înapoia. 

Ea traversă drumul fugind şi se lăsă să alunece în Sanţ. 

Acolo, avu extraordinarul noroc să cadă peste cei doi 
mojici ai stăpânului său. îşi ţinură companie mutuală până 
la ziuă. 

O dată cu venirea zilei, ea fu escortată de ei până la casa 
din strada Port-Saint-Landry, unde ajunse fără oprelişti. Era 
la capătul puterilor. Totuşi nu se gândi la ea însăşi decât 
după ce a ascuns aurul şi bijuteriile în ascunzătoarea ei cea 
mai sigură. 

XVI. 

ULTIMELE DISPOZIŢII ALE LUI ISABEAU. 

A doua zi dimineaţă Sacrament se prezentă în faţa lui 
Isabeau şi la întrebarea ei mută el răspunse scurt, cu o 
satisfacţie vizibilă: 

— S-a făcut, doamnă. 

Isabeau îşi păstră mina calmă şi zâmbitoare pe care o avea 
când intrase fidelul ei servitor. Fără să pară că dă 
importanţă întrebării pe care i-o punea, spuse: 

— Ai condus-o acolo unde ţi-am spus? 

— Da, doamnă. 

Ea îşi puse faţa în palme şi se mai gândi. Apoi brusc se 
ridică şi comandă: 

— Însoţeşte-mă la rege. 

Traversară săli, grădini, ape şi ajunseră la palatul regelui. 
lpar Charles VI stătea într-un fotoliu. Avea un aer 
posomorât] descurajat, mâinile sale slabe atârnau moi, 


sprijinite de extremităţile braţelor jilţului. Ochii îi erau fără 
strălucire, fără expresie, absenţi. 

Avansând spre el, Isabeau îl scormonea cu privirea] şi un 
mic zâmbet de satisfacţie rătăcea pe buzele ei roşii. 

Văzând-o, prin ochii tulburi ai nebunului trecu o strălucire 
stranie ca un fulger. O rigidă păstrătoare a| legilor 
etichetei, Isabeau se încovoie într-o adâncă reverență, ceea 
ce făcu să nu vadă această strălucire fugitivă. 

Cu vocea armonioasă, cu accent de grijă, ea se informă, 
sau mai bine spus, ea sugeră: 

— Regele pare că din zi în zi se simte mai bine. Charles 
clătină din cap cu un aer satisfăcut, şi cu un surâs palid: 

— Da, spuse el, mi se dă să beau o apă miraculoasă care 
într-adevăr face o minune... 

Maiestatea Voastră, spuse ea cu voce învăluitoare, | nu 
uită că în curând vărul nostru ducele de Burgundia va veni 
să ne facă o vizită. Regele mai are intenţiile pe care le-a 
manifestat? 

Şi spunând aceste vorbe, ea îl fascina cu o privire 
încărcată de efluvii magnetice. 

— Da, spuse regele cu o oarecare energie. ' Charles 
continuă însufleţindu-se puţin: 

— Decizia mea este irevocabilă. Ziua când vărul nostru de 
Burgundia va intra în Paris, voi abdica în favoarea lui... Da, 
în favoarea lui!... Delfinul Charles este un fiu rău... îl declar 
nedemn ca să ne succeadă. Vreau să fie pregătite actele 
necesare pe care le voi semna în faţa curților Franţei şi 
Burgundiei reunite. 

— Actele sunt gata, sire, spuse cu oarecare vioiciune 
Isabeau. 

Regele reluă, cu un hohot strident de râs!: 

— Eu însumi, după ce voi abdica, voi dispare. Mă voi 
închide într-o mănăstire. 

— Ah! sire, asta e prea mult! strigă Isabeau cu un aer 
plângăreţ. 


— Vreau să merg la mănăstire! repetă Charles bătând din 
picior furios. 

— Niciodată nimeni nu va crede că regele, din proprie 
voinţă a consimţit să se închidă de viu în acest mormânt 
anticipat care se numeşte mănăstire. 

Şi el ţipă într-un acces de furie: 

— Aşa?... Ei bine! Ascultaţi: la Notre Dame după abdicare, 
după abdicarea solemnă, după încoronarea succesorului 
meu, voi îmbrăca rasa în faţa curţii şi a poporului. Vreau şi 
aşa va fi. Mai sunt încă rege, pe Notre Dame! Şi când 
regele spune: vreau, fiecare trebuie să se încline. Şi când, 
în faţa întregului Paris, îmi voi pronunţa dorinţa, cine va 
îndrăzni să spună că nu am făcut-o din proprie voinţă? Ce, 
pentru că sunt rege, nu voi putea să mă refugiez într-o 
mănăstire? îmi place să. merg acolo, auziţi doamnă, şi mă 
voi duce. 

— Facă-se voia regelui, spuse ea cu vocea umilă şi blândă. 
A auzit-o el? Ea nu putea spune. Brusc, el izbucni în râs şi 
se aruncă urlând în fotoliu: 

— La mănăstire!... la mănăstire cu regele nebun!... soarele 
nu trebuie să lumineze pentru el!... locul lui este în 
întunericul mănăstirii... La mănăstire cu nebunul! 

Tot timpul până când ea se retrase, fu urmărită de ţipetele 
pătrunzătoare de nebun, care repetau cu obstinaţie: la 
mănăstire! 

Înapoiată în refugiul ei secret, Isabeau rămase un timp 
mai îndelungat să viseze, cu un aer foarte serios. 

— Sacrament, spuse ea deodată, mi-am schimba gândul. 
Du-mă în strada Bon-Puits, la acea nebună. 

Şi mai mult pentru ea însăşi, explică: 

— Cu Passavant trebuie să-ţi iei multe precauţii. Dacă 
fatalitatea mă va face să eşuez în ceea ce întreprind, îmi 
rămâne nebuna. 

Două ore mai târziu litiera lui Isabeau se oprea pe strada 
Traversine, puţin mai înainte de strada Bon-Puits. 


Acolo, Isabeau cobori, îmbrăcată foarte simplu, şi sprijinită 
de braţul lui Sacrament făcu pe jos restul drumului. 

Mama lui Flore, pusă pe picioare de maestru] Gervais, 
vrusese într-adevăr să se reîntoarcă acasă. Isabeau o găsi 
în magherniţa ei ocupându-se de mărunţişuri. 

Isabeau fusese dezamăgită la început: Bonne nu o 
recunoscuse. Părea că uitase întâlnirea cu regina. Uitate 
deasemeni proiectele misterioase născocite de creierul ei 
bolnav. Numele lui Flore Mercerot pronunţat în faţa ei nu 
dezlănţui nici un sentiment supărător. 

Isabeau a fost decepţionată, dar nu descurajată. 
Răbdătoare şi tenace, începu să-i vorbească foarte blând. 

Vorbi îndelung, mai mult de o oră, se îndârji fără să 
obosească să-i trezească amintiri amorţite. Ce i-a spus, nu 
are importantă. Dar ceea ce este sigur, este că a reuşit din 
plin în opera ei tenebroasă. Când se ridică să plece, Bonne 
era în aceeaşi stare de exasperare violentă ca atunci cnd o 
lăsase prima dată după ce se întreţinuse cu ea. Memoria îi 
revenise complet şi împreună cu ea, mai feroce şi mai 
decisă ca oricând, această ură crâncenă pe care o nutrea 
faţă de fiica ei. 

Isabeau o contempla cu ochii întunecaţi, şi surâdea 
satisfăcută de opera sa. înainte de a pleca, ea vrusese să se 
asigure că a fost bine înţeleasă. 

— Fiţi liniştită, vă spun! Am înţeles totul şi nu voi uita 
nimic. Este pentru fiica mea şi asta spune totul. Sigură că 
ea nu va uita nimc şi că îi va urma cu scrupulozitate 
instrucţiunile ei misterioase. Isabeau se retrase şi condusă 
de Sacrament ajunse Ia litieră. 

Când izbuti să ajungă la poarta palatului său, îi dădu un 
ordin lui Sacrament, care plecă imediat să-l execute. 

Isabeau se încuie în refugiul ei secret şi se întinse pe un 
vraf de blănuri preţioase care-i serveau de divan. Stătu să 
viseze. Şi câteodată, pe buze îi trecea un zâmbet: era 
satisfăcută de întorsătura pe care o luau evenimentele. 


— Ei bine? făcu ea cu un aer indolent când Sacrament 
reapăru. 

— Am transmis ordinele voastre jupânului Capelouche, 
doamnă. Se va conforma. 

Isabeau aprobă din cap şi reîncepu să viseze. După un 
moment, ea îşi ridică faţa şi cu un zâmbet tăios: 

— Nu-l văd deloc pe de Giac, spuse ea. De câtva timp văd 
că i s-a cam răcit zelul în privinţa persoanei mele. Această 
frumoasă îmi lipseşte. 

— Regina doreşte s-o chem? 

— Da, spuse Isabeau căscând. Mă plictisesc... flecăreala ei 
mă distrează. 

Sacrament deschise uşa. în momentul în care ieşea, 
Isabeau adăugă indiferentă: 

— Cu acesta ocazie caută-l şi pe cavalerul de Giac, pentru 
ca să vină şi să aştepte ordinele mele într-o cameră dosnică. 

Şi cum colosul o privea în ochi pentru a înţelege 
semnificaţia secretă a acestui ordin, ea adăugă: 

— Îi vei spune că soţia lui este împreună cu mine aici şi că 
este esenţial ca ea să nu-l vadă că dă trâcoale în jurul 
refugiului meu. 

Toate aceste veniri şi plecări, lungi reverii, convorbiri, 
duraseră destul de mult. Ziua era pe sfârşite când doamna 
de Giac se prezentă în faţa reginei. 

— În sfârşit, iată-te!... Cum? trebuie să trimit ca să te 
cheme?... Mă negilijezi, frumoaso, mă părăseşti... Şimă 
plicitsesc... 

— Nu, încercă să zâmbească doamna de Giac, nu vă 
abandonez, regina mea. Dar... vedeţi... nu mă simt bine. 

— Ce plictisitor! Nu mai e nimeni aici. Curtea, gentilomii 
noştri, credincioşii noştri sunt toţi la Saint-Denis împrejurul 
ducelui, pentru intrarea solemnă a noastră care trebuie să 
aibă loc poimâine, după cum ştii. Şi mă plictisesc de 
moarte!... Şi-atunci, pentru noaptea asta, am pus la cale o 
escapadă... Numai noi două, păzite de Sacrament... Dar, 


fiindcă tu eşti grav bolnavă, văd bine, să nu mai vorbim... 
Dar este foarte plicticos! 

— Doamnă, spuse doamna de Giac, adunându-şi puterile, 
nu sunt atât de slăbită încât să nu servesc regina atunci 
când are o plăcere. 

Isabeau nu se înşela. Dar, fără-ndoială, avea motive să 
treacă peste acestea, căci, cu ochii strălucitori, tenul 
însufleţit, ea strigă vesel: 

— Adevărat!... Vei putea?... ei bine! sunt încântată! Şi 
volubilă: închipuieşte-ţi că doresc la nebunie să vizitez o 
casă misterioasă despre care mi s-a vorbit. Este, se pare, o 
veche locuinţă a unui vrăjitor care a fost suspectat 
vehement că ar fi avut legături cu diavolul. Dacă vrei în 
seara asta, la miezul nopţii, oră fatidică cum ştie fiecare, 
vom merge împreună să vizităm această casă a vrăjitorului, 
după cum este numită. 

— Dar încă nu mi-aţi spus unde se află această casă de 
temut. 

Isabeau îi aruncă o privire lungă, scrutătoare, în faţa 
căreia ea înţepeni. Şi râzând: 

— E-adevărat, uitasem...! 

După un timp, încet, lungind intervalul dintre cuvinte: 

— Este o magherniţă situată în Cite... strada... strada 
Feves. 

Doamna de Giac se ridică, palidă ca o moartă şi cu o voce 
pierdută, bolborosi: 

— Strada Feves! 

— Asta e, vii cu mine? întrebă isabeau zâmbitoare, ca şi 
când nu ar fi remarcat acea tulburare extraordinară. 

— Este un ordin? întrebă ea. € 

— Eşti nebună, frumoaso! În această afacere nu poate fi 
vorba de ordin. îţi ofer o partidă de distracţii. Eşti liberă 
să... Dar, să mă ierte Dumnezeu, ţi-e rău...! 

— Iertaţi-mă doamnă, dar vedeţi că puterea mea îmi 
trădează voinţa. 


— Da, murmură Isabeau, care părea profund mişcată, tu 
eşti precis mai bolnavă decât crezi. Du-te să te culci, 
frumoasa mea şi îngrijeşte-te bine. 

— Maiestatea voastră nu e supărată pe mine? 

— Oh! o linişti cu graţie Isabeau. nu am o inimă de piatră, 
mulţumesc lui Dumnezeu şi îmi iubesc prietenii pentru ei 
înşişi şi nu pentru mine. Mergi să te odihneşti, buna mea de 
Giac şi contează pentru totdeauna pe prietenia mea. 

În timp ce se îndepărta cu un mers împleticit, Isabeau îi 
fixa spatele cu o privire de o răceală mortală şi se gândea: 
«Ea ştia. Bănuiam eu. acum sunt sigură. Astfel ea mă trăda 
pentru Passavant! Cine ştie de cât timp?» 

„„„De îndată ce uşa se închise în urma favoritei sale, 
Isabeau se întoarse spre Sacrament şi cu o voce tunătoare: 

— De Giac? 

— Aşteaptă ordinele Maiestăţii Voastre. 

Isabeau aşteptă răbdătoare. După care, dădu ordin să fie 
introdus cavalerul de Giac. 

Întrevederea nu dură mai mult de un sfert de oră. 

Vorbiră câte puţin din toate. Doar când de Giac se înclină 
în faţa ei pentru a pleca, ea îi dezvăluia adevăratul scop al 
convorbirii: 

— A propos, spuse ea cu voce mieroasă şi învăluin-du-l cu 
o privire compătimitoare, acum câtva timp mi-aţi destăinuit 
că aveaţi unele dubii asupra fidelității soţiei voastre (de 
Giac scrâşni din dinţi). Şi v-am răspuns, cu toată 
sinceritatea, că eraţi nebun să suspectaţi pe cea mai 
devotată soţie. Acum, şi vedeţi cât sunt de necăjită pentru 
voi, sunt obligată să recunoscu că mă înşelasem şi că voi 
aveţi dreptate. 

— Aveţi milă, Doamnă, o imploră de Giac, dacă ştiţi ceva, 
spuneţi-mi. 

— Nu ştiu nimic, şi vocea i se făcu şi mai mieroasă, nimic 
pozitiv. Dar vă va fi uşor să căpătaţi o certitudine, începând 
chiar de astă-seară. Cunoaşteţi strada Feves. Ştiţi, pe 
această stradă o oarecare casă părăsită care este denumită 


casa vrăjitorului? O ştiţi. Bine. Imediat, când ieşiţi de-aici, 
mergeţi să faceţi o plimbare în jurul acestei case. Este inutil 
să încercaţi să intraţi înăuntru. N-o să reuşiţi. Aşteptaţi în 
faţa porţii. O s-o vedeţi intrând... sau ieşind pe aceea pe 
care o suspectaţi. 

— Şi dacă n-o văd nici intrând şi nici ieşind? întrebă de 
Giac care nu se mai abţinea decât cu mare greutate. 

— Ei bine! făcu ea rece, înseamnă că ne-am păcălit 
amândoi. Nu ne va rămâne decât să ne recunoaştem 
greşeala în faţa celei pe care am suspecat-o degeaba. 

— Mă duc acolo! se decise de Giac, care merse spre uşă cu 
paşi violenţi. 

Isabeau îl urmări cu privirea şi pe buzele ei rătăcea un 
surâs teribil. Ea se trânti pe divan, se rezemă comod şi 
murmură: 

— lată ocazia pentru cavalerul de Giac să se căsătorească 
cu contesa de Tonnerre cu care se înţelege atât de bine... 
Cred că nu va scăpa ocazia. 

XVII. 

STRADA FCVES. 

În aceeaşi seară,cam pe la ora zece şi jumătate, Passavant 
şi Talazar, care se-ntorseseră dintr-una din misterioasele 
curse pe care le făceau din ce în ce mai des, în măsura în 
care se apropia momentul intrării solemne a reginei 
Isabeau şi a ducelui de Burgundia, Passavant şi Talazar 
vorbeau despre dispariţia, care îi neliniştea, a scutierilor 
Brancaillon şi Robin Şmecherul, pe care în van îi aşteptau 
din ajun. 

În acel moment, cineva bătu la uşa de intrare trei lovituri 
uşoare, la intervale cunoscute. 

— Este semnalul pe ere l-am indicat doamnei de Giac, 
spuse Passavant. 

Şi cu neliniște: 

— Sărmana femeie, măcar de n-ar ameninţa-o ceva! 

Înăbuşindu-şi zgomotul paşilor, se apropiară amândoi. 
Passavant ridică vizeta de Ia uşă şi aruncă o privire în 


stradă. Nu văzu decât o umbră imobilă în faţa uşii. Deschise 
fără zgomot. 

Doamna de Giac, fiindcă ea era, alunecă vioi în cameră. Cu 
vocea tremurând de emoție, fără a pierde un moment, ea 
povesti conversaţia alarmantă pe care o avusese cu 
Isabeau. Termină spunând: 

— Nu ştiu la ce se gândeşte doamna Isabeau. dar ea vă 
cunoaşte refugiul... Nu mai sunteţi în siguranţă aici. Plecaţi, 
plecaţi, fără a mai pierde nici o secundă. 

— Aşa, spuse cu voce blândă Passavant, încă o dată nu aţi 
ezitat să înfruntaţi moartea pentru a alerga să ne preveniţi! 

Şi Talazar, accentua cu voce lui gravă şi caldă: 

— De fiecare dată când apăreţi, o faceţi ca să ne.scoateţi 
dintr-un pericol mortal. într-adevăr, doamnă, sunteţi îngerul 
păzitor al sărmanilor proscrişi care suntem noi. 

Passavant surâse aprobator. Şi le spuse decizia sa. 

— Avem ceva mai bun de făcut, spuse el rece, decât să ne 
lăsăm prinşi ca vulpea de ogari... Doamnă, întaşuraţi-vă 
mantia, vom pleca imediat. Talazar şi cu mine, vom avea 
onoarea să vă escortăm, până la domiciliul vostru. 

Ei stinseră luminire, trecură în prima sală şi se apropiară 
de uşa de la intrare. 

În acest moment, cineva bătu la această uşă. 

— E prea târziu! gemu dintr-o suflare doamna de Giac. 

Cât de încet vorbise, Passavant o auzise. Pe moment nu 
spuse nimic. îi opri cu un gest al mâinii şi se uită pe vizetă. 
Cum mai făcuse deja, el explora împrejurimile casei cu ochii 
săi siguri, obişnuiţi să pătrundă cele mai groase întunecimi. 
închise vizeta şi-i luă în a doua cameră, unde închise uşa. în 
timp ce 'Talazar aprindea lumânările, el explică cu un calm 
perfect: 

— Este Isabeau, acompaniată de Sacrament. 

— Ce veţi face? întrebă doamna de Giac, care se forţa să 
nu-ţi piardă eumpătul. 

— Să o primesc, pe Dumnezeul meu! făcu naiv Passavant. 
Nu o pot lăsa pe regina Franţei să se plictisească în stradă. 


În acest timp, în uşă se auziră bătăi mai puternice. 

— Regina devine nerăbdătoare, spuse Passavant. Şi, 
întrocându-se spre Talazar: 

— Baroane, ţi-o încredinţez pe doamna. Orice s-ar 
întâmpla ea trebuie să ajungă teafără acasă. Şi orice s-ar 
întâmpla, nimeni nu trebuie s-o vadă. 

— Am înţeles prietene, îl linişti Talazar. Ca şi tine, aş fi 
dezonorat pentru totdeauna dacă nu i-aş asigura salvarea 
înainte de orice. Veniţi, doamnă. 

Passavant aprobă din cap şi-i mulţumi cu un zâmbet. Când 
tânărul, împreună cu tânăra femeie dispăruseră în camera 
de alături, el merse spre uşă făcând să-i zăngăne pintenii. 

El recunoscu vocea înăbuşită a lui Isabeau care spunea 
prin vizetă: 

— Deschideţi, cavalere Passavant, deschideţi-i unei femei 
care nu vrea să vă facă nici un rău. 

— O femeie! replică Passavant ironic. E prea curând spus! 
înainte de a deschide, permiteţi-mi doamnă să întreb ce 
nume are aceea care... 

— Isabeau! în întrerupse regina grav. Şi fără cea mai mică 
ironie: 

— Trebuie să mai adaug şi: regină a Franţei? 

Passavant presupunea că a parlamentat destul pen-tur a 
nu fi bănuit că ar fi fost prevenit. îndepărtând bănuiala de 
el, însemna în acelaşi timp s-o îndepărteze şi de doamna de 
Giac, de care se preocupa mai mult decât de el însuşi. Se 
grăbi să deschidă şi se înclină cu acea graţie care nu-i 
aparţinea decât lui. 

— Rămâi aici, Sacrament, ordonă Isabeau. 

Şi cu acei paşi eleganţi şi care aveau un nu-ştiu-ce infinit 
de grațios şi tulburător merse spre a două cameră. Se 
aşeză într-un vechi fotoliu şubred în care, puţin mai înainte, 
stătuse doamna de Giac. 

— Cavalere de Passavant, spuse ea, ştiu de patru zile că 
sunteţi refugiat aici. Asta ca răspuns la întrebarea voastră 
de mai înainte, pentru a vă spune că dacă aş fi avut faţa de 


voi intenţiile pe care mi le atribuiaţi, nu aş fi venit eu în 
persoană... Aş fi trimis din prima zi atâţia soldaţi cu mult 
mai mulţi decât ar fi fost necesari pentru a vă aresta... 

— Regina, care este atât de bine informată, nu poate să nu 
ştie ca aici mai am un tovarăş. Baronul de Ialazar, doamnă 
s-a dat discret la o parte. 

— Nu mai aveţi şi alţi doi tovarăşi? Doi scutieri, mi s-a 
spus. 

— E-adevărat, doamnă, zâmbi Passavant, dar pentru 
moment ei sunt absenţi. 

— Mă asiguraţi, spuse Isabeau, fixându-l drept în ochi, mă 
asiguraţi că în afară de baronul de Talazar, nu mai este 
nimeni aici? 

— Maiestatea Voastră vrea să viziteze casa? Ea tăcu o 
secundă în timp ce gândea: «Nu ştie să mintă. De Giac este 
aici!... Puțin îmi pasă, mai la urma-urmei. E treaba 
cavalerului de Giac.» 

Şi tare: 

— E inutil! Am încredere în voi! Şi insistă pe aceste 
cuvinte. 

— Cavalere, spuse cu o voce tremurătoare, la ora aceasta 
trebuia să fiu la Saint-Denis, lângă ducele de Burgundia. 
Toată lumea crede că sunt acolo. Ştiţi de ce nu am, plecat 
încă? 

Rămase tăcută un moment, în faţa lui, cu privirea adâncă, 
atractivă, îndreptată asupra lui. 

Passavant nici nu clipi. Rămase închis în sine. Ai fi putut 
crede că nici măcar nu o vedea. 

— Uită-te la mine, cavalere, priveşte-mă bine. Credeţi că 
este posibil să visaţi la o frumuseţe mai deplină decât cea 
care vi se oferă în faţa ochilor acum...? 

Passavant, ca împietrit în atitudinea sa plictisită, tăcea cu 
încăpățânare. 

— Răspundeţi!... Vă oblig...! 

— Sunteţi într-adevăr, doamnă, o statuie de o 
incomparabilă frumuseţe. 


— O statuie!... Nu!... O femeie, da! Şi însuflcţindu-se: 

— Nu, cavalere, nu o statuie rece se află în faţa voastră... 
Nu, este o femeie... o femeie vie, pe care dragostea o 
încovoaie fremătătoare şi pasionată sub irezistibila ei 
presiune! Dacă nu vedeţi aceasta, înseamnă cu vreţi să o 
vedeţi cavalere. Sau că, inima voastră... 

Ea tăcu brusc, cu răsuflarea tăiată de emoția sinceră cu- 
adevărat care o cuprinsese. Isabeau reluă: 

— Spuneţi o vorbă, cavalere, şi nu voi mai pleca... Jean 
fară de Teamă va aştepta degeaba la Saint-Denis. 

Dacă devine nerăbdător, dacă se prezintă Ia porţile 
Parisului în fruntea armatei sale!... Ei bine!... Voi veţi fi 
acolo... stăpân al oraşului... stăpân al regatului!... îl veţi 
primi, cavalere... îl veţi primi în aşa fel încât nu va mai avea 
altă soluţie decât să-şi reia în grabă drumul spre teritoriile 
sale... 

Atunci îl veţi conduce... cu sabia înfiptă în spate. îl veţi 
prinde. Şi de data asta... nu o frânghie se va încolăci în jurul 
gâtului ducelui... Va fi o secure!... securea călăului, care va 
cădea pe acel gât şi care-i va trimite capul să se 
rostogolească în noroiul înroşit de sângele lui. 

«Haida-de! îşi bătu joc în gând Passavant, în fine o 
recunosc pe Isabeau... Dragostea nu poate înflori în ea 
decât cu trădare şi asasinat!» 

— Ei bine, cavalere, ce ziceţi? întrebă Isabeau îngrijorată 
să-i afle decizia. 


— Dumnezeule, doamnă, făcu Passavant naiv, spun că, fără 
a greşi, l-am avut pe Jean fără de Teamă de patru ori în 
puterea mea. N-a depins decât de mine ca să-l ucid. Şi l-am 
lăsat să plece... De ce vreţi ca astăzi să-l omor...? 

Dacă trăieşte sau moare, mie îmi e totuna. Ştiu: după voi 
există proprietăţi ale lui pe care aş vrea să pun mâna. Ce 
vreţi să fac?... Puţinul ce posed îmi este suficient şi nu vreau 
să mi-l măresc prin furt sau altă acţiune josnică şi de 
disprețuit. 

Noi nu ne putem înţelege, doamnă, din moment ce voi 
vorbiţi limba celor privilegiați şi sus-puşi, iar eu pe aceea a 
celor sărmani, de jos. 

Isabeau îl ascultase cu o atenţie pasionată. 

Îi mai rămânea o speranţă, chiar dacă părea fragilă. Se 
agăţă cu disperare de ea. 

— E-devărat, spuse ea, uitasem că nu sunteţi un ambițios. 

Se gândi în răstimp de o secundă şi spuse hotărât. 

— Ei bine, fie!... Pentru voi voi renunţa la visele de mărire 
la care ţineam ca la viaţa mea... îi voi da cu piciorul acestei 
coroane regale care-mi înconjoară fruntea. Nimic nu-mi va 
produce silă: voi merge, dacă trebuie, să-mi cerşesc pâinea 
pe drum... numai ca să fiu cu tine... Vrei?... Asta trebuie să 
fac pentru a fi în sfârşit iubită de tine? 

Passavant îşi căuta termenii suceptibili de a face mai puţin 
dureroasă, mai puţin umilitoare, lovitura pe care se vedea 
nevoit să i-o dea. 

Isabeau nu-i dădu timp de gândire. Şi dintr-odată cu ochii 
scăpărând, bombăni cu voce răguşită: 

— Tăceţi!... Ah! fiţi atent! Dacă respingeţi dragostea lui 
Isabeau înseamnă că iubiţi pe alta!... Atunci, vai de ea...! 

— Aţi spus-o, doamnă! Inima nu mai îmi aparţine, 
deoarece mi-am dat-o şi pentru că fac parte dintre aceia 
care nu şi-o mai iau înapoi. Cât despre aceea pe care o 
iubesc şi pe care voi, aţi urmărit-o mult timp cu ura voastră 
geloasă... contra ei, acum, nu mai puteţi face nimic. 


Isabeau înţelese că era irevocabil. Nu mai adăugă nici un 
cuvânt. Rămase ţeapănă, lividă cu toată viaţa concentrată în 
ochii ei pătrunzători. Şi gândea cu amărăciune 
îngrozitoare: «Nu trebuia să uit că acest viteaz este 
modelul perfect al dragostei statornice!... Pe lume nu există 
decât un bărbat capabil să fie credincios până la moarte. Şi 
acest om soarta mi 1-a adus în cale când s-a dăruit alteia. 
Mai demult ne-am izbit de Odette-Roselys, astăzi este Flore 
Mercerot care se înălţă între el şi mine. Dar el se înşeală 
când spune că nu pot să-i fac nimic celei pe care o iubeşte! 
El nu ştie că ea este în puterea mea... Odette-Roselys a 
murit... în curând Flore Mercerot va merge s-o întâlnească 
în acea lume necunoscută de unde nimeni nu s-a mai întors 
şi nici nu se va reîntoarce vreodată...!” 

Se vede că între ei continua o groaznică eroare: Passavant 
se gândise la Roselys. moartă de unsprezece ani. Isabeau, 
care nu putea concepe o fidelitate care depăşea chiar şi 
moartea, se gândise la Flore, care urma să fie victima 
inocentă a acestei neînţelegeri. 

Această decizie fiind luată, Isabeau îşi reluă calmul 
surâzător care o făcea atât de temută. Se duse spre fotoliu, 
îşi luă mantia şi cu mişcări graţioase şi-o aruncă pe umeri. 

— Este ultimul cuvânt al vostru? spuse ea. Passavant se 
înclină în tăcere. 

Îşi puse capişonul, îşi încheie mantia, se înfăşură în 
întregime şi se îndreptă spre uşă, pe care o şi deschise. 

— Mergem acasă, Sacrament, zise ea. 

Zâmbea dulce. Şi dezinvoltura mişcărilor sale era de aşa 
manieră încât Passavant putea să se întrebe dacă nu visase. 

— Voi merge deci la Saint-Denis. Spuneţi-mi cavalere de 
Passavant, veţi avea curiozitatea să asistați la intrarea 
solemnă a noastră? 

— Nu voi putea pierde o ceremonie atât de grozavă! o 
asigură Passavant cu un zâmbet puţin ironic. 

— În acest caz vă recomand să fiţi devreme în piaţa Parvis 
astfel încât să aveţi un loc bun când noi vom sosi... Veţi 


vedea un spectacol care, cred, vă va interesa. 

— Nu voi uita această recomandare, doamnă. Şi 
îndreptându-se, privind-o drept în ochi: 

— Doamnă, vreţi să-mi permiteţi să vă dau un sfat? 

— Vorbiţi, cavalere. Opiniile unui bărbat de valoarea 
voastră sunt prea preţioase pentru a nu fi ascultate cu toată 
atenţia care le este datorată. 

— Bine, deci: nu vă duceţi la Saint-Denis, doamnă. Nu-l 
mai urmaţi prea îndelung pe Jean de Burgundia. 

— De ce? întrebă Isabeau al cărui zâmbet se accentua pe 
măsură ce îngrijorarea i se insinua însuflet. 

— Deoarece, chiar dacă nu doresc moartea lui Jean fără de 
Teamă am hotărât să ruinez tot ceea ce întreprinde. Peste 
tot unde va merge, şi voi împreună cu el, mă veţi găsi în 
drumul vostru. Şi, pot s-o spun fără falsă modestie, cu toată 
puterea de care dispune, ducele nu este de talia mea. în 
această luptă inegală, pigmeul care sunt va avea dreptate 
în faţa uriaşului care este el. Jean de Burgundia în mod fatal 
va fi bătut. 

Dar soarta lui Isabeau era pecetluită. Nu fu decât o 
slăbiciune trecătoare. Ea se înălţă cu un gest de sfidare. 
Trecu pragul uşii şi, descoperindu-şi dinţii albi într-un râs 
clar: 

— În mod sigur, aveţi dreptate: sfatul vostru excelent va 
avea, poate, soarta tuturor sfaturilor, care este aceea de a 
nu fi urmate.... 

La revedere, nobile Passavant. Nu-mi uitaţi recomandarea: 
devreme în piaţa Parvis, poimâine dimineaţă! 

— Voi fi acolo, doamnă, promise Passavant. 

Şi-n timp ce ea pătrundea în întuneric la braţul lui 
Sacrament, el adăugă, dar încet, pentru el însuşi: «Şi dacă 
lucrurile se vor petrece aşa cum au fost stabilite, veţi 
regreta atunci prea târziu că am venit...!» 

XVIII. 

CASA VRĂJITORULUI. 


Passavant aruncă o ocheasă rapidă la dreapta şi la stânga 
în stradă. El întrevăzu ca un mişunat de larve monstruoase 
în colţurile umbroase. închise uşa fără să se grăbească. 

Când îl regăsi pe Milon, el fu frapat de paloarea 
extraordinară a însoţitoarei sale. Crezu că frica o tulbură în 
aşa hal. Nu-i acordă importanţă. Anunţă imediat cu cel mai 
mare calm: 

— Cred că l-am văzut pe nobilul de Giac în fruntea unei 
bande de tâlhari în faţa casei. Liniştiţi-vă doamnă, veţi 
ajunge acasă fără nici o zgârietură şi fără să fiţi văzută de 
soţul vostru ceea ce este cel mai improtant lucru pentru 
siguranţa voastră. Nu vă îngrijoraţi. 

— Nu-mi este frică de moarte, spuse ea cu o intonaţie atât 
de stanie încât îi atrase atenţia lui Passavant, care începu 
din acel moment să o supravegheze mai îndeaproape fără 
ca să pară; 

— Nu-i mai degrabă doamna Isabeau care vrea să pună 
mâna pe voi? întrebă Talazar. 

— E posibil... Cu doamna Isabeau totul e posibil. Totuşi nu 
cred. Doamna Isabeau mi-a fixat un rendez-vous pentru 
poimâine dimineaţă, la care părea că ţine enorm. Nu cred 
că ea va vrea să fiu stâlcită în bătăi în noaptea asta... în 
rest, vom şti în curând. Nu vor întârzia să ne atace. 

În timp ce doamna de Giac recădea în dureroasa ei visare, 
între Passavant şi Talazar avu loc o consfătuire foarte 
scurtă, după care, baronul dispăru. Cât despre cavaler, el 
începu să îndese metodic tot ceea ce îi cădea în mână în 
faţa uşii exterioare, ridicând repede o baricadă. 

Mişcările pe care le făcea, o scoaseră pe doamna de Giac 
din apatie. 

Ea se ridică şi cu voce joasă spuse: 

— Aşa, vă veţi risca din nou viaţa pentru mine? 

— Şi voi, v-aţi riscat-o pentru mine. 

— Nu este acelaşi lucru! suspină doamna de Giac. 

— De unde v-a mai venit şi asta? făcu el naiv. 


În acelaşi timp el tara un cufăr pe care patru oameni de 
talie mijlocie cu greu l-ar fi putut ridica. 

— Înţeleg, murmură doamna de Giac. Şi adăugă: 

— Unde este nobilul de Talazar? 

Imediat se auziră nişte lovituri înfundate, distanţate 
regulat, care păreau că vin din adâncurile pământului. 

— Le auziţi? făcu Passavant râzând senin. Este Talazar 
care lucrează pentru voi. 

Doamna de Giac rămase un moment gânditoare. Passavant 
contemplă cu un aer satisfăcut enorma îmbulzeală de 
mobile care se înălța în faţa uşii: 

— Priviţi o treabă bine făcută, spuse el. Aceasta va ţine 
bine zece până la cincisprezece minute. Dincolo, acum..., 
veniţi doamnă, vă rog. 

Doamna de Giac îl urmă în a doua cameră. Acolo, 
Passavant se apucă să înalțe în faţa uşii o a doua baricadă. 
Doamna de Giac îl ajuta în tăcere. Când şi aceasta fu 
terminată: 

— Să urcăm la primul etaj, spuse Passavant Acolo, 
fereastra se afla deasupra uşii de la intrare. 

Merse drept la ea. în linişte, el desfăcu barele care ţineau 
obloanele lăsate astfel încât o simplă împingere cu mâna să 
permită a fi deschise când va veni momentul. Acestea fiind 
făcute, el aranja în jurul ferestrei o jumătate de duzină de 
taburete masive şi câteva obiecte diferite, printre care o 
masă enormă de marmură pe care o puse în echilibru pe 
pervazul ferestrei. 

— Cavalere, spuse dintr-odată doamna de Giac, trebuie să 
vă avertizez cu nu am pierdut nici un cuvânt din discuţia pe 
care aţi avut-o cu doamna Isabeau. 

— Asta nu are importanţă, doamnă. 

Doamna e Giac păru să ezite o secundă, şi, hotărându-se, 
cu vocea tremurând de emoție: 

— l-aţi spus doamnei Isabeau că nu aţi putea-o iubi 
deoarece... inima voastră... este dăruită altcuiva. 

E-adevărat cavalere? 


— Eu nu mint niciodată, doamnă. Ceea ce i-a m spus 
doamnei Isabeau este expresia purului adevăr. 

Cu un suspin refulat, ea murmură: 

— Aşa trebuie să fie! 

— Vedeţi în aceasta ceva de natura să vă supere? întrebă 
cu aerul său naiv Passavant > $% 

— Nu, cavalere, nu, oftă doamna de Giac. Dar mă 
mâhneşte... deoarece... vă iubesc, cavalere... Oh! nu luaţi 
această atitudine care mă îngheaţă. Simt nevoia să-mi 
descarc sufletul lovit care ameninţa să mi se spargă în 
piept... Lăsaţi-mă să vorbesc... Dragostea mea vă 
surprinde, într-adevăr?... Nu ghiciseţi aceasta? 

Passavant, încremenit într-o răceală voită, fără un cuvânt, 
fără un gest, părea că aşteaptă nu se ştie ce lucru sau 
cuvânt. 

Doamna de Giac îşi şterse lacrimile şi forţându-se să 
zâmbească îi spuse: 

— Acum s-a terminat; vedeţi... surâd. 

Şi reuşi aceasta, într-adevăr, printr-un efort admirabil de 
voinţă. 

— Lini ştiţi-vă cavalere, nu voi mai repeta niciodată cele ce 
v-am spus. Voi dispărea. Nu mă veţi întâlni niciodată în 
drumul vostru. Totuşi, lăsaţi-mă să adaug numai aceasta: 
aceea pe care o iubiţi nu poate fi decât o tânără fată pură şi 
castă, demnă din toate punctele de vedere să fie iubită de 
fiinţa de excepţională frumuseţe care sunteţi. 

Atunci Passavant se ridică, se înclină în faţa ei şi cu 
gravitate blândă îi zise: 

— Vă voi spune ceea ce m-am ferit să-i spun doamnei 
Isabeau. lată: niciuna, în afară de voi, nu este demnă de a fi 
iubită. Şi v-aş iubi... dacă aş mai avea suflet. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Şi Passavant, cu vocea schimbată, îndepărtată, cu o 
amprentă de o inexprimabilă dulceaţă: 

— Aceea pe care am iubit-o tot timpul... aceea pe care o 
iubesc... este Roselys soţia mea... Să nu fiţi geloasă, 


doamnă... Roselys doarme de unsprezece ani somnul de 
veci într-un cimitir sătesc din Val-Gerard... lertaţi-mă, 
doamnă, că nu pot să vă ofer inima mea... dar, vedeţi... 
moarta a păstrat-o între micuţele ei mâini împreunate... 

Doamna de Giac tăcu. Doar se aplecă, luă mâna 
cavalerului şi o duse cu blândeţe la buzele ei. 

Passavant o luă în braţe şi depuse un sărut cast pe fruntea 
ei: 

— Veţi fi sora mea mult iubită, spuse el. 

— O soră în faţa căreia veţi putea plânge fără 
constrângere şi care, pentru a văconsola, vă va vorbi 
despre ea. 

Baronul de 'Ialazar veni ca să anunţe bucuros: 

— Am terminat, cavalere. 

Passavant îşi recapătă instantaneu toată libertatea de 
spirit. 

— Bine, spuse cu cel mai profund calm. Plecaţi fără a 
pierde vreo secundă. Mă însărcinez să-i ţin până la 
reîntoarcerea voastră... Dacă nobilul de Giac decide să 
atace, ceea ce mă face să mă îndoiesc, pentru că iată a 
trecut deja o jumătate de oră de când doamna Isabeau a 
plecat... şi încă nu a dat nici un semn de viaţă. 

— Deoarece, observă Talazar, aşteaptă să iasă doamna. 
Nobilul de Giac este un om prudent. Dar când va vedea că 
nimeni nu iese, atunci va acţiona. 

— Trebuie că aveţi dreptate, spuse Passavant. Aşa că, 
prietene, plecaţi cât mai repede... şi reveniţi totuşi. 

Imediat coborâră la parter. Mergând, Passavant îi dădu 
doamnei de Giac toate indicaţiile necesare pentru ca ea să-i 
găsească şi să vină la ei. Pentru că era de înţeles că ei nu ar 
mai fi putut să continue să locuiască în casa vrăjitorului, 
acum când Isabeau ştia că le servea ca refugiu. Se 
hotărâseră să meargă să se ascundă la palatul Passavant. 

În timpul cât cei doi bărbaţi căutau s-o facă pe doamna de 
Giac să scape din plasa ţesută în jurul casei, să revenim la 
soţul ei, nobilul de Giac. 


Părăsind-o pe Isabeau, de Giac se dusese imediat la 
locuinţa sa din strada Saint-Antoine. Doamna de Giac, 
pretextând că se simte rău, se retrăsese în camera ei. De 
Giac se ferise să se ţină după ea. Dar stătea, să 
supravegheze uşa acelei camere. Dură mult timp. Patrulând 
prin faţa uşii, de Giac se gândea. Dintr-o dată îi veni o idee: 
«Ce vreau, mai la urma-urmei? S-o împiedic să-şi 
întâlnească curtezanul? Nu, pe dracu! Ceea ce vreau este s- 
o prind asupra faptului. pentru a mă debarasa în sfârşit de 
ea!” 

„„„Pe scurt, de Giac ajunse în strada Feves câteva minute 
înainte de plecarea reginei. Ascunse pe oamenii săi prin 
colţurile clădirii şi aşteptă. Îi văzu ieşind pe Isabeau şi 
Sacrament. Nu-l recunoscu pe Passavant rămas în cadrul 
întunecat al uşii. Dar se convinse când o auzi pe Isabeau 
spunând: 

— La revedere, cavalere Passavant. 

Îşi spuse atunci că Isabeau, care se arăta atât de 
binevoitoare faţa de acest bărbat, pe capul căruia se pusese 
un preţ, era capabilă să-i interzică cu desăvârşire să 
întreprindă ceva contra lui. Ori, în timp ce se afla aici, el nu 
vedea de ce nu ar împuşca doi iepuri dintr-o data, scăpând 
şi de frumoasă şi de curtezan. Şi se ascunse. 

Isabeau trecu. Când se îndepărtă, de Giac chibzui: «Casa 
nu are altă ieşire, îţi spuse el, decât cea pe care o păzesc. 
Ce dracu! ea trebuie să se decidă să iasă!... Atunci nu voi 
avea altceva de făcut, decât s-o prind. Cât despre 
blestematul de Passavant, mă voi ocupa pe urmă de el. 
înainte de toate ce este mai important este ca ea să nu-mi 
poată scăpa.» 

Şi aşteptă. Trecură mai mult de două ore. 

Nerăbdarea luă locul prudenţei. Pe la ora unu dimineaţa, 
de Giac, exasperat, se decise să bată la uşă. Mai întâi o făcu 
cu oarecare discreţie. Nu i se răspunse. Bătu mai tare. 
Acelaşi rezultat negativ. Atunci începu un bubuit 


neîntrerupt de ciocan manevrat cu toată puterea. Şi cum nu 
binevoi nimeni să răspundă, de Giac, beat de furie, urlă: 

— Ieşiţi, doamnă, repetă de Giac pe care furia îl sufoca. 

De această dată, de la etaj întâi îi răspunse o voce 
batjocoritoare, pe care de Giac o recunoscu ca fiind cea a 
lui Passavant. 

— Vai! cine face această gălăgie infernală? 

— leşiţi doamnă, repetă de Giac. 

— Mi se pare că recunosc acest grohăit de purcel care 
caută să imite vocea omenească, ironiza în continuare 
Passavanit. 

— Pe sufletul tatălui meu, este acel măcelar dezagreabil, 
acel hoţ de drumul mare pe nume de Giac! Rânji Talazar. 

— Nobile de Passavant, ţipă de Giac, regăsindu-şi o clipă 
sângele-rece, deschideţi!... în numele regelui! 

— în numele meu! urlă Passavant, spală putina imediat... 
dacă nu vrei să fii ucis. 

— Atunci voi sparge uşa, scrâşni de Giac. 

— Cum vrei. Numai că o să te arzi. 

De Giac îşi luase măsurile lui, deoarece, la ordinul său, opt 
dintre oamenii lui avansară în cadență, ducând o grindă 
enormă. 

— Haideţi, comandă de Giac. 

Oamenii se apropiară de uşă, balansară berbecele. 

Instantaneu, la primul etaj, obloanele se deschiseră cu un 
zgomot asurzitor. Masa de marmură pe care Passavant o 
plasase în echilibru pe pervazul ferestrei basculă în acelaşi 
timp în vid şi căzu în plin asupra grupului care se agita sub 
fereastră. Şi această masă lungă, lată, groasă de aproape 
un picior, era masa de operaţii a maestrului Gervais de care 
se servise mai demult, în timpul când era vrăjitorul Saâtano. 

Formidabilul instrument distruse tot ce întâlni în cale. A 
fost o explozie de urlete, planşete, horcăieli. 

— V-am prevenit, lansă cu răceală Passavant. 

— Reîncepem, spumegă de Giac. 


Cu curaj, dar mai precauţi, alţi oameni luară grinda şi 
încercară să se apropie de uşă. Nu făcură nici doi paşi. 

Unul după altul, căzură două taburete enorme pe 
morman. Doi oameni căzură. 

— Ho! drace! ţipă unul dintre supraviețuitori, aici nu mai 
este un joc! 

— Bate grindina prea des! Nu putem să ţinem piept! 
mormăi altul. 

Obloanele se închiseră din nou, ceea ce însemna că atât 
timp cât nu se vor apropia, ostilitățile vor înceta. 

Astfel înţelese de Giac, care pierduse în scurt timp şase 
oameni. Aşa, nu va dura prea mult până când va rămâne 
singur. 

Nu mai reînnoi atacul. începu să chibzuiască. După aceea, 
dădu un ordin. Cinci sau şase oameni plecară alergând în 
direcţia portului Saint-Landry. 

Mai trecu câtva timp. 

De cealaltă parte a străzii, de Giac şi oamenii săi nu mai 
dădeau nici un semn de viaşă. Se putea crede că plecaseră. 
Passavant şi Ialazar ştiau că sunt aici totuşi pentru că-i 
vedeau agitându-se confuz din când în când. Păreau, totuşi 
că au renunţat la un nou atac. 

Înţeleseră curând ce însemna această aparentă 
inactivitate. 

Nori de fum imperceptibili începură să pătrundă încet în 
cameră. în obscuritatea în care se aflau, nu-i zăriră la 
început. Dar mirosul îi preveni. 

— Ia uite, zise Passavant, acest de Giac nu este atât de 
prost precum îl credeam. 

— Vrea să ne afume, spuse Talazar. 

— Ca pe puii de vulpe, nici mai mult nici mai puţin, în 
curând, fumul pătrunse în vălătuci deşi. Aerul deveni 
irespirabil. Apoi izbucniră flăcările care deveniră 
îngrijorător de intense. 

— Cred că a venit timpul să plecăm de-aici, zise Talazar. 


Era mai mult decât timpul. Văzură când puseră piciorul pe 
scară. Această scară ardea. îitfăşurându-se în mantile, 
reţinându-şi respiraţia, se aruncară cu capul aplecat în 
cuptor. 

Ajunseră la parter. Mantilele erau puţin pârlite, dar ei nu 
aveau nici o arsură. De data asta nu mai întârziară. Se 
năpustiră în pivniţă. Acolo respirară. Din pivniţă-n pivniţă, 
reuşiră să ajungă în strada Juiverie care se-ntindea în 
paralel cu strada Feves. 

Fără să se grăbească, ca nişte inşi singuri pe ei, mer-seră 
Ia portul Saint-Landry. Talazar detaşă o luntre spunând: 

— Este aceeaşi care mi-a servit s-o duc pe doamna de Giac 
şi cei doi servitori ai ei pe care i-am luat în trecere. 

Luară contact cu pământul în piaţa Greve şi urcară pe o 
scară care cobora în râu, nu departe de Port-au-Foin, între 
morile lui Hugues Restore şi cele de la Temple. 

O jumătate de oră mai târziu, se aflau la adăpost acasă la 
ei, într-o cameră a palatului Passavant care era situat pe 
strada Saint-Martin în faţa pensiunii Truie-Pendue. 

În timpul acesta, casa maestrului Gervais ardea. Şi vecinii, 
care în timpul încăierării nu se arătaseră, văzându-se acum 
ameninţaţi direct, ieşiră grămadă cu găleți, ceaune şi oale. 
Se siliră cât putură să apere de nenorocire locuinţele 
vecine. Şi reuşiră. 

De Giac rămase acolo până când a văzut casa prăbuşindu- 
se. 

Consimţi să se îndepărteze doar când din casă nu rămase 
decât o grămadă de dărâmături care ardeau lent. 

Ajuns acasă, înainte de culcare, de Giac vru să viziteze 
camera soţiei sale. Bine dispus, porni spre acea cameră. 
Intră cu zgomot mare, aprinse o lumânare şi rămase pironit 
pe loc, stupefiat: 

Doamna de Giac, pe care o credea calcinată sub ruinele 
casei incendiate se înălţase în patul său, vie, şi protesta 
indignată: 


— Ce este?... ce se întâmplă?... Aţi turbat, domnule, de vă 
permiteţi să pătrundeţi în acest mod la mine? Ar trebui să 
zăvorăsc?... să-mi pun pază? 

— Scuzaţi-mă! se bâlbâi de Giac fără să ştie ce spunea. 
Eu... cred că ne-am înşelat. 

— Sunteţi beat, domnule!... Mergeţi la culcare în camera 
voastră şi lăsaţi să se odihnească o biată bolnavă! 

De Giac nu aşteptă să-i spună de două ori... leşi 
poticnindu-se ca şi când ar fost beat de-adevărat. Această 
lovitură în spă iman tor de imprevizibilă, de neînțeles, îl 
doboriî. Fugi ca un nebun în camera sa, unde se încuie de 
două ori. 

Această groază superstiţioasă, până la urmă, i se risipi. îi 
reveni sângele-rece. începu să meargă prin cameră, 
gândind: 

— Asta, nu a plecat de-acasă?... Nu era în casa 
vrăjitorului...? 

Pe sângele lui Christos!... Doamna Isabeau s-a păcălit!... 
Păcat!... O ocazie minunată a fost pierdută...! 

XIX. 

INTRAREA SOLEMNĂ A LUI ISABEAU DE BAVICRE ŞI A 
LUI JEAN DE BURGUNDIA ÎN PARIS. 

Soarele, un soare strălucitor, ilumina ziua fixată pentru 
această intrare solemnă atât de mult amânata şi care, de 
cincisprezece zile era subiectul tuturor conversaţiilor. 

În momentul în care cortegiul se înfăţişa în faţa porţii 
Saint-Denis pe unde, conform obiceiului, trebuia să 
pătrundă în oraş, toată populaţia masată pe parcurs, 
aştepta fremătând de nerăbdare şi de speranţă, gata să-i 
aclame pe regină şi pe duce. 

În faţa cavalcadei veneau solii care purtau în lănci 
steagurile cu armele Franţei şi Burgundiei şi care sunau din 
trompete. 

În spate şi pe părţi, arcaşii pedeştri şi călări, însărcinaţi să 
repingă poporul, operaţie care se făcea prin lovituri de 
ciomege. Venea apoi domnul mareşal de Chastellux în 


fruntea soldaţilor săi, purtând toţi însemnele de Burgundia. 
Apoi domnul mare maestru al arbaletierilor urmat de două 
companii înşirate pe două rânduri care îi încadrau pe 
principii, marii baroni, cavalerii precedaţi de stindardele 
lor, încălecaţi pe cai de luptă cu bogate căpestre. 

În spate, Jean fară de Teamă călare şi Isabeau într-o litieră 
deschisă, minunat pictată şi împodobită. Apoi urmau 
mulţimea seniorilor, a înalţilor demnitari, a doamnelor 
nobile în litiere la fel de luxos împodobite ca şi cea a 
reginei. Şi multitudinea pajilor, scutierilor şi a însoţitorilor. 
în fine o armată de mai multe mii de oameni de arme, 
comandată de mareşalul de l'Ile-Adam şi de amiralul de 
Lens, trebuia să închidă marşul. 

În aclamaţiile mulţimii cortegiul avansa pe strada Saint- 
Denis, luând-o spre poduri. Şi atunci agenţii reginei şi ai 
ducelui, împrăştiaţi în mulţime, îşi descărcară bateriile: 
pentru a remedia mizeria generală şi a ţine piept 
inamicului, trebuia un rege sănătos şi viguros. Acest rege 
nu putea fi decât Jean de Burgundia. 

Charles VI, cât era de bolnav, a înţeles atât de bine, încât a 
decis să se retragă într-o mănăstire şi-l desemna pe ducele 
de Burgundia ca succesor al său. 

Asta a fost noutatea care s-a propagat dintr-o dată cu 
viteza fulgerului. 

Emisarii lui Isabeau au ştiut să găsească argumente, 
dintre care cel mai important a fost că regele era stăpân şi 
că dacă-i plăcea să se retragă şi să indice succesorul său, 
nimeni nu putea să obiecteze ceva. Şi dacă ne amintim că în 
vremea aceea voinţa regelui plana deasupra tuturor legilor, 
trebuie să convenim că argumentul trebuia să dea roade. 
Şi-ntr-adevăr a dat. 

Atunci când Jean tara de Teamă a ajuns la Châtelet, 
mulţimea urma docil pe oamenii ducelui şi ai reginei care 
dirijau mişcarea şi striga împreună cu ei. 

— Sire duce, fiţi regele nostru! 


Totuşi, nimeni, nici chiar printre cei mai hotărâți oameni ai 
ducelui nimeni nu îndrăznea să strige st vântul definitiv 
care ar fi risipit orice echivoc şi după care ar fi trebuit, din 
necesitate, să se treacă la acţiune, oricât de temut ar fi fost. 

Isabeau, ea îndrăzni. 

Ridicată dintr-odată, în picioare în litieră, întoarsă spre 
Jean fără de leamă, ea lansă cu voce tare: 

— Trăiască regele Jean! 

Un moment inapreciabil, se lăsă o tăcere de moarte 
asupra mulţimii. Isabeau, într-o atitudine de provocare şi 
Jean de Burgundia, palid, contractat, schimbară o privire 
rapidă, speriată la duce, plină de siguranţă la regină. Şi în 
acelaşi timp, un strigăt formidabil se rostogoli, se umflă, se 
ridică şi izbucni ca un tunet: 

— Trăiască regele Jean! 

Isabeau zâmbi, Jean fără de 'Teamă scoase un enorm 
suspin de uşurare. 

Elanul se pornise. Era clar că mulţimea va urma toate 
impulsurile care i se vor da. Şi o dovedi susţinând prin 
strigătele sale pe partizanii ducelui, care, ascultând de un 
cuvânt de ordine ceru încoronarea imediată a celui care se 
dădea drept rege. 

Jean fără de Tleamă dădea impresia că ezită. Şi de aceea, 
mulţimea deveni mai presantă. încă puţin şi l-ar fi rugat în 
genunchi. Şi, mimând tulburarea, confuzia, folosindu-şi 
arta, el strigă. 

— O vreţi, prietenii mei? 

— Da! da! vocifera mulţimea. La Notre Dame! 

— Ei bine! Facă-se voia voastră... La Notre-Dame! Cu 
strigăte de bucurie şi aclamații fără sfârşit fură primite 
aceste cuvinte. 

Jean fără de Teamă descăleca şi urcă în litieră lângă 
Isabeau. Isabeau, care regizase până în celei mai mici 
amănunte această punere în scenă a acestei comedii 
formidabile, decisese aşa. Avea motivele ei pe care ducele 
nu căutase să le pătrundă. 


— Când vă spuneam eu, duce, că nu aveaţi decât s-o doriţi 
ca să deveniți rege! îi spuse ea cu voce joasă, fizându-l cu o 
privire serioasă. 

Şi ducele radios, pe acelaşi ton: 

— M-aţi ajutat puternic, doamnă, trebuie s-o recunosc. în 
acest moment orice cuvânt de recunoştinţă ar fi deplasat La 
timpul ştiut acţiunile mele vor dovedi această recunoştinţă. 

La intrarea în strada Neuve, care da în Paris chiar în faţa 
portarului central al Notre Dame, se ridica un eşafod. 

Chiar în centrul pieţii, la distanţă egală între biserica şi 
eşafod, se opri litiera regală. 

Datorită unui semn imperios al lui Isabeau, doamnele de 
onoare care se aflau lângă ea în litieră, coborâră. Se făcu 
un cerc larg în centrul căruia litiera rămase izolată. 

Numai Sacrament, ţeapăn în şa, rămase la portieră, lângă 
stăpâna sa. 

Numai el putea să audă ce se vorbea. Dar Sacrament nu 
vedea şi nu auzea decât ce vroia Isabeau să vadă şi să audă. 

Regina se întoarse cu faţa la eşafod. Ceea ce îl obligă şi pe 
duce să facă la fel. 

Isabeau îl privea serios şi avea acel aer indescifrabil sub 
blândeţea ei surâzătoare care devenise o a doua fizionomie 
a el. 

Între ei se instala un moment de tăcere încărcat de 
ameninţări. 

În sfârşit Isabeau vorbi, cu vocea ei dulce şi armonioasă. 

— Am aranjat totul. Fiecăruia i-am dat rolul. Am prevăzut 
imposibilul: un aces de luciditate al regelui, o rezistenţă 
neprevăzută din partea lui. Şi am adus, ascunsă în sân, 
otrava care îl face ascultător în faţa dorințelor mele. Totul 
este în aşa fel calculat încât nimic, nici măcar o intevenţie 
divină nu poate să vă împiedice să fiţi rege. 

— Ei, doamnă! făcu ducele cu un început de nerăbdare, e 
de la sine înţeles!... Am văzut totul la momentul potrivit! 

— Nu mai cred în jurămintele voastre, spuse ea, de când 
mi-aţi făcut unul care era fals. V-am demascat, duce. Când 


vă voi acoperi cu purpură, veţi gândi că Isabeau e prea 
pretenţiosă. Atunci nu va trebui decât să faceţi un semn 
pentru a condamna la moarte pe aceea care a fost atât de 
naivă să creadă în jurămintele voastre... Nu vă îngălbeniţi! 
Lăsaţi-vă sabia în linişte... Spuneţi-vă simplu că Isabeau 
este una dintre acelea care nu se lasă trasă pe sfoară... 

Duce, iată întrebarea mea clară şi precisă: când ne vom 
uni prin legăturile căsătoriei? răspundeţi, duce. 

— Dar, doamnă, se înspăimântă ducele întunecat, în 
momentul în care Charles VI va fi mort şi Marguerite de 
Hainaut, soţia mea, va fi repudiată şi deci, când amândoi 
vom fi liberi. 

— Toate acestea vor dura, duce. 

— Dacă voi cunoaşteţi o metodă mai rapidă, spuneţi-o, 
doamnă. / 

Isabeau înţelese prea bine ce era în mintea lui. Surâse 
blând. încet, scotoci în cursaj şi scoase un pergament. 

— Iată, spuse cu nestrămutata-i blândeţe, iată bula papei 
care anulează căsătoria mea. 

Această lovitură pe care n-o prevăzuse, era teribilă. El fu 
zdrobit. 

Şi atunci Isabeau, tot zâmbind, îl termină: 

— lată şi altă bulă care desface căsătoria voastră. 

Şi cum făcuse şi mai înainte, îi întinse un al doilea 
pergament. 

Ducele, prăbuşit, îl luă, îl desfăcu cu mişcări de automat. 

Şi după ce-l parcurse, după ce se convinse că era autentic, 
horeai: 

— Dar, doamnă, în definitiv ce doriţi? 

— Vă voi spune, duce, făcu Isabeau îndreptându-se. Vreau 
(ea insistă asupra acestui cuvânt) vreau ca după destituirea 
regelui să fie celebrată căsătoria noastră. În aşa fel încât să 
fiu încoronată regina în acelaşi timp cu voi când veţi fi uns 
rege. 

Şi cum ducele tăcea şi îşi chinuia mânerul spadei, se uita 
la ea cu ochii rătăciţi, pradă uneia din acele furii reci, care 


atunci când fac explozie, se exprimă prin gesturi care ucid: 

— Fiţi atent, făcu ea cu un mormăit teribil, momentul este 
înspăimântător pentru voi. Ceea ce am făcut pentru voi 
poate fi şi distrus. Un gest al acestei mâini vă poate arunca 
în prăpastie. Puteţi să mă înjunghiaţi, duce. aşa cum aveţi 
de gând... Nu-] veţi împiedica pe Sacrament să arate 
acestei mulţimi un al treilea pergament pe care i l-am 
înmânat. Şi acest pergament este dovada palpabilă, de 
netăgăduit a sacrilegiului pe care l-aţi comis căsătorindu-vă 
cu Laurence d'Rm brun în timp ce soţia voastră Marguerite 
trăia. Este dovada uciderii comise de voi asupra lui Roselys 
de Passavant, fiica voastră, otrăvită de voi. 

Ea întinse ambele braţe într-un gest tragic şi reluă: 

— V-am adus şi oprit aici, între această biserică şi acest 
eşafod pentru a vă spune aceasta: aici, la stânga este 
biserica din care veţi ieşi uns rege... cu condiţia că vom fi 
mai întâi căsătoriţi. La dreapta, este eşafodul şi călăul... Ce 
alegeţi?... Mergeţi Ia stânga sau la dreapta? 

Jean fără de Teamă scrâşni din dinţi, livid, cu mânia în 
suflet, dar învins, subjugat, cu un fel de horcăit furios: 

— Să mergem la biserică, doamnă, spuse el, 

— Un moment, spuse ea cu cel mai grațios zâmbet, v-am 
spus, Maiestate, că gâdele îşi aştepta victima şi că... 

Ea ridică mâna dreaptă în aer, aşteptă o secundă, apoi o 
lăsă în jos, terminând: 

— 1 se va aduce. 

În strada Neuve se produse animaţie. Nişte arcaşi veniră 
la piciorul scării unde şi rămaseră. Un grup de şapte»opt 
voinici herculeeni, cu mişcări grele şi violente, înconjurau şi 
mascau o formă albă care fu cocoţată pe platformă. Erau 
ajutoarele călăului care:i ducea ii „victima” după cum 
spunea Isabeau. 

Aceste ajutoare, ca şi când ar fi ascultat de ordine date în 
prealabil se îndepărtară dintr-o singură mişcare şi victima 
îşi făcu apariţia în faţa mulţimii. 


Atunci chiar Jean fără de Teamă sări în picioare, şi palid, 
rătăcit, ciufulit, zgâlţâit de un tremur convulsiv, urlă: / 

— Pe tunetele cerului, este...! 

— Este Flore Mercerot, îl întrerupse Isabeau. 

— Nu voi permite...! 

— Vă repet, spuse ea cu vocea tăioasă, călăului îi trebuie o 
victimă! Alegeţi deci: ea sau voi. 

— Ei bine, nu!... Nu voi admite ca sub ochii mei să se 
săvârşească această ticăloşie dezgustăroare. Renunţ la 
coroană... Voi pleca să mă refugiez în teritoriile mele... Jur 
să nu mai pun niciodată piciorul pe pământul Franţei... 
Numai ea să trăiască...! 

— Renunţaţi la coroană... renunţaţi la tot ce vreţi... Călăul 
însă nu renunţă... Şi nici Isabeau... Pentru ultima dată, 
alegeţi ea sau voi.! 

Şi ducele, încă o dată învins, se prăvăli pe perne, îşi luă 
faţa în mâini şi începu să hohotească violent. Atunci 
Isabeau, cu vocea mustrătoare: 

— Aduceţi-vă aminte ce v-am spus totdeauna: între noi nu 
trebuie să fie nici o fiinţă vie! 

XX. 

PIAŢA CATEDRALEI. 

Şi imediat, cu vocea aspră, poruncitoare, Isabeau adăugă: 

— Abţineţi-vă, domnule! Cineva vine spre noi. Acela despre 
care vorbea şi care venea drept spre ei, era nepotul lui Jean 
fără de Teamă: Philippe de Burgundia-Brabant, conte de 
Saint-Pol, guvernatorul Parisului. Un copil de aproape 
cincisprezece ani. 

Jean fără de leamă îşi şterse repede ochii, îşi înălţă capul 
şi cu voce aspră: 

— Cine v-a permis? Plecaţi de-aici, domnule! Copilul, 
foarte palid, cu trăsăturile feţei contractate, pradă unei 
emoţii violente, se opri brusc. Şi înclinându-se adânc: 

— Monseniore, spuse cu vocea alterată, noutăţile pe care 
vi le aduc sunt foarte grave. Este important să fiţi prevenit 


în cea mai mare grabă. Pentru aceasta îndrăznesc să vă rog 
cu umilinţă să-mi acordaţi favoarea unei audienţe imediat. 

— Apropie-te, frumosule nepot, îi spuse el /cu bunăvoința. 
Şi spunef i-ne ce vă tulbură în aşa hal... ] că uitaţi eticheta. / 

Contele de Saint-Pol se apropie şi comunică cu voce joasă 
noutăţile al căror purtător era. / 

Acestea erau teribile. întreceau orice previziune. Iată-le: 
Trupele de sub comanda mareşalului de ITle-Adam şi ale 
amiralului de Lens, care trebuiau să încheie cortegiul, prin 

surprindere, fuseseră împiedicate să intre în oraş. în 
momentul în care trebuiau să pătrundă în oraş, podul mobil 
fusese ridicat brusc, grila lăsată, porţile închise. Pe 
platforma porţii, fuseseră descoperite guri de foc, 
îndreptate către trupele ducelui, avertizate să se 
cărăbănească dacă nu vor să fie bombardate, în acelaşi 
timp mai fuseseră închise şi cele douăsprezece porţi ale 
oraşului. Astfel că mareşalul şi amiralul, după ce rătăciseră 
din poartă-n poartă, au fost constrânşi să-şi ducă soldaţii în 
spate şi să-i instaleze în suburbia Saint-Antoine, unde 
aşteptau ordinele suveranului lor. 

În timp ce cortegiul se derula prin strada Saint-Denis, 
unde mersese întreaga populaţie, prin străzile adiacente, 
pustii, elveţienii, scoţienii, gasconi, bretonii, comandaţi de 
tineri căpitani, gentilomi de mici provincii, aproape 
necunoscuţi, în acelaşi timp traversau oraşul şi l'Universite 
cu guri de foc în faţa lor. Astfel că la acea oră, erau ocupate 
patru poduri, de aceste trupe apărute nu se ştie de unde, şi 
tunurile interziceau apropierea de aceste poduri. 

Asta nu era totul: Palatul, cele două Châtelets erau 
deasemeni ocupate. 

Era o catastrofa ireparabilă. 

În faţa unei asemenea prăbuşiri, atât de complete, atât de 
absolute, Jean fără de Tleamă rămase mut, prostit, cu 
mintea goală de gânduri încât uită până şi de aceea pe care 
vroia s-o salveze cu orice preţ. 


Isabeau fu şi mai straşnic atinsă decât el. Dar ea îşi păstra 
luciditatea ei extraordinară şi răcnea în felul ei: 

— Nobilul Passavant are comanda supremă a acestor 
trupe, nu-i aşa? 

— Nu, doamnă, răspunse contele de Saint-Pol, nu 
cavalerul Passavant este cel care are legătură cu aceasta. 
Nu există alt comandant, decât regele în persoană. Regele, 
care se pare că s-a însănătoşit complet, a înmânat fiecărui 
căpitan un ordin scris de mâna lui. Aceşti căpitani nu 
ascultă decât de rege. 

Isabeau închise ochii ca şi când nu ar fi avut forţa de 
ascunde furia îngrozitoare care i se dezlănţuia. Şi se 
gândea... 

Ea tremură şi deschise ochii pentru a se smulge viziunilor 
înspăimântătoare care i se învârteau în minte. 

Şi, când deschise ochii, îl văzu pe Passavant care, 
surâzând maliţios îşi făcea loc prin mulţimea mută şi 
gâfâitoare, şi urmat de Talazar, veni şi se aşeză în primul 
rând, la câţiva paşi de ea, cu spatele la eşafod, cu faţa spre 
Notre-Dame. 

Passavant, care descoperindu-se se înclina cu graţie în faţa 
ei, cu aerul de a spune: „Uitaţi-mă, punctual la rendez-vous- 
ul pe care mi l-aţi dat”. 

Jean fără de leamă îl văzu de asemeni. Şi el avu intuiţia 
fulgerătoare că lovitura îngrozitoare care-l distrugea îi era 
dată de acest bărbat care părea că-l sfidează. Şi vocifera: / 

— Tu, diavole!... Tu! / 

— Eu! spuse el cu un calm înspăimântător. 

Şi cu vocea răsunătoare, care avu rezonanţe în cele patru 
colţuri ale pieţii, asupra căreia în aer plutea o tăcere de 
moarte: / 

— Jean fără de Teamă, nu vei G niciodată rege al Franţei! 

— Mizerabile!... Prindeţi-l!... Prindeti-l! 

Jean fară de leamă credea că a urlat acest ordin. în 
realitate îl mormăise cu vocea răguşită, nedistinctă, atât îi 
strângea gâtul furia acumulată. 


Passavant îl înţelegea. Zâmbi şi se întoarse dispreţuitor. 
Din nou se roti spre Isabeau şi, ridicând mâna, arătă 
catedrala cu un gest larg, ca pentru a spune: «Priviţi!» 

Isabeau şi Jean fără de leamă se supuseră maşinal: se- 
ntoarseră deodată şi priviră. 

Şi văzură aceasta. 

În spatele catedralei Notre-Dame se afla mănăstirea care 
era ocupată de o mulţime de oameni de arme. Guri de foc 
trase în faţa acestor porţi îşi îndreptau ţevile amenințătoare 
spre mulţimea care se legăna scoțând ţipete de teamă. 

Cele trei porţi ale catedralei se deschiseră toate deodată. 
Dar în locul clerului precedat de cruce, apăru o companie 
întreagă de soldaţi precedaţi de regele lor, Etienne 
Musteau. 

Şi însoțitorii armatei, asemănători unor statui de fier 
animate, cu baroase grele, avansară pe trepte cu pas lent şi 
greu. 

Jean fără de 'Teamă, împietrit privea cu ochii ieşiţi din 
orbite formidabilă trupă care cobora acum treptele. 

Isabeau, din contră, se redresase sfidătoare. Ea nu se mai 
gândea la soldaţii care încercuiau la Cite, nici la tunurile 
îndreptate spre ea. Nu se gândea nici la cei care însoțeau 
armata care avansau, nici că veneau ca s-o prindă că pe o 
criminală. 

Ea uita totul, totul... pentru a-l privi pe Passavant care o 
copleşea cu calmul său dispreţuitor. 

Două fulgere mortale ţâşniră din pupilele ei dilatate. Beată 
de mânie, ea se gândea: «Dacă voi muri, înseamnă că tu m- 
ai ucis! Dar voi muri răzbunată...!» 

Cu o mână luă voalul de dantelă prețioasă şi îl agită o 
secundă. Cu cealaltă, ea arătă eşafodul şi cum se temea că 
gestul nu i-a fost înţeles, ea strigă: 

— Priveşte! 

Pasavant era departe de a se nelinişti din cauza lui Flore. 
După cele ce-i spusese maestrul Gervais, o credea ascunsă 
de jupânul Mercerot şi în perfectă siguranţă în casa sa din 


strada Port-Saint-Landry. Neliniştea lui ducea spre 
Brancaillon şi Robin $Şmecherul care dispăruseră. La gestul 
lui Isabeau îşi spuse: «Atenţie! Asta-i faimoasa surpriză!» 

„„.Şi, încordându-se, se întoarse şi privi... Şi văzu... 

La vederea voalului reginei fluturând în aer, călăul se 
însufleţise. 

Punând securea jos, o porni spre Flore. Cu un gest 
autoritar, îşi îndepărtă ajutoarele şi îşi lăsă labele grele pe 
umerii fragili care se încovoiară. 

Passavant îşi şi scoase sabia lui lungă. O prinse de lamă 
aşa fel ca mânerul de fier să ţină loc de măciucă. Dintr-o 
privire, care nu dură mai mult decât un fulger, măsurase 
distanţa care îl separa de eşafod. Şi, într-un elan furios, 
irezistibil se aruncă, spunând: 

— Să fugim! 

Şi Talazar, înnebunit, se lansase în urma lui, horcăind: 

— S-o salvăm! sau să murim pentru ea! cu ea! 

Şi Passavant cu calmul său extraordinar care nu-l părăsea 
în nici o acţiune, răspunsese: 

— Cine vorbeşte de moarte!... O vom salva! Isabeau nu-l 
vedea decât pe Passavant. Numai el sigur exista pentru ea 
în aceste minute de oroare în care ea uita că totul se 
prăbuşea sub ea, pentru a-şi savura răzbunarea. 

Ea îl văzu în fi ga n du-se în masa de oameni ca un ghimpe. 
Şi cu un hohot teribil de râs, un râs de nebună, ea vocifera: 

— Prea târziu! Vei ajunge prea târziu! 

Totuşi Passavant şi Talazar se apropiau de ţintă. Cel mult 
vreo zece paşi îi mai separau de eşafod. Nu o mai vedeau pe 
Flore. Dar zăreau din când în când silueta roşie a călăului 
care se agita pe estrada hidoasă. îşi lua probabil ultimele 
măsuri pentru supliciu. Ce era sigur, era că supliciul nu 
începuse încă. Acum ei nu mai aveau o speranţă ci o 
certitudine că ajung la timp. 

În sfârşit erau pe punctul de a atinge treptele. Un strigăt 
de triumf urca spre hv7? lor. Şi deodată se simţiră ridicaţi, 


duş», ca nişte şotnoioagc de paie care se văd rostogolind u- 
se în mijloc*;! rafakfor. 

Zdrobiţi, înăbuşiţi, orbiţi, trecură în trombă prin faţa 
eşafodului şi prinşi într-un vârtej vertiginos, irezistibil, fură 
proiectaţi în zidul Saint-Cristophe, în unghiul făcut de 
această stradă cu piaţa. Instinctiv, se cramponară de nişte 
inele de fier fixate în acest zid şi rămaseră un moment 
imobilizaţi, neînţelegând ce li se întâmplă. 

Şi, dintr-odată panica se sfârşi de la sine fără a şti de ce, 
nici cum. Brusc, această maree umană care se rostogolea 
mugind, se imobiliza. Agitaţiei şi zgomotului îi succedară 
brusc calmul şi tăcerea. 

Passavant şi Ialazar nu-şi dădură seama. Ei nu văzură 
decât un lucru: că puteau să avanseze mai uşor şi mai 
repede. Cât despre a şti de ce, ei nu se întrebară deloc. 

Ajunseră din nou la treptele eşafodului. Din două salturi ei 
trecură şi săriră pe platformă. 

Acolo, rămaseră pironiţi pe loc, privindu-se cu o uimire 
vecină cu stupoarea. 

Estrada era pustie. Victima, călăul, ajutoarele sale, 
paznicii, totul dispăruse. Securea, diversele instrumente de 
tortură dispăruseră şi ele. 

XXI. 

LA NOTRE-DAME. 

I-am văzut pe Passavant şi Talazar privind eşafodul cu feţe 
convulsionate de oroare şi de durere. 

De asemeni pe Isabeau în picioare, cu gura deschisă ca şi 
când ar vorbi. 

La câţiva paşi de litieră, iată-i, unul lângă altul, de Giac şi 
de Jacqueville. Amândoi îl privesc pe Passavant cu ochi 
arzători de ură. Fizionomia lui de Giac exprimă o enormă 
stupoare. 

Ilată-l şi pe Sacrament la portiera litierei, care, cu mâna 
dreptă îşi torturează nervos mustaţa şi a cărei figură arată 
mai mult uimire decât nelinişte. Evident, el nu înţelege 
deloc ce se întâmplă. 


lată-l în sfârşit pe Jean fără de Teamă, aşezat lângă 
Isabeau. 

Cu un gest de o elocvenţă înfricoşătoare, îl arăta pe 
cavaler. 

De Jacqueville şi de Giac înţeleseră. Ei le făcură semn unor 
buni camarazi ca să-i urmeze, săriră jos şi se lansară. 

Când trecură pe lângă litieră, Jean fără de Teamă, cu un 
mormăit furios, preciza ordinul: 

— Omorâţi-i, nu importă cum, nu are importanţă în ce fel! 

— Jur pe Dumnezeu, că-l voi da gata! scrâşni de Ja- 
queville. 

— Şi eu, spumegă de furie de Giac, îi voi scoate inima pe 
care i-o voi mânca în timp ce sângerează şi mai bate... Aşa 
voi fi sigur că diavolul nu va mai învia. 

Comandantul soldaţilor îi oprise cu un gest poruncitor. 
Restul drumului îl făcu singur şi se postă la doi paşi de 
litieră. 

Se înclină până la pământ în faţa reginei. Se înclină la fel - 
mai puţin adânc - în faţa ducelui. Apoi se înălţă în toată 
grandoarea taliei sale, îşi încrucişa mâinile îmbrăcate în fier 
pe măciucă şi tare, ca o fanfară: 

— Doamnă, şi nobile duce, am onoarea să vă aduc la 
cunoştinţă că regele, suveranul şi stăpânul tuturor celor 
prezenţi, vrea să vă vorbească şi pentru aceasta, vă 
aşteaptă în catedrala Notre-Dame. 

Nu însemna arestarea pe care fiecare o prevedea. Cel 
puţin, nu încă. 

Jean fără de, leamă rămase impasibil, şi, ca şi Isabeau 
zâmbi dispreţuitor. 

— Maestre Musteau, vorbi lară nici un fel de emoție, 
doamna regină şi cu mine, vom merge să ne supunem 
ordinelor amabilului nostru suveran. 

— Voi avea onoarea s-o escortez pe Maiestatea Sa regina 
şi pe Senioria voastră, şi adăugă: Regele vă dă autorizaţia, 
duce, să aveţi o suită de douăzeci de gentilomi ai casei 
voastre, aleşi dintre cei mai iluştri. 


Isabeau şi Jean fară de Ileamă schimbară o privire. Aceasta 
nu era liniştitoare şi escorta lui Musteau lua alura unei 
gărzi care încadra prizonieri. Cu toate acestea, ei nu 
abnadonară calmul lor aparent. Şi ducele, fără a obiecta, 
începu să desemneze nominal pe cele douăzei de personaje 
pe care dorea să le aibă în suita sa. 

Vastul naos era slab luminat de câteva lumânări care 
puneau în umbră mici puncte luminoase asemănătoare 
unor stele palide şi tremurătoare. Era aproape pustiu: vreo 
sută de ofiţeri şi gentilomi, înarmaţi, cu săbiile goale în 
mâini erau înşiraţi în părţile de jos. Asta era tot. 

Compania lui Musteau se masă în faţa uşilor care 
rămăseseră larg deschise. Un senior se detaşă şi veni să-i 
anunţe pe duce şi pe regină că are onoarea să-i conducă la 
Maiestatea Sa care vrea să le vorbească în particular. 

Zece însoțitori, precedaţi de comandantul lor, mărşăluiră 
spre strană. în spatele lor venea seniorul care trebuia să-i 
prezinte. Urmau Isabeau şi Jean iară de Teamă. 

Seniorii din escorta ducelui fură invitaţi să ia loc în faţa 
stranei. 

Regina şi ducele au fost conduşi într-o cameră care ţinea 
de sacristie. însoțitorii şi vreo zece gentilomi se plasară în 
faţa uşii, care fu închisă în spatele celor doi prizonieri. 
Deoarece aşa se considerau ei în acel moment. 

În cameră, singur, se afla Charles VI. Era aşezat într-un 
fotoliu. 

Nu scoase nici un cuvânt, nu (acu nici un singur gest Se 
uită la cuplul care se înclina în faţa lui. Privirea lui era de o 
fixitate înspăimântătoare. 

În sfârşit, Charles se ridică. începu să meargă în lungul şi- 
n latul camerei. Obişnuinţa căpătată în decursul bolii sale 
îndelungate. 

Paşii săi, la început lenți şi grei, se făcură mai vioi, mai 
sacadaţi. 

În faţa agitaţiei crescânde a regelui, agitaţie care 
totdeauna ducea la o criză, incomparabila comediană care 


era Isabeau se metamorfoză imediat. 

Cu o privire autoritară, ea îi recomandă ducelui atenţie şi 
precauţie. Şi se ridică trufaşă, obraznică, agresivă. 

Şi ea fu aceea care atacă. 

— Sire, spuse vibrând de indignare, ne spuneţi în sfârşit 
de ce crimă suntem acuzaţi? 

Şi cum Charles, zăpăcit de atâta îndrăzneală o privea cu 
spaimă, ea reluă imediat. 

— Cum, trupele voastre vin să tulbure o sărbătoare pe 
care chiar voi aţi cerut-o?... Cum, însoțitorii voştri ne prind 
şi ne târăsc în faţa voastră ca pe nişte criminali josnici în 
momentul în care noi vă îndeplineam ordinele! Şi voi, Sire, 
ne întâmpinați într-adevăr ca pe nişte criminali. Ne arătaţi 
o frunte severă şi amenințătoare. Ne copleşiţi cu o tăcere 
suveran dispreţuitoare. Pentru Dumnezeu! ajunge! Femeie 
fiind, vă place să mă trataţi cu o lipsă de politeţe din cauza 
căreia ultimul dintre gentilomii voştri, ar roşi s-o 
întrebuinţeze în faţa unei ţărănci. Fie. Dar nu voi uita 
pentru mult timp că, regentă a acestui regat, am dreptul la 
respectul tuturor. Chiar şi la al vostru, sire. Şi am pretenţia 
să mi-l acordaţi. Charles nu se gândise s-o întrerupă. 
Uimirea îl amuţise. Dar furia, acea furie pe care se forţase 
vizibil s-o stăpânească, fierbea în el. Şi explodă la rândul 
său: 

— Prea multă neruşinare!... Pe Dumnezeu! îndrăzniţi!... 
Voi!... Voi!... Femeie adulteră, mamă nedemnă, otrăvitoare! 
nu ştiu ce mă reţine să vă zdrobesc...! 

Ea se întoarse spre Jean fără de 'leamă, nemişcat la rândul 
său şi cu un oftat de durere, avu un gest discret care 
însemna în mod clar: «Vai! este mai nebun ca oricând». Şi 
privirea ei foarte blândă, foarte miloasă, se îndreptă spre 
bolnav. 

Charles, care-i observa pe furiş, nu pierdu nici cel mai mic 
detaliu din această mimică expresivă care-i era destinată. 
înţelese foarte bine. Furia-i crescu exasperată până la 


frenezie. Şi urlă fără să încerce să se abţină, fără să-şi 
măsoare cuvintele: 

— Nu, nu mai sunt nebun!... Ştiu ce spun! Ţi-am ghicit 
planurile. Tu însuţi, ai avut grijă să mi le faci cunoscute, 
spun şi susţin că eşti o otrăvitoare. Otrăvitoare şi 
profanatoare!... Pe Saint-Denis îndrăzneşti să susţii că nu 
mi-ai pus otravă ca să întreţii şi să-mi agravezi boala!... Şi 
fără intervenţia unui prieten sigur care a substituit filtrul 
tău infernal, un remediu suveran astăzi aş fi fost mai nebun 
decât am fost vreodată... 

Isabeau îl privea cu aceeaşi compătimire. Şi Jean fară de 
Teamă, luându-se după ea, avea aceeaşi atitudine. Ei 
schimbau între ei oftaturi şi priviri de milă. Şi Isabeau 
murmură la urechea ducelui, dar destul de tare ca să fie 
bine auzită: 

— Ce nebunie!... Otravă şi remediu miraculos nu au existat 
niciodată!... Şi eu care mă supărasem!... Ah! săracul rege 
drag! 

Charles auzise. Scotoci repede în punga lui şi scoase un 
flacon pe care îl depuse pe marginea mesei. Şi bâlbâindu-se 
de furie: 

— Uitaţi remediul ale căror efecte le negaţi şi chiar 
existenţa lui!... Vreţi să vă arăt şi produsul care mi-l 
destinaserâăţi? 

La acest gest care fusese aşteptat cu nerăbdare, provocat 
de ea cu o iscusinţă infernală, o flacără arzătoare se aprinse 
în ochii lui Isabeau. O privire adresată lui Jean fără de 
Teamă care era atent, îi porunci: «Atenţie! Acum e 
momentul!» 

.„„În acelaşi timp, cu ambele mâini crispate pe sâni, cu 
vocea dulce în care se rostogoleau suspine refulate: 

— Da, sire, dragul meu, voi recunoaşte tot ce veţi vroi... 
Chiar şi că sunt o otrăvitoare... doar pentru ca să vă 
calmaţi... şi să consimţiţi să primiţi îngrijirile necesare stării 
voastre. 


Această încăpățânare ipocrită în a-l convinge că este 
nebun îl aruncă pe Charles în ultimele limite ale delirului. 
Ridică pumnul deasupra capului ei, cu intenţia dea o 
zdrobi. 

Sărmanul Charles, în ciuda aparenţelor, în acest moment 
tragic în care i se hotăra destinul, era în deplinătate 
facultăţilor mintale. Pentru că el îşi dădu seama de gestul 
său nedemn. Vrând să se pedepsească, îşi duse pumnul la 
gură şi-l muşcă până la sânge. Dar simţi că dacă va mai 
putea rămâne în faţa acestui geniu al răului, nu ar mai 
putea rezista unei noi tentative. Şi uitând remediul salvator, 
proiectele sale, totul, întoarse brusc spatele şi se îndepărta 
repede de ea. 

Această uitare, urmată de această mişcare, îi vor fi fatale. 
În spatele lui, cu o privire de o elocvenţă teribilă, Isabeau 
îi arăta lui Jean fără de Teamă flaconul uitat, în acelaşi timp 
ea îi strecură în mână un obiect pe care-l scosese din sân. O 
privire, un gest. Acestea nu durară mai mult de un sfert de 

secundă. 

Această secundă de-abia trecuse că Isabeau se şi prăbuşi 
la picioarele regelui surprins, îi îmbrăţişa picoarele cu 
ambele mâini într-un gest implorator. 

Şi-acest gest era calculat astfel încât Charles să fie întors 
cu spatele Ia Jean fără de leamă. Şi Isabeau, cramponându- 
se de el, îl împiedică să se întoarcă. 

Era secunda supremă, secunda gesturilor care omoară şi 
care urma să decidă cine va dispărea: ei sau regele. 

Jean fără de Teamă înţelese şi el. Şi cu o mişcare rapidă ca 
fulgerul, luă flaconul uitat. Cu cealaltă, puse în acelaşi loc 
obiectul pe care i-l strecurase Isabeau: un alt flacon. 

În acest timp, Isabeau disperată îl imobiliza cu mâinile pe 
Charles, iar printre gene urmărea cu îngrijorare teribilă 
mişcările ducelui, gemând: 

— Sire, sire drag, reveniţi-vă... Calmaţi-vă, vă conjur... 

Şi cum Charles enervat la culme, căuta să se degajeze, ea 
văzu că Jean fară de Teamă îşi sfârşise în sfârşit manevra. 


Atunci ea îi dădu drumul şi se ridică încet zicând cu voce 
înlăcrimată: 

— Vai! el nu mă poate înţelege! Pentru numele lui 
Dumnezeu, Sire, din moment ce acest remediu vi l-a dat un 
prieten în care aveţi încredere, din moment ce credeţi în 
eficacitatea lui, beţi puţin. 

Poate vă va reda calmul care v-ar fi necesar pentru a 
măsura enormitatea acuzațiilor pe care le aduceţi reginei. 

Şi ea îi arata flaconul pe care care Jena Iară de Tleamă îl 
pusese pe masă. 

Charles nu a aşteptat ca ea să termine. De la primele ei 
cuvinte el îşi aduse aminte că uitase. Se întoarse brusc. 
Isabeau încă mai vorbea când el puse mâna pe flacon. 

Îi scoase dopul şi bău o înghiţitură. Şi de data asta, îl băgă 
în fundul pungii sale. Precauţie acum inutilă. în spatele Lui, 
dreaptă, Isabeau îi urmărea mişcările cu ochi strălucitori şi 
surâdea mortal. în faţa lui, sub masca indiferenţei plictisite, 
şi Jean fără de Tleamă făcea la fel. 

După ce a băut, Charles suspină cu satisfacţie care se 
confundă cu cel de uşurare al otrăvitorilor. 

Otrava pe care i-o administraseră trebuia să aibă efecte 
fulgerătoare. Isabeau, care, după cum i-a spus lui Jean fără 
de Teamă o luase ca precauţie a unei rezistenţe 
neprevăzute de voinţa lor, Isabeau îşi fixase alegerea în 
consecinţă. Primele efecte se manifestaseră prin frisoane 
destul de benigne cărora Charles nu le dădu atenţie. De 
săptămâni întregi în care nu resimţise nici o criză, el se 
convinsese că nici nu va mai face. 

Cu toate aceste frisoane neaşteptate, el se crezu în fa re să 
zică ce avea de spus. Şi vorbi cu voce surdă, încercând să 
rămână calm, să evite orice ieşire, orice vorbă violentă sau 
injurioasa: 

— Să terminăm. Orice negare este inutilă. Am urmărit pas 
cu pas maşinaţiile abominabile ale voastre. 

Dovezile multiple, de netăgăduit sunt în mâinile mele. 
Otrava pe care mi-o destinaţi trebuia să facă din mine o 


fiinţă supusă pasiv sugestiilor voastre. Aici, în Notre-Dame 
trebuia să-l proclam pe Jean de Burgundia ca succesor al 
meu, şi după ce aş fi abdicat în favoarea sa, trebuia să 
îmbrac rasa şi să mă înmormântez de viu în acel mormânt 
anticipat care se numeşte mănăstire. 

Voi, aţi aranjat totul, aţi prevăzut totul... 

Nici o intervenţie omenească nu vă poate salva... Nici 
măcar una din aceste fericite reveniri ale bolii mele vechi 
de care m-am însănătoşit complet şi care atât de des v-au 
smuls dreptei şi legitimei mele mânii. 

Cum pronunţă aceste cuvinte, faptele părură că vor să-i 
aplice o aspră dezminţire. Charles simţi o ameţeală 
violentă: O sudoare rece îi apăru pe frunte, ochii i se 
congestionară. I se păru că îi va exploda capul. Un foc 
interior îi devora pieptul slab. Se clătină şi trebui să se 
sprijine cu ambele mâini de masă pentru a nu cădea. 

Criza fatală se năpustea asupra lui cu o viteză 
fulgerătoare. 

Şi când se va dezlănţui, se gândea Isabeau, va fi cea bună, 
cea definitivă, iremediabilă. El, totuşi, nu se gândea la ea. 
Se credea vindecat, nenorocitul. Şi se încorda cât putea, 
crezând într-o indispoziţie oarecare. 

Reluă, şi de această dată, nu mai vorbi cu aceeaşi 
moderafie pe care o arâtase: 

— Aş putea să vă conduc la eşafod... Supliciul sperjurilor, 
adulterinilor, ...regizilor, sacri legii lor. iată ce vă aşteaptă, 
lichelelor! 

Îndrăzniţi să susţineţi că nu o meritaţi?... Dar atâta noroi 
ar stropi tronul, că tot sângele vostru scelerat ar fi 
insuficient să-l spele. în onoarea coroanei, vreau să vă 
graţiez... Da, tu câine care te guduri să lingi mâna 
stăpânului ca să o muşti apoi mai bine... Tu, femeie 
adulteră, înnebunită de corpul tău... veţi trăi. Regele cel 
nebun vă graţiază! Veţi trăi, dar... dar... 

Nu mai ştia ce vrea. Şi-şi dădea seama de aceasta, 
deoarece îşi lăsă capul să-i cadă în mâini şi gângavi: 


— Nu mai ştiu!... Nu mai ştiu... Ce am în cap, totuşi?... ce 
demon al infernului se distrează lovindu-mi astfel creierul 
cu ciocanul...? 

Şi deodată, în mintea lui, se făcu lumină. înţelese că 
începea una din crizele sale de care credea că a scăpat 
pentru totdeauna. El hohoti de plâns: 

— Cum?... Este posibil?... Aceşti demoni au făcut un pact 
cu Satan care-i protejează pe faţă?... Pe Dumnezeu cel 
puternic, asta nu se va întâmpla... Trebuie. Vreau. 

Charles ordonă cu vocea bâlbâită, răguşită, confuză: 

— Repede! episcopul, Evanghelia, Sfântul Sacrement, 
toate... toate... vă spun!... lrebuie să jure!... Duceţi-vă, 
duceţi-vă! 

Nu vedeţi, mizerabilor, că mă pândeşte criza... şi că ei, 
diavolii îmi vor scăpa şi de astă dată! A fost o stupoare, o 
spaimă generală. 

Charles, văzând că ordinele saie nu se executau - şi ce 
ordine! se grăbi, cu capul plecat, împingând tot ce-i stătea 
în cale, strigând: 

— La altar!... Veniţi cu toţii!... urmaţi-mă! trebuie să auziţi 
şi să vedeţi. Fiţi toţi martori! 

Charles se grăbise spre naos. Acolo era înălţat un tron 
pentru încoronare; şi majoritatea însemnelor regale erau 
puse pe altar. 

Charles le văzu dintr-o privire, în acelaşi timp văzând şi 
tronul. Merse drept spre el şi sări peste trepte. Mai mult se 
aruncă decât se aşeză în jilţul monumental şi ţipă: 

— Coroana mea!... Vreau coroana pe fruntea mea! Pe iad, 
trebuie să se ştie cine este aici rege! 

Trebui să i se aducă. Şi-o puse el însuşi şi comandă: 

— Să vină episcopul! Să-nceapă...! 

Isabeau şi Jean fără de Teamă veniră ascultători şi se 
plasară în locurile arătate de el. Când îi văzu în faţa lui, le 
ordonă: 

— În genunchi, pentru omagiu... omagiu regelui nebun!... 
Dar acest episcop trădător nu mai vine o data?... Ah! 


sceleraţilor, triumfaţi! gândiţi că încă o dată îmi veţi 
scăpa!... Aşteptaţi puţin!... La mănăstire, după gratii, 
regină a desfrânaţilor! Aşteptaţi! Aşteptaţi...!- 

Charles gemea încetişor. în curând gemetele se 
preschimbară în ţipete, ţipetele în urlete. Şi deodată sări în 
naos, începu să alerge ca şi când ar fi fost urmărit de un 
inamic invizibil, apăsându-şi când capul, când pieptul, 
vociferând: 

— La mine!... Foc!... Ard!... Aici... în cap... şi-n piept..., am 
foc! Ah! sceleraţii, blestemaţii care-şi lasă regele să ardă 
fără ca să-i dea apă!... Oh!... Ah! La mine...! 

Trebui să înceapă o luptă adevărată pentru a-l lua pe 
Charles care se zbătea înnebunit, care-şi scosese sabia şi 
lovea în toate părţile. Fu prins, luat pe sus şi dus. Şi-n timp 
ce era dus prin catedrală, amintirea lungilor şi savantelor 
sugestii la care îl supusese Isabeau în timpul săptămânilor 
care trecuseră ieşeau la suprafaţa raţiunii lui şi nebunul, 
spumegând de furie, urla în mijlocul hohotelor stridente de 
râs. 

— Trebuie un rege sănătos şi viguros pentru a face să 
înceteze această stare de anarhie. Trebuie ca să dispară 
regele nebun în favoarea fericirii poporului său!... La 
mănăstire cu nebunul, la mănăstire!... Trăiască regele Jean! 

XXII. 

PRIN ORAŞ. 

Trebuie să revenim la Passavant şi la Talazar pe care i-am 
lăsat la eşafodul pustiu. După ce a trecut primul moment de 
stupoare ei săriră la cealaltă extremitate a eşafodului. 

Într-adevăr, condamnată nu putea fi dusă decât prin 
strada Neuve. De la înălţimea platformei ei se uitară în 
lungul străzii atât cât putea s-o cuprindă cu privirea. Nu o 
zăriră pe cea pe care o căutau. 

— Să alergăm, Passavant! spuse Talazar febril. Nu pot să fi 
ajuns prea departe şi trebuie să-i ajungem cu orice preţ. 

Şi săriră în stradă. Din fericire, nu era prea aglomerată. 


În comparaţie cu gloata care trecuse pe ea, părea chiar 
pustie. Putură să avanseze destul de repede şi, cu cât se 
îndepărtau de piaţă, care era centrul de atracţie al acestei 
mulţimi fără număr, cu atât circulaţia devenea mai uşoară. 

Fugind, Passavant încerca să-l liniştească pe tânărul său 
tovarăş. 

— Dacă am fi fost mai calmi, spuse el, am fi putut prevedea 
în mod fatal că doamna Isabeau s-ar fi văzut constrânsă să 
suspende execuţia. în acest moment, ea are alte griji. La ora 
asta, logodnica ta este condusă în vreo închisoare de unde o 
vom scoate noi. Răspund de aceasta. 

— De ce ţi-e teama? se alarmă Talazar. 

— De tot! declara clar Passavant. Cea mai mare nebunie 
pe care am putea s-o facem, ar fi să avem încredere în 
aparenta generozitate a lui Isabeau. Ilaidem la Palat, la 
jupân Mercerot. 

— Nu vom fi lăsaţi să trecem, gemu Ialazar, care intra se-n 
panică. 

— Dacă nu vom fi lăsaţi să trecem de bunăvoie, spuse rece 
Passavant, vom intra cu forţa. lată tot. Să mergem la palat 
şi dacă nu-l vom găsi acolo, vom merge Ia Port-Şaint- 
Landry... deoarece maestrul Gervais - care, în general, este 
bine informat - ne-a spus că ea era ascunsă acolo. 

Fără să fugă, dar lungind pasul, o luară spre strada 
Calandre. 

Când să ajungă acolo, ei îl recunoscură pe maestrul 
Gervais, care, de departe, le făcea semn să se oprească. 

— Unde fugiţi astfel? se informă bătrânul savant, în 
cuvinte puţine, îl puseră la curent. 

— Bun, făcu maestrul Gervais cu aerul lui liniştit, n-o yeţi 
găsi pe tânără în oraş, pentru excelentul motiv că este la 
Universite. 

— Cum aţi aflat? întrebă repede Talazar. 

— Pentru că am văzut-o. 

— Unde? 

— În strada Saint-Jacques. 


— Când? 

— Acum câteva minute. 

— Cu Simonne? 

— Nu. Cu doamna de Sombernon. 

— Mama ei?... Asta e ciudat! 

— Şi cum de au trecut peste pod. din moment ce ai nevoie 
de permis până la noi ordine? făcu Passavant, care până 
acum se mulţumise să asculte. 

— Ce este sigur, răspunse maestrul Gervais, este că ele au 
trecut. 

Această copilă se gândeşte să se ascundă momentan la 
mama ei. Ideea este excelentă. Nimeni nu se va gândi s-o 
caute la Bonne Nebuna. Dacă vreţi să aflaţi mai multe, nu 
aveţi decât să mergeţi după ele... deoarece îmi imaginez că 
puteţi trece pe acolo unde alţii sunt opriţi. 

Şi rămase un moment visător. Şi pe această fizionomie 
întunecată şi enigmatică, trecu repede o expresie de 
decepţie, urmată de o disperare crâncenă. Oftă din nou mai 
profund, mai dureros şi, ridicând capul şi fixându-l pe 
cavaler cu o insistenţă impresionantă: 

— Vreţi să vă spun ceva? Dacă vreţi să reluaţi lupta cu 
Jean fără de Teamă... deoarece ea va reîncepe mai devreme 
decât gândiţi. 

— Ştiu, îl întrerupse Passavant. Contez pe aceasta. 

— Dacă este aşa, plecaţi, fugiţi de Cite în timpul cât Jean 
de Burgundia mai este prizonier... Chiar acum, imediat, el 
va vorbi din nou ca stăpân... Şi va fi prea târziu. 

— Sfatul nu este rău, spuse Passavant liniştit. Dar este mai 
uşor să-l dai decât să-l urmezi. Nu văd, din punctul meu de 
vedere, cum am putea scăpa de-aici. Doar trecând râul înot. 

— Este un mijloc ca oricare altul, făcu maestrul Gervais cu 
o insistenţă care l-ar fi mişcat pe oricare nitul în afară de 
Passavanit. 

Credeţi-mă nu mai ezitaţi: aruncaţi-vă în Sena, dacă 
trebuie, dar fugiţi. Mergeţi şi zăvorâţi-vă în noul vostru 
adăpost şi nu vă mai mişcaţi câtva timp de acolo. 


După ce pronunţă aceste cuvinte, maestrul Gervais se 
înfăşură în mantie, se înclină în faţa lor şi dispăru. 

Luându-l de braţ pe Talazar, uimit, Passavant o luă pe 
strada Saint-Christophe spunând liniştit: 

— Din moment ce nu putem ieşi de-aici... haide să vedem 
ce se mai întâmplă la Notre-Dame. 

— Ce are maestrul Gervais? se informă Talazar. Mi s-a 
părut ciudat de neliniştit. 

— O să-i treacă, făcu Passavant ridicând din umeri. Vezi, 
nu ştiu de ce, maestrul Gervais nu visează decât la moartea 
lui Jean tară de Teamă. E ideea lui fixă. Că am făcut în aşa 
fel încât ducele să piardă noua lui acţiune, asta nu-i ajunge. 
Gândea că o lovitură de pumnal - sau securea călăului - l-ar 
fi aruncat în groapa adâncă pe acest om pe care-l urăşte cu 
o ură mortală. Ori el a înţeles că lucrurile nu vor ajunge 
până acolo şi că noi nu am dat sfaturi pentru acest omor 
mârşav... De-aici provin ideile lui negre. 

Dar îi vor trece, îţi spun eu. 

În timp ce Passavant îi explica lui Talazar, gândurile 
secrete pe care i le atribuia maestrului Gervais, acesta, 
ghemuit într-un intrând,. îi privea îndepărtându-se 
indiferenți, şi se gândea: «Acest bărbat este generozitatea 
întruchipată! Acest exces de generozitate va fi cauza pieirii 
lui. dacă îl las.» 

„.„„Şi scrâşni din dinţi: 

— Jean de Burgundia putea şi trebuia să fie definitiv 
zdrobit... în loc de asta, Passavant nu se amestecă încă o 
dată! O singură dată dacă Passavant ar ajunge la mâna lui, 
o singură dată... am vedea dacă i s-ar lăsa viaţa!... Haidem, 
haidem, e timpul să mă ocup de afacerile mele... dacă 
doresc ca răzbunarea să mi se împlinească cum vreau. 

Luând acesta hotărâre, maestrul Gervais o luă spre strada 
Neuve. Fu cât pe ce să fie răsturnat de un om mic de 
statură care ieşea în fugă din ea şi care intră cu capul în 
mantia lui. 


Îl recunoscu pe Malâtre, care, departe de a-şi cere scuze, 
se degajă mormăind injurii şi care, urmat de doi oameni, 
care păreau că-i poruncesc, se aruncă în strada Saint- 
Christophe. 

În acelaşi moment, ieşiră în strada Neuve patru sau cinci 
gentilomi în fruntea cărora se afla căpitanul de Jageueville 
şi care se opriră nedecişi la colţul cu stradal Saint- 
Christophe. Tot atunci, în strada Juiverie el zăriră un alt 
grup de cinci sau şase gentilomi conduşi de Giac. 

Maestrul Gervais îi recunoscu, după cum îl recunoscuse şi 
pe Malâtre. Vroia să se îndepărteze. Se apropie! indiferent 
de grup. Doar îşi ridică mai sus gulerul mantalei care-i 
ascundea faţa. 

— Să nu pierdem vremea, spumega de Giac livid de furie. 
Trebuie să fi trecut pe-a ici, să mergem chiar dacă 
urmărindu-i aş ajunge în iad, trebuie să-i ajung pe diavoli. 

— Îi vom ajunge! 

Cele două trupe reunite, făcură un salt în strada Saint- 
Ghristophe. 

Maestrul Gervais nu pierduse nici un cuvânt din ce 
spuseseră. 

De fapt, erau vociferări făcute pe un ton capabil de a lovi 
urechile cele mai puţin sensibile. El murmură: «începe 
vânătoarea!... Nu m-am înşelat: Jean de Burgundia este din 
nou stăpân. lar vânatul astfel hăituit nu poate fi decât 
Passavant. Dar eu nu doresc să fie ucis!... în primul rând, 
am nevoie de el. Şi-apoi...” 

O emoție ascuţită se citea pe faţa lui care, când nu era 
ermetic, avea o expresie batjocoritoare care te tulbura. 

E de crezut că ceea ce văzuse şi auzise era de natură să-i 
influenţeze hotărârile, deoarece schimbă direcţia. Şi o luă 
cu paşi mari pe strada Calandre, ca şi când ar fi fost foarte 
grăbit. 

În acest timp, fără a bănui arzătoarea urmărire a cărui 
obiect erau, Passavant şi Talazar ajunseseră în piaţa 
catedralei. Ei se aflau unde era grosul mulţimii, nu departe 


de treptele care urcau spre catedrală. Fără să ştie, ei 
găsiseră cel mai bun mijloc să se sustragă urmăririi. într- 
adevăr, să-i găseşti şi să te apropii de ei în mijlocul acestei 
mulţimi compacte, devenea o întreprindere aproape 
irealizabilă. 

Trecu destul timp. 

Passavant şi Ialazar urmară valul care se rostogolea spre 
podul Notre-Dame. Nu erau neliniştiţi. Se simțeau aproape 
siguri că o să scape. Se lăsară duşi până la strada Lanterne. 

Acolo, îi aştepta o decepţie. Aflară că podurile erau 
ocupoate de trupele ducelui, lanţurile puse şi că momentan, 
nimeni nu putea trece fără un ordin de Ia duce. Situaţia 
devenea critică. Şi se agrava. 

Mai întâi patrulele, conduse de unul sau doi gentilomi din 
anturajul ducelui, începură să brăzdeze străzile. Populaţia 
fu împinsă fără menajamente. Toţi cei care aveau aspect de 
cavaler erau priviţi cu insistenţă şi în unele cazuri, care 
deveneau din ce în ce mai dese, erau arestaţi şi conduşi în 
faţa comandantului plutonului. Se organiza marea hăituiala. 

Şi asta nu era totul. Ei nu întârziară să remarce că 
mulţimea, care până atunci le venise inconştient în ajutor, 
acum începuse să se enerveze în mod ciudat, şi. făcându-se 
benevol ajutoarea soldaţilor, îi aresta chiar” ea pe 
necunoscuţii care i se păreau suspecți, pentru a-i da pe 
mâna soldaţilor. 

Ei nu întârziară să găsească soluţia acestei schimbări care 
putea să le fie fatală. Ascultând în dreapta şi-n strângă 
aflară din frânturi de conversații că era căutat cerşetorul 
Passavant care se afla în la Cite. Se dădea premiul de cinci 
mii de scuzi de aur promis celui care l-ar prinde viu sau 
mort şi care fusese dublat din ordinul monseniorului de 
Burgundia. Acest apel la lăcomie fiind crezut insuficient i se 
adăugase şi o chemare la răzbunare. Se spunea că acest 
cerşetor redutabil era acela care reuşise să-l otrăvească pe 
rege în momentul când acesta aproape însănătoşit 
manifestase intenţia generoasă de a întrebuința toată 


puterea lui pentru a readuce pacea şi prosperitatea după 
care ofta în van sărmanul popor împovărat de mizerie. 

— E mârşav! strigă Talazar, roşu de indignare auzind 
formidabila acuzaţie adusă prietenului său. 

Şi Passavant, foarte palid, cu privirea rece, cu trăsăturile 
împietrite şi vocea albă: 

— Nu are importanţă, ăsta nu mai e un joc. Cât timp pe 
urmele noastre nu erau decât potăile ordinare ale ducelui, 
nu aveam motive de nelinişte. Chiar în cel mai rău caz, am fi 
putut să le scăpăm printre degete tuturor soldaţilor. Dar nu 
poţi lupta contra unei populaţii exasperate până Ia 
demenţă! într-adevăr maestrul Gervais avea de o mie de ori 
dreptate... Mi-e frică să nu fi ajuns acum la sfârşitul nostru. 

Talazar propuse: 

— Ce-ar fi să încercăm să ajungem la mal? Traversarea 
înot a râului numi se pare peste puterile noastre. 

— Crezi că ei au neglijat să supravegheze țărmurile 
râului? spuse Passavant ridicând din umeri. Ar trebui să 
găsim ceva mai bun de făcut. 

Îşi aruncă privirea în jurul lui ca şi când ar fi vrut să se 
inspire asupra locurilor. Erau la doi paşi de strada 
Marmojusets, pe care o aveau în stânga lor. Pe acolo avansa 
o patrulă spre ei. în dreapta era strada Vieille-Draperie. 

Pe moment, era liberă. Trebuie să credem că această 
inspecţie rapidă a fost suficientă pentru ca în Passavant să 
izbucnească ideea cea bună, deoarece el strigă: 

— Pe Dumnezeul meu, mi-am pierdut minţile!... lată ce 
refugiu am găsit. Şi dacă putem să ajungem la el, 
înseamnăcă suntem scăpaţi! 

Şi spunând acestea el arătă cu colţul ochiului o casă din 
strada Juiverie situată aproape în faţa bisericii la 
Madeleine, la vreo cincizeci de paşi. Talazar o cunoştea 
fără-ndoială, deoarece începu să râdă încetişor şi spuse: 

— Cum nu me-a m gândit mai dinainte? 

Fără a-i răspunde, Passavant îl luă de braţ şi ei încercară 
manevra cea mai simplă, care consta în a o trasversa în 


diagonală. Se feriră să mărească pasul. Din contră, se 
făcură că avansează lent, ca nişte nătăfleţi care se 
distrează. 

Din nenorocire,de-abia schiţară planul lor. Patrula pe care 
o zăriseră pe strada Marmousets era condusă de Giac şi de 
Jacqueville. De departe recunoscuseră siluetele celor 
căutaţi. Se lansară în fugă spre ei ţipând: 

— Opriţi-i!... Moarte lui Passavant! 

Auzind aceste strigăte, mulţimea începu să urle fără 
oprire: 

— La moarte! 

Se produse o mare şi furioasă busculadă. Fiecare vroia să 
pună primul mâna pe Passavant şi astfel să primească 
premiul prestigios promis. Dar acela pe care trebuiau să-l 
prindă nu era cunoscut de acei care vroiau să-l înhaţe prin 
forţă. Pe de altă parte cei care zbierau: „A resta ţi-l! 
arestaţi-l!” erau prea departe pentru a-l desemna cu 
claritate. 

Se împinseră, se schimbară injurii, inocenți fură luaţi de 
gât şi se bătură ca diavolii. A fost un tapaj infernal, o 
confuzie de nedescris. 

În acest timp Passavant spunea repede: 

— Dacă intrăm, vom fi văzuţi. Casa va fi scotocită de sus 
până jos. Vom fi prinşi ca şoarecii în cursă. Să încercăm să 
trecem prin strada Vieille-Draperie. 

Asta şi încercară să facă. Numai că acum nu mai era cazul 
să simuleze hoinăreala. Trebuiau s-o facă repede, în 
consecinţă să fugă, să fuga mai repede decât mulţimea care 
avansa. 

Alergau pe lângă biserica Sainte-Croix. îi mai separau 
doar câţiva paşi mari de strada Feves care se afla în stânga 
lor. 

În acest moment, din această stradă ieşea o patrulă care le 
baricadă drumul. Pe aceşti noi veniţi îi conducea 
Sacrament. 


— Dacă nu trecem, spuse Passavant gâfâind, suntem 
morţi! 

Şi Talazar îi răspunse simplu: 

— Să trecem! 

Se împinseră în grămadă cu capul înainte, la întâmplare, 
ca un uragan irezistibil. Sacrament, înainte de a-şi da 
seama, primi un şoc teribil în stomac, care-l trimise să se 
lungească în râul mocirlos unde rămase leşinat, nu înainte 
de a mormăi eternul său: «Sacrament!» 

Passavant era acela care cu o loviturăputernică de cap îl 
răsturnase încă o dată pe colos. în acelaşi timp, cavalerul 
abătea măciulia de fier a săbiei sale grele. Şi un om cădea. 
Talazar făcea la fel. Printre soldaţii surprinşi se produse o 
colcăială, tropăituri, câteva ţipete, câteva gemete. 

Totuşi Passavant şi Ialazar luaseră un oarecare avans. Pe 
la mijlocul străzii Feves ei zăriră spre stânga o grămadă de 
dărâmături. 

Era tot ceea ce rămăsese din casa vrăjitorului pe care o 
incendiase de Giac. Ei se îndreptară spre ele. 

Când se apropiară, în faţa lor apăru brusc un gen de 
fantomă acoperită de praf. cu mâinile însângerate. îl 
recunoscură pe maestrul Gervais. Era plin de transpiraţie, 
era la capătul puterilor. 'Totuşi vocea îi era foarte calmă în 
timp ce le explica: 

— Am gândit bine că veţi avea ideea să vă refugiaţi aici. 
Am degajat o parte din intrarea în pivniţă. 

Printre enormele acumulări de materiale şi de pietre 
calcinate, îi conduse la o mică gaură. 

— Coborâţi, spuse el şi astupaţi intrarea în spatele vostru 
ca şi când nu va mai trebui să treceţi din nou vreodată pe 
acolo. Când pericolul va fi trecut o să vin după voi. 

Au fost singurele cuvinte pe care le-au shcimbat. Gaura 
degajată de maestrul Gervais, dădea spre resturile unei 
scări. 

Această scară ajungea în pivniţă. Şi am văzut că din 
această pivniţă se putea ieşi în strada Juiverie. 


Passavant şi Talazar săriră în gaură. Pentru a o degaja, 
maestrul Gervais trebuise sădea la o parte pietre enorme. 
Aceste pietre le pusese de jur-împrejur în echilibru. Nu avu 
decât să le împingă pentru a le face să cadă şi astfel să 
astupe intrarea. 

Acestea terminate, îşi şterse mâinile, se înfăşurară în 
mantaua pe care o aşezase pe un rest de bârnă şi se 
strecură în stradă. 

Şi su râdea cu un surâs în care era ca o vagă înduioşare. 

De Giac şi de Jacqueville trecură prin faţa dărâmăturilor 
fără să se oprească. Degeaba scotociră strada cu priviri 
arzătoare, ei nu văzură decât pe acel bătrân burghez care 
se îndepărta paşnic. 

XXIII. 

GHINIONUL LUI ROBIN ŞMECHERUL ŞI AL LUI 
BRANCAILLON. 

Noi sperăm că cititorul nu i-a uitat pe cei doi demni 
scutieri Robin Şmecherul şi Brancaillon. A venit momentul 
să ne ocupăm puţin de aceste două personaje. 

Mai întâi să ne aducem aminte că pe jumătate omorâţi de 
Sacrament în momentul în care erau să i-o răpească pe 
Flore, fuseseră strânşi de pe câmpul de bătaie leşinaţi şi 
predaţi lui Malâtre, care îi închisese, bine puşi în lanţuri, în 
pivniţa acelui castel situat în strada Pastes, lângă capela 
Braque. 

Primul căruia i-a revenit conştiinţa a fost Brancaillon. Nu- 
şi aducea aminte de nimic. Dar capul îl durea îngrozitor, şi 
aceasta o simţea. 

I se părea că auzea în depărtare un zăngănit de lanţuri. 

Era Robin Şmecherul care-şi revenea şi se agita. Crezând 
că nu aude bine, Brancaillon îşi ciuli urechile şi ascultă cu 
atenţie. încă o dată se auziră lanţurile care se mişcau. 

Brancaillon fu fericit să-şi mai găsească un tovarăş. 

Şi cum era foarte sociabil, se grăbi să înceapă conversaţia. 

— Cine eşti tu, nenorocitule, condamnat să gemi în 
tenebrele eterne? 


— Tu eşti, Brancaillon? îi răspunse o voce nazală pe care o 
recunoscu imediat. 

Şi efectul acestei voci de prieten fu acela că Brancaillon, 
care se credea mort, incapabil să facă cel mai mic efort, 
Brancaillon se redresa vioi, mişcare care a fost întovărăşită 
de un zgomot asurzitor de lanţuri lovite. Cu gândul la ideea 
sa, el nu remarcă aceasta şi se asigură: 

— Robin Şmecherul, tu eşti cel care-mi vorbeşti? 

— Fără-ndoială. 

— Ah! Vai de noi! Ah! sărmanul Robin!... lată că şitu ai 
murit!... lată-te condamnat să suferi de sete!... şi să scoţi 
limba în eternitate! 

— Ce tot îmi cânţi acolo, animalule?... De unde-ai scos-o că 
suntem morţi?... Şi tu unde-ai mai văzut morţi vorbind...? 

— Totuşi, atunci când vor să-şi comunice ceva, trebuie să-şi 
vorbească. 

— Îşi vorbesc, într-adevăr, i-o tăie repede Robin 
Şmecherul, dar îşi vorbesc... cu discreţie. Nu mugesc ca 
vacile... aşa cum ai făcut tu. Şi-apoi mi se pare că tu uiţi 
ceea ce domnul cavaler ţi-a repetat atât de des: nu poţi fi 
mort din moment ce eşti... 

— Viu! zbieră Brancaillon înveselit. Uitasem...! 

Ei se târâră cu greutate unul spre altul şi se îmbrăţişară 
frăţeşte. 

— Dacă măcar am şti unde ne aflăm! 

— Într-o celulă a palatului Burgundia, fără-ndoială. 

— Este clar că nu suntem într-o închisoare a palatului 
Burgundia. Aş recunoaşte locurile, ce dracu! Acest loc 
seamănă cu o pivniţă obişnuită şi nu este amenajată pentru 
a fi închisoare. Din asta trag concluzia că ne aflăm într-o 
casă oarecare şi nu într-o fortăreață. în consecinţă trebuie 
să existe puţină sau deloc gardă de pază. Deci putem spera 
să scăpăm deniei. 

După acest raţionament, Robin Şmecherul se scotoci cu 
îngrijorare vizibilă. Un zâmbet larg îi lumină faţa vicleană. 
Găsise ceea ce căuta. Faimosul instrument pe care-l 


mângâie cu vârful degetelor, începu să lucreze fără a pierde 
un minut. Nu dură mult. Cele două lacăte care închideau 
lanţurile, căzură. Se întoarse spre Brancaillon şi făcu 
acelaşi lucru. La rândul lor, căzură şi lanţurile lui 
Brancaillon. 

După lacăte, Robin $mecherul atacă broasca uşii. Micul 
instrument se comportă ca un înger, cel puţin aşa declară 
stăpânul lui. Uşa se deschise. Apoi alta. După aceasta, nu 
mai trebui să recurgă la ajutorul lui. Se aflau la parter şi 
majoritatea uşilor interioare nu erau încuiate. 

Atunci Robin $mecherul recunoscu locurile. 

„Bănuiam eu, îşi spuse. Eram prizonierii lui Malâtre. Dar 
cum se face că nu suntem păziţi mai bine? Casa pare 
pustie.” 

Aceasta se datora faptului că această zi era aceea a 
revenirii stăpânului său şi Malâtre trebuia să asiste la ea. 
Bazându-se pe trăinicia lanțurilor şi uşilor sale, el plecase 
luând cu el singurii doi oameni care-i rămăseseră, răniții 
fiind evacuaţi la palatul Burgundia. Robin Şmecherul nu 
cunoştea aceste amănunte. 

Câteva minute mai târziu, ei se aflau în strada Postes şi 
Brancaillon se minuna: 

— Ce tot îmi cântai că ar fi trebui să trecem peste oamenii 
care s-ar fi opus ieşirii noastre? 

La care Robin Şmecherul îi replică: 

— Mai întâi să ne luăm zborul. 

Înconjurară capela Braque şi se îndepărtară. Nu făcuseră 
mai mult de o sută de paşi când amândoi se opriră dintr-o 
dată. Ca prin minune, aceasta se produse în faţa unui 
cabaret. 

— Mor de foame! declară Robin $Şmecherul uitându-se la 
firmă. 

— Şi de sete! întări Brancaillon. 

Şi amândoi împreună, cu zâmbete vesele: 

— Să intrăm aici. 


Deja puseseră piciorul pe prima treaptă a scării. Robin 
Şmecherul se scotoci. Şi imediat, cu îngrijorare, spuse: 

— Ai bani?... mie mi-au dispărut. Şi Brancaillon se scotoci. 
Şi la fel: 

— Şi ai mei!... Aceşti hoţi ne-au despuiat... 

— Bah! spuse Robin Şmecherul, o să ne scoatem pârlea la 
acasă. O să ajungem cât de curând. 

De data asta, nu încercară să se mai oprească nicăieri. 

Ajunseră la o poartă. Alt eşec: poarta era închisă, nu se 
putea intra în oraş până la noi ordine. Robin Şmecherul se 
informă. 

— Doamna Isabeau şi monseniorul de Burgundia îşi fac 
intrarea în oraş. 

Fură obligaţi să rătăcească, melancolici şi dezorientaţi, pe 
la ţară. 

Totuşi consemnul care ţinea porţile oraşului închise cu 
încăpățânare, fu înlăturat. Cei doi ghinionişti putură în 
sfârşit să pătrundă în Universite. Peste puţin îşi vor regăsi 
stăpânii. Ceea ce şi făcură în jur de şase seara. 

Făcându-şi proiecte, ajunseră în strada Feves. Se opriră în 
faţa dărâmăturilor casei care fusese a vrăjitorului, cea în 
care petrecuseră momente plăcute... şi unde domnea 
abundența. 

Se opriră şi crezură că s-au înşelat. Tot ceea ce rămăsese 
din domiciliul lor era aici. 

Această lovitură neagră a sorții îi dobori. Cu moartea în 
suflet ei se îndepărtară încet, târându-şi picioarele şi aduşi 
de spate. 

Primul îşi reveni Robin Şmecherul. Tot smiorcăindu-se, el 
cugetă şi rezultatul pe care-l transmise lui Brancaillon fu 
acesta: 

— Haidem la palatul lui Passavant, decise Robin 
Şmecherul. în timp ce noi suntem disperaţi, poate că ei s-au 
refugiat acolo în linişte. 

— Haidem! făcu Brancaillon care fu imediat în picioare. 


Noaptea cobori atunci când ajunseră la palatul lui 
Passavant. După ce au scotocit din pod până-n pivniţă, au 
trebuit să recunoască că era părăsit. 

Nu găsiră nici măcar o coajă de pâine. Trebuiră, după ce 
şi-au strâns curelele, să se întindă melancolici pe nisipul 
aşternut în pivniţă unde îşi găsiseră refugiu. 

Acolo, după ce au gemut cât să dărâme casa, dormiră într- 
un somn întrerupt, populat cu coşmaruri îngrozitoare. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă erau deja în stradă, în 
căutarea ocaziei care le-ar fi adus hrana atât de dorită. 

XXIV, 

OSPITALITATEA SIMONNEI. 

Robin Şmecherul avusese o nouă idee care se grăbise să i- 
o comunice lui Brancaillon. 

— Trebuie să începem s-o căutăm pe Simonne, îi spusese 
el. După serviciul pe care i l-am făcut, ea nu va refuza să ne 
avanseze ceva mărunţiş care să ne permită să ne luăm 
arme şi să ne întreţinem câtva timp. Poate că ne va oferi 
adăpost şi hrană zilnică. 

După ce terminară masa lor frugală, plecară imediat. 

Nu mai riscară să intre în incinta Palatuluui, prea 
periculoasă pentru ei. Robin Şmecherul observă un puşti cu 
o figură isteaţă. 

II trimise la casa jupânului Mercerot, după ce-i promise 
pentru truda lui o frumoasă monedă albă de o livră. 
Deoarece era sigur că-i va smulge nişte bani lui Simonne. 

Pentru aceşti bani, puştiul era în stare să facă de zece ori 
turul oraşului. Plecă în fugă şi tot atât de repede se şi 
întoarse: 

— Doamna Simonne locuieşte în casa ei din Port-Saint- 
Landry. Dacă vreţi vă conduc acolo. 

— Ila-o înainte, micuţule şi noi te urmăm. 

Puştiul îi conduse într-adevăr şi aşteptă cu răbdare piesa 
de douăzece de bani promisă. 

Un moment ei crezură că ceea ce au întreprins va eşua 
încă de la pornire. într-adevăr, degeaba au izbit ciocanul cu 


putere, nimic nu se mişca în casă. 

Făcură o gălăgie infernală în timp ce puştiul venea în 
ajutor ţipând ascuţit: 

— Doamnă Simonne!... Doamnă Simonne...! 

În sfârşit, faţa ridată a lui Simonne, apăru îndărătul 
vizetei. 

Fără a o lăsa să-şi revină, Robin Şmecherul insistă ca să 
deschidă jurând pe toţi sfinţii că are să-i comunice ceva de 
cea mai mare importanţă, o comunicare avantajoasă pentru 
ea. 

Simonne crezu că-i aduceau veşti despre Flore. Ori Flore, 
pentru ea, însemna bani. Ea întredeschise poarta, pe care 
vru s-o încuie de îndată ce ei se s trecu rară în grădină 

— Un moment! făcu Robin $mecherul cu aerul lui cel mai 
amabil, faceţi-mi serviciul de a-mi avansa o livră. 

Şi văzând că se posomora, se grăbi să adauge: 

— Un simplu avans pe care vi-l voi înapoia de o sută de ori 
mai mult. 

Zăpăcită, ademenită de promisiune, curioasă să afle ce au 
să-i spună, Simonne se scotoci şi îi întinse banii pe care-i 
ceruse cu atâta dezinvoltură. 

Robin Şmecherul o aruncă puştiului zicând: 

— Lucru promis, datorie curată. Ţine, micuţule şi du-te să 
te distrezi. 

Simonne era foarte vexata şi furioasă că lăsase să-i fie 
smulsă o sumă pe care o considera importantă. Totuşi nu 
spuse nimic şi cu nasul ascuţit, buzele strânse în defensivă, 
îi introduse în casă. 

Cu o obrăznicie rară, Robin $mecherul îi făcu cererea. 
Simonne nu refuză. 

— Vă datorez viaţa... Cu toate că nu sunt bogată, nu pot să 
spun că v-aş lăsa în stradă ca nişte sărmani câini 
vagabonzi* Rămâneţi deci aici. 

Robin Şmecherul şi Brancaillon îşi exprimară zgomotoşi 
recunoştinţa. 


— Serviciu contra serviciu, spuse ea, vă asigur casă şi 
masă. Voi îmi apăraţi viaţa pe care o simt în pericol. 

— Ah! Ah! făcu Robin $mecherul, care se simţi în largul 
său, atunci acesta este un pact. Asta se poate face... cu 
condiţia să ne spuneţi numele celui care vă ameninţă... 
înţelegeţi că dacă ne este prieten, nu-i nimic de făcut. 

— Este Malâtre, care a vrut deja să mă omoare, după cum 
ştiţi. 

— Malâtre! strigă Robin $mecherul feroce, dacă este el 
inamicul vostru, puteţi conta pe noi. 

Înțelegerea fiind încheiată, ei se făcură comozi. Acum erau 
acasă la ei. * 

Simonne care părea că şi-a luat partea, îi conduse într-o 
cameră al cărui lux îi zăpăci. 

— Veţi dormi aici, le spuse ea. Cred că nu vă veţi simţi prea 
rău. 

Cei doi cumetri jubilau. Imediat se interesară când vor 
mânca. 

— Tocmai mă gândeam şi eu la asta, le spuse simplu 
Simonne. Ea luă un coş enorm şi le explică: 

— Trebuie să merg la piaţă. Ceva provizii pe care le am 
aici ar fi de-a juris pentru mine care nu mănânc mai mult 
decât o păsărică, dar ar fi mai puţin decât nimic pentru voi 
care trebuie să aveţi o poftă de mâncare robustă. Dacă în 
lipsa mea bate cineva, să nu deschideţi... Şi nici să nu vă 
arătaţi. 

Simonne plecă. 

Robin Şmecherul şi Brancaillon îşi manifestară bucuria 
zgomotos şi se felicitară călduros. 

— Încep să cred că am judecat-o greşit pe această grozavă 
Simonne. N-are importanţă, este o muiere. Şi muierile, vezi, 
Brancaillon, sunt precum caii. Ca să obţii rezultate, trebuie 
să-i dresezi foarte bine. 

În consecinţă, el cobort în pivniţă şi veni cu patru sticle 
acoperite cu praf, în faţa cărora se aşezară la masă fără cea 
mai mică jenă. 


Cu această ocupaţie agreabilă timpul trecu fără să-şi dea 
seama. Ei terminau al patrulea flacon şi veseli din cauza 
paharelor îngurgitate vorbeau tare şi făceau un vacarm 
infernal. 

Deodată se simţiră smulşi din spate, ridicaţi şi aruncaţi pe 
jos. înainte de a-şi da seama de ce li se întâmplă, ei erau 
legaţi din cap până-n picioare. 

Treziţi din beţie, spumegând de furie, făcând, fără să 
reuşească, eforturi supraomeneşti pentru a-şi desface 
legăturile, ei îl recunoscură, nu fără spaimă, pe Malâtre, 
care, cu mâinile la spate îi privea cu ochii lui mici şi rotunzi 
care străluceau de o bucurie feroce. 

Şi-n spatele lui Malâtre, a cărei întreagă expresie a feţei 
nu era decât o strâmbătură de veselie diabolică, văzură 
profilul slab al lui Simonne care se uita chiorâş la sticlele 
goale cu un aer înţepat şi apoi la ei, cu un zâmbet vâscos. 

XXV. 

SIMONNE ŞI MALÂTRE SUNT DIN NOU ALĂTURI. 

Malâtre nu îndrăznise să se arate în faţa stăpânului său. 

Ştia foarte bine că-şi pusese viaţa-n joc deoarece lăsase să- 
i fie răpită prizoniera pe care o păzea. 

Cât despre trădarea lui simţea că-i vine rău de spaimă la 
gândul caznelor la care ar fi putut să fie supus, dacă ar fi 
cunoscută. 

Ah! dacă această ticăloasă de Simonne nu l-ar fi jefuit, nu 
şi-ar fi făcut atâta sânge rău. Bogat cu cele douăzeci de mii 
de livre de la jupân Mercerot, ar fi plecat de la monsenior şi 
s-ar fi retras în provincia sa, unde şi-ar fi cumpărat pământ 
şi ar fi jucat rolul de senior. 

Şi Malâtre, dezorientat, rămăsese singur şi atât de 
nenorocit, atât de disperat încât se gândise la un moment 
dat să sfârşească odată cu toate, sinucigându-se cu sabia 
trecută prin corp. 

Din fericire venise noaptea care te calmează. Şi a cugetat. 

Malâtre porni în cercetare. Simonne nefiind găsită în 
strada Galilee, la jupân Mercerot, el se gândi că ea nu se 


poate afla decât la casa ei din strada Port-Saint-Landry. Şi 
merse şi se postă la poarta ei. 

Era atât de bine ascuns încât Robin Şmecherul şi 
Brancaillon trecuseră pe lângă el fără să-i bănuiască 
prezenţa. 

Aşteptă un moment în ascunzătoarea lui. O văzu pe 
Simonne ieşind, înzestrată cu un mare coş. înţelese că 
mergea după provizii. Deci ea îi găzduia pe cei doi 
vagabonzi pe capul cărora se puseseră premii. Grija cu care 
încuiase poarta era o dovadă bătătoare la ochi. 

Atunci el ieşi din ascunzătoare şi fugi din toate puterile pe 
străzile de la Cite. Era copleşit de o bucurie nebună care 
părea că-i dă aripi şi scrâşnea cuvinte nelămurite. 

La Val d'Amour, pătrunse într-un cabaret unde directoarea 
cu care părea că are ceva, îl conduse într-o cameră şi-l lăsă 
singurfn faţa unei mese pe care se afla un întreg arsenal de 
toaletă. 

Malâtre se instala în faţa unei oglinzi cu ramă de oţel şi 
începu să-şi lucreze figura cu o dexteritate şi iscusinţă 
deosebite. 

În acest timp, el se gândea şi rânjea: „Perfect. Iată o rană 
respingătoare după dorinţă... Şi acest ten palid, aceşti ochi 
încercănaţi... să nu mă ...infec-tez.» 

Pe Dumnezeu! simt că am frisoane. Ar trebui ca 
monseniorul să aibă o inimă mai tare decât granitul ca să 
nu fie mişcat de milă la vederea figurii mele. Aici, deasupra, 
să punem această cârpă murdară de sânge... sânge 
adevărat, pe cuvântul meu. Şi iată că am terminat, acum, să 
plecăm” 

Şi plecă într-adevăr, cu un pas mare atât cât îi permiteau 
picioarele lui scurte. Nu pierdu nici o secundă. Pe drum, el 
îşi combină toate amănuntele poveştii pe care se gândea să 
o spună pentru a se justifica. El intră în formidabila 
fortăreață cu nasul în vânt şi cu un aer de cuceritor. 

Malâtre nu uita decât un lucru: cât de rapid fusee, el 
pierduse douăzeci de minute bune pentru a se machia. Plus 


în jur de zece minute de gândire după plecarea lui 
Simonne. 

În sfârşit, în total, în jur de o jumătate de oră. 

Prima persoană pe care-o văzu prezentându-se în faţa 
maestrului său, a fost Simonne. 

Simonne care părea să fie în grațiile ducelui; Simonne 
care strângea cu frenezie între degetele ei încovoiate, un 
sac - nu 0 pungă, ci un sac, care nu putea fi umplut decât 
cu aur; Simonne, în sfârşit, pe care ducele o concedie cu o 
vizibilă bunăvoință. 

Lui Malătre i se păru că i-a căzut plafonul în creştet Gemu 
în forul lui interior: „Sunt un om mort!” 

Şi căzu strivit cu faţa la parchet. 

Jean fără de Tleamă, care era aşezat, se ridică brusc. EI 
smulse un ciocan de abanos şi bătu pe o sonerie cu o 
lovitură atât de puternică încât coada lui se sparse imediat. 

Se prezentă la ofiţer de serviciu, căruia îi comandă cu 
vocea albă: 

— Doi oameni înarmaţi aici, în spatele caraghiosului... 
Călăul şi instrumentele de tortură în ogradă... Să fie 
convocați cei din casă pentru o execuţie... Haideţi, domnule. 

Ducele se lăsă să cadă într-un fotoliu şi cu vocea tranşantă 
ca o lovitură de secure: 

— Vei vorbi? ţipă Jean iară de leamă nerăbdător. Cum se 
face că te văd abia astăzi, la două zile... după revenirea 
mea. 

Malâtre se ridică cu greutate în genunchi şi-şi ridică 
bandajul plin de sânge pe care şi-l pusese pe faţă. îşi arătă 
astfel rana cea mai urâtă care se putea vedea. în acelaşi 
timp, cu vocea muribundă, el se smiorcăia: 

— Uitaţi-vă monseniore, dacă aş fi putut veni mai de 
grabă, cu o asemenea rană... De îndată ce m-am simţit mai 
bine, am fugit încoace dârdâind de febră, pe jumătate 
mort... Puteam să crap pe drum, şi totuşi am venit deoarece 
era vorba de stăpânul meu. 


Am venit şi sunt arestat ca un criminal; călăul primeşte 
ordin să-şi pregăteasă uneltele de tortură; slujitorii casei 
sunt chemaţi să asiste la execuţia mea... Fac apel la 
dreptatea dumneavoastră de suveran. Astfel este tratat un 
bătrân slujitor al cărui devotament nu s-a dezminţit nici un 
moment de-a lungul multor ani? 

Oribila rană îşi produsese efectul asupra lui Jean fără de 
Teamă. El spuse cu vocea îmblânzită: 

— Nu este în obiceiul nostru să condamnăm oamenii fără 
a-i asculta. Vorbeşte curajos. în serviciul nostru ai primit 
această lovitură? 

— Ei monseniore! mormăi Malâtre, în serviciul cui, atunci? 

— Fie. Dar îmi vei spune, caraghiosule, cum ai lăsat să fie 
răpită contesa de Sombernon a cărei pază ţi-o 
încredinţasem? îmi vei spune, de ce ai neglijat să mă 
informezi de acest fapt important pentru mine? De asta e 
vorba şi nu de altceva. Şi fii atent la ce vorbeşti... Capul tău 
atârnă de un fir de păr. 

— Monseniore, spuse el căutându-şi cuvintele, am fost 
lăsat pe loc crezându-se că sunt mort. Când m i-a m revenit, 
am constatat că numai îmi rămăsese nici un om. Toţi erau 
morţi, monseniore, sau grav răniţi. 

— Dar a fost un adevărat masacru! se miră Jean fără de 
Teamă. 

— Pe Dumnezeul meu, monseniore, protestă cu insolenţă 
Malâtre, altfel nu ne-ar fi răpit pe nobila doamnă pe care 
primisem ordinul de onoare de a o păzi! 

Din ce în ce mai mult i se părea lui Jean fără de Teamă că 
Malâtre nu era atât de vinovat cum gândise la început. 

— Ridică-te, îi spuse din ce în ce mai blând. Spune-mi, 
când s-a întâmplat aceasta, cum a fost şi cine a dat lovitura. 

— Când? Cu o seară înainte de reîntoarcerea voastră, 
monseniore. Cum? Unul din oamenii mei, la căderea nopţii, 
a deschis poarta pentru a executa nu ştiu ce ordine. Nu a 
avut timp s-o încuie. A fost ucis pe loc. Şi ei ne-au căzut în 


spate. Am făcut tot ce puteam, monseniore. Dovadă stă 
faptul că toţi am fost scoşi din luptă. 

Erau mai mult de treizeci, monseniore, nu puteam decât 
să fim învinşi. Cine? Sacrament conduce banda. 

— Eşti sigur? 

— L-am recunoscut, monseniore. 

Adevărul este că văzând-o pe Flore pe eşafod el trăsese 
concluzia că Isabeau o răpise. 

Pentru unul care era la curent cu problemele intime ale 
stăpânului său, nu era greu să restabilească faptele. 

Jean fără de Teamă chibzuia. 

Malâtre reuşi să-i adoarmă bănuielile şi avu bucuria să 
vadă cum celor doi oameni de arme li se face semn să plece, 
şi cum, după ce asistaseră impasibili la această scenă, se 
îndreptară spre uşă. 

În momentul când erau să iasă, ducele le strigă: 

— Să fie preveniţi că execuţia nu va mai avea loc. Şi, 
întorcându-se spre Malâtre: 

— Haide, spuse el, văd că ai fost mai mult ghinionist decât 
vinovat. Să nu mai vorbim. Du-te şi îngrijeşte-te, Malâtre... 
Şi uite cu ce să-ţi pansezi rana. 

Spunând aceasta, îi aruncă o pungă. 

— Asta nu-i totul, monseniore, spuse el ridicându-se, ştiu 
unde putem să prindem pe doi dintre rebeli: Robin 
Şmecherul şi Brancaillon. 

— Ştiu, spuse Jean fără de Teamă. Această vitează 
Simonne ne-a spus când a venit. Şi am dat ordin ca aceşti 
derbedei să fie arestaţi. 

— Monseniore, vă cer favoarea de a conduce eu însumi 
această expediţie. 

— Ei bine, fie! Ia câţi oameni crezi şi plecaţi imediat. 

— Mersi, monseniore, alerg acolo, strigă Malătre jubilând. 

Se lansă imediat nu fără a face greşeala de a o zdrobi pe 
Simonne cu o privire triumfătoare. 

Malâtre a greşit când nu a evaluat la justa valoare puterea 
adversarului de temut cu care intrase în conflict. Luptă 


vicleană, tenebroasă, dar o luptă mortală. O s-o cunoască în 
detrimentrul lui. 

Simonne remarcase foarte bine, într-adevăr, aerele lui 
zeflemitoare. 

Şi asta i-a dat de gândit. 

Deci, după ce micuțul om ieşise, Simonne, fără a părea că 
a remarcat gestul ducelui care o concedia, cu acea 
inconştienţă care o făcea să calce în picioare regulile 
etichetei şi a celei mai corecte purtări şi pe care ducele le 
tolera pentru că în fond îl amuzau, Simonne declară: 

— N-am chibzuit monseniore, că în misiunea pe care mi-aţi 
încredinţat-o mă voi lovi în mod sigur de bărbaţi. Dacă ar fi 
să rivalizez în viclenie şi curaj, zece bărbaţi nu m-ar 
înfricoşa.... 

Dar dacă va fi o luptă? Asta nu-i pentru o femeie slabă. 

— Pe Sfânta Fecioară, ai dreptate în ceea ce spui! îţi voi 
pune la dispoziţie vreo zece oameni hotărâți, care te or 
asculta aşa cum mă ascultă pe mine. 

Şi întinse mâna spre ciocan, pentru a lovi cu el soneria. 

— Un moment, monseniore, interveni Simonne. Pentru 
oameni, mă bizui pe voi. Mi-ar trebui un om de încredere 
căruia să-i dau eu ordine şi care şi-ar lua el sarcina de a-i 
comanda pe acoliţii săi. 

— Pe cine vrei? 

— Pe Malâtre, monseniore, făcu Simonne, este întru totul 
omul de care am nevoie. 

Jean fără de Teamă aprobă din cap. Şi cum Malâtre, destul 
de neliniştit, reapăruse în acea clipă, îl anunţă: 

— Malâtre, tu şi oamenii tăi vă veţi afla la dispoziţia lui 
Simonne şi îi veţi da ascultare în toate ca mie însumi. Şi 
reţine bine aceasta: orice recompensă promisă în numele 
meu de Simonne, va fi confirmată de mine. Orice plângere 
justificată din partea ei, va fi pedepsită iară milă cu 
ştreangul. Ai înţeles? 

— Bine, monseniore. 


— Acum pleacă, i-o tăie Jean fără de leamă cu un ton sec. 
Şi încearcă să te înţelegi cu ea... dacă ţii la viaţa ta. 

Totuşi, Simonne nu era pe deplin satisfăcută: 

— Un minut, monseniore, spuse cu impertinenţă. Ordinul 
este categoric. Malătre nu-l va discuta, sunt convinsă. Dar 
oamenii săi vor fi, poate, mai puţin împăcaţi. Dacă nu vă cer 
prea mult, monseniore, aş vrea un ordin scris de mâna 
voastră... pentru a face orice rezistenţă imposibilă. 

Jean Iară de Teamă întinse mâna, luă un pergament pe 
care scrise câteva linii, îl semnă, îl sigila cu sigiliul său 
particular şi-l întinse lui Simonne spunându-i: 

— lată ordinul pe care-l ceri. 

De această dată, Simonne nu mai ceru nimic. Se înclină 
făcând cea mai frumoasă reverență şi se retrase, urmată de 
Malâtre al cărui nas se lăsase jalnic şi care-şi aplecase capul 
ruşinat şi confuz. 

Ca o vulpe primă de-o găină. 

XXVI. 

ROBIN ŞMECHERUL ŞI BRANCAILLON ÎŞI GĂSESC UN 
REFUGIU CARE NU ESTE CEL PE CARE ŞI L-AU DORIT. 

Primele cuvinte ale lui Simonne, când se află singură cu 
Malâtre au fost acestea: 

— Micuţul meu Malâtre, te avertizez că vei fi responsabil 
de purtarea oamenilor tăi. le previn că dacă mi se va atinge 
cel mai mic lucru de acasă sau dacă văd că mi s-a furat 
chiar şi un ac de păr, mă voi plânge monseniorului şi te va 
spânzura. Acum, mergi. 

Malâtre învins, îmblânzit, trebui să se resemneze s-o 
urmeze. 

Se gândea cu o furie oarbă că nu trecuseră mai mult de 
câteva săptămâni de când această vrăjitoare bătrână, 
venise să-l vadă pentru prima dată şi-l numise monsenior şi 
se aplecase până la pământ în faţa lui. Acum îl numea 
micuțul Malâtre şi cu cât dispreţ! îl tutuia şi-l privea de sus. 

În anticameră îşi găsi coşul pe care-l lăsase gol. Ea-şi 
depuse sacul în el, puse capacul şi surâse batjocoritor şi cu 


un ton care ajunse să-l exaspereze: 

— Eşti prea galant ca să permiţi unei femei să meargă 
încărcată ca o vită de povară... Fă-mi serviciul de a-mi căra 
acest coş, Malâtre... Fii foarte atent, în special cu sacul. în 
el sunt mai multe mii de livre... O mică avere, Malâtre. 

Malâtre fu cât pe ce să se sufoce de mânie şi de ciudă. Se 
încarcă cu coşul bodogănind şi o luă înainte. Ea îl urmă cu o 
bucurie delicioasă. Cu toate astea totuşi ea privea cruciş la 
Coş, cu o oarecare nelinişte. 

Într-o curte din spate se aflau vreo zece scutieri ca re-i 
aşteptau. 

Simonne le arătă ordinul lui Jean Iară de leamă. Avu 
pretenţia ca Malâtre să-l citească oamenilor, să le repete 
cuvintele ducelui, să le explice că de-acum încolo ci vor 
trebui să asculte numai de ea şi că el, Malâtre nu era decât 
locotenentul ei, purtătorul de cuvânt, însărcinat să le 
transmită ordinele ei. 

Malâtre fu cât pe ce să izbucnească. Se abţinu totuşi 
pentru că nu vroia să fie spânzurat. 

Ajunseră în sfârşit la casa lui Simonne. Acolo, Malâtre 
trebuia să ia conducerea operaţiunilor. înainte de a 
deschide, ea îi reaminti: 

— Te-am avertizat că înţeleg ca să-mi fie totul respectat şi 
că eşti responsabil de oamenii tăi. 

Nu uita... dacă ţii la pielea ta. 

Poarta, o dată deschisă, banda întreagă, condusă de 
Simonne se fofila în grădină. 

Văzându-i pe Robin Şmecherul şi pe Brancaillon reduşi Ia 
neputinţă, Malâtre resimţi o bucurie atât de mare, că uită 
pentru un moment ranchiuna pe care i-o produsese festa 
jucată de această ticăloasă de Simonne. 

— Lcgaţi-i pe aceşti derbedei şi duceţi-i la palat! Vom 
vedea ce figură vor face când vor fi în mâinile călăului 
însărcinat cu chestionarea lor. 

Ordinul fu executat pe loc. Robin Şmecherul şi Brancaillon 
fură luaţi pe sus de viguroşii voinici şi duşi de-acolo. 


În prag, Malâtre zăbovi în timp ce oamenii se deplasau 
încet deoarece prizonierii având picioarele împiedicate nu 
puteau face paşi mari. 

Simonne îl privea cu coada ochiului cu un zâmbet rău pe 
faţă. Ea văzuse că el vroia să-i spună ceva şi aştepta 
încrezătoare. 

În fine, Malâtre se decise. Se opri în faţa ei, se ridică în 
vârful picioarelor şi privind-o cu ochi sălbatici, scrâşni: 

— Simonne, vrei să mi le înapoiezi? 

— Ce?... Ce vrei să-ţi înapoiez? 

— Mai întrebi ce?... Netrebnico, maimuţo, pungaşo, 
hoaţo!... Cele douăzeci de mii de livre pe care mi le-ai 
furat!... Vrei să mi le dai? 

— Eu! ţi-am furat?... Unde? Când? Cum?... Ai înnebunit, 
cred...! 

— Mai îndrăzneşti să susţii!... se sufocă Malâtre, roşu de 
indignare. 

— Susţin că eşti un mincinos, un hoţ, un trădătorii Pe 
Sfânta Simonne, să nu te mai aud... sau strig şi te arestez 
cu ajutorul oamenilor tăi!... Şi atunci, Malâtre, când vei fi în 
lanţuri, îl voi statui pe monsenior să-ţi ridice bandajul şi să 
privească mai de-ăproape rana de dedesubt. Şi când o va fi 
văzut, cred că monseniorul va aprecia că o mică 
spânzurătoare este prea dulce pentru o lichea ca tine!... Mă 
înţelegi...? 

— Căţea blestemată!... Ne mai întâlnim noi...! 

— Chiar aştept! declară rece Simonne. Şi mai întâi, mâine 
dimineaţă vei veni cu patru oameni să-mi primeşti ordinele. 


Vei bate astfel. aşa ca eu să ştiu dinainte cine este. 

Acum poţi pleca, micuțul meu Malâtre. 

În acest timp, Robin Şmecherul şi Brancaillon erau 
conduşi la palatul Burgundia. îi băgară în aceeaşi celulă, li 
se puseră lanţuri grele la picioare, la încheieturile mâinilor 
şi la talii care fură bătute în zid şi fură lăsaţi singuri, în 
beznă, abandonaţi propriilor gânduri. 


— De această dată, vorbi pe nas şi jalnic Robin $mecherul, 
cred că am găsit un refugiu sigur. 

— E această bătrână vrăjitoare căreia i-am salvat viaţa, 
care nc-a adus în această situaţie! Domnul Satan, stăpânul 
ei, ar trebui s-o strângă de gât şi să-i pună capul acolo 
unde-i stau picioarele. 

— I-aşi spune cu plăcere două cuvinte şi eu, îl asigură 
Robin $mecherul cu un zâmbet care i-ar fi dat lui Simonne 
fiorii morţii dacă l-ar fi putut Vedea. Dar nu vom avea 
această bucurie, Brancaillon, deoarece de-aici nu vom ieşi 
vii! 

— De ce?... Tocmai de asta vroiam să-ţi vorbesc mai 
înainte. Ştim unde ne aflămk tu ai la tine micul tău 
instrument... (cu îngrijorare): îl mai ai, cred...? 

— Da... cel puţin... (Robin Şmecherul se pipăia cu un 
zgomot asurzitor de lanţuri lovite). Da, îl am... Ce vrei să 
facem cu el? 

— Cum ce vreau?... Tu, Robin, atât de ingenios de obicei, 
tu mă întrebi... Vreau să ne scoatem lanţurile şi să 
deschidem această uşă...! 

— Şi după?... La ce ne folosesc astea...? 

— Ca să fugim, tunete şi trăsnete! Poate că situaţia 
dezagreabilă a noastră, sunt de acord, te deprimă într-atât 
încât nu mai înţelegi nici lucrurile cele mai simple! Iată ce 
mă uimegşte la tine, Robin. Am văzut noi altele şi mai şi! 

Robin Şmecherul îl privi cu admiraţie. Atâta inconştienţă 
nevinovată îl depăşea. 

— Tu crezi deci, îi spuse, că ajunge să faci să cadă lanţurile 
şi să deschizi uşa, pentru ca noi să scăpăm deniei? 

— Fără-ndoială, făcu Brancaillon cu aceeaşi siguranţă. Aici 
nu-i ca la mănăstire; cunoaştem drumul. 

— Ah! cunoaştem drumul! râse în hohote Robin 
Şmecherul. 'Tu socoteşti ca pe nimic oamenii de arme, 
arcaşii, arbaletierii, gentilomii de serviciu, paznicii, 
scutierii, sutele de oameni înarmaţi, într-un cuvânt, pe care- 
i vom întâlni pe acest drum pe care-l cunoaştem? 


Acest argument îl derută pe naivul Brancaillon, care 
rămase cu gura căscată. Şi înciudat, termină ţipând: 

— Pe Dumnezeul meu, nu mă gândisem la asta! Şi cu 
îngrijorare, adăugă: 

— Atunci, crezi câ...? 

— Cred, suspină Robin Şmecherul cu o figură întristată, 
cred că aici ne vom lăsa oasele, în această fortăreaţă!... 
Cred că a sosit în sfârşit momentul în care tu vei fi cel mort, 
la rândul tău. Şi de data asta de-a binelea. 

Şi Brancaillon, visător: 

— Pe dracu!... lată ceva ce mă va schimba complet! 

XXVII NEBUNA. 

În timpul cât Robin Şmecherul şi Brancaillon erau urmăriţi 
de un ghinion pe cât de mare pe atât de persistent, stăpânii 
lor, nobilii de Passavant şi de Talazar, rămăseseră închişi în 
pivniţa casei incendiate din strada Feves. Nu sufereau de 
foame şi de sete. 

Prevăzând un asediu posibil, scutierii lor îngrămădiseră în 
abundență destule provizii. 

Putură să trăiască două zile fără lipsuri. La sfârşitul celor 
două zile, veni maestrul Gervais care-i anunţă că 
supravegherea asupra la Cite slăbind oarecum, ei puteau, 
fără prea mari riscuri, să-şi părăsească vizuina. 

Maestrul Gervais, dintr-odată întunecat, le mărturisi că 
tânăra fată dispăruse din nou. Şi de această dată el nu mai 
ştia ce se întâmplase cu ea. 

Când auzi această veste tristă, Talazar păli îngrozitor. El 
bâlbâi: 

— Ne-aţi asigurat că se ducea la mama ei unde conta că se 
poate ascunde câtva timp. 

— V-am repetat ceea ce îmi spusese ea însăşi. Nu aveam 
motive să suspectez cele spuse de această tânără Tată. Nu 
este mai puţin adevărat că atunci când m-am dus la Bonne 
nu am găsit-o acolo. Şi Bonne, pe care am interogat-o, mi-a 
jurat pe toţi zeii că fiica sa nu a pus piciorul acolo. 


— Flore s-ar fi putut ascunde la Bonne, căreia ar fi putut 
să-i atragă atenţia să fie absolut discretă. Şi aceasta, fiind 
incapabilă de discernământ... 

— Vă opresc, îl întrerupse maestrul Gervais. Presupunerea 
voastră nu este admisibilă. Locuinţa lui Bonne se compune 
din două camere, aproape lară mobilă. Am vizitat aceste 
două camere. Le-am explorat cu minuţiozitate şi pot să va 
asigur că nu era nimeni ascuns în ele. Şi nebuna m-a lăsat 
să scotocesc peste tot cu o indiferenţă care arăta că nu are 
nimic de ascuns. 

— Să mergem! declară Talazar pe care îl rodea 
îngrijorarea. Hai să vedem noi înşine ce e la Bonne. 

O jumătate de oră mai târziu cei trei bărbaţi băteau la uşa 
cocioabei doamnei de Sombernon. Uşa se întredeschise la 
prima lovitură a ciocanului. Dar la vederea vizitatorilor, 
figura nebunei arătă nemulţumire. Nu păru dispusă în nici 
un fel să-i primească/; < 

Trebui ca mestrul Gervais să intervină energic pentru a o 
putea decide să deschidă uşa pe care până atunci o ţinuse 
cu ambele mâini. 

De la primele vorbe, nebuna strigă cu un ton recalcitrant: 

— lar asta a lui Mercerot!... Dar v-am spus că ri-a vrut să 
vină...! 

Este o ingrată şi o vanitoasă. I-am oferit ospitalitatea mea 
din toată inima, dar ea nu a găsit casa destul de frumoasă 
pentru ea. 

Talazar şi Passavant putură să scotocească magherniţa 
fără ca ea să-şi dea seama. O scotocire sumară de altfel, 
care o făcură din simţul datoriei, deoarece se vedea că 
nebuna, aşa cum spusese maestrul Gervais, nu avea nimic 
de ascuns. 

Convinşi de ineficacitatea căutărilor lor, trebuiră să se 
retragă. 

Un minut mai târziu, ea pătrundea într-o mică pivniţă 
luminată de o mică ferestruică strâmtă şi se opri în faţa 
une: forme întinse pe jos, într-un colţ. 


Această formă nedesluşită era Flore, fata ei! 

Nenorocita era atât de strâns legată, cu un căluş atât de 
solid, încât îi era imposibil să facă cea mai mică mişcare, să 
scoată cel mai slab geamăt. 

Ea zăcea inertă, leşinată, poate chiar moartă. 

Cum de se găsea ea în această situaţie înspăimântătoare? 

Vom explica cât mai pe scurt. 

În ziua intrării solemne a reginei şi a ducelui, Bonne 
Nebuna îşi părăsise cocioaba cu o oră înaintea răsăritului. 

Ea nu uitase că Isabeau îi spusese că trebuie să fie acolo 
devreme şi acţiona în consecinţă. De-abia mijeau zorile şi ea 
se şi afla în piaţa catedralei. Era pustie. Se duse spre 
eşafodul din strada Neuve. Se aşeză pe vine pe o treaptă, 
bodogănind: 

— De aici voi vedea bine... Ea, la Mercerot, nu-mi va 
scăpa. 

Scotoci în buzunarul său şi scoase de-acolo un pergament 
pe care-l desfăcu şi care suna aşa: „Ordin de a fi lăsat să 
treacă posesorul acestuia şi de a-l sprijini în tot ce va 
solicita.” 

Şi era semnat: Charles, rege. Isabeau, care nu prevăzuse 
că ar putea fi bătută de regele nebun, se gândise că Bonne 
ar fi putut întâlni obstacole pe care numai semnătura 
regelui le-ar fi putut îndepărta. Pentru aceasta îi înmânase 
una din aceste hârtii semnată în alb. Nu trebuia decât 
completată şi semnată. 

Bonne aşteptă cu răbdare ore întregi, fără a face vreo 
mişcare, ca împietrită, indiferentă la tot ce se întâmplă în 
jurul ei, în piaţă. Atenţia sa era concentrată numai asupra 
platformei eşafodului, care o interesa. Aşa că, de îndată ce 
apăru călăul ea se ţinu gata pregătită. 

Călăul s-a uitat imediat la această femeie care stătea pe 
vine pe treptele eşafodului. El ştia c-o va găsi aici, pentru că 
Sacrament fusese să-l vadă din ordinul lui Isabeau. 

Totuşi, pentru a nu face vreo greşeală, el se apropie de ea. 


Ea întinse mâna în care ţinea pergamentul. Călăul aruncă 
o privire peste el. 

— Aşteaptă puţin, femeie. Nu este încă momentul, în 
sfârşit, Isabeau îşi agită voalul în aer. Era un ordin căruia 
călăul îi cunoştea semnificaţia. 

— Vino! 

Şi ea sări pe platformă. Ah! el nu trebui să-i reînnoiască 
invitaţia. 

Minutele care urmară fură nişte momente de încântare 
pentru dulcea şi inocenta victimă a răzbunării lui Isabeau. 
Dezlegată de legături, aruncată în braţele mamei sale, se 
văzu, fără să fie conştientă, liberă, respirând din plin, 
condusă cu o tandră grijă de această sărmană nebună care- 
i apărea ca o zână binefăcătoare, escortată de arcaşi 
însărcinaţi nu cu paza ci cu protecţia ei. Şi ochii ei limpezi şi 
luminoşi păstrau ca o rază uimirea fericită care i-o 
producea deznodământul nesperat al aventurii ei de 
neconceput. 

Bonne strălucea. Şi cum îi era frică să nu-i facă greutăţi 
pentru a o urma, ea o încuraja pe tânără cu amabilităţi şi 
mângâieri. Trecură pe Petit-Pont. Erau la fel de fericite şi 
una şi alta. 

Întâlnirea neprevăzută cu maestrul Gervais, descumpăni 
brusc bucuria nebunei. 

Totdeauna i-a fost puţin teamă de bătrânul savant, cu toate 
că el a fost mereu bun cu ea. lată că această fată stupidă îi 
spunea că se va refugia la ea, la Bonne. Precis că el se va 
ocupa de ea, o să se amestece în tot ce nu-l priveşte, va 
pune piedici în planurile ei misterioase. 

A fost o lovitură dură pentru nebună. Tot restul drumului, 
Flore, care se mira de această schimbare bruscă, încercă în 
van să o facă să vorbească. Nebuna chibzuia. Căuta mijlocul 
prin care să-l îndepărteze pe cel care o jena. Şi-I găsi. 

Ele ajunseră în strada Bon-Puits. Bonne observă cu 
satisfacţie că nimeni nu le-a văzut când au intrat la ea. Ceea 


ce nu era de mirare, deoarece populaţia se dusese pe 
partea cealaltă a podurilor. 

Bonne se arătă din nou foarte amabilă. Ea vroia s-o 
asigure complet pe tânără în cazul în care tăcerea şi aerul 
ei posomorât care au urmat întâlnirii cu savantul, ar fi 
îngrijorat-o. 

Flore începu să se instaleze fără să-şi piardă timpul. 
Trebuia să stea în camera din fund. Bonne rămase un 
moment în prima cameră, scotocind peste tot ca şi când ar 
fi căutat un lucru pe care a uitat unde l-a pus. 

Până la urmă găsi totuşi. Şi ochii îi străluciră de 
mulţumire. 

Ceea ce ea căuta cu atâta stăruinţă, şi pe care-l ascundea 
acum sub şorţ, era un flacon de narcotic pe care-l furase o 
dată de la maestrul Gervais. 

Cu flaconul în mână, se apropie pe furiş de tânăra fată, 
care era întoarsă cu spatele. Deodată îi puse flaconul 
căniia-i scosese dopul, sub nas. 

Flore se prăbuşi încet şi rămase nemişcată, adormită 
profund. 

Bonne schiţă gestul de a arunca flaconul. Dar 
răzgândindu-se dintr-odată, îl închise ermetic cu dopul şi-l 
puse de unde-l luase. Ea reveni la fiica sa şi o privi cu 
răutate. Şi murmură: „Va dormi o oră. Mi-a spus maestrul 
Gervais. mi-aduc bine aminte în sfârşit, nu are importanţă, 
să nu pierd timpul” 

„„.„Şi într-adevăr, nu-l pierdu. O cârpă veche îi servi că să 
facă un căluş, pe care îl strânse în spatele capului. 

După aceea, căută frânghii. Cu o îndemânare minunată, o 
legă din cap până-n picioare. Când termină, ea luă în braţe 
corpul inert al fiicei sale, şi cu o putere pe care nu ai fi 
bănuit-o, o ridică şi o târi într-o nişă din pivniţă. 

O lăsă să cadă acolo, într-un colţ, şi fără să se mai ocupe 
de ea, urcă sus. Cu un calm extraordinar ea se ocupă de 
treburile ei, mormăi nd: „EI poate veni acum. El nu o va 
găsi şi nu mi-o va mai fura”. 


„„.„E1, era maestrul Gervais. El veni, într-adevăr, în aceeaşi 
seară. 

Bonne îl aşteptă. Povestea ei era pregătită. O debită cu o 
siguranţă tulburătoare. O repetă, fără să piardă nici un 
cuvânt şi lui Passavant şi Ialazar, atunci când veniră la ea. 

XXVIII TORŢA. 

Nebuna se aşeză pe vine lângă corpul inert al victimei 
sale. 

Cu coatele pe genunchi, capul în palme, pupilele dilatate, 
ea rămase mult timp nemişcată, părând că o priveşte cu 
multă atenţie. 

Tot uitându-se la acest corp, ea începu să-l vadă vag. Fu 
frapat de nemişcarea lui. îşi dădu seama de realitate. Privi 
mai bine şi mai de aproape. Se îngrijora: «Oh!... O fi 
murit?... Trebuie ca mai întâi să spună ceea ce ştie! Ea se 
năpusti: 

Nu, Flore nu murise. Dar acest căluş prea strâns ar fi 
sufocat-o Iară nici un dubiu. Şi aceste frânghii, strânse prea 
tare, îi răneau carnea şi-i strangulau circulaţia. 

Nebuna înţelese. îi scoase căluşul. Nu pentru că ar fi 
realizat că acesta era cel mai periculos, dar fiindcă pur şi 
simplu vroia să vorbească cu tânăra fată. Şi aceasta trebuia 
să poată să-i răspundă. 

Flore îşi reveni. Ea îşi recunoscu mama şi gemu: 

— De ce mă maltratezi în felul acesta? Totdeauna eu nu ţi- 
am lăcut decât mult bine! 

Bonne era într-unui din momentele ei în care devenea 
accesibilă la înţelegerea unor anumite sentimente. 

Mişcată, ea îşi plecă ruşinată capul şi murmură: 

— E-adevărat, sunt rea...! 

— Ce ţi-am făcut? Spune, Bonne. Am să încerc să repar 
răul pe care poate, fără să vreau, ţi l-am făcut. Dar pentru 
Dumnezeu! pentru dragostea acestei micuţe Flore pe care 
ai pierdu ţ-o şi pe care o plângi atât de mult, nu mă asasina 
astfel, pe mine, care port acelaşi nume...! 


— Nu vreau să te asasinez!... Nu-ţi vreau răul... Niciodată 
nu ţi l-am vrut!... Dar vreau să-mi regăsesc fiica!... Şi 
pentru aceasta, am nevoie de tine... Atunci, înţelegi, vreau 
să te păstrez!... Şi dacă te las liberă vei chema în ajutor... 
vei fugi... şi fiica mea va fi din nou pierdută pentru mine!... 
Şi ce se va alege de mine, mamă nenorocită...? 

— Nu, Bonne, poţi fără teamă să-mi scoţi aceste frânghii 
care mă rănesc şi îţi jur că nu te voi părăsi...! 

Nebuna, încruntată, se gândea. Se vedea că este 
emoţionată. 

Dar o reţinea un rest de neîncredere. 

— Vai! Nu mă crezi!... Cel puţin, Bonne, mai slăbeşte-mi 
puţin aceste legături care-mi provoacă durere. 

De această dată, Bonne nu mai ezită. Ea se grăbi. Şi-n 
timp ce îi slăbea frânghiile pentru a-i permite o oarecare 
libertate în mişcări, ea spunea râzând: 

— Ce idee bună!... Proastă am fost că nu m-am gândit mai 
înainte!... Uite, acum ţi-e mai comod!... Vei suferi mai puţin! 
şi eu voi fi mai liniştită. Şi pe urmă ne vom socoti noi două. 

Bone, acum, se lansase. După ce slăbise frânghiile, ea 
realiză deodată că tânăra stătea foarte rău pe pământul 
umed. 

Fugi în cocioabă şi aduse nişte paie şi nişte cuverturi pe 
care o puse să se întindă. Apoi îşi dădu seama că ar trebui 
să-i fie foame şi-i aduse o mâncare sărăcăcioasă pe care o 
împărţiră. 

Pentru ca să poată mânca, trebui să-i dezlege mâinile. O 
făcu fără să ezite. 

Trecură mai multe zile astfel, fără ca dispoziţia nebunei să 
se schimbe. 

Flore, din partea ei, evita cu atenţie tot ceea ştia că ar 
putea-o nelinişti sau irita. Sărmanul copil speră în puterea 
supunerii şi a devotamentului pentru a readuce la rațiune 
această minte dezechilibrată. 

Din cauza timpului, dispoziţia nebunei se schimbă brusc. 
în acea zi era o căldură apăsătoare. Aerul, plin de 


electricitate, devenea din ce în ce mai greu. Parcă respirai 
foc. începea furtuna. 

Şi furtuna avea darul de a declanşa nebunei o criză. 

Ea se ducea şi venea în magherniţă cu o agitaţie care 
creştea necontenit. 

Brusc, ea se decise. Luă un cuţit de bucătărie cu lama lată, 
tăioasă şi foarte subţire. Cu el în mână zori spre pivniţă. 

Văzând-o apărând cu această armă în mână, privin-du-i 
chipul convulsionat, nenorocita Flore înţelese că este în 
plina criză şi că viaţa ei nu mai atârnă decât de un fir de 
păr. Ea se încorda, îşi strânse toată puterea, se forţă să 
rămână calmă şi zâmbitoare, căutând în minte cuvintele 
care ar putea s-o liniştească pe nebună. 

Aceasta, Iară un cuvânt, sări asupra ei. 

Flore crezu că o va înjunghia. Şi închise ochii, scoțând un 
geamăt înnăbuşit. 

Nu. Nebuna nu vroia s-o omoare... Cel puţin, nu încă. 

Dintr-o mişcare îi legă mâinile şi picioarele tinerei fete, 
care, simțind că orice rezistenţă ar fi inutilă, se resemna să 
stea pasivă. 

— Ascultă, spuse ea în fine, asta nu mai poate dura... 
Trebuie să terminăm... Vrei să-mi spui de bună voie, ceea 
ce ştii?... Ce ai făcut cu ea?... Ce a devenit şi unde o voi 
putea găsi în sfârşit? 

Fii atentă la ce vei spune. 

— De ce şi de cine vorbeşti, Bonne? Nu te înţeleg. 

— Nu ia pe proasta!... Ştii foarte bine despre cine vorbesc. 
(Şi într-o explozie înfricoşătoare) De cine ai vrea să vorbesc 
dacă nu despre fiica mea...? 

— Vai! gemu Flore, ce-aş putea să-ţi spun?... Ai refuza să 
mă crezi. 

— Spune, insistă nebuna, care spumega, o să văd eu. 

— Mamă! Oh! Mamă! nu-ţi recunoşti copilul tău... micuța 
ta Flore, pe care o chinui. 

A fost cea mai proastă imprudenţă pe care a lăcut-o. 
Nebuna se exaspera din nou. Criza i se dezlănţui în toată 


forţa ei. Ea sări şi urlă: 

— Tu te înşeli. Ceea ce nu vrei să-mi spui de bună voie, îmi 
vei spune prin forţă. E foarte simplu, să vezi. Ceea ce nu 
vrei să-mi spui, este scris în inima ta. Atunci eu, cu cuțitul 
pe care-l vezi, nu am decât să-ţi scotocesc în piept, să-ţi 
smulg inima şi să citesc în ea, secretul tău... 

Faţă de această ameninţare şi mai ales faţă de tonul 
hotărât şi sălbatic în care era făcută, Flore rămase mută, 
îngheţată de oroare. 

Nebuna continua, visătoare, ca şi când şi-ar fi vorbit sie- 
înseşi. 

— Nu trebuie decât să-i scotocesc în inimă, şi să citesc ce 
este scris acolo... să citesc,... să citesc... Dar nu voi putea 
citi în această gaură întunecoasă ca iadul!... Nu voi vedea 
nimic!... Ce să fac...? 

Deodată, sări în picioare, strigând: 

— Proasta de mine! Nu, îmi pierd minţile, în mod sigur. 

Şi ea îi explica: 

— Aşteaptă-mă. les de-aici. Mă duc să caut lumânări, mai 
multe, pe care le voi aprinde pe toate. Astfel voi putea citi. 

Şi ieşi ca o vijelie, râzând în hohote, foarte satisfăcută de 
ideea care-i venise. 

Flore rămase întinsă, pe paie. Se văzu pierdută 
iremediabil. Făcu un efort puternic ca să se ridice şi să-şi 
rupă legăturile. Dar nebuna făcuse nodurile foarte solid. Nu 
reuşi decât să se rănească Ia mâini. Atunci o cuprinse 
disperarea, din ochi îi ţâşniră lacrimi arzătoare şi din toate 
puterile strigă această chemare deznădăjduită: 

— Milon!... Milon!... Ajutor...! 

Nebuna auzi această chemare. Nu-i dădu importanţă. La 
ea, bucuria luase locul furiei. Râdea ca un copil. 

Câteva minute mai târziu, ea se întoarse, ţinând în mână 
un pachet de lumânări pe care îl lăsă să cadă pe jos. Ea 
puse lumânările de jur-împrejurul fetei şi le aprinse. 

Se apropie de victimă învârtindu-şi cuțitul în aer. Cu o 
încetineală îngrozitaore îi desfăcu corsajul şi-i lăsă pieptul 


gol. Făcând aceste pregătiri ea îşi explica sie înseşi: „Nu 
trebuie să-i străpung inima. sângele ar şterge scrisul şi aş fi 
furată. Trebuie să-i scot inima întreagă. vie şi palpitând. 
Astfel voi putea citi cu uşurinţă.” 

„„„Flore, cu ochii ieşiţi din orbite, copleşită de spaimă, îşi 
încorda muşchii şi încercă încă o dată să rupă frânghiile. 

Degeaba. Şi din nou, de pe buzele ei contractate, ieşi un 
strigăt disperat: 

— Ajutor!... Aici, Milon...! 

— Îţi chemi curtezanul!... El nu te va auzi. 

— Ela auzit! zbieră o voce vibrantă. Sunt aici, Flore. 

În acelaşi moment, nebuna, apucată de umeri, era ridicată 
violent şi aruncată ca un pachet într-un colţ unde rămase 
ameţită. 

Acela care intervenise la moment era Milon de Talazar. 

O ocheadă aruncată iubitei sale Fleurette, îl făcu s-o vadă 
în viaţă. Ajunsese la timp. O secundă dacă mai întârzia, s-ar 
fi găsit în prezenţa unui cadavru. 

Înfuriat şi indignat, ridică pumnul asupra nebunei, întinsă 
şi inertă şi ameninţă: 

— Nebuno, ar trebui să-ţi zdrobesc capul...! 

— Milon! interveni Flore cu vocea ei dulce, este mama 
mea...! 

— lartă-mă! se scuză tânărul confuz. Am văzut roşu în faţa 
ochilor!... Dacă nu ai fi fost aici, cred că aş fi omorât-o. 

Vorbind, el luase cuțitul scăpat din mâinile nebunei şi 
tăiase legăturile lui Flore. Câteva secunde mai târziu, un 
elan spontan, negândit, irezistibil, îi aruncase unul în 
braţele celuilalt. A fost o îmbrăţişare - prima lor îmbrăţişare 
- lungă, pasionată, infinit de dulce şi totuşi foarte 
nevinovată. 

Fără să ştie bine ce spune, ea zise: 

— Cum de-ai venit aici tocmai la timp? 

— O presimţire îmi spunea că eşti aici, că această 
nenorocită nebună ne minţise asigurându-ne că aici nu ţi-au 
călcat picioarele. 


Nu am încetat un moment să dau târcoale casei. Şi mi-a 
prins bine. Mai înainte, mi s-a părut că mă chemi. Dar 
chemarea era atât de slabă, atât de îndepărtată, atât de 
vagă, deoarece fusesem de multe ori obiectul unei iluzii... 
mă îndoiam, înţelegi, deoarece fusesem de multe ori 
obiectul unor iluzii asemănătoare... Dar iată că, aşa cum 
adulmecam vântul, uşa se deschise şi sărmana nebună mi s- 
a aruncat la picioare. Ea nu mi-a dat atenţie. Dar eu am vă 
zu ţ-o într-un asemenea hal de aţâţare că, fără să ştiu de ce, 
m-am simţit tremurând. Am urmat-o... şi... asta-i tot! 

Începură amândoi să râdă încetişor. 

El îngenunchiase în faţa ei; îi ţinea mânuţele într-ale lui. 
Uitară totul; pierdură noţiunea realului pentru a se cufunda 
într-o adorare tăcută. 

Nu era totuşi momentul să uiţi totul şi în special pe 
nebună. 

Bonne fusese ameţită de violenţa şocului. Dar această 
zăpăceală a ei nu dură mult. Văzând că prada îi scapă, în ea 
se produse mai întâi 6 disperare violentă, imensă. Un 
moment îi veni ideea să termine o dată pentru totdeauna, 
înfingându-şi cuțitul m gat. 

Dar cuțitul rămăsese în mâinile curtezanului. Ar fi trebuit 
să lupte ca să-l recapete. Şi ea ajunsese să vadă în 
dezavantajul ei ce vigoare ieşită din comun se ascundea sub 
aparențele plăpânde. în colţul ei, nebuna săgeta cu privirea 
cuplul extaziat, care stătea cu spatele şi ochii ei străluceau 
de ură. Şi tot uitându-se la ei, îi văzu că au uitat-o complet. 

Şi o idee îi traversă mintea surescitată până la frenezie. 

Şi se gândi s-o pună imediat în aplicare. 

Încet, încetişor, reţinându-şi respiraţia, ea se strecură 
urcând scara până la uşa pivniţei. Acolo, ea se ridică şi 
ajunse la scara locuinţei pe care o sări din patru în patru. 

Ajunsă în locuinţă, ea se duse drept la ascunzătoarea unde 
băgase flaconul cu narcotic. Pentru că după el venise. 

În picioarele goale, strângând cu nervozitate flaconul, ea 
alunecă din nou pe scară şi ajunse în pivniţă. Mergea fără 


zgomot, cu ondulaţii suple de felină. 

Amorezii continuau să uite de toţi şi de toate. Timpul 
trecea fără ca ei să-şi dea seama. De altfel ea lucrase foarte 
repede. 

Iat-o că se apropia. Aproape că-l atingea pe curtezan. 

Se ridică încet. îşi ridică un braţ, încet şi cu precauţie. 

Şi s-a făcut: curtezanul se prăbuşeşte încet pe sol. 

Şi-atunci, strâmbându-se, scrâşnind, zbârlită, cu ochii 
scoşi din orbite, hidoasă, îngrozitoare, ea sări strigând: 

— Eşti al meu!... Ah! ce credeai tu!... Ah! ah! ah!... De 
această dată nu-mi vei mai scăpa... Uite, cârpele în gura 
ta... şi astea... şi alea... Ah! ticăloaso! fată de nimic! mai 
strigă acum...! 

Ghinionista Flore nici nu a avut când să simtă, că şi zăcea 
pe paie, strâns legată şi cu căluş în gură. 

Nebuna se aşeză pe vine între cele două corpuri inerte. 
Făcea spume la gură, transpira. Efortul pe care-l făcuse o 
dăduse gata. Se simţea la capătul puterilor şi al respirației. 
Trebuia neapărat să respire puţin. De altfel nimic nu o 
presa, nimic nu o neliniştea. 

Ştia că amorezul putea să doarmă o oră. Deci avea timp. 

Brusc ea se destinse ca un arc şi plecă. Reveni cu o 
frânghie groasă, nouă şi solidă şi mai multe oale. Acestea 
conţineau smoală, răşină şi tot ce mai găsise ca material 
inflamabil. 

Ea puse aceste oale în jurul ei şi începu să învârtă frânghia 
în jurul corpului nemişcat. Nu dură mult Talazar fu readus 
la starea unui carnat conştiincios legat din cap până-n 
picioare. 

Ah! acum putea să-şi revină. Nebuna era liniştită. 

Ştia că nu va putea să-şi mişte nici măcar un deget. 

Când termină, ea începu să-l mânjească cu amestecul din 
oale din cap până-n picioare. Apoi, găsind că această 
operaţie nu merge prea repede, ea goli oalele pe el, una 
după alta. Şi executând această ciudată şi neliniştitoare 
trebă ea mormăia printre hohote de râs îngrozitoare: 


— Ah! ah! mă gândesc ce torţă va fi!... Una frumoasă, 
mare şi groasă!... Asta va lumina mai puternic decât acele 
rămăşiţe mici de ceară... De această dată voi putea să-i 
scotocesc în inimă şi să citesc... citesc... citesc... fără grijă! 

Aceste oale o dată deşertate până la ultima picătură, Milon 
transformat într-o grămadă de nerecunoscut de materii 
vâscoase, nebuna se aşeză pe pieptul copilului său. Ea tăie, 
rupse şi-i smulse corsajul, o lăsa iar cu pieptul gol şi căută 
din ochi locul pe care vroia să-l atingă. Puse lama cuţitului 
lângă ea, în paie. 

După ce şi-a luat aceste precauţii, ea se ridică. Luă una din 
lumânările care ardeau şi, încet, fără grabă în inconştienţa 
ei monstruoasă, ea se apropie de grămada de materii 
infalambile care era Milon de 'Talazar şi-i dete foc. 

XXIX. 

CAPCANA. 

La ieşirea din Notre-Dame, Isabeau îl lăsase pe Jean fără 
de Teamă să conducă vânătoarea organizată în Cite. Ea 
revenise la palatul său şi se închisese, în refugiul ei secret 
unde nimeni, în afară de Sacrament şi doamna de Giac nu 
putea intra lară un ordin expres. 

Isabeau visa. Şi când se apleca asupra prăpastiei 
gândurilor sale de temut, orele treceau fără ca să-şi dea 
seama. 

Uşa se deschise fără zgomot. Apăru Sacrament. 

— Nimic, doamnă. Ne-au scăpat încă o dată printre 
degete. Sacrament! Iţi vine să te dai cu capul de toţi 
pereţii! 

Isabeau nu scoase nici o vorbă. Cu capul în mâini, ea 
chibzuia: „Cât timp Passavant va trăi, tot ce voi întreprinde 
va eşua mizerabil. Mi-a spus-o... Am greşit că nu l-am 
crezut. Văd asta acum. Din moment ce acest om poate să 
mă ducă la pierzanie, trebuie să dispară cât mai repede. 
înainte de a întreprinde orice ar fi, trebuie să mă ocup de 
el. Trebuie să-l lovesc. Dar pentru a-l lovi, trebuie mai întâi 
să-l găsesc. 


Unde se ascundea Passavant? lată ce trebuie căutat... şi 
găsit. 

Acestea fiind datele problemei, ea căută soluţia. 

Câteva zile mai târziu după cea găsit şi a copt un plan ea 
începu să-l pună în aplicare. Îi dădu ordine lui Sacrament 
care plecă imediat să le execute. 

Consecința lor fu că-l aduse la regină pe nobilul de Giac. 

Convorbirea între Isabeau şi elegantul gentilom dură o 
jumătate de oră. 

Înainte de a se retrage, de Giac întrebă: 

— Nu vă gândiţi, doamnă, că ar fi bine s-o anunţ pe 
doamna de Giac să se prezinte imediat la ordinele 
Maiestăţii Voastre? 

— Să aşteptăm, i-o tăie Isabeau pe un ton decis, câteva zile 
în plus sau în minus are prea mică importanţă. Ar trebui să 
se decidă să-şi reia serviciul pe lângă persoana noastră. 
Haideţi, domnule, şi nu uitaţi recomandările mele. 

— Voi ţine seama, doamnă, o asigură de Giac cu un zâmbet 
complice. 

Se înclină profund şi ieşi. 

Câteva minute mai târziu, ajunsese acasă în strada Saint- 
Antoine şi intră la soţia sa. 

De Giac se-nclină ceremonios în faţa ei şi cu un zâmbet 
ironic o anunţă fără nici un fel de introducere: 

— Doamnă, plec în misiune... Misiune secretă. Absența 
mea se va prelungi probabil câteva săptămâni... nu ştiu 
precis. Am vrut să vă anunţ pentru a nu fi îngrijorată în 
privinţa mea. 

Ea primi vestea plecării soţului său cu cea mai mare 
indiferenţă. Poate nu-i acorda încredere totală. Dar nu lăsă 
să se întrevadă aceasta şi se mulţumi să-i răspundă politicos 
la atenţia lui. 

De Giac o salută zeflemitor şi ieşi fără să-i mai adreseze 
nici un cuvânt. 

A doua zi ea ieşi pentru a se duce la palatul Burgundia. Un 
om cu o figură neliniştitoare, în zdrenţe, ieşi dintr-un 


ungher unde stătuse ghemuit şi începu să urmărească 
litiera pas cu pas. 

La palatul Burgundia, doamna de Giac, Iară a părea că dă 
importanţă, îi făcu să vorbească pe unii şi pe alţii. Astfel află 
că soţul ei a plecat în misiune şi că nu se ştie când se va 
întoarce. Fără îndoială că ea nu se bază pe gentilomii de 
serviciu, aşa că merse să-l întâlnească pe duce. 

Jean fără de Teamă era mulţumit că ea îl scutise de scene 
penibile. 

O primi foarte bine. Şi cu aerul cel mai binevoitor o 
întrebă care este scopul vizitei sale. 

— Monseniore vin să vă solicit să aveţi bunăvoința de a 
renunţa definitiv la serviciile mele. 

— Vreţi să vă consacraţi reginei. 

— Nu, monseniore, vreau să-i cer acelaşi lucru şi 
Maiestăţii Sale. Şi sper că va fi de acord, Intenţia mea este 
să părăsesc curtea pentru totdeauna. 

— Să părăseşti curtea!... Nici să nu vă gândiţi, doamnă! 
Sper că vă veţi răzgândi asupra acestei decizii supărătoare 
care i-ar consterna pe prietenii voştri... printre care mă 
număr şi eu, să nu uitaţi. 

— Am uitat să vă spun, monseniore că sunt ferm hotărâtă 
să las toate bunurile mele nobilului de Giac. 

Eu vreau să trăiesc în singurătate şi sărăcie. Din dota mea, 
nu voi păstra decât o mie de livre în rente, o căsuţă mică şi 
bijuteriile moştenite de la mama mea. A ce stea-mi ajung, 
monseniore. 

— O adevărată convertire!... Aţi fost atinsă de har, 
doamnă. 

— Aţi spus-o voi, monseniore, tăcu doamna de Giac, 
zâmbind enigmatic. 

Într-adevăr, am fost atinsă de har şi vreau să mă consacru 
de-acum încolo salvării mele. 

— Fie, nu avem intenţia să intrăm în competiţie cu 
Dumnezeu. Dar credeţi că de Giac o să vă permită să faceţi 
aceasta? 


— De ce nu? replică rece doamna de Giac. Renunţ cu 
dragă inimă la o avere considerabilă pentru a obţine 
dreptul de a trăi retrasă. 

Este un târg ca oricare altul. Şi este prea avantajos pentru 
ca de Giac să nu se grăbească să-l accepte, mai ales dacă... 
aşa cum sper, monseniorul consimte să sprijine această 
rugăminte a mea. 

— Fie, v-o datorez. Vă promit, doamnă, să vorbesc cu de 
Giac imediat ce se va reîntoarce. 

Ea se ridică, se aplecă într-o rece şi ceremonioasă 
reverență de Curte şi murmură: 

— Adio, monseniore. 

Şi se retrase încet, de-a-ndăratelea, aşa cum cerea 
ceremonialul de care ea ar fi putut să se lipsească a-l urma 
cu atâta stricteţe. 

Jean fără de Teamă o privi îndepărtând u-se cu un aer 
visător. 

Când nu o mai văzu el scoase un suspin în care era, în mod 
sigur ciudă, şi poate şi regret: Jean fără de teamă, care 
vroia să se debaraseze de doamna de Giac, fusese profund 
atins în orgoliul său de suprema indiferenţă cu care ea se 
detaşase de el. 

Doamna de Giac oftă de asemeni şi ea. Dar ea scoase un 
suspin real de uşurare. 

Litiera sa luă drumul spre Saint-Antoine. În spatele litierei, 
fanfaronul care aşteptase cu răbdare în faţa porţii palatului, 
îşi reluă vânătoarea. Când doamna de Giac intră în casă, 
omul deja se pitise în ascunzătoarea lui şi se instalase ca 
unul care e foarte hotă rât să nu mai plece de acolo. 

A doua zi, ea se duse la palatul reginei. 

De îndată ce văzu direcţia în care o luase litiera, omul care 
o umrări cu o zi înainte, veni direct şi se postă în faţa porţii 
palatului, unde-şi continuă pânda. 

În acest timp, ea pătrunse în interior şi merse spre partea 
palatului unde era situat cabinetul secret al lui Isabeau. 


Intrând în marea anticameră, doamna de Giac se miră 
când văzu vreo zece persoane. 

Era anormal. Nu făcu nici cea mai mică rea marcă şi vru 
să se îndrepte spre a doua anticameră, cum obişnuia. 

Cele două santinele refuzară s-o lase să treacă, invocând 
consemnul. 

Doamna de Giac înţelese că dizgraţia ei era completă. 
Altădată, aceasta ar fi dus-o la disperare. Acum se gândi 
doar: '] „Haide, cred că nu va trebui să solicit retragerea”. 

Pe drum, ea chibzui: „Ce se petrece aici?” 

Asta o conduse la o a doua întrebare: „Ce afacere 
misterioasă de care eu nu trebuie să ştiu, pregăteşte 
Isabeau?” 

Şi această întrebare îi produse o vagă nelinişte. Atunci îşi 
spuse: „lrebuie să aflu.” 

Se duse imediat spre apartamentele oficiale şi se amestecă 
în mulţime, trăgând cu urechea. 

Astfel află, din frânturi de conversaţie, că era vorba de o 
arestare care trebuia făcută în seara respectivă, între orele 
unsprezece şi miezul nopţii. O arestare senzaţională, dacă 
judecai după precauţiile extraordinare care se luau. Cine 
urma să fie arestat? 

Îşi punea întrebarea. Nu se gândea la Passavant. Şi 
deodată ea auzi şoptindu-se acest nume de trei tineri lângă 
care se afla. 

Îşi reluă sângele rece. înţelese că a venit momentul să 
acţioneze şi nu să se lamenteze şi să critice. Se îndreptă, îşi 
constrânse trăsăturile pentru a rămâne liniştite şi 
zâmbitoare şi mersul ferm. 

Cu un aer indiferent, fără grabă, se îndepărtă discret şi se 
înapoie la litieră, care o aştepta în curte. 

Pe drum, ea se gândi că e inutil să intre în panică. în 
definitiv, dacă ceea ce auzise era adevărat, Passavant urma 
să fie arestat spre miezul nopţii. Nu mai erau decât trei ore. 
Totuşi ea trebui sa se oprească pe-acasă, pentru a-şi 
schimba îmbrăcămintea de ceremonie cu una foarte simplă, 


nebătătoare la ochi. Asta nu-i luă decât câteva minute. Se 
învălui într-o pelerină cafenie şi plecă, de data asta pe jos. 

Omul în zdrenţe îşi reluase pânda în faţa casei. Cu toată 
pelerina care o acoperea, el o recunoscu de îndată ce ieşise 
în stradă. Şi îşi reluă urmărirea înverşunată. 

La coiful principalelor străzi care dădeau în marea arteră 
Saint-Antoine, se găseau mereu doi spadasini care părea să 
caşte gura la ciori. Trecând, le spuse câteva vorbe. Imediat 
unul dintre ei încalecă un cal, care era prins de un inel nu 
departe de acolo şi galopă până îl întâlni pe Sacrament, 
care venea din sens invers în fruntea unui grup de cavaleri. 
Omul îi spusese câteva cuvinte şi,lui Sacrament care-i 
răspunse printr-un semn din cap, apoi îşi luă locul în trupă. 
Al doilea spadasin, acesta începu să-l urmă rea să la rândul 
său pe cel care o urmărea pe doamna de Giac. 

Rezultă, din toate acestea că, atunci când ea ajunse în 
strada Saint-Martin, era urmărită, fără s-o ştie, de vreo 
zece indivizi cu fizionomii neliniştitoare. 

Mai rezulta de asemeni că trupa lui Sacrament, îngroşată 
pe parcurs, urma îndeaproape. 

La câţiva paşi de poarta pentru trăsuri, se afla o portiţă 
mică. La această portiţă bătu doamna de Giac într-un fel 
convenit, după ce se asigurase că acel du-te-vino din stradă 
făcea să treacă neobservată. Portiţa nu întârzie să se 
întredeschidă, şi ea se strecură în curte. 

Foarte calm, Passavant întrebă: 

— Aţi venit să-mi spuneţi că refugiul meu a fost 
descoperit? 

Ea aprobă din cap şi, fără să intre în amănunte, îl puse 
repede la curent. 

— Din moment ce vizuina mea a fost detectată şi deci 
trebuie s-o părăsesc, mai bine o fac acum decât mai târziu. 
Veniţi, doamnă. 

Înainte de a cobori în curte, Passavant se apropie de 
fereastră şi aruncă o privire pe stradă. Şi păli. 


Atât poarta mare cât şi cea mică erau păzite. Oameni erau 
postați sub ferestre. Strada era barată la ambele 
extremităţi ale palatului. La ferestrele caselor vecine se 
vedeau deja burghezii curioşi şi speriaţi. 

În spaţiul rămas gol, în faţa porţilor se agita o trupă care 
era aranjată pentru un adevărat asediu. Manevra o 
conducea Sacrament. Erau cam cincizeci de inşi. Şi păreau 
că aşteaptă întăriri. 

XXX. 

STRADA BON-PUITS. 

Spusesem că Bonne Nebuna apropiase o lumânare 
aprinsă de materiile inflamabile cu care era îmbibat Talazar 
din cap până-n picioare şi-i pusese foc. 

În realitate, fie că amestecurile întrebuințate erau de 
calitate proastă şi mai degrabă că ea, în zorul ei prea mare, 
lucrase prost, focul nu se aprinse imediat. 

Mormăind injurii şi blesteme, nebuna apropie din nou 
flacăra pâlpâitoare a lumânării de corpul inert. Şi de data 
asta ea îşi concentra toată atenţia asupra acestui gest de 
moarte. 

În acest moment precis, lumânarea îi fu smulsă din mână 
şi ea primi o bruftuluială care o trimise să se întindă pe paie 
lângă fiica sa leşinată. 

Şi o voce pe care indignarea o făcea tremurătoare, bubui: 

— Nenorocitei! 

Şi ea-l recunoscu pe maestrul Gervais, omul de care se 
temea cel mai mult să-l vadă intervenind în punerea în 
aplicare a planurilor sale nesăbuite. 

Pentru ea a fost o secundă atroce. Cu un țipăt de animal 
măcelărit, ea urlă smulgându-şi părul din cap: 

— Blestemată să fiu!... Blestemată! 

Mâinile ei dădură de cuțitul pe care-l aruncase în paie şii 
se crispară nervoase pe el. 

Şi, fără să eziste, se aruncă, ridicând cuțitul, ca o tigresă. 

Maestrul Gervais văzu lovitura venind. Rămase drept şi 
nemişcat în faţa nebunei cu ochii ieşiţi din orbite. 


Doar se îndreptă în toată înălţimea lui, ridică fruntea şi-i 
aruncă o privire fulgerătoare de o strălucire insuportabilă. 

Şi el întinse mâna dreaptă cu un gest lent şi maiestuos. 

Şi pumnul ameninţător nu mai cobori, rămase în aer, ca şi 
când ar fi fost ţinut de o mână invizibilă. 

Şi-atu nci maestrul Gervais, transfigurat, măreț, într-o 
atitudine de inexprimabilă maiestate, menţinând-o cu focul 
privirii lui dominatoare, cu un ton de irezistibilă autoritate, 
ordonă: 

— Aruncă acest cuţit! 

Nebuna simţea în mod confuz extraordinara fascinaţie pe 
care această privire încărcată cu efluvii magnetice, se 
exercita asupra ei. Făcea eforturi disperate să i se sustragă. 
Se zbătea degeaba, încercând să-şi desprindă privirile de 
aceşti ochi de jar care-şi impuneau voinţa. 

EI înţelese că dacă-şi întorcea privirea de la ea măcar 
pentru a zecea parte dintr-o secundă, pierdea partida. 
Privirea îi deveni şi mai voluntară, atitudinea şi mai 
poruncitoare. 

El întinse din nou mâna până la o atinge şi repetă: 

— Aruncă acest cuţit... Aşa vreau eu! 

De această dată. nebuna fu îmblânzită. încet, cu regret, 
degetele i se destinseră Iară voia ei şi lăsară să-i cadă arma. 

Îşi lăsă capul în jos şi în timp ce lacrimi fierbinţi i se 
rostogoleau pe obraji, ea horeai: 

— Sunt blestemată!... Sunt blestemată! Maestrul Gervais 
văzu că era definitiv învinsă şi că va fi supusă voinţei lui. Se 
apropie de ea şi-i trecu mâinile lui uscate pe fruntea ei de 
gheaţă. Şi ea păru că se linişteşte puţin câte puţin. Apoi îi 
luă ambele mâini şi i le strânse cu putere într-ale sale. 

— Priveşte-mă Bonne, priveşte-mă bine. Citeşte în ochii 
mei. Vezi în ei că nu sunt rău şi că nu-ţi vreau decât binele? 

— E-adevărat. îmi vreţi mult bine. 

— Atunci, de ce mă suspectezi? 

— Doamna cea frumoasă mi-a spus să nu am încredere în 
voi. Aceea care a venit la voi cu seniorul acela solid şi 


puternic. 

„Isabeau” gândi maestrul Gervais. Şi tare: 

— Ai revăzut-o deci? 

— Bineînţeles! A venit de două ori la mine acasă. 

— Ea ţi-a predat-o pe copilă. 

Nebuna aprobă cu capul cu un aer încurcat. 

— Şi ea ştia că vrei s-o omori! 

— Nu vroiam s-o omor, protestă energic nebuna. 

— Şi ce vroiai să-i faci? 

— Mi-aţi spus că dacă-i scotocesc în inimă, voi află unde 
este fiica mea... Şi atunci... 

— Vroiai să-i smulgi inima! strigă maestrul Gervais care 
cât era de călit nu-şi putu înăbuşi un fior de oroare. Este 
abominabil ceea ce vroiai să faci! Mă auzi: abominabil!... 
Dacă ai fi reuşit, fiica ta ar fi fost pierdută pentru 
totdeauna. Căci, să ştii, în ziua în care Flore Mercerot va 
muri, îţi va muri fiica... 

— Sfânta Maică a lui Dumnezeu!... Nu ştiam asta! Nu mi- 
aţi spus-o niciodată! 

— 'Ţi-am spus, o întrerupse cu asprime maestrul Gervais, 
dar ai uitat. De-acum încolo să nu mai uiţi... sau voi crede 
despre tine că eşti o mamă denaturată... 

— Eu, o mamă rea!... Nu-i adevărat! 

— Dacă o atingi pe Flore Mercerot sau dacă suporţi să fie 
atinsă în faţa ta, vei fi o mamă rea. Soarta copilului tău este 
indisolubil legată de aceea a tinerei fete. 

Ea nu se-ndoi nici o clipă de cuvintele lui. Se aruncă 
asupra lui Flore cu un urlet prelung: 

— E moartă!... A murit!... Mi-am ucis fata!... Mi-am ucis 
copilul...! 

EI trebui s-o liniştească. 

— Nu, e numai leşinată. 

— Spuneţi adevărul? se bâlbâi ea, neîndrăznind să creadă. 

— Adu-mi nişte apă şi vei vedea. 

Ea sări în picioare şi plecă precum o săgeată. 


Cu o mână rapidă, el o dezlegă pe fată, îi scoase căluşul şi 
o rezemă comod. 

Nebuna reveni, aducând o găleată cu apă pe care i-o 
întinse cu frică şi îngrijorare. 

El umezi tâmplele tinerei fete care-şi reveni. 

— Nu-ţi fie frică, copile, o linişti uşor maestrul Gervais 
văzând spaima din privirea ei dulce. Acum eşti în siguranfă. 

Ea se nelinişti imediat: 

— Milon? 

— Nu i s-a întâmplat nimic. Linişteşte-te. Doarme şi nu va 
întârzia să se trezească acum. 

Nebuna trecuse brusc de la disperarea cea mai violentă la 
bucuria cea mai extravagantă. Printre hohote cristaline de 
râs, ea îngăima: 

— Iubirea vieţii mele!... Comoară adorată!... Sufletul 
meu... Ţine un sărut, şi încă unul. 

Stupefiată dar încântată, Flore, dulcea şi atât de 
persecutata Flore, îi întorcea flecare sărut, fiecare 
îmbrăţişare şi cu lacrimi dulci în marii săi ochi azurii, 
bolborosea pierdută: 

— Mamă!... Oh! dragă mamă...! 

— Repetă!... Repetă aceste cuvinte atât de dulci... Mamă! 
Spune că o iubeşti pe mama ta... spunc-o, fiică adorată! 

— Mama, mamă dragă, te iubesc. 

— Fata mea! 

Brusc, nebuna păru că se trezeşte: 

— Ce facem noi aici, în această pivniţă? spuse ea. Ai să 
răceşti... Şi fata mea se va îmbolnăvi. Vino, fata mea, vino Ia 
mama. Ea se aplecă deasupra lui Flore, o luă pe sub braţe şi 
o ridică tară efort. Ţinând-o strâns îmbrăţişată, ea repeta: 

— Vino sus... la aer, la lumină. Vino fata mea. 

— Da, mamă, te urmez, ciripi Flore, care între timp nu se 
mişca şi contempla cu nelinişte crescândă această mască 
informă şi vâscoasă care ascundea trăsăturile iubitului ei 
Milon. 


Maestrul Gervais se gândea în sinea lui: „Cred că acum 
pot Fi liniştit”. 

Şi tare, lui Flore: 

— Hai, copilul meu, urmează-ţi mama lară frică. O să mă 
ocup de logodnicul tău. 

Şi nebunei: 

— Du de aici acest copil, Bonne. Şi nu uita, nu uita 
niciodată că apărând-o, îţi aperi fiica. 

Tandru înlănţuite, mama şi fiica se îndreptară spre scară. 

Atunci maestrul Gervais tăie frânghiile care-l înfăşură ii pe 
Talazar şi aşteptă cu răbdare să se trezească. 

Deschizând ochii, amorezul se uită în jurul său cu o 
îngrijorare de nedescris. Şi îl văzu pe maestrul Gervais 
care, aplecat deasupra lui, încerca să-i curețe faţa de 
stratul vâscos de care era acoperită şi care, imediat îl 
asigură: 

— Logodnica ta este sănătoasă. Mulţumeşte-i lui 
Dumnezeu că am ajuns la timp. 

— Unde este? 

— Sus... Cu mama ei. 

— Cu nebuna? ţipă Talazar cu o groază surdă. Imediat se 
ridică, fără să mai asculte explicaţiile maestrului Gervais, şi 
fugi pe scara de la pivniţă. 

Nu s-a liniştit într-adevăr decât când a văzut cu ochii lui, 
buna înţelegere care domnea între mamă şi fiica. 

— Această linişte se va menţine? murmură Ialazar la 
urechea maestrului Gervais, care-i răspunse: 

— Bineînţeles că nu. Se vor mai declanşa şi alte crize de 
furie. Dar voi fi aici pentru a le împiedica. Pentru moment, 
nu este nimic de temut. 

Maestrul Gervais îl lăsă pe 'Talazar cu cele două femei şi şe 
duse acasă. 

Luă două pelerine mari şi-i ordonă servantei să meargă la 
un telal şi să-i ceară să-i trimită pentru a le proba, un lot de 
costume de cavaler complete de diverse mărimi. 


Servitoarea plecă imediat. Maestrul Gervais, plecă cu cele 
două pelerine la Bonne. Cele două femei se învăluiră în ele, 
îşi traseră capuşoanele peste feţe astfel încât să le ascundă 
cât mai bine posibil. 

Câteva minute mai târziu, erau toţi patru în casa 
savantului, care putu constata cu satisfacţie că nimeni nu le 
dăduse vreo atenţie. 

Talazar merse în bucătărie, unde cu apă caldă, perii şi 
săpun, luă o alură omenească. După care, nemaiputându-şi 
îmbrăca costumul, îşi puse nişte haine ale bătrânului 
savant, în aşteptarea tealului şi a costumelor sale. 

În timp ce el îşi făcea toaleta indispensabilă, maestrul 
Gervais le conduse pe mamă şi fiică într-o cameră la primul 
etaj, a cărei fereastră se deschidea spre grădină, în spatele 
casei. 

Le lăsă acolo un moment, şi cobori în cabinetul său. Alese 
din farmacia lui un anumit număr de flacoane pe care le 
aşeză în faţa lui. în câteva minute, din conţinutul lor, 
meticulos şi inegal dozate, el compuse o băutură. Vărsă cam 
două degete din ea într-un pahar fără picior de argint şi 
urcă la cele două femei. 

— Bea, spuse el dându-i paharul lui Bonne. 

În timpul acesta o privea cu ochii lui de foc. Nebuna, 
docilă, luă paharul şi-l goli dintr-o înghiţitură. 

Ea era lacomă. Medicamentul era dulceag. Zâmbi şi spuse 
plescăind din limbă: 

— E bun. 

După câteva minute, ea spuse uitându-se spre pat: 

— E ciudat... Mă simt obosită... Mor de somn... 

— Trebuie să te culci, îi porunci maestrul Gervais. E ora de 
somn. Nu vezi că s-a făcut noapte...? 

Nu era mai târziu de prânz. Soarele îşi lansa suliţele 
razelor strălucitoare din plin asupra ferestrelor. Totuşi ea fu 
convinsă. Şi cu un aer ascultător: 

— Aşa mi se părea şi mie... Eu, vedeţi, trebuie să mă culc 
când sună ora stingerii. 


Maestrul Gervais se întoarse spre Flore, care privea 
uimită amănuntele acestei scene. 

— Poţi să-ţi culci mama, copilul meu. în câteva minute, ea 
va dormi profund. 

Şi cobori Ia Talazar. După câteva momente, Flore îi 
reîntâlni în cabinet. 

Urmă un schimb de explicaţii. 

Flore şi Talazar povestiră evenimentele petrecute. 

Maestrul Gervais le spuse cum ajunsese la momentul 
oportun pentru a-i smulge unui înfricoşător supliciu 
imaginat de nebună. Era foarte simplu. 

Remarcase venirile şi plecările lui Talazar împrejurul casei 
nebunei. 

Şi fusese frapat de această perseverenţă. A pândit din 
spatele obloanelor întredeschise de la fereastra lui. Astfel l- 
a văzut pe tânăr intrând. Nemaivăzându-l ieşind, a fost 
cuprins de o vagă nelinişte şi a venit să vadă ce se întâmplă. 
> y- 

Făcură un gen de consiliu şi luară câteva decizii Talazar, 
Bonne şi Flore vor rămâne deocamdată ascunşi în casă.: = 

Maestrul Gervais îi va face o cură lui Bonne, şi fără să 
afirme ceva pozitiv, dădu să se înţeleagă că speră să o 
amelioreze. în timp ce Talazar le va păzi pe cele două femei, 
el va pleca să-l caute pe Passavant. Cu doi păzitori de acest 
gen, Flore nu va mai fi înspăimântată de nimeni. 

Îi lăsă pe cei doi tineri şi plecă să-l informeze pe Passavant 
şi să-i aducă cu el. Trecând prin faţa locuinţei lui Bonne, îi 
veni deodată ideea de a intra. Şi începu să exploreze liniştit 
sertarele şi să scotocească în cele câteva mobile. 

Fără-ndoială că nu găsi ceeace căuta, aşa că el cobori în 
pivniţă. Acolo, el găsi imediat: în paie, văzu flaconul cu 
narcotic pe care nenorocita îl lăsase să cadă în paie, fără să 
mai aibă grijă de el. II recunoscu pe loc. Rămase un 
moment pe gânduri în faţa acestui flacon pe care-l strângea 
maşinal. Şi murmura: „Deci ea este cea care mi-a sustras 
acest flacon. S-a întâmplat demult! Astfel, de săptămâni 


întregi, ea a premeditat acest lucru. Cu mult înainte, ea 
prevăzuse că va avea nevoie de acest soporific. Ea ştia cum 
îl va întrebuința şi cât de folositor îi va fi. lată un lucru 
extraordinar!” * tl 

„„„În el se deşteptase savantul. Urcă la parter şi începu să 
meargă încet în lung şi-n lat, visând. H „t” 

O ciocănitură discretă în uşă, îl readuse la realitate. 
Tresări gândind cu un început de îngrijorare: „O fi Isabeau? 
Pe dracu, nu trebuie să mă găsească aici!” 

Acţiona încet vizeta şi aruncă o privire în stradă. II 
recunoscu pe vizitator şi cu un zâmbet uşor, chibzui: „Ce 
vrea maestrul Mercerot aici?... Trebuie să ştiu.” 

Şi deschise hotărât. 

Într-adevăr, chiar maestrul Mercerot intră înăuntru. Dar 
era foarte schimbat. Era posomorit, slăbit, prăbuşit, cu 
tenul palid, cu ochii strălucitori de febră, îmbătrânit cu zece 
ani în câteva zile. 

— Am fost asigurat, spuse el, că aici se află locuinţa unei 
sărmane nebune... Poate mă înşel, domnule. 

— Într-adevăr, era aici locuinţa unei nenorocite nebune. 
Dar nu mai locuieşte aici. 

Maestrul Mercerot bombăni: 

— Fie ca blestemul să cadă asupra mea! 

Şi se clătină. Ar fi căzut, dacă maestrul Gervais nu l-ar fi 
luat în braţele sale şi nu l-ar fi susţinut cu o putere 
remarcabilă pentru vârsta sa. Şi cum acesta continua să 
tremure în picioare, îl conduse la un taburet în care 
negustorul se lăsă să cadă gemând. 

— Ce se întâmplă cu voi? îl întrebă cu milă şi cu un aer 
binevoitor maestrul Gervais, jucându-şi bine rolul. 

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse el, dar pentru mine esfe de 
o importanţă covârşitoare s-o văd pe această cerşetoare. Şi 
mi-aţi face un însemnat serviciu dacă aţi putea să-mi 
spuneţi unde aş putea s-o găsesc. 

— Nu puteaţi să nimeriţi mai bine, domnule, deoarece eu 
sunt proprietarul acestei cerşetoare. Şi, cum îmi faceţi 


impresia unui om galant, nu văd de ce nu v-aş face acest 
serviciu pe care mi-l cereţi, dezvăluindu-vă unde o veţi găsi 
şi cine este ea în realitate. 

— Cine este ea în realitate! se miră maestrul Mercerot 
atent. 

— Ah, donmnule, făcu maestrul Gervais, în chip de ins pe 
care-l mănâncă limba rău de tot, este o poveste minunată, 
admirabilă, fantastică. Închipuiţi-vă că această sărăntoacă, 
pe care o ţineam aici din milă, nu era nici mai mult nici mai 
puţin decât o contesă, atotputernică în ţinutul ei. Da, 
domnule, această sărăntoacă se numeşte prea înalta şi 
nobila doamnă Bonne, contesă de Sombernon. 

— Contesă de Sombernon! zbieră maestrul Mercerot care 
şi sări în picioare. 

— Nu-i aşa că este minunat? Aşteptaţi, domnule, aceasta 
nu-i totul! Uitaţi care este miracolul: această nobilă doamnă 
îşi pierduse minţile din cauza dispariţiei unicului său copil, o 
fetiţă mult iubită, care se numea Flore... Un nume foarte 
frumos, domnule. 

— Flore! repetă jupânul Mercerot maşinal trecându-şi 
mâna peste fruntea transpirată. 

— Or, continuă maestrul Gervais triumfător, nenorocita 
mamă şi-a regăsit fiica. Şi ghiciţi unde, domnule. Pe un 
eşafod unde ea ar fi trebuit să fie executată. Nu fiindcă s-ar 
fi făcut vinovată de ceva, această dulce şi nevinovată 
domnişoară, ci pentru că este urmărită de ura unor 
duşmani puternici şi înverşunaţi. 

Şi iată miracolul, domnule: această lovitură teribilă, care 
ar fi putut s-o omoare, i-a produs un efect atât de mare 
asupra mamei încât şi-a venit în minţi. 

— r De unde ştiţi aceasta, care mi se pare ca o poveste 
inventată pe loc? 

— De la doamna de Sombernon însăşi. Nobila şi demna 
femeie, înainte de a-mi părăsi casa, a ţinut să-mi arate 
recunoştinţa ei. Mi-a plătit, în aur, şi la un preţ bun, chiria 
care se strânsese într-atâţia ani, plus o dobândă rezonabilă 


de şase la sută, domnule. Şi cu toate că am tot ce-mi 
trebuie, mulţumesc lui Dumnezeu, suma fiind destul de 
rotunjoară, vă voi mărturisi că nu m-am supărat şi am pus-o 
bine, în cuierele mele. Da, domnule, chiar ea mi-a povestit 
această istorie de plâns şi mi-a făcut marea onoarea de a 
mă prezenta nobilei sale fiice... un copil frumos şi dulce, 
precum şi logodnicului său, un tânăr şi prea galant cavaler. 

— Logodnicul ei! se sufocă jupânul Mercerot. 

— Da, reluă maestrul Gervais implacabil, un senior demn, 
care nu a ezitat, pentru a-mi mulţumi să-mi strângă mâna 
aceasta, deşi este baron... baronul de Talazar, domnule. 

Acest nume, care-l păstrase pentru la sfârşit, îl zdrobi pe 
negustor care se prăbuşi gemând: 

— Talazar!... Mi se spusese că trăieşte... Şi nu vroiam să 
cred!... Blestemat!... Sunt blestemat!... Asta-i sfârşitul 
pentru mine!... Nu; mi-a mai rămas decât să mor! 

Se ridică greoi şi porni clătinându-se spre uşă. 

Maestrul Gervais, iacându-se că nu remarcă starea în care 
se afla, îl conduse politicos spre uşă şi când îl văzu în prag 
încheie: 

—ş? Deoarece aveţi nevoie s-o vedeţi pe nobila doamnă de 
Sombernon, va trebui să mergeţi până Ia Monterea u-Faut- 
Yonne. Acolo, la curtea monseniorului Delfin, Dumnezeu să-l 
ocrotească, va trebui să se celebreze căsătoria dintre 
preaînalta şi preanobila doamnă Flore, contesă de 
Sombernon cu prea-înaltul şi preaputernicul senior Milon, 
baron de Talazar. 

Mai putea să continue mult timp astfel; jupânul Mercerot 
îşi astupase urechile şi fugea repede, clătinându-se la 
fiecare pas ca un om beat. 

Maestrul Gervais îl privi zâmbind dispreţuitor cum se 
îndepărtează, şi când îl văzu dispărând la colţul străzii, 
încuie cu atenţie de două ori uşa, puse cheia în punga sa, şi 
plecă cu paşi mari spunându-şi: „Să mergem să-l căutăm pe 
nobilul Passavant.” 

XXXI. 


SERVITORII DUCELUI D'ORLEANS. 

Maestrul Gervais de-abia intrase în strada Saint-Martin 
când privirea îi căzu din întâmplare asupra unui tip solid, 
care, cu un aer obraznic o lua în acel moment pe strada 
Vannerie. 

Maestrul Gervais se opri dintr-o dată şi privi visător omul, 
care acum era acum cu spatele la el. Şi începu să râdă 
încetişor. Şi murmură: „Nobilul du Châtel!... Şi eu care 
vroiam să încep să-l caut!... Vulgul ar rămâne cu gura 
căscată în faţa a ceea ce ar numi o soartă miraculoasă... Eu, 
văd în această întâlnire o manifestare a destinului... Văd 
dovada de necontestat a condamnării ducelui.” 

Avu o scurtă ezitare şi se decise: „Ei! nimic nu mă 
zoreşte... Voi merge după aceea să-l văd pe nobilul 
Passavant... deocamdată să nu-l scap pe nobilul du Châtel”. 

Şi se lansă în strada Vannerie, în urmărirea acestui vornic 
cu enorme mustăţi care, într-adevăr, nu era altul decât 
Tanneguy du Châtel. 

Ajuns la cimitir, Tanneguy se întoarse dintr-o dată şi merse 
drept la maestrul Gervais care se opri. 

— Ola! tună aventurierul, fără blândeţe, ai ceva cu mine, 
maestre? Dacă da, spune-o. Dacă nu, fă-mi plăcerea s-o 
întinzi de-aici. Şi să nu te mai simt în spatele meu, că altfel, 
vezi pe dracii! 

Tanneguy nu-şi sfârşise ameninţarea când se uită la 
maestrul Gervais care zâmbea. 

— Văd că mă recunoaşteţi, căpitane. 

— Ei, cum strigă cu vioiciune Tanneguy, dumneavoastră 
sunteţi, demnul meu vrâjitor? 

— Eu-însumi, căpitane. Doar că vrăjitorul a murit acum 
vreo doisprezece ani. Acel ce vă vorbeşte este un paşnic şi 
modest burghez care nu mai are nici o relaţie cu domnul 
Satan... 

— E-adevărat, Passavant mi-a spus vreo câteva cuvinte 
despre miraculoasa convertire... 


Tanneguy îl privi acum până în fundul ochilor. Şi devenit 
deodată grav, fară nici o ezitare: 

— Urmaţi-mă, spuse el, până la casa în care mă veţi vedea 
intrând. 

Şi-şi reluă imediat drumul, fără să se mai ocupe de 
maestrul Gervais, care-l urmărea de la distanţă. Tan-neguy 
merse până-n strada Sainte-Catherine, fără să se întoarcă 
măcar o dată. Acolo, el încetini pasul şi intră în sfârşit în 
acea cocioabă unde l-am văzut deja cu de Loire. 

Maestru] Gervais intră după el. Se află în prezenţa lui 
Tanneguy înconjurat de cei patru locotenenţi ai săi. 

Căpitanul se scuză curtenitor: 

— Iertaţi-mă maestre că vă primesc într-o asemenea 
magherniţă. Dar noi suntem nişte proscrişi care ne 
adăpostim cum şi pe unde putem. 

Acea s tea fură spuse cu tonul Cel mai simplu din lume. 
Maestrul Gervais nu simţi nevoia să mulţumească pentru 
dovada de încredere care i se acorda, după cum nu se 
gândi nici să-i asigure de discreţia lui. Se mulţumi să se 
încline cu aceeaşi simplitate. 

În acest timp, luând loc pe taburetul care i se oferise, 
arunca priviri asupra tovarăşilor lui Tanneguy şi apoi se uita 
la el cu o insitenţă semnificativă. Căpitanul, înțelegând 
acest limbaj mut, îi spuse, după ce-i prezentase pe 
locotenenţii săi: 

— Dacă vreţi să-mi spuneţi ceva personal, atunci tovarăşii 
mei se vor retrage în camera de-alături. Dacă însă mă 
priveşte numai pe mine, puteţi vorbi lară teamă în faţa lor, 
deoarece nu am secrete faţă de ei. 

Din nou maestrul Gervais aruncă o privire scrutătoare pe 
feţele aspre ale celor patru, care se uitau la el cu 
curiozitate şi zâmbi cu satisfacţie. 

— Domnilor, spuse el cu vocea rece şi lară accent, ajutorul 
îndrăzneţ pentru care aţi venit să-l încercaţi, nu poate 
reuşi... şi nici nu va reuşi. 


Acei cărora li se adresau aceste vorbe pronunţate cu tonul 
autoritar care nu era specific decât maestrului Gervais, se 
priviră înfricoşaţi. 

— Cum puteţi spune că nu vom reuşi, din moment ce în 
afară de noi cinci, nimeni de pe lume nu bănuieşte ceea ce 
vrem să facem? 

— Voi vreţi, spuse rece maestrul Gervais ridicând din 
umeri, voi vreţi să puneţi mâna pe Jean de Burgundia ca să- 
Il predaţi în mâinile Delfinului. 

De data asta uimirea urcă până la teroare. Se făcură cruci 
pe furiş şi cuvintele: Vrăjitorie!... Magie!... Farmece!... fură 
scuipate printre dinţi. 

— Aici nu este nici magie, nici farmece. Nu este decât - şi 
asta condamnă întreprinderea voastră unde vă veţi pierde 
capetele - un raţionament la îndemâna tuturor celor 
inteligenţi. Un raţionamet pe care Jean Iară de leamă, care 
nu este un imbecil, nu va pierde ocazia să şi-l facă; aici 
sunteţi cinci inşi, cunoscuţi prin jurământul solemn pe care 
l-aţi făcut de a vă răzbuna fostul stăpân, decedatul duce 
d'Orleans; cinci inşi care aţi jurat că veţi pune mâna pe 
ucigaş şi îi veţi aplica pedeapsa ochi pentru ochi, dinte 
pentru dinte şi lovitură pentru lovitură. Şi iată-vă pe toţi 
cinci la Paris... E nevoie să faci să intervină puterile 
infernale pentru a ghici de ce vă riscaţi capetele...? 

11 ascultau interzişi, tulburaţi, consternaţi. Tan-neguy îşi 
răsucea nervos enorma lui mustață. Bubui cu voce furioasă: 

— Ce dracu, nu ne-am gândit la asta! 

— Ceeace voi nici măcar nu puteţi încerca... alţii pot s-o 
facă şi... să reuşească. 

Imediat, veniră spre el, Cu ochii strălucitori, dinţii 
descoperiţi în strâmbături vesele, fremătând de speranţă, 
agăţaţi de buzele lui. 

— Şi dacă v-am urmărit până aici, nobile du Chaâtel, am 
făcut-o numai ca să vă spun aceasta: că nu va trece mult 
timp până când vi-l voi preda eu, pe Jean fară de Teamă, 
legat de mâini şi de picioare. 


— Pe toţi dracii! urlă Tanneguy entuziasmat, din momentul 
în care v-am recunoscut, maestre, am avut presimţirea că 
întâlnirea va fi pentru mine fericită! 

Maestrul Gervais le făcu semn să se apropie. Se aplecară 
asupra lui gâfâind, devorându-l cu ochii lor sângeroşi. Şi el 
le vorbi dintr-o suflare abia perceptibilă. Vorbi mult, 
ascultat cu o atenţie pasionată, fără să fie întrerup nici 
măcar de un cuvânt. 

Şi trebuie crezut că ceea ce le spusese îi convinsese 
complet, deoarece, când a terminat, tropăiau de entuziasm 
şi privirile care se fixau asupra lui exprimau o admiraţie 
arzătoare. 

Maestrul Gervais îi părăsi. Şi se înclinară în faţa lui cum s- 
ar fi înclinat în faţa lui Dumnezeu. Când uşa s-a închis ei 
dădură frâu liber bucuriei. 

Maestrul Gervais se îndepărtase cu paşi mari spunându-şi: 

— Acum, să mergem să-l căutăm pe Passavant. 

Erau aproape orele cinci când ajunse în strada Saint- 
Martin. Apropiindu-se de locuinţa lui Passavant, el remarcă 
animația anormală care se manifesta în stradă. Fu apucat 
de o presimiţire sinistră. 

Se fofila prin gloată. Se izbi de un baraj format din arcaşi. 
Se ridică în vârful picioarelor şi-i domină pe toţi. 

Într-un spaţiu gol, drept în faţa porţii palatului, îi 
recunoscu pe Jean fără de leamă, de Giac, de Jacqueville, 
Sacrament, Malâtre şi alţii. 

Atunci înţelese şi urlă în sinea lui: „Blestem! Am ajuns prea 
târziu!” 

XXX 11 

LOCUINŢA LUI PASSAVANII. 

Passavant a avut un moment de uimire, de înţeles, văzând 
forţele formidabile dispuse în faţa casei sale şi pregătirile 
semnificative la care se dedau. 

Acest moment de emoție, cât a fost de scurt, nu a scăpat 
ochiului atent al doamnei de Giac. Se grăbi la fereastră şi 
aruncă o privire în stradă. Ea văzu şi înţelese. Passavant 


devenise palid. Ea deveni lividă. Fu scuturată de un tremur 
convulsiv. 

Şi un gând îi fulgeră în minte: „Am fost urmărită!... Şi eu, 
mizerabila, li-l predau!... Şi el va crede că l-am trădat!... 
Blestemată să fiu...! 

Ea îşi ridică braţele pentru a-şi arunca anatema şi căzură 
ca o măciucă tocmai în momentul în care Passavant 
deschidea gura pentru a-i spune că el înţelegea ce se 
întâmplase şi s-o asigure că nu-i va face insulta de a o 
bănui. 

O luă pe doamna de Giac în braţe şi o urcă în pod. O puse 
uşor în colţul cel mai întunecos şi ridică în faţa ei o perdea 
din cutii goale şi mobile vechi. Obstacolul putea fi dărâmat 
cu uşurinţă. Dar nu-l ridicase în vederea unei rezistenţe. EI 
căuta numai să-i ascundă corpul, spunându-şi că datorită 
fragilitării lui, nu le va veni ideea să-l deplaseze pentru a se 
uita în spatele lui. 

După ce şi-a luat aceste precauţii, el merse şi se uită 
printr-o lucarnă. El văzu că la toate lucarnele acoperişurilor 
din vecinătate erau postați oameni cu arbalete care erau 
pregătiţi să tragă dacă el ar fi apărut pe acoperiş. 

El se gândi: „S-au gândit Ia tot. La mijloc este Isabeau” Şi 
cu un oftat de regret: „Este sigur că aş fi putut să-mi caut 
salvarea pe acoperiş. Din nenorocire, casa fiind izolată, pe- 
acolo nu pot fugi” 

Cobori tară grabă Ia parter, în vestibul şi începu să 
îngrămădească obstacole în faţa uşii care dădea în curte. îşi 
recăpătase întregul sânge-rece. Şi tot muncind, cu mintea 
liberă, eis e întreba: „De ce dracu nu atacă o dată? Totuşi 
sunt destul de numeroşi... Ce lovitură trădătoare îmi 
rezervă?” 

Ei nu atacau deoarece îl aşteptau pe Jean fără de Teamă, 
după care plecaseră unii să-l anunţe. în sfârşit sosi, 
aducând şi ajutoare cu el. De îndată ce a ajuns, luă 
conducerea operaţiunilor. 


Poarta cea mare fu larg deschisă de ambele părţi. Curtea 
fu ocupată de grosul trupelor având în frunte pe 
Sacrament, Malâtre şi de Jacqueville. 

De Jacqueville şi Sacrament avansară până la baza 
peronului palatului. Erau cu săbiile în mâini. 

— Hei! strigă de Jacqueville cu vocea puternică, predă-te 
nobile Passavant. Vezi bine că orice rezistenţă este inutilă. 

Passavant întredeschise fereastra şi zise cu vocea 
zeflemitoare: 

— Veniţi să mă prindeţi. 

Passavant izbucni într-un râs limpede. Şi acesta era atât 
de înfricoşător în acest moment că dintr-o singură mişcare 
Sacrament, Malătre şi de Jacqueville, crezând într-o 
surpriză supărătoare, făcură un salt mare înapoi. 

Râsul lui Passavant se dublă. 

— Vrei să te predai? urlă Jacqueville exasperat. 

— Haideţi, îl ironiza Passavant, iată măcelarul care se 
crede Ia abator. 

— Dacă într-un minut nu te predai... dăm foc la 
magherniţăă şi o dată cu ea şi ţie. lată că le-am avertizat. 

— Daţi-i drumul, spuse Passavant care, calm, închise 
fereastra. 

Când văzu vălătucii de fum ridicându-se în aer, Passavant 
îşi spuse „Dacă e vorba să mor, prefer s-o fac în bătălie, la 
lumina zilei, cu sabia în mână. Astfel, cel puţin, înainte de a 
fi făcut bucăţi eu însumi aş putea ca în moarte să am o 
frumoasă escortă... Astfel aş scuti-o pe nenorocita leşinată 
de-acolo de sus de această moarte lentă prin asfixie şi foc... 
Haide.” 

Începu să dărâme în grabă baricadele atât de minuţios 
ridicate. Când căzu şi ultima, îşi scoase sabia din teacă, luă 
pumnalul în mâna stângă şi deschise cele două batante ale 
uşii. 

El apăru în susul treptelor peronului, de unde îi domina pe 
toţi. 


Era strălucitor. EI ridică sus deasupra capului sabia şi cu 
călcâiele lipite, ca la paradă, cu vocea clară, îşi strigă ţipătul 
de luptă: 

— Cutezătorul! Cutezătorul! Passavant cutezătorul! 

— Să fie prins viu! urlă Jean fără de Teamă din înălţimea 
peronului. 

— Mort! lansă Passavant cu un surâs teribil, nu mă veţi 
avea decât mort! Şi-o să vedeţi cum ştie un Passavant să 
moară! 

Şi începu să coboare treptele încet, atât de zbârlit, atât de 
formidabil, atât de scânteietor că în primele rânduri se 
produse o dare înapoi grăbită. 

Se aruncă asupra lor cu capul în jos, cu siguranţa că va fi 
masacrat. îşi ridică sabia şi dădu prima lovitură. O lovitură 
dreaptă, fulgerătoare, adâncă. 

A fost tot ce a putut să facă. îi scăpă un țipăt teribil: 

— Blestem! Sabia i se rupsese. 

Malâtre, micuțul Malâtre, executase această lovitură de 
maestru, studiată foarte mult. Malătre îşi spusese că 
trebuie să facă o acţiune strălucită care să-i redea favoarea 
stăpânului său şi care i-ar permite să se sustragă autorităţii 
tiranice a lui Simonne. 

Când îl văzuse apărând pe Passavant, se fofilase la dreapta 
lui ţinând în mână o tijă de fier. Ela vizat şi a lansat cu 
multă atenţie lovitura prin aer, când a văzut pe cavaler 
ridicându-şi sabia. 

Favorizat de noroc, a reuşit de prima dată. 

Întreaga mulţime se aruncă asupra cavalerului, care cu 
pumnalul în mână încerca să le ţină piept. Douăzeci de 
pumni brutali se abătură asupra lui şi-i smulseră arma, 
care-i rămăsese. 

— Se predă! ciripi triumfător Malătre. Se predă! Au vrut 
să-l înconjoare, să-l prindă, să-l lege. Cu o formidabilă 
scuturătură de umeri, el se degajă şi celor mai apropiaţi le 
spuse: 

— Vă sfătuiesc să nu mă atingeţi! 


A spus-o pe un asemenea ton încât ei nu mai îndrăzniră să 
se mişte. 

Sacrament şi Jacqueville erau atât de fericiţi că îl 
prinseseră în sfârşit, şi viu, conform ordinului primit că se 
grăbiră să facă semn gărzilor să nu-l contrazică. În plus, nu 
avea importanţă dacă era legat sau nu. 

În curte şi pe stradă erau mai mult de două sute de 
oameni înarmaţi şi spadasini, fară a mai lua în calcul şi 
mulţimea. Puteau fără teamă să arate o aparenţă de 
generozitate. 

Cât despre Malătre, el se fofilase printre gărzi şi tot 
strâmbându-se din cauza unei bucurii hidoase, fugea să-i 
ducă fericita veste lui Jean de Burgundia, care, în rest, 
văzuse şi auzise tot. 

Passavant, în fruntea gărzilor pe care părea că le conduce, 
ieşi din casă, cu pas sigur, capul sus şi privirea hotărâtă. Şi 
când apăru astfel în stradă, nu ai fi zis că este un prizonier 
care este dus. Ai fi crezut că este un suveran escortat. 

Strada fiind barată de rânduri strânse de ostaşi, el trebui 
să se oprească în faţă la Truie-Pendue, adică în faţa ducelui 
şi a gentilomilor săi. Stătu acolo, drept, cu braţele 
încrucişate pe piept, privirea strălucitoare fixată asupra 
inamicului său. 

Pe stradă plutea o tăcere înspăimântătoare. 

În sfârşit, cu voce tare şi rezonanţe metalice, care se auzi 
de la un capăt la altul al şoselei, Jean fără de Tleamă vorbi: 

— Ce tot îmi spui, Malâtre?... Ce, acest spintecător) acest 
braţ de fler de la care ne aşteptam să masacreze totul, s-a 
predat jalnic, de la prima somaţie? Pe NotreDame. mă simt 
ruşinat că m-am deranjat pentru atât de puţin! Mă 
aşteptam să văd săvârşindu-se miracole, mă aşteptam să 
văd un viteaz, un gen de Roland, de Amadis... şi mă găsesc 
în faţa unui poltron! 

Passavant, cu vocea albă care putea să pară calmă, dar pe 
care nu i-ar fi recunoscu ţ-o niciunul dintre prieteni, spuse: 


— Vreau să-ţi spun aceasta, Jean de Burgundia: nu există 
laşitate mai mare decât aceea de a insulta un inamic învins 
şi dezarmat... Mai ales când eşti înconjurat ca tine de o 
armată înarmată până-n dinţi. Vreau să fac aceasta: să-l 
pedepsesc după cum merită pe mizerabilul laş care eşti! 

Spunând aceste cuvinte, cu mâna stângă, într-un gest 
fulgerător de rapid, îl luă de gât pe duce şi-l imobiliza, în 
acelaşi timp, mâna dreaptă ridicată, se abătu cu putere pe 
obrazul lui. 

Palma răsună în tăcerea de moarte ca o plesnitură de bici 
seacă. A fost atât de puternică şi violentă încât ducele s-ar fi 
prăbuşit dacă Passavant nu l-ar fi menţinut cu pumnul său 
de fier. 

După ce l-a pălmuit, după ce l-a ţinut un timp apreciabil, 
Passavant îi dădu drumul şi-şi încrucişa din nou braţele pe 
piept. 

Pumnul lui Jean tară de Teamă se crispa pe mânerul 
spadei şi cu un gest de o violenţă nemaiîntâlnită, scoase 
lama din teacă şi mârâi cu vocea răguşită: 

— Înapoi!... toţi...! 

Îşi ridică capul şi respiră zgomotos, scrâşnind din dinţi, 
hidos, îngrozitor. Şi fiecare putu să vadă pe obrazul lui palid 
urma însângerată trasată de degetele lui Passavant. 

Respiră, ridică-braţul şi merse spre cavaler. 

Passavant văzu cum vine lovitura mortală. Nu făcu nici un 
gest pentru a o evita. Zâmbea mereu dispreţuitor. 

Jean fără de Teamă îşi prăbuşi braţul cu toată puterea cu 
un strigăt sălbatic. 

Passavant căzu grămadă. Capul lui se izbi de treptele 
peronului, a căror albeaţă se pătară cu pete roşii. 

De îndată ce a lovit, acest gen de acces de nebunie 
furioasă care îl cuprinsese pe Jean fără de Teamă, scăzu 
brusc. El se uită la corpul întins la picioarele sale cu o 
privire stupidă. Degetele lui crispate pe mânerul 
pumnalului se destinseră maşinal şi pumnalul căzu lângă 
corp, pe scări, unde se frânse cu un zgomot sec. 


Se uită la Passavant care nu mai dădea vreun semn de 
viaţă şi scrâşni: „O!... Am eu acest nenoroc să-l fi omorât? 
Să mă înghită iadul! Nu puteam să-mi stăpânesc nervii!... 
Ce răzbunare vrednică de plâns pentru un afront atât de 
sângeros!” 

După un sfert de oră, trebui să vadă realitatea: nobilul 
Passavant era vai! mort. 

— Haidem, suspină Jean fără de Teamă cu o 
înspăimântătoare expresie de amărăciune, răzbunarea la 
care am visat, ne scapă. 

EI chibzui o secundă şi: 

— Totuşi Passavant mort, va suferi tortura pe care ar fi 
îndurat-o viu. Să fie convocat călăul jurat pentru mâine 
dimineaţă, la ora unsprezece, în piaţa Greve. Contăm, 
domnilor, că veţi veni cu toţii. Liniştiţi-vă în rest. Nu vefi 
pierde timpul. Dacă Passavant e mort, din nenorocire, noi 
mai avem doi dintre complicii lui. Aceştia sunt vii, 
mulţumesc lui Dumnezeu. Ei vor suferi mâine împreună cu 
acela care le-a fost stăpân. Pedeapsa dreaptă pentru 
nelegiuirile şi crimele lor. Să plecăm, domnilor. 

Şi Jean fără de leamă, urmat de gentilomii săi, reluă 
drumul spre palatul lui. Oamenii de arme se rândniră în 
şiruri şi luară acelaşi drum. 

Lângă corpul, deja rigid, şi care luase tenta de ceară pe 
care moartea o întinde pe cei pe care i-a atins cu degetul 
său descărnat, nu rămăseseră decât vreo zece oameni de 
gardă. Sacrament rămăsese şi el cu vreo zece spadasini. 
Ţinea să-şi îndeplinească cu conştiinciozitate misiunea; 
vroia să o informeze sigur pe stăpâna lui. 

Corpul fu aruncat pe o leasă de nuiele. Gardienii îl 
înconjurară, Sacrament şi lichelele lui îl urmau şi alaiul 
sinistru o luă spre palatul Burgundia. 

Sacrament nu-l părăsi decât când văzu cu proprii ochi că a 
fost aruncat într-o celulă unde, de zidurile ei mai erau fixaţi 
în lanţuri două fiinţe umane. 

Acestea erau Brancaillon şi Robin Şmecherul. 


Jean tară de Teamă avusese această cruzime rafinată de a 
depunse între cei doi corpul mort al celui care fusese 
stăpânul lor, pe care îl iubeau şi venerau la fel ca pe 
Dumnezeu. 

XXXIII. 

ULTIMA SCENĂ A MENAJULUI. 

Doamna de Giac îşi reveni din lungul ei leşin. îi trebui 
câtva timp pentru a-şi da seama în ce situaţie se află şi să-şi 
amintească cele întâmplate. 

Când memoria îi reveni, primul ei gând a fost la Passavant. 
Vroia bineînţeles să ştie ce a devenit. 

Ea scoase capul tocmai când Jean fără de 'leamă comitea 
josnicia de a insulta cu mojicie pe omul care era la 
dispoziţia sa. Restul scenei, începută cu magistrala palmă 
dată de Passavant şi până la lovitura de pumnal a ducelui, 
se petrecu sub ochii ei măriţi de groază. 

Când Passavant căzu, lovit de moarte, ea se prăbuşi în 
genunchi cu faţa-n mâini şi un plâns sfâşietor, continuu, 
ţâşnea de pe buzele ei. Dură mult timp. 

Un gând de speranţă o însufleţea: nu era posibil ca 
Passavant să fi murit astfel, sub tichii ei. Nu era decât rănit, 
era sigur... Era doar rănit?... Cine ştie dacă această minte 
ingenioasă, fertilă în invenţii de toate genurile, nu a găsit 
mijlocul de a se smulge din colții gloatei îndârjite? 

Se repezi la fereastră cu certitudinea că va afla că ela 
scăpat. 

Ajunse tocmai în momentul în care văzu cadavrul celui pe 
care-l iubea, aruncat pe targa, ca pe o zdreanţă. Un urlet 
lung ţâşni din gâtlejul ei. 

În ea încolţi gândul sinuciderii. 

Luând această hotărâre irevocabilă, ea îşi recapătă o pace 
exterioară. în interior, disperarea ei persista mai violentă, 
mai sălbatică. 

Ea se ridică şi cu un mers hotărât se îndreptă spre uşă, 
decisă să se arunce în râu. 

Când ajunse la uşă, aceasta se deschise şi apăru de Giac. 


Zâmbea feroce şi cu vârful degetelor îşi mângâia mustaţa 
neagră şi fină. El avansa spre ea. 

De Giac se opri în mijlocul camerei. O privi zâmbind în 
continuare. 

Nu rostea nici un cuvânt. 

Ea, de asemeni, se opri. Brusc, ca un voal care se 
destramă, ea înţelese sinistra realitate. Ea mormăi: 

— Tu eşti cel care ne-ai pus sub urmărire... Tu eşti acela 
care ai pregătit capcana aceasta nedemnă. 

El începu să râdă dispreţuitor continuând să-şi mângâie 
mustaţa fină cu un gest de mârşavă eleganţă. 

Acest râs insultător o exaspera. O dorinţă sălbatică o 
invada: aceea de a-l răzbuna pe mortul iubit şi să se 
răzbune în acelaşi timp de toată ruşinea, de toate josniciile 
pe care le îndurase atâta timp, doborând pe acest mizerabil 
ca pe un câine turbat. 

Se uită în toate părţile, căutând o armă. Nu văzu nimic... 
decât câteva taburete grele, masive. Luă unul şi ridicândii-l 
deasupra capului cu o vigoare dată de disperare şi ură, îl 
aruncă asupra lui, ţipând: 

— Mori, deci, asasinule! 

Nici măcar nu fu atins. îi urmărea mişcările. El întinse 
amblele mâini, prinse taburetul din zbor, şi-l aruncă 
departe. În acelaşi moment se azvârli asupra ei, o luă de 
încheieturile mâinilor şi o imobiliza. 

— Pacoste, frumoasă îngrozită, ştii să-ţi aperi amanţii!... Pe 
Dumnezeu! Ce cioc şi ce ghiare! 

— Passavant nu a fost niciodată amantul meu! 

— S-o spui la alţii! făcu el începând să se însufleţească. 

Cu ochii pierduţi, ca şi când şi-ar fi vorbit sie-şi, ea gemu 
încetişor... 

— Dacă m-ar fi vrut, i-aş fi dăruit inima, corpul şi 
gândurile... L-aş fi adorat ca pe Dumnezeu. Cu bucurie, cu 
mândrie, aş fi fost servitoarea lui... Fericită aş fi alergat Ia 
un semn al lui gata să-i satisfac şi cele mai neînsemnate 
capricii... Deoarece îl iubeam, cum nu am iubit niciodată... 


II iubeam din ziua în care mi-a apărut pe şoseaua spre 
Melun unde mă trimiseseşi... Il iubeam şi îl iubesc şi acum, 
mort... Şi-l voi iubi până la moarte. 

Ea vrusese să exaspereze bruta pe care o cunoştea, cu 
toată afectarea rafinată pe care o afişa. 

Ea reuşi foarte bine. Ea spusese de zece ori mai mult 
decât ar fi putut el să audă fără să se prăbuşească într-un 
delir furios. 

El izbucni: 

— N-o să-l mai iubeşti timp îndelungat., pentru că vei 
muri, ticăloaso! 

Îi lăsă mâinile şi-şi fixă degetele în gâtul ei. El nu văzu că 
chiar ea îi întinsese gâtul. în acest moment nu vedea 
nimic... decât roşu. 

O strânse cu putere de gât; cu toată puterea muşchilor săi. 

Ea nu avut nici măcar un gest maşinal, instinctiv de 
apărare. 

Ea se abandonă pasiv şi voluntar acestei strângeri 
mortale. în mintea ei, strigă: 

— Iată-mă, prea-iubite Passavant! Acesta fu ultimul gând 
al doamnei de Giac. 

Ea lăsă să se audă câteva horcăieli înăbuşite, câteva 
tresăriri şi în final căzu uşor pe parchetul prăfuit 
antrenându-l şi pe de Giac, care tot mai strângea gâtul ei cu 
o înverşunare inconştientă. 

Noaptea se lăsase tară ca el să observe. Când remarcă, fu 
satisfăcut Se strecură pe peron. Strânse braţuri întregi de 
nuiele şi bârnele care fuseseră îngrămădite de fiecare parte 
a porţii. 

Le aruncă pe toate pe corpul victimei. Construi un rug de 
o mărime respectabilă. 

Puse foc şi se strecură în stradă. Nimeni nu-l văzu ieşind. 
O găsi pe contesa de Tonnerre împreună cu nobilul de la 
Trecmouille. Era un senior tânăr şi elegant care era deosebit 
de curtenitor şi întreprinzător. Şi frumoasa văduvă nu 

părea că ar vrea să-l descurajeze. Din contră. 


Nobilul de la Tremouille, retrăgându-se discret, de Giac şi 
contesa avură o discuţie particulară destul de lungă. Se 
pare că s-au înţeles de minune, deoarece, plecând de la ea, 
de Giac îi spuse sărutându-i mâna: 

— Chiar de mâine, voi merge să-l văd pe nobilul du 
Châtel... O să ne înţelegem bine. Cât despre căsătoria 
noastră, va fi celebrată la curtea monseniorului Delfin. 

Şi cu un aer detaşat, observând-o: 

— Se spune că e foarte pasionat şi amabil cu doamnele... 
— Şi este şi atât de tânăr, spuse ea, cu înţeles. Fiţi liniştit, 
domnule, ar trebui să fiu prea proastă şi neiîndemânatică ca 
să nu pun mâna pe un spirit atât de lipsit de experienţă. 

Contaţi că îmi voi da toată silinţa. 

— Sunteţi fermecătoare, îi spuse el sărutându-i drăgăstos 
mâna. 

II privi cum se îndepărtează, cu picioarele drepte şi 
bombându-şi bustul. 

În acest timp focul se întinsese. Locuinţa lui Passavant 
începu să ardă. 

Fiinţe zbârlite, jigărite, zdrenţăroase, alunecară ca nişte 
umbre, în curte. 

Erau jefuitorii, care, auzind de ce se întâmplase în cursul 
serii şi ştiind casa liberă, se grăbeau s-o reocupe. 

Se pare că au muncit energic pentru a combate incendiul. 
Ei reuşiră, nu fără greutate, să salveze clădirea. Doar 
camera unde a fost focarul incendiului a fost serios distrusă. 
în rest, stricăciunile nu au fost prea mari. 

Degajând această cameră, jefuitorii descoperiră printre 
rămăşiţele de tot felul, un corp calcinat, chircit, înnegrit, 
care nu mai avea o formă umană. 

Era tot ce mai rămăsese din graţioasa şi frumoasa tânără 
femeie care se numise doamna de Giac. 

Ca să fii jefuitor, hu înseamnă că eşti mai puţin bun 
creştin. Aceştia depuseră cu pioşenie resturile arse într-o 
casetă. Această casetă a fost predată călugărilor de la 
Saint-Martin-des-Champs care, tocmindu-se pentru câteva 


monede albe se angajară să o înmormânteze creştineşte, 
să-i pună o cruce modestă pe mormânt şi să slujească 
pentru pacea inimii unui mort necunoscut. 

Ei se achitară conştincios şi cinstit de acestea. 

XXXIV PIAŢA GRCVE. 

Am văzut că maestrul Gervais a ajuns prea târziu la 
Passavanit. 

În schimb, a fost spectator la prinderea cavalerului, la 
altercaţia pe care a avut-o cu ducele urmată de lovitura de 
pumnal care-i adusese moartea acestuia. Datorită înălţimii 
lui, care-i permitea ca atunci când se înălța puţin să-i 
domine pe ceilalţi, nu pierduse nici un cuvânt şi nici cel mai 
mic amănunt al acestei scene. 

Când văzu mâna lui Passavant lovind cu toată puterea 
obrazul lui Jean fără de Teamă, îi fu foarte greu să-şi 
înăbuşe urletul de bucurie care-i venea pe buze. Emoţia lui 
a fost atât de mare încât cei din vecinătate, speriaţi, îl 
auziră murmurând: 

— Asta o şterge pe cealaltă! 

Bravii gură-cască care-l auziră, nu înţeleseră semnificaţia 
acestor cuvinte. „Asta” se referea la palma care se abătuse 
asupra obrazului ducelui iar „cealaltă” urma sângeroasă pe 
care o avea pe propriul obraz. Această rană, chiar în acest 
moment, şi-o mângâia încetişor ca şi când ar fi vrut s-o 
aline. El striga în forul lui interior: „Trebuia să se întâmple! 
Era fatal! După asta. nu mai poţi să ai dubii! „Jean de 
Burgundia, acesta-i sfârşitul. e sfârşitul, ţi-o spun! Vei fi 
pedepsit!” 

„„„Acest acces de bucurie frenetică se produce atunci când 
a căzut Passavant. Lovitura de pumnal care-l dobori pe 
Passavant păru să-l doboare şi pe el. Emoţia care o arăta 
era extraordinară, mai ales pentru un om care nu se 
exteriorizează în mod obişnuit. 

Strada fiind golită de soldaţii care o umpleau, mulţimea se 
precipită. Fiecare vroia să contemple pe acest ticălos teribil 
care avusese îndrăzneala să ridice mâna lui nelegiuită 


asupra seniorului duce. O crimă monstruoasă pe care o 
plătise cu viaţa. 

Şi asta era foarte bine. 

Maestrul Gervais făcu aşa cum făcuseră şi ceilalţi şi fără a 
se expune bruftuluielii gărzilor, care nu lăsau oamenii să se 
apropie prea mult de cadavrul pe care-l păzeau, el găsi 
mijlocul de a arunca o privire asupra lui. După care, se 
îndepărtă. 

Ajunse în grabă la locuinţa lui din Gaillart. îl luă deoparte 
pe Talazar şi, în puţine cuvinte, îi povesti ce-a văzut şi ce-a 
auzit. 

Tânărul îşi luă sabia, se înfăşură în mantie şi plecă fugind 
ca un nebun. Durerea care i-o producea pierderea 
prietenului său părea că i-a tulburat minţile. 

Părăsind palatul Burgundia, Sacrament se dusese la 
stăpâna lui. 

Isabeau nu-l întrebă dacă a reuşit în misiunea lui din 
moment ce se prezentase în faţa ei, însemna că reuşise. 

Ea îl întrebă simplu: 

— Ce-ai făcut cu el? 

— A murit, doamnă, îi spuse colosul emoţionat. Isabeau nu 
insită mai mult. Cu toate astea, ea nu părea prea convinsă. 
Mai se gândi iar şi decise: 

— Mâine mă vei însoţi la casa domnilor burghezi... vreau 
să fiu acolo, să văd ce se întâmplă. Tu vei merge să te 
postezi lângă eşafod. 

Bineînţeles, vei fi acompaniat de câţiva băieţi înarmaţi pe 
care-i vei alege dintre cei mai hotărâți. Vei rămâne acolo 
până când vei vedea corpul lui Passavant făcut bucăţi de 
mâna călăului. 

Şi cu un zâmbet livid ea adăugă: 

— Şi, dacă printr-o minune, Passavant ar învia în timpul 
execuţiei... Dacă ar încerca să fugă... ei bine! tu Sacrament 
vei fi acolo, şi eu voi fi mai liniştită. înţelegi? 

— Vă asigur, doamnă, spuse el, aceste precauţii nu-şi au 
rostul... Nobilul Passavant e mort de-a binelea. 


— Nu are importanţă, fa cum îţi spun. Şi Sacrament trebui 
să se resemneze. 

— Bine, doamnă, făcu el înclinându-se. 

Corpul lui Passavant fusese dus în celula în care erau 
înlănţuiţi Brancaillon şi Robin Şmecherul. 

Malâtre îi preceda pe cărători şi greutatea lor funebră. 
Văzuse că are o ocazie minunată de a le da o lovitură celor 
doi oameni pe care-i ura. Şi alergase, delectări du-se 
dinainte la gândul răului pe care li-l va face. 

— Hei, Robin, spuse el când intră, cu o strâmbătură 
râzăreaţă, ţi-aduc un tovarăş... pe care-l cunoşti foarte 
bine. Nobilul Passavant, după numele său. Din nefericire, 
nu vei putea sta de vorbă cu el. A murit, închipuie-ţi. Mort 
de indigestie... pentru că a înghiţit câţiva centimetri dintr-o 
lamă al cărei mâner era în mâna monserniorului... ca să 
vezi câtă lăcomie... 

— Fulgere şi trăsnete! mugi Brancaillon. 

Şi în paroxismul durerii, uitând că era înlănţuit solid, se 
lansă, cu pumnii crispaţi, cu intenţia de a-l zdrobi pe hidosul 
torţionar. 

Lanţurile îl aduseră la realitate. Atunci începu să le mişte 
cu furie, să le tragă, să dea impresia că o să le sfărâme, sau 
că va trage şi zidul după el. 

Prudent, Malâtre sărise înapoi şi ieşise din spaţiul în care 
putea fi atins. Sfârşi prin a se linişti văzând că lanţurile şi 
zidul rezistau la zgâlţăielile formidabile ale lui Brancaillon 
care, văzându-şi neputinţa, îl copleşea cu injurii virulente. 

Malâtre nu vru să plece fără a-i arunca săgeata cea mai 
otrăvită. 

El anunţă furios: 

— Mâine la orele unsprezece, la Greve, corpul nobilului 
Passavant va fi predat executorului... Şi vei fi acolo să vezi 
ce va face. întâi îi va tăia pumnul, apoi îi va zdrobi 
membrele cu un baros, apoi îi va detaşa cu cuțitul aceste 
membre. 


Când corpul va fi îmbucătăţit în cinci părţi şi cu securea îi 
va detaşa capul de trunchi. Aceste tronsoane vor fi expuse 
opt zile la principalele intersecţii. 

Nu vă mai luaţi aerele astea indiferente, ce vă spun aici, vă 
interesează şi pe voi, deoarece veţi suporta acelaşi 
tratament ca şi stăpânul vostru... Ah! ah! acum mă 
ascultați... Da, veţi îndura acelaşi tratament... 

Numai că lui Passavant nu-i pasă,. din momentul ce el este 
mort. 

Dar voi doi, voi sunteţi vii. şi-atunci. va fi penibil. Dar, 
totdeauna nu durează mult. Acum, dacă ştiţi ce vă aşteaptă, 
somn uşor. dacă puteţi. 

Scuipând tot veninul, hidosul om micuţ, cu un rânjet 
diabolic, o luă spre uşa celulei. Dar înainte de a ajunge la 
ea, el primi, în plină figură. De data asta, un jet de salivă pe 
care Robin Şmecherul i-l păstrase pentru Ia sfârşit. 

De îndată ce Malâtre, spumegând şi mormăind ameninţări 
groaznice a încuiat uşa celulei în urma lui, cei doi scutieri în 
acelaşi timp se precipitară spre corpul stăpânului. 

Dar vai! Celula era spațioasă, lanţurile foarte scurte, le-a 
fost imposibil să-l atingă. Trebuiră să se mulţumească să-l 
privească fară să-l poată atinge... să se asigure dacă într- 
adevăr era mort, cum afirmase canalia de Malâtre. 

Disperarea celor doi sărmani băieţi a fost 
înspăimântătoare. îşi smulgeau părul şi mustăţile, gemeau, 
plângeau şi, după moda antică, îşi întrerupeau plânsul 
pentru a lăuda meritele şi virtuțile mortului. 

Brancaillon chibzuia. După aceea, el începu să studieze cu 
atenţie corpul stăpânului său ca şi când nu l-ar fi văzut 
niciodată. Şi după ce l-a examinat astfel mai mult timp, 
spuse dintr-odată, coborând vocea şi luându-şi aere 
misterioase: 

— Robin!... Nu mai plânge aşa. îmi rupi inima!... Ascultă, 
Robin, vrei să-ţi spun ceva?... Ei bine! Domnul cavaler nu 
este mort. 


— Ah! vorbi pe nas Robin $mecherul. Nu trebuie decât să-l 
priveşti pentru a te convinge că domnul cavaler este vai! 
mort de-a binelea. 

— Că ar fi mort... nu zic nu. Dar îţi spun că, de câte ori l- 
am văzut, aşa cum este acum... ei bine! l-am văzut 
totdeauna înviind la momentul potrivit. 

— Admit că el învie la momentul potrivit, cum spui! Şi ce-i 
cu asta?... Avortonul ăsta de Malâtre, lua-l-ar dracul, a avut 
grijă să ne spună ce ne aştepată pe toţi trei mâine 
dimineaţă. 

— Pe toţi dracii! se indignă Brancaillon, tu eşti un 
încăpăţânat!... Dacă domnul cavaler va învia la momentul 
potrivit, asta înseamnă că va ieşi şi ne va scoate şi pe noi din 
această afacere, cum l-am mai văzut făcând aceasta şi în 
alte cazuri... Se poate să nu înţelegi aceasta?... Din partea 
mea, îţi spun că din acest moment deschid bine ochii şi sunt 
pregătit... Şi te sfătuiesc să faci şi tu la fel. 

— Pentru mine, e mai mult ca sigur că sărmanul nostru 
stăpân a murit... Dar, orice-ar fi, tot nu mă costă nimic, voi 
face ca Brancaillon, să ţin ochii mari deschişi şi să fiu 
pregătit în totul. 

Ce a fost această noapte pentru ei, petrecând-o aşteptând 
ziua care le aducea supliciul, se poate ghici fără a insista. 
Ea le păru în acelaşi timp lungă şi îngrozitor de scurtă. 

În sfârşit, sosi ora fatală. Uşa celulei se deschise. Li se 
scoaseră lanţurile. Li se legară mâinile la spate, cu frânghii 
solide, iar picioarele le fură împiedicate astfel încât să nu 
poată face decât paşi mărunți. împrejurul gâtului li se 
înfăşurară frânghii. Şi, încadraţi de gărzi, urcară spre 
lumină. 

Cadavrul lui Passavant fu pus din nou pe o targă. Era 
inutil, din moment ce era mort. El nu era legat la picioare. 
Robin Şmecherul şi Brancaillon fură plasați în spatele tărgii 
şi sinistrul cortegiu porni. 

Când ajunseră în piaţa Greve, aceasta era neagră de lume. 


Isabeau şi Jean fără de leamă stăteau la o fereastră a 
casei pe care regina o denumise „casa domnilor burghezi”. 
Ceea ce vroia să spună Primăria. 

Gărzile se aranjară în jurul eşafodului. În primul rând, în 
faţa scării era Sacrament împreună cu spadasinii săi, 
conform ordinului reginei. 

Corpul lui Passavant fu dus pe platformă. 

Robin Şmecherul şi Brancaillon urcară lent, susținuți de 
ajutoarele călăului. Erau puţin cam palizi, dar, în general, 
făceau o bună impresie. 

Când apărură pe eşafod, mulţimea, gălăgioasă şi sălbatică, 
îi primi cu glume. Tăcerea se restabili în momentul în care 
călăul puse mâna pe corpul lui Passavant. 

Călăul târi corpul lângă butuc, îl fixă şi îşi puse piciorul 
drept la mijlocul butucului. După aceasta, se întoarse să ia 
securea. El lucra cu sârg, metodic. 

În acest moment, Brancaillon îi suflă la ureche lui Robin 
Şmecherul care simţi că i se face părul măciucă. 

— Atenţiune, Robin, cred că a sosit momentul. 

Dintr-odată, în spatele lui Sacrament şi a trupei sale, se 
produse o mişcare neobişnuită în primul rând al mulţimii, în 
partea scării. Oameni cu figuri neliniştitoare erau masaţi, în 
majoritate, aici. 

Şi aceşti oameni împingeau gărzile cu o putere irezistibilă, 
rupeau cordonul, îmbrânceau pe oamenii lui Sacrament, şi 
puneau stăpânire pe scările eşafodului începând să le urce. 
Şi zbătându-se astfel, amenințau cu accente sălbatice: 

— Să ne predaţi pe aceşti trădători, îi aranjăm noi. 

Sigur că acestea nu se realizară fără zgomot. Cu securea 
în mână, călăul se opri şi aruncă o privire în partea de unde 
venea gălăgia. 

Calmul se restabili tot atât de repede pe cât fusese de 
tulburat. Nimeni nu mai mişca. Din nou tăcerea plutea 
deasupra mulţimii atente. 

Călăul reveni la butuc şi ridică securea cu ambele mâini 
pentru a cădea asupra pumnului. 


Se aşteptau ca ea să cadă instantaneu. De asemeni că se 
va auzi lovitura surdă care ar fi trebuit să se producă atunci 
când ar fi pătruns în lemn. Nimic din acestea nu se produse. 

Securea căzu, dar nu pe butuc. Călăul o lăsă încet, îşi 
aplecă capul şi privi butucul cu ochii rătăciţi. 

Evident că se petrecea un lucru straniu. Dar ce? 

Asta se întâmplase: pumnul cadavrului nu mai era pe 
butuc. 

Poate că, aşezat prost, alunecase. Nu, pe Dumnezeu! Şi 
asta îl înnebunea pe călău. Văzuse cadavrul mişcând. 

Da, cadavrul îşi ridicase pumnul şi-l lăsase să cadă moale, 
lângă el. Acest gest înfricoşător, se produsese în momentul 
precis în care securea se ridicase. 

Şi acum... 

Acum, cadavrul se ridica complet. Deschidea ochii... Se 
ţinea drept, ferm... Ca o persoană vie!... Passavant - care 
nu murise, Passavant avansa spre călău. Avea o figura rece, 
închisă, lividă sub petele de sânge care o murdăreau, una 
din acele fizionomii care-i fac chiar pe cei mai căliţi oameni 
să se năruie în groapă. 

Avansa cu mâna întinsă, gata să se agate. Şi buzele lui 
lipsite de sânge tremurau, se mişcau încet, ca şi când ar fi 
vorbit. Totuşi nu vorbea. Era ca un tic de care nu-şi dădea 
seama, produs probabil din cauza tensiunii nervoase. 

Passavant avansa, şi călăul, convins că se află în prezenţa 
unui demon venit din infern, lăsă să-i cadă securea şi 
zbârlit, buimac, clătinându-se pe picioarele care nu-l mai 
ţineau, da înapoi, îşi făcea cruci şi gesturi de exorcism, 
bâlbâia frânturi de rugăciuni. 

Passavant lăsă să-i cadă mâna puternică pe umărul lui şi îl 
imobiliza. Atunci nenorocitul, clănţănind din dinţi, auzi, ca şi 
toţi din jurul lui, o voce cavernoasă care părea că iese din 
profunzimi necunoscute, care scrâşnea: 

— Vino cu mine, blestemăţiile!... Vino în cel mai adânc 
dintre iaduri, blestemăţiile! 


Călăul se prăbuşi gemând şi rămase întins cât era de lung, 
leşinat, trăsnit poate de frică. 

Vjutoarelc lui săreau în mijlocul mulţimii aţâţând-o şi 
urlând: 

— Diavolul!... E diavolul...! 

Sacrament aproape leşină. Partea cea mai mare dintre 
oamenii săi, fugiră ca nişte iepuri fără să se mai uite în 
urmă. 

Panica, o panică enormă, fulgerătoare, se abătu asupra 
acestei mulţimi care-şi căuta salvarea în fugă. 

Un strigăt se ridica de peste tot, compus din urletele şi 
planşetele celor care erau zdrobiţi şi călcaţi în picioare, 
rugăciuni, implorări vociferate de sute şi sute de voci 
strangulate de frică. 

Toate acestea, petrecute din momentul în care mortul se 
ridicase, durase aproape câteva secunde. Şi deja piaţa se 
golea ca prin farmec. 

Intre timp, Passavant luase pumnalul care atârna la 
centura călăului. Doar pentru aceasta el îşi apăsase mâna 
asupra lui. 

Luă şi securea şi sări pe cei doi scutieri, beţi de bucurie. 
Două lovituri de cuţit iuți ca fulgerul asupra unuia apoi 
asupra celuilalt şi iată-i scăpaţi de frânghii. Atunci, 
Brancaillon, sublim în naivitatea sa, exultă: 

— Nu ţi-am spus, Iorna Necredinciosule, că va învia la 
fix...? 

Şi Robin $mecherul, cu ochii strălucind de ironie, cu gura 
largă de zâmbet, vorbi pe nas: 

— Trăiască mortul care nu moare! Dar nu întârziară. 
Brancaillon luă măciuca de Fier a călăului, iar Robin 
Şmecherul strânse restul: bara cea lungă şi cleştele. 

Şi Passavant, foarte rece, dar care le zâmbea bucuros, 
văzându-i aproape înarmaţi, îi statui: 

— Sa spălăm putina!... în curând aceşti imbecili îşi vor 
reveni... şi-atunci, vai de pieile noastre! 


Nu trebui să le explice mai mult. Deja toţi trei, dintr-o 
singură mişcare, ei săreau treptele de lemn. 

Din balconul înalt, Isabeau şi Jean fără de 'leamă 
asistaseră la aceste scene care se derulaseră cu o viteză 
fulgerătoare. 

Isabeau era calmă, de nepătruns. Doar ochii ei strălucitori 
fatal atestau formidabila zguduire resimţită în interiorul ei, 
precum şi decepţia sfâşietoare. Jean fară de Teamă, nebun 
de furie, spumega, bătea cu pumnul în balustrada 
balconului şi mormăia ocări. 

Isabeau, în faţa acestei agitaţii inutile, ridica dispreţuitor 
din umeri. 

Şi ea se aplecă deasupra balustradei părând că ai vrea să 
se arunce, să se sfarme de sol. Şi cu o voc răsunătoare: 

— Cutezătorul, Sacrament! Omoară!... Omoară! Si-atunci 
se aplecă şi Jean fară de leamă şi urlă: 

— Omorâţi-i pe toţi, pe toţi dracii!... Omorâţi! Omorâţi! 

Şi se precipită ca un uragan în lungul coridoarelor şi al 
sălilor chemând, vociferând, strângându-şi gentilomii, 
luându-i în suita lui, într-o îmbulzeală dezordonată, spre 
piaţa care continua să se golească. 

Între timp Sacrament îşi revenise din zăpăceala pe care 
teroarea superstiţioasă îl năpădise. £1 îi văzu pe Passavant, 
Robin Şmecherul şi Brancaillon care săreau treptele şi-şi 
roteau deasupra capului, primul securea, iar ceilalţi doi 
măciucile din fier. în acelaşi timp el auzi chemarea stăpânei 
sale, şi aceasta îl întări. 

Cu ţipete puternice, el îşi strânse ce-i mai rămăsese din 
trupă şi gărzile rămase la post. Şi îi îmboldi: 

— Înainte asupra acestor haimanale! întâmplarea îl plasă 
în faţa lui Brancaillon, care, recunoscându-l urlă: 

— Afurisitule!... "Ţi-ai încheiat socotelile!... Măciuca de fier, 
mânuită cu ambele mâini se abătu cu toată putearea asupra 
craniului lui Sacrament, care nu ştiu să evite lovitura. 

Îi ţâşni creierul şi, printre cheagurile de sânge, ajunse să 
împroaşte treptele de lemn. El căzu şi nu se mai ridică. 


Brancaillon triumfa. 

— Ţi-am spus că vei sfârşi de mâna mea! 

În acest timp gărzile şi spadasinii barau cu hotărâre 
drumul. 

Se simțeau puternici şi le dispăruse frica de iad. Erau ca 
turbaţi. 

Dar atunci se întâmplă ceva, pe care nu contaseră: un 
strigăt formidabil, răsună dintr-o dată: 

— Cutezătorul! Passavant cutezătorul! 

În acelaşi timp soldaţii se văzură asaltaţi din toate părţile: 
din faţă, din părţi şi din spate. Cei care cădeau peste ei pe 
nepregătite nu erau alţii decât indivizii dubioşi care 
vruseseră să-i ia pe condamnaţi, vorba-vine să-i lichideze, 
dar care se opriseră în momentul când erau gata să 
invadeze eşafodul, fără să poţi spune de ce. 

Şi aceşti indivizi, cu feţele murdărite de funingine, care 
până atunci nu avuseseră arme la vedere, scoteau de sub 
nenumăratele zdrenţe care-i acopereau, securi, măciuci, 
pumnale late, săbii formidabile. Şi se serveau de aceste 
arme cu 0 vigoare şi o pricepere care arătau că le cunosc 
foarte bine mânuirea. 

Nu era surprinzător, deoarece aceştia nu erau alţii decât 
Talazar, Tanneguy, de Loire, Frottier, Bouteiller, Layet şi cei 
douăzeci de marcenari pe care-i aduseseră cu ei la Paris. 

De ce nu interveniseră mai devreme? Simplu, pentru ca în 
momentul în care vroiau s-o facă, Talazar văzuse ochii lui 
Passavant fixându-se asupra lui. Şi cu toate că avea faţa 
mânjită cu funingine cavalerul îl recunoscuse şi-i făcuse 
semn să nu mişte. 

Se înţelege că această inactivitate forţată i-a costat pe 
aceşti bravi care nu vroiau decât să se bată. Aşa că acum ei 
visau să recupereze şi se băteau tare. 

Graţie acestei întăriri, afacerea luă imediat altă 
întorsătură. Surprinşi şi depăşiţi, gărzile ezitară, dădură 
înapoi, intrară în debandadă şi în final o luări? la sănătoasa, 
nu fără a lăsa pe mai mulţi dintre ei cr nasul în ţărână. 


Cei trei aventurieri şi amicii lor rămaseră stăpâni câmpului 
de bătaie. Mai lansară pentru ultima data strigătul lor de 
luptă: 

— Passavant Cutezătorul! 

Când Jean fără de Teamă, urmat de Malâtre, de de Giac, 
de de Jacqueville şi o numeroasă escortă ajunseră lângă 
eşafod, el putu număra morţii şi răniții rămaşi în piaţă. 

Dar condamnaţii dispăruseră. Şi nu mai găsi pe nimeni 
care să-i spună unde plecaseră. La ordinul său, Malâtre, de 
Giac şi de Jacqueville, fiecare în fruntea a zece oameni, 
bătură împrejurimile oraşului. 

Reveniră cu coada-ntre picioare. 

XXXV DUPĂ ÎNCĂIERARE. 

Sunt necesare câteva explicaţii. Le vom da pe scurt. 

Passavant fusese fulgerat de un acces subit de acel rău 
straniu care-l dădea gata câteodată. Căderea lui nu fusese 
produsă de lovitura de pumnal a ducelui, ci fusese 
precedată cu o fracțiune de secundă înainte. Asta îi salvase 
viaţa. Lovitura, în loc să-l atingă în inimă, atinsese mai sus, 
stâng umărul stâng pe care-l slaşiase. Jean Iară de Teamă 
simţise rezistenţa cărnii lovite, dar, ca Si cei din prejmă, nu 
remarcase acest detaliu. 

Maestrul Gervais, cunoscând în parte caracteristicile 
răului, nu a trebuit să-şi dea prea multă osteneală pentru a 
se convinge că Passavant nu murise. Şi I-a sfătuit pe Talazar 
să se ducă în fugă la nobilul du Châtel, care avea precis 
câţiva oameni curajoşi, care s-ar fi lăsat tăiaţi în bucăţi 
pentru Passavant, pentru care aveau o mare admiraţie şi o 
stimă deosebită. S-a văzut că nu se înşelaseră. 

Cavalerul şi prietenii săi bătuseră în retragere prin strada 
Tannerie. 

Passavant, Robin Şmecherul şi Brancaillon se debarasară 
de armele lor întâmplătoare şi se încinseră cu imensele 
săbii şi cu pumnalele eficiente pe care li le dădură 
Tanneguy şi tovarăşii săi care-şi făcură din acest dar o 
onoare şi o plăcere. 


Cei patru camarazi au fost escortaţi până la intrarea în 
strada Saint-Jacques. Acolo se despărţiră după ce se 
îmbrăţişară şi-şi făcură asigurări de prietenie şi de 
devotament. 

Tanneguy şi oamenii săi se împărţiră în grupuri de doi-trei 
şi pe diferite drumuri, ajunseră în strada Saint-Catherine. 

Passavant şi Talazar, urmaţi la distaţă de Robin Şmecherul 
şi Bracaillon o luară spre casa maestrului Gervais, unde nu 
întârziară să ajungă. 

Bătrânul savant era singur. Nici Bonne, nici Flore, nici 
doamna Matheline - guvernanta lui - nu erau acasă. Ialazar 
ştia unde sunt, deoarece nici nu se miră, nici nu se îngrijoră 
de absenţa lor. 

Maestrul Gervais deschise o uşă şi le arătă o masă pe care 
se înghesuiau mâncăruri şi o cantitate respectabilă de sticle 
de toate formele şi de toate mărimile. 

— Ce-i admirabil la voi maestre, strigă Passavant, este că 
va gândiţi la tot. În mod sigur, turbez de foame şi mor de 
sete. 

Ceea ce nu-i surprinzător, în fond, dacă, se consideră că 
nu am luat nici o masă de ieri dimineaţă. 

Tot mestecând, ei se puseră la curent cu diversele aventuri 
la care participaseră fiecare. Brancaillon şi Robin 
Şmecherul îşi povestiră întâmplarea lor lamentabila. Fură 
plânşi şi consolaţi după cum se cuvenea. Talazar povesti 
cum ajunsese la timp pentru a o salva pe Flore şi cum 
fusese salvat el însuşi de maestrul Gervais. Asta îl făcu pe 
Passavant să se mire că doamnele de Sombernon lipseau. Şi 
Talazar îl informă. 


— Înţelegeţi, cavalere, că nu mai vroiam s-o las mai mult 
timp pe logodnica mea expusă loviturilor inamicilor de 
temut care se înverşunează contra ei. Mi-a venit ideea s-o 
încredinţez pe ea, cât şi pe mama ei, amicilor noştri adepţi 
ai Delfinului. Dar cum trebuia, înainte de toate să mă ocup 
de salvarea voastră, am acceptat cu recunoştinţă oferta 
îndatoritoare pe care mi-a făcut-o maestrul Gervais să se 
ocupe de siguranţa lor, în timp ce eu mă ocupam dea 
voastră. 

— Astfel încât?... făcu Passavant întorcându-se spre 
maestrul Gervais asupra căruia îşi fixă privirea 
pătrunzătoare. 

Interpelat de cavaler, el răspunse fără cea mai mică jenă: 

— Am încredinţat-o pe doamna de Sombernon doamnei 
Matheline, guvernanta mea. Este o femeie voinică şi îmi 
este devotată. 

Ea va şti să-i administreze cum trebuie drogurile pe care i 
le-am dat şi care-i vor aduce, afirm aceasta, însănătoşirea 
bolnavei. Cu doamna Matheline, domnişoara Flore nu va 
mai avea să se teamă de accesele ele furie ale sărmanei 
nebune. 

În rest, aceste accese vor deveni din ce în ce mai rare, mai 
puţin violente, până la însănătoşirea totală. Le-am 
încredinţat pe cele trei femei, unor vechi prieteni care, 
printr-o fericită întâmplare trebuiau să treacă prin 
Montereau unde se află Delfinul acum. Au plecat şi vor fi 
foarte bine escortate. Răspund cu capul că vor ajunge bine 
sănătoase Ia curtea Delfinului şi că vor fi tratate cu toată 
consideraţia pe care o merită. 

Passavant ascultase cu toată atenţia şi privirea lui limpede 
nu încetă să scormonească faţa bătrânului savant care 
suporta acest examen cu seninătatea nevinovăţiei. Când 
acesta termină, Passavant îşi întoarse privirile şi un zâmbet 
abia perceptibil îi trecu pe faţă. 

— Ideea nu-i prea rea, spuse el în sfârşit. Şi, imediat, cu 
detaşare: 


— Cred, baroane, că trebuie să ne pregătim ca să plecăm 
curând la Montereau. 

— Vă gândiţi că ducele va îndrăzni...? 

— Nu mă gândesc, sunt sigur. De îndată ce Jean fără de 
Teamă va cunoaşte noua reşedinţă a domnişoarei de 
Sombernon şi aceasta nu va întârzia (îl privea pe furiş pe 
maestrul Gervais) o să-l vedeţi cum fuge acolo. 

— Ei bine! vom fi acolo ca să-l primim, strigă Talazar 
sfidător. 

Şi Passavant, rece, îl aprobă. 

În sfârşit Passavant se ridică de la masă, gândind că a 
venit timpul să plece în căutarea doamnei de Giac. Dar i se 
întâmplă ceva la care era departe să se gândească: se 
clătină şi căzu greoi în jilţ, aproape leşinat. 

Se grăbiră spre el cu maestrul Gervais în frunte. El 
încerca să-i liniştească zâmbind curajos: 

— Nu-i nimic, spuse el, blestemata lovitură de pumnal de 
care uitasem şi care caută să-mi aducă aminte de ea... O să- 
mi treacă... 

— Eraţi rănit şi nu mi-aţi spus! îi reproşa maestrul Gervais. 

Şi, tară să audă protestele lui Passavant, îi desfăcu hainele 
şi-i dezgoli umărul. După ce aruncă o privire asupra rănii, 
spuse cu seriozitate: 

— Trebuie să vă întindeţi şi să rămâneţi liniştit o zi sau 
două... 

— Totuşi aş fi dorit... 

— Ceea ce aţi vrut să faceţi, o voi face eu pentru voi îl 
întrerupse cu vioiciune maestrul Gervais. E vorba doar să 
luăm informaţii; asupra acestui punct vă puteţi baza pe 
mine. Astă-seară veţi afla despre soarta doamnei de Giac, 
răspund eu. 

Passavant trebui să se resemneze. Maestrul Gervais plecă, 
după ce i-a recomandat să stea liniştit, dacă nu vroia ca săi 
se agraveze starea în care se afla. 

Passavant se instala într-un fotoliu larg şi adânc. Talazar îi 
ţinea companie. Robin Şmecherul şi Brancaillon ştiind că 


vor fi în repaos cel puţin o zi, profitară pentru a goli tot ce 
rămăsese pe fundul sticlelor. 

Între timp Talazar spunea cu o urmă de nelinişte: 

— Atunci credeţi că ducele va descoperi refugiul frumoasei 
mele Fleurette şi că va îndrăzni s-o urmărească până în 
teritoriile Delfinului? Şi eu care credeam că am avut o idee 
extraordinară! 

— Jean de Burgundia va afla unde v-aţi ascuns logodnica 
deoarece... maestrul Gervais va face în aşa fel ca el să afle. 

— Nu înţeleg cavalere... 

— Cred că v-am spus că ideea fixă a mestrului Gervais, 
este aceea de a-l ucide pe Burgundia. Văzând că prin 
acţiunea mea nu obținea acest rezultat, a hotărât să se 
adresese altoi s mai puţin scrupuloşi decât noi. Aceştia sunt 
grupaţi în jurul Delfinului. Lor li se va adresa... dacă deja nu 
a făcut-o. Maestrul Gervais v-a sugerat să vă trimiteţi 
logodnica la Montereau... Acesta-i faptul, să nu mai vorbim. 
Când ea va fi ajuns acolo, el va face ca ducele să afle acest 
lucru. El ştie ca atunci când acest animal numit Jean fără de 
Teamă este în călduri, el trebuie să sară asupra femelei 
dorite, fără să ţină seama de capcane şi obstacole, pe care 
este incapabil să le discearnă. Maestrul Gervais speră deci 
că acest Jean fără de Teamă, orbit de pasiune va face 
această mare nebunie de a merge în mijlocul celor mai răi 
duşmani ai săi în speranţa de a lua pe aceea pe care o 
doreşte... Cred că nu se înşeală. Tigrul va merge acolo... şi, 
crezând că va obţine amorul, va cădea în braţele morţii... 

Talazar chibzui un moment şi foarte grav: 

— Ei bine! vreţi să vă spun ceva? Dacă maestrul Gervais 
mi-ar fi spus acesta, nu aş fi acceptat să mă pretez acestei 
maşinaţii. 

— În fond, Jean Iară de Teamă însuşi este cel care va 
dispune de soarta lui. Dacă săvârşeşte această ultimă 
infamie, ea va fi condamnarea lui... probabilă. Deoarece, 
după astea, nouă nu ni s-a spus nimic şi discutăm doar o 
ipoteză. Dacă n-o realizează, atunci este salvat... Cel puţin 


de această dată. Atunci, de ce să mă amestec?... Făcându- 
mi toate socotelile, ajung la concluzia că cel mai bun lucru 
este să laşi destinul să se împlinească... cum ar spune 
maestrul Gervais. 

— Asta-i şi părerea mea, aprobă energic Talazar. 

Pe seară, maestrul Gervais reveni aducând vestea morţii 
doamnei de Giac. 

Această veste îi întrista mult pe cei patru camarazi, care 
nu uitau serviciile aduse lor de această graţioasă tânără 
femeie. 

Dar ea îi produse o lovitură crudă în special lui Passavant. 
Se acuză imediat că era autorul morţii ei. Nu ar. fi trebuit s- 
o abandoneze, în primul rând să se ocupe de ea, chiar să se 
lase omorât... Era puţin exagerat. 

Maestrul Gervais avu nevoie de toată elocvenţa şi logica, 
iar Ialazar de toată marea prietenie pentru a-l face să 
admită că nu era posibil să acţioneze altfel şi că nu avea 
nimic să-şi reproşeze. în sfârşit, căzu de acord. Dar bucuria 
pe care o resimţeau că erau iar împreună, fu stricată de 
această tristă veste. 

XXXVI. 

COMOARA JUPANULUI MERCEROI. 

A doua zi de dimineaţă, devreme, în timp ce musafirii lui se 
odihneau încă, maestrul Gervais ieşi. 

În stradă, la câţiva paşi de casa lui, doi cavaleri în jur de 
cincizeci de ani, cu aspect formidabil de vechi combatanți, 
patrulau trăgând din când în când cu ochiul spre casă. Erau 
doi camarazi cle-ai lui Tan-neguy: Guillaume Bouteiller şi 
Olivier Layet. 

Maestrul Gervais trecu pe lângă ei fără să se oprească 
după ce le făcu un semn de înţelegere. 

Ei îl urmară de la distanţă. Maestrul Gervais o luă pe 
strada Arras şi ajunse în strada Saint-Victor. 

Pătrunse într-o casă cu aparenţă modestă. Bouteiller şi 
Olivier Layet îl aşteptară în faţa uşii. Păreau că stau la 
pândă. După câteva minute, maestrul Gervais reapăru. 


Era însoţit de trei femei înfăşurate din cap până-n picioare 
în mantale largi, ale căror capişoane erau lăsate până la 
nas. Acestei trei femei erau: contesa Bonne de Sombernon, 
fiica sa Flore şi doamna Matheline, guvernanta bătrânului 
savant, acelea despre care el spusese în ajun că plecaseră 
spre Montereau. 

Grupul porni spre poarta Saint-Victor din apropiere. 
Bouteiller şi L.ayet le urmară îndeaproape. Şi arătau atât de 
feroci, îşi descopereau colții formidabili, gata să muşte încât 
nimeni nu ar fi fost atât de nesăbuit să se apropie de cele pe 
care le escortau. 

Poarta o dată trecută, ei intrară în suburbie. în apropierea 
mănăstirii Saint-Victor, cele două gărzi înspăimântătoare se 
apropiară de grup şi-l încadrară. 

Şi continuam drumul împreună. Maestrul Gervais, din 
când în când, se asigura că nu sunt urmăriţi. 

La cealaltă extremitate a mănăstirii, care era imensă, se 
afla colina Copeau, despre care am mai vorbit şi care va 
deveni Jardin des Plantes. 

La picioarele acestei coline, ascunşi în spatele unei 
magherniţe aşteptau opt cavaleri, cu frâiele cailor ţinute 
sub braţ. Grupul se opri în faţa acestor cavaleri. 

Maestrul Gervais se despărţi de cele trei femei după ce-i 
dăduse o mulţime de dispoziţii doamnei Matheline, 
ascultate cu respect. Lui Flore, care-i mulțumea din toată 
inima, îi spuse cu blândeţe: 

— Hai, copilul meu, îţi promit că mama ta se va vindeca... 
Nu te mai îngrijora... Acolo unde vei fi condusă nu vei mai 
avea de ce te teme. De-a cu m în câteva zile, logodnicul tău 
împreună cu nobilul Passavant şi cu mine, ne vom reîntâlni 
cu toţii. Nenorocirile tale s-au terminat. 

Maestrul Gervais se întoarse şi traversă oraşul în toată 
lungimea lui. El ajunse în strada Saint-Catherine şi 
pătrunse în casa în care se refugiaseră Tanneguy şi 
tovarăşii săi. 


Rămase acolo vreo oră şi reveni la el acasă. Găsi masa 
pregătită. Robin $mecherul şi Brancaillon. în absenţa 
oricărei servitoare, se ocupaseră cu bucătăria. Ocupaţie de 
care se achitau foarte bine. Mai ales Robin Şmecherul ale 
cărui talente Ia bucătărie erau foarte bine apreciate de 
camarazii săi. 

Pe la două după amiază, maestrul Gervais, neobosit, plecă 
din nou. De data asta, nu aşa de departe. Se opri în strada 
Port-Saint-Landry şi bătu la uşa lui Simonne. Probabil avea 
felul lui de a bate, convenit cu cumătră, deoarece ea îi 
deschise imediat, Iară a-şi mai lua precauţiile obişnuite. 

Rămase cam o jumătate de oră închis cu bătrâna 
vrăjitoare. 

Apoi plecă din nou. Se duse sa dea târcoale împrejurul 
palatului Burgundia. Se întreţinu cu un lungan de lacheu 
căruia îi dădu o sumă de bani care se pare că era destul de 
mare ţinând seama de strâmbătura de bucurie care o făcu 
caraghiosul. 

Cu un aer satisfăcut, lacheul reintră în palat. 

Tot atât de satisfăcut reveni şi maestrul Gervais la el 
acasă, de unde nu se mai mişcă toată ziua aceasta care 
fusese plină de veniri şi plecări. 

În timpul absenței sale, Brancaillon şi Robin Şmecherul, cu 
banii primiţi de la stăpânii lor, fuseseră în târg. îşi 
schimbaseră zdrenţele care-i acopereau cu costume bune 
de pânză, aproape noi. în plus, mai luară un costum pentru 
cavaler, deoarece al lui era serios distrus. 

Aduseră costumul şi, nemaiavând ce face. începură să se 
plictisească. Şi-aşa, Robin Şmecherul se gândi ce-ar putea 
face ca să se distreze. Şi dintr-o dată spuse: 

— Zii, Brancaillon, nu te gândeşti că am putea să-i spunem 
vreo două vorbe acestei bune Simonne şi acestui excelent 
Malâtre? 

Braicaillon merse şi-şi luă centironul şi sabia şi nu 
pronunţă decât atât: 

— Să mergem. 


Pe strada Juiverie, se avertizară pe mutegşte cu o lovitură 
pe umăr: o văzură la câţiva paşi în faţa lor pe Simonne. Cu 
un pas vioi, mergea spre pod. O urmăriră de Ja distanţă, 
ascunzându-şi feţele. 

Îi conduse astfel până la palatul Burgundia unde intră ca 
la ea acasă. 

Neliniştiţi dar îndâriiţi, ei intrară într-o cârciumă jalnică de 
unde pândiră ieşirea. 

S-o urmăm pe Simonne. 

Se dădură ordine ca să fie condusă imediat în faţa ducelui. 

Ea se lovi de Malâtre care ieşea de-acolo. îşi zâmbiră: două 
zâmbete ca nişte lovituri de cuţit. Este nevoie să spunem că 
Malâtre, care se pregătea să se îndepărteze, resimţi o 
dorinţă irezistibilă să ştie ce o aducea pe bătrâna vrăjitoare 
aici? 

Malâtre se ghemui după o uşă de unde era posibil să vadă 
şi să audă. 

— Monseniore, spuse Simonne pe nepusă-masă, ştiu în 
sfârşit unde aţi putea s-o găsiţi pe domnişoara de 
Sombernon. 

Şi zicând aceste cuvinte ea îl observa pe sub gene cu o 
bucurie răutăcioasă. 

Jean fară de Teamă se îngălbeni de credeai că i s-a făcut 
rău. Fu cuprins de un tremur convulsiv. Respiră greu ca şi 
când s-ar fi sufocat. Luă un sac şi-l aruncă spre Simonne, 
mormăind răguşit: 

— Vorbeşte! 

— O veţi găsi pe domnişoara de Sombernon pe lângă 
monseniorul Delfin, la Montereau, unde ea trebuie să fi 
ajuns la această oră. 

Jean fără de Teamă sări la ea, zgâlţâind-o cu putere: 

— Căţea! O să te învăţ să-ţi baţi joc de mine! 

În acest moment, o draperie se ridică în spatele ducelui. 
Apăru un bărbat care, văzând scena, rămase imobil, lăsă să 
cadă draperia la loc, şi rămase, ascultând, în spatele ei. 

Jean fără de Teamă nu văzuse şi nici nu auzise nimic. 


Simonne închise ochii şi cuprinsă de groază, gemu: 

— Pe sfânta Simonne, patroana mea, vă jur, monseniore că 
vă spun adevărul! 

Jean fără de Teamă îi dădu drumul. Scăpată de brutala 
strângere, ea îşi recapătă o parte din siguranţă: 

— Îmi menţin ce v-am spus, că domnişoara de Sombernon 
se află la această oră la Montereau. Şi vă voi dovedi-o, 
monseniore! 

Simonne, deci, regăsindu-şi stăpâna, era pe punctul de ao 
salva, pentru a o aduce ducelui, când nişte blestemaţi de 
acoliţi ai Delfinului, năvăliseră, le înhăţaseră, le aruncaseră 
de-a curmezişul pe cai şi fugiseră mâncând pământul. Din 
fericire banda se oprise într-un cătun mic în împrejurimile 
Parisului numit Maisons. Acolo, Simonne reuşise să scape şi 
venise înapoi la Paris pe jos... Asta se vedea şi după 
veşmintele şi pantofii ei plini de praf. 

«lată ce este ciudat, murmură ducele, pierzându-se în 
ipoteze. Pentru ce motive oamenii Delfinului ar fi pus mana 
pe această tânără fată?» 

Simonne avea auzul fin. Ea îl auzi şi afirmă: 

— Simonne, mi-a zis domnişora de Sombernon, îi vei spune 
seniorului duce că ei vor să mă predea Delfinului. Dacă este 
adevărat că o să dea peste cap cerul şi pământul pentru a 
mă scăpa şi a mă relua, eu voi fia lui. 

— A spus ea asta? strigă ducele, beat de bucurie. 

— Cu propriile ei cuvinte, monseniore. 

— Ah! demnă, excelentă Simonne... ţine, ia asta... ia, îţi 
spun... Ah! ce dreptate ai, de o sută, de o mie deori 
dreptate... Dar ce importanţă mai au câteva zile, până la 
urmă... Cum o să mai recuperez timpul pierdut! Ţine, mai ia 
şi asta, curajoasă Simonne! 

Astea erau doi săculeţi plini ou aur pe care bătrâna îi şi 
ascunse repede. 

Cineva intră cu grabă în mijlocul acestei conversații în doi 
atât de avantajoasă pentru ea. Acest cineva era Malâtre, 
care-i întinse stăpânului un plic spunând: 


— O corespondenţă foarte urgentă, monseniore. Şi-i 
aruncă lui Simonne o privire ironică, şi ea, furioasă că a fost 
deranjată într-un moment atât de propice îi răspunse 
printr-o privire mortală. 

Jean Iară de Teamă luă misiva şi se încruntă când văzu că 
sigiliile purtau stema Delfinului. O deschise cu mâini febrile. 

Scrisoarea era de la Le Magon, cancelarul Delfinului, şeful 
misiunii însărcinat cu dezbaterea condiţiilor păcii între cele 
două partide. în ea se spunea că negociatorii au aflat, 
posedând dovezi de necombătut, că ducele i-a atras la Paris 
într-o cursă. Negocierile erau o momeală, burgunzii nu 
vroiau pacea; în plus, în ciuda cuvântului dat, violând 
flagrant permisele de liberă trecere semnate de duce, 
negociatorii şi oamenii lor urmau să fie prinşi şi daţi pe 
mâna călăului, sub acuzaţia de complot împotriva vieţii 
ducelui. 

Complot pus la cale în amănunţime de anturajul 
suveranului şi la ordinul expres al lui. 

În consecinţă din această cauză negociatorii au gândit că 
trebuie să se îndepărteze fără mare tam-tam ca să se pună 
la adăpost. Ei aduceau la cunoştinţă monseniorului că: 

— nevrând să fie acuzaţi că au făcut să eşueze pacea pe 
care o doreau din toată inima, vor face lumină cu dovezi 
asupra trădării burgunzilor. 

— răspunzând prin lovitură la lovitură, puseseră mâna pe 
domnişoara Flore de Sombernon, pentru care el avea o 
afecţiune deosebită şi care domnişoară nu-i va fi înapoiată 
decât în cazul în care el va merge personal la Montereau, 
să trateze răscumpărarea ei cu monseniorul Delfin însuşi; 
că i se vor da toate garanţiile cum se cuvine; că această 
întrevedere nu ascundea nici o capcană. 

— că i se va da un răgaz de două zile pentru a aduce la 
cunoştinţă dacă acceptă în principiu întrevederea cerută şi 
dacă nu, monseniorul Delfin va lua în privinţa numitei 
domnişoare de Sombernon, decizia care îi va conveni. 


Această misivă dovedea până la evidenţă că Simonne îi 
spusese adevărul. îl lasă pe duce foarte nehotărât, ncştiind 
dacă trebuia să se bucure sau să fie dezolat. Avea nevoie de 
chibzuială. Ştia foarte bine că această întrevedere care i se 
propunea, putea fi mortală. 

Între timp Simonne şi Malâtre aşteptau. Uitase de ei. 

El luă pergamentul pe care-l pusese în faţa lui, îl întinse lui 
Simonne spunând: 

— Ai spus adevărul, Simonne. Eşti o femeie demnă şi 
curajoasă, siut încâtat de tine şi-ţi voi da ceea ce am 
convei.tC. Du-te la casierul meu şi prezintă-i aceste două 
pergamente şi el îţi va da sumele care ţi se cuvin. I)u-te, 
Simonne. 

În acelaşi timp lui Malâtre, care era vexat şi devora din 
priviri cu lăcomie sacul umflat pe care-l ţinea în braţe, îi 
(acu un semn cu mâna să iasă. 

Ei plecară. 

Omul care ascultase în spatele draperiei, se strecură pe 
furiş şi tară zgomot afară şi se fofila de-a lungul 
coridoarelor. 

Ducele bătu într-un clopot. Când se prezentă ofiţerul de 
serviciu îi ordonă: 

— Să fie trimis la mine nobilul de Giac. 

Ofiţerul o dată ieşit, ducele începu să umble cu paşi 
agitaţi, cugetând. Totuşi decizia era luată deoarece când în 
faţa lui se prezentă de Giac, el îi zise: 

— De Giac, vei încăleca imediat şi te vei duce fără zăbavă 
la Montereau, la monseniorul Delfin. îi vei spune că accept 
întrevederea pe care mi-o cere şi că peste puţin timp voi 
pleca, apropiindu-mă de Montereau ca să tratez condiţiile 
în care va trebui să aibă loc această întrevedere. 

El ezită o secundă, şi-apoi cu o voce în care se resimțea o 
furie reţinută. 

— Să-i spui că dacă are de gând să maltrateze... 
prizoniera despre care e vorba, dacă el sau unul dintre ai 
săi va îndrăzni să n-o respecte sau să-i acorde 


menajamentele care i se cuvin, mă voi răzbuna atât de 
teribil, încât mult timp se va vorbi despre aceasta. Asta e 
tot. Pleacă, de Giac. 

De Giac se retrase, înăbuş indu-şi un zâmbet. 

Intre timp, Simonne şi Malâtre se certau, (tarta începuse 
deoarece Malâtre, pentru a mia oară, îi spunea scrâşnind: 
— Simonne, vrei să-mi înapoiezi cele douăzeci de mii de 

livre pe care mi le-ai furat? 

La care Simonne i-a răspuns nerăbdătoare: 

— Micuţul meu Malâtre, mă obsedezi şi mă plictiseşti de 
moarte cu povestea asta. Te previn că dacă continui să mă 
asurzeşti cu ea, te denunţ monseniorului, îi spun că l-ai 
trădat şi că ai vrut, tocmindu-te pentru douăzeci de mii de 
livre care ţi-au fost şi date, s-o predai pe Flore a inimii lui, 
lui Mercerot. 

— Da, dar eu, se piţigăi micuțul om furios, îi voi spune că 
erai aliat cu mine. Şi ştii bine că este adevărat. 

— Şi-apoi, continuă Simonne însuflcţinsii-se, îi voi spune de 
asemeni şi jupânului Mercerot că l-ai furat... că pregătiseşi 
lovitura ca s-o reiei pe micuță... Ceea ce ai fi şi reuşit dacă 
un al treilea pungaş nu ţi-ar fi sărit în spinare... Şitu nu-l 
cunoşti pe jupân Mercerot, Malâtre. Eu, cu îl cunosc. Şi aş 
prefera să am de-a face cu zece de-alde Jean de Burgundia 
reuniți decât cu un singur Mercerot. 

Continuară să se certe astfel în tot timpul drumului. Şi 
erau atât de însufleţiţi amândoi încât nu observară că erau 
urmăriţi pas cu pas de un om şi care nu pierdea un cuvânt 
din ceea ce îşi spuneau. 

Acesta era acelaşi care surprinsese convorbirea dintre 
Simonne şi duce. 

Simonne care se grăbea să-şi ia banii, se duse i-mediat în 
partea palatului unde se afla casieria şi scribii casierului. 

O lăsară să aştepte mult timp. Şi când se prezentă cu 
inima la gură, crezând că în sfârşit intră în posesia aurului, 
scribul, conştient de superioritatea lui socială, îi spuse cu 
un aer important şi fără afabilitate: 


— Asta nu poate fi plătit decât de ministrul de finanţe în 
persoană. Şi ministrul, de câtva timp îşi face apariţia foarte 
rar pe aici. 

— Atunci, protestă Simonne ursuză, dacă domnul ministru 
nu este aici, nu mi se vor da banii?... Osă mă plâng 
monseniorului duce şi vom vedea... 

— Dacă sunteţi grăbită, o întrerupse flegmatic birocratul, 
duceţi-vă la ministrul de finanţe în incinta Palatului. Acolo el 
efectuează plăţi cel mai adesea. 

Furioasă şi dezamăgită, Simonne se retrase bombănind şi 
blestemând. Ea îşi băgă sacul cu aur într-un coş, la fund, 
coş pe care-l adusese tocmai pentru aceasta şi plecă, 
hotărâtă să meargă imediat la maestrul Mercerot astfel 
încât să obţină această sumă pe care şi-o dorea cu atât mai 
arzător cu cât întâmpina dificultăţi neprevăzute în 
obţinerea ei. 

Robin Şmecherul şi Brancaillon, tot timpul la pândă în 
cârciuma în care se refugiaseră, o văzură în sfârâit trecând 
cu coşul sub braţ. O lăsară să o ia înainte. În momentul în 
care vroiau să se ia după ea, ei îl zăriră pe Malâtre. 

— Dacă am putea să prindem doi iepuri dintr-o dată. îi 
şopti Robin Şmecherul, tovarăşului său. 

— Cerul ne este dator cu această compensație. Şi începură 
să-l urmărească pe urmăritor. Simonne ajunse la locuinţa 
negustorului. 

Ea păstrase cheia casei deoarece se considera în 
continuare servitoarea jupânului Mercerot. 

Cel puţin, aşa spusese. Adevărul este că ea se gândea 
mereu să pună mâna pe comoara stăpânului său şi pentru 
asta trebuia să se introducă în acest loc. 

Când intră, îngheţă. Interiorul, altădată atât de curat, 
acum era abandonat şi degaja o impresie de tristeţe 
apăsătoare pe care ea o rezumă în aceaste cuvinte 
murmurate tremurând: «Aici miroase a moarte!» 

Tiptil, apucă spre cabinetul stăpânului său. Bătu discret în 
uşă. Neprimind nici un răspuns, ea deschise fără zgomot 


uşa şi rămase un moment nemişcată, reţinându-şi 
respiraţia. 

Jupân Mercerot, prăbuşit într-un fotoliu, cu picioarele 
întinse cu braţele atârnând, capul aplecat pe umăr, dormea 
cu un somn de plumb. Simonne înţelese că se prăbuşise din 
cauza oboselii. 

Ea avansa câţiva paşi şi dintr-o dată se opri cu ochii măriţi 
de uimire. 

Acolo, pe masa din faţa jupânului Mercerot se afla o trusă 
de chei... care nu erau cheile obişnuite ale casei. 

Avu dintr-o dată intuiţia că acele chei erau cele de Ia 
ascunzătoarea în care-şi băga el comoara. Şi în acelaşi 
moment, în creierul ei apăru un gând de o forţă irezistibilă: 
«Nu se va mai prezenta niciodată o ocazie atât de propice! 
Puţină îndrăzneală şi voi fi bogată, milionară». 

„„„Încetişor, fără grabă, cu ochii fixaţi asupra celui care 
dormea, ea întinse mâna şi apucă cheile. 

Jupân Mercerot nu se mişcase. Continua să respire apăsat 
ca şi când ar fi suspinat. 

Strângându-şi convulsiv coşul cu o mână, cheile cu 
cealaltă, o porni lent spre uşă, de-a-ndăratelea, gândindu- 
se. 

Câteva minute mai târziu, ea se afla în pivniţă, în faţa 
dulapului de fier larg deschis. În faţa atâtor bogății 
înghesuite acolo, ea avu un moment de pierdere a minţii, 
neputându-se hotări asupra unei alegeri. 

Îşi recăpăta puţin sângele-recc şi chibzui: «Aurul c greu şi 
incomod... Să iau de preferinţă aceste minunate pietre 
preţioase care sunt îngrămădite în aceste casete». 

Când jefui totul, ea observă că i-a mai rămas loc în coş. Il 
ridică, îi încercă greutatea şi spuse cu voce tare, râzând: 
«Pot să duc mai mult decât atâta... Sunt puternică, 
mulţumesc lui Dumnezeu... Mai să vedem, să alegem... 
Acest sac mi se pare că are tocmai dimensiunea bună 
pentru a astupa această gaură... E greu... înăuntru sunt 


poate zece, cincisprezece mii de livre...” în acest moment 
auzi 0 voce: 

— Douăzeci de mii cu exactitate, Simonne! 

Ea se întoarse şi-l recunoscu pe jupân Mercerot care, cu 
spatele la zid şi braţele încrucişate, o privea surâzând. 

— Ce faci aici, Simonne? 

Fără să ştie ce spune, ea se bâlbăâi: 

— Am vrut să văd... 

— Ei bine! nu ai de ce să tremuri aşa. Este o curiozitate 
scuzabilă la o femeie... Şi-acum că ai văzut, ce-o să faci, 
Simonne? 

— O să pun totul la loc, stăpâne... 'Tocmai vroiam s-o fac 
atunci când aţi intrat. 

— Bine, Simonne, pune la loc. 

Ea se grăbi, punând casetele la întâmplare. 

Dar el, fără-ndoială maniac, interveni, o îndreptă: 

— Asta aici, la dreapta, asta alături, aceea deasupra. 
Trebuie ca fiecare lucru să fie la locul lui, astfel încât să nu 
fii obligat să cauţi. 

Când totul fu aranjat aşa cum vroia, el spuse: 

— Uiţi asta! 

„Asta” era sacul obţinut prin generozitatea lui Jean Iară de 
Teamă. Degetele ei se crispară. 

— Acest sac îmi aparţine...! 

— Pune acel sac alături de celelalte; punc-l Simonne sau 
vrei să mă supăr. 

Aceste cuvinte avură asupra ei efectul unei măciuci date în 
cap. Se prăbuşi gemând: 

— Mor! 

— Nu încă... dar te ţin şi o să socotim micile tale trădări... 
Mai târziu mă voi ocupa de prietenul tău, Malâtre. Nu va 
pierde nimic dacă mai aşteaptă. 

O ridică în picioare, o sprijini de zid, aproape de dulap, şi-i 
vorbi calm şi surâzător, mai înspăimântător decât 
izbucnirile unei furii violente: 


— Îţi mai rămâne o şansă ca să-ţi salvezi pielea. Te voi face 
s-o cunoşti. Ascultă-mă deci şi uită-te cu atenţie la ce-ţi voi 
arăta. 

De lângă dulap, el apucă o piatră şi o trase spre el. Ea veni 
uşor şi descopri o mică gaură. în fundul acesteia era un 
buton de fier. Il învârti. Şi dulapul pivotă fără zgomot şi 
descoperi o gaură. în lumina palidă a unei torţe care ardea 
într-un colţ, Simonne văzu în fundul acestei găuri, de 
aceeaşi formă şi de aceeaşi dimensiune cu dulapul, un 
cavou minuscul. 

El apucă butonul şi-l împinse. Dulapul pivotă din nou îşi 
reluă locul anterior, se înfundă uşor şi dispăru. Pe locul pe 
care se aflase se ridică un zid care nu avea nimic deosebit 
ca să atragă atenţia. 

Când Simonne, înfricoşată, a constatat dispariţia 
dulapului, stăpânul ei reluă butonul şi îl trase spre el. Şi 
dulapul reapăru mai pivotă încă o dată şi descopri spatele 
cavoului. 

— Ai înţeles manevra? întrebă jupân Mercerot. Da..., cu 
atât mai bine pentru tine. îţi voi spune. în spatele cavoului 
se află un buton asemănător cu acesta. Ajunge ] să-l 
manevrezi cum am tăcut-o eu, pentru a face dulapul să iasă 
şi să demaschezi uşa... Doar că trebuie, să descoperi acest 
buton. le avertizez că nu-i lucru uşor. Dar tu eşti 
răbădătoare, inteligentă şi vei avea timp suficient. 

— Vreţi să mă închideţi de vie în acest gen de mormânt? 
tresări Simonne clănţănind din dinţi. 

EI o zeflemisi: 

— Nu vreau să te despart de aurul pe care-l iubeşti atât. 
Ţi-I dau în pază. 

Şi cu o sălbăticie rece: 

— Intră! 

— Nu vreau! urlă Simonne aproape nebună de groază. 

Jupân Mercerot scoase calm pumnalul şi o înţepă pe faţă, 
repetându-i feroce: 

— Intră! 


Sângele ţâşni. Ea scoase un urlet îngrozitor şi pentru a 
evita lama de oţel care o ameninţa, se aruncă cu faţa la 
pământ. 

Această mişcare o aduse drept în faţa găurii. El întinse 
braţul şi acţiona butonul. Dulapul pivotă încet. Atunci, 
râzând înfricoşător, o avertiză: 

— Dacă nu te dai înapoi, dulapul de va zdrobi. Simonne îşi 
ridică repede capul. Ea văzu enorma masă de fier care 
avansa încet spre ea. Dar era prea târziu ca să mai încerce 
să iasă. Ea se dădu înapoi, urlând: 

— O crimă!... Săriţi, asasinul...! 

Jupân Mercerot mai manevră o dată butonul. Dulapul se 
opri încastrat Ia locul lui, larg deschis. 

Simonne fusese zidită de vie în spatele acestui zid. Şi fie că 
leşinase, fie că grosimea zidului înăbuşea sunetul, nu se mai 
auzi nici un zgomot dinăuntru. 

«Trădătoarea şi-a primit pedeapsa cuvenită... în curând îi 
va veni rândul lui Malâtre. Vreau...» 

Nu termină. Simţi o durere sfâşietoare în spate, între 
umeri. 

Se prăbuşi grămadă vomitând sânge. Deschise ochii 
înceţoşaţi şi recunoscu vag faţa palidă şi strâmbă a lui 
Malâtre, aplecată asupra lui. 

În spasmele agoniei, el împingea cu călcâiele solul, se mai 
ridică puţin recăzu brusc şi rămase nemişcat pentru 
totdeauna, întins pe spate. 

Şi din pieptul lui se ridica, îndreptată spre bolta pivniţei, 
lama însâgerată a unei săbii imense al cărei mâner se afla 
în spatele lui. 

Malâtre se uită rece Ia el, şi cu o strâmbătură hidoasă: 
«Iată o lovitură altfel şi mai bine dată decât aceea a 
monseniorului... Cred, jupâne Mercerot că nu trebuie să mă 
mai tem de răzbunarea cu care mă ameninţai». 

Se întoarse spre dulap şi rămase uluit. Cu ochi arzători, 
nasul în vânt, curgându-i balele de plăcere, mormăi: «Totul 
este al meu! Sunt bogat! fabulos de bogat! La dracii cu 


monseniorul! Eu voi fi acela care voi deveni monsenior. E 
rândul meu». 

„.„„Chibzui neliniştit: «Niciodată nu voi putea duce tot într- 
un singur drum... Şi dacă va fi găsit cadavrul în timp ce voi 
fi ocupat cu punerea averii mele la loc sigur?... (începu să 
râdă) Ce prost sunt! o să-l trimit să-i ţină companie acestei 
bune femei, Simonne... Ah! pot să spun că am fost bine 
inspirat, urmărind-o pas cu pas astăzi». 

Apucă butonul. Avu câteva ezitări, câteva încercări, dar în 
final se deschise. Luă corpul de umeri şi-l târî în gaură, 
rânjind: 

— Hei Simonne!... 'Ţi-aduc un tovarăş cu care vei putea sta 
de vorbă... 

Timpul ţi se va părea mai scurt aşa. 

Malâtre târî corpul lui jupân Mercerot lângă cel al lui 
Simonne. 

Se aplecă asupra ei, zgâlţâind-o şi glumind. Văzând că ea 
nu mişcă, o lăsă, se îndreptă şi se întoarse. Se găsea în 
semiintuneric, lumina torţei pătrunzând slab până acolo. 

Deodată el văzu ca o perdea întunecată apărând în faţa 
lui. 

Întunericul opac năvălea asupra lui. Simţi cum i se ridică 
părul măciucă în cap. Făcu o săritură enormă în faţă şi se 
lovi de o suprafaţă de fier care se ridica în faţa lui. El 
înţelese că dulapul, nu ştia cum, îşi reluase locul şi astupa 
intrarea. Se găsea închis de viu într-un mormânt, între 
corpul lui Simonne care era leşinată şi cadavrul omului pe 
care-l asasinase. El urlă: «Blestem!» 

Şi căzu pe spate, fulgerat de spaimă. De cealaltă parte a 
dulapului, în pivniţă, Brancaillon şi Robin Şmecherul se 
prăpădeau de râs. 

— Hei! Malâtre, vorbi pe nas Robin Şmecherul, acum vei 
şti că e periculos să nu-ţi asiguri spatele. în timp ce 
supravegheai comoara, tu nti-ţi dădeai seama că noi te 
supravegheam pe tine. 


leşiră, închizând cu grijă toate uşile şi luând cheile cu ei. 
Câteva minute mai târziu, ei se aflau pe stradă şi se 
îndreptau vioi spre casa maestrului Gervais. 

Mergând, Robin Şmecherul se felicita. 

— Îţi spuneam că o să avem norocul să împuşcăm doi 
iepuri dintr-un foc. 

— Trei, adăugă Brancaillon, din moment ce Mercerot 
rămăsese şi el Căzut. 

Şi după un moment de tăcere: 

— Chiar vrei să-i laşi să moară în gaura aceea?... Ar fi 
oribil, Robin. 

— Linişteşte-te, Brancaillon, mâine o să-i eliberăm. 
Noaptea groaznică pe care o vor petrece nu este prea mult 
faţă de ce ne-au făcut ei nouă. 

XXVII. 

FURTUNA SE ACUMULEAZĂ. 

În dimineaţa zilei următoare, dis-de-dimineaţă, maestrul 
Gervais primise vizita acelui lacheu cu care intrase 
încontact în ajun, în împrejurimile palatului Burgundia. Se 
întreţinu câteva minute cu el şi se despărţiră după ce-l 
recompensă generos. 

După plecarea lacheului, maestrul Gervais începu să 
umble în cabinetul lui în lung şi-n lat, gânditor. Din când în 
când un surâs sinistru îi apărea pe buze ca o 
umbra.ameninţătoare şi murmura cuvinte de n înţeles. Tot 
aşa, din când în când îşi privea ceasul. 

Şi-şi relua mersul lent. 

Asta dură trei ore la sfârşitul cărora, consultându-şi încă o 
dată ceasul, el calcula în minte: «Trei ore! Timpul cât mergi 
acolo şi o pui la curent... 

Cât durează să ia o decizie... să controleze poate, 
informaţiile mele, asta va face cinci, şase ore pierdute... E 
suficient. 

În acest timp, elia avans... Când îl va prinde... va fi prea 
târziu. Să mergem.» 


Cu aerul satisfăcut de acest calcul enigmatic, se învălui în 
manta şi ieşi. Merse la palatul reginei. Nu întârzie să fie 
primit de regina Isabeau. 

Dacă această vizită neprevăzută i-a provocat vreo 
îngrijorare secretă, ea nu lăsă să se întrevadă nimic. Arată 
o faţă cam mirată, dar îi dădu asentimentul să vorbească cu 
o oarecare bunăvoință. 

— Maiestatea voastră, care are o meorie enormă, nu cred 
că a uitat că am avertizat-o că va fi victima trădării ducelui 
de Burgundia. 

— Îmi amintesc, într-adevăr, spuse ea fără a-şi pierde 
calmul, dar puternic interesată. Şi-mi amintesc de asemeni 
că v-am lăsat să înţelegeţi că nu acordam încredere unei 
prejudecăţi care-mi părea ţâşnită dintr-o imaginaţie 
supraîncălzită. 

— V-aţi înşelat doamnă, spuse serios. Această trădare este 
acum un fapt împlinit. 

Isabeau se ridică brusc. Două săgeți mortale porniră din 
pupilele ei iritate, şi cu o voce de gheaţă, ea mormăi: 

— Ce vreţi să spuneţi?... Vorbiţi desluşit... 

— Doamnă, spuse maestrul Gervais sculându-se la rândul 
lui, monseniorul de Burgundia a plecat în dimineaţa 
aceasta, la ivirea zorilor. Cu el avea o escortă mică: vreo 
cincisprezece gentilomi din cei mai credincioşi. 

— Unde a plecat? O ştiţi? 

— La Montereau, doamnă. 

— La Montereau! strigă Isabeau mirată. La Delfin!... Şi de 
ce, această imprudenţă?... Deoarece asta nu e trădare, cum 
presupuneţi, ci o nebunie însemnată pe care eu nu i-aş fi 
permis-o şi care mă face să înţeleg de ce ducele mi-a 
ascuns-o atât de bine. 

— Ducele a plecat să facă pace cu Delfinul, îi destăinui 
stăpânindu-şi un zâmbet, maestrul Gervais. Ducele a plecat 
hotă rit să semneze toate tratatele cerute, să accepte toate 
condiţiile impuse. Va abandona oraşele, şi fortărețele pe 
care i le va cere Delfinul. îşi va abandona jumătate din toate 


statele... sau chiar toate dacă trebuie. Pentru că voi nu ştiţi 
doamnă, că Delfinul a pus mâna pe un gaj la care ducele 
ţine atât de mult încât dispreţuieşte coroana pe care i-o 
oferiţi, de care nu va ezita să se debaraseze aşa cum în 
acelaşi mod nu a ezitat să-şi rişte viaţa pentru a redobândi 
acest gaj... 

— Oh! acest gaj căruia Burgundia îi sacrifică totul nu 
poate fi decât o femeie!... Şi aş crede că ar fi Flore 
Mercerot dacă nu aş şti că a murit. 

— Eroare, doamnă, spuse lent maestrul Gervais, Flore 
Mercerot nu a murit, Flore Mercerot este în mâinile 
oamenilor Delfinului... Şi pentru ea... 

Isabeau sări la el, găâfâind: 

— Ce spui?... Repetă. Spui că Flore Mercerot... 

— E vie, da, doamnă. Şi pentru ea... 

— Flore Mercerot vie!... Cum? Prin ce miracol...? 

— Un miracol, doamnă, aţi spus cuvântul: un adevărat 
miracol. 

Şi el reîncepu pentru ea povestea pe care i-o spusese lui 
Mercerot. 

Timp de câteva minute ea umblă de-a lungul şi de-a latul 
cabinetului. Ca o tigresă dezlănţuită, cu buzele strânse, cu 
ghiarele întinse, gata să muşte şi să sfâşie, 
înspăimântătoare, ea mergea cu paşi ' sacadaţi împingând, 
răstiirnând tot ce întâlnea în cale. 

Acest gen de criză de furie, nu dură mult. Ea îşi reveni. Ea 
chibzui doar o secundă. Sună din clopoțel şi persoanei care 
veni îi dădu nişte ordine în care nu se percepea cea mai 
mică urmă de emoție. 

Maestrul Gervais asistase, în aparenţă impasibil Ia acest 
acces. 

El auzise ordinele pe care ea le dăduse. El intreveni: 

— Aş îndrăzni să vă fac să remarcaţi, doamnă, că ducele 
are un avans de mai mult de patru ore... în asemenea 
împrejurări, minutele sunt preţioase... 


— Trădătorul, mişelul, poltronul, laşul, nu va scăpa de 
pedeapsă... Vreau să-i... 

Se întrerupse brusc şi, calmându-se cu un puternic efort 
de voinţă. 

— lau ca adevărat tot ce mi-aţi spus. Dovada este că puteţi 
să vă retrageţi, maestre. Dar vreau, este necesar ca ceea ce 
mi-aţi destăinuit, să-mi fie confirmat de oamenii însuşi ai 
trădătorului. Puteţi pleca, maestre. Nu voi uita serviciul pe 
care mi l-aţi făcut. 

Imediat ce a fost singură în cabinetul său, 
înspăimântătoarea furtună care încet se strânsese în ea, 
izbucni cu o violenţă irezistibilă. 

A fost un acces de delir furios care depăşi cu mult pe cel 
care-l avusese de faţă cu maestrul Gervais. A fost o violenţă 
nemaipomenită. 

Dar scurtă. 

«Este momentul acţiunii şi nu cel al mâniei». 

Îl chemă pe Tremouille care se părea - cel puţin în această 
împrejurare tragică - că va prelua succesiunea lui 
Sacrament. îi dădu ordine scurte. EI plecă imediat pentru a 
le executa. 

Acestea fiind terminate, ea merse în camera de găteli, sau, 
mai bine zis în cabinetul de toaletă. Se las: în mâinile 
cameristelor, care începură s-o dezbrace. 

Maestrul Gervais se retrăsese. Era radios şi-şi freci 
mâinile ca pentru a-şi smulge pielea. El murmur.' cuvinte de 
neînțeles şi satisfacția pe care o arăta ave! ceva sinistru şi 
ameninţător. 

Reveni acasă. Şi de această dată se grăbi să le c munice lui 
Passavant şi Ialazar noutatea plecă, precipitate a ducelui. 

Rezultatul acestui anunţ fu acela că Passavant şi Talazar îşi 
chemară în acelaşi timp scutierii, Brancaillon şi Robin 
Şmecherul şi le ordonă: 

— Înşeuaţi caii şi aduceţi-i aici. Plecăm. Verificaţi şi dacă 
armele sunt în bună stare. 

Auzind acest ordin, maestrul Gervais declară pe loc: 


— Aici nu mă mai reţine nimic. Mi se pare indispensabil să 
mă duc pentru a fi lângă doamna de Sombernon, care are 
nevoie de îngrijirea mea întreagă şi pe care nu trebuie s-o 
mai părăsesc până la însănătoşirea grabnică a ei, sper. 

Dacă nu vedeţi în aceasta nici un inconvenient, domnilor, 
vom face drumul împreună. 

Passavant şi Talazar, schimbară între ei, pe furiş, un 
zâmbet ascuns. 

Talazar aprobă politicos: 

— Ştiţi foarte bine maestre, că ne va fi agreabilă compania 
voastră. 

Dar Passavant îl corija: 

— Dar în acelaşi timp s-ar putea ca împrejurările să ia o 
turnură care nu ar fi convenabilă oamenilor de vârsta 
voastră. în aceste cazuri o să vă lăsăm în spatele nostru sub 
escorta scutierilor noştri. 

— Nu aş dori, spuse vioi maestrul Gervais. Socot să nu vă 
fiu o povară. Nu vă ocupați de mine, domnilor. Sub paza 
acestor doi oameni curajoşi, nu mi-e teamă de nimeni. 

Acestea fiind hotărâte, Passavant şi Talazar o luară înainte 
de îndată ce le-au fost aduşi caii. 

În acelaşi timp, Robin $mecherul şi Brancaillon merseseră 
la un şelar de unde cumpărară o montură pentru bătrânul 
burghez. Nu-şi pierdură timpul. 

Cu toate acestea, trecuse deja o jumătate de oră de când 
stăpânii lor plecaseră, atunci când ei porniră la drum, 
încadrându-l pe maestrul Gervais. 

Traversară oraşul în pas moderat. îşi porniră caii mai 
repede numai după ce trecuseră de poarta Saint-Antoine. 

Puţin înainte de mănăstire, ei trebuiră să se încoloneze în 
josul străzii pentru a lăsa să treacă o trupă care venea spre 
ei în goana mare. Ei priviră curioşi. 

În fruntea cavalcadei mergea un senior cu un aer trufaş, 
cu toate că avea faţa acoperită până la nas. în mod sigur 
era un senior puternic, deoarece la patru paşi în spatele lui 
veneau doi paji, şi ei tot cu feţele acoperite. în spatele 


pajilor urmau vreo douăzeci de voinici înarmaţi până-n 
dinţi. 

Atunci când trecură în trombă pe lângă tovarăşii noştri - 
care şi ei îşi ascunseră prudenţi feţele - o pală de vânt sau o 
mişcare greşită descoperi, preţ de o secundă, faţa unuia 
dintre paji. 

Privirea maestrului Gervais căzu, din întâmplare, pe 
această faţă descoperită. Şi avu o tresărire violentă. 

După ce cavalcada a trecut, el îşi reluă locul între cei doi 
companioni, şi Robin Şmecherul şi Brancaillon î) auziră 
înspăimântați pe maestrul Gervais care, rânjind, spunea cu 
o voce înfricoşătoare: «Burgundia, iată venind la tine, 
pumnalul viu care te va asasina.» 

XXXVIII LA MONTEREAU-FAUI-YONNE. 

Spusesem că Flore. Bonne şi doamna Matheline fuseseră 
duse la Maisons. În mai puţin de două ore după ce au ajuns 
acolo, ele se întâlniseră acolo cu Tan-neguy care aducea cu 
el misiunea încredinţată de a trata condiţiile de pace cu 
burgunzii. 

— Vă sfătuiesc să staţi de preferinţă în grădină, le spuse 
el. Veţi evita astfel contactul cu soldaţii însărcinaţi să vă 
păzească şi va fi o distracţie să vedeţi venirile şi plecările 
celor care lucrează pe pod. 

Vedeţi că se ditinge foarte bine ceea ce fac. Aici, 
domnişoară, avem o armată bună şi solidă pe are 
monseniorul a adus-o de pe malurile Loire-ei. L-aş provoca 
chiar pe Satan însuşi dacă v-ar deranja în mijlocul a 
douăzeci de mii de oameni grupaţi în trupe care apără 
oraşul şi castelul. 

După acestea, el le părăsi pentru a-şi dispune trupele. O 
sută de oameni fură plasați în curte. Cincizeci pe drum, în 
faţa porţii. 

O sută fură repartizaţi în jurul zidului înconjurător. Aceste 
dispoziţii executate, el se îndepărtă mormăind cu un surâs 
batjocoritor: «Sigur că marea prietenie pe care i-o port lui 
Passavant ar ajunge să justifice măsurile pe care le iau. Dar 


acest copil frumos nu bannie că pentru noi ea este momeala 
pe care trebuie s-o păzim cu gelozie, deoarece asupra ei îşi 
va desfăşura aripile cu ciocul deschis, cu ghiarele întinse, se 
va năpusti acest şoim pe nume Burgundia şi care, crezând 
că o înşfacă, va cădea în mâinile noastre.» 

A doua zi, el primi vizita nobilului de Giac, care începu cu 
aceste cuvinte: 

— Înainte de a-l vedea pe monseniorul Delfin, am ţinut să 
vă pun la curent cu misiunea care mi-a încredinţat-o 
monseniorul de Burgundia. 

Şi-i repetă lui Tanneguy ceea ce ducele îi zisese să-i spună 
Delfinului. 

Tanneguy îl ascultă cu atenţie, şi când termină, îi declară 
rece: 

— Foarte bine că aţi avut delicata atenţie de a vă adresa 
întâi mie. Monseniorul n-ar fi înţeles nimic din ceea ce aţi 
fost însărcinat să-i spuneţi pentru excelentul motiv că el 
ignoră de Ia început până la sfârşit această afacere. 

— Asta mi-am spus-o şi eu, mărturisi de Giac, cu un surâs 
cu înţeles, pentru aceasta am avut să vă văd înainte de 
orice. 

— Şi pentru care nu aş şti cum să vă mulţumesc, deşi, 
spunând adevărul, îmi luasem toate precauţiile ca să nu 
ajungeţi la monsenior fară să fiţi în prealabil, condus la 
mine. Deci nu veţi fi mirat daca nu vă va fi dat să-l vedeţi pe 
monsenior. Veţi afla prin mine ceea ce îi veţi spune ducelui, 
ca şi cele care vor fi spuse de Delfinul însuşi. 

Întinse mâna spre un sertar de unde luă diverse 
pergamente pe care i le întinse lui de Giac. spunându-i: 

— Cât despre afacerile personale ale voastre veţi putea 
vedea datorită acestor brevete întocmite în cea mai bună 
formă că monseniorul a ratificat din plin promisiunile pe 
care vi le-am făcut în numele lui. 

De Giac luă pergamentele, aruncă o privire deasupra lor şi 
le strânse sub haină, la piept, cu o satisfacţie vizibilă. Nu 
ridică nici cea mai mică obiecţiune când Tanneguy îl 


încunoştinţă ce aştepta de la el. De Giac făcea parte dintre 
aceia care ştiu să se îndoaie pentru a se ridica apoi mai 
bine. 

EI îşi petrecu ziua şi o mare parte din următoarea la 
Montereau. Era musafirul lui lanneguy care manifestă 
multă atenţie faţă de el şi cu care avu lungi convorbiri. 

leşiră de multe ori împreună. 

A doua zi după ce sosise, care era sâmbătă 9 septembrie, 
pe la ora cinci seara el părăsi oraşul pentru a-i da socoteală 
ducelui despre misiunea sa. Luase drumul spre Paris, 
neştiind nimic despre plecarea precipitată a stăpânului său. 

Tocmai când era să treacă de poarta oraşului, el fu oprit 
de un cavaler care-i dădu un plic. După ce luă cunoştinţă de 
misivă, de Giac avu un moment de ezitare, ezitarea unui om 
care se întreabă ce are de făcut. Apoi, decizându-se brusc, 
el îl urmă pe curier, împreună ei înconjurară oraşul şi 
ajunseră la drumul care ducea la Bray-sur-Seine. 

Se opriră amândoi la primul han pe care-l întâlniră. 
Curierul aştepta călare, De Giac intră. Avu o convorbire de 
câteva minute cu hangiul, căruia îi dădu o pungă bine 
garnisită. 

— S-a (acut. 

Curierul strânse chingile la şa şi porni în mare grabă în 
direcfia Bray. Cât despre de Giac, el merse şi se aşeză la o 
masă şi aşteptă golind cu mici înghiţituri o sticlă de vin 
vechi. Hangiul dispăruse, de Giac era singur, ca la el acasă. 

În aceeaşi sâmbătă 9 septembrie, în cursul dimineţii, 
Passavant, 'Talazar şi maestrul Gervais împreună cu cei doi 
scutieri care îi ajunsese din urmă pe drum ajunseră la mica 
fortăreață de pe malurile Yonne-ei. 

Maestrul Gervais se instala imediat în preajma celor trei 
femei. 

Passavant şi Talazar se întreţinură mai mult timp cu Flore. 

Apoi, urmaţi de scutierii lor, plecară să-şi caute un refugiu. 

Imediat ce au părăsit casa maestrului Gervais se duse 
lângă Tanneguy. 


Când ieşiră, după un sfert de ora, căpitanul părea radios. 
Tanneguy îl părăsi pe maestrul Gervais şi pătrunse în casa 
cea mai apropiată de pod. Casa era plină de soldaţi. După 
zece minute, toţi soldaţii plecaseră. În casa goală, mai 
rămăsese o echipă de vreo zece oameni care tăceau o 
curăţenie serioasă care se termină cam într-o oră. 

În acest timp, maestrul Gervais plecase la rândul lui. Era 
acompaniat de Bouteiller. O luară pe drumul spre Paris. 
Bouteiller se opri la poarta oraşului unde stătu de vorbă cu 
ofiţerul comandant al postului. 

Maestrul Gervais trecu de poartă şi se angaja pe drum. El 
se ascunse în şanţ şi, bine ascuns, începu să supravegheze 
drumul. 

La sfârşitul a două ore de aşteptare, o trupă puternică 
trecu la trap prin faţa lui. Era fără-ndoială ceea ce el 
aştepta, pentru că după ce ultimul cavaler a trecut, el ieşi 
din şanţ şi-i făcu de departe un semn lui Brancaillon, care-l 
pândea. 

Trupa se opri în faţa porții. 

Şeful fu condus la Bouteiller. 

Şeful, judecând prin prisma mersului şi mina sa obraznică 
şi semeaţă, trebuia să fie un mare senior. 

Trebuia să aibă motive serioase pentru a dori să intre în 
oraş fără a trezi curiozităţi prea indiscrete, deoarece se 
arătă de o politeţe deosebită cu bătrânul Acesta, pe partea 
lui, rivaliza prin curtoazie. 

După două minute, cei doi bărbaţi păreau că au devenit 
cei mai buni amici din lume. Bouteiller ceru să i se aducă un 
cal, sări în şa şi, plasându-se lângă senior, îl călăuzi prin tot 
oraşul şi-l conduse drept la acea casă pe care lanneguy o 
evocase cu două ore mai înainte. 

Maestrul Gervais urmărise trupa de departe. Şi-şi freca 
bucuros mâinile murmurând: «Hai, totul merge conform 
dorinţei... Burgundia poate acum să vină, plasa este bine 
întinsă... Chiar dacă s-ar zbate, nu se va strecura printre 
ochiuri. Ora lui a venit.» 


XXXIX. 

HANUL DE LA „POMME DE PIN” 

La aproape un sfert de leghe de Montereau, pe drumul 
care duce la Bray-sur-Seine, se alia, puţin mai retras, 
peronul şubred al unui han modest de ţară. Era hanul de la 
Pomme de pin, unde se găsea de Giac. 

Două ore mai târziu, adică spre ora opt seara, o sută de 
cavaleri avansau în trap mărunt spre acest han. în frunte, 
înconjurat de amici, mergea Jeăn fără de Teamă. 

La vreo 150 metri de han, trupa se opri. 

Jean fără de Frică, urmat de vreo zece din gentilomii lui, 
porni la pas spre han. Ducele deschise uşa şi se găsi în 
prezenţa lui de Giac care se aplecă până jos în faţa lui. 

— Ei bine! de Giac? 

— Monseniore, răspunse de Giac, puteţi să mergeţi fară 
teamă la Montereau. 

— Şi ea!... Vorbiţi-mi despre ea! tună Jean fără de Teamă. 
Nu vedeţi că nimic nu mă interesează în afară de ea? 

— Prizoniera m-a rugat să vă spun, monseniore, că şi-a pus 
toate speranţele în voi. 

— A spus ea asta? strigă Jean fără de leamă strălucind. 

— Cu propriile ei cuvinte, monseniore. 

În acest moment, din partea de sus a scării de lemn 
interioare care din sala comună ajungea la etajul superior, 
se auzi o exclamaţie înăbuşită. 

Dar ducele era atât de tulburat, de Giac atent să-l 
pândească încât niciunul nici altul nu-i dădură atenţie. 

Odioasa minciună a lui de Giac îşi producea, totuşi, efectul. 

Jean fără de Teamă era radios. 

— Pe cuvânt, de Giac, că nu aţi văzut nimic la Montereau 
care să vă facă să simţiţi o cursă... o trădare? 

— Pe cuvânt, monseniore, că nu! afirmă de Giac. 

— Vă veţi întoarce la Delfin. îi veţi spune că mă voi duce 
mâine, duminică, la întâlnirea pe care mi-o acordă. Sper că 
şi el va proceda la fel. Mergeţi, de Giac şi băgaţi bine de 


seamă ce se petrece în jurul vostru când veţi fi la 
Montereau. 

De Giac se înclină profund şi ieşi. 

Jean Iară de Teamă porni spre uşă. în momentul când 
întindea mâna spre zăvor, rămase ca de piatră, cu o 
expresie de stupoare de nedescris. 

O voce clară, muşcătoare pe care o recunoscu cu un frison 
de furie, lansa din înaltul scării interioare: 

— Un moment, monseniore, vă rog. 

Jean fără de Teamă se-ntoarse dintr-o dată. Şi-l văzu pe 
Passavant care cobora ultimele trepte ale scării. îşi duse 
mana la haină şi scoase un fluier, scrâşnind: 

— Pe Notre-Dame, aceasta va fi ultima vitejie a ta, 
mizerabile! 

— Vă cer două minute... două minute pentru ca să vă 
salvez, poate, viaţa... E prea mult? 

— Vrei să-mi salvezi viaţa?... Tu?... tună Jean iară de 
Teamă fără să vrea. 

— Eu! spuse rece Passavant. De ce nu? 

Jean fără de Teamă avu o imperceptibilă ezitare. Şi tot fără 
să vrea, siguranţa calmă, vitejia nebună a acestui om carei 
se prezenta neînarmat, îi insuflă stimă. 

— Fie, spuse el în sfârşit. Ce aveţi să-mi spuneţi? Passavant 
cobori ultima treaptă. îşi puse piciorul pe banca lungă care 
era în faţa lui şi cu o voce gravă: 

— Vreau să vă spun aceasta: Jean de Burgundia, nu 
mergeţi la Montereau mâine... şi nici în zilele următoare. 

— De ce? 

— Pentru că nu vă veţi reîntoarce viu. Uitaţi, vreţi să vă 
spun, monseniore?... Săriţi pe cal şi fugiţi mâncând 
pământul. întoarceţi-vă la Bray, în mijlocul armatelor 
voastre, fugiţi, reveniţi în statele voastre. Renunţaţi la crima 
la care vă gândiţi. Credeţi-mă, mai aveţi timp. 

— De care crimă vorbiţi? 

— O ştiţi foarte bine, monseniore. E vorba despre această 
nefericită copilă, pe care o urmăriţi cu pasiunea voastră 


animalică şi pe care n-o veţi avea niciodată orice aţi face. 

— Vorbiţi despre contesa de Sombernon? 

— Chiar de ea. 

Î 

— Asta-i tot ce ai găsit să-mi spui?... Ţi-ai imaginat ca un 
prost că de frică, voi da înapoi?... Şi moartea ar fi 
neputincioasă să mi-o smulgă pe aceea pe care o iubesc şi 
care şi ea mă iubeşte. 

— Nobile duce, tăcu Passavant cu răceală, eu v-am 
prevenit. Nu vreţi să luaţi în seamă aceasta. E treaba 
voastră. Urmaţi-vă destinul. Cât despre această tânără care 
nu vă iubeşte... 

— Minţi, vocifera Jean Iară de leamă, ea mă iubeşte. 

— Nu vă iubeşte, repetă Passavant cu putere. Când veţi 
merge la Montereau, mâine sau altădată, mă veţi întâlni în 
drumul vostru şi o să vă dovedesc că această tânără nu vă 
iubeşte şi nu va fi niciodată a voastră. Acum, Jean de 
Burgundia, chemaţi-vă oamenii... şi pentru a-mi fi 
recunoscător pentru serviciul pe care am încercat să vi-l 
fac, încercaţi să mă asasinați. 

Nu a durat mult, Jean Iară de Teamă, spumegând de furie, 
chemase deja fluierând. Uşa se deschise cu zgomot. 
Mulțimea irupse înăuntru şi, vorbind furios, se aruncă cu 
dinţii rânjind, cu gh ia rele ridicate. 

Passavant nu aşteptă şocul. îşi retrase piciorul de pe 
bancă, şi, aplecându-se, înşfacă banca cu ambele mâini. 
Aceste două mişcări fură atât de rapide încât parcă a fost 
numai una. în acelaşi timp, dintr-o săritură, fu pe scară 
urcând-o din patru-n patru. 

Passavant îi văzu pe cei mai rapizi punând piciorul pe 
prima treaptă. Ridică banca şi o aruncă cu putere asupra 
grămezii. Avură loc înjurături, mârâieli, unele urlete de 
durere. Timp de o secundă cei opt ezitară, rămânând pe 
loc. 

Această secundă a fost de-ajuns. Passavant sări ultimele 
trepte şi ajunse pe palier. Izbucni în râs şi lansă: 


— O să ne mai întâlnim, domnilor asasini. 

Urlete de furie, ameninţări îngrozitoare, înjurături enorme 
îi acoperi ră vocea. Şi banda, furioasă din cauza acestei 
rezistenţe neprevăzute, sări la asalt, ajunse pe palier... şi se 
izbi în nas în faţa unei uşi care se încuia, în timp ce vocea 
batjocoritoare a lui Passavant striga: 

— Prea târziu! 

Lovituri începură să plouă asupra obstacolului. Unii loveau 
cu măciulia mânerelor săbiilor, alţii cu picioarele, cu pumnii, 
cum puteau. Uşa însă era rezistentă. 

— Pe aici! zbieră Jean fără de Teamă arătându-le o a treia 
uşă care dădea în bucătărie. 

Deja erau în dreptul ei. Şi asta era încuiată. Se priviră cu 
groază. 

— Pe sângele lui Christos! urlă Jean Iară de Teamă, beat 
de furie, lovitura era bine aranjată. Era o capcană pe care 
mi-a întins-o acest demon al iadului şi-n care am intrat ca 
un tânăr zăpăcit! 

Unul din gentilomi îl linişti: 

— Monseniore, nu ne va trebui mai mult de un minut 
pentru a sparge una din aceste uşi. 

Fără întârziere, începură din nou treaba. Dar uşile erau 
mai solide decât crezuseră. 

Le trebui mai mult de un sfert de oră oamenilor ducelui, ca 
să le spargă. Când reuşiră ci constatară dispariţia cailor şi 
trebuiră să ajungă grosul trupei care îi aştepta, pe jos. Era 
inutil să încerci să-i prinzi pe fugari. în mod sigur ei 
probabil ajunseseră demult la Montereau. 

Jean tară de Teamă, agitat de o furie geloasă, luă 
conducerea trupelor sale şi fără să-şi descleşteze gura, se 
reîntorcea la Bray. Şi în tot timpul drumului, el ameninţa 
printre dinţi: «Da, voi merge acolo, chiar dacă moartea îmi 
va bara drumul. Voi merge, şi vom vedea!» 

ARD, d 

PODUL DE LA MONTEREAU. 


A doua zi, într-adevăr, după amiază, Jean fară de Teamă, 
urmat de zece din gentilomii săi, era primit la barierele 
podului de Tanneguy du Châtel, urmat şi el de zece 
camarazi. 

Jean fără de Teamă ajunsese acolo unde destinul vroia să 
ajungă în mod fatal. 

Lui Tanneguy, care mergea lângă el, îi spuse scrâşnind: 

— Nu-l văd pe monseniorul Delfin. 

— Monseniorul vă aşteaptă în lojă, replică Tanneguy foarte 
calm. 

— Cu contesa? 

— Nu, monseniore, contesa se află la ea acasă. Uitaţi-vă 
puteţi s-o vedeţi de-aici. 

II conduse la parapet, ridică tapiseria şi spuse: 

— Uitaţi-vă, monseniore. 

Şi-i arătă casa de pe malul Yonne-ei. Flore se afla, într- 
adevăr, în grădină. Era singură. Mergea încet, cu capul 
uşor aplecat spre bust. 

— Mă duc să-l caut pe monsenior, spuse Tanneguy, care, 
lară să-i aştepte răspunsul, ieşi pe uşa opusă. 

Jean fără de leamă era în extaz. Uitase totul. Şi întinse 
braţele bâlbâind cuvinte fără sens. 

În acest timp, lângă el, o voce gravă pronunţă: 

— Duce, iată-mă. Passavant cutezătorul îşi ţine totdeauna 
promisiunile. 

— Passavant! sări în sus Jean fără de Teamă, al cărui pumn 
se crispa pe mânerul săbiei. 

— V-am spus că o să vă dovedesc că nu sunteţi iubit. Mai 
adaug că ea iubeşte pe altul... şi v-o dovedesc. Priviţi duce. 
Acolo, pe mal, din casă ieşea un grup. Era Bonne de 
Sombernon, şi doamna Matheline, urmate de Talazar şi de 
maestrul Gervais. 

Flore îi zări. Ea avu un mic țipăt de bucurie şi fugi spre ei. 
Talazar de asemeni fugi spre ea. O luă în braţe şi-şi puse 
buzele pe fruntea ei pe care ea i-o întinsese într-o mişcare 

de abandon. înlănţuiţi cu tandreţe ei începură să meargă 


încet. Ei îşi surâdeau cu dragoste şi se putea vedea că îşi 
vorbeau, că îşi spuneau lucruri nemaipomenit de blânde. 

În spatele lor, ţinându-se cu discreţie la distanţă, cele două 
femei şi acel bătrân înalt, îi urmăreau ca nişte părin(i care 
se bucură de fericirea dragilor lor copii. 

lată ce a putut să vadă Jean iară de leamă. Şi a fost ca şi 
cum i s-ar fi prăbuşit cerul în cap. Atunci Passavant vorbi: 

— Îmi jurasem s-o răzbun pe iubita mea Roseyls, asasinată 
mizerabil de voi... Putem să vă ucid. Dar mi-am amintit că, 
totuşi, eraţi tatăl acestei dulci şi nevinovate victime... 
Trebuia să fiţi pedepsit. Am realizat aceasta, Jean de 
Burgundia; alţii decât mine vor face să-ţi curgă sângele. Şi 
vei muri disperat cu gândul că scapi coroana pe care ţi-o 
doreai şi că, de asemeni şi femeia este în braţele altuia. 

Passavant se întoarse cu o mimă indiferentă şi se găsi faţă- 
n faţă cu un paj care intrase lară să fie auzit. Şi el, care nu 
se mira atât de repede, rămase enorm de uluit la vederea 
acestui paj, în faţa căruia se înclină profund. 

Acest paj, era Isabeau de Bavicre, regina Franţei. L-o fi 
recunoscut? Poate că nu, deoarece ea mormăi cu voce 
răguşită: 

— Lăsaţi-ne. 

Passavant se înclină cu o graţie semeaţă specifică doar lui, 
şi, îndreptându-se, îl arătă cu mâna pe duce care părea 
preschimbat în stană de piatră, şi spuse: 

— Uitaţi omul pe care aţi contat că vă va face împărăteasă. 

El văzu că ea nu-l asculta. Ridică flegmatic din umeri şi 
ieşi, spunându-şi: «Cine vrea poate să-l omoare, dar Roselys 
este răzbunată şi în mormântul ei, cred că ea este 
mulţumită!» 

Isabeau îl surprinsese pe Jean tară de Teamă. El n-o auzise 
şi nici n-o simţise. 

Atunci îi puse cu asprime mâna pe umăr şi tună: 

— Trădătorule!... Laşule...! 

Jean fără de Teamă ridică asupra ci doi ochi sumbri. O 
recunoscu?... Nu păru mirat s-o vadă. El ridică mâna greoi 


şi cu un gest vag arătânclu-i pe cei doi iubiţi, gemu: 

— Ea nu mă iubea. 

— Mizerabil laş, îl biciui Isabeau, şi am crezut că este un 
bărbat!... asta...! 

În afara lojii, în sptele uşii, izbucniră urlete: 

— Ucideţi!... Ucideţi!... Moartea lui Burgundia! 

— Trădare!... Mişelie! 

Cei zece oameni ai ducelui se luptau cu cei zece ai 
Delfinului. 

Ea auzi zgomotul oţelului care se loveşte de oţel. Se 
băteau, se măcelăreau. în curând vor pătrunde în lojă. 
Trebuie să credem că ideea asasinatului nu era la ea decât 
pentru ultima instanţă, deoarece bombăni: 

— Am ajuns prea târziu...! 

Şi, văzându-l atât de lipsit de vlagă, fu apucată de un acces 
de furie. 

Îi aruncă o privire însângerată şi exasperată, urlă: 

— Cel puţin vei muri de mâna mea, laşule mizerabil! 

În acelaşi timp îşi ridică mâna înarmată cu un pumnal şi o 
abătu cu o mişcare fulgerătoare în gâtlej, deoarece ea ştia 
că sub haină el avea zale şi i-ar fi tocit vârful pumnalului. 

Jean fără de Teamă căzu în genunchi. 

Isabeau îi întoarse spatele cu dezgust îşi acoperi faţa cu 
gulerul mantalei şi porni spre una din uşi. 

Nu avu timp să ajungă la ea. în acelaşi timp se deschiseră 
ambele uşi. 

Printr-una apăru Noailles care strigă: 

— Trădare!... Fugiţi, duce! 

Prin cealaltă, în faţa căreia se afla ea, apărură Bouteiller, 
Loire, Narbonne, Layet, Frottier. Ei nu se ocupară de ea. 
Aveau ceva mai bun de făcut. Ea se furişă afară din lojă şi 
ajunse pe pod. printre trupele Delfinului, care veneau în 
fuga mare. Ea merse, lară a i se da atenţie până la barieră. 
Acolo îşi găsi escorta comandată de La Tremouille. 

Jean fără de Teamă nu murise. El încercă să se ridice, să-şi 
scoată sabia. O lovitură de secure în plină figură îl aruncă la 


pământ. 

Şi Noi Nes fu doborât în acelaşi mod. Atunci asasinii se 
năpustiră toţi împreună asupra ducelui, care se zbătea în 
spasmele agoniei. 

Fiecare îi dădu lovitura care, de doisprezece ani se jurase 
să i-o dea. De la Guillaume Bouteilller, care-şi abătu securea 
asupra încheieturii mâinii victimei care era pe moarte, până 
la Olivier Layet, care îl termină, înfigându-i sabia în burtă. 
Şi fiecare, înverşunându-se Iară milă, urla: 

— Aşa cum i-ai făcut stăpânului meu! 

Astfel fu ţinut, implacabil şi până la sfârşit, îngrozitorul 
jurământ al credincioşilor ducelui de Orleans. 

Astfel sfârşi Jean Iară de Teamă, care i-a învăţat pe alţii 
cum se nesocoteşte un jurământ. 

EPILOG. 

Căsătoria prea nobilei doamne Flore, contesă de 
Sombernon cu Milon, baron de Talazar, a fost celebrată 
peste două luni. Bonne avu fericirea să asiste la ea, 
vindecată de maestrul Gervais. 

Flore moşteni imensa avere a jupânului Mercerot. Dar nici 
ea şi nici soţul ei nu au vrut să se atingă de aceşti bani, care 
fură împărţiţi săracilor. Bonne şi-a reluat posesiunea 
domeniilor sale, şi această avere, fără a fi considerabilă, le 
ajungea din plin. Doar că ea nu vru să revină în Burgundia, 
care-i readucea în minte amintiri dureroase. Ea se retrase 
împreună cu copiii săi în ţinutul lui Talazar, dulcea 'Touraine. 

Robin Şmecherul şi Brancaillon primiră fiecare o sumă 
destul de importantă pentru a le asigura o existenţă 
independă şi scutită de orice grijă materială până la 
sfârşitul zilelor lor. 

Dar Bracaillon nu vru să-l părăsească pe cavaler. 

Şi Robin Şmecherul a vrut să rămână scutierul baronului 
Talazar. 

Robin $mecherul şi Brancaillon, înainte de a pleca la 
Montereau merseseră la locuinţa din strada Galilee, pentru 


a-i elibera pe Malâtre şi Simonne, conform promisiunii pe 
care şi-o făcuseră. 

Doar o noapte trecuse de când îi lăsaseră încuiaţi în cavoul 
secret. Ar fi trebuit să-i găsească în viaţă. Se găsiră în faţa a 
trei cadavre. Malâtre, văzându-se încuiat brusc în acest gen 
de mormânt, a fost cuprins probabil de un acces de nebunie 
furioasă. 

Se înverşunase cu lovituri de pumnal asupra lui Simonne 
şi asupra cadavrului lui Mercerot pe care-l făcuse 
literalmente bucăţi. 

Apoi, înfiiriindu-se pe el însuşi îşi dăduse o lovitură atât de 
furioasă încât căzuse fulgerător alături de victimele sale. 

Robin Şmecherul şi Brancaillon nu au fost emoţionaţi. 
Robin Şmecherul pronunţă discursul funebru: 

— Trei puşlamale mai puţin, spuse el. Lumea nu o să 
moară din asta. 

De Giac deveni marele favorit al Delfinului. Norocul lui 
nemaipomenit îl zăpăci. Deveni insuportabil şi-şi făcu o 
mulţime de duşmani puternici într-atât încât într-o 
frumoasă noapte, nobilii de Richemont şi de La Tremouille îl 
ridicară. Supus la cazne, el mărturisi că şi-a ucis prima 
nevastă. Fu cusut într-un sac şi aruncat în râu. Soţia, acea 
contesă de Tonerrc, care era în mică măsură cauza morţii 
doamnei de Giac, se recăsători a treia oară cu nobilul La 
Tremouille, unul dintre cei doi asasini ai soţului său, ceea cc 
duce la presupunerea... 

Şi Passavant? 

Passavant trăi câteva luni liniştit în preajma prietenilor săi. 

Într-o frumoasă zi, urmat de credinciosul Brancaillon, 
încalecă şi plecă fără să spună unde. Talazar şi Flore nu l-au 
mai revăzut. 'Iotuşi nu credeau că ar fi murit. 

— Îl vom vedea reapărând într-o bună zi,'spunea de multe 
ori Ialazar lui Fleur. Ştii foarte bine că el este mortul care 
nu moare. 


SFÂRŞIT