Michel Zevaco — Pardaillan — V10 Sfarsitul Faustei

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Pardaillan 
Vol. 10 - Sfârşitul Faustei 


CUPRINS: 

Capitolul 1 

Încercuirea din strada La Cossonnerie 2 

Capitolul 2 

Ieşirea din încercuire 20 

Capitolul 3 

Doamna în alb 39 

Capitolul 4 

O vizită neaşteptată 51 

Capitolul 5 

Giselle d'Angouleme 71 

Capitolul 6 

Trimisul extraordinar al maiestăţii sale, regele Spaniei 102 

Capitolul 7 

Prezentarea 110 

Capitolul 8 

Trimisul mortului 117 

Capitolul 9 

Unde Valvert îşi ţine făgăduiala faţă de Rospignac 140 

Capitolul 10 

Unde Valvert îşi ţine făgăduiala faţă de Rospignac 
(urmare) 157 

Capitolul 11 

Unde Pardaillan intervine din nou 169 

Capitolul 12 

Florence 190 

Capitolul 13 

Ieşirea din Luvru 226 

Capitolul 14 

Ceea ce a urmat 240 


Capitolul 15 

Odet de Valvert pleacă în expediţie 263 

Capitolul 16 

Pe malurile Senei 275 

Capitolul 17 

Milioanele spaniole 300 

Capitolul 18 

Întoarcerea 311 

Capitolul 19 

Unde se vede că Pardaillan s-a gândit la toate 322 

Capitolul 20 

La Gorelle 333 

Capitolul 21 

Stocco şi La Gorelle 348 

Capitolul 22 

Devotamentul Leonorei 354 

Capitolul 23 

Leonora se pune pe treabă 366 

Capitolul 24 

Spre ce tindea manevra Leonorei 389 

Capitolul 25 

Pardaillan continuă să acţioneze... pentru alţii 398 

Capitolul 26 

Ceea ce nu prevăzuse Pardaillan care credea că s-a gândit 
la toate 408 

Capitolul 27 

Capcana 433 

Capitolul 28 

Păţania lui Landry Coquenard 465 

Capitolul 29 

Unde ghinionul lui Landry Coquenard devine o afacere 
rentabilă 475 

Capitolul 30 

Căsătoria Florencei 499 

Capitolul 31 

Întâlnirea Faustei 533 


Capitolul 32 

Fausta îşi ia măsurile de rigoare 547 
Capitolul 33 

Fuga 570 

Capitolul 34 

Explozia 587 

Epilog 605 


Capitolul 1 

Încercuirea din strada La Cossonnerie. 

La moartea regelui Henri al IV-lea, reginei mamă, Maria 
de Medicis i s-a recunoscut de către Parlament regența 
regatului. Ea şi-a dăruit orbeşte încrederea unui aventurier 
italian, Concino Concini - mai târziu mareşal d'Ancre - şi 
soţiei sale, Leonora Galigad. Ei au iniţiat în jurul tronului lui 
Ludovic al XIII-lea o serie de intrigi împotriva tânărului 
monarh. 

O doamnă ambițioasă, ducesa de Sorrientes - alias Fausta 
- acreditată, în Franţa, ca trimis al regelui Spaniei, Filip al 
III-lea şi consilierul său, contele Cristobal d'Albaran, îşi 
propun să-l înlocuiască pe Ludovic al XIII-lea la tronul 
Franţei cu contele d'Auvergne, duce d'Angouleme, care nu 
este altcineva decât Carol de Valois. Ducesa de Sorrientes 
spera ca, prin proiectată căsătorie cu ducele d'Angouleme, 
să devină ea însăşi regină a Franţei. Pentru a-şi putea 
realiza proiectele ambiţioase, a luat în serviciul ei un tânăr 
cavaler, Odet de Valvert, cunoscut pentru curajul lui. 

Valvert este vărul lui Jehan de Pardaillan, căsătorit cu 
Bertille de Saugis. Tânărul cuplu s-a retras în provincie în 
urma răpirii copilului lor, micuța Lodse. 

Valvert, care aflase de la cavalerul de Pardaillan - tatăl lui 
Jehan - şi de la Landry Coquenard, credincios ţi fidel 
servitor, despre tâlharii din slujba ducesei de Sorrientes, se 
alătură acesteia pentru a servi şi apăra interesele regelui. 


Dar o bruscă revelaţie îl fulgeră pe Odet de Valvert: 
îndrăgostit de o tânără florăreasă numită Muguette - pe 
numele ei adevărat Florence - află că este fiica lui Concini şi 
a Mariei de Medicis. Aceasta din urmă şi-a adus fiica 
nelegitimă la Luvru. În schimb, ducesa de Sorrientts o ţine 
pe Lodse sub puterea ei. I-o spune lui Pardaillan, adăugind 
că nepoata îi va fi înapoiată dacă renunţă la luptă. 
Pardaillan a refuzat un asemenea târg dezgustător. 

Au trecut trei zile de la vizita ducesei de Sorrientes. 
Valvert se întorsese la locuinţa lui din strada Cossonnerie. E 
de la sine înţeles că Landry Coquenard îl urmase. În fiecare 
zi Valvert venea să-l vadă pe Pardaillan. 

După fiecare vizită, care se prelungea mai mult sau mai 
puţin, pleca şi făcea lungi drumuri în Paris, fie singur, fie 
urmat de Landry. 

Oare încotro mergea? Cel mai adesea dădea târcoale 
Luvrului. Luvrul în care se afla iubita lui. Cel puţin, el aşa 
credea şi Pardaillan credea acelaşi lucru. Era o teribilă 
imprudenţă. În orice clipă risca să se întâlnească nas în nas 
cu Concini şi cu spadasinii lui. O ştia prea bine, dar era ceva 
mai tare decât el: trebuia să vină să respire puţin din aerul 
pe care îl respira Florence a lui. 

Ar trebui spus că, pentru a săvârşi această nebună 
bravadă, care putea să-l coste scump, consimţise totuşi să-şi 
la anumite precauţii, ca de pildă aceea de a-şi ascunde faţa 
în gulerul mantalei. Trebuie să mai adăugăm că nu-şi luase 
această măsură de prevedere decât la insistenţele repetate 
ale lui Landry Coquenard care, văzând unde îl ducea 
stăpânul lui, începuse să strige de groază. 

Cât despre Pardaillan, el de asemenea îşi petrecea timpul 
bătând Parisul de la un capăt la altul, absolut singur. Era 
limpede că, la rândul lui, căuta ceva sau pe cineva. Oare nu 
cumva pe micuța Lodse? Am putea spune: nu, cu toată 
siguranţa. Pardaillan îi spusese Faustei că nu o va căuta. S- 
ar putea crede că n-a vorbit în vânt. Ştia foarte bine ce 
spune. 


Pe de altă parte, ştim bine că îşi ţinea întotdeauna 
promisiunile. Şi asta nu-i ceva extraordinar, cum am putea 
crede la prima vedere, pentru bunul motiv că nu promitea 
niciodată decât ceea ce era sigur că poate duce la bun 
sfârşit. Pardaillan promisese că nu-şi va căuta nepoata. Cu 
alte cuvinte, era sigur că nu avea nevoie să o caute. Şi dacă 
nu avea nevoie s-o caute, era limpede că nu-şi pierdea 
timpul s-o facă. 

În această nouă şi, cu siguranţă ultimă luptă pe care o 
ducea împotriva Faustei, singura teamă a lui Pardaillan era 
să-şi vadă fiul - pe Jehan - aruncându-se şi el în bătălie. Ştia 
foarte bine că fiul său n-ar fi ezitat o clipă şi ar fi venit de 
partea lui. Dar ideea de a-şi vedea fiul luptând împotriva 
mamei sale, într-o luptă care putea şi chiar trebuia să fie 
mortală pentru unul dintre adversari, ei bine, ideea asta îi 
era de nesuportat. 

Sorţii au vrut ca Jehan de Pardaillan să se afle pe moşia 
lui, la Saugis, lângă soţia lui, Bertille, bolnavă. Pardaillan se 
temea să-l vadă pe Jehan venind pe nepusă masă. 

Ca să evite această catastrofă, Pardaillan l-a trimis la 
Saugis pe Escargasse. 

Escargasse avea datoria să-şi liniştească prietenul şi 
stăpânul şi să-l anunţe că domnul cavaler pleca într-o 
călătorie îndepărtată, în care el şi Gringaille aveau să-l 
însoţească, fiindcă era vorba de micuța domnişoară Lodse, 
pe care domnul cavaler spera să o regăsească. 

Escargasse, crescut şi stilat de Pardaillan, îşi îndeplinise 
misiunea cu atâta dibăcie, încât Jehan nu bănuise nimic şi 
rămăsese lângă soţia lui. Escargasse revenise a doua zi, 
punându-l pe domnul cavaler la curent cu cele petrecute. 

Acum Pardaillan era liniştit: era sigur că Jehan nu va veni 
la Paris ştiind că tatăl lui nu mai este acolo. 

După ce i-a povestit cele întâmplate şi a primit felicitări 
binemeritate, Escargasse a pus pe masă o pungă rotunjoară 
cu un sunet plăcut, spunând: 


— Din partea domnului marchiz, pentru cheltuielile de 
drum ale domnului cavaler. Când aceşti cinci sute de pistoli 
vor fi cheltuiţi, nu va trebui decât să faceţi un semn şi vor 
veni alţii. 

Şi apoi, cu orgoliu: 

— Ei, da, suntem bogaţi, slavă Domnului! 

Cu un zâmbet de satisfacţie, Pardaillan a înşfăcat punga, a 
cântărit-o o clipă în mână şi, numaidecât, s-a dus s-o închidă 
în fundul unui cufăr, mormăind: 

— lată nişte bani care ajung la timp. Naiba să mă ia, dar 
nu mă gândisem la povestea cu banii, care are totuşi 
importanţa ei! ... Din fericire, Jehan, ştiindu-mă bine, s-a 
gândit la ea. 

Dar imediat după ce a vârât punga la locul cu pricina, a 
scos-o din ascunzătoare, a luat din ea o bună parte din 
monede şi le-a pus în altă pungă, băgând restul la loc. 
Ţinând pungă în mână, s-a aşezat din nou în faţa lui 
Escargasse. Şi apoi, cu vocea lui repezită: 

— Ia asta şi ascultă-mă, îi spuse întinzându-i banii. 

Escargasse se conformă: luă banii şi îl ascultă pe 
Pardaillan, care vorbi destul de mult. Apoi Escargasse se 
urcă în şa şi plecă. leşi din Paris şi, fără să se grăbească 
peste măsură, ca un om care călătoreşte în voie, a luat-o pe 
drumul spre Orleans. 

Nu ştim exact încotro se îndrepta astfel Escargasse, din 
ordinul lui Pardaillan. Dar ştim că drumul spre Orleans este 
în acelaşi timp şi drumul spre sud, spre Spania. lar 
Escargasse, ca bun meridional, putea să se facă înţeles cu 
uşurinţă în spaniolă sau în italiană, la fel ca şi în provensală, 
gasconă sau franceză. 

Cât despre Gringaille, care era parizian, în timp ce 
Escargasse se ducea la Saugis, acesta se duse pe strada 
Saint-Nicaise, unde se găsea palatul Sorrientes, locuinţa 
Faustei. În fiecare dimineaţă se ducea acolo, iar în fiecare 
seară venea să spună domnului cavaler tot ce a văzut şi a 
auzit. Se ducea travestindu-se în fel şi chip şi ştia atât de 


bine să se facă de nerecunoscut, încât Valvert, întâlnindu-l 
de mai multe ori, nu-l recunoscuse. 

Aşa încât, după cum se vede, Pardaillan nu rămânea deloc 
inactiv şi probabil că pregătea una din acele lovituri pe care 
Fausta avea s-o resimtă straşnic, când o va atinge. Dar e de 
remarcat că nu-l folosea pe Valvert. Asta pentru că ajutorul 
tânărului nu-i era absolut indispensabil pentru moment. Şi, 
apoi, îl ştia îndrăgostit şi Pardaillan, plin de delicateţe şi 
îngăduinţă, îşi făcea scrupule. Nu voia să-l abată de la 
iubirea lui în timpul celor câteva momente de răgaz pe care 
le permiteau duşmanii lor. 

Pentru că Pardaillan ştia foarte bine că această linişte care 
dura de trei zile, acum nu mai putea ţine mult. De altfel, 
este şi ceea ce îi spunea lui Odet de Valvert, care se miră de 
inerția prelungită a Faustei şi a lui Concini. 

— Să fii sigur, îi spunea el, că nici nu ne uită, nici nu dorm. 
Îşi pregătesc treaba şi când vor fi gata, în curând, bănuiesc, 
vor lovi. Noi trebuie să fim gata să parăm lovitura când ne 
va fi dată. 

— Vom încerca să parăm, răspunse Valvert, cu aerul său 
liniştit, care însă nu-l înşela pe Pardaillan, dat fiind că el îl 
formase. 

Trebuie spus că Pardaillan nu se înşela deloc. Fausta şi 
Concini nu erau mai puţin activi ca el. Fausta avusese chiar 
ideea să se alieze deocamdată cu Concini împotriva lui 
Pardaillan. Şi s-a dus să-l vadă pe favorit. 

Rezultatul a fost că Leonora şi Concini au condus-o 
numaidecât pe Fausta la Luvru şi au ajutat-o să obţină pe 
loc o audienţă particulară la regina regentă, audienţă la 
care cei doi asistau de drept. 

Maria de Medicis, ca şi Leonora de altfel, avea pentru 
prinţesa Fausta, compatrioata ei, o admiraţie care nu era 
lipsită de un vag sentiment de teamă. A primit-o foarte bine, 
cu atât mai mult cu cât, fiind în afara dedesubturilor 
secrete ale acestei alianţe, credea că Fausta venea să-i facă 
un real serviciu, total dezinteresat. 


Fausta ţinea să placă. A făcut tot ce-i stătea în putinţă şi-a 
dezvăluit toată puterea ei de seducţie, care era, ce-i drept, 
irezistibilă, când voia ea. Şi a cucerit-o pe această femeie 
superficială şi - hai s-o spunem - cu o minte destul de 
îngustă, care era Maria de Medicis. 

A ieşit cum a vrut Fausta: ea a fost cea care a luat 
conducerea acestui consiliu secret, ce se ţinea între ei patru 
şi ea a fost cea care a dictat măsurile cuvenite. Şi a făcut-o 
cu atâta dibăcie şi fineţe, încât Leonora - care era singura 
ce-i putea ţine piept - până şi ea s-a lăsat păcălită. Putea 
foarte bine să se creadă că măsurile erau luate de ei toţi, 
când de fapt ele fuseseră sugerate doar de Fausta. 

Aşa încât, atunci când s-au despărţit, toţi patru erau 
încântați unul de altul, ceea ce nu era în măsură să-i 
displacă Faustei. Ba mai mult, Maria de Medicis nu mai 
vedea decât prin ochii ducesei de Sorrientes. Pentru că, 
oficial, Fausta nu avea alt nume. 

Deci, pentru a ne întoarce de unde am plecat, trecuseră 
trei zile în timpul cărora nici Fausta, nici Concini nu 
dăduseră semn de viaţă. A patra zi, pe când se întorcea 
după unul din misterioasele drumuri pe care le făcea în 
Paris, Pardaillan găsi un bilet pe care îl deschise în grabă, 
recunoscând scrisul lui Valvert. Biletul conţinea doar atât: 
„Vă aştept la mine. Veniţi, domnule, cât mai urgent.” 

Pardaillan avea spada la cingătoare. Îşi strecură un 
pumnal în tunică, luă, pentru orice eventualitate, o pungă 
bine garnisită şi plecă numaidecât în strada Cossonnerie. 

Această stradă, pe care vechile planuri ale Parisului o 
desemnează sub numele de Cochonnerie, ca toate străzile 
învecinate Halelor, îşi datora numele unui anume tip de 
negoţ. 

Strada Cossonnerie era în mare parte locuită de cossonieri 
care îşi făceau negoţul. Ce este un cossonier? - un vânzător 
de păsări. 

În momentul în care a ajuns Pardaillan, probabil că târgul 
era în toi, pentru că erau o mulţime de cumpărători. Dacă 


Pardaillan ar fi fost mai puţin preocupat de biletul laconic şi 
oarecum îngrijorător al lui Valvert, ar fi observat cu 
siguranţă înfăţişările dubioase şi mutrele bune de 
spânzurătoare ale unui mare număr dintre aceşti amatori 
de păsări care umpleau strada. Probabil că asta i-ar fi dat 
de gândit. 

Şi, fără îndoială, s-ar fi întors din drum numaidecât, 
trimițând un băiat de la han pentru a afla ceva, la locuinţa 
lui Valvert. 

Dar Pardaillan, preocupat fiind, n-a dat nici o atenţie 
acestei pieţe pe care o cunoştea prea bine, pentru că locuia 
la doi paşi. A intrat pe alee şi a urcat sprinten scările. 

Cheia era în uşa lui Valvert. Lucrul nu l-a surprins pentru 
că fusese chemat „de urgenţă” şi a năvălit înăuntru. 

Valvert era acolo. Singur. Se plimba agitat între uşă şi 
fereastră. Îndată ce-l zări pe cavaler, strigă: 

— În fine, domnule, iată-vă! De două ore îmi macin nervii 
de nerăbdare şi grijă, aşteptându-vă! 

— Dar ce se întâmpla? întrebă Pardaillan. 

— Cum, ce se întâmplă! Se holbă Valvert, dar, domnule, 
aştept să-mi spuneţi! ... 

Pardaillan îl fixă cu ochi scânteietori. 

Văzu că celălalt are aerul unuia picat din lună. Se încruntă 
arcuindu-şi sprânceana şi, cu aerul acela rece pe care şi-l 
luă întotdeauna când simţea bătălia iminentă, zise: 

— Iată ce ciudăţenie! Mă chemaţi, alerg în grabă mare, 
dau să vă întreb despre ce este vorba şi îmi întoarceţi 
întrebarea! 

— Nu v-am chemat deloc, domnule, protestă Valvert, din 
ce în ce mai uluit. Dimpotrivă, dumneavoastră mi-aţi 
ordonat să vă aştept aici şi să nu mă mişc până nu veniţi. 

Şi Valvert avea aerul că trece de la mirare la stupefacţie, 
în timp ce Pardaillan îşi regăsise acel sânge rece cu totul 
special care nu-l părăsea niciodată când acţiona. El începea 
să întrevadă adevărul. A priceput din instinct că nu era 


cazul să mai întârzie. Foarte calm, foarte stăpân pe el, 
întrebă: 

— Răspundeţi-mi scurt. Şi răspundeţi-mi fără să puneţi 
întrebări: unde, când şi cum v-am ordonat să mă aşteptaţi 
la voi şi să nu vă mişcaţi până nu sosesc? 

— Aici. Acum două ore. Printr-un bilet pe care l-am găsit 
pe masa mea, răspunse laconic Valvert. 

— Arată-mi biletul. 

— lată-l. 

Valvert căută pe masă acolo unde pusese biletul şi i-l 
întinse lui Pardaillan. Acesta îl luă şi îl citi. 

— Este atât de perfect imitat scrisul meu încât şi eu m-aş fi 
păcălit. Dar ascultă bine, Odet. N-am venit aici în absenţa 
dumitale, cum spune acest bilet. Biletul ăsta nu l-am scris 
eu. Aşa cum nici dumneata nu ai scris celălalt bilet pe care 
l-am primit eu. 

Spunând acestea, Pardaillan scoase din buzunar biletul ce- 
| primise la Grand-Passe-Partout şi i-l întinse lui Valvert. 

Şi, ca şi Pardaillan, tânărul strigă: 

— Dar este chiar scrisul meu! 

— Pe toţi dracii! N-am avut nici umbră de îndoială. 

— Dar nu eu v-am scris, domnule! Ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă, explică cu răceală Pardaillan, că se voia 
ca noi doi să fim împreună aici! Asta înseamnă că în 
dedesubturile acestei poveşti este Fausta! 

Şi, aranjându-şi spada cu un gest rapid, spuse cu vocea sa 
de bătălie: 

— S-o luăm din loc, Odet. Tavanul se va nărui deasupra 
capetelor noastre, podeaua se va prăbuşi înghiţindu-ne, 
casa va sări în aer sau va arde, cine ştie! S-o luăm din loc 
cât mai repede şi să dea Domnul să nu fie deja prea târziu! 


Se repeziră spre scară, pe care o coborâră în trombă. 
Valvert, din momentul în care se văzu lansat în acţiune, îşi 
regăsise numaidecât acel sânge rece care-l făcea să semene 
cu Pardaillan... Pardaillan la douăzeci de ani. Coborâră deci, 


în goană. Dar, cum amândoi aveau sânge rece, îşi măsurau 
salturile astfel încât să facă, pe cât posibil, cât mai puţin 
zgomot. Cu toate astea, făcură ceva mai mult zgomot decât 
ar fi vrut. Cineva, acolo jos, îi auzise. O voce care gâfâia le 
strigă, mai curând urlă: 

— Nu ieşiţi pentru numele lui Dumnezeu! 

Se opriră brusc. 

— Tu eşti Landry? strigă Valvert aplecându-se peste 
balustradă. 

— Da, domnule, răspunse Landry Coguenard, căci într- 
adevăr, el era. 

Şi adăugă: 

— Urcaţi înapoi, domnule, urcați înapoi. Este prea târziu. 

Pardaillan îl măsurase pe Landry Cogquenard cu privirea sa 
sigură. 

Şi trebuie admis că privirea i-a prins bine încât nu avu nici 
o secundă de ezitare: 

— Trebuie să urcăm, spuse el. 

— Şi încă repede, fir-ar să fie! rosti Landry, ca şi cum l-ar fi 
auzit. 

Urcară din nou treptele câte patru, de data asta fără să se 
mai îngrijească de zgomot. Ajunşi pe palier, Landry 
Coquenard fu numaidecât lângă ei. Intrară în locuinţă. 

Dar Pardaillan, care se gândea la tot, înainte de a intra 
scoase cheia din broască, o puse pe dinăuntru şi încuie de 
două ori. După care privi atent uşa. O singură privire îi 
ajunse. 

„Nu va rezista la patru lovituri” îşi spuse stăpânindu-şi un 
oftat. 

O lăsă baltă. Ascultă ce spunea Landry Cogquenard 
răspunzând la o întrebare a lui Valvert. 

— Domnule, până în strada Marche-aux-Poirees drumul 
este barat de arcaşi sub comanda şefului poliţiei, domnul 
Louis Seguier în persoană. Strada Saint-Denis este barată 
de alţi arcaşi comandaţi de cei doi locotenenţi ai 
comandantului, domnii Ferraud şi Lefour. Sunt cam 


cincizeci de fiecare parte. Ar fi curată nebunie dacă am 
încerca să trecem. Nu avem altă soluţie decât să fugim pe 
fereastră, chiar cu riscul de a ne rupe oasele dacă ne 
împiedicăm sau dacă ne vine ameţeală. 

— Să vedem fereastra, spuse Pardaillan. 

Se duse la lucarnă, care era deschisă. Odet şi Landry îl 
urmară. 

Toţi trei priviră pe fereastră evitând să se arate. Pardaillan 
scoase un lung şuierat de admiraţie. 

— Concini... şi Rospignac! ... în faţa porţii! ... spuse 
Valvert. 

— Roquetaille şi Longval şi toată turma lor, mai spuse 
Landry Coquenard, a cărui furie nu contenea niciodată. 

— Contele d'Albaran, care o reprezintă aici pe Fausta, 
spuse la rândul-i Pardaillan, cu un râs înfundat. 

Din nefericire era adevărat. 

Capitolul 2 

Ieşirea din încercuire. 

Strada Cossonerie mergea din strada Saint-Denis până la 
strada Marche-aux-Poirees, în inima halelor. Pe partea asta 
era un grup de arcaşi. Landry Cogquenard nu exagerase cu 
nimic spunând că erau vreo cincizeci sub ordinele 
comandantului în persoană. Pe partea străzii Saint-Denis, 
împrăştiaţi şi în stânga şi în dreapta străzii, o trupă, tot atât 
de numeroasă şi de formidabilă, oprea trecerea. 

Între cele două trupe de arcaşi fusese lăsată o distanţă 
apreciabilă, unde nu se afla nimeni. Şi acest spaţiu era 
ocupat de Concini şi oamenii lui. Erau cam douăzeci şi în 
fruntea lor căpitanul Rospignac şi locotenenţii săi: 
Roquetaille, Longval, Eynaus şi Louvignac. Pe deasupra, 
mai erau cam treizeci de oameni cu nişte figuri ca din topor, 
a căror prezenţă Pardaillan n-o remarcase când trecuse pe 
stradă, iar acum erau îngrămădiţi în spatele oamenilor lui 
Concini, de care ascultau. Fără să mai vorbim de Concini şi 
de căpetenii, erau acolo pe puţin cincizeci de oameni 
înarmaţi până în dinţi. 


În fine, d'Albaran se aşezase lângă Concini. El nu avea cu 
el trupa lui obişnuită, formată din vreo zece oameni. Se 
mulțumea să observe şi părea că i-a lăsat lui Concini grijă 
de a conduce operaţiunea. 

Pe scurt, două sute de oameni asediau casa. 

Inutil să spunem că toate ferestrele dinspre stradă erau 
larg deschise şi o mulţime de curioşi se înghesuiau în 
dreptul lor. 

Lucrul ciudat pe care cei trei asediați l-au observat 
numaidecât a fost că nu se afla nimeni la ferestrele casei în 
faţa căreia se aflau. Toate ferestrele acestei case erau 
închise. Pardaillan dădu o explicaţie plauzibilă: 

— Probabil că au scos toţi locatarii din casă. 

— Da, e posibil, spuse Valvert. 

Şi adăugă, fără să se arate emoţionat: 

— Poate că au intenţia să ne facă să sărim în aer. 

— Dacă nu cumva vor să ne frigă ca pe nişte purcei de 
lapte, insinua Landry Cogquenard pe un ton lugubru. 

— De fapt, întrebă Pardaillan, ce ştii tu? 

— Ca să zic aşa, nimic, domnule, spuse Landry Cogquenard 
cu o voce plângăreaţă. 

Şi explică: 

— Mă întorceam acasă. La cotul Saint-Eustache l-am zărit 
pe comandant cu arcaşii lui venind din direcţia Croix-du- 
Trahoir. După un timp mi-am dat seama că o luaseră în 
aceeaşi direcţie cu mine. Am ajuns pe strada Cossonnerie. 
Instinctiv m-am întors să văd dacă arcaşii erau tot în urma 
mea. Şi am văzut că se instalaseră în strada Marche-aux- 
Poirees, închizând intrarea străzii noastre. Am mers mai 
departe pe partea străzii Saint-Denis. Şi am observat alţi 
arcaşi care barau drumul pe partea aceea. Eram prins între 
două focuri. A început să-mi fie frică. Dar încă nu realizăm 
ce unelteau. 

— Continuă, spuse cu răceală Pardaillan şi fii scurt. 

— În momentul acela, reluă Landry Coquenard, vreo zece 
arcaşi au intrat pe strada noastră. l-au poftit pe locuitorii 


străzii să-şi zăvorască porţile şi să nu se mai mişte de-acasă. 
Celor care spuneau că nu locuiesc pe strada asta li s-a 
ordonat s-o ia din loc cât mai repede. Pot să vă asigur că nu 
au aşteptat să li se spună a doua oară. 

— Aşadar, îl întrerupse Pardaillan, privindu-l scrutător, 
drept în ochi, ai fi putut foarte bine în clipa aceea să te 
retragi, dacă ai fi vrut? 

— Foarte uşor, domnule. 

— De ce n-ai făcut-o? 

— Pentru că tocmai atunci au sosit gărzile domnului 
Concini. Văzându-i, am înţeles, prea târziu din păcate, 
despre ce era vorba. 

— Era mai mult ca oricând momentul să-ţi iei picioarele la 
spinare, insistă Pardaillan. Pentru că în fine, eşti lămurit ce 
soartă te paşte din partea fostului tău stăpân, dacă pune 
mâna pe tine. 

— E adevărat că ăsta a fost primul meu gând. Dar mi-am 
spus: „Domnul conte este cu siguranţă sus. Probabil că 
habar n-are ce se întâmplă în stradă. Poate cobori dintr-o 
clipă într-alta şi atunci e pierdut. Trebuie neapărat să-l 
previn.” Şi am intrat, domnule. 

Mândrul Landry Coquenard spusese toate astea cu 
simplitate. Nici nu-i trecea prin minte că făcea o faptă 
eroică demnă de admirat. 

Odet de Valvert, profund impresionat de această dovadă 
de devotament, se încordă pentru a nu lăsa să i se vadă 
emoția. Pardaillan îl cercetă un moment în linişte. Şi, cu o 
voce foarte blândă, spuse: 

— Tu eşti un viteaz, Landry. 

— Nu, domnule, răspunse trist Landry Coquenard, sunt un 
fricos. Chiar foarte fricos. Vă asigur, domnule, că eu 
niciodată nu caut bătaia. Şi dacă ea este aceea care mă 
caută, nu ezit să-mi iau picioarele la spinare, fără nici un fel 
de ruşine, dacă pot s-o fac. 

— Şi dacă nu poţi fugi? întrebă Pardaillan surâzând fără 
voia lui. 


— Atunci, domnule, făcu Landry Cogquenard, cu un aer de 
o hotărâre crâncenă, îmi apăr pielea... Şi încă straşnic, vă 
asigur. 

Şi cu naivitate: 

— Pe bunul Dumnezeu, ţin la pielea mea! ... 

— Ei bine! zise Pardaillan cu aceeaşi răceală, să încercăm 
să ne apărăm pielea cât putem mai bine, pentru că toţi trei 
suntem ameninţaţi. 

Se uită din nou pe fereastră. Arcaşii, la cele două capete 
ale străzii, continuau să aştepte. Concini şi oamenii lui, în 
faţa porţii, nu acționau în nici un fel. Concini stătea de 
vorbă destul de vioi cu d'Albaran. 

— Ce dracu pot pune la cale? murmură Pardaillan cu 
oarecare dispreţ. 

Da, mai cu seamă această necunoaştere a intenţiilor 
duşmanului provoca temeri. Aşteptând ca un indiciu să-l 
lămurească, Pardaillan începu să observe acoperişurile. 

— Dacă vom fi siliţi să fugim pe acolo, avem nouăzeci şi 
nouă şanse dintr-o sută să ne rupem oasele de caldarâm. 

— Da, dar avem o şansă s-o scoatem cumva la capăt, spuse 
Valvert. 

— Desigur. Dacă nu putem face altfel, va trebui să 
încercăm şansa asta. 

— Atenţie! Intră în casă, avertiză Landry Coquenard. 

Într-adevăr, vreo douăzeci de gărzi intrară în linişte şi 
ordine, doi câte doi. Rospignac era în fruntea lor. 

Pardaillan şi Valvert părăsiră fereastra. Landry Coquenard 
continua să supravegheze strada. 

— Dacă vin aici, spuse Pardaillan, uşa asta nu ţine nici un 
minut. 

— Putem să ne plasăm pe scară, propuse Valvert. Nu este 
atât de largă. Noi doi le putem da zdravăn de furcă. 

— Fără îndoială. Dar sunt prea mulţi. Până la urmă vom fi 
copleşiţi de numărul lor. Şi apoi... Nu este sigur că vor veni 
aici. Cine ştie dacă nu vor să ne facă să sărim în aer sau să 
dea foc casei, cum aţi spus adineaori, observă Pardaillan. 


Şi bătând furios din picior: 

— Ei drăcia dracului! Nu vreau ca Fausta să mă ucidă! ... 
Mai târziu când îi voi dejuca proiectele, asta îmi va fi 
indiferent! ... Dar acum, la începutul luptei, să mă las 
suprimat, să-i las câmp liber, asta nu se poate! ... 

— Atunci decideţi, domnule. 

— E gata hotărât: să plecăm, ordonă Pardaillan. 

El se întoarse spre fereastră. E sigur că deja calculase 
toate posibilităţile şi stabilise ce urma să facă atunci când 
va fi pe acoperiş, căci spuse: 

— Niciunul din aceşti oameni nu va risca să ne urmărească 
pe acest drum. Trebuie să fii încolţit de moarte, ca noi, 
pentru a o face... Deci n-avem a ne teme de un atac pe la 
spate... Aşa că pot, fără scrupule, să trec primul. Pot s-o fac 
cu atât mai mult cu cât ne-ar putea pândi la una din acele 
lucarne pe care le văd. 

— Pentru ce, insinua Landry Cogquenard, nu ne-am 
strecura printr-una din acele lucarne... dacă vom reuşi să 
ajungem până acolo? 

Pardaillan îl privi fix. Era puţin palid, dar în fond, domnul 
Landry Coquenard nu-şi pierdea deloc cumpătul. 

— Deci tu crezi că ei nu ne vor vedea? întrebă el cu 
blândeţe. Nu vom face decât să dăm înapoi pentru a sări 
mai bine. 

— E drept, recunoscu Landry. 

— Nu, reluă Pardaillan, trebuie, dimpotrivă, să evităm 
lucarnele pe care le vom întâlni în drumul nostru. Aveţi 
încredere în mine şi urmaţi-mă... fără să pierdeţi pasul, 
dacă puteţi. 

Îşi scoase spada. Valvert şi Landry făcură acelaşi lucru. 
leşi pe fereastră şi alunecă uşor pe streaşină îngustă. Aici, 
cu spada în mână, făcu doi paşi în direcţia Halelor şi se opri, 
aşteptându-i pe ceilalţi doi. 

Jos, în stradă, apariţia lui provocă strigăte de groază. 

Imediat după aceea urmă Landry Coquenard şi, în spatele 
lui, apăru Odet de Valvert. Şi această dublă apariţie, ca şi 


prima, a fost primită cu strigăte sălbatice, urlete 
îngrozitoare şi înjurături dezgustătoare. 

— La drum! porunci scurt Pardaillan. 

Şi plecă imediat. Ceilalţi doi îl urmau cu arma în mână. 
Mergeau încet, dar cu paşi siguri. Priveau ţintă în faţa lor, 
evitând cu grijă să se uite în gol, ferindu-se de atracţia lui 
sinistră. Şi atunci, asupra străzii se lăsă o tăcere avidă. 

Pardaillan înainta mereu în direcţia Halelor. Trecuse deja 
de două sau trei case. Deodată se opri şi, fără să se 
întoarcă, spuse: 

— Staţi! 

Şi numaidecât continuă: 

— Atenţie, vor îndrepta archebuzele spre noi. Lungiţi-vă 
pe panta acoperişului. 

Vorbind astfel, le şi dădu exemplul. Îl imitară cu toată 
promptitudinea pe care le-o permitea un echilibru instabil. 
În acelaşi moment izbucniră mai multe detunături, 
provocând laolaltă o explozie teribilă. Auziră gloanţele 
şuierând deasupra capetelor lor, izbindu-se cu un sunet sec 
de olane. 

Pardaillan se ridică cu grijă, spunând: 

— Să mergem! ... Şi să nu pierdem nici o secundă, căci o 
vor lua de la capăt. 

Plecară cât mai repede. Cei trei fugari înaintau tot atât de 
încet, dar sigur. Pardaillan se înverşuna în scopul pe care îşi 
propusese să-l atingă şi de care se apropia încet-încet. Ţelul 
pentru moment, era locul în care cele două acoperişuri se 
apropiau. Ele alcătuiau un fel de deschizătură îngustă, la 
stânga şi la dreapta căreia se ridicau cele două acoperişuri 
abrupte. Formau astfel un fel de sprijin, ca două proptele, 
ferindu-i de cădere. Se aflau într-un spaţiu strâmt, ca o 
cuşcă, dar destul de solid, unde puteau călca cu pas sigur, 
eliberaţi de oribilă spaimă a pasului greşit care ar fi putut 
să-i arunce în gol. 

Mai mult, fiindcă trebuiau s-o ia la stânga, se îndepărtau 
de strada Cossonnerie şi de cei care o păzeau. Vor deveni 


invizibili, li se va pierde urma şi nu vor mai sta în bătaia 
archebuzelor, aşa cum se întâmplase. 

Cei de jos au înţeles manevra, au înţeles că prada le va 
scăpa. Se auziră vociferări urmate de noi ordine. 
Archebuzele fură reîncărcate, în mare grabă. 

Pardaillan a mărit şi mai mult pasul. Şi brusc, sări în 
partea stângă şi dispăru strigând: 

— Repede. 

Deodată se întoarse. Landry Coquenard apăru şi el. Îl 
înşfăcă zdravăn, trăgându-l spre el, îl ridică, îl împinse în 
spatele lui. Din nou îşi întinse cleştii puternici care erau 
mâinile lui, îl apucă pe Odet de Valvert, cum îl apucase şi pe 
Landry, îl ridică în braţele lui viguroase şi se lăsă pe burtă, 
trăgându-l după el. 

Era şi timpul: o nouă explozie, mai puternică decât prima, 
parcă salută această miraculoasă retragere care se 
petrecuse cu bine şi cu viteza fulgerului. 

Porniră din nou, cu Pardaillan în frunte. După un timp 
destul de lung începură să meargă uşor şi fără risc. Coteau 
mereu între două acoperişuri. 

Deodată Pardaillan îi preveni: 

— Atenţie, vom merge pe această streaşină. Vom ajunge la 
un acoperiş foarte ascuţit. Pe-aici vom putea merge ca şi pe 
celălalt. Dar, asta înseamnă că ne vom întoarce în strada 
Cossonnerie şi vom fi prinşi dacă vom încerca să coborâm. 
Acum ţine bine minte ce-ţi spun, adăugă el adresându-se 
direct lui Landry, dacă reuşim să trecem de acest acoperiş, 
de partea cealaltă poate avem o şansă de salvare. Reţine 
bine deci: poate. Cu alte cuvinte, nu sunt deloc sigur. 

— Să trecem de acest acoperiş, se nelinişti Landry 
Coguenard, care este al dracului de abrupt, domnule! Va fi 
un adevărat miracol dacă nu-vom aluneca şi nu ne vom 
rupe oasele căzând! 

— Rămâne de văzut, făcu Pardaillan cu mâna sa rece. Dacă 
nu te temi să cazi viu în mâinile fostului tău stăpân, 
întoarce-te, încalecă prima lucarnă pe care o găseşti, 


coboară şi predă-te lui Concini. Noi doi, Valvert şi cu mine, 
ne vom asuma riscul de a ne rupe oasele. Ceea ce probabil 
se va întâmpla, căci manevra, dificil de realizat în trei, 
devine aproape imposibilă în doi. Hotărăşte-te. 

— Am şi decis, spuse hotărât Landry, mai bine moartea 
decât să cad viu în mâinile lui Concini. Aşa încât, domnule, 
dacă trebuie să mă arunc în apă, puţin îmi pasă dacă o fac 
aici sau în altă parte. 

Pardaillan zâmbi. 

— Am să-ţi explic manevra, spuse el. 

Şi într-adevăr, le-a explicat-o. 

— Aţi înţeles? întrebă la sfârşit. 

— Am înţeles, domnule, răspunse Landry. 

— "Te simţi destul de puternic, nu-i aşa? 

— Nu vă temeţi, domnule, sunt mai puternic decât s-ar 
părea, îl linişti Landry. 

— În cazul ăsta să mergem, porunci Pardaillan, e nevoie de 
sânge rece şi totul se va sfârşi cu bine. 

Porni din nou în frunte. O luă de-a lungul jgheabului, îl 
trecu, ajunse la acoperişul de care vorbise şi se opri în locul 
pe care şi-l fixase. Reluaseră aceeaşi poziţie ca şi la început. 
Landry la mijloc, Odet la urmă. Şi îndată ce apărură, în 
stradă începură strigătele, dovedind că au fost văzuţi. Din 
fericire nu erau în bătaia gloanţelor. 

Pardaillan aştepta nemişcat pe marginea acoperişului, 
golul căscându-se la picioarele lui, nefiind nevoie decât de o 
mică mişcare greşită pentru a se prăbuşi. Landry se opri 
lângă el. Se aplecă cu grijă, se culcă pe panta 
amenințătoare a acoperişului, cu spatele spre gol, cu 
picioarele bine proptite în jgheab. Când se simţi bine 
instalat, îşi adună toate forţele şi spuse: 

— Hop! 

Era semnalul pe care îl aştepta Valvert, care trebuise şi el 
să stea nemişcat ca Pardaillan. Imediat, el se prinse de 
picioarele lui Landry şi avansă uşurel pe spatele acestuia. 
Nu rămase aşa nici măcar o secundă, începu să se caţere cu 


o abilitate şi o uşurinţă cu adevărat admirabile. Ajunse la 
umerii lui Landry, pe care îşi puse picioarele. Atunci Landry 
ridică braţele şi îl prinse de glezne. 

Era a doua treaptă a acestei fantastice scări umane care 
se sprijinea pe panta abruptă şi alunecoasă a acoperişului, 
deasupra vidului. 

În stradă se aşternuse din nou liniştea: Concini, d'Albaran, 
Rospignac şi toţi ceilalţi nu slăbeau din ochi manevra 
aceasta nebună şi înspăimântătoare în speranţa, desigur, că 
ea se va sfârşi printr-o catastrofă, dar nu fără un sentiment 
de admiraţie pentru îndrăzneţii care o executau. 

Simţindu-se mai în siguranţă, Valvert dădu la rândul său 
semnalul aşteptat de cavaler. Şi acesta repetă, cu tot atâta 
îndemânare şi iscusinţă, aceeaşi manevră. Atinse creasta 
acoperişului care îi venea până peste umeri. Se agăţă de ea, 
se ridică prin forţa pumnilor, o încălecă şi se întinse pe 
burtă, cu picioarele atârnându-i fiecare de câte o parte. 

Toate astea nu-i luaseră nici măcar o secundă. Nu zăbovi. 
Se prinse bine, îşi încordă muşchii şi întinse mâna. 

Valvert i-o prinse. Atunci, Pardaillan, încet, metodic, plin 
de siguranţă, cu o forţă care anula iminentul pericol, trase 
spre el. Îl trase pe Valvert, care îl târa după el pe Landry 
Coquenard agăţat de glezna lui. 

Mâinile lui Valvert ajunseră la creasta acoperişului, de 
care se prinseră. La rândul lui, ajutat de Pardaillan care-l 
apucă de umeri s-a ridicat proptindu-se în mâini. Landry 
Coquenard ajunse astfel la nivelul mâinii lui Pardaillan. 
Acest cleşte viu îl prinse şi nu-l mai scăpă. El însă eliberă 
gleznele stăpânului său care acum era călare pe creasta 
acoperişului şi se dădu la o parte ca să-i facă loc. Landry 
Coquenard n-a trebuit să facă nici un fel de gimnastică. 
Pardaillan şi Valvert care-l apucaseră la rândul lor, îl 
ridicară ca pe un fulg şi-l aşezară pe burtă între ei. 

Răsuflară! Dar nu prea mult: poate o clipă. Începură 
manevra de coborâre a acoperişului, mai periculoasă, mai 


plină de dificultăţi, decât căţăratul. Numai că de data asta 
Pardaillan cobori primul. 

Se agăţă de gleznele lui Valvert, la rândul lui agăţat de 
gleznele lui Landry Coquenard şi alunecă până în dreptul 
burlanului. Asta era un fleac în comparaţie cu ce mai 
rămânea de făcut pentru a sfârşi cu bine întreaga manevră. 

Landry Coquenard rămăsese sus, pe creasta acoperişului 
de care se cramponase cu amândouă mâinile. Imediat ce 
Pardaillan şi-a simţit picioarele sigure pe ele, l-a înşfăcat pe 
Valvert care, la rândul lui, îl ţinea pe Landry şi rosti: 

— Hai! 

Numaidecât, Landry Coquenard îşi deschise mâinile şi 
închise ochii, simțind că ajunseseră la momentul critic, în 
care toţi trei erau la cheremul unei posibile greşeli a lui 
Pardaillan. 

Dar Pardaillan făcu faţă acestui nemaipomenit efort fără 
să-i slăbească puterile. Cu braţele lui, reuşi să-i aducă pe 
cei doi pe acelaşi loc cu el. Porniră din nou cu mai multă 
siguranţă fiindcă se simțeau pe un teren mai larg, mai 
prielnic, unde se temeau mult mai puţin de pasul greşit şi 
fatal. 

Deodată Pardaillan se opri şi vorbi cu un glas straniu: 

— Aici e capătul. Sărim. 

Şi toţi trei se aruncară în gol. 

În strada Marche-aux-Poirâes, urmat de banda care urla, 
Concini, nebun de furie văzând că tocmai îi scăpase prada 
ce se refugiase în braţele morţii, Concini deci alergă 
degrabă, vrând măcar să aibă satisfacția de a contempla şi 
de a insulta cadavrele celor pe care-i ura de moarte. 

D'Albaran îl urmă cu mersul lui liniştit şi apăsat. El părea 
satisfăcut şi avea şi de ce, de vreme ce misiunea lui era, din 
fericire, îndeplinită: Fausta nu-i ceruse să-l prindă viu pe 
Pardaillan ca să-l tortureze, cum visa s-o facă Concini. Îi 
ceruse pur şi simplu să-l suprime prin orice mijloace. 

Ori, Pardaillan sărise din vârful acoperişului: patru etaje. 
Fără îndoială că se făcuse zob de caldarâm. Poate că nu era 


chiar pe lumea cealaltă. Dar în orice caz nu putea să 
agonizeze prea multă vreme. D'Albaran putea să afirme cu 
toată certitudinea că stăpâna lui scăpase de el. 

Capitolul 3 

Doamna în alb. 

Am mai spus că majoritatea străzilor învecinate cu Halele 
îşi datorau numele negustoriei care se făcea acolo. Strada 
Feure făcea parte din ele. Se ştie că „Feure”, din cuvântul 
vechi francez feurre sau fouarre însemna paie, furaje. Într- 
adevăr, negoţul care domina strada era cel cu furaje. Printr- 
un fel de corupţie lingvistică, numele străzii Feure devenise 
la vremea această Stradă Fers. Dar dacă numele străzii era 
uşor deformat, negustorii de fân, paie şi ovăz rămăseseră 
acolo şi-şi ţineau târgul obişnuit. 

Lucrul acesta are utilitatea lui, pe care o vom descoperi 
numaidecât. 

Una din casele de pe strada Fers era o casă burgheză, cu 
un aer destul de modest. În casă locuia de un an sau doi, o 
„doamnă şi domnişoara ei”. Aşa se spunea în cartier. Când 
era obligată, doamna îşi dădea un nume burghez destul de 
comun şi de răspândit. Şi, în această casă, ea şi cu fiica ei 
duceau o existenţă retrasă şi foarte modestă. N-avea 
importanţă, dar pentru că avea un aer foarte demn i se 
dădea acest titlu de doamnă, iar fetei ei, cel de domnişoară. 

Amândouă se ocupau de broderie. În mod evident, niciuna, 
nici alta, nu o făceau cu un scop anume, ci mai degrabă ca 
să le treacă timpul. 

Uneori mama vorbea. Şi asta pentru a spune cu o voce 
dulce: 

— Du-te şi vezi dacă vine, Giselle. 

Şi tânăra, Giselle, fiindcă acesta îi era numele, se ridica, se 
ducea la fereastră şi suspina, venind să se aşeze din nou: 

— Nu vine, mamă. 

Asta era tot. Odată, ea adăugă: 

— Dar măcar va veni? ... De când a ieşit din infernul lui, l- 
am văzut de-abia de două ori. A plecat iarăşi. De câteva zile 


şi-a anunţat vizita. De câteva zile bune îl aşteptăm în zadar. 
Va veni oare astăzi? Dragă mamă, eu nu mai îndrăznesc să 
sper. 

Şi mama răspunse: 

— El nu face nici ce vrea, nici cum vrea, draga mea Giselle. 
El nu-şi mai aparţine. El aparţine cauzei sale. Şi apoi, câte 
precauţii trebuie să-şi ia! 

Ea părea să-l scuze pe acela pe care amândouă îl aşteptau. 
Tânăra aşa înţelese. Ea protestă cu o uşoară mândrie: 

— Ferească Dumnezeu, mamă, să-mi permit a critica 
comportarea tatălui meu. Sunt o fiică prea supusă şi 
respectuoasă. Numai că îmi fac griji pentru el... Mă tem 
mereu să nu i se întâmple ceva rău, vreun accident. 

— Vai! suspină mama, într-adevăr, în formidabila aventură 
în care s-a lansat, trebuie să se lupte cu o mulţime de 
duşmani, pentru a scăpa dintr-o sumedenie de pericole 
care-l ameninţă fără încetare. Şi, cu un suspin de regret: 

— Eram atât de fericiţi înainte. Şi am mai putea fi încă... 
Ah! De ce a trebuit să-i vină aceste idei! ... 

— El este stăpânul, spune Giselle cu tărie, ca un argument 
fără replică. 

— Pentru ce aceste himere, aceste nebunii? continuă 
mama, ca şi cum n-auzise. De câte lacrimi nu ne-ar fi scutit, 
de câte crunte decepţii, dureroase umilinţe, mizerii, torturi 
de toate felurile. Fără a mai socoti cei mai frumoşi ani ai 
vieţii pierduţi iremediabil! ... 

— El este stăpânul, repetă Giselle cu o blândă 
încăpățânare. 

— Eram atât de fericiţi! repetă mama cu lacrimi reţinute 
în ochi. 

— Vom mai fi fericiţi, dragă mamă, vei vedea! strigă Giselle 
înlănţuind-o cu braţele şi strângând-o cu pasiune. 

— Tu, da, copilul meu adorat, făcu mama înapoindu-i cu 
tandreţe blândele mângâieri. Tu vei fi fericită, după cum 
meriţi să fii. 


Şi clătinându-şi capul blond, cu o expresie de o decepţie 
de nedescris: 

— Dar eu! Nu voi mai fi niciodată! Pentru că niciodată nu-l 
voi mai regăsi pe Charles al meu de altădată... Charles pe 
care atât de mult îl iubeam... şi care nu mă adora decât pe 
mine, numai pe mine. 

Şi din nou, doamna în alb recăzu pe gânduri dureroase 
care evocau, sinistru, o fericire pierdută care nu va mai 
reveni niciodată. Sau cel puţin ea avea acest presentiment 
funest. 

Giselle suspină, încojurându-şi mama cu o căldură 
pasionată. 

Mai trecu ceva timp. Pentru a suta oară, Giselle privi pe 
fereastră. Şi de această dată, un strigăt izbucni de pe 
buzele sale: 

— El este! 

Părăsi în grabă fereastra, fugi lângă mama sa, o cuprinse 
cu braţele, îi acoperi faţa cu sărutări şi, plângând şi răzând 
deopotrivă, nebună de bucurie, îngăimă: 

— Ele, dragă mamă, e tatăl meu! ... L-am recunoscut după 
mers! ... Hai, nu mai plânge! ... lată-l! ... Dar, nebuna de 
mine! Alerg să-i deschid! ... 

Şi, cu paşi sprinteni şi uşori, plină de graţie, alergă la uşă, 
sări treptele în salturi suple de căprioară tânără, dispăru pe 
alee, trase zăvoarele de la poartă, deschise larg, ieşi în prag 
şi, cu inima zbătându-i-se în piept, privi în direcţia Marche- 
aux-Poirees. 

Bărbatul, tatăl fetei, tocmai intrase pe stradă. Giselle, în 
prag, îl privea cu ochi luminoşi umezi de lacrimi de bucurie, 
în care se citea toată tandreţea ei filială. Aştepta. 

În acest moment, o căruţă cu fân care stătea în faţa unei 
porţi, la două case depărtare, se urni, venind în direcţia 
cavalerului. Strada era îngustă. Căruţa, umplută cu fân 
până la înălţimea unui etaj, oprea toată trecerea. Tânăra, ca 
să-i facă loc când trecu prin dreptul ei, trebui să se retragă 
pe alee. Cavalerul trebui la rându-i să se oprească, să se 


ferească lipindu-se de zid. Căruţa trecu încet, greoi, 
scârţiind, trasă de doi cai mânaţi de un căruţaş nepăsător. 

Cavalerul reuşi să-şi reia drumul. Îşi zări fiica, mări pasul 
şi ajunse alături de ea. O cuprinse în braţe, o strânse tandru 
la pieptul său, îi acoperi fruntea virginală şi buclele aurii cu 
sărutări, murmurând: 

— Copila mea! Copila mea dragă! Scumpa mea Giselle! 

— Tată! Bunul meu tată! bâiguia Giselle, iată-vă în sfârşit! 
„.. Viu şi nevătămat, slavă Domnului. 

Se îmbrăţişară din nou. Se priveau, se examinau. Tatăl, 
desigur, îşi adora fiica, iar ea avea pentru el aceeaşi 
adoraţie, dublată de o înflăcărată venerație. 

Uitară de ei înşişi astfel, pentru un moment care le păru 
amândurora mai scurt de o secundă, dar care în realitate se 
prelungi mai multe minute. 

Pardaillan ştia bine că strada Fers era strada vânzătorilor 
de nutreţ. Şi atunci când îi vorbise lui Landry Coguenard de 
acea unică şansă pe care o aveau poate de a scăpa cu bine, 
la asta se gândea. Pardaillan îşi spunea că, dacă ar avea 
„şansa” de a ajunge la strada Fers, ar avea, „poate”, 
această a doua şansă de a găsi o grămadă de fân, de nutreţ 
oarecare pe care să poată sări fără riscul de a-şi rupe 
oasele. Şi atunci, de fapt, ar fi avut „poate şansa finală” de a 
scăpa nevătămaţi. 

Şi aceasta, grămada aceasta de fân salvatoare pe care o 
tot căutau cu disperare de sus, de pe acoperiş, după ce 
avuseseră „şansa” de a face îndrăzneţul tur de forţă şi de 
îndemânare care era escaladarea unui acoperiş ascuţit care 
îi dusese acolo unde aveau nevoie. Din nefericire, şansa 
părea să-i fi abandonat. Se săturase să se tot uite în stradă, 
cu riscul de a fi cuprins de ameţeală şi să cadă în gol. Nu 
găsea ce căuta. 

Şi în acest moment, când începuse cu-adevărat să dispere, 
sfârşise prin a găsi. O poartă tocmai se deschisese larg şi 
ieşise o căruţă încărcată cu fân. Pardaillan o arătase 
însoţitorilor săi spunând: 


— Aici e sfârşitul. Sărim! 

Şi săriseră, unul după altul. Şi nu avuseseră nimic, decât o 
zdruncinătură destul de puternică. 

Până atunci, Pardaillan nu-şi pusese problema ce va face 
când va ajunge în stradă. Era dintre cei care îşi spun că, 
pentru a fi bine făcut, fiecare lucru trebuie să vină la timpul 
său. 

Pentru a găsi această soluţie, destul de spinoasă, lucra 
acum mintea neobosită a lui Pardaillan. 

Din nefericire nu avu de fapt timp să reflecteze bine: 
căruţa nu rămase pe loc decât timpul care îi trebuia 
căruţaşului să închidă poarta. Şi plecă, purtând în vârful 
piramidei de fân pe cavalerul de Pardaillan, contele Odet de 
Valvert şi pe scutierul său, Landry Cogquenard. 

Căruţa plecase. Şi partea proastă era că se îndrepta spre 
Marche-aux-Poirees. Adică spre Concini, spre d'Albaran, 
spre căpitan şi arcaşii lui. Spre o întreagă haită de lupi 
turbaţi care căutau care încotro prin stradă, care, 
negăsindu-le cadavrele şi văzând căruţa asta încărcată cu 
ceea ce putea fi o saltea foarte groasă şi moale, nu ar fi 
uitat în nici un caz să o oprească şi s-o scotocească. 

Cu sabia scoasă din teacă, cu o înfricoşătoare expresie 
amenințătoare, cu o voce pe care atâta furie o făcea de 
nerecunoscut, Pardaillan bombăni: 

— Pe Pilat, să nu rămânem pe grămada asta de fân de 
unde vom fi înhăţaţi ca nişte prostănaci! Să coborâm şi, 
pentru că trebuie să crăpăm aici, înainte de a o fi redus pe 
blestemata de Fausta la tăcere, măcar să n-o facem fără să 
căsăpim pe câţi putem. 

Era gata să se lase să alunece din vârful căruţei. Dar 
regretul său de a o lăsa pe Fausta să triumfe era atât de viu, 
încât încă nu putu să se decidă să se repeadă înaintea 
morţii. 

Din întâmplare, căruţa mergea pe dreapta străzii. 
Şomoioagele de fân care atârnau în afară de fiecare parte, 
atingeau fațadele caselor. Şi încă într-atât încât am văzut că 


Giselle, fata doamnei în alb, trebuise să intre din nou pe 
aleea casei şi că tatăl ei, puţin mai departe, trebuise să se 
lipească de zid ca să nu fie zgâriat în trecere de fân. 

Pardaillan şi însoțitorii săi, în vârful căruţei, se găseau la 
nivelul primului etaj al acestor case de care treceau atât de 
aproape. Şi iată că, aruncând în jurul lui acea privire 
disperată a înecatului care nu ştie de ce ramură să se mai 
agaţe, observă în faţa lui o fereastră deschisă larg, la una 
din case. Încă două sau trei învârtiri de roţi şi s-ar fi aflat 
chiar în faţa ferestrei. 

Pardaillan nu se întreba cui putea aparţine această casă şi 
nici cine erau cei care locuiau în ea. El nu îşi spuse decât 
că, dacă ar fi intrat acolo pe fereastră, aceştia ar fi scos 
nişte ţipete care i-ar fi atras pe Concini, cu toată banda lui. 
Îşi spuse pur şi simplu că refugiindu-se în această casă, va 
câştiga câteva momente, unul sau poate chiar mai multe. Şi 
câteva momente câştigate puteau însemna salvarea lui şi a 
camarazilor săi. 

Nu-şi spuse mai multe şi nu ezită o secundă. Cu vârful 
spadei arătă fereastra lui Odet şi lui Landry. Ei înţeleseră 
imediat, fără să fie nevoie de cea mai mică explicaţie. Se 
găsiră curând în faţa ferestrei deschise, numai la un pas de 
ea. Cu aceeaşi agilitate şi iuţeală de decizie de care tocmai 
dăduseră câteva dovezi remarcabile, încălecară balustrada, 
săriră în interior şi închiseră fereastra în urma lor. 

Nici necunoscutul cavaler, nici fiica lui, nici căruţaşul nu 
văzură această manevră. Nici măcar nu bănuiră că s-ar 
putea afla nişte oameni în vârful acestei căpiţe de fân 
umblătoare. Căruţa, despovărată, trecu mai departe, 
zdruncinându-se, scârţiind jalnic. La o aruncătură de băț 
mai încolo trebui să se oprească. lar căruţaşul, zăpăcit, se 
văzu înconjurat de toată banda de lupi a lui Concini. Şi din 
zăpăceală căzu într-o groază nebună şi începu să clănţăne 
din dinţi când recunoscu silueta înspăimântătoare a 
căpitanului şi când se văzu supus unui interogatoriu în 
toată regula. 


Capitolul 4 

O vizită neaşteptată. 

Doamna în alb îşi văzuse fata fugind în întâmpinarea 
tatălui ei. Tocmai se pregătea să se avânte pe scară pe 
urmele fiicei. În acest moment, trei bărbaţi, trei apariţii 
formidabile, înspăimântătoare, cu armele în mână apărură 
în cadrul ferestrei larg deschise şi năvăliră în camera unde 
se afla ea. 

Cu un aer de o inexprimabilă demnitate, cu vocea fără să-i 
tremure, dispreţuind ideea de a striga în ajutor, ea îi 
întrebă: 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? Ce înseamnă...? 

Se întrerupse brusc. Seria de întrebări care îi venea pe 
buze se sfârşi printr-un strigăt plin de o extraordinară 
mirare: 

— Domnul de Pardaillan! ... 

Acesta recunoscu în acelaşi moment tânăra femeie. Şi, ca 
şi ea, se întrerupse şi strigă: 

— Violetta! ... 

Ea se avântă îndată, se aruncă cu un cast abandon la 
pieptul larg al lui Pardaillan, ridică fruntea, exprimându-şi 
bucuria prin aceste cuvinte izvorâte din adâncul inimii: 

— Dumneavoastră, domnule, dumneavoastră, aici, la mine 
acasă! ... Deci astăzi îmi sunt date toate onorurile? 

Pardaillan o înlănţui cu braţele, se plecă pentru a-i acoperi 
obrajii cu două sărutări frăţeşti, în timp ce-i spunea: 

— Draga mea Violetta! ... La naiba dacă mă aşteptam să vă 
găsesc în odaia asta în care am intrat ca un răufăcător 
ordinar! ... Oricum, sunt foarte fericit să vă văd. 

Pardaillan surâdea cu un aer eroic. Ochii săi limpezi, 
aţintiţi asupra Violettei, nu exprimau decât cea mai tandră, 
cea mai fraternă afecţiune. Nici o umbră de nelinişte nu se 
citea pe figura lui loială. Din nefericire, aceasta nu era 
decât o mască pe care şi-o punea ca să-i ascundă tinerei 
femei marea dezamăgire care-l cuprinsese şi îngrozitorul 
acces de furie care-l atinsese din nou. Pardaillan îşi spunea: 


„Ce demon fantastic şi rău se agaţă în halul ăsta de mine 
astăzi! ... De ce să am nenorocul ăsta să nimeresc chiar la 
ducesa d'Angouleme! ... La naiba, dacă ar fi numai ea... 
dulcea şi tandra Violetta, sunt sigur şi-ar vărsa fără ezitare 
o parte din sângele ei ca să ne scoată din treaba asta... Dar 
mai este şi ducele... ducele d'Angouleme, asociatul doamnei 
Fausta, viitorul Charles al X-lea... Ţi eu care nu mă număr 
printre amicii lui Charles d'Angouleme... Pe toţi dracii, 
suntem al dracului de favorizați de soartă dacă ne vede aici! 

Aceste reflecţii treceau prin mintea lui Pardaillan cu 
iuţeala fulgerătoare a gândului. Îndată îşi spuse: „Nu-i pot 
provoca dulcei Violetta durerea mortală de a încrucişa 
spada cu soţul ei, sub ochii ei... Pe de altă parte, nu vreau 
să mă las gâtuit ca un miel... la dracu, ar însemna să-i 
facem prea bine jocul Faustei! ... Atunci nu văd decât o 
soluţie: să o luăm din loc cât mai repede, înainte ca ducele 
să se arunce asupra noastră.” 

Luând această decizie de a bate în retragere o dată în 
plus, Pardaillan îl avertiză pe Valvert printr-una din acele 
priviri de o strigătoare elocvenţă. Valvert pricepu îndată că 
era cazul, mai mult ca niciodată, să fie în gardă. Şi fu de-a 
dreptul buimăcit, căci credea că totul ajunsese la bun 
sfârşit. Fu buimăcit, dar asta nu-l împiedica să se 
stăpânească şi să-l avertizeze la rândul lui pe Landry 
Coquenard printr-o lovitură cu cotul. Şi, gata de orice, 
deschise ochii şi urechile bine, încercând să înţeleagă ce li 
se întâmpla. 

Nu întârzie să fie lămurit. Ducesa d'Angouleme, pentru că 
ea era, chiar în momentul acela, se desprinse încetişor din 
îmbrăţişarea lui Pardaillan şi spuse, cu acelaşi accent de 
înduioşătoare şi naivă bucurie: 

— Ce mare va fi bucuria ducelui d'Angouleme când, venind 
acasă, va avea fericită plăcere de a-l găsi pe iubitul său 
frate mai mare, cavalerul de Pardaillan! 


„Ducele d'Angouleme! strigă în sinea sa Valvert. Ciuma şi 
fierbinţeala, azi avem numai ghinioane! ...” 

Pardaillan respiră mai uşurat când auzi că ducele nu era 
acasă. Dar, cum pricepea că acesta putea să sosească dintr- 
un moment în altul, nu zăbovi. 

— Ducesă, spuse el, cred că aţi înţeles, după modul în care 
ne-am strecurat în casă, că ne aflăm într-o situaţie dificilă, 
avem pe urmele noastre o bandă de câini turbaţi care ne 
hăituiesc... 

— Am înţeles perfect acest lucru. Şi nu este nevoie să vă 
spun, cavalere, că aici sunteţi în deplină siguranţă. 

— Veţi binevoi să mă scuzaţi, dacă vă părăsesc tot atât de 
brusc cum am apărut. Vă jur, Violetta, că împrejurările nu- 
mi permit să acţionez altfel. 

Gândindu-se că totul fusese spus, el făcu semn lui Valvert 
şi lui Landry să-l urmeze şi se îndreptă spre uşă. 

— Cum, cavalere, vă vorbesc de Charles şi ocoliţi 
răspunsul! ... Vă spun că această casă în care întâmplător v- 
aţi căutat refugiul aparţine celui mai sigur, celui mai 
devotat dintre prietenii voştri, care vă va fi alături într-o 
clipă, gata să-şi verse sângele pentru voi! ... Ar trebui să vă 
simţiţi în siguranţă... Şi preferaţi să plecaţi... cu riscul de a 
cădea în mâinile celor care vă hăituiau şi care vă caută 
probabil în continuare! ... De ce, cavalere, de ce? 

Din tot ce spusese ea, Pardaillan nu reţinuse decât un 
lucru: acela că ducele nu va întârzia să sosească. 

— Ar fi prea lung să vă explic! strigă el. 

Şi, cu un ton în care îşi concentrase toată puterea de 
convingere: 

— Pentru Dumnezeu, Violetta, lăsaţi-ne să plecăm! ... 
Poate că mai este încă timp! ... 

— Fie, făcu ea cu tristeţe, dar vă previn că este prea 
târziu: ducele urcă. Mai bine ascultați. 

Pardaillan pusese deja mâna pe clanţă. Se opri brusc 
auzind aceste cuvinte. Ciuli urechile. Recunoscu vocea 


ducelui care, urcând scara, vorbea tare cu Giselle. Şi, 
furios, blestemă: 

— La toţi dracii! 

Ducesa îi urmărise toate mişcările cu o înfiorată atenţie. 
Acum înţelesese. Se apropie de el, îi puse mâna delicat pe 
umăr şi, cu vocea sa dulce în care se ghiceau suspine 
înăbuşite: 

— Deci nu mă înşelasem, spuse ea: voi nu vreţi să vă 
întâlniți cu soţul meu! Şi Dumnezeu să mă ierte, dar s-ar 
spune că-l evitaţi ca şi cum ar fi un duşman pe care l-aţi şti 
fără nici un scrupul. 

— Ei bine, da, aşa este! mărturisi Pardaillan. 

Şi, ridicând din umeri, cu o afectată bruscheţe: 

— Nu voiam să v-o spun pentru că ştiam că v-aş provoca o 
mare durere: aflaţi deci, biata mea Violetta, că ducele şi cu 
mine suntem certaţi de moarte. 

O crispare a trăsăturilor fine şi delicate îi trădară durerea 
pe care i-o pricinuia această veste, la care se aştepta totuşi 
de câteva momente. Pardaillan, văzând-o foarte palidă, 
foarte răscolită la auzul celor spuse, îi luă tandru mâinile, i 
le strânse încetişor şi, cu o voce blândă, îi spuse: 

— Vă asigur că nu este deloc vina mea, Violetta. 

— Vai, grăi ea cu tristeţe, sunt convinsă că greşeala nu 
este de partea voastră! Dar el, Charles, cum a putut...? 

— Vorbiţi despre faptele din trecut, a căror memorie o 
păstraţi cu fidelitate. Dar ducele nu vede decât prezentul. 
Dar trebuie să vă spun că în prezent eu sunt un obstacol în 
calea realizării proiectelor ducelui. De unde reiese pentru 
el necesitatea capitală de a suprima acest obstacol. Şi 
pentru că am avut neşansa asta afurisită să vin să mă 
predau fedeleş lui, puteţi fi sigură că nu va lăsa să-i scape o 
ocazie atât de frumoasă pentru a se descotorosi de mine. 

— Ar fi o laşitate! strigă ducesa. 

— Ei bine nu! răspunse Pardaillan cu aceeaşi răceală. 
Trebuie să vedem lucrurile aşa cum sunt: adevărul este că 
dumneavoastră nu ştiţi, Violetta, că ducele este de partea 


acelor oameni. În cazul ăsta, este normal să-şi cheme 
prietenii în ajutor ca să se descotorosească de noi. Mai 
mult, dacă nu o va, face, va fi greşeala lui. 

— EI, Charles d'Angouleme, un Valois, fiul lui Charles al IX- 
lea, el, de partea acestor tâlhari! se revoltă ducesa. Numai 
pentru că sunteţi voi cel care mi-o spune, cavalere, aş 
consimţi s-o cred. Orice ar fi, chiar atât să se fi coborât... 
niciodată nu voi crede că Charles... 

— Iată-l pe duce. Veţi fi îndată lămurită, o întrerupse cu 
răceală Pardaillan. 

Şi, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, se întoarse spre 
Odet de Valvert şi Landry Coquenard, martori muţi, dar 
foarte atenţi şi, de ce să n-o spunem, destul de tulburaţi de 
această convorbire dramatică. Şi, cu voce joasă, plină de 
blândeţe, dar şi de irezistibilă autoritate: 

— Băgaţi-vă sabia în teacă, copiii mei. 

Şi explică: 

— Nu o putem îndurera pe această nobilă femeie bătându- 
ne sub ochii ei cu soţul său. 

În acest moment, uşa se deschise brusc. Giselle, cu ochii 
strălucind, cu chipul însufleţit, intră ca vântul strigând: 

— Mamă, scumpă, iată-l pe tata! 

Ea se opri interzisă, văzându-l pe Pardaillan. Se părea că îl 
cunoştea de minune, căci strigă cu o veselie naivă: 

— Domnul de Pardaillan! 

Şi ca o copilă ce era, îi sări imediat de gât, spunând: 

— O, cât sunt de fericită să vă văd, domnule! 

Pardaillan o strânse tandru la piept, aşa cum o îmbrăţişase 
şi pe mama şi îndepărtând-o cu blândeţe, o admiră făcându- 
i complimente: 

— Micuța mea Giselle! ... O, cât de mare te-ai făcut, ce 
frumoasă eşti! Dar nu mai eşti o fetiţă! lată-te devenită o 
domnişoară, o adevărată domnişoară! Şi ce frumoasă, pe 
legea mea, la fel ca şi mama ta! ... E tot ce pot să-ţi spun. 

— Ah şi ce bucuros va fi tatăl meu! strigă Giselle. 


În acest timp, admirând-o şi făcându-i în continuare 
complimente, Pardaillan o îndepărta, fără a avea însă aerul 
că o face, pentru a-şi păstra libertatea de mişcare fiindcă 
dacă hotărâse să nu scoată spada împotriva ducelui, asta nu 
însemna că era hotărât să se lase înjunghiat ca un miel. Şi, 
cu ochii săi pătrunzători, el se uita spre palier, căutându-l 
pe duce şi mirându-se că acesta încă nu apărea. 

Ducesa, de asemenea, era şi ea mirată că ducele nu 
apărea. Şi o întrebă pe fiica ei: 

— Deci, ce face tatăl tău? 

— S-a oprit un moment ca să-şi lege pintenul, explică fata. 

În acelaşi moment se auziră paşi urcând scara şi vocea 
ducelui anunţă: 

— lată-mă, Violetta. 

În sfârşit, ducele apăru. Îndată îl zări pe cavaler, care 
stătea drept, nemişcat, cu braţele încrucişate, între fiica şi 
soţia lui. Avu o tresărire violentă şi bâgui: 

— Pardaillan! ... Aici! ... 

Într-o clipă fu cu spada în mână. Mantia, smulsă de o mână 
rapidă, era deja aruncată pe umărul stâng. Aceasta era 
prima mişcare, de-a dreptul negândită, aproape maşinală, 
care fusese făcută cu o iuţeală fulgerătoare, iar ducele nu 
făcu mai mult. Rămase nemişcat, încordat, în gardă, 
supraveghindu-şi, cu ochii scânteind, adversarul. 

O linişte de moarte se lăsă peste toţi actorii acestei scene, 
un timp greu de apreciat. 

Pardaillan nu se clinti. Unul dintre acele surâsuri de 
nedefinit, care nu putea să-i aparţină decât lui, trecu pe 
buzele sale. Îi aruncă Violettei o privire care spunea clar: 
„Ce v-am spus?” 

Ducesa privea toate acestea cu ochii aproape ieşiţi din 
orbite, ca şi cum nu-şi putea crede ochilor. Iar la întrebarea 
mută a cavalerului, ea răspunse, ridicând spre cer o privire 
deznădăjduită, care spunea „Vai mie!” 

Tânăra Giselle deschisese ochii mari şi limpezi, în care se 
citea o mare nedumerire. Ea nu înţelegea nimic din ceea ce 


se întâmpla. În candida ei neştiinţă, crezu că este o 
neînțelegere şi ea fu aceea care rupse prima această tăcere 
foarte scurtă, dar atât de amenințătoare. Şi strigă cu 
naivitate: 

— Tată, tată! Nu-l recunoaşteţi pe bunul vostru prieten, 
domnul de Pardaillan? 

Cu o voce aspră amenințătoare, acesta se răsti: 

— Ce căutaţi aici, Pardaillan? 

Pardaillan se pregătea să răspundă. Cu un gest de regină, 
ducesa îi făcu semn să tacă. Şi, îndreptându-se, într-o 
atitudine de o negrăită măreție, ea fu aceea care îi 
răspunse soţului său: 

— Duce d'Angouleme, sunteţi într-adevăr dumneavoastră 
cel pe care îl văd cu spada în mână în faţa binefăcătorului 
vostru? Pe Dumnezeu cel viu, ce aşteptaţi ca să vă băgaţi 
spada în teacă şi să vă scuzaţi cum se cuvine de atitudinea 
voastră incalificabilă? 

Ducele scutură din cap cu un aer cumplit şi, pe un ton de 
stăpân care aşteaptă să fie ascultat: 

— Tăceţi, Violeta, spuse el, voi nu ştiţi... 

Dar ea nu admise să i se impună tăcerea. Luă o atitudine 
mai mândră că niciodată şi-l întrerupse: 

— Eu ştiu, domnule, că dacă doamna mama voastră este în 
viaţă, dacă eu sunt în viaţă, dacă voi înşivă sunteţi în viaţă, 
noi o datorăm acestui om. Eu ştiu că acest om a vărsat 
pentru noi mai multe picături de sânge decât câţi bani aveţi 
voi în cuferele voastre. Eu ştiu că, pentru noi, ela ţinut 
piept tuturor duşmanilor puternici din care cel mai mic ne- 
ar fi zdrobit dacă nu aveam ajutorul braţului său invincibil. 
Eu ştiu că, dacă aţi fi vrut-o, în mod loial, ca tot cea făcut el, 
ar fi câştigat pentru voi tronul tatălui vostru, regele Charles 
al IX-lea. Dar în acest timp, voi nu aveaţi altă ambiţie decât 
dragostea şi acest tron la care vreţi să ajungeţi, prin nu ştiu 
ce manevre dubioase şi ascunse, astăzi, voi atunci, l-aţi 
refuzat. lată ce ştiu şi n-am nevoie să ştiu altceva. lată ce 
ştiaţi şi voi înşivă nu cu mult timp în urmă. Şi găsesc 


monstruos, nedemn de un bărbat nobil că aţi putut uita. 
Haideţi, duce, băgaţi-vă spada în teacă. Nu vedeţi că vă 
dezonoraţi îndreptând arma împotriva unui om care are 
spada în teacă? 

Numai ultimele sale cuvinte reţinură atenţia ducelui. Se 
simţi umilit. Îşi băgă iute spada în teacă. 

Ducesa îşi dădea seama foarte bine că vorbele sale nu 
atinseseră inima ducelui şi că acesta nu revenise la 
sentimente mai bune. 

Şi totuşi, ea ar fi voit să-i vorbească în continuare, să se 
străduiască să-şi convingă soţul. Nu avu însă timpul s-o 
facă. În momentul acela uşa de afară fu zguduită de lovituri 
violente. 

Ducele avu o tresărire de nelinişte. Această nelinişte se 
transformă în groază când auzi o voce autoritară strigând: 

— Deschideţi, în numele regelui! 

În timp ce ducele îşi trecea maşinal mâna pe frunte, unde 
simţea ivindu-se broboane de sudoare, ducesa tresări şi îl 
privi pe Pardaillan. Văzu că surâdea amar. Înţelese într-o 
clipă de ce. 

— Pe dumneavoastră vă caută? întrebă ea cu jumătate de 
gură. 

— Da! răspunse la fel Pardaillan. 

Şi, cu voce tare, adresându-se ducelui, cu un surâs de 
nedescris, îl asigură: 

— Nu vă temeţi, duce, n-au venit să vă aresteze. Sunt 
prietenii voştri. 

— Prietenii mei! Care prieteni? murmură maşinal ducele, a 
cărui tulburare creştea. 

— Dar, mai întâi, signor Concini, preciză Pardaillan. 

— Acest pedant ridicol din Italia nu face parte dintre 
prietenii mei, protestă ducele cu o strâmbătură de dispreţ. 
— Apoi, continuă Pardaillan, ca şi cum nu auzise, senior 

d'Albaran... 

— D'Albaran! strigă ducele fără voia lui. 


— Probabil că nici el nu face parte dintre prietenii voştri? 
zeflemisi Pardaillan. Dar acest nobil hidalgo o reprezintă 
aici pe doamna Fausta... Şi, aceasta, nu puteţi spune că nu 
face parte dintre prietenii voştri. 

— Prinţesa Fausta? interveni ducesa. 

— Care se numeşte acum ducesa de Sorrientes, da, 
Violetta, o informă cu amabilitate Pardaillan. 

— Prinţesa Fausta! ... Cea care ne-a urmărit mult timp cu 
ura sa? ... Cea din ghearele căreia a trebuit să depuneţi 
atâta osteneală ca să ne smulgeţi? 

— Ea însăşi! La dracu, nu există două Fausta! 

— Şi voi spuneţi, se indignă ducesa, că ducele a devenit 
prietenul acestui duşman de moarte care, de zeci de ori a 
vrut să ne omoare pe amândoi? 

— Am spus. Şi vedeţi că domnul duce nu mă contrazice. 
Aceasta vă explică, Violetta, de ce am devenit un duşman 
pentru el. 

— Oh! Ce ruşine! 

— În numele regelui, îşi pierdu răbdarea vocea din stradă 
sau, la dracu, spargem poarta! 

Pardaillan făcu doi paşi în direcţia ducelui. Şi cu vocea sa 
glacială: 

— Duceţi-vă să deschideţi, domnule şi nu vă temeţi de 
nimic în, ceea ce vă priveşte: vă spun eu că sunt buni 
prieteni de-ai dumneavoastră. Haideţi, profitaţi de ocazie. 
Deschideţi-le uşa, spuneţi-le că sunt aici şi lăsaţi-i să-şi facă 
treaba... Şi iată-vă scăpat de mine pentru totdeauna... Nu 
va mai fi nici un obstacol între voi şi tronul acela la care 
râvniţi. Eu mort, nu veţi mai avea decât să-l luaţi... cu riscul 
de a-l împărţi cu doamna Fausta... Haideţi dar, duceţi-vă, vă 
spun că nu veţi mai avea niciodată o asemenea ocazie ca să 
scăpaţi de mine. 

Şi totuşi, în pofida oricăror aşteptări, ducele nu se clinti. 
Ridică din umeri cu dispreţ şi, cu un surâs straniu pe buze, 
se îndreptă spre uşă. Era un mod de a-i bloca drumul 
cavalerului. 


În stradă, ciocanul de fier forjat lovea fără încetare în uşa 
de la intrare. Şi vocea autoritară anunţa: 

— O ultimă somaţie: deschideţi, sau forţăm uşa! 

— Forţaţi-o, dacă aşa vreţi, bombăni ducele flegmatic. 

Atitudinea lui echivocă nu putea înşela un observator de 
talia lui Pardaillan. Şi chiar dacă ar fi avut vreo îndoială, 
numai stângăcia cu care spusese aceste cuvinte ar fi fost 
îndeajuns să o spulbere. Pardaillan pricepu manevra 
ducelui şi încă atât de bine de parcă acesta şi-ar fi dat toată 
osteneala să i-o explice. 

Mai puţin abilă şi, de altfel, ca întotdeauna puţin 
influenţată, fără să vrea, de sentimentele ei de afecţiune, 
ducesa crezu că ducele refuza să-l predea pe cavaler. Lăsă 
să-i scape un strigăt de bucurie: 

— Ah! V-am spus, cavalere, nu se putea să moară pentru 
totdeauna, orice sentiment de prietenie! 

Pardaillan începu să râdă încetişor, din vârful buzelor. 

— Ce naivă sunteţi! răspunse el simplu. 

— Ce vreţi să spuneţi? Se înspăimântă ducesa. 

— Domnul putea să se ducă pur şi simplu să deschidă uşa 
şi să mă predea. Acţionând astfel cinstit, până la un anumit 
punct, dădea dovada unei atitudini nedemne, de uşoară 
fanfaronadă. N-a avut nici măcar acest trist curaj. Preferă 
să lase să i se forţeze uşa. Când ea va fi forţată - şi nu va 
mai dura mult, auziţi, jos se loveşte cu putere şi hotărâre - 
d'Albaran şi Concini vor năvăli în casă şi mă vor lega 
fedeleş. Şi iată cum s-ar potrivi lucrurile: domnul se 
trezeşte scăpat de mine, fără ca eu să-i pot reproşa că el m- 
a predat. Ce spuneţi de frumuseţea asta de găselniţă, 
Violetta? 

Ducesa, cu un ton autoritar, irezistibil, fiindcă îi venea din 
inimă, ordonă: 

— Coborâţi, domnule şi vorbiţi acelor oameni. 

— Fiindcă ţineţi neapărat, mă duc, doamnă. 

Avea pe buze acelaşi surâs enigmatic pe care îl mai 
avusese. De această dată, ducesa nu se mai lăsă păcălită. 


Puse mâna ei albă pe braţul ducelui şi îl opri în momentul în 
care deschidea uşa odăii: 

— Un moment, îi spuse, chiar dacă încep să nu vă mai 
recunosc, nu vă voi aduce jignirea de a crede că îi veţi lăsa 
pe acei oameni să intre şi să-l predaţi pe oaspetele trimis de 
Dumnezeu. Totuşi, întrucât îmi pare că v-aţi pierdut bunul 
simţ şi cu nebunii trebuie să prevezi totul, vă previn că dacă 
urcă aici, vor trebui să calce peste cadavrul meu pe care îl 
veţi găsi în pragul acestei uşi. 

Capitolul 5 

Giselle d'Angouleme. 

Spunând aceste cuvinte, ducesa scoase din sân un mic 
pumnal pe care îl strânse nervos în mână pentru a arăta că 
ameninţarea era serioasă. În acelaşi timp, îl examină cu 
privirea până în străfundul sufletului. Văzu o lucire 
sângeroasă aprinzându-i-se în ochi. Înţelese că ameninţarea 
ei nu era de natură să-l oprească... Dimpotrivă... Era 
sfârşitul dragostei ei, al fericirii ei. Simţi un fel de 
muşcătură în inimă, care o făcu să se cutremure. Îşi reveni, 
cu disperare. Nu voi să cedeze. Şi, cu mintea rătăcită, căuta 
inspiraţia cea bună, supremă, care ar fi înfrânt rezistenţa. 
Şi găsi una, pe care o rosti cu un calm sumbru, înfricoşător: 

— Vă previn, de altfel, că alături de cadavrul meu îl veţi 
găsi pe acela al fiicei voastre. 

De această dată, ducele fu atins. Lăsă să-i scape un urlet, 
în care se vedea dragostea să părintească: 

— Fata mea dragă! ... 

Ducesă respiră mai uşurată: simţea că găsise punctul 
sensibil. 

— Da, fiica voastră, răspunse ea cu putere, fiica voastră 
care, ca o adevărată Valois, cum este, nu va vrea să 
supravieţuiască dezonoarei tatălui ei şi care se va sinucide 
ca mine. Nu-i aşa, fata mea? 

— Bineînţeles, mamă, nu sunt fata care să supravieţuiască 
dezonoarei tatălui său. Iar acest pumnal înroşit de sângele 
dumneavoastră, iubită mamă, îmi va folosi ca să curm o 


existenţă care altfel mi-ar fi de nesuportat. Şi, îndreptându- 
se, cu o flacără de mândrie în frumoşii ei ochi: 

— Cerul se va prăbuşi înghițind întregul univers, înainte ca 
ducele d'Angouleme, tatăl meu adorat, să comită cea mai 
mică greşeală împotriva onoarei. 

— Ah, viteaza micuță, murmură Pardaillan, emoţionat. 

Tatăl aruncă feţei sale o privire arzătoare de recunoştinţă 
şi cobori umerii, ca şi cum s-ar fi simţit strivit de povara 
acestei prea înalte aprecieri pe care fiica lui o avea în ce-l 
privea. 

Şi ducele cobori treptele câte patru, strigând că vine să 
deschidă, iar rezultatul fu oprirea bruscă a asaltului uşii. 
Era şi timpul, pentru că uşa era îngrozitor de bruscată. 

Îndată ce ducele ieşi, Giselle se întoarse spre Pardaillan şi 
îl privi cu ochii ei limpezi, cu un aer foarte serios şi îl 
întrebă: 

— Domnule de Pardaillan, îmi puteţi spune de ce tatăl 
meu, care vă iubea ca pe un frate, vă consideră acum un 
duşman? 

— Ei bine, pentru că nu mai urmăm acelaşi drum, asta-i 
tot. 

— Înţeleg, spuse Giselle cu o gravitate neobişnuită pentru 
o copilă de vârsta ei, tatăl meu vrea să ia tronul, moştenirea 
de la tatăl său, regele Charles al IX-lea, iar dumneavoastră 
vă împotriviţi. Asta este, nu-i aşa, domnule Pardaillan? 

Pardaillan îşi răsuci mustaţa cenuşie cu un aer încurcat şi, 
hotărându-se brusc: 

— Este într-adevăr ceea ce cred eu că nu-i aparţine. 

— Deci tatăl meu râvneşte un lucru care nu-i aparţine? 

— Da. 

— Adică... adică tatăl meu este un om necinstit? 

— La naiba, nu, tatăl tău nu este un om necinstit, o asigură 
Pardaillan cu un ton foarte convins. 

— Dar, dacă el... 

— Trebuie să faci diferenţa, o întrerupse Pardaillan: cel 
care vrea să-şi însuşească un lucru care nu-i aparţine, ştiind 


bine că acesta nu-i aparţine, este un om necinstit. Dar cel 
care, ca tatăl tău, crede sincer că acel lucru îi aparţine, 
este... este un om care se înşală şi atâta tot. 

— Atunci, domnule cavaler, vreţi să-mi explicaţi de ce 
dumneavoastră, care sunteţi atât de indulgent, v-aţi arătat 
adineauri atât de sever faţă de domnul duce d'Angouleme? 
De ce păreaţi a-i reproşa, ca pe o crimă, ceea ce, după 
părerea voastră, nu este decât o greşeală? 

Întrebarea îl făcu pe Pardaillan să tresară şi mârâi pentru 
sine: „Afurisita asta de fetiţă! Te asaltează cu lovituri de- 
astea directe, în stare să te doboare fără milă!” 

Dar, în acel moment, Pardaillan auzi zgomotul trupei 
pornind în marş pe sub fereastră. Şi, câteva clipe mai 
târziu, un ciocan izbind o uşă, cu un zgomot surd, 
îndepărtat. Nu-i trebui mai mult ca să înţeleagă. Uşurat de 
povara ce-l apăsa, cu tot calmul său aparent, îşi spuse, nu 
fără o oarecare satisfacţie lăuntrică: „Gata! Ducele a vrut să 
se arate demn de fiica lui: a refuzat să-l lase pe Concini să 
intre în casă. Trebuie să-l fi convins, chiar, că nu suntem 
aici, pentru că iată-l pe florentin care pleacă să ne caute în 
altă parte. Acum pun rămăşag că ducele nu va putea rezista 
dorinţei de a discuta un moment cu seniorul d'Albaran.” 

Nu se înţela: ducele d'Angouleme, cu aerul său cel mai 
înţepat, afirmase că persoanele căutate nu se aflau la el. 
Chiar ca favorit al reginei, Concini nu-şi putea permite să 
ceară unui personaj de importanţa ducelui d'Angouleme 
permisiunea de a intra în casă ca să se asigure că spusese 
adevărul. 

Dar intervenise atunci d'Albaran. El ştia foarte bine ce 
interes considerabil avea ducele să se vadă scăpat de 
Pardaillan. Din moment ce el afirmase că persoana nu se 
refugiase la el, acesta fu convins că spune purul adevăr. Şi, 
de bună credinţă, strecură câteva vorbe la urechea lui 
Concini ca să-l prevină că ar pierde, inutil, un timp preţios. 
Nici Concini nu avea mai multe motive să-l suspecteze pe 
reprezentantul Faustei decât avea acesta să-l suspecteze pe 


duce. Plin de el, dădu un ordin căpitanului Seguier care, în 
fruntea arcaşilor săi, merse să bată la uşa casei învecinate. 
Concini era hotărât să cerceteze toate casele de pe stradă, 
una după alta. 

Acesta era zgomotul de trupe pe care urechea fină a lui 
Pardaillan îl auzise. 

Astea se petrecură cam în momentul în care Giselle îi 
pusese întrebarea pe care cavalerul tocmai o calificase ca 
pe o lovitură directă. Şi cum o cerceta pe copilă cu atenţie, 
căutând răspunsul pe care să i-l dea, îi veni în minte 
deodată un gând: „Dacă adoraţia pe care tatăl o avea 
odinioară pentru mamă s-a revărsat asupra copilei... Dacă 
această copilă pare să aibă o reală înrâurire asupra 
tatălui... De ce copila n-ar putea să facă ce n-a putut face 
mama ei? Ce lovitură pentru doamna Fausta, dacă ducele 
abandonează partida! ... O lovitură la care nici nu s-ar 
putea aştepta! ... O lovitură după care poate că nu i-ar mai 
rămâne decât să se întoarcă în Spania! ... De ce nu?... Nu 
depinde decât de mine... Copila asta are un suflet drept şi 
generos... Fără să am aerul, mai ales fără să o lovesc în 
sentimentul de venerație pe care îl are pentru tatăl ei, pe 
care ar fi nedemn să-l murdăresc, pot să o luminez, s-o 
determin... Să încercăm, pe toţi dracii, jocul ăsta merită 
osteneala!” 

Luând această hotărâre, răspunse până la urmă cu un ton 
serios care nu mai era afectat: 

— Ascultă, copila mea şi caută să mă înţelegi: dacă m-am 
arătat sever faţă de tatăl tău, dacă îi reproşez ca pe o crimă 
ceea ce nu este decât o greşeală, este pentru că sunt 
greşeli şi greşeli. Greşeala tatălui tău devine criminală 
pentru că, pentru a şi însuşi această coroană pe care o 
râvneşte, el o să sacrifice, fără ezitări, fără păreri de rău, 
mii şi mii de vieţi asupra cărora nu are nici un drept. 

— Cum aşa? întrebă Giselle, deschizând ochii mari, miraţi. 

— Îţi spun îndată: îţi imaginezi, nu-i aşa, că micul Ludovic 
al XIII-lea nu se va lăsa jecmănit fără să se apere. Şi sper că 


recunoşti că ar avea dreptate. 

— Evident. 

Pardaillan, care îi citea gândurile pe chipul expresiv, reluă, 
cu un aer detaşat: 

— Cred că ai auzit de ororile Ligii. 

— Vai! Da, domnule. Şi am auzit de asemenea spunându-se 
că toate aceste nelegiuiri se trăgeau din faptul că am fost 
într-atât de... nebuni încât să primim printre noi pe spanioli, 
care sunt cei mai mari duşmani ai noştri. 

— Exact! Ei bine, ceea ce nu ţi s-a putut spune, pentru că 
puţine persoane o ştiu, este că Liga este opera prinţesei 
Fausta. Această luptă civilă, înspăimântătoare, care, de ani 
şi ani, trece regatul prin foc şi sabie, această îngrozitoare 
înşiruire de crime, de ruine, de devastări, toate fiindcă 
Faustei i-a intrat în cap că ducele de Guise va lua locul lui 
Henri al III-lea pe tronul Franţei... pe care se-nţelege, l-ar fi 
împărţit cu ea. Ori, ceea ce prinţesa Fausta nu a putut face 
pentru de Guise, ducesa de Sorrientes vrea să încerce 
pentru ducele d'Angouleme. 

— Care va împărţi tronul cu ea! strigă ducesa, mânioasă, 
fără să vrea. 

— Nu am spus asta, replică rece Pardaillan. 

— Dar o credeţi, spuse ducesa. Nu ştiţi să minţiţi, prietene. 
În rest, atitudinea lui Charles faţă de mine, de când a ieşit 
de la Bastilia, este astfel încât presimţisem, deja, groaznicul 
abandon care mă aşteaptă. 

— Ce ruşine! murmură Giselle împietrită. 

Fără să-i lase timp să se gândească, să caute scuze, pe 
care în înflăcărata ei venerație filială, nu ar fi uitat să le 
găsească, Pardaillan îi puse întrebarea direct: 

— Şi acum, te întreb: chiar admițând că tatăl tău ar avea 
drepturi indiscutabile, ştiind acestea, tu ai vrea o coroană 
dobândită prin mijloacele josnice pe care ţi le-am arătat? 

— Mai bine moartea! strigă ea într-o răbufnire de 
indignare. 


— Pe legea mea! surâse Pardaillan, ştiam bine că îmi vei da 
acest răspuns! Tu înţelegi. 

— Cum poate tatăl meu, care este generozitatea şi 
loialitatea întruchipată, să nu înţeleagă? Poate că nu i-aţi 
explicat bine? ... 

— l-am explicat foarte bine. Dar tatăl tău, în ideea lui fixă, 
îşi astupă urechile ca să nu audă, se leagă la ochi ca să nu 
vadă. Nu văd decât o singură persoană care să-l poată 
aduce la rațiune. 


— Cine? 
— Tu! 
— Eu... Cum?.... 


— Şi datorită ţie, într-o anumită măsură, vrea el să devină 
rege: pentru că tu ai fi prinţesa Franţei. 

— Dar eu nu vreau să fiu. Cel puţin nu cu preţul ăsta. 

Pardaillan o măsură pentru ultima oară cu ochii lui 
pătrunzători. O văzu plină de sinceritate, foarte hotărâtă să 
meargă pe drumul pe care ar fi îndrumat-o el. Şi îi arătă ce 
trebuia să facă: 

— Atunci spune-i. Şi spune-i în aşa fel încât să-şi dea 
seama că autoritatea lui de tată şi de şef al casei nu te 
poate face să revii asupra hotărârii tale. 

— I-o voi spune, zise ea cu convingere. Şi asta chiar acum, 
iată-l. 

Într-adevăr, în acel moment chiar, ducele d'Angouleme 
deschidea uţa. El fu acela care vorbi cel dintâi. Se adresă 
lui Pardaillan, cu o politeţe rece: 

— Domnule, vedeţi că, cu toate cele pe care mi le-aţi spus, 
n-am vru să vă predau oamenilor care vă caută. 

Pardaillan se înclină cu răceală, fără să spună nici un 
cuvânt. Ducele continuă cu aceeaşi politeţe rece: 

— Ar fi nedemn de mine să fac lucrurile doar pe jumătate. 
Deci trebuie să vă spun că strada, ca şi toate străzile 
învecinate, va fi strict supravegheată câtva timp. Vă invit şi 
pe prietenii dumneavoastră, la fel, să rămâneţi aici atât cât 
consideraţi necesar. Voi avea grijă ca în acest timp să nu 


duceţi lipsă de nimic. Voi avea de asemenea grijă, onoarea 
mea fiind în joc, ca să vă puteţi retrage fără riscul de a 
cădea în mâinile duşmanilor voştri. Vă avertizez că la 
aceasta se va rezuma tot ceea ce cred că trebuie să fac în 
amintirea vechii noastre prietenii. Şi pentru că aţi ţinut 
neapărat să fim duşmani, dacă după ce veţi ieşi, viu şi 
nevătămat din casa mea, vă voi întâlni în drumul meu, vă voi 
trata drept duşmanul meu de moarte. 

Pardaillan se pregătea să răspundă, dar nu mai avu timp. 
Giselle, văzând că tatăl ei terminase de vorbit, se apropie 
de el, îi înconjură gâtul cu braţele sale albe şi plinuţe şi, cu 
vocea cea mai calmă, îl imploră: 

— Vă conjur, faceţi pace cu domnul de Pardaillan, care, în 
ciuda aparenţelor, cu toate astea, a rămas de fapt cel mai 
bun prieten al vostru... singurul prieten adevărat pe care l- 
aţi avut vreodată, tată. 

— Să fac pace cu Pardaillan? Nu este nimic pe lume pe 
care să-l doresc mai mult. Pentru asta sunt gata la multe 
sacrificii, chiar şi la cele mai penibile. Ar mai trebui să ştim 
dacă Pardaillan este dispus să accepte această pace. 

Ca şi cum s-ar fi adresat direct cavalerului punându-i 
întrebarea, acesta răspunse: 

— Duce, în ceea ce mă priveşte, sunt gata să-mi şterg din 
memorie amintirea neînţelegerii care se ridicase între noi. 
Sunt dispus să vă întind mâna cu loialitate. Sunt cu atât mai 
dispus s-o fac, cu cât apreciez la adevărata valoare 
generozitatea gestului pe care îl faceţi. 

Impresionat, fără voia lui, ducele d'Angouleme deschise 
braţele, spunând: 

— Ei, pe legea mea, hai întâi să ne îmbrăţişăm! 

— O doresc din toată inima, consimţi Pardaillan. Numai că, 
în loc să se arunce în braţele ducelui, adăugă, fixându-l cu 
privirea: duce, ştiţi că nu vom mai redeveni prieteni buni 
decât cu condiţia pe care v-am spus-o la palatul Sorrientes. 

— Nu renunţaţi? insistă ducele cu aerul său rece. 

— Nu, răspunse sec Pardaillan. 


— Atunci să nu mai discutăm despre asta. 

Şi, întorcându-se spre Giselle, care urmărise această 
scurtă dezbatere cu o atenţie pasionată: 

— Am făcut tot ce am putut, spuse el. Dar, vezi şi tu, copila 
mea, domnul de Pardaillan rămâne neclintit în hotărârea sa. 
Nu eu, ci el singur, vrea să rămânem duşmani. Deci nu îmi 
mai vorbi de lucrul acesta. 

Credea că totul fusese spus şi că ea, ca o fiică ascultătoare, 
se va înclina în faţa voinţei lui astfel exprimate, dar ea nu se 
lăsă. Şi, foarte respectuoasă, însă cu o fermitate la care el 
nu se aştepta: 

— Dimpotrivă, tată, spuse ea, permiteţi-mi să vă vorbesc în 
continuare, pentru că mi se pare că nu s-a spus totul. 

— Ce mai este de spus? mârâi ducele încruntându-şi 
sprâncenele. 

Fără să se lase mai prejos, cu aceeaşi deconcertantă 
fermitate, ea explică: 

— Există un mijloc foarte simplu de a face pace cu domnul 
de Pardaillan, acela de a accepta acea condiţie pe care o 
respingeţi şi care, venind de la domnul cavaler, nu poate fi 
decât onorabilă pentru dumneavoastră. 

— Destul, o întrerupse ducele făcând pe severul, mai întâi 
nu vă voi permite să abordaţi o problemă care nu prezintă 
nici un interes pentru o copilă de vârsta voastră şi despre 
care, în plus, nu ştiţi nimic. 

— Scuzaţi-mă, monseniore, dar contrar a ceea ce credeţi 
ştiu foarte bine despre ce este vorba. 

— Ştiţi? întrebă ducele, sufocându-se. 

— Ştiu că, pentru a vă reda stima şi prietenia lui, domnul 
de Pardaillan vă cere simplu să renunţaţi la pretenţiile 
voastre la tronul Franţei. 

— Dumnezeu să mă ierte, cred că vă permiteţi să discutaţi 
cu mine! strigă ducele, pe un ton cu atât mai violent cu cât 
se simţea încurcat. 

— Tată! ... 


— Ajunge! Intraţi în camera voastră, domnişoară şi nu vă 
mişcaţi de-acolo fără permisiunea mea. 

Credea că încheie discuţia cu acest act de brutală 
autoritate, care îl scotea pentru moment din încurcătură, 
dar care, simţea el bine, nu rezolvă nimic, într-adevăr, ea se 
înclină în faţa lui cu cel mai profund respect, spunând: 

— Mă supun, monseniore. 

Şi îndreptându-se, adăugă: 

— Dar daţi-mi voie să vă spun că, în interesul 
dumneavoastră, aţi face mai bine să renunţaţi, aşa cum vă 
cere domnul de Pardaillan şi cum vă implor eu însămi. 

Tonul pe care rostise aceste cuvinte îi păru atât de ciudat 
ducelui, încât fu viu impresionat. 

— De ce? întrebă, mai mult fără voia lui. 

— Pentru că întotdeauna este mai bine să renunţi la o 
cauză care este dinainte pierdută. 

— De ce ţi se pare cauza mea dinainte pierdută? ... 

— Pentru că l-aţi avea pe domnul de Pardaillan împotriva 
voastră, răspunse Giselle fără ezitare, cu aceeaşi siguranţă. 

— Îi ştiu valoarea mai bine ca oricine. Şi totuşi nu este 
invincibil şi nu renunţ la speranţa de a-l învinge. 

— Se poate, spuse ea. Voiam să spun că, dacă vi se 
împotriveşte, trecând peste profundele sentimente pe care 
le are pentru noi, eu simt, şi inima mea nu mă înşală, că 
este cauza dumneavoastră care îi pare, lui, care este 
onoarea însăşi, foarte nedemnă. Şi, aşa neştiutoare şi fără 
experienţă cum sunt, ştiu totuşi că o cauză nedemnă este 
dinainte pierdută. 

Privirea scânteietoare de loialitate pe care i-o aţintea 
drept în ochi cu obstinaţie avea o asemenea strălucire încât 
el nu o mai putu suporta. Întoarse privirea, îşi plecă 
fruntea, îşi răsuci mustaţa cu un aer încurcat şi în sfârşit, cu 
voce joasă, aproape ruşinată, murmură, în chip de scuză: 

— Pentru tine mai ales voiam această coroană care, de 
drept, mi s-ar fi cuvenit. 

Era o mărturisire tacită. 


Efectul pe care îl produse asupra fiicei sale fu teribil: fu ca 
şi cum totul s-ar fi prăbuşit în ea. Nu-şi mai permise nici cea 
mai mică reflecţie, nici cea mai mică observaţie. Se mulţumi 
să spună, cu o voce stinsă, de nerecunoscut, ca şi întreaga 
sa atitudine: 

— Dacă este într-adevăr pentru mine, v-aţi dat o osteneală 
inutilă, căci vă avertizez cu respect, monseniore: voi umbla 
desculţă, în zdrenţe, cu capul acoperit de cenuşă, să-mi 
cerşesc pâinea pe stradă sau sub portalul vreunei biserici, 
mai degrabă decât să accept orice de la o regență obţinută 
prin mijloacele pe care vreţi să le folosiţi. 

Tatăl înţelese că întreaga sa autoritate nu ar fi putut-o 
determina să revină asupra acestei hotărâri, pe care nici 
blândeţea, nici violenţa nu ar fi putut-o zdruncina. 

— Până la urmă, spuse el cu amărăciune, ceea ce îmi spui 
este o încercare de a mă face să renunţ la moştenirea 
tatălui meu! 

— Ferească Dumnezeu! răspunse ea. Sunteţi stăpânul, 
monseniore, iar eu nu sunt decât foarte umila voastră 
servitoare... 

— Deci nu mai eşti fiica mea? o întrerupse ducele, ca unul 
care sondează terenul. 

— Nu sunt decât foarte umila voastră servitoare. Veţi face 
deci după cum vă va fi voia, monseniore. Dar, fiindcă sunt 
ferm convinsă să refuz onorurile cu care vreţi să mă 
acoperiţi, mi s-a părut că pot, fără să vă contrazic cu nimic, 
să vă cer, nu să renunţaţi la moştenirea tatălui vostru, dacă 
consideraţi că aveţi dreptul, ci, pur şi simplu, ceea ce nu 
este deloc acelaşi lucru, să renunţaţi la a folosi aceste 
mijloace nedemne de un Valois. 

— Să renunţ la aceste mijloace, când nu am altele la 
dispoziţie, înseamnă, gândeşte-te bine, să renunţ la 
moştenirea tatălui meu, adică la coroană. 

— E de o sută de ori mai bine să renunţaţi la tot, chiar la 
titlurile voastre de conte d'Auvergne şi de duce 
d'Angouleme, chiar şi la toate bunurile voastre. Atunci voi 


afirma cu mândrie şi cu fruntea sus că sunt fiica lui Charles 
de Valois, gentilom sărac, fără cămin şi fără acoperiş 
deasupra capului, care preferă să trăiască din greu, din 
muncă, decât să înfăptuiască un lucru demn de un fiu de 
rege, cum este. 

— lar dacă refuz să cedez, ce vei face, să vedem? 

— O voi urma pe mama mea, când se va retrage. 

EI înţelese că era o aluzie la abandonarea mamei ei, 
hotărâtă în mintea lui. Dar, de această dată, nu dădu înapoi 
şi, răspunzând cu îndrăzneală, riscă o minciună: 

— O vei urma pe mama ta? Dar mi se pare că mama ta va 
fi alături de mine! ... 

Nu putu merge mai departe. Privirea fixă pe care o nutrea 
asupra lui era astfel încât vocea i se sugrumă în tăcere Şi ea 
fu aceea care reluă: 

— Mama mea nu va fi alături de dumneavoastră. Mama 
mea, ca şi mine, va prefera moartea, dezonoarei. 

— Dar eu nu vreau să mori, urlă disperat tatăl. 

— Vom muri şi dumneavoastră veţi fi acela care ne va fi 
ucis! 

— Nu, nu veţi muri! 

— Vom muri, repetă ea şi pe treptele acestui tron râvnit, 
veţi găsi trupurile neînsufleţite ale soţiei şi fiicei 
dumneavoastră, care nu trăiau decât pentru 
dumneavoastră. Şi atunci, când veţi vedea că trebuie, 
pentru a vă aşeza pe acest tron însângerat, să călcaţi în 
picioare aceste resturi îngheţate, veţi înţelege poate, în 
sfârşit, ce ucigătoare greşeală aţi făcut şi vă veţi da înapoi, 
îngrozit. 

Groaznica viziune, evocată cu acelaşi calm sinistru, reuşi 
să dărâme ultima rezistenţă a ducelui. El nu mai putu 
suporta. De această dată, dragostea de tată fu mai 
puternică decât egoismul, mai puternică decât ambiția. Şi 
gemu, învins: 

— Taci! ... Cum poţi spune aceste lucruri îngrozitoare? ... 
Taci, voi face cum vei dori, tot ce vei dori... numai să 


trăieşti! ... 

Ea avu un strigăt de bucurie delirantă: 

— Ah, ştiam că îţi vei reveni, tată adorat! ... 

— La dracu cu coroana! ... La dracu cu toate coroanele de 
pe pământ! ... Ce coroană va valora vreodată mai mult 
decât dulcele colier pe care-l fac braţele albe ale Gisellei 
mele în jurul gâtului meu? ... 

În timpul ăsta continuă s-o uite pe mamă, care, în mod 
clar, nu deţinea decât un loc infim în sufletul său. Copila fu 
aceea care îşi aduse aminte prima. 

— Şi mama! spuse ea desprinzându-se încetişor. 

Ducesa era aproape de ei, aşteptându-şi rândul 
răbdătoare. 

— Haideţi, îi spuse Pardaillan, bătălia a fost grea. Dar 
copila, aşa cum mă aşteptam, a sfârşit prin a triumfa. Aveţi 
o copilă vitează şi demnă, Violetta, puteţi să fiţi mândră de 
ea. Şi acum, să ne apropiem. 

Şi se apropiaseră. 

Sub efectul emoţiei binefăcătoare care îl stăpânea şi care 
îl schimbă aproape cu totul, ducele regăsi pentru o clipă 
acea pasiune radioasă, soare strălucitor care le luminase 
tinereţea eroică şi arzătoare. Acea pasiune unică pe care 
blânda Violetta o păstrase neschimbată, la fel ca în prima zi. 
Şi îmbrăţişarea pasionată în care o strânse cu toată 
sinceritatea pe soţia sa, blândele, tandrele cuvinte pe care i 
le murmură la ureche, ei îi dădură iluzia consolatoare că 
frumoasele zile de iubire de odinioară vor străluci din nou. 

Apoi fu rândul lui Pardaillan, care contemplă cu aerul său 
jumătate amuzat, jumătate impresionat, această 
reimpăcare care era puţin şi opera lui. Ducele simţea că 
soţia şi fiica lui aşteptau de la el un angajament în toată 
regula şi, după spusele lor, „să facă pace” cu el. Şi o făcu, cu 
destulă bunăvoință. 

— Pardaillan, spuse el, vă dau cuvântul meu că voi rupe 
relaţia cu ducesa de Sorrientes. Vă dau cuvântul că nu voi 


face nimic împotriva micului rege Ludovic al XIII-lea atâta 
timp cât veţi fi în viaţă! 

Pardaillan îşi spuse, în timp ce-l străpungea cu privirea: 
„Şi astfel găseşte mijlocul de a strecura în jurământul lui de 
onoare o restricţie care-i rezervă viitorul! ... Şi totuşi, văd 
că este sincer! ... Hotărât lucru, nu se poate face nimic: nu 
se va vindeca niciodată de boala asta rea care-l va roade 
până la ultima suflare.” 

Şi, cu voce tare, văzându-i că începuseră să se mire de 
tăcerea lui: 

— Duce, spuse el cu gravitate, iau act de angajamentul 
vostru şi îl consider valabil, aşa cum l-aţi formulat acum. 

Momentele de bucurie care urmară fură dintre cele care 
nu se pot povesti. Când văzu că efuziunile erau aproape 
terminate, Pardaillan reveni la lucruri serioase. 

— Şi acum, monseniore, întrebă, ce veţi face cu ducesa de 
Sorrientes? 

— Voi merge mâine s-o văd, la palatul ei şi o voi preveni 
cinstit că nu mai poate conta pe mine şi că renunţ la 
pretenţiile mele la tron, răspunse ducele fără ezitare. 

— Pe toţi dracii, vă va trimite din nou la Bastilia! 

— La Bastilia! strigară Violetta şi Giselle, înconjurându-l pe 
duce cu braţele, ca pentru a-l proteja. 

— Da, la Bastilia, repetă Pardaillan cu putere. Uitaţi, duce, 
că ea are ordinul dinainte semnat şi că nu depinde decât de 
ea ca el să fie executat. 

— Pe legea mea, aşa este! Uitasem complet! Nu voi fi atât 
de neghiob încât să merg să mă pun la discreţia ei. Ne vom 
retrage la palatul nostru din strada Dauphine sau în casa 
noastră din strada Barres. De acolo o voi înştiinţa... căci, în 
fine, trebuie totuşi s-o avertizez. 

— Nu după mult timp, interveni Valvert luând, de această 
dată, parte la discuţie, îl veţi vedea venind pe domnul de 
Seguir şi arcaşii săi, cu sarcina de a vă aresta, monseniore. 

— Bineînţeles, întări Pardaillan. 

— Drace! murmură ducele destul de încurcat. 


— Şi adaug, reluă Pardaillan, că dacă rămâneţi la Paris, 
oricât de bine ascuns, Fausta va şti să vă dea de urmă. 

— La dracu! La dracu! repetă ducele începând să se 
neliniştească, fiindcă o cunoştea prea bine pe Fausta ca să 
nu priceapă că avea dreptate. Să mă întorc la Bastilia! ... La 
naiba, mi-ar plăcea mai mult să-mi trec spada de-a lungul 
corpului! 

— Oh! Charles! se înspăimântă ducesa. 

Şi ea îl imploră: 

— De ce nu ne-am întoarce la moşia noastră? De ce nu ne- 
am retrage la Orleans? ... Eram atât de fericiţi lângă bună 
voastră mamă. 

— Este singurul lucru rezonabil pe care l-aţi putea face, 
încuviinţă Pardaillan, căruia Violetta îi mulţumi cu o privire 
arzând de recunoştinţă. 

— Mă văd obligat să recunosc că aşa este, suspină ducele. 

— Credeţi-mă, dacă înţelegeţi că trebuie să plecaţi, 
înţelegeţi de asemenea că trebuie s-o faceţi chiar azi, fără 
să pierdeţi o oră, fără să pierdeţi o secundă. 

Sfatul era îndreptăţit. Ducele, dealtfel grăbit de soţia şi 
copila lui, nu fu greu de convins. Pregătirile se făcură 
repede, fiindcă ducesa şi fiica ei trăiau în această casă sub 
un nume de împrumut, într-o locuinţă rudimentară unde 
nu-şi aduseseră decât strictul necesar. 

În mai puţin de o oră, ducele şi ai săi îşi luau rămas bun de 
la Pardaillan, pe care îl lăsau în casa lor, autorizându-l s-o 
considere că şi cum i-ar aparţine, lăsându-l să dispună de 
ea după plac, iar dacă ar fi trebuit, pentru salvarea lui sau a 
prietenilor lui, să nu ezite s-o dărâme, piatră cu piatră. Îşi 
luau cu ei singura slujnică pe care o avusese ducesa în 
acest misterios refugiu în care se retrăsese, fără îndoială, 
numai momentan, în vederea pregătirii unei căi de evadare 
pentru multiubitul său Charles. O oră mai târziu, tatăl, 
mama şi fiica, urmaţi de o escortă de şase vlăjgani înarmaţi 
până în dinţi, porniseră călare fără prea multă grabă pe 
drumul spre Orleans. 


În casa ferecată, care părea părăsită, Pardaillan, Valvert şi 
Landry Coguenard, a căror prezenţă în aceste locuri nu ar 
fi bănuit-o nimeni, stăteau instalaţi ca la ei acasă. Când fură 
singuri, stăpâni peste casă, Pardaillan ordonă: 

— Landry, tu te vei duce să dai o raită pe la bucătărie. 
Ducesa m-a asigurat că există aici provizii într-o cantitate 
suficientă pentru două sau trei zile şi un beci destul de bine 
garnisit. O să cercetezi tu toate acestea şi ne vei pregăti 
dacă nu o masă rafinată, măcar una convenabilă... 

— Domnule cavaler, voi avea onoarea să vă pregătesc o 
masă din aceea substanţială şi rafinată cum n-aţi mai 
mâncat la hanul Grand-Passe-Partout! 

Pardaillan îl luă de braţ pe Valvert şi îl trase deoparte, 
spunând: 

— Nu se ştie niciodată. Vom fi probabil atacați aici, să 
vizităm noul nostru adăpost şi să vedem ce am putea face şi 
de ce mijloace de apărare am putea dispune la nevoie. 

Vizitarea, chiar dacă rapidă, fu făcută cu multă 
conştiinciozitate şi cu acea privire sigură care îi caracteriza 
pe amândoi. 

— Să coborâm acum în beciuri, spuse Pardaillan şi să 
vedem acel pasaj secret care duce în strada Cossonnerie, 
de care ne-a vorbit ducele. 

Acest pasaj subteran fu iute reperat. Ducea, de fapt, la o 
casă cu intrarea în strada Cossonnerie. Întredeschiseră uşa 
de la intrare de la această casă şi aruncă o privire rapidă în 
stradă. În timp ce se întorceau, Pardaillan explică: 

— Intrarea asta e la doi paşi de strada Marche-aux-Poirees 
şi de faimosul han La-Truie-qui-file. Acolo e întotdeauna 
multă lume. Vom trece pe-acolo şi nimeni nu ne va da 
atenţie. 

Reveniră în casă, în odaia aceea care ţinea loc de salon şi 
în care intraseră pe fereastră cu spada în mână. Chiar dacă 
era încă ziuă, era luminată slab de o singură lumânare: 
obloanele de lemn masiv erau bine închise, fereastra la fel, 


perdelele trase, ar fi fost întuneric beznă fără lumânarea 
aprinsă. Atunci Valvert îl felicită: 

— Admir, domnule, îndemânarea cu care aţi ştiut să-i 
forţaţi mâna ducelui d'Angouleme şi să-l faceţi să renunţe la 
nişte pretenţii la care părea să ţină mai presus decât orice. 
Dintr-o lovitură, iată lupta voastră cu doamna Fausta 
terminată. Vă felicit din toată inima. 

— Oh, vă grăbiţi puţin cam mult să mă felicitaţi, răspunse 
Pardaillan cu tonul său şugubăţ. Nu se poate spune, lovitura 
va fi dură. Oricare alta în afară de ea nu şi-ar mai reveni. 
Dar ea! ... Drace! Vă cam grăbiţi. Cât despre mine, sper să 
renunţe la luptă. Sper, dar m-aş feri bine s-o cred. 

— Ei, domnule, dar ce-aţi vrea să facă acum, când nu mai 
are de împins nici un pretendent? 

— Cine vă spune că nu-şi va găsi un altul? Cine? ... 
Vendome, Guise, Conde, chiar Concini, poate. Ştiu şi eu, cu 
Fausta poate şti cineva? Va lucra poate pentru regele 
Spaniei... Poate pentru ea însăşi... Poate pentru nimeni, 
pentru nimic, numai pentru plăcerea de a face rău, pentru 
că existenţa ei este însuşi răul... Credeţi-mă, tânărul meu 
prieten, să fim în gardă mai mult ca niciodată! ... 

În acest moment se deschise uşa. Landry Coquenarăd, 
țanţoş ca majordomul de serviciu de la camera regelui, 
apăru şi anunţă cu gravitate: 

— Dacă seniorii binevoiesc să treacă în odaia de alături, 
fripturile monseniorilor sunt servite. 

— E dracul gol! se amuză Pardaillan cu un şuierat de 
admiraţie, iată un caraghios care îmi pare prea bine stilat! 


Şi, imitându-l, ca un bufon: 

— Fripturile seniorilor mei! Pe legea mea, s-ar spune că 
numai aşa a vorbit până acum! 

Terminând de râs, Pardaillan îşi reluă tonul serios, de data 
asta nu pentru lucruri grave, spunând: 

— La masă, Odet, la masă, să atacăm bucatele astea care 
într-adevăr, sunt dintre cele mai îmbietoare. Dar, în timp ce 


vom înfuleca cu plăcere, ca nişte oameni înfometați ce 
suntem, să deschidem bine ochii la ce vedem, să ciulim bine 
urechile la ce se aude şi, cu spada alături, la îndemână, 
mereu gata să fie smulsă din teacă. Să nu uităm, să nu 
uităm o clipă că Fausta, în umbră, ne dă târcoale fără 
încetare, pândind secunda de uitare fatală care-i va permite 
să ne sară în spinare, rapidă şi distrugătoare ca însăşi furia 
şi să ne zdrobească. 

Capitolul 6 

Trimisul extraordinar al maiestăţii sale, regele Spaniei. 

În acea zi Fausta trebuia să prezinte regelui şi reginei 
regente scrisorile care o acreditau în calitate de trimis 
extraordinar al regelui Filip al Spaniei. 

În cadrul somptuos al sălii tronului se găsea adunată 
întreaga curte. 

Pe o estradă acoperită cu un covor cu flori de crin, cu un 
baldachin de catifea ornat tot cu flori de crin, două jilţuri, 
două tronuri. Într-unul dintre jilţuri, tânărul rege, cu un 
colier de medalii la gât. În celălalt, mama sa, regina 
regentă. 

Atât de aproape de estradă pe cât o permite eticheta, două 
grupuri clar divizate, unul în dreptul regelui, celălalt în 
dreptul Mariei de Medicis. Sunt intimii, confidenţii, în 
dreptul regelui: Luynes, care nu era încă decât marele 
dresor de şoimi şi încă nu era duce, Ornano, colonel al 
Corsicanilor, ducele de Bellegarde, bătrânul marchiz de 
Souvre, guvernatorul regelui, tânărul marchiz de 
Montpouillan, fiul marchizului de La Force şi rivalul cel mai 
redutabil al lui Luynes la favorurile regale pe care, pentru 
moment, le împărțeau. 

Toţi aceştia erau duşmanii personali ai lui Concini. 

În dreptul Mariei de Mâdicis: Leonora Galigad, sumbra ţi 
abila inspiratoare a unei minţi fără voinţă, pe care o 
conducea după placul ei, pentru un mai mare profit şi 
pentru o mai mare glorie pentru Concinetto al ei, Claude 
Barbin, supraintendent de finanţe, marchizul de Themines 


şi fiul său, contele de Lauzieres, în fine, seniorul de 
Châteauvieux, acest bătrân galanton pe care l-am mai văzut 
la Bastilia, al cărei guvernator era. 

Aceste două grupuri, sub nişte surâsuri de paradă, se 
urmăreau îndeaproape, cu o atenţie bănuitoare, neliniştită. 
În sfârşit, gărzile, cu sulițe în mâini, ţepeni în uniformele 
lor somptuoase, ca nişte statui însufleţite, sub comanda 

marchizului de Vitry, căpitanul lor. 

Nu mai trebuie adăugat că şi Concini era acolo. Era ca şi 
cum ar fi fost stăpânul, deoarece, din dorinţa reginei 
regente, în Luvrul regal, ca şi în tot regatul, el era mai 
stăpân decât stăpânul însuşi: acest rege micuţ, faţă de care 
el manifesta un respect nemăsurat. Şi, în această postură 
de stăpân, el se fălea, era peste tot, cu ochii la tot, coordona 
totul în această ceremonie, ale cărei cele mai mici detalii le 
stabilise el însuşi, de comun acord cu Fausta. 

Dar nu uitase să-şi la precauţii pentru securitatea lui 
personală. Şi Rospignac, care era căpitanul gărzii lui, era 
prezent. Cu Rospignac, cei patru locotenenţi ai lui: Eynaus, 
Longval, Roquetaille şi Louvignac. Nu-şi slăbeau nici o clipă 
din ochi stăpânul. Şi, discret, fără să lase să se vadă, fără să 
se apropie prea mult, îi urmăreau toate mişcările, erau tot 
timpul gata să intervină la cel mai mic gest al lui. Fără ca 
asta să bată la ochi, era bine păzit. 

Concini se făcuse coordonatorul acestei ceremonii, al cărei 
program îl supusese spre aprobare Faustei. În plus, chiar 
dacă asta nu intra în prerogativele nici uneia dintre 
îndatoririle sale, se însărcinase cu prezentarea oficială a 
doamnei ambasadoare extraordinare. Acţionase astfel la 
sfatul Leonorei. 

Concini fu deci acela care veni să-i ofere braţul Faustei şi 
s-o conducă spre tron. Fausta avea la stânga ei pe contele 
de Cardenas, ambasadorul ordinar, care rămânea în 
funcţie, devenindu-i subaltern şi care nu părea deloc afectat 
de o dizgrație, care nu era, fără îndoială, decât aparentă. 


Încadrată de aceste două personaje, în mijlocul atenţiei 
generale şi într-o linişte impresionantă, cu fruntea sus, cu 
ochii mari şi adânci privind drept înaintea ei, Fausta înainta, 
cu acel pas maiestuos care o făcea să semene cu o 
împărăteasă. Şi ea părea atât de tânără, atât de frumoasă, 
de o frumuseţe orbitoare, încât un lung murmur de 
admiraţie se ridică din această nobilă adunare care, femeile 
mai ales, o cerceta cu o atenţie scrutătoare, cu dorinţa 
nemărturisită de a-i descoperi un defect, un cusur, oricât de 
mic ar fi fost. În superba armonie a trăsăturilor sale, în 
noblețea atitudinilor ei, ea apăru atât de maiestuoasă, ca o 
adevărată regină, încât toate capetele se plecară cu respect 
în calea ei. 

Avansă astfel cam până la zece paşi de tron. În acest 
moment, la dreapta lui Concini care o ţinea de braţ pe 
Fausta, se produse o uşoară mişcare. Ochii lor, ai 
amândurora, se îndreptară maşinal spre locul acela. Îşi 
dădură seama că un senior, al cărui chip nu-l puteau zări, 
dădea din coate acolo şi, cu toate protestele discrete, îşi 
dădea toată osteneala să ajungă în primul rând. 

Ei crezură că era unul din acei curioşi, cum se găsesc 
pretutindeni, care vor să vadă cu orice preţ, fără să-i pese 
de ceilalţi. Erau pe punctul să-şi întoarcă privirea. Dar 
tocmai în acest moment, cel pe care-l luau drept un curios 
îndârjit reuşea să-i îndepărteze pe toţi cei care-l 
stinghereau şi să se posteze, la vedere, la patru paşi de ei. 

Îl recunoscură pe cavalerul de Pardaillan. Şi, în spatele lui 
Pardaillan, îl recunoscură de asemenea pe contele de 
Valvert. 

Concini, la această apariţie neaşteptată, fu atât de 
surprins încât se opri brusc, imobilizându-i astfel şi pe 
Fausta şi pe Cardenas. Şi asta pentru că, timp de câteva 
zile, Pardaillan şi Valvert stătuseră închişi în casa ducelui 
d'Angouleme. Ţi cum el pusese să fie căutaţi peste tot fără 
a-i găsi, sfârşise prin a se convinge că muriseră, cu toate că 
Fausta îi repetase că se înşală şi că, în ce o priveşte, ea nu 


va crede în moartea lui Pardaillan decât atunci când va 
vedea cu proprii săi ochi corpul său întins aşa cum se 
cuvine. 

EI se opri deci, complet surprins şi, cuprins de furie, 
mârâind printre dinţi, în italiană, cu un accent de regret de 
nedescris: 

— Porco Dio! Deci n-au murit! 

— Mi-aş fi dat viaţa ca să v-o spun, răspunse Fausta cu 
voce joasă, tot în italiană. 

Şi, cu acel accent de autoritate la care nimeni nu putea 
rezista, comandă: 

— Să înaintăm, domnule şi, pentru Dumnezeu, surâdeţi... 
Nu vedeţi că lumea se miră de emoția pe care o arătaţi? 

Era adevărat. Această oprire, neprevăzută în programul 
făcut dinainte până la cel mai mic detaliu, surprindea cu 
atât mai mult cu cât, deşi fusese scurtă, emoția lui Concini 
nu scăpase atenţiei celor care îl puteau vedea şi toţi din 
jurul lor aveau ochii aţintiţi asupra grupului. Şi, urmărind 
încotro se îndrepta privirea lui Concini, toţi aceşti ochi, 
chiar şi cei ai regelui şi ai reginei, se întoarseră un moment 
pentru a privi spre Pardaillan şi Valvert. 

Trebuie să credem că ei erau necunoscuţi pentru 
majoritatea acestor personaje, deoarece atenţia lor - cel 
puţin atenţia lui Ludovic al XIII-lea şi a Mariei de Medicis - 
nu se opri prea mult asupra lor. Dar Leonora, care îi 
cunoştea, îi recunoscu îndată. Simţi cum păleşte sub fard, în 
timp ce o spaimă de moarte o sufoca. Îşi ţinu firea. Şi ochii 
ei ca de foc îl căutară pe Rospignac în mijlocul acelei 
mulţimi strălucitoare, pentru a-i lansa un ordin mut. 

În acest timp, Concini îşi revenise. Şi prima lui mişcare fu, 
de asemenea, de a întoarce capul şi a-l căuta pe Rospignac. 
Găsindu-l, dintr-o privire pe cât de rapidă, pe atât de 
semnificativă, i-l arătă pe Pardaillan, liniştit şi surâzător în 
locul unde dorise să ajungă şi unde se găsea acum. 
Rospignac, ascultând ordinul, făcu semn celor patru 
locotenenţi. Şi, toţi cinci, strecurându-se cu îndemânare 


prin mulţimea de curteni, se îndreptară spre locul cu 
pricina. 

Fausta ajunse în dreptul lui Pardaillan. Privirile lor, care se 
întretăiau tot timpul, schimbară o ultimă ameninţare. Şi 
Pardaillan, surâzând din vârful buzelor, se plecă într-o 
reverență batjocoritoare care spunea mai mult decât ar fi 
spus cele mai convingătoare cuvinte. Fausta, care înţelese, 
îi întoarse provocarea cu unul din acele surâsuri mortale, 
cum îi înfloreau câteodată pe buzele roşii. 

Capitolul 7 

Prezentarea. 

Desigur că Pardaillan nu înţelegea să rămână doar la 
această manifestare platonică. Trebuie să credem că ea îi 
era de-ajuns pentru moment, pentru că, după ce arătase că 
era acolo şi că trebuia contat pe el, se îndepărtă discret. 
Dar, retrăgându-se de-o parte, avu grijă să se aşeze în aşa 
fel încât să vadă bine şi să nu piardă nici un cuvânt din cele 
ce vor fi spuse. 

Rospignac şi oamenii lui, care se strecuraseră în spatele 
său, nu avură ocazia să intervină. Făcură deci acelaşi lucru: 
se dădură la o parte. Dar nu-l pierdură din vedere şi în timp 
ce Rospignac se apropia de stăpânul său, ceilalţi patru 
continuau să-l urmărească cu coada ochiului. 

Pe estradă, regenta, în înaltă ţinută de gală. Acoperită de 
bijuterii, avea un aer măreț şi maiestuos care o făcea să 
semene cu o zeiţă coborâtă din Olimp. Sub aerul său 
impozant ea nu lăsa să i se vadă neliniştea. Această 
nelinişte se referea la rege, fiul său. Am spus că ea fusese 
cuprinsă de o prietenie înflăcărată pentru Fausta care o 
orbise, o cucerise. Se temea că primirea regelui, dacă s-ar fi 
ţinut strict de ceremonialul stabilit minuţios dinainte, va 
părea puţin cam rece noii sale prietene. 

Ea avea dreptate să se neliniştească. Uluitoarea frumuseţe 
a Faustei acţiona deja asupra regelui care, totuşi, toată 
viaţa se va arăta atât de pudic şi atât de rezervat cu 
femeile, atât de diferit de gloriosul său tată. Sub aerul său 


indiferent, el o devora cu privirea. Dar cum el cunoştea 
deja, temeinic, arta de a-şi compune o expresie de 
nepătruns, pe masca pe care şi-o aplicase nu apărea din 
impresiile sale intime. Şi el avea grijă să clipească din ochi 
pentru a nu fi remarcată atenţia susţinută pe care i-o 
acorda Faustei. 

În acest răstimp Fausta, Concini şi Cardenas se opriseră la 
picioarele estradei. Toţi trei se înclinară în reverenţe care 
mai de care mai lungi şi mai savante. Concini, pe jumătate 
aplecat, cu vocea lui cântătoare, puţin sâsâită, dar care se 
făcu auzită dintr-un capăt în celălalt al sălii, rosti: 

— Am marea onoare de a prezenta Maiestăţilor Voastre pe 
Alteţa Sa prinţesa suverană de Avila, ducesă de Sorrientes, 
trimis extraordinar al Maiestăţii Sale catolice, regele 
Spaniei. 

După el, Cardenas, ambasadorul ordinar, luându-şi o 
atitudine plină de mândrie, care vădea spaniolul din el, 
spuse cu o voce puternică, într-o franceză fără cel mai mic 
accent străin: 

— Sire, am onoarea de a înmâna Maiestăţii Voastre 
scrisorile de împuternicire ale distinsului meu suveran care 
acreditează pe lângă regala voastră persoană, în calitate de 
trimis extraordinar, pe Alteţa Sa, doamna ducesă de 
Sorrientes, aici prezentă. 

Scrisorile nu fură înmânate regelui, ci cancelarului, care, 
înconjurat de miniştrii săi, se îndreptase spre estradă în 
acelaşi timp cu ambasadoarea. După care, regele, regina 
regentă şi Fausta recitară cu gravitate cuvintele pe care 
stabiliseră să le rostească fiecare. 

Partea protocolară a ceremoniei lua astfel sfârşit. Cu ea se 
termina rolul iluştrilor actori, care redeveneau ei înşişi. 
Regele putea să mai rămână acolo. Şi de asta se temea de 
fapt mama lui. Dar farmecul captivant al Faustei, dulceaţa 
pătrunzătoare a vocii ei, care învăluia ca o dezmierdare, 
încununaseră cucerirea începută de vestita ei frumuseţe. El 
se ridică, cobori de pe estradă, îşi descoperi capul, galant 


şi, înclinându-se cu o graţie pe care cruda sa tinereţe o 
făcea să pară încă şi mai încântătoare, îi luă mâna pe care o 
mângâie cu buzele, spunând: 

— Doamnă, ne face o deosebită plăcere că aţi fost aleasă 
să-l reprezentaţi pe bunul nostru frate din Spania pe lângă 
persoana noastră. Luaţi aminte, vă rog, că vă vom vedea 
întotdeauna cu mare plăcere în casa regală, pe care vă 
rugăm să o consideraţi ca pe propria voastră casă. 

Aceste ultime cuvinte produseră o imensă senzaţie. 
Niciodată nu fusese făcută o primire atât de măgulitoare 
vreunui ambasador. Maria de Medicis nu îndrăznise 
niciodată să spere că fiul său, mai curând morocănos, foarte 
rezervat, cum sunt în general timizii, dusese amabilitatea 
până acolo încât o rugase pe noua sa prietenă să se 
considere la Luvru ca la ea acasă. De aceea, ea era mai 
radioasă decât Fausta. Şi coborând de pe estradă, ea 
mulţumi fiului său cu privirea şi cu surâsul. 

Fausta păstra acel calm care avea acel ceva de impunător 
şi formidabil. Ea mulţumi, adresând regelui acele 
complimente fine, pe care ea singură ştia să le găsească. Şi 
la aceste complimente care, trecute prin gura ei, căpătau o 
valoare fără egal, regele roşi de plăcere. Fiindcă Fausta, cu 
siguranţa remarcabilă a - privirii ei cântărise, ca să spunem 
aşa, valoarea morală a copilului regal. Şi tratându-l ca pe 
un bărbat şi chiar ca pe un bărbat care este stăpânul, fapt 
cu care el nu era încă obişnuit, ea îi măgulise amorul 
propriu. 

De aceea, regele nu vru să rămână îndatorat faţă de ea. Şi, 
întorcându-se spre mama sa, cu aerul cel mai serios, pe un 
ton de autoritate pe care nimeni nu-l mai auzise la el şi 
care-l mira probabil şi pe el însuşi, comandă: 

— Când veţi scrie fratelui meu din Spania, nu uitaţi, 
doamnă, să-i spuneţi cât mă bucură şi cât îi mulţumesc că 
ne-a trimis-o pe doamna ducesă. 

Şi Maria de Medicis, care nu-şi ascundea satisfacția, 
răspunse: 


— Este un ordin de care mă voi achita cu cea mai mare 
plăcere. 

Întorcându-se spre Fausta, regele adăugă galant: 

— Veţi fi, doamnă, fără îndoială, unul dintre cele mai 
frumoase ornamente ale curţii noastre, care ne va părea 
foarte rece şi posomorâtă în zilele în care nu o veţi 
înfrumuseţa cu radioasa voastră prezenţă. 

Fausta voia să-i răspundă printr-un alt compliment. Maria 
de Medicis nu-i lăsă însă timp şi incită mai mult: 

— Adăugaţi, sire, că veţi avea în ea o prietenă sigură, cu 
un devotament gata la orice încercare. Ceea ce, în 
vremurile noastre, nu este de disprețuit. 

După ce rosti aceste cuvinte cu un accent de seriozitate 
neîndoielnică, Maria de Medicis se apropie de Fausta şi 
uitând orice reguli ale etichetei, ca o burgheză oarecare, îi 
lipi două sărutări afectuoase pe obraji. După care, 
apucându-i braţul cu familiaritate, o luă cu blândeţe, 
spunându-i în italiană: 

— Veniţi, cara mia, să vă prezint toate aceste doamne şi 
toţi aceşti seniori care ard de nerăbdare să vă prezinte 
complimentele lor. 

Ceea ce spunea era adevărat: toate aceste înalte doamne, 
toţi aceşti nobili seniori resimţeau nevoia imperioasă de a 
face curte acestei ducese de Sorrientes pe care o ţtiau atât 
de bogată, pe care o vedeau atât de admirabil de frumoasă, 
care intra triumfător la curte, a cărei favoare se arătase 
orbitoare, astfel că toate celelalte favoruri păleau. 

Capitolul 8 

Trimisul mortului. 

Pentru mai multă uşurinţă în scenele care urmează, 
trebuie să prezentăm aici personajele care îşi vor juca rolul 
în aceste scene. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: mai 
întâi regele. 

Se dăduse dinadins mai de-o parte. Am putut remarca 
dezinvoltura cu care mama sa o luase cu ea pe Fausta, 
părăsindu-l brusc, ca pe un personaj fără importanţă. Asta 


fiindcă, de fapt, el conta puţin la propria sa curte. Şi într- 
atât de puţin conta, bietul mic rege, că fu în curând uitat de 
toată lumea. Era însă atât de obişnuit, încât la început nici 
nu-şi dădu seama. Se amuza să privească la mulţimea de 
curteni care roiau în jurul Faustei. 

Pardaillan se aşezase în capătul din dreapta al estradei. Se 
găsea astfel la patru sau cinci paşi de rege care, dacă ar fi 
voit să se retragă, ar fi fost nevoit să treacă prin faţa lui. Îşi 
împărțea atenţia între rege şi Valvert, pe care îl avea 
alături. 

Cât despre Valvert, am văzut că rolul său, până aici, se 
rezumase la a-l urma îndeaproape pe cavaler. Acum stătea 
lângă el. Scruta din priviri în continuare mulţimea aceea 
strălucitoare, ca şi cum ar fi căutat pe cineva. Şi suspină. 
Aceste suspine deveneau din ce în ce mai puternice şi mai 
dese. Pardaillan, nemişcat, îl privea cu coada ochiului, cu un 
surâs amuzat pe buze. 

În spatele lui Pardaillan, separați de el prin toată lăţimea 
estradei, grupul de fideli, intimii regelui: Luynes, Ornano, 
Bellegarde, Seuvre şi Montpouillan. Aceştia aşteptau, nu 
fără nerăbdare, ca regele să-şi întoarcă privirea spre ei şi 
să le facă semn să se apropie. Dar, cum regele părea să-i fi 
uitat, nu aveau îndrăzneala să mişte şi recurseră la tot felul 
de mici şmecherii pentru a atrage atenţia asupra lor. Fără 
nici un rezultat, de altfel. 

La stânga lui Pardaillan, fără ca acesta să pară că i-a 
observat, Louvignac, Eynaus, Roquetaille şi Longval 
discutau cu voce joasă, lângă pervazul unei ferestre. Îşi 
continuau supravegherea. 

Concini dispăruse discret pentru câteva momente. Dar 
cum Rospignac dispăruse în acelaşi timp cu el, putem să 
tragem concluzia că marchizul ieşise numai ca să-i dea 
ordine căpitanului său. Şi nu credem că ne înşelăm spunând 
că e mai mult ca sigur că aceste ordine îi priveau pe 
Pardaillan şi pe Valvert. Orice ar fi fost, dacă Concini nu 


trebuia să întârzie să se întoarcă în sala tronului, Rospignac 
însă era nevoit să fie absent pentru mai multă vreme. 

La celălalt capăt al estradei, în partea opusă celei unde se 
afla Pardaillan, regina, Fausta, iar în spatele reginei, 
Leonora, formau un mic grup. Pe acolo defilau toţi curtenii, 
bărbaţi şi femei, acoperind-o pe Fausta cu complimente şi 
proteste. Şi acel spectacol era contemplat de micul rege 
care se amuză, uitat de toţi. 

Trebuie să adăugăm că, în afară de atenţia pe care trebuia 
s-o acorde tuturor acestor personaje cu care schimbă 
câteva cuvinte, la complimentele cărora trebuia să 
răspundă, Fausta găsea cu toate acestea o modalitate de a 
arunca din când în când o privire spre Pardaillan. 

Am văzut că-i atrăsese atenţia lui Valvert asupra unei 
asemenea priviri pe care o surprinsese şi care îl sfida. 

Concini revenise. 

Calm, cu buzele arcuite într-un surâs dispreţuitor, se vâri 
cu insolenţă în mijlocul acelui grup. 

În tot timpul ăsta, oricât era de ocupat, oricât de sigur de 
el părea, ca şi Fausta, nu se putea abţine să arunce, destul 
de des, câte o privire fugară în direcţia lui Pardaillan. 

Regele nu-i remarcă imediat prezenţa: toată atenţia sa era 
concentrată asupra Faustei care ştiuse să-l flateze cu 
abilitate şi care produsese o vie impresie în imaginaţia sa 
de copil. 

Veni totuşi şi un moment în care se plictisi să o tot 
contemple şi s-o admire pe Fausta. Atenţia lui se îndepărtă 
pentru a se îndrepta spre anturaj. Şi îl zări pe Concini. Văzu 
şi teatrul pe care-l juca acesta cu insolenţă. Şi atunci... 

Atunci i se aprinse în ochi o scânteie roşie. Sângele îi ţâşni 
în tâmple. Aruncă o privire în jur. Şi se văzu singur de tot, 
ca un intrus, lângă estrada pe care tronase cu câteva 
minute înainte. 

Păli îngrozitor. Pumnii săi de copil se crispară cu furie. 
Buzele i se agitară ca pentru a da un ordin de moarte. Dar 
de pe aceste buze crispate nu ieşi nici un sunet. Atunci din 


nou privirea sa însângerată cercetă în juru-i. Poate pentru 
a-l căuta pe Vitry, căpitanul gărzilor sale. Dar nu-l descoperi 
pe Vitry. Descoperi însă un necunoscut care la patru paşi de 
el, îl privea cu o milă plină de tandreţe pe care nu şi-o 
ascundea. 

Acest necunoscut era Pardaillan. 

Mila aceasta pe care o citi clar pe faţa cavalerului îl lovi ca 
o insultă răsunătoare. Suferi cumplit în orgoliul lui rănit. 
Vru să se sustragă supărătoarei obsesii a acestei priviri 
îndreptate cu obstinaţie asupra lui. 

Nu vru s-o ia la dreapta: Concini se împăuna în partea 
aceea. Nu vru s-o la nici la stânga: acolo se găsea 
necunoscutul împotriva căruia simţea o furie surdă. Făcu o 
mişcare pentru a porni drept în faţa lui. Nu privea nici în 
dreapta nici în stânga. Şi în timpul acesta văzu că 
necunoscutul face la fel. Livid, cu buzele tremurându-i - de 
furie, de data asta, o furie teribilă se dezlănţui în el - trebui 
să se oprească pentru a nu se ciocni de el. Şi auzi, ca prin 
vis, vocea lui Pardaillan care îi şoptea foarte liniştit: 

— Spuneţi un cuvânt, sire, un singur cuvânt şi îl iau de 
guler pe Concini. Şi îl arunc pe fereastra asta, să se 
zdrobească de pavajul din curte. 

Dacă regele l-ar fi cunoscut pe Pardaillan, este sigur că nu 
ar fi acordat nici o importanţă acestei duble încălcări a 
etichetei pe care şi-o permitea, de altfel în perfectă 
cunoştinţă de cauză: să adreseze regelui cuvântul fără a fi 
invitat şi - ceea ce era mult mai grav, cu toată atitudinea 
respectuoasă - să se posteze în faţa lui încât părea că îi 
bara trecerea. Dacă regele l-ar fi cunoscut pe Pardailan, 
această propoziţie pe care o adresase cu acea siguranţă 
liniştită, ca lucrul cel mai simplu din lume, i-ar fi părut, de 
asemenea, foarte naturală. 

Din nefericire, regele nu-l cunoştea pe Pardaillan. Mila 
aceea pe care o citise în ochii lui, umilindu-l, începuse să-l 
indispună. Atitudinea lui, pe care o lua drept o nepermisă 
îndrăzneală, îi declanşase mânia. În sfârşit, această 


propunere îi păru atât de extravagantă, încât crezu că 
bărbatul acela insolent îndrăznea să-şi bată joc de el. Ceea 
ce reuşi să-l aducă la exasperare împotriva cavalerului. Se 
îndreptă cu un aer semeţ. Şi, cu o voce răsunătoare, strigă: 

— Hei! Vitry! ... 

Acest apel căzu ca o piatră într-o baltă cu broaşte. Vitry, 
Luynes, Ornano, Bellegarde, Lesdiguicres, Themines, 
Crequi, Brulart de Sillery, ţeful poliţiei, toţi, din cele patru 
colţuri ale sălii, se îmbulziră către rege. Şi primul dintre 
toţi, antrenând în urma sa o întreagă trupă de seniori, 
chemându-i cu un gest imperios pe cei patru locotenenţi ai 
săi, Concini, cu ochii strălucind de o bucurie sălbatică: el îl 
recunoscu pe Pardaillan şi se gândea că, de această dată, îl 
are în mână. 

Regina, Fausta, marchiza d'Ancre, toate femeile rămaseră 
ţintuite pe loc. Dar toţi îşi întrerupseră conversaţia, îşi 
îndreptară atenţia înspre partea aceea. Leonora, cu o 
sclipire de mulţumire în ochii săi negri, ca şi Concini, soţul 
ei, ea credea că se terminase cu Pardaillan. Fausta, cu o 
încruntare imperceptibilă a sprâncenelor care trăda mai 
mult nelinişte decât satisfacţie: ea îl cunoştea bine pe 
Pardaillan şi îi era greu să creadă că el comisese această 
stângăcie deosebită de a veni pentru a fi arestat prosteşte 
sub ochii ei. 

Pardaillan se aştepta la o astfel de primire? Probabil. Dacă 
ne raportăm la acel licăâr maliţios care-i apăruse la colţul 
ochilor, un lucru ni se va părea cu totul sigur: acela că 
atitudinea micului rege nu-i displăcea. Dimpotrivă. În 
timpul acesta, după ce făcuse apelul, cu un aer de dispreţ 
zdrobitor, aruncă, pe un ton certăreţ: 

— Aşa! Sunteţi oare beat sau nebun, domnule? Şi, în 
primul rând, cine sunteţi? 

Fără să-i răspundă la prima întrebare, Pardaillan, cu un 
calm care-i păru lui Ludovic al XIII-lea extravagant, îi spuse 
într-o secundă, privindu-l în ochi, accentuând fiecare silabă, 


ca şi cum ar fi vrut să atragă în mod special atenţia asupra 
numelui său: 

— Sunt cavalerul de Pardaillan. 

Fără îndoială că Pardaillan avea motive serioase să creadă 
că numele său va avea un anume efect asupra regelui. 
Faptul e că, auzindu-l, atitudinea regelui se schimbă cu 
totul. Acel acces de furie pe care-l avea dispăru ca prin 
minune. Nu-l mai fixa pe cavaler cu acea privire supărată. 
Fu o privire mirată, strălucind de o admiraţie puerilă. 
Strigă bătând din palme cu un aer încântat: 

— Cavalerul de Pardaillan! 

Şi îl sorbea din ochi, cu aceeaşi expresie de naivă 
admiraţie care începea să-l încurce pe cavaler, care 
rămăsese la fel de modest ca în îndepărtatele zile ale 
tinereţii sale eroice. Regele uitase că-şi chemase gărzile ca 
să-l aresteze. Uitase că apelul lui răsturnase întreaga curte 
şi făcuse să vină în grabă, cu căpitanul chemat, o întreagă 
trupă de străjeri care ardeau de dorinţa de a se evidenția 
prin zelul lor. Uită totul, nu mai vedea nimic... numai pe 
Pardaillan la care continua să se uite cu un aer visător. 

Dar dacă el uita, Concini nu uita: el veni să se ploconească 
în faţa regelui cu acelaşi respect nemăsurat pe care îl afişa 
şi cu un surâs mieros, cu vocea sa insinuantă în care, cu 
toate astea, se ghicea bucuria teribilă care-l încerca: 

— Sire, îndrăznesc să sper că Maiestatea Voastră nu îmi va 
face acest nemeritat afront de a încredința altora decât 
mie, care sunt cel mai devotat dintre servitorii săi, grijă de 
a aresta pe acest aventurier. 

Regele tresări ca unul pe care-l smulgi dintr-un vis frumos. 
Şi lăsă să cadă asupra lui Concini o privire glacială. 

— Cine vorbeşte de arestare? făcu dispreţuitor, din vârful 
buzelor. 

— Maiestatea Voastră nu l-a chemat pe căpitanul gărzilor 
sale? sâsâi Concini cu vocea cea mai mângâietoare, 
frângându-se în două. 


— Nu sunteţi dumneavoastră căpitanul gărzilor mele, din 
câte ştiu. 

— Sunt primul gentilom al casei voastre, bâigui Concini, 
care începea să piardă teren. 

— Ei! La naiba! se înfierbântă regele, când îl chem pe 
căpitanul gărzilor mele nu chem pe primul gentilom al casei 
mele! Şi dacă-l strig pe Vitry, nu înseamnă neapărat că este 
vorba de o arestare. 

— Credeam... 

— Credeaţi prost, îl întrerupse regele care îşi reluă tonul 
glacial, sec. Şi apoi, mi se pare că v-am auzit pronunţând 
cuvântul aventurier. 

Aici, regele surâse răutăcios şi, cu un accent de ironie 
feroce, spuse: 

— Nu putem spune că dumneavoastră sunteţi un 
aventurier, domnule. Sunteţi un mare senior. Un marchiz 
autentic... Este adevărat că titlul acesta l-aţi cumpărat cu 
bani grei acum aproape doi ani. Dar ce importanţă are, 
iată-vă frumuşel marchiz de viţă veche. Şi, de câteva luni 
încoace, nu s-a făcut din dumneavoastră un mareşal al 
Franţei? Acest titlu glorios nu ascunde totul? Şi cine va 
îndrăzni să pretindă că un mareşal al Franţei nu este decât 
un aventurier de joasă speţă, parvenit la cele mai înalte 
demnități prin manevre josnice, murdare? Nimeni, desigur. 
Nu, nu, dumneavoastră nu sunteţi un aventurier, mareşale 
marchiz d'Ancre. Dar folosiţi nişte cuvinte care sună ciudat 
în gura voastră. 

Fiecare din aceste cuvinte, pronunţate cu o ironie aspră, 
tăioasă, cădea, într-o tăcere de moarte ca nişte palme 
dezonorante pe faţa albă ca varul a nefericitului Concini. 
Prietenii săi se priveau cu o stupoare dezolată. Regina se 
agită, părea că vrea să vină să se arunce în mijlocul 
dezbaterii, pentru a-i aduce favoritului ajutorul autorităţii 
sale de regentă. Leonora, mai lividă sub farduri decât însuşi 
Concini, îi împungea cu privirea sa de foc pe micul rege şi 
pe Pardaillan, cauza principală a acestui scandal 


nemaipomenit. Şi ea o provoca pe stăpâna sa şoptindu-i la 
ureche, în italiană, cu acea voce înflăcărată şi pe un ton 
autoritar, căruia Maria de Medicis, până astăzi, nu-i 
rezistase niciodată. 

— Doamnă, doamnă, din cauza voastră este insultat astfel 
în faţa întregii curţi! ... Nu interveniţi, nu-l apăraţi? ... 
Mergeţi, Maria, pe Sfânta Fecioară, arătaţi că voi sunteţi 
regenta şi că toţi, chiar şi regele, trebuie să se supună 
autorităţii voastre! 

Dar influenţa Faustei prima deja celei a Leonorei asupra 
caracterului slab şi nehotărât al „Mariei”. Desigur, ea nu 
cerea mai mult decât să sară în ajutorul amantului său. Dar, 
incapabilă să hotărască ea însăşi, o consultă cu privirea pe 
Fausta pentru a vedea dacă aprobă sfatul Leonorei. lar 
Fausta care, în fond, nu era probabil supărată de păţania lui 
Concini, Fausta care avea tot interesul să-şi slăbească 
adversarii lăsându-i să se sfâşie între ei, Fausta nu era de 
părerea Leonorei. Fausta dădu acest sfat, pe cât de 
amăgitor, tot pe atât de interesant: 

— Aşteptaţi, doamnă, mai aşteptaţi. Trebuie evitat cu orice 
preţ un conflict de autoritate între regentă şi rege, care să-l 
pună în dificultate pe rege, chiar dacă este sub tutelă. Îi veţi 
face, în particular, toate reproşurile pe care le merită. Dar, 
în public, abţineţi-vă. Va fi timp să ajungeţi la această limită 
extremă, dacă regele depăşeşte orice măsură. Până atunci 
liniştiţi-vă şi rămâneţi nepăsătoare. 

Şi Maria de Medicis ascultă de Fausta. Leonora trebui să 
cedeze, cu furia în suflet. Dar ea nu se lăsa înşelată de 
manevra Faustei. Şi privirea cumplită pe care o azvârli pe 
furiş arăta că acest nou prejudiciu era notat cu grijă în 
memoria sa neîndurătoare şi că o va face să plătească 
scump, în ziua în care se va simţi destul de puternică 
pentru a-şi regla conturile, toate conturile, dintr-o singură 
lovitură. 

Adversarii lui Concini remarcaseră foarte bine dorinţa 
reginei de a interveni. Ei ştiau că dacă ea aruncă în discuţie 


greutatea autorităţii sale de regentă, regele trebuia să se 
supună. Şi nu îndrăzneau să-şi lase bucuria să izbucnească 
deschis. Dar privirile lor ardeau şi surâsuri îndârijite 
dezveleau dinţi ascuţiţi, gata să muşte. 

Intimii regelui, văzând ce curbură lua afacerea, veniseră 
repede să se aşeze în spatele lui. Erau pregătiţi la orice. Şi, 
aşteptând, ca Leonora, se străduiau să arunce paie pe foc 
şoptindu-i stăpânului sfaturi de violenţă. 

— Haideţi, sire! îi susură în urechea dreaptă vocea 
fremătătoare a lui Luynes. Îndrăzniţi! Aveţi bestia în mână. 
N-o mai lăsaţi, la dracu! Hăitaşii voştri sunt aici ca s-o 
sfâşie. 

— Sire, sire, implora Montpouillan la urechea sa stânga, 
un cuvânt, un semn şi voi înfige pumnalul în burta acestui 
porc din Italia. 

— Deoarece l-aţi chemat pe Vitry, mârâia corsicanul 
Ornano, ordonaţi să fie înhăţat şi să se termine o dată cu 
acest lacheu de alcov. 

Numai Vitry nu spunea nimic. El păstra acea nepăsare 
ţeapănă a soldatului sub arme. Dar ochii săi luceau ca 
jeraticul aprins, iar mâna sa fremăta nervos, nerăbdătoare 
să-l înşface pe detestatul favorit. 

Pardaillan păstra aparenţa sa de indiferenţă. Dar el nu 
urmărea cu mai puţin interes pasionat această scenă 
neprevăzută, pe care o provocase simpla sa prezenţă. Şi din 
când în când îi adresa Faustei un surâs ascuţit. lar Fausta 
răspundea printr-un surâs sfidător, clătina încet capul, ca 
pentru a spune că nota lovitura şi că i-o va înapoia atunci 
când ea va considera momentul potrivit. 

Concini era livid. Buzele îi spumegau, ca şi atunci când 
avea unul dintre accesele sale de furie care-l împingeau 
până la nebunie. Se simţea pierdut. Nu în favorurile lui: 
Maria de Medicis era acolo şi era sigur de ea. Dar simţea că 
viaţa lui atârnă de un fir de aţă. Un cuvânt de-al său prost 
interpretat, un gest echivoc şi ar fi fost cu adevărat pierdut. 
Mulțimea lui de inamici s-ar fi năpustit asupra lui, cu 


pumnalul în mână. El şi cele patru gărzi de corp ale lui ar fi 
fost luaţi pe sus, fărâmiţaţi ca nişte pui de găină în vijelie. 

Am avut ocazia să vedem, în diverse circumstanţe, că nu-i 
lipsea o anume bravură fizică. Pentru un moment, se gândi 
să ţină piept la orice. Dar partida era, evident, prea inegală. 
Să reziste în aceste condiţii, era un mod de a se sinucide. 
Viaţa pentru el era prea frumoasă ca să nu încerce să şi-o 
păstreze cât mai mult cu putinţă. Înţelesese că trebuia 
neapărat s-o întoarcă. Era singurul mijloc de a-şi scăpa 
pielea. Cât despre restul, Maria de Medicis era acolo 
deocamdată. Nu ezită să se umilească. 

— Este îngrozitor de penibil pentru un bun şi loial servitor 
să se vadă tratat cu atâta duritate, când nu a păcătuit decât 
prin exces de zel. 

Trebuie spus aici că gândul regelui nu era de a termina cu 
Concini prin violenţă, cum îl sfătuiau prietenii săi prea 
înflăcăraţi. 

Aparenta supunere a lui Concini fu de natură să-i satisfacă 
amorul propriu. Fu destul de înţelept ca să se mulţumească 
cu acest semi-succes. 

Impuse tăcere prietenilor săi cu o privire poruncitoare. Şi, 
pe un ton foarte îndulcit, răspunse: 

— Am fost poate puţin cam dur, recunosc. Dar aceasta ţine 
de impetuozitatea vârstei mele. Şi-apoi ştiţi la fel de bine ca 
şi mine, domnule mareşal, că un zel excesiv poate fi la fel de 
iritant ca o neglijenţă vinovată. Cu toate acestea, datorăm 
îndurare fiecărui păcat şi nu vreau să-mi amintesc decât de 
bunele voastre servicii din trecut şi de buna intenţie care v- 
a făcut să acţionaţi. Să nu mai vorbim de aceasta, domnule 
mareşal. 

Concini respiră mai uşurat. Îl zgâlţâise zdravăn, zdravăn 
de tot. Dar până la urmă scăpase mai uşor decât ar fi 
îndrăznit să spere vreodată. Şi reparația morală, destul de 
slabă, pe care i-o acordase regele de bunăvoie, îl satisfăcu 
deplin... pentru moment. Şi surâse. Reîncepu să devină el 


însuşi. Aruncă din nou priviri triumfătoare spre duşmanii 
lui, dezamăgiţi în speranţele lor. 

Cu toate acestea, regele avea o idee pe care o urmă cu 
tenacitate. Îi surâse lui Concini: un mod de a răsuci cuțitul 
în rană adâncă pe care i-o făcuse în amorul-propriu. 
Redeveni serios. Reluă: 

— Dar acest cuvânt de aventurier pe care l-aţi aruncat la 
adresa domnului de Pardaillan nu-l pot suporta. Şi vă 
previn, domnule mareşal, că mi-am pus în gând că trebuie 
să-i daţi despăgubirea pe care i-o datoraţi. Numai cu acest 
preţ vă voi reda eu toată favoarea mea. 

Concini nu se aştepta la această nouă lovitură. Dădu 
înapoi, scrâşnind din dinţi, hotărât de această dată să se 
lase mai degrabă tăiat în bucăţi pe loc decât să suporte o 
asemenea umilinţă. 

Regele se prefăcu că nu vede această retragere 
semnificativă. Veni alături de Pardaillan. Îi luă mâna. Cu un 
aer grav, cu vocea puternică, fără să-i tremure, cum se 
întâmpla în momentele de emoție, în mijlocul unei tăceri de 
biserică, pronunţă aceste cuvinte uimitoare: 

— Doamnelor, domnilor, regele Franţei nu crede că se 
înjoseşte prezentându-vă el însuşi pe domnul cavaler de 
Pardaillan. Se va spune oare că este o unică onoare în fastul 
acestei curţi regale? Nu dezaprob. Dar nu se cuvine oare ca 
unuia dintre aceşti oameni minunaţi, unici în lume, să i se 
acorde onoruri unice? Cavalerul de Pardaillan este unul 
dintre acei eroi de legendă, fără teamă şi fără pată, aşa cum 
nu s-au mai văzut de la moartea cavalerului Bayard, de 
neştearsă memorie. Dacă ar fi vrut, ar fi fost de treizeci de 
ani duce şi pair, mareşal al Franţei, prim-ministru, acoperit 
de bogății, de glorie şi de onoruri. Dar, cinstit şi 
dezinteresat ca vitejii din vechiul ordin al cavalerilor, al 
cărui - vai! - unic reprezentant este, în viaţă, a refuzat 
totul, s-a dat la o parte cu bună-ştiinţă, a vrut să trăiască 
sărac şi necunoscut, cu modestul său titlu de cavaler. 

— Sire, vă rog, este o prea mare onoare! 


Micul rege ridică mâna pe care o avea liberă. Cu cealaltă, 
continua să-l ţină pe Pardaillan. Şi, cu voce tare, ca să se 
facă auzit de toţi, dar cu un ton foarte blând, afectuos, 
porunci: 

— Linişte, cavalere! Chiar fără voia voastră, trebuie, 
măcar o dată în viaţa voastră, să vi se facă dreptate. 

Şi, cu o voce care se făcu încă şi mai dulce, cu privirea 
pierdută în gol, ca şi cum ar fi urmărit un vis, continuă: 

— Şi apoi, nu este vorba numai de a aduce un omagiu 
binemeritat serviciilor voastre nepreţuite. Este vorba, de 
asemenea, şi aceasta nu o puteţi împiedica, domnule, este 
vorba de a aduce un omagiu ilustrului mort, al cărui trimis 
extraordinar sunteţi aici. 

Tăcu o clipă, aşteptând ca marea senzaţie pe care o 
produseseră aceste cuvinte misterioase să se calmeze. 

Regele se înălţă atât cât îi permitea statura sa. Şi cu o 
flacără de mândrie în ochi, cu o voce răsunătoare: 

— Şi când vă voi spune că acest mort ilustru între cei mai 
iluştri este tatăl meu, regele Henri, de glorioasă amintire, 
cine oare va îndrăzni să pretindă că este prea mult ca un 
rege să prezinte, în această nobilă adunare, pe 
reprezentantul pe care, de dincolo de mormânt, mi-l trimite 
aici? 

Şi cu un gest al mâinii, regele ceru tăcere, care se făcu ca 
prin minune. Şi atunci se întoarse spre Vitry, ordonându-i 
cu un ton de irezistibilă autoritate: 

— Vitry, să i se dea onorul regal domnului cavaler de 
Pardaillan. 

Iar Vitry, drept şi impasibil ca un soldat ce era, se întoarse 
pe călcâie şi comandă cu o voce sonoră, trăgându-şi el 
însuşi spada din teacă: 

— Gărzi, prezentaţi armele! 

Şi, răsucindu-se din nou pe călcâie în faţa lui Pardaillan, îl 
salută cu un gest larg al spadei, în timp ce vajnicele-i statui 
în costume somptuoase, rămâneau nemişcate ca pietrele. 


Atunci, regele se descoperi cu un gest teatral şi 
înclinându-se grațios în faţa lui Pardaillan care mormăia în 
gând şi care ar fi dat cu plăcere tot ce avea să fie oriunde în 
altă parte, numai la Luvru nu, spuse: 

— Regele Franţei vrea să fie primul care salută pe 
cavalerul de Pardaillan, care este de două ori demn de 
această onoare: în primul rând pentru propriile sale merite, 
iar apoi pentru că îl reprezintă pe regele Henri cel Mare, 
augustul meu tată. Haideţi, doamnelor, faceţi reverenţa, 
înclinaţi-vă, mareşale, salutaţi-l cu toţii, domnilor, pe cel în 
faţa căruia regele vostru se înclină primul. 

Şi toţi, într-un murmur măgulitor, se plecară în faţa lui 
Pardaillan care, uşor palid, cu acea graţie cavalerească ce 
nu-i aparţinea decât lui şi care semăna atât de puţin cu 
manierele atât de ţepene ale curtenilor, răspunse printr-un 
salut care se adresa tuturor. Se înclinară cu toţii, chiar şi 
regina, chiar şi Fausta, chiar şi Concini, care într-adevăr nu 
puteau să se eschiveze acolo unde regele dădea un 
exemplu. 

După care regele se acoperi din nou şi îl luă pe Pardaillan 
de braţ. 

Capitolul 9 

Unde Valvert îşi ţine făgăduiala faţă de Rospignac. 

În acel moment, în mijlocul murmurului surd care se ridica 
din această strălucitoare adunare, atentă la ce va urma, 
deoarece curiozitatea lor era mai dezlănţuită ca niciodată şi 
sperau ca regele să se explice pe deplin, se aşteptau la cine 
ştie ce lovitură de teatru neprevăzută, în acel moment, o 
voce tânără, limpede, vibrând de entuziasm, strigă deodată: 

— Trăiască cavalerul de Pardaillan! Trăiască regele 
Ludovic al XIII-lea, la naiba! 

Pardaillan începu să râdă din toată inima şi, lucru care-i 
stupefie pe curteni, făcându-i să încremenească, regele, 
care era rareori văzut surâzând, începu să râdă şi el din 
toată inima. Ceea ce produse o destindere generală, iar 
toate fizionomiile până atunci neliniştite, posomorâte, sau 


grave şi rigide, se transformară în nişte surâsuri largi de un 
cot sau în râsete zgomotoase. 

Pardaillan se întorsese spre acela care strigase acest 
dublul „Vivat”. Şi cum recunoscuse vocea lui Odet de 
Valvert, fără a avea însă aerul, îl trăsese pe rege, care-l 
ţinea de braţ, să se întoarcă şi el, pentru a-i atrage atenţia 
asupra tânărului său prieten. 

Era chiar Odet de Valvert. Se afla lângă o uşă. Regele văzu 
că-şi agita pălăria, cu o frenezie juvenilă. Şi cum avea 
memorie bună, îl recunoscu îndată. Îi adresă un surâs 
grațios, însoţit de un salut amical cu mâna. Atunci Valvert 
strigă din nou cu pasiune, agitând cum putu mai frumos 
pălăria în aer: „Irăiască regele! Trăiască regele, la naiba, la 
naiba! ...” 

Şi acest „la naiba, la naiba” spunea clar: „Aşa, aici sunteţi 
de gheaţă, deci? Ce mai aşteptaţi să vă aclamaţi regele, la 
naiba?! ...” Toţi o înţeleseră aşa. Şi regele fu cel dintâi, cu 
buzele crispate de amărăciune. 

Concini înţelese, ca şi ceilalţi. Şi îşi muşca buzele de ciudă 
de a se lăsa astfel îndemnat. Dar nu ezită, nu zăbovi. Nu 
pierdu nici o clipă pentru a încerca să-şi repare greşeala pe 
care tocmai o făcuse. Şi, aţintind asupra creaturilor lui o 
privire strigător de convingătoare, strigă cu putere: 

— Trăiască regele! 

— Trăiască regele! răcniră îndată Roquetaille, Louvignac, 
Eynaus, Longval şi ceilalţi. 

Semnalul era dat. Nimeni nu vru să rămână mai prejos. Şi 
o enormă aclamare urcă, se mări, apoi se sparse, 
răspândindu-se în volute sonore în întreaga sală: 

— Trăiască regele! ... Trăiască regele! ... 

Niciodată până acum micul rege nu se mai văzuse astfel 
aclamat. Trăi atunci câteva clipe de beţie nespus de plăcute 
a căror amintire nu trebuia s-o piardă niciodată. Şi privirea 
îi strălucea, buzelei-i surâdeau, era de-a dreptul fericit ca 
un copil, aşa cum nu mai fusese niciodată de când purta 


titlul de rege, neexercitându-şi încă puterea. Şi mulţumi cu 
zâmbetul, cu gestul, cu vocea: 

— Mulţumesc, domnilor. 

Şi se întoarse dintr-o mişcare: recunoştinţa sa nu-l uită pe 
cel căruia îi era dator pentru unul dintre cele mai frumoase 
momente din existenţa sa posomorâtă. Ştia că lui îi datora o 
mulţumire aparte. Şi îl căută din ochi pe Odet de Valvert. 

— Mi se pare, spuse regele întorcându-se, contelui de 
Valvert curtea noastră nu a avut onoarea de a-i plăcea. 

Şi, cu prefăcută naivitate, cu o undă de dispreţ: 

— Ce se aştepta oare să vadă? Mi se pare că este imposibil 
de imaginat o curte mai strălucitoare decât a noastră. 

— De fapt, sire, dumneavoastră trebuie să ştiţi mai bine ca 
oricine ce urâţenii s-ar găsi aici, dacă un magician ar face 
să cadă toate măştile încântătoare care ne înconjoară. 

— Oh! făcu visător regele, nu am privit niciodată lucrurile 
în această lumină! ... Şi dacă spuneţi asta, înţeleg 
dezamăgirea contelui. Dar spuneţi-mi, păreţi a-l cunoaşte 
mai bine. 

— Într-un fel, eu l-am crescut. M-am străduit să fac din el 
un adevărat bărbat. Şi cred că am reuşit. Îl consider 
propriul meu fiu. 

— Nu mă mir de forţa şi de îndemânarea sa. Aveţi un elev 
care vă face cinste, cavalere! 

Şi, compunându-şi un aer detaşat: 

— El mi-a salvat viaţa. Nu am uitat. O!, am o memorie 
excelentă. 

Şi, lăsând braţul lui Pardaillan: 

— lată-ne din nou prieteni buni, mareşale, se adresă lui 
Concini. 

Radios, Concini se înclină pregătindu-şi cuvintele de 
mulţumire. Regele nu-i lăsă timp să le spună. Îndată, 
adăugă: 

— Dacă vreţi să rămânem întotdeauna aşa, nu uitaţi vă 
TOg, că şi cavalerul de Pardaillan face parte dintre prietenii 
mei. Şi este dintre cei mai buni. Nu vă spun mai mult. Şi 


ceea ce vă spun dumneavoastră acum se adresează tuturor 
acelora care ar fi tentaţi s-o uite. 

Regele reveni la Pardaillan. 

— Urmaţi-mă în cabinetul meu, cavalere, îi spuse el, vom 
sta mai bine decât aici unde prea multe urechi ne ascultă, 
prea mulţi ochi ne străpung. 

— Dimpotrivă, sire, răspunse cu vioiciune Pardaillan, cer 
ca o favoare ca audiența particulară pe care regele 
binevoieşte a mi-o acorda să aibă loc chiar aici. 

— Nu vă pot refuza nimic, consimţi regele, fără să-l pună 
în situaţia de a insista mai mult. 

Dar dacă cedase bucuros, fără să se lase rugat, el era 
uimit, căci adevărata favoare era tocmai aceea pe care 
Pardaillan o refuzase. Înţelese că acest refuz nu putea fi 
motivat decât prin motive serioase. Şi el întrebă: 

— Pot să ştiu pentru ce? 

Pardaillan, un moment foarte scurt, îl cercetă cu privirea, 
ca şi cum ezita să vorbească. Şi, deodată, se hotări: 

— Sire, am venit aici ca la bătălie. Nu vreau să las 
impresia că fug din faţa inamicului. 

Şi, pe ascuns, continua să-i urmărească atitudinea. El văzu 
cum ochii i se măresc şi ţâşni o flacără aprinsă, mai rapidă 
ca un fulger. Şi asta fu tot. Pe un ton foarte firesc, ca şi cum 
nu înţelesese gravitatea cuvintelor pe care le auzise, el 
răspunse: 

— Să rămânem deci aici... în faţa inamicului! 

Şi, foarte calm, foarte stăpân pe el, făcu un gest imperios 
care îndepărtă pe toţi cei ce se aflau în jurul lui. Pardaillan 
surâdea cu un aer satisfăcut gândind: „Hai! Este curajos!” 

Curtenii, decepţionaţi în aşteptarea lor curioasă, se 
îndepărtaseră. Concini, ascuzându-şi neliniştea sub aere 
surâzătoare şi sigure, revenise dându-şi ifose în cercul 
reginei. Se formase un cer larg, în centrul căruia regele şi 
Pardaillan rămăseseră izolaţi. Toate conversațiile fuseseră 
reluate. Nimeni nu părea să se ocupe de ei. În realitate, 


toate urechile erau întinse spre ei, toate privirile, în ascuns, 
se fixau asupra lor. Şi ei ştiau bine asta şi unul şi altul. 

Pardaillan vorbi primul, când se văzu singur cu regele. 

— Sire, nu ştiu cum să-mi exprim recunoştinţa. lată că 
sunt zăpăcit şi fermecat încă de primirea de neuitat pe care 
aţi binevoit să mi-o faceţi. 

— Nu eraţi sigur că veţi fi bine primit? 

— Ca să fiu sincer, da, sire: regele, tatăl vostru, mă 
asigurase că oriunde şi oricând mă pot prezenta fără 
şovăială în faţa voastră. Regele Henri, ştiu bine, nu făcea 
promisiuni deşarte. Deci eram sigur că voi fi primit bine. 
Dar pe legea mea dacă mă aşteptam... Sire, e într-adevăr 
prea mare onoare pentru un biet gentilom ca mine. 

Regele puse pe umărul lui Pardaillan mâna lui mică şi albă 
de copil şi, cu o neaşteptată gravitate, spuse: 

— Chiar în ajunul zilei în care a căzut, lovit mortal de 
cuțitul acelui mizerabil Ravaillac, tatăl meu mi-a spus: „Fiul 
meu, dacă nenorocul ar vrea să mă succedaţi înainte de a 
ajunge la vârsta bărbăţiei, adică înainte de a putea să vă 
apăraţi voi înşivă, amintiţi-vă de cavalerul de Pardaillan, de 
care v-am vorbit adesea, de ale cărui isprăvi v-aţi minunat 
când vi le povesteam. Amintiţi-vă de Pardaillan şi dacă se va 
prezenta vreodată în faţa voastră, în orice împrejurare, 
primiţi-l cum m-aţi primi pe mine însumi, căci vă va vorbi în 
numele meu.” lată ce-mi spusese tatăl meu. Şi, a doua zi, 
era mort, asasinat josnic, cu laşitate. 

Trebui să se oprească un moment, chinuit de sumbrele 
amintiri pe care le evocase. Şi rămase cu fruntea plecată, 
cu ochii visători. Uită de sine un moment. Apoi, revenindu- 
şi, ridică fruntea şi continuă: 

— A doua zi eram rege... şi nu aveam încă zece ani. De 
ceea ce se temuse tatăl meu pentru mine cel mai mult, 
tocmai aceasta mi se întâmplase. Vorbele sale, care mă 
frapaseră foarte tare cu o seară înainte, îmi reveniră în 
minte. Şi se gravară atât de adânc, încât nu le-am mai putut 
uita. Atât de bine încât, pot să v-o jur, vi le-am repetat fără 


să schimb un cuvânt. Vreau să spun, cavalere, că primindu- 
vă aşa cum am făcut-o, nu am făcut decât să execut cum am 
putut mai bine ultimele dorinţe ale tatălui meu, care erau 
pentru mine nişte porunci sfinte. Şi vă mai spun, de 
asemenea, că până acum nu am făcut altceva decât să 
execut ordinele tatălui meu, dar personal nu cred că sunt 
chit faţă de dumneavoastră. Va trebui să caut o formă prin 
care mi-aş putea arăta recunoştinţa. 

Accentul convins cu care spunea asta, privirile admirative 
cu care-l fixa îi spuneau cât de sincer era. Pardaillan îl 
înţelese bine. Şi surâse: 

— Sire, aş putea să vă spun că v-aţi manifestat cu 
prisosinţă recunoştinţa pe care credeţi că mi-o datoraţi... 

— Pe care v-o datorez, rectifică prompt regele. 

— Pe care mi-o datoraţi, deoarece ţineţi la asta, continuă 
netulburat Pardaillan, ridicând uşor din umeri, spunându- 
mi cuvinte care mi-au mers la inimă. Dar, orice aţi spune şi 
eu am fost împins de ambiţie. Şi cum nu ştiu să fac nimic pe 
jumătate, ambiția mea este nemăsurată. Voi veţi judeca, 
sire, căci, pentru a vă scuti de plictiseală de a căuta, vă voi 
spune, dacă-mi veţi permite, ce puteţi face pentru mine, 
ceea ce mă va copleşi de bucurie şi orgoliu. 

— Vorbiţi, cavalere, se grăbi să spună Ludovic al XIII-lea. 

— Să-mi acordaţi puţin din acea regală prietenie cu care 
ilustrul vostru tată m-a onorat, declară grav Pardaillan 
înclinându-se. 

Şi, ridicându-se, cu un surâs ironic: 

— V-am spus că ambiția mea n-are margini. 

Cu un surâs maliţios, regele replică: 

— Îmi cereţi un lucru pe care nu mai pot să vi-l acord... 

— La dracu, niciodată n-am avut noroc! bombăni 
Pardaillan. 

Dar şi el avea un surâs maliţios: înţelesese. Cu un gest 
încântător de graţie firească, regele îi luă mâna, o strânse 
cu afecţiune între ale sale şi încheie: 


— Cu mult timp în urmă, sunt ani de atunci, când, fără să 
vă cunosc, v-am acordat întreagă această prietenie pe care 
mi-o cereţi astăzi. Este mult timp de când aştept să v-o pot 
spune şi să v-o dovedesc. V-am spus destul, cred, pentru că 
veţi înţelege că ştiu mult mai multe decât cele pe care le-am 
spus în contul vostru. 

— Drace! Să vedem, ce ştiţi? 

— Ştiu că, de la moartea tatălui meu voi n-aţi încetat de a 
veghea, de departe, asupra mea. Ştiu că, până în ziua de 
astăzi, n-am avut prieten mai sigur, mai devotat ca voi, pe 
care nu-l cunoşteam, pe care nu-l văzusem niciodată. Şi 
cine ştie dacă nu vă datorez vouă, vigilenţei voastre 
neobosite faptul că sunt încă în viaţă? 

Şi spunând aceste cuvinte cu simplitate, Ludovic al XIII-lea 
fixă asupra lui Pardaillan o privire în care acesta citi multă 
curiozitate, dar şi umbra unei nelinişti. 

Ridicând din umeri cu un aer detaşat, cavalerul explică, cu 
obişnuita sa sinceritate: 

— Este adevărat, aşa cum aţi spus, că veghez asupra 
voastră, de la depărtare. Dar viaţa voastră, din câte ştiu eu, 
cel puţin, nu a fost niciodată în pericol şi deci nu a trebuit 
să intervin. Din acest punct de vedere nu îmi datoraţi nimic, 
sire. În ceea ce priveşte devotamentul şi prietenia de care 
îmi vorbiţi, recunosc, spre ruşinea mea, că ceea ce am 
făcut, am făcut numai pentru a-mi ţine făgăduiala pe care o 
făcusem regelui, tatăl vostru. Deci nici în privinţa asta nu 
îmi datoraţi nimic. 

Regele reflectă, înţelese, îşi aduse probabil aminte de 
anumite cuvinte ale tatălui său şi reveni la această 
excepţională bunăvoință pe care nu încetase să i-o arate 
cavalerului. 

— De fapt, spuse el, dumneavoastră nu mă cunoaşteţi. Mai 
târziu, când mă veţi cunoaşte mai bine, sper că veţi trece 
asupra fiului puţin din această prețioasă prietenie pe care i- 
o purtaţi tatălui. 


— Nu voi aştepta mai mult. De acum chiar sunt al vostru. 
De acum voi face din prietenie pentru dumneavoastră ceea 
ce până acum nu am făcut decât din respect pentru 
cuvântul dat. Ei, pe legea mea, doar vă datorez această... 
Chiar dacă ar fi numai pentru primirea de neuitat cu care 
aţi binevoit a onora un biet gentilom ca mine. 

— Cavalere, strigă micul rege, radios, este rândul meu să 
vă spun: „Nu-mi datoraţi nimic.” 

Şi cum Pardaillan schiţa un gest de protest, adăugă cu 
vioiciune: 

— Ei da! Şi eu, ceea ce am făcut era pentru a îndeplini 
ordinele tatălui meu, pe care-l reprezentaţi în ochii mei. 

— Aşa este, surâse Pardaillan. Uitasem acest amănunt. 
Oricum, sire, ceea ce aţi făcut mi-a mers drept la inimă. 

— Sunt foarte mulţumit! Chiar dacă nu am făcut nimic 
pentru dumneavoastră personal şi că trebuie să fac ceva... 
orice aţi spune, vă datorez cu prisosinţă aceasta, la rândul 
meu. Voi căuta. Şi va trebui să găsesc. 

Aceste cuvinte, în care repetă intenţionat mai multe 
expresii ale interlocutorului său, regele le spusese râzând. 
Imediat după aceea, redeveni grav pentru a adăuga: 

— Spuneţi că viaţa mea nu a fost niciodată în pericol. O 
cred, fiindcă dumneavoastră o spuneţi. Oh! Ştiu că 
dumneavoastră nu spuneţi decât adevărul, cavalere. Să 
lăsăm deci trecutul pentru a ne ocupa de prezent. Din 
moment ce aţi venit, înseamnă că mă ameninţă un pericol, 
nu-i aşa? 

— Aşa este. 

Regele rămase impasibil. Continua să arate acelaşi calm 
pe care Pardaillan îl admira în sinea lui. Era clar că nu se 
aştepta la alt răspuns. Nu era şi nu putea fi surprins. La fel 
cum, aşa cum spusese, îşi stabilise în gând toate 
amănuntele primirii pe care ar fi făcut-o omului care venea 
să-l caute din partea tatălui său. 

— După tot ce mi-a spus tatăl meu despre dumneavoastră, 
nu am nici o îndoială că dacă aţi ieşit din umbră, unde 


stăteaţi de bunăvoie, aţi făcut-o pentru că nu puteaţi să mă 
scăpaţi de pericol prin propriile voastre mijloace. Asta 
înseamnă că trebuie să vă secondez cât pot mai bine, 
apărându-mă eu însumi cu toată energia posibilă. Pe 
Dumnezeu cel viu, aşa voi face! 

Subliniase cu o tărie extraordinară aceste ultime cuvinte. 

— Bravo! Sire... aplaudă Pardaillan. Puneţi atâta energie 
pentru a vă apăra încât vă spun că totul va fi bine. 

— Eu nu mai am cincisprezece ani. Mi se pare că viaţa 
trebuie să fie frumoasă. Vreau s-o gust, vreau să trăiesc, 
domnule, asigură Ludovic al XIII-lea cu aceeaşi tărie. 

Şi reluând: 

— Spuneţi-mi deci, cavalere, în ce fel sunt ameninţat. Şi 
spuneţi-mi ce trebuie să fac, după părerea voastră, pentru a 
înlătura pericolul care mă ameninţă, fără a împiedica 
acţiunea voastră personală. Căci voi nu sunteţi omul care să 
veniţi aici fără să ştiţi ce vreţi să faceţi. Şi cum sunt sigur că 
nu veţi rămâne inactiv, am hotărât, şi asta de mult timp, să 
mă las în întregime în grija voastră. Eu nu voi şti s-o fac mai 
bine, de altfel, deoarece ordinul tatălui meu a fost deavă 
asculta în toate, ca şi cum l-aş asculta pe el însuşi, dacă ar 
mai fi pe lumea asta. 

— Dacă e aşa, îl asigură Pardaillan, avem partida dinainte 
câştigată, sire. 

— Şi eu sunt foarte sigur de aceasta, afirmă regele cu un 
accent de convingere pe care nimic nu-l putea stăvili. 

Şi răspunse cu o forţă care dovedea încrederea sa deplină: 

— Oricât de numeroşi şi de temuţi ar fi, sunt sigur că voi 
triumfa asupra duşmanilor mei atâta timp cât veţi fi aici 
spre a mă îndruma şi apăra. Vorbiţi acum, domnule, vă 
ascult. 

Şi Pardaillan vorbi într-adevăr. 

Credem că nici nu mai este nevoie să spunem că nu-i 
trecuse prin gând s-o denunțe pe Fausta. Cititorul - sperăm 
noi - îl cunoaşte destul pe eroul nostru pentru a şti că nu 
era el omul care să se coboare la nedemnul rol de turnător. 


Ceea ce voia era să-l pună pe rege în gardă, în primul rând. 
Apoi să-l facă să-şi la anumite măsuri care-i păreau 
indispensabile pentru securitatea lui. 

În concluzie, îi povesti în câteva fraze scurte o parte din 
adevăr. O făcu fără să intre în nişte detalii care l-ar fi jenat 
şi fără să dea nici un nume. Regele avu curajul să-i pună 
câteva întrebări şi să-i ceară exact ceea ce Pardaillan 
hotărâse să nu-i dea: nume. Dar, din răspunsurile pe care le 
primi, el pricepu că nu va putea scoate de la interlocutorul 
său nimic mai mult decât acesta se hotărâse să spună. 

În ceea ce priveşte măsurile pe care le sugera Pardaillan, 
regele, ţinându-şi promisiunea pe care i-o făcuse de a se 
lăsa în mâinile lui, le adoptă fără ezitare. Nu vom mai vorbi 
despre acestea: le vom vedea desfăşurându-se o dată cu 
evenimentele. 

Capitolul 10 

Unde Valvert îşi ţine făgăduiala faţă de Rospignac 
(urmare) 

Acest mic consiliu care se ţinea în faţa întregii curţi atente, 
fu destul de scurt. În mai puţin de zece minute, Pardaillan 
spuse tot ce avea de spus. Aştepta acum ca regele să-l 
concedieze. Dar regelui cu siguranţă îi plăcea compania lui. 
Nu numai că nu-l concedie dar, după ce făcu semn intimilor 
săi să se apropie, continua să se întreţină cu el, familiar. 

— Hei! strigă el deodată, ce se petrece acolo? 

Şi arăta uşa lângă care am văzut că se aşezase Odet de 
Valvert şi aproape de care se produsese chiar în acel 
moment o rumoare. 

lată ce se petrecea. 

Am spus la timpul potrivit că Rospignac dispăruse pentru a 
merge să execute un ordin strecurat de Concini. 

După ce luase şi răsluase dispoziţiile, Rospignac, purtat de 
o veselie nebună, reveni la Luvru şi apucă din nou drumul 
spre Sala Tronului pentru a da raportul stăpânului său, aşa 
cum i se ordonase. Întâmplarea făcu să intre în sală exact 
pe uşa lângă care stătea rezemat Odet de Valvert, 


aşteptând, nu fără nerăbdare, ca întrevederea lui Pardaillan 
cu regele să la sfârşit. 

Valvert era de o proastă dispoziţie ucigătoare pentru că nu 
reuşise să o descopere pe preaiubita lui Florence. El nu 
venise la Luvru decât din dorinţa de a o vedea. În plus, 
revenindu-şi, dezamăgit şi furios, îl găsise pe bătrânul său 
prieten Pardaillan cu regele: Pardaillan, singurul din 
numeroasa şi scânteietoarea adunare căruia îi putea vorbi 
despre dezamăgirea lui şi, neputând s-o vadă, măcar să 
discute despre iubita lui. Proasta lui dispoziţie crescu şi mai 
mult datorită acestei nepotriviri. 

Chiar în acest moment intrase Rospignac pe uşa lângă 
care stătea prietenul nostru furios. Nu putea să pice mai 
prost. 

Rospignac, exultând de o bucurie sălbatică, trecu fără să-i 
dea atenţie lui Valvert. Însă Valvert îl văzu. Îşi uită deziluzia 
în dragoste, uită unde se găsea şi cine erau cei din jurul 
său, pe rege, pe Pardaillan. Uită totul, spunându-şi: „La 
naiba, şmecherul ăsta soseşte chiar la timp... O să-mi pot 
descărca nervii pe el.” 

Şi, fără să se gândească, porni ca o săgeată. Din două 
salturi nemaipomenite ajunse în faţa lui Rospignac, 
blocându-i trecerea şi forțându-l să se oprească în faţa lui. 

— Hei! Unde fugi aşa, Rospignac? îi aruncă Valvert cu 
vocea lui cristalină. Ei! Pari foarte vesel! Atunci este inutil 
să mai cercetez, înseamnă că tocmai ai făcut o treabă 
murdară, foarte josnică, degradantă, una de care ar roşi şi 
cei mai afurisiţi răufăcători! 

— Sunteţi nebun? tresări Rospignac. Nu ne certăm aici. 
Uitaţi unde vă aflaţi? 

Fără să-şi dea seama, Valvert ridicase vocea, ceea ce 
atrăsese atenţia celor din apropiere. Rospignac, livid de 
furie, muşcându-şi buzele până la sânge pentru a se sili la o 
aparenţă de calm, coborâse vocea, bine intenţionat, 
sperând să-l facă pe adversarul său să procedeze la fel. 


Dar Valvert nu băgă de seamă. Şi cum Rospignac, dorind 
să evite cu orice preţ o ceartă în prezenţa regelui, încerca 
totuşi să treacă, el îşi abătu pumnul de oţel pe umărul lui şi- 
l imobiliză. În acelaşi timp, ridicând şi mai mult vocea, îl 
biciui: 

— Nu uit nimic. Tu eşti acela care uită că locul unui 
caraghios ca tine nu este aici. Îţi interzic să treci mai 
departe. Mai bine, te voi arunca afară aşa cum este aruncat 
un lacheu impostor. 

Vorbea atât de tare de data asta încât îl auzi toată lumea. 
Chiar şi regele care după cum am văzut, se întorsese spre 
locul acela. Şi atenţia tuturor spectatorilor se îndreptă de 
asemenea spre ei. 

Regele îl recunoscu şi pe Rospignac, care încerca în zadar 
să scape din strânsoarea puternică ce-l imobiliza. Îi 
recunoscu şi în ochi i se aprinse o scânteie răutăcioasă pe 
care o îndreptă îndată în direcţia lui Concini. 

Şi Pardaillan îi recunoscuse pe amândoi. Se încruntă uşor. 
Şi, în sinea lui, văzând îndată consecinţele care le-ar putea 
atrage ieşirea nebună a lui Valvert, îşi spuse: „E un noroc 
pentru jupânul ăsta nebun că regele are nevoie de mine şi 
că eu sunt aici. Fără de care n-aş da un ban pe pielea lui... 
Micul rege n-ar putea niciodată să scape de răzbunarea 
florentinului.” 

— Nu este acolo unul dintre gentilomii domnului d'Ancre 
care se lasă astfel maltratat? întrebă regele cu indiferenţă 
admirabil ascunsă. 

Se apropiaseră şi intimii lui. Şi Luynes fu acela carei 
răspunse cu o bucurie feroce: 

— Este şeful gărzilor sale, sire. Şi, pe legea mea, are 
figură jalnică, frumosul de Rospignac! 

— Oh! Capul domnului d'Ancre! Este nepreţuit! 

— E în stare să facă gălbinare! 

— Măcar de-ar crăpa! 

— Am scăpa în sfârşit de el! 


— Eu găsesc că acest viteaz gentilom are de-o sută de ori 
dreptate: locul unui desfrânat că baronul ăsta de Rospignac 
nu este într-o casă regală! 

— Locul lui este într-un bordei pe malul apei! 

— De mult ar fi trebuit să-l azvârlim afară! 

— Cu toţi acoliţii lui! 

— Începând cu stăpânul! 

Toate aceste reflecţii, spuse în şoaptă, în imediata 
apropiere a regelui, se întretăiau, se loveau, se 
învălmăşeau, cădeau toate ca nişte lovituri de pumnal la 
dresa lui Concini şi a alor săi. Fiecare voia să-şi plaseze câte 
o observaţie şi o plasa, simțind că este încă un mod de a-l 
curta pe rege. Efectiv, în orice altă împrejurare, regele n-ar 
fi întârziat să facă semn căpitanului gărzilor, care ar fi oprit 
acest scandal nemaipomenit, fără precedent în analele 
casei regale, înhăţându-i pe cei doi scandalagii, târându-i 
afară din sală, pentru a-i închide după aceea într-o 
închisoare unde vor avea tot timpul să mediteze pe îndelete 
la inconvenientele de a căuta râcă într-o casă regală şi, 
ceea ce era mai grav, chiar în prezenţa regelui. 

Dar regele nu făcea acel semn. Regele nu se mişca, nu 
spunea nimic. Dovadă că acest scandal nu-i displăcea. Şi 
dacă nu-i displăcea, era pentru că cel ce fusese victimă şi al 
cărui afront cumplit primit în faţa întregii curţi se 
răsfrângea asupra stăpânului său, aparţinea lui Concini. Şi 
toţi înțelegeau astfel: prietenii, ca şi duşmanii mareşalului, 
a cărui protecţie, în ziua aceasta primea cu siguranţă 
lovituri supărătoare şi penibile. 

În acest timp, regele îi lăsa în pace, părând astfel să 
aprobe dezlănţuirea de furie care-l pedepsea cu o astfel de 
umilire pe unul dintre gentilomii mareşalului şi se abătea 
asupra mareşalului însuşi, regele răspundea aceluia dintre 
prietenii săi care-l aprobase pe Valvert. Şi iată ce spunea, 
cu acelaşi aer indiferent, real sau prefăcut: 

— Nu este mai puţin adevărat că această nebunie îl va 
costa scump pe autorul ei. 


Şi, cum se produse o mişcare printre prietenii săi: 

— Fără îndoială, în calitatea lui de supraintendent al 
palatului, va veni îndată domnul d'Ancre şi îmi va cere să îl 
pedepsesc cu cea mai mare severitate pe vinovat. Şi sunt 
foarte supărat pe contele de Valvert, care este un gentilom 
onorabil, dar care nu mi se pare deloc a fi la curent cu 
obiceiurile de la curte şi voi fi nevoit, pe bună dreptate, să-i 
dau pedeapsa care îmi va fi cerută. 

Pardaillan auzise. Aruncă spre rege o privire mai degrabă 
dispreţuitoare. Şi interveni cu obişnuita sa dezinvoltură, cu 
aerul său rece: 

— Trebuie să previn pe Maiestatea Sa că a-l lovi pe 
domnul de Valvert pentru a-i da satisfacţie domnului 
d'Ancre este, la drept vorbind, ca şi cum mi-aţi tăia mie 
braţul drept. 

Şi cum regele păstra o tăcere încruntată, rece, adăugă: 

— Cum dracu vreţi să vă apăr, dacă începeţi prin a mă face 
ciung? Şi cum vreţi să ne ducem acţiunea la bun sfârşit 
dacă dumneavoastră înşivă trageţi asupra apărătorilor 
voştri? 

— Dacă e aşa, asta este o altă poveste, murmură regele 
fără prea multă convingere. 

Şi, trădându-şi o teamă ascunsă: 

— Domnul d'Ancre va fi teribil de indignat. 

— Bine, spuse Pardaillan ridicând din umeri cu un aer 
detaşat, când va obosi de atâta indignare o să se 
liniştească! 

Rospignac, după ce dovedise că nu reuşeşte să se 
desprindă din cleştele viu care îl ţinea cu fermitate, stătea 
liniştit. Şi, cu o faţă convulsionată, cu ochii ieşiţi din orbite, 
spumegând, bombănea cu o voce răguşită: 

— Pe tot iadul, sunteţi turbat! Daţi-mi drumul, mii de 
draci! O să ne reîntâlnim unde veţi vrea, când veţi vrea şi 
cum vreţi vrea! Dar daţi-mi drumul! ... 

Se vedea bine că nu reuşea să iasă din strânsoarea 
adversarului său. Şi cum forţa sa nemaipomenită era 


cunoscută, lumea manifesta un respect instinctiv faţă de 
necunoscutul care îl domina cu atâta uşurinţă pe 
Rospignac, cel mai puternic dintre cei puternici care până 
în ziua aceea nu-şi găsise stăpânul. Se vedea cum îşi mişcă 
buzele. Dar de fapt, nu se auzea ce spune. 

Din nefericire pentru el, se auzi de minune ce îi răspunse 
Valvert. Pentru că striga destul de tare ca să fie auzit, chiar 
şi de către cei mai tari de urechi. 

— Nu, nu-ţi dau drumul, Rospignac. Sau, mai degrabă da, 
o să-ţi dau drumul după ce-ţi voi fi administrat pedeapsa pe 
care ţi-am promis-o. Adu-ţi aminte de ce ţi-am spus: oriunde 
te voi întâlni, vei face de fiecare dată cunoştinţă cu gheata 
mea. [i-am promis-o, ţi-o datorez. 

Îl prinse de amândouă mâinile şi-i ordonă: 

— Întoarce-te, baroane. 

Rospignac nu se osteni să se întoarcă. În timp ce-i vorbea, 
Valvert îi ridica, îl întorcea, cu aceeaşi uşurinţă cu care s-ar 
fi jucat cu o pană. După ce îl răsuci, îl suspendă cu o forţă 
de guler şi de centură şi, cu acelaşi ton poruncitor, îi 
ordonă: 

— Mergi! 

Scrâşnind din dinţi, spumegând, dând din picioare, 
zbătându-se ca un vierme, adunându-şi toate puterile sleite 
de disperare, Rospignac încerca să se împotrivească. 
Osteneala îi fu inutilă. Valvert îl purtă pe sus până la uşă. Fu 
treabă de patru sau cinci paşi, nu mai mult. Acolo îl puse în 
picioare, îi dădu drumul de o singură mână, pentru o 
secundă, şi, cu mâna liberă deschise larg uşa. După care îl 
luă din nou cu amândouă mâinile şi se dădu înapoi câţiva 
paşi. Îl puse brusc jos, îl împinse cu o lovitură şi comandă: 

— Sări, baroane! 

În acelaşi timp, din zbor, îşi proiectă piciorul drept înainte. 
Piciorul, cu o violenţă nemaipomenită, intră în contact cu 
partea de mai jos de spate a baronului. Şi frumosul, 
elegantul, teribilul baron de Rospignac fu azvârlit de o forţă 
irezistibilă, traversând spaţiul ca un puişor ridicat de 


uragan, trecând vijelios prin uşa deschisă. Se auzi un urlet 
de durere şi de turbare urmat de zgomotul unui corp 
căzând greu pe covor, violenţa extraordinară a şocului îl 
proiectase în anticamera care se afla în spatele acestei uşi. 
Şi nu mai apăru. 

Lui Valvert nu-i fu de ajuns. Se apropie de uşă şi-i strigă: 
— Să nu mai îndrăzneşti vreodată să pui piciorul într-un 
loc unde mă voi afla eu, altfel vei suporta acelaşi tratament. 
Făcu o pauză, ca şi cum aştepta un răspuns. Rospignac nu 

putea să răspundă şi nici măcar să audă, pentru bunul 
motiv că leşinase: mai mult de ruşine şi de furie, desigur, 
decât de durere. Neprimind nici un răspuns, Valvert închise 
uşa şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se întoarse şi 
aruncă o privire în jurul lui ca şi cum ar fi vrut să observe 
efectul produs de extraordinara şi, trebuie să recunoaştem, 
nepotrivita sa răfuială. 

Capitolul 11 

Unde Pardaillan intervine din nou. 

Efectul era teribil. 

Regele tăcea. O linişte de moarte plutea asupra acestei 
adunări care se modela după el în toate. Regele rămânând 
nemişcat, părea că vreun vrăjitor şugubăţ şi-a făcut, 
răutăcios, o plăcere din a transforma în statui cu costume 
somptuoase şi strălucitoare toţi acei nobili seniori şi toate 
aceste înalte şi mari doamne. În sfârşit, regele având o 
figură impenetrabilă, pentru a-şi ascunde neplăcerea şi, de 
ce să nu o spunem, teama pe care i-o producea discuţia pe 
care urma să o aibă inevitabil cu Concini, toate aceste statui 
aveau feţe ermetice: din incertitudinea în care se aflau, din 
cauza atitudinii pe care o va lua regele, amicii şi inamicii lui 
Concini se fereau să lase să li se citească sentimentele 
personale pe chipuri. 

Numai Pardaillan îşi păstră pe buze surâsul său uşor 
dispreţuitor, iar în adâncul privirii o lucire parcă amuzată. 

Valvert văzu toate acestea. Această tăcere grea îl speria. 
Imobilitatea generală îi dădu un fior. Nu se gândi decât la 


un singur lucru, care îi era singura teamă: că va părea un 
necioplit, un om fără educaţie. Această teamă era atât de 
puternică încât îl făcu să uite că viaţa lui era în pericol. 
Ceea ce arăta că de fapt încă era un copil. 

Cuprins de această teamă, mai puternică decât orice, el se 
îndreptă spre locul unde se află regele, alături de 
Pardaillan. Ceilalţi se dădură în lături din faţa lui, ca din faţa 
unui ciumat. Nu ştiau încă ce va decide regele în privinţa 
lui. 

Faptul că Valvert pornise spre rege păru să rupă vraja şi 
să redea viaţa şi mişcarea tuturor acestor statui. 

Prima voce care se făcu auzită fu aceea a reginei, a Mariei 
de Medicis. Ea răspundea fără îndoială unei observaţii 
murmurate de cineva din anturajul ei. Ea spunea: 

— Cu siguranţă, acesta nu este un gentilom. Este un ţăran 
prost crescut, de cea mai joasă condiţie, puternic ca un taur 
şi care abuzează de forţa lui, ca o fiară sălbatică. Va trebui 
să ştim prin ce neiertată confuzie a putut pătrunde aici 
acest hoţ de drumul mare. Cât despre celelalte, din moment 
ce are curajul imprudent de a se apropia de rege, elva fi 
pedepsit după cum merită. Şi această pedeapsă va fi de aşa 
natură încât să dea de gândit celor care ar fi tentaţi să imite 
nişte maniere care se tolerează la Curtea Miracolelor, dar 
pe care nu le vom tolera la curtea Franţei. 

Aceste cuvinte, care erau un îndemn adresat direct fiului 
său, căzură în mijlocul tăcerii şi fură auzite de toţi. Ele îl 
loviră pe Valvert ca o lovitură de cravaşă. 

Concini se agită şi vorbea înfierbântat cu regina, care 
aprobă dând încet din cap. Leonora îl susţinea cu acea 
energie bărbătească ce o caracteriza. Aşa cum îl vedea 
regele în sinea lui, incidentul, supărător în sine, lua 
proporţiile unui eveniment considerabil. 

Fausta rămânea impenetrabilă şi se ţinea deoparte. 

Pardaillan îi spunea încet regelui care părea foarte 
supărat: 


— Domnul d'Ancre va veni să vă ceară să-l pedepsiţi. Nu 
uitaţi, sire, că a-l lăsa pe domnul de Valvert e ca şi cum m- 
aţi abandona pe mine însumi, predându-mă legat de mâini 
şi de picioare inamicilor voştri. 

— Nu vă voi abandona, domnule, promise regele. Şi, cu o 
umbră de teamă: dar... 

Pardaillan, care cu privirea sa infailibilă, îl observase pe 
rege, îşi spunea în sinea lui, destul de ireverenţios: „Văd de 
ce te doare piciorul. O să-ţi scot ghimpele ăsta din picior 
luând totul asupra mea. Noroc că eu am umeri zdraveni.” 

Şi, cu voce tare, găsind deodată singura soluţie care s-ar fi 
potrivit, propuse: 

— Regele binevoieşte a mă autoriza să-i răspund în 
numele său domnului d'Ancre? 

— Faceţi-o, aprobă regele cu o vioiciune care arăta ce 
uşurare îi aducea propunerea ce i se făcea. 

Pardaillan surâse imperceptibil. Şi, îndreptându-şi ochii 
spre cei ai regelui, ca şi cum ar fi vrut să-i transmită puţin 
din forţa şi din puterea sa de voinţă: 

— Voi vorbi deci în numele regelui. 

Şi, precizându-şi gândul: 

— Ceea ce înseamnă că regele nu mă va putea contrazice, 
fără a se contrazice el însuşi. 

— Fiţi liniştit, domnule, voi confirma tot ce veţi spune în 
locul meu. 

În acest moment Concini, pe de-o parte, Valvert, pe de altă 
parte, intrau în cercul regelui. Valvert, încă sub emoția 
penibilă pe care i-o produsese acea observaţie puţin 
măgulitoare, dar pe care o recunoştea sincer ca meritată, 
făcută de regină asupra sa, Valvert se pregătea să ia 
cuvântul, să încerce să se justifice. Să vorbească în faţa 
regelui, fără a fi invitat de către el, însemna să îşi agraveze 
greşeala cu o altă greşeală. 

Pardaillan îi ghici intenţia. Cu o privire grăitoare şi 
irezistibilă, îi închise gura. 


De altfel, Concini începuse deja să vorbească. Această 
greşeală pe care Valvert era să o facă, el, de obicei 
observator strict al etichetei, o comisese cu bună ştiinţă. 
Însă el îşi putea permite orice. Concini era foarte palid. Un 
fior îl făcea să tremure din cap până în picioare. Se vedea 
că face un efort supraomenesc pentru a rămâne calm. 
Aproape că reuşea. Vocea îi era destul de fermă, dar 
accentul lui italian reapărea, aşa cum i se întâmpla de 
fiecare dată când, sub influenţa unei emoţii puternice, uita 
să-şi controleze accentul: 

— Sire, uun asemenea scandal, uun asemenea afront, 
făcut uunuuia dintre cei mai buni servitori ai voştri, nu ar 
trebui să rămână nepedupsiţi. Arestarea ceelui vinovat se 
impune. Cu umilinţă cer Maiestăţii Voastre acest ordin de 
arestare. 

Concini, printr-un efort de voinţă demn de admirat, 
reuşise să-şi formuleze cererea în termeni destul de 
respectuoşi. Era tot ce putuse să facă şi tonul era oarecum 
ameninţător. 

Cu aerul său rece, Pardaillan răspunse în locul regelui: 

— Desigur, purtarea domnului conte de Valvert este 
condamnabilă. Aceasta nu se poate contesta. Dar a-l aresta 
pentru asta mi s-ar părea cam mult. O mustrare de pe 
buzele regelui mi se pare o pedeapsă suficientă. 

Concini tresări. Nu se aştepta la o asemenea intervenţie, 
însă pricepu că Pardaillan acţiona cu consimţământul 
regelui: nici nu se putea altfel. Înţelese, de asemenea, că, 
dacă ar accepta manevra, ar fi învins dinainte: ştia prea 
bine că nu este în stare să se măsoare cu un adversar atât 
de redutabil ca Pardaillan. Ca şi cum nu ar fi auzit, el 
continua să se adreseze regelui, în aceiaşi termeni 
respectuoşi, dar dezminţiţi de acelaşi ton care rămânea 
poruncitor: 

— Regele nu va dori să refuze o cerere legitimă pe care i-o 
face cel mai devotat dintre servitorii săi. Şi solicit ca 


reparaţie să mi se încredinţeze mie însumi misiunea de a 
proceda la această arestare. 

Pardaillan, după cum ştim, nu era foarte răbdător. 
Dezinvoltura lui Concini îl făcu să i se urce sângele în obraji. 
Făcu repede doi paşi care îl aduseră în faţa favoritului 
regelui. Şi, cu aerul lui glacial, din vârful buzelor, spuse 
dispreţuitor: 

— Domnule, spuse el, când mă adresez cuiva, consider 
drept o insultă când nu mi se răspunde. Şi când sunt 
insultat, eu nu las să-mi scape cel care m-a insultat. Şi 
imaginaţi-vă că, aşa bătrân cum sunt, am încă atâta sânge 
cald ca să fac aceeaşi greşeală pe care a făcut-o acest tânăr, 
să uit că mă aflu într-o casă regală, în faţa regelui şi să cer 
să mi se facă dreptate pe loc. 

Concini fremăta. Cunoscuse pe pielea lui forţa 
excepţională a bărbatului care îi vorbea astfel. Simţi o 
necesitate imperioasă de a deveni docil. Îşi muşcă buzele, 
îşi făcu palmele să sângereze cu unghiile, dar se forţă să 
zâmbească. Şi, cu aerul său cel mai politicos, cu o mirare 
nevinovată: 

— Mi-aţi făcut onoarea de a-mi adresa cuvântul, domnule? 

— Da, domnule. 

— Scuzaţi-mă, nu v-am auzit. Şi ce îmi spuneaţi? 

— Vă spuneam că arestarea pe care mi-o cereţi mi s-ar 
părea o pedeapsă prea mare, care depăşeşte în proporţii 
fapta comisă. 

— Aceasta nu este şi părerea mea. A fost o insultă adusă 
maiestăţii sale regale. 

— Vă cer iertare, spuse Pardaillan cu un aer şugubăţ, vă 
înşelaţi profund. Este vorba de o insultă, e adevărat şi chiar 
de o insultă deosebit de gravă. Dar această insultă era 
adresată şi îi chem pe toţi cei care ne ascultă şi care au fost 
martori ca şi mine, era adresată, nu regelui, ci pur şi simplu 
celui care a primit-o. Acesta se află în serviciul 
dumneavoastră? Nu vă fac din asta un compliment, căci 
este un gentilom jalnic. Dumneavoastră îi luaţi partea, vă 


luaţi o parte din afrontul care i-a fost făcut? Aşa face un bun 
stăpân. Dar acesta nu este un motiv pentru a schimba 
problema, aşa cum încercaţi să faceţi. 

— Dar eu, se apără Concini, eu susţin că a fost un scandal. 
Un scandal în casa regală. În consecinţă, o crimă de 
lezmajestate. 

— Vă înşelaţi din ce în ce mai mult, spuse cu răceală 
Pardaillan. Era un gentilom care a aplicat o corecție publică 
unui alt gentilom. Asta-i tot. La noi, în Franţa, când un 
gentilom este astfel dezonorat, el ia spada în mână, atacă, 
ucide sau este ucis. Şi într-un caz şi în celălalt, sângele 
vărsat spală atentatul la onoarea sa, iar el este reabilitat. Vă 
asigur că nu ar fi niciunul care să nu se considere de două 
ori dezonorat dacă ar veni să-l implore pe rege să-l aresteze 
pe cel care i-a insultat. S-ar părea că nu ştiţi asta. La 
dumneavoastră este de scuzat, pentru că sunteţi străin şi 
poate că la voi lucrurile nu se petrec în acelaşi fel ca la noi. 
Acum o ştiţi. Deci, fiindcă trăiţi la noi şi printre noi, pentru 
că vă simţiţi atins de insulta care a fost adusă unuia dintre 
ai voştri, ştiţi ce vă rămâne de făcut pentru a vă răzbuna 
onoarea rănită urmând obiceiurile de la noi. Vă garantez că 
domnul de Valvert, cu toată impulsivitatea sa, este un om 
galant, nu va refuza să vă acorde reparația prin arme pe 
care nu veţi întârzia, cred, să i-o cereţi. 

Spunând aceasta cu un aer acru, pe care ştia foarte bine 
să şi-l la în anumite împrejurări, Pardaillan, considerând că 
totul fusese spus, îi întoarse deliberat spatele lui Concini şi, 
străbătând un murmur de aprobare, reveni la locul lui 
lângă rege. 

Gestul făcut de Pardaillan era foarte iscusit. La ora aceea 
se făcea mare caz de onoare. Aşezând, aşa cum făcuse, 
problema numai pe acest teren, obținuse aproape în 
unanimitate aprobarea asistenţei. Şoaptele de aprobare 
care au urmat cuvintelor cavalerului, arătau limpede că 
nobila asistenţă era de părerea lui. 


Concini era prea subtil ca să nu fi înţeles. Văzu că partida 
era pierdută pentru el şi fu îngrozit. Cu toate astea nu se 
lăsă încă păgubaş. Spera să-i mai poată impune micului 
rege şi încercă un efort disperat. 

— Sire, bâigui el, trebuie să înţeleg că aprobaţi cuvintele 
care au fost spuse? 

Dar regele o ţinea pe cea dreaptă acum. Şi cu atât mai 
mult cu cât era sincer. 

— Iată o întrebare cel puţin ciudată, spuse el. Nu sunt 
oare întâiul gentilom al regatului? Nu pot considera astfel 
decât ca un bun gentilom o chestiune de onoare. Deci, 
domnule, până şi ultimul dintre gentilomii acestei ţări vă va 
spune că este întru totul de părerea domnului de 
Pardaillan. Mă miră că n-aţi înţeles încă ceea ce toată lumea 
aici a înţeles imediat. 

Şi la fel ca Pardaillan, i-a întors spatele. 

Concini, spumegând de furie, s-a dat înapoi încet, 
mergând aplecat. Dar cu aceeaşi privire ucigaşă i-ar fi 
omorât deopotrivă pe rege, pe Pardaillan şi pe Valvert. 
Când a ajuns în afara cercului, se îndreptă îşi şterse cu 
podul palmei sudoarea ce i se ivise pe frunte şi mormăi: 
„Hai, intrigant mizerabil, hai, eşti victorios pentru că ai avut 
infernala iscusinţă de a capta favorile regişorului incapabil 
de o voinţă personală! Va veni şi rândul meu. Numaidecât 
tu şi tovarăşul tău cu braţ de fier, o să părăsiţi Luvrul... Şi 
atunci, aş vrea să scormonesc prin piepturile voastre cu 
vârful pumnalului meu, să vă smulg inima şi s-o arunc 
câinilor rătăcitori care se vor bate pentru bucăţi! ...” 

Mişcarea pe care o făcuse regele îl apropiase de Valvert. Îl 
văzu. Simţi că pentru demnitatea lui trebuia să-l supună o 
propriului public... cu toate că l-ar fi felicitat pe ascuns. De 
altfel, nu se simţea încă destul de înarmat împotriva 
favoritului şi nu voia să aibă aerul de a-l zdrobi definitiv 
arătându-se prea părtinitor. Îşi luă un aer sever şi ordonă: 

— Apropiaţi-vă, domnule, ca să vă încondeiez aşa cum 
meritaţi. 


Valvert se apropie, se înclină cu respect şi ridicându-şi 
capul, cu obrazul strălucind de loialitate, rosti cu toată 
sinceritatea: 

— Sire, recunosc cu umilinţă că n-am acordat respectul 
cuvenit regelui meu. O rog doar pe Maiestatea Voastră să 
creadă că această lipsă de respect n-a fost voită din parte- 
mi. Am acţionat şi vă cer iertare, sub impulsul unei furii, 
care pentru un moment a scăpat raţiunii mele. Nu 
contează, ştiu că sunt vinovat. O ştiu atât de bine, încât în 
loc să mă retrag, cum aş fi putut s-o fac, vin din proprie 
iniţiativă să mă supun rigorii dumneavoastră, recunoscând 
dinainte că oricare ar fi pedeapsa ce va dori regele să mi-o 
dea, am meritat-o. 

Această mică pledoarie, a cărei sinceritate era vizibilă a 
produs asupra asistenţei o impresie foarte bună. Regele a 
abandonat puţin severitatea pe care şi-o impusese: 

— Ia te uită, vă recunoaşteţi greşelile! Asta este atitudinea 
unui gentilom loial. Deci regretaţi ce-aţi făcut? 

— lertaţi-mă, sire, răspunse simplu Valvert, nu regret ce- 
am făcut, regret doar c-am făcut-o în faţa regelui. 

Ludovic al XIII-lea schimbă o privire cu Pardaillan. Apoi 
privirea lui îl căută pe Concini, care revenise lângă Maria 
de Medicis, care îşi muşca buzele şi arăta o privire 
dezaprobatoare ce voia să însemne o acuzare mută la 
adresa lui şi umbra unui surâs trecu peste buzele lui: în 
mod evident, răspunsul, pe care poate îl provocase 
intenţionat, nu-i displăcu. Îşi îmbună şi mai mult atitudinea. 

— Iată cel puţin sinceritate, spuse el zâmbind. 

Şi apoi redevenind serios: 

— Ştiu că nu v-a trecut niciodată prin minte să nu acordaţi 
respectul pe care orice bun supus îl datorează regelui său. 
Oricum, ar trebui să vă pedepsesc. Dar amintirea serviciului 
pe care mi l-aţi făcut de curând mai stăruie încă. Îmi 
amintesc că vă datorez viaţa şi, de data asta, voi trece 
peste. Să nu mai vorbim. Dar să n-o mai faceţi. 


Şi închizând incidentul, se întoarse spre Pardaillan pe 
care, în fine, îl concedie. 

— Mergeţi cavalere şi fiţi sigur că voi acţiona pas cu pas 
aşa cum ne-am înţeles. Nu uitaţi că indiferent de oră din zi 
sau din noapte nu trebuie decât să vă spuneţi numele 
pentru a fi introdus numaidecât la mine. 

Aceste cuvinte le rosti cu voce destul de tare aşa încât le 
auzi toată lumea. Toţi îşi dădură seama că această favoare 
extraordinară şi de neînțeles cu care îl onora pe cavalerul 
de Pardaillan era mai puternică decât oricând. 

Pardaillan nu era omul protestelor. Se înclină strânse 
mâna pe care i-o întindea regele şi, ridicând capul promise 
simplu: 

— Contaţi pe mine, sire. 

Ludovic al XIII-lea, al cărui spirit era treaz de când 
avusese convorbirea particulară cu el, observă că acesta 
ridicase tonul ca şi cum voia ca vorbele lui să fie auzite mai 
departe şi nu numai de cel căruia îi erau adresate. Observă 
că, contrar obiceiului, nu-l privea pe cel căruia îi vorbea. 
Observă în fine că era o licărire de dispreţ în această 
privire, care nu-i era adresată. Urmări direcţia acestei 
priviri. 

Şi văzu că se fixă pe doamna trimis extraordinar al regelui 
Spaniei, această ducesă de Sorrientes care produsese o 
impresie atât de vie asupra lui, care îi impusese prin aerele 
ei măreţe de suverană şi căreia îi făcuse o atât de graţioasă 
primire. Văzu că Fausta dreaptă, într-o atitudine de dispreţ, 
răspundea acelei priviri printr-o privire la rândul ei 
încărcată cu ameninţări de moarte. Văzu toate acestea şi o 
umbră îi întunecă fruntea pură de copil şi întunecă lumina 
privirilor ei. 

Se scutură şi-l căută din ochi pe Pardaillan. Îl văzu cum, 
sprijinindu-se prieteneşte de braţul lui Valvert se îndepărta 
încet, având oarecare dificultate să-şi croiască un drum prin 
mulţimea curtezanilor care se îngrămădeau la trecerea lui, 


grăbiţi să facă curte acestui nou astru ce părea să se ridice 
pe firmamentul curţii. 

Îşi întoarse privirea, care îl căuta pe Vitry, căpitanul lui. Îi 
făcu semn să se apropie. În timp ce Vitry se supunea acestui 
ordin mut, privirea lui iscoditoare începu să-l caute pe 
Concini. Concini nu mai era cu regina. Dispăruse discret. 
Nu avem nevoie să spunem unde se dusese. Cititorul 
ghiceşte cu uşurinţă că se dusese să la conducerea 
formidabilei ambuscade pe care Rospignac o organizase din 
ordinul lui. 

Regele nu dădu nici o importanţă dispariţiei lui Concini. 
Liniştit şi cu voce joasă, dădu ordinul pentru care îl 
chemase pe Vitry. Şi căpitanul gărzilor ieşi imediat pentru a 
executa acel ordin. 

Celor doi le trebuiră mai mult de zece minute ca să 
părăsească sala. Sfârşiră prin a ajunge la acea uşă prin 
care Valvert îl aruncase afară pe Rospignac. Acolo 
Pardaillan se întoarse şi aruncă o privire deasupra 
capetelor. Aşa cum o făcuse şi Ludovic al XIII-lea cu câteva 
minute mai înainte, îl căuta pe Concini. Ca şi regele 
constată absenţa lui. Şi avu unul din acele zâmbete ca o 
lamă de cuţit pe care le avea când simţea că lupta era 
iminentă. 

În anticamera prin care trecură, Pardaillan lăsă braţul lui 
Valvert. Şi spuse foarte serios şi foarte rece: 

— Destul cu distracţia. Acum trebuie să trecem la lucruri 
serioase. 

Valvert crezu că face aluzie la încurcătura lui şi că o să-i 
facă reproşuri sau măcar să-i ţină o predică. 

— Tot ce aţi putea să-mi spuneţi domnule, mi-am spus deja 
eu, spuse blând. Mărturisesc că nu m-am gândit înainte să 
acţionez. Mărturisesc, de asemenea, ceea ce m-am ferit să-i 
spun regelui că, dacă m-aş fi gândit, aş fi acţionat exact la 
fel, orice ar fi urmat supărător pentru mine. Amintiţi-vă 
domnule, că îi promisesem lui Rospignac să-l pedepsesc 
indiferent unde l-aş fi întâlnit, chiar şi în faţa regelui. M-aş fi 


socotit dezonorat în proprii mei ochi dacă nu mi-aş fi ţinut 
promisiunea făcută. V-o spun dumneavoastră pentru că ştiu 
că sunteţi un om care poate să înţeleagă. Şi acuma 
permiteţi-mi, domnule, să vă mulţumesc din toată inima. 
Dacă nu eraţi dumneavoastră, probabil că n-aş fi ieşit din 
Luvru decât escortat de gărzile care m-ar fi condus la 
Bastilia sau în vreo altă închisoare, de unde n-aş mai fi ieşit 
viu. Este o obligaţie în plus care se adaugă la tot ce vă 
datorez deja. Nu voi uita niciodată. 

Pardaillan l-a lăsat să spună tot ce avea pe suflet. Când 
văzu că a terminat, ridică din umeri şi mormăi: 

— Ce să-ţi spun, că de mulţumiri e vorba. E vorba de 
Rospignac şi de şutul pe care l-a primit binemeritat şi pe 
care i l-ai administrat magistral. 

— Dar despre ce e vorba? se miră Valvert. 

— Despre Concini, pe toţi dracii! Despre Concini cu care 
încă n-am terminat şi chiar de Rospignac pe care îi vom 
regăsi mai turbaţi ca oricând. Şi de data asta trebuie să 
recunosc că va avea dreptate să fie turbat. Îţi imaginezi 
cumva că s-a spus totul în legătură cu ei? Dacă ieşim din 
Luvru, lucru de care nu sunt foarte sigur, vom găsi cu 
siguranţă în drumul nostru o minunată ambuscadă din cele 
pe care ştie Concini să le organizeze şi va fi un miracol dacă 
vom scăpa. Să fim pregătiţi să deschidem ochii, tinere 
prieten. În ce mă priveşte, nu dau prea mult pe pielea 
noastră. 

— Ei, vedem noi, răspunse Valvert, ajustându-şi centironul 
cu un gest instinctiv. 

După cum se vede, Valvert, care de altfel nu părea prea 
emoţionat, nu se îndoia nici o clipă de cele spuse de 
Pardaillan. Şi, de altfel, avea foarte multă dreptate. Exact în 
acelaşi timp, Concini, spumegând de furie ca şi Rospignac, 
care era lângă el, îi aştepta la colţul străzii Saint-Honore, în 
fruntea a patruzeci şi ceva de asasini care formau un grup 
colosal, teribil de îngrijorător şi de care trecătorii se fereau 
cu spaimă. Şi cum nu se mişcau cu nici un pas şi cu 


înjurături, cu blesteme şi cu ocări, îşi strigau tare intenţiile, 
fără să numească pe nimeni, strada pe care o ocupau, s-a 
golit ca prin minune. Şi toţi negustorii prudenţi au închis 
numaidecât, au lăsat storurile şi-au zăvorât porţile şi s-au 
refugiat acasă, încuind uşa după. Asta în timp ce Stocco şi 
cei douăzeci de şnapani cu mutre bune de spânzurătoare, 
mai groaznice decât oamenii lui Concini, care ei, cel puţin, 
mai aveau aerul de gentilomi, provocau aceeaşi senzaţie de 
teroare pe chei. 

Capitolul 12 

Florence. 

La câteva secunde după ieşirea lui Concini, Maria de 
Medicis, care părea să se stăpânească cu greu, se ridică şi îi 
spuse Faustei cu o voce agitată: 

— Mă retrag în apartamentele mele, prinţesă. Mă sufocă 
indignarea, sunt la capătul puterilor şi simt că dacă aş mai 
rămâne o secundă, aş izbucni şi aş face un scandal teribil. 
Prefer să plec. 

— Regina îmi va permite să fac plecăciunea la ea în 
apartament? întrebă Fausta cu un aer ceremonios. 

— Bineînţeles, draga mea, spuse Maria de Medicis, sper că 
nu ne veţi părăsi fără să veniţi să staţi de vorbă cu mine. 
Avem atâtea să ne spunem. 

— Imediat ce îmi voi lua rămas bun de la Maiestatea Sa, 
voi trece pe la dumneavoastră, doamnă, promise Fausta. 

Şi adăugă cu un zâmbet: 

— Vizită de interes, vă previn, doamnă. Am să-i cer o 
favoare Maiestăţii Voastre. 

— Vă repet că nu am ce să vă refuz. Cu condiţia ca ceea ce 
îmi cereţi să stea în puterea mea. Din moment ce acum 
domnul, fiul meu, începe să se amestece în treburi, să aibă 
idei personale şi să sacrifice cei mai devotați şi încercaţi 
servitori nu ştiu căror aventurieri necunoscuţi, nu mai ştiu 
câtă autoritate mai am şi dacă mai am autoritate. 

— Sunteţi încă regentă, doamnă. Prin urmare, deţineţi 
încă puterea şi o s-o deţineţi până la anul, până când regele 


va ajunge la majorat. 

— E adevărat! lată că începi să-mi pui balsam pe suflet. 

— Şi revenind la favoarea pe care v-o cer, ea depinde doar 
de dumneavoastră şi nici regele, nici altcineva pe lume, nu 
vă poate împiedica să mi-o acordaţi, dacă aceasta e dorinţa 
dumneavoastră. 

— Atunci, vă e acordată dinainte. Pe curând, prinţesă. 

Şi ieşi urmată de Leonora, căreia îi făcuse semn. 

Cât timp au mers prin sălile unde erau gentilomi de 
serviciu, gărzi, uşieri şi lachei, regina îşi păstră aerul 
maiestuos şi ceea ce am putea numi „masca de paradă”. 
Dar imediat ce au pătruns într-un coridor destul de 
întunecos şi pustiu, faţa reginei se convulsionă de furie. O 
chemă pe Leonora lângă ea şi grăbi pasul. Imediat izbucni 
în italiană cu plângeri, cu reproşuri şi cu ameninţări care se 
adresau atât regelui, fiul său, cât şi „acelor aventurieri de 
joasă condiţie de care se lăsa guvernat prosteşte şi care, 
aşa cum se manifestau, o vor mătura pe ea şi prietenii ei 
dacă nu va face ordine ca lumea.” Lucrul de care se va 
ocupa cât mai repede. 

Au ajuns în apartament. Le-au lăsat afară pe fetele 
însoţitoare şi s-au închis amândouă în sanctuarul reginei. 
Aceasta începu să meargă de colo colo şi continua să 
bombăne şi să amenințe. Leonora s-a aşezat într-un colţ, şi- 
a luat capul în mâini astupându-şi urechile şi continuă să se 
gândească ca şi cum ar fi fost singură şi regina n-ar fi 
existat pentru ea. 

Asta dură câteva minute. În cele din urmă, Maria de 
Medicis, fu surprinsă de liniştea stăruitoare a confidentei 
sale. Izbucni: 

— Dar răspunde-mi! Sfătuieşte-mă! Vorbeşte, spune ceva, 
cel puţin! Cum adică, e vorba de situaţia şi de viaţa 
bărbatului tău şi tu nu spui nimic, mă laşi să mă zbat 
singură! Cum poţi să fii atât de calmă şi indiferentă? Mă faci 
să fierb! 


Leonora ridică încet capul, îşi pironi privirea de flacără şi, 
foarte calmă, într-adevăr, ca şi cum n-ar fi auzit: 

— Doamnă, bănuiţi ce vrea prinţesa să vă ceară? 

Această întrebare dezvăluia preocuparea intensă care o 
măcina de când vorbise Fausta despre această rugăminte. 
Maria de Medicis nu înţelegea nimic. 

— Ştii că eşti extraordinară! ... 

— Vă rog să-mi răspundeţi, spuse Leonora, răbdătoare şi 
tenace. 

— Cum adică! izbucni Maria de Medicis, e tot ce găseşti 
să-mi spui? ... Cum suntem într-o situaţie îngrozitoare în 
care putem muri cu toţii, trebuie să dezbatem nişte lucruri 
de temut, de o importanţă vitală pentru noi şi singura ta 
grijă, singura ta preocupare este să ştii ce vrea să-mi ceară 
doamna Fausta! ... Da, eşti nebună! 

— Crede-mă Maria, din toate lucrurile înspăimântătoare şi 
de o importanţă vitală cu care trebuie să ne înfruntăm nu e 
niciunul mai de temut şi mai vital decât această întrebare 
care ţi se pare inutilă şi pe care o pun pentru a treia oară: 
Ce vrea această „signora” să-ţi ceară? 

— Dar ce ştiu eu! ... Dartu ştii? 

— Cred că vrea să ne ceară să i-o dăm pe Florence, spuse 
în fine Leonora. 

— Fata mea! tresări Maria de Medicis, care deveni foarte 
palidă şi începu să tremure. Şi ce vrea să facă cu ea? 

— Asta o ştiu. Şi liniştiţi-vă, doamnă, o să vă spun când va 
fi timpul. 

— Nu poţi să-mi spui numaidecât? 

— Nu, doamnă. Dar vă repet, veţi şti totul când va veni 
timpul. 

Maria de Medicis ştia că nu poate s-o facă să spună ceea 
ce ea decisese să tacă. Nu mai insistă... 

— Dar nu vreau să i-o dau pe Florence, strigă ea. Aş fi 
pierdută. 

— Nu puteţi s-o refuzaţi. 

— De ce? De ce? 


— Deoarece pentru voi, în interesul vostru, este să 
rămâneţi în cele mai bune relaţii cu ea. Dacă o refuzaţi, ea 
va înţelege că îi cunoaşteţi jocul. Ea va încurca urmele şi ne 
va scăpa. 

— Să i-o dau pe Florence, niciodată! protestă Maria de 
Medicis cu toată energia de care era capabilă. 

— Vreţi să mă lăsaţi pe mine să acţionez? Mă voi descurca 
eu să parez lovitura. 

— Nici nu cer mai mult, numai în tine pot avea încredere. 

— Am început prin a vă spune că nu sunt sigură de faptul 
acesta. S-ar putea să mă înşel. 

— Da şi ai adăugat că trebuie să acţionăm ca şi cum am fi 
sigure că nu ne înşelăm. 

— Şi v-o repet încă o dată. 

— Să acţionăm, deci... Fiindcă niciodată, orice s-ar 
întâmpla, n-am să i-o dau pe Florence... Nici ei, nici 
altcuiva... Deja nu sunt liniştită având-o lângă mine, 
gândeşte-te ce-ar fi viaţa mea dacă ea ar pleca. Aş înnebuni. 
Vorbeşte, buna mea Leonora. 

Şi „bună Leonora” vorbi. Ceea ce a spus a fost foarte scurt 
de altfel: câteva fraze au fost suficiente. 

— Şi tu crezi că Florence va accepta? întrebă Maria de 
Medicis, care nu părea foarte convinsă. 

— Mă ocup eu de asta, doamnă, spuse Leonora. N-o 
cunoaşteţi pe copila asta pentru că dumneavoastră, 
doamnă, n-o vedeţi niciodată. Dar eu care o văd în fiecare 
zi, am învăţat s-o cunosc. Este o fiinţă bună, de care aţi fi 
mândră... Dacă aţi putea mărturisi. Pentru această mamă 
pe care nu o cunoaşte, e în stare de orice sacrificiu. Şi e un 
lucru absolut minunat, care m-a înduioşat fără voia mea, 
această adoraţie a copilei pentru o mamă pe care în mod 
normal ar fi trebuit s-o deteste. Sunt sigură că nu va ezita şi 
va urma sfaturile mele cu cea mai mare bunăvoință. 

— Du-te, deci, spuse Maria de Medicis, pentru că signora 
va veni în curând şi este esenţial să nu-şi dea seama că ne- 
am înţeles dinainte cu fata. 


— Mă duc, doamnă, spuse Leonora care se ridică şi plecă. 

Nu se duse prea departe. În fundul unui coridor interior 
îngust, deschise o uşă şi intră. Văzând-o venind pe marchiza 
d'Ancre, Florence se ridică şi îi oferi un fotoliu. Leonora 
refuză să se aşeze şi aborda fără întârziere subiectul pentru 
care venise. 

— Copila mea, spuse ea, într-o clipă, ducesa de Sorrientes, 
care se interesează în mod special de tine, va veni să ceară 
reginei permisiunea de a te lua cu ea. Vrea, după câte 
spune, să te aibă la ea, să fii printre domnişoarele ei de 
onoare şi se obligă să aibă grijă de situaţia ta. 

— Pe vremea, foarte apropiată, de altfel, când îmi făceam 
meseria de florăreasă, pe stradă şi mă duceam să duc flori 
la ea, doamna ducesă de Sorrientes îmi arătase o mare 
bunăvoință. Nu mă gândeam totuşi că ea se interesa de 
mine la modul în care îmi vorbiţi, doamnă, răspunse 
Florence, fără ca ceva din figura ei. Să arate dacă interesul 
pe care i-l purta ducesa îi făcea sau nu plăcere. 

— Ducesa, reluă Leonora, se interesează foarte mult de 
tine. Dar să nu crezi că o face din afecţiune pentru tine. 
Adevărul este că ducesa ştie cine eşti. Adevărul este că este 
duşmana de moarte şi foarte pornită împotriva mamei tale. 

— Atunci de ce, dacă o detestă pe mama, vrea să mă la la 
ea? 

— Nu ghiceşti? Ca să te aibă la îndemâna ei şi pentru a se 
folosi de tine ca să-i facă rău mamei tale. 

— Doamnă, spuse Florence cu un ton de nespusă 
melancolie, încă din prima zi am înţeles că naşterea mea nu 
era în ordine şi că, lucru îngrozitor şi care îmi sfâşie 
sufletul, faptul că sunt vie, în sine, constituie o ameninţare 
mortală pentru cea care m-a adus pe lume. De aceea, după 
ce m-aţi adus aici, m-aţi sfătuit să nu ies din acest 
apartament dacă nu vreau să fiu cauza unei îngrozitoare 
nenorociri care ar fi lovit-o pe mama mea, v-am înţeles fără 
să-mi spuneţi tot. Şi, fără să ezit, v-am dat cuvântul meu să 
nu mă mişc din această cameră. 


— Cuvânt pe care ţi l-ai ţinut, o recunosc. Dar ce vrei să 
spui cu asta? 

— Să vă spun că nici o doamnă de Sorrientes, nici 
altcineva pe lume, nu mă va face să spun sau să fac un lucru 
care ar putea să-i dăuneze mamei mele. 

— Modul în care vorbeşti dovedeşte sinceritatea ta, zâmbi 
Leonora. Dar te înşeli amarnic dacă îţi închipui că doamna 
de Sorrientes va acţiona pe faţă. Pe ocolişuri şi în umbră va 
face detestabilele ei demersuri, pe care n-ai de unde să le 
ştii, cum e şi normal, şi pe care le vei acoperi fără să vrei, 
prin simpla ta prezenţă la ea. Oare nu tot aşa, pe ocolişuri, 
s-a străduit să te atragă la ea şi să-ţi obţină încrederea? 

— Credeţi, doamnă, că în clipa aceea ştia cine sunt? 

— Să nu te îndoieşti de asta, o asigură Leonora cu toată 
sinceritatea. 

Şi reluând: 

— Uită-te cum acţionează acum. La rugămintea domnului 
d'Ancre, regina a avut bunăvoința să se intereseze de tine. 
Acest interes s-a limitat la a te invita, destul de rece, să o 
urmezi la Luvru. Atâta tot. De atunci acest interes nu s-a 
mai manifestat. 'Te-a uitat cu desăvârşire. Şi e uşor de 
înţeles: are atâtea griji pe cap! Deci aici la mine, sub 
protecţia şi îngrijirea mea. Doamna de Sorrientes o ţtie 
foarte bine ţi pe mine, numai pe mine, trebuia să mă 
întrebe dacă voiam să te cedez ei. S-a ferit să o facă, ştiind 
că eu o voi refuza din prietenie pentru mama ta. S-a 
adresat reginei, ca să-mi forţeze mâna. 

— Şi credeţi că regina îi va da ceea ce dumneavoastră aţi 
fi refuzat? 

— Ei sărmană copilă, ce diferenţă ar fi pentru regină dacă 
rămâi cu mine sau cu doamna de Sorrientes? O să te dea, 
deci ei. Şi eu voi fi obligată să mă înclin în faţa hotărârii ei, 
care va fi un ordin pentru mine. Şi mama ta va fi pierdută, 
iremediabil pierdută. 

— Cu toate astea, doamnă, spuse Florence înspăimântată, 
dacă refuz s-o urmez? Mi se pare că regina nu va putea să 


mă constrângă. 

— Cu siguranţă că nu, spuse Leonora, care zâmbi, râzând 
că ea singură vine în întâmpinarea celor dorite de ea. Însăşi 
doamna de Sorrientes, dacă vei refuza s-o urmezi, se va 
vedea obligată să se încline în faţa unei dorinţe clar 
exprimate. Eu am vrut să te previn. Am făcut-o. Tu trebuie 
să decizi dacă vrei s-o pierzi pe mama ta, urmând-o pe 
ducesa de Sorrientes sau s-o salvezi, rămânând cu mine. 

— Alegerea mea este gata făcută, doamnă şi voi cere să 
rămân cu dumneavoastră, de vreme de mi-o permiteţi. 

— În cazul acesta fii pregătită. O să se trimită după tine 
într-o clipă. 

Şi Leonora, obţinând ceea ce voia, se îndreptă imediat 
spre uşă pe care o deschise. Înainte de a trece pragul, ea se 
întoarse şi spuse, aparent indiferentă: 

— Nu uitaţi că dacă veţi dori să vă schimbaţi părerea, 
sunteţi în întregime liberă s-o faceţi. 

Şi spunând aceasta, o urmărea cu privirea sa de foc. 
Florence, care nu se lăsase înşelată de manevra sa înţelese 
că ea dorea să-i smulgă o asigurare formală a hotărării ei. 
Ea o asigură: 

— Numai dacă nu voi fi constrânsă prin forţă, n-o voi urma 
pe doamna de Sorrientes, spuse ea cu toată energia de care 
era capabilă. 

Leonora surâse: acum era sigură că putea conta pe ea. Îi 
făcu un semn binevoitor din cap şi ieşi. 

Singură, Florence rămase în picioare, cu braţele sprijinite 
de spătarul fotoliului. Şi cu ochii pierduţi în gol, rămase 
multă vreme visătoare, gândindu-se. Revedea scurta 
conversaţie pe care o avusese cu Leonora. Şi nu-i fu greu să 
restabilească adevărul. 

„Cu siguranţă că mama a trimis-o”, se gândi ea. 

Şi apoi cu un suspin: „Biata mamă, cât de tare se căzneşte 
şi la ce şiretenii complicate recurge şi, cu toate astea, atât 
de transparente pentru mine, se vede constrânsă să 
recurgă ca să-mi ascundă un lucru pe care îl ştiu atât de 


bine! De ce nu-mi mărturiseşte mie! Cât de uşor şi de 
repede aş linişti-o! ... Dar nu poate vorbi, nu poate să-mi 
mărturisească mie pentru că, din păcate nu mă cunoaşte! E 
regină... şi de aici vine toată nenorocirea! De cenueo 
burgheză oarecare! ... Dar e regină... E regină şi iată-i 
onoarea ameninţată din cauza mea! Cu siguranţă că era 
mai bine pentru ea dacă eram moartă! Da, doar moartea 
mea ar putea-o scăpa de spaima de nedescris în care se 
zbate. Şi cu toate astea ea nu m-a sacrificat. Şi absolut totul 
în comportarea ei îmi dovedeşte că se căzneşte să mă 
salveze. De ce ar acţiona aşa dacă nu pentru că, în fundul 
sufletului ei, n-ar avea un pic de tandreţe pentru copilul pe 
care a trebuit să-l abandoneze odinioară şi pe care nu-l va 
putea recunoaşte niciodată... fiindcă e regină? Ah! Dar nu 
această recunoaştere o aştept de la ea. Tot ce aştept de la 
ea este să-mi spună într-o zi, fie şi de o manieră ascunsă, că 
îmi păstrează un cât de mic loc în inima ei. Şi acum încep să 
cred că această zi binecuvântată va străluci într-o zi pentru 
mine.” 

În timp ce-şi făcea asemenea iluzii, L&onora se întorcea la 
Maria de Medicis şi văzându-i chipul neliniştit, se grăbi s-o 
liniştească. 

— V-o spusesem prea bine. A venit ea singură în 
întâmpinarea dorințelor mele: e foarte inteligentă şi 
pricepe totul foarte repede. Va refuza s-o urmeze pe 
signora, fiţi fără grijă, doamnă. 

— Ah, Leonora, toate aceste zbuciumări vor sfârşi prin a 
mă ucide! gemu Maria de Medicis. 

— Trebuie să reacţionaţi, spuse Leonora cu oarecare 
duritate, nu trebuie să vă lăsaţi în voia soartei. Atunci ce ar 
trebui să spun eu! lată-l pe Concini în plină dizgrație. Astăzi 
regele nu i-a făcut prea multe afronturi în public? Situaţia 
noastră, dacă nu e pierdută, e oricum compromisă. Şi cu 
toate astea, după cum vedeţi, mă fac că uit problemele 
noastre, ca să mă ocup înainte de toate de ale 


dumneavoastră. Şi nu mă plâng. Şi mai cu seamă nu-mi 
pierd capul, aşa cum faceţi dumneavoastră. 

— Nu toată lumea are energia ta bărbătească. 

— Aţi fi putut da peste o intrigantă care, din interes n-ar fi 
ezitat să se întoarcă împotriva dumneavoastră, să se 
preteze la toate combinaţiile dubioase ale duşmanilor 
dumneavoastră şi să se facă complice cu ei. În loc de aşa 
ceva aveţi şansa nesperată să daţi de o fiinţă nobilă şi 
generoasă care se supune cu docilitate la tot ce doriţi, care 
se lasă pe ea la urmă pentru a nu se gândi decât la 
dumneavoastră. Ar trebui să vă simţiţi liniştită, să-i 
mulţumiţi lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care vi-l dă 
acum, în această nenorocire în care vă aflaţi. Şi vă plângeţi. 
Nu sunteţi dreaptă. 

— Vei spune ce vei voi, dar în ce mă priveşte, un singur 
lucru ar putea să-mi aducă liniştea pe care am pierdut-o: 
dacă fetiţa asta ar dispărea. 

„Deci aici voia să ajungă”, se gândi Leonora. Şi spuse tare, 
cu răceală: 

— Dacă ordonaţi, doamnă, negustorul de ierburi de la 
podul Change va binevoi să găsească un drog care să ne 
descotorosească de această dulcinee, încet. 

— Deci mă aprobi? întrebă Maria de Medicis cu o vioiciune 
care arăta că nu aştepta decât această aprobare ca să 
poată acţiona. 

— Nu, doamnă, nu vă aprob, răspunse Leonora cu un aer 
sinistru. Cred dimpotrivă că n-aţi putea comite o greşeală 
mai gravă şi care ar putea avea consecinţe mai fatale decât 
acestea. 

— De ce? întrebă Maria de Medicis fără a-şi ascunde 
disprețul. 

— Pentru că, explică Leonora, această moarte ar servi ca 
pretext pentru duşmanii dumneavoastră spre a declanşa 
scandalul. Pentru că o vor exploata în tot felul şi le va servi 
drept dovadă pentru a sprijini acuzaţiile lor. Dovadă morală, 
veţi spune? De acord, dar trebuie să conveniţi că această 


dovadă morală va fi ciudat de tulburătoare. Nu, doamnă, 
credeţi-mă, e prea târziu acum pentru a recurge la această 
soluţie extremă. V-aţi pierde cu siguranţă, în loc să vă 
salvaţi. Nu, nu mai trebuie folosită violenţa, ci şiretenia. De 
altfel, treaba vă va fi uşurată chiar de fiica dumneavoastră 
care ne va ajuta din toate puterile, aşa cum ne va ajuta şi 
acum. M-am gândit mult la această treabă. Mi-a venit o 
idee, deocamdată destul de imprecisă pentru a v-o putea 
explica. Am să mă mai gândesc la ea şi când voi fi sigură, vă 
voi spune despre ce e vorba. Dacă nu mă înşel, cred că asta 
va aranja totul. Până atunci, păstraţi-vă rolul pe care l-aţi 
adoptat. E tot ce aveţi mai bun de făcut. 

— O să-ţi urmez sfatul, se resemnă Maria de Medicis. 

Poate că avea de gând să-şi reia lamentaţiile, dar în 
momentul acela fu introdusă Fausta. 

— Nu mi-aţi spus prinţesă, că aveţi ceva să-mi spuneţi? 
spuse ea cu un aer foarte binevoitor. 

— Ceva ce mi-aţi promis dinainte, da, doamnă, zâmbi 
Fausta. 

— Cu condiţia să fie în puterea mea, spuse regina 
surâzând. 

— Mi-aţi spus-o deja, doamnă şi v-am răspuns că lucrul 
depinde numai de dumneavoastră, replică Fausta 
zâmbitoare. 

— Atunci, nu mă dezic. 

— De altfel, este un lucru care nu are nici cea mai mică 
importanţă şi nu comportă nici o dificultate. 

— Cu atât mai rău, cu atât mai rău. Aş fi vrut ceva care să 
comporte dificultăţi ca să-ţi pot dovedi prietenia mea. 
Despre ce e vorba, cara mia! 

— Mi s-a spus, doamnă, că aţi luat pe lângă 
dumneavoastră o fată tânără, o mică florăreasă de stradă. 

În timp ce vorbea, Fausta se uită atent şi la regină şi la 
Leonora. Mai cu seamă la Leonora, care până atunci nu 
luase parte la conversaţie decât atunci când fusese 
implicată. Niciuna, nici alta nu se clinti. Nu făcură nici un 


gest, nu-şi aruncară nici o privire. Regina continuă să 
susţină cu aceeaşi seninătate privirea de flacără a Faustei. 
Continua să surâdă cu bunăvoință. 

— O mică florăreasă de stradă! spuse ea cu aerul că-şi 
scormoneşte memoria. 

Şi ca şi cum dintr-o dată şi-ar fi amintit: 

— Ei! Nu cumva e vorba de protejata ta, Leonora? spuse 
ea, cu cel mai firesc aer din lume. 

— Doamna vrea să vorbească despre Florence? întrebă 
Leonora cu un firesc tot atât de izbutit. 

— Florăreasa de care vorbesc a fost botezată de parizieni 
cu numele de Muguette sau Brin de Muguet. Răspundea la 
oricare din aceste două nume. 

— Atunci bineînţeles că de Florence este vorba. Se pare că 
Florence este numele ei adevărat, pe care îl uitase şi de 
care şi-a amintit dintr-o dată. Cel puţin aşa mi-a spus, 
explică Leonora. 

— Nu ştiam asta, spuse cu răceală Fausta. 

Bănuia că Maria de Medicis o făcuse pe Leonora să 
intervină ca ea să se poată ascundă în spatele ei. Îşi spunea 
că adevărata luptă va începe şi va fi dusă cu acest nou 
adversar. Şi cum acesta i se părea mult mai de temut decât 
celălalt, îşi stăpânea toate forţele ca să-i poată ţine piept. 

De altfel, se înşela. Maria de Medicis nici nu se gândea să 
abandoneze lupta. Reluă conversaţia din punctul în care 
părea că o lăsase. Şi întrebă cu o curiozitate lipsită de orice 
îngrijorare: 

— Şi ce vreţi cu această micuță, prinţesă? 

— Să vă cer să mi-o daţi, spuse simplu Fausta. 

— Să v-o dau? repetă Maria de Medicis ca şi cum nu 
înţelegea prea bine. 

— Micuța asta mă distra atunci când venea la mine să 
aducă flori. Îi promisesem să o iau în serviciul meu şi să-i 
ofer o situaţie stabilă. Poate c-am promis-o cu oarecare 
uşurinţă. Dar am promis. Şi fac parte dintre acei oameni 
care îşi ţin întotdeauna promisiunile. 


Dând aceste explicaţii, cu un aer vesel, Fausta îşi spunea: 
„Atenţie, ea va refuza... Sau o va stârni pe „bună Leonora” 
care va refuza în numele ei.” Se înşela din nou. 

Maria de Medicis nu refuză. Spuse, mirându-se: 

— Dar! Dumnezeule! Asta e tot ce voiaţi să-mi cereţi? 

Deschise ochii mari, miraţi, juca comedia mirării perfecte 
aşa încât Fausta căzu în capcană. 

„Oare să nu ştie că această micuță este fiica ei? îşi spuse 
ea. De ce nu? ... Leonora, care ştie, care altfel n-ar fi dus-o 
pe această micuță la ea şi n-ar fi păzit-o cu atâta grijă, 
pentru motive de ea ştiute, poate foarte bine s-o fi lăsat în 
necunoştinţă de cauză.” 

Şi, cu voce tare, cu acelaşi aer vesel: 

— Vă prevenisem că era vorba de un lucru, neimportant. 
Atunci, ne-am înţeles, regina vrea să-mi dea această copilă? 
— Ce dorinţă ciudată! Vă place această copilă? Luaţi-o şi 

să nu mai vorbim despre asta. Ce importanţă are pentru 
mine? ... Singura persoană de aici care ar putea avea ceva 
de spus e Leonora care, nu ştiu de ce, se interesa ea. Dar 
Leonora face tot ce doresc eu şi, de vreme ce eu v-o dau, 
sunt sigură că ea nu ne va face nici cea mai mică greutate. 

Fausta se întoarse spre Leonora cu un surâs care se 
înăsprise. Dar mareşala confirmă simplu: 

— Cu siguranţă că nu, doamnă. Nici eu n-am nimic să-i 
refuz signorei. 

— Ei! Ce vă spuneam €eu..., spuse triumfător regina. 

— Cu o condiţie, totuşi, adăugă Leonora. 

„Ei! Ei! se gândi Fausta, îmi spuneam eu că lucrurile 
mergeau prea bine, prea uşor! ...” 

— Ei! Leonora, strigă regina, ar trebui să-ţi fie ruşine să 
pui condiţii. 

— Doamnă, zâmbi Leonora, condiţia pe care vreau s-o pun 
este cât se poate de firească şi de dreaptă. 

— Să auzim această condiţie atât de firească şi de dreaptă, 
spuse Fausta încruntându-şi uşor sprâncenele. 


— Condiţia este ca Florence să consimtă să vă urmeze, 
răspunse Leonora cu un zâmbet grațios. 

— Dar asta se înţelege! spuse regina cu oarecare 
nerăbdare, aruncându-i Leonorei o privire dezaprobatoare. 


— Condiţia este în mod evident firească şi dreaptă, 
recunoscu Fausta. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să 
acţionez cu forţa asupra acestei copile. Vreau să mă ocup 
de ea cu aprobarea ei, nu împotriva voinţei ei. Oricum, 
doamna Leonora are dreptate! Înainte de a hotări, trebuie 
întrebată. 

— Auzi poveste! Dacă nu este ultima dintre proaste, fata 
asta va fi foarte fericită să vă urmeze, afirmă regina cu un 
aer convins. 

— E departe de a fi proastă şi sunt aproape sigură că n-o 
să se lase rugată, spuse Leonora cu un zâmbet enigmatic. 

— O sper pentru ea, zâmbi Fausta cu încredere. 

— Prinţesă, propuse Maria de Medicis, vreţi să o chem pe 
această copilă şi să rezolvăm problema numaidecât? Puteţi 
s-o luaţi cu dumneavoastră când plecaţi. 

— "Tocmai voiam să vă cer asta şi nu ştiu cum să vă 
mulţumesc pentru amabilitate. 

— Dar nici să nu vă gândiţi, Această treabă este un fleac şi 
nu merită nici o mulţumire. 

Spunând acestea cu un aer perfect natural, încât Fausta 
nu se dumiri nici de astă dată, regina sună. Persoanei care 
se prezentă, îi porunci: 

— Mergi în apartamentul doamnei d'Ancre. O să găseşti o 
tânără fată. Adu-o aici. 

Fausta ar fi trebuit să triumfe. Cu toate astea, dincolo de 
calmul şi siguranţa pe care le afişa, era îngrijorată. Această 
îngrijorare venea din prea marea uşurinţă cu care obținea 
un lucru pe care nu spera să-l obţină decât după o luptă 
tenace. 

Fu introdusă Florence. Maria de Medicis nu catadicsi să-i 
adreseze cuvântul. Fausta fu cea care la un semn alei, 
vorbi: 

— Copila mea, spuse ea cu acea voce blândă şi învăluitoare 
pe care ştia prea bine să şi-o facă şi la farmecul căreia era 
greu să rezişti, îţi promisesem că te voi lua la mine. Poate că 
ai crezut că era o vorbă în vânt de care am uitat. Nu uit 


niciodată nimic şi la timpul şi la locul potrivit mă ţin 
întotdeauna de promisiuni. A venit momentul s-o pun în 
practică. O fac cu atât mai multă plăcere cu cât îmi placi 
foarte mult. la-ţi deci rămas bun de la Maiestatea Sa, 
regina, şi mulţumiţi doamnei mareşal d'Ancre şi pregătiţi-vă 
să veniţi cu mine. Mă voi ocupa eu de viitorul tău. Şi zestrea 
pe care ţi-o voi face va fi atât de mare încât te vei putea 
căsători cu alesul inimii tale oricât de bogat ar fi şi orice 
rang înalt ar avea. 

După cum se vede, ideea unui refuz o preocupa atât de 
puţin pe Fausta încât ea nu-şi dăduse deloc osteneala s-o 
consulte pe tânăra fată, aşa cum ar fi trebuit s-o facă. Ea îi 
spunea pur şi simplu să fie gata s-o urmeze şi considera că 
asta era de ajuns. 

Cu toate astea, Florence răspunse: 

— Mulţumesc Alteţei Voastre din adâncul inimii pentru 
bunăvoința ce mi-o arată. Dar... 

Acest „dar” şi pauza care urmă au fost suficiente pentru 
Fausta: înţelese instantaneu care fusese greşeala ei. Şi, fără 
a înceta să surâdă, ea răcni în sinea ei: „lată cursa pe care 
mi-o întindea Leonora şi în care am intrat în neştire, fără să 
văd nimic!” 

Şi cu voce, zâmbind mereu, binevoitoare, ea încheie 
adresându-se tinerei: 

— Preferi să rămâi cu doamna d'Ancre? 

Cu o voce blândă, dar fermă şi fără ezitări, Florence 
răspunse: 

— Da, doamnă. 

Şi apoi, scuzându-se: 

— Ilertaţi-mi sinceritatea, doamnă, dar nu sunt o ingrată şi 
veţi fi de acord cu mine, sper, c-ar însemna să nu am 
recunoştinţă pentru bunătatea ce mi-a arătat-o, părăsind-o 
în felul acesta. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt plăcut 
impresionată de generoasă ofertă a Alteţei Voastre. 

Fausta înţelese că pierduse partida. Se feri să mai insiste. 
Cu toate că primise o lovitură serioasă, nici un muşchi de pe 


faţa ei nu tresări. Continua să arate acelaşi aer agreabil pe 
care şi-l luase şi nici o umbră de mâhnire sau de 
amărăciune nu întunecă strălucirea zâmbitoare a privirii 
sale. 

— Să nu mai vorbim, spuse ea simplu. 

Ca o bună jucătoare ce era, se întoarse spre Leonora, îi 
zâmbi şi îi făcu un semn cu capul, care însemna în mod clar: 
„Bine jucat!” 

În timp ce o oarecare fixitate a privirii părea să spună: „O 
să-mi iau revanşa.” 

Leonora înţelese de minune acest limbaj nerostit. Dar îşi 
păstră un chip impenetrabil şi se feri să răspundă. 

Credincioasă unui rol pe care îl jucase la perfecţie până 
atunci, Maria de Medicis, mimând stupoarea, spuse: 

— Cum, micuţo, refuzi! Ştii că refuzi o avere? Ştii oare că 
doamna de Sorrientes, ea singură, e mai bogată decât 
regele, cu mine şi cu doamna d'Ancre la un loc? Oricât de 
generoasă şi de bine intenţionată în ce te priveşte, doamna 
d'Ancre, gândeşte-te bine, nu va putea face nici a suta parte 
din ce-ar face doamna de Sorrientes! Merită să te gândeşti 
la asta, mi se pare. 

Florence tresări: era pentru prima dată, de când se afla la 
Luvru, că mama ei îi adresa cuvântul. Şi cu o voce pe care 
emoția o făcea să tremure, oprindu-şi asupra ei o privire 
plină de tandreţe, spuse încet, ca şi cum voia să-i lase timp 
să pătrundă sensul ascuns al cuvintelor: 

— "Tocmai această avere mă sperie şi o refuz. Sunt, 
doamnă, o fată foarte simplă şi cu gusturi foarte modeste. 
Averea şi titlurile, departe de a mă tenta, mă sperie. Eu nu 
uit că nu sunt decât o fată săracă din popor, o umilă 
florăreasă de stradă şi că locul meu nu este într-o lume 
superioară mie, care nu poate fi a mea şi unde m-aş simţi 
îngrozitor de jenată. Nu cer mai mult decât să trăiesc 
modest, retrasă, obscură şi neştiută de nimeni... şi doar să 
simt deasupra mea că mă înconjoară puţină afecţiune. 


Voia s-o facă să înţeleagă prin aceste cuvinte că nu aştepta 
de la ea nici bogăţie, nici mărire, nici titluri, nimic... în afară 
de puţină afecţiune. Sărmana copilă îşi dădea inutil 
osteneala: Maria de Medicis era incapabilă s-o înţeleagă. Şi 
în fapt, se uita la ea cu o privire rece, ca şi cum i-ar fi vorbit 
într-o limbă necunoscută. Şi încheie: 

— Soarta pe care vrea să mi-o facă doamna mareşal 
d'Ancre mi se pare deja mult deasupra condiţiei mele. Ar fi 
o nebunie din partea mea să nu mă mulţumesc cu ea... Doar 
dacă nu cumva mă alungă... 

— Ferească Dumnezeu, protestă Leonora, vei rămâne cu 
mine cât timp vei dori. Şi mă voi strădui să te fac să simţi 
acea afecţiune ce pare a fi singurul lucru care te 
interesează. Hotărârea ta este irevocabilă, nu-i aşa? 

— O! Bineînţeles, doamnă. 

— Haide deci, copila mea. Sunt sigură că nu vei fi 
nefericită cu mine. 

Florence se înclină cu una dintre acele graţioase 
reverenţe pe care le avea din instinct şi care nu semănau 
deloc cu acele reverenţe de curte şi ieşi. 

De cum fură singure, Fausta spuse, cu toată sinceritatea: 

— Iată, desigur, o copilă încântătoare! 

— Vreţi să spuneţi o frumoasă sălbatică, replică Maria de 
Medicis cu vocea sa acră. Sunt dezolată de ceea ce vi s-a 
întâmplat, prinţesă. Dar desigur, cu caracterul pe care 
bănuiesc că-l are această prostuţă, cred că nu regretaţi. 

— Nu sunt de părerea dumneavoastră, doamnă, spuse 
Fausta ridicându-se. 

Şi o fixă cu privirea sa pătrunzătoare: 

— Aţi remarcat ce aer de măreție are această micuță, care 
se numeşte ea însăşi fată din popor? ... O fată din popor cu 
aceste aere de prinţesă! Haida-de! Dar sunt de părere că 
aceasta, fără s-o ştie, trebuie să fie de naştere ilustră... Cine 
ştie ce fată de duce sau de prinţesă, cel puţin. Dar e destul 
să ne ocupăm de ea. 


— Conveniţi, prinţesă, spuse Maria de Medicis destul de 
încurcată şi roşind sub privirea teribilei scormonitoare de 
conştiinţe, conveniţi că n-a ţinut numai de mine... 

— Doamnă, întrerupse Fausta, omagiile mele pentru 
bunăvoința dumneavoastră şi credeţi-mă că mă simt tot atât 
de obligată ca şi cum aş fi reuşit. Oare voi îndrăzni acum să 
vă rog să-mi iau rămas bun? 

— Sigur, cara mia, sigur. Dar reveniţi repede. 

— De îndată ce voi putea, doamnă. 

Au urmat noi îmbrăţişări, multe proteste şi dintr-o parte şi 
din cealaltă şi Fausta plecă în sfârşit, fără să fi fost posibil 
să-şi descopere sentimentele intime, sub masca unui înger 
iubitor pe care-l luase de când intrase. 

Maria de Medicis, care îşi ţinuse cu greu emoția până 
atunci, îşi manifestă zgomotos bucuria, de îndată ce se 
închise uşa, aşa încât spuse la adresa fiicei sale: 

— Fetiţa asta s-a comportat destul de convenabil, pe legea 
mea! ... Numai că ar fi putut să se abţină să ne facă 
confidenţe. Nu îi ceream chiar atât. Să fie simplă şi 
modestă, n-are decât! Dar ce ne interesează asta pe noi? 

Leonora, care nu se bucura deloc şi care în ceea ce o 
privea, se gândea adânc, îi aruncă pe furiş o privire plină de 
dispreţ: ea înţelesese foarte bine ceea ce reginei îi scăpase. 
Şi spuse cu destulă duritate: 

— Confidenţele fetei dumneavoastră (insista pe aceste 
două cuvinte) ar fi trebuit să vă intereseze mai mult decât 
pe oricine. În orice caz, doamnă, sunteţi ultima care ar fi 
trebuit să-şi permită să ia în glumă simplitatea gusturilor ei, 
fiindcă tocmai această simplitate înseamnă salvarea 
dumneavoastră. 

— Pe mine! Dar cu ce, Dumnezeule? 

— Cu aceea că, dacă n-ar fi avut această simplitate, 
probabil că ar fi urmat-o pe signora. Ah! Începeţi să 
înţelegeţi! ... Ei bine, doamnă, întrebaţi-vă puţin ce vi s-ar 
întâmpla dacă fiica dumneavoastră, în loc să fie simplă şi 
modestă, ar fi fost o ambițioasă însetată de aur şi mărire. 


Întrebaţi-vă asta şi veţi înţelege ce soartă ar fi avut dacă 
accepta oferta signorei, veţi înţelege ce frumos scandal ar 
putea să iasă şi cum ar putea să vă smulgă bani şi titluri... 
pe care n-aţi putea să i le refuzaţi. 

— Taci, te rog, mă faci să tremur! gemu Maria de Medicis, 
înspăimântată. Şi cu toate astea e adevărat! Eu una, nu mă 
gândisem la asta! 

— V-am spus-o deja, reluă Leonora, cu un surâs 
dispreţuitor, aveţi în mod ciudat norocul de partea 
dumneavoastră în această poveste teribilă. Şansa 
dumneavoastră este de a fi găsit în fiica voastră o fire 
generoasă şi înzestrată în mod special pentru a face bine. 
Loviţi-o fără milă, dacă e nevoie de aşa ceva pentru 
siguranţa dumneavoastră, dar cel puţin acordaţi-i dreptatea 
ce i se datorează. 

Maria de Medicis acceptă judecata fără să sufle un cuvânt. 
Mai primise ea şi alte lecţii din partea acestei doamne în 
mâinile căreia ea nu era decât un instrument pasiv. 

Eliberată, Leonora se îmblânzi şi se scuză: 

— Ceea ce spun îmi este dictat doar de grijă pentru 
interesele dumneavoastră şi pentru ţinuta voastră demnă. 

— Eşti de o sinceritate puţin cam dură, dar ştiu că-mi eşti 
devotată până la moarte. De aceea nu-ţi port pică. 

Leonora se aplecă cu aparent respect. Maria de Medicis 
respiră uşurată, sperând că totul a fost spus Dar încă nu 
terminase cu Leonora. Aceasta reluă imediat cu o răceală 
voită ce-şi propunea să impresioneze: 

— Acum, doamnă, trebuie s-o duc pe această copilă la 
mine chiar azi, chiar acum. 

— De ce? se sperie regina. 

— Pentru că signora a plecat furioasă, că nu va pierde o 
secundă şi că ne va juca o festă, adică una teribilă. 

Şi, cum regina o cerceta cu o privire uimită, neînţelegând 
prea bine, cu un pic de îngrijorare, ea preciza: 

— Limbile se vor dezlega şi vor începe să clevetească. 
Puteţi fi sigură că se va găsi vreun răuvoitor să întrebe 


pentru ce această tânără, care nu are nume, căreia nu i se 
cunoaşte familia, care abia în ajun vindea flori în stradă, se 
găseşte deodată găzduită la Luvru, chiar în apartamentele 
reginei regente. Puteţi fi sigură de asemenea, că atunci se 
va găsi un alt răuvoitor pentru a răspunde că regina a fost 
cuprinsă de o pasiune maternă surprinzătoare pentru 
această necunoscută. Asta trebuie evitat cu orice preţ. De 
aceea trebuie s-o duc la mine acasă unde va fi în mai mare 
siguranţă şi mai bine supravegheată decât aici. Dacă vor 
zeflemisi, asta va fi pe spinarea mea. Ea este solidă, 
mulţumesc lui Dumnezeu. 

— Ah! Dumnezeule, nu vom termina niciodată cu această 
micuță, gemu Maria de Medicis, pierzându-şi deja capul. 

— Vă gândiţi oare c-aţi ajuns la sfârşitul necazurilor? 
ironiza Leonora. 

Şi apoi, cu o linişte înspăimântătoare: 

— Dar lupta nu face decât să înceapă. Ce s-a întâmplat 
acum cu signora nu-i decât un fleac. N-a fost decât prima 
parte. Ea va dori o revanşă strălucită. O, da! Lupta nu face 
decât să înceapă. De aceea nu trebuie să ne pierdem capul. 
Hotărâţi-vă, doamnă şi fără să pierdeţi timpul. Vă jur că 
signora nu şi-l pierde pe-al ei. 

— Du-o, deci, consimţi în fine Maria de Medicis, subjugată 
de îngrijorare. 

Mai puţin de o oră mai târziu, Florence era închisă în 
micul palat Concini, în apropiere de Luvru. Schimbând 
locuinţa, nu făcuse altceva decât să schimbe închisoarea. 
Totuşi era în câştig fiindcă se găsea într-o închisoare mai 
spațioasă unde putea să se mişte mai liber şi unde exista 
chiar o mică grădină împodobită cu nişte flori cu nuanţe 
deosebite în care putea să se plimbe şi putea face, pentru 
plăcerea ei, acele buchete minunate care, prin degetele ei 
îndemânatice, deveneau adevărate opere de artă. 

Venise aici liber şi de bunăvoie. Leonora, ca s-o hotărască 
s-o urmeze, n-a trebuit decât să-i spună că e vorba de 
salvarea mamei ei. 


Asta fusese de ajuns. 

Capitolul 13 

Ieşirea din Luvru. 

În anticamera pe care o traversau, Pardaillan şi Valvert îi 
văzură pe Louvignac şi Roquetaille, pe care Concini îi 
trimisese acolo ca să-i supravegheze şi care, trebuie spus că 
s-au ascuns prost, de vreme ce au fost descoperiţi. 

— Sunt aici pentru noi, şopti Valvert la urechea lui 
Pardaillan. 

Trecură mai departe. Cei doi din gardă se strecurară în 
spatele lor. Mergeau fără să se grăbească, cu mâna pe 
mânerul spadei, cu ochii atenţi şi cu urechile ciulite. Erau 
pregătiţi pentru orice. Cu aerul lui liniştit, Valvert întrebă: 

— Credeţi cu adevărat că Concini ne va ataca chiar la 
Luvru? 

— Ca să-ţi spun drept, nu cred. Dar n-aş putea să-mi dau 
seama. Dar italianul ăsta are toate îndrăznelile. Şi apoi fără 
să ne atace, ar putea să ne aresteze. 

— Dar regele, cu care se pare că sunteţi în cele mai bune 
relaţii şi vă adresez sincerele mele complimente, domnule, 
regele nu va permite să fim arestaţi. 

— Credeţi că el va cere permisiunea regelui? ridică 
Pardaillan din umeri. 

— Dar, domnule, mi se pare că, fără un ordin al regelui, 
nici un ofiţer nu-l va asculta. 

— Pe ce lume trăiţi? Voi nu ştiţi că este ascultat signor 
Concini, mai bine decât însuşi regele? 

— Totuşi, adineaori... 

— Da, în faţa regelui şi când regele vorbeşte. Dar în afară 
de asta, se vor supune ordinului lui Concini, dacă va dori să 
ordone arestarea noastră. Nu vă îndoiţi de asta. 

— Şi voi vă veţi lăsa arestat, domnule? 

— Nu ştiu. Rațiunea spune să nu opunem rezistenţă: ne 
vom lăsa înhăţaţi, îl vom avertiza pe rege de arestarea 
noastră. Cum el are nevoie absolută de noi, el ne va reda 
libertatea. lată ce ar fi rezonabil să facem. 


— Deci ne vom lăsa arestaţi. 

— Nu spun asta. Cu toate că am albit, îmi vine încă destul 
de des să-mi astup urechile atunci când vocea raţiunii se 
aude puţin prea tare. Şi apoi, îmi place să-mi rezolv 
treburile eu însumi. Este o veche obişnuinţă, cu care m-am 
împăcat întotdeauna foarte bine. 

— Atunci, vom rezista. Drace! Cu atât mai bine! 

— Nu spun nici asta. La naiba, săriţi de la o extremă la 
alta. 

— Şi atunci ce vom face, domnule? Ar trebui totuşi s-o 
ştim. 

— Vom acţiona după împrejurări, asta-i tot. E încă unul din 
vechile mele obiceiuri, de care n-am avut a mă plânge până 
în ziua de azi. 

— Atunci, să lăsăm să se desfăşoare evenimentele. 

— Este tot ce avem mai bun de făcut. 

Continuând să meargă cu calm, dar şi cu o prezenţă de 
spirit absolut admirabilă în situaţia lor, ajunseseră la uşa 
cea mare şi trecură pragul fără nici o dificultate. Dar 
imediat ce trecură de uşă se opriră pironiţi locului uimiţi. 
Ce se întâmpla? lată: în stradă, în faţa uşii, stăteau 
nemişcaţi, ţepeni pe şeile lor, semănând cu nişte statui 
ecvestre, cincizeci de gărzi călare, pe două rânduri. 

Pardaillan lăsă să se audă un şuierat prin care îşi 
manifesta admiraţia. Şi spuse batjocoritor: 

— O jumătate de companie de gărzi, cu Vitry în persoană, 
ca să ne aresteze! Pe dracu, nu putem spune că nu ne 
tratează Concini cu onoruri! 

— Ce facem, domnule? întrebă Valvert cu aerul lui liniştit. 
Vă previn că mă mănâncă mâna de o manieră furibundă. 

— O secundă, deci! Eşti foarte grăbit să te vezi sfâşiat! 

— Înainte să mă las sfâşiat, sper să-i fac pe câţiva bucăţi! 

Pardaillan îşi reţinu un zâmbet de satisfacţie şi zbârlindu- 
se deodată, spuse cu vocea lui sonoră: 

— Hei! Domnule de Vitry, ne arestăm aşadar prietenii? 


Vitry nu-l auzi. Chiar în acel moment întorcea capul spre 
oamenii săi şi cu vocea sa de comando striga: 

— Prezentaţi armele! 

Şi, în timp ce Vitry îşi ţinea pălăria în mână şi se apleca 
peste grumazul calului său, gărzile salutau cu spada, aşa 
cum alte gărzi sus, în sala tronului, salutaseră cu lăncile. 

Cu pălăria în mână, Vitry, îşi făcu calul să înainteze doi paşi 
şi se apropie de Pardaillan care se uita la el cu ochii 
sclipitori. Şi se înclină cu gura deschisă până la urechi într- 
un zâmbet larg şi spuse cu aerul lui cel mai grațios: 

— Domnule de Pardaillan, spuse el, regele mi-a dat ordin 
să vă oferim onorul şi să vă escortăm pe dumneavoastră şi 
pe cei ce vă însoțesc până la locuinţa dumneavoastră. Mă 
aflu deci la ordinele dumneavoastră. 

— Domnule de Vitry, răspunse Pardaillan răspunzând cu 
salut la salut, cu zâmbet la zâmbet, veţi voi deci, sper, să 
spuneţi Maiestăţii Sale că îi mulţumesc din toată inima 
pentru onoarea ce mi-o face. 

— Nu voi uita, domnule, promise Vitry. 

— Vă mulţumesc de mii de ori pentru bunăvoință, spuse 
Pardaillan cu un aer serios. 

Şi apoi cu un surâs: 

— În ce priveşte restul, puteţi să vă consideraţi misiunea 
încheiată: cei ce mă însoțesc şi cu mine suntem nişte 
personaje prea neînsemnate pentru a avea îndrăzneala de a 
accepta escorta regală pe care vreţi să ne-o oferiţi. 

— Nu sunt eu acela care vă ofer această escortă regală, ci 
însuşi regele. Ceea ce nu-i deloc acelaşi lucru. Eu mă 
supun, ca soldat, unui ordin primit. Asta e tot. Ori, regele 
mi-a ordonat să vă escortez până la locuinţa voastră. 
Trebuie să mă supun. Cred că sunteţi de acord cu mine. 

Vrednicul căpitan avea aerul că nu voia să renunţe. 
Această insistenţă îi readuse lui Pardaillan bănuielile care 
zburaseră şi el mormăi: 

— Spuneţi mai degrabă că aveţi ordin să mă arestaţi. 

Vitry văzu că el se supără. Uluit complet, el protestă: 


— Pe onoarea mea, domnule, nu este vorba de arestare. 

Pardaillan văzu că era sincer. Se linişti pe loc şi, cu aerul 
său rece: 

— Ei bine, domnule, pentru că sunteţi la ordinele mele... 
Căci aşa aţi spus, nu-i aşa, că vă puneţi la ordinele mele? 

— Am spus-o şi o repet. 

— Ei bine, deci, iată ordinul pe care vi-l dau. 

— Ah! Domnule, întrerupse prompt Vitry, care ghicea ce 
urma să spună, iată un ordin pe care în mod sigur nu-l veţi 
da. 

— Şi pentru ce, domnule? spuse Pardaillan intrigat. 

— Pentru două motive pe care vi le voi spune şi care, cu 
siguranţă vă vor convinge: mai întâi, pentru că veţi 
considera că ar fi o insultă pentru rege, care a vrut să vă 
arate consideraţia, ca şi cum aţi fi fost la rândul 
dumneavoastră rege. Şi ştiu domnule de Pardaillan că nu 
sunteţi omul care să răspundă la o politeţe cu o necuviinţă. 

— Drace! Iată, într-adevăr, un motiv care mi se pare atât 
de hotărâtor încât cred că puteţi să vă dispensaţi de a-mi 
expune al doilea motiv, domnule de Vitry. 

— Zău! Sunt sigur de asta, strigă Vitry. 

Şi râzând: 

— Dar nu mă consider scăpat de datorie faţă de voi. 
Trebuie neapărat să vă spun al doilea motiv al meu, altfel 
simt că mă sufoc. 

— Spuneţi-l, domnule, spuneţi-l, replică Pardaillan, de 
asemenea răzând, voi fi într-adevăr mâhnit de a trebui să- 
mi reproşez moartea voastră. Să vedem deci al doilea motiv. 

— Al doilea motiv este că m-aţi lipsi de plăcerea de a 
îndeplini o misiune, care este una din cele ce mă onorează 
cel mai mult, dintre cele îndeplinite în viaţa mea de soldat. 

Făcându-i acest compliment, Vitry salută cu eleganţă. 
Văzând aceasta, Pardaillan răspunse salutului mai întâi şi 
apoi făcu şi el un compliment: 

— Domnule de Vitry, de multă vreme am avut ocazia să 
constat şi să vă spun că sunteţi un om galant. Mă 


mulţumesc, deci, pentru moment, să vă spun că ne 
considerăm foarte onoraţi să mergem în compania 
dumneavoastră. 

Vitry făcu un semn. Doi din oamenii săi descălecară şi 
aduseră caii lui Pardaillan şi Valvert, care săriră în şa. De 
abia atunci, Pardaillan îl prezentă pe tânărul său însoțitor. 
Valvert şi Vitry schimbară complimente de uzanţă, după 
care cei doi se aşezară de o parte şi de alta a căpitanului şi 
instalându-se în fruntea trupei, porniră cu caii la pas în 
direcţia străzii Saint-Honore. 

Dar, în timp ce conversa cu Vitry, Pardaillan se întorcea 
deseori, se ridica în scări şi depăşind capetele oamenilor 
din escortă, privirea lui ascuţită iscodea strada în spatele 
lui. În felul acesta descoperi la o distanţă respectabilă, mai 
multe grupuri depărtate unele de altele a căror înfăţişare 
dubioasă trecea dincolo de aerul plimbăreţ pe care se 
căzneau să-l afişeze, ceea ce îi aduse pe buze un zâmbet 
batjocoritor. Era Stocco şi cei douăzeci de golani ai lui, care 
mergeau în urma gărzilor. 

Stocco îi văzuse de departe pe Pardaillan şi pe Valvert 
ieşind. Îi văzuse vorbind cu Vitry, urcându-se pe cai şi 
plecând în fruntea acestei escorte impozante. Lucru care îi 
făcuse o impresie destul de supărătoare. Prezenţa gărzilor, 
pe care nu reuşea să şi-o explice, îl îngrijora şi îl 
deconcerta. Cu toate astea, supunându-se cu pasivitate 
ordinelor primite, îi urmă, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat, ştiind bine că-l va găsi la capătul străzii pe 
Concini care va da ordinele necesare. 

— Ce spui de aceşti prea cinstiţi trecători care vin în urma 
noastră, îl întrebă Pardaillan pe Valvert. 

— Spun, domnule, că miros foarte tare a frânghie şi a 
spânzurătoare, că au treabă cu noi, că mor de ciudă din 
cauza suitei pe care o avem, ceea ce pare să-i ofenseze 
teribil. 

— Dacă nu mă înşel, replică Pardaillan dând aprobator din 
cap, vom mai găsi şi pe alţii la colţul străzii Saint-Honore pe 


care suita noastră o să-o ofenseze şi mai al naibii. Concini, 
care e deja avertizat, să nu te îndoieşti de asta, trebuie să 
fie nebun de furie de a-şi vedea eşuată, lamentabil, o 
capcană atât de bine pregătită. 

— Fapt este că are ghinion cu noi. 

Pardaillan nu se înşela: Concini ştia deja că lovitura lui era 
ratată. Roguetaille şi Louvignac îi urmăriseră pe Pardaillan 
şi Valvert până în stradă, auziseră cuvintele schimbate de 
cavaler cu căpitanul gărzilor şi profitând de momentul în 
care Valvert şi Vitry, pe care Pardaillan tocmai îi prezentase 
unul altuia, schimbau saluturi şi complimente, îşi luaseră 
picioarele la spinare şi dădură fuga să-l avertizeze de ce se 
întâmpla. 

Aflând asta, Concini, care era deja într-o stare de furie de 
nedescris, era să se sufoce de turbare. Dacă ar fi fost vorba 
de o escortă obişnuită, fără îndoială că, simțindu-se 
puternic, n-ar fi ezitat, oricum, să încerce aventura. Dar 
gărzile regelui, asta era altă treabă! Dacă ar fi fost de zece 
ori mai puţin numeroşi, tot n-ar fi putut, oricât de mare şi 
puternic favorit era, nu putea, deci, printr-o asemenea 
violenţă să-şi bată joc în mod public de autoritatea regală. 
Dacă ar fi fost vorba de o misiune obişnuită, încă ar mai fi 
putut, folosindu-se de titlurile şi de favoarea lui, să încerce 
să-l intimideze pe comandantul escortei, să-i impună 
autoritatea lui, să i se substituie şi să-l facă să procedeze 
cum vrea el. 

Această manevră îndrăzneață, în cazul de faţă, n-avea 
defel sorţi de izbândă: Vitry executa un ordin dat de însuşi 
regele. Era limpede că nici o presiune nu avea putere 
asupra lui, că nici rugăminţi, nici ameninţări nu l-ar fi 
împiedicat să-şi îndeplinească misiunea până la capăt. Ori, 
misiunea lui era să-i escorteze pe Pardaillan şi pe Valvert 
până la locuinţa lor, să nu-i părăsească decât la uşa acestei 
locuinţe după ce s-au asigurat c-au intrat teferi. 

Într-o secundă de luciditate, Concini a înţeles asta. Şi a 
avut destulă stăpânire de sine ca să renunţe la o nebunie, 


care, chiar şi pentru el, putea să aibă urmări foarte grave. 
Şi făcu semn oamenilor lui să stea liniştiţi, să se dea la o 
parte, să lase să treacă gărzile şi pe cei pe care îi escortau, 
care nu erau decât la câţiva paşi. 

Pardaillan şi Valvert trecură, deci, fără vreo problemă prin 
mijlocul acestor oameni care fuseseră aduşi aici ca să 
omoare şi care, stăpânindu-şi furia ce le-o provoca această 
cruntă decepţie, rumegându-şi ruşinea, trebuiră să se 
lipească de case şi să cedeze locul oamenilor regelui. 
Trecură prin faţa lui Concini a cărui mască convulsionată de 
ură şi furie era îngrozitoare la vedere. 

Cu toate astea, această mască nu-l emoţiona pe Pardaillan. 
Şi, în trecere, cu vocea sa batjocoritoare, îi spuse, în gând, 
în chip de consolare: „Eh, nu-i nimic! O să fii gata să 
organizezi o nouă capcană şi poate de data asta o să fii mai 
norocos.” 

Şi, la câţiva paşi mai încolo, adresându-se lui Valvert: 

— E sigur că e un animal rău acest Concini! 

— Cui i-o spuneţi, domnule! suspină tânărul. 

Şi cu o naivă sinceritate: 

— Ce păcat că sunt obligat să-l respect! Mărturisesc că 
miar face o deosebită plăcere să-l fac să înghită o bucată 
din spada mea! 

— Da, dar cum este tatăl iubitei tale, va trebui să renunţi 
la această plăcere, oricât de deosebită ar fi, observă 
Pardaillan cu aerul lui fals serios. 

Cu toate că auzise, Vitry nu spuse un cuvânt. Dar privirea 
pe care i-o aruncase în treacăt lui Concini şi oamenilor lui, 
ca şi zâmbetul batjocoritor care în clipa aceea rătăcea sub 
mustaţa lui, dovedeau că înţelesese perfect. Pe deasupra, 
poate că ştia chiar mai mult decât voia să spună. 

Capitolul 14 

Ceea ce a urmat. 

Pe trotuarul din faţa Leului de Aur se oprise toată trupa, 
ceea ce, în mod normal, a avut ca urmare apariţia 
precipitată pe trotuar a hotelierului, uşor neliniştit, urmat 


de băieţii lui de serviciu şi de servitoare, la fel de neliniştiţi 
ca el şi astfel s-a oprit un moment circulaţia, o mulţime de 

trecători rămânând deodată nemişcaţi ca să vadă ce se va 

întâmpla. Fără să mai pomenim ferestrele din împrejurimi 

care, ca prin miracol, s-au umplut de curioşi. 

Soldaţii s-au aşezat în linie dreaptă prezentând arma aşa 
cum făcuseră la Luvru. Şeful lor, conform uzanțelor, a 
schimbat politeţurile de rigoare cu cei doi prieteni pe care 
i-a însoţit. După aceea, Pardaillan şi Valvert au descălecat, 
au urcat treptele şi s-au oprit sus pe prag. Dar văzând că 
Vitry, sever observator al ordinului primit nu avea aerul că 
ar vrea să plece, îl mai salutară o dată cu un gest curtenitor 
şi intrară în sala hanului. 

Când a văzut poarta hanului închizându-se în urma lor, 
Vitry a făcut semn oamenilor săi să se întoarcă şi plecă spre 
Luvru, la pas, aşa cum şi venise. 

Până în acea zi, hotelierul îl considerase pe locatarul lui, 
Valvert, ca pe un personaj fără prea mare importanţă. Dar 
după ce văzuse ce se întâmplase, pe când se afla în capul 
scărilor, nu era departe de a crede că era vorba de un prinţ 
deghizat. Astfel, cu pălăria în mână şi cu figura înfloritoare, 
se grăbi să-şi înmulțească plecăciunile, spunând mereu 
„Monsenior”. Dar Pardaillan şi Valvert au traversat strada şi 
printr-o uşă din spate ajunseră pe aleea ce ducea la casa 
tânărului. 

— Ce facem, domnule? se informă Valvert când ajunseră 
acolo. Ne întoarcem în fosta mea locuinţă? 

— Nici vorbă, spuse repede Pardaillan, stăm foarte bine în 
casa ducelui d'Angouleme. Hai să ieşim prin strada 
Cossonnerie şi să ne întoarcem dacă vrei. 

Au ieşit pe acolo. În stradă Pardaillan îl apucă de braţ pe 
Valvert şi îi propuse: 

— În timpul ăsta, hai să mergem până la Grand-Passe- 
Partout ca să vedem dacă nu sunt veşti de la Escargasse. Mi 
se pare că întârzie să se întoarcă caraghiosul acela şi, cu 


toate că îl ştiu destul de descurcăreţ şi îndemânatic, încep 
să mă tem că nu cumva să se fi lăsat prins. 

O luară la dreapta. Dar au trebuit să se oprească la colţul 
străzii, aşteptând ca gărzile lui Vitry, care blocau strada 
Saint-Denis, să se retragă. 

La câţiva paşi de locul unde stăteau, Stocco, ascuns de 
zidul unei case, îi privea parcă scoțând flăcări pe ochi. El 
ştia locuinţa lui Valvert. Şi văzându-i că se opresc în faţa 
Leului de Aur, le înţelesese manevra. 

„Am înţeles, îşi spuse el, prada nu va face decât să treacă 
şi va ieşi din nou pe unde a intrat... Doar dacă nu va ieşi 
cumva pe strada Cossonnerie. Asta trebuie să văd!” 

Şi strecurându-se cu dibăcie printre cai, s-a dus să se 
ascundă în locul în care l-am văzut spunându-şi: „De aici pot 
supraveghea atât uşa hanului cât şi strada Cossonnerie. Pe 
oriunde ar ieşi, nu vor putea să-mi scape. N-o să fiu atât de 
cretin să-i atac, pentru că m-ar face numaidecât bucăţi, 
nenorocitul de mine! Nu, îi voi urmări pas cu pas, n-am să-i 
las să-mi scape şi în afară de cazul că îşi vâră dracul coada, 
va trebui să le descopăr ascunzătoarea în mod sigur. Şi 
când o voi şti o să le joc o festă... Le întind o capcană şi îi 
prind pe amândoi...” 

Hotărât să sfârşească o dată, Rospignac aştepta cu 
nerăbdare să-l vadă pe Vitry că se retrage cu gărzile sale. 
Când escorta s-a oprit în faţa Leului de Aur, ela trebuit să 
se oprească în dreptul străzii Feure, adică în partea opusă 
locului în care stăteau acum Pardaillan şi Valvert. Oamenii 
lui au trebuit să se oprească şi ei. Se grupară în jurul lui. 

Prevăzând că escorta va face cale întoarsă, Rospignac 
porunci oamenilor săi să se ascundă în strada Feure. Şi 
reţinându-i cu el pe cei patru locotenenţi, el rămase la 
intrarea străzii, privind cu ochii injectaţi pe cei pe care îi 
urmărea încă din stradă Saint-Honore. Astfel îi văzu intrând 
în han. Dacă ar fi avut mai multă luciditate, ar fi făcut 
acelaşi raţionament judicios ca şi Stocco. 


Dar, după cum am spus, era incapabil să judece în clipa 
aia. Şi nevăzând decât aparențele, propuse cu o voce 
furioasă: 

— Imediat ce soldaţii vor pleca de aici, năvălim în han, 
spargem totul, dăm foc şi la nevoie, îl demolăm piatră cu 
piatră, dar oamenii aceia nu trebuie să iasă vii de aici. E 
clar, domnilor? 

— E clar, răspunseră în cor Roquetaille, Longval, Eynaus şi 
Louvignac. 

— Domnilor, reluă Rospignac, cu o voce care nu mai avea 
nimic omenesc, eu vă cedez partea mea din recompensa 
promisă de monsenior, cu condiţia să-l lăsaţi pe mâna mea 
pe acest demon din infern care se numeşte Valvert. 

Spadasinii înlemniră. 

— El ne-a insultat cu latul spadei, scrâşniră ei din dinţi. 

— Iar pe mine, făcu Rospignac cu o voce înfricoşătoare, el 
m-a lovit cu vârful cizmei! Cu vârful cizmei sale, auziţi? Şi 
asta în faţa regelui, în faţa reginei, în faţa întregii curţi! Ce 
reprezintă bietul vostru afront pe lângă această insultă? 

Cei patru schimbară o privire de o veselie sălbatică. Şi 
înclinându-se, ei cedară cu multă bunăvoință. 

— Dacă este aşa, luaţi-l. 

— Mulţumesc, domnilor, făcu Rospignac cu un surâs livid. 

Iar în sinea lui: „Au făcut bine... Eram hotărât la orice 
dacă încercau să mi-l fure.” 

Cei patru îl lăsară o clipă singur ca să dea ordinele de 
rigoare oamenilor lor. 

Soldaţii lui Vitry plecară, strada deveni liberă, reluându-şi 
forfota obişnuită. Rospignac se întoarse. Longval, Eynaus, 
Louvignac şi Roguetaille erau în spatele lui. Iar îndărătul 
lor, restul trupei. Se pregătea să pornească urmând ca 
ceilalţi să vină în urma lui. Dar rămase locului, țintuit de 
stupoare. 

Chiar acolo în stradă, la vreo douăzeci de paşi de el, 
tocmai îi observă pe cei pe care se pregătea să-i caute în 
han. Mergeau liniştiţi, cu feţele la vedere, braţ la braţ, 


vorbind vioi, ca doi oameni care-şi simt spiritul degajat de 
orice bănuială, care merg în tihnă şi încrezători, fără să se 
îndoiască nici un moment că o ameninţare de moarte 
atârna deasupra capului lor. 

De altfel, aşa credea el. Şi, cuprins de o bucurie diabolică, 
îşi spuse: „Infernul mi-i pune în braţe! De data asta cred că 
am pus mâna pe ei!” 

Coborând glasul, dădu locotenenţilor lui câteva scurte 
instrucţiuni pe care aceştia le transmiseră numaidecât 
oamenilor. Cu o singură mişcare iute toate săbiile ieşiră din 
teacă. Într-o clipă toate încheieturile se întinseră şi simultan 
o năvală impetuoasă şi neiertătoare strânse toată banda pe 
strada Saint-Denis. În acelaşi timp, un urlet uriaş, 
înspăimântător, ţâşni de pe toate buzele: 

— Haide! 

— Şo! 

— Ucide! 

— Omoară! 

— Pe el! Pe el! 

— La moarte! 

În faţa acestei neaşteptate, acestei cumplite irupţii în faţa 
acestor mutre convulsive, respingătoare, care urlau de 
moarte, strada se umplu de un zgomot asurzitor, acţiuni de 
proteste violente, de blesteme, de injurii, de rugăminţi şi de 
vaiete, dominate de strigătele ascuţite ale femeilor 
îngrozite. Apoi fu o busculadă înnebunitoare, urmată de o 
fugă rapidă şi dezordonată a acelor trecători inofensivi, 
care credeau că le-a sunat sfârşitul. 

Cât ai clipi în spaţiul dintre străzile Cossonnerie şi Feure, 
strada fu măturată, golită de orice prezenţă stânjenitoare şi 
banda dezlănţuită, stăpână pe locul acesta putea manevra 
totul după bunul ei plac. De altminteri manevra era foarte 
simplă. 

Banda s-a împărţit în două: o jumătate se aruncă asupra 
celor doi, cu sabia scoasă în timp ce cealaltă jumătate se 
retrăgea în fugă de-a lungul caselor pentru că îndreptaţi 


spre ei să-i poată încercui. Operaţiunea a fost îndeplinită 
dar n-a dat rezultatele pe care le aştepta Rospignac. 

Asta s-a întâmplat fiindcă s-au înşelat amarnic când, 
văzându-i atât de liniştiţi, au crezut că Pardaillan şi Valvert 
nu bănuiau nimic. Dimpotrivă, niciodată nu fuseseră mai 
atenţi. 

Într-o secundă aveau spada în mână şi se opriră aşteptând 
să vadă ce va urma. În momentul acela banda zgomotoasă 
începuse să-şi îndeplinească manevra. Ei doi văzuseră 
foarte bine şi înţeleseseră perfect spre ce tindeau ceilalţi. Şi 
apoi, ei nu erau dintre aceia care, văzând că se unelteşte 
ceva, să nu se pună de-a curmezişul. De altfel amândoi ştiau 
din experienţă că, într-o luptă inegală aşa cum era cea pe 
care urmau să o poarte, victoria, în general, revine celui 
care dă prima lovitură. 

Se puseră de acord dintr-o privire şi, numaidecât, cu 
viteza fulgerului, trecură la ofensivă; şi-au apucat săbiile de 
partea lamei. Dintr-un salt imens i-au ajuns pe cei ce se 
lipeau de zidurile caselor. Cu un gest simultan şi foarte iute, 
dar executat cu mare dibăcie, ridicară braţele şi loviră. Doi 
dintre spadasini căzură, zdrobiţi. Şi alt salt nemaipomenit îi 
aruncă puţin îndărăt, în mijlocul şoselei. Nici o clipă n-au 
stat locului. 

Pardaillan şi Valvert s-au năpustit asupra primilor doi care 
erau mai în faţă. Pentru a doua oară armele lor teribile au 
lovit cu viteza fulgerului. Alţi doi spadasini căzură morţi sau 
leşinaţi: erau Louvignac şi Eynaus. 

Nu s-au mulţumit cu atât. Apucară sabia de mâner şi îşi 
încrucişară fierul cu primii doi care se apropiară de ei. Nici 
vorbă de gesturi protocolare: o ciocnire violentă de metale, 
două braţe întinse ca două puternice resorturi, umărul 
străpuns dintr-o parte în alta. 

Adevărata luptă nu începuse, dar şase din ştafetele lui 
Rospignac fuseseră scoase din luptă! Şi cei care reuşiseră 
un asemenea tur de forţă nu aveau nici măcar o zgărietură. 


Partida - cu toate că inegală - se anunţa rău, foarte rău, 
pentru Rospignac. Din clipa în care pornise la acţiune, îşi 
regăsise sângele rece care până atunci îl părăsise. Aşadar, 
cumpăni situaţia la rece. I s-a părut compromisă, dar nu 
încă pierdută. A înţeles de asemenea, că dacă îşi va lăsa 
oamenii pe care-i mai avea să se răspândească aşa cum o 
făceau, se vor lăsa cu toţii omorâţi inutil, unul după altul. 
Brusc fluieră şi comandă adunarea spunându-şi că nu-i 
niciodată prea târziu să faci o treabă isprăvită. 

În acelaşi timp Pardaillan şi Valvert se simțeau presaţi din 
toate părţile. Nu mai aveau în faţa lor luptători izolaţi ci un 
grup compact care-i încercuia. Încercuirii i-au opus singură 
manevră posibilă: s-au aşezat spate în spate şi se acopereau 
reciproc întocmai ca o sfârlează în viteză maximă. 

Deodată braţul lui Pardaillan se destinse aplecând vârful 
spadei. Aşa încât neîndemânatecul ce se descoperise a 
căzut grămadă. 

Imediat după asta, Valvert a găsit ocazia pe care o pândea. 
A dat o dublă lovitură. Căzând, omul pe care tocmai îl 
lovise, cu un gest instinctiv, se agăţă de cel de lângă el. 
Acesta, ca să se desprindă a trebuit să-l împingă cu toată 
forţa. Deci, din nou era descoperit. Valvert întinse iarăşi 
braţul cu o mişcare de trăsnet. Cele două ştafete căzură 
unul peste celălalt. 

Din cei paisprezece care îl urmaseră pe Rospignac, nu-i 
mai rămăseseră decât cinci, printre care Roquetaille şi 
Longval. 

Rospignac, care, în urmă cu o clipă, mai putea spera să le 
vină de hac celor doi formidabili luptători, de data asta a 
înţeles că înfrângerea era sigură. A înţeles-o cu atât mai 
mult cu cât doar Longval şi Roquetaille dovedeau aceeaşi 
ardoare în luptă. Ceilalţi trei slăbeau văzând cu ochii, iar el 
îşi dădea seama că nu aşteptau decât ocazia prielnică 
pentru a o şterge. 

Cu toate astea n-a renunţat. Era decis să moară pe loc 
decât să suporte ruşinea unei înfrângeri atât de umilitoare. 


De la început reuşise să şi-l facă pe Valvert adversar şi nu-şi 
menajase deloc eforturile. S-a avântat cu furia disperării, 
încercând mai degrabă să fie lovit decât să lovească. 

În urma impetuoasei ofensive a lui Pardaillan şi Valvert, 
dispozitivul de luptă schimbase iarăşi tactica. Nu mai 
stăteau spate în spate ci cot la cot: înţeleseseră necesitatea 
imperioasă de a strânge rândurile şi se regrupară. 

Împotriva acestor două spade se aruncă Rospignac, 
căutându-şi moartea. Ei, şi atunci a început să se sperie. Se 
descoperise de mai multe ori dinadins. Valvert şi Pardaillan 
ar fi putut să-i îndeplinească dorinţa şi l-ar fi lovit cu 
uşurinţă. Dar, ca şi cum s-ar fi înţeles, n-au făcut-o. Lui 
Rospignac i s-a părut evident faptul că-l menajau şi nu se 
înşela. 

În sine, asemenea dispreţ era foarte umilitor fiindcă 
Rospignac era, oricum, un scrimeur de primă mână, cu 
reputaţia unuia din cele mai iscusite lame din tot Parisul. 
Dar nu umilinţa asta l-a speriat. A înţeles că dacă îl menajau 
în felul acesta, însemna că voiau să-l pedepsească de o 
manieră şi mai dezonorantă, cam în genul celor pe care le 
suportase deja. Şi mai ştia că nu are forţa necesară pentru 
a rezista. 

Acest din urmă gând l-a făcut să-şi piardă capul. Şi, pe 
jumătate nebun, fără să ştie prea bine ce spune, în 
zgomotul oţelurilor lovite, începu să implore: 

— Omorâţi-mă, dar omorâţi-mă, odată! 

Pardaillan s-a mulţumit să ridice din umeri în timp ce para 
o lovitură de dreapta menită să-l facă bucăţi. În schimb 
Valvert şi-a exprimat limpede intenţia: 

— N-am să te omor fiindcă asta ar însemna să te răpesc 
călăului căruia îi aparţii. Cu toate astea n-ai să pleci fără să 
fii pedepsit aşa cum meriţi. 

— Demon din infern! zbieră Rospignac. 

Şi, cum ştia foarte bine care e pedeapsa pe care i-o 
rezervase înfricoşătorul său adversar, mânuind cu furie 
oţelul, începu să-şi caute cu mâna stângă pumnalul din 


haină, pe care era hotărât să şi-l înfigă, mai degrabă, în 
beregată decât să suporte pentru a treia oară pedeapsa 
oribilă ce i se promisese. 

Pardaillan şi Valvert observaseră cât se poate de bine că 
trei dintre acoliţii lui Rospignac se uitau mereu când în 
dreapta, când în stânga de o manieră care era cât se poate 
de semnificativă. Cavalerului i-a fost milă de ei şi cu vocea 
lui batjocoritoare îi sfătui: 

— Hai, salvaţi-vă pielea, ştergeţi-o, luaţi-o din loc! 

Dar, amărâţii n-au ajuns prea departe. Numaidecât 
căzură, ca să spunem aşa, în braţele a doi indivizi masivi, 
care veneau în goană şi scoteau nişte urlete lipsite de orice 
accent omenesc, învârtind în aer nişte ciomege. În mijlocul 
unui vacarm înfiorător, unde se auzeau, rând pe rând, 
zbieretele măgarului, miorlăitul pisicii, lătratul furios al 
câinelui, grohăitul porcului, cele două ciomege au lovit 
deodată cu toată puterea şi doi din cei ce încercau să fugă 
au căzut grămadă. Doar cel de al treilea dispăru, se 
evaporă, fără ca cineva să-şi dea seama pe unde trecuse. 

Era sfârşitul unui lupte neînduplecate. Roquetaille şi 
Longval, care continuau să se lupte cu curaj, nu mai puteau 
rezista multă vreme. Rospignac îşi dăduse seama. Mârâi: 

— Să te-nghită iadul, diavole! N-ai să mă ai viu! 

Şi ridică pumnalul vrând să se lovească. Dar n-apucă s-o 
facă. În aceeaşi clipă simţi în creştet o asemenea lovitură 
încât i se păru că i-a căzut cerul în cap. Aşa încât se 
rostogoli, cu capul în şanţ, în timp ce o voce, pe care el n-o 
auzea, răsuna cu un pronunţat accent meridional: 

— Hei gunoaie de tâlhari, întoarceţi-vă, pentru Dumnezeu, 
să vi se vadă puţin mutrele de asasini! ... 

Astea fuseseră adresate lui Longval şi Rogquetaille. Nu s-au 
supus pentru bunul motiv că în acel moment tocmai cădeau 
cu capetele zdrobite. Această dublă lovitură mortală 
executată cu o dibăcie şi o viteză greu de întâlnit, punea 
capăt luptei. A fost, bineînţeles salutată cu un strigăt de 
triumf. 


Landry Cogquenard şi Escargasse veneau aşadar în 
ajutorul stăpânilor lor tocmai în momentul în care aceştia 
nu mai aveau nevoie de ei. Ceea ce nu-i împiedicase să 
îndeplinească, cu o iuţeală admirabilă, o treabă sângeroasă 
acolo unde stăpânii lor, probabil, că iertaseră. 

Escargasse, abia întors din misterioasa misiune pe care i-o 
încredinţase Pardaillan şi încă plin de praful drumului, fu 
cel care, cu mânerul spadei, îl omorâse pe jumătate pe 
Rospignac. Şi făcând asta, fără s-o ştie, el ieşise într-o 
manieră onorabilă din situaţia neplăcută în care se pusese. 

Landry Coquenard a fost acela care, cu o scurtă bară de 
fier, pe care tocmai o cumpărase, pe care o ţinea încă în 
mână, roşie de sânge, se abătuse asupra lui Roquetaille şi 
Longval. Se ştie că pe aceştia doi îi urmărea în mod 
deosebit. Nu-i scăpase. 

Nemaiavând adversari în faţa lor, Pardaillan şi Valvert îşi 
puseseră săbiile în teacă. Acum contemplau cu un aer 
visător lucrul pe care trebuiseră să-l ducă la bun sfârşit. 
Paisprezece trupuri erau întinse pe caldarâm, înroşind totul 
în jur cu sângele lor. Şi fuseseră cincisprezece când se 
năpustiseră asupra lor urlând: Moarte! 

— Sărmani neisprăviţi! şopti Pardaillan cu un accent de 
nespusă tristeţe. 

— Au vrut să ne ucidă într-un mod laş, spuse încet Valvert, 
ne-am apărat pielea, domnule. 

— Din păcate, da. 

— De altfel noi ne-am cumpănit loviturile. Sunt mai mult 
sau mai puţin grav răniţi, dar niciunul nu-i rănit mortal. Pun 
pariu că vor scăpa cu toţii. 

— Sper. 

— Ei, eu vă spun că ăştia doi sunt foarte morţi, afirmă 
Landry Coquenerd. 

Îi arăta pe Roguetaille şi pe Longval. Pardaillan şi Valvert 
aruncară o privire peste cele două trupuri întinse în 
mijlocul şanţului. Erau deja înţepenite. Lovitura care-i 
doborâse fusese atât de violentă încât le pocnise capul, iar 


creierii erau o spumă însângerată. Landry Coquenard nu se 
înşela: erau morţi. 

— La dracu! făcu Pardaillan, ai mâna grea. Nu puteai să 
loveşti mai încet, animalule? 

— Domnule, răspunse Landry Coquenard cu o blândeţe 
sinistră, aceştia doi îmi trecuseră funia de gât şi, cu forţa 
pumnilor, mă târau la spânzurătoare ca pe un porc abject. 
Mi-am jurat că nu vor sfârşi decât de mâna mea. Mi-am 
ținut promisiunea. 

— Ai o ranchiună stăruitoare, după cum văd, observă 
Valvert. 

— Ştiţi, domnule, că mă pregăteam să devin om al bisericii 
şi nimeni nu este atât de ranchiunos ca un om al bisericii, 
explică Landry Coguenard. 

Şi cu o expresie mieroasă: 

— Acum, că sunt morţi, nu mai am nimic cu ei. Şi chiar voi 
spune din toată inima un Pater şi un Ave pentru odihna 
sufletului lor. 

— În orice caz, făcu Pardaillan, nu te sfătuiesc să te lauzi 
cu această lovitură fiului meu Jehan. 

— De ce? Domnule cavaler. 

— Deoarece el le păstra pentru el. Pentru că, deşi nu s-a 
pregătit niciodată să devină un om al bisericii ca tine, el nu 
este mai puţin ranchiunos ca tine şi dacă va afla vreodată că 
tu eşti acela care l-ai privat de plăcerea de a-i expedia pe 
lumea cealaltă, eu nu voi da o para chioară pe pielea ta. 

Şi ascunzându-şi zâmbetul pe care i-l provocă mutra 
vinovată a lui Landry Coquenard: 

— Să nu rămânem aici mai mult, spuse el, s-ar putea să ne 
ardem şi, dacă ne cad în spinare, nu cred să mai am 
suficientă forţă pentru un efort asemănător celui pe care a 
trebuit să-l fac, dat fiind că nu mai am douăzeci de ani, ca 
voi. 

Pardaillan îl chemase pe Escargasse lângă el. În timp ce 
mergeau, curajosul Escargasse îi povestea în legătură cu 
misiunea ce o avusese de îndeplinit. Şi probabil că veştile 


erau excelente pentru Pardaillan şi Valvert, care păreau în 
cunoştinţă de cauză, pentru că amândoi aveau nişte figuri 
înfloritoare, ochii strălucind maliţios, ca şi când s-ar fi 
pregătit să joace cuiva o festă. 

Mergând aşa, fără să se grăbească, concentrați şi atenţi la 
ce spunea Escargasse, Stocco, tot cu nasul înfundat în 
gulerul mantalei, îi urmărea de la distanţă, fără ca ei să fi 
bănuit sau fără să aibă aerul că bănuiesc. 

Cavalerul şi însoțitorii lui înaintau tot fără grabă. Din când 
în când se opreau şi ascultau cu atenţie câte un detaliu 
rostit de Escargasse, care vorbea aproape tot timpul, apoi 
îşi reluau drumul. Nici nu încercau să se ascundă: păreau 
liniştiţi şi încrezători. Nu s-au uitat deloc în spatele lor, nici 
unii, nici ceilalţi. 

Atitudinea asta de perfectă siguranţă, îi uşura treaba lui 
Stocco. În sinea lui se felicita. Asta îi dovedea că ei nu se 
simțeau urmăriţi. Cu toate astea, s-a ferit să facă vreo 
imprudenţă. Ba, a rezistat chiar şi tentaţiei de a se apropia 
de ei cu toată dorinţa care-l stăpânea să audă ce-şi 
spuneau. 

Deodată, Pardaillan se întoarse. Stocco se întorsese pe 
jumătate cu spatele şi cu capul ridicat, părea căzut într-un 
studiu aprofundat al imobilului în faţa căruia se oprise. Dar 
cu coada ochiului se uita neliniştit în direcţia lui Pardaillan. 
Îl văzu venind încet spre el. Mormăi în sinea lui: „Porco Dio! 
Oare împieliţatul ăsta m-o fi recunoscut? Dacă da, atunci vai 
de pielea mea!” 

Din păcate, da, Pardaillan îl recunoscuse. Şi spuse, 
venindu-i în întâmpinare: 

— Ei, Stocco, de o bună bucată de vreme mă urmăreşti, 
strigă el. M-am săturat. Fă-mi plăcerea şi şterge-o că de nu, 
dacă ajung la tine, te previn că n-ai să ieşi întreg din mâinile 
mele. 

Cuvintele astea l-au cam ameţit pe Stocco după ce fusese 
atât de sigur pe el. Cu toate astea nu-şi pierdu capul. Nu 
ezită nici o secundă. Îşi luă picioarele la spinare şi fugi fără 


ruşine, ca şi cum toţi dracii din iad erau pe urmele lui. Şi, 
de fapt, era destul de curajos. 

În fine, a rupt-o la fugă şi în timp ce gonea cu burta 
aproape lipită de pământ, se uita în spatele lui. Pardaillan 
se oprise. Stocco respiră uşurat, dar nu-şi micşoră viteza. 
Pardaillan a făcut cale întoarsă, apropiindu-se de însoțitorii 
lui care-l aşteptau la colţul străzii. Abia atunci Stocco 
începu să meargă normal. Pardaillan şi însoțitorii lui au 
luat-o la stânga, pe strada Marche-aux-Poirees. De astă 
dată Stocco făcu şi el cale întoarsă şi o luă la fugă după ei. 

Efectiv, avea ghinion: când ajunse în strada cu pricina, cei 
patru dispăruseră. Cu o răbdare pe care nimic nu putea s-o 
clintească, rămase până la căderea nopţii în mijlocul pieţii, 
mergând într-una de la strada Feure până la strada 
Cossonnerie, adulmecând, scotocind şi tot întrebând, dar 
absolut în zadar. 

În fine, noaptea a întrerupt cercetarea lui încăpăţânată. 
De abia atunci plecă resemnat spunându-şi în chip de 
consolare: „N-am reuşit aşa cum mi-aş fi dorit, dar, cel 
puţin, nu pot spune că mi-am pierdut timpul. Căutările mele 
se limitează acum la un spaţiu restrâns. Luând în seamă 
viteza cu care au dispărut, este clar că nu sunt ei prea 
departe. Trebuie că şi-au găsit adăpost pe aici. O să revin 
chiar mâine şi, dacă dracu nu-şi vâră iar coada, trebuie să-i 
găsesc.” 

Capitolul 15 

Odet de Valvert pleacă în expediţie. 

Fausta ştia acum că nu mai putea conta pe ducele de 
Angouleme, care o luase din loc la moţia lui, unde ea nu se 
mai sinchisea să-l urmărească. Fusese o lovitură deosebit 
de grea pentru ea. Prăbuşirea totală şi iremediabilă a unui 
plan conceput cu pricepere de multă vreme. Cu toată forţa 
prodigioasă a caracterului său, pentru o clipă fusese înmăr- 
murită. 

Oricine altcineva, în locul ei ar fi renunţat la o luptă 
devenită imposibilă. Ea, ei bine, ea îşi revenise. Aşa cum 


prevăzuse Pardaillan, nu renunţase. Mai mult decât oricând 
voia să continue lupta. Ce anume voia acum? Cine-ar fi 
putut să spună? 

În tot cazul, în dimineaţa aceea, foarte devreme, o regăsim 
pe Fausta în biroul ei, într-o atitudine de linişte suverană, în 
aparenţă. O regăsim tocmai în momentul în care-l 
concediază pe d'Albaran, căruia îi dăduse anume porunci. 

Îl petrecem cu privirea pe colosul spaniol, care ne va 
conduce, în modul cel mai natural, la cei cu care avem de-a 
face, ale căror fapte şi gesturi ne interesează în mod special 
în clipa de faţă. 

După ce s-a înclinat în faţa Faustei cu un respect ce nu era 
altceva decât adoraţia religioasă arătată de toţi servitorii ei, 
d'Albaran ieşi îndreptându-se spre grajduri. După câteva 
minute ieşi din palat. Era călare şi doi dintre oamenii lui, 
ciopliţi ca Hercule, îl urmau, călare la rândul lor. Mergând 
la pas, ca nişte oameni deloc grăbiţi, se îndreptară spre 
strada Saint-Honore. 

Nu făcuseră nici zece paşi pe strada Saint-Nicaise când un 
om, răsărit nu se ştie de unde, se porni să-i urmărească. 
Era Gringaille. Mergea pe jos. Pe strada Saint-Honore intră 
în primul han găsit în cale. Când ieşi din nou, în mai puţin 
de un minut, era călare şi el pe un cal viguros. D'Albaran nu 
avusese timp să ajungă prea departe. Îi zări numaidecât 
silueta înaltă. Îl urmări din nou. 

Tot la pas şi tot urmat de cei doi servitori, la şase paşi mai 
în urmă, d'Albaran ieşi din oraş prin poarta Montmartre. 
Când ajunse în afara incintei mână calul la trap. Dar se 
vedea că nu e prea grăbit: avea aerul că face o simplă 
plimbare. 

Gringaille îl urmări astfel până în apropiere de 
Porcherons. Acolo, fie că se săturase, fie că-i devenise clar 
scopul acestei plimbări aparente, întoarse calul şi reveni la 
Paris, în galop. Se duse direct la faimosul han la Truie-qui- 
file care, după cum am mai spus-o, se afla în strada Marche- 


aux-Poirees, la doi paşi de strada La Cossonnerie. Acolo îşi 
lăsă calul. 

Câteva minute mai târziu se afla în faţa lui Pardaillan şi 
Valvert. Pare-se că era aşteptat cu nerăbdare fiindcă 
imediat ce apăru, Pardaillan se grăbi să întrebe: 

— Ei bine, a plecat? 

— Da, domnule. 

— Câţi oameni are cu el? 

— Doar doi. Dar bine înarmaţi şi ai naibii de zdraveni. 

— Nu cumva, cu totul întâmplător, ţi-o fi frică? întrebă 
Pardaillan privindu-l scrutător. 

— Frică? se miră sincer Gringaille. Şi de ce mă rog, să-mi 
fie frică? Sunt aici ca să vă informez, vă informez. Băieţii mi 
s-au părut solizi. Şi asta-i tot. Deci spun: sunt solizi. Dar, pe 
naiba! Nici de ăştia, nici de alţii nu mi-e frică. O să vedeţi, 
domnule. 

— Bine, spuse Pardaillan, mulţumit. Acum povesteşte-mi 
pe scurt. 

Gringaille povesti cum l-a urmărit pe d'Albaran până la 
Porcherons şi încheie spunând: 

— După câte mi-aţi spus, domnule şi după direcţia în care 
a plecat, am înţeles că spaniolul o să treacă Sena cu bacul, 
care se află nu departe de Clichy. M-am gândit că era inutil 
să merg mai departe aşa că m-am întors şi am venit să vă 
dau de veste. 

— Ce spui, Odet? întrebă Pardaillan, întorcându-se spre 
cel întrebat. 

— Spun, domnule, răspunse tânărul, că Gringaille are 
dreptate. D'Albaran a vrut să scurteze drumul pentru a-şi 
menaja caii. Va trece Sena cu bacul pe la Clichy şi, după 
aceea, o va lua pe ţărmul râului până ce va întâlni vasul şi 
escorta. 

— Probabil. Şi dumneata ce-ai să faci? 

— Dar, domnule, dumneavoastră decideţi, dat fiind că 
dumneavoastră aţi pregătit această expediţie şi deci trebuie 
să o dirijaţi. 


— Ei, iată, tocmai despre asta-i vorba, nu pot merge cu 
dumneata aşa cum convenisem, îmi pare foarte rău, dar azi 
am altceva de făcut, înţelegi, Odet? 

— Oh! Bineînţeles, domnule, răspunse tânărul. 

Apoi cu un zâmbet încrezător: 

— Nu mă îndoiesc că ceea ce aveţi de făcut în altă parte, 
trebuie să fie de o gravitate deosebită, de vreme ce 
renunţaţi astfel la o expediţie pe care aţi pregătit-o cu atâta 
grijă. Dar fiţi liniştit, domnule: voi face pentru 
dumneavoastră ceea ce aţi face în locul meu. Şi voi reuşi 
sau îmi voi lăsa pielea acolo. 

— Nici vorbă, sări Pardaillan, nici pomeneală să-ţi laşi 
pielea. Trebuie să reuşeşti. Mă-nţelegi, Odet? Trebuie! 

— Asta-i cu totul altceva. Atunci voi reuşi, aveţi cuvântul, 
meu, domnule. 

— Din moment ce am cuvântul dumitale, sunt liniştit. Şi- 
acum răspunde-mi la o întrebare: ce-ai să faci? 

— Am să zbor în galop spre Saint-Denis. O să traversez 
Sena şi-apoi mă voi întoarce la Paris, la pas pe malul râului. 
Mi se pare că acesta ar fi cel mai simplu lucru. 

— Într-adevăr. Acum, du-te şi să nu pierzi nici o clipă. 

— Hei! Landry, Escargasse! chemă Valvert. 

Cei doi apărură numaidecât. 

— Plecăm, spuse Valvert, fără alte explicaţii. 

— Suntem gata! spuse Landry Coquenard fără să se mire 
deloc. 

— În fine! Era şi timpul! se bucură Escargasse. E cam 
enervant s-aştept aşa. 

— La drum! comandă Pardaillan, care adăugă: vreau să vă 
văd plecând. Vă însoțesc până la Truie. 

leşiră toţi cinci prin strada Cossonnerie, mai bine zis, 
trecură prin pivnițe. Pe drum, Pardaillan îi dădea ultimele 
instrucţiuni lui Valvert şi îi amintea tot ce are de făcut. 

— 'Te vei duce la Luvru, spuse el la sfârşit, asta se înţelege 
de la sine. Fără falsă modestie, vei povesti tot ce-ai făcut. M- 
ai înţeles, Odet? [in foarte mult să fie aşa cum îţi spun. 


— Vă voi urma instrucţiunile literă cu literă, promise 
Valvert. Cu toate astea, domnule mi se pare că ar fi foarte 
drept să fac cunoscută partea ce vă revine în această 
afacere. În fond, rolul meu nu e decât secundar. Nu sunt 
decât braţul care conduce în timp ce dumneavoastră 
sunteţi creierul care concepe şi conduce. 

— Nici vorbă, nici vorbă, protestă vehement Pardaillan, am 
motivele mele şi motive foarte serioase, te rog să mă crezi, 
încât să nu apar în această afacere. Deci, sub nici un 
pretext, nu trebuie să pronunţi numele meu în această 
poveste. [i-o cer cu insistenţă. 

După această tutuire neobişnuită adăugată insistențelor, 
Valvert a înţeles că Pardaillan ţinea foarte tare la tot ce-i 
ceruse şi a nu i se supune pe această temă ar putea fi un 
lucru cu consecinţe pe care nu le putea bănui, dar care 
erau cu siguranţă, foarte grave. Deci, promise încă o dată: 

— Nu înţeleg dar n-are nici o importanţă, o să fac aşa cum 
doriţi, domnule. 

— E tot ceea ce îţi cer. În rest ai să înţelegi mai mult, 
răspunse Pardaillan cu un zâmbet enigmatic. leşiră. Truie- 
qui-file era la doi paşi. Aproape ajunseră. Au pătruns în 
curte. Când Gringaille şi-a lăsat calul, probabil a dat şi 
diverse instrucţiuni pentru că cinci cai gata înşeuaţi 
aşteptau unul lângă celălalt, lovind nerăbdători pământul 
cu frâiele trecute prin inelele fixate în zid. 

Nu le mai rămânea decât să încalece. Ceea ce şi făcură. 
Valvert strânse tare mâna pe care i-o întinse Pardaillan şi 
plecă primul. Landry Coquernard, Escargasse şi Gringaille 
l-au lăsat să se depărteze preţ de vreo şase paşi şi se 
desprinseră la rândul lor. 

Rămas singur în curte, Pardaillan îl urmări cu privirea pe 
Valvert care mergea la pas, cu pumnul lipit de şold şi cu 
acelaşi surâs enigmatic pe buze, se gândea: „Băiatul ăsta 
plin de curaj, care se duce să-şi rişte pielea cu o superbă 
nepăsare, habar n-are că merge să-şi câştige şi zestrea cu 
aceeaşi ocazie... Pentru că serviciul pe care i-l face regelui 


face... să fim rezonabili... să spunem... două sute de mii de 
livre? ... Ei, la naiba, regele nu poate să-i dea mai puţin... 
Să zicem, deci, două sute de mii de livre... Dar, fir-ar să fie, 
regele poate foarte bine să accepte serviciul şi să uite de 
recompensă! Deh, deh, este cam în obiceiurile celor mari să 
creadă că sunt chit dacă spun nişte vorbe pompoase de 
mulţumire! ... O ştiu destul de bine! ... Ei, dar dacă regele 
uită, mă voi osteni eu să-i împrospătez memoria. Şi chiar că- 
mi vine o idee. Rămâne de văzut... Mă voi gândi la lucrul 
ăsta pe drum.” 

Tot rumegând aşa în sinea lui, Pardaillan, dintr-un vechi 
obicei de călăreț, cercetă dacă este bine înşeuat calul, 
destul de lejer legat, apoi se aruncă şi el în şa. leşi cu mare 
dibăcie, căci se afla în mijlocul unei mulţimi de femei care 
încurcau toată piaţa şi merse aşa până la colţul străzii 
Feure. N-o luă pe stradă, dar se opri o clipă. Aruncă o 
privire scrutătoare şi observă numaidecât un fel de cerşetor 
care se tupilase lângă o bornă. Am spus „un fel de cerşetor” 
fiindcă omul purta un costum jerpelit ca cei foarte săraci şi, 
chiar dacă-şi luase atitudinea unuia care cere de pomană, 
în realitate părea prea puţin preocupat s-o şi facă, în faţa 
trecătorilor. 

Văzându-l pe individul pe care se şi aştepta să-l vadă acolo, 
Pardaillan zâmbi cu subînţeles. 

„Imbecilul ăsta de Stocco îşi imaginează că eu nu-l voi 
recunoaşte pentru că s-a deghizat ca unul care a scăpat din 
Curtea miracolelor şi şi-a ascuns jumătate din obraz cu o 
bucată de pânză murdară! Puşlamaua începe să mă calce 
pe nervi şi tare aş avea chef...” 

Se gândi o clipă, uitându-se la Stocco - pentru că el era - 
cu un aer care nu anunţa nimic binevoitor. Apoi, ridicând 
din umeri, cu un aer de dispreţ, se îndepărtă tacticos, fără 
ca Stocco să-l fi văzut, căci cu ochiul pe care nu şi-l 
acoperise era ocupat să supravegheze uşile caselor din 
strada Feure şi nu întorsese capul. Pardaillan ieşi din oraş 
pe drumul dinspre Saint-Denis, exact drumul pe care 


pornise Valvert cu câteva clipe mai devreme. De astă dată 
porni în galop ca şi cum voia să prindă pe cineva din urmă. 
Se prea poate să fi uitat să-i spună ceva lui Valvert, vreun 
amănunt foarte important, iar acum era nevoit să gonească 
după tânărul său prieten ca să repare această gafă. 

Tot gonind aşa, la un moment dat îl zări în faţa lui cam la o 
sută de paşi taman pe cel după care alerga. Valvert mergea 
în trap mărunt. Landry Coquenard, în pas cu el. Dar 
Escargasse şi Gringaille nu erau nicăieri. 

Dar, lucru ciudat, în loc să dea bice ca să-l ajungă pe 
tânărul din faţa lui, ceea ce nu era mare lucru, Pardaillan 
domoli avântul calului, continuând drumul la rându-i în trap 
mărunt. Şi asta nu e tot: mantia îi flutura pe umeri, trase 
marginile şi-şi acoperi faţa, iar pălăria şi-o trase peste ochi. 
Deci, Pardaillan care spusese că are cu totul altceva de 
făcut, refuzase să-l însoţească pe Valvert într-o expediţie 
pregătită chiar de el, ştiind că Odet îşi riscă viaţa, acum îl 
urmărea de la distanţă şi se ascundea de el, de vreme ce îşi 
ascundea chipul în cutele mantalei. 

Capitolul 16 

Pe malurile Senei. 

Fiindcă Pardaillan, din motive doar de el ştiute, dar pe 
care le vom afla în curând, cu siguranţă, se mulțumea să 
meargă aşa, în urma lui Valvert, la mare depărtare, tot ce 
avem mai bun de făcut este să i-o luăm înainte şi să-l 
însoţim chiar noi pe tânărul Odet. 

Aşa cum spusese, Valvert a trecut Sena pe la Saint-Denis. 
Aici părăsi drumul obişnuit şi cobori pe cel de pe mal care 
şerpuia aidoma cotiturilor râului şi, mergând pe cursul lui, 
se găsea pe drumul de întoarcere la Paris. Acum mergea la 
pas, iar Landry Coquenard la mică distanţă în urma lui. 
Aveau aerul unor oameni care fac o plimbare matinală şi 
care se întorc acasă, pe malul râului, fără nici o grabă. 

Escargasse şi Gringaille continuau să strălucească prin 
desăvârşita lor absenţă, în timp ce Valvert nu părea să o 
bage în seamă, cu siguranţă că ştia unde se află dumnealor. 


Cât despre Pardaillan, el îşi lăsase calul într-un han din 
Saint-Denis. O luase de-a curmezişul peste câmp, 
ascunzându-se din loc în loc prin tufişuri. Mergea sigur, cu 
pas sprinten. Nu-l mai urmărea pe tânăr, care era departe 
de a-şi închipui că era supravegheat. Dimpotrivă i-o luase 
înainte. Şi, cu toate precauţiile pe care le lua ca să se 
ascundă, înainta atât de repede încât distanţa care-l separa 
de cel pe care îl urmărea mai înainte, se mărea văzând cu 
ochii. De altminteri îi era foarte uşor să aibă un asemenea 
avans, fiindcă cei doi călăreţi întârziau, cu bună ştiinţă, cât 
puteau. 

După vreun sfert de ceas de plimbare pe malul râului, 
Odet de Valvert recunoscu de departe stătură de uriaşa lui 
d'Albaran care venea spre el la pas, însoţit tot de cei doi 
servitori, despre care Gringaille spusese că păreau „al 
dracului” de solizi. Întoarse capul şi-l avertiză pe Landry 
Coguenard. 

— Atenţie, uite-i pe oamenii noştri. 

— Îi văd, domnule, răspunse Landry Coguenard, fără să 
pară prea emoţionat. 

Continuau să înainteze. Cele două mici grupuri veneau 
unul în întâmpinarea celuilalt. Dacă Valvert, care venise aici 
tocmai pentru a-l întâlni pe d'Albaran, îi recunoscuse de 
departe statura impunătoare, celălalt, concentrat asupra 
misiunii sale, era departe de a se gândi la omul pe care-l 
ura de moarte, de când suportase înfiorătoarea umilinţă de 
a fi fost cotonogit în faţa iubitei lui, aşa încât, la început nu-l 
recunoscu şi nu dădu atenţie plimbăreţului care venea spre 
el. 

Doar când au fost destul de aproape unul de celălalt, l-a 
recunoscut. 

Lui d'Albaran îi ieşi total din minte că se afla într-o misiune 
comandată de Fausta, care nu ierta niciodată nimic în 
asemenea situaţii. Voia cu orice preţ să ucidă şi indiferent 
prin ce mijloace. Ca atare, acţionă ca o brută, fără nici o 


ezitare. Se întoarse spre oamenii săi şi cu voce joasă, 
porunci: 

— Atenţie! Trebuie călcat peste ăştia doi, trebuie ucişi pe 
loc! 

După ce dădu porunca, lăsă frâul liber, înşfacă cele două 
pistoale pe care le avea, trase trăgaciul cu sânge rece şi 
lovind cu cizmele până la sânge, calul care urlă de durere, 
zbieră furibund: 

— Ucide! ... ucide! 

Servitorii făcură acelaşi lucru şi, la rându-le, zbierau cât îi 
ținea gura: 

— La moarteeeee! ... moarte! ... 

Ca un vârtej nestăvilit care avea să măture totul în cale, 
pare-se, cei trei năvăliră peste Valvert care se afla în 
mijlocul potecii. Dar el n-a aşteptat ciocnirea. În aceeaşi 
clipă avea şi el pistolul în mână, un singur pistol. N-a lăsat 
frâul liber, ci l-a trecut în mâna stângă, lucru ce dovedea că 
avea să rămână stăpân pe mişcările calului în funcţie de 
împrejurări. Porni şi el, dar nu furios şi în neorânduială, 
cum făcuse d'Albaran, ci într-un galop metodic, ca şi cum s- 
ar fi aflat într-un manej. 

Porni singur. 

În timp ce se avânta, Landry Coquenard, care se vede că 
îşi primise din vreme instrucţiunile, sări de pe cal şi începu 
să alerge de-a lungul unui gard viu, cu un pistol în fiecare 
mână. În timp ce fugea, conform obiceiului, scotea nişte 
sunete care îţi luau minţile, imitând perfect toate animalele 
din curtea omului, cunoscute pe-atunci. 

Când ajunse la cinci paşi distanţă de Valvert, d'Albaran 
slobozi un foc mugind: 

— Crăpă! Câine turbat! ... 

Asta şi aştepta Valvert. Dând dovadă de un sânge rece cu 
totul exagerat, pe care nu şi-l pierdea niciodată într-o 
acţiune, înainte ca glonţul să plece, cu o lovitură de pinten 
dublată de o puternică zvâcnire a frâului şi-a forţat calul să 
se dea în lături, spre stânga. Glontele trecu exact prin locul 


pe care-l părăsise. Dacă nu făcea o astfel de manevră, 
executată cu o viteză şi o dibăcie deosebită, glontele l-ar fi 
nimerit în plin piept. Imediat, trase la rându-i un foc, ochind 
nu pe d'Albaran, ci calul lui. 

Glontele lui nimeri: lovit sub gât, animalul căzu în 
genunchi. D'Albaran fu proiectat peste împrejmuire şi fu 
trântit patru paşi mai încolo, de-a dreptul în mijlocul 
drumului, altfel fără prea mari pagube. 

Aruncarea pistolului gol, apucarea unui alt pistol, săritul 
jos de pe cal, saltul spre cavalerul căzut, toate astea părură 
o singură mişcare, atât de mare fusese viteza în care le făcu 
Valvert. În spatele lui d'Albaran, oamenii lui veneau ca 
vântul. Probabil că erau foarte devotați acestui stăpân, 
pentru că au uitat de ei şi nu s-au gândit decât la el: săriră 
jos de pe cai şi se apropiară de el, încercând să facă un zid 
de apărare din trupurile lor, dându-i astfel şi timpul necesar 
să se ridice. 

Devotament absolut inutil. N-au avut nici măcar timp să-şi 
scoată armele. Landry Coquenard îi pândea. N-a fost nevoie 
să-şi descarce pistoalele. Folosindu-se de unul din ele în 
chip de ciomag, ridică braţul şi lovi fulgerător. Unul din ei 
căzu grămadă. Landry îşi salută propria victorie cu o serie 
de strigăte teribil de ascuţite: strigăte de porc la tăiere. În 
acelaşi timp, se aruncă asupra celuilalt individ cu braţul 
ridicat, în intenţia de-al face să suporte acelaşi tratament, 
aceeaşi soartă. N-a avut timp să-l mai lovească în elanul ce-l 
cuprinsese omul se găsi, deodată, în faţa lui Valvert. lute ca 
fulgerul, tânărul îşi trecu pistolul în mână stângă şi îşi 
proiectă pumnul în faţă, cu forţa unei catapulte. Lovit între 
ochi, omul căzu lângă primul doborât, în momentul în care 
Landry Coguenard era cât pe-aci să-i administreze o 
lovitură de pistol în cap. Lucru ce nu l-a împiedicat să-şi ţipe 
din nou victoria cu nişte icneli prelungite. 

Şi atunci, ca şi acum, deşi invizibili, asistaseră la această 
scurtă confruntare şi nu aşteptaseră decât momentul 
intrării în scenă, Escargasse şi Gringaille ţâşniră brusc, ca 


nişte drăcuşori ieşiţi din cutie, în aşa fel încât nimeni n-ar fi 
putut spune de unde naiba veneau. Erau aprovizionaţi cu 
nişte frânghii solide. Se năpustiră asupra celor doi răniţi şi 
dintr-o singură mişcare, aceştia erau legaţi din cap până-n 
picioare, incapabili să mai facă cel mai mic gest. Lucru pe 
care n-aveau de gând să-l facă pentru bunul motiv că 
amândoi erau leşinaţi de-a binelea. 

În timpul ăsta d'Albaran se ridică cu vioiciune, îşi căută din 
ochi pistolul încărcat care-i scăpase în cădere şi negăsindu- 
|, fiindcă Valvert, cu piciorul tocmai îl trimisese în Sena, îşi 
scoase sabia din teacă. Cât p-aci să se repeadă cu fierul în 
mână. Dar, la doi paşi de el, Valvert îndreptă asupra lui, 
gura amenințătoare a pistolului şi spuse cu un ton ce nu 
îngăduia să te îndoieşti câtuşi de puţin de hotărârea lui: 

— Nu vă mişcaţi, domnule conte, dacă nu vreţi să mă 
puneţi în situaţia de a vă trimite un glonte. 

— Fie! răspunse d'Albaran ridicând din umeri. 

Puse arma la loc, îşi încrucişă braţele pe pieptul puternic 
şi, privindu-l pe Valvert drept în faţă, rosti cu un calm 
desăvârşit: 

— Sunt în mâinile dumitale, ucide-mă, rosti el simplu. 

— V-am prins ca să pot sta de vorbă cu dumneavoastră. N- 
am să vă omor decât în situaţia în care mă veţi obliga s-o 
fac, îl asigură Valvert. 

În mod ciudat, asemenea cuvinte ar fi trebuit să-l 
liniştească pe d'Albaran, numai că ele îl îngrijorau mult mai 
mult decât cele patru pistoale îndreptate asupra lui. Se tot 
gândea. Şi începea să întrevadă ca posibile acum, anume 
lucruri extraordinare pe care ar fi refuzat să le creadă, cu 
câteva clipe mai devreme. 

— Ce vrei de la mine? 

— Vreau, răspunse Valvert şi insistă asupra cuvântului, 
vreau să-mi daţi documentul pe care îl aveţi la 
dumneavoastră şi care conţine ordinele ducesei de 
Sorrientes prin care aveţi asigurată supunerea pasivă a 
cavalerilor în întâmpinarea cărora mergeţi, cavaleri ce 


alcătuiesc escorta unui vas care urcă destul de greu cursul 
râului Sena şi care este încărcat cu marfă... vinuri de 
Spania, de precizat... deosebit de preţioase, de vreme ce 
sunt păzite de zece oameni aflaţi sub ordinele unui ofiţer. 

D'Albaran se simţi pulverizat. Se aştepta la orice, în afară 
de a-l vedea pe Valvert atât de bine informat. 

— Cum de ştiţi toate astea? tună el, cu o voce spartă. 

— N-are importanţă. Ştiu şi asta este de ajuns. Hai, daţi-mi 
documentul acela, domnule. I-auzi! Un vin care valorează 
patru milioane! Trebuie să fie un nectar cu un gust 
nemaiîntâlnit! Aş vrea neapărat să gust şi eu! 

D'Albaran fremăta: Valvert îi spunea că el cunoştea până şi 
valoarea exactă a încărcăturii pe care voia să şi-o 
însuşească. El ezită o secundă. Nu pentru a afla dacă va 
ceda sau nu amenințării: era ferm hotărât să se lase omorât 
pe loc decât să comită această trădare. Doar că se întreba 
dacă avea timp să scoată preţiosul document din buzunar şi 
să-l distrugă. Ceea ce ar fi fost cel mai simplu mod de a 
salva aceste milioane care erau pe drum de mai mult de 
şase săptămâni venind din Spania, pe care stăpâna le 
aştepta cu nerăbdare şi care i se ceruse să le predea în 
momentul sosirii lor la destinaţie. 

Dar Valvert nu-l pierdea din ochi. Şi, ca şi cum citea 
limpede ce gândeşte, el îndrepta din nou pistolul asupra lui, 
spunând: 

— Inutil, domnule, glonţul meu vă va dobori înainte dea vă 
desface doi nasturi de la haină. 

— Foarte bine! scrâşni d'Albaran, omoară-mă şi să 
isprăvim. 

Valvert se apropie de el, îi propti pistolul în frunte şi rosti 
cu o voce glacială: 

— Documentul sau vă zbor creierii! 

D'Albaran nu făcu nici o mişcare ca să îndepărteze arma. 
Nici o fibră de pe chipul lui nu se clinti. Ochii săi 
scânteietori pe care şi-i pironise în ochii lui Valvert, nici 
măcar nu clipiră. 


— Dă-i drumul, spuse simplu, cu o voce pe care n-o altera 
nici cea mai mică emoție. 

Neînduplecat, Valvert apăsă degetul pe trăgaci. D'Albaran 
rămase neclintit ca şi cum, dintr-o dată, ar fi fost 
transformat în statuie de marmură. Pe buzele lui, însă, 
trecu ceva ca un surâs dispreţuitor. 

Valvert nu mai apăsă pe trăgaci, îşi lăsă uşor braţul în jos, 
se dădu îndărăt cu doi paşi, îşi scoase pălăria şi salută 
protocolar. 

— Ce? ... Ce-i asta? se sperie d'Albaran care nu mai 
înţelegea nimic. 

— Domnule, rosti Valvert grav, sunteţi lipsit de scrupule 
dar, cu siguranţă sunteţi un viteaz. Ar fi trebuit să înţeleg că 
un om ca dumneavoastră poate fi învins prin forţă, dar 
capul nu şi-l va pleca în faţa amenințării şi nu va fi laş, chiar 
dacă viaţa lui este în joc. Vă rog să primiţi scuzele mele 
pentru pretenţia ce nu se cuvenea să v-o adresez. 

D'Albaran îşi rostogolea ochii aiuriţi. Ceea ce se petrecea 
în mintea lui descumpănită i se citea atât de bine pe faţă 
încât Valvert era cât pe-aci să pufnească în râs. Mai puţin 
reţinuţi decât el, cei trei însoțitori ai săi, care adulmecaseră 
ca nişte cunoscători atitudinea colosului, reproduseră cu 
voce tare impresiile lor: 

— El nu înţelege, sărmanul! remarcă Escargasse. 

— Nu ştie ce înseamnă să fii generos, spuse Gringaille. 

— Ela fost împuşcat, preciză Landry Coquenard. 

Văzându-l că tace în continuare, Valvert reluă: 

— Cu toate astea, îmi trebuie documentul. Şi pentru că nu 
vreţi să mi-l daţi de bună voie, lucru pe care-l înţeleg foarte 
bine, de altfel, mă văd obligat să-l iau eu forţa. 

Spunând acestea, Valvert îi dădu pistolul lui Gringaille, îşi 
scoase sabia, salută şi spuse: 

— Apăraţi-vă! Şi ţineţi-vă bine, domnule, căci nu vă voi 
menaja. 

De astă dată, d'Albaran înţelese de minune. Pe loc, îşi 
regăsi prezenţa de spirit, pe care generozitatea greu de 


înţeles a adversarului său, i-o cam risipise. Pe dată avu şi el 
spada în mână. Şi învârtind-o în aerul ce şuieră: 

— Presupun că mi se oferă o luptă cinstită. 

Şi cu vârful sabiei arătă spre cei trei viteji ce se aflau în 
jurul lui, fără să-şi fi azvârlit pistoalele. Valvert le făcu un 
semn. Supunându-se şi-au pus pistoalele la cingătoare şi 
toţi trei s-au dus să se aşeze lângă gardul viu unde 
râămaseră nemişcaţi şi muţi. 

Cei doi adversari, după o secundă de gardă, îşi încrucişară 
săbiile. 

Ca un om prudent şi abil ce era, d'Albaran rămase în 
defensivă. Nu se mai gândea decât să-l omoare pe Valvert. 
Nu se mai gândea decât la salvarea preţiosului document 
care, dacă încăpea pe mâna vreunui îndrăzneţ, i-ar fi 
permis să obţină milioanele venite de atât de departe. Şi 
cum era un scrimer de clasă, se flata spunându-şi c-o va 
scoate la capăt, chiar de-ar fi fost să-l caute şi să-l înghită, 
în timp ce se bătea. 

După o metodă pe care o ştia de la Pardaillan, Valvert 
atacă imediat cu o serie de lovituri directe, fulgerătoare. 
D'Albaran fu nevoit să dea înapoi, de mai multe ori. Dar tot 
retrăgându-se, se apăra cu o asemenea forţă şi cu o 
asemenea precizie încât reuşi, o vreme, să-şi ţină 
adversarul la respect. Cel puţin, aşa crezu el. 

În realitate loviturile pe care i le dădea Valvert erau 
menite să-i cântărească puterile. Asta n-a înţeles el. Dar, 
ceea ce a priceput perfect, este că avea de-a face cu un 
adversar redutabil şi că trebuia să joace mai strâns decât 
oricând. Înţelese atât de bine, încât, fără să mai aştepte, îşi 
vâri mâna stângă în tunică în ideea de a o desface. 

Valvert nu avu aerul c-ar fi observat gestul acesta 
semnificativ. După o altă metodă de-a lui Pardaillan, începu 
să vorbească: modalitate prin care abaţi atenţia 
adversarului şi-l faci să greşească. 

— N-ar trebui să credeţi, spuse el, că vreau să intru în 
posesia milioanelor doamnei de Sorrientes. 


— Ce spui! rânji d'Albaran, în timp ce continua să pareze. 

— O spun fiindcă aşa este. Milioanele astea sunt destinate 
altcuiva. 

— Ei aş! Cui? 

— Regelui, domnule. Milioanele erau sortite să intre în 
luptă împotriva lui. Aşa că îi vor servi ca să se apere. E 
vorba de un război drept. 

— Deocamdată nu le are. 

— Nu. Dar le va avea astă seară. [ineam chiar să vă spun 
asta. Puteţi să-i spuneţi şi stăpânei voastre, ăsta mi-era 
scopul. Profitaţi de ocazie şi spuneţi-i că în această afacere, 
nu sunt decât reprezentantul domnului de Pardaillan. El 
este cel care, cu ajutorul mâinilor mele, îi ia aceşti bani ca 
să-i dea regelui. Şi acum fiindcă ştiţi toate astea, haideţi să 
terminăm... 

În acelaşi timp fandă adânc. 

D'Albaran lăsă să-i cadă spada şi căzu cu un strigăt surd. 

Valvert era deja aplecat asupra lui. În momentul acela auzi 
o voce furibundă: 

— Opreşte! 

— Atenţie! se auziră alte trei voci îngrijorate. 

Valvert se simţi tras, ridicat cu o forţă irezistibilă şi 
aruncat brusc înapoi. În acelaşi timp auzi o voce pe care o 
recunoscu numaidecât ca fiind a lui Pardaillan: 

— Uşurel, tinere! Ce dracu, nu se lovesc oamenii aşa, pe la 
spate. 

Valvert sări în picioare. În locul din care îl scosese tocmai 
la timp, lângă trupul neînsufleţit al lui d'Albaran, îl văzu pe 
Pardaillan, cu spada sclipitoare pe care o ţinea în mână, 
Pardaillan ţinea piept unui tânăr de o nemaipomenită 
frumuseţe, cu chipul ornamentat de o mustață subţire, o 
bărbuţă ascuţită, îmbrăcat cu o simplitate somptuoasă ce te 
făcea să te gândeşti la un mare senior. Tânărul acesta 
scotea nişte sunete nearticulate, se năpustea, se învârtea, 
lovea furios, căznindu-se în zadar, să-l îndepărteze pe cel 
care-i tăia drumul, ca să poată alerga după Valvert, pe care 


fusese la un pas să-l culce sub d'Albaran, lovindu-l pe la 
spate. 

— Ai documentul? întrebă Pardaillan care se mulțumea să 
pareze, în joacă loviturile acestui adversar necunoscut, 
înzestrat cu o agilitate surprinzătoare. 

— Da, domnule. 

— Atunci pe cai şi valea. 

— Dar, domnule... 

— Şterge-o, îţi zic. 

— Bine, domnule. 

Dar, ca să se urce pe cai, era nevoie de cai. Or, caii erau în 
spatele turbatului care se năpustea de-a curmezişul 
drumului. Păşteau liniştiţi în frunziş. Landry Cogquenard îşi 
luă avânt. Mai iute decât el, turbatul îi întoarse spatele lui 
Pardaillan, stupefiat, şi fugi spre cai. De două ori la rând, 
într-o viteză nebună, ridică sabia şi lovi cele două animale în 
piept. Caii căzură. După care, necunoscutul se întoarse în 
goană şi cu sabia înroşită de sânge până la mâner, se 
aruncă asupra lui Pardaillan cu mai multă impetuozitate 
decât zicând. 

„Ce superb leu tânăr! îşi spuse Pardaillan cu admiraţie. 
Cine dracu o fi?” 

Dar, în timp ce-i ţinea piept, făcu un semn. La acest semn 
Gringaille, se grăbi în spatele gardului viu şi se întoarse cu 
doi cai: al lui şi al lui Escargasse. 

— Pe cai, repetă Pardaillan, pe un ton poruncitor, căruia 
nu-i putea rezista. 

Valvert şi Landry Cogquenard se supuseră. Săriră în şei o 
luară din loc. 

Atunci, necunoscutul sări din nou îndărăt. O luă la goană 
într-o viteză nebună. Cel puţin aşa, se putea crede, că o luă 
la goană. Nici vorbă de aşa ceva. După vreo douăzeci de 
metri se opri. Se întoarse şi lipindu-şi bine tălpile de 
pământ, făcând să şuiere sabia năclăită de sânge, zbieră cu 
un glas de trăsnet: 

— Pe aici nu se trece! 


Situaţia devenea ridicolă. Şi asta din vina lui Pardaillan, 
care ţinea morţiş să-l menajeze pe turbatul ăsta, cu un 
curaj nebun, desigur, cu o forţă remarcabilă pentru scrimă, 
dar pe care el ar fi putut să-l expedieze rapid, la naiba, dacă 
ar fi vrut. Dar Pardaillan, care ceruse în mod expres să nu 
fie nimeni ucis, găsea că se vărsase şi aşa prea mult sânge 
pentru o chestiune de bani, pe care o considera mizerabilă, 
deşi era vorba de o sumă enormă. Şi avea oroare să mai 
vadă curgând sânge. 

Dar a înţeles că trebuia să se sfârşească o dată toată 
povestea şi că nu putea îngădui să fie ţinut în şah de un 
tinerel. 

— Am să curăţ drumul, îi spuse lui Valvert. Treci mai 
departe fără să ţii cont de mine. 

Alergă spre tânăr, hotărât să termine cu el. Tânărul îl 
aştepta cu un aer tot atât de hotărât. Săbiile se încrucişară 
până la mâner. De data asta Pardaillan era cel care atacă. 
Cu toate că era deosebit de priceput în ştiinţa scrimei, 
necunoscutul nu era de talia lui. De mai multe ori ajunse 
ceva mai târziu în apărare. Pardaillan ar fi putut foarte bine 
să-l omoare, sau măcar să-l rănească suficient de grav şi 
astfel să-l forţeze să abandoneze. Dincolo de orice, trebuie 
spus că înzestrat cu un curaj de neîmblânzit, de o energie 
teribilă, nu se dăduse înapoi nici cu un deget, nu cedase 
câtuşi de puţin presiunii lui Pardaillan care voia să elibereze 
calea. 

„Dracu să-l ia de încăpățânat! îşi spuse. Ăsta e în stare să 
moară numai ca să nu cedeze. Asta e, aş fi vrut să-l scutesc 
de umilinţă, căci oricine ar, e un viteaz. Dar nu pot face 
altfel... Doar dacă îl omor... Şi asta nu vreau...” 

După această cugetare, Pardaillan îşi pregăti lovitura 
printr-o serie de fente foarte savante, atinse apoi sabia 
adversarului... Şi sabia, smulsă parcă de o forţă 
supranaturală, zbură, descrise o curbă în spaţiu şi căzu în 
râu. 


— Blestemat să fii, cavaler al infernului! urlă necunoscutul, 
nemaiputându-se stăpâni. 

Părea atât de ruşinat şi disperat încât lui Pardaillan i se 
făcu milă. Cu un glas blând se scuză: 

— Pe cinstea mea, domnule, îmi pare nespus de rău că mă 
port aşa cu un viteaz ca dumneata, dar trebuie să fii de 
acord cu mine că e din vina dumitale, măcar în parte. 

— Trebuia să mă omorâţi, domnule! rosti necunoscutul, 
mârâind furios. 

— Este ceea ce m-ar fi dus la disperare, în cazul în care aş 
fi făcut-o, răspunse Pardaillan. 

Şi, cu ochiul lui scrutător, îl studia pe necunoscut mai 
atent decât o făcuse până atunci. Îşi spunea: „Mi se pare 
cunoscută această voce! ... Unde dracu am mai auzit-o? ... 

Şi Pardaillan, care se gândea că, în fine, totul fusese spus, 
îşi punea liniştit sabia în teacă, după ce îl salutase deosebit 
de galant pe tânărul necunoscut. 

Valvert şi Landry Cogquenard care aşteptau curioşi sfârşitul 
încăierării, s-au gândit, la fel, că totul fusese spus şi că 
acum trecerea era liberă. Dădură pinteni cailor şi porniră la 
trap. Habar nu aveau cu ce încăpățânat feroce şi total 
nepăsător faţă de moarte, deci cu ce individ inconştient 
aveau a face. El nu se socotea câtuşi de puţin învins. Atunci, 
când ei se socoteau scăpaţi de belea, îl văzură din nou pe 
tânăr postat în mijlocul drumului, cu bustul uşor înclinat şi 
picioarele bine proptite, iar în mâna dreaptă crispată avea 
un pumnal foarte ascuţit, pe care tocmai îl scosese de la 
piept. Şi toată atitudinea lui dovedea că mai degrabă s-ar 
lăsa zdrobit, călcat în copitele cailor, decât să cedeze teren. 

„Asta nu mai e încăpățânare, e nebunie curată!” se gândi 
Valvert care, ca şi Pardaillan, admira ca un cunoscător, 
bravada nebună. Dar, cu toată admiraţia, îşi struni calul în 
direcţia tânărului necunoscut. 

Era rândul lui Pardaillan să privească, încrucişându-şi 
braţele. Nici nu se gândea să intervină. La ce bun? Acum 
ştia că Valvert va reuşi să treacă. Dar era foarte interesat 


LIA 


de persoana acestui luptător pătimaş şi extraordinar, în 
rest, nu era îngrijorat pentru el: îl cunoştea bine pe Valvert 
şi ştia că pentru el este o datorie de onoare să nu facă 
vreun rău celui pe care el, Pardaillan, îl menajase şi care 
deşi avea o înfăţişare în aparenţă fragilă şi delicată, 
îndrăznise să înfrunte singur cinci oameni dintre care cel 
mai slab l-ar fi înghiţit dintr-o dată şi care, acum, ţinând în 
mână pumnalul mic şi afurisit, era dur ca o stâncă şi fără să 
clipească, aştepta să se apropie colosul pe care-l alcătuiau 
calul şi călăreţul. 

Deci, Pardaillan privea, fără să se gândească să intervină, 
dar în mintea lui, reluă fără încetare întrebarea pe care şi-o 
mai pusese: „Unde dracu am mai auzit vocea asta?” 

Odet de Valvert mergea direct spre necunoscutul pe care 
nu-l slăbea din ochi. Acesta, la rândul lui, cu o privire 
arzătoare ce parcă devora, urmărea grupul om-cal care se 
repezea spre el. 

„Pe Dumnezeul meu, îşi spuse Valvert, ăsta nu se uită 
decât la pieptul calului meu, îl vizează. Cu riscul de a fi 
zdrobit, vrea să mă anuleze, să mă împiedice să folosesc 
documentul luat de la d'Albaran, să profite de eventuala 
mea cădere ca să pună mâna pe el şi să-l distrugă.” 

Preocupat de această constatare, luă documentul pe care 
îl pusese la cingătoare şi, prudent îl puse în buzunarul 
interior al tunicii. În acelaşi timp strigă: 

— Loc! ... loc! Pe toţi dracii sau veţi fi zdrobit! 

— Nu se trece pe aici! zbieră din nou necunoscutul. 

Valvert ajunse la doi paşi de necunoscut. Acesta se 
încorda, pregătindu-se să se dea la o parte la momentul 
potrivit şi, în treacăt, să lovească animalul. Asta era 
manevra pe care voia s-o facă. Manevră foarte simplă în 
realitate, dar pentru care era nevoie, în afară de sânge 
rece, de o deosebită siguranţă a ochiului şi a mâinii. 

Numai că n-a reuşit manevra. Sau, în fine, a încercat-o şi a 
ratat-o. În momentul în care era cât pe-aci să-l atingă pe 
Valvert, acesta, cu o lovitură de pinteni îşi dădu calul într-o 


parte. De fapt aceeaşi manevră care-i reuşise cu d'Albaran 
şi care ar fi izbutit să arunce de pe cal pe oricine altcineva 
şi nu doar pe un călăreț obosit ca el. Asta îl făcu să 
zâmbească pe Pardaillan care era foarte atent la ce se 
întâmpla. Lovitura de pumnal a necunoscutului nimeri în 
gol. 

Îşi încordase într-atât puterile încât mânat de propriul lui 
elan, îşi pierdu echilibrul şi era cât p-aci să se întindă în 
mijlocul drumului. Cu mare dexteritate reuşi să-şi recapete 
echilibrul. 

Dar când se îndreptă, Valvert trecuse deja. 

Necunoscutul, spumegând de o furie neputincioasă, îl 
însoţi cu urletele sale: 

— Opreşte! Opreşte! ... Banditule! ... Tâlhar de drumul 
mare! ... Opreşte! ... 

lar Pardaillan continua să-şi spună: „Unde dracu am mai 
auzit această voce? ... O voce care te face să te gândeşti la 
urletele unui tigru furios? ...” 

Capitolul 17 

Milioanele spaniole. 

Necunoscutul făcu o mişcare ca şi cum s-ar fi lansat în 
urmărirea lui Odet de Valvert, care îşi continuă drumul fără 
să-i răspundă, fără să se uite în urmă. Dar brusc, 
necunoscutul, ca şi cum i s-ar fi zdruncinat minţile, se lovi 
cu pumnii peste frunte. În loc să alerge după Valvert, 
Pardaillan îl văzu azvârlindu-se în tufe. Fără să-i pese de 
costumul somptuos care se sfâşia, de mâini sau de obrazul 
care sângera din pricina zgârieturilor, îşi croia drum cu 
lovituri succesive de pumnal tăindu-şi drumul prin hăţiş. 

— Ce dracu vrea să facă acolo, în spatele hăţişului? se 
întrebă Pardaillan cu voce tare. 

Gringaille răspunse la această întrebare, pe care şi-o 
pusese şi el. 

— Domnule, am văzut un cal de cealaltă parte a zidului 
verde, spuse el. 


— Atunci înţeleg: vrea să-l prindă din urmă pe Valvert ca 
să-l împiedice să-şi continue drumul... Cu amărâtul ăla de 
pumnal... Chiar că nu-i e frică deloc! ... 

Şi continuă gândindu-se: „Doar dacă n-are pistoale gata 
încărcate în buzunarele şeii... Bine, Valvert şi Landry au şi 
ei pistoale... Pe cinstea mea, dacă Odet îşi pierde răbdarea 
şi-i atinge o lovitură de sabie bine gândită sau îl ciuruie cu 
un glonte, ce-i drept, a meritat-o! Ce dracu, nu se poate să 
fii atât de încăpățânat!” 

Apoi întoarse capul cu indiferenţă. Deodată se lovi şi el 
peste frunte, venindu-i subit o idee şi se înfurie împotriva lui 
însuşi: „Triplu imbecil ce sunt. Şi dacă în loc să alerge după 
Valvert, se grăbeşte s-o taie pe scurtătură ca să-i avertizeze 
pe oamenii de pe vas, pe care sigur că-i cunoaşte, despre 
cele întâmplate? Mii de draci, asta înseamnă eşecul întregii 
noastre expediţii! ... Moartea tuturor dracilor, turbatul ăsta 
începe să-mi fiarbă bila! De data asta trebuie să sfârşim 
definitiv cu el... Şi cu atât mai rău pentru el.” 

Tot înjurând astfel, Pardaillan care luase deja o hotărâre, 
cu iuţeala sa caracteristică, trecu fără întârziere la acţiune. 
Căci caii oamenilor lui d'Albaran erau tot acolo, ca şi ai 
ceilalţi doi pe care-i căsăpise necunoscutul, păşteau şi ei, 
liniştiţi, ramurile tinere de un verde blând. 

Pardaillan puse mâna pe unul din cai şi sări în şa cu o 
uşurinţă pe care i-ar fi invidiat-o mulţi oameni tineri. Îşi 
aşeză calul în direcţia cuvenită atât cât îi îngăduia drumul 
îngust şi, cu o lovitură de pinteni în coapsele calului, îl 
struni şi cu pumnul lui de fier, îl ridică şi-l săltă deasupra 
hăţişului. Din câteva salturi îl ajunse din urmă pe 
necunoscut, în momentul în care tocmai se pregătea să-şi 
pună piciorul în scări. Pardaillan sări din şa, îl înşfacă pe la 
spate cu braţele lui puternice şi-l prinse, ridicându-l ca pe 
un fulg. 

Necunoscutul, luat pe sus, pe jumătate sufocat din pricina 
strânsorii, avea o energie nestăvilită ce nu slăbea deloc. Nu- 
şi pierdu capul. Nici nu ţipă, nici nu încercă să scape de 


mâinile care îl strângeau. Ridică mâna în care avea 
pumnalul şi lovi fulgerător. 

Din nefericire pentru el, Pardaillan îl supraveghea 
îndeaproape. De altminteri se şi aştepta la o asemenea 
lovitură. Strânse şi mai puternic braţul, iar cu mâna liberă îl 
apucă de încheietura mâinii. Îşi pierdu răbdarea: 

— Ah! Pe toţi dracii morţi, dar la urma urmei, mă scoţi din 
sărite! Hai, dă drumul jucăriei ăsteia! 

Îl lăsă pe tânăr pe propriile lui picioare şi începu să-l 
strângă de încheietura mâinii ca să-l forţeze să dea drumul 
pumnalului. Şi nu-l menaja deloc. La un moment dat mâna 
chinuită refuză să mai asculte poruncile creierului ce nu se 
lăsa învins. Degetele amorţite, fărâmate şi sângerânde au 
dat drumul armei. Pumnalul căzu. Pardaillan puse piciorul 
peste el şi dădu drumul tânărului, care slobozi nişte 
cuvinte, cu aceeaşi voce pe care Pardaillan o comparase cu 
urletul unui tigru furios: 

— Laş! Oh! Laş mizerabil ce eşti! 

Insulta neprevăzută şi nemeritată - fiindcă într-adevăr 
admiraţia pentru bravură acestui tânăr, îl solicitase până la 
limită - îl făcu pe Pardaillan să se redreseze. Şi zbârlit, 
scoțând flăcări, rosti cu vocea lui glacială: 

— Tinere, iată un cuvânt pe care... 

Nu-şi încheie fraza. Pe cât se aprinsese de repede, pe atât 
de repede s-a calmat. Şi spuse cu privirea sticlind de ironie: 

— la te uită! ... late uită!.... 

Ce descoperise, oare, ca să fie atât de mirat şi amuzat? 

Până acum, figura tânărului necunoscut prezenta buza 
superioară umbrită de o mustață fină, neagră, bărbia 
împodobită cu un barbişon, de asemenea negru. Or, acum, 
fără să fi observat, acest barbişon atârna în josul obrazului, 
ţinut doar de câteva fire de păr. 

Acest barbişon era deci fals. Trebuie că se agăţase în 
vreun mărăcine, la trecerea gardului şi, prost lipit fără 
îndoială, se desfăcuse pe jumătate. Oricum ar fi fost, 
Pardaillan, care era cu atenţia trează, care căuta să-şi 


amintească unde mai auzise vocea tânărului, se lămuri 
dintr-o dată. 

Îşi scoase pălăria, salută cu o graţie de cavaler, ca nimeni 
altul şi rosti cu vocea lui batjocoritoare: 

— Ei! Dar ce văd prinţesă, dumneata erai! Pot să mă duc la 
naiba, de vreme ce n-am recunoscut-o pe prinţesa Fausta în 
acest elegant costum de cavaler! 

Fausta - fiindcă despre ea era vorba - îşi desfăcu mănuşile, 
le scoase, le puse în centura din talie şi începu să-şi maseze 
mâna. 

Pardaillan a interpretat gestul ca pe un reproş nerostit şi 
începu să se scuze: 

— Cred că am fost puţin cam brutal. Dar cine dracu putea 
să vă recunoască, îmbrăcată într-un asemenea costum, cu 
barbă şi mustață pe deasupra? Îmi veţi spune poate, că eu 
ar fi trebuit să vă recunosc, că altă dată v-aş fi recunoscut, 
doamnă. E adevărat. Nu-mi purtaţi pică, rogu-vă. E 
îngrozitor de departe acest altădată, îmbătrânesc prinţesă, 
îmbătrânesc al dracului! Ştiţi că port şaizeci şi cinci de ani? 
Şaizeci şi cinci de ani atârnă greu pe umerii unui om! lată, 
vederea-mi slăbeşte, încep să fiu tare de ureche, mi se 
moaie picioarele, braţele nu mai sunt puternice, am umerii 
căzuţi şi a cam nins peste puţinul păr ce mi-a mai rămas. 

— De ce nu m-aţi omorât când vârful spadei voastre mă 
atinsese? întrebă ea cu un glas sălbatic. 

— M-aţi mai întrebat şi v-am răspuns... Dar hai să nu stăm 
în locul ăsta, nu-i aşa? 

În timp ce rostea aceste cuvinte, Pardaillan apucă 
hamurile celor doi cai şi-şi trecu braţul pe sub braţul 
Faustei. Ea nu se împotrivi deloc şi se lăsă condusă. 

Asta nu însemna că renunţă la luptă. Nici gând. Ea se 
replia, atâta tot. Ea păstra speranţa nestrămutată că va 
veni momentul când se va putea redresa. Şi, cu toată 
spaima cumplită care o sugruma, mintea sa neobosită lucra, 
clădea combinaţii pentru a apropia acest moment cât mai 
mult posibil. Şi, aşteptând, sub aparenţa unei indiferenţe 


sumbre, era atentă la toate, gata să prindă ocazia propice, 
dacă întâmplarea i-ar fi venit în ajutor. Cu această intenţie, 
ea întrebă: 

— Unde mă conduceţi? 

— O să trecem prin luminişul de-acolo şi ne vom întoarce 
la locul încăierării ca să ne ocupăm puţin de amărâţii ăia, 
care îţi aparţin probabil şi pe care i-am lăsat laţi, în mijlocul 
drumului. 

Fausta nu răspunse decât printr-un semn din cap care 
putea să însemne o aprobare, tot atât de bine ca o 
mulţumire. După câţiva paşi, în timpul cărora ea păstră o 
tăcere pe care Pardaillan o respectă, ea vorbi din nou: 

— Vă datorez scuze, cavalere, spuse ea cu gravitate. 

— Mie? Şi de ce, Dumnezeule? 

— Pentru cuvântul jignitor pe care vi l-am adresat într-un 
moment de durere şi pierdere a minţii. Nu mai este nevoie 
să spun că acel cuvânt nu l-am gândit niciodată. Voi ştiţi, 
Pardaillan, că eu vă consider un bărbat mai mult decât brav. 
În ochii mei, ca şi ai tuturor celor care vă cunosc, voi sunteţi 
reprezentarea vie a bravurii însăşi. 

Cu aceeaşi gravitate, Fausta insistă: 

— 'Tot binele pe care-l voi putea spune despre voi, va fi însă 
mult inferior faţă de ceea ce gândesc. 

— Prăpăd! Dacă veţi continua, voi exploda de orgoliu, 
zeflemisi Pardaillan. 

Şi cu aerul său echivoc: 

— Din fericire noi suntem, amândoi, dintre aceia care-şi 
pot spune tot ce le trece prin cap, compliment sau insultă, 
fără ca asta să aibă vreo consecinţă. 

Ajunseră la locul cu pricina. Pardaillan dădu drumul cailor 
care-l stânjeneau. Dar Faustei nu-i dădu drumul. 

Escargasse şi Gringaille, cu dibăcie şi cu mâna extrem de 
uşoară, dovedind o lungă experienţă în asemenea 
îndeletniciri delicate, scoseseră la iveală rana lui d'Albaran, 
tot leşinat şi i-o pansau cât puteau mai bine. 


— Ei, cum e? întrebă Pardaillan, care observă cum Fausta 
se uita la buldogul ei cu o neagră îngrijorare. 

— Nimic grav, domnule cavaler, îl linişti Escargasse. 
Domnul de Valvert se poate lăuda cu o lovitură bine plasată. 

— În cincisprezece zile va fi pe picioare, liber să-şi pună 
din nou pielea la bătaie dacă asta-i face plăcere, adăugă 
Gringaille. 

— Puteţi să vă bizuiţi pe ei, spuse Pardaillan Faustei. Au 
avut atât de des ocazia să-şi cârpească ei înşişi pielea 
găurită încât au ajuns să se priceapă tot atât de bine ca 
nişte chirurgi iscusiţi. 

Fausta se mărgini să mulţumească cu un uşor semn din 
cap. Ei se întoarseră atunci spre ceilalţi doi răniţi. Nu erau 
decât ameţiţi şi deja îşi reveniseră, dar nu se mişcau. Numai 
că rostogoleau nişte ochi neliniştiţi deoarece o 
recunoscuseră pe stăpâna lor sub deghizarea pe care o 
ştiau de mult timp. 

— Staţii liniştiţi şi nu veţi păţi nimic, îi asigură Pardaillan. 
Numai că trebuie să vă păstrăm legăturile încă un timp. Am 
nevoie să fie aşa. 

Cei doi nu răspunseră: ei aşteptau ordinele stăpânei lor pe 
care o întrebau cu privirea. 

— Trebuie să ne supunem învingătorilor voştri, spuse 
Fausta cu o voce abătută. 

Şi chiar în clipa aceea, d'Albaran calmat de răcoarea 
pansamentului, îşi veni în simţiri. Privirea i se opri pe 
Fausta, recunoscând-o pe loc. Se scuză plin de umilinţă: 

— Am făcut tot ce-am putut, doamnă... N-am prea fost... 
N-am fost cel mai tare. 

— Ca şi mine. Nici eu n-am fost cea mai puternică. lată-te 
rănit, iată-mă prizonieră... Dar suntem amândoi în viaţă şi 
asta este esenţial. 

— Domnule, interveni Pardaillan, credeţi că îl puteţi ţine în 
şa până la Saint-Denis? Nu suntem prea departe. 

— Sper... 

— Atunci să mergem, declară Pardaillan. 


Ordinul era pentru Escargasse şi Gringaille. 

Aparent ei ştiau ce înseamnă asta, fiindcă n-au avut nici o 
secundă de ezitare. Ridicară cu grijă rănitul şi-l. Aşezară pe 
calul Faustei. Pe ceilalţi doi, legaţi fedeleş îi puseră de-a 
latul şeilor de care i-au prins bine că nu cumva să cadă. Pe 
urmă apucară fiecare de câte un ham şi rămaseră drepţi şi 
tăcuţi, arătând că erau gata de drum. 

— La drum! porunci Pardaillan. 

Capitolul 18 

Întoarcerea. 

Continua să ţină strâns braţul Faustei. O conduse încet. În 
urma lor venea d'Albaran, iar în spatele lui d'Albaran, 
Escargasse şi Gringaille duceau de căpăstru caii pe care, în 
mod evident, cei doi prizonieri nu-i puteau conduce. Şi mica 
trupă se îndepărtă încet, la pas, patru din ei mergând pe 
jos, ceilalţi trei călare, părăsind pe câmpul de luptă cele trei 
animale moarte în urma rănilor încasate. 

Primii paşi se făcură în tăcere. Pardaillan o pândea pe 
Fausta cu coada ochiului. Nu voia să-i lase răgazul să-şi 
rumege în continuare planul într-o perfectă linişte a 
gândurilor. Aşa încât începu să sporovăiască pentru a-i 
distrage atenţia şi a o pune în situaţia de a renunţa pentru 
moment la socotelile ei, obligând-o să-i răspundă. 

— Cum dracu ai făcut imprudenţa să te aventurezi 
singură, fără nici o escortă pe drumuri nesigure? întrebă el, 
brusc. 

— Pentru că am avut nefericita idee de a voi să văd cu 
proprii mei ochi cum mi se execută ordinele. 

— Ei, da, merita osteneala. Patru milioane nu-s de colea. 
Dar tocmai fiindcă sumă era foarte mare nu trebuia să rişti 
fără escortă. 

— Am spus deja că nu credeam să am motive de temere. 
Îmi luasem toate precauţiile şi eram sigură că nimeni nu 
ştia de venirea acestor milioane. 

— În afară de mine, după cum vezi. 


— E adevărat. Şi asta mă face să mă gândesc la faptul că 
eşti prea bine informat că să nu bănuiesc vreun trădător 
printre cei apropiaţi mie. 

— Ai cuvântul meu că nu e aşa. Chiar dumneata mi-ai 
dezvăluit apropiata sosire din Spania a acestor milioane. 

— Eu! sări în sus Fausta. 

— Da, dumneata, confirmă Pardaillan. Dumnezeule, nu 
pretind că mi-ai spus-o mie, verde-n faţă. Dar nu uita că am 
fost odată introdus la dumneata. Şi în timp ce eram cu 
urechea ciulită într-un oarecare birou, m-ai făcut să aflu 
fără să bănuieşti, o grămadă de lucruri interesante. 

— Dacă o spuneţi, probabil că aşa şi este. Dar nu eu am 
vorbit despre ziua anume în care trebuiau să sosească 
milioanele. Pe atunci n-o ştiam nici eu... Şi nu eu v-am 
vorbit despre ruta exactă pe care vor veni aceste milioane 
ca să ajungă în mod clandestin la mine, nici despre drumul 
pe care trebuia să meargă d'Albaran ca să intre în posesia 
lor şi nici n-am pomenit că d'Albaran va avea asemenea 
sarcină. 

— Aceste lucruri le-am aflat singur şi zău, fără prea mari 
probleme. 

— Pot să ştiu şi eu cum? 

— Oh! Dumnezeule, dar e cel mai simplu lucru din lume? 
Am trimis un om de-al meu pe drumul spre Spania, un om 
care nu-i lipsit de fler şi îndemânare şi pe deasupra mai 
vorbeşte şi spaniola ca un adevărat copil al Castiliei. În cele 
din urmă a întâlnit o trupă care escorta un convoi. Sub 
costumele lor de servitori de casă mare nu i-a fost greu să- 
şi dea seama că sunt soldaţi. Iar în spatele francezei lor 
corecte - nu vorbesc decât franceza, chiar şi între ei -a 
mirosit că sunt spanioli. A intrat în vorbă cu ei, cum se face 
între soldaţi, fie şi deghizați, oferindu-le câteva sticle de vin 
vechi. Şi când vinul le-a dezlegat limbile au tot povestit. 
Mare lucru nu ştiau. Dar puţinul pe care l-am aflat m-a 
ajutat să ghicesc restul. În ce-l priveşte pe d'Albaran, dat 
fiind că e braţul dumitale drept, mi s-a părut normal să-l 


alegi pentru primirea încărcăturii, acel aşa zis convoi de 
vinuri spaniole, care mergea când pe uscat când pe ape. 
Deci un alt om de-al meu l-a urmărit pe d'Albaran. lar azi- 
dimineaţă când omul mi-a istorisit plimbarea lui matinală şi 
drumul pe care l-a urmat, am înţeles că sosise momentul să 
acţionez, ceea ce am şi făcut urgent. Vedeţi aşadar prinţesă, 
că n-am avut nevoie să cumpăr complicitatea vreunui 
servitor. Mi-ar fi fost, de altfel destul de greu s-o fac de 
vreme ce n-am nici cea mai mică avere. 

— Da, cred, rosti Fausta simplu. Şi acum ce veţi face cu tot 
bănetul? întrebă ea după o clipă de tăcere. 

— Pe Dumnezeul meu, îl voi da celui căruia îi aparţine. 

— Cum, strigă Fausta, prefăcându-se că se înşală, îmi veţi 
restitui acest bănet după ce mi l-aţi luat? 

— Am spus că-l voi restitui celui căruia îi aparţine rectifică 
Pardaillan cu răceală şi nu că vi-l voi restitui vouă. 

— Cu toate acestea... mi se pare că el îmi aparţine mie. 

— Vi se pare greşit, asta este tot. Acest bănet aparţine 
acum regelui. Şi cum vouă trebuie să vă precizez, o fac: 
regelui Franţei, Maiestăţii-Sale Ludovic al XIII-lea. 

— Vai, dar ce ciudat! Cum e posibil, oare, ca aceşti bani, 
care sunt ai mei orice s-ar spune, să devină proprietatea 
regelui Franţei, Maiestăţii-Sale Ludovic al XIII-lea? 

— Iată cum, şi lucrul acesta chiar şi primul venit în Franţa 
v-ar explica la fel: aceşti bani, oricum am lua-o, sunt o marfă 
că oricare alta. Or, veţi afla, dacă într-adevăr nu ştiţi, că 
regele are dreptul să confişte orice marfă intrată prin 
fraudă în regatul său. 

— Sunt de acord, mărturisi Fausta, dar adăugă cu un 
zâmbet acru: ar mai rămâne să aflăm cum va interpreta un 
asemenea lucru, Maiestatea Sa Filip al Spaniei. 

— Regele Spaniei, răspunse Pardaillan cu un surâs deloc 
mai prejos decât cel al Faustei, va înţelege că lucrul cel mai 
înţelept este să tacă din gură. Dacă nu e destul de inteligent 
ca să priceapă, dumneavoastră doamnă, care sunteţi una 
din cele mai splendide inteligenţe din câte cunosc, nu veţi 


ezita să-l convingeţi. Credeţi-mă cel mai bun lucru pe care-l 
puteţi face este să vă resemnaţi şi să consideraţi banii 
pierduţi. 

Fausta, care-l cunoştea bine, ştia că el nu avea obiceiul să 
amenințe prea des. Dar dacă îl obligai, atunci erai răsplătit 
din plin. Învinsă, înclină capul şi oftă. 

— Ce naiba, spuse Pardaillan, doar te-am văzut pierzând 
lovituri mai importante decât asta şi te-ai arătat foarte bună 
jucătoare. Cum se face că acum eşti atât de abătută? 

— Asta fiindcă atunci, răspunse ea, îmi păstrasem 
libertatea. Şi pentru oameni de acţiune ca noi, a fi liber este 
un avantaj de o valoare inestimabilă. Azi, însă... sunt 
prizonieră? Înţelegi? 

— Prizonieră mi se pare puţin cam exagerat. 

— În fine, sunt în mâinile dumitale... 

— Asta e un lucru sigur. 

— Ce ai de gând să faci cu mine? 

— Fireşte că nădăjduiesc să te păstrez ca pe ceva preţios, 
cât mai multă vreme, răspunse Pardaillan cu aerul cel mai 
naiv din lume. 

„Diavol nenorocit! zbieră Fausta înlăuntrul ei, să te înghită 
infernul!” 

— Dar poate că vrei să accepţi târgul pe care vreau să ţi-l 
propun, încheie Pardaillan. 

— S-auzim târgul, răspunse ea domol. 

— Iată: îţi redau libertatea care ţi-e atât de scumpă, dacă 
mi-o dai pe micuța Lodse. 

Pardaillan pronunţase aceste cuvinte cu o gravitate care 
dovedea că treaba era dintre cele mai serioase. Fausta 
tresări: ea nu se aştepta la o astfel de propunere şi, cine 
ştie? Poate că în numeroasele maşinaţii pe care le construia 
uitase de acest copil, nepoata ei şi ce ostatic preţios putea fi 
în mâinile sale. Ea nu ezită: 

— Imposibil, răspunse ea, tranşant. 

Dar stăpânindu-se, continuă iute: 


— Doar dacă... îmi dai voie să-ţi spun o întrebare 
Pardaillan? 

— Zece întrebări, o sută de întrebări, toate întrebările pe 
care le doreşti. Eu am tot timpul, răspunse Pardaillan cu un 
glas şi mai batjocoritor. 

— Pot să-ţi spun pe loc unde se află copila. În două ore 
poate fi în braţele dumitale. Dacă eu fac lucrul ăsta imediat, 
voi fi imediat liberă? 

— Nu, nu imediat, răspunse Pardaillan. 

— N-ai încredere în mine? 

— Nu, îi răspunse Pardaillan, la fel de categoric. Ştiu că nu 
te-ai înjosi până la minciună cu mine. Ştiu că voi găsi copilul 
acolo unde îmi vei spune că este. Ştiu că o voi putea lua cu 
mine. 

— Atunci de ce te temi? 

— De nimic. Chiar dacă mi-ai da copilul în secunda asta, eu 
nu pot să-ţi dau drumul decât diseară. 

— Vrei să spui, atunci când vei fi sigur că milioanele 
spaniole sunt în casa de bani a regelui? 

— Bineînţeles, ce naiba! 

— "Ţi-ai sacrifica nepoata pentru aceste milioane? 

— Fără ezitare şi fără remuşcări. 

— Ei bine, nici eu n-am să ezit, prefer să sacrific milioanele 
şi libertatea dar voi păstra copilul. 

— Cum vei dori, tranşă Pardaillan cu o totală şi nejucată 
indiferenţă. 

Zâmbi şi ridică din umeri. 

— Pe cinstea mea, prinţesă, chiar nu te înţeleg! Nu am 
averea dumitale incalculabilă. Pentru un amărât ca mine, 
patru milioane înseamnă o sumă mirifică, fantastică, un fel 
de himeră! De ce dracu ai vrea să sacrific o asemenea sumă 
pentru o copilă, pe care ştiu sigur că am s-o găsesc atunci 
când am să vreau? 

— Te asigur, cavalere că n-ai s-o găseşti. 

— Te asigur, prinţesă, că nici nu-mi voi da osteneala s-o 
caut. 


— Şi atunci? 

— Şi atunci, ţi-am spus. Voi aştepta. 

— Ce? 

— Şi asta ţi-am spus: am să aştept să-mi spui chiar 
dumneata locul unde ai ascuns-o şi de unde mă pot duce s-o 
iau. 

— Crezi că am să fac asta? Îl ironiza Fausta. 

— Sunt sigur de asta, la fel cum sunt sigur că soarele care 
se ridică din ce în ce mai sus începe să ne încălzească ceva 
mai mult decât ar fi nevoie. 

Arăta atât de încrezător încât Fausta, fără să vrea, era 
impresionată. Renunţă la conversaţie şi se adânci în visare. 

De astă dată, Pardaillan a lăsat-o să se gândească în tihnă 
şi nu încercă să-i abată atenţia. De altfel, aproape că 
ajunseseră. Se vedeau deja primele case ale orăşelului în 
care regii Franţei îşi dorm somnul de veci. Pardaillan se 
opri, ceea ce avu ca efect revenirea Faustei la realitate, 
scoţând-o din socotelile ei. 

— Doamnă, îi spuse, vom intra pe străzi destul de animate. 
V-ar veni foarte uşor să strigaţi după ajutor şi să asmuţiţi 
trecătorii împotriva mea. Vă sfătuiesc să n-o faceţi şi să vă 
lăsaţi condusă de mine. Vă sfătuiesc insistent, în interesul 
dumneavoastră, bineînţeles. 

— Nu am de gând să strig. Vă urmez fără să mă opun. 

Acestea au fost spuse de către ambele părţi cu glas 
suficient de tare pentru a fi auzite de cel rănit şi de cei doi 
prizonieri. Cu toate astea Pardaillan li se adresă direct. Şi 
rosti cu acelaşi aer, dar cu un accent ceva mai dur: 

— Aţi auzit, voi ceilalţi, nu? Încercaţi să urmaţi exemplul 
stăpânei voastre... dacă nu vreţi să vi se întâmple o 
nenorocire. 

În locul lor răspunse Fausta: 

— Niciunul din oamenii mei să nu-şi permită să deschidă 
gura, când stăpâna voastră tace, zise ea, privindu-i de sus. 

— Dacă e aşa, totul este cât se poate de bine, spuse 
Pardaillan, liniştit. 


Apoi, cu tonul de comandă: 

— Să mergem! 

Capitolul 19 

Unde se vede că Pardaillan s-a gândit la toate. 

Apucaseră să facă cam o sută de paşi în stradă, care, la 
acea oră, era într-adevăr destul de animată. Pardaillan 
începuse să vorbească tare despre lucruri foarte banale. Şi 
dincolo de toate, Fausta îi ţinea isonul, cu destulă 
demnitate. 

Ajunseră la un han destul de modest şi Pardaillan intră în 
curte cu tot grupul ce-l însoțea. 

Când trecuse pe aici la venire, se oprise ca să-şi lase calul. 
Se oprise atunci foarte puţină vreme: un minut sau două cel 
mult. Dar trebuie să ne imaginăm că folosise foarte bine 
timpul, cât de scurt o fi fost. 

Hangiul veni în goană mare şi nu fu deloc surprins când 
văzu rănitul şi pe cei doi prizonieri legaţi ca nişte cârnaţi. 

Dimpotrivă, el se miră văzându-l pe Pardaillan. Şi îi spuse, 
salutându-l respectuos: 

— Cum, domnule cavaler, aţi venit voi înşivă? 

La această întrebare, Pardaillan răspunse cu o altă 
întrebare: 

— Ai urmat instrucţiunile mele, jupân Jacgquemin? 

— Întocmai, domnule. Şi sper să fiţi mulţumit. Totul e gata. 

După ce dădu aceste asigurări, jupân Jacquemin se grăbi 
să dea o mână de ajutor lui Escargasse şi lui Gringaille. În 
mai puţin de trei minute coborâră pe cei trei prizonieri în 
pivniţă. Pardaillan îi urmă, ţinând-o în continuare pe Fausta 
de braţ. 

Hotelierul trase spre el o uşă de stejar masiv, cu traverse 
de fier şi o broască imensă care avea cheia pe dinafară. În 
acest fel ieşi la iveală un fel de cavou. Două lămpi fixate în 
nişte braţe de fier prinse în zid, luminau cât de cât locul. 

Într-un colţ erau puşi pe jos trei saci de paie, unul lângă 
altul, cu mici spaţii între ei, ca să se poată circula. Pe fiecare 
sac, netezit fireşte, fusese pusă o saltea cumsecade, pături 


şi perne. În mijlocul încăperii era o masă pătrată. Pe faţa de 
masă, destul de grosolană, dar de un alb strălucitor se 
puteau vedea primele semne ale unui dejun substanţial: un 
enorm pate, un cârnat, o şuncă afumată şi diverse produse 
de patiserie. Şase sticle destul de pline de praf, pocale de 
cositor, farfurii din acelaşi metal, furculiţe de lemn, cuțite 
deloc, cam asta completa masa. 

Pe o altă masă mai mică, lipită de perete, la picioarele 
paturilor, era un lighean mare, o cană de aramă 
strălucitoare, plină cu apă rece. Alături, o găleată plină cu 
apă caldă, un fel de ceainic şi câteva boluri. Lenjeria era de 
o curăţenie fără cusur, mai erau şi bandaje, mai multe 
borcane cu unguent: tot ceea ce trebuia pentru a da 
îngrijiri răniților; patru sau cinci scaune din lemn cu 
spetează completau acest mobilier sumar, instalat în grabă. 

Pardaillan cuprinse toate aceste detalii dintr-o privire şi 
surâse, mulţumit. În timp ce Gringaille, Escargasse şi 
hangiul, aşezau încet, unul câte unul pe cei trei prizonieri în 
paturile lor, Pardaillan îi spuse Faustei, care nici măcar nu 
se uitase în jurul ei: 

— Una peste alta, vedeţi domnule, insistă asupra acestui 
cuvânt ca să nu dea de bănuit hangiului, iar Fausta sensibilă 
la gestul delicat, mulţumi înclinând capul), dacă locul nu e 
prea vesel, cel puţin este curat şi am făcut tot ce-am putut 
ca să-l facem locuibil. 

— Asta nu-l împiedică să fie o foarte bună închisoare, 
replică Fausta, surâzând. 

— E drept şi vă cer scuze. Dar atunci când am dat 
dispoziţiile cuvenite, credeam că va trebui să cazez şi să 
păzesc doar pe cei trei estropiaţi de colo. Era departe de 
mine gândul că voi avea onoarea să vă ofer ospitalitatea. Vă 
rog să mă credeţi că dacă aş fi putut prevedea ce s-a 
întâmplat, mi-aş fi făcut o datorie agreabilă, de a vă primi 
de-o manieră demnă de dumneavoastră. 

Dintr-o singură privire se convinse că prizonierii aveau tot 
ce le trebuia. Apoi, întorcându-se spre Fausta, îşi ridică 


pălăria, salută plin de curtoazie şi îşi luă rămas bun: 

— Cum, se miră Fausta, nu ne faceţi onoarea să ne ţineţi 
companie? 

În tonul ei era o abia perceptibilă ironie puţin 
dispreţuitoare. Urechea deosebit de sensibilă a lui 
Pardaillan sesiză această nuanţă. Şi tăios: 

— Trebuia să ştiţi, mai bine ca oricine, că n-am avut 
niciodată înclinaţie pentru meseria de călău sau de 
denunţător, cu atât mai puţin pentru cea de temnicer. 

Şi reluând cu aerul său ironic: 

— De altfel, am foarte multă treabă în altă parte. Vă cer 
permisiunea să mă retrag, doamnă. Vă părăsesc, deci, 
doamnă, scuzându-mă încă o dată pentru faptul că v-am 
reţinut într-un loc atât de puţin demn de dumneavoastră. 
Dar, aşa cum am avut onoarea să v-o spun, şederea 
dumneavoastră aici va fi scurtă. În această seară, la 
căderea nopţii, vom deschide această uşă şi veţi fi, cu toţii, 
liberi. 

Atât dezinteres, atâta nepăsare, atâta generozitate 
cavalerească au lăsat-o un moment fără voce, ca trăsnită. 

— Ah! Dar nu cumva v-aţi imaginat că vreau să vă păstrez 
toată viaţa? rosti batjocoritor Pardaillan. 

— Aţi spus că mă veţi păstra cât mai mult timp posibil, 
spuse ea. 

— Aşa am spus? ... Da... Dar în capul meu ăsta însemna că 
vă voi ţine aici până diseară. Nu am cum să vă ţin mai mult. 
Ea îşi pironi privirea asupra lui cu nerostită admiraţie. El 

ridică din umeri, uşor enervat: 

— Ei, hai! Că-mi provocaţi milă, prinţesă! N-o să-nvăţaţi 
niciodată să mă cunoaşteţi! 

— Fausta nu va rămâne datoare faţă de nimeni în materie 
de generozitate. Nici faţă de voi, Pardaillan. Vreau aşadar, 
la rândul meu, să fac un gest care ţi-ar bucura sufletul. 

— Un gest? întrebă Pardaillan, ironic. 

— Am să v-o înapoiez pe micuța Lodse, rosti Fausta cu o 
încetineală calculată. 


Pardaillan o cercetă cu privirea. 

— Mă gândeam eu că o să ajungem aici. 

— Nemaipomenita voastră generozitate îmi forţează 
mâna, ca să zic aşa. 

— Nu contează pentru ce. Esenţialul este că v-aţi hotărât. 
Vorbiţi deci, prinţesă, vă ascult. Nu trebuie să vă mai spun 
cu câtă nerăbdare. 

Şi adăugă în sinea lui: „Pe Pilat, iată-te la strâmtoare! ... 
Dacă te sustragi acum, voi şti la ce să mă aştept.” Într- 
adevăr, ea se eschivă: 

— Dar am spus tot ce aveam de spus, făcu ea cu cel mai 
natural aer din lume. 

— Ah! Ah! surâse Pardaillan, răspunzând mai degrabă 
propriului său gând. 

Şi, cu acelaşi aer naiv, el insistă: 

— Scuzaţi-mă, doamnă, mi se pare că aveţi ceva de 
adăugat. 

— Ce anume? 

— De vreme ce consimţiţi să mi-o daţi înapoi pe micuța 
Lodse, trebuie să-mi spuneţi unde pot s-o găsesc. 

— Aveţi dreptate. Cred că e o neînțelegere între noi. V-am 
spus că aş dori să v-o înapoiez pe Lodse. Nu-mi iau cuvântul 
înapoi. Nu v-am spus că voiam să v-o aduc pe loc. 

— Înţeleg, prinţesă, înţeleg. Voi aştepta, ca să puteţi vorbi. 
Vă voi cere numai, chiar dacă nu sunt presat, să nu mă 
faceţi să aştept foarte mult. Sunt bătrân, doamnă şi n-aş 
vrea să plec pentru ultima călătorie fără să fi îmbrăţişat 
această copilă. Înţelegeţi? 

— De minune. Dar fiţi liniştit. Fără să pot fixa o dată, cred 
că pot să vă asigur că nu veţi aştepta prea mult. Câteva zile, 
cel mult. Nu vă neliniştiţi, vă voi spune la timpul potrivit. 
Trageţi întotdeauna la hanul Grand-Passe-Partout? 

— Nu, locul acela nu mai este sigur pentru mine. Dar nu 
contează, puteţi să-mi daţi de veste acolo printr-un singur 
cuvânt. Fiţi liniştită, acest cuvânt va ajunge la mine. 


— Deci ne-am înţeles. În câteva zile veţi primi un cuvânt 
din partea mea. La revedere, cavalere. 

— La revedere, prinţesă. 

Şi de data asta ieşi din hruba în care îi lăsase. Surâse, cu 
un zâmbet care desigur ar fi neliniştit-o pe Fausta, dacă ar 
fi putut să-l vadă, spunându-şi: „Se pare că îi trebuie câteva 
zile pentru a-şi pregăti cursa... Poate nu ştie încă ce va face. 
În tot cazul, iată-mă prevenit. Îmi pregăteşte o surpriză în 
felul ei.” 

Şi, cu nepăsarea lui obişnuită: „Vom vedea.” 

Gringaille şi Escargasse l-au urmat, având grijă să încuie 
uşa de două ori, după ei. În culoarul închisorii îl găsiră pe 
hangiu. Pardaillan i se adresă: 

— Jupân Jacquemin, îi spuse, aveţi grijă că acestor domni 
să nu le lipsească nimic. Îngrijiţi-vă de bucătărie şi puneţi 
toată grija şi toată ştiinţa. Vă previn că aveţi de-a face cu 
personaje delicate, destul de greu de mulţumit. 

— Puteţi conta pe mine, domnule cavaler. 

— Cheltuielile mă privesc. Şi plătesc înainte. 

— Vai, dar n-aş suporta... 

— Dragă domnule Jacquemin, îi tăie vorba Pardaillan, ştiu 
că ai toată încrederea în mine. Numai că eu plec imediat. 
Nu ştiu când voi putea să mă întorc, nici dacă mă voi 
întoarce vreodată aici. Deci trebuie să vă plătesc dinainte. 

Spunând acestea, Pardaillan puse în mâna hangiului 
punga cu bani pe care o scoase din buzunar. 

— Oricum rămâneţi omul cel mai generos de pe pământ, 
domnule cavaler. 

— Trebuie să-ţi spun, reluă Pardaillan, că mi-ai face un 
mare serviciu dacă n-ai accepta nici cel mai mic lucru din 
partea celor patru persoane care sunt închise acolo. Chiar 
dacă ar fi vorba de un fleac. Şi mai trebuie să-ţi spun că 
dacă cineva se împotriveşte dorințelor mele, am obiceiul să- 
mi arăt nemulţumirea de o manieră supărătoare... faţă de 
cel care a făcut-o. 

— Fiţi liniştit, domnule, cred că am fost plătit regeşte. 


— Eşti un om rezonabil, jupâne Jacguemin. Când vom 
ajunge sus am să-ţi dau ultimele instrucţiuni înainte de a 
pleca. Poţi să te duci. 

După plecarea jupânului, Pardaillan dădu diverse ordine 
lui Gringaille şi Escargasse. A durat puţin. Apoi plecă. În 
clipa în care punea piciorul pe prima treaptă a scării, voind 
să urce, se răzgândi, veni spre ei şi spuse brusc: 

— Uitasem să vă spun: dacă lăsaţi să vă scape fie şi unul 
dintre prizonieri, înainte de ora stabilită, să ştiţi că moartea 
fiului meu Jehan, adică a stăpânului vostru, a prietenului 
vostru care v-a îmbogăţit, ei bine, moartea lui va fi o 
certitudine. Nimic nu-l va putea salva. Şi voi veţi fi aceia 
care l-aţi omorât! 

O clipă s-a uitat la ei în tăcere, a zâmbit şi de data asta a 
plecat, spunându-şi cu o oarecare satisfacţie: „Acum chiar 
dacă fiinţa asta infernală, care se cheamă Fausta, va 
încerca, dacă va voi să-i lase cu gura căscată oferindu-le 
grămezi de aur, n-are decât să spună şi să facă ce-o vrea, eu 
unul sunt foarte liniştit: n-au s-o lase să le scape.” 

Cum bine se vede, Pardaillan prevăzuse totul: chiar 
situaţia în care Fausta, care nu era niciodată în pană de 
bani, va încerca să adoarmă vigilenţa celor doi gardieni 
cărora le-o lăsase în pază. 

Capitolul 20 

La Gorelle. 

Cam la vremea la care Fausta, deghizată în cavaler, fusese 
prinsă de Pardaillan, adică spre ora şapte dimineaţa, poarta 
cea mică a palatului Sorrientes, cea care dădea spre 
fundătură, s-a întredeschis cât să lase să treacă o femeie, 
care se strecură afară. 

Femeia se numea La Gorelle, personaj care a jucat un rol 
dubios în timpul copilăriei şi adolescenţei lui Brin de 
Muguet, pe care o crescuse foarte dur. 

La Gorelle se strecură până în strada Saint-Honore şi intră 
în vorbă cu un om care stătea în mijlocul străzii, alături de 
ospiciul Quinze-Vingts. Cel care o aştepta acolo nu era altul 


decât Stocco. Acelaşi Stocco, pe care cu o oră sau două mai 
devreme, travestit în cerşetor, cu faţa pe jumătate ascunsă 
de un bandaj, supraveghind locul retragerii lui Pardaillan, 
care îl recunoscuse cu tot bandajul şi deghizarea lui. 

Umilă şi cu o voce dulceagă, femeia se scuză că l-a făcut 
pe „seniorul” Stocco s-o aştepte. Stocco, însă, îi tăie vorba, 
brutal: 

— Haide, vino după mine... dar să stai la patru paşi în 
spatele meu... n-am nici un chefsă fiu recunoscut în 
compania unei muieri ca tine! ... Şi roagă-te Satanei, 
stăpânul tău ca ceea ce ai să-i spui domnului mareşal, să fie 
cu adevărat interesant că de nu, vai de pielea ta de căţea! 


Oricare alta, în locul ei, ar fi luat-o la goană, îngrozită de 
amenințările şi de mutra furibundă a acestui viteaz cam 
dubios. 

Trebuie să ne închipuim că avea motive temeinice să nu 
lase totul baltă. Căci, deşi nu era tocmai liniştită, în sinea ei, 
suportă insultele şi grosolăniile fără să crâcnească şi îl 
urmă umilă, la patru paşi depărtare, aşa cum îi ceruse. 

Câteva minute mai târziu, Stocco a introdus-o într-un 
cabinet unde se aflau Leonora şi Concini. 

— Lasă-ne singuri Stocco, porunci Concini. 

Individul se înclină cu un respect excesiv, de care făcea 
mereu mare caz, în faţa stăpânului său. În timpul 
plecăciunii se uită întrebător la Leonora. La întrebarea lui 
mută, ea răspunse uitându-se fix la o draperie care masca 
uşa din faţa fotoliului ei. 

Stocco ieşi. Înţelesese perfect ordinul dat de stăpâna lui. A 
făcut un ocol, apoi pătrunse într-o cameră şi se aşeză în 
spatele draperiei arătate de Leonora, pe care o dădu uşor 
la o parte. Curios, ciuli urechile, deschise ochii, fără s-o 
piardă din ochi pe stăpâna lui, care putea foarte bine să-i 
dea vreun ordin prin semne, iar lui nu trebuia să-i scape. 

— Poţi vorbi în faţa doamnei mareşal d'Ancre, zâmbi 
Concini. Nu am secrete faţă de dânsa. 


La Gorelle nu-şi ascunse o vie mirare. Totuşi îşi reveni 
imediat şi făcu o mişcare din umeri şi din braţe iare voia să 
spună: „Una peste alta, e treaba dumneavoastră.” 

— Eşti italiancă? 

— Nu monseniore. Dar am locuit multă vreme în Italia... 
La Roma... La Florenţa, unde eram acum şaptesprezece 
ani. 

Ea apăsă asupra cifrei. Concini tresări: şaptesprezece ani, 
asta corespundea cu timpul naşterii fiicei sale. Începu s-o 
cerceteze cu mai multă atenţie pe această femeie care 
stătea aplecată umil înaintea lui. El examină aceste 
trăsături comune şi ofilite, căutând să-şi amintească dacă 
mai văzuse deja această figură. Trebui să renunţe. Reluă, în 
aparenţă foarte calm: 

— Şi o cunoşti pe tânăra fată de care mi-ai vorbit? 

— Da, răspunse La Gorelle. 

Făcu o pauză, ca o actriţă care măsoară efectul obţinut şi 
încheie, apăsând cuvintele, rostindu-le rar: 

— Mi-a fost încredinţată... ca să spun aşa... Din ziua în 
care s-a născut... Eu am cres... cu...ţ-o... 

— Dumneata! sări în sus Concini. 

— Eu, continuă La Gorelle, cu o deplină siguranţă. 

De data asta Concini se întoarse spre Leonora pe care o 
întrebă din priviri. Leonora întinse distrată mâna spre un 
ciocănel de abanos pe care-l avea la îndemână şi lovi cu el 
ca să sune. Apăru numaidecât Marcella, prima doamnă de 
companie şi confidentă în acelaşi timp, pe care am mai 
zărit-o şi la Luvru şi la un semn, se apropie de stăpâna ei 
care îi şopti la ureche un ordin. După ce a ieşit Marcella, 
Leonora a fost cea care a continuat să pună întrebări: 

— Dacă dumneata eşti cea care a crescut fata, se cheamă 
că locuieşte cu tine? 

Punând această întrebare, Leonora o scormoni cu privirea 
sa de foc până în fundul sufletului. Fără să ezite, cu aceeaşi 
siguranţă, La Gorelle răspunse: 

— Nu, doamnă, m-a părăsit acum patru ani. 


— Pentru că o maltratai, tună Leonora cu un aer 
ameninţător. 

— Este o calomnie josnică, protestă cotoroanţa. 

Şi, smiorcăindu-se: 

— Adevărul este că sunt săracă. Nu puteam s-o hrănesc pe 
această micuță fără să facă nimic. Trebuia să muncească 
pentru a-şi câştiga pâinea, ca şi mine... Ei nu-i plăcea 
munca, era o mică leneşă. De asemenea, era o ingrată: într- 
o bună zi, m-a părăsit. 

— Ce o puneai să facă? 

— Vindea flori, pe care le culegea de pe câmp. E o treabă 
curată, delicată, cochetă chiar şi în care nu e nimic 
neplăcut. 

— Spune mai degrabă, că e un mod de a cerşi, rosti 
Leonora ridicând din umeri. 

— Mă rog, dacă vreţi! se supără La Gorelle. Avea nişte 
degete de zână, fetiţa asta. Fără să fi ştiut, fără să-i fi arătat 
cineva, făcea nişte buchete care erau o minune de bun- 
gust. Pomană! Mai degrabă ea îşi făcea pomană, dând 
pentru câţiva bănuţi, flori pe care le-ar fi putut vinde cu o 
livră. 

— lar dumneata nu te-ai mai ocupat de ea? Nu ştii ce-a 
devenit, unde este? 

— Am căutat-o luni şi luni de zile. Zadarnic. Am regăsit-o 
cu totul întâmplător, aici, la Paris, acum câteva săptămâni. 

— Atunci, ştii unde este? 

— N-am nici cea mai vagă idee, doamnă... Dar, dacă 
ţineţi... dacă aveţi nevoie... în fine, mă voi strădui s-o 
găsesc, doamnă. 

Era limpede că nu minţea. Leonora a înţeles lucrul acesta. 

— E inutil, spuse ea, refuzând propunerea. 

În momentul acela Marcella reveni. Nu era singură. O 
ţinea de braţ pe Florence. Intrară împreună şi făcură câţiva 
paşi. 

— Brin de Muguet! strigă La Gorelle, înmărmurită să-şi 
recunoască fosta victimă, în această tânără de o eleganţă 


sobră ca o fată de bună condiţie care, trebuia s-o 
recunoască, avea o alură foarte distinsă în asemenea 
veşminte. 

— La Gorelle! exclamă tânăra fată. 

Şi lăsând braţul Marcellei, se dădu iute înapoi cu doi paşi 
se uită la muiere nu cu frică ci cu o vizibilă repulsie. 

Leonora, care pregătise această intrare bruscă, a putut să- 
şi dea seama că La Gorelle nu minţise: 

— O cunoşti pe această femeie, Florence? 

— Da, ea m-a crescut, mărturisi tânăra. 

— Nu sunt o mincinoasă! spuse triumfătoare La Gorelle. 

— Sper că nu există intenţia de a-i fi dată în grijă, reluă 
speriată Florence. 

Şi însufleţindu-se, cu o hotărâre pe care Leonora nu i-o 
cunoştea: 

— Trebuie să vă previn, doamnă, că nu voi accepta asta. 
Nu mă voi întoarce la ea cu nici un preţ. Voi prefera, da, voi 
prefera de o sută de ori să-mi caut refugiul în moarte! 

— Te-a maltratat, nu-i aşa? 

— Nu spun asta. Dar am amintiri foarte neplăcute. 

— Amintiri atât de penibile încât veţi merge până la a 
prefera moartea decât să reveniţi la ea? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, linişteşte-te copila mea, n-am avut niciodată 
intenţia să te abandonez. Mergi liniştită, copilă, ce-am vrut 
să ştiu am aflat. 

Florence se supuse şi se lăsă condusă. Cu toate astea, 
prezenţa neaşteptată a acestei femei la Concini o intrigă şi 
o neliniştea mai mult decât s-ar crede. Ar fi dat orice ca să 
afle motivul. Sigur este că dacă ar fi putut, ar fi rămas 
îndărătul uşii să asculte. 

Doar că Marcella era lângă ea şi chiar dacă îi arăta cel mai 
profund respect, era mereu aproape de ea ca şi când ar fi 
fost umbra ei. lar Marcella a condus-o din nou în camera ei, 
acolo unde Florence, resemnată, se aştepta să o vadă şi pe 
ea instalându-se. Cu toate astea, spre surprinderea ei, nu s- 


a întâmplat aşa. Fie că a interpretat prost porunca nerostită 
a Leonorei care, era limpede, nu voise ca fata să audă ceea 
ce avea să spună La Gorelle, fie pentru că a considerat-o 
destul de îndepărtată de locul discuţiei, aşa încât, când 
ajunseră în cameră, Marcella o lăsă singură. 

Florence a decis să se folosească de libertatea ei fără nici 
un scrupul. Lăsă să treacă o clipă pentru ca Marcella să 
aibă timp să ajungă în camera ei. Apoi făcu cale întoarsă, 
împinse uşor uşa şi ascultă. 

Între timp, Leonora reluase firul întrebărilor pe care i le 
punea lui La Gorelle. 

— Spune-ne acum, prin cine şi în ce mod ţi-a fost 
încredinţată această copilă, întrebă ea. 

Fără nici o ezitare, La Gorelle îl numi pe Landry 
Coquenard şi povesti cum îi dăduse copilul. Povesti de 
asemenea primii ani de viaţă ai copilului şi apoi totul până 
în clipa în care fugise. În această poveste pe care o scurtă 
cât putea, nu se îndepărtă de adevăr, în chestiunile de fond: 
n-avea nici un interes să o facă. Cât priveşte detaliile, asta 
era altă treabă, avea tot interesul să le prezinte în aşa fel 
încât să fie în avantajul ei. Lucru pe care i-a şi făcut. 

Florence ajunsese la uşă în momentul în care ea îşi încheia 
istorisirea, de aceea nu află altceva decât cele ştiute şi de 
ea. 

Când La Gorelle îşi termină povestea, pe care cei doi o 
ascultau cu cea mai mare atenţie, Concini întrebă: 

— Ei bine, ce vrei să ne dezvălui despre această copilă? ... 
Mai întâi spune-mi de ce mi te-ai adresat mie, în problema 
asta? 

— Pentru că ştiu că sunteţi... 

La Gorelle se opri încurcată, furişând o privire spre 
Leonora. Ea, însă, i-a înţeles reținerea: 

— Pentru că ştii că este tatăl ei. Aşadar vorbeşte fără 
înconjur. Domnul d'Ancre tocmai ţi-a spus că nu are secrete 
faţă de mine. 

— Iertaţi-mă, doamnă, nu îndrăzneam, spuse La Gorelle. 


— Dar de unde ştii că sunt tatăl ei? întrebă Concini. 

Şi adăugă bănuitor: 

— Landry ţi-a spus asta? 

— Nu, monseniore. Ba chiar trebuie să spun că Landry a 
făcut tot ce-a putut ca să-mi alunge bănuielile. A mers până 
acolo încât a încercat să mă facă să cred că era fata lui. Dar 
ştiam că este în slujba dumneavoastră şi mai ştiam că 
sunteţi răsfăţatul tuturor femeilor din Florenţa. Asta mi-a 
întărit convingerea. Bineînţeles, n-am nici o dovadă. Dar 
sunt sigură că nu mă înşel: sunteţi tatăl copilului. 

— Să vedem ce anume ai să-mi spui? îi tăie vorba Concini. 

La Gorelle tăcu o vreme. Nu ezită, dar îşi dădea seama că 
venise momentul în care trebuia să joace strâns dacă nu 
voia să-şi vadă afacerea eşuată. 

— Cineva, spuse ea, cineva sus-pus şi puternic, mi-a oferit 
o mare sumă de bani cu condiţia să fiu de acord să declar 
că mama copilului abandonat era o anume doamnă al cărei 
nume şi titlu avea să-mi fie dezvăluite în ultima clipă. 

— Şi ai acceptat? se răsti Concini. 

— Cum să nu, făcu ea. 

Şi cu toată inconştienţa ei, simțind în mod nedesluşit că 
era ceva odios în acest târg pe care recunoştea cu cinism 
că-l acceptase, ea se văicări: 

— Mizeria, monseniore, te face să accepţi multe lucruri pe 
care nu le-ai face dacă ai fi bogat. 

— Numele? interveni Leonora, cu duritate. 

— Numele? repetă la Gorelle, făcându-se că nu pricepe. 

— Da, îţi cer să-mi spui numele acelui cineva... mare şi 
puternic... care ţi-a oferit acest târg şi ai acceptat. 

— Nu-l ştiu, răspunse La Gorelle cu aplomb. 

— Minţi! 

— Dar, doamnă... 

— Minţi, îţi spun, repetă Leonora cu mai multă putere şi 
fixând-o cu o privire de o strălucire insuportabilă, care voia 
să-i scotocească până în străfundul conştiinţei şi care o 
forţă să cedeze. 


— Bine, sigur că ştiu numele, mărturisi La Gorelle 
resemnată, dându-şi seama că are de a face cu un adversar 
puternic. Dar n-am să-l spun. 

Şi continuă cu o spaimă care nu era deloc jucată: 

— Să ştiţi că ţin la pielea mea! Dacă v-aş mărturisi numele, 
s-ar sfârşi cu mine. 

— Ştiu tot atât de bine ca şi dumneata, acest nume, 
declară Leonora, ridicând din umeri. Şi am să ţi-l spun: 
ducesa de Sorrientes. 

La Gorelle se făcu pământie. Nu se aşteptase ca ei să fie 
atât de bine informaţi şi nici nu se aştepta să-i vadă atât de 
liniştiţi. Era convinsă că ameninţarea ei - pentru că în fond, 
nu era altceva decât o ameninţare - îi va înnebuni şi deci ea 
va conduce jocul, iar după aceea se va oferi să-i scoată din 
bucluc... contra unei sume ce i se cuvenea ca un act de 
dreptate. 

— Eu venisem... ca să vă fac un serviciu... Ăsta e sfârşitul 
meu, fiindcă suma pe care o refuz mi-ar fi asigurat o 
bunăstare cinstită până la capătul zilelor mele... Poate că 
înseamnă moartea, pentru că ducesa de Sorrientes nu-mi 
va ierta niciodată festa pe care i-am jucat-o... Şi dacă nu va 
pune pe vreunul din oamenii ei să mă expedieze binişor pe 
lumea ailaltă, în orice caz, mă va arunca în stradă... Voi 
pierde slujbă foarte bine plătită, pe care o am la ea. Ce 
mai... mizeria neagră mă paşte... Şi la vârsta mea e 
îngrozitoare, mizeria! ... 

De data asta, Leonora şi Concini, înţeleseseră unde bătea 
bătrâna. Leonora îi făcu semn lui Concini. Aşa că el vorbi. 

— Pentru Dumnezeu, dar nici nu vreau să te sacrifici 
pentru mine, în fond, nici nu mă cunoşti. Hai să vedem, cât 
ţi-a oferit ducesa de Sorrientes? 

— Cincizeci de mii de livre, monseniore, rosti La Gorelle, 
într-un suflu. 

Minţea fără ruşine. Cincizeci de mii de livre făceau exact 
dublul sumei promise de Fausta. Concini nu avu nici o 
ezitare. 


— Îţi voi da dublul acestei sume. Fie, deci, o sută de mii de 
livre. 

— Vai! Monseniore, Dumnezeu însuşi nu s-ar dovedi atât 
de generos ca dumneavoastră! ... 

— Dar cu o condiţie, adăugă Concini. 

— Ce trebuie să fac? 

Concini şi Leonora zâmbiră satisfăcuţi: o simțeau gata de a 
face orice, cele mai josnice ca şi cele mai groaznice treburi. 

— O să-ţi spunem când va sosi momentul, declară Concini 
cu dezinvoltură. Momentul o să vină destul de curând: în 
câteva zile... câteva săptămâni, cel mult. O să-ţi spunem 
atunci ce anume aşteptăm de la dumneata, iar cele o sută 
de mii de livre promise îţi vor fi date pe loc. 

Capitolul 21 

Stocco şi La Gorelle. 

Deja, nemaipomenitul efect produs de generozitatea 
regală a lui Concini se ştergea. La Gorelle îşi revenea. 
Lăcomia ei nepotolită ieşea din nou la iveală. După o clipă 
de încântare, începu să se vaiete din nou: „Măi, măi! Mi se 
pare că ei au mai multă nevoie de mine decât eu deei!.... 
sunt o proastă, o năroadă... Trebuia să cer o sută de mii de 
livre! ... Pentru că el ar fi dublat suma... deoarece acest 
desfrânat nu precupeţeşte banii! ... Isuse! M-am prădat eu 
însămi! ... Am pierdut o sută de mii de livre prin reținerea 
mea neghioabă! ... Nu voi supravieţui acestui dezastru... 
decât dacă voi reuşi să repar... cel puţin în parte! ... 

Şi, cu voce tare, ea gemu jalnic: 

— Câteva săptămâni, dar asta pentru mine înseamnă 
moarte curată! ... Monseniore, se vede că uitaţi că sunt 
săracă, mai săracă decât Iov din Sfânta Scriptură! ... Am să 
crăp de foame, pentru că n-am să am tupeul să mă întorc la 
doamna ducesă. 

— Asta să fie paguba, interveni Leonora cu vioiciune, o să 
locuieşti aici, la noi. Te voi lua în serviciul meu. 

— Cu aceiaşi bani pe care mi-i dădea doamna ducesă? 


Urmând ideea sa fixă, orbită de incredibila ei rapacitate, 
La Gorelle nu băga se de seamă că era pe cale să se încurce 
în propriile minciuni, să comită o imprudenţă care putea 
avea pentru ea consecinţe funeste. Pentru câteva 
mizerabile sute de livre pe care spera să i le stoarcă, ea 
mergea în întâmpinarea dorinţei Leonorei care, ca şi 
Fausta, voia s-o aibă în mână, ea i se preda cu mâinile şi 
picioarele legate. 

Cu un surâs neliniştitor, care ar fi trebuit s-o pună în 
gardă, Leonora, încântată s-o vadă venind ea singură acolo 
unde voia s-o aducă, ea nu ezită mai mult decât ezitase 
Concini. 

— N-aş vrea să fiu mai puţin generoasă decât soţul meu, 
spuse ea. Voi dubla suma pe care o primeai la doamna de 
Sorrientes. Cât îţi dădea? 

— Casă, masă, plus o sută cincizeci de livre pe lună, la care 
se adaugă haine pe care nu le mai purta, plus mici 
bacşişuri, pe ici pe colo, minţi cu neruşinare La Gorelle. 

— Bine, promise Leonora fără să clipească, îţi voi da trei 
sute de livre pe lună, plus restul. Şi vreau să adaug un mic 
cadou: pentru că eşti în halul ăsta de săracă, în ziua în care 
vei începe serviciul, vei găsi în camera dumitale cinci sute 
de livre pe care ţi-i dau ca să nu te simţi fără nici un ban. 

Cu această încercare ce-i era caracteristică, Leonora o 
cântărise. Ea socotise că nu va putea rezista tentaţiei de a 
pune mâna cât mai repede posibil pe cele cinci sute de livre 
pe care i le promisese. Într-adevăr, La Gorelle îşi băgă 
singură capul în laţ: 

— Dacă vreţi să-mi permiteţi, doamnă, aş intra chiar azi, 
spuse ea grăbit. 

— Cum vrei, încuviinţă Leonora cu un aer indiferent. 

— Voi profita de absenţa doamnei de Sorrientes şi mă voi 
duce să iau câteva fleacuri la care ţin apoi într-o oră mă 
întorc, promise ea vesel. 

— Du-te, draga mea, du-te, o autoriză Leonora cu aceeaşi 
indiferenţă afectată. La întoarcere ai să-ţi găseşti camera 


pregătită... şi cele cinci sute de livre pe masă. 

La Gorelle se înclină în faţa lor, făcând o reverență care 
semăna cu un stat în genunchi şi se strecură spre uşă. 

De-abia se întoarse cu spatele când între faldurile 
draperiei date la o parte apăru capul lui Stocco. Îşi întreba 
din privire stăpâna care, din vârful buzelor murmură un 
ordin cu o voce atât de înceată încât el mai degrabă o ghici 
decât o auzi: 

— Urmăreşte-o şi n-o scăpa o secundă din ochi. 

Lăsând să cadă draperia, se avântă. Cu un surâs straniu, el 
se gândea: „Corpo di Cristo, nu numai că am s-o urmăresc: 
o însoțesc! ... O femeie care, mâine, poate, va avea o sută de 
mii de livre, Dio birbante, trebuie avut grijă de ea! ... Poate 
că am greşit când am repezit-o mai devreme! ...” 

Imediat ce păşi în anticameră, La Gorelle îl găsi acolo unde 
el avea aerul că o aşteaptă. Se grăbi spre ea, cu gura 
lăbărţată până la urechi într-o strâmbătură care trebuia să 
fie un surâs grațios: în fine, în bunăvoința lui interesată 
părea sinistru. O întrebă linguşitor: 

— Ei bine, puicuţa mea, se pare că ce aveai de spus era 
foarte serios? 

— Dar de unde ştii? se miră ea. 

El zâmbi cu subînţeles. Şi, ridicând din umeri: 

— Dacă ce aveai de spus ar fi fost fără importanţă, aş fi 
fost chemat şi obligat să te conduc înapoi. Din moment ce n- 
a fost aşa şi ai ieşit singură, este limpede că monseniorul nu 
şi-a pierdut timpul cu tine. 

— Să ştii că mai bine ai spune că i-am făcut un serviciu 
nepreţuit, spuse ea triumfătoare. 

— Vai, dar nu m-am îndoit niciodată. 

El dădea această asigurare cu o siguranţă nepăsătoare. 
Din nenorocire, fără să-şi dea seama, el o spunea cu aerul 
său obişnuit de sarcasm care îl făcea profund antipatic şi 
care ajunsese să-i devină caracteristic. Ea crezu că el o 
ironiza, că se îndoia. Reluă cu un aer înţepat: 


— Ca dovadă, spuse ea, doamna mareşal mă ia în serviciul 
ei, aşa încât mă duc urgent să-mi iau ţoalele şi în cel mult o 
oră mă întorc; acum sunt de-a casei. 

— Mă bucur foarte tare pentru tine! intonă Stocco. Oh! E o 
casă foarte bună, ai să vezi! ... Şi fiindcă eşti de-a casei, nu 
mi-aş ierta dacă aş lăsa o fată frumoasă ca tine să umble 
singură pe străzi, fără apărare, riscând să fie la cheremul 
unor golani care nu respectă nici nevinovăția, nici virtutea. 

Şi aranjându-şi mustaţa cu un gest pe care-l socotea 
cuceritor şi de fapt nu era decât o fanfaronadă, îi trase o 
ochiadă care avea pretenţia de a fi ucigaşă şi nu era decât 
groaznică: 

— Te însoțesc, drăguţa mea! Dacă cineva îşi permite să fie 
nerespectuos cu o porumbiţă dulce ca tine, ei bine, va avea 
de-a face cu Stocco. 

Capitolul 22 

Devotamentul Leonorei. 

După ce a plecat La Gorelle, Leonora se ridică, se apropie 
de Concini şi îl învălui într-o privire pasionată. Fără să 
spună vreun cuvânt, îl strânse în braţe şi îşi lipi buzele de 
ale lui. El suportă scârbit această lungă sărutare, violentă şi 
blândă deopotrivă; ea nu văzu nimic pentru că închisese 
ochii ca să simtă mai bine bucuria pe care i-o dădea acest 
sărut fără răspuns. Îi dădu drumul la fel de repede. Răsuflă 
puţin şi spuse: 

— Acum, fiindcă am prins puteri... mă duc s-o văd pe 
Maria. 

Şi lăsându-l singur, ieşi. 

Câteva clipe mai târziu intra în odaia reginei care 
concedie numaidecât doamnele de companie ca să rămână 
între patru ochi. 

— Leonora, întrebă Maria de Medicis, ideea aceea care-ţi 
venise şi pe care ai promis că mi-o comunici şi mie, a prins 
contur? 

— Da, doamnă, răspunse Leonora cu aerul ei solemn şi 
despre asta voiam să vă vorbesc, dacă îmi daţi voie. 


— Dacă îţi dau voie! Da, bineînţeles! De atâta vreme mă 
roade îngrijorarea. Vorbeşte! 

Şi Leonora vorbi. Totul a durat puţin, de altfel. 

— Cum! Tu! se miră Maria de Medicis, ca şi cum nu-i 
venea să-şi creadă urechilor, ai face tu asta! ... 

— Pentru Maiestatea Voastră, da, o asigură Leonora cu 
aceeaşi solemnitate. 

— Eşti extraordinară! spuse Maria de Medicis, care părea 
foarte emoţionată. 

Şi apoi, ezitând: 

— Un asemenea sacrificiu! ... Un asemenea devotament! 
Nu, e mult prea mult, nu pot să accept! 

— Preferaţi deci să vă pierdeţi? ... Gândiţi-vă că este 
singurul mijloc prin care vă putem salva. 

— Dar gândeşte-te că asta înseamnă dezonoarea ta în faţa 
întregii curţi. 

— Onoarea mea nu contează când este vorba de onoarea 
reginei. De altfel, onoarea, viaţa şi averea mea aparţin toate 
reginei, răspunse Leonora simplu. 

Maria de Medicis era prea egoistă pentru a rezista mult. 
Probabil că nu ezitase decât de formă. Deodată, în ciuda 
purtării sale fără căldură pe care o avea de obicei, o clipă 
afişă parcă o tandreţe sinceră. Îşi puse braţele în jurul 
Leonorei şi o sărută pe obraji spunându-i: 

— În viaţa mea nu voi uita această dovadă de devotament 
pe care mi-ai dat-o atât de repede şi cu atâta inimă mare. 
De-acum înainte îmi vei fi ca o soră. 

Leonora nu arătă vreo bucurie. Ceea ce n-a împiedicat-o 
să se încline cu o reverență prelungită, cum se cuvine la 
curte, şi de a-i mulţumi pentru marea cinste pe care regina 
avea bunăvoința să i-o arate. După aceea îi povesti reginei 
de încercarea făcută de La Gorelle. Foarte succint. Nu 
numai că a evitat să pronunţe numele ducesei de 
Sorrientes, nu numai că n-a făcut nici cea mai mică aluzie la 
ea ci, văzând că Maria de Medicis, mereu pornită să se 
îngrijoreze, îi punea o mulţime de întrebări în legătură cu 


acel duşman necunoscut care a vrut să cumpere mărturia 
La Gorellei, se mulţumi să-i răspundă: 

— Fiţi fără grijă, doamnă, când va sosi vremea, când veţi 
stăpâni cu amândouă mâinile trăsnetul pe care îl provoc 
pentru dumneavoastră, atunci de-abia o să vă spun numele 
acestui duşman care vă pândegşte din umbră. Atunci nu veţi 
avea de făcut decât un singur gest ca să-l zdrobiţi. Până 
atunci aveţi încredere în mine, veghez eu pentru 
dumneavoastră... Pentru moment, mulţumiţi-vă să ştiţi că i- 
am dejucat planurile care, cu ajutorul de netăgăduit al La 
Gorellei, se va întoarce împotriva lui, iar nouă ne va permite 
să-l dăm în vileag. Una peste alta, ar fi un rezultat 
remarcabil. 

— Da, dar care mă va costa îngrozitor de scump dacă 
pretenţiile acestei femei vor fi proporţionale cu importanţa 
serviciului pe care mi-l face, suspină Maria de Medicis. 

— Liniştiţi-vă, doamnă, această femeie habar nu are că 
regina este în cauză. Pretenţiile ei sunt modeste... 

— Cât? 

— Cu o sută de mii de livre rezolvaţi. 

— Dar sumă e importantă! spuse Maria de Medicis. Şi apoi 
liniştindu-se: 

— Dar ai dreptate: o scot destul de bine la capăt. 

— O! spuse Leonora cu un surâs greu de definit, ar fi o 
greşeală să vă închipuiţi că n-o să mai deschideţi baierele 
pungii. Asta e doar o primă tranşă. Trebuie să fiţi convinsă 
că vor urma şi altele... 

— Voi sacrifica mai multe milioane, dacă trebuie, dar voi 
ieşi din această situaţie îngrozitoare la care sunt constrânsă 
şi unde risc să pierd totul... începând cu reputaţia. 

Hotărând acestea, ceea ce era singurul lucru pe care îl 
avea de făcut, se îndreptă spre un colţ al camerei unde se 
găseau cele necesare scrisului. Luă o pană şi scrise câteva 
rânduri pe o foaie de hârtie, pe care i-o întinse apoi 
Leonorei spunându-i: 


— Iată o hârtie prin care poţi să încasezi două sute de mii 
de livre, când vei voi, de la Barbin, trezorierul meu. 

Dar Leonora nu luă preţioasa hârtie. Se uită la hârtie cu o 
privire dintr-o dată foarte rece şi răspuse mirată: 

— Două sute de mii de livre! ... De ce două sute? 

Şi fără s-o lase să vorbească, dădu ea singură răspunsul: 

— Oh, înţeleg! Ceea ce depăşeşte este pentru mine! ... 

Şi apoi ridicându-se, cu fruntea încruntată, rosti cu buze 
dispreţuitoare şi cu un accent de batjocură greu de descris: 

— O sută de mii de livre! ... Preţuiţi la o sută de mii de livre 
onoarea Leonorei Dori, marchiză d'Ancre! ... Nici un bâănuţ 
mai puţin decât suma plătită pentru bunăvoința acelei 
hidoase vrăjitoare, care se numeşte La Gorelle! ... Exact la 
fel, nu! ... Pe sfânta Fecioară, iată un lucru deosebit de 
flatant pentru Leonora! ... Şi când mă gândesc că eram atât 
de proastă să vă ofer pe nimic, din pur devotament, un 
lucru pe care, iată îl consideraţi atât de valoros! ... Ce lecţie 
extraordinară, doamnă... Şi ce insultă gratuită, pe care 
nimic n-o justifică! 

În indignarea ei, în atitudinea ei demnă, avea un aer atât 
de maiestuos încât oricine se putea întreba dacă nu cumva 
ea era regina, fiindcă oricum, asemenea atitudine a făcut-o 
pe Maria de Medicis să se simtă zdrobită. 

Regina simţi nevoia imperioasă de a face pe Leonora să 
revină la sentimente mai bune, de a şi-o apropia din nou cu 
orice preţ. 

— Buna mea Leonora, dar serviciul pe care mi-l faci, este 
unul din cele ce nu se pot uita... Cred că ţi-am mai spus-o... 
Aş vrea... aş vrea... înţelege-mă bine, să-mi exprim 
recunoştinţa altfel decât în cuvinte, care se pierd... aş vrea 
să ţi-o exprim de o manieră... cum să spun? ... într-un mod 
pozitiv. 

Şi continuă repede: 

— Nu, nu poate fi vorba de bani... Dar dacă ţi-aş oferi... de 
pildă, un obiect... o bijuterie... o bijuterie pe care am 
purtat-o eu... pe care s-o porţi şi tu la rândul tău... în fine, o 


amintire... o amintire de la cea care te iubeşte ca pe o 
soră... Dacă ţi-aş oferi aşa ceva, ce-ai spune? 

De data asta, Leonora binevoi să se umanizeze, să 
vorbească, să surâdă: 

— Aş spune, doamnă, că o amintire de la dumneavoastră 
mi-ar fi de două ori prețioasă, fiind purtată de domnia 
voastră. Şi n-aş putea decât să primesc cu recunoştinţă, 
ceea ce-mi veţi oferi cu atâta gingăşie sufletească. 

— În fine, te regăsesc! exclamă Maria de Mâdicis, bătând 
din palme, cu bucurie. Nici nu ştii câtă plăcere îmi faci. Hai, 
mărturiseşte că de multă vreme îţi doreşti această parură şi 
ai fi fericită s-o porţi, să fie a ta. 

— Mărturisesc cu plăcere, dacă asta vă face plăcere. Dar 
vă rog să credeţi că n-am fost niciodată atât de nebună 
încât să mă gândesc un singur moment că aş putea avea o 
astfel de parură. 

— Dar de ce? Preţul acestei paruri nu depăşeşte 
posibilităţile tale. 

— Nu spun nu. Dar nu se găsesc două la fel. Cât despre 
aceasta, ea nu se găseşte de vânzare şi ştiu că ţineţi la ea ca 
la ochii din cap. 

— Ei bine, te înşeli, spuse încet Maria de Medicis. Ţineam 
mult la această parură, este adevărat. N-aş fi vrut să mă 
despart de ea pentru nimic în lume. Pentru nimic şi pentru 
nimeni. Dar tu, buna mea Leonora. Prin devotamentul tău 
de neclintit, te plasezi deasupra tuturor. Ceea ce n-aş fi 
făcut pentru nimeni, sunt fericită să fac pentru tine. Această 
parură îţi place, păstreaz-o. Ţi-o dau. 

Maria de Medicis se bucură în sinea sa de efectul pe care-l 
producea. Acest efect întrecu aşteptările ei. Într-adevăr, 
Leonora se apropie în grabă de masa pe care se afla sipetul 
cu bijuterii. Şi, ca şi cum nu-şi putea crede urechilor: 

— Îmi daţi parura dumneavoastră superbă? ... Mie? 

— Da, ţi-o dau, zâmbi Maria de Medicis. 

— Dar nu vă daţi seama! ... Această parură face pe puţin o 
sută de mii de scuzi! ... Trei sute de mii de livre!, se sufocă 


Leonora. 

— Poate ceva mai mult. 

— Oh! Doamnă! ... Un asemenea dar! ... Mie!... Nu pot... 
Nu, e prea mult, într-adevăr, prea multă generozitate! ... 
Nu pot accepta, este ca şi cum v-aş jefui şi nu vreau să 
faceţi asta pentru mine! ... 

Dar, protestând astfel, Leonora mângâia încetişor cu 
degetele tremurânde preţiosul sipet şi-l sorbea din ochi în 
acelaşi timp cu o privire de o cupiditate arzătoare. În aşa fel 
încât nu te puteai înşela: murea de dorinţa de a accepta şi 
nu era reţinută decât de un scrupul excesiv, dar care-i făcea 
cinste. Apoi îşi ridică privirea spre Maria de Medicis care o 
observă. Şi această privire, încărcată de o mută admiraţie, 
era de o mie de ori mai măgulitoare decât cel mai delicat 
compliment. 

Şi dacă această atitudine era sinceră, n-avem nimic de 
spus. Dacă era o comedie - şi Leonora era capabilă să 
imagineze această comedie şi s-o joace cu o artă 
incomparabilă - era o capodoperă de şiretenie şi care 
demonstra cunoaşterea profundă a caracterului reginei. Or, 
acest caracter era un amalgam de zgârcenie burgheză, în 
luptă cu o vanitate fără limite. Nu trebuia decât să ştii să 
flatezi această mândrie şi s-o stârneşti convenabil pentru a 
obţine de la ea mai mult decât apariţia ei firească consimţea 
să dea. 

Sigur este că Maria de Medicis, care se resemnase cu 
greutate să facă acest cadou important şi care ar fi fost 
încântată dacă era refuzată, deja nu mai regreta sacrificiul. 
Nu numai că nu mai regreta, dar vanitatea sa era 
satisfăcută. Şi ea insistă, străduindu-se foarte sincer să fie 
acceptat ceea ce, puţin înainte, spera să fie refuzat. Şi 
Leonora fu aceea care îndrăzni fără ruşine să se lase 
îmboldită. Astfel încât regina trebui s-o implore: 

— Te implor, acceptă... Altminteri voi crede că e vorba de 
orgoliu... că nu mă mai iubeşti... ca să nu spun că m-aş simţi 


jignită! ... Hai, buna mea Leonora, te rog! ... Ia-o, în numele 
dragostei ce mi-o porţi! ... Mi-ai face o bucurie imensă! ... 

Şi Leonora, mărinimoasă, în sfârşit se lăsă înduplecată: 

— Fie, spuse ea cu o voce emoţionată, primesc, din iubire 
pentru dumneavoastră! ... Din iubire pentru 
dumneavoastră, voi purta această parură şi am s-o port 
întotdeauna, v-o jur! 

Cel mai frumos din toate a fost că Maria de Medicis i-a 
mulţumit şi a sărutat-o cu căldură. 

Leonora plecă, ţinând sub braţ preţiosul sipet ce conţinea 
o parură pe care regină o socotea că valorând o sută de mii 
de scuzi, sau trei sute de mii de livre. 

Regina o urmări cu privirea până când uşa se închise în 
urma ei. Atunci murmură cu un suspin: 

— Ce păcat că sărmana Leonora are un caracter atât de 
urât! Ei, asta e! În fond este o femeie cumsecade! ... Şi apoi, 
mă iubeşte foarte mult, cu o dragoste profundă, sinceră! ... 
Şi îmi este devotată până la moarte! ... Şi asta merită puţină 
indulgență! 

Capitolul 23 

Leonora se pune pe treabă. 

În timp ce Maria de M&dicis se gândea că afecțiunea 
„sinceră” şi devotamentul „până la moarte” ale Leonorei 
meritau oarece indulgență, Leonora se îndrepta cu paşi 
mărunți spre palatul ei, care era la doi paşi. Avea o figură 
închisă, neutră, pe care nu se putea citi nimic. Se tot 
gândea în timp ce mergea. 

Intră, în fine, în camera ei şi închise într-un loc sigur, de 
unde avea singură cheie, hârtia pentru cele două sute de 
mii de livre şi caseta pe care nici măcar n-a deschis-o, ca să 
fi admirat măcar o secundă, parura splendidă dinăuntru. 
După asta se duse în cabinetul ei, se aşeză în fotoliu şi puse 
să fie chemat Rospignac. 

Rospignac îşi reluase serviciul, întrerupt pentru puţină 
vreme în urma rănii primite în timpul încăierării din strada 
Saint-Denis. Domnii Montreval şi de Chalambre fuseseră 


înălţaţi în funcţie, înlocuindu-i pe Longval şi Roquetaille. Cu 
alte cuvinte ei au binecuvântat sfârşitul tragic şi prematur 
al acestor băieţi curajoşi, loviți, dacă ne aducem bine 
aminte, de cel care ştia să poarte pică, Landry Coquenard. 
Răniţii îşi reveneau unii după alţii. Morţii fuseseră înlocuiţi, 
astfel încât gărzile lui Concini se refăcuseră în efectiv 
complet, mai hotărâte ca oricând să se răzbune răsunător, 
ştergând ultima lor înfrângere, mai turbaţi ca niciodată 
împotriva lui Pardaillan şi Valvert, care îi cotonogiseră atât 
de straşnic. 

Cu toată întâmplarea nenorocită de la Luvru, Rospignac a 
avut îndrăzneala să se prezinte din nou la curte, în suita 
stăpânului său. Bănuia el cam ce fel de primire îl aşteaptă 
din partea unora dintre curteni, duşmani mai mult sau mai 
puţin declaraţi ai lui Concini. Într-adevăr, chiar în curtea 
Luvrului, se ciocnise cu un grup de tineri seniori, care se 
porniră să râdă în hohote, văzându-l. Rospignac se apropie 
de grup şi adresându-se celui care râdea cel mai tare, 
ţinându-şi pălăria în mână, cu o politeţe desăvârşită: 

— Domnule, îi spuse el, aş fi prea indiscret dacă aş întreba 
de cine sau de ce anume râdeţi atât? 

— Credeţi ce doriţi. Nu are nici o importanţă! 

— Dimpotrivă, are foarte multă importanţă pentru 
dumneavoastră. Fiindcă dacă de mine aţi râs, vă voi cere să 
mă însoţiţi pe chei, foarte aproape de-aici... Aş fi curios să 
văd dacă veţi râde tot atât de tare când veţi fi în vârful 
spadei mele. 

— Domnule, câtă vreme nu v-aţi încheiat conturile faţă de 
cel ce v-a făcut să suportaţi o corecție atât de dezonorantă, 
în faţa întregii curţi, nu veţi avea dreptul să cereţi o revanşă 
pentru onoarea voastră. Până atunci, nimeni nu se bate cu 
dumneavoastră. Gentilomul, refuzând, deci, cu un aer de o 
impertinenţă plină de superioritate, se întoarse pe călcâie 
ridicând din umeri. 

— Foarte bine! spuse Rospignac. 


Cu o iuţeală extraordinară şi o forţă irezistibilă, îl împinse 
uşor şi îl lovi cu piciorul întocmai cum făcuse cu el Valvert, 
în sala tronului. Cel ce râsese mai devreme, tratat în 
asemenea hal scoase un urlet. Nu de durere: Rospignac 
abia îl atinsese, socotind că gestul este suficient pentru a 
provoca furie şi ruşine. 

— Ei, acum că sunteţi în aceeaşi situaţie cu mine, sunteţi 
liber să nu vă bateţi, rânji Rospignac. 

— Sânge şi masacru, trebuie să-ţi atârn măruntaiele în 
bătaia vântului! urlă cel insultat. 

A urmat un fel de îmbulzeală zgomotoasă. În mai puţin de 
două minute, chiar sub ferestrele Luvrului, cei doi, după ce- 
şi azvârliră tunicile, încrucişau săbiile, însoțitorii 
gentilomului, câţiva curioşi, martori ai altercaţiei îi 
urmaseră şi formau galeria. 

Schimbul de lovituri a fost foarte scurt. Desigur, 
adversarul lui Rospignac era un scrimer de o forţă 
remarcabilă. Dar furia nebună, care-l cuprinsese, îi micşora 
iscusinţa în timp de Rospignac, care nu-şi pierdea sângele 
rece arătat şi, până acum, uza de toate pasele posibile. La o 
lovitură directă, fulgerătoare a baronului, nenorocitul căzu 
grămadă, iar din el ţâşneau valuri de sânge. Prietenii lui 
veniră în grabă în intenţia de a-i da primele îngrijiri. 

— Inutil, spuse cu răceală Rospignac. Am ţintit inima... Vă 
asigur că este mort. 

Nu se înşela: nefericitul fusese ucis pe loc. Prietenii lui se 
priviră, speriaţi de viteza ameţitoare în care se petrecuse 
totul. Nu mai aveau deloc chef să râdă! Cu atât mai puţin cu 
cât Rospignac era neclintit în planul lui şi îi făcu să 
înţeleagă că era departe de a-şi fi, încheiat socotelile cu ei. 

— Am decis ca toţi cei care mă vor insulta şi care vor 
refuza să-mi dea dreptul la revanşă, vor avea de suportat 
aceeaşi purtare de care am avut parte în faţa întregii curţi 
şi pe care i-am aplicat-o şi prietenului vostru, spuse el. Să 
nu credeţi că o să-mi scăpaţi. Aveţi de ales: sau treceţi de 
partea mea sau veţi suporta ceea ce aţi văzut mai devreme. 


Cu vârful spadei, arăta spre botul cizmei lui. 

Cei doi tineri înţeleseră că într-adevăr n-aveau cum să-i 
scape... Doar să fugă, dar ăsta era un alt mod de a fi 
dezonorat. Şi cum Rospignac brava în continuare: 

— Hotărâţi-vă, domnilor! ... Şi dacă vă lipseşte curajul, 
puteţi să vă cuplaţi amândoi... 

— Acest spadasin ne va asasina cu sânge rece, unul după 
altul, dacă-l vom lăsa s-o facă, spuse încet unul din cei doi 
tineri. 

— În faţa unui sălbatic dezlănţuit, ca acesta, scrupulele nu 
mai contează. Să încercăm împreună, spuse celălalt. 

Îşi scoaseră săbiile şi se proptiră în faţa lui Rospignac şi 
atacară numaidecât, amândoi deodată. Cu un zâmbet de 
satisfacţie, baronul primi lovitura fără să se clintească şi 
spuse: 

— După câte văd, sunteţi prudenţi! Dar nu contează, mă 
simt în stare să vă ucid foarte repede, pe amândoi. 

De astă dată, schimbul de lovituri a durat mai mult. Cei doi 
tineri stăpâneau foarte bine ştiinţa scrimei. Sângele lor 
rece îl egala pe cel al teribilului lor adversar. Şi, cum 
intenţia mărturisită a acestuia era să ucidă, jucau foarte 
strâns. Rospignac, foarte sigur pe el, la început se mulţumi 
să pareze loviturile pe care le primea, observându-le jocul 
cu o atenţie deosebită, pătrunzătoare, aşteptând cu 
răbdare prilejul de a-şi plasa lovitura de graţie. 

În sfârşit, prilejul se ivi: unul dintre tineri a făcut 
imprudenţa de a se lăsa o clipă descoperit. Rospignac nu 
lăsă sa-i scape o asemenea clipă. Dintr-un revers formidabil, 
îndepărtă a doua spadă şi întinse braţul cu o mişcare iute 
ca fulgerul. În acelaşi timp anunţă: 

— Atenţie, domnule! 'Ţintesc inima! 

Înainte de-a îşi termina vorba lovitura nimerise. Tânărului 
îi căzu sabia din mână şi, fără nici un strigăt, fără nici un 
vaiet, căzu fulgerat. Întocmai cum spusese Rospignac cu 
răceală şi cruzime, pentru a doua oară ţintise inima. Şi nu 
ratase. 


În faţa lui se mai afla un singur adversar. Îl avertiză şi pe 
el ca şi pe celălalt: 

— Feriţi-vă, domnule, căci vreau să vă omor! 

Reluă lupta cu mai multă ardoare ca şi cum pe el oboseala 
nu-l putea atinge. De data asta el era cel care ataca şi 
conducea jocul cu duritate, îl voia, fireşte, mortal. 

Câştigă această partidă îngrozitoare ca şi pe celelalte 
două. Lovit din plin în inimă şi cel de-al treilea adversar 
căzu, dându-şi sufletul într-un şuvoi de sânge. Iar curioşii ce 
asistaseră la aceste dueluri succesive, au putut vedea cu o 
spaimă de nedescris, trei cadavre întinse în băltoace de 
sânge. Curioşii nu erau altceva decât gentilomi sau ofiţeri 
ce se aflau în curtea Luvrului în momentul în care avusese 
loc provocarea. 

Rospignac o ştia. Dacă nu avea personal legături cu ei, cel 
puţin, îi cunoştea şi le ştia numele, aşa cum de altfel şi el 
era cunoscut de ei. Îi luă drept martori. 

— Domnilor, le spuse el, aţi putut vedea că aceste întâlniri, 
dintre care una era inegală pentru mine, s-au desfăşurat în 
mod loial. Îndrăznesc să sper că veţi avea bunăvoința s-o 
confirmaţi. 

Le mulţumi, înclinând uşor capul şi se întoarse pe călcâie. 

În timp ce curioşii erau ocupați să ridice trupurile 
neînsufleţite, el îşi ridică de jos tunica, o îmbrăcă şi o 
închise încet, metodic, fără să-i ia în seamă pe ceilalţi. După 
ce se îmbrăcă, plecă tacticos, fără grabă, spre una din 
scările ce coborau la Sena. Avea în mână sabia înroşită de 
sânge până la gardă şi cobori treptele umede ca să spele 
sabia în apa curgătoare care se înroşi pe dată. 

Urcă, apoi şterse cu grijă tăişul, o puse la loc, la 
cingătoare şi porni cu un mers nepăsător de om pe care 
nimic nu-l zoreşte. O vreme, se plimbă prin cartier. Când 
socoti că vestea era ştiută de toată lumea, îşi spuse: „Să ne 
întoarcem la Luvru! ... Sunt foarte sigur că acum oricine va 
cumpăni de două ori înainte să aibă chef să râdă ironic în 


prezenţa mea... Şi dacă lecţia asta nu a fost suficientă, o 
vom lua de la capăt.” 

Nu se înşelase. Lecţia lui teribilă dăduse roade şi nu a mai 
fost nevoie s-o ia de la capăt. Doar că, dacă dispăruse orice 
urmă de zâmbet la apariţia lui, nimeni în afară de partizanii 
lui Concini, nu intra în conversaţie cu el. De îndată ce 
apărea, lumea se dădea la o parte din calea lui ca şi cum ar 
fi fost vorba de un ciumat. În rest, trebuie să ne imaginăm 
că atitudinea asta prin care era ignorat, nu era de natură 
să-l supere câtuşi de puţin, de vreme ce n-a făcut nimic ca 
s-o remedieze până în momentul în care îl regăsim, 
înclinându-se în faţa Leonorei, care îl chemase, cu aceeaşi 
eleganţă de care nu se desprindea niciodată. 

— Rospignac, întrebă ea, eşti tot atât de îndrăgostit de 
micuța florăreasă a străzii care se numeşte Muguette sau 
Brin de Muguet, nu mai ştiu bine? 

Întrebarea asta pe care i-o pusese atât de brusc, era o 
adevărată lovitură şi Rospignac era cât pe-aci să fie dat 
gata, fiindcă nu se aştepta, aşa încât n-a reuşit decât să 
îngaime: 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă... Nu înţeleg absolut nimic 
din tot ceea ce îmi faceţi onoarea să-mi spuneţi. 

— Am să mă fac înţeleasă, spuse Leonora, pe un ton grav. 
Uită-te bine la mine, Rospignac şi vei citi în ochii mei că îţi 
vorbesc în calitate de prietenă şi cu toată sinceritatea. 
Presupun că o mai iubeşti pe această copilă a străzilor... ce- 
ai spune dacă eu ţi-aş da-o?... 

Rospignac a înţeles că într-adevăr putea vorbi. Şi căzând 
în genunchi, rosti într-un elan plin de pasiune: 

— Dacă aţi face asta, doamnă, pentru mine aţi însemna 
mai mult decât însuşi Dumnezeu! 

— Deci nu m-am înşelat? ... O iubeşti într-adevăr? ... 

— La nebunie, doamnă! 

Leonora avu un surâs plin de blândeţe. Era foarte 
mulţumită. Nu se putea îndoi de sinceritatea lui văzându-i 


obrazul răvăşit de pasiune. Fiindcă el, acum, nu juca teatru. 
După un timp îl întrebă: 

— Hai să vedem, ce-ai face ca s-o poţi avea? 

— Orice, doamnă, orice! ... Ca s-o am pentru mine pe fata 
asta, aş face şi cea mai dezgustătoare crimă! Aş merge 
până la cele mai josnice fapte, până la infamie! Până la cea 
mai abjectă laşitate! ... 

— Har Domnului, n-o să fie nevoie să ajungi la asemenea 
situaţii limită, nedemne de un bun gentilom ce eşti. Mă 
preocupă persoana dumitale, Rospignac, aş vrea să te ştiu 
fericit. Şi dacă o iubeşti cu atâta pasiune pe această fată, 
dacă de ea şi de nimeni alta nu ai nevoie ca să fii fericit, ei 
bine... ia-o de nevastă. Voi face în aşa fel încât să aibă o 
zestre convenabilă. 

Acum, se uita la el cu coada ochiului. Cercetarea asta pe 
furiş era mult mai pătrunzătoare decât cea de adineauri. Şi 
tot pândindu-l, se gândea: „Dacă acceptă, înseamnă că ştie! 
„.„. Dacă ştie... va trebui ca pumnalul lui Stocco să ne 
scutească rapid de prezenţa domnului baron!” 

Lăsându-se înşelată de aparențele cărora le-a acordat 
prea multă încredere, desigur că a făcut greşeala să nu 
cântărească la adevărata lui valoare pe omul cu care voia să 
încheie de fapt un târg. Nu-i trecuse prin minte că avea de 
a face cu cineva foarte puternic, care era în măsură să o 
înfrângă cu propriile ei arme. Într-adevăr, în clipele în care 
ea se gândea cu îngrijorare la el, Rospignac îşi spunea în 
sinea lui: „Dacă accept, sunt un om mort! ...” 

Spuse apoi cu voce tare fără cea mai mică ezitare: 

— Eu, să mă căsătoresc cu o florăreasă de stradă! ... 
lertaţi-mă doamnă, dar gluma e cam exagerată şi nu mă pot 
abţine să nu pufnesc în râs. 

Şi, într-adevăr, Rospignac izbucni într-un hohot de râs, 
nebun. Leonora îl privi cu un aer grav, aşteptând cu 
răbdare să-i treacă starea ce-l cuprinsese. Atunci rosti pe 
acelaşi ton grav: 


— Dar ce ţi se pare atât de extraordinar? Nu este, oare, o 
fată cinstită? 

— Oh! Nu, în privinţa asta nu este nimic de reproşat! O 
ştiu prea bine. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, explică-mi odată 
pentru totdeauna, ce îţi repugnă în căsătoria cu o fată 
tânără pe care pretinzi că o iubeşti la nebunie şi căreia, 
după cum singur spui, nu i se poate reproşa nimic. 

— Pe sângele Domnului! Doamnă, oare eu trebuie să vă 
spun că un gentilom nu se poate căsători cu o fată de 
condiţie proastă, aşa cum e ea? ... Mă rog, n-are decât să şi- 
o facă amantă! ... lar în ce mă priveşte, n-am avut niciodată 
altă intenţie! ... Socotesc şi aşa că ar fi o cinste pentru ea! 
„„„ Dar să mă căsătoresc! ... Până aici! Fac parte dintr-o 
familie bună, doamnă. Dacă dumneavoastră aţi uitat, eu nu 
pot să uit aşa ceva. 

Leonora păru să se gândească o vreme. Rospignac, se 
gândea la rândul lui, observând-o pe furiş: „Sper că am 
convins-o de inocenţa mea! ... Dar de ce naiba nu mă lasă 
să plec acum? Ce mai vrea de la mine? 

Şi apoi cu o luminiţă jucăuşă în ochi, gâfâind plin de 
speranţă: „Oh! Dacă ar vrea? ... Cine ştie? ... Ei, dacă aş 
putea să am norocul ăsta! ...” 

În sfârşit, Leonora şi-a ridicat capul. Atitudinea ei deveni 
mai binevoitoare, aproape maternă. A început să vorbească. 
De astă dată, mergea drept la ţintă. 

— Ei bine, te înşeli Rospignac, tânăra florăreasă nu e o 
fată din popor. Dimpotrivă, e de familie bună şi te poţi 
căsători cu ea fără teamă, nu vei face o mezalianţă. 

Oricât era de stăpân pe sine, Rospignac n-a putut să-şi 
stăpânească tresărirea de bucurie nebună, în timp ce în 
mintea lui, răsuna un strigăt de triumf: „Dumnezeule! Asta 
e! ... O spune chiar ea! ... Nici n-aş fi îndrăznit să sper! ... 
Fii atent, Rospignac, se apropie bogăţia de tine! ... Vezisă 
n-o scapi!” 


Interpretând greşit tresărirea lui involuntară, Leonora 
continuă cu 0 voce imperioasă şi persuasivă: 

— Trebuie să te căsătoreşti cu ea, trebuie, înţelegi? 

— Înţeleg, doamnă, spuse Rospignac, cu voită răceală. Dar, 
pe naiba, eu nu mă gândisem la căsătorie! ... Nu v-aş 
ascunde că sacrificiul mi se pare cam mare... foarte mare... 

— Iată un lucru care te va face să nu-l mai consideri atât 
de greu: viitoarea nevastă îţi va aduce ca zestre moşia 
Lesigny, care va fi ridicată pentru ea la rangul de comitat. 
Trebuie să ştii, Rospignac: castelul şi pământurile de la 
Lesigny, ne-au costat o sută de mii de scuzi. Mi se pare că 
asta e ceva! 

— Într-adevăr, doamnă. Şi sacrificiul parcă nu mi se mai 
pare atât de greu pe cât îl credeam. Cu toate astea... 

— Mai adaugă la asta cadourile ce nu vor face mai puţin 
de o sută de mii de livre... adaugă salariul de douăsprezece 
mii de livre, în calitate de căpitan al gărzilor mareşalului 
d'Ancre... asta până ce vei lua locul lui Vitry, în funcţia de 
căpitan al gărzilor regale... cum ţi se pare? 

— Mi se pare, doamnă, că aranjaţi lucrurile cu o 
grandoare care mă cam zăpăceşte! 

— Deci, accepţi? mârâi Leonora. 

— Dacă accept? ... Bineînţeles! se bucură Rospignac. 

Apoi, brusc luându-şi seama: 

— Pe toţi dracii! ... Dar îl uităm pe monsenior! ... Vă rog să 
mă iertaţi, doamnă... îmi place bogăţia, ce-i drept... Dar ţin 
foarte tare la pielea mea... Or, dacă accept... voi fi mort în 
mai puţin de opt zile... Aşa încât vă daţi seama... 

Părea într-adevăr disperat şi foarte încurcat. De fapt o 
observă pe sub gene cu o licărire de triumf în ochi. 

„E limpede că nu ştie nimic!” se gândea Leonora. Şi apoi 
spuse cu voce tare zâmbind: 

— Fii fără grijă, Rospignac, n-ai de ce să te temi de 
monsenior. 

Şi, fiindcă Rospignac, jucându-şi rolul până la capăt cu o 
perfecţiune care dovedea un talent deosebit, dădea din cap 


a neîncredere şi nelinişte, Leonora, dusă de nas pentru a 
doua oară de acest incomparabil actor, reluă cu şi mai 
multă forţă: 

— Dar îţi spun că nu ai de ce să te temi! 

Şi făcându-i semn să se apropie, cobori glasul şi îi spuse cu 
un aer misterios: 

— Trebuie să ştii, Rospignac, Concino este chiar tatăl 
acestei copile. 

— Ce tot spuneţi, doamnă? se bâlbâi Rospignac, 
continuându-şi jocul... 

— Purul adevăr, răspunse Leonora. 

Şi lăsând capul în jos ca şi cum ar fi fost doborâtă de 
ruşine, rosti cu o voce şi mai scăzută şi mai misterioasă: 

— Iar eu... sunt mama ei! 

— Dumneavoastră, doamnă! strigă Rospignac, cu o 
stupefacţie, care de data asta nu mai era simulată. 

Iar în sinea lui, gândi cu admiraţie: „A găsit ce să spună! ... 
Pe măruntaiele tuturor dracilor, e într-adevăr tare! ... foarte 
tare! ...” 

— Da, spuse Leonora, cu durere în glas, îţi înţeleg 
mirarea... ştiu ce gândeşti! ... Faci acelaşi calcul pe care îl 
vor face toţi cei care mă cunosc... Îţi spui, probabil că dacă 
Florence are şaptesprezece ani împliniţi... e născută 
înaintea căsătoriei mele... Din păcate! Da, e adevărat! ... 
Am făcut greşeala asta, eu, Leonora Dori, a cărei conduită 
desăvârşită este recunoscută chiar şi de cei ce o acoperă cu 
cele mai grave insulte! ... Acum când privesc lucrurile din 
depărtarea anilor, mă întreb şi eu cum am putut să renunţ 
la mine, în asemenea măsură! ... 

Şi, revenindu-şi: 

— Cel puţin, am această consolare, de a putea spune căa 
existat o revanşă, de vreme ce sunt soţia lui Concino al 
meu! ... Aisă mă întrebi, poate, de ce copilul, adică 
Florence n-a fost recunoscută de noi atunci când ne-am 
căsătorit. Este o poveste pe cât de penibilă, pe atât de 
dureroasă. Dar dumneata ai dreptul s-o cunoşti, de vreme 


ce vei face parte din familie. Ascultă deci, Rospignac şi o să 
vezi cum m-a urmărit fatalitatea şi cât de crunt m-a 
pedepsit pentru o nenorocită de greşeală din tinereţe. 

Şi astfel, Leonora, împrumutând fizionomia, gesturile, 
atitudinea şi intonaţiile cuvenite unei asemenea situaţii, îşi 
povesti aşa-zisa greşeală şi evenimentele care au pus-o în 
imposibilitatea de a-şi recunoaşte fiica dispărută, furată 
fără îndoială, poate chiar moartă. Istoria asta, care era 
inventată de la cap la coadă, dovedea o imaginaţie 
strălucită. 

Când ea termină de istorisit, fără să piardă timpul cu 
mulţumiri pe care simţea că nu le aştepta nimeni, 
Rospignac a găsit din instinct singurele cuvinte ce se 
potriveau. Şi îndreptându-şi statura într-o atitudine de 
sfidare, cu pumnul strâns pe mânerul sabiei, cu ochii 
injectaţi şi colții scoşi ca într-o bătălie rosti mârâind: 

— Ce trebuie făcut? ... Daţi ordine, doamnă! 

Un zâmbet palid tremură pe buzele Leonorei. Şi 
pironindu-l cu ochi învăpăiaţi, spuse cu un accent 
intraductibil: 

— Când se va afla această poveste... şi fireşte că se va 
afla... voi fi mâncată de vie... târâtă în noroi... 

— Am înţeles! o întrerupse Rospignac, n-am decât să zic 
două vorbe celor care vă vor insulta, cu asta, şi lovi cu forţă 
mânerul spadei. 

Leonora nu mai adăugă nimic. Ştia că putea să conteze pe 
el. Şi ca şi cum totul fusese spus îi făcu semn că poate 
pleca: 

— Mergi în pace, Rospignac şi nu uita că soarta îţi surâde: 
o avere nemaipomenită pe care nici n-ai fi îndrăznit să o 
visezi vreodată... Ah! Era să uit! ... Să fii pregătit. Căsătoria 
se va oficia foarte curând... în câteva zile. 

— Mă supun, doamnă, spuse Rospignac cu blândeţe. 

— Mergi cu bine, Rospignac şi ai încredere în mine! 

Rospignac se înclină în faţa ei şi ieşi. Afară dădu frâu liber 
bucuriei şi delirului care-l copleşeau. 


„Treaba e ca şi făcută! se gândi el, plesnind de bucurie. Şi 
când mă gândesc că-mi storceam creierii ca să găsesc o 
modalitate prin care să le impun această căsătorie... fără 
să-mi risc ţeasta... şi când colo totul s-a rezolvat de la sine! 
.„. Pe coarnele tuturor dracilor! ... Pe măruntaiele dracilor! 
Pe burţile dracilor! ... Bogat! ... În fine am să fiu bogat! ... 
Adică ceea ce numesc eu bogat... Căci, dacă doamna 
Leonora îşi închipuie că am să mă mulţumesc cu ce mi-a 
promis, se înşală al naibii! ... Pământul de la Lesigny, titlul 
de conte, trei sau patru sute de mii de livre, toate astea nu-s 
de lepădat şi trebuie pus mâna pe ele până când se va ivi 
ceva mai bun! ... Şi, mai târziu va trebui să mi se dea ceva 
mai mult! ... Ce dracu, dacă ai norocul să te afli în posesia 
unui asemenea secret extraordinar, cum e cel pe care-l am 
eu, când ai în mâinile tale onoarea unei regine... unei 
regine căreia îi eşti ginere... pentru că despre asta e vorba: 
eu, Rospignac, simplu gentilom fără avere voi deveni 
ginerele reginei regente a Franţei! ... când ai în mâinile tale 
o asemenea pradă, trebuie să fii ultimul dintre cretini, să te 
mulţumeşti cu câteva sute de mii de livre! ...” 

Lacom, aidoma tuturor ambiţioşilor, încă de pe acum, 
Rospignac nu se mai mulțumea cu o avere, pe care nici în 
visurile sale de sărăntoc nu şi-o imaginase atât de 
frumoasă. Pentru moment nici nu o avea şi deja se gândea 
cum s-o sporească, de bună seamă prin mijloace necinstite, 
demne de ticălosul ce era. Şi era convins că îşi va atinge 
ţelurile. 

Această încredere în sine ar fi fost niţel zdruncinată dacă 
ar fi putut vedea privirea lungă şi zâmbetul îngrijorător pe 
care Leonora le lăsă să apese pe spinarea lui, în timp ce se 
retrăgea. 

O vreme, ea rămase visătoare. Se gândea la Florence. 
Trebuie să ne închipuim că problema cu care se frământa în 
mintea ei, era deosebit de gravă, ba chiar îi provoca temeri, 
de vreme ce ea, întotdeauna era atât de sigură pe ea şi atât 
de promptă în a lua hotărâri, de data asta părea foarte 


nehotărâtă. Şi chiar atunci când se ridică şi se duse spre 
camera copilei, avea fruntea adâncită în gânduri, brăzdată 
de cute adânci, mersul tărăgănat, poticnit, oprindu-se 
adesea. În fine totul arăta că nu era sigură de hotărârea 
luată. 

Capitolul 24 

Spre ce tindea manevra Leonorei. 

După plecarea lui La Gorelle, Florence se retrăsese în 
vârful picioarelor şi se refugiase în camera ei. Avusese 
norocul să nu întâlnească pe nimeni, aşa încât putea să-şi 
spună liniştită că indiscreţia pe care tocmai o făcuse nu 
fusese descoperită şi, ca atare, nimeni nu avea s-o afle. 

Din această conversaţie înţelesese două lucruri, care 
aveau importanţa lor: mai întâi, numele acestui duşman 
atât de înverşunat care se încăpăţâna în umbră s-o distrugă 
pe maică-sa; mai apoi, că primejdia era prezentă şi, în fiece 
clipă, ameninţa să zdrobească, să cadă pe capul celei pe 
care o ţintea. 

Revenind în camera ei, Florence începuse să caute 
mijlocul prin care ar fi putut s-o smulgă pe mama ei, pentru 
totdeauna, din ghearele acestei ameninţări, de pierdere 
publică a demnităţii, mult mai înfiorătoare decât o 
ameninţare cu moartea. 

Înnebunită de iminenţa pericolului ajunsese la o concluzie 
îngrozitoare, dar care în ochii ei nu era lipsită de oarecare 
logică: dispariţia ei. Numai ea putea să asigure, ea singură 
şi pentru totdeauna liniştea şi protecţia mamei sale. 

Intră Leonora. 

— Copila mea, am o veste proastă pentru tine. Mama ta 
este din nou ameninţată. Şi, de data asta, pericolul este 
iminent... într-atât, încât poate izbucni dintr-o clipă în alta... 
şi o poate zdrobi pentru totdeauna. 

După ce dăduse această lovitură grea, pe care o calculase 
bine, încercă să pună balsam pe rană: 

— Cu toate astea, există un mijloc prin care poate fi 
salvată... Un mijloc ce nu poate da greş... da, am spus bine: 


fără greş. Numai că, asta depinde de tine... Şi nu ştiu dacă 
vei avea puterea să-l faci... Sacrificiul va fi greu, dureros... 
pentru tine... 

Florence crezu că înţelege la ce ducea această 
introducere neliniştitoare. Crezu că doamna mareşal 
ajunsese la aceeaşi concluzie cu ea şi că îi cerea să se 
sacrifice ea însăşi. Ea se clătină, prinsă din nou de ameţeala 
spaimei: spaima de nespus a morţii... moarte la 
şaptesprezece ani. Biata ei faţă se crispă dureros. Buzele i 
se decolorară. Privirea ezită. Şi, în mintea sa încolţită, se 
angaja o ultimă luptă, cumplită. 

Dar, fără îndoială, ideea sacrificiului făcuse progrese 
rapide în inima ei, căci ea nu se zbătu mult timp. Şi, cu un 
accent nedefinit, hotărât şi disperat în acelaşi timp: 

— Nu contează suferinţa mea, dacă mama poate fi salvată! 
Spuneţi fără teamă, doamnă, ce anume trebuie să fac. 

— Primejdia ce atârnă deasupra capului mamei tale vine 
din faptul că ceva nu e în regulă în ce priveşte naşterea ta. 
Dacă această neregulă dispare, dispare o dată cu ea 
ameninţarea. Ce trebuie făcut pentru asta? Pur şi simplu să 
existe o femeie care să fie de acord să declare că eşti fiica 
ei... şi bineînţeles, trebuie să consimţi şi să recunoşti că 
această femeie este mama dumitale. Asta e tot. 

Pieptul lui Florence se ridică într-un suspin de bucurie şi 
de eliberare, asemănător celui pe care l-ar avea un 
condamnat la moarte, când cu capul pe butuc fiind, i s-ar 
spune că este grațiat. Într-o clipă fu în picioare. Dreaptă şi 
foarte palidă, întrebă gâfâind: 

— Doar atât? ... 

— E foarte mult, rosti Leonora, cu o încetineală bine 
calculată. În felul acesta, pierzi orice speranţă de a mai fi 
vreodată recunoscută de mama dumitale adevărată. 

— Dar niciodată n-am sperat aşa ceva! 

— Vei depinde de părinţii dumitale adoptivi, va trebui să-i 
respecţi ca şi cum ar fi adevăratul tată şi adevărata mamă. 


— Am să mă comport ca o fiică supusă şi respectuoasă. 
Oare vă puteţi îndoi, doamnă? Vă implor să credeţi că nu 
aveţi a vă teme din cauza mea, ci mai degrabă spuneţi-mi 
numele acelei doamne care va consimţi să facă din mine 
propria ei fiică. 

— Eu sunt aceea, spuse Leonora cu o simplitate 
maiestoasă. 

— Dumneavoastră, doamnă! 

— Eu! ... Şi n-aş minţi decât pe jumătate, spunând că eşti 
fata mea, de vreme ce eşti fata lui Concino, care este soţul 
meu. 

În câteva minute, toată povestea fu aranjată, după voia 
Leonorei, exact aşa cum o gândise în mintea ei. Fără nici 
cea mai mică ezitare, Florence a subscris la tot ce a vrut 
Leonora. lar Leonora ştia prea bine că putea avea totală 
încredere în cuvântul ei. 

Deci, totul fusese pus la punct, doar că Leonora n-a scos 
nici un cuvânt, n-a făcut nici un gest de natură s-o facă pe 
tânăra fată să creadă că ar fi luat în serios această 
maternitate pe care i-o impusese. Florence pricepu că nu va 
găsi nici un fel de afecţiune la această fiinţă, pentru care 
nici ea nu simţea nimic. În schimb, nu înţelese că i se 
predase singură, cu mâinile şi picioarele legate. 

Leonora plecă, mulţumită de docilitatea fetei, dar 
nemulțumită de ea însăşi. În timp ce se întorcea În 
cabinetul ei, unde avusese loc convorbirea cu Rospignac, se 
gândea: „Cât priveşte căsătoria ei cu Rospignac... când 
toată povestea asta va fi bine pusă la punct, încheiată în 
forma voită, când fata va fi recunoscută ca fiică legitimă a 
lui Concino Concini, marchiz d'Ancre şi a Leonorei Dori, 
soţia lui, când va deveni oficial, domnişoara Florence 
Concini, contesă de Lesigny... adică peste câteva zile... va 
veni vremea să afle care este dorinţa tatălui ei... Şi atunci, 
dacă se va opune, ceea ce sper din tot sufletul... o vom 
închide în acel soi de mormânt dinainte de moarte, care se 
numeşte mânăstire... Rospignac nu se va bucura, asta e 


sigur, dar ce să fac, nu e vina mea dacă micuța asta se va 
încăpăţâna să nu-l vrea de bărbat? ... Dacă acceptă - ceea 
ce m-ar mira, dar dincolo de toate, se poate întâmpla şi 
trebuie avut în vedere totul - dacă acceptă, asta sigur ar fi 
supărător, dar atunci va fi la cheremul lui Rospignac... care 
în fine va fi fericit... Or, pe Rospignac îl am la mână, deci îmi 
aparţine. lată o treabă definitiv aranjată, într-un fel sau 
altul. Să nu ne mai gândim.” 

În felul acesta ne-a fost dezvăluit, metodic şi riguros, 
planul monstruos, conceput de o fiinţă infernală cum era 
Leonora Galigad. Ţtim acum că această căsătorie cu 
Rospignac, minuţios pregătită, ca şi cum ar fi pus foarte 
mult suflet, nu era de fapt decât o soluţie de compromis cu 
care se mulțumea în lipsa altei soluţii mai bune. 

Mintea neobosită a Leonorei lucra deja la altceva. Acest 
altceva, o ducea de fapt îndărăt, iarăşi la nefericita copilă 
pe care o condamnase conştient şi fără scrupule. După ce 
se gândi o bucată de vreme, şopti: „La Gorelle, asta e bine! 
.„. La Gorelle şi Landry Coguenard ar fi şi mai bine! ...” 

După ce s-a mai gândit puţin, se hotări şi sună. Ceru să fie 
chemat Stocco. Nu fu găsit în palat. 

Ea însă ştia că el trebuie să fie pe urmele lui La Gorelle, pe 
care îi ordonase s-o urmărească. Aşteptă în linişte 
întoarcerea lui. Când se prezentă, în cele din urmă şi veni 
să se încline în faţa ei cu un respect exagerat şi uşor 
batjocoritor, cum obişnuia, rosti repede, luându-l pe 
nepregătite: 

— Stocco, trebuie ca în cel mult patru sau cinci zile, să mi-l 
aduci aici pe Landry Cogquenard, fostul valet al 
monseniorului. 

— Disgrazia! sări în sus mizerabilul, rostogolindu-şi ochii 
speriaţi, cum vreţi ca în patru sau cinci zile...? 

— Trebuie! ... îl întrerupse Leonora, cu o voce dură. 

Şi apoi, mai blând: 

— Vezi punga aceea de pe bufet? ... 


— O văd, signora, spuse Stocco, cu ochii lucind şi gura 
strâmbată de o expresie de bucurie lacomă. 

— E plină cu aur... Ei bine, în patru sau cinci zile, vei reuşi 
sau vei rata... Dacă vei reuşi, punga e ata. Dacă ratezi vei 
avea frânghia şi spânzurătoarea. Acum du-te, nu prea ai 
timp de pierdut. 

Era un asemenea mârâit ameninţător în glasul ei, încât 
Stocco, fără să mai scoată un cuvânt, îşi îndoi spinarea de-a 
lungul căreia simţi un fior de gheaţă. Şi plecă abătut, 
trecându-şi inconştient degetele încovoiate peste gâtul 
foarte slab... ca şi cum ar fi simţit deja înlănţuirea ucigaşă a 
nodului fatal. 

Capitolul 25 

Pardaillan continuă să acţioneze... pentru alţii. 

După ce îi dăduse ultimele instrucţiuni jupânului 
Jacquemin. - acest hangiu din Saint-Denis, unde o lăsase pe 
Fausta, în paza lui Gringaille şi Escargasse. 

— Pardaillan se urcă în şa şi luă drumul Parisului. Nu 
trecuse de ceasurile nouă dimineaţa când ajunse, intrând 
prin poarta Saint-Denis. Şi, foarte liniştit, descăleca în faţa 
hanului Grand-Passe-Partout. 

Coana Nicole dădu fuga să-l primească. Şi, tare 
bucuroasă, îl conduse pe veşnicul aventurier, mereu pe 
drumuri, dacă se nimerea şi îi stătea în putinţă să vină să-şi 
tragă sufletul câtăva vreme. Bineînţeles, îi pregăti 
numaidecât, cu mâinile ei albe, un dejun copios şi delicat în 
acelaşi timp. 

Pardaillan, după cât se pare, avea timp berechet şi 
mărturisindu-i că e foarte obosit, avea să se culce preţ de 
câteva ceasuri, deci cam până la două după-amiază. Şi într- 
adevăr se instală cât putu mai bine într-un imens fotoliu cu 
o grămadă de perne. 

Bine învățată cum să se poarte, coana Nicole puse masa la 
îndemâna lui, aşeză pe ea o farfurie de plăcinţele, uscături 
de tot felul, un pahar de cristal foarte fin şi, lângă pahar, o 


sticlă intactă de Vouvray. Apoi văzând că el îşi şi închisese 
ochii, se retrase încet în vârful picioarelor. 

Nici nu plecase bine şi Pardaillan deschise ochii, întinse 
mâna şi îşi umplu paharul cu licoarea blondă şi 
scânteietoare. Apoi ridică paharul la nivelul ochilor. Părea 
că admiră bulele de gaz care urcau din fundul paharului 
până la suprafaţă, aidoma unor minuscule perle. De fapt nu- 
şi vedea deloc paharul: se gândea cu ochii pierduţi în gol. 
Aşeză paharul pe masă, la fel de maşinal cum îl ridicase, 
fără să-şi fi muiat măcar buzele. Şi începu să mormăie, 
prost dispus: „Pe scurt, ceea ce îi voi spune micuţului rege 
se va rezuma la atât: „Sire, domnul de Valvert vă aduce 
patru milioane, pe care le-am luat de la duşmanul vostru, 
Spaniolul. Ca dar din dar, aţi putea să-i daţi şi lui o mică 
parte, adică vreo două sute de mii de livre. Asta i-ar permite 
să se însoare cu cea pe care o iubeşte şi care, ca şi el, nu 
are nici un ban.” De pomană voi răsuci lucrurile în fraze, 
bine ticluite - dacă oi fi ştiind să fac asemenea fraze, lucru 
de care nu sunt tocmai sigur - ei!, în fond cam asta îi voi 
spune... nimic altceva. Bun, dar ce va răspunde regele? ... 
Pe Dumnezeul meu, va accepta bucuros! ... vorba cuiva, 
jocul merită osteneala... Bine, dar eu în ce postură mă voi 
afla? ... Ei, fir-ar să fie! ...” 

Şi, nervos din cale-afară lovea ritmic marginea mesei cu 
degetele. Apoi, cu un accent ca o pocnitură de bici, ca şi 
cum ar fi vrut să se lovească pe sine, cercetându-se, rosti: 
„Bun, dar eu cum apar în povestea asta? ... Pe numele lui 
Pilat... dar sare în ochi! ... Voi semăna cu un cămătar evreu 
care nu dă cu împrumut decât o sută de bănuţi! ... 
certându-se taman pentru alo sutălea! ... Pe toate ciumele 
din lume, ce să spun am avut o idee! Deh, pentru o idee 
genială trebuie să recunosc... este nemaipomenită...!” 

Întinse mâna din nou, fără să ştie ce face, luă paharul şi îl 
goli încet. Apoi îl aşeză pe masă atât de brusc, încât cu un 
zgomot sec paharul se sparse la nivelul piciorului. 
Pardaillan nici nu băgă de seamă. Şi pocnindu-şi degetele 


cu nerăbdare, spuse: „Cu toate astea, pe toţi dracii, ar fi 
drept ca Odet de Valvert să primească recompensa ce i se 
datorează! ... Şi, cum n-am nici un fel de dubii în ce-l 
priveşte, ştiu sigur că nici nu i-ar trece prin minte să ceară 
ceva! ... aşa cum, pe de altă parte, eu l-am împins în această 
aventură nesăbuită, unde putea să-şi lase pielea de cel 
puţin douăzeci de ori şi de unde ar fi un miracol să iasă 
întreg... este, deci, foarte drept să-mi fac probleme în 
privinţa lui! ... Oh, dar mii de draci, ce-ar trebui să fac? ... 
Pentru numele lui Pilat, trebuie să existe un mijloc ceva 
mai... decent decât cel imaginat de mine! ... Da, dar trebuie 
găsit acel mijloc. Să căutăm, fir-ar să fie, să căutăm! ... Şi 
fiindcă sunt sigur că ideile cele mai bune îmi vin când 
dorm... ei, să dormim!” 

Şi zicând acestea, Pardaillan închise ochii şi rămase aşa 
multă vreme fără să-i deschidă, fără să se mişte. Oare 
dormea? N-am prea îndrăzni s-o afirmăm. În orice caz, avea 
aerul că doarme. Asta dură aproape două ore. Apoi, 
deodată se ridică şi strigă bucuros: „Pe Dumnezeul meu, 
iată soluţia cea mai simplă şi cea mai bună! ... suntun 
nătărău că nu m-am gândit la asta mai devreme! ... Cele 
două sute de mii de livre? ... Concini trebuie să le dea, ce 
dracu! Mai întâi fiindcă nu e strâmtorat... e destul de bogat! 
„„„ Şi apoi e vorba de fata lui! ... Ce dracu, poate foarte bine 
să-i facă zestre! ... îi datorează măcar atât! ... Hotărât 
lucru, asta este ideea cea mai bună! ... Ştiam eu c-o să-mi 
vină în timpul somnului! ... Ei, acum pot să mă duc să-l văd 
pe micuțul rege.” 

Şi Pardaillan, vesel ca un cintezoi, cu ochii jucăuşi ca 
întotdeauna când punea la cale o farsă de-a lui, începu să se 
aranjeze. Porni pe jos, cu mâna în şold, cu pas întins, cu 
nasul în vânt, cu mustaţa cuceritoare, ca la douăzeci de ani 
şi fredonând o melodie de fanfară de pe timpul lui Carol al 
IX-lea... de când avea chiar douăzeci de ani. 

Se duse drept la Luvru. 


Fuseseră date diverse ordine în legătură cu el, căci fu 
imediat introdus în camera mică a regelui. Regele concedie 
numaidecât pe cei câţiva intimi care-i ţineau companie, 
favoare ce trezi o oarecare gelozie surdă, ca să rămână 
singur cu el. 

Pardaillan rămase singur cu regele preţ de un sfert de 
ceas. La capătul acestor minute spusese tot ce avea de 
spus. Ba chiar obținuse ceea ce voia, pentru că părea foarte 
mulţumit. Şi atunci, neţinând seama de uzanţele de la 
curte, care cereau să aştepţi ca regele să te concedieze, să- 
ţi arate într-un fel sau altul că poţi pleca, se ridică şi spuse: 

— Sire, vă cer permisiunea să mă retrag, mai am multe de 
făcut în serviciul Maiestăţii Voastre. 

— Mergi deci, cavalere, dacă serviciile pentru mine o cer. 
Mergi şi fii sigur că orice s-ar întâmpla voi respecta cele 
două promisiuni pe care vi le-am făcut, să asist personal la 
căsătoria contelui de Valvert şi să-i pretind domnului 
d'Ancre să-i dea miresei o zestre de două sute de mii de 
livre. 

Şi continuă cu un zâmbet ironic: 

— O voi face cu atât mai bucuros cu cât îi voi juca o festă 
mareşalului, dar în acelaşi timp îi voi face un serviciu 
contelui, căruia îi sunt dator. 

Şi continuă, cuprins de o bruscă îngrijorare: 

— Dumneata eşti sigur că mareşalul va face ce-i spun? 

— Absolut sigur, sire. 

— Şi dacă refuză? 

— Nu va refuza, sire. 

— Dar dacă? 

— Ei bine, atunci Maiestatea Voastră va trebui doar să 
repete cuvintele pe care vi le-am spus adineauri şi veţi 
vedea că va deveni maleabil ca o mănuşă. 

— Pe bunul Dumnezeu! rosti regele, cu un zâmbet şi mai 
subţire aproape că mi-aş dori să refuze, numai ca să văd ce 
efect vor avea acele cuvinte. 


— Nu veţi avea această satisfacţie, sire, vă asigur că va 
accepta fără să sufle o vorbă. 

După ce rosti aceste vorbe cu o încredere de 
nezdruncinat, Pardaillan strânse mâna regală ce i se 
întindea, făcu reverenţa cuvenită şi se îndreptă spre uşa. 

Ludovic al XIII-lea îl însoţi. Era o a treia favoare, mai 
importantă şi făcută foarte rar, în comparaţie cu cele 
dinainte. Dar Pardaillan care îl urmărea cu coada ochiului, 
cu o privire ironică, înţelese că această din fermă favoare 
era din interes, că micul rege se perpelea din dorinţa de a 
spune ceva, un lucru pe care nu îndrăznea sau nu ştia cum 
să-l spună şi amâna din instinct, cât putea, momentul 
despărțirii. 

Şi Pardaillan nu se înşela. Când au ajuns în faţa uşii, regele 
puse mâna lui de copil pe braţul cavalerului, îl opri şi cu 
ochii lucind de o curiozitate copilărească, după câteva 
ezitări, ca şi cum i-ar fi fost ruşine de propria lui curiozitate, 
spuse: 

— Aşadar, cavalere, pleci... fără să-mi spui care e acea 
agreabilă... acea fericită surpriză. - sunt cuvintele dumitale 
- pe care mi-o va face contele de Valvert? 

Pardaillan începu să râdă, tare şi limpede: 

— Bine, fiindcă vă roade într-atât curiozitatea, coborâţi pe 
chei puţin înainte de căderea nopţii. Veţi câştiga câteva 
minute... şi poate că veţi asista la un spectacol interesant. 

— Ce să spun, nu zic nu! ... Mergi cu bine, cavalere şi 
Dumnezeu să te aibă în pază! 

— Amen! spuse Pardaillan cu un aer foarte serios. 

Şi de astă dată, plecă. 

Pardaillan bătu la uşa căpitanului gărzilor, care s-a arătat 
foarte măgulit de asemenea gest şi care îl primi cu toate 
onorurile ce i se cuveneau. Vizita i-a permis, după propria 
lui expresie, să „omoare o oră”. 

După aceea se retrase, condus din nou de Vitry care a 
insistat să-l însoţească până la marea poartă a Luvrului. 


Timp de un ceas Pardaillan umblă hai-hui prin 
împrejurimile Luvrului. Apoi se îndreptă fără grabă spre 
cheiuri. Trecu de-a lungul galeriei Luvrului, trecu zidul lui 
Carol al V-lea, total refăcut, trecând prin noua poartă, 
merse prin dreptul palatului Tuileries, încă neterminat şi se 
opri între râul ce curgea în stânga lui şi zidul ce împrejmuia 
grădina palatului Tuileries, pe care îl avea în dreapta. 

Între Sena şi bastion, era o poartă care, mărită şi 
reconstruită, avea să fie numită vreo douăzeci de ani mai 
târziu, Poarta Conferinţei. 

Pardaillan merse până la această poartă. Nu trecu de ea. 
Cu ochii lui pătrunzători iscodi râul şi drumul ce şerpuia de- 
a lungul lui, cât de departe i-a permis vederea. Nu-i zări pe 
cei pe care îi aştepta. Îşi strânse faldurile mantiei, în care îşi 
ascunse şi chipul, urcă pe parapet, se aşeză liniştit şi cu 
picioarele atârnând deasupra şanţului plin cu o apă 
noroioasă, aşteptă cu răbdare, observând cu mare atenţie 
râul, drumul de lângă mal şi încă un drum care, ceva mai la 
dreapta, dădea drept în strada Saint-Honore, aproape de 
mânăstirea Capucinilor. 

Capitolul 26 

Ceea ce nu prevăzuse Pardaillan care credea că s-a gândit 
la toate 

— Pe măruntaiele papei! ... Pe măruntaiele diavolului! ... 

— Coarnele lui Dumnezeu! ... Coarnele tuturor dracilor! ... 

Erau, bineînţeles, Escargasse şi Gringaile care după 
plecarea lui Pardaillan, fără pic de eleganţă, dar cu o 
energie furibundă, îşi manifestau în felul acesta emoția 
violentă provocată de ultimele vorbe ale lui Pardaillan. 

Ochii lor alunecau de colo-colo, cu priviri îngrozitoare, îşi 
arătau colții înfricoşători şi îşi ridicau pumnii ameninţători 
către uşa pivniţei. Uşa îndărătul căreia erau închişi Fausta, 
d'Albaran şi cei doi oameni ai lui. 

— Ai auzit, Gringaile, ce-a spus domnul cavaler? bombăni 
Escargasse. 


— Ei, pe sângele Domnului, da ce, crezi că sunt surd? 
mugi Gringaile. 

Şi, pentru a dovedi că nu este surd, el repetă: 

— S-a zis cu Jehan al nostru, după cum a spus, dacă o vom 
lăsa să scape pe blestemata prinţesă îmbrăcată în bărbat... 
Ceea ce dovedeşte că are legături cu diavolul, căci oricine 
ştie că o femeie care este înveşmântata ca un bărbat îşi 
riscă salvarea sufletului. 

— Fie că ea să se pârjolească în fundul iadului până la 
sfârşitul lumii! ... Dar, pe toţi sfinţii, să deschidem ochii 
Gringaille! ... Şi dacă prinţesa blestemată, cum spui, şi 
complicii ei vor încerca să ne plimbe cu vorba... 

— Îşi vor găsi naşul! N-avea teamă, Escargasse, aceşti 
mâncăi de ceapă crudă şi de năut nu vor fi în stare să 
întreacă un parizian ca mine! 

— Nici un vulpoi bătrân ca mine. Hai, Gringaille. 

— Hai, Escargasse. 

Intrară din nou în pivniţă. Încuiară uşa de două ori în 
urma lor. Gringaille îşi puse cheia în buzunar. Aveau nişte 
mutre groaznice, de câini înrăiţi, gata să sfâşie orice. Uşa 
era masivă, solidă şi tocmai o încuiaseră cu cheia. Dar, ca şi 
cum asta nu era de ajuns, s-au instalat între masă şi uşă, 
gata să interzică orice pas, orice apropiere de uşă. Aveau 
săbiile la îndemână, lângă picioare şi îşi încleştară pumnii 
pe mânerul greu de fier. Gestul, adresându-se unor oameni 
dezarmaţi, căpăta un înţeles înfiorător şi la îndemâna 
oricui. Din pricina emoţiei li se făcuse sete. Umplură două 
boluri, pline ochi, le goliră dintr-o înghiţitură, le umplură 
din nou, iar le dădură peste cap, apoi le puseră pe masă, 
într-un gest brusc şi zgomotos. 

Fausta se aşezase lângă d'Albaran. Din locul în care era, îi 
observă, pe furiş, în tăcere, fără să facă vreun gest or o 
mişcare, de parcă era împietrită. Câtă vreme Pardaillan 
fusese acolo, ea nu le dăduse nici o atenţie. 

Oricum, nu băgase de seamă mutrele astea de brute, de 
fiare sălbatice. De abia acum le vedea. 


„Pardaillan i-a asmuţit împotriva mea, îşi spuse în sinea ei. 
Şi, în felul lor, îmi arată că sunt gata de orice.” 

Se îndreptă spre ei. Mersul ei era uşor, nepăsător şi 
elegant. Se mişca într-un anume fel, învăluitor, şoldurile şi 
umerii legănaţi puneau oarecum în umbră incomparabila 
eleganţă a costumului somptuos, ca şi cum s-ar fi descusut. 
Era o metamorfoză pe cât de rapidă pe atât de totală. 

Cu amândouă mâinile - mâinile ei albe şi delicate - apucă 
un scaun greu, de lemn neşlefuit şi îl aşeză de partea 
cealaltă a mesei, în faţa lor. Se instală pe el ca şi cum s-ar fi 
urcat în şa. Luă şi ea un pocal de aramă, îl întinse spre ei şi, 
cu un zâmbet cât se poate de familiar, spuse cu o voce 
metalică: 

— Şi mie mi-e sete! ... Hai, turnaţi-mi şi mie, prieteni, 
vreţi? 

Ei se minunară: 

— La naiba! 

— Pentru Dumnezeu! 

Şi-şi dădură coate. Ceea ce însemna: „Atenţie! ... Să 
deschidem ochii! ...” 

Pardaillan le spusese foarte limpede şi chiar stăruise ca ei 
să aibă mare grijă şi să-i trateze cu respect pe prizonieri - 
mai cu seamă pe acesta - în fine, să nu le refuze nimic... În 
afară de a le deschide uşa înainte de ora fixată. Aşa încât, 
fură chiar bucuroşi s-o servească: îi umplură paharul ras, 
după obiceiul lor. Şi cum era firesc nu se lăsară nici ei mai 
prejos. 

— În sănătatea voastră, vitejii mei, zise Fausta, apropiindu- 
şi paharul de al lor. 

Ciocniră şi răspunseră politicos: 

— În sănătatea dumneavoastră domnule. 

Îşi goliră paharele dintr-o dată. La rândul ei, Fausta îşi goli 
paharul până la ultima picătură, fără să clipească. Ca şi ei, 
puse paharul pe masă cu un gest brutal. Ca şi ei, plescăi cu 
limba cu un aer mulţumit. 

Începură să stea de vorbă. 


Mai bine spus, Fausta, care îşi juca rolul de tânăr senior 
prost crescut şi lipsit de prejudecăţi, îi interogă cu multă 
dibăcie şi cu o fantezie ameţitoare. 

Începu să le dea de băut tot timpul. Ei îngurgitau fără 
probleme şi, în sinea lor, se bucurau. Credeau că ea încerca 
să-i îmbete. Ei bine! Aşadar erau liniştiţi! Pentru că ei ştiau 
ce cantitate înspăimântătoare de lichid erau capabili să 
absoarbă, înainte de a deveni măcar euforici. Ba îşi făceau 
chiar o plăcere nemărturisită de a părea niţel cam zăpăciţi 
şi de a vorbi aiurea. Fausta se gândi că sosise momentul şi 
aplecându-se spre ei, rosti cu o voce plină de subînţelesuri: 

— Ascultaţi-mă spuse ea, voi sunteţi săraci... Aş putea să 
vă îmbogăţesc într-o clipă. Ce-aţi spune dacă... 

I-au tăiat vorba cu un hohot de râs ascuţit. Şi înecându-se 
care mai de care şi lovindu-se reciproc cu palme, care ar fi 
răsturnat un bou, se distrau pe socoteala ei. 

— Ia ascultă, Gringaille, îl auzi pe tânărul domn care 
spune că suntem săraci? Nu zău! Ce spui de asta? 

— Bietul om, ce greşeală, face! ... Pe sfântul Eustațiu, 
venerabilul meu patron, vă înşelaţi, domnule... Vă înşelaţi 
profund, lamentabil, jalnic. 

Şi amândoi, cu un orgoliu exagerat, strivindu-l cu o privire 
încărcată de compătimire dispreţuitoare: 

— Noi, săraci! ... 

— Dar fiecare din noi are o sută de mii de livre! ... 

Faustei îi pierise zâmbetul. Avea ghinion cu siguranţă. 
Buzele îi tremurau, le strânse pentru a-şi înghiţi înjurăturile 
de furie, care erau cât p-aci să ţâşnească. Zâmbetul de copil 
bun se desenă din nou pe gura ei. Şi merse mai departe. 

— Sunteţi bogaţi? Cu atât mai bine! Dar ce sunt o sută de 
mii de livre amărâte în comparaţie cu un milion? ... Un 
milion pe care vi-l ofer! ... 

Săriră în sus, cu gura căscată. Şi cu aceeaşi voce 
strangulată: 

— Un milion! ... l-auzi! ... Coarnele lui Dumnezeu! ... 


— Da, un milion! ... Un milion, înţelegeţi? ... Deschideţi uşa 
asta... şi milionul vă aparţine... Eu vă dau acest milion! ... 

Schimbară doar o privire. O singură privire pe furiş. Şi 
asta fusese îndeajuns: se înţeleseră, se puseseră de acord. 

Fausta, cu respiraţia accelerată sub masca ei surâzătoare, 
văzu cum se ridicaseră dintr-o singură mişcare, ca două 
automate acţionate de declanşarea unui resort foarte 
puternic. Dintr-o săritură erau în faţa uşii, amândoi 
deodată. Iar în mintea Faustei izbucni un strigăt de victorie 
ca o fanfară triumfală: „Ai mei sunt! ... Vor deschide! ... Uite 
că deschid! ...” 

Într-o clipă era în picioare, scuturată de un freamăt de 
bucurie delirantă. În sinea ei, se auzea deja un bombănit 
ameninţător: „Ah! Pardaillan, nu ai încă milioanele mele! ... 
între noi doi acum! ...” 

Şi dintr-un salt uşor de felină îşi luă avânt ca să iasă pe uşa 
mult dorită, pe care tocmai atunci Gringaille o deschisese 
larg. 

Se năpusti spre uşa larg deschisă, deci... Când... 

În prag, se întâlni cu vârful sabiei lui Escargasse care, în 
timp ce Gringaille deschidea, avusese grijă să-şi scoată 
sabia din teacă. Vârful acesta foarte ascuţit, care i-a rupt 
tunica de catifea şi i-a atins mătasea pielii ei parfumate, îi 
opri brusc elanul. Era şi timpul: încă puţin şi Fausta s-ar fi 
lăsat străpunsă de sabie din vina ei. Aşa s-ar fi încheiat 
lungul şi tragicul duel dintre ea şi Pardaillan. 

— Înapoi, pentru sângele lui Dumnezeu! ordonă 
Escargasse cu un accent îngrozitor de dur. Şi cum ea 
rămăsese locului prostită şi făcută praf de speranţa ei 
năruită, zdrobită de o manieră răsunătoare, el făcu un pas 
înainte, împingând mereu vârful ameninţător şi repetă: 

— Înapoi, ticăloasa lui Dumnezeu, înapoi! Că de nu te tai 
ca pe un pui de găină...! 

Scrâşnind, spumegând şi înjurând, Fausta se dădu îndărăt 
ca să evite vârful de oţel ascuţit care o ameninţa, când în 
dreptul gâtului, când al pieptului, aidoma unei fiare care se 


retrage din faţa furcii celui ce o va jupui de piele. Se dădu 
înapoi până ce ajunse la locul din care se ridicase, de 
cealaltă parte a mesei. 

Abia atunci Escargasse lăsă sabia în jos şi o sprijini pe 
vârful cizmei. Şi rămase nemişcat, împietrit, imagine 
înfricoşătoare a neîncrederii la pândă. 

Atunci, Fausta ridică spre tavan pumnii strânşi, părând 
gata să arunce o anatemă, mormăi o înjurătură cu voce 
joasă şi răsucindu-se brusc pe călcâie, se aşeză din nou 
lângă d'Albaran şi se închise într-o tăcere sumbră. 

În timpul acesta, pe coridorul pivniţei, Gringaile făcea un 
scandal infernal, urlând cât îl ţinea gura: 

— Hei, jupând Jagquemin! ... Jaguemin! Hangiul dracului! 
... Ohe! Jaquemin! Înghiţi-te-ar iadul! ... 

Urla într-atât încât hangiul, crezând că arde pivniţa, 
cobori treptele ca o vijelie şi întrebă plin de îngrijorare ce 
anume se petrecuse. 

— Vino încoace, jupân Jaquemin, porunci Gringaile, 
intrând repede în închisoarea improvizată şi se opri în faţa 
uşii, ceea ce îl obligă pe hangiu care îl urmase supus, să 
rămână afară, pe culoar. 

— Jupân Jaguemin, continuă Gringaile, pe un ton de 
comandă, vei lua această cheie, ne vei încuia aici de două 
ori şi nu vei mai cobori decât diseară, ca să ne dai drumul la 
toţi, la ora stabilită de domnul cavaler. Ai înţeles? Atunci, 
hai... Şi mai cu seamă, încuie cu grijă. 

Total zăpăcit, jupân Jagquemin luă cheia ce i se întindea, în 
mod absolut mecanic şi întrebă: 

— Vreţi să vă închid aici împreună cu prizonierii 
dumneavoastră? lată o idee cel puţin ciudată! 

— Ciudată au ba, faci ce-ţi spun... Şi mai repede, te rog. 

Hangiul dădu din umeri cu aerul că spune: „La urma 
urmei, dacă aşa vreţi, mie unul mi-e perfect egal!” Dar în 
timpul ăsta ochii îi căzură pe masă. Văzu că se cam 
înfruptaseră din provizii. Că numărul sticlelor scăzuse 
simţitor. 


Şi arătând spre sticlele goale, încheie: 

— Mă tem că veţi fi obligaţi să scoateţi limba de un cot, de 
sete. 

— Drace, nu m-am gândit la asta! murmură Gringaille. Şi, 
cu coada ochiului, îl consultă pe Escargasse care, fără să se 
mişte, fără a întoarce capul măcar, bombăni: 

— La naiba, nu ne putem totuşi lăsa să crăpăm de foame şi 
de sete! 

— Destul că murim de plictiseală! Susţinu Gringaille. 

Şi, adresându-se hangiului: 

— Sunteţi un om cumsecade, meştere Jagquemin şi vă 
mulţumesc. Aduceţi deci, imediat, mâncare şi vin în cantităţi 
suficiente pentru trei mese. Ce credeţi de cuviinţă, mă bizui 
pe voi. Doar dacă... 

Şi, adresându-se Faustei: 

— Doar dacă nu doriţi să spuneţi ce vă place mai mult. 

Şi cum Fausta ridica din umeri cu o indiferenţă 
dispreţuitoare: 

— Nu? ... Cum doriţi... Haideţi, meştere Jagquemin, dar 
repede. 

Şi urcă acesta iar, în căutarea proviziilor. Nu dură mult. În 
câteva minute se întoarse cu patru coşuri imense. Uşa se 
întredeschise. Gringaille băgă înăuntru cele patru coşuri 
aduse de hangiu, unul câte unul. Apoi intră înăuntru. În 
spatele lui, Jaquemin încuie uşa de două ori. 

De data asta, nemaifiindu-i frică de nimic, Escargasse îşi 
băgă sabia în teacă liniştit şi veni să-l ajute pe Gringaile să 
aşeze ca lumea mâncarea şi băutura. În timpul ăsta Fausta, 
retrasă lângă d'Albaran, era cufundată într-o meditaţie 
sumbră. Era atât de absorbită, încât nu-şi dădea seama că, 
lângă ea, rănitul se agită, gemea înfundat, încercând să-i 
atragă atenţia, dar fără s-o trezească pe a celor doi vijelioşi, 
care se îndeletniceau cu diverse treburi în jurul mesei. 

Văzând că nu reuşeşte s-o scoată din starea ei, d'Albaran 
făcu un efort disperat şi, palid, cu buzele strânse, cu 
fruntea plină de broboane de sudoare reci, înghiţindu-şi cu 


stoicism ţipetele de durere, ridică cu greu braţul rănit şi 
reuşi să apuce tunica Faustei, să tragă destul de tare de ea 
pentru a o aduce la realitate. 

— Te doare, sărmanul meu d'Albaran? şopti ea coborându- 
şi privirea spre el. 

Rănitul, istovit de efortul dureros pe care îl făcuse, se 
încordă cât putu ca să nu leşine. N-a avut puterea să-i 
răspundă imediat. Cu toate astea, avea ceva să-i spună. O 
pironi cu privirea, cam prea insistent, cu ochii lui 
înfierbântaţi, unde părea că i se strânsese toată viaţa. 
Fausta a înţeles că voia să-i vorbească. Şi a mai înţeles că 
ceea ce avea să-i spună era de o importanţă capitală, 
pentru ea. 

Foarte încet, cu nenumărate precauţii, în aşa fel încât să 
nu-l atingă, pentru că vedea că este la capătul puterilor, 
Fausta se aplecă deasupra lui, îşi apropie urechea de buzele 
lui, aşa încât gigantul rănit, într-o respiraţie gâfâită, rosti 
un cuvânt... un singur cuvânt! 

Ea se adună un pic şi, faţa în faţă, îl întrebă din ochi. ELîi 
răspunse în acelaşi mod, lăsând să cadă o privire asupra lui. 
Atinse locul pe care i-l arătase. Avea acolo un buzunar. Cu o 
mână uşoară şi îndemânatică, căută în interior. Totul fu 
făcut cu o rapiditate extraordinară. 

Când îşi retrase mâna, ţinea un obiect care era probabil 
foarte mic, pentru că nu se mai putea zări în pumnul ei mic, 
închis. Iar în adâncul ochilor ei întunecaţi era o licărire 
victorioasă. 

Şi atunci, la rândul ei, îşi apropie buzele de urechea celui 
rănit şi îi şopti câteva cuvinte. Dintr-o mişcare a pleoapelor 
îi răspunse că a înţeles şi se va supune. Apoi închise ochii şi 
păru că aţipeşte. 

Fausta se ridică, se îndepărtă uşor de cei doi, care, mult 
prea preocupaţi de treaba lor, nu dăduseră nici o atenţie 
acestei întâmplări care, de altfel, nu durase nici măcar un 
minut. În plus, chiar dacă ar fi observat, tot n-ar fi dat nici o 


importanţă: rănitul gemea, ea se apleca să-l liniştească, să-l 
încurajeze cu câteva vorbe bune. Nimic mai normal! 

Doar că acum, apropiindu-se de ei, Fausta îşi reluase 
atitudinea nonşalantă, acelaşi zâmbet cumsecade ca mai 
adineauri, când stătea la masă cu Escargasse şi Gringaille şi 
ciocnea amical cu ei. Avea un aer serios şi controla vinurile. 

Cu o vizibilă satisfacţie se uita la sticlele de Anjou, 
singurele care păreau să o intereseze. 

— Oh, ce bine, zise ea, iată un vin creştinesc! 

Şi apoi, brusc îngrijorată: 

— Rămâne de văzut, dacă e bun. 

— E uşor de verificat, spuseră ei. 

În câteva clipe, două sticle erau desfăcute şi paharele 
umplute. Se aşezară toţi trei. Ciocniră. 

După cum le era obiceiul, Escargasse şi Gringaile goliră 
paharele, dintr-o înghiţitură. 

— Grozav! spuse Escargasse. 

— Un deliciu! spuse Gringaille. 

Fausta gustă vinul încet ca un fin cunoscător. Şi după 
câteva înghiţituri, rosti: 

— Merge. 

Apoi puse paharul pe jumătate plin, în faţa ei. 

Sporovăiră din nou. Escargasse şi Gringaille nu mai aveau 
nici cea mai mică grijă. Fausta părea resemnată cu soarta 
ei. lar ei îşi spuneau că, fără îndoială, era cel mai bun lucru 
pe care îl avea de făcut, fiindcă nu mai putea conta pe ei, 
să-i deschidă uşa. După ce fuseseră excesiv de 
neîncrezători, acum erau prea nepăsători. 

La sugestia Faustei, scoaseră din buzunar cărţi de joc. Şi 
începu să joace cu ei. 

Asta dură cam o jumătate de ceas. După aceea, d'Albaran 
începu să se agite şi să geamă. Absorbiţi de jocul lor, la 
început nu băgară de seamă. Gemetele lui d'Albaran, erau 
din ce în ce mai sonore, mai ascuţite. Într-atât încât, în fine, 
Escargasse şi Gringaille le auziră. Fiindcă ea - şi asta făcea 
parte din comedia pe care o juca - se arăta atât de 


înverşunată să câştige la cărţi încât uitase de toate şi ei fură 
nevoiţi să-i atragă atenţia că rănitul avea cu siguranţă 
nevoie de îngrijiri şi că ar trebui să întrerupă, pentru o 
clipă, partida. Fausta încuviinţă, destul de prost dispusă. 

Ei doi se ridicară şi râdeau de proasta ei dispoziţie. Se 
apropiară de rănit, văzură că pansamentul nu stătea la 
locul lui şi că trebuiau să-l facă din nou. 

— Puţină răbdare, spuseră ei, în cinci minute se rezolvă. 

Îşi văzură de treabă conştiincios, fără să-i mai dea ei vreo 
atenţie, fără să bănuiască nici cel mai mic rău. 

Fausta se ridică şi îşi făcu de lucru, umplând cele trei 
pahare. Întoarse uşor capul în direcţia lor. Îi văzu aplecaţi 
deasupra lui d'Albaran, foarte ocupați de el, cu spatele la 
ea. Cu gesturi iuți, de o vioiciune deosebită, în acelaşi timp 
metodic calculate şi executate, se aplecă peste paharele lor 
şi întinse mâna deasupra acestor pahare. 

În acea mână ţinea obiectul pe care îl găsise în buzunarul 
lui d'Albaran: un flacon mic umplut cu o licoare albă, clară 
ca apa. Lia întâmplare, ea lăsă să cadă aproximativ jumătate 
din conţinutul flaconului într-un pahar şi apoi vărsă restul în 
celălalt pahar. 

După ce-i făcură pansamentul s-au întors cu toţii la masa 
de joc. 

De cum se aşezară, Fausta puse mâna pe paharul ei, îl 
ciocni cu al lor şi le ură sănătate: ceea ce nu era decât un 
mod de a-i forţa să-şi golească paharele. Ceea ce şi făcură. 
Numai că după ce-au băut, s-au strâmbat. Şi priviră fundul 
paharelor cu dezgust. Au făcut asta fiindcă aşa le-a venit. 
Nu bănuiau nimic rău. 

— Ce naiba e cu zeama asta înfiorătoare? ziseră ei în cor. 

— Fără îndoială, un rest din sticlă care s-a acrit puţin, 
explică Fausta cu cel mai natural ton din lume. 

Luă o altă sticlă şi umplu din nou paharele zicând: 

— Hai să vedem ce gust are sticla asta. 

De data asta nu mai aveau încredere: nu era vorba de ea, 
ci de vin. În loc să golească paharul dintr-o sorbitură, aşa 


cum făceau de obicei, au gustat doar, fiindcă se temeau de 
vin. Dar se liniştiră. 


— Ei, e bine! zâmbi Escargasse şi puse mâna pe cărţile de 
joc. 


— Să fie într-un ceas bun! spuse Gringaille. 
Şi continuă prudent: 
— De acum încolo nu mai bem ce e pe fundul sticlelor. 


Incidentul n-a avut urmări. Îşi reluaseră locurile la masă. 
După vreo zece minute, Fausta care îi observă cu coada 
ochilor, a avut satisfacția să constate că drogul dat de ea 
începea să-şi arate efectele: se clătinau ca şi cum erau beţi, 
dădeau mereu din cap, căscau gata să-şi rupă maxilarele, 
făceau eforturi disperate să-şi ţină ochii deschişi fiindcă 
pleoapele se încăpăţânau să se închidă ca şi cum deveniseră 
dintr-o dată de plumb. 

Îşi dădeau seama că nu se simțeau bine. N-au prea avut 
timp să-şi dea seama de ce natură era răul. În ultimă 
instanţă efectul se produse cu o viteză fulgerătoare, mai 
întâi la Escargasse. Deodată se îndoi din mijloc, încercă să 
se agaţe de masă, nu reuşi, alunecă de pe scaun şi se 
rostogoli pe dalele pivniţei şi rămase nemişcat. Desigur că 
nu era mort de vreme ce se puse imediat pe sforăit. 

Văzându-l pe Escargasse rostogolit pe jos, în ochii tulburi 
ai lui Gringaille se aprinse o licărire de inteligenţă. Se prea 
poate să fi înţeles atunci că „blestemata de prinţesă reuşise 
să-i tragă pe sfoară”, oricât ar fi fost ei de parizieni din 
Paris şi vulpi bătrâne, aşa cum se recomandau. Prea târziu. 
Făcu un efort disperat pentru a-şi reveni, buzele lui se 
agitară uşor dar nu lăsară să treacă nici un sunet. Căzu şi el 
alături de prietenul lui. Şi începu să sforăie la fel de vârtos. 

Fausta se ridică. Primul ei gest fu să se uite la ceas. Şi 
zâmbi. Făcu un semn celor doi servitori care până atunci 
stătuseră întinşi în culcuşurile lor, dormind... sau făcându- 
se că dorm. Se năpustiră asupra celor doi adormiţi şi întâi 
de toate le luară armele. În timpul ăsta, Fausta se interesă 
cu calmul ei neclintit: 

— Câtă vreme o să doarmă aşa? 

— Cel puţin până la patru după-amiază, preciză d'Albaran. 
— E de-abia nouă dimineaţa, calculă Fausta: la ora patru 
îmi voi fi terminat treaba de mult, cel puţin aşa sper. Dar nu 
contează, trebuie prevăzut totul, chiar imposibilul, îi vei 

păzi până la ora opt seara. 


Cei doi oameni ai lui d'Albaran îi înmânară în mod 
respectuos cele două săbii luate de la Gringaille şi 
Escargasse, ca şi cele două pumnale zdravene pe care le 
găsiseră în buzunarele interioare ale tunicilor lor. Fausta 
alese sabia care i păru cea mai bună, o puse la brâu de 
îndată, fără ca pe chipul ei impasibil să se fi putut descoperi 
cea mai vagă urmă de emoție sau de satisfacţie. Şi întrebă 
dacă se simțeau în putere să fie alături de ea. După ce eii- 
au răspuns afirmativ, se uită la ei iscoditor. Alegerea ei era 
făcută: 

— la sabia asta, spuse ea unuia dintre ei. Vei veni cu mine 
la Paris. 

Apoi, întorcându-se spre celălalt: 

— Ia pumnalul ăsta. Vei veghea asupra stăpânului tău 
până când va sosi litiera pe care i-o voi trimite ca să-l aducă 
şi pe el. 

Dintr-un singur gest îi adună pe toţi în jurul lui d'Albaran 
şi le dădu instrucţiuni clare şi exacte ca întotdeauna, 
instrucţiuni pe care îi puse să le repete pentru a fi sigură că 
înţeleseseră ce aveau de făcut. Apoi se uită din nou la ceas. 

— Fiţi atenţi, spuse ea, hangiul va cobori în curând. 

Cu toţii erau pregătiţi să facă manevra care fusese deja 
pusă la punct. Cel înarmat cu pumnalul îl ţinea deja în 
mână. 

Trecură câteva minute. Hangiul nu se arăta. În 
nerăbdarea ei, îşi mai controlă o dată ceasul, să se convingă 
că nu se înşelase. Nu, nu se înşelase. Lovind uşa cu 
mânerele spadelor, începură să facă zgomot. În acelaşi 
timp, cei trei strigau din toate puterile. Dar nici vorbă să 
apară jupân Jaquemin. 

— Hangiul ăsta nenorocit a uitat probabil ora fixată, zise 
ea. Să aşteptăm. 

În accentul ei cu greu se putea observa o oarecare 
enervare. În fond, de ce s-ar fi enervat şi de ce şi-ar fi „făcut 
griji? Avea destul timp. Chiar mai mult decât avea nevoie. 
Bineînţeles că ar fi preferat să se ştie afară, la aer şi liberă, 


dar, în fine, nu era vorba decât de o amânare de cel mult o 
oră. 

Da, numai că acea oră trecu şi următoarea şi încă una fără 
ca hangiul să fi dat vreun semn de viaţă. Deşi oamenii 
Faustei nu conteneau să facă o gălăgie înfiorătoare, care 
era cu siguranţă auzită la etajul de deasupra. 

Urmară implacabil alte ore, una câte una căzură în neant, 
fără să se fi produs nici o schimbare în această situaţie de 
aşteptare îngrijorătoare. Apoi sosi momentul când, după 
socotelile lui d'Albaran, Gringaille şi Escargasse aveau să 
iasă din somnul lor letargic. Aşa încât îi legară zdravăn şi le 
puseră două cârpe la gură, în chip de căluş. 

În fine, către orele şase seara, în clipa în care Fausta 
pierduse orice nădejde, urechea ei exasperant de atentă, 
auzi un zgomot slab, depărtat. 

Într-o clipă fu la uşă în care bătu de două-trei ori. 

— Acum! Acum! răspunse vocea jupânului Jacquemin. 

Auzi pasul greu al hangiului care se apropia, zgomotul 
cheii în broască, scârţâitul, o dată, de două ori... 

Şi jupân Jacquemin, nebănuind absolut nimic, având în 
braţe o grămadă de sticle, fu pocnit din plin de uşa din 
stejar masiv, proiectat într-un fel de vârtej, cu o violenţă 
îngrozitoare, scoase un urlet de durere şi pe jumătate 
doborât, căzu la patru paşi mai încolo, într-un zgomot 
infernal de sticle sparte. Şi nu încasase tot: nici nu căzuse 
bine şi cel cu pumnalul se năpusti spre el, îl apucă de guler, 
îl trase înăuntru, încuie uşa de două ori şi îşi puse cheia în 
buzunar. Apoi profitând de ameţeala hangiului, îi legă 
mâinile şi picioarele cât ai clipi. 

Fausta se avântase pe scări fără să mai dea vreo atenţie 
celor ce se petreceau în spatele ei. Cel căruia îi dăduse 
sabia fu numaidecât în urma ei. 

Din câteva salturi urcă treptele scării, traversă sala de 
mese şi se năpusti în grajd. Nu pierdu timpul ca să înşeueze 
calul. Se mulţumi să-i pună frâul şi zăbala, sări pe el şi 
înfigându-şi pintenii, porni într-un galop nebun, având în 


cap un singur gând lucid: „De-ar fi să fac să pleznească 
zece cai, trebuie să ajung înaintea de căderea nopţii... 
înaintea contelui de Valvert! ... Voi ajunge cu orice preţ! ... 

Capitolul 27 

Capcana. 

În timp ce se petreceau scenele pe care tocmai le-am 
povestit, Odet de Valvert şi Landry Coquenard, 
nemaiîntâlnind oprelişti în drumul lor, îşi continuaseră 
drumul în pas întins. 

— Domnule, spuse deodată Landry Coguenard, iată-ne 
ajunşi la Rueil, unde trebuie să mă duc ca să execut 
ordinele ce mi le-aţi dat, deci am să vă părăsesc. Vreţi să-mi 
spuneţi unde ne vom întâlni după aceea? 

— Mai degrabă tu, care cunoşti atât de bine ţinutul, va 
trebui să-mi spui unde să te aştept. 

— Ei bine, domnule, dacă nu aveţi nimic împotrivă, vom 
ajunge la drumul dinspre Saint-Germain care se află la 
stânga noastră la aproximativ două sute de verste de aici. 

Se uitară la drumul dinspre Saint-Germain. Acolo, Landry 
Coquenard, după ce îi dădu stăpânului său cele mai exacte 
precizări, o luă drept spre Rueil care se afla la aproximativ 
două-trei sute de verste de acolo. Valvert, de astă dată 
mergând la pas, drept înainte, o apucă pe drumul cel mare 
care se apropia din ce în ce mai mult de râu. Trecu prin 
dreptul unei case, pe care mai degrabă o ghici decât o văzu, 
ascunsă îndărătul unor fortificaţii şi despre care Landry îi 
spusese că era „maison noble de la Malmaison” (casa nobilă 
de la Malmaison). 

Ceva mai departe, drumul şerpuia chiar pe malul râului. 
Se opri, descălecă şi cobori pe țărm. Îşi legă calul de un 
trunchi tânăr, acesta începu să pască liniştit, iar el se aşeză 
jos, la rădăcina unui fag uriaş. 

Odet de Valvert, visând cu siguranţă la iubita lui, Florence, 
aşteptă acolo preţ de două ceasuri. În fine, apăru şi Landry 
Coquenard care se făcuse auzit deja datorită galopului 
calului. Şi de cum îl zări, Valvert îi strigă: 


LL 


— Sper că n-ai uitat proviziile? 

— Cum era să fac aşa ceva îl linişti Landry Cogquenard, mor 
de foame, domnule şi mă usuc de sete! 

— Şi căruţa? 

— Vine imediat. Doar vă închipuiţi, domnule, că nu era s-o 
aştept. 

— Bine ai făcut, încuviinţă Valvert, pentru că, la rândul 
meu, mor de foame şi mă usuc de sete. 

Landry Coquenard descălecă uşor, scoase cele două coşuri 
de pe cal şi-l legă de un copac, aşa cum făcuse şi stăpânul 
lui. După aceea, aşeză pe iarbă conţinutul coşurilor şi, 
mişcându-şi mazxilarele de o manieră semnificativă, 
pronunţă cu o evidentă satisfacţie: 

— lată ceva care ar putea să dea forţe şi unui mort, 
domnule. 

Se aşezară ca doi egali, cu o foame asemenea, şi începură 
masacrul proviziilor. Cu siguranţă că aveau motive să 
creadă că au timp berechet pentru că nu se grăbeau deloc. 

O căruţă mare dar goală, trasă de doi cai puternici şi 
mânată de un ţăran, sosi pe când erau la mijlocul mesei. 
Ţăranului i se spuse să aşeze căruţa mai la umbră, cât mai 
aproape de țărm şi să aştepte. Şi, ca să nu se plictisească 
prea tare, la porunca lui Valvert, Landry Coquenard îi dădu 
o pâine, o sticlă de vin, o felie imensă de pate şi o bucată de 
pui, din care lipseau aripile şi pulpele. 

Când, în cele din urmă au încălecat, trecuse de ora două, 
după-amiază. Cam pe la aceeaşi oră, Pardaillan pleca spre 
Luvru. Porniră la pas, lăsând căruţa în grija ţăranului căruia 
Valvert îi dăduse anume instrucţiuni. 

Au mai înaintat cam un sfert de leghe. Deodată Valvert 
strigă: 

— Uite, ăştia sunt oamenii noştri! 

Şi arătă spre un grup de cavaleri, care erau destul de 
departe, dar veneau şi ei la pas în întâmpinarea lor. 

— Şi iată şi vasul! replică Landry, arătând spre un vas 
destul de mare, care urca încet pe cursul râului şi care 


părea remorcat de grupul de cavaleri, la oarecare distanţă 
în faţa lui. 

— Fii atent, Landry, sublinie Valvert, e momentul să fim 
foarte precauţi şi să nu ne trădăm. 

Şi în aceeaşi clipă Valvert porni înainte, la trap. Landry 
Coquenard, care până atunci stătuse alături de el, lăsă o 
distanţă de patru paşi şi îl urmă, ca un valet bine stilat. 

În fruntea micului grup, în întâmpinarea cărora mergeau, 
se afla comandantul trupei, singur. Fără îndoială că era un 
gentilom. Un gentilom care îşi trăda originea prin aerul 
acela de snobism, de om care priveşte de sus, pe vremea 
aceea propriu cavalerilor spanioli. 

Când ajunse la zece paşi, în faţa gentilomului, Valvert îşi 
domoli calul şi merse la pas. Acesta, înțelegând că lui i se 
adresa primirea, se opri şi aşteptă, bine proptit în şa. 
Valvert se opri şi el la doi paşi de gentilom şi îşi ridică 
pălăria. Celălalt făcu la fel. Valvert se înclină ceremonios, 
peste grumazul calului, salut la care i se răspunse după 
toate regulile protocolului şi, foarte politicos, i se adresă pe 
un ton de comandă care avea un accent de ofiţer vorbind 
subalternului: 

— Domnule, spuse el, sunt comandantul pe care îl 
aşteptaţi şi căruia trebuie să-i predaţi conducerea trupei 
dumneavoastră. lată ordinul meu de serviciu. Veţi avea 
deci, amabilitatea de a vedea ce scrie în el. 

Spaniolul luă hârtia. O citi cu atenţie şi verifică sigiliile şi 
semnăturile cu şi mai multă atenţie. 

— Oare am onoarea să mă adresez domnului conte 
d'Albaran? întrebă el. 

— Nu, domnule. Eu sunt contele de Valvert, gentilom 
francez, în serviciul Alteţei Sale, ducesa de Sorrientes. 

— Ah! ... Mi s-a spus că voi fi întâmpinat, probabil, de 
contele d'Albaran. 

Spunând asta, spaniolul îl examină pe Valvert cu o privire 
încărcată de neîncredere. Fără să se tulbure, acesta 
răspunse cu un aer indiferent: 


— Într-adevăr, contele d'Albaran trebuia să vă întâmpine. 
Dar contele chiar în dimineaţa asta, a primit o frumoasă 
lovitură de spadă care l-a țintuit la pat pentru câteva zile. 
Alteţa Sa a binevoit să mă desemneze pe mine pentru a-l 
înlocui... De altfel, v-aş atrage atenţia, domnule, că în 
ordinul de serviciu pe care l-aţi citit şi încă foarte atent, 
ireproşabil fie zis, nu este menţionat nici un nume. Vă 
ordonă numai să vă supuneţi aducătorului. 

— Este adevărat, recunoscu spaniolul. 

Şi, după o imperceptibilă ezitare: 

— Eu şi oamenii, mei suntem la ordinele dumneavoastră, 
domnule. 

— Atunci, îmi veţi face onoarea să mă însoţiţi până la 
poarta Saint-Honore. Acolo ne vom despărţi şi veţi putea să 
vă conduceţi oamenii... acolo unde ştiţi că trebuie s-o faceţi. 

Spaniolul, ale cărui vagi bănuieli păreau înlăturate pentru 
moment, se înclină în semn de supunere. Valvert avea în 
stânga pe cel ce putea fi considerat locotenentul lui. În 
spatele lor, cam la patru paşi, ţeapăn şi impasibil, venea 
Landry Cogquenard, pregătit pentru orice... în spatele lui 
Landry înainta mica trupă spaniolă. Iar în spatele trupei, 
vasul încărcat cu butoiaşe, aluneca uşor pe valurile liniştite 
ale râului, manevrat de doi marinari cu staturi de uriaşi. 

Ajunseră la castelul de la Chaussee, nu departe de locul în 
care Valvert lăsase căruţa goală. Landry Cogquenard, 
ţăranul pe care îl adusese, cei doi marinari şi cavalerii 
spanioli se puseră numaidecât pe treabă. În mai puţin de 
jumătate de ceas, butoiaşele, deci încărcătura vasului 
fuseseră transportate în căruţă. 

Cei doi marinari se urcară din nou pe vas şi se îndepărtară 
vâslind. Valvert şi Spaniolul porniră în frunte. În spatele lor, 
vehicolul, greu acum de atâta încărcătură, se urni din loc 
condus de ţăranul proprietar şi păzit îndeaproape de 
Landry Cogquenard, care mergea lângă căruţaş. Cavalerii 
spanioli închideau convoiul. 


Mergând la pas, trupa traversă Sena Meuylei, unde podul 
era în construcţie şi trebuie să credem că nu era prea solid 
construit, de vreme ce, cu vreo douăzeci de ani mai târziu, 
avea să se dărâme în parte. La Neuilly, nu mai aveau decât 
o leghe până la poarta Saint-Honore. Ca să o parcurgă, 
pentru că înaintau atât de încet, obligaţi fiind de caii ce 
trăgeau din greu căruţa prea încărcată, aveau nevoie de o 
oră încheiată. 

Exact în acelaşi timp, Fausta, regăsindu-şi libertatea, 
galopa cu toată forţa pe drumul dinspre Saint-Denis, 
hotărâtă să facă să plesnească zece cai, dacă aşa ar fi 
trebuit şi cu orice preţ, să ajungă la Paris înaintea contelui 
de Valvert, aşa cum spusese, de altminteri... 

Numai că Valvert, habar n-avea că Fausta fusese făcută 
prizonieră de Pardaillan. Şi cum ei se înţeleseseră ca Odet 
să ajungă pe înserate, socoti că era puţin prea devreme, 
cam o jumătate de ceas şi hotări să se oprească o clipă la 
Neuilly. 

Acest popas a fost primit de toţi oamenii cu semne de 
bucurie vizibile şi chiar zgomotoase. Aşa încât poposiră la 
un han unde îi ospăta pe toţi cu o omletă fierbinte, bine 
prăjită şi câteva felii de friptură rece. Totul stropit cu un 
vinişor limpede, din împrejurimile Parisului, proaspăt scos 
din pivniţă, de îţi gădila deosebit de plăcut gâtlejul şi-ţi 
venea să-l bei ca pe apă. 

Masa dură doar atât cât îşi propusese Valvert. Porni din 
nou la drum. Ajunse la un cătun ce se numea Roule. N-avea 
decât să meargă drept înainte ca să fie la poarta Saint- 
Honore. Dar intenţia lui era să ajungă la poarta cea mică a 
Luvrului, cea care dădea pe chei. Ca atare, după ce trecu 
podul, care, la ieşirea din Roule, trecea peste gura de 
scurgere, mărginită de sălcii (care la vremea aceea, mai 
curgea sub cerul liber şi se afla la marginea acestui drum 
vărsându-se mai apoi în Sena, cam la nivelul localităţii 
Chaillot), o luă la dreapta pe un drum lateral, care îl 
conduse din nou pe malul râului. În cele din urmă ajunse la 


acea poartă despre care am spus că se află între bastionul 
Tuileries şi Sena, unde, de altminteri, îl lăsasem pe 
Pardaillan, aşezat pe parapet, la pândă. 

Încă nu se întunecase. Dar lumina zilei scădea, încet, încet. 
Cu toată umbra ce se lăsa, ochii pătrunzători ai lui 
Pardaillan văzură, de departe, micul grup de oameni 
înaintând. Se ridică şi părăsi punctul de observaţie, apoi se 
duse să arunce o privire pe chei, dinspre partea Luvrului. 
Pe chei nu era absolut nimeni, până spre poarta Neuve. Se 
ascunsese îndărătul unei porţiuni de zid ieşită în afară. 

Valvert, căruţa şi escorta lui, trecură prin poartă şi se 
opriră. Acolo hotărâse el să se despartă de spanioli. Înainte 
de plecare, hidalgo-ul şi cu el schimbară politeţurile de 
rigoare. După aceea îl sfătui: 

— Luaţi-o de-a lungul zidului grădinii, apoi faceţi dreapta 
spre casele de acolo. Veţi ajunge la poarta Saint-Honore. 
Nu este atât de întuneric încât să nu întâlniți pe strada 
Saint-Honore vreun trecător suficient de amabil că să vă 
arate drumul şi, la nevoie, chiar să vă conducă. 

Valvert mai rămase o clipă în locul în care tocmai îşi luase 
rămas bun de la spanioli, aşteptând să-i vadă depărtându-se 
cât de cât. Când nu-i mai putu vedea, aproape convins că nu 
se vor mai întoarce, se uită la Landry Coquenerd şi porunci: 

— La drum, Landry... şi fii cu băgare de seamă să nu 
cumva să naufragiem în port! ... 

— Vom veghea ca să nu cumva să ni se întâmple asemenea 
nenorocire, răspunse Landry. 

Le ardea de glumă amândurora. Ca şi Pardaillan, nu erau 
prea îngrijoraţi şi îşi considerau expediţia aproape 
terminată. Numai că, din faptul că nu-şi făceau nici o grijă, 
nu trebuie înţeles că renunţau la orice precauţii. 
Dimpotrivă, erau mai atenţi decât oricând nevrând, aşa cum 
o spuseseră, să se înnece ca ţiganul la mal şi încă din vina 
lor. 

Valvert porni în frunte. Înainta la pas, cu urechile ciulite, 
scormonind cu ochi atenţi cheiul pustiu, peste care vălul 


serii cădea încet. Oricum, ţinea mâna pe mânerul spadei, 
gata oricând s-o scoată din teacă. 

La foarte mică distanţă în urma lui venea faimoasa căruţă. 
Landry Coguenard mergea lângă unul din cai. Țăranul era 
aşezat pe capră cam la nivelul scândurilor, cu biciul trecut 
pe după gât şi nu mai contenea să mormăie ca un refren 
obsedant: cuvântul cai. Căruţa era a lui, dar era singura 
avere şi era îngrijorat în privinţa cailor. 

Îşi urmară drumul până la poarta Neuve şi trecură pe sub 
ea. Erau aproape de ţintă. Peste un minut sau două 
misiunea lor va fi în sfârşit încheiată. 

În momentul acela, Valvert zări un mic grup care venea 
spre el, în goana mare. Erau, cel puţin, vreo douăzeci. Şi nu 
aveai cum să te înşeli, în privinţa intenţiilor lor, dat fiindcă 
toţi aveau săbiile în mână. Era Fausta. Deci, se ţinuse de 
cuvânt. Dar fusese silită să treacă mai întâi pe la ea şi să ia 
oamenii cu care apăruse aici. Or, asta a făcut-o să piardă 
câteva minute. 

Cu toate acestea, ea era totuşi în avans faţă de Valvert. Şi 
dacă, în acest moment, se lansase pe drumul care mergea 
de-a lungul râului, pe urmele lui Valvert, ea ar fi putut să-l 
aştepte înainte ca el să se fi despărţit de escorta de soldaţi 
spanioli. Atunci Valvert s-ar fi găsit între trupa ei şi acei 
soldaţi spanioli de care s-ar fi făcut recunoscută. Atunci 
acţiunea ei de a reintra în posesia banilor ar fi reuşit în mod 
sigur. 

Dar, Fausta, care aştepta un vas, nu se gândise decât la 
acest vas. Ea venise direct la chei şi, aproape un sfert de 
oră, n-a pândit decât râul. Nu-i venise ideea, altfel destul de 
simplă, că încărcătura vasului putea să fi fost transportată 
pe un vehicul oarecare. În felul acesta, Valvert sosi la poarta 
Luvrului fără ca ea să bage de seamă. 

Este adevărat că mai avea de făcut doar câţiva paşi. Nu 
contează, ea era acum acolo, bine anturată şi spera să-l 
împiedice să parcurgă aceşti paşi şi să pună stăpânire pe 
căruţa care conţinea ceea ce-i aparţinea ei. 


Imediat ce văzu grupul înarmat în fruntea căruia se afla 
„turbatul” cu care avusese de-a face dimineaţă, Valvert 
avea şi el sabia în mână. Se întoarse şi spuse: 

— Atenţie, Landry, va trebui să-i călcăm în picioare pe 
indivizii ăştia! 

Apoi, adresându-se ţăranului: 

— Dă bice cu amândouă braţele, altfel nu răspund de caii 
dumitale! 

— Îi vom călca, domnule, răspunse liniştit Landry 
Cogquenard. 

Şi după această asigurare, îşi scoase sabia şi începu să 
înţepe crupa calului, care necheză de durere. Iar ţăranul 
mormâi: 

— Treaba asta n-o să mă mai prindă, să mă apuc eu să-mi 
închiriez caii unor smintiţi de teapa ăstora. 

Şi, în timp ce protesta, îşi apucă biciul şi pocnind pe rând, 
dădu o mulţime de lovituri cailor, însoţite de strigăte de 
incitare. Caii, loviți rău şi sângerând, nechezară, se 
opintiră, dar îşi întinseră muşchii într-un efort îngrozitor şi 
o porniră în galop. 

Şi harabaua pe care o trăgeau, scârţâind din toate 
încheieturile, târându-se şi poticnindu-se într-un zgomot 
infernal de fierărie, catadicsi să pornească repede, cu 
mişcări dezordonate. 

— Opriţi! ... 

— Nu se trece pe aici! zbierară două voci în acelaşi timp. 

— Ba trec! ... Şi strivesc! răspunse vocea batjocoritoare a 
lui Valvert. 

Era ceva asemănător unui monstru fantastic, care în 
întuneric, lua proporţii uriaşe şi neverosimile şi, într-un 
vacarm înfiorător aidoma unor trăsnete neîntrerupte, 
înainta cu o forţă de nestăvilit, ca un ciclon ce ameninţa să 
distrugă totul în calea lui. A încerca să te opui acestei mase 
formidabile, care înainta, ar fi fost nebunie curată. 

Într-adevăr, reuşi să treacă şi se opri, în fine, la poarta cea 
mică a Luvrului. La câţiva paşi de un grup care stătea în 


umbră. 

Să spunem numaidecât că grupul era format din 
următoarele personaje: regele, avându-l în dreapta pe 
Luynes, în stânga pe Vitry, iar în spatele lui se aflau patru 
gărzi ca nişte coloşi. Regele, urmărit de curiozitate, atras 
de promisiunea făcută de Pardaillan, coborâse pe chei, de 
câteva minute. Şi, deosebit de interesat de tot ce se 
petrecea, nu regreta câtuşi de puţin că se deranjase să vină 
până aici. 

Valvert se oprise tocmai la câţiva paşi de grupul pe care el 
nu-l vedea: toată atenţia lui se concentra asupra grupului 
de oameni peste care trecuse ca o vijelie şi pe care îi vedea 
fugind spre el de le sfârâiau călcâiele. Şi spuse, cu vocea lui 
ciudat de liniştită şi puţin cam dură, pe care o avea mereu, 
când trebuia să acţioneze: 

— Fii atent, Landry, aici se va da adevărata bătălie şi nu va 
fi uşor! 

— Ah! Da! Ei bine, atunci să crăpăm aici, dacă aşa vreţi! 
Dar, să fiu al naibii, n-am de gând să plec singur pe lumea 
ailaltă! ... Am de gând să sfârtec pe mulţi dintre ei, înainte 
de a face pasul spre dincolo! 

— Este exact ceea ce îţi cer! zise Valvert. 

Şi apoi, poruncitor: 

— Treci de partea cealaltă a cailor şi fii atent la ce avem de 
făcut... Auzi, omule? Ai grijă de caii tăi. Au să vrea să ţi-i 
ia... şi căruţa, bineînţeles... Apăraţi bunurile, ce naiba! 

Odet de Valvert şi Landry Coquenard abia dacă au avut 
vreme să se instaleze de o parte şi de cealaltă a calului 
înaintaş, ce trebuia apărat cu orice preţ şi asupra căruia se 
vor năpusti cei care-i atacau. În aceeaşi clipă fură asaltaţi 
de oamenii Faustei, care se împărţiseră în două grupe, una 
atacându-l pe Valvert, cealaltă pe Landry. 

Manevra Faustei se dovedea a fi aşa cum o gândise 
Valvert. Îi replică pe loc, aşa cum prevăzuse la rândul lui, 
dublat de Landry Coguenard. Şi-au strunit caii, care s-au 
cabrat şi au pornit într-o năvală formidabilă. Asta a durat 


câteva secunde. Au fost maxilare zdrobite, piepturi rănite. 
S-au auzit vaiete, gemete şi înjurături, vociferări. Cele două 
grupe de atacanţi, înjumătăţite, se dădură înapoi, mârâind. 

Dar Fausta, înainte de a da îndărăt, îşi plasase lovitura. 
Lovit în piept, din plin, calul lui Valvert se clătină pe picioare 
şi căzu grămadă, într-un nechezat de durere. Dar lovitura 
n-a avut rezultatul scontat de ea. Valvert era prea iscusit 
călăreț ca să se lase luat prin surprindere. Căzuse, dar în 
picioare. Şi cu vârful spadei îi întâmpina pe cei ce atacau 
din nou, scoțând strigăte de victorie. 

Şi culmea ghinionului, ţăranul - convins că vor să-i ia caii - 
se năpusti şi el asupra lor cu lovituri de furcă, în timpul ăsta 
Landry Coquenard, pe partea lui, reuşea să-şi ţină 
adversarii la distanţă. 

Micuţul rege privea această luptă eroică cu nişte ochi 
scânteietori. Vitry şi Luynes îi observară entuziasmul şi îşi 
dădeau seama că ar fi vrut şi el să se arunce în luptă, în 
mijlocul învălmăşelii. Şi îl supravegheau îndeaproape, 
hotărâți să nu care cumva să-l lase să facă asemenea 
imprudenţă. Din fericire, regele a ştiut să se stăpânească. 
Şi în sfârşit dădu ordinul, mult aşteptat: 

— Du-te Vitry. 

— Din voia regelui, strigă Vitry cu o voce dură şi 
imperioasă, lăsaţi armele, toată lumea! 

Ordinul nu a avut efectul scontat. Fausta, care poate că 
nu-l auzise, continua să dueleze din ce în ce mai vârtos. Iar 
oamenii ei îi urmau exemplul. Cu toate astea, se vede că 
auziseră pentru că se auzi o voce bolovănoasă, printre ei: 

— Pe dracu, ia-ţi tălpăşiţa sau e vai şi amar de pielea ta! 

O asemenea replică insolentă îl lăsă pe Vitry, pentru o 
clipă, fără glas. Dar, în acelaşi timp, asta îl dumiri pe rege 
care îşi spuse: 

— Aaa! Dar ăştia nu sunt doar nişte vulgari hoţi de noapte! 
.„. Pentru nimic în lume nu trebuie lăsaţi să scape! ... 

Lăsând orice prudenţă la o parte, înaintă urgent şi rosti cu 
o voce furioasă: 


— Care este cel atât de îndrăzneţ încât să nu se supună 
ordinelor regelui? 

— Regele! exclamă Fausta. 

De data asta auzise şi recunoscuse vocea lui Ludovic al 
XIII-lea. 

Prima mişcare, pe care o făcu pe negândite a fost să se 
dea înapoi cu doi paşi, lăsând sabia în jos. Oamenii ei, 
fireşte imitând-o, se dădură şi ei înapoi şi repetau cu o 
spaimă de nedescris: 

— Regele! ... 

— Regele! strigă Valvert. 

Şi el se dădu înapoi. Şi el aplecă vârful spadei. Numai că 
nu o puse la loc în teacă. El ştia de ce este capabil 
„turbatul” ăsta că doar avusese de furcă cu el în dimineaţa 
acelei zile. Bănuise mereu că s-ar putea să fie Fausta 
însăşi... Şi cu atât mai mult trebuia să fie foarte atent. Astfel 
încât îi urmărea toate mişcările cu o atenţie sporită. 

Regele crezu că totul fusese spus, de vreme ce, 
recunoscându-l, toţi se dădură înapoi. Nu mai era furios. Şi 
spuse cu răceală: 

— Vitry, pune mâna pe toţi rebelii aceştia şi condu-i la 
corpul de gardă, aici aproape... Mâine, pe lumină vom 
vedea cu cine avem de-a face. 

Fără să se mai sinchisească de ei, se întoarse către Valvert 
vorbindu-i grațios: 

— Bună seara conte! 

— Sire, am onoarea să prezint respectele mele umile, 
Maiestăţii Voastre, răspunse Valvert, înclinându-se. 

— Ce anume, făcu Ludovic al XIII-lea, punând fără 
întârziere întrebarea care-i producea mâncărime de limbă, 
ce anume ne aduceţi atât de preţios în această căruţă pe 
care aţi apărat-o cu atâta vitejie? 

— Praf de puşcă, sire, surise Valvert... 

— Praf de puşcă! strigă regele pe un ton în care se simţea 
decepţia. 


Şi apoi calm, ca şi cum s-ar fi aflat în cabinetul lui, 
înconjurat de câţiva initimi şi de gărzile sale, începu să stea 
de vorbă cu Valvert care, bănuindu-i decepţia, se grăbi să-i 
spună ce anume conţineau cu adevărat faimoasele butoiaşe. 

Pe moment, surprinsă de ce se întâmpla, Fausta se dăduse 
înapoi, fără să-şi dea seama. Dar îşi reveni imediat. Şi o 
străbătu un gând, ca un fulger luminos, care-i izbi creierul, 
mereu în acţiune: „Regele! ... singur... sau aproape... pe 
cheiul ăsta pustiu! La îndemâna mea! ... Ah! Dacă Cerul mi-l 
trimite... nu va pleca viu de aici! ...” 

— Predaţi-vă săbiile, ordonă Vitry. 

Nici nu încheie bine cuvintele că Fausta fluieră scurt, într- 
un fel anume. În acelaşi timp scotea pumnalul pe care îl 
ţinea ascuns la piept şi se năpustea asupra regelui, a cărui 
atenţie era concentrată asupra istorisirii lui Valvert. 

Regele văzu, ca într-o înfricoşătoare imagine de coşmar, 
strălucirea palidă a oţelului ce venea spre el cu viteza 
fulgerului. Se crezu pierdut. Instinctiv şi-a tras bustul spre 
spate şi închise ochii. Aproape instantaneu îi deschise cu o 
stupoare de nedescris, nu înţelegea cum de mai trăieşte. 
Făcu un salt îndărăt şi căzu în braţele lui Luynes, venit în 
goană, ceva mai târziu. 

Dar Valvert intervenise la timp: braţul ridicat al Faustei 
fusese înşfăcat şi ţinut strâns. Elanul ei nemaipomenit, fu 
tăiat scurt... lar acum era ţintuită locului cu o asemenea 
forţă încât era inutil să i te opui. 

Astfel că Fausta nu mai pierdu vremea să încerce să-şi 
elibereze braţul, era o chingă vie care o imobiliza. N-ar fi 
însemnat decât pierdere de vreme, într-un moment în care 
şi o zecime de secundă irosită însemna propria ei pierzanie. 
Cu un gest prompt ca un trăsnet, apucă pumnalul cu mâna 
stângă şi lovi la întâmplare. Pumnalul lovi braţul ce pusese 
stăpânire pe ea. Valvert n-a scos nici un sunet. Dar şocul şi 
durerea l-au făcut, fără voia lui, să slăbească puţin forţa 
pumnului cu care o strângea. Cu o scuturătură violentă, 


Fausta se desprinse şi îi scăpă. Apoi dintr-un salt fantastic, 
sări în râu. 

Cele patru gărzi, cu sabia în mână, porniseră în urmărirea 
celor puşi pe fugă: de altminteri, prea târziu. În jurul 
regelui nu mai rămăseseră decât Valvert, Vitry, Landry 
Coguenard şi ţăranul. 

— Puneţi mâna pe el! Prindeţi-l, strigă regele, a căzut 
probabil, pe vreuna din bărcile mici legate aici! Şi poate, că 
şi-a rupt picioarele! 

Landry, Vitry şi Luynes se executară. Landry cobori chiar 
într-una din bărcile destul de numeroase prin locurile 
acelea, de care regele bănuia că fugarul îşi rupsese 
picioarele. Dar Fausta era de negăsit. La fel şi oamenii ei. 

Regele renunţă să-i caute mai departe. Şi se ocupă de 
punerea la adăpost a averii care îi căzuse din cer. Totul 
dură cam o jumătate de ceas. Apoi, se gândi să-i 
răsplătească pe proprietarul căruţei şi pe Landry 
Coquenard, pe care îi admirase pentru modul în care l-au 
apărat în timpul asaltului. 

După aceea îl luă pe Valvert cu el în cabinet şi încuie uşa 
astfel încât să rămână singuri. Această audienţă ieşită din 
comun dură mai mult de un ceas. Când îl regăsi pe Landry 
Coquenard care-l aştepta într-o curte din spate, Valvert 
avea un aer radios. Cât timp au fost în incinta Luvrului, n-au 
scos nici o vorbă, dar imediat ce scăpară de orice urechi 
indiscrete, pe cheiul pustiu şi întunecos, Landry se grăbi să- 
ipună întrebarea care-i ardea limba. 

— Vă văd foarte vesel, domnule, spuse el. Oare veniţi din 
această lungă audienţă, cu bogăţia după care alergaţi în 
zadar de atâta amar de vreme? 

— Bogăția şi fericirea, Landry! răspunse Valvert, râzând. 
Ştii ce mi-a promis regele? ... Nu încerca să ghiceşti, fiindcă 
n-ai să poţi: mi-a promis să ceară în numele meu, mâna 
mult iubitei mele Florence, domnului mareşal d'Ancre care, 
a adăugat regele, sunt propriile lui cuvinte, nu va mai putea 
să-l refuze. 


— Deci regele ştie? ... strigă Landry Cogquenard, stupefiat. 
Mă tem să nu se fi înşelat, domnule, dumneavoastră nu-l 
cunoaşteţi pe Concini aşa cum îl cunosc eu: este un om 
capabil să refuze să se supună voinţei regelui. 

— Vezi de treabă! strigă Valvert, dacă îl cunoşti bine pe 
Concini, nu-l cunoşti deloc bine pe domnul cavaler de 
Pardaillan. Nu este omul care să-l incite pe rege la ceva fără 
să-i dea şi cheia necesară pentru a se face ascultat. 

— Pe legea mea, e adevărat ce spuneţi, domnule. Şi nu 
sunt decât un idiot să nu mă fi gândit la asta. 

— Dovadă că, reluă Valvert, regele care în fond se teme de 
Concini, părea foarte hotărât şi foarte sigur pe el. Într-atât, 
încât a promis să asiste la căsătoria mea. Ce părere ai 
despre onoarea pe care mi-o face, meştere în bombăneli? 

— Spun că o meritaţi cu prisosinţă, răspunse Landry fără 
să şovăie. 

— Acum ar trebui să-i dăm vestea cea bună şi lui Florence. 
Or, asta nu va fi deloc uşor. 

— Aş! făcu Landry Coguenard care nu se mai temea de 
nimic, va fi o treabă îndeplinită în mai puţin de o 
săptămână, dacă vă daţi osteneală să vă ocupați în mod 
serios. 

— Eh! Dobitocule, mormăi Valvert, în mod sigur va fi 
imposibil să mă ocup de asta. Uiţi că domnul de Pardaillan 
are nevoie de mine. 

— Domnul de Pardaillan poate foarte bine să se lipsească 
de voi câteva zile. 

— Probabil! ... Dar dacă el mi-ar acorda aceste câteva zile, 
eu le-aş refuza. 

— De ce? Pentru numele lui Dumnezeu! se ambală Landry 
Coguenard. 

— În urma domnului de Pardaillan, explică Valvert, din 
propria mea voinţă, aproape fără voia lui, sunt angajat într- 
o aventură formidabilă, de care depinde viaţa, onoarea şi 
averea regelui... Suntem în plină bătălie... bătălia cea mare 
de care depinde soarta noastră a tuturor. Să-mi abandonez 


postul, chiar şi pentru o clipă, ar fi o adevărată dezertare... 
una din acele laşităţi care dezonorează pentru totdeauna 
un gentilom. "Ţin la onoare mult mai mult decât la dragostea 
mea. Şi din acest motiv nu-l pot abandona acum pe domnul 
de Pardaillan. Florence, ea însăşi, n-ar ezita să mă aprobe 
dacă ar şti. Înţelegi? 

— Vai! Da, domnule, mărturisi Landry Coquenard. 

Continuară să meargă în tăcere. Valvert suspina jalnic. 
Sacrificiul pe care nu ezită să-l facă nu era mai puţin 
dureros. Landry Coguenard se gândea, părea că dezbate în 
sinea sa lucruri neplăcute. După câţiva paşi hotărârea să 
era luată. Atunci el pronunţă pe un ton hotărât: 

— Ei bine, domnule, ceea ce voi nu puteţi face fără a vă 
dezonora, voi face eu. 

— Tu, Landry! strigă Valvert. 

— Eu, domnule. În fond, despre ce e vorba? De a face în 
aşa fel încât să-i parvină micuţei... vreau să spun 
domnişoarei Florence biletul pe care i-l veţi scrie. Oricât de 
bine ar fi păzită, nu cred că este imposibil. Mulţumesc lui 
Dumnezeu, încă mai pot să duc la bun sfârşit misiuni chiar 
mai delicate decât asta! 

— Nu mă îndoiesc de priceperea şi iscusinţa ta, dar nu ştiu 
dacă trebuie să accept, ezită Valvert. 

— De ce nu, domnule? 

— Dar nefericitule, îţi rişti pielea... pielea la care ţii atât de 
mult! 

— Sunt în slujba voastră, deci pentru a vă servi, ce dracu! 
răspunse cu simplitate Landry Coquenard. 

— Ah! Eşti un băiat straşnic, Landry! În viaţa mea nu voi 
uita devotamentul tău! 

— Mai bine gândiţi-vă la biletul pe care trebuie să-l 
scrieţi... Eu am să rumeg treaba pe care o am de făcut... Şi 
să fiu al dracului de n-o să găsesc o soluţie ca s-o duc la bun 
sfârşit... fără să-mi las pielea, la care am slăbiciunea să ţin 
atât de mult. 


Tot stând de vorbă ajunseră fără vreo piedică, la locuinţa 
lor din strada Fers. Ajungeau tocmai atunci când 
Escargasse şi Gringaille, ruşinaţi foc şi teribil de neliniştiţi, 
îi povesteau lui Pardaillan festa îngrozitoare pe care le-a 
jucat-o „blestemata de prinţesă”. 

Pardaillan respiră uşurat când îl văzu pe Valvert, întreg şi 
când află de la el că îşi încheiase misiunea cu bine. 
Mulţumirea lui fi împărtăşită şi de Escargasse şi Gringaille, 
pe care îi linişti spunându-le: 

— Haideţi, totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Liniştiţi- 
vă pungaşilor, nu i se va întâmpla nimic rău fiului meu, de 
vreme ce doamna Fausta a ajuns prea târziu. 

În ce o priveşte pe Fausta, ea scăpase şi de înec, scăpase şi 
de primejdia ruperii picioarelor căzând pe una din bărcile 
acostate acolo unde sărise în râu. Când s-a întors acasă, a 
dat ordin imediat să fie luaţi de acolo, nenorociţii pe care-i 
lăsase întinşi pe chei - acei răniţi, la care regele nu se 
gândise să-i prindă. După ce a dat ordinul, foarte important 
pentru ea - de o importanţă capitală după atentatul ei eşuat 
- neobosind niciodată, începu să mediteze. Iar rezultatul 
acestor gânduri intense, a fost acesta: „Dacă tot am pierdut 
banii, mai bine i-aş lăsa regentei care îi va cheltui pe 
fleacuri, decât să-i las în mâinile regelui care îi va folosi 
împotriva mea. Mâine dimineaţă am să mă duc s-o văd pe 
Maria de Medicis.” 

Şi într-adevăr, a doua zi de dimineaţă, foarte devreme, se 
înfăţişă reginei regente cu care avu o scurtă întrevedere. 
Imediat după plecarea ei, fără să piardă o clipă, Maria de 
Medicis se duse la rege. Şi fără vreo introducere, fără 
preambul, atacă: 

— Aflu, Ludovic că ai primit aseară fabuloasa sumă, de 
patru milioane. În momentul în care tezaurul este complet 
gol şi trăim numai din experienţe, sper că înţelegi că nu poţi 
rămâne în posesia unei asemenea sume. Am să ţi-l trimit pe 
Barbin care va face tot ce este necesar ca aceste milioane 


să intre în vistieria statului şi te asigur că banii aceştia 
sosesc tocmai la timp. 

Din păcate pentru ea, regele fusese prevenit de Valvert. 
Demersul ei nu l-a luat prin surprindere. 

Neîndoios, îşi luase toate măsurile de prevedere pentru că 
nu era deloc tulburat şi minţi cu o prestanţă regală: 

— Cine v-a spus această frumoasă poveste? întrebă el. 

— Nişte oameni bine informaţi. Atât de bine încât pot să-ţi 
spun următoarele: milioanele ţi-au fost aduse de contele de 
Valvert. Şi sunt puse în patruzeci de butoaie şi îţi pot arăta 
pivniţa în care ai pus să fie transportate. 

— Adevărat, doamnă? N-aţi vrea, la rugămintea mea, să 
mergem să vizităm locul acela pe care îl cunoaşteţi atât de 
bine? 

— Este tocmai ceea ce îţi cer, spuse ea. 

— Să mergem, deci, spuse regele cu simplitate dar cu o 
privire jucăuşă. 

Pivniţa arătată de Maria de Medicis, a fost deschisă. 
Numai că butoaiele conţineau praf de puşcă şi nu aur. 

Maria de Medicis plecă scârbită, întrebându-se de ce 
Fausta o pusese să facă acest demers care nu dusese la 
nimic important. Nici o secundă nu i-a dat prin gând că era 
victima unei mistificări intenţionate, la adresa ei. 

Fausta nu s-a înşelat. A înţeles că Pardaillan prevăzuse şi 
această ultimă şiretenie a ei şi ca atare luase toate 
precauţiile care trebuiau s-o contracareze. 

Capitolul 28 

Păţania lui Landry Coguenard. 

Pardaillan îşi propusese să descopere şi să distrugă toate 
depozitele clandestine de arme pe care le avea Fausta în 
oraş. Or, ştim bine că atunci când Pardaillan promitea ceva 
cuiva, chiar şi lui însuşi, se ţinea de cuvânt. 

Astfel, a doua zi dis-de-dimineaţă, Pardaillan dădea 
târcoale pe strada Tisseranderie, cam acolo unde se 
întâlnea cu fundătura Barentin. Era ferm hotărât să-i 
urmărească pe spanioli, oriunde s-ar fi dus. Şi avea 


convingerea fermă că, datorită lor, va descoperi alte 
depozite, după spusele Faustei. Ne mai amintim că, după 
afirmaţiile ei trebuiau să fie cam patru: unul în oraş, unul în 
centru, unul la universitate, iar al patrulea, undeva prin 
împrejurimile Parisului. Pardaillan credea că acest din urmă 
depozit, lăsându-se condus de un instinct cu totul special, 
lucru remarcabil la el, nu credea să se înşele afirmând că se 
afla pe undeva prin satul Montmartre. 

Şi cum nu putea merge singur pe mai multe piste deodată, 
îi luase cu el pe Valvert, Escargasse şi Gringaille. Erau deci 
patru în urmărirea a zece persoane. Dar, cu siguranţă, 
spaniolii aveau să formeze mici grupuri de câte doi, sau 
trei. Era aproape sigur că nu îi vor scăpa. 

Doar Landry Cogquenard rămăsese în strada Fers, în casa 
ducelui d'Angouleme, care păstra aceeaşi aparenţă de casă 
nelocuită. Cum, cu el avem treabă pentru moment, îl vom 
lăsa pe Pardaillan împreună cu cei trei oameni ai lui, să-şi 
vâneze prada, ne vom ocupa de prea demnul scutier al lui 
Valvert. 

Singur acasă, Landry Coquenard începuse să caute un 
mijloc pentru a face să parvină biletul lui Valvert celei 
căreia îi era destinat. Treaba asta nu era prea uşoară. Cu 
atât mai mult cu cât şi asta se poate înţelege, ţinea să-şi la 
toate precauţiile necesare şi suficiente pentru a nu-şi lăsa 
pielea pe acolo, în această expediţie, Or, pentru a-i da 
biletul lui Florence, trebuia neapărat să intre în vila lui 
Concini şi, dacă intra, ştia bine că va fi recunoscut. Şi atunci 
era tot atât de sigur că s-a ziscu el. 

„Oare n-aş putea să pun s-o cheme pe La Gorelle? Pentru o 
livră pe care i-aş da-o s-o înghită, primul puşti ieşit în cale 
va fi de acord să intre în această casă, prea periculoasă 
pentru mine şi total inofensivă pentru el şi să-i dea un bilet 
coanei La Gorelle. lar dacă biletul ar conţine o frază de 
genul ăsta: „Dacă doriţi să câştigaţi o mie de livre, duceţi-vă 
la hanul cutare din strada Saint-Honore,” ei bine, o cunosc 


pe La Gorelle, se va repezi fără întârziere, la întâlnire. Pe 
toţi dracii! lată soluţia cea mai bună!” 

Seara, Landry, îi împărtăşi ideea şi lui Valvert, care fu de 
acord şi îi dădu banii necesari cumpărării ajutorului lui La 
Gorelle. 

A doua zi dimineaţă, către orele unsprezece, Ladry având 
în buzunar scrisoarea destinată lui Florence, biletul 
destinat lui La Gorelle şi o pungă destul de grăsuţă, se 
înfăşură în mantia lui şi ieşi prin strada La Cossonnerie. 
Avea ochii foarte atenţi, putem fi siguri. Cu toate astea, 
fiindcă era o mulţime de lume căci se găsea în mijlocul 
halelor, nu dădu nici o atenţie unui om cu care se întâlni 
faţă în faţă în strada Marche-aux-Poirees. Rău a făcut, 
pentru că omul acesta care dădea târcoale pe aici, tocmai 
urmărindu-l pe Landry Coguenard nu era altul decât 
Stocco. 

Stocco îl recunoscu imediat pe cel pe care-l pândea 
zadarnic de cinci zile. Şi furia lui se preschimbase într-o 
bucurie frenetică. Se întorsese şi făcuse un semn către vreo 
patru-cinci indivizi cu mutre patibulare, care îi urmăreau 
toate mişcările de la o distanţă respectuoasă. 

N-au avut de mers prea mult. Landry o luase la dreapta pe 
stradă de la Chaussetterie, care era prelungirea străzii 
Saint-Honore. Acolo Stocco, cu o iuţeală şi o îndemânare, 
care dovedeau că era de mult obişnuit cu asemenea lucruri, 
îi puse piedică cu teaca sabiei, agăţându-l de picioare. 

Landry Cogquenard mestecă o înjurătură şi se lungi chiar în 
mijlocul pârâiaşului din marginea bordurii. N-a avut nici 
măcar timp să se ridice şi să se convingă că era el: Stoco şi 
bătăugşii lui se năpustiră peste el. 

Landry se simţi sfărâmat, ţinut strâns, legat, cu căluş la 
gură şi învelit într-o mantie, apoi ridicat, dus, neştiind nici 
unde nici de către cine... Totul într-o viteză fantastică. 

După un timp, care i se păru ucigaş de lung, Landry 
Coquenard se simţi depus în mod brutal pe un scaun de 
lemn. Şi auzi un zgomot de paşi grei, apăsaţi, urmat de 


trântirea unei uşi care se închidea. A înţeles că fusese lăsat 
singur. De altfel nu rămase multă vreme singur. Aproape 
imediat s-a simţit atins de mâini uşoare care se căzneau să-i 
scoată, cu mare grijă, căluşul care îl orbea şi îl sufoca 
deopotrivă. 

Atunci a putut să vadă că o femeie îi făcuse acest serviciu. 
În fine, scăpă de căluş. Pe femeie o recunoscu numaidecât. 
Şi, peste măsură de surprins, o strigă pe nume: 

— La Gorelle! ... 

Şi apoi cu aerul cel mai naiv din lume: 

— Ia uite ce bine a picat treaba asta! ... Imaginează-ţi că 
ieşisem tocmai ca să vin să te văd. 

— Atunci, e cum nu se poate mai bine, într-adevăr! Ei, bine 
iată-mă! Ce treabă aveai cu mine? întrebă ea. 

— Voiam să-ţi ofer o mie de livre, zise Landry cu vocea lui 
cea mai insinuantă. 

— Este o sumă frumoasă, spuse cotoroanţa cu ochi lucitori. 
Şi întinzând gheara: 

— Dă-mi. 

— Un minut, zeflemisi Landry, dacă vrei să-ţi dau această 
mie de livre, trebuie mai întâi să-mi tai aceste frânghii care- 
mi învineţesc mâinile. 

— E drept! ... Şi apoi, cred că trebuie să te scot afară de 
aici? 

Ea nu ironiza. Spunea asta simplu, ca pe un lucru cei se 
părea natural. Landry simţi că ea nu ezită, că era gata să 
facă ceea ce îi ceruse. Respiră uşurat. O lăudă: 

— Nu cunosc o femeie mai inteligentă şi mai amabilă ca 
tine. 

Şi preciză: 

— 'Taie aceste frânghii, scoate-mă din acest bârlog şi-ţi dau 
o mie de livre... Şi apoi îţi arăt mijlocul de a câştiga o altă 
mie de livre. 

— Atunci, asta face două mii? întrebă La Gorelle, ai cărui 
ochi străluceau mai tare ca oricând. 

— "Tu socoteşti admirabil. 


Zgripţuroaica păru să se gândească. Landry se nelinişti: 

— Ceea ce-ţi cer este imposibil? Nu poţi să mă scoţi de 
aici? 

— Este cum nu se poate mai uşor. 

— Atunci? 

— Atunci, ascultă, Landry: vreau să-ţi tai frânghiile, vreau 
să-ţi redau libertatea... numai că... două mii de livre pentru 
asta, nu este suficient. 

— Cât vrei? gâfâi Landry. 

— Cincizeci de mii de livre, spuse rece La Gorelle. 

Nefericitul Landry, care credea că se hotărâse, îşi încovoie 
umerii, copleşit de enormitatea acestei sume. Şi el se 
înfurie: 

— Cincizeci de mii de livre! ... Cred că-ţi baţi joc de mine, 
bătrână vrăjitoare! ... De unde vrei să-i iau, căţea turbată? 

— Cred că, într-adevăr, nu ai o astfel de sumă, spuse ea 
liniştit, fără a se necâji. Atunci, să nu mai vorbim despre 
asta. 

Şi, cum Landry scrâşnea din dinţi, o înjunghia cu privirea 
cu acelaşi calm nepăsător, ea explică: 

— Da, dar dacă te las să pleci, pierd eu cincizeci de mii de 
livre. Aşa înţelegi? ... Nu, nu înţelegi? 'le aşteptam cu 
nerăbdare... 

— M-aşteptai tu pe mine? sări Landry uluit. De ce? 

— Păi, ca să încasez cele cincizeci de mii de livre, ce naiba! 
„„. Mi s-a promis că îmi vor fi date în ziua în care ai să fii 
aici. lată de ce te aşteptam cu atâta nerăbdare... Acum 
înţelegi? 

Nu, deloc nu înţelegea nefericitul Landry Coquenard! 

Şi întrebă: 

— Ducesă de Sorrientes ţi-a promis această avere? 

— Nu. Nu mai sunt în serviciul ducesei. 

Mahalagioaica asta oribilă, cu ochii răi jucându-i de 
bucuria victoriei, îl observa cu zâmbetul pe buze, făcându-i 
o deosebită plăcere disperarea lui, nu se grăbea deloc să-i 


dea informaţiile pe care el le aştepta cu o spaimă de 
moarte. 

— Doar te afli, spuse ea într-un târziu, în casa 
monseniorului mareşal d'Ancre. 

Şi continuă cu un aer de milă prefăcută: 

— Nu ştiai lucrul ăsta, sărmane Landry? 

— Vai de sărăcia mea, sunt mort! se căina Landry. 

— Cred că da, zâmbi hidos bătrâna. 

În clipă acea sună o sonerie. 

— Monseniorul vrea să te vadă, spuse La Gorelle. 

Şi apoi, îndreptându-se spre uşă: 

— Vino! adăugă ea. 

Landry Cogquenard aruncă de jur-împrejur o privire 
disperată de înecat care caută un lucru de care să se agaţe. 
La Gorelle, care nu-l pierdea din ochi, surprinse această 
privire. 

— Nu spera că poţi să te salvezi, spuse ea, eşti prins de-a 
binelea. Cel mai bun lucru este să te resemnezi. 

Landry Cogquenard înţelese că e iremediabil pierdut şi că 
nu avea altceva de făcut decât să se supună. Făcu un efort 
ca să-şi îndrepte spinarea şi cu un pas foarte demn, trecu 
pragul uşii pe care i-o deschidea La Gorelle. 

Capitolul 29 

Unde ghinionul lui Landry Coquenard devine o afacere 
rentabilă. 

Cu acelaşi pas semeţ, Landry Cogquenard traversă 
încăperea şi se opri la doi paşi de masa încărcată de 
hârţoage îndărătul căreia, aşezaţi unul lângă altul, stăteau 
Concini şi Leonora. Se înclină în faţa lor cu demnitate 
neostentativă. Ridică apoi capul şi aşteptă într-o atitudine la 
fel de demnă. 

După o linişte apăsătoare şi plină de ameninţări, în timpul 
căreia nici Leonora, nici Concini nu au izbutit să-l facă să-şi 
plece ochii, Concini vorbi cu o voce tăioasă: 

— Ştii ce te aşteaptă, nu? O frânghie zdravănă la capătul 
unui stâlp! 


— E un sfârşit ca oricare altul! spuse Landry, dând din 
umeri. Şi, cum bine zice cumătra care m-a condus aici, nu-i 
altceva decât un moment greu de trecut. 

— Vezi bine că nu se poate să fiu trădat fără să pedepsesc. 

— Dacă v-aş fi trădat... dacă aş fi avut limba destul de 
lungă, n-aţi fi fost mareşal şi marchiz d'Ancre... Aţi fi fost 
mort de mult. 

Răspunsul îi dădu lui Concini de gândit. Se uită la Leonora, 
dând uşor din cap în semn de aprobare, iar ea interveni 
numaidecât. Era mai hotărâtă, mai bună jucătoare decât el: 

— Omul ăsta are dreptate, spuse ea apăsat. Trebuie să fim 
cinstiţi şi s-o recunoaştem. 

Landry Coguenard tresări. Ce însemna această intervenţie 
a Leonorei? Pentru ce părea că-i ia apărarea? Înţelese 
imediat că erau pe cale să-i joace o comedie. Avu un acces 
de puternică bucurie. El se gândi numaidecât: „Sunt salvat: 
au nevoie de mine! ...” 

Dar se corectă îndată: „Salvat? ... Să nu ne grăbim! ... 
Salvarea va depinde de ceea ce vor să-mi ceară.” 

Concini ţinu seamă de lecţia pe care i-o dădea nevasta lui, 
indirect. 

— Fie! rosti el, fără să mai recurgă la ocolişuri, sunt de 
acord că ai ştiut să-ţi ţii gura. Dar ştii foarte bine despre ce 
trădare vorbesc. 

— Cred că faceţi aluzie la copil, monseniore. 

— Da. Şi asta este trădarea pe care o vei plăti cu viaţa. Ai 
fi fost deja spânzurat, fără nici o milă, dacă n-aş fi avut 
nevoie de tine (Landry nu-l lăsă să vadă că băânuise treaba 
asta). Ca atare, vreau să-ţi fac o propunere. Dar bagă bine 
la cap ceea ce îţi spun: dacă refuzi, te paşte 
spânzurătoarea. Şi mai spune-ţi că nici o putere din lume 
nu te va putea salva. 

— Dar, dacă primesc, monseniore? 

— 'Te iert, îţi redau libertatea şi îţi garantez că niciodată 
nu vei mai avea neplăceri. Ba chiar îţi umplu buzunarele cu 
câteva sute de scuzi. 


— Să auzim propunerea, spuse Landry, cu o voce 
sugrumată de emoție. 

— Ai să semnezi un act, redactat după toate formele legale 
şi vei fi gata oricând, dacă e nevoie, la primul meu semn, să 
confirmi semnătura, să recunoşti, să juri, dacă trebuie, că 
mama copilului pe care ţi l-am încredinţat odinioară se 
numea domnişoara Leonora Dori Galigad, devenită mai apoi 
soţia mea. 

Landry, care nu se aştepta câtuşi de puţin la aşa ceva, nu 
s-a putut împiedica să întrebe: 

— Cum adică, doamnă, consimţiţi să faceţi un asemenea 
sacrificiu? 

— Bineînţeles, răspunse Leonora simplu, de vreme ce eui- 
am propus asta monseniorului. 

— Ceea ce faceţi, doamnă, este într-adevăr de admirat, 
spuse Landry, care se înclină cu respect. 

Se întoarse spre Concini şi întrebă cu un calm dezarmant: 
— Şi dacă primesc, monseniore cine-mi garantează că n-o 
să mă trimiteţi uşurel la moarte, după ce veţi fi obţinut de la 

mine, ceea ce doriţi? 

— Sunt gata să jur pe tot ce vrei, spuse Concini, fără să 
ţină seama de această neîncredere. 

— Nu jura, Concini, interveni Leonora: acest băiat nu este 
prost, el va înţelege. 

Şi, adresându-se lui Landry: 

— N-ai auzit ceea ce ţi-a pus monseniorul: va avea nevoie, 
fără îndoială, să apeleze la mărturia ta. Nu este asta cea 
mai bună garanţie? 

— Într-adevăr, doamnă: înţeleg că monseniorul nu va face 
prostia să-şi suprime martorul preţios care sunt eu. Dar 
este altceva care mă supără teribil. 

— Vorbeşte, spune Leonora cu o linişte neclintită. 

— lată, reluă Landri puţin zeflemitor. Monseniorul a vorbit 
despre o prestare de jurământ. Asta este grav, doamnă. Eu 
sunt un bun creştin, pentru Dumnezeu şi nu vreau să-mi 
compromit salvarea sufletului printr-un jurământ fals. 


— Numai asta te frământă? Fratele meu, Sebastian, este 
arhiepiscop de Tours. El îţi va acorda iertarea. Iertarea unui 
prinţ al bisericii ţi se pare suficientă pentru a-ţi linişti 
conştiinţa? 

— Pe onoarea mea, doamnă, aveţi răspuns la toate! 

— Aşadar, accepţi? întrebă prompt Concini. 

— O secundă, monseniore, zise şmecherul Landry, care se 
ţinea de gândul lui, dacă e vorba să tratăm o afacere, 
haideţi să punem la punct toate detaliile. Mi-aţi vorbit de 
câteva sute de scuzi pentru buzunarul meu. N-aţi vrea, 
dacă nu vă e cu supărare, să fixaţi suma exactă pe care mi-o 
veţi da? 

— Cinci sute de scuzi, răspunse Concini, uşor nervos. 

— O mie cinci sute de livre, strigă Landry cu o 
strâmbătură greu de descris. Ah! Mnonseniore, vă ştiam 
ceva mai generos! ... Şi nu eraţi atât de bogat ca acum! ... 

— Omul acesta are încă o dată dreptate, spuse Leonora. 

Ea deschise un sertar, luă o pungă şi o aşeză pe masă, în 
faţa lui Landry, zicând: 

— Sunt aici o mie de pistoli. 

— Da. E o sumă rezonabilă, zâmbi Landry. Şi spuse apoi, 
cu duritate: 

— Mă mulţumesc cu atât... pentru moment. 

— Caraghiosule! mormăi Concini cu un gest ameninţător. 

— Nu trebuie să vă supăraţi, monseniore, spuse Landry cu 
acelaşi glas, calm şi rece. Foarte curând îmi veţi mulţumi. 
Dar asta este o altă afacere... o afacere pe care am să v-o 
propun eu când o vom fi pus la punct pe aceasta. Să 
încheiem, deci: voi face aşa cum doriţi, monseniore, dar cu 
o singură condiţie: să-mi fie îngăduit s-o văd pe domnişoara 
Florence şi să stau de vorbă cu ea. 

— De ce? întrebă Concini bănuitor. 

— Ca să mă asigur că nu există substituire de persoană şi 
să o întreb dacă e de acord să fie recunoscută drept fiica 
dumneavoastră. Fără asta nu se va putea face nimic, 
monseniore şi puteţi chiar să chemaţi călăul. 


— Ai s-o vezi chiar acum, acceptă Concini fără nici o 
umbră de ezitare. Şi ai s-o vezi singură, fără martori, ca să 
nu îţi închipui că prezenţa noastră o intimidează. Sunt atât 
de sigur de ceea ce fac, că uite... 

Spunând acestea, Concini foarte vesel, se ridică, veni spre 
Landry şi tăie cu mâna lui sforile care îi răneau mâinile. 
Apoi sună, în timp ce-i arăta punga rotunjoară: 

— Ia-i, îi spuse, eu am încredere în tine! 

Marcella fu cea care răspunse la sonerie. Concini îi 
strecură la ureche, câteva vorbe. Şi întorcându-se spre 
Landry: 

— Ea te va conduce la Florence. 

Când îl văzu apărând, deodată, în faţa ei, Florence îl 
recunoscu imediat. Şi în aceeaşi clipă ghici că venea din 
partea lui Odet. Se ridică, parcă împinsă de un resort. Era 
gata să vorbească, să pună întrebări, probabil. Landry, cu 
un gest rapid şi foarte elocvent, o opri. În acelaşi timp îi 
arătă scrisoarea pe care o avea în buzunar. Ea dădu uşor 
din cap, semn că pricepuse. 

Landry înaintă, se plecă respectuos în faţa ei, apoi îşi 
îndreptă bustul şi o privi o secundă cu o duioşie nerostită. 

— Nu mă cunoaşteţi, domnişoară... Eu, însă vă cunosc de 
mult... aş putea spune... din ziua în care v-aţi născut... sunt 
Landry Coquenard, naşul dumneavoastră... dat fiind că eu 
v-am botezat şi v-am dat numele acesta frumos, Florence, 
acum vreo şaptesprezece ani. 

— Deci, dumneavoastră vă datorez viaţa? şopti Florence, 
la fel de emoţionată ca şi el. 

Cuvintele astea imprudente i-au fost de ajuns lui Landry ca 
să-şi recapete sângele rece, pe care îl cam pierduse. Aruncă 
o privire de jur-împrejur, clipi din ochi şi vorbi tare ca şi 
cum ar fi vrut să fie mai bine auzit: 

— Viaţa? Nici vorbă! Har Domnului, viaţa dumneavoastră 
nu era în primejdie. În schimb, naşterea dumneavoastră 
trebuia să nu fie ştiută de nimeni. Dacă vă spun toate astea 
n-o fac pentru o recunoştinţă, la care n-aş avea nici un 


drept. Ci, doar ca să înţelegeţi că sunt omul pentru care 
naşterea dumneavoastră nu este un mister... Şiaşvrea să 
vă mai spun ceva: Monseniorul Concini... tatăl 
dumneavoastră... îmi cere să afirm că sunteţi fiica doamnei 
d'Ancre... Oare trebuie să mă supun tatălui 
dumneavoastră? 

— Fireşte, răspunse Florence fără nici o ezitare. 

— Cu toate astea ştiţi că doamna d'Ancre nu este mama 
dumneavoastră? 

— Ştiu. Dar este singurul mijloc de a o salva pe mama mea 
adevărată, pe care nu o cunosc. 

— Cu alte cuvinte, pentru această mamă, pe care nu o 
cunoaşteţi, vă sacrificați? întrebă Landry, pe care îl gâtuia 
emoția. 

— Admiţând că ar fi vorba de un sacrificiu, n-ar fi normal 
să-l fac? răspunse Florence zâmbitoare. 

— Sunteţi un copil bun şi veţi fi fericită aşa cum meritaţi, 
asta v-o spun eu, murmură Landry. 

Se înclină ceremonios în faţa ei cu aerul că vrea să se 
retragă. Apoi, ca şi cum s-ar fi răzgândit, se întoarse şi se 
apropie de ea: 

— Pot să vă cer o favoare? 

— 'Tot ce doriţi, rosti ea pătimaş. 

— Să vă sărut mâna, domnişoară. 

Cu un gest spontan, Florence îi întinse amândouă mâinile 
deschise. El îşi puse mâinile butucănoase în mâinile ei mici 
şi albe. Cu această ocazie îi strecură biletul lui Valvert. Şi 
cum el se apleca să-i sărute mâinile, ea îl îndreptă uşor şi cu 
un gest minunat, de delicateţe copilărească, îi întinse 
fruntea, spunând. 

— Un naş are dreptul să-şi îmbrăţişeze fina. 

Landry atinse uşor, din vârful buzelor, părul ei frumos şi îi 
şopti la ureche: 

— Să nu vă temeţi de nimic, vom avea grijă de 
dumneavoastră. 


Plecă bucuros şi mândru de el, gândindu-se înduioşat: „Ce 
fată bună! Cât de frumos a spus că sunt naşul ei!” în 
anticameră îl aştepta Marcella şi îl conduse din nou. 

Ajunse în cabinetul unde-i regăsi pe Concini şi Leonora. 

— Ei, ce zici? întrebă Concini. 

— Da, monseniore, răspunse Landry. Sunt gata să semnez 
orice act, să fac orice fel de declaraţie dorită şi când veţi 
dori... 

— Eram sigur, exclamă Concini. 

Şi schimbându-şi atitudinea, luându-şi un aer atât de 
familiar, atât de zâmbitor şi amabil pe cât fusese mai înainte 
distant, rigid şi ameninţător: 

— Astăzi după-amiază totul va fi terminat. De îndată ce vei 
fi semnat toate actele, vei fi liber să te duci unde vrei. Până 
atunci rămâi prizonierul meu. 

Şi apoi izbucnind în râs: 

— Nu cumva ţi-e frică? 

— Nu, monseniore, răspunse Landry, răzând la fel de tare. 
Şi eu am încredere în dumneavoastră. 

— Şi acum, pentru că am pus la punct această afacere cu 
bine pentru ambele părţi, am să vă fac, dacă îmi permiteţi, 
o propunere şi înclin să cred că vă va face plăcere. 

— Vorbeşte, îl autoriză Concini, destul de intrigat. Dar fii 
scurt căci am foarte multă treabă. 

— Voi fi cât se poate de scurt, pe cât îmi stă în putinţă. 

Şi adăugă cu ochi maliţioşi: 

— Cred, monseniore, că lucrul la care ţineţi cel mai mult, 
este să dovediţi că domnişoara Florence este chiar fata 
doamnei d'Ancre, soţia dumneavoastră. 

— Fără îndoială, confirmă Concini, care devenea dintr-o 
dată foarte atent. 

— Dacă nu era aşa, ar fi fost suficientă o simplă adopţiune, 
întări Leonora, nu mai puţin interesată de treaba asta. 

— Ei bine, continuă încuviinţând cu capul, nimic din ceea 
ce veţi face, nu va putea să constituie o dovadă absolut 
evidentă şi imposibil de negat, o dovadă concretă în faţa 


căreia detractorii cei mai înverşunaţi vor fi obligaţi să se 
încline. Pe scurt, în loc de dovezi, le oferiţi doar mărturii. 
Evident şi asta înseamnă ceva. Dar nu este suficient pentru 
a vă pune la adăpost de ceea ce vreţi să evitaţi cu orice 
preţ: o discuţie publică. 

— Ei, corbacco! se înfurie Concini, lovind cu pumnul în 
masă, asta spuneam şi eu! ... Ne-ar fi trebuit certificatul de 
botez al copilului. Dar documentul acesta n-am putut să mi-l 
procur. Lipseşte o pagină din registrul parohiei şi este 
tocmai pagina în care era înscris actul de botez. 

— Ei bine, monseniore, spuse Landry triumfător, pagina cu 
pricina am rupt-o eu, acum şaptesprezece ani şi sunt gata 
să v-o cedez... în schimbul unei sume rezonabile, aşa cum 
ar fi drept. 

În faţa acestei oferte neprevăzute, Leonora abandonă 
atitudinea ei impasibilă, de om care porunceşte şi se ridică 
în picioare. Concini, în schimb, se năpusti asupra lui 
Landry: 

— La tine este actul? 

— Da monseniore, confirmă Landry, care se bucură de 
reacţia produsă de spusele lui. Şi vă atrag atenţia, 
monseniore, că documentul nu spune: fiică a seniorului 
Concino Concini şi din mamă necunoscută. 

— Dar ce scrie? 

— Nimic, monseniore. Am reuşit să obţin din partea 
preotului ca în locul acestor două cuvinte: mamă 
necunoscută să lase loc alb. Aşa încât, n-aveţi decât să 
scrieţi trei cuvinte: „domnişoara Leonora Dori”. Şi totul se 
rezolvă. Veţi fi deci, în posesia unei dovezi zdrobitoare în 
faţa căreia orice îndoială se exclude. Şi subliniez că nici 
măcar nu se poate spune că actul este un fals, de vreme ce 
va fi foarte uşor de dovedit că pagina este din registrul 
acela anume, de unde a fost smulsă. 

— Landry, izbucni Concini, dacă tu îmi cedezi acest act, îţi 
dau o sută de mii de livre. 

— Este exact suma pe care voiam să v-o cer! 


— Atunci s-a făcut? 

— S-a făcut, monseniore şi facem schimbul pe dată: să văd 
banii... şi iată hârtia. 

Şi Landry, scotocind în căptuşeala tunicii, scoase o hârtie 
împăturită în patru, pe care i-o întinse lui Concini. 

Concini se aruncă asupra mult preţioasei pagini, o citi 
repede şi i-o întinse Leonorei, care după ce o citi la rândul 
ei, o puse la loc sigur. În timpul acesta, Concini se îndrepta 
spre o casetă şi o deschidea. 

— Mi-ai dat, îţi dau, cum bine spuneai, rosti el bucuros, 
iată cele o sută de mii de livre ale tale. 

Scoase rând pe rând din casetă, zece săculeţe burdugşite 
scoțând un sunet de arginţi, pe măsură ce cădeau pe podea. 

— Fiecare pungă conţine o sută de pistoli. N-ai decât să 
verifici, îi zise. 

Cu o privire expertă, Landry Cogquenard, care avea o 
pungă identică în buzunar şi-a dat seama că erau toţi banii 
ceruţi. 

— Ei, monseniore, mă bizui pe dumneavoastră! făcu el cu 
mare dezinvoltură. 

În aceeaşi după-amiază, afacerea era încheiată în faţa unui 
notar şi a numeroşi martori, aleşi cu mare grijă, printre 
care se afla şi baronul de Rospignac. Micuța florăreasă a 
străzii pe care parizienii o numeau, cu indiferenţă, 
Muguette sau Brin de Muguet, avea să fie de acum înainte 
fiica legitimă a marelui şi puternicului senior Concino 
Concini, mareşal şi marchiz d'Ancre şi a Leonorei Dori, 
marchiză d'Ancre, soţia lui. Avea să primească numele şi 
titlul de contesă de Lesigny. 

Landry Coquenard, cocoţat pe un măgar, dăruit de Concini 
ca să-şi poată transporta cele unsprezece pungi cu aur ce 
cântăreau mai bine de şaizeci de ocale, se întorsese la el, pe 
strada Fers. Una din pungi o pusese într-un colţ. Celelalte 
zece le rânduise pe o masă mică şi le ascunsese, aruncând o 
faţă de masă peste ele. 


După aceea a pus masa pentru cei patru înfometați care se 
vor întoarce pe-nserat şi uşor ca o silfidă, vesel ca un 
cintezoi, aştepta venirea lor cu o nerăbdare pe care încerca 
s-o ascundă, făcându-şi de lucru cu pregătirea unei cine 
copioase şi totuşi fine, cum o mai făcuse şi altădată, primind 
laudele lui Pardaillan. Lucru cu care se mândrea fiindcă 
domnul cavaler de Pardaillan era un cunoscător de mare 
fineţe şi nu era prea darnic cu complimentele. 

În cele din urmă sosiră toţi: Pardaillan, Valvert, Escargasse 
şi Gringaille. Pardaillan părea bine dispus: dovadă că 
treburile se rezolvau conform dorinţei lui. 

— Ai reuşit? întrebă Valvert. 

— Bineînţeles, domnule, răspunse Landry cu un zâmbet 
cât o lună plină. Şi ghiciţi, domnule, pe cine am văzut? 

— De unde să ştiu eu? 

— L-am văzut pe seniorul Concini, mărturisi Landry cu un 
aer detaşat. 

— L-ai văzut pe Concini! se nelinişti Valvert. Din fericire, el 
nu te-a văzut? 

— Scuzaţi-mă, domnule, m-a văzut foarte bine. 

— Atunci, nu te-a recunoscut? 

— M-a recunoscut... am avut o convorbire destul de lungă 
cu el... cu el şi cu doamna Leonora. 

— Ai intrat la el acasă? sări Valvert. 

— Da, domnule, făcu Landry care se bucura din plin de 
succesul său. 

Pardaillan, Escargasse şi Gringaille se întorseseră de la 
masă şi urmăreau conversaţia cu un viu interes. Şi 
pregătindu-şi efectele: 

— N-am spus că am pătruns la el de bună voie... Dar, în 
sfârşit, adevărul este că am intrat acolo şi m-am întreţinut 
cu el. 

Valvert îşi ridică stupefiat braţele în tavan. Şi, nevenindu-i 
să creadă: 

— L-ai văzut pe Concini, la el acasă? ... Şi te-a lăsat să 
pleci? ... Şi eşti aici, viu şi nevătămat? ... Nu se poate! ... N- 


ai vrea să ne istoriseşti şi nouă? ... 

— Fapt este că lucrul e cel puţin surprinzător! întări 
Pardaillan. 

— Nu-i aşa că e minunat! Glăsui triumfător Landry. Dar am 
să vă spun una şi mai bună: seniorul Concini mi-a dat tot ce 
i-am cerut! 

— 'Tot ce i-ai cerut! ... Dar ce Dumnezeu i-ai cerut? 

— M-ai întâi permisiunea de a o vedea pe mi... domnişoara 
Florence şi de a sta de vorbă cu ea... şi aşa am putut să-i 
dau scrisoarea dumneavoastră. 

— Şi ţi-a dat voie? întrebă Valvert uluit. 

— Dacă vă spun că i-am dat scrisoarea. 

— Şi după aceea? ... Dacă ai spus „mai întâi” se cheamă că 
mai este şi un „după aceea”. 

— Eh, după aceea i-am cerut o zestre. 

— O zestre! strigă Valvert. Pentru cine, Dumnezeule 
Mare? 

— Pentru copilă, ce naiba! 

— L-ai cerut zestre pentru Florence? 

— Da, domnule. O zestre frumuşică, pe cinstea mea... O 
sută de mii de livre. 

— O sută de mii de livre! ... 

— Nici un bănuţ mai puţin. 

— Şi ţi-a dat şi această sută de mii de livre? 

— Evident! ... Mă omor spunându-vă că mi-a dat tot ce i- 
am cerut, tot ce am vrut. În fond nu e un tip infect, seniorul 
Concini... Trebuie doar să ştii cum să-l iei. Ei, azi m-am 
priceput s-o fac! 

— Dar, spuse Valvert, nu văd de ce ar fi vorba de zestrea 
iubitei mele Florence! Banii aceia sunt ai tăi. 

— Pentru nimic în lume! protestă Landry, indignat. Pentru 
domnişoara Florence i-am smuls de la Concini. Deci, ei îi 
aparţin. Şi vă rog domnule, dacă nu vă e cu supărare, ea îi 
va avea! 

— Bine, dar, insistă Valvert, Florence nu are nevoie de ei! 
Florence va fi bogată, doar ştii că regele a promis să-i dea o 


zestre sau să facă în aşa fel, încât s-o primească, ceea ce e 
totuna. 

— Regele n-are decât să facă ce-o pofti! E treaba lui, 
nicidecum a mea! În ce mă priveşte, domnule, îmi intrase în 
cap ca într-un fel ori în altul să-i cer o zestre „copilei”. Mi- 
au trebuit ani, dar, în fine, am reuşit. Şi credeţi că acum 
când mi-am atins țelul, n-o să mă ţin de promisiunea pe 
care mi-am făcut-o? Aşa ceva nu se poate, domnule! 

— Dar, al dracului încăpățânat ce eşti, o să-mi pierd 
răbdarea spunându-ţi că Florence o să fie bogată! 
Păstrează banii pentru tine, care n-ai deloc. 

— Vă înşelaţi, domnule, spuse Landry ridicând din umeri. 
El merse la punga pe care o depusese într-un colţ şi o lăsă 
să cadă pe masă, spunând: 

— lată! Sunt aici zece mii de livre! Asta este partea mea, 
care-mi ajunge din plin... Vedeţi, domnule, că dacă m-am 
gândit la copil, nu m-am uitat nici pe mine. 

— La naiba! 

— Pe coarnele lui Dumnezeu! exclamară admirativ 
Escargasse şi Gringaille. 

lar Escargasse adăugă: acest nemaipomenit Landry este 
un straşnic vulpoi! 

— Cum, surâse Pardaillan, i-ai smuls lui Concini şi partea 
ta? 

— Credeam că v-am spus! ... Nu? ... Simplă scăpare, 
credeţi-mă, răspunse Landry. 

Şi, întorcându-se spre Valvert: 

— Vedeţi, domnule, că vă înşelaţi teribil când spuneţi că nu 
am nimic. 

Valvert rămânea nehotărât: pe de-o parte, îi era oroare să- 
i lase lui Landry o avere pe care acesta o câştigase cu 
preţul vieţii sale. Pe de altă parte, nu putea răspunde cu un 
refuz umilitor unui devotament atât de mişcător. 

Văzând că stăpânul său tace, Landry Coquenard reluă cu o 
emoție rău ascunsă: 


— Domnule, de ani şi ani de zile mă mângâi cu speranţa că 
fiinţa asta care-mi datorează viaţa, va avea prin mine 
bogăţia şi fericirea. Viaţa i-am salvat-o... Fericirea, eram 
convins că o să i-o daţi dumneavoastră... Pentru asta m-am 
legat de dumneavoastră şi v-am servit, îndrăznesc să spun, 
cu mult zel şi devotament. Averea i-am asigurat-o astăzi şi, 
o spun fără falsă modestie, riscându-mi viaţa... îmi veţi 
provoca, domnule, o mare suferinţă, refuzând. 

— Nu, Landry, îl linişti Valvert înduioşat, nici vorbă. Eşti un 
băiat prea bun şi ţin prea mult la tine ca să-ţi fac vreun 
necaz. 

— Cu atât mai bine, domnule, să ştiţi că faceţi din mine 
omul cel mai fericit din lume, strigă Landry cu o figură 
radioasă. 

— Ei, haideţi, încheie Pardaillan, amândoi sunteţi băieţi 
buni. 

Asta o spunea pe un ton uşor acru, care te făcea să nu ştii 
niciodată dacă râdea de tine sau dacă vorbeşte serios. 

Dar imediat după aceea îşi luă un aer foarte serios şi 
adăugă: 

— Astea fiind zise, hai să ne odihnim... Să nu uităm că mai 
avem şi mâine treburi grele de făcut. 

— Şi în fine vom termina cu toată tărăşenia asta care se 
cam îngroşase şi devenise cam obositoare, spuse Valvert cu 
o bucurie vădită. 

— Pe sângele Domnului, aşa este! Întări Gringaille. Şi îşi 
frecă mâinile: 

— Şi poimâine dimineaţă, punem capacul, sfârşitul 
sfârşitului, ultima treabă! 

O treabă care va face vâlvă în Paris! zise Escargasse. 

— Da, se poate spune aşa, adăugă Landry. 

Şi pufniră toţi trei în râs. Dar Pardaillan le tăie scurt 
veselia, vorbind pe acelaşi ton serios: 

— O să aveţi tot timpul să râdeţi când totul va fi isprăvit! ... 
Şi totul se va isprăvi când vom fi descoperit şi distrus 
ultimul depozit al doamnei Fausta. 


— Dar a mai rămas vreunul? întrebă Landry cu o 
strâmbătură de necaz. 

— A mai rămas unul singur, răspunse Pardaillan. Şi 
reluându-şi aerul acru, zise: 

— Şi vă asigur că va fi foarte bine apărat... atât de bine 
încât va fi un fel de miracol să-i venim de hac... fără să ne 
lăsăm acolo oasele. 

Un sfert de oră mai târziu, dormeau cu toţii duşi. 

Capitolul 30 

Căsătoria Florencei. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, plecară cu toţii, chiar şi 
Landry Coquenard, care de data asta făcea parte din trupă 
şi se întoarseră seara târziu. În ziua următoare, plecară din 
nou, neobosiţi şi într-o dispoziţie foarte bună. 

Plecară împreună până în strada Planche-Mibrai (care era 
începutul străzii Saint-Martin). Acolo, Pardaillan se despărţi 
de ei şi se duse în direcţia străzii Vannerie (dispărută azi 
din cauza şoselei Victoria). Ceilalţi patru trecură podul 
Notre-Dame şi intrară în oraş. Din nou se separară: Odet de 
Valvert şi Landry Cogquenard au rămas în Cite, în timp ce 
Gringaille şi Escargasse traversară Petit Pont trecând prin 
faţa clădirii Petit Châtelet, apucând-o pe străduţele strâmte 
şi întunecoase ale cartierului Universităţii. 

Pe la ceasurile douăsprezece, o explozie îngrozitoare a 
zguduit tot cartierul de la Bastilia până la primărie: sărise 
în aer casa din pasajul Barentin, din grija lui Pardaillan, de 
bună seamă. 

Când se reinstală liniştea, o dată cu un nor de praf, se 
răspândi zvonul că tocmai sărise în aer o altă casă, în 
aceleaşi condiţii misterioase aşa încât nimeni nu putea da 
vreo explicaţie. Casa cu pricina era chiar în Cite, nu departe 
de podul Saint-Landry. Şi, lucru ciudat, această casă, a cărei 
fundaţie scăldată de râu era total izolată, ca şi prima de 
altfel, se credea că este părăsită. 

Apoi, ceva mai târziu, s-a aflat că mai sărise în aer o casă, 
de data asta chiar în incinta Universităţii şi nu departe de 


zidul oraşului. Ca şi în cazurile precedente, explozia nu 
avea nici o explicaţie. Şi casa asta, la fel ca celelalte, era 
izolată şi nelocuită. 

Vestea se răspândi peste tot, chiar şi la Luvru, până la 
regele Ludovic al XIII-lea, însuşi. Vom vedea imediat cum s- 
a întâmplat. 

Faustei i se dădu vestea în grabă mare dar ea o primi fără 
nici o reacţie sentimentală sau temperamentală, ca pe un 
lucru lipsit de importanţă. Dar după ce rămase singură, 
izbucni într-o criză de furie teribilă, ceea ce dovedea cât 
era de lovită din pricina acestei noi lovituri care-i spulbera 
speranţele sau cel puţin, avea să întârzie realizarea cu 
câteva luni. Şi îl blestemă pe Pardaillan, care îi dădu 
această lovitură fatală, reuşind s-o zdrobească. De bună 
seamă că nu se înşela, recunoscuse imediat mâna lui în 
această afacere dezastruoasă. 

Vestea pătrunse şi în palatul Concini şi ajunse la urechile 
Leonorei. Doar că, pentru moment, ea avea treburi mult 
mai importante de făcut şi înregistră doar cu un aer distrat 
zvonurile venite din afară. 

În schimb, ea se duse la Maria de Medicis. O puse la 
curent cu povestea care se încheiase cu acte în regulă şi că 
Florence era acum, în mod cât se poate de legal şi oficial, 
fiica ei. Lucru la care Maria de Medicis răspunse cu 
mulţumiri călduroase şi felicitări, care se adresau atât ei cât 
şi confidentei sale. 

Este sigur că instinctul matern îi lipsea cu desăvârşire, 
fiindcă după ce dăduse frâu liber bucuriei ce o stăpânea, 
adăugă pe un ton de ameninţare rece: 

— Copila asta este motivul pentru care am trăit nişte zile 
cu spaimă de moarte, ceea ce nu voi uita niciodată... Sper 
că ai să faci în aşa fel încât să dispară... Nu mai vreau s-o 
văd niciodată şi nu mai vreau să aud vorbindu-se de ea. Mă 
înţelegi, Leonora? 

— Înţeleg, doamnă. Cu toate astea va trebui să vă mai 
vorbesc despre ea o bucată de vreme. Va trebui să 


consimţiţi să o vedeţi măcar o dată. Este mult mai mult 
decât necesar, foarte necesar pentru siguranţa voastră, să 
admiteţi că fiica mareşalului şi a doamnei d'Ancre să vă fie 
oficial prezentată. 

— De ce această prezentare oficială? se nelinişti regina 
care, după cum îi era obiceiul, începea să dea înapoi. 

— Pentru că, îi explică Leonora, la o prezentare oficială 
este întotdeauna foarte multă lume. În afara celor obligaţi 
să fie acolo prin funcţiile lor, mai sunt şi cei cărora li se face 
favoarea unei invitaţii. Şi mai cu seamă, pentru ăştia, 
prezentarea trebuie să aibă loc... Cu atât mai mult cu cât 
îmi place să cred că signora se numără printre invitaţii de 
prim rang. 

Vorbele astea au făcut-o pe Maria de Medicis să fie foarte 
atentă. 

— Şi pentru ce trebuie să o invit pe prinţesa Fausta? 
întrebă ea. 

— Pentru că, spuse Leonora cu o încetineală calculată, mai 
ales ea trebuie convinsă că Florence este, fără doar şi 
poate, fiica Leonorei Dori, marchiză d'Ancre. 

E limpede că se simţea destul de puternică încât să-şi 
lepede masca, atacând-o deschis pe Fausta, pe care părea 
s-o fi servit până acum şi venind în întâmpinarea 
întrebărilor pe care bănuia că i le va pune regina, adăugă 
imediat: 

— Vă spusesem, doamnă, că va veni momentul când vă voi 
face cunoscut numele duşmanului, care din umbră se 
străduieşte din toate puterile să vă distrugă. Ei bine, a sosit 
timpul să ştiţi despre cine e vorba. Acest duşman, care dacă 
nu eram eu v-ar fi zdrobit fără îndoială, este prinţesa 
Fausta. 

Şi, cum Maria de Medicis se încăpăţâna în admiraţia ei 
pentru cea pe care o numea signora, ridicase tonul, 
refuzând să creadă o asemenea perfidie, Leonora începu să 
vorbească, îi oferi dovezi morale şi materiale şi finalmente 
nu i-a fost prea greu s-o convingă. Atunci, furia reginei 


izbucni cu toată violenţa caracterului ei impulsiv. Leonora a 
trebuit să o calmeze, s-o aducă la sentimente mai bune şi 
abia a reuşit s-o împiedice să facă imediat un scandal ce n- 
ar fi servit la nimic şi, după ce regina se linişti, au stabilit că 
prezentarea avea loc peste două zile şi că Fausta va fi 
invitată să asiste. Invitaţia avea să fie făcută în asemenea 
termeni încât era cu neputinţă ca prinţesa s-o refuze. 

În camera Florencei, care se ridică în picioare s-o 
primească, Leonora, după ce le concediase cu un semn pe 
La Gorelle şi Marcella, iar ele se făcură nevăzute fără nici 
cel mai mic zgomot, rosti: 

— Florence, foarte curând vei avea onoarea de a fi 
prezentată Maiestăţii Sale regina regentă. Ai să te îmbraci 
în rochia de curte şi ai să-ţi pui bijuteriile pe care le ai. 
Trebuie să te grăbeşti fiindcă nu avem prea mult timp la 
dispoziţie. i le trimit pe Marcella şi pe La Gorelle care îţi 
vor servi drept cameriste. 

Ea vorbea cu aceeaşi blândeţe. Cu toate acestea, urechea 
deosebit de sensibilă a fetei sesiză, dincolo de această 
blândeţe, un accent impetuos pe care nu-l avusese până 
acum. 

— Bine, doamnă, răspunse ea simplu. 

Totuşi, fără voia ei, în ochi i se aprinse un licăr de bucurie 
aflând că mergea să-şi revadă mama. Ştia, era sigură că 
niciodată nu va auzi de la ea un cuvânt pornit din suflet. Nu 
contează, ea totuşi spera. 

Oricât de fugar fusese acest licăr de mulţumire, Leonora, 
mereu atentă, îl surprinsese în treacăt. Şi, mereu 
bănuitoare, tatona: 

— Sunteţi fericită să mergeţi la curte? 

Ea îşi scutură cu încăpățânare capul, răzând limpede: 

— Să spun sincer, nu, doamnă... Curtea mă sperie... simt 
că locul meu nu este acolo. 

Lucru incredibil şi totuşi normal, acest motiv ofensă 
mândria Leonorei. Şi, redresându-se: 


— De ce? ... Să ştiţi, domnişoară, că fiica marchizului şi a 
marchizei d'Ancre este la locul ei oriunde... Chiar şi pe 
treptele unui tron... 

— Să mă ferească Dumnezeu, doamnă, să mă îndoiesc de 
asta. Dar nu uit cine am fost... ceea ce voi deveni poate... 
Degeaba aţi făcut din mine o contesă, fiica, cel puţin de 
ochii lumii, a unui marchiz şi a unei marchize, nu este mai 
puţin adevărat că am trăit întotdeauna în mijlocul 
oamenilor simpli de la care am deprins, fără să-mi dau 
seama, o judecată sănătoasă şi gusturi modeste. De aceea, 
curtea nu mă tentează nicidecum. Şi dacă astăzi trebuie să 
merg acolo, acesta nu va fi o plăcere pentru mine, ci o 
corvoadă obositoare. 

Ea nu mai râdea. Spunea asta cu un aer serios, care nu 
lăsa loc să te îndoieşti de sinceritatea ei: 

— Ei bine, făcu Leonora satisfăcută, această simplitate a 
gusturilor se potriveşte de minune: nu vă va fi neplăcut să 
aflaţi că această prezentare, necesară, nu va avea 
continuare şi că niciodată nu veţi mai călca la această curte 
care vă tentează atât de puţin. 

Şi cum Florence primea această veste cu o indiferenţă ce 
nu avea nimic afectat, în plus se ferea să ceară cea mai 
mică explicaţie, ea crezu că trebuie să adauge: 

— Pentru siguranţa mamei voastre, trebuie să vă ţineţi 
deoparte cât mai mult posibil. 

— Asta înseamnă, doamnă, că toată viaţa va trebui să 
rămân închisă în această casă? se nelinişti Florence. 

— Nici vorbă, o asigură Leonora. Esenţialul este să nu mai 
fiţi văzută la curte. În rest nu m-am gândit niciodată să vă 
ţin aici prizonieră, cum am fost nevoită s-o fac până astăzi. 
Începând de acum, puteţi să ieşiţi şi să intraţi după plac. Cu 
condiţia, bineînţeles, să fiţi escortată de o însoţitoare, după 
cum se cuvine unei tinere de rangul vostru. 

Făcând această promisiune pe care Florence o primi cu o 
bucurie copilărească, Leonora ieşi gândind: „Promisiune 
care nu mă obligă prea mult: în opt zile ea va fi măritată cu 


Rospignac care o va duce departe de Paris... sau va fi 
închisă într-o mânăstire.” 

Un ceas mai târziu, în faţa unei adunări strălucitoare, 
Concini îşi prezentă cu tot ceremonialul, fiica regăsită în 
mod miraculos, Mariei de Medicis. 

Mama, încremenită în atitudinea ei demnă, nu avu nici o 
tresărire, nici un elan, nici un gest, nici o privire pentru 
copila ce făcea cuvenita plecăciune în faţa ei şi care, cu 
voce tremurând de emoție, rostea o laudă, foarte scurtă şi 
simplă: câteva cuvinte pline de căldură, pornite din sufletul 
ei iubitor şi devotat spunea copila care era de fapt fata ei şi 
care era prezentată ca fiind a alteia. 

Sărmana fată simţi cum se năruie în inima ei această 
speranţă supremă şi pornită din instinct, pe care într-un fel 
o păstrase până acum. Atunci înţelese, fără cea mai mică 
îndoială, că ceea ce oribila mamă nu-i putea ierta şi nu-i va 
ierta niciodată este că trăieşte, îşi înclină capul şi făcu un 
efort supraomenesc să-şi stăpânească lacrimile ce îi ardeau 
pleoapele şi erau gata să ţâşnească. 

În timpul acesta L&onora, care se strecurase cât mai 
aproape de Fausta, avea satisfacția nebună să o 
zdrobească, arătându-i cu mare bunăvoință „dovezile de 
necontestat” care făceau din fata Mariei de Medicis, 
propria ei fiică. 

Cu puterea ei fantastică de disimulare, Fausta primi vestea 
cu zâmbetul cel mai fermecător. Dar, după laudele şi 
complimentele ce i le făcu fără zgârcenie, a vrut să-i arate 
că nu putea fi trasă pe sfoară. Şi cobori vocea: 

— Hai, festa e bine jucată şi vă felicit, spuse ea continuând 
să zâmbească. Acum înţeleg de ce m-a invitat regina atât de 
stăruitor ca şi cum era un ordin căruia nu puteam să mă 
sustrag... înţeleg tot atât de bine, primirea foarte rece, 
aproape glacială ce mi s-a făcut aici... lată-mă într-o 
dizgrație totală, pe legea mea! ... Asemenea dizgrație din 
care nu voi ieşi prea uşor, ţi-o datorez, nu-i aşa Leonora? 


— Da, spuse ea foarte clar. Am făcut tot ce mi-a stat în 
putinţă ca să vă dăuneze. Şi cred că am reuşit destul de 
bine. Nemaivorbind, signora, că pentru a ajunge la 
asemenea rezultat, n-am făcut decât să spun adevărul gol- 
goluţ. 

— Ştii că asta înseamnă război între noi două? mârâi 
Fausta. 

— Războiul îl declaraţi acum, signora. Dar el există între 
noi, din clipa în care v-aţi pus de-a curmezişul în calea mea. 
Nu mă tem de luptă făţişă cum nu m-am temut nici de cea 
ascunsă pe care am purtat-o până acum. 

— Şi în care ai învins, o linguşi din nou Fausta, fără ironie, 
trebuie s-o recunosc. Dar nu s-a spus încă ultimul cuvânt. 
Fereşte-te Leonora: îmi voi lua revanşa. 

— Oh! Doamnă, poate vă închipuiţi că sunt prea încrezută, 
dar nu mă tem de dumneavoastră. 

După aceste cuvinte, Leonora făcu o reverență 
respectuoasă şi se îndreptă spre Florence, pe care voia s-o 
scoată de acolo cât mai curând, fiindcă vedea că prezenţa ei 
îi diplăcea profund Mariei de Medicis. 

Fausta, în schimb, se îndreptă spre regină cu intenţia de a- 
i cere permisiunea să se retragă. Deşi se stăpânea de o 
manieră extraordinară, se sufocă de furia pe care şi-o 
înghiţea şi simţea nevoia imperioasă să se ducă acasă la ea, 
să fie singură, eliberată de orice constrângere. 

Hotărât lucru în ziua asta avea ghinion. În momentul în 
care Maria de Medicis, cu o răceală rar întâlnită, 
încuviinţase plecarea cerută şi se îndrepta spre uşă, 
aceasta tocmai se deschidea larg. Intră regele. 

Nu era singur, lângă el era Valvert, Valvert plin de praf şi 
tencuială din cap până în picioare, cu hainele răvăşite, cu- 
mâinile pline de zgârieturi sângerânde, ceea ce, dacă n-ar fi 
fost sabia lungă de la şold, l-ar fi făcut să pară un zidar, 
scăpat acum dintr-un accident. 

În faţa regelui, Fausta fu nevoită să se oprească şi să se 
încline, ca toată lumea, de altfel. 


Părea destul de agitat, micul rege. O zări imediat pe 
Fausta. Se îndreptă spre ea. 

Mult prea grăbit să-i vorbească, uită să-i răspundă la 
plecăciune şi atacă numaidecât: 

— A! Doamnă ambasadoare, pe dumneavoastră vă 
căutam! 

Şi începu să vorbească precipitat, ceea ce sporea uşoara 
bâlbâială de care suferea: 

— Ştiţi, doamnă, că trei case tocmai au explodat una după 
alta în prea cinstitul meu oraş? 

Tăcerea, plină de respect, care urmase după intrarea 
regelui, deveni tragică la această întrebare atât de 
neprevăzută pe care regele o punea cu o emoție în care 
simţea o mânie puternică, stăpânită cu greu, pe punctul de 
a izbucni deschis. Fausta nu se aştepta la o astfel de 
întrebare. Instantanneu, văzându-l pe Valvert, ea înţelese. 
Înţelese că acesta, ca de obicei, îl însoţise pe Pardaillan şi că 
probabil vorbise. Ori, dacă vorbise, potrivit celor ce fusese, 
capul ei era în pericol, cu toată imunitatea pe care o avea 
ca reprezentantă a regelui Spaniei. Cu toată ameninţarea 
îngrozitoare de deasupra capului ei, nu-şi pierdu nici o clipă 
cumpătul. Şi răspunse cu vocea ei armonioasă, a cărei 
dulceaţă pătrunzătoare nu se modificase deloc: 

— Din zvonuri publice, am aflat şi eu despre aceste 
întâmplări supărătoare. Dar, de vreme ce, persoane demne 
de încredere mi-au spus că, din fericire n-au fost pierderi 
omeneşti, nu m-am tulburat peste măsură. 

— Nu ştiţi, cumva, doamnă, ale cui erau aceste case? reluă 
regele mârâind. 

— Câtuşi de puţin, sire, răspunse Fausta cu un ton foarte 
calm, care impunea. 

— Ale unor spanioli, doamnă! izbucni regele. 

— Unor spanioli? strigă Fausta cu o tresărire de surpriză 
admirabil jucată. 

Şi, simulând compătimirea, cu o emoție reţinută în orice: 


— Ah! Bieţii oameni! Asta înseamnă atunci că mie, 
reprezentând pe Maiestatea Sa regele Spaniei, îmi vine 
sarcina să vin în ajutorul acelor bieţi oameni! O voi face 
neîntârziat şi mulţumesc Maiestăţii Voastre că mi-a dat 
aceste amănunte pe care nu le ştiam. 

Ea îşi juca rolul cu un aer atât de natural încât regele fu 
pe moment descumpănit. El aruncă spre Valvert o privire ce 
părea că cere ajutor. Dar Valvert n-avea ochi decât pentru 
Florence şi nu văzu încurcătura regelui. De altfel, aceasta 
nu dură mult. Aproape imediat Ludovic îşi reveni şi, cu 
aceeaşi voce bubuitoare: 

— Hm! Să vorbim despre bieţii oameni! ... Ştiţi ce făcuseră 
din aceste... refugii? Adevărate arsenale, doamnă. Arsenale 
în care aveau arme, praf de puşcă, până şi tunuri... Destul 
cât să înarmezi şi să aprovizionezi cu generozitate o mică 
armată... de soldaţi spanioli, fireşte. 

— Dar, ce-mi spuneţi, sire! strigă Fausta, jucând perfect 
uimirea şi indignarea. 

— Adevărul, doamnă... Nu îl ştiaţi? ... 

— Un asemenea abuz de ospitalitate incalificabil, 
ospitalitate oferită atât de generos în această ţară prietenă, 
mi se pare atât de monstruos, de necrezut încât... aş 
îndrăzni să-l întreb pe rege dacă e sigur că nu se înşală... 
Dacă e sigur că informaţiile pe care le-a primit sunt exacte. 

— Contele de Valvert, aici de faţă, vă va spune exact 
despre ce e vorba, răspunse regele. 

Şi adăugă: 

— Contele este unul din cei patru sau cinci supuşi loiali şi 
îndrăzneţi, care au descoperit şi au făcut să sară în aer 
aceste cuiburi de şerpi veninoşi, riscându-şi viaţa... Şi puteţi 
fi sigură, din felul în care arată, că nu exagerez spunând că 
şi-a riscat vitejeşte viaţa în serviciul regelui său... Profit cu 
bucurie de această ocazie pentru a declara în public, că nu 
e prima oară că-şi pune viaţa în primejdie pentru a o salva 
pe a noastră. Şi, până când vom avea prilejul să-i 
recunoaştem, de-o manieră mai spectaculoasă, serviciile 


ieşite din comun, cu care ne-a onorat, ţin să declar aici, în 
faţa tuturor că îi port o stimă şi o afecţiune cu totul 
deosebită... Vorbiţi, conte. 

Laudele neaşteptate îi smulseră pe cei doi îndrăgostiţi din 
contemplaţia reciprocă. În timp ce Florence roşea de 
bucurie, Valvert se înclina cu eleganţă şi mulţumi: 

— Cuvintele nepreţuite pe care regele mi-a făcut 
deosebită onoare de a mi le adresa, sunt o răsplată ce 
depăşeşte meritele mele. 

Apoi, întorcându-se spre Fausta: 

— Cele trei case, pe care, cu ajutorul celor patru prieteni 
şi însoțitori ai mei, ale căror nume sunt cunoscute de rege, 
le-am aruncat în aer astăzi dimineaţă, erau depozite de 
arme clandestine aparţinând unor spanioli, ale căror 
mişcări le urmărim de vreo opt zile. Afirmația o fac pe 
onoarea mea. Dar, dacă ceea ce afirm nu vă este suficient, 
dacă Alteța Voastră se îndoieşte de cuvântul meu, pot să vă 
pun la dispoziţie dovezi... Dovezi atât de evidente încât nu 
pot să nu vă convingă, doamnă. 

Făcuse doi paşi înainte. O fixa cu o insistenţă plină de 
înţelesuri. Ea pricepu ameninţarea. 

— Şi eu vă cunosc de multă vreme, domnule de Valvert, 
spuse ea, arborând cel mai grațios zâmbet şi sunt încântată 
să declar că vă consider unul din cei mai viteji şi mai 
devotați gentilomi din această ţară, care numără mulţi viteji 
şi seniori demni. Nu vă voi insulta îndoindu-mă de cuvântul 
dumneavoastră. Mă consider absolut convinsă. 

Şi, în timp ce Valvert mulțumea cu o reverență, dându-se 
înapoi, aşezându-se modest mai la o parte, în spatele 
regelui, ea îşi înălţă capul şi cu un aer plin de demnitate, 
cum numai ea era în stare, pronunţă cu o voce clară, 
vibrantă: 

— Venită aici ca prietenă, în această calitate am fost 
primită de o manieră foarte măgulitoare pe care n-o pot 
uita. În consecinţă şi în primul rând, în faţa Maiestăţii Sale 
Regina regentă, în faţa monseniorului mareşal d'Ancre, 


şeful suprem al consiliului dumneavoastră, în faţa acestor 
nobili seniori şi a acestor nobile doamne, care mă vor auzi, 
ţin să blamez cu voce tare purtarea incalificabilă a acestor 
sceleraţi şi o rog pe Maiestatea Voastră să primească 
umilele mele scuze în ce priveşte acest regretabil incident. 
Adaug că, primul lucru, pe care îl voi face la întoarcerea 
acasă, va fi să ordon urmărirea vinovaţilor. Vă asigur că 
pedeapsa va fi atât de groaznică încât le va trece pentru 
totdeauna pofta de a o lua de la capăt, celor tentaţi să-i 
imite. Dacă spusele mele de acum sunt insuficiente, sunt 
gata să fac tot ceea ce doriţi ca să îndrept lucrurile, sire. 

— Bine, spuse regele, cu vădită răceală, mergeţi, doamnă. 
Şi dacă ţineţi să mai cred în această prietenie de care mă 
asiguraţi, faceţi dreptate urgent şi cum se cuvine. 

— Vă răspund, sire, că vi se va da satisfacţie, promise 
Fausta. 

Apoi îşi făcu reverenţa şi plecă, fără ca cineva să-i dea vreo 
atenţie. 

Regele se întoarse spre Concini. Se arătă foarte amabil cu 
el. Îl întrebă despre fata lui pierdută când era în leagăn şi 
regăsită într-un mod atât de miraculos, de care auzise 
vorbindu-se şi îl autoriză elegant să i-o prezinte. Ceea ce 
Concini, bucuros peste măsură de asemenea favoruri, se 
grăbi să şi facă. 

Florence, roşie toată, se văzu din nou punctul de atracţie 
al tuturor privirilor. Primirea călduroasă, pe care i-o făcu 
regele - fratele ei, după cum bine spusese Landry 
Coquenard - o reconforta puţin după primirea glacială pe 
care i-o făcuse mama ei. Ba mai mult, această primire 
deosebit de măgulitoare a avut ca rezultat imediat să 
dezlănţuie entuziasmul curtenilor, care, văzând atitudinea 
reginei, consideraseră că e mai prudent să-şi ascundă cu 
grijă admiraţia pe care o trezea eleganța şi farmecul, 
deopotrivă cu tinereţea şi cu frumuseţea strălucitoare. 

Cum era de aşteptat, prezentarea îi apropiase pe cei doi 
îndrăgostiţi pentru că Valvert, ascultând fără îndoială de un 


ordin primit dinainte, nu se mişca de lângă rege. Şi micul 
rege, care îl privea pe Valvert cu ochi jucăuşi, îşi făcu o 
plăcere prezentându-i pe îndrăgostiţi unul altuia şi asta în 
faţa lui Concini, obligat să accepte situaţia cu zâmbetul pe 
buze. 

Ba făcu şi mai mult. Îl luă pe Concini de braţ şi se depărta 
cu el preţ de doi sau trei paşi sub pretextul de a-i cere să 
povestească cum pierduse şi cum regăsise copila. Aşa încât, 
în timp ce Concini, mândru de favorurile regale şi furios pe 
libertatea de a se mişca a lui Valvert, începea o poveste 
contrafăcută până în cele mai mici amănunte. Valvert şi 
Florence, singuri în mijlocul sălii mari, la trei paşi de rege, 
de care nimeni nu cuteza să se apropie, au avut marea 
bucurie, total neaşteptată, de a putea sta de vorbă, aproape 
în şoaptă. 

Schimbul lor de cuvinte a durat cât a durat şi istorisirea lui 
Concini: câteva minute. Dar câte lucruri nu-şi pot spune cei 
îndrăgostiţi în câteva minute! Regele dădu impresia că 
ascultă povestea lui Concini cu o deosebită atenţie. Când 
povestea se sfârşi, se apropie din nou de cei doi, ceea ce 
puse capăt izolării pe care el le-o oferise. Mai stătu de 
vorbă cu ei, preţ de câteva clipe, apoi se retrase, luându-l 
pe Valvert cu el. 

Imediat după aceea, Leonora plecă la rândul ei, împreună 
cu Florence. Tânăra fată era fericită şi nici prin gând nu-i 
trecea să ascundă acest lucru. Graţioasă şi uşoară că un 
fluture, mergea lângă Leonora, reluând cu gândul până şi 
cele mai neînsemnate cuvinte pe care le schimbase cu 
logodnicul ei. Leonora, în schimb, era cam sumbră şi părea 
foarte preocupată. Aşa încât ajunseră la reşedinţa lor fără 
să scoată o vorbă. Florence se duse în apartamentul care-i 
era destinat, de când devenise contesă de Lesigny. 

Leonora se încuie la ea. Acolo, aşezată în fotoliul ei cu 
cotul pe o măsuţă alăturată, cu capul sprijinit de mână se 
gândea îngrijorată şi agitată: „Ceva îmi spune că în spatele 
acestei nemaipomenite bunăvoinţe a regelui faţă de micuța 


asta şi contele de Valvert, se ascunde o ameninţare, o 
primejdie. Dar care? ... Ce-o fi punând la cale? ... 

Îi chemă pe La Gorelle şi pe Rospignac. La Gorelle veni 
prima. Îi dădu câteva ordine scurte. A fost o treabă de 
câteva secunde. În timp ce La Gorelle se strecură afară pe o 
uşă, Rospignac intra pe alta. Îi spuse fără ocolişuri: 

— Rospignac m-am răzgândit: căsătoria ta prevăzută în 
câteva zile trebuie încheiată cât mai curând posibil. 

— Sunt gata, doamnă! o asigură Rospignac cu privirea 
înflăcărată de bucuria victoriei. 

— Se va face mâine, tranşă Leonora. La Saint-Germain- 
l'Auxerois, la miezul nopţii. 

Şi cum Rospignac nu-şi putuse reţine un gest de surpriză 
auzind ora neobişnuită pe care o fixase, ea explică: 

— Trebuie să-ţi spun, bietul meu Rospignac, că această 
micuță vă detestă. 

— Ce contează, doamnă! scrâşni Rospignac. 

— Contează în sensul că o cred capabilă să provoace 
scandal în ultima clipă. 

— Înţeleg, doamnă, făcu repede Rospignac. Ziua, biserica 
va fi plină. Noaptea, nu vor fi decât persoanele pe care le 
vom invita... 

— Şi nu vom invita, îl întrerupse Leonora, decât câţiva 
dintre gentilomii monseniorului, aleşi dintre cei mai siguri şi 
mai devotați. 

— În aşa fel încât, dacă va fi scandal, el va rămâne între 
noi, încheie Rospignac. Am spus întotdeauna că sunteţi de o 
inteligenţă remarcabilă, îl complimentă cu seriozitate 
Leonora. 

Îi dădu câteva ordine cu un aer indiferent, pe care el le 
ascultă cu atenţie şi-l concedie, în fine, cu aceste cuvinte: 

— Du-te, Rospignac şi fiţi gata pentru mâine seară. 

— Nu voi lipsi de la întâlnire! rânji Rospignac. 

Se înclină şi ieşi, răsucindu-şi mustaţa cu un aer cuceritor. 

Fără să piardă o clipă, Leonora se ridică şi se duse în 
camera lui Florence. Şi tot fără ocolişuri, merse drept la 


ţintă: 

— Florence, spuse ea, tatăl tău şi cu mine am hotărât să te 
căsătorim. 

— Îmi faceţi cunoscut un ordin, doamnă. 

— Da, răspunse Leonora cu un ton poruncitor şi rece. 
Căsătoria pe care am decis-o. Din raţiuni de cea mai mare 
importanţă, pe care nu ţi le pot împărtăşi, va avea loc mâine 
seară. 

— Mâine seară! se bâlbâi Florence care se clătină sub 
lovitura neaşteptată. 

— Mâine, la miezul nopţii, în biserica Saint-Germain- 
l'Auxerrois, care este parohia ta, după cum bine ştii, încheie 
Leonora cu blândeţea ei înspăimântătoare. 

— Pot să ştiu numele omului cu care mă siliţi să mă leg 
până la sfârşitul zilelor mele? 

— Baronul Rospignac. 

Numele acesta, căzut pe neaşteptate, a avut asupra 
Florencei efectul unui buzdugan. Uită de hotărârile luate, 
uită de orice prudenţă, îşi pierdu complet sângele-rece. Se 
ridică şi, într-o tresărire de revoltă, strigă: 

— Mai bine mă ucideţi, decât să accept un soţ atât de 
dezgustător! 

— Nu te voi ucide şi îl vei lua de bărbat. 

— Niciodată! 

— 'Te vei căsători cu el, îţi spun! Vom şti să te constrângem. 

— Nu vă sunt nimic! ... Nu vă recunosc dreptul să 
dispuneţi de mine ca de o vită, împotriva voinţei mele. 

— Mă scuzi, replică Leonora, atât de calmă pe cât era 
Florence de ieşită din minţi, de parcă îşi pierduse capul, mă 
scuzi, că-ţi place sau nu, acum eşti fata mea! Vrei, nu vrei, 
am toate drepturile unei mame asupra ta. Până şi dreptul 
de a dispune de tine, împotriva voinţei tale, spre binele tău. 

Şi Leonora continuă pe tonul ei oribil de dulceag: 

— Vrei sau nu vrei avem asupra ta toată autoritatea pe 
care o au părinţii asupra copiilor lor. Bagă-ţi bine în cap că 
dacă îţi vine ideea să te revolţi, ai să fii tratată aşa cum sunt 


tratate, în casele mari, la oamenii sus-puşi, fiicele rebele: 
închisă într-o mânăstire. Şi mai spune-ţi că dacă poarta 
mânăstirii se deschide ca să intri, nici o putere omenească 
n-o va putea deschide ca să te lase să ieşi. Ai să fii îngropată 
de vie ca într-un mormânt. Ai să ieşi numai proptită între 
patru scânduri, ca să-ţi dormi ultimul somn în cimitirul 
comunităţii unde vei fi agonizat ani lungi cât o veşnicie. 

Florence, după primul moment de disperare şi de 
prăbuşire, îşi reveni. Şi regăsindu-şi întreaga luciditate, se 
revoltă: 

— Nu! Refuz asemenea moarte hidoasă! ... Mă voi apăra! 
„„„ Mă voi apăra din toate puterile şi prin orice mijloace! ... 

Aşadar ameninţarea Leonorei, care ar fi trebuit s-o sperie 
şi s-o înfricoşeze, a avut ca rezultat neaşteptat, un sânge 
rece recâştigat deopotrivă cu o hotărâre fermă şi întreg 
curajul de care era în stare. 

Leonora n-a observat schimbarea produsă în ea. 

Se ridică şi spuse tăios: 

— Gândeşte-te bine. Ai toată noaptea şi toată ziua de 
mâine pentru asta. Mă voi întoarce mâine seară pentru 
răspunsul tău. 

De astă dată Florence se abţinu să îi opună rezistenţă. 

— Mă voi gândi, doamnă, spuse ea cu simplitate. 

Şi tonul cu care spunea aceste vorbe arăta bine că era pe 
jumătate îmblânzită, încât Leonora, plecând, se gândea: „Ei 
hai, îmi place să cred că spaima de mânăstire va fi mai mare 
decât repulsia faţă de Rospignac!” 

Rămasă singură, Florence se aşeză în fotoliul pe care 
tocmai îl părăsise Leonora. Nu a plâns, nici nu s-a lăsat în 
voia soartei: simţea că nu e momentul potrivit să-şi piardă 
capul. Şi cu o voinţă de admirat, reuşi să-şi păstreze calmul 
şi luciditatea de care avea nevoie mai mult ca oricând. 

Stăpână pe ea, îşi privi situaţia la rece şi îşi spuse că 
trebuie să-l cheme pe Odet în ajutor. Atunci îşi aminti că de 
dimineaţă, Leonora îi spusese că poate ieşi din palat când 
doreşte. 


„Dacă este adevărat, gândi ea, în loc să-l chem pe Odet în 
ajutorul meu, n-am decât să mă duc să-l caut. Trebuie să 
fug cât mai degrabă din locul acesta în care am toate 
şansele să-mi frâng gâtul şi unde n-ar trebuit să calc 
niciodată! ...” 

Într-o secundă era în picioare. Luă o mantie în care se 
înfăşură din cap până în picioare; era gata pregătită. 

La Gorelle o urma pas cu pas, zâmbind greţos, cu ochii 
jucându-i de o bucurie rea, triumfătoare. 

Pe pragul porţii erau mai mulţi oameni din garda lui 
Concini grupaţi în aşa fel încât păreau că blochează 
trecerea. Ea se opri tulburată: printre ei îl recunoscu pe 
Rospignac. 

Acesta păru că abia atunci o vede. El se desprinse din 
grup, cu pălăria în mână, avansa rapid, se înclină galant în 
faţa ei şi, cu un respect ireproşabil, coborând vocea: 

— Vreţi să ieşiţi, doamnă? întrebă el. 

Şi surâzând, politicos, zelos: 

— Spuneţi-mi, dacă vreţi, parola şi voi fi onorat să conduc 
eu însumi până în stradă. 

— Parola! bâigui surprinsă Florence. 

— Negreşit, doamnă, făcu Rospignac mereu râzând. 

Şi, remarcând încurcătura ei, se nelinişti: 

— Pe Dumnezeul meu, doamnă, oare doamna mareşal a 
uitat să vă comunice această parolă blestemată? 

Cum ea tăcea, simulând încurcătura, el se scuză: 

— Doamnă, mă vedeţi disperat... Vă rog să înţelegeţi că un 
soldat nu se poate sustrage ordinului... Şi al meu, din 
nenorocire, este de a nu lăsa pe nimeni să iasă fără parolă... 
Dar, dacă binevoiţi să aşteptaţi un minut, alerg la doamna 
mareşal şi... 

— Inutil, domnule, m-am gândit şi nu voi ieşi, îl întrerupse 
Florence care nu se lăsa înşelată de comedie. 

— Vreţi să-mi permiteţi să am onoarea să vă conduc până 
la apartamentul vostru, se oferi Rospignac cu acelaşi 
respect curtenitor. 


— Mulţumesc, domnule, răspunse tăios Florence care 
făcuse deja cale-ntoarsă. 

După câteva minute era din nou în camera sa. Îşi scoase 
mantia şi-şi reluă locul în fotoliu. În apropierea ei se făcu 
auzită o tuse discretă. Cea care tuşea astfel, pentru a-i 
atrage atenţia, era La Gorelle. Adâncită în gânduri, 
Florence nu observase că zgripţuroaica o urmase şi intrase 
după ea în cameră. 

Supărată, era pe punctul s-o concedieze. La Gorelle nu-i 
lăsă timp s-o facă. Se strecură lângă ea şi, coborând 
misterios vocea, privind neliniştită înjur, şopti: 

— Nu puteţi ieşi, domnişoară, zise ea... Dar pot să ies eu... 
Aşa că dacă aveţi vreun comision... sau să duc vreun 
mesaj... înţelegeţi? ... Pe scurt, aş putea lua asupra mea. 

— Dumneata! strigă Florence, neîncrezătoare. 

— Eu! ... ce Dumnezeu! Nu trebuie să mă vedeţi în culori 
mai negre decât merit! ... Vă fac cu plăcere un serviciu... în 
schimbul unei recompense cinstite, aşa cum se cuvine... Şi 
presupun că nu vă veţi tocmi. 

Propunerea nesperată pe care i-o făcea bătrână cu 
cinismul ei obişnuit o lăsă pe Florence perplexă. Dar se 
gândi că nu avea altă salvare, în afară de cea care i se 
oferea pe nepusă masă. 

— Ai să vrei să duci o scrisoare la o anumită adresă? 

— O scrisoare şi zece dacă vreţi! ... Din moment ce plătiţi! 

— O singură scrisoare, repetă Florence. Cât priveşte 
preţul, nu am bani... dar am bijuterii. lată aici una. Crezi că 
este suficient? 

Rostind aceste cuvinte, îi dădu unul din inelele pe care le 
purta. La Gorelle înşfacă inelul care dispăru ca prin farmec. 

— Scrieţi-vă scrisoarea, domnişoară. La preţul ăsta, vă jur 
pe colţul meu din rai, că va fi predată cinstit nu mai târziu 
de mâine dimineaţă. 

Fără să piardă o secundă, Florence scrise în mare grabă 
trei rânduri pe o foaie de hârtie pe care o împături, o lipi şi 


i-o întinse lui La Gorelle. Aceasta luă biletul şi-l puse în sân 
şi, cu adevărat sinceră, promise încă o dată: 

— E prea târziu ca să fac comisionul în seara asta, dar fiţi 
fără grijă, mâine dimineaţă la prima oră, treaba va fi făcută. 
Dormiţi liniştită, doamnă. 

Prima grijă a lui La Gorelle când se văzu în camera ei, cu 
uşa închisă şi zăvorul pus, a fost să scoată biletul din sân ca 
să vadă cui îi era adresat! 

„la te uită! zise ea mirată, nu iubitului ei îi scrie! ... Şi 
totuşi mi se păruse! ... Ce treabă o fi având ea cu Nicolle, 
proprietara hanului Grand-Passe-Partout, din stradă Saint- 
Denis, căreia îi e adresată scrisoarea?” 

Rămase o clipă pe gânduri, foarte curioasă. Apoi, dând din 
cap: „De ce să mă amestec eu în treaba asta? Ca să duc 
scrisoarea coanei Nicolle, Florence mi-a dat inelul ăsta...” 

Scoase inelul din buzunar şi cu ochii lucioşi, scoțând limba, 
cântări în palmă cercul de aur, studie pe toate părţile 
diamantul montat şi cu o grijă minuțioasă şi cu ochiul sigur 
de bijutier expert, foarte mulţumită, îşi reluă monologul: 
„Un inel care, pe cinstea mea, face mai bine de o sută de 
scuzi... Pentru o sută de scuzi... ba chiar, pentru mai puţin... 
aş fi dus scrisoarea asta... Fac o afacere straşnică... Şi 
pentru că Florence pare mai generoasă decât seniorul 
Concini, tatăl ei, totuşi omul cel mai generos pe care îl 
cunosc, îmi voi îndeplini cinstit treaba pentru care am fost 
plătită dinainte. Mâine dimineaţă, scrisoarea va fi dată 
coanei Nicolle... dacă aşa e jocul... iar restul nu mă 
priveşte.” 

Capitolul 31 

Întâlnirea Faustei. 

Ziua în care La Gorelle trebuia să ducă scrisoarea lui 
Florence, doamnei Nicolle, era o zi de vineri. 

Pe la ceasurile zece, lăsându-i acasă pe Ladry Cogquenard, 
Escargasse şi Gringaille, Pardaillan şi Valvert ieşiseră prin 
strada Cossonnerie. Hotărâseră să se plimbe pe străzi ca să 
vadă cu ochii lor ce efect avuseseră cele trei explozii asupra 


locuitorilor Parisului. Exploziile de o zi în urmă erau, în 
fond, opera lor. Dar, înainte de toate, se duseră la hanul 
Grand-Passe-Partout. O găsiră pe coană Nicolle, gata de 
plecare şi care-i primi cu un zâmbet ademenitor ce lăsa să 
se vadă două rânduri de dinţi de un alb strălucitor şi cu 
aceste cuvinte: 

— Veniţi, tocmai la timp, domnilor! ... Domnule cavaler, 
acum mi-a fost adus un bilet pentru dumneavoastră şi mă 
pregăteam să vi-l aduc, conform instrucţiunilor pe care mi 
le-aţi dat... Domnule conte, dacă doriţi să vă duceţi la grajd, 
veţi găsi patru cai superbi, înşeuaţi pe care i-a adus aseară 
un om, pentru dumneavoastră, din partea regelui... a 
regelui! Domnule. 

Pardaillan luase biletul întins de coana Nicolle. Nu părea 
prea grăbit să-l deschidă: recunoscuse pe el sigiliul Faustei. 
Şi nu avea nevoie de mai mult pentru a ghici despre ce era 
vorba. Îl puse indiferent la brâu şi după ce îi mulţumi lui 
Nicolle cu un zâmbet, i se adresă lui Valvert: 

— Regele s-a hotărât, în sfârşit, să ne dea alţi cai în 
schimbul celor pe care i-am omorât în timpul expediției, 
foarte profitabilă pentru el dar care pe noi ne-a ruinat pe 
jumătate. Hai să-i vedem, conte... 

Ajunseră în grajd. Se uitară atent la cele patru animale ca 
buni cunoscători ce erau. Coana Nicolle nu exagerase: erau 
patru cai superbi, demne de un rege. Valvert, cu ochi 
strălucind de plăcere, se pierdea în exclamaţii admirative, 
fără să-şi ascundă bucuria copilărească. Pardaillan se 
mulţumi să spună: 

— Ei, hai, nu-i nimic de zis. A aranjat destul de bine. Dar, 
stai o clipă: eu am cheltuit destui bani! ... Hai să vedem 
dacă s-a gândit să mi-i restituie. 

Şi începu să scotocească în buzunarele şeilor. Într-unul din 
ele descoperi în cele din urmă o pungă mică, pe care o 
scoase repede. A cântărit-o săltând-o în palmă şi spuse cu 
un zâmbet mulţumit: 


— Sunt o mie de pistoli, înăuntru... Nu vom rămâne cu 
buzunarele goale... Măcar atât. 

O clipă se gândi şi apoi: 

— Caii îţi aparţin, de vreme ce ai dumitale au fost 
doborâţi... 

— Greşiţi, domnule, îl întrerupse Valvert, râzând. Eu nu 
am pierdut decât doi cai. Al treilea era al lui Escargasse. lar 
al patrulea, pe care îl vedeţi aici lângă calul dumneavoastră, 
este al lui Gringaille. 

— Da, e cu totul altceva, reluă Pardaillan cu un aer grav. Îi 
vei înapoia lui Escargasse, calul ce-i revine... Nu pierde 
deloc la schimb, caraghiosul... în ce priveşte banii, îmi 
aparţin, pentru că eu am suportat cheltuielile expediției... E 
corect, nu? 

— Bineînţeles, domnule. 

— Dar, îmi închipui că probabil, la rândul dumitale, trebuie 
că ai plătit oarecare sume. 

— Oh! Atât de puţin, încât nu merită să vorbim. 

— Ba de loc, scuze, spuse Pardaillan la fel de grav, aici este 
un fel de asociaţie. Spune-mi deci, cât ai cheltuit ca să-ţi 
înapoiez banii. 

— Câteva sute de livre... Vă mărturisesc, domnule, că nu i- 
am numărat. 

— N-ai făcut bine... Hai să vedem, o mie de livre ajung? 

— E mult, domnule, mult prea mult! De altfel, sunt în mare 
avantaj cu asemenea căi. 

— Pe naiba! Şi ce-ţi închipui, că am reuşit să obţin o mie de 
pistoli, de flori de măr? ... Nu, fiecăruia ce i se cuvine... Am 
să-ţi număr o sută de pistoli. 

Pardaillan deschise punga şi îşi vâri mâna înăuntru. 
Scoase mai întâi un bilet pe care îl desfăcu: 

— Ia te uită, zise el mârâind, sigiliul personal al regelui... 
şi biletul scris de mâna lui! Ah! Conte de Valvert... Ah! Pe 
dracu, ce indiscret pot să fiu! ... ia şi citeşte Odet, asta îţi 
aparţine. 


Valvert luă biletul şi citi cu glas tare: „Aceasta nu 
reprezintă decât rambursarea firească pentru banii 
cheltuiţi în serviciul nostru. Altfel se va manifesta 
recunoştinţa celui ce vă este obligat şi afectuos Ludovic, 
rege.” 

— Ce om, domnule! exclamă Valvert roşind de plăcere. 

— Pe naiba, cred şi eu! rânji Pardaillan. Până una alta la 
sută asta de pistoli... Te asigur că nu înseamnă nimic mai 
mult de o sută de pistoli în plus faţă de hârtiuţa asta! 

Şi Pardaillan puse banii în mâna lui Valvert, uluit. Şi cu 
acelaşi aer flegmatic, băgând mâna din nou în pungă, reluă: 

— Acum, altă sută de pistoli ce se va împărţi între 
Gringaille, Escargasse şi Landry... O sută de pistoli pentru 
caraghioşii ăştia? Ei! ... e poate prea mult! ... În fond, în 
toată afacerea asta, diavolii ăştia trei n-au făcut decât să se 
înfrupte fără ruşine... şi nu ştiu dacă nu e prea mult să-i 
răsplătesc cu o asemenea sumă... Gata! Doar n-am să mă 
răzgândesc acum! ... Cam douăzeci de pistoli în buzunarul 
meu... Şi iată ceea ce putem numi conturi, între asociaţi, 
bine puse la punct. 

Tot gândind cu voce tare, Pardaillan socotea neobosit 
sumele pe care le scotea din sac. Când termină îşi reluă 
aerul serios şi spuse: 

— Acum nu mai vorbeşte asociatul. Dar prietenul îţi spune: 
dacă ai nevoie de mai mult, ia din pungă, fără să numeri... 
Dacă ai nevoie de toţi banii, i-ai fără sfială. 

— Mulţumesc, domnule, spuse încet Valvert. Har 
Domnului, îmi rămâne destul ca să trăiesc un an încheiat, 
fără să mă abţin de la nimic. 

— Pe toţi dracii, dar eşti bogat! îl complimentă Pardaillan, 
fără să mai insiste. 

Şi întorcându-se către coana Nicolle, care venise în urma 
lor şi urmărise scena cu un zâmbet amuzat: 

— Doamnă Nicolle, îi spuse, ia cei şapte sute şaptezeci şi 
cinci de pistoli, care au rămas în pungă şi pune-i la loc 
sigur... Şi adaugă o mie de mulţumiri, draga mea. 


Nicolle plecă numaidecât luând cu ea punga încredinţată 
de Pardaillan. Atunci Pardaillan scoase biletul pe care şi-l 
pusese la brâu, desfăcu sigiliul şi spuse cu un aer detaşat: 

— Să vedem acum ce vrea de la mine doamna Fausta. 
Dincolo de aerul indiferent pe care-l arborase, probabil că 
dădea o mare importanţă acestui mesaj, pe care nu se 
grăbise să-l deschidă, deci să-i afle conţinutul, pentru că 
după ce l-a citit o dată, cu mare atenţie, i-a recitit şi mai 
atent, cântărind Fiecare cuvânt, ba încercând să citească 
printre rânduri ceea ce textul încerca să ascundă. 

Apoi, fără să scoată o vorbă i-l întinse lui Valvert şi căzu pe 
gânduri. 

La rândul lui, Valvert citi. lată ce conţinea biletul: 
„Pardaillan, a sosit momentul să-mi ţin făgăduiala făcută la 
Saint-Denis. Cunoşti, în satul Monmartre, unde se ridica 
odinioară stâlpul infamiei pentru călugăriţe, distrus de o 
explozie acum patru sau cinci ani. Aproape de rămăşiţele 
carbonizate se află un drum care merge spre fântâna But. 
Pe drumul acesta din marginea pieţii se găseşte ferma 
ogrăzii călugăriţelor. În această fermă, mâine, sâmbătă, la 
ora zece dimineaţa, o voi aduce eu însămi pe micuța Lodse 
ţi pe femeia de la ţară, căreia i-a fost încredinţată şi care nu 
a părăsit-o de când este în puterea mea. Inutil să vii mai 
devreme: n-am să pot fi acolo decât la ora stabilită. 

Eşti liber să vii însoţit. Dar îţi jur că eu am să vin fără 
escortă, absolut singură, la această întâlnire. Şi dumneata 
ştii, Pardaillan că nu m-am coborât niciodată într-atât încât 
să te mint tocmai pe dumneata.” 

După ce a citit, Valvert aşteptă o vreme, uitându-se fix la 
Pardaillan care, cu ochii pierduţi, nu părea să-l vadă. Şi 
atingându-l uşor cu mâna, întrebă: 

— Ce aveţi de gând să faceţi acum? Vă veţi duce la această 
întâlnire care mi se pare cam ciudată? 

— Încă nu ştiu dacă am să mă duc la întâlnirea dată de 
Fausta... Dar ceea ce ştiu sigur este că ne vom duce pe 
moşia Maicii Superioare care conduce abația din 


Montmartre, cât mai urgent... Şi, în drum, îi vom lua, dacă 
nu vă e cu supărare, pe prietenii noştri. Şi mai vrei să-ţi 
spun ceva? ... Voi fi al naibii de surprins dacă n-o să dăm 
acolo de doamna Fausta însăşi... sau de seniorul 
d'Albaran... sau de unul din oamenii lor! ... 

Porniră. Nu făcuseră încă cincizeci de paşi, când, pe 
strada Saint-Denis, se întâlniră cu La Gorelle. Nu-i dădură 
nici o atenţie. În schimb, ea îi recunoscu. Se opri o clipă şi 
privi în urma lor, cu un zâmbet ciudat. Intrară pe strada 
Fers. La Gorelle îşi continuă drumul şi intră la Grand-Passe- 
Partout. După cât se vede, se ţinea de cuvânt şi îşi 
îndeplinea cinstit sarcina pentru care Florence o plătise 
regeşte, dinainte. Din nefericire, coana Nicolle era ocupată 
în clipa aia şi cum La Gorelle, fie nepricepându-se, fie din 
spaima de a se compromite, nu spusese din partea cui 
venea, coana Nicolle o lăsă să aştepte puţin. 

Oh! Dar foarte puţin: cel mult două sau trei minute. Numai 
că acestor minute li s-au mai adăugat alte două, trei, 
pierdute ca s-o asculte pe femeia asta care nu voia s-o ia din 
loc înainte de a obţine o cât de mică răsplată. Nicolle, care 
făcu un semn imperceptibil pe care La Gorelle n-a făcut să-l 
înţeleagă, pricepuse cui îi era destinat biletul, îi aruncă un 
bănuţ pe care bătrâna zgripţuroaică îl luă fără ruşine, după 
care o lăsă acolo ca să poată fugi după Odet de Valvert, care 
nu putea fi prea departe. Cel puţin aşa credea. Din păcate, 
Pardaillan şi Valvert făcuseră ceva drum. Se opri câteva 
secunde sub storurile trase ale locuinţei lor. Pardaillan 
fluieră într-un anume fel. Din casă îi răspunse un fluierat 
aidoma. Îşi reluaseră drumul şi s-au oprit aproape de strada 
Cossonerie, în faţa celebrului han La Truie-qui-file. 

În acea clipă, doamna Nicolle venea în goană pe strada 
Fers. Dacă i-ar fi dat prin minte să ajungă până la strada 
Marche-aux-Poirees, poate că i-ar fi zărit. Dar nu s-a gândit 
la asta. Scoase o cheie din buzunar şi după ce se uită iute 
de jur-împrejur, ca să fie sigură că n-o urmărea nimeni, 
deschise şi intră. 


Tocmai atunci, Landry Cogquenard, Gringaille şi 
Escargasse, cu săbiile la şold şi cu mantia pe umeri, ieşeau 
prin strada Cossonnerie. Pardaillan le făcu semn să-l 
urmeze şi, ţinându-l de braţ pe Valvert, porni cu pas întins 
spre strada Montmartre. Ceilalţi trei erau cu câţiva paşi în 
spate şi habar n-aveau unde erau conduşi în felul ăsta. 
După ce trecură peste podul Porcherons, aşezat peste 
canalul de scurgere al cartierului, ochiul lui pătrunzător 
descoperi departe o litieră care urca un drum destul de 
abrupt. Lângă litieră călărea un colos. În spatele litierei 
venea o escortă de opt cavaleri, înarmaţi până-n dinţi. 

— Uite, spuse Pardaillan, recunoşti statura aia de gigant? 

— D'Albaran! strigă Valvert. 

— Chiar el, zise Pardaillan şi încă refăcut după lovitura de 
sabie cu care l-ai străpuns acum vreo opt zile. 

— O escortează pe doamna Fausta? 

— Pe toţi dracii! Doar îţi spusesem că tare m-aş fi mirat să 
n-o întâlnesc aici! ... Dar ştii unde duce drumul ăsta care 
traversează dealul? Ei, bine, trece exact prin faţa intrării 
mânăstirii... Pe partea de la răsărit traversează piaţeta, 
unde se află, în partea dinspre apus, ferma cu pricina. 

— Şi credeţi că se duce la fermă? 

— Mi-aş pune capul sub secure! ... Doar că nu trebuie să 
ne închipuim, că o va lua pe drumul drept şi la lumina zilei! 
Pe naiba! Ar însemna să n-o cunoşti pe doamna Fausta! 

Şi Pardaillan începu să râdă încetişor, cu un râs care ar fi 
îngrijorat-o pe Fausta, dac-ar fi putut să-l vadă şi să-l audă. 

Apoi, întorcându-se, făcu semn celor trei viteji să se 
apropie. Veniră la ordin, ţepeni ca nişte soldaţi la paradă. 
Pardaillan începu prin a le da cele o mie de livre destinate 
lor. Asta dovedea că mai avea nevoie de timp ca să 
reflecteze la ce avea de făcut. Banii fură împărţiţi frăţeşte 
cu mârâieli de satisfacţie. 

— Escargasse, spuse Pardaillan, ai să-l iei pe Landry cu 
tine şi iată ce aveţi de făcut. 


Şi, cu concizia şi claritatea absolut remarcabile ce-l 
caracterizau, le dădu instrucţiunile. Numai ce termină, că 
Escargasse şi Landry porniră în goană să urmărească 
trăsura, de la oarecare distanţă, cu priceperea ieşită din 
comun de care numai o lungă experienţă te face s-o 
dobândeşti. 

Iar Pardaillan, însoţit de Valvert şi urmat de Gringaille, se 
avântară în mare grabă pe o potecă lăturalnică, o 
scurtătură. După un drum destul de lung, parcurs în viteză, 
ajunseră la poalele unei coline pe care se aflau cinci mori. 
La începutul acestui urcuş se deschidea craterul unei 
cariere de piatră părăsite. Ceva mai departe, spre nord, o 
altă moară îşi agita în aer braţele de pânză. 

Probabil că pe drum, Pardaillan le dăduse instrucţiuni şi 
lui Valvert şi lui Gringaille, pentru că se mulţumi să arate cu 
mâna moara singuratică, spunându-i lui Valvert: 

— O să vă conducă Gringaille. 

Valvert şi Gringaille plecară imediat, gonind. La câteva 
sute de paşi de moară era fântâna But. Între fântână şi 
moară se vedea intrarea unei alte cariere părăsite, 
asemănătoare celei de la poalele dealului cu cinci mori, în 
faţa căreia Pardaillan rămăsese singur. În cariera asta, 
condus de Gringaille se afundă Valvert. 

Îi vom părăsi pentru a-l urma pe Pardaillan. 

Capitolul 32 

Fausta îşi ia măsurile de rigoare. 

Pardaillan dispăruse în carieră. În întunericul adânc în 
care se mişca, el mergea cu tot atâta siguranţă ca la lumina 
zilei, în plin soare. Umblă destul de multă vreme. Nu se opri 
decât o singură dată într-un soi de grotă spațioasă, tăiată în 
calcar unde se aflau o grămadă de obiecte diverse. Fără nici 
o ezitare, ca unul care cunoaşte locurile perfect, se duse 
într-un loc anume şi ridică de jos un lucru pe care îl ascunse 
sub mantie. Apoi porni din nou. 

Nu se duse prea departe. Se ciocni de un perete. Îl 
deschise, cum mai făcuse cu alte două sau trei, de când se 


afla în subterană. Peretele deschis se închise la loc în urma 
lui: se pomeni într-un culoar destul de îngust. O luă la 
dreapta, pe culoar. După vreo zece paşi se opri din nou din 
pricina unui perete. Ca şi la celelalte, acolo se afla o uşă 
invizibilă. O deschise cum făcuse şi până atunci. 

Se opri şi scoase de sub mantie obiectul ridicat cu o clipă 
mai devreme. Era o lanternă. Lovi amnarul şi aprinse 
lanterna. Apoi intră. 

Aici era o pivniţă destul de mică. Se găseau acolo câteva 
lăzi desfăcute, câteva scule ieşite din uz şi, chiar în faţa uşii 
invizibile, pe unde intrase, o scară de piatră ce ducea sus. 
De altfel, nu se vedea nici o uşă, nici cea mai mică 
deschizătură în pivniţa mică. 

Pardaillan nu se îndreptă spre scară, ci spre peretele din 
stânga. Pe perete proiectă lumina palidă a lanternei, 
şoptind: „Mănăstirea este în direcţia asta... Deci, dacă nu 
m-am înşelat de o manieră grosolană, pe aici trebuie să 
apară Fausta... Şi continuă mârâind: când mă gândesc că 
am venit de mai bine de douăzeci de ori aici şi nu mi-a dat 
niciodată prin minte să observ zidul ăsta mai îndeaproape! 
.„„ Ridică din umeri: da, dar ca să verific zidul, ar fi trebuit 
să am ceva bănuieli... Bănuieli sugerate doar de biletul 
Faustei... Ei şi acum de ce să mă frământ: Fausta o să-mi 
arate numaidecât unde este uşa şi cum, se deschide! ... 
Doar dacă nu cumva e deja aici! Pe dracu! Asta nu mi-ar 
conveni deloc! ...” 

Stinse lanterna, o strecură sub mantie şi puse piciorul pe 
prima treaptă a scării. Pe măsură ce urca, fără să facă nici 
cel mai mic zgomot ce i-ar fi putut trăda prezenţa, o lumină 
slabă ajungea până la el. Îşi spuse: „E uşa de la prima 
pivniţă. Trebuie că e deschisă.” 

Într-adevăr, în capătul scării era o uşă mare deschisă: o 
uşă adevărată de stejar, de data asta. Şi era o pivniţă 
adevărată, de două ori mai mare decât cealaltă, unde erau 
nenumăratele obiecte pe care le strângea de obicei un 
ţăran gospodar, într-un asemenea loc, unde o jumătate era 


împărţită în trei cămări, închise normal cu lacăt, luminate şi 
aerisite prin nişte ferestruici, cum sunt toate pivnițele. 

Pivniţa asta, mai bine zis, cele două pivnițe suprapuse, 
erau ale fermei în care Fausta îi dăduse întâlnire lui 
Pardaillan, a doua zi dimineaţă la ora zece. 

În capătul acestei pivnițe, mult mai luminată decât 
cealaltă, se vedea o scară în spirală care ducea la parter. 
Pardaillan merse direct spre scară şi începu să urce cu 
grijă. Uşa, care se găsea în capul scării, trebuia să fie 
deschisă ca şi prima pentru că, pe măsură ce urca, lumina 
era mai puternică şi în acelaşi timp auzea sunet de voci: 
voci de bărbaţi. 

Într-adevăr uşa era larg deschisă. Pardaillan, din ce în ce 
mai prudent, ajunse fără să-l fi simţit cineva până la micul 
palier din capul scării. Ciuli urechea şi riscă o ocheadă: 

Era bucătăria modestă a unui ţăran obişnuit. La mijloc se 
afla o masă rudimentară. Pe masă, o sticlă începută, două 
pahare de cositor, două lanterne stinse. La masă, pe două 
scaune de lemn, şedeau doi ţărani. 

Doi ţărani? Da, dacă te luai după portul lor. Nu, dacă te 
uitai la ei mai de aproape. Pardaillan nu se lăsă înşelat nici o 
clipă. De altfel, în persoana unuia din ţărani îl recunoscuse 
pe ofiţerul spaniol care adusese din Spania milioanele luate 
de Valvert şi pe care, deosebit de amabil, îl condusese până 
în strada Mouton. 

De cealaltă parte a mesei, în picioare, servindu-i cu o 
deferenţă, ce mergea până la respect, un ţăran care avea o 
vârstă. Un ţăran adevărat, de data asta, pentru bunul motiv 
că era îngrijitorul ogrăzii de animale a călugăriţelor, 
stăpânul locului, într-un fel şi care se plecă în faţa celor doi 
falşi ţărani, pe care ar fi avut dreptul să-i comande, de 
vreme ce, de foarte puţin timp, călugărițele îi trimiseseră 
lui, drept ajutoare. 

Din primele cuvinte Pardaillan înţelese: cei trei oameni o 
aşteptau pe Fausta. Fausta care trebuia să vină prin subsol. 
Într-adevăr, după ce se uitară la un ceas atât de mare încât 


ar fi fost suficient să-i trădeze, unul din cei doi spanioli 
spuse: 

— E momentul să mergem s-o primim pe Alteța Sa. 

Se ridicară luară lanternele şi se îndreptară spre sobă ca 
să le aprindă. 

Pardaillan nu-i aşteptă să-şi termine treaba. Cobori repede 
în cel de al doilea subsol. Partea de dedesubt a scării forma 
o cavitate, în parte închisă de numeroase lăzi, pe jumătate 
putrezite. Se ascunse acolo, spunându-şi: „De aici, voi 
vedea perfect unde se găseşte uşa şi cum se deschide... 
Dar, pe naiba, dacă le dă prin cap să se uite în nişa asta, se 
alege praful, mă vor prinde ca o vulpe în vizuina ei!” 

Apoi, liniştindu-se singur: „Ei, dă-o încolo! Fausta nu-şi va 
face griji cum nu-şi fac nici cei doi minunaţi hidalgos.” 

Cei doi veniră singuri, lăsându-l pe îngrijitor în bucătărie. 
Cu lanternele aprinse în mână, au rămas nemişcaţi şi tăcuţi 
în mijlocul pivniţei. Trecură câteva minute. Pardaillan, din 
ascunzătoarea lui, nu vedea decât peretele prin care 
trebuia, presupunea el, să apară Fausta. Deodată peretele 
s-a desfăcut şi se văzu o deschizătură îngustă. Prin 
deschizătură intră Fausta. În spatele ei, d'Albaran care avea 
o pungă voluminoasă sub braţ şi o lanternă aprinsă în 
mână. 

Cei doi spanioli făcură reverenţa cu tot atâta eleganţă cu 
care ar fi făcut-o dacă ar fi fost îmbrăcaţi în mătase şi 
catifea, la Luvru, la regele Franţei. Fausta înclină uşor capul 
şi rosti cu vocea ei armonioasă şi gravă: 

— Bună ziua, domnilor! 

Pardaillan nu avea ochi decât pentru d'Albaran, care 
închidea uşa. Dură foarte puţin. Dar îndeajuns pentru 
Pardaillan care zâmbi cu satisfacţie. După ce a închis uşa, 
d'Albaran urcă primul, luminând drumul cu lanterna lui. În 
urma lui venea Fausta. În spatele ei, ofiţerul spaniol şi el cu 
lanterna în mână. La urmă, celălalt spaniol, care-şi lăsase 
lanterna jos. 


Şi, în urma tuturor, Pardaillan care zâmbea în mustaţa lui 
cenuşie... 

Numai că, de astă dată, n-a mai urcat până la palier. Se 
opri cam pe la mijlocul scării, destul de departe ca s-o poată 
şterge în cazul unei alerte, destul de aproape ca să poată 
auzi ce se vorbeşte. Bineînţeles, n-avea cum să vadă, dar 
asta era cu totul secundar, era suficient să poată auzi. 

Fausta ajunsese în bucătărie, se oprise, se aşezase pe un 
biet scaun din lemn lustruit şi stătea foarte dreaptă, într- 
una din acele atitudini de incomparabilă demnitate al căror 
secret nu-l ştia decât ea, în fine, parcă era aşezată pe un 
tron. D'Albaran stătea în picioare, în spatele ei. Cei doi 
gentilomi spanioli, în hainele lor grosolane de ţărani, 
stăteau drepţi şi indiferenți, aşa cum făceau şi la palatul 
Sorrientes când erau de serviciu pe lângă Alteța Sa. 
Bătrânul ţăran care îngrijea orătăniile stătea aplecat, într-o 
atitudine de venerație. 

Fausta îi făcu semn să se apropie. Înainta atât de aplecat 
încât părea că se târăşte. 

— D'Albaran, spuse ea cu vocea cea mai suavă, dă-i acestui 
om cumsecade cele zece mii de livre pe care i le-am promis. 

Colosul înaintă şi puse în mâinile ţăranului punga 
burduşită, pe care o ţinea sub braţ. Omul rostogoli 
asemenea ochi uluiţi, deschise gura să mulţumească şi, 
negăsind cuvintele nimerite ca să-şi exprime bucuria şi 
gratitudinea, făcu o genuflexiune asemănătoare celor pe 
care le făcea când trecea prin faţa altarului din capela 
Martirilor. Atunci, Fausta, cu un zâmbet binevoitor, îl 
concedie. 

Omul făcu o nouă genuflexiune şi se retrase, mergând cu 
spatele. La un semn al Faustei, unul din cei doi gentilomi îl 
însoţi. 

— Ei bine? întrebă Fausta când acesta se întoarse. 

— A plecat, doamnă. Cred că e nebun de bucurie. 

— La treabă, domnilor! comandă Fausta. D'Albaran, îi vei 
conduce pe aceşti doi gentilomi în grotă. Îl vei dirija şi îi vei 


ajuta. Când veţi fi terminat să vii să mă anunţi. Vreau să fiu 
sigură că totul se va întâmpla aşa cum am prevăzut. Duceţi- 
vă! 

— Veniţi, domnilor! Porunci, la rândul său, d'Albaran. 

Pardailan nu ascultase mai mult. Cobori repede treptele. 
De data asta nu s-a mai ascuns sub scară. Deschise uşa 
secretă şi se îndepărtă cu vreo douăzeci de paşi pe culoar. 
Pentru mai multă prudenţă, se ascunse după o ieşitură 
întrebându-se: „Ce dracu de treabă au de făcut? ... Şi ce 
dracu o fi inventat Fausta ca să scape de mine? ... Fiindcă 
toate astea sunt pentru mine, ca să-mi las oasele în ferma 
asta, dacă mâine aş avea proastă inspiraţie să vin.” 

Dar firea lui nepăsătoare având câştig de cauză ridică din 
umeri: „Să aşteptăm... şi să deschidem ochii mari. Voi afla 
curând.” 

Uşa secretă pe care o deschisese şi o închisese la loc 
tocmai se deschidea. D'Albaran cu cei doi spanioli apărură 
pe culoar. Lăsară uşa deschisă în urma lor, pivniţa fiind 
foarte slab luminată de lanterna rămasă acolo. D'Albaran 
mergea în frunte, luminând drumul. 

Se opri cam la zece paşi de Pardaillan, care se chirci în 
ascunzătoarea lui, în faţa uşii secrete prin care se putea 
ajunge la grota unde, ceva mai devreme, cavalerul găsise şi 
luase o lanternă. D'Albaran deschise, pregătindu-se să 
intre. Ofiţerul căruia Pardaillan îi arătase drumul în seara 
venirii lui la Paris, îl opri cu mâna şi cu o familiaritate 
deferentă: 

— Senior d'Albaran, întrebă el, unde duce această galerie, 
pe aici? 

Şi întinse mâna în direcţia lui Pardaillan, care era numai 
urechi. 

— Nicăieri, conte, răspunse d'Albaran. Această galerie 
îngustă, după cum vedeţi, este destul de lungă. Dar este o 
fundătură fără ieşire. 

— vă înţeleg, conte, răspunse colosul. Dar credeţi-mă că 
am cercetat galeria asta centimetru cu centimetru, ca să zic 


aşa. Dacă ar exista o ieşire, am fi descoperit-o. 

„Trebuie spus că n-aţi ştiut să căutaţi!” zâmbi în sinea lui 
Pardaillan. 

Schimbul de cuvinte se opri aici. Cei trei pătrunseră în 
grotă. Pardaillan nu-i mai putea vedea. De altfel, se 
întoarseră foarte repede. Cei doi gentilomi, unul după altul, 
rostogoleau fiecare câte un butoiaş pe nisipul alb din 
galerie. Colosul, fără se sinchisească de murdăria pe care o 
risca tunica lui superbă, din catifea cu mătase, căra în braţe 
două butoiaşe, unul peste altul. 

Se vede treaba că Pardaillan cunoştea aceste butoiaşe, 
pentru că şopti, teribil de intrigat: „Praful de puşcă! 
Gloanţele... de ce dracu mută toate astea? ...” 

Şi lovindu-se peste frunte ca unul ce se dumirise: „Ce 
tâmpit pot să fiu! Din pricina mea mută praful de puşcă! 
Fausta ştie că existenţa acestei grote mi-e cunoscută... îşi 
spune că sunt, precis, în stare să arunc în aer acest arsenal, 
aşa cum am făcut cu celelalte trei... şi îşi ia toate măsurile, 
ceea ce e destul de normal, una peste alta... Din păcate 
pentru ea, habar n-are că eu ştiu cum se poate pătrunde în 
aceste pivnițe. Aşa încât se osteneşte de pomană... Pe 
cinstea mea, nu-mi pare rău că am găsit explicaţia asta... 
Asta este! ... Nu poate fi decât asta!” 

Făcu o mişcare ca să iasă din ascunzătoare, să se apropie, 
să vadă... Din păcate după un singur drum, d'Albaran 
hotări: 

— Rostogoliţi butoaiele până aici: eu am să le duc sus şi 
am să le pun în ordine. 

lar Pardaillan, ca să nu-şi trădeze prezenţa, fu obligat să 
rămână pe loc, fiindcă cei doi gentilomi spanioli începuseră 
un du-te-vino între pivniţă şi grotă, aşa încât ar fi fost sigur 
descoperit dac-ar fi ieşit din umbră. 

Rezultatul a fost că dacă vedea butoaiele rostogolite, dacă 
nu pierdu nici un cuvânt din ce spuneau cei doi nobili 
cărăuşi improvizaţi, nu mai putea vedea ce se întâmpla în 


prima pivniţă şi cu atât mai puţin, ce anume făcea d'Albaran 
deasupra. Nici n-a putut să audă ce se vorbea sus. 

Cei doi gentilomi râdeau şi glumeau în timp ce rostogoleau 
drăciile alea. Şi mai şi stăteau de vorbă... Aşa află Pardaillan 
ce făcea colosul în pivniţa de sus. Aşa află că ideea care-i 
trecuse prin minte, dar pe care o alungă părându-i prea 
monstruoasă, era cea adevărată. 

„O mină! zbieră în sinea lui. Sunt pe cale să mineze casa! 
„.. pentru a mă arunca în aer mâine dimineaţă! ... Asta a 
imaginat Fausta! ... Asta fac nenorociţii ăştia, răzând...” 

Şi zbârlit, cu ochii ieşiţi din orbite, arzând ca o torţă şi 
gata să atace: „Şi dacă i-aş înşfăca pe asasinii ăştia laşi şi 
netrebnici, dacă le-aş zdrobi ţeasta de pereţi... Dacă aş sări 
asupra infernalei Fausta şi dacă i-aş suci gâtul său dacă aş 
zdrobi-o cu piciorul ca pe o reptilă veninoasă ce este... n-aş 
fi în dreptul meu? ...” 

Dar Pardaillan nu sări. Se linişti, ridică din umeri şi, 
mormăind lucruri de neânţeles, se ghemui iar în 
ascunzătoare, reluându-şi supravegherea întreruptă de 
clipă de furie nebună. Dar în acest scurt timp, se produsese 
un incident. 

În fond, un incident nesemnificativ, o nimica toată! Care îi 
scăpă cu totul. Şi la fel i-ar fi scăpat chiar dacă şi-ar fi 
păstrat tot sângele rece, pentru că era prea departe ca să 
vadă sau să audă. lată despre ce era vorba: 

D'Albaran urcă în bucătărie acolo unde aştepta Fausta, 
înţepenită pe scaun şi care nu făcuse nici o mişcare, 
adâncită în gândurile ei sumbre, judecând după norul care 
părea instalat pe fruntea ei. 

— Doamnă, spuse el, explozia e pregătită, pivniţa e plină... 
Dar, au mai rămas câteva butoiaşe jos. Să le aduc în grotă? 

— Nici vorbă spuse repede Fausta. 

Şi îi explică: 

— Uiţi, d'Albaran, că Pardaillan ştie de existenţa acestei 
grote. A descoperit şi a făcut să sară în aer celelalte 
depozite ale mele... La ora asta, trebuie că a primit mesajul 


meu. Cine ştie dacă nu cumva vorbele mele îi vor reaminti 
de existenţa grotei? Cine poate şti, dacă nu va veni chiar 
azi, acum? Nu trebuie să-i lăsăm praf de puşcă acolo. 

— Atunci, cum să fac? Butoiaşele astea nu pot fi lăsate 
acolo unde sunt. 

— Merg cu tine, spuse Fausta ridicându-se. 

Coborâră. Jos mai erau patru butoiaşe. Cei doi spanioli, 
tocmai îl aduceau pe cel pe care îl desfăcuseră. 

— Câte mai sunt în grotă? întrebă Fausta. 

— Încă unul, doamnă. 

— Aduceţi-l, comandă Fausta. 

Spaniolii se întoarseră în grotă. 

Fausta se îndreptă spre perete, de partea unde se găsea 
uşa invizibilă prin care intrase cu d'Albaran, numai că la 
marginea cealaltă a peretelui, aproape de colţ, şi apăsă pe 
un resort. Se deschise o mică uşă descoperind o 
ascunzătoare care, aparent, nu avea altă ieşire în afara 
celei abia deschise. 

Colosul puse înăuntru cele şase butoiaşe rămase. Pentru 
el, a fost treabă de un minut. 

Fausta închise uşa acestui loc de taină, despre a cărui 
existenţă Pardaillan nu părea să ştie ceva, şi ordonă: 

— Du-te şi închide uşa grotei. 

D'Albaran, căruia îi fusese adresat ordinul, se supuse. Se 
întoarse imediat. 

Din umbră Pardaillan îl urma pas cu pas: înţelesese că 
dacă uşa fusese închisă, se chema că îşi terminaseră treaba 
şi probabil aveau să urce. Şi voia să fie acolo pentru a vedea 
şi auzi, dacă totuşi este posibil. Ajunse la vreme ca s-o audă 
pe Fausta spunând: 

— Acum, Pardaillan n-are decât să vină şi să scormonească 
grota, dacă pofteşte! ... închide uşa asta d'Albaran şi hai să 
urcăm să vedem cum ai aranjat mina. 

Se îndreptă spre scară. 

Ştim că Pardaillan auzise tot. Mai aşteptă câteva clipe şi 
deschise. Pivniţa era încă luminată: zări spinarea ultimului 


dintre personajele care urcau scara, închise repede uşa şi, 
la rându-i, porni uşor pe scări. Dar se opri pe dată: Fausta 
vorbea. Şi auzi: 

— Aşa e perfect. 

Şi, imediat după aceea, întrebă: 

— Cât durează fitilul? 

— În jur de cinci minute, răspunse d'Albaran. 

— Tu trebuie să-l aprinzi... Vei avea timp să fugi până în 
grotă? 

— Fiţi fără grijă, doamnă. Voi avea chiar destul timp ca să 
şi ies din grotă... Vă închipuiţi că n-am să pierd timpul pe 
drum. 

Fausta reluă pe un ton poruncitor: 

— Să urcăm, domnilor. Vreau să vă dau ultimele 
instrucţiuni, înainte de a pleca... împinge uşa, d'Albaran... 
nu se ştie ce se mai poate întâmpla. 

Din nou tăcere. Un zgomot de paşi îndepărtându-se. 
Pardaillan urcă la rândul lui şi păşi în pivniţă. Fără să vrea, 
îşi furişă o privire spre cele trei cămări. Erau închise. Nimic 
suspect nu-i dădea de bănuit că una din ele conţinea o 
cantitate enormă de praf de puşcă şi de gloanţe, suficientă 
pentru a da foc, a devasta şi a face să piară un cartier 
întreg... dacă, din fericire, casa destinată n-ar fi fost total 
izolată, departe de orice alte locuinţe, între piaţa prin care 
nu treceau poate nici zece persoane într-o zi şi drumul 
acela şi mai singuratic, care cobora de cealaltă parte a 
muntelui, trecu, deci, prin faţa cămărilor şi, cât era el de 
curajos, simţi în ceafă ceva asemănător unui frison. 

Începu să urce a doua scară. Se opri din nou când auzi 
vocea Faustei. Şi Fausta spunea: 

— Domnilor, vă veţi relua ocupaţile de ţărani cumsecade. 
Veţi rămâne afară, aproape de piaţă şi o veţi supraveghea... 
îl cunoaşteţi pe domnul de Pardaillan. Dacă apare, ştiţi ce 
trebuie să-i spuneţi. Stăpânul vostru, îngrijitorul, este 
plecat şi nu vine până mâine. Voi sunteţi doar ajutoarele lui 
şi nu ştiţi nimic... Mai cu seamă nu faceţi pe misterioşii. 


Deschideţi uşa, poftiţi vizitatorul să intre înainte să v-o 
ceară el. Faceţi aşa cum vă spun şi totul va fi foarte bine... 
Astă seară când se va întuneca, veţi încuia tot aşa cum 
făcea stăpânul casei... Mâine dimineaţă, la prima oră, veţi 
descuia tot... Veţi lăsa cheia în broască. Veţi încuia, de 
asemeni, uşa din spate şi veţi lua cheia... La ora zece, veţi 
pleca... 

— Să îndrăznesc, doamnă, să fac o observaţie? 

— Vorbiţi. 

— Domnul de Pardaillan m-a văzut în ziua sosirii mele... El 
mi-a arătat drumul până în apropiere de Primărie. Cu toate 
că sunt deghizat, mă tem... 

— O să vă recunoască, fără îndoială! ... Domnul de 
Pardaillan are o memorie prodigioasă... Ei bine, o să 
încercaţi să nu vă arătaţi... Pe dumneavoastră, marchize, nu 
vă cunoaşte domnul Pardaillan, aşa că o să-i răspundeţi... 
Conte, plecaţi la Paris imediat, e tot ce aveţi mai bun de 
făcut. Duceţi-vă! 

Din nou linişte, apoi vocea Faustei reluă: 

— Nu mai avem nimic de făcut aici. Să ne întoarcem la 
mânăstire. Luminează-mi drumul d'Albaran. 

— O secundă, doamnă, vă rog, imploră vocea schimbată a 
lui d'Albaran. 

— Dar ce ai? ... Pari îngrozitor de agitat? ... 

— Sunt îngrijorat, doamnă! ... Extrem de îngrijorat! 
izbucni colosul. 

— Hai, vorbeşte... Spune-mi ce te îngrijorează, 
credinciosul meu servitor, îl autoriză Fausta, cu aceeaşi 
dulceaţă inefabilă în glas. 

— Ei bine, iată, doamnă! ... Rămâneţi peste noapte la 
mânăstire... Eu vă însoțesc până la Maica Superioară, 
doamna de Beauvilliers şi plec, mă întorc la Paris... Şi vin 
mâine dimineaţă, vin din nou aici trecând prin cariera de la 
fântâna But... Dumneavoastră veniţi prin subterană, 
aducând copilul şi dădaca lui... până aici e foarte bine... 
Domnul de Pardaillan rămâne cu dumneavoastră... Ei! Asta 


nu mai merge! ... Asta mi se pare ceva atât de extraordinar 
încât nu pot să cred... Ceea ce cred, doamnă, este că atunci 
când veţi da copilul, domnul de Pardaillan va pleca va ieşi o 
să vă scape. 

— Pardaillan va rămâne nu pentru că i-o voi cere, ci pentru 
că va dori să rămână. 

Spunea lucrul acesta cu un accent atât de convingător, 
încât d'Albaran se înclină: 

— Fie, domnul de Pardaillan va rămâne, de vreme ce o 
spuneţi! ... Voi continua, doamnă. La unsprezece fără 
câteva minute, veţi pleca. Vă întoarceţi la mânăstire tot prin 
subterană. Înţeleg că lucrul este necesar: aţi intrat în 
mânăstire cu ştiinţa şi în văzul tuturor. Este o precauţie 
necesară, ştiu... Plecaţi... domnul de Pardaillan rămâne 
singur, închis în casă... Şi asta depăşeşte imaginaţia mea... 

— Va rămâne singur, după plecarea mea! afirmă Fausta cu 
aceeaşi forţă. 

— Admit şi asta şi închei, doamnă: la ora unsprezece fix, 
nici un minut mai devreme, nici un minut mai târziu, vin, 
aprind fitilul, o iau din loc... şi totul sare în aer, totul arde... 
Ei bine! Bun, asta mă îngrozeşte! Şi dacă nu sunteţi încă 
plecată? ... Dacă mai sunteţi cu domnul de Pardaillan în acel 
moment? ... Deci, eu vă voi fi omorât? Numai gândindu-mă 
la acest lucru înfiorător, simt că nebunia îmi cuprinde 
creierul! ... 

— Îţi faci griji şi temeri imaginare, sărmanul meu 
d'Albaran! ... Te asigur că voi pleca exact în secunda în care 
mi-am propus. 

— Parcă se poate şti! ... un incident, un fleac neprevăzut 
poate să vă facă să întârziaţi! Un minut, o secundă, suficient 
ca ireparabilul să se producă. 

— Ei bine, vreau să te liniştesc, pe cât îmi va sta în putinţă. 
Ascultă: am să las uşa subteranei deschisă în urma mea. Tu 
vei veni aici, nu la unsprezece, ci la unsprezece fără zece. 
Auzi, unsprezece fără zece! Ai să intri. Ai să te uiţi. Ai să 
vezi uşa asta deschisă. Asta va însemna că sunt încă sus cu 


Pardaillan. 'Te vei întoarce la grotă şi vei aştepta zece 
minute. După ce trec zece minute, vei reveni. Atunci vei 
găsi uşa închisă. 

— Şi dacă nu va fi aşa? 

— Va fi închisă, repetă Fausta, pe un ton care interzicea 
orice discuţie. Atunci vei fi sigur că am plecat, că sunt la 
adăpost. Eşti mai liniştit acum? 

— Aş fi cu mult mai liniştit, dacă mi-aţi permite să vin aici 
împreună cu dumneavoastră. Şi ar fi şi mult mai simplu. 

— E foarte bine aşa cum am aranjat eu. Să nu mai vorbim. 

— Facă-se dorinţa dumneavoastră! şopti colosul. 

— Să plecăm! tranşă Fausta. 

Capitolul 33 

Fuga. 

Pardaillan cobori în goană. Nu pierduse nici un cuvânt din 
această discuţie edificatoare. Aflase de zece ori mai mult 
decât i-ar fi fost necesar. Plecă. 

Douăzeci de minute mai târziu, îşi regăsea prietenii, care 
se plictiseau de moarte, în cariera părăsită, unde stăteau la 
pândă, în aşteptarea unor evenimente care nu se 
produceau. Escargasse şi Landry Cogquenard erau acolo: 
auziseră o călugăriţă spunând că doamna ducesă va 
rămâne peste noapte la mânăstire. Văzuseră escorta 
plecând şi, conform instrucţiunilor primite, veniseră aici. 
Valvert şi Gringaille, în schimb, nu văzuseră pe nimeni. 

Pardaillan îi luă cu el pe toţi şi după alte douăzeci de 
minute erau în bucătăria fermei pe care Fausta o minase. 
Pardaillan se duse să arunce o privire de la o fereastră cu 
bare metalice foarte groase: nu-l uitase pe spaniolul căruia 
Fausta i se adresase cu titlul de marchiz. Îi văzu pe câmp, 
prefăcându-se că face diverse treburi. Omul ăsta îl încurca 
în ce avea de făcut. 

Se gândi o secundă. Apoi zâmbi: găsise soluţia. Făcu semn 
celorlalţi să coboare. El cobori ultimul. Avusese grijă să ia 
cu el cheia pivniţei. Încuie uşa de două ori, lăsă cheia în 
broască şi cobori zicând: „Omului ăsta n-o să-i vină ideea să 


coboare în pivniţă, după treaba pe care a făcut-o aici... îmi 
închipui că va evita pe cât posibil să intre şi în casă... şi asta 
e lesne de înţeles, când casa e un vulcan care poate să 
erupă în orice clipă. Dar dacă îi vine fantezia să coboare, îşi 
va închipui, văzând uşa închisă şi cheia niciunde, că stăpâna 
lui o fi vrut aşa şi nu-şi va face probleme.” 

Preţ de mai multe ceasuri, Pardaillan, Valvert, Landry 
Coquenard, Escargasse şi Gringaille au avut de furcă cu nu 
ştiu ce treabă misterioasă. Cu mult înainte de căderea serii 
spaniolul care, fără îndoială avea treabă la Paris, încuiase 
aşa cum îi spusese stăpâna lui şi plecase luând cu el cheia 
din faţă. Dar lăsase cheia uşii din spate, în broască. 

Pardaillan, Valvert şi însoțitorii lor au rămas stăpânii 
locului. N-au plecat imediat ce au terminat treaba. Se 
strânseră cu toţii în bucătărie. În tinp ce Pardaillan şi 
Valvert stătură de vorbă multă vreme, Landry Cogquenard, 
Escargasse şi Gringaille plecaseră. Pur şi simplu se 
duseseră după provizii. Şi au cinat împreună, în bucătărie, 
ca şi cum ar fi fost la ei acasă. 

Când se însera de-a binelea, Pardaillan şi Valvert coborâră 
în pivnițe. Pardaillan deschise uşa subteranei care ducea în 
interiorul mânăstirii şi, cu o lanternă în mână, urmat de 
Valvert, porni pe coridorul îngust. 

După aproape o oră erau înapoi. O aduceau cu ei pe mama 
Perrine şi pe micuța Lodse, pe care Pardaillan o ţinea în 
braţe. Îi spunea Lodsette, Lodson. Ea îi spunea bunicule, îl 
trăgea de mustaţa cenuşie cu degetele ei mici de copil şi îl 
săruta cu foc. Doar că, în fiecare clipă întreba: 

— Şi mama Muguette? 

La care Pardaillan răspundea invariabil: 

— Ai s-o vezi mâine, micuța mea. 

Plecară. Pardaillan voia să meargă cu toţii la Grand-Passe- 
Partout, unde era sigur că va găsi un pat bun pentru „copil” 
şi va fi răsfăţată şi mângâiată până când o va da înapoi 
părinţilor ei care plângeau după ea de atâta amar de 


vreme. Bineînţeles că Pardaillan ducea în braţe fetiţa, care 
dormea ca un îngeraş la pieptul lui puternic. 

Pierduseră ceva timp în exclamaţii, poveşti şi explicaţii şi 
n-au putut să meargă prea repede, din pricina mamei 
Perrine, care n-ar fi putut să ţină pasul. Aşa încât era 
aproape unsprezece şi jumătate când ajunseră la Poarta 
Montmartre. Poarta era închisă de mult, dar se deschisese 
în faţa unui document arătat de Pardaillan. 

Nu mai era mult până la miezul nopţii când, în sfârşit, 
Valvert se afla în prezenţa coanei Nicolle, căreia a trebuit 
să-i lase timp să-şi pună un jupon şi o rochie de casă. Ce eal 
ei e al ei, se gândi imediat să-i spună de biletul pe care îl 
dusese în strada Fers. 

Cuprins de îngrijorare, Valvert plecă pe dată, fără să 
spună nimănui nimic, fără să-i dea prin minte să-l prevină 
pe Pardaillan, care, în altă cameră era foarte ocupat s-o 
legene pe micuța Lodsette, care nu voia sau nu mai putea 
să adoarmă la loc, astfel încât, habar n-avea de această 
plecare urgentă. 

Ajunse în goană în strada Fers, intră fără să-i treacă prin 
minte să-şi ia vreo măsură de precauţie, urcă treptele patru 
câte patru, aprinse grabnic o lumânare şi se năpusti asupra 
biletului, aşezat, la vedere, în mijlocul mesei. 

Îl citi dintr-o privire şi clătinându-se, palid ca un mort, îl 
lăsă să cadă pe masă. Şi de pe buzele lui zvâcni un strigăt 
groaznic: 

— Trăsnetul Cerului! 

Se aruncă pe scări, ţâşni în stradă şi plecă sfârâindu-i 
călcâiele. Era la crucea Trahoir când cele douăsprezece 
bătăi ale miezului nopţii, căzură încet din văzduh, din 
înaltul bisericii spre care zbura într-o asemenea viteză încât 
nici un cal foarte bun n-ar fi reuşit să-l urmeze. Şi totuşi 
într-un efort disperat, reuşi să mărească viteza, mugind: 
„Prea târziu... Am să ajung prea târziu! ...” 

În sfârşit, ajunse. În faţa portalului bisericii aştepta o 
trăsură de călători, cu patru cai puternici. Nici n-o văzu. 


Năvăli în biserică. Era lume foarte puţină, vreo douăzeci de 
persoane. Toţi din trupa lui Concini, printre care domnii 
d'Eynaus, de Louvignac, de Montreval, de Chalabre, cei 
patru locotenenţi ai mirelui. Această asistenţă, puţin 
numeroasă, dar aleasă, după cum se vede, era masată în 
faţa micului altar al unei capele laterale. Acest altar era 
singurul luminat. 

În primul rând, de o parte, Concini, tatăl şi Rospignac, 
mirele. De cealaltă parte Leonora, mama, şi Florence, 
mireasa. Erau de altfel singurele două femei prezente 
acolo. La altar, preotul, flancat de doi copii de cor, tocmai 
începea să oficieze. 

Valvert nu văzu nimic din toate astea. El n-o văzu decât pe 
Florence, palidă ca o moartă şi zări ca prin ceaţă grupul 
compact de gentilomi care-l despărţeau de ea. Se îndreptă 
spre grup. Şi din gura lui, izbucni o chemare puternică, 
frenetică: Florence! ... sunt aici! ... 

Un strigăt de bucurie nebună îi răspunse: 

— Odet! ... Ajută-mă! ... 

Dar nu se mulţumise să strige după ajutor. Se ridicase în 
picioare şi profitând de spaima generală se aruncă spre el. 
Iar el era deja lângă ea, o prinsese în braţe. Ţinând-o 
strâns, ea tremurând de speranţă şi iubire, el se îndrepta 
spre poarta bisericii, foarte aproape, cam la vreo 
cincisprezece paşi. Prin toată asistenţa se simţea o spaimă 
de nedescris. Preotul, în altar, se întorsese întrerupând 
slujba. Apoi o rumoare, un strigăt de ameninţare 
îngrozitoare izbucnise: şleahta de asasini, tocmai îl 
recunoscuse pe Valvert şi ţipa în toată legea. Leonora se 
apropiase de Concini, gata să-l apere cu trupul ei, să-şi 
verse, la nevoie şi ultima picătură de sânge, numai el să nu 
aibă nici o zgârietură. Dar, mereu stăpână pe ea însăşi în 
faţa primejdiei, îi şoptise câteva cuvinte la ureche. 

Concini îşi reveni. Cu un gest imperios îşi pironi tocului 
ucigaşii plătiţi, care erau cam buimăciţi şi le rugă linişte. Şi 
întorcându-se către Rospignac, rosti cu voce dură: 


— Ei hai, Rospignac, ce aştepţi? ... Apără-ţi femeia, cârpo 
di Cristo! 

Jignit şi umilit în faţa oamenilor lui, Rospignac scosese 
sabia şi înainta. 

Ciocnirea a fost scurtă, fulgerătoare. Fără nici o fentă, fără 
nici un gest de prisos, riscând viaţa pentru viaţă, Valvert 
fandă într-o lovitură directă, furioasă, căreia nu i se putea 
rezista. Lui Rospignac, îi căzu spada, lovi aerul cu braţele şi 
căzu pe spate, fără să se mai ridice. Atunci, Valvert se 
întoarse. Cu coada ochiului, fără să lase să se vadă nimic, 
văzuse foarte bine manevra gărzilor tocmite, care se 
strânseseră în grup, în faţa uşii. Or, avea de trecut peste 
această bandă de lupi, ce nu vor întârzia să-şi scoată 
ghearele. 

Spuse cu imensă blândeţe: 

— Vino după mine. Să nu rămâi în urmă. Şi nu-ţi fie frică. 

Vitează, îi răspunse zâmbind: 

— Nu mi-e frică, haide, te urmez. 

Şi înainta, cu sabia înroşită în mână, destul de mirat 
văzând că ei nu-şi scot săbiile. 

În faţa lui apăru Concini. Cu sabia la locul ei şi cu braţele 
încrucişate pe piept, avea un zâmbet sinistru, sigur pe el. 
Doar era tatăl, ştia prea bine că naivul îndrăgostit nu va 
îndrăzni să-l lovească pe tatăl iubitei lui. 

Într-adevăr, Valvert nu-l lovi... Doar îl dădu la o parte cu o 
mână. O singură mână, un singur gest! ... Dar un gest 
fulgerător, de o asemenea forţă încât Concini se rostogoli în 
mijlocul scaunelor şi băncilor răsturnate. Atunci, înnebunit 
de ruşine şi de furie, zbieră: 

— Hei! ... Ucideţi! ... 

— Omorâţi-i! ... Omorâţi-i pe amândoi! urlă Leonora, 
lăsând să izbucnească ura nestăvilită şi inconştientă care 
poate fără voia ei îi dictase toate gesturile de până atunci. 

Un urlet înfiorător, de moarte, format din douăzeci de 
strigăte separate, răspunse acestor două îndemnuri sinistre 


şi sălbatice. Într-o clipă, toţi spadasinii cu chipurile 
convulsionate aveau arma în mână. 

Atunci, pe Valvert îl străbătu un fior de spaimă, din cap 
până în picioare. 1 se făcu frică. O frică îngrozitoare. Nu 
pentru el ci pentru ea. Întoarse capul spre ea. În ochii lui de 
dement care parcă fulgerau de blesteme, ea citi ca într-o 
carte deschisă. Zâmbi vitejeşte. Şi iute ca fulgerul, scoase 
un pumnal din sân, îşi puse celălalt braţ în jurul gâtului şi îl 
sărută şoptindu-i: 

— N-au să mă prindă vie... O să murim împreună! ... 

— Să murim! ... Să fim serioşi! ... O să călcăm în picioare 
turma asta de câini turbaţi şi murdari şi vom trăi, sufletul 
meu drag! ... 

Se năpusti drept în faţă, lovind cu vârful şi cu reversul, în 
dreapta, în stânga, în faţa lui, peste tot, cu viteza şi forţa 
trăsnetului. Sângele ţâşni, se auziră gemete surde şi 
horcăieli. 

Dar se lovise de un întreit cordon de vârfuri ascuţite. Lovi 
în plin, dar, la rândul lui, fu rănit şi sângeră. Nu reuşi să 
treacă şi văzu în urma lui, cercul închizându-se. Se crezu 
prins, pierdut. 

Atunci avu o inspiraţie cum nu ţi se întâmplă decât în 
momente de spaimă disperată, când aproape că trăieşti de 
două ori. Puse sabia în mâna Florencei, se aplecă şi trase 
spre el o bancă, ridicând-o. Era o bancă de stejar greu, 
destul de lungă, solidă şi foarte grea. O apucă dintr-o parte 
şi se folosi de ea aşa cum foloseşte cosaşul, coasă. Cu un 
gest larg şi întorcându-se pe călcâie, urmat în fiecare 
mişcare de Florence, care cu o îndemânare şi o precizie 
uluitoare, îşi lipise spatele de al lui, el izbuti să traseze în 
jurul lui un cerc a cărui rază era dimensiunile băncii pe 
care o manevra, în chip de armă de luptă, ca şi cum ar fi 
fost un fulg. 

Tot ce nu, reuşise să se dea la o parte, dintr-un salt 
sprinten, din faţa armei uriaşe fu măturat ca şi cum fusese 


prins de furtună. Cei care scăpaseră cât de cât teferi, se 
dădură înapoi cu mare grabă. 

Atunci îl pufni un râs teribil. Şi înainta secerând tot ce-i 
stătea în cale. Uşa fu degajată. Trecerea era în fine liberă. 
Valvert nu ezită nici o clipă. 

— Treci, spuse el. 

Dintr-un salt sprinten şi uşor, Florence se strecură sub 
portal. Ajunse în acelaşi timp cu ditamai zdrahonul care cu 
capul aplecat şi cu sabia în mână, se năpustea înăuntru. 
Diavolul ăsta nu era altul decât Landry Cogquenard care, 
după ce auzise cuvintele coanei Nicolle, se cam speriase şi 
se dusese numaidecât în strada Fers. Landry se opri pe, 
dată văzând-o pe tânăra fată. Şi fără să piardă o clipă cu 
vocea alterată de alergătură: 

— E o trăsură la poartă. Urcaţi-vă în ea, spuse el. 

Noroc că a vorbit. Ea ridicase deja pumnalul asupra lui. 
Dacă nu i-ar fi recunoscut vocea, praful se alegea de nobilul 
Landry. Ea îi strecură în mână sabia plină de sânge a lui 
Valvert şi spuse un singur cuvânt: 

— Odet! ... 

Merse drept la trăsură şi se urcă. 

Landry pricepuse. Scoase imediat un hi! ha! 
nemaipomenit, urmat de ţipetele ascuţite de porc 
înjunghiat: ştia prea bine că era cel mai bun mod de a-şi 
semnala prezenţa stăpânului său. 

Şi tocmai atunci, Valvert aruncă banca cu toată puterea 
asupra grupului de năvălitori care strigau îngrozitor, îl 
înconjurau de la distanţă mică şi se năpusti pe uşă. Căzu în 
braţele lui Landry. Scutierul viteaz făcu două mişcări într-o 
asemenea viteză încât părea a fi una singură: îi puse la loc 
sabia în mână, îl apucă de braţ şi trăgându-l după elîi 
spuse: 

— La trăsură, domnule. Săriţi pe capră şi nu vă mai 
ocupați de mine. 

Şi dintr-un singur salt ajunseră la trăsură. Încă un salt şi 
Landry era în şa pe unul din cai. Ridică braţul şi întoarse 


capul. Văzu că Valvert era aşezat, lăsă braţul în jos şi cu 
vârful spadei începu să înţepe fără milă grumazul calului şi 
în acelaşi timp îi lovea coastele dând furios din pinteni. 
Înţepaţi de Landry, struniţi de Valvert care apucase biciul, 
caii se urniră, o luară într-un galop dezlănţuit exact în 
momentul în care spadasinii lui Concini dădeau buzna în 
stradă. Fără să se mai gândească, se lansară cu toţii în 
urmărirea trăsurii urlând: 

— Opreşte! 

Se înţelege că Valvert nici nu se gândi să-i asculte şi, 
dimpotrivă, dădu bice cailor şi mai vârtos. După câteva 
minute, trăsura dispăruse în noapte şi ar fi fost o nebunie 
pentru oricine să se încăpăţâneze s-o ajungă din urmă. Asta 
şi-au spus şi gărzile mareşalului care, rând pe rând, 
renunţară. După puţină vreme, trăsura se oprea în faţa 
porţii ce dă în curtea hanului Grandiasse-Partout. 

Valvert se întorcea la han în mai puţin de un ceas de la 
plecarea lui urgentă. Nimeni nu se culcase. De aceea i se 
răspunse numaidecât la apel. 

Peste alt ceas, aceeaşi poartă se deschidea din nou, lăsând 
să iasă trăsura. Pe capră stătea sobru, cu hăţurile într-o 
mână şi cu biciul într-alta, Landry Cogquenard care, hotărât 
lucru, ştia să facă orice. În trăsură, Florence, micuța Lodse 
ţi mama Perrine. Florence ţinea pe genunchi fetiţa învelită 
bine ca să-i fie cald. Iar copilul cu micile lui braţe albe şi 
rotunjoare o ţinea de gât şi îi şoptea la ureche, cu un accent 
de o caldă tandreţe: 

— Ştii, măicuţă Muguette, dacă vrei tu, o să o iubesc pe 
mama Bertille la care mergem acum... Dar adevărata mea 
mămică pe care am s-o iubesc întotdeauna mai mult decât 
orice pe lume, vei fi tu, măicuţă Muguette. 

În spatele trăsurii mergeau călare Gringaille şi 
Escargasse, înarmaţi până-n dinţi. În fine, în dreptul unei 
portiere, era Valvert pe unul din caiii superbi, dăruiţi de 
rege. Pardaillan nu încălecase şi stătea în picioare lângă el. 


Toată lumea pleca la Saugis, cu excepţia cavalerului. El 
avusese ideea acestei plecări nocturne atât de grăbită, 
încât semăna cu o fugă. Şi chiar era aproape o fugă, din 
moment ce trebuia s-o ascundă pe Florence la Saugis, la 
Jehan de Pardaillan, ca s-o poată scăpa de Concini care, cu 
drepturile lui de părinte avea cu siguranţă să-şi caute fata 
ca s-o aducă înapoi, în cazul că ar fi găsit-o. 

Valvert, care nu se temea de nimic aşa cum se temea să-şi 
vadă logodnica în mâinile răzbunătoarei Leonora, se lăsase 
destul de uşor convins de necesitatea acestei călătorii, care 
mai avea un scop exact şi generos: revenirea micuţei Lodse 
în braţele părinţilor ei care plângeau după ea de foarte 
multă vreme. Deci, fără mustrări de conştiinţă şi fără 
temeri, Valvert îl părăsea pe bătrânul său prieten, pe care-l 
iubea şi îl venera ca pe un părinte. În fond, nu era vorba 
decât de o despărţire scurtă, de câteva ceasuri. Pardaillan 
promisese să vină după ei chiar în ziua aceea, la Saugis, ori, 
el ştia mai bine decât oricine că Pardaillan îşi ţinea 
întotdeauna făgăduiala. Cu toate acestea, după ultimele 
îmbrăţişări, văzându-l pe cavaler puţin palid, cu o figură 
îngheţată şi răsucindu-şi mustaţa cu un gest nervos - semne 
clare ale unei emoţii puternice pe care nu voia s-o lase să se 
vadă - el făcu o ultimă încercare, cu un zâmbet îmbietor, cu 
voce insinuantă: 

— Haideţi, domnule, cedaţi... Există un loc bun pentru voi 
în această trăsură, între fiica voastră Florence, care va fi 
foarte atentă cu voi şi nepoata voastră Lodsette, care vă va 
ţine cu micile sale braţe după gât. 

Pardaillan se dădu doi paşi înapoi şi imitând gesturile unui 
preot care alungă duhurile rele: 

— Piei ispită! spuse el răzând. 

Şi, deodată serios, într-un mârâit ameninţător: 

— După tot răul pe care l-a făcut, s-o las pe doamna asta 
să plece fără să-şi primească lecţia pe care o merită? Pe 
Pilat, nu mi-aş ierta toată viaţa o asemenea slăbiciune! ... 

Şi, pe un ton imperios: 


— Dă-i bice. Landry, dă-i bice! 

Trăsura se urni din loc, dispăru în noapte. 

Capitolul 34 

Explozia. 

La mânăstirea benedictinelor din Montmartre, tocmai 
sunase ora nouă şi jumătate... 

La capătul grădinii mânăstirii, nu departe de zidul care o 
înconjura şi care, în acea parte, traversa piaţeta unde se 
mai vedeau ruinele stâlpului infamiei, acolo se afla un mic 
pavilion, în mijlocul unei grădini particulare, înconjurat de 
un gard viu. Aici o ascunsese Fausta pe micuța Lodse, după 
ce o răpise. Acum se ducea s-o ia şi s-o ducă lui Pardaillan la 
ferma minată cu o zi înainte. Urcă cele trei trepte din faţa 
intrării, deschise uşa şi pătrunse înăuntru ca la ea acasă. În 
camera în care intrase n-o văzu pe cea pe care o căuta. 

Se întoarse şi rămase ţintuită locului, cu ochii dilataţi de 
uimire: Pardaillan, cu pălăria în mână, era în picioare între 
uşă şi ea. 

— Pardaillan! murmură Fausta, copleşită. 

— Eu însumi! surâse Pardaillan. 

— Pardaillan! ... Aici! ... repetă Fausta, ca şi cum nu-şi 
putea crede ochilor. 

— Prezenţa mea aici vă miră într-atât? întrebă Pardaillan 
ironic. Am să vă explic, prinţesă: am vrut, fiindcă vă 
datorăm asta, mai întâi să vă mulţumesc cum se cuvine şi 
mai apoi să vă previn că, luând eu însumi copilul, aţi scăpat 
de grija de a mi-l aduce la locul indicat de dumneavoastră. 

— Aţi luat copilul? 

— Da, prinţesă. Şi dacă asta vă linişteşte, atunci să ştiţi că 
acum e la Saugis, lângă tatăl şi mama ei, care vor şti s-o 
păzească, sper că nu vă îndoiţi, nu-i aşa? 

Fausta, căzută pradă unei îngrozitoare uimiri, înţelese că 
el ştia absolut tot, că tot efortul ei de a sfârşi odată cu el, 
devenea inutil, că el avea să-i scape încă o dată, 
întotdeauna... şi ea avea să fie aceea care, iarăşi, încă o 
dată, se găsea la cheremul lui, în puterea lui, la bunul lui 


plac... Această din urmă lovitură atât de neprevăzută, mai 
grea decât toate celelalte, o strivea. Şi, simțind cum îi fugea 
pământul de sub picioare, căzu copleşită pe un scaun. 

— Dar ce se întâmplă! o ironiză Pardaillan, se poate să vă 
fi emoţionat ce-am făcut eu, în asemenea măsură? ... Vai, 
dar sunt disperat, prinţesă. 

— Demone! tună Fausta. 

— Ei! Înţeleg! ... Ceea ce vă supără este fără îndoială 
faptul că nu mă puteţi primi în ferma în care mi-aţi dat 
întâlnire... De bună seamă aţi făcut ceva preparative ca să 
mă primiţi cu toate acele gesturi măgulitoare cu care n-aţi 
încetat să mă copleşiţi de când am avut onoarea să fiu 
cunoscut de dumneavoastră... Da, sigur, asta trebuie să fie! 
„„. Pe naiba! N-am de gând să vă privez de această plăcere! 
Să mergem la fermă, prinţesă, haidem! 

Fausta era deja în picioare. Şi spuse gâfâind: 

— Ce! Chiar vreţi? 

— De ce nu? ... Nu mă grăbesc... Şi apoi oricât de bătrân 
aş fi, nu pot să ignor complet uzanţele... Ştiu să fiu şi galant 
cu doamnele... Doar nu vreţi să rămână toate pregătirile în 
zadar. Asta mi se pare foarte natural şi nu mi-aş ierta dacă 
nu v-aş oferi această inocentă satisfacţie. 

Fausta îi aruncă o privire piezişă. Era foarte serios. 

— Să mergem! spuse ea. 

— La ordinele dumitale, prinţesă, răspunse Pardaillan. 

Cu o grabă care-i trăda teama de a-l vedea răzgândindu- 
se, o luă înainte, cobori în pivniţă, puse mâna pe o lanternă 
care fusese pusă acolo pentru ea şi se pregăti să o aprindă. 

— Lăsaţi-mă pe mine, spuse Pardaillan, oprind-o, vă spun 
că sunt în stare să fiu politicos azi. Şi nu voi suporta să 
faceţi atâta efort pentru mine. 

Aprinse chiar el lanterna şi: 

— Voi avea onoarea să vă luminez drumul, spuse el. Luaţi-o 
înainte, prinţesă, vă urmez. 

Într-adevăr, merse în urma ei ca şi cum n-ar fi ştiut drumul 
tot atât de bine ca ea. Pe buze îi flutura acelaşi zâmbet 


îngrijorător pe care-l avea, mai devreme, când a primit-o. Şi 
n-o scăpa din ochi. 

Ea ajunse la uşa secretă care ducea spre pivnițele fermei. 
Deschise şi se dădu la o parte ca să-l lase să treacă pe 
Pardaillan. El înţelese de minune că gestul nu era doar un 
semn de politeţe, ci că ea voia să lase uşa deschisă în urma 
ei, aşa cum îi promisese lui d'Albaran. El nu se împotrivi. 
Trecu, merse drept spre scară şi puse piciorul pe prima 
treaptă ca şi cum ar fi vrut s-o liniştească. Ea veni spre el, 
lăsând uşa deschisă în urmă. 

La rândul lui, se dădu la o parte ca s-o lase să urce. Puse 
lanterna pe prima treaptă spunând pe un ton foarte 
natural: 

— Las lumina aici aşa cum presupun că aţi fi făcut dacă aţi 
fi venit singură în timp ce eu aş fi aşteptat în piaţetă... 

Ea urcă fără nici o grijă, sigură că el o va urma. Şi într- 
adevăr, el o urmă. Intrară în bucătărie. Fausta se aşeză pe 
un scaun. Pardaillan încuie uşa dinspre pivniţă de două ori 
şi puse cheia în buzunar. Se duse la uşa care dădea spre 
piaţetă, se convinse că era bine închisă, luă cheia din 
broască şi o puse tot în buzunar. Apoi se duse la ferestrele 
cu bare de fier în exterior şi apropie storurile de lemn 
masiv care se închideau în interior. Stăteau într-o 
semiobscuritate. El aprinse cele două lanterne care erau pe 
masă. 

Făcuse toate aceste gesturi cu o linişte ciudată, fără să-şi 
desprindă buzele. Şi numaidecât îi spuse care sunt 
intenţiile lui. 

— Inutil să vă spun, spuse el, că ştiu foarte bine ce mă 
aşteaptă aici... Invizibil pentru dumneata, eram aici, ieri. 
Am văzut tot, am auzit tot... Acum sunt exact în situaţia în 
care aţi fi vrut să fiu... cu singura diferenţă că depinde 
numai de mine să inversez rolurile şi să plec, lăsându-vă 
închisă aici. 

Fără voia ei, Fausta aruncă o privire speriată pe chipul 
glacial al lui Pardaillan, care spuse: 


— Liniştiţi-vă, doamnă, nu asta este intenţia mea. 

Fausta respiră ceva mai uşor. Pardaillan reluă: 

— Ştiind ceea ce ştiu, luând eu însumi făptura inocentă de 
care vă serveaţi ca să mă atrageţi într-o capcană mortală, 
ceea ce este destul de odios, în trecere fie spus, veţi conveni 
că mi-ar fi fost infinit mai uşor să nu vin aici. 

— Ce anume v-a reţinut? întrebă Fausta foarte atentă. 

— Asta, doamnă: sunt bătrân şi obosit... îngrozitor de 
obosit! ... Acum, după ce am lăsat celor câteva fiinţe iubite, 
singurele, o mică avere care dacă nu le va aduce fericirea, 
le va aduce cel puţin un confort cinstit care înseamnă destul 
de mult... Acum că am răsturnat toate proiectele dumitale, 
că v-am ruinat toate speranţele, că v-am constrâns să fugiţi 
ca să vă salvaţi capul, pe care îl simţiţi clătinându-se pe 
umăr, nu mai am nimic de făcut pe pământ. Pot să plec. 
Dacă mor de moartea pe care mi-aţi ales-o sau altminteri, 
vă asigur că îmi este absolut indiferent. Deci, voi muri aici, 
cum aţi hotărât şi la ora pe care aţi stabilit-o. Doar că mi-a 
intrat în cap să plecăm împreună. 

— Cine, eu! strigă Fausta, ridicându-se drept în picioare. 

— Dumneata, doamnă, răspunse rece Pardaillan, cu tonul 
hotărârilor de nezdruncinat. Veţi rămâne aici cu mine până 
când servitorul vostru d'Albaran ne va face să sărim în aer 
împreună. Acum, vorbiţi doamnă, imploraţi, urlaţi, 
ameninţaţi sau tăceţi din gură, plângeţi, rugaţi-vă şi aveţi 
remuşcări dacă mai sunteţi încă deschisă părerilor de rău, 
nimic din tot ce aţi putea spune sau face nu va reuşi sămă 
determine să renunţ la ce-am hotărât... Nimic şi nimeni pe 
lume nu vă va putea scoate de aici... şi de acum încolo n-o 
să mai auziţi nici un cuvânt din parte-mi până în clipa pe 
care mi-am stabilit-o. Şi Pardaillan începu să meargă într- 
una, fluierând o melodie de fanfară. 

De când plecase de la mânăstire, pentru a-l lăsa pe 
Pardaillan în această încăpere, chiar deasupra acelor 
butoaie cu pulbere care trebuia să explodeze la oră fixă, 
Fausta luase în considerare toate posibilităţile. Toate, în 


afară de aceea că Pardaillan putea să născocească acest 
lucru care i se părea oribil, imposibil: s-o antreneze cu el în 
moarte. Ea fu zdrobită: 

— Imposibil! strigă ea. Nu veţi face acest lucru îngrozitor, 
voi, omul cel mai generos de pe pământ. 

Pardaillan, fidel promisiunii sale, nu răspunse. Ea se văzu 
actualmente pierdută. Era femeie înainte de toate şi avu un 
moment de slăbiciune. 

Dar asta fu de scurtă durată. Cu acea putere de voinţă 
atât de extraordinară la ea, îşi reveni rapid, luându-şi 
curajos partea din îngrozitoarea păţanie. 

— Fie, spuse ea cu acel calm superior, pe care Pardaillan îl 
admira fără să aibă aerul, moartea nu mă mai sperie... Şi 
apoi, eu însumi sunt obosită, cu toate visele spulberate şi 
spulberate de voi, nimic nu mă mai reţine în această lume 
blestemată. Vom muri împreună, Pardaillan. Este mai mult 
decât îndrăzneam să sper. 

Pardaillan nu-şi descleşta buzele. Se putea crede că nu 
auzise, atât de nepăsător părea. Continua să meargă de 
colo-colo, cu un pas egal, fluierând. Ea tăcu. 

O tăcere surdă, neliniştitoare, tulburată numai de 
zgomotul paşilor săi, apăsa asupra lor. Şi asta dură lungi, 
foarte lungi minute... care ei i se păreau mortal de lungi. 
Era atât de mare încât nu putea dura mult timp. 

— Ascultaţi, trebuie să vorbesc, spuse ea cu un glas de 
nerecunoscut. N-o să-mi răspundeţi dacă nu vreţi, dar eu 
trebuie să aud o voce omenească. Şi am să vorbesc... Am să 
vă spun... Uite, Pardaillan, am să mă confesez dumitale... O 
confesiune? ... Da. Nu e oare indicată, obligatorie chiar, de 
vreme ce mă apropii de ceasul suprem şi că sunt 
credincioasă? 

Şi într-adevăr vorbi. Povesti episoade uluitoare din viaţa ei 
foarte zbuciumată şi pe care Pardaillan le ascultă cu un 
interes deosebit sub aerul lui indiferent. Vorbi mult timp, 
fără să se oprească, şi, lucru sigur, cu cea mai totală, cea 


mai mare sinceritate. Şi nu putea fi altfel din moment ce, o 
spusese ea însăşi, era o „confesiune”. 

Dar, oricât de interesat ar fi fost Pardaillan, nu uita 
niciunul din detaliile dinainte stabilite. Deodată o întrerupse 
şi spuse: 

— E timpul! ... Unsprezece fără zece, doamna mea! În 
clipa asta, fidelul dumitale d'Albaran, care ştie că nu 
trebuie să acţioneze cu nici un minut mai devreme, cu nici 
un minut mai târziu, execută ca un ceasornic ordinele 
dumitale: intră, se uită, vede uşa subteranei deschisă, se 
retrage în grotă unde va aştepta zece minute. Trebuie 
neapărat să găsească această uşă închisă când se va 
întoarce, altfel, nu va îndrăzni să aprindă pulberea. Mă duc 
să o închid. Consimţiţi să mă însoţiţi? 

— Să mergem! spuse Fausta ridicându-se. 

Pardaillan zâmbi. Şi zâmbetul pe care îl văzu ea spunea 
foarte limpede: „Renunţă la orice speranţă să-mi scapi”, 
încât ea întoarse capul ca şi cum i-ar fi fost ruşine să lase să 
i se ghicească gândul ascuns. Coborâră. Pardaillan închise 
chiar el uşa secretă şi o conduse din nou spre scară: o 
apucase de braţ şi nu-i mai dăduse drumul. 

Ori, în timp ce ea urca, Pardaillan aruncă o privire spre 
uşa secretă a lăcaşului în care Fausta pusese să fie aşezate 
butoiaşele de pulbere care nu mai aveau loc în cămara din a 
doua pivniţă. Pardaillan ştia oare de existenţa acestei 
cămări şi că înăuntru se afla pulbere? După lumina care 
lucea în privirea lui am putea răspunde: da. Fără îndoială îşi 
luase măsurile de prevedere şi aici, aşa cum făcuse şi sus? 
Cine poate şti? 

Se întoarseră în bucătărie, Pardaillan încuie din nou uşa 
cu cheia şi îşi reluă plimbarea atât de agasantă pentru 
Fausta. Ea se aşeză din nou pe un scaun. 

Trecură minute înfiorător de lungi. Oricât de puternică, 
oricât de vitează şi resemnată cu sfârşitul ei, Fausta simţea 
o sudoare rece la rădăcina părului. 


Şi deodată, nu departe de acolo se auzi un clopot. Bătu o 
dată. Fausta îşi spuse că celelalte zece bătăi aveau să 
urmeze şi că totul va fi încheiat, totul va sări în aer, totul va 
arde înainte ca cele unsprezece bătăi de clopot să fi sunat. 
Simţea că Pardaillan o observă. Se crispă şi cu ajutorul 
obişnuinţei reuşi să arboreze o figură impasibilă. Doar ochii 
îi rămăseseră larg deschişi. - pentru că se temea să nu aibă 
slăbiciunea de a-i închide - trădându-şi astfel emoția. 

Se mai auzi o bătaie. Dar celelalte, nu. Şi explozia nu se 
produse. 

Aşteptă încă puţin. Nu se întâmpla nimic, nici aici, nici 
acolo. Abia atunci întrezări adevărul. Îşi lăsă încet braţul pe 
masă şi enervată fără să vrea: 

— Dar... este... e... 

— Tocmai a bătut de unsprezece şi un sfert, o întrerupse 
Pardaillan. A bătut şi de ora unsprezece. Numai că, erai 
prea... absorbită şi n-ai auzit. 

— Şi atunci? ... Ce înseamnă? ... d'Albaran? ... 

Pardaillan luă una din lanterne şi spuse: 

— Vino, doamnă, ai să înţelegi. 

Coborâră. Imediat, Pardaillan îi arătă uşa ascunzătorii 
minate larg deschisă. Se apropiară. Pardaillan aplecă 
lanterna, îi arătă că nu mai este fitil. 

— D'Albaran al vostru, spuse el, a venit şi a aprins fitilul... 
vedeţi că n-a rămas nici urmă... Numai că, priviţi... 

Dintr-o lovitură, răsturnă butoaiele aranjate ca o piramidă. 
Căzură, se răspândiră. 

— Goale! exclamă Fausta. 

— Mi-am dat osteneala să le golesc şi să scufund pulberea 
în apă ieri, după plecarea voastră, îi explică Pardaillan. 

Acum Fausta devenise perfect stăpână pe ea. Calmul ei 
deosebit n-avea nimic afectat. 

— Atunci pentru ce trebuia să-mi spui sus că o să pierim 
împreună? întrebă ea. 

— Pentru că am vrut să realizaţi singură înfiorătoarele 
minute pe care le trăieşti când ştii că eşti condamnat şi îţi 


aştepţi moartea. Acum când aţi aflat, sper că nu veţi mai 
supune pe alţii la aceste chinuri pe care voiaţi să le suport 
eu. 

— Şi acum ce veţi face cu mine? 

Fausta întreba asta cu o stranie dulceaţă în glas. Ghicise 
oare adevărata intenţie a lui Pardaillan? Poate că înţelegea 
că nu e momentul să-l exaspereze cu o bravadă inutilă. 

— Nimic, doamnă răspunse Pardaillan glacial. 

Şi îndreptându-se, cu ochii scânteind, zdrobind-o cu toată 
generozitatea lui de cavaler: 

— Mergeţi, doamnă, vă iert! 

— Mă iertaţi? strigă Fausta, fără să-ţi poţi da seama dacă 
se minuna de atâta mărinimie sau se revolta împotriva 
cuvântului iertare care o plesnea ca un bici. 

— Da, doamnă, reluă Pardaillan, vă iert. Aş vrea, dacă veţi 
trăi, să vă puteţi spune: „De câte ori ne-am întâlnit am vrut 
în mod josnic şi ticălos să-l lovesc pe cavalerul de Pardaillan 
şi de fiecare dată, el a refuzat să mă lovească, atunci când 
eram în mâinile lui. Acum, ca şi în situaţiile precedente, vă 
iert. Mergeţi, doamnă.” 

Şi Pardaillan, cu braţul întins, îi arăta uşa cu un gest atât 
de autoritar şi de dispreţ strivitor, încât Fausta, învinsă, îşi 
înclină capul şi ieşi încet, fără să îndrăznească să mai spună 
un cuvânt. 

Jos, Fausta luă lanterna pe care o lăsase Pardaillan pe 
prima treaptă. Pe scară aruncă o privire fugară, ca şi cum s- 
ar fi temut că sus Pardaillan era la pândă. Şi ţâşni. 

Ţâşni spre uşa secretă a ascunzătorii pe care o deschise şi 
apoi o închise în urma ei. Sări spre peretele din fund al 
acestei ascunzători care aparent nu avea nici o ieşire. Şi se 
deschise o a doua uşă invizibilă, lăsând să se vadă intrarea 
unui coridor foarte îngust. Puse lanterna jos şi se îndreptă 
spre butoaie. 

Ne mai amintim că unul din butoaie fusese spart din 
greşeală. Îşi băgă mâinile înăuntru şi scoase un urlet de 
fiară. 


„Praf de pulbere... în stare bună! ... Pardaillan, n-ai trecut 
pe aici! ... Ah! Pardaillan, mă ierţi! ... Ei bine, eu nu te iert! 
Chiar de-ar fi să-mi las viaţa şi eu! ...” 

Tot bombănind aşa, se îndeletnicea cu mare grabă, cu 
febră aproape, să-şi isprăvească treaba pusă la cale. 
Apucase butoiul şi îl răsturnase. Pulberea formă o grămadă. 
Îşi băgă mâinile în ea şi făcu o dâră lungă până în dreptul 
uşii pe care o deschise ceva mai devreme. Luă filtrul arzând 
al lanternei şi aprinse pulberea, care sfârâi. Se formă un 
şarpe lung de foc, alergând spre cealaltă extremitate unde 
se afla grămada mare de praf de puşcă şi cele cinci butoaie 
pline. 

Fausta nu pierdu nici o clipă. În timp ce se aprindea 
pulberea, o luă la goană mistuindu-se în întuneric... 

Sus, Pardaillan o urmărise o clipă cu privirea. Era visător. 
Se gândea: 

— Oare ce-o să facă? ... O să intre în cămara aceea secretă 
unde se află pulberea pe care n-am vrut s-o distrug? ... Ova 
aprinde? ... Ştie că-şi riscă viaţa ca şi mine. Şi dacă dă foc, 
dacă ea va sări prima în aer, se cheamă că eu am omorât-o? 
„.. Nu, chiar adineauri am prevenit-o spunându-i: Dacă vei 
trăi... O femeie ca ea înţelege aluzia chiar când nu rosteşti 
cuvintele decât pe jumătate. Ea şi nu eu îşi va decide 
singură soarta... Dacă moare, se va fi omorât singură, se va 
sinucide şi voi putea spune cu conştiinţa împăcată, că nu 
sunt eu vinovatul, că n-am nici o vină. 

Lui Pardaillan îi trecură prin minte toate astea, foarte 
repede, aşa cum i se întâmpla întotdeauna şi, la rândul lui, 
cobori treptele. În trecere se uită la cele două uşi invizibile, 
apropiate una de alta ca şi cum ar fi vrut să ghicească pe 
care din ele o deschisese Fausta şi merse cu pas sigur, 
liniştit ca şi cum n-ar fi ştiut că moartea se aplecă deasupra 
lui. Trecu, deschise uşa şi o închise în urma lui. 

Aproape numaidecât după aceea, urmă o îngrozitoare 
bubuitură ca de trăsnet. Pământul de sub picioare se 
clătină, pereţii pârâiră. Urmă o licărire de foc, o sfârâitură 


şi se înălţă o imensă coloană de foc. Totul ardea, totul se 
spulberă, totul se năruia. 

Epilog. 

Murise Pardaillan? 

Jehan de Pardaillan, fiul său şi Valvert, veniţi imediat ce se 
răspândise vestea groaznică şi ajunsese şi până la ei, au pus 
să se facă şi au făcut şi ei cele mai amănunțite cercetări. 
Afară, de jur-împrejurul fostei ferme şi până foarte departe 
au fost adunate tot soiul de rămăşiţe. Dar nu se găsi absolut 
nimic asemănător unei fiinţe omeneşti. Nici cel mai mic 
obiect care ar fi aparţinut celui căruia i se căutau 
rămăşiţele pământeşti, spre a fi îngropate creştineşte. 

Sub pământ a fost cu totul altceva. Numaidecât, Jehan şi 
Valvert au dat de trupul Faustei. Nu reuşise să fugă prea 
departe. Lucru straniu: focul şi dărâmăturile îi respectaseră 
corpul, rămas intact, fără nici o zgârietură. Doar o mică 
contuzie la tâmplă, de unde curseseră câteva picături de 
sânge ce desenaseră pe obrazul ei un mic firicel roşietic. 
Întinsă pe nisipul alb, în mijlocul unei grămezi de pietre, 
părea că doarme: Fausta, fugind în întuneric, se vede că 
făcuse un pas greşit, se împiedicase de un obstacol 
oarecare. Căzuse şi se rănise uşor la tâmplă. Să fi murit din 
cauza acestei lovituri? Sau din pricina unei comaţii interne 
sau s-a sufocat? ... Cert este că murise. 

Dar, nici sub pământ, nu se găsi nici cea mai mică urmă a 
lui Pardaillan. Viu sau mort, Pardaillan părea că se topise ca 
o umbră, parcă se dizolvase. Zile întregi, Jehan, care 
cunoştea aceste galerii subterane, aproape tot atât de bine 
ca şi tatăl lui, împreună cu Valvert se îndârjiră în căutările 
lor copioase. Până la urmă au trebuit să renunţe. 

Şi tocmai din aceste căutări au rămas cu convingerea 
fermă că Pardaillan nu murise. 

Regele se ţinu de promisiunea făcută lui Pardaillan şi 
confirmată lui Valvert. Îi chemă pe domnul şi doamna 
d'Ancre şi le ceru mâna contesei de Lesigny pentru 
„prietenul lui”, contele de Valvert. Cererea în căsătorie, sau 


mai bine spus, ordinul, îl formulă în asemenea termeni, 
încât Concini şi Leonora au fost convinşi că regele ştia 
teribilul secret al naşterii lui Florence şi nunta pe care elo 
impunea era singura condiţie a unei iertări totale. Se 
înşelau. Regele nu făcea altceva decât să repete cuvintele 
dictate de Pardaillan, fără să le fi priceput adevăratul 
înţeles. Înspăimântaţi, se grăbiră să consimtă la tot ce 
dorea regele. 

La trei luni după oribila explozie care a rămas pentru 
totdeauna înconjurată de un mister de nepătruns pentru 
oamenii de rând, în aceeaşi biserică Saint-Germain- 
l'Auxerrois, de unde a trebuit s-o smulgă din mâinile lui 
Rospignac, Valvert se căsători cu iubita lui, Florence, în 
prezenţa regelui şi a întregii curţi. 

Valvert se retrase pe pământurile lui, răscumpărate, mai 
numeroase, mai frumoase şi care se învecinau cu 
pământurile fiului lui Pardaillan, vărul său prin alianţă. Cele 
două familii au trăit mereu alături, de parcă ar fi fost una 
singură. 

Se înţelege de la sine că Landry Cogquenard, înstărit 
mulţumită lui Valvert, nici nu se gândi să-şi părăsească 
stăpânul. Şi apoi, nici pentru toate bogăţiile din lume n-ar fi 
vrut să se despartă de cea pe care continua s-o numească 
„micuţa”. Landry îşi petrecea o mare parte din timp cu cei 
doi „cumetri” Escargasse şi Gringaille care aveau şi ei un 
mic domeniu pe acolo. 

Trebuie spus, de asemenea, că mama Perrine o urmă pe 
draga ei Lodse, care era revoltător de răsfăţată, având trei 
mame şi patru sau cinci taţi care se întreceau unul pe altul 
în îndeplinirea acestui rol. 

Valvert şi vărul său, Jehan de Pardaillan, vorbesc adesea 
de Pardaillan şi se gândesc la el mereu. Şi când stau de 
vorbă, unul din ei, aprobat cu religiozitate de celălalt, nu 
uită niciodată să spună: „Domnul de Pardaillan nu a murit! 
„.. Un om de talia lui rămâne nemuritor! ... Nici Doamna cu 
Coasa n-ar îndrăzni să-l atingă cu degetul ei descărnat! ... 


Nu, Pardaillan, cavalerul, credinciosul credincioşilor, 
Pardaillan nu a murit! ... Într-o bună zi, când ne vom 
aştepta mai puţin, o să-l vedem apărând printre noi, întors 
din cine ştie ce îndepărtată şi aventuroasă cavalcadă! ... 


SFÂRŞIT