Michel Zevaco — Borgia — V4 Printesa Rayon D'or

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Prinţesa Rayon D'or 


CUPRINS: 

Capitolul Il Noaptea de 10 mai 1565 — 
Capitolul Il Cei doi fraţi — 
Capitolul III Amazoana — 
Capitolul IV Contele de Pompignan — 
Capitolul V După tată, fiica — 
Capitolul VI Aniversarea Rolandei — 
Capitolul VII Trandafirul sălbatic — 
Capitolul VIII Hubert — 
Capitolul IX Fatalitate — 
Capitolul X 18 mai 1565 — 
Capitolul XI Nomazii — 
Capitolul XII Singură — 
Capitolul XIII Doi prieteni necăjiţi — 
Capitolul XIV Trupa în reprezentaţie — 
Capitolul XV Paris — 
Capitolul XVI Acasă la regina-mamă — 
Capitolul XVII Dilema — 
Capitolul XVIII Ambasadorul Spaniei — 
Capitolul XIX Ducesa de Guise — 
Capitolul XX În piaţa Gr?ve — 
Capitolul XXI Bârlogul Patroanei — 
Capitolul XXII În jurul bârlogului — 
Capitolul XXIII Prizonieră — 
Capitolul XXIV Profeţia — 
Capitolul XXV Sfârşitul încăierării din piaţa Gr?ve — 
Capitolul XXVI Lupul şi câinele — 
Capitolul XXVII Domnişoara d'Orberives — 
Capitolul XXVIII Doamna în alb sau doamna în negru? — 
Capitolul XXIX La Chapelle-aux-M?res — 


Capitolul XXX Prima misiune — 

Capitolul XXXI Strada Vieille-Correrie — 

Capitolul XXXII Sfârşitul misiunii — 

Capitolul XXXIII Audienţa de dimineaţă — 

Capitolul XXXIV Doamna cu rubinul şi bărbatul cu masca 
roşie — 

Capitolul XXXV Biletul anonim — 

Capitolul XXXVI Cererea în căsătorie — 

Capitolul XXXVII Logodna — 

Capitolul XXXVIII Chemarea — 

Capitolul XXXIX Personajele nopţii — 

Capitolul XL. Cel care nu fusese invitat — 

Capitolul XLI Ordinul — 

Capitolul XLII Lupta — 

Capitolul XLIII Sfârşitul luptei — 

Capitolul XLIV Sorrient?s — 

Capitolul XIV Strada Truanderie — 

Capitolul XLVI Acasă la cele trei curtezane — 

Capitolul XLVII Trombafior — 

Capitolul XLVIII Dovada — 

Capitolul XLIX Cele două doamne în gri — 

Capitolul L. Cabinetul lui Sorrient?s — 

Capitolul LI La Montcapet — 

Capitolul LII Trezirea — 


Capitolul 1. 

Noaptea de 10 mai 1565 

Casa maestrului Laurent d'Archelles era foarte 
impunătoare. 

Era, în mod sigur, una dintre cele mai frumoase, dintre 
cele mai bogate din l'Isle-Adam, unde cei din familia 
d'Archelles, din tată-n fiu, ocupau onorabila şi liniştita 
funcţie de notar regal. 


Văduv, fără copii, atingând cincizeci de ani, cu o înfăţişare 
foarte robustă, cu o alură gravă, aşa cum îi ştii bine unui 
demn notar, conştient de valoarea şi importanţa sa, de fapt 
magistrat de nobleţe autentică, maestrul Laurent 
d'Archelles trăia în casa sa înconjurat de respectul tuturor. 

Cât era ziua de lungă, sub îndrumarea lui atentă, 
secretarii săi clasau documente, expediau înţelegeri şi 
contracte, întocmeau acte pentru întreaga nobilime din 
ţinutul l'Ile-de-France. 

Căci această nobilime, ca şi burghezia şi oamenii de rând, 
aveau cea mai înaltă consideraţie pentru profesionalismul 
său şi pentru cinstea sa ireproşabilă. 

Ca dovadă, monseniorul prinţ de Montcapet, cu siguranţă 
cel mai bogat senior din ţinut, căruia Maiestatea Sa Charles 
IX îi spunea „vărul meu”, prinţul de Montcapet îl onoră cu o 
veche prietenie, iar bătrânul conetabil Anne de 
Montmorency, stăpânul absolut al baroniei l'Isle-Adam îi 
arăta un respect care nu-i stătea în fire. 

Seara, o dată treburile cotidiene încheiate, secretarii se 
retrăgeau şi maestrul d'Archelles rămânea singur doar cu 
unică să servitoare şi cu un tânăr în care avea cea mai 
deplină încredere, ca şi cum ar fi fost propriul său fiu. 

În seara aceea de maia anului 1565, maestrul d'Archelles 
închise cu mâna lui, trase zăvoarele, puse barele şi încuie 
cu lacătul uşa înaltă şi masivă de stejar armată cu fier, pe 
care se afla tăbliţa de notar, iar deasupra blazonul său, aşa 
cum făcea în fiecare seară înainte de binemeritată odihnă 
după o zi de muncă. 

El aruncă o ultimă privire asigurându-se că totul era bine 
închis, mângâie cei doi câini care săreau în jurul lui părând 
că-i spun: „Nu te teme de nimic, noi suntem aici, de pază” şi 
intră în fine în casă, încuind la fel de grijuliu cum procedase 
cu uşa exterioară. 

O sală joasă, cu pereţii acoperiţi cu rafturi încărcate de 
dosare aranjate ordonat, numerotate într-o ordine perfectă, 


câteva mese de lemn alb încărcate de hârţoage, câteva 
scaune: era biroul unde lucrau secretarii. 

Aşezat în faţa uneia dintre mese, luminată de o lampă 
afumată, un bărbat scria. Maestrul Laurent d'Archelles îi 
puse o mână pe umăr şi îi spuse cu blândeţe, pe un ton de 
reproş prietenesc: 

— De ce lucrezi aşa de târziu, Gaspard?... Ai muncit mult 
astăzi, copilul meu... i-am mai spus: nu vreau să te 
extenuezi astfel în serviciul meu. 

Cel care fusese numit Gaspard ridică fruntea dând la 
iveală figura unui bărbat cam de douăzeci şi cinci de ani, o 
faţă cu trăsături accentuate, pe care străluceau doi ochi 
remarcabil de inteligenţi şi răspunse: 

— N-am vrut să mă culc înainte de a termina copia acestor 
acte... Voi termina curând, maestre. 

Din obişnuinţă, fără îndoială, maestrul d'Archelles se 
aplecă şi verifică lucrarea. 

Şi nu văzu că Gaspard îl privea schiţând un surâs straniu, 
neliniştitor... 

— Este bine, spuse el ridicându-se, dar eu te cunosc, 
Pinacle, nu te vei opri, după această copie, şi vei începe 
alta. 

Gaspard Pinacle începu să râdă şi spuse cu simplitate: 

— Nu voi face niciodată destul, maestre... este singurul 
mijloc pentru a-mi arăta recunoştinţa pentru bunătatea cu 
care mă copleşiţi. 

Poate că râsul lui Gaspard Pinacle nu era atât de limpede 
pe cât ar fi vrut... Poate că, analizând cu atenţia, s-ar fi 
perceput în vocea să o ironie mocnită. 

Demnul maestru d'Archelles răspunse cu toată 
sinceritatea sufletului său bun şi generos: 

— Nu-mi datorezi nimic, copilul meu. Pâinea pe care o 
mănânci la mine, ţi-o câştigi în mod cinstit, cu prisosinţă... 
eu îţi rămân dator... Cât priveşte bunătatea despre care 
vorbeşti... exagerezi. Bunătate? Nu. Dragoste, o dragoste 
părintească, da. 


— Dragoste pe care v-o port şi eu din toată inima. 

— Da, ştiu că mă iubeşti şi că îmi eşti devotat în întregime. 
Şi eu te iubesc mult, bunul meu Gaspard. 

Şi, înflăcărându-se puţin: 

— Ţi-ar fi mai bine dacă ai avea puţin orgoliu şi puţină 
ambiţie. Vai! Eşti instruit, inteligent, bine făcut, băiat 
frumos, nu eşti lipsit de o indiscutabilă eleganţă naturală şi 
ai putea... 

— Dar, îl întrerupse Gaspard Pinacle aruncând o privire 
zeflemitoare modestului său costum de postav, tocit şi 
peticit, v-am spus: n-am ambiţii. 

Maestrul d'Archelles surâse cu bonomie: 

— În definitiv, nu ştiu ce m-a găsit în seara asta să-ţi 
stârnesc ambiţii. Dacă asta e mai bine pentru tine, rămâi 
aşa cum eşti. Îţi vei găsi fericirea în mediocritatea ta. 
Acestea fiind zise, copilul meu, mă duc la culcare. 

— Deja? Totuşi, nu-i ora voastră obişnuită de culcare! 

— Este adevărat, dar, nu ştiu de ce, îmi simt capul greu. 
Simt o nevoie imperioasă de somn. 

Pinacle îşi plecă ochii asupra hârţoagelor sale şi-şi reluă 
lucrul. Astfel că maestrul d'Archelles nu văzu, nici de 
această dată, acelaşi surâs straniu fluturându-i pe buze. 

— Noapte bună, Gaspard, spuse el îndreptându-se spre 
uşă. 

— Somn uşor, maestre, îi ură Pinacle. 

Şi cum notarul îi întorcea spatele, el îl urmări îndelung cu 
privirea. 

Dacă maestrul d'Archelles s-ar fi întors în clipa asta, şi 
dacă ar fi surprins această privire aţintită asupra sa, s-ar fi 
înspăimântat, atât de încărcată era de o ură neîmpăcată. 

Dar maestrul d'Archelles nu se întoarse. 

El urcă la etaj şi pătrunse în camera sa. 

— Cad de somn... Ciudată această dorinţă de a dormi care 
m-a apucat aşa, deodată. 

Se dezbrăcă într-o clipă, se culcă şi, aproape imediat, căzu 
într-un somn de plumb. 


În acest timp, Pinacle îşi terminase treaba pe care şi-o 
impusese el însuşi. Rămăsese apoi aşezat la masa de lucru, 
cu urechea la pândă. 

Ceea ce asculta cu o atenţie susţinută, cu un interes atât 
de mare încât gâfâia, era mersul încoace şi încolo al 
servitoarei care se grăbea să pună toate lucrurile în ordine. 

Aşteptă ca ea să iasă din bucătărie pentru a urca în odăiţa 
ei de la mansardă, o dată treaba terminată. 

Imediat se ridică, apucă lampa şi părăsi biroul. Pe culoar, o 
întâlni pe bătrână care, cu o lumânare în mână, se îndrepta 
spre scară. 

Fără îndoială, asta urmărise. 

— Sunt orele nouă şi jumătate, spuse el, mă duc să mă 
culc. 

Îşi urară reciproc noapte bună. 

Bătrâna servitoare urcă la mansardă, se culcă şi nu 
întârzie să adoarmă. 

Pinacle trecu într-un mic cabinet vecin cu biroul: ora 
camera sa, mobilată destul de confortabil. Se culcă. Doar ea 
nu adormi. 

Râmase mult timp nemişcat, întins pe spate, în întuneric, 
cu ochii aţintiţi cu încăpățânare în tavan, visând la lucruri 
numai de el ştiute, dar care trebuie să fi fost îngrozitoare, 
căci figura sa crispată avea o expresie înfricoşată. 

Spre orele unsprezece, sări brusc din pat, bombănind: 

— E timpul...! 

În întuneric, fără zgomot, el se îmbrăcă. Mişcările îi erau 
iuți, precise, abile, dar fără grabă inutilă. Se vedea că totul 
era calculat dinainte. Nu avea nici o ezitare, nici o mişcare 
greşită. 

Când fu gata îmbrăcat, aprinse dar nu lampa cu care 
venise, ci un felinar cu geamuri opace care era agăţat de un 
cui, lângă o ţepuşă; cele două obiecte îi serveau în rondurile 
pe care le făcea adesea, noaptea, în grădina situată în 
spatele casei. 


La lumina felinarului, el apărea livid, cu o privire rea, cu 
trăsăturile înăsprite. 

Puse mâna pe clanţă. Avu o ultimă ezitare înainte de a 
deschide. Se întreba în gând: „Şi dacă am greşit dozarea 
somniferului?... Dacă se va trezi?... Să mă prindă asupra 
faptului că pe un hoţ ordinar...?” 

Scutură din cap cu o dârzenie crâncenă şi îndepărtă 
gândul cu un gest de teribilă elocvenţă. 

Deschise cu hotărâre, fără să-şi ia măsuri de prevedere. 
Trecu pe culoar fără să caute să-şi înăbuşe zgomotul 
paşilor. 

Se lipi de scară. O umbră nu s-ar fi mişcat mai tăcut decât 
o făcu el. În cameră, se opri din nou, fără să vrea; nu mai 
putea, se sufoca; o sudoare rece îi inundă tâmplele, iar 
inima îi bătea atât de violent, încât se miră că zgomotul nu-i 
trezea pe cei adormiţi. 

A fost o oprire foarte scurtă: de-abia o secundă. 

Ridică felinarul. La raza subţire de lumină, fără să ezite, 
fără să bâjbâie, se îndreptă fără zgomot spre o mobilă 
plasată la capul patului. O deschise, mâna intră înăuntru, 
căută pe dibuite şi o scoase ţinând o cheie. 

Cu această cheie în mână, se strecură spre sipetul înaintea 
căruia maestrul Laurent d'Archelles se oprise o clipă şi 
unde închidea hârtiile sale importante şi valorile sale. 

Deschise fără zgomot, verifică interiorul. 

Se găseau acolo dosare mai mult sau mai puţin 
voluminoase, documente separate, toate aranjate în ordine. 
Mai erau, de asemenea, frumos aliniaţi, săculeţi pântecoşi. 

Îşi îndreptă imediat privirile spre documente. 

Deasupra tuturor celorlalte, pus de curând, desigur, se 
găsea un plic pecetluit şi sigilat cum se cuvine cu însemnele 
prinţului de Montcapet. 

În clipa aceea, o voce pe care o cunoştea bine, rosti în 
spatele lui: 

— Ce faci acolo? 


Cu bustul trecut printre perdelele depărtate pe care le 
ţinea cu o mână, maestrul d'Archelles îl privea cu ochii 
măriţi de uimire. 

— Hoţ, tu!... Tu, pe care te iubeam că pe copilul meu... 
căruia voiam să-i las moştenire funcţia mea de notar regal... 
tu... tu eşti un hoţ...! 

Nu putu să spună mai mult. 

Avu loc o săritură de fiară sălbatică, un braţ care se ridică, 
sclipirea ştearsă a unei lame late care cade într-o mişcare 
fulgerătoare şi se înfundă într-un gât cu o violenţă 
nemaipomenită, un icnet surd, cumplit. 

Maestrul d'Archelles, cu pumnalul înfipt în gât până la 
mâner, tresări violent. Mâna sa se desprinse de perdeaua 
de care se agăţase şi el recăzu pe pat cu un horcăit 
înăbuşit. 

Tresări o clipă, închise ochii, îi redeschise, se mai mişcă o 
dată, mai slab şi rămase înţepenit pentru totdeauna, cu 
ochii larg deschişi îndreptaţi asupra asasinului, cu mâna 
întinsă într-un ultim, instinctiv gest de apărare care 
semăna, care era poate un gest de blestem. 

Aplecat deasupra victimei sale, Gaspard Pinacle privea 
acest sfârşit rapid cu ochi de nebun. 

El rânji: 

— Acum nu mă va mai umili. 

Se gândi o secundă şi conchise cu un surâs înfiorător: 

— 'Toate socotelile fiind încheiate, e mai bine să fie mort... 
În felul acesta, mai târziu, nu voi avea de-a face cu cineva 
care să se laude că m-a ridicat din milă... 

Reveni la sipet. Cu o îndemânare remarcabilă, desfăcu 
sigiliile fără să le strice şi deschise plicul murmurând: 

— Să vedem care sunt dispoziţiile monseniorului prinţ de 
Montcapet în acest testament pe care l-a adus acum opt zile 
maestrului d'Archelles, acum răposat. 

Puse felinarul pe masă, plasă testamentul înaintea lui şi îl 
citi repede, mormăind frazele care-i atrăgeau mai mult 
atenţia: 


— Presimţindu-şi apropiatul sfârşit... trece, începând de 
acum, toate titlurile, drepturile şi privilegiile fiicei sale 
Rolande care va fi de acum înainte prinţesă de Montcapet... 
Toată averea sa, constând în proprietăţi şi moşii situate în 
diferite părţi cunoscute, ale regatului... în mobile, bijuterii, 
bani, totul evaluat la circa patruzeci de milioane de livre, 
vor reveni fiicei sale Rolande... Dacă, din nenorocire, 
Rolande va muri înainte de a se căsători, toată această 
avere va reveni verişoarelor sale Dalila şi Jocelyne de 
Hautfort... Bătrânul său prieten, maestrul Laurent 
d'Archelles, executor testamentar, însărcinat cu 
administrarea averii, va plăti o pensie onorabilă sus-ziselor 
verişoare, până în ziua căsătoriei Rolandei... 

După ce a citit testamentul, el îl copie cuvânt cu cuvânt. 
Apoi închise plicul, puse cu aceeaşi îndemânare sigiliile la 
locul lor, puse plicul în sipet, chiar în locul de unde îl luase, 
încuie fără să ia nimic de acolo şi puse cheia la loc în mobilă 
de unde o luase. 

Deschise apoi larg fereastra, împinse oblonul de lemn şi-l 
lăsă întredeschis. Luă cheia care se afla în broască, stinse 
felinarul şi ieşi. 

leşit afară din cameră, răsuci cheia de două ori, puse cheia 
în buzunar şi ieşi din casă prin uşa mică din spate, având 
grijă să ia şi cheia asta cu el. 

leşi printr-o poartă scundă care se găsea în fundul grădinii 
şi porni cu pas întins. Erau de-abia orele unsprezece şi 
jumătate. 

Pădurea l'Isle-Adam şi pădurea Montmorency erau pe 
vremea aceea mult mai întinse decât în zilele noastre. 
Întreaga regiune nu era decât o vastă succesiune de păduri 
întrerupte ici-colo de luminişuri unde se construiseră 
câteva cătunuri. 

Pinacle se grăbise spre aceste păduri pe care părea că le 
cunoaşte de minune. 

Ajunse în apropiere de Anvers-sur-Oise. Se găsea acolo o 
punte de lemn care permitea traversarea râului. Se angajă 


pe această punte, trecu pe celălalt mal şi merse până la un 
loc sălbatic şi pustiu, acoperit de mărăcini, unde se vedeau 
ruinele unei capele străvechi, căreia i se spunea Chapelle- 
aux-M?res. 

Această fâşie de pământ pe care se găsea el, acest loc 
sălbatic unde nu se vedeau decât tufişuri de arbuşti spinoşi 
şi de mărăcini care atingeau proporţii nemăsurate, 
despărţea micuța moşie a familiei Ragastens de bogatul 
domeniu al prinţului de Montcapet. 

Pinacle întoarse spatele locuinţei familiei Ragastens: un fel 
de mic conac căruia proprietarii îi spuneau pompos 
castelul. 

Nu aşteptă mult timp. 

leşită n-ar fi putut spune de unde, o apariţie se îndreptă 
spre el. 

Pinacle fu imediat în picioare, cu capul descoperit şi 
înclinându-se cu uşurinţa unui gentilom desăvârşit, cu toate 
că nu era: 

— Doamnă, spuse el, iată copia care mi-aţi făcut onoarea 
să mi-o cereţi. 

Femeia întinse o mână fină şi delicată, o mână de 
aristocrată, pentru a lua hârtia pe care Pinacle, înclinat 
înaintea ei, i-o întindea. 

Un rubin care împodobea un inel simplu de aur arunca 
sclipiri roşii. 

Dar acest rubin enorm, de un roşu sângeriu cum nu se văd 
adesea, tăiat în formă de romb, nu se putea să nu fie 
remarcat din cauza ciudatelor sale sclipiri şi a formei sale 
probabil unice. 

— Bine, vei primi suma convenită când va veni momentul. 
— Nu este totul, doamnă: nenorocirea este că notarul s-a 
trezit... tocmai în cel mai nepotrivit moment... în momentul 

când scotoceam în sipetul său. A trebuit să-l suprim, 
doamnă... M-ar fi spânzurat fără milă... Eu ţin la capul 
meu... 

— Bine. Voi plăti, pe deasupra, şi pentru notar. 


Pinacle se înclină din nou, gândind nu fără admiraţie: „Pe 
infern, iată o femeie şi jumătate!... La fel de tare ca şi mine, 
poate chiar mai tare...” 

Femeia îl sfătui: 

— Nu uita să vii aici în fiecare zi, la ora obişnuită. 

— Voi veni, doamnă, o asigură Pinacle înclinându-se. 

Când se îndreptă, femeia misterioasă dispăruse, aşa cum 
apăruse, fără ca el să poată spune pe unde şi cum se 
evaporase. 

S-o urmărim o clipă. 

Ea mergea spre castelul Montcapet. 

Şi ajunse deodată înaintea unei uşi secrete a castelului, pe 
care o deschise fără zgomot. 

În întunericul cel mai adânc, ea traversă coridoare, săli, 
galerii, urcă scări, deschise şi închise uşi, fără să 
întâlnească vreun suflet de om. 

Intră, în cele din urmă, într-o cameră. Această cameră, 
bogat mobilată, era slab luminată de şase lumânări aflate în 
unicul sfeşnic de argint masiv, fin cizelat, pus pe o măsuţă. 

Ea nu-şi dădu jos pelerina, nici gluga. Se aşeză la această 
măsuţă şi plasă înaintea ei, în plină lumină, copia 
testamentului pe care Pinacle tocmai i-o înmânase. 

O citi şi o reciti cu atenţie, cântărind toţi termenii, 
oprindu-se din când în când pentru a chibzui. 

Când lectura fu terminată, atunci când fu în măsură să 
spună că ştie pe de rost toate clauzele conţinute de 
testament, o apropie de flacără şi o aprinse. 

Această hârtie, arzând în vârful degetelor ei, ea merse şi o 
depuse în şemineu. Se aşeză pe vine înaintea şemineului, 
supraveghind cu atenţie arderea ei lentă. 

Când se ridică în sfârşit, era sigură că oricât ar fi fost de 
răscolită cenuşa, nu s-ar fi putut găsi nici cea mai mică 
fărâmă din copia testamentului prinţului de Montcapet. 

Cât despre Pinacle, el plecase după dispariţia femeii, 
refăcând, în sens invers, drumul pe care-l făcuse deja. 


El ajunse fără dificultate acasă. Câinii îl recunoscură şi, 
fără să latre, veniră la el, dând vioi din coadă. 

Îi alungă cu o poruncă scurtă. Dar, prins de o idee 
neaşteptată, îi rechemă cu un pocnet din limbă şi, împreună 
cu ei, reveni ia poarta scundă a grădinii. Aici, el se lăsă pe 
vine, ca pentru a-i mângâia, şi cu o mişcare iute ca fulgerul, 
îi omori unul după altul. 

Abandonă cadavrele celor două biete animale lângă 
poartă, în iarba umedă, îşi şterse pumnalul însângerat 
pentru a doua oară în această noapte tragică, spunând cu 
răceală: 

— În felul acesta, nimeni nu se va mira că n-au dat alarma. 

Reveni în camera mortului. Avu satisfacția să constate că 
totul se afla acolo aşa cum le lăsase. 

Introdusese din nou cheia în broască, o întoarse de două 
ori şi se închise astfel el însuşi cu victima sa. 

EI stinse felinarul, şi-l agăţă de centură şi se lăsă să cadă 
încet pe fereastră, având grijă să lase oblonul deschis pe 
jumătate. 

Un minut mai târziu era în camera sa, agăța felinarul la 
locul său obişnuit, se dezbrăca într-o clipă, se culcă în 
întuneric şi adormea cu conştiinţa unuia care n-are nimic 
să-şi reproşeze. 

Spre orele cinci dimineaţa, el fu trezit de strigătele 
ascuţite ale bătrânei servitoare. Înţelese imediat că ea 
tocmai descoperise cadavrul stăpânului său. Fu imediat în 
picioare şi ieşi îmbrăcat doar pe jumătate. 

Pe vremea aceea oamenii se sculau devreme, iar maestrul 
Laurent d'Archelles era un personaj prea important, prea 
stimat, pentru ca sfârşitul său tragic să nu facă senzaţie. În 
mai puţin de un sfert de oră după primele apeluri ale 
servitoarei disperate, tot orăşelul era la curent cu 
evenimentul. 

Judecătorul, asistat de ofiţeri de poliţie, veni imediat, în 
fuga mare, şi pe loc îşi începu ancheta, procedând la 


interogatorii. Primii interogaţi au fost, fireşte, servitoarea şi 
Pinacle. 

Servitoarea era sinceră în durerea ei, căci ea îşi adora 
stăpânul. Ea spuse sincer ceea ce ştia. 

Pinacle îşi jucă rolul cu o artă desăvârşită. 

EI, la rândul său, copleşit de durere, era incapabil să 
judece, să ajute justiţia, oricât de puţin. Ca şi servitoarea, 
putu să spună ceea ce ştia: destul de puţin. 

Alergase la primul apel, aşa cum se vedea, pe jumătate 
dezbrăcat. Ca şi servitoarea, el constatase că uşa camerei 
binefăcătorului său, era închisă cu cheia pe dinăuntru. Ca şi 
ea, îl strigase degeaba şi constatase că fereastră era 
deschisă. În momentul acesta, doi sau trei vecini erau de 
faţă. Pătrunsese împreună cu ei în cameră pe fereastră şi îl 
găsise pe maestrul d'Archelles cu gâtul tăiat, ţeapăn deja. 

Vecinii în cauză confirmară această depoziţie. 

Pentru judecător era deja limpede că aceşti doi demni 
servitori nu puteau fi bănuiţi de o asemenea crimă oribilă. Îi 
lăsă în pace cu durerea lor şi-şi îndreptă atenţia în altă 
parte. 

Cei doi câini de pază au fost găsiţi omorâţi aproape de 
poarta scundă. Aceasta explică de ce nu dăduseră alarma. 

Pe scurt, de la un indiciu la altul, el ajunse la această 
concluzie: maestrul Laurent d'Archelles fusese asasinat de 
tâlhari de drumul mare care, ştiindu-i sipetul bine garnisit, 
hotărâră să-l jefuiască. Dar sipetul era solid. Pentru a pune 
mâna pe conţinutul său, ar fi trebuit să-l spargă cu lovituri 
de topor. Dar asta nu se putea face fără zgomot. Şi 
zgomotul ar fi atras imediat servitorii. Fuseseră nevoiţi să 
se mulţumească şterpelind punga cu bani a victimei lor care 
nu se găsea pe mobilă unde obişnuia s-o pună şi diverse 
obiecte a căror dispariţie o semnală servitoarea. 

Rămânea să se verifice conţinutul sipetului. Ceea ce ar fi 
putut să-l determine să-şi schimbe concluziile. 

Amabil, Pinacle indică locul unde se găsea cheia. 


Sipetul fu deschis. După o listă care se găsea acolo, 
judecătorul îşi dădu repede seama că nu lipsea nici măcar o 
pară din săculeţii cu bani, nici o filă de hârtie din 
documente. 

Mulţumit de el însuşi, mândru de perspicacitatea sa, 
trimise pe drumuri jandarmeria călare, în căutarea 
tâlharilor care fugiseră prin grădină şi expedie imediat un 
curier la monseniorul prinţ de Montcapet, prieten personal 
cu defunctul, pentru a-l ruga să vină cât mai repede la 
l'Isle-Adam. 

Capitolul Il Cei doi fraţi. 

În aceeaşi zi, spre orele şase dimineaţa, adică aproximativ 
la o oră după descoperirea crimei din l'Isle-Adam, contele 
de Pompignan-Ragastens se pregătea să se urce pe cal, aşa 
cum obişnuia în Fiecare dimineaţă, cam la aceeaşi oră, 
pentru a-şi face plimbarea zilnică prin pădure. 

Contele Richard de Pompignan-Ragastens era un bărbat 
foarte tânăr; el n-avea decât şaptesprezece ani, deşi părea 
de douăzeci. Era, într-adevăr, un băiat înalt, cu umeri largi, 
bine făcut, cu gesturi vii şi degajate, care anunțau o forţă 
ieşită din comun. 

În ciuda tinereţii sale, avea un aer serios, puţin cam grav 
chiar. Şi asta deoarece era cap de familie, fiind singurul 
îndrumător şi susţinător al fratelui său care era mai tânăr 
cu cinci ani. Şi îşi dădea perfect de bine seama de greaua 
responsabilitate care apăsa pe umerii săi. 

Când se pregătea să pună piciorul în scară, un copil ieşi 
din casă, trecu dintr-o săritură treptele peronului şi veni la 
el alergând şi strigându-l: 

— Domnule!... Domnule...! 

Putea să aibă cam doisprezece ani, părea voinic, plin de 
vigoare şi de sănătate; era zdrenţăros, pantofii erau 
scâlciaţi şi cu toate acestea, în alergarea sa ar fi fost greu 
de întrecut în eleganța pe care o degaja. 

Contele se oprise şi îl privea cum vine, surâzând afectuos. 


Când ajunse, copilul strigă fluturând deasupra capului un 
pistolet mare: 

— Domnule, adineauri am tras într-o pasăre... 

— Şi n-ai nimerit-o, Hubert? îl întrerupse contele râzând. 

— Da, domnule, n-am nimerit-o, din nou, mereu. Şi totuşi, 
sunt sigur... 

— Ai ochit prost, Hubert, eşti un nepriceput, îl întrerupse 
contele râzând şi mai tare. 

— Şi eu îţi spus, Richard, că nu sunt un nepriceput, că am 
ochit bine, mă crezi? 

— Ei bine! Cavalere, sublinie contele cu asprime 
prefăcută, uiţi că vorbeşti fratelui mai mare, capului 
familiei. 

— Este adevărat, domnule, scuzaţi-mă, mă voi strădui să 
nu mai uit că, chiar dacă sunteţi fratele meu, sunteţi capul 
familiei şi, ca atare, vă datorez respect. 

Şi, revenind la ceea ce-i stătea pe suflet: 

— Nu înţeleg nimic, domnule... Sunt sigur de linia mea de 
ochire. Pasărea era la zece paşi de mine, pe o creangă. Am 
ochit cu grijă, nu m-am grăbit... Şi ea a zburat ca şi cum nu 
s-a întâmplat nimic, scoțând mici ţipete pentru a-şi bate joc 
de mine. 

— Aş! Altădată vei fi mai norocos. 

— Mă îndoiesc, domnule. Şi, în privinţa asta, m-am gândit 
la ceva... 

— La ce? Vorbeşte. 

— Cred că... poate... voi nu puneţi gloanţe în pistoletul 
meu, lăsă în sfârşit să-i scape Hubert, privindu-l drept în 
ochi. 

— Ce idee! surâse contele, care adăugă în sinea sa: „Mă 
voi păzi să pun gloanţe în pistoletul tău... O nenorocire vine 
atât de repede”. 

Hubert nu păru prea convins şi, urmărindu-şi gândul, şi 
spuse alintându-se: 

— Domnule, vreau să vă cer o favoare. Îmi promiteţi să mi- 
o acordaţi? 


— Dacă stă în puterea mea. 

— Oh! În întregime în puterea voastră. lată despre ce este 
vorba: vreţi ca, înainte de plecarea voastră, să-mi 
reîncărcaţi pistoletul? 

— Numai atât?... Dă-mi pistoletul. Îţi voi da satisfacţie. 

— Înaintea mea, domnule, înaintea mea. 

— Ah! Ah!... După cum văd, n-ai încredere în mine. 

— Da, domnule, spuse limpede copilul, corectându-se 
imediat: cel puţin în această privinţă. 

— Ei bine! zise contele, după o scurtă ezitare, vino, îl voi 
încărca în faţa ta. 

Ei se îndreptară împreună spre casă şi pătrunseră în sala 
de jos. 

Contele deschise o ladă a cărui cheie se afla la el şi luă de 
acolo cantitatea de praf de puşcă şi de gloanţe necesară 
pentru a încărca vechiul pistolet al fratelui său. După care 
avu grijă să încuie ladă şi să ascundă cheia în buzunar. 

Efectuând această operaţie delicată sub privirea atentă a 
micului cavaler, spunea: 

— Începând de astăzi, Chapelle-aux-M?res nu ne mai 
aparţine. Prin urmare, îţi interzic să mergi acolo. 

— Că este a noastră sau nu, puţin mă interesează. Mă voi 
duce dacă aşa vreau... Şi dacă cineva îmi va spune ceva 
nelalocul lui, credeţi-mă, domnule, sunt destul de mare 
pentru a răspunde... 

Şi spunând aceste cuvinte cu un aer sfidător, lovi semeţ în 
mânerul spadei sale. 

Acest copil era într-adevăr admirabil. lar fratele său îl 
admira cu toată sinceritatea. Dar în timpul acestei mici 
revolte el uită să supravegheze gesturile fratelui său mai 
mare. Acesta profită ca să ascundă cu îndemânare 
gloanţele şi nu puse în pistolet decât praf de puşcă. 

Cu toate acestea, răspunsul lui Hubert făcuse să-i treacă 
un nor peste faţa surâzătoare, care se posomori. Şi, prin 
fereastra deschisă, privirile i se îndreptă în direcţia 
castelului Montcapet. Iar în fundul pupilelor avea o expresie 


de ură intensă: ura săracului în dispută cu bogatul său 
vecin. Şi întorcându-şi privirea asupra fratelui său, zise cu o 
sumbră amărăciune: 

— Aşadar, tu n-ai înţeles? Suntem alungaţi, auzi? Suntem 
goniţi de pe pământul nostru!... Tu nu vezi deci că aceşti 
Montcapet ne distrug cu neruşinata lor bogăţie. Tu nu vezi 
deci că ne dispreţuiesc?... La acele minunate petreceri pe 
care le dau toată ziua, bună ziua, invită toată nobilimea din 
regiune... în afară de noi!... Îţi spun că îi stânjenim sau, mai 
degrabă, sărăcia noastră, lângă strălucirea lor, îi jigneşte. 
Ei nu mai vor s-o vadă. Atunci, ei caută să ne îndepărteze... 
Astăzi este vorba despre capelă, această fâşie de pământ pe 
care ne-o răpesc. Mâine va fi propria noastră casă... Şi când 
nu vom mai avea nimic în afară de hainele de pe noi, ne vor 
goni ca pe nişte calici de-a lungul drumurilor, până când 
vom părăsi regiunea... numai dacă nu ne vor aduna pe 
amândoi de pe marginea vreunui şanţ, morţi de foame...! 

— Că Montcapeţii sunt bogaţi... este treaba tor. Nu-mi 
pasă deloc de petrecerile lor strălucitoare la care invită 
toată nobilimea din împrejurimi, în afară de noi... Eu merg 
la Chapelle-aux-...M?res. pentru că acolo o văd pe mica mea 
prietenă Rolande pe care o iubesc din toată inima... Şi atâta 
timp cât Rolande va veni acolo ca să mă vadă şi să se joace 
cu mine, mă voi duce... şi nimeni nu va putea să mă 
împiedice să merg acolo unde Rolande mă aşteaptă. 

— Rolande? Dar, copil nefericit, Rolande este mica 
prinţesă de Montcapet. 

— Este Rolande, răspunse Hubert cu aceeaşi blândeţe 
mângâietoare. 

Contele clătină din cap cu un aer îngrijorat şi, ca şi cum 
încerca să prevadă viitorul, murmură pentru el însuşi: 

— Ce ar putea oare avea în comun Rolande, prinţesă de 
Montcapet, moştenitoarea unei fabuloase averi cu un 
neînsemnat cavaler de Ragastens, un pârlit fără o para 
chioară, fără nici un căpătâi? 


Cu aceeaşi blândeţe îndârjită, cu o convingere uimitor de 
înflăcărată, cu o seriozitate neaşteptată, băiatul repetă: 

— Pentru mine, ea este Rolande şi va fi întotdeauna 
Rolande. Şi cred... da, cred că, pentru ea, eu sunt şi voi fi 
întotdeauna Hubert. 

— Iată-ţi pistoletul încărcat, îl întrerupse contele ridicând 
din umeri. De data asta eşti sigur că este încărcat cu 
gloanţe. 

— Da, domnule, şi vă mulţumesc pentru amabilitatea 
voastră. 

leşiră. Contele, cu acelaşi aer puţin ironic, continuă: 

— De data asta, dacă vei greşi din nou ţinta, vei fi obligat 
să-ţi recunoşti nepriceperea. 

— Da, domnule... Dar, de data asta, veţi vedea că nu voi 
mai greşi. 

Contele se întoarse pentru a-şi ascunde surâsul maliţios 
care-i rătăcea pe buze şi sări în şa. De la înălţimea calului, 
ca atrasă de o forţă irezistibilă, privirea i se îndreptă încă o 
dată în direcţia castelului Montcapet. Dar acum nu se mai 
citea ură în ochii săi, ci o patimă, o patimă arzătoare, de 
neînlăturat, tiranică. Se gândea: „Ceea ce iubesc şi ceea ce 
urăsc cel mai mult pe lume, se află acolo: toată viaţa mea”. 

Cuprins de un acces neaşteptat de mânie, înfipse pintenii 
în coastele calului care porni în goană mare, scoțând un 
nechezat de durere. 

— Plimbare plăcută! îi strigă Hubert. 

Şi imediat, cu pistoletul în mână, cu nasul în vânt, cu ochii 
la pândă, plecă la vânătoare spunând: 

— Vom vedea dacă eu sunt cel nepriceput. 

Un piţigoi veni să se aşeze pe o creangă, ciripind. Fără 
întârziere, Hubert îl luă la ochi. Era cât pe ce să apese pe 
trăgaci. Se răzgândi deodată şi, punându-şi pistoletul la 
centură, cu un aer hotărât, spuse: 

— Nu, pe cuvântul meu. Acum, când sunt sigur că 
pistoletul este încărcat cu gloanţe, să ne păstrăm lovitura 
pentru o ocazie care să merite osteneala. Pentru a-i dovedi 


lui Richard că nu sunt un nepriceput, cum spune el, vreau 
să-i prezint un vânat mare... Dacă aş putea găsi un 
mistreţ!... Ar fi superb!... Gata, am hotărât, voi avea, pentru 
debutul meu, un mistreţ... La vânătoare, Hubert, la 
vânătoare...! 

Şi se lansă în pădure. 

Capitolul III Amazoana. 

Şi contele de Pompignan se lansase în pădure. Numai că el 
mersese departe. Timp de aproape o jumătate de oră, 
cufundat într-o reverie adâncă, îşi lăsase animalul să 
meargă de capul său. Şi deodată, se trezise. Acum era 
extrem de agitat. Îşi îndrepta calul la dreapta, la stânga, 
înapoi, se ridica în scări pentru a vedea în depărtare, se 
oprea ca să asculte. Cu siguranţă, el căuta pe cineva sau 
ceva. 

Deodată, cum se oprise încă o dată ca să asculte, auzi 
tropotul unui cal pe o cărare aflată la dreapta sa. Faţa i se 
destinse. Dădu pinteni calului, murmurând: 

— Ea este! 

La cotitură drumului, el zări o amazoană care se îndrepta 
spre el în trap mărunt. Ea avea o mască pe faţă. 

Pompignan, cu pălăria în mână, o abordă pe această 
amazoană şi se înclină peste gâtul calului pentru a o saluta. 

Ea îi răspunse cu graţie. Era limpede că se cunoşteau. Nu 
era poate un rendez-vous. Dar nu era mai puţin clar că 
amazoana se aştepta la această întâlnire, căci nu se arătă 
surprinsă. 

Amazoana îşi puse calul la pas. Pompignan se plasă 
aproape de ea şi înaintară încet, unul lângă altul. Câtva 
timp nu discutară decât banalităţi. Brusc, ca şi cum ar fi 
continuat o conversaţie întreruptă mai înainte, Pompignan 
trecu la atac, cu o voce pe care pasiunea o făcea să 
tremure: 

— Doamnă, nu vreţi să îndepărtați în fine această asprime 
de neînduplecat pe care o manifestaţi faţă de mine? Nu 


aveţi, în sfârşit, un cuvânt de speranţă pentru mine?... Nu- 
mi spuneţi cine sunteţi...? 

Ea îl fixă cu o privire adâncă şi glumi: 

— Domnule de Pompignan, sunteţi un copil. Ce încredere 
se poate avea în dragostea unui copil? 

— Puneţi-mă la încercare şi veţi vedea dacă, în acest piept 
de copil, nu bate o inimă de bărbat... A unui bărbat gata să- 
şi verse sângele, pentru voi, până la ultima picătură. 

— Ei, Dumnezeule! Ce să fac eu cu sângele vostru? 

Spusese asta râzând. Adăugă imediat, foarte serioasă, 
fascinându-l cu privirea: 

— Dacă aş consimţi să vă pun la încercare, aşa cum mă 
imploraţi, v-aş cere ceva mai puţin obişnuit. 

— Vorbiţi doamnă, porunciţi!... Trebuie să duc la 
îndeplinire o faptă eroică demnă de vechii cavaleri?... 
Trebuie să comit o crimă?... Sunt guta, doamnă. Calea pe 
care mi-o veţi indica va deveni calea mea, mă voi angaja pe 
ea fără ezitare şi jur pe Dumnezeu să merg fără slăbiciune 
până la capăt, chiar dacă asta m-ar arunca în fundul iadului. 
Şi, de altfel, iadul va fi pentru mine paradisul dacă sunteţi 
lângă mine, a mea...! 

— Şi dacă v-aş spune: „Domnule de Pompignan, v-aş putea 
iubi şi eu... Oh! Înţelegeţi bine, calmaţi-vă entuziasmul... nu 
vă întristaţi... Spun doar: aş putea să vă iubesc într-o zi, aş 
putea fi a voastră. Dar această zi ar putea să nu vină 
niciodată dacă nu veţi suprima un bărbat care se ridică 
între noi...” Dacă v-aş spune asta, ce mi-aţi răspunde? 

— V-aş răspunde: „Numiţi-l pe acest bărbat. Şi, oricine ar 
fi, oricât de înalt personaj ar fi, puteţi să-l consideraţi bifat 
de pe lista celor vii”. 

Umbra unui surâs trecu pe buzele purpurii ale amazoanei. 
Şi, ca şi cum totul fusese hotărât, spuse: 

— Bine, peste două ore, adică spre orele nouă, să fiţi la 
castelul Montcapet. Vi se va indica cel pe care trebuie să-l 
loviți. 

EI se bâlbâi, posomorât brusc: 


— Ei! Ce să caut eu la castelul Montcapet!... Nu-l cunosc 
pe acest prinţ, înghiţi-l-ar iadul, şi nici nu vreau să-l cunosc. 

Fără să vrea, lăsase să răzbească ura care-l devora. 

Ea îşi dădu seama de asta. Se părea că nu-i displăcea, căci 
pe buze îi apăru din nou o urmă de surâs. 

— Fiţi liniştit, făcu ea, nu-l veţi vedea pe prinţ. Ela fost 
chemat în această dimineaţă la l'Isle-Adam şi nu se va 
întoarce până la venirea voastră. Veţi fi primit de ducele de 
Sorrient?s. 

— Şi ce-i voi spune ducelui de Sorrient?s pentru a-mi 
justifica această vizită? 

— Vă veţi arăta supărat puţin. Veţi discuta despre 
contestaţia noastră cu privire la Chapelle-aux-M?res. 

Sigură că el va veni, îi întinse mâna. 

EI se aplecă asupra acestei mâini pe care depuse un sărut 
înflăcărat, fremătând din creştet până-n tălpi. 

Ea nu se grăbi să-şi retragă mâna. Dar, atunci când în 
sfârşit o retrase, această mână lăsă în urmă un fulger roşu. 
Amazoana avea pe deget un inel de aur foarte simplu, pe 
care era fixat un rubin enorm, roşu-sângeriu, cum rar se 

vede, tăiat în formă de romb, care nu putea trece 
neobservat din cauza reflexelor sale ciudate şi a formei 
sale, probabil unice. 

Capitolul IV Contele de Pompignan. 

Amazoana dispăruse de mult. Şi Pompignan era tot 
nemișcat, chiar în locul unde ea îi dăduse mâna să i-o 
sărute, asemenea unei statui călare. 

Porni în sfârşit în goană mare şi reluă drumul spre casă 
unde ajunse curând. Fără întârziere, purcese la o toaletă 
dichisită şi îşi puse hainele cele mai bogate, adică cele cure 
erau mai puţin uzate, mai puţin decolorate. În orice altă 
împrejurare, sărăcia acestui costum i-ar fi rănit orgoliul 
până la sânge. Dar, în momentul acesta, bucuria, o bucurie 
puternică, ameţitoare, îl punea în mişcare. Nu se gândea la 
nimic altceva, decât că ea îi va iubi într-o zi, că ea va fia lui. 


Cu toate acestea, el nu uita că, pentru a fi a lui, trebuia să 
comită un omor, căci uneori se întrista şi rămânea gânditor. 
Dar se întorcea repede la toaleta sa, bucuria îi însenina din 
nou faţa. Şi asta arăta că pentru a o determina să devină a 
lui, era hotărât să comită o crimă, zece crime dacă era 
necesar. 

Se urcă din nou în şa şi plecă. 

La orele nouă descăleca în faţa peronului monumental al 
castelului. Ducele de Sorrient?s îl primi pe contele de 
Pompignan cu acea politeţe rafinată care-i deosebea pe 
marii seniori de ceilalţi şi care, în cazul lui, era dublată de 
politeţea spaniolă, încă mai rafinată. 

Începu prin a-şi scuza ruda prin alianţă, prinţul de 
Montcapet, care se dusese în mare grabă la l'Isle-Adam, la 
aflarea asasinării vechiului său prieten, maestrul Laurent 
d'Archelles, asigurându-l că era dezolat că nu-l putuse 
primi pe nobilul vizitator şi se declară extrem de onorat să-l 
înlocuiască în această ocazie şi gata să-l asculte. 

Cei doi seniori se aşezară. Trebuie să semnalăm aici că, în 
spatele fotoliului ducelui, se găsea o uşă. În spatele 
fotoliului contelui, o altă uşă. 

— Conte, începu ducele, descoperind într-un surâs amabil 
două rânduri de dinţi strălucitori sub o mustață neagră 
subţire, am auzit vorbindu-se despre cavalerul de 
Ragastens care, pe vremuri, era un viteaz care săvârşea 
acte de bravură ce păreau extraordinare. 

— Era străbunicul meu, răspunse Pompignan, luând o 
atitudine mândră. 

— Nu se spune oare că domnul de Pompignan-Ragastens, 
tatăl vostru, şi-a cam ştirbit averea? 

— Tatăl meu, replică mândru Pompignan, era liber să facă 
ce credea de cuviinţă cu averea sa, fără ca nimeni să-i poată 
reproşa ceva. 

Şi cu un aer sfidător: 

— Fapt este că sunt sărac, foarte sărac, domnule. 


Până acum, încă nu fusese pronunţat nici un cuvânt despre 
Chapelle-aux-M?res, care servea drept pretext pentru 
această vizită. Şi, lucru ciudat, dacă Pompignan nu părea 
grăbit să abordeze acest subiect, Sorrient?s nu părea mai 
grăbit decât el şi nu spunea nici un cuvânt pentru a-l aduce 
în discuţie. 

În clipa aceea, uşa care se găsea în spatele ducelui se 
deschise şi intră o tânără femeie, îmbrăcată în întregime în 
alb. Era imposibil să-ţi imaginezi o frumuseţe mai 
desăvârşită decât aceea care tocmai apăruse acolo. 

În această tânără femeie, desăvârşit de frumoasă, extrem 
de graţioasă, de un farmec captivant, Pompignan, tresărind 
de patimă stăpânită, o recunoscu pe amazoana sa. 

Surâzătoare şi sprintenă, ea veni la duce care îi sărută 
galant mâna şi o prezentă ceremonios: 

— Nobilă doamnă Jocelyne de Hautfort, ducesa de 
Sorrient?s, iubita mea soţie. 

Pompignan nu putu decât să se încline adânc, îngăimând 
un compliment. 

Totuşi, ducesa de Sorrient?s nu părea că-l recunoscuse. 
Avu naivitatea ca în primul moment să se mire. Dar el îşi 
spuse: „Neghiob ce sunt, doar nu putea să-mi facă semne 
de complicitate de faţă eu soţul său! Este mai prudentă 
decât mine. Îşi joacă rolul conştiincios. Ei bine! Să facem ca 
ea, să jucăm comedia... în aşteptarea dramei”. 

Dar contele nu-i lăsă timp să-şi joace rolul. Scuzându-se, 
ceru permisiunea să lipsească o clipă şi ieşi, lăsându-l între 
patru ochi cu soţia sa. 

Pompignan profită de ocazie şi, apropiindu-se de ducesă, îi 
spuse cu o voce fierbinte: 

— Vedeţi, doamnă, mi-aţi poruncit să vin şi m-am supus. 
lată-mă. 

— V-am poruncit să veniţi?... Eu!... exclamă ducesa. 

— Încă vă mai îndoiţi de dragostea mea? Nu vedeţi că vă 
aparţin trup şi suflet?... Vă implor, pentru că întâmplarea 


ne ajută, nu vreţi să consimţiţi la mărturisirea prețioasă la 
care vă rog cu umilinţă de o lună întreagă? 

Uimirea ducesei creştea tot mai mult. Îl privea 
înmărmurită, şi era atât de surprinsă încât nu-şi găsea 
vocea pentru a-l întrerupe. 

Ea reuşi, în fine, să răspundă, pe un ton de suverană 
semeţie: 

— Destul, domnule, sau chem să vă arunce afară ca pe un 
bădăran. 

Pompignan rămase zdrobit, nereuşind să-şi revină, 
neînţelegând nimic. Şi, deodată, o idee îi trecu prin minte, 
inspirându-l: „Trebuie că suntem ascultați. Soţul ei nu se 
încrede poate, n-a ieşit probabil decât pentru a ne spiona. 
Se spune că spaniolii sunt foarte geloşi. Ah! Triplu nătărău 
ce sunt, n-am înţeles asta, m-am comportat ca o brută! Din 
fericire, ea nu şi-a pierdut capul”. 

Şi, cu voce tare, înclinându-se până la pământ: 

— Iertare, doamnă, nu vă grăbiţi să mă condamnaţi... Am 
crezut că recunosc în dumneavoastră o persoană care mi-e 
scumpă... Simplă confuzie, doamnă, acum văd bine că m-am 
înşelat... Binevoiţi să acceptaţi scuzele mele cele mai umile 
şi că nu mi-a trecut niciodată prin minte să mă sustrag de la 
respectul ce vi se datorează. 

Părea foarte sincer şi foarte ruşinat. Ducesa acceptă 
explicaţia, foarte naturală de altfel, şi scuzele care i se 
adresară cu căldură. 

În clipa aceea, ducele reveni. Soţia să se retrase, 
răspunzând cu o uşoară şi graţioasă înclinare a capului la 
salutul respectuos al contelui. 

Pompignan, complet zăpăcit de neplăcuta întâmplare, o 
urmări îndepărtându-se cu o privire pasionată şi plină de 
admiraţie, până când uşa se închise în urma ei. 

Exact în clipa aceea, da, chiar atunci când această uşă se 
închidea, uşa plasată în spatele lui se deschise. Zgomotul pe 
care-l făcu această uşă care se deschidea, aproape se 
suprapuse cu zgomotul făcut de uşa care se închidea în 


cealaltă extremitate a vastului salon. Dar el avea auzul fin. 
El percepu limpede acest zgomot în spatele lui. Se întoarse 
involuntar. 

Şi rămase înmărmurit, cu ochii măriţi de o uimire 
nemăsurată. 

Acolo, în cadrul acestei uşi care se deschidea în timp ce 
cealaltă se închidea, tocmai apăruse o tânără femeie. 

Şi această femeie era aceeaşi care tocmai ieşise prin uşa 
cealaltă. 

Da, aceeaşi, exact aceeaşi... Doar că aceasta era 
îmbrăcată în întregime în negru, în timp ce cealaltă era în 
alb din cap până-n picioare. Doar că aceasta avea o figură 
serioasă, în timp ce cealaltă avea o figură surâzătoare. 

Buimăcit, Pompignan se întreba dacă visa sau înnebunise. 
Ea înaintă spre ei cu acelaşi mers suplu şi grațios că al celei 
care tocmai ieşise. 

Abia atunci observă că nou-venita avea pe deget un rubin: 
acel rubin despre care am vorbit deja şi el exclamă în sinea 
lui: „Ea este! Iat-o pe amazoana mea!” 

În acest timp, ducele de Sorrient?s care, fără să aibă 
aerul, îl urmărea cu atenţie, începu să râdă, văzându-i 
buimăceala şi, fără să spună nimic, lovi un clopoțel şi dădu 
un ordin lacheului care veni în fugă. Apoii se adresă lui 
Pompignan: 

— Domnule conte, am avut onoarea, adineaori, să v-o 
prezint pe doamna ducesă de Sorrient?s, vă prezint acum 
pe sora sa geamănă, Dalida de Hautfort cumnata mea, 
căreia noi îi spunem Hermosa. 

Şi el explică: 

— Hermosa este un cuvânt spaniol care înseamnă 
frumoasă. 

Pompignan nu avu timpul să-şi prezinte complimentul. 
Ducesa, chemată de soţul ei, tocmai reapăruse şi, surâzând, 
ghicind ce se petrecea după figură vizitatorului, veni să se 
aşeze alături de sora sa. 


Pompignan le cercetă amănunţit şi cu mare atenţie şi pe 
una şi pe cealaltă, fără să găsească un indiciu cât de mic 
pentru a le putea deosebi. 

— După cum vedeţi, continuă ducele, asemănarea este 
atât de perfectă încât, pentru a evita orice confuzie, una 
poartă întotdeauna toalete albe sau deschise la culoare, iar 
cealaltă toalete negre sau închise. 

Pompignan trebui să facă un mare efort pentru a se 
smulge din stupoare şi a-şi prezenta complimentele 
obişnuite. Conversaţia, pe teme banale, continuă aproape 
zece minute şi cele două surori se retraseră. 

La câteva clipe după plecarea celor două surori, în curtea 
de onoare a castelului se auzi galopul unui cal. Ca şi cum 
asta ar fi fost semnalul aşteptat, ca şi cum ştia că totul 
fusese hotărât dinainte, ducele de Sorrient?s îl concedie cu 
nenumărate amabilităţi, pe contele care, dinspre partea lui, 
nu dorea decât să plece de acolo. 

El plecă în urma unui lacheu care-i arăta drumul şi-l 
conducea la fel de ceremonios ca la venire. 

Şi iată că, traversând un culoar, se trezi brusc înaintea lui 
cu o apariţie. Era oare doamna în negru sau doamna în alb? 
EI n-ar fi ştiut s-o spună, întrucât această apariţie era 
înfăşurată cu grijă din cap până-n picioare într-o pelerină 
cu glugă de o culoare neutră. 

Dintr-o suflare, încât abia reuşi să priceapă, apariţia îi 
şopti: 

— Bărbatul pe care trebuie să-l loviți descalecă în faţa 
peronului. 

Şi, înainte ca Pompignan, prins din nou de un fel de 
ameţeală, să poată spune ceva, să schiţeze un gest, apariţia 
se evaporase. Ca pentru a-i interzise orice căutare, orice 
indiscreţie, lacheul care îl preceda se întoarse şi se opri, 
invitându-l astfel să-l ajungă din urmă. 

Pompignan îl urmă cu pas furios, mormăind: 

— Pe toţi dracii, asta este casa misterelor!... Doar dacă n- 
am înnebunit fără să-mi dau seama de asta. 


În faţa peronului el văzu, într-adevăr, bărbatul ce trebuia 
să-i fie indicat. El descăleca, părea mâhnit, avea trecut pe 
sub centură un plic mare, pecetluit şi sigilat. Hermosa şi 
Jocelyne veneau în întâmpinarea sa, iar el îl auzi cum le 
spunea: 

— Mi-am adus înapoi testamentul... 

Şi Pompignan, complet îngrozit, plecă spunându-şi: 
„Prinţul de Montcapet!... Prinţul de Montcapet este acela 
pe care trebuie să-l lovesc!... De ce?... de ce...?” 

Capitolul V După tată, fiica. 

Contele de Pompignan reveni acasă în goană mare. Spera 
că rapiditatea acestei curse nestăpânite îi va răcori creierul 
supraîncălzit, îi va reda luciditatea care-i lipsea complet în 
acest moment şi de care, mai mult ca oricând, avea nevoie. 
Singurul rezultat pe care-l obţinu fu acela că-şi istovi calul. 

Acasă, se plimbă mult timp cu paşi mari, căutând răspuns 
la această întrebare capitală care prinsese rădăcini în el şi îl 
hărţuia cu insistența unei obsesii! 

— De ce trebuie să-l lovesc pe prinţul de Montcapet? 

După ce-şi scormoni memoria, sfârşi prin a-şi aminti: 

— Am auzit spunându-se că aceste doamne de Hautfort, pe 
care nu le-am văzut niciodată, nu trăiesc decât din 
generozitatea prinţului. Or, ele sunt singurele lui rude. Şi, 
dacă s-ar întâmpla să moară, ele ar moşteni imensa lui 
avere. 

Acest gând i se păru absurd. Şi, ridicând din umeri, 
continuă: 

— Da, dar uit, se pare, că mai este şi Rolande, fiica 
prinţului şi moştenitoarea lui directă... Deci, amazoana mea 
care mi-a poruncit să-l lovesc pe prinţ, nu-l poate moşteni... 
doar dacă Rolande nu dispare şi ea la rândul ei... 

Plictisit să mai analizeze, sfârşi prin a izbucni bine dispus: 
— La dracu!... Trebuie să-l lovesc pe prinţ pentru că este 
un obstacol pentru dragostea noastră - căci că mă iubeşte, 
aş putea să jur - ea a spus-o... aşa trebuie să fie. De ce, cum 

de este prinţul acest obstacol? Nu contează. El este... 


pentru că a spus-o ea... Prinţul de Montcapet va muri, jur 
pe Dumnezeu sau pe diavol! 

Aproape în acelaşi moment în care contele de Pompignan 
se decidea să-l lovească pe prinţul de Montcapet, Gaspard 
Pinacle se găsea la Chapelle-aux-M?res. Ca şi în noaptea 
precedentă, după moartea maestrului Laurent d'Archelles, 
el era aşezat pe un fragment de coloană şi aştepta. 

Ca şi în noaptea precedentă, o femeie înfăşurată într-o 
largă pelerină de culoare gri, cu gluga coborâtă, apăru 
deodată înaintea lui, fără să poată spune, nici de această 
dată, de unde răsărise. Şi această femeie avea pe deget 
rubinul pe care am avut ocazia să-l descriem de mai multe 
ori. 

Cu vocea ei armonioasă, pe acelaşi ton scurt imperativ, ea 
rosti: 

— A sosit ora. Mâine, după petrecerea care se va da la 
castel, trebuie ca tot ce s-a stabilit între noi să fie dus la 
îndeplinire. 

— Doamnă, se stabilise între noi să vă remit o copie a 
testamentului prinţului de Montcapet. Această copie v-am 
remis-o în această noapte. Era stabilit, în plus, să mă ocup 
de mica prinţesă Rolande. Dacă am înţeles bine, doamnă, 
este vorba de a omori acest copil. Este posibil, cu toate 
acestea, ca eu să fi înţeles rău intenţiile voastre. Permiteţi- 
mi doamnă, să vă rog cu umilinţă să precizaţi limpede 
ordinele voastre cu privire la acest subiect. 

— Ai înţeles foarte bine. Trebuie ca mâine, la sfârşitul 
petrecerii, mica prinţesă Rolande să termine cu viaţa. 
Cadavrul său trebuie să dispară, încât să nu poată fi regăsit 
niciodată. 

— Bine, doamnă. Mâine, la sfârşitul petrecerii, mica 
prinţesă Rolande va sfârşi cu viaţa, iar cadavrul său nu va fi 
găsit niciodată... 

Capitolul VI Aniversarea Rolandei. 

În această dimineaţă de 12 mai, ziua aniversării naşterii 
Rolandei, era mare sărbătoare la castel, unde prinţul de 


Montcapet invitase toată nobilimea din împrejurimi. 

Toată nobilimea răspunsese cu amabilitate invitaţiei. Şi, de 
la orele opt dimineaţa, în marea curte de onoare, era o 
defilare neîntreruptă de seniori şi de nobile doamne, toţi 
împodobiţi cu cele mai frumoase veşminte, acoperiţi de 
bijuterii şi pietre preţioase, veniţi, unii în trăsuri, alţii în 
litiere, cei mai mulţi călare, doamnă pe crupa calului, în 
spatele soţului, fratele sau servitorul formând escorta, 
conform obiceiului timpului. Şi toată această lume se 
înghesuia în imensa galerie la capătul căreia se vedea scara 
monumentală de marmură albă, cu turnantă dublă şi unde 
mesele erau instalate pentru banchetul care trebuia să 
urmeze după prezentare. 

În camera de ceremonie, sub ochiul vigilent al 
guvernantei, cameristele roiau în jurul Rolandei care se 
lăsa în voia lor cu o seriozitate amuzată. 

Când au terminat s-o îmbrace, Rolande se postă înaintea 
unei oglinzi înalte. 

— Nu-i aşa că sunt frumoasă? Cu adevărat, da. Mă voi 
duce imediat la Chapelle-aux-M?res pentru a mă arăta 
gătită astfel bunului meu prieten. lar el va fi foarte 
mulţumit să mă vadă atât de frumoasă. 

Guvernanta salută şi apoi, ridicându-se, severă, decretă de 
la înălţimea coleretei sale: 

— Nu veţi merge la Chapelle-aux-M?res. Nu, nu şi nu. 

Rolande izbucni în râs, salută imitând cu iscusinţă gestul 
rigid al guvernantei şi rosti: 

— Nu şi nu? Ei, bine! Mă voi duce. 

— Nu vă veţi duce. Nu vă veţi mai duce la Chapelle-aux-M? 
res. Este ordinul monseniorului. Iar cei doi Ragastens sunt 
oameni de nimic. Mai ales acel mic cavaler Hubert, pe care 
îndrăzniţi să-l numiţi bunul vostru prieten, este un adevărat 
cavaler gata de orice fărădelege, cu marele său pistol la 
cingătoare, cu spada aia ruginită şi haina ruptă în coate. lar 
astăzi sunteţi la vârsta înţelegerii la ce vă obligă ilustrul 
blazon al Montcapeţilor... Aşadar... 


— Mă voi duce, o întrerupse scurt Rolande. 

Şi scoase limba spre guvernantă, care ridică braţele, 
indignată. 

Nu era încă decât o copilă foarte mică. 

A opta sa primăvară începea în această zi de 12 mai 1565. 

Uşa se deschise şi intră prinţul de Montcapet. 

Veselă şi uşoară, Rolande alergă în întâmpinarea lui, îi sări 
de gât, îşi lipi obrazul proaspăt şi roşu de al său şi, cu un 
accent de dragoste adâncă, îl întrebă: 

— Tată, bunul meu tată, te gândeşti mereu la biata mea 
mamă care este în cer? 

— Mereu, copila mea, n-o voi uita niciodată. 

Şi în sinea lui: „Vai! Nu pe mama ta moartă o plâng în clipa 
asta, ci pe tine, biată copilă. Când eu nu voi mai fi, ce se va 
întâmpla cu tine, fiica mea adorată?” 

După cum se vede, prinţul continua să fie urmărit de 
presimţiri funeste, sub influenţa cărora îşi luase dispoziţiile 
testamentare. 

— Dar astăzi nu trebuie să plângem. Este o zi foarte 
frumoasă pentru tine, copila mea scumpă şi nu vreau să te 
întristez cu lacrimile mele. 

Şi luând un ton ceremonios: 

— E timpul, veniţi, prinţesă, vă voi prezenta iluştrilor 
noştri oaspeţi care s-au adunat şi vă aşteaptă pentru ca să 
vă aclame şi să vă felicite. 

Iar copilă, deja alinată de blândul surâs părintesc, bătu 
veselă din palme şi, imitând atitudinea gravă, aproape 
solemnă a tatălui, zise: 

— Vă urmez, domnule. 

În galerie, era o mulţime scânteietoare. Toată această 
lume mergea încoace şi încolo, râdea şi flecărea, aşteptând 
evenimentul despre care toată provincia vorbea de opt zile. 

Şi, deodată, toţi se opriră, toate capetele se ridicară spre 
înălţimea scării monumentale şi se porniră aclamații, 
crescură, se derulară ca un bubuit de tunet, se repercută 
pe sub bolți. 


Acolo sus, ţinându-şi fiica de mână, prinţul de Montcapet 
tocmai apăruse. El se aplecă, o apucă pe Rolande pe sub 
subsuori, o ridică în toată înălţimea braţelor sale şi o 
prezentă mulţimii tăcute şi atente, cu o voce puternică: 

— Nobili seniori, nobile doamne, am onoarea să prezint 
Senioriilor Voastre prea înalte, pe preanobila şi 
preaputernica prinţesă Rolande de Montcapet, scumpa mea 
fiică, căreia i-am delegat, începând de azi, toate titlurile 
mele, drepturile şi privilegiile. 

Şi din nou, aceleaşi aclamații lungi, unanime, formidabile, 
zguduiră zidurile impunătorului castel feudal. 

Cu un pas lent, solemn, prinţul cobori scările de marmură 
ale monumentalei scări, ţinându-şi din nou fiica de mână. 

În spatele lui urmau cele două bune verişoare, cele două 
surori gemene: Dalila de Hautfort, cea mai în vârstă, 
deoarece venise pe lume cu o jumătate de oră înaintea 
celeilalte. Dalila sau Hermosa - doamna în negru - şi 
Jocelyne, ducesa de Sorrient?s - doamna în alb - dându-i 
mâna nobilului său soţ, Rodrigue, duce de Sorrient?s. În 
toată această nobilă şi numeroasă asistenţă, nu s-ar fi putut 
găsi, cu siguranţă, figuri mai strălucitoare de o bucurie mai 
mare şi mai sinceră decât cele ale celor două surori şi a 
ducelui. 

Invitaţii, formară spontan un culoar viu şi Rolande, 
condusă de tatăl său, trecu serioasă, răspunzând cu 
surâsuri şi sărutări felicitărilor care planau asupra ei din 
toate părţile. 

Capitolul VII Trandafirul sălbatic. 

La sfârşitul acestei prezentări, fu servit un ospăț fantastic, 
la care luară parte mai multe sute de comeseni. 

Rolande, aşezată în faţa prinţului de Montcapet, pe un 
tron ridicat la acelaşi nivel cu al tatălui ei, prezida la masa 
de onoare. Dar cum aceste agape, care l-ar fi făcut să 
pălească de invidie pe însuşi Gargantua, urmau să se 
prelungească toată ziua şi a doua zi pentru aceia care, 
având domeniile prea îndepărtate pentru a pleca la drum la 


venirea serii, trebuiau să-şi petreacă noaptea la castel, se 
stabilise că mica prinţesă să stea la masă timp de o oră, o 
oră şi jumătate, după care să fie luată de guvernantă. 

Rolande cunoştea acest amănunt. 

Mai întâi, o distră spectacolul care se desfăşura în faţa ei. 

Dar curând Rolande se plictisi să admire aceste minunăţii 
gastronomice. Amintirea celui pe care-l numea „bunul meu 
prieten”, Hubert de Ragastens, îi reveni în memorie. Şi 
dorinţa de a i se arăta în frumoasele ei veşminte, cu 
splendidul său colier şi coroana de prinţesă, deveni atât de 
imperioasă încât nu-i mai putu rezista. 

Băuturile începeau să înfierbânte capetele, însufleţirea 
creştea, o veselie imensă domnea în rândul comesenilor, 
nimeni nu se mai ocupă de ea. Ea văzu asta foarte bine, 
profită cu dibăcie de neatenţia generală pentru a se 
strecura afară din galerie, a trece prin curte, din curte în 
parc unde începu să alerge spre Chapelle-aux-M?res. 

Foarte şireată şi de o inteligenţă peste vârsta ei, ea îşi 
socotise foarte bine treaba, căci, atunci când se văzu 
singură sub arborii cei mari care începuseră să se acopere 
de muguri, izbucni în frumosul ei râs, spunând: 

— Monseniorul tatăl meu va crede că am fost luată de 
guvernantă, iar guvernanta va crede că sunt încă la masă, 
în faţa monseniorului. Am înaintea mea un întreg sfert de 
oră. 

Ajunse la Chapelle-aux-M?res. 

Hubert o aştepta acolo cu răbdare, de o bună bucată de 
timp. Avea ca de obicei imensă să spadă care-i bătea 
pulpele şi, la cingătoare, marele său pistolet. 

Rolande veni la el cu paşi lenți şi solemni şi-i făcu o 
reverență ceremonioasă: 

— Bună ziua, domnule cavaler. 

El rămase zăpăcit complet. O privea făcând ochi mari. 
Evident, n-o mai recunoştea în această „frumoasă doamnă! 
pe mica sa prietenă cu care alerga în pădure, se căţăra în 
copaci, lua ouăle din cuiburi. 


y 


Dintr-o cochetărie inconştientă, se roti în faţa lui şi se 
fandosi: 

— Nu-i aşa că sunt frumoasă? 

El nu răspunse încă deoarece uimirea îl amuţise. Dar îşi 
împreună mâinile contemplând-o cu ochi fermecaţi, 
strălucind de o admiraţie sinceră. 

Ea văzu foarte bine că el o găsea frumoasă, cum spunea 
ea. Şi asta o înveseli cu totul. Dar inima sa bună şi prietenia 
sa, copilărească, dar puternică, sinceră, deja adânc 
înrădăcinată, o făcură să înţeleagă sfiala care îl paraliză, să 
găsească remediul care trebuia să i-o risipească. Ea veni la 
el, dar nu cu acel pas ceremonios, ci cu mersul ei vioi şi 
uşor şi-i aplică pe amândoi obrajii două sărutări 
răsunătoare, spunând: 

— Asta nu este un motiv ca să nu ne spunem bună ziua. 

Şi că prin minune, el se dezgheţă. 

La rândul său, cu totală inocenţă, îi înapoie sărutul, o luă 
de mâini şi o privi o clipă cu atenţie, cu o admiraţie 
înflăcărată pe care o exprimă cu voce tare, spunând: 

— Cât eşti de frumoasă! 

— Ştiam bine că mă vei găsi frumoasă... Tocmai pentru 
asta am vrut să mă arăt ţie în frumoasele mele veşminte. 

— Dar de ce eşti gătită atât de frumos? 

— Uiţi că astăzi este aniversarea mea. 

Se priviră o clipă cu atenţie, cu o emoție adâncă, în timp 
ce mâinile lor se strângeau cu putere. Elo văzu încă 
fremătând şi, pentru a-şi schimba părerea, întrebă: 

— Atunci, pentru aniversarea ta ţi-ai pus aceste frumoase 
veşminte şi aceste minunate bijuterii? 

— Cu coroana mea de prinţesă... căci tu nu ştii, acum sunt 
prinţesă. 

— Prinţesă! 

— Şi tu, tu ce eşti? 

— Eu, eu nu sunt decât cavaler... un biet cavaler. 

Veselă, ea bătu din palme: 


— Tu vei fi cavalerul meu şi eu voi fi doamna ta. Şi eu 
vreau, începând de acum, să-ţi dau o garanţie a fidelității 
mele, cum fac prinţesele din frumoasa mea carte faţă de 
cavalerii pe care i-au ales. 

În apropierea ei se găsea un trandafir sălbatic deschis 
într-un enorm buchet de fiori. Ea culese cel mai frumos 
dintre aceşti trandafiri sălbatici, îl trecu printr-una din 
butonierele hainei sale de postav peticită şi se îndepărtă 
puţin pentru a-l admira: 

— lată-te decorat mai bine decât mine cu bijuteriile mele, 
iată-te mai frumos decât mine! 

— Mai frumos decât tine, asta este imposibil. Mi se pare 
deja foarte greu să fiu doar tot atât de frumos ca tine. 

— Acum, că m-ai văzut în frumoasele mele veşminte, plec. 

— Deja! făcu el cu o expresie de inexprimabil regret. 

— Trebuie, spuse ea cu un aer serios, am plecat pe ascuns, 
poate că mă caută. Îţi vine să crezi? Pentru că acum sunt 
prinţesă, nu mai vor să mă lase să vin să te văd. 

— Ca şi la mine! Domnul fratele meu mi-a interzis să vin la 
Chapelle-aux-M?res. 

— Pentru ce aceste interdicții? 

— Nu ştiu, răspunse el cu naivitate. 

— Şi ce i-ai răspuns fratelui tău? 

— l-am spus că voi veni oricum, când îmi va plăcea. Şi tu, 
ce ai răspuns? 

Avea în voce un fel de nelinişte nedefinită. 

Ea răspunse: 

— Am dat acelaşi răspuns că şi tine. 

Izbucniră în râs în acelaşi timp. Visătoare, ea continuă: 

— Mă întreb de ce nu vor ca noi să nu ne mai vedem. 

Şi, îndreptând asupra lui albastrul ochilor săi luminoşi: 

— Pentru că sunt prinţesă! Frumoasă treabă!... Pentru 
tine, voi fi întotdeauna mica ta prietenă Rolande; pentru 
mine, tu vei fi întotdeauna bunul meu prieten Hubert. Şi 
degeaba vor face şi vor spune, aşa va fi întotdeauna. 

Se îmbrăţişară ca frate şi soră şi se despărţiră. 


Ea, ducând cu sine cuibul strâns la piept, ca o comoară 
prețioasă, luă drumul spre castel. 

El, se îndreptă spre săraca lui locuinţă, privind cu imensă 
emoție trandafirul sălbatic pe care ea i-l pusese la 
butonieră. Făcu o sută de paşi şi se opri. 

Scoase trandafirul de la butonieră şi ţinându-l între 
degete, aproape de faţă, îl contemplă o clipă cu un aer 
visător. Apoi îl duse încet la buze şi-l atinse cu delicateţe, ca 
şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l strivească, cu un fel de 
ardoare religioasă. După care îşi desfăcu haina şi puse 
trandafirul la piept, în dreptul inimii. Şi reîncheindu-şi 
haina deasupra, murmură: 

— Şi eu îi voi fi fidel până la moarte. Prefer să-mi ia tot 
sângele din vine picătură cu picătură decât să-mi smulgă 
această garanţie de fidelitate pe care mi-a dat-o spunând că 
va fi doamna mea. 

Pronunţase aceste cuvinte cu voce tare şi cu un aer 
solemn, ca şi cum îşi făcea lui însuşi un jurământ pe care nu 
trebuia niciodată să-l uite şi nici să-l încalce. Şi deodată, se 
lovi peste frunte, strigând: 

— Iată ce ar fi trebuit să-i spun adineaori, când mia dat 
această garanţie care trebuie să-mi poarte noroc. lată ce 
vreau să-i spun, imediat. Ea nu poate fi prea departe, 
alergând, o voi ajunge repede. 

Spunând asta, el era foarte sincer. Adevărul este că, fără s- 
o ştie se minţea el însuşi. Ca toţi îndrăgostiţii trecuţi, 
prezenţi şi viitori, tineri sau bătrâni, încerca nevoia 
imperioasă s-o revadă încă o dată pe aceea pe care o iubea. 
Şi era foarte fericit să aibă un pretext plauzibil pentru el 
însuşi pentru a alerga după ea. Ceea ce se grăbi să facă. 

Capitolul VIII Hubert. 

Nici Rolande, nici Hubert, nu bănuiseră că întrevederea 
lor avusese un martor invizibil. 

Acest martor era Gaspard Pinacle care, ascuns printre 
mărăcini, în mijlocul ruinelor capelei, nu pierduse nici 
măcar un singur cuvânt, nici un gest. Pinacle care, atunci 


când o văzu pe Rolande îndepărtându-se, ieşi târâş din 
ascunzătoarea sa şi, strecurându-se fără zgomot pe lângă 
mărăcini şi tufişuri, ca o reptilă veninoasă, se lansă e 
urmele ei. 

Atunci când Hubert reveni alergând pentru a o vedea încă 
o dată pe Rolande, el văzu un bărbat care căra o povară şi 
alerga pe sub pomi, ascunzându-se. Rămase o clipă 
încremenit, gândind: „Dar. dar. el o duce pe Rolande! Şi nu 
este unul dintre servitorii prinţului. pentru că întoarce 
spatele castelului!” 

Atunci, el strigă din toate puterile: 

— Rolande! Rolande...! 

Nu primi nici un răspuns. Bărbatul care fugea părea că-şi 
măreşte goana. 

Încă o clipă, uimirea şi spaima îl ţintuiră locului. Apoi îşi 
reveni în fire şi se lansă fără să se gândească pe urmele 
răpitorului şi zise hotărât: 

— Pe Dumnezeu! lată ocazia să-mi exersez îndemânarea 
cu acest pistolet încărcat cu glonţ!... Ce noroc că n-am 
pierdut încărcătura trăgând în vreo biată păsărică...! 

Şi porni în goană, cu coatele pe lângă corp, menajându-şi 
respiraţia, ca un băiat antrenat cu toate exerciţiile de forţă 
şi care, prevăzând că va fi o cursă lungă, îşi ia toate 
măsurile ca s-o ducă cu bine. 

Dar ezitând, pierduse câteva minute şi un minut, în 
asemenea circumstanţe, poate să însemne viaţă sau moarte. 
În timpul cât durase această scurtă ezitare, Pinacle - căci 
el era cel care o ducea pe Rolande şi Hubert nu se înşelase 

- luase avans. 

Cu intenţie sau inconştient, el o strângea atât de violent de 
pieptul său, îşi apăsa atât de tare mâna pe gura ci încât, 
pierzându-şi respiraţia, pe jumătate sufocată, ea leşinase 
fără să scoată un strigăt. Pinacle auzise foarte bine 
chemarea lui Hubert şi începuse să alerge. 

După ce alergase astfel mai multe sute de metri, el se opri 
ca să asculte dacă nu era urmărit. Neauzind nimic, se 


linişti. Porni din nou, imediat. Acum nu mai alerga, dar 
mergea cu un pas foarte întins, ca omul care ştie unde 
merge şi care îşi cunoaşte bine drumul. 

Merse mult timp în felul acesta. 

Ajunse în sfârşit la punte, în locul unde apa era mai 
adâncă. Mâna sa începu să caute sub haină pumnalul 
ascuns acolo. Atunci ochii îi căzură asupra copilei. Ea nu 
mai dădea semne de viaţă. Murmură: 

— Să nu mai vărsăm sângele inutil. 

EI o ridică în braţe şi, luându-şi avânt, o aruncă în râu. 

Se auzi un pleoscăit groaznic. Apa se întredeschise şi se 
închise asupra prăzii. Câteva clocotiri, cercuri care se 
lărgeau... El privea asta aplecat peste punte. Se ridică 
mormăind: 

— S-a făcut!... Curentul va duce cadavrul departe... atât 
de departe încât, dacă va fi descoperit, nimeni nu va putea 
s-o recunoască pe mica prinţesă. 

În clipa aceea, el auzi un zgomot care i se păru formidabil, 
un zgomot asemănător cu un tunet care izbucnise foarte 
aproape de el. 1 se păru că vede o lumină orbitoare 
fulgerând la două degete de faţa sa, simţi în plină figură un 
şoc cumplit, o senzaţie de arsură insuportabilă şi căzu fără 
cunoştinţă de-a curmezişul punţii. A fost un miracol că nu s- 
a rostogolit în râu. 

Era micul cavaler Hubert de Ragastens care, ajungându-l 
în sfârşit, îl culcase la pământ descărcându-i de foarte 
aproape, drept în faţă, pistoletul său pe care-l credea 
încărcat cu glonţ, dar care nu conţinea decât praf de puşcă. 

Micul Hubert, acoperit de transpiraţie, gâfâia. Era la 
capătul puterilor. Dar nu simţea oboseala. 

În clipa aceea, n-avea în minte decât un gând: s-o salveze 
cu orice preţ pe Rolande, chiar de-ar fi să cadă fulgerat 
după aceea. Nu se gândea decât la asta. Toată energia, 
toată puterea, întreaga sa voinţă erau încordate în vederea 
atingerii acestui scop, singurul care-i stătea la inimă. Şi 


toate acţiunile sale, nu raţionale, ci numai instinctive, îl 
împingeau spre acest scop. 

Nu stătea pe gânduri, ca şi atunci când se lansase pe 
urmele lui Pinacle. Fără să ştie ce face, aruncă în Oise 
pistoletul, numai pentru că simţea că l-ar fi încurcat la ceea 
ce urma să facă. Şi plonjă în râu, cu capul înainte, în locul în 
care Rolande fusese aruncată şi pe care, fără să ştie, fără 
să-şi dea seama, îl înregistrase cu grijă. 

Plonjase aşadar fără să se gândească. Şi începu să caute 
sub apă. Rămase acolo până când îşi pierdu răsuflarea. 
Atunci, reveni la suprafaţă şi respiră de mai multe ori. 
Inconştient, fără să ştie ce face, îşi desfăcu centura şi o lăsă 
să cadă împreună cu spada, care-l încurca foarte tare. 

Şi iată că, într-un vârtej, zări deodată copilă, dusă de 
curent. 

Din câteva mişcări ajunse la ea şi o apucă de o mână. 

Îi susţinu capul deasupra apei. Şi cu mâna liberă, cu 
puterile înzecite de disperare, începu să înoate spre mal. 

Dar puterile îl părăseau, nu avea destulă vigoare pentru a 
rezista curentului care-l antrena cu el. Câtva timp renunţă 
la luptă. Dar nu abandonă partida. 

Încet, cu răbdare, economisindu-şi cât putea forţele, se 
îndrepta spre mal, pe care-l vedea apropiindu-se puţin câte 
puţin. 

Şi abia departe, foarte departe, mult în josul râului, într-un 
loc pe care nu-l cunoştea, reuşi să ajungă la mal, încărcat 
cu preţioasa povară pe care o puse încetişor pe pământ. 

Numaidecât, fără să se gândească la el însuşi, îşi lipi 
urechea de pieptul Rolandei. 

Şi scoase un strigăt de puternică bucurie, un fel de urlet 
răguşit: 

— Trăieşte...! 

Şi, doborât de eforturile făcute, cărora mulţi bărbaţi, mai 
voinici, n-ar fi putut probabil să reziste, doborât poate de 
bucurie, căzu grămadă pe mal şi rămase nemişcat, întins la 
soare, ţinând-o încă de mână pe mica sa prietenă, ca şi cum 


voia s-o protejeze şi s-o apere încă... chiar când el era fără 
cunoştinţă. 

Cât timp a rămas oare leşinat? N-am putea spune. 

Când îşi reveni, o căută pe Rolande alături de el, unde o 
lăsase. 

Rolande nu mai era acolo. Nu-şi putea crede ochilor. îi 
frecă energic, crezând că visează, că nu vede bine. Şi totuşi, 
era adevărat: ea nu mai era acolo. Ce se întâmplase cu ea? 
Poate că voia să facă o poznă? Da, pentru Dumnezeu! Asta 
era! O va vedea numaidecât ţâşnind, poate din acel tufiş, 
sau din spatele acelui pietroi sau după acel trunchi de pom 
şi spunându-i cu vocea ei limpede şi veselă, punându-i 
mâinile ei mici pe ochi: 

— Cucu?... Cine e?... Bună voastră prietenă, domnule. 

Această senzaţie fu atât de puternică, încât închise ochii. 

Dar scumpele, micile mâini albe nu se aşezară pe ochii lui. 
Iar vocea dragă, limpede şi veselă nu răsună în urechile 
sale. 

Atunci, el redeschise ochii şi, disperat, obosit, fără vlagă, 
zdrobit, plecă, chemând-o cu o voce în care răzbăteau 
hohote de plâns: 

— Rolande!... Rolande...! 

Merse la acel tufiş, acolo jos, pe care-l răscoli bucăţică cu 
bucăţică. Sub hainele ude, lipite de corp, îl cuprinse un frig 
aspru. Dar el nu-l simţea. Îşi însângerase mâinile şi faţa de 
maărăcini şi de spini. Dar el nu simţea. Nu simţea nimic. 

După tufiş, fu rândul pietroiului, apoi al pomului. Apoi alţi 
pomi, alte pietroaie, alte tufişuri. 

Şi nu găsi nicăieri vreo urmă a Rolandei. 

Continuă s-o cheme cu aceeaşi voce slabă. Şi cu toate 
acestea, lucru ciudat, nu plângea, avea ochii uscați, ficşi, 
rătăciţi. 

Dar oricât chema, Rolande nu răspundea. 

Timp de peste o oră, elo căută, răscoli toate împrejurimile. 
Şi deodată, îşi spuse: „Iriplu nătărău ce sunt!... Trebuia s-o 
caut la castel!... Au găsit-o!... Au dus-o acolo...!” 


Şi plecă în goană, zicându-şi: „O voi găsi la castel, e sigur, 
e indiscutabil...!” 

Capitolul IX Fatalitate. 

Alergând ca un nebun, el ajunse la palat, unde intră ca la 
el acasă. 

Aşa cum Rolande socotise foarte bine, prinţul, atunci când 
observă absenţa fiicei sale, se gândise că fusese luată de 
guvernantă, fără ca el să bage de seamă. Şi nu se 
neliniştise, dedicându-se obligaţiilor sale de gazdă. 

Guvernanta, la rândul ei, credea că Rolande era la masă. 
Ea fu foarte uimită să n-o vadă acolo atunci când veni s-o 
caute! Îl întrebă pe tată. Adevărul ieşi la iveală. Dar nici de 
data aceasta prinţul nu se nelinişti, deoarece guvernanta 
declară cu siguranţă: 

— Trebuie să fie la Chapelle-aux-M?res. Mă duc s-o caut. 

Ea se duse acolo, într-adevăr, foarte hotărâtă s-o certe cu 
toată asprimea. Scăpă de osteneală căci, cum ştim bine, ea 
n-o găsi pe Rolande care, în clipa aceea, era deja departe. 

Atunci când crudul şi durerosul adevăr deveni cunoscut, o 
consternare generală îi cuprinse pe invitaţii prinţului. 

Hubert nimeri în mijlocul acestei lumi foarte agitate. El fu 
înconjurat imediat şi înghesuit cu întrebări, el care alergase 
gata să-şi dea sufletul mai mult de o leghe. 

Înţelese numaidecât că se înşelase în previziunile sale: 
Rolande nu era la castei, Rolande dispăruse cu totul, era 
pierdută şi poate că n-o s-o mai revadă niciodată. Lovitura 
fu îngrozitor de grea pentru acest copil care, timp de două 
ore, făcuse un efort care ar fi doborât chiar şi pe bărbatul 
cel mai voinic, ceea ce pentru el nu era nimic, şi care 
mersese din lovitură în lovitură, ceea ce era mult mai grav. 

Cu toate acestea, cu o voce fără inflexiuni, de 
nerecunoscut, livid, cu trăsăturile împietrite, cu ochii uscați, 
din ce în ce mai rătăciţi, el mai avu puterea şi prezenţa de 
spirit să povestească în puţine cuvinte ceea ce văzuse şi 
ceea ce făcuse. 


Ceea ce făcuse era atât de uluitor, atât de mult peste 
vârsta lui, încât nimeni nu vru să-l creadă. Totuşi, cineva 
făcu observaţia că era ud, într-adevăr. Dar o altă persoană 
spuse că poate căzuse în apă din întâmplare. 

În clipa aceea, micul Hubert, doborât, căzu grămadă şi, 
pradă unui delir, începu să bată câmpii. 

Astfel încât au rămas cu toţii convinşi că povestea pe care 
le-o spusese era rezultatul febrei foarte grave căreia îi 
căzuse pradă şi care până la urmă îl doborâse. 

Hubert fu dus la el acasă şi încredinţat îngrijirilor fratelui 
său, contele de Pompignan. 

Cercetările continuară, mai febrile, mai intense. Ele au 
fost extinse mai departe, mai organizat, cu mai multă 
metodă. Ele s-au prelungit timp de mai multe zile şi au 
cuprins o zonă de mai multe leghe. 

Deşi cuvintele lui Hubert fuseseră atribuite febrei, prinţul, 
împreună cu ducele de Sorrient?s şi cu mai mulţi servitori, 
explorară acea punte peste Oise despre care vorbise 
băiatul. 

Nu găsiră acolo corpul lui Pinacle. 

Pe Rolande, nici vorbă, n-o găsiră nici acolo, nici în altă 
parte. Rolande dispăruse, se pare, pentru totdeauna. 

Un lucru care nu fu remarcat la castel sau cel puţin căruia 
prinţul de Montcapet nu-i acordă atenţie, era acela că 
Gaspard Pinacle dispăruse şi el. Cel puţin în aparenţă. 

Căutând şi chibzuind, au sfârşit prin a admite această 
versiune de necrezut: Rolande, antrenată fără îndoială de 
prietenul ei Hubert, ajunsese până la punte, unde căzuse în 
apă. Hubert plonjase cu curaj pentru a încerca s-o salveze, 
dar nu reuşise. Restul, aşa cum am spus, fusese pus pe 
seama febrei. Din nenorocire, nu exista nici o îndoială că 
micuța prinţesă se înecase. 

Asta spuneau, vărsând lacrimi de durere, rudele şi 
servitorii prinţului. Căci el refuza cu încăpățânare să admită 
că fiica sa adorată era moartă şi că n-o va mai revedea. 

Or, el nu se înşela: într-adevăr, Rolande nu murise. 


Pe malurile Oisei, nu departe de puntea unde se 
desfăşurase dramă pe care am povestit-o, cam cu o 
jumătate de ură înainte de sosirea lui Pinacle transportând- 
o pe Rolande, se oprise o căruţă. Era un vehicol lung, greu, 
acoperit cu scânduri vechi şi cu prelate, pe jumătate 
dezmembrat, tras de o umbră de cal ce abia îşi mai trăgea 
sunetul, şi care, atunci când mergea, se tara din greii, 
gemea, părea că se văietă şi ameninţă în fiecare clipă că se 
prăbuşeşte. 

Din acest ciudat vehicul, ieşiseră trei bărbaţi şi o femeie. 

Aceşti nomazi auziseră zgomotul exploziei produse de 
pistoletul lui Hubert. Dar, prudenţi de felul lor, se feriseră 
să se arate. Totuşi, dacă nu ţineau să fie văzuţi, erau curioşi 
să vadă ce se petrece. Culcaţi în iarbă, îşi lungiră gâtul 
înspre punte. Dar nu văzură nimic, deoarece Pinacle era 
întins pe această punte, iar Hubert, în clipa aceea sub apă, 
era nevăzut. 

Deodată, tatăl îşi săltă capul şi lansă un „hei!” înăbuşit. 

Cei doi fii ai săi se ridicară imediat şi priviră în direcţia 
indicată de el. 

Şi atunci ei văzură. Îl văzură pe Hubert cum se zbate 
contra curentului, îndreptându-şi toată atenţia şi toate 
forţele pentru a menţine capul Rolandei deasupra apei. 

Cei trei bărbaţi se priviră în tăcere. Aveau fără îndoială 
obişnuinţa să se înţeleagă dintr-o singură privire, căci se 
lăsară toţi o dată în iarbă şi începură să se târască în 
direcţia micului salvator pe care nu-l scăpară din ochi şi în 
dreptul căruia nu întârziară să ajungă. 

Atunci când văzură că cei doi copii rămăseseră întinşi unul 
lângă altul, fără să se mişte, nu ezitară să se arate. Şi se 
apropiară în fine, probabil cuprinşi de milă şi pregătiţi să-i 
ajute. 

Dar atunci, rămaseră încremeniţi, cu gâtul întins, cu 
respiraţia oprită, cu ochii strălucind de lăcomie: tocmai 
văzuseră bijuteriile preţioase cu care era împodobită 
Rolande. 


Se năpustiră toţi trei o dată şi întinseră ghiare murdare şi 
ascuţite. Nu dură mult. În mai puţin timp cât ne trebuie ca 
s-o spunem, inele, brățări, cercei, colier, totul dispăruse... şi 
cu ele cei trei bărbaţi. 

După câţiva paşi se opriră, aproape speriaţi de uluitorul 
noroc care dăduse peste ei. Cu o voce aspră, tatăl exclamă: 

— Drace! Averea noastră e făcută! 

— O adevărată avere, întări unul dintre fii. 

Şi ultimul, care nu ştia cât adevăr exprimă: 

— Este cu siguranţă o prinţesă! 

Erau din nou pe punctul să se care, lăsându-i pe copii în 
voia soartei. Dar ultimele cuvinte îi dăduseră de gândit 
tatălui şi el mormăi: 

— Stai aşa! Nu se obişnuieşte ca fetele marilor familii - şi 
această copilă, aşa cum ai spus, este cel puţin o prinţesă - 
să se plimbe singure pe câmp, împodobite cu bijuterii atât 
de preţioase. Tot atât de adevărat este că vom sfârşi toţi 
trei, într-o zi sau alta, în ştreang, sau la căutarea acesteia. 
O vor găsi... vor constata că a fost jefuită. Atunci ne vor 
căuta pe noi... Şi dacă ne găsesc, s-a zis cu noi. 

Şi se întoarseră la Rolande. 

În mai puţin de un minut, era depusă în căruţă, în 
continuare leşinată. Urmele campamentului fură şterse cu 
grijă, bietul cal scheletic, biciuit din toate puterile, reuşea 
să pornească la trap şi căruţa se îndepărtă gemând, 
scârţâind, rostogolindu-se, legănându-se ca o navă în 
pericol, amenințând în fiecare clipă să se răstoarne. 

Or, această căruţă şi familia de nomazi care o transportă, 
prinţul de Montcapet şi oamenii săi o întâlniseră în 
împrejurimile oraşului Pontoise. Numai că galopul cailor îi 
anunţa de departe. Când ajunseră la căruţă, bătrâna 
împletea coşuri, bătrânul bătea un fier într-o mică 
potcovărie transportabilă, cei doi fii spoiau tingiri. Instalaţi 
în jurul căruţei al cărei cal deshămat păştea liniştit nu 
departe de acolo, nu arătau deloc ca nişte oameni care fug. 


Numai bătrânul răspunse la întrebările prinţului. El făcu 
asta cu amabilitate, cu siguranţa celui care n-are nimic să-şi 
reproşeze. Şi cum prinţul, fără voia lui, îl privea cu o 
insistenţă bănuitoare, el zise, înclinându-se cu respect: 

— Monseniore, văd că mă suspectaţi. Binevoiţi să intraţi în 
umila mea căruţă. În felul acesta vă veţi asigura voi înşivă 
că nu se găseşte acolo copilul pe care îl căutaţi. 

Părea atât de calm, atât de sigur de el, încât prinţul 
declină oferta ce-i fusese făcută. Dar atunci, bătrânul 
nomad fu acela care insistă: 

— Monseniore, vizitaţi căruţa mea, v-o cer ca pe o favoare. 

Prinţul efectuă această vizită şi nu găsi nici o urmă a 
Rolandei. 

Şi, cu toate acestea, îndată ce el şi oamenii lui făcură cale 
întoarsă, se descoperi că Rolande era instalată în căruţă, 
întinsă într-o ladă care-i servea drept pat. 

Şi ea, ca şi Hubert, era atinsă de delir, un delir violent. 
Biata micuță Rolande era doborâta de o febră cerebrală 
care se manifestase încă din prima zi. Ceea ce bătrâna 
traducea prin aceste cuvinte pe care le pronunţa dând din 
cap cu un aer îngrijorat: 

— Este o febră rea. 

Examinând totul, această femeie nu era rea, căci o îngrijea 
pe copilă cu multă atenţie şi cu o experienţă de netăgăduit, 
care ţinea loc de ştiinţă. 

Capitolul X 18 mai 15651 

După patru sau cinci zile, convingerea unanimă era că 
mica prinţesă Rolande se înecase şi că era acum printre 
îngerii bunului Dumnezeu. 

Dar nefericitul tată refuza cu îndărătnicie să creadă în 
nenorocirea să. El singur se încăpăţâna în căutările sale. 
Era văzut în fiecare dimineaţă, trist, posomorât, abătut, 
îmbătrânit cu zece ani, urcând pe cal şi bătând fără 
încetare împrejurimile. 

În timpul acestor patru sau cinci zile, contele de 
Pompignan fusese prea ocupat cu îngrijirea fratelui său 


Hubert pentru a se mai gândi ia amazoana sa şi la prinţul 
de Montcapet: la dragostea sa şi la ura sa. Căci contele îşi 
iubea fratele cu o dragoste adâncă, sinceră. 

Hubert era foarte bolnav... Totuşi, el nu era la fel de grav 
atins ca biata micuță Rolande. Doctorul chemat în mare 
grabă dădu asigurări că-l va salva. Dar el adăugă că boala 
va fi lungă, iar convalescenţa încă şi mai lungă. 

În ziua aceea, care era 17 mai, mai liniştit în privinţa 
tânărului său frate, contele de Pompignan plecase pentru a 
face o plimbare pe jos. Cufundat într-o adâncă reverie, 
ajunsese, fără să-şi dea seama, la Chapelle-aux-M?res. 

Brusc, o umbră răsări în faţa lui: era amazoana sa. Era 
înfăşurată cu grijă, ca de obicei, în ampla sa pelerină gri. El 
o recunoscu totuşi după palpitaţiile inimii sale care începu 
să-i bată precipitat. O recunoscu, de asemenea, după acel 
rubin pe care-l avea pe deget: rubinul enorm tăiat în formă 
de romb. 

Ea pronunţă imediat cu vocea sa armonioasă, care lui i se 
păru puţin cam rece, încărcată de o ameninţare nedefinită: 

— Ce aşteptaţi pentru a acţiona?... Obstacolul v-a fost 
desemnat... şi el nu este încă suprimat... şi spuneţi că mă 
iubiţi... Dacă este adevărat că mă iubiţi, vă spun că este 
timpul... Peste două zile va prea târziu... voi fi pierdută 
pentru voi. 

Ea îi întorsese deja spatele, se strecura mlădioasă şi acută, 
asemenea unei fiinţe misterioase, de-a lungul mărăcinilor şi 
tufişurilor. 

E voia să-i vorbească cu orice preţ. O urmă. N-o pierdea 
din ochi, o vedea bine. Câştiga teren. Întinse braţul crezând 
că o prinde. El nu prinse decât vidul. Îi alunecase printre 
degete cu o agerime infernală. Acolo, sub ochii săi, ea 
dispăruse, se volatilizase, fără să-şi dea seama pe unde şi 
cum, de parcă urmase pur şi simplu o umbră, crezând că o 
urmează pe ea. 

Îngrozit de ceea ce considera drept un miracol, fugi ca un 
nebun şi reveni acasă. Petrecu o noapte teribilă, 


înfiorătoare. În mod nedefinit, conştiinţa sa protesta 
împotriva acestui omor care i se impunea. Se străduia s-o 
facă să tacă. Atunci, ea vorbea mai tare. Dar şi pasiunea 
vorbea în el. Şi vocea ei, mai puternică, sfârşi prin a înăbuşi 
vocea conştiinţei. 

Dimineaţa, contele de Pompignan, pentru a doua oară, îl 
condamnase pe prinţul de Montcapet. Şi, de data aceasta, 
era hotărât să execute sentinţa chiar în ziua aceea. 

Abătut, palid, tras la faţă, cu privirea febrilă, îşi încinse 
spada cea lungă, puse la centură un cuţit de vânătoare, 
urcă pe cal şi plecă. 

Merse să se ascundă lângă podul rulant al castelului 
prinţului şi-i pândi ieşirea. 

Aşa cum se întâmpla de câtva timp, prinţul de Montcapet 
ieşi singur. Şi îşi conduse imediat calul în pădure. 
Nefericitul tată spera mereu să descopere un indiciu care 
să-l pună pe urmele fiicei sale. 

Pompignan îl urma de departe, fără să piardă nici o 
mişcare. De altfel, el nu se ascundea. Ar fi putut să-l 
doboare de zece ori, dacă ar fi vrut. Dar n-o făcu. Orice s-ar 
fi întâmplat, oricât de hotărât era, îl încerca o silă de 
neînvins să lovească pe la spate. Aştepta ocazia potrivită. 

Această ocazie se lăsă aşteptată mai mult de două ore. 
Fără să-şi dea seama niciunul, nici altul, se îndepărtaseră 
foarte mult de locuinţele lor, căci prinţul mersese mereu 
înainte. Obosit fără îndoială, el se opri în sfârşit într-o 
poiană şi descălecă. 

Pompignan sări imediat de pe cal şi merse la el, cu faţa 
crispată de un rictus de ură, cu ochii injectaţi, gata să 
lovească. 

Dar nu lovi. Se opri la câţiva paşi de prinţ. De ce? 

Cu faţa înfundată în mâini, prinţul de Montcapet plângea 
şi Pompignan îi urmărea umerii scuturaţi de hohote 
convulsive cu o privire în care se aprinsese o licărire de 
compasiune. El îşi spunea: „Nu pot să-l lovesc, totuşi, în 
timp ce-şi plânge fiica!” 


Şi continuă să aştepte. 

Dar, în mintea sa, i se păru că aude vocea doamnei cu 
rubinul, a Hermosei - căci el îi dădea fără ezitare acest 
nume - care repetă: „Peste două zile va fi prea târziu.” Şi 
pasiunea puse din nou gheara ei puternică pe el, ura îşi 
aruncă asupra lui respiraţia infectată şi mătură milă care se 
ridica în fundul inimii lui. 

După ce ezitase pentru o ultimă dată, el îl interpelă pe 
prinţ pe un ton agresiv: 

— Hei! Domnule! Ei! Domnule! 

Şi, cum prinţul ridica asupra lui o privire mirată, continuă: 

— Da, dumneavoastră m-am adresat. 

Prinţul întrebă dispreţuitor: 

— Ce doriţi? 

— Vreau să vă spun că vă caut de mult timp, pentru a vă 
spune că vă urăsc... Vă urăsc, auziţi? Cu o ură de moarte. Şi 
pentru că vă găsesc, în sfârşit, trebuie să vă ucid. Scoateţi 
spada, domnule! 

— Nu ştiu dacă sunteţi bolnav sau nebun dar, în mod sigur, 
nu sunteţi politicos, tinere. 

— Sunt aşa cum îmi place să fiu, răcni Pompignan şi nu 
primesc lecţii de la nimeni. De la voi mai puţin decât de la 
oricine altcineva. 

— Rău faceţi, căci mi se pare că aveţi mare nevoie de o 
lecţie, replică prinţul cu răceală. 

— Scoateţi spada, domnule, scoateţi spadă. N-aţi auzit? 
Vreau să vă ucid. 

— Sunteţi nebun, domnule. Nu te baţi cu un copil. 

— Pentru că de acest copil vă este teamă!... Scoateţi spada 
sau, pe infern, vă pălmuiesc! 

EI se apropiase, ridică mâna... 

Prinţul, cu vădit regret, scoase spadă. Asta aştepta 
Pompignan. Avea nevoie să vadă o armă în mâna 
dușmanului său pentru a scuză în proprii săi ochi viclenia 
gestului pe care voia să-l facă. El nu-i lăsă timpul să se pună 
în gardă. Cu un gest fulgerător, îşi scoase cuțitul şi i-l 


înfipse în piept, drept în inimă, cu atâta tărie încât arma se 
înfundă până la mâner. 

Prinţul căzu pe spate, fără să scoată un strigăt, fără un 
geamăt măcar. Fusese ucis pe loc, moartea fusese 
fulgerătoare. 

Contele îl privi o secundă cu ochi de nebun. Apoi coase 
cuțitul din pieptul mortului, îi şterse lama însângerată de 
iarba umedă, sări pe cal şi dispăru. 

Întâmplarea îl ajută: nimeni nu-l văzuse în timp ce, fără să 
se ascundă, îl urmase pe prinţ pas cu pas, pândind ocazia 
favorabilă. 

Nimeni nu-l văzu pe timpul lungului drum pe care-l făcu 
pentru a se întoarce acasă. 

Aici, se închise în sala de jos, îşi spălă cu grijă cuțitul de 
vânătoare şi-l agăţă la locul său obişnuit, visând: „Am 
înlăturat obstacolul. Hermosa este a mea!” 

Corpul prinţului fu găsit a doua zi şi adus la castel. Această 
moarte tragică, la şase zile de la dispariţia fiicei sale, avu un 
răsunet enorm în toată provincia. 

Cu toate acestea, nimeni nu bănuia că prinţul de 
Montcapet fusese victima unui asasinat. Cum spada fusese 
găsită lângă el, scoasă din teacă, s-a presupus că avusese 
loc o altercaţie cu un gentilom necunoscut, că urmase pe 
loc un duel şi că nu putuse învinge. 

Faţă de această întâmplare, Hermosa, Jocelyne şi soţul 
său, ducele de Sorrient?s, se arătară copleşiţi de o durere 
care păru tuturor la fel de profundă şi de sinceră ca aceea 
pe care o încercaseră la moartea Rolandei. Căci toată 
lumea era convinsă că Rolande era moartă. 

Două luni mai târziu, se află că, prin testamentul scris cu 
opt zile înaintea morţii fiicei sale iubite şi confirmat după 
câteva zile, prinţul de Montcapet lăsa moştenire imensă să 
avere bunelor sale verişoare Dalila de Hautfort şi Jocelyne 
de Hautfort, ducesă de Sorrient?s. 

Intrate în posesia tuturor acestor bogății câteva luni mai 
târziu, doamnele de Hautfort, neputând suporta vederea 


acestor locuri unde suferiseră două jalnice lovituri, una 
după alta, plecaseră la Paris unde erau hotărâte să 
locuiască de acum înainte. În timpul acestor două sau trei 
luni, Hubert se vindecase complet. 

Aflând despre viitoarea plecare a doamnelor de Hautfort la 
Paris, contele de Pompignan nu stătuse pe gânduri. Îl 
încredinţase pe Hubert unicului servitor care le rămăsese 
credincios în sărăcia lor şi care era un bătrân cumsecade 
care-i văzuse născându-se şi apoi le urmă pe aceste doamne 
şi pe ducele de Sorrient?s la Paris. 

Cât despre Pinacle, am spus că el dispăruse în urma acelui 
foc de pistolet pe care Hubert i-l descărcase în faţă. Poate 
că nu părăsise regiunea. 

Şi Rolande? 

Ei bine, nici Rolande nu murise de febră cerebrală. 
Bătrâna nomadă îi acordase îngrijirile cele mai atente şi 
reuşise s-o smulgă din ghearele morţii. Două luni mai 
târziu, adică aproximativ în momentul când verişoarele sale 
o moşteneau, ea era ca trezită dintr-un somn lung. 
Examinase locul unde se găsea şi figurile care o înconjurau 
cu o uimire adâncă. 

— Unde sunt? întrebă ea cu o voce slabă. 

— Dar, răspunse bătrâna căreia i se adresase, eşti la tine 
acasă... Aşadar, nu mai recunoşti casa ta pe roate? 

Şi urmărea copila cu atenţie, zicându-şi: „Să vedem dacă- 
şi aduce aminte.” 

Vai! Nu, Rolande nu păru să-şi amintească. Privea locul 
mizer unde se găsea că şi cum îl vedea pentru prima oară, 
dar nu cu dezgustul pe care nu s-ar fi putut împiedica să-l 
arate dacă şi-ar fi amintit de palatul unde locuise şi de luxul 
de care fusese înconjurată. 

— Ah! Sunt aici acasă la mine! rosti ea cu indiferenţă. Şi 
voi, cine sunteţi voi? 

— Eu! se văicări bătrâna, sfântă fecioară Maria, întrebi 
cine sunt, eu!... Dar sunt mama ta...! 


Şi în sinea ei: „Ea nu-şi aminteşte!... Are un gol de 
memorie.” 

Era adevărat, avea „un gol de memorie”, cum spunea 
bătrâna. Ea nu-şi mai amintea nimic, nici cine fusese. Părea 
că viaţa ei începea din clipa când îşi revenise. 

— Şi eu, mai întrebă ea, eu cine sunt? 

— Tu eşti Rayon d'Or. 

Ea surâse. 

— Este un nume frumos! 

— Nu tot atât de frumos ca cea care îl poartă, răspunse 
bătrâna cu toată sinceritatea. 

Efortul care-l făcuse o obosise pe copilă şi ea adormi 
murmurând cu un dulce surâs: 

— Eu sunt Rayon d'Or. 

Capitolul XI Nomazii? 


Nomazii după jefuirea micuţei Rolande au trebuit să ridice 
tabăra şi să părăsească zona imediat după jaf, prinţul 
Montcapet fiind el însuşi eroul unei abominabile fapte 
asemănătoare. 

Ei aveau fără îndoială, motive întemeiate, ca în mod 
excepţional, să evite capitala, deoarece ei au descris un 
cerc larg în jur, fără a se apropia prea mult. 

Aşa că au plecat la Mantes, şi de acolo la Evreux. 

Apoi au coborât spre centru, au mers la Tours, Angers, 
Poitiers, Angoul?me, şi în cele din urmă au ajuns la 
Bordeaux. Acesta a fost ultimul oraş prin care au trecut, în 
care au ajuns pe cheltuiala lor, o zicală populară spune: 
«Necinstea nu câştigă niciodată.» 

Până atunci, tatăl, şeful bandei, a fost prudent, abţinându- 
se cu grijă de a încerca să scape de bijuteriile furate de la 
Rolande, bijuterii care valorau o avere, aşa cum le-a evaluat 
dintr-o aruncătură de ochi. 

Sosind în capitala de la Guyenne, oraş foarte important, el 
a crezut că ar putea risca, fără pericol pentru el şi acţionă. 


EI alese, din rândul pietrelor preţioase, una care părea să 
aibă o valoare mai mică şi se duse s-o valorifice la un evreu 
despre care auzise că avea clienţi din rândul jefuitorilor. 

Evreul nu a estimat prea mult bijuteria, o aruncătură de 
ochi a fost suficientă. 

El o cântări în mâna sa osoasă, spunând cu o voce blândă, 
care avea înainte de toate ceva tracasant: 

— Zece dubloni. Este tot ce-ţi pot oferi pe această piatră. 

— Nu se poate! zise bătrânul nomad sufocat de indignare, 
face o mie de livre pe puţin. 

Umbra unui zâmbet îi traversa buzele şi evreul zise: 

— O mie de livre, este exagerat, cu toate acestea, eu sunt 
gata să plătesc jumătate din această sumă. 

— Cinci sute de livre, specifică nomadul gata să accepte. 

— Cinci sute de livre, a confirmat evreul care a zâmbit cu 
un rânjet tulburător. 

Şi a adăugat cu un aer detaşat: 

— În cazul în care tu-mi oferi dovada deţinerii legale a 
acestei bijuterie. 

Această pretenţie, la care el a fost departe de a se aştepta, 
l-a bulversat pe bătrânul nomad. 

Cu toate acestea, ela încercat să-şi păstreze calmul. 

Având în vedere insistenţele evreului a fost forţat să 
admită că era imposibil să furnizeze dovezile necesare. 
Evreul, a cărui ochi străluceau maliţios, i-o tăie scurt: 

— Asta e ceea ce m-am gândit. Eu risc enorm dacă cumpăr 
această bijuterie. Acest lucru merită o atenţie, cred. În 
aceste condiţii, tot ce pot face este să-ţi dau şase scuzi. 

— Şase scuzi! a protestat violent bătrânul nomad, ai spus 
chiar acum, zece dubloni! Ei acum spui şase! 

— Ai auzit greşit, bunul meu domn! Acesta nu face zece, 
nu şase, trei scuzi este ceea ce am spus. Doar trei scuzi, iar 
preţul este bun! 

Spre tavanul întunecat, înnegrit de fum al magazinul său, 
evreul a ridicat două braţe lungi osoase, invocând mărturia 
lui Dumnezeului său Abraham. Reaua lui intenţie a fost 


evidentă. Bătrânul nomad nu mai era un client obişnuit. El 
l-a apucat de gât pe interlocutorul său îl scutură brutal, şi-i 
spuse în faţă: 

— Ah! Câine de hoţ!... Dă-mi bunul meu sau te voi strânge 
de gât! 

Evreul, bătrân şi scheletic, nu cântărea greu în mâinile 
sale. Dar el nu lăsă bijuteria din gheara lui. 

Acestea nu au durat mult, pentru că o uşă din spatele 
magazinului s-a deschis. Un om, un colos, a intrat, a venit la 
bătrânul nomad şi l-a prins de mâini între labele lui uriaşe. 
Ambele mâini i-au fost strivite într-o strângere puternică, în 
timp ce un urlet de durere izbucni de pe buzele bătrânului 
nomad. 

Cu o singură mână, colosul l-a prins de centură, punându-l 
uşor înapoi pe locul de unde el a plecat şi a stat alături de 
el. 

Acel Hercule nu a spus un cuvânt. Dar gesturile lui 
vorbeau o limbă deosebit de impresionantă. El avea un cuţit 
enorm la centură. El l-a tras şi a început să joace cu 
nepăsare cu el. 

Bătrânul nomad a nimerit într-un cuib de viespi, de unde 
nu ştia dacă va ieşi cu viaţă. 

Dar necazurile lui încă nu s-au sfârşit. Un puşti de 
doisprezece ani a alunecat din spatele colosului. Fără a 
prezenta orice emoție, cu o moliciune sinistră, bătrânul 
evreu i-a spus: 

— Cheamă jandarmul. Îi spui să vină aici, să ridice un 
tâlhar, deoarece am refuzat să-i cumpăr o bijuterie, furată 
într-adevăr, a încercat să mă sugrume. Du-te, şi nu zăbovi. 

Băiatul o luă imediat la fugă. El nu ajunse departe. Pur şi 
simplu, el s-a oprit la capătul străzii, unde a aşteptat, 
uitându-se de departe la uşa casei sale. 

Bătrânul nomad s-a făcut mic: el s-a văzut pierdut. În 
mâinile jandarmeriei soarta îi era pecetluită, după cum el 
însuşi a spus. Forţa herculiană desfăşurată de uriaş nu lăsa 
nici o îndoială cu privire la rezultatul unei lupte cu el. El nu 


s-a gândit să înceapă această luptă, el a fost atât de sigur 
de înfrângerea lui. El a încercat singurul lucru posibil: mila 
bătrânului evreu. 

Oribilul bătrân a spus o lungă rugăciune. Dar în cele din 
urmă, după ce nomadul a avut buna inspiraţia să renunţe la 
bijuteria pe care a vrut să o vândă, ela acceptat să spună: 

— Ei bine, văd nu eşti un drac aşa de rău cum pari. 
Şterge-o... şi încearcă să nu nimereşti în picioarele 
jandarmului care ar trebui să fie pe drum spre mine. 

Bătrânului nomad nu a trebuit să i se repete invitaţia. Ela 
sărit la uşă şi a dispărut la fel de rapid ca şi când pe urmele 
lui erau toţi ofiţerii din jandarmerie. 

De îndată ce a dat colţul, băiatul, care se uita, s-a întors 
acasă fluierând liniştit. 

Cât despre bătrânul evreu, acesta şi-a frecat energic 
mâinile osoase, şi a zis cu un râs sinistru: 

— Aceasta este o bijuterie pe care am vrut-o şi eu voi lua 
pe ea circa cinci mii de livre... Da, nu-mi va fi greu deloc să 
obţin acest preţ. 

Bătrânul nomad a fost atât de speriat încât el a fugit fără 
să se oprească până la căruţă, a ridicat tabăra de la faţa 
locului, şi a pornit brusc, cât mai repede posibil, departe de 
acest oraş neospitalier în care ela crezut că va face avere, 
şi unde a fost cât pe ce, datorită acelui câine blestemat de 
evreu, să capete o cravată de cânepă şi să simtă nodul dur 
în jurul gâtului său. 

Ştim că a fost o încercare greşită. Evreul a avut, de 
asemenea, abominabilă intrigă de al păcăli pe însuşi prinţul 
Montcapet. În plus, el a furat frumos. Dar bătrânul nomad 
nu a avut de unde să ştie despre aceasta. 

EI l-a crezut un evreu serios pe acest tip rău, şi s-a aruncat 
fără să se asigure în plasa întinsă. 

Întotdeauna când evaluezi un cal, nu te uita că are un 
format scheletic, ci aruncă o privire şi la ce aliură are. 

El nu a răsuflat uşurat până când n-a făcut un număr 
respectabil de mile între el şi cei doi, gândindu-se în 


continuare ce va spune familiei despre nenorocirea lui. 

A fost o îngrozit. Era clar că nu va putea schimba cu 
uşurinţă contra numerar bijuteriile furate de la micuța 
Rolande. Bătrânul, care a mizat mult pe valoarea acestor 
bijuterii, era cuprins de deznădejde, vedea cum visurile lui 
se năruiau. 

El sperase că banii luaţi pe bijuterii îl vor ajuta să se 
retragă într-un colţ misterios şi să renunţe la traiul în 
căruţă. 

Oh, alături de aceste visuri frumoase, viaţa în tabere 
improvizate unde dormeau iepureşte. Toate acestea l-au 
înfuriat, dar viaţa a continuat, pentru ei în modul său 
obişnuit; o existenţă perpetuă, rătăcind de-a lungul 
drumurilor desfundate, încinse de razele arzătoare ale 
soarelui în timpul verii toride, glazurate cu ploaie sau 
zăpadă în timpul iernii; existenţa mizerabilă în care abia 
câştigau ceva, cu toate nimeni nu neagă faptul că ei erau 
fierari inediţi, reparatori iscusiţi, tinichigii, ţesători de 
calitate şi practicau alte o mie de meserii diferite. Aveau o 
ştiinţă adâncă în arta braconajului, raiduri şi jafuri, care le- 
au adus cele mai multe dintre mijloacele lor de existenţă. 
Da, o existenţă mizerabilă, dar o existenţă liberă, 
independentă, neştiind nici de şef, nici de legi, după cum au 
spus ei cu un fel de mândrie feroce, şi care a avut farmecul 
şi frumuseţea ei, deşi au fost împiedicaţi de a se exprima, 
dar au şi stârnit sentimente confuze. 

Capitolul XII Singură. 

Graţioasa micuță Rolande, smulsă din ghearele morţii prin 
îngrijirile experimentatei bătrâne nomade, revenise la viaţă 
şi, curând, ajutată de constituţia ei robustă, redevenise 
plină de sănătate şi vigoare. 

Numai că prăpastia neagră, care părea că se deschisese în 
memoria ei, nu se astupase. Continua să nu-şi mai 
amintească de trecut. O viaţă nouă reîncepea pentru ea şi 
această viaţă pornea din clipa când, după febra sa 


cerebrală, se trezise în genul acela de casă pe roate care 
era căruţa nomazilor. 

Sub îndrumarea bătrânei Mattal?na, învățase să 
împletească lucruri frumoase din răchită. Curând, condusă 
de un instinct artistic foarte sigur, o depăşise cu mult pe cea 
care o iniţiase şi din degetele ei sprintene ieşeau mici 
minuni de gust şi fantezie. Apoi, învățase să vândă aceste 
mici minunăţii ceea ce, la început, i se păru mai greu decât 
să le confecţioneze. Şi era atât de delicată, atât de plăcută, 
încât, şi la asta, nu întârziase să-şi depăşească profesoara. 

Şi timpul trecu. Zilele, săptămânile, anii, se scurseră, 
trecură... 

Amintirea a ceea ce fusese încă nu-i revenea, întrebată 
adesea despre trecutul ei, Rayon d'Or răspundea că nu-şi 
amintea nimic din ceea ce trăise înainte de acea febră 
periculoasă de care se vindecase ca prin minune. Şi, 
neîndoielnic, era sinceră. lar, cum familia nomadă care 
devenise a sa, evita cu grijă cea mai mică aluzie la acest 
trecut care era al său şi de care se înţelege de la sine că n- 
avea nici cea mai mică bănuială, probabil că ar fi râs 
dezvăluindu-i că fusese o mică prinţesă şi încă una dintre 
cele mai bogate - dacă nu cea mai bogată - din regat. 

Cu noua sa familie, Rayon d'Or parcursese întregul regat, 
de la nord la sud, de la est la vest. Şi cum, în ceea ce 
priveşte noua sa existenţă, era dotată cu o memorie 
excelentă, ş-ar putea spune că îl cunoştea admirabil. Cu 
excepţia Parisului, totuşi, unde nu pusese piciorul niciodată, 
familia sa, nu ştim de ce, stăruia să nu se apropie prea mult 
de el. 

Şi continuară să treacă alte luni, alţi ani. 

Nenorocirea se abătu asupra familiei nomazilor şi o 
împrăştie. 

Într-o bună zi, cel mai mare dintre fii fugi. El ducea cu el 
bijuteriile furate Rolandei. El spera, fără îndoială, să fie mai 
norocos decât tatăl său şi credea că va reuşi să le vândă. Nu 
este mai puţin adevărat că el n-a mai fost revăzut. 


Apoi fu rândul mezinului. Dar el comise stângăcia să se 
lase prins într-o expediţie nocturnă cam primejdioasă. A 
fost ucis pe loc? A fost spânzurat? A fost aruncat oare în 
vreo celulă subterană sau a fost trimis să vâslească pe 
galerele regelui? N-am aflat niciodată. Fapt este că, aşa 
cum s-a întâmplat şi cu fratele său mai mare, n-a mai fost 
revăzut niciodată. 

În fine, tatăl plecă la rândul său în marea călătorie, cea din 
care nimeni nu se mai întoarce. Se rănise la forjă. Rana, 
neglijată, se infectase: bătrânul se duse. 

Rayon d'Or rămase singură cu bătrâna Mattal?na. Ea îi 
plânse din toată inima pe cei care-i credea că sunt tatăl şi 
fraţii săi. lar bătrâna nu consideră că este cazul să-i spună 
adevărul privitor la acest subiect. Doar că, văzându-se 
singură cu aceea pe care o numea fiica sa, se hotări 
deodată să se ducă la Paris. Şi, din fundul regiunii 
Provence, unde se găseau atunci, cele două femei se 
îndreptară încet, în etape scurte, spre capitală. 

Într-o zi, bătrâna Mattal?na, cea căreia îi spunea mamă, 
căzu, deodată, grămadă, fără nici un semn care să-i dea de 
veste că este bolnavă. 

Scoasă din minţi, Rayon d'Or se aruncă asupra ei 
plângând cu sughiţuri: 

— Mamă! Mamă!... N-o să mă laşi aşa, fără un cuvânt de 
râămas-bun!... Tu n-ai murit, oh! Spune-mi că n-ai murit! 

Bătrâna se încordă şi, cu un efort disperat, reuşi să 
bolborosească destul de clar: 

— Este sfârşitul, Rayon d'Or. Eu o să mor. 

— Mamă, te voi îngriji, te voi salva, hohoti Rayon d'Or. 

O expresie de milă nemărginită se răspândi pe figura 
muribundei. Ea horcăi: 

— Mama ta!... Biată copilă!... Poate că cerul te va ajuta... 
să-ţi găseşti... părinţii... 

— Oh! murmură Rayon d'Or îngrozită, este delirul 
morţii!... Mamă, mamă, vino-ţi în fire. Nu-ţi mai recunoşti, 
aşadar, fiica, pe mica ta Rayon d'Or? 


Într-un horcăit înspăimântător, muribunda o corectă: 

— Nu sunt mama ta... nu eşti fiica mea... numele tău nu 
este Rayon d'Or...! 

— Îngeri ai paradisului, gângăvi Rayon d'Or tulburată, 
aveţi milă de mama mea şi de mine! 

Într-un spasm înspăimântător, muribunda rosti: 

— Aminteşte-ţi... puntea peste Oise... acolo... acolo... între 
Anvers şi l'Isle-Adam... Aminteşte-ţi... tu nu eşti fiica mea... 
puntea... aminteşte-ţi...! 

Ea recăzu moale pe pat şi rămase nemişcată, cu buzele 
pecetluite pentru totdeauna, cu privirea fixă, părând să 
repete încă: „Aminteşte-ţi!” 

lar Rayon d'Or, pe jumătate nebună de durere, repetă fără 
să vrea, la rândul său, cu voce tare: 

— Eu nu sunt fiica ei!... Numele meu nu este Rayon 
d'Or!... Puntea peste Oise... între Anvers şi l'Isle-Adam!... 
Aminteşte-ţi! 

Bătrâna Mattal?na, îngropată cu pioşenie de cea care 
continua s-o numească mama ei, Rayon d'Or rămase 
singură, cu totul singură, singură pe lume, fără o rudă, fără 
un prieten... 

Odată cu ultimele omagii aduse bătrânei nomade, ea 
părăsi căruţa, care nu-i mai putea folosi pentru că nu mai 
avea cal şi porni de-a lungul drumurilor, singură, în voia 
Domnului. Fără să ştie de ce, poate din respect pentru 
voinţa moartei, se îndreptă spre Paris, trăind, Dumnezeu 
ştie cum, din vânzarea micilor coşuri şi a obiectelor 
mărunte din răchită confecţionate de ea. 

Ea nu înţelesese foarte bine ultimele cuvinte ale bătrânei 
Mattal?na; ea nu le dăduse crezare deoarece credea că 
fuseseră pronunţate în delirul morţii, după cum o spusese 
ea însăşi. Dar, oricum, aceste cuvinte o uimiseră profund şi 
trebuia să rămână fixate pentru totdeauna în amintirea ei. 

Se gândea adesea la ele. Şi uneori dorea să le ia în serios. 
Atunci îşi punea nenumărate întrebări care, fireşte, 
rămâneau toate fără răspuns. Câteodată, visând de-a lungul 


drumurilor, îşi spunea: „Cine ştie? Poate că sunt o 
prinţesă!” 

Ea nu ştia cât de aproape de adevăr este. 

Totuşi, clătina din cap şi izbucnea în râs, bătându-şi joc de 
ea însăşi şi de ideea nebună care-i venise. 

Capitolul XIII Doi prieteni necăjiţi. 

Singură, pe jos, purtând în spate o mică provizie de 
răchită şi un mic pachet conţinând câteva boarfe, Rayon 
d'Or se îndrepta spre Paris deoarece, când trăia, mama ei 
Mattal?na hotărâse că ele vor merge acolo. 

Dar Parisul era departe, foarte departe. Şi ea socotise că-i 
vor trebui luni şi luni pentru a ajunge acolo. Ah! Dar ea nu 
putea să meargă tot timpul. Trebuia să trăiască, nu-i aşa? 
Şi, ca să trăiască, trebuia să-şi vândă micile sale coşuleţe de 
răchită. Fără asta ar fi murit de foame. Era prea mândră că 
să cerşească, prea cinstită din fire pentru a fura, cum 
făceau cei cărora le spunea tatăl şi fraţii săi. Nu-i trebuia 
mare lucru pentru a-şi asigura hrana de fiecare zi. Avea cel 
puţin mândria îndreptăţită să-şi spună că acest puţin de 
care avea nevoie, îl datora exclusiv muncii ei. Aşadar, 
pentru a trăi, trebuia să confecţioneze micile sale obiecte 
din răchită. Pentru a le confecţiona, trebuia neapărat să se 
oprească. Ceea ce făcea să nu poată parcurge etape lungi 
şi-i trebuia mult, mult timp pentru a ajunge la Paris, poate 
ani. 

În ziua aceea, Rayon d'Or era aşezată pe marginea 
şanţului care se întindea de-a lungul drumului. Se simţea 
mai obosită şi mai tristă ca de obicei. Ochii săi aburiţi de 
lacrimi rătăceau în gol peste drumul pe care venise. 

Şi iată că pe acest drum, acolo, departe, două puncte 
negre care se mişcau îi atraseră atenţia, tocmai la timp ca 
s-o smulgă din starea ei abătută. 

Prudenţa îi şoptea să cerceteze de departe, pentru a avea 
timp să se pună la adăpost dacă descoperea vreo 
ameninţare din partea celor două puncte minuscule care se 
îndreptau spre ea. 


Se lăsă mai întâi să alunece în fundul şanţului. De acolo, 
sigură că nu poate fi văzută, ea pândi. Avea privirea 
pătrunzătoare; şi în curând fu cam nedumerită. 

„Ce fac acest câine şi acest măgăruş, atât de departe de 
orice aşezare omenească?... Oare de ce se pot teme?... Căci 
păreau foarte neliniştiţi... Se rătăciseră oare?... Biete 
animale!” 

Rayon d'Or observase şi înţelesese foarte bine: 
comportarea celor două animale era neobişnuită. Încă mai 
intrigată, continuă să le urmărească şi mai atentă, cu un 
început de simpatie, înțelegând că se găsea în prezenţa a 
doi nefericiţi părăsiţi, ca şi ea, poate chiar mai nefericiţi 
decât ea. 

Cele două animale ajunseră în dreptul ei. Ele se opriră 
înaintea ei, ca pentru a-i cere ajutor. 

Cuprinsă de milă, Rayon d'Or, mângâie câinele. Apoi, 
înțelegând că celor două animale le era foame, apucă 
pachetul şi scoase de acolo câteva provizii pe care le 
împărţi cu cei doi invitaţi pe care îi trimisese întâmplarea. 

Şi, atunci când masă frugală fu terminată şi de o parte şi 
de alta şi Rayon d'Or îşi continuă drumul, măgarul şi câinele 
o urmară. 

Ea se arătă foarte fericită. Totuşi, nu era liniştită, îşi 
spunea că stăpânul celor două animale se putea prezenta 
pe neaşteptate şi s-o acuze că a vrut să le fure, ceea ce 
putea s-o ducă departe. 

N-avea de ce să se neliniştească. Măgăruşul şi câinele 
aparţineau unei bestii de om care le snopise în bătăi şi care 
se distrase să-i dreseze, să facă din ei animale dresate, fără 
îndoială cu intenţia de a străbate satele pentru a câştiga 
bani de pe urma talentului lor. Or, această brută, pentru nu 
ştim ce faptă, fusese arestat în urmă cu opt zile, arestat şi 
condamnat să vâslească timp de cinci ani la galerele 
regelui. Fusese o adevărată dezrobire pentru cei doi 
necăjiţi prieteni. 


Totuşi, Rayon d'Or, care nu cunoştea aceste amănunte, cu 
toată bucuria de a se găsi în compania celor doi prieteni 
care, simţea asta, o iubeau deja tot atât cât îi iubea ea 
însăşi, cu toată dorinţa irezistibilă de a-i păstra, se temea să 
nu vadă ivindu-se brusc stăpânul celor două biete animale, 
reclamându-şi bunul său. Şi ea rămânea acolo, foarte 
încurcară, dorind din tot sufletul, dar neîndrăznind. 

Câinele şi măgăruşul au fost cei care o forţară, ca să 
spunem aşa, să se decidă. 

Ea rămăsese nehotărâta înaintea pachetelor sale pe care 
nu îndrăznea să le pună pe spinarea măgăruşului, ceea ce, 
înţelegea bine asta, însemna o luare în posesie care-i putea 
atrage o mulţime de neplăceri dacă, aşa cum se temea, se 
prezenta fostul stăpân. Câinele veni la ea şi, cu delicateţe, 
prinse cu botul unul dintre pachete, cu care începu să 
meargă cu seriozitate. 

Văzând asta, măgăruşul, care se luă în toate după el, se 
apropie la rândul său, întinse spatele, o împinse uşurel cu 
capul, ca şi cum i-ar fi spus: „Ce aştepţi? Pune toate astea 
pe spinarea mea. le voi duce cu uşurinţă, şi pe tine pe 
deasupra”. 

Era limpede că executau mişcări cu care îi învățase fostul 
lor stăpân. Rayon d'Or nu bănuia atunci că avusese noroc 
să întâlnească două animale dresate care-i puteau aduce 
servicii de nepreţuit. Deocamdată, ea nu înţelegea decât un 
lucru, şi anume acela că cele două animale păreau hotărâte 
să se ataşeze de ea. Şi, încântată, exclamă: 

— Atunci, rămâne bine stabilit că mă acceptaţi drept 
stăpâna voastră? 

Câinele puse pachetul jos şi începu să se învârtească în 
jurul ei, lătrând vesel. 

Măgăruşul lansă o întreagă serie de iha! răsunătoare. 

— Ei bine! E clar: şi eu vă adopt. Ascultaţi: numele meu 
este Rayon d'Or. E sigur că şi voi, la rândul vostru, trebuie 
să aveţi un nume. Dar eu nu cunosc acest nume şi voi nu 


puteţi să mi-l spuneţi. Trebuie, aşadar, să vă dau fiecăruia 
un alt nume. 

Se gândi o secundă şi decise: 

— Tu, prietene câine, te vei numi Polo. Şi tu, bătrânul meu 
măgăruş, te vei chema Fringo. 

Capitolul XIV Trupa în reprezentaţie. 

Plecară toţi trei, Polo mergând în cercetare, fugind ca o 
săgeată şi revenind în goană mare, ca un nebun, pentru a 
sări în jurul ei, lătrând vesel. Fringo, deloc incomodat de 
pacheţele pe care le ducea, care pentru el nu erau grele, 
mergea liniştit alături de tânăra fată, sorbind-o cu ochii lui 
foarte blânzi. 

De acum înainte ea nu mai era singură. Avea o companie, 
doi prieteni credincioşi şi devotați pe cari începu să-i 
iubească din toate puterile sufletului său inocent, iubire pe 
care cele două bune animale afectuoase şi recunoscătoare 
i-o înapoiau din toată inima. 

Câtva timp, Rayon d'Or se îngrijise de nevoile prietenilor 
săi. Aşa după cum socotise, pentru a obţine acest rezultat, 
fusese suficient să confecţioneze şi să vândă câteva coşuleţe 
în plus. Într-o bună zi, avu fericită surpriză să descopere că 
nu numai ea trebuia să se ocupe de hrana prietenilor ei, dar 
că aceştia luau asupra lor sarcina de a asigura întreţinerea 
tuturor, şi încă mult mai din belşug decât ar fi putut s-o facă 
ea istovindu-se muncind. 

Ea se aşezase într-o zi în apropierea unei fântâni din piaţa 
unui sat. Foarte ocupată cu împletirea coşuleţelor sale, ea 
nu băgă de seamă că o adunare de gură-cască se strânsese 
în jurul ei şi o priveau ca pe un fenomen, probabil din cauza 
costumului cu paiete strălucitoare cu care era îmbrăcată, 
poate din cauza frumuseţii sale care nu putea trece 
neobservată, poate, în sfârşit, din cauza lui Polo şi Fringo 
care n-o părăseau nici o clipă. 

Deodată, ea ridică fruntea şi observă toate aceste priviri 
aţintite asupra ei. Încurcată, era cât pe ce să se ridice şi să 
se retragă departe de aceste priviri indiscrete, dar rămase 


ţintuită locului de un spectacol la fel de neaşteptat pentru 
ea, desigur, ca şi pentru acei cumsecade gură-cască ce o 
înconjurau. 

Din obişnuinţă, aceşti gură-cască formaseră un cerc în 
jurul ei. 

Or, în mijlocul cercului, Polo tocmai sări brusc. Nici vorbă 
de poziţia sa naturală, în patru labe, ci în picioare, pe labele 
din spate, făcând sluj. Şi Polo, pe labele din spate, începu să 
facă turul cercului lătrând încetişor, prietenos, ca să 
spunem aşa. Şi asta nu era totul; cu labele din faţă, Polo îi 
împingea când pe unul, când pe altul, obligându-i 
prieteneşte să se dea înapoi. 

Polo, din propria sa iniţiativă, lărgea cercul. 

Când cercul fu lărgit pe gustul lui Polo, câinele, tot pe 
labele din spate, veni să se plaseze în centru. Cu seriozitate, 
el se întoarse spre cele patru puncte cardinale şi, de fiecare 
dată lansă un lătrat sonor şi salută. 

Şi, fără cel mai mic efort, fiecare înţelese că salutul şi 
lătratul voiau să spună: „Atenţie, vom începe”. 

Şi fiecare aşteptă, profund intrigat, curios de ce urma să 
se petreacă, râzând deja de aerele grave şi demne ale 
bunului Polo. 

Pe labele sale de la spate, Polo se duse la Fringo care, spre 
uimirea generală, se ridică şi el în picioare, pe picioarele 
dinapoi. Când se găsiră amândoi în picioare, măgăruşul lăsă 
în jos unul dintre picioarele dinainte, iar câinele ridică una 
din labele dinainte. În aşa fel, încât se părea că-şi dau 
mâna, aşa cum face un senior conducând o frumoasă 
doamnă. Şi în felul acesta, făcând graţii amândoi, ei se 
aşezară în centrul cercului, unde salutară cu seriozitate, 
unul după altul. 

Şi era atât de nostim să-i vezi astfel, încât un puternic 
hohot de râs scutură cercul de privitori şi porniră spontan 
aplauzele. 

Foarte gravi, măgăruşul şi câinele mulţumiră asistenţei 
salutând din nou. După care Polo lătră puternic, ca pentru a 


spune: „Aşteptaţi, nu s-a terminat.” 

Atunci Fringo, de unul singur, ridicat pe picioarele dinapoi, 
făcu turul cercului, rotindu-se, salutând, scoțând răcnete 
stridente. 

Iar când şi asta se termină, urmă lucrul cel mai frumos, cel 
mai neprevăzut dintre toate pentru Rayon d'Or, mai uimită 
decât cei mai uimiţi dintre aceşti simpli spectatori: Polo luă 
între dinţi un mic coşuleţ şi făcu turul asistenţei. Polo făcu o 
chetă fără scrupule şi fără ruşine, conştient că lucrase bine 
şi că-şi câştigase cinstit banii care urma să i se dea. În 
coşuleţ căzură monede mărunte, într-o asemenea cantitate 
încât Rayon d'Or, bucuroasă peste măsură, constată că, în 
ziua aceea, câştigase în câteva minute, mai mulţi bani decât 
câştigase ea în opt zile împletind şi vânzând coşuleţe. 

Şi, începând din ziua aceea, Polo şi Fringo au fost cei care 
au asigurat hrana cotidiană comună. 

Oricât de incredibil putea să pară, câinele o iniţiase pe 
tânăra fată, puţin câte puţin, în această nouă meserie şi 
care obținuse de la ea toate accesoriile cu care fusese 
obişnuit. Asta a durat mult, a fost dificil, dar sfârşise prin a 
se face înţeles. 

Acum, Fringo avea o frumoasă rochie presărată cu paiete, 
cu un imens guleraş, ceea ce dădea de înţeles tuturor că 
reprezenta o „doamnă” condusă de un senior. Seniorul era 
Polo, cu o pălărie cu panaş, cu un centiron de care atârna o 
sabie de lemn şi cu mici saboţi legaţi cu panglici roşii, care-l 
făceau să pocnească vesel pe pavaj şi cu care obținea un 
efect de un comic irezistibil. 

În felul acesta, trupa era echipată ireproşabil. Rayon d'Or 
se obişnui să-i prezinte ea însăşi publicului. Succesul 
prietenilor ei fu şi mai mare şi se traduse prin creşterea 
apreciabilă a încasărilor. Astfel încât, confecţionarea 
coşuleţelor pe care ea n-o părăsise, deveni un lucru 
secundar şi ea putu să trăiască liberă ca pasărea cerului, 
într-un belşug care, pentru ea, era aproape bogăţie. 

Capitolul XV Paris. 


Acestea au fost cele mai frumoase zile ale existenţei 
rătăcitoare ale celei care, devenită nomada Rayon d'Or, nu- 
şi mai amintea că fusese prinţesa Rolande de Montcapet. 

Cu toate acestea, ea nu uita cuvintele pronunţate de 
bătrâna Mattal?na pe patul de moarte şi că ea vrusese s-o 
conducă la Paris. 

Şi ea se îndrepta spre Paris. 

Numai că, deoarece n-o grăbea nimic, ea mergea cam la 
întâmplare sau după fantezia ei, abătându-se la dreapta, la 
stânga, făcând uneori cale-ntoarsă, întârziind acolo unde îi 
plăcea sau unde era bine primită. 

Şi, în felul acesta, îi trebui doi ani ca să ajungă în capitală, 
unde sosi fără să ştie şi aproape fără s-o facă anume. 

Ea intră în Paris prin poarta Montmartre într-o frumoasă 
după-amiază însorită. Şi nu ne temem să spunem că această 
intrare a fost cu adevărat senzaţională, fapt este că, aşa 
cum făcea în satele prin care trecea, îşi îmbrăcase prietenii 
în costumele lor de paradă, adică Fringo avea pe el rochia 
stacojie, Polo pălăria sa cu panaş, sabia de lemn şi saboţii 
care pocneau vesel pe pavaj. 

Nu reugşiră să facă o sută de paşi. Se formă imediat o 
îmbulzeală considerabilă şi începu reprezentaţia. Polo şi 
Fringo nu avuseseră niciodată atâta succes. Rayon d'Or nu 
încasase niciodată o asemenea sumă vânzându-şi cu preţ 
bun coşuleţele. 

Până seara, dăduseră peste zece reprezentații. Erau, toţi 
trei, extenuaţi, zdrobiţi de oboseală. Dar punga ei era 
umflată de monede albe, printre care se vedeau câteva 
piese de aur. Astfel încât, încântată, ea le spuse prietenilor 
ei: 

— Sfântă Maică Domnului, dacă ne merge în ritmul ăsta, în 
acest frumos Paris, în mai puţin de un an vom fi bogaţi. 
Atunci ne vom cumpăra o căsuţă cu o grădină frumoasă şi 
vom trăi liniştiţi, fără să facem nimic, până la sfârşitul 
zilelor noastre. 

Şi, dusă pe gânduri: 


— O casă între Anvers-sur-Oise şi l'Isle-Adam... acolo unde 
este o punte de care trebuie să-mi amintesc. 

Între timp, văzând că Polo şi Fringo nu mai puteau de 
oboseală, are prezenţa de spirit să le scoată costumele, 
redevenind asemenea tuturor celorlalte animale, 
îmbulzeala se risipi puţin câte puţin. 

Se găseau în momentul acela pe o stradă care lui Rayon 
d'Or i se părea foarte frumoasă şi care nu era decât o 
ulicioară prăpădită: strada Grande-Truanderie. Se înţelege 
de la sine că ea nu cunoştea numele acestei străzi, aşa cum 
nu ştia în ce lume aparte de cerşetori şi de desfrânaţi se 
afla. 

Pe măsură ce cădea noaptea, această stradă pe care 
steaua ei rea o condusese, părea să se anime tot mai mult, 
în timp ce altele deveneau pustii. Ea nu luă seama la asta. 
De altfel, n-avea cum să ştie. 

La început nimeni nu-i dădu atenţie, nici ei şi nici 
animalelor sale, ascunşi cum erau de întuneric. Dar asta nu 
dură mult timp. 

Ele erau trei fete. Toate trei tinere şi frumoase, rujate şi 
fardate, îmbrăcate în veşminte ţipătoare. Tocmai ieşiseră, 
toate trei, dintr-o casă aflată aproape în faţa streaşinei sub 
care se adăpostise Rayon d'Or. Mergeau încoace şi încolo. 

Înapoia lor, la distanţă respectuoasă, un cavaler de o 
eleganţă îndoielnică, cu mustaţa în furculiţă, drapat, nu fără 
un oarecare şic, într-o pelerină care scotea în evidenţă o 
spadă lungă, părea să le păzească discret. 

Cele trei frumoase fete o descoperiră până la urmă pe 
Rayon d'Or în colţul ei. O observară mai întâi de departe. 
Apoi veniră înaintea ei. 

Prima care vorbi, în fine, cu o voce blândă şi într-un mod 
amabil, întrebă: 

— Cine eşti? 

— Sunt Rayon d'Or, răspunse tânăra fată cu simplitate. 

Şi puţin mirată de familiaritatea celei pe care o lua drept o 
„doamnă”: 


— Şi voi, voi cine sunteţi? 

— Eu sunt Saphir. Şi iată-le pe Muscade şi Bergamote, 
prietenele mele, răspunse tânăra fată cu aerul său blând. 

Muscade, care era visătoarea indiferentă, aprobă cu o 
înclinare graţioasă a capului. Bergamote, care avea un aer 
ostil, confirmă cu un gest repezit. 

Rayon d'Or simţea cum o cuprinde o nelinişte nelămurită. 
În clipa aceea, o voce mieroasă rosti: 

— Sfinţi ai paradisului, o copilă aşa de frumoasă să-şi 
petreacă noaptea sub cerul liber! Trebuie să fii fără inimă! 
Vino, frumoasa mea, vino. Vei locui la mine, în casa mea 
care, mulţumesc lui Dumnezeu, este un han acceptabil. 
Toată lumea îţi va spune că hanul „La Patroana”, care este 
numele meu, este cel mai convenabil şi mai îngrijit din tot 
cartierul. 

Cea care vorbise în felul acesta, şi care se strecurase până 
aici, Patroana, pentru că ăsta era numele ei, era o femeie 
bătrână, de o vârstă incertă, cu o comportare pătrunsă de o 
blândeţe dezminţită de buzele sale subţiri, întotdeauna 
strânse şi ochi deosebit de tăioşi, care nu te priveau 
niciodată în faţă. Cu un gest imperios, le dăduse la o parte 
pe cele trei fete care aveau faţă de ea purtarea ruşinată a 
şcolarului prins cu mâţa-n sac de către profesor. 

— Dar, doamnă, protestă Rayon d'Or uimită, mă simt bine 
aici. 

— Aici! Scumpă copilă a bunului Dumnezeu! La Paris nu se 
obişnuieşte ca fetele frumoase să se culce în stradă. Vino la 
mine, vino... Vei vedea ce bine te vei simţi acolo. 

Şi spunând asta, bătrâna o apucase pe Rayon d'Or de 
mână şi o trăgea încet. Mai întâi ea nu opuse rezistenţă, 
atunci când Saphir îi şopti la ureche: 

— Nu te duce acolo! 

Atunci o cuprinse spaima. Se smulse din mâna ei şi refuză: 

— Nu vreau! 

— Aici, Trombafior, strigă Patroana. 


Trombafior era numele acelui băiat de o eleganţă 
îndoielnică ce le păzea pe cele trei fete elegante şi care era 
spaniol. El asistase la toată scena şi înţelese imediat ce 
aştepta Patroana de la el. Nu ezită nici o secundă. Alergă la 
apel. Ajunge din două sărituri la Rayon d'Or, surprinsă, o 
înhăţă cu braţele sale puternice, o săltă ca pe un fulg şi sări 
în bârlogul infamei cotoroanţe, care lăsase poarta 
întredeschisă. 

Totul se desfăşură atât de repede, încât câinele, Polo, care 
somnola sub streaşină, nu se trezise. 

— Biata micuță! se înduioşară în acelaşi timp Saphir şi 
Muscade. 

— De ce biată? rânji Bergamote, cu aerul ei răutăcios. Ea 
nu este mai de plâns decât noi! 

Nenorocirea care părea s-o urmărească pe Rolande cu o 
înverşunare neîndurătoare, o adusese pe o stradă cu faimă 
proastă, una dintre cele mai îngrozitoare, mai periculoase 
străzi ale Parisului. Şi, pe această stradă, exact în faţa 
sălaşului de temut al infamei femei care era Patroana. Astfel 
încât, doar la câteva ore de la sosirea ei la Paris, era 
prizonieră în acest sălaş unde o aşteptau cele mai de temut 
aventuri. 

În timpul celor doisprezece ani care se scurseseră, ca şi 
Rayon d'Or, micul cavaler Hubert de Ragastens crescuse. 
Contele de Pompignan, fratele său mai mare, nu reuşise, se 
pare, să facă avere la Paris, căci Hubert, devenit un tânăr 
bărbat, avea mereu, ca şi atunci când era copil, un costum 
uzat, deteriorat. Haina sa de catifea decolorată fusese 
cârpită de mai multe ori, iar cizmele sale înalte, din piele de 
căprioară, era peticite pe alocuri. 

Dar era întotdeauna de o curăţenie pedantă. Şi era 
nedespărţit de o spadă uriaşă de care învățase să se 
folosească. 

Cu toată sărăcia sa, avea o înfăţişare cu adevărat falnică 
sub lungile bucle de păr ce-i cădeau pe umeri, cu mustaţa 
fină, răsucită în furculiţă, cu talia sa bine făcută, cu privirea 


sa vioaie şi pătrunzătoare, cu o figură radiind de o veselie 
candidă. 

Pe durata acestor ani, el rămăsese pe micul său domeniu, 
trăind mai degrabă rău decât bine din micile subvenţii pe 
care fratele său mai mare i le trimetea la mari intervale. 
Foarte mult timp păstrase vie în inima sa amintirea micuţei 
sale prietene Rolande, precum şi, sub haină, trandafiriii 
sălbatic pe care ea i-l dăduse spunându-i că era „doamna 
sa”. Puțin câte puţin, această amintire nu se ştersese, dar 
se estompase în negura timpului. Şi, într-o bună zi, plictisit 
să-l tragă pe dracu de coadă, după propria sa expresie, 
luase la rândul său drumul Parisului, pentru a-şi regăsi 
acolo fratele mai mare şi, cu ajutorul său, să încerce să facă 
acolo avere. 

Capitolul XVI Acasă la regina-mamă. 

Într-o frumoasă dimineaţă a anului 1577, ducele de 
Sorrient?s pătrunse pe strada Four şi intră sub bolta 
întunecată a unei porţi monumentale, flancată, conform 
obişnuinţei timpului, de două turnulețe crenelate care 
înaintau deasupra străzii ca două santinele vigilente. Era 
intrarea principală a Palatului Reginei, noua reşedinţă a 
Catherinei3 de Medicis care, ştiind să vadă lucrurile în 
perspectivă, pusese să fie construit şi unde trăia retrasă de 
trei sau patru ani. 

După ce trecu printr-un lung şir de încăperi mobilate cu 
un lux de un rafinament nemaipomenit, căruia păru să nu-i 
acorde nici o atenţie, ducele, care părea să cunoască 
admirabil casa, se opri înaintea uşii oratoriului reginei- 
mamă. Aşteptă acolo abia un minut, timpul necesar uneia 
dintre cele două tinere şi frumoase femei care făceau de 
gardă înaintea acestei uşi, să intre şi să-l anunţe. 

Să intrăm înaintea lui, împreună cu tânăra femeie. 

Oratoriul era vast, cam întunecos, mobilat cu o simplitate 
care contrasta cu somptuozitatea camerelor care îl 
înconjurau; se vedea acolo un amestec neobişnuit de 
obiecte de rugăciune şi astrologie. 


Catherine de Medicis se apropia pe vremea aceea de 
şaizeci de ani. Avea în continuare acea figură întunecată, 
energică, palidă, cu buzele strânse, cu acea privire 
pătrunzătoare pe care i-o cunoaştem, mereu cu aceeaşi 
înfăţişare lugubră sub lungile văluri negre de văduvă. 
Aşezată într-un vechi fotoliu de stejar sculptat ca o dantelă, 
cu cotul pe o măsuţă de lângă ea, cu capul în palmă, se 
gândea: „Scopul întregii mele vieţi, urmărit cu o voinţă 
tenace, cu o răbdare perseverentă, este atins în sfârşit: 
Henri4, fiul meu iubit, domneşte acum sub numele de Henri 
al III-lea prin graţia lui Dumnezeu... şi prin voinţa mamei 
sale.” 

Făcu o pauză şi concluzionă: „Am făcut asta pentru el... Şi 
cu toate acestea iată-mă singură, îndepărtată, părăsită, 
izolată în această tristă reşedinţă unde nu vine nimeni să 
mă viziteze, unde sunt ca şi moartă deja... Copiii sunt 
nerecunoscători.” 

Se gândea la asta fără răutate. Nu se revoltă, constata, 
asta era tot. Nu mai era Catherine de Medicis, nu mai era 
regina care vorbea în acest moment. Era mama. Şi, 
asemenea tuturor mamelor care-şi adoră copilul, adăugă cu 
un surâs foarte blând: „Ce importanţă are, numai să fie 
fericit!” 

Dar acest sentiment înduioşător nu dură mult timp. Regina 
ieşi din nou la suprafaţă şi îndepărtă mama, cu un fel de 
mârâit: 

— Da, mă plictisesc în această inactivitate, o să mor din 
asta... Şi nu vreau încă să mor... Şi apoi, Henri este atât de 
tânăr, atât de uşuratic, atât de dornic de distracţie... Pe cine 
oare s-ar putea bizui bietul copil, dacă nu pe mama lui?... 
Haide, e timpul să mă preocup de treburile de stat... Am 
rămas prea mult timp deoparte. 

În clipa asta, frumoasă femeie veni să-i anunţe că ducele 
de Sorrient?s solicita onoarea de a fi primit în audienţă 
particulară. 


Catherine nu consideră necesar să-şi ascundă reacţia de 
bucurie. Rosti cu amabilitate: 

— Să intre! Să intre...! 

Ducele intră. 

Primirea pe care i-o rezervă Catherine fu cum nu se poate 
mai amabilă, aproape călduroasă. Era fermecătoare, când 
voia. Şi ea dorea să placă ducelui, care se înclină cu o 
eleganţă distinsă asupra mâinii încă frumoasă pe care ea i-o 
întindea. 

— Ce ştiri îmi aduceţi, duce? întrebă Catherine cu o 
vioiciune indiscutabilă. 

— Bune, doamnă, o asigură ducele de Sorrient?s, care 
adăugă: conspirația ducelui de Guise este pe calea cea 
bună. 

— lată o veste bună! exclamă Catherine cu o satisfacţie 
vizibilă. 

Dar reapăru imediat mama, îngrijorată: 

— Pentru Dumnezeu, vegheaţi asupra fiului meu, vegheaţi 
cu atenţie, duce! 

— Doamnă, o asigură Sorrient?s, răspund de rege, căci îl 
urmăresc pe Guise pas cu pas. 

Aceste cuvinte se pare că o liniştiră pe Catherine. Dar fu 
cuprinsă de o altă nelinişte: 

— Da, făcu ea, dar trebuie ca uneltirile sale să ţintească 
destul de departe pentru că regele să aibă nevoie de mine 
şi să mă recheme la curte. 

— Perfect, doamnă, am înţeles ce urmăriţi: Guise să fie 
condus până la marginea prăpastiei şi să fiţi chemată în 
clipa când va trebui să fie azvârlit acolo. 

— Asta este, aprobă Catherine. 

Ea se gândi o secundă şi continuă: 

— Ajutorul unei femei, devotată şi inteligentă, va fi de 
mare utilitate în asemenea împrejurare. 

— Poate, făcu el, m-am gândit la asta, într-adevăr. Se va 
face aşa cum doriţi: o femeie, devotată, inteligentă şi abilă, 


va cuceri inima ducelui, aşa cum cu pun stăpânire pe 
mintea lui. 

— Va fi perfect. Hotărât lucru, duce, sunteţi un om preţios! 

După ce-l lăudă, ea promise: 

— Veţi fi răsplătit, duce, dincolo de tot ce vă puteţi 
închipui. Pentru început, veţi găsi la întoarcerea noastră 
acasă, un semn al recunoştinţei mele, căci trimisul regelui 
Spaniei, căruia i-am scris, este aici. 

Şi îl concedie, spunându-i cu amabilitate: 

— Mergeţi, duce. Să-mi fiţi fidel şi devotat şi răspund de 
reuşita voastră... Mă refer la reuşita voastră politică, căci în 
ceea ce priveşte pe cealaltă, nu veţi avea ce regreta, eu voi 
fi săracă precum Iov din Sfânta Scriptură pe lângă voi. 

Ducele de Sorrient?s se înclină respectuos deasupra 
mâinii pe care ea i-o întindea din nou şi ieşi cu aerul mereu 
distins şi fudul care-i era specific. 

Capitolul XVII Dilema. 

Pe strada Saint-Nicaise, între Luvru, care era al regelui şi 
Tuileries, care aparţinea Catherinei de Medicis, de care se 
scârbise din momentul în care se ridicase ca din pământ 
noul corp de clădiri, între aceşti doi poli ai puterii, ducele 
de Sorrient?s, intrat în posesia imensei averi a prinţului de 
Montcapet, cumpărase un palat splendid unde-şi stabilise 
reşedinţa. 

Trăia în această locuinţă bogată, în lux şi strălucire, 
împreună cu soţia sa Jocelyne şi cumnata sa, Hermosa. 

Jocelyne - doamna în alb - avea acum puţin peste treizeci 
de ani, vârstă la care femeia înfloreşte în toată splendoarea 
ei. 

Totuşi, lucru extraordinar, cu adevărat surprinzător, cei 
doi soţi - ducele şi ducesa de Sorrient?s - tineri şi frumoşi 
amândoi, doi soţi care, săraci amândoi, se căsătoriseră din 
dragoste, cei doi soţi care, în public, păreau că se adoră 
reciproc, aveau fiecare cameră sa, unde se retrăgeau când 
venea ora de culcare. 


Lucru şi mai surprinzător, Jocelyne ceruse să i se pună 
zăvoare solide la uşa camerei sale şi nu se culca niciodată 
fără să le tragă cu grijă. 

În sfârşit, când ducele şi ducesa se găseau între patru 
ochi, cei doi aşa-zişi îndrăgostiţi luau imediat unul faţă de 
celălalt atitudinea rece şi politicoasă a doi străini. 

De ce procedau aşa? Este un mister pe care îl vom dezlega 
poate într-o zi, dar pe care deocamdată nu ştim să-l 
explicăm. 

Hermosa - doamna în negru - care era considerată ca 
fiind mai mare, deoarece venise pe lume cu o jumătate de 
oră înaintea surorii sale Jocelyne, rămânea serioasă, 
închisă, ciudat de enigmatică şi tulburătoare. Această 
femeie misterioasă ocupa un apartament ale cărui ferestre 
dădeau spre portul unde se descărca lemnul transportat pe 
Sena. Ea nu permitea nimănui să pătrundă acolo. 

Părăsind-o pe Catherine de Medicis, ducele se îndreptă cu 
pas întins spre palatul său. 

Îl aştepta un trimis al regelui Spaniei. Acest trimis îi 
înmână scrisori şi, după ce obţinu permisiunea, se retrase, 
condus personal de ducele de Sorrient?s care ţinu la 
onoarea de a-l însoţi până la podul rulant al acestei 
splendide locuinţe. 

Sorrient?s primise şi parcursese rapid scrisorile ce-i 
fuseseră înmânate cu o indiferenţă prefăcută. Dar, îndată ce 
mesagerul se retrăsese, această indiferenţă căzu ca o 
mască ce-l apăsa şi de care se debarasă cu o uşurare 
vădită. Şi se arătă radios. 

Se întoarse cu pas grăbit în salon şi chemă: 

— Jocelyne!... Hermosa...! 

Ele apărură. Ca de obicei, Jocelyne, vioaie şi zâmbitoare, 
îmbrăcată în alb din cap până-n picioare, iar Hermosa, 
gravă, cu un mers maiestuos, într-un costum de catifea 
neagră, simplu şi în acelaşi timp bogat. 

— Maiestatea sa Filip al II-lea, regele Spaniei, prea 
amabilul meu suveran - Dumnezeu să-l ţină în bucurie şi 


bunăstare - a binevoit să-mi adreseze aceste scrisori care 
mă acreditează drept reprezentantul său pe lângă 
Maiestatea Sa Henri al III-lea, regele Franţei. 

Era radios şi lăsa să se vadă asta. Jocelyne izbucni imediat 
într-o bucurie copilărească pe care, ca şi el, nu se gândea s- 
o ascundă, dimpotrivă. Şi, lovindu-şi mâinile: 

— Ambasador! lată-vă ambasador...! 

— Da, draga mea, replică Sorrient?s luând o atitudine 
mândră, ambasador al Maiestăţii Sale Catolice, 
reprezentant al monarhului cel mai puternic din lume pe 
lângă suveranul celui mai frumos regat al creştinătăţii, este 
ceva...! 

— Totuşi, nu vă veţi mulţumi cu asta, sugeră Jocelyne cu 
agerimea ei naivă. 

— Sper... mă bizui pe asta, răspunse Sorrient?s cu un 
surâs enigmatic. Şi reluă: Maiestatea Sa regele Franţei mă 
înştiinţează că mă va primi, astăzi chiar, la palatul său de la 
Luvru, pentru înmânarea solemnă a scrisorilor de 
acreditare pe lângă augusta sa persoană. Apoi, exultând din 
nou: Reuşita bănească ne venise deja. Acum ne surâde 
reuşita politică. Şi dacă aceasta va fi egală cu prima, cu 
adevărat nu ştiu până pe ce culmi ne vom putea ridica! 

Ducele şi ducesa, prin câteva cuvinte, ridicaseră un colţ al 
vălului care ascundea fundul sufletului lor. Numai Hermosa 
nu pronunţă nici un cuvânt, nemanifestând nici plăcere, nici 
nemulţumire. Ea rămase închisă, mereu neliniştitoare prin 
puterea ei de a se arăta enigmatică. Duşmănie, gelozie? 

Ceea ce este sigur, este că, păstrând acelaşi aer serios, cu 
mersul său maiestuos şi totuşi extrem de grațios, ea se 
retrase în apartamentul său. 

Şi, lucru ciudat, într-adevăr impresionant, se putea vedea 
o lacrimă rostogolindu-se încet în aceşti frumoşi ochi care 
nu păreau făcuţi pentru a plânge. 

Pentru ce această lacrimă? 

Sunetul de corn care anunţa o vizită o făcu să tresară, o 
smulse din meditaţia profundă în care se adâncise. Trebuie 


să credem că vizita anunţată era deosebit de importantă, 
căci se grăbi să facă să dispară orice urmă a inexplicabilei 
emoţii care tocmai o încercase şi reveni în acelaşi salon pe 
care-l părăsise cu câteva minute mai devreme. 

Într-adevăr, vizita era dintre cele mai importante. Nu era 
nimeni altcineva decât Henri de Guise, cel pe care mulţimea 
începea să-l numească Marele Henri care, fără etichetă, 
fără să ceară să fie anunţat în prealabil, aşa cum făcea 
adesea, venea să-i facă o vizită distinsului duce de Sorrient? 
s, prietenul său foarte iubit, foarte apropiat. 

Ducele urcă treptele monumentalului peron. Nu-l urmau 
decât trei sau patru dintre intimii săi. 

Printre cei care-l însoțeau pe Guise o regăsim pe vechea 
noastră cunoştinţă: contele de Pompignan. El avea acum 
douăzeci şi nouă de ani. Adolescentul lung şi slab pe care l- 
am văzut la lucru în primele capitole ale acestei povestiri, 
devenise un bărbat înalt şi frumos, bine făcut, cu trăsături 
energice, virile. Părea că ajunsese în fine la acea avere pe 
care o dorea cu ardoare şi pentru care nu ezitase să-l ucidă 
pe prinţul de Montcapet. 

Contele de Pompignan se întreținea cu familiaritate cu un 
gentilom la fel de superb îmbrăcat ca şi el şi care părea mai 
în vârstă cu câţiva ani: baronul de Maulistrac, omul bun la 
toate, care asculta orbeşte de Guise. Văzându-i 
întreţinându-se atât de amical, s-ar fi putut crede că-i unea 
o prietenie solidă. Cu toate acestea, un observator atent ar 
fi înţeles cu uşurinţă că cei doi bărbaţi se urau. 

Henri de Guise urcă treptele de marmură albă ale 
peronului cu o grabă veselă. Era imposibil ca cineva să dea 
dovadă de o eleganţă mai suplă şi mai naturală ca a lui în 
costumul magnific pe care-l purta. 

Şi tocmai acest costum îl comenta, cu un surâs echivoc, 
baronul de Maulistrac la urechea „prietenului său”, contele 
de Pompignan. 

— Alb şi negru!... Culorile frumoasei ducese de Sorrient?s 
şi ale frumoasei Hermosa... De data asta, cred că Marele 


nostru Henri este foarte îndrăgostit. Dar la naiba! Spre cine 
merg preferinţele sale? Spre alb sau spre negru? Către 
frumoasa Jocelyne sau către frumoasa Hermosa? lată ceea 
ce nu ştie nici el însuşi. Voi ce spuneţi despre asta, conte? 

Făcând un efort să se stăpânească, Pompignan răspunse 
pe tonul de glumă folosit de Maulistrac: 

— În materie de vânătoare, e întotdeauna o greşeală să 
alergi după doi iepuri deodată... Ducele n-ar trebui s-o uite. 
În acest timp Sorrient?s, veni repede la peron pentru a-l 
primi pe ilustrul vizitator cu demonstraţii de cea mai vie 

prietenie. 

În marele salon de primire, Jocelyne fu aceea care, fără să 
caute să-şi ascundă plăcerea aceste vizite, exclamă pe un 
ton de cald reproş: 

— Seniore duce, mă întrebam dacă nu cumva ne-aţi uitat? 
Fără supărare, duce, iată trei zile lungi în care nu v-am 
văzut! 

Figura lui Guise se însenină, o flacără arzătoare i se 
aprinse în ochi. Se înclină cu o graţie într-adevăr regească 
asupra mâinii albe pe care ea i-o întindea. 

— Să vă uit, doamnă! Este în întregime imposibil! Voi 
sunteţi dintre acelea care nu se pot uita, chiar dacă ar vrea 
cineva... doar dacă i s-ar smulge inima şi creierul! Cât 
priveşte absenţa mea involuntară, credeţi-mă, nu 
îndrăznesc să sper că-mi faceţi foarte marea onoare s-o 
remarcaţi. 

— Ba da, strigă fără judecată Jocelyne, ne-aţi lipsit, duce. 

Şi, încă mai uluitor: 

— Nu-i adevărat, Hermosa? 

Somată să se pronunţe, Hermosa declară: 

— Monseniorul ştie, sper, că este întotdeauna binevenit în 
această casă. 

Acestea erau spuse extrem de politicos, pe acel ton serios 
pe care tânăra şi enigmatica femeie nu-l părăsea niciodată. 
Dar cuvintele erau subliniate cu o privire de foc, ceea ce le 


dădea un sens adânc, cu totul altul decât sensul banal pe 
care păreau să le aibă. 

Iar Guise, tulburat, măgulit extrem de plăcut de caldă 
dezmierdare a acestei voci profunde, o uită o clipă pe aceea 
pe care o proclamase de neuitat. Se înclină înaintea 
Hermosei, aşa cum se înclinase înaintea Jocelynei. Şi 
depuse pe mâna ei un sărut la fel de pasionat, pe care-l 
prelungi, ca şi pe celălalt, mai mult decât se cuvenea. Şi, ca 
şi prima dată, se ridică radios, căci i se păruse că Hermosa, 
ca şi Jocelyne, îşi apăsase mâna Tină pe buzele sale. 

Contele de Pompignan, cu furia în inimă, urmărea această 
purtare vicleană cu o privire crâncenă, în care se aprindeau 
licăriri de moarte şi care mergea rând pe rând de la duce la 
Jocelyne şi la Hermosa. 

Căci contele de Pompignan o iubea mereu, cu aceeaşi 
pasiune arzătoare, pe aceea pe care continua s-o numească 
„amazoana sa”, neştiind dacă trebuia s-o numească 
Hermosa sau Jocelyne. El iubea cu o pasiune mărită prin 
drepturi incontestabile. 

Ne amintim că el nutrise o clipă speranţa că amazoana să 
vă deveni soţia sa şi că, prin ea, va moşteni o parte din 
imensa avere a prinţului de Montcapet, asupra căruia se 
azvârlise cu cuțitul în mână, fără să-i lase timpul să se pună 
în gardă. Lovitură perfidă, care constituia un asasinat, el nu 
se ascundea de el însuşi. În momentul acela, fusese convins 
că amazoana sa era Hermosa. Dar atunci când îi 
împărtăşise intenţia sa de a face din ea o contesă de 
Pompignan-Ragastens, ea îi răspunsese foarte clar, foarte 
tăios, că era imposibil, că ea nu era liberă. 

Atunci, crezuse că înţelege că amazoana să nu era 
Hermosa, ci Jocelyne, Jocelyne care era deja măritată, 
renunţase la visul său de îmbogăţire. Dar el reclama, încă 
îndrăgostit nebuneşte, răsplata promisă. Şi cea care făcuse 
din el un asasin - Hermosa sau Jocelyne, doamna în negru 
sau doamna în alb, el nu mai ştia - cea care purta pe deget 


acel rubin enorm, aceea îşi ţinuse cinstit cuvântul în 
privinţa acestui punct delicat. 

Şi de atunci el trăia cu amintirea orei de neuitat pe care o 
petrecuse în braţele ei, pasiunea sa mai exasperată de 
obstacolele de care se lovea, aşteptând cu răbdare, uneori 
cu răbufniri violente de revoltă ca, într-o noapte 
întunecoasă, o mână misterioasă să-i deschidă tainic uşa 
locuinţei în care el se strecura ca un hoţ, unde nu rămânea 
niciodată mai mult de o oră şi de unde ieşea şi mai 
îndrăgostit, mai scos din minţi. Dar aceste momente ale 
unei fericiri prea scurte erau rare, foarte rare. Atât de rare 
încât le putea număra de câte ori produseseră. Nu-i nimic, 
el nu trăia decât pentru asta, în aşteptarea acelor scurte 
momente care-l făceau să uite lungile luni de suferinţă 
nebună. 

Şi cu cât trecea timpul, cu atât mai puţin ştia care dintre 
cele două surori se abandonase în braţele sale tremurânde 
de pasiune. Iar gândul că n-o va afla niciodată îl înnebunea. 
Căci, în cochetăria lor cu Guise, căreia dintre ele două i-ar fi 
putut face reproşuri...? 

Între timp, ducele de Sorrient?s tăiase scurt manifestările 
de curtoazie, abordând treburile serioase. Guise luă 
cunoştinţă de scrisorile regelui Spaniei. După ce-l 
complimentă pe Sorrient?s cum se cuvenea, el declară: 

— Să mergem la Luvru. În calitatea mea de mare duce de 
Franţa, vreau ca eu să fiu cel care vă introduce la rege. 

Sorrient?s se înclină în semn de mulţumire, scutură un 
clopoțel şi dădu un ordin lacheului care se prezentase. 

În mai puţin de un minut, un bărbat intră în salonul pe 
care-l traversă cu dezinvoltură pentru a veni să se încline 
înaintea ducelui şi a ilustrului său prieten. Purta o mască 
roşie pe figura din care nu se vedeau decât doi ochi 
pătrunzători, remarcabil de inteligenţi. 

Sorrient?s îi adresă lui Guise o privire expresivă şi, 
apăsând cuvintele, îl prezentă pe noul-venit: 


— Domnul Gaspard Pinacle. Un om preţios. În care se 
poate avea şi în care am cea mai mare încredere. Domnul 
Pinacle, care merită, în mod sigur, mai mult decât atât, a 
binevoit să consimtă să ocupe la mine slujba de intendent 
general şi asta cu o inteligenţă, un zel şi o cinste pentru 
care îmi este plăcut să-i prezint respectele mele. Este un 
om pe care se poate conta. 

Fostul om de încredere al maestrului d'Archelles, mort în 
chip atât de nenorocit, se înclină înaintea ducelui de Guise 
cu dezinvoltură respectuoasă a unui perfect gentilom. 

Guise, la rândul său, îl fixă pe Sorrient?s cu o privire care 
spunea că înţelesese, răspunse impecabilei reverenţe a lui 
Pinacle printr-o înclinare binevoitoare a capului şi se miră 
imediat: 

— Pentru ce această mască? 

— Deoarece, explică Sorrient?s, domnul Pinacle a fost, 
odinioară, victima unui accident care l-a desfigurat. Şi este 
mare păcat, căci natura îl favorizase cu un fizic dintre cele 
mai plăcute. 

— Ce accident? Se poate şti? 

Cele două întrebări ale ducelui de Guise erau adresate 
chiar lui Pinacle. El răspunse: 

— Un fol de pistolet, monseniore. Un foc de pistolet 
încărcat doar cu praf de puşcă, primit de foarte aproape în 
plină faţă. Praful de puşcă, monseniore, a ars totul. 
Adăugaţi la asta faptul că am fost îngrijit de un ignorant, în 
condiţii grele, astfel încât s-a declanşat un lupus care a 
desăvârşit opera prafului de puşcă, a ros totul şi nu mi-a 
lăsat - din fericire - decât ochii; dintr-o figură agreabilă a 
făcut ceva diform, hidos, din băiatul frumos care eram; un 
monstru la care nu te poţi uita fără un frison de groază. lată 
de ce nu părăsesc niciodată această mască. 

— Poate, îl îmbărbătă Guise, poate exageraţi. Clădit cum 
vă văd... 

— Nu, monseniore, nu exagerez. Luaţi seama, priviţi. 


Şi cu un gest brutal, ca şi cum şi-ar fi dat o lovitură de 
cuţit, Gaspard Pinacle îşi smulse masca. 

Nu, fără îndoială, el nu exagerase, era ceva foarte hidos, 
dezgustător, ce expunea el astfel la lumina zilei şi frisonul 
de groază care-i zgudui pe toţi cei din jurul lui o confirmă 
pe deplin. 

Acest frison de groază, Gaspard Pinacle nu-l sesiză. 
Atenţia sa era concentrată în întregime asupra celor două 
surori aşezate una lângă alta. Nu pentru Guise, ci pentru 
ele îşi descoperise figura monstruoasă, care nu mai avea 
nimic omenesc. Pentru ele sau, mai bine zis, pentru una 
singură dintre ele. Dar pentru care? Nici pentru contele de 
Pompignan, el nu ştia, el n-ar fi putut spune. Dar era pentru 
aceea singură, căreia privirea lui scânteietoare îi spunea 
foarte clar: „Una dintre voi ştie totuşi de ce şi cum am fost 
desfigurat astfel! Eu ştiu, da, eu ştiu care este complicea 
mea...!” 

Dar suportară amândouă această privire cu acelaşi calm al 
nevinovăţiei. Ele ieşiră în acelaşi timp, una cu mersul său 
vioi, cealaltă cu pas maiestuos. 

Iar Pinacle îşi puse masca la loc, cu un suspin din care de 
degaja o furie neputincioasă, în timp ce Sorrient?s îi 
spunea: 

— Domnule Pinacle, mergeţi şi puneţi-vă costumul de gală. 
Vă iau cu mine la Luvru. 

Pinacle se înclină tăcut şi ieşi. Într-un culoar întunecos, el 
se ciocni pe neaşteptate de o femeie. Nu era doamna în alb, 
nu era nici doamna în negru. Ca şi altădată, era o umbră 
înfăşurată din cap până-n picioare într-o largă pelerină de 
culoare incertă. Şi această apariţie purta pe deget rubinul 
roşu-sângeriu, tăiat în formă de romb. Pinacle văzu asta 
dintr-o ochire mai rapidă ca un fulger. Şi, în acelaşi timp, 
forma misterioasă îi şopti, ca răspuns la privirea lui de 
adineaori: 

— Tu nu trebuie să ştii!... Locul tău aici nu ajunge ambiţiei 
tale? Vei primi altul, mai bun, mai însemnat, mai de 


invidiat... Tăcere! Vei fi norocos atât timp cât nu vei şti... 
nenorocire ţie dacă vei afla vreodată...! 

Pinacle nu-şi revenise încă din uluire că ea deja dispăruse, 
fără ca el să-şi dea seama cum şi pe unde. Când reveni 
pentru a se pune la dispoziţia ducelui de Sorrient?s, 
Hermosa intra pe o uşă, Jocelyne pe alta, amândouă în 
acelaşi timp. 

Guise îşi luă rămas bun de la cele două tinere femei şi ieşi 
braţ la braţ cu Sorrient?s. 

Pompignan, Maulistrac şi cei doi sau trei seniori care-l 
însoţiseră pe Guise în această vizită, îi urmau. Printre ei, 
deloc stingherit, având prestanţă în luxosul costum negru 
pe care-l purta cu dezinvoltură, Gaspard Pinacle mergea, 
cu masca sa roşie pe faţă. Câteva clipe mai târziu, 
splendidul alai părăsea palatul Sorrient?s. 

Imediat după plecarea lor, Jocelyne şi Hermosa se urcară 
în litieră şi plecară să facă o vizită ducesei de Guise, care le 
aştepta în marele său palat din stradă Chaume. 

Capitolul XVIII Ambasadorul Spaniei. 

La Luvru, în acea sală pe care Piere Lescot o 
supraîncărcase cu sculpturi şi unde se puteau admira cele 
patru statui în piatră de Jean Goujon care dăduseră numele 
său sălii cariatidelor. De jur împrejurul unei vaste estrade 
ridicată cu mai multe trepte, acoperită cu un covor cu flori 
de crin, stăteau miniştrii şi secretarii de stat, sub 
conducerea bătrânului cardinal de Birague, cancelar al 
Franţei şi, amestecați talmeş-balmeş, se părea, dar în 
realitate fiecare fiind în rândul determinat de etichetă: 
demnitari, curteni, ofiţeri, magistrați, toţi în costume de 
gală, formând o mulţime sclipitoare unde se amestecau 
mătasea, catifeaua, aurul şi pietrele preţioase. 

Singur, aşezat sub un baldachin, într-un fotoliu aurit, 
regele Henri al III-lea: douăzeci şi şase de ani, cu mătăniile 
la centură, cu cartea de rugăciuni în mână, în costum de 
culoare închisă, de o eleganţă rafinată şi o atitudine cu 
adevărat regală. 


În acest decor prestigios, condus de Henri de Guise, 
precedat de crainici, ducele de Sorrient?s veni să se 
oprească la baza acestei estrade unde, după ce se înclină 
adânc, se ridică şi aşteptă, într-o atitudine mândră, care se 
potrivea reprezentantului celui mai puternic monarh din 
lume, aşa cum spusese el însuşi. 

Henri de Guise, cu o voce puternică, făcu prezentarea 
oficială. 

Regele primi cu multă amabilitate reverenţa acestui nou 
ambasador, el rosti, cu cel mai amabil surâs: 

— Iubitul nostru frate Filip de Spania nu putea face o 
alegere mai plăcută pentru noi decât desemnându-vă pe 
voi, domnule ambasador, pentru a-l reprezenta pe lângă 
noi. Voi aparţineaţi deja curţii noastre, duce, aş vrea cu 
plăcere să vă văd printre apropiații noştri. Nu uitaţi. 

— Este o foarte mare favoare, pentru care mulţumesc cu 
umilinţă Maiestăţii Voastre, răspunse Sorrient?s înclinându- 
se şi de care mă voi strădui să fiu demn de încredere 
împăcând, atât cât îmi va sta în putere, obligaţiile mele de 
reprezentant devotat al Maiestăţii Sale Catolice cu 
prieteniile înfocate care mă leagă de această frumoasă ţară 
devenită aproape a mea şi cu sentimentele de respectuoasă 
recunoştinţă pe care vi le datorez, sire, pentru primirea 
prea binevoitoare cu care aţi găsit de cuviinţă să mă onoraţi 
încă de la debuturile mele la curtea voastră, cea mai 
strălucitoare, cea mai prietenoasă, cea mai politicoasă din 
câte sunt pe lume. 

Prezentarea oficială era terminată. 

Henri al III-lea se ridică, cobori maiestuos treptele 
estradei şi veni să se întreţină amical cu noul ambasador, în 
timp ce mulţimea demnitarilor şi curtenilor se însufleţea, se 
amesteca, mergea încoace şi încolo, cu un zumzet 
neîntrerupt făcut de părerile schimbate cu jumătate de 
voce, aşa cum impunea prezenţa regelui. 

Henri de Guise se apropie şi se înclină adânc, făcându-şi 
reverenţa. De această dată, regele catadicsi să-l onoreze cu 


un surâs şters şi rosti: 

— Vere, nu voi uita că, pentru a-l onora pe ducele de 
Sorrient?s, care face parte dintre prietenii mei, aţi 
consimţit să vă coborâţi la modestul rol de prezentator de 
ambasadori. 

Ducele de Guise trebui să se mulţumească cu aceste 
câteva cuvinte care păreau să indice distanţa de netrecut 
care-l separa de suveran. Înţelese asta încă o dată, îşi 
muşcă buzele şi-i adresă lui Sorrient?s o lungă privire care 
vorbea despre umilirea sa. 

Sorrient?s răspunse cu o altă privire care-i spunea că va 
avea revanşa sa şi, aşteptând asta, solicită regelui favoarea 
unei audienţe particulare, adăugând: 

— Este vorba despre o afacere de cea mai mare 
importanţă, care nu trebuie amânată cu nici un preţ, fiind o 
problemă de viaţă şi de moarte. 

— Despre ce este vorba? întrebă Henri lăsându-se să cadă, 
cu un aer plictisit, într-un fotoliu. 

— Sire, făcu Sorrient?s cu o gravitate care, fără să pară, îl 
impresionă în mod neplăcut pe rege, sire, am văzut-o, cu 
puţin timp în urmă, pe Maiestatea Sa regina mamă. 
Doamna Catherine tremură pentru voi, sire. 

— Hei! făcu regele încordându-se, de ce se teme? 

— Otravă, sire, declară lămurit Sorrient?s, adăugând: şi, 
după informaţiile mele personale, am toate motivele să cred 
că temerile sale sunt îndreptăţite. 

Henri al III-lea simţi cum păleşte. Spaima se abătu asupra 
lui ca o vijelie. El totuşi nu-şi pierdu cumpătul şi Sorrient?s, 
care-l urmărea foarte atent, nu bănui că în sinea sa tremură 
când răspunse cu o voce calmă: 

— Atunci când Judecătorul Suprem va dori să mă cheme la 
el, mă voi prezenta fără teamă şi fără regret înaintea 
judecății sale. 

— Trebuie să vă apăraţi viaţa, lansă Sorrient?s cu tărie. 

— Asta este şi intenţia mea, accentuă regele cu putere. 

Şi, scuturând din cap cu un aer îngrijorat: 


— Dar otrava!... Cum să lupţi împotriva acestei ameninţări 
josnice, viclene, insesizabile...? 

Fără voia lui, sub ameninţarea groazei care-l strângea de 
gât, îşi uită pentru o clipă rolul şi aruncă în jurul lui priviri 
neliniştite, ca şi cum căuta să descopere această 
ameninţare pe care el însuşi o calificase drept insesizabilă. 

Sorrient?s îl linişti: 

— Otrava, sire, este uşor de recunoscut pentru cel care o 
cunoaşte bine. Este suficient să se facă apel la un om care a 
studiat temeinic otrava, toate otrăvurile şi care să le 
cunoască antidotul. Plasat pe lângă Maiestatea Voastră, 
acest om ar avea drept misiune să analizeze tot ceea ce 
regele trebuie să consume sau să atingă. În felul acesta, 
regele va putea să trăiască în toată liniştea. 

— Cu condiţia, făcu atent regele, ca acest om să nu-şi 
folosească ştiinţa contra mea, să nu mă otrăvească el însuşi. 

— Asta este de la sine înţeles, răspunse Sorrient?s. 

— Unde să găsesc acest om? întrebă brusc Henri. 

— Îl am la îndemână, sire. Este al meu şi vi-l dau, dacă îl 
vreţi. Acest om este aici, la Luvru; l-am adus cu mine. Să-l 
chem? 

— Chemaţi-l, hotări Henri fără ezitare. 

În mai puţin de un minut, Gaspard Pinacle era introdus şi 
venea să se încline cu respect înaintea regelui. Avea masca 
pe faţă. Şi această mască stârni imediat suspiciunea lui 
Henri, care întrebă cu promptitudine: 

— Pentru ca această mască? 

Şi adăugă fără să aştepte răspunsul: 

— 'Toate figurile trebuie să se descopere înaintea regelui. 
Scoateţi această mască, domnule. 

Pinacle se supuse, spunând cu o sumbră amărăciune: 

— Regele nu va putea suporta să vadă faţa mea. 

Într-adevăr, Henri întoarse repede capul cu un gest 
îngrozit şi strigă: 

— Acoperiţi asta! Pentru Dumnezeu, acoperiţi asta! 


Pinacle se supuse din nou şi se înclină cu un aer care voia 
să spună: „V-am avertizat.” 

Vederea acestei figuri respingătoare îl impresionase 
puternic pe rege. Îl privea pe Pinacle cu o aversiune 
vizibilă. Şi acum se părea că ezită să-l ia în serviciul său. 
Trebui ca Sorrient?s, care înţelegea ce se petrece în 
sufletul lui, să-i reamintească faptul că viaţa sa era în 
pericol şi că acest om care îi provoca dezgust era singurul 
care putea să-l salveze. Întrebat, Pinacle repetă fără s-o 
ştie, propriile cuvinte ale ducelui. Se angaja să-l pună pe 
rege la adăpost de orice încercare de otrăvire... răspundea 
de viaţa sa. Henri avu o ultimă ezitare. Dar teama fu mai 
puternică şi el decise: 

— Veţi rămâne aşadar pe lângă mine, cu condiţia expresă 
să nu părăsiţi niciodată această mască. 

— Aveam intenţia să solicit această permisiune Maiestăţii 
Voastre, răspunse cu simplitate Pinacle. 

Regele aprobă cu promptitudine din cap. Acceptat, Pinacle 
fu instalat fără întârziere într-un mic apartament, în 
apropierea regelui. În mai puţin de o oră, acest apartament 
era plin de alambicuri, retorte, fiole. Şi Pinacle se puse 
imediat pe lucru, studiind cu mare atenţie ceea ce trebuia 
să bea şi să mănânce regele chiar în acea seară. Pinacle, pe 
care l-am văzut secretar la maestrul d'Archelles, intendent 
la ducele de Sorrient?s, se descoperea, la Luvru, chimist 
desăvârşit. 

În acest timp regele, brusc posomorât, îi spunea ducelui 
de Sorrient?s: 

— Datorită devotamentului vostru perseverent, iată-mă 
liniştit în această privinţă. Dar el?... Vărul meu de Guise? Ce 
este de temut pentru mine din partea lui? 

— Totul, sire, îndată ce va fi lăsat în voia sa. Nimic, atâta 
timp cât voi fi prietenul său. 

Era clar şi formulat pe un ton de o siguranţă 
impresionantă. Regele se gândi o secundă şi, cu un surâs 
complice, rosti: 


— Rămâneţi deci prietenul său, deoarece este singurul 
mijloc de a rămâne al meu. 

Audienţa particulară mai continuă puţin, apoi regele 
reveni în marea sală, tot în compania ducelui. Şi în faţa 
semnelor de afecţiune pe care regele i le arăta, se confirmă 
că noul ambasador al Spaniei era onorat cu o bunăvoință 
deosebită. Astfel că fiecare îşi manifesta amabilitatea faţă 
de el. 

Henri de Guise şi ducele de Sorrient?s părăsiră Luvrul, 
Sorrient?s cu o mică suită, Guise cu formidabila sa escortă 
în care, în afară de Pompignan, de Maulistrac, de o sută de 
gentilomi iluştri, se vedeau zece căpitani renumiţi, ca 
Chamois, Bois-Dauphin, Saint-Paul, d'Eschevoles, 
Menneville. Ducele mergea lângă Guise. El îi şopti: 

— Tocmai am plasat pe lângă rege un spion prin care vom 
fi informaţi ceas cu ceas. Un spion şi poate mult mai bine: 
nimeni nu cunoaşte otrăvurile ca el. 

Guise rămase o clipă gânditor şi lovind cu putere în garda 
spadei, zise: 

— lată cea mai bună otravă! 

Capitolul XIX Ducesa de Guise. 

Am spus că, în timp ce ducele de Sorrient?s se afla la 
Luvru unde regele îi făcea o primire deosebit de 
binevoitoare şi unde el îl plasase pe Gaspard Pinacle, 
însărcinat să oprească orice tentativă de otrăvire, îl 
asigurase el pe rege, însărcinat să-i toarne un filtru mortal, 
îi dăduse de înţeles lui Guise, ducesa şi sora sa Hermosa 
mergeau să-i facă o vizită Catherinei5 de Cl?ves, ducesa de 
Guise. 

Tânără, veselă, mai degrabă decât frumoasă, plină de 
energie, sprintenă, spirituală, în anumite privinţe ducesa de 
Guise amintea în mod izbitor purtarea, modul de a fi, 
caracterul Jocelynei. Unite prin aceleaşi gusturi, cele două 
tinere femei legaseră repede prietenie. 

În ce o priveşte pe Hermosa, ea se arăta acolo, ca oriunde 
în altă parte, rezervată, reţinută la vorbă, mulţumindu-se, 


cel mai adesea, să observe în tăcere. 

Ducesa de Guise şi Jocelyne se îmbrăţişaseră cu drag. Şi 
imediat, luând loc într-un fotoliu, Jocelyne, cu obişnuita sa 
vioiciune, izbucnise: 

— Veste mare, veste fericită, ducesă! Ducele de Sorrient?s 
tocmai a fost numit ambasador al Spaniei. Chiar în clipa 
asta el prezintă regelui scrisorile sale de acreditare! 

— Şi sunteţi bucuroasă de această numire? 

— Fără îndoială. 

— În cazul acesta, draga mea, vă felicit din toată inima. 

Părându-i-se că frumoasa ducesă de Guise strâmbă din 
nas, Jocelyne făcu observaţia: 

— Îmi spuneţi asta cu un aer ciudat. 

— Deoarece nu văd ce foloase aţi putea trage din această 
numire care pare să vă încânte. 

— Cum, nu vedeţi că soţul meu, fiind ambasador al 
Spaniei, noi devenim apropiaţi ai regelui Henri al III-lea?... 
Vom fi invitaţi la toate petrecerile...! 

— Dacă vă plac procesiunile în rasă din pânză de sac, 
picioarele goale rănite de pietrele ascuţite ale pavajelor, 
dacă vă plac reculegerile, posturile, chinuirea trupului, 
flagelările, cine mai ştie ce încă, foarte bine faceţi! 

Spusese asta cu un aer atât de trist, încât Jocelyne izbucni 
în râs. Şi se grăbi s-o imite. 

— Oh! protestă Jocelyne, nu sunt totuşi doar procesiuni la 
curtea Franţei!... Fără a mai socoti că, ambasador, în cele 
mai bune relaţii cu regele, ducele de Sorrient?s, va putea 
să-i aducă cele mai mari servicii ducelui de Guise, soţul 
vostru. 

— Oh! exclamă ducesa de Guise, consider că politica nu 
este deloc treaba unei femei! Cât despre duce, soţul meu, 
hei!... Hei...! 

Şi izbucniră amândouă în râs. 

Hermosa asculta aceste frivolităţi cu aerul său serios. 

— Şi pe voi, draga mea, o întrebă ducesa de Guise râzând, 
nu-i aşa că politică vă interesează? 


— Da, răspunse lămurit Hermosa. Şi însufleţindu-se puţin: 
este un lucru dificil, cel mai pasionant dintre câte pot fi. Să 
conduci oameni la bine... sau la rău, să fii arbitrul soartei 
lor, să-ţi spui că eşti stăpânul absolut al inimii şi al minţii 
celui pe care toţi îl numesc un mare om, şi că acest mare 
om, în mâinile voastre gingaşe, nu este decât o marionetă 
pe care o faceţi să joace pe gustul vostru, că, dacă vreţi, 
acest mare om se va năpusti cu arma în mână, la cucerirea 
unei lumi pe care o va depune la picioarele voastre şi că, 
prin el, veţi domina mii, milioane de indivizi care nu vor 
acţiona şi nu se vor gândi decât potrivit bunului vostru plac. 
Pentru ce, aşadar, femeia să nu se ocupe de politică? Mie mi 
se pare că nu este făcută decât pentru asta. Politica! O 
femeie trebuie s-o fi inventat! În toate evenimentele istoriei 
găsim o femeie. Voi fi încântată să fiu o astfel de femeie. 

— Şi unde veţi conduce oamenii? La bine sau la râu...? 

— Nu ştiu. Dar... 

Hermosa se opri deodată, păru să se retragă în sine, 
redevenind închisă cum îi era felul. 

— La naiba cu politica! tranşă ducesa de Guise. Din 
fericire, avem alte mijloace pentru a dirija bărbaţii. 
Dragostea draga mea, iată marele maestru, singurul care 
domină şi dirijează totul... şi el nu este plictisitor că politica! 
Având în vedere că el nu iese din lumină strălucitoare a 
petrecerilor decât pentru a intra în umbra misterioasă şi 
atrăgătoare a iatacurilor! 

Şi-acum, Jocelyne şi ducesa de Sorrient?s începură să ia în 
zeflemea curtea lui Henri al III-lea, pe care o declarară 
plicticoasă ca şi politică. În timp ce complotau despre 
petreceri, fu anunţat contele de Saint-Megrin, care intră 
aproape imediat. 

Paul Stuart de Caussade, conte de Saint-Megrin, era 
modelul cel mai desăvârşit de eleganţă luxoasă aşa cum era 
ea înţeleasă pe vremuri. Numai că eleganța sa, puţin 
afectată, cam efeminată, era împinsă atât de departe, încât 


surprindea. Era, cu adevărat, prea elegant. De altfel, asta 
nu-l împiedica să fie tânăr, frumos, curajos, foarte căutat. 

Cu un farmec apatic, mergând cu băgare de seamă, ca şi 
cum se temea să nu deranjeze armonia splendidului costum 
de catifea şi de atlaz mov pe care-l purta, el veni să sărute 
mâna ducesei de Guise şi, după aceea, pe a Jocelynei şi a 
Hermosei. 

Avu loc schimbul obişnuit de complimente rafinate; după 
care conversaţia se reluă chiar din punctul unde se găsea la 
intrarea elegantului senior. Saint-Megrin vorbea despre 
toalete, petreceri şi baluri mascate cu tot atâta competenţă 
şi bineînţeles cu tot atâta plăcere ca Jocelyne şi ducesa de 
Guise. 

Doar Hermosa, redevenită tăcută, observa şi ascultă cu 
atenţie. 

Între cele două tinere femei şi Saint-Megrin nu exista nici 
cea mai mică jenă, nici umbra unei reţineri. Părea că 
tânărul bărbat era încântat să le întâlnească acolo pe cele 
două surori. Atitudinea ducesei rămânea aceeaşi: veselă, 
glumeaţă, prietenoasă, fără cel mai mic semn de nelinişte. 
Cu toate acestea, Jocelyne era prea femeie, prea delicată că 
să nu simtă că ea şi sora ei erau de prisos şi trebuiau să 
plece. Ea nu rămase decât timpul strict necesar pentru a 
salva convenienţele şi-şi luă rămas bun. Şi, din efuziunea cu 
care ducesa o îmbrăţişă, înţelese că ea îi era 
recunoscătoare pentru discreţia ei. 

Îndată ce cele două surori ieşiră, ducesa de Guise căzu în 
braţele lui Saint-Megrin. Ei se strânseră în braţe îndelung, 
cu pasiune. 

Au fost câteva minute de bucurie delicată în timpul cărora 
nu se auzi decât bâlbâială de cuvinte pătimaşe întrerupte 
de suspine şi săruturi. În acele momente divine ei uitau de 
restul lumii şi că moartea îi aştepta poate în spatele uşii, 
gata să cadă pe neaşteptate asupra lor ca să-i secere fără 
îndurare. Saint-Megrin uita că-şi mototolea fără milă 
splendidul său costum de atlaz mov pe care se temuse atât 


de mult să nu-l şifoneze puţin mai Înainte. Şi asta spunea 
totul. 

Reveniră pe pământ. Mână în mână, ochi în ochi, 
languroşi, se admirau încântați. 

Saint-Megrin se ridică şi, întristat brusc, cu buze amare, 
zise: 

— Ducele ne bănuieşte. A pus să ne supravegheze, o ştiu. 
Viaţa asta pe care o ducem, este de nesuportat. Să ne 
vedem câteva secunde, la mari intervale, când îmi pare că 
nu ajunge o întreagă viaţă pentru a ne iubi, pentru a ne-o 
spune, pentru a o dovedi. Asta nu mai poate dura în felul 
acesta... O să înnebunesc... sau voi face o nenorocire... dar 
ce-i de făcut, pe sângele Domnului, ce-i de făcut? 

Îşi punea întrebarea lui însuşi. Ducesa se gândi o secundă 
şi răspunse: 

— Îmi trebuie pe lângă mine o fată în care să am încredere 
absolută. Da, iată ce-mi trebuie. Voi căuta această fată. Şi o 
voi găsi. 

Şi cum Saint-Megrin o întreba cu privirea, ea i se agăţă de 
gât şi-i murmură la ureche: 

— Răbdare, dulcele meu iubit, răbdare şi încredere. 
Încrede-te în mine. Se spune că ceea ce femeia vrea, şi 
Dumnezeu vrea. Eu, care te vreau tot atât cât mă vrei şi tu, 
lasă-mă pe mine, vei vedea că nu vei regreta. 

Capitolul XX În piaţa Gr?ve. 

leşind de la Luvru, Sorrient?s vru să-l însoţească pe Guise 
până la palatul său. Trupa o luă pe cheiuri până la Châtelet. 
Şi în drumul lor, mulţimea, recunoscându-l pe Henri de 
Guise, îl aclama în delir. El răspundea cu plăcere, ceea ce îi 
atrăgea toate simpatiile. 

Alaiul ieşi în piaţa Gr?ve. Aici, trebuiră să-şi modereze 
mersul, căci era sumedenie de lume în piaţă, în centrul 
căreia se ridica un frumos rug care nu aştepta decât torţa 
care să-l aprindă. 

— Stai! făcu Guise oprindu-şi calul, va fi aşadar o execuţie 
aici? 


Un gentilom din escortă răspunse imediat: 

— Da, monseniore, vor arde o vrăjitoare. 

— Pe cuvântul meu, spuse Guise adresându-se lui 
Sorrient?s, pentru că întâmplarea ne-a condus aici, dacă 
am asista la acest spectacol, ce spuneţi despre asta? Asta v- 
ar reaminti autodafeurile din frumoasa voastră Spanie. 

— Oh! făcu Sorrient?s, luând o atitudine mândră, acest 
biet foc de paie nu va putea în nici un fel să reamintească 
autodafeurile din ţara mea care sunt un spectacol grandios 
şi teribil de care nu vă puteţi face o idee dacă nu l-aţi văzut. 
Dar nu-i nimic, ocaziile de a ne distra au devenit foarte rare 
de câtva timp pentru ca să nu profităm de aceasta care ni 
se prezintă fără s-o fi căutat. 

— Nu veţi aştepta mult timp, iată blestemata de vrăjitoare. 

Nenorocita nu înţelegea nicidecum pentru ce trebuia să 
plătească cu viaţa sa nenorocul de a fi făcut puţin bine în 
jurul ei. 

Şi apoi, aşa săracă, aşa de vrednică de milă cum era, ea 
ţinea încă la viaţă. Atunci, ea rezista cum putea mai bine: se 
rostogolea pe pământ, se lăsa tărâţa, scotea urlete de 
animal căruia-i tai gâtul, lungi strigăte, apeluri sfâşietoare 
şi, din când în când, acest țipăt: 

— Ajutor, Gyl!... Gyl, fiul meu, ajutor...! 

În jurul rugului, în primele rânduri şi răspândiţi cam peste 
tot în mulţime, numeroase figuri bune de spânzurătoare, 
neliniştitoare, cum se găsesc la toate serbările populare. 

Chiar în primul rând se găsea una din aceste figuri, un 
vagabond sălbatic, cu o înfăţişare îngrozitoare: era Gyl-le- 
Loup, fiul victimei, cel pe care ea îl chemă în ajutor. Ţipete 
pe care el nu le auzea din cauza vuietului asurzitor al 
mulţimii care se strivea în vasta piaţă. 

Figura sa, a lui Gyl-le-Loup, exprima o durere vie, 
înfiorătoare. Lacrimi mari, fierbinţi, pe care el nu încerca să 
le şteargă, curgeau neîntrerupt pe obrajii săi tăbăciţi, plin 
de cicatrici şi se pierdeau într-o barbă zbârlită care aducea 


cu părul unui mistreţ. El vorbea fără întrerupere, cu un fel 
de calm cumplit, celor care se găseau în apropierea lui: 

— Şi atunci ce! O veţi lăsa să o ardă ca pe o scroafă?... Voi 
toţi, fanfaroni care mă înconjurați, dacă mai sunteţi încă pe 
această lume, cui i-o datoraţi?... Celei care v-a îngrijit şi v-a 
vindecat atunci când nu aveaţi bani să consultaţi un sanitar 
care de altfel era prea nătărău pentru a vă salva. Şi voi o 
veţi lăsa s-o frigă?... Aşadar asta este recunoştinţa? Şi ce a 
făcut ea oare, biata bătrână, dacă nu binele? Să faci binele, 
este aşadar o crimă? 

Întâmplarea aşezase în apropierea lui Gyl-le-Loup un 
bărbat tânăr, cu o înfăţişare falnică pe care această 
văicăreală sfâşietoare părea că-l impresionase. Să spunem 
imediat că acesta era cavalerul Hubert de Ragastens. Nu 
părea să fi făcut avere la Paris, judecând după costumul 
uzat pe care-l purta mereu cu acea expresie mândră şi 
degajată care te făcea să nu te gândeşti deloc să-l măsori 
din cap până-n picioare. Mai ales dacă, după ce aruncai o 
privire asupra acestei figuri strălucitoare de bărbăţie, 
asupra celor doi ochi plini de veselie, asupra acestei staturi 
mlădioase ca o lamă de oţel pur, îţi aruncai ochii asupra 
uriaşei spade care-i atârna la şold. 

Dacă toţi tăceau, Hubert, înduioşat, vorbi. El întrebă: 

— Spuneţi că ea n-a tăcut rău niciodată? 

Gyl-le-Loup tresări. Cu vocea sa aspră în care răzbătea o 
vagă speranţă, el răspunse cu simplitate: 

— Întrebaţi-i pe aceştia. 

EI îi indică pe cei care-l înconjurau de foarte aproape: 
vagabonzi ca şi el, printre care erau câţiva burghezi şi 
câteva cumetre. 

— Îi datorez viaţa, este tot atât de adevărat cum mă 
cheamă Putois-l'Altesse, zise unul dintre aceşti vagabonzi. 

— Pe mine, Maclou-la-Foudre, m-a vindecat de friguri, 
spuse un al doilea. 

— Şi pe mine, Ribaud-l'Ardeur, de o păcătoasă lovitură de 
pumnal, zise al treilea. 


— Atunci, hotări cavalerul de Ragastens, nu trebuie să fie 
arsă pe rug. 

Spusese asta râzând, ca şi cum era lucrul cel mai simplu 
din lume. Această ţinută de mare simplitate înmărmuri pe 
toată lumea din jurul lui. Chiar şi pe fiul condamnatei: Gyl- 
le-Loup. 

Ragastens nu păru să observe efectul pe care-l produsese. 
El se ridică pe vârful picioarelor şi aruncă o privire rapidă 
pe deasupra capetelor: condamnata nu mai era decât la 
vreo sută de paşi de rug. 

— Bun, făcu el pentru sine însuşi, cu pasul cu care merg, 
mai au un minut sau două până să ajungă la rug. 

Se întoarse. 

În spatele lui erau doi bărbaţi care-l însoțeau şi cârc 
auziseră totul. Nu era nevoie să-i priveşti de două ori 
pentru a înţelege că avea înaintea sa doi spadasini de 
temut. 

Ragastens li se adresă: 

— Ce spuneţi despre asta?... Să vedem, tu, Milord 
Gendarme, vorbeşte. 

— Eu! zise colosul rotind nişte ochi năuciţi, eu nu spun 
nimic... Dar, cum va ieşi! 

— Iată ce înseamnă să fii clar, surâse Ragastens amuzat. 

Şi se întoarse spre celălalt bărbat: 

— Şi tu, Marasquin, ce spui? 

— Spun că înseamnă să încercăm imposibilul, răspunse 
Marasquin cu o strâmbătură expresivă. 

Şi el adăugă imediat: 

— Dar, în compania voastră, se poate încerca. 

Şi cei doi bieţi prăpădiţi se pregătiră de încăierare. 

— În numele Madonei! sâsâi o voce, primului care va 
înserca să oprească zustisia rezelui, îi scot mazele, îl 
spintec, îl tsai în două, îl dau gatsa, asza cum mă cheamă 
Spartimosca! 

Cel care profera aceste ameninţări era un fel de marionetă 
care, vorbind, rotea nişte ochi fioroşi, îşi răsucea o mustață 


uriaşă, bătea din picior, se frământa de unul singur cât 
patru. 

Din nenorocire pentru el, se afla lângă Milord Gendarme. 
Colosul îşi întinse braţul pentru a-şi aranja pelerina pe 
umăr. În această mişcare, pumnul său lovi mutra celui care 
spunea că se numeşte Spartimosca. Şi fanfaronul se prăbuşi 
dându-i sângele pe nas şi scuipând doi dinţi. 

— Brută! îi reproşă Ragastens pe un ton sever, ce nevoie 
aveai să-l loveşti pe acest viteaz Taie-Muşte care cinsteşte 
justiţia regelui! Iată că l-ai maltratat. 

— Dar domnule, se scuză colosul cu un aer trist, n-am 
făcut-o anume!... Doar îmi aranjam pelerina... 

— Asta este cu totul altceva, făcu Ragastens care ştia 
foarte bine despre ce este vorba. Şi întorcându-se spre Gyl- 
le-Loup: 

— O să încercăm s-o smulgem rugului pe mama ta. Hai să 
vedem, n-ai cumva câţiva tovarăşi îndrăzneţi în această 
mulţime? 

— Îi am pe Putois-l'Altesse, Maclou-la-Foudre, Ribaud- 
l'Ardeur, care sunt oamenii mei şi care mă vor urmă fără 
şovăire, răspund de asta. Când se va da plecarea, alţi buni 
tovarăşi vor veni în ajutor, sunt sigur. 

Ragastens îi măsura dintr-o privire scurtă pe cei numiţi de 
Gyl-le-L.oup. Şi avu un surâs de satisfacţie. Şi spuse, calm: 

— Mama ta nu va fi arsă. 

— Dacă faceţi asta!... spuse gâtuit Gyl-le-Loup. 

— Obişnuiesc să-mi ţin promisiunile, zise cu răceală 
Ragastens. 

— Dacă faceţi asta... repetă Gyl-le-Loup. 

Ragastens surâse. Şi, la fel de calm: 

— 'Te înţeleg, du-te, nu mai insista... Şi cu o autoritate 
ieşită din comun: 

— Iată manevra: îi iei pe cei trei tovarăşi ai tăi cu tine. 
Restul rămân cu mine. Când mama ta va ajunge în dreptul 
nostru, şi iată că se apropie, noi vom ataca gărzile. Tu nu te 


ocupa de noi. Nu te gândi decât la ea. Ia-o şi du-o de aici. În 
timpul acesta, noi ceilalţi le vom ţine piept. 

Gyl-le-Loup şovâăi. Şi cu o voce morocănoasă: 

— S-ar putea să vă lăsaţi pielea aici!... Şi nici nu mă 
cunoaşteţi. 

— Eşti un fiu care vrea să-şi salveze mama nevinovată. 
Asta e de-ajuns pentru mine. În ceea ce priveşte pielea mea, 
aici sau în altă parte... 

Neîmblânzitul vagabond avu o ultimă ezitare. lar 
Ragastens îl întrebă încă şi mai calm: 

— Vrei să-ţi salvezi mama? Da! Trebuie să faci cum ţi-am 
spus, fără să te ocupi de rest. 

Gyl-le-L.oup îl fixă cu o privire tulbure şi brusc, cu o voce 
aspră, se hotărî: 

— Bine! Să mergem. 

În grupul care tocmai se pusese astfel de acord, tăcerea 
dură câteva secunde. Condamnata ajunse în apropierea 
rugului, acolo unde o aştepta Ragastens. Numai atunci se 
năpusti cu furie. Şi în leul care sărea în felul acesta, n-ai fi 
putut recunoaşte pe tânărul vesel, cu purtări atât de simple 
şi atât de liniştite cum se arătase cu o clipă înainte. 

El se năpusti şi tovarăşii lui făcură ca el. Şi ceea ce Gyl-le- 
Loup sperase, se produse imediat. Alţi vagabonzi, văzând că 
atacă gărzile, îi urmară din instinct, fericiţi de fapt să 
tabere asupra agenţilor autorităţii. 

Ciocnirea fu tot atât de formidabilă pe cât de scurtă. 
Surprinse, gărzile dădură înapoi. Dar nu pentru mult timp, 
într-adevăr. Dar când îşi reveniră, când se îngrămădiră 
încrucişând suliţele, condamnata nu mai era acolo şi cele 
două ajutoare ale călăului care o încadrau zăceau 
neînsufleţiţi pe pavaj. Şi acolo, deja departe de rug, Putois- 
I'Altesse, Maclou-la-Foudre şi Ribaud-l'Ardeur, împungând, 
tăind, doborând, îi croiau drum lui Gyl-le-Loup care-şi 
ducea mama. 

Atunci se produse ceea ce Ragastens prevăzuse: gărzile 
furioase, considerând că autoritatea trebuia să rămână de 


partea regelui, voiră să-şi recapete prada şi atacară la 
rândul lor. 

Ragastens suportă ciocnirea, secondat de Milord 
Gendarme, Marasquin şi vreo douăzeci de vagabonzi. El 
promisese să ţină piept timpul necesar pentru a-i permite 
lui Gyl-le-Loup să-şi pună mama în afară de pericol şi mai 
degrabă s-ar fi lăsat tăiat pe loc decât să nu-şi ţină cuvântul. 
Abia atunci când consideră că trebuie să fie în siguranţă se 
gândi la el însuşi şi începu să bată în retragere. Era cu 
hainele zdrenţuite, acoperit de sânge din cap până-n 
picioare. Şi el părea atât de formidabil, încât gărzile, uitând 
de condamnată care, de altfel, trebuia să fie departe, îşi 
întoarseră furia şi-şi reuniră eforturile contra lui. 

Ragastens se găsea acum încolţit într-un colţ al pieţii 
neavând cu el decât pe cei doi acoliţi ai săi, banda de 
vagabonzi care-l secondase fiind împrăştiată. Cu toate 
acestea, ei trei ţineau piept vitejeşte şi poate că ar fi reuşit 
să realizeze miracolul să iasă din încurcătură, dacă Guise n- 
ar fi intervenit ordonând să se dea ajutor gărzilor. 

Cei din escorta lui nu puteau rămâne spectatori liniştiţi la 
groaznica încăierare. Ardeau de dorinţa de a lua parte la 
luptă şi Guise le dăduse drumul asupra răzvrătitului şi a 
acoliţilor săi. 

Ei porniră în trombă, cu spadele în mâini, urlând: Ucide! 
ucide! Pompignan venea în frunte, presat de aproape de 
baronul Maulistrac. El se repezi la Ragastens, spada să o 
întâlni pe aceea a răzvrătitului, cele două lame se izbiră 
până la gardă. Erau cât pe ce să se ucidă reciproc când, în 
fine, se recunoscură. Atunci de pe buzele lor contractate, 
ţâşni, în acelaşi timp, un strigăt teribil: 

— Fratele meu!... Fratele meu...! 

Capitolul XXI Bârlogul Patroanei. 

Trombafior o ridicase pe Rayon d'Or cu braţele sale 
puternice şi, dintr-o săritură, intrase cu ea în locuinţa 
acestei groaznice femei care se numea Patroana. 


În spatele lui, Patroana închise repede uşa, răsuci cheia de 
două ori şi o făcu iute să dispară. Atunci Trombafior îşi 
deschise braţele şi-i dădu drumul fetei pe care o strânsese 
tare până acum. 

La lumina palidă a unei lămpi afumate, Rayon d'Or, care 
nu-şi pierduse sângele-rece, se văzu într-o dugheană destul 
de mare, plină de obiecte de toate soiurile: veşminte, 
încălţăminte, arme, mobile, bijuterii, ustensile de bucătărie, 
erau de toate acolo înăuntru. De altfel, toate astea erau 
foarte curate şi aranjate metodic. 

Or, trebuie spus că toate aceste mărfuri proveneau din 
furturile celor mai josnici din tagma vagabonzilor-cerşetori 
care veneau să-şi vândă Patroanei produsele expedițiilor 
lor. Ea era marea tăinuitoare de lucruri furate a tuturor 
hoţilor din cartierul Halelor. Se înţelege de la sine că ea 
cumpăra pe un preţ de nimic pentru a revinde foarte 
scump, uneori chiar celui care îi vânduse. 

Rayon d'Or era prea neştiutoare pentru a-şi da seama de 
ceea ce era necurat în această enormă îngrămădire de 
mărfuri amestecate. Ea se crezu într-o prăvălie bine 
aprovizionată. Din clipa aceea, Patroana îi apăru drept o 
comerciantă cinstită. Începu să-şi spună că se speriase 
prosteşte. 

Totuşi, dacă Rayon d'Or nu se mai simţea neliniştită, ea nu 
înţelegea să rămână la discreţia acestei necunoscute. Ea 
clătină din cap cu un mic gest hotărât, spunând: 

— Nu voi merge mai departe atâta timp cât această uşă va 
fi încuiată, atâta timp cât nu-mi veţi fi explicat în virtutea 
cărui fapt m-aţi adus aici cu forţa. 

— Puțin îmi pasă. Am vrut să vă apăr să fiţi ridicată de 
paza de noapte şi tărâţa în închisoare. Preferaţi să plecaţi? 
Vă deschid imediat. 

— În închisoare! se sperie Rayon d'Or. Pentru ce? N-am 
făcut nimic râu! 

— Ştiu, dar la Paris este obiceiul să ducă la închisoare 
femeile găsite noaptea pe stradă. Nu rămâi acolo mult timp 


dacă cineva vine să vă ceară. Dar dacă nu vine nimeni, nu 
mai ieşi de acolo. Aveţi fără îndoială părinţi, prieteni care se 
vor nelinişti pentru voi şi vor veni să vă scoată de acolo. 

Spunând aceste cuvinte, ea punea cheia în broască şi 
trăgea pe furiş cu coada ochiului la tânăra fată. Se întâmplă 
ceea ce prevăzuse. Înfricoşată, Rayon d'Or strigă: 

— Dar eu nu am pe nimeni! N-am părinţi, nici prieteni. 
Sunt singură pe lume. 

— Vai de mine, mi-e milă de voi. Ceea ce v-am oferit, vă 
ofer în continuare: vreţi să rămâneţi aici până mâine 
dimineaţă? 

— Ah, sunteţi bună, doamnă! Dar... Polo şi Fringo, câinele 
meu şi măgăruşul meu!... Nu vreau să-i părăsesc. Doamnă, 
îl auziţi pe bunul meu Polo: ela simţit că sunt aici şi geme 
dincolo de uşă. Fiţi miloasă în întregime, doamnă, acordaţi 
ospitalitate şi celor doi buni tovarăşi ai mei. Prefer să merg 
mai degrabă la închisoare decât să-i abandonez. 

Spunea asta cu un aer atât de hotărât, în pofida blândeţii, 
încât Patroana înţelese că nu va şovăi să facă aşa cum 
spusese. Se grăbi să consimtă: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, se găseşte loc pentru cele 
două bune animale. Am tocmai un mic grajd lângă 
adăpostul pentru trăsuri. Măgăruşul vostru se va simţi bine 
acolo. 

Uşurinţa cu care consimţea să-i primească pe cei pe care-i 
numea tovarăşii ei o mişcă profund pe tânăra fată. Fără să 
bănuiască, Patroana dăduse o lovitură de maestru. Îşi dădu 
seama de asta văzând cu câtă efuziune îi mulțumea Rayon 
d'Or. 

Trombafior o ajută să-l instaleze pe Fringo în grajdul său, 
după care plecă, lăsând-o pe Rayon d'Or singură cu 
Patroana. 

Orice teamă părea că dispăruse din mintea ei. Cu toate 
acestea, în sala din spate, unde locuia gazda sa, un mic 
amănunt o izbise prin ciudăţenia sa: în această încăpere 
exista o scară îngustă care ducea la etaj. Nu mai era alta 


decât aceasta. Or, patul Patroanei era plasat la piciorul 
acestei scări, în aşa fel încât era imposibil să urci sau să 
cobori fără să deplasezi acest pat. Astfel că, atunci când te 
aflai la etaj, nu puteai ieşi de acolo dacă Patroana refuza să- 
şi deplaseze patul. 

Rayon d'Or remarcă foarte bine această dispunere 
specială dar, pe moment, nu-i dădu mare atenţie. 

Patroana încercase să-l închisă pe Polo în grajd cu Fringo. 
Dar bravul câine părea că se pusese în gardă şi dejucă abil 
toate manevrele viclene ale bătrânei. Ea nu insistă, din 
teamă să n-o sperie pe tânăra fată. 

Drept urmare, Polo o urmă pe stăpâna lui la etaj, unde ea 
trebuia să se culce. Aici se găsea o cameră mare, amenajată 
ca dormitor comun. Asta nu fu deloc pe gustul ei, obişnuită 
să trăiască singură. Dar, cum acolo totul strălucea de 
curăţenie, nu-şi făcu inimă rea şi se strecură între 
cearceafurile albe ale patului îngust pe care i-l indicase 
Patroana şi unde nu întârzie să adoarmă cu nepăsarea 
vârstei sale, sub paza lui Polo, întins la picioarele patului. 

Jos, Patroana se culcase şi ea. Un surâs triumfător rătăcea 
pe buzele ei subţiri şi socotea în minte sumele importante 
pe care trebuia să i le aducă cea căreia îi spunea deja 
„Prinţesa”, fără să ştie cât adevăr era în asta. 

Capitolul XXII În jurul bârlogului. 

Făcusem observaţia că Muscade, Saphir şi Bergamote 
erau toate trei tinere şi frumoase. Să adăugăm câteva 
precizări. 

Muscade avea ochi negri frumoşi, care păreau înecaţi de 
melancolie. În realitate, ochii ei luceau de strălucirea pe 
care o dă febra. Cât despre cele două sfere de un roşu- 
aprins care-i împodobeau pomeţii obrajilor şi de care era 
mândră, ele indicau că biata fată era pe jumătate bolnavă 
de plămâni. Ceea ce ea, de altfel, ignora. Era foarte dulce, 
ponderată, visătoare, cu un dram de poezie în minte. 

„Ceea ce nu poate să mire, spunea ea, având în vedere că 
era logodnica lui Jehan Gehenne, groparul cimitirului 


Inocenţilor, care, aşa cum ştia toată lumea, trece drept 
poetul model al lui Ronsard însuşi”. 

Saphir era scundă şi drăguță, vioaie, veselă, guralivă, 
bună camaradă, zăpăcită, negândindu-se decât să râdă şi să 
se amuze, pentru propria ei plăcere. 

Bergamote era niţel cam solidă, grasă, cu purtări aspre, 
vorbind tare, ca replică usturătoare sau violentă. O fată 
zdravănă, o bătaie în toată regulă, chiar cu un bărbat, n-o 
făcea să dea înapoi. Cu toate acestea, n-avea nimic dintr-o 
femeie bărbătoasă şi, când voia, ştia să fie extrem de 
drăguță. 

Ne amintim că Saphir şi Muscade o sfătuiseră pe Rayon 
d'Or să nu se lase antrenată de Patroană. Ne mai amintim 
că ele se înduioşaseră de soarta ei atunci când intervenise 
Trombafior. 

Doar Bergamote manifestase o ostilitate nedefinită. Era 
limpede că Rayon d'Or nu-i plăcea. Probabil că n-ar fi putut 
spune de ce şi că strălucitoarea frumuseţe a tinerei fete îi 
stârnise invidia. 

Ca şi cum ar fi sperat că se va produce un miracol care s-o 
salveze pe această tânără necunoscută pentru care simțeau 
o irezistibilă simpatie, Muscade şi Saphir aşteptară un timp 
în faţa uşii. 

Bergamote nu încercă să le îndepărteze. Ea aşteaptă 
împreună cu ele, plecând ca şi ele urechea şi spunându-le 
cu un surâs sarcastic: 

— Vă spun că vă pierdeţi timpul. Uşa nu se va deschide. Ea 
nu va striga... 

Într-adevăr, nu se auzi nici un strigăt. Oricât îşi încordară 
urechile cu nelinişte, nici un zgomot de luptă nu ajunse 
până la ele. Se părea că tânăra fată se resemnase cu 
uşurinţă. 

— Cine ar fi crezut asta? murmură Muscade, care nu-şi 
revenea. 

— I-a dat împărtăşania fără spovedanie, făcu Saphir 
schimbându-şi brusc părerea. Nu vă încredeţi, aşadar, în 


aparenţe. 

Bergamote triumfa: 

— V-am spus! Este o prinţesă ipocrită care ne va da o 
lecţie la toate trei şi Patroanei însăşi. Vă spun că nu cerea 
decât să intre. 

Şi, dezvăluindu-şi fără să vrea întreg gândul: 

— Ah! Viaţa nu va fi plăcută pentru noi cu o asemenea 
companie. 

— Unde mergem? întrebă Muscade pentru a schimba 
vorba. Şi răspunse singură: la tavernă Grand-Duc, la 
Mauviette Gueule d'Or. 

— Nu, pe cuvântul meu, protestă Saphir, Mauviette Gueule 
d'Or este plictisitoare. Să mergem mai degrabă la Truie 
Fid?le, la Leonarde Bancale. Este o fiară grosolană care nu 
se sclifoseşte şi nu se teme să golească o oală de vin cu 
clienţii săi. 

— Da, susţinu Bergamote. Să mergem la Truie Fid?le. 
Dacă nu vom face treabă acolo, vom avea timp să mergem 
la Grand-Duc. 

Ele se luară de braţ şi porniră în direcţia Halelor. 

Nu merseră departe. În apropierea casei Patroanei se 
găsea o fructărie prin faţa căreia treceau atunci când se 
auziră strigăte din umbră. Mirate, se opriră. Uşa fructăriei 
era întredeschisă. O voce de femeie le linişti: 

— Sunt eu, mama Pignate, fructăreasa. Nu vă fie teamă. 

Curioase, se apropiară. Uşa se deschise în întregime. 

În această prăvălie plină de coşuri cu fructe şi legume, în 
penumbră, îngrămădite în faţa uşii, se zăreau patru femei 
de vârstă imprecisă. 

Fructăreasa, care se numise ea însăşi mama Pignate, le 
prezentă pe cele trei femei, grase ca şi ea. 

— Bunele noastre vecine: doamna Courge, cu casa de 
amanet; doamna Pognon, negustoreasă de maţe şi resturi 
de mâncare; doamna Thomasse, cusătoreasă, toate trei de 
pe strada Truanderie, ca şi noi. 


Mormanele de grăsime se înclinară în reverenţe. Şi 
ridicându-se, cu ochi care luceau în întuneric ca nişte 
cărbuni aprinşi, toate patru în acelaşi timp: 

— Ei bine? 

— Ce? făcură aiurite cele trei fete. 

Nu le trebuia mai mult pentru a da drumul ecluzelor: 
torente de cuvinte inutile şi fără valoare începură să curgă 
fără oprire: 

— Am văzut-o îndată ce a intrat pe stradă cu măgăruşul şi 
câinele ei, zise doamna Courge şi am coborât repede... Aţi 
privit la costumul ei de ţigancă? Cu totul din mătase şi atlaz. 

— Se spune că a dat peste cap strada Montmartre cu 
măgăruşul şi cu câinele ei, spuse doamna Pognon... Şi eu 
am ieşit repede şi i-am urmat... Puţin îi pasă, mătase şi 
atlaz... 

— Atunci, ea a intrat la Patroana? Va locui acolo? Aţi văzut- 
o de aproape? 

— Este o ruşine care nu trebuie tolerată. Ce face domnul 
comandant al jandarmeriei? 

— Bietele micuţe, vă plâng s-o aveţi drept camaradă. 

— Şi ce frumoasă e, şmechera! Vă va sufla cu siguranţă 
toţi prietenii. 

— Frumoasă! Dacă preferi!... Eu, dacă aş fi bărbat, nu pe 
ea aş alege-o. 

— Depinde de gust. Dar, în ce vă priveşte, micuţele mele, 
n-aveţi decât să vă ţineţi bine. 

— O ţigancă ce vine nu se ştie de unde şi pe care o 
bănuieşti de la o poştă de erezie. 

Şi urmă un potop de injurii josnice, calomnii perfide, 
provocări oribile, revărsară atâta venin încât sfârşiră prin a 
le scârbi pe cele trei tinere femei pe care le opriseră din 
drum. lar acestea le părăsiră brusc pe cele patru 
înfiorătoare creaturi fără un cuvânt de politeţe, lăsându-le 
acolo, furioase şi jignite de această lipsă de atenţie. 

Din nefericire, aceste clevetiri duşmănoase se părea că o 
loviseră în mod deosebit pe Bergamote. După cum am 


văzut, ea era prost dispusă în privinţa lui Rayon d'Or. Ea nu 
încetă să mormăie ameninţări înăbuşite la adresa tinerei 
fete pe durata scurtului drum pe care-l aveau de parcurs 
pentru a ajunge la Truie Fid?le. 

Muscade şi Saphir, care erau fete bune, se făcură că nu 
aud şi se feriră s-o stârnească şi mai mult în continuare în 
întuneric, ca nişte gângănii monstruoase, cele patru 
cotoroanţe izbucniră îndată ce fură părăsite: 

— Unde ne-a fost capul să căutăm binele la nişte fete de 
nimic ca acestea? bodogăni mama Pignate. 

— Cine se aseamănă se adună, s-a spus pe bună dreptate, 
enunţă sentenţios doamna Courge. 

Şi toate patru în cor, cu un aer înţepat: 

— Iată ce înseamnă să fim prea bune! 

— Această micuță, împroşcă doamna Courge care, cum am 
mai spus, avea o casă de amanet, frumoasă cum este, va 
aduce mari venituri acelei bătrâne vrăjitoare care este 
Patroana! 

Iar celelalte, într-un mârâit, izbucniră din toată inima: 

— Ah! De ce n-a dat peste noi un asemenea noroc...! 

Se despărţiră. Era momentul critic de care se temeau cele 
trei ţaţe. Străzile nu erau sigure, mai ales noaptea. Ele 
ştiau bine asta. În ardoarea pândei lor, uitaseră. Acum 
memoria le revenea şi teama le muşca inima. Nu-i nimic, 
trebuia să plece. Doamna Courge, doamna Pognon, doamna 
Thomasse se strecurară în stradă şi, ştergând casele, 
plecară alergând. 

Capitolul XXIII Prizonieră. 

Concediat puţin cam brusc de Patroană, care ţinea s-o 
liniştească în întregime pe Rayon d'Or, Trombafior ieşise 
furios. Era furios pentru că n-avea bani, că socotise să-i 
ceară Patroanei şi că n-avusese timp să-şi prezinte cererea. 

Astfel că îl întâmpină foarte aspru pe Spartimosca. Acesta, 
recunoscându-l, alerga spre el. 

— Ai bani? 

— Eu!... Nici o para chioară. 


— Mor de sete, murmură Trombafior dezamăgit. 

— Am în gât un foc infernal, întări Spartimosca. Pentru o 
oală de rachiu aş înjunghia un om! 

Trombafior se gândi puţin şi propuse: 

— Să mergem în căutarea Bergamotei, Saphirei şi 
Muscadei... Trebuie să ne plătească cina. 

Porniră. Nu merseră departe. Pe aceeaşi stradă găsiră 
taverna Grand-Duc. 

Bătând în modul cuvenit, Trombafior şi Spartimosca 
văzură uşa deschizându-se în faţa lor. Intrară în sala mare. 
Cum rămăseseră înfipţi între două mese, căutându-le cu 
ochii pe cele pe care nu le puteau vedea dat fiind că nu 
erau acolo, crâşmăriţa se apropie de ei. 

— Cu ce să-i servim pe domnii?... Domnii ştiu că aici se 
plăteşte înainte? 

Trombafior, în şoaptă, rugător, răspunse: 

— Le căutăm pe Bergamote, Muscade şi Saphir. 

— Nu sunt aici, îi întrerupse ea. Şi, ca şi cum se lămurise, 
cu aceeaşi blândeţe politicoasă, pe un ton de o irezistibilă 
autoritate: „Reveniţi când ele vor fi aici”. 

Şi cu mâna, le arătă uşa. 

Lucru şi mai extraordinar, se înclinară şi ieşiră fără să 
sufle o vorbă. 

În stradă, se descărcară lansând din toate puterile o dublă 
salvă de înjurături, fiecare în limba sa natală: 

— Cristaccio!... Sacramento!... Madonna ladra...! 

— Malamuerte!... Dios puerco! 

Se îndreptară spre Truie Fid?le. Nu aveau noroc: cele trei 
frumoase fete tocmai plecaseră. N-au fost complet 
decepţionaţi, căci stăpâna localului, Leonarde Bancale, le 
oferi o oală de vin pe care îi ajută frăţeşte s-o golească. 

La revărsatul zorilor, Saphir, Bergamote şi Muscade se 
întoarseră la Patroana. Ea era încă culcată şi am spus că 
patul ei bara intrarea singurei scări pe care se putea 
ajunge la etaj. Ea nu se sculă. Se aşeză în capul oaselor şi 
întinse o mână slabă şi sucită. 


Cele trei tinere femei cunoşteau gestul şi ştiau care era 
semnificaţia lui. Prima, Bergamote, depuse în gheara 
întinsă un anumit număr de monede. Cotoroanţa îi adresă 
un surâs. Urmă Saphir. Ca şi Bergamote, fu gratificată cu 
un surâs. 

Muscade înainta ultima, cu o jenă vizibilă. Ei nu i se 
mulţumi cu un surâs. Zgripţuroaica o fixă cu o privire 
tăioasă şi spuse cu o voce înţepată: 

— Nu iese socoteala. 

— N-am făcut mai mult, se scuză Muscade cu un aer 
temător. 

— leri mi-ai dat acelaşi răspuns. Ştii ce te aşteaptă. Ştii, 
nu-i aşa? 

Muscade îşi împreună mâinile într-un gest de implorare. 

— În definitiv, reflectă cotoroanţa privind-o cu mai multă 
insistenţă, nu cumva ai găsit de cuviinţă din întâmplare să 
mă furi pentru a-ţi constitui o zestre? 

— Oh! Patroana, să nu credeţi asta! 

— Nu te sfătuiesc să te joci cu focul cu mine, micuța mea, 
asta te-ar costa scump, foarte scump. 

Trebuie să credem că ameninţarea pe care o făcea, aşa 
vagă cum părea, era înspăimântătoare, căci Muscade se 
înfioră. lar cele două camarade ale ei, care nu erau în 
cauză, totuşi, păliră sub fardurile lor. 

Bătrâna reluă: 

— lată-te avertizată. Străduieşte-te să-ţi ţii cuvântul. 
Acum, ascultă-mă bine: vreau să-ţi mai acord încă o dată 
credit pentru că am nevoie de tine. Dacă nu vrei să mă 
supăr, fă în aşa fel încât să mă serveşti convenabil în 
misiunea de încredere pe care am să v-o dau la toate trei şi 
îndeosebi ţie, care eşti foarte dulce. 

Şi le făcu semn să se apropie toate de patul său şi când se 
găsiră aplecate asupra ei, cap lângă cap, le puse în şoaptă: 
— Frumoasele mele, veţi găsi acolo sus o nouă camaradă. 
Din nefericire, această nouă camaradă îmi pare puţin cam... 
neştiutoare... Mă înţelegeţi, nu-i aşa? Contez pe voi pentru 


să-mi... cizelaţi această inocentă şi să-mi faceţi din ea, într- 
un răstimp scurt, o frumoasă fată foarte dezgheţată, ca voi. 

— Aş! ironiză Bergamote, cred că n-are nevoie de lecţii, 
inocenta voastră ştie tot atât de multe ca şi noi. 

— Aşa crezi? Ei bine! Te înşeli. O cunosc mai bine decât 
tine. Trebuie să mi-o fasonaţi, îţi spun. 

— Ei bine! O vom instrui, fiţi liniştită. 

Bergamote era aceea care făcea această promisiune. 

Celelalte două se mulţumiră să aprobe din cap. Mulțumită 
de această asigurare, Patroana le lăsă să treacă. 

Atunci când se trezi, Rayon d'Or văzu că toate trei 
dormeau adânc. Ea se sculă fără să facă zgomot şi aşteptă 
ca ele să se trezească. Se mira să le vadă dormind atât de 
târziu, ea care se scula o dată cu soarele. Dar îşi spuse că, 
fără îndoială, aşa era obiceiul la Paris. 

Chiar din această primă zi, Patroana încercă să i-l ia pe 
Polo. Dar câinele mârâi într-un mod semnificativ. 

Polo rămase aşadar stăpân pe locul său, spre marea 
mulţumire a lui Rayon d'Or şi spre propria lui satisfacţie. 
Căci Muscade şi Saphir se împrieteniseră imediat cu el şi 
începuseră să-l mângâie şi să-l îndoape cu dulciuri. Ceea ce- 
i convenea în întregime lui Polo. 

Fără s-o ştie, Rayon d'Or avea purtări şi un mod de 
exprimare care impuneau respect. Patroana remarcase 
asta. Bergamote, Saphir şi Muscade suportară fără voia lor 
această impresie. Fete bune, Muscade şi Saphir acceptară 
fără împotrivire această superioritate morală de care se 
pare că nu-şi dădeau seama. Nu se întâmplă la fel cu 
Bergamote. Încă din prima zi, ea izbucni cu aerul său cel 
mai ursuz: 

— Ei nu, dar priviţi-o! S-ar spune, văzând-o şi ascultând, 
că este prinţesă! 

— Dar, răspunse Rayon d'Or surâzând, cine ştie dacă nu 
sunt într-adevăr o prinţesă? 

Şi, pe jumătate glumind, pe jumătate serioasă: 


— Veţi vedea că într-o zi va veni să mă caute o mare 
doamnă şi mă va duce la palatul ei. 

Asta le făcu să râdă. Dar numele îi rămăsese, camaradele 
sale n-o numeau altfel decât prinţesa. 

Câteva zile trecură astfel, în timpul cărora ea rămase 
închisă, prizonieră, la fel de bine ca şi cum ar fi fost într-una 
din acele închisori cu care o ameninţase Patroana. 

Când sosi seara primei zile, Bergamote, Muscade şi Saphir 
îşi făcură toaletă înainte de a ieşi. 

Naivă, Rayon d'Or le privea ce fac şi se miră de grija 
scrupuloasă pe care o acordau acestei operaţii serioase. 
Fardurile, mai ales, pe care le foloseau, o puseră pe 
gânduri. 

— Pentru ce, întrebă ea, vă aranjaţi astfel? 

Şi cum Rayon d'Or se miră de tăcerea lor şi de aerul lor 
jenat, Muscade fu aceea, cea mai dulce, cea mai rezervată 
dintre toate trei, care-i răspunse pe un ton vag: 

— Trebuie să ne facem frumoase. 

— Voi sunteţi mai frumoase fără aceste culori oribile care 
nu izbutesc decât să vă urâţească, răspunse Rayon d'Or cu 
toată sinceritatea sufletului său. Dar pentru ce este necesar 
să vă faceţi frumoase, cum spuneţi? 

— Pentru a lucra. 

— Ce faceţi? 

Întrebarea prea directă o stingheri cumplit pe Muscade 
care, cu o privire disperată, o chemă în ajutor pe Saphir. 
Aceasta răspunse cinstit alături de chestiune: 

— Noi lucrăm afară. 

— Înţeleg... Unde? 

— Uneori pe stradă... alteori în taverne. 

— La ce? 

— La... la ce vei face tu însuţi. 

— Eu confecţionez coşuleţe de răchită. Sau mai bine 
lucrez cu Polo şi Fringo. Dar voi, ce faceţi voi? Asta nu-mi 
spuneţi. 


— Trebuie să-i plătim Patroanei. Nu pentru ochii noştri 
frumoşi, cum spune ea, ne hrăneşte, ne oferă locuinţă şi ne 
îmbracă. 

Rayon d'Or era prea inteligentă pentru a nu înţelege că 
ele îi ascundeau ceva. Dar ce? Se înţelege că, în nevinovăția 
ei, ea nu putea bănui cumplitul adevăr. Ea nu insistă, 
spunându-şi că ele vor sfârşi prin a vorbi într-o zi sau alta. 

Pe durata acestor câteva zile, ostilitatea mocnită a 
Bergamotei izbucni deschis, cu atât mai violentă cu cât îşi 
reproşa ca pe o nedemnă slăbiciune bunul sentiment care o 
făcuse să respecte candoarea acestei copile inocente. 
Lucrurile ajunseră repede la un punct în care Muscade şi 
Saphir se văzură obligate să intervină. 

— De ce eşti atât de rea? îi reproşară ele în şoaptă. 

Rayon d'Or auzise. Ea fu cea care răspunse: 

— Nu este rea. Ea este înăcrită pentru că este nefericită. 
În realitate, ea este bună. 

Bergamote rămase o clipă fără voce. Apoi, zbârlită, mârâi: 

— Ei bine! Te înşeli. Nu sunt bună, sunt rea, foarte rea, nu 
voi fi niciodată destul de rea pentru... Şi apoi, ia ascultă, 
prinţeso, n-am nevoie de mila ta, înţelegi? N-am nevoie de 
mila nimănui...! 

Două zile mai târziu, Bergamote căzu pe scară şi se răni la 
faţă. Rană neînsemnată, de altfel, dar o făcu să scoată 
urlete disperate. Nici vorbă s-o doară mult. Doar că fata 
frumoasă şi cochetă care era se întrista peste măsură la 
gândul că această rană fără importanţă putea să lase urme. 
Şi tocmai asta explica ea în mijlocul unui potop de lacrimi. 

Rayon d'Or nu zise nimic. Ea scotoci în bagajul său şi luă 
de acolo un unguent pe care-l întinse pe o pânză fină şi 
apropiindu-se de Bergamote, cu un surâs: 

— Vreţi să-mi îngăduiţi s-o fac? În câteva zile nu se va mai 
vedea nimic acolo. Şi voi nu veţi fi marcată. 

Şi fără să aştepte un răspuns, ea aplică pansamentul cu o 
pricepere şi o uşurinţă extraordinare. Şi în timpul celor trei 
sau patru zile care urmară, ea continuă să se dedice 


îngrijirilor Bergamotei care se lăsa pe mâinile ei dar păstra 
totuşi mereu aerul său ostil. 

După câtva timp de la asta, Patroana, căreia cele trei fete 
o lăsaseră să creadă că Rayon d'Or „se instruia”, aduse o 
frumoasă toaletă, asemănătoare celor pe care cele trei 
frumoase fete le puneau seara înainte de a ieşi. Din instinct, 
Rayon d'Or declară: 

— Eu nu-mi voi pune asta. 

— O vei pune, micuța mea! Dacă tu crezi că te voi păstra 
aici ca să te lăfăi fără să faci nimic, te înşeli. Am îmblânzit 
eu mai zdravene ca tine. Vei ceda sau te voi zdrobi. 

Şi se apropiase de Rayon d'Or aproape s-o atingă. Apărea 
crispată de furie, hidoasă şi ridică mâna. 

Dar nu avu timp să lovească. Bergamote se găsi deodată 
între Rayon d'Or şi cotoroanţă înainte ca lovitura să 
pornească. 

— Destul, zise ea. Patroana, las-o în pace pe această 
copilă. Şi, mai ales, să nu îndrăzniţi să o atingeţi. 

Uluită, Patroana se dădu doi paşi înapoi. 

— Şi dacă o să vreau s-o ating, ce-o să-mi faci? 

— Nu ştiu... Dar vă sfătuiesc să n-o atingeţi. Vă sfătuiesc în 
interesul vostru. 

— Îndrăzneşti să mă ameninţi, pe mine! la seama, 
frumoasa mea! 

— Nu vă ameninţ, vă avertizez, asta-i tot. Mie puteţi să-mi 
faceţi ce vreţi, mi-e tot una. Dar acestei copile!... Aveţi grijă, 
Patroana, plecaţi... credeţi-mă, plecaţi... Cât mai aveţi timp. 

Toate astea fuseseră proferate într-un bubuit atât de 
violent încât, de această dată, Patroana înţelese că viaţa ei 
atârna de un fir de păr. De altfel, vorbind, Bergamote 
mergea spre ea şi avea o figură atât de înspăimântătoare 
încât bătrâna vrăjitoare dădea înapoi gemând: „Isuse! sunt 
moartă!” Ea se precipită pe scară şi o şterse tiptil. 

Când dispăru, Bergamote se întoarse spre Rayon d'Or şi, 
Cu 0 voce pe care nu i-o cunoştea: 


— Nu vă temeţi de nimic. Atâta timp cât eu voi li aici, vă jur 
că nu vi se va face rău. 

Rayon d'Or se apropie de ea, o sărută pe amândoi obrajii, 
cu toate eforturile pe care le făcea ca s-o împiedice şi, cu un 
surâs de bunătate: 

— V-am spus eu bine că nu sunteţi rea. 

Capitolul XXIV Profeţia. 

Începând din ziua aceea, Bergamote îşi schimbă în mod 
radical atitudinea faţă de Rayon d'Or: pe cât de rea şi 
agresivă se arătase înainte, deveni tot atât de bună, atentă 
şi devotată. 

Mai trecură câteva zile. Apoi Rayon d'Or fu invitată să iasă, 
sub paza celor trei camarade. Era cât pe ce să refuze. Un 
semn discret al Bergamotei o făcu să înţeleagă că trebuia 
să accepte. Cobori aşadar în stradă, împreună cu cele trei 
tinere femei. 

Probabil că făcându-i semn să accepte, gândul ascuns al 
Bergamotei era de a profita de una din aceste ieşiri pentru 
a o smulge pe tânăra fată din ghearele cumplitei 
Zzgripţoroaice. 

Biata micuță Rayon d'Or nu făcea totuşi nimic rău. 1 se 
putea reproşa cel mult că apare pe stradă într-o proastă 
societate. Şi încă ar fi putut răspunde acestui reproş că ea 
se purta astfel deoarece era forţată, că nu cunoştea trista 
meserie a camaradelor sale, camarade care se arătaseră 
bune cu ea. Oricum ar fi fost, Rayon d'Or se obişnui să iasă 
astfel. Aceste ieşiri constau doar în plimbări de colo-colo pe 
strada Truanderie. Timp de câteva zile, ocazia pândită de 
Bergamote nu apăru. 

În ziua aceea, la mai puţin de o săptămână înainte de 
încăierarea din piaţa Gr?ve, Patroana hotări să termine. Ea 
avu pe această temă o convorbire secretă cu Trombafior. 

Când veni seara, Rayon d'Or cobori în stradă împreună cu 
cele trei camarade ale sale. În spatele lor, Trombafior şi 
Spartimosca se luară după ele. Şi în spatele lor, destul de 


departe, Patroana se furişa, supraveghind ce urma să se 
petreacă. 

Se înţelege de la sine că fructăreasa, cea cu casa de 
amanet, negustoreasă de maţe şi cusătoreasă erau la 
posturile lor de pândă şi spionau poate chiar cu mai multă 
atenţie decât Patroana. 

Deodată, Rayon d'Or şi însoţitoarele sale se treziră în 
prezenţa unui grup de spadasini beţi care, fără să ţină cont 
de protestele Bergamotei, le înconjurară făcând glume 
proaste. Bergamote se simţi tărâţa, dusă de banda veselă, 
fără să poată spune cum se petrecuseră lucrurile. 

Rayon d'Or rămase aşadar singură cu Muscade şi Saphir, 
lipsite de singura camaradă în măsură să le apere. 

Încercară să se întoarcă din drum. Dar atunci se ciocniră 
de 'Trombafior care le dădu ordin să-şi continue drumul 
până la Truie Fid?le. Cele două camarade ale nefericitei 
Rayon d'Or nu erau în stare să se opună. O antrenară cu ele 
pe Rayon d'or. 

Ajunseră înaintea tavernei. Se făcuse noapte. Ascultând de 
un semn al lui Trombafior, Muscade şi Saphir, îngrozite, 
voiră s-o facă pe Rayon d'Or să intre. Fără să ştie de ce, 
condusă doar de instinct, tânăra fată refuză. 

Exasperat de această rezistenţă care dura de multe zile, 
Trombafior o luă brusc în braţe şi o săltă ca pe o pană, 
urlând: 

— Pe coarnele diavolului! 'Te voi duce aşa, pentru că nu 
vrei să mergi de bunăvoie. 

Rayon d'Or se încordă, se răsuci pentru a se elibera din 
strânsoare. Eforturi inutile. Secătură o ţinea bine. Atunci ea 
strigă din toate puterile: 

— Ajutor! Ajutor! 

Exact în clipa aceea uşa tavernei se deschise şi un bărbat 
tânăr, apăru în prag. Să spunem fără întârziere că era 
cavalerul de Ragastens. În spatele lui, dominându-l cu un 
cap, colosul Milord Gendarme, avându-l alături pe 
camaradul său Marasquin. 


Ragastens apăruse exact când Rayon d'Or îşi lansă apelul 
disperat. El sări dintr-un salt treptele peronului. 

Înapoia lui, Milord Gendarme cobora tacticos. Marasquin 
rămase pe locul său, ţinând uşa deschisă pentru a lumina 
scena. 

Saltul lui Ragastens îl adusese până la curajos! La rândul 
său, Rayon d'Or văzu această figură tânără strălucind de 
sinceritate şi strigă: 

— Oricine aţi fi, domnule, veniţi-mi în ajutor! Scăpaţi-mă 
de această puşlama! 

Datorită întâmplării, capul său rămânea în umbră. Aşadar, 
el încă nu văzu figura acestei necunoscute care i se 
adresase direct. El n-o văzu, de altfel nici nu căută s-o vadă, 
dar o auzi. Şi simţi în inimă un şoc violent şi se înfiora din 
cap până-n picioare. lar acum căuta s-o vadă pe cea a evrei 
voce avusese asupra lui acest efect fulgerător. Totuşi, nu-şi 
pierdu vremea şi zise cu vocea sa limpede, puţin 
zeflemitoare: 

— Aţi auzit? Daţi-i drumul acestei femei. 

— Faceţi loc! răcni Trombafior. De ce se bagă acest 
domnişor? 

— Caraghiosule! Mă bag pentru că aşa vreau! Haide, 
ticălosule, dă-i drumul acestei femei! 

Doar că ridicase puţin vocea. Numai că îl apucase pe 
Trombafior de braţ. Şi această strângere fusese suficientă 
pentru a-l face pe curajos să înţeleagă că avea de-a face cu 
un adversar care nu era de disprețuit. 

El îi dădu drumul pentru a avea mâinile libere. 

De data aceasta, Ragastens îi văzu figură care se găsea 
luminată din plin. Şi simţi din nou aceeaşi senzaţie intensă 
pe care o produsese asupra lui vocea ei. Cu toate acestea, 
atenţia lui nu-şi schimbă direcţia. 

După ce-i dăduse drumul lui Rayon d'Or, Trombafior îşi 
scoase pumnalul şi se repezi cu el ridicat asupra lui, 
scrâşnind din dinţi: 

— Am să-ţi găuresc pielea! 


— Până atunci, primeşte asta, îl luă Ragastens peste picior. 

Nu terminase bine de vorbit că pumnul său îl lovi obrazul 
haimanalei ca un baros. 

Pe jumătate ameţit, dus de elan, Trombafior se clătină. O 
altă lovitură de pumn, pe celălalt obraz, îl îndreptă. Şi 
imediat, o grindină de lovituri se abătu peste figura 
mizerabilului, fără ca el să-şi poată da seama de unde 
cădeau. Sfârşi prin a se prăbuşi, cu faţa însângerată, în 
şanţ, leşinat. 

Această execuţie încheiată, se întoarse spre cea pentru 
care tocmai se expusese cu atâta bravură nepăsătoare. Dar 
rămase uluit constatând că ea nu mai era acolo. Ea şi cele 
două femei care o însoțeau, căci el văzuse foarte bine pe 
Muscade şi Saphir, dispăruseră. 


Atunci când începu s-o caute pe Rayon d'Or, era prea 
târziu. Patroana care, aşa cum am spus, le urmă de 
departe, profitase de momentul când Ragastens era ocupat 
cu pedepsirea lui Trombafior pentru a o lua de acolo pe 
tânăra fată cu ajutorul lui Muscade şi Saphir, care tremurau 
de teamă. Când Ragastens pornise în fine în urmărirea lor, 
ele o făceau să reintre în bârlogul ei. Câteva secunde mai 
devreme, cavalerul le-ar fi ajuns din urmă. El trecu prin faţa 
uşii fără să bănuiască faptul că cea pe care o căuta era în 
spatele acestei uşi. 

El parcurse în întregime strada Truanderie. Milord 
Gendarme şi Marasquin îl urmau la câţiva paşi. Ajuns în 
strada Saint-Denis, se opri şi se dojeni: 

— Vai! Unde dracu mi-e capul? Ce? Pentru că mi s-a părut 
că vocea acestei tinere femei nu-mi era necunoscută, iată că 
vreau cu orice preţ s-o văd şi s-o fac să vorbească...! 

Porni la întâmplare, foarte preocupat. Din când în când se 
oprea şi, cu ochii în gol, ca cineva care îşi răscoleşte 
memoria, se întreba: 

— Vocea asta!... Oare unde am mai auzit-o?... Căci sunt 
sigur că am mai auzit-o deja. Unde?... Când? 

Brusc, în mintea sa, parcă se sfâşie un văl. Strigă deodată: 

— Rolande!... Rolande avea vocea asta...! 

Rămase mult timp țintuit locului, adâncit într-o dureroasă 
reverie. 

— Rolande este moartă!... Ea a murit acum doisprezece 
ani... Haide, să nu ne mai gândim la asta...! 

Şi totuşi se gândi. Timp de două ore nu se gândi decât la 
asta. Şi tot gândindu-se la asta, sfârşi prin a-şi spune: 
„Rolande a murit! Pentru Dumnezeu! E uşor de spus!... Ea 
era în viaţă când am depus-o pe malul Oisei... Şi apoi... 
corpul ei n-a fost găsit niciodată!... Am văzut-o foarte puţin 
pe această tânără femeie, dar mi se pare că are vârsta pe 
care trebuia s-o aibă Rolande... Şi părul ei!... Rolande avea 
acest păr de aur... Şi aceşti ochi, care par să reflecte un colţ 
de cer albastru!... Şi dacă totuşi, era Rolande?” 


După ce-şi spusese: „Dacă era Rolande?”, îşi spuse că era 
ea. Când se întoarse acasă, istovit, zdrobit de oboseală ar Fi 
putut să jure că era chiar ea. Această dragoste exclusivă pe 
care o avusese pentru cea căreia îi spunea, copil fiind, mica 
sa prietenă, această dragoste pe care o credea moartă de 
mult timp, nu era decât adormită şi se trezi mai vie decât în 
ziua îndepărtată când Rolande, copilă, îi spusese dându-i un 
trandafir sălbatic: „Iu vei fi cavalerul meu. Eu voi fi doamna 
ta”. 

În ziua următoare, veni să dea târcoale în strada 
Truanderie. El n-o văzu pe Rayon d'Or pentru simplul motiv 
că în ziua aceea ea nu ieşi. Timid ca toţi îndrăgostiţii, el nu 
îndrăzni să întrebe. Trei zile în şir făcu aceeaşi manevră, de 
fiecare dată fără rezultat. În această a treia zi, îşi luă inima 
în dinţi şi intră la mama Pignate pentru a se informa, fără a 
avea aerul, cumpărând câteva fructe. 

Fericită de chilipir, fructăreasa, încă de la primele lui 
cuvinte, exclamă: 

— Nu puteaţi nimeri mai bine, frumosul meu gentilom! O 
cunosc foarte bine pe micuța Rayon d'Or! 

Prăvălia mea este lipsită de casa Patroanei, unde locuieşte 
ea. 

— Ah! Ea se numeşte Rayon d'Or? remarcă Ragastens pe 
care emoția îl sufoca. 

— Cel puţin aşa îşi spune ea. Înţelegeţi că acesta nu este 
un nume de creştină, Rayon d'Or. Probabil că nu are nume. 
Este ţigancă. 

Ragastens asculta cu o atenţie pătimaşă şi îşi spunea cu 
acel soi de prezicere pe care dragostea o insuflă unor 
suflete alese: „Este Rolande!... Rolande care n-a murit, care 
trebuie că a fost răpită de ţigani şi dusă în ţinuturi 
îndepărtate... Tocmai îmi amintesc că se spunea că a fost 
văzută dând târcoale în împrejurimile oraşului Pontoise, în 
momentul dispariţiei Rolandei, o familie de ţigani nomazi 
care trăiau într-o căruţă amenajată ca o casă pe roate. 
Aceşti nomazi sunt cei care au răpit-o pe Rolande...!” 


— Domnule, spunea mama Pignate, pentru a reveni la 
ceea ce vă interesează, trebuie să vă lăsaţi păgubaş, 
închipuiţi-vă că, nu mai departe decât ieri, a venit o 
aristocrată care a luat-o cu ea. Se pare că ea prezisese asta. 
Spunea că era o prinţesă şi că, în mod sigur, într-o bună zi, 
va veni s-o caute o aristocrată. Cred că e vorba de magie, 
de vrăjitorie. 

Lovitura îl dobori pe Ragastens. 

E] vru să ştie cine era această aristocrată şi unde o dusese 
pe aceea căreia i se spunea Rayon d'Or. Dar bătrâna nu ştiu 
sau nu vru să răspundă la aceste două întrebări. Plecă 
disperat, retezând scurt bârfelile la tare fructăreasa se 
deda cu înverşunare şi din care el nu auzise un singur 
cuvânt, zdrobit cum era de această:rudă decepţie. 

Mama Pignate nu minţise: Rayon d'Or fusese luată, în 
ajun, de către o aristocrată. lată cum: 

Trombafior şi Spartimosca fiind scoşi din circulaţie, primul 
de Ragastens, care-i administrase o corecție formidabilă, al 
doilea de către Milord Gendarme care n-o făcuse anume, 
Patroana considerase prudent să n-o lase să iasă pe tânăra 
fată, bănuind că Bergamote va profita de o atât de 
frumoasă ocazie pentru a o face pe protejata sa să fugă. A 
doua zi, lrombafior şi Spartimosca, pe jumătate şchiopi, se 
socotiră în stare să-şi reia supravegherea. 

Cele patru tinere femei se duseseră aşadar până în strada 
Comte-d'Artois care era în prelungirea străzii Montorgueil. 
Întâmplarea vru că exact în momentul acela, o bogată 
litieră, escortată de o jumătate de duzină de lachei, să 
treacă pe la colţul celor două străzi. 

Litiera nu avea armoarii, lacheii nu purtau livrea, astfel că 
nu se putea şti cui aparţineau. Dar de ceea ce nu te puteai 
îndoi, era faptul că stăpânul lor era în mod incontestabil un 
senior bogat. 

Cele patru femei se opriseră pentru a o admira. Şi, altă 
întâmplare, litiera se opri şi ea, câţiva paşi mai departe. 
Întorcându-se spre însoţitoarele ei, pe jumătate glumind, pe 


jumătate serioasă, cum era întotdeauna în astfel de situaţii, 
Rayon d'Or zise: 

— Probabil că este marea doamnă care trebuie să fi venit 
pentru a mă căuta. 

Rayon d'Or nu ştia cât de bine o nimerise. În această 
litieră să găsea o aristocrată, o mare aristocrată, deoarece 
această doamnă nu era altcineva decât Catherine de Cl?ves, 
ducesă de Guise. Ducesa de Guise o observase pe Rayon 
d'Or şi, uimită de strălucitoarea ei frumuseţe, impresionată 
de farmecul şi distincţia ei naturală, dăduse ordin să 
oprească litiera. 

Ascunsă în spatele perdeluţei de piele căreia îi ridicase un 
colţ pentru a vedea, ducesa o studia pe tânăra fată cu acea 
privire pătrunzătoare şi sigură care le permite femeilor să 
se cerceteze amănunţit între ele fără să aibă aerul că o fac. 
Şi marea doamnă, atât de veselă, atât de uşuratică de 
obicei, părea ciudat de serioasă în acest moment. Brusc, ea 
se hotărî. Îşi puse masca pe faţă, cobori şi se îndreptă direct 
către tinerele femei. 

Rayon d'Or simţi inima bătându-i nebuneşte. Şi, cu un 
surâs luminos, se adresă celor trei însoţitoare ale sale, 
rămase mute de admiraţie: 

— Ce vă spuneam? Pe mine mă caută. 

Ducesa se apropie. Făcu un gest imperios şi totodată 
foarte blând. Bergamote, Muscade şi Saphir înţeleseră 
imediat şi se îndepărtară. Ducesa aşteptă ca ele să fie atât 
de departe încât să nu poată auzi. Şi i se adresă lui Rayon 
d'Or cu o emoție inexprimabilă, cu o mare blândeţe: 

— Cum vă numiţi, copila mea? 

— Rayon d'Or, doamnă. 

— E un nume frumos, surâse ducesa, vi se potriveşte de 
minune. Dar... ăsta nu este un nume. 

— Nu-mi cunosc altul, doamnă. 

— "Totuşi, tatăl vostru, mama voastră, avea un nume? 

Ducesa acorda o mare importanţă acestei chestiuni, căci 
aşteaptă răspunsul cu o anume nelinişte. 


— Nu am tată, şi nici mamă, doamnă. 

Un surâs de satisfacţie flutură pe buzele ducesei. Şi urmă 
un interogatoriu în toată regulă, la capătul căruia ducesa 
era la curent cu viaţa ei din clipa când se trezise în căruţa 
bătrânei Mattal?na până în cea de faţă, când fusese 
abordată pe această stradă. Este de crezut că ţinuta tinerei 
fete şi informaţiile pe care le dăduse despre ea însăşi au 
fost cu totul pe placul ducesei căci aceasta conchise brusc: 

— Aveţi o înfăţişare care mi-a plăcut de la început. Acum, 
că vă cunosc, îmi plăceţi şi mai mult. Ce spuneţi, dacă v-aş 
lua cu mine, veţi accepta? 

Rayon d'Or îşi împreună mâinile, fermecată. Era atât de 
emoţionată încât nu avea putere să răspundă. 

— Vă atrag atenţia că vă ofer şansa de a reuşi în viaţă. Voi 
nu vă cunoaşteţi familia. Pentru mine este limpede că 
sunteţi o fată de calitate. Înfăţişarea şi ţinuta voastră o spun 
din plin. Poate că mândria voastră naturală se va simţi 
jignită să intraţi în serviciul meu? Ştiţi că sunt una dintre 
acele mari aristocrate în serviciul căreia fete din casele cele 
mai ilustre ţin la onoarea de a intra. Dar voi, pentru că îmi 
plăceţi tot mai mult, nu veţi fi una din fetele în casă. Veţi fi 
camarada mea, prietena mea, confidenta mea. 

— Credeţi-mă, doamnă, răspunse Rayon d'Or, chiar dacă 
aş fi servitoarea voastră, n-aş ezita să vă urmez, dar... pe 
Polo şi Fringo nu-i voi părăsi cu nici un preţ. Scuzaţi-mă, 
doamnă, sunteţi atât de bună să... 

— Polo şi Fringo, o întrerupse ducesa, despre acel câine şi 
acel măgăruş vreţi să-mi vorbiţi? 

— Da, doamnă. Aceştia sunt singurii mei prieteni. 

— Astfel încât, dacă refuz să-i iau la mine pe câinele şi 
măgăruşul vostru, veţi refuza şansa pe care v-o ofer? 

— Da, doamnă. Şi aş fi foarte mâhnită. 

Ducesa, care o examina mai atent ca niciodată, văzu că 
avea lacrimi în ochi. Dar mai văzu că ea nu va reveni asupra 
acestei hotărâri. Se gândi: „În mod sigur, am pus mâna pe o 
perlă. Dacă această fată este în stare să se sacrifice pentru 


două animale, de ce va fi capabilă pentru mine, când mă va 
iubi? Esenţialul este să mă iubească. Mă va iubi. Îmi voi 
rezolva treaba”. 

Şi cu voce tare, râzând: 

— Dacă n-am fi în stradă, v-aş îmbrăţişa pentru ceea ce aţi 
spus acum. Refuzaţi norocul pentru a nu vă părăsi 
camarazii de necazuri, care nu sunt, totuşi, decât două 
animale, este foarte frumos, ştiţi? Haideţi, nu vă temeţi de 
nimic. Prietenii voştri ne vor urma şi vor fi bine trataţi, v-o 
jur. Mai este ceva care să vă oprească? 

— Mai este Patroana, doamnă, care nu mă va lăsa să-i scap 
astfel. 

Ducesa făcu un gest hotărât: 

— Această cotoroanţă îngrozitoare care vă maltratează? 
Unde este? Conduceţi-mă la ea. Vreau să termin cu treaba 
asta. 

Patroana nu era departe. Ea urmărea cu privirea această 
scenă, mai surprinsă de ceea ce se petrecea decât cele trei 
tinere femei care se ţineau de-o parte. 

Cu toate acestea, cum vedea că „frumoasa doamnă” 
condusă de Rayon d'Or se îndrepta spre ea, se grăbi să vină 
în fuga mare, cu gura până la urechi, înclinându-se până la 
genunchi şi, grăbită, o invită să meargă până la biata ei 
locuinţă, care era foarte aproape. 

Ducesa şovăi o secundă şi se decise. Ea intră în prăvălie şi, 
redevenind în întregime mare doamnă, merse drept la 
ţintă, cu un aer de supremă trufie: 

— Această micuță îmi place. Am hotărât s-o au în serviciul 
meu. Ea este de acord. O iau cu mine. 

— Sfântă Fecioară! se văicări bătrâna, dar asta înseamnă 
ruină pentru mine! 

— Plătesc, făcu ducesa cu un dispreţ zdrobitor. 

Ea scotoci în punga de la brâu şi scoase de acolo o pungă 
plină cu monezi de aur pe care o lasă cu dispreţ să cadă pe 
podea. 


Patroana se azvârli asupra ei şi o făcu să dispară cu o 
strâmbătură de mare satisfacţie. 

— La preţul ăsta, zise ea rânjind, puteţi lua tot ce se află în 
prăvălie. 

— Mă faceţi să mă gândesc la asta, făcu ducesa din vârful 
buzelor. Uitaţi-vă, aşadar, dacă printre aceste ţoale, nu 
găsiţi o toaletă potrivită pentru o tânără fată de casă nobilă. 

Şi, întorcându-se spre Rayon d'Or, cu un surâs grațios: 

— Vedeţi voi înşivă, drăguţa mea. 

Rayon d'Or găsi repede un costum alb, foarte simplu, de 
un bun-gust desăvârşit, care se potrivea perfect unei tinere 
fete. Nu dură mult să-l îmbrace şi veni să se prezinte 
ducesei care o aştepta în picioare, în mijlocul prăvăliei. 
Aceasta o privi şi o lăudă: 

— Perfect. Văd că aveţi gust. De fapt, asta nu este decât 
pentru a merge la mine acasă unde veţi găsi tot ce va fi 
necesar. Să plecăm. 

În prag, ducesa se întoarse şi o avertiză pe Patroana: 

— Dacă ţineţi la viaţă, ţineţi-vă limba şi să nu îndrăzniţi să 
ne recunoaşteţi, nici pe mine, nici această copilă. 

Spusese asta pe un astfel de ton încât bătrâna se simţi 
tremurând de spaimă. 

În faţa casei, Bergamote, Muscade şi Saphir aşteptau. 
Rayon d'Or merse la ele şi le sărută pe toate trei, şoptindu- 
le la ureche: 

— Fiţi fără teamă. Voi reveni să vă caut. 

În felul acesta se împlini profeția lui Rayon d'Or care 
spunea adesea că o mare doamnă vă veni într-o bună zi s-o 
caute pentru ca s-o ducă la palatul său. 

La palatul Guise, ducesa se închise cu Rayon d'Or şi-i 
comunică la ce se aştepta de la ea. 

— Vă veţi numi domnişoara d'Orberives, îi spuse ea. 
Domeniul d'Orberives este proprietatea mea particulară. Vi- 
Il dau. Datorită lui veţi fi, dacă nu bogată, cel puţin deo 
îndestulare acceptabilă, care vă va scăpa de griji pentru 
toată viaţa. Veţi găsi în camera voastră toate titlurile de 


proprietate în bună regulă. Doamnă d'Orberives, sunteţi 
rudă mea. Nu uitaţi că ducesa de Guise nu este o oarecare. 
Ilată-vă devenită egala celor mai înalte doamne. Cât priveşte 
cum să vă ţineţi rangul, nu-mi fac griji, văd la voi purtări cu 
care vă veţi descurca foarte bine. Totuşi, dacă nu vă va 
deranja ceva, să nu vă temeţi să vă adresaţi mie. Sunt bună 
voastră verişoară şi mai în vârstă. 

Rayon d'Or, care credea că trăieşte un vis fantastic, 
întrebă: 

— Şi ce va trebui să fac, doamnă? 

— Nimic. Veţi trăi aici ca o rudă la o altă rudă mai în 
vârstă. 

— Cum pot răsplăti atâta bunătate? 

— Ilubindu-mă aşa cum eu vă iubesc deja. 

Rayon d'Or luă mâna albă şi catifelată a frumoasei ducese 
şi o sărută cu înfocare, spunând: 

— În ziua când va trebui să-mi dau sângele picătură cu 
picătură pentru voi, doamnă, voi muri bucuroasă. 

Spusese asta cu o emoție atât de profundă, cu o 
convingere atât de fierbinte, atât de sinceră, încât ducesa 
îşi spuse cu un suspin de uşurare: „Cred că am găsit în 
sfârşit acel devotament absolut pe care doream să-l am pe 
lângă mine.” 

Dar ducesa de Guise nu fusese singură în litiera sa: o 
însoțeau Hermosa şi sora sa, Jocelyne. La început, ele nu-i 
dădură mare atenţie acestei tinere fete care luase loc în 
faţa lor. Apoi, fără să pară, toată atenţia lor se concentră 
asupra ei. Şi, din când în când, schimbau câte o privire 
furişă, ca pe o interogaţie mută. 

Trebuie să presupunem că, aşa cum i se întâmplase şi 
cavalerului de Ragastens, doamna în negru şi doamna în alb 
credeau că găsesc în trăsăturile fine şi gingaşe ale 
graţioasei tinere fete, o anume asemănare cu trăsăturile 
unui personaj cunoscut, căci amândouă părură să-şi 
răscolească memoria, după cum făcuse şi Ragastens. Şi 
brusc, aproape în acelaşi timp, aduseră amândouă în 


discuţie aceste două nume: prinţul de Montcapet, Rolande 
de Montcapet...! 

Capitolul XXV Sfârşitul încăierării din piaţa Gr?ve 

— Fratele meu!... Fratele meu...! 

Cefe două exclamaţii nu erau decât una singură. Ne 
amintim că fuseseră scoase în acelaşi timp de cei doi fraţi: 
Richard, conte de Pompignan-Ragastens, primul născut şi 
Hubert, cavaler de Ragastens, mezinul. Amândoi, în acelaşi 
timp, se dădură înapoi. 

Contele de Pompignan rămase o secundă încremenit de 
această întâlnire. În acest timp, în jurul lui, se desfăşura o 
încăierare sângeroasă, se schimbau formidabile lovituri de 
pumn. Şi Ragastens îi ţinea piept lui Maulistrac şi altor doi 
sau trei care îl presau cu furie. Trebuie să-i recunoaştem 
acest merit lui Pompignan: nu se gândea decât să-şi scoată 
fratele din situaţia îngrozitoare în care se găsea. Căci îl 
vedea pierdut, înconjurat cum era din toate părţile de forţe 
superioare. 

Îmbrâncindu-l pe Maulistrac şi pe proprii săi camarazi, el 
se aruncă fără preget asupra lui Hubert, îl acoperi cu spada 
sa, strigând cât îl ţinea gura: 

— Prins! Prins! Acesta este al meu! Nimeni să nu-l atingă 
sau va avea de-a face cu mine! 

În acelaşi timp, îl strânse în braţe pe Ragastens şi-i şopti la 
ureche: 

— Predă-mi spada, Hubert, te voi scoate de la strâmtoare. 

Trebuia să ţină piept la vreo cincizeci de gentilomi care îl 
presau din toate părţile. Adăugaţi la asta mulţimea care îşi 
manifesta ostilitatea prin urlete şi injurii. Adăugaţi arcaşii şi 
poliţiştii care atacau fără discernământ. 

Ragastens se simţi pierdut implacabil. 

Îl văzu pe ducele de Guise care înainta spre el, cu mâinile 
în şolduri. Un surâs răutăcios îi apăru pe buze şi privirea 
limpede îi străluci. În acelaşi timp, îi şopti câteva cuvinte lui 
Marasquin pe care-l avea alături apoi îl strânse de braţ la 
rândul său pe fratele său, spunându-i cu vocea sa ironică: 


— Un Ragastens îşi păstrează spadă! Nici să nu vă gândiţi 
la asta, domnule! 

Atunci, cu o forţă irezistibilă, îl trase pe fratele său spre el 
şi-l împinse în braţele lui Milord Gendarme care se 
închiseră peste el. Uluit, Pompignan se simţi imediat înhăţat 
cu mâini de fier, ridicat, trecut din mână în mână, smuls din 
încăierare, aruncat în spatele camarazilor fratelui său, 
turtit de perete. 

Guise continua să înainteze. 

Un vârtej uman se năpusti şi formă un cerc în jurul lui, 
izolându-l astfel de gentilomii săi. Şi imediat, vitejii care 
tocmai făcuseră această spărtură, îi întoarseră spatele şi nu 
se mai ocupară de el, numai că, având pumnale şi spade în 
mână, cu dinţii strânşi, cu ochii gata să le iasă din orbite, 
făcură faţă din toate părţile şi, prin această atitudine, 
dădură limpede de înţeles că interziceau orice apropiere de 
duce. 

Guise nu înţelese ce i se întâmpla. Se văzu singur, în faţa 
lui Ragastens care-i adresa surâsul său maliţios, dar care 
nu părea să aibă intenţii rele. El ridică mâna şi comandă cu 
o voce poruncitoare: 

— Nimeni să nu mişte. 

Abia atunci înţelese Guise că era la discreţia acestui tânăr 
bărbat care-l privea cu un surâs ascuţit. Era viteaz. Nu-şi 
pierdu cumpătul. Mai mult, admiraţia prevalând la el 
asupra oricărui alt sentiment, el lăudă: 

— Pentru Dumnezeu, domnule, sunteţi un camarad de 
temut! 

Ragastens se înclină cu un farmec semeţ şi răspunse: 

— Vorbe preţioase, care vor rămâne gravate pentru 
totdeauna în memoria mea. 

Era un răspuns de curtean. Guise surâse amabil. 
Ragastens reluă cu un surâs naiv: 

— Această bunăvoință pe care găsiţi de cuviinţă s-o 
manifestaţi faţă de un om de nimic ca mine, monseniore, mă 
încurajează să vă prezint cu umilinţă o cerere: Monseniore, 


binevoiţi să ne faceţi marea onoare, mie şi camarazilor mei, 
de a ne însoţi până în strada Mortellerie? Doi paşi, 
monseniore, doar doi paşi. 

— Exact cât vă trebuie pentru a vă permite să fugiţi? 

— Zău, monseniore, puneţi-vă în locul meu, surâse 
Ragastens. 

Guise surâse şi el şi, luând o atitudine cu adevărat 
maiestuoasă: 

— Nu este deloc nevoie să vă însoțesc. Sunteţi liber să vă 
retrageţi. Este tocmai ce veneam să vă spun. 

— Împreună cu camarazii mei, asta se înţelege, nu-i aşa, 
monseniore? 

După o imperceptibilă şovăială, Guise spuse: 

— Nu vă voi aduce desigur insultă de a vă crede capabil să 
vă abandonaţi camarazii de luptă. 

Şi, ridicând vocea, porunci: 

— Lăsaţi-i să plece pe aceşti viteji. 

Ragastens lipi călcâiele şi, cu spada, cu un gest larg, îl 
salută pe duce. După care îşi băgă spada în teacă. Iar 
camarazii săi, care deschiseseră larg urechile, îl imitară 
imediat. 

Gentilomii ducelui se regrupară în jurul lui. Printre ei, în 
primul rând, se găsea Pompignan. Ragastens îl văzu, dar nu 
păru să-l recunoască. El se înclină înaintea ducelui şi plecă 
fără să se grăbească, urmat de ai săi. Îndată ce întoarse 
spatele, Guise pronunţă cu voce tare: 

— Dacă acest viteaz nu se crede un prea mare senior 
pentru a intra în serviciul meu, norocul lui e făcut. 

Ragastens auzi. El surâse. Dar îşi continuă drumul fără să 
se întoarcă. Pe strada Mortellerie, aproape de mănăstirea 
Haudriettes, el se opri. Contele de Pompignan nu întârzie să 
apară. 

Cei doi fraţi se îmbrăţişară cu drag. 

— Mă temeam că nu vei reuşi să scapi. 

— Mă gândeam că veţi veni să mă căutaţi şi, după cum 
vedeţi, vă aşteptam. 


— Să ne îndepărtăm mai întâi, zise Pompignan trecându-şi 
braţul pe sub cel al lui Ragastens, vom vorbi la fel de bine 
mergând. 

Pentru nimic în lume Ragastens nu ar fi vrut să lase 
impresia că fuge. Dar se lăsă antrenat de fratele său mai 
mare cu un suspin de uşurare. O luară, din întâmplare, pe 
strada Monceau. 

Ragastens fu cel care rupse primul tăcerea. 

— Aşadar, domnule, întrebă el, cum se face că voi, care mi 
se părea că aţi făcut avere, vă regăsesc făcând această 
neplăcută meserie? 

— Care meserie? tresări Pompignan. 

— Dar, rosti Ragastens cu aerul său naiv, aceea de poliţist. 
Fără supărare, domnule, aţi vrut să mă luaţi de guler... Ştiu 
bine că asta nu este o treabă demnă de un Ragastens... 

— Ah! Dar eşti nebun, Hubert, se revoltă Pompignan. Cum, 
îmi reproşezi că mi-am îndeplinit datoria mea de gentilom, 
atunci când te regăsesc în fruntea unei bande de 
vagabonzi, făcând acte de răzvrătire cu arma în mână! Dar, 
nefericitule, aşadar nu-ţi dai seama de gravitatea cazului 
tău? 

— Ce-i aşa de grav în asta?... La naiba! lată-mă bine 
dotat!... Şi spuneţi că am făcut acte de răzvrătire?... 
Răzvrătire contra cui, vă rog? 

— Contra regelui! 

— Drace! Asta nu e de noi! Eu cred că am acţionat bine 
împiedicând oamenii comandantului jandarmilor să ardă o 
biată bătrână care n-a făcut niciodată rău nimănui. Şi 
spuneţi că asta este răzvrătire? 

— Ascultă, făcu brusc Pompignan, trebuie să-ţi vorbesc 
altundeva decât în stradă. Vrei să dejunăm împreună? Vom 
sta de vorbă la masă. 

— Vreau din toată inima. Cu o condiţie, totuşi: eu sunt cel 
care vă invită. 

Pompignan şovăi o secundă. Se temea să-şi jignească 
fratele refuzând. Răspunse repede: 


— Fie, mă vei trata mâine. Eu te voi trata după aceea. 
Unde te voi găsi? 

— Mâine dimineaţă, la orele zece, la Truie Fid?le, strada 
Truanderie. 

— Voi fi acolo. 

Se îmbrăţişară şi o luă fiecare în altă parte. Sau, mai bine 
zis, Pompignan se îndepărtă cu paşi mari. Ragastens 
rămase pe loc şi-l urmări gânditor. O umbră de tristeţe 
trecu peste această Figură fără griji în timp ce murmură: 

— Este fratele meu, am avut nefericirea să încrucişăm 
spadele şi nu mi-a spus un cuvânt. 

Pompignan, la rândul său, îşi spunea: „Irage pe dracul de 
coadă, este clar. Se va socoti foarte fericit să intre în 
serviciul monseniorului. Îl voi îndemna cât voi putea de 
bine... în definitiv este fratele meu. Voi avea de partea mea 
un devotament sigur şi o spadă cum poate nu sunt multe în 
tot regatul...”. 

Capitolul XXVI Lupul şi câinele. 

Pompignan veni punctual la întâlnire. Intrând în sala cu 
tavanul jos, afumată, unde domnea o semiobscuritate 
misterioasă, nu-şi putuse reprima o strâmbătură. Dar cum 
nu voia să-l jignească pe fratele său, îşi ascunsese proasta 
impresie sub un surâs de circumstanţă. 

Tacâmurile erau pregătite pe două mese separate: una 
pentru cei doi fraţi, alta puţin mai departe, pentru 
Marasquin şi Milord Gendarme. O frumoasă faţă de masă 
de pânză gri, două farfurii grosolane de faianţă, tacâmuri şi 
pahare de cositor, totul foarte curat, trebuie recunoscut, 
era masa pe care Ragastens şi-o închipuia ireproşabilă şi 
asupra căreia Pompignan aruncase o privire dispreţuitoare. 

Cei doi fraţi se aşezară faţă-n faţă, pe taburete de lemn 
lustruit. Primele momente au fost consacrate amintirilor din 
copilărie. După care Pompignan abordă subiectul care-l 
interesa. 

— Aşadar, spuse el, ce faci la Paris, din ce trăieşti şi cum? 

Şi adăugă, puţin emoţionat: 


— Dacă ar fi să judec după acest costum, burta suptă, 
obrajii traşi, pofta de mâncare, mi se pare, frate, că norocul 
nu ţi-a împărţit cu dărnicie favorurile. 

Ragastens mărturisi râzând: 

— Ei! Domnule, trăiesc aici aşa cum trăiam la Anvers, în 
casa noastră. M-am făcut lup şi, de bine de rău, am reuşit 
întotdeauna să-mi asigur hrana zilnică. Asta n-a venit de la 
sine, trebuie să ai negreşit o anume ţinută. Mi-am însuşit-o 
şi acum pot să mă laud că o cunosc temeinic. Într-o bună zi, 
când am ştiut destul, am venit la Paris. 

— Cum am sosit eu la Paris, lihnit de foame şi fără o pară 
în buzunar. Am observat şi eu acelaşi lucru. Şi n-am şovăit, 
m-am dat de partea unor câini graşi. Rezultatul: priveşte-te 
şi priveşte-mă. 

Ragastens aruncă o privire bietului său costum şi apoi 
cercetă luxosul costum al fratelui său. Şi zise, gânditor: 

— Fapt este că, dacă judecăm după aparenţe, voi aţi făcut 
avere. 

— Nu încă, declară Pompignan cu modestie; dar sunt pe 
calea cea bună. Ai vrut să mă inviţi la masă şi, fără să ţii 
seama la cheltuieli, ai făcut lucrurile din belşug. Dar... untul 
era rânced, vânatul era prea prăjit, pateul conţinea prea 
multă carne de porc, dar nu de mistreţ, friptura era arsă, 
prăjiturile erau uscate şi dulceaţa acră, cât despre vinuri, îţi 
supăra cerul gurii. Nu-ţi spun asta ca să te umilesc, nu-i 
deloc vina ta, ci numai ca să te fac să simţi nuanțele pe care 
le vei sesiza foarte bine când vei gusta din viaţa elegantă şi 
rafinată pe care o duc eu şi pe care o vei duce şi tu când o 
să vrei. 

— Drace! exclamă Ragastens surâzând, sunteţi foarte 
delicat, frate. 

— Vei deveni şi tu ca mine. 

— Pungă mea e prea goală. 

— Nu depinde decât de tine s-o umpli, zise repede 
Pompignan. Ai locul tău printre noi. Sunt în cele mai bune 
relaţii cu monseniorul, te voi ajuta din toate puterile. De 


altfel, nu va trebui să mă străduiesc deloc, căci monseniorul 
este nebun după tine. 

— Cu toată festă pe care i-am jucat-o ieri? surâse 
Ragastens, care se simţea tulburat. 

— Chiar din cauza acestei feste, pe care o povesteşte 
oricui vrea să-l asculte. 

— Este un om de spirit, atunci. Ăsta aproape că mă 
hotărăşte. 

— Atunci, s-a făcut, vii cu noi, cu mine? 

— Nu spun nu... Vă voi da răspunsul mâine... 

— Bun! exclamă Pompignan, dacă nu e decât asta, pot să 
anunţ chiar de pe acum monseniorului că sunteţi de-ai 
noştri. 

Hanul Lys, situat pe strada Saint-Martin, era unul dintre 
cele mai renumite hanuri ale Parisului, dar niciunul nu avea 
atâţia clienţi şi nu era frecventat de o lume atât de ilustră. 

La ora convenită, Ragastens fu tot atât de punctual cum 
fusese Pompignan. 

Încă de la primul fel de mâncare, Ragastens declară: 

— M-am gândit, domnule, la tot ce mi-aţi spus ieri. 
Cântărind bine totul, mi se pare că aveţi dreptate. Temerile 
pe care le aveam mi se par iluzorii căci, într-adevăr, vă ştiu 
un om care nu vă lăsaţi înşelat de nimeni, fie el un duce sau 
un rege. În consecinţă, am hotărât să accept propunerea 
voastră... Dacă totuşi monseniorul duce de Guise mai este 
animat de aceleaşi intenţii binevoitoare în privinţa mea. 

— Este, nu te îndoi de asta. Ah! Cavalere, iată o hotărâre 
care mă umple de bucurie. lată-ne în fine reuniți ca 
altădată, să trăim împreună şi ce viaţă confortabilă şi 
plăcută, la care nu vom mai renunţa. 

Acest punct esenţial pentru amândoi rezolvat spre 
satisfacția lor comună, cei doi fraţi se abandonară plăcerii 
de a savura ca nişte cunoscători o masă fină, stropită cu 
cele mai autentice şi vestite vinuri. Şi întârziară golind 
sticle şi evocând trecutul. 


Or, se întâmplă un lucru neprevăzut. Ragastens, obişnuit 
cu vinuri de calitate inferioară la care-i permiteau accesul 
slabele sale resurse, rămase treaz, în timp ce Pompignan, 
familiarizat cu vinuri de primă calitate, care-i permiteau, se 
pare, să le suporte mai uşor, se îmbătă uşor puţin câte puţin 
şi sfârşi prin a se scufunda în beţia cea mai deplină. 

Nenorocirea vru ca, în momentul acela, chinuit de 
amintirea Rolandei mai mult ca niciodată după ce o văzuse 
pe Rayon d'Or, Ragastens, prins de nevoia imperioasă de a- 
şi descărca sufletul, spuse: 

— Vă amintiţi de acel nefericit prinţ de Montcapet, vecinul 
nostru? Voi nu-l iubeaţi, Richard, oh! Îmi amintesc asta 
foarte bine. Ştiţi că ucigaşul acestui nefericit n-a fost găsit 
niciodată? 

— Îţi spun că eu am fost acela, sughiţă Pompignan. Eu l-am 
doborât cu o lovitură de cuţit drept în inimă. 

Ragastens sări, cu figură descompusă, livid, tremurând de 
ruşine şi de furie şi, abătându-şi mâna pe umărul fratelui 
său, strigă: 

— Tu! Tu! Tu l-ai asasinat pe prinţ? Şi îndrăzneşti să-mi 
spui asta, mie! 

Pompignan îşi dădu nedesluşit seama de efectul îngrozitor 
pe care această mărturisire scăpată la beţie o producea 
asupra lui Ragastens. Îşi reveni parţial din beţie şi încercă 
să repare răul: 

— Ei! făcu el, cine-ţi vorbeşte de asasinat? 

— Tu ai spus adineaori că l-ai doborât cu o lovitură de 
cuţit. 

— De vânătoare, un cuţit de vânătoare!... la seama, un 
cuţit de vânătoare contra unei spade lungi şi solide, ţi se 
pare asta o luptă neloială, nu-i aşa? Da, neloială, dar nu 
pentru cel care nu avea decât cuțitul său de vânătoare 
pentru a se opune unei spade lungi. 

Ragastens respiră uşurat. Dar nu se putea împiedica să 
deplângă această nenorocire. El se reaşeză şi întrebă cu o 
voce abătută: 


— Pentru ce v-aţi bătut? 

— El vorbise despre tatăl nostru în termeni jignitori. Nu 
vreau să te insult gândindu-mă că n-ai fi făcut la fel dacă 
erai în locul meu. 

— De ce n-aţi spus nimic la vremea aceea? 

— Lupta a avut loc fără nici un martor, aşa că n-am 
îndrăznit. Totuşi, dacă îţi aminteşti, cadavrul prinţului a fost 
găsit cu spada lângă el. 

Ragastens îşi amintea, într-adevăr, acest amănunt. De 
altfel, el nu se putea îndoi de sinceritatea fratelui său. 
Suspină: 

— A fost un concurs nefericit de împrejurări. Să nu mai 
vorbim despre asta. 

El era pornit să facă destăinuiri. Era pe punctul să 
povestească faptul că o întâlnise pe Rayon d'Or, în care 
credea că o recunoaşte pe Rolande, ceea ce-l ducea la 
convingerea că Rolande nu era moartă, aşa cum crezuse 
mult timp. Asta l-ar fi făcut să vorbească de Hermosa, şi de 
Jocelyne, şi de ducele de Sorrient?s, care moşteniseră 
imensa avere a prinţului de Montcapet, şi pe care ar fi 
trebuit s-o dea înapoi dacă s-ar fi dovedit că Rolande trăia. 
Fără să-şi dea seama de ce, se abţinu să facă destăinuiri. 

Pompignan era acum treaz complet. Se simţea rău şi-şi 
reproşa în sinea lui greşeala grosolană pe care o comisese. 
Ragastens se gândea la Rayon d'Or, pe care spera s-o 
regăsească într-o zi sau alta şi se arăta visător, distrat. Se 
despărţiră după ce şi-au dat întâlnire pentru a doua zi. 
Ragastens acceptând hotărât să facă parte din casa ducelui 
de Guise. 

Capitolul XXVII Domnişoara d'Orberives. 

Ducele de Guise, încântat de achiziţia pe care o făcea, îi 
asigură lui Ragastens cea mai bună primire. El fu acela care 
vorbi despre incidentul din piaţa Gr?ve şi, după ce-l felicită 
pe Ragastens în faţa tuturor celor prezenţi, îl întrebă: 

— Aşadar, cavalere, cu mâna pe inimă, ce aţi fi făcut dacă 
refuzam să dau curs condiţiilor pe care le-aţi pus. Căci aţi 


pus condiţii, maestre. 

— Monseniore, răspunse Ragastens cu un surâs cutezător, 
am visat întotdeauna să fac marele salt într-o companie 
ilustră. Ce companie mai ilustră aş fi putut să-mi doresc 
decât pe aceea a celui căruia i se spune Marele Henri? 

— Ceea ce înseamnă, surâse Henri, că m-aţi fi lovit cu 
pumnalul în gât. 

— Spre marea mea disperare, monseniore. 

— Şi ar fi făcut aşa cum spune, spuse el anturajului său. 

Se stabili că Ragastens să fie ataşat exclusiv pe lângă 
persoana ducelui. Post important, de toată încrederea, 
care-l situa dintr-o dată printre cei mai apropiaţi şi mai 
favorizați oameni ai ducelui. Îşi prelua funcţia chiar în ziua 
aceea. 

În aceeaşi zi, el avu onoarea să fie prezentat ducesei de 
către însuşi ducele şi în termenii cei mai măgulitori, în 
cursul acestei prezentări, îl aştepta o surpriză 
extraordinară. Lângă ducesa, într-o atitudine de 
familiaritate condescendentă, el o recunoscu pe acea 
tânără fată pe care o salvase, Rayon d'Or, la care nu 
încetase să se gândească de când credea că recunoscuse în 
ea pe mica sa prietenă din copilărie, Rolande de Montcapet. 

Şi iată că ducesa i-o prezintă pe această tânără fată ca 
fiind domnişoara d'Orberives, o rudă, orfană. Şi această 
domnişoară d'Orberives îi făcea o impecabilă şi foarte 
graţioasă reverență care o arăta a fi de casă mare, dar care 
nu părea nicidecum să-l recunoască. 

Cu toate acestea, Rayon d'Or îl recunoscuse foarte bine, în 
ciuda aparenţelor. Şi de când el se găsea acolo, fără să se 
observe, ea nu-l mai vedea decât pe el şi simţea cum îi bate 
inima aşa cum nu mai bătuse niciodată. 

Se formaseră ici şi colo grupuri, cei care se simpatizau se 
adunau între ei şi începeau conversații pe şoptite. Se 
mişcau cu toţii în cea mai mare libertate şi nimeni nu părea 
să se ocupe de vecinul său. 


Rayon d'Or se ridică şi cu acea francheţe care părea să fie 
esenţa temperamentului său, se îndreptă direct spre 
Ragastens, a cărui inimă începu să bată mai tare. Şi, în 
şoaptă, cu un accent de adâncă emoție, îi zise: 

— Binecuvântez întâmplarea, domnule, care îmi dă 
posibilitatea să vă exprim recunoştinţa mea pentru serviciul 
deosebit pe care mi l-aţi făcut. Căci nu mă înşel, cu toată 
discreta voastră rezervă, simt că aţi recunoscut în mine 
necunoscută pentru care nu aţi şovăit să vă puneţi viaţa în 
pericol. 

— Aşadar nu m-am înşelat! exclamă Ragastens radios. 
Sunteţi chiar aceea pe care am scos-o din mâinile acelei 
brute care vă brutaliza! 

Surâzătoare, ea aprobă încet din cap. 

Vorbiră foarte puţin. Exact atât cât să-i permită lui Rayon 
d'Or să-şi exprime recunoştinţa. După care ea se retrase şi- 
şi reluă locul. 

Şi, fără să ştie de ce, în ziua aceea, se arătară amândoi 
mai veseli, mai exuberanţi decât fuseseră vreodată. Şi 
totuşi, niciunul, nici altul, nu erau firi melancolice. 

Bucuria lui Ragastens provenea de la faptul că se putea 
prezenta când dorea la ducesa de Guise, cu certitudinea că 
va fi bine primit acolo. 

Iar la ducesa de Guise se afla domnişoara d'Orberives. 

EI reveni. Şi reveni atât de des cât putea s-o facă fără să 
pară indiscret. 

O atracţie de neînvins părea să-i atragă pe cei doi tineri 
unul către altul. Găsiră mijlocul să se apropie, în mijlocul 
mulţimii elegante de admiratori care o înconjurau pe 
frumoasa ducesă, ştiură să se izoleze şi să schimbe în 
şoaptă cuvinte care, fără să ajungă la confidenţe nu mai 
erau deja banalităţile anoste ale conversaţiilor curente. Şi 
cu cât o vedea pe domnişoara d'Orberives, cu cât o asculta, 
cu atât Ragastens se convingea că d'Orberives sau Rayon 
d'Or nu reprezentau decât mica persoană al cărui nume 
adevărat era Rolande de Montcapet. 


Într-o zi, el îşi aminti de acea fructăreasă din stradă 
Truanderie care i se păruse atât de bine informată. Alergă 
la ea şi nimeri de minune: doamna Courge, doamna Pognon 
şi doamna Thomasse se găseau în prăvălia mamei Pignate 
şi, potrivit obişnuinţei, împroşcau cu venin pe cine vrei. 

Cele patru cotoroanţe oribile, cu o siguranţă 
nemaipomenită, dădură drumul, într-un unison turbat, unui 
şuvoi de mârşăvii născocite de mintea lor infectă. Cu 
amabilitate, ele intrară în amănunte dezgustătoare, 
aruncând numele de Patroana, Muscade, Bergamote şi 
Saphir, Trombafior şi Spartimosca, cărora le invocau 
mărturia. Şi lucrul cel mai rău era că invențiile lor ticăloase 
păreau foarte plauzibile. 

Ragastens, ieşind de la fructăreasă, se crezu scârbit şi 
chiar era, într-adevăr. Dar ceea ce nu voia să ia în seamă, 
pentru că nu voia să creadă, era că suferea îngrozitor. El 
reveni la palatul Guise unde rătăci ca un corp fără suflet. 
Hotări să smulgă din inimă sa această dragoste nedemnă. 
Se abţinu să apară la ducesă. 

În acest timp, Rayon d'Or se arătă neliniştită, nervoasă, 
agitată şi se surprinse de mai multe ori plângând fără un 
motiv aparent. Şi ea suferea din cauza acestei absenţe. 

Cu toate acestea, Ragastens, după ce se arătase atât de 
doritor în a-i face curte ducesei, nu-şi putea întrerupe aşa 
de brusc vizitele, fără să ridice întrebări care l-ar fi pus într- 
o cumplită încurcătură. După câteva zile, reapăru. Era 
hotărât, de altfel, să nu fie decât o simplă prezenţă şi să-şi 
rărească vizitele pe cât se va putea, să le întrerupă chiar de 
tot. 

Îndată ce-l văzu, Rayon d'Or ieşi din apatia ei. Frumoşii săi 
ochi albaştri se însufleţiră, trandafirii îi reapărură în obraji, 
surâsul îi înflori din nou pe buze. Ragastens venise să se 
încline înaintea ducesei. El surâdea simplu, cu acel surâs de 
ştrengar ironic care-şi bate joc de toată lumea şi de el 
însuşi. Dar era palid, ochii săi aveau o strălucire febrilă, în 
atitudinea sa era un fel de prăbuşire sufletească. 


El îşi făcu reverenţa fără să pară că o observă pe 
domnişoara d'Orberives, aflată la câţiva paşi de ducesă. 

Rayon d'Or remarcă această reţinere. Îndată ce putu s-o 
facă fără să încalce convenienţele, ea se apropie de el şi, cu 
un accent de reală preocupare, întrebă: 

— Doamne Sfinte, domnule de Ragastens, ce lucru 
neplăcut vi s-a întâmplat? Sunteţi bolnav? 

— Nu mi s-a întâmplat nimic neplăcut şi nu sunt deloc 
bolnav, răspunse rece Ragastens. 

El salută arogant şi-i întoarse spatele. 

— Doar un cuvânt, vă rog, domnule. 

Fără să întârzie, fără ocolişuri, ea merse drept la ţintă: 

— Până astăzi, mi-aţi arătat dacă nu simpatie, cel puţin o 
stimă aparte. Astăzi mă trataţi într-un mod jignitor. Am 
dreptul să ştiu pentru ce. Vă rog să-mi spuneţi cu ce am 
decăzut în ochii voştri încât să nu găsiţi de cuviinţă nici 
măcar să mă salutaţi. 

— Întrebaţi-le pe prietenele voastre Bergamote, Muscade, 
Saphir... 

— Le cunoaşteţi pe cele trei feţe de treabă? îl întrerupse 
Rayon d'Or. 

— N-am avut această onoare. 

Rayon d'Or rămase un moment pe gânduri. Apoi, fixându-l 
din nou pe Ragastens cu privirea sa limpede, zise: 

— Cele trei fete, mi-au făcut un serviciu. Nu ştiu, nu, nu 
ştiu ce serviciu anume mi-au făcut, dar simt, ghicesc, că 
este un serviciu de nepreţuit Ghicesc că această schimbare 
pe care o constat în atitudinea voastră provine din faptul că 
le-am cunoscut pe cele trei fete şi acum nu mai ştiu dacă 
pentru mine este o fericire sau o nenorocire că le-am 
cunoscut. 

Ragastens începea acum să întrezărească faptul că 
amândoi erau pe punctul să cadă victimele unei 
îngrozitoare neînţelegeri, dacă nu era vorba de vreo intrigă 
mârşavă. Fără să vrea, atitudinea lui se schimbă şi răspunse 
cu blândeţe: 


— Nu vă înşelaţi. 

Ea se gândi o secundă şi zise: 

— Domnule Ragastens, vreţi să-mi permiteţi să vă dezvălui 
în ce împrejurări am făcut cunoştinţă cu cele trei fete? 

— Tocmai vroiam să vă rog, doamnă. 

Atunci, în termeni foarte simpli, Rayon d'Or îşi povesti 
viaţa, atâta câtă fusese plecând din clipa când rămăsese să- 
şi aibă singură de grijă. Asta o relatase în câteva scurte 
cuvinte. Ea intră în mai multe amănunte când dezvălui cum 
fusese atrasă acasă la Patroana, cum trăise şi cum scăpase 
de acolo. 

Când termină de povestit, Ragastens era lămurit. El se 
înclină înaintea ci, apucă mâna albă care tremura, o duse la 
buze şi, cu o voce tremurândă de emoție, fără să prea ştie 
ce spune: 

— Sunteţi femeia cea mai inocentă, cea mai demnă de 
respect şi de venerație care sunt pe lume. Iar eu, eu sunt 
un mizerabil pentru că... Ar trebui să vă implor în genunchi 
iertare... Dar vă voi răzbuna, îi voi pedepsi pe mizerabilii 
care... 

Bâiguia, era beat, nebun de bucurie. Ea era radioasă. Şi-l 
privea mereu cu ochi strălucitori de puritate şi nevinovăție. 
Şi, uitând unde se găseau, uitând totul pe lume, ei se 
admirară o clipă la fel de tineri, la fel de frumoşi şi unul şi 
celălalt. 

Asta a fost declaraţia lor de dragoste. 

Nu-şi mai spuseră nimic, dar ştiau că se iubesc fierbinte, 
că puteau conta unul pe altul până la moarte. 

Ragastens se înclină o ultimă dată înaintea ei şi ieşi. 

Capitolul XXVIII Doamna în alb sau doamna în negru? 

Fără să piardă o clipă, Ragastens porni spre strada 
Truanderie. În drum, îi întâlni pe Milord Gendarme şi 
Marasquin care se plictiseau fără el şi dădeau târcoale 
palatului Guise în speranţa de a-l întâlni. N-a fost nevoie să 
le facă semn, ei îl urmară conform obişnuinţei. 


La mama Pignate le găsi adunate ca de obicei pe cele 
patru zgripţoroaice. El intră ca un uragan. Avea o înfăţişare 
atât de aprinsă, încât crezură că le-a sunat ceasul. 

Ragastens scoase pumnalul din teacă şi, cu o voce care lor 
li se păru înspăimântătoare, le ceru: 

— Îmi veţi spune adevărul sau vă smulg limba la toate 
patru. 

N-a fost nevoie să se explice mai mult. Ele înţeleseră 
imediat. Şi vorbiră cu volubilitate toate patru. Din această 
nouă poveste reieşi limpede ca lumina zilei că nu ştiau 
nimic, că nu făcuseră decât să spună bârfeli în întregime 
inventate. 

Dacă Ragastens ar mai fi avut cea mai mică îndoială în 
privinţa nevinovăţiei lui Rayon d'Or, ar fi fost lămurit. Dar el 
nu aşteptase până aici pentru ca s-o creadă. Cât priveşte 
ameninţarea adresată celor patru cumetre, desigur că nu 
şi-ar fi ţinut-o. El vrusese pur şi simplu să le dea o lecţie pe 
care ele n-o vor uita. Îi chemă pe Marasquin şi Milord 
Gendarme şi le porunci: 

— Le veţi supraveghea pe cele patru vrăjitoare. Dacă veţi 
auzi că au vorbit de rău pe cineva, smulgeţi-le limba. Aţi 
înţeles? 

— Fiţi liniştit, domnule, zise rece Marasquin. 

Ragastens ieşi. Privi uşa Patroanei. O clipă, avu dorinţa să 
intre şi să-i administreze o corecție. Dar ridică din umeri 
murmurând: 

— La ce bun? 

Era pe punctul să se îndepărteze, când uşa se deschise şi 
Bergamote, Muscade şi Saphir apărură. El le ghici imediat. 
EI le acostă. Ele crezură că este o întâmplare fericită şi se 
arătară amabile. Doriră să meargă la Grand-Duc, la 
Mauviette Gueule d'Or. El le conduse, urmat mereu de cei 
doi camarazi. Ceru să fie servite cu tot ce doreau şi când se 
instalară la masă, le dezvălui: 

— Rayon d'Or mă trimite la voi. 

— Prinţesa! exclamară toate trei în acelaşi timp. 


Şi întrebările începură să plouă. Era fericită?... Mereu 
pură şi inocentă?... Se gândeşte la noi?... O vom revedea 
vreodată?... Unde este...? 

El răspunse cu amabilitate la toate întrebările lor. 
Exclamaţia aceea: prinţesa! îl impresionase şi le făcu să 
flecărească. Înţelese astfel că Rayon d'Or era sigură că este 
o prinţesă. El îşi spuse: „Zău! pentru că este Rolande de 
Montcapet! Căci ea este, acum sunt sigur!” Rămase acolo 
două ore ca să le asculte, pentru că ele vorbeau despre ea. 
Se convinse astfel că povestirea lor o confirmă în întregime 
pe aceea a lui Rayon d'Or. Înainte de a pleca, după ce 
achitase consumaţia, le înmână punga sa cu bani, 
spunându-le cu blândeţe: 

— Rayon d'Or m-a însărcinat să vă înmânez această pungă 
cu bani şi să vă asigur că nu vă va uita niciodată. Nu poate 
să vă spună unde este, dar aveţi răbdare. Într-o zi, vă va 
cere să abandonaţi această meserie pentru care nu sunteţi 
făcute, văd. 

El plecă, repetându-şi: „De data asta nu mai încape nici o 
îndoială: este chiar Rolande”. 

Dar nu era singurul care spunea asta. 

Într-o zi, Jocelyne, râzând, cu aerul ei uşuratic, întrebă: 

— Spune-mi, Hermosa, nu ţi se pare că această 
domnişoară d'Orberives aminteşte de cineva cunoscut? 

— Seamănă cu prinţul de Montcapet pe care noi l-am 
moştenit. 

— Ah! Şi voi aţi fost uluită de această asemănare? 

— Rolande de Montcapet, dacă ar fi trăit, ar fi fost 
asemenea domnişoarei d'Orberives. 

Ele nu mai adăugară nici un cuvânt. 

În dimineaţa acelei zile, Gaspard Pinacle se găsea la 
Luvru, în acea cameră pe care o transformase în laborator 
în serviciul regelui. I se aduse un bilet împăturit într-un fel 
ciudat, închis cu un sigiliu lat de ceară roşie pe care, în chip 
de pecete, fusese aplicată o monedă. El deschise biletul. Nu 


conţinea nici un cuvânt. Nu păru surprins. Îl întoarse 
maşinal o dată şi încă o dată. Constată: 

— Nimic! Nimic! 

Apoi, gânditor: 

— Ah! Am spus-o întotdeauna: ea este tare, mai tare decât 
mine!... Şi totuşi, trebuie să aflu care dintre cele două mi-a 
trimis acest ordin. 

Arse biletul şi reveni la munca sa. Venind seara, se 
înfăşură în pelerină sa, îşi fixă masca roşie şi ieşi. Merse la 
palatul lui Sorrient?s. Jocelyne şi Hermosa erau cu 
Sorrient?s atunci când fu introdus Pinacle. 

— Nimic deosebit? 

— Încă nimic, monseniore. 

Asta a fost tot. Sorrient?s păru satisfăcut de răspuns şi, 
cum totul fusese spus, îl concedie. 

Pinacle ieşi. Pe culoarul întunecat în care pătrunse, avu o 
tresărire de spaimă şi simţi cum i se ridică părul pe cap: 
tocmai auzise o voce cunoscută care-i şoptise: 

— Nu te încăpăţâna să mai cauţi, nu vei afla. 

Pinacle simţi cum o groază superstiţioasă se abate asupra 
lui. Şi totuşi, avea o minte bine echilibrată. Rămase țintuit 
locului, livid, distrus, cu ochi de nebun care, vrând prea 
mult să dezlege misterul neliniştitor al umbrei perfice care-l 
învăluia din toate părţile, sfârşea prin a se încurca şi nu mai 
vedea nimic. 

Se simţi atins pe umăr. Se întoarse dintr-o dată, cu dinţii 
clănţănind. O dată în plus, acea fantomă se ridică înaintea 
lui, pe neaşteptate, fără să-şi dea seama pe unde venise, de 
unde se ivise. El o cercetă cu ochii buimaci, trecându-şi 
maşinal mâna peste fruntea umedă. Nu era doamna în alb. 
Nu era doamna în negru. Era, ca de obicei, o formă cu 
glugă, înfăşurată din cap până-n picioare într-o pelerină de 
culoare nedefinită. lar mâna care-i atinsese avea pe unul 
din degete rubinul tăiat în formă de romb. 

Vocea mârâi pe un ton de ameninţare rece: 

— Este ultimul avertisment pe care ţi-l dau. 


Pinacle, învins, îmblânzit, se înclină cu umilinţă. 

Atunci vocea lăsă să cadă această întrebare: 

— Eşti sigur că ea se înecase? 

— În întregime sigur, doamnă. 

— Şi dacă totuşi te-ai înşelat? 

— Imposibil, doamnă. V-am spus: copila era pe jumătate 
sufocată când am aruncat-o în Oise. 

— Da, dar micul cavaler a susţinut întotdeauna că a 
pescuit-o din fundul apei şi a readus-o la mal. 

— A visat. Vă asigur că nu aveţi motive să vă neliniştiţi. 

— Şi dacă ţi-aş spune că am revăzut-o vie, într-adevăr vie? 

El protestă cu putere: 

— Iluzie, pură închipuire, doamnă! Morţii sunt morţi şi nu 
ies niciodată din mormânt! V-aţi găsit în prezenţa unei vagi 
asemănări şi asta-i tot. 

Tăcu o clipă şi, cu o indiferenţă îngrozitoare, zise: 

— Dacă această asemănare vă nelinişteşte, n-aveţi decât 
să-mi faceţi semn... 

— Fii gata pentru orice eventualitate şi aşteaptă ordinele 
mele. 

EI se înclină în semn de supunere. Când se ridică, fantomă, 
umbră, care nu era doamna în negru, nici doamna în alb, 
dar care purta pe deget acel rubin enorm, tăiat în formă de 
romb, dispăruse. 

Capitolul XXIX La Chapelle-aux-M?res6 

Acum, convingerea lui Ragastens era fermă: domnişoara 
d'Orberives era prinţesa Rolande de Montcapet. Rayon d'Or 
completase povestea vieţii sale. Ragastens ştia acum că ea 
fusese grav bolnavă într-o perioadă care coincidea cu 
dispariţia lui Rayon d'Or. 

El trase pe bună dreptate concluzia că ea şi-a pierdut 
memoria ca urmare a acestei boli. 

EI ştia în sfârşit că bătrâna Mattal?na, pe patul de moarte, 
i-a cerut să-şi amintească de podul de peste Oise, aproape 
de Auvers. Şi asta, era pentru el o dovadă hotărâtoare. 
Dovadă morală, adevărat. Ştiind ceea ce ştia, el încercă să 


provoace ceva ce să reuşească, după cum spera, să 
trezească amintirile adormite ale tinerei fete. l-au trebuit 
câteva zile pentru a-şi pregăti planul. Nu contează cum s-a 
pregătit. Esenţialul este că într-o noapte, a reuşit să o 
scoată în secret pe domnişoara d'Orberives din hotelul 
Guise. 

Milord Gendarme şi Marasquin aşteptau în strada Braques 
cu caii. Au încălecat şi au plecat. În zori, ajung la vechiul şi 
impozantul castel Montcapet. Ragastens urmărea cu mare 
atenţie trăsăturile feţei lui Rayon d'Or. Ea îl urmase, fără a 
ezita, cu toată încrederea. Dar nu ştia ce vroia să facă şi 
unde o ducea. Privea enormul castel de piatră cu 
curiozitate. Atât. Fără cea mai mică emoție, fără atenţie. Ea 
privea casa unde se născuse, unde trăise, fericită şi 
răsfăţată, până la opt ani, aşa cum privise numeroasele 
castele întâlnite în drumul lor. Nici mai mult, nici mai puţin. 

Ragastens suspină. Dar încă nu se dădu bătut. De fapt, 
dovada abia urma să vină. Aceea pe care o aştepta. Se 
apropiară. Castelul era abandonat demult de către noii săi 
proprietari care nici nu dăduseră pe acolo, după cum am 
mai spus-o. Un paznic îşi avea locuinţa la intrarea în curtea 
de onoare, lângă lanţurile care flancau podul mobil ce nu 
mai fusese ridicat de la moartea prinţului Montcapet. 
Ragastens merse la paznic, îi puse două monezi de aur în 
mână şi îi şopti ceva la ureche. Paznicul se înclină în semn 
de aprobare. Intrară toţi patru în curtea de onoare. Acolo, 
ajunseră în faţa intrării monumentale cu cele două alei 
pavate cu dale de marmură albă tocite de timp şi invadate 
de muşchi şi buruieni. 

— Priviţi, zise Ragastens cu o emoție reţinută, priviţi bine 
această casă. 

Ea făcu mari ochii săi inocenți. Brusc, el îi dezvălui: 

— Această casă vă aparţine. Aici v-aţi născut. Vă aflaţi în 
castelul prinților de Montcapet, a căror ilustră şi ultimă 
descendentă sunteţi. Pentru că sunteţi prinţesa de 
Montcapet. 


Ea îşi împreuna mâinile. O emoție amară o sfâşie. Spuse cu 
un suspin pe care nu încercă să-l reţină: 

— Casa mea!... Casa în care m-am născut... unde a trăit 
tatăl meu... unde a murit mama... Şi eu nu o recunosc. Nu, 
nu o recunosc...! 

Un spasm pe care nu şi-l putu reţine sublinie decepţia lui 
Ragastens. Descălecară. Lăsară caii în grija lui Milord 
Gendarme şi Marasquin. Înaintară. Rolande deschise ochii 
mari la vederea acestor locuri care ar fi trebuit să-i fie 
familiare. Şi totuşi, nimic, nici un indiciu, nici un detaliu, nu- 
i trezea amintirea. Traversară aleile peronului. Ragastens 
răsuci cheia şi intrară. Erau amândoi la fel de emoţionaţi şi 
dezorientaţi. Şi amândoi aveau acea atitudine gravă, de 
reculegere, care se vede, într-o biserică, la credincioşii 
adevăraţi. Vizitară fiecare cameră una după alta. 

O clipă, Ragastens se emoţionă: în camera lui Rolande. Ea 
se opri. Privi în toate părţile: respira greu datorită efortului 
supraomenesc făcut pentru a-şi trezi amintirile. Lăsă să-i 
cadă mâna albă cu care îşi frecase fruntea şi murmură: 

— Credeam... mi se păruse... Dar nu, nu-mi amintesc 
NIMIC. 

— Era camera dumneavoastră, spuse încet Ragastens. 

Ea reîncepu să o examineze la fel de atentă ca şi prima 
oară şi un suspin dureros scăpă printre buzele strânse: 
memoria continua să fie îndărătnică. 

Trecură în marea galerie, imensa sală de bal. 

— Priviţi bine. De la înăl?imea acestei monumentale scări 
aţi fost prezentată nobilimii adunate în această galerie, în 
ziua când s-a sărbătorit naşterea dumneavoastră. Acolo aţi 
fost proclamată, salutată şi aclamată, prinţesă de 
Montcapet. 

Acelaşi rezultat negativ. Prima parte a pelerinajului 
organizat de Ragastens a fost realizat. Nu a dat rezultatul 
pe care îl spera. Dar încă nu renunţă: rămânea a doua 
parte. leşiră. O conduse pe porţiunea de pământ pe care 
fratele său o revendicase altădată şi pe care se ridicau 


ruinele Chapelle-aux-M?res. Drumul, care totuşi lui îi era 
atât de familiar, nu a fost recunoscut de Rayon d'Or. Locul 
nu se schimbase. Nu ar fi putut să aibă un aer mai sălbatic 
decât acum douăzeci de ani. Degeaba merseră printre 
ruine. Încă o dată Ragastens avu o speranţă. Ca şi altădată 
erau acolo mari tufe de măceşi. Ca şi altădată aceştia erau 
înfloriţi. Cu un spasm atât de violent încât îl sufocă, 
Ragastens o văzu pe Rayon d'Or oprindu-se în faţa acestor 
tufe. 

Avea o privire pierdută şi gesturi automate. La fel ca 
altădată ea culese un trandafir sălbatic (măceş) şi, cu 
degetele sale subţiri, îl prinse la pieptul lui. 

Ragastens, palid şi tremurând, o lăsă să o facă fără a 
spune un cuvânt, fără a schiţa un gest, ţinându-şi răsuflarea 
ca şi cum i-ar fi fost frică să se trezească. Ea prinse în ac 
trandafirul şi cu o voce ezitantă, pierdută ca şi privirea 
spuse: 

— Frumosule cavaler... primiţi... păstraţi... acest... ca pe 
un legământ de fidelitate. 

Trunchiate, cu goluri pe care memoria neascultătoare nu 
reuşea să le completeze, ea bâlbâi aproape aceleaşi cuvinte 
pe care le spusese altădată şi pe care le învățase pe de rost 
din cartea sa cu poze. Ragastens îşi muşcă buzele pentru a- 
şi înăbuşi exclamaţia de imensă bucurie gata să 
izbucnească. Nu a fost decât o sclipire. Pentru o clipă, 
memoria-i păruse să revină. Totul recăzu în întuneric. 
Ragastens nu-şi atinsese scopul pe care şi-l propusese, dar 
cel puţin, de această dată, dovada apăruse: domnişoara 
d'Orberives era cu adevărat Rolande de Montcapet. 

Se reîntoarseră la Paris. Dacă Ragastens ar fi suspectat 
intenţiile ducesei de Guise în ceea ce o privea pe 
domnişoara d'Orberives, fără îndoială că nu s-ar mai fi 
întors la hotel. Dar Ragastens nu avea nici o suspiciune şi s- 
au întors intrând la fel de secret cum ieşiseră. 

Întrebată despre această absenţă care durase douăzeci şi 
patru de ore, Rayon d'Or răspunse că a fost să viziteze nişte 


prieteni. Răspuns pe care o învățase să-l dea Ragastens. 

Frumoasa ducesă de Guise nu a insistat, părând să 
accepte explicaţia primită. Totuşi, în sinea ei, îşi spuse: „Îmi 
pare rău, vei fi supravegheată, frumoasa mea!” 

Capitolul XXX Prima misiune. 

Ragastens dobândise certitudinea că domnişoara 
d'Orberives era Rolande, prinţesă de Montcapet. Şi, 
imediat, îşi spuse: „Datoria mea este s-o ajut să-şi recapete 
numele, rangul şi averea care îi aparţin şi care au fost 
uzurpate de ducele de Sorrient?s, soţia sa Jocelyne şi 
cumnata sa Hermosa. Aşa voi face, pe Dumnezeu! Sau îmi 
voi pierde numele!” 

Începând din ziua aceea, începea lupta cu Sorrient?s. Dar, 
ce putea face el, un om de nimic, contra puternicului 
personaj care era Sorrient?s? Reflectând la aceasta, 
exclamă în sinea sa: „Ei! Pe Dumnezeu, ducele de Guise nu 
este amestecat în asta!... La dracu! Pentru că mi-am ales un 
stăpân, cel puţin să-mi servească la ceva...!” 

Întrucât hotărâse că acel „stăpân pe care şi-l alesese”, 
trebuia să-i servească la ceva, Ragastens aştepta cu o 
nerăbdare febrilă ca ducele de Guise să-i încredinţeze 
prima lui misiune. Şi el dorea cu ardoare ca această 
misiune să fie foarte importantă, plină de dificultăţi, 
periculoasă după pofta inimii. În fine, una din acele misiuni 
fundamentale care, dacă o rezolva cu bine, cum spera, să-l 
impună în mintea ducelui că pe un om preţios şi să-i aducă 
mari favoruri. 

Este de la sine înţeles că ţinea drept sigur că această 
misiune va fi dintre cele mai onorabile. Ar fi crezut că-l 
insultă pe duce presupunând doar că putea să fie altfel. 
Acest gând nu-i venise nici măcar în treacăt. Era pe punctul 
de a fi servit curând, după pofta inimii. 

Guise se gândea, într-adevăr, să-i încredinţeze o misiune. 
Putem chiar să spunem că nu-l luase în serviciul său decât 
cu această intenţie. Numai că această misiune era teribilă, 
formidabilă. 


Guise voia să dea marea lovitură, să-şi rişte capul şi pe 
cele alor săi pentru un singur şi unic cap, dar ce cap. Capul 
regelui! 

Tocmai pentru asta, în ziua aceea, Ragastens se găsea în 
cabinetul ducelui, singur cu Guise, care-l cerceta cu o 
privire scrutătoare. 

Ducele îşi trecu mâna peste fruntea jilavă. Şi el începu 
încet, rărind cuvintele, ca omul care tatonează terenul şi nu 
îndrăzneşte să înainteze prea mult: 

— Ca vaiere, o să am nevoie de voi... pentru o acţiune 
importantă... foarte importantă... de o importanţă 
excepţională. 

— O să ne încăierăm, monseniore? Cu atât mai bine! Mă 
plictiseam să nu fac nimic. Mă plictiseam şi rugineam. 
Luptă, pentru Dumnezeu! Luptă...! 

Guise îl calmă cu un gest şi, mereu şovăitor, reluă: 

— Da, e vorba de o luptă... O luptă mortală... Este o 
problemă de viaţă şi de moarte în acţiunea pe care vreau să 
v-o încredinţez. 

— Bun, viaţa mea vă aparţine, dispuneţi de ea aşa cum 
credeţi. Nu mori decât o dată, la urma-urmei. Fie, 
monseniore, fără lăudăroşenie. 

— Cu toate că misiunea va fi destul de riscantă, veţi reuşi, 
nu mă îndoiesc de asta. Voi singur sunteţi capabil s-o duceţi 
cu bine la bun sfârşit. Şi pentru asta v-am ales, preferându- 
vă tuturor celorlalţi. Soarta mea este în mâinile voastre, dar 
sunt aproape liniştit, vă voi datora viaţa. Nu mai este nevoie 
să vă spun că veţi fi răsplătit regeşte. 

Plecându-şi capul, cu fruntea înroşită şi vocea sugrumată, 
Ragastens mărturisi cu francheţe: 

— Monseniore, mă vedeţi cu totul ruşinat, dar adevărul mă 
obligă să mărturisesc că, în această afacere, nu acţionez din 
pur dezinteres. 

Guise îi văzu roşeaţa şi încurcătura. El se miră de asta. 
Dar îşi spuse: „Se pare că acest viteaz nu are încă 
obişnuinţa. Numai dacă nu este o abilitate din partea sa de 


a-şi da aere de om delicat. Dacă este timiditate, să nu-l 
speriem. Dacă este abilitate, să fim la fel de abil ca el”. 

Şi îl scuză: 

— Nu e cazul să roşiţi. În locul vostru, nu mă purtam altfel. 

Pronunţase asta cu atâta bonomie, părea atât de convins, 
încât Ragastens se simţi uşurat şi exclamă: 

— Ah! Monseniore, îmi ridicaţi o grea povară de pe suflet! 
Mă temeam, mărturisesc, să nu scad în ochii voştri. Vă jur 
că nu este în obiceiul meu să mă arăt atât de interesat. 
Când veţi cunoaşte puternicele motive pe care le am ca să 
acţionez astfel, voi... 

— Ei! îl întrerupse Guise cu aceeaşi bonomie, nu vă 
apăraţi aşa. Vă repet că ceea ce faceţi mi se pare foarte 
normal. 

Şi adăugă, deschis: 

— Aşadar, pentru că o doriţi, fixaţi voi înşivă această 
recompensă pe care o aşteptaţi. Pe cuvântul meu de duce 
loren, oricât de mare ar fi, ea este acordată. 

Fu cât pe ce să dezvăluie pe loc care era recompensa pe 
care o aştepta. Dar se gândi: „Primul lucru pe care mi-l va 
cere, va fi de a-i da dovadă că domnişoara d'Orberives este 
prinţesa Rolande de Montcapet. Această dovadă nu pot s-o 
furnizez deoarece încă nu o am. Prin forţa împrejurărilor, 
mă va concedia mai târziu; poate că se va crede eliberat de 
promisiune şi voi fi încurcat că înainte”. 

Acest motiv îl determină să se eschiveze. 

— Monseniore, spuse el, permiteţi-mi să nu-mi formulez 
cererea decât atunci când voi considera că a venit 
momentul. Rămânând stabilit că am cuvântul vostru că îmi 
va fi acordată oricare ar fi ea. 

— Fie. Aveţi cuvântul meu de duce. 

— Mulţumesc, monseniore, făcu Ragastens înclinându-se. 

Ridicându-se, cu privirea sa limpede în ochii ducelui, 
adăugă: 

— Va veni ocazia când vă voi arăta că nu sunt întotdeauna 
atât de interesat cum am putut părea de data aceasta. 


Guise făcu un gest extrem de detaşat. 

Acum, că exprimaseră amândoi ceea ce li se părea cel mai 
dificil sau cel mai penibil de spus, se simțeau uşuraţi, foarte 
mulţumiţi. Cum totul fusese hotărât, Guise se răsturnă 
alene pe spătarul fotoliului de stejar sculptat, purtând 
blazonul Lorenei şi, tamburinând cu vârful degetelor pe 
marginea mesei din faţa lui, spuse cu o voce tăioasă: 

— Să vorbim despre misiunea voastră. Îmi închipui că 
aveţi câţiva camarazi buni, puternici şi hotărâți, capabili să 
vă sprijine cu vigoare. În schimbul unei remuneraţii 
convenabile, se înţelege de la sine. 

— Am într-adevăr, monseniore, doi oameni care sunt 
ajutoarele mele. Două ajutoare cu o forţă herculeană, de o 
îndemânare nemaipomenită, cărora le sunt căpetenie. Pot 
să am mai mulţi dacă este necesar... Dar nu răspund cu 
adevărat decât de mine şi de ajutoarele mele. 

După ce se gândi o secundă, Guise zise: 

— Cu cele două ajutoare ale voastre, pe care le veţi căuta, 
vă veţi duce pe strada Vieille-Correrie. Trebuie să fiţi acolo 
puţin înainte de orele patru. În colţul străzilor Vieille- 
Correrie şi Aubry-le-Boucher, veţi vedea o casă care pare 
nelocuită. Această casă are două intrări: una pe strada 
Aubry-le-Boucher, alta pe strada Vieille-Correrie. La această 
ultimă intrare vă veţi prezenta. Nu va fi nevoie să bateţi. 
Veţi fi văzut din casă şi vi se va deschide. Veţi intra singur. 
Cei doi camarazi ai voştri vă vor aştepta în stradă. Să aibă 
grijă să se ascundă. Vă voi da acolo ultimele instrucţiuni. 

— La orele patru ţară un sfert, voi fi în strada Vieille- 
Correrie, îl asigură Ragastens cu hotărâre. 

— Bine, îl concedie ducele cu amabilitate, mergeţi, 
cavalere. Şi pentru că v-aţi stabilit voi înşivă recompensa, 
amintiţi-vă că aveţi cuvântul meu. 

— Voi avea grijă să nu uit, răspunse Ragastens salutând. 

Şi ieşi cu pas apăsat şi hotărât. 

Capitolul XXXI Strada Vieille-Correrie. 


Ragastens nu trebui să meargă prea departe pentru a-i 
găsi pe cei doi camarazi ai săi, pe care-i numise ajutoarele 
sale. Strada Chaume, pe care era situat palatul Guise, îşi 
schimba numele începând de la strada Blancs-Manteaux: ea 
devenea strada l!Homme-Arme până la strada Bretonnerie. 
Îi găsi într-o cârciumă de pe strada l'Homme-Arme. 

Numai după figură sa, numai după modul în care le 
cercetă cu o privire iute echipamentul şi armele, ei 
înţeleseră că venise să-i caute pentru o misiune. 

Erau imediat în picioare, legându-şi centiroanele. 

Ragastens surâse. Nici măcar n-a fost nevoie să le facă 
semn. Ei ieşiră în urma sa. 

Ragastens ajunse pe strada Vieille-Correrie. Venise acolo 
prin strada Aubry-le-Boucher, numai ca să studieze cele 
două faţade ale casei. Aruncă în trecere o privire asupra 
uşii joase, groase, masive, situată într-un ranfort. Ridică 
ochii şi constată că clădirea părea nelocuită: obloanele de la 
toate ferestrele erau închise ermetic. 

Îi lăsă pe Marasquin şi Milord Gendarme care găsiră 
curând un intrând unde se ascunseră şi el intră pe strada 
Vieille-Correrie. Pe partea aceasta, toate ferestrele erau de 
asemenea închise. Casa părea părăsită. El trecu încet şi se 
opri înaintea uşii exact la ora stabilită. 

Uşa se deschise fără zgomot în faţa lui. Se găsi într-un 
vestibul unde domnea o semiobscuritate, în prezenţa unui 
bărbat atât de bine înfăşurat din cap până-n picioare într-o 
pelerină de culoare nedefinită, încât nu-i putea distinge 
figura. Era cel care venise să-i deschidă uşa şi care-i făcu 
semn să-l urmeze. 

Ghidul său lăsase să cadă vasta pelerină în care fusese 
atât de bine înfofolit şi el îl recunoscu pe ducele de Guise în 
persoană. Asta i se păru atât de extraordinar, atât de 
dubios, încât începu să prevadă intenţii sinistre. 
Entuziasmul excesiv care-l pusese în mişcare după 
convorbirea cu Guise căzu brusc. Cu mintea în gardă, îşi 


regăsi întregul său sânge-rece şi începu să observe cu o 
atenţie vie. 

Fără să-i adreseze un cuvânt, Guise merse imediat la 
fereastră. Era acoperită şi ei se găseau la parter. În 
obloanele închise fuseseră practicate mici deschizături. 
Guise îşi puse ochiul la una din ele şi inspectă strada. Se 
ridică aproape imediat, murmurând: 

— El nu este încă acolo. Avem timp. 

Avea o figură atât de crispată de ură, iar în vocea aspră un 
mârâit de ameninţare atât de înspăimântător, încât 
Ragastens, cu sprâncenele încruntate, îşi spuse: „Se pare 
că aşteptăm pe cineva. Nu ştiu cine este, dar naş vrea să fiu 
în pielea lui! Aş vrea să ştiu ce facem aici!” Guise era grăbit 
să termine. După convorbirea de dimineaţă, credea că se 
poate bizui pe Ragastens. I se părea că totul fusese hotărât 
în două-trei cuvinte şi nu se cuvenea să mai revină la asta. 
El atacă aşadar fără întârziere. 

— Cavalere, zise el, trebuie să ştiţi că am un duşman 
înverşunat, teribil, neîndurător... Între el şi mine este o 
luptă pe viaţă şi pe moarte, fără milă. Mai devreme sau mai 
târziu, inevitabil, unul dintre noi trebuie să-l ucidă pe 
celălalt. 

De data asta, Ragastens înţelese la ce ducea acest 
preambul. Avu o mişcare de revoltă, dar se stăpâni imediat, 
îşi reluă aerul surâzător, schiţă un gest de zeflemea 
nepăsătoare. Şi, cu aerul că nu-i pasă de asta, spuse: 

— Natural, preferaţi să ucideţi decât să fiţi ucis. Înţeleg 
asta. Mi se pare o treabă foarte uşor de reglat: vă provocaţi 
duşmanul, vă bateţi, şi-i plasați şase degete de fier în piept. 
lată. Vedeţi că e Toarte simplu. 

— Dacă n-ar fi decât asta!... Din nenorocire, nu pot 
încrucişa spada cu el. Trebuie aşadar să însărcinez pe 
altcineva cu această misiune de onoare, 

— Şi v-aţi gândit la mine? Vă rog să mă credeţi că apreciez 
aşa cum se cuvine „onoarea” pe care vreţi să mi-o faceţi. 


Uitase de sine o secundă. Fără să vrea, pronunţase asta 
din vârful buzelor. 

— Ah! se miră Guise, asta înseamnă, din întâmplare, că nu 
vă încumetaţi? 

Ragastens era cât pe ce să izbucnească. Dar acum voia să 
ştie cine era omul pe care Guise îl pândea şi-i propunea lui 
să-l ucidă. Bănuia că era vorba despre rege, dar voia să fie 
sigur de asta. Se stăpâni, aşadar, încă o dată. Dar nu se 
potoli decât pe jumătate. 

— În fond, lăsă el să-i scape, ceea ce îmi propuneţi este un 
asasinat. 

— Cine vă vorbeşte despre un asasinat? Este vorba despre 
o luptă cinstită, spadă contra spadă, piept la piept. Şi nu 
altceva. 

Ragastens era acum prea în gardă pentru a fi tras pe 
sfoară. După o clipă, se juca deja cu ducele cu o uşurinţă 
care n-avea egal decât în propria sa plăcere. Se prefăcu 
ezitant: 

— Atunci, întrebă el, de ce mi-aţi recomandat să aduc cu 
mine câţiva buni camarazi? 

— Deoarece omul poate fi însoţit. În cazul acesta, ei vor fi 
secunzii voştri. 

— Astfel că, dacă omul este singur, camarazii mei nu 
trebuie să intervină? 

— Să se păzească de asta! făcu prompt ducele. Voi sunteţi 
în stare să rezolvaţi singur treaba cu bine. 

— Dacă aşa stau lucrurile, este altceva... este cu totul 
altceva. 

— Aşadar, ne-am înţeles? Acceptaţi? 

— Arătaţi-mi omul... Sau numiţi-l, făcu Ragastens cu un 
aer hotărât. 

Guise crezu că el acceptă. Avu un imens suspin de 
uşurare. Şi arătând cu mâna una din deschizăturile 
practicate în oblon: 

— Priviţi, zise el, omul, duşmanul meu de moarte, cel care 
mă va ucide dacă nu-l ucid eu, este acolo, în stradă. 


Ragastens se apropie, repede şi-şi aruncă privirea în 
stradă. Cu toată simplitatea costumului, îl recunoscu pe 
rege dintr-o privire. 

Ragastens se ridică încet. Îndreptându-şi arătătorul spre 
oblon, îi spuse lui Guise, care-l cerceta cu o atenţie 
scrutătoare: 

— Este regele. 

— Da. 

Ragastens scoase un fluierat de admiraţie. Se arăta, de 
altfel, atât de calm, atât de puţin indignat, încât Guise se 
simţi liniştit. În fine, Ragastens rosti clătinând din cap: 

— Elva refuza să se bată. 

— Îl veţi obliga s-o facă. 

— Cum? 

— Asta vă priveşte. 

— Îşi va declina numele. 

— Veţi susţine că minte. 

— Dar, în fine, dacă se încăpăţânează să nu scoată spadă? 

— Îi veţi pune vârful spadei la gât. Nu se va lăsa tăiat ca o 
oaie la abator. 

— Şi dacă nu se apără? 

— Atunci îl veţi răpune ca pe un câine turbat. El va fi cel 
care o va fi vrut. În fond, puţin vă pasă, câtă vreme sunteţi 
plătit. 

Ragastens socoti că împinsese jocul destul de departe. La 
rândul său, îşi scoase masca. Şi fără să se ambaleze, fără să 
ridice vocea, cu aerul său surâzător şi ironic: 

— Pentru Dumnezeu! Vă pricepeţi să organizaţi un 
asasinat! Se vede bine că aveţi obişnuinţa unor astfel de 
misiuni. Să fiu sincer, am cunoscut în viaţa mea câţiva 
ticăloşi înrăiţi care nu s-ar fi dat înapoi de la nici o treabă, 
oricât de mârşavă, oricât de josnică ar fi fost. Dar aceşti 
ticăloşi erau modele de cinste şi cuminţenie în comparaţie 
cu voi, duce. 

— Mizerabile! scrâşni Guise. 


Ragastens nici măcar nu catadicsi să se supere. Îl privi 
uimit peste măsură. 

— Mizerabil? întrebă el. Pentru ce? Pentru că refuz să-l 
asasinez pe omul pe care voi vreţi să-l jefuiţi. Căci, în fond, 
asta este, nu altceva: voi cereţi punga sau viaţa, la fel ca un 
hoţ de drumul mare. Numai că voi aveţi o poftă zdravănă: 
punga pe care o cereţi, cu pumnalul în mână, este un întreg 
regat. La dracu! Loviţi cu putere. Să ai asemenea pofte, să 
fii cel căruia i se spune marele Henri şi să nu îndrăzneşti să- 
ţi faci singur treaba, să fii nevoit să faci apel la un părlit ca 
mine! Ştiţi că este extraordinar? Vreţi să-l ucideţi pe rege? 
Ucideţi-l, Doamne Dumnezeule! Dar ucideţi-l voi înşivă! 
Cine vă opreşte? Vreţi să mă duc să-l caut şi să vi-l aduc? 
Da, eu! De ce nu? Sunt curios să văd ce veţi face. Da, 
această curiozitate este atât de arzătoare încât, luaţi 
seama, mă duc să-l caut. 

Capitolul XXXII Sfârşitul misiunii. 

Ducele nu-şi revenise încă din imensa uimire pe care i-o 
provocase această ciudată ieşire, când cavalerul plecase 
deja. De altfel, el nu ieşea dintr-un coşmar decât pentru a 
cădea în altul şi mai îngrozitor; primul său gând era că 
Ragastens se duce să-l denunțe, să-l predea, el se repezi 
spre fereastră, privind cu ochii măriţi de spaimă, ciulind 
urechea cu o atenţie avidă. 

Şi iată ce văzu şi auzi: 

Ragastens înaintă spre rege, se descoperi şi se înclină într- 
o reverență graţioasă. 

Mirat, regele se opri. Mai întâi îşi încruntase sprâncenele. 
Probabil că, în prima clipă, îşi uită rolul de gentilom sărac. 
Îşi aminti repede de asta şi cum Ragastens i se prezentă cu 
cea mai distinsă politeţe, regele se descoperi, întoarse 
reverenţa cu nu mai puţină graţie şi eleganţă şi aşteptă în 
atitudinea corectă dar puţin cam rece a unui om care se 
întâmplă să fie iritat. 

Ragastens admiră farmecul acestei ţinute. Admiră mai ales 
acest calm perfect care vădea o bravură indiscutabilă. 


— Domnule, aş putea îndrăzni să vă rog să-mi acordaţi o 
favoare? 

Henri al III-lea, la rândul său, îl examinase cu o privire 
rapidă. Această fizionomie fină, radiind de loialitate, îi 
plăcu. Îşi schimbă atitudinea şi, cu surâsul său cel mai 
atrăgător: 

— Domnule, aveţi un fel atât de curtenitor de a vă 
prezenta şi a vă exprima, încât ar fi rea-voinţă să vă refuz. 
Aşadar, dacă ceea ce vreţi să-mi cereţi stă în puterile mele, 
îmi voi face o bucurie să v-o acord. 

— Ah! Domnule, făcu Ragastens salutând, mă copleşiţi. 
Ceea ce doresc este cu totul la îndemâna voastră. Judecaţi 
singur, domnule: voiam să-mi faceţi onoarea să mă însoţiţi o 
clipă în această casă din colţul străzii. 

— Şi asta pentru a goli câteva sticle respectabile în 
compania voastră? 

— Vai, nu! Domnule, făcu Ragastens dezolat. Pur şi simplu 
pentru a vă pune în prezenţa unui gentilom pe care l-am 
lăsat acolo şi care arde de dorinţa să vă ucideţi reciproc. 

— Ah! Dar voi sunteţi nebun, domnule! îl întrerupse regele 
luând o atitudine mândră. 

În clipa aceea, un gentilom îmbrăcat foarte simplu, ieşi nu 
se ştie de unde şi se instala aproape de rege, într-o 
atitudine dintre cele mai expresive. Era de Loigne, şeful 
celor Patruzeci şi Cinci”. 

Ragastens îl recunoscu dintr-o privire. La fel, el remarcă 
foarte bine atitudinea sa provocatoare. Se comportă ca şi 
cum nu văzuse nimic. 

— lar eu vă cer, dacă binevoiţi să consimţiţi, să veniţi să vă 
încăieraţi cu el. 

Henri al III-lea se întoarse spre Loigne şi-l privi cu un 
surâs ascuţit. Şi revenind la Ragastens: 

— Hotărât lucru, domnule, sunteţi sau nebun, sau un 
glumeţ nelalocul lui. 

De L.oigne îşi scosese spada din teacă şi se juca nepăsător 
cu ea. El interveni surâzând: 


— Nebunii îi îngrijeşti. În ce-i priveşte pe glumeţii 
nelalocul lor... 

— Domnule de Loigne, îl întrerupse Ragastens pe un ton 
aspru, nu v-am adresat cuvântul. Domnului am onoarea să-i 
vorbesc. 

Ragastens îi spusese cu intenţie pe nume lui de Loigne. 
Spera ca în felul acesta, regele să înţeleagă din jumătăţi de 
cuvinte că incognito-ul său era dezvăluit. Henri al III-lea 
înţelese, într-adevăr, şi în acelaşi timp, întrezări pe loc că nu 
era vorba de o glumă nelalocul ei. Era vorba de o chestiune 
foarte serioasă care trebuia lămurită fără întârziere. lată 
motivul pentru care regele, cu un gest autoritar, îi impuse 
tăcere lui de Loigne şi replică răspicat: 

— Pe Dumnezeul meu, domnule, scuzaţi-mă, dar îmi vine 
greu să cred că vorbiţi serios. 

— Acum câteva clipe, în această casă pe care v-am arătat- 
O, cineva mi-a cerut să vă provoc la duel şi să vă ucid. 

— Aşadar, reluă regele fără să arate nici cea mai mică 
emoție, vi s-a propus să mă ucideţi în schimbul unei 
recompense acceptabile? 

— Este de la sine înţeles. 

— Şi cum anume? 

— Cu spada şi cu pumnalul. 

— Un asasinat! exclamă regele pe un ton dispreţuitor. 

— Este exact ceea ce am răspuns, replică Ragastens cu 
aerul său liniştit. Tot atunci l-am întrebat pe acel cineva de 
ce nu-şi făcea el însuşi treaba. Şi, cum răspunsul său nu m-a 
mulţumit, am venit să vă caut. 

— Ei bine! spuse brusc regele, să mergem. 

— Acum este inutil, domnule, surâse Ragastens, pasărea a 
zburat. 

— Cum asta? se miră Henri. 

— Casă, explică Ragastens, mai are o intrare, prin strada 
Aubry-le-Boucher. În timp ce noi vorbeam, am auzit 
zgomotul unei uşi care se închidea cu băgare de seamă. Era 
omul vostru care plecă. Fiţi sigur că acum casa este goală. 


— Iar voi nu m-aţi avertizat! îi reproşă regele. 

— Domnule, spuse Ragastens foarte rece, am venit să vă 
avertizez că un duşman unelteşte pieirea voastră. 
Procedând aşa, cred că am acţionat ca un bun şi loial 
gentilom. De aici până la a vă denunța omul, a vi-l preda, 
este totuşi departe. Eu nu sunt nici denunţător, nici furnizor 
al călăului. 

Era în atitudinea lui atâta îndrăzneală, atâta demnitate 
orgolioasă, încât regele nu se putu împiedica să-l admire. 

— Scuzaţi-mă, domnule, zise el cu simplitate. 

— Oh! Dar nu vă fac nici o vină, replică Ragastens nu cu 
mai puţină simplitate. 

Regele se gândi o secundă şi, brusc, întrebă: 

— Ştiţi cine sunt, nu-i aşa? 

— Ştiu că am deosebita onoare de a vorbi regelui, 
recunoscu Ragastens înclinându-se cu un farmec semeţ pe 
care regele îl aprecie că un cunoscător ce era. 

Începând din clipa aceea, Henri al III-lea se acoperi. El 
reluă: 

— Cum vă numiţi? 

— Hubert, cavaler de Ragastens, sire. 

— Numele are eleganţă, lăudă regele. Nu mai puţin cel 
care îl poartă, totuşi. 

Ragastens salută. Regele reluă surâzând cu bunăvoință: 

— Ei bine! Cavalere de Ragastens, mi-aţi făcut un serviciu 
pe care nu-l voi uita. 

Şi, întorcându-se spre Loigne, martor mut al acestei 
scene: 

— Acest tânăr are o ţinută care îmi place în întregime. 
Spune-mi, Loigne, ce putem face pentru el? 

— Luaţi-l în rândul celor Patruzeci şi Cinci ai voştri. Dacă L- 
aş aprecia după fizionomia sa, vom avea un recrut de care 
vom avea motive să fim mulţumiţi. 

— Ce spuneţi despre asta, cavalere? 

— Ah! Nenorocire mie, iată şansa mea! Nu pot face parte 
din aceasta strălucitoare companie. 


— De ce? 

— Pentru că atunci nu vor mai fi cei Patruzeci şi Cinci, zise 
Ragastens cu răceală. 

— Vor fi patruzeci şi şase. 

— Tocmai. Dar patruzeci şi şase nu mai sunt patruzeci şi 
cinci. Ambiţia mea era să fac parte din cei Patruzeci şi Cinci. 
Dacă ei devin patruzeci şi şase, nu vreau să mai ascult şi vă 
salut cu plecăciune. 

Cu toate că sfârşi prin a înţelege că Ragastens îşi bătea joc 
de el, Loigne era pe punctul să insiste oricum, pentru a-l 
linguşi pe rege, cu riscul de a-şi lua revanşa mai târziu, 
când îl va avea sub ordinele sale. Dar regele îi spune 
râzând: 

— Destul, destul, Loigne. 

Şi adresându-se lui Ragastens: 

— Dacă v-aş ataşa pe lângă mine, veţi refuza de 
asemenea? 

Cu acea sinceritate, acea îndrăzneală nesăbuită atât de 
remarcabilă la el, dar care făcea din el un foarte prost 
curtean, Ragastens mărturisi: 

— Da, aş refuza şi această mare onoare. Eu sunt de părere 
că vă voi fi mai util de departe decât de aproape. 

Figură sinceră şi deschisă a cavalerului, manierele sale 
marcate de o originalitate cu totul personală, plăceau din ce 
în ce mai mult regelui. Ultimul argument adus de Ragastens 
îl impresionă peste măsură. 

— Vreau să uşurez treaba: în orice reşedinţă regală, câte 
sunt ele, n-aveţi decât să vă spuneţi numele, Ragastens, şi 
toate uşile se vor deschide în faţa voastră. Mergeţi, 
domnule. Dar mai înainte, luaţi asta pentru a vă despăgubi 
de pierderea ce aţi suferit-o refuzând să mă asasinați. 

Asta era o pungă de mătase, cu blazonul şi monograma 
regelui brodate cu fir de aur şi plină cu monede de aur. 
Ragastens luă punga. El o goli pe loc, spunând: 

— Voi păstra cu mare grijă punga, ca amintire a înaltei 
bunăvoinţe cu care regele a avut bunătatea să-l onoreze pe 


bietul gentilom care sunt. Dar cum regele nu va putea să ia 
înapoi ceea ce a dat, permiteţi, sire, să împart acest aur 
acelor pârliţi pe care-i văd acolo. 

Şi fără să aştepte permisiunea, aruncă monedele 
strălucitoare cerşetorilor care treceau, strigând: 

— Hei! Prindeţi, din partea acestui respectabil senior care 
vrea să vă audă strigând: „Trăiască regele!” 

Printre aceşti oameni de nimic, fu o secundă de 
buimăceală de nespus. Apoi se grăbiră să adune piesele de 
aur, fiecare vrând să profite de acest uluitor noroc. Şi toţi 
strigau în gura mare, cu toată puterea: „Trăiască regele!” 

Milord Gendarme şi Marasquin ieşiseră din gaura unde se 
ascunseseră. După plecarea regelui, Ragastens îi văzu 
lângă el. Cu gura deschisă până la urechi, într-un imens 
surâs, Marasquin se informă: 

— Şi noi, domnule, care va fi partea noastră? 

— Noi, zise Ragastens râzând, va fi pentru altă dată. 

Nasul celor doi bieţi indivizi se alungi peste măsură în 
timp ce se priveau cu un aer vrednic de milă. Şi, suspinând 
adânc, îşi urmară şeful. 

Capitolul XXXIII Audienţa de dimineaţă. 

La Luvru, a doua zi de dimineaţă, du Halde, primul valet al 
regelui (Pierre de Sourhonette du Halde, baron de 
Longvillers, senior d'Armainvilliers, judecător reprezentant 
al regelui, căpitan şi guvernator al oraşului şi castelului 
d'Etaples), deschise larg uşa dormitorului regal. 

Du Halde deschise ceea ce se numea pe vremea aceea „al 
doilea rând de ferestre”, adică obloanele de lemn compact 
şi lumina intră din abundență. 

La picioarele patului stăteau valeţii de rând, ajutoarele lui 
du Halde. Toţi erau ţepeni, neclintiţi, respectând o tăcere 
religioasă. 

La un semn al lui du Halde, unul dintre valeţi trase 
perdelele patului. Regele ieşi din albeaţa imaculată a 
cearceafurilor garnisite cu dantele scumpe şi se ridică în 
capul oaselor. Acelaşi valet îi puse imediat pe umeri o mică 


pelerină de satin alb dublată cu mătase. Un al doilea valet îi 
ridică masca de pânză, unsă cu o pomadă specială care-i 
ocupa toată faţa neocupată de barbă. Al treilea îi scoase 
mănuşile parfumate şi unse în interior cu pomadă pe care le 
avusese pe mâini toată noaptea. 

Regele îşi întoarse atunci faţa spre asistenţă. Trebuie să fi 
dormit bine, căci spuse bine dispus: 

— Bună dimineaţa, domnilor, bună dimineaţa. 

Asistenţa se înclină în reverenţe. 

Un al patrulea valet îi prezentă regelui un prosop cu care 
el îşi şterse cu delicateţe vârful degetelor. Un altul se 
apropie, purtând o ceaşcă de aur pe o tavă de asemenea de 
aur. Era supa regelui. Dar el nu i-o prezentă. Aşteptă. 
Regele aruncă o privire în jurul lui. 

Fiecare se agită, căutând să-i atragă atenţia. El rosti: 

— Loigne. 

Loigne, radios, înaintă într-o amplă reverență, săgetat de 
privirile invidioase azvârlite de cei care ar fi vrut să fie în 
locul lui. El luă tava de aur din mâinile valetului şi, îndoind 
genunchiul, o prezentă regelui care o primi şi-i mulţumi cu 
un surâs: altă favoare care îi aduse câţiva duşmani în plus 
celui care o primea. 

În timp ce regele îşi bea încet supa, îşi făcea intrarea 
Gaspard Pinacle. 

Regele se opri din băut şi-i spuse cu un surâs binevoitor: 

— Ah! Domnule Pinacle, sunt mulţumit să vă văd. 

Pinacle se înclină într-o reverență fără cusur: 

— Ei bine! Sire, întrebă el cu o familiaritate respectoasă, 
aţi dormit bine? 

— Ca un rege! răspunse Henri râzând de glumă sa, care, 
fireşte, făcuse toată nobila asistenţă să izbucnească în râs. 

— V-am spus-o! zise Pinacle. 

— Datorită binefăcătoarei voastre poţiuni, dezvălui regele, 
am dormit neîntors. 

Golise ceaşca. Un alt valet se apropiase. Acesta ducea un 
vas din aur şlefuit conţinând paste făinoase amestecate cu 


carne tocată. 

— Dă-mi te rog paştele, domnule Pinacle, zise regele. 

Henri al III-lea trebuia că avea ideea sa pe care o urmărea 
cu acea tenacitate pe care n-o punea decât în lucrurile fără 
importanţă. După ce primi vasul, îl invită cu amabilitate: 

— Veniţi mai aproape, să discutăm puţin ca doi buni 
prieteni ce suntem. 

Pinacle ocoli patul. Şi aşa cum nu acordase nici o atenţie 
primirii glaciale pe care i-o făcuseră curtenii la intrarea sa, 
la fel nu păru să vadă surâsurile şi plecăciunile cu care îl 
gratificau de când favorurile regale se confirmau în public. 

— Mâncaţi deci din pastele mele împreună cu mine, zise 
Henri întinzându-i vasul lui Pinacle şi întorcând spatele 
asistenţei pentru a se afla cu faţa la el. 

Şi, în timp ce Pinacle se apleca pentru a lua din vas, şopti: 

— Ei bine! Domnule, aţi găsit ceva suspect? 

— Absolut nimic, sire. Şi trebuie să sperăm că aşa va fi 
mereu. 

— Îmi doresc să fiu scăpat de asta. În orice caz, sunt mai 
liniştit de când vegheaţi asupra mea. Eliberat de această 
oribilă teamă care mă chinuia, mănânc şi beau în toată 
liniştea, ca toată lumea. Mai mult decât atât, iată că, 
datorită vouă, nopţile mele sunt liniştite. 

Dorm, ceea ce nu mi se întâmpla mereu, puteţi să mă 
credeţi. 

— Atunci, regele este mulţumit de poţiunea mea? întrebă 
Pinacle. 

— Încântat, domnule. N-am decât un regret, acela că n-am 
avut-o mai devreme. 

Henri al III-lea, care ţinea să-i dovedească recunoştinţa sa, 
adăugă: 

— Mi se pare că am observat că aţi fost primit cu ostilitate 
aici. 

— Din cauza măştii mele, explică Pinacle fără tristeţe. 
Peste tot şi întotdeauna se întâmplă aşa. Mărturisesc că, în 


primele momente, am fost nefericit. Acum nu mai acord 
atenţie. 

— Da, dar eu pretind să fiţi tratat aici la mine cu toată 
consideraţia pe care o meritaţi. 

— Vă mulţumesc din toată inima, sire. Dar sunt tratat 
potrivit meritelor mele. Nu am de ce să mă plâng de cineva. 
Pinacle spusese asta cu multă demnitate. Dacă ar fi avut 
auzul mai fin, Henri al III-lea ar fi observat că, fără să vrea, 
în vocea lui răzbătea o ură ascunsă. Dar el nu luă seama la 

asta. Şi, apreciind că arătase în mod suficient asistenţei 
stima deosebită pe care o avea pentru omul cu masca roşie, 
puse capăt acestei scurte audienţe particulare cu un cuvânt 
amabil, spunându-i cu voce tare: 

— Nu plecaţi încă, domnule. 

Făcu semn cu mâna să se ia vasul cu paste. După care, un 
valet îi aduse un alt prosop ud cu care îşi şterse din nou 
vârful degetelor. 

În clipa aceea intră comandantul şef al jandarmeriei. 
Henri al III-lea îl chestionă imediat cu o anumită 
promptitudine: 

— Ei bine! Domnule de Nantouillet? 

— Am poruncit să fie scotocită casa pe care Maiestatea 
Voastră mi-a semnalat-o ieri. N-am găsit pe nimeni acolo. M- 
am interesat de proprietar. El a murit acum trei luni. 
Moştenitorii săi nu s-au pus de acord în privinţa acestei 
moşteniri, astfel că nu se ştie cui aparţine, răspunse 
comandantul şef al jandarmeriei. 

Şi el adăugă: 

— Maiestatea Voastră doreşte să duc mai departe această 
anchetă? 

Henri al III-lea nu găsise de cuviinţă să aducă la cunoştinţă 
motivele pentru care ordonase această anchetă. Loigne 
primise ordinul să nu vorbească nimănui despre 
dezvăluirile cavalerului de Ragastens. El îşi spuse: 
„Bănuiesc de unde vine lovitura. Dar e bine să iei măsuri de 
prevedere de care eu n-aveam habar”. 


Şi cu voce tare: 

— Inutil, domnule comandant. Lucrul nu merită osteneala. 

Capitolul XXXIV Doamna cu rubinul şi bărbatul cu masca 
roşie. 

Îl vom lăsa pe rege să-şi isprăvească ritualul sculării de 
dimineaţă şi-l vom urma pe Pinacle care iese din dormitorul 
regal. Semnele de prietenie pe care regele tocmai i le 
dăduse făcură ca această ieşire să nu semene deloc cu 
intrarea sa. Faţă de el nu se precupeţiră surâsurile, 
reverenţele, complimentele. 

Ajunse în laboratorul său. Singur, la adăpost de orice 
privire indiscretă, el continuă să se arate închis. Văzându-l 
atât de indiferent, ar fi fost imposibil să spui dacă era 
mulţumit sau nu. 

Începu să lucreze. Şi păru să se însufleţească, să se 
pasioneze. Fără să se gândească la mâncare sau la o clipă 
de odihnă, se consacră timp de mai multe ore unei activităţi 
misterioase cu diverse lichide pe care le scotea din flacoane 
de forme şi culori variate, pe care le avea în faţa lui. 

După câteva ore se găsi în posesia unei fiole minuscule 
care conţinea un lichid limpede ca apa de izvor. Cercetă 
mult timp cu atenţie această fiolă, cu un aer gânditor. Şi 
părea să încerce intensa satisfacţie de a fi dus la bun sfârşit 
o operaţie delicată, presărată cu dificultăţi. 

Se ridică, aranjă flacoanele într-o lădiţă de fier pe care o 
încuie cu cheia şi o depuse într-un dulap de fier fixat în zid. 
EI încuie şi acest dulap, făcu să dispară cele două chei, 
murmurând: 

— Acum, ordinul poate să sosească, sunt pregătit. Să 
mănânc ceva, simt că mi-e foame. 

Spre sfârşitul după-amiezii i se aduse un bilet. Acest bilet 
era aproape la fel cu cel pe care-l primise o dată în aceleaşi 
condiţii. Văzându-l, oricât era de stăpân pe sine, tresări şi 
murmură: 

— Iată ordinul aşteptat!... Îţi vine să crezi că ea ştie că eu 
sunt pregătit! 


În aceeaşi seară, la palatul Sorrient?s, într-o cameră 
luminată slab de o veioză, Pinacle se găsea în prezenţa 
acelei femei misterioase pe care încercase în zadar s-o 
identifice, despre care nu putea să spună dacă era Hermosa 
sau Jocelyne. Şi această femeie, pe care el o considera atât 
de puternică încât se întreba dacă nu era diavolul în 
persoană, el care nu credea în nimic, această femeie era 
înfăşurată ca întotdeauna într-o largă pelerină de culoare 
gri şi avea pe deget marele rubin tăiat în formă de romb. 

Şi femeia cu rubinul, cu acea voce de un calm înfiorător, 
care era chiar vocea Jocelynei, sau a Hermosei, întrebă: 

— Sunteţi pregătit? 

— Am terminat chiar astăzi, doamnă. 

— Aveţi la voi această otravă? 

— Iat-o. 

Ea luă flaconul pe care el i-l întindea şi se miră: 

— Această mică fiolă? 

— Această mică fiolă, spuse el luând o atitudine mândră, 
reprezintă ani lungi de muncă răbdătoare, de minuţioase 
cercetări, de experienţe periculoase. Este o curată 
capodoperă, minunea minunilor. Daţi-o unui chimist, va găsi 
că este apă, apă curată, fără un gust deosebit. Ceea ce nu 
opreşte ca nimic să nu-l poată salva pe cel care va bea 
conţinutul acestei fiole. 

Cu acelaşi calm înspăimântător, ea întrebă: 

— Va dura mult? 

— Cam trei luni. Da, doamnă, nu va trebui mai mult de trei 
luni pentru a-l face să dispară pe rege. Şi ascultați: el va 
dispare nu de un rău ciudat, misterios, care să ridice prin 
asta bănuieli... Nu, într-o seară... sau într-o dimineaţă, 
pentru că-i va fi prea cald... sau prea rece, regele va fi 
cuprins de friguri. Oh! Nici o îndoială nu va fi posibilă, toţi 
medicii vor recunoaşte boala, o dată, din întâmplare, vor fi 
de acord. Din cauza acestor friguri, regele va muri într-un 
răstimp normal. Şi prin asta această otravă este o 
capodoperă. 


Ea aprobă cu un semn din cap satisfăcut. Şi promise: 

— Răsplata ta va fi peste tot ce ţi-am promis. 

El văzu ocazia să abordeze subiectul care-i stătea pe inia 
şi, reluând fiola pe care ea i-o întindea, zise: 

— Doamnă, eu ştiu că vă veţi ţine promisiunea. Dar... 

Cu o voce pătrund de o batjocură nedefinită, ea îl 
întrerupse: 

— Dar te întrebi ce interes ai să mă serveşti până la capăt. 
Eşti îmbuibat cu aur. Ce-ţi trebuie acum, este puterea. 
Regele va putea să ţi-o dea. Eu nu pot s-o fac. Asta vrei să 
spui, nu-i aşa? 

Îngrozit să se vadă atât de bine ghicit, Pinacle recunoscu 
pe un ton înăbuşit: 

— Citiţi în mine ca într-o carte deschisă. 

Ea nu se bucură. Ridică dispreţuitor din umeri. Şi, cu o 
voce tăioasă, zise: 

— Te înşeli. Titluri, onoruri, putere, eu pot să-ţi dau toate 
astea. Pot face din tine un prim-ministru... Ceea ce nu va 
face niciodată Henri al III-lea, oricât te-ai gândi la asta. 

— Cum? urlă Pinacle, simțind că înnebuneşte. Care va fi 
puterea voastră? În fine, la ce râvniţi? 

Ridicată într-o atitudine de extremă măreție, de o 
grandoare tragică, ea dezvălui: 

— Vreau să fiu regina Franţei. Tu crezi că regina care îţi 
va datora coroana, va putea şi va voi să-ţi îndeplinească 
visurile tale ambiţioase? Iată târgul pe care i-l propun: fă- 
mă regină şi eu te fac prim-ministru. 

— Dispuneţi de mine ca de ceva care vă aparţine. Prim- 
ministru, eu, Gaspard Pinacle! Este oare posibil? 

— Nu depinde decât de tine. 

— Dar cum? Pentru că voi doriţi să-l otrăviţi pe rege, cum 
veţi deveni regină a Franţei? 

— Cum?... Căsătorindu-mă cu ducele de Guise, care va 
deveni rege când Henri de Valois nu va mai fi în viaţă! 

Pinacle o privi îndelung cu o admiraţie înflăcărată. Şi 
îngenunchind înaintea ei, spuse: 


— Să binevoiască Maiestatea Voastră să dea ordinele sale 
credinciosului său ministru şi supus. 

O licărire care trecu prin ochii doamnei cu rubinul a fost 
singură manifestare a emoţiei cauzate de acest titlu de 
Maiestate care i se dădea pentru prima dată. 

Şi, într-o şoaptă abia perceptibilă, dădu ordinele solicitate. 

Capitolul XXXV Biletul anonim. 

Ducesa de Guise, ducesa de Sorrient?s şi sora sa Hermosa 
deveniseră nedespărţite. 

În fiecare zi, cele trei prietene se vedeau fie la palatul lui 
Guise, fie la palatul lui Sorrient?s. Totuşi, cel mai adesea, la 
palatul lui Guise. A doua zi după ce viitoarea regină a 
Franţei dăduse ordinele sale secrete viitorului său prim- 
ministru, Hermosa şi Jocelyne se găseau lângă ducesa de 
Guise în clipa când se anunţa contele de Saint-Megrin. 

În acest timp, ducele de Guise era singur în cabinetul său, 
în faţa mesei de lemn supraîncărcate de hârţoage şi încă 
nu-şi revenise din insuccesul de alaltăieri. 

Păstrase insuccesul şi ranchiună pentru el. S-ar putea 
spune că se aştepta să uite? Guise nu era omul care să uite 
şi să ierte un afront atât de cumplit ca acesta. El se 
abţinuse să dea ordine deoarece căuta un mijloc să se 
răzbune extraordinar, teribil, de cârc să se vorbească. Şi 
acolo, în faţa mesei sale de lucru, în faţa acestor hârţoage 
pe care le mânuia cu un gest maşinal, fără să le vadă, Guise 
nu se gândea decât la asta: cum să se răzbune pe acest 
mizerabil Ragastens? 

Aşa cum făceau de fiecare dată când apărea Saint-Megrin, 
Jocelyne şi Hermosa rămaseră timpul strict necesar pentru 
salvarea convenienţelor şi se retraseră, lăsându-i pe cei doi 
amanți între patru ochi. 

Litiera lor de-abia trecuse de poarta palatului atunci când 
i se aduse lui Guise un bilet, recomandându-i-se să-l 
citească pe loc şi cu toată urgenţa. Ducele desfăcu biletul şi 
parcurse misiva dintr-o privire, uitând de Ragastens şi de 
răzbunarea sa. 


Când termină de citit se ridică atât de brusc, atât de 
violent, încât răsturnă fotoliul în spatele lui. Şi, cu figura 
congestionată, cu ochii injectaţi de sânge, scuturat din cap 
până-n picioare de un acces de neaşteptată furie, de o 
violenţă nemaipomenită, răcni: 

— Pe sângele lui Dumnezeu! 

Îşi frecă ochii ca pentru a-şi limpezi vederea şi să se 
convingă că, fără îndoială, văzuse rău, înţelesese rău, luă 
din nou biletul cu o mână pe care furia o făcea să tremure 
şi-l reciti. Dar aceste rânduri erau îngrozitoare prin 
acuzaţia care o conţineau. lată ce spunea acest bilet: 
„Întotdeauna este bine să supraveghezi o femeie tânără, 
frumoasă şi uşuratică dacă vrei să eviţi inconvenientul de a 
fi un soţ ridiculizat. Ducele de Guise ar face bine să se ducă, 
fără să piardă o clipă, la ducesă. Dacă face în aşa fel încât 
să vadă şi să audă, fără a fi el însuşi văzut şi auzit. El se va 
lămuri asupra modului în care soţia să îşi foloseşte timpul 
cu domnul de Saint-Megrin”. 

Ţinând cu o mână crispată fatalul bilet anonim, ducele 
porni ca un turbat, fără a pierde o clipă, aşa cum i se 
recomandase, şi se îndreptă spre apartamentele ducesei. 
Cu figura sa crispată atât de înspăimântător, cu pasul 
apăsat, violent, cu ochii roşii, părea imaginea vie a omorului 
în mers. Dădea atât de bine această îngrozitoare impresie, 
încât toţi cei pe care-i întâlnea, bărbaţi sau femei, gentilomi, 
soldaţi sau lachei, se îndepărtau, amuţeau, se striveau de 
pereţi pentru a-l lăsa să treacă. 

Şi în felul acesta pătrunse la soţia sa, pe care n-o iubea, 
totuşi, ca un uragan, ca furtuna care va devasta totul. 

Îndată ce ducesa de Sorrient?s şi Hermosa plecaseră, 
ducesa de Guise luă loc într-un fotoliu. Saint-Megrin 
îngenunche pe o pernă de catifea, la picioarele ei. Ea îi cedă 
mâinile pe care el i le acoperi rând pe rând cu mici săruturi 
foarte dulci care o făceau să se înfioare extrem de plăcut: 
eternă şi, am putea spune, clasica atitudine a tuturor 
îndrăgostiţilor din toate timpurile care au a-şi spune acele 


mii de nimicuri încântătoare care ameţesc mai mult decât 
mângâierile. 

— Veţi mai spune că nu vă iubesc, că nu sunt nebună după 
voi, domnule pretenţios? 

Exact în clipa aceea, ducele şosea în faţa uşii şi, înţepenind 
brusc într-un calm îngrozitor, o deschise fără zgomot. El 
sosi prea târziu pentru a auzi cuvintele ducesei, care l-ar fi 
lămurit, după cum spunea denunţătorul anonim. Dar dacă 
nu auzi, îl văzu pe Saint-Megrin îngenunchiat înaintea 
ducesei. Îl văzu sărutând mâna ducesei. Văzu că ducesa nu- 
şi retrăgea mâna, îl lăsa să i-o sărute cu o evidentă 
îngăduinţă. 

El fu edificat. Îşi scoase sabia din teacă şi se pregăti să 
sară şi să lovească. 

Dar rămase țintuit locului, între uşa deschisă şi draperie. 

În clipa aceea, când trăsnetul era cât pe ce să se abată 
asupra lor şi să-i spulbere, draperia de la uşă se mişcă uşor, 
ca şi cum era clătinată de o adiere de vânt. 

Era un semnal convenit dinainte. Un semnal pe care 
îndrăgostita ducesă îl luase ca supremă prevedere şi care 
trebuia să-i permită să facă faţă acestui pericol şi să pareze 
lovitura. 

Ducesa de Guise nu era curajoasă. Dar ea îl iubea pe 
Saint-Megrin. Ea nu-şi schimbă expresia, nu-şi modifică 
atitudinea, nu încetă să surâdă, continuă să vorbească. Şi 
vocea sa, căreia îi ridicase tonul, nu tremura în timp ce 
spunea: 

— Dar, domnule, vă repet că nu văd nici un inconvenient în 
privinţa căsătoriei voastre cu domnişoara d'Orberives. Vă 
repet că îndată îl voi vedea pe monseniorul duce îi voi 
transmite bucuroasă cererea voastră şi o voi sprijini din 
toate puterile. 

Şi râzând, ea adăugă: 

— Acum ridicaţi-vă, domnule conte, căci domnişoara 
d'Orberives ar fi capabilă să-mi scoată ochii dacă v-ar 
surprinde în această postură. 


Trebuie că se puseseră dinainte de acord, căci el nu 
manifestă nici o mirare auzind surprinzătoarele cuvinte 
rostite de ea. El îşi jucă rolul cu tot atâta dezinvoltură ca şi 
ea. De altfel, lui îi era mai uşor deoarece era cu spatele la 
Guise. Se ridică repede şi se scuză, cu un aer jenat: 

— Sunteţi prea bună, doamnă, pentru a nu fi îngăduitoare 
faţă de un biet îndrăgostit pe care fericirea îl scoate din 
minţi. 

— Haideţi, zise ea fandosindu-se, nu vă scuzaţi: ştiu bine 
că înflăcăratul sărut pe care l-aţi depus adineaori pe mâna 
mea era adresat alteia. 

lată ce auzi Guise, ceea ce-l oprise în momentul când era 
cât pe ce să sară cu pumnalul în mână. Nu îndrăznim să 
susţinem că el fu complet păcălit. Guise nu era prost. 
Probabil că, din instinct, se gândise că-i jucau o comedie. 
Dar nu îndrăzni să provoace un scandal pe simple 
presupuneri. 

Cu toate acestea, el vru să ştie adevărul. Şi intră. 

Capitolul XXXVI Cererea în căsătorie. 

El intră, şi asta nu fusese prevăzut, fără îndoială, de 
ducesă, căci ea păli uşor văzându-l înaintând posomorât, cu 
sprâncenele încruntate, cu ochi răi, buzele strânse. Cu 
toate acestea, ea nu-şi pierdu cumpătul. 

— Într-adevăr, domnule conte, spuse ea surâzând cu curaj, 
norocul îi ajută întotdeauna pe îndrăgostiţi. lată-l pe 
monseniorul. O să vă puteţi lămuri imediat. 

Saint-Megrin luă o atitudine stânjenită şi, cu o voce care 
implora, zise: 

— Vă implor, doamnă, nu uitaţi că ţineţi soarta mea în 
frumoasele voastre mâini. 

— Despre ce este vorba? întrebă tăios ducele. 

Ducesa se întoarse spre Saint-Megrin ca pentru a-i invita 
să vorbească. Iar Saint-Megrin care, probabil, se temea să 
comită o gafă, răspunse cu un gest care o invita pe ea însăşi 
să vorbească. 


— Ah! făcu ducele cu un început de nerăbdare, ce 
înseamnă această comedie? 

Astfel încât ducesa, încolţită, se văzu nevoită să se execute. 
Şi adunându-şi tot curajul, zise: 

— Monseniore, domnul conte de Saint-Megrin mi-a 
mărturisit adineaori că este îndrăgostit pătimaş de 
domnişoara d'Orberives. Şi trebuie că aşa şi este, deoarece 
susţine că dorinţa sa cea mai scumpă este s-o ia de soţie. 
lar eu i-am promis să vă transmit cererea sa şi să-l sprijin 
cu slaba mea influenţă. 

— Cum! Saint-Megrin, făcu ducele cu o ironie ascunsă, 
vreţi să vă căsătoriţi? Voi! frumosul Saint-Megrin! 

— Ce vreţi, monseniore, am fost fermecat. 

— Se spune că diavolul se face pustnic când îmbătrâneşte. 
Dar voi, Saint-Megrin, sunteţi tânăr, ce dracu, voi n-aveţi 
treizeci de ani! 

— Puțin mai devreme, puţin mai târziu, trebuie să ajungi la 
asta. 

— Atunci, e ceva serios? 

— Cum nu se poate mai serios, monseniore. 

— Vreţi să vă căsătoriţi cu domnişoara d'Orberives? 

— Doamna ducesă v-a spus-o: este dorinţa mea cea mai 
scumpă. 

— Iată o hotărâre care va face să plângă mulţi ochi 
frumoşi. 

Spunând aceste cuvinte, ducele o privea insistent pe 
ducesă. Şi izbucni cu un aer indiferent: 

— Ce spuneţi despre asta, doamnă? 

Sub presiunea acestei priviri scrutătoare, aţintită cu 
încăpățânare asupra ei, ducesa simţi că leşină. Şi ea 
răspunse, înfundându-se şi mai mult în angrenajul în care 
se prinsese ea însăşi: 

— Tot ce-i puteţi spune domnului de Saint-Megrin eu i-am 
spus deja. I-am spus că un senior ca el ar putea pretinde 
cele mai strălucite căsătorii. Mi-a răspuns că o iubeşte pe 
domnişoara d'Orberives şi o vrea de soţie. 


— Da, doamnă, susţinu Saint-Megrin, o iubesc şi n-o vreau 
ca soţie decât pe ea. 

— Domnişoara d'Orberives, reluă ducesa, până la proba 
contrară, trebuie să fie considerată drept o fată de casă 
bună, cu toate că nu are nume, deoarece nu-şi cunoaşte 
familia. 

Până aici, ducele o lăsase să se încurce în propriile-i 
minciuni fără să spună nimic. Aparte, el îşi spunea: „În mod 
sigur, e ceva necurat la mijloc. Ce e cu această comedie 
care mi se joacă aici? Aş putea să jur, Saint-Megrin nu este 
mai îndrăgostit de domnişoara d'Orberives, cum nu sunt eu 
însumi. Cât despre ducesă...” 

— Ştiţi, doamnă, zise el brusc, că nu păreţi să ţineţi peste 
măsură să vedeţi celebrată această căsătorie? 

Era adevărat ceea ce spunea. În nebunia ei şi, cine ştie? 
Călăuzită de o gelozie inconştientă, ducesa vorbise exact ca 
şi cum ar fi vrut să-l vadă refuzând acest consimţământ pe 
care aparent îl implorase. Cugetarea ducelui o făcu să 
pălească. Făcu faţă, totuşi: 

— Eu! Doamne Dumnezeule, ce vreţi să spuneţi? Vă repet 
ceea ce i-am spus domnului de Saint-Megrin. V-o repet 
pentru a vă arăta că tot ceea ce veţi putea să-i spuneţi nu 
va servi la nimic. 

— Absolut, doamnă, confirmă Saint-Megrin spre care ea se 
întorsese. 

Şi, cu o emoție stăpânită, văzând tulburarea adâncă în 
care vedea că se zbate femeia iubită: 

— Domnişoara d'Orberives este săracă, ea nu are alt nume 
decât al acelui domeniu pe care-l deţine datorită 
generozităţii doamnei ducese; ea n-are familie, nici 
educaţie. Ea nu are nimic altceva decât tinereţea şi 
frumuseţea ei. Pentru mine, asta este de ajuns; asta o 
compensează pe cealaltă. Cât despre rest, mă însărcinez să- 
i dau tot ce-i lipseşte dacă binevoiţi, monseniore, să primiţi 
favorabil cererea mea. 


Ducele, care nu putea să ghicească de unde îi venea 
emoția, fu înşelat de această sinceritate aparentă. Îl ura pe 
conte cu o ură de moarte. Îşi spuse: „O iubeşte oare într- 
adevăr pe domnişoara d'Orberives? Pe sângele lui 
Dumnezeu! Dacă aş fi sigur de asta...!” 

EI vru să fie lămurit. Şi veni rândul lui să manevreze, să 
joace subtil: 

— Aşadar, făcu el cu o încetineală calculată, îmi cereţi 
mâna domnişoarei d'Orberives? 

— Am această onoare, monseniore. 

— Şi dacă aş refuza? 

Saint-Megrin îşi jucă rolul de minune: 

— Ah! Monseniore, doriţi aşadar moartea mea? 

Reuşi şi de această dată să dea impresia de sinceritate. 
Dar Guise era stăruitor. 

În mintea lui prindea din ce în ce mai mult rădăcini gândul 
că-şi bătea joc de el. 

— Asta cere chibzuire. Este sigur că, dacă n-aş lua în 
considerare decât fericirea domnişoarei d'Orberives, ar 
trebui să spun da. 

— Monseniore, protestă Saint-Megrin. Aceste scrupule fac 
onoare loialității binecunoscute ale caracterului vostru că 
să poată surprinde. Dar pot să vă asigur că n-aveţi să vă 
temeţi de nici cel mai mic reproş din partea mea. 

Actor mai bun decât ei, ducele îşi schimbă din nou 
atitudinea: îşi părăsi aerul posomorât şi răutăcios şi deveni 
aproape zâmbitor. 

Cu o bonomie admirabil jucată, el răspunse: 

— Sunteţi sincer, este evident. Dar vorbiţi astfel pentru că 
sunteţi stăpânit de pasiune. După câtva timp, când acest foc 
strălucitor care vă mistuie va deveni un morman de cenuşă 
sau când câţiva cărbuni vor mai arunca încă, pe ici, pe colo, 
câteva slabe licăriri, veţi cânta un alt cântec. 

Tot ceea ce spunea era gradat cu abilitate pentru a iasă să 
se bănuiască un refuz. Acest refuz, ducesa şi Saint-Megrin îl 
ghiceau. Erau siguri de el. Era o cursă pe care le-o întindea, 


gândindu-se că vor cădea în ea în mod necugetat. Bucuria 
secretă, care-i încerca la reuşita stratagemei lor, îi demască 
fără voia lor. Oh! N-a fost mare lucru, aproape nimic: o 
uşoară cută ironică în colţul buzelor purpurii ale frumoasei 
ducese, un vag licăr de satisfacţie în pupilele lui Saint- 
Megrin, cu toată grijă de a-şi compune o atitudine tristă şi 
dezolată. Acest nimic, ochiul suspicios al lui Guise ştiu să-l 
descopere. Din clipa aceea, el fu aproape sigur că-i 
prinsese. 

Cu aceeaşi bonomie, părând că-i ţine din ce în ce mai puţin 
sub observaţie, le dădu ultima lovitură, cea care, credea el, 
o să-i furnizeze dovada pe care o căuta. 

— Băgaţi de seamă că nu v-am spus nu. Dar cred că, în 
interesul vostru, ar fi bine să nu grăbiţi nimic. Dacă 
binevoiţi, Saint-Megrin, vom aştepta câteva luni. 

Să spunem un an, pentru a face lucrurile cum trebuie. Pe 
durata acestui an de probă, vă veţi putea da seama de 
valoarea reală a sentimentelor voastre. Şi dacă aceste 
sentimente nu se vor schimba, dacă veţi continua să aveţi 
aceleaşi intenţii faţă de domnişoara d'Orberives, reveniţi să- 
i cereţi mâna şi, pe cuvânt de duce, nu vă voi refuza. Dar 
vreţi să v-o spun. Pariez că nu veţi reînnoi această cerere. 

Încă o dată, ei fură păcăliţi. Încă o dată ei se crezură 
foarte puternici pentru că îşi reţinuseră orice manifestare 
exterioară. Dar spaima apăsătoare care îi chinuia se topi 
într-un suspin de uşurare. Asta a fost tot. 

Un biet mic suspin, ce înseamnă asta? Un nimic, mai puţin 
decât nimic. Dar un dublu suspin, Guise îl sesiză. Şi el urlă 
în sinea lui: „Eram sigur de asta...!” 

De data aceasta el aruncă masca. Înspăimântătoarea furie 
care se abătuse asupra lui de când citise fatalul bilet 
anonim, această furie pe care ştiuse să o ascundă un 
moment, reapăru cu atât mai puternică, cu atât mai 
îngrozitoare cu cât fusese înăbuşită. El veni drept la Saint- 
Megrin şi îi puse mâna pe umăr. 


Doar văzându-i figura înfricoşătoare, cei doi amanți 
înţeleseră că el ştia tot. 

Guise vorbi. Şi în atitudinea amenințătoare cu care se 
ridica asupra lor, cu acea figură răvăşită de ură, cu ochii 
strălucitori care păreau că vor să descarce asupra lor o 
salvă mortală, calmul glacial al vocii sale păru mai 
înspăimântător decât răgetul unui tigru: 

— Ascultă, Saint-Megrin, spuse el, o iubeşti pe domnişoara 
d'Orberives, o vrei de soţie... 

Şi întrerupându-se: 

— Căci o iubeşti, nu-i aşa? Până într-atât încât să vrei s-o 
faci contesă de Saint-Megrin? Repetă, am nevoie să te aud 
repetând că o iubeşti şi că o vrei de soţie. 

Saint-Megrin înţelese că trebuia, orice s-ar întâmpla, să-şi 
continue rolul de îndrăgostit. Şi, cu un aer de sfidare: 

— O iubesc şi o vreau de soţie. 

— Bine, bine, făcu Guise cu un surâs sinistru. Ei bine! i-o 
dau. [i-o dau, auzi? Cu o condiţie... 

Şi calmându-se brusc, cu trăsăturile împietrite, cu privirea 
de gheaţă, tranşă: 

— Căsătoria voastră va fi celebrată în două zile, în capela 
palatului, de către propriul meu capelan. Şi, pentru a vă 
dovedi în ce măsură vă stimăm, doamna ducesă şi cu mine 
vom asista la această ceremonie şi vom semna actul. lată 
condiţia pe care v-o impun. 

Lovitura era atât de dură, atât de neprevăzută, încât îl lăsă 
pe nefericitul Saint-Megrin fără voce, ca mort. 

— Pe infern! izbucni Guise, cred că şovâiţi. 

Dintr-o săritură, ajunse la soţia sa, cu pumnul ridicat. Şi în 
acest pumn Saint-Megrin, îngrozit, văzu lucind şters lama 
unui pumnal. Ducesa văzu şi ea această sinistră lucire. 
Crezu că i-a sunat ceasul. Se prăbuşi în genunchi şi-şi 
ascunse faţa în mâini cu un geamăt surd. 

Ah! Ştia el bine ce face! Ştia bine că ameninţând-o pe 
femeia iubită îl făcea maleabil pe amant. Într-adevăr, Saint- 
Megrin, care nu s-ar fi clintit dacă pumnalul s-ar fi ridicat 


asupra lui, Saint-Megrin, livid de groază, cu fruntea 
transpirată de spaimă, strigă: 

— Opriţi-vă, monseniore, accept. 

Ducele o lăsă imediat pe ducesă, care se ridică gemând, îşi 
puse pumnalul în teacă şi rânji: 

— Să fie într-un ceas bun! Dar, pentru un îndrăgostit 
nebuneşte, nu v-aţi grăbit deloc să acceptaţi ceea ce 
trebuia să vă copleşească de bucurie. 

Şi, cu un mârâit: 

— O adoraţi pe domnişoara d'Orberives. Ce poate fi mai 
normal? Domnişoara d'Orberives este foarte frumoasă. V-o 
dau. Trebuie să fiţi în culmea fericirii. Sunteţi fericit, înţeleg 
să lăsaţi asta să se vadă, ca toată lumea să ştie. Înţelegeţi, 
domnule? 

Nefericitul Saint-Megrin se sacrifică vitejeşte, fără ezitare. 
Şi el explică: 

— Eu n-am şovăit, monseniore. Am fost surprins, sufocat 
de bucurie. lată totul. 

— lată totul, într-adevăr, zeflemisi Guise. Scuzaţi-mă, 
conte, luasem acest sentiment de stupoare veselă drept 
şovăială. 

Capitolul XXXVII Logodna. 

Cum totul fusese spus, ducele îşi reluă pe loc acel aer 
amabil, surâzător care făcea din el bărbatul cel mai 
fermecător din vremea sa. Şi el reproşă prieteneşte: 

— Fie vorba, conte, fără supărare, încă nu mi-aţi mulţumit. 
Trebuie totuşi să recunoaşteţi că nu m-am lăsat rugat prea 
mult pentru a vă acorda ceea ce vă stătea atât la inimă. 

Saint-Megrin trebui să se supună. El răspunse cu un surâs 
ascuţit: 

— Credeţi-mă, monseniore, că nu voi uita toată viaţa 
bunăvoința cu totul deosebită pe care mi-aţi dovedit-o 
astăzi. 

Guise surâse şi se întoarse spre ducesă. Îi avea la discreţia 
lui, pe amândoi, şi nu voia să-i scape. Cel puţin nu înainte de 


a-şi savura din plin răzbunarea. Şi, cu aerul său cel mai 
amabil, cel mai curtenitor, zise: 

— Aţi pledat, doamnă, cauza acestui frumos îndrăgostit cu 
atâta căldură, încât, vedeţi, n-am putut să vă rezist. Sper că 
sunteţi satisfăcută? 

— Cum aş putea să nu fiu? Aţi depăşit dorinţele mele că o 
bunăvoință pe care mă voi strădui s-o recunosc cât voi 
putea de bine, nu vă îndoiţi de asta, monseniore. 

El îi sărută galant vârfurile degetelor, asigurând-o: 

— Dorinţele voastre, doamnă, vor fi întotdeauna ordine 
pentru mine. 

Ei credeau că terminaseră cu el. El le demonstră că se 
înşelau. Sună un clopoțel şi-i ordonă lacheului care se 
prezentă: 

— Chemaţi-o pe domnişoara d'Orberives. 

Câteva clipe mai târziu, Rayon d'Or îşi făcea intrarea. 
Surâzător, ducele o anunţă fără întârziere: 

— Domnişoară, iată-l pe domnul conte de Saint-Megrin, 
gentilom de casă nobilă, care solicită onoarea să obţină 
mâna voastră. 

Această veste era atât de neprevăzută, încât Rayon d'Or 
rămase o clipă surprinsă. Îşi reveni totuşi repede şi, cu 
vocea sa armonioasă, zise: 

— Mulţumesc domnului conte de Saint-Megrin pentru 
foarte marea onoare pe care o face unei biete feţe ca mine, 
dar... 

Ea se opri, încurcată. 

Ducele, ducesa şi Saint-Megrin tresăriră. 

Toţi trei avură acelaşi gest de bucurie, pentru motive 
diferite: ducesa şi Saint-Megrin îşi spuseră că erau salvaţi 
dacă domnişoara d'Orberives refuză onoarea pe care voia 
să i-o facă. Ducele întrevăzu încă o ocazie să-şi umilească 
rivalul. 

lată de ce, în faţa acestei ezitări, ducesa o încurajă 
repede: 


— Vorbiţi fără teamă şi cu toată sinceritatea, frumoasa 
mea. 

Iar ducele, cu un surâs ascuţit, o încurajă la fel: 

— Spuneţi tot ce gândiţi... 

Roşind puţin, Rayon d'Or mărturisi cu naivitate: 

— Eu nu-l iubesc pe domnul de Saint-Megrin. Nu-l cunosc. 

— Ce poate să facă dragostea! se miră ducele, de data asta 
foarte sincer. 

— Înţeleg! exclamă ducesa. Vreţi să spuneţi că nu vă veţi 
căsători decât cu bărbatul pe care-l veţi iubi, nu-i aşa? 

— Da, doamnă. 

— Îl veţi iubi pe domnul de Saint-Megrin când va fi soţul 
vostru, iată totul, zise ducele ridicând din umeri. 

— Nu este acelaşi lucru, monseniore, replică Rayon d'Or. 
Nu voi merge la altar decât cu bărbatul pe care-l voi alege 
în mod liber. lar domnul de Saint-Megrin nu este acel 
bărbat. 

În orice altă împrejurare, această rezistenţă neprevăzută 
l-ar fi exasperat pe duce. Dar cum era sigur că-l zdrobise, el 
nu văzu în asta decât încă o ocazie de a-l umili pe Saint- 
Megrin, a cărui situaţie devenea foarte delicată şi într-o 
oarecare măsură ridicolă. Aşadar el nu se supără. El 
încercă s-o convingă pe domnişoara d'Orberives prin 
argumente care erau tot atâtea ironii la adresa lui Saint- 
Megrin: 

— Nu ştiţi ce spuneţi. Să-l refuzaţi pe Saint-Megrin, pe 
frumosul Saint-Megrin, bărbatul după care se înnebunesc 
toate femeile din Franţa! Este curată nebunie! Cum, există 
deci în tot regatul o femeie capabilă să-i ţină piept 
irezistibilului Saint-Megrin? Asta este imposibil! 

— Eu nu-l iubesc pe domnul Saint-Megrin, repetă Rayon 
d'Or cu aceeaşi blândeţe încăpăţânată. 

— Destul! i-o tăie ducele cu o voce aspră, am hotărât că vă 
veţi căsători cu Saint-Megrin şi vă veţi căsători. Mergeţi, 
domnişoară! 


În loc să se supună ordinului ducelui, Rayon d'Or se 
întoarse spre Saint-Megrin şi, cu o demnitate care impuse 
tuturor, îi spuse: 

— Domnule, mi-aţi făcut onoarea să-mi cereţi mâna. V-am 
spus cât de impresionată am fost de această onoare. V-am 
mai spus, de asemenea, în mod cinstit, că nu mă voi căsători 
decât cu bărbatul pe care-l voi iubi, şi că nu voi sunteţi acel 
bărbat. Nu vi se pare că, în aceste condiţii, datoria voastră 
este să vă retrageţi cererea? 

— Domnişoară, se bâlbâi Saint-Megrin înclinându-se 
înaintea lui Rayon d'Or, iertaţi-l pe bărbatul care are 
nefericirea să fie îndrăgostit pătimaş. 

Fraza era adresată lui Rayon d'Or. Dar ei o privea pe 
ducesă. Ea înţelese că pasiunea pentru ea era aceea care 
vorbea şi ochii săi mari se iluminară. Saint-Megrin se 
răzbuna făcând o declaraţie unei femei în faţa soţului ei. 
Guise înţelese asta foarte bine. Dar el nu putea spune nimic 
şi-şi stăpâni furia. 

Din nenorocire, Rayon d'Or nu putea înţelege. Ea rosti, cu 
un aer dispreţuitor: 

— Ah! Credeam că sunteţi un bărbat politicos. 

Şi îi întoarse spatele. Dreaptă, puţin palidă, după ce 
salutase, ea ieşi, cu capul sus, lăsându-i pe toţi trei uluiţi de 
această atitudine curajoasă, atât de mândră şi de demnă. 
lar cel care traduse cu voce tare impresia lor comună, fu 
ducele: 

— Nu ştim precis cine este această tânără fată dar, în mod 
sigur, va fi o admirabilă contesă. 

Şi, ca şi cum nu se întâmplase nimic, nevoind să le lase 
celor doi amanți răgazul să se pună de acord, adăugă: 

— Veniţi conte, tocmai mi s-au adus doi cai despre care aş 
vrea să am părerea unui călăreț desăvârşit ca voi. 

Şi întorcându-se spre ducesă: 

— Vom da o serată diseară. Îmi va fi nespus de plăcut, 
doamnă, să vă văd la această serată care ni se va părea 


dezagreabilă şi întunecată tuturor dacă nu va fi luminată de 
frumuseţea voastră. 

— Mă voi supune, monseniore. 

— Faceţi în aşa fel ca domnişoara d'Orberives să ia parte 
la această serată, adăugă ducele cu neglijenţă. 

Şi fără să aştepte răspunsul ducesei, sigur că se va supune 
acestui nou ordin, ca şi primului, i se adresă râzând lui 
Saint-Megrin: 

— Cât despre voi, frumosule îndrăgostit, pariez că nu veţi 
scăpa o atât de frumoasă ocazie de a face curte logodnicei 
voastre? 

— Într-adevăr, nu voi lipsi, monseniore, răspunse Saint- 
Megrin. 

Se înclinară amândoi înaintea ducesei. Ducele îl luă de 
braţ pe contele de Saint-Megrin şi-l luă cu el, lăudându-i 
calităţile cailor pe care voia să i-i arate, cine i-ar fi văzut 
astfel, făcându-şi mii de politeţi şi copleşindu-se cu 
amabilităţi, i-ar fi luat drept cei mai buni prieteni din lume. 

În aceeaşi seară, în marea sală iluminat în mod strălucit de 
nenumărate lumânări, Guise prezida serata aşezat într-un 
fotoliu. Din când în când îşi pironea privirea asupra 
domnişoarei d'Orberives şi a lui Saint-Megrin şi surâdea 
subtil. Totuşi el o privea mai frecvent pe domnişoara 
d'Orberives, de unde venea acest interes neaşteptat? lată 
de unde: Guise organizase această serată cu scopul de a 
anunţa viitoarea căsătorie a lui Saint-Megrin cu domnişoara 
d'Orberives. Iar el speră că tânăra fată va opune în public 
aceeaşi rezistenţă pe care o arătase deja şi că, în faţa 
acestei nobile şi strălucitoare adunări, ea va face un scandal 
care să facă situaţia lui Saint-Megrin insuportabilă. Şi o 
privea atât de des pentru a se asigura de starea ei de spirit. 
Dacă surâdea neliniştitor după ce o privise, o făcea pentru 
că socotea, după atitudinea ei, că acest scandal se va 
produce. 

În aşteptare, stătea de vorbă cu baronul de Maulistrac, 
care profită de absenţa rivalului său, contele de Pompignan, 


pentru ai acapara atenţia. Şi iată că, tot vorbind, Maulistrac 
- care ignora, ca toată lumea la palat, că Ragastens 
părăsise serviciul ducelui - Maulistrac se hotări să remarce 
absenţa cavalerului. Bineînţeles, asta nu pentru că se 
interesa de el; Maulistrac era gelos pe Ragastens, cum era 
gelos pe Pompignan, cum era gelos pe toţi cei care îi 
disputau bunăvoința ducelui. Dacă Maulistrac se interesa 
de cineva pe care era gelos, o făcea pentru a-i juca vreo 
festă. 

Într-adevăr, Maulistrac remarcase insistenţele lui 
Ragastens pe lângă domnişoara d'Orberives. Absența lui 
Ragastens îi sugeră ideea să lanseze o răutate, fără să aibă 
aerul că o face. Cu această intenţie, el începu prin a se 
informa pe lângă duce: 

— Cum se face, monseniore, că nu-l vedem aici, în această 
seară, pe cavalerul de Ragastens? 

Rayon d'Or auzise întrebarea. Ea nu-l văzuse pe 
Ragastens de două zile; era aşadar, cu privire la acest 
subiect, în aceeaşi ignoranță ca toată lumea. Ea nu îndrăzni 
să se informeze. Dar bineînţeles că era numai urechi atunci 
când auzi întrebarea lui Maulistrac. 

Ducele îşi încruntase sprâncenele. Nu mai putea ţine mult 
timp ascunsă ura intensă, mortală, pe care o adunase 
împotriva cavalerului. Nu reuşi să reziste dorinţei de a-l 
insulta... 

— Straşnică achiziţie am mai făcut!... L-am alungat aşa 
cum alungi un lacheu obraznic. La prima misiune un pic 
periculoasă pe care am vrut să i-o încredinţez, acest 
fanfaron, acest scandalagiu, acest lăudăros s-a eschivat, s-a 
întors împotriva mea, ca un laş, un trădător şi un mişel ce 
este. 

— Minţiţi, duce! 

Toate privirile se întoarseră înspre partea de unde pornise 
această dezminţire cumplită. 

Şi o văzură pe domnişoara d'Orberives care, în picioare, 
cu mâna întinsă spre duce, cu faţa îmbujorată, cu ochii 


scânteietori, îl înfrunta încă şi părea să-l strivească prin 
atitudinea ei marcată de o măreție de nespus. 

O tăcere de moarte apăsa această nobilă adunare, care 
până acum fremătase şi flecărise. 

Ducele se ridicase dintr-o dată, răcnind: 

— Pe sângele Domnului! 

El încă nu ştia de unde venea această dezminţire lansată 
pe neaşteptate şi care-l plesnise ca o lovitură de bici în plină 
faţă. Înţelese văzând atitudinea lui Rayon d'Or. Asistenţa se 
aştepta la un scandal teribil. Ducele îşi spuse: „Ce dracu! 
Îmi doream un frumos scandal. Sunt servit după pofta 
inimii”. 

O cercetă o clipă pe domnişoara d'Orberives, cu un dispreţ 
strivitor. Apoi surâse şi ridică umerii cu un aer încă mai 
dispreţuitor. Se reaşeză cu cel mai mare calm. Şi spuse, 
glacial: 

— Iată ceva ciudat!... Dar fără îndoială că am auzit prost. 
Să vedem, ce spuneaţi? repetaţi. 

— Spuneam că oricine îndrăzneşte să pretindă că domnul 
cavaler de Ragastens este un trădător şi un mişel, fie el 
duce, prinţ sau rege, acela minte. Şi spun că nu veţi 
îndrăzni să repetaţi cuvintele voastre în faţa lui, pentru că 
ştiţi bine că vă va face să le înghiţiţi. 

— Ştiţi că această atitudine indecentă echivalează cu o 
declaraţie publică de dragoste? 

Şi îndreptă o privire triumfătoare asupra lui Saint-Megrin, 
care simţea că-şi pierde puterile şi nu se ţinea în picioare 
decât printr-un miraculos efort de voinţă. 

Această nouă întrebare reuşi s-o tulbure pe Rayon d'Or şi 
în acelaşi timp s-o ilumineze asupra naturii reale a 
sentimentelor sale. 

Acum ea înţelegea. Ea înţelegea de asemenea că ducele 
spunea adevărul când îi azvârlise că atitudinea ei echivala 
cu o mărturisire publică. Şi ea roşi, plecă fruntea ca o 
vinovată. Dar n-a fost decât o slăbiciune trecătoare. Ridică 


mândră capul şi, fără să sfideze, mirată ea însăşi de 
îndrăzneala ei, cu privirea limpede pironită în ochii ducelui: 

— Şi dacă ar fi aşa, dacă l-aş iubi pe domnul de Ragastens? 
Nu sunt oare liberă pe sentimentele mele? N-am de ce să 
roşesc. Da, declar aici, înaintea voastră a tuturor care mă 
ascultați: îl iubesc pe domnul de Ragastens ca pe 
gentilomul cel mai desăvârşit din câţi sunt pe lume! 

Guise avusese grijă s-o lase să meargă până la capăt. 
Ţinea ca Saint-Megrin să îndure până la sfârşit această 
umilire. După ce ea spusese tot, el izbucni cu o voce 
răsunătoare: 

— 'Tăceţi, nefericito! Ar trebui să muriţi de ruşine. Cum 
îndrăzniţi să aduceţi această insultă bravului şi demnului 
gentilom care vă ascultă, căruia îi sunteţi logodnică şi 
căruia îi veţi purta curând numele? 

În pofida mustrării ducelui, Rayon d'Or nu roşi, nu-şi plecă 
fruntea, nu muri de ruşine. Şi, fără să ridice vocea, cu un 
calm surprinzător, rosti: 

— Nu-l cunosc pe logodnicul de care vorbiţi şi nu vreau să- 
| cunosc. 

— Adevărat? Şi eu vă spun că vă veţi căsători cu el. 

— Nu mă voi căsători decât cu cel pe care îl iubesc. 

— Vă veţi căsători cu bărbatul pe care vi l-am ales. 

Şi păru că socoteşte: 

— Astăzi este marţi... Vă veţi căsători nu mai târziu de 
vineri. 

— Nu mă voi căsători! Nu vă recunosc dreptul de a 
dispune de persoana mea împotriva voinţei mele. 

— Domnişoară d'Orberives... 

La rândul său, Rayon d'Or îl întrerupse, ridicând vocea: 

— Nu sunt domnişoara d'Orberives!... Acel domeniu 
d'Orberives pe care mi l-aţi dat, luaţi-l înapoi, nu-l mai 
vreau. Eu sunt Rayon d'Or. Rayon d'Or care nu-şi cunoaşte 
familia. Rayon d'Or care a trăit din munca ei, liberă şi 
independentă pe drumurile regatului. Rayon d'Or care n- 


are nimic comun cu voi, duce, şi asupra căreia n-aveţi nici 
un drept. 

Ducele începea să considere că lucrurile merseseră prea 
departe. Până acum, el jucase comedia mâniei şi a 
indignării. Începu să se supere în toată regula. Şi el bubui: 

— Rayon d'Or sau domnişoara d'Orberives, vă vom arăta 
că avem drepturi în faţa cărora vă trebui să vă supuneţi. 
Domnul conte de Saint-Megrin, care a căpătat pentru voi o 
pasiune pentru care sunteţi nerecunoscătoare, v-a făcut 
onoarea de a vă alege dintre toate. Mustrările prietenoase 
pe care i le-am făcut, nu l-au putut abate de la hotărârea 
lui, n-au avut nici un efect asupra dragostei nefericite pe 
care i-aţi inspirat-o. El are cuvântul nostru. Şi, numai dacă 
nu se dezleagă el însuşi de promisiune, vă veţi căsători în 
ziua pe care am stabilit-o: vineri. 

— Puteţi să mă omorâţi, domnule, dar nu veţi obţine de la 
mine... 

— Destul! o întrerupse violent ducele. Întorceţi-vă în 
camera voastră şi nu vă mişcaţi de acolo fără ordinul meu. 

Rayon d'Or traversă cu un pas hotărât marea sală. Îşi 
ţinea capul atât de sus şi atât de drept, avea o asemenea 
strălucire în privirea ei atât de curată, atitudinea ei era 
marcată de o atât de dureroasă demnitate, încât, la 
trecerea ei, fără voia lor, curtenii ducelui se înclinau cu 
respect. 

După ieşirea ei, ducele îşi manifestă cu ipocrizie 
nemulţumirea: 

— Bietul meu Saint-Megrin, vă plâng din toată inima. Nu 
aveţi într-adevăr noroc. Dar, să vedem, cu mâna pe inimă, 
acest potop de insulte nu v-a domolit? Nu renunţaţi la 
această dragoste nesăbuită? 

— Monseniore, bravă Saint-Megrin privind-o pe ducesă, 
mi-aş smulge inima cu propriile mele mâini mai curând 
decât să renunţ la această dragoste care este toată viaţa 
mea. 


Şi avu satisfacția să vadă, după crisparea trecătoare a 
trăsăturilor ducelui, că el înţelesese la ce dragoste făcea 
aluzie şi că lovitura îşi atinsese ţinta. 

— Aş! făcu Guise, o vom stăpâni pe această răzvrătită... lar 
dragostea va veni mai târziu. 

Capitolul XXXVIII Chemarea. 

Exaltarea care o susţinuse pe Rayon d'Or în lupta ei contra 
ducelui de Guise o părăsi brusc atunci când se găsi singură 
în camera sa. 

S-a putut constata că era curajoasă. După ce se lăsase 
pradă disperării, ea redeveni stăpână pe sine şi hotări să 
lupte cu toate forţele ei până la capăt. Desigur, primul său 
gând a fost să-l cheme în ajutor pe Ragastens. El va şti s-o 
apere în ciuda tuturor. 

În pericolul extrem în care se găsea, ea îşi aminti 
indicaţiile lui. Luă o foaie de hârtie şi scrise în grabă: 
„Ajutor!” şi semnă: Rayon d'Or. 

Apoi, mai liniştită, încrezătoare în cel pe care-l chema, ea 
se culcă. A doua zi de dimineaţă îi predă biletul unei 
cameriste pe care Ragastens i-o desemnase drept o 
persoană pe al cărei devotament se putea bizui. Şi 
camerista o asigurase că va face să-i parvină biletul. 

Ce făcea oare Ragastens în timpul acesta? Tocmai voiam 
să v-o spunem. 

În ziua aceea Ragastens, fericit că-l părăsise pe Guise, că 
redevenise propriul său stăpân şi că-şi simţea punga încă 
suficient de plină, dori să le ofere, lui Milord Gendarme şi 
Marasquin, o mare petrecere. Cu această intenţie, 
coborâseră toţi trei în sala comună de la Grand-Duc. 

Masă a fost copioasă şi stropită atât de abundent, încât 
Milord Gendarme şi Marasquin sfârşiră prin a se rostogoli 
sub masă, iar Ragastens însuşi era nevoit să-i mărturisească 
faptul că se îmbătase. 

În clipa aceea, un bărbat pe care nu-l cunoştea se postă 
înaintea sa şi rosti pe un ton misterios: 

— Vin de la palatul de Guise... 


— Palatul de Guise, sughiţă Ragastens, straşnic loc! Amice, 
dacă frecventezi asemenea locuri periculoase, vei sfârşi în 
mod sigur într-o spânzurătoare. 

— Vă aduc asta din partea celei pe care o ştiţi, adăugă 
bărbatul, care îi puse în faţă un bilet şi dispăru. 

Era biletul de la Rayon d'Or. 

Ragastens cercetă biletul cu o privire confuză. Şi repetă: 

— Palatul de Guise... cea pe care o ştiţi... Mi se pare că 
asta are un sens... deosebit... 

Întinse mâna maşinal, luă biletul, îl citi şi nu înţelese nimic. 
Nu înţelese nimic, doar privea biletul deschis din mâna sa 
şi îl privea cu o fixitate nemaipomenită, repetând: „Ajutor!... 
Rayon d'Or... Rayon d'Or”. Se străduia, făcea eforturi 

enorme să înţeleagă. 

Brusc, se ridică în picioare şi se ţinu ţeapăn ca o bară de 
fier. Şi deodată, un nume îi veni pe buze: 

— Rolande! 

Înţelesese. Se trezise. Porni în goană. Pe peronul hanului 
se ciocni cu patru persoane care urcau. 

Erau cerşetorul Gyl-le-Loup şi cei trei acoliţi ai săi: Putois 
I'Altesse, Ribaud l'Ardeur, Maclou la Foudre. 

El nu îi văzu. Trecu în trombă, azvârlindu-i pe unii la 
dreapta, pe alţii la stânga şi se avântă în stradă. 

Urmă o ploaie îngrozitoare de înjurături. Se ridicară şi 
voiră să se arunce pe urmele lui Ragastens. Dar Gyl-le-Loup 
îl recunoscuse. El îşi opri camarazii cu un gest autoritar, de 
o brutalitate sălbatică şi-l urmări pe Ragastens cu o privire 
lungă, nedefinită. 

Văzând că ei îl priveau uimiţi, întinse mâna în direcţia pe 
care o urmărea şi-i întrebă emoţionat: 

— Aşadar voi nu l-aţi recunoscut? 

Surprinşi, ei negară din cap. 

— Este bărbatul care a salvat-o pe mama mea, zise Gyl-le- 
Loup. 

După ce alergase destul de mult, Ragastens îşi domoli 
pasul. Mergând, se gândea şi, înainte de toate, căuta un 


mijloc pentru a pătrunde în palat. Îşi spuse că va intra pe 
poartă mare, aşa cum făcea când era de-al casei. Ceea ce şi 
făcu, efectiv. Nu numai că nu i se adresă nici cea mai mică 
observaţie, dar ofiţerul de gardă chiar îl salută cu respect. 

Peste câteva minute era înaintea lui Rayon d'Or şi o 
întreba cu o voce blândă ca o mângâiere: 

— Spuneţi-mi ce lucru supărător vi s-a întâmplat? 

Ea îi povesti totul. Cele două întâmplări: cea care se 
petrecuse la ducesă şi cea de la serată. Numai că omise să-i 
spună cu câtă vigoare îi luase apărarea când ducele îl 
insultase, aşa cum trecu şi insultele sub tăcere. 

Când ea termină de povestit, el îi spuse: 

— Liniştiţi-vă. Această căsătorie nu va avea loc. 

— Ce veţi face? întrebă ea puţin neliniştită. 

— Încă nu ştiu, răspunse el. Dar vă repet că această 
căsătorie nu va avea loc. 

Capitolul XXXIX Personajele nopţii8 

Vineri, ziua hotărâtă pentru ceremonia de căsătorie a 
domnişoarei d'Orberives cu contele de Saint-Megrin, se 
apropia inexorabil. Ora fatidică aproape sosise. Şi 
Ragastens nu ştia ce e de făcut. Plecă în acest timp, 
împreună cu Milord Gendarme şi Marasquin. Nu le spusese 
nici un cuvânt, dar Marasquin îl cunoştea prea bine pentru 
a mai avea nevoie de explicaţii. Nu ştia pentru ce se 
reîntorcea, şi nici nu se sinchisea de război. Îi era de ajuns 
o ocheadă aruncată domnului cavaler pentru a pricepe ca 
era vorba de o expediţie foarte importantă. Şi potrivit 
obiceiului său, îşi avertiză tovarăşul care, înţelegea mai 
greu situaţia: 

— Atenţie, Milord Gendarme, trebuie să reuşim împreună, 
altfel nu-l vom mai vedea niciodată pe domnul cavaler. 

— De ce nu-l vom mai revedea? se miră naivul voinic. 

— Pentru că va fi ucis, prostule! Înţelegi? îl asigură 
Marasquin cu o răceală aparentă care nu era decât 
manifestarea emoţiei ce îl răvăşea. 


Milord Gendarme făcu eforturi serioase pentru a înţelege. 
Şi, nereuşind, mărturisi cu toată sinceritatea: 

— Nu Nu înţeleg. 

— Nu înţelegi, striga Marasguin ridicându-şi braţele 
disperat, că domnul cavaler va încerca un gest nebunesc? 
Nu înţelegi că pentru el e o problemă de viaţă şi de moarte? 
Că, dacă va reuşi va fi mai bine? Că dacă eşuează va fi 
hăcuit şi făcut carne tocată? Asta nu înţelegi? 

— Aoleu! se înecă Milord Gendarme bulversat la rândul 
său. 

Se gândi o clipă şi se lumină: 

— Păi e simplu, trebuie să reuşească! 

— Uite o idee care mi-e nu-mi venise, aprecie Marasquin 
cu un aer serios. 

— Şi pentru ca el să reuşească, continuă Milord 
Gendarme, mirându-se singur că-i vin două idei una după 
alta, ne vom lăsa hăcuiţi în locul lui. Asta e! 

— Formidabilă idee! aprobă Marasquin. 

Şi completă: 

— Nu se întâmplă prea des să-ţi vină vreo idee, dar, când 
din întâmplare ai una, trebuie să recunosc că e minunată. 

Milord Gendarme, care nu pricepea că tovarăşul său, 
potrivit vechiului nărav, se distra pe seama lui, se umfla în 
pene, şi, umil, spuse: 

— Ăsta-s eu! 

Marasquin îi aruncă o scurtă privire în care se vedea 
poate mai degrabă admiraţie decât milă batjocoritoare. 

— Nu contează, dacă tu arăţi singura cale posibilă. 

Şi cu o simplitate nu lipsită de măreție: 

— Deci, e hotărât: ne vom lăsa masacrați, hăcuiţi... dar 
neapărat domnul cavaler trebuie să reuşească în acţiunea 
sa. 

Schimbau aceste cuvinte în stradă, aproape alergând în 
spatele lui Ragastens. 

Deoarece nu-i venise nici o idee, cavalerul pornise 
spunându-şi că bună inspiraţie îi va veni pe loc. Şi cum 


pierduse mult timp, mergea ca o furtună, drept înainte, 
spre palatul de Guise, fără să-i pese de obstacolele pe care 
le depăşea fără să le vadă, neauzind vociferările, protestele 
şi ocările care îl urmăreau. 

În acest timp, la palatul de Guise începea să se formeze 
cortegiul pentru a se îndrepta spre capelă. Ar trebui să 
trecem în revistă principalele personaje ce vor apărea în 
scenele următoare: 

Guise, care nu-şi lăsa prada şi care, poate, spera că Saint- 
Megrin se va răzgândi în ultimul moment. Guise ţinea ca 
ceremonia să se desfăşoare cu fast. Câţiva dintre gentilomii 
săi cei mai fideli, câteva doamne din suita ducesei primiseră 
ordin să participe. Pompignan şi Maulistrac se aflau printre 
aceşti gentilomi pe al căror devotament ştia că se poate 
baza şi pe care prefera să-i aibă aproape. 

Ducele de Sorrient?s, soţia sa Jocelyne şi frumoasa sa soră 
Hermosa, fuseseră invitaţi, sau, poate se invitaseră singuri, 
n-am putea spune. Ca totdeauna Jocelyne era plină de viaţă, 
râzătoare, îmbrăcată în alb din cap până în picioare, 
împreună cu sora sa Hermosa, misterioasa şi reţinută, 
îmbrăcată în negru, cu rubine mari pe degete, tăiate în 
forma de diamant, cu care rareori uita să se împodobească. 
Şi, de câte ori se aflau aproape de Guise, amândouă, dar 
fiecare în felul ei, cochetau, surâdeau, părând să-i facă 
avansuri discrete. 

Şi cu adevărat, ducele, ca totdeauna subjugat de farmecul 
celor două vrăjitoriţe, uita uneori de drama la care 
participa şi al cărei coautor şi principal actor era, cum uita 
să-şi supravegheze soţia şi pe amantul acesteia. 

Degeaba ai fi căutat în atitudinea faţă de duce a Jocelynei 
şi a Hermosei cel mai mic semn de adversitate, ironie sau 
nemulţumire. La fel, atitudinea lor faţă de ducesă era ca în 
treacăt, afectuoasă, prevenitoare, atentă. În fine nu păreau 
deloc conştiente de drama la care asistau. 

Nimeni nu putea ghici această dramă. Totuşi Jocelyne sau 
Hermosa, ar fi trebuit să o intuiască cu uşurinţă, căci, una 


dintre ele era viitoarea regină a Franţei prin căsătoria cu 
Guise, viitorul rege, care îi trimisese ducelui biletul anonim 
ce ar fi trebuit să-l hotărască să înlăture obstacolul: actuala 
ducesa de Guise. Amândouă erau oarecum iritate de Guise 
ale cărui conspirații îi abăteau atenţia. Amândouă, plănuind 
din umbră moartea ducesei de Guise, erau dea dreptul 
turbate împotriva celei care scăpase de maşinaţiunile lor. 

Şi în tot acest timp nimic nu răzbătea din atitudinea lor 
rămasă neschimbată. Nimic, nici un cuvânt, nici un surâs, 
nici o privire, nici o tresărire. Nimic prin care să ştim care 
dintre cele două - cea în alb sau cea în negru? Hermosa sau 
Jocelyne? - avea ambiția de a-şi pune coroana regală pe 
frunte, urmându-şi scopul cu răceală, implacabil, inexorabil 
ca fatalitatea, fără să-i pese de cadavrele lăsate în urmă. 

Dar, dacă niciuna nici alta nu-şi trădau intenţiile, 
amândouă o urmăreau pe dra d'Orberives cu atenţie 
sporită. Amândouă, în acelaşi timp, îşi aruncară o privire 
discretă, se apropiară una de alta, şi, cu voce joasă spuseră: 

— Este cu adevărat Rolande. 

— Este ea într-adevăr. 

A fost Jocelyne cea care spusese: Este Rolande. Şi o 
spusese surâzând ca de obicei, în treacăt, ca pe un lucru 
oarecare, lipsit de importanţă. lar în vocea ei nu se simţea 
nici o urmă de nelinişte sau ameninţare. Amândouă 
adăugară în acelaşi timp: 

— Nu e nici o îndoială. 

Asta a fost tot. Se despărţiră. 

Saint-Megrin nu părea să facă un mister din căsătoria sa. 
Totuşi încerca să salveze aparențele şi să ascundă 
presiunea morală pe care ducele o făcea asupra lui. Ca 
urmare invitase trei sau patru prieteni. Arbora o faţă 
surâzătoare care masca sentimentele sale lăuntrice. Poate 
spera că un miracol de ultim moment l-ar salva. Oricum, 
dacă onoarea femeii iubite depindea de el, era obligat să 
ducă sacrificiul până la capăt fără împotrivire, ca atunci 
când s-a dezlănţuit furia ucigaşă a soţului. Şi îşi jucă cu 


bravură, perfect conştient, rolul de logodnic care nu se 
poate împotrivi. 

Poate că ducesa de Guise spera şi ea într-un miracol. Dar, 
ca şi amantul, îşi juca şi ea rolul. Totuşi, prevăzând că 
ducele îşi va impune voinţa, ea i-a luat-o înainte declarând 
spontan că dra d'Orberives fiind orfană şi neştiind nimic 
despre familie, datoria ei de doamnă (stăpână) era să ţină 
locul acestei familii, şi, chiar dacă nu era numai cu trei- 
patru ani mai mare decât frumoasa mireasă, să-i ţină loc de 
mamă. 

Şi, într-adevăr, ea fusese ce care se ocupase de trusoul lui 
Rayon d'Or. Trusou, de altfel, foarte simplu. 

Pentru contele de Pompignan, pasiunea a rămas la fel de 
puternică, la fel de furioasă ca la început. Chiar mai mare. 
Căci pasiunea era stimulată de misterul de nepătruns ce 
înconjura această femeie pe care o ţinuse în braţe. Ca şi 
Gaspard Pinacle, nu ştia care dintre cele două femei era 
aceea care l-a primit noapte, ca pe un hoţ, şi l-a scos din 
minţi cu săruturile. Adevărat că văzuse rubinul 
inconfundabil ce strălucea pe degetul Hermosei. Dar, mai 
înainte, îl văzuse pe degetul ducesei de Sorrient?s, 
Jocelyne. Şi Jocelyne şi Hermosa făcuseră aluzii voalate, 
atât cât se permitea pe atunci, cu atâta sinceritate 
copleşitoare cât se putea exprima în cuvinte. Şi acum, el nu 
ştia nimic, şi probabil nu va şti niciodată. Deocamdată, 
Pompignan se afla acolo. Le devora din ochi pe Jocelyne şi 
Hermosa, urmărindu-le manevrele cu Guise, cu inima plină 
de furie. Nu spunea nimic, părea să nu vadă nimic, afişa o 
faţă surâzătoare. Pentru că, în adâncul sufletului, încă mai 
spera ca ea să-i facă un semn, să-l îmbrăţişeze, cum o mai 
făcuse. Şi pentru a o avea din nou, ca atunci în noaptea 
întunecoasă, câteva sferturi de ceas măsurate cu zgârcenie, 
Pompignan era gata să facă o crimă, să nu se dea înapoi de 
la nimic. Era pregătit ca, pentru ea, să-şi înjunghie propriul 
tată. 


Pentru a termina această enumerare necesară nu ne-a mai 
rămas să vorbim decât despre Rayon d'Or, sau, dacă 
preferaţi, despre Rolande de Montcapet. 

Ragastens o asigurase că această căsătorie nu se va face. 
Deci, nu se va face. Pentru ea nu era nici o îndoială. Cum va 
reuşi Ragastens să împiedice căsătoria? O va smulge el 
însuşi celor ce i se vor împotrivi, sau va provoca unele 
evenimente ce vor face ceremonia imposibilă? Nu ştia 
nimic. Ba chiar nu îi ascunsese că nici el nu ştia ce va face. 
Pentru sărmana Rayon d'Or Nu exista decât o certitudine: 
nu va fi soţia lui Saint-Megrin. Era absolut sigură. Şi asta 
era poate cea mai frumoasă, cea mai strălucitoare dovadă 
de iubire pe care i-o putea da. 

Deci, sigură că Ragastens va interveni la momentul 
potrivit, Rayon d'Or nu a crezut că trebuie să protesteze 
sau să se împotrivească. Şi avea dreptate. Cinstită şi sinceră 
totdeauna, dispreţuia să se prefacă. S-a arătat aşa cum era: 
rece, indiferentă, dar foarte calmă. În rest, toată numai ochi 
şi urechi, era gata pentru orice. 

Capitolul XL Cel care nu fusese invitat. 

În frunte, pe acelaşi rând, Saint-Megrin, Rayon d'Or, 
ducesa de Guise, ducele de Guise. Adică Saint-Megrin la 
stânga, dându-i mâna dreaptă lui Rayon d'Or; Guise la 
dreapta, dându-i mâna stângă ducesei, cei doi bărbaţi 
încadrându-le astfel pe cele două femei şi Rayon d'Or, 
separându-i pe cei doi amanți, între Saint-Megrin şi ducesă. 

În spatele acestor patru personaje, ducele de Sorrient?s 
conducând-o pe soţia sa, Jocelyne. În spatele lui Sorrient?s, 
Pompignan, care-i dădea mâna Hermosei. Pompignan, beat 
de bucurie, palpitând de speranţă şi care simţea un foc 
mistuitor alergându-i prin vine doar pentru că aceste 
degete fine, cu unghii roz, se sprijineau de mâna sa. 

În urma acestor două cupluri, un grup de gentilomi ai 
ducelui, înarmaţi cu pumnale puternice, cu săbii grele. Şi 
asta nu făcea decât să fie extrem de neliniştitor. De vreme 
ce acest grup cu un aspect atât de strălucitor şi în acelaşi 


timp atât de formidabil, fără să ştie nimic, simţea din 
instinct bătălia iminentă şi-şi luă atitudini provocatoare, 
păreau şi mai neliniştitori. 

În fine, în urmă acestui grup ameninţător, venea restul 
invitaţilor, printre care erau răspândiţi câţiva prieteni ai 
mirelui, fiecăruia dintre ei rezervându-li-se onoarea de a 
conduce câte una din doamnele de onoare ale ducesei. 

Cortegiul tocmai se angajase într-o lungă galerie, exact 
atât de largă încât să permită trecerea celor patru 
personaje care se aflau în frunte. Această galerie se afla la 
etajul întâi. În fund se găsea dubla uşă batantă a capelei. Să 
spunem că această capelă, ca la majoritatea capelelor 
palatelor princiare era dublă: parterul era destinat 
oamenilor de serviciu, etajul întâi era rezervat ducelui şi 
ofiţerilor săi. La cincisprezece sau douăzeci de paşi de uşa 
capelei un culoar strâmt dădea în galerie. 

Guise, ducesa, Rayon d'Or şi Saint-Megrin un mai erau 
decât la câţiva paşi de acest culoar atunci când unul din 
cele două batante ai uşii se deschise: era capelanul, în 
veşminte sacerdotale, care venea să-l întâmpine pe duce în 
pragul uşii. În spatele lui, cele două ajutoare ale sale şi, 
lângă uşă, un elveţian uriaş, în ţinută de gală, cu halebarda 
în mână, se pregătea să deschidă al doilea batant pentru 
duce. 

În clipa aceea, în culoar se lacuri auziţi paşi grăbiţi. 

Începând de la duce, din frunte, până la ultimul dintre 
invitaţi, din coadă, toţi înţeleseră că aceşti paşi erau în 
legătură cu un eveniment necunoscut, misterios, pe care 
fiecare îl simţea vag plutind în aer. Şi a fost pentru toţi ca o 
uşurare. 

Guise se opri dintr-o dată, din instinct, cu sprâncenele 
încruntate, cu mâna pe mânerul spadei. Fireşte, această 
oprire blocă tot cortegiul. Acolo, lângă uşă, preotul aştepta 
răbdător, folosindu-se de acest răgaz pentru a repeta 
discursul pe care-l pregătise. 

Aproape imediat, Ragastens apăru în galerie. 


Gâfâia, acoperit de praf şi mari picături de transpiraţie 
cădeau una câte una de pe fruntea sa pe care şi-o simţea 
îngheţată. Teama, cumplita teamă de a nu sosi prea târziu îi 
pusese aripi la picioare şi era la capătul puterilor. 

Dintr-o privire de flacără aruncată în jurul lui, îl văzu pe 
Guise la doi paşi, văzu cortegiul pe care prezenţa lui tocmai 
îl oprise, văzu uşa capelei deschisă şi preotul care aştepta. 
Văzu toate astea într-un interval cât durata unui fulger. Se 
opri şi un suspin îi umflă pieptul larg. 

În spatele lui se aliniară Marasquin şi Milord Gendarme. Ei 
deschiseră ochii mari găsindu-se deodată în faţa unei atât 
de strălucitoare şi de nobile asistenţe. 

După o clipă, Ragastens n-o mai văzu decât pe Rayon d'Or. 
Şi el o asigură printr-un surâs de o blândeţe inexprimabilă 
care spunea: „Nu vă temeţi de nimic. Sunt aici.” 

Şi surâsul luminos prin care ea îi răspundea dezvăluia 
încrederea ei de neclintit şi fervoarea dragostei sale atât de 
pură şi de neprihănită. Totuşi, fără să vrea, nu-şi putu reţine 
un slab suspin de uşurare după marea spaimă care o 
chinuise până acum. Şi din toată această strălucitoare 
asistenţă era singura pe care sosirea lui Ragastens n-o 
surprinse. 

Singura? Poate... în orice caz n-a fost singura care se simţi 
uşurată. Ducesa şi Saint-Megrin încercară aceeaşi senzaţie 
de puternică descătuşare. Înţeleseră amândoi că era un 
aliat cel care le sosea şi că miracolul la care nu mai 
îndrăzniseră să spere era acum pe cale să se îndeplinească. 
Numai că, simțind cum apasă asupra lor privirea încărcată 
de ameninţări a lui Guise, nu făcură nici un gest, nu 
schimbară nici o privire de teama de a nu-şi trăda puternica 
bucurie care îi cuprinsese. Figura lor arăta doar uimirea 
cauzată de această apariţie bruscă şi neprevazută. 

Ducele nu era mai puţin uimit decât ei. Îi urmărise mai 
întâi cu o privire bănuitoare. Dar redeveni stăpân pe sine. 
Şi amintindu-şi înflăcărarea semnificativă cu care 
domnişoara d'Orberives luase apărarea lui Ragastens, 


ghicise adevărul. Prezenţa acestuia într-un asemenea 
moment nu-l mai surprindea. Îşi reproşa chiar faptul că nu 
înţelesese mai devreme: ar fi prevăzut ce se va întâmpla şi 
şi-ar fi luat măsuri ca acest aventurier obraznic să nu mai 
iasă viu din palat. 

Ajuns la această chestiune, se liniştise repede: era la el 
acasă, în mijlocul gărzilor sale, a gentilomilor săi, a 
soldaţilor săi, şi n-avea decât să facă un semn pentru ca 
fanfaronul să fie doborât, copleşit de mulţimea acestora. 
Acest gând îi redase întreaga încredere în sine şi, văzând că 
Ragastens nu avea cu el decât doi camarazi, îl admira în 
sinea lui: „Pentru Dumnezeu! Caraghiosul nu e lipsit de 
curaj. Să vedem până unde va merge obrăznicia lui.” 

Era o distracţie ca oricare alta pe care o putea oferi fără 
teamă oaspeţilor săi, deoarece avea de partea lui forţa şi 
numărul. Şi nu-i trecu prin cap nici o clipă ideea că putea să 
cadă victimă curiozităţii sale şi că această distracţie se 
putea transforma în propria lui încurcătură şi să-i aducă 
usturătoare umilinţe. 

Se lămuri fără întârziere. 

Explicaţiile acestea au necesitat o destul de lungă oprire a 
acţiunii. În realitate, această oprire n-a durat decât câteva 
secunde. Şi aceste câteva secunde, Ragastens le-a folosit 
pentru a-şi trage sufletul. Avea nevoie de asta. Simţindu-se 
refăcut, nu-şi mai pierdu vremea. 

Cu veşnicul său surâs zeflemitor pe buze, se descoperi cu 
un gest larg, cu o amploare cam teatrală şi se înclină cu 
acea distincţie mândră care-i era caracteristică. Salutul şi 
reverenţa se adresau în exclusivitate lui Rayon d'Or şi 
ducesei de Guise, care se găseau în continuare între Saint- 
Megrin şi Guise, dar care nu le mai dădeau mâna, ducele ca 
şi contele înțelegând nevoia de a avea mâinile libere. 

După ce le salutase pe cele două femei, întorcându-i 
spatele lui Guise, Ragastens se întoarse spre el. El se 
îndreptă în toată înălţimea sa, îşi puse din nou pălăria pe 


cap şi, timp de o secundă, îl pironi pe Guise cu privirea sa 
scânteietoare. 

Iar vocea sa căzu în mijlocul tăcerii, răsunătoare şi 
ascuţită, ca o trompetă de război: 

— Vouă, Henri de Lorena, mare şi puternic senior, duce, 
prinţ, proprietar peste numeroase domenii, în propria 
voastră casă, în mijlocul armatei voastre de gentilomi, 
ofiţeri, soldaţi şi servitori, din care nu văd aici decât o parte, 
eu, Hubert de Ragastens, simplii cavaler fără nici un 
căpătâi, fără altă escortă decât cei doi prăpădiţi pe care-i 
vedeţi, am venit să vă spun în faţă: profitaţi de puterea 
voastră pentru a constrânge o femeie. Este o laşitate. 

Cuvântul, azvârlit pe neaşteptate, căzu ca o palmă 
formidabilă pe obrazul stăpânului, de unde sări pe obrajii 
livizi ai credincioşilor din anturajul acestuia. Izbucni un cor 
uriaş de înjurături, blesteme, insulte şi ameninţări 
îngrozitoare. 

Ragastens, pe un ton poruncitor, comandă: 

— Tăcere, haita! Să lătraţi atunci când argatul de la 
coteţul câinilor (îl indică pe Guise) vă va scoate botniţa. 

Şi cum exact în clipa aceea, Guise le impunea, cu un gest 
al mâinii, tăcere, iar ei se supuneau, Ragastens se prefăcu 
să creadă că ei se supuneau ordinului dat de el. Şi izbucni 
într-un hohot de râs dispreţuitor: 

— Bravo! lată câini bine dresați, buni pentru curtea de 
păsări. E de-ajuns să le arăţi biciul pentru a ţi se târi la 
picioare. 

Şi, revenind la Guise, cu vocea sa răsunătoare, continuă: 
— O laşitate pentru care şi cel mai josnic mitocan ar roşi 
dacă ar săvârşi-o. Forţei, am venit aici să-i opun forţa. Şi vă 

declar că această căsătorie pe care o impuneţi cu 
brutalitate nu se va face. Numai dacă... El se întoarse spre 
Rayon d'Or şi încheie: numai dacă doamna nu declară aici, 
înaintea tuturor, că este propria ei voinţă... 

Nu avu timp să termine ce avea de spus. Vioaie şi uşoară, 
ea sări, se cuibări la pieptul lui, îşi aruncă braţele de gâtul 


lui într-un gest fermecător de cast abandon şi cu o voce 
fremătătoare, care fu auzită de toţi: 

— Luaţi-mă! Duceţi-mă de aici! Salvaţi-mă! 

El o cuprinse cu braţele într-un gest de infinită tandreţe şi 
în acelaşi timp de puternic ajutor. Şi, cu o voce blândă şi 
impresionantă, îi zise: 

— Vă iau şi vă apăr. Nu vă mai temeţi de nimic. 

Iar către Guise, într-o atitudine provocatoare: 

— Încercaţi să mi-o luaţi înapoi! 

Nu, el nu încercă. Dar îi adresă o privire furioasă lui Saint- 
Megrin care nu ştiuse să-şi păzească logodnica. De fapt, 
puţin îl interesa pe el domnişoara d'Orberives. Ştia bine că 
o va lua înapoi nu peste mult timp şi că ceremonia 
întreruptă se va relua când fanfaronul va fi fost îndepărtat. 
Cel puţin aşa credea. Până atunci, consideră că văzuse şi 
auzise destul. Ţinând seama de faptul că aventurierul ştiuse 
să-şi rezerve rolul frumos pentru el şi, de la început, 
ridicase disputa la o asemenea înălţime încât devenea 
imposibil, cu riscul de a deveni ridicol, să-i răspundă altfel 
decât prin lovituri. 

Şi el se întoarse spre suita sa pentru ca s-o arunce asupra 
prăzii. 

Ragastens înţelese conţinutul ordinului pe care urma să-l 
dea. Îşi desfăcu braţele şi cu aceeaşi blândeţe de nespus, îi 
spuse lui Rayon d'Or: 

— Mergeţi şi nu vă temeţi de nimic. 

Se întoarse cu ea şi i-o trecu încet lui Marasquin. Nu-i 
spuse nici un cuvânt camaradului său, dar îl privi insistent 
timp de o secundă. După care îi făcu din nou faţă lui Guise 
şi fu gata pregătit să scoată spada şi să primească 
ciocnirea. 

Marasquin înţelese foarte bine semnificaţia privirii 
domnului cavaler. De altfel, el înţelesese despre ce era 
vorba doar văzând privirea încărcată de înfocată adoraţie 
pe care Ragastens o aruncase la sosirea lui Rayon d'Or. 
Ceea ce nu-l împiedicase să glumească în sinea sa: „lată 


aşadar ce ne chinuia peste măsură. Se pare că suntem 
morţi de dragoste. Bine, frumosule turturel. Nobila voastră 
pasărea cu pene de aur va fi smulsă din ghearele acestor 
periculoase păsări de pradă.” 

Luând această hotărâre, Marasquin îşi preveni cumătrul 
Milord Gendarme cu o lovitură de cot şi amândoi se 
instalară înaintea lui Rayon d'Or şi, ca şi domnul cavaler, 
erau gata să se încaiere. 

Capitolul XLI Ordinul. 

După cum am spus, Guise se întorsese spre suita sa. În 
această mişcare, Rayon d'Or nemaifiind acolo, Hermosa şi 
Jocelyne se găsiră una lângă alta, chiar în centrul 
semicercului compus după cum urmează: Saint-Megrin (la 
stânga), Pompignan, ducesa, Hermosa, Jocelyne, Sorrient?s 
şi Guise. 

Întorcându-se, privirea lui Guise căzu asupra lui 
Pompignan, a cărui atitudine jenată îl impresionă. O idee 
neaşteptată îi trecu prin minte. În loc să-şi asmută haită, 
cum tocmai voia să facă, o reţinu cu un gest şi, privindu-l pe 
Pompignan cu insistenţă, îi spuse scurt, tăios: 

— Ei bine! Pompignan, iată o superbă ocazie pentru a 
demonstra în ce măsură ne sunteţi devotat. 

Şi cu voce mai aspră, arătându-l pe Ragastens care stătea 
nepăsător, cu un gest dispreţuitor: 

— Acest bărbat este fratele vostru. Dar acest bărbat este 
un trădător şi un mişel care adineaori v-a insultat stăpânul. 
Înhăţaţi-l pe acest trădător şi predaţi-mi-l. 

Ordinul căzu asupra lui Pompignan ca o lovitură de 
măciucă. Cu un gest maşinal, îşi răsucea nervos mustaţa. 

— Mi se pare că şovăiţi? mârâi furios Guise. 

Trebuie s-o spunem, pentru că acesta este adevărul, 
primul gând care trecu prin mintea înfierbântată a lui 
Pompignan fu acesta: „Norocul meu e făcut! După această 
lovitură, ducele nu-mi va mai refuza nimic. 

EI făcu doi paşi apăsaţi în direcţia fratelui său şi ducând 
mâna la gardă spadei, o scoase pe jumătate din teacă. 


Dar, oricât de mare era ambiția lui, ea nu reuşi să înăbuşe 
complet vocea sângelui, să-l facă să uite vechea afecţiune: 
făcu doi paşi şi se opri, lăsă spada să cadă la loc în teacă şi, 
ridicând din umeri, cu un accent intraductibil, mârâi: 

— În definitiv este fratele meu! 

Şi se întoarse, hotărât să nu se supună. Dar mişcarea era 
puţin cam greoaie. Nu vom ştirbi cu nimic din meritul lui, 
căci trebuie să recunoaştem că făcea un sacrificiu enorm 
distrugând, din dragoste frăţească, o situaţie înfloritoare 
care putea şi trebuia să devină splendidă, de prim rang, 
dacă Guise, cum era sigur, îl răsturna pe Valois şi schimba 
coroana sa ducală cu coroana regală. 

EI se întoarse şi privirea sa, parcă atrasă de puternice 
efluvii magnetice, se aţinti asupra Hermosei şi Jocelynei, 
care erau pluşate una lângă alta, după cum am spus. Şi 
ceea ce se abătu asupra lui fu un fel de nebunie. 1 se părea 
că ochii care-l fixau cu înflăcărare îi strigau: „Loveşte! 
Loveşte! Şi în seara asta voi fi a ta!” 

Şi el nu şovăi. Ceea ce ambiția nu putuse să facă, pasiunea 
îndeplini într-o secundă. Scrupule, sentimente, rațiune, 
totul fu măturat pe loc, răpus, zdrobit, pulverizat de 
uraganul devastator care tocmai se dezlănţuia în el. El se 
îndreptă, palid, cu ochii injectaţi şi, cu un gest brutal, un 
gest de asasin, scoase spadă. 

În acel moment de îngrozitor delir, el le apăru tuturor 
drept un fratricid ca intenţie, aşteptând s-o facă în fapt. Şi 
Guise, care credea că i se supune lui, flatat îl mângâie cu 
privirea, aşa cum mângâi un câine ascultător. 

Ragastens încercase o durere cumplită când văzuse că 
Pompignan părea că vrea să se supună ordinului lui Guise. 
Apoi se simţise uşurat de greutatea enormă care-l sufoca 
atunci când înţelesese că, hotărât nu se va supune. Bucuria 
sa fu de scurtă durată. Observă imediat că o schimbare 
nefastă se petrecuse în mintea fratelui său. 

EI înţelese atunci, cu uşurinţă, de unde pornise lovitura: 
fratele său voia să-l ucidă - căci acum nu mai era vorba să-l 


lovească şi nici să-l ia de guler - pentru că una dintre cele 
două femei îi dăduse adineaori ordinul. 

Şi, în momentul în care Pompignan, înțelegând că era prea 
târziu pentru a descoperi ceea ce nu ştiuse să vadă la 
momentul potrivit, era cât pe ce să se arunce asupra lui, 
vocea fremătătoare a lui Ragastens izbucni ca un tunet: 

— Ei bine! Domnule, ce mai aşteptaţi pentru ca să mă 
ucideţi?... Vreţi s-o obligaţi pe această nobilă doamnă să 
repete cu voce tare ordinul pe care vi l-a dat în şoaptă? 

La această lovitură neprevăzută, Pompignan se clătină. 
Livid, buimăcit, se dădu în mare grabă doi paşi înapoi. 

Cu o voce mai aspră, mai tăioasă, Ragastens continuă: 

— Se pare că doamnă are mai multă autoritate asupra 
voastră decât stăpânul vostru, deoarece n-aţi vrut să 
ascultați de ordinul acestuia, în timp ce vă văd hotărât să vă 
supuneţi ordinului ei. Dar acest ordin pe care nimeni în 
afară de voi nu l-a auzit, mi se pare corect ca această nobilă 
adunare să-l cunoască, s-o cunoască pe cea care l-a dat şi 
pentru ce l-a dat. 

Şi ridicat într-o atitudine de nemaipomenit dispreţ, cu 
braţul întins spre cele două surori într-un gest acuzator, cu 
privirea scânteietoare şi vocea tunătoare: 

— Sunteţi voi, doamna în alb sau voi, doamna în negru 
care aţi dat adineaori unui frate ordinul de a-şi omori 
fratele. Şi-i veţi acorda drept răsplată buzele voastre roşii 
de sânge. Vă voi spune pentru ce aţi dat acest ordin oribil. 

El merse la Rayon d'Or, o prinse de umeri cu un gest blând 
şi atent şi o prezentă încheind: 

— Nu v-aţi înşelat, doamnă, aceasta nu este Rayon d'Or. Şi 
nu este nici domnişoara d'Orberives. Aceasta, voi aţi 
recunoscut-o bine, este prinţesa Rolande de Montcapet, pe 
care aţi pus pe vremuri să fie înecată, după ce aţi pus să-i 
fie ucis tatăl, cu singurul scop de a vă însuşi moştenirea sa. 
Rolande de Montcapet pe care o credeaţi moartă şi care 
reapare în viaţă şi căreia vă trebui să-i restituiţi averea pe 
care i-aţi furat-o. 


Cu aceeaşi blândeţe prevăzătoare, o împinse înapoi pe 
Rayon d'Or, se postă înaintea ei, între Milord Gendarme şi 
Marasquin. El scoase spada cu un gest larg şi rapid, o făcu 
să şuiere în aer şi cu vocea sa de luptă: 

— Haideţi, Pompignan, atacaţi-vă fratele, pentru că fratele 
vostru este singurul apărător al Rolandei de Montcapet! 
Atacaţi-l, doborâţi-l dintr-o singură lovitură de pumnal, cum 
l-aţi doborât odinioară pe prinţul de Montcapet! Haideţi, 
loviți fără milă şi fără remuşcări, cu singurul scop de ao 
preda pe Rolande fără apărare stăpânei voastre şi pentru a- 
i asigura, de data asta definitiv, o moştenire pe care o 
datorează cuţitului vostru de vânătoare! 

Capitolul XLII Lupta. 

Nu vom încerca să vorbim despre uriaşa impresie produsă 
de aceste dezvăluiri neaşteptate. Dintr-o dată, căsătoria lui 
Saint-Megrin fu deocamdată uitată de toţi. Chiar şi de 
Guise. Toţi ascultau cu o atenţie pasionată, avidă. 

Hermosa şi Jocelyne resimţiseră acelaşi sentiment de 
uimire dispreţuitoare, sincer la una, prefăcut cu o artă 
desăvârşită la cealaltă. Apoi, atitudinea lor se schimbase în 
acelaşi timp, iar privirile pe care le aţinteau asupra 
acuzatorului lor nu mai exprimau decât milă. Fără îndoială 
că el le apărea drept nebun. 

Sorrient?s, în ce-l privea, nu vedea astfel lucrurile şi 
considera că scandalul durase prea mult. El îi spuse lui 
Guise cu acel ton de trufie suverană care nu-l părăsea 
niciodată: 

— Pentru Dumnezeu! Duce, deoarece nu ştiţi cum să faceţi 
ca prietenii voştri să fie respectaţi, îl voi pedepsi eu însumi 
pe acest şarlatan obraznic. 

— Lăsaţi-l! N-o să-i faceţi acestui cerşetor onoarea de a lua 
în serios minciunile lui caraghioase! 

Şi, întorcându-se spre suita sa, strigă: 

— Puneţi mâna pe acest om...! 

Mai mulţi gentilomi scoaseră spadele. 


Dar galeria nu era suficient de largă ca să se poată 
desfăşura. Tot ce au putut face, strângându-se, a fost să se 
aşeze câte cinci pe linie. 

Ragastens, Marasquin şi Milord Gendarme suportară 
izbitura fără să dea înapoi. Cu vocea sa puternică, 
Ragastens zeflemisi: 

— Mistreţul are o apărare solidă şi ştie să se folosească de 
ea! Feriţi-vă de râturi! 

Spunând aceste cuvinte, Ragastens pară în dreapta, pară 
în stânga şi, întinzând braţul într-un gest fulgerător, 
împungea în grămadă şi anunţa: 

— Un câine străpuns! 

— Doi! ţipă Marasquin. 

— Trei! urlă Milord Gendarme. 

Într-adevăr, primele lovituri ale celor trei îndrăzneţi 
camarazi îşi atinseseră ţinta. Alţi doi urmară aproape 
imediat. Ei nu aveau încă nici o zgârietură şi deja primii 
cinci agresori, mai mult sau mai puţin răniţi, se văzură 
nevoiţi să abandoneze lupta. 

Printre aceşti cinci se găsea Saint-Megrin. Întâmplarea îl 
adusese înaintea lui Milord Gendarme. Norocul său fu să 
primească o lovitură cu garda spadei, care-l ameţi, după ce 
i se frânsese spada în mâna. În felul acesta, el putu să se 
retragă onorabil din încăierare, fără prea mari 
inconveniente. 

Aşadar, cei trei camarazi ai noştri scoseseră repede din 
luptă cinci dintre adversarii lor. Dar după aceşti cinci, alţi 
cinci se prezentară. A durat ceva mai mult să-i dea gata şi 
pe aceştia. Şi totuşi au reuşit. Dar... 

Dar ei au fost imediat înlocuiţi de alţi cinci. lar Ragastens, 
Marasquin şi Milord Gendarme, de data aceasta, primiseră 
şi ei partea lor de lovituri. Acestea nu erau încă decât 
înţepături şi zgârieturi fără importanţă, dar sângele curgea. 
După aceşti cinci, veneau alţii şi alţii. În felul acesta, trebuia 
în mod inevitabil să fie doborâţi. 


În clipa aceea, Milord Gendarme scoase un strigăt de 
durere. 'locmai se simţise împuns pe la spate. Nebun de 
furie şi de durere, se întoarse urlând: 

— Ah! Ticălosule, o să-mi plăteşti asta! 

Ragastens se crezu atacat pe la spate. Şi era într-adevăr. 
Acoperindu-se cu o răsucire ameţitoare, făcu faţă acestui 
nou pericol. Dar văzu că totul se reducea la mai nimic: 

Era uriaşul elveţian, paznicul de la uşa capelei, care 
crezuse că este de datoria lui să se amestece în luptă şi 
care, părăsindu-şi postul, atacase pe la spate, cu halebarda 
în mână. Milord Gendarme primise lovitura în coaste. 
Furios, el se întorsese şi, cu garda spadei, lansase cu toată 
forţa o lovitură care-l doborâse pe elveţian, acesta căzând 
grămadă. 

lată ce văzu dintr-o ochire Ragastens. Dar el văzu de 
asemenea uşa capelei pe care elveţianul, dus de elanul lui 
războinic, nu se gândise s-o închidă. Şi nimeni nu păzea 
această uşă. Preotul şi cele două ajutoare, îngroziţi de 
luptă, fugiseră nu se ştie pe unde. 

El văzu asta şi-i şopti două vorbe lui Marasquin. Atunci, ei 
schimbară tactica. Până acum, se străduiseră să ţină piept 
fără să dea înapoi. Acum începură să dea înapoi sistematic, 
cât de repede puteau. 

Urlete de triumf salutară această manevră care nu era 
înţeleasă: 

— Ei nu mai rezistă!... Ei fug...! 

Da, ei nu mai rezistau: toţi trei erau zdrenţuiţi, acoperiţi 
de sânge şi de transpiraţie. Dar ei nu fugeau: doar că se 
retrăgeau. 

Şi Rayon d'Or, care înţelesese, se retrăgea ca şi ei, 
înaintea lor, ca să nu le stânjenească mişcările. 

Gâfâind, la capătul puterilor, ajunseră la uşă. Rayon d'Or 
trecu prima şi intră în capelă. Marasguin o urmă şi se lipi în 
spatele batantului, gata să-l împingă înapoi cu toată 
greutatea sa când va fi momentul. 


Ragastens şi Milord Gendarme făcură apel la forţele care 
le mai rămăseseră şi amândoi, în acelaşi timp, avansară 
câţiva paşi într-un vârtej strălucitor. 

Atacatorii, surprinşi de această ofensivă, şovâiră o 
secundă, se retraseră. 

Milord Gendarme, cu o săritură înapoi, năvăli în capelă. 
Ragastens îl urmă imediat. Marasquin, care îi pândea, 
împinse fără preget batantul. Ceilalţi doi i se, alăturară şi, 
cât ai bate din palme, împinseră uriaşele zăvoare. Atunci ei 
îşi traseră răsuflarea, cu spatele sprijinit de uşa pe care o 
zgâlţâiau deja. Era şi timpul, de altfel, căci dacă această 
luptă formidabilă sar mai fi prelungit câteva secunde, toţi 
trei s-ar fi prăbuşit, atât de epuizați erau. 

Rayon d'Or se plasase înaintea lui Ragastens şi, cu batista 
ei fină, cu gesturi tandre, de o blândeţe aproape maternă, îi 
ştergea faţa mânjită de sânge şi transpiraţie, murmurând 
fermecată din când în când: 

— Pentru mine!... Pentru mine...! 

Simţindu-se refăcut, Ragastens îi mulţumi cu un surâs şi o 
îndepărtă cu un gest foarte blând. Acum putea şi dorea să 
vadă dacă li se oferea vreo şansă de salvare din această 
capelă unde îi adusese întâmplarea. Inspectă capela cu o 
privire rapidă. Nu văzu ceea ce căuta. 

În fund se înălța altarul unde ardeau lumânările care 
fuseseră aprinse pentru slujba de cununie. În faţa altarului, 
un rând de fotolii şi rânduri de banchete uriaşe, din stejar 
masiv. Merse la acest altar şi trecu în spatele lui. Nu 
descoperi uşa pe care o căuta. Această capelă nu avea altă 
ieşire decât cca pe unde intraseră. Astfel că erau prinşi ca 
într-o cursă de şoareci. 

Ah! Cele două ferestre, una la dreapta, cealaltă la stânga 
altarului. 

El deschise una. Dădea într-o curte mică. Măsură din ochi 
înălţimea şi se gândi: „Noi am putea sări. Dar ea?” 

Nu mai stătu mult timp pe gânduri. Reveni la camarazii 
săi. Nu le dădu nici o explicaţie. Dar îşi puse spada în teacă 


şi începu să târască o banchetă pe care o propti în uşă. 

Ei înţeleseră ce voia să facă şi Marasquin fu acela care, ca 
întotdeauna, îi explică prietenului său. Îşi puseră şi ei 
spadele în teacă şi începură să-l ajute cu ardoare pe domnul 
cavaler. 

În câteva minute, uşa era blocată cu o baricadă solidă. 

— Asta va ţine bine o oră, poate două, făcu Marasquin 
admirând opera lor. Dar pe urmă? 

— Vom vedea, răspunse rece Ragastens. 

Aşa cum era, Ragastens considera că baricada va rezista 
suficient pentru a le permite să-şi refacă forjele. 

În mijlocul capelei împrăştiară obstacole menite să întârzie 
înaintarea invadatorilor când vor fi răsturnat batantul. Apoi 
ridicară două noi baricade de fiecare parte a altarului. 

Altarul apărat astfel, constituia a doua lor linie de apărare. 
Acum nu mai aveau decât să aştepte atacul. Ceea ce şi 
făcură, după ce Ragastens o condusese pe Rayon d'Or în 
spatele altarului şi o instalase într-un fotoliu. 

Ei se aşezară pe jos, în apropierea uşii. Această uşă, de 
partea cealaltă, fusese mai întâi zguduită din toate puterile. 
Acum era linişte. Această inactivitate a duşmanilor lor nu-i 
surprinse. Marasquin explică asta cu voce tare, pentru 
Milord Gendarme: 

— S-au dus să caute securi şi grinzi. Asaltul va începe 
numaidecât. 

lar Ragastens aprobase cu un uşor semn din cap. 

Ei nu se înşelau. Haită, furioasă să vadă că-i scapă prada, 
se aruncase asupra uşii, izbind-o cu lovituri date cu garda 
spadelor. Dar Guise intervenise şi ordonase: 

— Inutil. Mergeţi să căutaţi securi şi un berbec. 

Şi se grăbiseră să-i execute ordinul. 

În galerie, cadavrele şi răniții fuseseră ridicaţi. Toată 
lumea se îngrămădea pe cât posibil în faţa acestei uşi. 
Saint-Megrin, încă ameţit de lovitura pe care o primise, 
revenise pentru a-şi linişti amanta. 


Pompignan era, de asemenea, acolo. Posomorât şi 
disperat, se ţinea deoparte şi nimeni nu-i acorda atenţie. 
Regretă el oare mârşava atitudine care făcuse din el un 
fratricid ca intenţie, dacă nu de fapt? Poate. Ceea ce este 
sigur, este că el nu luase parte la luptă. Nici Guise nu se 
ocupa de el şi această indiferenţă a ducelui nu-i displăcea 
într-un asemenea moment. 

Ducesa de Guise era acolo, destul de departe de duce, pe 
care se pare că-l uitase, şi ea, şi care discuta cu Sorrient?s. 

În spatele ei, aproape la ureche, o voce murmură ca o 
adiere abia distinctă: 

— Trebuie totuşi să existe o cale de a intra pe ascuns în 
această capelă pentru a fi scoasă de acolo tânăra fală. Căci, 
în fine, dacă ducele o ia înapoi, căsătoria va trebui să se 
realizeze. 

Ducesa păli îngrozitor. După ce-şi acordă câteva secunde 
ca să-şi revină, se întoarse încet. 

În spatele ei nu era decât Jocelyne şi Hermosa. Primă cu 
figura ei veselă, cea de-a doua cu înfăţişarea ei serioasă, 
enigmatică, obişnuită. Ducesa se simţi imediat liniştită. 
Acestea erau două prietene încercate, de care ea era 
sigură. Nu numai că nu o vor trăda, dar vorbele pe care le 
auzise adineaori păreau să indice că va găsi în ele un ajutor 
devotat şi dezinteresat. 

Dar care dintre cele două surori vorbise? Serioasă 
Hermosa sau vesela Jocelyne? 

Reţinerea celor două surori i se păru atât de normală, 
încât le imită. Şi adresându-se amândurora, cu o faţă 
veselă, ca şi cum glumea cu ele, spuse în şoaptă: 

— Există, fără îndoială un mijloc de a intra şi a ieşi, pe care 
nimeni nu-l ştie. 

Le văzu îndepărtându-se încet, mişcându-se cu o rară 
dibăcie, strecurându-se de la un grup la altul şi, în cele din 
urmă, dispărând amândouă fără ca cineva să observe 
această dispariţie. Cu un suspin de uşurare, ea îşi zise: 


„Sunt salvată! Când această uşă va fi doborâtă, păsările îşi 
vor fi luat zborul, nu le vor mai găsi în colivie”. 

Îndată ce simţiseră că nu mai puteau fi văzute, Hermosa şi 
Jocelyne măriseră pasul. Nu spuneau nici un cuvânt. Poate 
că se puseseră de acord, căci amândouă înaintau fără 
ezitare, ca şi cum ştiau unde merg şi ce trebuie să Facă. 

Da, văzându-le mergând una lângă alta, cu atâta 
siguranţă, cu pas grăbit, ai fi putut crede că sunt înţelese. 
Cercetându-le masca lor obişnuită, veselă la una, serioasă la 
cealaltă, ai fi putut crede că nimic nu se schimbase între 
ele. 

Şi totuşi nu era deloc aşa. 

Este sigur că nu aveau încredere una în cealaltă şi se 
supravegheau foarte strict. În momentul acela, bel puţin. Şi, 
ceea ce era mai ciudat, se părea că nu căutau deloc să-şi 
ascundă această neîncredere şi această supraveghere. 

Cu pasul lor grăbit şi hotărât, ajunseră la apartamentele 
ducesei. Pătrunseră în acea încăpere căreia i se spunea 
„garderob”. Împreună, fără să pronunţe vreun cuvânt, 
cotrobăiră într-un cufăr de unde scoaseră trei pelerine 
largi. Repede, dar fără grabă inutilă, ele se înfăşurară 
fiecare într-o pelerină, coborându-şi glugile până la ochi. 
lar una dintre ele ascunse a treia pelerină sub a sa. 

Întâmplarea vru ca cele două pelerine să fie amândouă de 
culoare gri. În aşa fel încât, înfofolite din cap până-n 
picioare, era imposibil să recunoşti care dintre cele două 
era doamna în alb şi care era doamna în negru. 

Devenite de nerecunoscut, porniră din nou, cu acelaşi pas 
grăbit şi hotărât. Şi de data asta, fără să-şi fi vorbit, păreau 
că ştiu amândouă foarte bine unde mergeau. Şi, mai mult 
ca niciodată, se supravegheau cu coada ochiului. 

Capitolul XLIII Sfârşitul luptei. 

Între timp, bărbaţii care plecaseră în căutarea uneltelor, 
reveniseră cu tot ce le trebuia. Şi atacară imediat uşa. 

Încă de la primele lovituri, Ragastens, Marasquin şi Milord 
Gendarme se ridicaseră în picioare şi stătea fiecare la 


postul său de luptă. Cele câteva minute de repaus în care se 
odihniseră le făcuse bine şi deşi erau stânjeniţi de rănile lor 
mai mult decât ar fi vrut, forţele revenindu-le, se simțeau în 
stare să prelungească mult timp rezistenţa. 

Uşa rezistă, gemând, cât putu. Apoi sfârşi prin a sări, 
smulsă din balamale. Această primă victorie fu salutată cu 
strigăte frenetice de bucurie din partea agresorilor. Dar 
asta nu era decât pentru că doborâseră uşa. Trebuia acum 
să răstoarne baricada pe care cei trei turbaţi o ridicaseră. 

Şi asta nu era o treabă simplă şi lipsită de pericol, într- 
adevăr, Ragastens, Milord Gendarme şi Marasquin 
strecurau spadele lor lungi prin deschizături. Şi de fiecare 
dată le retrăgeau mânjite de sânge, de fiecare dată un 
strigăt de durere răsuna de partea cealaltă a baricadei. 

Ei nu-şi făceau totuşi iluzii: după cum mergeau lucrurile, 
nu erau deloc siguri că nu vor cădea toţi trei în faţa acestei 
baricade. 

Tocmai asta începea să-şi spună Ragastens. O disperare 
îngrozitoare se abătuse asupra lui. Era plin de răni. 
Veşmintele erau zdrenţuite. Nu se mai ţinea în picioare 
decât printr-o minune. Privea deja spre altarul unde se afla 
Rayon d'Or, în locul unde o pusese el însuşi. Şi se gândea că 
dobândise dreptul de a-i spune, înainte de a muri, că o 
iubise întotdeauna şi că începuse să fie conştient de această 
dragoste din ziua îndepărtată când, copil, ea îi dăduse un 
trandafir sălbatic. 

Şi iată că deodată, cum simţea că va ceda tentaţiei. Un 
strigăt de bucurie ameţitoare îl făcu să tresară. 

— Hubert! strigă Rayon d'Or, repede!... Suntem salvaţi. 

Privi în direcţia ei. O văzu în picioare, radioasă, făcându-i 
semn să alerge. Şi, cum voia să-i arate că nu avea nici o 
clipă de pierdut, ea dispăru imediat în spatele altarului. 

Ragastens nu şovăi. Făcu semn camarazilor săi. Şi toţi trei 
părăsiră baricadă, se avântară prin acel loc îngust pe care 
şi-l pregătiseră şi săriră spre altar. 


Acolo, ei auziră o dată vocea lui Rayon d'Or care părea că 
ţâşneşte din perete şi care, atenuată, lansa un al doilea apel 
fremătând de speranţă: 

— Repede!... Suntem salvaţi! 

Observară o uşă îngustă deschisă într-un loc pe care 
Ragastens îl privise de mai multe ori fără să vadă nimic 
acolo. Ei nu distinseră decât această deschizătură căscată, 
gaură neagră pe fondul căreia zăriră o formă vagă şi mai 
neagră. Dar de aici ţâşnise apelul lui Rayon d'Or. Scoaseră 
un strigăt de bucurie şi săriră toţi trei spre această 
deschizătură. 

Dar ei se izbiră de perete. 

Uşa se închise brusc în faţa lor în momentul când s-o 
atingă. 

— Blestem! răcni Ragastens. 

— Pe maţele diavolului! La dracu! urlară Marasquin şi 
Milord Gendarme în acelaşi timp. 

Şi începură toţi trei să bată în uşa infernală cu garda 
spadelor. Dar ea nu se deschise. Nimeni nu le răspunse. 
Ragastens şi Milord Gendarme încercară s-o forţeze 
apăsând-o amândoi, cu forţe reunite. Nu reuşiră nici măcar 
s-o clintească. Un vacarm înspăimântător se produse la uşa 
marc pe care o părăsiseră adineaori. Baricada tocmai se 
prăbuşise, acum că ei nu mai erau acolo s-o apere. Haita 
năvăli scoțând strigăte de moarte. 

Ragastens trebui să părăsească diabolica ieşire secretă 
pentru a face faţă acestui pericol imediat. El nu se gândi, 
acţionă din instinct, aproape mecanic. 

Începu prin a răsturna baricada pe care o ridicase lângă 
altar. Banchetele uriaşe, căzând fără socoteală, strivind 
câţiva oameni, se amestecară şi se încâlciră formând în felul 
acesta un obstacol care necesită o curăţire. Operaţie care 
cerea un minut sau două. Ceea ce însemna pentru el un 
răgaz. Se înţelege de la sine că Marasquin şi Milord 
Gendarme nu se mulţumeau să-l privească, ci îl secondau 
cu toate puterile lor reunite. 


Fără să se ocupe de agresorii care făceau o gălăgie 
infernală luptându-se cu obstacolele pe care le 
împrăştiaseră, el merse la fereastră şi o deschise. 

Aruncă o privire. Curtea aceea mică era pustie, ca şi 
adineaori. Se întoarse spre Marasguin şi Milord Gendarme. 

— Treceţi, spuse el repede, cu o răceală teribilă. 

Ei se supuseră fără să discute. Amândoi, în acelaşi timp, se 
agăţară de pervazul ferestrei şi-şi dădură drumul. În acest 
timp, cu pumnalul şi spada în mâini, Ragastens ţinea piept 
câtorva îndrăzneţi care se apropiaseră prea mult. Când 
consideră că sosise momentul potrivit, îşi puse brusc spada 
în teacă, înhăţă uriaşul şi masivul fotoliu în care stătuse 
Rayon d'Or, îl ridică deasupra capului ca pe opană şi-l 
aruncă în zbor în grămada agresorilor. 

După ce făcu asta, sări la fereastră şi se aruncă în gol. 

Cu pumnalele şi spadele în mâini, Marasquin şi Milord 
Gendarme îl aşteptau. El scoase din nou spada şi porni 
înainte, pentru că din ei trei numai el singur cunoştea 
drumul. 

Abia făcuseră doi paşi când urlete turbate izbucniră acolo 
sus, la fereastra de unde tocmai săriseră. 

— Ucide! Ucide! 

— Stai! 

— Închideţi porţile! 

— Coborâţi gardul!9 

— Stai! Stai! 

Ei traversară culoare şi săli; săriră treptele unui peron şi 
ajunseră în curtea mare, în faţa porţii. 

Pentru a străbate această poartă, trebuia să treacă prin 
faţa unui post de pază unde se găseau vreo zece soldaţi sub 
ordinele unui subofițer. 

Ofiţerul de gardă abia-i văzu că tresări: 

— Hei! Ce înseamnă asta?... Stai! şi strigă: „Închideţi 
poarta!” 

De altfel, a fost tot ce a putut să facă sau să spună, în 
aceeaşi clipă, primi o lovitură formidabilă în stomac şi căzu 


lat pe pavajul curţii unde rămase leşinat. 

Era Marasquin care tabără deasupra lui cu capul plecat, 
ca un taur furios şi capul său, făcând oficiul de berbec, îl 
proiectase pe nefericitul ofiţer la patru paşi de acolo. 

La strigătul ofițerului, cinci sau şase soldaţi ieşiră în 
dezordine din post. În aceeaşi clipă, pe peronul peste care 
săriseră, apăru un grup de turbaţi. Erau soldaţi îmboldiţi şi 
conduşi de câţiva gentilomi. Noi urlete răsunară: „Stai! 
Stai!”, „Închideţi poarta!”, „Ridicaţi podul!” 

Astfel că Ragastens, Marasquin şi Milord Gendarme se 
găseau prinşi acum între două trupe: cea care bara poarta 
şi cea care se precipită în spatele lor. 

Sângele-rece uimitor pe care şi-l păstraseră până acum 
nu-i părăsi. Toţi trei înţeleseră că trebuia să rişte şi 
încercară ultima manevră, singura posibilă. 

Ei se apropiară şi se năpustiră în acelaşi timp asupra celor 
care le barau drumul, se lansară fără preget asupra 
suliţelor întinse. 

Îşi simţiră carnea sfâşiată de fierul ascuţit, hainele în 
zdrenţe, sângele curgând, dar bariera umană fu 
îndepărtată, distrusă, dezmembrată. Cei doi soldaţi care 
închideau poarta căzură doborâţi înainte de a scoate 
enorma cheie din broască şi Marasquin se şi găsea la 
această poartă, cu amândouă mâinile pe cheie. 

Atunci, Ragastens şi Milord Gendarme se întoarseră 
mârâind. 

Şi cu feţele roşii de sânge pe care nu se mai vedeau decât 
ochii strălucitori, ei apărură atât de formidabili, atât de 
înfricoşători, încât soldaţii şovăiră câteva secunde. Şi atunci 
ei îndrăzniră această bravadă nebună de a înainta, ei, doi 
paşi. Soldaţii, uluiţi, se dădură patru paşi înapoi. 

Trei secunde, poate patru, fusese suficient. Poarta era 
deschisă. Şi urmă ceva ca un meteor extraordinar care 
ţâşni, traversă strada şi se prăvăli în mica stradă Braque 
care se afla aproape în faţă, unde păru că s-a volatilizat, 
atât de rapid dispăru. 


Ragastens şi cei doi camarazi ai săi reuşiseră nebunia, 
ultima manevră: ei trecuseră. 

În spatele lor, soldaţii, copleşiţi de ruşine că fuseseră ţinuţi 
în frâu de trei bărbaţi, ieşiseră în dezordine. Înainte de a se 
avânta pe strada Braque, în urmărirea lor, ei mai pierdură 
câteva secunde pentru a privi la dreapta şi la stânga şi a 
căuta direcţia luată de fugari. 

Înaintea lor, un gură-cască ce privea prosteşte în gol în 
faţa porţii palatului, îi văzuse trecând pe cei trei camarazi. 
Şi curios că toţi gură-cască, se luase pe urmele lor. 

Dar, în momentul în care Ragastens traversa strada, o 
litieră pe care el n-o văzu mergea pe strada l'Homme-Arme, 
care era prelungirea străzii Chaume, cum am spus. 

Şi această litieră o transportă pe Rayon d'Or legată şi cu 
căluş la gură. 

Conform indicaţiilor date de ducesa de Guise, Jocelyne şi 
Hermosa ajunseseră la capelă pe căi ocolite şi deschiseseră 
uşa secretă. Una dintre ele pătrunse în capelă. Cealaltă 
rămase în întuneric, în partea de sus a unei scări înguste, în 
spirală. De acolo, ea putea să supravegheze pe cea care 
intrase. Şi ea o supraveghea, într-adevăr, mai mult ca 
niciodată. 

În semiîntunericul care domnea în spatele altarului, Rayon 
d'Or văzu deodată o umbră gri ieşind din perete. Se ridică 
imediat în picioare. 

Avansând doi paşi, umbra pronunţă: 

— Repede, chemaţi-vă apărătorii şi plecaţi fără să pierdeţi 
o secundă. 

— Ragastens! strigă Rayon d'Or. 

— Chemaţi-l încă o dată. Dar coborâţi fără să-l aşteptaţi, 
mai spuse umbra. 

În clipa aceea, cealaltă soră, rămasă în susul scării, o luă 
de mână şi o trase încet spre ea, în timp ce prima insistă: 

— Coborâţi repede sau ne pierdeţi pe toţi. 

Rayon d'Or nu mai şovăi şi trecu lansând al doilea apel lui 
Ragastens. 


Imediat în spatele ei, cea dintre cele două surori care nu 
spusese nimic se grăbi ca şi cum voia s-o separe de sora ei. 

În umbră, în susul scării, cealaltă avu un surâs de triumf şi 
cu un gest fulgerător, închise poarta de fier exact în 
momentul când Ragastens o atingea. 

Jos, a fost relativ uşor s-o antreneze pe Rayon d'Or în 
stradă. Lângă bisericuţa din stradă Brague aştepta o litieră. 
Se îndreptară spre această litieră. Una dintre cele două 
surori îndepărtă repede perdeluţa şi-şi băgă capul în 
interior. Un gentilom cu nasul înfundat în gulerul ridicat al 
mantalei, părea că somnolează într-un colţ. Ea îi adresă 
rapid câteva semne pe ascuns la care le răspunse cu o 
uşoare înclinare a capului. Acest bărbat era Gaspard 
Pinacle. După ce-i dăduse ordinele sale mute, ea se întoarse 
şi vru s-o facă să urce pe Rayon d'Or. 

Dar atunci aceasta, ca urmare a unor bănuieli tardive, 
declară cu hotărâre: 

— Nu voi urca atâta timp cât domnul de Ragastens nu va fi 
cu noi. 

Foarte calmă, una dintre surori făcu observaţia: 

— Litiera nu se va îndepărta fără domnul de Ragastens. 
Dar va fi mai bine să-l aşteptăm acolo înăuntru, decât afară. 
Gândiţi-vă că suntem înaintea porţii palatului. Putem fi 
recunoscute. Voi veţi fi dusă din nou ducelui şi asta va fi 
totul. Dar noi... care aparţinem ducesei... noi vom plăti cu 
capul nostru o trădare din care voi nu veţi profita deloc. 
Dacă asta vreţi, spuneţi. 

Pusese atâta forţă de convingere în vocea sa, încât adormi 
bănuielile din mintea lui Rayon d'Or. Ea puse piciorul pe 
treapta trăsurii şi Pinacle îi întinse îndatoritor mâna. Ea o 
luă mecanic. În timp ce cele două surori o ajutau din urmă, 
Pinacle o trăgea la el. 

În acelaşi timp, cealaltă mână a lui se abătu asupra ei, o 
apucă de gât şi strânse. 

Rayon d'Or gemu sufocată, se agită o secundă şi rămase 
nemişcată. 


Cu o dexteritate extraordinară, Pinacle o înfăşură în 
pelerină ei şi îi legă solid mâinile şi picioarele. După care, 
sări din litieră şi întinse respectuos mâna celor două surori 
pentru a le ajuta să urce. Una dintre ele proferă, pe un ton 
ameninţător: 

— Nenorocire ţie, dacă ai omorât-o! 

Pinacle o linişti cu răceală: 

— Am ameţit-o doar. Vedeţi, ea începe să se mişte. 

EI salută adânc şi se îndepărtă cu un aer indiferent. 

Nu merse departe. Se opri în pridvorul bisericuţei din 
stradă Braque. Sub acest pridvor se găsea acelaşi gură- 
cască pe care l-am văzut avântându-se în urmărirea lui 
Ragastens. Acum, el părea adâncit în contemplarea 
statuilor sfinţilor care decorau intrarea. El păru să nu 
observe că Pinacle se oprise în spatele lui, ca şi cum voia şi 
el să studieze de aproape una dintre aceste sculpturi, şi nu 
se întoarse. Pinacle îi şopti la ureche câteva cuvinte pe un 
ton scurt. Şi se îndepărtă, cu masca roşie pe faţă, reverele 
mantalei sale acoperindu-i pe jumătate masca. 

În litieră, cele două surori coborâră mai întâi perdeluţele. 
Apoi, cu gesturi blânde, atente, ele aranjară pelerina ce 
servea drept căluş lui Rayon d'Or, în aşa fel încât să nu se 
sufoce. Ele se aşezară şi-şi coborâră glugile. Cele două 
capete, absolut identice, apărură la vedere. Litiera se 
zdruncină şi în pasul cadenţat al catârcilor sale, luă drumul 
palatului de Sorrient?s. 

Şi în timp ce litiera înainta, una dintre ele aţintea asupra 
celeilalte o privire încărcată de o mută rugăminte. Lucru 
ciudat, în această privire în care luceau două lacrimi 
strălucitoare, în afară de rugăminte, nu era nici mânie, nici 
dispreţ, nici ostilitate. Nu era nimic altceva decât o imensă 
milă, o adoraţie înflăcărată, ca şi o admiraţie involuntară. 

Capitolul XLIV Sorrient?s. 

Guise fu cuprins de o furie îngrozitoare, care-i făcu să 
tremure pe toţi cei din jurul lui, atunci când află că 


blestematul de Ragastens şi cei doi complici ai săi reuşiseră 
să fugă. 

Ducesa ar fi putut să se retragă de mult. Dar ea voise să 
fie prezentă pentru a se bucura de eşecul lui când va 
descoperi colivia goală. 

Trebuie să spunem aici că, atunci când dăduse bunelor 
sale prietene Jocelyne şi Hermosa indicaţiile care trebuia să 
le permită s-o elibereze pe domnişoara d'Orberives, ea era 
convinsă că atât cavalerul, cât şi cei doi camarazi ai săi, vor 
fi de asemenea eliberaţi. Şi ea se mirase văzând că nu se 
întâmplase astfel. Căci dacă domnişoara d'Orberives 
dispăruse, se ştia foarte bine pe unde trecuseră apărătorii 
ei. Dar cum la urma-urmelor ei reuşiseră să scape, ea nu 
mai acordă faptului nici o importanţă. 

Acum se bucură în secret de furia ducelui. Şi bucuria ei 
crescu şi mai mult atunci când îl auzi pe Guise spunându-i 
cu voce tare lui Saint-Megrin, în loc de concluzie, aceste 
cuvinte care erau recunoaşterea disimulată a înfrângerii 
sale. 

— Nu-i nimic, Saint-Megrin, acest Ragastens - pe care îl 
voi găsi - v-a adus un straşnic serviciu punându-se de-a 
curmezişul acestei căsătorii la care ţineaţi atât de mult. Nu 
v-am ascuns părerea mea în această privinţă: aţi fi făcut o 
adevărată nebunie. 

— Vai! Monseniore, această dragoste nebună, mă tem că 
nu se va sfârşi decât o dată cu viaţa mea. 

Ducesa nu se încruntă, simulă că nu înţelege că această 
asigurare de dragoste eternă i se adresa ei. Ducele îşi 
ascunse rău ciuda sub un surâs forţat. Şi fiecare se minună 
de statornicia acestei pasiuni pe care nimic n-o putea 
descuraja. Este adevărat că domnişoara d'Orberives era 
atât de frumoasă! 

Cu toate acestea, dacă ar fi să ne referim la surâsul ironic 
care-i trecu pe buze spunând aceste cuvinte, cineva nu s-ar 
fi lăsat înşelat de această dragoste pe care pretindea că o 
încearcă pentru domnişoara d'Orberives. Şi acest cineva 


era ducele de Sorrient?s care, chiar în clipa aceea, îşi lua 
rămas bun de la Guise. 

Acesta observase atunci că Jocelyne şi Hermosa plecaseră 
de câtva timp. Şi, la întrebarea pe care o puse, Sorrient?s 
răspunse cu aerul cel mai firesc: 

— Sunt adevărate copile care se lasă dominate cu uşurinţă 
de nervi. Credeţi oare că acuzaţiile demne de dispreţ ale 
acelui Ragastens pe tema micuţei lor verişoare Rolande pe 
care ele o adoră, nu le-a mâhnit până într-atât încât s-au 
supărat? A trebuit, văzând starea lor, să le invit să plece cât 
mai repede. 

— Sper că nu este decât o indispoziţie trecătoare! Voi veni, 
în această seară, să mă interesez de starea lor. 

Schimbară o călduroasă strângere de mână. Sorrient?s îşi 
făcu reverenţa înaintea ducesei, care îl asigură că şi ea va 
veni, cât mai curând, să se intereseze de bunele sale 
prietene şi el plecă, precedând cu vreo zece paşi escorta sa 
compusă din şase oameni de arme echipați splendid şi 
călare pe superbi bidivii de preţ. 

Sorrient?s mergea în pasul magnificului său cal andaluz, 
adus din Spania. În drumul său, majoritatea parizienilor îşi 
scoteau respectuos pălăriile. Şi era într-adevăr minunat de 
văzut acest mare senior, cu o înfăţişare atât de strălucită şi 
de semeaţă, răspunzând cu atâta plăcere şi atâta 
amabilitate. 

El mergea la pas şi totuşi îi venea adesea să strige: 
„Atenţie, prietene!” - „la seama, frumoasa mea copilă!” 
„Prietenul” era un om din popor de cea mai joasă condiţie, 
„frumoasa copilă” era o simplă ţaţă. Şi nu erau cei mai 
impresionați de atenţia şi politeţea acestui mare senior. Ei 
se gândeau că, dacă toţi seniorii ar fi asemenea acestui 
nobil străin, ar fi mai puţină sărăcie în rândul bietului 
popor. 

Astfel ajunse Sorrient?s la palatul său. Şi, văzându-l 
trecând atât de încet, atât de calm, atât de liniştit, nu s-ar fi 
putut ghici, desigur, că fierbea de nerăbdare interioară. Şi 


totuşi aşa era pentru că, îndată ce se găsi în curtea de 
onoare a locuinţei sale, sări în grabă de pe cal şi urcă din 
două sărituri treptele peronului monumental. Se îndreptă 
aproape alergând spre cabinetul său unde intră ca o 
furtună. 

Pinacle îl aştepta acolo, aşezat confortabil într-un fotoliu 
larg, lângă o masă de lucru încărcată cu dosare şi hârţoage. 
Văzându-l pe Sorrient?s, se ridică şi salută respectuos, dar 
fără umilinţă. 

Sorrient?s îl întrebă imediat, fără să piardă timpul: 

— Ei bine? 

Pinacle cunoştea exact sensul acestei întrebări nelămurite 
căci răspunse fără şovăire: 

— Domnişoara d'Orberives este aici de aproximativ un 
sfert de oră. 

În câteva cuvinte, Pinacle povesti cum o sugrumase pe 
jumătate pe domnişoara d'Orberives cu scopul de a putea s- 
o lege, ceea ce trebuia să permită transportarea ei la 
palatul Sorrient?s fără teama unei încercări de fugă. lar 
când termină, întrebă: 

— Monseniorul vrea s-o vadă? 

— Nu, nu, refuză Sorrient?s destul de repede, nu vreau s-o 
văd. Nu vreau să ştiu de prezenţa ei aici. Nu vreau să ştiu 
nimic despre treaba asta. Nimic, auziţi domnule Pinacle? 

— Bine, monseniore, rosti Pinacle indiferent. 

Sorrient?s găsi de cuviinţă să explice: 

— Sunt treburi de femei în care înţeleg să nu fiu 
amestecat. 

Apoi, cu un surâs ascuţit: 

— La dracu! Ducesa de Guise nu m-ar ierta dacă m-aş 
amesteca în treburile ei. 

Şi, apăsând pe cuvinte, cu încetineală: 

— Căci ea este aceea care a dorit această răpire şi a 
înlesnit-o prin indicaţiile sale. Ducesa de Sorrient?s şi sora 
sa Hermosa au acţionat ca nişte zăpăcite ce sunt şi din 


devotament pentru frumoasă lor prietenă, înţelegeţi, 
domnule Pinacle? 

Pinacle surâse cu un aer complice. 

— Ce fac ele acum? se informă Sorrient?s. 

— O păzesc pe domnişoara d'Orberives şi se 
supraveghează reciproc. Trebuie să vă previn imediat, 
monseniore: amândouă sunt îmbrăcate în gri din cap până- 
n picioare. Amândouă au aceeaşi figură gravă, de 
nepătruns, pe care ne-am obişnuit s-o vedem la doamna 
Hermosa. Astfel că, acum, este imposibil de ştiut care este 
doamna ducesă şi care este doamna Hermosa. 

— Faceţi bine că mă preveniţi, aprobă Sorrient?s fără să 
se poată sesiza în vocea sa nici cea mai mică ironie. 

Şi el adăugă: 

— Cum poate oare eterna veselă cum este Jocelyne, să se 
arate atât de serioasă? 

— Nu ştiu cum reuşeşte, răspunse Pinacle, dar ştiu că 
doamna ducesă ştie să se arate de o seriozitate teribilă, 
când vrea. 

Şi adăugă în şoaptă, ca pentru el însuşi: 

— Este adevărat că doamna Hermosa, când vrea, ştie să se 
arate tot atât de veselă, tot atât de glumeaţă ca doamna 
ducesă!... Atunci, cum să ştii? Cum să le recunoşti...? 

— Ei, cum! Încă mai căutaţi să aflaţi care dintre ele două 
este doamna? Câtă încăpățânare! Şi pe un ton cu care cerţi 
un copil îndărătnic: Ca şi voi, eu nu ştiu care este doamna. 
Ca şi voi, mult timp, ani de zile, am căutat să aflu. Veţi fi de 
acord cu mine că aveam mai multe şanse decât voi să aflu. 
Cum vreţi voi să aflaţi ceea ce n-am putut alia eu? 

Şi, însufleţindu-se: 

— Căci n-am aflat, mă auziţi, Pinacle? Nu sunt mai avansat 
decât în prima zi. După-amiaza îmi spun că este Jocelyne. 
Aş putea jura. Aş putea să-mi pun capul pe butucul călăului. 
lar a doua zi, cu aceeaşi tărie, jur că este Hermosa. 

— Ca şi mine, murmură Pinacle atent. 


— Da, ca şi voi, aprobă Sorrient?s, care auzise. Cea căreia 
noi îi spunem doamna, nemăsurata ambițioasă care ne 
împinge la crimă pe amândoi, eu nu ştiu încă dacă este soţia 
mea sau soră ei. Şi am renunţat să caut căci, vedeţi voi, aş 
înnebuni. Da, pe sufletul meu, îmi place mai mult să nu mai 
ştiu. Şi ceea ce aveţi cel mai bine de făcut, este să renunţaţi 
ca şi mine. 

— Este exact ce mi-am spus şi eu, recunoscu Pinacle, şi nu 
mai caut. Numai că, uneori, uit de mine. 

Părea sincer şi era într-adevăr. Doar că avea o mutră atât 
de tristă încât, din nou, un surâs ironic pluti ca o umbră pe 
buzele lui Sorrient?s. 

— Să lăsăm asta, spuse el pe un ton tâios. Ne pierdem 
timpul. Să revenim la domnişoara d'Orberives. 

Şi, pironindu-l cu privirea: 

— Să vedem, aţi văzut-o pe această tânără fată, aţi văzut-o 
bine, nu-i aşa? 

— Vă înţeleg, monseniore: am văzut-o. I-am studiat 
trăsăturile cu atenţie. Şi persist să spun că doamna se 
înşeală. Rolande de Montcapet este moartă. 

— Am încredere în voi, declară Sorrient?s, vă cred. Dacă 
este aşa, ar fi cea mai mare greşeală ca această tânără fată 
să fie suprimată. Mă tem că doamna este dispusă să comită 
această greşeală! 

— Dumneavoastră uitaţi, observă Pinacle, că sora doamnei 
veghează şi n-o va lăsa s-o facă. 

Sorrient?s îl măsură o clipă cu aerul uimit al omului care 
tocmai aude o absurditate. Acum nu se mai prefăcea. Era 
foarte sincer. Şi el exclamă: 

— Este posibil s-o cunoaşteţi atât de puţin pe doamna? 

Şi, coborând vocea, cu o convingere impresionantă: 

— Când ea va voi, cum va voi, în minutul stabilit de ea, 
doamna va lovi fără ca vreo putere omenească s-o poată 
opri. Sora €ei!... Ah! Vă răspund că ea nu va conta prea mult 
în faţa ei!... Şi dacă ea n-a lovit încă, asta nu s-a întâmplat, 


aşa cum se pare că o credeţi, pentru că sora ei era acolo. 
Este pentru că ea n-a considerat încă necesar s-o facă. 

Ducele reluă: 

— Sora ei o va stânjeni, în mod sigur, dar ea n-o va 
împiedica să execute ceea ce va hotărî. Pentru a reveni la ce 
vă spuneam: dacă doamna a hotărât să se descotorosească 
de această micuță, ea vi se va adresa vouă. Va trebui s-o 
faceţi să înţeleagă că asta ar fi o greşeală, s-o luăm drept 
ceea ce nu este. 

— Dacă doamna afirmă că este vorba într-adevăr de 
Rolande de Montcapet? 

— Asta este cu totul altceva, declară repede Sorrient?s, 
doamna nu afirmă niciodată ceva de care nu este absolut 
sigură. În acest caz, fără şovăire, trebuie să ne ocupăm de 
ce este mai urgent înainte de orice. 

Şi cu un gest de o elocvenţă îngrozitoare isprăvi ordinul 
care era condamnarea la moarte a lui Rayon d'Or. 

Pinacle, cu o indiferenţă oribilă, rosti: 

— Bine, monseniore. 

— Într-adevăr, reluă Sorrient?s după o scurtă pauză, 
duşmanul de temut, cu adevărat redutabil, este acel 
Ragastens. El este acela care, cu un scop uşor de înţeles, se 
foloseşte de această tânără fată ca de un instrument. Şi 
când mă gândesc că Guise l-a avut în mână şi l-a lăsat să 
scape! 

Şi, izbind cu pumnul în masă, într-o izbucnire de furie care 
spunea multe despre adevăratele sale sentimente: 

— Astea nu i se datorează decât lui Guise! Şi acest 
închipuit, acest crai, priceput doar în arta de a face curte 
femeilor, visează să-şi pună pe cap o coroană regală!... 
Această paiaţă umflată de vânt şi de orgoliu pe care un 
întreg popor, fermecat de înfăţişarea lui, îl aclamă şi-l 
îndeamnă spre tron!... Dar răbdare... eu sort aici... Şi el va 
trebui să ţină cont şi de mine atunci când voi considera că a 
venit momentul. 


EI se calmă la fel de brusc cum se înfuriase şi, ca şi cum nu 
se întâmplase nimic, continuă să-şi dea ordinele: 

— Trebuie să i se spună doamnei că înainte de toate 
trebuie să se ocupe de acest Ragastens. 

— Doamna s-a gândit la asta, destăinui Pinacle. La 
ordinele sale, am pus pe unul dintre oamenii mei pe urmele 
acestui Ragastens. Nu peste multă vreme, vom şti unde să-l 
găsim. 

— Aşadar, se minună Sorrient?s, doamna a prevăzut că 
Ragastens putea să scape, aşa cum a prevăzut intervenţia 
să; şi n-a depins decât de ea ca el să nu iasă viu din palatul 
de Guise. Ah! Pe lângă ea, noi nu suntem decât nişte 
ageamii. El se ridică brusc şi începu să se plimbe agitat. Se 
posomorâse deodată în asemenea măsură încât părea 
abătut, distrus. Şi, mergând, continua să repete: 

— Da, ageamii pe lângă ea!... Şi noi nu vom conta prea 
mult în faţa ei... în ziua când va avea interesul să se 
descotorosească de noi... Şi această zi fatală se apropie, cel 
puţin pentru mine. 

Pinacle îl măsură cu o curiozitate neliniştită. Şi el, la 
rândul lui, îl urmărea pe furiş pe Pinacle. S-ar fi spus că 
voia să-i ceară ceva important pe care nu îndrăznea sau nu 
ştia cum să-l formuleze. Brusc, se informă: 

— Aţi reuşit să găsiţi, în fine, acea licoare minunată pe 
care v-am cerut-o? 

— Acel antidot universal? întrebă Pinacle. Caut, 
monseniore. Cred că sunt, în sfârşit, pe calea cea bună. 

— Credeţi că veţi reuşi curând? întrebă avid Sorrient?s. 

— Da, curând, monseniore. Adică într-un an sau doi. 

— Doi ani! tresări Sorrient?s. Îmi cereţi să aştept doi ani? 

Şi destăinui dintr-o dată, fără voia lui: 

— Dar, nenorocitule, în câteva săptămâni, în câteva zile 
poate, eu voi fi mort! 

— Dumneavoastră, monseniore, plin de vigoare şi de 
sănătate cum vă văd! 


— Nu este vorba de sănătatea mea, îl întrerupse 
nestăpânit Sorrient?s. Este vorba de doamna... Ah! Înţelegi, 
în fine...! 

— Cred că vă înşelaţi, monseniore. Doamna n-are nici un 
interes să se debaraseze de voi, dimpotrivă. 

Erau palizi amândoi. Coborâseră vocea din instinct. 
Aceeaşi spaimă îi agita. Şi, lucru ciudat, păreau să 
considere foarte normal ca această femeie extraordinară, 
care-i îngrozea în asemenea măsură, să se debaraseze de 
ei, în clipa când nu va mai avea nevoie de serviciile lor. 

— Vă spun că acum o stânjenesc. Şi, în consecinţă, m-a 
condamnat. În câteva zile, numaidecât poate, vă va cere 
pentru mine, acea otravă pe care aţi pregătit-o pentru 
Henri al III-lea. 

Şi, bănuitor: 

— Poate a făcut-o deja? 

— Vă jur, monseniore, că nu mi-a cerut încă nimic. 

Era sincer. Sorrient?s îl înţelese. Respiră mai uşor. 

Şi cu un calm aparent, care demonstra o putere de 
disimulare surprinzătoare: 

— Se va întâmpla curând. Nu vă întreb dacă îi veţi da 
ascultare. Ştiu că nu puteţi să nu vă supuneţi... numai dacă 
nu veţi fi distrus voi înşivă. 

Pinacle se înclină în tăcere. Răspuns mut, deosebit de 
grăitor, care nu păru să-l impresioneze pe Sorrient?s, care 
rosti cu simplitate: 

— Să nu mai vorbim despre asta. 

Asta a fost tot. El nu mai insistă. Păru că-şi acceptase 
condamnarea cu o uşurinţă uluitoare. Ca şi cum nu se 
întâmplase nimic, adăugă: 

— A venit momentul să vă dovedesc încrederea pe care o 
am în voi, dezvăluindu-vă anumite proiecte pe care nimeni 
pe lume - în afară de slăvitul meu suveran, Filip al II-lea al 
Spaniei - nu le cunoaşte, pe care nimeni pe lume nu le 
bănuieşte. Veţi şti în felul acesta spre ce ţel grandios tinde 
ambiția mea. Căci şi eu am ambiția mea secretă. 


Foarte sigur de el, merse la cele două uşi ale încăperii şi 
împinse zăvoarele. Reveni după aceea la un birou din lemn 
de abanos încrustat, deschise un sertar secret şi luă de 
acolo un plic mare, pecetluit cu sigiliul regal. Cu plicul în 
mână, ajunse la fotoliul său. 

Sorrient?s se aşeză încet, puse plicul pe masă, în faţa lui 
Pinacle şi, cu o voce gravă, ciudat de autoritară prin 
amabilitatea ei, porunci: 

— Citiţi. 

Pinacle se supuse automat. El luă plicul şi-l deschise. 
Îndată ce-şi aruncă ochii pe conţinut, hârtia începu să-i 
tremure în mână. O citi, ca să spunem aşa, dintr-o răsuflare. 
Când termină de citit, hârtia îi căzu din mâini pe masă fără 
să-şi dea seama, într-atât îl tulbura emoția. Se ridică în 
mare grabă şi se înclină înaintea lui Sorrient?s. Rămase 
apoi în picioare, într-o atitudine de adânc respect. Şi bâlbâi: 

— Visez, visez, e sigur!... Cum, aţi îndrăznit să plănuiţi 
acest vis nemaipomenit!... Cum, acest vis este pe cale să se 
realizeze!... El va fi în curând o realitate!... Este oare 
posibil?... Regatul Franţei sub protectoratul Spaniei!... Şi 
voi, monseniore, voi, vicerege al Franţei!... Şi aveţi deja 
depline puteri din partea Maiestăţii Sale Filip al II-lea, 
regele tuturor spaniolilor...! 

— Nu visaţi. Aţi citit bine, aţi înţeles bine. 

Cum voia să-i lase lui Pinacle timpul să-şi revină, păstră 
câtva timp tăcerea. Apoi explică: 

— Aţi înţeles bine nuanţa? Este vorba de un protectorat şi 
nu de a face din Franţa o vasală a Spaniei. 

Această ţară îşi va păstra independenţa, magistraţii şi 
guvernul, care vor fi exclusiv francezi. Nici un spaniol nu va 
participa la treburile publice. Singurul străin va fi 
viceregele, ale cărui puteri vor fi aceleaşi sau aproape, cu 
ale regelui actual. Şi fiţi liniştit, când populaţia Parisului va 
afla că acest străin sunt eu, veţi vedea cu ce aclamații îl vor 
saluta pe primul său vicerege... Cu condiţia, bineînţeles, ca 


eu să mai fiu viu. Căci nu trebuie să uităm că doamna m-a 
condamnat. 

— Şi dacă veţi muri înainte, monseniore? 

— Nu voi mai fi vicerege, este evident! Numai că... 

Îşi întrerupse fraza şi, cu un surâs inexplicabil, încheie: 

— Numai că mi-am luat măsuri de precauţie: Guise va 
dispărea fără să ajungă rege... Asta înseamnă că doamna 
nu va fi regină... lar voi, în consecinţă, nu veţi fi ministru. 

— Înţeleg, zise Pinacle rămânând nepăsător. Dar, 
monseniore, puteţi să vă înşelaţi: s-ar putea ca doamna să 
nu-mi dea niciodată ordinul să vă omor. 

— Este posibil, cu toate că nu cred. Atunci Guise va fi rege, 
doamna vă fi regină, voi veţi fi ministru. Numai că... 

— Numai că? 

— Îl cunosc pe Guise. O cunosc pe doamna. Doamna este 
mai tare decât mine, recunosc asta cu toată sinceritatea. 
Dar doamna este mai ambițioasă decât mine şi... ea este 
femeie. Adică ea nu va şti să se oprească. Ea va voi să urce 
mereu mai sus. Că vă voi sau nu, Guise va fi nevoit s-o 
urmeze. Lucrurile se vor încurca repede... cu atât mai mult 
cu cât voi da şi eu o mână de ajutor. Guise va fi măturat. 
Doamna nu va mai fi regină... voi nu veţi mai fi ministru. lar 
eu voi lua atunci locul lui Guise, mulţumindu-mă cu 
modestul titlu de vicerege care îmi ajunge. 

De data aceasta, Pinacle fu zdrobit. El nu se îndoi nici o 
clipă de ceea ce-l aştepta. Îşi plecă fruntea în faţa acestei 
prăbuşiri a viselor sale şi un suspin răguşit îi sfâşie gâtul. 

Sorrient?s avu un surâs subţire. Şi mereu cu aceeaşi 
răceală, rosti: 

— Lovitura este dură pentru voi, înţeleg. 

Îl examină o clipă în tăcere, cu o expresie de compătimire 
dispreţuitoare şi reluă: 

— Ascultaţi, având în vedere serviciile făcute, vreau să fac 
ceva pentru voi. Vreau să vă arăt adevăratul mijloc de a 
deveni ministru... Şi de a rămâne, chiar dacă eu voi lua 
locul lui Guise. 


— Tot ce doriţi, monseniore, răcni Pinacle într-o explozie 
de entuziasm. Totul! Chiar să intru în luptă împotriva 
doamnei! 

Sorrient?s surâse. Şi cu o răceală teribilă: 

— Asta, vă priveşte. În ceea ce mă priveşte pe mine, eu 
vreau să trăiesc. Mă auziţi, domnule?... Nu vreau ca 
doamna să mă ucidă, aşa cum l-a ucis pe maestrul Laurent 
d'Archelles, aşa cum l-a ucis pe prinţul de Montcapet şi pe 
prinţesa Rolande, cum îi va ucide pe domnişoara 
d'Orberives şi pe Ragastens, şi pe ducesa de Guise, pe 
Henri al III-lea, pe Guise, şi încă pe alţii, toţi cei care vor 
constitui un obstacol pentru ambițiile ci nemăsurate. Eu 
vreau să trăiesc... Acum mai ales, când sunt pe punctul să- 
mi ating scopul pe care mi l-am stabilit. Şi vouă mă adresez 
şi vă spun: Vreţi să fiţi ministru? Fie. Eu singur pot să fac 
din voi un ministru. Dar pentru asta, trebuie ca eu să 
trăiesc. Aranjaţi în aşa fel încât doamna să nu mă ucidă. 

După o clipă, Pinacle înţelegea ce voia să spună. 

— Spuneam bine: este lupta cu doamna. Fie. În fapt, 
monseniore, accept târgul pe care mi-l propuneţi: eu 
răspund de viaţa voastră, dar voi veţi face din mine un 
ministru. 

Sorrient?s întinse mâna spre mase, luă o hârtie şi scrise în 
grabă câteva rânduri pe care le arătă lui Pinacle: 

— lată numirea voastră. 

Se ridică, merse să deschidă sertarul secret al biroului său 
şi puse acolo această hârtie, împreună cu plicul pecetluit cu 
sigiliul regal spaniol, acel faimos plic care urma să facă din 
el aproape un rege al Franţei. 

— Când populaţia Parisului va saluta în mine viceregele 
Franţei, reveniţi, domnule ministru, să-mi cereţi această 
hârtie care vă aşteaptă aici! 

Şi, cu un gest regesc, îl concedie: 

— Mergeţi. 

Pinacle se înclină înaintea lui, ca şi cum s-ar fi înclinat 
înaintea lui Henri al III-lea şi ieşi de-a-ndărătelea. 


Sorrient?s îl urmări cu privirea până când uşa se închise în 
urma lui. Atunci, un uriaş suspin îi umflă pieptul şi 
murmură: 

— Când voi fi stăpânul, când îmi va fi garantat viaţa şi mă 
va fi scăpat pentru totdeauna de doamnă, va veni rândul 
lui... Sorrient?s, vicerege al Franţei, nu va comite greşeala 
să lase în viaţă, lângă el, un om care-i cunoaşte trecutul de 
temut cum îl cunoaşte acesta... Un om care va putea, într-o 
zi, să se ridice înaintea lui şi să-i spună: „Am fost complici... 
Să împărţim”. 

Începu să se plimbe încet, cu capul aplecat, gânditor. Şi se 
gândea cu trufie: „Vicerege! aproape rege!... Ce e de făcut 
pentru a deveni rege? Mai nimic, într-adevăr: două mici 
silabe de aruncat în aer... Mai târziu... mai târziu... când 
puterea mea va fi deplin asigurată... vom avea grijă să 
prescurtăm titlul nostru. 

Capitolul XIV Strada Truanderie. 

Ragastens, Milord Gendarme şi Marasquin parcurseseră 
strada Braque ca nişte meteori. Ei traversară strada 
principală Temple şi, din două sărituri, năvăliră în strada 
Michel-le-Comte. Aici îşi încetiniră viteza, deoarece nu mai 
puteau nici un minut să fugă astfel. Îşi puseră la loc, în 
teacă, pumnalele şi spadele, înțelegând că vor avea curând 
toţi trecătorii pe urmele lor dacă mai continuau să înainteze 
cu armele în mâini. 

Rău informaţi, soldaţii lui Guise care porniseră în 
urmărirea lor o luaseră la stânga, pe strada Temple. Le 
pierdură astfel urmele pe care nu le mai regăsiră şi 
reveniră la palat, după mult timp, plouaţi şi furioşi. 

În schimb, omul pe care Pinacle îl pusese pe urmele lor, în 
avans faţă de soldaţi, nu-i pierdu din vedere nici o clipă şi 
nu-i slăbi deloc. 

Fără să se gândească, conduşi de instinct, luaseră drumul 
spre strada Truanderie. Mergeau drept la culcuşul lor. Cum 
era de prevăzut, acum că nu mai erau în forfota luptei, 
rănile de care erau acoperiţi se făceau simţite cumplit. 


Marea cantitate de sânge pierdut îi adusese într-o stare de 
slăbiciune extremă. 

Cu toate acestea, ei sosiră în strada Truanderie. Speranţa 
de a ajunge la locuinţa lor apropiată le întări forţele. Dar 
atunci, Ragastens dobândi certitudinea că erau urmăriţi. 
Nu se îndoia de asta. De ce nu erau atacați? În starea 
lamentabilă în care se aflau, ar fi putut să dispună de ei cu 
uşurinţă. De ce se mulţumeau să-i urmeze? 

Ragastens consideră că, dintr-un motiv ascuns, voiau să 
ştie unde locuia. El nu trebuia, aşadar, să le aducă la 
cunoştinţă unde îşi are locuinţa. Îşi preveni camarazii. 
Necazul era la fel de penibil pentru el ca şi pentru ei. Dar 
necesitatea de neînlăturat impunea, era nevoie să se 
supună. 

Trecură prin faţa locuinţei lor. Avură curajul şi puterea s-o 
depăşească. Dar n-au putut merge prea mult. Aproape 
înaintea uşii Patroanei, Ragastens se prăbuşi la pământ, 
rămas fără cunoştinţă. 

Milord Gendarme şi Marasquin, mai puţin răniţi decât el, 
ar mai fi putut să mai facă, poale, câţiva paşi în plus. Dar 
din moment ce domnul cavaler îşi pierduse cunoştiinţa, ei 
nu simţiră nevoia să meargă mai departe. Ei se culcară 
lângă el, în aşa fel încât să facă un zid de apărare din 
corpurile lor şi, epuizați la rândul lor, îşi pierdură 
cunoştinţa. 

Îndată ce cei trei camarazi ai noştri se găsiră întinşi, 
nemişcaţi, pe pavaj - e un fel de a vorbi, căci stradă nu era 
nicidecum pavată - cercul de gură-cască se formă ca prin 
minune în jurul lor. 

O cumătră căreia înfăţişarea lui Ragastens fără îndoială îi 
plăcu, fu prima care izbucni: 

— Dar trebuie să-i ridicăm. Hai, nu-i putem lăsa aşa pe 
nişte creştini să moară în stradă! 

Dar atunci interveniră cele patru cotoroanţe: doamna 
Courge, doamna Thomasse, doamna Pognon şi mama 
Pignate, care nu dăduseră fuga ultimele. Şi ele recunoscură 


în Ragastens pe acel tânăr senior care le ameninţase, în 
compania acestor doi lungani care nu dădeau semne de 
viaţă de lângă el. Şi ura lor sălbatică izbucni. 

Ticăloasele cotoroanţe aţâţaseră deja mulţimea. 
Dumnezeu ştie ce s-ar fi ales de cei trei camarazi ai noştri 
dacă, în acest moment critic, nu le-ar fi venit un ajutor 
neprevăzut în persoana celor trei frumoase tinere 
curtezane: Saphir, Muscade şi Bergamote. 

Ele nu erau singure: Muscade avea cu ea un bărbat căruia 
îi dădea cu tandreţe mâna şi pe care nu înceta să-l 
privească îndelung cu dragoste. Era Jehan Gehenne, 
logodnicul ei, groparul de la cimitirul Inocenţilor. 


Curajoasele tinere interveniră la rândul lor. Şi cum nu 
aveau limba în buzunar, cele patru zgripţoroaice se treziră 
cu câteva adevăruri neplăcute azvârlite în capul lor. Mai 
mult decât atât, Bergamote, care nu era foarte răbdătoare, 
se îndreptă spre ele, cu mâinile în şolduri, cu un aer atât de 
ameninţător, încât spălară putina în grabă sub huiduielile 
mulţimii. 

Bergamote şi prietenele sale se consultară din priviri şi se 
înţeleseră de minune: hotărâseră să-i transporte pe răniţi la 
ele acasă, să le acorde cât mai repede îngrijirile de care 
avea nevoie starea lor şi să-i îngrijească până se vor fi 
restabilit. Dacă totuşi nu erau morţi şi dacă vor scăpa teferi. 
Dar asta ele încă nu ştiau. 

În clipa când se pregăteau să-l transporte pe Ragastens, 
primul, cum se cuvenea, sosiră pe neaşteptate două noi 
personaje: Trombafior şi nedespărţitul lui Spartimosca. 

Ei îi recunoscură imediat pe cei trei răniţi. Şi ei simțeau o 
ură sălbatică, Trombafior împotriva lui Ragastens care îl 
bătuse zdravăn, Spartimosca mai ales contra lui Milord 
Gendarme care, fără să vrea, îl lovise de fiecare dată când 
se întâlniseră. 

— De data asta, trebuie să le scoatem maţele! spumegă 
fanfaronul. 

— Trebuie să-l dau gata, mârâi curajosul ridicând pumnul. 

Brută impulsivă, era cât pe ce să-şi pună ameninţarea în 
practică, fără şovăială. 

Prudent şi chibzuit, Spartimosca se gândi primul şi-l opri 
la timp, prevenindu-l în şoaptă: 

— O clipă, toţi aceşti gură-cască ar putea să ne facă 
necazuri. 

Exact în clipa aceea, cele trei frumoase fete îi zăriră. Ele îi 
chemară: 

— Veniţi să ne ajutaţi să-i transportăm la noi acasă. 

Spartimosca îl atinse cu cotul pe camaradul său şi-i şopti la 
ureche: 


— La ele acasă! Acasă la Patroana!... Mai bine zis la noi 
acasă! 

„ÎL am la mână pe domnişorul meu”, gândi Trombafior care 
înţelese avantajul ce-l putea avea din această situaţie. 

Ei se grăbiră. Bergamote şi Saphir îl ridicară pe 
Ragastens. 

Muscade şi logodnicul ei, Jehan Gehenne, îl apucară pe 
Marasquin, lui Trombafior şi Spartimosca rămânându-le 
Milord Gendarme, care era mai greu. 

Printr-o incredibilă fatalitate, Trombafior ridică brusc 
braţul lui Milord Gendarme în momentul când Spartimosca 
se apleca neîndemânatic să-i apuce de picioare. Mâna 
colosului, proiectată cu brutalitate, îl lovi pe fanfaron în 
plină faţă. El căzu pe spate în mijlocul hohotelor de râs ale 
asistenţei. Se ridică imediat şi, furios, urlă: 

— Acest derbedeu, chiar când este fără cunoştinţă, 
găseşte mijlocul să mă lovească! Dacă o să scapi, jur pe 
madona că eu voi fi acela care-ţi va lua pielea! 

Văzând aducându-se la ea acasă aceste trei trupuri 
neînsufleţite, Patroana se supără. 

— Ce-i asta? Îmi luaţi casa drept spital? Aruncaţi-i în 
stradă, nu vreau să-i văd în casa mea. 

— Ascultaţi, Patroana, zise Bergamote cu răceală, dacă 
vreţi, îi vom duce în altă parte... 

— Duceţi-i la dracu, dacă vreţi, o întrerupse Patroana. 

— Numai că vom rămâne cu ei şi niciodată n-o să ne mai 
vedeţi, încheie Bergamote. 

Amenințarea îşi produse efectul. Cu atât mai mult cu cât 
Trombafior găsi mijlocul să-i şoptească la ureche câteva 
cuvinte şi ea se potoli şi le lăsă în pace. Cei trei răniţi fură 
duşi la etaj şi întinşi în paturile celor trei frumoase fete. 
Trombafior şi Spartimosca se retraseră imediat, lăsându-l 
pe Jehan Gehenne cu ele. 

Respectabilul logodnic al Muscadei era un specialist 
priceput, cel puţin aşa pretindea el. Se însărcinase să dea 
îngrijiri răniților. El se puse numaidecât la treabă, în timp 


ce femeile pregăteau legături de pânză, etalându-şi mica lor 
farmacie. El îl dezbrăcă pe Ragastens. Cavalerul apăru plin 
de sânge din cap până-n picioare. Era literalmente ciuruit 
de lovituri. Jehan Gehenne se minună: 

— Dumnezeu să-mi ajute, ăsta nu mai este un corp 
omenesc, este un adevărat ciur! 

După ce studiase rănile, le linişti: 

— Pe sfintele Polymnie şi Calliope, veneratele mele 
patroane, este într-adevăr o minune că niciuna din aceste 
răni nu este mortală! Tăieturi, dureroase, e adevărat, dar 
nimic grav. În câteva zile, nu va mai avea nimic. Să-i vedem 
pe ceilalţi. 

Ceilalţi nu erau răniţi mai grav. 

După ce spălase şi pansase provizoriu rănile, Jehan 
Gehenne se duse la un droghist şi-i ceru să prepare 
anumite alifii după reţeta sa, de la care aştepta minuni. 

Cele trei fete aveau încredere în ştiinţa sa. Ele se simțeau 
liniştite. 

— Deoarece întâmplarea l-a plasat pe acesta în patul meu, 
declară Bergamote, el va fi bolnavul meu. Şi nu-l voi părăsi 
nici ziua, nici noaptea, până când meşterul Jehan Gehenne 
mă vă asigura că este în afară de pericol. Era vorba despre 
Milord Gendarme. 

— Eu voi face la fel pentru bolnavul meu, zise Saphir 
instalându-se la căpătâiul lui Marasquin. 

— Şi eu la fel pentru acest viteaz gentilom, declară dulcea 
Muscade, mândră de faptul că întâmplarea i-l atribuise pe 
Ragastens, care în mod sigur era stăpânul celorlalţi doi. 

Curajoasele fete găsiseră din instinct acest aranjament 
care prezenta avantajul de a înlătura orice reproş între ele. 
Şi putem să spunem că n-au existat niciodată bolnavi 
îngrijiţi cu mai mult devotament şi mişcătoare atenţie. 

Cât despre bărbatul care-i urmărise pas cu pas, până aici, 
nu-i părăsi decât după ce văzuse că fuseseră transportaţi la 
Patroana. După ce-şi notase cu grijă adresa în memorie, se 
duse fără să se grăbească la palatul Sorrient?s unde-i 


raportă despre misiune lui Pinacle, care-l aştepta nu fără 
nerăbdare, căci trebuia să se întoarcă la lucru. 

Capitolul XLVI Acasă la cele trei curtezane. 

A doua zi, fie că alifia lui Jehan Gehenne a făcut într- 
adevăr minuni, fie că robusta constituţie a celor trei răniţi 
învinsese răul, Ragastens, Marasquin şi Milord Gendarme 
păreau vindecaţi. 

Astfel încât Ragastens, care se frământa pentru Rayon 
d'Or şi voia să pornească în căutarea ei cât mai degrabă, 
după ce ar fi mulţumit din toată inima groparului - poet şi 
celor trei frumoase fete, vorbi despre plecare ca despre 
lucrul cel mai normal din lume. 

Jehan Gehenne, căruia îi anunţase intenţia sa, nu păru să 
se opună la asta. 

— Încercaţi să vă ridicaţi, spuse el simplu, schiţând surâsul 
său blând şi melancolic. 

Ragastens încercă într-adevăr. Dar prima mişcare pe care 
încercă s-o facă, îi smulse un țipăt de durere. 

— Pe sângele lui Dumnezeu! făcu el haz, voi rămâne mult 
timp țintuit pe acest pat? 

— Cel puţin opt zile, domnule. 

Şi cum Ragastens se strâmbă, adăugă: 

— Pe Apollo, să vă socotiți fericit să scăpaţi atât de ieftin. 

— Opt zile! exclamă Ragastens disperat, am să turbez! 

Şi, cu o expresie de nespusă spaimă: 

— În timpul acesta, ce se va întâmpla cu cea pe care o 
iubesc? 

— Biata mică prinţesă! se înduioşară cele trei fete. 

— Trebuie, declară hotărât Ragastens, ca în două sau trei 
zile cel mult, să pot pleca în căutarea ei. Să facă cerul să nu 
ajung prea târziu! 

Emoţionat, Jehan G6henne promise că va face imposibilul 
pentru a-l pune pe picioare înainte de termenul fixat iniţial. 
Această promisiune nu-l calmă decât pe jumătate pe 
Ragastens. Dar trebui să se resemneze. Atunci el insistă ca 


cele trei graţioase infirmiere să servească o masă de care 
trebuie că aveau nevoie. Şi, cum ele refuzau: 

— Cel puţin, zise el, mergeţi să luaţi aer. Fetele frumoase 
ca voi sunt că florile care tânjesc şi mor din lipsă de aer şi 
de soare. 

Jehan Gehenne plecă. El o luă cu el pe Muscade care-l 
ţinea de mână şi-l admira cu ochi încărcaţi de o adoraţie 
devotată. De asemenea, el le luă cu el pe Bergamote şi 
Saphir. În stradă, el propuse politicos: 

— Dacă doriţi, domnişoarelor, vă duc să vizitaţi mormintele 
din cimitirul Inocenţilor. Este o distracţie acceptabilă şi 
dintre cele mai plăcute. Vă voi citi şi vă voi traduce 
inscripţiile care împodobesc aceste morminte. Veţi vedea, 
sunt lucruri foarte nostime acolo. 

În timp ce Jehan le antrena pe însoţitoarele sale spre 
cimitirul Inocenţilor, Trombafior şi Spartimosca, nu departe 
de acolo, vorbeau despre Ragastens. Se străduiau să caute 
un supliciu pe care să i-l aplice. 

Sfârşiră prin a ieşi fără să fi hotărât nimic. 

Apropiindu-se de casa Patroanei, Spartimosca se nelinişti: 

— Eşti sigur că ai găsit cum să te descotoroseşti de acest 
Ragastens? Lua-l-ar ciuma! 

— Da, răspunse Trombafior cu un rânjet îngrozitor. 

EI se opri, îşi suflecă mâneca, descoperi un antebraţ 
enorm, terminat cu un pumn formidabil. 

— Cu acest baros, zise el, îi voi pisa capul până când nu va 
mai fi decât un terci însângerat. 

Erau pe punctul de a intra. În clipa aceea, apăru în faţa lor 
o apariţie gri între cele două mâini întinse. În fiecare mână 
se vedea câte o pungă cu o înfăţişare dintre cele mai 
impresionante. Apariţia rosti un singur cuvânt: 

— Luaţi. 

Ei întinseră fiecare o gheară păroasă şi cele două pungi 
dispărură cu prin farmec. 

Observară că erau în prezenţa unei femei. Oricine ar fi 
fost, tocmai îşi câştigase dreptul de a porunci şi lor le apăru 


demnă de întregul lor respect. 

Se descoperiră şi măturară pământul cu penele de la 
pălăriile lor. 

— Cum te numeşti? 

Întrebarea era adresată lui Trombafior. Era formulată pe 
un asemenea ton încât el înţelese imediat că această 
necunoscută era obişnuită să vorbească autoritar. 

— Ei, cum! Se poate să nu fi auzit vorbindu-se despre 
Trombafior? Totuşi, nu există nume mai cunoscut şi mai de 
temut în toată marea şi mica cerşetorime! 

Ofensat că lui nu i se cerea nimic, Spartimosca interveni 
rostogolind ochi teribili şi răsucindu-şi uriaşele mustăţi 
negre: 

— Prea ilustră seniora, probabil nu frecventaţi aceeaşi 
societate distinsă ca a noastră (şi avea în atitudinea lui 
puţină compâătimire dispreţuitoare). Altminteri aţi fi 
cunoscut numele temutului Trombafior şi numele nu mai 
puţin temutului Spartimosca, prietenul lui, fratele lui. 
Spartimosca, de fel din însorita Toscană, cu totul în serviciul 
vostru. 

Ea îi ascultase fără un cuvânt, fără un gest, rece, de 
nepătruns. Când terminară, ea îi măsură cu privirea şi, cu 
acelaşi ton de irezistibilă autoritate, zise: 

— Acel Ragastens despre care vorbeaţi adineaori, trebuie 
să-i văd şi să discut cu el. Locuieşte în această casă, nu-i 
aşa? 

Trombafior încruntă teribil sprâncenele şi mârâi: 

— Aici a fost adăpostit, într-adevăr. 

— Rămâneţi în faţa acestei uşi şi nu lăsaţi pe nimeni să 
intre atâta timp cât voi fi în casă. Când voi ieşi, vă voi spune 
dacă trebuie să-l loviți pe acest om, aşa cum aveaţi intenţia, 
sau dacă trebuie să renunţaţi la planurile voastre. Fiţi 
liniştiţi, şi într-un caz şi-n altul, veţi fi răsplătiți regeşte. 

Cum era sigură că ei se vor supune, deschise uşa, intră şi 
le-o închise în nas. 

Ei rămaseră în prag şi se priviră buimăciţi. 


— Sacramento! Este cel puţin o ducesă deghizată! se 
minună Spartimosca. Pe ce ton v-a vorbit...! 

— Puerco Dios! Nici o femeie nu mi-a impus vreodată ca 
aceasta! recunoscu Trombafior. 

Se instalară în faţa uşii, foarte hotărâți să interzică 
apropierea oricui. 

Femeia care intrase se ciocnise de Patroana. Ea îi strecură 
câteva monezi de aur în mână, spunându-i cu tonul ei 
poruncitor: 

— Trebuie să vorbesc unuia dintre răniții voştri. 

Uluită, Patroana se ploconi în cea mai frumoasă reverență 
a ei şi o conduse imediat la etaj. Pe palier, ea arătă o uşă, 
spunând: 

— Sunt toţi trei acolo. 

Şi aşteptă, curioasă. 

Femeia se întoarse, îi arătă scară cu degetul şi pronunţă 
un singur cuvânt: 

— Mergeţi. 

Şi Patroana, dominată, se grăbi să asculte. 

Ragastens văzu apărând la capul patului această fantomă 
gri. El nu manifestă nici o surpriză. Ghici imediat că avea 
înaintea lui pe una dintre cele două femei pe care le 
acuzase în faţa lui Guise. Şi era, fără îndoială, cea care îi 
dăduse lui Pompignan acel ordin de a ucide şi de care 
fratele său avusese intenţia să asculte. Dar era oare ducesa 
de Sorrient?s sau sora sa Hermosa? 

lată ce întrebă el imediat, cu o voce aspră: 

— Cine sunteţi? 

Cu un gest lent, extrem de grațios, ea ridică mâna şi 
împinse gluga pe spate spunând cu simplitate: 

— Uitaţi-vă. 

Văzu un chip de o seriozitate neliniştitoare. Văzu de 
asemenea pe un deget al mâinii care se ridicase, rubinul 
tăiat în formă de romb. Surâse: 

— Văd dar n-am dobândit nimic. Nu pot să spun dacă 
sunteţi doamna ducesă de Sorrient?s sau dacă sunteţi 


doamna Dalila de Hautfort, sora sa. lată pentru ce am 
onoarea să repet întrebarea: „Cine sunteţi, doamnă?” 

— Căutaţi. 

— Fie, răspunse Ragastens fără să arate nici cea mai mică 
decepţie, voi căuta... Şi voi găsi. 

Ea zeflemisi: 

— Mă îndoiesc de asta. 

— De ce? întrebă Ragastens cu aerul său cel mai naiv. 

Nepăsătoare, ea atacă subiectul care o adusese acolo: 

— Domnule, spuse ea, aţi lansat împotriva noastră, în 
public, acuzaţii precise în privinţa cărora, nu vă veţi mira, 
cred, am venit să vă cer câteva explicaţii. 

— Doamnă, răspunse Ragastens cu cea mai mare 
curtoazie, dacă este un lucru care mă miră este că voi 
sunteţi aceea care aţi venit să-mi cereţi aceste explicaţii şi 
nu domnul Sorrient?s. 

— Lăsaţi-l pe domnul Sorrient?s. Dacă el n-a venit, este 
pentru că nu are nimic de-a face cu această treabă. 

— Ah! se miră Ragastens. Scuzaţi-mă, doamnă, şi vă rog 
să-mi spuneţi ce aşteptaţi de la mine. 

— Vreau să ştiu pe ce dovezi vă susţineţi acuzaţiile? 

— Dar, doamnă, nu am nici o dovadă. 

Ea aţinti asupra lui o privire adâncă, pătrunzându-i până 
în adâncul sufletului. Îl văzu radiind de sinceritate. 

— Aşadar, aţi adus asemenea grave acuzaţii fără nici o 
dovadă şi încă pe un ton categoric. 

— Pe Dumnezeul meu, da, doamnă, fără nici o dovadă. 

— Aşadar, fără dovadă, fără convingere, fără a şti, ne-aţi 
aruncat în faţă cumplitele epitete de hoţ şi asasin? 

— Cuvintele sunt aspre, sunt de acord, replică Ragastens 
care deveni de gheaţă. Dar, dincolo de faptul că nu le-am 
folosit, veţi fi de acord, doamnă, că nu este deloc vina mea 
dacă există obiceiul de a califica astfel oamenii care îşi 
însuşesc ce nu le aparţine şi care, pentru a o face nu se dau 
înapoi să verse sânge. 

Şi însufleţindu-se puţin câte puţin: 


— Dovezi, nu am... nu încă, cel puţin. În privinţa faptului 
că v-am acuzat fără convingere, fără a şti, cum spuneţi, asta 
este altceva. Eu ştiu, doamnă, şi sunt cum nu se poate mai 
sigur de ceea ce ştiu. Pe dumneavoastră şi ai voştri, v-am 
ghicit intenţiile. Şi vă voi urmări fără încetare şi fără răgaz, 
până când vă voi demasca şi veţi fi obligaţi să restituiţi ceea 
ce aţi furat. 

— Asta înseamnă luptă, zise ea. 

— Voi aţi spus-o, doamnă. 

— Luaţi seama, veţi fi zdrobit. 

— Oh! Ştiu că mă opun unui grup puternic. Mi-am 
sacrificat viaţa dinainte... De fapt, nu pot fi ucis chiar atât 
de uşor pe cum păreţi s-o credeţi. 

— Ştiu că sunteţi un rival de temut, zise ea. 

Nu era un compliment. Ea vorbea cu toată sinceritatea. 
Deodată, ea se aplecă spre el şi încet, cu vocea ei 
armonioasă, atât de surprinzătoare, străpungându-l cu 
privirea: 

— Şi dacă v-aş spune: Scrieţi o retractare a acuzațiilor 
voastre, plecaţi, dispăreţi şi, oricare ar fi suma pe care o 
veţi pretinde, ea vă va fi plătită. Dacă v-aş spune asta, ce 
mi-aţi răspunde? 

— Aş spune că asta ar fi o recunoaştere, rosti Ragastens. 

— De ce nu?... Unui adversar aşa cum sunteţi voi, între 
noi, nu văd pentru ce nu v-aş spune adevărul. Dar nu este 
vorba de a şti dacă recunosc sau dacă neg. Este vorba 
despre o propunere pe care o reînnoiesc în termeni precişi: 
cât doriţi pentru a retracta şi a dispărea? Răspundeţi. 

— Nu voi răspunde. Pentru că nu pot da unei doamne 
singurul răspuns care se potriveşte unei propuneri 
jignitoare ca aceea pe care mi-o faceţi. 

— Este ultimul vostru cuvânt? 

Ragastens o privi insistent şi nu răspunse. 

— Adio, domnule de Ragastens, spuse ea cu vocea ei 
blândă, privindu-l lung. 

Îşi trase din nou gluga peste cap, deschise uşa şi ieşi. 


În patul său, în care stătuse nemişcat, cu nasul sub 
cearceafuri, prefăcându-se că doarme, Marasquin se mişcă 
Uşor şi preveni: 

— Păziţi-vă bine, domnule. Această femeie v-a aruncat o 
privire ca o condamnare la moarte. 

— Am văzut, spuse Ragastens. Şi cu nepăsarea lui 
obişnuită: Aş! Nu e totul să condamni, mai trebuie să şi 
execuţi sentinţa. 

Nu se îndoia de faptul că ea se ocupă deja de executarea 
acestei sentinţe. 

În stradă, ea îi regăsi pe Trombafior şi Spartimosca ce 
stăteau conştiincios de pază în faţa uşii Patroanei. Îi duse 
sub o streaşină şi le spuse, pe tonul ei poruncitor: 

— Vroiaţi să-l ucideţi pe Ragastens? Ei bine! Ucideţi-l. 

Şi adăugă imediat: 

— Pentru ca răzbunarea voastră să nu slăbească, adaug 
puternicul stimulent al interesului: Eu plătesc moartea 
acestui om... O plătesc... 

Lăsă o clipă fraza în suspensie, apoi continuă: 

— Plătesc douăzeci de mii de livre. 

Ei îşi încovoiară umerii, doborâţi de enormitatea cifrei. 
După atitudinea lor, ea înţelese că pentru mai puţin de 
jumătate ar înjunghia jumătate din oraş. Avu, sub gluga ei, 
un surâs subţire de satisfacţie. Şi dădu instrucţiunile, sigură 
că va fi ascultată: 

— Trebuie ca mâine, cel mai târziu poimâine, treaba să fie 
făcută. Vă veţi prezenta la palatul Sorrient?s. Tu, 
Trombafior, îţi vei da numele şi vei cere să vorbeşti 
domnului Pinacle. Cele douăzeci de mii de livre îţi vor fi 
numărate acolo. 

După aceste cuvinte, dispăru. 

Capitolul XLVII Trombafior. 

Trombafior şi Spartimosca rămăseseră ţintuiţi locului, 
năuciţi. 

Atunci când îşi reveniră în fine, femeia dispăruse. 

— Douăzeci de mii de livre! 


Această exclamaţie le ţâşni de pe buze în acelaşi timp. 
Erau primele cuvinte pe care le pronunţau. Aveau nevoie 
să-şi repete cu voce tare cifra care li se părea fabuloasă, 
pentru a se convinge că nu visaseră. 

Mişcaţi de acelaşi gând, se scotociră cu acelaşi gest, îşi 
scoaseră pungile şi verificară conţinutul, ceea ce încă nu 
făcuseră. 

— Cinci sute de livre! se minună Trombafior. 

— Tot atât şi la mine, răspunse Spartimosca. 

— Este o binecuvântare a cerului că am găsit-o pe această 
ilustră doamnă în drumul nostru! 

— Prea fericită Mamă a lui Dumnezeu a făcut s-o întâlnim 
pe această doamnă! 

Acum, că moartea lui Ragastens trebuia să le aducă o 
comoară, treaba nu li se mai părea atât de simplă, atât de 
teamă le era că nu vor reuşi, că vor pierde cele douăzeci de 
mii de livre care-i înnebunea. Încercară nevoia să reflecteze 
îndelung la o operaţiune devenită brusc atât de importantă. 

Nu puteau să gândească aşa cum trebuie decât la masă. 

Hotărâră să meargă imediat la Leonarde Bancale, de la 
Truie Fid?le. Plecară. 

La Truie Fid?le, unde intrară făcând mare gălăgie, 
comandară o masă monstruoasă, garnisită cu un număr 
mare de sticle cu vinurile cele mai diverse. Şi pentru a 
arăta că sunt în măsură să plătească, îşi scoaseră pungile 
cu un aer neglijent. 

Tot restul zilei făcură un chiolhan nemăsurat. Seara, erau 
amândoi complet beţi. 

Imediat după ce plătiseră, se rostogoliră sub masă unde 
rămaseră întinşi unul lângă altul. 

Se făcuse ziuă namiaza mare atunci când se treziră a doua 
zi. Mai întâi nu recunoscură locul unde se aflau. Le reveni 
memoria. Atunci se scotociră în grabă, dând semne de cea 
mai vie nelinişte. 

Vai! 'Temerile lor erau pe deplin justificate. Consumatori 
necinstiţi se folosiseră de somnul lor pentru a-i buzunări. 


Pungile trecuseră în alte mâini. Oricât scotociră, întoarseră 
şi răsîntoarseră toate buzunarele, nu regăsiră nici măcar 
bănuţul de cinci centime pe care-l avuseseră în ajun. 

Înjurături, insulte şi ameninţări nu ajutară să aducă banii 
înapoi. Se consolară spunându-şi că în chiar seara aceea 
vor fi bogaţi. Şi plecară, cu capul plecat, supăraţi peste 
măsură că se lăsaseră astfel jecmăniţi, ei care erau obişnuiţi 
să-i jefuiască pe alţii. 

Trombafior socoti că era timpul să se ocupe de câştigarea 
celor douăzeci de mii de livre ale lor. Este de presupus că se 
gândise totuşi la ce avea de făcut căci, urmat de 
Spartimosca, el merse să se ghemuiască în faţa locuinţei 
Patroanei. Acolo, bine ascunşi, aşteptară ieşirea celor trei 
frumoase fete şi a lui Jehan Gehenne. Aşteptarea a fost 
lungă. Dar aveau obişnuinţa acestui mod de a pândi şi nu-şi 
pierdură răbdarea, rămânând hotărâți la postul lor. 

În fine, cei pe care-i pândeau ieşiră. Rămaseră un timp să 
discute în faţa porţii. Se temură chiar că Muscade să nu-i fi 
descoperit, căci ea îşi aruncă privirile de mai multe ori 
înspre locul unde erau ascunşi. Dar se liniştiră văzând că 
grupul se despărţea. Bergamote şi Saphir porniră la 
dreapta, spre strada Saint-Denis, Muscade şi logodnicul ei 
la stânga, spre Hale. 

leşiră din ascunzătoare şi traversară stradă din două 
sărituri. 

Exact în clipa aceea, Muscade se întorcea. Este de 
presupus că ea nu-i văzu, căci îşi continuă drumul. Totuşi, 
se opri câţiva paşi mai departe. Dar fusese numai pentru a 
privi un grup de trei persoane care ieşeau de la stâlpul 
infamiei şi se îndreptau încet spre strada Truanderie. 

Cele trei persoane la care se uita ghemuindu-se cu teamă 
lângă Jehan Gehenne, erau călăul, meşterul Tornebisse şi 
cele două ajutoare ale sale, uscăţivul şi jovialul Simon Bec- 
de-Li?vre, uriaşul şi posomorâtul Medard Sang-de-Boeuif. 

Muscade, stăpânindu-şi cu curaj spaima nebună, îndrăzni 
să se adreseze călăului. 


În timpul acesta, Trombafior şi Spartimosca intraseră în 
casa Patroanei. Avură o discuţie foarte scurtă cu Patroana 
în urma căreia ea le dădu frânghii lungi şi solide. Apoi, ea 
urcă pe nesimţite în camera răniților şi reveni curând să le 
spună: 

— Puteţi merge fără teamă, dorm buştean toţi trei. 

Trombafior şi Spartimosca se strecurară pe scară şi, 
urcară în vârful picioarelor. Cu precauţii nesfârşite, 
deschiseră fără zgomot uşa. Bătrâna vrăjitoare lui minţise: 
Ragastens şi cei doi camarazi ui săi dormeau adânc. 

Era momentul să intre şi să lovească. Treaba s-ar fi putut 
rezolva cu promptitudine. Dar, în cazul lui Trombafior, 
interesul conta la fel de mult că ura. Şi acest interes îi 
spunea că e bine să-şi ia măsuri de prevedere. 

Ceea ce a făcut ca, în loc să meargă drept la Ragastens şi 
să profite de somnul lui pentru a-l lovi, ei furară pumnalele 
şi spadele puse la căpătâiul fiecărui pat, la îndemâna celui 
cărora le aparţineau. Apoi se folosiră de frânghiile pregătite 
de Patroana pentru a-l lega pe fiecare în patul lui. 

Totul a fost făcut cu o pricepere şi o dexteritate 
neobişnuite. Dar pierduseră cu asta câteva bune minute în 
mod inutil. Când îl văzu pe Ragastens cu totul la discreţia 
sa, Trombafior se crezu sigur că nu-i va scăpa. În loc să-şi 
termine treaba cu o bună lovitură de pumnal, el vru să-şi 
acorde satisfacția de a-şi dobori duşmanul cu o lovitură de 
pumn, aşa cum hotărâse în ajun. 

Îşi acordă timp pentru a-şi suflecă mâneca până la cot. 

Răniţii se treziseră. Prea târziu! Făceau eforturi disperate 
pentru a se elibera de legăturile care-i imobilizau. Eforturi 
inutile, frânghiile erau solide. Cu spada în mână, 
Spartimosca îi supraveghea pe Marasquin şi Milord 
Gendarme fără să îndrăznească să se apropie de ei. 

Trombafior îl privea rânjind pe Ragastens care, văzând 
inutilitatea încercărilor sale, rămăsese nemişcat şi-l pironea 
cutezător cu privirea. Când antebraţul fu gol, Trombafior îi 
puse pumnul sub nas şi mârâi: 


— Tu m-ai bătut zdravăn cu lovituri de pumn. Eu te voi 
dobori în acelaşi fel. 

— Laşule! îl biciui Ragastens. 

— Pe sângele lui Dumnezeu! urlă ucigaşul exasperat. 

EI îşi ridică pumnul enorm asupra capului lui Ragastens, 
incapabil să schiţeze nici cel mai simplu gest de apărare. 

Şi atunci Trombafior începu să prevadă că greşise 
întârziind aşa cum făcuse. 

Simţi cum două mâini mici îi apucau pumnul pe la spate şi, 
în acelaşi timp, alte două mâini îl luaseră de centură şi-l 
traseră înapoi destul de tare. Aceste două mâini erau în 
mod sigur mai puternice decât primele două. Această 
intervenţie fusese suficientă pentru a devia lovitura. 

Trombafior se întoarse. Şi îi văzu pe Muscade şi Jehan 
Gehenne care tocmai îi opriseră braţul în momentul când se 
aştepta cel mai puţin. 

— Trombafior! exclamă Muscade, ah! Te recunoscusem 
bine în ascunzătoarea ta! 

Doi adversari atât de debili nu-i puteau impune deloc lui 
Trombafior. Le atrase cu mila atenţia: 

— Voi doi, vă sfătuiesc s-o ştergeţi... şi încă repede! 

Muscade îi aruncă lui Jehan Gehenne o privire care 
implora ajutor. Respectabilul poet-gropar nu era la largul 
său. El era livid. Dârdâia din toate încheieturile. Nu 
contează, el răspunse chemării mute a iubitei Şi se aşeză 
hotărât în faţa ucigaşului, încercând să parlamenteze: 

— Ei, cum! Seniore Trombafior, veţi avea oribilul curaj să 
maltrataţi un rănit care nu se poate apăra? 

Trombafior văzu că, în pofida fricii care-i răsucea 
măruntaiele, nu va da înapoi. El nu şovăi. Cu un formidabil 
dos de mână îl mătură pe nenorocit, strigând: 

— De ce se bagă acest nenorocit de gropar? 

Jehan G6henne se rostogoli la patru paşi de acolo, din 
nenorocire pentru el, în cădere, capul său se izbi tare de 
colţul unei mobile şi rămase leşinat pe parchet. 


Fără să se mai ocupe de el, Trombafior se întoarse spre 
Muscade şi-i spuse cu o voce înspăimântătoare: 

— Întinde-o!... Dacă nu vrei să te arunc pe fereastră! 

Muscade se purtă la fel de eroic că nefericitul ei logodnic. 

— Aruncă-mă pe fereastră, dacă vrei. Dar nu te voi lăsa să 
comiţi acest cumplit omor în faţa mea! 

— Bine! Fii liniştită, se va face aşa cum vrei. 

El o apucă de mâini şi o târi spre fereastră. 

— Iertare pentru el! imploră Muscade. În numele 
fecioarei, Trombafior, iartă-l. De ce vrei să-l omori? 

— M-a bătut zdravân! spumegă Trombafior. 

Şi sfidător: 

— Şi pentru că sunt plătit pentru asta! Crezi că vreau să 
pierd douăzeci de mii de livre pentru ochii tăi frumoşi? 
Douăzeci de mii de livre! Cred că suma este considerabilă. 

Până acum ea se zbătuse cât de bine putuse şi întârziase 
astfel cu câteva secunde clipa fatală. Înţelese că nu va reuşi 
să-l înduioşeze, după cum sperase, încetă să se opună. 

În loc să se lasă târâtă, merse ea singură la fereastră şi o 
deschise. În acelaşi timp, cu aerul său blând, dar cu o 
fermitate uluitoare şi privindu-l în faţă, ea rosti: 

— Am făcut ce am putut pentru a te scăpa de această 
lovitură. Dar pentru că mă obligi, cu atât mai rău pentru 
tine. Te previn, Trombafior: meşterul 'Tornebisse este acolo 
în stradă, sub această fereastră. Un semn al meu elurcă. 
Trebuie să-l chem? 

Fulgerul dacă ar fi căzut asupra lui Trombafior n-ar fi 
produs un efect mai fantastic decât cel provocat de aceste 
cuvinte. El o lăsă imediat şi livid, speriat, privind-o cu ochi 
de nebun, se dădu doi paşi înapoi, bâiguind: 

— Meşterul Tornebisse... sub fereastră. 

— Meşterul Tornebisse, da, oh! Poţi să te uiţi, este chiar el! 
N-am decât să-i pronunţ numele puţin mai tare şi el va 
urca. 

Trombafior se duse spre fereastră cu infinite precauţii 
pentru a nu fi văzut şi privi. 


El se dădu înapoi cu mare grabă. Îi clănţăneau dinţii 
repetând involuntar: 

— Meşterul Tornebisse... acolo... acolo... cum de este 
acolo? 

El îi adresă o privire ucigătoare. Ea o văzu şi surâse. 

— Nu mă tem de tine. Poţi să mă omori... dar gândeşte-te 
bine, căci mi-am luat măsurile mele de prevedere: dacă mă 
omori... îl vei vedea venind la tine pe meşterul 'Tornebisse. 

El avu un gest de furie neputincioasă şi mormăi: 

— Această fată cu aerele sale pline de dulceaţă este 
diavolul în persoană! 

Muscade continua să surâdă. Ea încheie: 

— Du-te acum, Trombafior. Şi, dacă vrei să mă asculţi, nu 
mai pune niciodată piciorul aici. 

— Cum, vrei să ies în timp ce sunt aşteptat jos cu 
nerăbdare?... Pe toţi dracii! Tot atât ar fi să sfârşesc imediat 
de o bună lovitură de pumnal. 

Muscade se aplecă în afară şi spuse câteva cuvinte. 

După o clipă, ea spuse liniştit: 

— A plecat. Poţi să pleci fără teamă. 

EI se apropie de fereastră, cercetă strada cu o privire 
neliniştită, cât putea cuprinde cu privirea. Sigur în fine că 
omul care-i inspira această ciudată groază plecase într- 
adevăr, el se supuse docil ordinului fetei: se strecură pe 
scară şi dispăru cu o iuţeală uimitoare. 

Spartimosca îl urmă, biciuit de sarcasmele lui Marasquin 
şi de amenințările lui Milord Gendarme care se strâmbau 
de râs de deznodământul neprevăzut al acestei aventuri 
care era cât pe ce să le fie fatală. 

Cât despre Ragastens, el nu râdea: el aţintise asupra 
Muscadei o privire emoţionată şi surâdea cu blândeţe. 

Ea se apropie de el şi crezu că trebuie să-l liniştească: 

— Nu vă temeţi de nimic; atâta timp cât veţi fi aici, el se va 
feri să mai pună aici piciorul. 

— Sunteţi o femeie curajoasă şi vitează. Vă datorez viaţa. 
Nu voi uita asta. Nu uit niciodată o datorie de recunoştinţă. 


Ea roşi de plăcere şi rămase tulburată în faţa lui, fără să 
găsească un cuvânt de răspuns. 

Ragastens surâse. Şi, cu aceeaşi blândeţe, îi reaminti de 
cel pe care ea îl uitase: 

— Ocupaţi-vă de logodnicul vostru. 

Ea se grăbi spre Jehan Gehenne care, din fericire, începea 
să-şi recapete cunoştinţa. 

Capitolul XLVIII Dovada. 

Înainte de a ieşi de la Patroană, Trombafior inspecta 
bănuitor, încă o dată, împrejurimile casei. Nedescoperind 
nimic suspect, se hotărî. Îşi trase borurile pălăriei pe ochi, 
îşi ridică reverele mantalei până la nas, se strecură în 
stradă şi, lipindu-se de pereţi, alergă ca o săgeată, gata să- 
şi dea sufletul, până la el acasă, unde se încuie cu cheia 
împreună cu Spartimosca. 

Încet, încet, de la spaimă nebună care-l copleşise, 
Trombafior trecu la o furie îngrozitoare, în cursul căreia nu 
conteni cu înjurăturile violente cu amenințările înfiorătoare 
adresate unor duşmani invizibili pe care nu-i numea. 

Până la urmă se calmă, regăsindu-şi sângele-rece. Şi 
Spartimosca se calmă. Numai că era mort de curiozitate. 
Văzându-şi camaradul revenit la o stare normală, crezu că 
poate să îndrăznească: 

— Pe madona! Îmi spui şi mie în sfârşit ce înseamnă 
această poveste inexplicabilă în care nu este vorba decât 
despre meşterul Tornebisse? 

Livid, cu ochii aprinşi, Trombafior îşi şocase pumnalul şi 
punându-i sub nas lama lată şi tăioasă, cu o răceală mai 
îngrozitoare decât furia de adineaori: 

— Ascultă, zise el, tu eşti prietenul meu. Aş regreta extrem 
de mult să mă despart de tine. Dar, pe cât este de adevărat 
că mă cheamă Trombafior, dacă-mi mai vorbeşti vreodată 
despre asta, am să te fac să înghiţi această lamă până la 
mâner. Ceea ce te va lecui pentru totdeauna de obiceiul de 
a pune întrebări indiscrete. 

Alb ca varul, transpirând de frică, Spartimosca exclamă: 


— Bine, păstrează-ţi secretele, pentru că n-ai încredere în 
cel mai bun prieten al tău. 

Trombafior se potolise din nou. Spartimosca îndrăzni iar: 

— Nu-ţi pasă că suntem ruinaţi! Da, pe sângele lui Cristos, 
ruinaţi! Nu mă vei putea opri să spun că asta este 
exasperant. 

Şi, pe un ton disperat: 

— Douăzeci de mii de livre! O avere!... Pe care o pierdem 
fără să ştim din ce motiv! 

— Este adevărat că suntem ruinaţi! Tunete şi trăsnete! Şi 
această ticăloasă Muscade, cu blândeţea ei prefăcută care 
s-a amestecat!... De unde a aflat...? 

Şi vorbind cu mânie: 

— Acum, iată-mă la discreţia ei! Mă va duce de vârful 
nasului după bunul ei plac!... Şi nu voi putea face nimic 
contra ei, decât să îndoi şira spinării... dacă nu celălalt se va 
năpusti asupra mea! Infern...! 

Îşi petrecură restul zilei închişi acasă la Trombafior, fără 
să îndrăznească să scoată nasul afară, deplângând 
neîntrerupt pierderea averii lor. A doua zi, Trombafior şi 
Spartimosca ieşiră: 

— În definitiv, dacă pretindem că l-am ucis pe Ragastens, 
cine va putea să demonstreze contrariul? 

— În fond, întări Spartimosca, cuvântul nostru valorează 
tot atât cât oricare altul. 

Peste încă o zi, Trombafior hotări brusc: 

— Fie ce-o fi, să mergem! 

Şi Spartimosca, cu o voce de tunet, cu un aer provocator şi 
gesturi de luptă, ca şi cum era vorba să dea peste cap o 
întreagă companie, repetă: 

— Să mergem! 

Şi plecară acolo, într-adevăr. 

La palatul Sorrient?s îi orbi luxul fantastic în sălile pe care 
le-au traversat. În spatele lacheului plin de fireturi care îi 
conducea, nu ştiau unde să pună piciorul. Dacă ar fi 


îndrăznit, ar fi făcut cale-ntoarsă şi s-ar fi salvat mâncând 
pământul. Dar era prea târziu ca să mai dea înapoi. 

Se gândeau că sunt conduşi la acel domn Pinacle, de care 
li se spusese să întrebe. Se găsiră brusc în faţa femeii, 
înfăşurată în pelerină sa gri, care le promisese douăzeci de 
mii de livre. În mintea lor, această femeie nu putea fi decât 
stăpâna fabuloaselor comori pe care le vedeau în jurul lor. 
Din clipa aceea, ea le apăru ca o fiinţă supranaturală, de 
temut, care, în mod sigur, trebuia să fie înarmată cu toate 
puterile. 

Simţiră din instinct că excrocheria lor, cu această femeie, 
era de la bun început sortită unui eşec vrednic de milă. Cu 
toate acestea, ei se încurajară reciproc din ochi şi dădură 
dovadă de îndrăzneală: 

— Nobilă şi frumoasă doamnă, rosti Trombafior 
înclinându-se într-o reverență pe care el o considera plină 
de graţie şi de distincţie, am deosebita onoare de a vă 
aduce la cunoştinţă că am executat cu exactitate ordinele 
voastre: omul pe care ne-aţi poruncit să-l lovim nu mai 
există. 

— Omul şi cei doi complici ai săi, întări Spartimosca, rupt 
în două. 

— Aţi întârziat. Treaba trebuia făcută alaltăieri, cel mai 
târziu. 

Ei strâmbară din nas şi schimbară o privire consternată: 
treaba nu mergea. 

— În sfârşit, treaba e făcută şi bine făcută, adăugă 
Trombafior. Nu mai rămâne decât... 

— Să plătiţi cinstit mica retribuţie, încheie Spartimosca. 

Ca şi cum nu auzise, ea întrebă: 

— Şi spuneţi că Ragastens este mort? 

— Mort, da, doamnă, afirmă Trombafior cu tărie. 

— Şi Milord Gendarme de asemenea, adăugă iute 
Spartimosca. 

— Dovadă, zise ea cu tonul ei glacial. 


Ei rămaseră surprinşi. Îşi reveniră repede, totuşi. 
Trombafior se indignă: 

— Dovada este că suntem aici! 

— Şi că ceilalţi au rămas acolo, confirmă Spartimosca. 

— Să mergem! zise ea scurt. Vreau să mă asigur eu însumi 
dacă ei sunt într-adevăr morţi! 

Ei nu se aşteptau ia aşa ceva. Dintr-o dată, se simţiră 
complet descumpăniţi. De altfel n-au putut scoate un 
cuvânt: că plecase deja. Ei murmură copleşiţi: 

— Ce vrea să însemne asta? 

Şi se lansară pe urmele ei. 

Ajunseră în faţa locuinţei Patroanei. Nu se simțeau în 
largul lor. Simţeau din instinct că această necunoscută de 
temut avea puterea să-i facă să plătească foarte scump 
gluma lor proastă. 

Ei o urmau totuşi ca nişte câini vinovaţi şi resemnaţi care 
ştiu că vor fi pedepsiţi. Şi urcară în spatele ei. 

Pe palier, ea se opri în faţa uşii şi, fixându-i cu privirea ei 
de foc, întrebă: 

— Sunteţi siguri că erau toţi trei morţi? 

Trombafior nu şovăi să meargă până la sperjur. El rosti cu 
o voce puternică, uitând că poate fi auzit de partea cealaltă 
a uşii: 

— Jur pe fericirea mea că i-am lăsat reci, ţepeni, în 
paturile lor. Trebuie să-i găsim la fel. Numai dacă... 

Spartimosca găsi continuarea mai repede decât el: 

— Numai dacă diavolul, patronul lor, nu i-a luat cu el, zise 
el la întâmplare. 

Or, ei nu se îndoiau că-şi dădeau o osteneală uriaşă absolut 
inutil. Ea nu îi bănuia deloc. 

Dacă nu s-ar fi încrezut în ei, că n-ar fi venit. Dacă venise, 
era pentru că voia să se asigure ea însăşi că Ragastens era 
într-adevăr mort. Şi pentru că ei jurau că-l uciseseră, ea nu 
se îndoia că îi va găsi cadavrul în spatele acestei uşi. 

Ea puse mâna pe clanţă. Mâna îi tremura uşor. Şovăia. 

Îşi învinse această slăbiciune. Deschise încet, uşor... 


Ei îşi încovoiară şira spinării, aşteptând izbucnirea care în 
mod sigur va fi îngrozitoare. 

Dar nu se auzi nici o izbucnire. 

Ea deschise uşa cu totul. Dar rămase pe prag. Şi cu acelaşi 
calm glacial, rosti cu răceală: 

— Este adevărat. Sunt morţi! 

Ei tresăriră, atât de buimăciţi încât uitară de orice 
prudenţă. Erau cai pe ce să se trădeze urlând: „Sunt 
morţi...?” 

Întinseră gâtul, cu băgare de seamă. Şi erau cât pe ce să 
cadă pe spate de uimire. Văzură pe paturi trei forme rigide, 
întinse pe cearceafuri. Şi pe perne, cele trei capete livide în 
care îi recunoscură imediat pe Ragastens, Milord 
Gendarme şi Marasquin. 

Se priviră cu ochii ieşiţi din orbite, în fundul cărora se 
aprindea acea lucire neliniştitoare care anunţă nebunia. Şi 
se închinară în grabă, îngăimând frânturi de rugăciuni. 

Ea închise încet uşa şi porunci: 

— Veniţi! 

Cu capetele golite de orice gând, ei o urmară fără să vrea, 
ca nişte automate. 

Cum bine vă puteţi imagina, nu era nimic supranatural în 
această treabă. Dimpotrivă, era un lucru foarte simplu. 
lată: 

Aproape că nu mai este nevoie să spunem că, după 
tentativa eşuată a lui Trombafior, Ragastens şi cei doi 
camarazi ai săi - care de altfel îşi refăceau zilnic forţele - îşi 
luaseră măsuri spre a nu fi surprins. Aveau toţi trei auzul 
fin. Sesizaseră imediat un zgomot înăbuşit pe palier. 
Apucaseră deja pumnalele şi spadele pe care le aveau la 
îndemână. 

Trombafior, comiţând imprudenţa să ridice vocea, ei 
auziseră ce spusese. La un cuvânt al lui Ragastens, îşi 
traseră toţi trei cearşafurile până la bărbie şi rămaseră 
nemişcaţi, ţepeni, reţinându-şi respiraţia. Aveau încă 
figurile palide de la sângele pierdut. 


Această paloare luă aspectul cadaveric în ochii celor trei 
personaje care îi priveau. 

Şi iată cum femeia cu pelerina gri plecă foarte convinsă că 
Trombafior şi Spartimosca îi uciseseră pe Ragastens şi pe 
cei doi acoliţi ai săi. Cât îi priveşte pe cei doi curajoşi, ei 
fură de asemenea convinşi de moartea lor. Numai că, după 
cum ştiau bine, ei nu-i uciseseră, astfel că, această moarte 
neprevăzută, din care nu înțelegeau nimic, îi uluia şi-i 
neliniştea. 

La palatul Sorrient?s, primiră fără nici o dificultate cele 
douăzeci de mii de livre promise. Şi acest extraordinar 
noroc, pe care nu mai contau, sfârşi prin a le da peste cap 
puţina judecată care le mai rămăsese. 

Plecară ca nişte nebuni. Fugiră ca o săgeată la locuinţa lui 
Trombafior, pe strada Truanderie. Începură prin a ascunde 
cei doi săculeţi care conţineau cele douăzeci de mii de livre 
în fundul unui cufăr pe care-l încuiară cu cheia. Apoi, când 
această importantă operaţiune se termină, lrombafior, care 
părea destul de tulburat, rosti: 

— Trebuie să vedem asta de aproape. Simt că înnebunesc 
dacă trebuie să trăiesc cu gândul la acest mister de 
dezlegat. 

Porniră. Se întoarseră la Patroană. Se strecurară pe scară, 
deschiseră uşa cu infinite precauţii şi intrară. Căci 
îndrăzniră să intre. 

Intrară. Şi rămaseră mai năuciţi ca niciodată, în cameră 
nu era nimeni. Nici morţi, nici vii. Păturile era refăcute, 
curate, albe, întinse. 

Dar Ragastens, Marasquin şi Milord Gendarme, morţi sau 
vii, dispăruseră. 

Capitolul XLIX Cele două doamne în gri. 

Atunci când Ragastens dispăruse din locuinţa celor trei 
curtezane, trecuseră cinci zile de când Rayon d'Or era 
prizonieră în palatul Sorrient?s. 

Hermosa şi Jocelyne veneau zilnic s-o viziteze, şi chiar de 
mai multe ori în aceeaşi zi. Încă din prima zi, aşa cum 


Pinacle îi spusese lui Sorrient?s, cele două surori se 
îmbrăcaseră în acelaşi fel, în gri. Rubinul tăiat în formă de 
romb fusese închis într-un sipet. Astfel că acum devenea 
imposibil s-o deosebeşti pe Hermosa de Jocelyne. 

Rayon d'Or le vedea apărând împreună şi totdeauna pe 
neaşteptate. De mai multe ori, una dintre ele intrase 
singură, când una, când altă, în aparenţă. Dar ea nu putuse 
face niciodată mai mult de doi paşi în cameră, că nu 
avusese niciodată timp să pronunţe un cuvânt: imediat 
apăruse cealaltă. 

Lui Rayon d'Or nu-i trebuise mult timp ca să înţeleagă că 
ele se supravegheau de foarte aproape. 

Ea nu întârziase să înţeleagă şi faptul că una dintre ele - 
poate amândouă - voiau să-i spună ceva în particular şi 
ţinea mai presus de orice ca sora ei să nu audă. Ce voia să-i 
spună? Ea n-avea habar. Dar va afla... dacă una din ele va 
reuşi să înşele supravegherea celeilalte. Ceea ce nu era 
sigur. 

Încă din prima zi, amândouă o liniştiseră spunându-i că n-o 
ameninţa nimic. Ea nu dăduse crezare în întregime acestor 
cuvinte. Dar ea înţelesese totuşi că nu era ameninţată 
pentru moment. Cât timp va mai dura această îngrijorare? 
Va vedea. 

Implorase imediat favoarea să i se dea veşti despre 
cavalerul de Ragastens. 

Cele două surori păruseră că se consultă din priviri. Şi una 
dintre ele răspunsese că el se salvase din palatul de Guise, 
dar acoperit de râni. După care dispăruse şi se putea crede 
că murise ascuns în vreun ungher. 

Asta, Rayon d'Or refuzase s-o creadă, dar obținuse 
întotdeauna acelaşi răspuns. Era o părere preconcepută. 
Ea înţelese şi nu mai vorbi despre asta. 

Dacă cele două doamne în gri ocoliseră întrebările lui 
Rayon d'Or, ele nu se feriseră să-i pună o mulţime. Toate 
aceste întrebări tindeau să se convingă dacă ea era într- 
adevăr Rolande de Montcapet. De altfel, ele nu ascundeau 


asta. Ele declaraseră o dată pentru totdeauna că numai în 
vederea acestei anchete o opreau la palatul Sorrient?s. 

Trecuseră cinci zile de când continuă această luptă 
ascunsă fără că vreuna din ele să marcheze un avantaj, 
îndată ce apărea una, se arăta şi cealaltă. Şi niciuna nu 
părăsea locul decât atunci când vedea că cealaltă o 
urmează. 

Trebuie să notăm că în această a cincea zi de la dispariţia 
lui Ragastens, ducele de Sorrient?s se urcase pe cal în 
costum de călătorie. Ceea ce părea să arate că absenţa sa 
va fi destul de lungă. El nu se găsea aşadar la palat atunci 
când Trombafior şi Spartimosca făcuseră imprudenţa să 
vină acolo ca să reclame o sumă pe care ştiau foarte bine că 
n-o câştigaseră. 

A doua zi, Sorrient?s fiind în continuare absent, Rayon 
d'Or văzu intrând în camera sa una dintre cele două femei 
în gri. Tânăra fată îşi spuse că cealaltă nu va întârzia să 
apară. Ea se înşela. De data aceasta, cealaltă nu apăru. 
Doamna în gri se apropie repede de Rayon d'Or şi-i spuse în 
şoaptă: 

— Repede, n-am decât un minut. Ascultaţi. Pentru mine, 
voi nu sunteţi Rolande. Nu e nici o îndoială. Totuşi, vreau să 
fac în aşa fel ca şi cum aţi fi Rolande şi vă spun: Dacă v-aş 
oferi o sumă importantă, o sumă care vă va face bogată, 
foarte bogată pentru toată viaţa, aţi accepta? Cu condiţia, 
bineînţeles, să dispăreţi după ce veţi fi recunoscut 
categoric, în scris, că nu aveţi nici un drept asupra numelui, 
titlurilor şi averii Montcapeţilor. 

— Într-un cuvânt, răspunse Rayon d'Or cu un sânge-rece 
admirabil, îmi oferiţi o mică parte din averea mea, cu 
condiţia să renunţ la rest? 

— Asta e, zise ea cu răceală. Numai că, ceea ce voi numiţi 
o mică parte, reprezintă un milion. Un milion, auziţi? Vă 
dau un milion. 

— Este ceva, într-adevăr, rosti Rayon d'Or fără să renunţe 
la calmul său. Numai că, doamnă, dacă eu sunt Rolande, 


toată averea tatălui meu trebuie să-mi revină. Toată, auziţi, 
la rândul vostru? Voi face cum mi se va părea bine, dar... 

— Dar, o întrerupse ea cu puţină nelinişte, dar voi nu 
sunteţi Rolande. Ceea ce... 

— Permiteţi să vă întrerup, doamnă, şi să vă spun: Dacă eu 
nu sunt Rolande, n-am nici un drept asupra acestei averi şi 
nu voi accepta nimic. 

— Aşadar, totul sau nimic! 

— Da, doamnă: Totul dacă eu sunt Rolande, pentru că este 
dreptul meu. Nimic dacă eu nu sunt Rolande. 

— Este ultimul vostru cuvânt? 

— Da, doamnă, este ultimul meu cuvânt. 

— Gândiţi-vă. Acest refuz, dacă vi-l menţineţi, vă va fi fatal. 

— Mă îndoiesc de asta. 

— Voiam să vă salvez... Voi înşivă sunteţi aceea care îmi 
impuneţi necesitatea aspră să vă suprim. Eu nu vă doream 
moartea. 

— Oh! Nu mă veţi ucide atât de uşor cum credeţi. Mă voi 
apăra. 

Doamna în gri îi aruncă o privire lungă, surâse cu un aer 
compătimitor. Apoi, trăsăturile sale se înăspriră, privirea 
deveni glacială şi cu un gest de hotărâre rece, zise: 

— Voi aţi vrut-o. 

Ea închise uşa şi plecă. 

A doua zi, Rayon d'Or o văzu revenind, din nou singură. 

Cel puţin, crezu că era ea. 

Ca şi în ajun, ea se apropie iute de Rayon d'Or şi-i şopti 
dintr-o răsuflare: 

— Nu vă temeţi de nimic, veghez asupra voastră. 

Doamna în gri adăuga cu o voce gravă, care părea 
impresionant de sinceră: 

— Vă jur că nu veţi fi ucisă. Vă jur că averea vă va fi 
restituită. Aveţi încredere în mine. 

— Doamnă! se sperie Rayon d'Or, mi-aţi spus ieri exact 
contrariul. M-aţi ameninţat cu moartea. Ce trebuie să cred? 
Ameninţările sau promisiunile voastre? 


Ea dezvălui în mare grabă: 

— Nu eu v-am vorbit ieri. Era sora mea. Ea vrea să 
păstreze averea voastră, pe care şi-a însuşit-o. Eu vreau să 
vă fie restituită. Şi vă jur încă o dată că ea o să v-o restituie. 

Ea dispăru ca o umbră, lăsând-o pe Rayon d'Or uluită, 
dezorientată, nemaiştiind pe care trebuia s-o creadă, pe cea 
care o ameninţa sau pe cea care îi promitea s-o apere, 
întrebându-se cu groază dacă ele nu se înţeleseseră că s-o 
înnebunească şi, pe căi diferite, s-o facă să renunţe la 
această avere, cauza tuturor acestor nenorociri. 

Capitolul L. Cabinetul lui Sorrient?s. 

Chiar în ziua în care una dintre cele două doamne în gri o 
asigura pe Rayon d'Or că veghea asupra ei şi că va face săi 
se restituie averea, cuvinte care, cum am spus, o 
înfricoşaseră pe tânăra fată în loc s-o liniştească, în ziua 
aceea, ducele de Sorrient?s se întoarse din călătorie. 
Absența lui durase aşadar două zile. 

Îşi rezervă exact timpul necesar pentru a-şi schimba 
costumul de călătorie acoperit de praf cu haine de casă şi 
se îndreptă spre încăperea unde ştia că Jocelyne şi 
Hermosa îşi petreceau cel mai adesea timpul. Atunci când 
pătrunse acolo, una dintre cele două surori se găsea 
singură. 

Or, trebuie să ne amintim că el îi spusese lui Pinacle şi încă 
pe un ton puţin dramatic că nu ştia care dintre cele două, 
soţia sau cumnată, era aceea căreia i se spunea doamna. De 
asemenea, lăsase să se înţeleagă că, acum că erau 
îmbrăcate amândouă ia fel, cu atât mai mult nu-şi putea 
deosebi, nici el, soţia de cumnată. 

Cu toate acestea, el nu ezită nici o secundă. Imediat, fără 
să salute, întrebă: 

— Ei bine! Ragastens? 

— Liniştiţi-vă, răspunse ea surâzând. Domnul de 
Ragastens nu se va mai amesteca în ceea ce nu-l priveşte. 

— E mort? întrebă el cu un suspin de uşurare. 

Ea aprobă din cap, surâzând. 


— Când? 

— Alaltăieri. În ziua plecării voastre. 

— Complimentele mele! Sunteţi expeditivă, doamnă. 

Apoi, cuprins de o bruscă nelinişte: 

— Sunteţi sigură că este mort într-adevăr? 

— L-am văzut întins, livid şi ţeapăn, pe patul său. 

Dând aceste precizări, fără să vrea, se înfioră uşor. 

El îi adresă o privire ironică. Ea o sesiză în treacăt şi 
spuse, pe un ton foarte grav: 

— Ştiţi bine că nu lovesc niciodată decât în caz de absolută 
necesitate şi când nu există posibilitatea de a proceda altfel. 
Acest Ragastens n-ar fi murit, dacă ar fi vrut. l-am oferit o 
sumă considerabilă ca să retracteze şi să dispară. 

— N-aţi făcut bine, zise el cu răceală. 

— Ce vreţi, nu mă pot schimba. Este peste puterile mele. 
Am făcut aceeaşi propunere Rolandei. 

— Sper că a refuzat. 

— Da, răspunse ea. 

Şi adăugă, surâzând: 

— Ea vrea totul. 

— Drace! zeflemisi Sorrient?s, câtă lăcomie! 

— Şi voi, domnule? Totul este pregătit? 

— Da. Vă spun că nu se poate ieşi din casă, decât dacă eşti 
pasăre. Dar vă repet că faceţi o nebunie. 

— Cred că într-adevăr aveţi dreptate. 

— Atunci, făcu el cu o uşoară iritare, de ce vă 
încăpăţânaţi? În astfel de afaceri este întotdeauna nefast să 
baţi câmpii. 

— Ce vreţi, sunt superstiţioasă. Mi se pare că nu trebuie s- 
o lovesc din nou pe această mică Rolande care a scăpat atât 
de miraculos loviturilor noastre. Atunci, mă străduiesc să-mi 
ating scopul fără să recurg la mijloace extreme. Îmi spun că 
va fi întotdeauna timp să ajung şi acolo. 

— Facă cerul ca atunci să nu fie prea târziu, zise el 
clătinând din cap cu un aer îngrijorat. 

Ea surâse şi ridică din umeri, sigură de ea. 


Se pare că-şi spuseseră tot ce fusese important, căci 
Sorrient?s făcu ceea ce nu făcuse intrând: se interesă de 
sănătatea ei şi îi sărută curtenitor mâna. Continua să i se 
adreseze ceremonios cu doamnă, aşa cum ea i se adresa cu 
domnule. 

Tocmai când schimbau aceste amabilităţi, intră cealaltă 
doamnă în gri. Mai rămase să flecărească puţin cu ele. Nici 
o singură dată nu le pronunţă numele. Îşi luă rămas bun. 

Merse în cabinetul său, unde l-am văzut pe Pinacle. Era un 
om muncitor. Începu, la masa de lucru, să studieze nişte 
documente pe care le luase de pe acea mobilă de abanos 
unde închisese acel faimos plic care trebuia să facă din el 
un vicerege. 

Lucrase astfel timp de o oră întreagă atunci când un 
lacheu intră pentru a-i spune că domnul cavaler de 
Ragastens solicita onoarea de a fi primit într-o afacere de 
cea mai mare urgenţă. 

Până cu care scria în momentul acela zgârie hârtia şi-şi 
strică vârful. A fost singurul semn vizibil prin care se 
manifesta emoția pe care i-o cauză numele lui Ragastens 
rostit brusc în faţa sa. Îşi săltă capul şi, foarte calm în 
aparenţă, întrebă: 

— Ai spus domnul cavaler de Ragastens?... Nu te înşeli? 

— Nu mă înşel, monseniore, declară cu siguranţă lacheul. 
Eu repet numele care mi s-a dat. 

— Unde este acest gentilom? 

— În marea anticameră, monseniore. 

— Bine, zise Sorrient?s ridicându-se, aşteaptă-mă. 

El ieşi şi se îndreptă repede spre anticameră spunându-şi 
cu o nelinişte nedefinită: „Oh! Să existe oare din întâmplare 
doi cavaleri de Ragastens?... Sau doamna se va fi 
înşelat...?” 

Se lămuri repede. În spatele grelei draperii unde se opri şi 
pe care o îndepărtă uşor, îl zări pe cel care cerea să-i 
vorbească şi mârâi în sinea sa: „Pe Dumnezeu! Pentru un 


om despre care doamna afirmă că l-a văzut mort, ţeapăn în 
patul său, este destul de sănătos!” 

Era într-adevăr Ragastens, puţin palid, dar viu şi nu părea 
să se resimtă deloc de pe urma rănilor sale. Cum de se 
găsea aici şi ce venise să facă? Vom explica în câteva 
cuvinte. 

Se înţelege că dispariţia sa nu era mai supranaturală 
decât moartea sa. După plecarea doamnei în pelerină gri şi 
a lui Trombafior şi Spartimosca, Ragastens îşi spusese că 
locuinţa celor trei curajoase fete care-l culeseseră de pe 
stradă şi-l îngrijiseră, pe el şi pe camarazii săi, nu mai era 
desigur un loc dintre cele mai liniştite. Cum se simțeau 
aproape refăcuţi toţi trei, hotări să se întoarcă la locuinţa 
sa. Şi plecă, după ce mulţumi cum se cuvine Muscadei, 
Bergamotei şi Saphirei. Fără să-l uite pe Jehan Gehenne, 
fireşte. 

O dată reinstalat în mansarda pe care i-o închinase 
Mauviette Gueule d'Or, Ragastens îşi spuse că cel mai bun 
lucru pe care-l avea de făcut, pentru că-l credeau mort, era 
să continue să facă pe mortul. Dar el era neliniştit pentru 
Rolande. Începuse, aşadar, să se întrebe unde putea să 
meargă pentru a avea şanse s-o regăsească. 

Din deducție în deducție, ajunse, să-şi spună că ea trebuie 
să fie la palatul Sorrient?s. Când convingerea sa fusese bine 
stabilită, nu mai putuse sta pe loc şi plecase. 

Constatând cu ochii săi că era într-adevăr vorba de 
Ragastens despre care i se dăduseră asigurări că este mort, 
Sorrient?s se întoarse. În mica anticameră care preceda 
cabinetul său, lacheul îi aştepta întoarcerea. Îi dădu ordine. 
Lacheul plecă să le execute. 

Sorrient?s nu intră în cabinetul său. El merse în fundul 
palatului, într-o altă cameră, mai mică, ale cărei ferestre 
dădeau spre râu. El organiză rapid un fel de înscenare: îşi 
scoase pumnalul şi spada şi le puse pe un fotoliu, se aşeză 
în faţa unei mese pe care se găsea tot ce trebuie pentru 


scris. El puse o foaie de hârtie în faţa lui, înmuie pana în 
cerneală şi începu să scrie cu un calm perfect. 

Atunci când Ragastens intră cu pas apăsat şi hotărât, el îl 
găsi absorbit de munca sa. 

Sorrient?s se ridică şi salută cu acea curtoazie de mare 
senior care, la el, era deosebit de impunătoare. Dintr-o 
privire, Ragastens văzu că n-avea lângă el nici pumnal, nici 
spadă. 

Într-un cuvânt, ducele era la discreţia sa. În aceste condiţii 
Ragastens ar fi considerat drept o laşitate să folosească 
violenţa faţă de un om care arăta o astfel de politeţe. El 
răspunse deci la salutul lui Sorrient?s şi acceptă fotoliul pe 
care i-l indică în faţa lui, de cealaltă parte a mesei. Şi foarte 
politicos, cu cel mai agreabil surâs, atacă: 

— Domnule, ştiu că prinţesa Rolande de Montcapet se 
găseşte acum la voi şi pentru asta mi-am permis să mă 
prezint aici. Pot îndrăzni, domnule, să vă rog să consimţiţi s- 
o văd? 

Îl privea pe Sorrient?s drept în faţă. Acesta rămase 
nepăsător. El se ridică şi spuse cu simplitate: 

— Aşteptam vizita voastră, domnule, şi mă aşteptam la 
această cerere. Voi avea onoarea să vă conduc cu însumi la 
domnişoara d'Orberives. 

Ragastens nu se clinti. Cu toate acestea, în sinea sa, era 
uluit să vadă că Sorrient?s nu numai că na nega faptul că 
Rolande era acolo, dar, pe deasupra, nu ridică nici o 
obiecţie s-o vadă. 

— Mii de mulţumiri pentru politeţea voastră, domnule. Dar 
vă rog să remarcaţi că voi spuneţi domnişoara d'Orberives, 
în timp ce eu am spus prinţesa de Montcapet. 

— Înţeleg, domnule, replică Sorrient?s cu aceeaşi 
simplitate. Dar această tânără fată pe care am întrebat-o nu 
mi-a putut spune dacă este Rolande de Montcapet, aşa cum 
afirmaţi. Aveţi tară îndoială dovezi pe care ca nu le 
cunoaşte. În acest caz, când vă veţi pune de acord cu ea, vă 
voi cere să-mi faceţi cunoscute aceste dovezi. Atunci când 


mă veţi convinge, voi restitui imediat Rolandei averea care 
îi aparţine. Apoi, această datorie împlinită... 

După care, cu o voce aspră, spuse: 

— Atunci, domnule, să ne încheiem socotelile. 

Merse la o uşă, ridică draperia grea care o mască şi se 
dădu politicos de-o parte. 

Ragastens trecu. El făcu doi paşi. Brusc, podeaua îi 
dispăru de sub picioare şi căzu scoțând un țipăt. 

Pe pragul uşii, Sorrient?s ascultă un moment. El nu auzi 
nici un zgomot. Atunci lăsă neglijent să cadă draperia, îşi 
reluă pumnalul şi spada, reveni în cabinetul său şi se aşeză 
din nou la lucru, ca şi cum nu se întâmplase nimic. 

Două ore mai târziu, cele două surori se abordară. Păreau 
la fel de viu emoţionate şi unu şi alta şi amândouă mârâiră 
în acelaşi timp: 

— Unde este ea? 

— Ce i-aţi făcut? 

Se cercetară o clipă cu o suspiciune vie intensă. Văzându- 
se la fel de sincere şi una şi alta, se prinseră de mână şi 
plecară în fugă. Peste mai puţin de un minut, intrau în 
camera lui Rayon d'Or. 

Camera era goală. 

Izbucniră din nou amândouă: 

— Aţi omorât-o, nefericito! 

— Aţi eliberat-o, nebuno! 

Se explicară. Şi din explicaţiile lor, căpătară convingerea 
că nu aveau nici un amestec în această dispariţie. Atunci, îşi 
reuniră eforturile pentru a căuta, dar nu găsiră nimic. 
Rayon d'Or dispăruse de-a binelea, fără ca ele să reuşească 
să descopere cum şi cine dăduse lovitura. 

Totuşi, tot căutând, în timp ce cealaltă nu putea s-o vadă, o 
licărire de triumf trecea din când în când prin ochii uneia 
din ele. Aceasta ştia în mod sigur. Aceasta dăduse lovitura. 

Dar aceasta era aceea care voia s-o ucidă pe Rayon d'Or 
sau cea care voia s-o salveze şi s-o ajute să-şi recapete 
averea? 


A doua zi, pe un culoar destul de întunecat Sorrient?s o 
întâlni pe una din cele doamne în gri. Cum a ştiut el că se 
găsea în prezenţa celei căreia îi spunea doamna? lată ce nu 
avem de unde să ştim. Ceea ce este sigur, este că elo 
abordă fără şovăire şi-i spuse pe un ton ironic: 

— Am primit ieri vizita domnului de Ragastens. 

— Ragastens! se sperie ca. 

— Pentru un om pe care l-aţi văzut mort, ţeapăn în patul 
său, era destul de sănătos, continuă Sorrient?s. 

Şi cum doamna, care îşi revenise deja, îl întreba cu 
privirea, adăugă cu un aer degajat: 

— Liniştiţi-vă doamnă, l-am primit în micul meu cabinet de 
la malul apei... Acel mic cabinet pe unde, dacă aţi fi vrut să 
mă ascultați, ar fi trebuit s-o faceţi să treacă pe domnişoara 
d'Orberives... Vă spun că Ragastens nu va mai reapărea. 

Se despărţiră imediat, fără să mai adauge un cuvânt. 

Ei schimbaseră aceste câteva cuvinte la doi paşi de o uşă. 
Îndată ce-şi întoarseră spatele, această uşă se deschise, o 
umbră se strecură la rândul ei pe culoar. 

Era cealaltă doamnă în gri. Ea auzise ce-şi spuseseră căci, 
îndepărtându-se, murmura: 

— Dacă domnul de Ragastens nu s-a zdrobit în căderea sa, 
jur că-l veţi vedea reapărând. 

Or, Ragastens avusese incredibila şansă să cadă pe un 
strat gros de noroi. El rămăsese ameţit. Dar, venindu-şi în 
fire, avusese satisfacția să constate că nu-şi rupsese nimic. 

Nu murise, e adevărat, dar situaţia lui nu era cu nimic mai 
bună. În întuneric, pe dibuite, îşi dădu seama că era în 
fundul unei fântâni. Căutase o deschizătură fără să 
găsească nimic şi sfârşi prin a înţelege că nici nu va găsi 
nimic. Se văzu condamnat să moară acolo, încet, de foame 
şi de sete. 

Cu toate acestea, nu se tulbură peste măsură: avea la el 
pumnalul şi spada, putea oricând să sfârşească atunci când 
voia, cu o lovitură de pumnal. 


Se aşeză cât putu mai bine şi aşteptă, foamea chinuindu-i 
stomacul, setea contractându-i gâtul. Aşteptă în felul acesta 
două zile care i se părură secole. 

La capătul celor două zile, în fundul fântânii sale se 
deschise brusc un orificiu prin cârc intra lumina. Fără să se 
gândească, cu un strigăt de bucurie ameţitoare se repezi şi 
trecu în partea cealaltă, într-un fel de pivniţă. Se trezi în 
prezenţa uncia dintre cele două doamne în gri. Crezu mai 
întâi că era cea care, la Patroana acasă, îl ameninţase. Dar 
se înşela. 

Doamna îl prinse de mână şi-l luă cu ea. După câteva 
minute, că se opri înaintea unei uşi pe cârc o deschise. 
Atunci, ea vorbi: 

— Mergeţi, domnule de Ragastens, şi Dumnezeu să vă aibă 
în paza lui! 

Şi închise uşa. 

Ragastens nu avusese timp nici măcar să-i adreseze un 
cuvânt de mulţumire. 

Îşi aruncă privirile în jurul lui. Se văzu lângă zidul de 
incintă, în spatele Luvrului, la câţiva stânjeni de Sena. Porni 
cu paşi mari în direcţia străzii Saint-Honore. 

Capitolul LI La Montcapet. 

Am spus că cele două doamne în gri - Hermosa şi Jocelyne 
- constatând dispariţia lui Rayon d'Or, se acuzaseră 
reciproc, una de a o fi ucis, cealaltă de a o fi eliberat. 
Adăugasem că reuşiseră să se convingă de faptul că niciuna 
nu era cu nimic amestecată în această întâmplare şi că-şi 
reuniseră eforturile în scopul de a se lămuri. Căutările lor 
nu dăduseră nici un rezultat şi efectuându-le, una din ele 
avea, în ascuns, surâsuri de triumf care păreau să indice că 
aceasta îşi bătea joc de cealaltă şi ştia perfect ce se 
întâmplase cu Rayon d'Or. 

Desigur, aceasta era acel personaj de temut pe care 
Sorrient?s şi Pinacle o numeau ceremonios doamna şi care 
îi făcea să tremure pe amândoi. 


În aceeaşi zi, la căderea nopţii, într-o cameră cufundată în 
semiobscuritate, Pinacle se găsea în prezenţa doamnei. 

Doamna îi dădea instrucţiuni în şoaptă, cu acel ton scurt 
care-l impresionase atât de puternic pe Trombafior: 

— Regele? 

— Regele mi-a acordat foarte amabil concediul pe care |- 
am solicitat. 

— Bine, iată-ne liniştiţi în această privinţă. Ei bine! Plecaţi 
fără întârziere, duceţi-o. 

— Ascultaţi-mă, doamnă, nu ezitaţi, loviți cât timp o aveţi 
în puterea voastră. 

Şi cu o înfricoşătoare indiferenţă, propuse: 

— Este atât de uşor: două picături din licoarea pe care am 
adus-o în acest scop... şi iată-vă descotorosită pentru 
totdeauna de această periculoasă fată şi de revendicările ei. 

Ea clătină din capul ei fermecător şi zise pe un ton 
hotărât: 

— Nu, nu încă. Duceţi-o, totul este pregătit pentru a fi 
primită la Montcapet. Faceţi tot ce vreţi ca s-o determinaţi 
să renunţe şi să dispară. Tot ce vreţi, în afară s-o ucideţi. 

— Şi dacă se încăpăţânează? 

— Atunci, răspunse ea cu răceală, va fi timp să recurgem 
la această licoare pe care aţi adus-o. Ea va fi aceea care o 
va fi vrut şi noi nu vom avea nici un amestec în asta. 
Mergeţi, Pinacle, şi faceţi totul cât mai bine. 

Pinacle nu ridică nici o obiecţie. Spuse, înclinându-se: 

— Bine, doamnă. 

Ei se despărţiră. 

Atunci când se trezi, a doua zi, Rayon d'Or nu mai 
recunoscu încăperea în care era ţinută închisă la palatul 
Sorrient?s. 

Îşi simţea capul greu, gâtul în flăcări, gura amară. Primul 
ei gând fu să caute cu privirea în jurul ei ceva de băut. Ea 
nu văzu nimic: nici ceainic, nici cană, nici măcar un urcior. 
Negăsind cu ce să-şi potolească setea, uită deocamdată de 


setea sa pentru a se întreba unde era şi dacă era tot 
prizonieră. 

Se ridică şi, cu paşi nesiguri, merse ia uşă. Se miră văzând 
că această uşă se deschidea cu uşurinţă. Se îndreptă atunci 
spre fereastră şi o deschise în acelaşi fel. O singură privire 
a fost suficientă pentru a recunoaşte locul unde se găsea. 

— Montcapet! Sunt la Montcapet! strigă ea. 

Şi mai încet, cu o plăcere impresionantă: 

— Acasă la mine! Sunt acasă la mine...! 

Ea înţelese atunci ce se întâmplase. În ajun, la palatul 
Sorrient?s, i se amestecase un narcotic în mâncare sau în 
băutură şi au profitat de somnul ei pentru a o transporta cu 
litieră în această casă unde se născuse. Se simţea deja mai 
bine, doar pentru că respirase puţin aer răcoros şi curat. 

Se simţi imediat liniştită. 1 se părea limpede că nu voiau 
să-i ia viaţa. Ar fi fost uşor să se debaraseze de ea în timp ce 
era adormită. Ar fi încă şi mai uşor s-o facă să ia otravă în 
locul unui simplu narcotic. 

Aşadar nu se simţi ameninţată. Rămânea să afle dacă era 
liberă sau dacă nu făcuse decât să schimbe închisoarea. Ea 
vru să se convingă imediat. 

leşi şi parcurse un întreg etaj compus din numeroase 
camere. Nu găsi nici măcar o singură uşă închisă cu cheia. 
Toate se deschiseră cu aceeaşi uşurinţă. 

Peste tot găsi aşadar singurătate şi părăsire. Chemă. Nu-i 
răspunse nimeni. Căută, mânată de instinct, dacă existau 
ceva provizii. Nu descoperi nici cel mai mic colţ de pâine, 
nici o picătură de apă. 

Ferestrele pe care le deschise cu mai multă sau mai puţină 
uşurinţă, după starea lor, nu erau înzestrate cu zăbrele. 
Numai că etajul era atât de înalt încât nu se putea încumeta 
să sară fără să-şi rupă oasele. 

Ea cobori scara monumentală din înaltul căreia, îi spusese 
Ragastens, fusese prezentată ceremonios întregii nobilimi 
din împrejurimi adunată în marea galerie. Traversă această 
galerie şi ajunse la parter. 


Se lămuri imediat: cele două broaşte erau închise cu 
cheia. lar cheia nu era în broască, aşa cum văzuse la alte 
uşi interioare. 

Merse în acelaşi fel la toate uşile care i-ar fi permis să iasă 
din casă. Şi constată că toate erau încuiate. 

Se duse apoi la ferestre. Toate ferestrele pe care le 
deschise erau prevăzute cu puternice bare de fier. Se găsea 
într-o mică sală. De-a lungul pereţilor, acoperiţi cu o 
tapiserie reprezentând o vânătoare, erau aranjate două 
scaune cu spătare înalte, acoperite cu piele şi o jumătate de 
duzină de taburete, acoperite şi ele cu piele. Totul aproape 
deteriorat. Trei deschizături: uşa prin care intrase şi pe 
cârc o lăsase deschisă, o altă uşă închisă, la care nu se 
dusese încă, şi fereastra zăbrelită, prevăzută cu obloane de 
lemn, pe care tocmai o deschisese. 

În picioare înaintea acestei ferestre, că se gândi: „Când 
am venit aici cu domnul de Ragastens, majoritatea acestor 
ferestre nu erau zăbrelite. Au fost zăbrelite aşadar după 
aceea. Iotuşi, casa este tot timpul părăsită. Nimeni nu 
locuieşte aici. De ce oare au fost zăbrelite aceste ferestre?” 

Ea îşi repetă întrebarea aproape cu voce tare. 

Or, exact în clipa aceea, în spatele ei, o voce care i se păru 
stranie, rânji acest răspuns: 

— Au fost zăbrelite special pentru voi. 

Aceste cuvinte, care cădeau atât de potrivit, nu erau 
tocmai liniştitoare. Cu toate acestea, ea fu atât de 
mulţumită să audă în fine o voce omenească, oricât de 
stranie i se păru această voce, încât nu se sperie. Ea se 
întoarse iute, curioasă să vadă pe cel care vorbise. 

Şi ea rămase încremenită: în mica sală nu era nimeni. 

În clipa aceea, aceeaşi voce mai rânji: 

— Au fost zăbrelite pentru voi. Nu veţi ieşi vie de aici. 

De data asta, Rayon d'Or scoase un țipăt de groază şi 
plecă brusc, salvându-se alergând din toate puterile, pe 
jumătate înnebunită. 


De altfel, nu ajunse prea departe, traversă două sau trei 
săli fără să vadă nimic în jurul ci şi, deodată, se prăbuşi pe 
parchet unde rămase întinsă, fără cunoştinţă. 

Îndată ce trecuse pragul sălii, apăru un bărbat. Era 
Gaspard Pinacle. Avea descoperită figura sa hidoasă, 
înspăimântătoare şi, lucru ciudat, pe această enormă rană 
respingătoare care nu mai avea nimic omenesc decât ochii, 
nu se vedea un fir de păr. Pinacle nu avea nici mustață, nici 
barbă. 

El ieşi fără să se grăbească şi se strecură în spatele tinerei 
fete care fugea înnebunită. O găsi întinsă pe parchet. Cu o 
voce nepăsătoare, zise: 

— Groaza s-o fi omorât? 

Voia s-o transporte pe un pat, să-i dea câteva îngrijiri, să-şi 
revină în fire. Dar se gândi: „Dacă o duc în cameră, dacă o 
îngrijesc, o să creadă trezindu-se că a avut un coşmar 
groaznic. Acest leşin nu va dura mut. S-o lăsăm aici. Va 
vedea astfel că n-a visat”. 

Apoi cu asprime: „Nu va uita această lecţie. Pariez că nu 
se mai apropia de apartamentul pe care mi l-am rezervat. 
Pentru că nu înţeleg să vină să mă deranjeze aici, cu atât 
mai mult în observatorul pe care l-am găsit acolo sus, în 
pod”. 

Se întoarse cu aceeaşi nepăsare, traversă sala şi intră în 
camera de unde ieşise. Era atât de sigur că Rayon d'Or nu 
va mai pune piciorul în acel loc, încât nu-şi mai dădu 
osteneala să împingă zăvorul în urma lui, nici să încuie uşa 
cu cheia. În această uşă se afla o mică gaură în care încă se 
mai găsea introdusă extremitatea unei ţevi care-i servise să- 
i ducă vocea la urechile tinerei fete. El ridică această ţeavă 
şi o puse într-un colţ. Cu un cep de lemn pe care-l avea 
pregătit, el astupă gaura. 

El traversă două camere şi intră în a treia. Era o mică 
bucătărie care trebuie că fusese amenajată de puţin timp - 
ca şi cele două camere pe care le traversase - căci ea era 
înzestrată cu toate ustensilele necesare. 


Pe o masă mare erau carne şi legume. Vatra era aprinsă. 
Pinacle îşi suflecă până la coate mânecile hainei sale de 
catifea neagră, scumpă, îşi trecu peste cap un şorţ nou şi-i 
legă bridele la spate. Luă apoi o cratiţă pe fundul căreia 
depuse o bucată mare de unt şi o puse pe foc. În timp ce 
untul se topea, el tăie şi curăţă carnea. 

Pinacle, foarte serios şi concentrat, făcea bucătărie. Şi 
părea că este tot atât de priceput ca maestrul Colin, iscusit 
şi fin maestru bucătar şi proprietar al distinsului han Lys 
unde se serveau mâncăruri atât de delicioase. 

Capitolul LII Trezirea. 

Aşa cum prevăzuse Pinacle, Rayon d'Or nu întârzie să-i 
vină în fire. Crezu mai întâi că se trezea şi ieşea dintr-un 
coşmar. Memoria îi reveni repede şi se înfioră, crezând că 
mai aude încă vocea care o îngrozise atât. 

Ea se ridică foarte repede şi se îndepărtă în mare grabă 
de această parte a castelului care i se părea bântuită de 
stafii. Căci o doborâse o groază superstiţioasă care o 
urmărea încă şi acum. 

Reveni din instinct în acea cameră în care se trezise, 
împinse zăvorul şi se prăbuşi pe divan. Rămase acolo destul 
de mult, apatică, incapabilă să pună două idei cap la cap. 

Puțin câte puţin, Rayon d'Or se linişti. Totuşi, cum nu-şi 
amintea fără groază vocea aceea a cărei provenienţă nu şi-o 
putea explica, hotări să nu se mai apropie de acea parte a 
castelului care, din fericire, era una dintre cele mai 
îndepărtate şi mai deteriorată. Şi era exact ce urmărise 
Pinacle. 

Orele se scurseră fără să-şi dea seama. Erau aproape 
orele două ale după-amiezii. Stomacul său, care se trezi 
deodată, îi dădu de ştire că ora dineului trebuie să fi trecut 
de mult. Ea se ridică şi ieşi. Şi îşi reluă cercetările. 

Ea se gândi deodată: „Proastă mai sunt, în bucătărie voi 
găsi de băut şi de mâncare... dacă există acolo!” 

După ce a făcut această reflecţie judicioasă, adăugă: 


— Jos, în partea opusă celei unde am auzit vocea, voi găsi 
marea bucătărie. Şi îmi aduc aminte că marele bufet cu 
patru uşi care se puteau încuia cu cheia, unde se închideau 
proviziile, este aşezat la dreapta uşii. 

Pronunţase aceste cuvinte cu voce tare. Rămase 
încremenită şi repetă maşinal: 

— Îmi aduc aminte!... Îmi aduc aminte!... Aşadar este 
adevărat?... Asta este casa mea?... Sunt într-adevăr 
prinţesa Rolande de Montcapet? 

Îşi clătină frumosul cap aureolat de părul său de aur cu un 
aer sceptic. Şi, luându-şi inima în dinţi, hotări: 

— Este uşor de verificat. Să mergem să vedem. 

Şi ea merse să vadă. Şi găsi, într-adevăr, marea bucătărie, 
în locul pe care-l indicase ea însăşi. 

Uşa se deschidea înspre interior. Ea se opri pe prag şi 
repetă, apăsându-şi fruntea cu mâna: 

— Dacă n-a fost mutat, marele bufet trebuie să fie în 
spatele acestei uşi. Şi în dulapul de sus se încuiau 
dulceţurile. 

Se hotări să intre. Şi scoase un strigăt de bucurie: 

— Bufetul!... Marele bufet! Este aici! Cheile!... Ele sunt 
acolo! Totul este la locul lui... 

Rămase un lung moment visătoare în faţa enormului bufet 
de stejar masiv. Îl privea cu o emoție adâncă. Şi deodată, un 
nou compartiment al memoriei se deschise brusc. Bâigui: 

— Acolo, în acel sertar din stânga, trebuie să fie un R pe 
care l-am gravat cu stângăcie cu un vârf de cuţit. R: 
Rolande! Sertarul meu. 

Întinse o mână tremurândă spre sertar şi-l deschise, era 
adevărat: un R grosolan gravat era acolo, într-o parte a 
sertarului, perfect vizibil. 

Şi, cu o încântare copilărească, repeta: 

— Este adevărat!... Este adevărat!... Este într-adevăr casa 
mea!... Casa în care m-am născut, casa în care au trăit 
strămoşii mei, în care a murit mama mea!... Este aici, este 


într-adevăr aici... lar cu, eu sunt prinţesa Rolande de 
Montcapet! 

Şi ea îşi reîncepu cercetările. Dar de data asta nu mai 
căuta amintiri, ci de băut şi de mâncat. Nu găsi absolut 
nimic. lar foamea şi setea, uitate un timp, se făcură simţite 
mai imperios ca niciodată. Setea mai ales o făcea să sufere 
cumplit. 

Foamea realizase acest miracol - cum spunea ea - de a-i 
trezi memoria şi de a o conduce drept la bucătărie şi la 
dulapul cu dulceţuri. Setea puternică îi deschise un nou 
compartiment al memoriei. Se opri înaintea unei uşi scunde 
şi rămase gânditoare, privind în gol. 

— În spatele acestei uşi este un culoar. La mijlocul acestui 
culoar, pe stânga, o scară duce la beciuri. În fundul 
culoarului, există o altă uşă care dă într-o curticică. În 
această curticică este o fântână. Îmi plăcea să vin să mă joc 
în jurul acestei fântâni... şi de fiecare dată când mă găseau 
acolo, eram pedepsită. Să vedem dacă mă înşel. 

Lucrurile erau chiar aşa cum le descrisese. Pentru a doua 
oară, memoria ei se dovedea foarte fidelă. Din nenorocire, 
uşa din fund era închisă cu cheia şi cheia lipsea. Ea dori să 
se asigure dacă, într-adevăr, exista acolo o curticică şi, în 
această curticică, o fântână. 

Deasupra uşii, exista o fereastră ovală ale cărei vitralii 
fuseseră înlocuite cu bare de fier. Târi lângă uşă o mică 
masă, puse pe ea un scăunel şi ajunse astfel la fereastră. 

Ea nu se înşelase: curticică era acolo, cu fântâna ei la 
mijloc. 

Din nenorocire, asta nu-i dădea să bea şi să mănânce. 
Părăsi bucătăria. Reîncepu să caute în alte părţi, vizitând 
toate încăperile, scotocind în toate mobilele. Şi trebui să 
cedeze în faţa evidenţei: nu era acolo nimic care să-i 
permită să se întreţină. 

Frântă de oboseală, reluă drumul spre camera în care se 
trezise şi care decisese să devină camera sa pentru că acolo 
totul era curat, fiind evident amenajată de curând. Fără 


îndoială, special pentru ea. Îi veni pentru prima oară 
gândul, pe care-l exprimă cu voce tare, cu un Fior de 
groază: 

— Vor oare să mă lase să mor aici de foame şi de sete?... 
Ar fi înfiorător...! 

Se târa cu greutate: foamea îi chinuia stomacul, setea mai 
ales, cumplita sete, îi ardea gâtul. 

Mergea totuşi, năzuind să se regăsească în camera ei, 
unde putea să se întindă şi poate să adoarmă. Nu mai era 
departe şi socotise că mai avea de traversat încă trei 
încăperi. 

Şi iată că pătrunzând într-una din aceste încăperi, rămase 
ţintuită pe prag, încremenită de o veselă uimire: 

În această încăpere, prin care trecuse de mai multe ori, se 
găsea o mică masă minunat aranjată. 

Ea nu se atinse încă de mâncare. Se gândi: „Această masă 
pregătită nu era aici mai devreme. Aşadar este cineva aici, 
cu mine... cineva pe care nu-l văd, dar care mă vede şi care 
probabil mă urmează peste tot”. 

Clătină îngândurată din cap şi privi bănuitoare în jur. Nu 
descoperi nimic anormal. Luă omletă şi o apropie de nări: 
răspândea o aromă delicioasă, capabilă să trezească 
apetitul cel mai leneş. O atinse cu vârful degetului, ca şi 
cum se temea să nu dispară. Nu, ea nu dispăru, nu era o 
iluzie, era o adevărată omletă, caldă. Puse la loc farfuria în 
faţa ei, luă o pâine, o rupse. Era o pâine adevărată, care nu 
se volatiliză sub degetele ei. 

Cu toate acestea, nu duse la gură nici pâinea, nici omleta. 
Îşi spunea: „Cine ştie dacă aceste feluri de mâncare nu sunt 
otrăvite!” 

Această teamă foarte normală, în fond, o reţinea. Numai 
că acum, când nu îndrăznea să se mai atingă de aceste 
feluri de mâncare, foamea şi setea se dezlănţuiră din nou cu 
furie. Nu mai reuşi să reziste. Dar, prudentă şi 
circumspectă, se mulţumi cu fructele. Ea devoră mai multe. 


Prinzând gustul, îndrăzni să mănânce o bucată de pâine. 
Apoi bău două pahare de apă. 

Se ridică întremată, ca să meargă în camera ei. În drum se 
răzgândi, se întoarse, luă ceainicul, câteva fructe şi ce mai 
rămăsese din pâine. Duse toate astea în camera ei, puse 
zăvorul şi se întinse îmbrăcată pe pat şi adormi curând. 

Când se trezi a doua zi la revărsatul zorilor, fu foarte 
uimită că este în viaţă şi că nu simte nici o indispoziţie. 
Regretă atunci că nu servise o masă mai substanţială. Cu 
atât mai mult cu cât nu ştia dacă i se va mai aduce de 
mâncare, când şi unde. Din fericire, avusese prevederea să 
ia cu că apă, pâine şi fructe. Fireşte, încercă nevoia 
imediată să ia un avans din aceste provizii. 

Îşi aruncă ochii pe mica masă unde le depusese. 

Apa, pâinea şi fructele, nu mai erau acolo. 

Sări imediat în picioare. Privi mai întâi în jurul ei pentru a 
se asigura că nu se înşela, că nu pusese aceste provizii pe o 
altă mobilă. Nu, proviziile dispăruseră. Merse la uşă şi 
constată că zăvorul era împins până la fund. 

De data aceasta, nu mai crezu în supranatural. Se gândea 
că trebuie să existe o uşă secretă care permitea accesul în 
cameră. O câută cu răbdare timp de peste două ore. 
Văzând zădărnicia căutărilor sale, renunţă. 

leşi şi făcu turul apartamentelor. Spera să găsească 
undeva o masă servită ca în ajun. Îşi promitea ca de data 
asta să onoreze copios masa ce-i va fi servită. Dar fu în 
zadar. 

Atunci, reîncepu să viziteze încăperile în speranţa că 
memoria i se va trezi din nou, aşa cum se întâmplase în 
bucătărie. Într-adevăr, pătrunzând întruna din aceste 
încăperi, rosti: 

— Acesta era refugiul tatălui meu. 

Ea nu se înşela. Era într-adevăr cabinetul unde prinţul de 
Montcapet se retrăgea cel mai adesea. 

În cele din urmă, privirea îi căzu pe lambriurile de lemn 
care ornamentau pereţii cabinetului. Nu-şi mai putea 


dezlipi privirea de la ele. Şi brusc, trebuie să fi ţâşnit o 
scânteie, căci gândi, veselă: „Am găsit! Ştiu!” 

Ea nu uita că cineva, în timpul somnului, intrase în camera 
ei. Ea merse la toate uşile, le deschise brusc, înaintă pe 
culoare, îşi luă toate precauţiile pentru a se asigura că 
nimeni n-o pândea. În sfârşit, sigură că era singură, reveni 
la aceste lambriuri. 

Erau o minunăţie de lambriuri, o adevărată capodoperă 
datorată vreunui artist pe cât de genial, tot atât de obscur. 
Era o compoziţie de ornamente în formă de trandafiri, 
ghirlande de flori, fructe, păsări himerice, atât de delicat 
sculptate încât formau o dantelă. Această capodoperă de 
tâmplărie începu Rayon d'Or s-o studieze cu mare atenţie. 
Ea nu se mulțumea s-o privească. Atingea uşor florile şi 
fructele, ca şi cum ar fi vrut să le culeagă. 

Şi asta dură mult timp: două, trei ore poate. Dar când ieşi 
din cabinet părea radioasă. Reuşise, fără îndoială, să ridice 
încă o parte din vălul care-i întuneca memoria şi-şi spunea 
că până la urmă îl va sfâşia în întregime. 

Din cabinetul tatălui său trecu în sala armurilor unde 
începu să le studieze una după alta, aşa cum făcuse cu 
lambriurile. Dar trebuie să credem că reuşi mai puţin bine 
aici, căci ieşind de acolo, avea o mică strâmbătură de 
nemulţumire. Astfel că cercetările pe care le făcea în 
vederea revenirii îndărătnicei memorii o încântau sau o 
întristau, după cum reuşea sau eşua. 

Datorită acestei ocupaţii care o pasiona, orele celei de a 
două zile de închisoare trecură destul de repede. Este chiar 
probabil ca, dacă subzistenţa îi fusese, asigurată, Pinacle i- 
ar fi putut deschide uşile, ea n-ar mai fi plecat. Cel puţin, nu 
înainte că memoria să-i fi revenit complet. Şi a fost foarte 
bine pentru ea că-şi ocupa astfel mintea, pentru că ajunsese 
să uite situaţia critică în care se găsea. 

Cu toate acestea, ea n-o uitase complet. Foamea îşi luase 
sarcina să-i împrospăteze din când în când memoria. Atunci, 


ea reîncepea să caute mica masă atât de minunat aranjată 
pe care o descoperise în ajun. 

Abia spre seară, într-o parte a castelului foarte 
îndepărtată de cea care o găsise în ajun, sfârşi prin a 
descoperi minunata masă. Ea se apropie repede spunându- 
şi că nu va mai fi la fel de proastă ca în ajun şi că vă mânca 
din belşug, pentru că se părea că nu i se va servi decât o 
masă pe zi, la ore şi în locuri diferite. 

O aştepta o cruntă decepţie: pe faţa de masă albă din 
pânză fină, nu găsi decât paharul de cristal, ceainicul de 
argint pe jumătate plin cu apă proaspătă şi, pe o farfurie de 
argint, o mică pâine. Asta era tot. 

Înţelese că fiinţa invizibilă care o servea, voise s-o facă să 
înţeleagă că întrucât se mulțumea cu o bucată de pâine şi 
un pahar cu apă, era inutil să-i dea mai mult. Îşi promise să 
nu uite această lecţie. Apoi, liniştită - întrucât se părea că 
nu vrea s-o lase să moară de foame şi de sete - înghiţi cu 
poftă pâinea, de altfel proaspătă şi crocantă şi, ca şi în ajun, 
o stropi cu două pahare de apă. 

Şi, îndreptându-se spre camera sa, îşi spunea că masa era 
mai degrabă slabă pentru o zi întreagă şi că, la acest regim, 
nu va rezista mult timp. Dar îşi repetă cu permanenta ei 
încredere: „Domnul de Ragastens mă va găsi. Şi, începând 
de mâine, vreau să-l pândesc din înaltul ferestrelor căci în 
mod sigur el nu va întârzia să vină să dea târcoale 
împrejurimilor castelului.” 

Într-adevăr, ea nu întârzie să-l vadă învârtindu-se în jurul 
şanţurilor pe alocuri astupate. 


SFÂRŞIT 


1 În varianta română, data (probabil greşeală de tipar) 
este 18 mai 1569, am modificat cu 18 mai 1565, conform 


ediţiei franceze: Jules Tallandier, Paris, 1922! (nota lui 
BlankCd) 


2 Acest capitol nu există în varianta română, fiind omis. 
Capitolul a fost tradus după ediţia franceză Julles Talandier, 
Paris, 1922, de către un cititor pasionat. Multe mulţumiri 
din partea mea! (nota lui BlankCd) 


3 În ediţia română numele este „botezat” Caterina. Am 
modificat conform cu ediţia franceză, adică Catherine. În 
ediţiile româneşti veţi găsi adesea asemenea nume 
„botezate”: din Catherine în Caterina sau Catrina, din 
regele Henri în Henric, Henry sau Henrik, din regele Louis 
în regele Ludovic etc. (nota lui BlankCd) 


4 În ediţia română numele este Henric. Am înlocuit Henric 
cu Henri conform cu ediţia franceză Jules Tallandier, Paris, 
1922. (nota lui BlankCd) 


5 Modificat numele Caterina de Cl?ves cu Catherine de Cl? 
ves - conform ediţiei franceze Jules Tallandier, Paris, 1922. 
(nota lui BlankCd) 


6 Acest capitol nu există în varianta română, fiind omis. 
Capitolul a fost tradus după ediţia franceză Julles Talandier, 
Paris, 1922, de către un cititor pasionat. Multe mulţumiri 
din partea mea! (nota lui BlankCd) 


7 Garda personală a regelui Henri al III-lea. (n.t.) 


8 Acest capitol nu există complet în varianta română. 
Capitolul a fost tradus după ediţia franceză Julles Talandier, 
Paris, 1922, de către un cititor pasionat. Multe mulţumiri 
din partea mea! (nota lui BlankCd) 


9 Gard mobil de fier care închidea intrarea într-o cetate 
(n.t.)