Alexandre Dumas — Dramele Revolutiei Franceze

Alexandre Dumas 


Dramele revoluţiei franceze 
VOLUMUL 1 


Capitolull 

CĂLĂUL DIN PARIS. 

Dragă Lili. Te iubesc mai presus de viaţa mea...! 

— Enric, inima mea bate numai pentru tine! 

— Ah, iubita mea! 

— Ah, scumpul meu...! 

Junele şi fata care şopteau aceste vorbe pline de tandreţe 
erau doi amanți care gustau cu nesaţ deliciul unui amor 
nemărginit. 

Ei se aflau într-un pavilion de verdeață. Trandafiri sălbatici 
se înălţau pe lingă grilajul de fier al pavilionului, revărsând în jur 
mirosul lor suav şi închizând perechea amoroasă într-o 
obscuritate tainică. 

Frumoasa fată, abia în vârstă de nouăsprezece ani, cu 
obrajii roşiţi de purpura duioşiei inocente, stătea lipită de pieptul 
acestui Făt-Frumos zvelt, bine făcut şi drăgălaş ca un bujor. 

Faţa tinerei fete, albă şi adorabilă, era încadrată de un păr 
blond ca aurul, ce i se lăsa strălucitor ca un mănunchi - de raze 
în pletele ondulate, pe umerii ei superbi; gura ei lăsând să se 
vadă intre buzele rumene salba unei danturi ireproşabile, albă 
ca sideful, părea o floare de trandafir îmbobocit sub suflarea 
caldă a amorului; corpul ei, frumos şi zvelt, amintea una din 
acele capodopere care înalţă pe creatorul lor la rangul 
imortalităţii şi umplu de admiraţie pe cel ce le vede. Era 
îmbrăcată cu o rochie comodă”. - Albă ca floarea de crin, 
deschisă la. Piept şi împodobită cu trandafiri vii, cum purtau în 
Franţa, la finele secolului trecut, fetele cetăţenilor cu dare de 
mână. 

Într-un cuvânt, fata era de o frumuseţe uimitoare. 

Şi junele, sorbind cu nesaţ deliciul primului amor, ţinea 
strâns în braţe pe fata asta frumoasă, săi utând-o cu tot focul 


pasiunii. El putea să fie ca de vreo treizeci de ani, adică la 
vârsta de aur. Faţa lui avea o expresie mândră. Aprinsă, 
îndulcită de blândeţea privirilor proiectate de ochii săi negri, 
strălucitori. Sprâncenele arcuite, de o fineţe ireproşabilă, duse în 
formă de aripi din culmea unui nas acvilin, dădeau figurii sale 
nobile, în unire cu mustaţa fină şi bine îngrijită şi cu surâsul 
veşnic vesel ce însenina buzele sale, o înfăţişare anunțând un 
caracter plin de curaj şi de temeritate eroică. 

Tânărul era în haine negre; părul său blond, pieptănat cu 
grijă, se ascundea sub o bonetă rotundă împodobită cu o pană 
mare, roşie, de cocoş; coapsele îi erau strânse cu o cingătoare 
de piele, de care era aninată o sabie cu minerul de aur artistic 
încrustat. 

Grădina era cufundată jur-imprejur într-o tăcere solemnă. 
Păsările ciripeau duios, cu glas dulce, cântecul lor de toamnă 
printre arbori, sărind voioase din ramură în ramură, ascunzându- 
se sperioase în dosul frunzelor legănate alene în adierea lină a 
unui vânt călduţ. 

Nimic în această linişte profundă, în acest i'egim al păcii, 
iubirii şi concordiei nu amintea sufletului în „extaz revoluţia 
sângeroasă care, chiar în acel moment, bătea în toiul furiei sale 
în inima Parisului. 

Vai, numai la câteva sute de paşi depărtare de această 
grădină atât de paşnică se afla Piaţa Grevei. In această piaţă se 
afla înălţat, în vremea povestirii noastre, eşafodul teribil pe care 
călăul din Paris, vestitul Enric Sanson, executa zilnic sute de 
victime nevinovate! Francezii se răsculaseră contra regelui 
legitim, îl făcuseră prizonier şi îl amenințau că îl vor trage la 
răspundere. Nişte tirani sălbatici, însă, puseră mâna pe guvernul 
ţării, şi trimiteau la eşafod, fără nici o milă, pe toţi aceia în care 
recunoşteau pe partizanii regelui. 

O teroare grozavă domnea pe atunci în sărmana Franţă - 
mai cu seamă în Capitala ei, Parisul. 

Dar perechea amoroasă habar n-avea de toate acestea. 
Ţinându-se în braţe, piept la piept, se priveau în adâncul ochilor 
şi un amor nespus se revărsa din privirile lor scânteietoare. 

Deodată, tânărul se plecă mai mult asupra fecioarei. El se 
uită lung şi cercetător în ochii ei, şi o grijă sufletească tainică îşi 
întinse în acelaşi timp umbra pe faţa lui 


— Lili, murmură tânărul cu o voce plină de blândeţe; Lili, 
iubita mea, spune-mi că mă vei iubi în veci, chiar dacă... 

El nu sfârşi. 

Faţa sa deveni şi mai tristă. 

Frumoasa fecioară devenise deodată foarte serioasă şi 
gravă, lăsă capul pe umărul amantului şi se uită plină de 
încredere în ochii lui. 

— Cât de ciudat vorbeşti, şopti Lili. Eşti aşa de misterios. 
Deşi bunul meu tată, armurierul Miranada, a consimţit demult la 
unirea noastră, văd că tu stărui în refuzul tău de a mă vizita mai 
des ziua. Abia când noaptea îşi lasă umbrele peste pământ, treci 
pe strada noastră. Dar am observat că şi în casa tatălui meu 
fugi de orice contact cu alţi oameni. Te retragi sperios când vine 
câte un vecin la noi în vizită, sau vreun client caută să 
vorbească cu tatăl meu pentru a cumpăra arme. Tu te sustragi 
şi eviţi a-mi răspunde când te întreb care 'este motivul rezervei 
tale mizantropice. Spune-mi, te rog, tot ce te întristează; ştii că 
ai toată încrederea mea. Eu te cunosc drept cel mai nobil şi mai 
bun dintre toţi oamenii! Dar adeseori văd o durere tainică 
întunecându-ţi faţa. Tu îmi ascunzi un secret care te apasă! O, 
scumpul meu Enric, acordă-mi încrederea ta! Lasă-mă să 
împărtăşesc amorul tău! 

Tânărul strânse la piept pe frumoasa fată şi exclamă 
zdrobit de durere: 

— Ah! Ce fericit m-aş simţi de aş putea să-ţi încredinţez 
totul. Dar nu, nu! Tot nu cutez, încă, să rup pecetea de pe 
secretul cel teribil! Simt în inima mea că de aş face aceasta, ai fi 
pierdutăpe veci pentru mine! O, scumpa mea Lili. lubita mea, cu 
toate acestea, te rog nu te îndoi de mine; îţi jur pe Dumnezeu că 
dragostea mea pentru tine este sinceră şi curată, te iubesc din 
adâncul inimii mele! Ideea că tu ai putea vreodată să-mi 
respingi iubirea şi că nu ai mai vrea să ştii nimic despre mine, e 
mai grozavă decât moartea. 

Ochii fetei se aprinseră în flacăra extazului 

— Voi fi a ta până la moarte, şopti ea. Amorul meu pentru 
tine n-are sfârşit, el se va stinge numai atunci când s-o stinge şi 
viaţa mea... Fie oricât de teribil, secretul ce te înconjoară, tot nu 
va fi în stare să nimicească încrederea ce mi-am pus-o în tine! 
Te cunosc ca pe un june gentilom din provincie. Aşa mi te-ai 


recomandat în acea zi frumoasă, rămasă întipărită adânc în 
sufletul meu! 

— Lili... Adorata mea! Suspină deodată bărbatul. Ce-ar fi 
dacă eu nu ţi-aş fi spus încă tot; dacă, pe lingă toate acestea, aş 
mai avea o funcţie, care, care... 

Tânărul se întrerupse şi de astădată; iar faţa lui exprima o 
durere grozavă. 

— Oricine ai fi, replică frumoasa faţă ridicând în acelaşi 
timp privirile ei pline de încredere spre dânsul, oricine ai fi tu, eu 
voi rămâne a ta. De ti-ar fi lumea toată vrăjmaşă, amorul meu 
pentru tine va rămâne nestrămutat! Aceasta ţi-o jur în 
momentul acesta solemn; ţi-o jur, Enric, pe atotputernicia lui 
Dumnezeu. 

— O tu, mult iubita mea Lili! Exclamă atunci Enric mişcat 
până în adâncul inimii. În momentul acesta tu nu eşti în stare să 
simţi cât de dulce e balsamul ce l-ai turnat prin aceste vorbe în 
inima mea! Îţi mulţumesc pentru atâta iubire; dar în acelaşi timp 
te rog să mai ai câtva timp de încredere în mine... Lasă-mă să 
mă gândesc odată măcar înainte de a vă destăinui, ţie şi tatălui 
tău, secretul meu teribil! 

Frumoasa Lili se învoi cu plăcere a împlini rugămintea lui 
şi primi sărutările lui drăgăstoase; apoi se desfăcu binişor din 
îmbrăţişarea lui murmurând: 

— Acum, să ne despărţim, e deja târziu şi în curând se va 
însera; iar până voi vizila pe prietena mea Maria, o să se 
înnopteze. Deci, la revedere; pe mâine, iubitul meu, tot la 
această oră şi tot în acest loc! 

Enric o mai strânse o dată în braţe cu pasiune pe mireasa 
sa şi o sărută. 

— Adio, iubita mea! Murmură el; şi pe mine mă cheamă 
datoria. La revedere, dar, scumpa mea, pe mâine... Voi aştepta 
cu nerăbdare ceasul când vei reveni în braţele mele! 

Lili îl sărută încă o dată pe obraz. După aceea, se desfăcu 
din braţele liâi şi ieşi repede din parc. 

În curând ajunse pe stradă. 

Porni de-a lungul grilajului grădinii, apoi o coti la stânga. 

Ea nu observă că, într-o curte întunecoasă, peste drum de 
ieşirea parcului, stătuse până atunci la pândă un om înfăşurat 
într-o manta largă. 


Lili nu simţi privirile viclene şi fulgerătoare cu care se uita 
după ea omul acela necunoscut, pe când ea păşea de-a lungul 
grilajului grădinii. El se luă binişor după dânsa. 

Ce planuri putea să aibă împotriva fetei omul ace-ta cu 
fizionomia orientală, care îşi ascundea cu atâta grijă faţa, spre a 
nu fi recunoscut...? 

Dar să ne întoarcem la Enric. 

Frumosul tânăr se uita surăzător în urma fetei, care îşi 
continua cu pas uşor drumul înainte. În ochii lui negri strălcea o 
scânteie de lumină, cât timp privirile mai puteau urmări pe 
frumoasa Lili în depărtare. Enric nu bănuia că peste câteva 
ceasuri îl aştepta revederea cea mai sfâşietoare cu iubita lui 
mireasă. - 

Nu trecu mult până ce Lili dispăru din ochii logodnicului ei, 
pierzându-se în dosul unui grup de arbori. 

Îndată după dispariţia ei, o melancolie se întipări pe faţa 
junelui. Un suspin dureros trecu peste buzele sale strânse 
convulsiv, după care, întristat, el îşi trecu mina peste frunte. ’ 

— Ah, Doamne! Lili dragă, de-ai şti ce se petrece îţi inima 
mea, murmură el; de-ai şti, adorată copilă, e i omul căruia tu te 
încrezi fără nici o rezervă... 

Enric se întrerupse pentru a treia oară, ridicându-şi 
privirile de reproş la cer. 

— Ce fericit aş putea să fiu! Murmură el apoi din nou, 
ducându-şi mâna la inimă. Fiinţa aceasta încântătoare mă 
iubeşte. În tovărăşia ei aş putea găsi cea mai înaltă fericire pe 
pământ. Dar fi-va, oare, pasiunea acestei fete pentru mine 
destul de puternică încât să nu fie nimicită prin destăinuirea 
secretului meu teribil?! Văd, că numai pot amâna destăinuirea 
misterului cel negru. Trebuie să le spun, ei şi tatălui ei, cine 
sunt! 

Care era secretul pe care tânărul amorez îl păstra în 
adâncul inimii sale? Ce secret putea să fie atât de grozav încât 
logodnicul nu cuteza să-l spună nici măcar logodnicei sale? 

Vom vedea acest secret dat, în curând, în vileag. 

Enric ieşi încet din parc. Se uită cu băgare de seamă la 
dreapta şi la stânga lui. 

Expresia duioasă dispăru de pe faţa lui.: un ce ne”ru, 
misterios părea că se răsfrânge acum pe faţa şi în ochii aprinşi 
ai tânărului, pe când începu a parcurge repede strada. 


Aproape orice om care tăia calea tânărului părea că-l 
cunoaşte. 

Mulţi se opriră din drumul lor, spre a se uita după el. 

Când un trecător se uita la dânsul, faţa lui exprima o 
spaimă grozavă. Alţii treceau timizi pe lângă el înainte, pe când 
alţii îl fixau cu priviri pline de ură; ba chiar ridicau, la spatele lui, 
pumnul spre dânsul. 

Cu toate acestea, logodnicul frumoasei Lili nu se lăsa să 
fie tulburat în mersul său de această purtare a trecătorilor. 

În curând, el părăsi străzile aglomerate ale Parisului, şi se 
îndreptă spre o stradă liniştită, cu arbori” dintr-o mahala. 

La capătul acelui drum, despărțită de toate celelalte 
locuinţe, se afla o vilă admirabilă compusă dintr-un rând de case 
albe şi frumoase. Înconjurată din toate părţile de arbori înverziţi. 

Tânărul nostru era aproape de această vilă şi trecea acum 
pe lângă un grup de tineri care discutau aprins. 

— Ura, vine Sanson! Strigă unui din ei zărindu-l. 

— Faceţi loc lui Enric Sanson! Strigă un al doilea. 

Un al treilea îşi azvârli căciula în aer şi strigă în gura mare: 

— Ura! Trăiască călăul din Paris! 

Şi tovarăşii lui repetară veseli acest strigăt. 

Tânărul trecu tăcut înainte şi intră în curtea vilei... 

Enric Sanson, logodnicul frumoasei Lili, era... Călăul din 
Paris! 

Capitolul 2 

UN ATENTAT INFERNAL. 

Intre timp, frumdasa Lili pornise prin labirintul străzilor 
Parisului, spre locuinţa prietenei sale. Frumoasa fată nu observă 
pe spionul cocoşat care o urmărea neîncetat. 

Lili era veselă şi binedispusă. Un surâs drăgălaş o 
înfrumuseţa şi mai mult. Faţa ei reflecta strălucirea momentelor 
de fericire avute cu puţin înainte. 

Prietena frumoasei Lili locuia într-o ulicioară întunecoasă, 
nu departe de Piaţa Grevei. 

Tânăra fată pătrunse într-o casa înaltă din acea. Ulicioară. 

Îâe-ar fi aruncat Lili o singură privire în urma sa! Poate că, 
deşi nu avea nici o sfială, totuşi privirile ei ar fi văzut ochii de 
vultur, plini de răutate, ai spionului care o urmărea. 

În cazul acesta, poate că Lili ar fi avut o presimţire a 
teribilei primejdii ce-o ameninţa. 


Dar soarta hotărâse altminteri! 

Lili Miranda intră veselă şi surâzând în casa prietenei sale. 

Spionul o urmă, luându-se cu băgare de seamă după 
dânsa. 

El se înfăşurase în mantaua sa cea largă, îşi trăsese 
căciula ţuguiată peste ochi, spre a nu fi recunoscut. 

Spionul îşi aruncă ochii în coridorul cel întunecos. * 

El nu mai putu să vadă” nici măcar umbra fetei. 

Servitoarea deschisese deja uşa şi frumoasa fată trecuse 
pragul. 

Servitoarea, o babă urâtă, tocmai voia să încuie uşa, când 
îl observă pe spion că se uită în antreul casei. 

— Ei, mă, pe cine cauţi? Il întrebă ea. 

— Scuze |, murmură spionul cu o supunere prefăcută. Mi 
s-a părut că Rosa Faitele, fiica binefăcătorului meu, a intrat 
adineaori în casă. Voiam să mă încredinţez dacă nu cumva m- 
am înşelat. 

Baba îi aruncă o privire plină de dispreţ: 

— Casa asta e o casă cinstită! Aici n-au ce căuta oameni 
fără căpătâi! 

Cu aceste vorbe, îi trânti uşa în nas şi se retrase” 

Spionul, la rândul său, se trase într-o parte. 

Un surâs diabolic încreţi şi mai mult faţa lui sbârcită. 

— Bine! Bine! Murmură el. Puica o să stea doar câteva 
ceasuri aici, în casa asta! Asta îmi vine tocmai bine la socoteală! 
Totul merge după dorinţă! Acum mă duc să-l înştiinţez pe Pipin 
tiganul. Şeful mi-a spus odată pentru totdeauna că nu trebuie să 
întreprind nimic fără ştirea lui. 

Spionul se înfăşură şi mai bine în mantaua sa, apoi se 
întoarse şi porni repede spre stradă. 

Puțin după aceea, coti colţul străzii; dar nu trecu mult, şi 
omul nostru se întoarse întovărăşit de un flăcău. 

Acesta purta, ca şi spionul, o manta neagră, croită dintr- 
un postav subţire, negru. 

Portul acesta nu putea fi bătător la ochi, căci pe vremea 
istoriei noastre astfel de mantii lungi care ascundeau tot corpul 
erau la modă în Paris. 

Mai puţin firesc era, însă, un potir brodat cu lână roşie pe 
acele mantale. 


Cu toate acestea, cei doi oameni îşi aşezaseră cutele 
mantalelor lor în aşa chip că nimeni din cei care-i vedeau nu 
puteau observa acel potir. 

Amândoi se apropiară cu paşi repezi de casa în care 
intrase adineaori Lili. 

Tovarăşul spionului avea şi el căciula înfundată pe cap, 
aşa că nu i se putea vedea din toată faţa decât vârful nasului, o 
parte a buzelor şi ochii seânteietori. 

— Aşa cum ţi-am spus, Pipin, murmură acum spionul. Am 
dat peste o fată de toată frumuseţea! Acum n-o să ne fie greu 
să împlinim porunca noului nostru şef. 

— Bine! Bine! Murmură tânărul pe care spionul îl numise 
Pipin; dar vom putea, oare, s-o ridicăm de pe stradă fără să 
alarmăm lumea şi poliţia? 

— De ce n-am ridica”o? Murmură spionul. Am un căluş în 
buzunar. O să i-l vârâm în gură, aşa că nu va putea tipa! Şi-apoi, 
se va întuneca în curând. 

_— Şi fata e frumoasă, tânără - aşa cum doreşte Marele 
Şef? Il întrerupse Pipin. Ştii bine, Samulon, că ne-a poruncit ca... 


— Să n-ai nici o grijă! Murmură spionul; Moş Samulon ştie 
ce face! Marele Şef are să fie mulţumit de noi, e o fată cume 
crinul şi trandafirul, frumoasă şi gingaşă cum nu poate fi alta. 
Dacă nu ne-ar fi dat Marele Şef porunca, aş zice că e păcat de 
ea! 

Pipin ţiganul râse. Cu hohot. 

— Haida-de! Murmură el apoi. Fete frumoase se găsesc 
destule! Eu nu ştiu de milă! Marele Şef ne-a poruncit să-i 
procurăm sânge. În noaptea asta trebuie să Intre în pactul 
nostru de sânge un conte străin. Ştii cum am căutat zilele 
trecute, în zadar, ocazia să putem prinde o fată frumoasă! 
Acum, când ocazia ni se prezintă aşa de uşor, nici o milă nu mă 
poate opri de a nu profita de ea. 

— Bravo ţie, măi frate! Zise Samulon. Tu eşti un voinic 
fără seamăn! 

Pipin ţiganul avu un râs satanic. 

— Să facem lucrurile bine, ca să nu ne scape puicuţa, În 
ultimul moment, murmură eL Eu o să mă postez la un colţ al 
străzii, tu la celălalt colţ; aşa, vom şti exact încotro se duce, şi 
nu vom risca să n-o prindem. 


— Tu ştii totdeauna să potriveşti bine lucrurile, zise 
Samulon cu admiraţie. Aşadar, planul nostru este stabilit. Ne 
vom lua după fată şi, la prima ocazie favorabilă, o apucăm unul 
de braţul drept, celălalt de braţul stâng; eu îi vâr imediat căluşul 
în gui*a, apoi o strângem între noi, ascunzând-o sub mantalele 
noastre. Aşa va părea că merge de bunăvoie cu noi. 

— Şi unde o ducem? Intrebă Pipin. 

— Să vedem! Să vedem! Murmură spionul. Fireşte că cel 
mai bun lucru ar fi slo ducem imediat la castelul Barry, locul 
nostru de adunare. Dar nu putem s-o ducem până acolo; timpul 
nostru este foarte preţios. 

El tăcu şi rămase gânditor câteva momente. 

Apoi, deodată, un fulger de răutate scăpără în ochii săi. 

— Ştii ce? Zise el adresându-se iar tovarăşului său O vom 
transporta la cimitirul executaţilor! 

— Dar acolo şade călăul! Murmură Pipin. El mă cunoaşte. 
Ce zici, dacă ar afla că eu... 

— AI... Ji! Zise spionul fonfăind. Fata nu va tipa, vom avea 
noi grijă ca să nu mişte limba în gură! Afacerea va fi gata în 
două-trei minute. Lângă zidul cimitirului o trântim jos. Eu am un 
cuţit tăios la mine; într-o secundă îi tai beregata; tu ţii cupa de 
zinc sub tăietură... Cred că o ai la tine?! Se întrerupse el.; 

— Se-nţelege că o am la mine, răspunse Pipin. 

— Atunci e bine, zise Samulon. De rest, puţin ne pasă! 
Călăul poate găsi în urmă cadavrul fecioarei lungit lângă zidul 
cimitirului. Hi... Hî. Hî! Aş vrea să văd ce mutră are să facă!... 
Dar, în fine, ce treabă avem noi cu mutra lui?! La posturile 
noastre! Murmură el. Nimeni nu trebuie să ne poatăzări din acea 
casă; altminteri, fata ar putea să intre la bănuială în ultimul 
moment. 

Cei doi ticăloşi trecură ca nişte umbre spre cele două 
colţuri opuse ale străzii. 

Stă tură câtăva vreme răbdători la locurile lor. 

Între timp, noaptea îşi aşternu întunericul asupra Parisului. 

La un moment dat uşa casei în care locuia prietena 
domnişoarei Lili se deschise şi Miranda ieşi afară în drum. 

Ea mai spuse câteva cuvinte şi prietena ei îi ură cu o voce 
amicală noapte bună. 

— Dar nu ţi-e frică să faci singură drumul până acasă? O 
întrebă prietena. 


Lili clătină din cap râzând şi zise: 

— Sunt numai câteva străzi! Ce rău mi se poate întâmpla 
aici, în Paris? Orice om de ispravă ocroteşte o fată cinstită, care 
nu se poate apăra! 

— Ai dreptate! Aşadar, adio, draga mea! 

Adio, Maria dragă |, răspunse Lili prietenei sale făcându-i o 
bezea. 

Apoi cobori repede strada. 

Era foarte grăbită să ajungă cât mai repede la casa 
părintească. 

Dar, vai! În cartea stelelor, destinul ei sta scris altminteri! 


Nefericita Lili nici nu simţi că, la o comandă, se dezlipiseră 
două umbre din cele două colţuri ale străzii. 

Samulon şi Pipin o luară tăcuţi pe urma frumoasei fete. 

La intrarea unei uliţi strimte în care era deja întuneric 
beznă, Lili se opri câteva momente. Imediat, cei doi urmăritori 
se pitiră în colţul unui zid, ca să nu fie zăriţi de tânăra fată. 

Lili se uită în urmă şi nu zări nimic alarmant. 

Deci se hotări să-şi scurteze drumul, trecând prin acea 
ulicioară cufundată-În întuneric. 

Dar abia făcu câţiva paşi, şi cei doi ticăloşi care o pândeau 
se luară imediat după ea. 

Apoi dispărură şi ei, în scurt timp, în întunericul uliţei.; 

Puțin după aceea răsună în ulicioară ţipătul unei femei. 

Dar nimeni în preajma locului nu auzi ţipătul; de altfel, fu 
înăbuşit imediat. 

Totul intră apoi în linişte.: 

Capitolul 3 VICTIMA PACTULUI DE SÂNGE. 

Casa călăului se afla la extremitatea Parisului, izolată într- 
un parc întunecos, un maidan pustiu care o înconjura din toate 
părţile; numai la o depărtare de câteva sute de paşi maidanul 
acela era mărginit de cimitirul executaţilor. 

Cerul se acoperise de nori negri. 

Fulgerările unei furtuni tomnatice despicau întunericul, 
urmate de bubuitul tunetului. 

Deodată răsăriră nişte umbre negre. 

Un fulger lumină în acel moment locul şi acel fulger arătă 
doi oameni mascaţi care târau o fată. 

Fata era Lili, nefericita logodnică a lui Sanson. 


Samulon şi Pipin, cei doi monştri ticăloşi, au târât-o, după 
planul lor, până la cimitirul executaţilor. 

Lili, înăbuşită de căluşul ce i-l vârâse Samulon în gură. 
Atârna aproape leşinată de spaimă în braţele celor doi 
mizerabili. 

Ea nu se mai gândea măcar că o inimă bate undeva în 
apropierea ei: Enric Sanson, călăul, logodnicul ei. 

Samulon îşi aruncă ochii de fiară în toate părţile împrejurul 
lui. El căuta, fără îndoială, locul unde să săvârşească sângerosul 
omor. 

Pe timpul acela existau în Franţa societăţi secrete teribile. 
Asemenea pacturi seformaseră pentru scopurile cele mai 
variate. Toate, însă, îşi acopereau motivele în vălul misterului, 
iar membrii acestor societăţi erau primiţi cu tot felul de 
ceremonii monstruoase. 

Cei doi mizerabili o târau cu greu pe frumoasa fecioară, 
care li se opunea din răsputeri. 

— N-am ajuns încă la locul hotărât, Samulon? Întrebă Pipin 
cu glas înăbuşit. Fata mi-a amorţit deja braţul. Nu pot s-o târăsc 
mai departe! _ 

— Ai puţină răbdare, răspunse Samulon pe acelaşi ton. In 
curând o să ajungem lângă zidul cimitirului; sub umbra lui vom 
săvârşi fapta! 

Puțin după aceea, monştrii ajunseră cu prada lor lângă 
zidul cimitirului. 

Samulon o trânti pe nenorocita fată cu o brutalitate 
bestială, în genunchi. 

— Culc-o cu totul la pământ, strigă el apoi tovarăşului său 
de infamie. Pune-ţi genunchiul pe pieptul ei! Strânge-o de gât, 
să nu poată ţipa! 

Pipin se supuse spuselor tovarăşului său. 

Se repezi asupra fetei îngenunchiate şi o apută cu 
amândouă mâinile de gât. 

— Ţine-o bine! Murmură Samulon. Îndată vom termina. N- 
o mai lăsa să ţipe! Casa călăului se află în apropiere, ştii... 

Un fulger despică din nou norii în momentul acesta, şi 
tunetul bubui fioros. 

Samulon îngenunchiase acum şi el la pământ. 


Pipin scoase potirul său de zinc de sub manta şi, în acelaşi 
timp, la o nouă scăpărare de fulger, sclipi şi cuțitul lung, pe care 
Samulon îl ţinea în mâna dreaptă, gata să lovească. 

— Taie mai repede! Murmură Pipin. Fata se împotriveşte 
cu disperare. Are mai multă putere decât credeam. 

Şi, într-adevăr, mizerabilul care îşi pusese genunchiul pe 
pieptul fetei se clătina deja încoace şi încolo. 

Nenorocita victimă făcea mişcări disperate, ca să scape 
din strânsoare. Se zvârcolea pe pământ într-o parte şi întralta. 

Frica morţii dădea nefericitei puteri uriaşe. 

Lili trânti deodată la o parte pe amândoi mişeii, îşi smulse 
căluşul din gură şi scoase un țipăt înfiorător. 

Dar mizerabilii o stăpâniră din nou. 

— Asta a fost cel din urmă al tău țipăt! Murmură Samulon; 
şi în acelaşi timp mâna criminalului pipăi gâtul fetei şi începu să- 
i desfacă haina. 

Lili îşi dublă sforţările. Din ochii ei fulgerau priviri nebune 
de spaimă. 

Samulon ridică cuțitul în aer. Un nou fulger se oglindi 
sclipitor în arma mizerabilului. 

Dar în acelaşi moment, mâna lui Pipin opri braţul lui 
Samulon. 

— Drace, stai, mă! Bâlbâi el; oare te-a turbat cu 
desăvârşire setea de sânge? Nu vezi o lumină? 

Speriat, Samulon îşi lăsă braţul în jos. 

— O lumină? Unde... Unde? Bâlbâi el cu o voce abia 
înţeleasă. 

— Acolo! Răspunse Pipin palid de spaimă; şi arăta, în 
acelaşi timp, cu o mână spre dreapta. 

Samulon proferă o înjurătură furioasă. ' 

Într-adevăr, la o mică depărtare de ei, se legăna o lumină 
care se apropia din ce în ce mai mult de grupul lor. 

Un nou fulger despică aerul. In sclipirea lui, cei doi 
mizerabili zăriră un om venind spre dânşii. O spaimă ne-bună îi 
cuprinse pe cei doi. Fără voie lăsară pe nenorocita fată. Atunci, 
deodată, biata fecioară făcu din nou o mişcare violentă. Cu ochii 
scânteietori de energie se ridică în sus, iar mizerabilii, 
nepregătiţi de această surprindere, deşi o ştiau curajoasă, 
rămaseră înmărmuriţi. 

Clipa aceasta atât de scurtă a hotărât totul. 


Cu o iuţeală extraordinară îşi scoase căluşul şi, prin 
întunericul nopţii, strigă sfâşietor: 

— Ajutor! Săriţi! Vor să mă omoare! 

Mizerabilii, turbând de furie, o ameninţară cu înjurăturile 
cele mai cumplite, şi încercară din nou să închidă gura victimei. 

Dar strigătul de ajutor al victimei fu auzit. 

— Vin! Vin! Se auzi răsunând puternic o voce bărbătească. 

Amintita lumină se apropia de dânşii. 

Lumina aceasta venea de la o lampă pe care o ţinea în 
mână un bărbat înalt şi voinic care se apropia. 

— Ce se întâmplă aici? Întrebă el cu un glas răsunător, şi 
se dete iute la o parte. Lumina lămpii căzu asupra celor doi 
monştri care-şi acoperiseră, însă, foarte iute faţa cu mantalele - 
aşa, că noul venit nu-i putu vedea cine sunt. 

— Ce-ţi pasă dumitale?! Scrâşni moş-Samulon. Sunt< în 
gardieni la o casă de sănătate din care a fugit o nebună. Şi pe 
care vrem s-o legăm acum pentru a o duce înapoi la institut! 

Şi vorbind astfel, făcu tovarăşului său semn să-i astupe 
gisra victimei. 

— Bine, dar cuțitul ăla care străluceşte aşa de tare, ce rost 
are? Întrebă, cu glas hotărât, noul venit. 

— L-am smuls din mâna nebunei; astea ucid fără multă 
vorbă, continuă el cu ton veninos; caută-ţi de treabă, domnule, 
şi lasă-ne în pace! 

— Nu-mi pare lucru curat, răspunse străinul. 

— Atunci, du-te dracului! Scrâşni moş Samulon; şi tu 
iuţeala unui tigru se aruncă asupra străinului, scoțând un cuţit. 
Dar arma se frânse în două, deoarece întâlnise un obiect tare, 
metalic. 

— Prost mai eşti! Strigă necunoscutul (care îl şi apuci de 
gâtlej pe moş Samulon). Crezi tu că nu m-am pregătit? Ai uitat, 
se vede, că în vremurile astea tulburi nu umblă nimeni 
neînarmat! Armura pe care o port sub haină m-a scăpat de 
cuțitul tău ucigător. Dar acum arată-mi-te în adevărata 
înfăţişare! Cine eşti? 

încercă să-l întoarcă pe moş-Samulon, ţinându-l mereu de 
ceafă, pentru a face să cadă asupra obrazului său lumina lămpii. 
În acelaşi timp, însă, razele luminară propria sa faţă. 


— Doamne, Dumnezeule! Călăul din Paris! Răcni deodată 
moş-Samulon; şi cu o iuţeală fără seamăn se aruncă îndărăt, 
reuşind să se ferească de pumnul viguros al vrăjmaşului. 

— Fugi! Fugi! Strigă el tovarăşului său. E groaznicii) 
Sanson! 

Şi o rupse la fugă de-a curmezişul câmpului, urmat de 
tovarăşul său, care se folosise şi el de acest prilej pentru a 
dispare. 

În primul moment, călăul vru să-i urmărească, dar se 
răzgândi; şi cu o expresie de nespusă compătimire se întoarse 
spre nenorocita care zăcea nemişcată. 

— Oh, Doamne! N-am venit, oare, prea târziu? Nu o fi 
murit biata fată? Murmură el. 

Tocmai în acest moment luna răzbi printre nori, pe când, 
de departe, tot mai răsunau tunete care se pierdeau în văzduh. 
Privirea străinului căzu asupra sărmanei nenorocite, care tot mai 
zăcea nemişcată. 

— Dumnezeule! Şopti el îngrozit. O spaimă nebună se 
imprimă pe faţa sa. E vis sau realitate? Sunt victima unei 
halucinaţii? Lili, scumpa şi adorata mea Lili! Strigă el disperat. 
Tu eşti, dulcea şi divina mea mireasă? Pe tine te-au omorât 
mişeii? 

Se întrerupse şi, plin de disperare, se aplecă asupra 
nenorocitei. 

— Oh, e prea târziu! Strigă el atunci cu un glas înăbuşit de 
durere. Lili e moartă. Mizerabilii mi-au ucis mireasa! 

Din nou se aplecă spre nenorocită, trăgând cu urechea, 
înmărmurit de spaimă... 

Capitolul 4 S 

PRINȚESA ŞI CALAUL. 

Înainte de a continua povestirea noastră, trebuie să facem 
o scurtă vizită în casa Călăului. 

Cât timp Lili stătu la prietena sa Maria, i s-a întâmplat şi 
lui Enric Sanson o aventură foarte ciudată. 

După ce se despărţi de Lili, Călăul se întoarse acasă. Nimic 
nu-i prevestea ce surpriză îngrozitoare îl aştepta peste câteva 
ore. Numai o anumită melancolie se putea citi în ochii săi. 

În poarta casei îl întâmpină un om îmbrăcat foarte simplu. 

— Te aşteaptă o doamnă străină, zise calfa, salutând 
respectuos pe Călău. 


— Cum? A venit la mine, ori la sora mea Orfelia? Întrebă 
Sanson. X 

— Ba nu, întreabă de dumneata] răspunse calfa de Călău. 
E îmbrăcată cât se poate de simplu, dar pare a fi din societatea 
înaltă. Are ceva aristocratic în toate manierele sale şi pe lângă 
asta e de o frumuseţe uimitoare. Mi-a spus că trebuie să-ţi 
vorbească numaidecât. 

Călăul, scoase o exclamaţie de nemulţumire, merse 
înainte, trecu pragul şi intră într-un salon de aşteptare, răcoros 
şi spaţios. 

În acelaşi moment, însă, se şi apropie de el o doamnă 
zveltă, îmbrăcată în negru, făcând un gest rugător. Faţa ei era 
acoperită de un văl negru des; totuşi, privirea Călăului putu zări 
conturul unui chip de o frumuseţe îngerească. 

Necunoscuta nu-i dădu răgaz să-i pună vreo întrebare 
privitoare la vizita ei. 

— Fie-ţi milă de mine! Începu ea cu un glas răscolitor. 
Trebuie să-ţi vorbesc. Acordă-mi cinci minute; toată viaţa mea 
atârnă de această convorbire! 

Expresia severă de pe faţa Călăului dispăru. Era tânăr, şi 
femeia care stătea înaintea sa era de o frumuseţe fermecătoare. 
Nu-i putu refuza rugămintea. 

Desigur, n-avea de unde să ştie cât de amar se va 
răzbuna slăbiciunea sa faţă de această femeie! 

— Vă rog, intraţi, zise el; şi o introduse pe necunoscută 
într-o odaie spațioasă şi elegant mobilată. Nimic în această 
odaie, ea şi în toată casa, nu ar fi ttfldat groaznica meserie a 
stăpânului, dacă într-un colţ sumbru al odăii n-ar fi stat un dulap 
înalt şi lat, de sticlă, în care erau atârnate o sumedenie de cuțite 
de ghilotină, securi şi topoare. Soarele care tocmai apunea, 
scânteia în lamele acestor arme ucigătoare. 

Necunoscuta aruncă o privire îngrozită asupra dulapului 
cu macabrul său conţinut. Pe urmă, însă, întoarse capul 
hotărâtă: 

— Suntem singuri aici, nu ne poate auzi nimeni? Şopti ea. 

— În casa mea nu există spioni! Răspunse Călăul cu 
demnitate. 

În acelaşi moment, necunoscuta îşi dădu la o parte vălul 
de pe obraz. Fără voie, Enric Sanson făcu un pas înapoi. Nu era 
pregătit să vadă înaintea sa atâta frumuseţe şi graţie. Era un 


chip încântător de femeie. Străina era de o frumuseţe 
seducătoare. 

Faţa-i era foarte palidă. Ochii ei mari şi negri trădau pe 
posesoarea unui amor fierbinte, precum şi toate patimile rele 
ale inimii omeneşti. Buzele ei erau pline şi voluptoase, făcute 
parcă înadins pentru a fi sărutate, iar prin întredeschiderea lor 
se vedeau două şiraguri de mărgăritare albe şi fermecătoare. Şi 
ca o încoronare superbă a acestui trup neasemuit) de frumos, 
avea un cap de înger încadrat de un păr negru ca abanosul. 

Enric Sanson simţi cum, la vederea acestei frumuseți 
seducătoare, inima-i bătea cu putere. 

Necunoscuta părea foarte mulţumită de efectul ce-l făcuse 
asupra Călăului. Faţa ei, care abia cu o clipă mai înainte era 
serioasă şi rugătoare, se înseninase acum într-un zâmbet de 
bucurie. Se apropie de Călău. 

Sanson sorbi ca, un halucinat mirosul minunatului parfum 
pe care-l răspândea necunoscuta. Simţea cum ameţeşte sub 
puterea privirilor ei. 

Aceasta dură câteva secunde. Fără a-şi spune ceva, 
stăteau faţă în faţă. Părea că sunt foarte intimi amândoi, că nu i- 
a unit o simplă întâmplare, că erau sortiţi să se întâlnească. 

Deodată, trăsăturile tinerei femei se schimbară cu totul; 
rugătoare, puse mâinile împreunate pe braţul Călăului. 

— In numele cerului, te implor: scapă-l pe tatăl meu! Fă 
ceva şi nu lăsa să-i cadă capul sub ghilotină, strigă ea disperată. 
E unul din oamenii cei mai buni şi nobili. Afară de el, nu mai am 
pe nimeni în lumea asta mare; mi s-a luat totul: mi-ai ucis 
mirele, l-ai ghilotinat pe fratele meu; vrei, oare, acum, să cadă şi 
capul celui mai bun şi mai nobil om? A fost un servitor 
credincios al regelui - cum se poate să fie omorât pentru aşa 
ceva? Cum se poate să fie executat un om care până mai ieri a 
fost unul dintre cei mai înalţi demnitari ai Fraflţei? 

Un rânjet dureros flutură pe buzele lui Enric: 

— Tare mă tem, că furia poporului, odată dezlănţuită, nu 
se va opri înaintea nici unei crime. Anul! 791 nu s-a sfârşit încă. 
Până acum câţiva ani, regele Ludovic al XVI-lea a fost stăpânul 
absolut şi iubiţ al acestei ţări. O presimţire îmi spune că şi el va 
termina pe ghilotină, ca victimă a oarbei furii populare! 

Un țipăt înăbuşit şi disperat scăpă de pe buzele frumoasei 
femei: 


— Scapă-l pe tatăl meu! Începu iar să se tânguiască; piară 
lumea toată - dar ţâţâi meu nu trebuie să moară! Nici nu ştii ce 
înseamnă pentru mine viaţa sa. Murind el, nu numai că mă 
văduveşti de inima sa iubitoare; în momentul când cuțitul 
ghilotinei îi va tăia capul, voi fi pierdut pentru totdeauna o avere 
de milioane! Fii, deci, milostiv - Îndură-te! 

— Frumoasă necunoscută, cu durere trebuie să-ţi spun că 
nu te pot ajuta cu nimic! Răspunse Sanson cu multă tristeţe. Şi, 
de altfel, cum ar fi posibil aşa ceva? Nu uita că nu sunt decât 
executantul sentinţei. Nu ştiu dinainte pe cine voi duce la 
moarte. Abia în dimineaţa zilei execuţiei, mi se predau din 
închisoare nenorociţii, care sunt condamnaţi să-şi piardă capul. 
Câteodată sunt mulţi, alteori puţini, împreună cu calfele mele îi 
pregătesc pentru ultimul şi îngrozitorul drum. Sub conducerea 
mea sunt duşi cu căruţa până în Piaţa Grevei, unde în câteva 
minute îmi îndeplinesc trista meserie. Un cordon de soldaţi 
înconjoară ăruţele cu care îi duc la moarte pp nenorociţii 
condamnaţi. Soldaţii veghează tot atât de bine asupra mea, ca 
şi asupra osândiţilor. Prin urmare, frumoasă doamnă, vezi bine: 
chiar dacă aş vrea, n-aş putea face nimic pentru tatăl dumitale. 
Dacă a fost sortit azi la moarte de tribunal, atunci numai o 
minune din cer îl mai poate scăpa! În momentul de faţă se 
aplică în Franţa, fără milă, pedeapsa capitală. Deja poimâine 
dimineaţă capul său va cădea, indiferent dacă e vinovat ori nu! 

— ingrozitor! Izbucni tânăra şi frumoasa fată. Totuşi, 
trebuie să-l scapi. Nimic nu-mi va părea scump pentru a-ţi 
răsplăti efortul pe care ţi-l cer...! 

Şi în ochii acestei fiinţe se citea flacăra unei promisiuni din 
cele mai ademenitoare... 

Călăul ridică iar mâinile în semn de. Neputinţă. 
Necunoscuta, însă, nu renunţă: 

— Sunt prinţesa de Barry, zise ea cu un ton majestuos; 
tatăl meu, ducele de Barry, a fost până de curând favoritul lui 
Ludovic al XVI-lea al Franţei! 

Se amăgea crezând că prin aceste cuvinte va trezi 
bunătatea lui Sanson. 

— Ducele de Barry e tatăl dumitale? Întrebă el făcând un 
pas înapoi. Pe faţa sa se putea citi o spaimă amestecată cu milă. 
Ei da, nefericită doamnă, atunci tatăl dumitale e de două ori 
pierdut! Imi aduc aminte: azi, chiar, a fost condamnat; nu-l mai 


poate scăpa nici Dumnezeu din cer. Sentința e definitiyă. Nici nu 
ştii în ce primejdie te afli însăşi dumneata! Mi te-ai încrezut 
orbeşte; ei bine, sub acoperişul meu eşti tot aşa de sigură ca şi 
de ocrotirea lui Dumnezeu, dar nu uit că sunt executorul voinţei 
poporului. La drept vorbind, datoria îmi ordonă să te dau, pe 
mâna justiţiei; nu ştii, oare, că toţi aristocrații sunt puşi în afara 
legii?! Aţi fost lipsiţi de protecţie, adică oricine are dreptul să 
pună mâna pe voi şi să vă execute fără nici o judecată 
prealabilă! 

Nenorocita tremura; cu o privire îndurerată se adresă 
Călăului: 

— O, nu! Nu m-am înşelat în privinţa dumitale! Exclamă 
ea. Eşti nobil şi bun. Dacă nu aş şti ce groaznică meserie ai, te- 
aş socoti ca pe unul din cei mai buni cavaleri ai nenorocitului 
nostru rege. Oh, sunt sigură că ai să mă ajuţi, că n-o să mă laşi 
să te rog mult! Viaţa sa îmi e mai scumpă decât a altor sute şi 
mii. Îţi repet: e vorba, aici, de un mare secret, şi de acest secret 
e strâns legată viaţa sa. Tatăl meu e în stare să pună mâna pe 
nişte comori inestimabile; dacă va muri, vor fi pierdute pentru 
totdeauna. Aş fi o adevărată cerşetoare! Tot viitorul meu e în 
joc, Scapă-l, deci, pe tatăl meu! Indiferent cât mă va costa | Voi 
depune la picioarele dumitale sute de mii de franci. 

Imposibil! Exclamă Călăul; şi, te rog, isprăveşte această 
conversaţie care a durat deja prea mult! 

Prinţesa scoase un țipăt nebun de disperare: 

— Nu admiţi, oare, nici o îndurare? Ei bine, Enric Sanson, 
strigă ea, vreau să uit prăpastia fără fund care mă desparte de 
dumneata. Scapă-l! Ajută-l ca scumpa şi nepreţuita sa viaţă să 
fie cruţată măcar vreo câteva zile - până ce voi putea vorbi cu 
el. Şi pe urmă, ţi-o jur pe Dumnezeu! Eu, prinţesa de Barry, te 
voi lua de bărbat 

— Prinţesă! Exclamă Călăul ameţit. Nu putu continua; 
simţurile sale aveau să-şi piardă iar echilibrul. Superba femeie 
se apropie de el, sorbindu-l cu ochii ei arzători. Buzele ei erau 
atât de aproape de ale lui, încât respiraţiile se întretăiau, iar 
sânul ei delicat se ridica şi cobora într-o agitaţie care trăda un 
erotism inimaginabil... 

Ochii Călăului se fixară înmărmuriţi pe divina frumuseţe 
de lângă el. Tot nu putea crede că această fiinţă îngerească i s- 
ar putea dărui cu totul. 


— Enric! Îi şopti tânăra femeie cu glas melodios şi 
seducător, şi-l îmbrăţişă cu ambele braţe atât de albe şi 
frumoase. Enric, poţi să-mi refuzi ce ţi-am cerut? 

O tăcere adâncă domnea în odaie. In zadar căuta Călăul 
să se îmbărbăteze, degeaba încerca să-şi spună că era pe cale 
de a săvârşi o nedreptate împotiva miresei sale. Se afla întreg 
sub farmecul acestei sirene care-l ţinea îmbrăţişat şi a cărei 
răsuflare fierbinte îi ardea obrazul. 

— Enric! Repetă femeia cu glas seducător, nu mai sta pe 
gânduri! Îţi jur pe sfântul Dumnezeu: scapă-l pe tatăl meu şi voi 
fi a dumitale cu trup şi suflet! 

— Prinţesă!... Nu ştiu... Nu ştiu, murmură zăpăcit Sanson. 

Închise ochii şi simţi că nu mai e stăpân pe gândurile sale. 
Un dor năprasnic îl cuprinse; voia s-o aibe pe această femeie 
fermecătoare, care i se oferea. 

— Odată ce voi afla secretul tatălui meu, voi dispune de 
multe milioane! Şi atunci Enric, vom fugi din Franţa; iar acolo, 
departe, într-o ţară scăldată de soare, voi fi a dumitale! Nu voi 
cunoaşte o fericire mai mare decât aceea de a te iubi pe 
dumneata. lar gestul pe care îl faci azi de dragul meu, îl voi 
răsplăti înmiit! Da, tu bărbat frumos şi puternic - tu ai învins 
inima mea mândră! Până azi, nimeni nu s-a putut lăuda cu 
dragostea prinţesei de Barry! Numai ţie şi de bunăvoie ţi se 
oferă inima şi mâna ei! O, Călăule din Paris, mai poţi tu şovăi? 

Şi iar îl înlănţui cu braţele ei moi şi calde, şi din nou 
Sanson aspiră parfumul ameţitor al buzelor ei. Se aplecă din ce 
în ce mai aproape de buzele acestea pline şi purpurii; şi, tot mai 
ameţit, căută să citească în ochii ei ispititori. Cuprinse pătimaş 
şi darnic pe îngereasca femeie în braţele sale. O sărută cu foc 
pe buzele ei voluptoase şi dătătoare de fiori. Şi nu văzu privirea 
mândră, triumfătoare care fulgera din ochii prinţesei. 

— Ei bine, prinţesă..., murmură el. 

Era tocmai pe punctul de a face un jurământ care te leagă 
pentru toată viaţa, de a face chiar şi imposibilul, nu - mai să 
poată avea această femeie. Deodată, însă, răsări o umbră între 
el şi femeia fermecătoare. Umbra aceasta se întrupă: era faţa 
mişcător de frumoasă, duioasă şi inocentă a lui Lili. El vedea 
ochii ei blânzi şi albaştri îndreptaţi asupra sa, desluşea farmecul 
unic din vocea ei. 


Atunci înţelese că Lili e îngerul său bun şi păzitor, că 
numai pentru dânsa nutreşte în adâncul sufletului o dragoste 
adevărată şi sfântă, că farmecul prinţesei pe care o întâlnise 
pentru prima oară în viaţă nu era decât o pasiune trecătoare. 

În acelaşi moment, Enric Sanson se şi desprinse din 
braţele ei. Ce nedreptate strigătoare la cer era să săvârşească 
împotriva credincioasei sale Lili! 

— Prinţesă, rugăminţile dumitale, mă mişcă. Din ceea ce 
îmi oferi şi-mi promiţi, înţeleg cât de mult îl iubeşti pe părintele 
dumitale. Din toată inima aş vrea să te ajut, chiar dacă nu-ți pot 
primi jertfa. Pentru că iubesc pe altcineva, continuă el, pe când 
un zâmbet senin, îi lumină faţa atât de serioasă până atunci. Da, 
iubesc! Urmă el, o fată bună şi dulce, care se poate măsura cu 
dumneata în frumuseţe şi farmec; e mireasa mea, Lili - mai 
frumoasă şi scumpă decât orice în lumea asta! Ce mă ţine drept 
şi-mi dă curaj în lumea asta veş. E speranţa că, în curând, mă 
voi căsători cu ea. Ea-i aceea care-mi dă puterea să-mi exercit 
groaznica mea îndeletnicire. 

Pe când el vorbea, ochii Adelei exprimau, rând pe rând, 
sentimentele cele mai contrarii, între care cel dintâi era acela al 
vanităţii rănită de moarte. Cu ochii scânteind de ură, se uită la 
îndrăzneţul care cutezase să-i vorbească în chipul acesta 
îngrozitor. Pentru că, într-un moment de durere nebună, îi oferi, 
ca supremă jertfă, mâna ei; şi acum se vedea dispreţuită. O alta 
cucerise înaintea ei inima acestui om groaznic şi puternic! Nici 
măcar cu preţul dăruirii propriei sale fiinţe nu putuse obţine de 
la Călău salvarea tatălui ei? 

— lubeşti pe altcineva?! Abia avu ea putere să spună. Ei 
bine, Enric Sanson, în numele acestei iubiri, te conjur: fii 
îndurător! Blestemul lui Dumnezeu să cadă asupra dumitale şi a 
dragostei voastre, dacă rămâi neînduplecat! Oh, scapă-mi tatăl! 
Ştii preă bine, că nu-ți cer ceva imposibil! În fiecare zi sunt 
executaţi atâţia oameni, încât e cu neputinţă de a se stabili 
perfect identitatea fiecăruia în parte! Ei bine, lasă să moară un 
altul pentru dânsul. Nu-ţi cer altceva decât să-l ţii în viaţă timp 
de câteva zile, încă, până ce voi putea vorbi cu el. Gândeşte-te 
că nu-i ceva atât de extraordinar!... Dacă nu-mi asculţi 
rugămintea, atunci blestemul lui Dumnezeu să cadă pe capul 
dumitale! Zise ea scrâşnind din dinţi. Dumnezeu să schimbe în 
rău inima care 0 iubeşti mai mult ca orice pe lume! Să fii 


blestemat şi pierdut - condamnat să-ţi ucizi mireasa cu acelaşi 
cuţit care va curma firul vieţii tatălui meuj 

— Opreşte-te, exclamă Sanson îngrozit. El devenise palid 
ca un mort şi, în semn de implorare, ridicase ambele mâini spre 
ea. 

In ochii negri arzători ai prinţesei se aprinsese lumina 
ciudată, prevestitoare de nenorocire. 

— Crede-mă, blestemul meu se va împlini cuvânt cu 
cuvânt! Spuse ea, făcând un gest energic. Nici dumneata, însă, 
nu vei scăpa de această teribilă soartă. Gândeşte-te bine: ori, 
ori! Dacă nu am puterea de a căpăta mila şi îndurarea dumitale, 
nu-mi lipseşte, în schimb, puterea de a te nenoroci! Mai am 
mulţi prieteni şi sunt mai tari decât îţi închipui! Ah, ce plăcere 
voi avea s-o găsesc pe mireasa dumitale - vai, când îmi va 
cădea în mâini! Pe dânsa, pe capul ei, mă voi răzbuna pentru 
sângele tatălui meu! Da, da, ţi-o jur pe toţi sfinţii din cer! 

O secundă îmbrăcă haina unei tăceri absolute. 

— Ei bine, zise atunci Sanson, voi face cum doreşti. Nu pot 
să-i salvez: viaţa tatălui dumitale, dar voi căuta să-i amân 
execuţia - deşi comit o mare nedreptate faţa de alţii. 

Iri ochii prinţesei se aprinse o privire mândră: 

— Te voi răsplăti regeşte! 

Sanson tresări: 

— Nu, nu vreau nici un fel de răsplată. Dumneata nu-mi 
poţi da nimic, am tot ce-mi trebuie, mai mult nu-mi doresc. Mai 
presus de orice avere pământească, o am pe buna şi dulcea 
mea mireasă! 

— Când îmi vei comunica dacă încercarea de a amâna 
execuţia a reuşit? Întrebă prinţesa după o scurtă tăcere. 

Sanson se gândi câteva clipe, socotind cu glas tare: 

— Acum e deja 7 seara. Trebuie să fac numaidecât 
demersurile necesare. Gardianul închisorii mi-e foarte devotat. 
Mâine dimineaţă, tribunalul revoluţionar se adună pentru o nouă 
şedinţă. Mâine, o mulţime de nenorociţi vor fi condamnaţi la 
moarte, aceştia vor fi înregistraţi abia a treia zi într-un registru, 
iar după trei zile vor fi executaţi. Ei bine, voi face ca unul dintre 
aceşti nenorociţi să intre deja poimâine la apelul nominal, în 
rândurile celor pregătiţi pentru ghilotină; atunci nici nu va mai fi 
trecut pe listă şi va fi executat sub numele ducelui de Barry. 
Tatăl dumitale, însă, va rămâne în închisoare. Plină cum este 


temniţa, poate sta acolo opt zile - şi mai mult - fără să se 
observe prezenţa lui. Ce-i drept, în cele din urmă. 

Aici se întrerupse dând din umeri. 

— De vreme ce vom câştiga câteva zile, se cheamă că am 
câştigat totul, murmură prinţesa. Atunci, ascultă-mă. Tot mai 
locuiesc în palatul părinţilor mei; îmi poţi trimite, deci, acolo 
veşti despre toate cele. Dar nu chiar în palat, căci mizerabilii ne- 
au luat totul, până şi dreptul de a trăi. Trebuie să stau ascunsă. 
Nimeni nu trebuie să bănuiască în mine pe prinţesa Barry. - 
Altminteri nu mai sunt sigură de viaţă nici un moment. De aceea 
locuiesc în apartamentul fostului nostru grădinar. Acest servitor 
credincios şi brav mă dă drept o nepoată a sa venită din 
provincie. 

Pe urmă se apropie iar de Sanson: 

— În mâinile dumitale stă soarta tatălui meu, şopti ea cu 
glas nesigur. Fă ca lucrurile să meargă bine, şi te voi răsplăti 
împărăteşte. Dar vai de dumneata dacă îndrăzneşti să-mi înşeli 
speranţa! Groaznic se va abate blestemul meu! 

Şi zicând acestea, părăsi iute odaia, lăsând în urma ei un 
foşnet de mătase. Adâncit în gânduri confuze; Călăul se uită 
după dânsa şi murmură: 

— Nenorocito! Tare aş vrea să nu te mal văd niciodată! 

Dar nu mai era vreme de pierdut. Trebuia să se pună pe 
treabă dacă, într-adevăr, voia să se ţină de vorbă. Dar 
nehotărârea îl opri numaidecât. 

— Înainte de toate, mă voi sfătui cu sora mea Orfelia, 
murmură el. Ea are darul profeţiei. E atât de frumoasă şi 
cuminte. Desigur, Orfelia va găsi pentru mine o ieşire bună şi 
mântuitoare. 

Fără a se mai gândi mult, părăsi odaia. 

Capitolul 5 

OGLINDA FERMECATA A ORFELIEI. 

Părăsind odaia şi închizând uşa, Enric îşi îndoi iuţeala 
paşilor. 

Trecu printr-un coridor lung şi urcă o scară îngustă, 
înaintea unei uşi joase şi armată cu fier, se opri şi bătu încet. 

Un „intră!” zgărietor la ureche se auzi dinăuntru. Călăul 
din Paris deschise uşa. Intră într-o odaie aranjată în chip de 
bisericuţă mică. Un pitic pipernicit şi urât fără seamăn zăcea 


întins pe prag; cu nişte ochi răutăcioşi şi ironici se uită la 
stăpânul venit. g 

— Unde-i sora mea Orfelia? Intrebă Sanson. 

Piticul nu se mişca. Numai cu ochii arăta spre peretele din 
fund al odăii. 

— Se uită acolo, în oglinda fermecată! Răspunse el cu un 
glas antipatic. 

Sanson îşi întoarse privirea în spre locul indicat. 

În odaie domnea un clar-obscur mistic. lar în fund ardea 
un foc, şi aburi ameţitori se ridicau spre plafon răspândind o 
ceaţă deasă prin toată odaia. 

Cu greu, numai, Enric Sanson putea respira în atmosfera 
asta ciudată. 

— Îţi mulţumesc, Perkeo! Răspunse el şi se apropie iute de 
focul care ardea într-o tavă adâncă de fier. In acest timp, ochii 
săi se obişnuiră cu întunericul din odaie. 

În spatele focului stătea culcată, pe perne de puf, o 
femeie tânără şi frumoasă, al cărei păr negru, des şi strălucitor 
era despletit şi o acoperea peste tot cu valurile sale. Un 
veşmânt larg, oriental, din mătase scumpă şi rară învelea trupul 
zvelt şi delicat al acestei fete, care părea a avea abia douăzeci 
de ani. 

Ea se ridică şi se înclină înaintea fratelui ei; pe urmă îşi 
aruncă ochii prin odaia împodobită în mod fantastic. 

— Bine ai venit, scumpe Enric! Zise frumoasa şi strania 
fată cu glas dulce şi simpatic. Ce te aduce în laboratorul meu de 
vrăjitoare? 

Călăul se aplecă şi îşi sărută surioara pe frunte. 

— Vreau să primesc un sfat de la deşteapta mea soră 
Orfelia. Tocmai acum a plecat de la mine o doamnă care... 

— Ştiu! Îl întrerupse sora sa, care se culcă iar pe pernele 
ei. Am văzut totul în oglinda fermecată... 

Şi arătă cu mâna drept înaintea ei. 

Cu o expresie de adine respect, Sanson se uită la o 
oglindă de metal împodobită cu trandafiri. Suprafaţa foarte fin 
şlefuită, atrase privirea lui. 

Flacăra din tava de fier împrejmuia oglinda cu aburi din 
cei mai deşi... 

— Perkeo! Strigă Orfelia, mai aranjează focul! 


Glasul ei căpătase un alt timbru, solemn. Supus şi cultațdr 
ca un câine, piticul se apropie şi înteţi focul; răspândi apoi 
asupra sa o pulbere albă - şi imediat răsăriră din flăcări nişte 
aburi de un alb transparent. 

Suprafaţa lucie a oglinzii începu să prindă viafa: chipuri 
ciudate se arătară pe dânsa. Sanson stătea înmărmurit şi-şi 
ţinea răsuflarea. Orfelia se ridică şi făcând un: ->t de conjurăre. 
Intinse mâna dreaptă spre oglindă. 

— Femeia care a fost la tine adineauri e prinţesa de Barry! 
Spuse ea cu glas solemn. Te implora pentru viaţa tatălui ei. Poţi 
s-o salvezi, dar numai în schimbul unui preţ nespus de mare. 
Dar, nu! Totuşi e zadarnică toată - neala ta! Adăugă ea imediat. 
Umbrele morţii plutesc dja asupra capului victimei încă înainte 
de a trece ziua de mââne; capul său va cădea. Cu toate astea, 
să primeşti cererea prinţesei... Vai de mine, ce văd?! Se 
întrerupse deodată Orfelia în profeția ei. Prinţesa se preface într- 
un şarpe. Flăcări pustiitoare ţâşnesc din gura larg deschisă şi 
veninoasă a monstrului. Şarpele acesta ameninţă fericirea vieţii 
tale atât de dulce - vai de tine, vai, frate dragă! Nximai 
deşteptăciunea ta te poate scăpa de îngrozitoarea soartă ce te 
aşteaptă! Păzeşte-o bine pe Lili, mireasa tăinuit iubită şi 
adorată! In loc de a vă uni viaţa în altarul bisericii, vă veţi 
cununa prin moarte pe eşafod. Văd nenorociri 
înspăimântătoare... Mereu curge sânge şi iar sânge... Nu mai 
văd nimic acum. 

Istovită, căzu iar pe perne şi închise ochii. 

Sanson stătea zdrobit. 

— Surioară dragă, mi-ai prezis lucruri groaznice, murmură 
el. Vorba ta a fost obscură. Spune-mi... 

Dar sora sa dădu din cap: - 

— Mi-este dat să văd viitorul. Dar deodată mi se 
înceţoşează privirea; şi atunci redevin o fată tânără şi naivă ca 
toate prietenele mele, murmură ea. Tu, omul inteligent şi 
superb, tu vei şti mai bine ca oricine ce ai de făcut. Du-te, fii 
deştept ca şarpele, păzeşte-te pe tine şi păzeşte viaţa scumpei 
tale mirese'de o înspăimântătoare nenorocire. 

Adânc emoţionat, călăul părăsi odaia surioarei sale. 
Tocmai voia să se mai întoarcă odată la dânsa. Când deodată se 
sperie de ce auzea. Dumnezeule mare! Ţipătul de moarte al 
unei femei ajunse până la urechile sale. Sanson îşi ţinu 


respiraţia şi ascultă. Nu, nu se înşela! Ţipătul după ajutor răsuna 
iar jalnic sfăşietor. Călăului i se părea chiar că-şi aude propriul 
său nume. Atunci nu mai stătu pe gânduri; cât putu de iute îşi 
luă mantaua şi pălăria; băgă în buzunar două pistoale şi plecă 
pe stradă... 

Cititorul ştie, deja, ce întâlnire îngrozitoare a avut Sanson. 

Capitolul 6 MIREASA CALAULUI. 

Să ne întoarcem acum la momentul în care Enric 
recunoscu în fata salvată de el din mâna asasinilor, pe însăşi 
mireasa sa... 

Aplecat asupra corpului ei nemişcat. Călăul ascultă cu o 
atenţie încordată timp de mai multe secunde. Era convins că Lili 
murise! „Nu mai încape îndoială, îşi zicea el, că asasinii şi-au 
săvârşit opera!” 

Deodată, însă, Sanson scoase un strigăt de bucurie. 

— Trăieşte, trăieşte! Exclamă el; îşi revine în simţiri - n-a 
fost decât un leşin. O, Dumnezeule mare şi bun, cât de mult îţi 
mulţumesc 5 

Intr-adevăr, frumoasa fecioară începu să se mişte şi 
deschise ochii. Un tremur înfiorat îi străbătu obrazul: 

— Doamne, unde sunt? 

— Eşti în afară de orice primejdie; ai scăpat de moarte, 
dragă Lili! Spuse Enric. 

— Cine-mi spune pe nume? Ce glas aud? Zise Lili încet şi 
se uită în jurul ei foarte mirată. „Doamne, oare n-am murit? Nu 
m-au lichidat acei monştri înspăimântători? 

— Nu, dragă Lili; ai scăpat, a fost o adevărată minune a 
cerului că ţi-am auzit strigătele de ajutor! Nu mă recunoşti? Sunt 
eu, Enric, mirele tău! 

— Enric, tu? Tu? 

Uimită cu desăvârşire, Lili se uită la acela care 
îngenunchease înaintea ei şi o îmbrăţişa cu căldură. Abia acum 
părea că-şi recapătă toată cunoştinţa. 

Ruşinată, căută să-şi aranjeze hainele care fuseseră 
sfâşiate, pe alocuri, de asasini. 

Pe urmă, se ridică de jos, cu ajutorul lui Enric. 

Luna lumina acum întregul câmp. La orizont se arăta 
sumbrul ocean de case al Parisului. Tânăra fată privi înfiorată: 


— Dumnezeule! Acolo e locuinţa Călăului!” zise ea 
arătând cu mâna spre casa singuratică, deschisă din toate 
părţile. Şi aici... Aici e cimitirul ghilotinaţilor! 

Lili nu observă dureroasa tresărire a iubitului ei. 

— Dragă Enric, cum ai ajuns tocmai aici? Întrebă ea. E o 
adevărată minune! Cum ai nimerit, tu, gentilom tânăr şi 
mândru, în vecinătatea casei blestematului călău? 

Enric tremura, O îmbrăţişă deodată pe tânăra fată, care se 
rezema de el: 

— Spune-mi, Lili, îţi este frică de Călău? 

— Cum poţi întreba una ca asta?! Murmură tânăra fată. 

— Nu cumva ai auzit ce şi-au spus monștrii acela? 

— Nu ştiu, nu-mi amintesc nimic, răspunse tânăra fată, 
uitându-se la el mirată. Am simţit cuțitul la gât şi, n-am 
deşteptat abia când tu erai îngenunchiat lângă mine. Mi s-a 
părut că am coborât din cer. 

Lăudat fie Domnul! Murmură tânărul îmbrăţişând-o iar pe 
Lili 

— Dar de ce nu-mi explici teftul? Îl întrebă ea cu glas slab. 

— Nu acum şi nu aici! Nu e momentul pentru aşa ceva... 
S-au întâmplat multe lucruri extraordinare! Murmură Sanson. 
lubito, tremuri de emoție, lasă-mă să te conduc acasă! 

Ea îl ascultă fără şovăire şi se rezemă de braţul său; 
păşeau amândoi foarte încet. Ajunseră în dreptul grădinii în care 
se afla locuinţa Călăului. 

Fără voie, braţul lui Enric începu să tremure; părea că 
vrea să spună ceva iubitei sale. Şi chiar îi veni în minte o idee: 

— Ai destulă putere să mergi înainte fără teamă? Sau să 
cer, poate, ajutor în casa asta? l... 

O spaimă cumplită răvăşi chipul fetei: 

— Ajutor din casa călăului? Enric, cum te poţi gândi? Hai 
să mergem, mă simt foarte bine! Nu-mi mai e frică! 

Se desprinse din braţul lui şi alergă iute înainte. Enric 
trebuia să-şi dea destulă osteneală pentru a ajunge lângă 
dânsa. 

— O, Lili, dacă ai şti ce grea mi-e inima! Murmură Călăul 
cu glas înăbuşit. 

Lili îl privi, înduioşată; sărmana fată credea că Enric, e 
neliniştit numai din cauza ei, nu bănuia ce taină cumplită îi 
ascundea iubitul său. 


Enric o însoţi până la capătul străzii pe care se afla 
locuinţa armurierului Miranda; aici, cei doi îndrăgostiţi se 
despărţiră... 

„Dacă ai şti, Lili, ce am eu pe inimă! Dacă ai şti că omul pe 
care-l iubeşti atâta şi în care te încrezi atât de mult e unul şi 
acelaşi cu Călăul Parisului - care-ţi inspiră atâta groază L.” 

Dar Lili era acum prea departe pentru a-l mai auzi... 

Enric se întrerupse şi aruncă spre cer o privire îndurerată. 
Pe urmă se întoarse şi porni spre închisoare... 

Capitolul 7 BANDA PACTULUI DE SÂNGE. 

Când Enric Sanson ajunse acasă, ceasurile publice 
anunțau ora zece din noapte. 

Nu se simţea nici o mişcare în casa Călăului; părea că 
totul doarme. Dar când Sanson intră în curtea locuinţei sale, 
atunci îi ieşi în cale prima calfă, unul căruia îi zicea Nicolae - un 
bărbat voinic, ca de vreo cincizeci de ani, cu o înfă'ţişare 
serioasă,. 

Cu o lampă în mână, Nicolae părea că aşteptase de mult 
întoarcerea stăpânului său. Îl salută pe Călău cu mult respect 
învăluindu-l cu o privire plină de iubire şi devotament orb. Pe 
Enric îl purtase de copil în braţe; de mai bine de treizeci de ani 
se afla în serviciul familiei Călăului. Îl iubea atât de mult pe Enric 
Sanson şi pe sora sa Orfelia, de parcă ar fi fost proprii săi copii. 

Enric întinse mâna prietenos servitorului şi îl măsură cu o 
privire întrebătoare: 

— Îmi aduci ceva ştiri, nu-i aşa? Citesc în ochii tăi... 

Nicolae dădu din cap: 

— Da, domnule Sanson. Am făcut, precum mi-ai poruncit. 

— Şi-ai reuşit? Întrebă Călăul cu vie curiozitate. 

— Nenorocitul acela pe care a trebuit să-l executăm 
săptămâna trecută a 3pus adevărul! Raportă Nicolae. 

— Aşadar, există, într-adevăr, în Paris, o bandă care 
poartă numele de, banda pactului de sânge? Continuă Călăul. 

Nicolae făcu iar un semn afirmativ: 

— Am izbutit să aflu totul. Banda pactului de sânge oo 
grupare secretă care urmăreşte scopurile cele mai îngrozitoare. 
Nimeni nu-i cunoaşte pe membrii care o compun, dar se spune 
că toţi aceştia au săvârşit acele crime odioase care de un an 
încoace, înspăimântă Parisul. Pe lângă asta, se mai spune, că 


banda vrea să răstoarne republica, pentru a întrona în capul 
statului o groaznică domnie teroristă. 

In ochii Călăului se aprinse o scânteie de furie: 

— Dacă-i aşa, atunci ar fi o acţiune patriotică să 
descoperim iţele acestei scârboase asociaţii! Murmură Sanson. 

Dar continuă, te rog. Ştii unde îşi ţine şedinţele nocturne 
societatea asta secretă? 

— Da, stăpâne! În toate săptămânile se întrunesc (.: 'ată, 
în timpul nopţii, într-o odaie tainică a Palatului de vară al ducelui 
de Barry. 

Enric scoase o exclamaţie de adâncă surprindere 3 

— Nicolae, ştii bine că aşa este? 

— Da, stăpâne, ştiu mai mult! Continuă Nicolae. Am izbutit 
să aflu cuvintele de ordine, parolele cu care se poate intra la 
şedinţele asociaţiei. Când m-aţi însărcinat cu cercetările 
acestea, credeam că v-am ghicit intenţiile. Desigur, vreţi să vă 
convingeţi personal de misterele asociaţiei pactului de sânge. 
Aşadar, ascultă, stăpâne: am izbutit să transmit bandei vestea 
că un pretins conte al regatului Spaniei, un anume conte 
Castello, vrea să intre şi el în această asociaţie. Desigur că'nici 
nu există un astfel de conte. Dar marele şef al bandei crede în 
basmul acesta. Informatorul meu mi-a comunicat nu numai că 
asociaţia îl aşteaptă pe contele Castello, dar mi s-a anunţat şi 
pa-; ola care asigură intrarea unui membru. 

Enric strânse cu căldură mâinile lui Nicolae şi respiră 
adânc: 

— Şi când e apropiata adunare a fraţilor noştri de sânge 
5n Palatul de vară al ducelui de Barry? 

— Astă seară, la miezul nopţii! Răspunse apăsat Nicolae. 
(Se aplecă la urechea lui Enric şi-i mai şopti ceva). 

— Foarte bine, îţi mulţumesc! Şi acum, culcă-te; VOi 
închide singur casa. 

Porunci lui Nicolae, să aprindă o lampă care se afla pe o 
masă din coridor. 

Pe urmă, Enric rămase nemişcat, până când Nicolae se 
depărtă. 

Enric Sanson tot mai stătea singur pe coridor. Luminarea 
din mâna sa făcea ca umbra figurii să apară de o mărime 
spectrală pe peretele din faţă. 

O linişte adâncă şi aproape lugubră domnea în toată casa. 


Sanson se uită în jurul său, era răvăşit de gânduri. Şopti: 

— Să mă pun pe treabă! Murmură el în sfârşit. 

Plecând mai trecu pe la uşa care ducea la odaia sa de 
culcare. Deşi era deja atât de târziu, se cobori în pivniţa casei. 
Nu-i trebuiau chei pentru deschiderea diferitelor uşi prin care 
avea să treacă. 

Cum ajungea înaintea unei uşi, care-i împiedica drumul, 
apăsa mâna pe ea şi, ca prin minune, aceasta se deschidea de 
la sine -fără a face cel mai mic zgomot. De fapt, fiecare uşă 
avea un mecanism ciudat, cunoscut, numai celui iniţiat; aceasta 
făcea să fie inutil orice zăvor, orice lacăt. 

Ajungea să atingi resortul nevăzut, pentru ca uşa să se 
deschidă imediat. Enric Sanson trecuse deja prin nenumărate 
încăperi ale pivniţei. Deoparte şi de alta se aflau butoaie pline 
cu vin - mărturie palpabilă a bogăției proprietarului. 

In cele din urmă, Sanson ajunse la capătul pivniţei. Un zid 
gros părea să-l împiedice să meargă înainte. 

Deodată, zidul acesta, atât de -solid în aparenţă se 
desfăcu din mijloc. Zăngăni tul lanțurilor crescu şi continuă, 
până ce se formă în zid o spărtură atât de largă încât un om 
voinic se putea strecura pe acolo. 

Enric Sanson dispăru prin spărtura zidului. Luminarea 
lumina o încăpere îngustă şi fără ferestre, dar aranjată destul de 
comod. Numai umezeala de pe pereţi trăda aici o încăpere 
subterană, încolo, odaia asta era aranjată cât se poate de bine 
şi de plăcut. In mijlocul acestei odăi secrete, chiar sub 
candelabru, stătea o masă de toaletă foarte elegantă, de pe 
care nu lipsea nimic. 

Erau fel de fel de pudre, sulimanuri şi o mulţime de 
instrumente mici şi elegante, de care se servesc cei din lumea 
mare pentru a-şi înfrumuseţa înfăţişarea. 

Imediat ce intră în încăpere, Sanson închise printr-o 
simplă mişcare zidul deschis. Pe urmă, aprinse luminările din 
candelabru. 

O lumină orbitoare se răspândi prin salonaşul în care nimic 
nu se mişca; se observa numai picurarea apei de pe pereţii 
umezi. 

Enric Sanson deschise un dulap în care era un sortiment 
întreg de haine. Mâna Călăului pipăi pe rând feluritele haine 
îngrămădite acolo; şi, în sfârşit, găsi ce căuta. Scoase un costum 


de atlas negru, simplu dar elegant, aşa cum purtau pe atunci 
tinerii nobili. 

În acelaşi timp mai scoase din dulap o manta neagră; apoi 
închise dulapul. 

Şi cum se lepădă de hainele obişnuite, începu o operaţie 
foarte activă şi stranie. Luă dintr-o sticluţă câteva picături ale 
unui lichid cam negricios, cu care se frecă pe ceafă şi pe obraz. 
Imediat îi dispăru culoarea trandafirie şi făcu loc unui ten brun- 
murdar, caracteristic meridionalilor. 

Acelaşi lucru îl făcu, apoi, şi cu mâinile - care capă tară 
imediat o culoare foarte brună. Acum, Călăul luă un suliman pe 
care-l încălzi la luminare, şi-l trecu încet peste sprâncene; 
acest&a luară o formă deasă şi şi neagră. După ce-şi înnegri şi 
genele, făcu în jurul lor o dungă neagră foarte fină, aproape 
imperceptibilă. Astfel, ochii săi căpătară o expresie cu totul 
diferită. 

Deodată, deschise un sertar al mesei de toaletă, în care se 
aflau o mulţime de peruci-; îşi alese una şi şi-o puse pe cap 
acoperind perfect părul său buclat şi scurt. 

Acum era cu totul schimbat. Nimeni, nimeni în lumea asta 
nu l-ar fi putut recunoaşte! În plus, Sanson scoase dintr-un alt 
sertar o barbă scurtă şi neagră pe care şi-o aşeză cu atâta 
precizie pe obraji şi bărbie încrt-nici ochiul cel mai experimentat 
şi bănuitor n-ar fi fost în stare să deosebească barba asta de 
una naturală. Apoi, Sanson îşi mai înnegri foarte tare şi 
mustăcioara sa delicată şi-o răsuci, şi începu să se îmbrace. 

După zece minute, stătea îmbrăcat în costumul unul tânăr 
nobil. 

Puse în buzunare armele pe care le scosese din vechile 
haine şi privi gânditor emblema roşie ca sângele, care era 
aranjată pe jiletcă, tocmai în dreptul pieptului. Emblema asta 
reprezenta o cupă şi era brodată cu mătase; şi când Enric 
Sanson se înveli cu mantaua cea neagră, lumina candelabrului 
căzu pe o altă asemenea emblemă, care dispăru, însă, în cutele 
mantalei. El aflase de la Nicolae toate amănuntele despre felul 
de a se îmbrăca al fraţilor de sânge, ca să-i numim aşa; iar prin 
garderoba sa cea bogată se găseau, fireşte, şi astfel de 
veşminte. 

Trecând apoi la un scrin, Sanson îşi alese o beretă 
împodobită cu multe pene şi şi-o îndesă pe frunte. 


După care părăsi odaia tot atât de încet precum venise, 
stingând mai întâi, luminările. 

In casă, domnea aceeaşi tăcere mormântală. Fără cel mai 
mic zgomot, Sanson părăsi casa. 

Trecu prin curte, spre grajd, acolo se aflau nişte cai 
minunati, dintre care îşi alese unul; deşi travestit părea Că 
tânărul a fost recunoscut de animal. 

Călăul traversă mai întâi un şes monoton, pustiu. Pe urmă 
intră într-o pădure. Sanson călări în galop preţ de o jumătate de 
oră; deodată pădurea se isprăvi. Scăldat în razele lunii apăru un 
mândru castel de nobili; spre el se îndrepta acum călăreţul. În 
acelaşi moment se auziră clopotele ceasornicelor din Paris: era 
miezul nopţii. 

Un impunător grilaj de fier închidea de jur-imprejur o 
grădină ce semăna a parc, despărţind măreaţa clădire de lumea 
de afară. 

Enric Sanson cunoştea perfect aceste locuri. Se îndreptă 
spre poarta de fier; în acelaşi moment în care calul voia să intre 
în parc, de lângă un copac se dezlipi o umbră neagră, care se 
afla pe partea dreaptă a drumului, puse mâna, pe frâu, şi calul, 
speriat, se ridică în două picioare. Călăul, însă, nu-şi pierdu 
sângele rece şi rămase în şa. 

Fără a clipi, fixă pe necunoscutul care agita ameninţător 
gura unui pistol cu două focuri. 

— Lozinca! Strigă necunoscutul cu glas lugubru. 

— Moarte tiranilor!”, răspunse călăul. 

— Parola! Strigă iar necunoscutul ameninţător. 

— Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!” 

Necunoscutul retrase pistolul. 

— Trecerea e liberă! Zise el; şi făcu un pas înapoi. 
Trăiască pactul de sânge! 

— Trăiască pactul de sânge! Răspunse călăul pe acelaşi 
ton. 

— Ah, acum te recunosc! Zise străinul. Tu eşti contele 
Castello din Spania, nu-i aşa? Eşti ambasadorul guvernului 
spaniol... 

— Eu sunt! Răspunse Sanson într-o franceză stricată. 
Dorea să treacă, probabil, drept un străin care nu stăpâneşte 
limba franceză decât la modul aproximativ. 


— Vii cam târziu, toţi sunt deja adunaţi, spuse celălalt. Noi 
credeam că n-ai să maivii. 

— Oare nu mi-am anunţat intrarea în banda pactuha de 
sânge? Răspunse Călăul. 

— Conte Castello! Replică străinul, cu glas adânc şi sever; 
mai ai vreme să te retragi! Te previn! Mai bine renunţă să elevii 
unul de-ai noştri! Încercarea -care te aşteaptă e groaznică! Vai 
ţie dacă vei ezita măcar odată; atunci vei fi pierdut! Soarta ta va 
fi o moarte imediată! 

— Nu mai insista degeaba, hotărârea mea e irevocabilă! 
Răspunse Enric Sanson cu o voce hotărâtă. 

— Pe cinstea mea de conte, am să ascult de toate 
poruncile Marelui' Şef! Frate, lasă-mi drumul liber; terog pentru 
ultima oară! 

Atunci necunoscutul se dădu la o parte şi lăsă poarta 
liberă: 

— Conte Castello, fii bine-venit în mijlocul nostru! 

Enric Sanson se simţi împins înainte. Pipăi cu picioarele şi 
simţi că înaintea lui se deschise o scară care ducea în jos. 

Călăului i se părea că se duce nesfârşit în jos; pe urmă, se 
ridică iar. Ba luând-o la dreapta, ba la stingă, i se părea că 
merge într-un cerc, învârtindu-se în loc. 

De jur-imprejur domnea o atmosferă apăsătoare, care 
împovăra sufletul lui Sanson. 

Orbit, Enric Sanson închise ochii o secundă. Se afla într-o 
încăpere foarte mare, probabil subterană. Candelabre fixate ele 
pereţi radiau o lumină aproape supranaturală. 

Vreo treizeci de bărbaţi, îmbrăcaţi toţi cu mantale negre 
cu emblema cupei roşii, ca a lui Sanson, şedeau în semicerc. 
Toţi purtau jumătăţi de măşti negre pe obraz; în faţa lor, pe un 
fotoliu roşu, şedea un singur om. Acesta ora, de asemenea, 
mascat în negru; dar pe mantaua sa erau trei cupe, semn că 
acosta era mai mare peste toţi. 

Înaintea fotoliului, în formă de tron al necunoscutului, se 
afla un trunchi de măcelar, pe care zăceau un topor sclipitor şi 
un pocal de argint. 

— Conte Castello, apropie-te! 2ise preşedintele (care 
părea să-şi dea osteneala să facă glasul său mai profund, ceea 
ce, însă, nu-i reuşea). 


— Vrei să fii primit în banda pactului de sânge? Întrebă iar 
preşedintele. 

Enric Sanson. Făcu un semn afirmativ şi înfruntă cu sânge 
rece privirea fulgerătoare şi antipatică care-l iscodea prin masca 
neagră: E 

— Cine eşti tu, cel care-mi pune. Intrebarea asta? 

— Sunt Marele Şef al fraţilor de sânge, răsună răspunsul. 
Persişti în dorinţa de a fi primit în asociaţia noastră? 

— Da, zise Enric Sanson. ` 

— Voi, martori de sânge, veniţi încoace! Inconjuraţi-l pe 
acest om! Porunci Marele Şef. 

Imediat se desprinseră din semicerc patru figuri. 

Două dintre ele se postară la dreapta şi două la stânga lui 
Enric Sanson. 

Toţi scoaseră din mantalele lor pumnale strălucitoare, ale 
căror vârfuri le îndreptară ameninţător spre, pieptul şi gâtul 
Călăului. 

Capitolul 8 CONTELE DE CASTELLO. 

O tăcere adâncă şi prelungită, se lăsă în încăperea spa*- 
țioasă. Toţi asistenții se ridicară de pe locurile lor. Scoaseră şi ei, 
din mantalele brodate cu emblema roşie, pumnale strălucitoare. 

Dar Enric Sanson era de un curaj fără seamăn. Nici un 
muşchi de pe faţa sa nu tresări; faţa lui rămase nemişcată ca o 
stâncă. 

— Să ştii, începu Marele Şef cu glasul său înăbuşit, să ştii, 
conte Castello, că asociaţia noastră e atotputernică! Ştim totul, 
aflăm totul, nimeni nu se poate ascunde de noi pentru a scăpa 
de pedeapsă. Trebuie să ne juri ascultare eternă şi statornică, 
trebuie să execuţi fără ezitare tot ce-ţi vor porunci mai-marii ei. 
Nu trebuie să obiectezi hiciodată nimic, cea mai mică 
nesupunere va fi pedepsită cu moartea! Uită-te bine la butucul, 
ăsta de măcel, continuă el cu glas înspăimântător, îndrăzneţul 
care cutează să se opună voinţei noastre îşi lasă capul aici. 

Arătă, apoi, spre paharul de argint care se afla pe masa 
din faţa Călăului. Vocea căpătă un sunet înfiorător s 

— Vom turna o băutură foarte costisitoare, urmă Marele 
Şef, Prin sânge suntem legaţi, sânge curge prin vinele noastre, 
tovarăşi de sânge ne numim - cu sânge omenesc îţi, vei uda 
buzele, pentru a întări jurământul tău! 


— Aduceţi pe cei doi agenţi ai tovărăşiei înaintea noastră, 
porunci Şeful. 

Îndată se iviră două fiinţe învelite în mantale negre. 

Sanson tresări îngrozit. Nu mai încăpea nici o îndoială! 
Recunoscu, în unul din ei, pe Samulon, cu care puţin mai 
devreme se luptase şi care-l recunoscu ca fiind Călăul din Paris. 

— Apropiaţi-vă! Strigă Şeful. Împlinit-aţi porunca mea? Aţi 
procurat băutura pe care am cerut-o? Sânge de om curat, 
neatins? 

Moş-Samulon căzu rugătoţ: în genunchi: 

— Îndurare! Exclamă el. Vă jur pe Dumnezeu că a fost 
imposibil să vă facem pe voie...! 

— Imposibil? Răcni Şeful cu voce tunătoare. Spuneţi, cum 
aţi îndrăznit să nu vă supuneţi voinţei mele? 

Veni rândul tovarăşului lui Samulon. El povesti 
întâmplarea deja cunoscută nouă. Un strigăt de mânie izbucni 
din gurile asistenţilor, când omul isprăvi istorisirea. 

— Enric Sanson, Călăul din Paris, a fost acela care v-a 
răpit victima în ultimul moment? Scrâşni Şeful. Bine. Bine, îl vom 
găsi! 

— Vai de el, vai! Urlă cercul asistenţilor. 

O sudoare rece invadă fruntea Călăului. Pentru a doua 
oară, simţi că-l pândeşte un pericol nespus de mare. 

— Nu avem timp să zăbovim acum, murmură şeful; 
primirea ceremonioasă a noului nostru tovarăş nu poate fi 
amânată! 

El înconjură toată Adunarea cu o privire cercetătoare; îşi 
opri privirea asupra lui Sanson. 

— Aproprie-te! - _ 

Şi atinse cupa de pe masa din faţa Călăului. Işi suflecă 
mâneca braţului drept înainte ca Sanson să-i ghicească intenţia, 
şeful îşi tăie cu cuțitul o venă. O stropitură fină de sânge ţâşni în 
pahar. Cuprins de o slăbiciune de moment. Marele şef se dădu 
înapoi câţiva paşi. Dar cei de faţă îi săriră în ajutor. Unul din el îi 
luă cupa din mână, iar un altul îi legă rana mică, neînsemnată. 

La ezitarea lui, însă, se întâmplă ceva neaşteptat. Marele 
Şef îşi scăpă masca pe jos, printr-o mişcare neîndemânatică. 

Enric Sanson privi îngrozit o faţă binecunoscută, de o 
poloare cadaverică. Doamne, Dumnezeule! Acum îşi explică de 
ce vocea acestuia îi părea atât de ştiută: Marele Şef al fraţilor de 


sânge nu era altul decât Procurorul din Paris Fouquier-Tinville 
(aşa se numea acest monstru setos de sânge, care a rămas un 
personaj de groază în istorie) se afla în faţa Călăului din Paris! 

Îndată după căderea măştii, Marele Şef se repezi la Enric 
Sanson. Obrazul său urât, scârbos se acoperi de zbârcituri de 
mânie. Îl privi pe Sanson cu ochi fulgerători: 

— Mă cunoşti, oare, Conte Castello? Strigă el cu voce 
îngrozitoare. În acelaşi moment îndreptase spre gâtul Călăului 
vârful cuţitului pătat de sânge. Enric Sanson ştia Că viaţa lui 
atârna, acum, de un fir de păr... 

— Nu! Spuse el cu voce hotărâtă, nu te cunosc! 

— Nu mă cunoşti?! Murmură el. Ciudat! Glasul tău mi-e 
cunoscut, l-am auzit de mai multe ori! Într-adevăr nu mă 
cunoşti? Întrebă el încăodată. Nu ştii cine sunt eu în viaţa de 
toate zilele? 

— Nu! 

— Jură! Strigă Şeful. Jură pe ce ai mai scump” în lumea 
asta, că nu mă cunoşti! 

— Jur! Tună Enric Sanson, care simţea lămurit că numai o 
hotărâre neclintită îl mai poate salva. 

— Bine, bine! Exclamă Şeful. Conte Castello, să ştii că 
numai de-ai fi clipit din ochi. Te-aş fi străpuns ca pe O fiară 
sălbatică! Dar bagă de seamă; dacă întâmplarea ţi-a arătat 
obrazul Marelui Şef al legăturii noastre. Băgaţi cu toţii de seamă, 
zise el adresându-se celorlalţi, voi, care până acum nu m-aţi 
văzut cum sunt în realitate: vai de voi dacă ne-om întâlni 
vreodată, în viaţa de toate zilele, şi de-ţi îndrăzni să-mi aduceţi 
aminte de momentul acesta! În calitate de Şef al vostru vă 
ordon: uitaţi ce aţi văzut! 

— Făgăduim! Murmurară cu respect fraţii de sânge 
aşezându-se din nou pe scaunele lor. 

În timpul ăsta, Marele Şef îşi puse iar masca pe obraz. 
Apoi, întinse cupa lui Enric Sanson. 

— Apropie cupa de buzele tale! Bea din conţinutul ei! 

O scârbă infinită îl cuprinse pe Sanson. Dar îşi aduse 
aminte că nesupunerea e egală cu moartea. Şi-şi udă buzele cu 
groază. Şeful zâmbi cu satisfacţie. 

— Jură! Începu el cu o voce apăsată. 

Pe urmă rosti groaznica formulă a jurământului. 

Cu vocea hotărâtă Enric Sanson repetă jurământul. 


— Dă-mi mâna, zise şeful, să te salut ca pe un frate 
desăvârşit al comunităţei noastre. 

În acelaş timp, şeful făcu semn unui servitor. 

Acesta aduse îndată, pe o pernă de catifea, o mască 
neagră. 

— Pune-ţi masca asta! Porunci Marele Şef; de azi înainte, 
conte Castello, la toate adunările noastre nocturne, va trebui să 
te prezinţi mascat. Nimeni, în afara celor din jurul tău nu trebuie 
să ştie cine eşti! 

Un moment se făcu tăcem Enric Sanson îşi fixă masca pe 
obraz. În timpul acesta, Şeful se ur-ă iar pe tronul său şi strigă: 

— Răzbunare! Groaznică răzbunare contra acelui 
nenorocit care a îndrăznit să se împotrivească voinţei noastre! 
Fraţi de sânge, încredinţez judecății voastre pe Enric Sanson, 
Călăul! După cum aţi auzit, el i-a împiedicat pe cei doi trimişi ai 
pactului nostru să îndeplinească porunca dată de mine. Ce 
merită acest Enric Sanson? Spuneţi voi! 

— Moartea! Moartea! Moartea! Strigară toţi în cor. 

Şi Enric Sanson, asemenea celorlalţi, exclamă şi el acest 
cuvânt sinistru. 

— Fie, deci! Aşadar, îl condamn pe Călăul din Paris, pe 
numitul Enric Sanson, la moarte! Rosti Şeful cu voce apăsată, în 
timp ce ridică cu sfinţenie mâinile în sus. E liber ca o pasăre! 
Fiecare din voi e dator să-l omoare, unde poate şi când poate! 

Deodată, însă, bătu cineva la uşă. Apăru un serv 

— Orizontul îndepărtat anunţă zorii zilei. Voi, Wn de 
sânge. E vreme, să plecaţi fără a fi recunoscuţi! 

Marele Şef se ridică şi plecă grăbit. In urma lui se sculară 
şi plecară şi ceilalţi... 

Enric Sanson nu voia să plece împreună cu ceilalţi. Tocmai 
de aceea porni intenţionat mai încet. Aşa că primii plecaţi 
ajunseră deja la sfârşitul coridorului care dă-; dea în stradă, pe 
când Călăul era încă la începutul său. 

Capitolul 9 îN VIZUINA LEULUI. 

Enric Sanson era un bărbat foarte curajos. Numai din 
această cauză îndrăznise să intre în vizuina leului... 

Călăul era, însă, un partizan desăvârşit al republicii, chiar 
dacă uneori compătimea soarta crudă a regelui şi a familiei sale. 

După ce aflase că mireasa lui iubită era să cadă pradă 
setei de sânge, nu mai cunoştea nici o margine. Jurământul pe 


care-l făcuse mai devreme nu însemna nimic pentru el. 
Dumnezeu nu putea primi nişte cuvinte ca acelea pentru nişte 
scopuri atât de mârşave! 

Un gang întunecos se deschidea în stânga lui. 

Enric Sanson îşi pregăti armele. Era hotărât să dezlege 
misterele sinistre ale comunităţii enigmatice. O singură privire îi 
fu deajuns să înţeleagă că se afla în gangurile vechiului castel al 
ducelui de Barry. 

Enric Sanson porni după ce se convinse că nimeni, absolut 
nimeni n-a observat pătrunderea lui. 

Dar nu băgă de seamă că într-o nişă stătea o fiinţă 
mascată de umbră, care acum îşi schimba locul. Ca un şarpe 
aluneca Marele Şef al fraternității - căci el era acela care se 
ascunsese în gangul întunecos! 

„Nu l-am crezut de la început! Murmură el. Vocea lui mi- 
era atât de cunoscută! Ciudat! Pe lângă asta, are o figură pe 
care am întâlnit-o de atâtea ori; sunt sigur că s-a strecurat sub 
un nume fals! Păzeşte-te,” conte Castello „, oricine ai fi tu! Nu e 
uşor să pleci viu din clădirea asta, dacă eu vreau altfel. Acum n- 
am vreme să mă socotesc cu tine şi să aflu, în sfârşit, cine 
eşti...” Deodată, se auzi un uruit şi un zăngănit. Inainte de a 
putea să înţeleagă ce înseamnă acest zgomot, Enric Sanson 
simţi cum îi fug scândurile de sub picioare. 

Şi dispăru în adâncuri!... Scoase un strigăt de groază...” 

Capitolul 10 

ÎN CASA ARMURIERULUI. 

Să ne întoarcem la Lili Miranda - care, cu o seară înainte, 
fusese condusă în siguranţă de nefericitul ei mire, Enric Sanson, 
până lângă casa tatălui ei. 

Casa armurierului Miranda se afla pe o stradă întunecoasă 
şi stx'âmtă. Exteriorul ei nu spunea nimic, era ruinat chiar; dar 
când intrai în curte, îndată îţi schimbai impresia. Curtea era 
transformată într-o grădină frumoasă şi destul de mare. 

Abia după ce norii Revoluţiei se întinseră şi asupra casei 
sale, meşterul Miranda devenise un alt om. 

El nu admitea revoluţia poporului. În inima lui, era un 
partizan înfocat al regelui. Şi nu e de mirare! Căci înainte de 
toate, toţi curtezanii lui Ludovic al XVI-lea erau credincioşi 
acestuia. Lor le vânduse de atâtea ori, ba ss7ii grele de luptă, 


ba spade de duel pe care le purtau de obicei curtezanii, ba 
pistoale din cele mai elegante şi preţioase. 

Toate acestea, însă, trecuseră demult. 

Curtea veselă şi senină pe care o făurise Maria Antoinetta 
a Franţei în jurul ei, se risipise acum în toate părţile, ca pulberea 
în vânt. În locul puterii regale, în Franţa domnea, plină de 
patimi, voinţa liberă a poporului. 

O mină de oameni sălbatici reuşiră să subjuge toată ţara 
cu puterea lor. O domnie de o groază fără seamăn începuse în 
Franţa. 

Cu inima sângerând supravieţui tatăl lui Lili tuturor, 
acestor evenimente care culminară cu prinderea familiei; regale 
şi cu deportarea sa la Temple. 

Acest Temple, o clădire curăţică dar sumbră, veche şi cu 
aspect de închisoare, a fost zidită în anul! 222 de un maestru al 
Cavalerilor Templului - locuită mai târziu, multă vreme, de regii 
Franţei; în urmă fu lăsată iar lohaniţilor, care au locuit-o până la 
începutul revoluţiei. De atunci, deveni o închisoare de stat. În 
capitolele următoare ne vom ocupa de viaţa familiei regale în 
odăile misterioase, întunecoase şi înfiorătoare ale închisorii 
Temple. 

Acum să ne întoarcem iar în casa armurierului. Era în 
dimineaţa următoare nopţii misterioase, în care drăgălaşa Lili 
Miranda era să cadă victimă celor doi tovarăşi ai pactului de 
sânge. 

Îndată după reîntoarcere, Lili povesti tatălui ei despre tot 
ce i s-a întâmplat. Bătrânul se înspăimântă groaznic, copilul său 
era cea mai scumpă avere înainte de toate. Numai faţă de Lili 
era acelaşi de mai înainte. Cu o dragoste sfântă el o strânse în 
braţe pe fiica sa şi, glumind, îi mângâie obrajii trandafirii. Lili nu 
se putu stăpâni să nu mărturisească tatălui toată situaţia mirelui 
ei. Dar, ciudat! Tatăl Mirandei, care, de altfel, nutrea, pentru 
viitorul său ginere o mare simpatie, dădu necăjit din cap:] - E 
foarte ciudat, că mirele tău a fost de faţă tocmai în locul acela 
groaznic, în apropierea casei Călăului! 

Lili se apropie de dânsul: 

— Vai, tată, cum vorbeşti?! Dacă Dumnezeu nu l-ar fi 
trimes în ajutorul bietei tale Lili, apoi de mult ea ar fi căzut 
pradă tâlharilor înverşunaţi! 

Armurierul oftă din adânc: 


— Ai dreptate, Lili! Sunt doar nişte gânduri sumbre; un 
duşman mi-a sădit în inimă neîncrederea împotriva mirelui tău! 
Mi s-a spus că... 

Se opri observând privirea rugătoare a fiicei sale: 

— Vom vorbi mai târziu despre asta! Murmură el. Nu 
vreau să răpesc, încă, fericirea şi dragostea din inima ta tânără! 
Poate că eu nu văd destul de bine... 

— O, dragă tată! Exclamă Lili, orice îndoială căzută asupra 
scumpului meu mire ar fi o crimă. Poate toată lumea să-l 
pârască, să-l blesteme - el nu e fals! El mi-este cel mai drag 
dintre toţi oamenii! 

— Să dea Dumnezeu să fie neînşelată încrederea ta 
sfântă! 

Acestea se petrecuseră în ajun: a doua zi, după somn. Lili 
se sculă mai întremată. Ca un trandafir proaspăt şi fermecător 
apăru jos, în grădină. Era încă prea dimineaţă. Dar Lili era 
stăpânită de hărnicie. Pregătise micul dejun pentru toţi ai casei. 
Şi acum se plimba încolo şi încoace prin grădină, oprindu-se 
când la o floare, când la alta. 

După câteva minute sosi în grădină şi tatăl, gata de 
plecare. El veni şi se opri o clipă lângă fiica sa. Puse mâna pe 
umărul ei; Lili se cutremură speriată. Când îl zări pe tatăl ei, îl 
îmbrăţişă'cu căldură: 

— Dar ce, tăticule, vrei să pleci deja? Exclamă ea. 

Bătrânul armurier dădu din cap: 

— N-am răbdare să stau în casă! Prea zboară veşti rele din 
toate părţile! E vorba să-l aducă pe regele nostru în faţa justiţiei 
- aşa se zice. De aceea mă duc pe la cafenea; pentru că acolo 
se verifică toate noutăţile zilei. 

Sărută fruntea tinerei fete şi plecă. Lili se uită după el, 
până ce dispăru în gangul întunecos al casei. Pe urmă se aşeză 
pe o bancă din grădină. Îşi puse mâinile în poală, privind 
visătoare înaintea sa. 

Furată de gânduri, Lili nu observă că se apropie un tânăr, 
un băiat de vreo douăzeci şi cinci de ani; purta şorţul de piele al 
armurierilor. Nu era urât la faţă. (deşi părul său creţ era cam 
roşu, dar arăta bine, numai ochii nu erau frumoşi... Împins de un 
glas lăuntric puse mâna dreaptă pe umărul tinerei fete. 

Lili se înfricoşă. O roşeaţă i se urcă în obraji, când îl văzu 
pe cel care stătea în spatele ei. 


— Cum, Lupin, dumneata eşti? Zise ea sfioasă. 

— Da, eu'sânt! Murmură Lupin. Am vrut să văd ce mai 
faceţi. 

— O, să n-ai nici o grijă ppntru mine! Răspunse aspru fata. 

Lupin o copleşea de ani de zile cu declaraţii de dragoste. 

Inainte de a se logodi, şi Lili era îndrăgostită de ţinuta 
elegantă a tânărului... Insă, de când îl cunoscuse pe Enric; 
gândurile şi inima îi erau numai la el. 

— N-am mai putut sta în atelier, murmură el. O, Lili, ce 
bună erai înainte cu mine. Cu câtă plăcere am trăit. O privire a 
ochilor tăi mă făcea să uit de toate. De când a intrat acest străin 
în casa voastră, nu mai ai nici o vorbă bună pentru bietul 
Lupin... 

— Nu înţeleg, Lupin, urmă ea cu blândeţe. Oare aifi fost 
crudă şi aspră cu dumneata? Atunci, îmi pare rău, nu a fost 
deloc în intenţia niea. Eu te preţuiesc ca pe u'h ajutor harnic al 
tatălui meu. 

Calfa scutură din umeri: 

— Ah. Domnişoară, mi-ai cucerit inima! De aici încolo, vei 
fi a mea - orice ar fi! 

— Dar ce vrei, oare, de la mine? Exclamă Lili mirată. 

Se retrase şi căută să se elibereze din mâinile lui Lupin. 
Dar acesta o ţinea cu putere şi sfredelea cu priviri arzătoare faţa 
ei palidă. 

— Nu. Trebuie să lămurim lucrurile între noi! Spune-mi. E 
absolut adevărat că eşti logodită cu omul acelaj care numai 
noaptea se furişează în casa voastră? 

— Dar ce-ţi pasă dumitale? Urmă Lili. 

— Ce-mi pasă mie? Strigă el. Îmi pasă, îmi pasă! Da, te 
iubesc, Lili, o ştii demult, şi nu pot suferi ca un altul să-mi fure 
fericirea. Am acest drept. 

— Dreptul dumitale? Îi răspunse fata. Nu ştiam că ai 
drepturi asupra mea 

— Vreau un răspuns! Şopti calfa. E adevărat că nobilul 
acela e logodnicul dumitale? 

Lili clătină din cap: 

— Dacă vrei să ştii, da - sunt logodită! 

Deodată, în ochii băiatului, se ivi fulgerul răzbunării. 

— Bine! Atunci nu te va avea nici acela! Păziţi-vă! 
Dispreţuitul Lupin e, poate, mai puternic decât credeţi. 


Păru că vrea să adauge ceva, dar se sili să tacă. Tânăra 
fată se smulse din mâinile sale. În acelaşi moment, Lupin îi opri 
iarăşi calea: 

— Trebuie să mă asculţi până la urmă! 

— Lasă-mă! ÎI întrerupse Lili, de nu, mă voi plânge tatălui! 
Ce înseamnă, îndrăzneala asta?! 

— Oho, frumoasă porumbiţă! Pe ce ton vorbeşti cu mine?! 
Şopti Lupin, a cărei faţă păli de patimă. Nu pot răbda să-mi văd 
călcată dragostea în picioare. Fecioara mea, era o vreme în care 
mă iubeai; şi vreau să întorc vremea aceea! Şi de nu vei vrea să 
mă iubeşti de bunăvoie, o să te silesc! 

Bătu cu piciorul în pământ. Lili îl privi cu demnitate. 

— Lasă-mă, te rog, Lupin! Cum poţi îndrăzni să-mi spui 
astfel de cuvinte, după ce ţi-am mărturisit că iubesc pe un 
altul?! 

— Dar puţin îmi pasă! Răspunse calfa. 

Căută s-o îmbrăţişeze pe Lili. Dar fata se dădu înapoi. 

— Lasă-mă, că strig după ajutor! 

— O, nu te va auzi nimeni, frumoasă porumbiţă! Până şi 
servitoarea s-a dus în piaţă. Aşadar, am rămas singuri, în 
grădină. Şi după cum ştii, este îngrădită cu ziduri mari, şi nimeni 
nu-ţi poate auzi strigătele de ajutor! 

— Ah! Exclamă Lili pălind, eşti aşa de viclean. Cred că nu 
vei îndrăzni să te apropii de mine! Gândeşte-te, tatăl meu... 

— Ce-mi pasă! Exclamă Lupin cu sălbăticie. Bătrânul 
palavragiu să-şi păzească, mai bine capul, să nu fie spânzurat! 
Ştiu destule despre el! O vorbă a lui, spusă vecinului Matei, 
ajunge pentru a-l pierde. 

încercă iar s-o îmbrăţişeze cu patimă, dar Lili îl respinse cu 
asprime, depărtându-se cu ci ţi va paşi şi ajungând astfel până 
la intrarea casei. 

Dar şi Lupin înaintase. O apucă de braţ, şi o sili să-l 
asculte: 

— Ei drace, doar nu sunt o viperă veninoasă! Murmură el. 
Să mă asculţi şi să faci cum zic eu! Îți voi ierta totul, dar numai 
de vei respinge pe acel vagabond! Spune că vrei să fii a mea, şi 
voi scjâpa pe tatăl dumitale dintr-o mare primejdie! 

Lili se uită la el cu indiferenţă: 

— Mi se pare că vinul pe care l-ai băut prea de dimineaţă 
ţi s-a urcat la cap! Ce vorbeşti dumneata de tatăl meu?! Fii 


mulţumit că nu te-a îndepărtat din cauza purtării pe care o ai 
faţă de nune! 

Un strigăt de mânie ieşi din gura lui Lupin. El strânse 
pumnul şi o ameninţă: 

— Haha, să îndrăznească, numai, bătrânul partizan a] 
regelui! Au trecut timpurile în care eram ucenicul supus şi 
umilit! Oii voi fi ginerele acestei case, ori, de nu, îi voi nimici pe 
toţi. 

Din nou o apucă de mâini pe Lili, care se tot zbătea. 

— Împotriveşte-te, frumoasă porumbiţă, oricât pofteşti! Nu 
te las până nu vei înţelege. Îţi pun o condiţie: ori îmi spui îndată 
că vei fi a mea şi pecetluieşti logodna noastră printr-o sărutare, 
ori, ţi-o jur pe Dumnezeu, astăzi chiar va cădea o nenorocire pe 
capul tatălui tău. Tu şi el veţi fi victimele urii mele! 

Dar tânăra fată îl respinse cu dispreţ: 

— Nenorocitule ce eşti! De-ai simţi, într-adevăr, ceva 
pentru mine, n-ai îndrăzni să-mi vorbeşti astfel. Pleacă, vorbele 
tale mă înjosesc! Mi-era milă de tine şi voiam să tac, dar acum, 
când mă insulţi cu astfel de ameninţări, orice rezervă a mea e 
cu neputinţă! Nu numai tatălui meu îi voi spune insulta ta, dar şi 
mirele meu - să afle ce fel de om eşti! 

— Ei drace! Se înfurie Lupin, vasăzică nu vrei să fii a 
mea?! 

— Nu, şi iar nu! Răspunse Lili cu hotărârc. (şi disprețul îi 
era întipărit pe faţă); eşti un om rău şi stricat! Pleacă imediat, 
piei din preajma mea! 

— Bine, bine, şopti Lupin. M-am înşelat în privinţa 
dumitale! Îmi dai cu piciorul, şi trebuie să-l primesc. Dar o 
sărutare, cel puţin, trebuie să capăt; o sărutare de pe buzele 
tale roşii şi proaspete! 

Îmbrăţişă trupul zvelt şi fraged al tinerei” fecioare, încercă 
s-o strângă în braţe şi să-i fure vin sărut. Dar Lili se împotrivi cu 
disperare. 

— Ajutor! Ajutor! Strigă ea cu voce răsunătoare. 

În acelaşi timp, reuşi să-l împingă: El se rostogoli până la 
ultima treaptă a scării care ducea în casă, aşa că trebui să uite 
şoldurile gingaşe ale lui Lili. 

Fata profită de momentul acesta pentru a se furişa în 
'casă. Dar calfa începu să râdă drăceşte: 


— Răbdare, răbdare, frumoasă porumbiţă, nu-mi vei 
scăpa! Suntem singuri, şi acum... 

În ochii săi se citea un gând drăcesc; se grăbi să intre şi el 
în casă. 

Lili înaintă către Lupin îndreptând două pistoale spre el. 

— Încă un pas, şi-ţi zbor creierii! Exclamă ea. 

Tonul ei îl înspăimântă. O hotărâre nestrămutată se citea 
în vocea ei. Calfa ştia bine că nu era de glumit cu fiica 
stăpânului său; dânsa l-ar fi împuşcat ca pe un câine. Se retrase 
scrâşnind din dinţi. 

— Stai, stai tu, frumoasă fecioară! Te vei căi! Nu m-ai vrut 
ca iubit, mă vei primi ca duşman! Înainte de a se însera, te vei 
căi pentru purtarea la! 

Se întoarse repede şi fugi. Tremurând, Lili căzu în 
nesimţire pe un scaun. Armele îi scăpară din mâini, şi-şi acoperi 
faţa. Aşa rămase până se reîntoarse servitoarea. 

Nenorocita Lili nici nu bănuia ce nenorocire avea să cadă 
pe capul ei şi al nefiricitului ei tată. Peste câteva ceasuri chiar, 
soarta ei avea să fie una din cele mai nefericite... 

Capitolul! 1 

TEMNIŢA MORTUARA A CASTELULUI. 

Să ne întoarcem la Enric Sanson. L-am lăsat pe eroul 
povestirii noastre într-o situaţie din cele mai periculoase, în 
castelul Barry. 

Enric Sanson căzuse aproape la şase picioare adâncime. 
Ca prin minune, nu păţi nimic râu. Totuşi, trecu câtya timp până 
îşi reveni din spaimă. 

Era întuneric beznă în jurul lui. Dibui prin toate părţile. 
Pretutindeni erau presărate paie. Acesta fusese norocul lui; 
altminteri, şi-ar fi zdrobit capul de scânduri. 

Dar unde se afla oare? Îşi ţinu răsuflarea şi încercă să 
prindă un sunet. Era o tăcere mormântală. Nici o mişcare nici 
măcar ronţăitul şi umbletul, de colo până colo, al guzganilor sau 
al şoarecilor. 

Dumnezeule, dar unde se afla-? 

Enric Sanson încercă să se ridice. Simţi, însă, o durere 
chinuitoare în toate membrele. Cu toate astea, înaintă cu paşi 
şovăitori şi se convinse că se afla într-un fel de pivniţă foarte 
îngustă şi joasă. 

Era prizonier, asta ştia cu siguranţă. 


Trebuie să-l fi spionat cineva. Şi cine ştie ce soartă îl 
aştepta?! Enric Sanson se înfioră. Pentru întâia oară îşi pierdu 
curajul. 

Doamne Dumnezeule, nu cumva fu recunoscut, nu cumva 
se ştia cine se ascunde sub masca contelui Castello? L-au lăsat 
cu siguranţă în suflet, pentru ca tot cu siguranţă să-l şi piardă în 
urmă? 

Mii de gânduri trecură prin creierul prizonierului. Nu îşi 
mai putu stăpâni groaza. Ce era de făcut? Dar numişi putu da 
nici un răspuns. 

Sentimentul neputinței îl amăra grozav. Desigur e$-l vor 
lăsa să moară de foame! 

Lui Enric Sanson i se opri deodată respiraţia, 
cutrem'urindu-se de groază. Piciorul său dădu de ceva tare El se 
plecă şi pipăi prin întuneric. Dumnezeule, nu se înşela, Se 
covinsese că era un trup omenesc. Şi călăul se înfioră. Desigur 
că era un mort şi că împărțea lăcaşul cu el! Se retrase îngrozit în 
partea cealaltă a carcerei şi se rezemă de perete. Câteva 
minute râmase nemişcat. Deodată îi veni un gând salvator: 
poseda un mijloc pentru a-şi lumina închisoarea, căci în 
buzunarul paltonului său avea o lanternă mică. Se căută cu 
deamănuntul prin buzunare. Slavă Domnului, părea că nu-şi 
pierduse. Limic în cădere. Şi totuşi! - Armele erau la locul lor, 
dar lanterna lipsea. Enric Sanson se înspăimântă din nou. 
Rememoră totul. Era foarte sigur că în momentul căderii, avea 
lanterna la el... 

Desigur, a alunecat în timpul căderii; trebuie să se fi 
rătăcit printre paie. 

Călăul începu să caute. Dar se opri înfiorat. Îşi aduse 
aminte de întâmplarea de acum câteva clipe; numai Dumnezeu 
putea şti dacă nu cumva nu mai erau şi alte cadavre pe jos! Se 
înspăimântă la gândul că ar putea atinge încă unul. 

Dar curajul său se ridică deasupra oricărei grozăvii: fie ce- 
o fi, trebuia neapărat să ştie unde se află. 

El se plecă, dibuind pretutindeni. Bine că a dat Dumnezeu! 
După o căutare lungă, dădu, în sfârşit, de ceva tare. Vroi să 
apuce. Dar observă că era un belciug de fier, fixat în scânduri; 
deci, nu era lanterna. Decepţionat dădu drumul belciugului. 

Căută din nou şi, tot nu găsi. In schimb, de câteva ori se 
atinsese de corpul acela misterios din colţul temniţei, deşi căuta 


să evite „Întâlnirea”. În rest, paie şi iar paie întâlnea 
pretutindeni... 

Deodată, slavă Domnului! Dădu peste lanterna lui! 

Respiră uşurat. In sfârşit acum va afla unde este. Făcu 
lumină; lanterna pâlpâia. Fitilul se aprinse. Prin sticla peretelui 
din faţă, lanterna reflecta lumina; o lumină slabă, dar suficientă. 

Enric Sanson se uită cercetător în jurul său; se afla într-un 
lăcaş nu prea înalt, de numai vreo. Şase picioare adâncime. Din 
toate părţile îi rânjeau pereţii goi şi umezi. Tavanul părea de 
fier; după ce îl cercetă bine, recunoscu chiar un fel de uşă prin 
care căzuse. Desigur că aceasta se deschisese pentru a-l înghiţi. 
> 

Enric Sanson îşi îndreptă privirea spre obiectul negru care 
stătea întins la stânga peretelui, în colţ. Nu se înşelase. Era 
cadavrul unui bărbat. _ 

Se apropie de trupul ţeapăn. Işi recăpătase deplinul său 
curaj. 

Da, era un mort. Purta, ca şi el, o manta neagră, cu o capă 
roşie deasupra. In partea stingă a pieptului era înfipt un pumnal 
până la mâner. Nenorocitul fusese, desigur, asasinat. 

Sanson privi cu groază obrazul păros şi galben al 
cadavrului vechi, poate, de câteva zile. Şi acesta era un membru 
al pactului de sânge; şi el, probabil, a trădat... 

Simţi că o pedeapsă groaznică i se rostise... O sudoare 
rece i se urcă la frunte. Să fi ajuns, oare, la sfârşituP zilelor sale? 
Era încă atât de tânăr, şi atâtea planuri cutreierau mintea sa! 

ingrozitor gând - să mori aici, lipsit de orice ajutor. Se 
poate muri de foame? Da, desigur; de pe acum Enric Sanson nu 
se mai putea ţine pe picioare. 

Căzu în genunchi. A muri de foame! Îngrozitor verdict! 

In câteva clipe Enric Sangon recompuse tot tragismul 
situaţiei sale. O mână misterioasă l-a făcut să cadă în temniţa 
asta! Şi ce va fi, oare, dacă îl vor uita cu totul? 

Enric Sanson îşi imagina cum va trebui să lupte zile întregi 
cu foamea şi cu setea. El începu să strige ajutor cu disperare. 
Dar nimeni nu-l auzea. În sfârşit, după ce răguşi strigând, 
gândurile i se'rătăciră; îşi pierdea cunoştinţa. 

Numai râvnea de a-şi potoli foamea şi de a-şi stinge setea, 
îi teroriza subconştientul. Se cutremură de groază, la gândul că 


va trebui, poate, să mănânce cadavrul acela infect, pentru a-şi 
satisface nevoia de hrană! 

Pe urmă, nenorocitul se gândi la Lili. Mireasa lui dulce o va 
fi pierdut pentru totdeauna! O furie sălbatică, vecină cu nebunia 
îi veni Călăului. El sări în sus şi se învârti de colo până colo prin 
temniţa îngustă, dând disperat cu pumnii în pereţi. Dar aceştia 
erau tari şi muţi. Începu să strige. În zadar. Pereţii repetau ecoul 
vocii sale. 

Enric Sanson părea pierdut pentru veci. Simţea că 
înnebuneşte. Se plimba în susul şi în josul temniţei; de mânie, 
împinse toate paiele într-o parte. 

At. Unci, dădu cu piciorul în veriga de fier, pe care o 
atinsese mai înainte. Dar ce însemna, oare, acel belciug fixat în 
scânduri. 

Se aplecă, şi împrăştie paiele din jurul verigei. Şi aprinse 
iarăşi lanterna. Intr-adevăr era un belciug de fier. O uşă mică 
era croită în scânduri. Cu mâna tremurândă, Enric trase de 
belciug. Se deschise o uşă mică, destul de lată, pentru a 
cuprinde un trup omenesc. Sanson îndreptă lanterna şi lumină 
spaţiul. O rază de bucurie îi licări pe faţă. Văzu că acoloe o 
scară îngustă de fier, pe care se putea cobori. 

— Slavă Domnului | exclamă el; în sfârşit, un chip de a 
ieşi! 

Aruncă o privire de. Adio cadavrului din colţ. Pe urmă 
căută în palton şi se înarmă cu două pistoale. Le ţinea gata de 
tras. 

Incepu să coboare scara. Aceasta, ducea, cum putu 
observa, într-un gang lung. Era, probabil, săpat în stâncă, sub 
pământ. De pe pietre picura apa. Gangul, însă, era aşa de jos, 
încât fu silit să se plece de mai multe ori. Multe avea acest 
gang. Câteodată i se părea că gangul s-a sfârşit. Şi mereu 
trebuia să-şi lumineze calea. Mereu întâlnea o altă verigă de 
fier; şi de câte ori o mişca, de atâtea ori i se deschidea, ca prin 
farmec, cu zgomot, o altă cale. 

Sanson pricepu îndată că întâmplarea i-a dezvăluit taina 
misterioaselor ganguri ale castelului Barry. Curajul şi încrederea 
sporeau din ce în ce. Desigur că Dumnezeu era cu el şi mâna Sa 
părintească îi arăta acum toate căile acestea. Un sentiment de 
adâncă recunoştinţă trecu prin inima Călăului. 


În sfârşit, după un timp relativ scurt, dar care ţinu o vecie, 
Enric Sanson dădu de lumină. El îşi grăbi paşii şi respiră din 
adine. Oare nu se înşela? Vedea, într-adevăr verdeață înaintea 
lui, pomi şi copaci verzi? Vedea, întradevăr, trotuarul unei străzi 
luminate de soare? Enric Sanson simţea cum îi bate inima, şi o 
porni repede înainte. Deodată nu se putu stăpâni să scoată un 
strigăt scurt şi uşor de satisfacţie. 

— Mulţumescuc-ţi ţie, Doamne! Murmură el. 

Cu priviri uimite se uita în jurul său. Nici nu se mai afla în 
castel, era în aer liber. Se uită încremenit în jurul său. Păru a fi, 
deodată, într-o peşteră de piatră. 

Un izvor mic curgea dintr-o stâncă în dreapta sa. Ici şi colo 
se deschidea peştera. Erau deschizături de stânci care nu erau 
adinei. Enric Sanson ştia cât de adinei sunt ele sub pământ. 

El alergă înainte. Acum se afla în mijlocul parcului 
castelului. Soarele de dimineaţă apăruse deja. 

Îşi roti privirile prin parc. 

Nici o mişcare nu observase încă. Enric Sanson voia să 
memoreze locul acesta în care sălăşuiau toate misterele 
castelului. 

Nimic nu era mai uşor. La câţiva paşi în faţa lui se râi dica 
o capelă. Era deschisă. Nimic nu se afla într-insa. Clădirea părea 
a fi un loc de repaus. 

Din nou respiră adânc, zicându-şi: Cerul mi-a fost îr, ți- 
ajutor-; acum, însă, să fug cât mai repede din locul acesta 
înfiorător.” | ' Trecu de-a curmezişul parcului. Era foarte 
norocos, îşi regăsi calul legat de pom, cum îl lăsase. Acesta 
necheza de bucurie. 

Tocmai când voia să încafece, după un stejar bătrân îi sari 
în faţă un om. Purta uniforma fraţilor de sânge. 

— Stai | îi strigă nelegiuitul. 

Enric Sanson încercă să urce pe cal, dar străinul îl apucă 
de braţ. 

— Stai! Strigă el încăodată. Tu eşti prizonierul meu, conte 
Castello! 

Enric Sanson se căia că şi-a vârât pistoalele sub palton. 
Acum. Însă, scoase spada. Dar omul îi apucă iar braţul: 

— Stai! Strigă el a treia oară. Conte Castello, eşti 
prizonierul meu! Stai! 


O luptă nebună se încinse între bărbaţi. Enric nu putu P 
recunoaşte faţa adversarului său; era acoperită cu o mască | 
neagră de catifea. Călăul, unul din cei mai îndemânatici; şi 
puternici bărbaţi de-atunci, reuşi să-l trântească pe nelegiuit, 
deşi avea o putere de urs. Disperat, nelegiuitul îl apucă cu 
amândouă mâinile de barbă. Călăul se smuci cu hotărâre; şi un 
râs ironic îi înflori pe buze. Pentru că cititorul ştie, barba pe care 
o apucase adversarul lui Sanson era falsă! Banditul se rostogoli 
aiurit, cu barba în mână, înlemnit de mirare. Enric Sanson 
profită de moment şi se urcă pe cal. 

— Ajutor! Ajutor! Strigă nelegiuitul. 

În acelaşi moment scoase un revolver şi trase asupra 
Călăului. Dar glonţul trecu departe de el. 

Puțin mai târziu, Enric Sanson dispăru printre pomii 
parcului. Avu fericirea de a găsi iute ieşirea. Animalul îşi duse de 
grabă stăpânul acasă. Şi Călăul ajunse zdravăn în odaia sa. 

După ce-şi duse calul în grajd, respiră adânc. Se dezbrăcă 
mai întâi de haine pentru a se odihni, în sfârşit, după: atâta 
luptă şi spaimă... 

Capitolul! 2 INTLLNIRE PE EŞAFOD. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, ajutoarele lui Enric îl sculară. 
El se duse la Conciergerie - aşa se numea închisoarea 
preventivă din Paris, în care intrau nenorociţii condamnaţi la 
moarte în timpul revoluţiei franceze. 

Niciodată nu se cutremură cu atâta groază, ca azi de 
dimineaţă. Totul părea că îi rânjeşte şi că îl face să înţeleagă că 
numai din cauza unuia singur îşi uitase datoria. Nici nu 
îndrăznea să se uite în ochii prizonierilor. 

Toate preparativele le lăsă pe mâna ajutoarelor sale. Nu 
dorea să întâlnească privirea nenorocitului căruia trebuia să-i 
verse azi sângele în locul ducelui Barry... 

Locul în care se făceau pregătirile pentru cei condamnaţi 
se numea odaia morţilor. Era o cameră mare, neagră şi 
afumată. În stânga şi în dreapta, zidurile erau întrerupte de 
nişte uşi cu gratii de fier. 

Uşa din dreapta ducea spre un rând de odăi întunecoase şi 
umede, în care se aflau prizonierii ce urmau să fie duşi la 
moarte. 

Judecata cunoştea o singură pedeapsă: osândirea la 
moarte. Rar se găsea un nenorocit care să scape! 


Condamnaţii au fost reconduşi în celulele închisorii; sosind 
acolo, li s-a îngăduit a petrece puţin printre nenorociţii lor 
succesori. În fiecare dimineaţă, grefierul închisorii apărea însoţit 
de mai mulţi soldaţi. Cu glas răguşit striga numele nenorociţilor, 
victimele care erau deja condamnate la moarte trebuind să se 
înşire pe rândul stâng. Ele erau aşteptate de călău şi de calfele 
sale. Ceilalţi erau duşi la tribunal, ca. O turmă de vite, batjocoriţi 
de mulţimea brutală. La tribunal se reînoia zilnic simulacrul de 
justiţie, de către nişte judecători corupti, mizerabili. Nenorociţii 
erau condamnaţi încă înainte de a li se fi luat interogatoriul 
asupra faptelor ce li se atribuiau. 

La stânga, o poartă de fier conducea din odaia morţilor în 
curtea închisorii. La umbra acestei uşi se postase Enric Sanson, 
cu faţa plecată şi întoarsă spre perete. Nimeni dintre prizonieri 
nu-l putea zări, cu atât mai puţin să-l recunoască* 

Ah, dacă s-ar fi uitat! Cât de multă jale şi durere de inimă 
şi-ar fi cruțat sieşi şi unei fiinţe pe care o iubea mai mult decât 
ochii din cap! 

Grefierul tribunalului începuse deja să strige numele celor 
condamnaţi la moarte. Fiecare din victime răspundea: aici! 

Acesta era un semnal pentru ajutoarele călăului; doi 
apucau pe condamnat, aşezându-l cu brutalitate pe un scaun; 
apoi, îi tăiau părul. 

Odată operaţia terminată, nenorocitul era legat cu mâinile 
de spate şi imediat alte două ajutoare ale călăului îl apucau de 
braţe, scoţându-l în curte prin uşa de fier din stânga. 

Acolo aşteptau căruțele cu câte doi cai, cu care erau 
transportaţi condamnaţii în lpiaţa Grevei, unde se afla eşafodul. 

Scena asta îngrozitoare era deja aproape pe isprăvite. 
Patru căruţe erau încărcate! Puţini dintre cei condamnaţi ieri la 
moarte mai aşteptau să fie strigaţi. 

In zadar mai trăgeau speranţe în adâncul sufletului lor. 
Numele erau însemnate toate în lista tribunaluluişi cu glas 
neînduplecat, grefierul citea cu ton nazal numele tuturora. 

Enric Sanson, ascuns după uşa de fier, abia mai îndrăznea 
să respire; ca nebun, vedea defilând prin faţa sa, rând pe rând, 
toate victimele. 

De câte ori grefierul striga câte un alt nume, tresărea 
înspăimânat şi mereu vroia, parcă să repare ce făcuse... 


În momentul acela, însă, îşi aduse aminte de vorbele 
surorii sale. Rămăsese liniştit, întâmpinând privirea gardianului 
Herman, acesta îi făcu un semn care spunea totul. 

Aşadar, era în regulă... Ducele era informat de tot ce s-a 
făcut. Pentru moment rămăsese în închisoare şi un altul în locul 
său trebuia să îndure pedeapsa capitală! 

În momentul acela fu strigat numele ducelui Barry. Atunci, 
Călăul abia se mai putu stăpâni, pentru că un zgomot asurzitor 
se ridică în odaia morţilor. Gardianul Herman apucă deodată de- 
ceafă pe un bărbat înalt şi voinic, cu părul cărunt, care stătuse 
până acum după uşa de fier din dreapta cu braţele încrucişate 
pe piept şi cu ochii încruntaţi. 

Cu plivirea fulgerătoare şi dispreţuitoare, urmărise până în 
acest moment activitatea ajutoarcloi de călău; la atacul acesta 
neaşteptat, îndreptat contra sa, se întoarse cu o iuţeală 
extraordinară: 

— Ce este? Strigă el cu glas brutal. 

Gardianul Herman izbucni într-un râs diabolic. 

— Haide, înainte, duce! Strigă el cu o ironie muşcătoare. 
Părul tău e tăiat destul de scurt. Haideţi! Legaţi-l, băieţi, şi 
băgaţi-l în căruţă. 

— Apoi bine, eu nu sunt ducele de Barry! Strigă bătrânul. 

încercă să scape din braţele vânjoase ale ajutoarelor de 
călău; şi în acelaşi timp aruncă o privire asupra prizonierilor, 
scrutând rândurile cu privirea sa fulgerătoare”, în cele din urmă 
îşi opri căutătura asupra unui moşneag prăpădit, bolnăvicios. 

Acesta se uita la el cu ochii zgâiţi, idioţi. O nebuna f/ică de 
moarte răzbătea din trăsăturile feţei sale desfigurate. Cel 
apucat de gardianul Herman, arătă asupra laşului, strigând: 

— Acesta e Ducele de Barry, îl cunosc foarte bine! Eu sunt 
armurierul... 

Nu putu isprăvi vorba. Risul ironic al gardianului înăbuşi 
cuvintele pe care nimeni nu le mai putu înţelege. 

— La ghilotină, aristocratule! Strigă Herman cu -glas 
tunător, aruneând pe nenorocit în seama ajutoarelor care îl 
primiră cu un nesfârşit alai batjocoritor. 

Degeaba căuta să se apere bătrânul, să se explice. Se 
înălţă un zgomot asurzitor din toate părţile, în timp ce grefierul 
îşi strânse lista şi o puse în buzunar. 


Stătu puţin fără să spună un cuvânt; apoi făcu un gest 
poruncitor: 

— Înainte! Strigă el. Nu-i vreme de pierdut! Să înceapă 
liturghia roşie! 

Călăul habar nu avu de toată scena asta, care, de altfel, 
se petrecu în câteva secunde. 

Sanson ieşise în curte: -aceasta, tocmai în momentul când 
în „odaia morţilor” se striga numele ducelui de Barry. Fără a 
pierde nici o clipă, călăul se urcă în căruţa din faţă şi dădu ordin 
de plecare. Imediat căruţa grea se puse în mişcare şi ieşi în 
stradă. Sanson evită într-adins să se uite la celelalte patru. 

Aşa fiind, se înţelege că n-a putut observa cum în căruţa 
din urmă se afla propria sa ursită. Enric Sanson avea să trăiască 
în curând una din cele mai groaznice clipe ale vieţii sale! 

Pe stradă se adunase o mulţime de lume, fel de fel de 
figuri brutale; în căruţa din urmă se auzea mereu un glas care 
striga: trăiască Regele! Glasul acesta îi părea foarte cunoscut lui 
Sanson, dar se silea să nu se gândească deloc asupra acestui 
lucru. Pe urmă, chiar să fi vrut să se uite îndărăt şi tot n-ar fi 
putut, căci el stătea în căruţa întâia şi era înconjurat din toate 
părţile de armată; aşa că n-ar fi putut vedea nimic. 

Abia cu vreo sută de paşi înaintea închisorii, un ajutor de 
călău sări jos din cea de a doua căruţă, se dezbrăcă cu iuţeala 
fulgerului de bluza sa şirapăru într-un costum roşuaprins de 
acrobat. 

Pe urmă se aruncă din spate pe unul din caii înhămaţi la 
căruţă şi începu să facă înaintea mulţimii adunate fel de fel de 
minunăţii caraghioase, insultând în chipul cel mai trivial pe 
nenorociţii atât de numeroşi care plecau spre moarte: 

— Trăiască Republica! 

Mereu răsuna acest strigăt din gâturile arse de beţie ale 
plebei adunate ca la comedie. 

În sfârşit, ajunseră la eşafod. 

Sanson se urcă cel dintâi pe platforma eşafodului şi cu o 
privire tristă se uită ca prin ceaţă la acele mii şi mii de oameni 
setoşi de sânge, adunaţi în piaţa execuţiei, Apoi îşi aruncă 
privirea asupra căruţelor cu condamnaţi, postate jos, în jurul 
eşafodului. 


Tocmai în acel moment, doi condamnaţi fură siliţi de către 
calfele sale să se coboare. Atunci răsună deodată un strigăt 
sfâşietor din mulţime, care străpunse inima călăului. 

Strigătul acesta fu scos de o fată. Sanson întoarse capul 
pentru a vedea dincotro vine. 

O spaimă cumplită îi paraliza membrele şi o sudoare rece 
îi inundă fruntea. Dumnezeule mare! Ce-i văzură ochii? 

Acea fecioară care în zadar încerca să-l îmbrăţişeze pa 
moşneag nu era nimeni alia decât Lili Miranda, mireasa sa mult 
iubită! lar moşneagul era armurierul Miranda, tatăl lui Lili! 

Aşadar, el era victima care înlocuia pe ducele de Barry! 

Capitolul! 3 EXECUŢIE ÎNTRERUPTA. 

Timp de câteva secunde Sanson stătu ca paralizat. Cu o 
privire aproape inconştientă văzu urcând treptele eşafodului 
prima victimă. 

Aproape nici nu observă când ajutoarele sale legară de 
scândură pe prima victimă cu o iuţeală fenomenală. Abia după 
ce victima fu pusă sub topor, Sanson înţelese ce se petrece în 
jurul său şi-şi ridică privirea. O frică nebună îl cuprinse la gândul 
că victima aceasta, prima, poate fi chiar tatăl lui Lili. 

Doamne, Dumnezeule! Capul celui care zăcea sub 
ghilotină avea părul încărunţit. Da! Nici o îndoială! În momentul 
acesta urma să-l execute pe tatăl miresei sale! Vru să oprească 
ajutoarele sale, dar n-avu putere să facă nici cea mai mică 
mişcare, să spună o singură vorbă. 

Se apropie şi se uită bine la faţa desfigurată de spectrul 
morţii, a nenorocitului bătrân. 

Respiră uşurat. Era un necunoscut. Ce-i păsa lui de fiica 
morţii care vorbea din privirile acestea deja descompuse?! II 
cuprinse o nespusă bucurie că nu era tatăl lui Lili cel pe care 
tocmai acum fulgerător, cuțitul ghilotinei căzu. 

Fe urmă îşi pierdu iar liniştea. De câte ori se punea sub 
cuţit capul unui alt condamnat, aceeaşi scenă se repeta. 
Scândurile se pătaseră deja cu sânge. 

Ajutoarfele spălară anevoie platforma, răspândiră şi nisip; 
numai după ce fură aruncate în groapă trupurile primilor doi 
executaţi, Sanson avu putere să arunce o privire asupra 
mulţirrâăii. 

Ah, ce privelişte îngrozitoare se desfăşura înaintea ochilor 
săi! Frumoasa Lili zăcea în genunchi înaintea soldaţilor. 


Aceştia aveau în mijlocul lor un bărbat înalt, voinic şi 
încărunţit - victima substituiri ducelui de Barry. Erau surzi la 
rugăminţile tinerei fete. Din toate părţile începură să curgă în 
contra ei insultele cele mai dureroase. Mulţi nemernici se 
pregăteau chiar să o ia de păr, alţii 8-0 cuprindă în braţele lor 
criminale. 

Stăpânită doar de apriga dorinţă de a salva viaţa tatălui 
ei, Lili continua să se roage pentru el, să-i strige nevinovăția! 

— Oh, Dumnezeule, e tatăl meu, scumpul şi iubitul meu 
tată! Luaţi-mă pe mine în locul lui, omorâţi-mă, dar pe el lăsaţi-l 
să trăiască! N-a făcut nimic, n-a păcătuit nimic! Aseară au 
pătruns în casa noastră nişte soldaţi, în urma unei denunţări 
făcute de un vecin în contra unei pretinse crime a tatălui meu,. - 
Ei bine, se poate să moară în urma unei simple denunţări 
infame?! Am la mine dovezile de netăgăduit ale nevinovâăţiei 
sale... Am alergat iute la tribunal pentru a le arăta judecătorilor; 
dar o, Doamne, ce-am văzut? Pe tata îl duceau deja la moarte. 
Fie-vă milă, pentru Dumnezeu) e nedemn pentru un popor mare 
şi glorios ca al nostru să condamne fără judecată! Milă! 
Îndurare! 

De ce stătea înmărmurit călăul Sanson? Oare nu auzea 
durerea miresei sale? Cuvintele ei răsunau doar, cu putere; nu 
cumva nu-l mişcau?! 

El se afla într-o situaţie cumplită! O idee înspăimântătoare 
şi dureroasă îşi făcuse loc în sufletul său: Mireasa sa era 
pierdută pentru el oricum! Da! Pierdută! Şi dacă sângele tatălui 
ei se vărsa pe eşafod, şi dacă ar fi izbutit să-l scape, ca prin 
minune. Pentru că Lili avea să afle că mirele ei e Călăul din 
Paris! 

Între aceste gânduri execuţia condamnaților continua fără 
întrerupere. Unul după altul nenorociţii urcau pe ghilotină şi fără 
încetare cădea şi se ridica toporul ghilotinei. Aproape la fiecare 
două minute cădea un alt cap; din ce în ce se micşora intervalul 
dintre o execuţie şi alta. 

Acum veniră la rând condamnaţii din ultima căruţă. Toţi 
fură decapitaţi, unul după altul...! 

Pe scara care ducea la ghilotină stătea grefierul tri-; 
bunalului, strigând iar pe fiecare pe nume. Aceasta era ultima 
formalitate pământească care mai onora pe bieţii nenorociţi! 
Grefierul făcea câte o cruce în dreptul numelui fiecărui 


condamnat care urca treptele ghilotinei. Crucea asta exprima 
totul. Era „Înmormântarea” unei vieţi omeneşti. Câteva secunde 
după aceea; viaţa fiecăruia dintre condamnaţi înceta de a mai 
fi! Nu mai rămaseră din aceşti oameni decât cadavre, forme 
care dispăreau lăsând. O largă urmă de sânge... 

— O, fie-vă milă! Răsună iar glasul disperat al sărmanei 
Lili. 

Părul îi flutura în vânt, hainele îi erau apucate când de o 
mână, când de alta; toţi încercau s-o reţină, dar dragostea de 
copil din inima ei, o întăreau împotriva oricărui atac. Cu toată 
atitudinea agresivă a mulţimii, izbutea să rămână în apropierea 
tatălui ei. 

— Lăsaţi-mă să-mi îmbrăţişez copila! Trebuie să-mi 
permiteţi să-mi iau cel puţin rămas bun de la dânsa, striga el 
mereu. 

Singurul răspuns, însă, fu o. Furtună, un râs batjocoritor! 

— O, tu, popor smintit! Cât de amar vei plăti tu urmările 
acestor sălbăticii! Striga moşneagul cu jale. Sângele meu şi al 
copilei mele să cadă ca un blestem pe capul vostru! 

— Mor nevinovat! Strigă în acel moment cel din faţa sa, 
care fu urcat cu brutalitate pe eşafod. Mor nevinovat! Strigă el 
încăodată. Blestemul Domnului pe capul vostru, nemernici şi 
ticăloşi asasini! Jos republica! Blestemat fie numele ei! Trăiască 
Regie! Trăiască... 

Acesta fu ultimul său cuvânt. Răsună numai un țipăt 
înspăimântător, turbat, sfâşietor, toată mulţimea dimprejur 
izbucni în acest urlet sălbatic. Parcă se dezlănţuiseră toate 
furiile iadului! Mii de pumni se ridicară în văzul nenorocitului. 
Sălbăticirea oamenilor ajunsese atât de departe în Franţa, pe 
vremea aceea, încât nici chiar aceia care se aflau în pragul 
morţii, nu se simțeau mai speriaţi ca înaintea furiei şi barbariei 
populare. Câţiva nemernici ridicară pietre, aruneându-le asupra 
nenorocitului. 

— Trăiască Regele! Strigă acesta încăodată cu toată forţa 
sufletului său. 

În acelaşi moment, ajutoarele îl şi trântiră pe scândură, 
pregătindu-se să-l lege. Dar deodată se ridică din mulţime un 
strigăt sălbatic. Câţiva din asistenții din faţă se aruncară spre 
platformă, învingând rezistenţa ajutoarelor călăului. Cu ochii 
aprinşi de furie, se aruncară asupra condamnatului; se părea că 


era dat acestui nenorocit să fie maltratat înainte de a-şi da 
sufletul sub secure. 

In acel moment, însă, Sanson îşi recăpătă energia; 
încruntat înaintă strângând pumnii şi împiedicând pe furioşi a-şi 
săvârşi barbariile. 

— Jos de aci! Strigă el cu glas ameninţător. Cel dintâi care 
va îndrăzni să atace pe omul dat în păstrarea mea, îşi va pierde 
imediat capul sub lama ghilotinei! 

Un nou strigăt fioros se auzi de pretutindeni. 

Mii de pumni se îndreptară spre călău, mii de înjurături 
întâmpinară cuvintele lui Sanson. Dar Enric ţinu piept gloatei 
sălbatice. 

El nu observă, însă, că la răsunetul vocii sale, Lili a tresărit 
speriată. Nu băgă de seamă că aceasta aruncă asupra sa o 
privire de groaznică uimire. Cumplită recunoaştere! Nu văzu 
cum obrajii tinerei fete se colorară deodată în roşu-aprins, 
pentru a păli imediat. Nici măcar nu observă cum Lili 
nemaiputându-se ţine pe picioare, căzuse în genunchi, aproape 
leşinată. 

— Cum îţi permiti, Călăule? 

— Fă-ţi datoria! 

— Noi suntem poporul liber şi suveran! 

— Nu primim poruncă de la nimeni! 

Dar şi alte aprostrofări răsunau din toate părţile, 
asurzitoare: t 

— Are dreptate Călăul! 

— Nimeni nu are dreptul să se amestece pe eşafod! 
Strigau alţii. 

Sanson, însă, nu se luă nici după glasurile amenințătoare, 
nici după cele aprobatoare. 

Se apropie de primul vorbitor şi, cu o privire 
dispreţuitoare, îl măsură din cap până în picioare. 

— Cine eşti tu, de te încumeţi să te amesteci în drepturile 
mele? Strigă el cu glas ameninţător care semăna cu vocea unui 
leu stârnit. Din ochii săi scânteia o sfidare supremă. In 
momentul acela avea o înfăţişare îngrozitoare! 

— Ţi-oi spune numaidecât cine sunt şi ce vreau! Răspunse 
acesta; şi-şi puse pe cap o bonetă revoluţionară, roşie. Faţa sa 
buhăită de băutură îl fixă cu obrăznicie pe Călău. Obraznicul 


ăsta ne-a insultat pe toţi! Mai spuse el întorcându-se spre 
mulțime’. 

Ajutoarele călăului erau tocmai pe punctul de a-l băga sub 
ghilotină pe nenorocitul care iscase toată scena asta. 

— Nu trebuie, încă, executat! A săvârşit o nouă crimă 
strigând: „trăiască Regele!”. A comis un asasinat împotriva 
Poporului; să i se taie mai întâi mâna dreaptă! 

— Da, da, da! 

— Aşa să fie! Aprobară peste zece mii de voci din Piaţă. 

O adevărată beţie de sânge cuprinsese toată gloata. 

Toţi se îndreptară spre eşafod; şi cu toată împotrivirea 
soldaţilor, aceştia nu putură împiedica revărsarea mulţimii. 

Se auzea din ce în ce mai des tot soiul de înjurături. Era o 
gălăgie ameţitoare. Nu mai puţin, însă, călăul stătea drept şi 
inflexibil, sfidând toată revolta. 

— Omul acesta a fost dat în seama mea. Voi proceda cu el 
după cum îmi porunceşte datoria. Jos toporul! Strigă el spre 
ajutoarele sale. 

Aceştia vrură tocmai să execute porunca maestrului şi 
superiorului lor; dar în acelaşi moment se repeziră asupra lor 
vreo douăzeci de oameni; şi într-un moment iar fură respinşi de 
pe scândura pe care urma să-l lege pe nenorocitul condamnat. 

— Nu, fraţilor, nu! Strigă individul cu boneta roşie. Nu-i 
faceţi onoarea de a-l ucide cu mâinile voastre. Frica morţii e mai 
rea decât toate maltrarările. Să trăiască! Da, să trăiască până ce 
tribunalul îl va judeca din nou! 

— Ura, aşa să fie! Strigă poporul. 

— Trebuie ca o delegaţie a noastră să meargă la tribunal! 
Urlă un al doilea. Judecătorii ţin tocmai acum şedinţă! 

— Da, da, să meargă o delegaţie care să prezinte 
nemulţumirile noastre! Strigă un al treilea. Suntem convinşi că 
ni se va împlini dorinţa! 

— Inainte de toate, trebuie să i se taie mâna dreaptă! Ţipă 
un altul. 

Aplauze turbate şi sălbatice se auzeau din toate părţile. 

Călăul observă foarte bine că nu poate rezista gloatei 
agitate. Aruncă o privire rugătoare de ajutor spre comandantul 
trupelor; dar acesta ridică din umeri, arătând spre mulţimea 
revoltată, pe care ar fi fost imposibil s-o stăpânească cu forţele 


de care dispunea. Mulțimea era copleşitoare; se auzeau mii de 
propuneri, care de care mai absurdă şi mai crudă. 

Unii voiau să-l târască pe nenorocit înaintea tribunalului, 
alţii voiau să-l rupă în bucăţi. 

Şi în acest timp, absolut nimeni nu-i băga în seamă pe 
armurierul Miranda şi pe fata sa, Lili... 

Aceştia stăteau atât de aproape de scara eşafodului, 
înconjurați de populaţia zgomotoasă, încât nu puteau face un 
pas. De fugă nu putea fi vorba, chiar dacă mâinile bătrânului n- 
ar fi fost legate. Şi, afară de asta, soldaţii îl ţineau de mâini; aşa 
că nici armurierul, nici fata nu se gândeau să fugă. 

Lili tot mai stătea în genunchi şi-şi împreuna mâinile pe 
obraz, plângând sfâşietor. 

Individul cu bonetă roşie porunci ajutoarelor de călău să-l 
dezlege imediat de pe scândură pe bietul condamnat; ceea ce 
se şi întâmplă (după ce ceruseră mai întâi voie, printr-o privire 
respectuoasă, de la stăpânul lor). Sanson dădu din cap în semn 
de aprobare aproape imperceptibil. Ce era să facă în faţa 
superiorității numerice a mulţimii? Ştia că propria sa viaţă 
depindea de această ascultare şi supunere. De ar fi îndrăznit să 
se opună, mulţimea turbată l-ar fi rupt în bucăţi. 

Deodată, din furtuna de. Voci se distinse glasul unui 
scandalagiu, glas puternic şi ameţitor. Era un individ de statură 
mijlocie, în ai cărui ochi mici şi veninoşi scânteiau nişte priviri 
fulgerătoare. Faţa sa părea construită numai din piele şi oase. 
Trupul său era slăbit şi pipernicit, cu toată tinereţea sa. 

El se numea Pippin Lerat. 

Poporul, însă, îl numea Pippin cel negru. 

— Ei, camarazi! Strigă el cu glas zgârietor la ureche, 
ascultaţi-mă! 

— Tăcere! 

— Tăcere, vorbeşte Pippin! 

— Pippin cel negru vrea să vorbească ţ 

— Tăcere! Linişte! 

În numai câteva secunde se făcu tăcere. Părea că acest 
Pippin era foarte iubit de popor, căci imediat a fost ascultat. 

— Ascultaţi-mă, camarazi! Strigă iar Pippin, izbucnind într- 
un. Râs diabolic. Pare-mi-se că mizerabilul care a strigat 
„trăiască Regele!” nu trebuie să aibă parte de onoarea de a fi 
executat aici. A strigat trăiască Regele?! Ei bine, să fie executat 


în faţa Palatului. Vă propun să dărâmăm acest eşafod şi să-l 
construim în Piaţa Carousel. Acolo, în faţa Palatului să moară! 

Aplauze zgomotoase şi amenințătoare acoperiră aceste 
ultime cuvinte. Toată mulţimea se repezi asupra eşafodului. 

Capitolul! 4 O RAZA DE SPERANŢA. 

Călăul şi ajutoarele sale fură forţaţi să coboare de pe 
eşafod, iar nenorocitul care a îndrăznit să insulte gloata fu 
apucat nu tocmai cu delicateţe - dar nimeni nu îndrăzni să-l 
maltrateze. Numai mii de pumni vegheau asupra sa, gata să-l 
rupă în bucăţi la prima împotrivire. După ce-l aşezară în căruţă, 
îl ridicară cu forţa şi pe armurierul Miranda. Nu mai era nevoie 
de soldaţi. Poporul singur - bărbaţi, femei, copii şi bătrâni - 
păzea pe cei doi condamnaţi, însoţind carul. 

Lili tresări. Privi cum îl ridică pe tatăl ei. Şi un oftat adânc 
îi ieşi din piept: 'î 

— Tată, scumpul meu tată! 

Dar el îşi ridică în tăcere privirea la cer. Vroia să-i dea a 
înţelege că numai acolo se vor putea revedea. 

Curajosul care îndrăznise să protesteze împotriva 
poporului, tăcea acum. Capul îi căzuse pe piept; îşi luase 
nădejdea de la viaţă. Această prelungire a existenţei sale era cel 
mai groaznic chin. Părul său era negru înainte. Acum, însă, în 
câteva secunde, albise cu desăvârşire. Momentele în care a 
trebuit să stea cu capul sub tăiş, aşteptând să i se reteze capul, 
au fost pentru el veşnicii! 

Acum era viu numai în sensul teoretic al cuvântului. Orice 
urmă de viaţă reală dispăruse dintr-Insul; o dovedeau genunchii 
săi tremurânzi, obrazul său palid pe care era puternic întipărită 
spaima morții. 

Cine a avut odată forţa de a sta la hotarul acestei labile 
existenţe şi a avut puterea să privească sfidător moartea, acela 
nu mai poate găsi şi a doua oară aceeaşi forţă morală! 

Sanson cobori răsuflând greu. Intâmplarea aceasta 
neaşteptată îi păru o pronie a cerului. Oare s-ar fi putut împlini 
imposibilul, acum? Va veuşi să-l scape pe tatăl lui Lili de la o 
moarte sigură? 

Îl apucă o spaimă nebună. Se uită în juru-i cu o privire 
sfioasă, plină de vină. Tresări când văzu pe Lili, mireasa lui, 
îngenunchind lingă el. 

Poporul îl aclama să urce ghilotina. 


Dar Sanson nu-şi muta ochii de la tânăra fată, care îi 
arunca o privire lungă; îpoi se sculă repede în picioare: 

— Enric! - Tu? Îngână tânăra, disperată. 

Enric Sanson nu era în stare să pronunţe nici un cuvânt. 
începu să tremure. Înepreă să apuce mâna fetei, spunând: 

— Lili! Scumpă şi adorată Lili! 

Dar tânăra îşi trase mâna. 

— Enric! Tu eşti Călăul din Paris? V strigă disperată; 

— Ei, ce-i acolo? Întrebă o voce din mulţime. 

— Călăul vorbeşte cu fata trădătorului! 

— Ei, dar ştii că are haz?! 

— La lucru, la lucru! 


— Să vedem şi noi ce-şi vorbeşte dumnealor? Strigau unii, 


aruneând priviri bănuitoare spre Sanson. 
Dar acesta se ridică cu demnitate spre ei. 


— Vreţi să faceţi ceea ce nu puteţi! Strigă el cu voce tare. 
Ce am eu cu fata asta, mă priveşte numai pe mine! Deci, să ştiţi 


cu toţii: e mireasa mea! 

Cuvintele acestea făcură o impresie grozavă asupra 
auditoriului. Intr-adevăr, Enric Sanson era aşa de popular, 
tocmai prin trista sa meserie, încât era favoritul poporului. 


— Mireasa ta?! Îngână tânăra fată, tremurând. O, Enric, ce 
mi-ai făcut...?!! Tu eşti Călăul din Paris! Tu eşti acel groaznic bar 


bat care îi jertfeşte, zi de zi, cu atâta sânge rece, pe toţi 
concetăţenii săi! O, Enric, Enric! 
Vocea ei amuţi. Un suspin adânc îi scăpă de pe buze. 
Sanson se plecă spre dânsa: 
— lartă-mă, Lili, nu îndrăzneam să ţi-o spun f 


— M-ai înşelat, m-ai minţit î Nu mi-ai spus că eşti un nobil? 


— Chiar sunt! Ţi-o jur pe Dumnezeu din cer! Dar nu e aci 
locul să mă explic! 

— Şi ce-mi poţi spune, cura te poţi scuza? Te-ai jucat 
amarnic cu inima mea îÎ 

— Nu, Lili, zău că te iubesc cu credinţă! Îngână Enric. 
(Vocea lui avu, de astădată, un sunet mai moale, mai dulce). Îţi 
voi spune, mai târziu, totul! Şi de mă vei condamna, atunci îmi 
voi îndura soarta! Dar acum, roagă-te. Roagă-te pentru mine, 
Lili! Mă duc să-l scap pe tatăl tău! 

Tânăra fată îl fixă cu ochii mari, îngroziţi: 


— Tu, Călăul său, vrei să-l scapi? Tu, Dumnezeul meu, tu? 


Lili tăcu răpusă de emoție. 

— Da, îl voi scăpa! Murmură Sanson atât de încet, încât 
numai ea înţelese. 

Pe urmă, se ridică cu mândrie: 

— Cetăţeni ai Parisului! Strigă el cu voce tunătoare, vă voi 
face pe voie! Dar trebuie să mă duc să primesc sfaturi de la 
superiorii mei, să urmez poruncile lor. 

— Loc, loc, pentru Călăul din Paris! Sună prin mul*- ţime. 

— Veţi pleca, cu condamnatul, spre Piaţa Caroussel? Se 
adresă Sanson poruncitor către servitorii săi. Garantaţi pentru 
viaţa sa? 

— Garantăm! Strigară în cor; dar ce-ţi veni în gând. 
Cetăţene? Noi înşine vom veghea să nu i se atingă un fir de păr! 
Va muri, doar de mâna ta! 

Şi căruţa se puse în mişcare. 

Poporul făcu loc lui Sanson. El alergă, gâfâind, la 
închisoare. O scânteie de nădejde licări în inima lui. Spera să-l 
scape pe bătrânul armurier... 

Capitolul! 5 DOI DUŞMANI DE MOARTE. 

Tribunalul se întrunise din nou. 

Acesta purta numele de Tribunal Revoluționar. Se ocupa 
cu condamnările criminalilor de drept comun. El judeca numai 
pe cei care, după părerea poporului, ar fi păcătuit împotriva 
drepturilpr şi suveranităţii sale. 

Ştim deja că dezbaterile tribunalului erau o simplă farsă. 

Judecătorii asistau numai de formă, nici nu luau în seamă 
apărarea acuzaților. 

Cel mai important personaj era procurorul. 

Să ne uităm ceva mai birâe la el. Ne va fi cam greu, nu-i 
vorbă, să recunoaştem în persoana sa pe Marele Şef al bandei 
pactului de sânge. Procurorul, stătea în dreapta completului de 
judecată. 

Era un individ mic, slut; putea să aibă în jur de patruzeci 
de ani. Toată faţa sa era o adevărată scenă de luptă între cele 
mai grozave pasiuni: un tigru setos de sânge; o furie groaznică 
fulgera în ochii săi mici şi verzi, care nu puteau fixa mult un 
obiect, rătăcind mereu de la un lucru la altul, clipind nesigur. 

Cu lin glas pur, care răsuna până departe, procurorul nu 
cerea decât sânge. Ştim deja că se numea Fouquier. 


Tocmai în acest moment, numeroase victime fuseseră 
condamnate de un tribunal care nu-şi dădea măcar osteneala de 
a cerceta probele şi de a se retrage pentru deliberare. Desigur, 
că aşa-zişii juraţi pronunţaseră cumplitul „da” ca răspuns la 
întrebările puse. 

Juraţii erau şi mai nemernici decât judecătorii; erau 
recrutaţi numai dintre cei cunoscuţi ca partizani ai terorismului; 
aşa că erau total supuşi procurorului, nu îndrăzneau să nu-i 
satisfacă pofta de răzbunare. Altminteri, putea, ajunge 
numaidecât de pe banca juraţilor în boxa acuzaților. 

Se acordă o pauză scurtă în dezbateri; cei condamnaţi 
fură scoşi; cântau (măsurând cu dispreţ figurile judecătorilor) 
cântecul libertăţii şi al Revoluţiei, Marsilieza; o companie de 
soldaţi fu expediată la închisoare, pentru a aduce un alt rând de 
nenorociţi. „Spectatorii”, foarte numeroşi, se retraseră în fundul 
sălii: aici, îşi scoaseră din buzunare dejunul frugal adus de-acasă 
şi se puseră pe mâncate, veseli şi cinici. Din inimile acestor 
bărbaţi şi femei dispăruse demult orice sentiment omenesc; 
unica lor dorinţă era să vadă căzând cât mai multe capete, 
indiferent ale cui erau; şi astfel se întâmpla că în fiecare zi îşi 
pierdea viaţa sub cuţit câte un fost idol al lor; iar ei, idioţiţi. 
Aplaudau şi strigau: bravo! : 

Deodată se apropie de procuror un aprod al tribunalului. li. 
Spuse ceva la ureche. Fouquier se uită foarte mirat. Apoi dădu 
din cap şi-l însărcină pe substitutul său să-l înlocuiască un 
moment. Urmându-l pe servitor, Procurorul se duse deadreptul 
în sala de aşteptare a tribunalului, unde-l găsi pe Sanson. 

Călăul venise în fuga mare, respira din greu şi broboane 
mari de sudoare îi acopereau fruntea. 

— Ei. Ce este, cetăţene-călău? Intrebă Fouquier. Sanson 
respiră adânc şi-i povesti apoi, în câteva cuvinte, toate cele 
întâmplate, adăugind că a venit să-l întrebe ce-i de făcut acum. 

Pentru moment, Sanson nu pomeni nici măcar în treacăt 
de partea care îl privea personal în toată aventura asta. Vroia să 
găsească, mai înlâi calea prin care l-ar fi putut convinge mai 
lesne pe Fouquier. 

Procurorul îl cercetă cu ochi şireţi şi veninoşi: 

— Ah, mizerabilul! A îndrăznit să ne insulte până şi pe 
eşafod?! Foarte bine, poporul are perfectă dreptate, trebuie să 
dăm o pildă zguduitoare. 


— Voi spune numaidecât tribunalului toată afacerea, şi voi 
propune ca mizerabilului care a insultat Patria să i se taie, mai 
întâi, mâna dreaptă! Aşteaptă-mă aici, cetăţene-călău! 

Făcu o mişcare de parcă ar fi voit să părăsească odaia; 
clar se opri deodată şi. Cu o privire bănuitoare, îl fixă pe Sanson 
drept în ochi. Enric nu putu ţine piept acestei priviri şi lăsă ochii 
în jos, timp de o clipă. 

— Să te întreb ceva, cetăţene Sanson: dacă am auzit bine, 
e adevărat, că ai avut o aventură cu totul ciudată în Piaţa 
execuţiei...? 

Sanson deveni palid. Un spion al procurorului i-o luase 
înainte: şlia deja totul! 

Aceşti doi oameni, nu mai încape îndoială, se urau din 
adâncul inimii; se observa din încrucişarea privirilor, dar se 
părea şi că se tem unul de altul. Cel puţin glasul procurorului 
trăda oarecare rezervă. 

— Ei bine, Sanson, ce zici? Reveni Fouquier. S-au 
întâmplat ceva neregularități? 

Sanson simţea că o sudoare rece îi acoperă fruntea; în 
acelaşi timp, ştia foarte bine că orice dovadă de slăbiciune ar fi 
fost egală cu distrugerea. Işi ridică, deci, ochii cu multă 
îndrăzneală. 

— Cetăţene-procuror, nu'ânţeleg ce vrei să spui?! Dacă 
faci cumva aluzie la faptul că am recunoscut printre condamnaţi 
pe tatăl miresei mele... 

— Tocmai, tocmai! Răspunse Fouquier. Dar s-a întâmplat 
mai mult decât atât. A avut loc un mic schimb între prizonieri: 
ducele de Barry/dfost lăsat în închisoare! Mizerabile, cum ai 
putut să iaci una ca asta? Trădătorule! Poţi nega că. N-ai fost 
înţeles cu acest aristocrat? 

Şi procurorul, rostind cu violenţă aceste cuvinte, bătea cu 
piciorul, turbând de furie. 

Dar Sanson îşi păstră calmul şi îl fixă cu o privire rece: 

— Te înşeli, cetăţene Fouquier! Ce pot avea comun cu 
ducele de Barry - eu, Călăul din Paris? 

— Ei, na! ÎI ironiza procurorul. Aseară a fost văzută intrând 
la tine o doamnă îmbrăcată. In negru; doamna aceea era 
prinţesa de Barry... Vezi, ştiu absolut totul...! 

O flacără străfulgeră sălbatic ochii lui Sanson: 


— Vasăzică, sunt urmat pretutindeni de spioni şi 
iscoditori?! Aflaţi că sunt stăpân absolut pe acţiunile mele şi 
nimeni nu are dreptul să se amestece în afacerile mele! 

Fouquier izbucni într-un râs ironic: 

— Nu prea sunt obişnuit cu limbajul acesta trufaş venit din 
gura unui om pe care, printr-o singură vorbă, îl pot trimite la 
ghilotină! 

Sanson simţi că se apropie momentul decisiv; vedea clar 
că era pe punctul de a câştiga sau de a pierde totul! Venind 
foarte aproape de procuror. Il fixă cu o privire fulgerătoare; 

— Să nu uiţi un luci u, cetăţene Fouquier: puternicii de ieri 
sunt victimele de azi! Ştiu că în momentul acesta ai puterea să 
mă trimiiţi la ghilotină şi pe mine, maestrul eşafodului; dar îţi jur 
pe tot ce mi-e sfânt că primul cap care va cădea imediat după al 
meu, va fi al tău. 

Fouquier păli. Cu o privire rătăcită căuta să pătrundă în 
sufletul lui Sanson. 

— Capul meu? Gângăvi el. Mofturi, dragul meu! 

— Ba nu sunt mofturi, ci adevărul adevărat! Răspunse 
solemn Călăul. Căci dacă tu, cetăţene-procuror, ai spionii tăi, îi 
am şi eu pe ai mei; şi nu trebuia să fiu Călăul din Paris ca să am 
la îndemână izvoare de informaţii - izvoare la care tu niciodată 
nu ai avea acces...! 

Se apropie de Fouquier şi-l sili să asculte câteva cuvinte la 
ureche. Apoi făcu un pas înapoi, îşi încrucişa braţele pe piept şi 
aşteptă efectul şoaptelor sale. 

Rezultatul a fost zdrobitor! Fouquier rămase un moment 
ca lovit de trăsnet. Spaima i se întipări pe faţă, ochii îi ieşiră din 
orbite, gura spumega turbată; cu o furie neputincioasă gângăvi: 

— Tu ştii, tu ştii...! 

Şi copleşit de o spaimă năpraznică, nu îndrăznea să se 
uite în ochii lui Sanson. 

— Ştiu totul! Zise Călăul. Ei acum mă crezi, procurorule, 
că nu mă sperie acuzaţia ta? 

Fouquier scrâşni din dinţi şi-i arătă pumnii: 

— Ah, ah! Ai aflat secretul pe care îl credeam mai durabil 
ca orice pe lumea asta?! Spune-mi numele trădătorului! 

— Trădătorul eşti tu! Izbucni Sanson. Nemernicule! 
Asasinule! Indrăzneşti să condamni zilnic oameni nevinovaţi! Ar 


trebui să fii târât de cai sălbatici până la piciorul eşafodului şi să 
fii executat fără milă! 

Un moment puteai crede că Fouquier vrea să se repeadă 
asupra adversarului, dar Sanson ţinu piept cu vigoare privirii 
inundate de ură. Pe urmă, buzele procurorului scăpară un țipăt 
sălbatic, dar înăbuşit; făcu un pas îndărăt: 

— Acum te recunosc! Mizerabile, te-ai furişat la noi! Tu 
eşti contele de Castello! 

Fouquier tremura din cap până în picioare, în timp ce 
Călăul râdea triumfător: 

— Da, eu sunt contele de Castello! M-am furişat la voi sub 
masca contelui spaniol. M-am înscris în banda voastră pentru a 
vă putea da de gol | 

— Mizerabile! 

— Am izbutit să aflu toate planurile voastre criminale! 
Continuă cu sânge rece Călăul. 

— Ai depus un jurământ sfânt: să păstrezi o tăcere 
absolută! Strigă înăbuşit procurorul. 

Sanson răspunse ironic: 

— Faţă de mişei şi asasini, jurămintele n-au nici o 
valoare...! _ 

Fouquier părea nimicit. Indrugă: 

— Dar cum dracu de te afli, acum, înaintea mea? 

Sanson îi aruncă o privire dispreţuitoare: 

— Dumnezeu a fost cu mine. El m-a ocrotit şi am scăpat 
din ghearele tale. Ţi-ajunge? 

Fouquier avu o tresărire. Păru, un moment, că vrea să 
cheme garda; întâlnind, însă, figura liniştită a lui Sanson, se 
răzgândi. 

— Va veni ceasul în care mă voi socoti cu tine! Scrâşni el. 

Călăul replică senin: 

— Da, da, va veni acel ceas! Dar atunci să-ţi încredinţezi 
sufletul lui Dumnezeu, cetăţene Fouquier. Pentru că pe eşafod 
ne vom socoti! 

Faţa procurorului păli; pe urmă se transfigură într-un râs 
silit: 

— Ei bine, admit că ai o armă destul de puternică 
împotriva mea. Dar de tăcerea ta sunt, totuşi, asigurat! Vei 
tăcea pentru a-ţi păzi gâtul. Nu mă sperie amenințările tale. Ele 
nu pot salva viaţa tatălui miresei tale de la eşafod, fii sigur! Am 


dovezi palpabile că l-ai mituit pe cetăţeanul Hermann. Ducele de 
Barry, conform rugăminţilor fiicei sale, a fost „omis” azi, să facă 
parte din condamnaţii la moarte. Ştiu tot - cunosc mesajul soliei, 
pe care ai trimis-o ieri prinţesei printr-unul crin ajutoarele tale! 
Ştiu, de asemenea, unde locuieşte ea - ştiu şi ce prânzeşte 
aproape în fiecare zi; totul, totul mi-e cunoscut! 

Apoi izbucni iar într-un râs ironic, la vederea celui atât de 
împietrit în surprinderea sa: 

— Eşti uimit, cetăţene? Întrebă el. Da, am aflat totul! 
Numai o trăsătură de condei, şi prinţesa e arestată! Şi oricât va 
zbura, păsărică tot va cădea în lat! Şi pe lângă asta, îmi vor pica 
în ghilotină capetele a alţi treizeci de aristocrați! Vezi, eetăţene 
Sanson, cât mă îngrijesc pentru tine. Mereu îţi dau de lucru...! 

Procurorul oficial îşi frecă mâinile osoase şi galbene. 

— Şi ce e acum. De făcut? N-ai venit la mine doar ca să-mi 
auzi poruncile, ştiu bine... Poporul parizian a mutat, de mai 
multe ori, eşafodul de pe un loc pe altul. Ţie îţi pasă de viaţa 
viitorului tău socru, nu-i aşa? 

Sanson păli. Un val încetat îi acoperi ochii. | se păru că 
totul e pierdut. 

— Da! Zise el atunci cu demnitate, mireasa mea susţine 
că tatăl ei e nevinovat. Ea are probe care dovedesc nevinovăția 
lui! 

Un râs diabolic scăpă de pe buzele lui Fouquier. 

— Vorbe! Zise el. E un partizan al aristocraților şi un 
duşman al poporului. Şi aceasta e de ajuns pentru ca să i se 
reteze capul! Tu îl vei executa! Nici o vorbă mai mult! Ai înţeles? 

Spunând acestea, se îndreptă spre sala de şedinţe. 

Sanson respiră greu. 

— E ultimul tău cuvânt, cetăţene-procuror? 

Fouquier îl privi cu ironie: 

— Te mai poţi îndoi de lucrul ăsta? 

Sanson se îngrozi. 

— Ei bine, fie! Zise el; atunci, mai am de spus ceva 
preşedintelui! 

Dădu să treacă pe lângă procuror. Acesta păli şi aruncă o” 
privire întrebătoare către călău. 

— Nebunule! Ce vrei să faci? Strigă el şi-i tăie calea. 

— Vreau să-i spun totul preşedintelui! Răspunse Sanson 
cu hotărâre. 


— Totul?! Întrebă Fouquier; şi o furie de dispreţ, se întipări 
jfe fdţa „sa. Neghiobule, ai să-ţi pierzi capul! 

— Crezi că mă mai sinchisesc de propria-mi viaţă; când nu 
o pot salva pe aceea a tatălui scumpei mele mirese? Zise- 
Sanson. Ţi se va împlini voinţa, cetăţeneprocuror. Dar nu eu voi 
fi executorul, ci un altul. Acelaşi care mâine poate, ne va trimite 
pe amândoi pe lumea cealaltă! 

Faţa lui Fouquier se îngălbeni. Capul îi căzu în piept, 
întocmai ca unui tigru care îşi apucă prada şi o scapă în ultimul 
moment. 

— Serios? Vorbeşti serios? Întrebă el cu ton ce se străduia 
să fie îndrăzneţ- 

— i-o jur pe sângele vărsai de jertfele mele! Zise Călăul. 
Şi ridică mâna dreaptă în sus, în semn de jurământ. 

— Bine, bine! Zise Fouquier; m-ai învins - trebuie să 
mărturisesc. 

; Şi se plimba încolo şi încoace gânditor. 

Soldaţii veneau cu o nouătrupă de nenorociţi, pentru a-i 
prezenta în sala de şedinţă. Inainte de execuţie... 

— Am găsit un mijloc! Strigă procuroul. Şi se apropie de 
Călău. Vei vorbi de pe eşafod poporului; îi vei spune că este o 
eroare că acel armurier - Miranda îl cheamă, nu-i aşa? - A 
compărut în faţa judecătorilor... În locul său, însă, îl vei executa 
pe ducele de Barry! 

Sanson se înclină tăcut. Simţea că ar fi fost o nebunie să 
se împotrivească voinţei lui Fouquier, care continuă: 

— Voi aduce cazul. Numaidecât la cunoştinţa instanţei; tu 
vei fi martor, cetăţene Sanson; şi mireasa ta, de asemenea. Voi 
căuta să fac totul ca să salvez viaţa socrului tău. 

— Adevărat grăieşti? Întrebă Sanson; şi speranţa se 
aprinse în ochii lui. Vasăzică. Vei cruța viaţa lui Miranda? 

Fouquier dădu afirmativ din cap, dar nu rosti nici un 
cuvânt. 

— Jură-mi că nu e nici o nouă cursă! Murmură Sanson. 
Mirat de concesia surprinzătoare a procurorului. 

— Îţi repet că mă voi ţine de cuvânt! Miranda va ti ăi, 
răspunse Fouquier... Şi mulţumeşte-te cu atâta. De ce să-ţi jur 
degeaba? Deja cunoştinţa noastră ne leagă laolaltă. - Şi asta e 
de ajuns. Şi acum du-te, fă-ţi datoria: îţi dau şi gardă. Execută-l 
îndată pe ducele de Barry. După ce vei fi dus pe amândoi 


răufăcătorii la moarte. Întoarcc-te aici cu Miranda şi cu fiica sa! 
Şi încă ceva: aşteaptă-mă aici! Trebuie să compari, mai întâi în 
faţa tribunalului, în cazul acelui păcătos! 

l Şi ieşi repede din odaie. 

Sanson rămase pe loc cu mâinile încrucişate la piept. 

Dar. Desigur, de-ar fi văzut râsul ironic, din ultimul 
moment, ce-l avea pe buze Fouquier, n-ar mai fi fost atât de 
fericit şi încrezător i... 

Capitolul! 6 SALVAT DE CALAU. 

După câteva minute, veni un trimis al procurorului oficial 
şi îl chemă pe Călău în sala de şedinţe. Acolo era deja totul 
cunoscut. 

— C'etăţene Sanson! Se adresă preşedintele către cel 
intrat, suntem puşi în cunoştinţă de cazul acelui trădător care nu 
se putu stăpâni să insulte nici în momentul morţii, patria 
noastră. Să se facă ceea ce vrea poporul. Şi-ţi poruncim, afară 
de asta, să-i tai mâna dreaptă înainte de a-i reteza capul! 

Călăul se înclină tăcând. 

In momentul acesta el era o jucărie în mâna tribunalului. 
Şi deci, fără să spună o vorbă, chiar dacă îi sângera inima, 
trebuia să împlinească porunca puru: t cu punct. Aşa cerea trista 
sa misiune. Şi nici nu era la libera lui alegere; trebuia să-l 
moştenească pe tatăl său - care, cândva îl moştenise pe bunicul 
său. Din membru în membru al familiei se perpetua nenorocirea. 
Fiul călăului urma să devină şi el Călăul din Paris! Aşa glăsuia 
legea crudă şi groaznică. 

A doua poruncă a preşedintelui fu să-l scoată pe ducele de 
Barry din închisoare şi să-l execute pe eşafod. 

Intre pereţii închisorii se petrecea o scenă neaşteptat de 
grozavă şi dureroasă... 

Ducele de Barry se credea deja sigur. Deodată, fu ridicat 
cu forţa de la locul său; înţelese numaidecât ce soartă îl aştepta. 
Incepu să gesticuleze ca un smintit. 

Dar ce putea face acest moşneag prăpădit în faţa 
soldaţilor? Aceştia îl, luară cu ei; şi deoarece nu venise duba 
condamnaților, ducele trebui să facă pe jos drumul până la 
eşafod. 

Acum, când eşafodul fu mutat în Piaţa Caroussel, era mai 
aproape de închisoare ca înainte. Totuşi, ducele de Barry nu 
putu parcurge nici acest drum scurt. Frica morții îi străbătea 


toată fiinţa. Ochii îi ieşiseră din orbite, aveau o expresie de 
decrepitudine animală. 

Soldaţii trebuiră să-l ducă de braţ târâş-grăpiş; de departe, 
Sanson. Care mergea în faţa soldaţilor, auzea o gălăgie 
infernală. 

Mulfimea numeroasă îşi înzecise prezenţa şi striga 
încontinuu cu sălbăticie. 

Cu chiu cu vai, soldaţii croiră drum pentru Sanson; Călăul 
tresări. O femeie se uita ţintă la el. Doi ochi negri îl priveau 
dintr-un chip desfigurat. O recunoscu numaidecât: Era prinţesa 
de Barry! 

Venise să se încredinţeze personal dacă Enric îşi respectă 
promisiunea. Şi acum trebuia să asiste cum zbirii îl târau la 
moarte pe tatăl ei! 

Sanson se mulţumi să de (r) din umeri. Apoi se uită în sus. 
Cu aceasta a vrut să-i de-a a înţelege că a încercat tot ce i-a fost 
posibil şi că numai cerul e de vină dacă n-a putut realiza ce a 
promis. Dar din ochii negri şi scânteietori ai prinţesei îl 
întâmpină o privire încărcată de ură. Ea-şi lipise buzele cu 
putere” pentru ca nici un țipăt să nu-i scape; dar privirea ei 
spunea totul. 

Sanson ştia acum că în persoana Adelei de Barry îşi făcu o 
duşmancă de moarte. Un moment stătu la îndoială; n-ar fi bine 
să pună mâna pe prinţesă, denunţând-o ca trădătoare?! Ar fi 
fost de ajuns un singur cuvânt, şi moartea ei avea să fie ceva 
hotărât. Dar nu era momentul să se ocupe de prinţesă. Ştia că 
mireasa sa se află în Piaţă; Nu voia ca Lili să fie martoră la 
intervenţia sa împotriva unei femei fără apărare! 

Impacientat la culme, tot se împingea să înainteze mai 
departe. Inima sa bătea cu violenţă. Dar, chiar, unde era Lili, 
iubita sa? O zări într-un târziu: era păzită de mulţime întocmai 
ca o prizonieră; stătea îngenunchiată lângă tatăl ei. 

Sanson încercă să prindă o privire a lui Lili; adevărat, ea 
se uită la el - dar nu dragostea vorbea din această privire, ci 
spaima, scârba şi frica. 

Sanson întoarse ochii în altă parte. Reproşul care-l 
întâmpină din ochii adoratei sale era mai cumplit decât orice. 
Tremura la gândul că ea avea să fie acum martora scenei ce 
urma să se petreacă. 


După o clipă, însă, ochii săi exprimau deja o mândrie 
impunătoare. Trebuia să-şi facă datoria. Ei bine, şi-o va face 
deplin! Cu o voce sonoră şi tunătoare anunţă poporului 
rezoluţiile Tribunalului. Un bravo zguduitor, pornit din mii 'de 
guri, întâmpină cuvintele sale. Poporul era însetat de sânge, nu 
mai avea răbdare să aştepte până se vor face pregătirile şi 
formalităţile acelea atât de simple şi scurte. 

Nenorocita victimă, ţinta acestei furii sălbatice, părea că 
nici n-a înţeles sensul cuvintelor rostite de Călău. Nu opuse nici 
cea mai mică împotrivire ajutoarelor. Un murmur neînțeles 
răzbătea de pe buzele sale schimonosite şi scăpă un țipăt scurt 
şi înăbuşit când i se tăie mâna dreaptă...! 

În momentul următor fu legat de scândură, şi pentru a 
doua oară ghilotina îşi împlini groaznica misiune: capul 
nenorocitului se rostogoli înecat în sânge, în coşul de jos. 

Câteva minute mai triziu afost executat şi ducele de Barry 
- care oferi, însă, un spectacol dezgustător. Pierduse orice curaj, 
orice urmă de bărbăţie, plângea şi se văita ca un copil care 
vedea că nu poate scăpa de trista sa ursită. Un potop de insulte 
se revărsă asupra lui din toate părţile. În momentul când cuțitul 
ghilotinei îi atinse gâtul, o femeie din popor slobozi un strigăt 
pătrunzător. Dar strigătul acesta fu' înăbuşit de strigătele de 
bucurie a” bestiilor. Opera sângeroasă a zilei era terminată. 

Totuşi, se ridicară câteva voci care cerută şi executarea 
armurierului Miranda. Dar Sanson repetă cu succes rezoluţia 
procurorului. Se îndreptă spre Miranda. Acesta îl măsură cu o 
privire plină de dispreţ. 

— De ce această inutilă amânare, Călăule? Fă-ţi datoria! 

Sanson îl privi cu o muţenie rugătoare: 

— Nu provoca degeaba furia poporului!... Dumnezeu mi-e 
martor că am făcut totul ca să te scap; şi am izbutit, îţi voi da 
altădată amănunte. 

Bătrânul îl înfruntă dispreţuitor: 

— Ce vrei să-mi îndrugi? Eşti un mizerabil! Te-ai furişat în 
casa mqa.'Şi sub pretextul că eşti un tânăr nobil, ai furat inima 
fiicei mele. Eu-am consimţit să te logodeşti cu ea! lată, acum 
aflu că eşti Călăul din Paris! Mai degrabă mi-aş da sufletul, decât 
s-o ştiu în braţele tale năclăite de sânge! 

— Urcă-te! Îi răspunse Sanson care abia îşi putea stăpâni 
emoția; şi arătă spre căruţa condamnaților, care se apropiase de 


dânşii. Am ordin să te reconduc la Tribunalul Revoluționar. 
Dumnezeu ştie că nu sunt atât de vinovat pe cât crezi! 

Armurierul nu mai putu răspunde. Poporul îl luă cu forţa şi- 
| ar uncă în căruţă. 

— Lili, trebuie să mă urmezi şi tu... Şi dumneata, se 
corectă Sanson cu glas înduioşător. 

Zicând acestea, se aplecă, spre fata îngenuncheată, dar 
observă că ea s-a înfiorat la atingerea lui. Sanson tresări. 

— Enric, tu... Dumneata eşti Călăul din Paris! Izbucni ea, 
plângând-Înăbuşit. Dar nu. Nu voi să te acuz! Aşa a vrut 
Dumnezeu! Fără ajutorul dumitale, tata n-ar fi scăpat! 

— O. Enric! Enric! Zise ea deodată, căzând în braţele 
Călăului, fără a şti ce face. Scapă-l pe tata! Şi îţi jur pe 
Dumnezeu că voi uita totul, că voi fiiara ta! 

Un strigăt de bucurie se înălţă din inima lui Sanson, ; şi o 
însoţi până la dubă pe scumpa sa mireasă. 

„Nici nu ştia sărmanul, că veselia din inima sa se va 
preface în câteva ore, într-o disperare cumplită...! 

Capitolul! 7 UN COMPLOT DIABOLIC. 

Vestea noii şedinţe de la tribunal, deosebit de importantă. 
Se răspândi cu iuţeala fulgerului în întreg Parisul. Un adevărat 
diluviu uman inundă sala de şedinţă. Cu greu Călăul şi însoțitorii 
săi îşi putură croi drum în sala care fierbea': 

— Viu! Viu! 

— Are să fie ceva frumos! 

— Îl vedeţi pe moşneag cât de mândru priveşte de jur- 
Împrejur?! 

— Ai niţică răbdare, moşule, capul tău oricum nu va mai 
sta mult pe umeri! 

— Dar porumbiţa de lângă el?! 

— Mă, da' nostimă mai este! 

— Vorbeşte mai încet, este logodnica Călăului! 

— Trăiască Sanson! 

— Trăiască! Trăiască! Ura! 

Astfel se încucişau şi se amestecau'tot soiul de slrigăte. 
Mulțimea iritată striga întruna, chiuia, înjura şi aplauda. 

Sanson mulţumi cu modestie tuturor celor care îl 
aplaudau. 

Altădată, popularitatea de care se bucura îl încânta; azi, 
însă, sufletul său era prea trist pentru a mai găsi vreo plăcere în 


aclamaţiile astea. Avea promisiunea lui Fouquier, nu-i vorbă, şi 
ştia bine că era nevoit să se ţină de cuvânt. 

Dar în timpul plecării spre închisoare, îndoieli sumbre şi 
tulburătoare îi răscoleau sufletul. Pentru moment nu-şi putea 
explica pricina acestor îndoieli; dar parcă îi era scris să afle 
foarte curând, cât de îndreptăţite erau aceste temeri. 

Tribunalul aştepta noii sosiți. Procurorul stătea la măsuţa 
sa şi, cu o privire vicleană fixa pe acei care tocmai intraseră. 

Înainte de toţi trebui să se prezinte Sanson. 

Cu glas liniştit raportă că a îndeplinit însărcinarea ce i-a 
fost încredinţată de tribunal. Preşedintele Dumas dădu din cap 
aprobator. ` 

— Să trecem la deliberarea procesului! Incepu el. 
Cetăţeanul-procuror a poruncit ca fostul armurier al 
mizerabilului Capet (Capet era numele dinastiei de Bourbon) cu 
numele de Miranda, să fie adus aici, înaintea Tribunalului 
Revoluționar. 

Preşedintele se întoarse către moşneagul robust şi 
impozant, care stătea în picioare şi se uita peste tot cu o privire 
dispreţuitoare. 

Fata stătea lângă el, îmbrăţişându-l cu dragoste filială şi 
rugându-l mut să nu mairişte nimic prin atâta sfidare. 

— Te cheamă Miranda? Îl întrebă preşedintele. 

Armurierul făcu un pas înainte, eliberându-se blând din 
braţele fiicei sale. 

— Da, sunt armurierul Miranda! 

— Trebuie să ştii că nu mai există decât cetăţeni! Zise 
aspru preşedintele. Cum se întâmplă că ai vrut să te laşi a fi 
executat în locul altcuiva? 

Miranda izbucni într-un râs sarcastic: 

— Am fost legat în lanţuri şi târât la eşafod. Vorbele mele 
au fost înăbuşite de ironiile zbirilor! 

Preşedintele îi făcu semn să se retragă. 

— Cetăţene-procuror, ce acuzaţie ridici împotriva acestui 
om? Întrebă preşedintele pe Fouquier. 

Toate privirile se aţintiră asupra celui întrebat. Momentul 
era decisiv: tot ce propunea Fouquier, era lege { 

În timpul acesta, procurorul luă din mâna lui Sanson 
câteva hârtii, pe care Lili le dăduse mai înainte călăului. După 
părerea ei, aceste hârtii conţineau dovezile deplinei nevinovăţii 


a tatălui ei, ' trimis în judecată pentru nişte motive cu totul 
puerile - acuzat fiind, între altele, că ar fi luat parte la eliberarea 
Regelui închis. 

Lili putu dovedi cu ajutorul unor certificate medicale că, în 
vremea aceea, când avu loc eliberarea în discuţie, tatăl ei zăcea 
în pat, țintuit de o gravă fractură de picior. 

Dar, desigur, dacă n-ar fi fost la mijloc intervenţia lui 
Sanson, toate dovezile astea (oricât de concludente) nu l-ar fi 
putut scăpa de la moarte pe Miranda. 

— Sunt, într-adevăr, şi eu convins că Miranda e nevinovat 
de acuzaţia care i-a fost adusă! Începu Fouquier, întrerupând 
tăcerea mormântală din sală. De altfel, n-ar fi fost pagubă mare, 
dacă i s-ar fi tăiat capul; căci astfel de cetăţeni nu pot folosi cu 
nimic patriei noastre. Ei vor fi bănuiţi totdeauna de fidelitate 
monarhică. 

În ochii bătrânului Miranda răsări o privire scânteietoare. 
Dacă n-ar fi fost Lili din nou lângă el, fixându-l cu o privire 
rugătoare, atunci desigur că i-ar fi adresat procurorului o replică 
batjocoritoare. O asemenea apostrofare, însă, ar fi fost 
echivalentă cu o reînnoire a sentinţei capitale. 

Preşedintele tribunalului părea surprins de blândeţea 
procororului: 

— Aşadar, crezi, cetăţene procuror, că se cuvine să-l achit 
pe acuzat?! 

Fouquier dădu din cap. 

— Da! Zise el cu răceală. Cer achitarea cetăţeanului 
Miranda! 

Un murmur înăbuşit se ridică din toate colţurile sălii. J3e 
întâmpla atât de rar, era atât de extraordinar ca Fouquier să 
ceară achitarea cuiva, încât toată lumea credea că a înşelat-o 
auzul. De asemenea, juraţii rămaseră înmărmuriţi; erau atât de 
exersaţi în a spune mereu: „vinovat!”, încât nu mai ştiau cum 
este când te afli în situaţia de a da un verdict de achitare...! 

— În cazul acesta, nu-i nevoie ca juraţii să se mai retragă 
pentru deliberare, zise el. Presupun că nu aveţi nimic împotriva 
concluziei procurorului... 

Juraţii se grăbiră să răspundă afirmativ. 

— Ei bine! Zise preşedintele, cetăţene Miranda, eşti 
achitat. Păzeşte-te, însă, să ne inlilnim pentru a doua oară; căci 
atunci nici o minune nu te mai poate scăpa! Pe de altă parte, nu 


uita că avem şi mijloace de a te supraveghea, cum merită un 
bănuit! 

Aceste cuvinte avură asupra armurierului un efect de 
nedescris. Tot nu crezuse, până în momentul din urmă, 
hotărâtor, că va putea scăpa de eşafod. De astădată, însă era 
adevărat, mai presus de orice îndoială! Abia acum simţea cât de 
dragă îi era viaţa şi înţelese ce” nenorocire ar fi însemnat pentru 
Lili moartea sa! 

Il învinse emotia; el, care până acum stătea drept şi 
dispreţuitor, înclină capul - şi lacrimile îi umplură ochii. 

— Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! Murmură copleşit 
bătrânul. 

Lili îl ţinea îmbrăţişat şi plângea; scena era emoţionantă 
prin unicitatea sa. 

Sanson stătea şi el înmărmurit, învins de emoție. Respiră 
adine - parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. 

Nu vedea înaintea sa pe altcineva decât pe Lili. 

Numai aceasta l-a făcut să nu bage de seamă privirea de 
şarpe pe care Fouquier i-o arunca, fixându-l cu răutate. 

Mulțimea izbucni în strigăte de veselie. Aceiaşi oameni 
care păreau atât de setoşi de sânge. Işi strigau fericirea că 
armurierul a scăpat. 

Sanson se apropie de cei doi: 

— Vă conjur să plecaţi înainte de a se întâmpla vreo 
schimbare în starea de spirit a mulţimii! Murmură el, 
întoreându-se spre tatăl lui Lili. 

Acesta înclină capul fără să-l bage în seamă. O luă de 
mână pe fiica sa şi plecă. Nimeni nu-i împiedică. Soldaţii care-l 
păziseră până acum cu străşnicie pe condamnat, se dădură la o 
parte. Indată, un ajutor de călău desfăcuse lanţurile de 
la'mâinile armurierului. 

Tocmai se apropiau de ieşire, când, deodată. Fouquier se 
ridică, ca împins de un resort, de pe scaun. Părea că aşteptase 
anume acest moment. 

— Stai! Strigă el cu un glas răsunător. 

Strigătul căzu ca un trăsnet peste toţi. Până şi judecătorii 
şi juraţii se uitau uimiţi la procuror. Acesta, însă, nu rămase 
impresionat de surprinderea generală şi nici de gestul întrebător 
al Călăului. 


— Stai! Repetă el. Cetăţeanul Miranda să fie adus din nou 
înaintea tribunalului! 

Ca prin farmec, starea celor prezenţi se schimbă din nou. 
Soldaţii se apropiară. La un semn al procurorului, jandarmii 
despărţiră pe tată de fiică. 

— Stai! Zise Fouquier pentru a treia oară. 

— Mai am de făcut tribunalului o propunere... 

— Care? Întrebă-curios preşedintele. 

— Cetăţeanul Miranda e achitat. Nu voi ridica, cel puţin 
acum, un nou cap de acuzare. 

— Slavă ţie, doamne! lzbucni Lili, nici prea tare, dar nici 
încet... 

Cu o privire feroce, procurorul îşi aţinti ochii spre dânsa. 
Era foarte indignat că fala îndrăznise să-l întrerupă. 

— Cetăţeanul Miranda, rămâne, totuşi, un bănuit. E dator 
să ne dovedească sincerul lui devotament... 

Sanson se cutremură. Presimţea că secunda următoare 
avea să aducă ceva îngrozitor. Se temea că Fouquier va comite 
o nouă mârşăvie. Dar se simţea prea slab, de astădată, ca să 
încerce să dejoace manevrele lui Fouquier. 

— Ce propui, cetăţene-procuror? Intrebă Dumas. 

: — Ei bine, propun ca Miranda să fie numit pe lângă Călău. 
In calitate de ajutor al acestuia! Spuse procurorul. 

Un zgomot asurzitor izbucni în sală; nimeni nu se aştepta 
la această propunere. 

Fouquier triumfa. Privirea i se îndreptă spre duşmanul său 
de moarte, spre Sanson. 

Acesta, sub impresia penibilă a propunerii, devenise palid 
ca un mort; ochii i se roteau, o sudoare rece îi scălda corpul. Ah! 
Cum ar fi voit să-l sugrume pe acest monstru! Dar prudenta îl 
îndemnă la rezervă. Găsi puterea să se apropie de Miranda: 

— Să nu spui nimic: altminteri viaţa dumitale e pierdută! Îi 
şopti el încet. Cî. Şligă vreme; şi atunci vom câştiga totul. O să 
dăm cândva răspunsul la această netrebnicie!... 

Dar fu vreme să vină răspunsul bătrânului. 

— Cetăţene Călău, strigă Fouquier. Ce tot vorbeşti cu 
bătrânul acela; îl înveţi cumva un nou vicleşug...? 

Un râs general izbucni în sală. 

— Trăiască procurorul! Răcni Pipin cel neuvu. 


Acesta tocmai intrase în sală. Îşi agita pălăria în aer. 
Exemplul său fu urmat de mulţi. 

Din toate colţurile sălii se auzeau strigăte de bravo pentru 
procuror. 

Acesta mulţumi în toate părţile, înclinându-se. 

Capitolul! 8 UN TRIUMF AL AMORULUI FILIAL. 

În cele din urmă, se făcu linişte în sală. 

Privirile tuturora se îndreptară spre Miranda, Acesta stătea 
buimăcit sub impresia celor întâmplate. Ruşinea ce i se adusese 
îl apăsa atât de tare; şi totuşi, n-o putea crede adevărată. 

— Ei, ce spui de asta, cetăţene Miranda? Zise 
preşedintele. 

Vocea sa răsuna pe un ton neamical. Era evident că se 
afla de partea procurorului. Lili se apropie de armurier şi-i şopti. 

— O, tată! Gândeşte-te că ţi-e viaţa în joc! Nu-l provoca pe 
omul acesta odios! 

Cu un gest ferm bătrânul îi făcu semn să tacă. 

— Niciodată! Răspunse el. Decât să mă înjosesc astfel... 

— Să te înjoseşti?! Îl întrerupse Fouquier. Să te înjoseşti? 
Cine se află în serviciul Poporului, nu se înjoseşte niciodată! 
Călăul este egalul procurorului şi al preşedintelui tribunalului - 
un Slujitor al Poporului. Cine nu vrea să servească Poporul e 
doar un trădător! Şi doar prin pedeapsa cu moartea se plăteşte 
trădarea! 

Ca sabia de ascuţite erau cuvintele sale. Sanson îngălbeni. 
Era neputincios-faţă de cele rostite. 

Călăul nu putea spune nimic împotriva acestei propuneri. 
Orice încercare de contrazicere ar fi făcut ca şi el să fie bănuit... 

De şi-ar fi pus şi viaţa în joc, de i-ar fi dovedit în acest 
moment lui Fouquier crimele despre care avea cunoştinţă, tot 
nu aifi fost crezut. Momentul era inoportun. Nu putea face nimic 
pentru tatăl lui Lili. Era condamnat la o groaznică tăcere. 

— Eu nu pot fi călău, mai strigă odată Miranda. 

Bătrânul îşi aţinti privirea fulgerătoare spre procuror. 

Fouquier se învineţi de furie 

— Cetăţene Miranda, ai spus vorbe nesocotite. Fie şi 
numai aceste vorbe ale tale, condamnarea ta ar fi semnată! 
Dacă nu mi-ar fi milă de tine, bătrânule, ţi-ai afla chiar azi 
moartea. Mai ales că îţi cunosc deja părerile tale periculoase. 
Fiindcă, desigur, fabricai arme pentru partizanii lui Capet. Nu 


meriţi moartea pentru duşmănirea naţiunii noastre? Refuză, 
numai să primeşti funcţia cu care tribunalul te onorează - şi voi 
cere, chiar în momentul acesta, să se pronunţe verdictul 
condamnării tale la moarte! 

Cuvintele sale avură un ecou puternic asupra celor 
prezenţi. 

Nu se găseau, desigur, mulţi oameni care să manifeste 
compătimire pentru bătrânul armurier. 

Cuprins de mânie, acesta vru să dea un răspuns pe 
măsură. Dar Lili se şi aruncase în braţele sale: 

— Nu spune nimic, tată, nu spune nimic! Gândeşte-te ce 
voi face dacă tu vei fi omorât? 

Cum, însă bătrânul clătina din cap cu îndărătnicie, o nouă 
idee îi veni în minte. Se dezlipi de tatăl ei şi se îndreptă spre 
locul unde se afla procurorul. 

Căzu în genunchi înaintea acestuia, implorându-l: 

— Indurare! Indurare! Indurare pentru tata! Repetă dânsa. 
Lăsaţi-i timpul necesar pentru asemenea decizie. Nu-i cereţi 
chiar acum să-şi spună hotărârea. Nu e trădător, v-o jur pe tot 
ce am mai scump. Desigur, vă va servi cu credinţă, pe cât e în 
stare s-o facă, dar nu-i cereţi să săvârşească meseria aceasta 
sângeroasă! Şi dacă nu şi nu, acceptaţi, să fiu eu jertfa. Faceţi 
cu mine ce doriţi, dar cruţaţi capul scumpului meu tată.! 

Dar patosul pledoariei sale nu produse o impresie 
favorabilă asupra tribunalului şi juraţilor. Judecătorii dădeau din 
umeri şi aşteptau concluziile procurorului. 

Acesta stătea încremenit în scaunul său. 

Privirile nu i se mai dezlipeau de frumuseţea răpitoare a 
fetei. 

Trecură minute chinuitoare, lungi ca nişte secole. 

Sanson stătea nemişcat, lângă iubita sa. 

— Ei bine, voi da dovadă că nu în zadar se apelează la 
generozitatea mea, zise Fouquier. Mă voi abate, de data 
aceasta, de la obiceiul meu. Ascultaţi-mă. Cetăţeni judecători şi 
juraţi: îmi menţin propunerea; totuşi, pentru a nu se crede că 
am comis o nedreptate, voi face o precir zare: pi-opun ca 
numitul Miranda să fie internat într-o celulă îngustă. Acolo să fie 
ţinut trei zile. După trecerea acestora, va fi readus înaintea 
noastră. Va avea. Atunci, să ne explice dacă are de gând să se 
supună voinţei Poporului, sau nu. În cazul dintâi, va fi liber, la 


dispoziţia cetăţeanului Sanson. Acesta va avea datoria să-l facă 
asistent la fiecare execuţie. Dacă cetăţeanul Miranda nu se va 
conforma voinţei noastre, atunci va plăti cu viaţa. 

— Propunerea ta este lege! Zise preşedintele. Retrage-te, 
cetăţene Miranda. Vezi cât de generos ne purtăm cu tine?! Nu 
abuza de răbdarea noastră. 

Se sculă de la locul său. Se apropie de procuror şi schimbă 
câteva cuvinte neauzite de nimeni. Pe urmă dădu din cap şi se 
reîntoarse la locul său. 

— Tribunalul a hotărât, reîncepu el pe un ton mai ridicat, 
să întemniţeze pe cetăţeanul Miranda. El va fi dus în închisoare: 
de astădată, însă nu în secţia condamnaților la moarte. li va fi 
permis să se întâlnească cu fiica sa, precum şi cu cunoscuţi de- 
ai săi, nebănuiţi. 

Miranda vru din nou să intervină, dar Lili îl împiedică 
implorându-l... 

Şedinţa fu ridicată. 

O gardă numeroasă îl împresură pe armurier. Fu dus la 
închisoare... 

Capitolul! 9 „NEGRUL PIPPIN” 

Lili avu voie, deocamdată, să-l petreacă pe tatăl ei până la 
poarta închisorii. Urma să se întoarcă la palatul justiţiei, pentru 
a-şi scoate un bilet de voie cu care să intre la tatăl său. 

Sanson voia s-o însoţească pe iubita sa. Dar o privire plină 
de înţeles a procurorului îl reţinu. Acesta îl luă deoparte: 

— Ei, cetăţenesc Sanson, eşti mulţumit de mine? Zise 
omul legii, cu o voce înăbuşită. _ 

— Eşti un demon, cetăţene Fouquier! li răspunse Călăul. 
Dar acest „secol” de tortură ţi-l voi trece la socoteală. 

— Ţine-ţi gura, îl întreupse Fouquier. De altminteri, cuțitul 
tău n-are nici o putere, cetăţene-Călău, adăugă el pe un ton 
glumet. Tu, Călăule, nu poţi să-ţi baţi joc de meserie. 
Reelamaţiile tale vor fi socotite, de astădată, născociri, 
sentinţele tale nu vor fi luate în seamă... Cine râde la urmă, râde 
mai bine...! 

— Aceasta e şi părerea. Mea, ripostă Sanson; şi un foc se 
aprinse în ochii săi. Duşmănit să fii de-a pururi, Satană cu chip 
de om! 

— Foarte bine că provoci duşmănia. Să ştii că nu 
întâmplător ţi-ai ales în mine un vrăjmaş de moarte. Păzeşte-te! 


În curând, voi face dovada că eu sunt mai devotat binelui 
poporului... 

Abia se despărţise de Sanson; dar focul din ochii săi îi 
incendiase sufletul. 

Îşi plimba privirile în toate părţile. 

Deodată îl zări pe negrul Pippin. În sala alăturată, 
odihnindu-se pe bancă. 

Fouquier îi făcu semn-: 

— Vino cu mine, îi zise scurt. 

Cu o umilinţă înnăscută, negrul Pippin îl urmă pe procuror 
cu paşi cadenţaţi. Acesta îl bătu pe umăr: 

— Spune-mi. Băiete, poate omul să se bizuie pe tine? Ştii 
să taci? 

— Ca mormântul! Fu răspunsul negrului. Ştii, doar, 
cetăţene-procuror, că pentru dumneata mă duc şi în foc j am 
dovedit-o de atâtea ori! 

Fouquier aprobă clătinând din cap. 

— De aceea îţi dau un sfat, zise el. Păzeşte-te, dacă ţii la 
capul tău. 

ŞI-I lovi uşor, ca o mângâiere. Peste gât. Băiatul îl privi 
drept în faţă pe Fouquier. 

— Oho! Dar ce e nou? Cred că., bila” îmi stă destul de 
teapăn pe umeri. 

— Caută ca Sanson să nu ţi-o dea jos, insinuă Fouquier. 

— Cine?! Sanson? Întrebă Pippin. 

Şi păli. 

— Ne e duşman, preciză Fouquier află, că a reuşit să se 
introducă, acum două nopţi, în asociaţia noastră, sub numele 
contelui Castello. 

— Ce-aţi spus? Sanson ştie că dumneavoastră..., că noi 
facem parte din... El, el ar fi contele Castello? 

Dar nu putu să termine. Frica îl paralizase. 

Fouquier nu putu decât să dea din cap afirmativ. Cu toate 
acestea, nu se abţinu de la un zâmbet de triumf: 

— Nu te speria, însă, prea mult. Deocamdată, Sanson e 
obligat să tacă. Dar e bine ca tu să ştii totul... 

— Oh! Acest Sanson, oftă Pippin, scrâşnind din dinţi. De 
aceea mi se părea el aşa de ciudat. Parcă simt tăişul cuţitului 
„mângâindu-mi': gâtul. 


— N-avea grijă, zise Fouquier. Deocamdată, nu mergem 
niciunul, nici altul la eşafod. Îi trimitem, mai degrabă, noi pe 
alţii, zise râzând procurorul... Totuşi, Sanson cunoaşte secretul 
nostru, şi asta nu-i bine - mă înţelegi, Pippin? 

Acesta îl fixă: 

— Vrei să zici că Sanson... Ar trebui lichidat? 

Fouquier scoase un fluierat ascuţit, afirmativ: 

— Acesta ar fi cel mai bun mijloc de scăpare. De altfel, 
asociaţia l-a condamnat la moarte. Aliază-te cu fratele Antonio... 
— Mâine nu va mai rămâne nimic din el, zise cu voce 
înăbuşită negrul Pippin. Dorul de răzbunare păru că-i cotropise 

sufletul 

— Aşa. Viteazule tânăr! Dar la porumbiţa încântătoare, 
gânditu-te-ai? 

— Vorbeşti de fata armurierului? Aha, continuă râzând, am 
văzut eu că ţi-a cam rănit inima; altfel n-ai prea fi risipit atâta 
milă faţă de pungaşul ăla bătrân... Dar e logodnica acelui 
Sanson. 

— Tocmai, răspunse ironic Fouquier. N-ar fi bine să-i goci o 
fostă admirabilă celui care a îndrăznit să ne afle secretul? 

— Dacă vreau? Întrebă Pippin. Spune, ce doreşti? Stai! Te 
gândeşti la frumoasa păpuşă... 

Buzele lui Fouquier schiţară un surâs diabolic. 

— Cunosc un loc frumos şi foarte retras - şi tu îl cunoşti, 
nu-i aşa? 

Şi se apropie încet de urechea procurorului; apoi îl privi 
drept în ochi j 

— Vorbeşti de palatul ducelui de Barry?! 

— Exact! E castelul în care legenda spune că sunt 
îngropate comori nepreţuite. Deşi n-am găsit nimic acolo, chiar 
dacă n-am lăsat nici u” loc, necercetat. 

— Sapristi! A fost muncă aceea, nu glumă, confirmă 
Pippin. A trebuit să lucrăm numai noaptea, ca să nu ne observe 
nimeni. Dar totul fu în zadar. 

— În fine, acest castel pustiu este acum proprietatea 
Poporului şi se află în administraţia mea, continuă procurorul. 
Nu crezi, că într-una din camerele secrete o tânără fată ar putea 
fi ţinută ascunsă atâta cât îmi convine? 


— Ah. Înţeleg, înţeleg! Zise Pippin. Vrei să răpesc pentru 
tine porumbiţa; nici chiar fraţii noştri societari să nu afle ce 
comoară tăinuieşte castelul Barry L. 

Pasiunea cea mai nestăpfriită era trădată de ochii lui 
Fouquier: 

— Vrei, prietene, să-mi faci acest imens serviciu? 

— Sigur! Mai cu seamă că doresc să-i joc un renghi acestui 
mizerabil de Sanson. Dar cum şi unde? 

— Asta te priveşte! Ripostă Fouquier. Nu degeaba te 
numeşte lumea: culmea vicleniei! Numai să faci totul în taină. 
Numele meu nu trebuie să fie pomenit! 

— lau totul asupra mea, zise Pippin pe un ton lăudăros. 
Am la dispoziţie mai multe forţe, decât crezi, cetăţene-procuror. 
De va fi posibil chiar în astă-seară frumoasa porumbiţă îşi va 
muta domiciliul în castelul Barry. 

— Eşti un băiat grozav! Zise Fouquier. Cât despre 
răsplată, ştii că nu sunt zgârcit. Acum, du-te! Pune la cale totul 
aşa cum am convenit. 

Când Fouquier se află singur în cameră, nu-şi putu stăpâni 
un surârs demonic. 

— Eşti un ticălos ca atâţia alţii, zise el gândindu-se la cel 
ce plecase. Şi tu mă serveşti ca ceilalţi, ca un animal docil. După 
ce îţi vei fi făcut serviciul, ghilotina îţi va închide gura! 

Şi acum fii atent, meştere Sanson, continuă Fouquier 
convorbirea’ cu el însuşi. Ti-am pus în coastă un inamic 
redutabil; el te va învăţa minte în curând... 

Şi-şi frecă mâinile cu bucurie. 

— Toate îmi merg pe plac, murmură el. Frumoasa fetiţă va 
fi, poate, chiar mâine în miha mea: apoi. În trei zile va cădea 
capul tatălui ei, până atunci, Pippin îl va amuţi pe Sanson; draga 
porumbiţă nu va mai avea, atunci, alt scut în afara de mine - 
depinde de voinţa mea! 

Un hohot de râs îi zbură din piept. 

Pe urmă căzu într-un jilţ. Cu un picior peste celălalt, se 
lăsă pradă celor mai dulci visuri... 

Capitolul 20 

RĂPIREA FETEI. 

În intervalul acesta, Miranda fu readus în închisoare. 


Zadarnic încercase Lili să-l conducă pe tatăl său dincolo 
de porţile închisorii: doar i se spusese să obţină întâi, de la 
procuror, un bilet de voie. 

Lili tocmai veiia să meargă într-acolo, când fu reţinută de 
Enric. Care alergase într-un suflet la dânsa: 

— Lili, scumpă Lili, ocoleşte-l pe monstrul acela! Lasă-mi 
mie grija asta. 

După un timp, urmă: 

— Pot să-ţi mai vorbesc o clipă? 

Tânăra fată îl privi lung, izbucnind deodată într-un pâlns 
sfâşietor: 

— O, Enric! Ce mi-yi făcut?! Mi se pare că.7 

— Dumnezeu mi-e martor că n-am vrut să te înşel! Dar nu 
puteam să-ţi destăinui secretul. Uite, l-ai aflat graţie 
întâmplării... 

— Nu. N-a fost nicidecum întâmplarea, spuse Lili. Tu mi-ai 
salvat, viaţa, când am căzut din barcă în apă. Fără ajutorul tău. 
Azi aş fi moartă! 

— Nu-mi mai aminti, interveni cu modestie Sanson. Cât 
despre iubirea noastră ţi-am făcut un mare rău iubindu-te; nu-i 
aşa, Lili? 

Şi eu te-am iubit! Mi-ai părut un nobil; 

— Chiar sunt, Lili. Cu altă ocazie îţi voi povesti istoria 
strămoşului meu, care era un ofiţer glorios: a fost silit, printr-o 
înlănţuire de împrejurări, să devină călău. Dumnezeu, mi-e 
martor: nu am nici o plăcere să vărs sângele semenilor mei! 

Sanson tăcu un moment şi o contemplă pe Lili. Apoi reluă; 

— Soarta a făcut să mă îndrăgostesc de tine. Te-ar” iubit. 
Cu toată puterea şi puritatea inimii mele te-am iubit! Ştiu că şi 
tu m-ai iubit la fel. De aici începe vina mea; trebuia să-ţi 
destăinui cine sunt. Dar iubirea şi teama că te-aş fi putut pierde 
au fost mai puternice. Atunci am păstrat secretul, l-am ţinut 
ascuns faţă de tine şi tatăl tău. lartă-mă, iubirea mea! 

Tânăra fată se ascunse la pieptul lui: 

— Nu, tu iartă-mi mie! Murmură ea. Te-am supărat, o ştiu 
- dar frica mea a fost de nedescris. Numai ţie îU este îndatorată 
viaţa tatălui meu. Am fost, sunt şi rămân mireasa ta! 

— Lili. Draga mea Lili, nu te mai sperii de mine? Vrei să 
mai fii nevasta Călăului din Paris? 

— Sunt a ta pentru totdeauna, răspunse tânăra. 


Un y. Îmbet angelic înflori pe buzele Călăului. Îngenunche 
înaintea adoratei sale? 

Statură multă vreme privindu-se în ochi şi uitară totul. 

Deodată, Lili îşi aduse aminte de tatăl ei. 

— Oh, Dumnezeule! Cum am putut să-l uităm? Suspină 
Lili. Ne aşteaptă. lubitule, te rog, hai să-l salvăm pe tatăl meu!’ 

— Acum. Totul depinde de tine. Trebuie să te duci la 
dânsul şi să-i spui totul. Pe urmă, voi veni şi eu. Îl vom copleşi cu 
rugăminţile noastre şi cu siguranţă că va ceda. 

— Da. Ai dreptate; mă voi duce chiar acum la procuror. 
Trebuie să obţin biletul de voie. 

— Nu! - O întrerupse Călăul, în ai cărui ochi se citea o 
furie oarbă. Tu nu mai trebuie să-l revezi pe acel monstru. 
Aşteaptă-mă aici; mă întorc în zece minute şi apoi mergem 
amândoi la tată. 

Se depărta cu paşi grăbiţi, apucând spre tribunal. 

Pe drum întâlni un băieţandru care mergea cu mâinile în 
buzunar şi fredonând o melodie ştrengărească. Sanson nici nu-şi 
întoarse privirea, deşi îl recunoscu pe negrul Pippin. Acesta, 
însă, îl fixă cu o privire insistentă. 

— Să vedem: ce-a făcut Călăul sub bolta acelei porţi? Se 
întrebă el. 

Se întoarse curios. Aflându-se în dreptul unei colonade de 
piatră, constată că de acolo nu se putea să fie văzut de cineva, 
de nicăieri. 

Cu multă prudenţă întinse capul şi o zări pe Lili. 

— Ah! Mireasa Călăului! Pe toţi Dumnezeii, aceasta ar fi 
cea mai nimerită ocazie, îşi spuse Negrul Pippin. 

Se retrase şi alergă în capătul străzii; scoase un fluier şi 
trase un semnal ascuţit şi puternic; imediat se strânse în jurul lui 
o mulţime de figuri sinistre, apărute ca din pământ. In timpul 
acesta, Sanson ajungea la tribunal. 

Nu-i fu tocmai greu ca să obţină de la Fouquier biletul de 
voie pentru Lili. Contrar obiceiului său, procurorul nu-i mai 
adresă nici un cuvânt Călăului. 

Acesta se grăbea, acum, spre poarta închisorii. 

Dar când ajunse la locul întâlnirii, îl întâmpină o mare 
surpriză: în locul lui Lili, care îi promisese că-l va aştepta, 
Sanson nu găsi pe nimeni! 

— Lili! Strigă disperat Călăul. Lili! Lili! Strigă el mai tare. 


Dar nimeni nu-i răspundea. Nu se auzea decât ecoul vocii 
sale... 

Se apropie încăodată de nişa în care o trăsese pe Lili. 

Şi privirea îi îngheţă: pe o piatră zări un obiect negru. Se 
apropie şi văzu că erau bucăţi dintr-un voal, împrăştiate în toate 
părţile. Totul dădea impresia că voalul fusese destrămat într-o 
învălmăşeală. 

Deşi în acele momente ar fi vrut să nu-şi amintească, ştia 
că Lili purtase exact un voal negru... 

Cine a cutezat să se atingă de Lili? Cine? 

Oricum ar fi fost să fie, Sanson înţelese un singur lucru: Lili 
dispăruse de parcă ar fi înghiţit-o pământul... 

Capitolul 21 UNDE E LILI? 

Câteva minute, Sanson stătu golit de gânduri, neştiind ce 
să facă. Nu putea să creadă că Lili a dispărut fără urmă. Il 
năpădi o sumă de bănuieli. 

Bucăţelele din voalul ei, puteau să se fi rupt din 
întâmplare. S-ar fi putut să treacă pe acolo un nou transport de 
deţinuţi şi iubita s-o fi băgat între dânşii pentru a putea 
pătrunde în interiorul închisorii. Mai mult, poale chiar în acel 
moment stă de vorbă cu tatăl ei... 

„Negreşit, dacă a făcut aşa, n-a procedat prudent”, se 
gândi Călăul; „păzitorii închisorii nu ştiu de glumă. Cine ştie ce i- 
or fi făcut...” 

Se îndreptă, cu paşi grăbiţi spre închisoare. Dar n-o găsi 
nicăieri pe Lili. Toţi paznicii pe care îi întreba răspundeau că n- 
au văzut-o pe acolo. 

Pentru mai multă siguranţă, Călăul se hotărî să cerceteze 
şi celulele. Dar vizitarea fiecărei încăperi îi aducea noi decepţii. 

Lili nu era în închisoare! 

— În care celulă se află îrmurierul Miranda? Întrebă în cele 
din urmă pe un paznic bătrân. 

— Este închis singur, într-o celulă izolată, îi răspunse 
acesta; vrei să mergi la el? 

— Nu se află, în acest moment, nimeni la dânsul? 

Gardianul ridică din umeri: 

— Cine să fie? Ţi-am spus, doar, că e singur.,: 

— Dar fiica sa? Intrebă Sanson nerăbdător. 

— Ah, înţeleg! Logodnica ta, cetăţene-călău. Nu, nu se află 
la tatăl ei. De ce crezi că ar fi venit aici? 


Sanson nu-i dădu nici un răspuns. 

Deodată, gândul îl duse pe o altă pistă a posibilităţilor. Lăli 
ştia acum că el e Călăul din Paris. li era, deci, cunoscută şi casa 
în care îşi petrecea el zilele. 

S-ar putea ca nişte golani să se fi legat de dânsa; atunci, 
fără să-l mai aştepte, ea s-o fi refugiat în casa lui. 

Fruntea i se însenină: „Desigur, îmi voi găsi iubita la mine 
acasă, în tovărăşia surorii mele...” 

Părăsi închisoarea. 

In scurt timp ajunse acasă. 

Majordomul îl întâmpină şi îi luă din mână bastonul şi 
pălăria. 

Sanson se lupta cu el însuşi; să-l întrebe de Lili sau nu... 

Şi tocmai când să se hotărască, constată că e foarte puţin 
probabil ca Lili să se afle acolo. - 

— Se află în casă vreo doamnă? Întrebă totuşi, cu 
neîncredere. 

Servitorul răspunse, dând din cap că nu e nimeni. 

— Nici la sora mea? 

— Nici la dânsa. 

— Şi nici n-a fost cineva în timpul absenței mele? 

— Bărbatul afirmă în. Tăcere. * 

_— Aşadar, a fost o doamnă pe aici? Cum era? Blondă, nu-i 
aşa? Intrebă el iute. 

Insă băiatul clătină din cap: 

— Nu; a fost şi ieri pe aici, şi avea o faţă - Doamne! Ochii 
îi fulgerau de sub voal. Parcă voia să mă străpungă cu privirea! 
Călăul făcu doi paşi înapoi: „Principesa! A mai avut îndrăzneala 
să vină la mine...?!” ” 

— Ce-a dorit? Întrebă el răstit pe băiat. 

— Mi-a dat o scrisoare pentru dumneata. lat-o... 

Şi scoase cu greu, din buzunarul lui strimt, o scrisoare. 

Sanson o deschise maşinal. Scrisoarea conţinea câteva 
rânduri scrise cu creionul şi într-o stare de vădită iritaţie. 

„Răzbunare, teribilă răzbunare! Blestemul lui Dumnezeu 
să cadă pe line, 'nenorocilule! Ţi-ai călcat promisiunea; acum, 
păzeşle-te de Nemesis! Răzbunarea meu ie va lovi în ce ai mai 
drag pe lume. Chiar azi!” 

Adella 


— Femeie ticăloasă! Zbieră Sanson. Acum înţeleg totul. 
Numele tău se leagă de dispariţia -blindei mele Lili. Dar, vai! Vai 
ţie! Primesc lupta la care mă provoci! Păzeşte-te, nu cumva să 
te întâlneşti pe eşafod cu Enric Sanson! 

Se îndreptă apoi spre casă, intrând la sora sa. 

Antreul avea acelaşi aspect. Perkeo era lângă uşă; Orfelia 
dormita pe canapea. 

Se apropie de sora sa şi-i căzu în genunchi: 

— Scumpă soră! Murmură el. Trebuie să mă ajuţi, să-ţi 
întrebuinţezi toată arta pentru a-mi regăsi fericirea pe care 
canaliile vor să mi-o distrugă! 

Sanson povesti surorii sale ultimele întâmplări. 

Incă de la primele fraze, Orfelia dădu din cap întristal a: 

— Am văzut teate acestea în oglinda magică! Mă tem că 
soarta îţi rtâervă încă multe nenorociri. 

— Voi înfrunta totul, răspunse Sanson cu vocea înecată. 
Vreau şi trebuie s-o regăsesc pe scumpa mea Lili! Nu avem timp 
de pierdut, Orfelia. Mâine, poate chiar în acest moment are loc o 
mişelie. Principesa de Barry a devenit cea mai neîmpăcată 
duşmancă. Ea mi-a răpit-o pe Lili! Vreau, mai întâi să aflu prin 
tine, unde se află acum Lili. Pe urmă... Pe urmă mă duc.la 
procuror. Principesa de Barry nu va ajunge ziua de mâine. Să 
ştie că nu există pe lume un duşman mai de temut decât Enric 
Sanson, Călăul din Paris! 

Orfelia îl asculta uimită. 

— Enric, mândrule şi teroutule Enric, mă tem pentru tine 
şi pentru dragostea ta! O presimţire vagă îmi spune că n-ai să ai 
succes în răzbunarea ta contra principesei. Ascultă-mă, ţine-te 
departe de această viperă vicleană şi veninoasăj. 

Călăul se înclină în faţa Orfeliei şi o sărută pe frunte. 

— Spune-mi viitorul, sorrt mea. „Citeşte” în oglinda ta 
vrăjită. Spune-mi totul. - Chiar şi lucrul cel mai îngrozitor!... 

Orfelia consimţi; apoi îl chemă pe piticul Perkeo. 

Acesta veni în grabă şi-Incepu să scormonească jarul din 
tăvile cu cărbuni. Un fum gros şi alb se ridică din ele. Umplând 
toată camera. 

Incet-Incet, o abureală estompă luciul metalic al oglinzii 
magice... 

Cu răsuflarea îngheţată. Călăul Sanson îşi pironi privirea în 
straniul şi misteriosul Inciu... 


Capitolul 22 

SANSON, PĂZEŞTE-TE. 

Un castel din file de basm răsări pe luciul oglinzii. Părea a 
fi reşedinţa unui nobil. Castelul era aşezat în mijlocul unui parc. 
Se făcea că o linişte adâncă domnea de jurâmprejur. 

Deodată, Călăul văzu cum un grup de oameni se apropie 
de castel. Erau mai mulţi bărbaţi şi târau cu ei o tânără femeie. 
Sanson se apropie de oglindă. Încremeni: tânăra femeie, pe care 
oglinda i-o arăta, era Lili...! 

Auzi un strigăt deznădăjduit; cu inima împietrită, trebui să 
asiste cum biata fată se lupta cu brutalitatea bărbaţilor. 

— Ah, de-aş putea să-i am în mină pe aceşti ticăloşi! 
Strigă furios Călăul. 

Orfelia ridică mâna şi-l îndemnă: 

— Taci, frate, taci! Nu atrage asupră-ţi mânia spiritelor pe 
care le-am chemat. Uite, spiritele s-au supărat! 

Şi îi arătă luciul oglinzii: tabloul nu mai era acolo. 

Călăul o imploră pe Orfelia: 

— Scumpă soră! Recheamă acel tablou; vreau să-mi 
întipăresc în minte castelul acela! 

Dar Orfelia dădu din cap întristată: 

— Mi-e cu neputinţă! Spiritele vin o singură dată, pentru 
un singur serviciu. 

O imensă tristeţe brăzdă obrazul Călăului: 

— Orfelia, ştii că Lili a fost răpită. Îţi jur că, de va vrea 
Domnul, ea va fi liberă înainte ea această noapte să învăluie 
pământul! 

— Ce vrei să faci? Îl întrebă, uimită, Orfelia. 

Ochii Călăului se aprinseră: 

— Datoria! Nu voi afla linişte până nu o voi regăsi pe Lili! 

Atunci, Orfelia se sculă şi aruncă o pulbere gălbuie peste 
cărbuni... O ceaţă ireală se ridică în slava cerului. Părea că un 
şarpe uriaş se naşte din jarul străjuit de vrăjitoarea care stătea 
cu mâinile întinse. 

— Frate, păzeşte-te! Strigă deodată Orfelia... 

Un nor de fum se înălţă din cărbuni, luă forma unui şarpe 
contorsionat şi se îndreptă ameninţător spre Călău. Părea că 
doreşle să-i înlănţuie trupul... 

— Păzeşte-te, frate, îl imploră Orfelia. Şarpele pe care vrei 
să-l ucizi e mai puternic decât tine! 


Sanson îngălbeni: 

— Greşeşti, sora mea! Doar pentru Lili” mai vreau să 
trăiesc - sau să mor! 

Şi dând să plece: 

— Păzeşte casa, surioară! Nu ştiu când şi dacă mă voi 
întoarce. În orice caz, să ştii că mă confund cu soarta lui Lili. 

Călăul părăsi camera Or feliei, fără să vadă cum, din 
cărbuni, un nor ceţos se ridică şi îmbrăcă forma unui şarpe... 

Dar Orfelia văzu şarpele aruneându-se Sn urma fratelui ei. 

— Frate, frăţioare, păzeşte-te! 

Apoi, căzu într-un leşin... 

Dar Sanson nu mai auzi avertismentul. El era deja în 
camera lui. La etajul de jos. Se apropie de o casă de fier, pe care 
o deschise. 

Scoase mai multe monezi de aur. Pe care le puse într-o 
pungă. 

Pe urmă, deschise un scrin, de unde luă două pistoale cu 
câte două ţevi - după care se convinse că sunt încărcate. Se 
înarma şi cu un pumnal. 

„Aceasta e arma cea mai teribilă din câte cunosc”, îşi zise 
în gând, „vârful e înmuiat în otravă puternică. Mort cade cel a 
cărui piele e numai zgâriată 3” 

Aşeză pumnalul într-un înveliş de piele şi apoi îl ascunse 
într-un buzunar secret. 

Închise cu grijă scrinul şi părăsi odaia. 

leşind, Călăul întâlni pe primul său ajutor. 

— Ascultă Nicolâs. Îi zise el, s-ar putea să plec pentru 
câteva zile. Te rog să conduci tu eşafodul în locul meu. Să nu 
mă faci de ruşine, auzi? 

— Oh, maestre, cum ai putea să te-ndoieşti? Ştii, doar, că, 
pentru tine. Intru şi în foc! 

— Bine. Îţi voi da de ştire, dacă nu mă voi mai întoarce... 

Şi îşi îndreptă paşii spre Palatul Justiţiei. 

Un sfert de oră mai târziu, se afla în camera procurorului. 
Fouquier era acolo, dar nu singur, ci înconjurat de câţiva tineri. 
Era de faţă şi conducătorul trupelor postate la Tribunal în 
aşteptarea ordinelor procurorului. 

Fouquier îl întâmpină cu oarecare răceală pe noul venit 

— Ei, cetăţene-călău, ce vânt te aduce? 


Rece ca marmura, dur ca granitul, călăul se apropie de 
procuror: 

— Cetăţene Fouquier, am de adus o acuzaţie gravă! 

Fouquier rămase uimit; îşi plimbă privirile de la călău spre 
celelalte persoane de faţă şi invers. 

— Vorbeşte î, zise el pe un ton deloc prietenos. 

— O acuz pe principesa de Barry de răpirea unei fete, zise 
scurt Călăul. 

— A furat o fata? Întrebă Fouquier, prefăcându-se ci nu-i 
vine să-şi creadă urechilor. 

— Da, a furat o fată! Repetă Călăul. Nimeni alta decât 
principesa de Barry a răpit-o, azi-dimineaţă, din faţa închisorii, 
pe iubita mea Lili. 

Un fulger săgetă ochii procurorului. Se apropie de Sanson 
şi îi puse mâna pe umăr; 

— Ce spui?! Zise el cu făţărnicie. Ai dovezi că mireasa ta a 
fost răpită? 

— Da, mi-au răpit mireasa! Zise el abia stăpânindu-şi 
furia. Aici nu poate fi decât mâna acelei netrebnice Adella de 
Barry! O acuz pe aristocrată de furt şi de înaltă trădare - şi cer 
arestarea ei! 

O umbră sinistră traversă privirea lui Fouquier. 

— Ei, ce spuneţi, bravii mei copii? Zise Fouquier către 
tinerii prieteni. Părerea mea este că cetăţeanul Sanson are 
dreptate. Prea bine. Această semeaţă aristocrată va fi arestată! 
Apropie-te, cetăţene, zise el întorcându-se spre Şanson; ştii să. 
Citeşti?! 

Luă de pe masă o coală de hârtie şi i-o înmână Călăului. 

„Mandat de arestare emis împotriva Adellei Barry...”, citi 
Sanson plin de bucurie. 

„ Iscălitura procurorului figura deja în josul actului. 

— Sunt totdeauna gata să-l servesc pe amicul meu 
Sanson, zise cu perfidie procurorul, însoţind spusele de un râs 
răguşit. 

Apoi-se îndreptă spre comandantul trupelor postate la 
tribunal: 

— În numele legii, îţi poruncesc, cetăţene-Căpitan, să 
procedezi la arestarea imediată a cetăţenei Adella Barry! 

Prietenii îşi manifestară nestăvilita bucurie. 

— Ura! Trăiască viteazul Călău! Strigă unul din ei. 


— Ură! Urlară în cor ceilalţi. 

Fără să priceapă ceva, Călăul privea când spre procuror, 
când spre exuberanţii tineri. 

Apoi, după o ezitare, îi zise procurorului: 

— Vă rog să-mi acordaţi un concediu... Neîntârziat vreau 
să dau de urma dispărutei mele Lili. Sper că nu-mi refuzi 
această favoare! 

O privire duşmănoasă sticli în ochii procurorului, atenuată 
îndată de o falsă î-esemnare: 

— Bine, Sanson, sunt de acord să pleci. Şi îţi doresc mult 
noroc! Ai un concediu de trei zile; ajutorul dumitale prim te va 
înlocui... 

Călăul salută cu răceală şi se retrase. 

El nu văzu privirea batjocoritoare cu care îl petrecu 
Fouquier, şi nici râsul demonic al acestuia. Într-un cuvânt, mare 
noroc pe capul lui Fouquier că Sanson nu văzu şi nu auzi nimic. 
Astfel, ceasul răfuielii lui Sanson cu procurorul Fouquier a fost 
amânat de soartă... 

Odată ieşit de-acolo, Sanson începu un drum lung şi greu; 
un drum care nu o dată avea să-l ducă până-n marginea 
prăpastiei, spre eşafod!: 

Capitolul 23 FUGA PRINCIPESEI. 

Îngrozitoarea noapte premergătoare execuţiei tatălui ei fu 
petrecută de principesa Adella de Barry în chinuri de nedescris. 

Pe cât fusese de mare siguranţa că Sanson îşi va respecta 
promisiunea, cu atât mai teribilă îi fu deziluzia de a doua zi! 

Neobservată de nimeni, însoţită doar de grădinarul tatălui 
ei, Adella se aflase dis-de-dimineaţă în Piaţa Grevei. 

Reuşise să se ascundă privirilor mulţimii, nimeni neputând 
să bănuiască în fetiţa îmbrăcată ţărăneşte pe însăşi aristocrata 
principesă Barry... 

Traversând cu privirea-i ageră rândurile celor condamna îi 
la moarte văzu că tatăl ei nu se afla acolo. 

Astfel, cu sângele cel mai rece, fără să clipească, era 
pregătită să asiste la toate execuțiile, în timp ce bătrânul 
grădinar era copleşit de groază, dezgust şi furie... 

Cu tot vacarmul mulţimii, ea auzise foarte bine vocea 
tărăgănată, monotonă, e grefierului judiciar. Fiecare nume de 
osândit era recepționat perfect. 

În cele din urmă, fu rostit şi numele tatălui ei. 


Cu o nerăbdare firească, Adella, îşi aruncase privirea spre 
nenorocita victimă care urma să moară în locul tatălui ei... 

Dar indiferența ei avea să se transforme curând în uimire 
şi groază de nedescris. 

Cititorul cunoaşte, deja, ce s-a întâmplat. Se ştie că 
osândirea armurierului Miranda a fost aprobată, apoi revocată. 
De asemenea, şi zarva cu care îl răpise poporul pe armurier din 
ghearele Călăului. Eşafodul fusese distrus, pentru a fi rezidit în 
faţa castelului regal din Place de Carrousel. 

Mulțimea luase cu sine, în învălmăşeală şi pe Adella. Ea nu 
bănuia nimic încât mai credea că va avea loc în altă parte 
execuţia întreruptă în Piaţa Grevei. 

O ocolise presimţirea că aici, în Piaţa Carrousel, o aşteaptă 
cea mai crudă surpriză! 

După lungi ore de aşteptare, se apropie în fine, cortegiul 
în fruntea căruia se afla Sanson. 

Adella îşi găsise un loc în apropierea eşafodului şi trecu în 
revistă rândurile soldaţilor. 

Deodată, groaza puse stăpânire pe bietul ei suflet; - o 
noapte imensă căzu peste ochii înmărmuriţi: îl văzuse pe tatăl ei 
târât fără milă! 

Şi în acel moment întâlni şi privirea lui Sanson, care o 
cerceta de sus şi până jos. 

O cuprinsese o furie nebună. 

Cu multă greutate reuşi bătrânul grădinar s-o ţină în loc. 

Zărind pe bunul lui stăpân, pricepu că orice ajutor era 
imposibil acum. 

După câteva minute, Adella de Barry îşi recăpătă liniştea 
obişnuită; înţelesese că orice imprudenţă o putea trimite şi pe 
dânsa la eşafod - iar viaţa tatălui ei tot n-o mai putea salva... 

Inima îi fu inundată în acel moment de cele mai crunte 
porniri de răzbunare. 

Albă ca marmura, privea la toate pregătirile pentru 
execuţie. 

După ce cuțitul căzu peste gâtul tatălui ei, nu se mai putu 
ţine pe picioare. 

Un strigăt sfâşietor îi sparse pieptul. Păru, în primul 
moment, că nu fu auzită; dar cu tot zgomotul ce-l făcea 
mulţimea adunată, strigătul fu auzit de cei de lângă dânsa. Fu 


privită cu uimire de aceştia; şi mâinile multora se ridică 
amenințătoare. 

— Oho! Ce se petrece aici? Zise un mizerabil din dreapta. 

— Cred că femeiuşcă asta ţine cu aristocrații. Chiar pare 
să fie o faţă nobilă. la ascultă, muiere! Păzeşte-ţi gâtul! Cuţitul 
Călăului e ca briciul. 

— Nu trebuie s-o lăsăm să plece! Spuse un altul. S-o 
ducem înaintea tribunalului - a insultat Poporul! 

Trebuia un moment, o singură mişcare - şi principesa 
putea fi făcută bucăţi! 

În aceste condiţii, Adella îşi pierdu tot curajul; tremura de 
frică, la braţul grădinarului. 

Acesta, însă, deşi un om slab, înţelese că acum era 
momentul să intervină salvator. Se prefăcu mâniat, o lovi pe 
Adella cu pumnul şi-i zise: 

— Ticăloaso! Vrei să faci de ruşine părul meu alb? Nu te 
bucură moartea unui mizerabil??! 

Cuvintele sale avură efectul scontat. Mâinile celor care 
erau gata s-o molesteze pe prinţesă se lăsară în jos. 

Nedecisă, curioasă, mulţimea se uita la amândoi. 

— Ei da! Imaginaţi-vă, cetăţeni, continuă grădinarul cu 
inventată ipocrizie. Ticăloasa de lângă mine L avut un amorez, 
un curtezan al blestematului rege - care, desigur, îşi va primi 
pedeapsa în curând. Eu o promisesem unui meşteşugar; dar 
acesta n-a vrut să se logodească, pe motivul întemeiat că n-o să 
poată duce trai bun cu o femeie trufaşă. lar eu o aduc în fiecare 
zi aici, la eşafod, să vadă cum îi pune Poporul la respect pe cei 
mândri şi cu gusturi aristocrate! 

— lată un bătrân brav. 

— Bine i-ai făcut! 

— Faceţi loc pentru bătrân, să-şi ducă acasă fata. Lasă, c- 
o face el să-i piară gusturile aristocrației! 

Şi lumea începu să râdă. 

Oamenii se dădură la o parte, pentru a-i lăsa pe bătrân şi 
presupusa sa fiică să treacă. Adella înţelese stratagema 
grădinarului. Şi atunci înţelese că şi ea trebuie să se prefacă. 
Începu să plângă cu hohot şi îşi ascunse faţa în batistă. Şi cu 
capul plecat îl urmă pe „tatăl” ei... 

Mulțimea se liniştise. Doar vreo câţiva mai clătinau din 
cap: 


— Hm! Nu prea pare a fi ţărancă! 

— N-o fi cumva, o aristocrată travestită? 

— Şi bătrânul... Părea cam reţinut când o bătea. Drace! 
Un tată nu prea îl întreabă pe copilul său, când vrea să-l bată. la 
să ne luăm după urmele lor. 

Şi, într-adevăr, câţiva tineri se hotărâră să-i urmărească... 

Principesa şi grădinarul habar n-aveau că sunt spionaţi. Se 
credeau scăpaţi de orice pericol. 

Bătrânul grădinar îi ceru mii de scuze că o lovise. Dar 
Adella îl linişti: 

— Ţi-ai făcut doar datoria, bunul meu Melac. Nu mă supăr 
deloc. Furia mea îi priveşte pe alţii... Şi ochii îi scânteiară de 
mânie; Oh, să asişti la decapitarea tatălui tău şi să nu poţi face 
nimic! Dumnezeule, ce durere îngrozitoare! _ 

— Tăcere! Şopti grădinarul apucând-o de braţ. In spatele 
nostru sunt nişte tineri care trag cu urechea la tot ce vorbim. 

Adella se supuse. Pe urmă îi veni în minte un gând şi-l 
rugă pe bătrân s-o ducă la casa lui Sanson. Acolo lăsă scrisoarea 
despre care am vorbit mai înainte. 

Pe urmă îşi continuară drumul, fără să mai schimbe un 
cuvânt. 

Ajunseră într-una din acele străzi elegante, unde 
obişnuiau să se adune curtezanii nenorocitului rege Ludovic al 
XVI-lea. Se opriră în faţa unui palat somptuos. Dar nu intrară; 
stătea scris pe o tablă că e proprietatea Poporului francez. 

Apucară la stingă. 

Bătrânul Melac scoase o cheie şi deschise o poartă mare; 
intrată în parcul palatului, care înainte vreme aparţinea unui 
duce. 

Cu multă grijă, Melac închise apoi poarta pe dinăuntru. Pe 
urmă făcu semn prinţesei să meargă înainte. El mai rămase 
lângă poartă eâteva secunde. 

Adella parcurse cărarea din grădină şi intră într-o căsuţă 
modestă, dar plăcută, îngrijită. 

Era casa bătrânu. Lui grădinar - refugiul, scăparea ei, cel 
puţin acum...” 

O bătrână simpatică îi ură cu o voce plângăreaţă bunvenit. 

Atunci, principesa nu se mai putu abţine, izbucnind într-un 
plâns amar. Lacrimile îi curgeau şiroaie, şi, de ruşine, îşi 


acoperea faţa cu amândouă mâinile, îşi smulgea părul, nu mai 
ştia ce face. 

Într-un târziu, durerea i se prefăcu în furie, proferând 
ameninţări sălbatice la adresa lui Sanson, cele mai groaznice 
răzbunări ce le poate concepe mintea omenească. 

Privirea îi căzu pe icoana Mântuitorului, atârnată într-un 
colţ. Se apropie cu paşi grăbiţi şi căzu în genunchi, cu mâinile 
ridicate: 

— Jur înaintea acestei icoane sfinte, iubite tată, că sângele 
tău va fi răzbunat! Blestemul să cadă asupra călăului tău! Să nu 
aibă tihnă nici în viaţă, nici după moarte! Mie, una, cerule, dă-mi 
puterea să fiu o demnă fiică a tatălui meu şi să-l pot răzbuna!” 

Împietrită, bătrâna stătea-lângă ea şi o privea. Nu-i prea 
înţelegea vorbele şi clătina mereu din cap. 

Grădinarul intră şi cu un semn îşi îndepărtă consoarta. 

„Oh, Dumnezeule, Dumnezeule! Murmura'el, fatalitatea n- 
are sfârşit! Cerul ne trimite noi încercări.” 

Cu sfială se apropie de prinţesă, îngenunchie lângă ea şi o 
apucă încet de braţ: r 

— Prea înaltă prinţesă, în numele Domnului, trebuie să 
pleci imediat! > 

Adella îl privi uimită. 

— Să fug? Din ce motiv? Întrebă ea. Să fugă alţii de mine, 
căci, precum există un Dumnezeu în cer, jur să mă răzbun... 

— Oh, lasă, prinţeso, asemenea gânduri - cel puţin în 
acest moment, se rugă bătrânul grădinar. 

Îi istorisi Adellei cum, oprindu-se la poartă, a putut 
constata din cele ce-şi vorbeau băieţii care îi urmăriseră, că nu 
credeau în-toată scena aceea în care grădinarul o bătuse, de 
fapt, pe fiică-sa... Unul din ei spuse, chiar, că a recunoscut în 
ţăranca travestită pe principesa de Barry: „nici o îndoială, 
exclamă dânsul, asta e blestemata prinţesă Adella de Barry. Aşa 
se explică acel strigăt când tatăl ei fu ghilotinat. Ea se află încă 
în parcul tatălui ei. Să mergem în grabă la procuror, să-i 
povestim toate acestea...” El nu ne poate refuza nimic. Chiar 
mâine trebuie să-i cadă eapul!”' 

— Şi au plecat îndată! Adăugă grădinarul. Dintr-o clipă în 
alta pot să pună mâna pe dumneata, prea înaltă principesă! 

Adella se făcuse galbenă ca ceara. 


— Vor să mă aresteze? Pe mine? Nu! Nu vreau să mor! Nu 
vreau să mor acum... 

Bătrâna pereche avea ochii înecaţi în lacrimi, cuprinsă de 
cea mai adâncă milă pentru principesă. Tot In urmă, bătrâna 
Brigite găsi o cale de scăpare: 

— Trebuie ca înalta principesă să plece imediat din casa 
noastră, fără să fie zărită. Putem, apoi, să spunem că ne-a 
vizitat o străină, fără ca noi să fi recunoscut în aceasta pe 
prinţesă... 

— Femeie fără de inimă! Strigă grădinarul, mai bine mor 
decât s-ajung s-o gonesc din casă pe scumpa principesă. 

— S-o goneşti pe prinţesă?! Dar cine vorbeşte de asta? 
Dimpotrivă, cred că am găsit un loc unde o putem ascunde pe 
nobila domnişoară. g 

— Şi care ar fi acel loc? Intrebă curioasă Adella. 

Brigite îşi amintise că are o verişoară care locuieşte. 

Într-un cartier al Parisului, la o mansardă. Acolo se poate 
ascunde principesa, până ce se va ivi ocazia nimerită pentru o 
fugă cât mai departe. 

— Ah, femeie! O mustră Melac, ce-ţi veni în gând? E- 
adevărat, nu ţi-am spus, încă, totul: bandiții de la poartă n-au 
plecat cu toţii. Au rămas câţiva, care supraveghează palatul...! 

O groază cumplită o cuprinse pe Adella la auzul acestor 
vorbe; ştia bine că simpla bănuială că e aristocrată era de-ajuns 
pentru a fi decapitată. 

Cu toate acestea, tot gândindu-se, bătrânul Melac 
înjghebă un plan. Îşi aminti că, în tinereţe, îi murise un fin; era 
de talia principesei. Hainele regretatului său fin rămăseseră la 
grădinar; îi propuse Adellei să îmbrace hainele răposatului şi să 
plece printr-o poartă dosnică. 

Zis şi făcut. Bătrânul aduse un pachet cu haine bărbăteşti. 
Peste câteva minute, principesa apărea înaintea oglinzii ca un 
băiat tânăr şi suplu. Numai părul lung putea s-o trădeze. Fără să 
se gândească mult, porunci Brigitei să-i taie părul. De astădată, 
semăna perfect cu un băiat. Înconjurând-o cu mii de urări de 
bine, bătrâna pereche o conduse până la poarta din dos. 

Şi acolo aveau să dea cu ochii de doi bărbaţi din cei care îi 
urmăriseră. Dar, din fericire, nu dădură nici o atenţie băbuţei şi 
băiatului care ieşeau de-acolo... 


În cea mai mare grabă se depărtară. Brigite şi Adella se 
grăbeau să ajungă cât mai curând în centrul oraşului. Bătrânul 
Melac rămase acasă şi aşteptă îngrijorat ca nevasta să i se 
întoarcă. 

Aceasta întârzia să revină.* 

Deodată, se auziră strigăte furioase; 

Poarta fu deschisă cu paturile puştilor şi soldaţii năvăliră 
în casă. 

Bătrânul grădinar nu mai avu, astfel, timp să deschidă. 
Abia apucă să-şi închine sufletul Atotputernicului. 

Temerile sale se adeveriseră; soldaţii Comitetului o cereau 
pe principesa de Barry. În fruntea năvălitorilor se afla, cu 
privirea sinistră şi amenințătoare, Enric Sanson - Călăul din Paris 
L. 

Capitolul 24 

MĂRTURISIREA ÎN FOCUL TORTURILOR. 

Tremurând, bătrânul se uita năucit lanăvălitori. 

Ofiţerul îndreptă sabia spre pieptul său. 

— Tieălosule, unde se află aristocrata principesă de Barry? 

Bătrânul tremura tot: 

— Îndurare! Milă! Nu ştiu nimic. Îngăimă acesta. 

Băieţii de la poartă, veniţi şi ei, izbucniră într-un hohot de 
râs: 

— Auziţi? Spune că nu ştie nimic?!! Trebuie să-l jughinim 
niţel! Zise unul. 

— Cetăţene Sanson! Scoate, cum ştii tu, niscaiva 
mărturisiri din gura moşneagului! Zise un altul. 

Un nou hohot de râs izbucni din gâtlejurile tuturor. 

— Încăodată, unde e trădătoarea Adella de Barry? Întrebă 
ofiţerul, cu o voce aspră; dacă ţii la viaţă, răspunde unde este?! 

Melac căzu în genunchi. 

— Dumnezeule, dar nu ştiu nimic! De-aş şti, v-aş spune 
totul fără-nconjur. 

— Minte! Minte! Strigă unul din băieţi. Ştie prea bine! S-a 
întors cu dânsa din Piaţa Grevei...! 

— O, ce ticălos! Zise altul. A 

— Cetăţene Sanson, nu poţi face nimic? Intrebă un altul. 

Sanson asculta, cu răsuflarea precipitată. Îl străpungea cu 
privirea pe bătrânul grădinar. 


Deodată, furia sa izbucni. Tăbări pe bătrân zgâlţâindu-l de 
umeri: 

— Am un singur cuvânt a-ţi spune: mărturiseşte unde se 
află Adella de Barry! Ticălosule, eşti complicele ei! Mi-aţi răpit o 
tânără şi nevinovată fată; şi cine ştie cât suferă ea în aceste 
clipe. Spune-mi imediat unde se află principesa, ca să-i pot cere 
socoteală pentru nelegiuirea comisă: de nu. Te supun la cele 
mai groaznice torturi - până vei crăpa! 

Nici o urmă de indulgență nu se citea pe faţa lui Sanson 
când rostea aceste cuvinte. 

— Nu ştiu nimic, repetă bătrânul. Trebuie să fie o greşeală 
la mijloc. Vă jur, iubiţi cetăţeni, nu ştiu nimic de soarta prinţesei 
de Barry! 

În acel moent, minciunile îi fură date în vileag. 

Câţiva tineri străbătuseră castelul, cercetaseră toate 
încăperile şi reveniseră cu un pachet de haine femeieşti; erau 
hainele în care fuse îmbrăcată prinţesa. 

— Ei, astea ce sunt? 

— Mai minţi şi acum. Bătrânule? 

În acel momnet un răcnet, sălbatic scăpă de pe buzele 
Călăului. El tremura de mânie. 

— Nenorocitule! Mai tăgăduieşti şi acum? Răspunde: unde 
e prinţesa de Barry? 

Grădinarul nu dădu nici un răspuns. Ochii lui trădau 
groaza ce-l încerca. 

Şi totuşi, depăşi, momentul de slăbiciune; se hotărî să 
moară pentru stăpâna sa, fără ca vreo putere din lume să-i afle 
secretul. 

Dar cum putea firavul moşneag să ţină piept Călăului din 
Paris?! 

Sanson îl străpungea cu privirile. 

R~ Prea bine! Murmură acesta. 

Apoi se întoarse către ofiţer: 

— Ai auzit şi tu: procurorul m-a împuternicit să recurg la 
orice mijloace pentru a-l sili pe acest bătrân îndărătnic să 
mărturisească... 

Ofiţerul dădu din cap afirmativ, apoi spuse: 

— la-l cu binele, cetăţene-Călău! 

— Bine, fu răspunsul Călăului. Cerul mi-c martor că n-am 
făcut niciodată abuz de funcţia mea. Intotdeauna ani refuzat să-i 


torturez pe oamenii pe care i-am decapitat. Dar mi s-a făcut o 
mare infamie: logodnica mi-a fost răpită! Numai Dumnezeu ştie 
ce soartă îndură ea acum. De aceea mi s-a împietrit inima şi 
orice sentiment de înţelegere a dispărut din mine... 

Şi adresându-se bătrânului, zise: 

— Pentru ultima oară îţi spun: mărturiseşte tot ce ştii. 
Spune-mi unde se află stăpâna ta. 

Bătrânul nu spuse nimic. - 

— Bine! Spuse Călăul. Voi găsi metoda să te fac să 
vorbeşti... 

Apoi se întoarse către tineri: 

— Asculaţi-mă, băieţi buni, aduceţi-mi paie şi nişte lemne. 

Şi cu privirea căuta unde să pună rugul. Deodată, zări un 
pat de fier. 

— A! Foarte bine, patul acesta va fi un admirabil rug. Să 
vedem: nici focul nu-l va face pe bătrân să vorbească??! 

Un strigăt de groază ieşi din pieptul bătrânului grădinar. 
Înţelesese bine ce-l aşteaptă. Căzu în gnnunchi înaintea lui 
Sanson: 

— Oh! Dacă în inima ta mai există o seânteie de milă. 
Îndură-te de mine! Nu mă supune acestei grozave torturi! 

— Dai tu ai milă de inima mea? Zise călăul cu multă furie. 
Ştii ce înseamnă să pierzi o fiinţă pe care o iubeşti mai mult 
decât orice pe lume? Ticălosule. Ce rău i-a făcut stăpânei tale 
nevinovata mea iubită? De ce îşi revarsă ura asupra lui Lili? 
Încăodată, nemernicule: spune-mi unde se află stăpâna ta?! 

Bătrânul continua să rămână taciturn. 

— Rupeţi hainele de pe dânsul! Urlă Sanson. 

Vreo doisprezece băieţi tăbărâră pe grădinar şi cu o furie 
nebună îl dezbrăcară. 

În timpul acesta ceilalţi făcură rugul. Se întoarseră cei 
trimişi să aducă lemne şi paie, lemnele proveneau de la nişte 
scaune şi mese sfărâmate. 

Câţiva băieţi îl lârau pe grădinar, aproape gol. 

Cu toate lamentaţiile sfâşietoare ale acestuia, ei încercau 
satisfacția de a-i grăbi tortura. 

Cu figura răvăşită de furie, Sanson se apropie de sărmana 
victimă: 


— Roagă-te pentru sufletul tău! Voi aprinde focul şi te voi 
prăji pe cărbuni, ticălosule, dacă nu îmi vei mărturisi unde se 
află Adella de Barry! 

Nici un cuvânt nu ieşi de pe buzele lui Melac.” 

Atunci, Sanson dădu foc paielor. O flacără puternică îl 
învălui pe grădinar. Un geamăt sfâşietor se auzi pentru o clipă. 
Apoi, strigătul nenorocitei victime se pierdu în zbieretele de 
bucurie ale tartorilor. 

— Ah! Vreau să mărturisesc! Mărturisesc! Gemu Melac. 
Dezlegaţi-mă...! 

La strigătele grădinarului, Sanson se apropie şi stinse 
focul. Dintr-o mişcare îl dezlegă pe bătrân. 

Grădinarul nu suferise vreo rană gravă. Numai părul îi era 
pârlit; abia se mai ţinea pe picioare. 

— Dumnezeu mi-e martor! Gemu el, n-am altă scăpare. 
Eu, cetăţene-Călău, sunt nevinovat. Mărturisesc, dar; principesa 
de Barry, îmbrăcată bărbăteşte, a plecat în oraş cu soţia mea. 

— Am ştiut asta, zise unul din băieţi care stătuseră la 
poarta din dos. Cetăţene-Călău, ar trebui să-l mai prăjeşti pentru 
că te-a minţit până acum. 

— Încotro a apucat stăpâna ta? Întrebă ofiţerul. 

Cu o voce tremurândă, bătrânul trădă ascunzătoarea 
principesei Adella. i 

— Ai spus, oare, adevărul? Intrebă aspru Sanson. 

Melac ridică mâinile: 

— Să mă pedepsească cerul dacă în acest momnet nu am 
spus adevărul! 

O pauză scurtă urmă acestui jurământ. 

— Te cred, zise în cele din urmă Sanson. Sus, cetățeni! 
Zise el către soldați. Să nu pierdem nici un moment, să dibuim 
ascunzătoarea aceste tigroaice. 

— Bătrânul ăsta trebuie să meargă cu noi, spuse unul. 

— Lasă-l pe bătrân, zise Sanson. Nu putem să-l târâm... 
Înainte, copii! 

Autoritatea Călăului fu atât de mare, încât ofițerul nu mai 
spuse nimic. 

Cu urlete şi cântece sălbatice, mulţimea părăsi parcul 
prinţesei de Barry, cu Sanson în frunte. 

Grădinarul rămase singur şi istovit. Căzu în genunchi. 
Părea că nu mai trăieşte. 


— Oh, Dumnezule! Mai bine muream înainte de a fi trădat- 
o pe stăpâna mea!... Dar tortura era prea mare, voiau să mă 
ardă de viu! 

Se auzi un lătrat. Era Pluto, dogul danez al Adellei. 

— Ah! Mulţumescu-ţi Doamne! Am găsit un mijloc de a 
încerca s-o salvez pe stăpâna mea! 

Căută hârtie şi creion şi acrise în grabă | „Fugi, înaltă 
prinţesă; călăii au aflat unde eşti. Numai în palatul de vară al 
tatălui dumitale îţi afli scăparea; îi cunoşti toate ascunzătorile.” 

Pe urmă ascunse biletul în zgarda câinelui şi-i zise î 

— Hai, Pluto! Caută-ţi stăpâna. 

Câinele păru că-l înţelege. 

Bătrânul îi duse pachetul de haine femeieşti la bot. 

Animalul înţelese totul. Mirosi o clipă hainele. Pe urmă 
începu să latre ca turbat. Se învârti când încoace, când încolo, 
căutându-şi stăpâna. Deodată o rupuse la fugă. li luase urma. 

— O, Dumnezeule, care faci minuni, slavă ţie! Strigă 
grădinarul. 

Căzu în genunchi şi ridică mâinile spre cer, drept 
mulţumire. Apoi se prăbuşi leşinat. 

Capitolul 25 

TATĂL LUI LILI. 

Cu ură teribilă fierbându-i în suflet, Enric Sanson se 
întoarse peste puţin timp la închisoare. Toate strădaniile fură 
zadarnice; prinţesa Adella de Barry nu fusese găsită. 

Au răscolit toată casa, nu a rămas nici un ungher 
nescotocit, dar degeaba. Vecinii confirmaseră că un băiat tânăr 
şi frumos venise întovărăşit de grădinăreasă. Dar toţi mai 
povesteau şi de un câine mare, splendind, care sosise deodată 
în goana mare; şi cu toate că nu fusese înc? Nicipdată în casa 
asta, n-a putut fi oprit; a urcat dintr-o suflare scara şi s-a dus 
drept în faţa tânărului cel frumos. Aproape îndată, necunoscutul 
a dispărut în graba cea mai mare din casă. 

Grădinăreasa fu arestată din ordinul ofițerului. Dar ea 
refuză cu încăpățânare să spună încotro s-a îndreptat prinţesa 
travestită... 

O întâmplare veni, totuşi, în ajutorul Călăului: găsi biletul 
care conţinea mesajul bătrânului grădinar; în graba plecării, 
Adella îl pierduse. Ochii lui Sanson străluceau de bucurie. 


Ridică cu grijă biletul şi-l ascunse de privirile soldaţilor. 
Dorea ca numai el să ştie de adăpostul prinţesei! 

'Dar unde era Lili? Era cu putinţă ca prinţesa să aibă o 
ascunzătoare sigură pentru prizonierii ei?! 

Şi-atunei? Gândurile acestea sfredeleau chinuitor sufletul 
Călăului., Ce s-a întâmplat cu nefericita Lili în tot timpul 
acesta?”. Se întreba întruna. 

Dacă în clipa aceea i-ar fi trecut prin cap ideea că i s-a 
jucat renghiul cel mai îngrozitor, ar fi fost scutit de multe şi 
dureroase chinuri sufleteşti! 

Deodată îşi aminti că în vălmăşagul întâmplărilor teribile 
din ultimele ceasuri îl uitase cu totul pe armurierul Miranda. Ce 
dobitoc a fost, de ce nu ceruse, când era în închisoare, să-l ducă 
în celula lui Miranda? Nu era, oare, normal ca acesta să se fi 
înţeles cu fiica sa asupra unui loc în cape să se refugieze în 
momentele periculoase? Desigur, asta trebuie să fie! Cum de nu 
s-a gândit? Tatăl lui Lili Miranda era, fără îndoială, un om 
prevăzător - se gândise el şi la o împrejuare ca asta... 

Nu-i vorbă, ezita să dea ochi cu bătrânul, dar îşi învinsese 
temerea. 

Se întoarse, deci, la închisoare. Pe drum se întâlni cu 
procurorul.! 1 salută tăcut şi reţinut. 

Nu-şi dădu osteneala să se mai uite odată înapoi; dacă ar 
fi făcut-o ar fi observat cum Fouquier se uita după el cu un 
zâmbet diabolic... 

Temnicierui îl conduse în celula bătrânului Miranda. 
Acesta era un spaţiu strimt şi întunecos. 

înăuntrul celulei nu se afla decât un culcuş de paie şi un 
scaun de lemn. Pe acesta stăteau un ulcior cu apă şi o bucată 
de pâine neagră. Călăul îl privi adânc mişcat pe bătrânul şi 
multincercatul bărbat. 

La vederea Călăului, armurierul sări în sus. O furie nebună 
străluci în ochii săi. Îl măsură cu priviri furioase şi dispreţuitoare. 


N 
Li 


— Ei, Călău al Parisului, al Venit să mă târăşti spre eşafod? 
Strigă el. Ai dreptate, nu trebuie să aştepţi cele ir'ei zile, ce mi 
s-au dat ca termen de gândire! Convingerile armurierului 
Miranda nu se pot schimba în trei zile. Mai bine... 

— Tăcere! Îl întrerupse Călăul cu o neprefăcută severitate. 
Tăcere! 


Se apropie de bătrânul înfuriat. 

— Terog. Vorbeşte mai încet cu mine! Un singur cuvânt 
scăpat din nebăgai-e de seamă îţi poate fi fatal! 

Miranda se uită cu neîncredere prin celulă. 

— Cred şi eu! Zise el, apoi cu nemulţumire, spionii trebuie 
să domnească în scumpa noastră patrie! Aseară eram un om 
fericit şi liber, astăzi, prin neruşinarea unui mizerabil, am 
devenit o jertfă pentru veşnic nesătulul eşafod! 

Sanson se apropie de armurier. 

— Tată Miranda, nu fii supărat pe mine! Nu ştii ce lucruri 
îngrozitoare se petrec cu mine! 

Bătrânul îl privi furios. 

— Nu eşti tu un mizerabil neruşinat? Îi zise Miranda. Nu te- 
ai furişat în inima copilei mele cu şiretenie? Nu eşti un nemernic 
spion, pe care eu, neghiobul, l-am primit şi onorat în casa mea?! 

O furie imensă inundă sufletul Călăului. Dar îşi aminti că 
era tatăl lui Lilli şi se stăpâni. 

— Dumneata nu ştii ce vorbeşti! Îi răspunse Sanson. Este 
adevărat că am fost necinstit faţă de d-voastră tăinuindu-vă 
meseria mea. Dar ştii foarte bine că n-am devenit din proprie 
iniţiativă ceea ce sunt astăzi. Ştii că o lege veche a decis ca fiul 
călăului să moştenească meseria tatălui său. Astfel m-a ajuns 
acest blestem... O dată - a trecut un an de-atunci, mă aflam pe 
marginea unui lac din apropierea Parisului. Deodată auzii un 
strigăt de ajutor. O barcă în care se aflau mai multe fete tinere 
se răsturnase. Nenorocitele se luptau cu valurile: părea că le 
pândeşte o moarte îngrozitoare. Zării printre valuri o fiinţă 
îngerească. M-am aruncai în apă. Şi am reuşit să salvez viaţa 
gingaşei fecioare. Era copila dumitale, tată Miranda! 

Din acel moment m-am îndrăgostit de Lili. Şi ea a răspuns 
acestei iubiri. Dar nu am avut curajul să-i spun că sunt Călăul 
din Paris! M-am prezentat drept un gentilom din provincie... 

— Ne-ai minţit strigă Miranda lovind cu piciorul în pământ. 

— Lasă-mă să vorbesc până la sfârşit, se rugă Călăul. Am 
făcut o nedreptate tăinuindu-vă îndeletnicirea mea. Dar puneţi- 
vă în locul meu. O iubeam pe acea gingaşă floare răsărită în 
drumul vieţii mele. Fericita întâmplare m-a făcut să tac. Lăsam 
totul în puterea nemărginită a dragostei; eram sigur că Lili îmi 
va ierta greşeala... Şi încă mai sper că aşa va fi. Mai rămâne să 
mă ierţi şi dumneata!... 


— Fie, atunci! Te iert şi eu - spuse armurierul. 

Apucă mâinile Călăului. 

— In orice caz, iartă-mă dacă am fost aspru faţă de 
dumneata. Eşti un om cumsecade. |ţi datorez viaţa, o ştiu prea 
bine! Acordă-mi un răgaz să mă obişnuiesc cu gândul că... Şi. 
Când nu voi mai fi... (aici, vocea lui păru a se stinge). 

— Atunci, apără-mi copilul, pe iubita mea Lili! Nu va mai 
avea alt sprijin în afara dumitale! 

— Ah, tată Miranda! Cuvintele dumitale mă fac fericit! 
Daipe de altă parte, mă cuprinde o nouă tristeţe! Unde-i acum 
fiica dumitale? 

— Unde este fiica mea? Întrebă Miranda mirat. De unde să 
ştiu eu?! Călăul îl privi aiurit. Îi povesti. Cu răsuflarea întretăiată 
toate cele întâmplate. 

Ultima lui speranţă dispăruse. Nenorocitul tată nu ştia 
nimic de soarta fiicei sale. Acesta începu să plângă şi să se 
jelească: 

— O, copilul meu, nefericitul meu copil! 

— Trebuie s-o găsesc! Răspunse Călăul. Plec spre Palatul 
de vară al principesei de Barry. Ştiu că năpârca asta s-a refugiat 
acolo. Imediat ce mă voi afla în faţa acelei nemernice voi afla 
unde este fiica ta! 

— Du-te! Îl imploră Miranda. Doamne, sărmanul meu copil 
e lipsit de orice ajutor! Sanson, uită toate cele întâmplate! 
Demonstrează că eşti un nobil! Comportă-te ca atare! 
Gândeşte-te fie şi numai la onoarea fiicei mele! 

— Aşa va fi, ţi-o jur! Exclamă Sanson. 

Vru să plece, dar bătrânul îl reţinu: 

Ne vom revedea încă odată... Înainte de..., murmură el; 
înainte ca dumneata... 

Se întrerupse înainte ca îngrozitorul cuvânt să-i scape de 
pe buze. Abia acum îşi aminti Sanson de hotărârea pronunţată 
în acea dimineaţă de Curtea de Juraţi în procesul bătrânului 
armurier. 

— Dumnezeule, am uitat! Murmură el. Te implor, nu fii 
încăpățânat, tată Micanda! 

— Am încheiat cu viața! Zise armurierul. Niciodată nu mă 
vor putea sili împotrivia convingerilor mele. După trecerea celor 
trei zile. Mă voi duce la eşafod! 

— Te conjur Miranda! Zise Sanson. Mai gândeşte-te... 


Dar bătrânul dădu iar din cap. 

— Totu-i zadarnic! Murmură el. Nu căuta să mă convingi, 
nu-ţi pierde timpul. Pregăteşte-te de plecare, scapă-mi fiica! 
Acordă-mi, cel puţin, fericirea de a nu ajunge să-mi pun capul pe 
eşafod înainte de a şti ce-i cu iubita mea Lili! 

— În numele lui Lili te conjur! Murmură Enric Sanson, te 
conjur să nu fii atât de încăpățânat. 

Pe neaşteptate, căzu deodată în genunchi în faţa 
bătrânului. 

— Nu spune „nu” când vei fi interogat mâine în faţa 
tribunalului! Este vorba de viaţa dumitale, bunule şi bătrânul 
meu tată! Mai târziu, voi găsi eu o cale de scăpare... 

Dar Miranda dădu din nou din cap. 

— Du-te, fiul meu. Dumnezeu fie cu tine şi să te ajute s-o 
găseşti pe Lili; dar nu mă vei convinge niciodată să fac ceva 
împotriva voinţei mele! 

Călăul se ridică întristat. Simţea că deocamdată nu era 
nimic de făcut contra încăpăţânării bătrânului. Plecă repede din 
închisoare. 

Se întoarse. Copleşit de gânduri negre, Sanson se îndreptă 
spre casă. 

El nu băgă de seamă că două umbre care se ascunseseră 
până atunci în spatele a două coloane de la portalul închisorii se 
desprinseră din ascunzători şi-l urmară. Era atât de preocupat 
de gândurile sale, încât nu observă cum Umbrele se apropiau 
din ce în ce mai mult, de centrul oraşului. 

În drum spre casă, Călăul se hotărî s-o vadă imediat pe 
Orfelia. Simţea nevoia că ea să-l consoleze. Orfelia avea darul 
de a prezice viitorul; ei bine, el voia să-l descifreze. 

Deodată se văzu o flacără în urma Călăului, urmată 
imediat de o pocnitură scurtă şi puternică; părea că un fulger a 
intrat în pământ. 

Enric Sanson şovăi. Simţi o arsură dureroasă în spinare. 

Se auzi răsunând un hohot ascuţit, un râs ironic. Călăul se 
întoarse. Văzu prin întuneric două chipuri de bărbaţi înfăşuraţi în 
mantale, care fugeau după ce scoseseră acel hohot de râs. Cu 
iuţeala fulgerului îşi smuci Sonson pistolul de la cingătoare şi 
trase două focuri în urma fugarilor. 

Apoi durerea îl învinse, i se făcu negru înaintea ochilor. 
Sanson căzu în nesimţire. 


Capitolul 26 

RAPIREA LUI LILI. 

Dar unde era nefericita Lili? Ce soartă împărtăşea? 
Reuşitu-i-a, într-adevăr, negrului Pippin răpirea nevinovatei fete? 
Se adeverise, oare, planul diabolic al procurorului Fouquier? 

Pentru a putea primi răspunsul la toate aceste întrebări, 
să ne întoarcem în Piaţa închisorii. Să revenim la momentul în 
care Lili, aşteptând întoarcerea iubitului, se retrăsese într-o nişă 
dintre coloanele gangului. 

Scenele îngrozitoare din ultimul ceas avuseseră un efect 
zdrobitor asupra sufletului ei. Nu mai era în stare să gândească. 
Un singur foc mai pâlpâia acum în inima ei curată: soarta tatălui 
ei. Cu rugăciuni duioase de copil voia să-i înduplece să aibă milă 
de dânsa. Pentru ea, măcar trebuia să accepte îngrozitoarea 
sentinţă a Curţii cu Juraţi. 

Astfel, copleşită de resemnare, aştepta momentul în care i 
se va întoarce iubitul. 

Imediat ce va obţine biletul ce-i va permite să intre în 
închisoare, nici o putere cerească ori pământească nu o va mai 
împiedica să-şi vadă tatăl. 

Dar în cartea stelelor era altfel scris: Lili era sortită să bea 
până la fund cupa amară a speranţelor deşarte. 

Cu totul cufundată în rugăciuni mute, tânăra fată nu băgă 
de seamă că, puţin timp după plecarea iubitului, apăru statura 
ţiganului Pippin. 

Cititorii noştri ştiu deja cu cită precauţiune se retrăsese 
mizerabilul la vederea neaşteptată - a tinerei fete. Pipin 
alergase cât putuse de iute în stradă. Acolo el scosese un fluier 
de metal din buzunar, îl pusese la gură şi făcuse să răsune un 
fluierat prelung şi ascuţit. 

Imediat alergaseră cam vreo zece vagabonzi, din diferite 
direcţii în ajutorul său. In câteva minute Pipin iniţiase cu voce 
înceată pe complicii săi de meserie în privinţa planului său. Se 
îndreptase în fruntea vagabonzilor înspre portalul închisorii. 
Zgomotul produs de noii veniţi o înspăimântă pe Lili. Aceasta îşi 
ridică ochii blânzi şi un fior îi trecu prin tot corpul. F/a se sperie 
atât de rău, încât abia se mai putea ţine pe picioare. Acel om cu 
privirea obraznică, care păşea drept spre dânsa, în fruntea 
tovarăşilor săi mizerabili, era, într-adevăr, unul din cei doi 
bărbaţi care o târâseră în seara trecută spre cimitirul 


executaţilor?! (Citiorii ştiu că era întuneric în acea noapte de 
groază; pe lângă aceasta, complicele lui Samulon trădase o 
oarecare teamă să comită abominabila crimă). Deci, era foarte 
natural ca el să evite să privească în ochii nenorocitei jertfe. Lili. 
Însă, ameninţată fiind de o moarte sigură, îşi întipărise în 
memorie chipurilor celor doi criminali. O singură privire aruncată 
asupra lui Pipin îi fu de ajuns a recunoaşte într-insul pe tovarăşul 
lui Samulon. Ea ar fi putut jura că ţiganul Pipin era unul din 
tâlharii din seara dinainte. 

În timpul acesta, ţiganul Pipin se apropiase de dânsa: 

— Ah. Aceasta este Pepita! Exclamă el cu un aer de 
surprindere bine jucată. 

În acelaşi timp, el prinse cu mâna umărul tinerei fete. 

Lili se dădu înapoi de lângă dânsul, ca muşcată de o 
viperă: ştia cu siguranţă că avea în faţa sa pe unul din criminalii 
din seara precedentă. 

— O, Isuse! Murmură ea. Trimite-mi ajutorul tău! 

încercă să şocată un strigăt de ajutor. Dar ţiganul Pipin 
era pregătit pentru toate împrejurările. 

(Vom afla mai târziu istoria vieţii acestui flăcău aventurier 
şi stricat. Acum vom arăta doar că Pipin, încă de când era un 
copil de patru ani, fusese iniţiat în toate sena cretele artei 
criminale. Cu cât trecea vremea el se perfecționa devenind un 
criminal îndrăzneţ, cu un surprinzător sânge rece. 

El observă faţa îngrozită de spaimă a tinerei fete; nu mai 
rămânea nici o îndoială că tânăra fată de azi şi cea de aseară 
erau una şi aceeaşi persoană! 

O sudoare rece îi apăru pe frunte; privirea sa se îngropă în 
ochii tinerei fete. El tremura la ideea că aceasta i-ar putea 
arunca în faţă o mută, dar groaznică acuzare (Căci, cu toate că 
spiritele erau încinse atunci în urma vărsărilor de sânge, totuşi 
mulţimea din Franţa l-ar fi rupt în bucăţi pe acela care ar fi 
comis o crimă pentru interesele meschine ale unei asociaţii 
private...). 

Acuzarea tinerei fete - că Pippin ar fi vrut s-o omoare - l-ar 
fi costat pe mizerabil viaţa. Până şi complicii lui credincioşi s-ar 
fi revoltat împotriva lui. Acum, ei i se supuneau orbeşte, dar sub 
povara acuzării ei s-ar fi aruncat asupra lui şi l-ar fi târât fără 
milă în faţa Curţii cu Juri! 


Ţiganul Pippin ştia toate acestea. A zecea parte dintr-o 
secundă îi fu deajuns pentru a lua o decizie. Deodată, puse 
mâna pe gura tinerei fete. 

— Tu eşti, Pepitto?! Exclamă el cu prefecătorie, sărmană 
şi nerorocită soră a prietenului meu Cârmei?! Cât de mult se va 
bucura bunul băiat revăzându-te. Dar spune-mi, unde ai fost 
până acum? 

Lili tremura din tot corpul. Privi îngrozită când faţa unuia, 
când a altuia dintre indivizii care o înconjurau. Apoi începu din 
nou să tremure. Minţile i se rătăciră şi începu să şovăie. Ţiganul 
Pippin trebui s-o susţită, căci altfel ar fi căzut grămadă la 
pământ. 

— Ah. Vine Michelin! Exclamă unul dintre complici 
cunoscut sub numele de „vulpe roşie”. 

El arată spre un bărbat scurt, cu barba stufoasă, încălţat 
cu nişte ciubote groase şi cu bluză. 

Acesta mergea pe lângă o căruţă mizerabilă, târâtă de un 
singur cal. 

Pipin şopti ceva la urechea unor tovarăşi care se aflau în 
apropierea lui. Imediat aceştia se apropiară de căruţaş. Ei îl 
înconjurară din toate părţile şi-i vorbiră cu aprindere. 

Trebuie să fi pomenit căruţaşului numele ţiganului Pippin, 
căci acesta privi înspre el. Apoi dădu de mai multe ori din cap. 
Acesta era semnalul pentru ceilalţi de a o lua pe Lili. 

Leşinată, ea nu simţi cum fu ridicată şi dusă spre căruţă, 
unde fu culcată pe o grămadă de paie; odată ce se afla în căruţă 
Lili era la discreţia ţiganului Pipin. 

Acesta concedie pe toţi tovarăşii săi, oprindu-l doar pe 
„Vulpe roşie” cu sine. După ordinul său, Michelin trebuia să stea 
pe capră şi să gonească calul în fuga cea mai mare. Ţiganul 
Pippin, însă, trase coviltirul căruţei, aşa că din stradă nu putea 
privi nimeni înăuntru. 

După aceasta, el începu a lega mâinile şi picioarele lui Lili 
şi îi vâri un căluş în gură. 

În acelaşi timp, o culcă în aşa fel, încât văzând-o cineva, 
ar fi crezut că doarme şi că ţiganul Pippin o păzeşte cu grijă... ' 

— Dă-i drumul, Michelin! Zise Pipin căruţaşului. După cum 
ţi-am spus, îţi plătesc patruzeci de franci imediat ce vom ajunge 
în pădurea Martigny. 


Aceasta se afla în partea/de sud a Parisului. Era o pădure 
imensă. La marginea acesteia se afla cunoscutul castel al 
nefericitului duce de Barry. 

Barierele din Paris erau păzite cu severitate. Imediat ce 
căruţa se apropie de poarta oraşului, mai mulţi soldaţi săriră 
înaintea-i.' Ei cercetară dacă nu se afla cumva vreun aristocrat 
ascuns înăuntru, care voia să scape de ghilotină prin fugă. 

— Lăsaţi, camarazilor! Se adresă ţiganul Pippin către 
soldaţi care voiau să desfacă cortul căruţei.' Sora nebună a 
prietenului meu Luis Cârmei se află aici şi o duc la ţară! Aerul 
din Paris nu-i prieşte. 

In tot acest timp râdea cu impertinenţă. 

Dar soldaţii nici nu vrură să audă... 

— Nu se poate! Exclamă sergentul. Căruţa trebuie 
controlată. 

In acelaşi timp, dădu să desfacă cortul cu forţa. 

Lili se deşteptase din leşin. Sărmana deschisese ochii. 
Simţea cât de strâns era legată. O, dacă ar fi putut striga după 
ajutor! Dar tiganul Pippin îi vârâse destul de bine căluşul în gură, 
pentru ca fata să nu poată scoate nici cel mai mic strigăt. 

— Ascultă, camarade! Nu mă cunoşti. Sunt ţiganul Pippin! 
Nu mai face mofturi şi lasă-mă să trec prin poartă! 

— Poţi fi cine vrei! Răspunse caporalul. Am primit Ordin 
strict de la cetăţeanul Fouquier procurorul să nu las pe nimeni 
să treacă prin poartă, înainte de a mă convinge că nu este 
periculos! 

— La dracu, dobitocule! Strigă negrul Pippin înfuriat la 
culme. 

Scoase din buzunarul unsuros un bilet scris şi-l arătă 
caporalului. 

— Cunoşti iscălitura asta, prostule? Strigă el. 

Caporalul citi cu greu: „Prezentatorul acestui bilet are 
intrare şi ieşire liberă oriunde în Franţa, împreună cu însoțitorii 
săi. Autorităţile franceze sunt însărcinate a i se pune la 
dispoziţie. 

Din ordinul Comitetului deliberativ - Fouquier Tinville, 
procurorul Republicii.” 

Caporalul se dădu respectuos în lături. 


— Hi, hi! Harabajiule! Strigă ţiganul Pippin, în timp ce ochii 
săi căpătaseră o lucire diabolică. Acum. Nimeni nu ne va mai 
opri pentru a doua oară! Afară, la câmp! 

Căruţa alerga pe pavajul cârpit al drumului de ţară. 

Tiganul Pippin şi tovarăşul său... Vulpea roşie”, stăteau 
tolăniţi în fundul căruţei. Îşi aprinseră nişte ciubuce scurte şi 
schimbau vorbe frivole şi glumeţe. 

Dar pe grămada de paie. În spatele lor. Se afla nenorocita 
Lili. În gând. Ea mai cerea o singură favoare milostivului 
Dumnezeu: s-o ajute să moară, înainte ca ruşinea s-o 
copleşească! 

Deocamdată, n-o urmăm mai departe. O lăsăm, încă, în 
puterea celor doi mizerabili şi sub ocrotirea Cerului, în drum 
spre castelul de Barry Şi ne întoarcem la Enric Sanson, eroul 
povestirii noastre, care - printr-un atac mişelesc fu împiedicat să 
salveze viaţa iubitei sale Lili... 

Capitolul 27 

ÎN PUTEREA MORŢII. 

Casa Călăului era cufundată în întuneric şi linişte. Numai 
prin geamurile Orfeliei răzbăteau raze de lumină. 

Tânăra fată se plimba de colo-colo prin camera vrăjitor. 
Piticul Perkeo o urma pas cu pas în plimbarea ei prin 
odaie. Cu o curtoazie comică îi ducea trena rochiei cea. Scumpă, 
din mătase turcească. Perkeo era de obicei, un caracter aspru şi 

viclean; dar faţă de tânăra stăpână el nu cunoştea decât 
sentimentul fidelității de câine! Mergea cu o grijă nespusă în 
urma fecioarei. Măsura cu priviri vrăjmaşe toate muştele care 
îndrăzneau să tulbure cu bâzâitul lor liniştea desăvârşită din 
odaie. 

Orfelia era cufundată în gânduri. Fruntea i se încreţise. 
Buzele, altădată roşii, erau cianozate de umbra tristeţii. 

Orfelia, fiinţa enigmatică, înconjurată de atâtea puteri 
misterioase şi având darul de a prevedea viitorul, părea 
neliniştită. Se oprea din când în când locului şi-şi împreuna 
mâinile pe piept respirând greu'şi apăsat. 

Ascultă de nenumărate ori, dacă nu se auzea vreun 
zgomot aducător de veşti. Se vedea că aşteaptă reîntoarcerea 
fratelui, care astăzi întârzia ca niciodată. 

Apoi se. Apropie de oglindă şi îşi ridică mâinile într-un fel 
ciudat. Bar puterea misterioasă pe care o avea de obicei, o 


părăsise de astădată. Oglinda rămase mută. Suprafaţa 
strălucitoare nu destăinuia nimic. 

„Simt că fatalitatea pluteşte în aer! Murmură tânăra fată 
înfiorându-se. Apoi făcu semne misterioase cu mâinile. 

— Ascultaţi-mă, Isis şi Osiris! Murmură ea. Voi, stăpânitorii 
stelelor misterioase, diriguitorii soartei şi vieţii omeneşti! Păziţi-l 
pe fratele meu, apăraţi-i capul de pericol! 

Cuvintele sunau ciudat în tăcerea camerei. Se mai opri 
odată în loc, ridicând mâinile în semn de conjurare. 

Deodată o pocnitură lugubră făcu să se cutremure 
geamurile. Tânăra fală se cutremură, în acelaşi moment alergă 
la fereastră. Desigur, o împuşcătură răsunase afară; încă odată 
se repetă pocnitura! Imediat după aceasta se auzi o a treia 
împuşcătură! Incredibil, pentru această %eme de seară şi 
pentru acest loc retras al Parisului!... 

— Vezi, Perkeo, ce s-a întâmplat! Du-te repede, aleargă! 
Murmură Orfelia tremurând. 

În acel moment se întâmplă ceva ciudat. O nouă pocnitură 
lugubră răsună şi oglinda se cutremură: un fulger de foc părea 
că pleacă din aceasta. 

Dar vedenia nu dură decât o secundă, apoi dispăru aşa 
cum apăruse. Orfelia păli de moarte. Ea-şi împreună manile pe 
piept şi fixă oglinda cu priviri aiurite: 

— O, voi zei! Presimţirea mea se adevereşte! Oglinda a 
întărit temerile mele! Frate Enric, viaţa ta este în pericol! 
Dumnezeule milostiv, dă-mi puterea să-l scap. 

Ea privi încă o clipă în juru-i. Apoi ieşi în fugă din odaie. Pe 
scară o întimpină piticul. 

— S-a întâmplat o nenorocire, stăpână! Exclamă el cu 
voce croncănitoare (pe când faţa zbârcită trăda o tristeţe 
sinceră). Fratele vostru, el... 

— E mort?! Strigă Orfelia. 

Cobori iute scările. Piticul se agăţă cu putere de faldurile 
rochiei sale. 

— Nu e mort! Încă trăieşte! Murmură el. Dar mi-e teamă 
că se află pe moarte...! 

Capitolul 28 „SÂNGE, OPREŞTE-TE!” 

Dar Orfelia nu mai auzea nimic. Jos, în sală, fu întâmpinată 
de calfele Călăului. Orfelia li se adresă frângându-şi mâinile: 


— Ajutaţi-mă! Ce groaznică nenorocire s-a întâmplat?! 
Fratele meu şi stăpânul vostru a fost atacat de criminali! 

Aceste cuvinte fură de ajuns pentru a anima pe calfele de 
călău. Orfelia ieşi din casă. - 

În stradă, Orfelia îl zări pe Enric întins pe jos, nemişcat. Cu 
un țipăt de disperare se aruncă asupra lui. 

— O, frate Enric! Scumpul şi iubitul meu frate! Ce 
groaznică nenorocire ţi s-a întâmplat?! 

Dar Enric Sanson nu răspunse. 

— E mort,... Mort! Strigă din nou Orfelia în culmea durerii. 

Îşi frângea mâinile şi îşi smulgea părul de disperare. 
Perkeo, credinciosul pitic, se furişase lângă dânsa. Plângea şi el 
ca un copil. 

— O, stăpână iubită! Murmură el, fratele vostru nu este 
mort, negreşit că nu! Numai un leşin adânc i-a amorţit simţurile! 
Daţi voie acestor bărbaţi să ridice corpul fratelui vostru. Îl vor 
duce în camera voastră şi îl vom culca acolo! Negreşit că veţi 
reuşi, cu arta voastră, să-l readuceţi la viaţă! 

i Dar Orfelia nu-l asculta. Se aplecă din nou spre fratele ei. 
Işi ţinea suflarea pentru a asculta respiraţia lui Enric. 

— Lăudat fie Domnul! Strigă Orfelia într-un târziu, trăieşte, 
respiră! Ridicaţi-l! Se adresă ea rugător către bărbaţi, nu trebuie 
să pierdem nici o clipă! Urmaţi-mă în camera mea; acolo aveţi 
să-l duceţi pe iubitul meu frate! 

Un geamăt scăpă de pe buzele Călăului. Părea că gravului 
rănit îi revine cunoştinţa. 

— O, mizerabilii! Mizerabilii! Îngăimă Sanson. 

Apoi rămase iar tăcut. Numai respiraţia greoaie trăda că 
se mai află o urmă de viaţă într-Însul. Tăcuţi şi precauţi, bărbaţii 
îl transportară pe stăpânul lor în casă. Cu mare greutate 
ajunseră în camera Orfeliei. 

— Trebuie să ne grăbim! Şopti ea. 

Se aplecă cu gingăşie deasupra fratelui. Cu mişcări atente 
începu să-i desfacă haina înăclăită de sânge. 

Rănitul gemu şi murmură cuvinte neînţelese. Făcu, de 
asemenea, încercarea de a se ridica din pat. Dar puterile îl 
părăsiseră. Capul îi căzu din nou pe pernele divanului. Cu 
greutate reuşi să-şi ridice pleoapele ochilor. O fixă pe sora sa cu 
o privire întrebătoare. 


— Orfelia... Tu. Eşti?! Murmură cu o voce slabă. Îţi 
mulţumesc pentru iubirea ta! 

Apoi închise din nou ochii. 

Cu o mână iscusită, Orfelia deschide de tot haina fratelui 
ei. Privirea-i căzu pe chiurasa strălucitoare pe care Enric Sanson 
o purta şi ziua şi noaptea peste corpul gol. Aceasta era făcută 
de bătrânul armurier Miranda, tatăl lui Lili, în urmă cu un an; nici 
un glonte sau vârf de spadă nu putea pătrunde prin aceasta. 
Orfelia conchise imiediat că fratele ei scăpase cu viaţă numai 
graţie chiurasei. Impuşcătura mizerabilului trecuse pe lângă 
marginea de sus a acesteia, glonţul o îndoise în regiunea 
umărului stâng şi o apăsase adânc în carne. Aici se făcuse o 
rană adâncă. Sângele curgea fără încetare. 

Orfelia îi făcu un semn lui Perkeo. Acesta o înţelese 
imediat pe iubita-i stăpână. Piticul scoase dintr-un dulap o lădiţă 
de abanos, de mărime mijlocie, împodobită cu flori de argint; cu 
această lădiţă în braţe se apropie de stăpână sa. 

Orfelia deschise capacul, un parfum îmbătător ieşi 
deodată din interior. Lădiţa avea mai multe despărţituri. Fiecare 
din acestea era plină cu buruieni uscate, de diferite culori. 

Orfelia luă cu două degete câteva fire de buruieni. Le 
aruncă cu o mişcare rapidă a mâinii în flacăra din cămin. Apoi 
puse mâna dreaptă pe rana fratelui. 

In acelaşi timp îi apucă fruntea cu mâna stingă. 

— Sânge, opreşte-te din cursul tău! Du-te înapoi, spre 
părţile inimii! Murmură ea ca o conjurație. Îţi ordon, sânge, 
opreşte-te! Rană, închide-te! 

Efectul acestor cuvinte fu spontan. Imediat hemoragia 
încetă. 

Este aproape de neimaginat cum poate omul să facă 
minuni din puterea voinţei sale. Orfelia Sanson era o fiinţă 
înzestrată de natură cu un asemenea dar. Chiar în acel moment 
ea dăduse încă o dovadă a puterii ei. Enric Sanson deschise 
imediat ochii. 

— Unde sunt? Întrebă el. 

Apoi îşi roti privirea prin cameră. Frica îi dispăru deodată 
şi un surâs de mulţumire îi coloră buzele. 

— Ah, îmi aduc aminte! Sunt la tine, soră dragă, sunt la 
tine! Murmură el. 


— Acum îmi reamintesc totul! Răufăcătorii m-au împuşcat, 
simt o durere groaznică în umăr! Am tras şi eu la nimereală 
asupra urmăritorilor mei. Apoi am căzut ca trăsnit... 

— Tăcere, tăcere, iubitul meu! Murmură Orfelia. Domnul 
fie lăudat pentru că te-a cruțat! Scumpe frate! 

Alergă înspre* dulap. Cu o mână tremurândă îl descuie iar. 
Lumina slabă a lămpii căzu peste un şir de sticluţe aranjate cu 
grijă, umplând interiorul dulapului. 

Enric Sansoh inspira, în timpul acesta, cu o plăcere vizibilă 
parfumul dulce împrăştiat de ierburile uscate aruncate în foc. 
Acest parfum părea că-l întăreşte. Vru chiar să facă încercări de 
a se ridica din pat. _ 

Dar. În acelaşi moment, Orfelia fu iar lângă dânsul. În 
mâna stingă avea un pocal de argint, iar în mâna dreaptă ţinea 
o sticluţă de o formă ciudată, în care se afla o licoare de un roşu 
aprins. 

Stai liniştit, iubite frate! Spuse ea; îţi voi da un pocal plin 
cu „lichidul nostru de viaţă”. 

Enric Sanson o privi înspăimântat. 

Cum. Soră?! Murmură el, o asemenea jertfă vrei să faci?! 
Nu, nu pot s-o primesc! 

Dar fecioara surise drăgăstos: 

— Ştiu prea bine pentru ce eziţi, în familia noastră umblă 
vorba că strămoşul nostru care. A preparat acest lichid. S-a 
înfrățit cu diavolul. Fiecare picătură din această băutură 
prețioasă scade câte o zi din viaţa celui care a făcut-o. Dar 
această zi se adaugă la viaţa celui care o bea! 

Enric Sanson dădu din cap 

— Cum crezi tu, scumpă soră, că aş avea inima să-ţi 
scurtez viaţa sorbind din a ta băutură? 

Dar tânăra fată surise din nou. Îşi aplecă buzele cu iubire 
şi sărută fruntea fratelui t^i. 

— Cunosc un farmec care anulează blestemul băuturii! 
Este iubirea, frate, iubirea caldă şi adevărată, care vine din 
adâncimile inimii omeneşti! Cine simte o asemenea iubire 
pentru aproapele său şi-i oferă băutura, acela este ferit de 
blestemul ei. 

În tot acest timp ea acoperise eu grijă pocalul de argint cu 
preţioasa băutură. Acum, i-l oferi. Liniştit, Enric Sanson duse 
pocalul la gură şi-l goli dintr-o suflare. 


El nu observă cum fumul şi ceața din cămin creşteau în 
acel moment. Un chip sinistru se zugrăvi în aburul din cameră. 
Părea că ceața s-a prefăcut într-un braţ puternic întins. Şi acest 
braţ încerca să se întindă asupra capului gingaşei Orfelia: timp 
de o secundă, chiar se laşă cu o putere uriaşă asupra ei. 

Tânăra fată căpătă deodată o privire serioasă şi tristă. 
Şovăi o clipă; se părea că puterile au prăşit-o. 

Dar toate acestea nu durară decât o secundă. 

Piticul Perkeo observase cu ochii larg deschişi această 
mişcare ciudată a chipului din fum. 

Piticul fu cuprins de o furie sălbatică. Scoase un strigă! 
Ascuţit. Apoi se aruncă cu pumnii încleştaţi asupra focului din 
cărbuni. Piticul era hotărî! Să-şi apere stăpâna chiar şi cu riscul 
vieţii lui. 

Dar când se apropie de foc. O flacără ascuţită ca o suliță 
se aţinti asupră.-i. Piticul se retrase ţipând, căci altfel flacăra i-ar 
fi prins faţa. 

Enric Sanson respiră adânc şi înapoie surorii sale cupa. 

— Îţi mulţumesc de mii de ori, Orfelia!... Dar ce se 
întâmplă oare? Nu este un vis că am fost rănit? În. Vinele mele 
arde într-adevăr, acelaşi foc de altădată? O, sufletul îmi este 
atât de uşor! Se ridică din pat cu o mişcare iute. 

Orfelia îl urmări cu priviri îngrijorate, cercetă rana pe care 
o suferise Enric Sanson în urma împuşcăturii. Aceasta se 
închisese; numai o pată roşie rotundă şi mică mai trăda 
existenţa ei. 

— Te simţi bine? Nu mai ai dureri, frate? 

— Mă simt mai bine ca niciodată, iubită soră! 

Se aplecă spre Orfelia şi-o sărută ca un îndrăgostit. ` 

— Fă-mi o plăcere; rămâi astă-noapte aici, sus, la mine! II 
rugă Orfelia. Voi veghea asupra somnului tău. 

— Îți mulţumesc, dar îmi ceri un lucru imposibil, iubită 
soră! Trebuie să plec chiar în această clipă. Inţelege, te rog, că 
vreau s-o salvez pe iubita mea Lili. Peste câteva zile, poate, 
fatalitatea nu va mai putea fi învinsă de nimeni. Până atunci 
trebuie să acţionez, să nu stau cu mâinile în sân! 

Enric Sanson nu observă spaima de moarte care se 
întipări pe faţa Ofeliei. 

Tânăra fată se lipi de fratele ei. 


— Enric, nu pleca în astă-noapte! Nu abuza de sănătate şi 
de tinereţe! Neşansa poate fi contra ta. Nu te măsura cu 
pericole care depăşesc puterile tale. Presimt că acest drum pe 
care vrei să-l faci astăzi îţi va fi fatal...! 

Sanson replică: 

— Surioară Orfelia, ştiu că ţi-e dat să prevezi viitorul. 
Spune-mi un singur lucru: drumul pe care vreau să pornesc în 
astă-noapte fi-va favorabil iubitei mele Lili? Voi reuşi, oare, s-o 
eliberez? 

— Nu insista.” Nu pot şi nici nu vreau să-ţi răspund acum, 
murmură ea. 

— Totuşi, soră Orfelia, te conjur pe dragostea frăţească, te 
implor în amintirea sfântă a părinţilor noştri - spune-mi prin 
puterea focului tău de a întrevedea viitorul: voi reuşi în 
încercarea mea de a o reda pe nefericită Lili libertăţii şi luminii 
zilei? 

— Îţi va reuşi! Zise ea într-un târziu, pe un ton profetic. 
Curata ta fecioară va rezista deocamdată atacurilor duşmanilor 
ei. Dar pe tine, iubite frate, te paşte un mare pericol. Nu aşa 
curând. O, văd: te vei reîntoarce sănătos aici, la mine. Dar. Mai 
întâi, vei înfrunta o inamică neîndurătoare acolo, zic, unde vrei 
să te duci astăzi! 

— Ah, înţeleg! Principesa de Barry! Murmură Enric Sanson. 

— Este mai periculoasă decât crezi! Urmă Orfelia pe 
acelaşi ton profetic; se află în legătură strânsă cu puternicii zilei, 
serbează orgii şi se îmbată cu sângele semenilor săi! Numai o 
dorinţă, o singură dorinţă mai cunoaşte inima ei însetată de 
răzbtanare: să te nimicească, să-ţt zdrobească fericirea! O, 
frate, ar fi fost mai bine daca nu te-ai fi născut niciodată, decât 
să răpeşti în astă-noapte victima aflată în ghearele înfuriatei 
leoaice! 

— Mulţumesc de mii de ori, soră dragă! Acum ştiu destule! 
Voi reuşi s-o scap pe Lili. Aceasta este cea mai mare fericire ce 
mi-o pot cfferi, chiar de-aş muri în lupta pentru fericirea ei! 

Orfelia îşi dădu seama că ar fi zadarnic să încerce să-t 
reţină pe fratele ei. 

Enric Sanson se desfăcu din îmbrăţişarea ei şi, luându-şi 
rămas bun. Păşi spre ieşire. 

Piticul îi deschise respectuos uşa. 


Orfelia căzu în genunchi în mijlocul camerei şi începu să 
se roage. O rugă fierbinte se înălța la cer, implorând ajutor 
pentru mărinimosul şi nobilul frate. 

Peste o jumătate de oră, Enric Sanson părăsi casa, călare, 
printr-o portiţă dosnică... 

Capitolul 29 CAMERA ALBASTRA. 

Să ne întoarcem acum spre nefericita Lili Miranda, pe care 
am părăsit-o când se afla în puterea ţiganului Pipin şi a 
complicilor săi. 

După cum se ştie, nemernicilor le reuşise s-o transporte 
pe nenorocita Lili, în trăsură, în afara Parisului. 

Soarta ei părea pecetluită! 

Chiar dacă trecătorii de pe drum ar fi ştiut că în ascunzişul 
cortului se află o fată răpită, n-ar fi cutezat să-i vină în ajutor. 
Ţiganul Pipin şi tovarăşul său erau temuti în toată ţara. Poporul 
din împrejurimile Parisului era convins că sunt capabili de cele 
mai crunte nelegiuiri. Se ştia că baretele roşii - cum erau 
supranumiţi în popor Pippin şi tovarăşul său - erau adepţii 
fanatici ai puternicilor zilei. 

Căruţa care ducea pe Lili şi pe răpitorii ei intră 
nestingherită de nimeni în parcul castelului de Barry. 

Nimic nu se mişca în vastul parc. Numai ici-colo, urmele 
unei copite trădau că în timpul nopţii a trecut pe aici un mare 
număr de cai... 

După ordinul lui Pipin, căruţa se opri într-o alee umbroasă. 
Ţiganul sări primul din căruţă. Spionă în toate părţile. Nimic nu 
se mişca împrejur. Numai pe aleea opusă, din umbra copacilor 
apăru deodată chipul unui bărbat necunoscut. Acesta privi cu 
ochi întrebători spre căruţă. Pippin ridică mâna stingă. Făcu o 
mişcare rotundă cu mâna în jurul capului său. Acesta trebuia să 
fie vreun semn de înţelegere, căci bărbatul din aleea opusă 
înclină din cap şi dispăru. 

Pippin ordonă însoţitorului său s-o ridice pe Lili Miranda 
din căruţă. 

Noi ştim, deja, că tânăra fată era legată la mâini şi la 
picioare, astfel că era cu totul în puterea mizerabililor criminali. 
* 

Ţiganul Pippin surise diabolic. Cuprinse cu mâna stingă 
talia fecioarei. 


O privire dispreţuitoare îl săgetă din ochii de obicei blânzi 
ai lui Lili. Dar negrul Pippin surise cu şiretenie: 

— Răbdare, numai, porumbiţa mea! Nu-ţi fie frică de 
moarte! Din contră, te aşteaptă nenumărate plăceri!... Tu 
„Vulpe roşie”! Se adresă el pe un ton poruncitor tovarăşului său, 
părăseşte-mă acum! Te vei întoarce la Paris. Dar îţi ordon, sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea, să păstrezi secretul celor 
văzute şi auzite! 

Tovarăşul îi promise aceasta. 

Pippin îi dădu căruţaşului răsplata promisă. Apoi rămase în 
loc, ţinând-o pe Lili cu mâna dreaptă şi urmărind căruţa până ce 
aceasta dispăru cu totul. 

— Înainte, dar! Strigă el tinerei fete. Acum pornim pe un 
drum într-adevăr neplăcut! 

Lili îi trimise o privire rugătoare. Dar când întâlni ochii 
nemernicului, se înfioră de groază... 

Ţiganul Pippin o Uri cu sine pe nenorocita victimă. Drumul 
lor ducea spre acea parte a parcului în care apăruse 
necunoscutul. 

Ajuns aici, negrul Pippin se uită cercetător în juru-i. 
Despărţit numai de o peluză de verdeață, se ridica înainte-i 
zidirea înnegrită de vreme a castelului. În stingă se întindea un 
iaz mare; la dreapta, pădurea se desfăşura până sub zidurile 
palatului. 

Pippin trimise o fluierătură scurtă. Imediat apăru şi 
necunoscutul de adineaori. El se apropie de cei doi şi schimbă o 
privire plină de înţelegere cu Pippin. 

— Aduc aici, din ordinul Marelui Şef, pe această fată! Şopti 
Pippin: trebuie dusă în camera albastră - astfel a poruncit 
stăpânul nostru! Camera este pregătită? 

Necunoscutul afirmă fără cuvinte. Acesta părea a fi un 
ţăran. Trăsăturile feţei sale erau aspre şi grosolane. 

— Să mergem, spuse el. Nu vrei să-i uşurezi mersul 
acestei prostituate dezlegândivi picioarele? 

Ţiganul Pippin nu părea prea decis; în cele din urmă zise: 

— Ei. Putem încerca! Cred că nu este vreun spion pe aici?! 

— Niciunul! Răspunse celălalt. Castelul este pustiu. Am să- 
ţi dau o veste destul de tristă: acel Conte de Castello, care a fost 
închis în beci, a... 


— A fugit, ştiu! Îl întrerupse Pippin; dar vai de el, de trei 
ori vai de el! Suntem deja pe urmele lui. Încă în astă-noapte îl va 
ajunge o soartă îngrozitoare! 

Ţiganul Pippin făcea aluzie la acel atac pe care avea de 
gând să-l săvârşească asupra Călăului din Paris şi care ne este 
cunoscut dintr-unul din capitolele precedente. 

In acel moment, Pippin scoase un cuţit de buzunar şi tăie 
legăturile de la picioarele lui Lili. 

— Acum mergi înainte, frumoasă fetiţă! Zise el cu ironie 
către nenorocită. Nu trebuie să te temi că viaţa ţi-ar fi în pericol: 
dimpotrivă, vei fi găzduită într-o cameră frumoasă cum n-ai mai 
văzut în viaţa ta! 

Schimbă pe furiş o privire vicleană cu însoţitorul său. În 
timpul acesta ajunsei'ă la castel. Nimic nu mişca aici. Părea într- 
adevăr pustiii. 

Urcară o scară de marmură albă, acoperită cu covoare 
moi. Paşii lor răsunau lugubru prin halele spaţioase. Apoi cotiră 
spre stingă, într-un coridor. Lili privea în juru-i. Ea n-avea ochi 
pentru splendoarea şi luxul care se vedeau în toate părţile. 
Simţea numai cum inima îi bătea cu putere. 

_ Ce nouă faptă abominabilă avea să se comită împotriva 
ei? In zadar încercă să spună ceva celor doi mizerabili. Căluşul 
din gură o oprea. Numai un geamăt prelung îi scăpă din fundul 
sufletului. 

In acest răstimp, cei doi vagabonzi părăsiră, împreună cu 
ea, gangul etajului inferior. Ei se îndreptară spre o scară care 
ducea sub pământ. Lili fu silită să coboare. Aici o conduseră într- 
o cameră mică, lipsită de ferestre. 

Însoţitorul lui Lili aprinse un felinar. La lumina slabă a 
acestuia, ea observă că nu se află nici o mobilă în cameră. 

Inima începu să-i bată cu şi mai multă putere. Un 
sentiment de frică o cuprinse în cel mai înalt grad. Intenţionau s- 
o părăsească, oare, în această cameră? 

Indiferenţi în aparenţă, cei doi bărbaţi o împinseră spre un 
loc anumit al camerei. Abia păşise Lili în acel loc, că genunchii 
începură să-i tremure. 

Visa sau era trează? Nu, era îngrozitoarea realitate. 
Pardoseala se desfăcu sub picioarele ei. Dar nu căzu în 
groaznica adâncime, după cum se temea la început, ci alunecă 
încet în jos. 


Negrul Pippin o cuprinsese cu o mână pe după talie. O 
ţinea strâns aproape cu gingăşie. Celălalt însoțitor rămăsese 
sus. Lili simţi deodată că lumina creştea din ce în ce mai mult în 
juru-i. Părea inexplicabil, căci se cufunda din ce în ce mai mult în 
adâncime. Şi-atunci? 

Şi totuşi, deodată închise ochii; era orbită. O lumină 
aproape insuportabilă o învăluise. In acelaşi timp simţi că 
picioarele atingeau pământul. 

Deschise cu greutate ochii şi aruncă o privire, buimăcită, 
în jur. O cameră luxos aranjată, peste aşteptările ei: albastră, 
canapelele îmbrăcate cu aceeaşi stofă; din plafon cădea o 
lumitfă feerică, care întrecea lumina soarelui. 

Un parfum îmbătător domnea în această cameră secretă. 

Ţiganul Pippin îşi lăsă din braţe prada, râzând diabolicipa 

— Ei, păpuşica mea, acum repauzează-te! Zise el; te voi 
mai ţine legată deocamdată. Dar nu te îngrijora de nimic. Culcă- 
te pe una din aceste canapele. Să nu-ţi fie frică i Ţi-am promis 
că n-o să ţi se întâmple nimic... 

Lili îi aruncă doar o privire înspăimântată. Dar Pippin 
râdea: 

— Îţi spun încăodată, nu te teme de nimic! Te părăsesc 
acum, pentru a aduce ceva de mâncare pentru tine; gândesc că 
trebuie să fi flămânzit! Ha-ha! Spaima ta n-a fost mică! 

Pippin bătu de trei ori din palme. 

Lili observă cu o uimire amestecată cu groază cum o parte 
a plafonului se desfăcu şi se lăsă în jos, în mijlocul camerei. 

Imediat după aceasta vi&u că acea parte a plafonului era 
un bazin în formă de barcă, care se lăsa în jos cu ajutorul unor 
lanţuri trainice. 

Pippin sări cu uşurinţă în acel bazin. Imediat acesta se 
ridică împreună cu dânsul. 

După aceasta, Lili rămase singură în camera 
subpământeană. 

Răbdarea ei ajunsese la margini. O jale nespusă o 
cuprinse. Un hohot de plâns răzbătea din gura ei astupată. Se 
aruncă pe o canapea şi începu să se roage în gând lui 
Dumnezeu, să-i trimeată o cât de palidă nădejde de salvare, Era 
atât de cufundată în rugăciunea ei, încât nu băgă de seamă că 
se petrece o nouă minune: o parte a peretelui lateral se dăduse 


la o parte; dintr-o deschizătură prin care putea trece un om se 
ivi statura unui bărbat tânăr şi frumos. 

El aruncă o privire interogativă şi furioasă imobilizatei Lili. 
* 

Noi îl cunoaştem deja pe acest tânăr care se pricepuse să- 
şi facă intrarea într-un chip atât de misterios. Nu era altcineva 
decât prinţesa Adella de Barry! Ea se mai afla încă în costumul 
bărbătesc cu ajutorul căruia reuşise să fugă din locuinţa 
grădinarului...! 

Capitolul 30 ÎMPĂRATUL VIITORULUI. 

Să ne întoarcem la Orfelia.; 

Trecură câteva ceasuri de la plecarea fratelui ei, Enric 
Sanson. Orfelia se culcase pe divan, pentru a se odihni puţin. 
Abia se iviseră zorii-de-ziuă. Lumina soarelui se lupta cu norii 
răzleţi. 

Deodată se auzi sunând clopotul la casa Călăului. Perkeo, 
piticul, care stătuse până acum nemişcat la picioarele stăpânei 
sale, ascultă. El cunoştea prea bine sunetul acestui clopot şi ştia 
că se anunţa cineva în vizită la stăpâna sa; pentru că în capătul 
opus al coridorului se aflau două clopote: unul masiv, cu 
mănunchiul de metal, n-avea nici un semn deosebit; lingă 
acesta se afla un altul, cu un mănunchi elegant. - Pe care era 
scris: „La domnişoara Orfelia”. 

De-a lungul timpului, acest al doilea clopot fusese pus în 
mişcare de mai multe ori pe zi. Orfelia primea mereu vizite ale 
oamenilor din toate rangurile sociale. În casa Călăului veneau 
bărbaţi şi moşnegi, fecioare şi matroane. 

Orfelia nu se bucura doar de reputaţia de a putea prezice 
cu exactitate viitorul; în cercurile cele mai diverse era lăudată 
de asemenea, mâna sa gingaşă şi alintătoare a suferințelor. 
Orfelia moştenise de la părinţii ei nişte reţete misterioase, care 
îi ofereau posibilitatea de a tămădui tot felul de boli. De peste o 
sută de ani, familia Sanson era vestită pentru arta tămăduirii. 
Nu-i de mirare, deci, că - cu toate frământările social-politice - 
camera Orfeliei nu se golea aproape niciodată. Pe lângă 
aceasta, şi graţioasa apariţie a Orfeliei constituia un punct 
principal de atracţie. 

Faţă de orice vizitator, Orfelia manifesta aceeaşi 
condescendenţă. Bogaţii se simțeau îndatoraţi să ofere o sumă 
mai m^-e pentru prorocirile ei, pe când cei săraci nu numai că 


erau trataţi gratis, dar mai şi primeau uneori daruri scumpe de 
la mărinimoasa fată. 

Totuşi, înainte de ora zece dimineaţa. Orfelia nu primea pe 
nimerii. 

Din astă cauză, piticul Perkeo dete din cap a nemulţumire 
când auzi sunetul binecunoscut al clopotului. O privi pe stăpâna 
5a. Aceasta dormea încă. 

Piticul se ridică încet. Se furişă în vârful picioarelor afară 
din cameră, apoi cobori scara. 

Jos îi ieşi înainte calfa de călău şi-i dădu de ştire că doi 
ofiţeri doresc să-i vorbească tinerei stăpâne a casei într-o 
problemă care nu suferea nici o amânare. 

Faţa piticului se încreţi în cute de dispreţ. Vestea că cei 
care doresc să-i vorbească atât de dimineaţă tinerei sale 
stăpâne sunt nişte ofiţeri, îi impunea prea puţin respect; căci era 
obişnuit cu musafirii cei mai nobili care veneau zilnic s-o viziteze 
pe Orfelia. Mulţi bărbaţi care purtau în lume un nume sonor se 
înclinaseră deja în faţa surorii Călăului, cerându-i sfaturi şi 
ajutor. Piticul alergă spre poarta de-afară. Găsi, într-adevăr, doi 
bărbaţi îmbrăcaţi în mantale cenuşii, cum purtau pe atunci 
ofiţerii francezi. Încât nu se zărea decât o parte a chipului lor. 

— Acum nu este timpul; trebuie să reveniţi mai târziu, 
domnii mei! Murmură piticul. Stimata mea stăpână nu primeşte 
pe nimeni înainte de orele zece. 

— Atunci va face o excepţie cu noi! Cuvântă unul din 
ofiţeri. Mergi înainte, piticul, şi anunţă-ne stăpânei tale într-o 
afacere grabnică. 

Piticul aruncă o privire iscoditoare asupra tânărului ofiţer 
care cuteza să-i vorbească pe un ton atât de aspru şi poruncitor. 

Dar fie că sonoritatea aspră a glasului ofițerului avu un 
efect paralizant asupra lui, fie că în fiinţa acestuia exista ceva 
fermecător pentru Perkeo, piticul înclină din cap şi se repezi în 
casă întocmai ca un câine dresat. 

Ofiţerul făcu un semn colegului său; amândoi îl urmară pe 
pitic; intrară aproape odată cu acesta în camera Orfeliei. 

Probabil că aceasta a auzit paşii lor încă de pe scară, căci 
se ridicase din pat şi stătea în mijlocul camerei, mândră şi 
furioasă. 

— Ah, stăpână! lartă-mă, dar aceşti domni nu s-au lăsat 
înduplecaţi! Murmură piticul. 


, Dar Orfelia îi făcu un semn să tacă. 

Cei doi ofiţeri se înclinară respectuos. Acum stăteau 
tăcuţi, unul lângă altul, aşteptând invitaţia stăpânei casei pentru 
a se apropia. 

Dar Orfelia întârzia. Privirea îi devenise mai strălucitoare. 
Deodată întinse amândouă mâinile în chip de binecuvântare. 

— Mare onoare îi este dată acestei case! Incepu ea cu 
vocea-i minunată. Vă salut pe v, oi, marii soli ai unui popor 
glorios şi puternic! Te salut, împărat al Franţei, învingătorul 
globului pământesc! Te salut, rege al unui popor vrednic, 
curajos şi iubitor de pace. 

Cuvintele ei făcură o impresie deosebită asupra celor doi 
ofiţeri, care se priviră complet aiuriţi.? Apoi, însă, unul din ei 
făcu un pas înainte şi se înclină adânc. Era cel care-i vorbise 
piticului, mai înainte, cu asprime. 

Orfelia îl privi insistent pe tânăr; era un ofiţer de artilerie, 
slab, cu părul negru, cu nişte priviri sinistre şi faţa neagră- 
verzuie. 

O glacialitate de marmoră era întipărită pe faţă lipsită de 
frumuseţe. El răspundea, la rându-i, tăcut, privirii fixe a Orfeliei. 

Apoi se înclină din nou. După un surâs de complezenţă, 
acesta vorbi: 

— lertat fie-mi, frumoasă domnişoară, că trebuie să vă 
contrazic; cuvântul dumneavoastră de salut a fost atât de 
măgulitor şi fermecător! Dar nu sunt nici împărați, nici regi cei 
care au apărut în persoanele noastre. Nu suntem decât nişte 
ofiţeri neînsemnaţi. 

Dar Orfelia dădu din cap şi din nou ridică mâinile, 
transportată: 

— Văd o coroană de împărat pe capul dumitale! Reluă ea. 
Vei fi mai puternic decât toţi împărații şi regii Europei. Ca nişte 
sclavi vor cădea la picioarele dumitale puternicii acestui pământ 
- şi ca învingător mândru vei pune piciorul pe ceafa învinşilor. 
Vei împrăştia o furie războinică asupra întregii lumi. Văd aprinsă 
făclia sălbatică a războiului ucigător de oameni; şi dumneata o 
porţi cu un curaj neasemuit. Coroana împărătească străluceşte 
din ce în ce mai luminoasă şi mai glorioasă pe capul dumitale... 
Şi totuşi, totuşi, (urmă ea deodată cu o inflexiune dureroasă), 
strălucirea ei păleşte în faţa soarelui păcii. Coroana îţi alunecă 
de pe cap şi cade; iar dumneata cazi după ea, din cg în ce mai 


adânc, în valurile înspumate ale oceanului, departe de lume. 
Acolo-se ridică o insulă uitată de oameni şi de Dumnezeu. Acolo, 
împărate al lumii, suveran al globului pământesc, vei sfârşi, 
uitat, viaţa ta bogată în isprăvi! 

Tânărul ofiţer păli în faţa unor asemenea cuvinte 
neaşteptate. Îşi duse mâna la inimă. Imediat, însă, îşi înfruntă 
amfitrioana cu o expresie de mândrie. Privirea-i de oţel părea că 
doreşte să străpungă depărtarea pentru a pătrunde în imperiul 
viitorului. Secunde întregi stătu nemişcat. 

— Îţi mulţumesc pentru cuvintele dumitale alese, 
frumoasă stăpână, dar încăodată trebuie să le refuz. In faţa 
dumitale se află doar sărmanul ofiţer de artilerie Napoleon 
Bonaparte, care trăieşte dintr-o soldă mai mult decât modestă. 

Orfelia se înclină respectuos: 

Fii bine-veni4r, Napoleon Bonaparte! Dar când soarele 
fericirii şi al gloriei va lumina capul dumitale încoronat cu lauri, 
atunci să te gândeşti cu prietenie la sărmana ghicitoare, să-ţi 
aminteşti de prezicerea ei...! 

— Lasă-mă să iau parte la gloria dumitale, amice! Spuse 
celălalt ofiţer (care se ţinuse retras cu modestie până atunci). 

Făcu un pas înainte şi luă braţul amicului său. Cu ochii 
fulgerători, cu faţa frumoasă *şi veselă, privi spre Orfelia cu 
bunăvoință şi curtoazie. 

— Dacă ţi-ai pus, într-adevăr, în cap să-l saluţi în persoana 
amicului şi tovarăşului meu de arme pe împăratul şi învingătorul 
globului pământesc, urmă el, atunci dă-mi voie să te întreb dacă 
m-ai cnede pe mine în stare să fiu rege al unui popor paşnic?! 
Cu toate acestea, trebuie să-ţi spun că avem, deocamdată, 
puţină speranţă că prezicerile dumitale se vor adfeveri...! 

Orfelia se înclină, apoi ridică privirea întrebătoare spre 
dânsul. Acesta continuă: 

— Sunt ducele Luis Filip de Orleans! lartă-mă dacă, 
adineaori, am ocolit'regula bunei-cuviinţe. Dar salutul dumitale, 
frumoasă doamnă, „a fost atât de elegant şi surprinzător în 
acelaşi timp, încât am uitat toate formulele, protocolare... 

Orfelia îl privi gânditoare. Apoi ridică iar amândouă 
mâinile în semn profetic: 

— Nici un zgomot războinic şi nici o vărsare de sânge nu 
te vor ridica la înălţimea soarelui gloriei, duce de Orleans! Şi 
totuşi! Şi capul dumitale va fi încoronat cândva cu o diademă. 


Te vei înălța tot mai mult, dar numai atunci când gloriosul tău 
coleg, care îţi stă acum alături, va fi căzut din înălţimele 
norocului său şi va fi îngropat pe o insulă depărtată şi va fi uitat 
de lume. Când aceşti ochi cu priviri fulgerătoare se vor fi stins 
pentru Vecie, atunci dumneata Luis Filip de Orleans, vei lua 
sceptrul şi coroana Franţei! 

Tânărul ofiţer care stătea lângă Napoleon o privi uimit pe 
fermecătoarea Orfelia. Curând, însă, temperamentul lui vesel 
învinse. Râse cu poftă: 

— Nu-l întrista prea tare pe amicul meu Bonaparte! Zise 
el. Cum?! Cu sănătatea-i de fier şi cu puterea-i, de oţel, să 
treacă înaintea mea în imperiul morţilor - de unde orice 
reîntoarcere este imposibilă? 

Orfelia dădu din cap în semn de aprobare. Ofiţerul replică: 

— Nu! Aceasta n-o pot crede niciodată! De asemenea, e 
imposibil! Coroana regală a Franţei nu va putea împodobi 
vreodată capul meu! Nu familia noastră, ci aceea a Bourbonilor 
dă regi Franţei! Şi pe lângă aceasta, perspectivele pentru un 
rege unic nu sunt favorabile în momentul de faţă!... Cu inimile 
întristate am venit aici, pentru a-ţi adresa o mare rugăminte! 

— Rugămintea vă este îndeplinită, nobilii mei domni, încă 
înainte de a o rosti! Spuse Orfelia surâzând. 

După o clipă de gândire se adresă din nou ducelui Filip de 
Orleans: 

— Poţi crede sau nu cuvintele mele, înalte domn, dar toate 
acestea ţi se vor împlini - pentru că asta ţi-e soarta! Repet, vei fi 
regele paşnic al unui popor de asemenea iubitor de pace! Vei fi 
numit cel dinţii cetăţean al imperiului dumitale!... Şi totuşi, 
norocul nu va fi de durată lungă. Ajuns aproape de visul vieţii, 
orizontul îţi va fi întunecat de norii declinului. Departe de locul 
domniei dumitale, înconjurat din toate părţile de munţi gigantici, 
vei închide ochii obosiţi, după ani îndelungaţi, exilat asemeni 
gloriosul dumitale tovarăş; vei fi trădat şi uitat de propriul 
dumitale popor! Ofițerii erau complet aiuriţi. Se priviră adânc în 
ochi. Napoleon fu cel dintâi care îşi veni în fire. 

— Tu, fiinţă ciudată şi drăgălaşă! Începu el fixând-o pe 
Orfelia. Nu sunt un credincios în înţelesul strict al cuvântului; 
astfel, cui mi-ar fi spus aseară că vpi crede azi profeţiile venite 
din gura ta; i-aş fi spus că e nebun! Şi totuşi, este ceva în 
cuvintele dumitale care mă pune pe gânduri!... 


El tăcu-timp de câteva secunde. Faţa-i slabă, cu trăsături 
dure, fu luminată deodată de un surâs aproape supranatural. 

— Da! Reluă el, vădit impresionat şi mai mult ca pentru el 
însuşi, în clipe de singurătate visam uneori un vis frumos, un 
ideal! Se făcea că sunt un vultur care se ridică în zbor până la 
soare! Până la soare! Numai spre soare aş vrea să zbor! Soare al 
gloriei, soare al viitorului! Luminează-mi calea! 

Capul i se ridică în semn de nespusă mândrie. Privirea-i 
rătăcea pierdută în zarea depărtată a viitorului. 

Vedea cumva prin păienjenişul fanteziei, cerul înstelat de 
deasupra câmpiei de la Austerlitz - şi îl salută ca pe stăpânul a 
doi împărați - Dumnezeu şi el?! Se vedea, oare, înconjurat de o 
suită strălucită de prinți şi generali care comandau în mijlocul 
trupelor sale, pe cai înecaţi în spume? 

— Dar să ne reîntoarcem la realitate! Întrerupse Filip de 
Orleans tăcerea. Abia acum încerc să vă cer scuze pentru 
pătrunderea noastră necuwviincioasă în casa dumneavoastră!... 

Printr-o mişcare graţioasă a mâinii, Orfelia îi invită pe 
ofiţeri să ia loc. Dar Bonaparte era prea agitat; aceasta se vedea 
din tremurul nasului său coroiat. El se apropie de una din 
ferestre şi fixă tăcut depărtarea. 

Ducele de Orleans se aşeză în faţa-tinerei şi frumoasei 
stăpâne. 

— Tovarăşul meu a venit numai la dorinţa mea! incepu el. 
Am auzit atâtea lucruri frumoase despre dumneata, domnişoară, 
încât chiar şi neîncrezătorul meu camarad Napoleon Bonaparte 
simţi nevoia de a tecunoaşte şi de a încerca să asculte din 
cuvintele dumitale prevestitoare asupra viitorului său. Fără să-ţi 
cerem, ne-ai prezis un viitor strălucit; aşa că, de-bine-de-rău, 
trebuie să aşteptăm împlinirea norocului nostru! 

Filip surâse uşor. Orfelia ridică mâna conjurându-l: 

— Nu râde, domnule Duce! Soarta este neînduplecată! Stă 
scris în stele! Şi după cum se arată, astfel se va împlini! 

— Fie! Zise Luis Filip. Pentru o viaţă întreagă de ~ fericire 
şi glorie încoronată cu lauri, primesc - În schimb - cu plăcere un 
sfârşit tragic! O, este atât de frumos să stai pe vârfuri înalte de 
munte, să nu vezi decât cerul deasupra! lar jos, în vale, puzderia 
de oameni mişunând ca furnicile!... Dar să revenim la chestiune! 
Spuse el pe un ton amabil; cel cu cererea sunt eu. Dumneata 


cunoşti soarta nenorocitei noastre familii regale. S. Orfelia 
încuviinţă din cap: 

— Chiar foarte bine, domnul meu! Şi te asigur că iau parte 
afectiv la destinul ei aspru şi neîndurător. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva de la o asemenea 
îneântătoare şi graţioasă fiinţă! Zise Orleans cu delicateţe. 

Orfelia roşi. Întâlnind privirea înflăcărată a ochilor 
tânărului ofiţer, ea o înclină pe a sa. 

— Ce poţi cere de la mine, sora Călăului? 

— Deocamdată, numai rugămintea de a o vizita pe 
nenorocita noastră regină Maria Antoinetta, în Temple! Se află 
acolo, închisă împreună cu nenorocita-i familie, în crunta 
nesiguranţă a vieţii sale. Chiar până în singurătatea închisorii a 
pătruns renumele dumitale, frumoasă domnişoară; şi astfel se 
face că te roagă s-o vizitezi cât de curând. Surorii lui Sanson nu-i 
va fi greu să facă aceasta, dacă vrea! 

Orfelia dădu din nou din cap. 

— Voi veni! Murmură ea. Cu toată teama că nu voi avea 
de prevestit lucruri îmbucurătoan?”nenorocitei mele stăpâne... 
Dar toate i le pot spune numai ei! Abia după ce mă aflu în faţa 
persoanei căreia trebuie să-i prezic, abia atunci vine spiritul 
asupra mea şi sunt în puterea proorocirilor. 

— Îţi mulţumesc de mii de ori pentru bunăvoința dumitale! 
Spuse ofiţerul; chiar astăzi, înainte de amiază, trebuie să mă 
întorc la unitate. Sunt ofiţerul de ordonanţă al generalului 
Kellerman - şi garnizoana noastră e la Nancy. Dar n-am vrut să 
întârzii în a îndeplini rugămintea primită, printr-o a. Treia 
persoană, de la nenorocita mea regină. 

Se ridică de pe scaun. Orfelia îi urmă exemplul. Fără 
veste, Orleans luă cu respect mâna tinerei fete şi o sărută. 

— Încă un lucru te mai rog! Frumoasă domnişoară, să 
păstrezi şi în viitor gândurile dumitale bund pentru familia 
regală! 

— Ce pot face eu, sora săracă a Călăului, pentru puternici 
decăzuţi ai acestei lumi?! Şopti Orfelia cu modestie. 

— Nu vorbi astfel! Spuse Orleans cu un surâs trădând o 
durere sfâşietoare. Fratele dumitale, frumoasă domnişoară, este 
adevăratul puternic al zilei. În mâna lui se amestecă sorții 
marilor şi puternicilor acestei ţări! Mă tem că mulţi dintre 
aceştia vor face îndeaproape cunoştinţă eu dânsul! 


El privi un moment, gânditor, înaintea sa. 

Nici nu cutez să-ţi mărturisesc îngrozitorul gând ce-mi 
apasă inima! Dar dacă, totuşi, va veni ceasul fantasticului 
pericol pentru familia regală, atunci te iog de pe acum. 
Frumoasă domnişoară, să-i primeşti cu înţelegere şi cu prietenie 
pe ambasadorii care te vor vizita atunci!... Acum nu-ţi pot spune 
mai multe, se întrerupse ducele. Ce-ţi pot încredința 
deocamdată, este că o mişcare puternică traversează ţara şi 
care are ca scop eliberarea năpăstuitei noastre farrfilii regale. 
Din păcate, maimarii zilei veghează cu o agilitate descurajantă. 
Poate toate strădaniile noastre vor fi zadarnice, dacă..., dacă... 

În acest momentse apropie de Orfelia şi-i şopti răspicat: 

— Dacă sora Călăului, orj. Acesta însuşi nu vor fi de partea 
noastră! 

În ochii Orfeliei. Ofiţerul citi gând un de o puritate 
scânteietoare. 

— Dumneata crezi, domnule duce, că aş putea face 
altfel?! Ei bine, îţi jur pe atotputernicul Dumnezeu că voi fi 
credincioasă familiei regale şi o voi servi cu tot ce îmi va sta în 
putinţă! 

— Îţi mulţumesc din inimă pentru aceste cuvinte! Spuse 
Orleans. 

Şi cu o mişcare discretă vru să pună o pungă plină cu aur 
într-un vas de argint care se afla pe masă. De asemenea, şi 
Napoleon vru să urmeze gestul colegului său. 

Dar Orfelia întinse mâinile într-ue semn de refuz categoric: 

— M-ati înjosi dacă aţi intenţiona să mă cumpăraţi cu aur! 
Murmură ea cu buzele schimonosite de amărăciune, îmi este 
deajuns onoarea de a fi văzut alături două capete încoronate 
sub acoperişul meu. Ascundeţi-o bine pe sărmana Orfelia în 
amintirea dumneavoastră! Zise ea fixându-l deodată pe 
Napoleon Bonaparte. Presimt că va veni o zi în care, învăluit în 
purpură şi aur, mă vei vedea la picioarele dumitale o femeie 
venită să-ţi imploreze ajutorul! 

Aici. Ea amuţi. Faţa-i devenise palidă, ca de moartă. Un 
tremur îi scutură tot corpul. Fără voie. Aproape se gândise iar la 
fratele ei. Prevedea că o nenorocire nespusă îl va lovi, peste ani 
şi ani de zile, pe Enric Sanson). 

Napoleon Bonaparte se înclină. 


— Niciodată nu voi fi în stare să refuz rugămintea unei 
fiinţe atât de încântătoare! Dumneata m-ai salutat ca pe un 
împărat. Ei bine. Permite-mi să uzez de pe acum de 
prerogativele demnităţii viitoare! 

Se înclină din nou în faţa tinerei fete şi în acelaşi timp, îşi 
duse mâna la inimă, în semn de jurământ. 

Ochii tinerei fete fură săgetaţi de o lucire misterioasă. 

— Chem pe Dumnezeu drept martor la acest jurământ! 
Exclamă ea ridicând mâna dreaptă. 

Ea ştia exact în acel moment, că va veni o zi în care va 
apare ca o umilă cerşetoare în faţa lui Napoleon Bonaparte... 

Cei doi ofiţeri îşi luaseră demult rămas bun. Orfelia, j însă, 
încă mai privea în urma lor. O expresie solemnă-) ciudată îi 
domina faţa. 

Abia după trecerea unui îndelungat timp o părăsi 
ameţeala ce-o cuprinsese. 

— Dumnezeule! Îşi spuse ea. În conversaţia cu aceşti] doi 
viitori puternici ai lumii am uitat cu totul de sărmanul meu frate! 

Îşi încrucişă braţele peste piept, păşind agitată în} lungul 
şi în latul camerei. 

— De când, oare, lipseşte Enric de-acasă? Murmură ea. Cu 
toate rugăciunile mele, nu l-am putut reţine. Dum-; nezeule, se 
mai afla în paza binelui? Nu este, cumva, ; ţinta unor atacuri 
înfiorătoare? 

Orfelia îşi întrerupse mersul. Se apropie iute de oglinda! 
Fermecată şi ridică amândouă mâinile'a rugă: 

— Spirit al”adevărului care îmi vorbeşte! Destăinu- ie-mi- 
te! Arată-mi în luciul neted al oglinzii, soarta fra-] ţelui meu în 
ceasurile următoare! 

Deodată se ridică un nor de fum. Pentru o clipă, ! Acesta 
întunecă suprafaţa oglinzii misterioase. Inlemnită, j Orfelia 
privea cu ochii mari deschişi spre oglindă. 

Apoi, deodată îşi apucă cu disperare capul în mâini. | 
Groaznice lucruri trebuie să fi văzut! Un țipăt ascuţit, î de 
groază, scăpă de pe buzele ei. 

Imediat după acesta căzu la pământ, leşinată.; 

Capitolul 31 LAŢ DE OAMENI. 

În misterioasa cameră albastră din castelul Barry domnea 
o tăcere adâncă. Prinţesa Adella stătea tăcută, travestită în 
bărbat, în spatele uşii secrete. 


Prinţesa de Barry, după ce intrase în camera secretă, după 
cum îşi amintesc cititorii noştri, o privi mult timp pe tânăra 
fecioară căreia aoeastă cameră îi servea drept neştiută de ea 
închisoare. 

O mută întrebare de nelinişte amestecată cu repulsie se 
citea pe faţa frumoasei şi pătimaşei prințese Adella de Barry. 
Apoi porni deodată şi, cu -paşi grăbiţi, măsură camera. In fine, 
se duse spre canapeaua pe care stătea culcată Lili. Zgomotul 
paşilor ro deşteptă pe nefericită din amorţeală. 

Lili îşi întoarse capul şi, cu priviri curioase, îl fixă pe 
tânărul şi frumosul bărbat din faţa ei. Biata fată nu avea de 
unde să ştie că acela care o privea era o fată travestită. Cu 
toată frica ce-o stăpânea Lili nu putu să nu remarce că în viaţa 
ei nu văzuse, încă, o faţă de băiat atât de încântătoare şi de 
mândră... 

Prinţesa se aplecă spre Lili. 

— Ce văd? Te-au legat, frumoasă copilă? 

Cu repeziciune scoase un stilet mic de la cingătoare. Cu 
tăişul său ascuţit tăie frânghiile care ţineau imobilizate 
picioarele lui Lili. Apoi îi scoase căluşul din gură, Lili îşi îndreptă 
mâinile împreunate spre necunoscutul salvator. 

— Îţi mulţumesc binefăcătorule! Murmură ea, cu buzele 
tremurânde, oricine ai fi tu, necunoscutule, care ai pătruns până 
la mine în această frumoasă şi totodată groaznică închisoare; 
cred că însăşi Maica Domnului te-a trimis aici, întru apărarea 
mea! 

Fără voie, prinţesa de Barry se aplecă mişcată spre dânsa: 

— Dar cine eşti frumoasă nefericită? Cine a cutezat să te 
târască până aici? Cine putea cunoaşte acestă ascunzătoare 
misterioasă? 

Lili începu să plângă. 

— Ah, Dumnezeule! Este o istorie tristă de tot! Dar ţi-o voi 
povesti. Faţa dumitale îmi spune că eşti un om bun şi demn de 
încredere! 

Cu sinceritate îşi lipi Lili privirea de presupusul tânăr. Apoi 
începu să-i povestească totul în cuvinte simple. 

Istorisi pe nerăsuflate, cu lux de amănunte, pacostea Care 
căzuse în ultimele zile asupra ei. Îi relată până şi întâmplările de 
pe eşafod. Apoi mărturisi travestitei prințese că inima îi 
sângerează de grijă pentru soarta iubitului ei tată. 


Adella se întoarse cu spatele în tot timpul povestirii tinerei 
fete. Se vedea că nu doreşte ca Lili s-o privească în faţă. Cele 
mai contradictorii sentimente se puteau citi pe faţa prinţesei. 

Compătimirea sinceră de la început dispăruse cu timpul. O 
uimire rece îi luă locul pe frumoasă-i faţă. Apoi urmă o repulsie 
furioasă - pentru a se preface, în fine, într-o amenințătoare sete 
de răzbunare. Dar când prinţesa se pleca spre Lili, faţa ei 
împrumuta din nou acea compătimire prefăcută. 

— Ah, sărmană fetiţă! Prin câte împrejurări îngrozitoare ai 
fost silită să treci! Dar ce se-ntâmplă oare? Pare-mi-se că am 
mai auzit povestindu-mi-se despre soarta ta?! Spune-mi, cum te 
cheamă? 

— Lili Miranda! Răspunse tânăra fată. Tatăl meu este 
cunoscutul armurier Miranda, furnizorul Curţii Regale! 

— Dar spune-mi încă un lucru! Şopti Adella. Pe logodnicul 
tău cum îl cheamă? Poate îl cunosc?! 

O roşeaţă învălui deodată faţa lui Lili Miranda. Îşi-fntoarse 
într-o parte privirea ruşinată. Astfel, nefericita nu putu observa 
cum privirea prinţesei avea ceva din răutatea unui şarpe 
veninos. 

— Cum îl cheamă pe logodnicul meu? Se bâlbâi fata. Oh, 
el are un nume cunoscut, oricine îl cunoaşte! Dar Dumnezeu mi- 
e martor că n-am cunoscut îndeletnicirea sa îngrozitoare până 
acum, de curând! El este... 

În acel moment, prinţesa nu se mai putut stăpâni: 

— Este, poate, Călăul din Paris? Enric Sanson? Insinuă 
Adella. 

Lili încuviinţă. 

— Ai ghicit! Enric Sanson - Acesta e numele lui! 

O, dacă şi-ar fi ridicat privirea în acest moment! Ar fi 
desluşit o mistuitoare sete de răzbunare răvăşind faţa frumoasei 
prințese! Desigur că ar fi cuprins-o un dispreţ total pentru acest 
tânăr frumos şi compătimitor; mai curlnd s-ar fi încrezut în 
tâlharul care o târâse încoace, decât falsei şi travestitei 
prințese. 

În inima Adellei fierbea o furtună stârnită de plăcerea 
răzbunării. Visa? Era realitate? Mireasa Călăului se afla în 
puterea ei?! O, şi cât de mult îl ura pe Enric Sanson! 

Nici un procedeu, oricât de mârşav, nu-i părea destul de 
nimerit pentru a lovi în inima duşmănitului Enric! 


Jurase doar să se răzbune tocmai pe cea mai scumpă 
fiinţă ce-o avea Enric Sanson! 

Şi providenţa i-o scosese* acum, pe Lili în cale! 

Prinţesa socoti că nu era cazul să-i mai pună întrebări. 

— Sărmană fată! Murmură ea cu aceeaşi perfidă 
compătimire. Primul lucru pe care vreau să-l fac pentru tine este 
să te scap de urmăritori! 

— Vrei să mă salvezi îţitr-adevăr? Silabisi Lili. Şi deodată 
se aruncă în genunchi în faţa pretinsului bărbat. Plină de 
rugăminţi curate, îşi ridică amândouă mâinile spre dânsul. Cu 
lacrimi în ochi o privea pe neştiuta Adella... 

— O. Nu mă înşela! Şopti Lili tremurând, fie-ţi milă de 
mine, apără-mă de ruşine şi înjosire, iar Dumnezeu din cer te va 
răsplăti, desigur! 

Adella o ajută pe Lili să se ridice. 

Deodată, tânăra fu cutremurată de un gând. Privi uimită la 
pretinsul tânăr. Se deşteptă o neîncredere în inima-i curată. Îşi 
amintise că fusese adusă într-o închisoare subterană, luxos 
aranjată. 

Dar cum putu veni aici acest tânăr? 

De unde a ştiut el despre această cameră misterioasă? Nu 
cumva făcea parte din tagma acelor mizerabili bărbaţi care o 
târâseră încoace? Un tremur săgetă fiinţa lui Lili. 

Adella observă bine aceasta. Işi întări aparenta 
compătimire din glasul şi de pe faţa ei. Ş 

— Spune copila mea, n-ai încredere în mine? li şopti ea 
mieroasă. 

— Ah, nu! Ripostă Lili, cu oarecare ezitare, sunt atât de 
neajutorată, încât n-ai avea desigur, inima să fii fals cu mine! 
Dă-mi voie să cred că nu faci parte dintre acei tâlhari 
îngrozitori... 

— Care te-au adus aici? T) întrerupse imediat prinţesa. 
Nu! Îți jur! Şi te asigur sub cel mai sacru legământ iubită copilă, 
că te voi apăra totdeauna împotriva acelor mizerabili! 

— Îţi mulţumesc pentru cuvintele dumitale, 
necunoscutule! Murmură ea. < 

— Spune-mi Adelon! Zise prinţesa, care intuise că datora 
lui Lili o explicaţie. 

— Dar prin ce minune ai putut găsi drumul spre mine? 
Întrebă Lili. 


Prinţesa surise cu blândeţe. 

— Dacă ai şti“ totul, dulce copilă! Mie îmi sunt 
binecunoscute toate misterele acestui castel. Cunosc aici 
drumuri şi căi despre care n-are cea mai mică idee, nici un 
muritor! 

— Dar cum se poate aceasta? Cine eşti dumneata? 

Ochii pretinsului bărbat căpătară o lucire stranie. 

— Eu sunt spiritul de apărare a acestei case! De 
asemenea, sunt şi un spirit de răzbunare faţă de toţi cei care mi- 
au călcat norocul în picioare!... Dar, tăcere! Tăcere! Se 
întrerupse ea imediat. Cred că este timpul să ne retragem. 
Incăodată îţi spun: încrede-te în mine fără şovăire. Va fi spre 
binele tău! 

Se auzi un zgomot. Imediat după aceea plafonul începu să 
se fnişte - dovadă că negrul Pippin se întorcea cu mâncarea. 

Principesa o apucă iute pe Lili de mână şi o trase după ea. 
Dispărură amândouă prin deschizătura zidului; acesta se închise 
la loc, fără zgomot. Peretele îşi refăcu la loc mătasea albastră, 
ca în tot restul camerei, astfel încât nimeni nu putea observa 
nimic. 

Ascensorul se lăsă în-jos. Era, într-adevăr, negrul Pippin, 
care cobora. _ 

Aduci a un coşuleţ pe mână. In cealaltă ţinea o sticlă Cu 
vin Şi o cupă de sticlă. 

Din primul moment aruncă o privire în juru-i, vrând să se 
convingă de prezenţa lui Lili. 

Dar o spaimă nebună îi cuprinse privirea, faţa şi sufletul; 
începu să tremure atât de tare, încât sticla şi paharul îi căzură 
din mână. 

Abia mai avu putere să se ţină până când ascensorul 
ajunse jos. 

— La dracu! Zise el, doar nu sunt beat?! Nu, nu sunt, căci 
beţivii văd toate lucrurile duble. Eu, însă, n-o văd deloc pe 
blestemata aia de fată! Hei! Stricato! Unde te-ai ascuns? Mii de 
draci! Unde eşti? 

Din nou se întrerupse. Cu o grabă nebună alergă prin 
cameră. Răscoli toate obiectele; se uită când sub canapele., 
când sub un fotoliu. Ba, la urmă, ridică şi covoarele de pe jos 
pentru a se convinge că nu se ascunsese acolo! 


Era o scenă vrednică de râs, să-l vezi pe voinicul Pippin 
făcând tot soiul de mişcări caraghioase fără a putea da de urma 
dispărutei. Nu se vedea nimic. Într-o furie neputincioasă, căzu în 
genunchi. Tremura din toate mădularele. 

— O, dacă te-aş avea în'mâinile mele, canalie! Tare mi-ar 
fi dor să te sugrum! Este posibil, oare, ticăloaso, să fi dispărut??! 

În acel moment, însă, un tremur puternic îi străbătu tot 
corpul. Ce însemna aceasta! Îl înşelau ochii? Plafonul camerei 
era de cel puţin şase picioare înălţime de la pământ; acum, dacă 
mai erau abia cinci picioare! 

Nu, nu se putea înşela! Ştia prea bine că lumina cea mare, 
care atârna din mijlocul plafonului, plutea liberă sub acesta. 
Acum. Lumina dispăruse aproape. Tiganul Pippin simţea cum îl 
trec fiori de moarte. Sudoarea rece a groazei îi scălda tot corpul. 

Nu mai era nici o îndoială: plafonul se lăsa în jos. Nu doar 
ascensorul, nu -tot plafonul cobora încet, înspre parchet. 
Zgomotul ca de şenile de tanc creştea din ce în ce. 

— Oh, oh! Strigă ţiganul Pippin. 

Un gând groaznic, care nici nu-i venise până acum, se 
deşteptă deodată într-Însul. Nu i se jucase, oare, o festă? 
Dispariţia lui Lili nu putea fi lucru curai Poate îl pedepsise acum 
răzbunătoarea Nemesis? ' 

Ţiganul Pippin era un băiat vicios. N-avea nimic sfânt. El îşi 
bătea joc de toate câte îl priveau pe Dumnezeu. In schimb, era 
superstiţios ca toţi necredincioşii. Groaza îl cuprinsese şi'-i 
făcuse părul măciucă, observând că plafonul se lăsa din ce în ce 
mai mult în jos. 

„Ce-ar fi, se gândea, dacă plafonul nu s-ar opri din 
coborâre şi s-ar apropia de tot de parchet? 

— O, Isuse! Isuse Christoase! Strigă Pippin deodată. 

În spaima lui îi scăpă acest nume sfânt de pe buze. 

Fără îndoială că plafonul era construit din acelaşi metal ca 
şi ascensorul. Acesta consta numai din fier. Şi dacă această 
cantitate imensă de fier se va lăsa în jos cu toată greutatea 
ei??! 

Dar ţiganul Pippin nici n-avu răgazul să se gândească 
asupra grozăviei situaţiei sale. Lumina de sus dispărea din ce în 
ce mai mult, ca şi când plafonul s-ar fi stins. Spaţiul prin care 
trecea lumina din glob se strâmtora din ce în ce mai mult. 
Numai o rază slabă mai pătrundea în cameră. 


Ţiganului Pippin începură a-i clănţăni dinţii. Plafonul 
coborâse într-atâta, încât începu să-i apese corpul stând în 
picioare, e drept... 

Fu, la început, o apăsare foarte uşoară. Dar când Pippin se 
forţă un moment contra plafonului, căzu deodată în genunchi, 
grămadă! 

Era o putere uriaşă de o greutate imensă; avea să 
zdrobească tot ce-i ieşea în cale! 

Ţiganul Pippin aruncă o privire disperată în juru-i. 
Mobilierul preţios al camerei secrete - canapelele, scaunele, 
mesele - desigur că toate urmau să fie făcute praf de 
îngrozitorul plafon care cobora încontinuu! Şi el? Dumnezeule 
Mare! Ce va deveni el însuşi? 

Pippin tremura tot de groaza morţii. Nu mai putea să se 
ţină pe picioare. Căzu drept cu faţa în jos. 

Mâinile i se împreunară. Laşul, mizerabilul, lipsit de 
conştiinţă, începuse să rostească rugăciuni. Dar numai blesteme 
şi injurii se amestecau în rugăciunile sale...! 

Şi plafonul cobora din ce în ce mai jos! Pippin se 
întrerupse din rugăciunea sa. Cu mâna stângă începu să pipăie 
în sus. Un strigăt de groază scăpă de pe buzele sale. 

El n-ajunsese departe cu mâna; aproape imediat dăduse 
de îngrozitorul plafon. În acelaşi timp auzi o pocnitură puternică. 
Era vădit că plafonul atinsese deja masa, care fu sfărâmată în 
zeci de bucăţi. Mare Dumnezeule! Acum veneau la rând 
canapelele; şi apoi... Apoi?! 

Plafonul, însă, cobora mereu, încet, dar sigur!; 

Se aruncă la pământ. Nenorocitul căută să se facă cât mai 
subţire. În acelaşi timp, simţea cum aerul devine din ce în ce 
mai stricat, mai înăbuşitor în spaţiul tot mai strimt. 

O greutate apăsătoare i se aşeză pe piept. Ţiganul Pippin 
nu mai putea respira. 

Şi acum, grozăvie!... Plafonul căzu aproape pe spinarea 
lui! Încă un strigăt pe jumătate înăbuşit şi chinuit mai scăpă de 
pe buzele sale: 

Milostiveşte-te! Dumnezeule din cer, fie-ţi milă! 

Plafonul, însă cobora mereu, încet, dar sigur. 

Capitolul 32 MILIOANELE ÎNGROPATE. 

Pe când Enric Sanson părăsea casa strămoşilor săi, 
începuse să se crape de ziuă. Peste natură domnea o lumină 


palidă, nesigură; câmpiile întinse care înconjurau proprietatea 
Călăului erau învăluita în aceeaşi lumină slabă. Numai la est se 
arăta o dungă roşiatică - dovadă că avea să răsară iar soarele 
asupra lumii încă adormită. La dreapta şi la stingă drumului 
cântau greierii în iarba înaltă, cru-l ţaţă de coasă. Enric Sanson 
dădu pinteni calului său. Cu ce repeziciune alerga nobilul cal de- 
a lungul drumului de ţară! 

Nesigură ca şi lumina zorilor era şi speranţa lui Enric 
Sanson. 

Va reuşi oare, s-o scape pe Lili? Bănuielile lui erau, (oare, 
întemeiate? Nu s-a înşelat crezând că Adella de' Barry este 
amestecată în răpirea logodnicei sale? 

Acestea erau întrebările care sfârtecau inima călăreţului. 

Dar cu cât Enric Sanson se apropia mai mult de ţintă, cu 
atât mai de nepătruns deveniseră trăsăturile feţei sale. 

Calul alerga în galop. Enric Sanson nu mergea direct spre 
castelul de Barry. 

Devenise precaut în urma aventurilor neplăcute. Se 
decise, deci, a face un ocol în jurul castelului de Barry. Acolo, în 
cel mai înfundat desiş al pădurii, urma să-şi lege calul. 

Neobservat de nimeni, desigur, intenţiona să pătrundă 
prin parcul castelului spre intrarea grotei. Planul lui Enric Sanson 
era îndrăzneţ şi periculos. El ştia că, în acel timp prinţesa de 
Barry stătea ascunsă în apartamentele secrete ale castelului. 
Or, dacă ea era răpitoarea fericirii sale, sau dacă din ordinul ei 
fusese Lili răpită - atunci fata se afla, de asemenea, în 
apartamentele secrete. 

Principesa nu se putea arăta în partea cunoscută a 
castelului; aceasta era păzită de o trupă de soldaţi, după cum 
ştia prea bine Călăul. Printr-o întâmplare ajunse Enric Sanson să 
afle o parte a misterului care învăluia apartamentele secrete ale 
castelului de Barry. O analiză minuțioasă îl duse la concluzia că 
închisoarea tainică din care putuse ieşi după atâta trudă era 
imposibil să fi servit, înainte vreme, doar ca temniţă. Cu cât se 
gândea Enric mai mult asupra acestui spaţiu secret, cu atât îi 
era mai Glar că acesta este legat de nedesluşite mistere. 

Gangul subteran care se întindea până în partea opusă a 
parcului dădu Călăului mult de gândit. Din ce în ce mai mulţi se 
înrădăcina ideea că închisoarea misterioasă se afla într-o 
legătură directă cu apartamentele secrete ale castelului. 


Intre timp, Enric Sanson îşi duse calul cât mai adânc în 
pădure; încolăci frâul calului împrejurul unui copac gros şi se 
întoarse singur, păşind cu băgare de seamă pe covo- rul verde 
al pădurii. În curând ajunse la grilajul parcului castelului. Călăul 
trecu cu o săritură sigură peste gardul care avea înălţimea unui 
om. g 

Acum se afla îri' parc. Incepu să păşească atent de-a 
curmezişul peluzelor. 

Enric avea o extraordinară memorie a locurilor. Cu 'toate 
că fusese o singură dată în castelul de Barry, Călăul găsi imediat 
intrarea în grotă. 

Înainte, însă, de a trece prin locul cel îngust care-l mai 
despărţea de intrare, Enric Sanson privi cu atenţie în jur. Ştia ce 
s-ar putea întâmpla dacă l-ar descoperi cineva şi l-ar urmări în 
gangul misterios. 

Dar oricât de mult privi Enric Sanson în jur, nu putu 
descoperi nimici suspect. Parcul era tăcut; nici un zgomot nu se 
auzea. Se convinse că pistoalele erau încărcate şi că stiletul se 
manevra uşor în teacă. După aceasta trecu abia atingând 
pământul şi dispăru în intrarea grotei. 

În acelaşi moment, însă, se arătă o fiinţă care spionase 
până atunci, nemişcată, după un trunchi de copac. 

Era un membru al Pactului de sânge. 

Sinistrul păzitor, neobservat de Călău, se mulţimii să ' dea 
din cap şi să se apropie de intrarea în grotă. 

Acolo se opri. 

Razele soarelui cădeau asupra ţevilor unui pistol pe care-l 
ţinea în mina dreaptă, gata să-l descarce... 

Sinistrul paznic era acel bărbat pe care Marele Şef îi 
numise „fratele Antonio”, însărcinându-l să-l lichideze pe Călăul 
din Paris. | 

Enric Sanson n-avea nici cea mai mică idee de marele 
pericol care-l pândea din spate. 

Respirând greu, îşi scoase felinarul şi îl aprinse. Pentru 
mai multă siguranţă, Sanson apucă în mâna dreaptă stiletul cu 
vârf otrăvit. Apoi înaintă prin gangul întins ca o rimă uriaşă sub 
pământ. 

De astă dată, drumul îi părea mai anevoios ca prima dată. 


r 


În cele din urmă, Enric Sanson ajunse la scara care încheia 
traseul gangului subteran. 

Călăul privi în jur. Lumina felinarului său năştea umbre 
sinistre pe pereţii umezi,. Nu se auzea decât căderea monotonă 
a picăturilor de apa; în rest domnea o tăcere de mormânt în 
„Închisoarea” subpământeană. 

Enric Sanson urcă scara. Când ajunse sus, se opri şi 
ascultă din nou cu mare atenţie. Nu vroia să pună în mişcare 
mecanismul secret al uşii înainte de a se convinge încăodată că 
nu era urmărit. 

Dar, ca şi înainte, se „auzea” doar o tăcere desăvârşită. 
Atunci, Enric Sanson deschise, cu o mişcare rapidă uşa secretă 
şi cobori în pivniţa subterană, acolo unde trăise, cu puţra 
înainte, momente înfiorătoare, de nedescris. 

Cea dintâi privire a Călăului căzu în partea unde văzuse, 
ultima oară, cadavrul bărbatului executat de către Frăția de 
sânge... 

V. Locul era gol; cadavrul dispăruse! 

Fără să vrea Enric Sanson păli. însemna că membrii Frăției 
de sânge fuseserăde curând în închisoare! 

Dar când? Aceasta era întrebarea! Nu cumva cu puţin 
înaintea venirii lui, luaseră cadavrul intrat deja în putrefacție şi 
acum spionau, poate, din vreun colţ tainic? 

Toate aceste prezumţii. Trecură cu iuţeala fulgerului prin 
creierul lui Enric Sanson. Dar oricât asculta, nu se mişca nimic, 
nici un zgomot nu trăda prezenţa cuiva. 

„Fie! Îşi spuse Enric Sapson, fie ce-o fi, nu sunt omul care 
se înspăimântă de pericole! Cât timp am aceste pistoale şi acest 
stilet ucigător, pot înfrunta chiar şi întregul lad!'” 

Începând de jos, cercetă cu atenţie toate scobiturile 
zidurilor. Avea în cap că, din această subterană, ar trebui să se 
mai deschidă o cale spre celelalte părţi ale apartamentelor 
secrete., Enric Sanson era decis să nu renunţe până nu va reuşi 
Să descopere această comunicare directă. 

Dar, examinând pietrele, nu descoperi altceva decât 
umezeală şi ţesături de păianjeni care „Imbrăcau” zidirea veche 
de sute de ani... 

Deodată, privirea îi căzu asupra unei crăpături cu forme 
regulate, care abia se observa printre două pietre din zidire. 


Aduse lumina mai aproape. Crăpătura se afla pe la mijlocul 
înălţimii zidului. 

Tremurând, vâri stiletul în acea spărtură a zidului, 
făcându-l pârghie când la dreapta, când la stânga - doar va 
desface ceva. La un moment dat i se păru că a dat de un resort 
flexibil. Inainte, însă, de a-şi fi putut da seama despre ce e 
vorba, se întâmplă ceva neaşteptat: se auzi un zăngănit slab, un 
geamăt surd. Înaintea privirilor sale uimite, zidul se desfăcu şi 
se dădu la o parte, făcând un mic loc de trecere.- 

Fără să stea pe gânduri, Enric Sanson se şi strecură prin 
deschiderea zidului. 

Aceasta fu norocul său; căci imediat după aceasta, „uşa” 
din zid se închise cu un zgomot sec. Dacă ar fi ezitat un singur 
moment, zidurile l-ar fi zdrobit între ele... 

In secunda trecerii, i se păru că a zărit o nişă în partea 
stingă a zidului. 

Dar n-avu timp să-şi pună multe întrebări. Se văzu obligat 
să se lase pradă uimirii. Ce însemna asta? Lumina felinarului său 
pălise fără veste, o lumină, mai puternică domina spaţiul de un 
metru lăţime, în care se afla acum. Observă că se află la baza 
unui coş mare care străbătea toată înălţimea castelului, până la 
acoperiş - şi de acolo se înălța spre cer. Nu mai exista nici o 
îndoială, era un coş. Toată înălţimea coşului era prevăzută cu o 
scară îngustă prinsă în pereţi, într-o nesfârşită spirală. 

Trecuse oare, din zona camerelor secrete în clădirea 
adevăratului castel? 

Cu iuţeala fulgerului străbăteau aceste întrebări gândurile 
Călăului. 

Deodată însă, se cutremură. Auzi foarte aproape de el 
nişte paşi în cadență amestecați cu strigăte de comandă. 

Tot curajul său fu cuprins de un sentiment de frică. 
Ascultă cu atenţie întreită. 

Intr-adevăr! Aproape de el trecea o companie de soldaţi. 
Zăngănind din pinteni în ritmul marşului. 

Enric Sanson respiră uşurat: abia acum se convinse că se 
află, încă, în partea secretă a castelului. 

Dincolo de zid se ridica, desigur, scara vastă a antreului. 
Pe această scară coborau acum soldaţii care asigurau paza 
castelului. După cum se vede, se schimba garda. 


Enric Sanson respiră adânc, admirând iscusinţa 
constructorilor castelului de altădată; această scară îngustă era 
imposibil de descoperit, acesta era sigur. Căci cui i-ar fi dat în 
g'ind că scara se afla într-un apartament subteran? 

Dar unde ducea scara? 

Călăul nu căută mult timp răspunsul. 

Cine cutează reuşeşte!”, îşi spuse el. 

începu să urce scara cu grijă, să nu facă vreun zgomot. Un 
strat de praf se afla pe scări, dovadă că demult n-a trecut 
nimeni pe acolo. Cu toată strădania, oricât de mult cerceta 
zidurile îngustei adâncimi în care se afla, nu găsi nicăieri vreo 
urmă a unui traseu secret, care să-l ducă mai departe, în 
apartamentele tainice ale castelului. Sanson urcă scara până la 
acoperiş şi se încumetă să privească clin gaura coşului; astfel 
văzu tot parcul. 

Ar fi putut să observe la intrarea grotei o mogâldeaţă 
neagră. Dar Enric Sanson nu băga în seamă amănuntele. Avea 
în cap alte enigme pe care dorea să le. Dezlege. 

Cobori scara supărat. 

În timpul coborârii privi atent în toate părţile, în speranţa 
că va găsi o nouă cale. Dar nu zărea altceva decât pietre 
netede. De nenumărate ori îşi vârî stiletul în orice crăpătură, 
răsucindu-l în toate părţile. Încă nădăjduia că va da de o trecere 
nouă. 

În culmea disperării, Enric Sanson se gândi să strige 
numele lui Lili. Dar se răzgândi, din fericire: nu ştia sigur unde 
se află şi se putea lesne ca duşmana Adella să se afle prin 
apropiere. Astfel că preferă să tacă. Cobori încet scara. Ajuns 
jos, se opri şi examină zidirea cu luareaminte. 

Într-un loc văzu un zăvor care îi dădu un nou prilej de 
analiză. Era din fier şi bănuia că se poate manevra. In acelaşi 
timp observă alături, pe perete, un lanţ mic, ruginit, de care 
atrâna un creion din fier. 

Parcă vorbind cu el însuşi, Enric Sanson dădu din cap: 
foarte bine! Acesta nu putea fi decât mecanismul misterios care 
deschisese uşa pivniţei secrete din care venise mai devreme. 
Dacă dădea la o parte zăvorul, atunci se deschidea „spărtura” 
zidului; în acelaşi timp, însă, trebuia să bage în zăvor creionul de 
fier, pentru a-l bloca. 


Acum îşi explică de ce adineaori era cât pe ce să fie 
sfărâmat sub presiunea zidului revenit la loc. 

Enric Sanson fu un moment descumpănit. Cu greu ar fi 
admis că această pivniţă secretă ar mai avea o uşă. Aşadar, la 
ce i-ar folosi să se întoarcă în pivniţă? Apoi, însă, îşi reaminti că 
în timpul primei treceri văzuse, în fugă, o nişă în zid; poate că 
această nişă îl va ajuta în dezlegarea enigmei şi va descoperi 
locul în care este sechestrată Lili?! 

Enric Sanson trase zăvorul cu repeziciune. Acelaşi zgomot 
sinistru se auzi, iar zidul se desfăcu în ambele părţi: Enric vâri 
creionul de fier şi imobiliză închizătoarea. Într-adevăr, 
deschizătura zidului rămase liberă şi Călăul putu trece fără 
grabă prin aceasta. 

Felinarul îi servea, acum, de minune. Mai întâi cercetă cu 
grijă toată pivniţa - nu cumva să fi adus întâmplarea aici. Intre 
timp, pe vreunul din membrii Frăției de sânge... 

Dar nimic nu se mişca... 

Sanson respiră uşurat. Apoi se întoarse spre nişa ce i se 
păru că o zărise în zid; se afla, într-adevăr, acolo. Apropie 
felinarul, dar o deziluzie vie se imprimă pe faţa sa: ceea ce 
vedea aici, cu greu putea trece drept o uşă misterioasă! Era, de 
fapt, o banală, uşă de fier, practicată cam la un metru înălţime 
de la pământ. Se părea că uşa nu are broască. Aruncând o 
singură privire mai atentă, Enric Sanson se convinse că era 
construită după acelaşi sistem ca şi uşa secretă din subterana în 
care se afla. 

Acţionă imediat butonul. Dar acesta era foarte ruginit. 
Trebui să apese de câteva ori. Văzând că uşa tot nu se 
deschide, Sanson începu să radă cu stiletul rugina din jurul 
butonului. Reuşi, în fine. - S-o deschidă. 

Aruncă o privire în spaţiul din spatele uşii. Se dădu, însă, 
orbit, câţiva paşi înapoi. 

Razele felinarului căzuseră asupra unor obiecte 
strălucitoare. 

Dumnezeule Mare, nu era vis? Avu vedenia unor milioane 
îngrămădite înaintea sa... Era realitate!... Se aflau, aranjate în 
casete, cele mai strălucitoare şi mai scumpe diamante şi 
briliante; lângă acestea existau mai multe tonete mici, toate 
încărcate cu aur. 


Cu mâini tremurânde pipăi una din aceste tonete; erau, 
într-adevăr piese din aur; le examină c-un ochi expert: aveau o 
vechime de aproape două sute de ani. Aur curat! Fiecare din 
aceste tonete conţineau cam zece mii de piese în valoare totală 
de un milioiT! 

Faţa Călăului se congestionă; abia acum înţelese 
promisiunea ciudată -a prinţesei, care dorea cu orice chip să mai 
dăruiască tatălui ei câteva zile de viaţă! 

Deci, nu era o poveste că în castelul de Barry se afla o 
comoară îngropată din timpuri străvechi. 

Era de presupus că nenorocitul duce de Barry ştia de 
existenţa comorii. Dar ceea ce nu ştia sigur era locul unde se 
află ascunsă... 

Moartea îi răpise orice posibilitate de a da fiicei sale un cât 
de mic indiciu asupra direcţiei căutărilor, admițând că ar fi 
bănuit, măcar, ceva în această privinţă. 

Şi iată că Enric Sanson ajunsese printr-o simplă 
întâmplare, să dezlege misterul castelului păzit de atâtea sute 
de ani! Nimeni, afară de el nu ştia astăzi locul de < depozitare a 
acestor comori. Se putea socoti pe drept cuvânt posesorul 
atâtor avuţii nemaiauzite şi nemaivăzute! 

Călăul închise ochii câteva momente; era ameţit şi 
dezamăgit în acelaşi timp. Într-adevăr, o descurajare adâncă se 
putea citi pe faţa sa., „Lă ce-mi folosesc aceste nimicuri, cu ce 
mă ajută aceste bogății imense? Mumiură el trist; toate aceste 
comori nu pot înlocui măcar un singur surâs, o singură privire a 
adoratei mele Lili!” 

Cu o mişcare plină de mânie trânti uşa la loc. „Putreziţi 
acolo până într-o zi mai bună ca aceasta!” 

Cu aceeaşi precauţie se învârti încăodată prin pivniţa 
secretă; şi încăodată cercetă cu băgare de seamă tencuiala 
spaţiului subteran; în zadar încercă să descopere o altă ieşire. 

Trecu prin „spărtura” zidului, de unde se urcă pe scara 
secretă luminată ca ziua... 

| se păru că aude o voce şi paşi de om. 

Scoase imediat creionul de fier din zăvor: în acelaşi 
moment, zidul se închise cu un zgomot înfundat, lugubru... 

Dar Călăul se înşelase crezând că vocea venea din pivniţa 
secretă. O auzi acum mai tare, mai desluşit ca înainte. 


Şi inima începu să-i bată cu putere: era o voce limpede şi 
dulce. 

Nu era în stare să înţeleagă nici un cuvânt; glasul părea să 
vină de sub nişte ziduri groase. Dar auzul nu-l putea înşela: Da, 
nu putea fi nici o îndoială - aceasta era vocea lui Lili! 

„Îţi mulţumesc, Dumnezeule Mare! Murmură el cu voce 
sugrumată. Aşadar, n-am venit prea târziu: Lili, iubita mea 
mireasă, trăieşte încă!” 

Îşi lipi urechea de zid. Ţinându-şi respiraţia, ascultă din 
nou. Nu putu înţelege nici o vorbă, dar murmurul dulce al 
izvorului glasului iubit îi mângâia auzpl. 

— Lili! Lili! Unică şi scumpă mireasă! Se trezi strigi nd fără 
să vrea. 

— Enr ic! Enric! Unde eşti? Se auzi răspunsul. 

Nu mai încăpea nici o îndoială: Enric Sanson recunoscuse 
glasul iubitei sale. De asemenea, şi el fusese auzit. 

Dar unde, unde se afla Lili...? 

Capitolul 33 

POVESTE DIN „O MIE ŞI UNA DE NOPȚI” 

Lili Miranda fusese transferată de către prinţesa de Barry, 
travestită în băiat, din camera secretă albastră a castelului de 
Barry. Aceasta se întâmplase în clipa în care tiganul Pippin 
cobora cu ascensorul din plafonul camerei misterioase. 

Cititorii noştri ştiu deja ce dramă trăise Pippin imediat 
după aceasta. 

Cu cită încredere îl urmase Lili pe pretinsul băiat! 

Adella o târâse după ea într-o grabă nebună. 

La început după ce părăsiră camera albastră prin uşa 
secretă, ele intrară într-un coridor îngust şi slab luminat. 

Lili nu-şi putut reţine un sentiment de frică. Privi cu groază 
îngustul coridor care se întindea până departe şi se pierdea în 
întuneric. Culoarea roşie aprinsă a covoarelor de pe jos îi 
aminteau lui Lili de sângele vărsat în atâtea fărădelegi. 

Dar Adella îi strângea tot timpul mâna, ca şi când ar fi vrut 
s-o liniştească. Prinţesa părea foarte interesată ca Lili să se 
creadă în siguranţa. Lili îşi urma conducătorul pas cu pas. 
Simţea cum picioarele i se îngropau într-un covor moale, aşa că 
nu făceau nici un zgomot. _ 

În scurt timp ajunseră la o uşă de fier. Însoţitorul lui Lili 
scoase din buzunar o cheie mică, de o formă ciudată. 


Abia introduse pretinsul băiat cheia în broasca invizibilă a 
uşii, şi aceas'ta se şi deschise. 

O exclamaţie de uimire scăpă de pe buzele lui Lili şi se 
desprinse din mâna prinţesei. 

Privea uimită înaintea sa. Camera albastră în care o 
dusese mai devr'eme ţiganul Pippin i se păru culmea frumosului 
şi a luxului; dar oeea ce vedea acum întrecea orice închipuire. 
Niciodată nu mai văzuse asemenea splendori. 

— Dumnezeule, şopti gingaşa fată, mă aflu, oare, în 
împărăţiile cereşti? 

Prinţesa nu-şi putu reţine un surâs batjocoritor. Dar căuta 
să nu fie văzută astfel de naiva fecioară. 

— Vino. Vino, copila mea! Şopti Adella, luând-o din nou pe 
Lili de mână. 

Tânăra fată mergea înainte, nu fără oarecare ezitare. Ca 
într-un vis observă că prinţesa încuie uşa în urma, sa. O mare de 
lumină o inundă strălucitor - orbind-o pe Lili. 

Se aflau acum într-o sală ireal de mare. Nu-şi dădea 
seama dacă se află într-o subterană pe bolta căreia se instalase 
însuşi cerul natural, care îi surâdea din mii de stele aprinse! 
Încetul cu încetul, privirea i se obişnui cu strălucirea acestei lumi 
supranaturale - şi Lili reuşi să deosebească totul. 

Era o sală mare, subterană, despre care nu ştia prin ce 
minune putea comunica în lumea de afară. Cupola care se 
întindea ca o boltă peste toată sala era susţinută de coloane 
masive din marmură albă ca zăpada. Bolta fusese pictată de 
mâini artistice. Pe această cupolă vastă era zugrăvit cerul cu. 
Ale lui mii de stele strălucitoare. Aceste stele sclipeau cu 
adevărat. În mijlocul cupolei, asemenea luminii din camera 
albastră, dar cu mult mai puternică venea din globul unui soare 
artificial. Această splendidă lampă poleită cu aur înprăştie o 
lumină ca ziua. 

De pe boltă, Lili îşi mută privirea în sală. Uimirea o învinse 
din nou. 

— Nu, trebuie să fie o poveste! Murmură ea de mai multe 
ori la rând. Este posibil, oare, ca astfel de frumuseți uimitoare să 
se afle în apropierea Parisului? Spune-mi, tu, frumosule 
necunoscut care te numeşti spirit de apărare al acestei case: nu 
cumva am murit în urma atacurilor urmăritorilor mei, 
deschizându-mi-se porţile cerului după ce sufletul meu a părăsit 


viaţa pământească? Nu mă aflu oare, în pridvorul Prea- 
sfântului? 

Adella surise uşor: 

— Nu! Adăugă ea. (pe când o lumină de încredere răsări 
fără să vrea, pe frumoasa faţă) Nu te teme de nimic, copila 
mea; sunt un sărman suflet. Urmărit; a trebuit să fug din Paris, 
de teama puternicilor zilei. Aici, în această sală superbă, suntem 
de fapt, în inima misteriosului castel de Barry. Partea aceasta 
secretă este cu mult mai artistic construită şi mult mai vastă 
decât apartamentele lui de afară, vizibile pentru toată lumea... 

Uimirea şi admiraţia o cuprinseră din nou pe Lili Miranda. 

Un covor scump acoperea marmura unui gang străjuit de 
coloane, care se întindea jur-imprejurul salonului. O cupolă 
turnată din aur pur veghea deasupra acestui gang, unde 
domnea o semiobscuritate plăcută. Canapele moi, aranjate de 
jur-imprejurul pereţilor, invitau la odihnă. Chiparoşi şi copaci de 
lauri surâdeau din plăcuta lor verdeață. Parfumuri alese îmbătau 
spaţiul, venind dinspre o fântână arteziană care îşi trăda 
prezenţa printr-un zgomot abia perceptibil. Aceas'ta era 
amenajată în mijlocul sălii, şi împrăştia jocuri de lumini 
multicolore într-un vas mare de argint. Două lebede navigau pe 
suprafaţa apei. 

Dar abia în spatele fântânii arteziene se ridica cea mai 
desăvârşită construcţie. Aceasta era un templu executat din aur 
masiv. Din şase părţi urcau şase scări de marmură spre templu; 
acestea erau acoperite cu covoare preţioase. 

Mână în mină cu Adella, Lili parcurse drumul circular, 
începând din stânga. Se opri înfiorată, în faţa unei scări de 
marmură care urca spre templul de aur. 

— Vino! Zise prinţesa. 

Şi o luă pe Lili de mână. Astfel urcară amândouă până-n 
culmea templului. Când se aflară sus, în inima templului şi 
priviră din înălţimea acestuia jos, în sală, Lili simţi cum îi bate 
inima de o plăcere amestecată cu teamă şi uimire. 

— Dar este sublim! Exclamă fata tremurând încă de 
emoție. 

Mărturisirea ei de copil naiv păru să mişte până şi inima 
de piatră a prinţesei; cel puţin pentru moment O cuprinse un 
sentiment de duioşie. 


— Eşti o fetiţă bună şi drăguță! Murmură ea mângâind 
obrajii lui Lili f apoi o ţinu strâns lângă ea pe înfiorata fată. 

Dar gândurile sinistre o cuprinseră din nou. Fruntea i se 
întunecă. 

— Am uitat! Murmură Adella ducându-şi mâna dreaptă la 
frunte; acel mizerabil care te-a urmărit nu şi-a primit pedeapsa! 
— Ce vrei să faci? Întrebă Lili privindu-l insistent pe 

pretinsul băiat, care-i păru deodată schimbat în chip oribil. 

Dar Adella nu-i răspunse. Se îndreptă spre o masă cu o 
formă ciudată, semănând cu un altar. Aceasta se afla în mijlocul 
templului. Maşini şi aparate sofisticate, precum şi o mulţime de 
butoane metalice (cum nu mai văzuse Lili niciodată) erau 
montate pe suprafaţa mesei. Prinţesa acţionă unul din aceste 
butoane; imediat se auzi răsunând o detunătură lugubră. 

Lili se cutremură. ^. 

— Dumnezeule, ce faci? O întrebă pe travestita prinţesă, 
de unde vine acest tunet înfiorător? 

— Vei dezlega imediat enigma tunetului! Răspunse Adella, 
chemând-o pe Lili lângă ea printr-un gest porunci-* tor al mâinii. 

— Vino mai aproape!... Masa asta este locul în care se 
întâlnesc toate secretele acestui castel. lată, iubită copilă, 
priveşte această neînsemnată pârghie. 

Şi arătă cu mâna spre un mâner din metal, de forma unei 
clanţe de uşă. 

— Trebuie doar s-o pun în mişcare, şi odată cu o 
detunătură rapidă se dărâmă întregul castel - cu tot ce se află în 
el - scufundându-se fără de veste în abis! 

Lili se cutremură. Răpusă de spaimă, îşi lipi mâinile de 
piept. 

— Cerule, dar n-o vei face, desigur! Căci, atunci, şi noi am 
fi pierduţi! 

Prinţesa replică: 

— Nu te teme. Ti-am oferit protecţia - şi îmi voi ţine 
cuvântul dat! 

O clipă domni tăcerea cea mai desăvârşită; Lili îşi luă 
privirile de la îngrozitoarea masă şi se uită prin templu. Abia 
acum îşi explică de ce admirarea templului îi luase vederile 
orbind-o literalrhente: din plafon şi până jos se aflau numai 
oglinzi aşezate una lângă alta şi formând pereţii templului. 


Dar ce ciudat! Cu cât se uita mai mult Lili în acele oglinzi, 
cu atât era mai uimită. Ce fel de spectacol era acesta care i se 
arăta exact în oglinda din faţa ei? O companie de soldaţi, o 
scară largă şi tapetată. Ţineau armele la umeri. Fără să vrea, Lili 
se uită în jur convinsă că soldaţii pătrunseseră deja în sală. 

Dar nu, aceasta era numai o părere. 

Se uită spre prinţesă. Aceasta, însă, surâzând cu înţeles îşi 
duse un deget la buze, în semn de tăcere. 

Tânăra fată îşi plimbă mai departe privirea şi fixă altă 
oglindă. In acel moment nu se putu stăpâni şi scăpă un strigăt 
de surprindere. Căci ceea ce vedea acum era chiar misterioasa 
cameră albastră, în care se aflase ea însăşi până mai adineaori. 

Dar ce scenă groaznică se petrecea în acest moment în 
eleganta fameră?! Lili încremeni. 

Lampa din plafon se afla tot la locul ei, sus de tot, dar 
plafonul începuse să coboare; se lăsa mereu mai jos! Lili îl văzu 
deodată pe ţiganul Pippin. Nu mai încăpea nici o îndoială că el 
era criminalul! Văzu îngrozitoarea spaimă a morţii întipărită pe 
faţa acestuia. 

Fără voie, Lili se strânse lângă pretinsul băiat. Îşi spunea 
că ceea ce vedea în oglindă era doar o părere. O clipă avu 
sentimentul că negrul Pippin se află la câţiva paşi de ea! 

Se cutremură, strângând şi mai tare braţul prinţesei. 

— Nu-ţi fie frică! Zise Adella cu o voce adâncă, stranie. 
Mizerabilul îşi primeşte pedeapsa binemeritată! El se află exact 
în aceeaşi cameră în care te închisese pe tine puţin mai 
înainte... 

Lili nu răspunse nimic, dar tremurul care-i cuprinse corpul 
crescuse încă. 

— Dumnezeule Mare! Strigă Lili... Plafonul se lasă din ce în 
ce mai jos! 

Vedea lămurit cum spaţiul dintre plafon şi parchet se 
micşora tot mai mult; vedea zvârcolirile disperate ale ţiganului; 
vedea cum acea canapea pe care se aflase culcată cândva fu 
sfărâmată ca o jucărie. 

In acel moment înţelese situaţia îngrozitoare în care se 
afla Pippin. 

— Dumnezeule! Se bâlbâi Lili, nenorocitul îşi va pierde 
viaţa? 

Se întoarse spre pretinsul. Băiat. 


— Adelon! Strigă ea, spune-mi ce înseamnă toată această 
scenă groaznică?! 

Adelon, pretinsul băiat, dădu din cap: 

— Da, aceasta îi e soarta!', în câteva secunde mizerabilul 
va fi lichidat pentru vecie!... Vezi această pârghie? O singură 
apăsare a acestui buton a fost suficientă pentru a produce 
execuţia din camera albastră! 

Cu aceste cuvinte ea arătă cu mâna dreaptă înspre un 
buton de metal pe care îl apăsase odinioară. Lili se înfioră. 

— Îngrozitor! Îngrozitor! Şi tu cunoşti toate misterele 
acestui castel? 

— Nu! Nici chiar eu, spiritul de apărare a acestui castel, nu 
ştiu să mânuiesc unele din aceste pârghii! Răspunse prinţesa; şi 
nici nu-mi este cunoscut efectul lor. 

Privi gânditoare asupra mesei, travestita Adella reluă: 

— Cine ar cunoaşte toate misterele, acela ar şti şi unde se 
află preţioasa comoară a familiei noastre - care m-ar face cel 
mai bogat om de pe pământ! 

Prinţesa n-avea de unde să ştie că, în acelaşi timp, un 
altul era, numai printr-o simplă întâmplare, foarte aproape de 
descoperirea atât de râvnită de dânsa. 

Între timp, Lili privise încăodată în oglindă, înfiorându-se. 

— Groaznic, groaznic! Murmură ea. 

Văzuse că plafonul se lăsa încontinuu în jos. Greutatea 
imensă se afla foarte aproape de ţiganul Pippin. Acesta se 
întinsese cu faţa la pământ, întoarsă foarte puţin tocmai spre Lili 
- atât cât aceasta să-i poată vedea în ochi spaima morţii! 

Putea desluşi fiecare detaliu din faţa descompusă a 
victimei. 

Deodată tânăra fată fu cuprinsă de o adâncă compătimire, 
uitând toate vicisitudinile la care o supusese nemernicul Pippin; 
căzu în genunchi. 

— Fii milostiv! Se rugă ea tremurând, nu săvârşi această 
crimă! 

— Cum?! Exclamă prinţesa, în timp ce fruntea i se încreţi, 
te rogi pentru acest mizerabil?! Nu-ţi produc o satisfacţie 
trimiţându-l pe lumea cealaltă pentru păcatele sale? 

— O! Nu, nu! Îngăimă Lili. Te rog, scumpul meu Adelon, 
nu-ţi mânji mâinile cu această crimă! Chiar şi sfânta scriptură 
glăsuieşte că este mai bine să suferi nedreptăţi, decât să le faci! 


Prinţesa râse cu tristeţe: 

— Aşa spune scriptura?! Dar eu n-am chef să mă 
călăuzesc după ea; şi-mi face o plăcere nebună să-i văd pe 
duşmanii mei suferind! 

Şi lovi cu piciorul în pământ, O sălbatică sete de răzbunare 
părea s-o fi cuprins din nou. 

— O, fii milostiv! Îl imploră din nou Lili; dacă acel nenorocit 
mi-a făcut atâta rău, atunci a ispăşit deja îndeajuns fie şi prin 
spaima ce-a tras-o! O, priveşte, priveşte! Se întrerupse ea 
arătând cu braţul întins spre oglindă. Plafonul se lasă din ce în 
ce mai jos, peste câteva minute va fi făcut praf! - Te implor pe 
Sfânta Născătoare de Dumnezeu, fii milostiv astfel după cum 
speri să primeşti iertarea cerească în clipa din urmă a vieţii tale! 

Prințesei i se părea că nu a auzit bine: 

— Tu, încă, te rogi pentru acest mizerabil?! 

Dorinţa ei de răzbunare nu cunoştea mila şi nu putea v 
înţelege că Lili se ruga pentru viaţa acelui om care-i primejduise 
existenţa de atâtea ori. 

Dar Lili nu contenea cu rugăciunile şi conjurările. 

Lacrimi fierbinţi începură să-i curgă - şi un hohot de plâns 
o învinse în cele din urmă. 

— Mai bine aş fi fost eu în locul acestui nenorocit; nu 
vreau ca el să moară din cauza mea! Fie-ţi milă de dânsul, 
Adelon! Poate că este cel mai rău om din lume, dar şi el este 
copilul lui Dumnezeu, ca oricare dintre noi. 

Ajunse în acest punct, implorările lui Lili coincideau cu 
momentul în care ţiganul Pippin simţea, deja, greutatea imensă 
a plafonului atingându-i spinarea. Incă două-trei secunde şi ar fi 
fost pierdut; atunci, orice rugăciune din partea oricui ar fi venit 
prea târziu. Nimic n-ar mai fi putut, atunci, să-l scape pe ţigan 
de cea mai cumplită moarte. 

Deodată inima de piatră a prinţesei se înduplecă. Cât era 
ea de însetată de răzbunare, nu putu rezista, totuşi, în faţa 
rugăciunilor fierbinţi ale tinerei fete. 

Înduioşată. Întinse mâna spre o altă pârghie şi o acţionă. 
Îngrozitorul tunet dinainte se repetă întreit. Întreaga sală se 
cutremură cu tot ce se afla într-insa. Dar fenomenul nu dură 
decât o secundă. Plină de nerăbdare, Lili fixa oglinda. Deodată îi 
scăpă un strigăt de bucurie: 


— Mulţumesc lui Dumnezeu! Maica Domnului fie lăudată! 
Îţi mulţumesc şi ţie, bonul meu Adelon! 

Ridică mâinile spre cer: schimbarea mult aşteptată se 
produse şi se şi arătă în oglindă. Plafonul se ridicase cu iuţeala 
fulgerului. Într-o secundă fusese înlăturat pericolul în care se 
afla ţiganul Pippin. Camera albastră se ivi în oglindă arătând ca 
mai înainte. Plafonul stătea liniştit la locul său obişnuit, ca şi 
când nimic nu s-ar fi întâmplat. Numai sfărâmăturile de mese, 
scaune şi canapele mai aminteau de minutele îngrozitoare prin 
care trecuse ţiganul Pippin... 

O nouă exclamaţie de recunoştinţă veni din partea lui Lili. 
Îmbrăţişându-l pe pretinsul Adelon: 

— Îţi mulţumesc de mii de ori, spirit de apărare a acestui 
castel! Ai făcut cea mai frumoasă dovadă a sufletului tău nobil, 
neîncărcându-l cu o faptă sângeroasă! Oh. Este, într-adevăr, mai 
bine să suferi nedreptăţi, decât să le faci! 

Prinţesa evită să întâlnească privirile lui Lili; cuvintele 
simple şi sincere ale fetei o săgetau până-n adâncul inimii. li era 
ruşine. În acest moment, gândindu-se că o scăpase din mâinile 
tâlharilor cu intenţia de a o distruge ea! O palidă nehotărâre îi 
cuprinse inima. 

— Bine. Bine! Murmură ea încercând să-şi înăbuşe 
sentimentele duioase. Ti-am împlinit dorinţa. Acum, dă-mi voie 
s-o împlinesc şi pe a mea. Acest mizerabil merită oricum o 
pedeapsă: aceasta nu va fi capitală, dar exemplară pentru cei 
de teapa lui! 

Rpriveşte, acum, la ce i se va întâmpla. 

Cu o mişcare poruncitoare a mâinii, Adella arătă spre o 
oglindă de alături. Lili privi... 

Să ne întoarcem, pentru un moment, la toate câte le 
îndurase ţiganul. 

În clipele de supremă groază, acesta îşi încredinţase 
sufletul lui Dumnezeu. El, care, până atunci nu proferase decât 
blesteme, murmura, acum înaintea morţii, rugăciuni fierbinţi. 
Deja simţise că plafonul îi apasă spinarea cu o greutate 
sfâşietoare. Dintr-o clipă în alta aştepta să-i pârâie oasele! 
Când. Deodată, se petrecu minunea: plafonul se ridică şi rămase 
cuminte la locul său Dar ţiganul Pippin stătea tot lungit la 
pământ. Nu îndrăznea să se întoarcă, deşi auzise detunătura 
zgomotoasă care însoţise ridicarea plafonului la loc. Nici nu 


putea să creadă că greutatea ucigaşă nu-i mai apăsa spinarea. 
Abia într-un târziu se hotărî să întoarcă niţel capul... 

| se părea că visează: plafonul se afla sus, la locul 
obişnuit, şi lampa ardea ca-ntotdeauna. Ţiganul se ridică încet; 
frica de moarte era atât de puternică, încât îi clănţăneau dinţii. 

Se uită prin cameră. O nouă spaimă îl cuprinse când 
observă mobilele sfărâmate ca nişte jucării! 

Aceeaşi soartă îi fusese destinată şi lui, dar în ultimul 
moment Dumnezeu se milostivise de el. 

Se uită iar spre plafon; se putea foarte lesne ca 
blestematul ăsta să capete din nou poftă de plimbare şi de 
astădată să cadă cu mai multă putere asupră-i sfărâmându-i 
oasele! 

Ţiganul Pippin bătu ca nebun din palme. Dorea să fugă din 
această cameră sinistră. Îşi jură să nu mai vină niciodată pe aici. 

Dar toate chemările sale fură zadarnice. Ascensorul nu se 
lăsă în jos. O sudoare rece, de groază, ieşi din toţi porii lui 
Pippin. Nu - se mai putea ţine pe picioare, trebuia să stea jos. 
Împietri cu o faţă idioată. 

— Ce să fac acum? Ce să fac? Murmură el. 

Încă n-avea încredere în acest plafon capricios. Din când 
în când aruncă priviri îngrozite, sticloase, în sus. Uneori i se 
părea că plafonul începe să tremure. Atunci îşi îngropa capul în 
mâini, ca şi când ar fi putut îndepărta astfel pericolul. 

— Ah, de-aş putea fugi! Scâncea laşul. Să fi rămas mai 
bine în Paris, să nu fi pus piciorul în acest castel blestemat! O, 
Fouquier, Fouquier! Suspină din nou, pentru tine am făcut toate 
sacrificiile. Ce să mă fac? Fata s-a dus dracului, prietenia lui 
Fouquier negreşit că s-a dus dracului şi n-a lipsit mult ca şi eu să 
mă duc, de asemenea. Dracului! Cum să ies din această cameră 
nenorocită! 

Deodată se opri din văicăreli, cu ochii mari deschişi, cu 
gura căscată: fixă peretele dinaintea sa. Se înşela ori era 
realitate? Aici era, pânăacum, un zid gros! Acum deodată, se 
făcuse un loc de ieşire cât se poate de comod! 

Nu, minţile i-o luaseră razna! Cu toate acestea, ţiganul se 
târî spre zid. Într-adevăr, aici se afla o deschizătură atât de lată 
şi înaltă cât să se poată trece uşor. Şi în dosul deschizăturii 
părea că se află o „scară care ducea în sus. Cea mai lesnicioasă 
cale de scăpare se afla înaintea ochilor săi! 


Ţiganul Pippin răsuflă adânc. 

În acelaşi timp, însă îl cuprinse din nou acea neruşinare 
care era trăsătura de bază a caracterului său. Işi băgă mâinile în 
buzunarele pantalonilor, ba încercă chiar să fluiere! 

Dar aceasta nu-i reuşi deloc, căci deja cel dintâi fluierat i 
se opri în gât. 

El se mai gândi un moment. Nu i se părea lucru mare să 
treacă prin deschizătura zidului şi să ajungă până la scară, dar 
când îşi ridică privirea înspre plafon se şi cutremură de groază. 
Blestematul plafon părea a se clătina întruna! 

— Nu, nu! Pentru Dumnezeu, nu! Murmură el înaintea sa 
şi, elastic cum era, trecu dintr-o singură săritură din camera 
albastră, prin spărtura zidului, pe scară. 

În aceeaşi clipă răsună o detunătură lugubră şi se şi 
închise spărtura zidului în urma lui. În acelaşi timp ţiganul 
căpătă o groaznică lovitură. 

— Isuse Cristoase! Murmură el. 

Părul capului său i se ridică vâlvoi. 

Lovitura fu atât de puternică încât ţiganul Pippin nu fu în 
stare să se ţină pe picioare. El se aşeză pe scara cea mai de jos. 

În acelaşi moment, însă, căpătă o nouă lovitură atât de 
groaznică încât sări în sus scoțând nişte ţipete 
înspăimântătoare. De astădată căzu pe cât era de lung pe scară. 

Cu mâinile întinse căută să se ţină de scările de fier. Dar 
nici de astădată n-avu noroc. 

În acelaşi moment în care mâinile-i atinseră scara, el 
căpătă o lovitură misterioasă, care era atât de puternică încât 
văzu stele verzi înaintea ochilor. 

În clipele de supremă groază, acesta îşi încredinţase 
sufletul lui Dumnezeu. El, care, până atunci nu proferase decât 
blesteme, murmura, acum înaintea morţii, rugăciuni fierbinţi. 
Deja simţise că plafonul îi apasă spinarea cu o greutate 
sfâşietoare. Dintr-o clipă în alta aştepta să-i pârâie oasele! 
Când. Deodată, se petrecu minunea: plafonul se ridică şi rămase 
cuminte la locul său Dar ţiganul Pippin stătea tot lungit la 
pământ. Nu îndrăznea să se întoarcă, deşi auzise detunătura 
zgomotoasă care însoţise ridicarea plafonului la loc. Nici nu 
putea să creadă că greutatea ucigaşă nu-i mai apăsa spinarea. 
Abia într-un târziu se hotărî să întoarcă niţel capul... 


| se părea că visează: plafonul se afla sus, la locul 
obişnuit, şi lampa ardea ca-ntotdeauna. Ţiganul se ridică încet; 
frica de moarte era atât de puternică, încât îi clănţăneau dinţii. 

Se uită prin cameră. O nouă spaimă îl cuprinse când 
observă mobilele sfărâmate ca nişte jucării! 

Aceeaşi soartă îi fusese destinată şi lui, dar în ultimul 
moment Dumnezeu se milostivise de el. 

Se uită iar spre plafon; se putea foarte lesne ca 
blestematul ăsta să capete din nou poftă de plimbare şi de 
astădată să cadă cu mai multă putere asupră-i sfărâmându-i 
oasele! 

Ţiganul Pippin bătu ca nebun din palme. Dorea să fugă din 
această cameră sinistră. Îşi jură să nu mai vină niciodată pe aici. 

Dar toate chemările sale fură zadarnice. Ascensorul nu se 
lăsă în jos. O sudoare rece, de groază, ieşi din toţi porii lui 
Pippin. Nu. Se mai putea ţine pe picioare, trebuia să stea jos. 
Împietri cu o faţă idioată. 

— Ce să fac acum? Ce să fac? Murmură el. 

Încă n-avea încredere în acest plafon capricios. Din când 
în când aruncă priviri îngrozite, sticloase, în sus. Uneori i se 
părea că plafonul începe să tremure. Atunci îşi îngropa capul în 
mâini, ca şi când ar fi putut îndepărta astfel pericolul. 

— Ah, de-aş putea fugi! Scâncea laşul. Să fi rămas mai 
bine în Paris, să nu fi pus piciorul în acest castel blestemat! O, 
Fouquier, Fouquier! Suspină din nou, pentru tine am făcut toate 
sacrificiile. Ce să mă fac? Fata s-a dus dracului, prietenia lui 
Fouquier negreşit că s-a dus dracului şi n-a lipsit mult ca şi eu să 
mă duc, de asemenea. Dracului! Cum să ies din această cameră 
nenorocită! 

Deodată se opri din văicăreli, cu ochii mari deschişi, cu 
gura căscată: fixă peretele dinaintea sa. Se înşela ori era 
realitate? Aici era, până_ acum, un zid gros! Acum deodată, se 
făcuse un loc de ieşire cât se poate de comod! 

Nu, minţile i-o luaseră razna! Cu toate acestea, ţiganul se 
târî spre zid. Într-adevăr, aici se afla o deschizătură atât de lată 
şi înaltă cât să se poată trece uşor. Şi în dosul deschizăturii 
părea că se află o'scară care ducea în sus. Cea mai lesnicioasă 
cale de scăpare se afla înaintea ochilor săi! 

Ţiganul Pippin răsuflă adânc. 


În acelaşi timp, însă îl cuprinse din nou acea neruşinare 
care era trăsătura de bază a caracterului său. Îşi băgă mâinile în 
buzunarele pantalonilor, ba încercă chiar să fluiere! 

Dar aceasta nu-i reuşi deloc, căci deja cel dinţii fluierat i 
se opri în gât. 

El se mai gândi un moment. Nu i se părea lucru mare să 
treacă prin deschizătura zidului şi să ajungă până la scară, dar 
când îşi ridică. Privirea înspre plafon se şi cutremură de groază. 
Blestematul plafon părea a se clătina întruna! 

— Nu, nu! Pentru Dumnezeu, nu! Murmură el înaintea sa 
şi, elastic cum era, trecu dintr-o singură săritură din camera 
albastră, prin spărtura zidului, pe scară. 

În aceeaşi clipă răsună o detunătură lugubră şi se şi 
închise spărtura zidului în urma lui. În acelaşi timp ţiganul 
căpătă o groaznică lovitură. 

— Isuse Cristoase! Murmură el. 

Părul capului său i se ridică vâlvoi. 

Lovitura fu atât de puternică încât ţiganul Pippin nu fu în 
stare să se ţină pe picioare. El se aşeză pe scara cea mai de jos. 

În acelaşi moment, însă, căpătă o nouă lovitură atât de 
groaznică încât sări în sus scoțând nişte ţipete 
înspăimântătoare. De astădată căzu pe cât era de lung pe scară. 

Cu mâinile întinse căută să se ţină de scările de fier. Dar 
nici de astădată n-avu noroc. 

În acelaşi moment în care mâinile-i atinseră scara, el 
căpătă o lovitură misterioasă, care era atât de puternică încât 
văzu stele verzi înaintea ochilor. 

— Sunt vrăjit, sunt vrăjit! Strigă ţiganul Pippin. Ochii S se 
roteau sălbatic în orbite, iar părul i se făcu măciucă în cap% 
Sudorile curgeau în şiroaie mari pe faţa sa. Disperat se uită în 
juru-i. 

Era o scară care i se părea cunoscută. După cât îşi aducea 
aminte, scara ducea înspre un coridor. Cu repeziciune, Pippin 
începu a se târî în sus pe scară. 

Dar grozăvie! La fiecare mişcare ce făcea, primea câte o 
lovitură!... | 

Înfiorându-se, negrul Pippin privi în juru-i. Dar nu se afla 
nimeni aici; nici o fiinţă omenească. 

Loviturile blestemate nu încetau. Când se rezemă cu 
spatele de perete, el primi o lovitură atât de puternică în 


spinare, ca şi când ar fi fost lovit de un batalion de soldaţi; când 
se repezi pe scară, primi o altă lovitură şi mai pu- ternică. 

Imediat ce se aşeză pentru a se odihni puţin, se şi ridică 
scoțând ţipete sfâşietoare. Loviturile pe care le primea păreau a 
fi îngrozitoare. 

Ţiganul Pippin striga ca ieşit din minţi. Se zvârcolea, ţipa, 
urla şi gemea - toate erau în zadar! Cu cită regularitate curgeau 
loviturile asupra lui! 

Putea atinge orice lucru voia, toate însă se preschimbau în 
lovituri puternice sub atingerea sa. 

Ţipetele lui puternice de ajutor îi aduseră, în fine, pe 
soldaţii de pază. Aceştia apărură deodată în capătul de sus al 
scării. 

— Hei! Ce s-a întâmplat aici? Strigă unul din aceştia. 

— Lăudat fie domnul! Gemu tiganul Pippin care se 
zvârcolea sub loviturile cumplite. Cel puţin mă văd iar între 
oameni! Dar sunt fermecat! O, vai şi vai de mine! Se întrerupse 
el gemând din nou. 

Cu cât mai mult sărea în sus şi se zvârcolea, pe atât 
creşteau loviturile. 

Unul din soldaţi cobori o treaptă pe scară, pentru a-l 
apuca pe ţigan. 

Dar în acelaşi moment soldatul scoase un strigăt oribil. El 
aruncă arma şi sări înapoi în mijlocul camarazilor săi. 

— Asta este dracul! Strigă el. 

— O, vai de mine! Sunt fermecat, sunt vrăjit, gemea 
Pippin. 

ÎN acelaşi timp, el făcu o săritură aproape de necrezut, 
până peste scara de sus. Ţipând şi gemând, căzu în mijlocul 
soldaţilor. 

Îl lăsăm să povestească soldaţilor uimiţi aventurile sale 
groaznice; iar noi să ne întoarcem la Lili şi la prinţesă, pentru a 
afla ce fel de lovituri erau acelea care fură date mizerabilului... 

Capitolul 34 GLASUL IUBITULUI. 

Lili strigase la început înspăimântată, când văzu în oglindă 
săriturile şi mişcările'disperate ale ţiganului Pippin. Dar o vorbă 
liniştitoare a prinţesei o făcu să se calmeze. 

— Mizerabilul merita aceasta”! Zise Adella de Barry cu 
glas încet. Loviturile ce le suportă acum, sunt dureroase, dar nu 
sunt periculoase! 


Apoi principesa explică tinerei fete uimite, felul în care 
erau aplicate loviturile. 

Sub fiecare din aceste scări, pe care Pippin a trebuit să le 
urce, era fixată o baterie electrică. Din cauză că scările erau 
construite numai din fier şi zidurile de alături erau îmbrăcate în 
fier, era' necesară numai o singură apăsare a pârghiei - prin 
mâna principesei - pentru a face ca scările să fie electrizate. 
Nici o mirare, deci, că ţiganul Pippin, la cea mai mică atingere 
cu scara, simţea dureri groaznice! 

Acum, când Lili recunoscu, că ţiganului Pippin nu îi era 
viaţa în pericol, trebui să râdă şi ea de mişcările şi săriturile 
caraghioase ale mizerabilului. Era foarte comic să priveşti la 
mişcările şi ţipetele disperatului Pippin. Totuşi Lili respiră 
uşurată abia când figura lui Pippin dispăru din oglindă. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, că a trecut pericolul! Ah, nu 
pot să văd un om suferind, dragă Adelon, se adresă ea prinţesei. 

Aceasta lăsă în jos pârghia. Imediat, imuţi zgomotul slab 
care se auzise tot timpul. Scara diezului, după cum o numise 
Pippin, nu mai era nici un peii. Îi pentru trecătorii ei. 

Lili se-apropie de masa cu bateriile electrice. Uimită, 
privea butoanele strălucitoare. 

— Cine o fi inventat toate acestea? Murmură ea sfioasă, 
acela a ştiut să-şi procure o putere îngrozitoare, căci. După cum 
spui tu Adelon, viaţa tuturor din palat, atârna de apăsarea unuia 
din butoane. 

Prinţesa afirmă cu capul. 

— Nu ţi-am spus prea mult! Zise ea. Află, că strămoşul 
acestui neam mândru al ducilor de Barry. A fost acuzat de înaltă 
trădare şi de vrăjitorie, de către un rege cumplit al Franţei. 
Soarta lui ar fi fost o moarte sigură, dacă l-ar fi prins. După 
obiceiul vremurilor vechi, l-ar fi târât pe rug şi l-ar fi ars de viu. - 
Dar strămoşul acestui castel un om talentat şi învăţat, comisese 
singura crimă, de a fi pătruns mai adine în misterele naturii. 

Ştiinţele, care abia acum sunt înţelese de învățații 
timpului nostru, lui îi erau cunoscute încă de atunci. Toate câte 
le vezi aici, sunt făcute de el. El ştia încă de atunci să mânuiască 
scânteile cereşti, pe care noi le numim electricitate, supunându- 
le voinţei sale. 

Lili îşi împreunase mâinile cu pioşenie. 


— O, aceasta este mai mult decât sublim, şi astfel a reuşit 
să se sustragă urmăririlor duşmanilor săi? 

Adella afirmă. 

— Da, cronica familiei, spune că ducele şi-a bătut joc de 
toate sforţările duşmanilor săi pentru a-l prinde. Nimeni n-a 
putut pătrunde până aici, în această sală subterană. Mai târziu, 
după ce muri tiranul rege, strămoşul acestui castel intră iar în 
onorurile şi demnităţile sale. Dar păzi cu sfinţenie misterul care 
înconjoară apartamentele secrete ale acestui palat. Timp de 
sute de ani numai membrii cei mai apropiaţi ai familiei, ştiau 
despre existenţa unei zidiri, misterioase. Abia de curând i-a 
reuşit acelui mizerabil care te-a prins şi tovarăşilor săi, să 
descopere o parte din palatul misterios. 

Prinţesa râse cu zgomot. 

— Mizerabilii nici nu presimt în ce pericol plutesc. Ei bine, 
vreau să fiu aici în castel ca spirit de răzbunare contra 
asupritorilor mei. Ei n-au să se bucure prea multă vreme de cele 
ce au aflat. 

O expresie de groază i se zugrăvi pe faţă. Apoi, după ca 
văzu că Lili începe să tremure, ea se întoarse spre tânără fată 
cu o delicateţe neobişnuită. Prinţesa privi pe Lili tăcută. 

Când Adella cunoscuse pe mireasa Călăului, se aprinse în 
inima ei flacăra răzbunării. Ea hotărâse moartea cea mai 
îngrozitoare pentru Lili. 

Moartea fecioarei curate şi nevinovate avea să răzbune 
sângele ducelui de Barry, care fusese vărsat pe eşafod prin 
mâna Călăului, logodnicul lui Lili. 

Sub astfel de gânduri sinistre, o adusese prinţesa cu tine 
pe tânăra fată. 

Dar farmecul pe care-l dă întotdeauna nevinovăția şi 
curăţenia inimii, izbândise şi aici. Bunătatea inimii lui Lili, 
compătimirea adâncă pe care o arăta până şi duşmanului de 
moarte care a vrut s-o zdrobească, învinse inima mândră şi 
setoasă de răzbunare a prinţesei. Ea nu se mai gândea s-o 
nimicească pe Lili. Aproape fără să vrea prinţesa simţea o 
atracţie pentru Lili Miranda. 

Negreşit, că mai curând ar fi vrut să moară sau să se lase 
a fi ruptă în mii de bucăţi, decât să fi admis, ca Enric Sanson, 
duşmanul ei de moarte să se unească vreodată cu Lili Miranda. 


Nu! Niciodată! Astfel îşi jură prinţesa. Enric Sanson nu va avea 
ocazia de a se apropia de logodnica sa. 

Prinţesa îşi schimbase numai planul de răzbunare. 

În inima ei se deşteptă ideea că ar putea lovi mai rău şi 
mai îngrozitor pe Călău decât dacă ar omori-o pe Lili. Ea trebuia 
să fie pierdută pe vecie pentru Enric Sanson. Ea trebuia să 
rămână în viaţă, trebuia să fie fericită; astfel decise prinţesa. 
Enric Sanson trebuia să ştie că Lili este fericită şi fără dânsul, 
pentru a fi cu atât mai nenorocit. 

În câteva minute, prinţesa îşi făcu un plan. Cu o mişcare 
rapidă se întoarse spre Lili. Faţa ei căpătă o expresie 
binevoitoare. Adelon trebui să se prefacă în acest moment. Căci 
cu fiecare moment, ce trecea creştea în inima ei sentimentul de 
afecţiune pentru gingaşa şi nenorocita fecioară. 

— Ascultă-mă copila mea! Ai încredere deplină în mine? 
Zise prinţesa. 

Lili îl privi cu nevinovăție în ochii ispititori. 

— Da. Adelon, mă încred ţie! Şopti ca cu un surâs blând, 
nici nu mi-ar rămâne altceva de făcut! Daitu ai fost până acum 
atât de bun cu mine, încât nu pot crede că ai ceva împotriva 
mea. 

Prinţesa dădu din cap în mod semnificativ. 

— Îţi jur pe pacea sufletului meu, că nu-ți voi face 
niciodată vreun rău! Murmură ea. Dar jură-mi şi tu, că te vei 
încrede în mine şi mă vei asculta orbeşte. Numai cu astfel de 
condiţii voi putea urma planul de scăpare care să te salveze de 
urmăririle duşmanilor tăi! 

Sărmana şi mult încercata Lili nu presimţea îngrozitorul 
înţeles care se ascundea în dosul cuvintelor prinţesei. Ea privea 
numai faţa presupusului băiat. Aceasta, însă părea a exprima 
bunătatea desăvârşită a inimii. 

— Nu ştiu ce sentimente ciudate mă îtrag spre tine! 
Începu Lili, apucând amândouă mâinile lui Adelon, negreşit că 
nu nedreptăţesc pe logodnicul meu dacă te simpatizez, eu toate 
că şi tu eşti tânăr. Tu eşti însă cu totul altfel, aproape nici nu-mi 
vine a crede că tu, Adelon, faci parte din tinerii acestei ţări. Ai 
ceva în tine cu totul suprapământesc, pentru mine este 
ciudat..., nici eu nu ştiu cum să mă exprim! 

Adella îi mângâia obrajii. „ 


— Ţi-am spus că sunt spiritul de apărare al acestui castel! 
Zise ea, cu însemnătate. Ţi-o jur pe Dumnezeu, că nu sunt un 
băiat în înţelesul simplu al cuvântului! Aşadar vrei să mi te 
încrezi? Urmă ea, vrei să te supui cu totul condiţiilor mele? 

Tânăra fată afirmă. 

— Atunci jură-mi! Urmă mai departe prinţesa cu un ton 
solemn. 

În acelaşi timp. Ea se aplecă şi deschise un dulap care se 
afla în masa de altar pe care erau fixate butoanele electrice 
misterioase. De acolo scoase un crucifix. 

Lili îşi făcu cruce cu evlavie când zări chipul celui răstignit. 

— Statura prea sfântului era turnată din aur curat. 
Coroana de spmi din pietre scumpe de pe capul său strălucea. 
Corpul era țintuit pe o cruce de argint masiv. 

— Pune degetele pe rănile stăpânului nostru! Ordonă 
prinţesa. 

Lili se supuse. 

— Acum jură-mi pe tot ce-ţi este scump, că mi te vei 
supune şi vei crede că am intenţii bune cu tine, întâmplă-se 
orice! 

Lili mai ezită un moment. 

— Prin bunătatea ta mă voi putea întâlni în curând cu 
logodnicul meu? Întrebă ea tremurând. 

— Jură! Porunci Adella scurt şi sever. Expresia feţei i se 
schimbă. O linişte ciudată se imprimă pe trăsăturile ei. * 

— ţi jur pe Dumnezeu din cer, că mă voi supune ţie în 
toate privinţele şi mă voi încrede în tine, întâmplă-se oricfj î, 
murmură Lili. 

Prinţesa dădu din cap mulţumită. Ea puse de o parte 
crucifixul. Apoi se plecă sprl Lili şi o sărută pe frunte. 

— Acum vino cu mine, de acum înainte eşti tovarăşa mea! 
Deocamdată va trebui să mai stăm aici, dar nu ne va lipsi nimic. 
Mai târziu, când spiritele se vor linişti puţin. Atunci vom cuteza 
să ieşim afară din caştpl. Eu am haine bune pentru travestit, 
“şa că nimeni nu ne va recunoaşte. 

Lili urmă încrezătoare pe presupusul tânăr. Acesta 
conduse pe tânăra fată într-o nişă a salonului. 

Lili văzU, cu uimire, un pat frumos aşternut. 

— Culcă-te şi te odihneşte! Murmură Adella. 

Lili roşi de ruşine, privi cu sfială pe presupusul băiat. 


— Nu te teme de nimic! Zise prinţesa cu un surâs ciudat. 
Eu mă duc să mă culc în cealaltă parte a salonului. Afară de 
asta, trage perdele care înconjoară patul. Vei dormi atât de 
bine, ca în sânul lui Avram! 

Lili se supuse, se retrase în dosul perdelelor pe care le 
închise bine; apoi împreună mâinile şi-şi recomandă sufletul lui 
Dumnezeu. 

În acelaşi timp, se auzi o muzică minunată. Ea asculta ca 
transportată, neputând înţelege de unde puteau ajunge până la 
dânsa aceste acorduri cereşti. În sunetul acordurilor dulci, ale 
orchestrei nevăzute, Lili adormi liniştită. 

Când se deşteptă din somn rămase uimită, văzând în 
cameră o masă pusă cu cele mai delicioase mâncăruri înşirate 
pe ea. În pahare cristaline sclipeau vinuri albe şi roşii. Cu 
prietenie, o invită presupusul tânăr Adelon, să ia loc la masă. Lili 
nu se lăsă poftită de două ori. Abia acum îşi aduse aminte că 
aproape de patruzeci şi opt de ore nu băgase nimic în gură. Cu 
apetitul tinereţii, începu să mănânce. 

O, cât de delicat erau preparate toate acestea. 

Şi prinţesa ţinu companie la masă. 

Lili se simţi atât de fericită şi mulţumită ca niciodată. 
Numai nesiguranța în care se afla iubitul ei, o apăsa cu greu. 

Dar ea avea încredere nemărginită în presupusul băiat. Cu 
toate că nu cuteza să-l roage, ea spera că Adelon, din proprie 
iniţiativă o va duce în curând la mult iubitul ei logodnic. 

Astfel vorbea fără grijă cu Adelon. Ea îi povestea cu vocea- 
i clară despre timpurile trecute; cum l-a cunoscut pe Călău şi s-a 
îndrăgostit de el. 

Această conversaţie avea loc în timpul când Enric Sanson 
pătrunsese pe scara misterioasă prin intrarea. Descoperită de 
dânsul. El nu se înşelase. Glasul şi râsetul vesel al lui Lili, 
ajunsese la urechile lui. 

Lili vorbea cu prinţesa, fără a presimţi că despărţit printr- 
un zid subţire, Enric se afla pe urmele ei căutând-o cu dor. 

Deodată se întâmplă ceva neaşteptat. 

Lili auzi de repetate ori, chemarea numelui ei. 

Cât de bine cunoştea ea acest glas. De trei ori ascultase 
extaziată această voce care îi rostea numele. 

— O, Dumnezeul meu, nu este oare vis? Nu, nu, aud foarte 
desluşit vocea logodnicului meu! Exclamă ea. 


De asemenea şi principesa auzise vocea lui Enric. Orice 
pic de. Sânge dispăru din faţa ei. Ochii ei negri ca noaptea 
fulgerau sinistru. Ea îşi fixă privirea pătrunzătoare asupra lui Lili. 

Dar aceasta nu observă schimbarea petrecută în 
trăsăturile feţei tânărului. O agitaţie îngrozitoare se făcu 
stăpână peste tânăra fată. 

— O, Enric, Enric, unde eşti tu? Strigă ea cu voce duioasă. 

lar se auzi răsunând glasul Călăului, când mai de aproape, 
când mai din depărtare. Enric Sanson rătăcea cu disperare în 
sus şi în josul scării. El îşi îndoi sforţările pentru a putea găsi 
intrarea care l-ar putea duce înspre iubita-i Lili. 

Dar în zadar! Pietrele reci din jurul său îşi băteau joc de 
sforţările sale. 

___Nemişcată şi tăcută stătuse până atunci prinţesa pe locul 
ei. Incontinuu fixase pe Lili cu ochi fulgerători. Incă era ca 
încremenită de uimire. Aproape instinctiv auzise ea strigătul de 
bucurie al lui Lili. Ea văzu cum tinăra fată arăta cu mâna înspre 
oglindă. 

Imediat după aceasta ea zări în oglindă chipul Călăului. 
Cum dânsul cobora scara misterioasă căutând urma iubitei! In 
acest moment un strigăt scurt de surprindere scăpă de pe 
buzele ei. 

„Cum putea Călăul să ajungă pe această scară?”, se 
gândea însăşi prinţesa. 

Ea cunoştea prea bine scara, dar nu se servise încă 
niciodată de dânsa, din cauză că nu-şi putea aminti că această 
scară mai avea o ieşire decât aceea care corespundea în salonul 
în care se afla cu Lili în acest moment. 

Aşadar, trecerea descoperită de Enric era un mister 
pentru prinţesa însăşi. Ea nici nu presimţea nimic despre nişa cu 
comorile-i colosale. 

Cu o exclamaţie de bucufie se aruncă Lili deodată la 
pieptul pretinsului băiat. 

— O, apărătorul meu, spirit, de apărare al acestei case, 
ocroteşte şi apără pe iubitul meu logodnic! Şopti gingaşa fată. 
Condu încoace pe iubitul sufletului meu, nu mă lăsa să sufăr de 
dorul lui. Cât de mult doreşte inima mea să-l vadă! 

Dar în acest moment, prinţesa se trezi din ameţeala ei. Ea 
simţea că totul putea să fie pierdut printre degete. Sub orice 
chip trebuia să evite ca Lili să se întâlnească cu Călăul. 


— Dar cum, cum? Acest gând se deşteptă cu o greutate 
apăsătoare în creierul ei agitat ca în friguri. 

Ce să facă, ce să înceapă acum? Negreşit că avea puterea 
în mână. Nu trebuia decât apăsarea unui deget pentru ca ea 
însăşi, Enric. Şi Lili să fie daţi pradă pieirii. Dar ea voia să 
trăiască! 

Cu faţa schimbată de groază ea privi din nou în oglindă. 

Călăul se afla deja aproape de tot de adevărata intrare 
care dădea în sală. Ea vedea ostenelile pe care şi le dădea 
pentru a zări vreo spărtură în zid. Acum, prinţesa simţi că inima 
voia să înceteze de a-i mai bate în piept. 

Dar deodată prinţesa luă o decizie rapidă. Ea apucă pe Lili 
de mână. 

— Tu mi-ai jurat să te încrezi în mine! Murmură ea. Ei bine 
ţine-ţi jurământul. Logodnicul tău se află acum în cel mai 
periculos loc din tot castelul, unde nici chiar eu însămi nu sunt în 
stare să-l pot scăpa. Dacă te va zări aici în sală, atunci ar putea 
cădea într-o groaznică adâncime. Căci bucuria care-l va 
cuprinde la vederea ta, va face să-şi piardă sângele rece şi-n 
ameţeala care-l va cuprinde va cădea într-o adâncime de unde 
nu va putea ieşi niciodată. Vino, urmează-mă. Eu te voi duce 
într”un loc sigur. Apoi mă voi duce să-l îndrum spre tine pe 
logodnicul tău! 

Lili încuviinţă din cap. 

— Dar nu mă lăsa s-aştept Adelon! Şopti ea. Tu nu ştii ce 
simt acum în inima mea! V 

— Nu, nu! Fii liniştită! Murmură prinţesa... 

Aproape cu forţa o târa cu sine pe tânăra fată. 

O, dacă Lili şi-ar fi îndoit sau întreit glasul, Enric Sanson n- 
ar fi cedat în cercetările sale şi ar fi reuşit în fine să descopere 
din instinct intrarea misterioasă. Călăul ar fi apărut între 
logodnica sa şi pretinsul băiat şi ar fi eliberat pe Lili din mâinile 
prinţesei.” Prin aceasta ar fi evitat dureri nespuse! 

Dar ea credea cuvintele prefăcutei prințese, în persoana 
căreia credea a-şi fi găsit un apărător. Ea se lăsă să fie condusă 
de către Adella afară din sală. 

Ele trecură iar printr-un gang întunecos, subteran. Apoi 
intrară într-o cameră asemănătoare celei albastre. 


Şi aici era o lumină strălucitoare, numai tapetele de 
mătase erau roşii în loc de albastre. Altfel, camera avea acelaşi 
aranjament. 

— Rămâi aici! Şopti prinţesa. 

Ea sărută în fugă fruntea lui Lili. Ca în vis asculta cuvintele 
tinerei fete., Apoi prinţesa se reîntoarse în sală. Fruntea i se 
încreţise în mod sinistru, priviri amenințătoare ieşeau din ochii 
ei. Cu repeziciune urcă ea scările înspre micul templu. Cu o 
expresie de tigru măsură ea chipul Călăului din oglindă. / 

— Acum eşti în puterea mea! Murmură ea. In acelaşi timp 
apucă un buton electric de pe masă. O singură apăsare a 
degetului meu ajunge pentru a te cufunda în adâncimi 
îngrozitoare! Aşadar, Enric Sanson, fă-ţi ultima rugăciune! A 
sosit pentru mine momentul răzbunării! Niciodată nu vei mai 
vedea lumina zilei, nici faţa miresei tale. 

Deja apucase pârghia. Încă o a mia parte dintr-o secundă 
şi dezastrul s-ar fi întâmplat. Dar în acest moment fatal ea ezită 
întru săvârşirea faptei nemernice. 

Încontinuu îşi fixa privirile asupra chipului Călăului din 
oglindă. Acesta, fără să ştie, întoarse faţa înspre prinţesă. 

— Ce bărbat frumos! Murmură prinţesa fără voie 
adpiirându-l, şi el să moară prin mine? 

Ea se gândi timp de câteva secunde. 

— Da, el merită, desigur, „o asemenea soartă! N-a 
respins, oare, dragostea mea? Eu, mândra principesă de Barry, 
m-am înjosit în zadar în acea noapte înaintea lui! Atunci, du-te 
în cea lume, mizerabile! 

Din nou întinse mâna înspre pârghia fatală, dar se 
răzgândi iar peste un moment. Mila şi înclinațiile gingaşe se 
luptau cu dorul de răzbunare în inima ei. 

— Şi totuşi, nu-i pot face nimic] murmură ea. Femeie slabă 
ce sunt. Cum? Mi se pare, sau chiar îl iubesc pe acel bărbat care 
mi-a răpit pe tatăl meu iubit, care a vrut să mă predea câinilor 
republicii? 

Un ggamăt dureros scăpă buzelor ei. Ea căzu deodată ca 
zdrobită pe un scaun, cu amândouă mâinile îşi acoperi faţa. 

— Da, da, îl iubesc! Murmură ea cu jale. O, inimă slabă He 
fată! De ce nu poţi fi destul de tare pentru a te răzbuna 7 


Timp de mai multe secunde stătu ea astfel cufundată în 
tăcere lugubră. Apoi sări deodată în sus decisă. Expresia 
duioasă a feţei dispăruse. 

— 1 Bine dară! Încăodată vreau să-i dau ocazia să-şi 
repare cel puţin în parte nedreptatea lui! El trebuie să-mi jure că 
va renunţa pentru vecie la această Lili şi să devină al meu. 
Atunci îi voi ierta şi uita de asemenea toate grozăviile din trecut! 

— Oricum, prinţesa de Barry este moartă, rangul şi poziţia 
sunt pierdute! Şopti ea; pentru ce n-aş urma indemnul inimii 
mele? El este un bărbat frumos şi sufletul meu arde de patimă 
pentru dânsul. Fie, dar! Voi să-i iert totul dacă va voi să-mi 
aparţină cu trup şi suflet! Dar blestemul să-l lovească dacă va 
cuteza să mă înjosească pentru a doua oară! 

Ea se scula cu mândrie. Nu se gândea în acest moment 
feă încă purta haine bărbăteşti. 

Apăsă asupra unui buton electric. Imediat se deschise o 
uşă într-o parte a zidului. Prinţesa privi prin uşa deschisă spre 
scara misterioasă. Cu privirea mândră, fulgerătoare aşteptă ea 
intrarea Călăului. 

Capitolul 35 CONSTANT ŞI FIDEL. 

Peste câteva secunde apăru Enric Sanson pe pragul 
feericului salon. 

De asemenea şi el fu orbit la început de magnificenţa 
legendară care domnea în interiorul salonului. Enric Sanson îşi 
umbri ochii cu mâna stingă. Câteva secunde rămase nemişcat 
locului. Numai pieptul său care se ridica şi se cobora cu agitaţie 
dovedea ceea ce se petrece în sufletul său. Apoi începu aşi veni 
iar în fire. 

El lăsă să-i cadă în jos mâna. Apoi aruncă o privire 
întrebătoare asupra tânărului, care i se păru a-l vedea stând în 
mijlocul sălii înaintea sa. 

Enric Sanson o văzuse abia de două ori în viaţa sa pe 
prinţesa de Barry. ` 

Întâia dată apăruse în doliu în fața sa. În camera sa însă 
domnea atunci amurgul. El nu putu ca să-şi întipărească în 
memorie trăsăturile prinţesei, oricât de drăgălaşe au fost, 
pentru a o recunoaşte în orice alte împrejurări. A doua oară 
Enric o văzuse, fiind însuşi el într-o agitaţie nemărginită la 
picioarele eşafodului. Travestită ca fată de la ţară, prinţesa îi 
aruncase o singură privire plină de ură. Acum când Enric stătu 


pentru a treia oară în viaţa sa în faţa prinţesei, nici o presimţire 
nu-i spunea cine era pretinsul tânăr. 

Adella stătea nemişcată şi mândră lângă masa fatală în 
care se concentrau toate misterele castelului. Numai raşeaţa 
arzătoare a obrajilor ei dovedea că şi pieptul ascundea o 
agitaţie vie. Tăcută, cu o ţinută regească, prinţesa travestită 
aştepta apropierea călăului. 

Enric Sanson observă că uşa misterioasă se închise iar în 
urma sa. Acum se afla singur cu frumosul tânăr în salonul 
aranjat cu un lux nebun. 

O deziluzie adâncă se imprimă imediat pe faţa călăului, 
Zadarnic îşi rotea privirea împrejur. Peste tot locul dădea cu 
ochii de lucruri scumpe, dar ceea ce-i era mai scump decât 
toate bogăţiile lumii, asta nu putea zări. 

Lili era departe! Şi totuşi abia acum îi auzise glasul şi o 
auzise foarte desluşit chejnindu-l pe nume de repetate ori! 

„Zadarnic, scumpa şi mult iubita fată părea a fi dispărut din 
nou. In cele din urmă prinţesa rupse tăcerea cea apăsătoare. 

— Vino mai aproape! Ordonă ea cu vocea-i adâncă, 
călăului. - T 

— Acesta rămase uimit. Sunetul glasului îi părea cunoscut. 
Cu toate acestea încă nu-i venea lui Enric Sanson în minte că 
acela care stătea în faţa lui era prinţesa de Barry travestită în 
bărbat. 

Fără voie călăul se supuse poruncii pretinsului tânăr, 
înclinându-se salutând. 

El se apropie până la scara de jos a templului în mijlocul 
căruia stătea prinţesa lângă masa fatală. 

— Tinere, oricine ai putea fi tu, începu Enric Sanson, mi se 
pare a fi un faimec, care m-a împins spre tine? Spune-mi te 
conjur, era numai vis ceea ce m-a făcut să aud aci o voce 
adorată? Sau se află în adevăr în interiorul zidului acestui 
misterios castet Lilli Miranda iubita mea logodnică? 

Prinţesa îl privi o clipă tăcută. 

Apoi izbucni deodată într-un hohot de râs. 

— Adorata ta mireasă? Răspunse ea, Haha! Gândul acesta 
trebuie să ţi-l scoţi pe veci din minte Enric Sanson! Viaţa ta este 
ameninţată, zeii răzbunători plutesc deja, asupra capului tău, 
numai o supunere oarbă îţi mai poate salva viaţa! Jură-mi pe tot 
ce ai mai sfânt că vei voi să uiţi pe vecie pe Lilli Miranda! 


Ea stătea aici cu un aer furios şi mândru. Uimit privi călăul 
înspre presupusul tânăr care-i cerea cu una cu două un 
jurământ atât de îngrozitor. 

— Cine eşti tu tinere misterios? Murmură călăul cu voce 
nesigură în timp ce o roşeaţă de nemulţumire îi acoperi faţa. 
Cine eşti tu, de cutezi a-mi adresa o astfel de pretenţie? Află 
dar! O iubesc pe Lili Miranda mai mult decât viaţa, da, existenţa 
îmi pare nimicită din acel moment în care nu voi mai putea 
spera de a mă uni cu Lili pe vecie! 

Un nou hohot de râs ascuţit al prinţesei făcu să se zguduie 
sala. Adella lovi cu piciorul în pământ plină de nemulţumire. 

— Aeeastă asigurare nu-ţi va folosi întru'nimic! Murmură 
ea măsurând pe călău cu priviri fulgerătoare, îţi spun încăodată 
nu vei părăsi viu această sală, călăule din Paris, până ce nu-mi 
vei fi depus acest jurământ! 

Enric Sanson se dădu înapoi. Glasul tânăruiui i se părea 
din ce în ce mai cunoscut. Pe lângă aceasta ştia şi cine era, căci 
îl numise „Călău din Paris”. 

Fără voie, Enric încercă să urce scările Care duceau la 
micul templu. Dar un strigăt cu „opreşte-te” al prinţesei îl făcu 
să se oprească. _ 

— Dă-te înapoi de la acest templu! li ordonă prinţesa cu 
un ton furios, află că imediat ce ai cuteza să urci aceste scări, 
te-ar culca la pământ o limbă de foc mai îngrozitoare decât 
fulgerele cereşti! Încăodată îţi repet, viaţa ta este în puterea 
mea, numai o minune te-ar mai putea scăpa din mâinile mele! 
Şi totuşi vreau să fiu indulgent faţă de tine! Dar jură, jură îţi 
spun! 

Cu ochii mari deschişi fixă Enric Sanson pe pretinsul băiat. 
În agitaţia-i Adella uitase a-şi preface glasul. Prin. Aceasta 
trădase, fără voie că era femeie. 

În acest moment se dădu la o parte vălul de pe ochii lui 
Sanson. El recunoscu deodată în aparentul tânăr, pe prinţesa de 
Barry, duşmana-i de moarte. 

— Ha, tu eşti mândră şi nemernică prinţesă! Exclamă 
călăul. 

Glasul îi tremură de agitaţie. 

Din nou căută să urce scările templului. Dar imediat 
prinţesa apucă una din pârghiile de, pe masă. Scara se 


cutremură sub pasul călăului. Un fum albicios şi gros ieşi de pe 
jos apoi urmă o flacără roşie. 

Se părea ca şi când gura iadului s-ar fi deschis pentru a 
înghiţi pe Călău cu flăcările-i lacome. 

Enric Sanson nu cunoştea frica. Dar avea deja destule 
dovezi despre puterile misterioase, care dominau în castel 
pentru a şti că nesupunerea sa în contra cuvinte-for prinţesei ar 
fi moartea-i sigură. Astfel dar se dădu îndărăt şi de pe cea dintâi 
scară pe care o urcase. 

El o măsură pe prinţesă cu priviri pline de furie: 

— Mizerabilo! Murmură el cu glas furios, acum te 
recunosc! Îndrăzneşti în adevăr a-ţi îndeplini groaznica 
ameninţare? Vrei să-mi răpeşti în adevăr tot ce am mai scump, 
pe iubita mea Lili? 

— Oho! Zise prinţesa râzând, şi privindu-l fără înduioşare, 
nu mi-ai răpit oare şi tu ce am avut mai scump? N-a căzut prin 
mâna ta, Călău al Parisului, capul tatălui meu? Nu mi-ai promis 
oare să-i scapi viaţa, călcătorule de jurământ. Tremură! A sosit 
ora judecății! 

Enric Sanson îşi puse mâna pe piept în chip de jurământ. 

— Orbită! Nenorocită! Murmură el. Nu înţelegi tu oare că a 
trebuit să-mi îndeplinesc datoria? Dumnezeu îmi este martor că 
am încercat tot posibilul de a scăpa pe tatăl tău, dar nu mi-a 
fost dat să îndeplinesc aceasta! Cerul a decis, altfel! 

— Laşule! Exclamă prinţesa furioasă lovind cu piciorul în 
pământ. Dar toată cearta noastră nu va putea readuce mortul la 
viaţă! Eu stau acum în faţa ta, ca stăpână a castelului. |ţi repet, 
o singură apăsare de deget ajunge pentru a te nimici pe tine 
împreună cu Lili şi cu mine! Ar fi deci o nebunie din partea ta de 
a contraria cuvintele mele. Răspunde-mi dar, vrei să depui 
jurământul cerut? 

Enric Sanson dădu din cap. Cu tărie susţinu el privirea 
amenințătoare a prinţesei. 

— Nu, nu jur! Murmură el. 

Apoi însă îl dobori durerea pentru Lili. El se aruncă 
deodată în genunchi şi ridică mâinile împreunate înspre 
prinţesă. 

— Dacă mai trăieşte o scânteie de milă în inima ta atunci 
priveşte cu generozitate jalea şi durerea inimii mele! Exclamă 
Sanson cu buzele tremurânde. Tu ştii cu câtă iubire sinceră şi 


înfocată sunt ataşat de Lili. Ea este îngerul bun al vieţii mele! 
Dacă simţi ură şi furie în eontra mea, dacă te crezi în drept a 
răzbuna capul tatălui tău în persoana mea, o, atunci răzbună-te 
fără a mai sta pe gânduri! Priveşte, îţi ofer pieptul, viaţa mea fie 
stinsă prin tine, dar cruţă, cruţă pe. Lili! Nu lăsa să ispăşească 
inocenta şi curata fată, pretinsa mea vinovăţie! 

Prinţesa nu dădea nici un răspuns. Ea privea cu ochi 
aprinşi de patimi înspre Enric Sanson. 

Avea satisfacţie şi plăcere, de a vedea pe energicul şi 
curajosul bărbat, în genunchi tăvălindu-se în pulbere la 
picioarele ei. Un tremur ciudat se arătă la colţurile gurii 
prinţesei. Nările nasului i se umflară, glasul îi trecea apăsat şi 
răguşit peste buze. g 

— Isprăveşte această rugăminte! Adăugă ea. Iți spun 
încăodată nu vreau să mă răzbun faţă de tine nici faţă de Lili. 
Pentru ca să fii liniştit în privinţa soartei fetei, yreau să ţi-o arăt! 

Ea trase un cordon care se afla lângă fiecare din oglinzile 
salonului. Imediat se lăsă în jos o oglindă, astfel Călăul care 
stătea pe parchetul salonului putea privi comod înăuntru. 

— Ce vezi? Intrebă prinţesa. Enric Sanson scoase o 
exclamaţie de bucurie. 

El vedea în oglindă o cameră tapetată cu mătase roz şi 
încărcată de un lux nemaivăzut... Dar în această cameră 
strălucitoare de lumină se afla Lili. Ea şedea pe un fotoliu jos. 

Gingaşa fată îşi împreunase mâinile peste piept. Un surâs 
dulce, ireal, îi înconjura buzele pline şi rumene. 

Pe faţa-i drăgălaşă se oglindea încrederea şi speranţa în 
viitor. 

— O, Lili, Lili! Exclamă Enric Sanson cu glas duios şi lin, 
plin de patima iubirii aprinse. 

Cu dor întinse amândouă mâinile. 

— Adorată şi scumpă mireasă! Repetă Sanson. O, cerul fie 
lăudat, că mai trăieşti că mai respiri încă. 

— Fii fără grijă! II întrerupse prinţesa cu un ton de reproş. 
Adella de Barry nu se luptă cu cei nevârstnici şi cu cei slabi! Ea 
se află sub pază sigură... Dar aşa de sigură, adăugă ea imediat 
cu sunetul glasului aspru, observând faţa Călăului înviorată de 
speranţă, că toate chemările şi suspinele tale nu vor ajunge la 
dânsa! Tu o vezi în oglindă, dar ea nu te poate vedea, n-are cea 
mai mică idee, că tu te afli aici la mine. Şi acum jură, jură îţi zic! 


Sunetul glasului ei se schimbă. 9 expresie agitată şi 
amenințătoare se oglindi în cuvintele ei. 

— Ceri lucruri imposibile de la mine! Murmură Călăul 
lăsându-se din nou în genunchi. O, tu femeie ciudată şi 
pătimaşă, fii milostivă nu mă mai tortura! Nu-mi arăta într-o 
clipă cerul deschis, pentru a mă arunca apoi imediat în focul cel 
mai adânc al iadului! Priveşte, iubesc aşa de mult pe scumpa 
mea Lilli! În viaţa de toate zilele pot fi un om aspru şi siniştru, 
dar în ochii iubitei Lilli este fericirea vieţii mele! Când ascult 
glasul ei dulce, atunci simt în mine blândeţea unui miel.; când 
mă îmbăt în sărutările buzelor ei, atunci mă simt achitat de 
orice vinovăţie! 

Era o privire sinistră aceea pe care i-o aruncă prinţesa 
acum. ' 

— Fericita Lilli! Nu se putu reţine de a rosti „Adela, cât de 
mult trebuie s-o iubeşti dacă cutezi a pronunţa asemenea 
cuvinte faţă de mine! Prost ce eşti! Adăugă ea imediat într-un 
impuls pătimaş, priveşte această pârghie pe care o cuprind! 
Ajunge o singură apăsare pentru a umple până în plafon cu apă, 
acea cameră în care se află iubita ta Lilli. Ajunge numai voinţa 
mea, pentru Ca mult lăudata ta Lilli să se înece întocmai ca o 
pisică! 

O spaimă îngrozitoare se zugrăvi pe faţa lui Sanson” EIl 
sări în sus din genunchi şi întinse amândouă mâinile în chip de 
apărare. 

— Dumnezeule milostive! Strigă el, femeie îngrozitoare, tu 
nu poţi, tu nu vei îndeplini o faptă atât de ruşinoasă! O, cruţă, 
cruţă pe scumpa mea Lilli! 

— Aşadar, ţii atât de mult la viaţa ei? Zise prinţesa după o 
clipă. 

Până în acest moment ea privise pe Călău încontinuu cu 
priviri înfocate şi pătimaşe. 

— Bine, atunci ascultă! Numai cu o condiţie îi voi dărui 
viaţa lui Lili! 

— Numeşte-mi această condiţie şi ţi-o voi împlini, fie ce o 
fi! Strigă Călăul în culmea entuziasmului. 

— Bine dară! Zise prinţesa făcând încă un pas spre dânsul. 
Jură-mi că de acuma înainte vei fi servul meu supus şi că vei fi al 
meu cu trup, cu suflet! 


— Niciodată! Strigă Călăul trezit ca din vis. Nu calomnia pe 
Lili, femeie mizerabilă! Cum îmi poţi pretinde să trădez o inim? 
Care mă iubeşte atât de mult?’ 

În acest moment prinţesa râse cu ironie. 

— Ei, atunci va muri Lili! Strigă ea. A 

Din nou apucă cu mina-dreaptă pârghia fatală. In acest 
moment scspă un strigăt gro'aznic ce pe buzele Călăului. 
Totodată însă, spaima îi dădu puteri uriaşe. Din două-trei sărituri 
ut că el scările până la templu. 

Imediat după aceasta el se află lângă prinţesă. Sanson o 
apucă cu putere dL mira dreaptă şi o trase cu forţă de lângă 
masa fatală. Prinţesa scoase un țipăt de furie. Cu toată puterea 
căută să ajungă iar la masă. 

Dar Enric Sanson cu toate că nu cunoştea îngrozitorul 
mister pe care-l ascundea masa. Presirr. Tec însă că ai fi pierdut 
în caz că i-ar reuşi prinţesei să ajungă iar la masă. Cu toată 
puterea-i de bărbat se lupta în contra furiei nebune a prinţesei. 

Timp de câteva minute dură lupta inegală, apoi lupta se 
întoarse în favoarea” Călăului. Îi reuşi să învingă pe Adela. Cu 
braţul puternic aruncă el adversara pe scara cea mai de susa 
templului. În acelaşi timp scoase din cingătoare stiletul cu vârfu. 
Otrăvit. Se făcu o pauză de tăcere lugubră. Prinţesa privea cu 
ochi stinşi în ochii învingătorului ei. 

— Loveşte-mă! Strigă ea deodată loveşte-mă şi sfârşeşte- 
mi viaţa! O, această înjosire groaznică de a m” vedea învinsă 
de mâinile Călăului. 

— Nu, eu nu vreau viaţa ta! Adăugă Călăul. 

El o ţinea atât de uşor şi gingaş ca şi când i-ar fi fost frică 
să-nu zdrobească corpul gingaşei fete. 

— Voi să-ţi cer a-mi înapoia numai fericirea!... Sărmană 
femeie rătăcită! Nu recunoşti tu oare cât de zadarnic este a 
lupta în contra puterii bărbăteşti? Îmi este jale de soarta ta şi 
din compătimire îţi iert toate relele pe care mi le-ai cauzat până 
acum. Dar nu aduce lucrurile până la extrem! Uite, de dorul 
iubitei mj-am pierdut minţile aproape! Să mă las acum să fiu 
reţinut de tine singură?! Te conjur pe Atotputernicul D-zeu, 
spune-mi, descoperă-mi. Unde se află Lilli! 

În acest moment prinţesa izbucni într-un hohot de râs 
ironic. Zadarnic se sforţă ea pentru a scăpa din mâinile Călăului. 


— Nu, nu-ţi voi spune! Ucide-mă, omoară-mă, dar află că 
ascunzătoarea misterioasă a lui Lili va fi îngropată odată cu 
mine în mormânt! Vei încerca s-o eliberezi, singur? Ţi-o jur că 
nu-ţi va reuşi niciodată! În caz că tu mă vei ucide, Lilli va trebui 
să moară de foame, da, de foame! 

Călăul tresări. 

Apoi însă când observă faţa schimbată de ironie a 
adversarei se deşteptă o furie jiebună în inima sa. El ridică 
stiletul pentru a o străpunge. 

— Atunci, mori! Păcătoaso! Strigă el. 

Dar înaintea săvârşirii faptei el se opri. Indecis fixă ochii 
asupra prinţesei. 

— Nenorocita! Murmură el, nu mă aduce la disperare! Mai 
trăieşte o inimă în pieptul tău? Nu voi altceva decât să liberez 
pe iubita mea Lilli! Apoi, îţi jur pe Dumnezeu, că în posesia 
iubitei voi fi servitorul tău credincios, toate ţi le voi îndeplini, 
totul, afară de un singur lucru: iubirea către scumpa mea Lili nu 
ţi-o pot jertfi nici ţie. 

— Enric Sanson! Gemu prinţesa care se lupta mereu 
zadarnic de a scăpa de sub pumnii săi, oare nu poţi înţelege cât 
de mult mă insulţi prin cuvintele tale? Enric Sanson, nu vezi 
oare că te iubesc, îmi mai poţi cere încă să-ţi redau iubita, pe 
când eu însămi doresc a fi şi a rămâne a ta pentru vecie?! 

— O, rătăcita! Strigă Călăul pe când privi“mişcat pe tânăra 
prinţesă, la ce a trebuit să-mi încrucişezi tu calea vieţii? Nu mă 
ispiti! Nu pot şi nu trebuie să răspund pasiunii tale! lar o trădare 
şi o crimă faţă de sărmana mea Lili, căreia îi aparţin pe vecie? 
Numai ea singură poate aduce fericirea vieţii mele! 

— Ei, atunci mori împreună cu dânsa! Strigă prinţesa, 
voinţa mea este tare şi neînduplecată ca oţelul. Dar mai întâi 
omoară-mă! Omoară-mă! Strigă încă odată prinţesa cu 
sălbăticie. 

Totodată voind a-şi libera braţul, ea îşi rupse partea de 
sus a mantalei care o învăluia. Uimit şi ameţit totodată privi 
Enric Sanson spre albul şi frumosul ei sân, care dădu năvală 
afară din haina-i strimtă bărbătească! Această vedere 
neaşteptată rătăci cu totul minţile lui Sanson timp de câteva 
clipe. 


„Cum, se gândea el în sine, pe această femeie dotată de 
natură cu atâtea frumuseți s-o omor? În acest piept moale, alb 
ca zăpada să-mi înfig arma ucigătoare?” 

Enric Sanson era un bărbat prea pătimaş, pentru a fi putut 
rămâne rece faţă de atâtea frumuseți. Dar lucru sigur era că 
prinţesa se bazase pe agitația lui. Căci deodată dădu la o parte 
pe orbitul Sanson şi se ridică cu elasticitatea unei pantere. 

— M-ai respins, Enric Sanson! Strigă ea în timpul ridicării 
în sus, ei bine cadă asupra ta ceea ce tu însuţi ai provocat! 

Enric Sanson se ridică din genunchi ametit. Un strigăt de 
furie trecu peste buzele sale. El simţea că totul atârna de o 
secundă. Cu repeziciune se precipită în urma prinţesei. Dar 
aceasta ajunse deja lângă masă şi apăsă o pârghie. In acelaşi 
moment parchetul se deschise. Înainteca Enric Sanson să fi 
putut întinde mâna spre prinţesă, aceasta şi dispăruse. Totodată 
parchetul se închise la loc. 

Enric Sanson stătea singur în mijlocul” templului cu masa 
fatală. Călăul îşi duse mâinile la frunte. | se părea că visează. El 
nu înţelegea încă cele petrecute în timp de câteva secunde. 
Toate i se păreau ca un vis sinistru chinuitor. Totuşi era 
realitate. 

O privire în oglindă i-o aducea iar aproape pe Lili. El vedea 
mereu pe tânăra fată şezând pe fotoliu cu un surâs pe buze. 

„Ce sa” fac pentru a ajunge la Lili?”, se gândea Călăul în 
sine. Indecis privea prin splendida sală în care se afla. Apoi 
privirea-i alunecă iar asupra mesei încărcate cu pârghii de 
metal. 

Ce ar fi dacă ar pune în mişcare una din aceste pârghii? 
Deja întinse mâna spre una din ele, dar imediat şi-o retrase cu 
frică. Care putea fi oare adevărata pârghie care i-ar putea 
înlesni intrarea la Lili? 

Nu se putea oare ca să provoace o nouă fatalitate asupra 
capului lui Lili prin întrebuinţarea unei pârghii false? Nu i-a spus 
prinţesa oare că o singură apăsare a ei era îndeajuns pentru a 
îneca pe Lili într-un izvor imens de apă? Care pârghie o fi fost 
aceea asupra căreia acţionase ea odinioară? 

Zadarnic examină Călăul cu priviri atente şirurile 
butoanelor metalice şi pârghiile de acelaşi format. El nu putu 
descoperi nici un semn care i-ar fi putut da vreun indiciu. 


Fără voie se uită iar înspre oglindă. O frică groaznică îi 
paraliză membrele. Lili nu mai era singură în odaie. Prinţesa de 
Barry se afla lângă dânsa. 

Enric Sanson simţea cum o sudoare rece îi curgea de pe 
frunte. El observă cum părul i se ridică măciucă în cap. 

Mare Dumnezeule! Dacă va trebui să asiste la scena când 
prefăcuta prinţesă, care ştia că el vedea totul prin oglindă, o va 
ucide pe Lili. 

O, Doamne! Şi el era disperat, el nu putea întreprinde 
nimic pentru eliberarea Lilei. 

Dar ce era aceasta? Prinţesa se plecă cu drag în spre Lili. 
Ea părea a-i vorbi ceva. Lili însă, nenorocita şi rătăcita Lili 
cuprinse cu amândouă braţele grumazul prinţesei. Nu-l înşela 
privirea pe Sanson, sau îl înşela oglinda? O nelinişte ciudată 
cuprinse pe Călău. 

El şi mărturisi că i-ar fi fost mai plăcut dacă falsa prinţesă 
s-ar fi purtat cu asprime faţă de Lili în loc de a fi prietenoasă şi 
amabilă faţă de dânsa. Ce răutate nouă se afla ascunsă sub 
purtările prinţesei?! Dar Enric Sanson n-avu timp să isprăvească 
acest gând Deodată răsună o detunătură şi un crach puternic 
prin sală. Enric Sanson simţi cum parchetul începu să se mişte 
sub picioarele sale. Tot odată se stinseră toate lămpile din sală. 
Un întuneric de nepătruns domni deodată în spaţioasa sală. 
Numai o dungă slabă de lumină se arătă dintr-un colţ. 

Urmând instinctului de conservare, Enric Sanson cobora 
ameţit scările templului. El voia să meargă înspre acea dungă 
slabă de lumină. Era sigur că prinţesa voia să-l nimicească. 
Numai o fugă grabnică îl mai putea scăpa. In adevăr, i se arătă o 
cale de ieşire. Dunga de lumină se întărea cu cât Enric Sanson 
se apropia mai mult de dânsa. Nişa din zid conducea afară din 
sală. Surprins şi rătăcit cu totul, Enric Sanson nici nu presimţi că 
o şiretenie a prinţesei îi cauzase o nouă neplăcere amară. El 
credea în acest moment, când păşi afară din sala misterioasă, 
că scăpase de orice pericol. 

Miop şi orbit ce era! Negreşit că putea scăpa din sală. Dar 
cu cât mai avantajos ar fi fost pentru dânsul dacă ar fi rămas 
liniştit locului! Cu ajutorul felinarului său de ibuzunar ar fi. Putut 
să studieze pârghiile misterioase de pe masă. Atunci i-ar fi 
reuşit, poate, s-o găsească pe Lili, Dar astfel mergea pe cale 
dreaptă înspre fatalitatea sa. El se află deodată într-un coridor 


slab luminat. Numai întunericul de nepătruns care domina în 
sală îl făcu să creadă că era dungă de lumină. 

Spre marea sa uimire văsu Enric Sanson că zidul se 
închise iar în urma sa. Se părea ca şi când zidirea moartă ar fi 
ştiut că ieşise tocmai din sală. Uimit privi Călăul în juru-i. 

Ce era aceasta? Acest gang subteran în care se afla îi era 
cunoscut! Mare Dumnezeule, când se mai aflase el aici? 

Enric Sanson recunoscu cu groază că se afla în apropierea 
sălii în care frăţia de sânge îl primise de curând ca membru al 
ei. 

Călăul voia tocmai să se întoarcă pentru a cerceta gangul 
lateral, prin care pornise în calea fatală unde se şi cufunda în 
pivnita secretă. Dar în acelaşi moment se simţi apucat de puteri 
nevăzute, de ambele braţe. 

Cu puterea disperării căută să se elibereze Enric Sanson, 
dar era o forţă neînvincibilă care-l ţinea strâns. 

În acelaşi timp Călăul auzi un horcăit şi un fluierat lugubru. 
Un glas tare, ironic ajunse deodată la urechile sale. El simţi cum 
i se făcu întuneric înaintea ochilor. Apoi mai văzu cum mai multe 
chipuri mascate se aplecară asupră-i. 

— Frăția de sânge! Murmură el îngrijorat. 

Acum era pierdut! 

Da, erau câinii setoşi de sânge, care tăbărâră pe Enric 
Sanson. Încă nu presimţea Călăul că şi ţiganul Pippin se afla 
între dânşii. Dar numai un lucru mai ştia acum, că numai o 
minune a lui Dumnezeu l-ar putea scăpa din mâinile fraţilor de 
sânge. 

Erau vreo patru-cinci chipuri mascate care târau pe 
aproape leşinatul Călău de mâini şi de picioare înspre gangul 
misterios. 

Numai în fugă observă Enric Sanson că fu târât înspre 
aceeaşi pivniţă secretă din care cutezase a se urca pe scara cea 
misterioasă. 

El simţi cum fu încătuşat cu lanţuri de fier la mâini şi la 
picioare. Tocmai în acelaşi colţ îl puseră, unde stătuse până de 
curând cadavrul sângerând al jertfei executate. 

Pe lângă acestea, bărbaţii nu rosteau nici un cuvânt. Toată 
procedura era secretă, rapidă ^i mută. Afară de asta, domnea 
un întuneric de nepătruns, aşa că Enric Sanson simţea mai mult 
ghionturile chinuitorilor săi decât le putea vedea. 


Mizerabilii voiau să fie. Siguri' de lucrul lor, era clar că 
voiau să-l îngroape aici pentru vecie. 

Dar de ce nu-i scurtau suferinţele? 

— Ucideţi-mă! Străpungeţi-mă! Căci tot sunt în puterea 
voastră! Exclamă Călăul în culmea groazei. 

El observă cum mizerabilii voiau să se îndepărteze în sus, 
cu ajutorul unei scări. 'Unul dintre mascaţi se plecă întorcându- 
se spre-Enric Sanson. Era fratele Antonio. 

— Fii fără grijă, nobilul meu Conte de Castelo! Strigă 
mascatul cu glas fanatic şi răguşit. Sau Enric Sanson... Sau cum 
te mai cheamă; vei fi ucis şi chiar în curând! Dar o singură 
străpungere de. Stilet este prea puţin pentru un trădător de 
tagma d-tale. Călăule din Paris, tremură! In astă noapte vei fi 
târât în faţa consiliului fraţilor de sânge, se vor inventa cele mai 
îngrozitoare torturi pentru a rupe şi a sfârteca membrele tale! 

Un hohot de râs ironic ajunse la auzul Călăului. Un 
sentiment de slăbiciune îngrozitoare cuprinse pe nenorocit. El 
înclină capul şi fu cuprins de leşin. Dar fraţii de sânge, mascaţi, 
părăsiră pivnita misterioasă. O noapte adâncă se întinse peste 
prizonierul încătuşat de mâini şi de picioare! 

Capitolul 36 DOI CÂINI SETOŞI DE SÂNGE. 

Ţiganul Pippin fu înştiinţat de fratele Antonio despre 
pătrunderea Călăului în gangul subteran. Aceasta se întâmplase 
înainte ca Pippin să trăiască îngrozitoarele momente din camera 
albastră. O furie nebună fierbea în inima acestui băietan. 

Lacom de a se răzbuna faţă de cineva, Pippin nu se lăsă 
până ce nu căpătă pe Călău în mâinile sale. El socotise foarte 
bine că Enric Sanson va avea de gând să vină în apropierea sălii 
de şedinţă a fraţilor de sânge. Din astă cauză tiganul Pipin 
imediat ce-şi veni în fire puţin, se şi'asocie cu ceilalţi membri 
care se aflau în zidirea cea secretă. Cinci la 4iumăr pândiseră pe 
Călău. 

Cititorii noştri ştiu deja prin ce înlănţuire de întâmplări 
fatale căzu Enric Sanson în puterea duşmanilor săi. 

Imediat după punerea în captivitate a lui Enric Sanson, 
Pipin se întoarse repede la Paris. El nu mai putea sta în zidirea 
misterioasă. Imediat voia să dea raportul procurorului Foquier; 
cu toate că tremura gândindu-se la prezentarea faţă de 
procuror, căci îi scăpase din mână frumoasa Lilli. 


Pipin însă ştia că Fouquier era un bărbat de senzualitate 
grosolană; refuzul vreunei dorinţi era în stare să prefacă pe 
procuror în fiară sălbatică. Din astă cauză apăru ţiganul Pipin 
tremurând în Palatul justiţiei. 

Dar în timpul drumului îi bătu la ochi o agitaţie din cauza 
teroarei care domnea. Astăzi însă, cu toată ora dimineţei, se 
tăvălea o mulţime imensă de oameni pe străzi. Ei cântau, 
chiuiau şi strigau. 

Pippin observă în treacăt cum unii din aceşti bărbaţi se 
urcau pe lăzi sau căruţe cu două roţi, pentru a vorbi, într-un 
mod agitat şi sălbatic, poporului. 

Altădată, Pippin era unul dintre cei dinţii. Dar acum avea 
de îndeplinit lucruri mai importante. Din astă cauză nici nu-şi luă 
osteneala de a se interesa despre ce era vorba. Cu repeziciune 
se strecură în Palatul justiţiei. 

El găsi pe. Procuror singur în camera sa. Fouquier era gata 
să plece. Cu un aer aproape indiferent primi el raportul lui 
Pippin. 

— Bah! Zise el în fine, sunt destule fete frumoase. Dacă 
nu este asta, atunci îmi va cădea o alta, cu atât mai sigur, în 
palmă. Dar ce spui tu? Adaose el imediat, ţi-a reuşit să prinzi din 
nou pe Călău? 

— Da! Zise Pippii) dând din cap cu repeziciune, el se află 
legat în lanţuri în închisoarea noasti'ă misterioasă! Este atât de 
bine legat, încât nu poate mişca nici cu un deget. Pentru 
siguranţă, veghează fratele Antonio asupra lui! 

O bucurie fanatică se arătă pe faţa slabă a procurorului. 

— Este bine, foarte bine! Zise el frecându-şi mâinile 
osoase, în astă noapte îl voi judeca! O, mizerabilul trebuie să ne 
cunoască! Nu în zadar am tremurat în faţa lui! 

El lovi cu piciorul în pământ. Apoi mângâie obrazul palid a 
lui Pippin. 

— Ţie însă iubitul meu, urmă el mai departe, îţi datorez o 
satisfacţie. Mai întâi să înlăturăm pe acest Sanson şi atunci 
prezintă-te tu pentru funcţia de Călău al Parisului şi-ţi dau parola 
mea de onoare că ţi se va împlini cererea! Poate chiar de 
poimâine vei începe să tai capetele aristocraților! 

El râse cu asprime respingătoare. Apoi apucă cu intimitate 
braţul lui Pippin. 


— Încă ceva băiete! Şopti el. N-ai observat oare că Parisul 
se află astăzi într-o agitaţie cu totul deosebită? 

Ţiganul Pipin dădu din cap. 

— Negreşit c-am observat-o! Zise el, dar am alergat cu 
repeziciune la D-voastră, fără a mă opri, pentru a vă aduce fără 
întârziere vestea interesantă. 

— Foarte bine, foarte bine! Zise Fouquier dând din cap. N- 
ai pierdut nimic, căci eu pot să-ţi povestesc acum despre ce era 
vorba. 

Ministrul public raportă acum uimitului Pippin că lucruri 
mari erau pe cale de a se întreprinde: destituirea regelui Franţei, 
precum şi ţinerea în închisoare a întregii familii stârnise o 
furtună de indignare în toată Europa. 

Din partea Germaniei, precum şi a Austriei, fu însărcinat 
ducele de Braunschveig, un general vestit, de a pleca înspre 
Franţa în capul unei oştiri puternice. 

Ducele primise ordin să înăbușe revoluţia cu sabia în 
mână, să stingă fierberea, să elibereze familia regală şi să 
reconstituie regatul francez. 

Negreşit că această declaraţie de război stârnise în Paris, 
ca şi în toată Franţa, o furie de răscoală. 

Dacă unii dintre francezi avură până acum oarecare milă 
pentru Ludovic al XVI-lea şi familia sa, atunci această milă se 
preschimbă în ură faţă de duşmanii care amenințau patria. 
Nenorocitul Ludovic al XVI-lea nu mai avea nici un singur prieten 
sincer în toată Franţa. 

Situaţia regelui deveni şi mai critică din cauza vestei că 
francezii nobili izgoniți s-au aliat cu Ducele de Braun-schveig şi 
erau pe cale de a lupta în contra patriei lor Însăşi., Puternicii 
republicii franceze ştiau bine ce-i aştepta dacă armatele 
monarhilor aliaţi vor ieşi învingătoare. 

Atunci ar fi căzut toate capetele lor, regatul s-ar fi 
reconstituit şi o vânătoare îngrozitoare s-ar fi declanşat fără 
cruţare în contra puternicilor zilei. 

Doi generali bravi. Kellerman şi Dumouriez fură însărcinaţi 
de către comitetul ordinei publice, cea mai înaltă autoritate a 
Franţei pe-atunci, de a porni înspre frontiere pentru a ţine piept 
atacurilor duşmane. 


La începutul lui septembrie, anul! 791, se împrăştiase 
zvonul în Paris despre căderea uneia din cele mai tari fortărețe a 
Franţei, Verdun, şi despre marea izbândă a străinilor. 

Negreşit că această veste provocase o agitaţie teribilă. 
Din zori de ziuă se strânseră grupuri de curioşi pe -istrăzile 
Parisului. Palizi de groază îşi şopteau oamenii că prusacii (astfel 
sunt numiţi în Franţa, şi până-n ziua de astăzi. - Germanii) se 
ăflau deja în marş grăbit cu săbii,: foc şi frânghii pentru a 
spânzura pe toţi patrioţii. Lumea aşi şoptea că duşmanul va fi în 
curând în faţa porţilor Parisului. Un fanatism sălbatic se arătă 
prin cercurile po-porului. Ei scoteau ţipete asurzitoare înspre 
autorităţi, ca să pună în mişcare toată populaţia pentru a le 
trimite un contra hoardelor duşmane. 

Toate acestea le raportă Fouquier uimitului Pippin, care n- 
avea încă nici o idee despre toate aceste întâmplări. Cu o zi 
înainte nu se auzise nimic despre această fierbere a străzilor 
Parisului. 

Francezul este pătimaş. 

El se lasă stăpânit de sentimente de moment. Calmul şi 
sângele rece care disting caracterul germanilor, sunt cu totul 
străine francezilor. 

— Da, băiete dragă, a început deja de astăzi foarte 
frumos! Zise Fouquier, pe când un surâs demonic îi sluţi faţa; 
deja azi dimineaţă, pe la orele cinci, alergau funcţionarii de stat 
înarmaţi pe străzi agi tind steaguri în aer. Un strigăt general se 
ridică în aer., La arme, cetăţeni, duşmanul se apropie! La arme, 
la arme!” iți poţi închipui! Murmură Fouquier frecându-şi mâinile 
osoase, cum aprindea aceste strigăte spiritele. Cât ai clipi din 
ochi, sări întreg Parisul în picioare. Fricoşii tremurau. Pentru 
propria lor viaţă, îşi împachetau lucrurile de valoare, îşi 
munceau capetele pentru a găsi un loc sigur; de ascunzătoare, 
îţi poţi închipui, aceasta era o ocazie pentru bravii noştri băieţi, 
pe care nu trebuie s-o lase să treacă fără a trage foloase. Păcat, 
regret foarte mult că n-ai fost şi tu la faţa locului, ţi-aş fi lăsat şi 
ţie o parte bună de pradă! Dar, fii fără grijă! Se întrerupse el, 
mângâind din nou obrajii palizi şi slăbiţi ai lui Pippin. Eu te voi 
recompensa cu prisosinţă când voi fi găsit mai întâi comoara 
nestemată din castelul de Barry! Hahaba! 

El râdea diabolic şi îşi freca palmele osoase. 


— Scurt şi cuprinzător, poporul curajos era decis până la 
capăt. S-au adus arme şi cutreieră străzile Parisu- < îui în cele 
mai asurzitoare zgomote. Şi astfel este şi acum. 

— lar acum ce se va face? Exclamă tiganul Pippin cu ochii 
injectaţi. ’ 

— Ce se va face? Spuse Fouquier. Naivă întrebare, fiul 
meu! Vom întărită discordia mereu! Ascultă, este o ocazie rară 
pentru a-i nimici pe toţi aceia care se numesc aristocrați sau 
sunt consideraţi de noi drept aristocrați din cauza averilor Jor 
imense. 

Procurorul rise din nou cu poftă. 

— Ţie, însă, îţi revine acum o sarcină curajoasă, fiul meu! 
Murmură el mai departe. Ascultă! Iți vei strânge pe toţi adepţii 
tăi, vei cutreieraân fruntea lor străzile scoțând strigăte sălbatice 
şi vei căuta să aţâţi mulţimea poporului. Mai întâi vei căuta a 
izbuti prin popor, îi şopti el la ureche, ca ei să ceară măcelărirea 
tuturor aristocraților! 

La aceste cuvinte îngrozitoare, Pippin păli. 

— Măcelărirea tuturor prizonierilor?! Murmură el. Dar sunt 
mai mult de o mie prin închisori! 

Procuroul zâmbi din nou cu răutate. 

— Numai o mie? Aceasta este păcat! Murmură el. Aş vrea 
ca toţi duşmanii Franţei să aibă împreună un singur cap şi. Eu să 
am o sabie destul de tare pentru a-l tăia dintr-o singură lovitură 
pe trunchi. 

La aceste cuvinte ochii îi fulgerau şi o sete sălbatică de 
sânge se imprimă pe trăsăturile feţei sale urâcioase. 

— Dar tot una! Urmă el mai departe lovind cu piciorul în 
pământ, trebuie să ne mulţumim cu o singură mie. Ghilotina 
lucrează prea încet, iubitul meu. Însuşi poporul trebuie să joace 
rolul Călăului! O baie îngrozitoare de sânge trebuie să se ridice 
în aburi spre cer! Mă înţelegi tu, curajosule? Se întrerupse el 
cuprinzând cu privirea statura vânjoasă a lui Pippin. Odată ce va 
începe baia de sânge, ce ne va păsa nouă atunci, dacă vor 
cădea şi câţiva cetăţeni simpli? La dracu, băiete, înţelege-mă 
bine! Asemenea cetăţeni au uneori multe comori, bani sclipitori 
şi fete frumoase, mă înţelegi...? 

— Ah, ah, făcu negrul Pippin, Credeţi că, cu această 
ocazie... 


El se opri. O bestialitate sălbatică se întipări pe trăsăturile 
feţei sale; Fouquier clipi din ochi. 

— Faceţi ce veţi vrea, vă achit deja de” pe acum de 
păcatele ce veţi comite! 

Fouquer rise din nou. Apoi ridică în sus degetele 
ameninţător: 

— Nu vă lăsaţi să fiţi prinşi! Mă înţelegi tu? Şi acum 
pleacă! Dovedeşte că ai urmat într-o şcoală bună! Trebuie să 
curgă sânge, îţi spun, de trei ori! Exclamă ministrul public, pe 
când ochii săi luciră în mod demonic. 

Ţiganul Pippin dete din cap. 

— Mă duc acum la comitetul ordinei publice! Urmă 
Fouquier mai departe, mai sunt acolo vreo două inimi fricoase 
care fac pe milostivii şi generoşii... 

— Mizerabilii! Trădătorii! Strigă negrul Pippin, ar trebui să 
li se taie capetele şi să le pună în ţeapă! 

— Se va face, se va face! Şopti Fouquier, pe când scrâşni 
din dinţi cu timpul vor veni toate! Dar astăzi, adăugă el, marele 
Danton este de partea mea, el m-a chemat acolo, prin puterea 
înrâuririi sale se va emite ordinul. Vezi numai de aţâţă poporul 
ca să dorească sângele arestaţilor, o astfel de ocazie favorabilă 
nu se arată pentru a doua oară! Şi acum aleargă cât de iute te 
vor duee picioarele! Fii peste tot locul şi aţâţă patimile mulţimii 
poporului, arată-le ce pericol ne ameninţă, şi sângele va curge 
şiroaie pe străzile Parisului; atunci te voi lăuda, iubitul meu, 
atunci nu-ţi voi mai reţine răsplata cuvenită! 

O schimbare îngrozitoare se ivi pe trăsăturile feţei lui 
Pippin. Deja numai pronunţarea cuvântului „sânge” părea a-l 
aprinde. El aprobă din cap cuvintele procurorului, apoi părăsi 
camera cu grabă. 

— Încă ceva, curajosul meu băiat! Îl strigă Fouquier din 
urmă. 

— Ei, ce mai este? Murmură Pippin întorcându-se. 

Procurorul clipi din ochi. 

— Se află un deţinut în închisoarea Conciergerie... Un 
deţinut incomod! Adăugă el, mă înţelegi? 

Ţiganul Pippin se gândi un moment. 

— Ah, cred că e tatăl lui Lili bătrânul şi răzvrătitul 
armurier.; 


— Cât de înţelept eşti, curajosule băiat! Zise ministrul 
public cu o prietenie de aisică, da, negreşit că pe acesta îl crezi! 
Aceasta ar fi periculos pentru noi, nu crezi şi tu? Este mai bine 
ca Un glonte de puşcă să-l ajungă încă astăzi după masă! 

— Bine, bine! Voi purta de grijă, vă puteţi lăsa în nădejdea 
mea! Murmură negrul Pipin. 

Apoi se precipită afară cftn cameră. Ministrul public însă, 
privi în urmă-i cu o ironie demonică. 

— Toate merg după voinţa mea! Murmură el, o astfel de 
ocazie bună nu se prezintă adeseori. La asemenea întâmplare, 
cineva se poate debarasa” foarte lesne de toţi duşmanii 
personali! Şi în adevăr, nu va lipsi din partea mea ca să se 
înceapă o baie de sânge, o baie de sânge! 

El nu isprăvi fraza. Işi lingea buzele ca un mâncăcios care 
este pe cale să se aşeze la o masă îmbelşugată. Apoi părăsi 
camera pentru a se îndrepta înspre şedinţa comitetului ordinii 
publice. 

Capitolul 37 A 

DECIZIA COMITETULUI DE ORDINE PUBLICA 

Inamicii ordinii publice erau etichetaţi acei francezi care 
cutezau în acele zile să se răscoale prin fapte şi cuvinte în 
contra puternicilor de la cârmuire. 

Cititorii ştiu deja din capitolele trecute cât de îngrozitor 
lucra ghilotina din Piaţa Grevei. 

Dar cruzilor de la putere nu le ajungeau aceste vărsări de 
sânge. Din această cauză se născură în aşa numitele comitete 
de ordine publică nişte hotărâri care aveau să fie aduse la 
îndeplinire în ziua de 2 Septembrie! 791. 

În capul comitetului de ordine publică al adevăratei 
autorităţi din Franţa întreagă stătea Danton. Cu slove de sânge 
este însemnat numele acestui groaznic bărbat în memoriile 
istoriei. Fiecare copil cunoaşte încă şi astăzi numele lui. El era 
capul acelor bărbaţi groaznici care deciseră să nimicească pe 
toţi acei care aveau altfel de idei politice. 

Dar cu toate acestea Danton nu era un monstru setos de 
sânge. El era departe de a se asemăna cu ministrul public 
Fouquier, sau complicii săi, care voiau să se îmbogăţească prin 
sângele celor ucişi de dânşii. Nu, Danton era un bărbat luptător 
pentru libertate. 


Inima sa sângerase sub cârmuirea absolută pe care o 
decretase înainte regele, predecesorul nenorocitului Ludovic al 
XVI-lea, peste frumoasa şi nenorocita ţară. Inima sa bătea cu 
căldură pentru suferinţele apăsatului şi subjugatului popor. Ca 
unul dintre cei mai înfocaţi vrăjmaşi ai regalismului apăruse în 
faţa publicului. Pe acea vreme nu credea că entuziasmul înfocat 
pentru drepturile poporului îl va împinge până departe. 

Dar nici fulgul de zăpadă care cade pe vârful uriaşilor 
munţi de ghiaţă, nu ştie că şi el va forma avalanşa uriaşă care 
se rupe din vârful munţilor şi se rostogoleşte în vale. 

Fulgii se strâng rând pe rând, din ce în ce devin mai 
puputernici; căderea zăpezii imense în vale duce cu sine tot ce 
întâlneşte în cale. 

Astfel i se întâmplase şi lui Danton împreună cu tovarăşii 
săi. Din capul locului inima lor bătu pentru sentimente curate, 
de libertate, egalitate şi fraternitate. Acum, însă, îmbătaţi de 
succesul grabnic pe care îl avură, puşi în capul cârmuirii statului 
subjugat, ei îşi pierdură raţiunea şi Danton uită că dreptul cel 
mai înalt al puternicului este generozitatea. 

Caracterul său sinistru, neînduplecat, ieşi la iveală. El 
vroia să servească patria în modul'cel mai curat, dar credea că 
Franţa va respira abia atunci uşurată, când cel din urmă adept 
al unui regat nedemn va fi şters de pe faţa pământului. Din 
această cauză se născuse în el îngrozitoarea poftă de a ucide, 
fără a fi judecaţi, pe toţi arestaţii care umpleau închisorile 
Parisului şi care erau cunoscuţi ca adepţi ai regelui. | se părea 
că ghilotina lucrează prea încet; trebuia să înceapă o baie 
generală de sânge. In scopul acesta, Danton întrunise, în 
dimineaţa zilei memorabile de 2 septembrie! 791, pe membrii 
Comitetului de ordine publică în Tribunalul Parisului. 

Acest tribunal se afla destul de departe de închisoarea 
numită Conciergerie. Era o zidire veche, sinistră, care ocupa o 
parte din Piaţa Grevei. 

Câte suspine nu se pierdură în aceste ziduri înnegrite de 
vreme; câţi nenorociţi, înainte de a-şi da obştescul sfârşit, nu 
fură duşi niciodată în această casă a statului, pentru a depune 
acolo ultima mărturisire (pe care n-au putut-o pronunţa nici 


chiar sub eele*mai îngrozitoare chinuri ale torturii). 
* 


x x 


Într-o cameră cu perdelele trase, şedeau membrii 
comitetului de ordine publică. Fouquier se afla şi el între dânşii. 

Tot aici mai era şi un tânăr slab, cu faţa palidă, lipsită de 
orice frumuseţe. El se chema Maximilian Robespierre. Alături de 
dânsul şedea un bărbat cu expresia îndobitocită, cu o faţă roşie, 
părul capului aspru şi nasul turtit. Marat se numea acest 
monstru cu chip de om. 

Atât numele lui Robespierre, cât şi al lui Marat se pot găsi 
în cărţile istoriei lumii. De asemenea, şi noi vom face cunoştinţă 
mai de aproape, în cura ui povestirii noastre, cu aceste 
personaje. 

Toţi asistenții purtau nite berete roşii, de o formă ciudată. 
Era aşa numita beretă iacobină. 

lacobinii, însă, erau recrutaţi dintre setoşii de sânge ai 
puternicilor nenorocitei Frânte. Din conducătorii lor se formase 
comitetul de ordine publică. 

Toţi asistenții ascultau tăcuţi explicaţiile unui bărbat de 
statură uriaşă, cu capul mare, cu trăsăturile feţei urâcioase şi cu 
gâtul ca de bou. El vorbea cu glas tunător către cei întruniţi. Era 
Danton. 

Toţi tremurau în faţa acestui puternic bărbat. 

— Viaţa oamenilor nu trebuie să joace un rol! Strigă 
Danton către tovarăşii săi. Suntem servitorii libertăţii, vom 
înlătura din cale tot ce-i poate fi periculos! Numai prin uciderea 
a sute şi mii de adepţi ai ordinii vechi se poate naşte o vreme 
mai bună! Lăsaţi dracului povestea care zice că nu trebuie să 
vărsăm sângele cetăţenilor nevinovaţi! Trebuie să jertfim 
sângele câtorva, pentru a-i face fericiţi pe nenumăratele 
milioane de oameni, care locuiesc în frumoasa noastră Franţă! 

— Fericiţi şi liberi! Repetară toţi asistenții. 

Ei îşi avântară în aer baretele roşii. 

— Înainte, dar cetăţenilor! Exclamă Danton, pe când îşi 
scutura cu energie coama uriaşă a capului său, nici o cruţare 
pentru aristocrați! Ca bubuitul unui tun, astfel trebuie să 
înceapă vărsările de sânge prin toate locurile în Paris! Pe tine 
cetăţene Robespierre, te însărcinez, să pătrunzi cu un batalion 
de soldaţi în închisoarea Laforee. 

Tânărul bărbat se ridică. 

— Nu era tocmai prietenoasă privirea, pe care o arunca 
asupra lui Danton. 


Robespierre şi Danton, erau de pe acum adversari. Dar, 
Robespierre, se înclină sub stăpânirea lui Danton, presimţind că 
nu era departe momentul în care va triumfa asupra rivalului său. 

— Cetăţene Sergent! Se adresă Danton, unui al doilea. Tu 
vei porni cu un număr de soldaţi în închisoarea mânăstirească! 
Tu cetăţene Paris, vei ucide pe aristocrații din închisoarea 
Chatelaine! Tu, cetăţene Marat, se adresă Danton către bărbatul 
cu expresia sălbatică, ai glorioasa însărcinare, de a face ordine 
în închisoarea Conciergerie! Vei lua cu tine două batalioane de 
soldaţi, şi vei porunci să se aducă tunuri în faţa închisorii. Cine 
va cuteza a ţi se opune, pe acela îl veţi culca la pământ fără 
milă! M-ai înţeles?! 

Ochii lui Marat avură o strălucire setoasă de sânge. 

— Blestem tiranilor şi moarte aristocraților, exclamă 
Marat. Nu mă voi linişti, până ce nu-i voi fi curăţat de pe pământ 
cu desăvârşire! 

— Atunci! Închfeie Danton, să meargă fiecare la postul 
său! Fix la orele două, după amiază, o salvă de tunuri va vesti 
începerea măcelului! Totodată, vor bate, ' toate clopotele 
bisericilor din Paris! La lucru fraţilor! Gândiţi-vă că trebuie să 
stabilim libertatea în ţară, cel mai sfânt drept al omenirii! 

— Moarte tiranilor! Strigară în cor toţi membri’ comitetului 
de ordine publică. 

Ei îşi avântară din nou baretele roşii. Apoi se risipi fiecare 
la postul său. i 

Parisul clocotea, lucruri monstruoase se petreceau. In 
toate părţile oraşului, mai ales unde se ridicau închisorile cu 
zidurile lor sinistre, se vedeau trup” numeroase de soldaţi. Apoi, 
pe la orele două după amiază, începli să răsune bubuitul 
lugubru al tunurilor, peste tot Parisul., Clopotele bisericilor 
ţineau un ison jalnic. Un singur strigăt groaznic şi înăbuşit, se 
auzi în tot oraşul. Denaturata sectă a plebei, scoase acel strigăt. 
Cerul se întunecă, soarele dispăru în dosul unor nori negri. Se 
părea, că soarele nu vrea să fie martor al îngrozitoarelor crime. 
Ţipând şi strigând, hoarda soldaţilor pătrunse cu baionetele 
ridicate în închisori. Se începu o îngrozitoare baie de sânge. 

Prin strada Palatului se afla o grămadă mare de oameni, în 
capul ei era ţiganul Pippin. În mână ducea un stindard, roşu. 
Beat de setea sângelui, el avânta steagul şi cânta un cântec 
urât, împotriva nenorocitei regine. 


Asupra Măriei Antoinetta se îndreptase toată furia şi ura 
poporului. O crtedeau capabilă de orice fapte ruşinoase şi. O 
acuzau că era în bună înţelegere cu inamicii poporului. ” 
Poporul, cânta ca nebun şi în amestecul cântecului, pătrundea 
jalnicul sunet al clopotelor şi detunăturile tunurilor. Se părea că 
a sosit sfârşitul lumii. La capătul străzii Palatului, se ridicau 
zidurile sinistre ale închisorii Conciergerie. 

La vederea acestei zidiri, cântecul sălbaticei mulţimi 
încetă. Toţi bărbaţii, tineri şi bătrâni, „ începură a strigă şi a 
arăta spre închisoare. 

— Înainte! Înainte! Strigă Marat. El mergea în capul 
convoiului, alături de ţiganul Pippin. 

Ochii lui Marat arătau setea de sânge. El arătă cu mâna 
întinsă, trăsurile închisorii, care se vedeau în cealaltă - parte a 
străzii. Vreo şaptezeci de preoţi arestaţi, erau duşi de soldaţi, la 
închisoarea Conciergerie. 

Soarta nenorociţilor, avea să se împlinească mai devreme. 
Abia observase ţiganul Pippin. Îmbrăcămintea preoţilor, că şi” 
scoase un strigăt sălbatic, smucind vecinului său o armă din 
mână. Apoi alergă ca nebun spre trăsuri şi îşi vâri arma în cea 
dintâi dintre ele. El nimerise cu arma pe un preot bătrân. 
Bătrânul căzu jos, sângerând, iar păru-i alb ca neaua flutură în 
vânt. 

Fapta ţiganului Pippin, era semnalul de alarmă pentru o 
vărsare de sânge nemaivăzută. 

— Stăpâne î, iartă-i! Căci nu ştiu ce fac! Murmură bătrânul 
preot murind. ’ 

În aceeaşi clipă, trăsurile, cinci la număr, fură înconjurate 
din toate părţile. Cu o lăcomie fanatică se aruncă gloata 
denaturată asupra nefericiţilor preoţi. Strigăte de moarte 
răsunară, amestecându-se cu ţipetele şi urletele mizerabililor, 
care se îmbătau de sângele semenilor lor. În interval de câteva 
minute se întâmplase ceva îngrozitor. Şeaptezeci de cadavre, 
erau întinse pe pavajul străzii. 

Mulțimea sălbatică, alergă spre închisoarea Conciergerie 
şi bătu în porţile zidirii sinistre care se deschiseră. Numai de 
formă, ceru vacmaistrului să vadă legitimaţiile mulţ'mii 
poporului. Marat se apropie de ofiţer cu ochii fulgerători. 


— Dă-te la o parte, mizerabile! Îi strigă el; în această casă 
eu sunt stăpân şi numai ordinele mele sunt valabile! Mă cunoşti 
tu pe mine? 

Ofiţerul salută. 

— Sunteţi cetăţeanul Marat, ajutorul ministrului nostry de 
justiţie, Danton. 

— Ei bine! Strigă Marat, acesta sunt. 

Apoi se întoarse spre mulţime. 

— Săriţi, pe ei, voi fraţilor! Exclamă el. Să facem o revizie 
prin această închisoare! Moarte aristocraților! 

— Moarte aristocraților! Se auzi răsunând prin rândurile 
mulţimii. 

Întocmai ca un roi de albine, astfel pătrunseră cu toţii în 
închisoare. 

Nu trecu mult, şi zidurile acestei închisori sinistre, 
răsunară de ţipete înăbuşite de durere. Nici femeia gingaşă nu 
fu cruţată, şi nici bătrânii încărunţiţi de vreme, nu fură cruţaţi de 
armele ucigătoare. 

Temnicerii alergau înaintea ucigaşilor. Ei arătau, cu o 
groaznică sete de sânge, aristocrații care se aflau printre 
prizonieri. Toţi, fără excepţie, căzură jertfă, armelor cetăţenilor. 

Aici, nu le ajuta nici o rugăciune. Era un spectacol fioros. 
Întocmai unor fiare gonite alergau prizonierii înspăimântați prin 
coridoarele întunecoase ale închisorii urmăriţi de câinii setoşi de 
sânge. Gemând şi horcăind, se tăvăleau nenorociţii în sângele 
lor, în timp ce răsuna, râsul ironic al lui Marat. 

Acest om era în elementul său. Ucideţi! Ucideţi fără milă! 
Striga el, cu vocea-i îngrozitoare. 

Ochii, i se roteau sălbatici în orbile. Părul capului, părea a-l 
fi muiat în sânge, cu mâna-i proprie, luă parte la măcel. 

Ţiganul Pippin, nu râmase alături de dânsul. El îşi aduse 
aminte de însărcinarea pe care i-o dăduse Fouquier. Setos de 
crime, alerga prin săli, dornic de a găsi pe armurierul Miranda. 

— Hei, cetăţene! Zise el'cu furie, unui supraveghetor. Nu 
ştii tu, unde se află bătrânul, socrul Călăului Sanson...? 

El nimerise tocmai bine. 

— Negreşit că ştiu, cetăţene Pippin! Zise supraveghetorul 
arestaţilor. Acesta este bine închis, el are o cuşcă separată! Nu 
cumva îl vrei şi pe el?... El făcu semnul tăierii gâtului. Să nu faci 


aceasta, căci ai putea da de dracu. Ştii prea bine că Sanson nu 
glumeşte. 

Pippin murmură ceva neînțeles. 

Apoi porni în direcţia arătată. El nu băgă de seamă, că un 
tânăr palid, se desfăcu din gloata poporului. Acesta îl urmă. 

Noi cunoaştem pe acest părtaş al îngrozitoarelor crime. 
Este calfa curajosului armurier Miranda. Vom vedea imediat, ce-l 
făcuse pe calfă, să se asocieze cu negrul Pippin. 

Ţiganul Pippin, alergă prin cordoarele sinistre ale 
„Închisorii. El nu băgă în seamă strigătele şi gemetele care 
răsunau. Zguduia uşile celulelor pe care le găsea de obicei 
goale. Ici, colo, dădea peste cadavre sângerânde. Cetăţenii, 
veniseră, deja, înaintea lui. Pentru a săvârşi faptele sângeroase 
şi îngrozitoare. În cele din urmă norocul îl favoriză. 

Pippin smuci uşa unei celule. Privirea îi căzu asupra funui 
spaţiu sinistru. 

S în mijlocul celulei strimte, stătea dreaptă şi mândră 
statura puternică a unui bărbat bătrân. Acesta, nu era altul, 
decât armurierul Miranda. O singură privire, ajunse lui Pippin, 
pentru a-şi recunoaşte jertfa. Un strigăt asurzitor scăpă de pe 
buzele sale. 

— Ah, aici se află amicul aristocraților! Exclamă el, C’ 
avântând în aer un stilet ascuţit. Aşteaptă mizerabile, acum fa 
sosit ultimul tău moment! ,„ 

Armurierul nu ştia nimic, despre măcelul îngrozitor, care 
se petrecea în închisoare. El nu/ise ţipete şi gemete de moarte: 
sunetul tuturor clopotelor din Paris, ajunsese de asemnea la 
urechile sale, precum şi bubuitul tunurilor, dar nu-şi putu 
închipui, că cetăţenii se răsculaseră unul contra altuia. Acum, 
când îl văzu năvălind pe palidul şi istovitul Pippin, bătrânul se 
înfurie la culme. 

— Ce vrei de la mine?! Îi strigă el, mizerabil ce eşti! 

— Mizerabil eşti tu! Strigă Pippin, crezi că mai e vreme 
acum de schimbat cuvinte deşarte? Du-te în cealaltă lume, 
prieten al aristocraților şi duşman al poporului! 

Cu aceste cuvinte, el sări cu uşurinţa unei pisici, asupra 
armurierului. Acesta, nu se aştepta la un asemenea atac. Fără 
voie căzu în genunchi. În acelaşi moment, tiganul Pippin, îl 
apucă de gât. Cu elasticitatea unei pantere. Mina dreaptă cu 


revolverul o ridică în sus, încă o secundă şi o inimă credincioasă 
de tată putea să înceteze de a mai bate. 

Dar în aceeaşi clipă, apăru şi vechea calfă a armurierului. 
Dintr-o singură privire, recunoscu tot pericolul situaţiei. El se 
aruncă cu furie asupra negrului Pippin, îl apucă cu voinicie de 
ceafă şi-l trânti departe de victima sa. Cuţitul îi scăpă cu zgomot 
din mâini, iar el căzu, scoțând un țipăt de groază. II măsură pe 
calfă cu privirea crudă, cu părul vâlvoi. g 

— Câine! Câine! Strigă el, de câteva ori. Indrăzneşti să mă 
opreşti pe mine, executorul voinței poporului, de a-mi îndeplini 
misunea? Tu!... - Tu! 

El vroia să-şi ridice cuțitul, dar se dădu înapoi cu laşitate. 
El observase mâna înarmată cu pistol, a calfei. 

— Cocoşul e ridicat, fitilul e aprins! Zise calfa. la seama, 
bestie neagră şi laşă vezi că te trântesc la pământ cu un glonte! 

Pippin se cutremură. Primejdia de moarte în care se afla, îl 
făcu să piardă ultima scânteie de curaj ce o mai avea. Nici nu se 
mai gândea să omoare pe armurierul Miranda. Toate gândurile 
sale, erau concentrate, numai asupra dorinţei de a putea scăpa 
din mâna calfei. 

El se furişă ca o pisică spre uşă, şi fugi apoi ca o fiară 
sălbatică. 

Armurierul Miranda, îşi venise în fire din prima lui spaâmft, 
uitându-se mirat, la vechea sa calfă. 

— Tu eşti? Murmură el apoi, în timp ce o groază adâncă se 
oglindi pe faţa sa. Mizerabile trădător, care m-ai adus la aşa 
nenorocire şi suferinţă, mai îndrăzneşti să te apropii de mine? 

Calfa plecă ochii la pământ ruşinat. 

— Stăpâne, nu e acum timpul să-ţi explic totul, urmă el, 
trebuie să fugi cât se poate de iute de aci! Viaţa dumitale, e 
groaznic ameninţată î 

— Dar ce se petrece aici? Zise bătrânul armurier, făcând 
un pas înapoi, şi cum ai pătruns tu în închisoare? 

Calfa povesti armurierului în grabă, tot ce se întâmplase. 
Miranda se cutremură de groază. 

— O, popor rătăcit şi orbit! Srigă el cu voce dureroasă, cât 
de amar vei răscumpăra cu propriul tău trup, nebunia şi uşurinţa 
ta! 


Armurierul îşi acoperi faţa cu ambele mâini, lacrimi amare 
îi căzură pe obrajii veştejiţi şi palizi. El era un cetăţean ideal al 
patriei sale'şi se ruşină de setea de sânge a concetăţenilor săi. 

— O, Franţă orbită şi nenorocită! Strigă el de multe ori. 
Calfa se apx*opie de el, apucându-l de braţ. 

— Stăpâne, stăpâne! Vino-ţi în fire! Murmură el. Nu e aici 
locul de a deplânge soarta patriei! Ascultă acele groaznice 
strigăte de moarte! In fiecare clipă, se poate întoarce acel 
mizerabil, şi atunci, s-a sfârşit cu dumneata! Nu te pot scăpa şi 
a doua oară! Şi totuşi, totuşi, cât n-aş da ca să te pot scăpa! 
Vreau să-ţi dovedesc că nu sunt aşa de rău, cât crezi! 

— Nu, nu! Exclamă bătrânul armurier, nu eşti rău. Că de ai 
fi fost, ai fi lăsat capul stăpânului tău în prada morţii! Nu pot 
înţelege, urmă el gânditor, ce te-a împins să mă trădezi şi să mă 
învinovăţeşti pe nedrept! Căci tu eşti acela care m-a dat pe 
mâna republicanilor! 

Vechea calfă, căzu în genunchi mustrat de conştiinţă, 
înaintea stăpânului său. 

— Da, da, eu am fost acela! Spuse el cu voce pe jumătate 
stinsă, am fost un mizerabil! Dar stăpâne, dacă ai şti cât de 
amar m-am căit! Cerul mi-e martor. O patimă oarbă mă împinse 
la pasul acesta! lubesc pe fata dumitale. Ea m-a respins! 

Armurierul se uită la el surprins. 

— Ah, Ah! Urmă el, acuma pricep totul! Prostule ce eşti! 
De ai fi cerut mâna ei, cât am fi fost de fericiţi! Tu erai un 
lucrător bun în felul tău, şi ai fi putut face fericită pe fiica mea. 
Ea n-ar mai fi căzut în braţele unui...! 

El se întrerupse. Aproape ar fi pronunţat o vorbă aspră la 
adresa viitorului său ginere. Dar îşi dădu seama la timp; căci 
totuşi, îi datora multă recunoştinţă lui Enric Sanson. 

— O. Stăpâne, vorbele dumitale, mă fac şi mai nenorocit! 
Răspunse calfa. Nenorocit am fost, eu că n-am putut aştepta 
încă un moment, pentru a nu da frâu liber oarbei mele patimi! 
Dar era prea mare răzbunarea pe care o plănuisem împotriva 
fetei dumitale! De aceea am greşit şi te-am trădat, prin 
minciună, da, opera mea, te-a adus aici unde te afli! O ce 
mizerabil sunt. Nici Dumnezeu din cer nu mă va putea ierta! 

Un urlet şi zgomot surd îl întrerupse. El tresări speriat. 
Apărură, patru sau cinci tovarăşi, cu bareta lacobinilor pe cap, 


împreună cu Pippin. Acum, în mijlocul fraţilor săi de cruzime, 
Pippin nu mai avea teamă. 

— Fugi. Stăpâne. Fugi înainte de a te surprinde! Strigă 
calfa, toate uşile şi coridoarele sunt larg deschise! Poţi părăsi cu 
siguranţă şi fără frică acest loc sinistru! _ 

El nu mai era în stare să-l urmeze. Unul dintre nelegiuiţi. Il 
străpunse cu o sabie ascuţită. Calfa scoase un țipăt sfâşietor. Şi 
se porni o luptă între el şi duşmanii săi. El trase două focuri de 
armă. Doi dintre groaznicii călăi se rostogoliră urlând pe jos. 
Ambele Împuşcături împrăştiară un fum des în celula strimtă; 
era o ceaţă întunecoasă. Încât nu se distingeau nici duşmanii, 
nici prietenii. Pippin şi ceilalţi doi se aruncară asupra bietei 
calfe. 

— O, stăpâne, stăpâne. Fugi! Strigă nenorocitul încăodată. 
Cu moartea, ispăşesc acum, greşeala pe care am făcut-o faţă de 
dumneata! Mergi cu bine şi sărută pe Lili din parte-mi! Spune-i 
să mă ierte, şi mai spune-i. Că mă gândesc şi mă voi gândi la ea 
până în ultimul moment! 

Acestea erau ultimele cuvinte, pe care le mai putut scoate 
nenorocitul. 

În acelaşi moment, se aruncară toţi trei asupra lui, ca să-l 
sugrume.! 1 sfâşiară de viu. Aşa de înverşunaţi erau călăiijn 
furia lor, incit n-au putut observa cum se furişase bătrânul 
armurier din celula sa. 

De abia. După ce căzu cadavrul la pământ într-un lac de 
sânge. Negrul Pippin observă că dispăruse armurierul. 

Un strigăt de mânie ieşi de pe buzele sale. 

— Drace afurisit! Strigă el, am fost beţi oare, unde dracu a 
plecat/meritul de armurier? 

— Bine, dar aveam şi noi destul de luptat! Urlă unul dintre 
ei, zmintitul ăsta, şi împinse eu dispreţ cadavrul calfei, ăsta 
avea putere de uriaş, se pusese cu trei, al dracului! 

— Da, Colin şi Lupin. Au trebuit să cadă jertfă lui! Zise 
celălalt, uite-i cum zac întinşi! Niciunul din ei nu mai mişcă! 

— Ah, ce are a face! Îi întrerupse pippin, aş vrea să vă văd 
pe toţi ţepeni, întinşi, şi pe armurier lângă voi! 

— Foarte bine. Foarte bine! Mormăi unul. 

— Foarte mulţumim, Pippin, pentru buna dumitale părere! 
Râse celălalt. 

— Ei, ce e'de făcut! Urmă iar negrul Pippin. 


— Acum să lăsăm la o parte gluma! Ziseră amândoi. 

— Proştilor ce sunteţi! Răspunse Pippin veninos, atât vă 
pot spune, armurierul trebuie să no cadă numaidecât în mâini, 
fie ce-o fi! 

— Degeaba, dar să încercăm! Răspunseră amândoi într-un 
glas. 

Şi părăsiră toţi sala fără să arunce măcar o singură privire 
asupra cadavrului întins la pământ. Dar osteneala lor de a 
prinde pe armurier, era zadarnică, cu toate că nu ora aşa de 
uşor să treci prin gangurile pline de oameni ale închisorii. Din 
toate părţile se auzeau împuşcături şi strigăte disperate de 
moarte, căci mulţimea era setoasă de sânge, omorând pe toţi 
aristocrații, care le cădeau în mâini. 

Pippin era, însă, foarte îngrijorat de propria sa viaţă. Un 
astfel de glonte, l-ar fi putut străpunge lesne, răpindu-i viaţa 
pentru totdeauna. El se gândea însă, că viaţa lui e de o valoare 
mare pentru mântuirea poporului francez, şi începu să caute cu 
cea mai mare grabă pe bătrânul armurier. 

Alergând prin toate gangurile împreună cu tovarăşii săi, 
negrul Pippin, începu să strige şi să urle, oprind pe toţi 
trecătorii. 

— Unde e armurierul Miranda? N-aţi văzut un om bătrân 
cu barbă albă? 

Negrul Pippin, urla de furie. Toate cercetările sale erau 
zadarnice. 

Bătrânul Miranda, se târâse cu greu afară din închisoare. 
Din fericire, el o luă la stingă. ` 

Nici nu ştia unde să se ducă. In casa lui, desigur că nu se 
putea, căci l-ar fi prins îndată. Deodată îi veni gnidul să fugă în 
casa Călăului. Fireşte că acolo era în siguranţă. Şi apoi, tot de la 
Enric Sanson putea obţine cele mai sigure informaţii despre fiica 
lui. Lili. 

Armurierul, nici nu visa ce nenorocire mare că2use pe 
capul Călăului, care era legat şi încătuşat în celula misterioasă a 
castelului de Barry. Bătrânul, apucă cât mai degrabă, spre casa 
Călăului din Paris. 

Capitolul 38 CEI DOI „[IGANI” 

Prinţesa o conduse pe Lili în odaia roşie şi misterioasă a 
castelului de Barry. Cât de dornică era tânăra fată, să vadă pe 
mult iubitul ei. 


Nu, nu era încă hotărât în stele ca să se întâlnească şi să 
se îmbrăţişeze aşa de curând cele două inimi care se iubeau 
atât, ele aveau încă, mult şi amar de suferit. Şi Lili, nici nu visa 
la toate astea. 

Se întinse pe pat, aşteptând fericită venirea iubitului ei. Ea 
nu ştia că Enric Sanson era în odaia cu oglindă a misterioasei 
săli din castelul de Barry. 

Trecură minute lungi. Enric Sanson nu mai venea. Ea 
aştepta ascultând. Aceeaşi tăcere mormântală. Nu se auzeau 
decât bătăile inimii sale. 

„Ce proastă sunt, zise ea, apoi desigur că Adelon îmi va 
aduce pe mult iubitul meu. 

Cititorul îşi va aminti că Lili, tot nu era lămurită asupra 
identităţii prinţesei. Ea nu ştia că Adelon este, de fapt, rivala ei. 

Aşteptarea, neliniştea şi oboseala o cufundară într-un 
somn uşor... 

Aşa trecu mult timp. Când se auzi un zgomot, ea tresări 
din somn. 

| se păru, că Enric, intrase la ea prin uşa misterioasă. ŞI 
într-adevăr observă că se deschise uşa. Dar se înşelă amar. 
Adella veni singură, fără Enric. Un strigăt uşor îi scăpă din gură 
când se uită la faţa Adellei. 

— Dumnezeule! Îngână ea. 

Lili nu ştia, că prinţesei îi era uşor, să dea feţei sale o 
expresie sinistră. 

Tânăra fată înaintă cu paşi şovăitori spre prinţesă. 

— Dumnezeule! Desigur că s-a întâmplat o nenorocire!; de 
ce nu-mi aduci pe iubitul meu Enric Sanson? 

— Liniştete-te, ai curaj, răspunse Adella cu o voce 
prietenoasă. 

— Dar ce s-a întâmplat? Doar adineauri am auzit vocea lui 
Sanson! Şi-acum! Acum? 

— Nu-ţi fie frică, nu i se întârnplă nimic! Răspunse Adella; 
n-am putut să-l aduc, pentru că e ameninţat de un pericol. 

— E ameninţat de un pericol? Exclamă tânăra 
speriatădumnezeule! Te rog, nu-mi ascunde nimic; spune-mi ce 
i s-a întâmplat, nu mă/-lăsa pradă neliniştii chinuitoare! 

— Fii fără grijă, zise Adella plecându-se şi sărutând fruntea 
tinerei fete; îţi voi spune, desigur, tot adevărul, fii fără grijă. Nu 
ţi-a spus mirele tău ce primejdie l-a pândit în castelul acesta? 


Lili dădu din cap: 

— Nu. Când ar fi putut să-mi spună, dacă ultima noastră 
întâlnire a fost la picioarele eşafodului?! 

— Ah, uitasem! Uitasem că de atunci nu l-ai mai văzut.: 

Prinţesa o îndemnă cu blândeţe pe Lili să treacă în pat. 

— Ascultă, urmă Adella, aici în castel există o societate 
criminală. 

— Îngrozitor! Zise Lili. Şi Enric se teme de ei...?! 

Adella dădu din cap, cufundată în gânduri. 

— Ai dreptate! In calitatea sa de Călău al Parisului nu se 
poate aştepta la nimic bun din partea acestor mizerabil! 

— Mă sperie vorbele tale; aşadar, puternicii zilei se ajdună 
aici, în palat? | 

— Numai o parte din şefii republicani. Ne-ar lua prea 
multă vreme dacă aş vrea să-ţi spun totul. Din câte ştiu, eo 
simplă adunătură de exerocă şi bandiți. Se vede că, din 
întâmplare au descoperit unicul gang secret. Desigur, ei nici nu 
bănuiesc ce secret mare mai ascunde castelul acesta. Domnii” 
aceştia vor cu tot dinadinsul să obţină toate avantajele; probabil 
că mirele tău s-a strecurat în gangurile misterioase ale 
castelului pentru a descoperi toate planurile şi fărădelegile lor. 

— Formidabil! Când a vizitat el toate astea? 

— Asta trebuie să fi avut loc la câteva ore după întâlnirea 
voastră în parcul municipal! 

Adelon o puse la curent cu cele întâmplate. În gangurile 
subterane ale palatului mai trăiau vreo trei servitori de-ai lui. 
Fireşte că Adella nu s^a simţit obligată să-i spună ceva lui Lili 
despre acest amănunt, iar la auzul acestei povestiri, Lili dădu 
dintr-o spaimă în alta. 

Nici prin gând nu-i trecea sărmanei fete că-n acest, timp 
Enric căzuse pradă aceleiaşi soarte, ingrate; cu atât mai puţin 
bănuia că se afla la numai câţiva paşi distanţă de locul unde 
Sanson zăcea legat şi întemnițat. 

Prinţesa, însă. Ştia toate astea; şi totuşi avea tăria de a-i 
vorbit cu ipocrită amabilitate lui Lili. 

— S-o fi aflând acum, în Templul Oglinzii, continuă Adelon; 
şi de aici are posibilitatea să urmărească toate mişcările 
duşmanilor’. Pe urmă însă. Va fugi pentru a nu se mai întoarce 
niciodată. Vezi bine. Dar, că nu poţi rămâne nici un moment 
între aceste ziduri blestemate; 


Lili îngălbeni; 

— Adelon?! Să nu-l revăd acum şi aici pe scumpul meu 
Enric?! Tu singur mi-ai spus că trebuie să ne oprim puţin aici! 

In momentul acesta, palatul nu-i mai părea sigur Adellei şi 
trebuia ca Lili să plece numaidecât împreună cu dânsa. 

Deodată se ridică în picioare şi începu să măsoare odaia în 
lung şi în lat cu paşi repezi, zicându-şi că dacă ar fi vrut să-şi 
realizeze planul stabilit, ar fi isprăvit repede cu Lili... Dar Adella 
de Barry nu putea fi o criminală de profesie. 

Era o femeie frământată de patimi, care asculta numai de 
glasul inimii sale. Deşi Lili era preferata lui Enric, totuşi Adella 
nu putea să-şi urască rivala. Nu, pentru nimic în lume. Adella n- 
ar fu putut s-o omoare pe biata Lili care. Se încrezuse într-însa 
cu atâta nemărginită inocenţă. 

Pe de altă parte, însă. Prinţesa era tot atât de setoasă de 
răzbunare şi nemiloasă, pe cât simţea o adâncă compătimire 
pentru nenorocita Lili. Cu nici un preţ n-ar fi înlesnit întâlnirea lui 
Enric cu Lili; prin urmare, totul „ depindea de exploatarea 
naivităţii lui Lili... 

Adella dădu din cap. 

— Vreau să-ţi spun numai atât: nu mai putem zăbovi mult 
aici! 

— Să plecăm, aşadar, fără a-l vedea pe Enric, care-i şi el 
aici?! 

Nici o grimasă a Adellei nu trădă faptul că ştia foarte 
bine'ce pacoste a căzut pe capul lui Enric. 

— Dar ce are a face?! Enric al tău să află în sala secretă în 
care-i instalai templul: m-a însărcinat să-ţi spun să-mi asculţi 
orbeşte toate spusele şi hotărârile. 

— Aşa a zis el? Intrebă Lili. Desigur că mă voi supune 
spuselor laie; cu atât mai mult cu cât îţi datorez recunoştinţă: şi 
sunt convinsă că îmi vrei binele. 

— Ei bine, atunci hai să fugim imediat. 

— Să fugim? Întrebă Lili. Cuprinsă de o frică nedefinită. 
Dar n-ai spus tu. Oare. Că în castelul acesta se află banda aceea 
îngrozitoare?! E posibil să fim prinse când vom pune piciorul 
afară! 

— Cât despre asta, fii fără grijă! Ne vom travesti atât de 
bine. Incât nimeni nu ne va putea recunoaşte, şi vom putea 
pleca în voia noastră, fără a fi deranjate de nimeni şi nimic! 


Ea se gândi un moment apoi o strânse în braţe pe Lili 

— In castelul acesta se află o odaie secretă de toaletă, 
care seamănă cu un dulap: acolo ne vom schimba 
îmbrăcămintea. Tu te vei travesti într-o ţigăncuşă mică. lar eu 
într-un dănciuc tinerel. Cam la o poştă de aici se află o mică 
locuinţă ruinată, care cuprinde nişte odăi tainice; nu-i băgată în 
seamă de nimeni. Acolo ne vom putea adăposti perfect, până ce 
Enric va veni să ne ia. 

— Aşadar, Enric ştie că plecăm într-acolo? 

— Desigur, el ştie totul. Acum. Insă. Hai să ne îmbrăcăm; 
nu trebuie să pierdem nici o clipă! 

Adella era de o veselie debordantă; izbuti să o însenineze 
şi pe. Lili. Şi în foarte puţine minute, cele două femei erau 
travestite aşa cum hotărâse Adella. 

Văzându-le, ai fi jurat că Lili e cea mai veritabilă 
ţigăncuşă. lar Adella, un dănciuc ştrengar care toată ziua bate 
drumurile. 

Indată ieşiră printr-o uşă secretă şi pătrunseră într-un 
fiatig. 

— Unde suntem? Întrebă Lili cu oarecare teamă. 

Observă abia acum că Adelon avea în mână o lanternă. 

— Ars ieşit deja din castel, dragă Lili; şi acum fă-ţi curaj, 
scumpa mea. Căci avem un drum lung de făcut. Drumul acesta 
este, însă, cel mai drept şi ne duce tocmai în pădure. 

Drumul a fost foarte obositor; în câteva rânduri, Lili se 
opri. Trăgând cu urechea; i se părea că aude şipotul unor 
pârâuri care se prăvelesc în abis - lucru pe care Adella îl 
confirmă. 

— Nu te uita în dreapta, nu poţi vedea nimic. E aşa cum ai 
spus * o prăpastie foarte adâncă. Urmează-mă şi vom ajunge la 
capăt. 

Lili o ascultă şi respiră adânc. Cu multă mulţumire 
sufletească, când ajunseră la ţintă. 

Se aflau acum în trunchiul scobit al unui stejar milenar în 
care puteau încăpea peste optzeci de persoane. 

Prinţesa scoase cu multă prudenţă o bucată din scoarţa 
copacului şi se uită cu atenţie. Dar în pădure domnea o linişte 
mormântală, nimic nu se mişca în jurul lor. Atunci ieşiră 
amândouă cu mare băgare de seamă din trunchi şi Adella 
închise intrarea. 


Afară era o zi de toamnă minunat de frumoasă; soarele 
cald şi luminos aurea totul cu razele sale binefăcătoare - şi un 
simţ de adâncă mulţumire cuprinse sufletul tinerei fete. Acum. 
Abia în mijlocul acestei naturi frumoase şi vesele, începu să 
simtă că e într-adevăr ferită de primejdie. Căzu în genunchi şi 
trimise o fierbinte rugăciune către cer. 

Prinţesa, însă n-o lăsă să se roage mult şi o zori să plece, 
păşind mai departe prin pădure. 

Dacă ar fi ştiut biata fată că este înşelată, că părăsind 
castelul şi-a lăsat acolo fericirea vieţii sale...! 

În sfârşit. După vreo două ore, ieşiră din pădure după ce, 
în tot timpul acesta, se feriră să se aproprie de şosea unde se 
auzeau voci omeneşti, tropot de cai şi lovituri de bici. 

O căsuţă mică se vedea la o oarecare depărtare. Fără a fi 
zărite de nimeni, se îndreptară într-acolo; şi ajungând la căsuţa 
care se afla pe colină, intrară printr-o portiţă. 

Prinţesa avusese dreptate: Comitetul Revoluționar al 
Parisului a uitat că şi vila aceasta aparţine ducelui de Barry. De 
jur-imprejur domnea o linişte absolută. Căsuţa părea părăsită, 
iar încăperile dinăuntru erau parcă meni le să adăpostească 
numai fantome. 

Nu mică fu însă mirarea lui Lili când o văzu pe Adella 
intrând, printr-o uşă secretă, într-un spaţiu îngust* 

Aici luară imediat un mic dejun copios, care le prinse bine 
amândurora. Pe urmă însă Lili fu cuprinsă de un somn copleşitor 
căci marşul cel lung, de la castel încoace, prin pădure, o obosise 
rău. Prinţesa observă aceasta. 

— Vino şi culcă-te puţin aici, spuse ea şi deschise o a doua 
uşă secretă, mascată de tapet. 

În odaie era instalat un pat foarte comod, pe ale cărui 
perne moi, de puf, se aşternuse praful, semn că demult nu mai 
fusese nimeni pe aici... 

— Culcă-te şi dormi fără grijă! Zise Adella, căci eu stau şi 
păzesc în odaia de alături! 

— Ah. Adelon. Eşti atât de bun cu mine, încât nici nu ştiu 
cum să-ţi mulţumesc! 

— Lasă asta, o să vină timpul când îmi vei putea arăta 
toată recunoştinţa ta. 


Şi zicând acestea. Adella ieşi înehizând uşa. Ca prin | 
farmec faţa ei îşi schimbă imediat expresia: „E cam târziu. Işi 
zise ea. Soarele apune, trebuie să mă întorc la castel!” 

Un moment rămase nehotărâtă, şi-şi întoarse privirile spre 
odaia tainică. 

— Visează, visează! Nu pot înţelege cum de s-a putut 
Enric Sanson amoreza, bărbat mândru şi inteligent, de păpuşa 
asta prostuţă. Acum, nu ştiu ce să fac. Nu. Nu vreau să-l las pe 
Enric în mâinile acelor bestii! Dar... Pentru cine să-l eliberez?! 
Nu cumva pentru ca să se repeadă iar în braţele acestei fete 
fără cap? Nu, Adella de Barry nu-i deprinsă să fie refuzată şi 
respinsă de bărbaţii pe care-i adoră! Vreau să-l ştiu liber, dar 
numai pentru mine! lată, în acest moment, jur pe tot ce am mai 
sfânt, că niciodată aceşti doi oameni, Enric şi Lili, nu se vor 
reîntâlni! Îi voi arăta lui Enric câtă deosebire este între mine şi 
Lili. 

Mai stătu un moment nehotărâtă. Pe urmă îşi adună toată 
energia, ieşi, luă cheia cu ea şi se depărtă în grabă... 

Capitolul 39 CÂLAII PACTULUI DE SÂNGE 

* Noaptea se lăsă asupra Parisului, acoperindu-l cu 
întunericul ei misterios, Ceaţa deasă se aşternu peste tot. Părea 
că sângele executaţilor se ridică în aburi către cer. 

Numai în apropierea temniţelor era oarecare mişcare. Se 
puteau vedea mai multe căruţe în care se încărcau cadavrele 
executaţilor - transportându-i la cimitir, unde se îngropau câte 
douăzeci, treizeci într-o singură groapă plină cu var. Varul 
distrugea tot ce mai rămânea din bieţii oameni, nimiciţi de o 
justiţie nelegiuită şi infamă. 

Negrul Pippin, şi-a dat zadarnic toată osteneala pentru a 
pune iar mâna pe victima care i-a scăpat din ghiare. Armurierul 
a dispărut cu totul, şi toate cercetările sale. N-avură nici un 
rezultat. 

Pippin. Care turba de furie, a trebuit să se întoarcă la 
tribunal. 

Aici se întâlni cu Fouquier, care ei-a epuizat în urma 
muncii infame de peste zi. Hainele sale erau pline de. Praf şi de 
sânge. Numai ochii continuau să fulgere ca de obicei. 

— Ei bine? Întrebă el răstit pe Pippin, îndată ce acesta 
pusese piciorul pe prag. 


Pippin făcu un gest care arăta că victima i-a scăpat din 
ghiare. Fouquier sări în sus ca muşcat de viperă, înjurând 
groaznic şi cu ochii scânteietori de furie turbată, se apropie de 
Pippin. 

— Ticălosule! Izbucni el. Vreau să cred că armurierul 
Miranda nu ţi-a scăpat din mâini! 

— Nu sunt eu de vină, zău! Murmură el cu supunere de 
dine. Cât n-aş fi* dorit eu să-l ţin cu dinţii! Dar nici nu-ţi poţi 
închipui, de. Câţi partizani dispune acest aristocrat. Tocmai în 
momentul când am vrut să-i bag cuțitul în beregată, s-au repezit 
vreo patruzeci de indivizi, toţi cu puştile în mână, gata să mă 
culce la pământ. Alţii mă amenințau cu revolverele, iar alţii mă 
împrejmuiră cu suliţi. 

— Du-te dracului, idiotule! Răcni Fouquier. Dar cum a 
îndrăznit cineva să ridice contra ta arma şi să te amenințe? Nu 
cumva nici n-ai fost la temniţa centrală? 

— Ba da! Răspunse cu glas tânguitor negrul Pippin, dând 
în acelaşi timp ochilor săi o expresie de ipocrită părere de rău. 
Dar nici n-ai idee ce balamuc a fost acolo. Aristocratul de 
Miranda. Ţipa aşa de al dracului şi cu alâla convingere. Incât ar 
fi putut crede oricine că el e democratul. Cetăţenii, auzindu-l 
strigând atât de tare, l-au crezut pe cuvânt şi necunoscându-mă 
pe mine care nu eram din acelaşi cartier, au vrut să pună capăt 
vieţii mele tinere. Mai tremur şi acum de frică! 

În alte împrejurări. Fouquier n-ar fi dat crezare minciunilor 
sale îndrăzneţe, daiazi era prea ostenit. 

— Bine. Bine! Zise el cu glas liniştit. Te-ai purtat ca un 
perfect idiot şi fii. Sigur, că n-am să te las nepedepsit dacă nu- 
mi vei descoperi pe moşneagul acela! 

Făcu câţiva paşi prin odaie, apoi se întoarse spre negrul 
Pippin. Şi cu priviri pătrunzătoare îl scrută câteva clipe. 

— la spune-mi dobitocule! Îi zise el. Ai încunoştiinţat 
pactul de sânge, de cele întâmplate. Ştiu toţi fraţii, că trebuie să 
se adune în astă seară în sala secretă a palatului de Barry? 

Pippin dădu din cap în mod afirmativ. 

— Toate sunt pregătite! Gângăvi el. Te gândeşti, desigur, 
la Călăul Parisului. 

Un foc infernal se aprinse în ochii lui7 Fouquier. 

— Da, da, aşa este! E vorba de pedeapsa lui Enric Sanson! 
În astă seară vrem să-l executăm! 


Negrul Pippin îşi frecă mâinile. 

— Ah, cum mă bucură asta! Zise el. Cetăţene Fouquier, de 
astă dată faci iar ceva genial. De astfel de canalii ca Sanson, 
trebuie să ne scăpăm cât mai iute! 

— Lasă asta în sarcina mea! Îl întrerupse cu răceală 
Fouquier. Şi acum pleacă; eu unul mai am de isprăvit câteva 
afaceri de serviciu. La miezul nopţii, însă, să fii la postul tău! 
Dar, încă ceva, nu uita să vii împreună cu fratele Antonio! 

— Se înţelege! Răspunse Pippin. Dealtfel, Antonio se află 
la castel, unde e de gardă! 

— Cu atât mai bine! Răspunse Fouquier. El să se ocupe de 
Călău. Ha. Ha! Să arate Călăului din Paris, cât de stângaci e el în 
meseria sa. 

În ochii lui Pippin, fulgeră o ironie diabolică. 

— Prietenul Antonio, e tocmai omul nostru! Murmură el. 
Nu putem preda pe mâini mai bune, pe Sanson. 

— Şi acuma, cară-te de aici, şi nu mă mai deranja! Strigă 
procurorul. 

Abia se depărtă de Pippin că Fouquier izbucni într-un râs 
sălbatic. A 

„Du-te, du-te băiete! Incepi să devii încăpățânat şi 
neascultător. O să-ţi vie şi ţie acum rândul! După câte ştiu, 
fratele Antonio are nişte proceduri cu totul speciale, şi nu prea 
obişnuieşte să fie amabil cu victimele sale! Cu atât mai bine 
însă!” 

Se opri şi apropiindu-se de sonerie, o puse în mişcare. 
Imediat intră un servitor cu un ghiozdan plin de dosare şi acte. 
Procurorul luă loc la o masă acoperită de hârtii. Răsfoi 
documentele, care conţineau sentinţe de moarte. Fouquier 
zimbi sarcastic. 

„Bravii noştrii cetăţeni, au dat iama prin temniţi, încă două 
zile şi n-o să mai avem pe cine condamna la moarte!” ’ 

Stătu aşa pe gânduri câtva timp, iscălind diferite hârtii, 
apoi se îmbrăcă cu o manta largă, şi plecă să cutreiere străzile 
Parisului. Se opri înaintea unui hotel, în centrul oraşului; acolo 
obişnuia să dispară în toate serile. O < ex-balerină locuia acolo, 
ea era amanta procurorului. In breţele ei, se odihnea monstrul 
sângeros. 

Cu altă ocazie îl vom însoţi până în locuinţa ex-balerinei. 
De astădată, însă, ne mărginim a-l lăsa să dispară prin poarta 


joasă a casei, iar noi aşteptăm foarte răbdători afară, până ce 
onorabilul se va întoarce spre a merge la castelul de Barry. 

Pe la miezul nopţii, se apropiară de castel diferite fi-guri 
mascate. 

Toţi erau membrii ai „Pactului de sânge”, veniţi la invitaţia 
marelui şef al societăţii spre a asista la pedeapsa exemplară ce 
se va aplica lui Enric Sanson. Unul după altul, se strecurară ca 
nişte umbre în sala în care se ţineau şedinţele. 

Luară loc toţi, iar deasupra tuturor trona marele şef 
Fouquier. Un ceasornic bătu miezul nopţii. Fouquier se ridică de 
pe locul său şi scoase din teacă sabia pe care o agită în aer, ca 
şi când ar fi vrut să distrugă nişte duşmani nevăzuţi. 

Fraţi ai... Pactului de sânge”! Strigă el. V-am convocat pe 
toţi ca să fiţi martori ai răzbunării pe care o vom exercita asupra 
unui trădător! 

Foarte bine ai făcut, maestre! Răsună din toate părţile. 

— Să procedăm deci la judecarea lui Enric Sanson, Călăul 
din Paris, pe care l-am condamnat la moarte. Să ştiţi deci cu 
toţii, că pretinsul nostru frate, contele Castello, nu-i altcineva, 
decât Enric Sanson, Călăul din Paris! 

Un țipăt de indignare sălbatică răsună cu putere din 
rândurile tuturor celor prezenţi. Se vede că mulţi dintre ei n-au 
ştiut ce trădare a vrut să comită Enric Sanson împotriva 
asociaţiei „Pactului de sânge”. 

— Răzbunare! Răzbunare! Răzbunare! Răsună cu 
sălbăticie şi turbare din toate colţurile sălii. 

— Da, să ne răzbunăm e& toţii! Strigă Fouquier. Nici o 
tortură să nu fie destul de înspăimântătoare, pentru a ne 
răzbuna contra acestui trădător. Să-l torturăm cât mai fără de 
milă, cât mai înfiorător! Nu degeaba, a chinuit el sute de 
oameni, în calitatea sa de Călău al Parisului. Vrem să-i arătăm 
că asociaţia „Pactului de sânge”, dispune de nişte instrumente 
de tortură, faţă de care, ghilotina e o adevărată jucărie de copil! 

Un murmur de aprobare se ridică din toate părţile sălii. 
Marele şef însă făcu semn lui Antonio, să se apropie. 

— Frate Antonio! Zise el, cu glas tăios şi pătrunzător. 
Asupra ta a căzut sarcina de onoare de a fi executorul pedepsei. 
Spune-mi deci: simţi destulă energie şi bravură de a executa pe 
Enric Sanson, Călăul din Paris? 

Un murmur răguşit, ieşi de pe buzele fratelui înalt şi slab. 


— Maestre, nu mă întreba, ci porunceşte-mi ce să fac! 
Exclamă Antonio. Să-i sfâşii inima de viu, mizerabilului care ne-a 
trădat? Să-l silesc să-şi sfâşie singur inima cu dinţii? Porunceşte! 

Marele şef medită un moment, apoi întinse mâna spre 
Antonio. 

— Nu, tortura asta ar fi prea de scurtă durată pentru 
mizerabilul trădător! Să nu suporte chinuri numai câteva 
minute, ci chinul său să ne înveselească ceasuri întregi! Frate 
Antonio, du-te acuma în odaia de tortură şi adu tot ce-ţi place. 
Dar vai ţie. Dacă nu vei izbuti să născoceşti torturi la a căror 
deşci iere, chiar cel mai brav om să se îni'ioare şi să i se facă 
părul măciucă. 

Antonio se înclină. 

— Permite-mi, mare şef, să-mi aleg doi subalterni pentru 
acest scop! Răspunse el, şi te asigur că vei fi foarte mulţumit de 
opera mea. 

Fouquier aprobă. 

— Alege-ţi pe cineva dintre membrii... Pactului de sânge”! 

Antonio se uită de jur împrejur la toţi cei prezenţi şi 
apropiindu-se de doi, îi atinse cu mina şi le zise: 

— Voi doi să-mi fiţi de ajutor, pe voi v-am ales! 

Cei doi făcură din cap un semn afirmativ şi înaintară 
Împreună cu Antonio în mijlocul cercului format de asistenţi. 
Marele maestru se ridică din nou şi întinse o mână în care avea 
sabia strălucitoare. 

— Atingeţi această sabie! Exclamă el. Juraţi cu cel mai 
scump jurământ că nici un simţământ de îndurare către Sanson, 
nu va pătrunde în inimile voastre! Juraţi că vă veţi încorda toate 
puterile imaginaţiei, spre a născoci chinuri extraordinare, cu 
care să vă răzbunaţi împotriva trădătorului. 

— Jurăm! Gângăvi Antonio, ca un fanatic, iar ceilalţi doi 
tovarăşi ai săi, repetară jurământul. 

— Ei bine, atunci duccţi-vă în odaia de tortură şi grăbiţi- 
vă! Le strigă Fouquier. Abia aşteptăm momentul de înaltă 
satisfacţie, când ne va fi dat să auzim pe mizerabilul trădător, 
scoțând primul țipăt de durere! 

Cei trei însărcinaţi ieşiră. Ceilalţi rămaseră în sală, adânc 
tăcuţi. 

În cele din urmă fratele Antonio şi cele două ajutoare ale 
sale. Se întoarseră. 


Ei gâfâiau sub povara instrumentelor aduse. Erau nişte 
unelte de tortură îngrozitoare, de toate neamurile şi din toate 
vremurile, între altele un pat de fier care fu aranjat imediat pe 
parchet în mijlocul sălii. 

Unul din ajutoare îngenunche şi aprinse focul sub pat în 
nişte vase mari de fier. Flăcările începură a pâlpăi, înfierbântând 
fierul până la roşu. In acelaşi timp, ei aruncară bucăţi de plumb 
peste cărbuni. 

Intrebaţi de marele şef, ce rost are pregătirea asta, 
Antonio răspunse că asta va fi partea penultimă a barbariei, 
anume, că va rupe bucăţi cu cleştele fierbinte din trupul 
condamnatului: sfâşiindu-i pieptul, gâtul, miir nile, picioarele, 
etc., iar după ce se va face toate acestea, i se va turna 
nenorocitului, plumb topit peste răni. 

— Dar cu asta nu s-a terminat! Mai adăugă Antonio îi/. Înd. 
Da da, locuitorii de mai înainte din acest castel, au fost meşteri 
iscusiţi în ce priveşte tortura. Nu încape nici o îndoială că toate 
instrumentele astea au fost deja utilizate, căci toate sunt 
însângerate. 

El izbucni într-un râs „diabolic, şi arătă patru stâlpi aşezaţi 
cruciş, unul peste altul, având toţi câte o frânghie. În jurul 
scobiturilor, era aşezată câte o funie de sârmă tare, care se 
termina prin câte un lanţ pentru mâini. 

— Ştiţi ce înseamnă asta? 

Atât marele şef, cât şi ceilalţi, făcură un semn negativ. 

— Staţi să vă spun eu! Zise râzând, Antonio. Înainte 
vreme, cine păcătuia împotriva legilor şi moralei publice, ojja 
legat de cozile a patru cai focoşi şi sfâşiat de viu. 

Un murmur înăbuşit, se ridică din toată sala. Plini de 
Curiozitate se uitau toţi la instrumentul acesta de tortură. 

— Ei bine, continuă fratele Antonio cu glas răguşit. Cai, nu 
putem aduce în încăperile astea subterane, ceea ce, au 
observat şi locuitorii de odinioară ai acestui castel. Maşina asta 
e prețioasă şi funcţionează şi mai sigur, chiar fără forţa cailor. 
Uitaţi-vă bine! 

— Aici şi acolo, arată el. Sunt făcute nişte cavităţi în 
podea. Ei bine, în fiecare din aceste cavităţi intră tocmai bine 
unul din aceşti stâlpi. 


Şi zicând asta, băgă un stâlp într-una clin deschiderile 
indicate. Câţiva fraţi ai... Pactului de sânge”, se apropiară şi 
observară că era foarte bine fixat. 

— Şi acuma vedeţi. După ce trădătorul, lovit de chinuri, 
abia va mai putea îngâna o tânguire de durere, atunci va fi legat 
de mâini şi de picioare de aceste lanţuri de fier, care se află 
aninate de funiile de oţel. Dai' în acelaş timp. La fiecare stâlp, 
stă câte un om puternic şi începe să învârtească. Prin aceasta, 
se răsucesc sârmele pe cei patru stâlpi, scurlându-se mereu. 
Dar cătuşele, b ag membrele Călăului. Ha, ha! Să vedeţi numai 
ce glumă frumoasă o să fie! Membrele se lungesc, se lungesc 
mereu. Până ce se desprind, şi corpul se rupe în patru bucăţi. * 

Fratele Antonio, izbucni într-un râs sarcastic. Parcă nu era 
râs omenesc. Până şi fraţii de sânge, erau cuprinşi de groază. 
Bărbaţii se întoarseră muţi la locurile lor: numai marele şef, 
râdea mulţumit. 

— Aşa e bine, frate Antonio! Zise el. În astă-seară, vei 
deveni celebru! Dar destul cu vorbele, fapte, fapte să vedem! 
Aşadar, îţi poruncesc frate Antonio, du-te cu ajutoarele în celula 
misterioasă, şi adu-l încoace pe Enric Sanson, Călăul din Paris! 

Fratele Antonio se înclină cu supunere. În clipa următoare, 
el părăsi adunarea, împreună cu ajutoarele sale. Membrii 
„Pactului de sânge”, rămaseră murmurând. 

Capitolul 40 - APARIŢIA ŢIGANCII. 

În timpul acesta, Enric Sanson rămăsese în închisoaite, 
legat şi încătuşat. Ceasurile erau lungi. Pentru prima dată în 
viaţă, Enric Sanson era descurajat, el se gândea numai la 
moarte. Nu mai exista pentru el nici o posibilitate de a rămâne 
în viaţă, căci acum. Căzuse pentru vecie în mâinile fraţilor de 
sânge. Care îi erau duşmani şi care nu se vor lăsa până ce nu-l 
vor omori. 

Toate astea, le ştia bine Călăul. Şi din punctul de vedere al 
fraţilor, el merita moartea. El jurase să păstreze tăcerea cea mai 
desăvârşită, deşi intra în pact sub un nume fals. 

Siguranţa că va trebui să moară, era pentru Sanson, cu tot 
curajul său, ceva groaznic. Oh, era chiar fioros să mori, după o 
viaţă atât de frumoasă şi fericită! Cât de mult se gândi Enric 
Sanson în ceasurile lungi şi nesuferite din închisoare, la iubita lui 
Lili. Abia acum când trebuia să se despartă de dânsa pentru 
totdeauna, simţea cât de mult o iubeşte pe tânăra fecioară. 


Lili se afla numai la câţiva paşi de el. Ea aştepta, fără a şti 
că logodnicul ei, încearcă soarta cea mai amară. 

Din când în când, Sanson, ridica vocea, doar îl va auzi ea. 
Dar în zadar era toată osteneala lui. Prin zidurile groase ale 
închisorii, nu pătrundea nici un sunet omenesc. Enric Sanson 
căută să pătrundă întunericul celulei, ştiind că în peretele 
învecinat era o uşă secretă. Dacă ar fi putut ajunge acolo, ar fi 
desigur scăpat. Cel puţin nu mai trebuia să se teamă de 
urmările... Pactului de sânge”. 

El cunoştea mecanismul secret, care din nişa comorilor 
ducea pe scara secretă. Poate că va reuşi să pătrundă în salonul 
de oglinzi. Şi dacă s-ar afla iar în faţa mese: secrete, apoi nu va 
mai zăbovi, ci va pune totul în joc apăsând resortul. 

Şi ce-i păsa lui, dacă tot castelul va sări împreună cu 
dânsul în aer, ori dacă se'va cufunda în prăpastie? Nu era mai 
bine, să te dai unei astfel de morţi, trăgând şi pe iubita ta cu 
tine, decât s-o laşi în voia soartei, fără putere de apărare? 

Toate gândurile astea, furnicau cu o iuţeală nebună prin 
creierul prizonierului. 

Enric Sanson căută cu disperare să-şi rupă lanţurile. El ştia 
toate trucurile înlănţuirii şi cunoştea toate modurile cele mai 
meşteşugite, pentru a le putea desface cu mare uşurinţă. Dar 
faţă de lanţurile întreite şi împătrite, cu care era încins trupul 
său, toate ostenelile râmaseră zadarnice. Degeaba se zvârcolea 
Sanson. 

Fratele Antonio se gândise la. Toate posibilităţile, ej a 
întocmit cu atâta rafinament încătuşarea, încât, Călăul nu-şi 
putea mişca nici un membru. 

Enric scrâşni de mai multe ori din dinţi. O, cât de înjositor 
şi dureros era pentru ei, bărbatul cel curajos şi mândru, să se 
ştie prins în aşa chip! Dacă cel puţin ar fi o pedeapsă cinstită şi 
legală! Dar să se simtă în mâinile unor răufăcători nelegiuiţi, al 
căror şef era duşmanul lui cel mai neînduplecat, asta era prea 
mult pentru voinţa de fier a Călăului din Paris. Şi în groaza-i 
teribilă, se adresă nenorocitul lui Dumnezeu. 

El se rugă atotputernicului, ca să facă o minune şi să-l 
scoată din zidurile închisorii. Dar minunea nu se întâmplă. 

Timpul trecea cu repeziciune. Enric Sanson zăcea ca şi 
înainte, legat în lanţuri. Se resemnase, singur nu se putea 
scăpa, şi de afară nu-i venea nici un ajutor. Şi încetul cu încetul, 


adormi. Ce vise îl chinuiau. Groaznica supravieţuire de mai 
târziu, o trăise în vis. 

În faţa lui stăteau trei făpturi învăluite şi mascate, ţineau 
torţe aprinse în mâini. O privire era de ajuns, ca Sanson să 
recunoască pe travestitul frate Antonio. Cei trei veniră pentru a-l 
duce pe Enric Sanson în faţa adunării. 

Simpla apropiere a bărbaţilor, dovedi lui Sanson că orice 
speranţă de viaţă, era zadarnică. Acum nu-i mai rămăsese 
nimic, decii să moară. 

În momentul în care mascaţii dezlegară pe Sanson de 
lanţuri. * el făcu un jurământ sfânt. Bine, trebuia deci să moară. 
Şi vroia să moară ca bărbat puternic şi energic. El ştia foarte 
bine că va trebui să piară în chinurile cele mai groaznice. 
Desigur că fraţii de sânge, vroiau să-şi reverse, acum, cu vârf şi 
îndesat, toată răzbunarea şi ura lor. Şi de o vor face, de vor rupe 
din carnea lui cu cleştele lor de fier, apoi nici un vaiet de durere 
nu se va ivi pe buzele lui. Şi la moarte vroia să rămână biruitorul 
adversarului său! 

El poseda destulă putere de voinţă, pentru a executa 
hotărârea lui. Până la. Ultima suflare! 

— Ei. Conte Castello! Se adresă fratele Antonio cu ironie 
amară către Călău, acum te vom duce! 1 şedinţa „Pactului de 
sânge”! Vei vedea lucruri minunate acolo! 

Dar Enric Sanson. Nu dădu nici un răspuns la această 
ironie. El s. Imţea că orice împotrivire era zadarnica. În timpul 
acesta ei îl dezlegară de la perete, dar lanţurile tot mai erau în 
jurul trupului său. Enric Sanson urmă. Deci. Pe’ amândoi. 
tovarăşii lui Antonio care îl apucară de braţ şi-l trăgeau. In 
spatele prizonierului mergea fratele Antonio cu păzitorii săi. El 
ameninţa necontenit pe Călău, cu cele mai amare ironii. Dar 
Sanson nu le răspundea nimic. El ţinea capul în sus cu mândrie 
şi urma cu paşi energici pe conducătorii săi. Îndată ajunseră în 
sala de întrunire a fraţilor de sânge. 

Un murmur înăbuşit se auzi în rândurile asistenţilor, când 
apăru Sanson legat în lanţuri, dar cu capul sus. Mândru. 

— Ah. Conte Castello! Ce onoare pentru noi că aveţi 
bunătatea şi gentileţea de a mai lua parte la şedinţa de astă 
seară! Îl întâmpină marele şef cu glas răsunător şi sarcastic. 
Făcând în acelaşi timp o închinăciune ironică înaintea lui 
Sanson. 


Acesta însă îi aruncă o privire fermă. 

— Nu fii ironic, cetăţene Fouquier! Răspunse atesta cu 
voce puternică. Va veni un ceas. Când îţi vei muşca mâinile de 
părere de rău că ai procedat în modul ăst i fală de mine! Sus în 
cer e un Dumnezeu care scoate Ta lumină toate lucrurile cele 
mai ascunse! Ei bine! Înaintea scaunului judecătoresc al acestui 
Dumnezeu Atotputernic şi drept, te chem pe tine nelegiuitule 
care murdăreşti cu prezenţa ta, sfânta chemare a justiţiei care-ţi 
este încredinţată! 

Fouquier izbucni în râs. 

— Prostule! Exclamă el, după ce aruncă o privire 
pătrunzătoare asupra adunării, spre a vedea ce efect au făcut 
asupra ei cuvintele Călăului. Prostule! Continuă el. Nici nu 
cunosc eu pe omul, drept care mă iei tu. Oricum, degeaba invoci 
toate pretextele astea! Mizerabile, mărturiseşte drept! Oare 
numele tău, e chiar contele de Castello? 

— Ei. Cetăţene Fouquier! Mă cunoşti tu foarte bine, îl 
întrerupse cu multă fermitate Enric Sanson. Noi ne întâlnim 
zilnic. Tu eşti procurorul Fouquier Tinville, şi eu nu sunt contele 
Castello, ci Enric Sanson, Călăul din Paris. 

— Prea departe mergi mizerabile, cu îndrăzneala şi 
neruşinarea ta! Izbucni Fouquier cu turbare. Dar îţi vei lua 
răsplata meritată. 

Şi zicând asta se întoarse spre fraţii, Pactului de sânge”. 

— Nu-i adevărat oare că mizerabilul ăsta, pe care în 
ultimul moment l-am sfătuit să nu intre în pactul nostru, a 
abuzat: în mod infam de noi? 

— Adevărat este! Glăsui răspunsul înfiorător şi decisiv al 
adunării. 

— N-ai* merita, oare, acest Enric Sanson o moarte înzecită 
pentru trădarea sa? Continuă marele şef. N-a avut el, chiar 
cutezanţa, ca sub masca contelui Castello să primească de. La 
noi mandatul de a executa în numele nostru pe Călăul Sanson, 
pe care l-am condamnat la moarte în ultima noastră şedinţă? 

— Adevărat este răsună iar din toată sala. 

— Ei bine, strigă atunci Fouquier, întoreându-se 
ameninţător spre Sanson, şi luând din mâna unui frate de sânge 
un baston alb. Enric Sanson. L'râng acest baston asupra capului 
tău. Şi spunând asta, frânse bastonul, aruneând bucăţile la 
picioarele lui. 


— Blestem! Blestem! Răsună din toată sala. 

Enric Sanson. Nu se sperie de toată ceremonia asta şi 
rămase în picioare ferm, senin şi liniştit. 

— Blestemele şi imprecaţiile voastre, nu mă înspăimântă! 
Răspunse el cu multă energie. Dacă m-am strecurat printre voi, 
mărturisesc că aceasta am făcut-o cu scopul de a afla toate 
planurile voastre infernale. La început mi-a reuşit, iar acum că 
mă aflu în puterea voastră, sunteţi liberi să faceţi cu mine ce 
poftiţi! Sfâşiaţi-mi trupul, nu-mi pasă, şi-mi bat joc de turbarea 
voastră, infamilor! Va veni însă o zi, când succesorul meu, vă va 
tăia capul la toţi, începând cu marele vostru şef, pe care îl 
dispreţuiesc cum merită un nemernic! 

— Destul! Destul! Strigară toţi. Să nu ne mai insulte? 
Marele şef mpietri; turba de furie. 

— Da, destul! Răcni ei. Puneţi mâna pe el. Sfâşiaţi-l, 
rupeţi-l, faceţi-l bucăţi! 

Cele două ajutoare ale lui Antonie, la auzul acestui ordin 
se repeziră la Sanson şi'ineepuru a-i rupe hainele, ajutaţi fiind 
de Antonio al cărui fanatism atinsese culmea. Rupându-i 
hainele, observară că poartă pe piept o pavăză de oţel. 

— Jos pavăza! Urlă Antonio, dar fu întâmpinat de râsul 
ironic al lui Sanson. 

— Jos pavăza! Urlă el din nou. Cele două ajutoare ale lui 
Antonio îşi dădură toată osteneala, dar în zadar, căci pavăza nu 
se mişca din loc. Nici cât negru sub unghie. 

— Nu vă mai osteniţi degeaba! Răspunse cu o ironie. 
Sanson. Pavăza e aşa de strânsă în jurul trupului meu, încât nu o 
poate deschide nimeni dacă nu cunoaşte mecanismul. 

— Dar asta nu te va ajuta mult! Scrâşni marele şef. Care 
se coborâse de pe tribună pentru a da o mână de ajutor la 
deschiderea pavăzei. Mizerabile! Strigă el, galben de turbare, 
chiar dacă nu vom izbuti să rupem pavăza, tot mai rămân 
destule membre ale tale pe care le vom tortura după plac! 
Lăsaţi pavăza! Răcni el şi sfâşiaţi restul corpului! Înainte! N- 
avem vreme de pierdut...! 

Cei trei mizerabili se repeziră la el ca fiarele sălbatice, 
înhăţându-l cu furie. Călăul ridică o supremă rugăciune către 
cer, recomandându-şi sufletul lui Dumnezeu, şi se lăsă în voia 
lor, căci ştia că orice împotrivire era zadarnică şi cel mult îşi 
putea prelungi suferinţele. 


Fu legat de pat. Antonio întinse mâna spre cleştii care se 
înroşiseră în foc şi scoțând cu un gest de bestialitate infernală 
unul dintre aceştia, se apropie de Sanson, Enric, nu se putea 
opri de a se înfiora, când văzu în mâna lui Antonio, oribilul 
instrument. 

— Dumnezeu fie cu mine! Murmură el cu o profundă 
resemnare. 

Îşi aduse aminte că străbunii săi, în eternitatea chemării 
lor sângeroase, au săvârşit aceleaşi cruzimi faţă de mulţi 
nenorociţi şi-şi zise cu o sublimă abnegaţie că ce i se pregăteşte 
acuma, este poate o ispăşire pentru toţi străbunii săi. 

Antonio se apropie acunâa cu cleştele roşu şi căută cu 
privirea-i bestială, partea din trup cea mai potrivită pentru a 
servi ca început al torturii, oprindu-se la membrul exterior, din 
care voi să scoată o fâşie de carne. 

Deodată, se întâmplă ceva extraordinar şi neaşteptat. 

Se auziră nişte trăsnete înfiorătoare care creşteau din ce 
în ce mai puternice. Părea că tot castelul se prăbuşeşte până în 
temelii, şi în acelaşi timp sala se întunecă, stingându-se toate 
candelabrele. Fraţii „Pactului de sânge” săriră în sus, palizi de 
spaimă, părăsindu-şi locurile; marele şef îşi părăsi fotoliul şi 
cuprins de o frică laşă, se ascunse printre tovarășii săi de 
nelegiuiri. Aceeaşi frică nebună îl apucă şi pe Antonio care 
scăpă din mână cleştele roşu, înainte de a fi atins corpul 
Călăului. 

— Dar ce s-a întâmplat? Murmurară fraţii de sânge 
înspăimântați. 

Înainte ca vreunul din ei să fi avut vreme a spune un 
cuvânt, se întâmplă ceva nou, şi mai înfiorător. 

Un fum gros, înăbuşitor, umplu sala, pereţii crăpară şi 
flăcări mari începură a se arăta de pretutindeni. Postamentul pe 
care se afla fotoliul marelui şef, se clătină şi se prăbuşi cu un 
zgomot extraordinar; în acelaşi timp apăru o rază roşie de foc, 
asemănătoare fulgerului. 

— Sfârşitul lumii! Ţipă Fouquier, tremurând. Ah! De ce am 
călcat în această clădire a diavolului. 

Pippin care se afla alături, căzu în genunchi înaintea 
marelui şef, înplorându-l să-i scape. 

Flacăra de foc care răsărise din crăpătura zidului, luă 
proporţii din ce în ce mai mari, iar la deschiderea făcută care 


părea că se ridică din fundul pământului, apăru deodată un grup 
de persoane. 

Înmărmuriţi de spaimă, fraţii de sânge, holbau ochii ia 
spectacolul extraordinar ce li se arăta. 

O ţigăncuşă fermecător de frumoasă în veşminte regale, 
diamantate şedea pe un fotoliu în formă de tron, ţinând în 
fiecare mână câle un pistol încărcat. Ea linea armele în mod 
ameninţă'or, iar la picioarele ei. Zăceau înghesuiți într. - O 
grupare pitorească, trei ţigani minunat de frumoşi, care aveau în 
mâini nişie carabine lungi, de asemenea cu cocoşul, ridicat, 
ţintind toţi spre membrii... Pactului de sânge”, care izbucniră 
într-un strigăt de spaimă nebună. 

— Vai de acela care va îndrăzni să se mişte! Răsună glasul 
bine timbrat şi sonor al ţigăncii. Pe loc va li mort! Staţi 
nemişcaţi. Aşa, vă poruncesc eu, stăpâna castelului! 

— Hotărât că-i prinţesa de Barry, şopti Pippin lui Fouquier’. 
Dar cum dracu a nimerit ea aici! 

— Dacă-i ea. Atunci suntem pierduţi, murmură Fouquier. 

— Tăcere, tăcere absolută să fie! Porunci prinţesa, căci 
într-adevăr, ea era. Încă o dată vă spun că cine face cea mai 
mică mişcare, îl împuşc ca pe un câine! 

Prinţesa se dădu jos din construcţia în formă de corabie în 
care se afla, ţinând pistoalele în ambele mâini şi se apropie de 
Sanson. Apoi luă ambele pistoale în mâna stingă, iar cu cea 
dreaptă scoase o sticluţă, din lichidul căreia atinse lanţurile cil 
care Sanson era legat de pat. Lanţurile se desfăcură ca prin 
farmec. Enric sări în sus şi se văzu faţă în faţă cu frumuseţea 
demonică a prinţesei. 

— Urmează-mă! Îi zise aceasta. 

Il apucă, de mână şi îl urcă pe corabia ciudată cu carp 
venise: abia luară loc amândoi. Că aceasta dispăru tot atât de 
neaşteptat precum venise. 

Trecură vreo două secunde, apoi se închise spărtura; totul 
reintră în linişte, numai postamentul preşedenţial sfărâmat. 
Rămase o. Dovadă de netăgăduit despre lucrurile extraordinare 
petrecute. Lămpile se reaprinseră şi luminară sala. 

Fraţii de sânge îşi frec io ochii e i să se convingă dacă n-a 
fost cumva un vis rău. Era, însă, realitatea cea. Mai crudă, căci 
Enric Sanson dispăruse cu totul. 


Lucrurile acestea s-au petrecut cu aşa o iuţeală, incit 
nimeni din cei prezenţi n-a avut vreme destulă ca să-şi revină în 
simţiri. 

Primul care-şi recapătă luciditatea, a fost Fouquier. 

Drace strigă el, am fost victima unei şarlatanii viclene. Să 
o urmărim, căci nu poate fi departe de aici. 

Zadarnică era furia sa şi îndemnurile la urmărirea celor 
dispăruţi. Locul pe unde au pierit, era solid, ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic, iar fraţilor de sânge. Nu le-a rămas multă 
vreme pentru a medita. 

Deodată? Se auzi un nou tunet înspăimântător de 
puternic. Toţi asistenții tresăriră. Unul se ţinea de picior, altul de 
mână. Mai ales negrul Pippin începu să urle ca muşcat de 
viperă. 

' O spaimă fără seamăn cuprinse pe toţi fraţii. /Pactului de 
sânge”. Cu atât m; îi mult cu cât nu-şi puteau explica, ce şi cine. 
Deslănţuie toate acestea. 

Era o descărcare electrică formidabilă, proiectată desigur. 
De mâna iscusită a prinţesei. În acelaşi timp peretele din stânga 
al sălii începu să tremure şi o ceaţă albă, urmată de o zare de 
foc. Pătrunse printre crăpături. 

Asistenţii îşi pierdură orice speranţă şi urlând de spaimă, 
alergau care încotro, căutând ieşirea din sală, urmăriţi mereu de 
descărcările electrice. 

Capitolul 41 FARMECELE ADELLEI. 

Adella. Izbuli să-l scoată pe Sanson din mâinile. Pactului 
de sânge”. Dar acum, îi dispăru orice putere de rezistenţă. El 
privise curajos orice chin, şi ţinuse piept ca un erou în faţa 
morţii. Dar conştiinţa că e scăpat, îl scoase din minţi. Era prea 
mult pentru el, de a se şti acum salvat. 

Enric Sanson nu ştia cum s-a întâmplat. Capul îi căzu în 
neştire în poala prinţesei. Când se trezi, deschise cehii cu 
mirare. El se uită zăpăcit în jurul său. O lumină roşiatică îl 
învălui. 

„Oare sunt în cer?”. Şopti Enric Sanson. 

E| se ridică puţin. Acum de abia observă că era cuicat pe 
perne moi. Se uită în toate părţile. Ce paradis sublim se înfăţişa 
ochilor săi: tot ce a putut compune arta omenească pentru 
satisfacția ochiului şi a simţurilor, era aici desăvârşit. Cită 


bogăţie trădau tapetele de mătase şi cât de frumos erau 
orânduite! 

Privirea încântată a lui Sanson, căzu pe o fântână 
arteziană care ţişnea ca diamantele. Era un balsam mirositor 
care se revărsa într-un havuz mic, în care se oglindeau raze 
magice de lumină. O muzică dulce şi ademenitoare răsuna în 
salonul măreț. 

Ea se auzea încet şi dulce, încât îşi putea asculta bătăile 
inimii mângâind sufletul şi scoţându-l din noroaiele ordinare ale 
vieţii, pentru a-l transporta într-o existenţă depărtată şi 
necunoscută, aşa că Enric Sanson adormi iar. 

Rămase mult timp întins cu ochii închişi pe divanul moale 
şi ademenitor. 

Nu, nu putea să fie adevărat paradisul acela, el izvorâse 
din gândurile sale rătăcite. Nu fusese el, în mâinile setoşilor de 
sânge? Parcă tot mai vedea înaintea ochilor săi cleştele înroşit 
de foc, şi mai simţea fierbinţeala lui dogoritoare, când fratele 
Antonio se apropia de trupul său. Vedea cum scăpărau scânteile 
de la vârful cleştelui şi se îndreptau lacome spre carnea lui. Și 
acum, a scăpat de toate astea, şi ce pace domneşte în jurul său! 

Enric Sanson, ascultă cu atenţie sunetul gingaş al muzicii. 
| se părea că are aripi şi că zboară prin aurora eternității. Aşa se 
simţea poate şi peregrinul, care după o lungă călătorie, ajunge 
în sfârşit la poarta paradisului dorit. Dar îndată se trezi, şi 
privirea lui căzu asupra unei femei încântătoare, de o frumuseţe 
fermecătoare. Era orbit... 

O privi mai de aproape, nu se înşelase. El ştia că aceea 
care îngenunchiase lângă dânsul şi-l privea cu ochii mari era 
Adella. 

— Adella! Exclamă el, cu buzele tremurânde. O ameţeală 
îl cuprinse şi închise ochii fără voie. Da, era prinţesa, era 
duşmana de moarte care îngenunchiase la picioarele sale. 

Ea îl scăpase cu vitejie din mâinile acelor setoşi de sânge. 
Şi nu era o minune ceea ce făcuse? 

Oare femeia aceasta, bună şi încântătoare, era într-adevăr 
aceeaşi Adella, care se arătase odinioară atât de aspră şi 
neînduplecată faţă de el? 

Enric Sanson deschise iar ochii. El aruncă o privire lungă, 
nesigură asupra frumoasei femei. 


— Adella! Exclamă el iară, Adella, dumneata eşti? 
Dumitale îţi datorez viaţa? 

Ochii prinţesei se luminară. Ea apucă mâna dreaptă a lui 
Enric şi se aplecă aşa de aproape de obrazul lui, încât respiraţia 
ei caldă îl atinse, şi obrazul i se roşi ca purpura. 

— Enric! Zise ea cu vocea-i fermecătoare, vrei să mă 
respingi din nou, iubitule! 

Enric Sanson se retrase zăpăcit. Cunoştea vocea această 
de sirenă! 

— O, prinţesă! Murmură eL. 

Dar în zadar căută să evite privirea ochilor ei fermecători, 
căci se simţi din nou prins în lanţurile ei. 

— O, prinţesă! Murmură Sanson cu voce sfioasă, câtă 
recunoştinţă vă datorez! Daicum a fost cu putinţă, cum m-ai 
scăpat şi... Şi... De ce ai vrut să mă scapi? Nu eşti dumneata, 
duşmana mea?! 

— Enric, de aş fi fost duşţnana ta, te-aş fi scăpat oare, 
riscând propria-mi viaţă? 

Enric Sanson nu dădu nici un răspuns, el rămase 
nemişcat, întins pe divan. Vocea blândă, dulce şi ademenitoare 
a prinţesei, odinioară atât de aspră şi poruncitoare, îl zăpăci şi 
mai mult. 

Nu visa acum? Nu era, oare, aceeaşi zi în care Adella îşi 
lua rămas bun de la el, cu gândurile şi urările cele mai negre? 
Acum, să-şi fi -schimbat ea atât de mult cugetul şi purtarea? 

Dai; nu. Nu! Era realitate! Enric Sanson se gândi 
înfiorându-se, la ceasurile din urmă când se afla în puterea 
fraţilor de sânge. Mai simţea şi acum, lanţurile care îi 
strânseseră aşa de puternic membrele şi tot trupul. 

Deodată îşi aduse aminte că prinţesa a fost însoţită, cu 
ocazia eliberării lui, de câteva persoane; se uită în jurul său, dar 
nu văzu pe nimeni. Numai prinţesa, era lingă el. 

Uimit de toate cele petrecute, care de care mai 
misterioase şi inexplicabile, îl apucă ameteala. Prinţesa, 
punându-i mâna pe umeri, îl rugă cu glas melodios, dacă nu 
vrea să se învioreze cu o înghiţitură răcoroasă. 

Fără a aştepta răspunsul lui, se apropie de o masă 
încărcată cu toate bunătăţile de pe lume; umplu un pahar cu 
vin. În care fără să observe Sanson, turnă câteva picături dintr-o 
sticluţă. N 


— Acum ori niciodată, îşi zise ea, cu ochii scânteietori de 
pasiune. Această băutură mi-l va robi cu desăvârşire şi voi ieşi 
victorioasă. 

Se întoarse spre el cu paharul de vin, îngenunchia lângă 
patul său şi începu a-l dezmierda cu mâinile ei albe şi moi, 
îndemnându-l cu vorbe fermecătoare şi dulci să bea din vinul 
oferit. 

Ca fermecat, Enric se uită la dânsa, sorbind cu nesat 
delicioasele ei cuvinte de amor. Da, acuma, prinţesa era 
personificarea femeii graţioase, încântătoare! Acuma era 
blândeţea, devotamentul şi bunătatea în persoană! 

Cu mintea ameţită, apropiă de buze cupa fermecată şi 
sorbi până la ultima picătură vinul auriu. Ah, ce plăcere dulce şi 
cerească se cobora în sufletul său la fiece înghiţitură! Nu ştia că 
bea o licoare fermecată, şi că prinţesa poseda o băutură 
misterioasă, care de secole se afla în stăpânirea familiei sale. 

Sticluţa stranie, de care am vorbit, conţinea un elixir din 
care numai câteva picături, ajungeau pentru a înebuni pe cineva 
de dragoste după femeia ce i le dădea. Numărul îndoit al porţiei 
era suficient pentru a învălui în noapte a nebuniei pentru 
totdeauna pe acela care bea dintr-Însa. 

După ce goli paharul, Enric Sanson fu cupi ins de un 
simţământ de fericire, cum n-a simţit niciodată. Uitase totul şi 
părea că nu trăia decât pentru prezent. Se uita cu admiraţie 
mută la formele sculpturale şi voluptoase ale prinţesei, care 
personifica ispita şi păcatul. 

In costumul ei de ţigancă, tânără şi superbă cum era, plină 
de viaţă şi pasiune, deştepta în inima sa o dorinţă violentă de 
posesiune, un dor nespus de a sorbi sărutări fierbinţi, ucigătoare 
de pe guriţa-i plină şi de a gusta cu dânsa, supremele plăceri. 

Adella, ' îngenunchiată lângă pat, observă foarte bine 
creşterea necurmată a acestei pasiuni nesocotite. Se strânss 
alături de Sanson, buzele lor se apropiară şi o sărutare fierbinte, 
arzătoare, uni aceste două fiinţe însetate d; > plăcere. 

Ca prin minune, odaia se întunecă deodată, 
nemaiauzindu-se decât şoapta lină a fântânii arteziane, ale cărei 
parfumuri dulci şi ameţitoare umplură aerul. O muzică ceresc de 
armonioasă se auzi din toate părţile, şi... Cuprinse de patimă 
două trupuri tinere, frumoase şi înfiorate de plăceri, se dădeau 
unul altuia cu tot focul dorinţei şi al tinereţii... 


Trecură ceasuri. O tăcere absolută domnea în odaia în 
care Sanson şi Adella gustară cele mai divine plăceri. In cele din 
urmă, respiraţia adâncă a lui Enric, trăda că amefit cât; licoarea 
fermecată şi de fericirea supremă adu pasiune, a adormit. 
Atunci prinţesa se ridică din pai. Şi i, ochii scânteietori de fericire 
şi satisfacţie adâncă se pitula eL. 

Cât de mult te iubesc, Enric. Murmura ea, <: it demult te 
ador, frumosul meu iubit, oricât te-ar urî i'nirp. Mea! 

Rămase pe gânduri câteva minute, apoi frămmtată. De 
pasiune începu iar să murmure cuvinte dulci de dragoste, 
promiţându-şi că orice s-ar întâmplă, nu se va mai despărţi de 
el, va fi geniul său protector, dar că nici nu va suporta ca o altă 
femeie să-i fure'inima lui Enric, căci atunci toată iubirea ei va 
ajnuţi şi cu propria ei mână îl va omori decât să suporte ca Lili, 
acea păpuşă palidă, să o lipsească de odorul ei. 

— O copil ce eşti tu. Murrrtură ea. Acoperindu-l cu sărutări 
pasionate, cum ai putea tu oare să mă laşi pe mine! In toată 
lumea asta nemărginită nu mai există o a doua inimă femeiască, 
care să iubească cu atâta foc şi patimă cum te iubesc eu pe 
tine! Ah. Ştiu prea bine că în pieptul meu se mai frământă şi 
demonul tău, dar amorul îl va învinge şi subjuga. Oh! Enric, 
Enric, pe tot ce-ţi-i mai sfânt jură-mi că-mi vei fi fidel şi te asigur 
că noi amândoi vorn avea raiul aici pe pământ. 

Şi tot dezmierdându-l. Apucă o mână a Călăului, car? 
Atârna de pe pat. Slăbită. Atunci observă la degetul cel mic un 
inel de aur cu briliante aşezate în formă de miozotis (nu mă 
uita.',). O nespusă furie cuprinse deodată pe prinţesă şi ochii ei 
începură a seânteia foc şi ură. 

Inţelese numaidecât, că acest inel de pe mâna lui Enric, 
trebuie să fie un cadou de la Lili. Ceea ce o exaspera. 
Inchipuindu-şi că acest inel avea. Poate, un talisman care-l ţinea 
legat pe Sanson de Lili, se hotărî să i-l scoată binişor din deget, 
pentru ca astfel să rupă ultimele legături dintre Enric şi fata 
armurierului Miranda. 

Adella se şi puse pe lucru, dar cu toată precauţia ei, 
operaţia n-a fost tocmai uşoară, căci Enric începu să se 
neliniştească în somn şi murmură vorbe neînţelese. 

Deodată zise cu glas tânguitor: Lili! Lili! 

Prinţesa, la auzul acestui nume, fu cuprinsă de o furie 
nespusă. 


Cum? Îndrăzneşte el să viseze şi alături de mine pe 
proasta aceea? Murmură ea tremurând de supărare. Ah! De ce 
n-am distrus-o pe această nemernică, pentru ca niciodată să nu 
o. Mai poată întâlni?” 

Şi cu o îndoită sforţare, se sili să scoată inelul, ceea ce-i 
reuşi. Un zâmbet de bucurie flutură pe buzele frumoasei femei. 

„„Ha! Ha! Acuma ştiu ce să fac! Am să dau lui Lili acest 
inel, şi-i voi spune că în seara când Sanson mi-a dat pentru 
toată viaţa trupul şi sufletul său mi-a dat inelul ca să-l distrug!” 

Nu mai putea de bucurie când se gândea cum va rămâne 
zdrobită Lili la auzul acestor cuvinte. Pe urmă satisfăcută de 
acest plan crud, scoase sticluţa fermecată de sub haină, unde o 
ţinea ascunsă, şi uitându-se la Enric îşi jură că dacă nu va reuşi 
să-l lege pentru totdeauna de dânsa, atunci printr-o îndoită 
doză, îl va înebuni pe viaţă, întunecându-i minţile fără leac. 

În cele din urmă adormi şi ea lângă Enric, obosită de 
atâtea emoţii tulburătoare. O tăcere adâncă se >aşa asupra lor 
şi multă vreme nu se auzi nici cel mai mic zgomot. Amuţise şi 
muzica misterioasă, nici fântâna arteziană nu mai şopotea. 

În sfârşit, Enric se trezi din somnul său cel greu, se ridică 
de pe pat şi ca ametit îşi duse mâna la frunte care-l durea 
teribil. Se vedea că nu era conştient de cele întâmplate în 
ultimele ceasuri. Privirea îi căzu asupra prinţesei care dormea 
lângă dânsul. 

— Credea că îl înşală ochii şi trăsăturile feţei sale 
exprimau o spaimă teribilă. Se uita la prinţesa care dormea 
liniştită cu un aer fericit, şi nu putea să-şi dea seama ce s-a 
întâmplat, cum ajunsese să doarmă alături de Adella. 

Încetul cu încetul, începu să-şi aducă aminte cum prinţesa 
i-a dat să bea nişte vin care i-a produs acea dorinţă de dragoste. 

Atunci Sanson sări în sus şi o r'oşeaţă adâncă îi acoperi 
obrazul. 

— O Lili, Lili, ce ţi-am făcut eu ţie! Dar Dumnezeu mi-e 
martor că nu sunt eu de vină şi că am fost victima unei curse. 
Inima mea, însă, a fost şi rămâne numai şi numai ata! 

Deodată, simţi încolţind în inima sa o ură adâncă 
împotriva femeii voluptoase care l-a adus să facă această 
greşeală şi neputându-şi stăpâni oroarea, ridică braţul ca să o 
zdrobească pe femeia adormită. 

Tocmai în acest moment, visătoarea exclamă: 


O Enric! Enric! lubeşte-mă şi tu, cum te iubesc eu pe tine! 

Mâna călăului căzu fără putere... Nu, nu, murmură 
Sanson. Nu-ţi pot face nimic rău, femeie seducătoare, deşi m-ai 
ispitit. Nu ştia ce să facă. În cele din urmă, privirea i se însenină 
şi se hotări să fugă de aici imediat, şi să mărturisească totul 
scumpei sale Lili, care desigur îl va ierta. Aşa şi făcu. Cu multă 
precauţie se dădu jos din pat şi după puţină cugetare găsi o 
idşire şi plecă. 

Peste puţin timp se deşteptă şi Adella. Nici dânsa nu-şi 
aduse aminte numaidecât de cele întâmplate înainte cu câteva 
ore, precum n-a observat nici dispariţia lui Enric. 

Deodată, însă, băgă de seamă că e singură în pat. 
Înspăimântată sări în sus şi o uiipire fără margini se zugrăvi în 
ochii ei. 

— Cum? A dispărui? A îndrăznit el să fugă? Murmură ea. 

Nu se putea obişnui că fericirea ei s-a sfârşit aşa curând, 
în mod atât de crud şi neaşteptat. Credea că o înşeală ochii. 
Când zări uşa secretă deschisă, ghici totul. Şi atunci, zdrobită de 
durere şi deziluzie, căzu pe canapea şi începu să plângă amar. 

Un simţământ care o chinuia mai rău decât acel al 
amorului deziluzionat, era acela al înjosirii. Simţea o ruşine 
nespusă, mândră şi frumoasa aristocrată, că plebeul Sanson a 
putut s-o părăsească pentru o femeie fadă ca Lili, după ce 
dânsa, într-un moment de supremă beţie senzuală, îi dăruise 
totul, totul... 

Atunci, toţi demonii urii şi ai răzbunării se aprinseră în 
inima ei. Şi-şi promise a se răzbuna amar pe Sanson, pentru 
înjosirea ce i-a pricinuit. 

, Astăzi te iubesc încă prea mult pentru a te zdrobi, îşi 
zicea ea. Dar va veni o zi când iubirea pentru tine se va fi stins 
în inima mea, şi atunci vai de tine, Enric Sanson!” 

Acum o preocupa atlceva. 

Lucrul era clar şi nu mai încăpea nici o îndoială că Sanson 
iubeşte numai şi numai pe Lili. Ei bine, împotriva acestei 
victorioase Lili. Voia să se şi răzbune acuma, cu toată cruzimea 
posibilă. Şi dacă va afla Enric, se gândea ea, că Lili a fost învinsă 
de mine, atunci va uita totul şi va cădea biruit la picioarele 
mele. 

Zis şi făcut, Adella înarmându-se cu toată energia 
sălbatică de care era capabilă, părăsi odaia apucând pe o altă 


cale decât cea aleasă de Sanson, pentru a merge la Lili şiao 
aduce aici. Înainte ca Enric să fi putut ajunge până la dânsa. 

Capitolul 42 

LUCRURILE BUNE VIN PE NEAŞTEPTATE. 

Pe drăguţa Orfelia am lăsat-o, tocmai când căzuse leşinată 
înaintea oglinzii fermecate. Sfetnicul ei credincios şi misterios, îi 
arătase soarta nenorocită ce se pregăteşte fratelui ei, cum e 
târât în acel loc de întrunire fioros de secrot şi cum se fac 
preparative de tortură. Deci, viaţa lui, era în cea mai groaznică 
primejdie. 

Perkeo, piticul ci. A încercat în fel şi chip să o readucă în 
simţiri po frumoasa sa stăpână. Văzând. Insă, că toate sunt 
zadarnice, chemă în ajutor pe Brigita, bătrâna portăreasă a 
casei Călăului, care folosind fol de fel de esente tari, reuşi să 
trezească pe sărmana Orfelia. 

— O frate drag! Exclamă ea, cât te-am prevenit eu să fii 
prudent! Oh, e groaznic! 

Cu ochii plini de lacrimi, Orfelia se sculă şi se apropie de 
oglinda vrăjită. Deodată se opri. Căci se temea să nu Vadă noi 
grozăvenii despre fratele ei mult iubit, pe care îl ştia într-o 
primejdie atât de înspăimântătoare. 

Dânsa nu ştia niciodată dacă prorocirile se realizau 
imediat sau mai târziu. 

Ah, dacă bunul'şi scumpul ci frate a căzut deja jertfă 
acestor teribile suferinţi? Cerul se va milostivi de el şi nu-l va 
lăsa să piară! Se gândea ea* cu o sublimă încredere în 
bunătatea Atotputernicului. Deocamdată, trebuia să-l caute. 

„O Enric, de ce ai fost totdeauna atât de discret şi nu mi-ai 
spus încotro te duci şi pentru ce!” 

Deodată privirea ei se opri asupra lui Perkeo. 

— Perkeo, zise ea piticului, tu eşli isteţ, nu cumva ştii tu, 
unde se află fratele meu? 

Piticul dădu din cap în mod negativ. Deodată, scoase un 
țipăt de bucurie şi începu să sară într-un picior împrejurul 
frumoasei sale stăpâne, bătând din palme cu o veselie 
extraordinară. 

— Dar ce ai tu, Perkeo? Ce ti-i? Întrebă Orfelia neliniştită. 

— Dacă nu mă înşel, răspunse Perkeo, ştiu unde se află! 


Apoi după ce se mai linişti puţin, povesti Orfeliei, că a 
observat în mai multe rândurj, cum Călăul vorbea în mod 
misterios cu primul său ajutor de ghilotină. 

— Chiar de ună-2i seara, când fratele dumitale s-a întors 
târziu acasă, l-am auzit vorbind mai mult timp în şoaptă cu 
Nicolai. Dânşii nu m-au zărit, aşa că am putut prinde câteva 
cuvinte din convorbirea lor. Ceea ce este însă mai straniu, e că 
după aceea/fratele dumitale s-a dus jos în pivniţă, de unde s-a 
întors un alt domn cu barbă, cu totul străin, dar în care am 
recunoscut totuşi pe fratele dumitale. 

— Ciudat! Zise Orfelia. Du-te de-l cheamă pe Nicolai. 

— Mu se poate, răspunse Perkeo, căci Nicolai înlocuieşte 
pe fratele dumitale şi din zi în zi eşafodul vede scene din ce în 
ce mai neplăcute. 

Orfelia se întrista şi mai mult că trebuie să aştepte, 
şiaşteptarea îi părea eternă. 

Nicolai se întoarse peste câteva ore, căci în ziua aceea 
avu o mulţime de execuţii capitale. Imediat ce veni. Fu chemat 
tel Orfelia. Intrând în odaia ei, înţelese numaidecât că se 
petrecuse ceva neobişnuit. La primele ei întrebări, băirânul 
Nicolai se codea să spună tot adevărul. Când o văzu, însă.;: iâl 
de îngrijorată, îi povesti totul în puţine cuvinte, adăugind că 
după părerea sa, Enric se află acum în subteranele palatului 
Barry. 

La auzul acestor îngrozitoare confidenţe, Orfelia sări în sus 
şi profund emoţionată, exclamă: 

— Dumnezeule mare! Acuma văd că n-am nici un moment 
de pierdut şi că primejdia e teribilă! Nicolai, nu degeaba sunt eu 
sora Călăului, te rog să-mi pui la dispoziţie pe toi i inferiorii 
fratelui meu. Trebuie să plecăm repede la palatul blestemat ca 
să scăpăm pe Enric! 

— Desigur, răspunse Nicolai adiric mişcat de energia Oi 
feliei, să plecăm cu toţii! 

Până să se adune toţi subalternii fratelui ei, ea se îmbrăcă. 
Punându-şi o beretă de catifea pe cap şi îmbrăcân- 

— (.! Din Paris du-şi o mantilă largă sub care ascunse 
câteva arme, precum şi câteva sticluţe cu un conţinut foarte 
straniu. 

Nicolai veni să anunţe că toţi sunt gata de plecare. 
Înainte, însă. De a părăsi odaia, Orfelia se apropie de oglinda 


fermecată şi ridică mâinile murmurând o rugăciune. Deodată 
oglinda se acoperi de o ceaţă sumbră. Într-o clipă, ochii Orfeliei 
se înseninară. 

— Mulţumesc ţie Doamne, acuma sunt mai liniştită. Dacă 
o vrea Dumnezeu, voi revedea pe fratele meu! 

Zicând asta părăsi odaia. Ajungând în curte, tânăra fată 
văzu în faţa ei un domn bătrân cu părul alb şi o barbă 
patriarhală. Bătrânul acesta îi era necunoscut, totuşi îi făcu o 
impresie bună. 

— Spuneţi-mi frumoasă domnişoară, ce-i cu fratele 
dumitale? Întrebă el. Mă scuzaţi dacă îmi permit să vă întreb, 
dar veţi înţelege curiozitatea mea, căci eu sunt armurierul 
Miranda! 

— Oh. Lăudat fie Dumnezeu, domnule Miranda! Oare văd 
bine? Dumneata eşti? Ai scăpat din temniţă? 

— Da, printr-o minune cerească! 

Miranda povesti în câteva cuvinte, tot ce se petrecuse cu 
dânsul, căci Orfelia nu aflase nimic în singurătatea în care se 
găsea de câteva zile. Biata fată păli la auzul terorilor povestite, 
dar era vremea de plecare. Cât de mare n-a fost spaima ei; când 
Miranda îşi exprimă dorinţa de a-i însoţi în expediţia lor 
periculoasă. 

În zadar căută să-l convingă că se expune la un mare 
pericol, Miranda nu voia să audă de nimic şi cerea numai o sabie 
bună şi câteva pistoale. 

Văzând că orice sfat e de prisos. Nicolai îi aduse armele 
dorite, şi imediat plecară cu toţii, îndreptându-se spre castelul 
de Barry. 

Se întunecase de-a binelea, când Nicolai dădu semnalul de 
oprire. 

— Nu trebuie să ne apropiem prea mult de parcul 
castelului, zise el. Căci dacă nu mă înşel, grupul... Pactului de 
sânge'” a postat o mulţime de sentinele prin toate părţile. 

— Atunci cum se ajungem la castel? Şopti Orfelia. Părerea 
mea ar fi să ne repezim ca fulgerul asupra sentinelelor şi să le 
masacrăm. 

Nicolai se împotrivi, zicând: 

— Nu, asta ar fi din partea noastră o nebunie! Tot ce 
putem face, este să ne dăm jos de pe cai în umbra pădurii, „să 


facem un ocol şi să pătrundem în castel printr-o portiţă iscunsă, 
pe care o cunosc numai eu! 

Aşa se şi făcu, şi după un ocol de vreo oră, se opriră. 

— Am ajuns, şopti Nicolai. Staţi liniştită, eu mă voi furişa 
să văd dacă totul e în ordine! 

După câteva minute se întoarse şi comunică tovarăşilor 
săi, că totul este în ordine; 

Şi astfel, se furişară toţi unul după altul, înăuntrul parcului. 

— Deocamdată, zise acuma Nicolai, nu ne putem apropia 
de castel! 

În parc domnea întunericul. Luna se ascundea după norii 
groşi şi numai din când în când se ivea pentru o clipă. Înaintară 
încet până la castel, de care îi mai despărţea numai un tufiş 
neînsemnat când Nicolai ordonă să se oprească pe loc. 

— Lăsaţi-mă acum pe mine, să înaintez singur! 

E| dispăru. Toţi tăceau cuprinşi de nelinişte. Miranda se 
ghemui lângă Orfelia, care de asemenea era foarte îngrijorată. 
Nicolai se întoarse. 

— Deocamdată, zise el, nu putem face nimic! Fraţii de 
sânge sunt adunaţi aici şi se vede că astăzi au o şedinţă 
neobişnuit de importantă, căci văd postate vreo douăsprezece 
sentinele. 

Orfelia. Se înfioră de o groaznică presimţire şi stărui 
pentru o acţiune promptă, exprimându-şi părerea că şedinţa 
asta era consacrată fratelui-ei. 

Nicolai însă făcu un gest negativ, spunând: 

— Nu se poate, domnişoară. * Planul dumitale e echivalent 
cu masacrarea noastră inutilă! 

Rămaseră deci nemişcaţi, aşteptând momentul propice 
pentru a interveni. 

— Ah! De ar pleca măcar sentinelele, nu mai pot răbda! 
Exclamă Orfelia. Ah, doamne, cum aş vrea să-i pot sfărâma pe 
aceşti mizerabili! 

In timpul acesta, bătu ceasul douăsprezece, iar bravii 
oameni veniţi pentru a scăpa pe Enric, nu puteau întreprinde 
nimic. 

Deodată se întâmplă ceva neaşteptat. 

Un murmur înăbuşit se ridică, parcă din fundul pă- - 
lint'ului, prefăcându-se într-o gălăgie enormă, care amuţi însă 


după câteva minute. Cei ascunşi, pândeau într-o tăcere 
absolută. Din spre castel se auzi vocea unei santinele. 

Nicolai se târî pe burtă, pentru a afla ce s-a întâmplat, şi 
imediat se întoarse, anunțând că după toate probabilitățile, 
trebuie să se fi întâmplat ceva, căci fraţi de sânge, sunt cuprinşi 
de o panică extraordinară., Atunci toţi în frunte cu Orfelia, săriră 
în sus şi înaintară. Oprindu-se abia înaintea ultimului tufiş. 
Inaintea ochilor lor se desfăşura un spectacol pe cât de straniu 
pe atât de înfiorător. 

Dintr-o pivniţă întunecoasă, ieşeau în fuga mare, 
împingându-se cu furie, nişte oameni mascaţi. 

— Îngrozitor! 

— Înfiorător! 

— În viaţa mea n-oi mai călca pe aici... 

— Farmece s-au făcut...! 

Dar ce se întâmplase? De ce oamenii aceştia mascaţi în 
număr de vreo patruzeci, alergau ca nebunii? 

Cititorul nostru ştie pricina acestei fugi cu totul stranii. 
Catastrofa din sala de şedinţă a Pactului de sânge, avusese loc 
atunci. 

Inspăimântaţi, fraţii de sânge fugeau care încotro, iar 
după dânşi santinelele. După câteva clipe, împrejurimile 
castelului rămaseră pustii. Patrula militară trecu încet, neavând 
habar de cele întâmplate. 

— ţi pol aduce o veste foarte bună, scumpă domnişoară. 
Spuse Nicolai către Orfelia. Când mă furişam spre castel ca să 
văd ce s-a întâmplat, am avut norocul să surprind convorbirea 
dintre doi fraţi de sânge. Ascultă-mă bine domnişoară. E vorbii, 
de fratele dumitale! 

— Oh Doamne! Şi ce şti despre el? 

— Veşti bune! Fraţii de sânge au vrut să-l tortureze pe 
fratele dumitale şi se vede că deodată a intervenit o întâmplare 
extraordinară, iar el a dispărut la momentul decisiv. 

— Apoi asta-i ceva groaznic! 

— Ba de loc! L-ar fi eliberat, oare, pe el cineva, dacă nu i- 
ar fi vrut binele? Să aşteptăm deci aici. Până ce se vor ivi zorile. 
Deocamndată. Nu-i nimic de făcut... 

Orfelia tremură dar trebui să cedeze sfaturilor practice ale 
lui Nicolai. Se culcară prin tufiş, aşteptând cu nerăbdare zorile 
zilei. 


Toţi erau frământaţi de fel şi fel de simţăminte, dar nimeni 
nu îndrăznea să deschidă gura de teamă ca prezeţa Jor să nu fie 
surprinsă de vreun spion. 

Orfelia însă îngenunchie, trimițând la cer o fierbinte rugă, 
implorând mila Mân tui torului, pentru fratele ei mult iubit. 

Capitolul 43 RAZBUNAREA PRINȚESEI. 

In cele din urmă începu să se ivească zorile şi primele nv/. 
E de lumină veniră să risipească întunericul groaznicei nopţi. 

Orfelia respiră mai. Uşor. În sfârşit ea şi însoțitorii săi 
părăsiră tufişurile şi se apropiară de pivniţa castelului. 

Deodată, Orfelia rămase nemişcată, înpreunându-şi 
mâinile şi ca fermecată îşi aţinti privirea asupra intrării în pivniţa 
castelului. 

— Nu, nu, nu se poate! Murmură ea. 

De unde nici nu îndrăzea măcar să şoptească numele lui 
Enric şi nu credea că îl va mai vedea vreodată, iată că'el stătea 
înaintea ei, în toată vigoarea şi splendoarea frumuseţii şi 
tinereţii sale, scăldat de razele dimineţii ca un zeu sublim. Căci 
tocmai în acelaş moment, Sanson se pregătea să părăsească 
castelul prin aceiaşi ieşire de care s-au servit fraţii de sânge. 

Scăpase de vraja casteluilui. Şi acum rămase nemişcat, 
întrebându-se dacă ceea ce vedea era vis sau realitate. Oare 
fiinţă aceea îneântătoare care stătea acolo sus la intrarea 
pivniţei, era într-adevăr iubita sa soră Orfelia? Dar figura aceea 
cam încovoiată dar viguroasă de lângă Orfelia. Era într-adevăr 
Miranda, tatăl scumpei sale iubite Lili! 

— Oh '! Fericire nemărginită, nu mă omori, exclamă el. 

Mai stătu aşa câteva clipe, apoi izbucni într-un strigăt de 
bucurie şi se repezi cu braţele deschise la surioara şi credincioşii 
săi servitori. 

Au fost momente de revedere sfinte şi incomparabil de 
frumoase! Adine mişcat, Enric nu putu scoate nici o vorbă, şi tot 
strângea în braţe pe sora sa. 

Orfelia acoperi cu sărutări fierbinţi pe fratele ei şi îl sorbea 
cu privirea. 

Miranda, de asemenea era profund emoţionat şi nu putea 
rosti un singur cuvânt. 

Nu mai departe decât acum trei-patru zile, îl ura pe 
Sanson pentru minciuna prin care a câştigat inima fiicei sale, şi 
acuma cât de mult s-au schimbat sentimentele sale faţă de 


Enric. În momentul acesta simţea foarte bine că Enric Sanson a 
devenit pentru el un fiu mult iubit. Ah, cât de adine neliniştit şi 
îngrijorat a fost cu câteva minute înainte, când îl credea în 
primejdie! Abia acuma, simţea bătrânul cât de mult îl adoră pe 
iubitul fiicei sale. 

Adânc mişcaţi cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile. 

— Cum tată Miranda; este ăsta un vis sau chiar realitate! 
Întrebă Enric. Dumneata aici şi liber? Ai scăpat din groaznica 
temniţă a Conciergeriei? O Doamne Dumnezeule, n-am cuvinte 
de ajuns, ca să-şi mulţumesc! 

Atunci fruntea bătrânului se încreţi cu oarecare asprime. 

— Nu aici, nu aici! Murmură el, uitându-se împrejur cu 
multă nelinişte, poate să fie vreun sergent pe aici care ne-ar 
putea zări. Să ne dăm de-o parte pentru a fi la adăpost de orice 
spion. 

Toţi îl ascultară şi se retraseră afară din parc, oprindu-se 
tocmai în inima pădurii. 

Acolo se trântiră pe jos osteniţi de atâta veghe şi emoție şi 
îşi povestiră unul altuia toate cele întâmplate. 

Cu fruntea încreţită de griji, Enric ascultă teribila 
întâmplare ce-i istorisi Miranda. 

— Rău, foarte rău! Exclamă Enric Sanson, după ce 
bătrânul termină de povestit. O, voi drepturi sfinte ale libertăţii, 
ce mâini mizerabile v-au murdărit! 

Şi cu ochii scânteietori de furie şi totodată de entuziasm, 
se ridică în picioare: Ș 

— Oh, libertatea este ceva sfânt şi măreț! Intocmai ca 
soarele care pătrunde lumea dând viaţă la toate câte există! 
Sărman popor francez, cât de amar ai oftat tu, timp de veacuri 
sub jugul unor monarhi despoti, cât de greu te-a lovit tirania 
nemiloasă a puternicilor nelegiuiţi, care în loc să-ţi fie părinţi 
îndurători te-au tratat cu biciul ca pe nişte sclavi! Şi totuşi, 
continuă Sanson cu vocea tremurându-i de emoție, când mă 
gândesc pe ce mâini a ajuns din nou patria mea nenorocită, 
când îi văd înaintea ochilor pe puternicii de azi, cât de adâncă 
este durerea pe care o resimte inima mea, care bate la unison 
cu aceea a patriei mele greu încercate. Da, libertatea e ceva 
sfânt şi sublim, este de datoria poporului francez de a se 
debarasa de lanţurile de robie cu care l-au împovărat în 
nelegiuirea lor nişte tirani nedemni. Dar vai! Vai de acel popor, 


care stăpân pe libertate nu ştie să-şi înfrâneze instinctele! Unde 
oare vei ajunge tu popor nenorocit şi mult iubit, prin pasiunea 
care te orbeşte atât de mult? Ah, mai bine n-aş fi văzut 
niciodată aurora libertăţii, decât să privesc acuma cum primele 
raze de lumină ale erei noi de libertate care se deschide pentru 
omenire, iluminează o astfel de s'fidare şi nesocotire a celor mai 
sfinte, drepturi omeneşti! 

Toţi cei de faţă ascultară cu religiozitate aceste cuvinte 
calde, iar Miranda lua de mină pe viitorul său ginere stăpânindu- 
şi cu greu lacrimile care îi întunecau ochii. 

— Cuvintele tale, Enric, m-au fascinat, crede-mă ţ, zise el 
îmbrăţişând pe tânărul iubit al fiicei sale. Da, ai dreptate, 
libertatea este ceva scump, zise Miranda, seamănă cu arcul pe 
care-l pui în mâna unui vânător stângaci. Vai de acel popor care 
se hrăneşte cu propriul său arc! Şi tare mi-i teamă că va trebui 
ca poporul francez să mai sufere multe şi, mari grozăvii, până ce 
din haousul şi anarhia de acuma se va cristaliza un stat de 
ordine şi de linişte, demn de civilizaţia europeană! Da, amicii 
mei, continuă el, teamă mi-e că n-o să mai vedem cu ochii noştri 
ziua libertăţii! Am scăpat de acei nenorociţi care se numeau regi 
ai Franţei, dar, văd arătându-se în viitorul apropiat al patriei 
noastre un tiran nemilos, mai neînduplecat decât toţi despoţii 
dinainte, care va călca în picioare poporul francez! Adevărat 
este că-l va duce din victorie în victorie, dar poporul nu se va 
bucura niciodată din toată inima de victoriile tiranului, căci 
drepturile pe care le-a cucerit printr-un ocean de sânge, îi vor fi 
zmulse din nou. 

Bătrânul se opri, şi cuprinşi de o adâncă tristeţe, cei doi 
bărbaţi se uitau unul în ochii altuia. 

Amândoi erau patrioţi entuziaşti. Amândoi iubeau cu o 
pasiune adâncă Franţa şi libertatea poporului şi totuşi nu-şi 
puteau stăpâni dureroasele lor presimţiri. 

Deodată Orfelia se ridică în picioare şi atinse cu mâinile 
umerii celor doi patrioţi: 

— Mă iertaţi dacă vă întrerup în sfintele voastre cuvântări. 
Dar este ceva care ne priveşte mai de aproape în momentul 
acesta. Spuneţi-mi, unde-i Lili, ce s-a întâmplat cu ea? 

La auzul acestei întrebări, parcă un fulger îi trăsnise pe 
amândoi în acelaşi moment şi se uitară înspăimântați la Orfelia. 


— Lili. Scumpălili! Exclamă Sanson. Trecându-şi mâna 
peste frunte. Doamne! Cum te-am putut uita măcar un moment, 
adorata mea iubită! Te mai afli în mâna principesei! 

Şi deodată obrazul călăului se acoperi de o adâncă! 0- 
şeaţă, îşi lăsă privirea în jos pentru a nu se uita în ochii 
bătrânului şi ai sorei sale. Îşi reaminti de cele petrecute în 
timpul nopţii, dar imediat îşi îndreptă privirea mândră spre 
soarele care se ridica falnic pe firmament. 

Nu, nu el nu era vinovat de greşeala făcută! A fost supus 
unei înrâuriri supraumane. Totuşi nimeni nu trebuia să afle de 
Slăbiciunea lui: dragei Lili, numai ei îi va destăinui totul, cu 
supunere şi umilinţă, implorându-i iertarea. 

— Lili. Scumpa şi nefericita mea copilă! Murmură 
armurierul; şi întorcâlidu-se spre Enric, îi spuse tânguitor: 
Salveaz-o pe Lili! Aşa cum cerul te-a condus până azi pe calea 
cea bună. Tot astfel trebuie să găseşti şi acum drumul adevărat 
pentru a o ocroti pe Lili. 

Cu o privire pierdută. Enric murmură. 

— Dacă nu mă-nşel. Cied că ştiu unde se află Lili. Ah. 
Scumpii mei. Am o duşmancă foarte redutabilă, ea o Urăşte în 
acelaşi timp şi pe Lili! 

— Ştiu! Şopti Orfelia; e prinţesa de Barry. 

— Aşa-i. Surioara mea! Răspunse Sanson; oricum, nici un 
duşman nu-i atât de puternic încât să nu poată fi zdrobit 
Permiteţi-mi deci. Să mă întorc la castel. Simt lămurit că o voi 
regăsi! Voi, însă, scumpii mei. Aşteptaţi-mă aici - pentru ca să 
vă ştiu. Cel puţin. In apropiere! 

Dar Orfelia îşi strânse în braţe fratele. 

— Nu. Nu te las să pleci de lingă mine! O, Enric! Presimt în 
acest moment o nouă „primejdie! Ah! De ce ai pus piciorul în 
castelul acela?! Enric însă, nu era orn'ul care să revină asupra 
unei hotărâri, oricât de convingătoare ar fi fost argumentele 
contrarii. Astfel, el se desfăcu binişor din braţele Orfeliei 
spunându-i: 

— Nu, dragă surioară: oriunde voi merge, să ştii că 
veghează asupra mea ochiui protector al lui Dumnezeu. După ce 
am trecut, în vremea din urmă, prin atâtea suferinţi şi grozăvii, 
nu mă mai tem de nimic! Mai târziu vă voi povesti totul: şi 
atunci veţi recunoaşte că am scăpat printr-o adevărată minune 
a cerului. Acum, însă lăsaţi-mă să merg; căci ar fi o nebunie să 


vă iau cu mine, fără să fiu convins că nici o primejdie'nu vă 
ameninţă. Încă odată vă rog. Lăsaţi-mă să mă duc singur. 

— Da. Acum sunt sigur că eşti un om extraordinar, zise 
mişcat bătrânul Miranda viitorului său ginere. Numai tu ai 
dreptul s-o aperi pe Lili. Dumnezeu să te bihecuvânteze! 

Enric Sanson luă mâna bătrânului şi o sărută cu evlavie. 

— Sunt pregătit! Zise el. Cerul vină-mi în ajutor! Vă jur în 
faţa lui Dumnezeu că nu voi avea linişte până nu o voi regăsi pe 
Lili! 

O sărută, apoi pe sora sa Orfelia; şi cu paşi hotărâți şi 
repezi se îndreptă spre castel. 

Dar nu observă că în momentul când se apropia de salon, 
la oarecare distanţă dispărea într-un tufiş silueta zveltă a unei 
ţigănci... 

Era Adella de Barry. Care tocmai ieşea pentru a o readuce 
în castel pe Lili. Sub pretexte false. Zărindu-l pe călău, ochii ei 
fură săgetaţi de un fulger straniu. Acuma, era mai hotărâtă ca 
oricând s-o ucidă pe Lili! 

Enric Sanson se întoarse la castel, fără să presimtă nimic 
şi peste câteva minute dispăru iar în pivniţă. 

În timpul acesta, prinţesa îşi continuă drumul prin pădure 
cu o iuţeală nebună. Femeia* asta mândră şi egoistă se gândea 
că Sanson - văzând că. Cu nici un sacrificiu nu poate s-o aibă pe 
Lili. Îşi va revărsa toată dragostea asupra ei. 

Dar cât de mult se înşela Adella în aceste calcule ale! 
Dânsa nu cunoştea puterea amorului adevărat! Ce! Se părea ei 
că-i amor, era numai produsul unei senzuali lăţi, unei pofte 
nestăpânite. Ea n-a simţit încă niciodată în jnima ei rece şi 
mândră, amorul divin şi sincer. 

De aceea, unicul simţământ care o însufleţea acuma, 
parcurgând pădurea ca fulgerul, era ura cea mai sălbatică 
împotriva lui Lili, şi un dor de răzbunare nemărginit. 

În timpul acesta, Lili continua să doarmă un şom liniştit. 
Pe când Enric căzuse pradă artificiilor seducătoare ale sirenei 
Adella, pe ea o încântau în somn, visurile cele mai inocente şi 
virginale. 

Visa că mână în mână cu scumpul el Enric, înaintează pe 
un nemărginit câmp de flori şi se îndreptă spre biserică pentru 
a-şi uni vieţile pentru eternitate! Acolo îi aştepta înaintea 
altarului, preotul. 


În momentul când braţ la braţ cu Enric intrau în biserică, 
orga începu o minunată oraţie care ridică inimile spre cer, apoi 
Lili îngenunchia lângă altar alături de iubitul ei, iar preotul, o 
figură venerabilă şi patriarhală le dădu binecuvântarea. 

În cele din urmă Lili se deşteptă din acest vis fericit, 
tocmai în momentul când iubitul ei o săruta duios pe frunte. 
Nedumerită, se uită în toate părţile şi o adâncă şi dureroasă 
părere de rău o cuprinse readucând-o la trista realitate. Dar 
Adelon unde era? Tânăra fată îmbrăcându-se în fugă îl căută 
prin odaia de alături, dar degeaba, Adelon nu era nici acolo, ba 
ce-i mai curios, uşa era închisă. 

Lili nu se gândi mult. Deschise fereastra şi cobori jos în 
curte cu multă precauţie. Afară soarele răsărise de mult. 

Începu să se plimbe de colo până colo, prin vie, pierdută în 
admirarea naturii, vorbind cu păsărelele care veneau să 
ciugulească strifgurii şi un simţământ de adâncă linişte îi 
stăpânea inima, când deodată o mână îi atinse umărul. 

Speriată, întoarse capul şi văzu înaintea sa, o ţigancă 
incomparabil de frumoasă şi fermecătoare, în care, după puţine 
clipe recunoscu pe Adelon. 

„Ah, ce bine-i stă îmbrăcămintea femeiască! Se gândi ea 
în inocenţa şi nebănuiala ei, neînchipuindu-şi că avea înaintea 
sa o femeie..." ` 

— Gura, te-ai sculat deja? Incepu prințesa cu o prietenie 
simulată. 

Lili afirmă, şi răspunse. 

— Dai’ tu Adelon, ce înfăţişare ai tu, acuma? Mai părăsit 
pe când dormeam! Şi acum te văd îmbrăcat ca pe o fată! Ah, ce 
bine-ţi stă ca femeie! 

— Linguşitoare ce eşti! Răspunse prinţesa cu o amabilitate 
perfect simulată, 

Ah, n-ai idee cum m-am speriat când m-ai atins cu mina 
pe umăr! Şopti Lili, eram cu totul adâncită în gânduri. Mă uitam 
la păsările fericite care ciuguleau din struguri, când deodată mă 
simţii atinsă. Mi s-a părut că persecutorii mei m-au descoperit 
din nou. Te-am văzut pe tine, Adelon, geniul meu protector, şi 
imediat mi-a venit inima la loc! 

Prinţesa avu un zâmbet de o răutate imperceptabilă. 

— Hai, vino acum cu mine! li spuse ea luând de mână pe 
Lili, trebuie să ne întoarcem la castel, aici nu puţân sta mult. 


Cred că te voi conduce direct la iubitul tău. Atunci rolul meu va 
fi terminat! 

Naiva Lili, încrezătoare cum era, a fost gata s-o urmeze 
numaidecât. Luă braţul pretinsului băiat şi se întoarse prin 
pădure la castel. 

Ah, dacă Lili ar fi putut pătrunde în inima falsă a prinţesei, 
de multe dureţi şi necazuri ar fi scăpat! 

Cum ar fi dispreţuit-o şi ar fi refuzat să meargă alături de 
dânsa, dacă ar fi ştiut că această femeie arsă de patimi şi dorinţi 
nebune, voia să-i smulgă din inimă tot ce-i era mai sfânt! 

Sinceră şi nebănuitoare cum era Lili, ea continuă să 
glumească şi să converseze pe drum cu prinţesa, şi tot vorbind 
aşa ajunseră la castel. 

— Şi-mi voi revedea eu acum pe dulcele şi scumpul meu 
iubit? Şopti Lili. Nu-i aşa Adelon că tu mă ^luci la el? Ah. Nu mai 
pot de dor! Numai tu ştii cât de amar am simţit lipsa lui! 

Prinţesa dădu din cap. Se întoarse la castel pe aceiaşi 
gang secret şi greu de umblat pe care-l alesese şi Sanson. 

Adella era hotărâtă ca pe drum să o arunce în prăpastie 
pe tânăra fată. 

Tocmai se apropiaseră de abisul fatal, la care cu o zi 
înainte auzise prăvălirea unor ape zgomotoase, dar în momentul 
acela, Adella n-avu curajul necesar. Oricât de stricată era inima 
ei, totuşi nu ajunsese la acel grad de infamie, ca să poată 
săvârşi un asasinat. Se înfioră la gândul de a arunca în abisul 
ucigător fiinţa asta inocentă şi încrezătoar e. 

Astfel, prinţesa lăsă să-i treacă prilejul favorabil. 

Abia se depărta de locul fatal, şi Adella regreta slăbiciunea 
ei. 

„Proastă ce sunt, cum am putut neglija o ocazie aşa 
admirabilă pentru a mă descotorosi de şarpele ăsta mititel |” 
muimură ea măsurând pe Lili cu ochii săi mişeleşti şi 
seânteietori de ură. 

Când intrară în primul gang secret, în ochii Adellei se 
aprinse un fulger de veselie diabolică. - 

Cum dracu am putut cu uita, îşi zise ea, că dacă nu vreau 
să omor cu propria mea mână pe această rivală, o pot chinui în 
schimb până la moarte prin acea forţă misterioasă pe care o 
adăposteşte castelul! 


În momentul acesta chipul ei se transfigurase într-atâta de 
ură, Incit pierduse orice asemănare omenească. Ah, dacă ar fi 
văzut-o acuma biata Lili! 

Dar nu, Lili tot încrezătoare era şi-şi repetă întrebarea! 

— Spune-mi dragă Adellon, mă duci tu acum la scumpul 
meu iubit? * 

Prinţesa făcu un semn afirmativ. 

— Da, desigur, am ajuns aproape până la el! Şi zicând 
asta, arătă cu degetul asupra unui perete de fier al gangului 
secret prin care trecuseră tocmai acuma, aprinzând în acest 
timp o mică lămpiţă de mână şi observând cu multă atenţie 
peretele de alături. Deodată se opri şi apăsă asupra unui buton. 
Peretele se dădu la o parte, producând, un sunet asurzitor. 

— Aici oare se află iubitul meu? Întrebă Lili, oprindu-se şi 
dânsa. Să. Intru pe uşa asta? 

— Da. Da, intră! Zise prinţesa cu o amabilitate ipocrită, şi 
în acelaşi timp împinse înăuntru pe Lili. 

Sărmana lată fu repezită prin spărtura zidului larg deschis 
care se închise îndată în urma ei. 

— Oh Doamne, Adellon! Adellon! Ce fac? Răsună glasul 
nenorocitei. 

— Acuma eşti pierdută îjăspunse prinţesa freeându-şi 
mâinile cu o bucurie infernală. 

— Adellon! Adellon! Mai răsună din când în când. Glasul 
jalnic al bietei fete. Pentru Dumnezeu! Fie-ţi milă! 

Se vede că glumeşti! Pentru Dumnezeu, plutesc în aer! 

Ce-i asta! Ce.-i...? 

Drept orice răspuns, prinţesa izbucni într-un râs diabolic 
şi-şi continuă drumul prin gangul misterios al castelului. În urma 
ei se auzea tânguirea nenorocitei Lili, care a fost trădată într-un 
mod atât de infam. 

Capitolul 44 ZIDUL DE FIER AL CASTELULUI. 

Enric Sanson intrând în castel, îl găsi pustiu. Nici o 
mişcare, nici un sunet, păreai că vastul castel se transformase 
într-un cimitir. Desigur, că dintre fraţii de sânge. Nu rămase 
niciunul, căci spaima nopţii trecute îi înfiorase pe toţi până în 
măduva spinării. Dar nici Adella nu era de găsit. 

Cutreieră rând pe rând toate sălile şi gangurile, cu cel mai 
mare sânge rece, până ce ajunse la templul oglinzilor. Aici se 
putea convinge mai bine ca oriunde, dacă mai este sau nu 


cineva în castel. În zadar însă, căci toate oglinzile nu-i arătau 
decât propriul său chip. Aici el strigă tare numele iubitei sale, 
repetându-l de numeroase ori, dar nici un răspuns. Se auzea 
numai ecoul vocii sale îngrijorate. 

O tristeţe infinită cuprinse pe Călău şi fără voie se aşeză 
pe una din treptele scării care duceau la templul oglinzilor, 
rămânând pe gânduri. 

Enric, nici nu bănuia că mecanismul misterios al castelului 
mai ascundea multe secrete pe care nici Adella nu le cunoştea 
în întregime. După ce reflectă, se ridică voind să continuie 
infructuoasele sale investigaţii. Pentru moment prezenţa sa în 
castel nu prezenta nici un pericol. 

Patru ochi însă, văd mai mult decât doi, a spus un mare 
filosof. Bătrânul armurier Miranda era unul din cei mai dibaci 
mecanici, în felul său. Pe acesta deci, voia să-l 'a în ajutor Enric. 

Zis şi făcut. Pe drumul cel mai scurt ieşi din castel. 

Bătrânul armurier acceptă cu entuziasm propunerea sa. 

Orfelia de asemenea voia să-i însoţească, dar Enric refuză 
de a-i primi cererea, spunându-i cu duioşie că asta nu-i pentru 
dânsa, şi o îmbrăţişă, sărutând-o pe fruntea-i inocentă. 

— Te-ai speria dacă ar trebui să străbaţi gangurile 
întunecoase şi misterioase ale castelului şi mai mult ne-ai 
împiedica în drumul nostru plin de pericole. 

Orfelia oftă şi trebui să-i dea dreptate. Şi astfel după ce-şi 
luă rămas bun de la Enric şi Miranda, dorindu-le succes se 
întoarse cu însoțitorii ei la casa Călăului. 

— Desigur că ai şi tu ceva arme? Întrebă Enric pe Miranda, 
rămânând singuri. 

— Oh, n-ai teamă mă simt în putere să zdrobesc o lume 
întreagă! X-ăspunse bătrânul. În inima mea arde o nerăbdare 
fără seamăn de a-mi vedea pe copila mea, Lili. 

Însufleţiţi de aceleaşi speranţe, amândov se întoarseră la 
castel, pe drumul ştiut. Călăul se înfioră fără voie când ajunse în 
temniţa secretă unde zăcuse acum câteva ore, legat în lanţuri. 

Miranda ascultă în tăcere descrierile Călăului, care 
povestea, cum la o vizită făcută înainte pe aici, a găsit 
cacadavrul unui bărbat. 

— Hai să mergem înainte, răspunse armurierul aici e ceva 
înfiorător. 


— Totuşi locul acesta oferă oarecare siguranţă! Răspunse 
Enric. Căci dacă cumva un membru al pactului de sânge a mai 
rămas în castel, atunci pentru a ajunge aicitrebuie să se dea jos 
prin podea, ceea ce nu s-ar putea face fără zgomot, aşa că ne- 
am putea refugia foarte iute, fără nici o primejdie. 

Dar oriunde îşi întorcea privirile bătrânul nu vedea decât 
lespezi masive. 

— Totuşi sunt pe aici două ieşiri, zise Enric zâmbind, când 
observă perplexitatea lui Miranda. 

El explică armurierului mecanismul uşii, precum şi a 
gangului misterios care ducea la scară. 

Ochii lui se deschiseră şi mai mari. Când Enric îi destăinui 
că prin acest zid atâât de gros s-ar putea deschide ca prin 
minune un drum de trecere secret. 

— Repede, repede! Zise Enric, când lespedele fură 
deschise. Zidul acesta se închide repede la loc. 

Abia ajunseră pe scara secretă, şi într-adevăr, zidul se 
închise în ambele părţi cu o iuţeală de necrezut, j Uimirea 
bătrânului era fără margini. 

Enric a stat câtva timp pe gânduri dacă trebuie sau nu Să-l 
mai iniţieze şi în secretul ce ascundea firida pe lângă care 
tocmai treceau. Dar nu era drept să se preocupe acum de 
aceasta. Nenumăratele tezaure din firidă, nu erau ele nimic, pe 
lângă gândul arzător care-l însufleţea acuma, de a salva cu orice 
preţ pe Lili, Cu mâna sigură, Enric încercă să deschidă iarăşi 
intrarea ce ducea spre minunata sală cu templul de oglinzi. 

Se pare că Enric a fost atras de conversaţia cu bătrânul 
fierar sau a procdeat azi cu mai puţină băgare de seamă, astfel 
că mina lui apucă un cârlig de fier fals pe care nu-l observase 
până atunci. 

Cu un zgomot uşor, se căscă o deschizătură strimtă, abia 
cât ar putea trece un om. 

Fără de voie, Enric o Ină înainte şi privi în jur cu mirare. 
Ştia doar că examinase de jos până sus misterioasa scară, cu o 
încordare crescută. 

Un sentiment de teamă îl cuprinse. Să mai fie într-adevăr 
şi altcineva în castel? Un inamic poate? 

Înfricoşarea sa crescu încă şi mai mult, când observă că 
spaţiul în care se află era luminat. 


Ascunse însă faţă de bătrân mirarea sa. El examină locul. 
Era un fel de gang în formă de cerc, care din cauza asta nu 
putea fi văzut până în capăt. Din timp în timp venea din tavan 
câte o rază misterioasă de lumină. 

Enric Sanson nu mai văzuse aşa ceva în toată viaţa sa. 

În stânga gangului rotund se afla un divan roşu învechit. 

Peretele din dreapta era din fier. 

În câteva clipe ei parcurseră tot gangul. 

Cu toată atenţia lor nu putură descoperi alt loc de ieşire. 

Zidul de fier se întindea din capăt în capăt, şi de jos în sus, 
semănând cu o platoşă. Miranda pipăi zidul acesta cu 
minuţiozitate. 

— Acesta este o capodoperă a fierăriei! Exclamă el cu o 
voce emoţionată de admiraţie. Ce artă supraomenească, să 
făureşti o asemenea platoşă dintr-o singură bucată de oţel din 
cel mai fin. 

— E ciudat! Zise Enric, şi trebuie să aibă scop ascuns. 

— Evident! Răspunse bătrânul. 

În acelaşi moment, el se întrerupse şi deveni palid la faţă. 

— Nu ştiu, mi sa părut că ar fi răsunat un glas omenesc! 
Şopti el. 

Şi Enric îngălbenise ca o fantomă. 

— Şi eu am auzit parcă. 

— Sfinte Doamne, iarăşi... 

Fără să scoată un sunet, îşi ţinură respiraţia. 

Deodată, Enric scoase un strigăt şi căzu în genunchi. 

Şi Miranda îşi îndoise de înfiorare genunchii. O sudoare 
rece îi acoperea fruntea. Mâinile lui se agitau cu disperare. 

— Enric, Enric! Îngână el cu glas sugrumat. Am auzit 
vocea fiicei mele, scumpa mea Lili chemând ajutor. 

— O, e groaznic! Suspină Enric. Şi el recunoscuse încă de 
la început glasul ei, dar nu îndrăznise să spună fiorosul adevăr. 

larăşi ascultară. Se auzea clar un geamăt de ajutor către 
cer. 

Bătrânul se ridică şi tremurând cuprinse mâna lui Enric. 

— E Lili, e scumpul meu copil, da, o ştiu! Dar acum avem 
sfânta datorie de a o salva, chiar de va trebui să coste viaţa 
noastră. 

Era mişcătoare durerea bătrânului tată. Chiar şi pietrele s- 
ar fi înduioşat, cu atât mai mult Călăul. 


— Mai întrebi de vreau s-o salvez, părintele meu, dar 
spune-mi cum, cum Lili’ e aici în aproprierea noastră. Aş vrea 
mai bine să fie la depărtare şi eu să fiu în stare să pătrund pân 
u259? La dânsa, decât aici, aici unde vai, mi-e teamă ca totul să 
nu fie în zadar. 

— Dar spune-mi Enric de ce ar fi imposibil unui părinte de 
a-şi scăpa odorul lui drag? * 

Ochii lui Enric erau aprinşi de durere. 

— Pentru că ar trebui să zdrobim acest zid de fier, căci jur 
că în dosul acestui perete e Lili. 

— Sărmana, sărmana Lili. Atâta putu exclama bătrânul în 
fioroasa lui durere. 

Stătură o clipă amuţiţi. Deodată ochii bătrânului fulgerară. 

— Ascultă Enric! În Paris „se zice despre mine că în arta 
fierului şi a oţelului, nimic nu-mi este imposibil. Astăzi, pentru 
copilul meu vreau să-mi pun în joc toată măiestria mea. Trebuie 
să-mi reuşească a găuri aceasta cuirasă. Tocmai pentru că'e din 
cel mai bun oţel, voi reuşi s-o pătrund cu un instrument pe care 
eu l-am inventat. 

Dar în zadar, căci nu avem aici unelte! 

— Le voi aduce. 

— Dar cugetă la ce pericole te expui. 

Ochii bătrânului se luminară. 

— Ce pericol poale să mă sperie când e vorba de fiica 
mea? Voi alerga la Paris. Ei nu au vreme să mă urmărească; 
sunt ocupați să completeze baia de sânge din temniţă. 

Amândoi părăsiră gangul v Enric îşi însemnă cu atenţie, 
locul de deschidere al gangului, apoi scoase cu prudenţă pe 
bătrân din castel, după ce îi repetă toate secretele intrărilor, ca 
să poată reveni şi singur. 

— Lasă, că voi găsi eu calea, bătrânul are memorie bună. 

Ajunşi jos îşi luară rămas/bun. 

— Mergi cu Dumnezeu tată, zise Enric, şi vino înapoi 
eurând. Enric se reîntoarse în castel pe acelaşi drum. 

Totul era tăcut. Parcurse drumul netulburat, (e) 
eschi-/ătura gangului rotund îl aştepta căscată cum o lăsase. 

Dar ciudat, abia trecuse dincolo de deschidere, când ceva 
neaşteptat se întâmplă. Lespedea se închise dintr-o singură 
dată. Enric era prizonier! 


Poate a'vusese dreptate mai înainte, bănuind că în castel 
locuieşte vreun vrăjmaş. Desigur, că acesta nu-i scapă din ochi, 
pe el şi pe Miranda. 

De ce zidul s-a închis* deodată, acum când el a rămas 
singur şi nu înainte când avea lângă el un tovarăş? 

Un suspin adânc ridică pieptul lui Enric. Înfricoşat, i 
înconjură gangul. Duşmanul invizibil era poate în apropierea lui; 
şi acest castel are atâtea mistere, că poate nu l-ar costa pe 
duşman decât să apese cu degetul pentru a-l dislurge. 

Cu atenţie, pipăi capătul opus al gangului. 

„Să nu fie vreo scăpare pentru mine?” 

Zadarnică speranţă! 

M; i de grabă ar fi putut un moft să scape din mormânt, 
decât Enric Sanson din acest blestemat castel, care-l înlemniţă. 

Ce-i de făcut, ce-i de făcut?” De nenumărate ori îşi repetă 
nenorocitul aceste vorbe. 

După câtăva vreme, însă, Enric deveni mai liniştit. Nu 
cumva totul a fost o întâmplare? Nu cumva în trecerea sa. 

El antinsese din nebăgare de seamă vreun resort secret 
eara a făcut să se închidă gura de ieşire? 

Desigur, aşa trebuie să fie! Căci dacă se afla în acest 
castel vreun inamic atât de puternic, atunci el nu poate fi decât 
prinţesa Adella de Barry. 

Dar cum Enric cunoştea caracterul nerăbdător şi ambițios 
al prinţesei, el nu putu crede, că ea să fi aşteptat atâta vreme în 
linişte, fără să dea semne de existenţa eî. 

O, cât de puţin cunoştea Enric falsul, vicleanul caracter al 
Adellei! Cât de puţin bănuia el, că asemenea unei fiare sălbatice 
care se bucură de zvârcolirea pradei sale, duşmana de moarte a 
lui Lili, şi a norocului său, stătea la postul ei de pândă... 

— Lili, Lili, murmură Enric cu durere, ai numai răbdare, 
momentul mântuirii tale, va veni în curând. 

El îşi puse urechea la zidul de fier. Ascultă cu încordare. 

O clipă el nu auzi nimic. Glasul lui Lili care părea că răsare 
din caverne subpământene, amuţise. Dar ascultând mai cu 
atenţie, i se păru că iarăşi aude plânsul lui Lili. 

— O, Lili, Lili! Dea Domnul să nu-mi pierd minţile în 
răstimpul acesta de penibilă aşteptare, murmură Călăuldar nu 
putea face nimic şi aşteptând prizonier i se părea puternicului 


SA 


bărbat, mai grozav decât a păşi cu fruntea hotărâtă înaintea 
palidului spectacol al morţii. 

— Mare Doamne, de ar veni o dată Miranda, murmură 
Enric Sanson. 

Istovit el se aşeză pe divanul întins de-alungul zidului 
rotund. 

— De ar veni Miranda mai curând. Orice mister s-ar 
lămuri. Bătrânul e înarmat cu cele mai practice unelte, îi va 
reuşi desigur, chiar dacă nu va mai găsi resortul secret, să 
deschidă el pe din afară zidul. Odată amândoi, împreună va fi 
posibil să practice în zid o gaură prin care să ajungă la Lili. 

1 se părea Călăului, că în momentul reintrării în acest 
gang misterios, era un aer mult mai răcoros. Acum o toropeală, 
împăinjenea creierul Călălului. 

Chiar şi dorinţa de a se apropia de zidul opus pentru a 
auzi glasul lui Lili slăbit parcă. 

Tot mai zăpuşitoare, mai caldă, devenea atmosfera 
locaşului. Sanson simţea cum încet încet i se acoperea tot 
corpul de sudoare. Respira adânc dar în zadar ' 

Puteau să fie multe ore, de când aştepta acolo. 

Enric pierduse noţiunea timpului. | se părea multă vreme 
de la plecarea armurierului. 

Tot mai apăsătoare devenea căldura din gang. 

„Curios! Ce putea să însemne aceasta?” cugeta Enric. 

Cu întreaga lui voinţă, se ridică de pe divan. Mai mult se 
clătina. 

Îşi îndreptă pasul şovăitor spre zidul de fier, ca să asculte. 
Dar simțind o mare dtirere, sări înapoi. 

Ce a fost aceasta? Ce senzaţie dureroasă atinse urechea 
sa? 

Din nou îşi plecă bietul Călău urechea de zid. Dar iarăşi se 
cutremură de durere. 

Zidul de fier se încălzire, se înfierbântase aproape de 
nesuportat. 

Secunde întregi rămase Enric încremenit şi nemişcat în 
genunchi. Deodată un slab dar înfricoşător strigăt i se; mulse de 
pe buze... 

O fioroasă posibilitate i se trezi în mintea lui chinuită. Ce 
spusese oare bătrânul armurier mai înainte? 


E posibil, spunea el, ca zidul să fie în comunicaţie cu nişte 
ascunzători în formă celulară. 

Ce ar fi dacă acest zid de metal ar putea prin vreo putere 
magică să fie înfierbântat până la înroşire, sau chiar până la 
topire? 

Enric simţi că la această presupunere, inima sa ameninţa 
să înceteze de a mai bate. 

Sudoarea rece, acoperi fruntea lui aspră de călău, t Dacă 
într-adevăr o forţă demonică va avea posibilitatea de a încălzi şi 
înroşi zidul de metal? Atunci şi atmosfera înconjurătoare ar 
trebui să devină tot mai caldă şi mai arzătoare. 

La sfârşit ar domni în gang temperatura dogoritoare a 
unui cuptor de topitorie, şi orice fiinţă vie va trebui să moară. 
Da, şi mai grozav, crescând temperatura, orice corp omenesc se 
va usca în jarul de căldură. 

Enric Sanson nu mai putea răbda. Această groaznică 
perspectivă îi răpi minţile. Mai mult bâjbâia decât mergea. Se 
clătina de-a lungul gangului. 

Simţi nevoia de a „ rezema. Un strigăt de durere îi ieşi 
însă de pe buze. Mâna lui dreaptă, întinsă, căutase un reazem în 
zidul de fier. Zidul se înfierbântase aşa de mult, încât mâna lui 
Enric se fripse. 

În acest moment înţelese el, de ce era aşa de cald. 

Dumnezeule! Ce se va întâmplă! „Lili, scumpă Lili. 
Murmură el, să reuşească oare răutatea demonică, să-ţi procure 
o asemenea moarte?!” 

Îşi ridică ochii spre cer. 

Nu. Atotputernicia cerească, nu va îngădui una ca asta. 
Dar buzele îi erau uscate. Abia putea rosti ceva. 

Plin de deznădejdie. Ascultă din nou. | se părea că aude 
un geamăt. Inima li bătea cu putere. 

Se ascunse în colţul extrem al coridorului, lângă o odaie a 
cărei uşă se crăpase mai înainte. _ 

Apoi se întoarse lângă divan, unde se aşeză. Işi puse’ 
mâinile în cap. Nici nu mai îndrăznea să se uite la zidul de fier. 

Presimţea sărmanul. Ce pericol o ameninţase pe Lili. 

„Nu, nu se poate să fie adevărat”, îşi zise el, trebuie să fie 
un vis. 

Speriat, Sanson se dădu îndărăt. Uimit de groază căzu pe 
divan. 


Nenorocitul nu mai putea să gândească şi răsufla 
horcăind. Zidul de fier se înfierbânta necontenit. 

Capitolul 45 DISPERAREA LUI ENRIC. 

O detunătură îngrozitoare trezi pe Enric din amorţeala sa. 
Călăul sări în sus îngrozit şi aiurit privi în juru-i. Era de prisos 
orice ajutor omenesc? Se dărâmau pereţii de fier, înfierbântaţi 
pentru a îngropa nenorocita jertfă? 

Enric Sanson scoase un geamăt sfâşietor de dureros. 

— O. Lili. Lili, adorată şi scumpă mireasă! Murmură el 
plângând. Este imposibil de a-ţi ajuta? 

Deodată i se păru. Că o limbă de foc s-ar arunca din 
întunericul gangului aăupră-i. Fără voie închise ochii ca orbit. In 
acelaşi timp ajunseră la urechile lui nişte zgomote ciudate. 

Călăul se obişnuise deja cu grozăviile acestui casteldar 
încercarea aceasta nouă, îl umplu de temeri groaznice. Până şi 
curajul său avea limite. Ce putea face un bărbat ca el, faţă de 
puterile demonice care îşi jucau mendrele în castelul de Barry? 
Enric Sanson respiră îngrijorat. 

Dar numai un moment tinu slăbiciunea care voi să-l 
cuprindă, apoi îşi reveni în fire. 

EI îşi încleştă pumnii cu încăpăţinare. O energie de 
neînduplecat, se zugrăvi pe trăsăturile feţei sale. Drept şi 
mândru, căuta să descopere direcţia din care ţâşnea 'limba de 
foc. 

Un spectacol pe cât de neaşteptat, pe atât de groaznic se 
înfăţişă ochilor săi. 

Gangul care conducea odinioară pe lângă zidul de fier, 
dispăruse. Mai rămăsese numai un loc solid de câteva palme pe 
care stătea el, apoi o prăpastie îngrozitoare. 

Enric Sanson simţi cum genunchii începură să-i tremure. 
Nemaifiind în stare a suporta greutatea corpului său. 

Un izvor de flăcări, umplea prăpastia care se deschisese 
între locul pe care stătea Călăul şi partea opusă a gangului. 

Cum ţâşnea şi clocotea focul! Nici în adâncimile iadului nu 
putea fi astfel! 

Enric Sanson îşi apăsă amândouă mâinile pe tâmple. 

Sosise într-adevăr sfârşitul lumii, ieşise Satana din mijlocul 
pământului pentru a-l trage la răspundere? 

Enric Sanson îşi făcu semnul crucii şi murmură o 
rugăciune. 


Apoi îşi ridică privirea curajoasă asupra flăcărilor care 
creşteau mereu. Enric Sanson, simţi cum uimirea îi paraliza din 
nou membrele. 

Ce era dincolo de prăpastia plină de flăcări? 

Pe o stradă albă ca zăpada, care însă, era înconjurată de 
asemenea de flăcări, stătea Adella. Ea era îmbrăcată, tot în 
haine de ţigancă. 

Lumina flăcărilor cădea asupra staturii ei. 

Privind cu mândrie spre Călău, i se părea acestuia că ar 
avea în faţa sa pe fiica infernului, personificată în Adella de 
Barry. Da, astfel trebuia să fie fiica Satanei din poveste, care 
este trimisă afară din rai, o dată în fiecare an, pentru a ispiti şi a 
atrage în cursă sufletele omeneşti. 

Unii spun că fiica infernului s-a preschimbat în aur 
strălucitor. Acesta orbeşte ochii oamenilor, îi strigă şi-i trage jos 
în focul iadului. Alţii însă. Cred că fiica infernului apare pe 
pământ ca o frumuseţe răpitoare pentru a cuceri suflete pentru 
imperiul blestemat al tatălui ei. 

În acest moment Enric Sanson ar fi jurat că Adella de Barrj 
era acea fiică a infernului. A 

— Mă recunoşti, Enric Sanson? Incepu prinţesa pe când un 
râs groaznic îi scăpă de pe buze. 

— Fugi, fugi din faţa mea! Murmură Călăul. 

Fără voie, căzu în genunchi şi întinse amândouă mâinile 
spre frumoasa şi demonica apariţie, ca şi când ar fi vrut să se 
apere. 

— Ar fi fatal pentru tine dacă aş pleca fără a ne explica 
mai întâi! Răspunse prinţesa. Răspunde la întrebarea mea: 
Pentru ce te-ai furişat ca un hoţ de lângă mine? Pentru ce mai 
părăsit? Răspunde-mi Enric Sanson! î 

Călăul sări în sus. Fruntea i se întunecă. Cum! In acest 
moment groaznic, cuteza prinţesa să-i amintească de acea 
rătăcire regretată atât de mult? 

— Rspunde-mi! Dar gândeşte-te bine, Enric Sanson, la 
cele ce vorbeşti! În mâna mea stă viaţa şi moartea, scăparea şi 
pieirea! Va depinde de tine, dacă vrei să părăseşti viu acest 
castel! 

— O, femeie îngrozitoare! Murmură Călăul, aşadar nu m- 
am înşelat. Tu eşti aceea care urmăreşti pe dulcea şi nevinovata 
Lili, tu eşti cea care ai închis-o în cuşca de fier? Nu-ţi este teamă 


de pedeapsa dumnezeiască, nu-ţi este groază de răsplata 
cerească? 

— Răspunde-mi, Enric Sanson! Îl întrerupse neînduplecata 
prinţesă. 

Ea se ridică şi mai mândră. Ochii i se fixară cu o putere 
dominatoare” asupra Călăului. 

— Ţi-am dat întreaga mea fiinţă! Urmă mai departe 
prinţesa, mi-am contopit sufletul cu sufletul tău şi mi-am legat 
soarta de destinul tău! Prost şi rătăcit ce eşti! Crezi tu că o 
prinţesă de Barry se aruncă de pe mal, ca să fie sărutată şi 
nimicită de valuri? Nu, miop şi rătăcit ca eşti. În momentul în 
care m-am dat ţie, am cumpărat sufletul tău de la tine însuţi! Ai 
căzut în puterea mea cu suflet şi trup spre viaţă de fericire şi 
plăceri, sau la moarte. Alege, îţi spun, alege între viaţă şi 
moarte, alege între scăpare şi pieire! Acesta este răspunsul pe 
care-l aştept de la tine! 

În acest timp, arătă înspre marea de foc care umplea eu 
zgomot infernal prăpastia dintre ea şi Călău. 

— Cuvintele mele nu conţin numai o deşartă ameninţare! 
Murmură ea mai departe, este seriozitatea amară şi groaznică! 
O singură apăsare a degetului meu, ajunge pentru ca acest foc 
care ţâşneşte la picioarele tale, să crească până în plafon. Intr-o 
groaznică îmbrăţişare de foc vei pieri odată cu mine!'Şi acum 
răspunde-mi! Vrei să-mi juri cu jurământ sfânt, vrei să-mi 
promiţi a fi şi a rămâne al meu până la moarte? 

În acest moment, Enric Sanson se ridică în toată mândria 
lui. Fără frică, întâlni privirea prinţesei. 

— Nu! Zise el cu vocemetalică. Vrei viaţa mea, atunci ia-o! 
Să ne urcăm în faţa tronului judecătorului celui atotputernic! 
Acolo vei răspunde pentru faptele tale! 

— Nu mă înduioşezi prin amenințările tale! Răspunse 
prinţesa cu răceală pe când o lucire demonică se văzu în ochii 
ei. Sufletul meu poate să ajungă în fundul iadului, îmi este 
indiferent. Râzând cu ironie voi răspunde Atotputernicului! Tu să 
decizi, în mina ta stă soarta noastră! Am mers prea departe 
pentru a putea da înapoi măcar cu un singur pas. Acum 
răspunde-mi! Viaţa îţi atârnă de acest răspuns: Da sau nu?! 

— Nu, nu! Răspunse Călăul, lovind în acelaşi timp cu 
piciorul în pământ. Chiar dacă aş avea o mie de vieţi şi le-aş 
putea scăpa spunându-ţi un singur cuvânt de dezlegare, le-aş da 


cu plăcere! Femeie nenorocită! Am jurat lui Lili credinţă, am 
promis să fiu şi să rămân al ei până la moarte! M-am poticnit şi 
am căzut prin vinovăția ta. Dar Dumnezeu îmi este martor că n- 
am făcut din propriul meu impuls acel lucru la care tu m-ai 
împins în noaptea trecută! Acum însă când momentul critic se 
apropie şi când buzele mele trebuie să-ţi răspundă, Da sau Nu, 
când viaţa sau moartea depinde de mine, acum îţi spun: Mai 
bine aş cădea în acest foc infernal, mai bine să fiu mort, decât 
să-ţi depun ţie jurământ, femeie blestemată şi fără inimă care 
vrei să-mi nimiceşti fericirea vieţii. 

— Destul cu asemenea vorbe! Strigă prinţesa! Ţi-ai 
Pronunţat sentinţa! Atunci du-te, piei în adâncurile iadului! 

Ea se întoarse într-o groaznică agitaţie. Dar Enric Sanson 
întinse deodată amândouă mâinile spre dânsa. 

— Mai rămâi un moment, înainte de a săvârşi faptul 
îngrozitor. Mă vei ucide pe mine şi pe tine, să zicem că j numai 
pe mine, în mâinile tale stă puterea. Dar te rog numai un lucru, 
cruţă pe Lili! Ce ţi-a făcut scumpa şi gingaşa fată, ce-i vinovată 
ea, dacă o iubesc cu atâta foc şi pasiune! 

Prinţesa izbucni într-un hohot de râs. 

— Haha, mai întrebi despre aceasta, rătăcitule! Strigă j ca, 
pe când o expresie de ură nebună îi sluţi faţa. Intrebi ce mi-a 
făcut porumbiţa cea palidă şi slăbuţă?! Mii de i draci, vrei să-ţi 
baţi joc de mine în situaţia ta? Nu m-ai înjosit de atâtea ori cu 
cea mai mare ruşine care poate fi pentru o femeie de rang, tot 
din pricina acestei Lili? Nu m-ai respins chiar şi acuma după ce 
ţi-am aparţinut cu totul? Aiurit şi prost ce eşti! Mă întrebi ce a 
comis acea Lili faţă de mine? Ea a comis cea mai îngrozitoare i 
crimă în persoana mea, ea mi-a răpit inima pe care mi-am ales- 
o! Cum, eu mândra prinţesă Adella de Barry mă înjosesc atât de 
mult, voind să fiu servitoarea Călăului, şi o mizerabilă calică din 
popor cutează a-mi răpi din mână coroana învingerii?! Ea 
cutează a-mi pregăti înjosiri şi ironii în locul izbânzii? O, ea 
merită de mii de ori moar-! Tea! Ceea ce mă înveseleşte este 
tocmai faptul că trejj buie să moară şi va muri în cele mai 
îngrozitoare chinuri! 

Izbucni într-un hohot de râs nebun. Enric Sanson se; 
înfioră de groază. 


— Eşti tu, femeie cu inimă simţitoare în piept? Murmură el 
acoperindu-şi faţa cu mâinile, sau eşti un demon nesimţitor ieşit 
din adâncimile iadului? 

El tăcu un moment mişcat adine. Apoi ridică din nou 
mâinile rugătoare. 1 

— Taci. Nu mă vei înduioşa! ÎI întrerupse prinţesa, i Află 
mai întâi ce soartă îi pregătesc iubitei tale Lili! Tu vei muri 
relativ de moarte uşoară. Flăcările se vor arunca lacome asupra 
ta. Şi timp de câteva secunde îţi vor nimici corpul: Lili. Insă va fi 
executată ele vie! Da. Executată! Auzi tu? Repetă ea. Pe când 
ochii îi căpătară o strălucire demonică. lubita ta se află în dosul 
acestui perete de fier încins. Este un spaţiu mic înconjurat de 
fier în mijlocul căruia atârnă o cuşcă. In această cuşcă de fier se 
află adorata ta Lili! Ea trebuie să privească, cum fierul se 
încinge din ce în ce mai mult în juru-i şi totuşi poate să respire 
mai departe căci este destul aer curat pentru a-şi. Mai tânt> 
viaţa mizerabilă timp de câteva ore, până când, friptă de vie îşi 
va da sufletul! Haha, cât mă voi bucura ascultând ţipetele ei! 
Inima îmi este însetată de a auzi ultimul ei suspin! 

Un țipăt ascuţit fu tot ce putu răspunde călăul. Timp 
îndelungat stătu nemişcat în, genunchi. Gândul că despărțită de 
dânsul numai printr-un zid de fier, „iubita lui Lili, suferea cele 
mai îngrozitoare chinuri de moarte, îi paraliza creierul. Enric 
Sanson nu fu în stare să gândească timp de câteva minute. Nu 
lipsea mult ca în disperarea sa să se arunce în flăcările 
infernale, numai pentru a pune capăt chinurilor sale sufleteşti. 
Dar îşi ridică din nou mâinile.: 

— Adella! Murmură el, dacă mă iubeşti aşa cum susţii, 
atunci nu-mi tortura inima atât de îngrozitor! Cruţă pe Lili! Ai 
milă de dânsa! 

— Nu! Zise prinţesa, niciodată! Jură-mi că vei renunţa la 
Lili, atunci viaţa îţi va fi cruţată; viaţa acelei mizerabile însă, 
este pierdută, căci, cât timp va trăi, ea va fi un veşnic pericol 
pentru mine! Va muri, aceasta este voinţa mea! 

— Adella! Adella! Strigă Călăul, înecat jn hohote de plâns. 
Nu găsesc cuvinte pentru a te mişca, creierul îmi este atât de 
gol. Pustiit şi mort. Nici nu-ţi pot spune cum fierbe şi se 
frământă sufletul meu! Fii milostivă! Doamne. Doamne eu... 
Vreau să-ţi jur că voi renunţa la Lili. Dar lasă-i viaţa, las-o să 
trăiască! 


— Îţi spun încă o dată, viaţa îţi este dăruită printr-un 
asemenea jurământ, Lili însă, va muri! 

Enric Sanson îşi apucă cu disperare părul din cap. Apoi 
privi în jos timp îndelungat nefiind în stare să gândească. 
Orbirea celei mai îngrozitoare disperări îl cuprinse. Sufletul său 
nu mai trăia. 

Un mormăit zgomotos îl trezi deodată din amorţeală. Enric 
Sanson cu privirea sticloasă, se uită în juru-i. Nu mai auzi râsul 
ironic al prinţesei, ci văzu numai cum se desfăcu o bucată din 
peretele de fier. 

Un strigăt groaznic, scăpă în acelaşi timp de pe buzele 
sale. Dumnezeule Mare”! Prin spărtura peretelui fu în stare să 
privească dincolo: privirea îi căzu în spaţiul înconjurat de pereţii 
de fier, şi zări ceva groaznic. 

În mijlocul spaţiului, atârna de plafon cuşca despre care-i 
vorbise Adella. În această cuşcă, se afla Lili. Mai trăia sau era 
moartă? Enric Sanson nu ştia să-şi dea răspuns la această 
întrebare. 

Nenorocita fată stătea în genunchi. Capul îi căzuse într-o 
parte. Nu scotea nici un sunet. În cel mai fericit caz trebuia să fi 
căzut într-un leşin adânc. „ - O. Lili! Strigă Călăul, şi ridică cu 
disperare mâinile spre cer. 

Fără a ţine seamă de peretele înfierbântat, el vru să 
treacă prin deschizătură pentru a pătrunde în cuşcă, să împartă 
cu iubita lui chinurile groaznice ale morţii. 

Dar prinţesa trebuie să fi prevăzut intenţia Călăului. 

Cu o singură apăsare de deget asupra unui buton ea făcu 
ca deschizătura să se închidă la loc. 

Enric Sanson căzu în genunchi şi-şi acoperi din nou faţa cu 
mâinile. Energicul bărbat începu a plânge în hohote ca un copil. 
Se isprăvise curajul său. El se zvârcolea pe jos de durere şi 
disperare. 

— Prinţesă, se adresă încă o dată cu glas aspru către 
neîndurătoarea tenace, te conjur pe tot ce-ţi este sfânt. Graţie, 
graţie pentru nenorocita Lili! Vreau să mor de moartea cea mai 
groaznică, satură-te la auzul gemetelor şi suspinelor ntele de 
moarte, vreau să sufăr totul, dar cruţă pe Lili, pe scumpa şi 
adorata mea mireasă! 


— larăşi acest cuvânt urât! Zise prinţesa. Prost ce eşti! Lili 
nu trebuie să fie logodnica ta, tocmai pentru aceasta trebuie şi 
va muri! 

— Ei atunci, murmură Călăul ridicându-se din gelunchi, 
atunci vrei să renunţ la fericirea vieţii mele şi la tot ce-mi estet 
iubit şi scump! În faţa lui Dumnezeu Atotputernic îţi jur: Da, 
vreau să renunţ la Lili, până când însăşi domnia ta, îmi vei da 
permisiunea să mă apropii de ea cu iubire! 

— Aceasta îmi juri? Exclamă prinţesa. Tu”-mi juri aceasta 
într-adevăr? 

O privire de bucurie sălbatică luci din. Ochii ei negrii ca 
noaptea. Enric Sanson ridică în sus mâna dreaptă cu o disperare 
nebună. 

— Pe tot ce-mi este sfânt, îţi jur cu condiţia... 

— Nici o condiţie! Îl întrerupse imediat prinţesa. Viaţa este 
dăruită. Numai în puterea ta stă să-mi ceri iertare pentru ca să 
poţi gusta în viitor fericirea care a început abia de curând pentru 
tine! 

Enric Sanson făcu o mişcare de respingere, f - Dar, urmă 
mai departe prinţesa, pe când surise cu satisfacţie, prin 
jurământul tău n-ai scăpat pe Lili! Ea moare... 

— Atunci jurământul nu este valabil! Strigă Călăul într-o 
disperare nebună. 

— Nu! Exclamă prinţesa cu râs ironic, nu, cerul a auzit 
jurământul tău! De obicei eşti un om credincios. Trebuie să ştii 
ce însemnătate are un jurământ! 

— Da. Negreşit că ştiu! Strigă Călăul cu disperare dar ştiu 
că un jurământ nedrept cade asupra aceluia care l-a provocat 
prin forţă! 

— Aceasta las-o în grija mea! Zise prinţesa ridieându-se 
mândră şi ironică, mie nu mi-e frică de nimeni, de nimeni 
absolut, nici în cer şi nici pe pământ! 

Enric Sanson se înfioră la auzul acestor cuvinte. | se părea 
că din marea imensă de flăcări va ieşi mâna unui demon pentru 
a o nimici. Dar nu se întâmplă nimic din toate acestea. 

— Lili moare! Lili moare! Murmură Călăul disperat, 
zadarnic am jurat, în van mi-a fost renunţarea! O, femeie 
groaznică şi crudă! Şi nu este nici o scăpare, nici un ajutor! 

Ca nebun şi rătăcit, privi el în jur. Deodată, îi veni în minte 
descoperirea pe care o făcuse în castel. 


Căci el era posesorul comorilor de milioane! Nu-i spusese 
prinţesaatunci când s-a întâlnit cu el pentru prima dată, că 
numai în interesul acestei comori voia să scape viaţa tatălui ei? 
Negreşit că ducele nu ştia nimic despre ascunzătoarea comorii, 
dar în orice caz ar fi putut da o indicație, dar se pierdu şi 
aceasta prin moartea sa. 

— Prinţesă! Spuse Călăul cu un ton moderat, timpul trece 
şi simt prea bine că orice rugăminte nu-şi află loc în inima 
dumitale împietrită. 

— Vrei de la mine viaţa lui Lili? Întrebă prinţesa pe când 
ochii îi sticleau în mod satanic. Ei bine, fie! Nu vreau să fiu 
neînduplecată. Jură-mi însă cu un jurământ sfânt că vei fi sclavul 
meu supus toată viaţa ta, atunci îi va fi dăruită aceleilili viaţa! 

— Nu, aceasta n-o pot face! Murmură el. Aş putea să-ţi jur 
că renunţ la Lili, dar niciodată nu-mi voi murdări buzele printr-un 
jurământ fals pe care-l ceri de la mine. 

— Atunci moară Lili! Strigă prinţesa. 

— Ascultă-mă! Se rugă Călăul. Mi-ai spus odată, că ţii 
foarte mult la milioanele care sunt ascunse aici în castel. Ei 
bine, eu cunosc locul unde sunt ascunse acele comori imense. O 
întâmplare a făcut să descopăr ascunzătoarea lor! 

Prinţesa îl privi neîncrezătoare. Apoi apăru un surâs 
dispreţuitor pe buzele ei. 

— Vrei să mă tragi pe sfoară, nu te cred! Zise ea. 

— Te asigur sub cel mai sacru jurământ că este adevărat! 

— Cum? Exclamă prinţesa, pe când lăcomia josnică îi sluţi 
frumoasa faţă. Tu cunoşti ascunzătoarea acelor comori? Şi vrei 
să mi-o arăţi, să mă pui în posesia milioanelor? Jură-mi aceasta! 

— Pe atotputernicia lui Dumnezeu îţi jur! Răspunse Călăul. 
Cruţă viaţa lui Lili şi eu te voi duce chiar în acest moment la 
locul unde stau îngrămădite comorile care de secole ii-au fost 
cunoscute nici de locuitorii acestui castel. 

Prinţesa medită timp de câteva minute. 

O luptă internă se oglindea pe faţa ei. Pe de o parte, „era 
vorba de a dărui viaţa duşmanei de moarte, pe de alta însă, de 
a se pune în posesia milioanelor imense, acele milioane în 
posesia cărora, avea s-o dorească şi Călăul, care va uita desigur 
iubirea copilăroasă pentru Lili şi se va reîntoarce la picioarele ei 
ca sclav umil! 

Această gândire, o făcu să se decidă. 


— Fie! Spuse prinţesa, ridicând în sus mâna cu 
solemnitate. Iţi jur pe toţi sfinţii din cer că voi elibera pe Lili în 
acel moment în care îmi vei îi predat comorile strămoşilor mei! 
Dar grăbeşte-te! 

Se întoarse, părând că desface ceva la un instrument care 
se afla în perete. 

— Lili Miranda mai are timp numai o jumătate de oră! Zise 
prinţesa rece ca o negustoareasă. Apoi căldura din cuşcă va 
creşte la o temperatură care trebuie să nimicească orice fiinţă 
omenească. Până atunci ea poate rămâne în viaţă! Vrei să-mi 
arăţi fără întârziere, locul în care se află comorile? Jură-mi 
aceasta! 

Ţi-am jurat deja! Zise Enric Sanson. Dar pentru a-ţi arăta 
comorile, trebuie să fiu eliberat din acest loc groaznic! 

Prinţesa înclină capul; apoi se întoarse şi puse în mişcare o 
pârghie. 

Imediat începu a se repeta zgomotul asurzitor de 
odinioară. Flăcările se prăbugşiră în adâncime, prăpastia se 
închise la loc şi înainte ca Enric Sanson să fi avut timp de a 
observa cele întâmplate, prinţesa era lângă dânsul. Totodată. 
Spărtura care ducea înspre scara misterioasă se deschise. 

Când Enric Sanson văzu pe prinţesă-stând înaintea sa şi 
surâzând calmă, simţi că o furie îngrozitoare îi sfâşia inima. 

„şarpe fals şi necredincios f. Murmură el. Ce ar fi dacă te- 
aşi sugruma cu mâinile mele? N-ai merita, oare, de mii de ori 
această moarte?” 

Daiprinţesa suportă în linişte privirea sa furioasă. 

— Un bărbat de onoare nu ucide o femeie! Zise ea. Cu 
atât mai puţin pe acea femeie pe care, chiar cu minţile ameţite, 
o numise a lui cu totul! 

O ro. Şeaţă de foc acoperi faţa călăului. Nu. Prinţesa putea 
fi un demon cum nu se poate mai rău, dar el nu-i putea face nici 
un rău. 

— Fie! Murmură el. Vino cât mai iute prinţesă, să-ţi arăt 
locul! Dar gândeşte-te că ai jurat să eliberezi pe Lili! Dacă nu o 
vei face, atunci jur pe sfânta născătoare ele Dumnezeu, poate 
să cadă sufletul meu în puterea iadului, că te voi sugruma cu 
propriile mele mâini! 

Prinţesa nu dădu nici un răspuns. Ea înclină capul 
afirmând. Apoi părăsi gangul sinistru împreună cu Sanson. Cu 


precauţie închise spărtura zidului. După cum se vedea, yoia să 
răpească lui Sanson orice posibilitate de a o înşela. 

Capitolul 46 MILIOANE SCLIPITOARE. 

Enric Sanson şi prinţesa Adella de Barry coborau tăcuţi 
îngusta scară secretă. Prinţesa rămase uimită, văzând cum Enric 
Sanson, ajuns la capătul scării, deschise uşa secretă, care ducea 
pe lângă nişa din zid, în închisoarea secretă a fraţilor de sânge. 

— Aşadar, aici este legătura misterioasă! Murmură Adella, 
cum n-am putut găsi eu singură uşa aceasta? Se spunea că la 
capătul scării trebuia să se mai afle o ieşire. Dar nici tata şi nici 
eu nu am fost în stare să descoperim mecanismul uşii secrete! 

Călăul deschise uşa secretă, apoi deschise şi nişa. Imediat 
după aceasta, înaintea ochilor prinţesei apărură milioanele 
îngropate de sute de ani. 

Adella scoase un strigăt de bucurie. Privirea i se incintă la 
strălucirea giuvaerelor. Lanterna pe care o adusese Călăul şi o 
aprinsese făcu să crească strălucirea briliantelor. < 

— Ah, aceasta este sublim! Murmură prinţesa. 

Căzuse fără voie în genunchi, mângâind comorile. Toată 
atenţia ei se concentrase mai mult asupra pietrelor de briliante 
strălucitoare. Prinţesa luă un colier de diamante şi şi-l puse la 
gât cu cochetărie; apoi un colier de perle, care o înebunise de 
plăcere. - 

— O, acesta este frumos la culme! Spuse ea de 
nenenumărate ori. Aşadar am ajuns la ţintă, mai timpuriu de cât 
speram. 

Nu mai ştia ce să facă de bucurie. Enric Sanson, însă, 
suportă cele mai îngrozitoare chinuri. Fiecare moment de 
întârziere, însemna a prelungi chinurile lui Lili. În cele din urmă, 
el puse mâna pe umărul prinţesei. 

— Eu m-am ţinut de cuvânt! Murmură el rătăcit, acum fii 
milostivă, ţine-ţi şi dumneata jurământul! Este vorba de viaţa 
lui Lili. Să mergem, comorile n-au să dispară! 

Dar prinţesa nu se putea despărţi de comorile ei. 

— Nu, nu! Exclamă ea, toate acestea îmi aparţin şi nu 
vreau să le laS din ochi! 

— Nimeni nu ţi le ia! Să mergem prinţesă! Te poţi întoarce 
aici oricând vei voi să-ţi iei comorile! Dar pentru Dumnezeu! 
Ţine-ţi cuvântul şi scapă înainte de toate pe Lili! 


— Nu. Nu. Eu nu plec de-aici! Nu mi s-ar putea răpi 
comorile? N-ai putea tu însuţi...? 

Ea se întrerupse cu o privire neîncrezătoare asupra 
Călăului. Enric Sanson dădu din umeri cu dispreţ. 

— Dacă aş fi vrut să-ţi răpesc comorile, aş fi putut s-o fac 
mai înainte! De trei zile cunosc locul! 

— De trei zile?! Exclamă prinţesa, şi nu mi-ai spus nimic 
atâta timp? Ai stat în noaptea trecută alături de mine şi nu mi-ai 
spus nici un cuvânt despre secretul tău! Nu ştiai cât de mult 
doresc să am aceste comori?! 

Cât de nedemnă îi apăru în acest moment frumoasa şi 
mândră femeie de lângă dânsul, care dorea cu atâta pasiune 
diamantele strălucitoare. 

— O prinţesă! Exclamă el, revino-ţi în simţiri înainte de a fi 
prea târziu! Nu călca îâi picioare inimile simţitoare! Ora răsplatei 
va suna şi pentru dumneata şi în ultimele momente ale vieţii, 
părăsită de Dumnezeu şi de oameni, vei dori poate zadarnic pe 
aceia a căror inimi le-ai călcat în picioare cu atâta viclenie... 

Dar cuvintele sale rămaseră fără nici un efect asupra 
Adellei. Ea privea cu lăcomie sălbatică comorile îngrămădite. 
Degetele îi alunecară printre grămezile de perle înşirate şi 
printre colierele de diamante. 

— Gândul că toate acestea îmi aparţin,... O, acest gând, 
mă înnebuneşte de fericire! Cât de bogată... Şi de puternică! 
Totul îmi pot procura acum: puterea, onoarea, până şi iubirea, 
haha! Toate sunt ieftine în schimbul aurului! Am devenit poate 
cea mai bogată femeie din Franţa prin comoara aceasta! O, şi 
vreau să fac să simtă lumea puterea bogăției! Abia acum voi fi 
într-adevăr mândră şi demna i“ăpină de Barry.! 

Aceste cuvinte ieşiră ca în delir de pe buzele ei. Arăţi nd 
Călăului, caracterul ascuns al nenorocitei femei. Enric Sanson 
apucă cu asprime braţul prinţesei. 

— Nu mă împinge la exasperare. Ştii ce ţi-am jurat! Pe 
Atotputernicul îţi spun că dacă va fi prea târziu şi Lili va fi 
moartă, atunci nu mă va reţine nici o putere a fermecatului 
castel şi cu propria mână te voi sugruma. 

— Da, da, zise ea fără voie, vin imediat! O. Această 
blestemată Lili! Totdeauna trebuie să-mi stea în cale şi acum să 
mă deranjeze când trebuie să mă cufund în admiraţia comorii 
mele! 


— Vino, vino, prinţesă! Insistă Călăul'. 

— Nu mă mişc sub nici un chip din loc! Exclamă ea, până 
ce nu-mi vei fi jurat că nimeni nu va face nici o încercare pentru 
a-mi răpi comorile. Jură-mi şi aceasta! 

O expresie de nemărginit dispreţ se întipări din r”ou pe 
faţa Călăului. 

— O. Cât de mică eşti la suflet, prinţesă, exclamă Enric 
Sanson. Da! Iți jur că nu voi trăda nimănui că am descoperit 
comorile, nici un om n-o să afle vreodată despre ascunzătoarea 
lor din gura mea! Da, ţine-ţi şi dumneata jurământul prinţesă, 
este deja timpul s-o faci! 

Ea se gândi un moment, apoi îşi fixă privirea asupra lui 
Enric Sanson. 

— Încă o dată te conjur! Zise ea, acum sunt o femeie 
bogată, mai atrăgătoare încă decât mai înainte! Vrei să fii numai 
al meu? Vino să fugim într-o ţară străină. Acolo te voi face cel 
mai fericit dintre muritori! Ascultă cuvintele mele! Vrei să fii al 
meu? 

— Nu, prinţesa! Chiar dacă mi-ai oferi toate comorile 
dintre, cer şi pământ, n-aş merge cu dumneata! 

Prinţesa râse cu ironie. 

— Ei, atunci gândeşte-te cel puţin la jurământul tău... De a 
te ţine departe de Lili, atâta cât voi vrea cu! Şopti ea. 

— Acel jurământ nu este valabil! Exclamă Sanson, l-am 
depus sub o ipoteză falsă, din această cauză nu mă leagă! 

— Ai jurat! Îl întrerupse prinţesa cu răceală, vrei să-l rupi. 
Atunci te priveşte! Eu mă duc să-mi împlinesc jurământul! 
Sâjş&- g 

Prinţesa se întoarse spre ieşire. Inainte însă, ceru 
înspăimântatului Sanson, să-i explice mecanismul nişei. Apoi 
privi cu băgare de seamă cum se închide spărtura zidului. 

Adella nu se putu reţine de a lua cu sine câteva coliere de 
perle şi diamante. 

Un sentiment de respingere cuprinse pe Călău, când văzu 
cum frumoasa femeie îşi suflecă rochia formând astfel un sac în 
care îşi băgă giuvaierurile preţioase. O. Ce contrast era între 
nevinovata şi curata Lili şi prinţesa de o frumuseţe demonică! 

— Nu. Nu! Niciodată nu voi putea alege altfel! Murmură 
Călăul, niciodată nu voi ţine acest jurământ groaznic, care mă 
desparte de ea, căci ar fi moartea pentru mine! Nu poate fi 


voinţa lui Dumnezeu, ca să reuşească acestei femei veninoase 
să despartă pentru vecie două inimi care se iubesc! 

Prinţesa n-auzise nici nu cuvânt din monologul Călăului. 
Cu repeziciune, păşi înaintea lui. 

Acum deschise uşa înspre scara din gang şi dispăru pe 
acolo. 

Când Enric Sanson vru să intre în acel gang nu mai putu 
văzu nici urma prinţesei, doar un miros de foc şi pucioasă umplu 
spaţiul. 

Se auzi o detunătură asurzitoare. Enric Sanson simţi 
deodată cum parchetul începe a se mişca sub picioarele sale. Cu 
mare iuţeală alunecă într-o adâncime îngrozitoare. Apoi i se 
păru că ar fi apucat de o putere nevăzută şi împins spre un gang 
lateral. 

Toate acestea se întâmplară în interval de câteva 
secunde. Abia avu timp să respire, când observă că se află pe 
câmp liber, afară din castel. Avu timp să observe cum spărtura 
zidului înegrit de vreme, se închise la loc. 

Aiurit, privi în jur. Unde se afla oare? Era partea dosnică a 
castelului. 

Nimic nu se mişca în juru-i. Deja începu a se înopta. 

Unde era Lili? O spaimă nebună cuprinse pe Călău. Printr- 
un nou mecanism iscusit îl depărtase prinţesa din castel. 

Intocmai ca de o furtună, fu aruncat de puterile 
misterioase. 

Dar unde se afla Lili? 

— Lili! Lili! Strigă Călăul cu voce îngrijorată. 

Dar nu se auzea nici un răspuns. Enric Sanson îşi lovi 
fruntea cu disperare. 

| Cum! Işi zise el, să mă aflu oare acum, mai departe ca 
niciodată de iubita mea Lili. Să mă fi înşelat oare acea femeie 
demonică, să-şi fi călcat ea jurământul? L-am descoperit în 
zadar misterul comorii şi Lili trebuie să moară cu toate acestea 
sub cele mai îngrozitoare dureri, după voinţa acelei femei, ?! 

Enric Sanson mergea înainte fără ţintă şi-şi frângea 
mâinile. Deodată se opri locului ca înlemnit. 

Un tremur convulsiv trecu prin membrele sale şi un strigăt 
de bucurie îi scăpă de pe buze. 

— O Lili! Lili! 

Ce văzură ochii săi? 


Da, părea că se întâmplase o minune, tânăra fată şedea 
leşinată, culcată pe iarba verde. 

Enric Sanson căzu în genunchi alături de gingaşa fată. Cu 
drag îşi trecu mâna peste faţa şi părul tinerei fete. Nu mai 
rămânea nici o îndoială. Lili îi fu redată neatinsă. 

Ea respira uşor, părea a fi cufundată într-un somn adânc. 
În acest moment, o bucurie nemărginită cuprinse inima Călăului. 

— Lili! Lili! Exclamă el încă o dată. 

În acest moment nu-i mai păsa de jurământul făcut 
prinţesei. El se aplecă asupra tinerei fete şi o acoperi cu sărutări 
înfocate. 

— O, dulcea mea mireasă, trezeşte-te! Murmură el. 

Dar dură mult până când reuşi s-o trezească. In cele din 
urmă, Lili deschise ochii. 

— Unde sunt? Şopti ea cu voce slabă, unde este 
îngrozitorul foc care ameninţă să-mi nimicească membrele? O, 
cerule am suportat toate încercările, mi s-au deschis porţile spre 
fericirea eternă? 

Ea se întrerupse. Privirea-i căzu asupra lui Enric Sanson. 

— Enric, iubitul meu, tu eşti? Suspină tânăra fată. 
Dumnezeul meu cum ai ajuns aici? 

Enric Sanson îşi încolăci braţele cu putere în jurul gâtului 
ei. 

Lili scoase un strigăt de bucurie. O, negreşit că sunt în 
imperiul ceresc! O, Enric, rămâi la mine, nimic pământesc nu ne 
mai poate despărţi! 

Enric Sanson nu putu răspunde nimic din cauza emoţiei 
care-l stăpânea. El strângea cu foc pe Lili în braţele sale. Astfel, 
nu putu observa cum la o mică distanţă de dânsul, se furişa 
statura frumoasei prințese. 

Adella părăsise de asemenea castelul. Privirea îi căzu 
asupra lui Enric Sanson şi a iubitei sale mirese. Un surâs 
demonic înconjură buzele ei. 

Enric Sanson era atât de mult cufundat în admiraţia 
iubitei, încât uită de toată lumea. 

— Dar cum am ajuns aici? Murmură în fine Lili după o 
prelungă tăcere. Doar am fost închisă în groaznica cuşcă, 
fierbinţeala îngrozitoare mă ducea în apropierea morţii! Deodată 
însă, am fost împinsă şi aruncată pe această câmpie! 


Ea se întoarse. Un fior trecu prin corpul delicat, când zări 
zidurile castelului. 

O. Să fugim de aici iubite! Şopti ea cu buzele tremurânde, 
era prea oribil, părea îngrozitor! Adelon m-a trădat!... 

— Adelon! Cine este Adelon? Zise Călăul. Dar nu este aici 
locul de a pune întrebări! Vino iubito, să fugim! 

El ridică pe Lili de jos şi o duse cu uşurinţă în braţele sale, 
depărtându-se de castel. Abia după ce părăsiră parcul şi se 
cufundară în desişul pădurii, se opriră. 

Acum începură întrebările şi povestirile. Aveau de istorisit 
atât de multe şi totuşi abia scoteau câte un cuvânt. Era un 
suspin de amor, asemănător cântecului privighetorii. 

In acest moment de fericire, Enric Sanson nu putu să 
dezvăluie iubitei totul. 

Păcatul care-l purta în Inimă părea prea monstruos pentru 
a putea cuteza să se destăinuie acum. 

Orb şi neghiob ce era! Câte ceasuri de noi suferinţe amare 
nu ar fi cruțat, dacă şi-ar fi descoperit inima toată faţă de iubita 
sa! 

Se făcuse deja noapte, când Enric Sanson îşi aduse aminte 
de armurierul Miranda. 

Mare Dumnezeule! Cum a putut uita el acest lucru, în 
orice caz, bătrânul Miranda trebuie să se fi întors de mult la 
castel. 

Pe cât putu, cu băgare de seamă, spuse iubitei sale că 
tatăl ei fugise din închisoarea Conciergeriei. Dar abia auzise Lili 
un singur cuvânt din gura lui Sanson, despre tatăl ei, că şi sări în 
sus. 

— O. Enric, tatăl meu este liber! Şi asta mi-o spui abia 
acum? Vino, să alergăm cât mai iute spre dânsul. 

— Da, ai dreptate iubito! Dar ai tu putere să mergi de aici 
până la Paris? 

— La braţul tău simt în mine puteri uriaşe! Vino să nu 
pierdem nici un moment! Să mergem la Paris spre locuinţa 
tatălui meu! 

La braţ porniră ei înainte. În curând dispăru sinistrul castel 
de Barry dinaintea ochilor lor. 

Dar ah. Nu era favorabilă steaua care-i ducea înspre 
locuinţa armurierului. In pragul casei în care Lili îşi petrecuse o 
copilărie paşnică, îi aşteptau noi pericole. 


Capitolul 47 ÎNTOARCEREA ARMURIERULUI. 

Cu toată vârsta înaintată, armurierul alergă cât putu de 
iute prin gangul subteran care mărginea parcul castelului de 
Barry. Nederenjat de nimeni ajunse afară. 

— O. Dumnezeule Atotputernic, fii milostiv murmură el, 
îndreaptă şi-mi apară paşii să mă întorc aici neatins de nimeni, 
să pot aduce ajutor scumpului şi nefericitului meu copil! Ce se 
va întâmpla apoi, las în voia ta părintească! Sunt deja în faţa 
tronului tău! Dacă vrei să-mi închizii ochii pentruvecie, fie după 
voia ta! Dar te rog’ din inimă: Lasă-mă să trăiesc până ce voi 
vedea pe Lili scăpată din îngrozitorul pericol! 

Aceste cuvinte dădură puteri noi credinciosului bărbat. 

Armurierul se sperie când se văzu în apropierea Parisului. 
Împuşcăturile şi sunetele de clopot ajunseră până la urechile 
sale. 

Pe străzile Parisului trebuia să fie o adevărată baie de 
sânge. Încontinuu se auzeau pocniturile puştilor şi răsunau 
bubuiturile tunurilor. Cerul se roşise în mai multe locuri. 

O furie nemărginită. Contractă trăsăturile feţei 
armurierului. Când se gândi că o bandă fără de lege luase cu 
forţa stăpânirea acestui frumos oraş. 

Miranda apucă pe un drum încrucişat de ţară. Acesta era 
mai îndepărtat, dar el hotărâse să ocolească străzile principale 
şi apoi să intre în casa sa printr-o portiţă dosnică. Atunci, cineva 
l-ar fi putut observa cu greu. 

Zis şi făcut. 

Străzile pe care le cutreieră bătrânul armurier Miranda, 
erau aproape goale. El întâlni câte o singură persoană care 
alerga cu frică. Criminalii însă, care îşi jucau mendrele în centrul 
oraşului, nu se arătau prin străzile laterale unde. N-ar fi putut 
să-şi astâmpere setea lor de sânge. 

Oricât de precaut era Miranda în alegerea drumului său, 
nu putu evita totuşi centrul oraşului, căci casa armurierului se 
afla în partea cea mai frecventată a oraşului. 

Aici era un tablou groaznic. Cadavre sângerânde stăteau 
întinse pe pavajul străzilor. Coloane întregi de bărbaţi ameţiţi de 
băutură cutreierau străzile. Speriate şi îngrozite, mai multe 
femei căutau să se ascundă în dosul unor case. 


Alte femei, însă, gătite în mod ciudat cu flori roşii în păr, 
uitară de orice ruşine; la braţ cu bărbaţii îmbătaţi de băutură şi 
crime, cutreierau fredonând cârttece frivole. 

Cu nemulţumire şi dispreţ întoarse bătrânul Miranda 
capul, pe când o roşeaţă îi acoperi faţa. Abia se putu reţine să 
tacă faţă de faptele groaznice care se petreceau sub ochii săi. 

Din fericire pentru dânsul, nu-l băgă nimeni în seamă, mai 
ales că îmbrăcăniintea îi era zdrenţuită. Altfel ar fi fost rău 
pentru bătrânul Miranda. Viaţa unui om nu juca nici un rol pe 
acea vreme îft Paris. 

Bătrânul armurier privi înfiorându-se, cum hoardele de 
beţivi străpunseră cu suliţele nişte trecători nevinovaţi, care nu 
voiră să se asocieze cu dânşi şi să intoneze cântecele lor. 
Mizerabilii, lăsară jos cadavrele mutilate pentru a săvârşi noi 
nelegiuri. R „O, cauză a dreptăţii, încotro ai dispărut? Murmură 
Miranda. Doamne Dumnezeule! Este într-adevăr voinţa ta, ca 
cele mai sfinte drepturi ale poporului dornic de libertate, să fie 
călcate în picioare şi târâte în noroi de către asemenea 
mizerabili?”! 

Cuprins de temeri groaznice, nefiind sigur nici un moment 
de viaţă, bătrânul ajunse, în fine, pe o stradă care ducea spre 
partea dosnică a locuinţei sale. Miranda se opri cu precauţie în 
colţul străzii, dar nu auzi nici un zgomot. 

In curând, ajunse la portiţa care ducea în grădina sa. 
Armurierul apăsă clanţa. Portiţa era încuiată. 

Bătrânul stătu câteva minute nemişcat şi speriat. La aşa 
ceva nu se aşteptase. Dar imediat se linişti. Băgă mâna în 
buzunar şi scoase legătura de chei pe care obişnuia s-o poarte 
la el. 

Miranda intră în grădină închizând portiţa în urma sa. 

— O, cât de plăcut este aici! Işi zise bătrânul, uitându-se la 
grădina îngrijită. 

Aici domnea pacea şi liniştea desăvârşită. 

Armurierul merse încet înainte. Oricât de mult se uită în 
jur nu fu în stare să descopere nimic suspect. Nu, nici un străin 
nu se afla în casa sa, despre asta era sigur. 

Da, aceeaşi pace sfântă care domnise întotdeauna în 
această casă, domnea şi acum. 

In acest moment, bătrânul fu cuprins de o duioşie 
nemărginită. El nu se mai putu ţine pe picioare. Genunchii 


începură să-i tremure şi se lăsă cu greu pe o bancă din grădină. 
Apoi îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să plângă încet, învins 
de durere. ` 

O, Dumnezeule, cât de fericit fusese el aici! In această 
modestă şi tăcută casă trăise şi muncise, aici stătuse 
credincioasa lui soţie şi fiica lui adorată. 

„O. Dumnezeul meu, greu mă pedepseşti! Murmură el, 
încercarea pe care mi-o trimiţi este peste puterile mele!” 

El se ridică suspinând. 

„Lili, Lili! Exclamă el. Cum am putut uita de line un singur 
moment! Tu te afli într-un pericol îngrozitor!” 

Învins de durere întinse încă o dată mâinile spre grădină. 

— Trebuie să mă despart iar de tine locaş iubit, cine ştie 
de mă voi mai întoarce Viu la tine! O voi iubiții mei prieteni care 
mă priviţi la fiecare pas, rămâneţi cu bine! Voi florilor care v-am 
semănat, voi arbori pe care v-am sădit de mici, rămâneţi cu 
bine! Şi Dumnezeu îmi este martor că nu ştiu de ce mi s-a 
întristat inima deodată! 

Sunt momente în viaţa omenească, în care inima este în 
stare să presimtă cele ce se vor întâmplă. 

Armurierul merse înainte cu paşi înceţi. Părăsi grădina. 
Pentru a ajunge în atelier trebui să treacă prin anticameră. Sus, 
la etajul întâi, se afla atelierul privat al maestrului. Acolo îşi 
păstra cele mai preţioase instrumente. 

„Mulţumesc lui Dumnezeu! Se gândi armurierul pe când 
intră în coridor, şi aici sunt toate în linişte! Furtunile revoluţiei 
care zguduie întreg Parisul, pare a fi trecut peste acoperişul 
casei mele fără s-o fi atins.” 

Cu aceste gânduri, bătrânul urcă scara. 

Deodată, pe când vru să deschidă uşa care ducea în 
atelier, el tresări speriat. Auzise sunetul unor voci.’ 

Înainte ca armurierul să fi putut face vreo mişcare, uşa fu 
smucită pe dinăuntru. Faţa bestială a lui Pippin, beat până la 
nebunie, se ivi în crăpătura uşii. 

Câţiva tovarăşi ai lui, de asemenea beţi, se arătară pe la 
spatele acestuia. 

Timp de un moment domni o tăcere apăsătoare. Bătrânul 
simţi cum inima-i bătea cu putere. Ţiganul Pippin, însă, se 
ostenea să recunoască, în starea în care se afla, pe acela din 
faţa sa. 


— Hei, ce vrea bătrânul aci? Strigă el cu vocea-i stridentă. 

Imediat după aceasta, Pippin îl recunoscu pe armurier. 

— Ura! Acesta este armurierul, bătrânul care ne-a scăpat 
ieri! Strigă el. 

Cu o furie sălbatică se aruncă asupra bătrânului. Acesta 
însă îl respinse cu putere. 

— Afară, voi mizerabililor, afară din casa mea! Strigă el cu 
faţa aprinsă de furie. Nu murdăriţi această casă curată şi 
cinstită prin prezenţa voastră! 

Dar îndrăzneţul Miranda râu se gândea că aceste cuvinte 
însemnau a turna ulei pe foc. 

— La ce ne înjură bătrânul ăsta? 

— Săriţi pe el, camarazilor, apucaţi-l! 

Astfel se auzea răsunând. Ţiganul Pippin făcea spume de 
furie. Lovitura puternică a armurierului îl trânti la pământ. 

Pippin ăe ridică cu greu. Un strigăt sălbatic scăpă de pe 
buzele sale. Sări în sus şi cu agerimea unei pisici cuprinse gâtul 
bătrânului Miranda. Armurierul se opunea din toate puterile, dar 
în zadar, negrul Pippin îl ţinea strâns ca în nişte cleşti de-fier. 

— Săriţi pe el! Loviţi-l camarazilor! Strigă mizerabilul cu 
voce răsunătoare. 

Dar nici nu mai era nevoie de încurajările sale. Toţi 
vagabonzii erau bine înarmaţi. Aprovizionarea cu armele lui 
Miranda le servise ca o pradă bună. Acum ei se aruncară asupra 
nefericitului bătrân. Timp de o secundă corpul nefericitului 
Miranda fu străpuns de douăzeci de stilete. Armurierul căzu în 
genunchi horcăind. Atacul era atât de neaşteptat şi mişelesc, 
încât bătrânul nici n-avu timp să se apere. 

Dar căderea armurierului, aprinse şi mai mult buna 
dispoziţie a mizerabililor. 

— Ce vă spuneam eu camarazilor? Strigă negrul Pippin, 
jucând în jurul corpului întins al lui Miranda. Ziceam că bătrânul 
se va întoarce acasă; este prea zgârcit pentru a nu o face! Să 
nfe ascundem pentru o zi sau două în casă şi atunci ne va cădea 
în palme! Hoho! Am avut dreptate? Aci zace!... Acum, înainte 
camarazilor! Se adresă el, tovarăşilor săi de crime. Ne-am 
umplut deja buzunarele, aci nu mai avem ce căuta! 

Ei râdeau, şi cu repeziciune trecură peste corpul lui 
Miranda. Niciunul din ei nu aruncă măcar o singură privire 
asupra nenorocitului care se zvârcolea în dureri de moarte. 


Pe scara din coridor zăcea hătrânul Miranda, într-un lac de 
sânge, pe când pacea şi liniştea adâncă domnea iar. 

Capitolul 48 BALSAMUL OR FELIEI. 

Fericiţi şi neatinşi de nimeni Enric Sanson şi Lili părăsiră 
parcul castelului de Barry. Călăul, înconjurase cu mâna dreaptă 
talia zveltă a iubitei şi cu drag, ţinea capul lui Lili rezemat de 
pieptul său. 

Sentimentul său de fericire, nu mai avea margini, căci, se 
întâmplase imposibilul. Lili scăpase în ultimul moment, de 
urmăririle răutăcioasei prințese. Pe de altă parte, însă, Enric se 
gândea cu groază la convorbirea pe care o avusese cu Adella. 
Jurământul pe care-l depuse prinţesei, îi ardea ca un foc pe 
buze. 

— Dumnezeule sfinte, ce să fac acum? 

Se decise, să se spovedească imediat unui duhovnic, dar 
aceasta era mai greu decât îşi închipuise Enric Sanson. 

Pe atunci serviciul religios creştin - nu era admis în Franţa. 

Cititorii noştri, au văzut în unul din capitolele trecute, cât 
de furios proceda mulţimea fanatică împotriva preoţilor. 

Mai bine de şaptezeci de preoţi roşiseră cu, sângele ior 
pavajul din apropierea închisorii Conciergeriei. 

Şi dacă le era imposibil celor pioşi de a găsi vreun preot, 
cum putea spera Enric Sanson, Călăul din Paris de a se putea 
destăinui unui apostol bisericesc? Nu se dădea înapoi, oare, 
orice preot, cu groază? El era instrumentul mut şi fără voinţă în 
mâinile puternicilor zilei. Şi de unde putea şti vreunul din aceşti 
preoţi, urmăriţi, că Enric Sanson cu toate că era Călăul Parisului, 
avea totuşi o inimă simţitoare? 

Dar şi alte dureri chinuiau inima lui Sanson. Ce-i vor aduce 
următoarele zile? Lili era scăpată* dar cei de la putere triumfau, 
iar Lili se temea de dânşii. 

Numai cu groază se putea gândi Sanson, la revederea cu 
Fouquier, cu toate că acest mizerabil nu-i putea imputa nimic în 
public. Dar după ce prinţesa îl scăpase de la atacul fraţilor de 
sânge, nu trebuia să se teamă dânsul, că mi - zerabilii îşi vor 
repeta încercarea de crimă faţă de persoana sa? Atunci, ce va 
deveni Lili? Atâtea întrebări chinuiau sufletul lui Sanson! 

Totuşi, nu în zadar avea Sanson credinţă şi încrederea în 
Dumnezeu. Astfel îşi ridica privirea sus la stele care începură să 
apară rând pe rând pe boita cerească. 


Lili, însă, păşea liniştită alături de iubitul ei. | se părea 
gingaşei fete, că a scăpat din'focul iadului şi acum se afla în faţa 
porţilor paradisului. 

În cele din urmă ajunseră în oraş, pe aceeaşi cale pe care 
ajunsese şi armurierul Miranda. 

În curând ajunseră şi ei la casa armurierului. 

Enric şi însoţitoarea sa, pprniră pe aleile din grădină. Şi 
astipra lor, grădina făcu o impresie paşnică. Atât Lili cât şi Enric 
nu presimţeau, că numai de câţiva paşi, îi aştepta o mare 
nenorocire. 

Este un mare noroc, că providenţa a făcut ca omul să nu 
prevadă loviturile soartei. 

De repetate ori, Lili rostise numele tatălui ei. Dar zadarnic, 
nu primii nici un răspuns. Unde se afla armurierul? 

Enric Sanson, consolă cu vorbe dulci pe iubita sa. 

Înaintară mai departe în coridorul casei. Enric Sanson 
aprinse felinarul său de buzunar. Acesta, îşi aruncă razele prin 
întunericul coridorului. Fără a presimţi ceva, cei doi amorezi, 
urcară puţinele scări. Deodată, Lili se opri locului. 

— Dumnezeul meu, ce a fost aceasta? Mumură fata. 

îngrijorată ascultă. De asemenea şi Enric Sanson se opri 
uimit. Şi el ascultă. Li se păru că aude un geamaăt slab şi 
dureros. 

În acest moment geamătul se repetă. 

— Mare Dumnezeule, n-a fost acesta glasul tatălui meu? 
Exclsmă ea. 

— Nu, nu, desigur că nu! Nu este nimic! O linişti Călăul. 

Dar în acelaşi moment, ei se opriră cuprinşi. De groază. 
Lumina felinarului, căzu asupra unui obiect întunecos, care ce 
afla întins pe jos. Enric Sanson, văzu un lac de sânge ce 
înconjura cornul întins, nemişcat al armurierului. 

— Pentru Dumnezeu, tatăl meu! Nu mai e nici o îndoială, 
este ucis! Strigă nenorocita. _ 

Ea se smuci de lângă Enric. In zadar căută acesta s-o 
reţină. Tânăra fată, căzu lângă corpul armurierului. 

Acesta, era cu faţa în sus, după cum îl trântiră criminalii 
ucigaşi. Dar în corpul său părea a mai fi rămas o scânteie de 
viaţă. Din când în când, suspina dureros. 

— O, tată, iubite tată! Strigă Lili de repetate ori, ce 
groaznică revedere trebuie să serbăm! 


Dar muribundul n-o mai auzea. Numai după un uşor 
tremur al'buzelor se putea şti că viaţa nu-l părăsise cu totul pe 
armurier. 

— O mizerabilii! Murmură el cu glas uscat abia inteligibil, 
era negrul Pippin, l-am văzut! Mizerabilul!... El m-a străpuns mai 
întâi, şi apoi... O, cum mă doare! Cum mă arde! Apă! Apă...! 

Lili, pe cât putu de iute alergă în curte. De acolo, aduse 
apă şi udă buzele armurierului. Bătrânul sorbi cu lăcomie apă, 
însă fără a deschide ochii. 

— Mulţumesc... Mulţumesc! Murmură el cu glas stins. 

— Moare! O Dumnezeul meu moare! Strigă Lili plângând. 

Tânăra fată îl implora pe iubitu-i logodnic. 

— Enric. Ajută-mi! Jelea nenorocita. Bandajează-i 
groaznica rană de la inimă, opreşte sângele! Eu n-am pe nimeni 
afară de tata! Scapă-l pe bătrânul şi mult iubitul meu tată! 

— Negreşit că voi face tot ce-mi stă în putinţă! Murmură 
el, dar cred că este de prisos orice ajutor omenesc! 

— Nu, nu. Să nu spui asta! Strigă Lili plângând amar. N-aş 
puteasuporta! Gândul că tata ar putea să moară, mă face şi pe 
mine să mor! 

Călăul se aplecă spre nenorocit. El apăsă batista asupra 
rănii, pentru a opri curgerea sângelui. 

— Tatăl tău, nu poate rămâne aici sub nici un chip! 
Trebuie să-l transportăm! 

El luă felinarul în mână. 

— Fii tu conducătoarea! Zise el către Lili, să-l ducem în 
camera de dormit! 

Lili îl ascultă mută; dar nu se putea reţine ca lacrimi mari, 
să nu-i inunde faţa. 

Enric Sanson, ridică pe muribund cu băgare de seamă. Un 
geamăt dureros scăpă în acest moment de pe buzele 
armurierului. Oricât de uşor îl apucase Sanson, Miranda suferea 
groaznic sub atingerea sa. 

— Or Enric, Enric, cruţă-l pe tata! Murmură Lili disperată. 

— Fii fără grijă iubita mea, viaţa lui, îmi este tot atât de 
scumpă ca şi a ta! Răspunse Călăul. Arată-mi drumul! 

Dumnezeule mare, nici n-ar fi presimţit, când părăsise 
pentru ultima dată casa părintească după arestarea tatălui ei, 
că se va întoarce aici, în, împrejurări atât de triste! 


Peste tot domnea dezordinea. După cum se vedea, 
mizerabilii, pătrunseseră şi aici, pentru a căuta prada. Cuferele 
şi lăzile erau deschise. Ici, colo, erau aruncate pe jos, obiecte de 
valoare. 

Atât Lili, cât şi Enric n-aveau ochi acum pentru urmele 
devastării. Amândoi erau prea ocupați de a-l transporta, cât se 
va putea mai bine, pe rănit. 

Din fericire dormitorul armurierului, se afla la parter, aşa 
că nu mai trebuiau să urce scările. Enric Sanson, culcă pe bătrân 
pe patu-i alb ca zăpada. Lili căzu în genunchi înaintea tatălui ei, 
ascunzându-şi capul între mâini şi plingând în hohote. Enric 
Sanson se gândi câteva momenie, apoi îi spuse iubitei lui. 

— Eu nu pot ajuta, chiar dacă aş vrea! Spune-mi! Vei fi 
destul de curajoasă, dacă vei rămâne lângă tatăl tău, singură 
câteva ceasuri? 

Lili privi spre dânsul. 

— Vrei să pleci de la mine? Ah, aceasta este îngrozitor! 

— Nu te îngriji iubito! Răspunse Călăul, dar dacă îi mai 
poate ajuta cineva tatălui tău, atunci nu poate s-o facă decât 
sora mea Orfelia. Ea este în posesia misterului familiei noastre, 
ea cunoaşte ierburi binefăcătoare şi descânteee vindecătoare... 

— Vrei s-o chemi? Îl întrerupse tânăra fată, da, da, du-te! 
Negreşit că este bine astfel! 

— Dar trebuie să te las singură! 

— O, aceasta nu face nimic! Încuie-mă în casă cu tatăl 
meu, voi stinge lumina, aşa că va domni un întuneric desăvârşit! 
Nimeni nu va şti că mă aflu aici cu tata! 

Logodnicii îşi luară rămas bun în modul cel mai sincer, 
întristaţi, sub impresia nenorocirii neaşteptate. 

Lili rămase singură cu rănitul. Inima ei nu cunoştea frica; 
în ultimul timp avusese de suferit atâtea grozăvii. 

Îşi aduse o doniţă de apă şi mai multe cearşafuri. Astfel 
răcorea rănile tatălui ei. Cu toate acestea, nu se opri sângele 
care curgea din rana de la inimă. 

Miranda stătea cu ochii închişi. Adeseori lui Lili i se păru 
că-l părăsise orice scânteie de viaţă. 

O, cât n-ar fi dat tânăra fată, dacă bătrânul ar fi deschis 
măcar o singură dată ochii, pentru a o mai privi cu drag, aşa 
cum p privea mai înainte! 


Dar nu se întâmplă nimic! Armurierul căzuse, fără 
scăpare, pradă soartei sinistre pe care oamenii o numesc 
moartea! 

— O, cerule milostiv, îndură-te de mine! Se rugă Lili, nu 
lăsa pe tatăl meu să moară!... Ah, se gândea ea, dacă s-ar 
reîntoarce Enric cu sora sa. 

Dar timpul trecea şi Enric nu se întorcea. Lili petrecuse 
multe ore triste lângă căpătâiul tatălui ei. Ea nu-şi putea explica 
întârzierea iubitului. 

Nenorocita, uitase desigur, că în suferinţe, orele par 
nespus de lungi. Enric Sanson se grăbise cât putu. După scurt 
timp. Se întorcea cu sora sa şi cu vreo câteva din calfele sale. 

Lili se simţi uşurată, când auzi zgomot în anticameră. Ea 
se furişă lingă fereastră, rezemându-şi fruntea de geam şi 
ascultând, reţinânduf-şi suflarea. 

Cine să vină? Era într-adevăr, logodnicul iubit cu sora sa. 
Care aducea scăparea, sau decise soarta altfel? Se întorcea din 
nou fatalitatea sub forma cea mai neagră pentru a o încerca 
iarăşi? 

Mulţumesc lui Dumnezeu, de astă dată sărmana se 
înşelase în spaima şi îngrijorarea ei. Erau într-adevăr Enric 
Sanson: Orfelia şi însoțitorii lor. 

Lili deschise încet o fereastră, făcând semn iubitului şi 
surorii sale. 

— Venim, venim, iubito! Îi strigă Enric, curaj şi speranţă! 

Imediat după aceasta se auziră paşi la intrare. Enric 
Sanson şi Orfelia intraseră în casă. 

Lili aprinse lumina. Numai în dormitorul armurierului nu 
ardea nici o lumină. Orfelia salutase cu dragoste pe tânăra fată. 

— Dulcea şi iubita mea fetiţă! Murmură Orfelia, aplicând 
un sărut fierbinte pe fruntea curată a lui Lili. Sub ce împrejurări 
triste trebuie să” fac cunoştinţă cu tine! 

Lili, răspunse cu sinceritate la sărutul frumoasei fete. 

— De vrei să-mi faci un bine, du-te la tatăl meu şi ajută-l, 
scapă-l! 

Orfelia, îi arătă o casetă scumpă de argint, pe care o 
ducea în mâini. 

— Aici se află tot ce-ţi pot oferi! Şopti ea. Dar nimic nu se 
va putea face contra voinţei divine. De va fi hotărât ca tatăl tău 
să moară, orice putere omenească e zadarnică, atunci, scumpă 


Lili, pleacă-ţi capul sub“entinţa providenţei! Noi, bieţi oameni 
slabi, rătăcitori, nu trebuie să îndrăznim a voi altfel, decât 
voieşte Atotputernicul! 

Orfelia ştia bine ce spunea, căci ea prevăzuse totul acasă 
în oglinda fermecată. Ştia că nu mai era nici o speranţă pentru 
Miranda. Dar totuşi, încerca tot ce era posibil. 

Orfelia îngenunchie la patul muribundului; deschise lădiţa 
şi scoase dintr-Însa balsamul binefăcător, de care au auzit deja 
cititorii noştrii în urmă cu câteva capitole. Ea picură din balsam, 
cel mai scump tezaur al familiei ei, pe rana armurierului. 

Şi minune! Rana se închise îndată ca prin farmec! 

Dar în acelaşi timp se iviră pe buzele inconştientului, 
câteva picături de sânge negru. Un oftat adânc, ieşi de pe 
buzele Orfeliei. 

Acum, ştia totul. Nici-o speranţă nu mai era pentru viaţa 
bătrânului; balsamul închisese rana mortali, dar moartea 
cuprinsese inima armurierului: nu mai era nici o scăpare! 

Lili se plecă îngrozită lingă Orfelia. 

— Spune-mi, draga mea f, murmură ea îngrozită, mai e 
vreo nădejde? 

Dar Orfelia nu dădu un răspuns imediat. Ea se plecă din 
nou şi ascultă cu atenţie respiraţia muribundului! 

În odaie domnea o linişte profundă. Nimeni nu îndrăznea 
să respire mai tare. Momentele groaznice şi pline de urmări rele, 
cutremurară toate inimile. 

Capitolul 49 

MIJLOCITORUL REGELUI. E 

Sora Călăului abia se întoarse acasă. Incă sub stăpânirea 
impresiilor groaznice pe care le încercase în parcul castelului de 
Barry, nu putea să se dezmeticească şi să reacționeze limpede. 
Ea căzu sleită pe pat. Piticul Perkeo alerga îngrijorat încolo şi 
încoace. El căuta să înveselească pe stăpână sa, să-i 
împlinească toate dorinţele. Odinioară, Orfelia zâmbea la micul 
ei rob, astăzi, însă, toate ostenelile lui Perkeo o plictiseau. Ea îi 
făcu semn s-o lase singură. 

Dar Orfeliei, nu-i era scris să aibă linişte. 

Se auzi sunând clopoţelul. 

Piticul Perkeo se cobori, pentru, a înlătura orice vizitator. 
Dar îndată se întoarse, cu o mină jalnică, urmat de un bătrân 
înalt, îmbrăcat în haine de ţăran francez. 


— Domnul n-a vrut deloc să rămână afară! Zise Perkeo, 
adresându-se tinerei sale stăpâne, zice că vine cu o veste 
importantă! Garantul său e ducele de Orleans. 

Orfelia se sculă din pat. Nu-i plăcea să fie surprinsă de 
vizitatorii ei. Dar când auzi numele ducelui de Orleans, fruntea 
ei se însenină. Ea îşi aduse aminte de vizita pe care, de curând, 
i-o făcuse Louis Philip de Orleans, cu prietenul său Napoleon 
Bonaparte. Îndeosebi, îşi aduse aminte, sora Călăului, cuvintele 
semnificative pe care i le şopti la ureche, ducele de Orleans. Ea 
promisese, să dea atenţie oricărui sol al familiei regale, 
prizoniere. Fără îndoială că bătrânul ţăran care se afla în faţa ei 
era aducătorul unei veşti însemnate. 

Orfelia-privea înmărmurită la bărbatul care pentru 
îmbrăcămintea sa, prea se înclina boiereşte. Nu, acesta nu era 
ţăran! Acest obraz inteligent, mărinimos, deşi înegrit de farduri, 
cât şi mâinile cu formă aristocratică, nu puteau aparţine unui 
om de la ţară. După cât se părea, el era un fost curtezan, care 
pentru a fi sigur de viaţă, se travestise în ţăran. 

— Îmi permiteţi, domnişoară, să mă explic, cu toată 
interzicerea dumneavoastră, zise presupusul ţăran închinându- 
se din nou înaintea Orfeliei. 

Sora Călăului dădu din cap aprobator. 

— Vorbeşte! Şi invită pe vizitator să ia loc pe un scaun. 
Țăranul se aşeză. Orfelia aţinti privirea asupra lui. Aşteptând cu 
nerăbdare. 

Dar el nu spuse motivul îngrijorării sale, se uită aproape 
cu frică la piticul din casă. Orfelia înţelese privirea întrebătoare 
ce se ascundea în ochii străinului. 

Ea dădu din cap zâmbind. 

— Fii fără grijă, domnul meu, oricine ai fi dumneata! Urmă 
ea. Prietenul şi servul meu Perkeo e cel mai discret din toată 
lumea! Nu-i aşa Perkeo? Tu eşti mut şi surd pentru toate cele ce 
se petrec aici în casă! 

Perkeo nu dădu nici un răspuns, bolborosi numai, ceva 
neînțeles. Pe urmă se depărtă de stăpâna sa şi se aşeză pe locul 
său obişnuit. 

— Va să zică! Începu străinul respirând din greu, mi se 
pare că aţi observat deja, 'domnişoara mea, că nu sunt în 
realitate acela pe care-l reprezint! 


— Nu mi-a trebuit mult pentru a-mi da seama că eşti 
travestit! Răspunse Orfelia. Dacă nu mă înşel, am ohoarea să 
vorbesc cu un fost cavaler al nenorocitului nostru rege! 

Presupusul ţăran se înclină. 

— Într-adevăr, ai dreptate, stimată domnişoară! Răspunse 
el. Odinioară, când erau timpuri mai fericite în ţara noastră, mă 
numeam marchizul de Brepe şi eram măiestru superior de 
ceremonie al Regelui! 

Orfelia se plecă la cuvintele lui, fără ca acest titlu să fi 
făcut o deosebită impresie asupra ei. _ 

— Cu ce vă pot servi, domnule Marchiz! Intrebă ea. 

Brepe îşi drese glasul. 

— Domnişoara mea! Murmură el, cu o accentuare greoaie 
a fiecărui cuvânt. Vă spun sincer, că vestea pe care v-o aduce 
pentru mine foarte periculoasă! Trebuie să fiu sincer, chiar cu 
riscul că veţi face din cuvintele mele o dovadă pentru a mă 
trimite pe mine şi pe mulţi alţii, pradă eşafodului. 

Fruntea Orfeliei se întunecă. 

— Nu te înţeleg bine domnul meu! Zise ea rece. Ori ai 
deplină încredere în mine, ori nu-mi mai spune nimic, îndoiala 
nu o suport! 

— Da, da, ai dreptate scumpa mea! Murmură măiestrul 
supărat! Dar într-o ţară atât de nenorocită abia îndrăzneşti să te 
încrezi şi propriului tău frate! Pas cu pas te fereşti de vreo 
trădare. Chiar aceia pe care i-ai crezut fideli, se arată acum, cei 
mai mizerabili trădători! 

Orfelia dădu cu tristeţe din cap. 

— Ai dreptate, domnule Marchiz! Răspunse ea, la noi în 
ţară se pare că a dispărut pentru vecie credinţa şi sinceritatea! 
Dar nu te. Îngrijora! Ce ai să-mi confesezi, fie plăcut sau 
neplăcut urechii mele, voi păstra totul de-a pururi ascuns! O jur! 

Marchizul respiră uşurat. 

— Bine, fie! Murmură el. Vin cu o mare rugăminte, 
domnişoara mea! Cum vă puteţi închipui, în cea mai mare parte 
a poporului francez, continuă să domnească, conştiinţa datoriei. 
Ludovic al XVI-lea, este regele nostru adevărat. O hoardă 
sălbatică s-a atins de sfânta şi înalta lui persoană. Au închis pe 
regele ţării împreună cu sfânta sa familie într-o închisoare 
întunecoasă şi mizerabilă! În cercurile cele mai înalte ale 
societăţii se spune chiar despre un proces pe care i-l vor face. 


Până acolo, însă, nu trebuie să meargă, pentru că un proces 
contra monarhului, ar fi egal cu condamnarea lui! Există numai 
două mijloace de a readuce pe sfântul nostru rege pe tronul 
Franţei. Cel dinţii, se putea întrebuința, doar dacă regele nostru 
ar fi fost odinioar a mai energic, dacă ar fi zdrobit cu mâinile 
înarmate pe toţi potrivnicii săi! Dar era prea bun pentru aşa 
ceva, şi acum trebuie să ispăşească slăbiciunea sa, izvorâtă din 
mărinimia inimii sale! 

Curtezanul tăcu câteva minute. El îşi acoperi obrazul 
încreţit de griji şi necazuri cu mâna stingă. Un oftat adânc ieşi 
de pe buzele sale. 

Orfelia se' uită cu milă la bătrân. Şi această credinţă oarbă 
în regele său, o uimea şi o mişca. 

— Aşadar, ca să te aperi cu arme de sălbatecii aceia nu 
mai e posibil, urmă fostul cavaler al regelui, mai rămâne acum, 
numai fuga-familiei regale. 

— Fugă? Întrebă Orfelia uimită. Ah, dumneata, crezi că 
trebuie să se ducă departe de Franţa toată familia regală! 

— Da aşa cred! Afirmă marchizul. Cu toate acestea, este 
mai uşoară de plănuit, decât de săvârşit. Familia regală e aspru 
supravegheată în închisoarea Temple. Da, supravegherea 
merge aşa de departe, încât până şi schimbul de scrisori cu 
prietenii încă liberi, e foarte greu. 

— Ah, şi dumneata crezi, că în privinţa aceasta îţi pot da 
poveţe? Întrebă Orfelia, devenind din ce în ce mai interesată de 
veştile marchizului. Dar ce pot face eu marchize? Te bazezi 
dumneata pe puterea mea? Eu sunt o fată slabă, fără ajutor, 
sora Călăului din Paris, şi atâta tot! 

— Şi totuşi, aceasta va fi ajuns, pentru a ne face serviciile 
cele mai valoroase! Murmură curtezanul, pe când în ochii săi, 
licărea o tristeţe adâncă. Dacă am reuşi să aducem în 
apropierea familiei regale o persoană tăcută şi nerăbdătoare, 
care ar servi de mijlocitoare a scrisorilor, care se duc şi vin, 
atunci planul nostru ar fi săvârşit în cea mai mare parte! 

— Şi desigur că o astfel de persoană, o aveţi pregătită! 
Spuse Orfelia. 

Curtezanul zâmbi cu tristeţe. 

— Nu, nu, dumnişoară aşa de fericit nu sunt, nu am găsit o 
astfel de femeie! E prea primejdios să te încrezi)! 

— Şi vii la mine, la sora Călăului? ÎI întrerupse Orfelia. 


— Mi s-a lăudat foarte des caracterul fratelui dumitale. 
După ultima convorbire, pe care aţi avut-o cu ducele Louis Philip 
de Orleans, trebuie să ne încredem cu totul în dumneata, pentru 
că inima dumitale bate pentru familia regală. 

— Asta este adevărat! Asigură Orfelia, iubesc şi 
compătimesc îndeosebi pe nenorocita regină Maria Antoinetta. 
Dar toate astea nu-mi dau puterea de a împlini voinţa dumitale! 
Dumneata îmi ceri, după câte se pare, să îndemn pe fratele 
meu, ca prin influenţa sa, să înlesnească libera intrare la familia 
regală a persoanei în care aveţi încredere? 

— Aşa-i! Răspunse marchizul, dar rugămintea mea nu se 
opreşte aici! Nu cunoşti cumva, chiar dumneata o persoană 
sinceră, căreia i-am putea încredința viaţa noastră? Nu numai 
viaţa noastră ar fi pierdută în caz de descoperire a celor 
plănuite, dar şi acea a majestăţilor lor, ar fi în primejdie de 
moarte! 

Orfelia rămase pe gânduri câteva clipe, deodată, răsări în 
imaginaţia ei, icoana lui Lili, pe care n-o văzuse până azi, dar de 
care s-a preocupat în diferite rânduri cu mult interes. (Cititorul, 
nu trebuie să uite că, convorbirea Orfeliei cu mareşalul 
palatului, a avut loc câteva ore înainte de întâlnirea fatală a 
celor două fecioare în casa armurierului). 

Desigur, că Enric va consimţi să dea tocmai miresei sale, 
rolul primejdios, să servească drept mijlocitoare între familia 
regală şi prietenii acestora. 

Enric Sanson, avea fără îndoială, destulă înrâurire, pentru 
a înlesni intrarea lui Lili în Temple. Afară de asia, Lili ar scăpa de 
urmăririle duşmanilor ei, dacă ar intra ca servitoare a familiei 
regale. Atât îndemânaticul şi vicleanul Fouquier, împreună cu 
ajutoarele sale, cât şi satanica prinţesă, nu şi-ar putea închipui 
că servitoarea familiei regale şi Lili Miranda sunt una şi aceeaşi 
persoană. Orfelia mai reflectă un moment. 

— Poate că-mi va fi cu putinţă să găsesc o astfel de 
persoană! Zise ea. 

Marchizul o apucă de mână şi o acoperi de sărutări. 

— O, cât de fericit mă faci! Exclamă el. Dumnezeu să te 
binecuvânteze, domnişoara mea! 

— Nu-mi mulţumi prea de timpuriu! Urmă Orfelia, încă nu 
ştiu dacă tânăra la care mă gândesc va consimţi! Afară de 
aceasta, consimţirea mai atârnă şi de alte persoane.! 


Ea tăcu un moment. 

— Şi schimbul de scrisori, de care va îngriji persoana 
mijlocitoare, nu va avea în vedere, planul de fugă al familiei 
regale? Întrebă Orfelia. 

Brepe dădu din cap afirmativ. 

— Da, aşa el Urmă el. Incă mai trăiesc prieteni numeroşi ai 
regelui, care în momentul în care vor auzi vestea aceasta, vor 
crede că familia regală a reuşit să scape de păzitorii ei, şi să 
treacă hotarele Franţei. Întreaga străinătate, mai mult decât 
oricând, se va alia pentru a pune capăt pentru vecie acestui 
terorism şi a restabili din nou regatul în Franţa, şi puternicul şi 
măreţul nostru Ludovic al XVI-lea va revărsă razele soarelui său 
asupra acelora care au luptat pentru a-l readuce pe tron! 

— Eu nu împărtăşesc pe deplin speranţa dumitale, 
marchize! 

— Dealtfel, ce mă priveşte pe mine, aş declina mai 
înainte, de orice pretenţie de recunoştinţă. Datoria mea, în 
calitate de entuziastă compătimitoare a nenorocitei familii 
regale, este de a face tot ce e omeneşte cu putinţă, pentru a 
îmbunătăţi soarta nenorociţilor. 

Cu vorbele acestea se ridică. Orfelia întinse mina 
trimisului regal. 

— Fii sigur cel puţin de promisiunea că nu voi sta cu 
mâinile încrucişate urmă ea, în trei zile, voi fi poate în stare, de 
a vă numi persoana, care ar avea intenţia de a intra în serviciul 
familiei regale! 

Marchizul se ridică în acelaşi timp, plecându-se cu 
recunoştinţă peste mâna frumoasei fete. 

— Voi aştepta! Peste trei zile, voi veni iar aici. Dea cerul, 
să reuşiţi să îndulciţi inima tinerei, care ne va împlini dorinţele. 
Pentru astfel de hotărâre, o va binecuvânta cerul atotputernic! 

Cu cuvintele acestea, se înclină travestitul ţăran şi dispăru 
condus de Perkeo. Cu un ceas mai târziu, sora Călăului din Paris, 
era chemată de acesta la casa muribundului armurier. 

Capitolul 50 SPOVEDANIA MURIBUNDULUI. 

Să ne întoarcem iar la muribundul Miranda. 

Privirile celor prezenţi se fixară cu nerăbdare asupra 
obrazului tinerei fete. Mai ales Lili era aceea care îngenunchiase 
lângă Orfelia, plină de spaimă, cu mâinile încrucişate pe piept. 
Ochii ei se măriră neobişnuit, căci în momentul acela, ea îndura 


cea mai grozavă tortură ce poate exista în inima unei fete. Era 
în primejdia de a pierde pe tatăl ei. Până şi mâna alinătoare a 
Orfeliei nu reuşi să lungească viaţa bătrânului. 

— E imposibil, zise Orfelia, cunoştinţa, poate, şi-o va 
recăpăta, dar orice speranţă de conservare a vieţii sale, e 
imposibilă. 

Lili, izbucni în plâns şi se dădu înspăimântată înapoi. Ar fi 
căzut dacă n-ar fi sprijinit-o Enric pe pieptul său. 

— Va să zică, nu mai e nici o speranţă se plângea Lili. O, 
scumpul meu tată, de ce a trebuit să capeţi rana mortală, tu 
care ai vrut să mă scapi pe mine? O, de aş fi murit eu în locul 
tău! 

— Tatăl tău, nu şi-ar mai fi putut găsi fericirea pe lumea 
asta! E poate soarta lui să moară acum. E în firea lucrurilor, că 
toţi oamenii trebuie să se despartă! O întrerupse Enric pe Lili. 

Orfelia făcu o mişcare liniştitoare. Toate privirile celor din 
casă se îndreptară spre muribund, care făcuse o mişcare 
uşoară. _ 

— IŞi recapătă cunoştinţa... Priviţi, se mişcă! Murmură 
Orfelia. 

O chemare uşoară răsună din gura muribundului. 
Balsamul Orfeliei săvârşise într-adevăr o minune. Armurierul 
deschise încet ochii. El se uită fix la cercul care-l împrejmuia. 

Trecură aşa câteva minute. După sfatul Orfeliei, Lili 
îngenunchie lângă patul tatălui ei, ţinându-i cu căldură mâna 
galbenă ca ceara, într-a ei. 

— Tată, dragul meu tată! Zise ea. 

Cuvintele ei, ajunseră la urechile bătrânului. El întoarse 
capul cu un geamăt uşor. Acum zărise Miranda, pe fiica sa. Un 
surâs fericit îi flutură pe faţă. 

— Lili scumpă şi dulcea mea copilă, tu eşti scăpată?! Şi de 
aceea, mă despart, fericit de voi, dar unde e mirele tău...? 

Enric îngenunchiase şi el lângă Lili. Şi el strânse mâna 
bătrânului. Din nou licări un zâmbet slab, de satisfacţie, pe faţa. 
De ceară a armurierului. 

— Asta mă bucură, că vă văd împreună... Şi de aceia, mă 
despart şi mai fericit de voi... 

El tăcu. Îi era greu să vorbească. Dar după o linişte scurtă, 
el continuă. 


— Enric Sanson. Mă adresez, inimii tale, apără şi păzeşte 
pe Lili, când nu voi mai fi. Îmi făgăduieşti...? 

Călăul strânse cu căldură, mâna dreaptă a bătrânului. 

— Jur pe Dumnezeul Atotputernic, murmură el. 

În ceasul în care mă voi despărţi de Lili, să mă trăsnească 
cerul... 

— Îmi place cum vorbeşti, Dumnezeu să te binecuvânteze 
pentru mân'gâierea pe care mi-o dai, în călătoria îndepărtată 
din cer..., murmură Miranda şi tăcu iar. 

— Se întunecă tot mai tare în jurul meu, murmură el, iar. 
Un mister adânc, îmi vine în minte. Nu mai văd lumina care 
ardea mai adineauri. 

— Tată, scump tată! Oftă fata. 

— Lili dulcea mea copilă, murmură bătrânul cu voce de 
abia înţeleasă. Se apropie ora în care voi da socoteală lui 
Dumnezeu... Şi mă despart fericit de voi... Lili, buna mea copilă, 
te ştiu apărată de un bărbat viteaz, dar totuşi mă apasă o 
taină... Ascultă, copila mea, trebuie să-ţi spun încă ceva, care te 
priveşte pe tine. Da trebuie să ţi-o spun înainte de a închide 
ochii. Un cuvânt, ascultă-mă, tu... Tunici, nu eşti fiica mea... 

— Dumnezeul meu! Exclamă Lili, aproape în neştire. 

Dar atât Enric, cât şi sora sa, deşi adânc emoţionaţi, 
puseră mâna la gură! 

— Pentru Dumnezeu! Nu tulbura pe tatăl tău. Momentele 
lui sunt numărate! Îngână Enric. 

— Tu nu eşti fiica... Mea. - Zise bătrânul încăodată,... Dar 
te iubeam măi mult decât ai fi fost din carnea şi sângele meu! 

— Dar. Dumnezeul meu! Ce-mi spui tu, tată? Pentru prima 
dată în viaţa mea, aud asta. Cum se poate să nu fiu eu copilul 
tău? A 

— Da, aşa e, copila mea,... l'ăspunse muribundul. Dar cu 
toate astea, mi-ai fost adusă la vârsta de patru săptămâni. Mai 
înainte, eram în serviciul curţii regale, armurierul regelui... 

Se opri iar. Vorba-i deveni din ce în ce mai grea. Toţi 
căzură în genunchi, ascultând cu atenţie. Dumnezeule, ce va 
mai spune? Lili nu era fiica sa! 

Enric simţi cum îi bate inima cu putere. Poate că Lili era 
mai presus, pentru ca să o poată iubi el de aici înainte! Toate 
gândurile astea îl frământau pe Călău. Dar nu era timp de 
pierdut! Miranda începu din nou. 


— Mă însurai cu tânăra mea femeie. Aceasta, era 
cameristă la bătrâna ducesă de Barry. 

— La ducesa de Barry? Exclamară miraţi cei prezenţi. 

— Nu mă întrerupeţi, simt că mă sfârşesc, îngână 
muribundul. Într-o zi, veni ducesa. Ea se închise într-o odaie cu 
soţia mea, care era de bună credinţă. lată... lată... O, 
Dumnezeule, se apropie sfârşitul, şi eu trebuie să mai vorbesc... 

Nu mai vorbi mai departe. O spumă sângerândă îi acoperi 
gura. _ 

— Dumnezeule, sfârşitul se apropie! ingână Orfelia. 

Ea ridică mai sus capul bătrânului, dar degeaba. 

— LIli,... Copila mea,... lartă-mă dacă... Biblia familiei,. 
Muchia cărţii... Dumnezeule!... În mâinile. Tale. Îmi dau... 
Sufletul...! 

Sufletul nemuritor, se înălţase pentru a da socoteală lui 
Dumnezeu, de ceea ce a făcut el pe pământ. Un zâmbet de 
pace se întinse pe faţa palidă a bătrânului. 

— E mort! Fie-i odihna veşnică! Murmură Orfelia adine 
atinsă. 

Pe urmă se aplecă mai mult, pentru a rosti o rugăciune 
pentru sufletul mortului. Ceilalţi o urmară. 

Lili oftă din greu, acoperind faţa bătrânului cu sărutări. Ea 
îl cheamă la viaţa cu vorbele cele mai dulci. Dar totul era 
zadarnic. 

Enric retrase pe nenorocita fată cu o mişcare blândă. 

— Linişteşte-te, iubita mea! Tatăl tău e fericit acum, ia 
uită-te, ce paşnic doarme. 

Dar Lili plângea amar pe pieptul lui. 

— O, ce triste că trebuie să murim! Oh, cât de mică e 
fericirea omenească! Astăzi iubeşti şi juri că nu vei părăsi 
niciodată, pe cei iubiţi, şi mâna rece a morţii vine şi desparte 
iubirea eternă. O, de ce ne naştem, dacă trebuie să ne 
despărţim odată de această natură superbă şi plină de viaţă! 

Călăul zâmbi amar. 

— Da de ce sunt atâtea enigme, şi oare, merită să te 
trudeşti ca să le ghiceşti? 

Enric, făcu un semn sorei sale. Orfelia îl înţelese. Ea se 
apropie de Lili. O îmbrăţişă cu dragoste. 

Nu trebuie să mai rămâi aici, nici un moment! Zise Orfelia. 
Lili tresări. 


— Să mă despart de cadavrul tatălui meu? Nu, nu! 
Exclamă ea. 

— Lili. Ascultă rugămintele surorii, zise Călăul, nu mai poţi 
folosi tatălui tău. Fii mai bine supusă. Du-te în casa noastră. Eu 
iubita mea, voi îngriji să i se facă tatălui tău, o înmormântare 
frumoasă! 

Lili zâmbi printre lacrimi. 

— Da, vreau să te ascult, îţi făgăduiesc. Dar lasă-mă să-mi 
iau rămas bun de la tatăl meu! 

Lili îngenunchie, plângând, dar mai liniştită se uită lung la 
tatăl ei. Pe urmă se despărţi. 

— Rămâi cu bine, tată! Murmură Lili cu buzele 
tremurânde. Roagă-te la Cel Atotputernic, să ne întâlnim iar, 
acolo unde nu e nici o decepţie şi patimă, să ne revedem cu 
iubire şi credinţă. 

— Amin, să dea Dumnezeu! Zise Enric, adânc îndurerat, 
mângâind fruntea senină a fetei. 

Lili mai depuse o sărutare de adio, fierbinte şi plină de 
iubire, pe fruntea tatălui său. Pe urmă se despărţi de cadavru şi 
urmă pe Orfelia. Ajutoarele le urmară, pentru ca să le asigure 
drumul. 

Enric, însă, rămase acolo, după ce vorbi mai mult cu cel 
dinţii dintre ajutoarele sale. El rămase să îngrijească de 
siguranţa cadavrului. Dar ultimele cuvinte ale lui Miranda, nu-i 
mai ieşeau din minte. 

Armurierul vorbise de o biblie a familiei. În zadar căută 
Enric prin toată casa. Călăul găsise multe, găsi şi biblia, dar în 
ce stare. O mulţime de foi îngălbenite zăceau pe scânduri. 
Coperta cea prețioasă, era probabil ruptă de infamii aceia şi 
luată de dânşii. 

Enric se gândi la destăinuirea bătrânului. Pe de o parte era 
vesel că nu dădea peste mister; pe de alta, însă, îl chinuia 
curiozitatea. 

Ce va mai aduce oare viitorul? 

După ce scotoci toată casa, se întorsese şi întâiul ajutor cu 
alţi doi. După porunca lui Enric, împachetară laolaltă, tot ce era 
mai preţios. Pe urmă părăsi casa armurierului. 

Deja se crăpa de zi; dar în creierul Călăului, se deşteptară 
numai gânduri trişte şi imagini misterioase. 


Trebuia să-şi împlinească slujba sa înfiorătoare. Două zile 
stătuse el departe, dar îl aştepta mulţimea cu nerăbdare. 
Niciodată nu i se păru lui Enric, aşa de îngrozitoare misiunea lui 
sângeroasă. Cât ar fi preferat el, să ţină mai bine de urât lui Lili! 
Oftând şi zdrobit de chinuri, Călăul îşi luă drumul spre casă. 

Capitolul 51 

PLANURILE DE VIITOR ALE LUI LILI. 

Enric Sanson, scăpă azi mai uşor de munca sângeroasă, 
ce avea a o săvârşi în Piaţa Grevei. Numai foarte puţine capete 
au căzut azi, sub cuțitul ghilotinei. Totuşi abia spre seară s-a 
putut întoarce acasă. Timpul liber de care a putut dispune, l-a 
întrebuințat cu aranjarea pregătirilor funebre, pentru bătrânul 
armurier. 

Seara, în odaia de jos a casei Călăului, Orfelia era 
cufundată în gânduri, meditând la convorbirea ce a avut-o cu 
domnul de Brepe, cu o zi înainte şi al cărei subiect a fost Lili. 

Perechea cea tânără discută cu Orfelia asupra viitorului. 

Trebuia ca Lili să fie instalată undeva. Ea nu putea să 
rămână prea mult în casa lor. Generos şi nobil, din talpă până în 
creştet, Sanson hotărî să o instaleze undeva, pe buna lui Lili, 
până când, împrejurările, vor permite să-şi realizeze visul său 
mult dorit. 

Propunerea Orfeliei de a angaja pe Lili, cameristă a 
familiei nu a fost aprobată de Enric, care s-a speriat cumplit. 

— Dar se poate, surioară dragă! Exclamă el. Ştii tu în ce 
primejdie ar intra iubita mea mireasă? Închipuieşte-ţi numai, că 
dacă dictatorii iacobini, vor afla planul de fugă al regelui şi 
familiei sale, apoi moartea lui Lili, e ceva inevitabil. 

În acelaşi moment, însă, mâna tremurândă a lui Lili, opri 
pe Sanson. 

— Nu, iubite Enric! Nu te opune! Exclamă ea. Vezi inima 
mea e atât de îndurerată, atât de sfâşiată. Încât, cu dragă inimă 
sunt gata să vin în ajutorul altora! Ah! Continuă ea, cât de mult 
iubesc şi ador eu pe buna noastră regină! Copil fiind am văzut-o 
de două ori. Atunci era în plenitudinea gloriei sale. Ah Doamne! 
Mai simt încă şi astăzi, cum mi-a vibrat pe atunci inima, îmi 
închipuiam ce frumos şi fericit lucru, e să fii regină peste o ţară! 
De atunci însă lucrurile s-au schimbat cu atâta repeziciune şi în 
mod atât de dureros. Soarta omenească e schimbătoare. Astăzi, 
buna şi iubita noastră regină este, poate, câa mai nenorocită 


femeie din ţară. Ei bine, se poate oare, ca într-un astfel de caz, 
să mă opun de a-i sta la dispoziţie ca o persoană devotată? 

— Dar nu te gândeşti, în ce primejdie îngrozitoare te bagi? 
Murmură Călăul. Lili dragă şi scumpă, prin cât amar şi greu ai 
trecut în ultima vreme, acum vrei să te expui la noi pericole? 

— Dar nu m-a protejat, oare, până azi, Dumnezeu şi sfânta 
fecioară Maria? Răspunse Lili cu un zâmbet blând şi convingător, 
n-am scăpat oare victorioasă din atâtea primejdii îngrozitoare? 
Nu, amice, nu mr-e frică mie de pericole, când e vorba să procur 
familiei regale, scăparea şi mântuirea ei. Te conjur deci, iubitul 
meu, procură-mi locul de cameristă la familia regală! Sunt 
convinsă, că sfârtta fecioară mă va ocroti ca până acum şi că 
îmi va trimite îngeri într-ajutor, care să mă secondeze în opera 
mea ' 

— Fie voia ta, dulce şi curajoasă Lili! Spuse Enric. 

În seara aceea, mai stătură mult de vorbă şi o adâncă 
melancolie cuprinse inimile acestor trei oameni curati şi 
generoşi. 

Enric Sanson comunicase, mai înainte, că înspre seară 
îngropase la cimitir rămăşiţele mortuare ale armurierului 
Miranda şi că până în momentukacesta, n-a izbutit încă să 
găsească un preot, care să ros'tească rugăciuni la groapa lui. Lili 
începu a plânge. Sanson a trebuit să-i jure pe tot ce-i mai sfânt, 
că va împlini şi această sacră datorie, imediat ce-i va fi cu 
putinţă. 

Cele două fete, se îndreptară spre apartamentul Orfeliei, 
pentru a se culca., Enric se uită după dânsele, până ce 
dispărură. Pe urmă oftă adânc şi se duse şi el la culcare. 

În noaptea aceea, însă, n-a putut dormi, un simţământ 
straniu şi apăsător îl împovăra. Deşi a izbutit să elibereze pe Lili 
din mâna prigonitorilor ei, totuşi inima sa nu era liniştită. 

Nu era mulţumit că Lili voia să se bage în cuşca leului. Ce-i 
drept, acolo, ea era departe de persecuțiile lui Fouquier şi ale 
Adellei. Fouquier nu venea niciodată la Temple, unde n-avea nici 
o treabă. Îi era chiar foarte uşor lui Enric, ca printr-o rudă a 
primului său ajutor de execuţie, Nicola, să procure lui Lili, acest 
post. 

Cizmarul Sirnon, era portarul principal în închisoarea din 
Temple. Mai târziu vom mai avea ocazia să vorbim de acest 
personaj, pe cât de dezgustător pe atât de influent, al cărui 


nume va rămâne legat pentru totdeauna, de cel al nenorocitului 
Ludovic al XVI-lea. 

Să lase Enric pe Lili să ocupe acest post primejdios? Dacă 
ar fi fost să nu asculte decât inima sa, desigur că n-ar fi îngăduit 
niciodată acest risc. 

Îşi aduse aminte, însă, de vorbele simple şi blânde ale 
iubitei sale şi se convinse, că orice împotrivire e zadarnică. Vrea, 
ori nu vrea, trebuie să îngăduie. 

Atunci, Enric împreună mâinile într-o supremă implorare 
către cer, conjurând pe Dumnezeu să aibă în paza Sa viaţa şi 
fericirea scumpei sale Lili. 

Totuşi după această rugăciune fierbinte, inima sa nu se 
linişti. Oare presimţea el îngrozitoarele terori care se 
îngrămădeau pe firmamentul vieţii sale? Presimţea oare Sanson, 
că deocamdată nici el, nici iubita sa, nu vor avea parte de un 
trai fericit? O să vedem. 

Capitolul 52 PUMNALUL PRINȚESEI INDIENE. 

A doua zi Enric avu o întâlnire foarte neplăcută. Datoriile 
sale profesionale îl aduseră în contact cu Fouquier. Deşi călăul 
era un om curajos şi-l dispreţuia pe Fouquier, simţea o oarecare 
nelinişte gândindu-se la această întâlnire. 

Contrar tuturor aşteptărilor, Fouquier n-a amintit nimic de 
cele întâmplate în acea seară memorabilă. Numai în fulgerele 
care se vedeau din când în când în ochii săi de pisică, recunoscu 
Enric ce adâncă era ura procurorului împotriva sa. 

Ca de obicei, partea pur profesională a fost rezolvată 
foarte repede. Tocmai când Enric vru să se retragă, salutând în 
mod destul de glacial, Fouquier nu se mai putut abţine. 

— Ei, iubite prietene, zise el scrâşnind din dinţi. Îţi poţi 
închipui cât sunt de fericit că te văd aici, dar nu uita că a fost 
hotărât în mod irevocabil ca faimosul conte Castello să nu mai 
umble liber. 

— Scuteşte-mă te rog, răspunse Enric, cu tot ce nu-i în 
legătură cu relaţiile noastre administrative. Cred că nu trebuie 
să ţi-o mai spun că te dispreţuiesc! 

Fouquier păli. Enric însă-i întoarse spatele cu multă 
mândrie părăsi odaia. Acesta însă, se uită după el cu ochii 
holbaţi. 

— Totuşi va veni ceasul când te voi zdrobi! Murmură el 
scrâşnind din dinţi. 


Enric Sanson auzi ultimele cuvinte dar nu crezu de 
cuviinţă să se întoarcă şi să-i răspundă, îşi continuă drumul în 
linişte. 

Îşi luase toate măsurile de precauţie împotriva curselor ce 
i le întindea mişelul Fouquier. El nu pleca niciodată singur de 
acasă. Întotdeauna era însoţit de subalternii săi. Purta pe sub 
cămaşă un scut mgnit să-l apere împotriva atacurilor cu arme 
de foc sau cu pumnale. 

În seara acelei zile, după, ce-şi termină sarcina sa de 
călău pe eşafod, se duse la temniţa din Temple unde era închisă 
familia regală. 

În faţa temniţei îmbulzeala era extraordinar de mare. 

Enric îşi croi drum prin mulţime. Se apropie de o santinelă 
care-l recunoscu imediat şi care-i deschise repede uşa. 

— Vreau să vorbesc cu cizmarul Simon! Zise Enric 
portarului. 

— Dar cine eşti dumneata, întrebă portarul. 

— Sunt călăul din Paris! Zise Sanson, uitându-se fix în 
ochii portarului. 

Recomandarea aceasta avu un efect miraculos asupra 
portarului care-şi pipăi gâtul ca să vadă dacă nu-i lipseşte 
cumva capul. Apoi ceru scuze de câteva ori călăului şi-i deschise 
imediat poarta. 

Enric părăsi Temple după o jumătate de oră. Izbutise să 
obţină ceea ce a vrut Lili... A doua zi avea să intre în serviciul 
reginei. 

— Alea jacta est! Zise Enric cu glas înăbuşit. Să dea 
Dumnezeu ca temerile mele să nu se realizeze. 

Dincolo de Temple era aşteptat de Nicolai, cu care plecă 
spre casă. 

A doua zi, Lili fu înştiinţată printr-o ordonanţă să vină la 
Temple. Enric se afla în piaţa Grevei. 

Orfelia şopti tinerei fete câteva vorbe mângâietoare 
înainte de a pleca. Dacă Lili credea cumva că va fi dusă acum 
direct la nenorocita regină, apoi se înşela amar. 

Soldatul o ducea în tot cazul în Temple. Trecură pragul 
Templului şi intrară într-o încăpere în care se aflau mulţi soldaţi. 
Lili privea cu groază în jurul ei, în afară de aceştia, în încăpere, 
se mai află un om cu părul ţepos, cu obrazul arămiu care fuma 
dintr-o lulea scurtă. 


— Ei! Exclamă cizmarul Simon. la spune, Jean Baptiste, 
cine e fata asta frumoasă pe care ne-o aduci? 

Cizmarul se apropie de Lili, oferindu-i un pahar murdar cu 
rachiu. Dar Lili îl refuză. 

— Ah! Mi se pare mie, sau tu eşti fata adoptivă a Călăului? 

Lili afirmă, căci aşa îi spusese Enric să se recomande. 

— Ei, ia dă-mi mai întâi mânuşiţa ta, încoace! 

Ea puse mâna ei tremurândă în mâna cizmarului. Ar fi 
tipat, aşa de tare o strângea. Cizmarul privea cu lăcomie obrazul 
tinerei fete. 

— Pe toţi Dumnezeii! Eşti o muiere curată precum crinul, 
şi noi nu prea suntem obişnuiţi să vedem în jurul nostru astfel 
de muieri, zise el râzând în hohote. 

Lili se stăpâni să nu izbucnească în plâns. 

— la nu fi aşa de delicată, zise cizmarul. O să-ţi placă la 
noi! Eu sunt cizmarul Simon şi ce mai suflet am! Eu îţi spun, 
sunt văduv şi cine ştie ce noroc te mai aşteaptă! 

Soldaţii izbucniră în râs. Lili ar fi intrat în pământ de 
ruşine. 

Însă intrarea unui bărbat în uniformă de ofiţer puse stârşit 
acestei distracţii. El i se adresă lui Simon. 

— Asta e fata pe care o recomandaţi? 

Cizmarul afirmă. Ofiţerul se întoarse spre Lili. O privi un 
moment din cap până în picioare. 

— Îmi placi, fetiţo! Zise ofiţerul, cu voce de bas. Şi pentru 
că mi s-a vorbit bine despre tine, te vei face servitoarea 
Antoinettei Capet. Mâine dimineaţă poţi să intri în serviciu. Eşti 
o bună republicană nu-i aşa? 

Aceasta o putea susţine Lili cu conştiinţa împăcată. 

— Sunt o republicană înfocată, cum rar se găseşte în 
Franţa! Zise ea cu energie. 

— Ei, atunci dă-mi mâna, căci această familie blestemată 
ne face mult de lucru. În aparenţă vei fi servitoarea reginei, dar 
în realitate trebuie s-o păzeşti mai bine decât * noi. 

Aşadar, Lili trebuia să fie spioană! Ea se îngrozi. Dar îi 
trecu prin minte că nu trebuia să trădeze tot ce va vedea. 

— Voi face totul, zise ea hotărâtă. 

— Bine. Asta mă bucură. Eşti deci supraveghetoare aici. 
Vei purta şi un semn prin care vei avea dreptul să ieşi din 


Temple oricând vei vrea. 'Vei mânca împreună cu familia regală 
şi vei dormi cu ei. 

Deodată o apucă de ambele mâini şi se uită fiii în ochii ei. 

— Eu cred că nu vei fi falsă! Dealtfel e imposibil, căci ştii 
bine că trădarea patriei e pedepsită cu moartea prin mâna 
călăului. Aşadar, mâine dimineaţă te aştept la intrarea în 
Temple. 

Lili părăsi Temple. Ea se îmbulzea tremurând prin 
mulţime. 

Enric îşi închipuise că Lili trebuie să mai fie în Temple şi se 
îndreptă cu ajutoarele sale într-acolo pentru a o întâmpina. Ei se 
întâlniră, se salutară călduros, şi porniră împreună spre acasă. 

Cei doi tineri se vedeau numai la masă şi în societatea 
Orfeliei. După o bucată de drum, cei doi tineri se despărţiră. 

Enric se duse acasă pentru a-şi schimba hainele, iar Lili se 
îndreptă spre casa Orfeliei. 

Lili urcă repede scara. Ea găsi pe Orfelia stând de vorbă 
cu cineva. 

— Acesta e domnul de Brepe, fostul mareşal al curţii 
noastre regale! Zise Orfelia. 

— Şi această fată tânără, o întrerupse marchizul, e aceea 
care, dacă nu mă înşel, aduce servicii atât de însemnate familiei 
noastre regale. 

Orfelia răspunse afirmativ. 

— Tocmai a fost recomanâată la Temple, răspunse ea. Și 
ce veste ne aduci J, adăugă Orfelia, adresându-se lui Lili. 

— Mâine de dimineaţă voi intra în serviciul reginei, 
răspunse Lili. 

— Ei, binecuvântat fie Dumnezeu, zise marchizul. În sfârşit 
avem o personalitate confidentă în sâilul familiei noastre regale. 
Dumnezeu să vă binecuvânteze, dragă şi frumoasă copilă! Într- 
adevăr, Franţa încă nu-i pierdută, când se găseşte pentru 
scăparea ei o fiinţă atât de hotărâtă şi vitează. 

— Voi face totul cu plăcere, zise Lili, dar nu ştiu ce cereţi 
de la mine. 

— Fii fără grijă, ţi se va spune totul la timp. Dar bagă bine 
de seamă, nu trebuie să te încrezi în nimeni. Să crezi numai în 
persoana care se va apropia de dumneata şi te va saluta cu 
voce tare, adăugind la urmă cuvintele: Vin în numele sfântului 
Ludovic. 


Lili plecă capul. 

— Şi care va fi datoria mea? Întrebă ea. 

— Nimic, nimic deocamdată, zise marchizul, să spui că 
eşti cea mai entuziastă partizană a guvernului actual. La timpul 
cuvenit, te vom mai iniţia noi. 

Brepe salută respectuos pe cele două domnişoare şi plecă. 

— Ah, mi-e aşa de trist gândul, ca şi cum ne aşteaptă vreo 
mare nenorocire, murmură Liii. 

Orfelia o linişti cât putu. 

Se aşezară la masă. Enric era neobişnuit de tăcut. 

El o învălui pe Lili într-o privire caldă, dar neliniştită. 

Când se sfjrşi masa, şi se îndepărtară fetele, Enric opri o 
clipă pe iubita sa. 

El o trase într-un colt de odaie. Lili observă cum scoase de 
sub haină un evantai mic şi scump. 

— Ah, un dar pentru mine? Întrebă fata cu bucurie. 

— Da, un dar, răspunse Enric şi nu un dar obişnuit. Acesta 
a aparţinut unei prințese indiene. la uită-te aici. 

Enric apucă minerul evantaiului şi dintr-Însul scoase un 
pumnal delicat. 

— Acesta e misterul. Dar mai mult. Tăişul fin al pumnalului 
ascunde o deschizătură cât un fir de păr. Ea e închisă în 
momentul acesta. Dacă apeşi însă pe nasturele acesta, atunci 
ţâşneşte cea mai groaznică otravă pe care o cunoaşte lumea, 
aşa zisa otravă a indienilor, cu care îşi ung ei săgețile, şi care 
ucide imediat. 

Lili tresări. 

— Dar pentru Dumnezeu?! Ce să fac eu cu pumnalul 
acesta? 

Enric îl strânse la loc. 

— la-l şi fii liniştită, zise el, timpurile sunt severe şi tu intri 
în peştera Leului. Nu pot fi întotdeauna lângă tine, iubita mea, 
dar dacă posezi această groaznică armă, te poţi apăra de zece 
bărbaţi şi poate de mai mulţi. 

Lili luă evantaiul. 

TDnric şi Lili nu bănuiau că asupra acestui evantai 
domneşte un blestem îngrozitor, şi oricine îl va poseda, va da de 
nenorociri. 

Capitolul 53 AMERICANA CEA BOGATA. 


În momentul în care apăru un soldat pentru a conduce pe 
Lili în Temple, porni o diligenţă prin Porte St. Martin din Paris. 
Portarul opri trăsura, La chemarea sa veni servitorul de gardă, 
un bătrân şters de vremuri cu un cioc nesuferit, urmat de câţiva 
soldaţi. Caporalul privi diligenţă neîncrezător. 

Nu era o trăsură de o deosebită eleganţă. După praful şi 
vechimea ei, părea a fi stat în vreun han, neînagrijită şi părăsită, 
dar totuşi trăită şi în vremuri mai bune. În contrast cu vechimea 
ei, erau înhămaţi doi cai arăbeşti, grozav de frumoşi. 

Vizitiul părea a fi un ţăran obişnuit. Purta pe cap o scufie 
roşie ca iacobinii, care îi dădea un aer ciudat. 

Caporalul deschise uşa trăsurii. Rămase uimit, când văzu 
într-Însa o femeie, pe cât de tânără, pe atât de frumoasă şi bine 
îmbrăcată. 

— Pentru toţi Dumnezei! Sacrament, zise el, şi-şi netezi 
ciocul stufos. Pe cine avem în faţa noastră? 

Străina, îl privi cu o pereche de ochi minunat de 
strălucitori. Negri şi adinei. Apoi scoase portofelul şi înmână 
caporalului cu semnificaţie, câteva piese de aur. Caporalul se 
înclină de câteva ori. R 

— Pe cine trebuie să înscriu în cartea mea de gardă? Zise 
el, silindu-se să-şi îndulcească vocea-i aspră. 

— Eu sunt americană! Zise tânăra şi frumoasa doamnă şi 
se lăsă pe pernele trăsurii. Vin din patria mea. Pentru a vedea 
această mare şi superbă, Republică Franceză! 

— O. Înţeleg! Înţeleg! 

Ca tuturor oamenilor inculţi, îi impuse şi lui, limba străină 
şi întreruptă a tinerei doamne. 

— Aşa, aşa, vii din America, doamna mea! Continuă el. 
Da, da, ştiu deja, am auzit că e o ţară foarte frumoasă! Aş fi 
făcut şi eu o excursie până acolo, dar dracu ştie unde se află 
cuibul ăsta! 

Întocmai ca toţi soldaţii secolului trecut, şi caporalul 
acesta, habar n-avea de citit şi de scris. El era unul din partizanii 
acelui celebru Holzapfel, pe care nemuritorul poet şi dramaturg 
Shakespeare, l-a făcut să spună în comedia sa. „Mult zgomot 
pentru nimic”, următoarele cuvinte: „Prostia e un dar al lui 
Dumnezeu, dar cititul şi scrisul vine de la sine”. 

Viteazul caporal mai mult primea darul lui Dumnezeu, 
decât să dorească tot ce vine de la sine. 


Americana zâmbi fără a fi observată. Ea se înfundă mai 
adânc în pernele trăsurii. 

— Numele meu este Eugenia Webb! Murmură ea. Acum 
cred că e voie să călătoresc mai departe, călătoria lungă m-a 
obosit şi mi-e dor de un pat moale şi comod! 

— Da, desigur, desigur! Dădu din cap bătrânul soldat, vă 
este drumul liber! Vă voi înscrie acum şi numele! 

— Spune-mi, te rog! Zise americana caporalului, care 
tocmai vroia să închidă uşa trăsurii, există vreun restaurant 
mare aproape de piaţa pe care e ridicată îngrozitoarea maşină 
de execuţie? 

Caporalul trebui să asculte de două ori, până înţelese ceea 
ce îi spusese. 

— Ah. Aşa? Întrebi de Place de la Greve! Mormăi el. Oh, pe 
acolo nu există restaurant! Acolo se pregătesc altfel de 
mâncăruri. 

Şi la cuvintele acestea, izbucni într-un hohot drăcesc. 

— Nu e nici un restaurant? Oh, păcat mare, zău! Zise 
americana în franţuzeasca-i stricată. Eu sunt o mare prietenă a 
unor astfel de reprezentații! Am venit pentru apa cea mare, 
pentru a vedea superba vărsare de sânge, care e la ordinea zilei 
în marea şi frumoasa Franţă! 

— N-ai decât să te duci în fiece dimineaţă pe Place de la 
Greve, şi acolo, să-l vezi luptând pe viteazul nostru Sanson! Îți 
spun, domnişorică dragă, uite aşa, numai stropi, şi râdea în 
hohot, Trăsura însă porni. 

— Ei vezi, asta e una pe care o putem întrebuința noi! 
Mormăi bătrânul caporal, uitându-se după trăsură şi întorcându- 
se în locul de gardă. Aşa o muiere! Drace! Vine direct din 
America pentru a vedea cum cad capetele. Asta are un curaj 
drăcesc! Şi câtă satisfacţie! 

Trăsura fugea pe străzile Parisului. Se opri în sfârşit, la 
unul din cele mai bune restaurante ale întregului oraş. 

Deşi în Paris, era cea mai mare revoluţie, totuşi comerțul 
şi circulaţia nu erau oprite. Erau foarte mulţi străini. Toate 
restaurantele erau pline de lume. 

In strada Concordiei, pe care se ridica castelul regal, 
trăsura se opri, şi după cum am spus, la unul din cele mai bune 
restaurante, restauratorul ieşi ca să primească pe muşteriul nou 
venit. Nu rămase mai puţin uimit, când văzu coborându-se' din 


trăsură, o femeie, pe cât de frumoasă, pe atât de nobilă. Eli se 
închină cu respect. 

In franţuzeasca ei stricată, americana întrebă dacă poate 
descinde la acest hotel, adăugind că nu are pretenţii mari, 
decât, că-i trebuiau vreo trei, patru odăi, cu gust mobilate. 

Hotelierul, zgâi ochi, înclinându-se până la pământ. Aşa 
musafiri înţelegea şi el! Patru odăi deodată! Plin de bucurie făcu 
un gest larg. 

Peste un sfert de oră, Miss Webb, cum se numea 
americana, era instalată în etajul întâi al hotelului, în patru odăi 
frumoase şi bine mobilate. Americana, părea o fiinţă cam 
stranie. În câteva rânduri, căută să se convingă dacă i s-au adus 
toate pachetele. In cele din urmă se văzu singură în odăile ei: Se 
plimbă în lung şi în lat. Se convinse mai întâi, căutând prin 
dulapuri, sub pat şi sub canapele că-i absolut singură şi 
nespionată de nimeni. 

Americana îşi duse mâna la cap, îşi scoase peruca 
galbenă, căci perucă a fost părul ei cel blond, şi într-o clipă se 
schimbă cu desăvârşire. 

Era Adella de Barry, care sub numele de Eugenia Webb, 
descinse la cel mai distins hotel din Paris. 

Mai înainte de a ne ocupa de americană, trebuie să ne 
întoarcem cu câteva zile înapoi în povestirea noastră 
senzaţională şi fascinantă. 

După cum ştiţi, iubiții noştri cititori, Adella de Barry a 
consimţit la eliberarea lui Lili, în schimbul preţului destul de 
însemnat al descoperirii tezaurului familiei Barry, de către Enric 
Sanson. Prinţesa se depărtase de castel, voind să cheme 
ajutoare pentru a ascunde numaidecât preţiosul tezaur. 

Abia ieşi din castel, şi privirile îi căzură asupra a doi 
amorezi, care se dezmierdau cu aprinsă şi dulce dragoste: Lili şi 
Enric. 

La vederea acestei fericiri, care ei nu i-a fost scrisă în 
cartea vieţii, o furie pasionată îi cuprinse inima. Ah, cât de amar, 
a regretat ea în acest moment, că n-a distrus pe această Lili, pe 
care, atât de aprig o ura! 

In acelaşi moment, însă, ambiția şi lăcomia învinseră ura. 

„Nu-i nimic pierdut! Îşi zise ea. Lasă, turturică prostuţă, îţi 
voi zmulge eu fericirea asta nemeritată! Enric Sanson mi-a jurat 
că te va părăsi. Dacă n-o vrea să se ţină de cuvânt, cu atât mai 


rău de el! Apoi, mai am şi inelul acela, ce i l-am luat din deget 
lui Sanson. Ei bine, inelul ţi-l voi da la momentul oportun, cu 
toată însemnătatea cuvenită! Şi atunci, vei afla, că amantul tău 
ţi-a devenit necredincios!” 

Zicându-şi aceste cuvinte, prinţesea plecă, lăsând singuri 
pe amorezii fericiţi, care nici nu bănuiseră prezenţa ei. 

Adella, avea prieteni devotați, care ţineau la dânsa foarte 
mult, mai ales ţărani din jurul Parisului. Aceştia păstrară familiei 
Barry un adânc şi sincer devotament. Tânăra şi impozanta 
prinţesă, le impunea respect, şi admiraţie. 

Nu trebuie deci să ne mirăm dacă flăcăii de ţărani, cei mai 
voinici şi viguroşi, cărora se destăinuise Adella, considerau o 
mare onoare de a se pune la dispoziţia ei. 

Trei dintre aceşti flăcăi, au luat parte la eliberarea din 
mâna pactului de sânge a lui Enric. Tot la dânşii, a apelat şi 
acum Adella, spre a-i fi de ajutor la transportarea şi ascunderea 
tezaurului descoperit. Adella înţelese, că deocamdată rolul ei de 
prinţesă e terminat şi că în momentul de faţă nu poate fi 
asigurată în liniştea ei, decât acceptând un nou nume şi 
alegându-şi un nou mediu. Oricum, nu mai putea sta în castel, 
nici în vila de la vie, şi nici hainele ţigăneşti, nu le putea păstra, 
căci, dacă ele au putut înşela pe naiva Lili, nu vor putea amăgi 
pe nimeni altul, şi riscă să fie recunoscută în fiece moment. lată 
de ce prinţesa, după ce mai vizită pentru ultima oară cabinetul 
secret de toaletă al castelului, de unde-şi luă tot ce-i părea 
necesar pentru o travestire, puse să se transporte totul la un 
han, care se afla cam la vreo trei poşte depărtare de Paris. 

Adella sosi la han, şi ceru să i se pună la dispoziţie o 
odaie. Fără a deştepta cea mai mică bănuială, a izbutit, sub 
pretext că vrea să facă un voiaj în provincie, să-şi cumpere un 
cupeu vechi de la hangiu, plătindu-i un preţ bun. 

In ce priveşte caii, hangiul a declarat că nu-i stă în putinţă 
să-i procure. In schimb. Adella ştia ce are de făcut. Din herghelia 
tatălui ei, mai rămăseseră vreo, şaisprezece cai, care stăteau în 
grajdul unui vechi arendaş al lor, şi fiul acestui arendaş, a fost 
unul din acei trei flăcăi care fuseseră la dispoziţia ei. Cu ajutorul 
acestuia, îşi procură doi cai. 

După ce se opri timp de o zi în acest han de la ţară, ea 
plăti contul şi încunoştinţă pe hangiţă că a doua zi dis- 


dedimineaţă va pleca şi că nu trebuie să se deranjeze nimeni, 
deoarece are pregătite toate. 

Hangiul care în lipsă de servitori, făcea el singur serviciul 
hanului, era cât se poate de mulţumit. 

Adella. A petrecut toată noaptea fără să doarmă o singură 
clipă. Principala ei preocupare a fost travestirea. Fiind o artistă 
neîntrecută în ce priveşte fardul şi sulemeneala, reuşi în câteva 
minute să-şi dea un aer atât „ de schimbat, încât, nimeni n-ar fi 
recunoscut într-Insa pe prinţesa de Barry. Fardul prefăcu pe 
femeia asta mândră şi demonică, într-o frumuseţe englezească, 
blândă şi îngerească. lar restul acestei transformări 
miraculoase, îl completă o perucă blondă, pe care cu multă artă 
şi-o aşeză pe cap, încât ai fi jurat că-i blondă vex-itabilă. 

Abia se lumină de ziuă, şi la han sosi unul din flăcăii 
devotați, puse caii la trăsux'ă şi cu multă precauţie, încărcă în 
tx'ăsux'ă toate lăzile şi geamantanele prinţesei. 

Nu-şi poate imagina cineva surpx'inderea sa, când se 
ăpr'opie de Adella. Numai după sunetul vocii, a putut 
recunoaşte pe prinţesă, căreia a trebuit să-i promită prin 
jurământ. Să păstx-eze o tăcere mormântală. 

— Mă duc la Paris, să răzbun moartea tatălui meu! Asta a 
fost tot ce a zis Adella flăcăului. Țăranul însă o crezu pe cuvânt, 
şi dădu numai din cap, tăcând. 

Adella instrui pe vizitiul ei, ce să spună, dacă vor fi cumva 
opriţi pe drum de oameni înarmaţi, şi pe ui'mă trăsura se puse. 
In mişcare, îndreptându-se spre Paris. 

Pe drum spre capitală, prinţesa travestită, trecu prin faţa 
castelului secular al familiei sale, palatul de Barry. Uitându-se 
afară pe fereastra cupeului, dânsa n-a tresărit câtuşi de puţin, 
de câte ori bunii cunoscuţi din sat o salutau cu mult respect. 
Nimeni nu o recunoscu. Toată lumea o credea o străină, care 
voiajează prin Franţa. 

Asta bucură mult pe prinţesă, acum se simţea cu totul 
sigură şi în afară de orice primejdie de a fi cumva descoperită. 
Convingerea ei, era că ti'avestirea ca englezoaică, îi va fi mai 
posibilă ca oricând, să-şi realizeze pe deplin opera ei de 
răzbunare mult dorită. 

Un bacşiş de câteva monede de aur, îi înlesni intrarea în 
Paris. Sosind la hotel, Adella concedie pe vizitiul ei, răsplătindu-l 
în mod regal. Flăcăul, îi mai şopti odată la ureche, că el şi 


tovarăşii săi. Sunt gata să-i vină înti'-ajutor de câte ox'i va avea 
nevoie de dânşii. 

Acum, când ştia că în orice moment, poate dispune de 
oameni energici şi devotați şi că era stăpână pe un tezaur 
incomparabil, răzbunarea ei putea începe, crudă şi 
neînduplecată. 

Capitolul 54 RELAŢIILE STRĂBUNULUI. 

Respirând adânc, ca după o grea încercare atât morală cât 
şi fizică, prinţesa de Barry, şedea în odaia foarte luxoasă a 
marelui şi renumitului hotel. Sânul ei ademenea gândul la 
plăceri erotice ridicându-se şi coborând spasmodic sub imperiul 
emoţiilor. Hotărât, că gândurile care se ascundeau după fruntea 
ei scurtă dar energică, nu erau tocmai fericite şi trandafirii. 

Se auzi bătând în uşă. Adella sări de pe fotoliu îşi acoperi 
capul cu falsele bucle blonde şi deschise uşa. Era un chelner al 
hotelului, care venise să-i ceară ordine. După obiceiul chelnerilor 
francezi, tânărul era îmbrăcat cu un sacou de stofă neagră, 
scurt până la şolduri şi purta un şorţ, de un alb imaculat până la 
vârful ghetelor. Avea în mână un registru şi rugă pe Adella, să-şi 
înscrie numele. 

In acelaşi timp însă întrebă şi de dorinţele frumoasei 
musafire. Cu mâna fermă, Adella de Barry se înscrise în registru 
sub numele de Eugenia Webb din New York, America, care a 
venit în Franţa cu ocazia unui voiaj de plăcere. Apoi cheamă 
chelnerul mai aproape, zicându-i cu multă graţie: 

— Vrei dumneata, să-mi faci un serviciu? 

Tânărul se roşi-până peste urechi. 

— Cum nu! Cu cea mai mare plăcere, numai dacă îmi va fi 
posibil! Răspunse el. 

— Nimic mai uşor! Ripostă americana. Acum câteva zile 
am avut un mic accident, mi s-a stricat trăsura de voiaj. Cu 
această ocazie, a pierit şi sărmanul meu vizitiu. Atunci neavând 
încotro, a trebuit să cumpăr trăsura aceea cu care m-ai văzut 
sosind, şi care a stat probabil, cine ştie câţi ani în fundul vreunui 
grajd. Poţi dumneata să-mi procuri până mâine, o trăsură 
elegantă şi nouă? Afară de asta mai îmi trebuie şi un vizitiu. 

Apoi scoase portmoneul şi dădu chelnerului doi bani de 
aur 

— Du-te şi fă ce ţi-am spus! Vrei? 


— Desigur, se înţelege! Gângăvi tânărul. Aveţi nevoie 
poate şi de o cameristă? g 

— Nu, nu, nu-mi trebuie cameristă! Imi place să fiu 
singură, n-am nevoie de spioni, Care să mă iscodească zi şi 
noapte! 

— Foarte bine! Răspunse chelnerul şi vru să plece. Dai se 
mai întoarse odată şi-Întrebă pe prinţesă, dacă nu vrea să 
dejuneze. 

— Mai pe urmă, peste câteva ceasuri, răspunse ea, poţi 
să-mi aduci ceai şi jambon! 

Chelnerul plecă. Adella, rămânând singură în odaie, 
închise uşa cu zgomot, puse zăvorul şi se apucă să cerceteze 
conţinutul cuferelor şi lăzilor'aşezate în ordine prin apar- '? 
Tamentul ei. 

„În sfârşit, în sfârşit! Exclamă ea, pot să văd şi eu în ce 
constă tezaurul! Sunt câteva zile de când mă aflu în posesia 
tuturor acestor minunăţii şi abia acuma, am vreme să le văd mai 
de aproape şi să le admir!” 

Prinţesa se apucă de lucru imediat. Zăcând de secole în 
ascunzătoarea lor secretă din castelul Barry, încadrarea de aura 
briliantelor şi diamantelor se cam vătămase. Pietrele nestemate, 
însă, sclipeau într-o măreție superbă, Hjpitoare. 

Prinţesa nu se ostenea de a se entuziasma la vederea 
tuturor acestor odoare, pe care le răspândise pe masă. Ochii îi 
străluceau şi obrajii se împurpurară sub fardul ce şi-l pusese cu 
atâta artă. 

Nu mai încape nici o îndoială, că sufletul Adellei era 
cuprins cu totul de diavol. Desigur, că nu cunoştea un ideal mai 
înalt, decât îngrămădirea aurului, pentru ca prin ajutorul banilor 
să stăpânească omenirea. 

În cele din urmă, după ce îşi delectase ochii cu adurea 
mută a tuturor acestor nespus de frumoase preizităţi, trecu la 
numărarea şi ordonarea monedelor de aur. Servitorii hotelului 
se mirară foarte mult de greutatea câtorva cufere pe care au 
trebuit să le transporte în odaia prinţesei. 

Acum Adella începu să numere pentru prima oară avuţia. 

În sfârşit, după ce numără totul cu multă scrupulozitate, 
privirea ei căzu asupra unui pergament îndoit de mai multe ori, 
care se afla la fundul unui butoiaş de aur. In ochii ei se aprinse o 
scânteie de bucurie. Inainte însă de a studia mai deaproape 


cuprinsul pergamentului, ascunse comoara, împachetând totul 
la loc. Apoi întinse documentul descoperit pe masă. Şi luând loc 
pe un fotoliu, desfăcu pergamentul prăfuit şi aproape 
descompus de vechi ce era. Pielea de măgar ce o avea în mână, 
era veche de secole şi părea că la prima mişcare se va desface 
în bucăţi. Umblând, însă, cu multă precauţie, Adella, reuşi să 
desfacă fără nici o vătămare, documentul găsit. 

Partea dinăuntru era acoperită cu un text în care 
recunoscu limba latină. 

Contrar poporului de jos din Franţa, în veacul trecut, 
nobilii şi cavalerii căpătau o educaţie intelectuală destul de 
însemnată, astfel că Adella pricepea cât se poate de bine latina 
şi elena. 
` „Ne aflăm în mare primejdie. Regele e duşmanul meu. 
Indată, poate mă va şi cotropi cu puterea sa, pentru a-mi. Cuceri 
puternica mea cetate şi să mă facă prizonierul său. Dumnezeu 
singur, ştie cum şi când, voi scăpa cu fericire din timpurile 
astea. De aceea am ascuns toată averea mea în această 
păstrătoare misterioasă. la-o dacă o găseşti, tu viitoare 
descendentă a neamului meu. Să fie proprietatea ta, dacă nu-mi 
va fi posibil să mi-o iau singur. Dar fereşte-te de pericolul 
acestui castel, care te urmăreşte pas cu pas.” 

Adella urmărea suprinsă conţinutul. Scriitorul mai descrise 
în fugă şi întocmirea misterioasă a acestui castel. De aici se 
deducea că tot aranjamentul şi mecanismul misterios al acestui 
castel, era opera strămoşilor. 

Un savant rafinat, în trecuse pe contemporanii săi cu mai 
multe secole. El reuşise să facă descoperiri, care de abia mai 
târziu, în secolul al XIX-lea, ar fi fost spre binele general al 
omenirii. 

Legile electricităţii, de care astăzi se ştie că sunt datorate 
unor maeştri celebri ai ştiinţei, nu erau necunoscute pentru 
strămoşul Adellei. 

Acum află ea, cât se poate de clar, că în toate maşinăriile 
astea, era electricitate, şi numai electricitate. 

Temelia castelului se compunea din plăci de aramă, 
aşezate unele lângă altele. Acestea erau suprapuse pe un strat 
de prundiş muiat în apă. Cu temelia, comunicau nenumărate 
sârme de aramă, care se întindeau de-a lungul zidurilor şi se 
împreunau în templul de oglinzi. De aici se putea manevra în 


toate chipurile printr-o apăsare de buton. Tot prin ajutorul 
electricităţii, se făcea şi acea lumină fermecătoare, se deschidea 
şi se închidea uşa din dos, se încălzeau zidurile de fier, cât şi 
multe altele. Pentru că scânteia electrică era veşnică, era cu 
putinţă să se producă efecte numeroase de magie, care erau 
bazate pe principiile electricităţii. 

Dar Adella nu află numai despre misterioasa întocmire a 
castelului, ci şi despre alte multe mistere, pe care nu le 
cunoscuse până atunci. Aşa de pildă, află că mii de kilograme de 
pulbere neagră-cenuşie, supranumită de inventator pulbere 
demonică, se află în straturi groase sub zidurile castelului, şi 
această pulbere nu era alta decât aceea descoperită de 
Berthold Schwartz, adică praful de puşcă. 

Firele de aramă conduceau în nenumărate butoaie. Era 
îndeajuns, numai o apăsare de buton în templul de oglinzi, 
pentru a arunca tot castelul în aer. În ochii Adellei, scăpără un 
fulger drăcesc. „Mulţumesc ţie, strămoşul meu, pentru 
comunicările astea!”, murmură ea, pe când închidea la loc 
documentul. „Poate că va veni clipa în care voi face ultima 
încercare a tuturor invențiilor tale înțelepte!” „Până acum, toate 
au mers bine! Murmură ea, şi acum la lucru! Mâine voi încerca 
să mă pun în legătură cu actualii puternici. Deşi îi dispreţuiesc şi 
îi urăsc, îi voi linguşi totuşi, pe aceşti câini setoşi de sânge. Prin 
aceasta voi reuşi să capăt o putere oarecare asupra puternicilor 
de azi! Şi apoi vai ţie, Lili Miranda! Voi duce cu grijă, capul tău 
pe eşafod! Tu însă Enric Sanson, vei fi învins şi vei cerşi propria- 
ţi viaţă, zvârcolindu-te la picioarele mele şi primind toate 
condiţiile, oricât de aspre ţi le voi impune.” 

Ochii îi erau plini de o licărire satanică. 

Cineva bătu la uşă. Apăru chelnerul. Adella se schimbă iar 
în americana Miss Webb, blândă ca o porumbiţă, surâzând dulce 
servitorului de la uşă! Ea mâncă în linişte, ca şi cum creierul nu 
i-ar fi fost obsedat de cele mai îngrozitoare şi crude planuri. 

Adella, vizită apartamentul, închise uşile cu cheia, apoi 
căută cu luminarea pe sub toate paturile şi în toale dulapurile, 
pentru a se convinge dacă nu se ascunde e neva. 

De abia după ce scotoci pretutindeni pentru a vedea dacă 
nu cumva este vreo uşă secretă, se culcă. Lângă patul ei, pe 
măsuţa de noapte, se aflau două pistoale încărcate, pe care 
trebuia numai să le atingă. 


Capitolul 55 LJLI ÎŞI ÎNCEPE SERVICIUL. 

Lili se prezentă cu punctualitate la postul ei în casa de 
gardă a închisorii Temple. Aici o primi cizmarul Simon. 

Deşi foarte de dimineaţă, Simon, era deja beat. Cu 
ciubucul său murdar între două rânduri galbene de dinţi, şi cu 
obrazul roşu, şi mai scârbos decât oricând, el se repezi la tânăra 
fată. 

— la uite-te frate! Urlă el cu voeea-i de lemn, uite că iar 
mi-a venit drăguţa de ieri! Ei bravo, aşa-mi place! Să şezi niţel, 
tu puică, tu! la să mai vorbim niţel împreună, şi pe urmă să dai 
lui moş Simon o guriţă! Haha! 

Lili se înfioră şi se depărtă de acel monstru. Răbdarea ei 
era pusă la o încercare prea grea. Spre norocul ei, veni şi 
ofiţerul care ieri o luase drept servitoare a familiei regale. El 
aruncă o privire scrutătoare asupra cizmarului, care începu să 
se îndoiască şi să-şi încovoaie spinarea. 

— Ei. Butoi fără fund! Îi zise ofiţerul cu un ton prea puţin 
respectuos, iav te-ai îmbătat dis-de-dimineaţă? 

— Serviciul căpitane, serviciul greu! Răspunse cizmarul, 
care împlinea şi serviciul de supraveghetor. Nici o odihnă, zi şi 
noapte! 

— Haha! Meştere Simon, văd că rachiul nu te lasă zise 
ofiţerul clătinând capul. Numai bagă de seamă, Comitetul să nu 
afle de beţiile astea, căci cu beţivi ca tine nu poate face treabă! 

— Dar eu sunt un patriot neclintit, un cetăţean energic! 
Răspunse cizmarul. Daţi-mi o misiune, daţi-mi o armată şi pe loc 
primesc comanda! 

Ofiţerul zâmbi şi făcu semn lui Lili să-l urmeze. 

Frumoasa mea copilă, vino după mine fără nici o frică! 
Zise ofiţerul după ce părăsi cu dânsa sala de gardă plină de fum 
înăbuşitor. Te voi duce acum, în noul tău loc de activitate! Mai 
înainte însă, ia această insignă. 

Şi zicând asta, îi dădu o bonetă iacobină foarte drăguță. 

Paşii lor răsunau foarte lugubru prin coridoare şi Lili 
înfiorată din talpă până în creştet, se uita când la dreapta, când 
la stânga. La fiecare zece paşi, erau sentinele cu puşca 
încărcată, la picior. De câteva ori, au trebuit să treacă prin porţi 
de fier închise, şi la fiecare, ofiţerull trebuia să dea ordin de 
deschidere. Intrau tot mai departe în clădirea complicată a 
temn; tei din Temple. 


Abia acuma, înţelese Lili, cât de rafinată e paza cu care au 
ştiut dictatorii terorişti să împrejmuiască familia regală 
întemniţată. Acuma înţelegea, de ce partizanii regelui nu se 
puteau pune în contact cu auguştii prizonieri. Nu era cu putinţă 
o corespondenţă secretă, prin şirurile acestor nenumărate 
sentinele vigilente. Lili se înfioră fără voie, când se gândi că ea a 
fost aleasă pentru umplerea acestei lacune. Acum a înţeles ce 
post primejdios i s-a încredinţat şi de ce s-a împotrivit atâta 
Sanson. O rugă fierbinte se urcă spre cer de pe buzele ei palide 
de emotie. 

„Dumnezeule mate, păzeşte-mă în locul acesta de groază! 
Căci, de nu mă vei ajula. Apoi sunt pe veci pierdută. 

Cu capul plecat, Lili urmă pe ofiţer. In sfârşit. Auzi un 
murmur şi un susur înăbuş i. Înconjură cu privirea gangul văruit. 
Ici şi colo se afla câte o uşă, dar tot nu pricepu ce înseamnă 
murmurul acela. Deodată ofiţerul deschise o uşă din stânga. Lili 
tresări de spaimă, când văzu vreo treizeci de oameni, de specia 
cea mai scârboasă, adunaţi laolaltă. 

În mijlocul sălii văzu o masă. Împrejunul ei şedeau câţiva 
bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă. Cea mai mare parte purtau pe 
cap scufiile roşii ale lacobinilor. În privirea lor sălbatică, se 
oglindea setea de sânge şi dorul de răzbunare. Un dispreţ adânc 
cuprinse pe Lili în faţa acestor împiegaţi decăzuţi. 

Dar indivizii cei. Rupţi şi desculți, care se îmbulziră în jurul 
mesei, erau mult mai scârboşi. Din privirile lor drăceşti, vorbea 
setea de sânge şi în trăsăturile lor, se oglindea cea mai teribilă 
şi înverşunată bestialitate. ` 

— Ei, pe cine aduci aici, cetățene căpitan? Intrebă pe 
ofiţer un om necioplit. 

Ofițerul salută. 

— Cetăţene Santerre, uite îţi aduc fetişcana pe care ani 
angajat-o eu! 

— Vino mai aproape! Porunci Santerre tinerei fete, cu voce 
groasă şi aspră. 

Santerre, era comandantul suprem al închisorii Temple. 
Odinioară fusese berar, şi dovada că i-au plăcut mult produsele 
sale, o vedem pe burta lui voluminoasă. In obrajii săi, roşii şi 
alcolici, se zăreau doi ochişori de guzgan! 

— Vino mai aproape! Măi porunci Santerre încă o dată. 

Fata urmă tremurând porunca sa. 


— Am auzit multe lucruri bune despre tine, fetiţo dragă! 
Zise Santerre cu o bunătate neobişnuită la el. Tu să fii o 
fetişcană cuminte şi inima ta să bată numai pentru libertate! 
Aşa e bine şi drept. E vremea să dispară canaliile astea de regi! 
Fii cuminte şi vitează, că numai atunci te vom răsplăti cum se 
cuvine! 

Făcu semn ofițerului. 

— Du pe fată la familia regală! Porunci el. Spune-le că fata 
asta este pentru serviciul lor. Şi afară de asta, porunceşte acelor 
secături nobile, din societatea regelui şi reginei, să părăsească 
îndată închisoarea! 

— Ai încredere în domnul şi domnişoara Fourcelle; precum 
şi în prinţesa Lamballe? Întrebă ofiţerul. 

Santerre dădu din cap afirmativ. 

— Numai pe cei doi să-i eliberezi fără multă vorbă! 
Adăugă el. Dar pe prinţesa Samballe, acea trădătoare 
neruşinată, s-o aduci aici în faţa mea! Ea nu va scăpa aşa de 
uşor. Mai întâi să”se explice clar în faţa noastră, că nu aşa de 
lesne scapă ea de mine! 

Ochii lui Santerre căpătară o expresie neobişnuită. El 
scrâşni din dinţi cu furie. Câţiva dintre indivizii adunaţi în jurul 
său împungeau cu săbiile în cimentul cu care era pavată sala. 

Ofiţerul salută, luă de mână pe îngrozita Lili, care de abia 
se putea ţine pe picioare, şi părăsiră sala. 

— Acum ne vom duce la familia cetăţeanului Capet! Zise 
ofiţerul, când ajunseră afară din gang. Înainte de a te conduce la 
acei trădători nemernici ai poporului, vreau să-ţi explic cum 
merg lucrurile aici în Temple. Fostul rege locuieşte aci la stânga, 
trei camere alipite laolaltă. Acestea sunt păzite de santinele. 
Regele are un servitor la dispoziţie, cu care tu nu vei avea de-a 
face. Regina locuieşte împreună cu copiii ei, în trei camere. 
Acestea sunt situate în dreapta. 

Şi ofiţerul arătă spre dreapta. 

— Afară de astea, se află şi o sală în mijloc. Aceasta 
desparte şi uneşte în acelaşi timp locuinţele fostului rege şi ale 
soţiei sale. Tu te vei ocupa numai de partea dreaptă a locuinţei, 
pentru că eşti în serviciul Măriei Antoinetta. Te fac încă o dată 
atentă, că în toate privinţele te vei considera servitoarea 
reginei. În realitate, vei supraveghea riguros şi sever, toate 


relaţiile şi toate petrecerile familiei regale. Dacă vei observa 
ce”a, îndată ne vei informaM-ai înţeles drăguță? 

Lili afirmă cu sfială. Inima îi era grozav de îndurerată. Ar fi 
izbucnit în hohote de plâns, aşa era de tulburat sufletul ei. 
Ofiţerul luă drept consimţire afirmarea ei. 

— Curaj, curaj! Urmă el, cu ton vesel, ţine capul drept, 
draga mea! Aceea care intră într-o slujbă aşa de grea cu atâta 
patriotism, va şti s-o ducă până la sfârşit! 

Ajunseră la o uşă de fier, care era păzită de doi soldaţi. La 
porunca ofițerului, uşa se deschise. 

— Aci e sala de mâncare a familiei regale! Zise ofiţerul. E 
odaia comună a familiei regale. 

Ofiţerul bătu la uşă. Fără să aştepte un răspuns, intră cu 
Lili. Dumnezeule, acum trebuia să se afle în faţa reginei! Nici nu 
o cunoştea bine la faţă, atunci când o văzuse, era încă regină 
mândră şi sublimă a Franţei! Lili îşi aducea aminte de ea ca deo 
femeie frumoasă, de o gingăşie fără egal! 7 

Capitolul 56 NENOROCITA FAMILIE REGALA 

Tremurând, cu ochii plecați la pământ, Lili intră în sală 
unde se afla familia regală. 

— Cetăţene Capet şi cetățeană Capet! Zise ofiţerul cu glas 
tare, vă aduc o servitoare nouă, care vă stă la dispoziţie, în 
special dumitale cetăţeană Capet şi copiilor dumitale Dacă veţi 
avea vreo plângere împotriva ei, să-mi comunicaţi! 

Lili ridică ochii speriată de sunetul crud al glasului cu care 
ofiţer ul spuse aceste cuvinte. 

Ea se văzu într-un local destul de mare şi neobişnuit de 
înalt. Prin nişte ferestre mici cu zăbrele de fier pătrundea lumina 
zilei cu multă economie. Mobilierul era cât se poate de simplu. 

De-a lungul unui perete erau aşezate două dulapuri 
simple. În mijlocul casei o masă mare, acoperită. În jurul mesei 
câteva scaune de, trestie, pe care şedeau persoane deosebite. 

Privirea lui Lili căzu mai întâi asupra unui bărbat de vreo 
cincizeci de ani, foarte corpolent, cu obrazul lat şi inexpresiv. 
Totuşi era multă bunătate zugrăvită pe faţa sa. Acesta era 
Ludovic al XVI-lea, cel mai nenorocit rege care urcase cândva pe 
tronul Franţei. 

În faţa lui stătea o femeie bine făcută, înaltă, care îşi 
păstrase urmele unei frumuseți trecute. Trebuia să fie bătrână 
deoarece tot părul îi era alb ca zăpada. Totuşi, arăta tiâiâră, 


Maria Antoinetta a Franţei. - Căci ea era - Îmbătrânise devreme, 
de griji şi suferinţi. În aparenţă era bătrână, dar abia împlinise 
30 de ani. Obrazul ei delicat şi mândru cu nasul marcat şi cu 
celebra buză a Habsburgiloiyse transformase cu totul de griji. 
Ochii îi erau adânc înfundaţi în orbite. Privirea ei ostenită şi 
neexpresivă arâta nevoia, jalea şi grija. Ea privea cu 
neîncredere pe tânăra fată. 

Lili” e înclină cu respect. În inima sa, tânăra fată îşi 
făgăduise să fie într-adevăr fidelă şi devotată scumpei ei regine. 

Persoana Măriei Antoinetta avu o aşa de mare înrâurire 
asupra fetei, încât, ea nici nu mai av” ochi pentru ceilalţi. 

Ea văzu pe Doamna şi Domnişoara Fourcelle, cât şi pe 
nespus de frumoasa Prinţesă Lamballe. Pe ceil doi copii care se 
îmbulziră pe lângă mama lor, aproape că nu-i văzu. 

Privirea ei rămase fermecată ca mai înainte asupra 
Antoinettei. Oh, cum atrage nenorocirea două suflete nobile şi 
tot atât de suferinde. 

Lili văzuse pe regină numai în strălucire şi belşug, şi inima 
ei nu simţise până acum în faţa maiestăţii sale decât respect. 
Dar azi când văzu în faţa ei pe sărmana şi crud încercata 
femeie, din trăsăturile căreia vorbea nevoia şi grija, când se 
gândi că această frunte, care acum e plină de încreţituri din 
pricina suferințelor, purta odată o diademă strălucitoare de 
diamante, îi sângera inima. 

Pentru a doua oară în viaţa ei. Dar mai lămurit decât în 
fala cadavrului tatălui ei, Lili înţelese vanitatea şi groaznica 
schimbare a norocului şi a speranţelor omeneşti. 

Care era în realitate motivul păcii şi norocul omenesc? 

Lilli se cutremură când^se gândi la regina Franţei care era 
atât de nenorocită. Ce se va întâmplă cu Lilli, daca se 
procedează cu atâta cruzime pentru un cap atât de mândru şi 
încoronat? 

Dar Lilli n-avea timp de reflectat. Ofiţerul se adresă acum 
celor rămaşi în sală. 

— Cetăţeană mamă Foarcelle şi fiică Fourcelle, mi s-a 
poruncit să vă scot pumaidecât din Temple! - Urmă el. 

— Nu, numai asta să nu ne-o facă! Lăsaţi-ne la buna 
noastră regină! Zise Doamna Fourcelle. 

— E porunca comitetului terorist, şi trebuie să vă supuneţi. 


În acelaşi timp se deschise uşa prin care intrase odinioară 
cu prinţesa. Deodată se îmbulziră soldaţii, cu puşca la picior, 
aşteptând în tăcere poruncile superiorilor. 

— Trebuie să ne despărţim, scumpele mele prietene! 
Duceţi-vă cu Dumnezeu şi fiţi bine. Cuvântate pentru bunătatea 
voastră, glăsui regina cu voce profundă şi binevoitoare. 

Ea îmbrăţişa pe rând toate doamnele. In ochii ei se iviră 
lacrimi. Sărută cu emoție fruntea prietenelor ei, de care 
probabil, se va despărţi foarte repede. 

— O Maiestate! Doar nu va fi aceasta hotărârea 
guvernului. Căci e cea mai mare bucurie a noastră să împărţim 
toate suferinţele! 

— Haideţi, înainte, nu e vreme de zăbovit! Le grăbi 
ofiţerul. 

Regina convinse cu blândeţe pe tinerele femei să iasă mai 
repede. 

— Duceţi-vă cu Dumnezeu, poate că ne vom revedea în 
timpuri mai bune, amicele mele! Murmură ea, şi buzele îi 
tremurau de durere. Acum nu mai am pe nimeni! Mi se răpeşte 
şi mângâierea devotatelor mele prietene să mă chinuiesc 
singură în această carceră! 

— Dar e de nesuportat! Se amestecă regele, din zi în zi se 
poartă mai rău cu noi! 

E| se ridicase de pe scaunul său. Acum de abia se vedea 
făptura sa neînsemnată şi puţin respectabilă. Regele purta o 
redingotă de catifea albastră pe când doamnele erau în doliu 
mare. 

Ofiţerul dădu din umeri. 

— Trebuie să vorbeşti dumneata în persoană cu comitetul 
terorist, cetăţene Capet. Şi nu este departe momentul în care vă 
veţi prezenta înaintea sa! Zise ofiţerul - eu nu fac decât ce 
spune comitetul! 

Regele îşi muşcă buzele. Deşi era obişnuit a fi tratat în 
modul cel mai insultător de supuşii săi de odinioară, totuşi pe 
obrajii săi apăru roşeaţa demnităţii şi a protestului. 

— Bine, bine! Murmură el, întorcându-se, va avea un 
sfârşit şi încercarea asta! 

El păşi spre copiii săi, mângâind obrajii Christinei. Pe urmă 
trecu degetele prin buclele micului său fiu şi moştenitor. 


— O! Sărmanii mei copii, dacă n-aţi fi voi! Îngână regele 
înduioşat, -” cu câtă plăcere aş fi renunţat demult la glorie şi 
renume! In timpul acesta doamna şi domnişoara Fourcelle cu 
lacrimi în ochi se despărţiră de, cei prezenţi. 

— Duceţi-vă, numai cerul, cerul vă va resplăti purtarea ce 
aţi avut-o faţă de noi! 

Indată după aceea ele dispărură însoţite fiecare de câte 
un soldat. 

— Acum vine rândul dumitale, prinţesă Lamballe, urmă 
ofiţerul. Regina se îngrozi şi păşi proteguitoare către tânăra şi 
frumoasa prinţesă. 

— Cum? - Exclamă Maria Antoinetta cu voce tremurândă. 
- Doar nu. Vor îndrăzni să despartă. De mine şi pe scumpa şi 
cea mai iubită prietenă a mea! 

Ofiţerul dădu din umeri. 

— Am porunca de a duce pe prinţesa de Lamballe înaintea 
comandantului suprem, dar ce se va întâmpla cu dânsa, nu ştiu! 
- Răspunse el. 

— Nu, nu! Nu mai pot răbda atâta! Strigă regina oftând şi 
plângând. Se apropie mai mult de prinţesă, şi o lipi de sânul ei. 

O scumpa şi îngereasca mea prietenă! Ingână prinţesa de 
Lamballe, nu mă duc de lângă tine, până nu mă vor târî cu sila 
de aici! 

— Aşa o să facem! Răspunse ofiţerul care auzise cuvintele 
din urmă ale prinţesei. Ori ne urmezi de bunăvoie pe mine şi pe 
soldaţii mei, ori de nu... 

El nu sfârşi, dar cuvintele sale erau destul de 
semnificative şi expresive. 

Regina rămase mută Câteva clipe. La despărţirea de 
doamna şi domnişoara Fourcelle îi erau ochii plini de lacrimi. 
Acum. Când inima ei era cuprinsă de cea mai groaznică durere a 
despărțiirii, ochii îi erau uscați. Deodată regina se adresă 
ofițerului. 

— Dacă mă voi ruga mult ca să-mi lăsaţi pe prinţesa aici. 
Veţi rămâne şi atunci neînduplecaţi? Murmură ea cu buzele 
tremurânde. 

— Eu sunt soldat şi trebuie să fiu supus! Urmă ofiţerul. 
Rugămintea nu v-ar folosi la nimic. Şi dumneata trebuie să fii tot 
atât de supusă ca şi mine. Comitetul terorist, este cea mai înaltă 


instituţie a Franţei, şi el porunceşte îndepărtarea cetăţenei 
Lamballe din Temple. 

Ludovic al XVI-lea interveni. 

— Te rog, ascultă-l, scumpă Antoinetta, ! Murmură el, nu 
ne rămâne altceva de făcut! 

— Dar totuşi, nu se poate să mă despartă de cea mai bună 
prietenă a mea! 

— Îpgână nenorocita regină. _ 

— Voi ruga eu comitetul să mă lase lângă tine! li şopti 
prinţesa la urcehe. 

Făptura ei superbă se alipi de veştejită regină. Urmă o 
scenă de adio mută şi plină de lacrimi. Pe urmă, prinţesa de 
Lamballe se întoarse la copiii perechii regale. 

— Rămâneţi cu bine dragii mei, Dumnezeu să vă 
binecuvinteze şi să vă protejeze! Dacă va vroi cerul, poate ne 
vom revedea astăzi! 

Lili stătea neobservată lângă uşa localului. Ea rămase cu 
mâinile cruce pe piept, inima îi sângera. 

O! Cum ar fi dat ea acum, bucuria şi pacea ei, dacă ar fi 
putut ajuta pe scumpa ei regină! Dar ce putea face ea, o fată 
atât de slabă şi singură?! Jalea şi amarul reginei o pătrunse pe 
Lili până în adâncul sufletului. 

Ea aruncă o privire rugătoare ofițerului. Spre norocul ei, el 
nu văzu privirea fetei, căci şi-ar fi pierdut, poate încrederea în 
viitoarea servitoare a reginei. 

— Înainte, cetăţeană Lamballe! Cetăţeanul Santerre vă 
aşteaptă, pentru a vă lua interogatoriul! Spuse ofiţerul. Nu este 
nici un moment de pierdut! 

„La un semn al ofițerului, soldaţii se apropiară de prinţesă 
apucând-o cu cruzime de braţ. 

Amica scumpă a reginei, prinţesa de Lamballe, privi pe 
ofiţer cu mândrie. Soldaţii îi dădură drumul fără voie. 

— Cum?! Urmă prinţesa cu buzele tremurânde, oare de 
aceea m-am întors eu din Anglia, pentru a fi insultată? Nu 
trebuie să mă duceţi voi, vă voi urma singură. Du-te înainte, 
căpitane, că te urmez! 

Ea făcu încă odllă reginei semn cu mâna. După aceea, 
prinţesa cu soldaţii dispărură din locul întunecos. 

Maria Antoinetta căzu însă leşinată pe un scaun! 


— Niciodată nu ne vom revedea, niciodată, îngână 
nenorocita regină. O! Ce am păcătuit eu Dumnezeule, de mă 
nenoroceşti cu atâta cruzime? 

Lili nu scoase nici o vorbă, de groază şi de durerea pe care 
o simţea. Ea se apropie de regină, căreia îi alunecă batista din 
mână şi-i căzu jos. Lili se plecă şi i-o ridică. Era primul serviciu 
pe care-l aduse scumpei sale regine. Regina luă mâna de la 
ochi, luă batista din mâna servitoarei, aruncându-i o privire 
lungă. 

— Mulţumesc! Urmă ea cu o răceală nespusă. Nu te 
osteni, că nu-mi place să fiu servită de partizanii actuali ai 
guvernului de azi! Numai cu numele vei fi servitoarea mea! 

Atunci Lili se plecă mai mult spre regină. 

— Vin în numele sfântului Ludovic! Şopti ea cu voce 
blândă şi înceată. 

În ochii reginei licări o rază de lumină. 

— Tu vii în numele sfântului Ludovic, copila mea, murmură 
regina înduioşată. Atunci fii de mii de ori binevenită în acest loc 
al mizeriei şi al nenorocirii! 

Ea se ridică deodată şi se duse la soţul ei. 

— Ludovic! Îi şopti ea la ureche, vezi tu fata asta? Ea e 
trimisă de prieţenii noştrii! 

Regele o privi cu un zâmbet binevoitor. Pe urmă oftă 
adânc, probabil că Ludovic al XVI-lea uitase să spere şi să facă 
planuri de viitor. 

— Îţi voi spune ceva î zise pe urmă, regina, cu voce tristă. 

— Suntem supraveghiaţi de spioni! Arată-te foarte 
nepărtinitoare, căci altfel vei fi prinsă şi toată fericirea noastră 
risipită pentru vecie! 

Afară se auziră în aceeaşi clipă murmure. Regina se 
îngrozi. 

— Dumnezeule, ce. Este afară? Îngână ea. 

— Doar nu vor cuteza să facă prinţesei Lamballe... 

Ea nu isprăvi de vorbit, şi o spaimă nebună licări în ochii 
ei. 

În timpul acesta. Prinţesa de Lamballe, cea mai devotată 
amică a reginei, fu dusă în hala în care se afla Santerre cu suita 
lui. 

De-abia de cinci zile şi” cinci nopţi i se îngădui prinţesei 
să împărtăşească aceleaşi” dureri cu familia regală, în aceeaşi 


carceră. Când pe la începutul anului! 791, începură să sufle cele 
dintâi furtuni ale revoluţiei franceze, prinţesa fugi din Paris 
stabilindu-se în-Anglia. Auzind de suferinţele Măriei Antoinetta, 
ea nu putut sta departe de ea, rămânând credincioasă reginei, 
reveni la Paris, şi împărţi cu ea toate durerile în aceiaşi 
închisoare. 

Prinţesa privi acum fără frică în ochii. Cruzi ai lui Santerre. 

— Tu eşti cetăţeana Lamballe? Zise Santerre prinjţesei. 

Măria Thereza de Lamballe plecă capul. 

— Aşa mă numesc acum! Murmură ea, mai înainte mă 
numeam prinţesa de Lamballe! 

— Ei aş, toţi sunt egali în faţa legii! Zise Santerre. S-a 
observat cu multă părere de rău că ai stăruit cu tot dinadinsul 
să fii întemniţată împreună cu familia regală. Funcţionarul care 
ţi-a făcut favoarea asta şi-a primit pedeapsa chiar azi de 
dimineaţă pe eşafod! 

Prinţesa făcu fără voie un gest de spaimă. 

— Națiunea vrea ca șleahta regală să nu mai aibă prieteni, 
continuă Santerre cu un râs drăcesc. 

— De aceea trebuie să juri că urăşti şi dispreţuieşti gaşca 
regală, şi în deosebi pe blestemata austriacă, Maria Antoinetta. 
Vrei să juri? 

— Că urăsc pe Maria Antoinetta? Exclamă prinţesa cu 
patimă. 

— O, voi nemernicilor, ce credeţi voi despre prinţesa de 
Lamballe?! Eu iubesc pe regină, şi sunt gata să-mi dau pentru 
ea ultima picătură de sânge! După Dumnezeu, iubesc pe buna, 
scumpa şi atât de nenorocita regină cu tot focul, cu toată 
patima sufletului meu. 

Un murmur înăbuşit, ameninţător se auzi în sală. Indivizi 
scârboşi şi infami, înconjurară pe acuzată. Un râs groaznic 
flutura pe buzele lui Santerre. 

— Ai blasfemat poporul! Zise ex-berarul, dând cu piciorul 
în pământ. Voi voinicilor, apucaţi-o şi duceţi-o la Conciergerie! 
Eu mă duc să dau raport comitetului terorist! 

Pumnii tuturor se îndreptară spre nenorocită. Ea fu scoasă 
cu forţa din hală. 

CAPITOLUL 57 CAPUL PRINȚESEI. 

Prinţesa Lamballe se lăsă. A fi târâtă fără frică de şleahta 
de ticăloşi. 


Trecură prin coridoarele lungi şi întunecoase din Temple. 
Bolţile răsunau de strigătele sălbatice ale mulţimii. 

Prinţesa de Lamballe îşi muşcă buzele până la sânge. Dar 
frumuseţea ei apărea şi mai victorioasă ca oricând. 

Nici un strigăt de ajutor nu-i ieşi din gură. 

Prinţesa era destul de inteligentă ca să ştie că în astfel de 
împrejurări orice strigăte sunt zadarnice şi că provoacă cel mult 
ironia şi batjocura adversarilor. 

Convingerea prinţesei era că ameninţarea lui Santerre a 
fost foarte serioasă şi că va fi dusă la Conciergerie. Dar se 
înşelase. 

Porunca comandantului suprem era numai un pretext 
pentru a da oarecum o înfăţişare legală scenelor 
înspăiinintătoare care aveau să urmeze. Moartea prinţesei era 
ceva hotărât. 

Ceea ce a reţinut până acum pe dictatori de a face 
procesul prinţesei era motivat de frumuseţea acesteia, şi de 
conştiinţa nevinovăţiei ei. Însuşi Santerre fu mulţumit 
deocamdată de a trimite pe prinţesă la Conciergerie. 

Dar cunoştea el bestialitatea acelor bărbaţi care în 
momentele acestea de adâncă tulburare căutau numai să 
pescuiască în apă tulbure? 

Oameni nemernici au existat în toate vremurile şi au 
compromis întotdeauna cuvântul Popor. Poporul francez a ieşit 
mai mult sau mai puţin curat din marea revoluţie franceză. În 
toate inimile ardea focul celui mai pur entuziasm patriotic. Dar 
şi printre conducători erau câţiva care apărau cu adevărat cauza 
poporului, deşi, mijloacele şi armele de care s-au servit pentru 
acest scop n-au. Fost tocmai ideale şi corecte. Dar făceau totul 
pentru a servi patria după dorinţa şi idealul lor. 

Adevăratele cruzimi însă au fost iniţiate de o mână de 
demagogi infami, care n-au avut alt imobil în acţiunea lor, decât 
de a-şi face un nume cu orice preţ şi a-şi răzbuna eşecurile 
suferite cândva în cariera lor obscură. Astfel de oameni au fost 
Fouquier, Santerre şi alţi onorabili terorişti; iar sprijinul lor era 
plebea ticăloasă şi coruptă, în care nu intrau lucrătorii şi oamenii 
muncitori, ci numai toţi declasaţii ticăloşi. 

Pe mâna acestor indivizi a încăput acum, viaţa nenorocitei 
prințese. Clipele ei erau numărate. Nu va ajunge în viaţă nici 
măcar la uşa temniţei „Templului”. Sosiţi în sala de afară, un 


băieţandru mizerabil, minor, se repezi la prinţesă şi o lovi în 
ceafă, cu sulița. 

Prinţesa nu scoase nici un strigăt de durere. Se înfioră şi 
se înveli mai bine în mantaua ei. Atacul băieţandrului a fost 
semnalul. Din toate colţurile sălii se repeziră la dânsa cu puştile, 
suliţele, săbiile şi pistoalele, lovind şi înţepând-o unde nimereau. 

Sărmana prinţesă, văzând că i s-a apropiat momentul din 
urmă, stătea mândră şi dreaptă, cu un. Zâmbet senin care-i 
împodobea chipul frumos şi divin. 

Această seninătate îngerească îi aţâţă şi mai mult pe 
asasini. 

Era o ploaie de lovituri şi înţepături din toate părţile, şi 
fără să geamă măcar o dată, biata prinţesă căzu la pământ 
străpunsă pe tot trupul, exclamând: 

— O. Isuse! 

Corpul ei deveni o masă diformă, numai capul rămase 
neatins. Mulțimea sălbăticită, tăie capul de pe trupul în care 
tresărea încă o scânteie de viață şi mizerabilul tânăr care-i 
dăduse prima lovitură cu sulița, îl înţepă cu vârful lancei sale. 
Ţipând şi chiuind, plebea brutală înainta spre piaţa vechiturilor. 

Era ceva groaznic această mulţime enormă, bestială şi 
nenorocită, setoasă de sânge, în frunte cu ticălosul băiat care 
purta ca un trofeu de victorie capul încântător de frumos al 
prinţesei. 

— Trăiască libertatea,. Egalitatea şi fraternitatea! 
Mizerabilii ţipau cât îi ţinea gura. Şi strigătul acesta se 
prelungea prin oraş răspândind teroare şi -groază. 

După dânşii venea un cortegiu de mii şi mii de oameni 
animalizaţi prin beţie şi vederea sângelui, cântând cu toţii un 
cuplet batjocoritor la adresa reginei, cântec care avea ca refren 
următorul vers infam şi mincinos. 

Madam <Veto a promis Să gâtuie întregul Paris! 

Sub numele de Madam Veto se înţelege, în ironie, Regina. 
Vşto înseamnă pe latineşte: Opresc, interzic. Intradevăr 
adunarea naţională convocată de rege la! 789, atunci când 
valurile revoluţiei ajunseseră deja sus de tot, acordase regelui 
privilegiul de a putea opune un veto tuturor proiectelor de legi 
votate de Cameră, cu alte cuvinte, dreptul de a interzice 
aplicarea acestor legi. Deoarece era cunoscută de toată lumea 
influenţa cea mare pe care Maria Antoinetta o exercita asupra 


lui Ludovic, Franţa se deprinsese s-o facă responsabilă pe dânsa 
de toate deciziile regelui. Şi astfel i s-a dat numele de Madam 
Veto, cu alte cuvinte se insinuă că dânsa ar fi aceea care 
îndeamnă pe Ludovic la stânjenirea lucrărilor adunării 
naţionale... 

În timp ce aceste scene fioroase se desfăşurau în oraş, 
nenorocita regină stătea tristă şi îndurerată în odaia comună din 
apartamentul regal al temniţei din Temple. 

Lili încercă să-şi câştige simpatia şi încrederea auguştilor 
prinți. Totuşi prinţesa, mândră, o respinse nu tocmai cu 
amabilitate. Cât despre micul Ludovic el s-a uitat mai întii la 
dânsa cu un aer. Timid, apoi se refugie la augusta să mamă, 
care stătea pierdută în gânduri. Înaintea ochilor ei se desfăşurau 
toate scenele dureroase ale despărțirii de dimineaţă. 

După un timp de gândire, regina se sculă în picioare. 
Auzea de afară ţipete confuze, dar nu dădu multă atenţie. l-ar fi 
fost uşor să se uite pe fereastră spre a vedea ce se petrece, dar 
experienţa o învățase să-şi stăpânească curiozitatea. Deoarece 
plebea, de câte ori o zărea la fereastră, începea să o insulte în 
chipul cel mai mizerabil. 

Lili urmări toate mişcările frumoasei şi impunătoarei 
regine. 

Spre marea ei mirare, văzu pe regină că scoate dintr-un 
sertar un necessaire pentru cusut, şi dintr-un dulap, nişte haine 
ale agustului ei soţ, şi aşezându-se iar la masă, începu să le facă 
câteva îndreptări necesare, pentru a le preface pentru micul 
prinţ. Lili rămase surprinsă până în adâncul sufletului când văzu 
că regina cu propriile ei mâini vrea facă croitorie, şi ceru cu o 
graţie deosebită să i se dea îaalta permisiune de a face ea 
această treabă în locul iubitei regine. 

Maria Antoinetta îi răspunse cu multă bunătate: 

— Nu trebuie să fii amabilă cu mine, altfel nu vei putea sta 
la noi. Dacă ţii la mine, atunci nu uita că de câte ori vor fi alte 
persoane în odaie, să te porţi cu noi cât se poate de 
impertinentă. 

— Ah, majestate asta nu pot să fac 

— Pentru Dumnezeu, nenorocito! Dacă te-a auzit cineva 
că mi-ai spus majestatej Au trecut vremurile dinainte. Spune-mi 
cetăţeană, aşa cum a prescris comitetul revoluţionar. 


Lili dădu din cap dar în inima ei era convinsă că niciodată 
sau foarte rar se va putea conforma acestei cereri. 

— Poţi să te retragi acuma, cetăţeană, zise regina cu glas 
tare, pe ziua de azi nu mai am nevoie de serviciile dumitale! 

Şi adăugă foarte încet: 

— Mai bine aşa, drăguţa mea, pentru că, dacă nu mă 
înşel, am zărit la uşă un spion. 

Liili se întoarse spre uşă. Luă de pe masă nişte tacâmuri 
pentru a le duce în bucătăria temniţei. Trecu o jumătate de oră 
timp în care Lili tunoscu personalul temniţei, legând într-adins 
oarecare prietenii. 

În bucătărie, printre alte persoane se afla şi o femeie 
voinică, robustă, care băgă în seamă pe Lili. 

Aşteptă puţin, apoi ajutată de doi băieţi tineri se urcă la 
apartamentul regal ducând bucatele care nu păreau prea bune. 
Deja pe scară, Lili auzi o gălăgie infernală şi desluşi mulţimea 
imensă care cânta detestabilele versuri: 

Madam Veto a promis Să gltuie intrrgul Paris! 

Şi atunci oftă lung, gândindu-se cu oroare la sălbăticia 
mulţimii şi la nesiguranța situaţiei sale. 

Nu bănuia sărmana fată că ăsta era începutul unui lanţ de 
suferinţi. 

Tocmai când deschise uşa apartamentului regal gălăgia 
de afară îşi atinse culmea, căci mulţimea se strânsese 
amenințătoare în faţa temniţei, batjocorind familia regală cu 
cele mai nemernice insulte şi trivialităţi. O dată cu Lili şi cei doi 
băieţi de bucătărie, intră în odaia regală şi căpitanul de gardă. 
Regina ridică privirea de pe lucrul ei. 

— Dar ce s-a întâmplat iar? Întrebă ea îngrijorată. lar şi-a 
ieşit poporul din toate minţile? 

Ofiţerul ridică din umeri şi răspunse foarte rece: 

— Este vremea de masă. Afară de asta am venit să vă 
anunţ, cetăţene Capet, că mâine veţi fi chemat la interogatoriu. 

Regina tresări. 

— Va să zică tot îndrăzniţi să vă atingeţi de persoana 
inviolabilă a Regelui? 

— Nu mai există regi în Franţa! O întrerupse cu energie 
ofiţerul. Regina voi să răspundă, dar de afară se auzi refrenul de 
mai sus. Regina deveni lividă, părind că va cădea zdrobită de 
ruşinea aceasta. 


— Dar spuneţi-mi, pentru Dumnezeu, ce se petrece afară? 

— Spuneţi, vă rog, ce se petrece! Zise regele căpitanului. 

— Ei bine dacă doriţi să ştiţi cu orice preţ ce se întâmplă 
afară, zise acesta cu brutalitate, duceţi-vă la fereastră să vedeţi 
capul prinţesei Lamballe, care e dus în triumf prin oraş. 

Vorbele acestea crude loviră din plin pe regină care sări în 
sus ca muşcată de un şarpe şi rămase nemişcată. 

Lili ar fi sărit cu dragă inimă în ajutorul reginei, dar 
prezenţa ofițerului opri avântul ei nobil şi generos. Deodată un 
murmur din ce în ce mai tare şi sălbatic se auzi de afară. 
Mulțimea sălbăticită cerea să vadă familia regală şi în special pe 
regină. 

Atunci se întâmplă ceva nemaipomenit! Deşi regele se 
opunea din toate puterile, iar cei doi copii se lipiră de dânsa. 
Căutând s-o ţină pe loc, regina se îndreptă cu o supremă 
energie spre fereastră, tocmai în momentul când afară, capul 
prinţesei trecu vpurtat pe vârful unei suliţi. 

Un oftat înăbuşitor, dureros asta a fost tot ce se auzi de la 
regină, când aceasta zări capul scumpei şi adoratei sale 
prietene pe care abia azi dimneaţă o văzuse în toată strălucirea 
sublimei sale frumuseți. 

Apoi, nenorocita femeie sş, întoarse de la fereastră şi 
cuprinsă de o nestăpânită nelinişte, fără să poată scoate nici un 
sunet. În inima ei rănită de moarte se instală o luptă teribilă, 
luptă a durerii ce-i inspiră sfârşitul îngrozitor al prinţesei. 

Lili simţea cum îi tremură picioarele şi tot trupul de 
înduioşare şi compătimire, dar nu putea face nimic. Unicul ei 
gând. Era să scape cât mai repede dintre zidurile acescta 
înfiorătoare. 

Dar când re uită spre îndurerata regină, o adâncă milă îi 
cuprinse inima, şi pricepu că locul ei e alături de ea, în aceste 
momente de disperare. Odată ce s^-a însărcinat cu această 
povară grea şi periculoasă, trebuie să meargă până la capăt. 

Capitolul 58 MARAT DEMOCRATUL. 

Monedele pe care Adella de Barry le puse în mâna 
chelnerului, produseră asupra acestuia o impresie bizară. A 
doua zi dimineaţă, chelnerul se întoarse la pretinsa englezoaică 
pentru a-i spune că în vecinătate se află de vânzare o trăsură 
admirabil de frumoasă, precum şi un vizitiu de tocmit. 


Stăpânul de până acum al acestei trăsuri elegante, un 
holtei bătrân şi bogat, a comis marea greşeală că n-a vrut să 
împrumute nişte parale lui Marat, lucru pentru care a fost 
pedepsit de urgenţă cu ghilotina, iar bogăţiile sale împreună cu 
trăsura trecuseră în stăpânirea cinstitului revoluţionar Marat, 
adică acesta le primise numai cu mandatul de a le administra în 
folosul obştei, dar lacomul Marat înţelegea folosul obştei ca folos 
personal. 

Acestea, guralivul chelner le povesti Adellei, mai mult 
şoptit, temându-se de vreun spion. Adella răsplăti toate aceste 
informaţii cu un noii bacşiş destul de consistent. 

Peste o oră prinţesa luă în primire trăsura şi vizitiul, 
plătind un preţ destul de redus, iar în aceiaşi zi ea făcu o 
plimbare prin oraş ducându-se la Marat, a cărui adresă i-o 
dăduse hotelierul, nu fără a-şi fi exprimat adânca sa mirare că 
frumoasa americană îndrăzneşte să intre în cuşca leului. 

Pe drum mulţimea se oprea în loc pentru a admira această 
trăsură elegantă, precum şi pe frumoasa stăpână a acestei 
trăsuri care avea un aer exotic. 

Când ajunse în faţa locuinţei lui Marat, care stătea pe una 
din străzile cele mai largi ale Parisului, acolo unde se află azi 
strada Orsay, mulţimea înconjură trăsura. La fereastra etajului 
întâi a casei era un bărbat urât şi greţos, îmbrăcat cu un halat 
murdar, cu scufie pe cap. Cu părul foarte încărunţit; care după 
câteva clipe închise fereastra cu violenţă. 

Adella, pretinsa englezoaică, se dădu jos din trăsură într-o 
ţinută cu adevărat princiară şi întorcându-se spre câteva femei 
care stăteau la uşă cu prunci în braţe, holbând ochii la dinsia, le 
întrebă: 

— Aici locuieşte cetăţeanul Marat? 

— Da, da, e sus în locuinţa sa! Murmură una dintre femei, 
intimidată. 

Adella însă nu mai auzi răspunsul şi intră repede în Casă. 
Dacă inima ei a avut o mică emoție în acest moment, pe obrazul 
ei nu s-a putut citi nimic. Zâmbind cu oarecare ironie şi totodată 
cu o expresie de satisfacţie, urcă iute scara care ducea la etajul 
întâi. 

Ajungând sus, pe o uşă foarte joasă văzu lipit un petic de 
hârtie, acoperit cu un singur cuvânt scris cu creionul: Marat! 


Adela se gândi un moment la nespusa jale pe care a 
răspândit-o deja asupra Parisului mizerabilul acesta sângeros cu 
cliip de monstru, apoi trase clopoţelul. 

Uşa se deschise şi apăru o adevărată hârcă bătrâna. Aşa 
ceva urât şi scârbos n-a mai văzut Adella în toată viaţa ei. Hârca 
o privea cu ochi iscoditor i şi perfizi. 

— Ce vrei? Cine eşti? Strigă menajera lui Marat. 

— Am treabă cu cetăţeanul Marat! Răspunse Adella, şi în 
acelaşi timp puse în mina hârcii bătrâne o monedă de aur, care 
avu o mai mare eficacitate decât toate explicaţiile din lume, şi 
imediat, bătrâna începu să facă ochi dulci bogatei vizitatoare, 
reuşind să-şi dea o înfăţişare şi mai hidoasă. 

— Cetăţeanul Marat, strigă ea, e acasă şi se va bucura 
foarte mult să facă cunoştinţă cu o cuconiţă atât de drăguță! 

Zicând acestea, introdus” pe Adella în casa teroristului. 
Imediat ce se închise uşa, inima Adellei se opri un moment, 
împietrită de groază. Ştia că riscă mult şi abia acum înţelese cât 
de mizerabilă este pofta ei de răzbunare, dacă es fată de 
aristocrat, prinţesă, vine să obţină favoarea acestui tigru setos 
de sânge, numai pentru a-şi putea realiza planurile ei infernale. 

Totuşi, aceste scrupule n-au durat decât o clipă, căci 
gândindu-se la modul cum a fost respinsă de Enric, care a 
preferat-o pe Lili, furia ei oarbă şi neîndurătoare se aprinse mai 
mult ca oricând. Când veni după câteva minute hârca cea 
bătrână s-o anunţe că Marat o aşteaptă, ea era foarte liniştită şi 
nerăbdătoare de a se afla în sfârşit faţă în faţă cu monstrul cu 
ajutorul căruia, hotărâse să se răzbune pe Sanson şi Lili. De 
aceea nu o mai impresiona nici murdăria, nici infecția, nici 
dezordinea care domnea în toate părţile şi nu avea nici o emoție 
când intră în odaia de lucru şi zări mutra respingătoare şi 
monstruoasă, pe care cititorii noştri o cunosc deja din capitolele 
trecute ale acestui senzaţional şi interesant roman. 

— Ei. lată o femeie a dracului de frumoasă! Murmură el, 
lingându-şi degetele ca în aşteptarea unui bun dejun, dar ce 
pofteşti de la mine! 

Uzând de toată prezenţa ei de spirit, Adela spuse cu 
accentul acela englezesc, în care avea o mare măiestrie: 

— In sfârşit văd pe. Marele republican care a dat Franţei 
măreţia sa de azi. Ah, cum aş săruta această mână, continuă cu 
un entuziasm simulat, care a distrus vechiul regim cu loviturile 


sale nimicitoare şi a pus în fruntea poporului francez, zeiţa 
libertăţii. 

Marat, cu ochii măriţi de uimire, zâmbi cu adâncă 
satisfacţie. 

— Prea bine, dar cine eşti? Cum ai venit la mine, care de 
obicei nu primesc vizite? 

— Nu mă îndoiam, răspunse Adela cu acelaşi entuziasm, 
că marele Marat va face o excepţie pentru mine care sunt o 
cetăţeană a Americii libere, mai ales când va afla că am venit 
anume de peste ocean pentru a mă bucura de mirosul 
fermecător care se urcă la cer de pe altarele libertăţii, pe care 
se sacrifică zeiţei egalităţii. 

Lauda aceasta nu şi-a atins scopul, pentru faptul că Marat 
nu concepea ca un monstru hidos să atragă atât de mult pe 
fiinţa asta încântătoare. 

Adela însă care ştia foarte bine să speculeze momentul 
acesta, fără nici o întârziere, scoase din buzunar o pungă 
voluminoasă, ticsită cu bani. 

— Sunt bogată! Urmă ea, şi răposatul meu tată mi-a lăsat 
o avere imensă, pe care n-aş putea s-o întrebuinţez mai bine 
decât depunând o parte din ea pe altarul poporului francez. 
Depun acum, cincizeci de mii de franci în mâna celui mai demn 
reprezentant al Națiunii. Cetăţene Marat, ai dumneata 
bunătatea şi amabilitatea de a accepta din mâna mea această 
mică contribuţie? Nu pentru dumneata, cetăţene! Te rog să mă 
înţelegi bine, nu te uita la mine cu atâta indignare! Ştiu bine că 
marele Marat nu acceptă daruri pentru persoana sa! Vreau, 
însă, ca această contribuţie să treacă prin mâinile dumitale 
pentru ca sfinţită şi purificată prin contactul ei, să fie 
întrebuințată spre binele obştii întregi. 

Cuvintele presupusei englezoaice îl cuceriră pe Marat şi cu 
o mână lacomă pipăi punga de pânză. Nu se putu opri de a o 
deschide. 

Când o văzu plină până la gură cu monede de aur, un 
surâs şiret trecu pe faţa urâtă a lui Marat, şi el promise să 
întrebuinţeze banii pentru binele public. În acelaşi timp o veselie 
sălbatică se arătă pe figura lui. 

— La dracu! Murmură el, poţi să devii încă vani- 'tos la 
bătrâneţe. Spune, cetăţeană, nu cumva glumeşti cu mine? Te ia 
dracu! Dar nu, nu! Adăugă el cu un ton liniştitor. Cine jertfeşte 


cincizeci de mii de franci pentru binele public - aici vocea lui 
tremură puţin - acela e un om de treabă sau mai bine o femeie 
de treabă şi... Şimurat se întrerupse şi alergă la uşă. 

— Hei, drăcoaico! Strigă el cu o adevărată voce de 
stentor. 

Se auziră paşi şi bătrâna vrăjitoare intră. Cu vocea 
răguşită ea întrebă pe Marat ce doreşte. 

— Adu vin, bătrână vrăjitoare, strigă tribunul. Ei, n-ai 
plecat? Şi pune şi masa! Uite o cetăţeană de treabă! 

Să dejuneze cu mine, să bea vin! Trăiască libertatea, 
fraternitatea. 

După ce închise uşa, o privi pe Adela cu ochi strălucitori. 

Ascultă, cetăţeană, îmi placi din ce în ce mai mult! Zise el. 
La dracu, dar eşti şi drăguță! Şi ai dat tocmai de omul potrivit! 
Noroc că n-ai dat de pungaşii de Danton şi Robespierre! Îţi spun 
că ăia ar fi luat banii pentru dânşii! 

Marat dădu din cap mulţumit şi-şi frecă mâinile. 

— Dar eu sunt un suflet de om, nu glumă! Adăugă el. 

Spunând acestea, apucă cu labele lui mâinile delicate ale 
prinţesei şi le strânse. 

g — Sunt om bun de tot, Când îmi place cineva! Murmură el. 
In special nu pot refuza nimic femeilor! Şi dacă se uită la mine 
puţin, cât de puţin... 

El râse dezgustător. 

— Ha! Ha! Eşti o femeie curăţică. 

Adela îl privise într-adevăr cu ochi de îndrăgostită, deşi i 
se strângea inima de dezgust. Marat simţi cum inima îi tresaltă 
de bucurie. Se apropie repede de uşă. 

— Strigoaică afurisită! Încă n-ai adus vinul? Zău asta-i 
admirabil, admirabil, murmură el. La drept vorbind vroiam 
astăzi, fiindcă n-am treabă, să asist la decapitarea din piaţa 
Greve! Ştii, cetăţeană, este ca şi cum te-ai plimba prin grădina 
dumitale şi ai tăia florile. Merge repede de tot; una, două, trei şi, 
alt cap! 

Toate acestea Marat le spuse cu atâta plăcere, ca şi cum 
ar fi descris cea mai grozavă petrecere din lume. 

— Dar acuma rămân acasă. La dracu, cetăţeană, rămâi 
desigur mai mult timp în Paris? 

Ca să-i facă plăcere. Adela trebui să se aşeze, răspunzând 
afirmativ la întrebarea lui. 


Venise doar pentru a urmări de aproape desfăşurarea 
marii revoluţii. Cu vorbe amabile şi pline de ipocrizie ea-l rugă 
pe Marat să-i fie conducător. Bătrânul pungaş nu dorea să i se 
spună de două ori. Unde se găseau cincizeci de mii de franci, 
erau de găsit şi mai mulţi. În plus, frumea. Sa americană îi 
plăcea bătrânului păcătos. Era un celibatar convins, dar nu era 
ursuz faţă de tinerele care intrau în casa lui. 

Când guvernanta aduse cele cerute, el se dădu mai 
aproape de Adela şi vorbi, după cum credea el, foarte amabil 
pretinsei englezoaice, fără să bănuiască cât era de ridicol în 
ochii mândrei prințese. 

Adela, care era o artistă în prefăcătorie, ştia să-şi 
stăpânească sentimentele. Ea asculta râzând înjurăturile pe care 
Marat le credea complimente amabile; îl privea încurajator, 
ciocnind cu dânsul, un pahar de vin., Ea se pricepea admirabil 
să-l prindă pe bătrânul păcătos în mrejele ei. 

Nu trecuse nici jumătate de ceas, şi tribunul fu prins de 
frumoasa dar primejdioasa drăcoaică. Era deja sclavul ei, fără a 
o şti. 

În sfârşit, Adela se sculă. Nu se lăsă oprită de nici o 
rugăminte. 

— Ştii ce? Vizitează-mă des, să mai vorbim! La dracu, dar 
e o plăcere | N-aş fi crezut că o femeie poate vorbi aşa de 
frumos! Şi' ce ochi ai! Adăugă el privind cu admiraţie ochii 
prinţesei. 

El făcu o încercare stângace de a o îmbrăţişa pe prinţesă, 
dar ea se feri cu abilitate. 

— Încă ceva! Zise Marat. Dacă mai vii, lasă la dracu 
trăsura aceea afurisită. Asta-i aristocrație, m-ai înţeles! Ştiu că 
eşti o btină cetăţeană, am primit doar cei cincizeci de mii de 
franci, nici vorbă, pentru binele comun! 

Adela dădu din cap. Ea-şi luase trăsura numai pentru a fi 
băgată în seamă în Paris. Nu crezuse să fie primită aşa de uşor 
de Marat sau de un alt tribun. Acum, când aceasta se 
întâmplase, ea era’ hotărâtă să dea drumul trăsurii. 

Tribunul avea dreptate, acum, ar fi atras atenţia, şi prea 
multă atenţie era nesănătoasă. 

Marat o petrecu până la trăsură, şi închise uşa cupeului 
după dânsa. 


Adela plecă mulţumită la hotel. Ajunsese la ceea ce Voia, 
Marat o privea cu bunăvoință. 

Acuma putea să se servească de dânsul contra duşmanilor 
ei. 

Dacă Marat ar fi văzut surâsul ei dispreţuitor, n-ar fi crezut 
aşa de uşor în afecțiunea pe care i-o arătase frumoasa 
americană. 

Capitolul 59 BILETUL MISTERIOS. 

Trecură săptămâni, înainte ca nenorocita regină Maria 
Antoinetta să fi învins durerea pentru pierderea bunei ei 
prietene, prinţesa de Lamballe. Trebui să treacă câtva timp 
până când regina să se poată obişnui cu viaţa din închisoare. 

Dacă trăia pentru soţul şi copiii ei, totuşi, energia ei era 
doborâtă de acea crimă îngrozitoare. 

Până acum spera. În ajutorul prietenilor din străinătate. În 
primele zile spusese de mai multe ori lui Lili că aşteaptă veşti de 
la acei prieteni. Dar când veştile nu sosiră, Maria Antoinetta fu 
zdrcfoită. 

— Mă tem, mă tem, zicea ea, că o să avem şi noi un 
sfârşit sângeros! Cerul singur ştie dacă ostenelile prietenilor 
noştri vor fi încoronate de succes! În ce mă priveşte pe mine, nu 
sper să fiu eliberată! 

Bineînţeles că astfel de vorbe deprimau şi pe rege şi pe 
cei doi copii. 

La rugăminţile lui Lili, regina îşi ascunse întristarea, 
căutând să arate mai liniştită. 

Monotone treceau zilele în Templu. Şi pentru Lili era greu. 
Cele mai plăcute ceasuri erau pentru ea acelea pe care le 
petrecea cu regina pe care o respecta din ce în ce mai mult. 

Dar mai grele erau clipele când trebuia să asculte vorbele 
brutale şi necuviincioase ale soldaţilor şi ale cizmarului Simon. 

În aceste momente, fata se simţea adânc jignită, Lili 
plângea cu lacrimi amare şi adeseori dorea casa plăcută a 
Călăului, în care ştia că locuia iubitul ei. 

Abia de două ori se putu întâlni Lili cu Enric Sanson. 

Serviciul lui Lili era greu. Pe de o parte aveau toată 
încrederea într-insa, pe altă parte, însă, era bine supravegheată. 

Fără o permisie specială nu trebuia să se depărteze de 
Temple nici pentru un ceas. 


Lili fusese prevenită de iubitul ei să nu se arate ziua Pe 
stradă. Prinţesa de Barry, duşmana ei, se afla din nou în Paris. 
Mai mult nu-i spusese Sanson. Dar din pricină că tânăra fată 
avea o frică îngrozitoare de duşmana ei de moarte, ea se păzi 
de a se arăta ziua pe stradă. 

Aşa se întâmplase că Lili, cu tot dorul ei, nu putu să mai 
viziteze casa călăului. 

Viaţa ei trecea îngrozitor de monotonă în Temple. 

Când Lili intra dimineaţa, la orele opt, în locuinţa familiei 
regale, găsea pe regină şi pe copiii ei, sculaţi şi îmbrăcaţi. 

În acelaşi timp cu Lili, intrau funcţionarii comisiei binelui 
public, care îi supravegheau. 

Regele obişnuia să se ocupe înainte de prânz de fiul său. 
El învăţa pe fiul lui latineşte şi geologie. În acest timp, Maria 
Antoinetta o învăţa pe fată desenul şi broderia; precum şi 
catehismul. 

Dimineaţa, regina purta o capelă albă pe părul ei 
încărunţit de supărare şi rareori o rochie de culoare deschisă. La 
prânz, schimba această rochie cu una cafenie cu flori mici şi 
foarte simplă. 

Familia regală prânzea de obicei la orele două în camera 
regelui. Apoi soţii regali jucau cărţi. 

Odată se întâmplă că Ludovic al XVI-lea avu de ales între 
două cărţi: de alegerea justă atârna câştigarea sau pierderea 
jocului. 

Ludovic al XVI-lea alese cartea cea rea. Regina râse cu 
amărăciune. 

— Şi în viaţă ai tras cartea cea rea, prietene! Mă tem că 
vom sfârşi pe eşafod. 

Astfel de vorbe sfâşiau inima tinerei Lili, care în sufletul ei 
dădea dreptate reginei. Lunga tăcere a partizanilor regelui o 
umplea de groază. 

Ea auzi din conversațiile funcţionarilor ce grozăvii se 
plănuiau contra familiei regale. 

La începutul lui Octombrie! 792, izbucni furtuna 
hotărâtoare, începutul sfârşitului. 

Tocmai când familia regală stătea la masă, se auzi un 
zgomot asurzitor înaintea ferestrelor. Urlete şi fluiere făceau să 
vibreze aerul. Apoi se făcu o tăcere de moarte. 


Un funcţionar din comisia salvării publice anunţa pe 
stradă, cu glas tare, suprimarea regalității. 

Franţa era republică. 

Ludovic al XVI-lea deveni palid ca moartea. El luă şervetul 
pe care-l înnodase la gât, se ridică şi se apropie de perete. Apoi 
îşi puse amândouă mâinile la ochi şi începu să plângă. 

Regina, din contră, era mai liniştită. Ea aruncă numai o 
singură privire la cer. 

Lili păru a vedea în această privire un reproş îngrozitor 
contra lui Dumnezeu. 

Era începutul sfârşitului! 

Ludovic al XVI-lea fusese de mai multe ori interogat de 
funcţionarii comisiei salvării publice. 

Peste puţine zile trebuia să decidă totul. 

Vor reuşi prietenii să dea în ultimul moment semne de 
viaţă pentru scăparea lui? 

Pe când zilele treceau monotone pentru Lili, Sanson avea 
datorii neplăcute de îndeplinit în funcţia lui. 

În fiecare zi trebuia să se urce pe eşafod. Comisia salvării 
publice trimetea mereu la ghilotină noi suspecți. Capete după 
capete cădeau. 

Enric Sanson se întorcea în fiecare seară acasă obosit şi 
descurajat. Ce-i folosea că Orfelia îl mingâia şi căuta să-i alunge 
încreţiturile de pe frunte? 

Enric Sanson se simţea deprimat. 

Adeseori blestema în tăcere profesia pe care o moştenise 
fără voia lui. Pe lângă aceasta el trebuia să ducă luptă contra lui 
Fouquier şi a celor din jurul lui. 

Fouquier nu îndrăznea să lupte public contra lui Sanson; şi 
nici bandiții pe care îi trimesese pe ascuns contra acestuia, n-au 
făcut nimic. 

Cu mult mai mult, însă, îl ura acuzatorul public. El nu 
pierdea nici un prilej de a lovi în călăul Parisului. 

O întâmplare făcuse ca Sanson să facă o descoperire, la 
ultima vizită pe care o făcuse lui Marat în afaceri de serviciu. 

Enric găsise în societatea puternicului zilei o doamnă 
blondă, tânără şi frumoasă; care se arătase foarte familiară cu 
Marat, bătrânul corupt. 


Deja de mai înainte auzise călăul că o americană nebună, 
cum era numită Miss Webb în cercurile pariziene, se amorezase 
de Marat şi stătea mai toată ziua la el. 

Când Sanson o văzu pe această americană, împietri de 
groază. Călăul avea o memorie bună. 

În acele ceasuri sinistre, când trebuia să răscumpere de la 
principesă viaţa lui Lili cu un jurământ chinuitor, Sanson o 
privise pe aceasta adânc în ochi. 

Ar fi putut recunoaşte aceşti ochi dintr-o mie. 

Nu putuse uita privirea prinţesei, şi aceeaşi privire o 
găsise în ochii americanei. 

Sanson înţelesese îndată că Adela de Barry era aceea care 
se ascundea sub masca americanei şi care-şi câştigase prietenia 
lui Marat. 

Ce scop avea prinţesa? Enric Sanson era neliniştit, 
îngrijorat de viitorul scumpei sale Lili! 

Din fericire nu bănuia nimeni că Lili era servitoare la 
familia regală. Dar o întâmplare putea să facă cunoscut aceasta 
lui Marat şi deci şi Adelei; iar persecuțiile pentru scumpa lui 
iubită ar fi continuat. 

Enric Sanson nu ştia ce trebuie să facă. Era nehotărât. 
Spera că Lili va găsi vreme să-l viziteze. 

Nu îndrăznea să se ducă singur la Temple, căci se temea 
ca întâlnirile cu Lili să nu deştepte bănuieli. 

Într-o seară Călăul primi un bilet parfumat, pe -hârtie roz. 
Enric Sanson găsi acest bilet pe patul lui. 

Nimeni nu ştia cum ajunsese acolo. Toate întrebările 
călăului nu putură scoate la iveală adevărul. Ajutoarele lui 
afirmau că nu erau amestecate cu nimica. 

Călăul deschise scrisoarea şi găsi următoarele cuvinte 
scrise de o mână de femeie. 

„Enric Sanson este rugat să se afle peste opt zile, joi seara 
la orele! O în sala mare a Operei. Acolo va avea loc Un mare bal 
mascat în onoarea suprimării regalității. Dacă Enric Sanson nu 
va veni, tot ce are mai scump în viaţă, va muri chiar în noaptea 
aceea! Enric Sanson să poarte costumul de cavaler spaniol şi să 
poarte pe piept un trandafir roşu şi unul a. Restul îl va afla la 
bal.” 

Enric Sanson, nu se îndoi un moment că acest bilet era de 
la principesă. Pe lângă aceasta îşi mai aduse aminte că în ziua 


executării ducelui de Barry, Adela îi trimesese de asemenea o 
scrisoare. O aduse de probă şi compară scrisorile; nu se 
înşelase. 

Călăul fu mult timp nehotărât. Mai întâi voi să ceară, ca de 
obicei, părerea sorei sale. Dar se răzgândi. Orfelia era şi aşa 
îngrijorată! _ 

Enric se hotărî în sfârşit să meargă la bal. In orice caz voia 
să o asculte pe prinţesă. Căci altfel se temea să nu întreprindă 
ceva contra lui Lili. Şi apoi voia să ştie dacă Adela cunoştea 
ascunzătoarea fetei. 

Dar era scris ca, prin acest pas, Enric Sanson să aducă o 
grea nenorocire nu numai asupra capului lui Lili. Dar şi asupra 
sa, ducându-se la marginea eşafodului. 

Capitolul 60 

RUGĂMINTEA NENOROCITULUI. 

Era în ziua balului mascat de la Operă. Lili plecase să 
aducă gazetele pentru familia regală. Când se întoarse, se simţi 
deodată trasă de mânecă de un soldat. Ea se întoarse supărată., 
Voia să meargă mai departe, când soldatul îi şopti la ureche: 

— Vin aici în numele Sfântului Ludovic! 

Lili tresări. În sfârşit după săptămâni lungi, primele semne 
de viaţă ale prietenilor din afară! Ea se uită cercetător la soldat. 
Acesta însă îi puse un plic în mână. Apoi trecu înainte fluierând 
un cântec. 

Trecătorii n-ar fi putut bănui că se întâmplase ceva între 
soldat şi tânăra fată. 

Lili însă fugi în odaia ei şi deschise plicul. 

Găsi alte două plicuri. Unul pentru regină şi altul pentru 
ea. 

Lili deschise pe acesta din urmă:, Am onoarea dea vă 
spune, Domnişoară, că trebuie să vă vorbesc mâine seară. La 
Operă va avea loc un mare bal mascat, pentru suprimarea 
regalității. Intrarea este liberă pentru orice cetăţean sau 
cetăţeană din Paris. Vizitarea acestui bal este bine văzută de 
oamenii de la putere. În orice caz, Santerre nu vă va refuza 
această permisie. Vizitează aşadar balul îmbrăcată în costumul 
unei florărese spaniole! La bal vi se va vorbi cu parola 
cunoscută? | vi se vor da alte instrucţiuni. Vino fix la! 1 seara. 
Totul e în joc. Hotărârea se apropie! 

De Brepe.” 


Lili citi de mai multe ori acest bilet. 

Desigur, era hotărâtă să urmeze sfatul, cu toată neliniştea 
de care era cuprinsă. Se gândi că, fiind mascată, nu putea săi 
se întâmple nimic. 

Lili era încă prea tristă de pierderea tatălui său pentru a 
vizita un astfel de bal şi ea nu se putea simţi fericită fără Enric 
Sanson. Dar odată ce-şi asumase asemenea datorii sfinte, dorea 
să le ducă la îndeplinire. 

De aceea Lili, după ce dădu “scrisoarea reginei, se j 
anunţă la Santerre. 

Acesta primi bine pe tânăra fată. Fără a aştepta să-i < 
vorbească, o întrebă dacă voia să meargă la bal. 

— Va fi o serbare superbă! Zise el şi deci nu trebuie! Să 
lipsească o fată frumoasă cum eşti tu! Îmbracă-te | frumos şi du- 
te! Ai învoire toată noaptea şi abia mâine | dimineaţă să vii la 
servici! 

Lili mulţumi cu veselie aparentă. Când se întoarse în! 
Apartamentele regale, găsi* pe Ma ia Antoinetta foarte | iritată. 
Ea o primi pe Lili cu ochii înlăcrimaţi. 

— Am citit scrisoarea şi am ars-o, murmură regina J când 
Lili se apropie de dânsa. Curaj, copilă, Dumnezeu să i fie cu tine 
mâine seară! Să mai sper că prietenii noştri j să reuşească? Să 
dea Dumnezeu! 

— Ah, cât aş vrea să vă aduc o veste bună! Spuse | Lili. 

Regina clătină capul mişcată şi cu ochii plini de la-” crimi. 
Era din nou plină de speranţe! 

Ce bine că providenţa nu ne arată viitorul! Sărmana 
regină şi-ar fi văzut tragicul sfârşit! 

Abia auzi cizmarul Simon că Lili va merge la balul jj 
mascat şi se oferi să-i fie cavaler. Dar din fericire avură aceaşi 
dorinţă şi câţiva soldaţi. Fără a-i jigni pe mizera.-; bili, Lili h< tări 
să meargă singură la bal, ţinând secret | costumul în care se va 
îmbrăca. 

Cu toată teroarea din Paris, lumea se înveselea. Era un 
moment de bucurie, după săptămâni întregi de neli-l nişte! 
Temperamentul vioi al francezilor izbucni din nou j cu acest 
prilej. 

Pe când Lili era ocupată cu pregătirile pentru balul J 
mascat. Orfelia, sora Călăului din Paris, avea alte pre- | ocupări. 


Perkeo, piticul călăului, anunţă că un om cu o înfăţi- < 
şase disperată doreşte să-i vorbească. Orfelia primi pe acest 
necunoscut. 

Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu o fată nobilă, 
pe care se vedea suferinţa. Necunoscutul era curat, dar 
sărăcăcios îmbrăcat. Orfelia se apropie de străinul cu înfăţişarea 
disperată şi-l întrebă ce doreşte şi cum îl cheamă. 

— Mă numesc Carol Tellier şi sunt lăcătuş! Răspunse 
străinul cu voce înăbușită. Vin cu o mare rugăminte la 
dumneata, domnişoară! Mi s-a spus că poţi face minuni pentru 
bolnavi. Ei bine, nevasta mea, singurul bun care mi-a rămas, e 
bolnavă. N-am bani pentru a plăti doctoriile şi doctorul. N-am de 
lucru. Am amanetat totul. Sunt în cea mai groaznică mizerie. 
Dacă ai o inimă bună, scapă-mi nevasta, ajut-o! 

Vocea străinului tremura. /Durerea îl strângea de gât. 

Când Orfelia zări lacrimi în ochii necunoscutului, fu adânc 
mişcată. 

— Sunt gata să merg cu dumneata, cetăţene Tellier! Zise 
tânăra fată cu voce blândă. Poate voi putea ajuta pe soţia 
dumitale! Piticul ne va însoţi, ducând cele necesare! 

Orfelia se pregăti de plecare. Luă cu sine câteva 
medicamente. Afară de asta, piticul luă ceva de mâncare şi o 
sticlă de vin bun. 

Orfelia se gândi că, poate, foamea pricinuia suferinţele 
doamnei Tellier. 

Tânăra fată nu bănuia că acest pas o ducea spre cea mai 
mare nenorocire a vieţii ei. 

Ea trebui să străbată aproape tot oraşul înainte de a 
ajunge la ţintă. 

Pretutindeni. Orfelia era salutată cu respect, Până şi 
vagabonzii de pe stradă o respectau. lar mamele o numeau 
îngerul copiilor lor. În tot Parisul, Orfelia era cunoscută. 

Orfelia primea cu ochi strălucitori această recunoştinţă. | 
se părea cea mai mare fericire că întrebuinţează Ştiinţa 
moştenită de la părinţi, spre fericirea oamenilor. 

Pe drum, Tellier se scuză de mai multe ori că o duce aşa 
departe. 

— Noi nu ne putem alege locuinţa! Zise el cu durere. 
Oricâte locuinţe libere ar fi acum în Paris, nu am bani pentru a 
închiria una. De aceea a trebuit să mă mut lingă morgă. 


— Ei, dar şi acolo am auzit că locuiesc oameni bogaţi! 

Lăcătuşul dădu din cap. 

— O, da, acolo locuiese oameni foarte bogaţi! Zise el cu 
amărăciune. Tocmai lângă casa mea locuieşte un zgârcit bătrân, 
care n-are pe nimeni decât pe o îngrijitoare bătrână. 

— Dar ce te irită aşa? Întrebă Orfelia privindu-l cu coada 
ochiului. 

Tellier îşi trecu mâna pe frunte şi respiră adânc. 

— lartă-mă, domnişoară! Dar uneori te revolţi. Inchipuiţi- 
vă, că înainte de a veni la Dumneavoastră, am fost chemat de 
un servitor al acelui zgârcit, pe nume Colmin. Zgârcitului i se 
stricase uşa de la o casă de bani şi nu, o mai putea deschide. Ei 
bine, mie-mi era uşor s-o deschid, căci nu degeaba sunt unul din 
cei mai buni lăcătuşi! Dar ştiţi cu cât m-a plătit? Cu cincizeci de 
bani. Dumnezeule, sunt sărac şi am nevoie de bani. Dar când 
mi-a dat mizerabila monedă, m-a cuprins indignarea şi i-am 
aruncat-o la picioare. 

Orfelia privea cu compătimire pe bărbatul care vorbea. 
Desigur, faţa lui arăta mândrie. Probabil că Tellier apucase şi 
timpuri mai bune. 

În sfârşit, Orfelia şi însoţitorul ei ajunseră la casa în care 
locuia Tellier. 

Printr-un gang întunecos, suiră o scară mică şi şubredă 
până la etajul întâi, unde era locuinţa lăcătuşului. 

De afară ceva frapase pe sora călăului. Un balcon de lemn 
înconjura tot etajul în care era locuinţa lăcătuşului. Ea nu bănuia 
în. Ce strânsă legătură era acest balcon cu soarta fratelui ei. 

Ajunsă sus, Orfelia se convinse de spusele lui Tellier. 
Sărăcia domnea pretutindeni. Femeia lăcătuşului mai avea 
puţine ore de trăit şi de aceea se mărgini să-i uşureze 
suferinţele şi s-o mângâie. Când se despărţi de Tellier, Orfelia îl 
încurajă cu vorbe bune. Lăcătuşul, care era cunoscător de 
oameni, o privi lung în ochi, îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Mulţumesc de o mie de ori, domnişoară! Bâigui el, chiar 
dacă nu mi-ai putut da ajutor! Ştiu că nevasta mea moare şi cu 
aceasta se sfărâmă cea din urmă bucurie a vieţii mele. 

Mai murmură câteva vorbe neînţelese. Orfelia plecă adânc 
mişcată. 

Capitolul 61 OMORUL DIN STRADA BELLEVUE. 


Soarele strălucea vesel a doua zi deasupra Parisului, după 
potopul din noaptea trecută. 

Numai afară, în cartierele'1 industriale, fumul se ridica din 
coşurile fabricilor, formând un fel de nor care înconjura Parisul. 

În faţa unei vile frumsase din strada Bellevue se opriră 
două trăsuri, din care coborâră mai mulţi domni îmbrăcaţi în 
negru şi mai miflţi gardişti municipali. 

Primul care se cobori era un domn înalt de vreo cincizeci 
de ani, bine făcut, cu barbă rotundă şi cu ochelari. 

El se adresă gardistului municipal care apăru lângă 
servitorul ce deschidea poarta vilei. 

— De când eşti aici? 

— De un ceas. Cetăţene judecător de instrucţie. 
Cetăţeanul comisar a fost aici, a închis pretutindeni şi mi-a 
predat cheile. 

— Treci înainte şi deschide! 

Apoi se întoarse către servitorii care îl înconjurau. 

— Sunt judecătorul de instrucţie Fauvel, zise el scurt. 
Venim în urma denunţării făcute azi de dimineaţă. 

Servitorul aplecă capul afirmativ. 

— Apropiaţi-vă, zise el încet. Apoi, tăcând, deschise poarta 
şi se dădu în lături. 

Judecătorul de instrucţie, urmat de ceilalţi, intră în 
anticameră. 

— Dumneata ai făcut denunţarea? Întrebă el pe servitor. 

Cel întrebat se înclină. 

— Acum două ceasuri. 

— Dumneata ai descoperit întâi crima? 

— Da. Am intrat în odaia de dormit a stăpânului meu... 
Oh, era o privelişte îngrozitoare!... Sărmanul meu sfăpân! 

— Cât era ceasul când ai intrat în odaia de culcare a 
stăpânului? 

— Şapte şi trei sferturi. 

— De unde ştii aşa de exact? 

— La ora aceasta aduceam” dejunul stăpânului meu. 

— Şi atunci ai făcut descoperirea? 

— Da. 

Judecătorul de instrucţie plecă mai departe. El părea a 
examina bine împrejurimile. 


— A urmat şi a doua denunţare! Descoperirea aceea tot 
dumneata ai făcut-o? 

— Nu. Bucătăreasa Ana, răspunse servitorul. A vrut să 
strângă în odaia domnişoarei Lidia şi a găsit-o pe aceasta întinsă 
moartă pe jos. Cind a venit să-mi spună, eu constatasem starea 
stăpânului. 

— Încotro duce această scară? 

— În curte. 

— Şi intrarea de la stânga scării duce în pivniţă? 

— Da. 

— Odăile de locuit se află jos sau la etaj? 

— Sus. Jos sunt câteva odăi de care stăpânul nu uza 
niciodată. 

— Du-ne sus! 

Servitorul se urcă, urmat de comisia judecătorească. 

Sus dădură peste o femeie bătrână cu faţa plânsă. 

Judecătorul de instrucţie o privi cercetător. 

— Eşti bucătăreasa? Intrebă el. 

— La porunca dumneavoastră! 

— Mai sunt servitori în casă? 

— Nu. 

Scara se sfârşea cu un antreu mic. La dreapta se afla o 
portieră, la stânga o sală lungă cu diferite uşi. 

— Suntem în anticameră, zise servitorul. 

— Aici la dreapta este odaia de culcare a cetăţeanului 
Colmin. 

Privirea funcţionarului căzu pe gardistul municipal care 
stătea lângă uşă. 

— Cadavrul este aici? 

— Da. 

— Deschide uşa! 

Judecătorul intră urmat de ceilalţi. Îl lovi un miros 
neplăcut. 

Dădură la o parte perdelele şi se făcu lumină. Se văzu 
atunci cadavrul unui om bătrân întins pe pat. Nu era nevoie să 
vezi pumnalul din pieptul mortului pentru a recunoaşte că la 
mijloc era o crimă. Ochii mortului erau deschişi şi plini de 
groază. Mâinile crispate, arătau lupta pe care o avusese cu 
ucigaşul. Se vedea pretutindeni, sânge. 


Al doilea funcţionar se apropie de cadavru, îl pipăi şi 
declară: 

— Mortul este deja înţepenit. Crima s-a produs după 
miezul nopţii. 

Doctorul scoase cu mare greutate pumnalul din pieptul 
cadavrului. 

— Arma a îost mânuită de o mână abilă! 

Judecătorul privi arma cu băgare de seamă. Ea era 
ascuţită numai la vârf. R 

— Este o armă neobişnuită! 

— Da, unul din instrumentele întrebuințate de mecanici, 
zise doctorul. Oţelul pare să fie bun! 

— Ce-i asta? Intrebă deodată judecătorul, care privise cu 
atenţie minerul lucrat artistic, al instrumentului, pi iveşte, 
doctore! Aici sunt gravate literele C. T. 

Doctorul se uită bine. 

— Într-adevăr, aşa este! 

Apoi. Chemară un domn cu o eşarfă roşie, care era 
comisarul. 

— Cetăţene Delpit, ia te rog instrumentul. 

Uitându-se prin odaia de culcare, constată cea mai 
perfectă ordine. Pe o măsuţă lângă pat erau o mulţime de 
medicamente. g 

— Unde duce uşa asta? Intrebă judecătorul. 

— In odaia de lucru a domnului, zise servitorul privind cu 
groază cadavrul stăpânului. 

Judecătorul intră în mica odaie care cuprindea un birou, 
ca? A de bani şi câteva fotolii. 

Şi aici toate păreau a fi în ordine. Masa de lucru şi cele 
necesare pentru scris păreau a nu fi fost întrebuințate de multă 
vreme. 

— Cetăţeanul Colmin stă de mult în pat? Întrebă 
judecătorul. 

— De vreo doi ani neîntrerupţi. 

— Se ştia că este bogat? 

— Da, el avea încredere în mine, şi adesea duceam sume 
mari la notarul Tiffot. 

— Acesta a murit de vreo jumătate de an! 

— Da, de atunci stăpânul meu îşi administra singur 
averea. De câte ori avea treabă la casa de bani, îl aşezam pe un 


fotoliu, şi îl aduceam aici cu domnişoara Lidia. Il aşezam în faţa 
casei de bani, şi plecam închizând uşa. 

— Era bănuitor? 

— Foarte prudent, da! 

— Unde ai fost astă noapte? 

— Am avut concedtu. 

— De la cetăţeanul Colmin? 

— Nu. Domnişoara Lidia mi-a spus că puteam să plec. 
Domnul luase un narcotic şi nu avea nevoie de mine. 

— Altfel stăteai dumneata lângă bolnav? 

— Da, dormeam pe canapea în anticameră. Domnul n- 
avea decât să sune şi veneam imediat la dânsul, căci aveam 
somn uşor. 

— Când te-ai întors astă noapte acasă? 

Cam pe la patru. 

— Nu te-a frapat nimic? 

— Nimic. Am ascultat la uşa stăpânului şi neauzind nimic, 
m-am culcat. Dacă aş fi ştiut că e tăcerea morţii! 

Era atâta durere pe faţa bătrânului servitor, încât 
judecătorul dădu din cap mulţumit. 

— Unde era cheia de la casa cu bani? 

— Domnul o păstra totdeauna sub pernă. 

— Se ştia asta? 

— Numai eu şi dumnealui. 

— Bucătăreasa? 

— Nu. Căci n-avea niciodată treabă aici. 

Judecătorul merse iar în odaia de culcare. Se apropie de 
pat şi căută cheia sub pernă. 

— Nu-i nici o cheie. Poate mai avea mortul şi altă 
ascunzătoare pentru cheie? 

— Deloc! Domnul era paralizat şi fără ajutor, nu putea să 
se ridice din pat. 

Funcţionarul se întoarse la casa de bani. 

— Casa este închisă. Nu se vede urmă de spargere. 

— Dacă cetăţeanul judecător îmi permite o observaţie, 
zise servitorul. leri după prânz stăpânul a avut treabă la casa de 
bani şi pentru a-i fi uşor, pusese cheia în interiorul casei - uşa se 
încuia din întâmplare. M-a chemat şi a trebuit să aduc pe 
mecanicul Tellier. 

Judecătorul tresări. 


Numele mi-este cunoscut, zise el. 

Posibil, cetăţene judecător. Tellier a avut odinioară marea 
fabrică de clopote din Saint-Denis. 

Da, îmi aduc aminte. Din nenorocire a pierdut totul. 

Este un mecanic foarte abil, urmă servitorul. După câte 
ştiu această casă este din fabrica lui de odinioară. 

Fiindcă locuieşte în apropiere, l-am chemat; în două 
minute a deschis casa de bani: 

— Atunci cel mai potrivit lucru ar fi să-l chemăm din nou! 
Zise judecătorul după oarecare gândire, dacă locuieşte în 
apropiere? 

— Se vede de aici locuinţa lui. 

— Te rog cheamă-l dumnşata. 

— Mă întorc imediat! Zise servitorul. 

Respirând adânc, plecă, mulţumit să scape de atmosfera 
greoaie din jurul mortului. 

Peste câteva momente se întoarse. 

— Vii singur? 

Servitorul afirmă. 

— Cetăţeanul Tellier n-a putut veni. Nevasta lui este din 
ce în ce mai bolnavă. 

Funcţionarul era necăjit. 

— Poate îl aducem pe lăcătuşul justiţiei, zise comisarul. Nu 
locuieşte departe. Un gardist municipal îl aduce în jumătate de 
ceas. 

— Bine, zise judecătorul, până atunci avem destul de 
lucru. -. 

Un gardist municipal plecă imediat. 

— Cineva rămâne aici pentru pază! Ordonă judecătorul. 
Noi mergem la apartamentele tinerei doamne. 

Pe drum comisarul arătă urme de luminare. 

Aici desigur că a umblat cineva repede, zise el şoptind. 

— Acest coridor este singura comunicaţie între odăile de 
locuit, nu-i aşa? 

— Singura. 

— S-a întâmplat adeseori seara să meargă cineva pe aici 
cu luminări aprinse? 

— Da. 

— Atunci aceste urme n-au nici o importanţă, zise 
comisarul. 


— Mă iertaţi, zise servitorul, aseară nu erau urmele; Aş 
putea s-o jur. g 

— De unde ştii asta aşa de bine? Intrebă mirat 
judecătorul. 

— Domnişoara, era foarte severă! Nu putea suferi cea mai 
mică pată şi de aceea ieri a trebuit să frec podelele. 

— Atunci este altceva! Zise judecătorul gânditor. Aduseră 
o lampă şi cercetările continuară. Urmele duceau mai departe 
prin coridor. 

Deodată comisarul apucă de braţ pe superiorul lui j 

— Ce zici de asta? Şi-i arătă pe covorul de culoare 
deschisă o pată. 

— Asta-i o urmă de sânge! Zise judecătorul. 

— Fără îndoială că este urma unei mâini. Criminalul a 
mers prin coridor. A mers repede. Luminarea nu lumina destul. 
Ca să nu cadă a pipăit cu mâinile. Şi totuşi s-a împiedicat şi a 
căzut. 

— Trebuie să fi fost o mână mică şi fină, observă doctorul. 
Degetele lungi. Un inel pe deget. 

— Într-adevăr urma este de la mâna stingă! Confirmă 
judecătorul. 

— Te rog ia măsura exactă, cetăţene comisar. Comisarul 
se înclină şi porunci deocamdată unui gardist să păzească urma. 

Apoi comisia îşi urmă cercetările. 

Capitolul 62 VENIN DE SAGEATA. 

Coridorul se sfivşea în faţa unui dulap de perete. Imediat 
la dreapta era o uşă. 

Gardistul merse înainte şi deschise uşa. 

— Este odaia de locuit a domnişoarei, spuse servitorul. 

Funcţionarii intrară într-o odaie potrivit de mare şi bine 
mobilată. 

Perdelele erau lăsate, o atmosferă grea domnea în odaie. 

Judecătorul de instrucţie porunci să se deschidă ferestrele. 

Privirile tuturor se îndreptară asupra cadavrului care era 
întins pe jos. Domnişoara Lydia părea a fi fost de vreo treizeci 
de ani, faţa ei nu arăta a fi fost frumoasă nici în viaţă, acum însă 
era îngrozitor de urâtă. 

Judecătorul porunci să se pună cadavrul pe canapea.’ 

Apoi se apropie cu' comisarul. 


Acesta luă mâna stingă a moartei şi îndată scoase o 
exclamaţie. 

— Ciudat! O mână mică, delicată, degetele lungi şi conice! 

Superiorul lui privi cu atenţie. 

— În adevăr corespunde cu urma din coridor. Uite are şi 
inel pe deget. Dar n-are nici urmă de sânge pe mână. 

Comisarul privi cercetător prin odaie. Privirea lui căzu pe o 
uşă care ducea spre odaia de alături. Merse şi o deschise. 

— Te rog, vino aici, cetăţene judecător. Aici este odaia de 
culcare a moartei. Lavoarul este plin de sânge, se vede că aici s- 
a spălat criminalul! 

Superiorul lui merse în odaia alăturată şi se convinse de 
adevărul celor spuse. 

— Asta ar fi în orice caz o urmă, zise el. Măsuraţi mâna 
stingă a moartei şi comparaţi-o cu urma din coridor! 

Comisarul făcu aceasta. Apoi merse în coridor şi măsură 
urma. 

— Ne-am înşelat, cetăţene judecător. 

Judecătorul Fauvel măsură şi el şi se convinse de aceasta. 

— Ai dreptate, zise el gânditor. Urma pare să fie a unei 
mâini bărbăteşti; şi e vădit faptul că nu a fost singur. 

Se întoarseră în odaie. 

Aici doctorul începuse o examinare minuțioasă. 

Lângă canapea era o masă pe care se vedeau resturile 
unei cine îmbelşugate şi câteva sticle goale. Un singur pahar era 
gol pe masă. 

Comisarul se apropiase de fereastră. Apoi arătă câteva 
pete albe care se vedeau lângă un dulap mic. 

— Uite, iar urmă de ceară. Apoi mai este şi un sfeşnic de 
argint cu luminările arse. Metalul e murdărit de feeară, dovadă 
că sfeşnicul a fost ţinut oblic. 

— Altă urmă nu este. Sunt de acord cu bănuiala dumitale 
că făptaşul n-a putut pătrunde din afară. 

Dacă însă aşa este, atunci trebuie să aibă un complice în 
casă, şopti judecători. 

— Te rog. Zise judecătorul către servitor. Domnişoara a 
fost aseară o parte a nopţii singură în casă cu stăpânul 
dumitale? Bucătăreasa plecase şi dânsa, nu-i aşa? 

— Avea şi dânsa liber! 

— Bine, cheam-o. 


Sevitorul fugi din odaie. 

— Îmi pare că văd limpede, zise judecătorul şoptind către 
comisar. Persoana aceea - el arătă moarta cu'care doctorul era 
ocupat - pare a fi făcut crima. Pe urmă remuşcările au coprins-o 
şi s-a otrăvit. 

Sevitorul veni cu bucătăreasa. _ 

— N-ai fost astă noapte acasă? Intrebă judecătorul pe 
bucătăreasă. 

— Dânsa mi-a dat liber, zise ea fricoasă, aruncând o 
privire îngrozită asupra cadavrului. Mi-a dat şi cheia de la casă, 
ceea ce nu se mai întâmplase. 

— Avea obicei moarta să vă dea liber? 

Bucătăreasa dădu din umeri. 

— M-am mirat şi eu, mai nainte nu ne dădea aşa de uşor 
liber. 

— Aşa-i. Confirmă servitorul. Abia de câteva luni este 
altfel. l-am spus aseară că aş vrea să rămân acasă ca să n-o las 
singură, ea însă mi-a spus să mă duc. 

— Nu t'e-a mirat asta? Întrebă judecătorul pe bucătăreasă. 

Aceasta dădu dip cap. 

— Era deja a treia oară că Fritz şi cu mine căpătăm odată 
liber. A doua oară am vrut să rămân că mă dureau dinţii. - Dar 
ea nu m-a lăsat. 

— Nu te-ai gândit în privinţa asta? 

— Ba da, dar nu trebuia s-o contrazic. 

— Domnişoara era foarte curioasă, zise iar servitorul. Eu 
nici nu mă gândeam să plec dar mi-a dat şi cealaltă cheie a 
casei, deşi ei nu-i rămânea niciuna. 

— Cum se purta moarta cu unchiul ei? 

Hm. Domnişoara avea toane. Cred că stăpânul se cam 
temea de dânsa. 

— Se certau des? 

Servitorii se priveau. 

Nu cred. Zise bucătăreasa. Stăpânul era prea bolnav. 
Domnişoara Lidia îl îngrijea bine. Ea nu prea vorbea mult. 

— A spus vreodată stăpânul că se aştepta la o moarte sau 
că se temea de domnişoara Lidia? 

— Da de unde! Din confră ţinea foarte mult la dânsa şi 
spunea des faţă de noi că domnişoara era bine situată în 
testamentul lui. 


— Domnişoara Lidia mi-a spus odată că este însărcinată 
cu închiderea casei, zise bucătăreasa. 

— Aşa-i, zise Fritz, dar bătrânul era foarte bănuitor. Eu 
dormeam în anticameră şi aveam poruncă să n-o las pe 
domnişoara Lidia să intre singură noaptea în odaia de dormit. EI 
se temea să nu umble la casa cu bani. 

Ochii lui Fauvel străluciră. El schimbă o privire cu 
comisarul. Acesta se apropie şi-i şopti ceva. 

Judecătorul se întoarse către bucătăreasă. 

— Dumneata pregăteai cina pentru domnişoara? 

Bucătăreasa afirmă. 

— Regulat. Dar nu mă oboseam cu gătitul. Ea nu dorea 
decât un pahar de ceai şi plăcintă. 

— Bea vin sau altă băutură? 

— Ferească Dumnezeu. Domnişoara nu bea deloc. 

Judele arătă masa pusă. 

— leri însă a trebuit să facă excepţie. Uite sticle goale cu 
etichete scumpe şi resturile unei cine îmbelşugate. 

— De asta m-am mirat şi eu, răspunse bucătăreasa. A 
trebuit să pregătesc toate aceste mâncăruri reci, pentru că, 
după cum spunea domnişoara, să poată oferi ceva când ar avea 
musafiri. Întâia oară când am avut liber, a trebuit să pregătesc 
mâncăruri. A doua zi de dimineaţă nu mai era nimic în cameră. 
Când am întrebat, domnişoara mi-a răspuns scurt că nu era 
treaba mea. 

— Nu ştiţi dacă domnişoara Lidia a primit musafiri în lipsa 
voastră? 

Amândoi răspunseră negativ. 

Fauvel se întoarse către doctorul care-şi sfârşise 
cercetarea. 

— Ei? Întrebă el încet. 

— Fără îndoială că şi aici este la mijloc o, crimă, zise 
doctorul. Nenorocita a căzut victima unei otrăvi, moartea a 
urmat instantaneu. 

— Este posibil să se fi otrăvit singură? - 

Doctorul îl privi mirat. 

— Nu cred, zise el. 

— Şi totuşi pare să fi fost aşa. Dealtfel spuneai mai înainte 
că o mână sigură a trebuit să dea lovitura de pumnal. De unde 
deduci asta? 


— Eu cred că mâna a trebuit să fie nu numai sigură dar şi 
puternică. 

— Va să zică nu crezi că domnişoara Lidia a făcut crima? 

— Nici gând, răspunse el mai repede decât avea obicei. Aş 
puteachiar afirma cu oarecare siguranţă că ea a fost omorâtă 
întâi. 

Celălalt îl privi mirat. 

— Ah, asta ce-i drept mi-ar schimba complet părerea, 
răspunse el. Sunt anumite semne care mă fac să presupun, că... 
— Nu, nu, îl întrerupse doctorul. Dânsa este aproape 
înţepenită. A fost omorâtă cel puţin cu un ceas înaintea 

unchiului ei. Dealtfel n-a putut să se sinucidă. 

— De ce? 

— Aştept rezultatul disecţiei şi al analizei conţinutului 
stomacului, dar chiar de pe acum pot să vă asigur că a fost 
otrăvită cu venin de săgeată. Aceasta este cea mai grozavă 
otravă din câte cunoaştem. Omoară imediat, căci paralizează 
măduva spinării. 

— Dar de ce să nu se fi otrăvit ea singură cu această 
otravă care-i asigura o moarte fără dureri? Intrebă judecătorul 
de instrucţie. 

— Nu cred, zise doctorul. Mai întâi această otravă nu 
există la farmacie. Numai rar o aduce vreun călător de - pe 
malurile Amazonului în bucăţi mici, uscate. 

— A putut însă căpăta otravă printr-o întâmplare? - 

— Dacă se sinucidea o găseam în altă poziţie; s-ar fi 
aşezat sau s-ar fi culcat; în plus nu văd nici un vas în care să fi 
luat otrava. 

— Poate l-a ascuns? 

Nici vorbă. Cum spuneam, efectul otrăvii es'e fulgerător. O 
secundă după ce-a băut. A fost moartă. N-ar fi' avut vreme să ia 
paharul de la gură, dar să7l ascundă. 

El se uită prin odaie. 

Aici, este ce-i drept, un pahar neîntrebuinţat, zise el 
arătând pe masă. Se întrerupse mirosind paharul. Mire -n a acru 
şi apoi sunt urme pe fund. Paharul a fost şters pe fund. Il privi 
mai bine. Dacă nu mă înşel, sunt chiar urme de substanţe 
minerale. 

F; uvel urmărise cu băgeâre de seamă cercetările 
doctorului. 


— Suntem în faţa unei enigme, zise el către comisarul de 
poliţie. Nu-i nici urmă de violenţă exterioară. N-ai băgat de 
seamă altceva deosebit, cetăţene comisar? 

— Un caz ca acesta n-a”i mai văzut. Desigur, avem de-a 
face cu o crimă făptuită de cineva care a putut intra şi ieşi 
nestingherit din această casă. 

Judecătorul se întoarse deodată către servitor. 

— Eşti în stare să-ţi dovedeşti absenţa? Întrebă el brusc. 

— Cetăţene judecător sunt un om sărac dar cinstit, spuse 
servitorul cu o voce emoţionată. Am fost devotat stăpânului 
meu - afară de asta am fost azi noapte într-o societate 
numeroasă. 

— Bine, n-am vrut să te jignesc, îl întrerupse judecătorul. 
Este cineva aici în casă care iese şi intră neoprit? 

— Nu ştiu pe nimeni, asigură sevitorul. Doctorul venea 
zilnic. Altfel nimeni. 

— Nici rude n-au venit? 

— Stăpânul meu nu prea avea. Afară de domnişoara Lidia 
mai avea un nepot, anume Hugo Colmin. Dar acesta n-a fost de 
mai mult de jumătate de an aici. Este cam uşuratic şi s-a certat 
cu unchiul său. 

— Dar tot trebuie să fi intrat vreun străin! N-ai nici o 
bănuială? 

— Eu nu înţeleg acest mister! Bâigui acesta. Domnişoara 
era foarte prudentă. Îndată ce se însera, toate uşile şi toate 
porţile trebuiau încuiate. Aseară m-a petrecut până la poartă, 
aşteptând. Până am închis poarta Şi am scos cheia. Ferestrele 
subsolului sunt cu gratii. N-a putut nimeni pătrunde în casă. 

— Poate cu înţelegerea domnişoarei Lidia, zise 
judecătorul. 

— O, nu cred, domnişoara nu avea relaţii cu nimeni. Mai 
cu seamă, cum era singură în casă, n-ar fi lăsat pe nimeni să 
intre. 

— Te-ai mirat, de mai multe ori, că ţi-a dat liber şi 
dumitale şi bucătăresei. 

— M-am mirat, zise servitorul, dar nu m-am gândit la 
nimic rău. 

Fauvel întrerupse interogatoriul, căci tocmai intrase 
gardistul, anunțând venirea lăcătuşului. 

Capitolul 63 COLIERUL I>E AMETIST. 


Comisia se îndreptă spre odaia de dormit şi apoi spre casa 
de bani. 

Lăcătuşul, care în trecere aruncase o privire asupra 
cadavrului, se puse pe lucru. 

— Este greu de tot, zise lăcătuşul către judecător. Cu- 
nosc aceste broaşte încurcate! Pe asta s-o deschidă un tâlhar? 
Este o broască cu litere. Să ai cheia şi dacă nu ştii combinaţia, 
poţi să încerci de o mie de ori! 

— Se găsesc urme de violenţă la casă? 

— Nu. Casa este bine închisă şi trebuie să scot broasca cu 
un sfredel. 

— Rezolvă această problemă. Noi umblăm prin casă în 
acest timp, zise judecătorul. 

Sub conducerea servitorului, comisia se îndreptă spre 
subsol, pe când un gardist stătea lângă lăcătuş. Subsolul fu 
cercetat amănunţit, fără a se găsi cea mai mică urmă. Poarta 
care ducea în curte era închisă. 

— Domnişoara purta totdeauna cheia la dânsa, zise 
servitorul. 

Un gardist fu trimes să caute cheia în odaie sau chiar în 
buzunarele moartei. În curând aduse o cheie, dar aceasta nu 
intra în gaura broaştei, lăcătuşul fu chemat şi el des-' chise 
imediat poarta. ă 

Curtea era mare cu clădiri pe toate părţile. In fundul curţii 
era un zid înalt, iar în mijlocul zidului o portiţă. 

Dincolo se vedea o casă veche în stil elveţian, al cărei 
prim etaj era înconjurat de un balcon de lemn care atingea 
aproape zidul. 

Judecătorul îşi îndreptă atenţia asupra acestui balcon. 

— De acolo poţi sări uşor în curte. Cine locuieşte în acea 
casă? 

— Cum v-am spus deja, zise servitorul, lăcătuşul Carol 
Tellier la care m-aţi trimes. 

Funcţionarul păru că mai” vrea să întrebe ceva dar se 
răzgândi şi se dădu un pas înapoi, pe când suprinderea se 
zugrăvea pe faţa lui. 

— Carol Tellier? Murmură el. 

— Te rog cetăţene comisar; literele de pe minerul 
pumnalului nu erau C. T.? 

Comisarul afirmă. 


— N-ai spus că stăpânul dumitale l-a chemat ieri pe Tellier 
să deschidă casa? Intrebă el pe servitor. 


— Da, desigur! 
— Şi el locuieşte acolo la etajul întâi? 
— Da. 


— Nu prea e bogat? 

Servitorul dădu din umeri. 

— Nu mă prea interesez de alţii. Pe urmă casa lui e pe altă 
stradă. Dar oricum am găsit interiorul ei sărăcăcios mobilat. Se 
zice că portărelul îl vizitează des. 

— Bine, vom vedea, întrerupse judecătorul de instrucţie. 

Apoi arătă portiţa din zid. 

— Portiţa duce acolo în curte? 

Servitorul afirmă. 

— Este închisă? 

— Da. Portiţa era des întrebuințată de domnişoara Lidia 
când se ducea în strada Ludovic, să facă cumpărături. Şi 
aceasta ea o făcea în fiecare zi. 

— Cine avea cheia de la portiţă? 

— Domnişoara Lidia o ţinea la ea. 

— Ah, poate că se potriveşte cheia găsită în buziilarul 
moartei. Daţi-o încoace! Porunci el. 

Gardistul o dădu. 

— Asta este, zise servitorul. 

Judecătorul deschise lesne portia. 

In faţă se vedea casa cu balconul de lemn. 

— Ah, înţeleg, zise el, arătând cărarea ce ducea până la 
poartă. Pe aici trecea moarta. 

— Aşa este! Încuviinţă servitorul. 

Comisarul se uita cercetător la grajd. El luă de o parte pe 
judecător. 

Lângă zidul din fund, era zidul grajdului. Acesta avea o 
fereastră cu gratii. Pe fereastră se vedea praf de ghete. 
Deasupra, zidul era stricat. 

— Pare că cineva s-a urcat în grabă pe acoperişul grajdului 
şi apoi pe zid, şopti comisarul. Urcat pe zid, criminalului, îi era 
uşor să sară în balconul de lemn. 

Judecătorul aprobă. 

— Poate că ai dreptate. Dar ştii că aduci o grozavă 
acuzaţie locuitorilor acelei case? 


— Cine şite? Totul e suspect, zise comisarul. Minerul 
pumnalului îmi dă de gândit, deşi este curios ca un criminal aşa 
de rafinat să lase în urmă o armă care vădit trebuie să-l trădeze. 

— În orice caz, îndată ce vom sfârşi aici, mergem la 
lăcătuş! Zise Fauvel. 

Se întoarse spre gardistul care dorea să anunţe ceva. 

— Ce este? 

Gardistul anunţă că lăcătuşul a deschis casa de bani. 

Închise portiţa şi păstră cheia. 

La prima privire interiorul casei părea neatins. 

Comisarul examină totul în detalii. 

— Nu este nici o însemnare a valorilor. 

— Sunt asigurate şi titluri de rentă. Bani para nu fi deloc. 

Servitorul îl întrerupse surprins. 

— Ba dă! Trebuie să fie şi bani. Eu am luat de la bancherul 
Blane o sută de mii de franci Am achitat ceva datorii, dar restul 
trebuie să fie în casă. 

Comisarul cercetă din nou. 

— Nu-i nimic, zise el superiorului. 

— Dar trebuie să fie, stărui servitorul. 

Judecătorul privi semnificativ pe comisar. 

— Ţi-ai însemnat numerele? 

Acesta afirmă şi scoase un notes. 

— Sunt acuma foarte prudent. Am pierdut odată o 
bancnotă de o sută de franci şi a trebuit s-o plătesc. De atunci 
îmi însemnez numerele. 

Fauvel luă notesul şi citi. 

— 098.463 până la 098.472. 

Ai avut doar numere curente? 

— Da. 

— Ce bancnotă ai schimbat? 

— Prima notată 098.463. 

— Uite, cetăţene judecător, ce-i asta? 

În acelaşi timp arătă un fragment care făcuse parte 
evident dintr-un colier mare de aur cu ametist şi diamante. 

Fauvel privi lucrul găsit.” 

— Acesta este evident un fragment dintr-un colier. 
Păstrează-l, zise el, dându-l comisarului. Deocamdată ne-am 
sfârşit cercetările, zise către servitor. Veţi sta la dispoziţia 
gardienilor pe care îi voi lăsa aici şi veţi veni după prânz în 


biroul meu la” palatul justiţiei, pentru protocol. Cadavrele rămân 
unde sunt. 

Apoi se întoarse către comisar. 

— Acum mergem la Carol Tellier. Sunt curios să aflu din 
gura lui de ce a refuzat să vină la chemarea noastră * Mă vei 
urma cu trei oameni. 

Se întoarse politicos către doctor. 

— Vei avea bunăvoința să-mi faci un raport provizoriu 
până după prânz?! 

Doctorul afirmă. 

— Dacă permiteţi, voi face disecţia mâine după prânz. 

— Te rog să mă înştiinţezi! 

Se despărţiră politicos. 

Fauvel cu ceilalţi trecufă în curtea vecină, privind 
cercetător casa. 

Intrară în coridor. 

Aici era o atmosferă înăbuşitoare. Fel de fel de lucruri 
stricte şi netrebuincioase îngrămădite unele peste altele. 

La stânga erau scările spre etajul întâi. Când trecu 
judecătorul pe lingă uşa de jos, aceasta se deschise puţin şi 
apăru un bărbat mic de stat, în nişte haine negre pline de 
grăsime, cu o faţă şireată şi respingătoare. Părea a cunoaşte pe 
judecător căci deschise uşa larg şi salută cu umilinţă. 

i — Cetăţene judecător! Ce face casei mele această cinste? 
Incepu el cu o voce aspră şi neplăcută care contracta cu 
umilinţa pe care o arăta. 

Fauvel scoase pălăria salutând. 

— Dramul nu mă ducg la dumneata domnule. 

Părea că nu poate să-şi aducă aminte numele bărbatului. 

— Senac este numele meu, se grăbi să spună micul bărbat 
frecându-şi mâinile lui osoase. 

Judele se opri şovăind. 

— Spune te rog, cetăţene Senac, întrebă el dintr-o dată. N- 
ai auzit noaptea nimic neobişnuit? 

Bărbatul îl privi niirat. 

— Nu ştiu ce să fi auzit, zise el după o scurtă gândire. 
Desigur a fost o vijelie straşnică, asta vrei să spui? Eu nu pot 
suferi fulgerul. De aceea mi-am băgat capul sub plapumă şi am 
dormit. 

Fauvel şovăi. 


— Altfel n-ai auzit nimic, cetăţene? 

Micul bărbat dădu din cap. 

— Pe sănătatea mea că n-am auzit nimic! Dar spune ce-a 
fost? 

Dar judele pornise deja mai departe, suind scara la primul 
etaj. 

În curând se auzi clopoţelul. 

Micul bărbat se opri în coridor. Cu o privire ciudată, 
bănuitoare, dar şi surprinsă privi pe judecător şi însoțitorii 
acestuia. Apoi intră în casă, lăsând uşa puţin întredeschisă. 

Capitolul 64 ARESTAREA LA PATUL MOARTEI. 

Judecătorul trebui să sune de mai multe ori până! Se 
deschise. 

Un bărbat înalt cu spatele lat apăru în uşă. 

Ar fi arătat ca un uriaş puternic şi sănătos, dacă ochii nu 
iar fi intrat în orbite şi dacă grija nu şi-ar fi lăsat urmele pe faţa 
lui. 

El privi uimit - era acelaşi bărbat, care cu o zi mai înainte 
venise la sora călăului să ceară ajutor. 

— lertaţi, începu el cu o voce plăcută dar cam nesigură. 
Dar nu-i vreo greşeală la mijloc? 

Fauvel intrase deja în coridorul cel strimt şi întunecos, 
trecând pe lângă cel ce întreba. _ 

— Dumneata eşti lăcătuşul Carol Tellier? intrebă el cu un 
ton liniştit. 

Cel întrebat afirmă. 

— Eu sunt. Pot să vă întreb de motivul vizitei 
dumneavoastră? Întrebă el mirat. 

— Sunt judecătorul de instrucţie şi trebuie să vă pun 
câteva întrebări. Va fi în interesul dumitale să răspunzi sincer. 

— Mă puneţi în încurcătură, începu el cu o voce nesigură. 
Nu ştiu ce v-a putut aduce aici. Dar sunt gata bineînţeles să mă 
supun reprezentanţilor legii. Numai v-aş ruga să aveţi oarecare 
menajamente, nevasta mea fiind foarte bolnavă. 

Fauvel plecă capul. 

— Fii liniştit. În acest caz mi-e posibil să pun în acord legile 
umanităţii cu slujba mea. Te rog du-ne mai întâi prin casă, pe 
urmă vă vom pune câteva întrebări. 

Mecanicul se înclină. El merse prin coridorul întunecos 
până la uşă, o deschise şi pofti comisia să intre. 


Era o odaie foarte simplă şi sărăcăcioasă. Două ferestre şi 
uşa de la balcon luminau odaia în care se afla o femeie. 

Aceasta zăcea în pat. Faţa ei era delicată şi aproape 
transparentă. Cu priviri speriate ea privi pe cei care intrau: 
numai judecătorul şi comisarul, ceilalţi rămaseră în coridor. 

Fauvel se plecă cu o amabilitate compătimitoare în faţa 
femeii bolnave. O umbră tristă trecu pe faţa judecătorului când 
îşi aduse aminte pentru ce venea în această casă. 

Dar amintirea datoriei sale profesionale, îi dădu toată 
liniştea sufletească. 

Se uită cercetător prin odaie. Privirea îi căzu pe o uşă 
deschisă care ducea într-o odaie alăturată. 

— Este odaia mea de lucru, zise lăcătuşul la privirea lui, 
unde am un pat şi o masă de lucru. 

Judecătorul se apropie de uşă şi aruncă o privire asupra 
acestei odăi. 

Apoi se întoarse şi arătă uşa de la balcon. 

— Balconul de lemn înconjură casa? 

— Este singurul avantaj al casei mele, răspunse Tellier 
surizând. Deşi locuim în mijlocul oraşului putem totuşi respira 
aer curat. 

— Îmi dai voie? Zise Fauvel deschizând uşa de la balcon. 

Împreună cu comisarul paşi în balcon. 

Aveau de acolo o perspectivă destul de mare asupra 
străzii Ludovic, una din cele mai animate ale cartierului. 

Judele se orientă repede. 

Balconul înconjura toată casa. 

Când Fauvel şi comisarul ajunseră în dosul casei, privirea 
lui căzu pe grajd care era la doi metri depărtare de balcon. 

— Un gimnast bun ar putea lesne sări de pe acoperişul 
grajdului pe balcon! Şopti comisarul. 

Fauvel dădu din cap. 

— Casa e veche şi stricată. Varul cade pretutindeni, este 
greu de găsit vreo urmă, zise el. 

Mecanicul îi urmase la o oarecare distanţă şi privise fără a 
înţelege gesturile lor. Când judecătorul se aplecă peste balcon, 
se apropie şi el. 

— V-a frapat ceva? Întrebă cu o voce nesigură. 

Fauvel se întoarse şi-l privi aspru. 

— Priveşte firma care este jos la poartă! 


Zicând aceasta, arătă o firmă de fier, ale cărei litere palide 
aurii, glăsuiau: Ludovic Lenae, vinde şi cumpără haine, obiecte 
de aur. Şi argint, antichităţi. 

— Firma, e îndoită! Exclamă surprins mecanicul. 

— Asta s-a întâmplat „de curând, ? Întrebă judecătorul. 

— Cred că ieri nu era îndoită! Răspunse repede Tellier, 
privind din nou firma. Bara este cu totul ruptă, parcă o greutate 
ar fi. Apăsat pe dânsa. Ai crede că o fiinţă omenească a îndoit-o 
prin greutatea ei. 

Judecătorul îl privi mult timp cercetător. 

— Admir puterea dumitale de combinaţie, zise el scurt, ar 
fi posibil însă ca cineva să fi stricat înadins firma, pentru a face 
să se creadă că în noaptea asta s-a coborât cineva din balcon pe 
stradă atârnându-se de firmă. 

Tellier se roşi. El simţi ironia care era în vorbele 
judecătorului. 

— Nu vă înţeleg, zise el. - Apoi cine să se fi coborât azi 
noapte? 

— O. Eu nu cred că s-ar fi coborât vreun om, îl întrerupse 
Fauvel. Dar vă rog, să ne întoarcem în casă. 

Din ce în ce mai încurcat, urmă mecanicul pe cei doi 
domni aşa de enigmatici. 

— Astă noapte, ai stat acasă? Întrebă Fauvel pe mecanic. 

— Am fost mereu acasă. 

— A fost vijelie? 

— Da, a început pe la orele zece, zise Tellier. Nevastă-mea 
s-a speriat şi de aceea am vegheat. 

— Nici nevasta dumitale n-a putut dormi? 

— A adormit din fericire puţin după miezul nopţii. 

— Şi atunci dumneata te-ai dus să te culci? 

— Nu. Femeia mea dormea neliniştită. De aceea m-am 
hotărât să veghez. Afară de asta, aveam şi de lucru. 

— Noaptea? 

— Trebuie să câştig cât pot. Boala nevestei mele costă 
mulţi bani şi de aceea a trebuit să lucrez de multe ori noaptea. 

— Cât ai lucrat? 

— Asta n-o pot spune, zise el. Vijelia m-a făcut somnoros. 
M-am silit să rămân treaz. Am apropiat lângă fereastră masa 
mea de lucru. Uite e şi acum acolo. Am deschis fereastra pentru 
ca aerul rece să mă învioreze, dar somnul m-a doborât. Când m- 


am deşteptat era cinci dimineaţa şi m-am grăbit să mă culc în 
gat, după ce m-am asigurat că nevasta dormea. 

— Nu te-a frapat nimic neobişnuit astă noapte? 

— Nu, nimic. 

— leri după prânz ai lucrat la vecinul dumitale. Colmin? 

— Numai câteva minute. 

— Cetăţeanul închisese uşa casei de bani, pe când, cheia 
era înăuntru? 

— Da. Casa era din fabrica mea de odinioară, cunoşteam 
bine mecanismul. În câteva minute l-am deschis. 

— Te-a plătit. 

Un surâs amar apăru pe buzele lui Tellier. 

— Mi-a dat 50 de bani, zise el. 

— De atunci n-ai mai fost în vila vecină | 

— Nu. 

— Nu ştiţi ce s-a petrecut de atunci în locuinţa 
cetăţeanului Colmin? 

Mecanicul îl privi mirat. 

— Ce s-a întâmplat? 

Fauvel îl privi cercetător. 

— In adevăr să nu ştii nimic? Zise el apăsând pe fiecare 
vorbă. Ei bine să-ţi spun: cetăţeanul Colmin şi nepoata lui au 
fost omorâţi astă noapte, şi casa de bani' prădată. 

— Dumnezeule, strigă mecanicul, devenind alb ca varul. 
Asta nu-i cu putinţă; nu, nu se poate! 

Femeia care era bolnavă în pat, scoase şi ea un țipăt de 
groază. 

O secundă domni o tăcere adâncă în odaie. 

Judecătorul ţinu privirea fixată asupra mecanicului, dar 
acesta nu plecă ochii. 

— Eşti sărac? Intrebă deodată judecătorul. 

Tellier se roşi. 

— Nenorocirea mea este cunoscută în tot oraşul, zise cu 
amărăciune, acum câţiva ani eram încă Logat. Dar soarta a fost 
crudă cu mine. Şi, mai mult m-au pierdut prietenii falşi în care 
m-am încrezut. Ah, este o nenorocire să fii sărac! Gemu el 
privind pe nevasta lui, care evident era în cea din urmă fază a 
bolii. În alte împrejurări. Sărmana mea Kati s-ar fi însănătoşit 
într-o climă caldă. 


— Să revenim la cazul nostru! Îl întrerupse Fauvel. Ai 
desigur datorii? 

larăşi se contractară buzele lui Tellier. 

— Da am, datorii, zise el. Creditorii îmi fac grijile cele mai 
greie, ei care au câştigat de la mine mult mai mult decât le 
datorez eu acuma, când cu toată părerea mea de rău nu le pot 
plăti. 

Judecătorul se plimbă prin odaie şi se apropie din în~ 
tâmplare de dulap. 

Când văzu lipit pe dânsul o bucată de hârtie pătrată îl privi 
din nou pătrunzător pe Tellier. 

— Dulapul este pecetluit! 

Mecanicul surâse amar. 

— leri m-a vizitat portărelul. 

— Ţi-a pecetluit ultima mobilă? 

— Da, mi-a luat şi banii pe care îi mai aveam, numai 
instrumentele de lucru mi le-a lăsat. 

Mecanicul vru să mai spună ceva, dar durerea îl învinse şi- 
şi muşcă buzele. 

Judecătorul se preumbla prin odaie gânditor. Se apropie 
de uşa care ducea în odaia alăturată. Aruncă o privire asupra 
acesteia. Văzu masa de lemn cu multele instrumente. 

— Aici este odaia dumitale de lucru? Întrebă judele pe 
când comisarul se apropia de masă. 

Mecanicul dădu din cap. 

— Trebuie să mă aranjez” cum pot în locuinţa mea. 

In acest moment, comisarul scoase un strigăt de 
surprindere. 

— Te rog, cetăţene judecător, apropie-te! 

— Ce-i? Intrebă Fauvel apropiindu-se. 

Mecanicul urmă pe judecător uimit şi el. 

Judecătorul scoase şi ei un strigăt de surprindere, când 
văzu bancnote de valoare în mâinile comisarului. 

— Ce-ai aici? 

— Vită-te, te rog. Patru bancnote de câte o mie de franci! 

Un strigăt răguşit se auzi. Dar cei doi funcţionari nu-l 
băgară în seamă. Comisarul scoase repede notesul şi privi 
însemnarea. 

— Convinge-te şi dumneata, zise comisarul, numerele se 
potrivesc. De la 098.465 până la 098.472. 


Judecătorul se întoarsa către mecanic. 

Acesta tremura din tot corpul, alb la faţă de uimire. 

— Asta este imposibil! Strigă el. N-am doi franci în casă, 
necum bancnotele astea! 

Un surâs dispreţuitor apăru pe buzele lui Fauvel. 

Era vădit, că privea uimirea mecanicului ca prefăcută. 

— Trebuie să te fi înşelat, zise el, căci acestea sunt 
bancnote adevărate. 

Comisarul îi arătă instrumentele de pe masă. 

— Toate au monograma C. T. 

Judecătorul trebui să se stăpânească pentru a nu-şi arăta 
surprinderea. 

— Uite şi bucata de colier. 

Judecătorul se întoarse către Tellier. 

— Da de unde ai aceste diamante? Am găsit o bucată din 
colier în casa de bani a lui Colmin. 

Lăcătuşul devenise vânăt la faţă. Sudoarea îi curgea pe 
frunte. 

— Nu, nu, este numai un vis. Nu se poate! Murmură el. 
lertaţi cetăţeni, eu... 

— Fără minciuni! Îl întrerupse aspru judecătorul. În 
numele legii, te arestez Carol Tellier, pentru crima din noaptea 
trecută. 

Lăcătuşul scoase un strigăt, ochii îi ieşiră din orbite, 
pieptul i se ridica violent, pumnii i se contractară; părea că vrea 
să se repeadă asupra funcţionarilor. 

Strigătul găsise ecou. Un alt strigăt slab ieşi din pieptul 
nevestei sale. 

Comisarul aduse repede gardiştii din coridor. 

— Carol Tellier te opui în zadar! Supune-te! Zise 
judecătorul. 

— Nu, nu-i posibil! Strigă cel arestat. Nu pot fi bănuit de o 
astfel de faptă. 

— Te vei scuza înaintea justiţiei, îl întrerupse judecătorul. 
Datoria mea s-a sfârşit. 

Tellier privi rugător pe funcţionari. 

— Aveţi milă de mine! Gemu el. Jur pe Dumnezeu că n-am 
idee de bancnotele pe care le-aţi găsit. Nu ştiu cum au ajuns la 
mine. Le-am văzut acuma pentru întâia oară. 


Gardiştii se apropiară de Tellier şi-l luară de braţe. El se 
lăsă fără a se apăra. 

Deodată se auzi plânset din odaia de alături. Lăcătuşul se 
smulse dintre gardişti, dădu la o parte şi pe comisar, şi alergă în 
camera nevestei. 

Toţi se luară după el. 

Când Fauvel, văzu că lăcătuşul în loc să caute să fugă, 
căzuse în genunchi lângă patul nevestei sale, făcu semn 
gardiştilor să-l lase deocamdată. 

O dramă mişcătoare se desfăşură. Ea-i cuprinse capul cu 
braţul. 

— Dragă Carol, scumpul meu bărbat! Cum se poate să-te 
aresteze! Eşti nenorocit, dar cinstit! Spune-le că e o greşeală, nu 
mă părăsi, rămâi cu mine Carol! 

Un suspin înăbuşit zgudui corpul lui Tellier. El ridică capul 
şi se întoarse spre gardişti. 

— Lăsaţi-mă să-mi iau la revedere de la nevasta mea. Ea 
este bolnavă, şi aşa de slabă! Groaza poate s-o ucidă... 

Apoi cuprinse cu amândouă mâinile corpul slab al nevestei 
sale. 

— Caterino, murmură el, dragă nevastă, fii liniştită şi nu 
plânge! La revedere, pe curând - nu-i aşa? 

Dar nu primi nici un răspuns. 

Privi cu frică faţa ei palidă. Capul îi căzuse pe pernă. Un 
strigăt de spaimă îi ieşi din piept. 

— E moartă! Aţi omori t-o! Strigă el. 

Apoi se întoarse iar la nevasta lui. 

— Caterino! Deşteaptă-te. Te conjur, deşteaptă-te, 
vorbeşte! 

Funcţionarii se dădură înapoi. 

Mecanicul cu privirea rătăcită îşi apropie urechea de 
pieptul nevestei sale, suspină uşurat. 

— Dumnezeu fie lăudat! Trăieşte! Trăieşte! Gemu el. 

În acest moment judecătorul îi puse mâna pe umăr. 

— Ţi-am lăsat vreme să te desparţi de nevasta dumitale. 
Vezi că-şi vine în fire; e mai bine să te resemnezi ac ma decât să 
pui viaţa ei în primejdie printr-o nouă scenă. 

— Va să zică, este adevărat! Gemu Tellier. Mă smulgeţi de 
lângă nevasta mea, cu o bănuială grozavă! 


Făcu un pas către funcţionari. Îndată gardiştii îl luară de 
braţe. Nenorocitul se lăsă dus fără a protesta. 

Capitolul 63 

MASCA NECUNOSCUTA. 

Să ne întoarcem cu câteva ceasuri înapoi. 

Era după amiază, în ziua dinaintea uciderii lui Colmin. 

Seara trebuia să aibă loc balul mascat. Tot Parisul se 
bucura de acest eveniment. 

Se putea prevedea că sala nu va putea cuprinde toată 
mulţimea care va veni. 

Era un mod al suveranilor republicii de a întrerupeteroarea 
vărsărilor de sânge printr-o serbare veselă. 

Enric Sanson umblase toată ziua, neştiind ce să facă. Să 
urmeze invitaţia, care venea desigur de la prinţesa de Barry? 
Mai întâi voise să se ducă. Acuma, însă, avea îndoieli. 

Pe Adella de Barry o vedea în stare de a face orice 
infamie. 

Tocmai unde îmbulzeala este mai mare, e mai lesne 
posibilă orice faptă rea. 

Cine, se gândea călăul, îi garanta că Adella, care îl 
eliberase din mâinile bandiţilor, nu se înfrăţise cu ei? Şi apoi, i se 
părea că în ultimele săptămâni se stabilise o prietenie strânsă 
între Fouquier şi Marat. Nu este şi prinţesa la mijloc? 

Pe de altă parte Enric ar fi vrut să meargă la bal. Ar fi vrut 
să o recunoască pe Adella. Pe urmă se va apropia de dânsa şi-i 
va vorbi. 

Enric voia să treacă în cabinetul din subsol pentru a se 
îmbrăca, când fuse anunţat că afară era un băiat care îi aducea 
o scrisoare. 

Enric tresări, dar ieşi în curte. 

Un băiat de vreo paisprezece ani, sfios, când zări pe călău, 
îi dete o scrisoare parfumată: „Vrea călăul din Paris să scape 
dintr-o mare primejdie? Atunci la zece şi jumătate să se afle în 
sala mare a Operei. Locul de întâlnire: a doua coloană la 
dreapta, unde este intrarea către lăzile de sus. Îmbrăcămintea: 
un domino negru. Semne particulare: un trandafir galben pe 
piept, în stingă.” 

Nici o iscălitură. 

Enric privi scrierea cam stângace. Ce va fi asta? Vreo nouă 
cursă a prinţesei? 


Voia să rupă biletul, dar se răxgândi. Asemănă scrisorile. 

Nici o asemănare. 

— Am găsit mijlocul pe care-l căutam. Mă voi îmbrăca în 
cavaler spaniol. Voi pune trandafirul roşu pe piept. Deasupra voi 
pune un domino negru cu un trandafir galben. 

Zis şi făcut, Înainte însă de a merge să se culce, se urcă la 
sora sa. 

Găsi pe Orfelia gata de culcare. 

Vizita pe care o făcuse la Carol Tellier o mişcase adânc. 
Văzuse de aproape mizeria omenească. 

— Vin să-ţi spun bună seara, începu Enric, sărutând-o. 

— Cum văd ai şi tu de, gând să te culci, răspunse Orfelia. 

Enric se sfia să mintă. Dar se hotărî să-şi păstreze ser 
creţul. 

O expresie de bucurie se arătă pe faţa Orfeliei când auzi 
că el avea de gând să rămână acasă. 

— Ah, m-am uitat mai înainte în oglindă şi am văzut 
lucruri grozave. Bine că rămâi acasă! 

Enric se uită la dânsa neliniştit. Dar se sfia să spună că 
avea de gând să meargă tofuşi la bal. 

Spunându-i noapte bună plecă de la sora lui. 

Enric nu bănuia cât are să-l coste această greşeală. Nici 
măcar Nicola nu fu înștiințat de aceasta. El dădu drumul la toate 
ajutoarele, închise pretutindeni şi merse în subsol. Să se 
îmbrace., Porni la drum cu băgare de seamă şi bănuitor. Avea 
dealtfel un pistol cu două ţevi în mână. 

Cu cât se apropia de operă, cu atât lumea se îmbulzea 
mai mult. 

Opera nu era departe de locuinţa lui Marat. 

Enric trebui să treacă pe lângă această locuinţă. Toată 
casa era întunecoasă, sumbră. Marat, desigur, se îndreptase 
spre operă. Enric se hotărâse să-l urmărească. 

Ceasul de la biserica Magdalena bătu două şi trei sferturi. 

Enric reuşi să intre în operă unde era o lumină orbitoare 
pentru vremea aceea. 

El ajunse în sfârşit la locul de întâlnire de lângă coloana a 
doua. 

De aici privi toată sala. În faţă erau lojele guvernantilor. 


Enric se uita mereu la coloana a doua, dar nu văzu în 
apropiere pe aceea care îi scrisese. In orice caz îşi pusese un 
domino negru şi un trandafir galben. ’ 

Acum îşi dădu seama, că lui i se ceruse să-şi pună acest 
costum, pe când niciuna din femeile care îi scriseseră, nu 
spuseseră în ce costum vor fi îmbrăcate. 

Rău dispus, Enric privi sala. 

— Ce popor uşuratic, murmură el. Cine ştie câţi din 
aceştia nu vor urca în curând eşafodul! _ 

Călăul se uită iar spre a doua coloană. In acest moment 
văzu o graţioasă florăreasă spaniolă, care semăna mult cu Lili. 

— Ciudat, murmură el. Sunt într-adevăr fiinţe care 
seamănă cu scumpa mea Lili? Dar nici prin gând nu-i trecu că 
era chiar ea. 

N-avea decât să facă câţiva paşi, să spună o vorbă pentru 
a recunoaşte că era în realitate ea. 

Ah, câtă suferinţă şi-ar fi cruțat! 

N-avu însă nici o bănuială despre aceasta! 

Surise de această ciudată asemănare şi în curând o 
pierduse din vedere. 

— Ea doarme acuma. Are muncă grea. Dar mulţumesc lui 
Dumnezeu că este în siguranţă. 

Sunară orele unsprezece. 

Atunci îl cuprinse supărarea. Luă trandafirul galben şi-l 
aruncă jos. 

Nu văzuse nicăieri nici pe prinţesă, nici pe Marat. 

Va mai sta puţin lângă coloană, poate că tot va veni 
cineva. 

După scara care ducea sus, erau pe o parte numai 
gardişti, iar mulţimea circula numai pe cealaltă parte. 

Abia stătuse puţin şi un gardist îl bătu pe umeri. 

— Hei, prietene, nu-i loc de stat aici, mergi mai departe. 

— Cum asta? Nu-i tot localul pentru popor? 

— Mergi mai departe, sau poate ai parola pentru a urca 
această scară? 

Enric clătină din cap. 

— Ei. Atunci cară-te, această ieşire este numai pentru 
membrii comisiei binelui public. 

Enric se amestecă printre măşti. Trecu pe lângă o lojă. 

Deodată auzi o voce aspră. Tresări, vocea era a lui Marat. 


Enric trecu din nou şi privi bine. 

Atunci simţi cum. Inima i se strânse, descoperise pe 
Adella. Şedea cu Marat şi bea şampanie. 

Marat părea a fi în bună dispoziţie. Cu mâna o ţinea pe 
Adella, după gât, Enric se postă cu îndemânare în apropierea 
lojei. 

Nu trecu mult şi apăru un servitor, care-i şopti ceva lui 
Marat. Acesta se înveseli şi se ridică. 

— Trebuie să te părăsesc dragă. Amuză-te singură, mă 
întorc numaidecât. 

Marat trecu pe lângă Enric, şi se urcă pe scara rezer” 
vată. 

Atunci Enric se apropie repede de mască. 

— Este permis frumoasă mască, să iau loc lângă 
dumneata? Întrebă el cu o voce gravă. 

Masca tresări şi îl privi cercetător. 

— Da, e permis, zise ea cu privirea strălucitoare. El ar 
putea să fie, murmură în acelaşi timp masca, dar lipseşte 
semnul de recunoaştere. 

— Eu, prinţesă de Barry, murmură Enric, eu sunt Enric 
Sanson. În numele cerului, spune ce vrei de la mine! 

Un strigăt slab ieşi dintre buzele mascatei. 

— Ce vrei de la mine, zise masca. Mă ameninţi, asta nu-i 
frumos din partea dumitale Enric Sanson. Dar de unde ştii că eu 
ţi-am scris? 

Lui Enric i se păru că nu era vocea Adellei. În acest 
moment ea-şi scoase masca. /Enric văzu o faţă frumoasă de fată 
tânără. Care nu semăna deloc cu Adella. 

— Este curios! Murmură Enric. 

— Într-adevăr eu ţi-am scws. Sunt o nepoată de departe a 
lui Marat. 

Frumoasa îl apucă familiar de mână. 

— Dacă vrei -să-mi ţii tovărăşie, îţi voi spune câte ceva. 
Dar vino! Nici nu mai vreau să stau cu unchiul meu. 

Ea-i luă braţul şi Enric se lăsă condus în sală. 

Capitolul 66 CONTELE DE FERSEN. 

Lili plecase devreme din Temple. Luase cu sine pumnalul 
pe care-l primise de la Enric. Ea îşi găsise lesne costumul de 
florăreasă spaniolă. 


Pentru talia ei zveltă costumul se potrivea de minune, de 
aceea avea o înfăţişare foarte graţioasă. Pe faţă avea o mască 
de catifea neagră. 

Deasupra îşi puse un domino negru pentru a nu atrage 
atenţia pe stradă. 

Un moment se gândise, dacă n-ar fi bine să vestească pe 
iubiții ei din casa călăului, dar îşi schimbă părerea. 

Enric ar fi fost îngrijorat dacă ar fi aflat că merge în 
îmbulzeala de la bal. Poate că n-ar fi lăsat-o. Şi Lili voia să 
prindă prilejul pe care-l avea de a face un serviciu reginei. 

Ea intră cu inima bătând în sala operei, fără să bănuiască 
nenorocirea care o aştepta. 

Aproape cu frică se uita în toate părţile. Dar nu putu 
descoperi pe nimeni despre care să poată crede că era trimisul 
partidului legitimist. 

Lili văzuse şi ea pe acel domino negru cu trandafirul 
galben, dar se uitase la el numai în treacăt. Nici nu bănuia că 
acesta era apărătorul şi protectorul ei. 

Astfel cei doi iubiţi fuseseră aproape, şi dacă s-ar fi 
recunoscut multe necazuri ar fi fost evitate. Dar mulţimea îl 
despărţi, fără să bănuiască. 

La glumele măştilor răspundea pe loc cu mult spirit. Ba 
lovea chiar peste mână pe aceia care voiau să-i fure florile. 

Băgase de seamă că un domino de mătase roşie o 
urmărea. Deodată într-un loc mai retras se simţi apucată de 
braţ. 

Se întoarse. Într-adevăr, dominoul roşu era lângă dânsa. 

Lili simţi cum ochii necunoscutului o urmăreau. Acum 
dominoul se aplecă la urechea ei ca pentru a-i face un 
compliment. 

— Vin în numele Sfântului Ludovic, murmură el. 

Lili tresări. 

— În sfârşit, zise ea încet. Eu sunt Lili Miranda. Am primit 
scrisoarea şi am venit. 

— Îţi mulţumesc de o mie de ori, frumoasa mea 
domnişoară pentru bunătatea şi amabilitatea dumitale! 
Răspunse dominoul roşu. Dacă vrei frumoasă mască dă-mi 
braţul şi să' ieşim din bal. Am să-ţi spun lucruri importante! 

Lili consimţi, cam cu frică, şi luă uşor braţul dominoului. 


Trecură prin sală; El vorbea de toate, râdea, glumea, ca 
cel mai vesel om din lume. 

Lili se miră puţin de purtarea străinului, ba se simţea chiar 
puţin jignită. Dar se gândi că el o făcea desigur din prudenţă. 

leşiră din sală şi intrară într-o odaie lăturalnică, în care 
erau loji. Intrară într-una. 

Nu era nimeni prin apropiere. Numai de departe se auzea 
muzica şi zgomotul mulţimii. 

Acuma dominoul roşu se plecă cu eleganţă şi demnitate, 
şi-şi scoase masca. 

Lili văzu o frumoasă faţă bărbătească. 

Părea a fi de vreo treizeci de ani. Un surâs grațios îi flutura 
pe buze, contrastând cu melancolia de pe faţă. 

— Dă-mi voie domnişoară, să mă prezint. Numele meu 
este Contele Fersen! Începu aghiotantul. Deşi născut suedez, 
am fost aghiotantul regelui. 

— Ah, îmi aduc aminte! Şopti ea. Nenorocita noastră 
regină, v-a numit adeseori! 

Amândoi se aşezaseră pe o canapea joasă de catifea. 
Tânărul şedea plin de respect alături de Lili. 

Dacă se întâmplă, lucru rar de altfel, să vină cineva lângă 
lojă, el începea îndată să-i facă curte. 

Lili înţelese purtarea corrtelui şi inima-i spunea că era un 
om de onoare. De aceea răspundea bucuroasă la glumele lui 
îndrăzneţe. 

— Să-ţi spun pe scurt ce am să-ţi spun! Începu contele. 
Este prea primejdios să ne scriem gândurile. Scrisoarea ar putea 
cădea în mâinile duşmanilor şi atunci soarta familiei regale ar fi 
hotărâtă! Vrei să mă asculţi? 

Lili dădu din cap. 

— Poţi crede că-mi voi întipări în minte tot ce-mi vei 
spune. Ce fericită aş fi să pot aduce reginei veşti bune! 

— Ei bine, urmă contele. Spune întâi reginei că ne pare 
rău că n-am putut lucra mai înainte. Dar împrejurările cereau 
prudenţă. Pregătirile trebuitoare pentru fuga familiei regale sunt 
mari. Ascultă: 

* Mai întâi a trebuit să pregătim o trăsură destul de 
încăpătoare, în care să poată părăsi Parisul fără primejdie. 

Acum trăsura este gata. Aliaţii noştri, căpitanul, ducele de 
Choiseul a reuşit să ia de la guvern paşapoarte pentru o 


oarecare baroneasă rusească Korff, cu copiii şi servitorii ei. 
Ducele de Choiseul a putut face aceasta, căci, ca ambasador 
străin e inviolabil şi afară de asta are de gând să părăsească în 
curând această ţară neospitalieră. 

N'V însă credem, că nici un funcţionar nu va îndrăzni să se 
atingă, căci Franţa se teme de puterea Rusiei mai mult ca de 
aceea a tuturor popoarelor Europei. 

El se opri un moment. 

— Dar cum vom scoate familia regală din Temple? 
Murmură Lili cu sfiiciune. Gândeşte-te domnule conte, e grozav 
de sever păzită. Ziua şi noaptea sunt santinele pe toate 
coridoarele. Aş putea zice chiar, că e cu totul imposibil să-i scoţi 
din Temple! 

— Lasă-mă să-ţi explic asta mai târziu! Urmă contele 
Fersen. Dar stai drăguță mititică! Nu-mi scapi! Se întrerupse el 
deodată, luând un trandafir din coşul lui Lili. 

— De ce eşti aşa ursuză? Fii veselă! Ce ne pasă de mâine, 
să gustăm prezentul. 

Lili râse cu râsul ei limpede cristalin. 

Ea înţelesese jocul contelui: câteva măşti trecuseră pe 
lângă lojă. 

Acum paşii lor nu se mai auzeau. 

— Mai departe! Urmă contele cu tonul grăbit de mai 
înainte. Din fericire palatul ducelui de Villegquier încă nu-i ocupat 
de guvernanti. Ducele a stat până azi în el sub alt nume. 
Bineînţeles nu se ştie cât se va mai bucura de acest privilegiu. 
In acest palat poate găsi familia regală un refugiu. De la palatul 
Villegquier va începe fuga. 

— Bine, bine! Murmură Lili, cred că cerul va binecuvânta 
planul dumitale! Dar încă tot nu pricep cum vom scoate familia 
regală din Temple. 

— Ascultă-mă, zise contele după ce glumise iar la 
apropierea unor măşti, totul atârnă de curajul şi hotărârea 
familiei regale. Din fericire ferestrele familiei regale dau spre 
stradă. Ei bine, îţi dau aici domnişoară o admirabil de fină pilă. 
Gratiile sunt astfel uşor de pilit. Afară de asta îţi dau o sticluţă 
cu untdelemn, pentru ca să nu se audă nimic. 

— Dar uiţi că în odaia de mijloc între aceea a reginei şi a 
regelui, stau noaptea sentinele. 

— Şi la asta m-am gândit! Zise contele dându-i obiectele. 


Lili le ascunse în fundul coşului cu flori, unde pusese şi 
acel domino negru, cu care venise. 

— Ar trebui să fac apel la hotărârea dumitale. Eşti 
hotărâtă să faci totul pentru familia regală? 

Lili plecă capul. 

— Ei bine! Zise repede contele, băgând mina în buzunar. 
Uite un praf pe care-l vei pune în vinul sentinelelor pentru ca să 
adoarmă cu toţii. 

Ochii lui Lili străluciră. 

— Dar n-o să le facă rău praful? Murmură ea. 

— Nu trebuie să avem astfel de scrupule! Zise contele 
încurajând-o cu un surâs. Afară de aceasta am binequvântarea 
arhiepiscopului de Paris pentru întreprinderea noastră. Prinţul 
bisericii e cu noi şi ne ajută şi cu bani. g 

— O, atunci e şi cerul cu noi! Şi când începe fuga? Intrebă 
Lili. 

— Cât de repede! Să zicem mâine seară! 

Lili ascunsese şi praful. 

— Deja mâine seară? Murmură ea. Dumnezeule! Dacă nu 
găsesc vreme să înştijnţez familia regală sau dacă nu pot 
adormi sentinelele? 

— Am prevăzut şi asta! Răspunse contele. Va fi uşor 
reginei să pună o luminare la fereastra camerei sale de culcare. 
Dacă arde această luminare vom şti că e primejdie. Dacă nu, va 
reuşi. Regele va trece în camera reginei. Şi de acolo vor fugi. Jos 
pe 'stradă vor fi o grămadă de bărbaţi puternici care să respingă 
cu armele orice opunere. 

Lili afirmă cu capul. 

— Dar D-zeule! Murmură ea, fereastra este prea sus! 

— Ascultă! Aş putea să-ţi dau acuma o scară de frânghie 
de mătase fină. Dar poate n-o vei putea ascunde. De aceea 
îndată ce vedem întuneric la fereastră, o arunc cu o piatră în 
odaia reginei. O fixezi de fereastră şi vă coborâţi, restul e treaba 
noastră! 

— Dumnezeule, totul este atât de neaşteptat, încât abia 
pot crede în reuşită. Dacă însă întreprinderea noastră e 
zădărnicită? Dacă?... 

Ea se întrerupse. O sudoare rece îi acoperi faţa. Se gândea 
că în caz de nereușită va fi considerată principala vinovată. Și 
atunci era pierdută! 


Contele o luă de mână. El o înţelegea. 

— Curaj, dragă domnişoară, curaj, murmură el, ţi s-a dat 
un rol însemnat. Trebuie să ai o inimă devotată şi curajoasă. 
Gândeşte-te că ceea ce faci este pentru familia noastră regală. 

Hotărârea lui Lili era deja luată. Ea respiră adânc. 

— Viaţa pentru mine nu-i nimic, dacă pot scăpa pe aceea 
a reginei. Spune tovarăşilor dumitale, domnule Conte, că pot 
conta pe mine! Ce voi putea face, voi face! 

Contele o apucă de mână şi i-o sărută cavalereşte. 

— Iţi mulţumesc de o mie de ori, dragă domnişoară! Zise 
el. Dumnezeu să te binecuvânteze şi să-ţi dea fericire. 

Lili deveni roşie la faţă. Se ridică zăpăcită. 

— Conversaţia noastră a luat sfârşit, cred! Murmură ea. 

— Într-adevăr nu mai am nimic să-ţi spun! Dar dacă îmi 
dai voie, frumoasă domnişoară, o să te conduc în sală. 

— Nu, nu, nu, mai rămân! Murmură ea. 

Se gândea că nedreptăţeşte pe Enric pe care nu-l 
prevenise de pasul ei, fără să bănuiască că era şi el la bal. 

Contele Fersen voi s-o petreacă cel puţin până la ieşire. 

Dar când se întoarseră în sală, intrară într-o astfel de 
îmbulzeală încât fură despărțiți şi nu se mai putură regăsi. 

Lili fu mereu împinsă de mulţime în partea opusă a ieşirii. 

În acest moment începu din nou nenorocirea tinerei fete. 

Capitolul 67 LUPUL GASEŞTE MIELUŞEAUA. 

Unde era, însă, pretinsa americană Miss Eugenia Webb? 

Oare balul mascat nu avusese nici o atracţie pentru 
mândră prinţesă Adella de Barry? 

Prinţesa reuşise pe deplin în scopul care o făcuse să se 
dea drept americană. Marat era sclavul ei. 

Cu o abilitate rafinată, înţelese Adella, să-i acorde 
favoruri, fără însă a-l lăsa să se atingă de onoarea ei de femeie. 

Ce i drept, acest joc nu mai putea dura mult căci Marat 
devenea din ce în ce mai strălucitor. 

Dar Adella făcuse cunoştinţă şi cu alţi oameni puternici. Și 
căpătase influenţă asupra lor. 

Astfel Adella reuşise să-şi capete o poziţie între aceşti 
oameni care decapitaseră pe tatăl ei, În tot Parisul se vorbea 
numai de mândră şi frumoasa americană. Cei mai puternici 
bărbaţi ai zilei erau la picioarele ei. 


Nimeni nu bănuia înşelăciunea prinţesei care se dădea 
drept alta decât aceea care era. 

Cu toată abilitatea ei nu găsise prilejul să dea lovitura 
hotărâtoare prin care să nimerească pe Lili Miranda. 

Cu toate cercetările, nu aflase ascunzătoarea tinerei fete. 
Adella nu putea bănui că era în Temple. 

În zaclar pusese'să spioneze casa Călălului. 

Lili Mr. Randa dispăruse. 

O mânie nebună puse stăpânire pe Adella, că nu putea să- 
şi răzbune rivala sa. Nimic nu ajută, nici măcar banii risipiţi fără 
nici o socoteală. Desigur acest fapt o indispunea pe prinţesă. 

Ea deveni capricioasă, nervoasă. Ajunse chiar 
insuportabilă. 

Adella juca un joc primejdios când îl făcea pe Marat să 
suporte aceste capricii ale ei. 

Dacă bătrânul păcătos n-ar fi fost într-adevăr amurezat la 
nebunie pe presupusa americană, bestia s-ar fi deşteptat într- 
Însul şi poate c-ar fi trimis-o la eşafod. 

Aşa însă căuta să-i îndeplinească toate capriciile, nimeni 
nu bănuia că superbul bal mascat de la operă nu era decât tot 
un capriciu alei. 

După ce Adella căutase în zadar să intre în legătură cu 
Enric Sanson, găsise în sfârşit mijlocul pe care-l ştim. Prin 
ameninţări voia să-l facă să se întâlnească cu dmsul la balul 
mascat, unde spera să poată avea influenţă asupra lui. 

Adella venise singură la bal. Nimeni n-o petrecuse. Chiar şi 
Marat, care stăruise mult de a fi cavalerul ei, fu concediat cu 
promisiunea că o va găsi la bal. 

Pentru a-şi ascunde frumuseţea, Adella îşi luase un 
domino cenuşiu, astfel că părea o femeie de cincizeci de ani, 
care se învârteşte la bal, fără frica de a fi plictisită de bărbaţi. 

Ea ştiuse de asemenea să-şi rezerve o lojă. Şi nicr măcar 
Marat nu ştia care este loja, astfel ştiuse Adella să-şi păstreze 
secretul. 

Voia să aibă o conversaţie netulburată şi hotărâtoare cu 
Enric Sanson. 

Adella trăsese perdelele lojei, lăsând numai o mică 
crăpătură, astfel că fără a fi văzută, vedea tot ce se petrecea în 
sală. 


Servitorului îi dăduse ordin să nu lase pe nimeni înăuntru 
fără permisiunea ci. 

Şi'nici măcar în antreul lojei nu trebuia să intre nimeni fără 
voie. 

Dar oricât de mult se uită Adella prin sală, tot nu putea să 
descopere pe călău. 

De mai multe ori văzuse cu dehii ei fulgerători prin masca 
de catifea, o mască ce semăna după statură cu Călăul din Paris, 
dar crezu că se înşelase. Acest bărbat avea un domino negru şi 
un trandafir galben pe piept. 

În nici un caz nu poate să fie Enric Sanson, care după 
porunca prinţesei trebuia să poarte costumul de cavaler spaniol 
şi pe piept un trandafir roşu şi unul alb. 

Prinţesa tremura de mânie. Nu crezuse că Enric va 
îndrăzni să se opună dorinţei ei. 

Ea nu bănuia că el ştia deja cine se ascunde sub numele 
de Eugenia Wabb. Când se întâlnise la Marat, crezuse că el nu o 
recunoscuse. 

Planuri negre, sinistre, se năşteau în mintea prinţesei. 

Pentru cea din urmă oară, încercase să atragă la ea pe 
Enric Sanson. Voise să-i propună să fugă cu dânsul, pentru a 
duce împreună într-o ţară depărtată o viaţă fericită. 

Acum însă furia o cuprindea. Pe deasupra mai era şi 
gândul că nu mai putea face jocul lui Marat. 

Marat o făcuse să-i promită că-i va fi însoțitor la ieşirea de 
la bal, şi ea tremura de frică să nu vină să-i ceară îndeplinirea 
promisiunii. 

Altfel ar fi fost lucrurile, dacă Enric Sanson ar fi venit după 
dorinţa ei la bal, gândea ea! Atunci s-ar fi putut opune la 
stăruinţele lui Marat, fără a-l înfuria. 

Prinţesa devenea din ce în ce mai furioasă. 

Odată pierdută cu trup şi suflet va simţi şi Enric Sanson 
mânia ei. Darul pe care voia să-l ceară lui Marat, era capul lui 
Enric Sanson! Şi înainte ca acesta să fi căzut, putea să se roage 
în zadar Marat, pentru împlinirea poftei lui... 

Prinţesa răzbunătoare avea şi alte planuri. 

Îşi alesese o lojă retrasă. Ea avea de gând în cursul serii, 
la orele hotărâte mai înainte, să mai primească şi alte persoane 
în loja ei. 


De aceia dăduse ordin servitorului să lase să intre pe acei 
care vor spune parola. Dar până atunci mai era vreme Adella 
crezuse că va sta cel puţin două ceasuri de vorbă cu Enric. 
Trecuse deja aproape un ceas şi ingratul nu venise. 

Prinţesa era plictisită. De aceea se hotări să facă un tur 
prin sală. 

După puţină gândire părăsi loja. Ea porunci unui servitor 
să-l caute pe Marat şi să-l aducă. 

Cititorul ştie deja cu cită grabă părăsi Marat pe frumoasa 
lui nepoată, pe care. Din greşeală Enric Sansbn o „ luase drept 
Adella. 

Sprijinită pe braţul republicanului care îi şoptea vorbe 
dulci la ureche, străbătu sala. Privea pătrunzător în sală, pe 
când urechea ei asculta distrată vorbele însoţitorului, 
răspunzând la întâmplare. De mai multe ori Marat o privi mirat. 

Americana i se părea republicanului în astă seară deosebit 
de iritată şi altfel ca de obicei. 

Adella însă nu ţinea seamă de impresia pe care o făcea 
asupra lui Marat. Ea privea mereu distrată asupra mulțimii. 
Spera să zărească pe cavalerul spaniol cu trandafirul cel alb pus 
pe piept. 

Dar nu văzu nimic. În schimb, Adella zări o florăreasă 
spaniolă, care i se păru cunoscută. 

Fata fusese târâtă de mulţime într-un colţ al săli. Pentru a 
putea respira ea-şi scoase puțin masca. 

Prințesa crezu că inima i se va opri de spaimă şi bucurie. 
O întâmplare îi descoperise ceea ce căuta în zadar de 
săptămâni. Florăreasa era Lilli Miranda... 

Deja florăreasa spaniolă îşi pusese la loc masca. 

Dar prințesa era sigură de ce văzuse. Dacă Lili era la bal, 
trebuia să fie desigur şi Enric Sanson. 

Călălul ştiuse că scrisoarea venea de la dânsa şi totuşi a 
refuzat să vină în costumul poruncit. 

Pentru a o sfida pe dânsa, prefera să vină cu Lili pe care 
ea o ura atât. 

„Răzbunare! Răzbunare! Striga inima prinţesei adânc 
jignită.” 

Ar fi vrut să spună tot lui Marat şi să-l roage să-l 
decapiteze pe călău. Dar se răzgândi. 


Acum însă se arătă amabilă faţă de puternicul zilei, Marat 
stăruia s-o conducă la ea acasă. 

— Bine, bine! Zise ea. Încă este devreme. Dar la trei 
dimineaţa, te aştept în loja mea, prietene Marat! Şi atunci, 
atunci... 

Ea nu sfârşi. Ochii lui Marat arătau o patimă bestială. 

— Atunci o să te arăţi în splendoarea ta! Murmură Marat. 
Pe cinstea mea te-ai făcut urâtă. În loc să fii regina balului! Abia 
te-am recunoscut! 

— Este o deghizare numai! ÎI întrerupse prinţesa. 

— Vino la trei în loja mea şi-o să mă vezi iar cu adevărata 
mea înfăţişare! 

— Până atunci timpul o să-mi treacă foarte încet, zise 
Marat. Fii generoasă, frumoasa mea, scurtează timpul. 

— Nu, nu! Zise prinţesa, mă îndepărtez chiar acum de 
tine! 

— Încotro vrei să mergi? Bâigui Marat, plin de gelozie. 

— N-ai nici-o teamă! Zise ea. Unde mă duc este secretul 
meu! La ora trei te aştept! 

Înainte ca Marat să poate răspunde, ea dispăruse. 

Marat bătu din picior cu nerăbdare. 

— A dracului vrăjitoare! Murmură el. Mă calcă în picioare! 
Dar ce femeie! Cum mi-i sete de sărutările ei! Aşteaptă numai! 
Haha! 

El râse şi-şi frecă mâinile. 

Apoi se strecură şi el printre măşti, hotărât să-şi înece 
plictiseala în şampanie. 

Prinţesa se apropiase de florăreasa spaniolă, pe care n-o 
pierduse din vedere, şi o apucă de braţ. 

Lili se întoarse speriată. Dar când văzu un domino gri care 
ascundea o doamnă respectabilă, ea respiră uşurată. 

— Copila mea, eşti Lili Miranda nu-i aşa, zise prinţesa 
schimbându-şi vocea cu desăvârşire. 

— De unde ştii cetăţeană? Răspunse Lili uimită. 

— N-ai grijă, răspunse drăcoasa prinţesă cu o duioşie 
aparentă, îţi vreau binele. Sunt prietena ta şi a lui Enric Sanson, 
adăugă ea şoptind. 

Lili tresări. 

— Îl cunoşti? Zise ea. Vorbeşte-mi de dânsul, unde este? 


— Răbdare, copila mea! Răspunse prinţesa. Dacă vrei să-ţi 
spun multe despre Enric Sanson, care nu-i aşa departe pe cât 
crezi, vino la ora unu după miezul nopţii în loja Nr. 5 din rândul 
întâi. 

Prinţesa scoase o jumătate de carte de vizită. 

Dă-o servitorului şi spune: libertate, egalitate, fraternitate! 
Şi-ţi va da drumul. Nu te vei căi că mi-ai ascultat rugămintea! 

Vocea în aparenţă blândă a doamnei, o mişcă pe Lili. 

— Nu va fi o nedreptate din partea mea să primesc o 
astfel de invitaţie! Murmură ea. Şi pentru că mă şi cunoşti” 
cetăţeană... 

— Da dragă, te cunosc! Răspunse prinţesa. Vino, îţi promit 
deja de pe acuma o gurpriză plăcută. Lili tresări. 

Ea crezu că necunoscuta era trimisă de Enric Sanson, aşa 
că noate chiar în loja ei se va întâlni cu iubitul. 

— Desigur, voi veri! Murmură ea fericită. 

Lili nu ştia ce nenorocire o aştepta. 

Prinţesa se despărţi de dânsa şi se îndreptă spre loja ei. 

Capitolul 68 

FERMECĂTOAREA ANNETTA. 

Din ce în ce mai mare deveni veselia mulţimii de la balul 
însetat, parcă ar fi voit să uite teroarea din ultimele zile. 

Perechi, perechi, se vedeau în toate părţile, muzica te 
îmbăta şi şampania spumega. 

Marat, se retrăsese iar în loja lui. Dar scoase o înjurătură 
aflând că nepoata îl părăsise. 

Marat nu ştia că Annetta plecase cu Enric Sanson. 

Enric Sanson era un om vesel, setos de viaţă. Totuşi nu! 
Nimic toată seara. Însoţit, oarea lui îl duse într-o lojă liberă şi 
acolo comandară prăvturi şi şampanie. 

Nepoata lui Marat era plină de umor. Râde a şi vorbea 
într-ur. A. Caracterul ei semăna cu şampania spumegândă din 
pahare. 

Îşi scoase masca şi se lipise familiar de umărul Călăuluiea- 
| privea cu atâta graţie şi cochetărie, încât n-ar fi fost un bărbat 
tânăr Enric Sanson, dacă inima nu i s-ar fi tulburat. El lăsă pe 
tânăra fată să-i mângâie obrajii. Ba chiar în curând se simţi 
ispitit să o sărute. 

Vremea trecu repede pentru Enric. În'ultimele săptămâni 
simţise cu durere că nu putea să-şi manifeste sentimentele de 


iubire, tocmai din pricină că toată mintea şi inima lui erau numai 
la una. 

Dar pe când glumea cu Annetta, el se gândea la Lili. 

Enric îşi aduse aminte că-i scrisese pentru a-i face o 
comunicare importantă. Atunci, Enric Sanson deveni serios ca 
de otvcei şi o privi aproape sever. 

— Dar spune-mi frumoasă Annetta, începu el, ce ai să-mi 
comunici! 

— Ah, lasă-mă, om rău ce eşti! Râse Annetta. Asta ţi-o 
spun mai târziu! 

Ea se lipi mai tare de Enric Sanson. 

— De când doresc să te am aproape de mine! Şopti ea. 

— Ce spui? Zise fără voie surâzând Călălul. Eu nici nu te- 
am cunoscut! 

— Eu, da! Am stat adeseori în piaţa Grevei când îţi făceai 
meşteşugul! 

Fruntea călăului se încreţi. 

— De asta să nu-mi aduci aminte! Murmură el. 

— Ba da, ba da! Strigă Annetta, bătând din palme. Cad 
doară numai capete de aristrocaţi, şi aceştia la drept vorbind 
nici nu sunt oameni; ştii sigur cât de mult mi-ai plăcut, dar eşti 
vantitos ca toţi bărbaţii! Da, da, toţi bărbaţii sunt vanitoşi. Ştii 
când stăteai sus pe eşafod... Şi era de a juns un semn şi... Huş 
huş, cuțitul cădea repede, atunci îmi păreai un om foarte 
puternic! Asta-mi place. Şi să-ţi spun drept. M-am amorezat 
straşnic de tine. Şi pot să-ţi mai număr o duzină de fete 
frumoase, care ar vrea să fie în locul meu. 

Enric Sanson trebui să surâdă din nou. 

— Şireato, vrei să mă păcăleşti! 

— Nu, deloc! Strigă Annetta. 

— Cine nu se teme de Călălul din Paris? Urmă Enric pe un 
ton serios. 

Dar fata râdea aşa de vesel încât fu nevoit să se întrerupă; 
el o sărută. 

Ea vorbi de o mulţime de lucruri şi Enric se simţi ca 
ameţit. 

Era posibil ca fetiţa asta care desigur n-ar face rău unei 
muşte, să-l fubească pe dânsul, Călăul din Paris? 

El se ferise totdeauna de femei. Lili fusese cea dintâi care- 
i venise în cale şi-l impresionase. 


Mărturisirile Annettei aveau ceva ameţitor pentru dânsul. 

Dar tot glumind, Annetta u spuse şi lucruri serioase care îl 
puseră pe gânduri. g 

Adella avea o influentă teribilă asupra lui Marat. In 
nevinovăția ei, copila dezvălui toate planurile lui Marat contra 
tovarăşilor săi. Acestea îl făcură să tremure pe Enric Sanson. 

Pe urmă glumiră iar şi Enric se simţi din ce în ce mai vesel. 

El căută să-şi liniştească conştiinţa. Nu era nici un rău că 
glumea cu drăguța fată, când Lili era aşa de departe. 

Bău pahar după pahar fără a bănui că în aceeaşi sală Lili 
era ameninţată de primejdie. 

Capitolul 69 

OMORUL DE LA BALUL MASCAT. 

Să ne întoarcem la Marat. 

El se aşezase în loja liberă şi bău şampanie. Simţurile i se 
înfierbântaseră până la nebunie. 

— Da, în sfârşit! Murmură el cu iritaţie; scumpa mea 
Eugenia cedează! Mândra se supune! 

El râse cu poftă şi bău paharul până la fund. 

— A durat cam mult! Murmură el. Dar ce are a face? 
Momentul fericit se apropie! Doar câteva ceasuri şi sunt în rai! 

Părea un faun antic în izbucnirea senzualităţii sale. 

Totuşi ceasurile treceau încet pentru Marat. 

Se uită mereu la loja în care ştia că era Adella. Se ridică cu 
greu de pe fotoliu, ameţit cum era de şampanie. 

— Ce capriciu din partea americancei! De ce să aştept? De 
ce la trei şi nu mai curând. Abia este două trecute, zise el 
aruncând o privire asupra ceasornicului. Incă un ceas! Murmură 
el. 

Marat se întoarse la lojă, se aşeză pe divan şi mai bău un 
pahar. 

— Ha? Cum îţi curge prin vine, vinul ăsta! Ce viaţă bună! 
Prost am fost să urăsc femeile! Ura, trăiască femeile! Strigă el 
tare. 

Îşi şterse gura. 

— Şi vinul ăsta - cred că dacă ar fi numai sânge de 
aristrocat, mi-ar plăcea şi mie tare! 

Apoi se ridică. Ceasul arătă două şi jumătate. 

— Nu mai pot! Murmură el. Trebuie să mă duc lângă 
femeia aceea! Eugenia, trebuie să mă ierţi că vin mai devreme. 


El mai stătu câteva secunde nehotărât. 

— Să mă duc, să nu mă duc? Murmură el. Ah, mă duc, se 
hotări. 

leşi din lojă, unde-şi lăsase masca, şi-şi făcu loc cu silă 
printre mulţime. 

Toată lumea îl recunoscu. Plini de respect se dădeau toţi 
la o parte. 

Curând Marat, ajunse la scara rezervată. Greoi urcă 
treptele una câte una. _ 

Lângă loja Nr. 5 şedea servitorul. II recunoscu pe Marat. 
Totuşi făcu o slabă încercare să-l oprească. 

— Este o doamnă înăuntru care a intrezis de a lăsa. Pe 
cineva să intre înainte de ora trei. Şi mai întâi trebuie să văd 
semnul de recunoaştere, şopti el. 

— Ce eşti nebun? Strigă Marat, mânios. Nu mă cunoşti, nu 
ştii cine sunt? 

— Ba da, cetăţene Marat! Sunteţi în comitetul binelui 
public! Zise el intimidat. 

— Atunci taci din gură şi dă-te înapoi! Strigă Marat. Cu un 
condei îţi tai capul. 

Servitorul tremura din tot corpul. 

— Desigur, desigur! Bâigui el, spun numai fiindcă doamna 
a ordonat. 

— Du-te dracului, aristocrat afurisit. În Franţa sunt numai 
cetăţene! Dar. Aşteaptă, pungaşule! 

E| se repezi cu pumnul la servitor, care se dădu repede 
înapoi. 

Faţa lui Marat se înveseli iar, la drept vorbind făcuse mai 
mult tărăboi decât fusese înfuriat. 

Încet deschise uşa lojei. O linişte solemnă domnea în 
antreu. Marat încuie cu băgare de seamă uşa lojei. Incet se 
strecură mai departe. 

Ce tăcere! Eugenia era, desigur, singură. El vda s-o 
surprindă. Să se strecoare încet şi pe neaşteptate s-o cuprindă. 

Marat dădu încet la o parte portiera. 

Dar în acelaşi moment, scoase un strigăt îngrozitor. 

Pe jos era întinsă cu ochii sticloşi, cu faţa deformată, 
moartă, prietena lui, americana! 


O nenorocire sau o crimă trebuie să fiu avut loc. Lângă 
cadavru - căci desigur nu era decât un cadavru - zăcea un 
pumnal strălucitor. 

Republicanul fu apucat de o groază nebună. 

— Omor! Omor! Strigă „el. Şi fugi cât putu de repede din 
lojă. 

— Omor! Omor! Strigă el înc-odată. Se produse o panică 
mare în toată sala. 

Adella de Barry fusese omorâtă. 

De cine? 

Capitolul 70 OMOR! OMORI! 

„Omor! Omor!” Acest strigăt răsună sinistru prin sălile 
Opereidin gură în gură, strigătul se întinse asupra întregii 
mulţimi. 

Muzica se întrerupse brusc într-un oribil dezacord. Toată 
veselia s-a prefăcut într-o groază nebună. 

În acest moment toţi simţiră că toată veselia de până 
acuma fusese prefăcută. Lumea dansa pe un vulcan. 

Omor! Omor! Se auzea de pretutindeni. Dar se gândeau 
mai puţin la o crimă, care să se fi întâmplat chiar în sală. 

Fiecare vedea eşafodul dinaintea ochilor, chiar cei mai 
curajoşi lăsară vinul, care începea a li se părea sânge. 

Într-o îmbulzeală nebună se îngrămădeau toţi spre ieşire. 
În mai puţin de un sfert de ceas sala cea mare a operei era 
aproape goală. 

Numai câţiva din lojele de primul rang se îngrămădiseră în 
jurul lojei fatale, sperând să afle ceva. 

Servitorul nici nu îndrăznea să intre. 

În curând însă se întoarse şi Marat, urmat de comisar Şi de 
un doctor, pe care îi găsise chiar în sală. 

— Plecaţi de aici! Strigă Marat celor curioşi. 

Acest cuvânt fu de ajuns pentru a-i împrăştia pe toţi. 

În sală ardeau încă toate luminările. Dar ele aveau ceva 
fantastic, reflectându-se pe pereţii goi. Pe jos se vedeau 
trandafiri veştejiţi. 

— Să se închidă sala! Porunci Marat, să nu mai intre 
nimeni! Un omor s-a făcut într-un mod nemaiauzit! Dar jur că nu 
voi fii liniştit până nu voi găsi pe făptuitor! 

Se întoarse către comisar. 

— Ai destui sergenţi? 


— Toţi de care dispun! Afară de asta, sunt şi soldaţii 
trimişi de ministrul de război Danton, pentru asigurarea 
teatrului. 

Marat dădu din cap mulţumit. 

— Bine, bine! 

Apoi luă pe comisar şi-l duse cu el în lojă. 

— Uită-te la dreapta! 

Comisarul văzu ce văzuse şi Marat mai înainte. 

El dădu la o parte perdelele, astfel că ţntră o lumină 
puternică din sală. Apoi se apropie de presupusa englezoaică ce 
zăcea pe jos şi-o privi bine. 

Doctorul se aplecă şi-o examină. Apoi spuse: 

— Aici orice ajutor este de prisos. Cetăţeana a murit 
probabil de mai bine de o oră. Doctorul se uită la ceas. Este 
aproape trei, omorul s-a întâmplat puţin după ora unu. 

— Bine, bine! Zise Marat acărui privire căuta prin lojă. 

O furie nebună îl cuprinse. 

Acuma se trezi cu desăvârşire din beţie. 

Cu o privire apro'ape indiferentă, o măsură pe aceea care 
zace pe jos. Dar cu mânie nebună se gândea la ucigaşul care 
îndrăznise să se atingă de jucăria capriciilor lui. 

Ca mai toţi cei ce se ridică din popor la o poziţie puternică 
şi bogată, suferea şi Marat de grandomanie. El credea că nu 
întâmplarea îl ridicase ci propria lui putere. 

Privirea lui Marat descoperi deodată pe jos ceva 
strălucitor. Se aplecă şi-l ridică. Era un pumnal mic şi frumos 
lucrat. 

Marat privi arma cu surprindere. Ea avea la vârf câteva 
picături de sânge negru. 

— la vino încoace, cetăţene doctor! Zise el celui care se 
ocupa cu cadavrul, uite ce-am găsit! 

Dădu arma doctorului. Acesta aruncă o privire asupra 
pumnalului care semăna mai mult a jucărie. 

Cititorul cunoaşte acest pumnal. Este aceeaşi armă 
sinistră, pe care de curând o dăruise Enric Sanson logodnicei 
sale sub forma unui evantai indian; cititorul ştie că Lili luase 
acest pumnal la bal pentru a se putea apăra la nevoie. Dar de 
unde venea sângele pe el? Cum se afla lângă cadavrul 
presupusei englezoaice? 

Atâtea întrebări, atâtea enigme! 


— Fără îndoială crima s-a făcut cu acest pumnal! Zise 
doctorul. Ah, dar ce-i asta? Strigă el. Pumnalul are un mecanism 
secret. Cunosc aceste pumnale. Vârful este gol înăuntru şi se 
umple cti otravă de săgeată primejdioasă. Ajunge să apeşi pe 
butonul de la capătul minerului, pentru ca otrava să intre în 
rană. Aceste pumnale sunt întrebuințate de popoare străine. 

Doctorul se întoarse din nou la cadavru. 

— Ei, ce este doctore? Murmură Marat. Este moartă, nu-i 
aşa? 

— Desigur! În acest corp nu mai este nici o scânteie de 
viaţă. De aceea ce mă miră... 

Cu o expresie de groază se întoarse spre cadavru. 

— Ciudat, foarte ciudat! Murmură, simptomele sunt foarte 
suspecte! Fără îndoială nenorocita a căzut victima unei otrăvi 
vegetale, numită otravă de săgeată. 

Marat privi întrebător. 

— Venin de săgeată? Ce-i asta? 

— Este veninul cu care indienii îşi înveninează săgețile! 
Răspunse doctorul. Cel care cade jerfă acestei otrăvi n-are 
vreme nici să strige. Abia este atins şi moare ca trăsnit. 

— Asta e îngrozitor! Murmură Marat, dându-se fără voie 
înapoi cu un pas. 

Acelaşi bărbat, care fără să clipească trimetea sute de 
oameni la moarte, tremura acum pentru propria lui viaţă. 

— Da, e o moarte groaznică deşi fără dureri, zise doctorul. 
În orice caz o sinucidere nu se poate presupune. Nenorocita a 
fost lovită în luptă. 

— De unde ştii? Întrebă Marat aspru. 

Doctorul dădu din umeri. 

— Este uşor de văzut aceasta. 

Desfăcu puţin rochia moartei şi arătă un loc la piciorul 
sting. 

— Aici a fost rănită! Îl întrerupse cu asprime Marat. Cine 
vorbeşte de sinucidere? Moarta numai la asta. Nu se gândea! 
Ducă-se dracului! Ne pierdem vremea cu palavre! 

Ca un leu mânios se preumbla Marat prin odaie. 

Apoi se întoarse către comisar, care cercetase loja şi acum 
examina pumnalul. 


— La dracu! Ce stai şi căşti gura? Strigă Marat. Datoria 
dumitale este să-l găseşti pe vinovat! Ai auzit? Marş... Şi pune-te 
pe lucru! 

Funcţionarul încreţi fruntea. Avea de gând poate să 
răspundă aspru. Dar se stăpâni gândindu-se că nu-i bine să te 
pui rău cu cei puternici. 

Capitolul 71 

MĂRTURISIREA SERVITORULUI LOJEI. 

În coridor stătea servitorul îngrozit. 

— Ascultă cetăţene! Îi zise comisarul şoptind. N-ai băgat 
de seamă nimic suspect în timpul serii? 

Servitorul dădu din cap. 

— Ah nu, nu! Bâigui el. Cine ar fi putut bănui că se va 
întâmpla aşa ceva. Ah, încă nu pot crede... Deşi... 

Se opri. 

— Lasă tânguirile nefolositoare! Îl întrerupse comisarul. 
Avem de-a face aici cu o crimă. Cine a intrat în loja doamnei? Au 
fost mai multe persoane? 

— Da, au fost trei. Măşti.' 

— Ai cunoscut pe vreuna? 

Servitorul negă. 

— Nu! De unde era să-i ştiu J A fost un domino negru, un 
domino de mătase roşie şi apoi o florăreasă spaniolă. 

— Au venit în ordinea în care i-ai numit? Întrebă iar 
comisarul. 

— Nu, răspunse servitorul. Mai întâi a venit dominoul 
negru pe la orele douăsprezece. Apoi la unu florăreasa spaniolă, 
şi peste un ceas, dominoul de mătase roşie. 

— Atunci numai cel din urmă a putut fi criminalul! 

Cine era sub acest domino? 

— Fără îndoială un bărbat. Dar nu cred să fi fost acesta 
criminalul. Abia un minut a stat înăuntru şi apoi avea şi semnul 
de recunoaştere. Era vesel când a ieşit! 

— Ce semn? Întrebă comisarul. 

— Nenorocita doamnă poruncise că numai aceia să fie 
lăsaţi înăuntru, care vor arăta semnul. Mi-a dat doi napoleoni. 
De aceea m-am supus dorinţei sale. 

Servitorul deschise un dulap de perete şi scoase câteva 
jumătăţi de cărţi de vizită. 

— lată semnul de recunoaştere! 


Comisarul luă cele patru bucăţi şi împreunându-le citi. 

— Eugenia Webb! 

— Da, acesta era numele moartei! Zise servitorul. 

— Ei şi? 

— Cei care vroiau să intre trebuiau să-mi dea jumătatea 
de carte de vizită. Dacă nu se potrivea cu aceea pe care o 
aveam eu, nu trebui a să las să intre. Au venit numai trei. Mai 
mult a stat florăreasa! 

— Ei şi? 

Servitorul se scărpină după ureche. 

— Hm, este greu să bagi omul în nenorocire! Dar 
florăreasa s-a certat violent cu doamna din lojă. Vorbeau încet, 
dar totuşi se certau, deodată am auzit o căzătură şi... Şi... 

— Ei, mai departe... 

— Pe urmă florăreasa a ieşit. Ea plângea tare, asta am 
văzut-o bine. Şi apoi era aşa de slabă, încât leşina desigur dacă 
n-o sprijineam. Sângera la mână. Eu nu m-am gândit la nimic 
rău. Am întrebat-o cu ce s-a rănit, dar m-a dat la o parte şi a 
fugit fără a spune un cuvânt. 

— Dar ar fi trebuit să bănuieşti ceva, îl întrerupse 
comisarul. 

— Cine s-ar fi gândit, se tângui el. O crimă la un bal 
mascat! 

— Va să zică era o vânzătoare spaniolă? Întrebă iar 
comisarul. Tânără, drăguță, zveltă? 

Servitorul afirmă. 

— Da, era tare drăguță. M-am uitat bine la dânsa. Aş pune 
rămăşag c-o recunosc şi în altă îmbrăcăminte. 

— Cu atât mai bine. Altceva nu mai ştii? Întrebă comisarul. 

Servitorul dădu din cap. 

— Cum puteam să observ ceva în zgomotul acela! 

Marat ascultase cu un surâs sinistru convorbirea 
comisarului cu servitorul. Bătându-l pe umăr pe comisar, el 
spuse: 

— Cer de la dumneata să găseşti pe florăreasă până în 24 
de ore! inţeles? Nu voi fi liniştit până nu voi preda eşafodului pe 
ucigaş! 

Funcţionarul se înclină. 

— Voi face tot posibilul, cetăţene Marat! Spuse el. 


— Te sfătuiesc de bine, băiete! Zise atotputernicul. Din 
lojă se auzi un strigăt de surprindere. 

Marat şi comisarul intrară. 

— Ei, ce-i? Întrebă cel dintâi pe doctor. 

— Ciudat, foarte ciudat! Moarta nu era aceea drept care 
se dădea. 

— Cum asta? Întrebă Marat surprins, zărind în mâna 
doctorului peruca blondă pe care o purtase Eugenia Webb, şi pe 
care în astă seară o făcuse argintie. 

El privi moarta. Acuma ea avea cu totul altă înfăţişare. Un 
păr negru buclat îi împodobea capul. Şi expresia feţei devenise 
alta. 

Marat scoase un strigăt de mânie. 

— Ce-i asta? Murmură el. Asta nu-i nobila englezoaică - şi 
totuşi, totuşi! Ea era! 

Câteva momente stătu ca împietrit. Însă încetul cu încetul 
a înţeles că moarta se purtase cu el fals. 

Un nou strigăt de mânie îi ieşi din piept. Începu să înjure şi 
puţin lipsi să nu izbească cu piciorul cadavrul întins pe jos. 

— Duceţi corpul la morgă! Strigă Marat. Dar nu voi fi 
liniştit până nu voi găsi florăreasa! De ce a fost omorâtă Eugenia 
Webb? De ce purta un nume fals? Câte întrebări, atâtea mistere! 
Dar le voi lămuri eu! 

O expresie de furie îi descompunea faţa. Apoi se întoarse 
şi părăsi loja, fără a mai arunca o singură privire asupra 
cadavrului. Doctorul plecă şi el. Numai comisarul rămase să 
transporte cu ajutoare, corpul la morgă. 

Capitolul 72 VEŞMÂNTUL SÂNGEROS. 

Când strigătul sinistru întrerupse aşa de brusc veselia 
balului, Lili plecase de mult din sală. 

Plecase foarte iritată. 

Să păstrăm vălul care acoperă conversaţia lui Lili cu Adella 
de Barry. Dar trebnie să fi fost o convorbire zguduitoare, asta o 
arată faţa tinerei fete. 

Pe stradă era puţină lume. Lili mergea repede ca urmărită 
de o amintire neplăcută. 

Lili era bucuroasă când ajunse la garderoba de bal 
mascat, şi văzu că era încă lumină. 

Ea se urcă repede pe s6ara strimtă care ducea la etajul 
întâi. In odaia de garderobă domnea o mare dezordine. 


Femeia care ţinea garderoba, o fiinţă bătrână şi ursuză, 
primi pe Lili cu o faţă bănuitoare. 

— Ce faţă ai? Zise doamna Petit. Asta nu-i mutra unei fete 
tinere care se întoarce de la bal mascat. 

Lili o privi rugător, dar nu răspunse nimic, se dezbrăcă şi 
înapoie costumul. 

Era din nou în hainele ei obişnuite. Doamna Petit examină 
veşmântul care i se înapoiase. 

— Ei, ei, ce-i asta? Strigă cu voce pătrunzătoare. Ei, Lişeţo, 
ia vino aici, repede, vino! 

Această chemare era adresată unei tinere fete care cosea 
somnoroasă la o măsuţă. Ea se ridică repede şi se apropie. 
Doamna Petit îşi puse ochelarii şi privea talia de mătase 
albastră, împodobită cu dantelă. 

— Lişeţo! Strigă ea. Deschide ochii. Ce vezi aici? 

Şi-i arătă câteva locuri de pe talia albastră. 

— Hm, sunt pete! Zise Liseta şovăitor. 

— Pete, dar ce fel de pete? Strigă iar bătrâna. 

Liseta dădu din umeri. 

— Nu ştiu! Zise zdravăna fată cu o voce tânguitoare. 

— Nimic nu ştii, proasto! 

Ea o ciupi pe fată aşa de tare încât aceasta strigă. 

— Dar ce este? Întrebă Lili apropiindu-se. 

Până acum stătuse distrată, cu o privire rătăcită. Era vădit 
că se gândea la cele de curând petrecute. 

— Dar uite-te, fată, strigă bătrâna. Uite şi dumneata ce 
pete mi-ai făcut pe haina mea scumpă! 

Lili se uită mai aproape. 

— Ăsta este - ăsta este sânge! Murmură ea uimită. 

— Da, sânge, desigur sânge, strigă doamna Petit înfuriată, 
vrei să mă înşeli în aşa chip? Dacă nu mă uitam la haină? Nici 
măcar unpi fete aşa de nevinovate cum pari dumneata, nu te 
mai poţi încredința! 

Bătrâna desigur, ar fi înjurat mereu, dacă Lili n-ar fi 
tresărit speriată. Ea ridică mâna dreaptă şi o privi. Ce era asta? 

Lili observă deodată că era rănită. Dintr-o zgârietură nu 
prea mare îi picură sânge. 

Bătrâna privi şi ea. 

— Ei da, uite! Strigă ea şi mai mânioasă. Uite pricina. Fata 
s-a rănit la mână! 


Lili îşi scoase batista şi o apăsă pe mână. 

— Dar nu înţeleg, murmură fata. De unde să fie rana asta? 

Se gândi un moment. Pe urmă deveni palidă de spaimă. 

— Ah aşa, asta era! Exclamă ea. 

— Trebuie să mă despăgubeşti! Striga doamna Petit. 

Am o pagubă de cel puţin douăzeci de franci! Socotesc 
ieftin, fiindcă, fata se vede că nu-i vinovată, dar douăzeci de 
franci cel puţin trebuie să-i cer. 

— Da, da, bună doamnă, o linişti Lili. Am să te 
despăgubesc până la ultimul ban. 

Ea băgă mâna în buzunar. Dar atunci îşi aduse aminte că 
n-avea bani la dânsa. Roşi privind-o disperată pe bătrână- 

— lartă-mă cetăţeană! Murmură ea. Nu ştiam că o să mi 
se întâmple aşa ceva... Eu... Eu... 

— Ce? Strigă doamna Petit. Scoate douăzeci de franci! 
Trebuie să închid prăvălia. Repede, fată! 

— Dar n-am bani la mine! Bâigui Lili încurcată. 

— Aşa, n-am bani la mine? Strigă ironic doamna Petit. Asta 
e şi mai frumos, să strici costumul ai purtat şi de plăiit nu poţi 
să-l plăteşti? Ce ai la ureche? Un cercel de aur? 

Cu o mână lacomă, apucă bătrâna cercelul fetei. 

Un dezgust o cuprinse pe Lili. Cu o mână tremurătoare, 
ea-şi. Scoase singură cerceii şi-i puse în mâna bătrânei. 

— lată cerceii! Murmură tânăra fată. Mâine sau poimâine 
am să-i scot, după cum îmi va permite serviciul. 

— Bine! Zise doamna Petit mai blând. 

Ea luase cerceii, şi-i privea ca o cunoscătoare. 

— Nu trebuie să te grăbeşti, cerceii fac douăzeci de franci. 
Bătrâna devenise deodată bine dispusă, ba porunci Lişeţei s-o 
conducă pe Lili până la uşă. 

Ea scoase un suspin de uşurare când ajunse în stradă, 
stradă. 

— Repede, repede, la Templu! Murmură tânăra fată. 

O! Dumnezeule! Ce n-aş da să uit seara asta! Ah, cum mă 
doare inima! 

începu să plângă şi se opri. 

— Acum, toată fericirea mea este pierdută! Toată 
fericirea! Repetă ea încet. 

Câţiva trecători auziseră exclamaţia şi se opriră cu gesturi 
ironice, oferindu-se să o conducă. 


În curând Lili ajunse la „femplu. 

Ea sună şi i se deschise. 

— Te întorci deja? Întrebă sentinela care cunoştea deja pe 
Lili. Cred că acuma începe să fie frumos la bal? 

— Deschide repede! Mâine dimineaţă am serviciu! 

— Ei, parcă eu n-am auzit că Santerre ţi-a dat liber până 
mâine dimineaţă! Lili trecu repede pe lângă santinelă. 

— Dar ce ai? Întrebă santinela. 

Se apropie şi văzu mâna rănită şi înfăşurată a lui Lili! 

— Ei, ce-i asta? Te-ai rănit? Vino, să-ţi pun comprese reci! 

— Nu, nu, lasă că-mi pun singură! Bună seara! 

— Bună seara! Murmură sentinela. 

„La dracu! Dar ce o fi având fata asta? De obicei e aşa de 
amabilă, aşa de veselă! Cine ştie ce s-a întâmplat! Poate s-a 
certat cu iubitul!” 

Santinela se linişti, se întinse lângă ceilalţi soldaţi, care nu 
se treziseră. 

Lili plecă repede prin coridoarele întunecoase spre camera 
ei. 

Niciodată Templul nu i 9e păruse aşa de straniu ca în astă 
noapte. 

Suspină uşurată când intră în camera ei şi încuia uşa. Apoi 
se aruncă îmbrăcată pe pat. 

O disperare sumbră o cuprinse pe tânăra fată. Ea-şi 
împreună mâinile pe piept şi încercă să se roage. Dar Pentru 
prima oară în viaţa ei nu putu s-o facă. 

În sfârşit adormi. 

Liniştea domnea în Templu, tulburată rar de scârţâitul 
unei uşi. Nenorocirea domnea asupra capetelor celor ce-l 
locuiau. 

Capitolul 73 PETRECEREA DE ZIUA ONOMASTICA. 

Şi a doua zr, când Lili intră în apartamentele regale, avea 
aceeaşi înfăţişare deprimată. Faţa-i era aproape desfigurată. 
Ochii îi erau adânciţi în orbite. 

Lili era cu totul altfel ca de obicei. Asta a băgat de seamă 
şi regina. Maria Antoinetta căuta s-o mângâie. 

Regina era preocupată cu propria ei nenorocire. Ea nu 
putea bănui ce suferinţe se strecuraseră în inima tinerei fete. 

Era gândul unei nedreptăţi suferite, sau poate remuşcări? 

Viitorul apropiat va răspunde la aceste întrebări. 


Cu voce şoptită povesti Lili, reginei, convorbirea cu 
contele Fersen. 

N-o putea face dintr-odată, căci la fiecare jumătate de 
ceas intra un funcţionar şi atunci Lili trebuia să evite orice 
familiaritate care ar fi dat de bănuit. 

Pentru Lili era un chin să se prefacă. 

Dar pentru cauza dreaptă se sili să o facă. Cu buzele 
tremurânde, reuşea să spună vorbe nerespectuoase reginei. 
Când ieşea funcţionarul, Lili îşi cerea iertare. Apoi urma 
povestirea celor petrecute. 

lritaţia reginei era de asemenea mare. Maria Antoinetta nu 
credea că ceasul eliberării sosise. 

— Cum! Murmura ea, după chinurile astea să ne fie dat să 
vedem soarele fericirii? Prietenii noştri s-au unit şi vor să ne 
elibereze? Şi astă noapte zice că vor încerca? 

Regele abia putu Să-şi ascundă surprinderea. 

— Dumnezeu mai trăieşte? Spuse Ludovic al XVI-lea. Ah, 
ce fericiţi vom fi scăpând de zidurile Templului. 

Nesiguranţa că fuga va reuşi sau nu va reuşi, era pentru ei 
un chin neauzit. 

Ceasurile treceau încet, încet de tot. leri, pentru Lili, toate 
însărcinările ei i-ar fi fost lesne de îndeplinit, dar azi cu chinul în 
suflet, ce greu! 

Azi trebuia să râdă mai mult ca de obicei şi cât de greu îi 
venea. Dar voinţa omenească poate mult! 

Soldaţii râdeau şi ei de veselia fetei. 

— Azi ne placi, cetăţeană! Zise unul. Sapristi aşa-mi place! 
O fată tânără trebuie să fie mereu veselă! Aici în Templu ai 
putea să te dezveţi de a mai râde! Un serviciu mizerabil, plin de 
responsabilităţi şi rău plătit! Nici măcar nu poţi bea cum se 
cade! 

Lili îi puse mâna ei trandafirie pe umăr. 

— Ştii ce? La asta este leac. Azi este onomastica mea, 
trebuie să ştiţi! 

— Ah, aşa, te felicit atqnci, zise unul din soldaţi râzând. 

— Ah, lasă felicitarea! Asta-i superstiție! N-ai auzit că 
religia e suprimată în Franţa?! 

— Da, într-adevăr, aşa este! Popii crefleau în de-alde 
astea şi au fost daţi afară din Franţa, că-ţi era mai mare dragul! 

— Să le fie de bine! Zise un al treilea. 


— Să le fie! Să le fie! Strigară toţi. 

— Ei vezi fată, că nu trebuie să mai ai onomastică, zise 
cizmarul Simon care era şi el de faţă. 

Lili răspunse evaziv cu o glumă. 

— Ei bine! Strigă ea. Atunci nu mai am nici o datorie faţă 
de voi! Am vrut să vă dau o cană cu vin, dar acum când nu mai 
e religie, ce vă mai trebuie. 

Se întoarse şi plecă supărată. Deodată se auzi chemată pe 
nume. Unul din soldaţi o urmase. 

— Hei, fetico mai stai puţin! Strigă el. 

Când se întoarse şi-l văzu, faţa i se lumină de bucurie. 

— Ah, dumneata eşti? Ce vrei? Întrebă ea. 

— Ascultă, vorbeai serios, cu cana de vin? O întrebă el 
familiar. 

— Da. Dar fiindcă nu vreţi să mă felicitaţi nu vă pot da 
vinul. Du-te, să vă fie ruşine! 

— Ei ce, dacă vrei îţi fac şi o poezie! Ştii? Mie mi-i sete al 
dracului. 

— La asta este leac, îl întrerupse Lili. 

— Noi suntem de pază în odaia din mijloc! Zise soldatul. 
Eu şi tovarăşul meu Ştefan. 

— Ei, e perfect! Exclamă fără voie Lili. Dacă vrei, îţi aduc 
vin înainte de a mă culca. 

— Să te ţii de cuvânt! Strigă soldatul. Dă mâna, fată! O 
vorbă are omul! 

Lili îi dădu mâna şi el o strânse aşa de tare încât ea strigă 
de durere. Apoi Lili se smulse şi fugi. . 

Capitolul 74 ÎNTOARCEREA CĂLĂULUI. 

În mijlocul conversaţiei vesele pe care a avusese Enric 
Sanson cu Annetta, izbucnise strigătul de „omor!” Drăguţa 
Annetta sări îngrozită de pe scaun. 

— În numele cerului, ce s-a întâmplat? Întrebă plină de 
spaimă. 

Enric Sanson se speriase şi el şi alergase afară din lojă. 
Dar nu putea înţelege nimic auzind strigătul sinistru trecând din 
gură în gură. 

— Ş-a comis o crimă! Zise Enric către Annetta care 
tremura din tot corpul. 


— Să plecăm! Îi strigă Annetta. Am fost ieri la o 
cărturăreasă şi mi-a spus că prin omor o mare nenorocire mă 
aşteaptă! 

— Dar asta e superstiţios! Căută Enric s-o liniştească. Ce 
poţi păţi tu printr-un omor? 

— Ba, da! Ştiu bine! Doamna Genormand n-a minţit încă 
pe nimeni. Ah, inima mi se stinge, te rog să ieşim! 

Enric Sanson şovăi un moment. Se gândi cu necaz că nu 
încercase să se întâlnească cu Adella. Dar se hotărî îndată să 
asculte dorinţa Annettei. 

În orice caz nu mai spera s-o găsească pe Adella. 

El luă pe Annetta de braţ. Zgomotul devenea din ce în ce 
mai mare în sală. Toţi fugeau îngroziţi. 

— Vino! Zise el Annettei, să-ţi fac loc prin mulţime. 

Dar era greu. Toţi erau ca smintiţi şi nu, mai ţineau seamă 
de nimic. 

Câteva femei slabe căzură jos, lumea trecu peste ele. 
Ţipetele lor fură înăbuşite de ţipetele mulţimii. 

Patru femei fură astfel omori te. 

Enric Sanson înţelese că avea nevoie de toată energia 
pentru a-şi face loc prin mulţime. Îşi aduse aminte că n-avea 
decât să-şi arate faţa, că mulţimea ar fi făcut loc Călăului din 
Paris. 

Într-adevăr, abia îşi scoase masca şi lumea începu a se da 
la o parte înaintea lui. 

Astfel, cu toată îmbulzeala, putu să iasă în curând la aer 
liber. 

Ajuns pe stradă, Annetta se agăţă de el. 

— Nu, nu mă părăsi pe stradă! Mor de frică. Terogsămă 
conduci până acasă. Ce avea Enric de făcut, decât să-i asculte 
dorinţa. 

În zadar încercă să afle detalii despre omor de la gardişti. 
O femeie fusese omorâta într-o lojă cu un pumnal. Atâta ştiau. 

Enric Sanson asculta aceasta cu indiferenţă, fără a bănui 
ce va însemna acest omor pentru el şi pentru cei iubiţi ai lui. 

Totuşi Enric, avu o presimţire rea. 

Din ce în ce mai distrat, asculta palavrele Annettei care-şi 
venise în fire. Fu bucuros când ea se opri înaintea unei case şi 
declară că acolo locuia. 


— Dar înseamnă-ţi unde locuiesc, Enric! Zise glumeţ 
Annetta. Îmi face plăcere dacă mă vizitezi! Spune-mi: vii? 
Promite-mi! 

Enric Sanson asculta cu indiferenţă. Dacă mai înainte vinul 
îi aţâţase simţurile, acuma când era liniştit, inima lui aparţinea 
cu to+ul logodnicei sale. Ce putea simţi el pentru mica şi vesela 
Annetta?! 

Enric avea o inimă prea nobilă pentru a abuza de iubirea 
fetei. 

Se despărţi de fată, promiţându-i vizita mai târziu şi plecă 
spre casă. 

Enric nu se miră puţin, când văzu lumină în odaia Orfeliei. 
Abia intră în casă şi Orfelia veni la dânsul cu o luminare aprinsă 
în mână. _ 

— Dumnezeule. Enric, ai lipsit de acasă? Intrebă' Orfelia. 

— Ai simţit lipsa mea, surioară dragă? Spuse Enric 
simulând o bună dispoziţie. 

— Ah, Enric în zadar încerc să adorm; te rog vino puţin sus 
la mine! 

Stătu la îndoială câteva clipe dacă să asculte dorinţa sorei 
sale. În cele din urmă îşi învinse slăbiciunea şi urcă iute treptele. 

Capitolul 75 TEMERILE ORFELIEI. 

Când Enric ajunse sus, Orfelia îl apucă de braţ şi-l trase 
după sine în cabinetul ei. 

— Ah, Enric, ai fost la balul mascat? De ce nu mi-ai spus 
nimic? Doar aseară spuneai că eşti foarte obosit, şi acum sunt 
deja orele trei după miezul nopţii; Doamne Dumnezeule, nici nu- 
ţi poţi închipui ce noapte desnădăjduită am petrecut! 

— Dar ce s-a întâmplat, surioară dragă! Întrebă Călăul 
intrigat, uitându-se cu mirare la obrazul ei, care arăta o 
profundă emoție. 

Deodată Orfelia izbucni într-un plâns violent, îmbrăţişă pe 
fratele ei şi-şi lipi capul de pieptul său larg şi viguros. 

— Ah, nici nu-ţi pot spune ce am simţit! Murmură tânăra 
fată. Am senzaţia, că de noi toţi se apropie cu paşi grăbiţi o 
primejdie îngrozitoare de care în zadar am încerca să ne 
apărăm! 

— Dar ce crezi că se va întâmplă? Vezi lucrurile prea în 
negru, surioară dragă din pricina insomniei din ultimele ceasuri. 
Îţi închipui nişte grozăvii care în realitate nici nu există. 


— Nu, Enric dragă, nu-i un vis sau închipuire! 

Făcu pe frate-său să şadă lângă dânsa pe divan, îi puse 
mâna după gât cu multă duioşie şi respiră adânc. 

Enric se uită la sora sa cu ochi visători. Orfelia stătea 
culcată pe divan, cu părul ei frumos şi bogat, despletit, 
ajungându-i până la glezne. 

— Ascultă-mă, frăţioare! Zise tânăra fată după o scurtă 
tăcere. Precum ţi-am spus, încercam să adorm, ceea ce am şi 
izbutit. Un vis blând şi fericit mi-a fost întrerupt atât de 
neaşteptat şi în mod năpraznic. 

— Ei, dar ce s-a întâmplat? Întrebă Călăul, uitându-se cu 
nelinişte la sora sa. 

— Ascultă numai, continuă Orfelia. Casa întreagă era 
adâncită într-o linişte profundă. Deodată un sunet de clopot 
tulbură liniştea casei. Speriată, mi se păru la început că m-am 
înşelat; dar nu, căci din nou acelaşi sunet de clopot se reptă cu 
aceeaşi putere şi atunci caut să mă dezmeticesc cu orice chip. 
M-am ridicat din pat, şi am trimis jos pe Perkeo să vadă ce este. 
Pentru mai mare siguranţă, Perkeo trezi din somn câteva din 
calfele tale, pregătindu-se ca împreună cu ele să deschidă 
poarta. În acelaşi moment însă un nou sunet de clopot străbătu 
casa. Când Perkeo şi ceilalţi deschiseră poarta şi se uitară afară 
în stradă, nu văzură pe nimeni, strada era pustie. Numai Perkeo, 
credea a fi zărit la o depărtare destul de mare figura unui bărbat 
care fugea cât îl ţineau picioarele. 

— Vreo glumă proastă a unui beţiv sau o haimana 
oarecare! Spuse cu necaz Enric. Ei, şi de asta te-ai speriat aşa 
de tare? Hai, linişteşte-te surioară scumpă, culcă-te, căci eu 
veghez până ce vei adormi! 

— Ba nu, ascultă că n-am isprăvit încă! Urmă Orfelia cu un 
accent oarecum aspru. Îţi poţi tu singur închipui că eu nu mă 
sperii de glume, dacă glumă ar fi fost. Calfele vroiau deja să se 
întoarcă în casă, când deodată ochii ageri ai lui Perkeo 
descoperiră pe poartă un bileţel. 

Orfelia se ridică şi se apx-opie de un dulăpior foarte 
artistic lucrat, din care scoase un bileţel. 

— la şi citeşte! Zise ea. 

Cu multă mirare Enric luă din mâna sorei sale bileţelul şi 
se apropie de fereastră ca să poată citi. 


„Enric Sanson! N-ai venit! În zadar te-am aşteptat să vii 
îmbrăcat ca un cavaler spaniol. Soarta însă mi-a dat putinţa să 
mă răzbun amar în absenţa ta. Ascultă deci: Lili Miranda e pe 
veci pierdută pentru tine. Nu că aş încerca să ţi-o răpesc, nu! 
Inima ei e moartă pentru tine! Din primejdia asta nici tu, nici 
chiar Dum-' nezeu din cer, nu o mai poate scăpa pe Lili 
Miranda!” 

— Ce vrea să zică? Murmură Sanson adine tulburat. 

Reciti de câteva ori bileţelul, până ce pricepu bine 
conţinutul lui. 

Orfelia se uita cu multă grijă îr suflet la fratele său. 

— Enric, ce-o fi însemnând asta? Vezi, de puţin timp de 
când o cunosc pe Lili, o iubesc din tot sufletul. Ce i s-o fi 
întâmplat sărmanei fete? 

Orfelia tăcu câteva clipe, apoi continuă şoptind: 

— Ah Enric, îţi spun drept, mult mi-e frică mie că biata Lili 
se află într-o mare primejdie! Multe lucruri grave am văzut în 
oglinda mea! 

Ea fu cuprinsă de o adâncă emoție. Enric a trebuit s-o 
rezeme, căci altfel sărmana fată ar fi căzut la pământ leşinată. 

— O surioară, scumpă surioară, ce s-a întâmplat? Exclamă 
Călăul speriat. 

Orfelia dădu din cap şi-i răspunse cu oarecare linişte: 

— Nimic ce m-ar putea privi pe mine personal. Sunt 
îngrijorată pentru soarta lui Lili. 

— Spune-mi totul, Orfelia, căci am destul curaj să aud 
orice! Murmură Enric. Orfelia se înfioră din nou. 

— Dragă Enric, am văzut odinioară în oglinda viitorului un 
eşafod! Nu era ridicat sub cerul liber, ci într-o pivniţă adâncă şi 
întunecoasă! Nu tu împlineai sarcina de executor, ci un altul, pe 
care nu-l cunosc. Pe Lili o zării legată şi cu capul aplecat peste 
un bloc de piatră. De două ori văzui pe Călău dând cu toporul pe 
ceafa lui Lili, şi apoi ţâşni o rază groasă de sânge. Sânge. 
Enric...! 

Orfelia se întrerupse înfiorată, împreunându-şi mâinile pe 
piept, şi tremurând de o dureroasă emoție. Se uită la fratele său 
care era palid ca un mort. 

— Ceea ce-mi spui tu, Orfelia, e oribil! Murmură el. 

Apoi se uită iar la bileţelul pe care-l mai ţinea în mână. 


— Desigur! Din partea Adellei mă pot aştepta la orice! Ea 
nu ştie ce este mila, când e vorba de a zdrobi un duşman! 

Se pierdu în gânduri câteva minute, apoi reluă: 

— Ge o fi vrând Adella cu ameninţarea ei misterioasă? Ce 
influenţă o fi căpătat ea asupra lui Lili? Lili o urăşte şi o 
dispreţuieşte, şi totuşi... 

Călăul se întrerupse, se plimbă prin odaie în sus şi în jos, 
şi respiră foarte greu. 

— E o nebunie, zise el în cele din urmă, căutând să se 
liniştească; e o nebunie să ne îngrijorăm atâta! Ce i se poate 
întâmpla lui Lili? Ea se află în completă siguranţă! Dacă n-aş 
avea mâine atât de multă treabă, chiar m-aş duce s-o văd. 
Poimâine însă, mă duc sigur la dânsa. Ai să vezi cât de vesel şi 
liniştit mă voi întoarce de la scumpa mea mireasă! 

Surioară dragă crede-mă că te-ai speriat numai de simple 
năluciri! 

Orfelia dădu din cap. 

— Oglinda mea nu mă înşeală niciodată! Răspunse ea. 
Nici tu nu eşti în stare s-o aperi de pericol pe Lili. Trebuie să-ţi 
spun, iubite frăţioare, că şi pe tine te-am văzut azi noapte într-o 
grea primejdie. 

Orfelia tăcu iar înfiorată. Deodată sări în sus de pe pat şi 
îmbrăţişă cu mult foc pe fratele ei mult iubit. 

— Ah, Enric, Enric! Cât de bine era dacă m-ai fi consultat 
pe mine azi noapte înainte de a fi plecat la balul mascat. Inima 
îmi spune că ai atras asupra capului nostru o grea şi teribilă 
nenorocire! Mi-e frică, că a început acuma începutul sfârşitului! 

Enric Sanson nu izbuti să liniştească pe sora sa care 
stătea lângă el plângând amar. Însuşi el nu se putu opri de a se 
înfiora până în fundul sufletului. 

De ce i-a trimis Adella sub împrejurări atât de misterioase 
o nouă ameninţare? Ce avea de gând prinţesa să facă cu Lili? 
Desigur că plănuia ceva infam! 

Orfelia se linişti încetul cu încetul şi ascultând rugămintea 
fratelui ei, se culcă pe divan. Enric luă loc lângă dânsa pe un 
scăunaş. Minutele treceau din cale afară de încet, şi nici Sanson 
nici sora sa nu întrerupeau tăcerea măcar cu o singură vorbă. 

O tăcere mormântală domnea în casa Călăului. Enric însă 
era sfâşiat de dureroase şi tulburătoare presimţiri. Simţi 
deodată că ziua de mâine îi va aduce o mulţime de nenorociri. 


Enric Sanson, omul curajos, simţea o adevărată frică în faţa zilei 
care se apropia acuma tot mai iute. 

Capitolul 76 

INTEROGATORIUL LUI CAROL TELLIER. 

A doua zi, înainte de prânz, Fauvel dete ordin să-i aducă la 
interogatoriu pe acuzatul Carol Tellier. 

Când acesta intră în cabinetul judecătorului de instrucţie, 
acesta luă loc după un birou foarte mare. Pe masă, se putea 
vedea o mulţime de obiecte printre care un hârleţ, patru 
bancnote de câte o mie de lei şi fragmente ale lanţului de 
ametist găsite ieri. Afară de astea se mai aflau pe masă diferite 
acte, precum şi un proces verbal privitor la întâmplările din ziua 
trecută, din casa lui Colmin şi din cea a mecanicului. 

La o altă masă, alături de judecătorul de instrucţie, şedea 
grefierul. Í 

— Vino mai aproape! Incepu Fauvel. 

Tellier încercă să asculte acest ordin, dar se clătină pe 
picioare 

— Pari cam bolnav. Poţi şedea! 

Tellier se lăsă greu pe un scaun. Fauvel continuă. 

— Pari foarte iritat! Dacă vrei, mai pot aştepta puțin cu 
interogatoriul. Capetele de acuzaţie care apasă asupra dumitale 
sunt de o aşa natură încât trebuie să ai toată sănătatea 
sufletească pentru ca să-mi răspunzi! 

Cu toată rezerva cu care erau spuse aceste cuvinte, ele 
conțineau totuşi o anumită simpatie; în acelaşi timp, ele 
exprimau convingerea judecătorului că situaţia mecanicului e cu 
totul pierdută. 

Fauvel se folosi de scurta întrerupere pentru a reciti odată 
procesul verbal şi a face pe marginea protocolului câteva 
însemnări cu creionul. 

Apoi făcu semn grefierului că interogatoriul începe. Începu 
chestionarul cu întrebarea: 

— Cum te cheamă? 


— Carol Tellier! 

— Vârsta? 

— 47 de ani! 

— Unde te-ai născut? 
— În Paris! 


— Căsătorit? 


— Da. 

— Ocupaţia dumitale? 

— Acum sunt mecanic. 

— Ai avere? 

— Trăiesc numai din ce câştig cu munca zilnică. 

Ai mai fost condamnat vreodată? 

Întrebarea aceasta din urmă care se obişnuieşte a se pune 
tuturor acuzaților, provocă pe obrajii lui Tellier o adâncă roşeaţă. 

— O, niciodată, niciodată! Exclamă el; şi eu credeam că 
am să mor fără ca vreodată să fiu în contact cu tribunalul! 

Părea că Fauvel nu-i băgă de seamă cuvintele. Se uită 
câteva minute, pierdut în gânduri, răsfoind dosarul. Deodată 
ridică capul şi îndreptă o privire pătrunzătoare asupra 
acuzatului. 

— N-ai putea să-mi spui, întrebă el, în ce mod au fost 
asasinați aseară Colmin şi nepoata sa? 

— Răspunsul la această întrebare mi-e imposibil, pentru 
motivul că nici nu ştiu ce pretindeţi de la mine. 

— Atunci să-ţi spun eu. ^ 

Cetăţeanul Colmin a fost găsit cu un pumnal în inimă, iar 
nepoata lui a fost omorâtă cu o otravă violentă. 

— Doamne, Dumnezeule, murmură Tellier, asta-i ceva 
groaznic! 

Fauvel nu răspunse. Luă de pe masă un obiect, ţinându-l 
aproape de ochii lui Tellier. 

— Cunoşti instrumentul acesta? 

Tellier deveni palid ca un mort; cu o singură privire el văzu 
că instrumentul era o daltă. 

— Ei! Întrebă judecătorul, cunoşti acuma 
instrumentulacesta? 

— Da, desigur, răspunse Tellier care părea a-şi fi recăpătat 
liniştea sufletească. E o daltă care până ieri după prânz a fost 
chiar proprietatea mea. 

— Cu acest instrument a fost ucis cetăţeanul Colmin! Cum 
îți explici că instrumentul dumitale a fost găsit în pieptul 
ucisului? 

— E o întâmplare nenorocită, şi nimic mai mult, răspunse 
Tellier, căci ieri după amiază am vândut atât instrumentul 
acesta cât şi alte unelte. 

— Cui? 


— Cetăţeanului Senac, proprietarul la care locuiesc! 
Judecătorul luă o foaie de hârtie care purta ştampila 
tribunalului, şi avea deasupra câteva cuvinte. Apoi ordonă Unui 

gardist care intră; 

— la iute o trăsură şi pleacă numaidecât la casa 
însemnată pe citaţia asta, să ceri de la telalul Senac registrul 
său de cumpărare şi vânzare, şi dacă se poate, adu-l aici. Poţi 
să-i spui că-i vorba de JO mărturie ce va trebui să depună la 
parchet! 

Gardistul părăsi cabinetul judecătorului pentru a executa 
ordinul primit. 

Tellier tremura din tot trupul şi o sudoare rece îi acoperi 
fruntea. Faptul că, cu instrumentul său pe care-l întrebuinţase 
zilnic atâţia ani în şir, a fost săvârşit un asasinat, îi părea în 
acest moment mai groaznic chiar decât primejdia de care era 
ameninţat. 

Fauvel îl observă câteva minute. 

— Să continuăm acuma cu interogatoriul, reluă el. Până ce 
se va întoarce gardistul, vom putea isprăvi cu toate lămuririle de 
care am nevoie. 

Se opri, răsfoind dosarul cu o expresie de şovăială, apoi se 
uită cu o privire pătruzătoare la Tellier. 

— Ai datorii? 

Mecanicul făcu un semn afirmativ. 

— Evident că te aflai într-o situaţie foarte grea. Mobilele 
din casă îţi erau sechestrate, datornicii dumitale erau 
neîndurători. 

Un oftat dureros despică gura închisă a acuzatului. 

— Aşa este! Murmură el, aplecându-şi capul pe piept cu o 
nespusă deznădejde în suflet. 

— Atunci, cum se poate explica că ieri dimineaţă s-a găsit 
pe masa dumitale de lucru suma destul de nepotrivită în situaţia 
dumitale, de patru mii franci în bancnote de câte o mie, care 
lipseau tocmai din caseta lui Colmin? 

Tellier aruncă în jurul său o privire de o nespusă tristeţe, 
apoi oftă adine. 

— Acuzatule, începu iar judecătorul de instrucţie cu un ton 
aspru: te rog, în interesul dumitale ca să fii atent. Renunţă la 
toate pretextele puerile care sunt cu totul inutile. O sinceritate 


completă ţi-ar uşura sufletul şi ai beneficia de simpatia 
judecătorilor. 

Tellier se uita pierdut prin cabinetul judecătorului şi un 
nou oftat îi sparse pieptul. 

— Simt şi văd prea bine că nu te încrezi în vorbele mele! 
Murmură el atunci cu un ton dureros. Totuşi îţi jur că spun purul 
adevăr. Pe Dumnezeu atotputernicul din cer, că niciodată nu mi- 
aş păta gura cu o minciună. 

— Atunci în ce mod ai pus mâna pe aceste bancnote? 

— Asta nu ştiu, precum nici dumneata nu poţi s”o ştii! 
Exclamă mecanicul. Dar timp de câteva ore cât am stat închis, 
m-am gândit bine şi m-am convins că trebuie să-mi fi vârât 
cineva prin fereastră aceste bancnote. 

Judecătorul îl privea cu oarecare ironie. 

— Ah, va să zică faci să intervină tradiționalul 
„Necunoscut”! Dar să vedem. Eu cred că necunoscutul putea 
foarte bine să se fi urcat în balcon, din interiorul casei, 
escaladând acoperişul grajdului. Şi tot aşa de posibil trebuie să-i 
fi fost necunoscutului de a se reîntoarce în vilă, sărind din 
balcon deasupra grajdului. 

Tellier auzi numai primele cuvinte ale lui Fauvel. 

— Dumnezeule! Exclamă el, pe când o groază teribilă se 
oglindea în ochii săi; atunci necunoscutul acesta trebuie să fie 
autorul îngrozitoarei crime. Ah, încep să înţeleg toată maşinaţia 
aceasta! Adevăratul şi unicul vinovat pe care trebuie să-l căutaţi 
şi să-l găsiţi, acela care a asasinat şi furat pe moşneagul bolnav 
şi pe nepoata sa, e acelaşi cu cel care mi-a pus pe masă 
nenorocita şi fatala sumă de bani găsită de dumneavoastră. 

Trăsăturile feţei lui Fauvel rămaseră neschimbate. În 
schimb faţa grefierului exprima neîncrederea cea mai făţişă. 
Trecură câteva secunde. 

Arestatul îşi îndreptă privirile asupra judecătorului. 
Deodată izbucni cu un oftat dureros. 

— Ah Dumnezeule, văd că nu mă credeţi! 

— Numai atunci te voi putea crede, când îmi vei arăta 
calea şi mijloacele posibile pentru a putea pune mâna pe acel 
necunoscut. Până atunci mă văd silit să mă îndoiesc de 
existenţa unui astfel de personaj misterios. 

— Ah cetăţene judecător, murmură Tellier foarte abătut şi 
cu glas înăbuşit de durere, doar dumneata ştii foarte bine că n- 


am de unde să cunosc pe acest demon. Eu nu pot decât să afirm 
din fundul convingerii mele că sunt inocent şi că, crima de care 
sunt acuzat a fost comisă de altcineva. 

— Prin urmare, tăgăduieşti? 

— Da, celăţtne judecător, răspunse Tellier. 

Fauvel făcu semn grefierului să înregistreze aceste 
depoziţii, şi clătină capul cu o expresie de dezaprobare. Apoi 
apucă lanţul de ametist. ` 

— Cunoşti acest lanţ? Intrebă el cu asprime. 

Tellier fixă puțin obiectul cu o privire rătăcită, oftă adânc 
şi spuse: 

— M-ai mai întrebat odată, şi ţi-am răspuns că abia ieri 
dimineaţă am zărit această bucată de lanţ, împreună cu 
bancnotele, când au fost descoperite de comisarul care vă 
însoțea. 

— Susţii că celebrul necunoscut ţi-a făcut cadou şi bucata 
asta de lanţ cu aceeaşi mărinimie cu care ţi-a dăruit şi 
bancnotele? 

Tellier nu răspunse nimic şi gemu sfâşietor. 

Fauvel dădu din cap. 

— Dumneata eşti un om cult, deci înţelegi singur că 
reprezentantul justiţiei nu se poate mulţumi cu astfel de basme. 
N-ar fi mai bine să mărturiseşti adevărul? 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Dar ce să mărturisesc, dacă 
tot ce spun vi se pare incredibil? 

— Nu pot să cred pentru că împotriva dumitale sunt 
dovezi zdrobitoare! Ai avut relaţii strânse cu nepoata 
cetăţeanului Colmin? 

Tellier îl privi cu profundă uimire. 

— Am cunoscut pe doamna numai din vedere. Aproape 
zilnic trecea prin curtea noastră, şi eu o salutam de câte ori o 
vedeam. 

— N-ali avut vreo relaţie mai intimă, mai personală cu 
dumneaei? 

— Nu! 

— Când ai văzut-o şi i-ai vorbit pentru ultima oară? 

— Alaltăieri, mi-a deschis mie şi servitorului când, după 
prânz am intrat să deschidem casa de bani. 

— Dar n-a vorbit cu voi? 


— Nu, ea porunci numai servitorului ca să mă ducă în 
camera unchiului ei. 

— Aşadar n-aţi fost lăsaţi seara în casă, de această 
doamnă, şi nu v-a promis o răsplată mare ca să săvârşiţi crima? 
Încă odată vă ordon să spuneţi purul şi deplinul adevăr! 

— Nu, nu şi iar nu! - Strigă mecanicul. - Totul părea a fi 
împotriva mea, dar sunt fapte ce sunt cu totul necunoscute 
sufletului meu curat! Eu sunt nevinovat! 

— leri seară spre ora şase, aţi fost la farmacia „La 
pelican”? 

— Da, am cumpărat medicamente şi o sticlă de Marfala 
pentru soția mea! 

— Cu ce bani? 

— Aveam cincizeci de franci de la telal pentru 
instrumentele mele. 

— Aţi cheltuit în aceeaşi zi toți banii? Zise iar Fauvel 
neîncrezător. 

— Da, desigur, pentru că-a trebuit să-mi plătesc câteva 
datorii la măcelar şi la brutar. 

— Aţi vorbit cu cineva la farmacie? 

Tellier se gândi un moment. 

— Da, cu confesorul. 

— Despre ce aţi vorbit? 

— M-a întrebat despre sănătatea soţiei mele. Eu i-am spus 
că e destul de rău; el mi-a recomandat să o trimit în Sud, căci 
numai acolo mai poate găsi o scăpare. 

— Şi ce i-ai răspuns dumneata? 

— După cât mi-aduc aminte, i-am spus, că de-aş avea 
banii pe care i-am văzut după amiază în casa de bani a 
cetăţeanului Colmin, aş putea ajuta desigur şi pe femeia mea! 

— Eşti acuzat că ai fi spus despre Colmin, că este un 
zgârcit infam şi de faptul că în momentul când ţi-a dat o 
jumătate de franc ai fost ispitit să-l omori... 

— Desigur că am spus aşa, pentru că am fost amărât şi n- 
am ştiut ce vorbesc! 

— Dar admiţi că ai spus aşa? 

— Da, desigur, răspunse Tellier. Insă de aş fi ştiut că 
părerea mea va fi înţeleasă în aşa chip infam, desigur că aş fi 
tăcut! 


Judecătorul de instrucţie mai puse câteva întrebări 
secundare. Pe urmă spuse grefierului să citească protocolul, 
pentru ca Tellier să-l iscălească. 

Capitolul 77 DEPOZIŢIA TELALULUI. 

Când apăru telalul, părea tulburat. Tellier însă se însenină. 
Gardistul îi aduse judecătorului de instrucţie toate condicile 
telalului. 

— În sfârşit judecătorule, spuse Tellier cif vocea mai 
puternică, veţi vedea acum adevărul spuselor mele, şi vă veţi 
convinge că n-am minţit. 

Senac se înclină cu respect înaintea judecătorului. Ochii 
săi se opriră şi asupra arestatului. 

— Şezi! Şi pregăteşte-ţi răspunsurile, zise judecătorul, 
telalului. 

Senac se supuse. Picioarele îi tremurau şi de-abia se mai 
putea ţine. Judecătorul îl privi aspru, şi începu să-l întrebe: 

— Cunoşti dumneata personal pe omul acesta? 

— Îl cunosc foarte bine, răspunse telalul, locuieşte la 
etajul! Al casei mele. 

— Ai cumpărat alaltăieri de la el diferite instrumente! 
Printre ele se afla şi acesta. Te rog răspunde-mi, căci acest 
instrument este cel mai important. 

Toată soarta lui Tellier părea că depinde de spusele 
telalului. Dar Senac dădu din cap. 

— Alaltăieri n-am cumpărat nimic, şi de asemenea nici 
cetăţeanul Tellier nu mi-a vândut nimic. 

Tellier scoase un țipăt. 

— Ce? Spuse el cu voce înăbuşită. Ai uitat poate. Nu, nu! E 
cu neputinţă? Dumneata însuţi ai observat literele de pe tăiş? 

— V-aş servi din inimă ca să vă pot scoate din încurcătură, 
zise telaliil fără a se uita la Tellier. Este desigur foarte penibil să 
vezi pe chiriaşul tău în mare încurcătură. Dar din nenorocire nu 
sunt în stare a-ţi face serviciu, eu care mă găsesc aici într-un loc 
unde trebuie să spun purul şi curatul adevăr. 

Mecanicul fu prins de furie şi groază. Gândurile i se 
încurcară. El fu stăpânit de simţământul pe care-l are orice om 
când îl atinge cineva pe nedrept, anume, de a înainta şi dea 
omori pe infam. 

— O. E ruşinos! Zise el. Acest om îşi aduce aminte, el n-a 
uitat nimic, dar e duşmanul meu şi vrea să mă ducă la pieire! 


Jură tu numai că cu am minţit, dar pedeapsa nu te va ocoli, te 
va nimeri Dumnezeu mai curând sau mai târziu! 

Senac Se schimbă la faţă, dar judecătorul privi 
dezaprobator pe Tellier. 

— Acuzalule! Zise el cu voce aspră. N-ai dreptul să insulţi 
şi nici să ameninţi pe martor! Bagă de seamă! Martore, se 
adresă el către telal. Dumneata susţii că hârleţul acesta nu ţi-a 
fost vândut de cetăţeanul Tellier? 

— Nu numai că nu rfii l-a vândut alaltăieri, dar niciodată! 
Răspunse Senac. Eu n-am cumpărat de la el şi nici el nu mi-a 
oferit niciodată nimic. Şi voi jura sfânt! 

Judecătorul răsfoi în condicele pe care i le adusese 
gardistul muncipal. Date fiind depoziţiile telalului, acesta depuse 
jurământul faţă de acuzatul Tellier. 

Paginile din urmă ale condicelor nu pomeniră întradevăr 
nici un cuvânt despre negoţul între telal şi mecanic. 

Nu mai era nici o îndoială în sufletul judecătorului de 
instrucţie. Căci îl convinse şi jurământul sfânt al telalului. Senac 
mai iscăli un protocol şi fu eliberat. 

— Acuzatule, te mai întreb odată, admiţi că ai minţit? 

Tellier îl privi cu o privire neomenoasă. 

— Sunt nevinovat! Strigă el. 

Cu un gest dispreţuitor se sculă Fauvel de pe fotonul său, 
cu convingerea că Tellier este infamul criminal. 

Capitolul 78 

ÎN FAŢA MOARTEI. 

A doua zi dis de dimineaţă fu transportat Tellier într-un car 
supravegheat de gardist spre vila cetăţeanului Colmin. 

La coborâre Tellier se uită înapoi, reuşind să arunce privire 
spre locuinţa lui. Ferestrele erau deschise şi perdelele albe 
fluturau în vânt. 

În ochii săi se iviră lacrimi. Gardiştii îl duseră sus pe scara 
vilei. Judecătorul de instrucţie şi ajutorul său trecură înainte. 

În camera domnişoarei omorâte, era încă totul 
neschimbat. Cadavrul era în acelaşi loc. 

La un semn al judecătorului gardiştii duseră pe arestat 
aproape de cadavru. 

— Carol Tellier! Zise judecătorul de instrucţie cu ton 
solemn. Dacă ai curajul, priveşte pe femeia aceasta! 


Privirea mecanicului se îndreptă asupra feţei trase a 
asasinatei. 

— Recunoşti persoana aceasta? 

— Da, răspunse mecanicul, este cadavrul domnişoarei 
Lidia. 

— Admiţi că ai fost în relaţii mai intime cu moarta? 

— Nu! Doamna de abia îmi răspundea când o salutam. Era 
foarte mândră şi n-am avut nici o relaţie mai apropiată cu 
dânsa! 

Judecătorul de instrucţie voia să-l mai întrebe ceva dar 
Tellier îi tăie repede vorba. 

— Te rog încetează de a mă chinui cu întrebări 
nefolositoare. Mâinile mele sunt curate şi conştiinţa împăcată. 
Ştiu că nu mă credeţi deloc şi deci n-am să vă mai răspund. 

Tellier tăcu. Işi lăsă capul pe piept şi păru că nici nu aude 
întrebările ce i le punea judecătorul. 

Gardienii îl apucară pe Tellier de braţ. Judecătorul păşi 
înainte. La porunca sa, unul din servitbri aduse o lampă. 

— Pune mâna dumitale stingă pe urma asta î, porunci 
judecătorul arestatului. Acesta se supuse. 

Comisarul care era de faţă puse palma lui Tellier pe urma 
de sânge. In acelaşi timp se zugrăvi o decepţie pe faţa sa. 

— Palma arestatului e cu mult mai lată şi degetele mai 
scurte! Zise el, judecătorului. O mână foarte fină trebuie să fi 
săvârşit această crimă fioroasă! 

Fauvel dădu din cap. Reflectând. Pe urmă se adresă 
gardistului muncipal. 

— Duceţi pe arestat în dormitorul lui Colmin. 

Tellier, pus pentru a doua oară în faţa unor astfel de 
grozăvii, simţi cum cade din picioare. 

— Acuzatule! Spuse judecătorul de instrucţie, recunoşti 
cea de-a doua victimă a dumitale? 

Tellier nu răspunse. 

_ Taci? Urmă Fauvel. Va să zică eşti ferm hotărât să nu-mi 
răspunzi? 

Tellier dădu din cap afirmativ. 

Fie! Urmă judecătorul. Nu te pot sili să vorbeşti, dar e uşor 
de ghicit motivul tăcerii dumitale! 

Câteva minute mai târziu, Tellier era iarăşi transportat în 
car spre închisoare. 


Carul se îndreptă spre strada pe care şezuse Tellier până 
atunci. De pe buzele sale ieşi un țipăt de durere, trupul îi 
tremura de groaza. El văzu în faţa casei sale un dric, din casă se 
scotea un coşciug negru, simplu şi împodobit cu flori. 

— Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! Striga Tellier cu sălbăticie. Lăsați- 
mă! E femeia mea, drăguţa şi dulcea Caterina suspină el cu 
inima zdrobită. 

Dar gardiştii îl ţinură cu sila pe scaun. 

Capitolul 79 

ENRIC AFLA DESPRE MOARTEA ADELLEI 

În aceeaşi dimineaţă, în care nenorocitul Tellier era dus în 
faţa celor două victime, Enric Sanson săvârşise pe eşafod o 
muncă grea. Comitetul mai găsise o serie de bărbaţi şi femei 
părtaşi ai regelui, şi-i condamnase la moarte. Mai mult de 
douăzeci de capete căzură azi sub tăişul ghilotinei. 

Enric Sanson observă o nelinişte deosebită în mijlocul 
poporului. El crezu că e atribuită crimei făcută la Operă. Enric 
Sanson nu bănuia că în aceeaşi noapte s-a petrecut în Paris un 
dublu omor. Desigur, Călăul era foarte curios să afle amănunte 
asupra acelei crime. Dai niciuna dintre ajutoarele sale nu putu 
să afle nimic. 

Abia după părăsirea eşafodului, pe când ajutoarele sale 
erau ocupate cu transportarea cadavrelor, Enric întâlni un 
cunoscut, un om cu mare chef de vorbă. 

— A, dar ştii că e minunat! Zise cunoscutul. Pe dumneata, 
cetăţene Sanson, te-am zărit la balul mascat de ieri seară! Ţi-ai 
scos masca de pe obraz. 

— Vorbeşti despre balul mascat? Îl întrerupse Enric 
Sanson nerăbdător. 

— Da! Era o îmbulzeală, la care mă voi mai gândi multă 
vreme! Patru femei au fost călcate în picioare în mulţime, 
călcate îţi spun, cetăţene Sanson. 

— O, dar e groaznic! Zise Enric Sanson. Dar, ştii ceva mai 
amănunţit despre crima misterioasă de la balul mascat? Mie mi 
se pare că a fost numai o vorbă seacă! 

— Nu, nu! E adevărat! 

El se plecă cu o mutră misterioasă şi importantă la 
urechea călăului. 

— Dar ce, nu ştii încă nimic, cetăţene Sanson? N-ai auzit 
încă cine a mai fost omorât? 


Enric Sanson dădu din cap. El nici nu bănuia cât de mult îl 
vor interesa în momentul următor comunicările cunoscutului 
său. 

Acesta din urmă îşi ascuţi buzele ca pentru fluierat. 

— O, dare o istorie cât se poate de ciudată, zise el. Marat, 
marele Marat, se zice că ar fi sărit în sus de furie şi necaz! 

Călăul îl privi uimit. 

— De ce tocmai Marat? Îl interesează pe el lucrul acesta? 
Întrebă el, curios. 

Enric Sanson se gândi un moment la mica Annetta şi la 
sfiala ei în momentul crimei. 

Nu, pe ea nu o privea, căci o condusese el acasă, în 
siguranţă şi pace. 

— Desigur că pe Marat îl priveşte! Şopti cetăţeanul cu 
mutra misterioasă, mi se pare că ai văzut-o şi dumneata pe 
frumoasa englezoaică, pe care o cheamă Eugenia Webb! 

Obrazul lui Sanson păli. Cunoscutul său vorbea de Adella 
de Barry! Dumnezeule, oare ar fi cu putinţă să fie omorâtă chiar 
prinţesa, cea mai înverşunată vrăjmaşă a Călăului? 

— Ei vorbeşte, spune mai departe! 

— Ea, a fost omorâtă! Zise celălalt. 

— Cine? Englezoaica? 

— Da, desigur! Afirmă cetăţeanul. Într-un mod cât se 
poate de unic şi ciudat. A fost omorâtă cu un pumnal, un 
pumnal al cărui vârf a fost otrăvit! 

Enric ascultă distrat toate poveştile prietenului său. Va să 
zică prinţesa a fost omorâtă cu un pumnal otrăvit. Bine, oare 
este ea deja omorâtă? Moartea ei era o scăpare pentru iubita 
lui. 

Ciudat! Şi totuşi Călăul nu putea scăpa de un simţământ 
incomod care-l chinuia. 

Până acum credea că o urăşte pe prinţesă din pricina 
caracterului ei răutăcios şi pervers. Acuma însă că o ştia 
moartă, asasinată, Enric se gândea fără voie, la acea noapte 
când sedus de farmecele ei gustă în braţele-i cele mai mari 
delicii, cele mai sublime. Plăceri! Ce fierbinţi fuseseră 
îmbrăţişările pline de foc, voluptate şi poftă ale acestei femei 
demonice! Cită fericire în ardoarea amorului ei înflăcărat de o 
pasionată senzualitate! 

Şi acuma era moartă, asasinată! 


— Îngrozitor! Exclamă fără voie Enric Sanson. 

Şi este ea într-adevăr moartă? 

— Moartă! Răspunse cetăţeanul, a şi fost transportată la 
morgă, dar n-a fost încă expusă spectatorilor. 

— N-a fost expusă! Repetă mecanic Sanson care evident 
că nu pricepuse sensul vorbelor auzite. 

— Ei da! Zise acesta. Poporul s-a dus în grămezi mari la 
morgă, dar nu era nimic de văzut! Probabil că americana a fost 
aşezată în pivniţa morgii. 

— Ah, aşa! Murmură călăul. 

Pentru moment nici nu înţelese ce valoare aveau 
comunicările cetăţeanului. Se despărţi de acesta foarte distrat şi 
nici nu băgă în seamă că mulţimea se retrăgea din jurul lui, 
făcând un gol mare. Mai înainte vreme, frica asta ce o inspira 
poporului îl necăjea, astăzi însă îi era foarte plăcută. Voia să fie 
singur. 

Soarele apunea deja sub coline şi desele umbre ale nopţii 
începeau să se aştearnă asupra Parisului. 

Enric înainta cu paşi înceţi cufundat în gânduri. La drept 
vorbind nu putea simţi nici o satisfacţie că a scăpat de vrăjmaşa 
sa cea mai îndârjită. 

„Asta ţi-a fost sfârşitul, Adello, fată mândră şi frumoasă? 
De ce n-ai petrecut o viaţă liniştită, paşnică, la adăpostul averii 
tale numeroase, departe de acest Paris primejdios care înghite 
atâtea vieţi? De ce ţi-ai căutat tu singură nenorocirea şi 
suferinţele?” 

Apoi îşi aduse aminte deodată că Adella a fost asasinată 
cu un pumnal otrăvit. Adevărat este că de curând a dat el lui Lili 
un pumnal otrăvit, dar nu era oare o crimă, o insultă mortală 
pentru Lili de a se gândi măcar „n singur moment la aşa ceva? 

Şi pfe iângă asta, cum şi în ce mod putea să se fi întâlnit 
la balul mascat Lili şi prinţesa? Doar Lili, după cât îşi închipuia 
el, a rămas între zidurile temniţei de la Temple, în timp ce la 
balul mascat lumea petrecea cuprinsă de dorul de a uita! Și 
totuşi! Deodată Enric îşi aduse aminte de bileţelul ce i-a fost 
trimis în ajun de Adella în mod aşa misterios! În ce relaţii a intrat 
aşa deodată prinţesa cu Lili! Adella a aflat desigur 
ascunzătoarea lui Lili! Enric Sanson se simţi apăsat de o grea şi 
fatală presimţire. 


Se întoarse, şi instinctiv îşi îndreptă paşii spre Temple. 
Ajungând însă aici, nu putu obţine intrarea. Lili era în serviri 
acuma la familia regală. 

Enric nu mai aşteptă. Se simţea mai liniştit acum, că o ştia 
pe Lili în Temple la adăpost de orice primejdie. Restul 51 putea 
amina şi pe mâine. Enris Sanson n-a presimţit că această 
amânare îl va costa mult atât pe el cât şi pe biata Lili. 

Pe drum Sanson întâlni pe medicul care o cercetă pe 
prinţesă imediat după asasinat, în prezenţa lui Marat. 

Din întâmplare Sanson cunoştea pe acest medic, şi cei doi 
bărbaţi schimbară între dânşii impresiile. Cuprins de groază 
Enric Sanson află din gura medicului că otrava mortală care a 
ucis-o pe prinţesă, era ortavă de săgeată. 

Călăul simţi că sângele-i năvălise în obraz. Doamne! Ce 
bănuială cumplită avea. 

Tăişul gol al pumnalului ce-l încredinţase deunăzi lui Lili, 
conţinea de asemenea otravă de săgeată. Otrava asta era una 
din cele mai rare care există pe lume. 

Spaima lui crescu şi mai mult când află tot din gura 
medicului, despre dublul asasinat întâmplat în aceeaşi noapte în 
strada Bellevue, unde se întrebuinţase tot otrava de săgeată. 

In acelaşi timp însă Enric se simţi foarte uşurat de vestea 
asta. El se declară de acord cu medicul că ambele asasinate 
erau săvârşite de aceleaşi mâini. Cum de a putut pune el un 
moment vina pe dulcea şi curata Lili? 

Enric recunoscu singur că era un prost. 

Işi luă rămas bun de la medic şi se îndreptă spre casă. 
Acolo îl aştepta Orfelia. 

Minunata fată se liniştise întrucâtva, dar arăta tot palidă şi 
neodihnită. 

Ea primi pe Enric cu un zâmbet blând şi împăciuitor. Enric 
se plecă şi o sărută pe frunte. Pe urmă se aşeză lângă ea. 

Dulcea şi draga mea Orfelia! Zise Călăul, am să-ţi spun o 
noutate importantă, dar să nu te sperii! 

Despre moartea aşa zisei englezoaice? Spuse Orfelia spre 
uimirea lui Enric. 

— Cum? Ştii deja? 

Orfelia dădu din cap afirmativ. 

— Da, au fost aici nişte-vizitatori care m-au înştiinţat de 
crima din balul mascat! Răspunse ea. 


— Atunci poate că ştii şi despre dubla crimă din strada 
Bellevue? Continuă Enric. 

— În strada Bellevue? Întrebă ea. Strada asta e foarte 
aproape de strada Ludovic! Ciudat! leri după prânz am fost 
acolo la locuinţa unui mecanic Tellier! 

— Tellier? Ce spui! Un anume Carol Tellier e arestat ca 
bănuit de crima săvârşită! 

Orfelia se înspăimână. Fata se făcu de o paliditate 
mortală. 

— Imposibil! Exclamă apoi tânăra fata, te înşeli! Carol 
Tellier nu poate fi un criminal! El e un nenorocit care de abia 
luptă pentru existenţa lui, şi m-aş putea prinde că nu e în stare 
să procedeze în chip aşa de necinstit. 

— Nu ştiu, dragă soră, dacă ai dreptate! Zise el, dar după 
cât mi s-a spus, acest Tellier e într-o situaţie foarte încurcată. 
Mizeria a împins pe mulţi oameni cinstiţi la crimă! Afară de asta, 
nevasta lui este pe moarte. Se bănuieşte că pentru a putea 
cumpăra femeii sale doctorii şi vinuri întăritoare, a devenit dublu 
asasin! 

— Spui adevărul tu. Enric! Nu poate să fie un al doilea 
Carol Tellier decât acela în a cărui locuinţă am fost eu ieri! 
Femeia îi era pe moarte şi orice ajutor era zadarnic. 

Se întrerupse şi îşi acoperi faţa cu mâinile. 

— O, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu e cu putinţă. 
Nu e cu putinţă! Carol Tellier nu poate fi criminal! Exclamă ea 
oftând. 

Enric Sanson privea încremenit pe sora sa. 

— Văd că te întristează grozav soarta omului acesta? 

— Da, nenorocirea lui îmi rupe inima! Murmură Orfelia 
tremurând, şi biata femeie! Trebuie să mă duc îndată la ea ca s- 
o mângâi puţin! 

— Nu acum, Orfelia! E prea târziu pentru aşa ceva! Zise el 
liniştind pe sora sa. E întuneric de tot afară! Şi, drăguță surioară, 
nu trebuie să pleci din casă! Mâine te poţi duce, dacă vrei cu tot 
dinadinsul! 

— Ai dreptate, frăţioare! Mă voi duce mâine! Dumnezeule, 
de ar trece noaptea asta îngrozitoare! 

Nu bănuia ce nenorocire grea îi apăsa iară. Călăul se 
despărţi de sora sa, după ce depuse o sărutare caldă pe fruntea- 
i senină. 


Enric Sanson se simţi uşurat. Cu toate că depuse o lacrimă 
în amintirea nerorocitei prințese, totuşi în inimă era satisfăcut. O 
piatră de pe inimă se duse odată cu moartea Adellei. Acum, 
nenorocita nu mai putea împlini groaznica ei ameninţare. Şi Lili 
va rămâne a lui pentru vecii vecilor! 

Capitolul 80 NARCOTICUL. 

În sfârşit veni noaptea. Mai încet ca întotdeauna, după 
părerea unanimă a acelora care au luat parte la fuga familiei 
regale, se întindeau umbrele nopţii asupra pământului. 

În cercul familiei regale se vorbea foarte puţin, numai de 
frica de a nu se trăda cu vreun cuvânt. 

Pentru a evita orice incident, regina îşi culcase ca de 
obicei amândoi copilaşii, necomunicându-le nimic despre ceasul 
apropiat al libertăţii lor. 

Înăuntrul Templului, în afară de Lili, familia regală tremura 
de îndrăzneaţa întrepi indei'e pe care o vor purcede în seara 
aceea. 

Lili rugase pe regină să îndemne pe soţul el să se culce 
mai devreme ca de obicei, căci de fugă nu putea fi vorba decât 
atunci când garda din odaia din mijloc va fi căzut la pământ făi'ă 
simţiri, ameţită de vin. Însă ea nu ştia cât de grabnic va fi 
efectul prafului ce i-l oferise contele Ferseri. 

Totul se făcu după dorinţă. Nimeni în Temple nu bănuia 
nimic, dar totuşi un fel de nelinişte cuprinse pe păzitorii 
Templului. Toţi şuşoteau între dânşii. De câteva ori căutară a 
atrage şi pe Lili în conversaţia lor. 

Circula vestea despre feluritele crime care se săvârşiseră 
cu o noapte înainte în Paris şi care cu toate zilele de teroare, au 
izbit adine pe toţi locuitorii. Dar Lili nu voia să audă; poate că nu 
auzise într-adevăr, nici când o chemă unul din soldaţi ca să 
povestească ceva despre crima sângeroasă de la balul'mascat 
al operei. 

La ora zece, regele şi regina se culcară! 

În acelaşi timp, soldaţii se retraseră în camera din mijloc, 
pentru a nu o mai părăsi. În urma regelui încuiară uşa. De 
asemenea se încuia şi uşa reginei şi a copiilor. 

În camera din mijloc, care în timpul zilei era odaia de 
şedere a familiei regale, cei doi soldaţi se aşezară în largul lor. 
Ei îşi sprijiniră armele în colţul odăii şi se aşezară pe scaunele de 


paie. O lampă cu flacăra mică ardea cu multă economie în 
cameră. 

— Ascultă prietene! Zise unul din cei doi soldaţi celuilalt, 
sunt curios dacă o veni drăcoaica cu vinul. Îţi spun, am o sete 
infernală! 

— Fii fără grijă Ştefane, răspunse celălalt, e fată serioasă. 
Ce a făgăduit ea odată, face desigur. Şi a spus că vine cu o cană 
cât toate zilele ca să bem în sănătatea ei, că fata serbează azi 
ziua ei onomastică! 

Cei doi râdeau, dar Ştefan zise: 

— Hm, amice, n-ai auzit tu nişte paşi? 

Celălalt afirmă după ce ascultase câtva timp. 

— Mi se pare că vine drăcoaica cu vinul. 

Şi aşa era. Lili apăru în halatul de noapte. Ca să nu-i facă 
să bănuiască, se înveli într-un şal gros, iar în mâna dreaptă 
ducea o cană cu vin mirositor. 

— Ei, vedeţi că mi-am ţinut făgăduiala? Zise ea încet 
punând cana pe masă. 

— O, desigur, rânji Ştefan. Acum de abia cred ceea ce mi- 
a spus prietenul meu. Să trăieşti! 

La aceste cuvinte luă cana şi bău dintr-o înghiţitură. 

Soldatul nu observă încordarea de pe chipul lui Lili. Fata 
credea acum că o năpădeşte cea mai grea nenorocire. Ea se 
uita nerăbdătoare la soldat. 

Va simţi el oare, gustul amărui al pulberei ce o turnase ea 
acolo? Atunci se va trăda, şi va fi pe veci pierdută. Soldatul ar 
face gălăgie, şi totul ar fi pierdut. 

O oră lungă, tăcută, trecu în cea mai absolută tăcere. Nu 
se auzea decât gilgâitul soldatului care bea întruna. Pe urmă 
acesta puse cana jos; respiră adânc şi-şi răsuci mustaţa. 

— Sapristi! Exclamă el. Ce mai vinişor! - Şi dete cana 
amicului său. 

Pe urmă se întoarse spre Lili şi îi spuse: 

— Să stai cu noi; desigur că este contra ordinului, dar tot 
trebuie să bem în sănătatea dumitale! 

Lili nu putut decât să zâmbească şiret, iar după aceea se 
retrase în cămăruţa ei. 

In câteva ore trebuia să se sfârşească totul. Doamne, ce 
va aduce oare cu sine viitorul? Asta era groaznica întrebare pe 
care şi-o punea Lili. 


Bătăia ceasurilor, se auzea de la turlele bisericilor. De la 
un sfert de ceas până la altul, părea o veşnicie. În sfârşit bătu 
ora unsprezece. 

Lili se ridică pe vârfurile degetelor. Ajunsă la uşă, tânăra 
fată se opri. Încrucişa braţele pe piept şi plecă evlavios capul. 
Probabil că numai o rugăciune tăcută era. Aceea pe care o 
adresa ea acum celui atotputernic. 

Lili deschise încet uşa odăiţei ei. Prin deschidere pătrunse 
cu privirea afară în gang. Era întuneric desăvârşit. 

Se zăreau numai câteva raze de lanternă. 

Acolo era o santinelă, care nu putea împiedica fuga 
familiei regale. Pricipalul era ca cei doi soldaţi din odaia din 
mijloc să doarmă. 

Lili se repezi pe vârful degetelor în gang. 

Prin crăpăturile „uşii pătrundea lumina di afară în 
gangulântunecons. 

Lili simţi cum i se taie respiraţia. Ea auzi clar un zgomot 
care venea din camera la a cărei uşă asculta. Veghiau soldaţii, 
ori adormiseră? 

Lili apropie urechea de uşă. Ascultă nerăbdătoare. Se 
auzea un zgomot regulat, care suna ca retezarea cu fierăstrăul a 
unor butuci mari de stejar. 

Desigur că vinul îşi făcuse efectul. Inima îi bătea sălbatic. 

Ea deschise uşa cu îngrijorare, cât putu de încet. O privire 
aruncată în odaie o făcu să priceapă că avea dreptate în 
presupunerea ei. 

Într-adevăr, unul din soldaţi căzuse jos de pe scaun, iar 
celălalt îşi lăsase capul pe masă. Amândoi însă sforăiau. Un 
somn adânc îi cuprinsese. 

Lili se uită în cană. Era goală. Ea o luă în grabă cu dânsa. 
Privirea îi căzu asupra celor două carabine care se aflau în colţul 
odăii, le luă cu ea şi le puse afară în coridor lingă zid. 

Apoi timăra fată se întoarse în sală. Unde cei doi soldaţi 
tot mai dormeau adine, încât Lili se temea ca nu cumva sforăitul 
lor să fie auzit în sălile temniţei., deşteptând astfel bănuieli. 

Cu ajutorul cheii din broască, deschise uşa care ducea la 
odăile regale. Aceasta, o aşteptase cu nerăbdare Ludovic al XVI- 
lea, căci imediat deschise şi el uşa pe dinăuntru şi apăru în prag 
complet îmbrăcat, aruneând asupra fetei o privire plină de 
recunoştinţă. 


— Ei dragul meu înger, e totul în bună pace? Întrebă el cu 
glas şoptit. Lili adânc emoţionată, tremurând din tot corpul, abia 
putu răspunde cu capul, şi parcă i se părea că în ultimul 
moment i se va întâmplă ceva care va zădărnici totul. 

Dai' nimic din toate acestea nu se întâmplă. Era evident 
că nimeni din temniţă, nu bănuia că s-ar fi pregătit o fugă atât 
de îndrăzneață şi periculoasă. 

Ludovic al XVI-lea se îndreptă cu Lili spre apartamentul 
soţiei sale. Aici începea partea grea şi delicată, căci trebuia să-i 
trezească pe cei doi copii naivi şi neştiutori şi să-i facă să se 
poarte cu toată precauţi unea. Afară de asta mai trebuia să se 
dea semnalul convenit de la fereastra odăii de culcare a reginei. 

Când cei doi soţi regali se întâlniră faţă în faţă. O emoție 
adâncă îl cuprinse, şi tăcând, nerostind o vorbă, se îmbrăţişară 
cu căldură. 

— Până acum Dumnezeu ne-a ajutat, tot el ne va ajuta şi 
de aici mai departe! Murmură Maria Antoinetta adine mişcată. 

Capitolul 81 FUGA DIN TEMPLE. 

În acelaşi moment se auzi din stradă o fluierătură. Lili 
tresări. 

Era semnalul convenit al conjuraţilor. Aşadar, eliberatorii 
se aflau deja în strada îngustă de lângă temniţă, care trecea pe 
la ferestrele apartamentului regal din temniţă. 

Lili se apropie de perechea regală. 

— Nu trebuie să pierdem un moment! Murmură tânăra 
fată, căci fiecare clipă e prețioasă! 

Maria Antoinetta făcu un gest afirmativ şi se desfăcu din 
braţele bărbatului său. 

— La lucru! Murmură regina, în câteva minute vom fi gata 
de fugă. Tot ce avem lăsăm cu plăcere aici. Mai târziu, când un 
viitor mai fericit ne va surâde, ne vom despăgubi de tot ce am 
lăsat! 

Lili, urmând pe regină, intră în odaia de culcare a micilor 
prinți, pe care augusta mamă, îi deşteptă din somn cu multă 
drăgălăşenie printr-o sărutare duioasă. 

Desigur, că a trebuit toată arta convingătoare a reginei, 
pentru a împiedica pe copiii deşteptaţi, de a nu pune întrebări 
care ar fi putut fi auzite. Mai ales micul prinţ moştenitor n-a 
putut pricepe cu nici un preţ, ce se pregăteşte şi care-i rostul 
deşteptării sale din somn. Pe urmă însă, când mama sa, începu 


să-i explice mai cu de-amănuntul ce se va întâmplă în noaptea 
asta, ochii săi avură o sclipire de inteligenţă şi păru transfigurat. 

— Ah, ce frumos, ce frumos! Exclamă micul prinţ, bătând 
din palme, plin de bucurie. 

— Mamă, dulce mamă, vom fi liberi. Hai să ieşim mai iute 
din temniţa asta groaznică! 

Sărmanul copil! Nici nu visa el că în cartea vieţii era deja 
scrisă sentinţa fatală. Fiul şi moştenitorul perechii regale, după 
cum se ştie. Şi-a petrecut „nenorociţii ani ai copilăriei în zidurile 
temniţei, pentru a dispare apoi pentru totdeauna. 

Acum însă, când o rază de speranţă însenină toate aceste 
suflete amărâte, cine era să aibă astfel de presimţiri triste? 
Adânc mişcaţi până în adâncul sufletului, părinţii îmbrăţişară 
copiii. 

În timpul acesta, Lili se apucă să îndeplinească cea mai 
grea parte a operei de eliberare. Când era acasă la tatăl său 
care era armurier, s-a uitat adesea la calfele care mânuiau 
uneltele, aşa că se pricepea destul de bine să mânuiască pila. 

Astfel deci, udă cu multă băgare de seamă pilele ascuţite, 
cu uleiurile încredințate de contele Fersen, şi începu să pilească 
gratiile de fier de la ferestrea odăii de culcare a reginei. Intr- 
adevăr lucrarea aceasta penibilă şi atât de delicată se făcu cu 
multă uşurinţă şi fără nici un zgomot. 

Lili era scăldată de sudoare, şi afară de asta simţea 
oarecare nelinişte, auzind de jos de sub fereastră, nişte 
murmure nedesluşite. 

Murmurele acestea, preveneau probabil de la conjuraţi, 
care aşteptau cu o nerăbdare arzătoare până ce se va da 
semnalul convenit şi vor putea prinde scara de funii. 

Inima tinerei fete se înfiora de câte ori auzea în mijlocul 
tăcerii mormânlale a nopţii, bătăile ceasornicelor din Paris. 

Pe la orele patru dimineaţa, regele înlocui pe Lili la munca 
grea şi tăie ultima gratie de fier. 

Atunci însă, se întâmplă ceva neaşteptat. Gratia în patru 
colţuri, pilită la rădăcină căzu jos pe stradă, înainte ca regele să 
fi avut vreme s-o oprească. 

Era Un moment înfiorător. Fiecare simţea că s-a apropiat 
momentul decisiv. Dacă sentinelele ar fi observat cel mai mic 
lucru, atunci fuga era cu totul zădărnicită! 

Lili simţi grozăvenia momentului! 


— Dumnezeule mare! Şopti ea. Să fie zadarnice toate 
jertfele făcute. Până acum, numai din pricina acestei 
imprudenţe? 

Intr-o singură clipă văzu trecând înaintea ochilor ei, întreg 
trecutul şi prezentul. Sufletul fecioarei se pregătea pentru 
ultima şi fatala întâlnire pe eşafod, cu Enric Sanson, Călăul din 
Paris. 

— Lăudat fie domnul! Murmură Ludovic al XVI-lea, 
apucându-se de balustrada ferestrei, să nu cadă jos de 
ameţeală. 

Ideea că din pricina imprudenţei sale a zădărnicit pentru 
totdeauna salvarea sa şi a scumpei familii, era pentru el 
insuportabil de dureroasă. 

Se auzi un zornăit uşor. O pietricică mică lovi fereastra 
eliberată de gratii. 

Şi de astă dată, Lili a fost aceea care a avut curajul de a 
se apleca afară, peste fereastră. Acum, că nu mai era nici o 
gratie, îi fu uşor să vadă tot ce se petrece afară. 

Privirea ei căzu asupra celor cinci-şase bărbaţi mascaţi, 
care se postaseră jos pe trotuar sub fereastră. Afară de asta, 
dacă ochii nu o înşelau, vedea la ambele colţuri ale străzii, 
sentinele mascate. 

— Sunteţi gata? Răsună un glas bărbătesc. Înăbuşit şi 
totuşi foarte clar. 

Ţ Lili recunoscu numaidecât pe acela care vorbea. Nu era 
altcineva decât contele Fersen, acel domino roşu cu care 
avusese întâlnire în seara fatală a balului mascat. 

— Sunteţi gata? Răsună un glas bărbătesc, înăbuşit 
lipseşte numai scara de funii. 

— Bagă bine de seamă! Răsună iar glasul contelui. Prindp 
bine, domnişoară. 

| frili observă că în acelaşi moment i se aruncă de jos un 
obiect pe care-l prinse cu multă îndemânare. Era scara de funii. 
Acuma opera era aproape terminată. Cu ajutorul perechii regale, 
scara fu legată de capetele de jos ale gratiilor tăiate... 

Venise momentul fugii adevărate. 

Cel dintâi ieşi regele în mod destul de anevoios prin 
deschiderea practicată în urma pilirii gratiilor. 

După repetatele rugămiţi ale lui Lili, regina întreprinse la 
rândul ei coborârea de pe fereastră. 


Acesteia, de asemenea, i-a fost foarte grea ieşirea prin 
fereastră. Nu lipsea mult şi Maria Antoinetta ar fi căzut printr-un 
pas greşit în groaznica adâncime. 

Apoi urmă prinţesa, care pricepu toată seriozitatea 
situaţiei şi ascultă fără nici o vorbă pe Augusta sa mamă. 

Coada cortegiului o formă Lili care ţinea în braţe pe prinţul 
moştenitor. Mititelul însă care era adormit şi cuprins de 
nelinişte, refuză de a-şi pune braţele în jurul gâtului lui Lili, şi 
începu să se lupte cu încăpățânare contra bunei fete. 

— Nu. Nu! Nu vreau să intru în gaura asta groaznică! 
Zicea micul prinţ cu glas tânguitor, zbătându-se mereu. 

Lili s'imţi o mare descurajare. 

— Dumnezeule mare! Murmurăea. Nu cumva toate 
ostenelile şi riscurile noastre să fie zadarnice? Oare plânsui 
nechibzuit al acestui copil speriat să ne nenorocească pe toţi? 

Degeaba regina care era jos, căuta să potolească plânsul 
şi neliniştea prinţului. Acesta începu să se vaite din ce în ce mai 
tare. 

Deznădejdea care umplea în acest moment inima tinerei 
fete. Îi dădea puteri gigantice. 

Lili singură, n-a ştiut mai târziu, de câte ori era vorba de 
această întâmplare, să arate care i-au fost senzațiile şi 
cugetările în tot timpul cât a durat această scenă. Ca prin vis, îşi 
aduce aminte că a ţinut strâns la pieptul ei cu toată puterea, 
faţa prinţului, pentru ca să-i înăbuşe plânsul şi vaietele. 

Peste o clipă simţi Lili că picioarele-i au atins o treaptă a 
ocării de funie. 

Nu era o întreprindere uşoară şi lipsită de primejdie de a 
încerca această scara nesigură, având în braţe pe prinţul 
încăpățânat şi neascultător. 

Lili închise ochii, recomandându-şi sufletul şi viaţa 
protecţiei celui de sus. Apoi cobori cu multă fermitate 
sufletească treaptă cu treaptă până ce în sfârşit se simţi 
apucată de braţe, şi în acelaşi timp, observă că se opri cu 
picioarele pe pământ. 

In acest moment fecioara noastră atât de curajoasă, simţi 
slăbiciune în inimă. Fără voie închise ochii, pumnii îi tremurau şi 
o mare nervozitate îi cuprinse tot trupul. 

— Curaj şi energie!”, îi şopti la ureche contele Fersen. 


O femeie, pe care Lili nu o băgase în seamă în primul 
moment, i-l luă din braţe pe micul prinţ. 

Contele Fersen, îi comunică şoptind bunei noastre Lili, că 
această femeie, este guvernanta de până acum a prinţului. 

Şi într-adevăr, doamna de Fauzel, acesta era numele 
guvernantei, reuşi imediat să astâmpere pe micul prinţ. Plânsul 
său încăpățânat încetă numaidecât. 

Lili învinse accesul de slăbiciune ce o cuprinsese. Re- 
“"'cmându-se de braţul contelui Fersen se apropiară de ieşirea în 
stradă. Ochii ei, deprinşi cu întunericul adânc de afară, văzu la o 
oarecare depărtare o trăsură care aştepta. Spre aceasta, se 
îndrepta cu paşi grăbiţi familia regală. Lili se opri tocmai în 
momentul când augusta familie se pregătea să se urce. 

Totul se făcu într-o singură clipă, portita cupeului se 
închise fără zgomot şi trăsura porni în fuga cailor. 

Ameţită de toate cele întâmplate cu o iuţeală atât de 
vertiginoasă, Lili se uită la contele Fersen, care stătea lingă 
dânsa, apoi la cupeul care se depărtă. 

— Doamne, pleacă cupeul! Atât a putut pronunţa biata 
fată, profund emoţionată. Ea împreună mâinile a rugăciune şi 
ridică o privire de grijă şi teamă spre contele Fersen. 

— Nu mai e nici un loc în cupeu! Răspunse acesta. După 
cum vezi, domnişoară, chiar eu am rămas pe jos! 

— Dar ce se va întâmplă acuma cu mine? Se va descoperi 
fuga şi se va da alarma! 

— Dumitale, domnişoară, îţi rămâne să mai faci familiei 
regale încă un serviciu foarte important! 

— Şi în ce constă acest serviciu? 

Contele Fersen se aplecă spre tânăra fată. 

— E în interesul familiei regale, răspunse acesta, să te 
întorci în temniţa Templului! 

Un suspin de dureroasă mirare ieşi din gura lui Lili. 

— Cum? Să mă întorc în Temple? Imposibil! Murmură ea. 
Aşa ceva nu puteţi cere de la mine! Ar însemna să-mi doriţi 
moartea! 

Contele zâmbi. 

— Dimpotrivă, domnişoară, răspunse el. Nimeni nu-ţi va 
pute=<s spune nimic. Căci cine ar putea măcar bănui că 
dumneata ai favorizat planul de fugă al regelui şi reginei? 


Lili tremură din tot corpul şi trebui să se rezeme de braţul 
contelui, spre a un cădea jos leşinată. 

— Apoi bine, Dumnezeule mare, zise ea cu glas tânguitor. 
Cei doi soldaţi se vor deştepta din beţia lor, şi mă vor acuza că 
le-am pus un narcotic în vin. 

— Nu se vor mai trezi niciodată! Răspunse contele cu un 
accent foarte ciudat. 

Lili îl privi încremenită de mirare. 

— Ce vrea să zică asta? Intrebă ea cu groază. 

— Asta însemnează, termină contele, că somnul în care 
sunt cufundaţi cei doi militari, se termină numai odată cu 
moartea! Aceşti doi soldaţi nu se vor deştepta niciodată! 

Lili se înfioră de groază. 

Doamne Dumnezeule! Murmură ea cu buzele tremurânde, 
asta e o crimă, un asasinat, şi nenorocita de mine, le-am turnat 
acest vin! 

Ceea ce nu ştie nimeni! O întrerupse contele. 

Ce importanţă poate avea viaţa a doi ticăloşi temniceri 
dacă e vorba de scăparea şi siguranţa familiei regale. Şi afară 
de asta. Nu ţi-am spus oare, domnişoară, că arhiepiscopal 
Parisului ţi-a dat dumitale deplină absolvire pentru acest păcat? 

Lili se înfioră. 

— Doamne! Murmură ea. 

— Dar n-ai nici o grijă, domnişoară, şi întoarce-te liniştită 
în apartamentul dumitale, o întrerupse contele. Scuză-mă te rog 
de înşelăciunea ce am comis contra Dumitale, căci eram forţa f 
de împrejurări. Arată sublimă fecioară, că într-adevăr ţi-i 
scumpă şi dragă familia regală. Probabil că peste câteva zile 
dictatorii de azi vor fi răsturnaiţi, şi traşi la răspundere! 

— Ce să fac eu acuma în clădirea asta înfiorătoare? Se 
văită Lili. Mi-i groază de zidurile sale! 

— Totuşi trebuie să te întorci acuma în odăiţa dumitale, 
pentru ca mâine dimineaţă printr-o minciună iscusită să pui pe o 
urmă falsă pe aceia care vor fi trimişi în urmărire. Noi plecăm 
spre Barenes; fă dumneata tot ce-ţi stă în putinţă pentru ca să 
îndrepţi într-o direcţie greşită pe urmăritori. Ai înţeles? Ne 
trebuie numai un avans de câteva zile, pentru ca familia regală 
să fie în completă siguranţă, dincolo de hotarele Franţei. 

— Dar eu ce mă voi face? Se tânguia Lili; se va descoperi 
înşelăciunea mea şi voi fi trasă la răspundere! 


— Deocamdată rămân şi eu în Paris, răspunse contele, iar 
mie unul îmi surâde un viitor şi mai puţin strălucit ca al 
dumitale. Mâine dimineaţă, la rândul meu pentru ca să pun peo 
urmă falsă pe urmăritori, mă voi lăsa să fiu arestat ca partizan 
al regelui. Şi cine ştie dacă pentru mine unul ajutorul nu va veni 
prea târziu. Fie însă cum o fi, eu mor cu dragă inimă pentru 
bunul nostru rege şi pentru familia sa! 

Cuprins de un sfânt entuziasm, contele se uita aproape 
transfigurat la tânăra fată. 

Atunci ea-i strânse mâna cu multă căldură. 

Capitolul 82 

LILI SE ÎNTOARCE îN TEMPLE. 

În cele din urmă, Lili întrerupse tăcerea: 

— Acum abia te înţeleg pe deplin, sublim şi mărinimos 
bărbat, murmură ea adânc mişcată. Ştii prea bine că-ţi poţi 
pierde viaţa, dar pentru Regele dumitale mori cu plăcere! 

Fersen o privi câteva clipe cu fermitate, strângându-i 
mâna. 

— Da, m-ai înţeles, domnişoară, răspunse el cu glas 
melodios. Nu numai că nu cred în posibilitatea de a scăpa, dar 
sunt adine convins, că peste câteva zile, nu mai târziu, capul 
meu va cădea sub toporul ghilotinei! 

Câteva clipe se uită în zare, pierdut în gânduri. O umbră 
de tristeţe adâncă îi acoperi obrazul său nobil. Pe ux-mă. Pieptul 
său se umflă de curaj şi din trăsăturile sale virile vorbea o 
fermitate neclintită. 

— Ce-i drept, mi-i greu să mă despart de bucuria vieţii, 
continuă contele. Mai sunt încă tânăr şi pot mărturisi că viaţa 
mi-a adus multe bucurii, multe plăceri! Acasă în patria-mi 
suedeză, mă aşteaptă o avere destul de mare, o mireasă mult 
iubită, frumoasă şi măreaţă ca dumneata, scumpă domnişoară! 
Acuma însă va aştepta desigur în zadar întoarcerea mea! Am 
jurat regelui meu în momentele de feiicire şi putere, că voi 
sacrifica totul, atât în timp de pace cât şi de război, în zile de 
veselie ca şi în cele de restrişte. Curtezanii, laşi şi mişei cum 
sunt, imediat ce a izbucnit furtuna revoluţiei, s-au ascuns prin 
toate găurile pentru a-şi scăpa pielea ticăloasă şi putredă de 
păcate! Eu însă vreau să mă ţin de cuvânt până la moarte! Şi 
acum, domnişoară, deoarece te-am atras şi pe dumneata în 
situaţia noastră disperată, legânduc-ţi soarta de a noastră a 


tuturor, fie ca atotputernicul să te ia sub ocrotirea sa şi să te 
facă fericită pentru toată viaţa dumitale! 

Lili respiră mai uşor. 

— Sunt şi eu încă tânără, murmură ea. Şi mie mi-a bătut 
inima pentru un bărbat, până ce s-a întâmplat fatalitatea! 

Lili se întrerupse, izbucnind într-un plâns amar. Îşi ascunse 
obrazul în mâini şi i'ămase nemişcată câteva secunde. 

In inima lui s-a rupt o coardă, începu apoi Lili cu buze 
tremurătoare. Domnule conte, dacă mi-ai fi impus îertfa de 
astăzi, nu mai departe decât acum câteva zile, mai mult decât 
sigur că aş fi refuzat. Acuma însă viaţa mea e pustie, tristă şi 
deznădâăjduită. Cu plăcere renunţ la această viaţă lipsită de 
orice bucurie. Moartea nu mai are pentru mine nimic groaznic. 

In toate vorbele astea, ale fecioarei curajoase era o 
resemnare atât de dureroasă încât fără voie contele Fersen se 
aplecă spre Lili, îndarerat până în suflet! 

— Suntem doi predestinaţi ai Morţii, care ne despărţim 
unul de altul în întunericul nopţii! Şopti el cu glas duios. Te uită - 
la cer, domnişoară! Umbrele nopţii mai învăluie pământul, dar la 
răsărit, departe, se luminează de zi. Aşa şi peste viitorul Franţei, 
mai zace încă întunericul fatal al teroarei, dar şi în ţara asta 
frumoasă şi bună se va face iar lumină, şi atunci, jertfele pe care 
le facem noi acuma, îşi vor da roadele lor binefăcătoare! 

Se întrerupse un moment. 

— Timpul trece, murmură contele, hai să ne întoarcem la 
temniţă, domnişoară! 

Lili îi luă braţul şi cu paşi grăbiţi se întoarse la Temple. 

— Domnişoară, aruncă-mi jos scara de funii, să nu se 
deştepte nici o bănuială! Şopti contele. 

— Dar dumneata ce faci? Murmură Lili. 

— Ţi-am spus deja! Glăsui contele. Voi căuta să fiu arestat 
de urgenţă, în plină stradă, căci de asta depinde scăparea 
regelui, ca să inducem în eroare pe terorişti asupra diurnului 
apucat de cei fugiţi. 

Ajunseră la capul de jos al scării. Contele mai apucă o 
dată mâna fetei. 

— La revedere, domnişoară, zise contele Fersen cu un ton 
semnificativ. Dacă nu aici jos, în această vale a plângerilor şi 
rătăcirilor, atunci desigur, colo sus în cer unde e lumină, fericire 
şi izvorul etern al păcii sufleteşti! La revedere! 


Timp de câteva minute mâinile celor doi predestinaţi ai 
Morţii, se strângeau cu căldură, apoi de odată Lili simţi că inima 
începe să-i bată cu putere, ca o prevestire de ceva rău. 

Se desfăcu din strângerea de mână a lui Fersen şi cu 
multă hotărâre şi curaj puse piciorul pe treapta de jos a scării. 
Urcă iute treaptă cu treaptă până ce ajunse în cele din urmă la 
vârful scării fixat de resturile gratiilor; aici se opri şi trase cu 
urechea. Nu se mişca nimic. 

Peste o clipă intră în odaie şi alunecă binişor în jos scara 
de funii, aruncând-o contelui. 

— Adio! Şopti încă o dată Lili. 

Contele strânse iute scara şi dispăru. 

Lili împreună mâinile spre rugăciune. Un întuneric beznă, 
domnea în odaia de culcare a reginei. O tăcere mortală învăluia 
întreaga temniţă. 

— Tăcerea morţii! Murmură Lili cu buzele tremurând de 
emoție. 

Îşi aduse aminte de cei doi soldaţi care stăteau de 
sentinelă în sala din mijloc. Ea simţea că i se strânge inima de 
durere. 

Dumnezeule mare! Fără să ştie, fără să vrea, le-a dat 
otravă în loc de narcotic! 

Fiori adinei o cuprinseră. Va trebui să treacă pe lângă 
dânşii. Această descurajare însă, dură numai câteva secunde. 

Ea părăsi odăile regale în cea mai mare tăcere. Sosise la 
uşa care ducea la sala din mijloc în care se aflau cei doi 
nenorociţi. Lili rămase nemişcată, trăgând cu urechea să prindă 
vreun zgomot. 

Sforăiala zgomotoasă de mai înainte încetase şi tăcerea 
de plumb a morii, se culcase deasupra Templului. Lili simţi că 
inima începe să-i bată iar cu putere. 

— Morți, morţi! Murmură ea cu buze tremurătoare. Totul e 
mort, atât în inima mea ca şi în odaia de alături. Oh, noapte a 
morţii, cuprinde-mă şi pe mine, atinge cu degetul tău 
binefăcător această inimă ostenită şi sfâşiată de durere! 

Dar ce durere grozavă purta oare Lili în inima ei că a putut 
izbucni într-o jale atât de disperată? 

Tânăra fată intră în sala luminată de o lampă, în care se 
aflau cei doi nenorociţi omorâţi de dânsa. Razele luminii de 
lampă se reflectau pe un inel mic, ce-l avea la mână. 


Era un inel simplu de aur cu câteva pietre preţioase 
combinate în forma gingaşei floricele: Nu mă uita! Ah, acest inel 
l-a pus ea odată într-un moment de dulce fericire pe degetul 
iubitului ei! Cititorul ştie deja că Adella de Barry furase acest 
inel de pe degetul lui Enric, pe când el era cufundat într-un 
somn adânc. 

Nu cumva tristeţea şi durerea lui Lili o fi în legătură cu 
acest ineluş, care a revenit pe neaşteptate în posesia ci ' sau nu 
cumva era sentimentul unei proprii vinovăţii care apăsa atât de 
greu sufletul acestei sublime fecioare? Cine ar îndrăzni să 
răspundă la aceste întrebări? Lili ieşind din sala din mijloc, 
închise uşa, aşa că totul rămase întocmai ca înainte. 

Apoi, evitând de a se uita spre cei doi soldaţi pe veci 
adormiţi, păşi spre uşa opusă. _ 

Fără a fi observată de nimeni se reîntoarse în odăiţa ci şi 
se culcă pe pat. În zadar însă căută să adoarmă. Furtuna care o 
frământă până în adâncul sufletului era prea puternică. 

Doamne, Dumnezeule, nu cumva toate astea pe care le-a 
trăit ea în ultimile ore, aju fost un simplu vis? Fugit-a într-adevăr 
familia regală? Şi ea însăşi, adevărat şi real o fi că s-a reîntors în 
temniţă? 

Dar vai, Lili a observat doar, că ceea ce o înconjura la 
fiecare pas şi în fiecare clipă era pur şi simplu o crudă realitate! 

Se gândea ce se va întâmpla mâine dimineaţă? Işi 
închipuia cum se va descoperi moartea celor două sentinele!... 

Ce-i drept, nu se va şti din ce le-a provenit moartea, căci 
nu ştia nimeni de cana cu vin cu care Lili a cinstit sentinelele. 
Cât despre cană, ea a fost ascunsă cu multă grijă. 

Pentru prima oară în viaţa ei, o părăsise încrederea în 
bunătatea atotputernicului; pentru prima oară, se simţea 
părăsită şi de Dumnezeu şi de oameni. 

În cele din urmă Lili, cu toată neliniştea ei, căzu cufundată 
într-un somn greu. 

Trebuie să fi avut nişte vise înfiorătoare. De câteva ori, a 
tresărit, ţipând. În cele din urmă o gălăgie infernală deşteptă din 
somn pe Lili, sări în sus speriată şi se uită în jur cu o privire plină 
de spaimă. 

— Vai! S-a sfârşit! S-a sfârşit cu mine! Murmură mereu 
tânăra fată. 


Se îmbrăcă iute cu ce putu, şi trase cu urechea pentru a 
surprinde zgomotele de afară şi a distinge ce se petrece. 

Într-adevăr, se auzea o gălăgie îngrozitoare, ţipete 
înfiorătoare şi fel de fel de insulte care de care mai groaznice. 
Zgomotul se auzea aproape de uşa ei. Cineva bătu în uşă. 

— Da, da! Exclamă Lili. Înţelesese că s-a apropiat acuma, 
pentru ea, momentul decisiv. Trebuia cu tot dinadinsul să mintă 
acuma, cât o putea mai bine şi mai amăgitor. 

Întinse mâinile spre cer, trimițând creatorului o rugăciune 
fierbinte: „O, Dumnezeule îndurător, fă să reuşesc în planul 
meu! Nu te rog pentru mine! Dacă vrei să primeşti ca izbăvire a 
păcatelor mele, viaţa mea, atunci lasă-mă să mor, dar salvează, 
te implor, familia regală, fă să pot îndrepta pe o cale falsă pe 
duşmanii ei, care vor s-o urmărească şi s-o prindă! Ajută-mă, oh, 
Doamne, ca să-mi izbutească acest plan!” 

— Deschide! Deschide! Se auzeau strigând glasuri brutale 
de afară. 

— Da! Da! Vin! Dar ce s-a întâmplat că mă deşteptaţi în 
aşa chip! Răspunse Lili, abia îngânând cuvintele. 

— Lasă că vei afla tu acu ce s-a întâmplat, răsună de afară 
un glas sălbatic. S-a întâmplat ceva grozav! Mizerabilul de 
Ludovic Capet a fugit din Temple, împreună cu haita sa! 

Capitolul 83 DANTON îN TEMPLE. 

Lili se îmbrăcă în mod foarte sumar şi deschise uşa. 

Inima ei era atât de înfiorată, încât biata fată abia s-a 
putut ţine pe picioare. Doară de momentul acesta depindea 
totul, totul, cele măi scumpe interese ale unor nevinovaţi şi ale 
patriei franceze. 

Oare au bănuit-o? Vor trage-o oare pe Lili la răspundere, 
ori voiau numai să afle ceva de la ea? Intrebările acestea 
frământau acum cu sălbăticie creierul fetei: 

Lili de abia putu să arunce o privire asupra soldaţilor care 
aşteptau afară. Coridorul era plin de lume. Soldaţi şi cetăţeni, 
chiar şi femei pătrunseseră acum în Temple, în odaia care era 
destinată pentru familia regală. Strigăte nebune se auzeau din 
toate părţile. 

Părea că vestea despre fuga regelui înnebunise pe toată 
lumea Sălbatice erau gesturile necontenite ale celor adunaţi 
acolo. Toţi amenințau cu pumnii încleştaţi; alţii insultau în gura 
mare, iar alţii stăteau liniştiţi, dar frunţile lor zbârcite şi 


posomorite spuneau totul. Pe feţele lor se oglindea expresia că 
fuga familiei regale ar însemna pentru Franţa o nenorocire grea 
şi blestemată. 

Lili de abia putu să observe toate acestea. Ţipetele şi 
urletele nebune care răsunau din toate colţurile Templului, o 
zăpăciră cu totul. In acelaşi timp, ea se pomeni apucată cu 
brutalitate de gardişti. | se părea că era mistuită de flăcări; 
deodată se pomeni în aceeaşi odaie pe care o vizitase în ziua 
intrării ei în serviciul familiei regale. 

Astăzi era mai plină decâtoricând. Numai elementele rele, 
pungaşii şi vagabonzii străzilor lipseau. Cei mai mulţi dintre cei 
prezenţi erau ofiţeri. Purtătorii numelor celebre, care azi 
figurează aşa de des în istoria universală, erau cu toţii 
emoţionaţi şi încremeniţi. 

In mijlocul odăii, doi oameni stăteau la o masă acoperită 
cu verde. Aceştia erau Danton şi Camille Desmouilins. 

Capelele amândurora erau acoperite de păr negru şi des, 
ca o coamă de leu, şi feţele foarte marcate. 

Pe când mutra lui Danton, celebrul şi atotputernicul 
ministru de război, trăda un entuziasm sumbru, fanatic pentru 
republică, aceea a lui Desmoulins trăda un caracter sincer şi 
mărinimos. 

Privirile tuturor celor de faţă erau îndreptate asupra lui Lili, 
care căuta zadarnic să afle de la gardiştii municipali unde vroiau 
s-o ducă. _ 

— Ah. Repede, repede! li zise unul din bărbaţi. Vei fi 
interogată. Familia regală a şters-o din închisoare. 

În momentul primejdiei, Lili îşi recapătă curajul şi 
hotărârea de mai înainte. Îşi păstră până la urmă credinţa Şi 
devotamentul pentru familia. Regală. Voia să-şi facă da- 'oria 
până la urmă chiar dacă propria ei soartă va suferi din pricina 
asta. 

Uşa care dădea în coridor fu închisă la un semn ce-l f”eu 
Danton. Aşa că urletele şi ţipetele de afară răsunau năbuşite în 
interiorul sălii. În sală domnea o linişte neobişnuită şi 
apăsătoare. 

Danton fixă privirea sa pătrunzătoare pe obrazul candid al 
lui Lili. 

— Tu eşti servitoarea familiei Capet? Întrebă ministrul de 
război, cu vocea tunătoare. 


Lili plecă capul. 

— Mă numesc Lili Miranda, zise ea cu voce blindă dar 
hotărâtă. 

— Când te-ai culcat ieri seară? 

— Ca de obicei. - Răspunse Lili. 

— Nu te-a frapat nimic, absolut nimic? 

— Nu, nimic! 

— Adu-ţi bine aminte! Multe depind de răspunsul tău! 
Tună Danton, privind neîncetat pe Lili. Nu s-au purtat Ludovic 
Capet şi soţia lui mai altfel ca întotdeauna? 

Lili dădu din cap. 

— Nu, după cât ştiu, nu>! Răspunse ea. 

Dar în acelaşi timp continuă, înăbuşind şi stăpânindu-şi 
tremuratul vocii: 

— Din contră, familia regală era mai ostenită ca oricând. 
Şi s-a culcat foarte devreme! 

— Ascultă-mă! Urmă Danton cu voce înfiorătoare, sărind 
în sus de pe scaunul său. Eu bănuiesc că tu eşti aceea care ai 
înlesnit fuga familiei Capet! 

O linişte misterioasă se făcu la cuvintele lui Danton. Ochii 
tuturor se opriră cu atenţie asupra lui Lili. 

Tânăra fată ştia că totul depinde de clipa aceasta; şi de nu 
va reuşi să-şi menţină aceeaşi poziţie sau de va apare cea mai 
mică şi neînsemnată roşeaţă pe obazul ei, apoi totul era pierdut. 
Dar Lili privi cu vădită trufie pe Danton. 

— Acuzarea dumitale e falsă. Eu n-am făcut nimic 
împotriva cauzei sfinte a republicii, a cărei servitoare devotată 
sunt! 

Cuvintele ei deşteptară în numerosul public aplauze de 
aprobare. Dar Danton porunci tăcere cu vocea-; tunătoare. 

— Spre favoarea ta, voi lua cuvintele tale ca adevărate! 
Se adresă el către Lili, ai cărei obraji se roşiră puţin. Dar atunci, 
explică-mi, 'cum se întâmplă că cei doi gardieni care au fost de 
strajă în odaia din mijloc, să se fi otrăvit? Şi de asemenea, cum 
se mai întâmplă ca atât uşa lui Ludovic cât şi a soţiei sale, să se 
fi deschis fără nici un semn din afară? 

Lili simţi cum îi bate inima şi mai tare. Desigur, că la 
întrebarea asta nu era pregătită; deşi întrebarea aceasta era 
naturală şi cât se poate de raţională. Insă cu toate astea. Lili îşi 
aduse aminte că trebuie să mintă. 


— Nici eu nu pricep lucrul acesta! Murmură ea. E pi: ir. 
Cuvânt pe care-l aud despre întâmplarea asta. Cum ziceai, 
cetăţeni Danton, că cei doi păzitori erau otrăviţi? 1 Oare nu va fi 
făcut regele lucrul ăsta? 

— Tocmai asta te întreb şi eu! Tună Danton. 

O linişte adâncă urmă după cuvintele lui. Lili însă, dădu 
din umeri. 

— Mă întrebaţi prea muft cetăţene, răspunse ea. Eu m-am 
culcat ca de obicei. De abia azi dimineaţă m-am sculat, când au 
bătut la uşa mea, şi acum mă aflu în faţa Dumneavoastră. Şi eu 
sunt uimită de fuga familiei regale. Cum e cu putinţă lucrul 
acesta? 

D.nton scose o înjurătură. El sperase să capete 
amănuntele cele mai importante din gura servitoarei, care 
servea zilnic familia regală. Şi acum se înşelase! 

— Ascultă-mă, te rog! Exclamă ministrul de război cu furie 
oarbă, n-ai auzit absolut nimic? * 

Lili dădu din cap negativ. Cu ultimele ei puteri rezistă la 
privirea fioroasă a lui Danton. 

— N-am auzit nimic! Afirmă ea. 

lar se făcu tăcere. Pe urmă, Danton luă ultimele hotărâri. 

— Bine! Exclamă el. Du-te de aci! Vei rămâne la dispoziţia 
noastră, aci în Temple, pentru ca să te putem interoga oricând. 

Lili se retrase. 

lritarea ei, întărise la toţi cei de faţă convingerea, că a 
spus purul adevăr. Câţiva dintre asistenţi se apropiară de Lili, şi 
îi şoptiră că într-adevăr, ei sunt convinşi că ea nu ştie nimic din 
cele ce s-au întâmplat cu o noapte înainte. 

Lili de abia se mai putea ţine pe picioare. Gândurile îi 
zbuciumau nebune creierul. | se părea la fiecare moment că va 
cădea leşinată. 

Spre norocul tinerei fete, atenţia celor prezenţi fu 
deşteptată şi atrasă de un tumult care se iscase afară. 

În coridorul Templului se ridicară mii de voci. Era un țipăt, 
un urlet şi muget, încât zidurile Templului se cutremurară. 

Danton încreţi fruntea, arucând o privire întrebătoare 
asupra lui Camille Desmoullins. Acesta se sculă şi se îndreptă 
spre uşă. 


De abia o deschise şi zgomotul, care până atunci era mai 
înăbuşit, pătrunse de-a binelea în sală. În acelaşi timp el se şi 
dădu la o parte. Un pâlc de oameni pătrunse ca fulgerul în sală. 

— Aici este trădătorul! 

— Se mândreşte că ştie de fuga familiei regale! 

— La ministerul de război, jos cu el! 

— La eşafod, nemernicule! 

— Înainte! 

— Ura! 

— Înainte, amice! 

Acestea erau strigătele sălbatice ale mulţimii. 

Lili observă cu spaimă, că acela pe care-l târâseră în sală 
era un prizonier, pe care ea îl cunoştea însă foarte bine. Nu era 
altul decât contele Fersen, conducătorul ei nocturn. 

Dumnezeule! Cum arăta acum omul odinioară atât de 
frumos şi elegant! Hainele îi erau rupte în bucăţi, obrazul îi era 
zgâriat până la sânge, stufuri de păr îi erau smulse de mulţimea 
sălbăticită; şi sângerând, contele mai mult atârna între pumnii 
păzitorilor săi, decât putea merge singur. 

Totuşi, după cât putu observa Lili, acesta îi surise, fără a fi 
observat, şi privea liniştit pe Danton. 

Ministrul de război sărise de pe scaunul său, aruncând 
priviri înfiorătoare asupra mulţimii care se îmbulzea. 

— Ce înseamnă asta? Strigă el cu vocea sa de tunet, şi 
plină de furie. Cine îndrăzneşte să pătrundă fără cauză aici în 
sală? Vai de voi obraznicilor! Ei, gardiştilor, la lucru! 

— Nu, ascultă-ne, cetăţene Danton! 

— Iţi aducem u. N prizonier important, şi trebuie să-i faci 
interogatoriul! 

— S-a fălit la toată lumea că ştie despre fuga Capeţilor! 

— El e ucigaşul celor doi soldaţi viteji! 

Strigătele astea nebune, ieşeau cu putere de pe buzele 
tuturor. Danton îi privea surprins. Pe urmă, privirea lui se opri 
asupra nenorocitului conte Fersen. 

La un semn al său, păzitorii îi dădură drumul. 

De abia se putea ţine în picioare. Totuşi se târî foarte 
aproape de masa verde. 

Capitolul 81 CREDINŢA PIN A LA MOARTE. 

Contele Fersen rezistă, fără frică, privirilor fiorosului 
ministru de război. 


— Cine eşti? Porunci Danton. 

Numele meu este contele Fersen, răspunse nenorocitul. 

— Nu mai există conți ia ţara asta! Zise Danton cu ironie. 

Contele surise cu dispreţ. 

— Ei aşi! O gaşcă de pungaşi smintiţi nu poate uzurpa 
drepturile. 

— Vorbeşti cu prea multă îndrăzneală, nebunule răspunse 
Danton cu mânie. ’ 

— Puteţi auzi şi alte adevăruri de la mine! Urmă mândrul 
conte. 

Se iscă un murmur sălbatic în popor. Toţi amenințau cu 
pumnii pe nemernicul care atingea în mod aşa de nedemn pe 
puternicul Danton. Dar ministrul de război, cu o singură privire, 
porunci tăcere. 

— Te-au prins şi te-au adus în faţa mea! Urmă Danton. Te 
acuză că ai ştiut de fuga familiei regale. 

Contele Fersen afirmă fără frică cu capul. 

— Au spus adevărul, răspunse el. Nu numai că am înlesnit 
fuga mult iubitului meu rege şi a întregii sale familii, dar fuga e 
opera mea proprie! 

Un strigăt fioros se iscă în sală. Ura. Mânia, necazul şi 
amărăciunea, erau exprimate în urletele vocilor veninoase. 

— Ştii'că vorbele tale te vor duce la eşafod? 

— Nu doresc ceva mai arzător, decât să mor pentru regele 
meu! Moartea nu mă înfricoşează deloc. Mai bine să mori pentru 
o cauză bună, decât să trăieşti în cercul unot pungaşi 
neomenoşi! 

Camille Desmoulins, care şedea şi el lângă Danton, îşi ieşi 
din fire. El sări de pe scaunul său şi aruncă o privire 
scânteietoare asupra prizonierului. 

— Nu ne insulta, sărman, şi biet neghiob! Exclamă 
Desmoulins. Nenorocitule! Nu poţi pricepe! Orbule, miopule! Nu 
înţelegi că numai libertatea, egalitatea şi f'ăţia vor domni în 
scumpa noastră patrie? 

— Ei aşi! Astea sunt vorbe! Exclamă Fersen cu dispreţ. Am 
jurat credinţă regelui meu! Şi până la treptele eşafodului, voi şti 
să-mi ţin cu sfinţenie jurământul! 

— Sperjurule! Exclamă Desmoulins. Ai trădat poporul, 
eliberând din carceră în taină pe toţi asupritorii naţiunii! 
Trădătorule josnic şi nemernic ce eşti, mai ai îndrăzneala să ne 


priveşti cu fruntea senină'? Te mai şi mândreşti de crima ta 
îngrozitoare? În genunchi, nemernicule! Aşa de puţin preţuieşti 
tu binele unui popor mare şi puternic, încât nimiceşti cu viclenie 
printr-o lovitură criminală şi nebună toate roadele sublime ale 
libertăţii, pe care le-am însemnat cu atâta cinste pentru binele şi 
mântuirea Franţei? 

Un entuziasm cald şi nobil ţâşnea din ochii lui Desmolins. 

Cu o iubire arzătoare apăra cauza poporului, el vedea în 
răscoala aceasta împotriva monarhiei ereditare, numai o 
necesitate silită. Inima lui curată, sângera zilnic de necesitatea 
fioroasă xle a duce la eşafod o parte numeroasă din popor. 

Cuvintele lui Desmoulins avură un răsunet entuziast în 
cercul celor prezenţi. Dar Danton porunci să se facă tăcere. 

— La ce folosesc cuvintele? Exclamă el cu voce tunătoare. 
Avem ceva mai bun de făcut, în loc să stăm de vorbă despre 
sfintele tendinţe ale revoluţiei, cu un criminal netrebnic! Duceţi-l 
la Conciergerie şi va fi de datoria judecătorului, să-l interogheze 
mai de aproape despre faptul pe care l-a săvârşit. Noi însă să ne 
pregătim să mergem pe urmele Capeţilor. 

Înainte cu câteva minute, intrase un ofiţer şi la un semn al 
ministrului de război, pătrunse prin mulţime. 

— Ei, ce veste ne aduci, Căpitane? Se adresă Danton către 
ofiţer. 

Acesta salută. 

— Vă anunţ că două regimente de cavalerie s-au pus pe 
urma fugarilor. După informaţii sigure, bănuita diligenţă's-a 
îndreptat spre Caen. 

— Ei, atunci nu mai e timp de pierdut! Zise Danton. 
Poporul francez e în primejdie, cită vreme va fi liber acel lup, 
care se numeşte rege! (Ochii îi străluceau de un en-' tuziasm 
sălbatic.) Sus! Voi, patrioţi viteji, răspândiţi-vă prin întreaga 
ţară! Cum se întinde fulgerul în timpul nopţii, aşa să întindeţi şi 
voi în popor vestea despre fuga lor! Inainte de a se însera, 
trebuie să se afle iar în zidurile sigure ale Templului, închişi 
pentru veşnicie! 

„ Un tumult nedescris începu. 

Ca prins vis, Lili observă cum mulţimea târî pe nenorocitul 
conte Fersen. Ea de abia avu putere să se târască în odăiţa ei, 
unde căzu leşinată. 

— Slavă domnului! Şopti ea. 


Ultimul ei gând era să trimeată o rugăciune călduroasă la 
cer. 

Lili se credea scăpată. Nenorocita, nici un visa că la uşa 
cămăruţei ei bătea deja o nenorocire îngrozitoare. 

Capitolul 85 MOARTA DE LA BALUL MASCAT. 

Întregul Paris se afla într-o stare de excitare nespusă. Ca 
un fulger se dusese vestea fugii familiei regale. Nici nu-şi puteau 
închipui cum de a putut scăpa familia regală din zidurile atât de 
tari ale Temple-ului. 

Mulțimea se îngrămădea cu zecile de mii la Temple, 
pentru a privi curioasă la fereastra prin care a fugit familia 
regală. Gândurile nu mai erau îndreptate decât la marele 
eveniment al zilei. 

Unii dădeau vestea sigură, că familia regală s-a îndreptat 
desigur la Vest. 

Climele care s-au petrecut în aceeaşi seară cu fuga 
familiei regale, nu mai preocupau pe nimeni. Era însă foarte 
plăcut lucrul acesta, impiegaţilor care conduceau instrucţia, 
pentru că sperau să afle mai multe în privinţa aceasta. 

Înainte judecătorul de instrucţie Fauvel era însărcinat cu 
conducerea supremă a instrucției în privinţa crimelor ce s-au 
făcut. 

Bănuiala acestui impiegat, era de la început că aceste 
crime, în aparenţă deosebite,. Ori erau făcute de una şi aceeaşi 
persoană, ori de mai mulţi complici. 

În zadar Fauvel, după săvârşirea crimei de la Operă, 
cercetase pe mecanicul Tellier. 

Mai întâi Fauvel îl acuzase şi de crima de la Operă. Dar la 
aceasta surise Tellier aproape cu ironie. 

— Despre mine puteţi spune că am omorât şi pe 
nenorocita mea femeie! E tot una! Zise el. Văd foarte bine că 
vreţi să-mi luaţi capul mai iute! La dracu! Retezaţi-l! Mie nu îmi 
pare rău de viaţă, mai ales de când mi-a murit dulcea şi scumpa 
mea femeie! Faceţi ce vreţi cu mine! Dar nu sunt eu vinovatul! 

În zadar îi punea Fauvel tot felul de întrebări cu scopul de 
a-l încurca. Judecătorul de instrucţie credea că Tellier a luat 
parte şi la crima de la Operă, însă se ştie că englezoaica a fost 
ucisă de otrava săgeţii cu care era împunsă. 

Otrava aceasta ciudată care nici în comerţ nu există şi 
întrebuințată în aceeaşi noapte în două locuri cu totul deosebite, 


trebuia să conchidă numaidecât la o relaţie internă între cele 
două asasinate. Dar susţinerea neîncetată a nevinovăţiei lui 
Tellier, nimicea orice cercetare a judecătorului de instrucţie. 

— Nu ştiu nimic, şi nu voi spune nimic, era răspunsul 
prizonierului. Încăodată vă spun, faceţi cu mine ce vreţi, dar 
meşteşugurile voastre n-au jsă reuşească a mă face chiar în 
ochii mei culpabil. 

Fauvel fu silit să-l lase pe prizonier fără nici un rezultat. 

Judecătorul de instrucţie a lucrat în mod febril în cele două 
zile din urmă. 

De nenumărate ori se dusese în strada Bellevue. În zadar 
a cercetat toată villa lui Colmin, din temelie până în pod. Nu se 
găsea nici o urmă. 

În timpul acesta se întări convingerea lui Fauvel, că 
nepoata lui. Colmin a fost complice a lui Tellier. 

Dar ce relaţie putea să fie între asasinatul din strada 
Bellevue şi asasinarea englezoaicei? 

Înainte de toate. - Fauvel căută să afle amănunte noi în 
privinţa asasinatei transportată la morgă. Toată osteneala asta 
era zadarnică. 

Ucisa era cunoscută numai sub numele de Eugenia Webb. 
Dar se putea pune oare acum la îndoială identitatea ei? 

Fauvel chemă la morgă atât pe hotelier cât şi întregul 
personal al hotelului la care descinsese Eugenia Webb la sosirea 
ei în Paris. Ei nu puteau recunoaşte în corpul expus, pe 
englezoaica care descinsese odată la dânşii. De aceea toţi de 
comun acord, răspunseră că ucisa nu este şi nu poate fi numita 
Eugenia Webb. 

_ Nu, nu, nu-i ea, răspunse mai ales hoteâierul, persistând 
în declaraţiile sale. Aş putea jură că musafira mea n a purtat păr 
fals. Noi avem uri-miros fin în astfel probleme. Ucisa nu-i 
identică cu mis Eugenia Webb. 

Marat, de asemenea venise a doua zi dimineaţă, după 
balul cel fatal, la morgă. Furia, la început atât de nebună, se mai 
domolise în acest interval. Dealtfel, afirmă şi el cu toată energia 
că femeia ucisă nu-i Eugenia Webb. 

Atunci, cine era această moartă, şi unde se afla Eugenia 
Webb? Astea erau întrebările dificile la care Fauvel nu ştia ce să 
răspundă. 


Între timp se cercetaseră lucrurile şi geamantanele 
pretinsei englezoaice. Nu se găsi nimic important sau 
concludent pentru desluşirea cazului de faţă. Şireata Eugenia, 
făcuse ea, tot ce era necesar pentru a transporta şi ascunde 
într-un loc mai sigur, avuţiile şi documentele ei. Astfel, deci, 
instrucţia judiciară n-avea nici un punct de pornire în 
investigaţiile ei. După cererea lui Fauvel, se repartiza şi pentru 
instruirea cazului de faţă, acelaşi comisar de poliţie, pe care l-a 
avut într-ajutor şi în cazul asasinului din strada Bellevue. 

Fauvel, spera de la pătrunderea şi perspicacitatea acestui 
funcţionar inteligent, un ajutor preţios şi decisiv, şi ce-i drept, 
după cum se va vedea, Fauvel nu se înşelase în calculele sale. 

Comisarul peţi*ecu aproape o zi întreagă la Operă şi 
cercetă cu deamănuntul scena dramei întâmplate în ajun. 

Afară de asta comisarul mai desfăşură o activitate 
extraordinară şi în celelalte privinţe. Agenţii şi spionii săi, 
cutreierau întreg Parisul scrutând şi cercetând totul. 

În sfârşit, târziu după amiază, cam spre seara zilei când 
întreg Parisul era frămânat şi agitat de fuga regelui, comisarul 
intră cu un aer triumfal în cabinetul judecătorului de instrucţie. 

— Ei bine! Întrebă acesta, ridieându-se imediat de pe 
scaun. Ce veşti îmi aduci? 

— Cred c-am descoperit pe asasina pretinsei englezoaice! 
Răspunse comisarul. 

— Nu se poate! Exclamă Fauvel. Pe când o adâncă bucurie 
se imprimă pe obrazul lui. Unde-i această asasină? 

— Pentru moment mai e liberă, răspunse comisarul cu un 
gest semnificativ. Dar cetăţene judecător, te rog să eliberezi un 
mandat de arestare pe numele Lili Miranda, fiica decedatului 
armurier Miranda din Paris. 

Capitolul 86 

ARESTAREA LUI LILI. 

A doua zi, Enric Sanson, imediat ce-şi termină datoria 
sângeroasă din piaţa Grevei, se îndreptă la temniţa Templului. 
Aflase şi el de fuga regelui. Nici vorbă că abia aşteptase 
momentul ca să poată termina treaba zilei, pentru a putea face 
o plimbare în oraş. 

Regele şi regina cu prinții lor, au fugit! Doamne ce o fi 
devenit Lili? 


Sanson îşi reproşă că n-a aşteptat aseară în sala de 
aşteptare a închisorii ca să vorbească cu Lili. 

Nu cumva a luat parte şi ea la această fugă? Ah, dacă ar fi 
ştiut ce înţelegere a avut acuma câteva săptămâni Orfelia cu 
domnul de Brepe, inima sa s-ar fi înfiorat şi mai mult. Cu cât se 
apropia mai mult de temniţa Templului, cu atât se înmulţeau 
piedicile care nu-l lăsau să înainteze. Mulțimea se strânsese ca 
nişte ziduri şi era imposibil de străbătut în nici o direcţie, decât 
cu sforţări extraordinare şi cu o răbdare şi mai extraordinară. 

Nu-şi poate cineva închipui, ce înfăţişare bizară şi totodată 
înfiorătoare avea această gloată de oameni, care nu mai încetau 
să ţipe şi să gesticuleze cu violenţă, umplând văzduhul cu 
blestemele şi strigătele lor sălbatice! Nu se înţelegea nimic, toţi 
vorbeau, toţi ţipau! lar din când în când ieşeau-din Temple nişte 
călăreţi, care căutau să-şi facă drum cu orice preţ prin mulţimea 
asta compactă. 

În sfârşit, Enric, după multă luptă reuşi să ajungă la poarta 
temniţei. Abia o deschise şi intră în sala de aşteptare, că rămase 
ca încremenit, îngheţându-i sângele în vine. 

Doamne, o fi adevărat ce vedea cu ochii săi. Fata aceea 
tânără, care stătea în sala de gardă, cu mâinile legate cot la cot, 
în mijlocul mulţimii de sergenţi, era ea într-adevăr mult iubita şi 
adorata Lili Miranda? 

Îi trebuiră câteva secunde de reflecţie până ce-şi recăpătă 
oarecare sânge rece. 

Lili. Pentru Dumnezeu, Lili! A vrut el să strige, dar glasul 
lui parcă amuţise. 

Un murmur înăbuşit numai îi ieşi din gură. Călăul simţi că 
parcă o noapte întunecoasă se făcuse în jurul lui. Numai 
încordându-şi toate puterile, s-a putut ţine în picioare. 

Acuma îl zări şi tânăra fată. Fără voie îl privi cu o expresie 
de disperare, cerându-i parcă ajutor. i 

Cu o singură săritură, Enric Sanson se apropie de fată. li 
dădu la o parte pe sergenţii municipali, care o păzeau. Aceştia 
recunoscură pe Călăul din Paris, şi-i făcură loc respectuoşi. 

Astfel. Enric Sanson putu să se apropie neîmpiedicat de 
tânăra fată. Puțin îi păsa de mulţimea enormă de curioşi care 
umpleau sala de gardă. N-avea ochi decât pentru sărmana 
arestată. R 


— Pentru Dumnezeu, Lili dragă, scumpă fată, ce s-a 
întâmplat? Gângăvi Călăul. 

O presimţire tristă, îi spunea că Lili a fost arestată ca 
părtaşă la fuga familiei regale. In acelaşi moment se apropie 
comisarul de poliţie care operase arestarea. 

— Ce se petrece? Întrebă el imediat ce observă pe Călău 
alături de Lili. 

Comisarul cunoştea foart” bine pe Sanson, totuşi habar n- 
avea de legătura ce unea pe Călăul din Paris cu Lili Miranda. 

— Ce se petrece aici? Intrebă el încăodată. 

Călăul aruncă comisarului o privire sălbatică. 

— Nu pune mâna pe această fată! Strigă el cu glas 
tunător. 

Făcu pumnii ghem şi ameninţă pe toţi care se aflau în 
sală. 

— Cine îndrăzneşte să se atingă de mireasa mea, Lili 
Miranda? Cine cutează s-o acuze! Încăodată vă spun, îndărăt! 

Un plâns înăbuşit îl întrerupse în izbucnirea furiei sale. Era 
plânsul lui Lili. 

— Oh, Enric, Enric. Ce mi-ai făcut tu! Îngână graţioasa 
fecioară. Cum ne-ai nenorcit pe mine şi pe tine! 

— Pentru Dumnezeu, scumpa mea Lili, ce spui? Ce 
vorbeşti? Spuse tulburat Enric Sanson. 

— Enric, de ce m-ai trădat? Murmură ea. De ce ai dăruit 
inelul acela pe care ti l-am dăruit într-un moment sfânt de 
sublimă dragoste, unei nemernice, unei... 

— Oh, doamne, Lili, ce vorbeşti, nu te înţeleg! Strigă 
Călăul. 

Deodată înţelese totul. Acuzaţia ridicată împotriva sa de 
Lili, îl zgudui până în adâncul sufletului. Cât de dureros simţise 
el lipsa acestui inel, din seara aceea fatală când cedase 
tentaţiilor Adellei. Nici prin cap nu-i trecuse, că prinţesa i-l luase, 
ci dimpotrivă, credea că-l pierduse în gangurile subterane ale 
castelului Barry. 

Acum Lili îi vorbea de această verigă de aur. 

Dumnezeule! Vorbele ei se puteau raporta numai la 
ameninţarea misterioasă a prinţesei! Dar Adella de Barry era 
moartă! 


Călăul fu împiedicat de a mai vorbi cu Lili. Comisarul se 
apropie cu un gest poruncitor, despărţind pe Enric Sanson de 
arestată. 

— La o parte, cetăţene Călău! Zise el cu ton impetuos. Am 
observat tocmai acuma, că fata asta e logodnica dumitale, însă 
ea rămâne arestată! 

— Cetăţene comisar! Exclamă Călăul, măsurând pe 
comisar din cap până în picioare, cu o privire furioasă. Cu ce 
drept şi cum cutezi dumneata, să-mi arestezi iubita? Ce a făcut? 
De ce lucru s-a făcut vinovată? Răspunde-mi! 

— Linişteşte-te, cetăţene Călău! Îi zise funcţionarul 
căutând să-l calmeze. Mi-i destul de greu şi penibil să-mi 
îndeplinesc datoria, în astfel de împrejurări, dar legea e lege! 
lubita dumitale e bănuită... 

— Bănuită? Exclamă iar Călăul cu furie. Bănuită de care 
lucru? Nu cumva e suspectă că ar fi înlesnit fuga cetăţeanului 
Capet şi familiei sale? 

Comisarul dădu din cap cu un gest negativ. 

— Dar cine vorbeşte de asta? Răspunse el. Nu. Cetăţene 
Călău, iubita dumitale e acuzată şi aproape e lucru dovedit, că a 
omorât aseară la balul mascat de la operă, pe pretinsa 
englezoaică Eugenia Webb cu ajutorul unui pumnal otrăvit la 
vârf cu otravă de săgeată indiană! 

La auzul acestor teribile cuvinte. Sanson avu senzaţia că l- 
a trăsnit din senin un fulger zdrobitor. 

Lili o asasină! Lili. Dulcea, sublima sa iubită, acuzată de un 
asasinat? Enric Sanson. Credea că-l înşeală urechile! 

Şi o astfel de acuzaţie teribilă s-a putut pronunţa, fără ca 
să se deschidă pământul şi să înghită pe mizerabilii care au 
scornit-o? 

Călăul, simţi ridicându-se deodată în inima sa, o furie 
sălbatică. Nu era el oare un laş mizerabil şi nedemn dacă a lăsat 
să fie insultată în modul ăsta iubita sa? 

Comisarul, părea că citise în ochii lui Sanson ceea ce-i 
frământa sufletul. El îi puse mâna pe umăr, căutând să-l 
calmeze. 

— Cetăţene Călău, nu săvârşi o faptă nechibzuită! Nu uita 
că eu nu sunt decât organul executor al legii! Dacă ai de ridicat 
vreo obiecţiune împotriva acestei arestări, fă-o pe cale legală! Și 
acum nu mă împiedica mai mult în îndeplinirea datoriei mele! 


Altfel, voi fi silit să cer” forţa publică pentru a putea transporta 
la închisoarea femeilor (Madelena) pe iubita dumitale! 

Un țipăt ca de leu rănit de moarte, ieşi de pe buzele lui 
Enric Sanson. 

Dădu la o parte pe comisar şi se apropie de iubita lui. 

— Lili, scumpă, dulcea mea mireasă! Strigă el cu glas 
sfâşiat de durere. Aici, de faţă cu toată lumea, jur că tu nu eşti 
vinovată! Jur că nu mă voi linişti până ce nu voi dovedi inocenţa 
ta! Înainte de a se însera, vei fi pusă în libertate! 

— Înainte! Strigă comisarul cu glas poruncitor. ^ 

Sergenţii municipali, dădură la o parte pe Călău cu multă 
demnitate, şi cortegiul, cu Lili la mijloc se îndreptă spre ieşire. 

Afară fură întâmpinați de strigătele sălbatice ale mulţimii 
care număra acuma zeci de mii de oameni, plebea sângeroasă 
şi bestială a Parisului. 

Sanson se opri încremenit. 

Acum, când gustase până la fund cupa nenorocirii, tot nu 
putea să-şi creadă că cele întâmplate sunt cruda şi trista 
realitate. 

Încetul cu încetul călăul îşi recăpăta curajul. Din toate 
părţile, i se strângea mâna cu simpatie, de către mulţimea de 
oameni. 

Toţi se grăbeau să-i povestească cele întâmplate în 
Temple. Fiecare ştia ceva nou., Toţi însă mărturiseau că 
arestarea lui Lili ca asasină a englezoaicei blonde, i-a surprins ca 
un fulger. 

Enric Sanson părăsi Temple-ul cu paşi nesiguri şi şovăitori. 
O disperare dureroasă îi rodea sufletul. Era furios împotriva sa, 
spunându-şi că-i un laş fără seamăn. Cum a putut el răbda, ca 
Lili să fie răpită din braţele sale de zbirii poliţieneşti? Ah, era 
atât de nemulţumit, încât nici nu înţelegea că printr-o 
împotrivire, mai mult ar fi dăunat, decât ar fi folosit iubitei sale 
nenorocite. 

Capitolul 87 O ULTIMA RAZA DE SPERANŢA. 

Enric Sanson avea o înfăţişare, cu totul schimbată când 
veni acasă. Orfelia, îl zări, se înspăimântă, şi cu greu îl făcu pe 
Călău să-i povestească ce s-a întâmplat. 

Cu mâinile împreunate pe piept, se plimbă de câteva ori 
prin odaie, apoi se întoarse către fratele său. Acesta, slăbit de 


emoție şi oboseală, căzu istovit pe un scaun, cu capul între 
mâini. Un oftat dureros şi disperat îi răscoli pieptul. 

— O Lili, Lili! Gemu el. Scumpă, dulce iubită! Care monstru 
poate îndrăzni să te acuze pe tine?! Înger sfânt şi sublim! Nu, 
nu, tu n-ai încercat niciodată să te răzbuni în mod sângeros de 
groaznica nedreptate, ce ţi-a făcut în atâtea rânduri, diavolul 
acela de Adella! 

Atunci, mâna albă şi moale a Orfeliei, atinse fruntea 
fierbinte a lui Enric. 

— Ascultă-mă, zise ea cu glas rugător, poate ştiu eu un 
mijloc de scăpare. 

Călăul se uită la dânsa cu ochii injectaţi de sânge. 

— Un mijloc de. Scăpare? Spuse el, cu ironie amară. Oh! 
Orfelia, nici tu nu eşti atât de puternică! Mi s-au povestit prea 
multe despre acuzaţia ridicată împotriva lui Lili! Este pe 
jumătate condamnată! Şi eu, nebun turbat, am fost acela care i- 
am dat acel pumnal otrăvit! Ah dacă mi-aş putea lua viaţa! 

Orfelia însă, îmbrăţişă cu duioşie pe fratelei ei. 

— Calmează-te, linişteşte-te! Frate dragă. Durerea pe care 
o simţi din pricina arestării iubitei tale, te onorează, dar crede- 
mă frăţioare, că în modul acesta n-ai s-o poţi scăpa! 

Apoi de ajutor nici nu mai poate fi vorba! Gemea. 

Călăul. Va fi condamnată, surioară dragă, ai să vezi 
profe'tia ta de aseară se va împlini cuvânt cu cuvânt! Oh, 
doamne, oh doamne! Surioară dragă, Lili va fi executată pe 
„eşafod, şi eu, nenorocitul, eu însumi sunt de vină! 

_ Nu. Nu eşti tu de vină, nici dânsa! Răspunse Orfelia. Dar 
nu fii trist şi descurajat, fii tare şi vei Vedea că-i un mijloc de 
scăpare! 

Nu. Nu-i nici un mijloc de scăpare! Sau dacă ştii tu 
vreunul, spune-mi-l. Fă ca asasinatul să nu fie săvârşit, reînvie 
morţii, şi atunci, te voi slăvi şi binecuvânta până la moarte! 

Un zâmbet misterios acoperi atunci faţa Orfeliei. 

— Mi-ai spus frăţioare, să reînvii morţii? Spuse ea, 
ridicându-se în picioare. Ei Taine, ce ai zice dacă aş izbuti să 
inspir o viaţă nouă corpului îngheţat al acestei englezoaice? 

— O. Soră dragă, nu-ţi râde de nenorocirea mea! Nici tu 
nu poţi reînvia morţii, asta îţi este imposibil! O, Lili, dulce, 
scumpă Lili, pentru tine nu mai există scăpare! 


— Ascultă-mă! Te rog încăodată, zise Orfelia. Cine ţi-a 
spus că prinţesa e moartă în acest moment? 

— Ah Orfelia, dacă n-aş şti cât de mult mă iubeşti, aş 
crede că vrei să râzi de nenorocirea mea! Savanţi, corifei ai 
ştiinţei medicale, au examinat cu deamănuntul corpul 
nenorocitei care a fost transportat la morgă, de unde va fi dusă 
la înmormântare chiar mâine, şi tu susţii că nici nu-i moartă! 

Orfelia însă răspunse cu glas mângâietor: 

— Ascultă-mă frăţioare! Tu ştii foarte bine, că străbunii 
noştri ne-au lăsat multe mistere ale ştiinţei. Cunosc şi misterul 
pumnalului pe care l-ai încredinţat iubitei tale. Ascultă deci! E o 
greşeală să crezi, că otrava de săgeată ucide pe loc! Nu există o 
moarte mai lentă şi mai chinuitoare, decât aceea pe care o 
cauzează otrava asta, îndată ce a pătruns în corpul omenesc! 
` — Dar ceea ce spui tu, e absolut imposibil! Ingână Călăul. 
Iti spun că am vorbit cu medicul şi el mi-a spus for. Rte 
categoric că nenorocita e moartă. Mi-a explicat cu denr. Nuntul, 
acțiunea otrăvii de săgeată asupra celui! *' -! Nenorocitul al 
cărui sânge a venit în contact cu ac'T. S'ă otravă, cade pe loc la 
pământ, mort, lipsit de viață. 

— Medicii se înşeală! ÎI întrerupse Orfelia. Ochii ei aveau 
un aer triumfal. Medicii se înşeală, repetă ea încă odată. Otrava 
de săgeată nu omoară ci paralizează numai! 

Efectul acestor vorbe ale Orfeliei asupra lui Enric Sanson. 
Fu covârşitor. 

— Şi nu mă minţi tu surioară? Murmură el. Nu mă 
amăgeşti cu simple utopii? Mi-ai spus adevărul? Aşa o fi? Otrava 
de săgeată nu omoară, ci numai paralizează? 

— Ascultă-mă! Il mai rugă odată Orfelia. Nenorocitul care 
a fost otrăvit cu această otravă, mai trăieşte, între 
douăsprezece şi treizeci şi şase de ore. Fără îndoială, însă, dacă 
nu i se dă ajutor în timp util, atunci îngrozitoarea catalepsie se 
preface în moarte definitivă. 

Enric Sanson respiră adine. 

— N-o fi un basm ceea ce-mi povesteşti tu acuma? Tu-mi 
spui că după câteva ore, un astfel de corp, poate fi readus la 
viaţă? 

Orfelia dădu din cap afirmativ. 

— Nu-ţi spun decât purul adevăr! Răspunse ea. Desigur că 
nu există decât un singur mijloc care poate fi întrebuințat ca 


antidot la otrava de săgeată. Dar slavă Domnului! Continuă ea, 
sunt în posesia acestui antidot! 

— Şi nu mi-ai spus nimic din toate astea! O întrerupse 
Enric. Ţi-am vorbit deja aseară de groaznica moarte, pe care a 
trebuit s-o îndure femeia aceea! 

Atunci, trăsăturile feţei Orfeliei luară un aer de 
extraordinară asprime. Incrucişă mâinile pe piept şi spuse: 

— O frate dragă am avut de luptat mult cu mine însămi. 
Dar n-am putut proceda altfel! Ce folos dacă aş fi reînviat pe 
acea femeie, spre nenorocirea ta şi a lui Lili? Afară de asta visul 
din noaptea trecută mă neliniştise foarte mult. 

— Oh doamne,. ^i cine ştie, poate că acuma e prea târziu, 
prea târziu! Strigă nenorocitul cu voce răsunătoare. 

Orfelia respiră anevoie de emoţionată ce era. 

— Unei, frate dragă, să nu pierdem nici o clipă, zise ea. 
Corpul Adellei se află la Morga? 

Călăul dădu din cap. 

— Da! 

Orfelia rămase pe gânduri câteva clipe. 

— Eşti cunoscut pe acolo? 

Enric răspunse afirmativ: 

— Cred că-ţi poţi închipui! Străjerul de acolo, e o veche 
calfă a mea, deci foarte devotat mie şi casei mele! 

_ Oh. Asta-i perfect! Şi crezi că va păstra o tăcere eternă 
asupra celor ce se vor petrece acolo în astă seară? 

_ De asta te pot asigura! Mai ales dacă-i voi da un mic 
bacşiş, gura sa va fi închisă pentru totdeauna. 

— Atunci, foarte bine frăţioare! Pregăteşte-te. Să mergem 
la Morgă! Ce s-o întâmplă acolo vei vedea şi te vei minuna! 

Capitolul 88 STRAJERII DE LA MORGA. 

Ceasornicele turnurilor din Paris vesteau ora zece, când 
Enric Sanson împreună cu sora sa Orfelia ajunseră la Morga, 
unde au sunat de mai multe ori. Până ce din interiorul fioroasei 
clădiri, se auzi venind pe parchetul de piatră, paşi nesiguri. 

— Dar cine-i acolo că ne vizitează tocmai la ora asta a 
nopţii? 

— Sunt Călăul din Paris! Selmar, am treabă cu tine, 
trebuie să-ţi vorbesc! 

— Ah. Dumneata eşti, meştere Sanson? Aşteaptă, că-ţi 
deschid imediat! 


Enric Sanson şi Orfelia trebuiră să aştepte până ce poarta 
se deschise. 

În faţa lor apăru un bărbat înalt şi uscat cu o lampă în 
mână şi îmbrăcat în cămaşă de noapte. Se uită bine, la lumina 
lămpii, la cei doi vizitatori. 

— Nu eşti singur aici, meştere Sanson? Intrebă Selmar, 
şovăind. 

— Sunt cu sora mea Orfelia, pe care cred că o cunoşti. 

Într-adevăr, Selmar abia aruncă privirea asupra chipului 
tinerei fete, că o recunoscu imediat şi se înclină înaintea ei. 

— Ce te aduce pe aici, meştere Sanson, la ora asta? 

— Înainte de toate, bravul meu Selmar, închide mai; ntii 
uşa. Am de vorbit cu tine, ceva important! 

Porunca Călăului a fost executată. 

— Ascută-mă Selmar! Ştii prea bine că-mi eşti drag! 
începu Călăul. 

— Aşa-i, întotdeauna mi-ai fost un bun şi generos stăpân! 
Tare aş vrea să mai fiu calfa dumitale. Aici., prea este pustiu şi 
nesuferit! 

— Ei bine, continuă Sanson cu nerăbdare. Vrei să eâştigi o 
sută de franci? 

— Mă mai întrebi? Pentru o sută de franci, merg şi în foc 
pentru dumneata, meştere Sanson! 

— Singurul lucru pe care ţi-l cer, este să taci ca 
mormântul! Cred că asta nu-i atât de greu. 

— Nici vorbă, nici vorbă! Dar despre ce este vorba? 
Întrebă curios, fosta calfă a Călăului. 

— Eu şi cu sora mea Orfelia, vrem să vizităm sala morţilor. 

— Apoi asta, nu-i permis noaptea! Obiectă Selmar. 

— Nu-i nimic! Călăul din Paris se poate bucura cu drept 
cuvânt, de o favoare excepţională! E vorba, de cadavrul 
englezoaicei, al Eugeniei Webb! 

— Ah! Aşa! De asta-i vorba?! Muierea asta mi-a făcut 
destulă bătaie de cap! Slavă domnului, bine că o 
înmormântează mâine diminiaţă! 

— Ei bine, consimţi, ori nu! 

Selmar se scărpină după urechi. 

— La drept vorbind, răspunse el, nu fac tocmai bine, dar 
mi-ai promis o sută de franci şi pentru că mi-ai fost întotdeauna 


un bun stăpân. Poftim de vizitează sala, după dorinţă! Să vă 
însoțesc? 

— Nu. Zise el, mi-i mai bine dacă mă laşi singur cu sora 
mea. Spune-mi numai. In ce sală se află moarta de care-ţi 
vorbesc? 

— In pivniţa de la dreapta, tocmai lângă intrare! Aşteaptă 
un moment, să aduc'o lămpiţă, să nu vă rătăciţi! 

Selmar. Aducând lampa aprinsă, o înmână Călăului. 
Întrebând: 

— Nu se va speria oare, surioara dumitale, jos lângă 
cadavrul moartei? 

— Dragă prietene, sora mea Orfelia are mult mai mult 
curaj decât noi amândoi împreună! Apoi luă din mâna străjerului 
cheia de la pivniţa indicată şi salută amical pe Selmar, care 
mulţumit de a fi câştigat aşa de uşor o sută de franci, se culcă 
foarte fericit pe sacul său de paie. 

Enric şi Orfelia, se coborâră în pivniţă. 

Capitolul 89 NEPOTUL ASASINATEI. 

In acest timp, medicii îşi făceau trista datorie în vila lui 
Colmin. Diagnosticul medicului legist se dovedi a fi adevărat. 
Colegii săi erau de acord, că numai o mână extraordinar de 
îndemânatică şi viguroasă, a putut împlânta pumnalul în pieptul 
cetăţeanului Colmin. 

De asemenea şi felul morţii Lidiei, era deasupra oricărei 
îndoieli. Aceasta sucombase, într-adevăr, urmărilor îngrozitoare 
ale otrăvii de săgeată. 

Se dresă un proces-verbal. Părăsiră casa după ce au 
dispus transportul cadavrelor la Morgă. 

Fauvel, şi comisarul de/siguranţă, mai zăboviră puţin în 
vilă. Judecătorul de instrucţie, într-adevăr mai avea de îndeplinit 
sarcina obositoare de a inventaria în mod exact întreg 
conţinutul casei de bani şi a dispune apoi, trasportarea casei, la 
tribunal. 

Insoţit de comisar, Fauvel părăsi clădirea şi se întoarse la 
palatul justiţiei. 

Pe drum cei doi funcţionari discutau asupra cazului de 
faţă. Fauvel rămase foarte surprins, auzind pe comisar spunând 
că nu-i convins deloc, de vinovăția acuzatului. 

— De ce, îl întrerupse Fauvel, după cât ştiu, nici om de 
afaceri n-a fost, căci umbla totdeauna după tot felul de himere, 


şi îşi neglija interesele. Îmi aduc aminte foarte bine, de zgomotul 
ce l-a făcut falimentul său. Eu unul sunt convins de 
culpabilitatea sa! 

Comisarul însă, se opuse. 

— Urma de sânge găsită, nu se potriveşte cu mâna sa, 
obiectă el. Şi nu încape nici o îndoială, că urma asta aparţine 
asasinului, care se întorcea tocmai de la victima sa. Şi afară de 
asta, de unde şi-a putut procura această otravă, atât de rară şi 
nepreţuită, omul acesta nevoiaş care trăia într-o absolută 
sărăcie? 

Faţă de celelalte dovezi de culpabilitate zdrobitoare, toate 
obiecțiile astea n-au valoare. 

— Îţi urez să nu te înşeli în deducţiile dumitale! Eu unul, 
sincer îţi spun, cetăţene judecător, nu pot înţelege, cum un 
criminal care-i capabil de a comite cu sânge rece o astfel de 
nelegiuire, să fie pe altă parte atât de prost înclt să lase toate 
instrumentele întrebuințate pe masa sa de lucru, mai ales, că 
avea să se aştepte în fiecare minut la o vizită a portărelului, 
care trebuia să vină spre a încărca mobilele sechestrate. Cât de 
uşor ar fi căzut în mâna acestuia bancnotele şi lanţul de 
ametist? 

Fauvel zâmbi cu aer de superioritate. 

— Uiţi că a venit acasă obosit de munca sângeroasă 
săvârşită? A ascuns la voia întâmplării obiectele prădate, să nu 
fie găsite de ai lui, pentru ca dimineaţa să le ascundă mai bine, 
ceea ce s-ar fi întâmplat, dacă nu l-am fi prins dis-de-dimineaţă! 

— Bine, spuse comisarul, nu crezi cetăţene judecător, că 
este posibil ca asasinul necunoscut, să-i fi pus pe masă peste 
noapte, prin fereastră, obiectele găsite printre instrumentele 
sale? 

— Uiţi, se vede, reţeaua de minciuni în care se tot încurcă, 
obiectă Fauvel cu hotărâre. A susţinut mai întâi că a vândut lui 
Senac instrumentul cu care s-a făcut crima, când acesta nega în 
mod categoric, sub jurământ de a fi cumpărat ceva de la el. 

— Dar nici Senac, ăsta, nu-i tocmai un martor infailibil! 

— Părtinirea dumitale pentru acuzat, te duce cam departe. 
Nu cumva, acuzi de sperjur pe martorul Senac? Trebuie să ştii 
că până azi, este un cetăţean absolut neatins de vreo pedeapsă 
sau acuzaţie infamantă. 


— Ei da, ştiu foarte bine asta! E foarte drept, că până azi, 
nu s-a izbutit a scoate la lumină activitatea suspectă a acestui 
individ, dar este acuzat, a fi o gazdă de hoţi. Noi pândim o 
ocazie oarecare, pentru a avea dreptul să ne vârâm nasul în 
gospodăria lui. El însă ştie asta şi se fereşte cât poate. 

— Poate, răspunse Fauvel. În tot cazul însă pentru noi este 
un martor absolut pozitiv. De altfel, ce interes poate avea el, să 
arunce în cea mai grea nenorocire, prin sperjur, pe un om care 
în toată viaţa lui nu i-a făcut niciodată vreun rău. 

— Uiţi, cetăţene judecător, că a trebuit să-şi salveze 
pielea. Este foarte posibil, de altfel, că de aceea a negat 
cumpăi-area instrumentelor de la Tellier, pentru că ar fi trebuit 
să dea de gol pe acela căxuia i-a vândut dalta fatală. În tot cazul 
mi-ar părea foarte bine dacă ai binevoi să-mi dai împuternicirea 
de a-i face o mică percheziţie la domiciliu! 

— Se poate? Ce vorbeşti? Avem înaintea noastră mărturia 
unui om absolut nepătat, nu pot deci ordona o percheziţie pe 
baza unei simple bănuieli! 

Comisarul se resemnă. Amândoi, ajunseră la palatul 
justiţiei. Fauvel se despărţi de inferiorul său mai formalist ca 
oricând. 

„Nu înţeleg pe comisarul ăsta! Îşi zise plin de necaz Cum 
se poate îndoi el, acolo unde culpabilitatea este pe deplin 
stabilită, el care de-obicei e atât de pătrunzător?” 

Intrând însă în cabinetul său. Ideile sale luară numaidecât 
o altă direcţie, căci aprodul îi anunţă că Hugo Colmin îl aşteaptă 
de un sfert de oră în sala de aşteptare. Imediat trăsăturile feţei 
lui Fauvel luară o expresie de nerăbdare. 

— Să intre! Zise el. 

După câteva minute se deschise uşa. Un tânăr înalt şi 
zvelt cu faţa frumoasă şi expresivă, intră în cabinet şi salută cu 
multă eleganţă pe Fauvel. i 

— Te rog, ia loc! Incepu judecătorul. Imi pare rău că a 
trebuit să-ţi impun neplăcuta datorie de a apărea înaintea mea, 
dar este pentru mine de o importanță supremă de a obține de la 
dumneata câteva informații! 

Tânărul Colmin se înclină respectuos. 

— Sunt, cu plăcere, la dispoziția dumneavoastră, începu el 
cu glas melodios, deşi la drept vorbind, nici nu ştiu cu ce vă voi 
putea fi de folos! 


— Nu-i aşa că dumneata ai rămas acum legatarul 
universal, în urma morţii simultane a unchiului şi verişoarei 
dumitale? 

— Cred că aşa este, unchiul meu, avea de altfel 
întotdeauna. Fel de fel de toane şi într-una din aceste toane, mi- 
a interzis, chiar acum o jumătate de an de a-i mai călca în casă. 
Cred că a lăsat un testament, în care, după obiceiul oamenilor 
bănuitori ca dânsul, este specificat desigur totul! 

Tocmai asta mă miră, întrerupse judecătorul de instrucţie, 
că în toate cercetările noastre, n-am dat peste mei un 
testament. O roşeaţă vie, acoperi deodată obrajii înărului 
Colmin. O bucurie neascunsă se oglindea în ochii Sâl. 

— Cum? Uncluul meu n-a lăsat nici un testament? APoi în 
cazul acesta, eu rămân unicul moştenitor! Dar nu, aceasta nu-i 
cu putinţă! Unchiul meu era un om prea prudent, a lăsat deci un 
testament; ba ştiu chiar, că există un testament de la dânsul de 
vreo doi ani. După cât ştiu, notarul Tii'fot a alcătuit testamentul. 

— Cu asta nu-mi spui ceva nou, răspunse Fauvel. Îţi pot 
comunica, că am fost însărcinat din partea epitropiei spitalului 
Mauriciu de la care am primit încă pe vremea când trăia 
asasinatul,. Comunicarea'” că a trecut o sumă importantă în 
testamentul său. Mă mir de dispariţia documentului. Pentru că 
asasinul nu avea nici un interes, de a-l face să dispară! 

Hugo Colmin rezistă privirii scrutătoare a judelui. 

— Nu ştiu cum să-mi explic asta! La drept vorbind, mie. 
Nu-mi este neplăcut dacă nu există un testament. Nici vorbă, că 
dacă ar exista un astfel de document, n-aş fi tocmai favorizat de 
unchiul meu şi mărturisesc că nici nu speram să moştenesc 
ceva de la dânsul! 

— Reprezentantul spitalului Mauriciu care-i şi preşedintele 
tribunalului nostru, susţine cu tărie că a existat un testament, 
continuă Fauvel, cufundat în meditaţie. El afirmă chiar că ştie 
asta din însăşi gura răposatului notar Tiffot! 

— Dacă-i aşa. Atunci trebuie să se găsească în hârtiile 
rămase de la Tiffot, o schiţă de testament sau aşa ceva. Cine 
ştie? Te pomeneşti că unchiul meu a depus un al doilea 
testament la tribunal, zise Hugo. 

Fauvel nu scăpă din vedere privirea fulgerătoare, pe care 
i-o aruncă acesta fără voie. 


— La tribunal, domnul meu, nu-i depus nici un testafnent. 
De asemenea, nici hârtiile notarului Tiffot nu ne mai stau la _ 
dispoziţie. Bătrânul notar a fost holtei. Sora sa, nemăritată. li 
conducea gospodăria, şi închipuieşte-ţi că în ignoranţa ei, a 
vândut toate hârtiile fratelui ei. Ca maculatură. Din pricina asta 
s-au născut o sumedenie de procese neplăcute! 

Un zâmbet imperceptibil flutură pe buzele tânărului 
Colmin. 

— Dar pentru a ajunge la motivul adevărat al invitaţiei ce 
ţi-am făcut, aş vrea să ştiu de la dumneata, dacă ai avut 
cunoştinţă de cuprinsul testamentului! 

— Ceva pozitiv, nu ştiu. Este foarte posibil că unchiul meu 
m-a dezmoştenit şi că a pus ca legatară universală pe verişoara 
mea Lydia, lăsând totodată sume importante pentru scopurile 
de binefacere. Cum stau lucrurile în acest moment, nu îmi poate 
lua nimeni în nume de rău, dacă mă prezint ca prim-mogştenitor, 
consimţind a lăsa o parte secundară rudelor verişoarei mele, 
care de altfel era înrudită cu mine numai în gradul al treilea! 

Astea sunt afaceri private, despre care nu-mi pot permite 
nici o apreciere, îl întrerupse Fauvel cu politeţe, dar hotărât. In 
ce fel de relaţii erai dumneata cu verişoara dumitale? 

În nici un fel de relaţii. Era o fată bătrână, bănuitoare şi 
supărăcioasă. Ei îi datorez în cea mai mare parte, raporturile 
încordate dintre mine şi unchiul, meu. 

— Dar unchiul şi verişoara se înțelegeau bine? 

— De, trai bun nu cred să fi dus, căci unchiul meu era 
totdeauna bănuitor faţă de îngrijitoarea sa credincioasă. 

— Dar dumneata nu mai aveai nici o legătură cu dânsul? 

— Ne despărţisem cu totul. După ce mi-a interzis intrarea 
în casă, el nu mai exista pentru mine! 

— Desigur că ai să pretinzi punerea în posesia averii, 
numaidecât? 

— Ceea ce nu-mi va lua nimeni în nume de rău. 
Mărturisesc cu francheţe că moştenirea asta îmi vine tocmai la 
tanc. Duc oarecum lipsă, căci în cercurile noastre trebuie să 
trăieşti cu o anumită largheţe, ceea ce-mi venea cam greu, 
neavând prea multe mijloace. De azi înainte însă. Imi va fi lesne 
a-mi satisface trebuinţele. 

— Apoi şi azi dimineaţă, au venit pretendenți la moştenire, 
şi anume un cetăţean cu numele de Gervier. Susţinea că el e cel 


mai apropiat moştenitor al surorii sale Lydia şi că ştie de la ea, 
că a fost înscrisă în testamentul unchiului ca moştenitoarea sa 
universală. 

Un zâmbet ironic flutură pe buzele lui Hugo. 

— Deci voi avea să mă judec cu acest domn asupra 
pretențiilor sale, ei bine, asta nu-mi face multă durere de cap. 

Se ridică de pe scaun. p 

— Vă mai pot servi cu ceva, cetățene judecător? Intrebă el 
cu amabilitate. 

— Nu, cetăţene Colmin. Te-aş fi cruțat de această vizită 
penibilă, dacă te găseam în vila rudelor dumitale. 

— Pentru Dumnezeu, nimic nu mă amărăşte mai mult 
decât priveliştea sângelui şi a cadavrelor, zise el cu iuțeală. 

— Atunci ne vom vedea la înmormântarea la care voi lua 
şi eu parte, răspunse Fauvel. In momentul acesta, cadavrele 
rudelor dumitale. Se găsesc la Morga oraşului. 

Tânărul Colmin salută şi plecă. Fauvel se uită după el 
pierdut în gânduri., Tinerețe uşuratică! Dar sinceră! Abia îşi 
ascunde bucuria ce i-o pricinuieşte moştenirea care i-a venit aşa 
din senin”. 

Capitolul 90 BAROANA DE KORFF ŞI Al SAL. 

In ziua de azi nu poţi fugi atât de lesne; au apărut 
trenurile care-i urmăresc îndată pe cei fugiţi şi-i prind; dar mai 
viclean e telegraful: el împrăştie cu iuţeala fulgerului toate 
veştile - şi imediat cei fugiţi sunt prinşi... 

Atunci, însă, pe la finele anului! 792, urmărirea 
persoanelor fugite era cu mult mai anevoioasă. In cercurile 
voiajorilor, nu exista decât cupeul cu cai. Serviciul de informaţii 
se mărginea numai la curieri călăreţi. Abia câţiva ani mai târziu, 
s-a perfecţionat serviciul de informaţii, care însă putea funcţiona 
numai pe vreme frumoasă şi senină. 

Aşadar se ridicase pe coline un fel de aparat de semnal 
ale cărui aripi de lemn ce se vedeau din depărtare, erau puse în 
activitate printr-un mecanism simplu. 

La fiecare din aceste aparate, care erau aşezate aşa încât 
te puteai uita la un loc îndepărtat, era un gardian înarmat cu un 
ochean bun. După cele ce putea observa, făcea şi semnul pe 
aparatul său. 


Cititorul poate judeca singur, cât de neînsemnat era Un 
astfel de serviciu' informator. Cu toate astea el provocase şi 
atunci o furtună de admiraţie. 

Am lăsat deci familia regală în momentul când coborâse 
din Temple, şi se urcase în trăsura ce-i aştepta. 

Ca să pleci cu trăsura în mijlocul nopţii pe străzile 
Parisului, ora primejdios. Trăsura se opri un moment în faţa 
palatului ducelui de Villequier. 

Un servitor, care până acum fusese pe capră, şi care, în 
realitate era însuşi baronul, sări jos, şi deschise în grabă uşa 
cupeului. 

E vremea să eoborâţi, Majestate! Vă rog să faceţi lucrul 
acesta cât se poate de iute! 

Abia se dădu jos familia regală şi cupeul se puse iar în 
mişcare. Vizitiul lovi caii cât putu de tare, aşa că aceştia galopau 
ca nebuni, izbind în pietrele pavajului! 

Ge fugărea cupeul, pentru a pune pe o urmă falsă pe 
urmăritorii inevitabili. 

Plin de respect, ducele duse de mână pe regină. El nu 
conduse familia regală în admirabilul apartament din faţă, atât 
de elegant şi minunat mobilat. În grădina ce se întindea în formă 
de parc îndărătul palatului, se afla un pavilion rotund, lipsit de 
ferestre, care căpăta lumină şi aer numai de sus. În acest 
pavilion conduse ducele de Villequier pe rege şi familia acestuia. 

Interiorul pavilionului eva luminat în mod plăcut. 

Se vedea că ducele, a avut grijă ca odaia în care se va 
adăposti familia regală să fie amenajată cât se poate de 
confortabil. După ce închise uşa, ducele căzu în genunchi 
înaintea regelui Ludovic al XVI-lea. 

— Sire, zise bătrânul duce cu glasul stins de emoție. A 
venit momentul, când majestatea voastră se va simţi liberă de 
lanţurile insuportabile cu care v-au legat oarba furie a poporului. 
Primeşte Majestate reînnoitul jurământ de fidelitate al unui 
credincios, care va lupta neclintit până la moarte pentru tron şi 
biserică. 

Ludovic al XVI-lea se aplecă mărinimos la credinciosul 
duce, dar era prea mişcat ca să poată pronunţa o singură vorbă. 
Probabil nici nu-i venea a crede că a scăpat liber şi sănătos din 
groaznicele ziduri ale temniţei. Ducele se retrase foarte 
respectuos. 


Atunci Ludovic al XVI-lea, abia îşi mai putu reţine bucuria. 
O exclamare înăbuşită de veselie ieşi de pe buzele regelui. 
Emoţionat până în fundul sufletului, Ludovic se apropie sprinten 
de soţia şi copiii săi. 

— O scumpă şi dulce soţie, şi voi iubiții mei copii, aşadar 
totuşi s-a întâmplat minunea cerului, că am fost eliberaţi! Să 
mulţumim cerului pentru graţia ce ne-a arătat-o! - 

Maria Antoinetta, plină de prudenţă, calmă vocea 
puternică a soţului ei. 

— Să procedăm întocmai cum ne-a fost recomandat să. 

Propunerea reginei fu acceptată fără discuţie. Doamna de 
Fauzel, se retrase cu cei doi prinți într-o mică încăpere a 
pavilionului, pentru a travesti pe prinţul moştenitor şi pe sora sa 
mai mare. De asemenea şi perechea regală se pregăti pentru 
deghizare. 

Nu dură mult şi Ludovic al XVI-lea apăru ca un valet cu 
pălărie rotundă şi perucă. Cât despre regină, ea se îmbrăcă, ca 
o cameristă foarte simplă. Fără voie auguştii soţi începură a 
râde cu hohot, când se văzură deghizați astfel. Pentru prima 
oară Maria Antoinetta, bătu din palme, veselă. 

— Într-adevăr, dragul meu Ludovic, arăţi admirabil de 
frumos! Ce valet corpolent! Doamne, ce nu se poate face dintr- 
un rege! 

— Îţi întorc complimentul, draga mea! Răspunse Ludovic 
al XVI-lea, bine dispus. Nici tu nu arăţi tocmai maiestuoasă cu 
pălărioara asta ascuţită țigănească, pe părul pudrat! 

Regina bătu din palme. La semnalul acesta intrară în 
odaie doamna de Fauzel, împreună cu principii deghizați. 

Contrar familiei regale, doamna de Fauzel era îmbrăcată 
cu multă bogăţie, căci dânsa avea să reprezinte pe baroneasa 
Korff, cei doi prinți, pe copiii ei, iar regele şi regina pe valeţii de 
casă. 

Dar şi copiii se bucurau grozav de travestire. 

— Trebuie să ne grăbim! Zise regina. 

— Poţi fi sigură, mămiţică, zise micul prinţ cu multă 
drăgălăşenie, că pe tot drumul, nu-ţi voi spune măcar o singură 
dată,. Mamă”. Dar acuma, nu-i aşa că-ţi mai pot spune: 
mămiţică? 

— Gata totul? Întrebă ducele. Apoi când observă 
deghizarea foarte reuşită a tuturor, respiră uşurat. Slavă 


domnului, toate au rhers mai bine decât mi-am închipuit. 
Majestăţile voastre arată într-adevăr cu totul altfel, aşa că 
nimeni nu v-ar putea recunoaşte. Dar pentru a fi cu totul siguri, 
ar fi mai bine să ajungem pe drumuri diferite adevăratul cupeu 
de voiaj care stă bineînţeles la cu totul alt capăt al Parisului! 

— Cum asta? Exclamă regina speriată. Să riscăm a 
parcurge Parisul, noaptea prin ceaţă? 

— N-aveti frică! Zise ducele. Un servitor brav va însoţi pe 
Majestatea Voastră. Prea multe persoane, înaintând toate 
deodată noaptea prin străzile Parisului, ar deştepta numaidecât 
bănuieli, şi mâine dimineaţă, când se va observa fuga, toată 
lumea îşi va aduce aminte de noi şi ni se va da de urmă foarte 
uşor! 

Villequier are dreptate! Răspunse regele. Să-l ascultăm în 
toate măsurile pe care le crede necesare! 

Un sfert de oră mai târziu, familia regală părăsi palatul 
ducal, pe căi diferite. 

Capitolul 91 O ÎNTÂLNIRE PRIMEJDIOASA. 

In strada Clopotelor, o'stradă destul de retrasă 'ân 
hotarele mărginaşe ale Parisului, aştepta trăsura. Sosiră 
punctual, soţii părtaşi regelui împreună cu regele şi cu ducele, 
afară numai de regină. Indată după aceea veni şi doamna de 
Fauzel cu copiii regali şi cu camerierul ducelui. Ei luară loc în 
trăsură, iar camerierul ducelui rămase în Paris. 

Ducele dădu drumul vizitiului care şezuse până atunci pe 
capră şi se sui în locul său. Apucă hamurile şi biciul şi aştepta 
numai sosirea reginei, pentru a o porni. 

Dar Maria Antoinetta nu veni. Trecură minutele iute, şi 
regina tot nu se zărea. 

O durere groaznică cuprinse pe cei din trăsură. Ce să se fi 
întâmplat? De ce nu venea oare regina? Acestea erau gândurile 
celor care aşteptau, dar care nu îndrăzneau să le pronunţe. 

In timpul acesta, regina părăsise palatul lui Villequier fără 
a fi observată. Un ofiţer credincios şi sincer o condusese. 

Din nenorocire însă, acest ofiţer era de puţin timp în 
Capitală. In ziua aceea ocolise o mulţime de străzi până să ducă 
pe regină în strada Clopotelor. 

Şi din nefericire pe stradă era întuneric de tot. Soarta 
crudă a vrut ca ofiţerul, care era orişicum neliniştit de datoria 


grea pe care trebuia s-o împlinească, să apuce Pe o stradă 
necunoscută. 

Aşadar regina rătăcea împreună cu conducătorul ei, pe 
stl'ăzile întunecate ale Parisului. Fără să ştie, apucară pe un 
drum cu totul opus, trecură de-a lungul Senei, traversară podul 
şi acum se opriră disperaţi. 

— Ce e de făcut? Ce e de făcut? Murmură Antoinetta 
tremurând de spaimă din tot trupul. 

Ofiţerul nu ştia ce să-i răspundă. 

— Majestate, vă rog de mii de ori să mă iertaţi! Mă jur că 
nu e rea-voinţă din parte-mi. Dar noaptea e aşa de întunecoasă, 
şi pe lângă asta, nici nu cunosc bine străzile Parisului! 

Regina îl întrerupse nerăbdătoare. 

— Dar ce e de făcut acuma? Ne-or fi aşteptârd cine ştie de 
când? Gândeşte-te, cât de scump e fiecare minut pe care îl 
pierdem! 

Se opri, ascultând cu groază la bătăile ceasului de la 
biserica Notre-Dame. 

— O, Dumnezeule! Un ceas de când rătăcim pe strada 
asta nesuferită. 

— Majestate, nu ne rămâne altceva de făcut, decât să 
întrebăm pe cel dintâi care ne va ieşi înainte, unde ne aflăm şi 
încotro să ne îndreptăm! 

— Nu, nu, aşa nu se poate! Gândeşte-te la primejdia care 
ne-ar putea ameninţa în cazul acesta! 

— Avem de ales între două rele! Urmă ofiţerul. Parisul e 
foarte mare. Acest labirint de străzi nu se mai sfârşeşte. Să 
întrebăm pe cel dintâi! De bănuieşte ceva, apoi am o sabie 
bună. Înainte de a striga e mort pe loc! 

Şi într-adevăr se auziră paşii sergenţilor de noapte care se 
apropiau. Îndată după aceea se ivi şi făptura înaltă a unui bărbat 
învelit într-o manta neagră. Regina trase pe ofiţer de mânecă. 
Dar acesta se adresă trecăto-rului fără cea mai mare frică. 

— lertaţi, cetăţene! Am rătăcit drumul. Nu sunt aici oare în 
apropiere de strada Clopotelor? Pe unde trebuie să apuc, ca-să 
ajungem acolo? 

Ofiţerul privi cu spaimă şi groază obrazul foarte bine 
cunoscut. Da, el cunoştea aceste trăsături energice, cu 
sprâncenele stufoase, din umbra cărora priveau nişte ochi negri 
ca nişte pumnale ascuţite, cu nasul acvilin şi cu buzele subţiri. 


Soarta crudă făcu să fie regina faţă-n faţă cu cel mai aprig 
duşman al ei. Acesta nu era altul decât Maximilian Robespierre, 
groaznicul şi puternicul terorist al Franţei. 

Robespierre venea tocmai de la o şedinţă a Convenţiei 
care durase până noaptea târziu. În astă-seară vorbi mai înfocat 
şi niai pătimaş ca oricând. El susţinuse, ca Ludovic al XVI-lea să 
fie arestat ca înalt trădător al patriei şi ca săptămâna viitoare să 
fie adus înaintea Convenţiei. Şi mult temutul bărbat de stat se 
afla acum în faţa reginei. 

Maria Antoinetta recunoscuse, cu toată întunecimea 
nopţii, obrazul duşmanului ei. Inima îi bătea cu putere. Acum’ 
era totul pierdut. Desigur că Robespierre, va face îndată 
zgomot. Vocea teroristului va fi de ajuns, cu toată noaptea 
liniştită, ca să scoale din somn pe toţi locuitorii. 

— Vroiţi să mergeţi spre strada Clopotelor? Intrebă 
bărbatul de stat. Da, într-adevăr că aţi rătăcit. Dar cine sunteţi 
dumneavoastră? Robespierre se apropie neîncrezător. El 
recunoscu uniforma ofițerului. 

— Ah, cetăţene căpitan, zise Robesspierre cu voce mai 
blândă. Prea târziu te duci dumneata, după aventuri amoroase! 

— Nicidecum! Răspunse ofiţerul, imitând tonul celuilalt. E 
o doamnă bătrână, pe care vreau s-o conduc la locuinţa 
dumneaei! 

— Să văd, ia să văd dacă nu minţi! Zise Robespierre, bine 
dispus, şi se aplecă foarte aproape de Maria Antoinetta. 

În momentul acela ofiţerul pregăti sabia. La primul cuvânt 
bănuitor, îl va omori. 

Inima reginei se încleştase de spaimă. Ea păli ca moartea. 

Acum era pierdută! Numai o privire şi Robespierre, ar fi 
recunoscut pe duşmana lui de moarte. 

— Aşa el Ai dreptate! Zise după un moment Robespierre. 
Atunci nu e nevoie să rătăceşti aşa de departe pe străzile 
Parisului. 

Temutul Robespierre ridică în glumă mâna dreaptă. 

„7” Venerabilă şi respectabilă doamnă, se adresă el Măriei 
Antoinetta, nu e frumos din partea dumitale să pleci noaptea cu 
ofiţerii regimentelor noastre de cavalerie Pe străzile Parisului. Ce 
sunt ştrengăriile astea, care nu se potrivesc deloc cu vârsta 
dumitale de matroană?! 


O piatră se duse de pe inima celor doi îngroziţi. 
Robespierre nu recunoscu în travestita bătrână pe regina Maria 
Antoinetta. 

Pălăria cu boruri lungi pe care o purta regina, umbrise în 
aşa chip obrazul ei, încât Robespierre cu toată privirea lui 
pătrunzătoare n-a putut-o recunoaşte. Privirea lui căzu cu 
respect asupra părului alb al reginei, pe care aceasta şi-l 
pudrase cu grijă. 

Robespierre le arătă drumul pe care trebuia să apuce, 
pentru a ajunge pe strada Clopotelor. Pe urmă se îndepărtă cu 
un salut prietenos, fredonând un cântec. Nici prin gând nu-i 
trecu ce farsă fatală i-a jucat întâmplarea. 

Maria Antoinetta nu putea crede că a scăpat de 
îngrozitoarea primejdie. 

— Oh majestate! În ce poziţie îngrozitoare v-am adus prin 
imprudenţa mea. 

Regina zâmbi cu multă gi*aţie şi cu un aer victorios. 

— De acum nu mă mai tem de nimic! Însuşi Dumnezeu din 
cer e cu noi şi ne ocroteşte cu puterea sa cea mare. Să ne 
grăbim amice, să ajungem cât mai repede în strada Clopotelor! 

Nenorocita nu pres'mţea că mâine va fi iarăşi în primejdie, 
graţie unei imprudente neînsemnate a regelui! 

Capitolul 92 TRAS PE SFOARA. 

Ofiţerul izbuti ca fără nici o piedică să aducă pe regină pe 
drumul adevărat şi poate chiar cel mai scurt până la strada 
Clopotelor. 

Maria Antoinetta ajunse până la cupeul deschis şi fără 
multă vorbă se avântă înăuntru ocupând locul ce o aştepta. 
Ofiţerul închise uşa pe dinafară, Maria Antoinetta îl mai salută 
odată cu mâna, apoi el plecă foarte grăbit. 

Caii o luară la galop, cupeul se îndreptă ca fulgerul spre 
poarta apropiată de ieşirea din Paris. Numai o singură primejdie, 
dar destul de gravă mai ameninţa acum familia regală. 
Sentinela porţii avea să revizuiască paşapoartele voiajorilor. 

Cupeul ajunse la poarta Parisului. Sentinela îl opri. O dincă 
tăcere se făcu înăuntrul lui şi inimile tuturor zvâcaG'ui cu 
putere, cuprinse de adâncă emoție. Până aici, evident că cerul 
era cu dânşii; vor trece ei oare şi de această ultimă primejdie? 


În acelaşi moment se deschise uşa cupeului şi razele unei 
lămpi căzu asupra călătorilor. Un vameş mustăcios, însoţit de 
doi sergenţi municipali se uitară înăuntrul trăsurii- - 

_ Cine sunteţi şi încotro mergeţi? Întrebă el. 

Doamna de Fauzel scoase dintr-o pungă foarte elegant. 
Lucrată, paşaportul atât de greu obţinut. Vameşul îl citi cu multă 
atenţie, apoi se uită rând pe rând la toate persoanele. 

Ludovic al XVI-lea se prefăcea că doarme şi-şi rezemase 
obrazul în aşa chip de spatele trăsurii, încât privirea scrutătoare 
a funcţionarului nu i-a putut prinde trăsăturile. 

Asta a fost un mare noroc! Căci obrazul gras şi rotund al 
regelui era prea cunoscut pentru a fi recunoscut sub orice 
deghizare. 

Doamna de Fauzel se pipăi în buzunar, şi puse pe furiş 
câteva monede de aur în mâna subofiţerului. 

Ca de obicei, acest dar influenţa şi acuma înlăturarea 
grabnică a tuturor formalităţilor. Subofiţerul îi dădu îndărăt 
paşaportul, şi închise uşa cupeului. 

Cei din cupeu auziră cum poruncea el cu voce aspră ca să 
deschidă poarta pentru trecerea trăsurii, care acum pornea 
încet şi greoi. 

Ludovic şi femeia lui, priveau prin fereastră la zidirea 
întinsă şi joasă, care era luminată în interior cu lămpi de ulei. 
Fără voie Ludovic al XVI-lea strânse mâna soţiei sale. Îşi amintea 
cum trecuse odinioară prin aceeaşi poartă ca rege inviolabil şi 
puternic! Atunci toată garda se înşira la rând cu puştile la umăr, 
toba răsuna cu putere. 

Au trecut însă toate! S-a şters gloria! 

In noaptea asta, prin aceeaşi poartă trecea un biet fugit cu 
soţia şi copiii săi sub nume fals. 

Lui Ludovic al XVI-lea nu-i mai rămăsese nimic din 
grandoarea trecutului. Nici măcar viaţa nu-i era sigură sinul 
supuşilor săi. Acuma trebuia să treacă prin noapte Şi ceaţă 
desconsiderat şi lipsit de orice stimă! 

Astfel de gândiri, probabil că zbuciumau creierul Doamnei 
de Fouzel, căci se plecă deodată pe mâinile perechii regale şi le 
sărută cu respect. 

— Pace şi noroc! Zise atunci Maria Antoinetta. Trecutul e 
în dosul nostru, şi în faţă ne surâde un nou viitor! 


Reginase înfundase mai comod pe pernele trăsurii; ea 
închise ochii şi începu să viseze. 

Ah, nenorocita, nu bănuia că din visul acesta fără griji 
pentru dânsa şi ai săi, va renaşte o deşteptare tristă şi 
amarnică! a d 

Capitolul 93 CURIERUL CALAREŢ. 

Satul Sf. Menehould se află la aproape cincizeci de 
kilometri depărtare, în vestul Parisului. Azi e un cuib 
neînsemnat, care cu acoperişurile sale de paie şi cu colibele sale 
joase, face impresie deplorabilă. Atunci însă, în timpul revoluţiei 
franceze, după numărul locuitorilor săi, satul era un orăşel mic. 

Era seară. Printre pomii, care umbreau aproape fiespre 
casă, se adunară locuitorii satului. Brăbaţii fumau şi beau vin de 
mere din cănite de zinc. Femeile se întruniră cu toatele la puț. 
După obiceiul femeiesc, puseră mâinile sub şorţ şi vorbeau. 

În mijlocul satului, nu departe de biserica pustiită, se afla 
restaurantul, care era cea mai impunătoare clădire a satului. O 
scară cu trepte de fier ducea la intrarea restaurantului. De-a 
lungul clădirii se întindeau grajduri, în care se odihneau vreo 
douăzeci de cai. Drouet, proprietarul restaurantului, era şi 
antreprenorul diligenţelor poştale. Menehould era a doua staţie 
după Paris. Antreprenorul poştal Drouet era cunoscut ca patriot 
distins între toţi locuitorii satului. Cei mai mulţi din sat ziceau, că 
Drouet e un patron ciudat şi certăreţ. Pe lângă asta mai era 
considerat şi zgârcit, fals şi viclean. 

Pe scară stătea tocmai Drouet în halat de noapte, cuo 
pipă lungă în mână, lângă alţi membri ai satului. 

„ Dar ce s-a întâmplat azi? Întrebă vecinul său, Vmolarul 
gras Ypot. N-ai observat şi dumneata, cetăţene nrouet 9 Ce 
multe trupe au venit azi pe aici! Şi la noi nu prea e obicei să se 
vadă atâta armată! Trebuie să se fi întâmplat ceva în Paris! 

Cine ştie ce s-a întâmplat acolo! Destul de încet lucrează 
domnii în Paris! Dacă ar fi după mine, apoi demult aş fi tăiat 
capul lui Capet şi al întregii sale familii. 

Dşr cumetre Drouet, ce spui?! Zise un ţăran slab şi 
încovoiat înainte. Ar fi o fuşine şi un păcat să se facă lucrul 
acesta! Regele tot rămâne un cap suprem. 

Eşti un prost meştere Touriet! Îl întrerupse Drouet pe cel 
care vorbise, făcând rotocoale de fum cu pipa sa. Regelenue 
cu nici un centimetru mai sus decât noi, nu, dar el e încă un 


pungaş şi rtn trădător! O, de aş fi eu în convenţie, să vezi cum 
le-aş mai da de hac! 

— Da, da, Drouet e un bărbat voinic! Zise tâmplarul Ypot. 

Apăru un călăreț grăbit. Şi cu o mişcare bruscă, opri calul 
spumegând înaintea celor trei ţărani adunaţi laolaltă. 

Cei trei priviră uimiţi pe cel sosit, care purta uniforma unui 
ofiţer de cavalerie. 

— Hei, ascultați! Unde e drumul care duce la primar? 

— La primar voiţi să vă duceţi? Da, dar nij se poate. 
Primarul e bolnav rău! Dar eu sunt locţiitorul lui! 

Şi Drouet se umflă în pene. 

— Cu ce vă pot servi, hm? 

— Aţi văzut trecând prin sat o diligenţă? De vreun ceas, că 
mai mult nu poate să fie? 

Drouet se gândi un moment. 

— Hei, da, am văzut o diligenţă! 

— Foarte bine, foarte bine! Zise tâmplarul Ypot. Cumătrul 
are dreptate, cetăţene! O diligenţă? Da! Azi după prânz pe la 
patru! Tocmai eram ocupat în atelier „li puteţi vedea, cetăţene. 
Acolo unde se zăreşte lumina prin u>a deschisă! Da, acolo s-a 
oprit o diligenţă! Erau în (a mai multe persoane. 

— Mai departe! Mai departe î, grăbi ofiţerul nerăbdător. Pe 
obrazul său negru, era zugrăvită aşteptarea şi nerăbdarea. Cine 
era În trăsură? 

— la să vedem! Stai niţel! Zise tâmplarul intimidat. 

— Ah, eu sunt suplinitorul primarului; eu trebuie să 
vorbesc! Il întrerupse Drouet supărat. Era o doamnă cu nişte 
copii! Avea şi servitori cu dânsa. Un fecior şi o jupâneasă! Mai 
era şi un vizitiu. Dar nu s-au oprit în sat. 

— Ah! Ce spui? Atunci nu ştii nimic! Îl întrerupse 
tâmplarul. Desigur că s-au oprit în sat. 

— Cum? Ce fel? Cine spune asta? Exclamă Drouet cu ochii 
holbaţi. 

— Eu, cumetre Drouet! Eu spun asta! Afirmă tâmplarul. Eu 
ştiu bine! Afară de asta boierilor le căzuse şi o potcoavă: adică 
nu boierilor, ci calului. 

— Mai departe, mai departe! Grăbi ofiţerul, blestemând în 
acelaşi timp. Nu mă ţineţi în loc, neghiobilor! 


— Oho! Oho! Zise Drouet, fixând cu asprime pe ofiţer, noi 
suntem cetăţeni cinstiţi ai Franţei şi eu sunt reprezentantul 
primarului, şi antreprenor de poştă şi... _ 

— Eşti un dobitoc! Se răsti ofiţerul. Inainte. lţi spun! Ce 
drum a apucat diligenţă? Şi cât timp e de când a trecut prin sat? 

— Cât timp e de atunci? Zise tâmplarul Ypot, bâlbâind de 
câteva ori. Hm. Or fi vreo trei ceasuri? Poate şi mai mult chiar! 
Trăsura s-a îndreptat spre Clairmont! 

— Bine! Zise ofiţerul şi dete frâu liber calului său. ' - Dar 
spuneţi-ne ce s-a întâmplat? Îl întrebară toţi trei ţăranii. Căci 
doar suntem şi noi tot aşa patrioţi ca şi dumneata! Ce s-a 
întâmplat? 

Ofiţerul râse scurt. 

— Mai. Bine aţi fi deschis ochii, mă proştilor, şi aţi fi ştiut! 
Le strigă cu asprime. Ludovic Capet a fugit noaptea cu ai săi din 
Temple! Cu trei ceasuri mai înainte a trecut pe lingă nasul 
vostru şi voi nici nu l-aţi recunoscut! 

— Cum? Ce fel? Strigară toţi deodată. 

Ofiţerul însă, dădu pinteni calului său. Dar aşa de tare 
încât acesta scăpăra seanţei de sub copite, şi dispăru în 
vârtejuri de praf pe străzile satului. 

Tineretul satului se întrerupse din joc. Bărbaţi şi femei 
alergară cu toţii mai aproape, lângă cei trei capi ai satului. 

— Dar ce s-a întâmplat? Strigară câţiva din ei. 

Drouet era întâiul care prinsese curaj. 

O, trăzni-i-ar Dumnezeu! Zise Drouet dând cu piciorul în 
pământ. Capet a fugit? Hahaha! 

Şi izbucni într-un râs diabolic. 

— Asta e gluma cea mai frumoasă pe care am auzit-o 
vreodată! Ce mai neghiobi! Domnii din Paris ne fac proşti şi oare 
mai există vreo gâscă mai dobitoacă decii ei? Auzi să fugă 
Capet! Eu să fi fost gardian în Temple, eu Caşmir Pliliope Pierre 
Drouet, antreprenor poştal din Menehould, pe viaţa mea! Nici o 
muscă nu mi-ar zbura fără voie din Temple, dar mai ales 
bătrânul porc, Ludovic, şi femeia sa, austriaca trădătoare! 

— Da, da, am zis eu întotdeauna, că, cumătrul Drouet e 
viclean! Zise iar Ypot. 

Drouet se ridică liniştit pe vârfurile degetelor. 


— Dar, desigur, să fie a dracului toată treaba lor! Capet să 
fugă, îţi ieşi din sărite! Şi când te gândeşti că toate aspiraţiile 
revoluţiei se duc ciracului! 

— Lasă că-l prind ei iarăşi! 

— Da, da, îl vor prinde, n-ai grijă! Zise şi al treilea 
cetăţean, şi de-l vor prinde, apoi toate sunt iarăşi bune! 

— Desigur, neghiobule, că toate vor fi iar bune, râse tare 
Drouet. Atunci cred că vor face proces scurt, şi Capet, smi acu, 
va face cunoştinţă cu cuțitul roşu! 

— Zău aşa?! Ce spui? Ziseră ceilalţi doi uimiţi. Să cadă 
capul său suprem sub cuțitul ghilotinei?! 

— Aşa! Toţi sunteţi regalişti mascaţi, toţi meritaţi ca 
meşterul Sanson să vă treacă prin mâna lui! Strigă Drouet 
amărât şi veninos. Şi zicând asta îşi întoarse capul de la vecinii 
săi. 

— Ferească Dumnezeu, ferească sfântul! Zise fierarul şi în 
neliniştea sa îşi făcu cruce. 

— Ah, da! Ah, da! Asta nu mai valorează nimic! Se corectă 
el singur şi foarte perplex de imprudenţa ce a comis-o de a-şi 
face cruce, luă o priză de tabac, uitându-se împrejur spre a 
vedea dacă n-a băgat cineva de seamă, crucea ce şi-a făcut-o. 

Dar cetăţenii erau prea iritaţi şi prea ocupați de cele 
întâmplate pentru ca să observe. 

— Regele şi regina au fugit din Temple! 

Ca un fulger se comunică această ştire din gură în gură. 
Tot satul se adună la uşa fierarului. 

Toţi căscau gura înaintea uneltelor şi maşinilor primitive 
din fierărie, care căpătară deodată o mai mare importanţă decât 
oricând în ochii locuitorilor. Se ştia doară că, cu câteva ore mai 
înainte, cupeul cu familia | egală se oprise la această fierărie! 

Capitolul 94 FOAMEA REGELUI. 

În mijlocul acestui murmur şi taifas al cetăţenilor adunaţi, 
răsună deodată loviturile unui bici şi zgomotul înfundat al unui 
cupeu greu încărcat. 

Locuitorii se uitară împrejur. 

— Ei, dar ce-i asta? Zise fierarul Ypot. De unde o fi venit 
trăsura sta? Văd că vine din satul vecin, şi acolo nu există nici o 
şosea judeţeană! Pun rămăşag, că vizitiul s-a rătăcit. 

— Dar ce-mi pasă mie! Zise Drouet înverşunat. Pentru 
mine unu, poate să se fi înecat undeva într-o baltă! O fi şi ăştia 


unii dintre feudalii emigranţi! Ce grabă mare au şi dânşii de a 
fugi din Franţa cu bani adunaţi de pe spinarea poporului! 

Strânse pumnii şi scoase o înjurătură infamă. Fierarul însă 
îl linişti, atingându-l cu mâna pe umeri. 

— la spune-mi ce-ai face, dacă ai fi din convenţie? 

— Cum, ce aş face? Strigă el cu furie. Aş tăia gâtul tuturor 
bogătaşilor, sechestrându-le apoi averile, iar cu tine aş face 
începutul! 

— Vai de mine, vecine, proaste glume mai faci! Spuse 
fierarul, şi se apucă de gât ca şi când ar fi avut să se convingă 
dacă g'tul şi capul mai sunt nedespărţite. 

In timpul acesta se apropie trăsura. Deja îşi croise drum 
pe lingă poporul adunat, vizitiul dădea nebunește în cai, 
probabil pentru a-i face să o ia în galop. Interiorul cupeului era 
acoperit de nişte perdele, care opreau pe locuitorii curioşi a 
distinge pasagerii. 

Dinăuntru se lovea în geamul cupeului. Vizitiul însă tot 
dădea în cai. 

— Ei tu idiotule, strigă Drouet, nu auzi că bat în geam 
stăpânii tăi? Ţi-ai astupat urechile? 

Vizitiul însă nu răspunse nimic şi continuă a da cu biciul în 
cai. Se vedea că vrea să scape cu orice preţ de apropierea 
locuitorilor strânşi grămadă. Dinăuntrul trăsurii' însăiar se b^tu 
în geam. In acelaşi timp, se auzi un gl^s bărbătesc care ordonă 
cu ton poruncitor oprirea cupeului. 

Mă obraznicule. Opreşte, nu auzi? Strigă Drouet din nou 
către vizitiu. In acelaşi timp însă făcu o mişcare de a se da jos 
pentru a opri caii. 

Drouet era cunoscut ca un buclucaş, plin de toane. 
Supărat de purtarea ofensatoare a ofițerului, voia să-şi 
potolească furia pe spinarea vizitiului necunoscut. 

Vizitiul a trebuit să oprească de voie, de nevoie, dar cu 
oarecare abilitate, la distanţă de mulţimea îngrămădită. 

Incepu să se însereze de-a biriclea. Nu mai era mult până 
să se întunece cu totul. Vizitiul nici nu lua în seamă înjurăturile 
şi supărarea dirigintelui poştal. Sări jos de pe capră şi deschise 
puţin uşa cupeului. 

— Pentru Dumnezeu! Şopti el. Trebuie să plecăm fără să 
ne oprim aici un singur moment. Abia în Clermont, ne vom 
putea odihni câteva minute! 


— Nu, nu, nu mai pot! Răsună glasul gros din cupeu. Nu se 
poate, dragă duce...! 

— Pentru Dumnezeu, nu-mi spuneţi pe nume! Suntem 
spionaţi! La câţiva paşi de aici stă un găligan cu saboti. 

— Ei aşi, aici nu mai e nici o primejdie! Răsună iar vocea 
din cupeu. Incăodată îţi spun că de douăzeci şi patru de ore n- 
am luat nimic în gură! Să gustăm ceva aici, un pui sau altceva. 

— Peste o oră vom fi în Clermont! Numai o oră mai 
abţineţi-vă! 

— Nu, nu, aici ne dăm jos! 

De voie, de nevoie vizitiul a trebuit să deschidă uşa... 
Drouet se apropiase de trăsură. Pe cât de provocător şi obraznic 
s-a exprimat mai înainte despre pasagerii din e”peu, pe atât de 
supusă şi servilă îi era acuma atitudinea. Dirigintele poştal îşi 
scoase cascheta. 

— Coniţele fac o călătorie lungă? Zise el cu glas insinuant. 
Nu vreţi să vă odihniţi un moment? Birtul poşe cunoscut în toată 
Franţa pentru bunele lui mâncăruri, vinurile minunate şi serviciul 
prompt ce-l avem! 

Din cupeu se auzi un murmur de adâncă satisfacţie la 
auzul enumerării tuturor acestor bunătăţi gastronomice. 

— Ei vedeţi, aici găsim ce ne trebuie! Spune-mi te rog 
amice, putem găsi la dumneavoastră, fără a pierde multă 
vreme, un puişor gras şi o sticlă de vin cumsecade? 

— Nu numai asta, dar la noi găsiţi găini, gâşte, rulade şi 
alte bucate excelente! Răspunse Drouet cu supk ţe. Vă rog dați- 
vă jos, şi veţi fi satisfăcuţi pe deplin! 

Noi şoapte se auziră acuma din cupeu. Părea, că diferite 
glasuri femeieşti protestează contra opririi şi intrării în birtul 
poştal. 

Se auzi un oftat, apoi se deschise dinăuntru uşa cupeului. 

Drouet stătea într-o atitudine foarte respectuoasă, cu 
pălăria în mână. 

Se întunecase atât de mult încât nu se puteau distinge 
persoanele din cupeu. Mare îi fu mirarea lui Drouet, când văzu 
coborându-se din trăsură o doamnă voalată, cu doi copii, după 
care veneau două persoane, un bărbat şi o femeie, care 
aparţineau probabil personalului de serviciu. Drouet făcu un 
gest obraznic. 


, Ei, comedia dracului, să fi ştiut eu că butoiul ăsta de 
individ nu-i decât un servitor! Îţi place? Aşa nişte vite beau 
Bordeaux şi nu mănâncă decât pui!” 

Urmă cu mult respect pe pasageri şi-i îndemna cu vorbe 
dulci să urce treapta care ducea la birt. 

— Nu vrem să intrăm în sala comună a birtului, reluă 
pretinsul servitor. Cucoana mea e cam nervoasă şi orice zgomot 
o (inervează foarte rău. N-ai putea amice dragă, să ne pui la 
dispoziţie, o odaie particulară? 

Pretenţia asta supără mult pe Drouet. Cum? Se gândi el. 
Un lacheu îşi permite să-mi spună mie: amice dragă! * 

— Nu sunt amicul dumitale, ci domnul diriginte poştal! 

In acelaşi timp, deschise o uşă care ducea într-o odaie nu 
tocmai elegant mobilată, dar confortabilă şi plăcută, şi sili pe 
pasageri să intre. 

— Aduc numaidecât lumină. Vă rog. Aveţi răbdare un 
moment! Zise el cu un ton foarte servil. Ce comandaţi? 

Cum v-am spus, luă iar cuvântul pretinsul lacheu. Câteva 
sticle de vin Bordeaux, dacă ai în pivniţă, şi vreo patij) PJ-^- 
castraveți proaspeţi! Zise Drouet, veninos. 

Adă, adă câţiva! Răsună iar vocea groasă a lacheului., 
Drouet închise uşa cu oarecare violenţă. 

Ei, Carolino! Lisetto! Mărio! Ana! Strigă el. Dar unde v-aţi 
ascuns, leneşelor ce sunteţi? Luminări, lămpi, iute! Mă auziţi? 

Cobori jos în curte, deschise furios uşa bucătăriei, dar 
nimeni nu-i răspundea. 

Puturoaselor ce sunteţi! Se vede că iar v-aţi ascuns prin 
coşare cu flăcăi, şi faceţi dragoste prin colţuri! Lasă c-am să vă 
învăţ eu minte, numaidecât! 

Strigătele au avut efect. Toate servitoarele se furişară fără 
zgomot şi ascultară mai întâi un lung discurs al stăpânului lor, 
fără a-l întrerupe în predica sa plină de ameninţări. Numai după 
ce-şi descărcă furia, Drouet dădu ordinele necesare pentru a 
servi pe pasagerii sosiți. 

Apoi, însoţit de feciorul din casă, se cobori în pivniţă. 

— Vor să bea vin bun! Le dau eu vin foarte bun, dar să 
plătească cumsecade! Îţi place ce obraznic! Îmi spune: amice 
dragă, parcă am păscut porcii cu el! Las că-i arăt eu cine sunt! 
Stăpânii săi, or să plătească obrăznicia asta! 


Drouet alese câteva sticle cu vin excelent, cu care încărcă 
pe servitorul birtului! Apoi, ieşi din pivniţă. 

În timpul acesta, o servitoare aprinse luminările în odaia 
musafirilor. Când intră Drouet, găsi pe cocoană, stând pe 
canapea cu fetiţa, iar pe scaun şedea pretinsa cameristă ţinând 
în braţe pe băieţel, care dormea. Servitorul însă stătea cu 
spatele spre uşă, făcând o zadarnică încercare de a pătrunde cu 
privirea, întunericul beznă din stradă. La intrarea lui Drouet, 
lacheul se întoarse de la fereastră. 

— Ah, veniţi cu vinul! la aduceţi aici câteva pahare pentru 
boieri! Şi cum staţi cu mâncarea? E gata îndată? Am o foame de 
mor! 

„, Mă, ce individ e ăsta! Zise Drouet în sine. Asta vorbeşte 
mereu de foamea lui pe când boierii lui n-au pomenit încă nici 
un cuvânt! Şi ce faţă necioplită şi botoasă are! Pe ăsta l-am 
văzut eu de multe ori, şi faţa lui mi-e foarte cunoscută!” 

Drouet aduse câteva pahare. El observă cu gura căscată 
că servitorul, îşi turnă atât lui cât şi bo erilor săi câte un pahar 
plin, după ce mai întâi gustă din fiecare pahar. 

„Ăsta nu e lucru curat! Un servitor care bea mai întâi din 
paharul boierilor săi.” 

— Ei, mai iute, amice! Zise acum servitorul către birtaş. 
Ne e foame, şi nu mai putem răbda! Sunt gata găinuşile? 

„Aşa un obraznic!”, mormăi Drouet. El vroia să-i dea un 
răspuns tranşant. Dar era ceva atât de impunător şi oribil în 
privirea travestitului servitor, încât-Drouet, cu toată demnitatea 
lui, se cocoşă şi porni afară ca un câine plouat. 

De-abia afară, Drouet prinse curaj. 

— Era să-l strâng de gât pe ştrengarul ăla, zise el fierarului 
Ypot, care se mai afla afară în gang. 

Ca toţi sătenii, era şi fierarul foarte curios. Şi ar fi vrut să 
ştie cine era acea familie străină. 

— Doamne, dar ăia nu vorbeau nici o vorbă când eram în 
odaie! Zise Drouet, după ce dusese găinuşile în odaie, şi veni iar 
afară. Aşa ceva n-am pomenit în viaţa mea! Boierii nu vroiau să 
mănânce nimic, dar servitorul s-a aşezat comod la masă. „Mă, 
dar bune sunt găinuşile astea!” zise el cu o nobleţe şi un bon- 
ton ca din carte! Şi mi-a isprăvit mâncarea într-o clipă! Vă spun, 
cumetre, mi-a mâncat păsările cu oase cu tot! 

— Dar le-a plătit? Întrebă fierarul. 


— Ei, bravo! Cred şi eu! Crezi cumva că eu hrănesc 
oameni străini în vremurile astea rele, pentru un pui de 
bodaproste? M-a* plătit, nu ca un servitor, ci ca un cavaler din 
vremea veche, când exista încă monarhia. la te uite, nene Ypot, 
cu aşa un aliş-veliş, m-aş mulţumi în fiecare zi! 

Şi zicând asta, Drouet arătă lui Ypot, un pumn cu monede 
de aur. 

— A. Bravo! Fie orice guvern ar fi, dumneata întotdeauna 
faci treburi bune! 

— Aşi, ar putea fj mai bine, îi răspunse Drouet, simulând 
un ton jalnic. 

Eu îţi spun, vecine dragă, că vremurile vechi nu se mai 
întorc. lacă, drept să-ţi spun, eu unul urăsc din toată nima pe 
rege cu haita sa, şi aş vrea să-i văd pe toţi cu e ipu' pe ghilotină, 
dar trebuie să mărturisesc că îmi mergeau bine treburile! 

H Da. Da, zise tâmplarul, era o vreme bună, mi-aduc şi eu 
aminte de atunci, că şi eu am câştigat frumoase părăluţe. Dar s- 
au schimbat lucrurile! Azi plătim biruri şi trebuie să tăcem din 
gură! 

— În schimb trăim într-un stat liber! Zise Drouet. Dar deşi 
sunt republican, aş vrea să am plină cu bani trăsura ceea care 
stă la poartă! 

Zicând acestea, dirigintele poştal apucă cu gest măgulitor 
monedele de aur căpătate, şi se uită fără multă atenţie pe 
partea inversă. 

Deodată se opri înmărmufit. Se apropiă mai mult de 
laternă şi aruncă o privire grăbită, pătrunzătoare asupra 
monedei. 

— Drace! lzbucni el. Grasul ăla, nici vorbă..., cruci şi 
dumnezei! 

— Dar ce-i? Ce strigi aşa? Ce s-a întâmplat? Nu cumva e 
falsă moneda, ne-ar părea foarte răâu...! 

— Ba nu, nu-i falsă! Strigă el, de parcă ar fi înnebunit. 

— Dar ce ţi-i domnule diriginte? Gângăvi fierarul, speriat 
de strigătele şi violenţa lui Drouet. 

— la ascultă mă nene, eşti ori nu un patriot cinstit? 

— Dacă sunt un bun şi sincer patriot? N-am dovedit oare 
aceasta la ultimele alegeri? 

— Va să zică, nu eşti un monarhist mascat? 


— Doamne fereşte! Răspunse Ypot. Aşa ceva te costă 
capul în ziua de azi! 

— Aşadar, se poate încrede cineva în dumneata? 

— Dă, da, fără îndoială! 

— Atunci vino cu mine! Am făcut o descoperire, o 
îngrozitoare descoperire! 

— Ce zici? Ce fel de descoperire ai făcut? 

— Ai să vezi dumneata numaidecât! Haide! Haide! La te 
uită bine la moneda asta! Zise el, apropiind lampa ca să vadă 
mai bine. 

— Ce vezi aici? Întrebă iar Drouet. 

— Ce să văd? Chipul Majestății sale Ludovic al XVI-lea! 

— Idiotule! Ţâne-ţi gura! Este Capet, nemernicul Capet, 
care ne-a aruncat în mizerie scumpa noastră patrie! 

— Da, da, sigur, e Capet! Dar, ce are a face? Astfel de 
monede am şi eu acasă! 

— Ah desigur! Rânji Drouet. Hai înăuntru, vecine dragă! 
Să-mi ajuţi puţin la dereticare în odaia unde stau călătorii aceia. 
Uită-te cu atenţie la servitorul ăla gras! Dar ţine-ţi gura că de 
nu, te strâng de gât! 

— Apoi bine, Drouet, ce dracu ai? Te-ai schimbat, că nici 
nu te mai recunosc! 

— Haide! Haide! 

El merse înainte, iar Ypot îl urmă, neştiind ce vrea Drouet. 
Amândoi intrară în odaia în care se aflau străinii. 

Capitolul 95 

DESCOPERIREA DIRIGINTELUI POŞTAL. 

Doamna cea elegantă tot se mai odihnea pe canapea. Cei 
doi copii dormeau, iar lacheul cel gras, şedea foarte satisfăcut la 
masă şi mânca de zor. . 

— Ei, ce se aude? Intrebă el. 

— O, am vrut numai să strâng! Zise Drouet prefăcut. Văd 
însă că vin prea devreme! Nu cumva vreţi să vă schimb şi caii? 

— Nu, nu! Zise doamna de pe canapea. Avem noi altă 
combinaţie! 

— Bine, bine! Afirmă Drouet cu indiferenţă aparentă. 

Pe urmă dădu un pumn zdravăn lui Ypot, care rămăsese 
cu gura căscată, la vederea servitorului ce înfuleca grăbit. 

— Vino afară, neghiobule! 


Îl apucă pe Ypot de bluză, trăgându-l cu tot dinadinsul 
afară. Dar de-abia închisese uşa după el, şi cu o mână nervoasă 
apucă pe fierar de piept. 

— Ei, ai deschis bine ochii? 

— Bine zici! Ai dreptate! Servitorul ăla gras, care mănâncă 
găinile cu atâta poftă, nu e oare Capet? 

— Dar altul nu poate să fie! Întrerupse Drouet, şi în ochii 
săi străluci un triumf sălbatic. 

— Ura! Acum cumetre, suntem oameni, îţi spun! Ofiţerul e 
pe o cale greşită, familia care trecuse odinioară prin sat n-a fost 
a lui Capet. Acum îi avem aici. Ei au venit pe o cale greşită, ai 
observat? Şi de ce oare? Ca să nu-i prindă cei care îi urmăresc! 
Hahaha! Dar, i-am prins noi la timp! Ei, ce e de făcut? Ce e de 
făcut? Mormăi fierarul. Ar trebui să trimitem un călăreț la 
Clermont, poate că-l mai întâlneşte pe ofiţer! 

Drouet îi dădu un pumn aşa de tare, încât bietul fierar 
amuţi. 

— Dar ce vrei? Strigă el”speriat. 

— Neghiobule ce eşti! Să chem pe ofiţer, să capete el 
răsplata? Să mă scuteşti de planurile tale! Vom trage noi 
clopotele, vom spune întregii ţărănimi să se înarmeze cu lopeţi, 
cu secere, cu coase, în sfârşit cu toate armele posibile, şi pe 
urmă îl prindem noi pe Capet, şi-l ducem la Paris! Îţi spun, 
cumetre Ypot, mâine, nu o să mai existe oameni populari în 
toată Franţa, decât eu şi tu! Şi cine ştie, poate că drept 
recunoştinţă, ne alege şi membri în convenţie. 

— Sau dacă am greşit cumva, ne retează capetele! Zise 
fierarul cu voce înceată. Cu oamenii ăştia nu e uşor să te pui! Eu 
zic să-l lăsăm pe Capet să fugă în pace, cumetre! Şi la urma 
urmei, ce ne pasă nouă de Capet şi de suita sa? 

— O, tu prostule şi măgarule, strigă iar Drouet cu furie. Să 
faci aşa cum îţi spun eu! Te duci fuga prin sat, aduci pe toţi 
oamenii aici în faţa birtului, o parte în faţa intrării şi alta în dosul 
ei, aşa ca să nu poată scăpa nici o muscă din birt. Pe urmă, când 
vor fi adunaţi cu toţii, îmi dai un semn. Vom trage cu pistoalele 
şi de pe turla bisericii trebuie trase clopotele de moarte şi de 
foc! Cât pentru rest voi îngriji eu! 

Zis şi făcut. Fierarul, care avea respect mare pentru 
cumătrul său, îl ascultă cuvânt cu cuvânt. Ca un vultur zbură la 
dreapta şi la stânga uşii care dădea în odaia boierilor. 


Răbdarea antreprenorului poştal era pusă la grea 
încercare. Trecu un timp cam lung. În timpul acesta, nu se 
întâmplă nimic deosebit în odaie. Nici de afară, nu auzi rici un 
zgomot. Desigur satul era întins, Ypot avea cale bună de umblat 
până să poată alarma pe toţi sătenii. Dar Drouet se gândi şi făcu 
iute un alt plan. 

El chemă puţinii bărbaţi puternici care erau în serviciul său 
personal. Pe deasupra mai sosi şi o diligenţă. 

Drouet angajă şi pe vizitiul ei. El îi puse la curent de ceea 
ce se va întâmplă. 

Din ochii celor strânşi, scânteia o veselie nebună. Nimeni 
nu credea că cei din odaie erau membrii familiei regale. Ei se 
gândeau numai la câştigul lor strălucit, căci în tot cazul vor fi 
plătiţi de suveranii actuali ai Parisului. Nici nu era nevoie de 
întărâtarea lui Drouet, pentru a sălbătici pe cei adunaţi în faţa 
birtului. 

Despre fierarul trimis în sat, nu se auzea nimic. După o 
jumătate de ceas se auzi un zgomot surd. Din toate părţile se 
zăreau umbre nocturne, care înaintau spre restaurant. 

În acelaşi timp se deschise uşa de la odaia boierilor, şi 
apăru chipul vizitiului. După dânsul, urma doamna cu cei doi 
copii ai ei şi cu servitorii travestiţi. 

Capitolul 96 

ÎNVIATĂ DIN MORŢI. 

Chiar în ziua când soarele strălucitor pătrunde în toate 
colţurile, Morga apare cât se poate de misterioasă. 

Căci nu există un antagonism mai înfiorător decât între 
viaţă şi moarte. Nu degeaba, omul însufleţit simte o repulsie 
faţă de forma moartă, care ieri purta încă o inimă caldă şi 
iubitoare în sânul ei. 

Cadavrul din faţa noastră mai are asemănarea exterioară 
cu fiinţa dispărută, dar pietrificarea morții, ne îngrozeşte. Buzele 
care par că vor să se deschidă ca să spună ceva foarte 
misterios, ne înfioară în mod straniu. 

Şi când te gândeşti la Morgă! Ce impresie sumbră şi 
groaznică, face ea 'asupra omului simţitor. O casă a cărei unică 
misiune e de a adăposti morţi în sânul ei, corpuri omeneşti care 
nu mai trăiesc. Chiar pereţii goi şi sumbri, vorbesc o limbă cât 
se poate de funebră. 


Câte speranţe nobile, câte planuri de viitor îşi găsesc 
sfârşitul aci în clădirea sumbră şi rece! Cită iubire şi ură, câtă 
speranţă şi îndrăzneală, câte decepţii amare se ascund acum 
mute în zidurile Morgăi. 

„Lăsaţi orice nădejde, voi care intraţi aici!” Cuvintele 
acestea ai trebui să figureze cu litere de foc pe frontispi”u Poate 
că acel care e sătul de viaţă, se îngrozeşte de f ntul de a se 
omorî, numai la privirea acestei clădiri! 

Astfel de gânduri zbuciumau acum creierul Orfeliei, când 
se cobori de mână cu fratele ei, în pivniţa mortuară. L Cită 
linişte era în jurul celor doi fraţi. Lanterna din mâna Călăului 
ardea nesigură, aruncând, când ici, când colo, o lumină 
amăgitoare pe zidurile vechi şi înnegrite. De pe piatră picura 
încet apa, singurul zgomot în mijlocul acestei linişti mortuare. 
Afară de acesta, se mai auzeau, paşii Orfeliei şi ai fratelui ei. 

Ajunşi în pivniţă, Orfelia se opri pe loc. Ea puse mâna 
stingă pe inimă şi oftă adânc. 

— O, cât de pustiu e aici! Oh frate, cât de chinuitoare 
trebuie să fie disperarea unui om, până să se hotărască să-şi 
pună capul în clădirea aceasta! 

— Totul e trecător! Pănar şi viaţa! Bine de aceia care nu 
mai sunt în viaţă! Ei nu se mai întreabă întruna: cine ştie ce se 
va întâmpla mâine? Ei şi-au ajuns scopul. Uşoară i'ie-le ţărâna! 

Orfelia îmbrăţişă înfiorată pe Călău. 

5 — Nu frate, nu spune asta! E groaznic să stai aici! 
Inchipuie-ţi. Sunt oameni ca şi noi, aceia care se odihnesc aici 
pentru vecie? Când s-au născut, şi pe ei i-a îmbrăţişat cu căldură 
mama lor. Cu ce au greşit ei, ca să fie pe veci, dar pe veci uitaţi, 
daţi eternei uitări! 

Călăul oftă greu. 

— Cine i-ar putea uita! Murmură el. Oh, soră dragă! Cât 
invidiez morţii care se odihnesc aici în pace şi linişte! O, cum mi- 
e de îndurerată inima! O, soră, soră dragă, nu-ți poţi închipui ce 
îngrozit sunt de soarta lui Lili! 

— Vino! Zise Orfelia. Tu cunoşti locurile pe aici, du-mă la 
Adella de Barry! 

Călăul ridică în sus lanterna; căută cu privirea în toate 
părţile şi se opri asupra unui obiect negru, care sta întins într-un 
colţ. 


— Acolo e, surioară! Vino, şi sfânta fecioară să-ţi fie într- 
ajutor! 

Enric apucă pe Orfelia de mână, şi înaintară împreună 
spre colţ. 

„ pe o seândură albă, cu capul întins spre Enric şi 
Orfelia, ? Acea un cadavru femeiesc, îmbrăcat numai cu strictul 
necesar. 

Enric Sanson gemu de durere. 

— Ea este! E frumoasa diavoliţă care a adus asupra 
capului nostru atâta jale! 

— Deschide fereastra! Porunci Orfelia, scoate cadavrul 
pentru ca privirea mea să cadă din plin asupra sa! 

Enric ascultă. Cu o sforţare, ridică în sus fereastra şi apucă 
coşciugul pentru a-l scoate afară. 

Imediat după aceea, Orfelia se aplecă pe corpul moartei. 
Fără îndoială, era corpul Adellei de Barry! Adâncă catalepsie în 
care căzuse, făcu să cadă jos sulemeneala care acuma nu mai 
acoperea decât o parte a feţei. Peruca cea blondă dispăruse, şi 
nu se mai vedea decât păru-i negru, tăiat scurt. O paliditate 
adâncă, acoperea obrazul. Dar chiar dacă Adella de Barry era 
moartă cu adevărat, moartea nu i-a luat nimic din mândra şi 
demonica ei frumuseţe. 

Orfelia studie cu băgare de Seamă, rana abia perceptibilă, 
pe care o căpătase Adella, în urma loviturii de pumnal. Marginile 
rănii de pumnal erau cam umflate, de culoare albăstruie şi 
contrastau grozav cu sânul alb al Adellei. 

Cufundat în triste şi dureroase gânduri, Enric Sanson se 
uită fix la corpul nemişcat al Adellei. 

Bizar! Acuma, că sătea înaintea ei, nu ştia ce simţăminte 
are faţă de dânsa. Fără voie îşi aduse aminte de acea seară de 
adâncă ameţeală a simţurilor pe care a petrecut-o în castel în 
braţele Adellei, la sânul ei, sorbind din voluptăţile ei, din 
nepotolita ei poftă senzuală. Ce patimă nebună a străbătut în 
acea noapte corpul acesta înţepenit, cum tresărea de fiorii 
plăcerii, îmbrăţişându-l cu foc nestins, şi acoperindu-l cu sărutări 
fierbinţi! Şi el, ce plăceri cereşti a gustat în acea divină 
îmbrăţişare! 

Fără voie Sanson apucă mâna Orfeliei, care îl linişti cu un 
singur gest. 


— Momentul a 'sosit! Zise ea adânc mişcată. Ascultă-mă 
deci încăodată! Dacă această femeie care zace întinsă înaintea 
noastră, nu e moartă, ci cuprinsă numai de catalepsie, ascultă 
fiecare cuvânt ce-l rostim alături de dânsa! 

— Imposibil, surioară! Crezi tu într-adevăr? 

— Nu cred nimic! Răspunse Orfelia. Ştiu ce ştiu. Va să zică 
tu ceri de la mine, s-o scot din catalepsie, şi dacă Dumnezeu îmi 
va da putere, s-o rechem la viaţă? 

— Da, surioară! Te conjur! 

— Gândeşte-te bine, frăţioare, ce ceri de la mine! N-ai 
spus tu oare singur, „ că Adella de Barry e cea mai înverşunată 
duşmană a ta? 

M-am înşelat surioară! Toată vina ei, este ca m-a iubit cu 
pasiune! 

Las-o în pace acuma! Noi am făcut tot ce a fost omeneşte 
posibil. Facă acuma şi cerul ceva în ajutorul ei! 

Adânc emoţionat, Enric îngenunchie lângă coşciugul de 
fier în care era întinsă Adella, şi nu îndrăzni a-şi lua ochii de la 
dânsa. Cu un dor nebun se uită la încântătoarea ei frumuseţe. 

Ah, ce chinuitor trecea timpul! Călăul avea impresia că de 
la intrarea sa în pivniţă au trecut ore nenumărate. Adella tot nu 
se mişca! 

Enric Sanson se înfioră fără voie. Niciodată, sora sa, nu i s- 
a părut atât de stranie. ’ 

Orfelia ieşi din nemişcare. Băgă mâna în sân, de unde 
scoase o mică sticluţă de aur. Scoase dopul. Un miros bizar, ca 
al migdalei, umplu sala morţilor. Ea se aplecă asupra Adellei. 
Picură câteva picături pe rană. Atentă, observă efectul 
picăturilor căzute pe carne. 

Deodată rana se lărgi şi luă forma unei brazde. Părea că 
începe să se descompună carnea. Atunci Orfelia respiră uşurată. 

— Frate dragă, nenorocita trăieşte! Să vedem dacă mai e 
de ajutat ceva aici! Zise ea. 

— Cum? Crezi într-adevăr una ca asta? Nu, nu se poate! O 
astfel de veste cerească nu-mi poate părea credibilă! Îngână 
Călăul emoţionat. 

Orfelia privea melancolic. 

— Fie ca încercarea asta generoasă să reuşească spre 
binele tău! Zise ea adânc mişcată. Mi-e teamă, însă, că ne 
chinuim eforturile astea supraomeneşti pentru o ingrată! 


Zicând asta, Orfelia se aplecă spre Adella. 

Îşi dădu toată silinţa să deschidă gura nenorocitei; ceea ce 
era, însă, foarte greu. 

— Ajută-mă, Enric! Zise ea. 

Numai Enric, încordându-şi toate puterile, izbuti să-i 
întredeschidă buzele, pentru ca Orfelia să-i poată picura câteva 
grame din elixirul pregătit. 

— Ei, acum începe parfea cea mai dificilă a muncii 
noastre! Murmură sora Călăului. Trebuie să-i insuflăm moartei o 
nouă viaţă! 

— Şi cum vrei să faci asta, surioară? Întrebă Enric. 

Ascultă cu multă atenţie explicaţiile Orfeliei. Apoi începură 
amândoi să se ocupe de pretinsul cadavru. 

Operația exercitată de Enric şi Orfelia asupra Adellei 
seamănă întocmai cu aceea care, în mod obişnuit, se practică în 
readucerea la viaţă a înecaţilor sau în cazul unor morţi 
aparente. 

Enric trebui să asigure, mai întâi, cadavrului, o poziţie de 
şedere, punând apoi într-o mişcare neîntreruptă braţele Adellei. 

După explicaţiile date de Orfelia, principalul era ca, înainte 
de toate, să se pună în funcţiune din nou plămânii nenorocitei 
pentru ca prin această mişcare ondulatoriu violentă pe care 
Enric o executa asupra trupului, inima să înceapă din nou să 
pulseze. 

Câtva timp, toate eforturile lui Enric rămaseră 
infructuoase. Sudoarea îi curgea de pe frunte în picături mari. 
Deznădăjduit şi descurajat voise să se oprească, dar Orfelia îi 
făcu un s'emn poruncitor: 

— Tot înainte, nu te opri! Pentru nimic în lume, nu trebuie 
să ne oprim. Dacă prin mişcările noastre, vom reuşi să facem să 
pătrundă în stomacul nenorocitei o singură picătură, apoi e 
scăpată! 

La un semn al Orfeliei, Enric lăsă să recadă pe spate, 
corpul Adellei. Orfelia încercă din nou să-i picure în gură câteva 
picături printre dinţii Adellei. 

Ciudat, rezistenţa pe care o mai opuneau dinţii foarte 
strânşi ai Adellei, nu mai era aşa mare ca până acuma. Fără 
ajutorul lui Enric, Orfelia a putut acuma să introducă câteva 
picături printre dinţii Adellei. 


Pe când Enric continua, mişcările sale de odinioară cu 
corpul nenorocitei, Orfelia, freca sânul şi spinarea Adellei la 
intervale regulate. 

După o jumătate de oră de muncă încordată, se întâmplă 
în sfârşit incredibilul. O slabă, foarte slabă respiraţie, apăru pe 
buzele moartei. 

— Surioară, dragă surioară! Trăieşte! Strigă Enric Sanson 
tremurând de emoție. Oh, fie lăudat cerul! Acuma Lili a mea, a 
scăpat de ce-i mai rău! Adella trăieşte! 

Curaj, prudenţă şi sânge rece! Tot n-am scăpat de 
primejdie. 

Orfelia încerca din nou sa introducă printre dinţii Adelei 
câteva picături de elixir. De astă dată, dinţii, s-au deschis fără 
împotrivire, şi buzele nenorociei au făcut o încercare de a 
înghiţi. 

— Ascultă-mă frăţioare! Zise Orfelia, pentru a treia oară te 
întreb! Crezi tu că Adella de Barry este recunoscătoare din fire, 
crezi tu că va ţine în mod conştiincios jurământul ce ni-l va da în 
ceasul acesta? 

Atunci’ Enric puse mâinile pe piept, zicând cu solemnitate: 

— Da, surioară, eu cred că Adella de Barry nu-i geniul 
răului! Ea ne va fi recunoscătoare toată viaţa că am scăpat-o de 
moarte, şi va îngropa ura ei de mai înainte. 

La auzul acestor cuvinte, sora Călăului se aplecă asupra 
moartei aparente. Işi lipi buzele de urechea rece a Adellei: 

— Ascultă-mă Adello de Barry! Ştiu foarte bine că mă poţi 
asculta! Voi încerca să te deştept din somnul cataleptic în care 
te afli cufundată! Dar ascultă-mă! Jură şi obligă-te a nu duşmăni 
pe viitor nici pe fratele meu, nici pe iubita lui! Primul cuvânt 
când te vei redeştepta la viaţă, să conţină acest jurământ! Dar 
dacă vei refuza cumva, jur pe tot ce-i mai sfânt pe lume că te 
voi ucide! 

Orfelia se retrase, încrucişând braţele pe piept. Cu privirea 
fixă şi pătrunzătoare se uită la moartă. 

Deodată cei doi fraţi observară un oarecare zgomot, care 
tulbură liniştea de până atunci. Amândoi ascultară. Nu mai era 
îndoială! Din buzele Adellei ieşea încet şi întrerupt răsuflarea. 

Faţa Orfeliei se lumină de mândrie. Ea se apropie. 

— Adella de Barry era moartă numai cu numele dar 
sufletul îi rămăsese în trup! Membrele ei erau numai cuprinse de 


catalepsie. Desigur că în mai puţin de un ceas ar fi răpit-o cruda 
moarte, însă noi, frăţioare, am sosit tocmai la momentul 
oportun! 

— O, cât te preţuiesc! Voi mulţumi cerului până în ultimul 
meu moment. Acuma toate se vor îndrepta. Adella de Barry ne 
va fi pe veci recunoscătoare. De aci înainte nu mă mai tem de 
nimic; nici un nor nu va întuneca firmamentul fericirii noastre! 
Lili va fi dulcea şi adorata mea soţie! O, fie binecuvântat ceasul 
fericit în care renăscu fericirea mea, pentru a nu mai pieri 
niciodată! 

Bărbatul foarte fericit, nu observă -Îndoiala ce se oglindea 
pe obrazul Orfeliei. Un oftat adânc îi ieşi din piept, căci ea 
credea contrariul. Simţea că era poate mai nimerit, să o lase pe 
Adella în prada nenorocirii sale. 

Dar acum, era prea târziu! În aceeaşi clipă Adella de Barry 
deschise ochii. Ea se uită foarte puţin uimită în jurul ei, ca şi 
cum n-ar fi înviat din morţi! 

Orfelia a avut dreptate în susţinerea ei! Adella auzise 
toată convorbirea dintre fraţi. 

Curioasă şi groaznică idee! Nenorocita rămăsese cu 
conştiinţa senină, din momentul în care căzuse rănită la 
pământ. Numai membrele i se încleştară. Paralizia o împiedicase 
să mişte, până şi pleoapele. Ea lăsase să se facă cu dânsa orice, 
atât îi pierise voinţa! Şi cu toate astea auzea foarte desluşit. 
Toate ordinele, toate cuvintele rostite în jurul ei, le auzise şi le 
înţelesese. 

Oare, Adella, visase că în ultimul moment îi va veni un 
ajutor, încât să nu fie îngropată de vie? 

Poate că simţămintele care însufleţiră inima Adellei, în 
timpul catalepsiei sale, erau cele mai groaznice cu putinţă. 

Prinţesa de Barry deschise cu totul ochii-i mari, negri şi 
adânci. Obrazul i se lumină de un surâs neobişnuit de duios şi 
iubitor. Ea întinse încet mâna, către cei doi fraţi. 

— Mulţumesc vouă, salvatorii mei! Vă mulţumesc! 
Murmură ea cu voce tremurândă, vă rămân veşnic datoare cu 
recunoştinţă! 

Capitolul 97 PUII FEIPŢI. 

Perechea regală împreună cu familia şi suita ei, n-a 
petrecut tocmai cu o adâncă satisfacţie pauza de o oră din 
salonul restaurantului din Sf. Menehould. 


Ludovic al XVI-lea mai ales, un iubitor de mese mari şi 
abundente, dovedi cu probe istorice că în mijlocul primejdiilor 
celor mai grave şi amenințătoare, îşi păstra obiceiurile sale 
gastronomice. 

Regina, nu se putu opri de a face soţului ei regal, imputări 
blânde asupra ţinutei sale compromiţătoare pentru planul şi 
siguranţa lor. 

— Amice. Îi zise ea, nu ştii ce faci! Restauratorul de aici, 
nu prea îmi place, afară de asta, nu ne aflăm prea departe de 
Paris. Te pomeneşti că a fost pe aici, înaintea sosirii noastre, un 
curier care a anunţat fuga noastră din Temple! 

— Scumpa mea, nu-ţi face griji de pomană. Nu trebuie să 
uiţi că suntem la o depărtare de o zi de Paris, şi că după 
douăzeci şi patru de ore, vom fi dincolo de teritoriul Franţei. 

Şi regele mâncă într-o poftă nespusă din cei patru pui 
fripţi care fură puşi pe masă. 

Nimeni din familia şi suita regală nu luă parte la această 
masă. Copiii erau prea somnoroşi pentru a simţi poftă de 
mâncare, iar doamnele erau zdrobite de osteneala drumului. Pe 
lângă asta, pe Maria Antoinetta o rodea o nerăbdare nespusă de 
a continua drumul cât se poate de iute. 

Se înţelege că ducele de Villeqguier, nu îndrăzni să 
obiecteze nimic suveranului său. El stătea într-o ţinută foarte 
umilă, dar ochii săi trădau îndeajuns că nu aprobă câtuşi de 
puţin procedura regelui. 

Regele însă în orbirea sa nici nu vru să ştie de nimăc şi 
continuă să mănânce în linişte fără a se sinchisi de grija 
dureroasă a celorlalţi. 

O vorbă veche ne spune că pe cine vrea Dumnezeu să 
zdrobească, îl orbeşte mai întâi. 

Această vorbă înţeleaptă îşi găseşte cea mai potrivită 
aplicare în soarta lui Ludovic al XVI-lea. Cine ştie dacă cei patru 
pui pe care regele s-a încăpățânat a-i mânca în restaurantul 
poştei, nu l-au costat capul şi viaţa! 

Dacă ar fi fost după dorinţa reginei, apoi nu s-ar fi făcut 
nici un popos în satul acesta, cu dirigintele poştal revoluţionar şi 
viclean. Ar fi trecut înainte în goana cailor Şi ar fi scăpat de o 
grea nenorocire. Căci în Clermont ei aşteptau un sprijin militar. 
Acolo se aflau două regimente de dragoni al căror colonel 
Damast, era un partizan înfocat al regelui. Colonelul Damast a 


depus un jurământ solemn, că din Clermont până la frontieră el 
va proteja fuga regelui, cu forţa regimentelor sale. 

Nici vorbă că în momentul când familia regală s-ar fi aflat 
sub scutul şi în mijlocul celor o mie de dragoni, siguranţa ei ar fi 
fost completă şi în afară de orice primejdie. 

În sfârşit Ludovic al XVI-lea îşi terminase dejunul. Adânc 
satisfăcut, îşi ştergea buzele şi sorbea cu multă plăcere dintr-un 
pahar cu vin de Bordeaux. 

— Să-mi fie de bine! Zise el glumind. Am mâncat cu multă 
poftă. Şi m-am săturat. Acum, putem pleca, şi vă asigur că din 
partea mea nu veţi mai avea nici o dificultate! 

Sărmanul şi miopul rege! Desigur, că ar fi dat cu dragă 
inimă totul pentru a-şi putea continua călătoria, sau mai bine zis 
fuga. 

— Slavă Domnului! Zise ducele de Villequier. 

Atât acesta, cât şi ceilalţi care se aflau în odaie se simţiră 
neliniştiţi, când văzură intrând pe Drouet împreună cu Ypot. 
Privirea dirigintelui poştal nu plăcu nici reginei nici celor doi 
devotați ai săi. Presimţeau nenorociţii, că de sub privirea 
ipocrită a lui Drouet, îi ameninţă o grea primejdie. 

Villequier se apropie iute de uşă, spre a o deschide 
înaintea suveranilor, dar nu apucă să treacă pragul, că se auzi 
oprit de un „staţi!” tunător şi ameninţător. 

Acest „staţi” îl strigă cu vocea lui groasă şi răsunătoare, 
birtaşul Drouet. 

Cuprinşi de spaimă regele şi familia sa se opriră în loc 
împietriţi; frica se zugrăvi pe feţele tuturor. Copiii pe care îi 
purtau în braţe regina şi doamna de Fauzel, se deşteptară din 
somn plângând. 

— Stati! Strigă iar dirigintele poştal. 

Urmat de partizanii săi, Drouet intră în odaie cu o privire 
provocatoare şi măsură din cap până în picioare, pe regele care 
devenise palid ca ceara. 

— Ce înseamnă asta? Îngână Ludovic al XVI-lea. Cum de 
vă permiteţi să ne opriţi aici? Nu v-am plătit cinstit mâncarea şi 
băutura? 

Drouet însă, drept orice răspuns, izbucni într-un râs 
fanatic şi râsul acesta se comunică tuturor prietenilor săi care 
începură să râdă în cor cu strâmbături grozave, fără a şti de ce. 


Regina stătea nehotărâtă, lacrimi! 1 veniră în ochi şi 
neştiind ce să facă se uită consternată la bărbaţii înarmaţi cu 
puşti vechi, ruginite, securi, hârleţe, ale căror trăsături nu 
preziceau nimic bun. 

Doamne ce ne vom face acuma? Murmură nenorocita 
regină. 

Strânse şi mai mult la piept capul blond şi îngeresc al 
micului prinţ, acoperind faţa copilului, cu lacrimile ei de 
deznădejde. 

Doamna de Fauzel îşi pierduse cu totul curajul şi se 
refugiase într-un colţ al odăii, frângându-şi mâinile. 

Mica prinţesă pe care guvernanta o ţinuse până acuma în 
braţe, căzu jos şi se agăţase de rochia doamnei de Fauzel, 
uitându-se cu spaimă în toate părţile. 

— Nu v-am achitat ce vi se cuvine? Întrebă încă odată 
Ludovic al XVI-lea. 

— Ba da, dacă-i vorba de datoria ce o ai către mine pentru 
băutură şi mâncare, n-am ce spune, ai plătit-o cinstit cu cei 
câţiva ludovici de aur, zise Drouet cu ironie; dar, Ludovic Capet, 
tu ai de achitat o datorie mult mai mare către patria franceză! 
Cred că m-ai înţeles acum, nu-i aşa? 

Ludovic al XVI-lea. Respiră cu greu. Înspăimântat, făcu un 
pas îndărăt, apăsându-şi pieptul cu mâinile şi privind disperat la 
ducele de Villequier care se apropie acuma cu ochi fulgerători 
de Drouet. 

— Neruşinatule! Strigă ducele cu ton furios. Cum 
îndrăzneşti tu, să insulţi pe stăpânii mei? Mi se pare că te -ai 
îmbătat! Altfel n-ai fi capabil să consideri pe un lacheu al 
cucoanei mele, ca pe fostul rege al Franţei. 

Drouet însă, dădu bătrânului vizitiu-duce, un pumn atât de 
straşnic, încât sărmanul Villequier era cât pe aci să cadă la 
pământ.” 

— Da, da! Ştiu eu ce ştiu! Strigă Drouet cu o furie turbată. 
Asta e Ludovic Capet! Işi poate închipui orice copil că dacă 
regele fuge din ţară pe ascuns, n-o să fugă îmbrăcat ca rege, în 
mantaua de purpură şi ţinând în mână sceptrul de aur! 

— Apoi bine, amice, interveni Ludovic al XVI-lea, dar dacă 
te asigur că nu sunt acela pe care-l crezi că sunt? 


— Ei aşi -! Lucrul e dovedit! Răspunse Drouet. Nu cercetez 
şi nu pierd-vremea. Asta o las pe seama Convenţiei din Paris. 
Trebuie să vă întoarceţi sub escortă la Paris. 

— Vă tăiem bucăţi dacă nu ascultați f 

— Haide, marş în trăsură! 

— Înainte! Înainte! 

Astfel răsunau cu sălbăticie urletele partizanilor lui Drouet. 
Maria Antoinetta se apropie de bărbatul ei şi-i aruncă o singură 
privire de reproş. 

— Haha! lată şi austriaca! Exclamă Drouet. 

— Ei cucoană, ia să te vedem niţel la lumină! Îţi 
cunoaştem noi mutra din portretele dumitale! 

Deodată se auzi de afară o gălăgie sălbatică, provenită din 
repetarea în cor, a refrenului mizerabilului eâhtec: 

Madame Veto primls D'extrangler tout Paris! 

Auzind această neaşteptată insultă, regina tresări şi 
părându-i-se nedemn, să mai joace faţă de aceste bestii 
sălbatice, rolul de servitoare, ridică mândră capul şi cu o privire 
pătrunzătoare măsură pe nemernicul Drouet. 

— Ei bine, zise nenorocita femeie cu simplă şi mândră 
demnitate, sunt austriaca, precum aţi spus, sunt Antoinetta, 
regina Franţei 

Efectul acestor cuvinte simple şi curajoase, a fost 
covârşitor chiar şi pentru fanaticul republican care le jurase 
pieirea. 

Un moment se făcu în odaie o tăcere mormântală. Fără 
voie sătenii îşi scoaseră pălăriile, conform vechiului obicei. 
Drouet singur, rămase perplex. După o clipă însă îşi regăsi 
îndrăzneala. 

— Aşadar, a ieşit adevărul la lumină! Ei, idiotule! Se 
adresă către Ypot. Spune tu, cine din noi amândoi a avut 
dreptate? 

Înspăimântat de mândră revelaţie produsă de Maria 
Antoinetta, bătrânul duce se apropie de regină. 

— Oh, majestate, murmură fidelul partizan, n-ar fi trebuit 
să faceţi declaraţia asta! Acuma, într-adevăr, nu mai există nici 
o scăpare, nici o speranţă! 

— Nu amice, zise ea cu glas tare, dacă bărbaţii aceştia de 
care suntem înconjurați nu sunt monştri, ci oameni de inimă, vor 
şti să respecte rugămintea reginei, rugămintea unei mame! 


Mai ales asupra cuvintelor din urmă, regina accentuă cu 
putere. Făcu un pas înainte şi măsură pe duşmănosul Drouet cu 
o privire luminoasă, plină de iertare. 

Domnul meu! Începu Maria Antoinetta. Adevărat este că 
am nenorcirea de a fi regina Franţei. Vă jur însă, că sunt absolut 
nevinovată de toate crimele ce mi se atribuie! Dorinţa mea cea 
mai mare a fost întotdeauna de a-mi vedea fericit poporul. De 
când mi s-a luat povara coroanei regale, nu am avut altă grijă şi 
preocupare decât educaţia şi instruirea copiilor mei! Oh, domnul 
meu, nici nu vă puteţi închipui ce fel de oameni sunt aceia care 
stăpânesc Parisul şi Franţa! Duşmanii noştri din Capitală, nu ne 
caută pentru că ne ştiu vinovaţi, ci pentru că se tem, că ne-am 
putea ridica'contra tiraniei lor. Dacă aveţi o inimă caldă, domnul 
meu, lăsaţi-ne vă rog, să plecăm neîmpiedicaţi. Nu departe de 
aici, la Clermont, ne aşteaptă ajutorul militar, şi de acolo putem 
ajunge la frontieră fără nici o primejdie. Fii milos şi îndurător! Nu 
pângări frumosul sentiment de milă cu care ne-a înzestrat 
Dumnezeu pe fiecare din noi! Fie-ţi milă de mine şi de copiii 
mei, şi Dumnezeu din cer îţi va plăti însutit şi înmiit pentru 
bunătatea dumitale! 

Capitolul 98 TOTUL PIERDUT. 

Vorbele reginei, produseră oarecare impresie asupra 
sătenilor adunaţi. Câţiva dintre dânşii se uitară unul la altul, 
nehotărâţi şi şovăitori. Se gândeau, poate la propria lor familie 
având presimţirea, că foarte curând va veni şi pentru dânşii o zi 
când vor căuta în zadar ajutor. 

— Ei da, zise Ypot, după părerea mea, regina are 
dreptate! 

In acelaşi moment însă bietul fierar căpătă de la Drouet un 
pumn zdravăn în coastă. 

— Ai înnebunit, bre? Strigă fanaticul poştaş. Nu cumva ne 
lăsăm şi noi amăgiţi de făţărnicia austriecei? 

Şi cu ochi fulgerători se întoarse spre regină, a cărei faţă 
se acoperi cu o roşeaţă adâncă. 

— Nu, cucoană, pe noi n-o să ne tragi pe sfoară! Trebuie 
să ne urmaţi la Paris şi acolo să vă apăraţi cum veţi pofti 
înaintea tribunalului revoluţionar! 

Regina stătu un moment ca zdrobită şi fiori îi străbătură 
trupul. Ridică privirea la cer părând că aşteaptă de la Dumnezeu 


ajutor şi sprijin pentru a putea suporta amărăciunea grozavă a 
acestui moment. 

Apoi privirea ei măsură toată odaia. Regele sta ca nimicit 
cu faţa întoarsă spre perete. Doamna de Fauzel plângea cu 
hohote, cuprinsă de o groaznică disperare. 

Apoi privirea reginei se opri asupra micului prinţ pe cgre îl 
mai ţinea în braţe. Atunci o exclamaţie disperată ieşi din gura 
nenorocitei femei. 

— Nu, nu Dumnezeule, nu poţi să vrei ca totul să fi fost în 
zadar! 

Deodată, înainte ca poştaşul să fi observat, regina se 
aruncă în genunchi înaintea sa, şi plină de disperare, frumoasa 
femeie se uită la fanaticul revoluţionar. 

— Dacă aveţi în inimă o scânteie de omenie, lăsaţi-ne să 
plecăm! Nici nu vă puteţi închipui ce groaznic îmi roade inima, 
nenorocirea care a dat peste noi! Te rog pentru copiii mei! 
Reîntoarcerea noastră la Paris, înseamnă pieirea noastră sigură! 
Încăodată, fie-ţi milă de copiii mei şi lasă-ne să continuăm 
drumul! Dumnezeu îţi va răsplăti această faptă bună şi nu o vei 
regreta niciodată! 

Drouet plutea într-un triumf sălbatic, fanatic. Priveliştea 
reginei îngenunchiate în faţa-i, în loc să-l facă milos. Il apropia şi 
mai mult de răzbunare şi ură. 

Drouet se vedea lăudat şi celebrat pentru triumful său. Să 
jertfească el laurii săi pentru hatârul unor vorbe frumoase şi 
duioase din gura unei regine detronate, care niciodată nu-i va 
face vreo favoare? Nu, hotărârea lui Drouet era luată, înainte 
încă de a se pronunţa regina. 

— Nu, nu, şi încăodată nu! E de ajuns cu vorbele! Vă 
duceţi îndărăt la Paris! Aţi înţeles? 

Regina se ridică adânc mişcată. Obrajii i se roşiră de 
ruşine. Ea măsură pe crudul Drouet cu o privire nimicitoare. 

— Atunci fie ca sângele nostru şi al copiilor noştri, să cadă 
asupra voastră, popor sălbatic şi crud! S-a şters speranţa! 
Întoarce-te disperare oarbă în această inimă mult şi crud 
încercată! Şi acum nu cer nimic de la Dumnezeu! Decât o 
moarte imediată şi a tot salvatoare! 

Fermitatea reginei, luase sfârşit. Femeia cea energică şi 
curajoasă, începu să plângă ca un copil mic. 

— La Paris! 


Înainte! Nu trebuie să mai pierdem timpul! 

— Ura! Trăiască Drouet! El a descoperit într-adevăr pe 
Ludovic Capet! 

— Trăiască republica! 

— Sus! Sus! 

Aceste cuvinte şi aclamaţi răsunară tot mai furtunos din 
gurile partizanilor lui Drouet. 

La un semn al lui Drouet, credincioşii săi înconjurară 
familia regală şi pe partizanii lor. Cu sălbăticie, împinseră pe 
nenorociţi afară din odaie. 

Ludovic al XVI-lea, aruncă o ultimă privire disperată pe 
resturile mâncării, care au adus nenorocirea pentru el şi pentru 
ai săi. Pe urmă se plecă, vinovat, spre mult iubita” sa soţie. 

— lartă-mă, scumpa şi dulcea mea soţie! Cine s-a putut 
gândi la această crudă întâmplare? 

— Cerul a vrut să fie aşa, deci, să ne plecăm sub sentinţa 
Providenţei! Haide amice, să nu dăm acelui nemernic o pildă de 
familie regală disperată. Vom şti să ne purtăm amarul soartei cu 
fruntea mândră şi senină! 

— La Paris! 

Regina se ridică cu mândrie. Cu priviri dispreţuitoare, 
măsură ceata de mişei care se adunase în jurul ei. 

— La Paris, urlau din toate părţile. 

Cei doi copii regali începură a plânge. Erau prea tineri 
pentru a înţelege primejdia. Ei nu putură pricepe, că momentul 
acesta era hotărâtor pentru viitoarea soartă a Franţei. 

— Nu, nu, nu vreau să mă duc iar în Temple, oftă micul 
prinţ. E aşa de urât, acolo! 

— O, păpuşică mică, n-o să te întrebăm pe tine, zise cu 
ironie Drouet. - 

Afară, familia regală găsi diligenţă. Caii erau îndreptaţi 
spre Paris. Toţi suiră cu familia regală în diligenţă. 

Maria Antoinetta aruncă o ultimă privire asupra 
Clermontului mult sperat. În momentul acela, regina observă 
cum se înălţau rachete luminoase pe cer. 

Rachetele probabil că veneau de la cele două regimente 
de dragoni care se opriseră în Clermont, aşteptând sosirea 
familiei regale, pentru a o duce sub escortă în paza lor. 

Un gemăt dureros ieşi de pe buzele regelui. 


Ah, tocmai când erau aşa de aproape de mult visata 
libertate, căzură pradă groaznicei nenorociri! Colo, sub tufişurile 
dese ale pădurii, era Clermont, acolo era libertatea şi fericirea! 

În jurul trăsurii erau o mulţime de călăreţi înarmaţi, care în 
cea mai mare parte purtau făclii aprinse. 

Toţi neomenoşii erau cuprinşi de sălbăticie. Pe când 
familia regala era îngrozită de durere, afară răsuna din toate 
colţui'ile „Marseileza”, cântecul libertăţii. 

Capitolul 99 ÎNCHISOAREA LUI LILI. 

De la închisoarea St. Madeline, Lili Miranda, arestată şi 
acuzată a fi dubla criminală a morţilor de la balul Mascat, fu 
transportată la Salpetriere. 

Acuzaţia care i se aruncase în obraz, era insuportabilă 
pentru tânăra fată. 

Oare era Lili vinovată, ori numai gândul că i s-ar putea 
imputa o astfel de faptă neomenoasă o adusese în aşa stare? 
Cine ar şti să spună lucrul acesta? 

Lili ajunsă la Salpetriere, ascultă cu supunere toate 
ordinele supraveghetoarei. 

Salpetriere, era în timpul revoluţiei singura închisoare 
pentru femei. 

La arestarea ei Lili trebui, după regulament, să facă o 
baie. În timpul acesta, rochiile ei erau serios cercetate de 
supraveghetoare, care nu găsi nimic compromiţător. 

— Şi inelul vreţi să mi-l luaţi? Murmură Lili cu voce jalnică. 
Ah, vă rog, vă rog, lăsaţi-mi inelul. El e unica amintire care mă 
leagă de viaţă. 

— Dar e împotriva regulamentului! 

Supraveghetoarea o duse pe Lili în celula ei, foarte mică, 
dar curată, arătându-i nenorocitei regulamentul închisorii, apoi 
închise uşa după ea. 

„Să crezi că sub măsculiţa asta frumoasă, se ascunde o 
criminală atât de înverşunată? Ce privire avea mititica în ochii ei 
albaştri! Să fi fost şi atunci prefăcută?” 

Supraveghetoarea oftă. „Desigur, nu mai poţi crede 
nimănui în ziua de azi.” 

În timpul acesta, Lili se întinse pe patul ei de paie. 

Tristeţea care-i cuprinse inima se agravase. Prea mult 
suferise tânăra fată în ultima vreme. Nu mai era de recunoscut, 
aşa de mult se schimbase. Obrazul ei era palid şi tras. 


Numai Dumnezeu ştia (Jacă sub faţa de martiră a lui Lili se 
ascundea vina sau nevinovăția. Ciudat însă, tânăra fată era cu 
mâinile împreunate spre cer. Ea se ruga călduros 
Atotputernicului... 

Capitolul! 00 FRAŢI EGALI, CAPETE EGALE. 

Negrul Pippin dispăruse din Paris. De când cu fapta 
îngrozitoare din casa armurierului, pentru care îşi dădu sufletul 
bătrânul Miranda, ' nu se mai ştia nimic de el. 

Enric Sanson, Călăul, făcea raport despre această crimă. 

Oricât de nesigure ar fi fost în Franţa relaţiile juridice, 
plângerile Călăului au fost luate în seamă. Crima era prea 
bătătoare la ochi. Nu se îngăduia în Paris, ca pe lângă terorismul 
de fiecare zi, să crească şi nesiguranța. 

De aceea se dădu ordin de arestare a negrului Pippin. 

Inima lui Pippin trebuie să fi bătut straşnic când se gândea 
ce soartă groaznică îl aştepta dacă va cădea pe manile 
gardiştilor municipali. Aşa se explică dispariţia lui din Paris. 

Pe unde era veşnic în mijlocul mulţimii de pe Place Greve, 
acum nu era urmă de el în apropiere de şatod. Bietul Pippin, nu 
mai avea plăcere să prepare maşina eşafodului, când ştia că şi 
pentru el va fi ascuţită la urma urmei. 

Chiar Fauvel, nu l-ar fi luat sub scutul său în cazul acesta. 
Căci el n-avea câtuşi de puţin de a face cu procese de crimă. El 
era numai procurorul oficial al tribunalului revoluţionar. 

Din capitolele precedente cititorul ştie că în timpul 
terorismului din Paris, impiegaţii justiţiei îşi îndeplineau munca 
lor cu toată demnitatea. 

Negrul Pippin dispăruse. Poate că găsise un refugiu în 
odăile misteriase ale castelului de Barry sau se ascunsese 
undeva prin Paris. Poliţia, care era pe urmele sale de săptămâni 
întregi, nu l-a putut prinde. 

Noile crime din localul Operei şi din strada Bellevue, 
răscoliră întreaga poliţie. 

Foarte puţin se mai vorbea de crima din casa armurierului. 
Poliţia avea ceva mai bun de făcut decât să-l caute pe Pippin. 

Aşa, de pildă, un gardist municipal păzea într-o seară casa 
în care şezuse Carol Tellier cu soţia sa. El nu observă un om 
care se furişase încet pe lângă ziduri. Gardistul se uita prin 
umbrele nopţii într-o căsuţă, la o fată în corset care se pieptăna 


în faţa oglinzii. O astfel de privelişte, era desigur mai 
atrăgătoare, decât aceea a omului care se furişase pe lângă el. 

În momentul următor, necunoscutul învelit într-o manta 
neagră se strecurase prin coridorul casei în care locuia telalul 
Senac. - 

În loc să apuce pe scara ce ducea la casa telalului, el intră 
în prăvălia acestuia. Acolo ardea o lampă slabă care arunca din 
toate părţile raze asupra mărfurilor de tot felul. Senac, piticul şi 
grasul, erau ascunşi după uşa prăvăliei unde sălăşuiau diamante 
şi alte pietre preţioase. 

La sunetul clopoţelului din prăvălie, telalul se întrerupse 
din ocupaţia sa. Apucă repede pietrele şi le băgă în largile sale 
buzunare, uitându-se cu neîncredere. 

— Ei, bătrânule, în sfârşit te revăd! Îmi trebuie bani,. Să 
ştii! la scoate niţel punga! 

Telalul părea că nu aude bine. Dar, aruncând o privire îl 
recunoscu pe Pippin. 

— Hai, vino! Şopti Senac, să nu te vadă nimeni aici! Vino 
în odaia din dos! 

| u cuvintele acestea, luă pe Pippin de mână şi-l duse cu 
fiică în odaia din dos a prăvăliei. 

În acest loc strimt şi mic se afla patul telalului şi o casă de 
bani, încuiată. 

— Ce fricos mai eşti şi tu, Senac! - Zise în treacăt pippin. 


Îndată se întinse cât era de lung pe canapeaua a cărei 
Îmbrăcăminte era foarte stricată. E 

Ei, spune-mi ce te aduce, aici? Intrebă acum telalul, cu ton 
neîncrezător. 

Eşti fricos, Senac! Uite, al dracului, el e cel mai mare 
ticălos din Paris, şi tremură când îi vine un şoricel în cale! 
Bătrânuie păcătos ce eşti, nu vei scăpa de cuțitul roşu, nici 
mort! 

Telalul aruncă o privire vicleană asupra lui Pippin. 

— Păzeşte-te mai bine, 'să nu-ţi reteze maestrul Sanson 
capul! Încă o dată, ce vrei? 

— Bani vreau, păcătosule! 

— Bani? Nu pot să-ţi dau nici un ban! 

— Dar îmi trebuie bani! Zise negrul Pippin. 


— N-am putut vinde încă lucrurile! Afurisitul de Călău, stă 
ca dracu printre gardiştii municipali. 

— Bine, dar te-am văzut adineauri cu nişte pietre scumpe! 
Şi dacă nu mă înşel, le-ai luat din biblia pe care am adus-o eu 
din casa armurierului! Prin urmare, scoate bani! Cu mai puţin de 
o sută de franci, nu plec de aici-! 

— Mi se pare că nu eşti în minţile tale, neghiobule! O sută 
de franci! Se poate? Crezi că sunt milionar? 

Negrul Pippin fluieră de câteva ori la rând. 

— Ce eşti, ce nu eşti! Mie să-mi dai bani că de nu... El se 
întrerupse deodată. 

— Dar ia spune-mi cum stăm cu negoţul nostru? N-ai putut 
să negociezi nimic? 

Senac tresări. Faţa-i deveni palidă. 

— St! St! Taci ori nu? 

— Ei, aş! Nu e nimeni în casă! Senac făcu semn cu mâna. 

— Şi dacă ar fi! Gândeşte-te că e numai un pas oină la 
eşafod! 

PâvT7 Ei*? ŞI Doar”'morţiâ'nu vorbesc! Zise ironic negrul 
” PPin. Şi dacă nu mă înşel, mi se pare că a plecat şi aia de sus? 

— Da, doamna Tellier e deja îngropată! Biata femeie avea 
oftică, şi tot s-ar fi dus ea, oricum! Pentru bărbatul ei, eo 
adevărată uşurare. 

— Tu, afurisit şi viclean bătrân ce eşti! Parcă ar fi treaba 
ta dacă Tellier e însurat sau nu! Mie mi se pare că îl vor uşura 
acum pe el cu un cap! Haha! 

Telalul aruncă o privire fulgerătoare asupra lui Pippin. 

— Băiete, îţi spun că nu pot să-ţi dau azi parale, în tot 
cazul, nu o sută de franci! Să-mi fi adus bani ghiaţă din casa de 
bani, era altceva. 

— Ştiam eu că nemernicul de Colmin nu are mai mult? să 
fie al dracului! Eu atât îţi spun, că am muncit şi am nevoie de 
bani. 

— St! Taci, mă, din gură! Murmură telalul. 

Se duse la uşa din prăvălie şi scoase capul afară. 

— Mi s-a părut că a umblat cineva pe uşă! Zise el 
întorcându-se. 

— Ei aş! Cine să vină la tine moşule? Râse el ironic. Va să 
zică, nu vrei să-mi dai bani? 


— Cincizeci de franci, pentru că eşti tu Pippin! Dar nici o 
para mai mult! Nu pot! Vai de mine, cât m-am căznit până am 
adus lucrurile! Afară de asta, mă urmăreşte poliţia! Tremur să 
nu vină să-mi facă percheziţie! Şi de or găsi la mine lucrurile, 
apoi... 

— N-o să le găsească la tine, vulpe bătrână şi vicleană, 
ştiu că-ţi păzeşti oasele! 

Indată Pippin sări în sus şi se apropie de telal. 

— la ascultă, Senac, trebuie să-mi dai cei o sută de franci! 

— Dar ce-ai mai scornit? Intrebă cu lăcomie Senac. 

— Ascultă-mă, zise negrul Pippin. (Şi la aceste cuvinte se 
apropie mai mult de Senac, privindu-l semnificativ). Acum sând 
stau toată ziua ascuns, ca nu cumva să mă prindă afurisiţii ăia 
de gardişti, am destulă vreme de gândit! Şi m-am gândit cum să 
dau o lovitură grozavă. A 

— Numai fără vărsare de sânge! Ingână telalul, palid la 
faţă. Sângele vărsat mă chinuie, şi e păcat mare. 

— Ei, lasă să fie păcat! Eu ţin foarte mult să n-avem 
martori înaintea judecății. Te asigur că bătrânul Colmin şi 
nepoata lui, nu mai zic nici care! 

— Taci! Taci! Vrei să ajungem pe eşafod! 

Dar îndată îl apucă cu prietenie pe Pippin de braţ. 

_ gi spune-mi, tu vicleanule, ce ai mai scornit nou 7 Unde 
e ceva de apucat? 

Jntji să-mi dai o sută de franci! Altfel nu spun 

Şi dacă mă înşeli? 

— Ei, dar ce crezi tu, că pungaşii n-au cinste în suflet? Ce 
sunt eu, sunt, dar dacă îţi spun, să crezi! 

— Da, da ştiu! Al doilea pungaş ca tine nu e în toată 
lumea! 

Se duse la casa de bani, o deschise şi scoase suma de 
bani cerută. In timpul acesta, nu-l lăsă din ochi pe Pippin. Se 
vede că se temea ca nu cumva acesta să-l strângă de gât pe la 
spate sau să-l omoare în alt chip. 

Pippin pricepu gândul f bătrânului, pentru că râse ironic. 

— Răbdare, vulpe bătrână, răbdare, că şi ţie îţi va veni 
vremea odată! 

Puse cu indiferenţă suma primită în buzunar şi fluieră un 
cântec ştrengăresc. 

— Ei, ce proiect ai în gând? Întrebă telalul. 


— Ascultă! Mi se pare că ai auzit de crima de la Operă? 

Senac afirmă. 

— Printr-o coincidenţă stranie, şi acolo s-a făptuit omorul 
cu otravă de săgeată! Credeam că numai eu o aveam! 

— Ei, puţin îmi pasă mie de asta! Zise Pippin. Dimpotrivă, 
e foarte avantajos lucrul acesta, căci bănuiala e pe cale greşită! 
Eugenia Webb locuia în restaurantul „La trei crini”. 

Senac afirmă. 

— Ei bine! Cu patrusprezece zile mai înainte îşi cumpărase 
o căsuţă afară din Paris, o căsuţă mică, ruinată! Acolo locuieşte 
un om bătrân, pe care nu-l cunosc, dar pe care numaidecât îl 
turteşti la pământ. Ei, acolo a transportat englezoaica nişte lăzi, 
nişte lăzi îţi spun, aşa de grele!... Cred că sunt pline cu bani! 

— Ce spui? Zise telalul, care căscase gura de mirare. 

Pippin dădu din cap şi ochii îi scăpărau de viclenie. 

— Ei, acum ce facem? Pe bătrân îl omor, englezoaica e 
moartă după câte ştiu, mâine dimineaţă o îngroapă. Spune, 
Poate fi un prilej mai favorabil decât acesta? 

— Dar de ce-mi spui mie? De ce nu săvârşeşti tu singur. 
Ce ai în gând? 

— Eşti un dobitoc! - Zise negrul Pippin. 

— Dacă aş putea face singur totul, m-aş adresa eu fie? 
Dar lăzile sunt prea grele, şi nu le-aş putea lua singur! 

— Eşti tu băiat bun! Zise telalul rânjind. 

— Mâine seară ar fi ocazie bună să întreprindem lovitura 
asta! Caută-mi doi oameni, tocmeşte-i, şi pe viaţa mea, să nu-mi 
mai zici tu pe nume, dacă poimâine nu vom fi bogaţi ca 
milionarii! | 

— Da, da, ai dreptate! Zise reflectând telalul. Câţiva 
voinici. Dar ştii-că mie nu-mi place când ştiu prea mulţi tainele 
noastre! 

— Ei lasă că nu vor şti ei multe! Le dăm niţel unt cu pâine 
şi îi dăm dracului! Dacă nu iei şi tu parte, atunci ce câştig am 
eu? 

Ochii telalului se umplură de strălucirea lăcomiei. 

— Ce spui zău! Desigur că iau parte! Dar cum stăm cu 
punga? 

— Ne-om îmbogăţi, când om apuca-o! Zise râzând negrul 
Pippin. Şi dacă vom reuşi, apoi ne facem tovarăşi! Mie-mi dai 
partea mea din diamantele pe care le-am găsit în casa lui 


Colmin. Ştii că-mi eşti dator şi partea hoţiei din casa 
armurierului! 

— De ce nu-ţi iei tovarăşi? Murmură Senac. Eu nu ştiu, iau 
parte la afaceri de astea, dar... 

— Dar nu vrei să-ţi bagi capul în laţ, nu-i aşa? Ştiu că eşti 
un individ prudent! De ce nu-mi iau tovarăşi? Îţi'spun, cei mai 
nemernici pungaşi sunt fir-ar ai dracului, cei mai fuduli din toată 
lumea! Mi-au reproşatcă prin crima din casa armurierului am 
pătat revoluţia! Aşa nişte indivizi! Haha! Armurierului îi era 
totuna că moare de cuțitul ghilotinei, ori de al meu! 

Pippin o spuse cu atâta bestialitate, încât şi telalul tresări 
de groază şi dispreţ. 

— Bine, bine! Murmură el. Să ne întâlnim atunci mâine 
seară în casa cea veche! Acum îţi place? 

— Desigur! Zise negrul Pippin. Şi să aduci cu tine doi 
indivizi zdraveni. 

Senac afirmă cu capul. 

— Adu şi arme cu tine! Zise Pippin. Eu le-am pierdut la 
ultimul atac! Unde mă ascund eu acum. Sunt destule bufniţe şi 
cucuvele, nu pistoale şi pumnale! 

Senac făcu un gest dispreţuitor. 

TOt sânge! Tot sânge! Zise el. Eu nu te înţeleg. 

Pippin! Poate că reuşim să-l îndreptăm pe bătrân în alt 

Mai bine mort decât viu! Încă odată îţi spun, nu există 
martori mai plăcuţi decât morţii! Şi cu vorbele acestea se 
despărţi de telal. _ 

Capitolul! 01 O REVEDERE NEAŞTEPTATA. 

Senac conduse pe misteriosul său vizitator până la uşa 
prăvăliei, cu cea mai mare prudenţă posibilă. Telalul tocmai 
vroia să încuie uşa după el, şi deodată auzi un țipăt. Se retrase 
un moment. Laşitatea firească a fiinţei sale, se exprimă deodată 
în trăsăturile feţei sale. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? Strigă el îngrozit, auzind din 
nou strigătul. 

Senac deschise putintel uşa tremurând. Văzu doi oameni. 
Unul dintre dânşii era negrul Pippin. Pe celălalt nu-l recunoscu. 
Era un om înalt impozant. 

— Pungaşule, nu mai scapi din mâna mea! Ei, gardişti! 
Veniţi într-ajutor! Strigă străinul cu voce sonoră. 


Negrul Pippin se zbătea ca un disperat zvârcolindu-se, 
alunecând ca un şarpe din mâinile străinului. Deodată se aplecă 
cu viclenie; îl împinse cu capul pe necunoscut şi acesta fără voie 
îi dădu drumul. 

Pippin se folosi de acest moment şi fugi ca săgeata. 

— Păcat! Păcat! De ce am fost aşa de imprudent şi nu m- 
am gândit să-l-ţin mai bine! Murmură străinul. 

Şi cu gândul acesta se duse la casa telalului, care tremura 
după uşă, neştiind ce se întâmplase afară. El privi cu spaimă pe 
cel care se apropia de casa lui. 

— Doamne Dumnezeule! Ce înseamnă asta? Enric Sanson 
vine la mine? 

Enric Sanson, Călăul, era în persoană. Desigur, că se 
întâlnise din întâmplare cu Pippin în curtea telalului. Călăul se 
convinse că dăduse peste ucigaşul armurierului Miranda şi-l 
înhăţă, dar uitase de viclenia lui Pippin. 

El credea că trebuie să lupte ca un cavaler cinstit, dar 
negrul Pippin, ca un şarpe neted se smulse din mâinile 
adversarului, care-l întrecea cu mult în puteri. 

— Ce onoare deosebită îmi faceţi? Zise Senac, la apariţia 
impunătoare a Călălului. 

— N-am venit la dumneata, răspunse Călăul cu răceală. 
Vroiam să mă duc sus în locuiţa nenorocitului dumitale chiriaş, 
Tellier! 

— Atunci, vă duceţi în zadar! Urmă Senac. Toţi au 
dispărut! 

— Cum, neomenosule ce eşti?! Exclamă Călăul, 
apropiindu-se mai mult. Doar nu ai fost atât de crud ca să-i 
goneşti din casă soţia săracă şi bolnavă pe moarte! 

Telalul îşi frecă mâinile. 

— Drept cine mă iei dumneata? Pot fi eu aşa de crud ca să 
gonesc din casă pe o femeie săracă, în momentul când îşi dă 
sufletul. Ea s-a dus, gonită de cineva mai puternic decât mine; 
cu alte cuvinte, a murit! 

— A murit? Exclamă Călăul îngrozit. Sărmană soră, atunci 
ajutorul tău vine prea târziu! ^ 

Senac înţelese cuvintele Călălului. 

— Ah, maestrul Sanson vorbeşte de tânăra doamnă care 
venise deunăzi aici cu Tellier? Era sora dumitale? Ce minune! Ce 
frumuseţe! Cât de încântătoare! 


Enric Sanson îl măsură din cap până în picioare cu o 
privire dispreţuitoare. 

— Da, sunt trimis de sora mea să o îngrijesc pe biata 
femeie şi s-o mângâi! Şi acum e moartă! Atunci fi”-i ţărâna 
uşoară! 

Călălul se pregăti să plece. 

— Nu voiţi să intraţi, maestre Sanson? Poate că găsiţi ceva 
de cumpărat în prăvălia mea! Lucruri frumoase, vechi, dar 
preţioase*! 

Enric Sanson refuză. El nu bănuia că o singură plimbare 
prin magazinul telalului, era de ajuns pentru a descoperi multe 
noutăţi. Dar aşa se întâmplă în viaţă. 

— Ascultă-mă! Zise Enyic Sanson cu voce profundă, 
măsurând pe telal cu privirea-i rece şi crudă. Îmi pari un om 
cumsecade! Te rog să-mi spui numaidecât adresa omului care a 
ieşit acuma de la dumneata! 

— Doamne Sfinte! Ce înseamnă asta, maestre Sanson? De 
ce mă insultaţi pe mine, un om sărac dar cinstit? Pungaşul acela 
pe care aţi voit să-] prindeţi? Mi-e absolut străin, nu-l cunosc! 

— Dar ieşea totuşi din prăvălia dumitale! 

Senac dădu dureros din cap. 

— Cine nu iese din prăvălia mea? Ce e un magazin de 
haine, mai mult decât un stup de albine? A vrut să-i vând un 
lucru furat, dar eu nu l-am cumpărat! 

— Bătrâne Senac, eşti om cumsecade, om cinstit! Zise 
Călălul pătrunzându-l adânc. Cu privirea. Omule, nu ştii cât de 
mult depinde totul de răspunsul dumintale! Iți dau o sută de 
franci, numai să-mi spui adresa lui. 

— Pe cinstea mea îţi spun că nu-i ştiu adresa! Pentru 
întâia oară l-am văzut. Şi să mă păzească Dumnezeu să-mi mai 
iasă în cale! 

Călălul văzu că nu era'nimic de făcut cu telalul. El deveni 
neîncrezător. Dar scârbit de vorbele goale ale lui Senac părăsi 
casa, cu multe bănuieli. 

Senac închise uşa cu grijă în urma lui, apoi îşi şterse 
sudoarea rece de pe frunte. 

„Cum dracu a venit Călăul de-a dreptul aici la mine! M-ar 
fi omorât ca pe un câine, maestrul Sanson!” 

Numai la amintirea lucrului ăsta, îl trecură mii de fiori. Pe 
urmă dădu mai liniştit din cap. 


„Ei, aş! Ce zor am să mă tem! Aici în casă nu găseşte 
nimeni ceva, aşa de uşor! Să vină numai gardiştii să cerceteze; 
o să caute ei mult şi bine, ha, ha, ha!” 

Capitolul! 02 ŞARPELE CEL FRUMOS. 

Să ne întoarcem la pivnita Morgăi. Privirea hipontică a 
Orfeliei reuşise în mod strălucit. Prinţesa de Barry nu era 
moartă; era cuprinsă, numai de un junghi spasmodic Şi paralitic. 

Acum însă ea scăpă de paralizie şi zâmbea salvatorilor ei. 

Obrajii prinţesei se înroşeau tot mai mult! Din ochii ei, 
morţi odinioară, strălucea un foc viu şi pătimaş. 

— Vă mulţumesc, vă foarte mulţumesc din adâncul inimii 
mele! 

Ea-şi netezi uşor fruntea. Părea că ar fi vrut să şteargă 
multe amintiri din creierul ei. 

— Mulţumim cerului! Exclamă Călălul. S-a întâmplat o 
minune, o minune supranaturală! Prinţesă, trăiţi, sunteţi 
scăpată! 

Sanson, nu ştia dacă trebuie să se bucure ori să plece cu 
dispreţ de lângă prinţesă. 

Apoi, când văzu focul cald din ochii ei, îngenunchie fără 
voie. El apucă mâna prinţesei şi un simţimânt nespus de 
mişcător şi fierbinte îl cuprinse când simţi că-i strânge şi ea 
mâna., v- 

Orfelia se apropie cu răceală de Adella şi-şi puse mâna 
delicată pe fruntea celei înviate din morţi. 

— Ascultă-mă, prinţesă! Zise ea. Ai auzit tot ce am vorbit 
noi în timpul somnului dumitale. Dacă eşti de „acord cu toate 
condiţiile, jură sfânt! 

O bunătate neobişnuită se oglindi pe faţa prinţesei. 

— Da, ştiu, am greşit! Şopti Adella de Barry. Dar, amicii 
mei, dacă există o căinţă după moarte, ea nu poate fi mai 
înfricoşătoare decât cea pe care am trăit-o eu! 

La vorbele acestea, se zugărvi iar spaima şi groaza pe 
obrazul prinţesei. 

Cu ajutorul Călăului se ridică puţin de pe bancă. 

— O, era îngrozitor! Murmură prinţesa. Auzeam tot ce se 
vorbea în jurul meu, dar nu puteam mişca niciunul din 
membrele mele! Ştiam că m-au adus în Morgă, că mă vor 
îngropa, şi eu voi fi vie! Oh, există tot chinul din cer şi de pe 


pământ, l-am gustat eu acuma! Şi de există vreo căinţă, am 
ispăşit-o şi pe aceasta! 

Ea amuţi; căci era prea slăbită. 

— Bine, prinţesă! Începu iar Orfelia. Atunci jură pe sfântul 
Dumnezeu că vei ţine cu sfinţenie jurământul, şi că vei lăsa 
toate proiectele chinuitoare ce le scorniseşi împotriva fratelui 
meu şi a logodnicei sale! 

— O, fată încântătoare şi minunată! Nu poţi înţelege tu ce 
a fost până acum în inima mea? De la prima vedere, am iubit pe 
fratele tău mai presus de oricine în lume! El însă m-a respins cu 
mândrie. N-ai fii femeie dacă n-ai. lerta tot ce am făcut eu până 
acum, din cauza asta! Căci femeia nu are nimic, decât iubirea 
ei, pe care o dăruieşte bărbatului! Şi dacă acesta i-o respinge, 
ce rămâne în inima ei, dacă nu o ură oarbă şi înverşunată? 

Orfelia se uită la ea straniu. 

_ Nu te înţeleg, prinţesă! Trebuie să mă ierţi, dacă îţi spun, 
că nu ştiu ce înţelegi dumneata prin cuvântul iubire! 

Aşadar, tu n-ai iubit niciodată? Spuse Adella surprinsă. 

— Nu ştiu! lubesc pe fratele meu, i-aş da chiar viaţa mea, 
de aş putea! Dar ca să-l pedepsesc pentru că nu mă iubeşte şi 
el tot aşa de mult, nu mi-ar veni în minte! Asta e iubirea? Nu-i 
aşa? 

Adella lăsă în jos ochii, ca împovărată de vina ei. Dar când 
ridică iar privirea, expresia blândă şi bună care învioară mai 
întâi trăsăturile ei, dispăru. Părea că mândria dinaintea 
catalepsiei, se deşteptă din nou în sufletul ei. 

— Trece timpul! Zise Orfelia, şi mai avem foarte multe de 
aranjat! Înainte <de toate trebuie să dovedim inocenta lui Lili...! 

— Prinţesă, se vede că nu ştii că scumpa şi dorita mea 
mireasă suferă sub teribila acuzare de a te fi omorât pe 
dumneata! Întrerupse Sanson. O singură vorbă a Dumitale o 
poate scăpa! Spune-mi deci, dacă... 

Nu-şi termină întrebarea, căci în acelaşi moment răsunară 
lovituri de clopot. Cei doi fraţi tresăriră, Adella de asemenea se 
uită în jurul ei, neliniştită şi nehotărâtă. 

Selmar, gardianul Morgăi, apăru la capătul de sus al scării. 

— Pst! Pst! Amicii mei! 

Adella stătea aşa încât gardianul nu o putea vedea. 

Călălul îi ieşi înainte, urcând câteva trepte. 


— Dar ce este? Şopti el. Ce înseamnă alarma asta 
misterioasă? 

— Ce să fie? Mă aşteaptă afară câţiva ciocli care îmi aduc 
în mijlocul nopţii un mort! Urcaţi-vă sus mai iute, căci după cum 
ştiţi, vizita dumneavoastră e contrară regulamentului. Trebuie 
să vă ascund în odăiţa mea! Dar tăceţi şi voi odată! Se 
întrerupse în acelaşi moment; iată, vin să vă deschid 
numaidecât! 

Din nou răsună de afară glasul clopotului, distonant ŞI 
neplăcut. Ce era de făcut? Neştiind nici o ieşire din situaţia asta 
penibilă, se uitau unul la altul, perplecşi. Nu mai era vreme 
pentru a-l iniţia pe Selmar în secretul lor. 

— Trebuie să ne urcăm! Ai curaj Orfelia! Dumneata 
Prinţesă ai destulă forţă ca să urci treptele? 

Adella răspunse afiramtiv. O trăsătură aspră apăru pe 
buzele ei. Privirea-i era aţintită cu patimă arzătoare asupra 
Călălului.1l 

— Haideţi, haideţi, insistă din nou Selmar. Eu mă duc la 
poartă şi voi căuta să mai zăbovesc un moment cu cioclii! In 
timpul acesta, ascundeţi-vă în camera mea! 

— Întâmplarea ne este favorabilă! Vino, Adella de Barry! 
Să ne luăm după fratele meu! Ne furişăm în odăiţa gardianului, 
dumneata te vei ascunde sub patul gardianului, până ce vom 
explica totul acestuia. Probabil că în timpul acesta nu va 
descoperi acolo jos, absenţa dumitale! 

În timpul acesta Enric Sanson aranjă linţoliul cu care era 
acoperit sicriul, cu atâta abilitate, încât se putea crede că tânăra 
femeie se mai află acolo. 

Urcară scara, ajungând sus în momentul când Selmar 
deschise poarta ciocililor. Cu o iuţeală extraordinară Adella şi 
Orfelia se repeziră fără cel mai mic zgomot în odăiţa 
gardianului. 

Enric se mai opri câteva clipe. Voia să-i facă un semn lui 
Selmar, ca în cazul că va descoperi jos în pivniţă lipsa 
pretinsului cadavru, să nu facă gălăgie. 

Dar tocmai în acest moment, gardianul se apropie 
împreună cu cioclii. 

Enric nu mai avu vreme să se retragă în odăiţă. Nu-i mai 
rămase altceva de făcut decât să se ascundă după o coloană 
scurtă şi diformă care se afla tocmai lângă uşa odăiţei 


gardianului. Cioclii trecură pe lângă Călău fără cea mai mică 
bănuială. Nici Selmar, gardianul, nu-l observă pe stăpânul său 
de odinioară. 

Încet-Încet se pierdură paşii cioclilor pe scara care ducea 
în pivniţă. Enric Sanson se apropie de uşa odăiţei. 

În acelaşi moment, Călăul tresări de spaimă. | se păru că a 
auzit ecoul dublu al unui țipăt. De jos din pivniţă răsună în 
momentul acesta glasul adânc şi fioros al gardianului. 

Dar urechea ageră a Călăului distinse în acelaşi timp şi un 
țipăt al surorii sale, care venea din odăiţă. 

— Doamne, Dumnezeule nu cumva i s-o fi întâmplat ceva 
Orfeliei? Doar se găsea singură cu prinţesa de Barry. 

Inima generoasă şi încrezătoare a lui Enric, nu înţelesese 
că-i o proprietate a şerpilor de a răsplăti bunătatea şi sacrificiul 
cu mâşelia. N-a înţeles că vorbele dulci ca mierea ale Adellei de 
Barry au fost inspirate de interes. 

Enric Sanson n-a înţeles că Adella, poartă şi acum în inima 
ei, o ură de moarte împotriva salvatorilor şi aştepta momentul 
pentru a plăti în felul şerpilor, bunătatea celor doi fraţi. 

Capitolul! 03 INGRATITUDINEA „RĂSPLATA BINELUI” 

Timp de o clipă Sanson rămase ca împietrit după coloana 
scurtă şi groasă din coridorul Morgii. El tot mai urmărea ecoul 
dublului țipăt pe care-l auzise. Sanson chibzui un moment cum 
să procedeze. 

Să alerge jos în pivniţă şi să linişească pe gardian, sau să 
intre în odăiţă spre a vedea dacă nu cumva i s-a întâmplat ceva 
rău Orfeliei? 

După puţină şovăială, Enric se hotărâse să intre în odăiţa 
lui Selmar. 

Orfelia cunoscuse pe Adella numai din descrierile fratelui 
ei. Nu crezuse că frumuseţea acesteia e într-adevăr atât de 
fascinantă. Acuma însă trebuia să-şi mărturisească în inima ei 
că până azi n-a întâlnit o fiinţă atât de frumoasă şi neîntrecută 
în graţie. 

Dar pe de altă parte, dacă a avuto antipatie pentru Adella 
a crescut şi mai mult în inima ei, în momentul când ’ a văzut-o 
deşteptându-se din catalepsie. 

Orfelia avea un ochi foarte ager şi o minte isteaţă. Ea 
înţelese numaidecât că vorbele mieroase ale Adellei au fost 
simple mofturi, nicidecum o probă de sinceritate; din capul 


"locului purtarea Adellei întărea în sufletul Orfeliei convingerea 
că reînviata este o prefăcută fără margini...! 

De aceea, Când rămase singură în odaia lui Selmar, 
Orfelia închise iute uşa. Apoi se întoarse către prinţesă. 

— Ascultă-mă Adella de Barry! Spuse Orfelia cu glas încet 
dar solemn. Poate că a fost o prostie din parte-mi că te-am 
reînviat. După toate câte s-au întâmplat, credinţa nea este că 
dumneata nu poţi şi chiar nu vrei să-ţi respecţi jurămintele. Cine 
ştie dacă inima şi sufletul nu sunt atât de pervertite încât vei 
uita şi binele ce ţi l-am făcut când va?! Dacă-i aşa atunci nu uita 
un lucru, Adella de Barry: cei care au avut puterea să te scoale 
din moarte, dispun şi de mijloace suficiente pentru a te trimite 
sub aripa întunecată a morţii! 

Adella asculta tăcută vorbele aspre ale Orfeliei. O expresie 
de ură sălbatică se vedea acum în ochi-i sumbri. 

— Ştiu foarte bine, răspunse ea că eşti o fată foarte 
deşteaptă, Orfelia Sanson! De asemenea, ştiu că nu ai inimă în 
piept. De aceea nici nu poţi înţelege emoţiile unei femei 
amorezate. Tu nu poţi şti ce-i fericirea iubirii, şi de aceea nici nu 
poţi pricepe ce voluptate cerească e răzbunarea pentru o_inimă 
iubitoare, care-i rănită de moarte! X Dar destul! Se întrerupse ea 
când văzu pe Orfelia întorci nd faţa cu un gest dispreţuitor. Nu 
voi uita niciodată că mi-ai redat viaţa, dar Adella de Barry nu 
vrea să fie insultată, şi vai de acela care o insultă. 

Câteva secunde domni o tăcere adâncă în odaie. Se vedea 
că cele două fete se duşmănesc cu intensitate. De afară 
pătrunse sunetul paşilor ciocililor. 

Adella se uita de jurâmprejur prin odăiţă; privirea ei se 
opri asupra unei uşi deschise. Uşa ducea afară din casă unde se 
afla probabil o grădiniţă mică. Prinţesa se apropie. Se opri pe 
prag şi se uită afară. 

Adella de Barry era o femeie admirabilă. Avea nervi de 
oţel; chiar Orfelia trebuia să recunoască, prinţesa avea ceva 
supraomenesc. 

Cum! Abia scăpată de moarte, dispunea de toată puterea 
ei neobişnuit de mare, vie şi pasionată. 

Văzând aceasta, Orfelia deveni neliniştită. 

Dacă Adella va pune din nou planurile ei în aplicare pentru 
a o înlătura pe Lili?! 

Orfelia se apropie de prinţesă şi o bătu uşor pe umăr. 


— Încă o vorbă. 

Privirile ambelor fete se întâlniră pline de ură. 

— Ce doreşti? Îngână prinţesa. 

— Ne datorezi o lămurire! O lămurire de care depinde 
totul pentru noi! Îţi poţi aminti dumneata, de momentul fatal 
când ai fost lovită cu pumnalul? 

— Da! Spune Adella. Ai cărei ochi străluciră de un foc 
straniu. 

— Ei bine! Cine era în loja dumitale? 

Adella privea ironic pe sora Călăului. 

— Cine era în loja mea? Cine, dacă nu mireasa fratelui 
dumitale, Lili Miranda? 

Orfelia tresări, ca şi cum ar fi muşcat-o un şarpe veninos. 

Cine? Murmură ea, cine?! Nenorocito! Zici că Lili Miranda?! 

O ironie amară flutură pe buzele prinţesei, care se apropie 
mai mult de Orfelia”şi o privi cu răceală! 

Adella care auzise tot ce se vorbise în jurul ei, pe când ora 
moartă, putea foarte bine să dea acum un răspuns mincinos şi 
nimicitor. 

— Spune-mi încă odată! Zise Orfelia. E adevărat că Lili 
Miranda se afla la dumneata în lojă? 

— Da! Răspunse Adella rece. Nimeni alta decât Lili 
Miranda era la mine în lojă în acei moment nenorocit! 

— Şi ea, era şi aceea care... 

Orfelia nu îndrăzni să continuie. Cum a putut învia pe 
această prinţesă, cea mai înverşunată duşmană a fratelui ei şi a 
miresei lui, care acum învinovăţeşte pe Lili de crima săvârşită 
împotriva ei? 

Dar sora călăului nu avu vreme să-i răspundă. Prinţesa cu 
un surâs diabolic, se apropie de Orfelia şi îi spuse la ureche. 

— Dacă vrei să ştii, soră a lui Enric Sanson, spuse prinţesa 
cu mândrie, da şi iar da! Liji mi-a împlântat pumnalul, căci avea 
intenţia de a mă omori! 

— Minţi, minţi! Nu o murdări pe Lili, pe sfânta şi inocenta 
Lili, căci niciodată nu ar fi ea în stare să facă o crimă! 

— Nu, nu mint! Spun cel mai curat adevăr! Lili, cea 
adorată şi inocentă, e o criminală! 

— Şi de ce vrea să te omoare? 

În ochii Adellei scânteie iar ceva diabolic. 


— E foarte simplu! Urmă ea cu râs dispreţuitor. Lili cea 
curată şi fidelă, găsi în mine cea mai neîmpăcată rivală! Jia văzu 
pe degetul meu, inelul pe care îl dăruise iubitului ei într-un 
moment de dragoste. Eu i l-am îna- * poiat căci nu-mi folosea, 
atât timp cât fratele tău mă dispreţuia. Atunci, ea nebună de 
mânie, îmi înfipse fără preget pumnalul în inimă: eu am căzut la 
pământ. Şi restul ÎI Ştii tu! 

Orfelia fixă cu ochii sticloşi pe Adella. Cele ce spunea 
păreau aşa de adevărate încât ea nu -se mai îndoi nici un 
moment. 

— Poţi să juri? 

— Jur! Zise Adella semnificativ, dacă vrei să mă iei ca 
martoră! Dar mi se pare că nu doreşti să apar în public în astfel 
de împrejurări. Laş. - O pe Eugenia Webb, moartă cum se ştie. 
Ţi-am jurat că nu vă mai ies în cale, dar nici voi să nu-mi ieşiţi. 

— Îndură-te! Murmură Orfelia. Dacă bate o inimă în 
pieptul dumitale, atunci scap-o pe nenorocita aceea! Ea este 
sub cuțitul călăului. Mergi înaintea tuturora, şi spune că Lili nu e 
o criminală! O, gândeşte-te la minunea pe care am făcut-o cu 
dumneata în noaptea asta! Protejează mireasa nenorocită a 
fratelui meu, căci merităm să o faci! Oh, scap-o, scap-o pe Lili 
Miranda! 

Ea vorbea arzător, ridicând mâinile împreunate spre 
prinţesă. Oare Lili săvârşise cu adevărat crima sau era numai o 
minciună din partea prinţesei? 

— Fiecare din cuvintele mele, ar fi o sentinţă de 
condamnare! Urmă prinţesa. Te. Rog, lasă-mă să plec, căci 
acuma e cea mai bună ocazie! lată acolo o portiţă, care duce 
afară la drum şi pot părăsi Morga fără a fi observată. 

— Scap-o, scap-o pe Lili! Strigă Orfelia, plină de groază. ŞI 
noi am fost miloşi cu tine! Lasă la o parte orice interes personal! 
Te puteam lăsa să mori, dar te-am scăpat, nenorocită femeie! 
Acum deschide-ţi şi tu inima, şi fii miloasă cu Lili! 

Dar Adella râse cu hohot. 

— Niciodată! Şppti ea. Mi-aţi smuls un Jurământ care e 
împotriva simţămintelor şi hotărârilor mele! Acum suntem 
achitaţi! El e răsplată pentru ajutorul vostru! La revedere! Pe 
lumea cealaltă! 

Prinţesa se depărtă cu mândrie. Ea dispăru prin portiţă, şi 
se făcu nevăzută în întunericul nopţii. Orfelia porni cu braţele 


întinse spre uşă; era prea adânc emoţionată. Ea scoase un țipăt 
scurt şi puternic căzând la pământ, fără simţiri. 

Capitolul! 01 CE E DE FACUT? 

Acest strigăt îl auzise Călăul, intră în odaie şi rămase uimit 
când văzu pe sora sa leşinată, la pământ. 

Se uită în jurul său, dar nu observă că Adella de Barry 
dispăruse. Privirea îi căzu pe o cană cu apă care se afla peo 
măsuţă. O luă şi o stropi pe sora’ sa pe frunte. Ca prin minune, 
Orfelia deschise ochii, dar şi lăsă capul în jos, oftând d; n greu 
că prinţesa nu mai era acolo. 

— O, Enric, Enric! Murmură ea, ne-am nenorocit! Sărmana 
Lili! 

— Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat? Te-am auzit 
strigând, unde e prinţesa? 

— A plecat, nenorocita! A plecat pentru a nu ne mai vadea 
niciodată! 

Pe urmă -se sculă cu ajutorul fratelui ei şi îi povesti scena 
care a avut loc între ea şi Adella de Barry. Enric o ascultă, dar 
când auzi că Lilli e acuzată de omor îşi pierdu puterile, căzu în 
genunchi, îşi acoperi faţa cu mâinile şi plânse amar. 

Orfelia îl îmbrăţişă suspinând. 

— O, Enric, Enric! Oftă Orfelia. Să ne rugăm cerului sa ne 
vină într-ajutor în cumplita noastră nenorocire, căci altminteri 
biata Lili e pierdută pentru vecie! Numai Dumnezeu o poate 
scăpa! 

Enric îşi împreună mâinile şi începu să se roage împreună 
cu sora sa. 

Minunat lucru! Enric se simţea cu atât mai uşurat, cu cât 
se ruga mai călduros. El ştia că cerul nu vrea să o pedepsească 
pe dulcea şi nevinovata Lili. 

Ei se ridicară şi înainte de toate se gândiră să 
mărturisească gardianului tot ce se întâmplase în noaptea 
aceea. 

Gardianul era îngrozit şi uimit. Din fericire avu atâta 
prezenţă de spirit să nu spună „cioclilor despre groaznica 
descoperire pe care o făcuse. El spuse că a ţipat pentru că s-a 
lovit de o bară de fier. 

Selmar tremura din tot trupul. 

— Dumnezeule, dar ce s-a întâmplat, maestre? Jos, în 
colţul pivniţei era cadavrul englezoaicei şi acum nu mai el. 


Enric Sanson dădu semnificativ din cap. Multă vreme, el 
Nu ştiu ce să-i spună gardianului. Cel mai rău lucru era că a 
doua zi trebuia să se facă neapărat înmormântarea cadavrului, 
care printr-o întâmplare fericită a fost readus la viaţă. 

De se va afla lucrul acesta, Enric se temea că Marat o va 
găsi pe prinţesă şi că acesta va trebui să figureze ca martoră a 
crimei, împotriva lui Lili Miranda. 

Din fericire Călăul îşi aduse aminte că Selmar era foarte 
superstiţios, li era greu lui Enric să se prefacă, dar el reuşi să 
dovedească gardianului cu voce şoptită-că nenorocita dispăruse 
fără veste. 

— Pe legea mea, e îngrozitor! Zise Selmar scrâşnind din 
dinţi. Mă prind, maestre, că a luat-o dracu! 

Fostul ajutor al Călăului, tremurând, povesti despre 
diferite stafii pe care le-a văzut umblând prin pivniţa Morgii. 

— Nu mai rămân nici o zi în slujba asta! Murmură Selmar, 
pălind tot mai mult. Maestre, nu mă poţi lua iar în serviciul 
dumitale? Ah, fii bun, maestre şi ia-mă iar! Nu voi spune 
niciodată ce s-a întâmplat noaptea asta. 

Călălul se gândi un moment. Da, acesta era mijlocul cel 
mai bun! A doua zi Selmar va fi angajat iar în serviciul Călăului. 
Dar, până atunci trebuia ca englezoaica să fie îngropată. 

Selmar făgădui să facă tot posibilul. 

Toţi morţii din Morgă fură îngropaţi. Selmar umplu un 
coşciug cu saci de nisip. In felul acesta, comedia a fost jucată. 

Cei doi fraţi părăsiră odaia. 

Când ieşiră afară, în întunericul nopţii, îi năpădiseră grijile. 

— Biata mea Lili! Murmură Enric. Cine ştie ce se va mai 
întâmpla în viitor? 

Capitolul! 05 LILI îŞI MENŢINE DECLARAȚIILE. 

A doua zi după închiderea la Salpetriere, Lili fu adusă 
înaintea judecătorului de instrucţie Fauvel. Ce simţământ 
dureros o cuprinse pe tânăra fată, când trebui să se uree într-un 
car verde, destinat numai pentru scopul acesta. 

Ea era supravegheată de un gardist municipal, care ducea 
şi alte femei prizoniere spre palatul justiţiei. * Lili era să moară 
de ruşine când văzu dinaintea palatului de justiţie, o grămadă 
de lume adunată. 

Într-un oraş mare, există întotdeauna o bandă de păcătoşi 
care în fiecare moment e gata să participe la cele mai curioase 


întâmplări. Multimea de acolo nu-şi închipuia cât de neplăcut 
este pentru prizonieri. 

Din fericire, chinul nu dură mult. Lili intră înăuntrul clădirii. 
Ea fu dată de gardistul municipal pe mâna unui servitor de la 
tribunal care o duse în odaia judecătorului de instrucţie. 

Fauvel era ocupat în biroul său. El aruncă prin ochelari o 
privire provocatoare şi fulgerătoare asupra tinerei fete. 

Mutra judecătorului de instrucţie era severă şi 
neprietenoasă. 

— Apropie-te! Zise în fine Fauvel. 

Lili se apropie cu supunere. El ridică apoi încet privirea, 
dar îndată o cobori, frunzărind un moment prin acte. 

— Admiţi dumneata acuzarea ce ţi se aduce? Zise el 
dregându-şi vocea, măsurând pe tânăra fată cu o privire 
pătrunzătoare. 

Obrazul lui Lili se roşi şi mai tare. 

— Nu, nu admit nimic, domnule judecător! Dumnezeu mi-e 
martor că n-am săvârşit eu faptul neomenos care mi se impută! 

Judecătorul de instrucţie dădu din umeri. 

— Aşa vorbeşte orice criminal! - Zise el cu voce mai aspră 
E desigur treaba dumitale, cetăţeană, dacă spui adevărul ori 
vrei să minţi! Dovezile care s-au adus contra dumitale sunt aşa 
de numeroase şi apăsătoare, încât e de prisos orice minciună! 

El vorbi cu ton mai blând, sperând că va influenţa pe Lili. 
Apoi făcu semn ajutorului său. Acesta băgă condeiul în cerneală 
şi se pregăti să însemneze fiecare cuvânt al lui Lili. 

— Pentru Dumnezeu! Exclamă Lili. În viaţa mea n-am 
făcut rău nici unei muşte. Cum să fiu eu contra celei mai Wari 
porunci a lui Dumnezeu? O, nu, domnule judecător, n'ci nu ştiţi 
ce rău îtni faceţi bănuindu-mă astfel! Eu atâta? Tiu, dar n-am 
făcut nimic spre” a mă ruşina! 

Judecătorul de instrucţie încreţi fruntea. El măsură pe 
tânăra fată cu o privire rece. 

— Bifle! Zise el. Te-am înştiinţat, cetăţeană, te poţi 
încăpăţâna cât vei pofti! Şi acum să trecem la ultimele 
formalităţi! 

— Te numeşti Lili Miranda? Zise judecătorul de instrucţie. 

Lili afirmă. 

— Eşti de nouăsprezece ani? 

— Da! 


— Catolică? 

— Da! 

— Legitimă? Tatăl dumitale, e răposatul armurier Miranda? 

Lili afirmă. 

— Mama dumitale e şi ea moartă? 

O, demult! Murmură Lili şi din ochi îi picurau fără voie 
lacrimi. 

— Erai păzitoare în Temple? Întrebă el. 

Lili afirmă. 

— Da, eram servitoarea fostei regine a Franţei. 

— Bine! Ai izbutit să vizitezi balul mascat? 

— Da, domnule judecător! 

— Cu ce scop ai vizitat balul mascat? 

Lili se uită la el mândră. 

— Cu ce scop? Repetă ea. De ce se duce o lată la bal? 

Ochiul exersat al judecătorului de instrucţie observă că 
sub nevinovăţia-i aparentă, sie ascundea teama. 

— Dar dumneata ne eşti recomandată ca fiind foarte 
retrasă, simplă şi tăcută! Apoi mai se spune că te-ai dus la bal 
fără un conducător de sex masculin, şi e foarte ciudat! Fetele 
sunt de obicei foarte fricoase! Va să zică, dumneata admiţi că ai 
fost la bal mascat? 

Lili afirmă. 

— Cu ce costum? 

— Cu costumul unei florărese spaniole! 

— Recunoşti că ai împrumutat haine pentru bal de la 
doamna Petit? 

Lili făcu un semn afirmativ. ’ 

— Ei, apoi asta e partea esenţială. Târziu seara, ai restituit 
haina împrumutată. N-ai putea să-mj spui pe la ce oră? 

Lili medita un moment. 

O fi fost două după miezul nopţii! Răspunse ea. 

_ Cetăţeana Petit ţi-a făcut reproşuri? Întrebă iar 
judecătorul de instrucţie. 

Deodată Lili se înroşi în obraz şi privi în pământ neliniştită. 


Da. Spunea ca i-am pătat haina cu sânge! 

Judecătorul o privea pătrunzător. 

— Şi de unde veneau acele pete de sânge? Întrebă el cu 
asprime. 


Perplexitatea lui Lili creştea tot mai mult. 

— Doamne, ce întrebări stranii îmi puneţi, răspunse cu 
naivitate Lili. Se vede că mă zgâriasem fără să ştiu! Mai am şi 
azi o mică zgârietură la mână! 

— Da, da, ştiu, întrerupse* judecătorul. Medicul închisorii a 
cercetat rana! D&r ştii dumneata ce zice medicul de rana asta? 

— Nu ştiu, răspunse ea. Eu singură nu-mi pot explica cum 
şi când mi-am făcut această rană! Poate m-am zgâriat de un 
obiect tare... 

— Sau cine ştie, poate cu prilejul unei bătăi corp la corp! 
Completă ironic judecătorul accentuând cu putere fiecare 
cuvânt. 

— Dar cum se poate aşa ceva? Murmură Lili, ai milă. Şi 
indurare de mine, cetăţene judecător! 

— Cetăţeană! Spune mai bine adevărul, ăsta e unicul sfat 
bun ce-ţi pot da “răspunse sec Fauvel. 

— Ar trebui să mint ca să-ţi fac dumitale plăcerea asta? 
Spuse, ea cu o nobilă demnitate. 

— Bine, bine! Zise el. Cum vrei! Mie îmi este tot una! 
Te/ac atentă de culpabilitatea dumitale care este dovedită! 
Susţii că te-ai rănit printr-o zgârietură a cărei origine nu o 
cunoşti, dar conteşti cu energie că ţi-ai făcut rana cu prilejul 
unei lupte corp la corp cu englezoaica Eugenia Webb, în loja 
ocupată de aceasta în rangul întâi al Operei? 

Lili afirmă. 

— Aşa-i! Ș 

— Dar cunoşteai dumneata pe englezoaica asta? Intrebă 
Fauvel. 

Din nou Lili. Lăsă în jos ochii. 

— Nu. Cetăţene judecător, n-am cunoscut-o! Spuse ea 
foarte încet. 

— Minţi cetăţeană! Întrerupse judecătorul cu asprims. Şi 
dacă eşti hotărâtă să minţi, apoi trebuie să minţi măcar cu 
dibăcie. Ba o cunoşteai foarte bine pe englezoaica asta! Căci 
altminterea, cum ai fi venit dumneata în loja ei? Sau nu cumva 
vrei să tăgăduieşti că ai venit pe la miezul nopţii în loja 
englezoaicei Eugenia Webb? 

Lili devenise palidă ca ceara, abia acum înţelese ea ce 
acuzaţie teribilă o apăsa din partea justiţiei. 


— O fie-ţi milă! Murmură ea. Nu sunt decât o fată părăsită, 
nenorocită şi lipsită de orice sprijin, dar pe Sfânta Fecioară şi pe 
Dumnezeu din cer îţi jur că niciodată în viaţa mea n-am comis 
ceva rău! Da, mărturisesc! Murmură ea cu ton pasionat după ce 
tăcu câteva secunde, mărturisesc, am fost în loja aceea! Darvă 
asigur că nu o cunoşteam mai de aproape... * _ 

Lili se opri. O perplexitate extraordinară se zugrăvi în 
trăsăturile ei. 

Abia acum în timp ce vorbea îi venise ideea că-i era 
absolut imposibil de a expune judecătorului relaţiile ce o legau 
de pretinsa englezoaică. 

Fauvel însă atribuia tăcerea asta a ei unor motive cu totul 
diferite. 

— Minciunile n-au trai îndelungat! Zise el cu ton sarcastic, 
oricum mărturisirea dumitale, că ai fost la miezul nopţii în loja 
englezoaicei, e prețioasă. Notează, te rog. Zise el adresându-se 
grefierului. 

Lili tresări când auzi zgârieturile penei de gâscă pe hârtie. 
Tânăra fată împreună mâinile pe piept şi trimise spre cei' o 
tăcută dar fierbinte rugăminte. 

Deodată, Fauvel băgă mâna în sertar şi scoase afară 
pumnalul cel fatal. 

— Cunoşti dumneata această armă? Întrebă el, aruncând 
o privire asupra fetei. 

Lili păli. 

— Ei bine. Mărturiseşte acuma, mărturiseşte! Acest 
pumnal misterios îţi aparţine dumitale! 

Lili era deprinsă de mic copil să spună întotdeauna 
adevărul. În acest moment minciuna era ceva imperios necesar. 
Dar ea simţea în sine obligaţia sfântă, de a spune fără ocol 
adevărul întreg şi deplin. 

Fără să-şi dea seama, ea mărturisi. 

— Da. Zise Lili. Recunosc acest pumnal ca fiind al meu, 
dar jur pe Dumnezeu că... 

Deocamdată să lăsăm asta, o întrerupse Fauvel cu un aer 
triumfător. 

Zicând asta, dicta din nou grefierului depoziţia nenorocitei 
fete. 

Şi acuma, zise el lui Lili, după ce ai făcut aceasta 
mărturisire prețioasă, e aproape o copilărie să mai tăgăduieşti. 


Judecă dumneata singură: pumnalul acesta a cărei proprietară 
spui singură că eşti, a fost găsit alături de asasinată, în lojă. Pe 
de altă parte medicul a dovedit că asasinatul s-a făcut numai Şi 
numai cu acest pumnal, care conţine în tăişul său gol o otravă 
îngrozitoare. Dumneata recunoşti că pe la miezul nopţii ai fost în 
loja englezoaicei. Medicii au constatat că moartea a survenit 
după miezul nopţii, cel mai târziu la ora unu. Afară de asta, ai 
avut o purtare foarte ciudată la părăsirea lojei. Erai atât de 
emoţionată, atât de frământată încât ai căzut aproape leşinată 
în braţele portarului lojilor. Prin urmare”, mărturiseşte totul 
cetăţeană, mărturiseşte toată crima! 

Lili căzu pe scaun z'drobită. 

— O cerule! Zise ea. Ce-o fi însemnând asta? Văd foarte 
bine că o bănuială foarte gravă apasă asupra mea! Dar pe 
Dumnezeu din cer, pot jura că sunt nevinovată! 

— Poţi să spui multe, că nu le crede nimeni! Zise Fauvel. 
Fii cuminte mai bine şi recunoaşte totul! 

Se ridică de pe scaun şi se plimbă prin odaie cu mâinile 
împreunate la spate, uitându-se fix la tânăra fată. 

— Ascultă-mă, zise el cu ton prietenos. Evident că ai avut 
cu englezoaica asta raporturi nu tocmai prietenoase. Te-o fi 
condus vreun mister oarecare în loja englezoaicei. Intrând la 
dânsa aveai, poate, o fuvie nespusă în inima dumitale. Se vede 
că aţi început să vă certaţi, şi că înfierbântându-te, cetăţeană 
Miranda, privirea dumitale, din nenorocire, s-a fixat asupra 
pumnalului pe care l-ai luat cu dumneata la bal, pentru protecţie 
personală. Furia dumitale te-a orbit. Ai luat pumnalul şi ai lovit- 
o! Nu-i aşa? 

— Nu, nu, nu! Strigă Lili. Nu-i aşa! Ascultă-mă cetăţene 
judecător, vreau să-ţi spun adevărul întreg! Englezoaica aceea 
era o femeie perversă, mă persecuta, unde şi cum putea. Sub 
fel de fel de amăgiri m-a atras în loja ei. Dumnezeule, nici nu 
ştiam că sub masca ei de femeie bătrână se ascundea duşmana 
mea de moarte. 

Lili se opri un moment înfiorată. , 

— Ah Dumnezeule! Ce simţământ am avut când am intrat 
în lojă! Continuă ea. Englezoaica mă-ntâmpina cu reproşurile 
cele mai teribile. Da, începu să mă intimideze cu amenințările 
care nu mă priveau numai pe mine, ci şi pe bărbatul pe care-l 
iubesc mai mult decât orice! 


Fauvel făcu un semn aproape imperceptibil grefierului. 
Sărmana fată nu bănuia că fiecare vorbă a ei conţinea o nouă şi 
teribilă acuzaţie împotriva sa. 

— Ei, şi ce fel de ameninţări erau acelea pe care ţi le-a 
adresat englezoaica? Intrebă Fauvel. 

— Aceasta nu pot spune! Murmură ea. Asta rămâne 
misterul meu! 

— Cu atât mai rău pentru dumneata! Răspunse 
judecătorul cu ton sec. Fă cum vrei! Atunci să ne permiţi să ne 
facem şi noi o idee şi să interpretăm aşa cum înţelegem noi, 
natura acestor ameninţări! Dar de pumnal ce ne spui? 

— Deodată privirea englezoaicei căzu asupra pumnalului, 
continuă Lili, sau mai bine zis asupra evantaiului al cărui mâner 
formează pumnalul. 

Judecătorul îi aruncă o privire de surprindere. 

— Da, da, foarte important punctul acesta! La asta nici nu 
m-am gândit! Unde se află acuma evantaiul? 

— O fi prin lucrurile mele! Răspunse Lili. După câte ştiu au 
fost sechestrate J 

— Bine, bine, vom vedea noi! 

— Englezoaica mi-a cerut să-i dau pumnalul,. 

— Şi dumneata l-ai dat? 

Lili dău din cap afirmativ. 

— Se vede că mă crezi prost, dacă-mi serveşti gogoşi de 
astea! Răspunse Fauvel. Se sculă după scaun, supărat. lritat se 
plimbă prin odaie, apoi deodată atinse umărul lui Lili, care era 
ameţită, cufundată în gânduri. Tresări speriată. Privirea timidă a 
tinerei fete se opri asupra judecătorului de instrucţie. 

— İn aceeaşi noapte s-a întâmplat în strada Bellevue un 
dublu asasinat! Reluă Fauvel. Şi la asasinatul acesta s-a 
întrebuințat tot otravă de săgeată. Ştii asta? 

— Este prima oară când aud despre acest dublu asasinat! 
Murmură tânăra fată. Cu otravă de săgeată, spui? Dar doamne 
cum se poate aşa ceva? 

— Va să zică nu ştii nimic despre acest asasinat! Zise 
Fauvel De ce nu mărturiseşti mai bine. Tot ce ştii? 

_ Drept cine mă iei, cetăţene judecător? Exclamă Lili cu un 
accent de sinceră indignare. Nu zic, poate că aparențele vorbesc 
contra mea, dar nimic nu te îndreptăţeşti de a vedea în mine o 
fiinţă monstruoasă! Viaţa” mea e curată! Mi-am dat întotdeauna 


osteneala de a fi pentru părinţii mei o fată supusă şi curată în 
inima şi conştiinţa mea! Nimic din toată viaţa mea nu pefate 
dezminte aceste cuvinte ale mele! 

— Dar mă poţi lipsi de vorbele astea! O întrerupse 
judecătorul cu ironie. Fiecare om a fost bun în viaţa sa. La un 
moment dat însă începe să piardă calea cea bună. (Fauvel făcu 
un gest de neîncredere). Mărturiseşte o dată! Orice curte cu 
juraţi rte va condamna! Moartea pe eşafod va fi partea 
dumitale, dacă nu te, vei răzgândi în ultimul moment pentru a 
recunoaşte totul! 

— Dar ce să spun? Întrebă ea cu disperare. 

Judecătorul de instrucţie se apropie de dânsa, şi cu 
blândeţe aproape paternă, îi puse mâna pe umăr. 

— Copil ce eşti, fii cuminte! Ţi-am spus şi-ţi mai spun 
odată că este vorba de capul dumitale! Dacă mărturiseşti totul, 
ar fi uşor să arăt în ordonanţă că a fost din partea dumitale un 
asasinat nepremeditat! Nici vorbă că a fost o simplă lovitură cu 
rezultat mortal, dată într-un moment de surescitare! Dar dacă 
taci şi negi totul, juraţii te vor condamna pentru omor, 
neacordând nici o circumstanţă atenuantă! 

— Ce crezi dumneata despre mine, cetăţene judecător? 
Crezi dumneata că mi-aş salva viaţa printr-o minciună, dacă aş 
fi vinovată? Repet încă odată: dispreţuiesc toate pretextele şi 
subterfugiile, oricât aş fi în primejdie. Nu, şi iar nu! Niciodată n- 
am făcut vreun rău acelei englezoaice! Dacă păcatele ei au 
adus-o până la moarte, Dumnezeu s-o aibă în paza sa. Eu însă, 
nu sunt vinovată! 

— Bine, bine! Exclamă Fauvel indignat. Va să zică persişti 
în încăpăţânarea dumitale? Totuşi instrucţia de Până acuma 
ajunge pentru a te trimite pe eşafod! 

Fauvel nu mai găsi nici un cuvânt bun pentru nenorocita 
fată, şi isprăvi protocolul, împreună cu grefierul său. 

În cele din urmă acesta dădu citire protocolului pe care , îl 
iscăli cu mâna tremurătoare, apoi o predă pe Lili sergentului 
municipal, pentru a o transporta la Salpetriere. 

Fauvel simţise la început o oarecare simpatie pentru Lili, 
dar simţământul acesta dispăru faţă de persistenţa arestatei de 
a nega totul. 

Evident că judecătorul o lua drept o criminală 
încăpăţânată şi mincinoasă. 


Peste un minut uşa se închise în urma sărmanei fete. 
Alături de sergent, se întorcea în tristul lăcaş, de unde credea că 
rlu va mai ieşi niciodată decât pentru a urca treptele eşafodului. 

Niciodată o fiinţă omenească curată şi nepătată n-a suferit 
mai mulf de o acuzaţie atât de infamă! 

Spera din tot sufletul că în cele din urmă providenta îşi va 
aminti de dânsa şi o va scăpa. 

Capitolul! 06 INTRIGI ŞI COMPLOTURI. 

Fouquier, acuzatorul public, şedea în cabinetul său, foarte 
rău dispus. În timpul din urmă, prea multe se întâmplară cam pe 
dos, încurcându-i socotelile. In afară de asta trecuse prin emoţii 
din cele mai teribile. 

După cum se ştie, acuzatorul public al republicii franceze 
şi marele maestru al pactului de sânge, îndrăznise să joace un 
rol dublu foarte primejdios. 

Oricât de şiret şi dibaci era, oricât de mult îl ajuta 
mecanismul spionajului perfecţionat de care dispunea şi oricât 
ştia să exploateze situaţia, totuşi dificultăţile se înmulţeau din zi 
în zi. Trebuia dusă o luptă susţinută pentru a se menţine în 
capul ministerului public şi în fruntea pactului de sânge. 

El încercase să ducă doi pepeni într-o mână. Fiind partizan 
al republicii entuziast şi convins, el avea în acelaşi timp relaţii şi 
cu trimisul partidei regale. Dar aceste relaţii n-au sfârşit bine. 
Partizanii monarhiei recunoscură că nu e bine să se încreadă 
prea mult în Fouquier. 

Procurorul oficial nu ştia că fuga familiei regale era 
pregătită de mult. Cum totul s-a făcut fără ştirea şi 
consimţământul lui, el turbă de furie. 

Devenise dintr-odată un republican entuziast! El se 
convinse că partida regală l-a înşelat. Din imprudenţă el i -q d 't 
nişte scrisori, care l-ar nenoroci dacă ar cădea |” mâiwe 
actualului guvern. 

Fouquier tremura de mânie şi groaza. Dacă va reuşi r r> 
familiei regale, atunci el spera că hârtiile nu vor fi niciodată o 
mărturie contra lui. Dar de nu va reuşi? Fouquier se înfioră de 
viitorul său. Avea simţământul că nL1 va scăpa de fierul rece al 
ghilotinei. 

Frica de un viitor poate apropiat, îl cuprinse în aşa chip pe 
laşul agitator, încât chiar ura înverşunată ce o avea Fouquier 
pentru Enric Sanson'se potolise. 


Pierdut în gânduri, procurorul stătea între teancurile de 
acte îngrămădite pe biroul său. > 

Deodată cineva bătu în uşă. 

Un bărbat înalt, îngust în spate, cu obrazul palid şi uscat. 
Din care străluceau doi ochi negri, se ivi în odaia lui. Străinul era 
îmbrăcat ca toţi cetăţenii, iar pe cap purta nelipsita şapcă a 
lacobinilor. 

— Cum! Tu eşti, frate Antonio? Exclamă Fouquier 
sculându-se de pe scaun şi apropiindu-se de oaspetele său. Cită 
imprudenţă din partea ta, să vii aici! 

— Nu sunt eu de vină! Dacă nu mai vii dumneat” pe la 
noi, alunei... 

— Pst! Taci! Îl întrerupse Fouquier; care se uită cu 
neîncredere prin odaie. 

Se îndreptă spre uşă să vadă dacă e bine încuiată; apoi se 
întoarse la oaspetele său. 

— Dacă este vorba de reproş, atunci eu sunt acela care 
trebuie să-l fac, pentru că ar fi trebuit demult să te prezinţi la 
locul ştiut! Şi apoi, ce s-a întâmplat cu pactul de sânge? De când 
a dispărut negrul Pippin, nu mai e nici o ordine în sopietate! 

— Nimeni nu mai vrea să ştie de zidirea subterană a 
castelului de Barry! Zise fratele Antonio. Chiar dumneata, 
şefule, nu te-ai mai dus pe acolo! 

— Ei aş! Sunteţi nişte iepuri fricoşi! Dar desigur, împotriva 
puterilor supranaturale nu poate lupta nimeni! Este vremea să 
ne întâlnim iarăşi! 

~ Dumneata însuţi, şefule, ai zis că nu mai e ordine în 
societate! Zise el scurt. În locul nou al întrunirile „-” e-abia mai 
vine cineva. Se pare că pactul de sânge s-a dizolvat! 

— Asta e numai vina duhului rău al castelului! De ce dracu 
a dispărut de pe pământ pungaşul ăla de Pippin? 

Ochii lui Antonio străluceau de un foc straniu. 

— Numai pentru pactul de sânge ara venit la dumneata! 
Mă tem că mă ameninţă o primejdie! 

Fouquier sări în sus. El privi cu spaimă pe cel care-i 
vorbea. 

— Primejdie? Cum aşa? 

— Ei, mi se pare că ştii deja, continuă fratele Antonio. 
Familia regală a fost oprită în fylenehould de către eroicul 


patriot, antreprenorul poştal Drouet, şi că acum se află pe 
drumul spre Paris? 

Fouquier începu să tremure. Faţa i se înegri ca pământul. 
Nu se aşteptase la o astfel de veste. Vedea cum tot viitorul 
nenorocit, cade nimicitor asupra lui. 

— Ei ce dracu! - Spuse Fouquier, pe când ochii i se 
umplură de ură. Va să zică familia regală e prinsă, şi fuga n-a 
reuşit! 

Fratele Antonio se uită la el spionându-l. 

— A, deci asta te atinge şi pe dumneata! Din partea mea, 
desigur că nu trebuie să te temi, deşi am fost mijlocitorul 
scrisorilor între, dumneata şi partida regală! Dar eu vreau să ne 
păzim capul. Ce facem dacă partizanii regelui te denunţă 
Convenţiei? Căci au destule mijloace la îndemână! 

Fouquier păli din nou. 

— Taci! Şopti el, uitându-se prin toate colţurile. Desigur 
putem acuza pe aceşti indivizi pur şi simplu de falsificare! 
Nimeni nu-mi poate dovedi că eu am scris scrisorile acelea! 

Fratele Antonio se apropie de procuror. 

— Nimeni, decât eu! Dai’ eu*voi tăcea, dacă... 

Fouquier respiră din greu. 

— Ai jurat că vei tăcea! Gândeşte-te la jurământul tău ca 
frate de sânge! 

Fratele Antonio făcu un gest dispreţuitor. 

— Despre asta vom vorbi mai târziu! Acum când familia 
regală se întoarce la Paris, trebuie să ne înţelegem. Eu te 
povăţuiesc, şefule, să convoci o nouă adunare! 

— Dar vor veni şi fraţii de sânge? La drept vorbind, n-o fac 
cu plăcere, pentru că suntem urmăriţi pas cu pas! 

Ştjj foarte bine că persoana ta, trebuie să se ferească de 
lumina zilei! Zise fratele Antonio ironic. Da, da îmi închipui că 
actualul guvern nu te va privi cu ochi prietenoşi, dacă s-ar afla 
că eşti marele maestru al pactului de sânge! 

— Mizerabile, scrâşni Fouquier. 

După ce se gândi puţin, zise: 

Bine, bine, atunci convocați o adunare! Dar unde 

*Frat'ele Antonio medită un moment, apoi răspunse. 

Nu departe de parcul Trianon se află o biserică veche, 
ruinată. În această biserică nu vine nimeni, cel puţin nu în 


timpul nopţii. Putem să ne strângem acolo, absolut 
neîmpiedicaţi, şi nici un spion nu ne va afla ascunzătoarea. 

— Foarte bine! Atunci să ne adunăm acolo mâine seară la 
miezul nopţii! Invită-i pe toţi; găseşte-l şi pe Pippin! 

Din nou pluti un zâmbet ironic pe buzele lui Antonio. 

— Nu va fi prea uşor! Totuşi voi încerca şi voi face tot 
posibilul. Vei veni şi dumneata, maestre? 

— Ce întrebare? Se înţelege că am să vin! 

Antonio veni foarte aproape, lângă Fouquier. 

— Şi să nu uiţi un lucru! Fii franc, m-ai înţeles? 

Fouquier nu putu rezista privirii scrutătoare a lui Antonio. 

— Cum asta? Răspunse el cu ton iritat. 

— Fii_ franc şi sincer! Repetă celălalt. Să nu crezi că 
acuma te poţi scutura de noi aşa cu una cu două pentru că aşa- 
ţi vine la socoteală! Pactul de sânge a făcut foarte mult pentru 
dumneavoastră, dar şi dumneavoastră îi aparţineţi cu trup şi 
suflet. Aţi făgăduit să ne duceţi la triumf şi glorie! Ţineţi-vă de 
cuvânt! Te aşteptăm mâine seară, m-ai înţeles? 

— Cum aşa? Tu îndrăzneşti să mă ameninţi, îngână 
Fouquier, devenind palid ca ceara de furie şi turbare. 

— Nu te ameninţ, răspunse celălalt dând din cap, ci te 
previn numai că trăim într-o vreme foarte rea când fiecare e 
numai pentru sine! 

Ridică mâna în mod semnificativ, apoi se întoarse şi părăsi 
odaia fără a spune un cuvânt. Fouquier se uită ţintă după el. 

— Drace! Zise el scrâşnind dinţii, nu cumva încep să se 
ridice contra mea până şi creaturile mele? 

Bătu cu piciorul, şi o înjurătură urâtă îi scăpă din gură. 

— Mai e timp să isprăvesc odată pentru totdeauna cu 
lichelele astea! Exclamă el. Pe toţi îi condamn la pieire! Eu 
vedeam în voi un simplu instrument al bunului meu plac şi 
acuma îndrăzniţi -să mă supuneţi vouă şi arbitrarului vostru? 
Vreţi să mă amestecați şi pe mine în nimicirea voastră 
inevitabilă? 

Izbucni într-un râs infernal. 

— Nu, nu, continuă el, procurorul Fouquier Tinville nu e 
aşa de prost ca să se bage singur în primejdie sau mai bine zis 
în cursă! Voi veţi fi înşelaţi, nu eu! 

Se ridică şi aruncă o privire căutătoare prin odaie, apoi 
respiră mai uşor. 


— Încă ceva! Murmură el cu buzele tremurătoare. 
Principalul este să-mi întăresc poziţia în aşa fel, încât nici o 
acuzaţie ridicată împotriva mea de partidul monarhist să nu mă 
poată lovi. 

Se gândi câteva secunde.. 

— Da, aşa trebuie să fac! Işi zise el, şi o scânteie de triumf 
se aprinse în ochii săi de pisică. Trebuie să aduc la cunoştinţă 
celorlalţi care încearcă să mă nimicească! 

Făcu un semn de aprobare din cap. Apoi îşi puse bereta pe 
capul său acoperit de un păr sălbatic şi aspru, şi părăsi odaia. 
Fouquier intră repede în sala de şedinţe a tribunalului 
revoluţionar. / 

Judecătorii erau deja adunaţi. Sala era arhiplină. 

Din nou tribunalul avea să judece asupra vieţii şi morţii 
câtorva persoane ilustre; se aştepta sosirea procurorului spre a 
se intra în dezbateri. 

Fouquier îşi oâupă fotoliul, cercetând bănuitor sala. 

— Înainte de a intra în dezbateri, zise el, am de făcut o 
propunere. _ 

— Şi anume? Intrebă preşedintele, privindu-l cu nerăbdare 
pe Fouquier-Tinville. 

— Cetăţene preşedinte, continuă procurorul, ştii că 
monstrul care poartă numele de Ludovic Capet a fost prins în St, 
Menehould, împreună cu familia sa. 

Un murmur înăbuşit se ridică din toată sala. Se făcu linişte 
şi toţi aşteptau cu nerăbdare ca procurorul să-şi formeze 
propunerea. 

Ei bine, continuă Fouquier, propun ca tribunalul, a facă 
imediat paşii necesari, pentru a chema pe acest Capet, ca pe un 
trădător, înaintea barei acestui tribunal! 

Pentru moment se făcu linişte în sala de şedinţe. Vorbele 
îndrăzneţe ale acuzatorului public surprinseseră şi uimiseră pe 
toată lumea. Deodată mulţimea izbucni în ţipete şi imprecaţii 
sălbatice din care nu se mai înţelegea nimic. 

Daţi-l în judecată pe mizerabilul Capet! 

Judecaţi-l şi condamnaţi-l, căci a trădat poporul! 

— Pe eşafod! Ghilotinaţi-l! 

Strigăte sălbatice şi înfiorătoare răsunară din toată sala, 
din ce în ce cu mai mare putere şi stăruinţă. 

Fouquier triumfa. ’ 


Acum putea spera că propunerea sa va fi sancţionată fără 
multă vorbă de tribunal. În cazul acesta, hotărârea tribunalului 
avea să fie supusă Convenţiei, pentru a se pronunţa asupra ei. 
În modul acesta, el îşi atinsese scopul de a-şi face o nouă 
virginitate republicană şi a fi considerat de puternicii zilei ca un 
republican fanatic şi încercat. 

Pe calea asta putea spera că denunţările care s-au făcut 
deja împotriva sa sau se vor face de azi înainte vor fi 
neutralizate cu desăvârşire şi vor fi respinse de dictatori ca fiind 
calomnii ordinare şi interesate din partea adversarilor 
terorismului iacobin şi a monarhiştilor, menită să compromită 
printr-o intrigă pe neînduplecatul republican ce era procurorul. 

Într-adevăr, după o scurtă consfătuire, preşedintele 
tribunalului anunţă că imediat se va înainta Convenţiei o 
hotărâre în sensul propunerii lui Fouquier. 

Acuzatorul public respiră uşurat. Acum putea să se 
întâmple orice căci nu mai avea nici o frică. Imediat ce va cădea 
pe eşafod capul reginei nu va mai avea de ce să se teamă; 
Fouquier gândea că pentru siguranţa completă a persoanei şi 
situaţiei sale, era necesar ca şi Ludovic al XVI-lea să cadă pe 
eşafod. Ce-i pasă lui dacă asasinatul săvârşit în persoana 
inviolabilă a regelui, e cea mai teribilă crimă posibilă? Fouquier 
se gândea numai la siguranţa sa. Principalul era să-şi salveze 
propriul cap. 

Capitolul! 07 UN SERVITOR FIDEL STAPINEI SALE. 

Norocul n-o ocoli pe Adella de Barry. Ea reuşi, într-adevăr, 
să iasă din Morgă prin porţile grădinii. 

La un moment dat, trebui să sară peste un zid destul de 
înalt; se folosi de două-trei lăzi care stăteau lângă zid. Când 
ajunse sus, se uită mai întâi de jur-lmprejur cu o privire 
scrutătoare deprinsă de a despica întunericul nopţii; văzând că 
totul e pustiu şi tăcut, sări de pe zid în picioare. 

Nu-i vorbă săritura asta n-a fost tocmai uşoară pentru 
Adella. 

Deşi glezna piciorului stâng o durea destul de tare, ea 
înaintă totuşi cu multă iuţeală. Sărind, s-a rănit la picior. Fiecare 
pas înainte îi cauza dureri puternice. 

Dar prinţesă” nu era omul pe care o durere trupească să-i 
modifice intenţiile şi să-i influenţeze deciziile. 


Plină de un curaj extraordinar, Adella îşi continuă drumul. 
Durerea îngrozitoare de la glezna piciorului stâng nu-i smulse, 
însă, nici un geamăt. Fără alte dificultăţi sau primejdii izbuti să 
ajungă în Parisul adormit la acea oră. 

Adella luă o direcţie opusă Castelului de Barfy! 

Acolo, în nordul extrem al Parisului, în calitatea ei de 
englezoaică, cum se dădea înainte, Adella îşi cumpărase o casă 
goală şi mică. Nimeni, în afară de ea şi de un ţăran foarte 
devotat ei nu ştia ceva despre acest aranjament. 

Vânzătoriil căsuţei era un burghez care s-a refugiat în 
Paris din pricina terorilor iacobine. 

Casa era foarte izolată, deşi se afla la trei încrucişări de 
drumuri, nimeni *nu băgă de seamă schimbarea de proprietar a 
terenului. 

Adella, putea fi sigură că în casa asta părăsită, mai ales în 
subteranele ei, averea ei va fi în afară de ori ce primejdie sau 
priviri indiscrete. 

Inspre această casă se îndrepta acum Adella. 

După ce părăsi străzile propriu zise ale Parisului apucând 
pe ulicioara ce ducea spre căsuţa ei, prinţesa băgă mai mult de 
seamă durerea de la picior. 

Acuma era sigură că nu fusese auzită sau văzută, căci 
strada prin care trecea era absolut pustie. 

Kt imai câteva case, dar foarte puţine, erau deja locuite, 
altele se clădeau abia şi teroarea revoluţiei împiedicase 
termmdurerea de la glezna piciorului stâng deveni din ce în mai 
acută. Aproape nici nu mai putea călca cu piciorul, îşi scrântise 
probabil glezna sau şi-a frânt-o pur şi simplu când sărise de pe 
zid. 

Acum trebuia să-şi muşte buzele pentru a nu ţipa de 
durere. Cu chiu cu vai înainta spre căsuţa ei. 

Totul era pustiu, întunecos şi deşert. Nu lumina nici luna. 

Un întuneric adânc acoperea pământul. Nori negri 
cuprinseră orizontul. Nici o steluţă nu sclipea pe bolta cerului. * 

Tot aşa de întunecoasă ca toată lumea dimprejurul ei, era 
inima prinţesei care se târa în mijlocul celor mai groaznice 
dureri până la intrarea căsuţei. 

Tot ce era mai bun şi nobil în inima ei amuţise de mult. 
Numai demonii negri ai răzbunării şi ai urii neîmpăcate mai 
trăiau în inima bietei şi rătăcitei femei. 


Un moment Adella stătu la îndoială. Nimic nu *se mişca în 
locul unde se afla ea. Se părea că liniştea nopţii insufla un 
simţământ groaznic celei care înainte nu simţise cea mai mică 
frică. 

Se gândea ea, poate la ceasurile înfiorător de liniştite care 
o apăsau în timpul catalepsiei, când era întinsă fără viaţă pe 
masa de fier a Morgăi? Nu se gândea oare la osteneala Orfeliei 
şi a fratelui ei, fără de care ea n-ar mai fi văzut lumina albă, 
dulce şi plină de viaţă a soarelui? 

O nu! Inima Adellei nu conţinea nici un simţământ de 
recunoştinţă. Adella se gândea numai dacă păzitorul pe care îl 
alesese ea mai stătea credincios la postul său. 

Ea bătu îndată la uşa casei joase. Dara trebuit să bată de 
repetate ori ca să capete un răspuns. Inima prinţesei bătea cu 
putere. Cum! Nu cumva ţăranul pe care-l considerase drept, 
fldel şi sincer, o înşelase acum? Să fi descoperit el misterul 
comorilor ei? Sau poate că a fugit departe cu toate lucrurile 
preţioase pe care le cuprindeau comorile f*? Gândurile acestea 
înfuriară pe prinţesă. Ea-şi muşcă buzele şi din ochi îi scăpărau 
fulgere de mânie. 

Dar dinăuntru se auzi un pas încet. Deodată se auzi o voce 
care întreba pe un ton adormit ce vrea cel de afară. 

— Eu sunt; prinţesa de Barry! Descuie numaidecât. Melac! 
Porunci prinţesa. 

Înăuntru se auzi un ton surprins. 

— Cum? Într-adevăr, scumpă prinţesă, d-ta eşti? Întrebă 
servitorul. 

— Desculie, te trog, iute. Numaidecât! Vreau să deschizi 
îndată! Porunci prinţesa. 

— Da, da, căci te recunosc! Răsună vocea dinăuntru! - Ce 
cunoscută mi-a fost îndată vocea d-tale! Aşteaptă niţel până 
aduc cheile din casă! Omul se îndepărtă cu paşi târâţi. 

Se întoarse repede. Răsuci cheia de două ori în broască şi 
uşa casei se descuie. 

În faţa Adellei apăru un om în vârstă cu o înfăţişare 
rustică. El purta o scufiţă albă în cap şi în mână ţinea o lanternă. 

— Ei, Melac! Întrebă prinţesa intrând pe uşă şi zâmbind 
ţăranului, cum stai? Ce se mai aude? Nu ne-am văzut demult. 

— Ah! Eram deja foarte îngrijat! Zise ţăranul, aplecându- 
se şi sărutând poalele prinţesei. Scumpă prinţesă, de atâta timp 


n-aţi mai fost aici, şi acum sunt timpuri aşa de primejdioase în 
Paris! 

— Dar ce, s-a întâmplat ceva? Întrebă Adella îndată, şi pe 
faţă-i domina neîncrederea, nu cumva au fost pe aici duşmani 
de ai mei? Au cerut poate informaţii asupra lucrurilor mşle? 

Țăranul dădu din cap. 

— O nu, dar cine vorbeşte de aşa ceva?! Zise el. Aici 
suntem în siguranţă ca în sânul lui Avram! Dar mă îngrijoram 
numai de prinţesa mea, eu. 

— Bine, bine! 

— ÎI întrerupse prinţesa pierzându-şi răbdarea. Vezi-ţi de 
tine şi treaba ta! 

Prinţesa nu trădase un cuvânt despre groaznica primejdie 
de care abia scăpase cu mare greutate. Era prea mândră ca să 
vorbească mai mult decât trebuie cu supusul el q „ndreptă spre 
odaia ei. Bătrânul o urma cu respect. _inlăcoa aranjamentul 
odăii. De abia intrase în odaie, ! Ndu-i cu lanterna calea. 
Prinţesa încreţi fruntea, lunum începu să înfrunte pe bătrân cu 
vorbe aspre. 

În *zadar căuta bătrânul să se scuze. Prinţesa nu-i dădu. 
Nici un răspuns. 

Ea luă luminarea de pe scrin şi o aprinse. Pe urmă o oorni 
fără multă vorbă în pivniţă. Mai înainte luase din dulap mai 
multe cheiţe mici. Şi cu ajutorul lor deschise Adella toate uşile 
pivniţei. - 

În pivniţa din faţă era cea mai mare parte a lăzilor. Aici 
Adella le credea mai în siguranţă decât oriunde. 

Ochii ei se opriră asupra lăzilor. Țăranul rămase în odaie. 
Acum era în sfârşit singură şi netulburată de nimeni. Cu mâinile 
tremurânde deschise cele dintâi lăzi. 

După ce dăduse la o parte câteva haine, razele de lumină 
căzură pe diamantele şi briliantele orbitoare din comoara de 
familie a ducilor de Barry. Adella respiră din adânc. Un 
simţământ lacom şi urât se imprimă pe faţa ei. 

— Al meu, totul e al meu! Murmura nenorocita şi ochii îi 
scânteiau cu putere. Am ieşit din groapă şi voi începe o viaţă 
nouă, pasionantă! Ha! Ha! Ha! 

Râsul ei răsună pătrunzător în pivniţă. Adella porni cu 
mâini tremurânde spre conţinutul lăzii a doua. Şi aici erau toate 
la locul lor. 


Cu cât căuta mai mult în cuferele şi lăzile ei, îşi dădea 
seama că toate erau la locul lor. 

Şi trecutul cel mai înfiorător era ca un vis pentru dânsa, 
fără să se mai gândească la urmări rele. 

— Da, voi începe o viaţă nouă! Murmură Adella. Aici în 
Franţa nu pot şi nu vreau să mai rămân nici un moment! Afară 
de aici într-o ţară străină, într-o ţară în care nimeni nu mă 
cunoaşte. Dar singură nu vreau să mă duc! Murmură ea, nu şi 
iar nu! Căci totuşi îl iubesc pe Enric Sanson! Şi tocmai pentru că 
m-a respins, pe mine femeia cea pasionată şi mândră, tocmai 
de aceea îl voi sili cu voinţa mea de fier! Acum am toate mi* 
boanele în mână! El va jertfi totul pentru a scăpa de *Şafod pe 
păpuşica aia, adorata lui Lili. Bine, îi voi face plăcerea, dar de- 
abia când va fi văzut cu mine, când ne vom afla într-o ţară 
străină, atunci de abia voi scăpa în ultimul moment gâtul cel 
slab şi subţire al iubitei sale de cuțitul ghilotinei! 

Şi privirile denaturatei iar se opriră asupra scumpelor şi 
preţioaselor comori. 

— O, sunt bogată, nemăsurat de bogată! Murmură 
prinţesa întinzând mâna cu binecuvântare asupra tezaurelor ei. 
Cu bani poţi cumpăra totul: virtute, cinste şi iubire! Da, toate! 
Exclamă ea. Şi mă voi folosi de puterea pe care mi-a dat-o 
soarta! Voi gusta plăcerea vieţii până la ultima picătură! 

Ochii îi străluceau. 

Nenorocita nu se mai gândea că de abia cu câteva ceasuri 
înainte viaţa ei era cuprinsă de încremenirea morţii. 

Ea avea un singur crez şi acesta era voinţa-i unică şi 
criminală. 

_ Adella închise cu grijă toate lăzile. Pe urmă se întoarse 
sus. In odaia ei. 

— Sunt grozav de ostenită, vreau să mă culc! Zise ea 
scurt către ţăran. Trebuie să veghezi în noaptea asta, ai înţeles, 
Melac? Bătrânul, obişnuit a i se supune orbeşte, dădu afirmativ 
din cap. 

— Desigur, va fi o fericire pentru mine să veghez asupra 
somnului d-tale! Zise Melac. 

Ea porunci ţăranului să-i pregătească patul. 

Ea nu observă că bătrânul credincios îi aşternu toate 
pernele şi plăpumile pe care le avea în casă. 


Ce-i pasă prinţesei dacă bătrânul servitor n-are pe ce să 
se culce! 

— Era Obişnuită să vadă în servitori obiecte neînsufleţite 
ale toanelor ei. 

Şi ea se întinse alene pe aşternutul moale şi comod. 

Ochii i se închiseră îndată pentru un somn răpitor de 
dulce. Sânu-i plin de lebădă se ridica şi se lăsa încet şi liniştit. 

Bătrânul şedea rezemat pe coate în faţa focului din cămin. 
El priveghea cu multă grijă somnul stăpânei sale, al căreia obraz 
minunat era luminat de ultimele licăriri ale jăraticului din sobă. 

Capitolul! 08 LA SĂRĂCIA VESELA. 

Bii-iul La sărăcia veselă” era o cârciumioară mică şi 
afumată care se afla pe o uliţă laterală a Parisului. 

Cu toată teroarea care bântuia asupra nenorocitei Frânte, 
oaspeţii erau numeroşi şi nu duceau niciodată lipsă de bani. 
Chiar dacă-foametea bântuia în Franţa, chiar dacă ţăranii nu mai 
avea ce mânca era totuna pentru oaspeţii de acolo, ei nu-şi 
pierdeau nimic din veselia lor. Dacă nu le ajungeau banii pentru 
o cană de vin bun, cereau un pahar mare de absint. 

Choque, stăpânul tavernei, era un om puternic cu o alură 
herculeană. La el nu izbutea nimeni să facă datorii, căci vindea 
numai cu bani peşin. Cu toate astea, avea o mulţime de 
muşterii. 

Choque nu era nici mai mult, nici mai puţin decât gazdă 
de hoţi. 

Clădirea avea nenumărate ascunzători şi cotloane în care 
îşi adăposteau scăparea cei urmăriţi de poliţie. 

În taverna asta se refugiase şi negrul Pippin. Amurgise. Ca 
un lucru deosebit, odaia din dos a restaurantului era aproape 
goală. În afară de negrul Pippin, mai erau foarte puţini clienţi. 

Pippin şedea într-un colţ dosnic al odăii cu un pahar gol de 
absint înainte. Cu mâinile în buzunarele pantalonilor. Negrul 
Pippin sta gânditor, figura lui trăda o supărare adâncă. Era aşa 
de afundat în gânduri încât nu observă că un bărbat înalt şi 
îngust în spate intră în odaie şi-i aruncă o privire înţepătoare. 

Abia după ce străinul se apropie de Pippin şi-l lovi o dată 
zdravăn pe umăr, individul nostru sări în sus. Cu ochi 
scânteietori de planuri criminale, fixă adânc speriat, pe noul 
sosit. 


— Ah! Tu eşti frate Antonio! Zise negrul Pippin. V ino 
încoace şi bea şi tu! 

Zicând asta întinse lui Antonio paharul golit. 

— Ei drace, e gol! Zise el imedit. Ei cârciumarule, mă 
beţivanule, Choque, unde eşti mă păcătosule? 

— Vin. Vin! Da ce este, ce ţipi aşa? Se auzi glasul Profund 
al drciumarului. 

Cârciumarul se apropie. 

— Haha! Zise el, mi-am închipuit eu că tu trebuie să fii, 
tiganul dracului! 

Acum te recunosc, da, da, tu eşti, lasă că-ţi astup eu gura! 

Pippin izbucni în râs, ca şi când birtaşul ar fi făcut o glumă 
foarte reuşită: 

— Îţi place ce fudul e moşneagul ăsta? Râdea Pippin, 
zâmbind cu amabilitate lui Antonio. În loc să ne mulţumească 
că-i dăm banii noştri atât de greu şi cinstit câştigaţi pentru 
păcătoasele sale de vinuri, mai face şi gură! 

— Te-am rugat să vii la mine? Răspunse Choque. Du-te la 
cârciumari de seama şi teapa ta. Eu unul, să ştii, numai de milă 
te-am luat în casă la mine, păcătosule! 

— Da, da! Îl ironiză ţiganul Pippin, numai de milă îmi iei 
părăluţele şi-mi dai în schimb un vin prost. Te cunosc eu bine, 
pungaş bătrân ce eşti! 

— Ei da sunt pungaş bătrân, dar în schimb tu nu vei 
ajunge un pungaş bătrân! Mormăi Choque îndepărtându-se cu 
paharul spre altă masă. Cazi tu în palma meşterului Sanson, 
înainte de sfârşitul anului! 

Părea că Choque nu era nemulţumit de cearta ce a avut-o 
cu Pippin. Tonul acesta părea a fi foarte obişnuit în taverna 
supranumită: La sărăcia veselă. Reîntorcându-se la masa lui 
Pippin, aduse un pahar plin cu absint. Apoi se întoarse 
şchiopătând la tejghea. 

Antonio însă care luase loc în timpul acesta alături de 
Pippin, îşi apropie capul de al acestuia şi începu să-i vorbească 
în şoaptă. 

— Ei, ce este? Mai ai pe cineva cu tine? Întrebă Pippin. 

Antonio dădu din-cap. 

— N-a vrut să intre aici, aşteptă afară la uşă! Zise el, dar 
ne putem baza pe el! 


— Bine! Bine! Murmură Pippin. Deci este un băiat voinic şi 
zdravăn? 

Antonio dădu din cap în semn afirmativ. 

— Te-ai mai uitat prin jurul căsuţei? Tot mai e singur în 
casă ţăranul ăla bătrân şi tâmpit? Întrebă Pippin. 

Celălalt dădu din cap afirmativ. 

— Chiar ieri am fost la dânsul. Mă ia drept un amic 
devotat al săi! N-ai grijă că-l înlăturăm noi numaidecât şi pe 
urmă punem mâna pe paralele alea multe! 

— Cu atât mai bine! Şopti tiganul Pippin. Sper că nu ai 
numai gură mare! Antonio! Dar ce voiam să te întreb? Cum 
dracu te-a zărit pungaşul ăla de Senac? Comedia dracului să fi 
ştiut eu că vrei să ei parte şi tu, nu mă mai încurcam cu 
pungaşul ăsta! _ 

Un fulger ciudat apăru în ochii lui Antonio. 

— Pactul de sânge merge prost de tot! De când ai dispărut 
tu, nu mai face nici o ispravă! Chiar marele maestru o 
mărturiseşte fără rezervă! Dealtfel, să nu uiţi că mâine seară la 
miezul nopţii trebuie să fim la biserica ruinată din trianon... 

— Avem adunare acolo? Întrebă Pippin. Drace nu prea mai 
am poftă să mă amestec în daravelele astea! 

Celălalt dădu din umeri. R 

— Râţi spun eu mai târziu de ce trebuie să ne adunăm 
acolo! Zise el. Trebuie să scăpăm cât mai iute de primejdia ce 
ne ameniţă din partea lui Fouquier. 

O scânteie de mişelie se aprinse în ochii lui Pippin. 

— Mă ce laş e Fouquier! Zise el. Pe noi ne pune să 
scoatem din foc castanele pentru dânsul, şi el nu mişcă nici un 
deget! 

— Ei da, a cui e vina? Dacă suntem proşti! Zise Antonio. 
Dar, urmă el, despre aceasta altădată acum să ne apucăm de 
treabă! Cum ne vom împărţi noi prada? 

— Ei ce, foarte simplu! Răspunse ţiganul Pippin. Eu iau 
jumătate şi voi vă împărţiţi cealaltă jumătate! 

Antonio reflectă un moment. 

— Fie şi aşa! Zise el, deşi nu sunt tocmai satisfăcut! Dar 
ne apucăm de treabă chiar acum! 

— Stai puţin! Răspunse Pippin. Bea-ţi paharul! Rachiul dă 
curaj! Ai ceva unelte la tine? 


— Lasă că am unelte destule pentru a culca la păttiânt şi 
doisprezece oameni! 

— Atunci e foarte bine! Decise ţiganul Pippin, Să ne 
apucăm de treabă! 

Individul nostru se ridică de pe scaun. Se dezmorţi prin 
câteva mişcări şi făcu semn tovarăşilor săi să-l urmeze. 

— Să părăsim cârciuma fără a atrage atenţia ' Şopti el. 

— Pungaşul de Choque nu trebuie să afle încotro ne 
ducem! 

— Se înţelege! Răspunse fratele Antonio care se ridică şi 
el şi se învălui în mantaua sa largă. 

— Incă ceva! Şopti Pippin, oprindu-se niţel. Dar dacă nu 
vom avea succes? Atunci, dragul meu, să fugim în direcţii 
deosebite! Eu am s-o iau înspre clădirile cele noi, tu însă şi 
celălalt cumătru să fugiţi în altă parte! 

— Ei aş, sper că n-o să fie nevoie de fugă! Zise Antonio. 
Nu ţi-am mai spus că m-am conformat întocmai măsurilor luate 
de tine? M-am împrietenit întâi cu bătrânul ţăran. Locuieşte 
singur în casă, e tâmpit şi îl putem învinge foarte uşor... 

— Bine, bine! Cred şi eu că ai luat toate măsurile! Zise 
Pippin: Atunci să ne grăbim şi să nu pierdem nici un moment! 
Vreau să văd toate acele comori îngrămădite una peste alta! 
Cine ştie? Poate că peste vreo două ore vom fi milionari. 

Ochii lui Antonio sclipeau de lăcomie. 

— Ah, măcar dacă nu te-ai înşela! Zise el. Zău că m-am 
săturat de atâta sărăcie! 

Zicând acestea, cei doi indivizi absolut demni unul de 
altul, trecură braţ la braţ pe lângă cârciumarul adormit lângă 
tejghea şi părăsiră în tăcere taverna „La sărăcia veselă”. 

Noaptea era tot atât de întunecoasă ca planurile lor, şi 
ţinea cuprinsă în braţele ei uriaşe cerul şi pământul, ca pe un 
imens şi infinit mister. 

Capitolul! 09 EFRACŢIA. 

Melac, bătrânul şi fidelul servitor al prinţesei, închise cu 
grijă obloanele de la fereastră. Obloanele erau din lemn de 
stejar masiv căptuşite pe partea dinăuntru cu zăvoare şi 
balamale de fier. De asemenea şi uşa era bine încuiată, zăvorul 
era închis, aşa că nici un musafir nepoftit n-avea cum să 
pătrundă peste noapte în casă. 


Ore întregi bătrânul servitor luptase cu somnul, veghind 
cu grijă în suflet asupra Adellei. 

In cele din urmă îl învinse şi pe el somnul. Capul îi căzu în 
piept şi răsuflarea sa regulată arăta că doarme piofuncL” nu ^ 
auzea nici 0 mişcare afară de răsuflarea celor două persoane 
care dormeau. Focul din sobă se stinsese, ultima scânteie 
dispăru. O tăcere adâncă domnea în încăpere. 

Deodată Melac se deşteptă şi sări în sus speriat. Îşi frecă 
ochii. Apoi îşi ascuţi urechile. 

Drace! Murmură el cu glas foarte încet. Aş fi putut jura că 
am auzit un zgomot! Se vede că am visat! 

Ascultă din nou cu o atenţie încordată. Neauzind însă 
nimic deosebit sau suspect se linişti, lăsă capul pe piept şi era 
cât pe ce să adoarmă din nou. 

Atunci, se auzi deodată o trosnitură. Părea că se lucrează 
dinafară la deschiderea ferestrei. 

Melac sări iar în sus. 

— Drace, ce o fi asta? Murmură el după ce ascultă câteva 
clipe. Nu-mi place zgomotul ăsta! Or fi cumva şoareci? Apoi 
şobolani, avem destui în casa asta! la să auzim! 

Deodată moşneagul se sperie foarte tare. Auzise foarte 
desluşit că zgomotul pornea de la un oblon de fereastră. Melac 
se ridică de pe scaun. Se furişă pe vârful picioarelor până lângă 
oblon. Se opri şi-şi ţinu respiraţia. Trăgea cu urechea. 

Nu mai încăpea nici o îndoială! Nu s-a amăgit! Se auzea 
foarte încet, ce-i drept, dar şi foarte distinct. 

Zgomotul venea de la oblon. 

O unealtă ascuţită era în lemnul rezistent. 

Bătrânul se furişă uşor până în dreptul oblonului. 
Fereastra era închisă aşa că-şi putu lipi urechea de oblon. Auzi 
de afară glasuri încete şi înăbușite. 

— Drace, grăbeşte-te, fă mai iute! Mormăia un glas adânc. 
Nu-i tocmai aşa de uşor cum ţi-ai închipuit tu! Abia acum a 
trecut pe aici patrula cartierului! Cine ştie dacă nu cumva va 
mai trece iarăşi. 

— Ei da, mă grăbesc şi eu cât pot! Spuse un altul. Dar nu-i 
vina mea dacă lemnul ăsta de la obloane este aşa de tare! Ar fj 
fost mult mai bine dacă încercam să intrăm pe uşă! 

— Nu, nu, pe uşă nu-i bine! Răspunse primul glas. Ţi-am 
mai spus doar că am fost ieri aici şi am văzut cum stau lucrurile. 


La uşă e un zăvor colosal şi degeaba ne-am pierde vremea! Prin 
fereastră e mai uşor, intrăm numaidecât numai să deschidem 
oblonul! 

— Bătrânul cu siguranţă doarme ca un buştean! Zise un al 
treilea. 

Melac tresări, apucându-se cu mâna de piept. 

Fără îndoială că se plănuia o spargere! Judecind după 
vorbele auzite, numai cu intenţii bune n-au venit aceşti indivizi. 
Căci la drept vorbind ce căutau ei aici pe vremea asta, la aşa o 
oră înaintată? 

Bătrânul respiră cu greu. Nu ştia ce să facă. Imediat însă 
Melac îşi veni în fire. Se furişă pe vârful picioarelor spre patul 
Adellei. 

Aceasta dormea profund, cuprinsă de visuri dulci! 

Adella se trezi imediat. Cu tot întunericul care domnea în 
odaie, vederea ei pătrunzătoare a putut distinge numaidecât 
figura păzitorului care se apleca deasupra el. 

— Ce e? Murmură prinţesa cu voce înăbuşită. 

Păzitorul simţi fierul rece al pistolului pe tâmpla sa. 

Adella de Barry era prezenţa de spirit în persoană. 

Ea n-avea încredere în nimeni, nici chiar în păzitorul ei. 

Când se trezea, primul lucru pe care-l apuca era arma. 

Bătrânul tresări de groază. 

— Pentru Dumnezeu, scumpa mea prinţesă! - Murmură el. 
N-am nici un plan rău împotriva d-tale! Vroiam numai să te 
trezesc! 

— Dar ce e? 

— Intrebă prinţesa. 

Şi ca mai înainte îndreptase pistolul spre fruntea 
servitorului. 

— Afară lucrează hoţii ca să poată intra. Vor să intre prin 
geam în casă! 

Prinţesa sări în sus. Ea ascultă un moment cu atenţie. 

— Ah, ah! Exclamă ea pe urmă cu voce înnăbuşită. 
Mizerabilii! 

Se ridică şi se duse la fereastră cât putu de încet. 

— Un moment, aveţi răbdare! Sună o voce de afară. 

— Se crapă lemnul! Daţi-mi fierăstrăul! 

— Aşa e bine! Răspundea acum o altă voce. 

— Dacă gaura e destul de mare, putem ridica cerceveaua? 


— Dar cu foarte mare prudenţă! Răspunse o a treia voce. 

Bătrânul nu trebuie să se scoale! Ar putea face zgomot, şi 
n-o să ne fie bine! 

Prinţesa stătea în faţa ferestrei, răsuflând din greu. 

_ Ce mizerabili! Ce infami! Murmură ea. Ei se gândeau 
numai la tine, Melac! Ei nu ştiu că mai e cineva în odaie. Voiau 
să te omoare în somn! 

Ah, scumpă prinţesă! Zise servitorul, ce oameni răi sunt 
pe lumea asta! Poate că fără voia mea, eu am fost de vină în 
acest atac nocturn. 

Cum? Întrebă prinţesa. 

Servitorul o informă şoptind că ieri de dimineaţă ar fi fost 
la el un necunoscut care se recomandase drept prieten al 
rudelor sale de la ţară. Ei stătură de vorbă un timp. Şi în timpul 
acesta trebuia să fi observat străinul toată construcţia şi tot 
aranjamentul casei. 

— Ei bine lasă că le vom face noi o primire bună î urmă 
prinţesa cu ironie. Fugi din odaie, Melac, du-te în partea cealaltă 
a casei, poate vei afla câte persoane sunt. 

— Şi d-ta scumpă prinţesă vei rămâne singură aici? 
Murmură bătrânul mâhnit. 

— Du-te şi 'fă cum ţi-am spus! Urmă prinţesa cu hotărâre. 
Am două pistoale bune la mine şi sunt mai mult decât de ajuns 
ca să dobor pe bandiții aceştia! 

Melac se supuse fără prea multă vorbă. 

Prinţesa rămase pe loc cu respiraţia oprită. Ea ascultă 
convorbirea de afară a bandiţilor care nu bănuiau că vor da 
peste vreun obstacol, şi se bucurau dinainte de reuşita lor. 

— Staţi voi, staţi! Şopti prinţesa cu surâs calm, veţi vedea 
voi ce primire bună vă voi face eu! 

După o clipă Melac se întoarse. El o informă că sunt trei 
bandiți. 

— Ar fi bine să facem zgomot! Zise bătrânul. Gândeşte-te. 
Scumpă prinţesă, eu sunt un om bătrân şi d-ta nu e? Ti decâto 
femeie! Pe când acolo afară sunt trei voinici ca zmeii! 

Prinţesa însă nu răspunse decât printr-un râs ironic. 

— Ei aş. - Zise ea - eu mă lupt cu şase de ăştia. Kuşine să- 
ţi fie, Melac, că eşti aşa de laş! Le ieşkii în pale cu fruntea 
senină şi să vezi cum fug cu toţii ca iepurii! 


— Dar ce vrei să faci, prinţesă? Îngână cu jale Melac. Dacă 
vor intra pungaşii aceia în casă, apoi... 

— Nu vor intra în casă! Răspunse prinţesa. Bagă de 
seamă, acum vine momentul! 

În acelaşi timp, prinţesa ridică mâna în care ţinea pistolul. 

Afară hoţii păreau aproape gata cu opera lor. Ei făcură o 
gaură rotundă în oblon. Şi lucraseră cu atâta prudenţă şi linişte, 
încât nu se auzi nici un sunet. 

Acum însă Adella putu observa cum pătrunse o rază de 
lumină în odaie. Afară era o noapte întunecoasă, dar în casă era 
şi mai întunecos. Ochiul fin al prinţesei deosebi bine trei chipuri 
mascate care stăteau în faţa oblonului. 

— Bagă de seamă! Zise iarăşi prinţesa cu o voce şoptită. 
Ea se apropie mai mult de oblon. Pe urmă puse gura pistolului în 
deschiderea oblonului. 

Trecu o oră tristă şi tăcută. Unul din tâlhari se apropie 
încet de oblon. Probabil că vroia să încerce să pătrundă cu mâna 
prin deschizătură ca să desfacă belciugul dinăuntru. 

În acelaşi moment se făcu lumină în odaie. O împuşcătură 
scurtă, tare şi asurzitoare se auzi în tăcerea nopţii. Aproape în 
aceeaşi clipă, unul din bandiți răcni ca un animal, şi odaia se 
umplu de fum. 

— Isuse Christoase! Murmură Melac, tremurând din tot 
trupul, l-aţi împuşcat, scumpă prinţesă? 

Afară se auzi vocea bandiţilor. 

— Draci şi Dumnezei! Blestemă unul din ei. Ne-a tras pe 
sfoară, bătrânul afurisit! Ce ţi-e tovarăşe? 

— Să fugim! Să fugim! Se auzi o voce slabă şi îndurerată. 
Nelegiuitul m-a nimerit rău! Ah, ce durere, ce durere! 

— Înainte acum! Strigă prinţesa cu voce tare. Pleacă din 
casă, Melac, ia-ţi cele două puşti din dulap. Nu trebuie să scape 
tâlharii ăia! 

Vocea prinţesei părea a electriza pe cei de afară. 

— La dracu! Mormăi unul din ei. Ne-a trădat | Bătrânul, 
afurisitul, nu e singur! 

— A, şi-o fi adus vreo amantă! Zise un altul. 

— Trebuie să fugim! Împuşcătura poate să-i atragă pe 
gardişti! Zise iar cel dintâi. 

_ Dar ce are ăsta? 


Ei pe ăsta îl putem duce de aici! Dar noi sa continuăm ’ Ce 
dracu! Prea erau toate bine ticluite | 

_Staţi, ori vă împuşc! Strigă iar prinţesa. 

In acelaşi moment gura pistolului era îndreptată spre cei 
de afară. 

Din nou răsună o împuşcătură. Prinţesa trase la 
întâmplare dar de astă-dată nu nimerise pe nimeni. 

— Fugiţi, fugiţi! 

— Scăpaţi, care puteţi! 

O fir-ar al dracului! Cu împuşcăturile nu e de glumit! 

Staţi, staţi! Strigă iar prinţesa. 

În acelaşi timp, din dosul casei răsună iar o împuşcătură. 
Bătrânul Melac, îmbărbătat de stăpână sa. Ţinti şi el. 

Prinţesa deschise oblonul cu putere. Dar cei trei dispărură 
deja. Ei fugiră ca iepurii de frică. 

Adella de Barry se aplecă cu pieptul afară peste fereastră. 
În mâna dreaptă mai ţinea încă pistolul fumegând. 

Tâlharii o cotiră pe strada învecinată, pe care se 
construiau o mulţime de clădiri noi. Acolo ardeau o mulţime de 
felinare. Lumina lor era suficentă pentru ai putea recunoaşte pe 
cei trei tâlhari. 

Unul din ei trebuia să fi fost tare rănit, căci de abia se târa 
după ceilalţi, ţipând cât putea de tare. Auzindu-l prinţesa strigă: 
— Înainte, după ei! Nu trebuie să ne scape cu viaţă! 

— Ei, dar ce s-a întâmplat aici? Cine a tras? Se auzi 
deodată o voce profundă. 

Prinţesa tresări şi se întoarse surprinsă. Erau înconjurați 
de o mulţime de gardieni. Unul din ei avea o lanternă aprinsă în 
mână. Lumină faţa Adellei. 

— Dar ce înseamnă asta? Strigă eL O femeie la ora asta? 

— Da, cetăţene, e groaznic! Murmură Adella. Ne-au călcat 
hoţii! Şi noi locuim în căsuţa asta! 

— Foarte bine aţi făcut, atunci! Dar unde sunt hoţii? Strigă 
unul din gardişti. 

Bătrânul arătă în depăratare cu degetul tremurând. 

— la priviţi, cum fug acolo pe sub o lanternă! 

— După ei! Strigă un gardian, care părea a fi comandantul 
celorlalţi... Trebuie să-i prindem | 

— Da, prindeţi pe nelegiuiţii aceia! Strigă prinţesa. Şi dacă 
îi prindeţi, vă vom răsplăti cu o monedă de aur. 


— Bine numai să fie cuvânt cinstit'! Strigă în fugă. 
Gardianul. Gardienii porniră pe urmele hoţilor. 

Adella se întoarse în căsuţă împreună cu servitorul ei. 
Aştepta cu nerăbdare, stând la ferastră, ce se va întâmpla în 
continuare. 

Capitolul! 10 O FUGA TEMERARA. 

Cei urmăriţi nu erau departe de gardieni. 

— Afurisiţii, ne vor prinde! Scrâşni Antonio. 

— Suntem pierduţi, gemu rănitul Pippin. 

— Ei, haideţi acum nu e vreme de gemut, marş cu toţii în 
ulicioară! Strigă iar Antonio. 

Tocmai se deschidea în calea lor la dreapta o ulicioară 
strimtă, şi urmăriţii porniră prin ea. 

— Blestemaţi să fie ei, am intrat într-o uliţă din care nu 
mai putem ieşi! 

— Suntem pierduţi! Urlă al treilea şi clănţănea din dinţi de 
frică. 

— Taci, nemernicule! Îngână Antonio care se uita mereu 
înapoi. 

— Hai, intraţi aici! Strigă el şi arătă cu mâna spre uşa 
deschisă a unei case. 

— lute, sus pe scară! Şopti el. 

— Lăsaţi-mă niţel, că nu mai pot! Gemu Pippin. 

— Nu, nu! Trebuie să mergi! Viu sau mort! Niciunul dintre 
noi nu trebuie să cadă în mâna gardiştilor municipali! 

Antonio şopti câteva cuvinte celui de-al treilea tovarăş al 
lor numit Cartrousse. Amândoi apucară cu putere pe Pippin de 
subţiori. 

Pippin răcni de durere. Dar ştia el bine cât de scumpe şi 
decisive sunt momentele acelea. Şi se stăpâni cât putu. El îşi 
muşcă buzele şi se lăsă târât de tovarăşii săi. 

Tâlharii înaintrâ dibuind. Scara scânteia şi trosnea sub 
pa'Pc prima treaptă, Antonio se opri şi ascultă nerăbdător. 

In momentul acela îi auziră pe gardişti care se îndreptau 
spre ulicioară. 

Oh, vai de noi, ne prindeau sigur, daca nu mtram tei! 
Scrâşni iar Antonio. 

_ Dacă am fi scăpaţi, bine ar fi! Îngână Pippin. Paşii 
sergenţilor se apropiau din ce în ce. Acum erau foarte aproape 
de uşa prin care se furişară hoţii. In'dreptul uşii paşii se opriră. 


— Antonio! Antonio! Strigă Pippin. 
Antonio trase cu urechea. Inima lui bătea acum cu putere. 


— Blestem şi urgie, şopti el. 

— Dar ce e? 

— Ascultaţi şi voi! 

În stradă impiegaţii se sfătuiau. 

— Au fugit, au dispărut de parcă i-a înghiţit pământul! Zise 
unul din gardişti. 

— Nu se poate! Strigă un altul. Strada asta n-are capăt! 

— la uitaţi-vă. Poarta asta e încă deschisă! 

— Trebuie să fie ascunşi aici! 

— Doi oameni să păzească uşa! Unul să facă lumină! Se 
aprinseră mai multe lanterne şi pe scară se făcu lumină. 

— Acolo sunt! Strigă deodată un gardian, şi arătă cu mina 
dreaptă pe scară. 

— Sântcm descoperiţi! 

— lute, în pod! Porunci Antonio. 

Cât putură de iute, suiră treptele trăgând pe rănitul Pippin 
după ei. 

— Staţi, în numele legii!'strigară gardienii. Un râs ironic 
era unicul răspuns. 

Deodată se făcu linişte pe scară. Criminalii ajunseră în 
pod. 

În casă începură să facă toţi zgomot. Chiriaşii deştep-!"ţi 
din somnul lor dulce, ieşiră din odăile lor. 

— Să Încuiați toate uşile! Porunci un gardist. 

— Au intrat tâlhari în casă | Lumea începu să tipe. 

— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă! Poruci iar gardianul... Casa e 
păzită! Tâlharii nu mai pot ieşi de aici, fără a fi prinşi! 

Gardiştii cu săbiile scoase şi cu felinarele aprinse alergau 
după criminali pe scară. 

Hoţii ajunseră în pod. La lumina slabă a lunii, Antonio 
descoperi o cămară în pod. 

— lute, intră aici! Şopti el şi îl împinse pe Pippin înăuntru. 

Pippin mai mult mort decât viu, lăsa să se facă cu dânsul 
orice vroiau. Carţrousse urmă şi el toate poruncile lui Antonio. 

Antonio închise uşa cămării şi o încuie. Paşii gardiştilor se 
auzeau pe scară. Antonio căuta cu privire de fiară sălbatică 
vreun colţişor de refugiu. În mijlocul podului, la marginea 


acoperişului, se afla un oblon pe jumătate deschis lângă care 
era o scară. Antonio observă un jghiab lat, tare şi puternic, care 
era sprijinit de pietre, aşa că putea suporta greutatea unui om 
care s-ar lăsa în jos pe el. Fără ' a pierde un moment, Antonio 
închise oblonul şi puse belciugul. 

— Asta e pentru toate cazurile - zise el. Cine o vrea să ne 
prindă prin fereastră, să-şi păzească oscioarele. Mai mult nu zic! 
E| se duse la scară. Aruncă o privire pe acoperiş şi pe 
casele învecinate. Acoperişul se întindea drept în stradă. Dincolo 
de ulicioară la vreo patru paşi de locul în care se aflau se 

întindea un acoperiş mai jos cu un metru. 

— lute, urcaţi-vă! Grăbi Antonio pe tovarăşii săi. 

— Trebuie să colindăm acoperişurile; de vom reuşi, 
suntem scăpaţi, iar de nu... 

Se auziră bătăi puternice în uşa cămării. 

— lute, sus pe acoperiş! Şopti Antonio. 

Dar în acelaşi moment se înspământă şi el, şi amuţi. 

Aproape de el observă un gardist municipal care venind 
dintr-o altă fereastră a unui pod se târâse de-a lungul jghiabului 
de pe acoperiş, şi se opri înaintea oblonului de la fereastra 
podului în care se aflau hoţii. Fără a fi observat de gardist cobori 
pe scară şi dispăru în cămară. 

— Draci şi Dumnezei! Şopti el, afurisiţii ăia de gardiştii ne 
astupă toate găurile, dar de prins tot nu ne-or prinde ei căci mai 
bine..., 

^Îmopie citpaşi' uşori de oblonul închis al ferestrei. Af a 
trăgea cineva. Bătăile din uşă nu încetau deloc. 

— Ei aş! Lasă că uşa mai ţine ea niţel, murmură Antonio. 
Dacă n-ar fi ăla pe acoperiş..., Puse mâna uşor pe oblon. 

Pe când criminalul o ţinea închisă cu un zăvor de fier, 
împinse cu dreapta belciugul înapoi, pe urmă dădu în lături cu 
putere ambele aripi ale oblonului. 

Răsună un țipăt fioros. 

Razele slabe ale lunii deosebiră în întuneric o umbră care 
se prăvăli şi apoi dispăru în adâncime. 

Se auzi un zgomot puternic provocat de corpul gardianului 
care se fărâmă în bycăţi. 

— Antonio, ce ai făcut*? Îngână îngrozit Cartrousse. 

— Ne-am scăpat gâtul, mi se pare, zise el cu sânge rece. 

Apoi îl ajutară pe Pippin să urce pe scară. 


Ajunseră pe acoperiş. 

— Acolo trebuie să trecem! Şopti Antonio arătând cu mâna 
spre acoperişul de dincolo de ulicioară. E vorba de o săritură 
grea dar vom reuşi, apoi scăpăm. Să nu staţi nici un moment la 
îndoială! 

Negrul Pippin tremura din tot trupul. 

— Nu pot, îngână el cu voce palidă. Parcă am plumb în 
picioare. Nu pot. 

Se uită cu teamă în jos. Tresări când îl văzu pe gardianul 
omorât de Antonio; zdrobit zăcea într-un lac de sânge, jos pe 
trotuarul străzii. 

— Trebuie să vii! Scrâşni celălalt şi-l apucă cu putere de 
braţ. Auzi tu? Laşule! Infamule! Trebuie! Eu, Antonio, ţi-o spun, 
mă înţelegi? Eu nu glumesc, ştii bine! 

— Nu pot să fac un pas! Oftă Pippin. 

Din ochii lui Antonio scăpără un fulger ameninţător. 

— Ori sări, ori nu. 

— Ori..., zise celălalt. 

— Ori te arunc şi pe tine pe trortuar! 

— Îndurare! Antonio că... 

— Să sări, îţi spun! Crezi tu, nemerincule, că o să mi se 
taie mie gâtul pentru laşitatea ta infamă? Dobitocule, dacă te 
vor prinde, sunt ca şi trădat, nu înţelegi? Ba sări şi eşti scăpat! 

— Nu pot să fac un pas! Oftă Pippin. 

Câine ce eşti! Scrâşni Antonio şi ridică pumnalul Pentru a-l 
zdrobi dintr-o lovitură. 

Antonio aruncă o privire pe stradă. Văzu strânşi împrejurul 
nenorocitului gardian vreo zece inşi. Se pregăti să facă 
periculoasa săritură pe acoperişul vecin. 

— Odihneşte-te niţel, porunci el tovarăşului său. 

— Adună-ţi puţinul curaj care ţi-a mai rămas şi o să 
reuşeşti, dobitocule! 

Neliniştit de tăcerea gardiştilor care până acum îi 
ameninţaseră şi băteau îngrozitor la uşa cămării, Antonio cobori 
pe scara de la cămară şi se apropie ascultând cu atenţie. 

Unul dintre gardiştii postați în faţa casei verii repede la cei 
de sus. 

— Ei, ce e, ce s-a întâmplat? De ce îţi laşi postul? Strigă 
unul dintre ei. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă unul din ei. Au scăpat tâlharii? 


— Dacă Dumnezeu ar fi vrut să fie numai asta! 

— Ei spune odată frate, ce s-a întâmplat? 

— Închipuiţi-vă... Gardistul Savin. 

— Ei, ce e cu el? 

— E mort! 

— Mort? Îngânară gardienii, şi rămaseră încremeniţi. 

— Imposibil, zise un gardian municipal. Acum cinci minute 
l-am văzut eu! 

— Aşa e, aveţi dreptate! Probabil că a îndrăznit să Se-urce 
pe acoperiş şi a alunecat. 

— Nu, l-au împins tâlharii! 

— Aşa un coleg viteaz, o, e prea crud! 

— Sărmana lui femeie şi copii! Şoptiră cu toţi, adânc 
îndureraţi. 

— Sunteţi sigur că e mort? 

— Nu trebuie oare să aducem un medic? 

— A venit deja, zise impiegatul. Dar medicul nu mai poate 
fi de nici un ajutor, e mort definitiv. 

— Desigur, o cădere aşa de îngrozitoare! Bietul Savin! 

— Dar acum nu trebuie să ne scape mizerabilii! Strigă 
impiegatul amărât. Acum mă voi urca şi eu pe jghiab! Ori îi prind 
pe toţi, ori mor şi eu ca Savin! 

Fără cea mai mică temere se urcă şi el pe jghiab printr-o 
fereastră din gang, pentru a face şi el drumul periculos şi 
nenorocit al lui Savin, după ce mai întâi amintise camarazilor săi 
să vegheze cu sfinţenie. 

Capitolul! 11 

INTRE VIAŢA ŞI MOARTE! 

Criminalul auzi că gardistul are de gând să pătrundă în 
odaie prin fereastră aşa cum încercase nenorocitul său cole”. 
Trecu iute la oblon şi-l închise din nou. 

Un moment se opri înaintea sa, şovăitor. Pentru Antonio 
era uşor să-l trimită pe curajosul funcţionar după nenorocitul 
său predecesor. * Pentru asta era deajuns să-l împingă o dată 
numai cu pumnii săi zdraveni. Dar această mişcare a manii 
însemna, iar, nimicirea unei vieţi omeneşti, un asasinat 
nemernic...! 

Ideea aceasta fioroasă, inspiră groază chiar sufletului 
abrutizat al criminalului. Fără a se gândi mult se îndreptă spre 
scară, o urcă iute ca o pisică, o trase după sine şi închise cu 


precauţie portiţa de la acoperiş. Apoi alunecă iute pe acoperiş 
până la un coş gros, unde se întâlni cu tovarăşii săi. 

— Nu vă mişcaţi! Le şopti el imediat. Un sergent de oraş 
se va urca de-a lungul burlanului. L-aş putea trimite pe lumea 
cealaltă, dar să mă ia dracu, m-am făcut milos, m-am făcut 
milos ca o muiere bătrână! Trebuie să aşteptăm până când 
sergentul va sparge oblonul şi va intra în pod. Până ce o să 
deschidă tovarăşilor săi şi se vor uita bine prin odaie, trec vreo 
câteva minute. Pe urmă însă, vine scena cea mare, pentru noi. 
Jos de pe acoperiş! Asta va fi deviza noastră! 

Ţiganul Pippin se scutură ca muncit de friguri.- 

— N-am să pot sări! Se tânguia el. Şi ce folos dacă vom fi 
pe acoperişul celălalt? Vom fi descoperiţi şi acolo şi atunci va fi 
vai de pielea noastră! 

— Taci din gură fricosule! Ce tot vorbeşti de prinderea 
noastră? Nu vezi că acoperişul acela nici nu-i isprăvit. 

Cine să ne descopere dacă ne vom ascunde acolo? Tăceţi, 
spuse Antonio ascunzându-se mai bine după coş. T rozneşte 
tinicheaua! Vine el! 

II auziră pe sergent bătând cu putere în oblon. Se auzi 0 
trosnitură puternică însoţită de zgomot de lemn spart. 

— Acum intră în odaie, căci oblonul e deschis, zise Antonio 
către tovarăşii săi. La lucru. Nici un minut nu trebuie pierdut! 
Inainte, marş! Zise el scrâşnind din dinţi 1 dându-i un pumn 
zdravăn lui Pippin. 

— Acum ori niciodată! Şopti Antonio. Cadavrul de jos a 
fost transportat de aici şi au plecat şi ceilalaţi, aşa că nu. Ne 
poate vedea nimeni. Marş!... Măsură cu o singură privire 
prăpastia ce-l separa de acoperişul salvator. Apoi puse un picior 
pe marginea burlanului şi sări pe acoperişul de peste drum. 

Nu se înşelase. Casa nu era încă isprăvită şi nu era deci 
locuită. 

Antonio se furişă prin fereastra acoperişului, apoi scoase 
capul afară şi făcu semn tovarăşilor săi să-l urmeze. 

Cartrousse îl împingea spre burlan pe ţiganul Pippin care 
tremura din tot trupul. Antonio îşi întinse braţele larg deschise. 
In momentul acesta Cartrousse îi dădu un pumn zdravăn 
nemernicului pungaş, care era aproape mort de frică. Pippin 
scoase un țipăt. Antonio îl prinse în braţele sale cu îndemânare. 

După o clipă îl şi băgă pe fereastră în pod. 


Apoi făcu semn lui Cartrousse. 

— Acuma ţi-a venit şi ţie rândul! Şopti el. 

Cartrousse puse piciorul stâng pe marginea dispre 
ulicioară şi se pregătea să sară. Işi pierdu deodată curajul. Fără 
să vrea se uită în jos. | se păru, deodată, că vede pe stradă, în 
lumina palidă a lunii, un lac de sânge. O sudoare rece îi acoperi 
fruntea. Întinse mâinile înainte, clătinându-se. 

— Nu pot! Nu pot! Gemu el. 

— Marş înainte! ÎI îndemnă Antonio. Încă un moment şi 
eşti pierdut. 

— Ai dreptate! Răspunse celălalt şi-şi muşcă buzele. 

Palid, tremurând din toate încheieturile măsură cu oJ 
privire îngrozită distanţa ce-l depărta de acoperişul celălalt. 
După câteva încercări zadarnice, îşi făcu vânt şi sări. Cartrousse 
alunecă pe suprafaţa netedă a acoperişului. Disperat Cartrousse 
căută să se apuce de ceva; reuşi să se apuce cu amândouă 
mâinile de burlanul de lângă acoperiş. 

Acesta se turti numaidecât sub povara cea grea. 
Balamalele de fier care susțineau burlanul ieşiră din zid. Antonio 
se aplecă prin ferestruică pentru a-l apuca de guler sau de păr 
pe Cartrousse şi a-l trage în sus. Antonio observă că burlanul se 
scufunda tot mai mult sub greutatea lui Cartrousse. Criminalul 
plutea în aer deasupra mansardei. Antonio cobori iute scara şi 
se repezi la deschizătura ferestrei în dreptul căreia atârna în aer 
Cartrousse. 

Cartrousse abia se mai ţinea de burlanul aproape frânt la 
ge apiecă cât putu prin deschizătura ferestrei, cuorinse corpul 
tovarăşului său şi-l trase înăuntru în odaie. 

Un moment, salvatul se clătină pe picioare uşor ameţit şi 
se uită împrejur cu o privire lipsită de viaţă. Apoi căzu în 
genunchi în faţa tovarăşului său şi-i cuprinse genunchii. 

— Mi-ai salvat viaţa! Zise el cu glas încet şi mişcat. Fără 
tine aş fi zăcut mort pe trotuar. 

— Ei lasă mulţumirile, n-am făcut cine ştie ce ludru mare! 
Răspunse Antonio. 

— Nu, nu, Antonio, mi-ai salvat viaţa! Îngână Cartrousse 
care încă mai tremura de emoție. Nu voi uita niciodată! Sunt un 
criminal, dar/ştiu să fiu prieten devotat! Imi dau bucuros viaţa 
pentru tine, frate Antonio! 


— Bine! Bine! Zise Antonio grăbit. Acum însă să ne grăbim 
căci n-avem vreme de pierdut! Uite că şi-au urcat deja pe 
acoperiş! 

Antonio îl urcă în spate pe Pippin. O luară la fugă peste 
treptele acoperite încă cu moloz ale clădirii neterminate. 

Ajungând în curte, Antonio se opri trăgând cu urechea şi 
aruncă o privire circumspectă spre stradă. 

— Nu-i nimeni aici! Murmură el. 

Se apropie cu mare precauţie de poartă şi se uită afară! 

In acelaşi moment se auziră de pe acoperiş glasurile 
funcţionarilor dezamăgiţi. 

— Suntem scăpaţi! Şopti Antonio respirând uşurat. Hai pe 
poarta aceea de acolo! Faceţi-vă deci vânt şi marş înainte! Mă 
Cartrousse, ajută-mă şi ai să luăm cu noi pe Pippin! 

Imediat după aceasta, mizerabilii fugiră din ulicioara cât îi 
ţineau picioarele. 

Capitolul! 12 ULTIMA TENTATIVA. 

In cele din urmă sergenţii au trebuit să renunţe a mai 
urmări pe pungaşi. Bravii” oameni care pierduseră şi un coleg 
curajos în aventura asta se întoarseră la căsuţa în Care Adella îşi 
adăpostise comorile. 

— Acum ori niciodată! Şopti Antonio. Cadavrul de jos a 
fost transportat de aici şi au plecat şi ceilalaţi, aşa că nu ne 
poate vedea nimeni. Marş!... Măsură cu o singură privire 
prăpastia ce-l separa de acoperişul salvator. Apoi puse un picior 
pe marginea burlanului şi sări pe acoperişul de peste drum. 

Nu se înşelase. Casa nu era încă isprăvită -şi nu era deci 
locuită. 

Antonio se furişă prin fereastra acoperişului, apoi scoase 
capul afară şi făcu semn tovarăşilor săi să-l urmeze. 

Cartrousse îl împingea spre burlan pe tiganul Pippin care 
tremura din tot trupul. Antonio îşi întinse braţele larg deschise. 
In momentul acesta Cartrousse îi dădu un pumn zdravăn 
nemernicului pungaş, care era aproape mort de frică. Pippin 
scoase un țipăt. Antonio îl prinse în braţele sale cu îndemânare. 

După o clipă îl şi băgă pe fereastră în pod. 

Apoi făcu semn lui Cartrousse. 

— Acuma ţi-a venit şi ţie rândul! Şopti el. 

Cartrousse puse piciorul stâng pe marginea dispre 
ulicioară şi se pregătea să sară. Işi pierdu deodată curajul. Fără 


să vrea se uită în jos. | se păru, deodată, că vede pe stradă, în 
lumina palidă a lunii, un lac de sânge. O sudoare rece îi acoperi 
fruntea. Întinse mâinile înainte, clătinându-se. 

— Nu pot! Nu pot! Gemu el. 

— Marş înainte! ÎI îndemnă Antonio. Încă un moment şi 
eşti pierdut. 

— Ai dreptate! Răspunse celălalt şi-şi muşcă buzele. 

Palid, tremurând din toate încheieturile măsură cu o 
privire îngrozită distanţa ce-l depărta de acoperişul celălalt. 
După câteva încercări zadarnice, îşi făcu vânt şi sări. Cartrousse 
alunecă pe suprafaţa netedă a acoperişului. Disperat Cartrousse 
căută să se apuce de ceva; reuşi să se apuce cu amândouă 
mâinile de burlanul de lângă acoperiş. 

Acesta se turti numaidecât sub povara cea grea. 
Balamalele de fier care susțineau burlanul ieşiră din zid. Antonio 
se aplecă prin ferestruică pentru a-l apuca de guler sau de păr 
pe Cartrousse şi a-l trage în sus. Antonio observă că burlanul se 
scufunda tot mai mult sub greutatea lui Cartrousse. Criminalul 
plutea în aer deasupra mansardei. Antonio cobori iute scara şi 
se repezi la deschizătura ferestrei în dreptul căreia atârna în aer 
Cartrousse. 

Cartrousse abia se mai ţinea de burlanul aproape frânt 

13 „Antonio se aplecă cât putu prin deschizătura ferestrei, 
cuprinse corpul tovarăşului său şi-l trase înăuntru în odaie. 

Un moment, salvatul se clătină pe picioare uşor ameţit şi 
se uită împrejur cu o privire lipsită de viaţă. Apoi căzu în 
genunchi în faţa tovarăşului său şi-i cuprinse genunchii. 

— Mi-ai salvat viaţa! Zise el cu glas încet şi mişcat. Fără 
tine aş fi zăcut mort pe trotuar. 

— Ei lasă mulţumirile, n-am făcut cine ştie ce ludru mare! 
Răspunse Antonio. 

— Nu, nu, Antonio, mi-ai salvat viaţa! Îngână Cartrousse 
care încă mai tremura de emoție. Nu voi uita niciodată! Sunt un 
criminal, dar/ştiu să fiu prieten devotat! Imi dau bucuros viaţa 
pentru tine, frate Antonio! 

— Bine! Bine! Zise Antonio grăbit. Acum însă să ne grăbim 
căci n-avem vreme de pierdut! Uite că s-au urcat deja pe 
acoperiş! 

Antonio îl urcă în spate pe Pippin. O luară la fugă peste 
treptele acoperite încă cu moloz ale clădirii neterminate. 


Ajungând în curte, Antonio se opri trăgând cu urechea şi 
aruncă o privire cir cumspectă spre stradă. 

— Nu-i nimeni aici! Murmură el. 

Se apropie cu mare precauţie de poartă şi se uită afară! 

In acelaşi moment se auziră de pe acoperiş glasurile 
funcţionarilor dezamăgiţi. 

— Suntem scăpaţi! Şopti Antonio respirând uşurat. Hai pe 
poarta aceea de acolo! Faceţi-vă deci vânt şi marş înainte! Mă 
Cartrousse, ajută-mă şi ai să luăm cu noi pe Pippin! 

Imediat după aceasta, mizerabilii fugiră din ulicioara cât îi 
ţineau picioarele. 

Capitolul! 12 ULTIMA TENTATIVA. 

In cele din urmă sergenţii au trebuit să renunţe a mai 
urmări pe pungaşi. Bravii” oameni care pierduseră şi un coleg 
curajos în aventura asta se întoarseră la căsuţa în care Adella îşi 
adăpostise comorile. 

Prinţesa stătea la fereastră. Ţinându-şi respiraţia, 
urmărise cu atenţie împuşcăturile care răsunară prin văzduh, 
tăind liniştea nopţii. 

Când sergenţii trecură pe lângă căsuţă, Adella îi chemă. 
Sergenţii povestiră cele întâmplate. 

O deziluzie amară se zugrăvi pe faţa Adellei. 

— Apoi asta-i ceva nemernic! Murmură Adella. Aşadar 
mizerabilii au scăpat? Ce-i poate împiedica acum să se întoarcă 
mâine seară? 

— Ei aş, nu se mai întorc ei! Zise un sergent. Le-a intrat 
frica în oase! 

— Nu mai puţin! Dumnevoastră aţi fost foarte stângaci că 
i-aţi lăsat s-o şteargă! Exclamă Adella cu amărăciune. Apoi ce 
folos de toată paza voastră dacă nu poate fi sigur omul de 
liniştea şi averea sa! 

Sergentul se supără la auzul acestor vorbe şi' se uită la 
Adella cu mult necaz. 

— Ei comedia dracului, ia uite ce muiere fudulă! Dar cine 
eşti dumneata că îndrăzneşti să ne vorbeşti pe un asemnea ton? 

— Aşa-i, are dreptate, aş vrea să ştiu şi eu asta! Zise al 
doilea sergent. Eu nici nu-mi pot aduce aminte să fi văzut 
vreodată în casa asta pe această domnişoară! 

Prinţesa păli. Acum înţelese că a procedat fără tact. Cât 
de uşor puteau să-i facă acum sergenţii tot felul de dificultăţi. 


Unu dintre aceştia o privea acum cu nişte ochi foarte bănuitori. 
Privirea sa căzu asupra bătrânului Melac. 

— Ei moşnege, ia apropie-te niţel! Exclamă un sergent. 
Spune, te rog, nu-i aşa că această casă a fost vândută de 
curând? 

— Da, da, fără îndoială, răspunse Melac, a cumpărat-o 
tânăra mea stăpână! 

— Şi unde ţi-i stăpâna! 

— Unde să fie?! lat-o, stă în faţa dumitale, zise Melac 
neliniştit, uitându-se când la Adella, când la sergent. 

— Stăpâna mea s-a întors acasă abia astă-seară, căci a 
lispit o vreme din Paris! Adăugă cu indiferenţă Melac. 

— Dacă-i aşa, trebuie să se prezinte imediat la comisar 
zise sergentul. Desigur că hârtiile dumitale sunt în regulă?! O 
întrebă pe Adella. 

Aceasta dădu din cap: 

Desigur pot să vi le arăt numaidecât, dacă vreţi, pa 
privindu-i cu mândrie pe sergenţi; atitudinea ei 'eata, fermă, o 
impusese acestora, mdrazneaţa, i _m_le ^, zige unul din 

Numai comisarului de secţie să i le prezinţi. Cine are 
posibilitatea să-şi cumpere o casă în vremurile astea 
frământate, are negreşit, şi hărţii în regulă! ^ 

Sergenţii intenționau sa plece. Ei nu observară 
sentimentul de uşurare sufletească întipărit pe faţa Adellei. 
Aceasta duse mâna la buzunar şi dădu fiecărui sergent câte un 
bacşiş gras: 

Poftiţi, pentru osteneala dumneavoastră, zise prinţesa. 

— Vă mulţumim! Răspunse sergentul. Precum ţi-am spus, 
trebuie să te prezinţi mâine la comisarul. Ide secţie. Căci în 
vremea de acum nu mai poţi avea încredere nici în fratele d- 
tale! 

Sergenţii plecară. Adella şi Melac intrară în casă. Adella se 
răsti la bătrânul păzitor. Îi zise că el e de vină de atacul nocturn 
al bandliţilor. 

— Ah, prinţesă! Murmură Melac zdrabit de durere. 
Dumnezeu în cer mi-e martor că nu am făcut nimic rău! Da, 
negreşit că nu mi-aş fi închipuit niciodată că oamenii sunt atât 
de răi. 

— Eşti un prost şi jumătate! Îl întrerupse prinţesa. Ai auzit 
ce am discutat cu sergenţii? Am atras asupra mea atenţia 


poliţiei şi dacă nu mă voi duce la comisar, am să fiu citată. Ce 
fel de hârtii să le prezint? Spune tu păcătosule! Răspunde! Nu 
cumva să mă dau drept prinţesa de Barry? 

Bătrânul se scărpină după ureche. 

— Negreşit că nu se poate să zici asta! Zise el intimidat. 
Trebuie să facem ceva! 

Adella reflectă un moment, apoi zise: 

— Se înţelege că nu mai pot rămâne aici! Trebuie să 
părăsesc casa asta cât mai iuţe, cu tot cu lăzile şi cuferele mele. 
Ai să te îngrijeşti tu Melac de asta. In seara asta trebuie să 
chemăm un birjar. Cu ajutorul lui vei încărca trăsură cu lăzile 
mele. Plecăm de aici. Încotro? Îţi spun numaidecât. 

Moşneagul plecă privirea respectouos, zicând că-i gata 'a 
pi (Ce în orice moment; căci oricum cu toate că ziua era mare, îi 
trebuiau câteva ceasuri bune până să ajungă în satul său natal... 

— Bine, bine! Hotări prinţesa. Dar fă bine şi te întoarce 
încă înainte de prânz. Am nevoie de tine să te trimit negreşit 
undeva. 

Melac plecă. Adella nu se mai simţea în siguranţă în 
Franţa. După ce a rezistat cu curaj şi mândrie la primejdii din 
cele mai grozave, prinţesa se cutremură deodată la ideea că 
trebuie să se prezinte la comisarul de poliţie. 

— Nu, nu voi pleca de aici! Murmură Adella. Duc aici o 
viaţă de câine! Ah, dacă aş fi visat vreodată că eu mândră şi 
adorata prinţesă de Barry, deprinsă cu luxul şi traiul înbelşugat 
voi ajunge o vreme când nu voi avea unde să-mi culc capul în 
linişte! Am la dispoziţie milioane, şi totuşi, trebuie să tresar la 
cel mai mic zgomot! Cât de uşor pot fi descoperită! Cât de uşor 
se poate afla cine sunt! Atunci, însă, toate ascunzătorile din 
lume nu mă vor mai putea scăpa de pieire! 

Începură să o bântuiască presimţiri rele. 

— Dar vreau să trăiesc! Murmură ea. Vreau să trăiesc cu 
orice preţ! Sunt încă tânără! Viaţa e aşa de frumoasă! 

Se opri. Apoi se adânci într-o profundă meditaţie. 

— Dar sunt o femeie lipsită de orice ocrotire! Murmură ea 
din nou. Fiecare ticălos crede că-i este permis să îndrăznească a 
se atinge de mine. 

— Nu, nu, nu merge aşa! Contiună ea. Nu pot fugi singură! 
Trebuie să mai fugă împreună cu mine un bărbat pe care-l 
iubesc şi pe care-l ador! 


Se opri iar şi bătu cu piciorul în podea. 

— Cum? Să mă refuze pentru totdeauna inima celui care 
mi-i mai drag ca viaţa! Eu Adella de Barry să fiu învinsă de o 
păpuşă ca Lili? Nu, nu şiiarnu! 

O patimă sălbatică vorbea din ochii ei aprinşi. 

— Nu-mi pasă de soartă, strigă apoi femeia demonică. 
Enric Sanson trebuie să devină bărbatul meu! 

Un râs infernal lumină frumoasele trăsături ale prinţesei. 

— Dar cunosc un mijloc! Murmură ea. Un mijloc sigur şi 
infailibil. 

Reflectă un moment. 

Apoi se uită îhprejur. 

Privirea ei căzu asupra unei măsuţe de scris dărăpănate 
pe care se afla hârtie, condeiul şi călmiara. Adella se Seză la 
măsuţă, scrise iute câteva cuvinte pe o foaie de hârtie De care o 
închise apoi într-un plic. 

Nu trecu mult şi se întoarse Melac. El anunţă că a izbutit 
să găsească un birjar. ’ 

Birjarul o să vină astă-seară la ora noua! Zise bătrânul Are 
doi cai minunati care fac cât patru. Are o trăsură mare şi 
încăpătoare în care vor încăpea foarte comod toate cuferele, şi 
dumneata, coniţă, să ne spui numai încotro să apucăm. Pe viaţa 
mea, prinţesă, pentru dumneata mergem şi prin foc! 

— După prânz îţi voi putea spune deja unde ne vom 
îndrepta, plecând de aici! Răspunse ea. Grija voastră va fi de a 
trece cu trăsura pe la biserică fără a deştepta vreo bănuială. 

— Ei, asta nu-i tocmai greu! Zise el. Astăzi paza barierelor 
nu-i prea aspră! Căci precum vei fi ştiind prinţesă, astăzi regele 
şi familia sa vor veni în Paris! Deci toată lumea se înghesuie la 
poarta prin care fugarii vor intra în capitală! In condiţiile astea e 
foarte uşor ca un car să treacă neobservat. 

— Cu atât mai bine! Hotări prinţesa. Acum însă trebuie să 
te mai trimit într-un loc! Uite, ia scrisoarea astă şi du-ţe la casa 
călălului! 

Melac făcu un pas înapoi, speriat. 

— Pentru Dumnezeu, prinţesă! Murmură bătrânul care 
devenise palid. Mă trimiţi la călău? La groaznicul Sanson să mă 
duc? 

Prinţesa îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Păcătosule, fricosule! Du-te dacă ţi-am spus! 


Ah, prinţesă dragă! Murmură iar Melac. Doar nu mă trimiţi 
la decapitare pentru imprudenţa ce am comis-o ieri faţă de 
bandiți! 

Sărmanul moşneag tremura şi se uita cu o nespusă 
spaimă la prinţesă. Cu toată întristarea ei, aceasta nu putu sa se 
abţină şi zâmbi. 

— Mă da prost mai eşti! Murmură ea. Nu am eu oare ti’ 
voie de serviciile tale? Du-te liniştit. Meşterul Sanson nu-i aşa de 
groaznic precum ţi-l închipuieşti tu! 

Totuşi prinţesa trebui să-i mai repete bătrânului orpână ce 
acesta se hotări să facă acest drum care i se Hai ea latal. 

Capitolul! 13 DIN DOUA, UNA! 

Adâncit în gânduri, Erinc Sanson se afla în grădina casei 
sale când i-a fost anunţat ţăranul Melac. 

Foarte mirat, Sanson se apropie de bătrânul ţăran şi-i luă 
din mână scrisoarea ce o adusese. 

Enric Sanson, aruncă a privire asupra scrisului şi 
recunoscu că venea din partea Adellei de Barry. Nehotărât, 
călăul ţinu scrisoarea câteva clipe, fără a o deschide. Cu dragă 
inima ar fi înapoiat-o nedeschisă. Căci se putea aştepta el oare 
la ceva bun din partea frumosului Demon? 

Sanson se gândi înfiorându-se la cele petrecute în piviniţa 
Morgăi. Cât de fără inimă şi fără suflet s-a purtat Adella faţă de 
drăguţa Orfelia! 

Pe de altă parte însă o rază slabă de speranţă licări în 
inima lui Enric. Oricum, îşi zise el, Adella tot poseda o inimă 
omenească. Poate că în intervalul acesta ea şi-a recunoscut 
ingratitudinea şi-i gata să dea o mână de ajutor nenorocitei Lili! 

Această ipoteză a fost decisivă pentru călău. Cu mâinile 
tremurânde deschise scrisoarea. Apoi citi: „Lui Enric Sanson. 

Pentru ultima oară îţi scriu! Pentru ultima oară îţi mai fac o 
propunere! Primeşte-o sau respinge-o! Îţi jur pe tot ce-mi este 
sfânt pe lumea asta că pentru ultima oară îţi întind mâna spre 
împăcare! 

Poţi să mă judeci cum vrei! Poţi să vii la mine de 
bunăvoie, poţi să vii silit de împrejurări, mie îmi e totuna. Mi-am 
pus în cap că trebuie să te posed! 

Tu trebuie să-mi fii ocorotitorul şi amantul! Numai cu 
condiţia asta Lili Miranda va scăpa de ghilotină! 


Dacă nu consimţi însă, atunci să ştii că viaţa a pierdut şi 
pentru mine orice farmec. Mă voi lăsa prinsă de zbirii republicii! 
Iti poţi închipui însă ce se va întâmplă atunci cu Lili! Voi spune în 
faţa tribunalului întregul adevăr şi-mi va face o mare plăcere de 
a urca împreună cu dânsa tentele eşafodului! Dacă consimţi să 
fii al meu de azi ' şi să mă urmezi, atunci voi înmâna 
judecătorului rT^insti ucţie un document care va dovedi 
inocenţa lui! Li! Hotăra. Şte-te! Trimisul meu aşteaptă răspuns! 
să n”u-i predai decizia însăşi, ci numai ştirea dacă vrei să-mi 
acorzi o întâlnire. 

Hotărăşte-te!”' 

Enric Sanson rămase împietrit. Un simţământ neliniştitei îi 
cuprinse din nou inima. Literele păreau a fi pumnale care i se 
împlântau în inimă. 

Pasiunea demonică care vorbea din aceste rânduri 
zbuciumă adânc sufletul lui Enric. 

Din nou situaţia sa şi a lui Lili i se păru disperată. 

Era vorba de salvarea dulcei sale mirese şi de renunţarea 
la fericirea de a fi împreună cu Lili. 

Datoria sa, în acest moment, era să o salveze pe bună şi 
scumpa iubită, fie chiar cu preţul de a renunţa pentru totdeauna 
la dânsa. 

| se părea unica soluţie, tristă, dar cea mai bună în acest 
moment. Trebuia să accepte condiţiile prinţesei, să-şi sacrifice 
viaţa pentru salvarea lui Lili. 

Nu stătu mult pe gânduri şi scrise o scrisoare prinţesei în 
care îi mărturisea cu mândrie dragostea pentru Lili Miranda. 
Declară totodată că pentru scăparea lui Lili îşi dedică viaţa 
întreagă prinţesei. 

Mai parcurse odată rândurile scrise care arătau că soarta 
a decis în defavoarea a două inimi nobile şi în favoarea unui 
suflet pasionat, crud şi fals. Pecetlui scrisoarea şi o dădu 
bătrânului ţăran repetându-i să nu o piardă cumva şi să o ducă 
repede stăpânei sale. 

Melac respiră uşurat după ce părăsi casa. 

Enric Sanson căzu zdrobit pe o canapea şi fără să vrea 
„neepu să plângă. 

Niciodată în viaţa sa nu s-a simţit atât de nenorocit. 

Sărmana Lili! Cum va învinge ea această situaţie? 


Vroia s-o mai vadă o dată! _ Fața sa căpăta o expresie 
gravă. Chipul îi părea îmbatrânât cu cel puţin zece ani. Orice 
trăsătură de veselie dispăru de pe farţa sa. 

Capitolul! 14 REÎNTOARCEREA ÎN TEMPLE. 

Numai dacă căutăm să ne reamintim modul în care 
întreaga Franţă a fost fanatizată prin cele mai absurde şi 
mişeleşti mijloace contra familiei regale putem înţelege bucuria 
nemăsurată a parizienilor la auzul ştirii că familia regală a fost 
prinsă şi că-i pe drum spre Paris, sub escorta revoluţionarilor. 

Familia regală, graţie stării de spirit întreţinută cu multă 
abilitate de comitetele iacobine şi de guvernul revoluţionar, era 
considerată ca simbolul tuturor trădărilor faţă de patrie; aşa că 
prinderea ei fu o adevărată sărbătoare pentru poporul francez 
indus în eroare. 

Drouet! Mizerabilul Drouet era sărbătorit ca salvator al 
patriei şi din toate părţile se auzeau îndemnuri la răzbunare 
împotriva regelui. 

Momentul decisiv al marii revoluţii franceze se apropia! 

Când trăsura în care familia regală se opri înaintea 
Templului, Ludovic al XVI-lea apucă mâna soţiei sale şi o strânse 
cu căldură. 

— Acum îmi dau seama ce greşeală cumplită am săvârşit 
faţă de tine, faţă de copii noştri, faţă de misiunea mea, faţă de 
partizanii noştri! Zise nenorocitul rege. De aici nu voi mai ieşi 
decât pentru a face ultimul drum! La eşafod! 

Regina începu să cânte ca să-l liniştească. 

— Sângele nostru trebuie vărsat pentru a îngrăşa ogorul 
libertăţii! Spuse regele. 

Acum era pe deplin resemnat şi aştepta cu mult eroism 
desfăşurarea evenimentelor al căror erou era. 

Primi cu demnitate poruncile neomenoase şi crude ce se 
dădură lui şi familiei sale. Ultima dispoziţie era că de azi înainte 
va trăi absolut despărţit de ai săi pe care îi va mai vedea doaro 
dată pe săptămână. 

— Doamne Dumnezeule! Murmură el. Primesc cu 
supunere încercările tale! Sunt gata oricând să-mi pun sufletul 
în palmele Tale! 


SFÂRŞIT