Michel Zevaco — [Fausta] 09 Sfarsitul lui Pardaillan

MICHEL ZEVACO 
SFÂRŞITUL LUI PARDAILLAN 


| 

STRADA SAINT-HONORE 

O dimineaţă senina de primăvară, mângâiată de briza veselă, 
parfumată de copacii în floare din grădinile Luvrului din 
apropiere... 

La intrarea în strada Grenelle (.. Rousseau), mai puţin animată, 
staţiona o litieră foarte simplă, fără blazon, ale cărei draperii de 
piele erau ermetic închise. In spatele litierei, la câţiva paşi, o 
escortă de zece zdrahoni înarmaţi până-n dinţi. Toţi călare pe 
cai viguroşi, toţi tăcuţi şi rigizi în şeile luxos ornate, asemenea 
unor statui ecvestre, cu ochii aţintiţi la un cavaler — altă statuie 
ecvestră formidabilă — care stătea în dreapta litierei, în 
apropierea draperiilor. Acesta era un colos, un gigant cum rar 
întâlneşti, cu umeri largi în stare să suporte, fără nici un efort, 
greutăţi înspăimântătoare şi care trebuie că era înzestrat cu o 
forţă extraordinară. La fel ca şi cei zece tâlhari formidabili — al 
căror şef de temut era fără nici o îndoială — cu ochii aţintiţi 
asupra lui, gata să asculte la cel mai mic gest, el, indiferent la 
tot ce se petrecea în jurul lui, nu-şi dezlipea ochii de la draperiile 
în preajma cărora stătea. Era clar că şi el era gata să asculte de 
un ordin, care, în orice clipă putea să vină din interiorul acestei 
litiere, atât de misterios închisă. 

În stânga litierei, stătea în picioare o femeie care, din strada 
Saint Honore, supraveghea cu atenţie acest du-te-vino neîncetat 
al mulţimii. 

Deodată, ea îşi lipi buzele de draperie şi spuse în şoaptă: 

— Uitaţi-o, doamnă, pe Muguette sau Brin de Muguet, cum o 
cheamă. 

Un colţ al draperiei grele se ridică imperceptibil. Doi ochi mari şi 
adânci, de o drăgălăşenie neliniştitoare se iviră dintre pliuri, 
privind cu vie atenţie pe cea pe care bătrâna o recomandase 
sub acest nume poetic de Brin de Muguet. 

Era o fată care abia avea şaptesprezece ani. Cu ochii isteţi, cu 
surâsul accentuat de o uşoară maliţie, tenul de o albeaţă 
sclipitoare care făcea să pălească şi frumoşii crini ce-i ţinea în 
faţă, cu mersul sigur, sprinten, uşor, plin de graţie, ea trecea 
prin mulţime cu o deosebită uşurinţă. Şi cu o voce armonioasă, 


extraordinar de seducătoare, atrăgătoare ea îşi intona 
„chemarea": 

—  Cumpăraţi flori! Uitaţi-o pe Brin de Muguet cu crini şi 
trandafiri!... Cumpăraţi flori, drăguţe doamne şi gentili domni! 

In spatele lui Brin de Muguet, la o distanţă respectabilă fără să 
pară că-l observa, un tânăr îi urmărea toate mişcările cu o 
răbdare de vânător la pândă sau de îndrăgostit. Văzându-i 
privirile pline de pasiune fixate asupra ei, de departe, nu puteai 
să te înşeli: era un îndrăgostit. Un îndrăgostit timid care, fără 
îndoială, nu îndrăznise încă să se declare. 

Misterioasa doamnă invizibilă, după o examinare destul de 
îndelungată, spuse de după draperie, cu o voce de o dulceaţa 
straniu de insinuantă: 

— Această tânără are aerul de a fi foarte iubită de popor. Acum 
cincisprezece zile, când am revenit în Paris, am auzit vorbindu- 
se peste tot numai de Muguette sau Brin de Muguet. Nu m-aş fi 
îndoit că este ea. După câteva zile, când am întâlnit-o din 
întâmplare, eram atât de emoţionată încât n-am putut s-o 
abordez. Eşti sigură că este aceeaşi care ţi-a fost adusă, copil 
nou-născut, de către Landry Coguenard? 

— Care Landry Coquenard era atunci omul de încredere, sufletul 
damnat al lui Signor Concino Con-cini, care atunci nu era... 
suficient... Da, doamnă, chiar ea este!... este fiica lui Concini! 

— Fiica lui Concini şi a mai cui?... Ştii? 

Această întrebare fu pusă cu o indiferenţă aparentă. Dar 
insistența cu care ochii negri cercetau ochii care clipeau ai 
bătrânei aplecată peste draperie, arăta că această indiferenţă 
era doar afişată. 

— Nu doamnă, din nefericire, nu ştiu numele mamei! Şi e păcat., 
căci aş fi câştigat o avere... cu acest secret!... 

Era sinceră, era clar. Aşa probabil îşi zise doamna invizibilă, căci 
ochii încetară s-o mai cerceteze şi se opriră asupra lui Brin de 
Muguet care-şi continua mersul grațios, fără a bănui că cineva 
se ocupa de ea. Şi revenind la bătrână, atentă, insistă: 

— Eşti sigură că ea este?... Eşti sigură că nu te-nşeli? 

— Vedeţi, doamnă, am cunoscut-o "până la paisprezece ani pe 
această micuță. Nu au trecut mai mult de trei ani de când m-a 
abandonat acolo, înşelându-mă groaznic. Dar ajunge, astea-s 
micile mele probleme... Ea nu s-a schimbat. A crescut puţin, s-a 
mărit puţin, dar a rămas ea şi am recunoscut-o din prima clipă. 


Şi întorcându-se spre tânără, cu o lucire rea în ochi, cu buzele 
strânse şi vocea seacă amenințătoare: 

— Priviţi-o ce face... Totuşi eu am învăţat-o meserie, eu care m- 
am sacrificat pentru ea. Adună bani, adună bani! Pe bună 
dreptate, mie ar trebui să-mi revină toţi aceşti bani... 

— In rest, reluă doamna, nu vei pierde nimic. lţi voi cumpăra 
toate drepturile pe care le pretinzi pentru acest copil. Şi te voi 
plăti însutit, aşa cum ea nu ar fi putut să-ţi dea niciodată. Du-te, 
acum, du-te şi fii blândă... dacă poţi. 

Bătrâna se înclină, din nou, de data aceasta jubilând. Şi în timp 
ce se strecura spre strada Saint-Honore, îi trecu prin minte: 

— Viitorul mi-e asigurat!... Pentru mine a fost o adevărată 
binecuvântare întâlnirea cu această doamnă, atât de bogată şi 
generoasă... 

Totuşi se vede că la ea lăcomia era nesăţioasă căci imediat ce 
se bucurase, începu să se vaite cu un regret amar: 

„Dacă aş putea numai să-i spun acestei mici ciume de Muguette 
— pentru că aşa o cheamă acum — dacă aş putea s-o fac să-mi 
spună ce-a făcut cu micuța Loi'se pe care mi-a furat-o când a 
fugit de la mine, aceasta ar face să-mi pice în pungă mulţi bani 
în plus. Şi nu-i de disprețuit. Ea nu ştie, dar eu ştiu că această 
micuță Loi'se este unicul copil al domnului Pardaillan despre 
care se spune că este foarte bogat în ţinutul său Saugis şi care, 
sunt sigură, că n-ar ezita să-şi sacrifice averea pentru a-şi regăsi 
copilul mult iubit. E de văzut, e de văzut..." 

Il 

ÎN JURUL STÂLPULUI INFAMIEI DIN STRADA SAINT-HONORE 
Totuşi, Brin de Muguet îşi vedea în continuare de meseria ei 
recentă şi delicată. Taraba sa era aproape goală, nu mai 
rămăseseră decât câteva mănunchiuri de flori. Deodată, bătrâna 
îi ieşi înainte, cu mâinile în şolduri. Brin de Muguet păli 
îngrozitor. Se dădu repede înapoi, ca şi cum ar Fi călcat, în acel 
moment, pe un şarpe veninos. Şi strigă: 

— La Gorelle! 

Vocea-i sugrumată de groază îl făcu pe îndrăgostit, care o urma 
tot timpul, să se apropie imediat, aruncând bătrânei o privire 
amenințătoare, care i-ar fi dat de gândit acesteia, dacă ar Fi 
observat-o. Dar ea nu dădu atenţie acestui tânăr. Râniji: 

— Da, micuța mea, sunt eu Thomasse la Gorelle. Nu te aşteptai 
să mă-ntâlneşti, nu-i aşa? 


— Lasă-mă să trec. Mă grăbesc să-mi termin treaba, spuse 
bănuitoare Brin de Muguet. 

— Totdeauna, iute, deci! glumi La Gorelle. Tu ai un minut, un 
minuţel să-mi acorzi. Şi plângând: Saint- Thomasse să-mi ajute, 
nu sunt mama ta, e-adevărat... Dar te-am crescut... dacă tu ai 
uitat, eu nu te-am uitat, vezi, eu te iubesc, ca şi cum ai fi 
propria-mi fiică. 

— În fine, ce vreţi? 

— Să-ţi cer o mică lămurire, nimic mai mult, făcu La Gorelle cu 
ardoare, accentuându-şi blândeţea. 

Curioşii, care se opriseră, se îndepărtară unii după alţii, văzând 
că bătrâna nu părea să fie animată de intenţii rele. Chiar 
îndrăgostitul, liniştit de urmările acestei întrevederi care 
debutase într-un mod îngrijorător, se îndepărtă şi el. Totuşi, nu 
merse departe, se opri la câţiva paşi şi îşi reluă urmărirea sa 
discretă. 

Cele două femei se găsiră singure, faţă-n faţă. 

Ele se aflau în mijlocul străzii, Brin de Muguet cu spatele la 
poarta Saint-Honore. La câţiva paşi în spatele ei se ridica un 
stâlp al infamiei. Acesta era situat la capătul străzii Saint- 
Honoré, în consecinţă foarte aproape de biserica Saint-Honore€. 
Îndrăgostitul se găsea în spatele tinerei, între ea şi stâlpul 
infamiei, ascuns după stâlpul unei case. 

În acel moment, o ceată destul de numeroasă înainta din strada 
Coq, (devenită strada Marengo) spre strada Saint-Honore. Nu 
după mult timp ea trebuia să ajungă chiar în dreptul celor două 
femei care nici nu se sinchiseau, nici n-o vedeau. 

Chiar în acel moment, doi gentilomi, care părea că vin din 
strada Saint-Honore, se apropiara de tânără. Era imposibil ca 
cineva să aibă o înfăţişare mai semeaţă decât cei doi gentilomi. 
Nu trebuia să fii un mare fizionomist ca să înţelegi că erau tatăl 
şi fiul. 

Cei doi gentilomi, deci, înaintară spre Brin de Muguet, care nu-i 
văzuse deloc, căci le întoarse spatele. 

În schimb, îndrăgostitul nostru necunoscut îi văzu foarte bine. Şi 
cum îi văzu roşi ca un şcolar, prins cu mâţa-n sac, îşi acoperi 
imediat faţa cu mantaua şi bombăni contrariat: 

— Vărul meu Jehan de Pardaillan şi tatăl său! Ei drace!... 

Cei doi Pardaillan — pentru că ei erau — trecură fără să-l vadă. 
Cel puţin, el aşa crezu şi respiră uşurat. Numai după doi paşi, cel 


pe care-l numi vărul meu Jehan, se aplecă spre tatăl său şi-i 
strecură zâmbind: 

— Vărul meu Odet de Valvert!... El veghează de departe pe cea 
pe care-o iubeşte: frumoasa Muguette, aici în faţa noastră. 

— De ce nu se căsătoreşte cu ea, dacă este atât de pasionat. 

— Mergeţi cam departe, domnule! strigă Jehan râzând. Vă 
asigur că sărmanul Valvert n-a îndrăznit încă să-şi declare 
dragostea. Şi apoi, înainte de a se căsători, ar trebui să 
găsească acea avere pe care a venit s-o caute la Paris. 

In acel moment, cei doi Pardaillan aproape ajunseră în dreptul 
celor două femei. La Gorelle, care nu-i văzu, se apropie de Brin 
de Muguette aproape s-o atingă, şi coborând glasul spuse: 

— Ascultă, când m-ai părăsit, ai luat-o şi pe mica Loise... 

Cei doi Pardaillan auziră. Jehan, la numele de Loise auzit pe 
neaşteptate, păli îngrozitor şi strângând braţul tatălui său, într- 
un suflet: 

— Loise! Pentru Dumnezeu, domnule, să ascultăm. Brin de 
Muguete o întrerupse cu violenţă pe bătrână: 

— Da, am luat-o!... O iubeam pe această mică Loise. Şi ştiam 
bine că dacă v-aş fi lăsat-o aţi fi făcut-o să 

moară încet, puţin câte puţin, cum mă făceaţi pe mine să mor. 
Aţi fi lăsat-o!... Dar ar fi fost o crimă monstruoasă! Am luat-o, 
am salvat-o din ghearele dumneavostră... Ce-aveţi de spus de 
asta? 

— Nimic, bineînţeles, gemu La Gorelle, ai făcut bine... nu-ți 
reproşez nimic... Dar timpurile s-au schimbat.. Nu mai sunt 
aceeaşi... Mizeria, vezi tu, mă făcuse rea. Vezi bine cum îţi 
vorbesc de blând. M-am bucurat sincer să te văd într-o sănătate 
înfloritoare şi făcând atât de bune afaceri, care sunt o 
binecuvântare... aş vrea să-ţi spun că la fel mă bucur să ştiu 
acest copil fericit şi sănătos! 

— Dacă nu-i decât asta, bucuraţi-vă; ea estefericită şi se simte 
bine! 

— Şi unde ai dus-o pe această mică şi dragă creatură a bunului 
Dumnezeu? 

— Asta n-o s-o ştiţi, La Gorelle. 

— Hai, văd că tu continui să mă bănuieşti. Nu ai dreptate, 
micuța mea, nu-ţi vreau răul, nici ţie, nici copilului. Adio. 

Puțin uluită de această plecare atât de precipitată, care semăna 
a fugă, Brin de Muguet respira mai puţin stânjenită. În acel 


moment, cavalerul de Pardaillan se apropie de ea, luă toate 
florile care mai rămăseseră şi puse un ban de aur pe taraba ei. 
Şi cum ea se făcea că scotoceşte în pungă pentru a-i da restul, 
el făcu un gest larg de mare senior: 

— Păstrează restul, copila mea frumoasă, păstrează, făcu el cu 
blândeţe. 

Brin de Muguet mulţumi, făcu o reverență graţioasă pe care 
Pardaillan şi fiul său o admirară ca fiind cunoscători. Şi văzând 
că se îndepărtează, Pardaillan o opri cu un gest şi spuse cu un 
aer indiferent: 

— Vorbeaţi, cred, despre un copil pe care l-aţi luat de la această 
bătrână ce-l maltrata. 

— Aşa este. domnule. 

_Un copil care se numeşte Loise. 

— Da, domnule. 

Pardaillan păru că se gândeşte o clipă şi plin de blândeţe: 

— Scuzaţi-mă, copila mea, dacă vă pun câteva întrebări care vă 
vor părea poate indiscrete, dar sunt dictate de motivele cele 
mai serioase, nicidecum de o curiozitate deplasată, aşa cum aţi 
fi în drept să presupuneţi. Vreţi să-mi faceţi favoarea de a 
răspunde? 

— Cu plăcere, domnule, făcu fără voia ei şi fără a pierde nimic 
din brusca seriozitate,. 

— Ştiţi care este vârsta acestei micuţe Loise? reluă Pardaillan. 
— Trei ani şi jumătate. 

— Această copilă este rudă cu voi? 

— Este fiica mea. 

— Fiica voastră! tresări Pardaillan. 

— Da, domnule. 

— Sunteţi prea tânără, mi se pare, pentru a avea un copil de trei 
ani şi jumătate. 

— Par mai tânără decât sunt. Am nouăsprezece ani, domnule. 

— Mi-aţi spus atâtea. Vă mulţumesc de mii de ori, doamnă, 
pentru gentileţea cu care aţi binevoit să-mi răspundeţi. Când 
veţi trece pe strada Saint-Denis, intraţi, din când în când, la 
hanul Crand-Passe-Partout. Acolo locuiesc. Să întrebaţi de 
cavalerul Pardaillan şi, Fie că sunt, fie că nu sunt acolo, să-mi 
lăsaţi câteva din florile înmiresmate ale dumneavoastră, în 
schimbul cărora veţi primi un ban de aur. 


— Nu voi pierde prilejul, domnule cavaler, promise Brin de 
Muguet, răspunzând cu o reverență la 

salutul larg, cu pălăria, foarte politicos, al celor doi Pardaillan. 
Tatăl şi fiul, ţinându-se de braţ, se îndepărtară. 

— Sărmanul Odet, murmură Jehan, pentru el va fi o mare 
lovitură, când va afla. 

— Da, spuse Pardaillan posomorât, mare păcat... căci ar fi în 
stare să moară. Drăcia dracului! Cine ar fi putut să spună asta 
despre această micuță căreia i s-ar da iertarea păcatelor fără 
spovedanie. 

— Poate este măritată, domnule. Ea nu părea nici ruşinată, nici 
jenată. 

— Am observat, într-adevăr, că n-avea un aer de vinovăţie. Nu 
este mai puţin adevărat că este pierdută pentru Valvert şi asta 
mă întristează pentru el, care este un copil brav şi demn şi îl 
iubesc. 

Işi reluară mersul şi dădură colţul, la stânga, pe strada d'Orléans 
(azi strada Luvru). După câţiva paşi, Jehan oftă: 

—Incă o falsă emoție. Ah! domnule, încep să cred că niciodată 
n-o voi regăsi pe sărmana mea micuță Loisette. 

— Şi eu, cavalere, îţi spun că o vom regăsi. Doar pentru asta am 
venit aici, drăcia dracului! Şi apoi, eu nu o cunosc pe această 
mică Loisette şi vreau ş-o cunosc înainte de a pleca în marea 
călătorie din care nimeni nu se întoarce. Pe Pilat, frumos ar fi ca 
un bunic să se ducă fără să-şi îmbrăţişeze nepoata. O vom găsi, 
îţi spun eu. 

— Să vă asculte Dumnezeu, domnule. 

O luară încă o dată la stânga, pe strada Deux-Ecus, care urma 
să-i ducă obligatoriu în strada Grenelle. 

IIl 

DOAMNA CU OCHII NEGRI IESE DIN ANONIMAT 

Ei bine, doamnă, spuse La Gorelle, revenind aproape de litieră, 
ați văzut? Ea, de asemenea, m-a recunoscut imediat. 

— Da, răspunse doamna invizibilă, te-a recunoscut, dar nu fără 
groază. Această copilă nu-mi pare să fi păstrat o amintire 
excelentă despre tine şi de grija pe care tu pretinzi că n-ai 
precupeţit-o. 

— Este o ingrată, rosti la Gorelle, în chip de scuză. 

— Te-am observat în timp ce-i vorbeai. Cred că nu ai ţinut 
seamă cum trebuia de recomandările pe care ţi le-am făcut. |ţi 


repet şi asta pentru ultima dată: să nu faci niciodată ceva contra 
acestei copile... dacă ţii la viaţă. Nici în bine, nici în rău să nute 
ocupi vreodată de ea. Evit-o, poartă-te ca şi cum ea nu ar mai 
exista pentru tine. Te sfătuiesc să nu uiţi vreodată aceste 
recomandări, aşa cum le-ai uitat pe cele precedente. Te 
sfătuiesc în interesul tău, înţelegi... 

— Nu le voi uita, doamnă, vă jur pe veşnica mea mântuire. 

Şi grăbindu-se să schimbe un subiect de conversaţie ce devenea 
prea periculos pentru ea, adăugă cu aerul său slugarnic: 

— Sper, doamnă, că sunteţi acum convinsă că nu este nici o 
greşeală. Brin de Muguet este, cu siguranţă, fiica lui Concini. 

— Da, acum cred că nu poate fi nici o eroare, recunoscu 
doamna invizibilă. 

— Cu siguranţă, ea este, doamnă. Ea este aceea care mi-a fost, 
odinioară, adusă, când abia avea câteva zile, de către Landry 
Coquenard, fostul om de încredere al domnului Concini. 

Doamna nu răspunse. Ea era convinsă şi reflecta. 

— îngeri din paradis! strigă deodată La Gorelle, nu mă-nşel! El 
este!... Cu siguranţă, el este!... 

Şi agitând draperia pe care doamna o lăsase să cadă, cu o vie 
emoție: 

— Doamnă, el este!... El este!... 

Din nou, ochii negri se arătară. Şi cu acelaşi calm suveran, 
glasul melodios al necunoscutei se informă: 

— Care el? 

— Landry Coquenard! doamnă! Landry Coquenard în persoană! 
jubilă La Gorelle. 

Şi cu o bucurie frenetică pe care abia putea s-o disimuleze, 
explică volubil: 

— Vedeţi, doamnă, acest amărât zdrenţăros, târând lanţul de 
gât?... El este!.. Este Landry Coqguenard!... 

— Dar acest nefericit este dus la tortură! 

— Aşa se pare, exulta oribila zgripţuroaică. Fără îndoială, îl duc 
la spânzurătoare, aici, aproape, în faţă la Saint-Honore... Ah! 
sărmane Landry Coquenard, trebuia s-o sfârşeşti atât de 
mizerabil!... Şi cine mi-ar fi spus că voi avea durerea să te văd 
atârnat de cracă!... 

Căci dacă înaintăm puţin, îl vom ve... Vai, nu mă-nşel!... Este 
chiar domnul Concini care-l duce... Isuse, cu ce privire plină de 
grijă neliniştită îl soarbe! A! ghicesc despre ce este vorba: 


Landry Coquenard a avut supărătoarea idee de a-şi aminti de 
fostul său stăpân care este, ca să spun aşa, regele acestui 
domeniu. 

Doamna nu mai asculta de mult. La Gorelle observă că ochii ei 
negri n-o mai privesc, că draperia căzuse din nou şi-i auzi glasul 
care, la cealaltă draperie, chemă blând: 

— D'Albaran! 

Acest apel se adresa formidabilei statui ecvestre a cărei 
prezenţă am semnalat-o. Auzindu-şi numele, el se aplecă pe 
grumazul calului său, murmurând: 

— Signora? 

— Vezi acel condamnat, acolo, în mijlocul gărzilor? întrebă 
doamna necunoscută. 

— ÎI văd, doamnă. 

— Nu trebuie să fie executat, reluă doamna. Trebuie să-l 
eliberăm, să-l lăsăm să plece, să ştim unde-i este vizuina, să 
putem să-l regăsim. Du-te. 

— Bine, doamnă, răspunse d'Albaran, fără să se mire, cu un 
calm admirabil. 

Fără să mai întârzie, cobori de pe cal, făcând un semn oamenilor 
săi. Imediat aceştia îl imitară. Doi rândaşi, însărcinaţi să 
conducă catării litierei, ieşiră din colţul în care stăteau de 
rezervă şi luară în pază caii. D'Albaran îşi adună oamenii în jurul 
lui şi începu să le dea ordine cu glas scăzut. 

Draperiile rămaseră închise, ochii doamnei invizibile nu se mai 
arătară. La Gorelle aştepta cu răbdare. Ea auzise ordinul dat. 
Urmărea cu ochi furioşi conversaţia în şoaptă a lui d'Albaran. Şi 
cu buzele strânse, cu un aer plin de răutate, mormăia: 

— După fata lui Concini pe care mi-a interzis s-o ating, iată că-l 
salvează pe Landry Coquenard! Ah! dar această doamnă nobilă 
salvează deci, pe toată lumea!... Este, deci, o sfântă coborâtă pe 
pământ!... 

In acel moment, cei doi Pardaillan intrau pe strada Deux-Ecus. 
Evident, ei mergeau fără scop, la întâmplare... 

Dinspre La Gorelle, draperia se dădu, o secundă, la o parte. O 
mânuţă albă apăru, ţinând o pungă mare, umiflată, gata să 
pleznească, cu bani de aur. In acelaşi timp, vocea spuse: 

— Ţine, asta, nu-i decât un acont. 

Draperia cobori imediat. Ochii negri nu trebuiau să se mai arate. 
Dar La Gorelle auzi glasul armonios care spunea: 


— Ascultă. Ştiu unde să te găsesc. Asta îmi ajunge. Poţi să ai 
nevoie să-mi comunici lucruri importante. Prin urmare, este 
necesar ca tu să ştii cine sunt şi unde locuiesc. Sunt ducesa de 
Sorrientes şi locuiesc la palatul Sorrientes. Ştii unde se află 
palatul Sorrientes? 

— Nu, doamnă. Dar fiţi fără grijă, mă voi informa, voi găsi. 

— Nu te informa. O să-ţi explic: palatul Sorrientes se află în 
spatele Luvrului, la capătul străzii Saint-Nicaise, lângă capela 
Saint-Nicolas, de care este lipit. Este la intersecţia a trei străzi: 
strada Saint-Nicaise, strada Séyne care se întinde de-a lungul 
râului şi o fundătură care porneşte din această stradă Seyne. 
Are trei intrări: câte una pe fiecare stradă. Dacă ai nevoie să mă 
vezi, să te prezinţi la uşiţa fundăturii. Să baţi de trei ori, cu 
distanţă între bătăi şi persoanei care va apărea să-i spui simplu 
numele tău. O să reţii bine 

toate acestea? 

_Am o memorie bună, zâmbi la Gorelle. Să văd 

mai întâi: Doamna ducesă de Sorrientes. Palatul Sorrientes la 
capătul străzii Saint-Nicaise. Uşiţa fundăturii care porneşte din 
strada Seyne. Trei bătăi cu distanţă între ele la această uşiţă şi 
să dau numele meu. E bine, nu-i aşa? 

— Este bine. Poţi să pleci. 

La Gorelle salută cu plecăciune litiera. Se pregătea să se 
repeadă spre strada Saint-Honore pentru a vedea ce se va 
întâmpla cu acest Landry Coguenard căruia părea să-i poarte 
pică în mod deosebit. Dar îndreptându-se în acea direcţie, 
observă pe cei doi Pardaillan. Şi văzându-i o cuprinse, din nou, 
aceeaşi nelinişte. Se făcu cât putu de mică, nu mai mişcă şi se 
ascunse cât mai aproape de spatele litierei. 

Ajungând în strada Grenelle, cei doi Pardaillan se întoarseră, 
maşinal, încă o dată la stânga. Apropiin-du-se de litieră, o 
observaseră pe La Gorelle. Au recunoscut-o imediat şi şi-au 
concentrat toată atenţia asupra ei. Dar erau prea departe 
pentru a auzi glasul ducesei de Sorrientes, tot timpul invizibilă în 
spatele draperiilor lăsate. Ei trecuseră chiar când s-o audă pe La 
Gorelle repetând indicaţiile care i se dădeau pentru a verifica 
dacă nu uitase ceva. 

Cei doi Pardaillan se îndepărtară. La Gorelle, renunțând să-şi 
satisfacă curiozitatea întoarse cu hotărâre spatele străzii Saint- 
Honore, se strecură cu vioiciune pe strada Deux-Ecus şi dispăru 


cu acea rapiditate specifică celor cărora frica le-a pus aripi la 
călcâie. Cei doi Pardaillan reveniră pe Strada Saint-Honore. Ei 
nimeriră chiar trupa, a cărei prezenţă am semnalat-o în strada 
Coq şi care conducea un condamnat, care, dacă ar fi s-o credem 
pe La Gorelle, nu era altul decât Landry Coquenard, despre care 
venise să vorbească cu ducesa de Sorrientes, care din motive 
personale — pe care, fără îndoiala, le vom afla imediat — nu 
voia ca el să fie spânzurat. 

Era mare îmbulzeală în acel loc, căci mulţimea era imobilizată 
pentru a vedea cum trece cortegiul. Cu o grămadă de lovituri de 
coate, cei doi Pardaillan îşi croiră drum şi se îndepărtară de 
această mare adunare. Când se aflară în afara mulţimii, Jehan 
se opri deodată şi, ieşind din reverie: 

— Este ciudat, spuse el, această femeie... cum zici că a numit-o 
frumoasa Muguette? 

— La Gorelle, îi aminti Pardaillan, care avea întotdeauna o 
memorie extraordinară. 

— La Gorelle! Asta e!... Ei bine, mi se pare că am văzut-o deja. 
dar nu ştiu unde şi când. M-am gândit bine, dar n-am ajuns să- 
mi amintesc. 

IV 

DRUMUL SPRE SPÂNZURĂTOARE 

E timpul să ne ocupăm de această trupă a cărei prezenţă în 
strada Saint-Honore provocase o atât de vie emoție în mulţime. 

Această trupă era, în întregime, compusă din oameni care 
aparţineau lui Concino Concini, mareşal şi marchiz d'Ancre. 
Concino Concini, care conducea în persoană aceşti oameni, îi 
copleşea cu autoritatea sa, îi înflăcăra... 

Acest om era reprezentarea vie a puterii fără limită, a orgoliului 
fără frână, a lăcomiei nesăţioase, a luxului infernal. După 
apariţia lui La Gorelle care, fără îndoială nu era decât un ecou, 
„el era, să spunem aşa, regele acestui domeniu". Acest domeniu 
era regalul Franţei, cel mai frumos domeniu al creştinătăţii. Şi el 
era astfel datorită voinţei unei femei pe care o pasiune 
nesăbuită o stăpânea despotic. El era astfel pentru că era 
amantul Măriei de Medicis: regina regentă. Şi pentru că el era 
„ca să spunem aşa, rege", Concini crezuse că putea să le 
permită oamenilor săi să se amuze. Oamenii săi, de obicei, erau 
cei ce se numeau oamenii de rând ai domnului marchiz d'Ancre. 
lată în ce consta acest joc: 


Doi soldaţi, şefi ai grupurilor de zece, de Roquetaille şi de 
Longval, făcuseră două laţuri în jurul gâtului unui sărman 
zdrenţăros. Cele două extremităţi ale sforilor lungi treceau pe 
umerii lor şi cu hohote zgomotoase de râs, îl târau cu brutalitate 
ca pe un vițel spre abator. Aveau grijă să se depărteze cât mai 
mult posibil, ca victima lor să fie vizibilă în mijlocul şoselei, 
expusă batjocoririlor plebei. Căci nu se îndoiau că plebea se 
distra cu acest joc atroce, care le părea dintre cele mai 
amuzante. Şi, imitând glasul strident al negustorilor ambulanți, 
ei strigau: 

— Faceţi loc!... Faceţi loc pentru acest băiat rău pe care-l ducem 
la spânzurătoare!... 

Aceşti oameni făceau mare tapaj, îşi copleşeau victima cu ironii 
grosolane, cu injurii pe cât de brutale, pe-atât de diverse, 
supraveghind-o de aproape. Şi când avea aerul că vrea să se 
oprească, râzând în hohote, ei o obligau să meargă, înţepându-i, 
fără milă, spatele cu spadele lor imense. In spatele acestor 
oameni, venea Concini, sprijinindu-şi braţul de baronul 
Rospignac, omul său de încredere şi căpitanul, celor patruzeci 
de soldaţi ai săi. Concini, întotdeauna tânăr, întotdeauna 
îmbrăcat somptuos şi de o eleganţă extraordinară, era 
prizonierul cu o nelinişte mohorâtă. 

Dar Roquetaille şi Longval, trăgând cu zdruncinături violente 
laturile, amenințau în fiecare clipă să-l sugrume de-a dreptul pe 
nefericitul Landry Coquenard. 

Totuşi, trecând peste toate acestea, el reuşea să se întoarcă din 
când în când. Atunci el se redresa. Ochii-i injectaţi îl căutau pe 
Concini în spatele tâlharilor lui, singurul care nu supraveghea 
şi-l săgeta cu o privire în care sclipea o groaznică ameninţare şi 
atunci, Concini pălea, tremura, se crampona de braţul lui 
Rospignac şi cu un glas de-i clănţăneau dinţii comanda: 

— Mai repede!... Mai repede!... 

Şi banda ascultătoare grăbea pasul, râzând mai tare, discutând 
foarte tare la care spânzurătoare i-ar conveni să meargă pentru 
a-l agăța pe ticălos. 

Astfel, cortegiul sinistru intră pe strada Saint-Honore, în plină 
mulţime. Această mulţime îl văzuse venind de departe. Dar cum 
nu-şi dăduse seama de realitate, nu i-a acordat decât o slabă 
atenţie. Când ajunse acolo, mulţimea înţelese. Nimeni nu-l 


cunoştea pe condamnat. Ceea ce făcuse, unde, când, cum 
fusese prins, de ce îl spânzurau. nimeni nu ştia nimic. 

Dar, în acea împrejurare, era evident că se aflau în faţa unei 
bravuri insolente, de o violenţă incalificabilă. Landry Coguenard 
putea să fie un ticălos groaznic, vinovat de toate crimele. Prin 
tratamentul odios care i se aplica, el apăru ca o victimă. El 
deveni simpatic, fără să se ştie cine era. 

— Faceţi loc acestui ticălos care va fi spânzurat după meritele 
sale. ' 

Mulțimea rămase, tot timpul, tăcută. Dar ea nu făcea loc de 
trecere. Nu fiindcă era stăpânită de revoltă. Pur şi simplu pentru 
că o paraliza o imensă uimire. 

Brin de Muguet, care rămăsese în mijlocul şoselei, la intrarea în 
strada Coq, fireşte că se găsi în primele rânduri. Ea fu aceea 
care-şi regăsi, prima vorbele. 

— Bietul om! strigă ea. 

Toată lumea o auzi. Landry Coquenard ca şi ceilalţi. Era, cu 
siguranţă, un om brav, acest Landry Coquenard. In ciuda 
situaţiei îngrozitoare în care se afla, el nu-şi pierduse capul. Elo 
fixă pe cea care vorbise cu nişte ochi care produseră o emoție 
sfâşietoare şi murmură: 

— Este ea, fiica lui Concini, ea mă compătimeşte! Ah, bravă 
micuţă!... 

Concini auzise şi el... Rospignac, căpitanul soldaţilor săi auzise 
şi el. 

Concini şi Rospignac, în acelaşi timp, o ţintuiră pe Brin de 
Muguet cu o privire plină de pasiune sălbatică. Şi Concini, 
strângând nervos braţul lui Rospignac, îi strecură la ureche cu o 
voce aprinsă: 

— Ea este, Rospignac! Pe Sfânta Fecioară, trebuie s-o urmăresc, 
să-i vorbesc... Şi dacă mă respinge, din nou... Vei fi cu mine 
Rospignac, mă vei ajuta!... 

Rospignac bombăni în sinea lui: 

„Da, contează pe mine, desfrânat mizerabil de ltalia!... Decât să 
ţi-o dau, ţi-aş smulge inima cu unghiile!... O iubesc şi eu!... O 
vreau!... Şi, pe sângele diavolului, nimeni în afară de mine n-o 
va avea!.." 

Totuşi, cu voce tare, cu o indiferenţă afectată: 

— Sigur că da, domnule. Dar prizonierul dumneavoastră?... 
Credeam că aveţi motive deosebite de a vă asigura cu proprii 


dumneavoastră ochi că un ştreang bun îl va face mut pentru 
totdeauna. 

— Ei! Oamenii tăi vor face treabă bună şi fără noi. Vreau să-i 
vorbesc. 

— Dacă mulţimea ne lasă să trecem... Ceea ce nu mi se pare 
foarte sigur. 

Odet de Valvert auzise. El se afla destul de departe. Şi se apucă 
să dea din coate cu o forţă impetuoasă pentru a se apropia de 
tânără. 

În fine, şi mulţimea auzise. Şi mulţimea, în loc să se depărteze, 
cum nu încetau să ceara Roquetaille şi Longval, mulţimea 
strânse rândurile şi începu sa murmure. 

Acest Landry Coqguenard, care nu-şi pierdea capul, trebuie că 
este brav, ne-am spune noi. Mai mult, era un om deştept şi 
hotărât. Concini şi spadasinii săi, în infatuarea lor, nu-şi dădeau 
seama de starea mulţimii? El, însă, îşi dădu seama imediat, 
începu să zbiere: 

— La mine!... Ajutaţi-mă!... Oameni buni, veţi lăsa să fie 
asasinat în mod mizerabil un bun creştin care n-are să-şi 
reproşeze nici o crimă? 

Vicleanul avusese grijă să spună că voiau să-l asasineze. Acest 
cuvânt produse o enormă impresie. Murmurele se ridicară cu un 
ton, deveniră vuiete premergătoare furtunii. Dar mulţimea încă 
nu mişca. Ea aştepta pentru a trece la acţiune, ca cineva mai 
hotărât să dea impulsul. 

Aceasta fu tot Brin de Muguet care-l dădu, fără să se gândească, 
într-un elan al inimii sale bune: 

— Nu este nici un bărbat aici? strigă ea. 

— Este, cel puţin unul, domnişoară, răspunse imediat o voce 
puternică. 

Era Odet de Valvert, care reuşise, în sfârşit, să se strecoare 
aproape de ea şi care vorbi astfel. 

Odet de Valvert nu pierdu timpul. După ce salută pe „doamna 
sa" cum făceau, odinioară, vitejii înaintea misiunii, cu lancea în 
cumpănire, se postă în faţa lui Roquetaille şi Longval, şi cu o 
voce caustică, pronunţă: 

— De ce maltrataţi astfel pe acest om? Este nedemn pentru 
gentilomi, de a abuza astfel de forţa lor faţă de un sărman 
diavol fără apărare. 

Cei doi spadasini se zborşiră. 


— De ce se amestecă acest tânăr zăpăcit? mugi Longval. 

— Acest caraghios vrea să-şi dea importanţă! zbieră Roquetaille. 
— Caraghios! tânăr zăpăcit! Sunteţi prea generoşi, 'domnilor! 
ironiza Odei de Valvert. 

El spuse asta. Dar în acelaşi timp, îşi proiectă cei doi pumni, în 
față. cu o forță irezistibilă. Cei doi căzură pe spate, la patru paşi 
de acolo. 

— Trăiască domnişorul! strigă mulțimea entuziasmată. 

Landry Coquenard era gata la orice. Nici el nu pierdea nici o 
secundă. Facu o săritură uimitoare, şi căzu în braţele pe care i le 
întinse Odet de Valvert. 

Cu o forţă pe care n-ai fi bănuit-o niciodată la un tânăr cu o 
înfăţişare atât de delicată, îl ridică, îl trecu în spatele lui şi-i 
strecură în mână o pungă, zicându-i: 

-— Fugi repede. 

Landry Coguenard îl privi cu o recunoştinţă inexprimabilă pe 
salvatorul său şi fără să întârzie, fără să pronunţe un cuvânt, se 
precipită în mijlocul mulţimii, care se deschise pentru a-i face 
loc să treacă. 

In acel moment, colosul ducesei de Sorrientes venea în fugă in 
fruntea celor zece oameni ai săi. El găsi treaba gata făcută. 
Totuşi ordinele ducesei erau categorice: nu trebuia numai să 
salveze prizonierul, ci să ştie şi unde locuieşte, pentru a-l putea 
regăsi. Landry Coquenard. năuc, se simţi înhăţat, ridicat, trecut 
din mână în mână, purtat pe strada Granelle, în spatele litierei. 
El se afla destul de departe de călăii săi, în afara pericolului. El 
fugi, fără a cere explicaţii nimănui. 

D'Albaran se apropie de litieră. 

— S-a făcut, doamnă, spuse el în spaniolă. Dar omul deja 
scăpase de cei care-l ţineau. Noi n-am făcut decât să-i uşurăm 
fuga. 

— Am văzut, răspunse ducesa de Sorrientes în aceeaşi limbă. 

— Ce ordonati, doamnă? 

— Să aşteptăm, spuse ducesa, aştept pe cineva şi vreau să văd 
ce i se va întâmpla acestui tânăr, care a îndrăznit să-l înfrunte în 
faţă pe atotputernicul stăpân al acestui regat. 

Şi cu un surâs nedefinit, ea adăugă: 

— Şi apoi sunt curioasă să ştiu, de asemenea, ce va face acest 
brav popor al Parisului, care murmură acolo. 


D'Albaran se înclină respectuos, sări în şa şi-şi reluă poza 
răbdătoare şi atentă, aproape de litieră. Oamenii săi deja îşi 
încălecaseră caii şi îşi reluară atitudinea rigidă de soldaţi sub 
arme. Acum nu mai erau decât nouă. Al zecelea se dusese pe 
urmele lui Landry Coquenard şi nu trebuia să-l scape. 

V 

CUM SE TERMINĂ CIOCNIREA 

Să revenim la Oclet Valvert şi la banda de lupi turbaţi cu care 
urma să se încaiere. 

Gestul său fusese atât de rapid, atât de imprevizibil, încât 
oamenii lui Concini nu ştiură ce se îmtâmplase decât când 
văzură pe cei doi camarazi ai lor rostogoliţi în praf. In ceea ce-l 
priveşte, Landry Coquenard fusese atât de prompt să prindă 
ocazia, încât era deja în strada Grenelle, când ei observaseră că 
fugise. 

Concini şi Rospignac nu observaseră nimic . Ei nu aveau ochi 
decât pentru Brin de Muguet pe care o devorau, de-a dreptul cu 
privirea. 

Odet Valvert se aştepta să fie atacat imediat şi era în gardă. 
Acest scurt răgaz, pe care stupoarea adversarilor săi i-l acorda, 
îl făcu să-i observe. Foarte natural, atenţia sa se opri, mai întâi, 
asupra celui pe care-l ştia ca fiind şeful: asupra lui Concini. Nu 
putu să nu fie frapat de privirea înflăcărată, de pasiunea brutală 
cu care Concini şi Rospignac o săgetau pe tânără. Mâna sa 
răsucea cu nervozitate mustaţa şi, după ce se înroşi, deveni 
palid: gelozia începu să-şi abată asupra lui gheara-i ascuţită şi 
să-i sfâşie inima. 

Nu era singurul care remarcase privirile înflăcărate ale celor doi. 
În mulţime, o femeie de statură mică se sprijinea de braţul unui 
om exagerat de înalt. Această femeie nu avea ochi decât pentru 
Concini. Ca şi Odet de Valvert, fu frapată de felul în care el o 
privea pe frumoasa florăreasă. Ea urmări direcţia acestei priviri 
şi examina pe tânără cu o atenţie pătrunzătoare de femeie 
geloasă care-şi observă rivala. Şi strânse puternic braţul 
cavalerului său, şi gemu cu glas plângăreţ: 

— Stocco, iată pe cea pe care el o iubeşte!... Uite-o!... Cu toate 
acestea, oamenii lui Concini şi-au revenit 

din uluire, Mai întâi fu o ploaie de injurii în care toţi diavolii 
infernului erau la loc de cinste. Această explozie furioasă îl 


smulse pe Concini din contemplarea sa pasionată şi îl aduse la 
realitate. 

— Ce este? făcu el. 

Îl informară în câteva cuvinte. Aflând că „afurisitul Landry 
Coquenard" o ştersese englezeşte, datorită intervenţiei acestui 
băieţandru pe care-l arătară, Concini deveni livid. Un tremur 
convulsiv îl cuprinse de la picioare până-n creştet. Ameţit de 
furie, izbucni mai întâi în injurii îngrozitoare. 

Dar revenindu-şi imediat, cu un glas pe care o furie teribilă îl 
făcea să tremure, comandă: 

— Prindeţi-mi acest om!... Să ia locul celui pe care vi l-a luat!... 
— Ei! viteazule, spuse Odet de Valvert cu dispreţ, de ce nu 
veniţi dumneavoastră, să mă prindeţi chiar voi în persoană? Aş 
fi curios să văd cât cântăreşte spada unui desfrânat din Italia 
faţă de sabia unui gentilom loial din Franţa. 

Adevărul e că ardea de dorinţa de a se măsura cu rivalul pe 
care-l ghicise şi pe care-l detesta deja din instinct, întreaga sa 
atitudine era chiar ea o insultă, o sfidare. 

Pentru prima dată, mulţimea găsea un om care îndrăznea să-i 
arunce în faţă lui Concini înmărmurit acest epitet insultător de 
„desfrânat din Italia". Se simţea stârnită această mulţime. 
Exulta. Şi izbucni într-o aclamare formidabilă: 

— Trăiască domnişorul! 

— La dracul! Ce-aşteptaţi, când eu comand?... Prindeţi-mi acest 
om, vă spun. De altfel, trebuia să 

le facă această dreptate, ei nu ezitau. Toţi aceşti bătăuşi erau 
viteji, incontestabil. Ei se puseră în mişcare înainte ca stăpânul 
lor să termine de dat ordinul. Roquetaille şi Longval care se 
ridicaseră se repeziră, primii, cu spada ridicată: 

— Trebuie să-ţi iau sânge! urla Roquetaille. 

— Vreau să-ţi scot maţele! mugi Longval. 

Totuşi, contrar celor aşteptate, ei găsiră o spadă suplă şi vie, 
care pară ca şi cum se juca cu toate atacurile lor. Poate că ar fi 
primit o lecţie pe care înfumurarea lor o merita, dacă toată 
banda, cu strigăte înspăimântătoare, nu le-ar fi venit în ajutor. 
Toţi, în acelaşi timp, se năpustiră pe insolent, care, fapt, totuşi, 
neprevăzut, la care nu s-ar fi aşteptat din partea lui, susţinu fără 
slăbiciune înspăimântătorul şoc. 

Era clar, totuşi, că în ciuda vitejiei sale nebuneşti, forţei şi 
abilității sale, acest tânăr nu ar fi putut să reziste mult timp 


celor cincisprezece spadasini care, fără ruşine, îl asaltau din 
toate părţile. 

Furtuna izbucni. Pentru că fusese frânată o clipă, izbucni şi mai 
teribil. Aceasta fu, mai întâi, ca răspuns la 

strigătele tâlharilor, un strigăt formidabil care acoperi toate 
zgomotele: 

— Jos străinii!... Să plece la ei acasă!... Jos cei ce ne 
înfometează!... 

Şi mulţimea se urni. Oamenii lui Concini trebuiră să-l 
abandoneze pe Odet de Valvert pentru a face faţă acestei 
mulţimi de adversari pe care nu se aşteptau să-i întâlnească. 
Totuşi mulţimea se mulţumise să elibereze „domnişorul” a cărui 
atitudine mândră avu darul să-i stârnească entuziasmul. Ea se 
mulţumise doar să-i paralizeze pe oamenii lui Concini, fără să-i 
lovească. 

Concini încă nu înţelese. Această moderație a mulţimii, care 
venea din conştiinţa forţei sale, el o atribui fricii. El sfârşi prin a 
se înfuria; el răcni: 

—  Prindeţi-mi această  canalie!... Haideţi, haideţi, loviți, 
omorâţi!... 

Oamenii săi ascultară ordinele, într-adevăr loviră, câţiva 
nefericiţi căzură, pe jumătate omorâţi. Atunci furia poporului 
izbucni cu toată impetuozitatea. Ducesa de Sorrientes îi spusese 
lui D'Albaran că vrea să vadă ce va face bravul popor al 
Parisului. Ea fu lămurită. 

Huiduieli, fluierături stridente îi acoperiră glasul. Şi un strigăt 
imens se ridică: 

— La moarte!... La moarte Concini... La apă cu desfrânatul! La 
moarte asasinii! 

— Santa Maria! Stocco, aceşti turbaţi vor să mi-l omoare pe 
Concino! se lamenta mica femeie de la braţul omului înalt. 

Şi de data aceasta ea vorbea în italiană. 

Şi Stocco, în aceeaşi limbă, cu ochii strălucind de o bucurie rea, 
cu acel aer zeflemitor care-i era specific, răspunse: 

— Eu cred, signora, că într-adevăr trebuie să vă pregătiţi vălurile 
de văduvă. 

— Stocco, făcu Leonora Galigai — pentru că se părea că ea este 
— priveşte acolo, nu-l vezi venind pe rege? Este ora când se 
întoarce din promenadă. 


Deasupra capetelor pe care le domina prin înălţime, Stocco 
aruncă o privire înspre intrarea Saint-Honore. 

— Cred că el este, spuse el. 

Leonora Galigai îi strecură repede la ureche câteva cuvinte. 
Stocco ridică ireverenţios din umeri. Dar el se supuse fără 
discuţii. Şi dând puternic din coate îşi croi drum spre Concini. Și 
cum îşi dădea seama că manevra sa nu era suficientă, striga cu 
glasu-i dezagreabil, maliţios: 

— Regele!... Uitaţi-l pe rege!... Faceţi loc regelui! Furia mulţimii 
nu se potoli, auzind aceasta. Dar 

atenţia îi fu deturnată. Concini şi oamenii săi, care se vedeau 
pierduţi, avură o clipă de răgaz. Stocco ajunse cu uşurinţă în 
faţa celui la care fusese trimis. 

— Monseniore, spuse el în italiană, iată regele. 

— Nu mă interesează regele! mormăi Concini plimbându-şi 
privirea cumplită deasupra mulţimii. 

Stocco se frânse în două într-un salut exagerat şi cu aceeaşi 
voce dezagreabilă, fără să ştii dacă vorbeşte serios sau dacă 
îşibate joc: 

— Pe Dumnezeu, signore, spuse el, ştim bine că adevăratul rege 
al acestei ţări sunteţi dumneavoastră. Totuşi, nu aveţi încă nici 
titlul, nici coroana. Titlul şi coroana le are copilul care vine de 
acolo. Credeţi-mă, monseniore, nu este prudent să vă arătaţi în 
faţa lui într-o situaţie atât de umilitoare ca aceasta. Va trebui să- 
i daţi o mică dovadă a puterii dumneavoastră... Şi dacă anturajul 
micului rege se va îndoi de forţa dumneavoastră, de aceasta voi 
sunteţi responsabil, monseniore. 

— La dracu! ai dreptate, Stocco! recunoscu Concini. Şi el dădu 
ordin lui Rospignac să se retragă, pe care 

aşa viteaz cum fu, îl întâmpină cu o adevărată uşurare, îşi mişca 
pumnii de furie şi privirea sa scânteietoare căuta tot timpul pe 
cineva. Deodată îl găsi. Şi strângând cu putere braţul lui Stocco: 
— îl vezi pe acest tânăr? făcu el cu un glas răguşit. II arătă pe 
Odet de Valvert care, la câţiva paşi de Brin de Muguet, o sorbea 
din ochi cu o adoraţie mută. 

— îl văd, răspunse Stocco cu aerul său zeflemitor. 

— O mie de livre pentru tine, Stocco, dacă vei afla numele său şi 
locul unde aş putea să-l prind. 

— Veţi şti mâine dimineaţă, promise Stocco. 


— O mie de livre, dacă îmi vei afla unde locuieşte această 
tânără. 

De data aceasta, Concini, cu un glas pe care pasiunea îl făcea 
gâfâitor, o indică pe Brin de Muguet. lar Stocco, cu o răceală 
vizibilă, clătinând din cap, răspunse: 

— Mica florăreasă!... Greu, monseniore, foarte greu!... Această 
micuță, şi să mă ia dracu dacă ştiu de ce, această micuță face 
un mister din locul unde locuieşte. Şi până azi, ea a ştiut să se 
păzească bine, încât nimeni nu poate spune unde se află 
locuinţa ei. 

— Cinci mii de livre, insistă Concini, dacă vei reuşi. 

— Drace, făcu Stocco, ai cărui ochi scânteiau, aveţi argumente 
irezistibile, monseniore. 

Şi cu hotărâre: 

— Bine, mă voi strădui să vă satisfac. Promisiunea era vagă. 
Totuşi se vedea că Concini 

avea o încredere deplină în abilitatea acestui om, căci un surâs 
de satisfacţie îi flutură pe buze. 

Retragerea lui Concini şi a oamenilor săi se făcu, fără prea multe 
stricăciuni. Ei reveniră la palatul d'Anere, care era lipit, să zicem 
aşa, de Luvru. Acolo, Concini adună în cabinetul său pe 
căpitanul său de gărzi. Domnul de Rospignac, d'Eynaus, de 
Longval, de Roquetaille, de Louvignac, locotenenţi sau şefi ai 
grupurilor de zece soldaţi, de Bazargues de Mon-treval, de 
Chalabre. de  Pontrailles, oameni simpli care datorită 
împrejurărilor ajunseseră oamenii de încredere ai lui Concini. 

— La vânătoare, comandă Concini cu un umor sinistru, la 
vânătoare, bravii mei copoi. Depistaţi-mi animalul, goniţi-l la 
mine... mă însărcinez să-l răpun chiar eu. 

Îi concedie cu un gest, făcându-i semn lui Rospignac să rămână. 
Imediat ce ieşiră tumultuos şi cu hohote zgomotoase de râs, 
Concini îşi puse mâna pe umărul lui Rospignac şi cu ochii 
injectaţi, buzele răsfrânte într-un rictus feroce, mormăi: 

— Rospignac, veghează ca oamenii tăi să mi-l aducă viu pe 
acest tânăr... Veghează asta, pe capul tău. 

Şi cum Rospignac îl privea cu mirare, el îi dezvălui secretul 
acestei uri subite, care se manifesta de prima dată teribilă, 
mortală: 

— Şi el o iubeşte, înţelegi Rospignac?... Şi cine ştie dacă chiar 
dragostea pentru el n-o face să mă dispreţuiască?... 


— Mi-aţi spus destule, monseniore, replică Rospignac. 
Rospignac adună în jurul lui pe cei patru locotenenţi ai săi: 
Longval, Roguetaille, Eynaus şi Louvignac. 

— Domnilor, le spuse el, să "ne reîntoarcem, pe strada Saint- 
Honore şi să începem s-o căutăm pe Muguette, frumoasa 
florăreasă. II vom regăsi, în acelaşi timp, şi pe domnişor. Este 
sigur întotdeauna că-l găseşti acolo unde este ea. 

Să revenim, acum la Stocco, cavalerul servant şi confindetul 
Leonorei Caligaă, soţia lui Concini. 

Stocco, revenind la stăpâna lui, visa la fel ca şi Rospignac. 
Reveria lui se baza pe un simplu calcul: 

„O mie de livre pentru tânăr... acestea, ca să zicem aşa, deja le 
am... Bine. Plus cinci mii pentru tânără... acestea nu vor fi uşor 
de câştigat!... Va trebui, totuşi, să izbutesc... În total, şase mii 
de livre... Plus ce-mi va da signora Leonora... Hai, începe bine 
ziua... Dacă toate vor semăna cu aceasta, voi face în curând 
avere!..." 

— Ce ţi-a ordonat? îl întrebă Leonora. 

— Să-i aflu numele şi locuinţa acestui băieţandru care o 
urmează, acolo, pe mica florăreasă răspunse Stocco. 

Şi cu un aer detaşat: 

— Mi-a promis mii de livre pentru asta. Leonora aprobă încetişor 
din cap. 

„Acest tânăr a îndrăznit să-l insulte pe Concino al meu, trebuie 
să fie pedepsit. După aceea, Stocco? Ce ţi-a ordonat în legătură 
cu tânără? 

— Să-i aflu locuinţa unde se ascunde. Mi-a promis cinci mii de 
livre pentru asta. 

O durere sfâşietoare contractă trăsăturile Leonorei. Privirea i se 
ridică spre cer într-o mută imprecaţie. Şi se lamenta: 

— Cinci mii de livre!... Vezi bine că o iubeşte!... 

— În fine, signora, făcu Stocco cu îngrijorare, trebuie să ascult 
ordinul monseniorului? 

— Da, Stocco. Numai că atunci când o vei găsi, să vii, ca 
întotdeauna, să mă pui mai întâi la curent. Şi nu te vei duce să-l 
găseşti pe Concini decât după ce vei primi instrucţiunile mele. 
— Aceasta o voi face fără să-mi spuneţi. Când vreţi să mă apuc 
de vânătoare, signora? 

— Mă vei însoţi aici aproape unde am treabă. Mă vei duce, apoi, 
acasă. După aceea vei putea să-ţi începi misiunea. 


Stocco se înclină în linişte, fără să arate nici cea mai mică 
nemulţumire. Leonora îl luă de braţ. Ea se duse pe strada 
Crenelle, direct la litiera ducesei de Sorrientes. Draperiile erau 
tot timpul trase. Ele nu se depărtară. Ducesa nu se arătă, deşi 
soţia lui Concini îşi anunţă sosirea cu o mică tuse discretă. 
Aceasta n-o împiedică pe Leonora să se încline cu o adâncă 
reverență. Şi aceasta era straniu, acest respect împins până 
aproape de umilinţă, pe care ea îl manifestă faţă de această 
ducesă misterioasă care nu găsea deloc de cuviinţă să i se 
arate. 

După ce a salutat, Leonora, cu acelaşi respect extraordinar, 
spuse în italiană: 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, signora ilustrisimă. Şi 
„ilustrisimă signora", fără să găsească de cuviinţă 

să se arate, marcând net distanţa ce le separa, cu glasul său 
melodios şi în acelaşi timp, suveran, autoritar, răspunse: 

— Ah, dumneavoastră sunteţi, Leonora!... urcați. 

Şi Leonora Galigai ascultă, aşa cum ascultase de regina regentă, 
Măria de Medicis. 

VI 

RIMELE 

In acea dimineaţă, aşa cum o făcea aproape în toate dimineţile, 
regele se duse să vâneze cu şoimii săi. Se întorcea încetişor, 
trecând, prin intrarea Saint-Honore la pasul calului său, când 
Stocco, la ordinul Leonorei Galigai, semnală venirea sa. 

Louis XIII nici nu avea patrusprezece ani. El purta cu o eleganţă 
juvenilă un costum de vânătoare. 

La dreapta sa, stătea un bărbat de treizeci de ani, înalt, cu o 
înfăţişare elegantă. Era „maestrul său de vânătoare cu şoimi". 
Se numea Charles d'Albert. Dar, cum moştenise o mică fermă 
arendată în parte, pe malul Ronului, luase numele acestei ferme 
şi se numi Albert de Luynes. 

La stânga regelui, stătea un tânăr de o eleganţă extraordinară. 
Era marchizul de Montpouillan, unul din fii bătrânului marchiz de 
la Force. 

Luynes, cu ochii săi pătrunzători şi vii, descoperi primul 
adunarea în mijlocul căreia se zbăteau Concini şi oamenii săi. 
Numai auzul său fin fu primul care desluşi strigătele 
amenințătoare ce porneau din această 


adunare. Se ridică în scări pentru a vedea mai bine şi-şi ciuli cu 
mai multă atenţie urechile. Şi un surâs nemaipomenit îi flutură 
pe buze, în timp ce ochii-i scânteiau. Cu o ciudată familiaritate, 
smulgându-l pe rege din reverie, cu un glas fremătător: 

— Ascultaţi, sire, ascultați... Este vocea poporului vostru care se 
face auzită, acolo. Şi pedagogul vostru trebuie să vă înveţe că 
vocea poporului este vocea lui Dumnezeu. Ascultaţi, sire, 
ascultați vocea lui Dumnezeu. 

Regele şi Montpouillan îşi ciuliră urechile. Auziră clar mulţimea 
care urla. 

— La moarte, Concini!... La apă cu desfrânatul! Regele păli. 
Buzele i se strânseră. Ochii săi 

scânteiară şi căutară să vadă ce se petrecea în depărtare. 
Luynes îl fulgera cu privirea ca şi cum ar fi vrut să-i smulgă 
ordinul de moarte pe care-l dorea din tot sufletul. Dar tânărul 
rege rămase mut, îşi întoarse privirea şi-şi reluă aerul absent. 
Luynes ridică pur şi simplu din umeri şi cu un aer morocănos: 

— Să galopăm până acolo, spuse el. Poate vom ajunge la timp 
să vedem. 

Regele ezită o clipă. Dar, fără îndoială, îl rodea şi pe el 
curiozitatea căci, fără să spună un cuvânt, dădu pinteni calului. 
Şi fu, în mijlocul străzii Saint-Honore un galop dezordonat care 
nu dură decât câteva minute, întrucât fu repede întrerupt de un 
accident: calul regelui se izbi subit de noi nu ştim ce obstacol şi 
căzu brusc pe genunchi. 

Regele era un excelent cavaler. Dar fu surprins de căderea 
bruscă a calului său. Şi această cădere o provocă pe a sa: el 
părăsi scările şi fu proiectat peste grumazul calului său. 
Nenorocirea fu că accidentul se întâmplă chiar în momentul în 
care cavalcada ajunse la înălţimea stâlpului. Şi regele se trezi 
aruncat în zbor chiar în faţa masivului zid. Un strigăt sfâşietor 
izbucni din toate piepturile istovite: se aşteptau să vadă corpul 
tânărului rege sfărâmându-se de pietre. Se aşternu o linişte 
mormântală, în timpul căreia se putea auzi gâfâiala acestei 
mulţimi îndurerate. Şi deodată izbucni o bucurie delirantă, 
urmată imediat de aclamaţia care răsună pentru a treia oară în 
această dimineaţă: 

— Trăiască domnişorul! 

Calul regelui căzuse la câţiva paşi de stâlp. Hazardul vru ca Odet 
de Valvert să se afle foarte aproape de acest loc. Aproape în 


faţa lui regele căzu din şa. Ca toată lumea, tânărul înţelesese 
pericolul îngrozitor în care se afla regele şi că acesta putea să-şi 
spargă capul de pietre, la doi paşi de el. Fără să se gândească 
mult, fără să ezite, făcu o săritură uimitoare în acea direcţie, se 
propti solid pe picioare şi îşi deschise braţele. Şi chiar în braţele 
lui căzu Louis XIII. Şocul fu înspăimântător. Dar el se ţinu bine şi 
reluându-şi siguranţa, îl aşeză încetişor pe rege pe picioare. 

Şi imediat, în timp ce regele se puse în mişcare încă buimac, 
uitând de toată eticheta, uitând să-şi descopere capul, cu un 
glas sugrumat de nelinişte: 

— Nu vă simţiţi rău, nu-i aşa? spuse el. 

Şi era admirabilă această uitare de sine. Regele o simţi 
instinctiv. Şi uitând şi el eticheta, nu fără admiraţie: 

— Nu, într-adevăr, spuse el. Pe dumneavoastră ar trebui mai 
degrabă să vă întreb aceasta. Dumneavoastră aţi fost cel foarte 
tare scuturat. 

— Eu nu, răspunse Valvert. Şi cu un râs cristalin: 

— Sunt foarte mâhnit, mulţumesc lui Dumnezeu. 

— lar eu sunt foarte fericit! surâse regele. Minutul care urmă fu 
unul din acele minute încântătoare pe care un om nu l-ar putea 
uita niciodată fie el împărat sau rege nici la vârsta biblicului 
Matusalem. Mulțimea se repezi spre rege să-l vadă, să-l pipăie, 
să se asigure că nu i se întâmplase nici un rău. 

— N-am păţit nimic, prieteni, n-am nimic. Şi adăugă, zâmbindu-i 
lui Odet Valvert: 

—... Mulțumită acestui domn, care, fără să pară, a moştenit 
forţa lui Hercule în persoană. 

Suita regelui se repezi spre el, în frunte cu Luynes şi 
Montpouillan. 

— Dacă vi s-ar fi întâmplat ceva rău, majestate, m-aş fi străpuns 
cu sabia, îl asigură Luynes care era foarte palid şi părea sincer. 
— Sunteţi prieteni bravi şi fideli, spuse el. Liniştiţi-vă, ne-am ales 
numai cu frica. 

— Din fericire, strigă Luynes. Şi în sinea lui, adăugă: „Pentru 
mine!..." 

Şi se grăbi să dea ordine pentru a-l smulge cât mai repede pe 
rege de la aceste efuziuni populare, care nu-i conveneau deloc. 
Aduse calul său regelui. Ca şi cum n-ar fi fost nimic, el sări cu 
uşurinţă în şa. Înainte de a pleca, îl căută din ochi pe Odet de 
Valvert. 


Acesta nu era departe. Se ţinea la doi paşi de rege, rigid, puţin 
palid, cu privirea scânteietoare. Părea cuprins de o mare bucurie 
şi din când în când, îi strecura lui Brin de Muguet o privire 
triumfătoare, care copil al străzii cum era, se fofilase în primele 
rânduri şi nu-i dădea nici o atenţie, deoarece nu avea ochi decât 
pentru rege. 

Odet de Valvert văzu foarte bine că regele, înainte de a pleca, îl 
căuta cu privirea. Şi se grăbi să se apropie, convins din ce în ce 
mai mult că o ploaie de favoruri îl va copleşi. In rest, primele 
cuvinte ale regelui îi confirmară această idee, care de fapt era 
foarte normală. 

— Domnule, îi spuse, cu un surâs grațios, regele Franţei, vă 
datorează viaţa. Vă asigur că nu vă va uita niciodată. Numele 
dumneavoastră, domnule? 

— Gentilomul căruia Maiestatea Voastră îi face onoarea să i se 
adreseze, se numeşte Odet, conte de Valvert. 

Regele păru că reflectează o clipă. Era tânăr. Nu învățase încă 
să se prefacă. Acest tânăr îi plăcea şi el lăsa cu nevinovăție să 
se vadă acest lucru. 

— Domnule conte de Valvert, sunteţi în escorta mea. In acelaşi 
timp, se întoarse şi făcu semn unui paj. 

Acesta cobori imediat, şi îi prezentă calul îndrăgostitului nostru, 
care sări sprinten în şa. 

— Staţi aici, în stânga mea, conte, îi spuse regele. Contele Odet 
de Valvert, pe jumătate beat de 

fericire şi orgoliu, îşi luă locul pe care-l indicase regele. 

Mica trupă porni spre Luvru, în mijlocul aclamaţiilor 
entuziasmate ale mulţimii. 

Şi Valvert, fără îndoială, pentru a arăta că devenise un personaj 
important, nu pierdu ocazia ca, trecând să-şi scoată pălăria în 
faţa lui Brin de Muguet. Să spunem, fără zăbavă, că ea nu a fost 
deloc impresionată. Şi cum era chiar foarte ocupată să strige din 
toată inima. 

„Trăiască regele!”, ea nu văzu sau păru că nu vede acest salut. 
Ceea ce o scuti să-i răspundă. 

— Nu credeam că sunt iubit atât de mult de acest popor brav! 
strigă regele, care, neobişnuit cu aceste exclamaţii spontane, 
era radios. 


— Acesta vă dovedeşte, sire, că atunci când veţi ordona ca 
duşmanul să fie doborât, poporul, clerul şi nobilimea, toată 
lumea va fi cu dumneavoastră murmură Luynes. 

— Să-l arestezi pe Concini!... Este mai uşor de spus decât de 
făcut. ŞI, în primul rând, cine ar îndrăzni să-şi ia asupra sa o 
asemenea misiune? 

Aceasta arăta că lui, într-adevăr, îi era teamă. Nu astfel şi-l 
imaginase Valvert pe rege. În orice caz, nu era sigur că aştepta 
de la el asemenea cuvinte. Dar se gândi că acest rege nu era 
decât un copil. 

„Ah! sărman micut! îşi zise în sinea lui cu o milă tandră, el încă 
nu ştie că regele este stăpânul, singurul şi unicul stăpân, şi că 
nimeni nu trebuie să fie atât de cutezător încât să vrea să ridice 
capul la fel de sus ca el. Drace, trebuie să-l învăţăm pe acest 
copil! Trebuie să-l liniştim!..." Şi cu voce tare, cu un calm 
minunat: 

— Ah! Este vorba despre acest ticălos din ltalia?.. Dar să mă 
ierte Dumnezeu, cred că regele vrea să-mi 

spună că nimeni nu ar fi atât de îndrăzneţ să pună mâna pe 
această lichea... chiar dacă regele ar da ordin? 

Ruşinându-se, regele îi confirmă cuvintele dând din cap. 

— Ei bine, făcu cu fermitate Valvert, regele se înşeală. Dacă el 
ar vrea, îl voi lua de guler şi-l voi aduce cu picioarele şi mâinile 
legate. 

— Veţi îndrăzni!? strigă regele, în ochii căruia se aprinse o 
lumină sumbră. 

— Când regele va dori să-mi dea acest ordin, da, spuse liniştit 
Valvert. 

— Atunci, sire, insistă Luynes cu acea familiaritate pe care şi-o 
permitea, ce răspunde regele domnului conte de Valvert? 

— Ceea ce ţi-am spus chiar ţie, făcu regele cu un aer mohorât: 
La ce bun să-l arestez pe Concini... pentru că regina regentă, 
regentă, auziţi? îl va repune imediat în libertate?... 

Şi regele izbucni într-un râs strident, teribil. 

— Asta este altceva, făcu Valvert cu aceeaşi siguranţă calmă, 
dar regina regentă nu are puterea de a împiedica ca un 
gentilom să-l provoace pe domnul Concini şi să-l omoare pe loc. 
Eu, de exemplu, sire, imaginaţi-vă, nu aş fi deloc supărat să-i 
înfig sabia de şase degete în corp. 


— Este adevărat, spuse regele, dar regenta va avea puterea să 
facă să i se taie capul celui care l-ar ucide pe Concini. 

Şi clătinând din cap; 

— Nu, nu făcu el, trebuie să avem răbdare. In câteva luni voi 
deveni major... Voi fi stăpânul!... 

De data aceasta, tonul regelui nu-i mai permise lui Luynes să 
insiste. Şi Valvert, care se minuna că se vedea dintr-o dată 
avansând în favorurile regelui, care nu ezita să-i facă asemenea 
confidenţe, imită exemplul său. 

Drumul până la Luvru era scurt. Erau suficiente câteva minute 
pentru a-l parcurge. Restul drumului se făcu în tăcere. Valvert, 
crezându-se din ce în ce mai sigur pe norocul lui, luă o atitudine 
mândră. Avu chiar bucuria să-i întâlnească pe cei doi Pardaillan 
care hoinăreau, sau care păreau că hoinăresc tot timpul şi se 
amuză de aerul lor uluit, când îl recunoscură călărind la stânga 
regelui. 

Regele se opri la douăzeci de paşi de poarta Luvrului prin care 
Valvert se pregătea să intre ca învingător. 

— Domnule, spuse el, vă mulţumesc că m-aţi escortat până aici. 
Să păstraţi calul în amintirea întâlnirii noastre. Şi nu uitaţi: Dacă 
aveţi nevoie să mă vedeţi, ziua sau noaptea, veniţi la Luvru sau 
în oricare casă regală mă voi afla. Nu veţi avea decât să vă 
spuneţi numele. Veţi fi, imediat, introdus la mine. La revedere, 
conte. 

Spunând aceste cuvinte, cu o deosebită amabilitate, Louis XIII 
luă hăţurile şi la trap, se pierdu sub poarta monumentală a casei 
sale regale de la Luvru. 

VII 

VECHI CUNOŞTINŢE 

Odet de Valvert rămase pironit locului, complet zăpăcit de acest 
deznodământ imprevizibil. Căzu de la înălţimea visurilor sale 
aurite. Şocul fu cu atât mai brutal, cu cât el se ridicase atât de 
sus. El rămase, un timp îndelungat, complet îndurerat. După 
aceea, dispoziţia sa proastă se dezlănţui într-o serie de injurii 
furioase: 

—  Ciumă, friguri, accident de moarte tragică, tunete şi 
fulgere!... 

Se simţi uşurat. Se potoli încetul cu încetul. Făcu cu calul său 
stânga-mprejur pentru a reveni în strada Saint-Honore şi începu 
s-o caute pe frumoasa florăreasă. Şi uitând insuccesul său, 


încercă o adevărată bucurie copilărească la gândul că este 
proprietarul animalului bun şi viguros pe care-l călărea şi căruia 
îşi propuse să-i studieze serios defectele şi calităţile. Nu merse 
departe. li întâlni pe cei doi Pardaillan pe care curiozitatea, fără 
îndoială, îi purtase în împrejurimile Luvrului. El cobori şi-i 
aborda. 

In spatele celor doi Pardaillan mergea un nenorocit, având pe 
cap ceva inform pe care era imposibil să-l numeşti pălărie, 
îmbrăcat într-o zdreanţă găurită, destrămată, care lăsa să se 
vadă din spate o spadă lungă şi în care îşi ascundea faţa. Era 
Landry Coquenard. 

— Ei! Vere de Valvert, spuse Jehan de Pardaillan cu un surâs 
afectuos, iată-te, deci, în favoare, căci te-am văzut ţopăind în 
stânga regelui. 

Jehan de Pardaillan vorbise destul de tare; Landry Coquenard 
din locul său auzi: 

— Bine, spuse el, gentilomul care m-a salvat de două ori, mai 
întâi scoţându-mă din ghearele lui Concini dându-mi, apoi, 
această pungă care îmi va permite să trăiesc vreo două 
săptămâni bune, se numeşte domnul de Valvert şi este vărul lui 
Pardaillan. Asta îmi ajunge pentru moment. 

Şi Landry Coguenard se reântoarse fără să se grăbească în 
strada Saint-Honore. 

Odet de Valvert dădu detaliile pe care i le ceru Pardaillan. El 
trecu, cu o moderație care fu remarcată de cei doi Pardaillan 
atenţi, peste frumosul tur de forţă pe care l-a îndeplinit, 
prinzându-l pe rege în braţele sale. El se ironiza cu o bună 
dispoziţie şi umor vorbind despre iluziile pe care şi le făcuse, 
când crezuse că recunoştinţa regelui se va manifesta dându-i o 
sarcină importantă la curte. El aminti de conversaţia pe care o 
avusese în legătură cu Concini. Şi termină, repetând cuvintele 
pe care i le spusese regele, concediindu-l. 

Cei doi Pardaillan îl ascultară cu o deosebită atenţie. Se vedea 
că afecțiunea lor pentru acest tânăr era adevărată, profundă, in 
ceea ce îl privea, îi purta lui Pardaillan un respect filial. Se 
comportă nestânjenit cu Jehan, care-l trata ca pe un frate 
acordându-i deferenta pe care cel mai mare o arată mezinului. 
— Nu te descuraja, Valvert, îl consolă Jehan când acesta 
terminase, vei fi mai fericit altă dată. 

— Sper, domnule, surâse Valvert plin de încredere. 


— Ah, aşa! întrebă Pardaillan pe nepusă masă i-ai dorit moartea 
lui Concini? Ce ţi-a făcut? 

— Dar, domnule, făcu Valvert fără să se fâstâcească, chiar de n- 
ar fi decât persecuțiile cu care a urmărit-o pe verişoara mea de 
Saugis şi pe vărul meu de Pardaillan, soţul său. Mi se pare un 
motiv suficient. 

— De acord. Dar poate că mai ai şi alte motive personale? 

— Într-adevăr, domnule. 

Şi întorcându-se spre Jehan: 

— Am o chestiune mai specială cu domnii de Longval şi de 
Roquetailie. L-am recunoscut, de asemenea pe domnul 
d'Eynaus. 

— Vechi cunoştinţe, de-ale mele, cu care am întotdeauna un 
cont deschis şi pe care va trebui să-l reglez într-o zi sau alta, 
făcu Jehan cu un surâs rece, plin de ameninţări pentru cei 
despre care vorbea. 

Ei reveniseră în strada Saint-Honore. Valvert o căuta din ochi pe 
Brin de Muguet şi răspundea distrat celor doi Pardaillan, care, 
fără să dea impresia, remarcară această manevră şi surâdeau, 
totodată, cu ironie şi cu indulgență. 

Căutând-o din ochi pe Brin de Muguet pe care n-o descoperi, 
Valvert observă doi vlăjgani cu figuri formidabile de fanfaroni, 
îmbrăcaţi curat, în postav bun de Flandra, cum sunt scutierii de 
casă înstărită. El îi arătă lui Jehan, spunând: 

— Cred, domnule, că sunt Cringaille şi Escargasse, care vă 
caută. 

Odet de Valvert care ardea de dorinţa de a porni în căutarea 
iubitei sale, prinse ocazia: 

— Vă las, spuse el. 

Şi revenind: 

— Numai dacă n-aş avea fericirea ca dumneavoastră să aveţi 
nevoie de mine, adăugă el cu vioiciune. 

— Nu, copilul meu, răspunse Pardaillan cu blândeţe. Şi cu un 
surâs maliţios: 

— Du-te la treburile tale, îl autoriză. 

Cei trei bărbaţi îşi strânseră mâinile cu putere şi sinceritate. 
Odet îi salută amical pe cei doi viteji încântați şi se despărţiră. 
Dar numai după câţiva paşi, Odet se opri, încurcat. Calul său, de 
care era atât de încântat, îl deranja. Totuşi nu putea să 
urmărească o femeie pe stradă, târându-şi calul de căpăstru. 


„Desigur, îşi spuse el, după o scurtă reflecţie, Escar-gasse şi 
Gringaille se vor ocupa cu plăcere" 

El se întoarse cu vioiciune pentru a-i întreba dacă ar dori să-i 
ducă calul la han. Ceea ce ei acceptară cu amabilitate, aşa cum 
presupusese. 

— Intotdeauna foarte onoraţi să fim servitorii dumneavoastră, 
domnule conte, îl asigură Gringaille care, în calitatea sa de 
parizian, ştia „să întoarcă bine" un compliment. 

— Cu totul la dispoziţia dumneavoastră! adăugă Es-cargasse, cu 
accentul său „care mirosea plăcut", pretindea el. 

Odet de Valvert le încredința calul pe care-l datora recunoştinţei 
regale şi de care era fericit şi mândru să-l aibă. Şi asta nu fără a 
face numeroase recomandări în privinţa nobilului animal. 
Recomandări pe care Escar-gase şi Gringaille le ascultară cu tot 
respectul pe care-l datorau „domnului conte" şi care aduse un 
surâs amuzat pe buzele lui Pardaillan. 

VIII 

PRIMUL CONTACT 

Cei doi Pardaillan, care-i urmau pe Cringaille şi Es-cargasse ce 
conduceau preţiosul animal, plecară către Croix du Trahoir. 
Odet de Valvert reveni din direcţia stâlpului infamiei din Saint- 
Honore, unde o lăsase pe Brin de Muguet şi unde spera s-o 
regăsească, deşi trecuse destul de mult timp de când părăsise 
acest loc. Deşi scormoni peste tot cu privirea, el n-o descoperi. 
Şi nici n-avea cum, pentru bunul motiv că ea nu mai era acolo. 
Ea urcase, de asemenea strada în direcţia Croix du Trahoir. Ea 
trecea chiar când Valvert revenise în strada Saint-Honore, în 
compania celor doi Pardaillan. Aceştia trecură de ea şi Jehan, 
strângând braţul tatălui său, îi şopti: 

— Sărmanul Odet care o caută în josul străzii! * 

— Nu sufăr pentru el, răspunse Pardaiilan, căci îndrăgostiţii au 
un fler deosebit de a se regăsi, unde alţii nu ar reuşi niciodată. 
Şi gândindu-se la mărturisirea acestei tinere, care-i afirmase că 
era mama micuţei Loi'se despre care vorbea cu La Gorelle, 
adăugă cu un oftat: 

— Ar fi mai bine pentru el să n-o mai revadă niciodată. 

Brin de Muguet mergea, deci, pe strada Saint-Honore. Nu se 
grăbea. Părea chiar că-şi pierde vremea cu plăcere. Totuşi 
această hoinăreală nu era decât aparentă şi avea unul din 
motivele cele mai serioase. In realitate, ea privea cu multă 


atenţie pe toţi cei pe care-i întâlnea. Părea că disprețuiește 
toată lumea, atât pe bărbaţi, cât şi pe femei. Se întorcea de 
multe ori. Intra pe străzi laterale pentru a reveni brusc pe unde 
mersese şi reîncepea acelaşi joc puţin mai departe. Pe scurt, ea 
făcea manevra clasică a celui ce se crede urmărit şi vrea cu 
orice preţ să depisteze urmăritorul. ` 

Această manevră era pentru Valvert? Este posibil. In orice caz, 
să nu uităm că l-am văzut pe Stocco asigurându-l pe Concini că 
tânăra făcea un mister din locul unde locuia. Trebuie că avea 
motive serioase pentru a acţiona astfel şi este posibil ca Valvert 
să nu fie de găsit. 

În mijlocul celor ce mergeau şi veneau Brin de Muguet îl întâlni 
pe Baronul Rospignac. Credem că ea îl cunoştea, căci, văzându- 
|, sprâncenele i se încruntară, surâsul său zburdalnic dispăru şi 
privirea-i deveni dură. Grăbi pasul şi căpătă o alură ca şi cum ar 
fi vrut să fugă. 

Era un băiat frumos, acest Rospignac, poate prea frumos. Tânăr 
— abia treizeci de ani — şi de o eleganţă supremă. Fu iritat de 
această fugă. Fu iritat mai ales de dezgustul pe care părea că-l 
inspiră acestei fiice a străzii, tocmai el, seducătorul Rospignac, 
pe care cele mai frumoase, cele mai nobile doamne şi-l 
disputau. 

Dintr-odată uită de Valvert, de misiunea sa, de Concini şi de cei 
patru camarazi, uită totul. Se aruncă cu furie, o ajunse din urmă 
din câţiva paşi, se opri în faţa ei, îi bară trecerea şi cu o voce 
care se forţa să rămână calmă, el glumi: 

— Aşa, ţi-e frică de mine, frumoaso? 

— Frică de dumneavoastră! făcu ea cu o voce care nu tremura. 
Haida-de! să-ţi Fie frică de un Rospignac! 

— Pe coarnele diavolului! crezi tu oare că poţi să te impui cu 
aerele tale!... O fată a străzii; să izbucneşti în râs, pe cuvânt!... 
Dacă un gentilom găseşte pe gustul său o fată ca tine, este o 
onoare remarcabilă pentru care ea trebuie să-i mulţumească în 
genunchi. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi un gentilom! Nu sunteţi nici 
măcar un lacheu! Haide, lăsaţi-mă să trec acum după ce v-aţi 
vărsat veninul. 

Cu un gest de regină, ea îl îndepărtă. Dar acum Rospignac nu se 
mai stăpâni. Prinse fata cu brutalitate de mâini, o atrase spre el 


cu violenţă şi cu ochii injectaţi, cu trăsăturile răvăşite, aplecat 
peste ea, care se încorda din toate puterile, îi aruncă în faţă: 

— Un minut, frumoaso! Trebuie să ştii că vei Fi a mea... căci te 
doresc... şi te voi avea, pe toţi diavolii din infern! Te voi avea şi 
vei plăti scump insolenţa ta. Aşteptând chiar aici, în stradă, în 
faţa tuturor, vreau ca buzele tale să se unească cu ale mele, cu 
singurul scop ca toată lumea să vadă bine că-mi aparţii! Haide, 
o sărutare, fată, sau nu vei trece!... 

Bruta îi rănea încheieturile mâinilor fără milă, o apropia violent 
de el, îşi apleca asupra ei faţa-i înflăcărată pe care pasiunea 
brutală o descompusese atât de mult, transformând-o într-o 
mască de oroare. Dar ea rezistă cu bărbăţie. 

— Lăsaţi-mă sau chem... asmut mulţimea contra 
dumneavoastră. 

El răspunse doar printr-un rânjet hidos. 

În acel moment, litiera ducesei de Sorrient&s, lângă portiera 
căreia mergea gigantul d'Albaran, se apropia de locul, unde se 
desfăşura această adominabilă scenă de violenţă. Ducesa 
terminase, fără nici o îndoială, consfătuirile sale misterioase. 
Dând la o parte un colţ al draperiei, se interesa de mişcarea 
străzii, de altfel mai puţin animată. Ea văzu ce se petrecea. 
Vocea sa răsună, întotdeauna calmă, fără vreo emoție vizibilă. 
Şi spuse: 

— D'Albaran, du-te în ajutorul acestei tinere de colo. Şi aplică 
acestui bădăran care-o maltratează corecţia ce-o merită. 

— Bine, doamnă, răspunse d'Albaran ca întotdeauna calm. 

Şi îşi apăsă calul care porni la trap. 

Odet de Valvert ajunse chiar în momentul în care frumoasa 
florăreasă ameninţa că va chema în ajutor. El nu auzi această 
chemare. Într-o săritură fu lângă Rospignac şi zise cu voce 
tunătoare: 

— Cine e acel mizerabil care violentează o femeie? In acelaşi 
timp, pumnul său proiectat cu rapiditatea 

fulgerului şi forţa irezistibilă a unei ghiulele se năpusti în faţa 
baronului surprins. Rospignac, sub violenţa loviturii, se rostogoli 
în mijlocul străzii, scoțând un strigăt de durere. Valvert se postă 
în faţa tinerei şi cu un glas de o blândeţe inexprimabilă, o linişti: 
— Nu vă fie frică. 

— Nu mi-e frică, răspunse ea cu îndrăzneală şi nu fără o 
oarecare răceală. 


Totuşi, Rospignac se ridică cu iuţeală. Spumega. Ochii săi 
injectaţi căutau agresorul. Îl recunoscu imediat. 

Sigur pe el, nu putu, înainte de a se arunca asupra lui Valvert 
imobil şi impasibil, să reziste tentaţiei de a adresa fetei o nouă 
insultă. Rânji: 

— Desigur, frumoaso care nu ai nici tată, nici soţ, nici frate ca să 
te apere, contezi pe amantul tău, aşa-i?... Căci acest terchea- 
berchea este amantul tău, nu-i aşa?... Ki bine, priveşte-l cu 
atenţie. Este ultima dată când îl vezi. 

Rospignac merse spre Valvert. El merse cu sabia în teacă, 
hotărât, să-l prindă de guler, fiind sigur că în momentul în care ÎI 
va fi lovit cu pumnul, acesta va fi incapabil să se smulgă din 
strânsoare. 

Rospignac nu făcu decât doi paşi. Imediat, Valvert se repezi la 
el. El vru să scoată sabia din teacă. Prea târziu. Deja mâinile lui 
Valvert îi prinseseră încheieturile mâinilor. Cu o mişcare bruscă 
el încercă să se elibereze. Dar recunoscu cu uimire că nu 
reuşeşte. Reînnoi tentativa, dublându-şi eforturile, îşi încorda 
muşchii, îşi adună toate forţele. Osteneală inutilă, încheieturile 
sale parcă erau prinse între două menghine de fler care refuzau 
să dea drumul la ce ţineau. Era mirat de rezistenţa pe care o 
întâmpină. In faţa acestei forţe nemaiântâlnite şi atât de 
neprevăzute, îl cuprinse neliniştea. 

— Mergi! comandă Valvert. 

Rospignac trebui să meargă. Varvert îl duse - respirând din 
greu şi aplecat în faţa lui Brin de Muguet, care privea cu o mare 
uimire. 

— In genunchi, caraghiosule, şi cere iertare celei pe care cu 
laşitate ai insultat-o! comandă din nou Valvert. 

De data aceasta, Rospignac rezistă. Era livid, crispat, cu ochii 
ieşiţi din orbite. Sudoarea îi curgea pe faţa răvăşită. Trebuie că 
suferea groaznic de ruşine, desigur, dar şi de durere fizică. 
Totuşi, ţinu să nu cedeze acestui ordin prea umilitor. 

— In genunchi, caraghiosule, repetă Valvert, ori îţi rup braţul! 

El nu făcu nici un efort. Abia dacă făcu o mişcare. Şi Brin de 
Muguet, îngrozită, auzi distinct zgomotul sec al unui os care se 
sparge. Un horcăit surd izbucni de pe buzele tumefiate ale lui 
Rospignac care, la capătul forţelor, căzu greoi în genunchi. 

— Cere iertare! repetă Valvert implacabil. 


— lertare! sughiţă mizerabilul Rospignac care părea a fi pe 
punctul de a leşina. 

Numai atunci Valvert îi dădu drumul. Dar îl prinse de umeri şi îl 
aşeză în picioare. Şi cu un glas care nu mai avea nimic 
omenesc, cu o răceală teribilă: 

— Du-te! spuse el. Şi să nu te prind vreodată în drumul meu, 
căci, jur pe Dumnezeu, oriunde te voi întâlni, fie în camera 
regelui, fie în biserică, chiar pe treptele altarului, vei suporta 
contactul cu cizma mea, ca acum. 

Îl întoarse ca-pe o cârpă şi, cu o lovitură formidabilă de picior 
dată în spate îl făcu să se rostogolească zece paşi, adăugând cu 
un dispreţ suprem: 

— Este ceea ce meriţi! 

Ce făceau Longval, Roquetaille, Lonvignac şi Eynaus în acest 
timp? 

Ei nu-şi reveniră decât atunci când se termină corecţia 
administrată şefului lor. Atunci toţi se repeziră asupra lui 
Valvert. Şi se repeziră cu sabia în mână, înțelegând că altfel nu 
vor fi în stare să biruie acest adversar, care nu inspira încredere 
şi totuşi ar fi fost capabil să-l doboare chiar pe Hercule. 

Valvert, desigur, îi urmărea cu coada ochiului, acest atac viclean 
nu l-a găsit nepregătit, el îşi scosese sabia din teacă înainte ca 
ei să se năpustească asupra lui. El îi scuti chiar de osteneala de 
a face tot drumul. Alergă în întâmpinarea lor. Aceasta nu făcu 
decât să-i zăpăcească şi să-i permită lui să dea primele lovituri. 
Spada sa lungă descrise un cerc larg, lovi cu violenţă săbiile 
înainte ca ei să fie gata de atac, le îndepărtă, execută o voltijă şi 
înţepă cu o rapiditate fulgerătoare. Şi cei patru spadasini 
scoaseră un strigăt de durere violentă: toţi, unul după altul, 
fuseseră atinşi la faţă. 

O simplă înţepătură cu totul neînsemnată. Totuşi, aceasta era 
semnificativă. Era evident pentru ei că scrimerul era tot atât de 
puternic ca boxerul. 

Reluară atacul cu mai multă metodă. De data aceasta erau 
cinci, Rospignac nu avea decât un braţ valid. Dar acesta era 
dreptul şi el nu ezitase să se arunce în încăierare, deşi braţul 
său stâng îl făcea să sufere îngrozitor. 

Lupta care urmă fu extraordinar de scurtă. Imediat se auzi un 
cvintuplu răcnet de bucurie. Spada lui Valvert s-a rupt dintr-o 
dată. 


— Este al nostru! urlă banda, beată de bucurie. 

— Viu, pe sângele lui Christos! vocifera Rospignac, îl vreau viu! 
Brin de Muguet privea cu ochii plini de o inexprimabilă nelinişte. 
Murmura, frângându-şi mâinile cu nervozitate: 

— Ah, Doamne!... Ah, Doamne! 

Probabil că nici nu ştia ce spunea. 

Odet de Valvert făcu o săritură formidabilă în spate mormăind o 
înjurătură. Din instinct, aruncă o privire 

disperată în jurul lui ca un înecat, care caută ceva de care să se 
agate. 

Aceasta dură o secundă. Valvert se vedea pierdut. Şi, deodată, 
scoase, la rândul său, un strigăt de triumf. Simţi că i se 
strecoară din spate, ceva în mână. Şi degetele sale, care se 
crispară cu nervozitate pe acel obiect, recunoscură că era 
minerul unei spade lungi, excelente. 

Se înţelege că el nu se întoarse să vadă de unde-i venea acest 
ajutor nesperat. Nici să mulţumească. Făcu să şuiere spada 
imensă şi se repezi spre banda care venea asupra lui în 
dezordine. El îşi alese omul din grămadă şi-l atacă cu o 
impetuozitate irezistibilă. Intâmplarea îl aruncase asupra lui 
Rospignac. Avu loc o scurtă încrucişare de săbii şi Rospignac 
căzu, cu braţul drept spintecat. N-a avut noroc în dimineaţa 
aceea Rospignac. 

— Rămân patru, pronunţă bărbatul cu glasul său glacial. 
Lonvignac se duse să-l întâlnească, în ţărână, pe Rospignac, 
care nu dădea nici un semn de viaţă. 

— Rămân trei, anunţă Valvert. Şi adăugă: 

— N-o să vă omor pe voi ceilalţi. Aparţineţi unuia dintre prietenii 
mei, care nu m-ar ierta să vă scap de răzbunarea lui. 

Se adresa lui Longval, Eynaus şi Roquetaille, care ramaseră 
singuri în faţa lui şi care primiră aceste cuvinte cu înjurături 
intraductibile şi ameninţări îngrozitoare. Eynaus, Roquetaille şi 
Longval, dacă vă amintiţi, erau cei cu care Jehan de Pardaillan 
spunea că avea o socoteală de încheiat. 

Or, în acel moment, Valvert zări vag o formă monstruoasă, ceva 
în formă de animal enorm, necunoscut, care se strecura printre 
picioarele adversarilor săi. 

Şi, deodată, se auziră strigăte stridente care veneau din grupul 
unde mişuna acel lucru inform. Erau mieunaturi ascuţite de 


pisică înfuriată, lătrături furioase de câine, răgete de măgar, 
zbierete stridente de porc când îl tai. 

Aceasta dură doar o clipă. Deodată, Roqguetaille scoase un 
strigăt de durere. Fusese muşcat cu cruzime de către animalul 
care mişuna printre picioare. Şi în aceeaşi clipă, el se simţi 
înşfăcat solid de glezne şi tras cu o forţă irezistibilă. Căzu pe 
spate, fără să înţeleagă ce i se întâmplase. 

Imediat, grohăiturile de porc amestecate cu răgetele de măgar 
izbucniră mai violent ca niciodată. Tot atunci, animalul misterios 
care mişuna şi scotea strigăte atât de amenințătoare, sări 
asupra spadei pe care Roquetaille o lăsase şi o luă în stăpânire. 
Apoi, agitând victorios această spadă, se ridică. Şi Valvert 
recunoscu că acest animal care nu înceta cu strigătele sale 
înnebunitoare, era un om zdrenţăros, pe care se părea că-l 
cunoaşte, fără a putea să precizeze unde-l văzuse. 

Acest om era Landry Coquenard. 

Cu sabia pe care o cucerise în mână, se ridică şi ridicând 
piciorul, îl proiectă cu toată forţa drept în faţa lui Roquetaille, 
care nu avusese timp să se ridice, care nu mai gândea, căci 
dintr-o dată leşinase. 

Îndeplinindu-şi isprava, Landry Coguenard se postă lângă 
Valvert şi cu o voce puţin fornăită, spuse: 

— Rămân doi domnule!... Forţele, sunt egale. 

Şi îşi însoţi aceste cuvinte cu o serie de grohăituri surde, pe care 
o întrerupse deodată pentru a scoate răgete sonore de măgar. 
Şi toate acestea se întâmplaseră într-un interval de timp care nu 
dură decât două secunde. 

Într-adevăr, forţele erau egale, căci Landry Coquenard îl atacă 
imediat pe Longval. 

Lucrurile nu se tărăgănară. Cât ai clipi, Eynaus primi o lovitură 
în umăr care-l trimise lângă cei trei tovarăşi ai săi de pe jos. În 
aceeaşi clipă, Landry Coguenard landă temeinic într-o lovitură 
dreaptă, dată cu pricepere. Această lovitură l-ar fi dus pe 
Longval într-o lume care, fără să se ştie de ce, ar fi fost mai 
bună decât aceasta, dacă Valvert, chiar în acel moment nu ar fi 
avut ideea nefastă de a-l împinge pentru a-i lua locul. 

— Pe botul lui Belzebut! scheună Landry Coguenard întristat, o 
lovitură pe care o pregătisem atât de bine! 

Şi recomandă: 

— Să n-o pierdeţi voi, cel puţin, domnule. 


Nu, Valvert nu o pierdu: chiar în acel moment, sabia lui Longval 
sări, descrise o parabolă în spaţiu şi căzu la zece paşi de el. 
Chiar atunci, Valvert se aruncă asupra lui. 

—Pleacă, spuse el. 

Lui Longval îi fu teamă, o teamă teribilă, înnebunitoare, îşi curbă 
şira spinării şi fugi, împleticindu-se ca un om beat, urmărit de 
urletele mulţimii. 

— De ce? se miră Landry Coquenard. De ce l-aţi lăsat să plece? 
— Pentru că, explică simplu Valvert, aceştia trei aparţin cuiva 
căruia nu am vrut să-i iau. 

Landry Coqgnenard făcu o strâmbătură de ciudă şi murmură cu o 
profundă devoțiune: 

.— Sfinte Landry, fă ca acesta să aibă buna inspiraţie de a le 
scoate maţele şi îţi promit o luminare de o livră. 

Şi îşi făcu semnul crucii cu şi mai mult devotament. Ceea ce era 
un mod de a confirma promisiunea sa. 

IX 

UNDE SE VEDE ÎNCĂ O DATA INTERVENŢIA DUCESEI DE 
SORKIENIES 

Brin de Muguet nu se mişcase. Ea asistase până la sfârşit la 
lupta furtunoasă. Când văzu că Valvert se întoarse spre ea şi-şi 
scoase pălăria, ea fu cea care vorbi prima. 

— Vă mulţumesc, domnule, din toată inima pentru intervenţia 
dumneavoastră. 

Şi, imediat după ce-i adresă această scurtă mulţumire, se înclină 
cu o reverență graţioasă şi schiţă că se retrage. 

Odet de Valvert nu văzu decât un lucru, că ea pleacă singură. Se 
nelinişti pentru ea şi roşindu-se ca o fecioară, luându-şi curaj, 
îndrăzni să-i propună: 

— Domnişoară, poate nu este prudent să plecaţi singură. 
Permiteţi-mi să am onoarea de a vă escorta până acasă. 

— Încă o dată, mulţumesc, domnule, spuse ea întorcându-se. 
Dar acum nu mai am de cine mă teme şi nu vreau să abuzez de 
gentileţea dumneavoastră. 

Landry Coguenard, la o distanţă discretă, asistase la această 
scurtă discuţie din care nu pierdu nici un 

cuvânt. Şi ochii săi vicleni alergau de la fată la tânăr, studiindu-i 
cu o promptitudine şi siguranţă, care făceau onoare calităţilor lui 
de observator. 

— O iubeşte, o iubeşte pe fiica lui Concini! îşi spuse. Şi visător: 


— El o iubeşte pe fiica lui Concini care-i doreşte moartea şi i-o 
va dori şi mai mult după tot ce s-a petrecut aici! Concini care-şi 
iubeşte fiica, fără să ştie că este fiica sa şi, atât timp cât este 
îndrăgostit, este de o gelozie mai feroce decât un tigru!.. Pe 
botul lui Belzebuth, iată o iubire care va fi oarecum con- 
tracarată!... Fără a-l socoti pe Rospignac care nu este de 
lepădat şi care este la fel de îndrăgostit de fiica lui Concini!... Ei, 
drace, domnul de Valvert va avea de lucru şi cred că va avea 
noroc dacă va scăpa... Dar înainte de a ne plânge ar trebui să 
ştim care sunt sentimentele ei. Şi ea îl iubeşte? 

Îşi îndreptă atenţia spre Brin de Muguet. Şi putu să tragă 
concluzia: 

— Nu, ea nu-l iubeşte. Nu poţi să te-nşeli din atitudinea ei: este, 
într-adevăr, indiferentă. Ah! sărmanul domn de Valvert! 

În timp ce Landry Coquenard reflecta astfel şi se înduioşa de 
soarta lui, Odet de Valvert privea cum se îndepărtează cea pe 
care o iubea. Figura sa expresivă reflecta o durere atât de 
sfâşietoare încât era evident că nu se înşelase asupra 
sentimentelor tinerei în ceea ce îl privea. 

„Ea nu mă iubeşte! îşi spuse. Altfel nu m-ar fi părăsit atât de 
repede, cu această răceală ce trădează o indiferenţă totală!... 
Chiar în acel moment, Brin de Muguet se întoarse. 

Plecase cu pas hotărât şi cum întoarse spatele mica cută 
verticală, care apăru deodată pe fruntea sa pură, indică faptul 
că este nemulțumită. Din cauza cui? Din cauza ei înseşi sau a lui 
Valvert care o apărase cu vitejie şi eficacitate. Şi ea, ca şi 
Valvert şi Landry Coqguenard, începu să reflecteze mergând. Şi 
fără să-şi dea seama, încetini pasul. 

„Am fost, totuşi, puţin cam rece, puţin cam distantă, îşi spuse. 
Că acest tânăr îmi este indiferent este sigur... Că mă agasează 
cu această solicitudine insuportabilă nu este mai puţin sigur. 
Dar acest tânăr mi-a luat apărarea. Pentru mine şi-a expus viaţa 
cu generozitate, ar fi nedrept să nu recunosc. Şi, la urma 
urmelor, oricare ar fi sentimentele mele pentru el, sunt forţată 
să-mi mărturisesc mie însămi că m-am simţit bine, când m-a 
smuls brutalităţilor din partea acelui mizerabil Rospignac. Toate 
acestea ar merita cu prisosinţă puţină atenţie din partea mea. 
Dar încă n-am murit". 

Rezultatul acestor reflecţii atât de judicioase, dar tardive, fu că 
Brin de Muguet, se întoarse. Ea observă pe Odet de Valvert care 


o urmărea cu privirea plină de o mută adoraţie. Şi, în loc să-şi 
întoarcă capul cu indiferenţă, aşa cum o făcuse puţin mai 
înainte, ea îi surâse cu gentileţe şi îi făcu un semn amical de la 
revedere cu mâna. După care, porni din nou cu un pas care-şi 
regăsise întreaga fermitate. 

„Slavă Domnului! strigă în sinea lui Landry Coquenard, 
întotdeauna atent, ea îl iubeşte! Poate că ea încă nu ştie nimic, 
dar ea îl iubeşte, aş putea să jur!..." 

În ceea ce îl priveşte pe Valvert, acel simplu gest fu suficient ca 
să-l ducă în al nouălea cer. Nu-i mai trebui nimic ca să treacă de 
la nesiguranţă la încredere absolută, de la durerea pe care se 
străduia să şi-o mascheze zâmbind, la bucuria cea mai 
extravagantă. 

Şi fugi după mica florăreasă. Văzând aceasta Landry Coquenard 
nu ezită nici o clipă şi porni în urmărirea sa. 

În spatele lor, un om cu mantoul până la nas se porni să-i 
urmărească cu o îndemânare care denota o anume obişnuinţă în 
acest gen de expediţii. Acest om era d'Albaran, garda de corp a 
ducesei de Sorrientes. 

D'Albaran pierdu momentul de a interveni când spada lui 
Valvert se rupsese în mâinile sale. Se abţinuse pentru că 
văzuse, o altă sabie în mâna lui şi pentru că îl văzuse pe Landry 
Coquenard aruncându-se în învălmăşeală. Când lupta se 
terminase, fără ca el să fi luat parte, se întoarse la stăpâna sa. 
— Trebuie, spuse ea cu glasul său grav, extraordinar de 
armonios, trebuie să afli cine este acel tânăr, unde locuieşte, ce 
face, cui îi aparţine... dacă aparţine cuiva. Trebuie ca acest 
tânăr să fie în serviciul meu. Dacă este sărac, aşa cum cred 
după ţinuta sa, dacă este liber şi dacă vrea să intre în serviciul 
meu, mă voi ocupa de soarta sa. Oameni de valoarea acestuia 
sunt rari... Şi am nevoie de oameni puternici în jurul meu, 
pentru treaba pe care o voi îndeplini aici. 

— Veţi avea, cu siguranţă, un recrut de o valoare excepţională, 
confirmă d'Albaran. 

— Urmăreşte-l chiar tu, informează-te, bunul meu d'Albaran, 
reluă ea. Este vorba despre o chestiune care are pentru mine o 
anumită importanţă şi aş prefera ca tu să fii însărcinat cu 
aceasta. Du-te, eu mă duc acasă. 

lată de ce d'Albaran îl urmărea pe Odet de Valvert, care 
urmărea deja, de aproape, pe Landry Coqguenard. 


X 

LANDRY COQUENARD 

Odet de Valvert se apucase, deci, s-o urmărească pe Brin de 
Muguet. Nu o găsi. Părea să fi dispărut ca o umbră trecătoare. El 
răscoli strada în toate sensurile în locul unde o zărise ultima 
oară: dar nu-i dădu de urmă. Înțelese inutilitatea cercetărilor 
sale şi renunţă oftând. Se îndepărtă. Dar brusc îşi reaminti de 
Landry Coquenard. Îşi reproşa că-l părăsise atât de grăbit, fără 
să-i adreseze vreun cuvânt de mulţumire. Şi îl căuta cu ochii. 

Nu avu nici o dificultate să-l găsească având în vedere că, 
sărmanul amărât nu-l părăsise un pas şi că se prezentă chiar el 
însuşi imediat ce văzu că venea spre el. Se prezentă cu gura 
deschisă până la urechi şi cu zdreanţa ce-i servea de pălărie în 
mână. Şi se aplecă într-un salut care nu avea nimic servil şi nici 
stângaci. Un salut foarte corect, chiar elegant şi care denota că 
ciudatul personaj fusese timp îndelungat în contact cu înalta 
societate. 

Valvert făcu această remarcă dintr-o privire. El trase concluzia 
că bărbatul, care nu putea fi un gentilom, trebuie să fi servit în 
câteva case mari unde a deprins eleganța purtărilor. Îl văzuse la 
treabă: era un viteaz care ştia să mânuiască o spadă. Asta îi 
ajungea pentru moment. 

— Scuzaţi-mă, viteazule, spuse el politicos, vă datorez viaţa şi 
cred că Dumnezeu să mă ierte, am uitat să vă adresez 
mulţumirile la care aveţi dreptul. 

Şi reluând în sfârşit: 

— Dar acum vă recunosc: sunteţi acel nenorocit pe care oamenii 
lui Concini îl duceau la spânzurătoare cum se mână un vițel la 
abator. 

— Şi că m-aţi salvat de două ori: în primul rând, smulgându-mă 
din ghearele lor, în al doilea rând, dându-mi această pungă fără 
de care m-aş fi culcat cu stomacul gol. Da, domnule. 

— Dumneavoastră sunteţi acela care mi-a strecurat în mână 
această spadă când a mea se rupsese? reluă Valvert după o 
clipă de tăcere, consacrată studierii omului său. 

— Eu sunt. 

— Ascultă, făcu Valvert, tutuindu-l deodată, sunt contele de 
Valvert. Pe tine cum te cheamă? 

— Landry Coguenard, domnule. 


— Ei bine, Landry Coquenard, mai întâi, îmi vei face plăcerea să 
laşi la o parte pe „domnule" care este ridicol. 

— Ah! ah! făcu Landry ai cărui ochi vicleni începură să 
sclipească. Se înţelege, domnule conte. După aceea?... Căci 
există un după aceea. 

— După aceea, mi se pare că trebuie să fie ora când oamenii 
cinstiţi cinează. 

— Oamenii cinstiţi, da, domnule, îşi pot oferi luxul de a se aşeza 
la masă la oră fixă. Dar sărmanii amărâţi 

ca mine nu cinează decât atunci când pot. Asta nu în toate 
zilele, cum puteţi să vedeţi după slăbiciunea mea. 

— Vei cina astăzi, făcu Valvert zâmbind. Vreau să te ospătez. 
Vino cu mine. 

— Domnule, mulţumi Landry Coquenard, vesel, este o onoare a 
cărei amintire o voi păstra toată viaţa. 

Landry Coquenard făcu onoare mesei oferite de contele de 
Valvert, ca omul care nu are un asemenea chilipir în fiecare zi şi 
care nu ştie când mijloacele îi vor permite să cineze. El înghiţi 
cât patru şi bău cât şase. Totuşi, dacă el se arătă, de prima 
dată, un mare mâncău şi băutor neobosit, Valvert, care îi 
observa cu atenţie, fără a avea aerul, văzu că se comportă 
foarte corect, cu o dezinvoltură perfectă, fără să fie deloc im- 
presionat. Dar manifestându-se vorbăreţ şi puţin cam familiar, 
nu uită o singură clipă distanţa ce-l separa de nobilul amfitrion 
care-l trata atât de minunat şi cu o simplitate a manierelor care 
ar fi putut face pe altul, cu mai puţin tact, să creadă că se afla în 
compania unui egal. Remarcă, în plus, că în ciuda cantităţii 
enorme de lichid pe care o absorbise, se ţinea ferm ca o stâncă 
şi îşi păstrase întreaga luciditate. 

Atât cât dură masa — şi aceasta fu lungă — ei nu vorbiră decât 
despre lucruri banale care nu merită să fie amintite aici. Mai 
bine zis, Valvert îl făcu să flecărească pe Landry Coquenard care 
se preta cu plăcere, neavând cum se spune, „limba în buzunar". 
— Ştii că te exprimi bine, îi spuse el. 

— Vreau să vă spun, domnule, că odinioară am studiat pentru a 
deveni preot. Dar caracterul meu rău m-a dat afară din colegiul 
în care mă aflam. Şi asta a fost neplăcut pentru mine. Astăzi, 
poate că aş fi fost un 

canonic burtos şi gras, în loc de companionul zdrenţuit, numai 
piele şi os care am devenit. 


— Ştii să te porţi. 

— Domnule, am studiat pentru a mă face preot. Vă spun că am 
sentimente religioase foarte solide. Cred că Dumnezeu, care ştie 
bine ce face, ne-a apropiat. Deci, de ce să mergem împotriva 
voinţei lui? de ce ne-am despărţi? De ce nu m-aţi opri lângă 
dumneavoastră? 

— Dacă te înţeleg bine, îmi ceri să te iau în serviciul meu? 

— Da, domnule. În dimineaţa aceasta l-aţi rănit pe domnul 
Concini, care este atotputernic în ţară. Între voi şi el va fi de 
acum înainte o luptă fără milă. Cred, sunt sigur că în această 
luptă aş putea să vă fiu util. lar eu, în ceea ce mă priveşte, m-aş 
sprijini pe voi împotriva lui Concini care mă urăşte. 

— Nu zic nu, făcu Valvert gânditor. Dar eu sunt sărac. 

— Veţi face avere, domnule, îl asigură Landry Coguenard. 
Aşteptând, nu sunt exigent. Un culcuş, o supă, hainele voastre 
vechi, este tot ceea ce vă cer. 

Valvert se gândea, observându-l pe Landry. Această fizionomie 
inteligentă, vicleană, nu-i displăcea. Privirea limpede, nu se 
ferea, anunţa sinceritate. Văzuse omul la treabă. În luptă ar fi un 
tovarăş pe care ai putea să contezi. Îşi spuse că ar avea în el un 
excelent servitor capabil să-l spijine atât în luptă, cât şi cu 
sfatul. Un servitor care i-ar fi devotat aşa cum un om de inimă i- 
ar fi celui ce-i datorează viaţa. 

— Ascultă, făcu el brusc, povesteşte-mi puţin de ce Concini voia 
să te spânzure. 

— Trebuie să vă spun, domnule, că am fost valetul, omul de 
încredere al domnului Concini. 

— Tu! şopti Valvert, cuprins de o vagă suspiciune. Când? 

— Acum şaptesprezece ani. Vedeţi că asta nu este de azi şi nu 
mă întinereşte deloc. Era la Florenţa. Signor Concini era departe 
de a fi ceea ce a devenit apoi. Dar era un cavaler tânăr şi 
elegant, un băiat frumos, vedeta pe care doamnele florentine şi- 
o disputau şi lângă care el se dezvolta atât cât putea, 
înțelegând deja de atunci că prin femeile frumoase îşi va croi 
drumul. A reuşit bine, trebuie să recunosc, căci iată-l devenit 
prin femei, mai bine zis printr-o femeie, adevăratul stăpân al 
celui mai frumos regat al creştinătăţii. Trebuie să vă spun, dom- 
nule, că nu era puţin lucru să fii omul la toate, confidentul unui 
asemenea cavaler elegant, atât de avansat în favorurile 
frumoaselor... Ştiu destule, care, pentru nimic în lume, nu ar 


dori să le vadă divulgate. Mai ales acum când este un mare 
personaj. Or, l-am părăsit pe Concini de mult timp. Nu l-am 
uitat. Dar el mă credea mort. Un ghinion, domnule, un mare 
ghinion, înnebunitor, să te scoată din sărite, mă urmărea de 
atunci cu o înverşunare pe care nu o puteţi bănui. Eram pe 
punctul de a muri lent în mizerie, când îmi reamintii de fostul 
meu stăpân Concini, devenit atotputernic aici. Am comis o mare 
nebunie de a merge să-l găsesc şi de a-i povesti situaţia mea 
tristă. Rezultatul l-aţi văzut, domnule: Concini, speriat de a mă 
şti în viaţă, convins că-l voi trăda într-o zi, mă conducea la 
spânzurătoare, când am avut norocul să vă întâlnesc în drumul 
meu şi când m-aţi eliberat. 

— Ei, spuse Valvert, care ascultase cu atenţie eşti sigur că nu-ţi 
poţi reproşa nici cea mai mică trădare faţă de fostul tău stăpân? 
— Este adevărat, domnule, am ceva, aşa cum spuneţi, pe 
conştiinţă. 

Şi, ridicând capul, privindu-l drept în ochi, cu un glas redevenit 
ferm: 

— Dar de această trădare, pentru că trădare este, nu roşesc. 
Această trădare este o faptă bună. Poate singura care ar putea 
să-mi onoreze viaţa de lichea. Şi, deşi de această faptă bună 
depind toate necazurile mele întrucât, ca urmare a acesteia l- 
am părăsit pe Concini, jur pe Dumnezeu, că nu am regretat-o 
niciodată şi că dacă ar trebui, aş face-o din nou. 

— Să vedem povestea trădării tale, întrebă brusc Valvert, 
surâzând fără să vrea. 

Şi, ca şi cum ar fi ghicit că interlocutorul său avea nevoie să fie 
stimulat, îi umplu, din nou, paharul cu vârf. Landry Coguenard 
îşi goli paharul dintr-o dată, se asigură dintr-o ochire bănuitoare 
aruncată în jurul lui că nu-l asculta nimeni şi, aplecându-se 
peste masă în timp ce Valvert se apleca la rândul său, coborând 
glasul: 

— În acel timp, signor Concini avea ca metresă — una din 
nenumăratele sale metrese, vreau să spun — o doamnă mare... 
una din cele mai mari şi mai nobile doamne. 

— O florentină? întrebă curios Valvert. 

— Nu, domnule, o străină, răspunse Landry Coquenard fără să 
ezite. 

Şi reluându-şi povestirea: 


— Se întâmplă un lucru neprevăzut şi care, totuşi, era uşor şi 
prudent să-l prevezi: doamna rămase însărcinată cu amantul 
său. Aceasta ar fi putut să aibă consecinţe îngrozitoare pentru 
cei doi amanți. Nu ştiu cum a reuşit, dar este un lucru sigur că 
doamna ilustră a reuşit să-şi ascundă starea în faţa tuturor. Un 
copil veni pe lume. Era o fată, domnule. Cea mai mică, cea mai 
frumoasă şi cea mai adorabilă creatură a bunului Dumnezeu 
care se poate imagina. Dar — fiţi foarte atent, domnule, de aici 
începe trădarea mea — acest îngeraş al lui Dumnezeu, care 
aspira cu toate forţele sale la viaţă, abia ieşită de la sânul 
mamei sale, îmi fu dată de către tată, care mi-a ordonat să-i 
atârn o piatră grea de gât şi s-o arunc în apă, de la înălţimea lui 
Ponte Vecchio. 

— Oribil! gâfâi Valvert emoţionat. Sper, diavole de Landry, că nu 
ai executat acest ordin monstruos! 

— Nu, domnule, nu. N-am avut acest curaj îngrozitor. Şi de aici a 
început trădarea mea. 

— Ce-ai făcut? 

— Mai întâi, ceea ce nu se gândise tatăl să facă: înainte de a o 
îneca — căci domnule, nu vreau să vă ascund nimic şi trebuie să 
recunosc spre ruşinea mea că eram hotărât să ascult ordinul — 
înainte de a o îneca, am dus copilul la Santa Măria del Fiore. Era 
destul, nu-i aşa? s-o omor fără s-o trimit să pătimească etern în 
purgatoriu. Am botezat-o. Un botez bun, după toate regulile, 
înregistrată cum se cuvine în registrul parohiei. Şi am declarat- 
o, cu martori, ca fiică a lui signor Concini şi din mamă 
necunoscută. Şi i-am dat un nume, acela al oraşului unde s-a 
născut: Florence. Şi eu, Landry Coquenard sunt naşul. Este 
semnat, domnule. 

— Florence! numele este frumos, pe cuvântul meu! strigă 
Valvert entuziasmat. Landry, încep să am o părere mai bună 
despre tine!... Apoi? 

— Apoi, am observat că era frumoasă ca un vis, această micuță. 
Şi ea scoase un mic geamăt, oh! atât de dulce, domnule, atât de 
plângăreţ, atât de trist, încât am simţit cum mi se întoarce 
stomacul pe dos. M-am repezit ca un nebun, m-am dus într-un 
magazin, am cumpărat lapte bun, cald, bine îndulcit şi am făcut- 
o să bea pe săturate. Bine ghiftuită, ea îmi surâse cum trebuie 
că surâd îngerii, gânguri ceva care trebuie să fi fost o mulţumire 


şi adormi uşor în braţele mele, care o legănam maşinal. lată, 
domnule, care fu trădarea mea. 

— Landry, eşti un om brav! proclamă Valvert cu convingere. 
Apoi? 

— Apoi, presupuneţi că nu puteam s-o păstrez. 

— Da, nu este rolul unui bărbat să se preschimbe în doică. Şi 
apoi exista un tată, acest mizerabil Concini. Mai devreme sau 
mai târziu, el ar fi aflat. Ar fi luat copilul. L-ar fi dat altcuiva, cu 
acelaşi ordin care ţi-l dăduse ţie şi acela, mai scrupulos decât 
tine, ar fi ascultat fără să ezite. 

— Întocmai, domnule. Aşa mi-am zis şi eu. M-am gândit la o 
femeie pe care o cunoşteam. Era franţuzoaică, ca şi mine. Ştiam 
că trebuia, ca urmare a nu ştiu cărei, istorii delicate, să 
părăsească cât mai curând Florenţa şi Statele marelui duce de 
Toscana. Nu ezitai să-i încredinţez pe micuța mea Florence, pe 
care începusem s-o iubesc din toată inima. Şi vă asigur, 
domnule, că mi-a fost foarte penibil. Dar sănătatea copilului 
conta înaintea tuturor, nu-i aşa? 

— Da, făcu Valvert, care urmărea această povestire cu un 
interes plin de pasiune, mai bine era să te desparţi de copil 
decât s-o pui la dispoziţia asasinului său tată. In afara Toscanei, 
în afara Italiei, ea era salvată. Era esenţialul. Ai făcut bine, 
Landry. 

— Sunt fericit că mă aprobaţi, domnule, declară cu gravitate 
Landry Coquenard. Domnule, am spus fără să ascund nimic, 
ceea ce este ruşinea mea, dar pot să spun, pe bună dreptate şi 
ceea ce este de natură să atenueze puţin gravitatea faptelor 
mele. 

— Spune, Landry, spune, autoriză Valvert. 

— lată, domnule: această femeie, această franţuzoaică, se 
numea La Gorelle. Ei i-am dat până la ultimul ban suma pe care 
Concini mi-o încredinţase, preţul crimei mele. O mie de ducați, 
domnule, era o sumă importantă pentru mine. Totuşi, dacă m- 
aţi crede, chiar dacă această sumă ar fi fost de zece ori, deo 
mie de ori mai mare, n-aş fi putut s-o păstrez. Mi s-ar fi părut că 
acest aur mi-ar arde degetele. Această sumă, care trebuia să fie 
preţul sângelui de copil, servi să-l salveze. Datorită ei, La Gorelle 
putu să părăsească Italia, ducând copilul. lată , domnule. 

— Şi copilul, mica Florence, ştii ce-a devenit? întrebă cu 
aviditate Valvert. 


— Nu, domnule, răspunse Landry Coquenard, cu certitudine. 
Ştiu că trăieşte, că este fericită. Mai mult nu ştiu. Dar asta îmi 
ajunge. 

— Concini o crede moartă? 

— Da, domnule. Şi înţelegeţi că mă feresc să-l scot din eroarea 
lui. 

— Ai făcut bine, drace! Şi, spune-mi, mama? 

— Era o doamnă foarte ilustră, răspunse evaziv Landry 
Coquenard. Ea nu era italiancă. Şi ea a părăsit Florenţa şi Italia 
la puţin timp după mine. Nu ştiu ce-a devenit şi mărturisesc că 
nu-mi fac griji pentru ea. 

— Mărturia pe care mi-ai făcut-o nu mă determină să resping 
cererea ta de a intra în serviciul meu. Şi dacă ai fi dispus să 
părăseşti mizeria ta solitară ca să vii s-o împărţi cu mine?.. 

— Mai mult ca niciodată, domnule, strigă Landry Coquenard, 
manifestându-şi bucuria. Sunteţi, cu adevărat, stăpânul pe care- 
| căutam. Cu voi sunt liniştit: nu voi primi niciodată ordin de 
genul celor pe care mi le-a dat Concini. 

— Pentru că este aşa, te iau. De acum înainte, aparţii casei 
mele. 

Fără să vrea nu-şi putu reţine un gest zeflemitor de ştrengar 
care îşibate joc de el însuşi, vorbind cu emfază despre „casa 
sa". Dar Landry Coquenard luă lucrurile în serios şi promise cu 
gravitate: 

— Mă voi strădui să Fiu demn de casa domnului conte de 
Valvert, care valorează mai mult, mi se pare decât cea a 
signorului Concino Concini. 

— Aceasta poţi s-o spui cu toată încrederea, căci domeniul meu 
nu este un titlu cumpărat ca o marfă proastă ca marchizatul său 
d'Ancre, replică plin de mândrie Valvert. 

XI 

CONFIDENŢE 

Odet de Valvert şi Landry fiind de acord, Valvert plăti, se ridică 
şi cu un zâmbet zeflemitor, cu o intonaţie intraductibilă, spuse: 
— Acum, maestre Landry, urmează-mă la palatul unde vor locui 
signoriile noastre ilustre. 

Ei ajunseră în strada Cossonnerie — pe care o numeau cu toţii 
strada Cochonnerie — şi se opriră pe strada Saint-Denis, în faţa 
casei care făcea colţul cu aceste două străzi. Pe strada Saint- 
Denis, în faţa bisericii Saint-Sepulcre, se afla un han renumit, 


hanul Lion-d'Or, ceea ce reprezintă un joc de cuvinte care vrea 
să spună că pe pat dormi („au lit on dort"). 

Valvert intră în curtea acestui han şi se duse direct la grajd. În 
grajd se asigură că faimosul cal ce-l datora recunoştinţei regale 
ajunsese bine prin grija lui Escargasse şi Gringaille. Apoi, 
deschise uşa unui coridor îngust şi întunecos, de o curăţenie 
îndoielnică. Cu o intonaţie glumeaţă, arătând aleea cu acelaşi 
gest zeflemitor, spuse cu voce tare: 

— lată palatul unde locuieşte domnul conte Odet de Valvert. 
Sus, sub acoperiş, mai aproape de ceruri, unde mă voi duce în 
curând, dacă Dumnezeu va dori să mă cheme la el înainte de a 
găsi acea avere pe care am “venit s-o caut la Paris. 

— O veţi găsi înainte, domnule conte, afirmă Landry Coquenard 
cu convingere fermă. Altfel, Dumnezeu nu ar fi drept, dar atunci 
nu ar mai fi Dumnezeu. 

— Amin! făcu Valvert, izbucnind în râs. 

Intră. Landry Coquenard îl urmă şi închise uşa în urma lui. 
D'Albaran îi urmărise până acolo. Auzise ce spusese Valvert. Se 
apropie de casa cu înfăţişare mai mult decât modestă. O studie, 
cum studiase şi împrejurimile, cu o privire rapidă. Şi murmură: 
— Ştiu că se numeşte Odet de Valvert, că este conte, că 
locuieşte aici, că este sărac şi că a venit la Paris să-şi caute 
norocul. Este un început care o poate satisface pe senora. Să 
vedem mai departe. 

Merse până la strada Saint-Denis şi pătrunse, fără să ezite, în 
hanul Lion d'Or. Îl văzuse pe Valvert intrând acolo şi ieşind 
aproape imediat. In han începu să pună întrebări. Să-l lăsăm să- 
şi urmeze ancheta, care nu ne interesează şi să revenim la Odet 
de Valvert şi la Landry Coquenard, cu care încă nu am terminat. 
Sus, chiar sub acoperiş, cum spusese Valvert, intrară într-un mic 
apartament format dintr-o cameră, o bucătărie şi un cabinet. 
Apartamentul era modest, dar era curat. Camera era confortabil 
mobilată cu un pat mare, o masă şi două scaune, un fotoliu şi un 
cufăr. Valvert întârzie o clipă cu o anumnită îngăduinţă. 
Deschise lucarna mare, îl chemă cu un semn pe Landry 
Coquenard şi foarte serios: 

— Vedere minunată, spuse el. Lăsă să treacă un timp şi adăugă: 
— Pentru cei cărora le place să contemple acoperişurile ascuţite 
şi coşurile. 


Trecură în bucătărie. Cu aceeaşi veselie lipsită de griji şi 
zeflemitoare, Odet de Valvert detaila: 

— O maşină de lemn alb, două taburete tot de lemn alb, 
ustensile de bucătărie pe sobă, veselă şi pahare fără picior în 
dulapul din perete pe care-l vezi acolo. lată! Cred că ştii să faci 
puţină bucătărie? Nu trebuie să-ţi închipui că averea noastră ne 
permite să mâncăm la tavernă în fiecare zi. 

— Fiţi liniştit, domnule, mă oblig să vă gătesc câteva feluri de 
mâncare de care vă veţi linge pe buze. 

— Intr-un ceas bun! îmi place mai mult să te aud vorbind astfel 
decât despre belferul acela italian, de i-ar rupe dracul gâtul! 
Vino, acum, să-ţi vezi cotlonul. 

Intrară în cabinet, Landry Coguenard ferindu-se să răspundă şi 
mulţumindu-se să clatine din cap semnificativ. Mobilierul acestui 
cabinet se reducea la ceva foarte simplu: un cufăr şi un pat 
îngust. 

— lată, glumi Valvert, nu ai putea să locuieşti mai bine decât 
regele în Luvrul său. « 

— Adevărat, domnule, făcu serios Landry Coguenard, căci în 
comparaţie cu locul de sub Petit Pont unde m-am culcat nu mai 
târziu de ieri, aş putea să mă cred în paradis. Aici, cel puţin, 
sunt la adăpost. 

— Să sperăm că ai sfârşit cu zilele proaste. Să sperăm că voi 
face avere. 

— O veţi face, domnule. V-am mai spus-o şi vi-o repet: veţi face 
avere şi curând, v-o spun eu. 

Valvert oftă. Ce-avea el? Oh! Puţine lucruri. 

Până-n ziua aceea, nu vorbise cu nimeni despre dragostea lui. 
Acum, că avea la îndemână un om care-i plăcea, un om pe care 
instinctul îl simţea devotat sincer, îl mânca grozav limba să-l 
aibă drept confident. Odet de Valvert, deci, oftă din ce în ce mai 
mult, provocându-l pe Landry Coquenard să-i povestească 
anumite episoade din viaţa sa tumultuoasă. Povestire, pe care, 
de altfel, n-o ascultă deloc. Sfârşind prin a remarca că stăpânul 
său ofta şi nu asculta povestirile pe care i le spunea fără a 
înceta să-şi curețe cratiţele, Landry Coquenard nu se jenă să-i 
spună, căci aceste suspine prea dese începură să-l agaseze: 

— Pe Belzebuth, ce-aveţi de oftaţi astfel, domnule? Mi se pare 
că dragostea dumneavoastră pentru frumoasa florăreasă nu 


este într-o situaţie atât de proastă ca să vă facă să răsturnaţi 
mobila cu suspinele voastre. 

Odet de Valvert se opri deodată ca şi cum ar fi pus piciorul pe 
un şarpe veninos. Se întoarse dintr-o dată către Landry 
Coquenard, căruia îi întorsese spatele mergând şi cu mare 
uimire îi zise: 

— Cine ţi-a spus că sunt îndrăgostit de micuța florăreasă? 

— Cum, cine mi-a spus! Oh, domnule, credeţi că sunt orb?... Am 
văzut! 

— Ai văzut?... Dar... asta se vede, deci? 

— Nu mai puţin decât nasul în mijlocul feţei, îl tachina Landry. 

— Dar... dacă asta se vede, înseamnă că şi ea a văzut? 

— Probabil, făcu Landry cu acelaşi ton de tachinare. Femeile, 
vedeţi, domnule, chiar cele mai inocente, au un fler deosebit de 
a ghici astfel de lucruri! Luaţi-o de bună că frumoasa Muguette 
v-a ghicit de mult. 

— Oh, doamne! gemu Valvert şi se clătină. 

— la te uită, sunteţi gata să leşinaţi acum? Ce fel de bărbat 
sunteţi? se miră Landry Cogquenard. 

— Ea ştie! Ea ştie! gemu şi mai şi, Valvert. 

— Ce vedeţi aici fără speranţă? Bucuraţi-vă mai degrabă, pe 
maţele lui Belzebuth. Ea ştie. Da, domnule, Dar amintiţi-vă de 
surâsul şi de gestul amical pe care vi le-a adresat înainte de a 
dispare. Slavă domnului, pentru o fată care ştie, mi-am dat 
seama că nu este deloc supărată. Trageţi şi dumneavoastră 
concluzia. 

— Ce adevărat este ce spui! strigă Valvert bucurându-se 
extraordinar. Aşa este într-adevăr!... Mi-a zâmbit... Deci nu este 
supărată... Deci, pot să sper... Landry, bunul meu Landry, tu 
crezi cu adevărat că mă iubeşte? 

— Cred că da, domnule. Poate că nici ea nu ştie încă, dar cu 
siguranţă că este deja îndrăgostită... Dacă nu este acum, va fi în 
curând, să nu vă îndoiţi. l-aţi făcut un serviciu deosebit, un 
serviciu pentru care nu va pierde din vedere să vă fie 
recunoscătoare. De la recunoştinţă la dragoste nu este decât un 
pas, care va fi repede trecut, dacă nu cumva şi este. 

— Landry, bunul meu Landry, exultă Valvert, tu îmi deschizi 
ochii, tu mă salvezi. Mă măcinam în chinurile îndoielii. Acum, 
datorită ţie, văd clar. Simt, înţeleg că tu trebuie să ai dreptate. 
Dacă acum nu mă iubeşte, nu va întârzia să mă iubească. 


— Mă confundați, domnule. Deci, nu v-aţi declarat dragostea? 

— Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Poate un bărbat galant să 
vorbească despre dragoste unei fete cinstite, fără să-i 
vorbească despre căsătorie? 

— Asta, domnule, pentru că o iubiţi pe Brin de Muguet şi o vreţi 
ca soţie, este ceea ce vă reţine de a-i spune şi de a-i cere 
mâna? 

— Ei! mormăi Valvert furios, ce pot să-i ofer acum? Titlul meu de 
viconte? Bun conte, într-adevăr, fără nici o para chioară! Titlul 
ăsta ne va asigura traiul? “Aşteaptă puţin să fac avere. Numai 
să găsesc un loc care să-mi permită de a-i asigura o existenţă 
uşoară. 

— Atunci, domnule, grăbiţi-vă să faceţi avere. Grăbiţi-vă să 
găsiţi acest loc. 

— Ah! Să se găsească acest loc şi îţi jur că nu-l voi lăsa să-mi 
scape. Nu, pe Dumnezeu, chiar de-aş intra în serviciul 
diavolului! 

Astfel, această primă zi se scurse în confidenţe schimbate între 
stăpân şi servitorul său. 

Când Landry Coguenard se strecură în cearşafurile albe care 
miroseau a leşie bună, cum spunea el, se întinse voluptuos şi 
adormi ca un preafericit, spunându-şi: 

— Hai, că de data asta, cred că am găsit, în sfârşit, un adăpost 
bun. Stăpânul meu este un brav şi demn gentilom. Şi încă ceva 
care valorează mai mult, un bărbat viteaz şi onest. 

XII 

NOROCUL APARE 

A doua zi dimineaţa, Valvert se îmbrăcă, îşi încinse acea spadă 
bună primită de la Landry Coquenard şi ieşi, recomandându-i 
acestuia să nu se mişte din locuinţă şi să prepare prânzul. 
Landry Coguenard promise şi îl lăsă să plece fără să facă nici 
cea mai mică observaţie. Şiretul companion nu se îndoia că 
stăpânul său a plecat pe stradă în căutarea lui Brin de Muguet. ÎI 
pândi prin partea de sus a lucarnei. II văzu luând-o la stânga pe 
strada Saint-Denis. Imediat îşi luă la repezeală sabia, se înfăşură 
în mantaua sa până la ochi şi se precipită pe scară bombănind: 
— Pe coarnele lui Belzebuth! dacă îl las s-o facă îi vor scoate 
măruntaiele susţinătorii lui Concini, care trebuie să fie în 
căutarea sa. Să-l urmărim şi să facă cerul ca noi să nu fim în 
încăierare. 


Într-adevăr, îl urmări pe Valvert în toate evoluţiile sale şi cu 
atâta îndemânare, încât acesta nu bănui nici o clipă că este 
supravegheat de către servitorul său. 

Cele două personaje ale noastre, unul în urmărirea celuilalt, 
putură să circule în voie, fără să li se întâmple 

nimic neplăcut. Numai că Valvert nu găsi ceea ce căuta, în cele 
din urmă renunţă, dar era stăpânit de o dispoziţie groaznică; 
tunând şi fulgerând, o luă din nou spre strada Cossonnerie. 
Landry Coquenard înţelese că el se întoarce, înţelese, de 
asemenea, în ce stare de exasperare putea să fie. Işi luă 
picioarele la spinare şi îl depăşi, zicându-şi: 

„Oh! drace, dacă observă că nu-i ascult ordinele şi că l-am 
urmărit, în dispoziţia în care trebuie să fie, este capabil să mă 
alunge." 

Tot alergând ajunse la locuinţa lor. Din fericire făcuse provizii în 
ajun. Se grăbi să le aşeze pe masă şi să pună faţa de masă. 
Când apăru Valvert nu terminase încă. Întârziase aproape o oră 
şi era, deci, îndreptăţit să se mire de ce nu este gata masa. Dar 
nu dădu atenţie. 

Landry Coquenard se grăbi să termine. Şi când, în sfârşit, totul 
fu gata, văzând că Valvert nu vorbeşte deloc şi, fără să-i dea 
atenţie, bătea nervos în geamul lucarnei, îl întrebă, deodată, 
făcând pe prostul: 

— Nu aţi văzut-o, domnule? 

Valvert nu se miră că Landry Coguenard ştie unde fusese şi că-şi 
pierduse timpul cu cercetări nereuşite. Cum nu înceta să se 
gândească la iubita sa, i se păru foarte normal ca Landry, 
confidentul său, să nu aibă altă preocupare. Şi răspunse cu un 
„nu" morocănos, dând din cap. 

— După încăierarea de ieri, era de prevăzut, reluă Landry 
Coquenard. Acest biet copil, încă emoţionat, a crezut fără 
îndoială că ar fi prudent să rămână astăzi acasă... Pariez că o 
veţi revedea mâine. 

— Cred, Landry. Sper. 

— Bun, Fiindcă suntem de acord, nu vă lăsaţi tentat de acest 
pate apetisant şi de această pasăre rotunjoară? 

Valvert aruncă o privire spre masă. Dintr-o dată i se trezi 
apetitul. 

— Într-adevăr, spuse el. 


Şi se aşeză la masă. După Valvert, fu rândul lui Landry 
Coquenard să se ospăteze cu resturile bogate rămase de la 
stăpânul său. După aceea, se apucară să pălăvrăgeastă ca nişte 
vechi prieteni. Şi, firesc, vorbiră tot timpul despre frumoasa 
Muguette. 

Flecărind, Valvert observă deodată ca Landry Coquenard era 
îmbrăcat în zdrenţele sale groaznice. 

— Drace! făcu el, nu poţi să rămâi astfel. Deschide sertarul 
acestei mese. 

— S-a făcut, domnule. 

— la câţiva pistoli din portofel, du-te la vechiturile de aici de 
aproape, la Hale, şi alege-ţi un costum complet de scutier. Du- 
te. 

Landry Coquenard luă patru sau cinci monede de aur şi plecă în 
grabă, foarte fericit să facă troc cu nenumăratele sale zdrenţe în 
schimbul unui veşmânt confortabil. 

Nu trecuseră nici cinci minute de când plecase, când cineva 
bătu la uşă. 

— Intraţi! strigă Valvert, fără să se deranjeze. 

Uşa se deschise. Un colos apăru în prag. Era d'Albaran. Părea 
că-şi terminase ancheta. În prag se înclină într-un salut plin de 
nobilă curtoazie, şi, cu accentul său uşor, spuse: 

— Este domnul conte Odet de Valvert căruia am onoarea să mă 
adresez? 

— Chiar el, domnule, răspunse Valvert, care se ridică, destul de 
surprins de vizita inopinată a acestui necunoscut. 

Şi imediat îl invită politicos: 

— Vă rog să intraţi, domnule. 

D'Albaran intră şi se prezentă pe el însuşi, ceremonios: 

— Don Cristobal d'Albaran, conte castilian. 

Odet de Valvert salută cu o graţie juvenilă care-i era 
caracteristică şi arătând unicul fotoliu, în timp ce el luă un 
scaun: 

— Vă rog să luaţi loc, domnule conte, spuse el. 

— Conte, începu d'Albaran, sunt în serviciul unei prințese ilustre 
străine care mi-a făcut marea onoare de a mă trimite la 
dumneavoastră ca ambasador. 

Valvert se înclină încă o dată şi aşteptă urmarea. D'Albaran 
reluă: 


— Nobila mea stăpână şi cu mine ne aflam, din întâmplare, ieri 
dimineaţă în strada Saint-Honore. Deci, întâmplarea ne-a făcut 
martorii faptelor dumneavoastră de vitejie. Prinţesa, nobila mea 
stăpână, a văzut totul şi a fost cuprinsă de o mare admiraţie 
pentru viteazul care sunteţi. Şi pentru această admiraţie ea m-a 
trimis la dumneavoastră să v-o exprim. 

— Domnule, făcu Valvert, mai mult ca niciodată rezervat, vă rog 
să transmiteţi umilele mele mulţumiri prinţesei, nobila voastră 
stăpână, pentru marea onoare pe care mi-o face. Dar nu merit 
toate complimentele cu care mă copleşiţi. Nu eram singur în 
lupta contra celor cinci spadasini ai lui Concini. 

— Ştim, ştim, domnule, eram acolo, am văzut. Stăpână mea a 
văzut şi ea. Şi admiraţia sa pentru dumneavoastră nu este deloc 
diminuată. Dovadă că m-a trimis să vă dau această mică 
bijuterie ca un semn de înaltă stimă cu care ea vă apreciază 
valoarea şi pe care vă rog s-o acceptaţi în numele său. 

Spunând aceste cuvinte, îi prezentă o superbă agrafă de 
diamante. Valvert o luă, nu fără a estima cu coada ochiului 
pietrele minunate, spunând cu un aer degajat: 

— Nu voi comite injuria de a refuza mărturia stimei pe care 
ilustra prinţesă mi-o acordă. 

— Prințesei îi place, continuă d'Albaran, să se înconjoare de 
tineri, puternici, cutezători şi fermi ca dumneavoastră, domnule. 
Şi dacă veţi fi de acord să intraţi în serviciul său, vă pot asigura 
că veţi fi primit cu toată consideraţia pe care o merită un viteaz 
ca dumneavoastră. Aţi putea considera că averea 
dumneavoastră este deja făcută. 

— Oferta voastră pică de minune; căutam tocmai, un serviciu 
într-o casă ilustră. Totuşi, înainte de a discuta condiţiile cu care 
sunteţi însărcinat să mi le propuneţi, sunt două probleme 
esenţiale pentru mine, care trebuie rezolvate mai înainte de 
toate. 

— Să vedem cele două probleme. 

— În primul rând, vreau să ştiu numele acestei prințese străine, 
care îmi face onoarea să se intereseze de mine. 

— Dorinţă cum nu se poate mai firească, domnule, este vorba 
despre doamna ducesă la Sorrientes, prinţesă suverană d'Avila, 
verişoara Maiestăţii Sale regele Filip al Ill-lea. 

— În al doilea rând, trebuie să vă avertizez dinainte, cu toată 
onestitatea, că sunt bun şi fidel supus al regelui Franţei. Dacă 


doamna ducesă de Sorrientes, care în calitatea sa de străină, nu 
ţine să aibă aceleaşi scrupule ca şi mine şi întreprinde orice 
altceva împotriva regelui Franţei, declar că voi părăsi imediat 
serviciul sau şi îi devin duşman. 

— Aceste cuvinte nu mă surprind din partea unui gentilom brav 
şi onest, aşa cum sunteţi voi. Fiţi liniştit, conte. Nu este intenţia 
doamnei ducese să întreprindă ceva împotriva regelui Franţei. 
Dimpotrivă. 

Dar Valvert continuă fără prefăcătorie şi înconjur: 

— Să vedem condiţiile dumneavoastră, acum. 

— Doamna ducesă s-a rezervat să vi le aducă la cunoştinţă chiar 
ea însăşi. Pot să vă asigur dinainte că aceste condiţii impuse de 
ea depăşesc imaginaţia voastră. 

Se ridică, imitat de Valvert. Şi cu un surâs: 

— Când veţi dori, domnule conte, să vă duceţi la palatul 
Sorrientes pe care-l veţi găsi la capătul străzii Saint-Nicaise? 

— Poimâine, vineri, la şapte seara, voi bate la uşa palatului 
Sorrientes, promise Valvert. 

D'Albaran aprobă cu un semn al capului. Nu se retrase încă. Cu 
o deosebită amabilitate, îl complimentă din nou: 

— Sper că în curând veţi fi tovarăşul meu. Mă bucur şi mă felicit 
cu anticipație, din toată inima, căci am cea mai mare admiraţie 
pentru forţa voastră extraordinară. 

— Compliment cu atât mai preţios, căci voi înşivă trebuie să Fiţi 
dotat cu o forţă puţin obişnuită, replică Valvert salutând 
ceremonios. 

— Da, făcu D'Albaran, cu o falsă modestie şi aruncând o privire 
complezentă bicepşilor săi monstruoşi, şi eu am o forţă 
deosebită. Înainte de a pleca, conte, trebuie să vă asigur că 
aveţi o înfăţişare care-mi place, într-adevăr. Când veţi fi de-al 
nostru, voi avea onoarea şi plăcerea de a mă pune complet la 
dispoziţia voastră pentru micile servicii pe care un om vechi în 
serviciu poate să-i facă unuia nou. 

— Mii de mulţumiri, conte, spuse Valvert, întreaga onoare va fi a 
mea şi întregul interes. 

Valvert, ascultând pasul său greu care făcea să se cutremure 
scara când cobora, reflectă: 

— Acest nobil hidalgo nu are, totuşi, nimic antipatic şi se poartă 
faţă de mine ca un gentilom desăvârşit. Nu contează, simt că nu 
vom fi niciodată prieteni... dacă nu devenim duşmani. 


XIII 

MICILE SECRETE ALE LUI LANDRY COQUENARD 

Odet de Valvert ridică din umeri cu nepăsare şi se îndreptă spre 
masa pe care pusese, cu un gest de totală indiferenţă, agrafa cu 
diamante pe care o datora generozităţii ducesei de Sorrientes. 
Luă bijuteria minunată şi o admiră pe toate părţile cu o bucurie 
copilărească. Şi admirând-o, imaginaţia sa o luă razna. 

„Pentru că prinții francezi nu mă vor şi pentru că trebuie să-mi 
câştig existenţa, este bine să-mi iau un serviciu la un străin. De 
altfel, mi-am rezervat libertatea de a pleca, în caz că se 
întreprinde ceva contra regelui, deci conştiinţa mea poate fi 
liniştită." 

În timp ce făcea aceste reflecţii, Landry Cogquenard se 
reîntoarse. Cu o privire rapidă, Valvert îl inspecta din creştet 
până-n tălpi, şi detalia cu voce tare: 

— Costum solid din postav excelent de Flandra, cizme 
rezistente, înalte, cască bună de piele, manta mare capabilă de 
a înfrunta ploaia şi furtuna... Eşti superb, într-adevăr! 

— Mi-era teamă că domnul conte îmi va reproşa că n-am făcut 
mare lucru, făcu Landry Coguenard umflându-se în pene de 
complimentele primite, poate ar fi trebuit să vă menajez banii... 

— Nu, nu, îl linişti Valvert, ai făcut ce trebuia, ce dracu! 

Şi lăsând să izbucnească bucuria sa: 

— De altfel, avem veşti. In absenţa ta, norocul a intrat aici. 
Priveşte-mi bijuteria. Ce zici? 

Landry Coquenard luă agrafa pe care i-o întindea Valvert şi o 
examina cu un ochi de cunoscător. 

— Un bijutier nu prea hoţ v-ar da cinci mii de livre în schimbul 
acestor pietre, când veţi dori. 

— Crezi? 

— Sunt sigur, domnule. Poate chiar, adăugă el, cinci sute de 
livre în plus. O! mă pricep şi puteţi să aveţi încredere în mine. 
Dar aţi vorbit despre noroc, domnule. Mai este şi altceva? 

— Este, îi dezvălui bucuros Valvert, că voi intra în serviciul unei 
prințese străine: ducesa de Sorrientes. 

— Ducesa de Sorrientes! şopti Landry Coquenard, care deveni 
foarte atent. 

— O cunoşti? îl întrebă Valvert. 


— Domnule, făcu Landry Coguenard, răspunzând unei întrebări 
cu o altă întrebare, nu este ducesa de Sorrientes cea care a 
venit să vă propună chiar ea să intraţi în serviciul ei, nu-i aşa? 

— Nu, un gentilom al casei sale, care mai înainte de toate, mi-a 
adus această agrafă din partea stăpânei sale, răspunse Valvert 
destul de mirat. 

— Acest gentilom, continuă Landry Coquenard, nu este un 
spaniol nobil, un colos îmbrăcat într-un costum splendid violet? 
— Îl cunoşti, deci? 

— Imaginaţi-vă, domnule, că l-am văzut ieşind de aici. A venit 
direct la mine şi mi-a spus: „Eşti în serviciul domnului conte de 
Valvert". Observati, domnule, că nu întreba. El afirma ca un om 
sigur de ceea ce spune. Atunci, nu am ezitat nici o clipă şi am 
răspuns, privindu-l drept în ochi: „Nu, nu sunt în serviciul dom- 
nului conte de Valvert." 

— Ce idee! făcu Valvert. Şi supărându-se: 

— Ah! caraghiosule, ai roşi, dacă ai mărturisi din întâmplare că 
eşti un serviciul meu? 

— Nu gândiţi astfel, domnule, spuse Landry Coquenard ridicând 
din umeri. Am răspuns nu, dintr-o suspiciune instinctivă. Ştiţi ce 
mi-a răspuns acest nobil hidalgo? 

„Totuşi, ai cinat cu el, ieri, l-ai urmat până la el şi acolo ţi-ai 
petrecut noaptea." Ce spuneţi de asta, domnule? 

— Este straniu, murmură Valvert, gânditor. În sfârşit, ce voia de 
la tine acest spaniol? 

— Mi-a propus să intru în serviciul doamnei ducese de 
Sorrientes. 

— Şi tu? 

— Se pare că-şi aranjează casa, făcu Landry Coquenard. 

— Şi ce-ai răspuns? 

— Cum, ce-am răspuns! Am refuzat, domnule, am refuzat cum 
se cuvenea, pentru că am onoarea de a fi cu voi. 

— Eşti un băiat bun, Landry, făcu Valvert oarecum înduioşat. Nu 
voi uita dezinteresul tău şi semnul de ataşament pe care mi l-ai 
dat. 

Dar aici trebuie să spunem că Landry Coquenard nu spusese tot 
adevărul lui Odet Valvert. Era cu totul exact că d'Albaran îi 
propusese să intre în serviciul ducesei de Sorrientes. Cu totul 
exact că refuzase. Dar conversaţia avusese o urmare. 


Fără să se lase tulburat, d'Albaran răspunsese: „Stăpâna mea 
vrea să te vadă. Ea te va aştepta mâine dimineaţă, la ora nouă, 
la palatul său care se află la capătul străzii Saint-Nicaise. Vei 
bate de trei ori la uşiţa fundăturii şi vei pronunţa acest nume: 
„La Gorelle." 

— La Gorelle? murmură Landry Coquenard, care nici nu se 
aştepta să audă pronunţându-se acest nume. 

— Stăpâna mea doreşte să vorbească cu tine despre copilul pe 
care l-ai botezat odinioară, căruia i-ai dat numele Florence şi pe 
care l-ai încredinţat, apoi, unei femei ce se numea La Gorelle. Te 
previn că de vizita ta şi de discuţia cu ducesa depind averea şi 
fericirea acestui copil. 

Deşi îl copleşea uimirea, Landry Coguenard nu ezitase nici o 
clipă şi promise. 

Într-adevăr, a doua zi dimineaţă, în timp ce Valvert cutreiera 
cartierul în speranţa că o va revedea de departe pe cea pe care 
o iubea, Landry Coquenard, fără să spună nimic, se duse să bată 
la uşiţa palatului Sorrientes care-i fusese descrisă de d'Albaran. 
Şi uşa se deschise cum pronunţă numele de La Gorelle. 

In vestibulul somptuos unde aştepta nu fără o oarecare 
nerăbdare de a Fi prezentat ducesei de Sorrientes, care voise 
să-l vadă, auzi deodată o voce mieroasă, murmurând în spatele 
lui; 

— Sfinte Thomas ajută-mă, dar e Landry Coquenard cel pe care-l 
văd aici! 

— La Gorelle! Strigă Landry Coguenard stupefiat. 

— Mă bucur din toată inima să te văd că ai scăpat | de acei 
băieţi răi care te duceau să te spânzure... Isuse! îmi voi aminti 
toată viaţa de înfăţişarea ta jalnică! Şi acum mi-e... milă. Sunt 
încă foarte emoţionată! 

Ea spunea că se bucură cu un aer plângăreţ şi lugubru, care 
arăta clar că era dezolată de a-l regăsi sănătos. O bucurie 
sclipea în ochii săi ameninţători când îi aminti în ce situaţie 
critică îl văzuse şi când vorbea despre aşa-zisa milă pe care o 
încercase. Landry Coguenard nu se lăsă înşelat, de altfel, nici o 
clipă. 

— Da, ştiu cu câtă afecţiune deosebită vrei să mă onorezi. 

Şi ea observă foarte bine ironia lui Landry Coquenard, care nu-şi 
dădea osteneala s-o ascundă. Ea, însă, rămase nepăsătoare. Cu 
acelaşi ton dulceag, se fandosi: 


— Este foarte firesc. Nu suntem prieteni vechi? . Şi, coborând 
privirea, forţându-se să roşească, se 

sclifosi: 

— Nu uit că un sentiment foarte tandru ne-a unit cu mult timp în 
urmă. Nu uit că tu ai fost primul bărbat, care m-a ţinut, virgină 
ignorantă şi pură, în braţele tale. Ah! Landry! Landry, oare o 
femeie poate să uite prima sa dragoste? 

„Maimuţă bătrână!" gândi Landry Coguenard. Şi, cu voce tare, 
cu severitate: 

— Dar ce cauţi tu aici? 

— Dar sunt la mine aici! strigă La Gorelle. Şi cu orgoliu; 

— Sunt în serviciul Alteţei Sale. Mă ocup cu lenjeria. Ah! Este o 
adevărată binecuvântare pentru mine că am intrat în serviciul 
unei prințese atât de bogate şi de generoase ca Alteța Sa. 

Ar fi putut continua, mult timp, astfel. Dar, în acel moment, 
d'iAlbaran apăru. La Gorelle îl uită pe Landry Coguenard, se 
cufunda în cea mai umilă reverență şi se îndreptă cu vioiciune 
spre uşa cea mai apropiată. Landry Coquenard nu dădu atenţie 
acestei deplasări rapide. Işi spuse: 

„Ah! La Gorelle este în serviciul acestei ducese căreia toată 
lumea de aici îi dă titlul de Alteță! lată cum îmi explic că ea a 
fost instruită în lucruri pe care le credeam ignorate de toată 
lumea." 

Şi îl urmă, fără să spună un cuvânt, pe d'Albaran care-i făcea 
semn. După aproape o oră, el ieşi din palatul Sorrientes şi se 
îndreptă spre strada Cossonnerie. Trebuie să credem că s-a 
înţeles foarte bine cu enigmatica ducesă de Sorrientes, căci 
părea radios. 

— După câteva clipe, contele de Valvert se întoarse şi el acasă. 
Ca şi în ajun, el nu observă că Landry Coquenard profitase de 
absenţa sa pentru a ieşi. Şi el era radios. Numai că nu făcu 
greşeala să-şi arate bucuria şi să spună de unde venea. 

— Landry, strigă el, intrând, am văzut-o! A binevoit să-mi 
adreseze un surâs» Trăiască viaţa! Landry, am inima plină de 
bucurie şi de soare! 

— Ea va ajunge, domnule, declară sentenţios Landry Coquenard, 
vă spun că va ajunge. 

— La ce, Landry? 

— Să vă iubească, pe măruntaiele lui Belzebuth! Dar spuneţi-mi, 
domnule, i-aţi vorbit, de data asta? 


— N-am îndrăznit s-o abordez, recunoscu vrednic de milă 
Valvert. 

— Totuşi, ar trebui să vă duceţi acolo într-una din zile. Căci dacă 
veţi rămâne întotdeauna mut, nu veţi fi niciodată lămurit. 

— Este adevărat, conveni Valvert, înainte de a mă declara, 
trebuie să ştiu dacă mâine condiţiile impuse de ducesa de 
Sorrientes vor fi suficiente pentru a-mi permite să-i ofer soţiei 
mele rangul care i se cuvine unei contese de Valvert. Hai, 
Landry, tu care eşti cu experienţă, crezi că un menaj se poate 
duce convenabil cu cinci sute de livre pe lună? 

— Sase mii de livre pe an! Cu asta veţi avea un rang foarte 
onorabil, domnule. Chiar dacă cerul vă va da multe progenituri. 
— Da, m-am gândit bine. Va trebui, deci, să-i cer această sumă 
ducesei de Sorrientes. Dar oare nu va striga şi va găsi 
pretenţiile mele exagerate? 

— Deloc, domnule. De altfel, dacă vreţi să mă credeţi, feriţi-vă 
să puneţi voi condiţiile. M-am informat despre această ducesă 
de Sorrientes. Se pare că este extraordinar de bogată. Şi de o 
generozitate extravagantă. Lăsaţi-o să vină, să vorbească, să se 
angajeze. Susţin că nu veţi avea ce regreta şi că condiţiile sale 
vor depăşi pe cele la care v-aţi gândit. 

— Asta şi era intenţia mea recunoscu Valvert. Şi cu hotărâre: 

— Mâine mă voi lămuri. Poimâine, dacă lucrurile vor merge după 
dorinţele mele, voi întreba pe frumoasa Muguette dacă vrea să 
devină soţia mea. 

— Şi într-o lună, se va sărbători căsătoria, afirmă Landry 
Coquenard cu fermă convingere. 

— Cerul să te audă, oftă Odet de Valvert. 

XIV ` 

VALVERT SE DOVEDEŞTE NEHOTĂRÂT 

Vineri seară, la ora stabilită, Odet de Valvert, bătea, la rândul 
său, la uşa imobilului Sorrientes. Abia îşi spuse numele, că fu 
condus într-o mică încăpere în care rămase singur. De cum 
intră, fusese uluit de luxul fantastic care-l înconjura. 

Imediat apăru d'Albaran. 

— Voi avea onoarea să vă conduc chiar eu la Alteța Sa, care vă 
aşteaptă în apartamentele sale. 

Îl luă de braţ şi îl duse cu sine. Traversară mai multe săli 
mobilate cu aceeaşi somptuozitate extraordinară. 


Ajunseră într-o cameră mică, un fel de capelă, mobilată destul 
de simplu, luminată blând de luminări roz care, consumându-se, 
răspândeau un parfum uşor, foarte plăcut. Într-un fotoliu mare şi 
adânc, ca un tron, stătea o femeie. O femeie!... O fiinţă 
minunată, de o frumuseţe supranaturală. Avea treizeci de ani. 
Imbră-cată într-o rochie foarte simplă, fără nici un ornament, de 
in fin, de un alb orbitor. Fără bijuterii, în afară de un deget cu un 
mic cerc de aur mat, asemenea unei verighete. Aceeaşi ochi 
mari şi adânci, de o blândeţe neliniştitoare, despre care am mai 
vorbit. Mişcări deosebit de armonioase. Maiestatea unei | 
suverane. Aceasta era ducesa de Sorrientes căreia nu i-am 
văzut până acum decât ochii. 

D'Albaran se înclină în faţa ei, ca în faţa unei regine şi spuse: 
Am onoarea să-i prezint Alteţei Voastre pe domnul Viconte Odet 
de Valvert. 

Spunând acestea, se retrase discret. Ea zâmbi şi aceasta fu 
ceva ameţitor. Vorbea cu glasul său armonios, care te învăluia 
ca o mângâiere, în acelaşi timp blând, dar şi imperios şi merse 
drept la ţintă, fără să întârzie cu complimente: 

— Domnule de Valvert, spuse ea, fidelul meu d'Albaran mi-a 
spus că sunteţi liber şi cu totul dispus să intraţi în serviciul meu, 
dacă vi se vor părea acceptabile condiţiile mele. lată ce vă ofer: 
o sumă de cinci mii de livre ca mai întâi să vă echipați 
convenabil; două mii de livre : pe lună, locuinţă şi masă la mine, 
dacă v-ar plăcea să locuiţi la mine; vi se vor plăti toate 
cheltuielile în caz de misiune şi după fiecare misiune, o 
gratificaţie, care va depinde de importanţa acestei expediţii, dar 
de care veţi fi satisfăcut, având în vedere că ştiu să fiu 
generoasă cu cei care mă servesc bine. Vi se pare acceptabil? 
Odet de Valvert se înclină ca şi cum ar fi primit o lovitură 
violentă. 

— Este prea mult, doamnă. 

— Domnule de Valvert, spuse cu gravitate ducesa de Sorrientes, 
nu este niciodată prea mult să plăteşti serviciile unui om de 
valoarea dumneavoastră. Deci acceptaţi? 

— Cu bucurie, doamnă. 

— Bine. Şi fiţi liniştit, ceea ce vă spun acum nu este decât un 
început. Ţin să vă asigur că veţi face avere: o să mă ocup de 
aceasta. 


— Mă simt tulburat de atâta bunătate, doamnă. Ducesa îi 
aruncă una din privirile sale adânci. Îl văzu vibrând de 
sinceritate şi entuziasm, gata de a se lăsa omorât pentru ea, 
devotat până la moarte. Ea nu-şi manifestă bucuria. Işi păstră 
calmul său suveran. Se vedea că este obişnuită să aibă în jurul 
ei numai oameni devotați până la fanatism. Unul în plus nici n-o 
mira, nici n-o emoţiona. Ea reluă: 

— D'Albaran mi-a făcut cunoscut despre rezerva pe care o aveţi 
în privinţa suveranului... 

Ea lăsa fraza neterminată, ca să-i permită să-şi spună cuvântul. 
Sau poate ca să-l sondeze, căci îl examina până în fundul 
sufletului cu privirea sa de foc. Cât de devotat părea Valvert, 
totuşi răspunse imediat: 

— Într-adevăr, doamnă, niciodată n-aş întreprinde ceva 
împotriva regelui meu. 

—  Liniştiţi-vă, domnule, eu sunt aici pentru a lucra cu toate 
forţele mele în favoarea regelui Franţei. Nu vă voi cere, deci, 
nimic, care să nu fie în favoarea lui. Chiar atunci când va părea 
altfel. 

— În acest caz, dispuneţi de mine, doamnă, cum veţi crede mai 
bine. Veţi găsi în mine fidelitate şi devotament absolut. 

— Ştiu, făcu cu gravitate ducesa. 

Ea se întoarse spre o măsuţă, care se afla la îndemână, scrise în 
grabă câteva rânduri, şi sună dintr-un clopoțel. La acest apel, 
d'Albaran apăru şi rămase nemişcat lângă uşă. Fără să-i dea 
atenţie, ea se întoarse spre Valvert: 

— Vă voi comunica la timpul potrivit ce aştept de la 
dumneavoastră, spuse ea. In aşteptare, veţi fi la dispoziţia mea 
şi nu veţi primi ordine decât de la mine. In schimb, aici toată 
lumea va trebui să vă asculte... In afară de d'Albaran care, ca şi 
dumneavoastră, nu va primi ordine decât de la mine şi cu care, 
sper, să trăiţi în bună înţelegere; vă reamintesc că veţi avea 
apartamentul dumneavoastră aici, că veţi fi liber să-l ocupați 
sau să nu-l ocupați, cum vă convine. 

— Când doriţi să-mi încep serviciul, doamnă? 

— Să fiţi aici luni dimineaţă, vreţi? 

— Luni dimineaţă voi fi la ordinele dumneavoastră, doamnă. 

Cu o uşoară mişcare a capului, ea încuviinţă... Şi adresându-se 
lui d'Albaran, îi întinse fila pe care scrisese câteva cuvinte: 


— D'Albaran, spuse ea, condu-l pe domnul conte de Valvert la 
casierul meu, care-i va plăti suma scrisă pe acest bon. Apoi, îi 
vei arăta apartamentul care îi este destinat. Puteţi să vă duceţi, 
domnule de Valvert. 

Şi, cu un gest de regină, îi concedie pe amândoi. Ei se înclinară 
ca în faţa unei regine şi ieşiră. Afară, Valvert trebui să suporte 
complimentul colosului, care se felicita că îl are ca tovarăş cu o 
bucurie ce părea sinceră. La casier, Valvert, care se credea într- 
un vis minunat, se văzu numărând, în monede bune de aur, 
cinci mii de livre care fură îngrămădite într-un sac de piele. Plus 
două mii de livre. 

— Pentru prima lună a domnului conte, plătit în avans, declară 
casierul cu cel mai grațios zâmbet şi cele două mii de livre se 
adăugară celor cinci mii în săculeţul de piele. Condus de 
d'Albaran, Valvert ieşi, strângând la piept preţiosul sac pe care-l 
învăluia într-o privire înduioşată. Vizita la apartamentul ce-i era 
destinat se rezolvă foarte repede. 

D'Albaran, care se străduia în mod vizibil să se arate un bun 
camarad, îşi îndeplini misiunea, dându-i câteva indicaţii 
preliminare cu privire la serviciul ce-l aştepta. 

Înţelegând utilitatea informaţiilor care i se dădeau, Valvert 
asculta cu o atenţie deosebită, îşi nota cu grijă în memorie 
detaliile care i se păreau importante şi mulţumi călduros 
colosului. 

— Alteța Sa, spuse acesta terminând, este foarte exigentă, 
foarte severă. Ea nu iartă de două ori o neglijenţă sau o 
neatenţie în serviciu. Acestea sunt micile mizerii, care cu puţină 
bunăvoință se pot evita cu uşurinţă. De altfel, ea răscumpără 
toate acestea printr-o generozitate nebănuită. Ea v-a fixat 
salariul la două mii de livre pe lună. Douăzeci şi patru mii pe an 
reprezintă o sumă care ar satisface pe cel mai pretenţios. Mulţi 
stăpâni s-ar limita la aceasta. Ea, nu, şi veţi vedea că la sfârşitul 
anului gratificatole primite vor egala cel puţin salariul. Plătind 
astfel, mai mult decât regeşte, poate, cred, să ceară 
gentilomilor săi, precum şi celui mai umil servitor o ascultare 
absolută. Profitaţi de cele ce vă spun şi veţi vedea că o să vă 
simţiţi bine. 

După ce a mulţumit pentru ultima oară, Valvert îşi înfundă sacul 
în buzunar, se înfăşură în manta şi ieşi din imobil. Deja era 
noapte. 


Valvert se nelinişti deodată, văzându-se singur în întuneric. 
Niciodată nu-l încercase o astfel de nelinişte. Pentru că niciodată 
nu fusese în posesia unei asemenea sume mari ca aceasta pe 
care o aducea de la imobilul Sorrientes. Din instinct, mâna 
pipăia buzunarul ca să se asigure că preţiosul sac se afla la locul 
lui. Apoi, pumnul i se crispa pe mânerul săbiei, o luă pe mijlocul 
şoselei şi grăbi pasul. 

In ciuda acestor temeri necunoscute până atunci, ajunse fără 
necazuri pe strada Cossonnerie. Se precipită pe alee, închise cu 
grijă uşa şi sări treptele scării, câte patru o dată. Se năpusti în 
mansarda sa şi, radiind de bucuria care-i revenise, anunţă 
triumfător: 

— Averea, Landry, aduc averea! 

— Lăsaţi-mă să văd, domnule. 

— Priveşte. 

Deschise sacul, îl ridică deasupra mesei şi lăsă să cadă, într-o 
cascadă zgomotoasă, monedele sclipitoare. Era un şuvoi de aur. 
— Cât, domnule? se informă Landry Coquenard, cu ochii măriţi 
de uimire. 

— Şapte mii, spuse laconic Valvert, care râdea din toată inima 
de figura scutierului său. 

— Suma este frumuşică. Presupun că este pe primul trimestru? 
— Nu presupune nimic tu!... Nu, aici sunt cinci mii de livre 
pentru a mă echipa şi două mii pentru prima lună. 

— Adică douăzeci şi patru de mii până la sfârşitul anului. Pe 
mutra lui Belzebuth, este apreciabil! 

— Este salariul fix, Landry, fix. Sunt şi gratificaţii în plus. 

— Care se pot ridica la...? 

— La aceeaşi sumă... după spusele contelui d'Albaran. Landry 
Coquenard scoase un şuierat de admiraţie. —^Alteța Sa, 
doamna ducesă de Sorrientes face lucrurile bine, spuse el. 
Pentru moment, aveţi dreptate, domnule? este o avere, o 
adevărată avere, o mare avere. 

XV 

REVIRIMENTUL 

A doua zi dimineața, Odet de Valvert fu foarte mirat văzând că 
nu încearcă satisfacția pe care era în drept s-o aştepte după 
fericita schimbare survenită în afacerile sale. Ce-l deranja oare? 
N-ar fi ştiut să spună. Ori poate încerca să şi-o ascundă. Poate 


noua avere i se părea atât de extraordinară, încât cu greu putea 
să creadă că o are şi să-şi imagineze că ea va dura... Poate... 

Ca şi în ajun, trebui să facă un efort ca să-şi revină; ca şi în ajun, 
el trebui să caute, într-un dejun stropit din abundență cu 
băutură, puţin din acea veselie, care-i era atât de firească şi 
obişnuită când nu era decât un biet amărât, care-l trăgea pe 
dracu de coadă, fără siguranţa zilei de mâine, veselie ce părea 
să-l părăsească de când averea îi părea asigurată. Ca şi în ajun, 
el luă, dintr-o sticlă de Vouvray vechi, acel sentiment zgomotos 
pe care-l crezu sau se prefăcu că-l crede a fi bucurie. 

După ce termină repede dejunul, Valvert mai rămase o oră la 
masă în faţa unei sticle pe care o goli puţin câte puţin. După 
aceasta, se ridică şi-l avertiză pe Landry Coquenard: 

— Plec. Mă duc să mă echipez. 

Într-adevăr plecă. Coborând scările, mormăi bine dispus: 

— Cu atât mai rău, fie ce-o fi, plec! Ai fi, desigur, nebun să refuzi 
o situaţie nesperată pentru nişte trăznăi... În plus, aş fi cu ochii 
şi urechile la pândă. La cel mai mic lucru suspect pe care o să-l 
surprind, o să cer explicaţie. Şi dacă explicaţia n-o să mă 
satisfacă, mă retrag. Gata. 

După ce luă această hotărâre, dintr-odată încetară toate 
ezitările şi tergiversările sale. Chiar îşi regăsi buna dispoziţie 
obişnuită. Seara, când se întoarse acasă, cumpărăturile erau 
făcute şi buna sa dispoziţie se menţinu, fără să fie nevoie să şi-o 
caute în conţinutul unei sticle. O dată cu buna dispoziţie îşi 
regăsi şi pofta de vorbă, trăncănind fără încetare, nu spuse un 
cuvânt despre ducesa de Sorrientes. Dar vorbi despre Brin de 
Muguet. Când ajungea la acest subiect, nu se sătura să 
vorbească, aşa cum nici Landry Coguenard nu se sătura să 
asculte. Luni dimineaţa, la ora pe care i-o indicase d'Albaran, 
Valvert se prezentă în faţa ducesei de Sorrientes. Cu acea 
privire rapidă şi sigură care-i era caracteristică, ducesa ÎI 
examina din creştet până-n tălpi. Arăta, într-adevăr foarte bine 
în costumul său luxos, dar simplu, care-i şedea de minune. Ea 
zâmbi, satisfăcută şi-i făcu o primire din cele mai graţioase. 
Chiar ea îl prezentă imediat celor din anturajul său şi el îşi luă pe 
loc serviciul în primire. 

Către ora zece, ieşi. Se grăbi spre Brin de Muguet, care înainta 
zâmbitoare şi graţioasă, cu braţele pline de flori. Fu atât de 


emoţionat, că se opri uluit, fără să observe că-i acoperea uşa 
spre care ea se îndrepta, împiedicând-o astfel să intre. 

Şi ea fu la fel de surprinsă ca şi el. Cum el îi bara, fără să-şi dea 
seama, intrarea, ea se opri. Nu vru să dea impresia că se trage 
înapoi, mai ales nu vru să aibă aerul unei mironosiţe proaste, 
ingrate şi prost crescute. Şi se întâmplă un lucru cu totul 
neprevăzut de Valvert: ea fu aceea care i se adresă prima. Şi cu 
vocea sa melodioasă, cu surâsul său zburdalnic: 

— Eram atât de tulburată ziua trecută, încât nu v-am mulţumit 
cum se cuvine pentru serviciul deosebit pe care mi l-aţi făcut. 
Scuzaţi-mă, domnule, şi să nu credeţi că sunt o ingrată... 

— Vă rog, doamnă, o întrerupse el cu vioiciune, scoţându-şi 
pălăria, să nu mai vorbim despre asta. Sper că acel bădăran, pe 
care l-am pedepsit cum trebuia acum vă lasă în pace. 

— Pentru moment, da, spuse ea surâzând. Dumneavoastră l-aţi 
bătut măr şi nu mai este în stare să se arate pe stradă. 

— Dacă îndrăzneşte să reînceapă, faceţi-mi onoarea de a mă 
anunţa şi vă spun că va fi pentru ultima dată când acest 
caraghios îşi va permite să fie lipsit de respectul pe care fiecare 
bărbat îl datorează unei femei, făcu el cu căldură. 

Atunci, observă că o împiedică să treacă. Se depărta vioi şi se se 
scuză: 

— Vă cer scuze, stau aici ca o brută şi vă barez drumul de 
trecere. 

— O! nu este atât de grav şi nu sunt prea grăbită, spuse ea. 

Şi începu să râdă, un râs senin, sincer, perlat, puţin maliţios. 
începu să râdă şi el ca ea, împreună cu ea. Şi cum uşa era de- 
acum degajată şi ea nu se grăbea să treacă, el se informă foarte 
firesc: 

— Deci, dumneavoastră sunteţi cea care împodobeşte casa cu 
flori? 

— Da, de câteva zile, spuse ea cu simplitate. Şi explică: 

— Am avut norocul să fiu observată de către doamna ducesă, 
când vindeam flori pe stradă. Şi ea mi-a cerut să vin în fiecare 
zi, pe la această oră, să-i aduc câteva flori şi să le aranjez în 
capela sa şi în cabinetul său. 

— Are dreptate, declară Valvert cu convingere. Am văzut 
buchetul dumneavoastră şi am admirat arta cu care erau făcute. 
Nu m-am îndoit deloc că acest florar sunteţi dumneavoastră. 
Deşi ar fi trebuit să mă îndoiesc. 


Fu rândul său să întrebe, poate pentru a evita complimentele: 

— Dumneavoastră sunteţi, deci, în serviciul doamnei ducese? 

Şi cu o privire maliţioasă îndreptată spre costumul său: 

— De puţin timp? 

— Din dimineaţa aceasta, făcu Valvert, roşind de plăcere, căci îi 
surprinsese privirea. 

— Mă bucur din toată inima pentru dumneavoastră, domnule. 
Aveţi o stăpână incomparabilă, într-adevăr demnă de un om de 
inimă, cum sunteţi dumneavoastră. 

Uşa tocmai se deschisese. Ea îi făcu o reverență graţioasă şi 
intră. Valvert răspunse printr-unul din saluturile cele mai 
respectuoase şi se îndreptă spre strada Saint-Honore, atât de 
fericit, atât de uşor încât i se părea că zboară. Această primă 
conversaţie cu iubita sa fusese, totuşi, destul de banală. Nu 
conta, de-acum primul pas era făcut şi el se gândi că era enorm. 
De atunci, el ştiu să se aranjeze ca s-o întâlnească când ea 
sosea sau pleca, sau să fie în cabinet când ea intra acolo. Numai 
că frumoasa florăreasă, cu zâmbetul său zburdalnic, se arăta 
întotdeauna puţin distantă, însă în chipul cel mai grațios din 
lume. Când îl întâlnea şi era singur, totdeauna ea avea pregătită 
o scuză ca să-l părăsească, după ce îi zâmbea şi-i făcea o 
reverență graţioasă. Dacă se afla în cabinet, se arăta mai puţin 
rezervată şi, când se ivea prilejul, schimba câteva cuvinte 
întotdeauna banale — cu el. Şi asta se explica prin aceea că în 
cabinet întotdeauna era prezentă ducesa. 

Astfel se scurse o săptămână. Vagile bănuieli ale lui Valvert 
dispăruseră sau se atenuaseră. Aşa cum se angajase, de-a 
lungul celor cinci zile, spiritul său fu totdeauna treaz, atent la 
toate, chiar la lucrurile cele mai simple, la cele mai banale în 
aparenţă. Nu descoperi nimic suspect. Viaţa ducesei părea să se 
desfăşoare la lumina zilei, regulată şi monotonă, plină de 
audienţele pe care le acorda nenumăraţilor solicitanţi, de rarele 
vizite pe care le făcea şi mai ales de operele de binefacere. În 
ceea ce priveşte serviciul său, era la fel ca acela care ar fi fost la 
domnul de Guise, la prinţul de Condé sau la rege. Chiar mai 
puţin agitat, căci în serviciul prinților, care se agitau mai mult 
sau mai puţin, nu i-ar fi lipsit misiunile, pe când în serviciul 
ducesei era încă în aşteptarea unei asemenea misiuni. 
Bănuielile sale se potoliseră şi prejudecățile vagi împotriva 
stăpânei sale dispăruseră. Încetul cu încetul, fără să se observe, 


deveni, ca şi d'Albaran, un fanatic al ducesei de Sorrientes, în 
serviciul căreia ezitase să intre, în ciuda condiţiilor extraordinare 
ce i se ofereau. 

Acum, această schimbare care se petrecea în el era oare fără 
ştirea ducesei sau rezultatul voinţei acesteia? 

Ducesa nu era femeia ce-şi trădează sentimentele sau intenţiile. 
De foarte mult timp, ea învățase să-şi compună o figură 
impenetrabilă sau care nu lăsa să se vadă decât sentimentele 
ce-i conveneau să se vadă. 

Dacă ne referim la anumite priviri îndreptate, câteodată, spre el, 
nu credem că ne înşelăm dacă spunem că, din motive, numai de 
ea ştiute, urmărea în privinţa sa, precum şi în cea a lui Brin de 
Muguet, fiica lui Con-ţini, un plan bine gândit şi executat cu 
tenacitate calmă care nu putea greşi cu nimic şi cu o abilitate ce 
ţinea de domeniul miraculosului. 

Da, sigur, ea dorise să câştige încrederea şi afecțiunea, „fiicei lui 
Concini". Şi reuşise pe deplin. De “asemenea, dorise să câştige 
încrederea lui Valvert şi încă mai mult, devotamentul său: un 
devotament orb, absolut, care nu se dă înapoi de la nici un 
sacrificiu. Ea nu era acolo, dar simţea ca în fiecare zi câştigă 
teren şi că, în curând, el îi va fi devotat cu trup şi suflet, un 
instrument docil în mâinile sale autoritare, care să nu vadă şi să 
nu audă decât ceea ce doreşte ea şi care să nu înţeleagă decât 
ceea ce doreşte ea ca el să gândească. Probabil că, voluntar sau 
inconştient — de exemplu ca Brin de Muguet — toată lumea din 
jurul ei o ajuta în sarcina pe care şi-o propusese. 

Şi capodopera, miracolul era că aceasta se îndeplinea fară ca 
Valvert să observe, deşi, împins de nu ştiu ce fel de intuiţie 
misterioasă, el venise cu sufletul plin de suspiciune. 

De ce această femeie enigmatică se comporta astfel şi care 
erau — bune sau rele — adevăratele sale intenţii? La aceasta, 
răspundem că nu vom întârzia s-o vedem la lucru, la lumina 
zilei. Vom fi, atunci, lămuriţi. Pentru moment, să revenim la 
Valvert şi la dragostea sa. 

XVI 

DECLARAŢIA 

Încă de la sfârşitul primei săptămâni, de când intrase în serviciul 
ducesei, revirimentul încercat de contele de Valvert era atât de 
deplin, încât el îşi spunea: 


„Sunt un prost şi un nătărău! Nu ştiu ce imagini stupide şi 
răuvoitoare mi s-au cuibărit în cap! Ducesa este cea mai loială, 
cea mai onestă, cea mai bună femeie din lume. Ar fi de dorit ca 
toţi prinții şi prinţesele Franţei să Fie la fel ca această prinţesă 
din Spania. S-ar vedea, desigur, mai puţină mizerie, s-ar auzi 
mai puţine blesteme surde în rândul celor ce muncesc din greu 
pentru a câştiga doar atât cât să nu moară de foame. Voi sta la 
ea până la sfârşitul zilelor mele pe care le doresc cât mai lungi. 
Or, Fiindcă lucrurile stau astfel, de ce să nu culeg bucuria acolo 
unde-o găsesc: în dragostea mea pentru frumoasa Muguette?... 
Ştiu bine că se poartă rezervat faţă de mine. Dar ce, aşa este 
rolul unei tinere oneste care se respectă! Mă iubeşte? Ei bine, o 
s-o întreb chiar mâine. Fie ce-o fi!" 

A doua zi era duminică. Asta n-o împiedică pe Brin de Muguet să 
vină ca şi în celelalte zile, la aceeaşi oră. 

cu braţele încărcate de flori. Şi desigur că-şi îmbrăcase hainele 
de sărbătoare cu care părea şi mai fermecătoare decât de 
obicei. 

Retras în apartamentul său, Valvert, care era liber în acea zi, o 
pândea de sus de la fereastră. Când o văzu traversând curtea 
pentru a ieşi, cobori în grabă, foarte decis să lămurească 
lucrurile. Ea nu făcu decât patru paşi pe strada Saint-Nicaise că 
Valvert o ajunse din urmă. 

Văzându-l lângă ea, se încruntă puţin, semn de nemulţumire la 
ea. 

Totuşi, cu politeţea sa obişnuită, cu o voce tremurătoare, o 
imploră: 

— Îmi permiteţi să vă însoțesc până în strada Saint-Honore? 

Ea grăbi pasul, spunând în chip de scuză: 

— Scuzaţi-mă, sunt grăbită. Şi, distrată, adăugă: 

— Vedeţi, duminică, mă duc la ţară. Sunt singurele ore de 
odihnă şi de bucurie care luminează biata mea 

existenţă. Şi pentru nimic în lume n-aş renunţa sau pur şi simplu 
să le scurtez. 

— Ah! Vă duceţi la ţară? La prieteni, fără îndoială? făcu Valvert. 
Ea făcu un gest evaziv şi nu răspunse. De altfel, Valvert nu 
insistă. Cum s-ar spune, el nu vorbi decât pentru a vorbi, pentru 
a se exersa, fără să ştie bine ce spune. Mergeau unul lângă altul 
fără să vorbească. La fiecare pas pe care-l făcea, Valvert îşi 
spunea: 


— Voi vorbi acum. Dar nu vorbea. 

Ajunseră în apropierea azilului Quinze-Vingts fără să scoată un 
cuvânt. Deja puteau să vadă trecătorii de 

pe strada Saint-Honor€. Încă puţini paşi şi se vor afla în mijlocul 
acestor trecători. Pentru el era prea târziu. Ea era pe punctul de 
a pleca. Valvert luă o hotărâre eroică: 

— Permiteţi-mi să vă cer o favoare... o mare favoare din partea 
dumneavoastră. 

— Vă rog, spuse ea cu un glas complet schimbat, lăsaţi-mă să 
trec... V-am spus că sunt foarte grăbită. 

Dar el insistă: 

— Vă implor, lăsaţi-mă să vorbesc. Vă jur că n-o să vă rețin mult 
timp. 

— Haideţi, vorbiţi, făcu ea sec. E 

El se simţi sugrumat de o spaimă inexprimabilă. Intrevăzu cum 
o catastrofă se abate asupra lui. Totuşi, se angajase prea mult 
pentru a da înapoi. Merse până la capăt. Vorbi. Nu-şi reaminti 
nici un cuvânt din tot ce-şi pregătise mai înainte şi spuse cu un 
glas răguşit, nedesluşit: 

— Vreti să fiţi soţia mea? 

Era clar că ea se aşteptase la toate, numai la aceste cuvinte nu. 
Şi ca şi cum nu-şi credea urechilor, ea se bâlbăi: 

— Ce spuneţi?... Repetaţi! 

— Vă iubesc, spuse el cu o blândeţe inexprimabilă, vă iubesc de 
mult timp. Dar singurele cuvinte pe care un bărbat onest, ca 
mine, putea să le spună unei femei oneste, ca dumneavoastră, 
mi-erau interzise din cauza sărăciei. Astăzi nu sunt bogat, dar 
am o situaţie strălucită. Orice s-ar întâmpla, vă pot asigura o 
situaţie demnă de dumneavoastră. Astăzi, pot vorbi. Şi iată de 
ce vă repet: Vreţi să faceţi din mine muritorul cel mai fericit din 
lume, consimţind să-mi fiţi soţie? 

Când terminase şi ea auzi că el îşi reânnoieşte cererea în 
căsătorie cu un respect şi o sinceritate de care era o nelegiuire 
să te îndoieşti, ea începu să râdă încet, încetişor. Şi deodată 
izbucni în suspine convulsive: 

— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă să plâng de recunoştinţă!... Aceste 
lacrimi sunt bune, consolează... Sunt lacrimi de bucurie... 

— Cerule atotputernic! Mă iubiţi?... 

Crudă inconştient, ca toate femeile care nu iubesc, răspunse cu 
sinceritate: 


— Nu... 

Şi fără să observe că el se clătina sub lovitura care-l săgeta 
drept în inimă. 

— Domnule de Valvert, spuse în sfârşit, trebuie să vă cer cu 
umilinţă iertare. 

— Pentru ce, doamne sfinte? 

— Pentru că am crezut că sunteţi un bărbat ca toţi ceilalţi. 
Trebuie să vă mărturisesc că atunci când m-aţi abordat, am 
înţeles foarte bine că dumneavoastră căutaţi ocazia de a vă face 
declaraţia. Găsiţi, fără îndoială, că sunt foarte experimentată 
pentru o tânără. Dar, domnule, gândiţi-vă că nimeni nu se 
jenează de o biată florăreasă ca mine... Altă dată n-o să mă mai 
smulgeţi violenţelor acelui mizerabil!... Nu vă miraţi, deci, că am 
înţeles. Şi dacă m-am comportat atât de rece, neliniştită, rea, 
era pentru a vă avertiza, căci credeam că veţi avea acelaşi 
limbaj ca toţi ceilalţi. Pentru aceasta, pentru această părere 
proastă pe care am avut-o despre dumneavoastră, văr rog să 
mă iertaţi. 

— Nu mă cunoaşteţi. Puteaţi să credeţi că voi proceda ca toţi 
ceilalţi. 

— Dumneavoastră mă cunoaşteţi şi mai puţin, domnule. Și 
totuşi nu m-aţi suspectat. Dumneavoastră nu v-aţi spus, cum îşi 
spun, fără îndoială, toţi: «Cu o fată a străzii nu e nevoie să faci 
„fasoane'"». Pentru că dumneavoastră aveţi un suflet mai nobil 
decât mine. Totuşi mă credeam foarte mândră. Domnule de 
Valvert, sunteţi bărbatul cel mai galant, cel mai demn de stimă, 
cel mai demn din toată lumea asta de a fi iubit... 

— Dar dumneavoastră nu mă iubiţi, spuse el cu amărăciune. 
Lăsaţi-mă să sper că mai târziu, când mă veţi cunoaşte mai 
bine, veţi consimţi să purtaţi numele meu. 

— Acum vă cunosc, făcu ea, clătinând din capul său încântător. 
Chiar dacă v-aş fi iubit, v-aş fi spus: Nu, nu pot să fiu soţia 
dumneavoastră. 

— De ce? 

— Haideţi, doar ştiţi bine: oare nobilul conte de Valvert poate să 
se căsătorească cu o fată ca mine? 

— Nu sunteţi o femeie cinstită? 

— Da, da, spuse ea, revenindu-şi cu mândrie, şi vă asigur că nu 
este un merit neînsemnat din partea mea. Dar un gentilom, un 
bărbat cu rangul vostru nu se căsătoreşte cu o florăreasă de pe 


stradă, cu o Brin de . Muguet, cu o Muguette, nume pe care mi 
le-a dat mulţimea. 

— Fleacuri! Dacă aţi şti ce puţin mă interesează aceste nerozii! 
— Mai târziu poate veţi găsi o tânără nobilă cu adevărat demnă 
de voi. Atunci veţi râde de veleităţile dumneavoastră de acum. 
— Vă înşelaţi, făcu el cu un ton sfâşietor, această inimă, care vi 
s-a dăruit, niciodată nu o va lua de la capăt. Dacă nu mă vreţi, 
niciodată nu mă voi căsători cu altcineva, niciodată nu voi iubi 
pe altcineva. Vă voi păstra amintirea în fundul sufletului meu 
până ce domnul Dumnezeu mă va chema la El... ceea ce nu se 
va întâmpla deloc târziu. 

Ea tresări. Tonul cu care vorbise nu-i lăsa nici o îndoială. 

„El spune adevărul, strigă în sinea ei, este capabil să moară!... 
totuşi nu pot să mă căsătoresc cu el! Nu, nu pot s-o fac... Nu 
trebuie." 

Şi cu voce tare, cu o delicată blândeţe: 

— Mă veţi uita, spuse ea. Trebuie, de altfel... Fie, e mai bine să 
vă spun: Nu sunt liberă. 

— Nu sunteţi liberă! se bâlbâi el, sunteţi măritată? Privindu-l cu 
sinceritate în faţă, drept în adâncul 

ochilor: 

— Nu sunt liberă. Dar dacă poate Fi o consolare pentru voi, vă 
jur pe sănătatea mea că nu sunt mai liberă pentru alţii decât 
pentru dumneavoastră. Vă jur că nu mă voi căsători niciodată... 
Că niciodată nu mă va avea cineva. Adio, domnule de Valvert. In 
trista mea existenţă, momentele de bucurie au fost foarte rare. 
Vă asigur că le pot număra. Vă datorez unul din cele mai pure şi 
fericite momente. Nu-l voi uita niciodată. li zâmbi afectuos, 
puţin trist şi, profitând de confuzia lui, plecă cu pas vioi şi uşor 
spre strada Saint-Honore. 

XVII 

ÎNCOTRO MERGEA MICA FLORĂREASĂ 

Valvert rămase țintuit locului, pietrificat, zdrobit, privind-o cum 
se depărtează, cu ochii lipsiţi de expresie, îşi spuse: 

„Nu este liberă!... Nu este liberă!... Ce poate să însemneze 
asta?... Şi de ce nu este liberă... căci nu este măritată... căci nu 
iubeşte pe nimeni. Doar ea mi-a spus. Şi pentru că a spus, aşa 
trebuie să fie, căci un copil loial şi pur ca ea nu minte... Şi n-a 
minţit mai mult când a spus că dacă ar fi să iubească pe cineva, 
acela aş fi eu... Nu, n-a minţit: simt şi eu că până la sfârşit m-ar 


fi iubit... Atunci ce poate fi? De ce nu este liberă, de ce?... 
Cerule! Trebuie să aflu ce se ascunde aici şi voi afla!..." 

Porni ca un nebun spre strada Saint-Honore. Nu-i fu greu s-o 
ajungă din urmă pe Brin de Muguet pe care voia s-o 
urmărească. 

Brin de Muguet se îndreptă drept la ţintă, fără să încerce nici un 
ocol pe care-l făcea de obicei pentru a scăpa de cei ce-ar fi 
putut s-o urmărească. 

Nu fu singurul care remarcă acest lucru. Un alt urmăritor cu faţa 
ascunsă în manta, căruia nu-i dăduse nici o atenţie, dar care îl 
observase foarte bine şi se păzea şi de conte şi de tânără, făcu 
aceeaşi remarcă ce dovedea că n-o urmărea pentru prima dată. 
Şi acest urmăritor era Stocco. 

De ce oare graţioasa fată îşi neglija, în acea zi, preocupările 
obişnuite? Fără să se ascundă merse până în strada l'Arbre-Sec, 
pe care o parcurse. Luând-o la stânga, ajunse în piaţa Trois- 
Mairies, piaţa care se afla la intrarea pe Pont-Neuf şi care se 
unea, mai departe, cu străzile Monnaie şi Pont-Neuf. 

Intră într-un cabaret. După câteva minute ieşi. Şedea pe 
spinarea unui frumos măgăruş gri, cu picioarele în echilibru pe o 
scândurică. De grumazul măgăruşului atârna un coş. 

— Hai, Grison, hai, străduieşte-te să mergi la trap, căci am 
întârziat foarte mult. 

Grison îşi ciuli urechile lungi, îşi agită coada şi porni la trap. 
Singur, fără să Fie condus, el porni pe Pont-Neuf. Ştia, desigur, 
unde mergea. 

In spatele măgăruşului, cufundat în reflecţii sumbre, Valvert 
grăbi pasul şi-şi continuă urmărirea. 

În spatele lui, fără să Fie observat, se strecura, cu priceperea 
tăcută a unei vulpi, Stocco. 

La dreapta şi la stânga, drumul era mărginit de câmpii cu 
trandafiri. 

Pe panta unei coline se afla un cătun foarte mic, dar încântător 
care, ascuns cum era printre trandafiri, îşi merita pe drept 
numele: Fontenay-aux-Roses. La intrarea în acest cătun, una 
dintre primele case era curăţică, cochetă, cu cel mai vesel 
aspect. 

Chiar în faţa porţii cu grilaj de şipci a acestui încântător cuib de 
flori parfumate se opri măgăruşul singur şi-şi anunţă prezenţa 
cu răgete vesele şi prelungite. 


În căsuţă cineva stătea la pândă. Chiar înainte să se audă 
răgetele sale, o femeie de cincizeci de ani se repezi spre poartă 
şi o deschise, spunând: 

— lată-vă, în sfârşit! Ce târziu aţi venit astăzi! Ştiţi, începusem 
să mă neliniştesc. 

— Nu este deloc vina mea, se scuză Brin de Muguet. O să vă 
povestesc despre asta, maică Perrine. 

— Bine! Principalul este că sunteţi aici, sănătoasă, mulţumesc 
lui Dumnezeu! răspunse maica Perrine. 

Şi prinzând fata în braţele sale viguroase, o ridică ca pe un fulg 
şi o puse încetişor în picioare. 

Şi cum femeia de treabă deja scotocea în coş, scoțând pachetul 
despre care am mai vorbit, ea o sfătui; 

„încetişor, maică Perrine, încetişor. Înăuntru sunt dulciuri şi 
lucruri fragile pentru fetiţa mea Loi'se" 

Mama sa! 

— Aţi putea, totuşi, să vă gândiţi puţin şi la dumneavoastră. Tot 
ce câştigaţi cheltuiţi pentru Loisette... fără a mai socoti ceea ce- 
mi daţi mie, întotdeauna pentru ea! 

— Este fiica mea! repetă Brin de Muguet cu o gravitate 
neaşteptată. Şi nu vreau ca ea să aibă o copilărie tristă, fără 
mângâieri, aşa cum a fosta mea. 

XVIII 

MAMA MUGUETTE 

Ele intrară şi mama Perrine închise poarta în spatele ei. Valvert 
se opri chiar în faţa acestei porţi. Norocul făcu să fie ascuns de 
un gard viu, fără de care cele două femei, care erau încă în 
grădină, l-ar fi putut observa. El era livid. Picioarele îi tremurau. 
„Fiica sa!... Deci, ea are o fiică? Asta a vrut să spună când mă 
asigura că nu este liberă!... O fiică! Are o fiică! Şi pretinde că nu 
este măritată! Oh! Ce să cred? Ea, puritatea întruchipată, a avut 
un amant! Haida-de, este imposibil!... Nu am auzit bine, nu am 
înţeles!..." 

Chiar în acel moment, de cealaltă parte a gardului, Brin de 
Muguet se interesa: 

„Unde-mi este fiica, Loise? Cum se face că nu m-a întâmpinat?" 
Valvert asculta. Fără îndoială că sfârşi prin a se convinge că 
înţelesese greşit, căci fu zdrobit când auzi pe cea pe care-o 
iubea, repetând aceste cuvinte: „Fiica mea, Loise", care răsunau 
în sufletul său ca o lovitură de trăsnet Văzu pe cele două femei 


cum se îndreptau spre grădina din spate. Maşinal, dădu la o 
parte gardul viu. Voia să vadă, să audă. 

Un copil de aproape cinci ani se juca trist în fundul grădinii. Era 
frumoasă ca un vis, îmbrăcată nu ca o fată din popor, ci luxos, 
elegant, ca o fată din burghezia bogată. Se vedea bine că nimic 
nu era prea bogat, prea frumos pentru ea. 

— Loi'se! o chemă încetişor Muguette, mica mea Loisette! 
Copilul se ridică dintr-o săritură. Scoase un strigăt pasionat, care 
rezuma întreaga sa afecţiune: 

— Mamă Muguette!... 

Şi plecă fugind cât o ţineau picioruşele şi se arunca în braţele 
întinse ale tinerei, o strânse nervos cu micuţele sale braţe, 
acoperind-o de sărutări şi repetând: 

— Mamă Muguette!... Eşti tu!... Ai venit!... frumoasa mea mamă 
Muguette!... 

— Fata mea, murmura Muguette încântată, de-vorând-o cu 
sărutările, micuța mea dragă!... Frumoasa mea, micuța mea 
Loisette!... O! o iubeşti mult pe mămica ta Muguette? Să văd 
puţin, comoara mea, cum o iubeşti pe mămica ta. 

Şi copilul, cuprinzând cu braţele sale albe gâtul tinerei, îşi frecă 
uşurel obrazul de al ei şi îmbrăţişând-o cu ardoare, spuse: 

— O iubesc din toată inima pe buna mea mamă Muguette. 

lată ce văzu şi auzi Valvert, stând la pândă de cealaltă parte a 
gardului viu. Nu se simţi în stare să vadă şi să audă mai mult. 
Plecă, se afundă, împleticin-du-se ca un om beat, lovindu-se de 
arbori şi tufişuri, drept în faţă, fără să ştie în ce parte merge. 
Dar, dacă ar fi stat mai mult timp, iată ce-ar fi auzit: 

După primele efuziuni cu copilul, cele două femei se aşezară pe 
o bancă rustică ce se afla acolo. Micuța 

Loise se aşeză între genunchii celei pe care o numea „mama 
Muguette". 

— Priveşte ce lucruri frumoase ţi-am adus, spuse Muguette 
copilei. 

Maica Perrine desfăcu pachetul adus de tânără. Aceasta scoase 
de acolo prăjiturele, drajeuri, o mulţime de dulciuri şi jucării, 
multe jucărioare. Aceste minunăţii o făcură pe fetiţă să tropăie 
de bucurie. Având o fire foarte iubitoare, fetiţa îşi mărturisea 
recunoştinţa strângând-o cu pasiune pe mămica sa şi sărutând- 
o pe gură şi mai pasionat. 

Maica Perrine remarcă: 


— N-o să vă părăsească nici o clipă toată ziua. O! Ea vă iubeşte 
mult. 

— Niciodată n-o să mă iubească prea mult, zâmbi Muguette 
emoţionată. Nu trăiesc decât pentru ea. Ştiţi, maică Perrine, că 
pentru ea, nu mai târziu de dimineaţa asta, am respins un 
gentilom viteaz şi demn care mă voia de soţie. 

— Un gentilom! 

— Un conte, maică Perrine, un conte. 

— Şi aţi refuzat?... Pentru ea?... 

Muguette făcu un semn că da, zâmbind. Maica Perrine o 
examina cu atenţie. Nu părea să încerce nici durere, nici regret. 
Nu-i lipsea fineţea bravei maici Perrine. Ea observă foarte bine 
indiferența liniştită a tinerei. O sondă: 

— Tânăr, acest conte? 

— Nu mai mult de douăzeci de ani. 

— Şi nu-l iubiţi? 

Punându-i această întrebare cu un aer indiferent ţăranca 
robustă o observa pe tânără cu coada ochiului. Aceasta 
răspunse foarte simplu: 

— Nu. Nu-l iubesc. Şi gânditoare: 

— Totuşi nimeni nu-mi pare mai demn de a fi iubit decât acest 
tânăr conte de Valvert... El se numeşte Valvert... Odet de 
Valvert... Odet. 

— Este un nume frumos, făcu maica Perrine în ochii căreia se 
aprinse o scânteie maliţioasă. 

— Nu-i aşa? spuse cu naivitate Muguette. Nu am remarcat 
niciodată cum acest nume, Odet, sună în acelaşi timp şi 
proaspăt şi blând. 

— Da, făcu maica Perrine cu aerul cel mai serios, în timp ce 
privirea sa deveni, din ce în ce mai vioaie, vine întotdeauna o 
clipă când faci descoperiri ce te surprind. Şi spuneţi că este 
demn de a fi iubit, acest brav gentilom? 

— Dacă aş putea iubi, el ar fi acela pe care l-aş iubi, mărturisi cu 
sinceritate Brin de Muguet. Şi dacă aţi şti cât este de viteaz şi de 
cutezător, în ciuda înfăţişării sale blânde şi timide şi puternic, 
oh, atât de puternic, deşi are o alură de tânăr galant. 

Povesti pe scurt, dar cu cât entuziasm, isprăvile lui Valvert: 
Landry Coquenard smuls armatei lui Concini, regele salvat de la 
moarte sigură, corecţia magistrală aplicată lui Rospignac şi 
locotenenţilor săi. Nimic nu uită. 


— Isuse! se minună maica Perrine, dar este un om curajos acest 
domn gentilom! Şi spuneţi că nu-l iubiţi? Şi cum tânăra repeta 
încă nu, cu capul: 

— Bine, bine, nu am nici o grijă: asta va veni. Şi cu un râs jovial 
maliţios: 

— Poate că a venit deja fără să bănuiţi. 

— Ce? se sperie Muguette. Ce va veni, ce a venit deja fără ca să 
bănuiesc? 

— Că o să-l iubiţi, bineînţeles! 

— Va fi o mare nefericire, suspină Muguette. 

— De ce? protestă buna femeie, din cauza micuţei Loiîse? 

Şi dojenitoare: 

— Ce sens are să te sacrifici astfel pentru un copil care nu vă 
este nimic! Loisette, în fond, nu este fiica voastră. 

— Este adevărat. Dar o iubesc ca şi cum ar fi fiica mea cu 
adevărat. Şi am adoptat-o. 

— Gândiţi-vă că acest copil poate are un tată şi o mamă care-o 
caută. Cine vă spune că într-o zi ei n-o vor găsi. In acea zi, vor 
veni să-şi ceară copilul. Ei bine, ce veţi face? Spuneţi-mi, să văd: 
ce veţi face? 

— Sigur că va trebui să le-o dau. Ar fi o crimă să nu dai un copil 
mamei sale care plânge după el. 

Micuța Loise părea absorbită cu totul de joc şi că nu dă nici cea 
mai mică atenţie celor spuse de cele două femei. Totuşi, 
deodată ea se ridică, se aruncă cu im-petuozitatea-i obişnuită în 
braţele lui Muguette mirată şi cu un glas gata să izbucnească în 
plâns: 

— Vreau să rămân cu tine, întotdeauna, spuse ea. Nu vreau să 
mă duc la părinţii mei. Nu-i cunosc. Sunt răi şi îi detest. 

— Vai! micuța mea, gemu Muguette gata să plângă şi ea, ei 
sunt stăpânii şi noi trebuie să ne înclinăm în faţa voinţei lor. 

La început, copilul nu răspunse. Dunga verticală care-i brăzda 
micuța frunte atât de pură arăta că ea reflectează. Micul creier 
de copil lucra. La ce putea să se gândească acest mic înger 
blond? 

— Mamă Muguette, dacă ai vrea... eu ştiu un mijloc să rămânem 
pentru totdeauna împreună. 

— Ce mijloc, micuța mea? 

Copila păru că se reculege şi foarte gravă: 

— lată, spuse ea. ÎI ştii bine pe Odet? 


— Odet, se sufocă Muguette. Care Odet? 

— Odet despre care vorbeai cu maica Perrine chiar acum... 

Şi izbucnind: 

— ÎI iubesc mult pe Odet!... Îl iubesc din toată inima! 

— Dar tu nu-l cunoşti! strigă Muguette. N 
— Loi'se iubeşte pe toţi care-o iubesc pe mama Muguette. Il 
iubesc foarte mult şi pentru că te-a apărat... Atunci, uite: pentru 
că te iubeşte şi vrea ca tu să fii soţia lui, tu nu ai decât să spui 
da. Atunci eu aş” fi fiica sa. Atunci, el, care este atât de 
puternic, atât de puternic, va şti bine să ne apere pe amândouă. 
Atunci, nimeni nu va putea să ne despartă. Tu nu vei fi singură, 
părăsită. Nu vei mai plânge. Vezi cât de simplu este. Spune da, 
mamă Muguette, spune da, te implor. 

— Ah! îngeraşul drag al bunului Dumnezeu! izbucni maica 
Perrine, ea a fost aceea care a găsit adevărata cale, ea! 
Ascultaţi aici, domnişoară, ascultați glasul inocenţei care 
vorbeşte prin gura ei! 

— Ah! se apără Muguette, dacă vă puneţi toţi împotriva mea!... 
— Nu există altă cale. Copila, inspirată de câtre Dumnezeu, a 
văzut lucrurile aşa cum trebuie să fie. Acest conte de Valvert 
este o inimă vitează. Va adopta copila, care va găsi în el un 
apărător. 

— Admiţând că mă veţi face să-mi schimb hotărârea, acum este 
prea târziu. Am fost atât de netă, de categorică, în dimineaţa 
asta, încât niciodată domnul de Valvert nu-şi va reânnoi cererea. 
Nu vreţi totuşi, ca eu să alerg, acum, după el? 

— Fiţi liniştită, zâmbi maliţios maica Perrine, nu veţi Fi nevoită 
să ajungeţi acolo. Vă spun eu, că el va reveni. Atunci, în loc să-l 
respingeţi aşa cum aţi făcut, spuneţi-i cu sinceritate ce este cu 
micuța dumneavoastră Loisette. Dacă este un om de inimă, aşa 
cum îl cred, va Fi foarte fericit să adopte copilul din dragoste 
pentru dumneavoastră. 

Muguette nu părea prea convinsă. Atunci, micuța Loise care 
asculta cu aerul său grav şi gânditor, veni în ajutorul bătrânei. 
Îmbrăţişând-o cu tandreţe pe Muguette, cu glasul său calin, ii 
rugă: 

— Spune da, mamă Muguette, spune da. 

— Ei bine, făcu Brin de Muguete învinsă, pentru tine, dragă 
micuță, voi spune da. 

— Ce fericire! strigă Loise, bătând cu bucurie din mânuţe. 


Şi maica Perrine, cu surâsul său maliţios, încheie: 

— Veţi vedea că acest sacrificiu va fi cu adevărat mai agreabil şi 
mai avantajos decât acela pe care aţi avut ideea bizară să-l 
îndepliniţi. 

lată ce ar fi auzit Valvert, dacă ar fi avut forţa şi curajul să 
rămână puţin mai mult la pândă, în spatele gardului viu. 

XIX 

ABANDONATA 

Dar Valvert plecase, aşa cum am spus, şi chiar la el vom reveni. 
El nu ştiu niciodată cum reuşise să revină la Paris şi ce făcu 
acolo restul zilei şi al serii. 

Se regăsi la el acasă, pe strada Cossonerie, către miezul nopţii. 
Instinctul l-a adus, fără îndoială, acolo. Landry Coquenard se 
culcase de mult timp şi dormea ca un prea fericit. Valvert nu-l 
trezi. Se lăsă să cadă greu în micul fotoliu din apartamentul său 
şi, frânt de oboseală cum era, până la urmă se cufundă într-un 
somn greu, agitat. 

Acolo îl găsi Landry Coguenard, a doua zi dimineaţă, şi, foarte 
neliniştit, îl trezi. Cu toate întrebările puse şi şmecheriile folosite 
pentru a-şi face stăpânul să vorbească nu reuşi să-i deschidă 
gura. 

Valvert se spălă pe faţă şi plecă, lăsându-l pe Landry Coguenard 
cu totul zăpăcit şi din ce în ce mai neliniştit. Se duse să-şi ia 
serviciul pe lângă ducesa de Sorrientes. In timpul celor două 
zile, îşi îndeplini acest serviciu pur şi simplu maşinal, fără ca 
cineva din anturajul lui să observe criza teribilă prin care trecea. 
Ducesa remarcă faptul că este foarte palid. Dar la întrebarea 
binevoitoare pe care i-o puse, el răspunse cu un ton foarte firesc 
că nu se simţea bine. Şi aceasta fu totul. 

În timpul acestor două zile, el nu se mişcă din imobilul 
Sorrientes, unde îşi lua masa şi se culca. Adică se aşeza la 
masă, bea mult, dar abia atingea, fără poftă, felurile apetisante 
care i se serveau: se plimba cu paşi furioşi în apartamentul său 
şi, când la revărsatul zorilor, se simţea extenuat, se arunca cu 
totul îmbrăcat pe pat şi dormea două ore. In timpul acestor 
două zile, el evită cu grijă s-o întâlnească pe Muguette, care 
venea cu regularitate, la ora obişnuită, să aducă flori ducesei. 

Şi ajunse, în starea în care se afla, să nu mai poată gândi: 
Muguette dorea să-l vadă, să-i vorbească cu atât mai multă 
ardoare, cu cât înţelegea bine că fuge de ea. 


În a treia zi, care era o miercuri, el ieşi în clipa în care tânără 
tocmai ieşea şi ea. In cursul acestor trei zile cât reflectă asupra 
celor ce avea de făcut, el reuşi să ia o hotărâre decisivă. Intr- 
adevăr, cu un pas foarte hotărât se duse să se ascundă într-un 
intrând din apropierea azilului Quinze-Vingt. Şi aşteptă. 
Muguette ieşi. Era foarte tristă, în timpul acestor trei zile, nu 
încetă să se gândească la Valvert. Fu foarte surprinsă şi 
bucuroasă să vadă că, dintr-o dată, apare în faţa ei. Bucuria sa 
se stinse imediat, văzând ravagiile îngrozitoare, făcute de 
aceste trei zile, în Fizionomia lui. 

— Ah, Dumnezeule! 

— Mă găsiţi foarte schimbat, spuse el cu înfrigurare. Mulţumesc 
lui Dumnezeu, am suferit mult... atât de mult încât mă întreb şi 
acum cum se face că mai sunt în viaţă. Nu înţelegeţi? Veţi 
înţelege. V-am urmărit duminică. Da, v-am urmărit până la 
Fontenay-aux-Roses... Am auzit totul... am văzut... am văzut-o 
pe micuța Loi'se. 

Ea deveni lividă. Se uită la el cu ochii măriţi de spaimă: 

— Ei bine, acum ştiţi... acum ştiţi că n-am minţit când v-am spus 
că nu sunt liberă. 

— Nu mi-aţi spus tot adevărul, făcu el cu blândeţe. Şi, cum era 
emoţionată fără voia ei, schiţă un gest de 

protest. 

— Să trecem peste asta, reluă el voios, nu v-am oprit pentru a 
vă adresa reproşuri. Vreau să vă spun simplu: am văzut-o pe 
micuța Loi'se... Este adorabilă această copilă. Şi înţeleg că o 
iubiţi. Îi trebuie un tată acestei mici făpturi. Trebuie să aibă un 
tată, ca toată lumea. Dar acest tată este mort sau trăieşte? 
Trebuie s-o ştiţi... 

— Nu ştiu nimic, spuse ea, fixându-l cu strălucirea ochilor săi 
mari. 

El oftă cu greutate şi fu ca un horcăit sfâşietor. Lăsă să treacă 
un timp şi încheie, ca şi cum s-ar fi grăbit ca să termine: 

— Atunci... dacă vreţi... voi fi eu tatăl copilului! Cererea în 
căsătorie o reânnoiesc. Acceptaţi, dacă nu pentru mine, atunci 
pentru copil. 

Ea nu răspunse imediat. Emoţionată, tulburată până-n adâncul 
sufletului său, fu incapabilă, în acel moment, să pronunţe vreun 
cuvânt. 

El crezu că nu reuşise s-o convingă. Tremura: 


— Refuzaţi?... Deci vă produc oroare?... Dacă aşa este spuneţi-o 
deschis. Părăsindu-vă, vă jur că îmi voi străpunge de- a dreptul 
inima cu această spadă... astfel, veţi scăpa de mine şi de 
neplăcerile pe care vi le-a produs. 

Ea înţelese că el va face aşa cum a spus, poate chiar în ochii ei, 
căci el trăsese sabia pe jumătate din teacă. 

scoase un strigăt de spaimă nebună, care era în acelaşi timp, o 
mărturisire. 

— Odet!... 

Şi se aruncă asupra lui, îl strânse bine de braţ, împingând 
blestemata sabie la fundul tecii şi, cum se mai temea de teribilul 
gest sinucigaş, îi prinse mâna dreaptă cu amândouă mâinile, o 
strânse convulsiv, o ţinu prizonieră, imobilizată. El o lăsă, 
neînţelegând încă. Atunci ea vorbi cu o voce tremurătoare, 
blândă, ah, atât de blândă, încât el mii ta până în adâncul fiinţei 
sale. 

— Cât de mult greşiţi!... Cum aţi putut crede?... Odet, Loise nu 
este fiica mea... Loise este o fetiţă pierdută, furată poate, pe 
care am adoptat-o şi de care mă simt atât de puternic ataşată, 
încât n-aş iubi-o mai mult chiar dacă ar fi fiica mea. Este purul 
adevăr. 

— Este posibil? 

— Să mă trăsnească, dacă mint!... Ea se ţinea dreaptă, puţin 
palidă, zâmbind blând în ciuda emoţiei sale. El nu se îndoi şi 
înţelese, în sfârşit, ceea ce spunea atitudinea ei atât de clar. 
Bucuria se vărsa asupra lui ca o cascadă puternică. Apoi, înclină 
capul ruşinat: 

— lertare!... Ah, iertare!... 

Ea se aplecă asupra lui şi cu o atingere foarte uşoară, totuşi 
irezistibilă, îl ridică spunând; 

— Nu am de ce să vă iert. Toată lumea ar fi crezut ca 
dumneavoastră. Nu am avut dreptate şi eu sunt 

aceea care trebuie să vă cer iertare pentru neajunsurile ce le-aţi 
avut din cauza prostiei mele şi a lipsei mele de sinceritate. 

— Ah! Ce bună sunteţi!... Şi cât vă ador! 

— Acum, spuse ea, regăsindu-şi zâmbetul zburdalnic, trebuie să 
ştiţi tot... Tot ceea ce ştiu despre mine însămi şi despre Loi'se. Și 
ştiu atât de puţine lucruri, încât aş putea repede să vă spun 
totul. 


Se reculese o clipă. El prinse curaj. La rândul său îi luă mâna, pe 
care abia o atinse într-un sărut respectuos şi, reţinând-o între 
mâinile sale fără ca ea să se gândească să şi-o retragă: 

— Vă ascult, spuse el cu un ton plin de profundă tandrete. 

— Cine sunt? începu ea. Unde m-am născut? Cine sunt părinţii 
mei şi dacă ei mai trăiesc? Nu ştiu nimic despre toate acestea. 
De când îmi amintesc, mă văd sub autoritatea unei femei, care 
se numea La Gorelle şi care avea grijă să-mi reamintească, în 
fiecare clipă, că eram o fată abandonată pe care o ţinea din 
caritate. În acea vreme, părea să am un nume de botez, ca 
toată lumea, pe care La Gorelle îl ştia şi mă chema astfel, din 
când în când. Care era acel nume? Cred că dacă l-aş auzi, l-aş 
recunoaşte. Dar e atât de mult timp de atunci şi l-am auzit atât 
de puţin, încât singură n-am putut niciodată să-l regăsesc, căci 
mult timp am tot încercat să-l regăsesc. Până la urmă am 
renunţat. La Gorelle care trebuie că avea motivele sale pentru 
asta, mi-a dat foarte repede un alt nume. Mai întâi, mă chema 
„Fata abandonată". Apoi, găsind fără îndoială acest nume prea 
lung, mă numi foarte simplu „abandonata". Când eram foarte 
mică, ea mă lua în braţe, pe jumătate goală şi mergea să 
cerşească. Şi mă ciupea până la sânge pentru a mă face să 
plâng, pentru că lacrimile unui copil provoacă compasiune 
sufletelor caritabile, care se arată mai generoase. 

— Cotoroanţă ticăloasă! bombăni Valvert indignat. 

— Mai târziu, la trei sau patru ani, cum ei nu-i plăcea să se 
expună intemperiilor, mă trimitea să cerşesc complet singură. 
Apoi, cam la şapte sau opt ani, ea mă trimitea pe câmp să culeg 
flori sălbatice pentru a le vinde. Astfel am învăţat meseria mea 
de florăreasă. Nu cunosc decât o singură faptă bună la activul 
acestei femei, probabil că mai avea vreun interes, pe care nu-l 
ştiam, determinând-o la aceasta: nu m-a lipsit de o anumită 
instruire, m-a învăţat să citesc şi să scriu. Abandon,- mizerie, 
muncă îndârjită, depăşind puterile 

unui copil, privaţiuni şi lovituri grele, iată în câteva cuvinte 
întreaga mea viaţă şi aş fi putut foarte bine să nu vă fi povestit 
mai multe. 

— Ah! Maimuţă execrabilă, scroafă detestabilă!... Dacă aş 
prinde-o pe asta!... se înfurie Valvert strângând 

pumnii. 


— AŞ! făcu ea cu un zâmbet răutăcios, toate astea sunt acum 
departe. Ascultaţi istoria micii mele Loise. 

— Ascult, zâmbi Valvert, nici nu puteţi să credeţi cu cât interes 
pasionat. 

El spunea adevărul. Se interesa cu entuziasm de tot ce-i spunea 
ea. Şi acest interes trecu şi asupra micii Loîse. De ce? Pentru că 
din prima clipă, imediat ce află din gura iubitei sale că Loise 
este un copil pierdut, furat poate, se gândi inevitabil la vărul său 
Jehan de Pardaillan şi la fiica sa Loise care-i fusese furată. Işi 
spuse: 

— Dacă, totuşi, este ea!... 

Fără să bănuiască interesul deosebit, care-l făcuse atât de 
atent, ea îşi reluă povestea: 

— Într-un oraş mare din sud” la Marsilia, am trăit până la vârsta 
de doisprezece ani. In această perioadă, La Gorelle plecă. Cum 
se cuvenea, m-a luat cu ea. Să mergem la Paris, mi-a spus ea. 
Ne trebui un an ca să ajungem acolo, căci ea nu părea prea 
grăbită. Acum patru ani am ajuns. Nu ştiu ce a făcut La Gorelle. 
Dar îmi amintesc că începând cu prima săptămână a sosirii 
noastre, am văzut-o întorcându-se, într-o zi, cu o pungă mare 
plină cu monede de aur, pe care începu să le numere în faţa 
mea. Bucuria ei atât de mare a făcut să uite că se află în faţa 
mea. Merse mai departe, într-un moment de expansiune, ea îmi 
mărturisi că, dacă o anumită afacere ce necesita plecarea sa 
imediată ar reuşi cum spera ea va câştiga două pungi 
asemănătoare. Chiar a doua zi, ea plecă, într-adevăr. N-aş şti să 
vă spun unde a plecat, nici ce-a făcut, dat fiind că m-a lăsat la 
Paris, sub supravegherea unei cotoroanţe ca şi ea. După o lună, 
ea reveni, la căderea nopţii. Ţinea un pachet ascuns sub 
pelerină. După ce zăvori poarta, ea scoase pachetul, care 
conţinea un copil. Era Loi'se. 

— Şi spuneţi, o întrebă Valvert, că asta se întâmpla acum patru 
ani? 

— Da. 

— Sunteţi sigură? 

— Vai, într-adevăr. 

— In ce lună a anului? 

— In luna august. 

— Puteţi să precizaţi anume când în luna august? 


— Fără greşeală. La Gorelle se întoarse într-o zi de sărbătoare 
când băteau clopotele, ziua sfintei Măria. 

— La 15 august, prin urmare, făcu Valvert care tresărise de mai 
multe ori în faţa preciziei răspunsurilor ei. 

În faţa acestor întrebări, ea se neliniști: 

— De ce mă întrebaţi acestea? 

— Vă voi spune imediat, răspunse Valvert, asigurând-o cu un 
zâmbet. Continuati, vă rog. 

— Incepând de a doua zi dimineaţa, la deschiderea porţilor 
oraşului, noi luarăm din nou drumul sudului. 

Gorelle ducea copilul ascuns sub pelerină. De la un început, ea 
nu avu o altă grijă decât să se depărteze de oraş, cât mai 
repede posibil. Mergeam, deci, întreaga săptămână, oprindu-ne 
numai exact timpul necesar pentru a ne reface forţele. După 
aceasta, ea consideră, fără îndoială, că s-a depărtat destul de 
mult şi se opri. A trebuit să-mi reiau lucrul care fusese întrerupt 
atât cât durase acest marş forţat. Trebuie să vă spun că Loise 
avea aproape un an când a adus-o La Gorelle. Ea nu mai era în 
scutece, ci purta veşminte grosolane, uzate. De asemenea, 
trebuie să vă spun că La Gorelle mi-a dat să duc, printre altele, 
un pachet sfătuindu-mă să nu-l pierd, dat fiind că reprezenta 
bani pentru ea. Ştiam ce m-ar fi costat, dacă aş fi avut 
nefericirea să pierd acest pachet. Deci eram atentă. Dar, într-o 
zi, am avut curiozitatea să văd ce conţine acel pachet preţios şi 
l-am desfăcut. Conţinea veşminte de copil, dintre cele mai 
frumoase, dintre cele mai luxoase ce se pot vedea. Inţelesei că 
erau veşmintele Loisei. Loise era dintr-o familie nobilă şi bogată, 
dat fiind că toate piesele îmbrăcăminţii sale aveau brodată o 
coroană. Din instinct, fără să fi luat o decizie şi fără să mă 
gândesc la urmările neplăcute pe care acel gest l-ar fi avut 
pentru mine, am furat una din aceste piese: o boneţică ornată 
cu dantele preţioase. 

— Pe care aţi păstrat-o, aşa cum ar fi trebuit? 

— Cu mare grijă, puteţi crede. Intr-o zi poate îi va folosi să fie 
recunoscută de către ai săi. 

— Şi cum este această coroană brodată? 

— O coroană de marchiz, da... Am aflat-o mai târziu. 

— Ar reieşi că Loise este fiica unui marchiz? exultă Valvert. 

— Nu mă îndoiesc de asta. 

— Apoi? Apoi? făcu cu aviditate Valvert. 


— Nu este nevoie să vă mai spun că, lipsită cu totul de 
afecţiune, am început s-o ador pe micuță. Ea era atât de mică, 
de frumoasă şi nefericită, bietul îngeraş! La rândul său, şi ea 
simţi imediat că nu mă avea în lumea asta decât pe mine, nici 
un alt refugiu decât la mine şi, de aceea, asupra mea şi-a 
revărsat întreaga afecţiune. Gândiţi-vă, că eram în culmea 
fericirii! Nu mai eram singură pe pământ. Aveam pe cineva care 
mă iubea, pe mine, Abandonata, aşa cum îmi spunea La Gorelle. 
Orice ar fi fost nu voiam ca cea pe care o consideram fiica mea, 
când vom fi singure, să sufere aşa cum am suferit eu. Intr-o zi 
plecai, mulţumită lui Dumnezeu, dar nu la întâm-plare, căci 
aveam ca scop drumul spre Paris. Am luat-o pe Loise, care 
mergea acum pe doi ani. Am avut norocul să scap de urmăririle 
lui La Gorelle, care trebuie să ne fi căutat peste tot şi am reuşit 
să vin aici, la Paris. Pe drum, am găsit mijlocul de a câştiga ceva 
bani. Începui s-o ascund pe Loi'se, căci nu mă mai temeam de 
La Gorelle pentru mine însămi, îmi era îngrozitor de frică ca 
ghinionul să n-o aducă la Paris, să vadă copilul şi să-l ia înapoi 
pentru a-l face să suporte aceeaşi soartă ca şi mine. Cu Loise la 
adăpost, m-am organizat. Ea mi-a purtat noroc. 

— Acum, eu voi fi acela care va veghea asupra dumneavoastră 
şi asupra „fiicei voastre". Eu voi avea grijă de tot ce vă trebuie. 
Şi puteţi fi sigură că de Valvert va şti să-şi respecte soţia şi 
fiica... Căci sper ca acum să nu mai aveţi nici o reţinere şi să 
acceptaţi, în sfârşit, să deveniți soţia mea. 

— Da, accept, spuse ea. 

— Ah! Muguette, Brin de Muguet a mea, cum o să vă iubesc şi o 
să vă răsfăţ pentru a vă face să uitaţi zilele rele din trecut! Ce 
fericiţi vom fi! Vedeţi, ne surâde deja fericirea: Loise, micuța 
dumneavoastră Loise, după cum mi-aţi spus chiar acum, i-am 
descoperit familia. 

El o văzu devenind palidă. Îi luă mâinile, i le sărută tandru şi o 
linişti: 

— Nu vă alarmaţi. Dacă vă vorbesc atât de hotărât este pentru 
că ştiu, sunt sigur, că nu va trebui să vă despărțiți de copil. 

— Cu adevărat? făcu ea, respirând uşurată. 

— Loise este fiica lui Jehan de Pardaillan. Şi iată care este şansa 
noastră: Jehan de Pardaillan este vărul meu prin alianţă. 

— Jehan de Pardaillan, spuse ea. In ziua în care ne-aţi scos din 
mâinile acelui lacheu de Rospignac, domnul de Pardaillan, tatăl, 


mi-a pus câteva întrebări referitoare la Loise. Tocmai avusesem 
un schimb de cuvinte cu La Gorelle. Vă daţi seama că eram în 
gardă. Am răspuns acestor domni de Pardaillan că Loise este 
fiica mea. Ei păreau dezolaţi. După aceea, am regretat că am 
minţit cu atâta convingere. Mi-am spus că poate era tatăl 
Loisettei a mea care-şi căuta fiica şi pe care-l înşelasem astfel. 
M-am interesat. Mi s-a spus: „Domnul de Pardaillan este cavaler. 
Fiul său, de asemenea." Mi-am spus: „întrucât Loise este fiica 
unui-marchiz, ea nu poate fi fiica acestui domn de Pardaillan 
care nu este decât „cavaler'". Conştiinţa mea alarmată se linişti 
şi nu m-am mai gândit. Şi dumneavoastră îmi spuneţi, că este 
într-adevăr tatăl ei. Sunteţi sigur că nu vă înşelaţi? 

— Cel care v-a informat, dulcea mea Muguette, v-a înşelat sau 
el însuşi nu era bine informat. Este 

adevărat că domnii de Pardaillan nu-şi iau alte titluri decât titlul 
modest de cavaler. Dar, prin tatăl său, Jehan de Pardaillan este 
conte de Margency. Acum ascultați, prin căsătoria sa cu 
verişoara mea Bertille, marchiză de Saugis şi contesă de 
Vaubrun, el a devenit marchiz de Saugis şi conte de Vaubrun. 
Înţelegeţi acum? 

— Inţeleg. 

— Şi voi, consimţind să deveniți soţia mea, veţi deveni verişoara 
tatălui şi mamei Loi'sei. Părinţii îşi vor lua înapoii fiica — nu vă 
alarmaţi, deci, vă spun — este foarte firesc, sunt patru ani de 
când răscolesc cerul şi pământul pentru a o regăsi. Dar 
ascultaţi-mă bine: ştiţi unde se află cele câteva petice de 
pământ şi cetatea în ruină care constituie domeniul meu de 
Valvert? 

— Cum aţi vrea să ştiu? zise ea, zâmbind. 

— Este adevărat, spuse el râzând din toată inima. Ei bine! 
Valvert este chiar lângă Saugis... Ah! începeţi să înţelegeţi! 

— Da, spuse ea, strălucind de bucurie. Ne vom duce să locuim la 
Valvert, aproape de Saugis. Cele două familii nu vor fi decât 
una... Loi'se va avea două mame ca s-o răsfeţe, în loc de una! 

— Două mame şi doi taţi, adăugă el, râzând şi mai tare decât 
ea. 

XX 

AUDIENŢELE PARTICULARE ALE DUCESEI DE SORRIENTES * 
Trecuseră zece zile de când Odet de Valvert intrase în serviciul 
ducesei de Sorrientes. În timpul acestor zece zile, Landry 


Coquenard venise misterios, de cinci sau şase ori, la imobilul 
Sorrientes. De fiecare dată ducesa îl primise în capela sa. Aceste 
discuţii, mai mult sau mai puţin lungi, nu avuseseră niciodată 
vreun martor. Fie că-şi luase măsuri în consecinţă, fie că-l 
favorizase destinul, Landry Coquenard nu-l întâlni niciodată pe 
Valvert, care nu ştia în continuare despre relaţiile oculte ce se 
stabiliseră între stăpână sa şi scutierul său. 

În timpul acestor zece zile, Muguette veni, cu regularitate, în 
toate dimineţile, aşa cum am mai spus. Şi niciodată n-o zări pe 
La Gorelle. Ea nu ştia de prezenţa în această casă, unde venea 
cu atâta plăcere, a aceleia care fusese călăul său. Landry 
Coquenard n-o întâlni niciodată în drumul său. El nu se interesă 
de ea, nici nu căută să afle dacă ea mai era sau nu în serviciul 
ducesei. 

În ceea ce-l privea pe Valvert, el n-o cunoştea pe La Gorelle. 
Dacă ar fi întâlnit-o, nu i-ar fi dat mai multă 

atenţie decât le-o dădea fetelor de serviciu, cameristelor, 
servitorilor sau lucrătorilor nenumărați din această locuinţă 
fastuoasă şi imensă, unde trăia o lume întreagă. 

Astfel, ducesa de Sorrientes avea în mâna sa pe fiica lui Concini, 
născută la Florenţa, acum şaptesprezece ani, pe care tatăl său a 
vrut s-o arunce în Arno cu o piatră de gât. Ea mai avea doar 
două personaje — Landry Coquenard şi La Gorelle — care 
cunoşteau secretul naşterii acestui copil, precum şi crima 
proiectată de către tatăl ei. Şi aceste trei personaje îi erau 
foarte devotate, unele din interes, altele pentru că ea ştiuse să 
le câştige încrederea şi prietenia. 

Vom arăta, acum, de ce ducesa atrăsese la ea cele trei 
personaje şi ce vroia să facă cu ele. Pentru aceasta, ne vom 
ocupa de ducesă şi o vom urmări, pas cu pas, în toate mişcările 
sale. 

Marţi, în ajun, ducesa primise un bilet. După ce l-a citit, l-a 
chemat pe d'Albaran şi i-a dat un ordin. Colosul plecă pentru a-l 
executa. El reveni după două ore. Şi, la întrebarea mută a 
ducesei, răspunse: 

— Bineînţeles, doamnă, vă va primi mâine, la ora pe care o veţi 
fixa, în imobilul său din strada Tournon, unde se află în acest 
moment. 

— Vom merge, deci, mâine dimineaţă, pe strada Tournon, 
răspunse ducesa şi adăugă: 


— la măsuri să mă însoţeşti. Colosul se înclină tăcut şi ieşi. 

Am spus că ducesa se ocupa foarte activ de operele de 
binefacere. De asemenea, la o anumită oră a dimineţii, care 
deveni, repede cunoscută, toţi nevoiaşii din oraş, din vechiul 
oraş (la Cité) şi de la Universitate veneau să bată la uşa 
imobilului, care rămânea larg deschisă pentru ei. 

În acea dimineaţă de miercuri, în timp ce Valvert discuta cu 
Muguette în apropierea azilului Quinze Vingts, unul dintre aceşti 
nevoiaşi, care trecuse fără să fie observat de către ceilalţi, se 
prezentă la imobil, însă nu la ora regulamentară. 

După cum se obişnuia în asemenea cazuri, omul fu condus la 
d'Albaran, în faţa căruia se prezentă umil şi aplecat, aşa cum se 
cuvenea unui solicitant. In ceea ce-l privea, d'Albaran avea acea 
atitudine binevoitoare, puţin trufaşă, pe care o arbora în 
asemenea ocazii. Dar imediat ce uşa se închise după lacheul ce- 
| introdusese pe umilul burghez, atitudinea celor doi se modifică 
instantaneu: burghezul îşi reveni, iar d'Albaran abandonă aerul 
său protector, înainta zâmbitor şi, cu mâna întinsă, în spaniolă, 
spuse: 

— lată-vă, în sfârşit, dragul meu conte! Aţi avut un drum bun? 
— Pe cât este posibil cu asemenea echipaj, răspunse stimatul 
conte, strângând cordial mâna care i se întinse şi făcând o 
mutră foarte necăjită. 

— Veniţi, hotărî d'Albaran. Alteța Sa vă aşteaptă cu nerăbdare. 
Chiar el îl conduse la capelă, îl introduse şi se retrase în 
anticamera care preceda capela. Rămase acolo, gata să alerge 
la primul apel al stăpânei sale. 

Misteriosul solicitant, pe care-l primise ca pe un prieten şi era 
spaniol ca şi el şi căruia i se adresase cu titlul de conte, rămase 
singur în faţa ducesei ce stătea în fotoliul său. 

— Bună ziua, conte, spuse ducesa cu vocea sa gravă şi 
armonioasă, într-o castiliană pură. 

Şi cu un zâmbet grațios, ea îi întinse mâna cu un gest de 
suverană. 

— Cum se simte regele, iubitul nostru văr? întrebă ea mai întâi. 
— Mulţumesc mult, doamnă. Maiestatea Sa, regele Filip al 
Spaniei, graţiosul meu suveran, se simte minunat. 

— Să-i mulţumim lui Dumnezeu şi să-l păzească întotdeauna în 
fericire şi prosperitate pe iubitul nostru suveran, spuse cu 
gravitate ducesa. 


— Maiestatea Sa m-a însărcinat să vă spun că vă poartă o stimă 
foarte înaltă şi foarte deosebită şi că vă păstrează şi vă va 
păstra întotdeauna întreaga sa bunăvoință şi prietenie. 

— Să-i mulţumiţi foarte umil regelui din partea mea. Să-l 
asiguraţi de statornicul meu ataşament şi de devotamentul meu 
neclintit. 

— Nu voi pierde din vedere, doamnă. Maiestatea Sa a binevoit, 
printre altele, să mă însărcineze de a da Alteţei Voastre aceste 
scrisori, dintre care una este scrisă în întregime de mâna sa 
regească. 

Ducesa luă scrisorile pe care contele i le întinse. Şi nimic în 
fizionomia sa, întotdeauna calmă, nu trăda nerăbdarea cu care 
aştepta aceste scrisori. Cu acelaşi calm suveran le desfăcu cu 
grijă peceţile mari şi parcurse cu rapiditate scrisorile, fără ca pe 
faţa ei să se poată citi impresia pe care i-o făcuseră. 

Terminând lectura, puse scrisorile pe masa pe care o avea la 
îndemână şi sună din clopoțel. D'Albaran apăru imediat. 

— Litiera? întrebă ea laconic. 

— Pregătită, răspunse d'Albaran cu acelaşi laconism. 

— Mergem pe strada de Tournon. 

— Bine, doamnă. 

Şi d'Albaran ieşi repede. 

Ducesa se întoarse, atunci, către conte. 

— Bani? regele nu-mi vorbeşte nimic despre asta... 

— Trebuie să fie pe drum, acum. 

— Cât? 

— Patru milioane, doamnă. 

— Este puţin, făcu ea cu o figură dispreţuitoare. Păru să 
calculeze mental: 

— În fine, cu ceea ce am la mine, s-ar putea face, spuse ea. 
Conte, trebuie să plecaţi. Să spuneţi regelui că din momentul 
primirii scrisorilor sale, m-am apucat de treabă, fără să pierd o 
secundă. 

— Îi voi spune, doamnă şi îi voi confirma că, într-adevăr, 
dumneavoastră sunteţi şeful cel mai activ şi hotărât ce se poate 
imagina. 

— Să adăugaţi, reluă ducesa, fără a remarca complimentul, că 
nu am rămas inactivă aşteptând aceste scrisori. Am pregătit 
căile. Şi cred că voi avea succes. 


— Voi repeta Maiestăţii sale propriile cuvinte ale Alteţei Voastre, 
cuvânt cu cuvânt. 

— Duceţi-vă, conte, îl concedie ducesa. 

Îi întinse, din nou, mâna, gratificându-l cu un zâmbet. Din nou, 
îngenunche în faţa ei şi abia atinse cu buzele vârful unghiilor ei 
roz. Se ridică şi se îndreptă spre uşă şi imediat îşi reluă alura 
umilă şi aplecată de milog. Scoase o pungă din buzunar, o ţinu 
ostentativ în mână şi ieşi, acoperind-o cu binecuvântări pe 
generoasa doamnă, care consimţise să-i vină în ajutor. Dar de 
data aceasta, vorbea într-o excelentă franceză. 

Nu vrem să spunem că toţi aceşti nevoiaşi, cărora ducesa le 
acorda audienţe particulare, erau mari personalităţi ca acest 
mare conte de Spania, care ieşise de la ea. Totuşi, probabil că 
majoritatea — pentru a nu spune toţi — erau emisarii ei sau de 
la curtea Spaniei, cărora ea le dădea ordine în vederea unor 
treburi misterioase şi formidabile pe care le vom cunoaşte 
imediat. 

XXI 

PARDAILLAN APARE DIN NOU 

După câteva clipe, litiera ducesei de Sorrientes, precedată de 
escorta sa comandată de către d'Albaran, pleca din piaţa Trois- 
Mairies şi se îndrepta spre Pont-Neuf. De data asta, draperiile de 
piele erau depărtate, ducesa arătându-se tuturor privirilor. 
Îmbrăcată în acea rochie albă, foarte simplă, pe care am văzut- 
o, sprijinită “nonşalant de un vraf de perne de mătase stacojie, 
privea cu un aer distrat mulţimea ce străbătea în lung şi-n lat 
acest pod, cel mai animat pod de-atunci din Paris. 

Chiar în acel moment, un cavaler, călare pe un cal alb ca 
spuma, cu pelerina aruncată pe umeri, intra pe acelaşi pod, din 
celălalt capăt, venind dinspre strada Daufine. 

Acest cavaler era cavalerul Pardaillan. 

judecând după costumul său prăfuit, tocmai se întorsese dintr-o 
expediţie îndelungată. 

El venea dintr-un sens, în timp ce ducesa venea din celălalt. Se 
apropia momentul când urmau să se încrucişeze. Ajungând pe 
platforma unde era proiectat să se înalțe statuia ecvestră a 
regelui Henric al IV-lea — proiect care nu s-a realizat decât după 
câţiva ani 

Pardaillan simţi deodată că şaua se clatină sub el. Descăleca 
sprinten. Aplecat pe o parte a calului se apucă să strângă chinga 


şeii. După aceea, se îndreptă şi se pregăti să sară în şa şi să 
plece. In acel moment litiera era destul de aproape de el. Din 
întâmplare, privirea lui Pardaillan căzu asupra ducesei, care nu 
putu să-l vadă, acoperit cum era de calul său. Tresări brusc şi, 
emoţionat, exclamă, fără să vrea, cu voce surdă: 

— Fausta!... 

In timp ce se gândea că era prea departe pentru a-l recunoaşte, 
în caz că s-ar întoarce, Pardaillan începu să-şi revină. 

„Fausta!... repetă el. Fausta!... Deci, n-a murit?..." Şi, 
încruntându-şi sprâncenele: 

„Fausta la Paris! Oh! Oh! Ce naiba a venit să facă Fausta la 
Paris?" 

Din clipa când o observă pe Fausta, pe care o credea moartă, 
Pardaillan uită că era extenuat ca s-o urmărească. Şi, urmărind- 
O, îşi spunea, fără şir: „Da, drăcia dracului! Este chiar ea, nu m- 
am înşelat deloc! Ce naiba face la Paris?... Nu i-ai da mai mult 
de treizeci de ani... Unde naiba se duce astfel? Totuşi, dacă ştiu 
să socotesc, ar trebui să aibă patruzeci şi şase. Bun, iată ce 
căutam." 

Se opri în faţa unei cârciumi. Sări de pe cal şi intră în sala 
comună. Văzându-l, cârciumarul se grăbi să-l întâmpine, cu 
boneta în mână, cu cel mai profund respect. Pardaillan îi făcu un 
semn să-l urmeze şi ieşi imediat. 

— Vi-| încredinţez, spuse el, arătându-i calul său. Bietul animal 
este obosit. Ingrijiţi-l bine. Voi reveni să-l iau... nu ştiu când. 

; Cârciumarul nu-şi manifestă nici cea mai mică surpriză. Era 
obişnuit cu manierele lui Pardaillan. Luă calul de căpăstru, 
asigurându-l: 

— Domnule cavaler, voi avea cea mai mare grijă de calul 
dumneavoastră. 

Pardaillan plecase deja în urmărirea Faustei. Şi îşi reluase 
conversaţia cu sine însuşi, conversaţie a cărei dezlânare arăta 
salturile bruşte din sufletul său: 

„Nu înseamnă că bunul animal n-ar mai Fi putut să facă un 
efort, mulţumesc lui Dumnezeu, am mai făcut noi si altele, el şi 
eu. Dar un cal, cu Fausta... pe Pilat, ce va face ea la Paris?... Un 
cal, cu ea, ar Fi foarte jenant... Şi unde se duce ea astfel?... Ah! 
Drace, se pare că vrea să mă scoată din oraş... Dacă merge atât 
de departe, iată-mă foarte favorizat de soartă... aş fi putut să 
păstrez calul... Ei, eu care mă plictiseam că nu aveam ce face, 


poate voi Fi prea ocupat.-.. lată că ea trece poarta Dauphine... 
Uite, uite... În mod hotărât nu, am făcut bine că am lăsat calul... 
pun pariu că se va duce la compatriotul ei, signorul Concini... 
maréchal d'Ancre... mareşal, o secătură, un desfrânat care nu a 
ştiut niciodată cum se poartă o spadă, ce păcat!... Ce-ar putea 
să comploteze ea cu Concini?... Ce treabă tenebroasă, teribilă, 
vine să facă aici?... Să vedem... să vedem... Ei! Intră la Concini? 
Ce noroc că Jehan a rămas la Saugis, lângă soţia lui bolnavă... 
Dar să asculţi conversaţia doamnei Fausta cu „domnul" mareșal 
ar fi interesant... Nu mă îndoiesc de Fiul meu. Sunt sigur că n-ar 
ezita nici o clipă între mine şi ea. Şi de altfel, el nu a cunoscut- 
0.... Trebuie să Fie o modalitate... ar trebui să ştiu ce 
complotează. Deşi n-o cunoaşte, mi-ar repugna să văd fiul 
intrând în luptă cu mama sa... Căci n-are rost să ascund că, din 
clipa când am văzut-o pe Fausta la Paris şi că sunt aici, va 
începe lupta între mine şi ea... Sunt foarte mulţumit că Jehan nu 
va participa la această luptă... Luptă perfidă, ca altădată, 
teribilă, îndârjită, care, de data asta, nu se va termina decât prin 
moartea unuia dintre noi doi, poate a ambilor... Drăcia dracului, 
totuşi trebuie să aştept... Da, dar cum?... Ştiam că va merge la 
Concini!..." 

Într-adevăr, litiera, înghițită sub bolta înaltă, intra în curtea de 
onoare. 

Pardaillan se opri. Căuta, încă în mintea sa mijlocul nu de a intra 
în imobil, lucru într-adevăr uşor, ci de a asculta ceea ce 
vizitatoarea îi va spune lui Concini. Şi asta era mai dificil. Pentru 
a nu spune imposibil. 

În faţa porţii imobilului, departe de gărzi şi de gentilomii care 
erau acolo, Stocco umbla de colo până colo, părând că aşteaptă 
ceva sau pe cineva. Stocco o văzuse trecând pe Fausta. O 
recunoscuse, fără îndoială, căci îi adresase unul din acele 
saluturi exagerate şi zeflemitoare care erau secretul lui. Şi 
ieşind, reluă plimbarea întreruptă pentru o clipă. 

Pardaillan îl observă pe Stocco. Şi avu unul din acele zâmbete 
subţiri care-i erau specifice. Depărta brusc pelerina şi îşi lăsă 
faţa descoperită. Şi nu mai mişcă. 

Ceea ce era de aşteptat se produse. Privirea lui Stocco căzu 
asupra lui. Deveni palid. Făcu o jumătate de tur şi dispăru sub 
boltă cu o grabă care era o adevărată fugă. 


Pardaillan îl privea cu coada ochiului. În doi paşi, îl ajunse şi îi 
puse mâna pe umăr. 

— Ţi-e frică de mine, maestre Stocco, de te cari astfel? 

Stocco încetă să se zbată. Nereuşind să se elibereze de surpriză, 
ştia că nu avea decât să se liniştească. Atunci, Pardaillan îl lăsă. 
Era sigur că omul la toate al Leonorei n-ar mai încerca să fugă. 
Într-adevăr Stocco nu se mai mişcă. Era încă palid..Se înclină cu 
un respect, care nu era afectat, şi spuse: 

— Da, domnule, mi-e frică de dumneavoastră... Pardaillan îl 
examina având pe buze unul din acele 

zâmbete care-i nelinişteau teribil pe cei care-l cunoşteau bine. 
— Am să-ţi spun două cuvinte care nu trebuie să fie auzite, 
spuse el. 

Se îndepărtară în curte. Coborând vocea şi arătând-o pe Fausta, 
cu coada ochiului, Pardaillan formulă această cerere, ca pe un 
lucru firesc: 

— Vezi această prinţesă ilustră care calcă pe treptele peronului 
de onoare, acolo? Trebuie să aranjezi astfel încât să pot asista, 
fără a fi văzut, la discuţia pe care ea o va avea cu stăpânul tău. 
— Ca şi cum mi-aţi cere capul, domnule, dârdâi Stocco. 

— Ştiu, spuse cu răceală Pardaillan. Dar mai ştiu că ţii în special 
la capul tău şi că vei aranja ca eu să nu fiu surprins, ca tu să nu 
fii bănuit şi, în consecinţă, ca preţiosul tău cap să nu fie 
ameninţat. 

— Totul, domnule, se bâlbâi Stocco, care tremura din toate 
membrele, tot ce doriţi, dar nu-mi cereţi asta... Este imposibil... 
Cu-adevărat, imposibil, domnule. 

— Fie, spuse Pardaillan cu aceeaşi răceală. Atunci, te prind de 
ambele mâini ca acum şi te târăsc în faţa lui Concini şi îi 
povestesc anumite lucruri pe care le ştii la fel de bine ca şi 
mine. 

Şi cu un ton aspru: 

— Haide, alege şi grăbeşte-te, căci, iată, prinţesa dispare. 
Văzând că nu se hotărăşte, îşi întinse mâinile şi se repezi asupra 
spionului. Acesta înţelese că ameninţarea era reală. lar ca să se 
smulgă din strânsoare ştia bine că nu are forţa s-o facă. Nu mai 
stătu pe gânduri. Scrâşni, învins: 

— Veniti... şi să fiţi blestemat până la sfârşitul lumii! 


— Bine, îl ironiza Pardaillan, blesteamă-mă cât vrei, dar ascultă- 
mă. Este tot ce ai mai bun de făcut. În rest, sunt foarte liniştit: 
Vei şti bine să te aranjezi ca să nu fii prins. 

Se puseră în mişcare. Într-un culoar, Pardaillan care, aşa cum 
bine vă gândiţi, nu-şi pierdea din vedere ghidul său, surprinse o 
privire amenințătoare, un surâs echivoc. Il apucă pe Stocco de 
braţ şi îl strânse. Cu vocea înăbuşită, Stocco gemu: 

— Îmi faceţi rău!... Ce v-a apucat? 

Pardaillan continuă să strângă. Stocco gemu mai tare. Atunci, cu 
o voce care făcu să-i treacă un frison de-a lungul şirei spinării, 
Pardaillan îl avertiză: 

— Nu te sfătuiesc să mă atragi într-o cursă. Nu trebuie să te 
înşeli asupra drumului... altfel, nu vei ieşi viu din mâinile mele. 
Mergi, acum. Şi mergi drept: sunt cu ochii pe tine. 

Îl lăsă. De data asta, Stocco înţelesese bine. Şi frecându-şi braţul 
ce-l durea, „merse drept". 

XXII 

FAUSTA şi CONCINI 

Concini veni s-o primească chiar el pe augusta musafiră, la 
intrară în vestibul. Era singur. 

—  Veniţi, doamnă, am urmat riguros instrucţiunile 
dumneavoastră. Gărzi, gentilomi, paji, uşieri şi lachei, toată 
lumea a fost îndepărtată din drumul ce-l avem de parcurs. Astfel 
încât toată lumea va ignora că ilustra prinţesă Fausta a făcut 
bietului gentilom care sunt onoarea deosebită de a-l vizita. 

— Nu aşteptam mai puţin de la galanteria dumneavoastră, 
mulţumi Fausta. Dar, vedeţi, Concini, m-am gândit după aceea 
şi am considerat precauţiile dumneavoastră inutile, venind aici 
cu faţa descoperită şi lăsând misterul la o parte. Nu contează, 
nu vă sunt mai puţin recunoscătoare pentru ce aţi făcut. 

Ea îşi puse degetele pe pumnul pe care el i-l întinse şi, fără să 
mai adauge un cuvânt, se îndreptară spre cabinetul lui Concini. 
Acesta spusese adevărul: în sălile pe care le traversară, nu 
întâlniră decât linişte şi singurătate. Pe culoare, peste tot, în 
drumul lor nu întâlniră nici o Fiinţă. Casa — această parte a 
casei, cel puţin — părea goală. 

În cabinetul său, Concini o conduse ceremonios pe Fausta spre 
un fotoliu în care se aşeză. Dar el rămase respectuos în picioare 
în faţa ei. Atunci, foarte firesc, ca şi cum s-ar fi aflat la ea acasă, 
îl invită grațios: 


— Aşezaţi-vă, Concini. 

Concini se supuse imediat, fără vreun cuvânt, fără vreun gest 
decât printr-o reverență de mulţumire. Dar clipirea frecventă a 
pleoapelor arăta că, în fond, se simţea agitat, neliniştit şi se 
ţinea în gardă, în reticenţa cea mai prudentă, cea mai atentă. 
Trebuia să ai o privire infailibilă ca a Faustei sau a lui Pardaillan 
pentru a sesiza această nuanţă atât de subtilă care ar fi scăpat 
altcuiva. Fausta înţelese, mai ales că surprinse, când trecea, 
privirea furişată şi foarte rapidă pe care, aşezându-se, el o 
aruncă asupra unei draperii. Ea înţelese, surprinse această 
privire şi văzu imediat, că această draperie ca din întâmplare, se 
afla chiar în spatele ei, în timp ce Concini o avea chiar în faţa lui. 
„Leonora este acolo, în spatele acestei draperii, îşi spuse ea. In 
spatele meu, fără să pot face nimic, ea îl va ghida prin gesturi, 
dacă el ar avea nevoie. Haide, afacerea va fi caldă". 

Şi ea se reculese ca atletul care-şi adună forţele pentru luptă. ŞI 
totuşi, cu vocea sa gravă, cu zâmbetul cel mai grațios: 

— Nu-i aşa că este un lucru minunat că eu sunt aceea care vin 
să vă vizitez? 

Concini sesiză de minune aluzia. El nu înceta să zâmbească. Şi 
cu vocea sa cea mai mângâietoare, răspunse prompt: 

— Permiteţi-mi să vă spun că, dacă v-aţi manifesta dorinţa, mi- 
aş face datoria să alerg chiar eu la ordinele dumneavoastră. 

— Nu, spuse Fausta cu o bună dispoziţie, foarte rară la ea, ar Fi 
o impertinenţă din partea unui solicitant să-i ceară solicitatului 
să se deranjeze. Şi, Fiindcă eu voi | solicita, chiar eu trebuie să 
vin la dumneavoastră. 

— Oh, doamnă, ce-mi spuneţi? protestă Concini. Şi cu o politeţe 
plină de distincţie: 

— Prinţesa Fausta nu solicită: ea comandă şi i se supune. 

— lată ce mă face să mă simt în largul meu şi-mi prezice bine 
succesul demersului meu, zâmbi Fausta. 

— Cu condiţia să depindă de mine, căci nu pot să mă angajez 
decât pentru mine. 

— Se-nţelege, acceptă Fausta, zâmbind în continuare. lată, deci, 
ce vin să solicit atotputernicului mareşal şi marchiz d'Ancre. 
Puțin în realitate: graţierea unui biet prizonier de care mă 
interesez în mod deosebit. 

— Numai acest lucru? exclamă el. Şi cu o amabilitate veselă: 

— Cum se numeşte acel prizonier de care vă interesaţi? 


— Este domnul conte d'Auvergne, duce de An-gouleme, care 
geme în Bastilia de mai bine de zece ani. 

În acel moment, draperia din faţa lui se depărta uşor, fără 
zgomot. Şi faţa lipsită de farmec a Leonorei, acea faţă pe care 
fardurile cu care era acoperită cu greu o făceau suportabilă, 
apăru o secundă. Capul făcu un semn de „nu" energic, hotărât şi 
dispăru imediat. 

— Pe Sfântul Cristos! dar îmi cereţi să încerc imposibilul, 
signora! îşi pierdu speranţa Concini. Nu sunteţi, văd, la curent 
cu afacerile de la curte... altfel aţi şti că regina este supărată, 
peste măsură de supărată pe acest sărman duce d'Angouleme! 
Ah! dacă n-aş fi decât eu!... Dar regina, vai de capul meu! Să 
intervin pe lângă ea în favoarea ducelui d'Angouleme, ar fi să 
caut disgraţia iremediabilă, absolută. 

— Astfel deci, ceea ce credeam că este uşor de realizat vi se 
pare imposibil. 

— Într-adevăr imposibil, signora. 

— Atunci să nu mai vorbim despre asta. 

— Mă vedeţi disperat, signora! Cereţi-mi altceva care să stea în 
puterea mea şi să mă trăsnească Dumnezeu, dacă nu vi-l voi 
îndeplini pe loc. 

— Aş dori eliberarea ducelui d'Angouleme. Credeam ca aţi putea 
s-o faceţi. Mi se pare că m-am înşelat. Să nu mai vorbim despre 
asta, vă spun. 

Ea spuse aceasta cu un aer atât de detaşat, încât Concini 
redeveni neliniştit, se întreba dacă nu era cumva o harţuială 
pentru a ajunge la o altă cerere mai importantă. N-ar trebui să 
întârzie pentru a lămuri. De la anecdotă la povestire, Fausta 
reuşi să plaseze, în modul cel mai firesc din lume, expunerea pe 
care ţinea ca el s-o audă, tot ce spusese până acolo neavând un 
alt scop decât de a pregăti această expunere. 

— Sunt douăzeci de ani, spuse ea, de când trăia la Florenţa un 
tânăr gentilom... 

Şi întrerupându-se: 

— Într-adevăr era un gentilom? între noi, vă pot spune, nu, nu 
era un gentilom. Dar striga foarte tare, că era de o excelentă 
nobleţe. Şi cum era un băiat foarte frumos, foarte elegant şi nu 
era lipsit de o anumită distincţie, îl crezuse toată lumea fără 
prea multă greutate, sau se prefăcuse că-l credea, ceea ce 


pentru el era esenţialul. Dacă vreţi, vom face ca aceştia: vom 
admite că era gentilom. 

Incepând cu acest preambul, Concini îşi ciulise urechile. Totuşi, 
încă nu credea că era personal în cauză. Fausta îşi reluă 
povestirea. 

— Deci, acest tânăr gentilom, băiat foarte frumos, foarte 
elegant, nu era bogat, dar părea, căci trăia pe picior mare cu 
banii de la frumoasele sale. Către 1596, făcea figură de mare 
senior, arunca aurul cu amândouă mâinile, fără socoteală. 
Succesele lui îi dăduseră ambiţie şi nu se îndoia de nimic. Vru să 
fie cineva şi, pentru a ajunge la acest rezultat, avu îndrăzneala 
să-şi arunce privirea... ghiciţi asupra cui, şi vă dau două mii... 

— Ce ştiu eu? răspunse Concini care începuse să se recunoască 
în portretul pe care ea îl schiţa. 

— Asupra fiicei marelui duce Francois, revelă Fausta 
triumfătoare. 

„Ciumă, nu se îndoieşte de nimic!" exclamă în sinea sa Concini, 
care acum era lămurit, înţelegea că era vorba despre el şi se 
întreba cu o nelinişte admirabil disimulată unde vroia ea să 
ajungă. 

— Şi ceea ce este minunat, continuă Fausta, este că reuşi cu 
Fiica marelui duce la fel de bine cum reuşise cu lucrătoarele 
florentine. Fiica marelui duce de Toscana şi a unei arhiducese de 
Austria deveni metresa acestui... mic gentilom. 

— Ah! Signora, clătină din cap Concini, cred că mergeţi prea 
departe. Mai bine ca oricine dumneavoastră trebuie să ştiţi cât 
de expuşi sunt cei mari calomniei. 

— Ştiu, spuse Fausta, dar nu avansez nimic, dacă nu sunt 
sigură. 

Şi, cu o insistenţă destinată să atragă atenţia lui Concini şi pe 
care, într-adevăr, îl puse mult pe gânduri: 

— Nimic din ceea ce nu sunt în stare să dovedesc. Ea deveni 
metresa sa, vă spun. Astfel că în anul 1597, în palatul marelui 
duce, ea aduse pe lume clandestin un copil... o fată. 

Ea face o pauză, observă Concini. Nu spuse un cuvânt, reflecta 
profund. Dar continua să arate o mască zâmbitoare, puţin 
sceptică. Fără şă se lase păcălită de acest calm aparent, ea 
continuă: 

— Micul nostru gentilom avea un valet, om bun la toate, în care 
avea toată încrederea. Lui îi încredinţase copilul, Fiica sa, 


poruncindu-i s-o arunce în Arno, cu o piatră de gât. Ceea ce s-a 
făcut... părea. Dar ascultați sfârşitul, este mai minunat: trei ani 
mai târziu, metresa gentilomului, mama acestei mici fiinţe care 
fusese înecată cu consimţământul său — căci ea consimţise la 
acea moarte — se căsători cu un rege străin, unul din cei mai 
mari regi ai creştinătăţii. Ea plecă pentru a întâlni pe soţul său 
regal... Ea-şi aduse cu ea şi amantul. In această nouă patrie, 
graţie metresei sale care deveni regină, micul nostru gentilom 
de altă dată devenise un personaj remarcabil. Nu atât de 
remarcabil pe cât, o dorea el, căci, vă spun, el era ambițios... de 
o ambiţie nemăsurată şi ceea ce visa era de a ocupa primul loc 
în regatul metresei sale. Din nefericire, ea avea un soţ. Trebuia 
să se stăpânească cu greu. Într-o zi, un accident fericit îl 
suprimă pe soţ. Dorinţele omului nostru fură depăşite: el deveni 
stăpânul unuia dintre cele mai frumoase regate ale 
creştinătăţii... Concini, este nevoie să vă spun numele acestui 
mic  gentilom?... Trebuie s-o numesc pe regina-mamă, 
omorâtoare de copii devenită... 

— Inutil, doamnă, spuse hotărât Concini. Ce vizaţi? Să-mi 
smulgeţi punerea în libertate a ducelui d'Angouleme?... 

— Da, spuse limpede Fausta. 

— N-o s-o obţineţi. Nu sunt neghiob, pe corpul lui Cristos! Ştiu 
foarte bine că d'Angouleme n-ar avea nimic mai urgent de făcut 
decât să conspire, să lupte împotriva mea, să încerce să ia locul 
micului rege, Louis al XIII-lea. Inutil să insistaţi, va rămâne acolo 
unde este... Stă foarte bine acolo, după părerea mea. Ce 
vizează această poveste? Aţi avea poate intenţia s-o publicaţi? 
— De ce nu? 

— Şi credeţi că mă speriaţi cu asta! făcu Concini izbucnind în 
râs. Nimeni n-o să vă creadă... Căci nu credeţi că aş avea 
naivitatea să reînnoiesc în public mărturiile pe care tocmai vi le- 
am făcut. N-o să vă creadă, vă spun eu. N-aveţi nici umbră de 
probă. 

— Am mărturia unui om care a înecat copilul. Ştiu unde să-l 
găsesc pe Landry Coquenard — vedeţi că sunt bine informată — 
va vorbi când aş dori. 

— Un lacheu pe care l-am pus pe fugă, un individ gata de orice 
fărădelege! Frumoasă mărturie, într-adevăr! ironiza Concini. 

— Este adevărat, recunoscu Fausta, martorul poate părea 
suspect. Dar mai am unul şi mai bun. Am uitat să vă aduc la 


cunoştinţă un mic detaliu, Concini. Voi repara uitarea mea. 
Acest Landry Coquenard era un om care avea sentimente 
religioase. Credeţi că s-a decis să arunce copilul în apă, ca pe un 
biet câine înainte de a-l boteza? El a făcut-o atât de bine, încât 
iată actul de botez desigur în regulă... Copia, se-nţelege. Ea 
scormoni în sân şi scoase o hârtie pe care i-o întinse lui Concini. 
Acesta o luă maşinal. Nu se aştepta la asemenea lovitură. Fu o 
clipă deconcertat. Dar îşi reveni imediat: 

— Şi ce interesează acest act! Vom susţine că este fals! 

— Este, într-adevăr, zâmbi Fausta, vedeţi, că sunt sinceră şi eu. 
Totuşi actul veritabil, autentic, există şi aş putea să fac rost de 
el, dacă voi dori. Acest act poartă semnăturile: 1. a preotului 
care a murit, dar a cărui semnătură va Fi uşor de verificat, 
consultând registrul parohiei; 2. a naşului, Landry Coquenard, 
care trăieşte şi care va atesta; 3. a doi martori, morţi amândoi. 
Actul dovedeşte că acest copil este fiica signorului Concino 
Concini şi a unei mame necunoscute. Acest act autentic, l-am 
falsificat după cum urmează: 1. În locul cuvintelor, „mamă 
necunoscută" s-a pus, fără prescurtări numele mamei: Măria de 
Medicis; 2. În locul semnăturii unuia din cei doi martori, s-a pus 
numele unei femei, La Gorelle, care, ca şi Landry Coquenard, 
trăieşte şi, ca şi el, va atesta, va susţine tot ce voi dori să-i fac 
să spună. Aş putea, deci, să fac rost, dacă mă forţaţi, de doi 
martori şi de un act în regulă. Este ceva, gândiţi-vă. 

Pentru a doua oară, Concini fu deconcertat. Confuzia lui fu atât 
de mare, încât aruncă o privire spre draperie, ca şi cum ar fi 
cerut ajutor sau o inspiraţie. Şi Leonora, care înţelese, se arăta 
pentru a doua oară, reînnoind, printr-un semn cu capul, un „nu" 
violent. Şi Concini repetă: 

— Vom susţine că actul este fals, că martorii mint. Pe Cristos! 
Cine va ezita între cuvântul reginei regente şi al celor doi 
mizerabili? 

— Nimeni, vă dau dreptate. Dar, bietul meu Concini, nu vă 
gândiţi la scandalul enorm, uimitor, pe care-l va suscita această 
afacere. Francezii se arată foarte susceptibili la tot ce priveşte 
chestiunile de onoare. 

Francezii nu vor mai dori o regină în faţa căreia se pot arunca 
atât de multe acuzaţii. Va fi un asemenea strigăt de dispreţ, 
încât chiar dacă ar fi inocentă, regina va trebui să fugă. Fuga sa 
va antrena căderea voastră... dacă nu, moartea voastră. 


Capul palid al Leonorei apăru. Şi de data asta, cu aceeaşi 
energie virilă, spuse clar: 

— Ea are dreptate! 

Concini o înţelese bine, deşi puţin cam târziu. Atitudinea sa se 
modifică: 

— La dracu! Doamnă, aveţi dreptate, spuse el şi vă mulţumesc 
că mi-aţi semnalat pericolul adevărat. Căci, acolo este 
adevăratul pericol. Vom acţiona, deci, altfel. 

— Ce vreţi să faceţi? întrebă Fausta. 

— Un lucru foarte simplu, spuse ironic Concini. Mai întâi, voi 
căuta să aflu intenţiile dumneavoastră relativ la regină. 

— Apoi? spuse cu răceală Fausta. 

— Apoi, regina este regentă, nu uitaţi aceasta, vă va arăta că 
fiecare este stăpân în casa lui. 

— Ar trebui, deci, să mă opresc, spuse Fausta, adoptând şi ea 
un ton de glumă. 

— Vai! Da, doamnă, şi mă veţi vedea foarte amărât. Dar 
reflectez. Vedeţi cum lucrurile se aranjează bine de la sine: vă 
ţin aici. Vă păzesc şi am spus totul. 

— Este foarte simplu, într-adevăr. lată-mă prizoniera voastră. 
Aceste cuvinte le pronunţa râzând. Deodată, deveni serioasă şi 
adăugă: 

— Vă daţi seama că asta înseamnă război? 

— Nici să nu vă gândiţi, doamnă. Pentru că sunteţi prizonieră, 
războiul s-a şi terminat, înainte de a începe. 

— Nu mă înţelegeţi, domnule. Nu este vorba despre mine. Eu, 
bineînţeles, sunt prizonieră. Este vorba despre războiul cu 
Spania. 

— Războiul cu Spania!... De ce război cu Spania într-o afacere în 
care n-are nici o legătură şi care nu interesează decât pe 
prinţesa Fausta? 

— Pentru că prinţesa Fausta reprezintă aici pe Maiestatea Sa 
Filip al Ill-lea, regele întregii Spânii, domnule, spuse ea cu 
aroganță. 

— Dar, dezbătu Concini, care şovăia din ce în ce mai mult, ştiu, 
într-adevăr, că regele Spaniei ne-a anunţat viitoarea sosire a 
acestui trimis extraordinar. Acest trimis este doamna ducesă de 
Sorrientes, prinţesă d'Avila. Nu văd ce-ar avea în comun ducesa 
de Sorrientes şi prinţesa Fausta. 


— Ducesa de Sorrientes, prinţesă suverană d'Avila, sunt eu, 
dezvălui, în sfârşit, Fausta, luând o atitudine mândră, cu acel 
aer de suverană maiestate care era atât de impozant la ea. 
Aceasta fu lovitura de graţie care-l termină pe Concini, îl 
prăbuşi. Fausta continuă, implacabil: 

— Dumneavoastră, domnule marchiz d'Ancre, care nu sunteţi 
prim-ministru, care nu sunteţi nimic... chiar dumneavoastră aţi 
spus-o... vă place să puneţi mâna pe trimisul regelui Spaniei, s-o 
violentaţi, s-o încarceraţi ca pe o criminală josnică, şi asta în 
numele reginei regente. Să nu ignoraţi că violenţa exercitată 
asupra persoanei mele atinge suveranul pe care-l reprezint. 
Regele Spaniei nu este un om care să suporte o asemenea 
injurie, fără o răzbunare răsunătoare. Este războiul, vă spun eu. 
Războiul cu Spania, pregătită, arhipregătită, ale cărei armate, 
înainte de opt zile, vor invada provinciile voastre meridionale. 
Vedeţi dacă sunteţi în măsură să faceţi faţă unui asemenea 
război, în ceea ce mă priveşte, mă îndoiesc de aceasta. 

Concini înţelese, cam târziu, că se aruncase cu totul în sabia 
duşmanului. Se retrase, cu atât mai precipitat cu cât Leonora, 
care se arătă o secundă, îi dădu acest sfat prin gesturi 
expresive. 

— Ei! Doamnă, făcu el, departe de a dori un război cu Spania, 
căutăm o alianţă cu ea. Dumneavoastră, care păreţi să fiţi în 
favoarea regelui Filip nu trebuie să pierdeţi din vedere aceasta. 
— Ştiu, într-adevăr, spuse cu gravitate Fausta, că sunt începute 
negocierile în vederea unui dublu mariaj între regele Louis XIII şi 
infanta Anna de Austria pe de o parte, şi între Filip de Spania şi 
Elisabeta de Franţa, sora lui Louis al XIII- lea, pe de altă parte. 

— Sunteţi, într-adevăr, foarte bine informată, se miră Concini. 
Aceste negocieri au fost ţinute secrete la curtea Franţei. In 
prezent, numai regina, eu şi Vil-leroy suntem singurii care le 
cunoaştem... Dar scuzaţi-mă, doamnă, spuneţi că sunteţi 
trimisul extraordinar al regelui Spaniei. Departe de mine gândul 
de a mă îndoi de cuvântul prinţesei Fausta, dar mai bine ca 
oricine trebuie să ştiţi că este uzanţa ca aceşti trimişi să fie 
acreditaţi prin scrisori autentice potrivit legii. Aş îndrăzni să vă 
cer să-mi arătaţi aceste scrisori înainte de a fi remise oficial. 

— lată scrisorile, spuse Fausta. 


Ea scotoci în sân şi scoase hârtiile care-i fuseseră aduse chiar în 
acea dimineaţă, aşa cum am arătat. Ea luă una din aceste hârtii 
şi i-o prezentă complet deschisă lui Concini, spunând: 

— lată mai întâi o scrisoare scrisă în întregime chiar de mâna 
regelui şi adresată mie. Citiţi, domnule mareşal... Citiţi cu voce 
tare, cu singurul scop că, dacă, din întâmplare, vreun confident 
de-al dumneavoastră se află aici să asculte, va fi la curent ca şi 
dumneavoastră şi va putea să vă dea sfaturi utile. 

Fără a sublinia aceste cuvinte care-i dovedeau că teribila rivală 
îi descifrase manevra, Concini, reţinut, citi cu voce tare: 

Doamnă şi iubită verişoara, 

Vă adresez prezenta pentru a vă servi mai bine de serviciul 
nostru regal, făcându-vă cunoscvut că suntem gata să vă 
sprijinim prin toate mijloacele. 

Cunoscând abilitatea dumneavoastră, înţelepciunea 
dumneavoastră, siguranţa judecății dumneavoastră și 
devotamentul dumneavoastră, vă lăsăm întreaga latitudine de a 
acţiona în folosul intereselor noastre, aprobând şi ralificând 
anticipat toate deciziile pe care le credeţi că trebuie luate, nu 
facem o altă recomandare decât aceasta: 

lubiţi-ne întotdeauna cum vă iubim noi. Cu afecţiune, vărul 
dumneavoastră 

Regele Filip 

Când lectura se termină, Fausta luă toate hârtiile şi le puse între 
mâinile lui Concini. Acesta, care acum era pe deplin lămurit, se 
prefăcu că le parcurge cu privirea pentru a câştiga timp de 
gândire. Când termină, îi dădu Faustei hârtiile, înclinându-se cu 
aerul unui om care nu are nimic de reproşat. Şi răsucindu-şi 
mustaţa cu un gest nervos, îşi mărturisi înfrângerea: 

— Aceasta schimbă, într-adevăr, lucrurile. Nu vrem [război cu 
Spania. Respectăm, deci, în persoana doamnei de Sorrientes, 
trimisul extraordinar cu forme în lregulă, acreditat de 
Maiestatea Sa, regele Spaniei. 

; —Deci, obţin ceea ce am solicitat, făcu ea, punând liniştită 
hârtiile în sân. 

— Ce doriţi, deci? făcu Concini, simulând ignoranţa. 

— Vreau, spuse ea apăsând asupra acestor cuvinte, vreau 
libertatea ducelui d'Angouleme. 

Concini se prefăcu că se gândeşte o clipă şi: 


— Fie, spuse el, voi solicita reginei punerea lui în libertate 
imediat. 

— Nu vom termina, dacă intervine regina, spuse ea. Aveţi la 
dumneavoastră câteva documente în regulă, semnate şi 
pecetluite dinainte, care nu trebuie decât de completat. Vă ştiu 
un om precaut, Concini, şi nu sunteţi dumneavoastră adevăratul 
rege al Franţei? 

Încă o dată, Concini se văzu prins. 

— Nu aveţi încredere în mine? făcu el cu un zâmbet, care cu 
greutate ascundea o grimasă de furie. 

— Nu, spuse ea, vă ţin în puterea mea, ştiu că veţi face ce vreau 
eu. Mă grăbesc, asta e tot. Luaţi, deci, acest document şi 
completaţi-l. 

Imblânzit definitiv, Concini se ridică, se duse să caute într-un 
sertar această hârtie atât de imperios cerută. Ca şi cum ar fi 
câştigat dreptul de a comanda, Fausta, în modul cel mai firesc 
din lume, ordonă: 

— Luaţi două că tot sunteţi acolo. 

Şi Concini, tremurând de furie, se supuse şi luă două ordine în 
alb. 

— Aşezaţi-vă acolo, la această masă: scrieţi ordinul de a-l pune 
imediat în libertate pe ducele d'Angouleme. Puneţi data de 
astăzi. 

Concini se supuse din nou, scrise cu o mână furioasă cele 
câteva linii necesare şi îi întinse ordinul săgetându-l cu privirea. 
Fără să se emoţioneze, ea îl luă, îl veriFică cu grijă şi-l aprobă cu 
un uşor gest al capului. Şi cu glasul său blând, irezistibil 
imperios, ea mai comandă: 

— Scrieţi acum ordinul de a-l închide şi de a-l menţine la Bastilia 
pe domnul duce d'Angouleme. 

Concini rămase cu pana în aer. O examina stupefiat. Şi ridicând 
braţele, copleşit fără voie, murmură: 

— Nu mai înţeleg! 

— Eu înţeleg şi este suficient, zâmbi Fausta. Scrieţi, Concini, 
scrieţi. Şi lăsaţi data în alb. 

Concini completă acest al doilea ordin cum îl completase şi pe 
primul şi i-l dădu. Ea îl verifică, aşa cum îl verificase şi pe primul, 
zâmbi, împături cele două hârtii, le puse în sân şi se ridică: 

— Spuneti-mi, Concini, că nu sunt duşmanul vostru. V-am 
dovedit-o deja, fără să vă mai îndoiţi, păstrându-vă secretul pe 


care-l ştiu.de mult timp. Vă voi dovedi, din nou, imediat şi veţi 
reveni, sunt sigură, de la prejudecățile împotriva mea. Căci, văd 
bine, că îmi purtaţi ranchiună pentru violenţa pe care v-am 
provocat-o. Va trece şi veţi recunoaşte, sper, că Fausta este 
prietena voastră mai mult decât credeţi. 

Concini văzu că trebuia să se mulţumească cu aceste asigurări. 
Se înclină cam în silă. 

Fără să pară că-i observă proasta dispoziţie, ea reluă, devenind 
şi mai graţioasă, mai învăluitoare: 

— Spuneţi-i Leonorei să-mi rezerve un loc între prietenele ei. Şi 
acum, Concini, faceţi-mi favoarea de a-mi da mâna şi de a mă 
conduce până la litiera mea. 

Furios, Concini se duse să se execute. Dar avusese timp să-şi 
vină complet în Fire. Astfel că, atunci când apărură în curtea de 
onoare, unde aşteptau d'Albaran şi oamenii săi, păreau cei mai 
buni prieteni din lume. 

XXIII 

PARDAILLAN O URMĂREŞTE ÎNCĂ PE FAUSTA 

Stoca), constrâns şi forţat ca şi Concini, îl condusese pe 
Pardaillan în apropierea cabinetului lui Concini. Precauţia pe 
care acesta, conformându-se dorinţei exprimate de Fausta, o luă 
de a face gol în jurul cabinetului său şi pe drumul pe care o va 
conduce pe musafiră, această precauţie pe care Stocco n-o 
ignora desigur, îi uşurase deosebit de mult sarcina, foarte 
periculoasă pentru el, trebuie să recunoaştem. 

Pardaillan, deci, putuse să asiste, invizibil şi fără să Fie bănuit, la 
această conversaţie care-l intrigase atât de mult şi din care nu 
pierduse un cuvânt. leşi în spatele Faustei. Stocco nu se simţi în 
largul său decât atunci când îl văzu pe stradă. La rândul său, 
Pardaillan dorise să-l liniştească din plin. 

— Ascultă, îi spuse el, mi-ai făcut un serviciu deosebit. Vreau să 
te recompensez într-un fel pe care-l vei şti să-l apreciezi cum se 
cuvine, nu mă îndoiesc de asta: îţi dau cuvântul că nu voi 
divulga nimănui ceea ce ştiu despre tine, chiar dacă ar Fi pentru 
a-mi salva capul. Mai mult: începând de astăzi te ignor complet, 
nu te mai cunosc, am uitat că exista un Stocco pe lume, cea 
Fost, ce a putut să facă. Acum poţi să nu mai ai grija zilei de 
mâine. 

Privirea plină de ură de moarte cu care-l săgetase o clipă mai 
înainte pe Pardaillan se schimbase aproape într-o privire de 


recunoştinţă duioasă. Dar, în mod hotărât, era o bestie acest 
Stocco. Aproape imediat, îşi reluă expresia duşmănoasă şi 
mormăi în sinea lui: 

„Nu contează, am un dinte împotriva lui. Şi dacă se va ivi 
ocazia, fără riscuri pentru mine promit să-i arăt domnului de 
Pardaillan că n-am uitat minutele groaznice pe care m-a făcut să 
le trăiesc". 

Pardaillan urmărea litiera Faustei. Mergând, se gândea. Şi iată 
aceste reflecţii pe care le vom nota sau cel puţin o mică parte a 
acestor reflecţii. 

„Astfel, iat-o în serviciul regelui Spaniei?... După cât timp?... 
Trebuie să fie de mult timp... Eu o credeam moartă. Ah! Uite-o 
ducesă de Sorrientes, prinţesă d'Avila, şi ce mai ştiu încă... şi în 
favoarea cu totul deosebită a acestui stăpân, dacă judec cel 
puţin după scrisoarea citită de Concini... Ah! lată-ne pe drumul 
primăriei oraşului. Hotărât, mergem la Bastilia. Drace! Dacă 
continuă mult timp astfel, risc să mă culc flămând! Şi chiar mor 
de foame! Ah! Ce mizerie, iată Fausta a revenit şi, dintr-o dată, 
iată nepotrivirile şi necazurile se abat des ca grindina asupra 
mea. Şi ăsta nu-i decât începutul. Drăcia dracului! De cine să 
mă plâng? După toate, nu depinde decât de mine să mă duc 
acasă şi să stau liniştit, cu picioarele la căldură şi cu burta la 
masă. Da, dar iată-mă posedat de demonul curiozităţii. Şi apoi 
să părăsesc partida, când tocmai abia a început. Să nu mai 
vorbim... Deci, Fausta are un stăpân?... Un stăpân al Faustei, he! 
Nu-l văd eu pe acela! Dar părerea mea este că adevăratul 
stăpân este Fausta. Acest Filip de Spania trebuie să fie un 
neghiob, un fel de paiaţă încoronată, ale cărei sfori sunt trase de 
Fausta. Da, dar iată, dacă văd foarte bine, beneficiul pe care 
trebuie să-l câştige regele Filip, mă îndoiesc, desigur, de ceea ce 
va face Fausta aici pentru el, nu am nici cea mai mică idee de 
scopul pe care-l urmăreşte în contul său personal, de partea ce 
şi-a rezervat-o. Căci o cunosc, ea nu face niciodată nimic care să 
nu fie pentru satisfacția sa sau gloria sa personală, generoasa şi 
dezinteresata Fausta. Şi atât cât nu voi şti ce vrea pentru ea 
însăşi, voi merge orbeşte şi voi risca, în fiecare moment, să-mi 
rup oasele. Trebuie, deci, să ştiu. Este, desigur mai uşor de spus 
decât de realizat... Drace, uite că ne apropiem de Bastilia... Ah! 
Ce dracu vrea Fausta să facă cu d'Angouleme? Se va hotări să 
reînceapă pentru el ceea ce a făcut odinioară pentru Guise? Ar 


vrea să se căsătorească cu el şi, apoi, să se aşeze pe tron, în 
locul micului Louis al XIII- lea? Ar fi capabilă!... Este clar că nu 
trebuie să te gândeşti să intri în Bastilia pentru a auzi ce-i va 
spune lui Angouleme. Bun, iat-o că intră în Bastilia. Fausta nu va 
ieşi de aici, cel puţin, o oră. O oră înseamnă de patru ori mai 
mult timp decât îmi trebuie pentru a-mi potoli foamea." 

Îşi aminti la timp numele unei cârciumi unde bucătăria era 
acceptabilă. Se duse drept acolo. 

În timp ce birtaşul se repezi la bucătărie, el împinse o masă în 
faţa unei ferestre pe care o deschise şi se felicită aşezându-se la 
masă. 

„Perfect! De aici văd escorta Faustei care-o aşteaptă afară, căci 
Fausta a trebuit să intre singură aşa cum se cuvine. Oricare ar fi 
direcţia în care vor merge la reîntoarcere, îi voi vedea trecând. 
Deci, pot să mănânc liniştit." 

Pardaillan avu timp suficient să termine tot de mâncat şi să 
golească până la ultima picătură sticla de Saint-Georges, care 
era un vinişor roşu de Touraine destul de apreciat, înainte ca 
Fausta să reapară. Atunci, nu ezită şi-şi comandă o sticlă de 
Vouvray, alt vin de Touraine, după cum se ştie, alb. Văzând că 
mai are suficient timp, cum era un precaut şi nu ştia unde şi 
când ar putea să supeze, comandă o farfurie cu fursecuri pe 
care începu să le ronţăie, golind puţin câte puţin sticla de 
Vouvray. 

O oră, două ore, trei ore se scurseră astfel şi Fausta nu apărea. 
Pardaillan era la a doua sticlă cu vin de Vouvray, regreta că nu 
comandase mai multă mâncare şi începu să se întrebe: 

„Ah! Dacă ar păstra-o întâmplător? lată ce ar fi o idee minunată, 
iată ce ar aranja bine lucrurile... şi mi-ar reda liniştea. Liniştea, 
adică plictiseala". Şi cu un zâmbet care-i era specific: — Să 
sperăm că va ieşi." 

XXIV 

DUCELE DE ANGOULEME ŞI FAUSTA 

Într-o încăpere, mobilată destul de confortabil, a închisorii de 
stat, un gentilom cu alură mândră, viguroasă încă tânăr cu 
siguranţă, dar cu tâmplele deja grizonate, se plimba cu o 
nelinişte febrilă între cei patru pereţi ai închisorii sale. Acest 
gentilom, acela pe care Fausta venea să-l elibereze, era Charles 
de Valois, conte d'Auvergne, duce d'Angouleme. In timp ce 


mergea, ducele d'Angouleme murmura cu voce scăzută pentru 
sine, mototolind o hârtie pe care o ţinea în mână: 

„Cine oare mi-a adresat acest bilet misterios, care mi-a parvenit 
ieri şi care mă anunţă despre viitoarea mea eliberare? Cine?... 
Biletul este semnat: o fostă inamică. O fostă inamică devenită 
cea mai bună, cea mai prețioasă prietenă pentru că mă scoate 
din acest infern!... Ea mă scoate, mai bine zis... mă va scoate... 
Cine poate Fi această fostă inamică?... M-am gândit bine, dar n- 
am găsit... La dracu, după toate, puţin interesează cine este, 
numai să-mi deschidă porţile acestei închisori blestemate, unde 
sunt închis de zece ani... Zece ani! Cei mai frumoşi zece ani 
dintr-o existenţă umană petrecuţi între aceşti patru pereţi... Să 
înnebuneşti!" 

Uşa se deschise. Viceguvernatorul apăru încadrat de doi 
temniceri. Cu o voce plângăreaţă anunţă fericita noutate. 
Continuă cu calm să îndeplinească seria interminabilă de 
formalităţi. Şi, în acest timp, ducele îşi muşca mâinile de 
neliniştea reţinută cu mare greutate, sugrumat de teama de a 
nu interveni complicaţii neaşteptate care l-ar obliga să revină în 
celulă. 

În sfârşit, blestematele formalităţi fiind îndeplinite, fu condus la 
guvernator. Acum era puţin mai liniştit. Numai dacă o catastrofă 
nemaiauzită nu s-ar abate asupra lui, se putea spune că era 
liber. Acum era stăpânit de o curiozitate arzătoare: s-o cunoască 
pe misterioasa fostă inamică care fusese atât de puternică 
pentru a-l smulge din mormântul său. O văzu pe Fausta. Ca şi 
Pardaillan, în ciuda anilor care se scurseseră, o recunoscu 
imediat. 

— Prinţesa Fausta! strigă el stupefiat. 

Se gândise la o infinitate de femei, în afară de ea. 

— Nu, nu prinţesa Fausta, replică Fausta cu o anumită voioşie, ci 
ducesa de Sorriente&s. 

Şi puse un deget pe buze pentru a-l sfătui să tacă. 

Ducele d'Angouleme şi Fausta, după ce au îndurat ultimele 
complimente ale guvernatorului, care se resemna, în sfârşit, să-i 
părăsească, rămaseră în sfârşit singuri, în afara incintei 
formidabilei fortărețe. Numai atunci, ducele începu să respire 
mai liber. Dar graba cu care se îndepărtă de poartă arăta că nu 
s-ar simţi cu adevărat liniştit decât dacă ar pune o distanţă 
apreciabilă între el şi domiciliul sumbru, unde gemuse atâţia ani. 


— Dacă vreţi să luaţi loc în această litieră, vom merge la mine, 
unde vom putea discuta în deplină siguranţă. 

În loc să ia loc în vehiculul greoi indicat de ea, ducele 
d'Angouleme avu, fără voie, o mişcare de recul. In acelaşi timp, 
el aruncă cavalerilor din escortă, care aşteptau impasibili la 
câţiva paşi de acolo, o privire atât de expresivă, încât Fausta 
comandă zâmbind: 

— D'Albaran, un cal pentru domnul duce d'Angouleme. 
D'Albaran se întoarse şi făcu un semn. Unul din oamenii săi 
descăleca imediat şi veni să-şi prezinte calul ducelui, căruia îi 
tinu scara. Acesta sări în şa cu o uşurinţă neaşteptată de la un 
om ce suferise mulţi ani o captivitate deprimantă. Şi foarte 
vesel: 

— Pe dracu! strigă, se poate respira aici sus! 

— Vă implor, doamnă, puneţi vârf bunătăţii dumneavoastră: să 
plecăm fără întârziere. Te sufoci la umbra acestor ziduri sumbre. 
— Să plecăm, comandă Fausta cu un zâmbet nedefinit. 
Temnicerii Bastiliei făcură să treneze atât de mult lucrurile, încât 
cădea noaptea când Fausta şi escorta sa intrară pe strada Saint- 
Antoine.  Pardaillan, care-i văzuse ieşind pe Fausta şi 
d'Angouleme, aştepta ca ei să treacă în colţul acestei străzi 
Saint-Antoine. Şi cu un zâmbet ironic, reflecta: 

„Acest biet duce care ţopăie şi face graţii, care pare să se 
enerveze din cauza ritmului lent pe care catârii Faustei îl obligă 
să-l menţină, acest biet duce nu pare să se îndoiască că este cu 
totul prizonierul celei pe care foarte fericit şi mândru o 
escortează." 

Încă o dată Pardaillan o urmări pe Fausta până la imobilul 
Sorrientes. Venise, într-adevăr, noaptea, când văzu litiera 
pătrunzând în curtea de onoare şi marea poartă închizându-se. 
Bineînţeles că Pardaillan nu era hotărât dacă să intre, la rândul 
său, în imobil şi să asculte ce-i va spune celui pe care-l iubise cu 
tandreţe odinioară şi pentru care îndeplinise isprăvi minunate ce 
lăsau departe isprăvile legendare ale vitejilor de altă dată. 
Aventura putea să pară nesăbuită tuturor în afară de Pardaillan: 
Fausta trebuia păzită, bine păzită la ea acasă. 

Departe de a renunţa, Pardaillan îşi confirmă hotărârea şi se 
apucă să caute numaidecât mijlocul de a realiza proiectul său. 
Sfârşi prina-şi spune: 


„Bineînţeles mă voi duce la această portiţă a fundăturii, voi bate 
de trei ori uşor şi voi pronunţa acest nume: La Gorelle. O să văd 
ce va ieşi." 

Se duse hotărât la portiţă, bătu de trei ori, pronunţă parola. Şi 
poarta se deschise imediat. 

Pardaillan, cu faţa ascunsă în pelerină, intră într-un fel de corp 
de gardă slab luminat de către o veioză. Unul din oamenii care 
se aflau acolo se ridică şi, fără să spună un cuvânt, fără să-i 
ceară nici cea mai mică explicaţie, îi făcu semn să-l urmeze. 
Pardaillan îl urmă fără să sufle un cuvânt pentru că nimeni nu-l 
întrebă nimic. Ghidul său îl conduse într-o anticameră unde îl 
lăsă singur, rugându-l să aştepte până va veni să-l caute. 

Cum se văzu singur, Pardaillan deschise uşa opusă celei pe care 
ieşise omul care-l adusese acolo. Uşa dădea într-un coridor slab 
luminat. Porni hotărât pe acest coridor şi se îndepărtă. Nu ştia 
deloc unde se afla, nici unde va ajunge. Cu toate acestea, 
mergea cu toată încrederea cu acel pas uşor, care nu pierduse 
nimic din supleţea şi sprinteneala de altădată. Conta pe acel fler 
deosebit, care-i fusese de folos în atâtea situaţii critice, pentru a 
descoperi încăperea unde Fausta urma să-l primească pe ducele 
d'Angouleme. Astfel, traversă mai multe săli, deschizând fără să 
ezite uşile întâlnite în drumul său şi închizându-le fără zgomot, 
după ce constata că nu găsise încă ceea ce căuta. 

Ajunse într-un cabinet mic şi se îndrepta spre o uşă pe care se 
pregătea s-o deschidă. 

Cum atinse această uşă, ea se deschise singură. Apăru un om. 
Pardaillan nu distinse trăsăturile noului venit. Dar văzu foarte 
bine că un om stătea pe pragul acestei uşi şi îi bara trecerea. 
Ridică imediat braţele pentru a-l înfăşca, a-l strânge de gât, 
împiedicându-l să strige şi de a asmuţi toată casa împotriva lui. 
Însă nu făcu acest gest. Omul cu o voce prudent joasă exclamă: 
— Domnule de Pardaillan!... 

— Valvert! replică Pardaillan stupefiat. 

Odet de Valvert — căci el era — intră şi, cum nu-şi credea 
ochilor, repetă: 

— Domnul de Pardaillan! 

— Valvert! Ce faci aici? bombăni Pardaillan. 

— Dar, domnule, făcu el cu blândeţe, îmi fac serviciul. 

— Serviciul tău?... Ce serviciu? 


— Serviciul meu de gentilom pe lângă doamna ducesă de 
Sorrientes. 

— Ducesa de Sorrientes!... Eşti în serviciul ducesei de 
Sorrientes? 

— Da, domnule. 

— De când?... Cum se face că nu mi-ai spus nimic despre asta? 
— Sunt în serviciul ei de zece zile. Înainte de accepta ofertele 
magnifice făcute de ea, am vrut să vă consult, aşa cum era de 
datoria mea, domnule. Din nefericire tocmai plecaseţi la Saugis. 
lată de ce sunt aici fără să vă fi spus ceva. 

Aceste explicaţii avură darul de a-l satisface pe Pardaillan. 
Răsuflă ca şi cum l-ar fi uşurat de o povară grea şi îşi regăsi 
imediat sângele-rece. 

— Bine, spuse el, de fapt eu sunt de vină pentru ce ţi s-a 
întâmplat. 

— Dar ce mi s-a întâmplat? zâmbi Valvert. 

— O să-ţi spun şi vei înţelege imediat emoția care m-a cuprins, 
găsindu-te aici, în serviciul ducesei de Sorrientes. 

Acum, Pardaillan vorbea cu o gravitate care-l impresiona foarte 
mult pe Valvert. Mai ales modul bizar, în care cavalerul insistase 
asupra cuvintelor subliniate de noi, îl făcu să ciulească urechile 
cu mare atenţie. 

Pardaillan se apropie de el, îi luă mâna şi i-o strânse puternic, 
aplecat asupra lui, cu voce joasă, exami-nându-l cu privirea sa 
scânteietoare. 

— Ştii tu care este adevăratul nume al acestei ducese de 
Sorrientes? 

Şi trăgându-l spre el, îi dezvălui într-un suflet, abia desluşit: 

— Este Fausta. 

— Fausta! exclamă Valvert, tresărind violent. 

Şi, imediat, aruncă în jurul lui priviri pline de suspiciune şi mâna 
sa, cu un gest maşinal, pipăi centironul şi se crispa pe mânerul 
săbiei: gestul omului care simte apropierea unei bătălii. Şi, cum 
nu-şi putea crede urechilor, repetă: 

— Fausta, mama lui Jehan? Aceea despre care mi-aţi povestit 
deseori?... Fausta papesă?... Cea care a înarmat braţul 
călugărului Jaques Clement?... Cea care era pe punctul de a-l 
aduce la tronul Franţei pe ducele de Guise, dacă nu aţi fi fost 
acolo? Cea care a vrut de mii de ori să vă ucidă? 


La toate aceste întrebări, care se îmbulzeau pe buzele tânărului, 
Pardaillan răspundea printr-o mişcare afirmativă a capului, 
zâmbind subtil. Şi Valvert epuiza seria prin această ultimă 
întrebare: 

— Deci n-a murit? 

— Se pare, spuse Pardaillan. Şi cel mai rău este că a revenit şi 
mai puternică şi mai formidabil înarmată decât a fost vreodată. 
— înţeleg prezenţa dumneavoastră aici, exclamă Valvert. 

Şi, însufleţindu-se din nou, cu gesturi neliniştite şi ochi 
strălucitori: 

— Este lupta... lupta înspăimântătoare de altădată, care 
reîncepe mai neînduplecată, mai îndârjită ca niciodată între 
dumneavoastră şi ea. 

— Şi de data asta, Odet, lupta nu se va termina decât prin 
moartea unuia din noi doi... Poate vom rămâne aici amândoi. 

— Haida-de, domnule, aţi bătut-o întotdeauna! exclamă Valvert 
care acum exulta. 

— Am îmbătrânit, Odet, teribil am îmbătrânit, oftă Pardaillan, 
clătinând din cap. 

— Oh! Frumoasă, admirabilă, înspăimântătoare luptă! se 
entuziasma Valvert care nu auzise. Voi fi şi eu în această luptă 
furtunoasă! Ce onoare şi ce bucurie pentru mine, domnule! 
Această ardoare juvenilă aduse un zâmbet de satisfacţie pe 
buzele lui Pardaillan. Dar nu uită pentru ce venise la imobilul 
Sorrient&s. Îşi formulă dorinţa în modul cel mai simplu din lume: 
— Stăpâna ta va fi în compania unui gentilom cu care va avea o 
discuţie. Trebuie să asist la această discuţie, fără să se 
bănuiască prezenţa mea. 

—  Veniţi, domnule, făcu Valvert care era nerăbdător să 
acţioneze. 

După câteva secunde, într-un loc obscur unde Valvert îl 
conduse, Pardaillan se afla în faţa unei uşi. Nu trebuia decât să 
întredeschizi uşor această uşă pentru a vedea şi auzi ceea ce 
urma să se petreacă în cealaltă parte. Atunci, se întoarse spre 
Valvert şi îi şopti la ureche: 

— Du-te acum... Şi aranjează în aşa fel încât să nu bănuiască că 
tu m-ai adus aici. Orice s-ar întâmpla, nu uita că tu nu mă 
cunoşti, să nu mă iei în seamă, cum nu te voi lua nici eu. Pleacă, 
copilul meu. 


Această comedie nu-i convenea deloc lui Valvert, care nu se 
gândea decât la bătălie, care vroia cu orice preţ să-şi 
îndeplinească rolul, oricât de modest ar fi. Poate de aceea el 
încercă să-l facă pe Pardaillan să înţeleagă. Dar Pardaillan, care 
hotărâse altceva, îl împinse încetişor spre uşă, spunând pe un 
ton autoritar: 

— Du-te, îţi spun... Nu înţelegi că, dacă sunt prins, contez pe 
tine ca să mă eliberezi? Pentru asta trebuie să-ţi păstrezi 
libertatea. Ascultă, drăcia dracului! 

Ştia bine ce făcea, spunând că va conta pe el pentru a-l elibera, 
dacă va fi nevoie. Valvert se înclină în faţa acestui motiv, care i 
se păru hotărâtor. Se resemna să iasă. 

Pardaillan deschise fără zgomot uşa în faţa căreia revenise, 
îndepărtă uşor draperia care se afla de cealaltă parte a uşii, se 
sprijini comod, şi deschizând ochii, ciulind urechile, privi şi 
ascultă. 

XXV 

UNELTIRI TENEBROASE 

Ducele d'Angouleme şi Fausta stăteau unul în faţa celuilalt. 
Pardaillan, din punctul său de observaţie, îi vedea din profil pe 
amândoi. Discuţia începuse deja în momentul în care se instala 
în postul său de ascultare. In acea clipă, răspunzând, fără 
îndoială, unei întrebări, Fausta spunea: 

— Ceea ce vă propun este o chestiune de dreptate: Fiu al lui 
Carol al IX-lea, rege al Franţei, vreau să vă fac să intraţi în 
posesia moştenirii paterne de care aţi fost deposedat. Vreau să 
vă fac să vă aşezaţi pe acel tron al Franţei care vă aparţine de 
drept şi pe care uzurpatorii vi l-au furat. 

Desigur, ducele d'Angouleme se aştepta la tot, dar nu la această 
propunere extraordinară pe care Fausta i-o făcea cu calmul său 
obişnuit, ca şi cum acesta era lucrul cel mai simplu şi mai uşor 
din lume. El se ridică imediat. O cercetă cu ochii speriaţi, ca şi 
cum, se îndoia că ea era în toate minţile. Şi foarte palid, agitat 
de o emoție inexprimabilă, cu o voce surdă, bâgui: 

— Regele Franţei! Eu!... Eu!... Este imposibil!... 

— S-ar părea, spuse Fausta accentuându-şi ironia zâmbetului, s- 
ar părea că sunteţi lipsit de ambiţie? Trebuie să cred că n-aţi 
încercat niciodată un regret pentru această coroană care ar fi 
trebuit să fie a dumneavoastră? Trebuie să cred că nu v-aţi 
gândit niciodată să vă reluaţi dreptul? 


— Dimpotrivă, nu mă gândesc decât la asta şi încă de mult 
timp!... Şi pentru că m-am gândit prea mult la asta am stat la 
Bastilia, de unde aţi venit să mă scoateţi, zece ani lungi, zece 
ani de moarte... Cei mai frumoşi zece ani dintr-o existenţă 
umană... Să-mi reiau dreptul de care am fost deposedat, desigur 
că mă gândesc şi mă voi gândi întotdeauna. Dar asta este o 
sarcină formidabilă, presărată cu dificultăţi aproape de neînvins. 
— Recunosc, într-adevăr, că treaba este formidabilă şi că nu 
puteţi s-o îndepliniţi singur, fără sprijin, limitat la propriile 
voastre posibilităţi. Dar ceea ce este imposibil pentru voi singur 
devine realizabil cu ajutorul puterii suverane pe care v-o aduc. 
*Dar ducele nu era convins. Clătină din cap sceptic. 

— Ajutorul puterii suverane despre care vorbesc este acela că 
regele Filip al Spaniei, pe care-l reprezint aici, se angajează, prin 
voinţa mea, să vi-l dea. 

Auzind-o vorbind despre regele Spaniei, ducele d'Angouleme îşi 
încruntă sprâncenele şi i se făcu frică. Fausta înţelese că 
ajutorul pe care-l oferea nu era pe placul său. Totuşi, ca'şi cum 
nu ar fi observat nimic, ea scotoci în sân, scoase hârtiile pe care 
i le arătase lui Concini şi i le întinse, spunând: 

— lată scrisorile regale care atestă că pot vorbi în numele 
Maiestăţii Sale Catolice şi care ratifică anticipat toate hotărârile 
pe care le consider utile să le iau. Citiţi, duce: trebuie să nu 
existe nici o îndoială în sufletul vostru. 

Ducele luă documentele şi le parcurse dintr-o scurtă privire. Le 
tinu un moment şi rămase gânditor, calculând, ezitând; Fausta îl 
privea cu calmul său obişnuit. 

Şi cu voce tare, hotărât, înapoindu-i hârtiile: 

— Ce-mi oferiţi în numele regelui Spaniei? spuse el. 

— Aur, spuse ea. Atât aur, cât va fi nevoie. Inainte de o lună, 
vom primi patru milioane care, acum, trebuie să fie pe drum. 

— Este tot ce-mi oferiţi din partea regelui Spaniei? făcu ducele, 
înclinându-se pentru a sublinia că nu avea nici o obiecţie de 
făcut. 

— Două armate, îl informă Fausta, una care pleacă din Flandra, 
cealaltă, de la frontierele Spaniei, vor fi gata să intervină, dacă 
va fi necesar. 

— Aţi rămas aceeaşi luptătoare neobosită şi minunată, care, 
odinioară, crea şi organiza în toate elementele sale acea 


asociaţie formidabilă, care s-a numit Liga, o complimentă ducele 
cu o admiraţie sinceră. 

Fausta primi complimentul fără să se ştie dacă îl agrease sau 
nu. Pentru o clipă tăcură amândoi. 

— Mai înainte, reluă d'Angouleme, vreau să ştiu care va fi 
datoria mea faţă de regele Spaniei şi faţă de dumneavoastră 
pentru ajutorul nepreţuit pe care mi-l oferiţi. Inţelegeţi, prinţesă, 
dacă mi se vor părea condiţiile voastre inacceptabile, mi-aş face 
scrupule că v-am lăsat să-mi divulgaţi mijloacele de care 
dispuneţi şi că aş putea să fiu tentat de a le folosi eu însumi. 

— Recunosc loialitatea dumneavoastră obişnuită, îl complimentă 
cu gravitate Fausta. Dar liniştiţi-vă, duce, condiţiile impuse vouă 
de către regele Filip sunt foarte juste şi rezonabile. Şi sunt 
sigură că le veţi accepta fără ezitare. lată-le: rambursarea 
sumelor care vă vor fi avansate, acordându-vă timpul necesar 
pentru a vă elibera de această datorie. Apoi, regele Filip al III-lea 
va solicita regelui Carol al X-lea să se lege cu el printr-o solidă şi 
bună alianţă. Asta e tot. 

— Ce? exclamă ducele, stupeFiat de moderaţia extraordinară a 
acestor solicitări, ce, fără restricţii?... Fără cedare de teritoriu? 
— Fără restricţii, fără cedare, repetă Fausta, zâmbind. Vedeţi că 
ar Fi imposibil să Fie mai moderat. 

--Sunt tulburat de atâta generozitate, murmură ducele, care nu- 
şi revenea. 

Fausta avu unul din zâmbetele sale nedefinite căruia ducele nu-i 
acordă nici o atenţie şi care trebuie că nu-i scăpă ochiului atent 
al lui Pardaillan. 

— Nu vă ascund, spuse ea, că regele, sfătuit de ducele de 
Lerme, nu se arăta la început, de acord cu această propunere. 
Dar eu am reuşit să-i arăt care este adevăratul său interes. 
Acest interes nu constă în a vă smulge câteva oraşe sau 
provincii pe care nu vă veţi abţine, mai târziu, să le luaţi înapoi, 
sau succesorii voştri. El constă, cu sprijinul dumneavoastră regal 
în a face să intre sub dominație acele provincii din Flandra care 
s-au declarat independente şi în a consolida puterea sa 
pretutindeni unde este slăbită. 

— Aţi raţionat ca un om politic abil cum sunteţi, doamnă, aprobă 
ducele, şi nu voi uita niciodată serviciul pe care mi l-aţi făcut în 
această situaţie. În ceea ce-l priveşte pe regele Filip, jur că nu 
va avea un aliat mai fidel decât mine. 


— lau act de acest jurământ, pronunţă cu gravitate Fausta. 

— Să vorbim despre voi acum, reluă ducele zâmbind. Care va fi 
răsplata pentru voi? 

— Pe mine, făcu Fausta, mă va răsplăti regele Filip. Şi răsplata 
va Fi în aşa măsură, încât am toate motivele să mă declar 
satisfăcută. Totuşi, mărturisesc că mă rezerv să vă solicit ceva. 
Ducele era liniştit acum. Cu o amabilitate graţioasă şi sinceră o 
asigură: 

— Oricare ar Fi, vă este acordată anticipat. Spuneţi doamnă. 

— Nu, zâmbi Fausta, voi vorbi când va veni momentul: în ajunul 
zilei în care veţi merge la Notre-Dame să vă încoroneze ca rege 
al Franţei. 

Fausta zâmbea tot timpul. Şi ştim care era puterea de seducţie 
a zâmbetului său. Ducele se aşteptase la o tocmeală excesivă. 
Din acest regat al Franţei care i se oferea, se gândea că i seva 
cere jumătate. De altfel, se resemnase dinainte s-o acorde... 
chiar dacă ar lua-o înapoi mai târziu. Dezinteresul regelui 
Spaniei îi dăduse încredere. Zâmbetul Faustei sfârşi prin a-l 
cuceri şi, fără să ezite, îşi confirmă promisiunea: 

— In acea zi sau când veţi dori, regele Franţei va respecta cu 
scrupulozitate promisiunea ducelui d'Angouleme de a vă acorda 
ceea ce îi veţi cere şi orice ar fi. 

Şi cum mai făcuse o dată, Fausta înregistra cu gravitate: 

— Reţin promisiunea dumneavoastră, duce. 

XXVI 

UN INCIDENT 

Cum totul fusese spus, Fausta, reluă imediat: 

— Acum trebuie să vă fac cunoscut planul meu de acţiune cu 
privire la tânărul rege Louis al XIll-lea. Căci în fine, ca să 
deveniți rege al Franţei trebuie să ne debarasăm de el. 

Dinadins sau nu, ea dădu acestor cuvinte, care puteau să pară 
echivoce, o intonaţie atât de sinistră în implacabilitatea sa rece, 
încât ducele se înfiora: 

— Oh! aţi avea cumva intenţia să-l faceţi să sufere aceeaşi 
soartă ca tatăl său? 

Fausta îl ţintui cu strălucirea funestă a ochilor săi negri 
magnifici. Îl văzu palid, abătut, dârdâind. Vru să ştie până la ce 
punct putea să conteze pe el şi până unde ar putea să meargă. 
Vocea sa se înăspri şi cuvântul pe care el nu îndrăznise să-l 


pronunţe, fu aruncat de ea cu brutalitate, ca o lovitură de 
pumnal: . 

— Să-l asasinez? De ce nu, dacă nu avem un alt mijloc? 

— Aveţi pe cineva la îndemână care s-ar însărcina cu acest 
lucru? 

Fausta — trebuie s-o spunem, pentru că aşa era — nu recurgea 
la asasinat decât atunci, când i se părea util sau necesar. Pentru 
moment, nu se gândea ca tânărul rege să Fie asasinat, 
deoarece moartea sa nu era necesară. Totuşi, vrând să se 
asigure dacă ducele era foarte hotărât să meargă până la capăt 
pe drumul pe care ea îl antrenase, la întrebarea pe care i-o 
puse, ea răspunse fără ezitare: 

— Da. 

Ea minţea. Şi trebuie să-i acordăm dreptate, recunoscând că rar 
minţea astfel. Dar atunci, minciuna se justifica în ochii săi dintr- 
o gravă şi imperioasă necesitate. Şi dacă suntem atenţi, această 
minciună este unică, pentru că ar trebui inevitabil să antreneze 
alte minciuni. Şi aceste minciuni ar trebui să aibă consecinţe 
neprevăzute pentru ea. 

Împins de o curiozitate morbidă, ducele întrebă: 

— Cum se numeşte acest nou Ravaillac? 

De data aceasta, Fausta ezită o secundă. Neluând în 
considerare asasinarea inutilă a regelui, nu se gândise în 
consecinţă, la un posibil asasinat. Ezitarea sa fu, de altfel, atât 
de scurtă, încât nici cavalerul de Pardaillan, atent, atât la unul 
cât şi la celălalt, nu observă. Aproape imediat ea răspunse cam 
la întâmplare: 

— Un tânăr aventurier fără avere pe care l-am luat în serviciul 
meu. 

De data aceasta, Fausta nu ezită. Vorbind despre un tânăr 
aventurier, de puţin timp în serviciul său, numele îi veni imediat 
pe buze: 

— Este contele Odet de Valvert, spuse ea. 

Ducele d'Angouleme păru că încearcă să-şi reamintească. Fără 
îndoială că nu-şi aminti, căci făcu un gest care însemna că acest 
nume îi era cu totul necunoscut. 

— Şi sunteţi sigură că va acţiona? reluă ducele după o scurtă 
tăcere. 

— Ca să-spun adevărul, nu ştiu încă nimic, declară Fausta. 


— Drace! şopti ducele, asta mă nelinişteşte teribil! Fausta, care 
acum ştia ce avea de spus, zâmbi sigură 

de ea. Şi continuă: 

— Dar ceea ce ştiu bine este că el e îndrăgostit, îndrăgostit cum 
ştiu să Fie anumite firi excepţionale. Nebun de îndrăgostit. Este 
o pasiune violentă, exclusivă... ca aceea pe care aţi încercat-o 
odinioară pentru Violetta voastră cu care v-aţi căsătorit. Una din 
acele pasiuni care-l fac pe un bărbat capabil de toate lucrurile 
nebuneşti, înţeleg adică: capabil de toate eroismele sau de 
toate crimele. Dacă ştii cum să-i iei, obţii tot ce vrei, totul, 
înţelegeţi? de la un om care iubeşte astfel. 

— Nu văd unde vreţi să ajungeţi, se nelinişti ducele. 

— Veţi vedea, îl linişti Fausta. Şi urmă: 

— Sunt, ca să spun aşa, singura din lume care cunoaşte numele 
părinţilor tinerei, care a inspirat o asemenea pasiune. Vă voi 
spune acel nume imediat. Părinţii săi o cred moartă de 
şaptesprezece ani. 

— Câţi ani are, deci? se informă d'Angouleme pe care începu să- 
| intereseze foarte mult ce spunea ea. 

— Are şaptesprezece ani. Părinţii săi o cred moartă chiar din 
ziua naşterii sale. 

Fausta îşi însoţi spusele cu un zâmbet atât de elocvent, încât 
ducele înţelese pe loc ceea ce ea nu spusese. Şi se indignă 
sincer. 

— Cum, ce fel de părinţi sunt cei ce au vrut s-o ucidă!... Sunt 
nişte monştri fără inimă?... 

— Povestea acestei Muguette vă interesează în mod deosebit, 
duce. Va trebui, deci, să v-o redau în toate detaliile. Dar cum va 
fi cam lunga, vom amâna povestirea pe mai târziu. Pentru 
moment vă este suficient să ştiţi că va trebui să luptaţi cu 
părinţii acestei tinere. Ei se ridică între voi şi acel tron care 
trebuie să vă aparţină. Nu veţi avea duşmani mai înverşunaţi şi, 
trebuie să spun, mai de temut decât ei. Căci, vă repet, ei sunt 
iluştri, bogaţi şi puternici. 

— Bine, bine, mormăi ducele, din ce în ce mai interesat, noi am 
mai combătut pe alţii. Şi apoi sunteţi aici, voi. Pe dracu, cum 
spunea regele Carol, tatăl meu, cunoscând pericolul, cred că aţi 
luat măsuri pentru a-l evita? 

— Intr-adevăr, duce: m-am gândit să-mi fac din această tânără o 
armă. 


— Ei ce vă spuneam! Ce-aţi făcut, să vedem? 

— Am atras-o la mine pe această umilă florăreasă de stradă, 
care nu-şi cunoaşte alt nume decât cel pe care parizienii i l-au 
dat, şi am început s-o cuceresc! 

— Şi cum, triumfă ducele, nimeni.nu vă poate rezista când v-aţi 
hotărât sa plăceţi, reiese că această tânără nu mai vede decât 
prin ochii voştri! 

— Chiar aşa, zâmbi Fausta. Această tânără este, în mâinile 
mele, o jucărie pe care o mânuiesc după voia mea. Voluntar sau 
inconştient — puţin contează — ea va face tot ceea ce voi vrea 
eu să facă. Astfel că, pentru a reveni la contele Valvert, în ziua 
când mă voi hotărî să-l lansez pe tânărul rege, pe cea pe care o 
iubeşte o voi alege. 

— Şi chiar ea, fără s-o ştie poate, va face din el ceea ce ducesa 
de Montpensier făcu din călugărul Jacques Clement! se 
entuziasma ducele. 

Satisfăcută să-l vadă în punctul unde a vrut să-l aducă, zâmbi 
orgolios. Atunci, numai atunci, cu aerul său calm, ea dezvălui 
liniştit: 

— Dar nu vom avea nevoie să ajungem acolo. Această tânără ne 
va servi altfel, de asemenea foarte util. 

El rămase stupefiat. Atât de stupefiat, încât nici nu putu să se 
bucure că ea îl scutise de acel asasinat pentru care, la început, 
se revoltase. 

Dar ea nu avu timp să se ocupe de el. Un incident surveni chiar 
în acel moment: cineva bătea discret la uşă. Incident banal, în 
realitate, căruia nici ducele, cu atât mai mult Pardaillan, care 
stătea în spatele draperiei, nu-i dădură atenţie. Dar Fausta 
recunoscuse felul de a bătea al lui d'Albaran, Şi ea ştia că nu şi- 
ar permite colosul s-o tulbure tocmai în mijlocul unei discuţii 
atât de importante, dacă nu ar fi intervenit un eveniment 
excepţional. Totuşi, nu clinti. Ridicând puţin tonul, ea comandă 
cu glasul său blând, pe care nici o emoție nu-l altera: 

— Intră, d'Albaran. 

Colosul apăru imediat. Ţinea în mână un bilet. Cu calmul său 
obişnuit, cu pasul său greu şi liniştit, el înainta, fixând-o cu 
privirea pe stăpână sa. 

— Curier urgent. 

Fausta luă biletul. Şi întorcându-se spre d'Angouleme, cu un 
zâmbet grațios: 


— Îmi permiteţi, duce, spuse ea. 

Ducele se înclină în semn de asentiment. Continuând să 
zâmbească, Fausta desfăcu cu grijă sigiliul, despături hârtia, 
fără nici o grabă şi citi cu un aer indiferent. Şi văzând-o atât de 
calmă, atât de stăpână pe sine însăşi, era imposibil să ghiceşti 
că o lovitură groaznică, care ar fi doborât pe oricare altul, 
tocmai se abătea asupra ei. 

Biletul era semnat de d'Albaran care tocmai i-l aduse cu atâta 
calm. Acesta spunea: 

Un bărbat tocmai a bătut la uşiţă, dând numele de La Gorelle. 
Cum nu era Landry Coquenard, care este singurul ce se serveşte 
de acest nume, acea persoană a fost condusă în anticamera 
specială şi am fost anunţaţi. M-am dus în grabă. Omul 
dispăruse. Cum era imposibil să fi ieşit din imobil, m-am apucat 
să-l caut. Până la urmmă l-am găsit: stătea la pândă în cabinetul 
negru. L-am închis şi am luat măsurile respective. Deşi omul 
avea faţa ascunsă în manta, unul din oamenii de gardă afirmă 
că l-ar cunoaşte. Susţine că acesta este cavalerul Pardaillan. 
Trebuia să ai capacitatea extraordinară de disimulare a Faustei 
pentru a rămâne impenetrabil în faţa unei veşti atât de grave şi 
de neplăcute. Deşi stăpâna pe sine-însăşi, după ce citi, degetele 
se crispară pe hârtia funestă. Fu singurul semn de emoție 
vizibilă. Cum ea rămase gânditoare, reflectând la ceea ce avea 
de făcut, ducele d'Angouleme, fără să bănuiască furtuna 
cumplită care tocmai se dezlănţuia în sufletul ei se informă 
zâmbind: 

— Veste proastă, prinţesă? 

Şi Fausta, zâmbind ca şi el, cu un calm extraordinar: 

— Nu ştiu încă. 

Totuşi, cu acea rapiditate de decizie, care era atât de deosebită 
la ea, cât şi la Pardaillan, luase deja o hotărâre. 

— Este bine, spuse ea lui d'Allbaran atent, mă duc. In acelaşi 
timp, ea îi comandă, din privire, să fie 

gata pentru orice. 

XXVII 

PARDAILLAN şi FAUSTA 

Ea se ridică cu acea alură maiestuoasă care-i era atât de 
personală, şi se îndreptă încet spre*" uşa în spatele căreia 
stătea Pardaillan. 

— Ah! Drace, se gândi cavalerul, ea vine aici! Mă va descoperi? 


Se dădu înapoi şi sări la uşă cu o mişcare suplă, fără zgomot. 

— Uite! a închis-o pe dinafară! îşi zise el. Şi n-am auzit nici un 
zgomot!... 

N-a fost deosebit de emoţionat. Şi cu unul din acele zâmbete 
ironice care-i erau speciFice: 

— Înţeleg: sunt prins. Pun pariu că biletul, pe care acest gen de 
colos tocmai l-a dat Faustei, semnala prezenţa mea în această 
încăpere. Trebuie să nu-mi pierd cumpătul şi... să ies de aici, 
dacă se poate. A 

Se reîntoarse spre uşa pe care tocmai o părăsise. In acelaşi 
timp, cu un gest vioi, îşi aruncă pelerina pe umăr pentru a avea 
libertate de mişcări şi, asigurându-se că spada alunecă bine în 
teacă, murmură: 

— Va trebui să mă încaier. 

Fausta ajunse la uşă, o trase spre ea şi o deschise larg. Graţios, 
ea îl invită: 

— Haide, intraţi, Pardaillan. Ăsta nu este un loc pentru un om ca 
voi. 

Pardaillan îşi scoase pălăria şi salută cu un gest larg, cam 
teatral, şi mulţumi: 

— Mii de mulţumiri, prinţesă. 

Intră. Şi, simțindu-se în largul său, cu un zâmbet maliţios: 

— Într-adevăr, simţeam că nu sunt la locul meu. Dar ce vreţi, 
prinţesă, nu puteam cuviincios să vă cer să am onoarea 
companiei voastre. 

— Dar de ce? spuse Fausta ca întotdeauna grațios. Şi foarte 
serioasă: 

— Vă asigur, Pardaillan că dacă mi-aţi fi spus că doriţi să asistați 
la discuţia pe care tocmai am avut-o cu domnul duce 
D'Angouleme, mi-aş fi făcut o datorie şi o plăcere de a vă 
satisface. 

— Nu mă îndoiesc, doamnă, pentru că o spuneţi, replică 
Pardaillan, la fel de serios ca şi ea. 

Şi zâmbind, în continuare, ironic: 

— Numai că atunci m-aş fi păcălit; cu siguranţă că voi nu aţi fi 
pronunţat nici unul din cuvintele pe care le-am putut culege în 
spatele acestei uşi. 

Fausta aprobă cu blândeţe, din cap. 

Ducele d'Angouleme rămăsese, mai întâi, sufocat de apariţia 
neaşteptată a lui Pardaillan, pe care nu-l bănuia atât de aproape 


de el. Înainta vioi, cu mâna întinsă, cu o mină încântată, 
spunând: 

—  Pardaillan, prietene, frate, ce fericit sunt să vă văd! 
Pardaillan, fără să-şi descleşteze dinţii, se înclină cu 

răceală. 

— Ei! Cum, astfel mă întâmpinați, Pardaillan? Nu vedeţi că vă 
întind mâna? 

— Este bine că viitorul rege Carol al X-lea face onoarea unui 
pârlit ca mine, spuse Pardaillan cu o voce glacială. 

Dar nu apucă mâna care i se întinse. Ducele îşi muşcă buzele 
până la sânge. 

— Deci vom deveni duşmani? 

— Aceasta nu va depinde decât de voi, răspunse Pardaillan. 

Şi revenind imediat la Fausta: 

— Nu vi se pare, doamnă, că este necesară o discuţie între noi? 
— Aceasta îmi pare indispensabilă, sublinie Fausta. Fără să mai 
întârzie, ea comandă lui d'Albaran care 

se ţinea la distanţă, imobil şi ţeapăn ca un soldat la paradă: 

— Luminează-ne până la cabinetul din turnul din colţ. Mut şi 
flegmatic, ca de obicei, d'Albaran, aprinsese 

deja o făclie, împinse o uşă şi aştepta. La un semn al Faustei, el 
o luă înainte..In încăperea pe unde trecu şi unde ei îl urmară, 
doisprezece gentilomi, cu sabia în mână, stăteau imobili şi 
tăcuţi, barând trecerea. In fruntea lor, ca şef, cu sabia în mână 
ca şi ei, impasibil şi ţeapăn ca şi ei, stătea Odet de Valvert, 
Acest grup avea ceva ameninţător şi formidabil. 

D'Albaran se opri la doi paşi de Valvert, care nu mişca, care nu-l 
privea pe Pardaillan, iar acesta, la rândul său, nu părea să-l 
cunoască. Colosul întoarse capul spre Fausta, care, de 
asemenea, se oprise, imobilizând astfel pe cavaler şi pe duce, 
între care se afla. El o privi satisfăcut, ca şi cum ar Fi spus: 

„lată o parte din domnii pe care i-am prins." 

Şi Fausta, care înţelese, zâmbi, aprobă din cap, cu blândeţe. Se 
întoarse către Pardaillan, examinându-l cu un zâmbet subtil: 

— Ce credeţi? 

— Văd. Ciuma! nu sunt încă orb. 

Şi cu aerul cel mai nevinovat, ca şi cum ar face un compliment 
măgulitor: 

— Văd că, mai bine ca oricine, ştiţi întotdeauna să întindeţi o 
capcană. 


Fausta nu se clinti. Zâmbetul său deveni şi mai caustic. Şi ca şi 
cum ar lua aceste cuvinte aspre ca pe un veritabil compliment, 
ea mulţumi cu o înclinare graţioasă a capului. După care, făcu 
un semn lui Valvert. 

Acesta, ca cei doisprezece gentilomi ai săi, stătea impasibil, aşa 
cum se cuvine unui soldat sub arme. 

Şi, întorcându-se spre d'Angouleme, până acum martor mut, dar 
foarte atent la acest gen de duel cu lovituri de vorbe care 
tocmai începuse în faţa lui: 

— Monseniore, adineaori am înţeles că vă angajaţi cu anticipație 
să-i acordaţi doamnei Fausta un lucru pe care ea vi-l va face 
cunoscut în ajunul încoronării dumneavoastră. Vreţi, vă rog, să-i 
cereţi doamnei să vorbească pe loc? 

Emoţionat, în ciuda voinţei lui, d'Angouleme se întoarse către 
Fausta. 

— Aţi auzit, doamnă? spuse el. 

— Duce, spuse Fausta pe un ton care nu admitea replică, voi 
vorbi când va veni ceasul meu, nu înainte. 

— Voi vorbi, deci, pentru dumneavoastră spuse Pardaillan. 

Şi revenind la Charles d'Angouleme: 

— În ajunul încoronării voastre, doamna Fausta vă va spune: 
împărţit pe din două. Înainte de încoronare, o slujbă de 
căsătorie... căsătoria prinţesei Fausta cu ducele d'Angouleme... 
— Dar sunt căsătorit! întrerupse Charles. 

— Asta îi veţi spune doamnei Fausta, vreţi să spuneţi? Atunci, 
doamna Fausta va scoate o bulă papală care va anula căsătoria 
voastră actuală. O bulă pe care o va obţine, să nu vă îndoiţi, pe 
care poate deja a obținut-o. 

— Dar eu o iubesc numai pe Violetta!... 

—.Veţi mai spune... Doamna Fausta vă va demonstra clar ca 
lumina zilei că dragostea este incompatibilă cu ambiția. 

— Este imposibil!... 

—Veţi spune tot timpul... Atunci, doamna Fausta vă va dovedi că 
poate să distrugă, într-o clipită, toată opera făcută de ea însăşi. 
Ea ar putea, dacă vă supuneţi, să vă aşeze pe acest tron și să vă 
menţină acolo. Ea ar putea, dacă vă revoltați, să vă distrugă 
fără milă. 

Buimăcit de aceste revelații neaşteptate şi de siguranţa lui 
Pardaillan, Charles o privea pe Fausta cu Fineţe, ca şi cum ar fi 


aşteptat de la ea o dezminţire. Dar Fausta tăcea. Sub calmul său 
de comandă, ea răcnea în sinea ei: 

„Ah! Demon!... Demon din infern!... Cum ai putut să mă ghiceşti 
astfel?" 

O tăcere tragică plană, o secundă, asupra acestor trei 
personaje. Pardaillan reluă: 

— Acest tron al Franţei pe care doamna Fausta vi-l oferă, nu vi-l 
va da decât dacă-l veţi împărţi cu ea. Şi asta vă explică de ce s- 
a zbătut atât de mult, că a obţinut de la regele Spaniei să se 
mulţumească cu un tratat de alianţă, fără să ceară nici cea mai 
mică cedare de teritoriu: ea îşi apăra bunul său ce urma să vină. 
Acum, dacă m-am înşelat, spuneţi-o doamnă. Cum ştiu că nu vă 
daţi niciodată osteneala să minţii, vă voi crede pe cuvânt şi vă 
voi cere scuze. 

Fausta nu vru să se micşoreze în proprii săi ochi. Ea bravă: 

— Nu v-aţi înşelat. Dar acest tron, pe care l-aş ajuta să-l 
cucerească, nu este just şi legitim să-l împart cu cel căruia i l-am 
dat? 

Pardaillan se adresă, din nou, ducelui: 

— Vedeţi, monseniore, că nu vă combat, cum pretindea, 
adineauri, doamna Fausta. Pe ea o combat, şi nu pe voi. Nu sunt 
duşmanul vostru. Cântărind bine, cred, că dimpotrivă, acţionez 
ca prieten loial şi fidel cum am fost întotdeauna, străduindu-mă 
s-o împiedic de a vă antrena în combinaţii necurate, nedemne, 
nu o spun Fiului de rege care sunteţi, ci simplu, unui om onest. 
Nu sunteţi de aceeaşi părere? 

Charles d'Angouleme lăsă capul în jos, fără să răspundă. 
Cavalerul nu mai insistă. Ca şi cum nu ar fi fost nimic, el reveni 
la Fausta: 

— lată unul din motive pentru care sunt împotriva voastră: 
Lupta în care vă angajaţi este tenebroasă, perfidă, trădătoare. 
Mobilul care vă conduce este lamentabil, blamabil. Ceea ce vreţi 
să faceţi, este, într-adevăr, prea urât! 

Ultimele cuvinte pronunţate de Pardaillan o făcură pe Fausta să- 
şi ciulească urechile. Şi fără să lase să-i pătrundă în suflet 
neliniştea, ea se informă: 

— Cum puteţi să spuneţi că ceea ce am intenţia să fac este 
frumos sau urât, dacă nu ştiţi? 

— Eroare, doamnă. Ştiu foarte bine ce veţi face, afirmă 
Pardaillan cu o siguranţă deconcertantă. 


— Ştiţi ce voi face eu? insistă Fausta. 

Ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai simplu din lume, el asigură: 

— Vă voi spune. 

Şi adresându-se lui Charles d'Angouleme: 

— Ascultaţi bine, monseniore: Se pare că regina regentă, Măria 
de Medicis, când era încă tânără, a avut un amant. Acest amant 
era Concino Concini. Din această legătură s-a născut o fată, ai 
cărei părinţi au vrut să se debaraseze de ea, ucigând-o. Doamna 
Fausta a descoperit această afacere. Ea şi-a procurat actul de 
botez al acestui copil. Acest act l-a falsificat, făcând să figureze 
numele mamei, neprescurtat. Mai mult, are la îndemână doi 
martori care vor atesta. lnarmată cu această dovadă, cu 
sprijinul acestor doi martori, ea aşteaptă să dezlănţuie un 
scandal nemaipomenit, să submineze tronul sub valuri de noroi, 
în aşa fel, încât micul rege Louis al XIII-lea şi familia sa să fie 
înăbuşiţi. lată, în linii mari, combinaţia doamnei Fausta. Îi las 
grija de a vă dezvălui detaliile. Totuşi, pentru a-i demonstra 
doamnei Fausta că sunt la curent cu detaliile, voi adăuga: fiica 
Măriei de Medicis şi a lui Concini nu a murit, cum cred părinţii ei. 
Este acea tânără florăreasă de stradă pe care parizienii o 
numesc Muguette sau Brin de Muguet, pe care doamna Fausta a 
atras-o la ea şi pe care a început s-o cucerească pentru a o face 
să joace un rol odios în drama sumbră pe care a uneltit- o în 
toate detaliile. S-ar putea, însă, ca ea să se înşele, căci această 
tânără, pe care o cunosc, s-ar putea să nu fie atât de docilă cum 
crede ea. In ceea ce vă priveşte, domnule, consultați- vă 
conştiinţa. Nu mă îndoiesc că ea o să vă spună că un om cu 
inimă nu ştie, fără să se dezonoreze, să se facă complicele unor 
asemenea uneltiri. 

Şi, revenind la Fausta, cu vocea sa glacială, el încheie: 

— Vedeţi, doamnă, că eu cunoşteam de minune proiectele 
voastre şi că m-am dovedit prea indulgent spunând pur şi 
simplu că sunt urâte. 

— Ah, demon, demon! Cum ai aflat?... Numai Satana te-a 
informat... 

— Ei, doamnă, nu este vorba nici de magie, nici de vrăjitorie. 

Şi ridicând din umeri, cu aerul său ironic: 

— Dacă sunt atât de bine informat este pentru că, voi v-aţi dat 
osteneala să ma informaţi, voi înşivă. 


— Eu! şopti Fausta... unde? Când aş fi... Şi, iluminată de o 
inspiraţie subită: 

— Oh, nu-i aşa că din întâmplare...? 

— Aşa este, zâmbi Pardaillan. Am asistat în dimineaţa asta, la 
discuţia pe care aţi avut-o cu Concini... 

Fausta îl privi cu admiraţie şi spuse simplu: 

— Fantastic!... 

Dar acest cuvânt, el singur, exprima o atât de sinceră uimire, 
încât el se înclină ca şi cum ar fi auzit complimentul cel mai 
măgulitor. In timp ce ea se gândea: 

„Ce om! Vârsta nu l-a schimbat deloc. Dacă îl las, va fi şi de data 
asta ca şi în alte daţi: mă va bate, cum m-a bătut întotdeauna în 
toate întâlnirile noastre... dacă nu mă va omori de data asta. Aş 
ezita să-l bat. N-aş avea dreptate. Dacă îl ţin aici, lângă mine, nu 
trebuie să iasă viu. Nu va ieşi." 

Luând această hotărâre, ea zâmbi şi întrebă: 

— Sunteţi, deci, la curent cu naşterea misterioasă a acestei fiice 
naturale a lui Concini? 

— Cel mai puţin din lume, răspunse Pardaillan cu sinceritatea.-i 
obişnuită. Nu cunosc această istorie decât din discuţia voastră 
cu Concini, pe care am auzit-o. 

— Atunci, se miră Fausta, cum ştiţi că acest copil trăieşte încă şi 
se numeşte Brin de Muguette? Căci, totuşi nu i-am pronunţat 
numele. Şi lui Concini, care-o crede moartă, nu i-am spus nimic 
care i-ar arăta că se înşeală... 

Pardaillan explică cu amabilitate: 

— Este exact, doamnă. Şi mărturisesc că în dimineaţa aceasta, 
nu-mi venise ideea că acest copil ar putea să trăiască. Dar, 
adineaori, i-aţi spus domnului duce d'Angouleme numele 
micuţei florărese. Şi aţi vorbit în aşa fel, încât nu-ți trebuia o 
mare inteligenţă să înţelegi că ea este fiica lui Concini. 

— Da, conveni Fausta, aţi spus bine; chiar eu însămi v-am 
informat atât de bine. Este tot ce aveţi să-mi spuneţi, cavalere? 
— Nu, doamnă, făcu Pardaillan, mai trebuie să vă fac cunoscut 
principalul motiv, care mă pune în situaţia de a fi apărătorul 
micului rege Louis al XIII-lea. 

— Fără îndoială, datorită afecțiunii pe care o aveţi pentru el. 

— Nu, doamnă, nici nu-l iubesc, nici nu-l detest pe acest copil. 
Mi-este indiferent. Nu-l cunosc şi nu ţin să-l cunosc. Dar l-am 
cunoscut bine pe tatăl său, care mă onorase cu o prietenie cu 


totul deosebită. Or, tatăl său, regele Henri IV, având 
presentimentul apropierii morţii şi bănuind dezlănţuirea unor 
apetituri feroce în jurul tronului ocupat de un copil, m-a rugat să 
veghez asupra copilului său. Am promis, doamnă. Moartea care 
dezleagă totul, numai moartea poate să-l împiedice pe cavalerul 
Pardaillan de a-şi ţine promisiunea. Şi revenind, încă o dată, la 
ducele d'Angouleme, cu o voce care se înăspri: 

— Vedeţi, domnule, că dacă mă ridic împotriva voastră este pur 
şi simplu pentru a îndeplini o datorie de la care n-aş putea să 
mă sustrag fără a mă dezonora în proprii mei ochi. Astăzi vreţi 
să furaţi, Dumnezeu ştie prin ce mijloace infame, acest tron pe 
care l-am cucerit pentru voi, la lumina zilei, cu spada. Or, am 
onoarea de a-l apăra. Mă veţi găsi, deci, în calea voastră. Din 
această clipă suntem duşmani. Şi, să fie clar, domnule, pentru a 
vă atinge scopul va trebui să călcaţi peste trupul meu. 

El se ridică, îşi pipăi centiromul cu un gest maşina! şi, cu unul 
din zâmbetele sale subtile, se înclină galant, ca un om care-şi ia 
rămas bun: 

— lată-ne, deci, încă o dată, gata să ne luptăm, doamnă. Lupta 
de odinioară, atât de teribilă, de înverşunată nu ar părea decât 
un joc inofensiv de copii în comparaţie cu lupta care va urma şi 
care va fi finală, supremă, având în vedere că nu se va putea 
termina decât prin moartea unuia din noi. 

Şi, după ce făcu această declaraţie, simplu, ca lucrul cel mai 
firesc din lume, el o sfătui: 

— Intrucât este inevitabil ca unul din noi să-l omoare pe celălalt, 
credeţi-mă, omorâţi-mă... omorâţi-mă, în timp ce sunt în mâna 
voastră. 

— Sfatul este bun, declară Fausta, şi îl voi urma. 

— Chemaţi-vă asasinii, care trebuie că sunt postați pe acolo, pe 
undeva, şi să terminăm, sfida Pardaillan, deja enervat. 

— Aşezaţi-vă, mai întâi, cavalere, îl invită Fausta. Şi explică: 

— Mi-aţi spus ce aveaţi să-mi spuneţi şi v-am ascultat cu toată 
atenţia pe care o meritaţi. La rândul meu, aş vrea să vă spun 
câteva cuvinte. 

— Cum să nu, prinţesă, consimţi Pardaillan, câte cuvinte veţi 
dori. Şi, credeţi-mă, vă voi asculta şi eu cu toată atenţia pe care 
o meritaţi. 

El se aşeză, din nou, în fotoliu, răsturnat pe spetează, picior 
peste picior, şi ascultă, cu un aer foarte atent. Ar Fi fost 


imposibil să arate mai mult calm mai multă încredere aparentă. 
In realitate, stătea la pândă mai mult ca niciodată şi îşi spunea: 
„Ea se gândeşte la vreo trădare. Dar ce fel?" 

Avea-tot timpul un aer detaşat. Totuşi, din instinct, el se 
îndreptă în fotoliu, aşezându-şi sabia între picioare. Nările sale 
palpitau, ca şi cum ar Fi căutat să descopere prin miros acea 
trădare care se simţea plutind în aer şi care scăpa ochilor săi 
atât de pătrunzători şi auzului său atât de fin. 

— De data asta, lupta dintre noi nu va fi lungă, Pardaillan, 
continuă Fausta. 

Cu un zâmbet livid, ridică lent mâna sa dreaptă, ca pentru a-i 
arăta lui Pardaillan mai bine ca niciodată gărzile sale şi încheie: 
— Pentru a vă arunca în neant, ar fi suficientă o lovitură cu 
această mână, o singură lovitură, aşa. 

închise pumnul pe mânerul unui pumnal imaginar şi lovitura 
plină de furie o abătu din zbor pe colţul unei măsuţe din dreapta 
ei. 

În aceeaşi clipă, în faţa ei şi în faţa lui Charles d'Angouleme, 
încremenit, partea de planşeu unde se afla fotoliul, în care 
şedea Pardaillan, se prăbuşi brusc. 

O clipă, mai rapid decât lumina fulgerului, se observară braţele 
ridicate ale cavalerului, care căutau instinctiv, să se apuce de 
ceva. Şi se auzi un strigăt înnăbuşit. 

Livid, ducele d'Agouleme se ridică imediat. Şi privind cu un aer 
pierdut, gaura neagră căscată în faţa lui, horcăi: 

— Ce aţi făcut?... 

— Am terminat lupta cu singurul om, care ne-ar fi făcut să 
pierdem partida în care ne-am angajat. Şi, în acest timp, am 
câştigat această partidă, pronunţă cu răceală Fausta. 

— Era prietenul meu... cel mai bun prieten al meu, hohoti de 
plâns ducele. 

— Era soţul inimii mele, spuse Fausta cu o tristeţe nemărginită. 
— Să alergăm, doamnă, o imploră ducele, poate mai este timp... 
— Inutil, duce, domnul de Pardaillan este mort! spuse Fausta cu 
o voce funestă. 

XXVIII 

LEONORA GALIGAI 

Trebuie să spunem acum ce făcea Stocco în curtea imobilului 
somptuos, pe care Concini îl cumpărase de la signor de 
Liancourt, mărindu-l şi înfrumu-seţându-l, situat pe strada de 


Tournon... la doi paşi de palatul Măriei de Medicis. Pentru 
aceasta este necesar să o reluăm din momentul în care ne-am 
oprit, urmărindu-l pe Odet de Valvert, la Fontenay-aux-Roses, nu 
departe de casa maicii Perrine, încotro se îndrepta Muguctte, 
călare pe măgăruşul său Grison. Această reîntoarcere va fi, de 
altfel, scurtă. 

Ca şi Odet de Valvert, Stocco auzise cuvintele tinerei, care, 
vorbind despre micuța Loise, a numit-o „fiica mea". Ca şi Odet 
de Valvert, spionul Leonorei nu luă în considerare sensul real al 
acestor cuvinte şi, ca şi el, le luă literă cu literă. 

Odet de Valvert plecase, aşa cum am spus. Dar Stocco, de altfel, 
nu putuse să observe această plecare, rămăsese la postul său. 
El rămase până când venind noaptea, o văzuse pe maica Perrine 
închizând porţile cu lacăt şi trăgând lanţurile. Înţelesese că mica 
florăreasă va petrece noaptea aici. Apoi plecase. 

Nu se îndepărtase prea mult. Se apucă să caute o cârciumă 
unde să poată să-şi potolească foamea: nu mâncase nimic de 
dimineaţă. In sfârşit, descoperi ce căuta şi luă rapid o cină 
modestă, stropită copios cu două căni de vinişor de ţară, acrişor 
şi picant după pofta inimii. După care, revenise să seposteze în 
faţa casei înflorite. Se înfăşură în pelerină şi se întinse într-un 
şanţ. 

A doua zi de dimineaţă, la revărsatul zorilor, asistase la plecarea 
lui Muguette, care ducea două coşuri pline cu flori. O auzi pe 
Muguette consolând copilul şi promiţându-i: 

— Nu mai plânge, micuța mea, voi reveni joi dimineaţă. „Bine, 
îşi spuse Stocco. Nu am nevoie să aflu mai 

mult. Pot să plec acum." 

Profită de faptul că Muguette mai întârzia pentru a i-o lua 
înainte. Se târî în şanţ până ce simţi că nu mai este văzut şi sări 
pe drum. Apoi, grăbi pasul, fără să se mai ocupe de ea. 
Intorcându-se la Paris, se duse direct la Leonora Galigai să-i dea 
raportul. Îi povesti tot ce văzuse şi auzise, fără să-i ascundă 
nimic. 

Leonora îl ascultă cu cea mai mare atenţie. După ce spusese tot 
ce avusese de spus, ea lăsă să-i scape ca din întâmplare: 

— Poţi să-i povesteşti despre misiunea ta lui Concino. Numai că, 
reluă Leonora cu acelaşi aer detaşat, nu-i vei povesti decât 
miercuri dimineaţa. 

Stocco îşi permise o observaţie: 


— Signora, spuse el, iată sunt mai mult de opt zile de când 
monseniorul aşteaptă şi începe să se neliniştească. 

— Am nevoie de aceste două zile, explică Leonora cu un zâmbet 
sinistru. 

Şi, fără să ridice glasul, fixându-l cu o insistenţă foarte 
elocventă: 

să nu uiţi, mai ales. 

— Nu voi uita deloc, o linişti Stocco. Şi în sinea lui: 

„Ah! sărmana, n-aş vrea să fiu în pielea micii florărese." 
Într-adevăr, el nu uită recomandarea. In ziua fixată, nu uită 
deloc să se ducă să-l vadă pe Concini. Dar el ajunse în strada de 
Tournon în momentul în care acesta aştepta vizita Faustei şi 
trebui să aştepte. Apoi, după plecarea Faustei, pândi ieşirea lui 
Pardaillan, nu fiindcă se interesa de Pardaillan, ci simplu pentru 
că se temea pentru el de urmarea mortală pe care ar fi putut s-o 
aibă trădarea sa, în cazul în care cavalerul fiind surprins, ar fi 
fost descoperită. 

Am spus că totul se termină bine pentru el. Dar în timp ce se 
afla în pragul uşii, Concini se reîntorsese în cabinetul său, unde 
o să-l urmărim aşteptându-l pe Stocco, care nu întârzie să-l 
întâlnească. 

Concini era într-o dispoziţie groaznică. Fără îndoială că vizita 
Faustei şi rezultatul mai mult neplăcut pentru el pe care-l 
avusese această vizită erau cauzele exasperării sale. Această 
exasperare creştea cu încă un motiv destul de important în ochii 
săi: neprevăzând dezvăluirile teribile ale musafirei de temut, o 
autorizase pe Leonora să asiste, invizibilă, la această discuţie. 
Leonora află, astfel, lucruri pe care nici nu le bănuia. 

Imediat după plecarea Faustei, Leonora intrase în cabinet şi se 
aşeză foarte hotărâtă să nu se mişte de acolo până nu va avea 
această explicaţie de care se temea Concini. Şi cu cotul pe masă 
şi capul în mână, se cufundă în reflecţii adânci: 

128 

Aşa cum se aşteaptă, Concini o găsi acolo. Intră furios, cu aer 
răutăcios, agresiv şi începu să meargă în lung şi-n lat, cu un pas 
violent. Cu ochii mânioşi, cu buzele într-un rictus amar, se 
aplecă înainte, şi imediat atacă: 

— Ei bine, aţi auzit-o pe ilustrisimă voastră Fausta? S-o înghită 
iadul!... Felicitările mele doamnă!... Ah! frumoasă negociere aţi 
întreprins! O alianţă cu Fausta, spuneţi voi trebuie să aibă cele 


mai bune rezultate, cele mai minunate pentru noi!... rezultatul 
este faimos!... iată-mă cu încă un duşman în spate... şi ce 
duşman! 

El vorbi mult timp astfel, cu o rea credinţă, calculată la rece, 
acoperind-o cu reproşuri violente pe care le ştia perfect 
nejustificate. 

Şi ea îl lăsă în pace, ştiind bine că va sfârşi oprindu-se singur. 
Intr-adevăr, aşa se întâmplă. Neîntâlnind nici cea mai uşoară 
contrazicere, Concini se află imediat la capătul argumentelor, 
obligat să tacă. Atunci, vorbi şi ea, la rândul său. Şi fără furie, 
încet, cu răceală: 

— Nu mi-aţi spus niciodată, Concini, că aţi avut un copil înainte 
de căsătoria noastră, spuse ea. 

— Ei! bombăni Concini, de ce v-aş fi vorbit, dacă acest copil este 
mort! 

El se opri în faţa ei, sfidând-o. Ea se ridică încet şi cu voce 
înăbuşită, murmură: 

— Sunteţi sigur că ea este moartă, Concino? Concini tresări: un 
presentiment sinistru se abătu 

cu toată greutatea asupra lui. 

— Zău! făcu el cu forţă. 

— Şi eu, bombăni Leonora cu o voce mai scăzută, şi tu, îţi spun 
că te înşeli, Concino: nu este moartă! 

129 

— Este imposibil! se cutremură Concini. Landry Coquenard nu 
era atunci un trădător. Sunt sigur că a executat ordinele mele. 
— Acest Landry Coquenard s-a lăsat să aibă scrupule şi a 
botezat copilul înainte de a-l îneca. Tu nu ştii asta. Signora ştie. 
Şi eu îţi spun că acest Landry Coguenard a împins scrupulele 
până la capăt: după ce a smuls copilul suferințelor veşnice ale 
purgatoriului, botezându-l, l-a smuls, de asemenea, morţii. Acest 
lucru este adevărat cum este adevărat că ne luminează ziua. Şi, 
uite, o altă probă: 

— Signora ţi-a promis să-ţi păstreze secretul şi să nu se 
folosească de arma formidabilă pe care o are în mâini. Ea nu 
minte niciodată, signora. Dar ea are modul ei de a spune 
adevărul. De ce ţi-a făcut această promisiune liniştitoare pe care 
şi-o va ţine în felul său, pentru că nu ea va porni scandalul, ci 
copilul pe care-l va înarma şi-i va da drumul asupra ta. ŞI 
aceasta, dacă vrei să te gândeşti bine, este tot atât de 


formidabil ca şi cum ar acţiona signora, ea însăşi: toate sufletele 
sensibile vor fi de partea copilului, care se va ridica drept 
judecător în faţa tatălui său şi al mamei sale... Tată şi mamă 
denaturaţi care i-au vrut moartea. 

— Drace! drace! murmură Concini foarte palid şi răsucindu-şi 
nervos mustaţa, ce e de făcut? 

— Să cauţi acest copil, să-l găseşti, să-l prinzi. Mă însărcinez eu 
cu asta. Am bănuieli, indicaţii vagi cu privire la acest copil. Dacă 
nu mă înşel, cercetările mele nu vor Fi lungi. In mai puţin de 
patruzeci şi opt de ore, ea va Fi în puterea noastră. 

— Şi când o vom avea, radie Concini, deja liniştit, vom şti bine s- 
o împiedicăm să vorbească! Este o idee excelentă, draga mea! 
— Aşa este, Concino, vom şti noi s-o împiedicăm să vorbească! 
Şi fascinându-l cu privirea, cu un surâs teribil, cu o încetineală 
îngrozitoare, ea insinua: 

— Dar aminteşte-ţi, Concino că numai morţii nu vorbesc. 

— Ce va spune mama? făcu el cu voce surdă, sugrumată. Căci, 
în sfârşit nu putem s-o lăsăm să nu ştie... 

— Mă voi ocupa de Măria, îl întrerupse cu vioiciune Leonora. li 
voi vorbi. O voi face să înţeleagă. 

Concini avu o ultimă ezitare. Dar abandonând ultimele scrupule, 
el consimţi: . 

— Mă bazez pe tine. 

Astfel, pronunţă condamnarea la moarte a fiicei sale. 

Leonora înregistra ordinul de moarte cu o uşoară mişcare a 
capului. Un zâmbet palid alunecă pe buzele sale. Aceasta fu 
singura manifestare de bucurie a victoriei, pe care tocmai o 
repurtase asupra lui, pe care şi-o permise. 

Ca şi cum n-ar fi fost nimic, ea reluă, dar de data aceasta vocea 
sa vibra ca o trompetă războinică” 

— Mă voi ocupa şi de signora. Las-o să facă, Concino sunt aici, 
eu, şi nu mi-e frică de ea. Ea coboară, de altfel, signora: istoria 
sa de scandal este bine imaginată, dar nouă nu ne mai inspiră 
teamă, pentru că am ştiut s-o evităm. Să-i lăsăm s-o facă: 
Fausta, Angouleme, Guise, Conde, Luynes, pentru fericirea şi 
viaţa ta, mă simt capabilă să le ţin piept tuturor şi să-i bat, unul 
după altul. Lasă-i s-o facă, acest tron, pe care-l râvnesc, nu-l vor 
avea... El îţi aparţine... Tu îl vei avea. 

Intr-un gest de pasiune, îi încercui gâtul cu braţele, îl strânse cu 
frenezie, îi acoperi buzele cu un sărut violent şi, lăsându-l: 


— Mă duc s-o văd pe Măria, spuse ea. 

Şi lentă, tăcută, ea se retrase fără zgomot, asemeni unei 
creaturi a tenebrelor care se întoarce la tenebrele sale. 

Dar alunecând în umbra unui culoar, se gândea: „Stocco mi-a 
spus că această mică florăreasă, pe care o iubeşte Concino, se 
duce în toate dimineţile să ducă flori la imobilul Sorrientes...Şi 
mă întreb de ce signora, care nu face nimic fără motive 
întemeiate, o atrage astfel pe această tânără la ea?... De ce?... 
Dacă ea este fiica Măriei şi a lui Concino?... Da, ea este!" 
Judecata sa, întotdeauna trează, porni pe această pistă şi n-o 
mai lăsă, o întoarse pe toate feţele. Dar ea mai avea o idee pe 
care nu o lăsa deloc şi la care reveni, spunându-şi: 

„Trebuie să lămuresc asta... aşteptând, i-am promis lui Concino 
că fiica sa va fi în puterea noastră în patruzeci şi opt de ore. Ei 
bine, fiica ta, va fi mica florăreasă. Ea poate că nu este, dar asta 
puţin contează. Esenţialul este ca el să creadă şi să acţioneze 
aşa cum am convenit... Astfel voi scăpa de ea." 

Se mai gândi o clipă, şi cu această hotărâre rece care o făcea 
atât de temut, ea tranşă: 

„Va crede... Şi va acţiona". 

XXIX CONCINI 

După plecarea Leonorei Galigai, Concini rămase cufundat într-o 
lungă şi profundă reverie. 

„Tronul!... Pentru a-l fura, acest tron la care nu am dreptul, voi 
distruge fără milă tot ce-mi va fi obstacol. Şi când, în fine, îl voi 
avea, acest tron furat... da, furat cu sânge şi noroi... când îl voi 
avea... ah! cum l-aş da din toată inima pentru un sărut de 
dragoste de la această Muguette, care-mi rezistă!" 

Acest nume Muguette, pe care tocmai îl pronunţase, îl readuse 
la sentimentul realităţii. Bombăni cu o voce neliniştită: 

„Ce face, dar, această lichea de Stocco?" 

Şi apăsă cu violenţă pe o sonerie. 

După câteva clipe, fusese introdus Stocco. El se aplecă în faţa 
lui Concini, într-unul din acele saluturi exagerate, specifice lui. 
— Monseniore, am uitat să vă cer cele cinci mii de livre pe care 
mi le datoraţi. în 

Concini nu neglija sensul acestor cuvinte. Inţelese atât de bine 
ce voiau să spună, încât se ridică dintr-o 

săritură şi, foarte palid, scuturat de un lung frison, gâfâind, îl 
întrebă: 


— Ştii unde aş putea s-o găsesc... s-o iau? 

— Ştiu asta... şi încă multe lucruri, declară Stocco cu o falsă 
modestie. 

Concini răsuflă puternic ca şi cum s-ar fi uşurat de o greutate 
enormă care-l apăsa. Stocco insinua: 

—Vă spun, domnule, că am câştigat cele cinci mii şi... peste. 
Concini se duse direct la un sipet şi-l deschise cu un gest 
precipitat. Sipetul conţinea mai mulţi saci rotun-jori, bine 
aranjaţi. El luă primul care-i căzu în mână, îl aruncă la picioarele 
lui Stocco şi mormăi: 

— Acum o să vorbeşti? 

Stocco fu uluit. La prima vedere — şi el se pricepea — estimă că 
sacul avea dublu decât îi promisese Concini. 

— Ţineţi-vă bine, domnule: ceea ce o să vă spun vi se va părea 
incredibil, extravagant, fantastic. lată: această frumoasă 
neînduplecată, această perlă de virtute, am descoperit eu, are 
un copil. 

Concini reuşi să se stăpânească şi cu voce tremurătoare: 

— Vorbeşte, spuse el, dar fii atent la ce spui. 

— Să mă trăsnească şi să fiu blestemat până la sfârşitul lumii, 
dacă mint măcar un cuvânt, jură Stocco cu aceeaşi sinceritate. 
Şi povesti pe scurt tot ce văzuse şi auzise. Lovitura fu dură 
pentru Concini. Scrâşni din dinţi, spumegă şi se apucă să 
meargă agitat. 

Şi cum în sentimentul, pe care-l încerca pentru Brin de Muguet, 
era mai mult o dorinţă brutală decât adevărată dragoste, 
descoperirea făcută de Stocco, în loc să-l potolească îi întărâtă 
şi mai mult dorinţa. Sfârşi prin a-şi spune: 

„Ei bine, cum! această fată are un amant... poate mai mulţi 
amanți. Şi ce dacă? Este vreun motiv să renunţ la ea?... Ei, nu, 
la dracu! Ea va fi a mea, după ce a fost şi a altora, iată tot. Nu 
este pentru prima dată când mi se întâmplă o asemenea 
aventură. Amantele mele nu erau toate îngeri puri când le-am 
avut... Este o mare deosebire." 

Reveni la Stocco, care aştepta hotărârea sa, şi îl întrebă: 

— Eşti sigur că această fată va merge mâine la Fon-tenay-aux- 
Roses? 

— Sunt sigur că a promis să se ducă acolo, răspunse Stocco cu 
precauţie. 


— Mâine dimineaţă, înaintea ei, mă voi duce la Fon-tenay-aux- 
Roses. Mă vei însoţi, hotărî Concini. 

— Domnul nu renunţă'la ea? întrebă Stocco la rândul său. 

— De ce aş renunţa? se miră sincer Concini. 

— Ei bine, triumfă Stocco, mă angajez ca eu s-o fac pe frumoasă 
maleabilă ca o mănuşă. Fără răpire, fără violenţă inutilă. Ea va 
veni singură, o veţi găsi acolo unde-i veţi spune să se ducă şi se 
va arăta docilă la toate dorinţele voastre. lată ce mă angajez să 
obţin, dacă o să mă lăsaţi, monseniore. 

Şi Stocco îi explică lui Concini cum înţelege s-o ia pe Muguette 
pentru a o face „maleabilă ca o mănuşă". Şi planul pe care-l 
desfăşura i se păru lui Concini atât de admirabil, încât îl acceptă 
cu entuziasm, fără să ezite o clipă. Şi îl complimentă: 

— Eşti un geniu, Stocco. Dacă aş reuşi... 

— Veţi reuşi, monseniore, afirmă Stocco cu aceeaşi siguranţă. 

— Într-adevăr, cred, radie Concini. Dacă reuşeşte, îţi voi da zece 
mii de livre. 

— Pregătiţi-vă banii, exultă Stocco ai cărui ochi străluceau, 
mâine seară ei vor fi ai mei! 

— Şi tu, îl concedie Concini, du-te să le pregăteşti pe toate. 

— Fug, monseniore! răspunse Stocco, care se înclină şi ieşi vioi. 
Concini fugi la micul său palat. Când ajunse, Leonora se 
pregătea să se ducă la Luvru s-o vadă pe Măria de Medicis, pe 
care o numea familiar Măria, când vorbea cu soţul ei. Işi întârzie 
plecarea cu câteva minute pentru a asculta raportul lui Stocco, 
care o puse la curent cu ceea ce se hotărâse între el şi Concini. 
Când terminase, ea spuse cu o linişte sinistră. 

— Bine, du-te să execuţi ordinele lui Concini. Stocco plecă. Cu 
un zâmbet răutăcios pe buze, el îşi spunea: 

„Nu ştiu ce se pregăteşte să uneltească, dar n-aş vrea să fiu în 
locul domnului Concini. Ea îi va juca o festă de prost gust, cum 
numai ea ştie să născocească. Nu ai noroc, hotărât, biet signor 
Concini!" 

Spre seară, el trecea prin poarta Saint-Michel şi pornea pe 
strada Enfer. Era călare şi escorta o litieră, goală, de altfel, pe 
care o conducea un rândaş de cai. Se îndreptă spre Fontenay- 
aux-Roses fără să se grăbească prea tare. Din când în când, se 
întorcea, ciulea urechile, auzi în spatele lui zgomotul unei 
cavalcade. Se opri, în timp ce litiera goală îşiurmă drumul. Era 


Concini, care sosise. Rospignac era în stânga lui. În spatele lor, 
Eynaus, Longval, Roquetaille şi Lonvignac. 

Se aşternea noaptea când ajunseră la Fontenay-aux-Roses. 
Stocco îi conduse la acel han, unde supase duminica trecută. 
Petrecură noaptea acolo. A doua zi dimineaţă, în zori, porniră 
toţi, din nou. Îşi lăsaseră caii la han. Litiera, al cărui conducător 
ducea un cal înşeuat, îi urma. Merseră astfel până la casa maicii 
Perrine, unde totul părea încă adormit. Se ascunseră în spatele 
gardului, în faţa intrării în casă. 

Pe la ora şase dimineaţa, maica Perrine se duse să deschidă 
poarta înspre grădină. Ea apăru o clipă în prag, aruncă o privire 
pe drumul lateral pe care trebuia să vină Brin de Muguet şi intră 
din nou, liniştită, în casă. 

În momentul în care intră, Stocco ieşi din groapa sa, Eynaus şi 
Longval îl urmară. Toţi trei intrară hotărât în grădină. După 
câteva minute, Stocco apăru din nou şi, fără să iasă, strigă în 
italiană. 

— Puteţi să veniţi monseniore. Suntem stăpâni pe locul acesta. 
Concini se grăbi să vină în fugă. Aşa cum se cuvine, soldaţii săi îl 
urmau imediat, în spate, intrară toţi în casă. Maica Perrine, cu 
căluş şi legată fedeleş încât nu putea să facă nici o mişcare, 
zăcea pe duşumea, într-un colţ al încăperii, pe unde chiar 
intraseră. Imediat Concini se informă: 

— Copilul? 

— Doarme în camera de alături, spuse Stocco. Şi explică: 

— Am făcut atât de puţin zgomot, încât nu s-a sculat. Am picat 
pe neaşteptate pe femeie, încât nici nu a avut timp să spună 
„ah". 

Concini făcu un gest de indiferenţă rece şi se întoarse curios 
spre maica Perrine. Crezu că trebuie s-o liniştească. 

— Nu avem treabă cu voi, cumătră, făcu el cu o voce 
dispreţuitoare. Dacă rămâneţi liniştită, nu vi se va face nici un 
rău. 

Şi întorcându-se, nu se mai ocupă de ea. Stocco se duse să se 
posteze pe drum, în faţa intrării în grădină. Concini deschise o 
singură dată gura. Gentilomii săi păstrară aceeaşi tăcere, de-şi 
mutau fălcile căscând. După un timp, reapăru Stocco şi, din 
grădină, strigă: 

— Uitaţi-o, domnule. 


Concini se întoarse spre Roquetaille şi Lonvignac, cărora le 
dăduse un ordin. Ei ieşiră imediat să-l execute. Stocco reapăru, 
ca apoi să dispară imediat în camera de alături. Concini şi 
ceilalţi nu mai mişcau. În acest timp, Brin de Muguet, călare pe 
măgăruşul său, ajunse în faţa casei. Se miră foarte mult că n-o 
văzu alergând pe Perrine, dar nu se nelinişti. Cobori de pe 
măgăruş şi intră în grădină, fără să se ocupe de măgăruş, care 
se duse singur spre polatra ce-i servea de grajd. Şi strigă, 
apropiindu-se de casă: 

— Perrine! Perrine! 

In spatele ei, Lonvignac şi Roquetaille, care stăteau ascunşi la 
adăpostul verdeţurilor înalte, ieşiră din ascunzătoarea lor şi 
veniră să se instaleze în faţa porţii cu grilaj, barând retragerea. 
Executând această mişcare, ei nu-şi luară nici o precauţie, aşa 
încât ea îi auzi. Se întoarse şi îi văzu. Ei se înclinară în faţa ei cu 
un respect exagerat. În acea mişcare, ea nu le văzu bine. faţa şi 
nu-i recunoscu. Dar văzu bine, după costumul lor, că avea de-a 
face cu nişte gentilomi. Nu se nelinişti. Dar se miră şi se 
informă: 

— Ce faceţi acolo, domnilor? : 

În acel moment, uşa casei se deschise larg. În prag apăru 
Concini. O invită: 

— Intraţi, va rog, doamnă, intraţi. 

Ea se întoarse spre Roquetaille şi Louvignac. Deci nu-l văzu pe 
Concini, pentru că-i întorsese spatele. De altfel, ea nici nu avu 
nevoie să-l vadă: îl recunoscu imediat după voce. Rămase 
împietrită, fixându-l cu ochii măriţi de spaimă. 

Simţindu-se în largul său, cu un zâmbet respingător, îşi scoase 
pălăria în faţa ei: 

— Intraţi, doamnă, am onoarea să vă explic scopul vizitei mele... 
Şi dacă această vizită vi se pare puţin forţată, puţin brutală, aş 
dori foarte mult să mă scuzaţi, sper, gândindu-mă că 
dumneavoastră cu severitatea neânduplecată cu care m-aţi 
tratat întotdeauna, m-aţi pus în situaţia neplăcută de a recurge 
la mijloace extreme. 

Vocea sa se făcuse tandră, învăluitoare, în timp ce comportarea 
i se făcuse şi mai respectuoasă: voia s-o liniştească cu orice 
preţ. 

Îşi dădea osteneala inutil: ea nu-l asculta. Şi un strigăt delirant îi 
izbucni, fără voie, dintre buzele sale contractate: 


— Şi Loi'se?... Şi Perrine?... 

În faţa acestei frici îngrozitoare, întreagă teamă pentru ea însăşi 
dispăru imediat. Ea uită complet de sine, îngrijorându-se numai 
pentru „fiica sa" şi pentru cea care o avea în pază şi care, poate, 
fusese victima devotamentului său. Se năpusti în casă. Nu-i 
văzu pe Eynaus şi Longval care, de când o cunoscuseră, rânjeau 
privindu-l pe furiş pe şeful lor direct: Rospignac. Nu-l văzu mai 
mult pe Rospignac care agita nervos mânerul săbiei sale, 
săgetându-l cu o privire cumplită pe Concini, care intră în 
spatele ei. Ea nu văzu decât trupul întins pe jos al bravei 
Perrine. Şi cuprinsă de indignare, îi mustră: 

— Deci, aţi asasinat-o? 

— Asasinată! o ironiza Concini. La dracu, cred mai degrabă că 
ea m-a asasinat cu privirea! Nu vedeţi cum mă priveşte? 

De data aceasta, Muguette îşi dădu seama că Perrine trăia, că 
nu era nici măcar rănită. Atunci toate gândurile sale se 
îndreptară spre micuța Loiîse. 

— Era un copil aici, spuse ea. Sper că... 

— Hei! Stocco, comandă Concini ridicând glasul, aduceţi-o pe 
fiica doamnei... Ca să vadă cu ochii săi că nu i-am făcut nici un 
rău. 

Stocco nu întârzie să răspundă la chemarea stăpânului său. 
Apăru în cadrul uşii. O ţinea în braţe pe micuța Loise. Copila, 
smulsă brusc din somn, speriată de mutra bună de 
spânzurătoare a omului care o ducea, striga, plângea, se zbătea 
în cuverturile în care fusese înfăşurată în grabă. Observând-o pe 
tânără, se linişti dintr-o dată, îşi întinse braţele mici spre ea şi 
strigă de bucurie: 

— Mamă Muguette! Mama mea Muguette!... 

— Loise, micuța mea Loise! gemu tânără sufocată de nelinişte, 
întinzându-se spre ea. 

Concini se aruncă în faţa ei, bombănind: 

— Aţi văzut-o! Aţi văzut că nu i s-a făcut nici un rău: ajunge 
deocamdată. 

Şi cu tonul său de comandă: 

— Fugi Stocco. 

Stocco sări în grădină, ducând fetiţa, care se zbătea cu 
disperare, strigând tare după „mama sa Muguette". El alergă 
până la litieră care, imediat ce intrase Muguette, staţiona în faţa 
porţii cu grilaj. Sări cu povara sa în greul vehicul, care se urni şi 


plecă imediat. Şi nefericita Muguette, care vru să se repeadă, să 
se opună acestui furt odios, îndeplinit cu o cruzime rafinată, încă 
şi mai odioasă, sub ochii săi, sărmana Muguette se izbi de 
Eynaus şi Longval, până atunci martori muţi şi inactivi ai acestor 
scene abominabile, care, la un semn al stăpâniior, îi barară 
drumul, o imobilizară cu uşurinţă, evitând însă s-o brutalizeze. 
Cânt litiera se îndepărtă, Concini promise:  — Liniştiţi-vă, 
doamnă, vă veţi revedea fiica, căreia nu i se va face nici un rău. 
— Când? îl întrebă cu aviditate. 

— Când veţi dori, răspunse Concini, zâmbind hidos, aşa cum mai 
zâmbise de câteva ori în cursul acestei scene atroce. Nu aveţi 
decât să veniţi s-o căutaţi. 

— Unde? 

— O să vă spun. Copilul a fost dus într-o căsuţă de-a mea. O 
veţi găsi pe la mijlocul străzii Casset, pe partea stângă, în 
spatele grădinii Carmelitelor. Veţi bate de două ori şi veţi spune 
parola, care timp de douăzeci şi patru de ore, adică până mâine 
dimineaţă la ora opt, va fi propriul dumneavoastră nume: 
Muguette. 

— Şi îmi veţi da copilul? 

— Pe cuvânt de gentilom. 

— Şi dacă nu vin? 

— Atunci, copilul va fi ridicat de aici mâine, spuse el cu răceală. 
Şi cum ea deschise ochii mari, miraţi, el explică cu un zâmbet 
înfricoşător: 

— Înţeleg cadavrul său... Cu singurul scop să-l înmor-mântaţi 
creştineşte. 

Ea înţelese prea bine. Fu scuturată, din creştet până-n tălpi, de 
un frison puternic de groază: Şi cu un ton dispreţuitor, îl 
împroşcă cu dezgust: 


— Laş mizerabil!... Şi asta se numeşte gentilom!... Şi asta se 
împodobeşte cu titlul glorios de mareşal al Franţei!... Ce 
ruşine!... 


Aceste cuvinte, şi încă tonul cu care fuseseră pronunţate, îl 
biciuiră pe Concini ca o lovitură de cravaşa. Se simţi atât de 
profund insultat, încât uită o clipă politeţea sa de paradă. Şi 
livid, spumegând de furie, scrâşni: 

— Ne vom socoti la mine. Fii liniştită, nu voi uita. 

O tăcere cumplită se aşternu cu toată greutatea asupra lor. Fu 
scurtă de altfel: ea ridică capul, ţinut o clipă aplecat, împovărat 


şi, privindu-l în faţă, îi dezvălui cu puţină ironie ce răzbătea fără 
voia ei: 

—  Nefericirea este că... ingenioasa voastră combinaţie se 
prăbuşeşte în faţa unui fapt pe care-l ignoraţi şi pe care trebuie 
să vi-l aduc la cunoştinţă: Loise nu este Fiica mea. 

Concini nu se îndoi o clipă de cuvintele sale. 

— Cu atât mai bine, drace, cu atât mai bine! Şi scuzându-se 
galant: 

— Drept să vă spun, stau încă şi mă întreb cum am putut să vă 
aduc o asemenea insultă, să mă îndoiesc de virtutea voastră. Aş 
fi trebuit s-o văd în puritatea privirii voastre că nu aveţi nimic să 
vă reproşaţi. 

Ea fu consternată. Crezu, văzându-l atât de sigur pe sine, că nu 
înţelese bine. Repetă: 

— Loi'se nefiind fiica mea, să nu speraţi că teama de a o pierde 
mă va constrânge să mă supun voinţei voastre. 

— Ştiu, râse el sinistru, dar veţi veni imediat s-o căutaţi la 
mine... Uitam o chestiune esenţială, spuse el zâmbind. Aţi putea 
fi tentată de a veni la mine întovărăşită de un oarecare, bărbat 
sau femeie. Vă sfătuiesc să n-o faceţi... În interesul copilului, 
care s-ar simţi foarte rău, vă avertizez. 

Se înclină adânc în faţa ei şi ieşi, fără să adauge un cuvânt. 
Rospignac şi ceilalţi îl urmară. 

Rămasă singură, Brin de Muguet se grăbi s-o elibereze pe maica 
Perrine din legăturile care-o paralizau. 

— Cine e acest monstru care pentru a dezonora un copil onest, 
vorbeşte despre asasinarea unui biet îngeraş al Bunului 
Dumnezeu? Oare este atât de puternic încât îşi poate permite 
asemenea atrocități, fără ca ele să aibă urmări grave? 

— Vai! buna mea Perrine, este stăpânul acestui regat. Este 
Concini. 

— Ah! Este desfrânatul din Italia! se înfurie buna femeie. Vai! Ce 
veţi face? 

Şi fără să aştepte răspuns: 

.— La urma urmei, Loise nu este fiica voastră... Şi într-adevăr, 
este prea groaznic ceea ce vă pretinde acest desfrânat al 
nefericirii. 

— Ai lăsa, dacă ai fi în locul meu, ca această mică fiinţă să fie 
ucisă? Căci o va ucide fără milă, ştii tu? O să mă duc s-o caut pe 
biata micuță. 


— Bine, o să merg cu voi. Şi vă spun, domnişoară, că 
desfrânatul va avea cui să-i vorbească. 

— Uitaţi, oftă Muguette, că acest mizerabil a meninţat că se va 
răzbuna pe copil, dacă mă va însoţi cineva? Şi el va face aşa 
cum a spus. 

Şi cu o confidenţă naivă: 

— Altfel, l-aş fi avertizat pe Odet, care m-ar fi însoţit şi care ar fi 
ştiut să ne apere pe toate. 

—'L-aţi revăzut? întrebă cu vioiciune Perrine. 

—- Da. M-a întrebat dacă vreau să fiu soţia lui. Şi i-am spus da, 
cum m-aţi sfătuit. Şi asta nu-i tot: părinţii Loisei au fost găsiţi. 
Muguette, care venise cu inima plină de bucurie să-i 
împărtăşească fericirea sa bunei Perrine, alunecă pe panta 
confidenţelor. 

Aceste confidenţe avură cel puţin avantajul de a o face să uite 
pentru câteva ore situaţia oribilă în care se găsea. Fiind hotărâtă 
să acţioneze, sosi şi momentul când trebui să pornească la 
drum. Ceea ce şi făcu, după ce o îmbrăţişase pe buna Perrine 
care se încorda ca să nu plângă şi după ce-şi băgă în sân un mic 
pumnal. Şi porni complet singură, pe jos, puţin palidă, dar foarte 
calmă şi hotărâtă. 

Abia plecă şi Perrine inchise cu grijă uşile şi ferestrele şi plecă şi 
ea alergând. Se duse la un vecin care avea un cal şi o şaretă. Ea 
le închirie şi plăti fără să se tocmească preţul cerut. Se aşeză în 
vehicul şi biciui calul, care plecă în graba mare. O ajunse repede 
pe Muguette. Trecu pe lângă ea în vârtej, având grijă să-şi 
ascundă faţa. Trecu atât de repede, încât tânără nici n-o văzu. 
Biciuit fără încetare şi fără milă, calul fugea mâncând pământul 
şi goni nebuneşte până în strada Cossonnerie, unde fu lăsat să 
se oprească. Ascultând confidenţele lui Muguette, Perrine îşi zise 
că singurul om care putea s-o salveze pe tânără era omul care-o 
iubea, logodnicul ei. Şi se duse la Odet de Valvert pentru a-l 
pune la curent, zicându-şi că el va şti să facă ce este necesar. Şi 
acum, ea sărea câte patru trepte odată pe scară. 

Destinul făcu ca Valvert să nu fie acasă. Landry Coquenard, care 
o primi, nu putu să-i spună decât „Domnul conte nu a fost acasă 
noaptea". Ca să-i spună când va veni şi unde ar putea să-l 
găsească era cu totul incapabil, având în vedere că nu ştia 
absolut nimic. 


Acest inconvenient, pe care nu-l prevăzuse, o dobori pe viteaza 
femeie. Văzând acea faţă răvăşită de durere, Landry Coquenard 
se simţi cuprins de compasiune. El o întrebă blând. Ea nu 
aştepta decât să vorbească. li povesti totul, tot ce-ar fi povestit 
lui Odet de Valvert, dacă ar fi avut norocul să-l întâlnească. 
Landry Coquenard fu atât de emoţionat, încât se lăsă sa cadă pe 
un scaun de bucătărie, gândindu-se cu o nespusă groază: 

„Tatăl ei!... Tatăl ei o vrea!... Oribil!... Asta este oribil!" 

XXX 

PROIECTE DE ASASINAT 

În timp ce Perrine venea să strige după ajutor şi nu-l găsea, 
unde era Odet de Valvert şi ce făcea? Tocmai despre asta vom 
vorbi. 

Amintim că Valvert se resemnase şi-l lăsase pe cavalerul de 
Pardaillan singur în cabinetul obscur, unde îl introdusese, pentru 
că Pardaillan îl făcu să înţeleagă că trebuia să fie liber pentru a-i 
veni în ajutor, în caz de nevoie. Amintim, de asemenea, că 
Pardaillan, îndepărtându-l, nu avea alt scop decât să-l împiedice 
să ia parte la o luptă pe care o considera mortală şi în care îşi 
făcea scrupule că-l antrenase. 

Valvert ascultase. Dar nu se lăsase complet înşelat, aşa cum 
crezuse Pardaillan. Indepărtându-se, se gândea: 

„Mi se pare că domnul de Pardaillan nu vrea să-l secondez. De 
ce? Deoarece, cu acea delicateţe care-l caracterizează, şi-ar 
reproşa ca pe o faptă rea, dacă m-ar antrena să-l urmez într-o 
luptă contra redutabilei doamne Fausta. Domnul de Pardaillan 
nu m-a angajat în această luptă. Sunt aici pe cont propriu, chiar 
dacă el vrea sau nu. Şi cum nu sunt obişnuit să fug de luptă, voi 
merge până la capăt, asta ar fi pentru mine. Şi pentru început, 
acum că ştiu cu ce duşman formidabil voi avea de-a face, mi se 
pare foarte potrivit de a profita de ocazia pe care-o am, pentru a 
pătrunde proiectele secrete ale acestui duşman. Pentru asta, eu 
nu am decât să fac ca domnul de Pardaillan: să ascult ce va 
spune doamna Fausta acestui gentilom, care dă impresia unui 
mare senior pe care l-a adus cu sine". 

Ca şi Pardaillan, Valvert avea o rapiditate uimitoare de decizie. 
Şi cum la el ca şi întotdeauna la Pardaillan, execuţia urma foarte 
repede după decizie, el găsi, dat fiindcă terminase reflecţiile pe 
care tocmai le-am reprodus, că este cazul să stea la pândă chiar 


în acea încăpere unde l-am văzut în fruntea unei duzini de 
gentilomi. 

Odet de Valvert ascultă, deci, prima parte a discuţiei dintre 
Fausta şi d'Angouleme. El ascultă până când numele său fu 
pronunţat ca cel al unui nou Ravaillac, care se angaja să-l facă 
pe regele Louis al XIII-lea să sufere aceeaşi soartă ca şi tatăl 
său, Henric al IV-lea. 

El nu auzi mai departe, pentru că d'Albaran care-l căuta pe 
Pardaillan, intră în acel moment în încăperea unde stătea la 
pândă. Avu numai timp să se depărteze doi paşi de uşă. 
D'Albaran nu avu nici un motiv să-l suspecteze. El crezu că se 
afla acolo la ordinele stăpânei lor şi, cu toată încrederea, îi îm- 
părtăşi despre evenimentul care avusese loc şi despre 
dispoziţiile pe care se gândea să le dea pentru a pune mâna pe 
intrus. 

Valvert, înțelegând cât de util putea să-i fie lui Pardaillan, se 
oferi în mod spontan să ia comanda grupului care trebuia să fie 
postat în această încăpere. D'Albaran, care nu putea-să fie 
deodată în toate părţile, se grăbi să accepte. 

Când Pardaillan apăruse împreună cu Fausta şi cu Charles 
d'Angouleme, Valvert şi oamenii săi ştiau deja că n-aveau cum 
să intervină, cel puţin pe moment. 

Valvert văzuse, deci, fără nici o grijă cum Pardaillan se 
îndepărtează cu Fausta. El cunoştea acel cabinet din turnul 
rotund pentru că avusese ocazia de mai multe ori să intre acolo. 
Îl cunoştea, dar era departe de a bănui că acea încăpere era 
astfel aranjată, încât era suficient un gest pentru a te debarasa 
pentru întotdeauna de imprudentul atras acolo. 

Valvert era, deci, aproape liniştit în privinţa lui Pardaillan. 
Bătălia fiind pentru moment depărtată, el îşi spunea, nu fără 
motiv, că totul depindea de explicaţiile care vor fi schimbate 
între cei doi duşmani. 

D'Albaran, investit cu toată încrederea de către stăpâna sa, 
cunoştea de minune toate misterele cabinetului din turnul din 
colţ. La fel, cunoştea toate misterele din acel lăcaş de temut. 
Din momentul în care auzise ordinul Faustei, totul fusese 
hotărât: Pardaillan era condamnat. Nimic nu putea să-l salveze... 
numai dacă nu sfârşea prin a se pune de acord cu cea care, fără 
ca el să se îndoiască, ţinea în mână viaţa sa. Aceasta nu era 
deloc probabil. 


Deci, acţiona în consecinţă. Reveni în anticameră şi spuse celor 
ce se aflau acolo că ar putea să se întoarcă în apartamentele 
lor, că n-ar mai fi nevoie de ei în acea noapte. 

Vestea îi adusese o mare uşurare lui Valvert; se duse în 
apartamentul său. Îşi aduse aminte, că acest apartament era 
situat cu exactitate pe drumul către faimosul cabinet rotund. 
Pardaillan, pentru a ajunge la ieşirea din imobil, fusese obligat 
să treacă prin faţa uşii lui Valvert. Această idee îl făcu, ca în loc 
să se culce, să stea la pândă în spatele uşii. 

Se scurse o oră. Nu auzi nici un zgomot. Işi spuse: 

— Pacoste, se pare că au multe să-şi povestească! 

Mai trecu o oră şi nu se întâmplă nimic nou. 

De-acum începu să se agite. Găsi că întrevederea se prelungea 
anormal de mult. Atunci, pentru prima dată, îi veni această idee 
foarte simplă: „Desigur, trebuie să existe un drum secret, mai 
scurt probabil, pe unde l-ar fi făcut să iasă pe domnul de 
Pardaillan!" 

Găsind această explicaţie liniştitoare, vru să aibă conştiinţa 
împăcată. Deschise fără zgomot şi se strecură pe culoar. In 
obscuritate, înăbuşindu-şi zgomotul paşilor, merse direct la 
cabinet. Se opri în faţa încăperii, care preceda acest cabinet şi 
ezită; 

„Domnul d'Albaran trebuie să fie de gardă în spatele acestei uşi. 
Ce-i voi spune pentru a explica venirea mea aici, la o asemenea 
oră?" 

Această ezitare nu dură mult timp. Deschise hotărât şi intră. Uşa 
cabinetului rotund era întredeschisă. Ardeau încă luminările în 
cabinet şi reflexul lor lumina suficient spaţiul anticamerei în care 
tocmai intrase. Mai întâi, Valvert constată cu satisfacţie că 
anticamera era goală. Apoi, la prima vedere, descoperi o uşiţă 
îngustă deschisă, a cărui existenţă nu o bănuise niciodată. Fu 
lămurit. 

—Acum sunt sigur! îşi spuse. Domnul de Pardaillan a ieşit pe 
acolo! 

Acum se liniştise. Zâmbea. Ochii săi se îndreptară maşinal spre 
raza luminoasă care ţâşnea din întredeschiderea uşii. Ascultând 
de un impuls absurd, se îndreptă spre această uşă întredeschisă 
şi aruncă o privire înăuntrul încăperii. 

Rămase țintuit locului, livid, simțind că i se ridică părul pe cap. 
Totuşi, cabinetul rotund era gol. Dar spre mijlocul podelei se 


căsca o gaură rotundă, având dimensiunile unui puț obişnuit. 
Valvert înţelese deodată totul ca într-o fulgerare. 

„Domnul de Pardaillan a fost aruncat prin această gaura... 
Ducele d'Angouleme a ieşit prin uşa secretă... Şi d'Albaran, care 
a lăsat uşa deschisă şi acest blestemat cabinet luminat, va 
reveni cu siguranţă într-o clipă, să pună toate lucrurile la loc... 
Dacă domnul de Pardaillan nu este încă mort, nu s-a spus totul... 
sunt aici, eu... Dacă l-au ucis, nefericire!..." 

Cu un gest violent îşi fixă centiromul Şi crispat, zbârlit, 
înfFicoşător, cu un pas greu, fără cea mai mică precauţie, el 
merse drept spre uşa secretă. Ce voia? Să ştie dacă Pardaillan 
era mort sau viu. Dacă trăia, să-l salveze cu orice preţ. Dacă era 
mort să-l răzbune. lată ce voia. Şi asta o ştia foarte bine. Cum să 
procedeze pentru a-şi atinge scopul? Despre asta nu ştia 
absolLul nimic. 

De cum se puse în mişcare, îi reveni sângele rece. Şi putu să 
raţioneze. Cobori câteva trepte ale unei scări foarte înguste, 
construită din zidărie. Cobori în întuneric, fără să se gândească 
de a-şi înăbuşi zgomotul paşilor. Cum începu să raţioneze, se 
opri. Ciuli urechile şi se aplecă în întuneric. Rămase astfel 
imobil, un timp destul de lung, privind, ascultând reflectând. 
Rezultatul reflecţiilor lui fu că încercă o mişcare de retragere. În 
acel moment, observă sub el un punct i 

luminos care urca: evident, era d'Albaran care urca. In umbră, 
zâmbi ameninţător şi imediat îşi schiţă în minte un plan de 
acțiune. 

—Voi urca din nou, îşi spuse el, îl aştept în spatele uşii, îl 
ameţesc cu o lovitură de pumn... şi va trebui, apoi, ca el să 
vorbească, să mă conducă spre fundul acestui puț, unde l-au 
aruncat pe domnul de Pardaillan. 

De-a-ndăratelea, el începu să urce, urmărind cu privirea licărirea 
slabă care, dedesubtul lui, se urca uşor. Şi deodată, luminiţa se 
opri. Auzi cu claritate şuşoteli. Işi înăbuşi un strigăt de bucurie: 
„Este vocea doamnei Fausta!... ah! drace, între noi doi, Fausta a 
infernului!..." 

Cobori din nou, cu precauţie, treptele pe care tocmai le urcase. 
Pe măsură ce cobora, vocile se auzeau din ce în ce mai clar. 
Putu să audă foarte bine. Şi iată ce auzi: 

— Ducele? întrebă Fausta. 

— A plecat, doamnă, răspunse d'Albaran. 


— Ţi-a vorbit de Pardaillan? 

— Da, doamnă. Îl crede mort. Şi trebuie să spun că pare foarte 
afectat de această moarte. 

— Va trece... N-ai spus nimic din care să reiasă că se înşală. 

— Am avu't grijă! Cu atât mai mult dacă, domnul Pardaillan nu a 
murit încă, va muri în curând. 

Se făcu tăcere. Fausta se gândea, fără îndoială. Valvert se 
oprise pe treptele scării. Radia: 

„N-a murit! Totul va merge bine!... Dacă nu sunt ultimul 
netrebnic sau dobitoc, nu va muri imediat aşa cum spune acest 
d'Albaran, cobe, de l-ar mânca ciuma, el va ieşi de aici cu mine, 
viu!..." 

Fausta dădu un ordin: 

— Da, doamnă, răspunse d'Albaran. Mă voi duce să deschid 
ecluza care va face să inunde groapa în care se află domnul de 
Pardaillan. 

Se făcu din nou, tăcere. Suplu, uşor, Valvert începu să coboare, 
mestecând printre dinţi: „Cum, vor să-l înnece!... Ah! Lichele!" 
— Nu, spuse brusc Fausta, nu vreau pentru el această moarte 
hidoasă: o lovitură precisă în plină inimă, iată ce se potriveşte 
unui viteaz ca el. 

Vocea Făustei părea înecată în lacrimi în timp ce încheia: 

— Această lovitură, drept în inimă, i*o vei da tu, d'Albaran. 

— Bine, doamnă. 

— Dar Pardaillan este înarmat... Oricare ar fi puterea ta, vezi tu, 
d'Albaran, n-aş vrea să te măsori cu el. Pardailan este singurul 
om din lume care este mai puternic decât tine. Tu nu-l cunoşti 
pe Pardaillan... Dar eu îl cunosc. Şi dacă îţi spun că este mai 
puternic decât tine, aşa este. 

— Atunci ce este de făcut? 

— Mâine dimineaţă vei cobori un dejun pentru Pardaillan... 
Înţeleg ca el să fie tratat cum merită... Vreau pentru el o masă 
copioasă şi delicată. Felurile de mâncare cele mai alese, cu 
vinurile cele mai venerabile. Mă-nţelegi, d'Albaran? 

— Înţeleg, doamnă. 

— Vei amesteca vinul său cu un narcotic... Şi când va dormi... 
Vei face în aşa fel, încât să nu se mai scoale niciodată. 

Acum, Valvert se mai oprise o dată. Şi de data asta, nu mai 
coborâ. Dimpotrivă, urcă imediat şi se îndreptă 


spre apartamentul său. Totuşi, nu se culcă imediat. Se aşeză la 
pândă în spatele uşii. După vreo zece minute, auzi un pas greu 
pe coridor şi întredeschise uşor uşa. Il recunoscu pe d'Albaran, 
care tocmai trecea şi care, cu făclia în mână, se îndepărtă cu 
pasul său greu şi liniştit. 

Numai atunci, el se dezbrăcă într-o clipă şi se strecură între 
cearşafurile patului său. După câteva minute, dormea cu pumnii 
strânşi, cu acel somn robust pe care-l ai la douăzeci de ani. 

XXXI 

ODET DE VALVERT 

A doua zi de dimineaţă, Odet de Valvert îi solicită Faustei 
favoarea unei audienţe urgente, personale. Favoare care-i fu 
acordată. Sub calmul său neschimbat, Fausta se simţea 
intrigată, dar nu neliniştită: se întreba ce ar fi putut să aibă 
tânărul să-i spună în particular. Aceasta n-o împiedică să-l 
primească, de altfel, cu bună-voinţa sa obişnuită. Şi mai întâi, cu 
un surâs grațios, îi mărturisi satisfacția sa. 

— Sunt mulţumită de voi, domnule de Valvert. In cursul alarmei 
de ieri seară, v-aţi arătat zelul pentru care vă sunt 
recunoscătoare. 

Calm, zâmbind, Valvert răspunse: 

— Am venit în mod special pentru a vă relata, doamnă, toate 
evenimentele care s-au desfăşurat ieri, la locuința 
dumneavoastră. 

— Toate evenimentele?... Care evenimente? 

— Dar, făcu Valvert, care-şi luă cel mai naiv aer, discuția 
dumneavoastră cu ducele d'Angouleme, des coperirea domnului 
de Pardaillan la pândă, întrevederea care a urmat cu acelaşi 
domn de Pardaillan în cabinetul din turnul rotund şi dispariţia 
domnului de Pardaillan, care nu a ieşit din acest cabinet şi care 
rămâne de negăsit. Sunt evenimente importante, cred. 

Aceste cuvinte pe care le pronunţă zâmbind, cu aerul său naiv, 
ca şi cum nu şi-ar fi dat seama de gravitatea lor, produseră 
asupra Faustei efectul unei lovituri de măciucă. Inţelese că o 
ameninţare, poate mortală plana asupra ei. 

Fără să piardă nimic din calmul său maiestuos îşi întinse încet 
mâna, apucă ciocănelul de ivoar incrustat, care se afla la 
îndemâna sa, şi lovi într-un clopoțel: 

— Cred că este bine să asiste un martor la audiența voastră 
particulară, domnule de Valvert. 


— Şi eu cred, spuse Valvert şi se înclină cu răceală. Imediat 
apăru d'Albaran. Fausta nu-i spuse un 

cuvânt. Ci, simplu, îl privi fix, o secundă. Fu suficient. Cu pasul 
său greu şi măsurat, colosul se rezemă cu nepăsare de mica 
uşă. 

Cu o impasibilitate rece, mai înfricoşătoare decât scandalul unei 
mânii zgomotoase, Fausta spuse fără să ridice vocea: . 

— Explicaţi-vă, acum, domnule. 

— Nu am venit decât pentru asta doamnă, spuse Valvert Şi 
arătându-l cu un semn al capului pe d'Albaran, 

care stătea încremenit în atitudinea sa absentă, cu un zâmbet 
subtil: 

— O s-o fac cu atât mai complet cu cât mă simt mai în largul 
meu acum pentru a spune lucruri pentru care mi-am făcut 
scrupule să le spun unei femei singure şi fără apărare.. 

Fausta aprobă cu gravitate din cap. Valvert începu cu aerul său 
naiv: 

— Mai întâi, trebuie să vă spun doamnă, că am ascultat 
conversaţia dumneavoastră cu ducele d'Angouleme. Ştiu, deci, 
chestiuni esenţiale spuse de dumneavoastră în cursul acestei 
întrevederi. 

— Ah! făcu ea cu vocea sa glacială. Şi ce ştiţi dumneavoastră, 
să vedem? Sunt curioasă să vă ascult. 

— Curiozitatea vă va fi satisfăcută, spuse Valvert, înclinându-se 
cu cea mai perfectă dezinvoltură. 

Se îndreptă şi devenind şi el glacial, ţintuind-o cu privirea sa 
scânteietoare, zise cu o voce muşcătoare: 

— Ştiu că, cu ajutorul regelui Spaniei, aţi complotat să-l 
deposedaţi pe regele Louis al XIll-lea pentru a-i da coroana 
bastardului d'Angouleme... Ştiu că pentru a prăda sunteţi 
hotărâtă să mergeţi până la asasinat... Ştiu că vă credeţi sigură 
că veţi înarma mâna mea cu cuțitul lui Ravaillac cules din 
sângele victimei sale regale. lată ce ştiu... Şi că aţi presupus că 
veţi găsi într-un Valvert stofă de mizerabil ucigaş de rege, iată 
una dintre injuriile cumplite pentru care mi-aţi fi dat satisfacţie, 
dacă aţi fi fost bărbat... Dar sunteţi o femeie... Treacă! 

— Apoi? spuse ea fără să cliplească. 

— Apoi, trebuie să adaug că eu am fost, doamnă, acela care l-a 
condus pe domnul de Pardaillan în acel cabinet unde a fost 
descoperit de signor d'Albaran, dar de unde a putut să audă 


până la capăt, acea discuţie foarte interesantă din care nu am 
surprins decât inceputul. 

— Dumneavoastră aţi făcut asta? 

— Eu am făcut-o. 

— De ce? 

— Pentru că domnul de Pardaillan mi-a cerut-o... Şi eu nu-i pot 
refuza nimic domnului de Pardaillan. 

— Pardaillan este, deci, unul dintre prietenii voştri? strigă Fausta 
exasperată. 

— Domnul de Pardaillan!... De cinci sau şase ani de când îl 
cunosc, el este, într-un fel, tatăl meu... El este cel care a făcut 
din mine un bărbat... Am pentru el atât respect şi afecţiune cât 
n-am putut să am pentru tatăl meu pe care l-am pierdut când 
eram copil. 

Fausta ridică spre cer ochii încărcaţi de o mută imprecaţie. Se 
aştepta la orice, dar nu la această lovitură. Şi Valvert, care-i 
ghici gândul, ironiza cu răceală. 

— înţeleg decepţia voastră. Înseamnă într-adevăr să nu ai noroc 
ca să alegi pentru executarea uneltirilor sumbre şi necinstite 
tocmai pe cel ce a primit învăţăturile domnului Pardaillan, care 
este onoarea  întruchipată. Cum de nu sunteţi mai bine 
informată, doamnă?... 

Fausta îşi revenise deja în fire. 

— Este tot ce aţi avut să-mi spuneţi? făcu ea, cu un zâmbet 
livid. 

— Nu, doamnă, exclamă cu vioiciune Valvert. Am început prin a 
vă spune că domnul de Pardaillan a dispărut. 

Trebuie să vă spun că am pentru el o afecțiune filială. Să vă 
spun că vreau să vă vorbesc despre el: l-ați âtras pe domnul de 
Pardaillan într-o capcană... cea mai mizerabilă, cea mai 
abjectă... Aşa trebuie să fie pentru că, domnul de Pardaillan nu a 
ieşit din cabinetul vostru din turnul din colţ, unde a făcut 
imprudenţa să vă urmeze. Ce-aţi făcut cu domnul de Pardaillan, 
doamnă? 

— Domnul de Pardaillan a murit, bravă Fausta. 

— Minţiţi, doamnă, o şfichiui din nou Valvert, şi ştiam că o să 
mai minţiţi josnic, cu viclenie... Ştiu că n-a 

murit încă... Ştiu că trăieşte, închis în groapa acoperită cu trapă, 
unde l-aţi aruncat... Ştiu că acesta (îl arătă pe d'Albaran cu un 
gest dispreţuitor), care mă asasinează cu privirea, trebuie să-i 


ducă o masă copioasă şi delicată, stropită cu vinuri bune... la 
care va avea precauţia să adauge un narcotic... ceea ce îi va 
permite, fără să-şi rişte pielea... să-i dea o lovitură de pumnal, 
mortală, directă în inimă, pe care o consideraţi mai demnă de el 
decât moartea hidoasă prin înecare... Şi ştiind toate acestea, 
adaug: nu voi pleca de aici decât cu domnul de Pardaillan. 
Fausta îl ascultase, încremenită în indiferența ei trufaşă, fără ca 
vreun muşchi al feţei să tresară măcar o dată. Văzând-o atât de 
calmă, ai fi putut să crezi că vorbele violente ale lui Valvert nici 
nu-i fuseseră adresate. 

— În realitate, spuse cu vocea sa blândă, cererea voastră mi se 
pare cum nu se poate mai justă şi legitimă. 

Şi întorcându-se spre d'Albaran: 

— D'Albaran, adăugă ea cu aceeaşi blândeţe înfricoşătoare, dă-i 
satisfacţie domnului de Valvert. Şi fiindcă îl iubeşte pe domnul 
de Pardaillan ca pe un tată, fă în aşa fel, încât să plece de aici 
împreună. 

Valvert, cum nu înţelesese, se înclină în semn de mulţumire. 
Apoi se întoarse spre d'Albaran. Fără să spună vreun cuvânt, 
fără să facă vreo mişcare, îl vedea că vine. Şi faţa lui nu exprima 
un alt sentiment decât curiozitatea. 

D'Albaran nu-şi scoase sabia din teacă. Nici el nu spuse vreun 
cuvânt. Avansa legănându-se. Când fu la doi paşi de Valvert, 
care-l privea curios, ca amuzat, cu vocea sa profundă de bas, 
fără mânie, cu gravitate, spuse: - 

— Ai insultat-o pe suverană, vei muri... Îţi dau o secundă ca să 
te rogi lui Dumnezeu. 

Într-adevăr, se opri. Apoi făcu cei doi paşi ce-l despărţeau de 
tânăr, îşi ridică pumnul monstruos şi-l năpusti cu toată forţa în 
capul lui Valvert pe care-l domina cu înălţimea sa uriaşă. 

Valvert văzu cum se ridică asupra lui masa enormă, capabilă să 
omoare un bou dintr-o lovitură. Nu clipi, nu făcu nici o mişcare. 
Numai că atunci când văzu pumnul abătându-se asupra sa, se 
răsuci -pe călcâie. Mişcarea se făcu atât de rapid şi precis de 
parcă ar fi făcut parte din lovitura lui d'Albaran. Acesta nu 
întâlni decât aerul. Îşi pusese întreaga sa forţă de Hercule în 
această lovitură, care trebuia să fie mortală. Dus de elan, căzu 
în nas. Asta şi aştepta Valvert. În timp ce se ştergea, el îşi ridică 
pumnul şi-l izbi cu un gest fulgerător. 


Nu-şi rată lovitura. Dar în ciuda elanului său, colosul, solid ca o 
stâncă aşezat pe picioarele sale enorme, n-ar fi căzut poate. 
Pumnul lui Valvert, căzând în capul lui cu o forţă 
nemaipomenită, îl făcu să se întindă pe jos, zăpăcit, la picioarele 
Faustei. Dintr-o mişcare, Valvert sări asupra lui, fără să-i lase 
timp să- şi revină. Din nou, pumnul său se ridică şi se abătu cu 
toată forţa în capul lui d'Albaran, care pe jumătate mort, rămase 
întins în locul unde căzuse. 

Fausta, copleşită de o uluire extraordinară, aruncă o privire 
asupra colosului, în forţa căruia crezuse prea mult. Poate nu era 
mort. In orice caz, nu dădea semne de viaţă. Şi ea se afla la 
bunul plac al învingătorului. Dar minunatul său calm n-o părăsi. 
Intinse mâna spre ciocănel. 

Valvert, care-şi revenise în acel moment, o văzu cu degetele pe 
ciocănel. Se ridică în faţa ei şi, cu un calm teribil, o avertiză: 

— Fiţi atentă, doamnă, căci dacă faceţi gestul de a suna, mă 
veţi pune în situaţia de a vă omori. „Suntem morţi, domnul de 
Pardaillan şi eu, îşi spuse el, dacă nu reuşesc să fac să se năruie 
orgoliul sălbatic al acestei femei!" 

Nu ezită. Făcu gestul pe care Fausta credea că nu va îndrăzni 
să- | facă niciodată: se repezi spre pumnalul ridicat al Faustei, 
care se găsi prins într-o menghină şi nu mai recăzu. In acelaşi 
timp, îşi scoase pumnalul şi îi puse vârful pe gâtul ei. Fausta 
încercă să-şi smulgă pumnul din strânsoarea -puternică în care 
se afla. El- strânse şi mai puternic, frângând fără milă pumnul 
delicat şi alb. În acest moment, cu o voce înfricoşătoare, el 
spuse: 

— Un strigăt, o chemare şi vă înjunghii fără milă. Degetele sale 
zdrobite se desfăcură fără voie şi 

lăsară să cadă ciocănelul. Nu mai chemă. Avu, cel puţin, orgoliul 
suprem de a-şi reprima geamătul de durere care i se urcase 
până la buze. 

— Aţi asasina, deci, o femeie? spuse ea. 

— Da... dacă mă constrângeţi. 

— Haide, loviți. Credeţi că mi-e frică de moarte?... 

— Sunteţi vitează, o ştiu, răspunse Valvert cu un ton mortal. 
Moartea nu înseamnă nimic pentru voi. Dar dacă vă omor, şi 
pentru a o face nu am decât să apăs lama aceasta până la 
capăt, dacă vă omor, zic, trebuie să spuneţi adio la toate 
proiectele ambiţioase, la toate visele de mărire în viitor. Trebuie 


să lăsaţi neterminate toate manevrele infernale la care ţineţi 
mai mult decât la viaţa voastră. Or, iată pactul pe care vi-l 
propun: viaţă pentru viaţă, mi-l daţi pe domnul Pardaillan viu, şi 
în schimb vă las să trăiţi. Dar, cum cu voi nu se ştie, dacă s-au 
luat destule precauţii, vă avertizez că va trebui să mă conduceţi 
chiar dumneavoastră, în groapa în care este închis domnul de 
Pardaillan. Apoi ne veţi conduce chiar dumneavoastră, sănătoşi 
şi în siguranţă, în afara redutabilei vizuine. lată, doamnă. Aveţi 
două secunde pentru a vă hotări. 

Ea nu voi totuşi să moară. Acceptă cu vitejie şi răceală 
înfrângerea sa. Şi ţintuindu-l cu ochii săi din care ţâşneau flăcări 
mortale, cu un calm sinistru: 

— Bine, spuse ea, vă voi conduce chiar eu. Valvert o lăsă 
imediat. 

Fausta, care se ridica chiar în acel moment, avea' privirea 
îndreptată asupra corpului lui d'Albaran, întins, fără nici o 
mişcare. Şi ea ocoli acel corp care-i bara trecerea, ţinând tot 
timpul ochii fixaţi asupra lui. După aceea, ea îl invită scurt: 

— Veniti! 

— O clipă, doamnă, o avertiză Valvert, privind-o în ochi, vom 
trece printre gentilomii voştri, printre soldaţii şi servitorii voştri. 
Vom traversa săli şi coridoare, care pot fi aranjate ca şi 
cabinetul rotund, unde v-ar fi deajuns un gest pentru a vă 
debarasa de mine, cum v-aţi debarasat de domnul de Pardaillan. 
Vă previn că la cel mai mic gest suspect din partea voastră sau 
la cel mai mic cuvânt echivoc pronuţat prea tare, vă voi lovi 
ime-diat cu pumnalul în gât. 

— Dacă vă temeti de trădare, luaţi-mi mâna, spuse ea cu o 
perfectă indiferenţă. 

— Accept marea onoare pe care binevoiţi să mi-o faceţi, spuse 
el cu simplitate. 

Şi îi întinse nu pumnul, ci mâna stângă deschisă. În această 
mână, Fausta îşi puse, fără să ezite, mâna dreaptă. Degetele lui 
Valvert se închiseră pe această mână: o ţinea bine, era sigur că 
nu ar fi putut să-i scape. 
Înainte de a trece pragul uşii, Fausta se opri şi se întoarse 
pentru ultima dată. Încât Valvert crezu că trebuie să-i spună: 

— Liniştiţi-vă, doamnă, am vrut pur şi simplu să-l ameţesc, nu 
să-l omor. Nu este în pericol. În câteva clipe îşi va reveni şi nu 


va simţi altceva decât o anumită greutate la cap şi o anumită 
slăbiciune în membre. 

Douăzeci şi patru de ore nu se va mai arăta. 

Aceste cuvinte părură să calmeze neliniştea Faustei. Ceva ca o 
umbră de zâmbet flutură pe buzele sale şi mulţumi cu o uşoară 
înclinare a capului. 

Porniră la drum. Fausta, probabil din obişnuinţă, continua să 
păstreze un ritm lent, enervant pentru Valvert care, grăbindu-se 
să termine, încercase zadarnic, de mai multe ori, s-o facă să 
grăbească pasul. În sfârşit, ajunseră la groapă. Fausta mergea, 
fără să ezite, cu siguranţa celui care cunoaşte foarte bine 
locurile. Ea tocmai se opri în faţa unei uşi de fier, în aparenţă 
fără închizătoare. Cu felinarul, cu care se înarmaseră înainte de 
a se adânci în măruntaiele pământului, Valvert lumină şi, în timp 
ce ea deschidea uşa acţionând un resort, strigă fericit: 

— Ei, domnule Pardaillan! Sunt eu, Odet! Veţi fi liber!... 

După ce deschise uşa, ca să arate că era de bună credinţă, 
Fausta intră prima. Valvert o urmă, cu felinarul în mână, puţin 
mirat, văzând că Pardaillan nu-i răspunde. Intrară şi le scăpară 
ambilor un strigăt de decepţie: pivnita era goală. Nu era 
Pardaillan, nu era nimeni nici o fiinţă acolo dedesubt. 

— Pe infern, doamnă, bombăni furios Valvert, dacă [este vreo 
trădare, vă jur că o veţi plăti scump! 

Spunând aceste cuvinte, el îşi scoase repede pumnalul şi se 
aruncă între uşă şi ea. 

De altfel, Fausta nici nu se gândea să fugă. Niciodată nu 
încercase să scape printr-o trădare. Era la fel de stupefiată ca şi 
el. 

— Nu înţeleg nimic! exclamă ea. 

— Sunteţi sigură că nu v-aţi înşelat? întrebă Valvert care, fiind 
tot timpul în gardă, nu se mai îndoia de buna sa credinţă. 

— Îmi cunosc casa, cred, protestă cu un ton de netăgăduită 
sinceritate. De altfel, vedeţi: pivnita este rotundă. Suntem în 
turnul rotund. Şi casa, ştiţi, nu are decât un turn rotund. 

Era adevărat: pivnita era rotundă. „Pe Dumnezeu! îşi spuse 
Valvert, domnul de Pardaillan nu este omul care să aştepte 
stupid ca cineva să-l scoată din încurcătură. Are obiceiul să-şi 
rezolve singur afacerile şi fără să întârzie. El a trebuit să 
găsească mijlocul de a evada din această temniţă." 


Făcu un pas înainte şi ridică felinarul pentru a examina pivniţa, 
căutând la rândul său, aşa cum făcuse Fausta înaintea lui, 
drumul misterios prin care domnul de Pardaillan a putut să 
scape. 

Făcu un pas înainte. Mai făcu încă doi. Şi în acel moment simţi 
pe cap un şoc înspăimântător. | se păru că bolta de piatră căzu 
deodată în capul său. Un zgomot teribil îl asurzi. Căzu ca un 
bloc, cu faţa la pământ şi rămase imobil. 

Fausta trecu cu răceală peste corpul lui şi ieşi. 

D'Albaran, răsări nu se ştie de unde, livid, clătinându-se pe 
picioare, strângând penibil pumnul său drept şi stând lângă ea, 
cu o lanternă în mână, în timp ce, cu un calm extraordinar, ea 
închidea cu grijă uşa de fier, zicând: 

— Nu vei mai avea timp să-ţi iei revanşa. Mi s-a părut acolo sus 
că deschideai şi închideai ochii. De aceea am mers cu o 
încetineală calculată pentru a-ţi da timp să mi te alături. S-a 
făcut acum... A murit... 

— Nu sunt chiar sigur, doamnă, mărturisi d'Albaran cu o voce 
plângăreaţă. 

— Haida-de! protestă Fausta cu un ton plin de convingere, tu 
omori un bou cu o lovitură de pumn! 

— Când dispun de toate posibilităţile, da, doamnă... Dar astăzi, 
am fost pe jumătate mort chiar eu... Mă simt foarte slăbit... Nu 
sunt sigur pe lovitura mea... Şi, dacă vreţi să mă credeţi, 
doamnă, trebuie inundată pivniţa cât mai rapid. 

— Şi Pardaillan? făcu Fausta fără să răspundă. Este într- adevăr 
extraordinar să iasă de acolo!... Aş refuza să cred, dacă nu aş fi 
văzut, cu proprii mei ochi, pivniţa goală... 

— Nu poate fi decât în galerie, o asigură colosul. A putut să 
smulgă o bară, dar nu va putea să sfărâme poarta de fier care 
dă spre râu... 

Şi repetă cu mai multă putere: 

— Este foarte simplu: trebuie inundate pivniţa şi galeria. 

— Ei bine, du-te d'Albaran, du-te, îl autoriză Fausta. Şi cu un ton 
lugubru: 

„Sărmanul Pardaillan, era scris că trebuie să sfârşească înecat." 
XXXII 

CANALUL SUBTERAN 

Când Pardaillan fusese aruncat în gol, simți mai întâi cum cade 
ca un bloc şi nu a putut să audă strigătul de surpriză al Faustei 


şi al ducelui d'Angouleme, rămaşi în cabinetul rotund. Brusc, 
căderea fulgerătoare se opri. Suferise o scuturătură foarte 
puternică urmată de un timp de oprire foarte scurt. După care 
reîncepu coborârea, însă de data aceasta lent. 

Genul de platou pe care se afla fotoliul în care" şezuse probabil 
că era montat pe cremaliere invizibile, căci coborârea se efectua 
acum cu o precizie mecanică, fără izbituri, fără smucituri, într-un 
fel foarte moderat. Pardaillan, care-şi regăsise sângele-rece de 
neclintit ce-l părăsea foarte rar, îşi zise: 

„Doamna Fausta nu vrea ca să-mi rup oasele în fundul acestei 
temnițe subterane! Este totuşi ceva!..." 

Se ridică. Şi cum, deşi avea vederea excepţională şi fusese 
dotat cu preţioasa calitate de a vedea în întuneric, nu vedea 
decât tenebrele care-l înconjurau, întinse braţele în jurul lui: 

„Un puț! îşi spuse el, cobor într-un puț!" 

Rămase în picioare, fiind atent, cu urechile ciulite, forţându-se 
să perceapă cu auzul ceea ce nu putea să distingă cu privirea. 
Nu auzi decât scârţâitul destul de puternic pe care-l făcea 
maşina în funcţiune. Deodată, acest scârţâit încetă. Şi, odată cu 
încetarea zgomotului, maşina se opri. 

„Bine. Se pare că am ajuns la destinaţie, se gândi Pardaillan. 
Dar unde sunt?... Şi ce mă aşteaptă aici?... Să mă ia ciuma, dacă 
ghicesc ce mi-a rezervat în fundul acestei gropi doamna Fausta, 
atât de bogată în invenţii diabolice!..." 

Şi cu un zâmbet ironic: 

„Totuşi, nu este un motiv de a nu încerca să-mi dau seama." 
Întinse piciorul. Simţi golul, în timp ce cu o clipă mai înainte, 
platoul rotund pe care se afla era încastrat foarte strâns în 
pereţii puţului. Se aplecă şi sondă golul cu sabia. Nu întâlni 
fundul. În acel moment, auzi din nou un fel de scârţâit mai 
puternic, ca şi cum o parte a maşinii fusese pusă, din nou, în 
funcţiune. Simţi că platoul se înclină uşor sub ei. 

Şi masa enormă a fotoliului monumental, urmând această 
înclinare, îl împingea irezistibil. 

„Se pare că trebuie să coboare! spuse el. Fie, să coborâm." Se 
feri să sară. El se lăsă să alunece uşor. Imediat fu cu picioarele 
pe pământ, fără să simtă vreo altă durere decât o slabă 
zdruncinătură. În întunericul opac el se depărta vioi, prevăzând 
ce avea să urmeze: căderea fotoliului care se producea chiar în 
locul pe care tocmai îl părăsise şi a cărui greutate l-ar fi zdrobit 


cu siguranţă. Fără să piardă o secundă, sondând prudent solul 
cu un picior , el merse la perete. Merse de-a lungul lui fără să 
ridice o clipă mâna de pe el. 

„Văd despre ce este vorba, spuse el, sunt în fundaţiile turnului 
rotund. Şi acum, că ştiu asta, să fiu sfârtecat, dacă văd ce 
avantaj aş avea din această descoperire". 

Se gândi o clipă şi: „Trebuie să fie o uşă la acest puţi... Să 
căutăm uşa": Căută. Nu găsi nimic. Uşa de fier nu mai avea nici 
zăvor şi nici broască, nici în interior, nici în exterior. Trebuie că 
era minunat încastrată în perete. De altfel, fu sustras în 
căutarea sa: scârţâitul maşinii începuse, din nou, acolo sus. Ciuli 
urechile. Zgomotul începea să se diminueze. El traduse: _ 

„Este platforma mea care urcă, din nou." Nu se înşela. Işi reluă 
cercetarea uşii. Se obosi degeaba, renunţă pentru moment. Pe 
dibuite, căută fotoliul, îl îndreptă, se aşeză şi se cufundă în 
reflecţii adânci. Asta dură destul de mult timp. O oră, poate. 
Deodată, exclamă: 

„Uite! S-ar spune că este mai puţin întuneric aici!..." Fu imediat 
în picioare, adulmecând. Şi râse încetişor acolo sus, aproape de 
plafon, era o deschidere îngustă prin care cădea o aparenţă de 
lumină palidă. In rest, deschiderea era protejată de două bare 
de fier, în cruce, şi era atât de departe încât nici nu era cazul să 
consideri că o vei atinge. Nu conta, descoperirea îi păru impor- 
tantă lui Pardaillan, care, după ce râse încetişor, aşa cum am 
spus, se gândi: 

„Ar trebui să ştiu ce se află în spatele acestei deschideri... Poate 
chiar nimic... In orice caz, ar trebui să se ducă acolo, să vadă... 
Da, dar, drace, cum să ajungi până acolo?" 

Se gândi o clipă şi începu să râdă: 

"Sunt de trei ori neghiob! exclamă, şi acest fotoliu pe care 
doamna Fasta a avut buna inspiraţie să mi-! lase, nu este o 
scară gata găsită?..." A 
Nu pierdu nici o secundă şi târî fotoliul enorm sub deschidere. şi 
puse picioarele pe braţele lui. Se cocoţă pe spetează. De data 
aceasta, se afla la înălţimea dorită. Işi strecură capul între cele 
două bare şi scotoci, în umbră cu privirea sa pătrunzătoare. 
Ochii săi începură să se obişnuiască cu întunericul şi, de altfel, 
întunericul era mai puţin dens în partea asta; el putu să distingă 
destul de bine pentru a-şi da seama că se afla în faţa unui canal 


subteran destul de mic din plafon: ceea ce d'Albaran numise 
„galerie". Începu să-şi pună întrebări. 

La câteva degete, dedesubtul barelor de fier de care se ţinea, 
era o gaură rotundă, asemănătoare unui ciur mare de 
stropitoare. Scoase un şuierat admirativ. Înţelese: 

„Acest culoar subteran duce la râu... Aceste tuburi vin de la 
râu... Nu ai decât să acţionezi o vană, o ecluză, un mecanism 
oarecare pentru a aduce apă în aceste tuburi... Apa vine să se 
deverseze în pivniţă prin acest ciur de stropitoare, care nu 
seamănă cu nimic şi pe care nu l-am putut distinge de jos... 
Pivniţa se umple încet şi cel care se află acolo sfârşeşte prin a fi 
înecat... După ce, odinioară, a încercat, în zadar, să mă 
asasineze în douăzeci de moduri diferite, Fausta de data asta, a 
hotărât să fiu înecat!" 

Rămase un timp gânditor. El traduse rezultatul reflecţiilor sale 
prin următoarele cuvinte: 

„Este foarte simplu să scapi de la înec, nu am decât să trec în 
acest culoar! Simplu... Hm!... Poate trebuie 

să temporizezi pentru a reuşi mai bine! Căci, în fine, dacă nu se 
opreşte apa, apa, după ce va umple complet pivniţa, va năvăli în 
această deschidere, va invada canalul... Am spus bine: aş 
temporiza pentru a reuşi mai bine şi când spun a reuşi este un 
mod de a vorbi, căci nu aş sări aici, m-aş scufunda cu totul... 
Dar, un minut, să nu ne grăbim prea mult pentru a rezolva 
problema... mai ales să nu lăsăm totul baltă, când a câştiga timp 
poate fi salvarea noastră. Şi apoi, nimic nu-mi dovedeşte că nu 
vor opri apa, când vor crede că pivniţa este plină?... Şi apoi, 
întrucât acest canal duce la râu, trebuie să fie o deschidere 
oarecare în partea aceasta?... Cine-mi spune că nu aş putea să 
trec prin această deschidere... Hotărât, am spus bine: cel mai 
simplu este să trec în acest culoar. Să vedem, acum, dacă acest 
lucru simplu este realizabil şi cum." 

Aproape imediat auzi un zgomot semnificativ în tuburi. 

„Drăcia dracului îşi spuse. Doamna Fausta va da drumul la apă 
în temniţă. Trebuie să nu fiu surprins de inundație. Să vedem 
puţin unde ne aflăm." 

Reveni la deschiderea pivniţei. Apa curgea în jeturi mici prin 
ciurul stropitoarei. Dar nu se mai gândea să se ocupe de asta. 
„Ce este asta?" îşi spuse în şoaptă. 


Asta era felinarul scăpat din mâinile lui Odet de Valvert, pe care 
Fausta din neglijenţă nu-l luase, şi care, din fericire, nu se 
stinsese în cădere. Luminiţa slabă a acestui felinar îl făcu să-l 
vadă pe Valvert, pe care nu-l recunoscu, dat fiind că era întins 
cu faţa la pământ. 

„Uite, doamna Fausta, în absenţa mea, a considerat că trebuie 
să-mi trimită un tovarăş! se gândi Pardaillan. Dar acest nefericit 
nu se mişcă. Oare este mort? Drace, trebuie să văd de- 
aproape". 

Se lăsă să alunece prin deschidere, căută cu picioarele speteaza 
fotoliului şi cobori repede. Deşi acționa repede, nu ajunse jos 
mai puţin ud, întrucât coborâse sub jetul de apă care cădea de 
sus. De altfel, nici nu dădu importanţă. Luă felinarul şi îndreptă 
lumina spre Valvert, care se întoarse. Atunci îl recunoscu. 

— Odet! strigă cu glas sfâşietor. Şi bombănind teribil: 

„Ah! Fausta infernului! Nefericirea să cadă pe tine, dacă ai 
omorât acest copil!" 

Ingenunche în faţa rănitului, îl ridică, îl pipăi, îl controla, îl 
ascultă. îşi dădu repede seama că nu era decât leşinat. Se grăbi 
să-i dea îngrijirile necesare, cele care, cel puţin, putea să i le 
dea în împrejurările deosebite în care se găseau. 

Odet de Valvert, în sfârşit îşi recapătă cunoştinţa. 

— Domnul Pardaillan! exclamă, stupefiat de a se afla în braţele 
cavalerului. 

— Ei bine, sărmane conte, cum vă simţiţi? se informă Pardaillan 
cu acea răceală pe care şi-o afişa când voia să-şi ascundă 
emoția. 

— Atât de bine cum poţi să te simţi când îţi cad pe cap o sută de 
livre, avu curajul să glumească Valvert. 

— Bine; zâmbi Pardaillan, mulţumesc lui Dumnezeu, aveţi capul 
solid. Nu v-aţi rupt nimic, asta-i important. După o oră veţi fi la 
fel de robust ca şi înainte. 

— N-are importanţă, iată o perfidie pe care domnul d'Albaran 
mi-o va plăti... cu şi mai mult interes. 

Nu întârziară mai mult. Sub aversa, care-i udase din cap până în 
picioare, ei escaladară fotoliul şi trecură în 

conductă. Aici se scuturară. Pardaillan o luă înainte, ţinând în 
mână felinarul pe care avusese grijă să-l ia, ferindu-l de aversă 
sub pelerină. Îl conduse pe tânăr până la cealaltă extremitate a 
drumului strimt, aproape de poarta care-i despărţea de râu. Se 


gândi că puţinul aer curat, care trecea prin găurile acestei porţi, 
îl va remonta. 

Pardaillan simţea necesitatea imperioasă de a evada cât mai 
repede din acest drum subteran. Într-adevăr, în pivniţă, şi-a 
putut da seama că apa urca cu o viteză neliniştitoare. Dacă 
continua să urce cu aceeaşi rapiditate, nu va întârzia să 
năvălească în refugiul lor actual. Dar acum Pardaillan era liniştit. 
Revenind datorită felinarului, observă un bloc enorm de zidărie, 
ţdesprins de boltă, cu care era sigur că va face să sară 
închizătoarea atât de recalcitrantă. Numai că nu-i era dat oricui 
din lume să ridice acest bloc pe care conta. 

Observând că efortul pe care tocmai îl făcuse Odet de Valvert îl 
obosise, Pardaillan hotărî că era prudent să-i acorde o pauză de 
un sfert de oră. Putea s-o facă cu toată încrederea: oricât de 
repede ar fi urcat apa, tot ar mai fi avut cel puţin o oră până să 
ajungă la ei. 

Il lăsă pe Valvert să respire cu bucurie aerul curat al râului şi 
plecă să caute bucata sa de stâncă pe care o [aduse şi o lăsă să 
cadă aproape de poartă zicând: 

— Aşezaţi-vă, Odet, şi să răsuflăm puţin înainte de a o întinde. 
— Intr-adevăr, domnule, o clipă de răgaz n-ar fi prea mult. Mă 
simt încă ametit, mărturisi Valvert, aşezându-şe pe blocul de 
piatră. 

— Pentru că avem câteva minute, spuse Pardaillan, povestiţi-mi 
cum se face că v-am găsit pe jumătate mort în acea pivniţă, de 
unde începusem să evadez şi care este miracolul că am revenit 
la timp pentru voi. 

Odet de Valvert povesti tot ceea ce făcuse din clipa în care 
Pardaillan îl concediase până în momentul în care fusese 
doborât pe la spate. Cavalerul ascultă această povestire cu 
toată atenţia pe care o merita. Din când în când, în întuneric 
zâmbea cu un aer de aprobare. De asemenea, din când în când, 
întrerupea povestirea cu un gest, privea printr-unul din ochiurile 
porţii de fier şi de jur-âmprejur. Sau pur şi simplu îşi lipea 
urechea de această poartă şi asculta cu o atenţie deosebită. 
Când tânărul sfârşi de vorbit, rămase un moment gânditor, 
emoţionat. Cu acea emoție plină de uimire pe care o încercase 
întotdeauna în faţa unui act de devotament îndeplinit anume 
pentru el. Şi zâmbind ironic, ca şi cum ar fi râs de sine însuşi, cu 


acea voce extraordinar de blândă pe care o avea în momentele 
sale de emoție: 

— Astfel, bietul meu Valvert, spuse el, din cauza mea şi pentru 
mine, v-aţi făcut un duşman de moarte din doamna Fausta?... 

— Aş! făcu Valvert cu un aer detaşat, cred că de la întâlnirea 
noastră de ieri seară, m-am zbătut ca dracii în agheasmatar ca 
să vă salvez... Şi în sfârşit, domnule, voi mi-aţi salvat viaţa... 
Căci fără voi, aş fi fost inevitabil înecat în acea pivniţă din care 
m-aţi scos! Este o datorie în plus pe care o simt pentru 
dumneavoastră. N-am să uit niciodată domnule. 

Pardaillan deschise ochii strălucind de maliţie, zâmbi, dar nu 
putu să nu remarce că pentru el, Pardaillan, tânărul s-a pus în 
situaţia periculoasă de unde l-a scos şi că, în consecinţă, nu-i 
datora nimic. 

Şi Valvert reluă: 

— Am o veste fericită să v-o spun, domnule: am găsit-o pe fiica 
vărului meu Jehan, pe micuța Loi'se. 

158 

— Sunteţi sigur? întrebă cu voioşie Pardaillan. 

— Cu adevărat, domnule. Am văzut boneţica pe care o purta 
când a fost răpită: este brodată cu blazonul de Saugis. Nu este 
nici o îndoială. 

— lată o veste fericită, într-adevăr. Şi unde aţi găsit-o pe 
fetiţă?... Cum?... Şi mai întâi, cum se simte?... N-a | suferit prea 
mult? Nu este nefericită?... 

— Fetiţa se simte de minune, îl linişti Valvert. Este fericită, 
alintată, îngrijită cu dragoste, ca o mică regină de către tânăra 
care a adăpostit-o, care-i ţine loc de mamă şi care o adoră ca şi 
cum ar fi cu adevărat fiica sa. 

— Povestiţi-mi ce ştiţi, Valvert, vreţi? 

Cum deschise gura, Pardaillan îi tăie vorba, exclamând cu un 
glas înăbuşit: 

— Drăcia dracului! de data asta, sunt sigur că nu mă înşel! 
Valvert îi strecură la ureche. 

— S-ar spune că este fâşâitul unei bărci care alunecă de-a 
lungul cheiului, sub această poartă. 

— Nu-i aşa? Şi mie mi s-a părut la fel, răspunse Pardaillan cu 
voce scăzută. 

Şi cu un zâmbet subtil: 


— Şi cum barca se află acolo deja de mult timp şi cum cei din 
ea evită cu grijă să vină în dreptul acestor 

găuri de unde noi putem să-i vedem, trag concluzia că | ei sunt 
acolo pentru noi şi că aşteaptă să vadă, dacă din fântâmplare, 
n-am putea să ieşim din această gaură. 

— Zău! aprobă Valvert. 

— Şi, la rândul său, preciza: 

— Doamna Fausta a fost, mai întâi, stupefiată de dispariţia 
voastră. Am văzut foarte bine că nu înţelegea nimic. Apoi, şi-a 
revenit în fire. Şi şi-a trimis spadasinii să vă aştepte la ieşire” 
Probabil că, imediat ce vom intenţiona să scoatem nasul din 
această gaură, cum spuneţi, vom fi salutaţi cu câteva 
archebuze. 

— Este, într-adevăr, şi părerea mea, aprobă, la rândul său, 
Pardaillan. 

În realitate, lucrurile stăteau astfel: Fausta dăduse ordine, în 
consecinţă, lui d'Albaran, însărcinat întotdeauna cu executarea 
lor. De cum a pus la cale inundația, a urcat într-o bărcuţă cu trei 
din oamenii săi, el se postase tocmai sub mica poartă de fier. 
Unul din aceşti oameni, mânuia lopeţile. D'Albaran şi ceilalţi doi, 
cu câte o muschetă încărcată în mână, erau gata să tragă, 
imediat ce poarta s-ar fi deschis. 

— Ce hotărâți, domnule? întrebă Valvert. Pardaillan reflecta, 
încruntat. 

— Este enervant, murmură el, că nu putem să vedem câţi sunt. 
— Şi fixându-l scrutător pe tânăr, ca şi cum ar fi măsurat până în 
ce punct poate să conteze pe el: 

— V-aţi revenit destul de bine pentru a face o tentativă de 
lovitură? 

— Cu voi, domnule, se poate face orice, chiar imposibilul. 

— Adică să reuşim, insistă Pardaillan zâmbind. 

— Vă ascult, domnule. Ei bine, să vedem dacă mi-am revenit 
complet că să vă pot fi oricum de folos. 

Spunând aceste cuvinte cu simplitate, Valvert se lăsă în jos, 
prinse blocul de piatră cu braţele şi-l ridică fără vreun efort 
vizibil. Şi fără să-l lase: 

— Cred că nu merge prea rău, spuse el simplu, fără ca vocea să 
fie cât de puţin schimbată de efortul obositor pe care-l făcuse. 


— Ciuma! făcu Pardaillan cu o satisfacţie vizibilă, mă întreb ce 
tur de forţă aţi fi capabil să îndepliniţi, dacă nu aţi fi fost pe 
jumătate mort. 

— Trebuie să distrugem poarta2-propuse Valvert cu aceeaşi 
simplitate şi fără să lase blocul greu. 

— Nu, refuză Pardaillan, trebuie mai întâi să ne concentrăm 
asupra manevrei pe care o vom executa. 

Valvert puse uşor blocul enorm pe pământ şi cu acelaşi aer 
modest: 

— Cred, spuse el, că aş putea să vă secondez destul de 
convenabil, deşi nu mă simt stăpân pe toate forţele mele. 

— Îi plâng pe cei care vor suferi loviturile voastre spuse cu 
admiraţie sinceră Pardaillan, care adăugă numaidecât: 

— lată ce vom face. 
În câteva fraze scurte, el explică manevra pe care-o concepuse. 
Aceste explicaţii fiind date şi ascultate cu religiozitate de 
Valvert, trecură de îndată la execuţie. 

Deşi acum era complet liniştit în ceea ce-l privea pe tânărul său 
tovarăş, Pardaillan, care ţinea să-i menajeze forţele, se însărcina 
să spargă închizătoarea. O lovitură bine aplicată a fost destul ca 
să facă ceea ce o bară nu putuse realiza. 

După ce închizătoarea se desfăcu, puse blocul de piatră pe 
pământ, în faţa porţii. 

După aceea, se culcară pe pământ, unul lângă altul, în spatele 
blocului. Apoi, Pardaillan întinse braţul, trase brusc poarta spre 
el şi se ascunse imediat în spatele pietrei. Ceea ce prevăzuse, 
se împlini: d'Albaran, auzind lovitura care sparse închizătoarea 
şi văzând poarta deschizându-se larg, crezu că Pardaillan se va 
aşeza în faţa deschizăturii şi se grăbi să comande: „Foc!". Cele 
trei explozii se topiră în una singură, formidabilă. 

Imediat,  Pardaillan şi Valvert, după o apreciere rapidă, 
împinseră blocul de piatră în afară. Şi curând după aceea, săriră 
amândoi în acelaşi timp. Pardaillan sperase că piatra enormă va 
atinge barca şi o va răsturna, în timp ce stăteau la marginea 
găurii pentru a-şi lua elan, prin fumul celor trei explozii, putură 
să-şi dea seama că nu-şi atinseseră scopul. Barca era încă acolo, 
abia la un stânjen sub ei. Săriră nu în râu, ci chiar în barcă. De 
data asta, nu mai ratară lovitura: căzură chiar în mijlocul bărcii. 
D'Albaran stătea în picioare, cu muscheta încă în mână. In 
zdruncinătura teribilă a bărcii, îşi pierdu echilibrul şi căzu în apă, 


cu capul înainte. Cei doi oameni ai săi n-avură timp să-şi dea 
seama ce li se întâmpla. Se simţiră înfăşcaţi, ridicaţi cu o forţă 
extraordinară, «proiectaţi peste bord şi-şi găsiră şeful la fundul 
apei. 

Valvert, care luase deja ramele şi vâslea viguros, plecă cu un 
hohot de râs homeric. Şi Pardaillan nu se putu abţine să facă la 
fel. 

Totuşi, d'Albaran şi oamenii săi, după ce se scufundară, reveniră 
la suprafaţă. Nu aveau nici o rană şi înotau viguros, fără să pară 
prea jenaţi de veşmintele lor, ca oamenii antrenați îndelung în 
exerciţiile cele mai dure. Prima mişcare a celor trei spadasini 
fusese de a înota spre scara cea mai apropiată, care era 
aproape de poarta nouă. Era treabă de vreo douăzeci de braţe 
coborând în sensul curentului: un joc pentru ei. Dar şeful lor nu 
înţelese astfel. Acest d'Albaran, dacă avea ghinion în afacerile 
sale, totuşi incontestabil era viteaz şi încăpățânat. Nu vru încă 
să se recunoască nvins şi să abandoneze partida. Cu o voce 
aspră, dădu un ordin scurt oamenilor săi. Aceştia, dresați să 
asculte ordinele în mod pasiv, ascultară fără să ezite. Ei schim- 
ară direcţia şi-l urmară pe şef care, urcând cursul râului, se 
apucă cu vitejie să urmărească barca. Pardaillan spuse cu tonul 
său ironic: — Vă previn că mergem astfel până în portul de la 
Saunerie. Dacă simţiţi că sunteţi un atât de bun înotător pentru 
a urca cursul până acolo, nu vă jenaţi. 

D'Albaran răspunse cu un şir de injurii, la care cei cărora le erau 
adresate nu binevoiră să răspundă. Dar el nu abandonă 
urmărirea. Totuşi, aşa încăpățânat cum era, înţelese până la 
sfârşit că de fiecare dată când avansa cu un braţ, barca se 
îndepărta cu patru. In acest joc, se epuiza şi risca să se înece cu 
totul inutil. Se resemna să abandoneze partida şi se îndreptă, 
împreună cu oamenii săi la prima scară pe care o observară, 
încăpăţânarea sa nu avusese alt rezultat decât să prelungească 
baia forţată pe care o făcuseră. 

În ceea ce-i privea pe Pardaillan şi Valvert, abordară fără 
necazuri scările. Se duseră direct la hanul Grand-Passe-Partout, 
la Pardaillan. Merseră la invitaţia lui Pardaillan să-şi schimbe 
veşmintele murdare şi ude, să se refacă cu o masă bună — 
având în vedere că ora cinei trecuse de mult timp — şi, în fine, 
ca Valvert să-i dea toate informaţiile pe care le culesese despre 
micuța Loise, fiica lui Jehan de Pardaillan. 


La han, Escargasse şi Gringaille îl aşteptau pe cavaler. Sosiseră 
de la Saugis în ajun, seara, contând 
că-l vor găsi pe Pardaillan, care le dăduse întâlnire şi care 
trebuia să fie dimineaţa şi care ar fi fost în realitate, dacă n-ar fi 
întâlnit-o pe Fausta. 
Cei doi viteji începură chiar să se neliniştească de această 
întârziere a tatălui stăpânului lor. 
Sosirea lui Pardaillan calmă teama acestor oameni bravi. Nicole 
se grăbi să prepare lenjeria şi veşmintele de schimb pentru 
domnul cavaler. După care, ea se repezi la bucătărie pentru a 
pregăti cu mâinile ei masa delicată şi aleasă, stropită cu vinurile 
preferate, pe care Pardaillan, pentru a se întreţine în linişte cu 
Valvert, ceruse să fie servite chiar în camera sa. 
Cum cei doi viteji cinaseră de mult timp, Pardaillan îl trimise pe 
Gringaille să-i caute calul la hanul unde-l lăsase pentru a o 
urmări pe Fausta când ea se ducea la Concini. In ceea ce-l 
privea pe Escargasse, fusese trimis să alerge până în strada 
Cossonnerie, la locuinţa lui Valvert şi să-i aducă un'costum. 
Escargasse nu-l găsi pe Landry Coquenard. Tocmai plecase să-l 
caute pe stăpânul său. Dar cum era un om prudent, avusese 
grijă să lase în locuinţă pe maica Per-rine, cu singurul scop ca, 
dacă Valvert s-ar fi întors în absenţa sa, ea l-ar fi putut informa 
despre teribila întâmplare neplăcută survenită logodnicii sale. 
Escargasse găsi, deci, pe maica Perrine. Aflând că era trimis de 
contele de Valvert, Perrine îl rugă pe Escargasse să-i spună 
domnului Valvert că o femeie, venită din Fontenay-aux-Roses, îl 
aştepta la el acasă pentru a-l pune la curent cu lucruri grave ce- 
o priveau pe domnişoara Muguette. Femeia cumsecade, care 
nu-l cunoştea pe Escargasse, crezuse că nu trebuie să-l in- 
formeze. 
Politicos din fire, Escargasse se obligă să facă comisionul. Dar... 
Dar, din nefericire, nu-i dădu importanţa ce i se cuvenea. 
Fatalitatea vru ca Nicole să creadă că face bine luând costumul 
pe care-l adusese ca să i-l ducă chiar ea lui Valvert. Şi ea o făcu 
cu atâta grabă că nu-i lăsă lui Escargasse timp să vorbească. 
Dar Pardaillan, aşa cum am spus, ordonase să fie servit în 
camera sa. Astfel că nici el, nici Valvert nu se mişcară din 
cameră. 
La fel, Escargasse se aşeză la o masă în faţa unei ulcele mari de 
vin, pe care se apucă s-o golească conştiincios, zicându-şi că 


este timp destul să se achite de comision, cu care se însărcinase 
din bună credinţă. Şi nu-i veni ideea să se ducă până la camera 
lui Pardaillan pentru a spune imediat ceea ce promisese să 
spună, care nu i se părea să fie nici atât de grav, nici atât de ur- 
gent ca să-şi permită să se ducă să-l deranjeze pe domnul 
cavaler. 

XXXIII 

TATĂL şi FIICA 

Stocco vă amintiţi, plecase primul, luând-o pe mica Loise pe 
care o dusese în litieră. Rândaşul la cai, care conducea această 
litieră, ducea cu mâna calul asasinului plătit. Timp de aproape 
un sfert de oră, Stocco rămăsese în litieră cu copilul. Loise, 
învelită în păturile sale, nu mai striga* nu mai plângea, nu mai 
mişca. Speriată de mina înfricoşătoare a omului bun la toate şi 
probabil, de asemenea, de amenințările sale, copila îşi pierdu 
cunoştinţa. 

După un sfert de oră* Stocco, care, fără îndoială se grăbea, se 
enervă să se vadă închis în această maşină greoaie, care 
mergea cu o încetineală exasperantă faţă de dorinţa lui. Sărise 
în şa, luase copila pentru mai multă precauţie, o ascunse sub 
pelerină şi, dând pinteni calului, plecă în galop, abandonând pe 
drum vehiculul şi pe conducătorul său. 

Merse astfel pe strada Casset, la căsuţa lui Concini. Acolo, se 
debarasase de copilă, dând-o în mâinile unei femei, care primise 
instrucţiuni dinainte, căci ea duse copilul fără să ceară explicaţii. 
Stocco plecă, din nou, în goana mare şi se duse direct la mica 
reşedinţă a lui Concini, din apropierea Luvrului. Fusese primit de 
Leonora, care-l aştepta. 

— Copilul este în strada Casset. Monseniorul trebuie să fie acum 
pe drum, spre căsuţa sa. 

Leonora primise vestea cu o impasibilitate simulată. Cu un calm 
aparent, întrebă: 

— Eşti sigur, Stocco, că această tânără se va duce de bunăvoie 
la casa lui Concino? 

„— Sigur, răspunse Stocco cu familiaritatea-i şireată, cine poate 
să fie sigur de ceva cu femeile?... Tot ce pot să spun este că aş 
face pariu pe cei o mie de pistoli pe care monseniorul mi i-a 
promis contra o mie de scuzi că ea va veni. 

—: Ceea ce înseamnă, în rezumat, că eşti foarte sigur că ea va 
veni, traduse cu răceală Leonora. 


Luă o pungă, i-o întinse şi zise: 

— la asta care nu-i decât un acont şi aşteaptă-mă aici până mă 
întorc. 

Stocco o băgă în buzunar cu o grimasă de mare satisfacţie şi 
dispăru. 

In ceea ce-o priveşte pe Leonora, ea plecă imediat. De altfel, nu 
merse departe. Se duse la Luvru s-o vadă pe cea pe care o 
numea cu familiaritate Măria: Măria de Medicis, regina regentă... 
mama celei pe care parizienii o numeau Brin de Muguet şi 
căreia Landry Coquenard, demult, botezând-o, îi dăduse numele 
Florence. 

la să revenim acum la Concini şi la soldaţii săi. 

O luase înainte, ceea ce însemna că dorea să se izoleze. Mergea 
fără să se grăbească, la trap. 

In spatele lui, mergeau gentilomii săi. Roquetaille, Longval, 
Eynaus şi Lonvignac, care cunoşteau pasiunea sălbatică a 
şefului lor, Rospignac, pentru frumoasa florăreasă; se bucurau 
cu ferocitate de situaţia groaznică în care se găsea acesta şi-l 
urmăreau cu coada ochiului, zâmbind batjocoritor. 

Rospignac nu se ocupa deloc de ei. Nu avea ochi decât pentru 
Concini, pe care-l înjunghia cu privirea din spate. 

Concini ajunse la el acasă, în strada Casset. Rospignac, pe care 
gelozia îl înnebunea de-a dreptul, îl urma. Cei patru locotenenţi 
ai săi mergeau foarte aproape în spatele lui, râzând sub capă. Şi 
Concini, fie că era distrat, fie că nu, era supărat, avându-i la 
îndemână, îi lăsă în pace. Concini urcă treptele unei scări mari, 
acoperită cu un covor gros. De data aceasta, Rospignac fu atent 
la ei. Puteau să-l deranjeze în ceea ce vroia să facă. Se întoarse 
cu o voce aspră, pe un ton imperios, comandă: 

— Intraţi în corpul de gardă, domnilor, şi nu vă mişcaţi decât la 
ordinul meu expres. 

Spumegând de furie mai mult ca niciodată şi mai hotărât ca 
niciodată la asasinat, dacă Concini ar încerca s-o sărute numai 
pe tânără, Rospignac îşiurmă stăpânul, fără ca acesta să dea 
atenţie. Nu mai trebuia să-l lase. Ajuns la primul etaj, Concini 
deschise o uşă şi intră. 

In încăperea mobilată cu acelaşi lux excesiv, care se etala 
insolent în tot acest interior dubios, se afla micuța Loise în 
compania femeii căreia Stocco o încredinţase. Concini dădu 


câteva ordine scurte acestei femei şi se retrase imediat, fără să 
arunce vreo privire copilului. 

El intră în altă încăpere, un dormitor, unde un pat monumental 
se ridica pe o estradă cu două trepte: 

165 

altarul de sacrificiu în acest templu al dragostei. Aşteptarea sa 
fu îndelungată, foarte îndelungată. Ea dură două, poate trei ore. 
După aceea, uşa se deschise, o femeie o introduse pe Muguette 
şi se retrase discret, închizând cu grijă uşa în urma ei. 

Tânăra era foarte palidă. Totuşi, mersul său era sigur, părea 
foarte calmă, foarte hotărâtă. [inea cu îndă-rătnicie mâinile 
încrucişate pe piept, ca şi cum ar fi vrut să-şi reducă bătăile 
tumultuoase ale inimii. În realitate, pumnul său se crispa cu 
nervozitate pe mânerul micului pumnal, pe care-l ascunsese 
acolo. 

Văzând-o apărând, Concini se ridică cu vioiciune. Se înclină în 
faţa ei, surâse, foarte sigur acum de el, cu ochii strălucitori, 
simțind cum se dezlănţuie deja dorinţa în fiinţa lui: 

— V-am spus că veţi veni, făcu el. 

Şi gâfâind deja sub apăsarea pasiunii, o săgeta cu ochii săi 
arzători, care-o dezbrăcau cu o impudoare cinică, ce părea că 
posedă deja acest corp virgin şi că-l violentează brutal. Şi nici o 
fibră tainică din fiinţa lui nu-l avertiza că, pura copilă pe care o 
murdărea astfel cu privirea sa libidinoasă, aşteptând s-o 
dezonoreze cu sărutul său monstruos, era propria sa fiică. 

Ea, ea închise ochii, zguduită de un puternic frison de dezgust. 
Şi ea nu avu decât un singur gând lucind în capul său, golit de 
orice altceva: să-l ucidă, să-l ucidă fără milă, repede, cât mai 
repede, pe acest monstru hidos pe care-l dispreţuia profund de 
când o urmărea şi pentru care nutrea acum o ură sălbatică, 
mortală. 

Şi nici în ea, nimic n-o făcea să presimtă că bărbatul disprețuit, 
urât, pe care voia să-l doboare cu mâna sa slabă, ca pe un 
animal răufăcător, că acest bărbat era tatăl ei. 

Totuşi, Concini adăugă imediat: 

— Aţi venit. Deci aţi consimţit să faceţi ceea ce trebuie ca fiica 
voastră să vă fie redată sănătoasă şi teafără? 

— Şi când mă voi executa, mie cine-mi va spune că vă veţi ţine 
cuvântul? 


El lovi într-o sonerie. Femeia care-o păzea pe Loise apăru. El 
comandă: 

Imediat ce doamna va ieşi din această cameră, îi veţi înapoia 
copilul pe care-l aveţi în pază şi o veţi asculta ca şi pe mine 
însumi, în tot ce va dori să vă comande, atât timp cât va avea 
plăcerea să rămână aici. Duceţi-vă. Femeia se cufundă într-o 
reverență, murmurând: 

— Bine, monseniore, şi dispăru. 

Concini se apropie uşurel şi, cu glasul său învăluitor, cu 
inflexiunile cele mai caline: 

— Ascultaţi, spuse el, am uzat de violenţă, de o violenţă hidoasă 
pentru a vă aduce aici. Păcatul este al vostru că mi-aţi inspirat o 
pasiune dementă şi care m-aţi scos din sărite cu severitatea 
voastră neînduplecată. Dar, fiindcă aţi venit hotărâtă să-mi 
suportaţi condiţiile, nu s«ar putea spune că Concini a recurs la 
violenţă pentru a vă impune sărutările sale. Vedeţi că nu mai 
ameninţ, vă implor cu ardoare, cu umilinţă. Nu vă cer decât un 
lucru ca un zălog al bunei credinţe din partea voastră: acordaţi- 
mi o sărutare, o singură sărutare. Vreţi? 

Ea nu răspunse. El avea o idee care-l obseda: atitudinea tinerei i 
se părea deosebit de echivocă. Crezu că trebuie să ia tăcerea ei 
ca un consimţământ. Inainta, încrezător în aparenţă, zâmbitor, 
cu ochii aprinşi şi braţele confuz întinse. 

Ea crezu că se ivise ocazia sperată. Îl lăsă să se apropie, fără să 
facă vreo mişcare de a se sustrage. Şi când îl văzu bine la 
îndemână, scoase brusc din sân pumnul înarmat cu pumnal, îl 
ridică şi vru să i-l înfigă direct în piept, cu un gest fulgerător. 
Concini o suspecta. O supraveghea cu coada ochiului, fără să fie 
observat. Văzu venind lovitura şi se feri cu o simplă mişcare a 
corpului. Prinse pumnul ei fragil între mâinile sale robuste, îi 
smulse arma şi o aruncă în cealaltă parte a încăperii. Nu fu 
decât un joc pentru el şi îl îndeplini cu o rapiditate 
surprinzătoare. Apoi, lăsându-i pumnul, îşi puse mâinile cu 
brutalitate pe umerii săi fragili, care se încovoiară. Şi gâfâind, cu 
ochii înflăcăraţi şi vocea răguşită, murmură: 

— Te am... Acum, de bunăvoie sau cu forţa, eşti a mea! 

O ţinea bine, într-adevăr. Ea nu mai putea să spere că se va 
elibera din strânsoarea puternică. O ţinea, şi aplecă spre ea o 
faţă hidoasă, desfigurată de desfrâu pentru a-i smulge, cu forţa, 
acea sărutare pe care nu vrusese să i-o acorde. 


Oribila murdărire era inevitabilă. Ea simţea că totul se prăbuşea 
în ea. Şi având creierul tulburat de oroare, ea izbucni într-un 
strigăt violent: 

„Odet!... Odet!..." 

Concini o simţi că se clatină. Stupid, desfăcu mâinile imediat. Ea 
căzu ca un bloc, pe spate, pe covorul moale, care-i amortiza 
căderea. Înmărmurit s-o vadă ţeapănă, palidă ca o moartă, fără 
nici o mişcare, fără să respire, el bâlbâi: 

167 

„Oh! Drace!... Oare a murit?" 

El o examina, un moment, năuc, neîndrăznind să se mişte. 
Totuşi, îşi reveni imediat. Ingenunche lângă ea, puse uşor mâna 
pe sânul ei. Se linişti, simțind că-i bătea inima slab. 

„Este numai leşinată", se gândi el. 

Atunci, băiatul frumos, omul cu avere aşa cum fusese 
întotdeauna, se simţi profund umilit. Revoltându-se împotriva 
lezării vanităţii sale, el scrâşni, cuprins de un acces de furie: 
Cum! li fac oroare în asemenea măsură!... Cum! Contactul cu 
mine îi repugnă atât de mult, încât n-a trebuit mult să cadă 
ţeapănă, fulgerată de dezgust!... La dracu! 

Acest gând care-l înfuria, în loc să-l potolească, dezlănţui, din 
nou, în el dorinţa brutală, o clipă aţipită. O contemplă îndelung, 
reflectând imediat, îşi ridică capul înflăcărat şi cu ochii 
strălucitori, cu buzele strâmbate într-un rictus înfricoşător, 
sughiţă; 

„Totul este mai bine, astfel!... şi aş greşi, dacă n-aş profita de 
ocazie!..." 

Luă corpul inert al tinerei în braţele sale viguroase şi îl săltă ca 
pe un fulg. Şi, strângând-o puternic la pieptul său, el se îndreptă 
spre pat... patul monstruos, aşezat pe o estradă înălţată, ca un 
altar de sacrificiu într-un templu al dragostei. 

În acel moment, se deschise o uşă, pocnind. Rospignac, crispat, 
zborşit, zbârlit, cu un pumnal în mână, sări în încăpere şi, 
ridicând braţul, sări asupra lui Concini care nu se aştepta. 

Şi în spatele lui Rospignac se năpusti ceva ca un bolid, ca un 
uragan, ca o furtună. 

XXXIV 

CĂSUŢA LUI CONCINI 

Totuşi, depănând confidenţă după confidenţă, veni momentul 
când Odet de Valvert nu mai avu ce să-i povestească lui 


Pardaillan. Punând întrebare după întrebare, Pardaillan ajunsese 
sa-şi satisfacă pe deplin curiozitatea şi nu mai avu nimic de 
întrebat. 

Observăm că Pardaillan, care era întotdeauna rezervat, deşi îi 
făcea lui Valvert complimente pentru frumoasa sa logodnică, 
pentru care încercase de cum o văzuse prima dată, o adevărată 
simpatie, găsi că nu era momentul potrivit să-i dezvăluie pe loc, 
că ea era fiica lui Concini şi a Măriei de Medicis. Amână această 
dezvăluire pentru mai târziu. Trebuie că avea motive să 
procedeze astfel. 

In ceea ce-l privea pe Valvert, după ce spuse tot ceea ce avea 
de spus, încheie propunând: 

— Este încă devreme şi zilele sunt lungi. V-ar face plăcere, 
domnule, să pornim în galop până la Fontenay-aux-Roses? O s-o 
vedeţi pe micuța Loi'se, care este cel mai drăguţ copil ce se 
poate imagina. 

— Şi cu aceaşi ocazie, aţi putea să contemplaţi ochii frumoşi ai 
iubitei dumitale, glumi cu blândeţe Pardaillan. 

— Păi, domnule, puneţi-vă în locul meu. 

— Aveţi dreptate. Trebuie s-o văd pe această copilă, s-o întreb 
pe această tânără. Haideţi să mergem la Fon-tenay-aux-Roses s- 
o vedem pe micuța Loise... şi în acelaşi timp şi pe graţioasa 
Muguette. Duceţi-vă să vă căutaţi calul, Odet, vă aştept aici. 
Odet nu-l lăsă să spună de două ori. Foarte fericit, se ridică şi 
plecă spre hanul Lion-d'Or să-şi ia calul pe care-l lăsase în 
pensiune acolo. Traversă sala comună. Escargasse îl salută 
respectuos şi-l lăsă să plece fără să-i spună nimic; uitase de 
comisionul cu care fusese însărcinat. 

Din fericire, îi reveni memoria în ultimul moment şi se precipită. 
Valvert era deja pe stradă şi se îndepărta cu un pas grăbit. In 
câteva sărituri, provensalul îl ajunse: 

— Domnule conte, îi spuse el, v-am lăsat să plecaţi fără să mă 
achit de un comision cu care m-am însărcinat. 

— Ce comision, viteazule? se miră Valvert. 

— lată, domnule conte: o ţărancă cumsecade vă aşteaptă la 
dumneavoastră. M-a rugat să vă spun că a venit în mod expres 
să... ah!... blestemată de memorie!... uite că nu-mi mai 
amintesc despre acest ţinut ştrengar! Haide, aşteptaţi... cu 
nume de floare... mi se pare că este vorba despre roze în acest 
nume. 


— Fontenay-aux-Roses! exclamă Valvert deja îngrijorat. 

— Hait! că l-aţi găsit de prima dată! se minună Escargasse. 

Şi reluând: 

— A venit de la Fontenay-aux-Roses pentru a vă vorbi despre o 
domnişoară... aşteptaţi. Şi aici este vorba despre o denumire de 
floare în numele acestei... 

— Muguette! îl întrerupse Valvert cu o voce gâtuită -de emotie. 
— Muguette! triumfa Escargasse da, este bine!... Ştiam bine 
că*era vorba de o floare!... Fără să vă flatez... Oh! Drace!-A 
plecat deja!... În fuga mare.!... 

169 

Era adevărat. Odet de Valvert nu-l mai asculta, înţelesese 
imediat că un eveniment grav se petrecuse cu iubita sa, 
Muguette, din moment ce trimisese pe cineva după el. Şi, fără 
să mai întârzie, cuprins de un presentiment sinistru, fugi ca un 
nebun, mâncând pământul, spre locuinţa sa, care din fericire, nu 
era departe. 

În câteva secunde, Odet de Valvert ajunse în strada 
Cossonnerie. Urcă furtunos treptele scării şi, găfâind, intră ca un 
vârtej la el în casă. Perrine era încă acolo. Femeia cumsecade îşi 
muşca mâinile de neputinţă. Dar pentru nimic în lume n-ar fi 
dezertat din postul său. În câteva fraze întretăiate, îl puse pe 
tânăr la curent. Simţea că, într-adevăr, el nu avea timp de 
pierdut. Nu-i spuse decât strictul necesar şi-i dădu, imediat, 
indicaţii indispensabile. 

Imediat ce avu aceste indicaţii, porni ca o săgeată. Cobori 
scările val-vârtej, mai repede decât le urcase, se repezi în grajd, 
stătu numai cât să-i pună calului zăbala şi frâul, îi sări în spate, 
fără şa, fără scări şi zgâriindu-i coastele cu lovituri de pinteni îl 
porni în goana mare, nechezând de durere, în direcţia lui Pont- 
au-Change. 

Prin Cite şi Universite făcu o cursă nebunească. 

Şi această nebunie se menţinu până nu departe de strada 
Casset, către care se năpustea ca o furtună. Acolo văzu, departe 
în faţa lui, un om care-şi agita disperat braţele, urlând numele 
său cât îl ţinea gura. Printr-un miracol, recunoscu în acest om pe 
Landry Coquenard care, după ce căutase peste tot, disperat că 
nu-l întâlneşte la timp, luase în sfârşit hotărârea eroică şi 
disperată de a încerca singur s-o salveze pe cea pe care o 
numea „la petite" (micuța), 


Recunoscându-şi scutierul, Valvert îşi încetini goana, se opri o 
secundă în faţa lui, îi întinse mâna şi cu o voce răguşită 
comandă: 

— Sări! 

Landry Coqguenard, dintr-o săritură, fu pe crupa calului, în 
spatele lui. Şi calul, cu o povară dublă, o porni, din nou, şi mai 
şi. Năvăli pe strada Casset şi, în câţiva paşi, ajunse la poarta 
căsuţei lui Concini, în faţa căreia cavalerul se opri dintr-o dată. 
Valvert descăleca, sări pe ciocănel şi zgudui poarta cu două 
lovituri puternice. 

Din fericire, în pofida violenţei apelului, uşa se deschise. Intrară 
ca un vârtej în vestibul. Chiar în acel moment auzise cu claritate 
chemarea disperată a lui Muguette. 

— Sunt aici răspunse Valvert cu un răcnet. 

Şi, călăuziţi de strigăt, se repeziră pe scară. Eynaus, Lovignac, 
Longval şi Roquetaille, atraşi de zgomot, deschiseră uşa de la 
corpul lor de gardă. li recunoscură şi se grăbiră cu înjurături 
teribile, să le bareze trecerea. Nici nu avură timp să-şi scoată 
săbiile. 

Cei doi, turbaţi de mânie, se aruncară ca o furtună asupra lor. 
Loviţi direct în piept, doi dintre ei căzură la patru paşi de ei. Alţi 
doi primiră fiecare o lovitură puternică de pumn care-i 
îndepărtă. 

Cei doi tovarăşi trecură. Stăpânul o luă înainte, urcând câte 
patru trepte o dată. Scutierul îl urma, trăgând cu coada ochiului 
la Roquetaille şi Eynaus, care, revenindu-şi deja din ameţeală, 
porniră în urmărirea lor, urlând: 

— Opreşte! opreşte!... Ucide!... Ucide!... 

Landry Coguenard îşi încetini dinadins elanul pentru a-i permite 
lui Roquetaille, care era la distanţă de Eynaus, să-l ajungă din 
urmă. Şi când îl văzu la îndemână, fără să se întoarcă, îl atacă 
pe neaşteptate cu o forţă nestăpânită şi cu o precizie 
extraordinară. Roquetaille căzu pe spate peste Eynaus pe care-l 
antrena în căzătura sa. Şi, în doi paşi formidabili, îl ajunse pe 
Valvert în momentul în care acesta năvălea în cameră. 

Valvert căzu ca un trăsnet asupra baronului, în momentul în 
care pumnalul, cu o strălucire alburie, se abătea asupra lui 
Concini. Rospignac lovi în gol. Cei doi pumni de oţel ai lui Valvert 
se năpustiră asupra lui, îl infăşcară puternic, îl ridicară şi îl 
întoarseră, ca şi cum n-ar fi fost decât un manechin de paie. 


Apoi, cizma sa îl proiectă cu toată forţa, lovindu-l în spate şi 
făcându-l să se  rostogolească la picioarele lui Landry 
Coquenard, chiar în momentul când acesta sărea în cameră. 
Fără să-i lase lui Rospignac timp să-şi revină şi să se ridice, 
Landry Coquenard se repezi asupra lui. Cu lovituri de picior şi de 
pumni îl dădu gata, doborându-l. Apoi, când îl văzu inert, fără 
cunoştinţă, îl târî prin încăperea care preceda camera, îl aruncă 
pe scară şi închise uşa de două ori, scoțând o serie de strigăte 
de biruinţă. După care, în două sărituri, reveni în cameră, 
închizând şi aici uşa în urma sa. 

Concini nu-l auzise intrând pe Rospignac. În acel moment, 
Concini, care de altfel se credea în siguranţă 

la el, Concini se afla într-o asemenea stare de erotism, încât nu 
auzea şi nici nu vedea nimic. 

Concini, deci, nu observă că atârna doar de un fir să cadă sub 
pumnalul lui Rospignac. Numai când se urcă pe estradă, avu 
impresia că ceva anormal se petrecea în spatele lui. O aşeză pe 
pat pe Muguette şi se întoarse, încruntat. El realiză acea 
mişcare chiar în momentul când Rospignac cădea în ghearele lui 
Landry Coquenard, care, făcând un zgomot infernal, îl primi aşa 
cum tocmai am arătat. Îl recunoscu, de asemenea, pe Odet de 
Valvert, care era deja în faţa lui. Şi uimirea îl ţintui locului. 

În ceea ce-l privea pe Valvert, văzu imediat că sosise la timp 
pentru a împiedica groaznica nelegiuire. Răsuflă uşurat de grija 
înspăimântătoare care-l apăsa. Pentru a-l linişti cu adevărat, ca 
şi cum prezenţa iubitului ar fi fost suficientă pentru a o aduce la 
viaţă, Muguette începu să se mişte încetişor în pat. 

Concini deja îşi revenise; înţelese că era inutil să cheme pe 
cineva. Nu trebuia să conteze decât pe el însuşi. Nu-i lipsea 
bravura şi o făcu să se vadă. Nu avea spada alături: o pusese pe 
o mobilă care, din nefericire pentru el, nu-i era la îndemână. Dar 
avea pumnalul, într-o clipă, acest pumnal se şi afla în mâna lui, 
el cobori treptele estradei şi se opri jos ca pentru a împiedica 
apropierea. 

În aceeaşi clipă, Valvert îşi luă şi el pumnalul în mână. Neliniştea 
groaznică, care-l făcuse ca nebun până acum, îi dispăruse. 
Acum era doar furia, o furie teribilă, mortală, care-l punea în 
mişcare. Neînduplecat, livid, cu sudoarea curgându-i pe frunte, 
bombăni: 


— Concini, unul din noi trebuie să moară!... Concini, tu vei fi 
acela care va muri... 

Aceste cuvinte căzură implacabil, ca o condamnare la moarte. 
Cât de viteaz era, Concini simţi un fior de 

gheaţă de-a lungul şirei spinării: teroarea asasinatului era cauza 
mistuitoare care-i otrăvea viaţa. Scrâşni: 

— Aceşti doi cerşetori mizerabili au venit aici, înarmaţi până-n 
dinţi, ca să mă asasineze!... Şi n-am sabia! 

Nu vorbise astfel ca să insulte. Ci pur şi simplu gândise cu voce 
tare. Cu toate acestea, cuvintele sale îl şfichiuiră pe Valvert. Cu 
o mişcare violentă îşi scoase sabia şi i-o aruncă lui Landry 
Coquenard, comandând cu voce poruncitoare: 

— Pe viaţa ta, nu mişca, indiferent ce se va întâmpla! Dar 
Landry Coguenard, departe de a rămâne pe loc 

cum i se comandase, se apropie iute şi răvăşit de emoție 
stranie: 

— Domnule, făcu el cu o voce tremurătoare, aţi hotărât bine, 
vreţi să omorâţi pe acest om? 

— Concini trebuie să moară de mâna mea. 

— In acest caz, domnule, insistă Landry Coquenard cu o răceală 
care avea ceva solemn, îngăduiţi să iau locul vostru şi să trec în 
faţa voastră. Dacă signor Concini mă omoară, să faceţi după 
acea ce veţi dori. 

— Stăpânul trece întotdeauna şi peste tot înaintea servitorului. 
Imi vei lua locul, dacă voi muri. Am spus. Şi nu mai adăuga nici 
un cuvânt, sau, pe iad, pe tine te voi expedia primul. 

— Mă încilin în faţa dreptului vostru, spuse Landry Coguenard cu 
o gravitate puţin tristă. Dar veţi regreta imediat că nu m-aţi 
lăsat "s-o fac. 

Se înclină cu răceală şi se duse să se sprijine cu nepăsare de 
uşă, ţinând sub braţ spada stăpânului său. 

În timpul acestei intervenţii, Concini operase o manevră: am 
spus că el coborâse de pe estradă. In acel moment, se afla 
aproape de capul patului, care era în dreapta sa. In timp ce 
Valvert şi Landry Coqnenard discutau, înaintase pe neobservate, 
şi, de la capul patului, trecuse spre picioare. Trebuie să credem 
că pentru el această deplasare avea o importanţă deosebită, 
oricât de mică era, căci, executând-o cu succes, un surâs de 
satisfacţie îi flutură pe furiş, pe buze, şi aruncă, în ascuns, o 
privire spre stânga, ca şi cum ar fi măsurat distanţa pe care o 


mai avea pentru a ocoli complet patul. Cu aceeaşi viclenie 
continuă să-şi îndeplinească manevra. 

Dar Valvert nu-i lăsă timp să meargă mai departe. Revenind la 
el, cu un ton de furie stăpânită, îl avertiză: 

-—Ai cuvântul meu că el nu va interveni decât după moartea 
mea... dacă mă vei omori. Tu ai pumnalul tău, eu îl am pe al 
meu. Este, deci, o luptă loială, cu aceleaşi arme, de la bărbat la 
bărbat, pe care ţi-o ofer. Apără-te! 

Şi cum Concini, fără voie, aruncând o privire piezişă spre stânga 
lui, părea că ezită, el adăugă, ameninţându-l: 

— Apără-te sau, pe Dumnezeu, jur că o să-ţi tai beregata! 

De data asta, Concini nu mai ezită. Se puse în gardă pentru 
orice răspuns. O clipă, cei doi rivali se măsurară cu privirea, 
cu'feţele  înflăcărate, animați amândoi de aceeaşi voinţă 
neînduplecată de a omoră. 

Concini fu acela care atacă primul. El lovi cu o turbare 
nestăpânită. Dar părea că această lovitură era destinată mai 
degrabă să deschidă o trecere decât să omoare. Într-adevăr, în 
timp ce lovea, făcea şi o săritură enormă în lături, tot timpul la 
stânga sa. Şi săritura îl ducea până aproape de extremitatea 
balustradei, care înconjura scara de la picioarele patului. 

Valvert se feri. Făcu o săritură la fel, în dreapta sa, In aşa fel, 
încât Concini îl regăsi, într-o clipă, în faţa sa. 

Se feri, dar nu răspunse la lovitură. Fără să dea impresia, el 
văzuse foarte bine manevra lui Concini şi urmărea realizarea 
acestei manevre cu o atenţie intensă, zicându-şi cu spiritul 
treaz: 

„El pune la cale o înşelătorie. Dar care...?" 

Concini lovi pentru a doua oară. Şi, ca şi prima dată, lovi pentru 
a-şi face loc şi făcu o altă săritură la stânga. De data asta, 
ocolise complet patul. Atunci, pe loc, începu să dea înapoi uşor, 
încetând să mai atace. Şi această mişcare de recul, lentă, dar 
neîntreruptă, trebuia să-l ducă la capul patului, adică la zidul 
care era acolo. Atunci, Valvert înţelese manevra. Bombăni în 
sinea lui: 

„Este acolo o uşă secretă pe unde speră să fugă! Dacă-l las s-o 
facă, sunt pierdut, şi ea împreună cu mine!..." 

Şi nu-l lăsă s-o facă. Brusc, se destinse ca un arc, sări asupra lui 
Concini şi-l strânse de-a dreptul în braţe. 


O înjurătură de dezamăgire furioasă. Un hohot de râs ironic. Un 
tropăit frenetic, convulsii violente a două fiinţe strâns înlănţuite, 
care căutau să se înăbuşe reciproc. Strălucirea alburie a două 
lame de oţel, care căutau un unghi de unde ar putea să 
lovească mortal. Un urlet de furie şi de teroare. Concini era la 
pământ. Genunchiul lui Valvert îl apăsa cu toată greutatea pe 
piept. Mâna sa stângă îl strângea de gât, îl imobiliza pe covor, 
iar mâna sa dreaptă, cu un gest fulgerător, ridica pumnalul 
pentru a i-l înfige direct în inimă. 

Dar mâna nu-i mai căzu. Pumnalul rămase suspendat la câteva 
degete de pieptul lui Concini care, neputând să se elibereze de 
strânsoarea puternică, închidea instinctiv ochii. 

Landry Coquenard, când îl văzuse pe Concini la pământ, ieşi din 
imobilitatea sa şi se apropie, prevăzând foarte bine ceea ce 
avea să se întâmple. Şi el fu cel care, prinzând cu amândouă 
mâinile pumnalul lui Valvert, oprise lovitura. 

Valvert întoarse capul, îl recunoscu şi, spumegând de furie, 
răcni: 

— Landry du-te la dracu! hai, vrei să te omor pe tine mai întâi! 
— Domnule, răspunse Landry Coquenard cu o voce solemnă, nu 
puteţi să omorâţi acest om, 

— De ce? urlă Valvert. 

— Pentru că acest om este tatăl celei pe care o iubiţi... tatăl 
celei pe care vreţi s-o luaţi de soţie, dezvălui Landry Coquenard. 
Valvert îl lăsă imediat pe Concini, care se ridică dintr-o săritură. 
Muguette îşi revenise, coborâse treptele estradei în partea 
opusă celei în care se aflau cei trei bărbaţi. Şi, palidă ca o 
moartă, stătea la picioarele patului, dar, simțind că i se taie 
picioarele, se apucă cu disperare de balustradă să nu cadă. 

Intre cele patru personaje ale acestei scene tragice se aşternu o 
clipă de uimire groaznică. 

Această clipă de uluire, în timpul căreia părea că cele patru 
personaje fuseseră, dintr-o dată, împietrite, fiecare pe locul în 
care stătea, se prelungi câteva secunde ce li se părură îndelungi 
ca orele. Şi în acest timp, o tăcere grea, neliniştitoare, se 
aşternu asupra lor. 

Poate s-ar mai fi prelungit mult timp. Dar o uşă invizibilă, care 
se afla la capul patului, în partea în care Concini, sărind, căuta s- 
o găsească, nu s-ar fi deschis deodată. Pe această uşă intrară 
două femei. 


Văzându-le pe cele două femei, Landry Coquenard prinse braţul 
lui Odet de Valvert, îl strânse cu putere şi, arătând cu privirea 
pe cele două femei, care veneau una în spatele celeilalte şi 
înaintau cu un pas maiestuos, îi strecură pe şoptite: 

— lată mama Florencei... a logodnicei dumneavoastră. 

— Regina mamă! murmură Valvert, scuturat de un frison 
puternic. 

Landry Coqguenard, cu coada ochiului, îl arătă pe Concini, care 
se înclină adânc în faţa reginei şi, cu un ton greu de definit, 
adăugă: 

— Tatăl şi mama, care, din clipa când ea veni pe lume, o 
condamnară la moarte... Atenţie, domnule, atenţie!... 

Ei vorbiră în şoaptă, amândoi. Totuşi, cât de încet vorbiră, 
Muguette auzi. Şi paloarea feţei i se accentua. O fixa pe Măria 
de Medicis cu ochii măriţi, în care se citea o curiozitate 
arzătoare, o durere nespusă. Şi în sinea ei protesta: 

„Mama mea!... lat-o pe mama mea!... Şi chiar ea, mama mea 
este cea care m-a condamnat la moarte chiar în ziua în care 
venisem pe lume! Este posibil? Mama mea este, deci, un 
monstru?... Pot să cred oare, pot să cred?... Ah! De ce nu sunt 
moartă cu adevărat?..." 

XXXV 

ATITUDINI IPOCRITE 

Măria de Medicis, mama lui Louis al XIII-lea, regina regentă, se 
apropia atunci de patruzeci de ani. Era tot 'frumoasă, de o 
frumuseţe impozantă, puţin rece, care o făcea să semene cu 
Junona. Intrând în această cameră, părea în acelaşi timp 
serioasă, neliniştită şi agitată. Şi privirea sa, de cum intră, se 
fixă asupra lui Muguette, foarte palidă şi încordată, la picioarele 
patului şi nu se mai dezlipi de ea. 

În spatele ei, venea Leonora Galigaâ, soţia lui Concini. Şi ea o 
devora cu privirea pe Muguette. Numai că, în timp ce privirea 
stânjenită a reginei trăda mai ales o nelinişte profundă, privirea 
ei, de o intensitate sinistră, cădea asupra tinerei ca o 
condamnare la moarte. 

Concini cu o supleţe admirabilă, care reprezenta forţa sa, deja 
îşi revenise. Din acel moment, Valvert nu mai conta pentru el. 
Ştia bine — avea probe zdrobitoare — că acest titlu de tată al 
celei pe care o iubea, îl făcea sacru în ochii îndrăgostiţilor. Acum 
el, Concini, avea afacerea în mână. El era acela, care putea să 


vorbească şi să acţioneze ca un stăpân. Şi era foarte hotărât să 
abuzeze, fără nici o reţinere de avantajele sale. Înainta în grabă 
în faţa reginei. 

— Dumneavoastră, Doamnă! Ce onoare pentru biata mea 
casă! 

Acestea, el le spuse foarte tare, în franceză, ca o banalitate, 
care putea să fie auzită de toate urechile, crezând că este destul 
de departe pentru a nu fi auzit de către grupul format de tânără 
şi cei doi din garda de corp, el adăugă imediat în şoaptă, în 
toscană, cu o voce care tremura de emoție: 

— Trebuie să vă vorbesc imediat, doamnă... Este pentru 
salvarea noastră... Ni se întâmplă un,lucru incredibil, 
neaşteptat... Această copilă pe care-o vedeţi... este fiica 
noastră!... 

Oricât ar fi vorbit de încet, Leonora, care se afla în spatele 
Măriei, auzise. În ciuda uluirii nemaipomenite care o tulbura, ea 
nu clinti. Totuşi, Măria de Medicis răspunse într-un suflet: 

— O ştiam, dragul meu şi, crezând că vă aduc o veste 
neplăcută, am venit aici. 

Fără să vrea, vocea sa avea înflexiuni tandre. Fără nici o 
precauţie, Concini reluă: 

— Pentru Dumnezeu, doamnă, veniţi. 

— O clipă, murmură Măria. Se întoarse către tânără, care era 
tot palidă şi încordată la picioarele patului, şi, cu o voce rece ca 
şi figura ei, care se întunecă deodată şi fără să se poată des- 
coperi în fiinţa ei vreo urmă de emoție, comandă: 

— Urmaţi-mă, domnişoară. 

Dând acest ordin pe un ton rece, ea întoarse spatele şi ieşi 
maiestuos fără s-o intereseze dacă era ascultată. Trecând, îi 
strecură în şoaptă un ordin Leonorei. Ea n-ar mai fi rămas, 
poate, un minut în această cameră, unde intrase încruntată, cu 
gând  ameninţător. Plecă  radioasă. Condusă de această 
consilieră funestă, care se numeşte gelozie, nu avusese nici o 
privire, nici un cuvânt, nici un elan faţă de acea copilă regăsită, 
care era fiica sa. Părea că nici nu bănuieşte ce ameninţare 
înfricoşătoare reprezenta pentru ea această copilă, o probă 
viabilă a dezonoarei sale. Nu, ea pleca radioasă, fără să se 
gândească la alt lucru decât la acesta: Concini nu o trădase. 
Numai asta conta pentru ea. 


Concini o urma, îndreptându-se, cambrându-şi pieptul, mascând 
sub o indiferenţă aparentă neliniştea care- hărţuia. Căci el 
vedea mai bine şi mai departe decât amanta sa regală. 

Leonora rămase singură pe pragul uşiţei, destul de departe de 
grupul format din Muguette, Valvert şi Landry Cogquenard. 
Spiritul său neobosit lucra tot timpul. Deja construia combinaţii 
pe ceea ce tocmai aflase. Combinații, care, ca întotdeauna, 
vizau să-i asigure liniştea lui Concinetto al său şi să-i sporească 
puterea. 

Totuşi, ascultând ordinul primit, Muguette se pregăti să plece. 
Valvert o reţinu de braţ şi cu o mare blândeţe, în şoaptă; 

— Unde vă duceţi? întrebă el. 

— Trebuie să ascult, dacă nu de ordinul reginei, cel puţin de 
ordinul mamei mele. 

Aceasta se adresa lui Valvert. La fel de tulburat ca şi Landry 
Coquenard, el îşi răsucea mustaţa cu un gest nervos, gândind: 
„Totuşi nu pot să-i spun că tatăl său şi mama sa au vrut s-o 
omoare chiar din ziua naşterii sale... şi că îi cred capabili de a 
reîncepe şi azi ceea ce n-au realizat odinioară." 

Dar cum simţea că nu trebuia s-o lase să se ducă, răspunse cu 
aceeaşi blândeţe: 

— Este o imprudenţă pe care nu vă voi lăsa s-o faceţi. 

— Vreau să ştiu ce vrea să facă mama cu mine. li voi asculta 
ordinul... chiar dacă aş şti că mă aşteaptă călăul în spatele 
acestei uşi. 

Spunând acestea cu glasul său atât de blând, cu un ton care 
arăta că nu va reveni de la hotărârea luată, ea trecu cu un pas 
hotărât. Şi Odet de Valvert, care de altfel, ar fi acţionat ca şi ea, 
nu avu forţa s-o reţină şi se aplecă respectuos în faţa ei. 

Deşi rapidă, această mică consfătuire avu darul s-o 
neliniştească pe Leonora, care nu putu să audă nimic din 
cuvintele lor. Crezu că este prudent să intervină. Făcu doi paşi, 
care o aduseră în cameră. Se linişti, văzând că tânără se 
îndrepta spre uşa secretă. O prinse de mână şi o duse cu sine 
încetişor, spunând cu vocea sa linguşitoare; 

— Grăbiţi-vă, copila mea. Nu trebuie s-o faceţi pe regină să 
aştepte. 

Totuşi, dacă Odet de Valvert nu avu curajul să se opună 
imprudenţei logodnicei sale, nu înţelegea deloc s-o lase pradă 
hotărârii sale. Era foarte hotărât s-o urmărească, să vegheze 


asupra ei. In timp ce se îndrepta spre uşă, îşi luă spada din 
mâna lui Landry Coguenard. Şi-o încinse vioi cu un gest care 
prevestea o bătaie. Şi privindu-l drept în ochi pe Landry 
Coquenard, îi spuse cu răceală: 

— Dacă ţii la pielea ta, te sfătuiesc să nu mă urmezi. 

— Este vorba despre „micuţă", domnule. Şi micuța, micuța mea 
Florence — căci ea se numeşte Florence, domnule şi eu sunt 
naşul ei— micuța, vedeţi, este singura faptă bună pe care am 
făcut-o în viaţa mea de lichea. De aceea, vă spun că ţin mai 
mult la ea decât la pielea mea. Aşa încât, dacă v-ar plăcea să 
rămâneţi aici, aş trece singur de partea cealaltă. M-aş duce 
singur, chiar dacă aş fi sigur, într-adevăr sigur, că aş lăsa aici 
această prețioasă piele, la care ţin totuşi. 

— Hai, urmează-mă, zâmbi Valvert. 

Aceste câteva cuvinte duraseră câteva secunde. In timpul 
acestor câteva secunde, Leonora o luă pe tânără şi închise uşa 
după ea. Acest gest, îl făcu în modul cel mai natural din lume, 
aşa încât nu trezi atenţia tovarăşei sale. De altfel, această uşă, 
acționată probabil de un arc, se închidea singură imediat ce-o 
apăsai uşor. 

In coridorul unde se aflau, după ce făcură câţiva paşi, Leonora 
deschise o uşă, se dădu în lături şi o invită: 

— Vă rog să aşteptaţi o clipă în acest cabinet. Regina vă va 
chema. 

Muguette — sau mai degrabă Florence, aşa cum totuşi o numim, 
pentru că este adevăratul său nume — Florence, deci, înclină 
uşor din cap şi intră fără să ezite, fără să facă cea mai mică 
observaţie. Dacă s-ar fi reîntors, n-ar mai fi văzut în coridor uşiţa 
pe care ieşise şi în spatele căreia îi lăsase pe Odet de Valvert şi 
Landry Coguenard. Dar nu se reîntoarse. 

Leonora închise uşa după ea şi-şi continuă drumul. 

Pe o scară ascunsă, ea cobori la parter. În sala care servea de 
corp de gardă, îi găsi pe Rospignac şi pe cei patru locotenenţi: 
Eynaus, Lognval, Roquetaille şi Lon vignac. Făceau mare 
gălăgie. Furia lor se împrăştia în ameninţări îngrozitoare, în 
injurii intraductibile la adresa acelor „băieţi răi" care-i bătuseră 
măr puţin mai înainte. 

Printr-o explozie de bucurie delirantă întâmpinară primele 
cuvinte ale stăpânei lor. Leonora se întreţinu o clipă cu 
Rospignac căruia îi dădu ordine, ascultate cu religiozitate. După 


care, îi părăsi. Abia plecă şi unul din cei patru locotenenţi sări în 
şa şi plecă în goana mare, în direcţia străzii Tournon, unde, cum 
se ştie, se afla imobilul lui Concini. Rospignac, cum se vede, nu 
pierdu un minut. 

După ce-i părăsise, Leonora intră într-un cabinet mic. Acolo se 
afla Stocco, complet singur. 

Stocco nu încercă să ocolească nici una din întrebările puse de 
ea. El răspunse cu ironia sa eternă, încât nu ştiai niciodată dacă 
trebuie să iei în serios ceea <ce spunea, dar răspunse cu toată 
lealitatea şi sinceritatea. Leonora şi ea îl cunoştea de minune. 
Ea îşi nota în memoria ei prodigioasă informaţiile pe care el i le 
dădea şi pe care le ştia absolut exacte şi cât se poate de 
serioase, în ciuda modului în care erau furnizate. După ce aflase 
de la el tot ce avea nevoie să ştie, îi dădu instrucţiuni şi ieşi. 
Rămăsese cinci minute bune cu Rospignac. Discuţia sa cu 
Stocco dură aproape de două ori pe atâta. Trecuse mai mult de 
un sfert de oră de când părăsise camera, unde îi lăsase pe Odet 
de Valvert şi pe Landry Coquenard pe care, aşa cum spusese, îl 
avea la mână. 

XXXVI E 

O MINCIUNĂ NECESARĂ 

Coborând pe scăriţa ascunsă, Leonora urcă din nou la primul 
etaj. Mergea încet, Oprindu-se deseori pe treptele scării. Se 
gândea: 

„Trebuie să admiţi că destinul este un stăpân, care depăşeşte 
prin combinaţii neprevăzute, infinit de variate, tot ceea ce biata 
noastră imaginaţie ar putea să conceapă... lată această mică 
florăreasă, de exemplu: cu siguranţă mi-a venit ideea că nu ar fi 
imposibil ca ea să fie fiica lui Concino şi a Măriei... Mi-a venit 
atât de bine că mi-am dat o osteneală ciudată pentru a o 
convinge pe Măria că este fiica sa şi, cu ajutorul său, să ajung 
să-l conving chiar pe Concino... Dar nu credeam... Mi se părea 
absurdă această idee. Mi se părea atât de absurdă, încât n-am 
vrut s-o examinez îndeaproape şi am respins-o cu dispreţ. Și 
iată că destinul, chiar el, din această absurditate dispreţuită 
face o realitate: această fată este cu adevărat fiica lui Concino şi 
a Măriei. Este minunat!" 

Ajunsese la primul etaj. Se afla în faţa uşii în spatele căreia 
Concini şi Măria de Medicis discutau. Se opri şi mai reflectă o 
clipă, încruntată. Brusc, decise: 


„Să facă ce vor vrea... numai ei singuri au dreptul să decidă, 
după cele întâmplate." 

Deschise cu hotărâre uşa şi intră. 

Măria de Medicis era aşezată. Concini umbla de colo până colo 
în faţa ei, strivind covorul cu paşi nervoși. 

Problema era teribilă în simplitatea ei. Se rezuma la următorul 
lucru: trebuia să lase în viaţă copila pe care un miracol o 
salvase, sau s-o arunce în neant, de data asta, fără să 
greşească. 

Se eschivau amândoi. lertare sau condamnare, nici unul din ei 
nu avea curajul să ia o decizie. Fiecare “aştepta ca celălalt să 
vorbească primul, să-şi ia astfel “responsabilitatea hotărârii 
supreme, oricare ar fi fost. Poate fiecare din ei avea câte o idee 
pe care o păstra numai pentru sine. 

O stinghereală apăsătoare se aşternu între ei. Pentru a o masca, 
Concini începu să meargă agitat. Măria se ghemui într-un colţ al 
fotoliului. Nu găseau nimic ce să-şi “mai spună. Aceasta dură 
câteva minute, care li se părură mari cât orele. Din când în 
când, pentru a rupe tăcerea apăsătoare, unul sau altul murmura 
maşinal: 

„Ce-o mai face Leonora?" 

Sosirea Leonorei, le aduse o adevărată uşurare. Măria de 
Medicis se îndreptă în fotoliul în care se înfundase. 

— Nu-i aşa, Leonora, este teribil ce ni se întâmplă! Suspină cu o 
voce plângăreaţă. 

De cum intră, Leonora îi scormoni cu privirea sa de flacără. 
Văzuse, imediat, cât de deprimaţi erau. Şi simţi nevoia 
imperioasă să-i îmbărbăteze energic. Astfel, Răspunse cu cel 
mai mare calm şi ridicând din umeri cu dispreţ: 

— Ce vi se întâmplă, doamnă, este neplăcut desigur, dar nu văd 
nimic teribil. 

— Cum poţi să spui astfel, când chiar în dimineaţa asta susţineai 
contrariul! exclamă cu reproş regina. 

— După aceea am reflectat, răspunse cu răceală Leonora. Mi-am 
dat seama că afecțiunea mea arzătoare pentru dumneavoastră 
m-a făcut să exagerez prea mult pericolul care vă ameninţă. Mi- 
am schimbat părerea, asta-i tot. 

— Dar gândeşte-te ce se va întâmplă cu mine, dacă s-ar afla... 
— Că Măria de Medicis, înainte de a deveni regină a Franţei, a 
avut un amant şi a fost o mamă prun-cucigaşă! Asta, într- 


adevăr, este groaznic. Groaznic pentru dumneavoastră şi pentru 
noi toţi. Dar, doamnă, nu depinde decât de voi pentru a nu se 
afla. 

— Este adevărat, pe corpul lui Dumnezeu! exclamă Concini, 
uităm cam mult că noi suntem stăpânii. Leonora are dreptate: 
nu depinde decât de noi ca acest secret să nu Fie niciodată 
divulgat. Avem mii de mijloace să închidem pentru totdeauna 
gura celor care vor cuteza să aibă limba prea lungă. 

— Fie, răspunse Măria. Dar închideţi voi în acelaşi mod gura 
prinţesei Fausta, care, sub numele şi titlul de ducesă de 
Sorrientes, urmează să reprezinte la curtea Franţei pe 
Maiestatea sa, regele Spaniei? 

— Dacă trebuie neapărat, de ce nu?... Un accident mortal poate 
să i se întâmple oricui. Unui reprezentant al Maiestăţii Sale 
Catolice, ca şi celui mai umil om de rând. Totul e să ştii cum s-o 
faci. 

Măria se plânse: 

— Mi-am pierdut capul. Nu vedeţi că nu sunt în stare să decid 
orice ar fi? Faceţi ce vreţi amândoi. Ce veţi decide, va fi bine 
făcut. 

Leonora înţelese că nu va mai scoate nimic. Se întoarse către 
Concini: 

— În realitate, spuse ea, sunteți- tatăl, voi trebuie să hotărâți. 
Vorbiţi, Concino. 

— Părerea mea este că trebuie să lăsăm să trăiască această 
copilă, spuse el cu putere. 

— Pentru ce motiv? 

— Pentru un motiv excelent: este un adevărat miracol că 
această copilă, condamnată de noi la naştere, să trăiască azi şi 
să fie sănătoasă. In acest miracol, eu văd, o manifestare a 
voinţei divine pe care ar fi fără drept de apel imprudent să vrei 
s-o superi. Pentru a vă spune totul, cred că, sunt sigur că mi se 
va întâmpla o nenorocire, dacă vom hotări să desfacem ceea ce 
Dumnezeu a făcut. 

Măria exclamă: 

— Vedeţi, aşa este, am avut aceeaşi idee!.... Şi Leonora 
mărturisi: 

— Şi eu! Şi eu eram sigură că aşa veţi spune, Concino. Totuşi, 
nu trebuie să uităm că Signora Fausta a atras pe această micuță 
la ea. Nu trebuie să uităm că signora contează să se servească 


de această copilă împotriva noastră. Înainte de a lua o hotărâre 
definitivă, mi s-ar părea, în primul rând, indispensabil să n-o 
lăsăm, căci o avem la mână. 

— Asta şi este intenţia mea, întrerupse cu vioiciune Concini, 
aprobat printr-o mişcare a capului de Măria de Medicis. 

— În al doilea rând, declară Leonora, s-o interogăm cu abilitate 
cu singurul scop de a afla de la ea ce ştie într-adevăr despre 
familia sa. 

— Ea ştie că sunt tatăl ei, declară Concini. 

— lată ceea ce este neplăcut, dezaprobă Leonora, încruntându- 
se. Cine a informat-o? 

— Acel mizerabil de Landry, bombăni Concini. Leonora reflectă o 
secundă şi cu o voce hotărâtă: 

— Dacă ea este tot atât de bine informată cine este mama sa, 
fiindcă nu ştim dacă va şti să tacă, mi s-ar părea imposibil s-o 
lăsăm să trăiască. 

Şi întorcându-se spre Măria de Medicis, cu o răceală groaznică: 
— Nu sunteţi de aceeaşi părere, doamnă? 

— Ar trebui să aflăm, spuse ea. Aş înnebuni dacă ar trebui să 
trăiesc cu o asemenea ameninţare deasupra capului. 

Leonora adăugă: 

— Ar trebui să ne asigurăm cât mai repede. Măria de Medicis se 
ridică: 

— Trebuie să mă duc la Luvru, spuse ea. 

— Regina o ia pe această tânără cu ea? întrebă Leonora. 

— Desigur, făcu cu promptitudine Măria, ţin mai presus de orice 
s-o am la îndemână. 

— În acest caz, spuse Leonora, mă duc s-o caut. 

— Du-te, buna mea Leonora, spuse regina. În acest timp, 
Concini mă va însoţi până la litieră, unde ne vei găsi. 

— Voi avea onoarea s-o escortez pe regină până la Luvru, spuse 
Concini. 

Leonora se îndreptase deja spre uşă. Tocmai ieşea, în momentul 
în care Concini pronunţa aceste cuvinte. Ea se întoarse şi îi 
aminti: 

— Uitaţi, Concino, că aveţi treabă aici: trebuie să vă ocupați de 
Valvert şi de acel Landry. 

— Ah! exclamă Concini, lovindu-se peste frunte, îi guiţasem 
complet pe cei doi!... 

Şi cu un ton intraductibil de regret: 


— Ah! trebuie să fie departe acum! 

— Liniştiţi-vă, Concino, făcu Leonora cu un zâmbet sinistru, eu 
nu i-am uitat. Ei sunt tot acolo, închişi în camera voastră, ca puii 
de vulpe prinşi în capcană. 

Ea ieşi, spunând aceste cuvinte şi lăsându-l pe Concini care-i 
explica foarte bucuros reginei despre ce era vorba. In timp ce se 
îndepărtau, ea intră în încăperea în care aştepta Florence. 

Ideea ca Leonora s-o introducă pe tânără într-o încăpere, care 
era lipită de cea în care se afla chiar el, această idee nu putea 
să-i vină lui Concini. Dacă i-ar fi venit, s-ar fi grăbit s-o conducă 
pe regină în altă parte. Cel puţin s-ar fi asigurat că, în spatele 
tapiseriei, uşa să fie bine închisă şi că nu se putea auzi. 

Oricum ar fi fost, nefericita fiică a lui Concini şi a Măriei de 
Medicis, găsind această uşă întredeschisă, nu a putut să reziste 
curiozităţii — foarte legitime, dacă stai să te gândeşti — veni să 
se ascundă în spatele tapiseriei, şi, apăsându-şi pieptul, 
zgomotul bătăilor inimii, ciuli urechile încăpăţânându- se în 
speranţa că va auzi vreun cuvânt, dacă nu de afecţiune, măcar 
de compasiune. 

Astfel află groaznica istorie a naşterii sale. Poţi să te întrebi cum 
această copilă, atât de fragilă şi delicată, a putut să reziste 
loviturii îngrozitoare de măciucă, care fu pentru ea o oribilă 
revelaţie, şi cum de nu a căzut fulgerată pe loc. Totuşi, aşa a 
fost. Numai că nu a căzut, ci a avut puterea şi curajul să asculte 
până la capăt, fără să-şi trădeze prezenţa. 

Auzi, astfel, groaznicele confidenţe ale tatălui său şi ale mamei 
sale. Ea asistă invizibilă, nebănuită la hotărârea execrabilă pe 
care o discutau cu răceală, dacă trebuiau s-o condamne sau nu 
şi putu să se convingă că, dacă tatăl său pleda iertarea sa era 
din egoism monstruos şi nu din umanitate, dacă nu cumva 
condus de vreun gând ascuns, nemărturisit. Să ne grăbim să 
spunem că ea se înşela asupra acestui punct: dragostea 
împotriva naturii a lui Concini era pentru totdeauna smulsă din 
inima şi din sufletul său. 

Ea auzi totul, până în momentul în care Leonora anunţă că se 
duce s-o caute. Atunci, înțelegând că nu ar putea să iasă vie din 
acea încăpere, dacă ar fi fost surprinsă la pândă, ea închise uşa 
cu precauţie, fără zgomot. Reveni şi se aşeză cât mai departe 
posibil de uşă căreia îi întoarse spatele. 


Leonora Galigai o găsi aşezată în locul pe care-l alesese. Ochii 
săi bănuitori o scrută, o disecă, ca să spunem aşa, pe tânără. 
Era foarte palidă, iar privirea îi strălucea febril. Dar, printr-un 
efort de voinţă cu adevărat admirabil, părea foarte calmă. 
Satisfăcută, Leonora studie de asemenea încăperea. Florence 
avu un tremur interior, văzând că privirea sa se opreşte o clipă 
la uşa de comunicare. Dar Leonora era sigură că această uşă 
era ermetic închisă. Florence făcu apel la toată energia sa şi nici 
nu clipi. 

Oricât de fină, oricât de suspicioasă era, Leonora nu descoperi 
nimic suspect. Bănuiala adevărului nici măcar n-o atinse. Ea se 
prefăcu amabilă, binevoitoare, aproape maternă. 

— Copilul meu, ştiţi, nu-i aşa, numele tatălui vostru? 

— Ştiu că este domnul mareşal d'Ancre. 

Răspunsul aduse un zâmbet de satisfacţie pe buzele Leonorei. 
Îşi continuă interogatoriul: 

— De unde ştiţi? 

— S-a spus în faţa mea, doamnă. 

— Fără îndoială, cineva care vă cunoaşte bine şi care vă inspiră 
destulă încredere, încât să nu vă îndoiţi de cuvântul său. 

— Nu, doamnă, cineva pe care nu-l cunosc. Şi dacă n-ar fi fost 
mărturia acelui necunoscut, nu m-aş fi arătat atât de credulă. 
Dar, mai întâi, dezvăluirea s-a făcut în faţa domnului mareşal. Și 
domnul mareşal n-a protestat. Ceea ce ar fi făcut, dacă ar fi 
avut cea mai mică îndoială. 

— Destul de just, într-adevăr. Apoi? 

— Apoi: nu numai că domnul mareşal n-a protestat, dar a şi 
vorbit imediat despre mine cu Maiestatea Sa, regina. 

— Scuzaţi-mă, întrerupse Leonora, ştiaţi în acel moment că era 
regina cea care intrase? 

— Da. 

— Cum? Nimeni n-a numit-o astfel. 

— Imi fac meseria mea de florăreasă pe stradă, doamnă. Cel 
mai adesea în împrejurimile Luvrului. Am avut de nenumărate 
ori ocazia s-o văd pe Maiestatea Sa. Nu era nevoie să fie numită 
în faţa mea. Am 

recunoscut-o imediat... Aşa cum v-am recunoscut pe voi, 
doamnă mareşal. 

— Inţeleg. Spuneţi, deci, că mareşalul a vorbit despre voi 
reginei? . 


— Da, doamnă. Şi a trebuit să-i spună, bineînţeles că sunt fiica 
sa. 

— Ştiţi numele mamei voastre. 

Nu era o întrebare pe care o punea. Era o afirmaţie. Florence nu 
fu înşelată. Ea vorbi: 

— Mama mea, făcu ea cu o bunătate inexprimabilă, dacă aş fi 
ştiut că ea este, doamnă, credeţi că aş fi rămas liniştită aici?... 
Aş fi fost plecată demult pentru a fi lângă ea. 

Fu ca o explozie. De data asta, nu se putea îndoi de sinceritatea 
sa. 

„Hotărât, cred că nu ştie nimic" se gândea Leonora pe jumătate 
liniştită. 

Şi cu voce tare: 

— Uitaţi că regina vă aşteaptă. 

— Ah! Mă preocupă foarte mult regina, dacă este vorba despre 
mama mea! se ambala Florence. 

— Aţi fi, deci, fericită s-o cunoaşteţi? 

— Aş fi fericită!... Ascultaţi., s-o văd măcar o dată ca s-o strâng 
în braţe, să-i murmur la ureche acel cuvânt atât de dulce, 
mamă, mi-aş da, fără să ezit jumătate din zilele care mi-au 
rămas de trăit. 

În timp ce vorbea, Leonora se gândea: 

„Nu pot să mă îndoiesc, ea adoră pe acea mamă pe care n-o 
cunoaşte exact pentru că n-o cunoaşte! Ei, dar eu care căutam 
mijlocul de a o hotărî să mă urmeze de bunăvoie, iată că l-am 
găsit într-adevăr!..." 

Şi cu voce tare, cu un zâmbet indulgent, făcându-se din ce în ce 
mai mult maternă: 

— Copilă, pentru a vă realiza această dorinţă a inimii, nu aveţi 
nevoie de acel om care, poate, nu ştie nimic şi care, mai mult, a 
părăsit casa. Mareşalul d'Ancre vă va spune cine este mama 
dumneavoastră. Vă va conduce la ea, chiar el. 

— Când? întrebă cu curiozitate tânăra. 

— În curând, cred... Dacă veţi consimţi, totuşi să mă urmaţi. 

— Să plecăm, făcu cu hotărâre Florence. 

Fără să piardă o secundă, Leonora o luă de braţ şi o duse cu 
sine. Mergând, se gândea, schiţând un zâmbet de satisfacţie: 
„Nici măcar nu vrea să ştie unde o duc... Pentru ea, nu există 
nimic în afară de această mamă, pe care doreşte cu toată 


ardoarea s-o cunoască... Acum o am în mână: jucându-mă cu 
dibăcie cu această dragoste filială, o să-i fac tot ce voi vrea..." 
XXXVII 

ÎN JURUL CASEI LUI CONCINI 

Ele ajunseră în vestibul. Uşa casei era larg deschisă. leşiră. 

In faţa porţii staţiona o litieră foarte simplă. La portieră, în 
picioare, cu capul descoperit, Concini se întreținea cu regina, 
care întinsă cu nepăsare pe perne, se ascundea în interiorul 
vehiculului. 

La cealaltă portieră, drept în şa, asemenea unei statui ecvestre, 
stătea Stocco, cu mâna pe mânerul săbiei lungi. Din când în 
când, ochii săi focoşi fixau pe cei doi călugări carmeliţi desculți, 
care, cu mâinile încrucişate pe pelerina brună, cu gluga albă 
adusă până la nas, stăteau imobili şi tăcuţi, aproape de strada 
Vaugirard. 

Leonora îi făcu semn Florencei să aştepte în poartă. Si, în timp 
ce tânăra asculta cu docilitate se apropie vioaie de litieră. 
Concini îi cedă, imediat, locul. 

Cu o voce scăzută şi în italiană, cu o nelinişte manifestă, Măria 
de Medicis întrebă: 

— Ei bine? 

— Ei bine, doamnă, răspunse Leonora, cred că pot să vă asigur 
că ea nu ştie nimic. 

— Să facă cerul să nu te înşeli. Dar aş fi mai liniştită, dacă aş fi 
sigură, într-adevăr sigură că ea nu bănuieşte adevărul. 

Un minut sau două, Leonora rămase să se întreţină, cu regina: îi 
spuse în câteva cuvinte tot ce era important să afle, fără s-o 
facă să întârzie de la prima întrevedere cu fiica sa. 

In acest timp, Florence aştepta răbdătoare. Se îndoia că cele 
două femei vorbeau despre ea. Ea privea în direcţia lor pentru a- 
şi vedea mama. Dar se temea să lase să se vadă în privirea ei 
tandreţea care-i umplea inima. Şi avu curajul să privească tot 
timpul înspre strada Vaugirard. În acel moment, auzi o voce 
şoptin-du-i la ureche, în spatele ei: 

— Dacă ţineţi la viaţă, nu spuneţi nici un cuvânt care ar lăsa să 
se presupună că voi cunoaşteţi numele mamei voastre. 

Se întoarse dintr-o dată. lIncercă o emoție puternică, 
recunoscându-l pe Concini, care alunecase în spatele ei, cu un 
deget pe buze, ca pentru a-i recomanda încă o dată să tacă. 


După care, se apropie vioi de litieră. Între regină, Leonora şi el, 
avu loc o nouă consfătuire foarte scurtă, după care o ajută pe 
soţia sa, să urce în litieră. Atunci, se întoarse spre fiica sa şi 
pronunţă cu voce tare: . —La rugămintea mea insistentă, 
Maiestatea Sa consimte să vă admită în rândul servitoarelor 
sale. Veniţi, copila mea, veţi avea deosebita onoare de a ţine 
companie reginei. 

Florence se apropie. Concini îi întinse mâna ca s-o ajute să se 
aşeze în greoiul vehicul. 

In acel moment, dinspre strada Vaugirard, o şaretă, condusă de 
către o femeie, intra pe strada Casset şi 

ajunse în faţa litierei. Această femeie era Perrine. Ea ajunse la 
timp ca s-o vadă pe tânără înainte de a urca. 

— Muguette! strigă ea, oprind calul. 

— Perrine! răspunse Florence. 

— Şi Loâ'sette? strigă femeia cumsecade sărind jos. Tânăra, 
neţinând seamă de invitaţia lui Concini, o 

cuprinse pe maica Perrine în braţe şi îmbrăţişând-o îi şopti la 
ureche: 

— Concini este tatăl meu... Taci... Să-i spui lui Odet că ei mă duc 
probabil la Luvru... să-i spui că acum mă numesc Florence... 
Veghează asupra fiicei mele... sărut-o mult pentru mine... Ah! 
să-i spui lui Odet că o ai pe Loise... să-l informeze pe domnul de 
Pardaillan, dacă crede că este necesar... Nu-mi uita numele: 
Florence... Adio, buna mea Perrine. 

Şi lăsând-o pe demna ţărancă complet năucită, urcă, în sfârşit, 
în litieră, care plecă imediat, la un semn poruncitor al lui Concini 
adresat celor doi rândaşi. 

Să-i lăsăm pentru o clipă pe Concini şi Perrine în pragul porții 
larg deschise, de unde urmăreau cu privirea litiera care se 
îndrepta spre strada Vaugirard şi să ne oprim la cei doi carmeliţi 
a căror prezenţă am semnalat-o în apropierea acestei străzi. 
Unul din cei doi călugări era mic, subţire, firav. Desigur că era 
tânăr: un novice, probabil. Celălalt era un gigant cu forme 
atletice care făceau să plesnească cusăturile rasei, cam strimte 
pentru el. 

Cei doi călugări nu se mişcau deloc, parcă ar fi fost sfinţi de 
piatră. In realitate, sub gluga lăsată, care le masca faţa, săgetau 
cu priviri pătrunzătoare şi ciuleau urechile. Şi când litiera porni, 
cel mai mic în castiliană, spuse celui mare: 


— Vezi, d'Albaran, Leonora nu pierde timpul: uite că au luat-o pe 
mica florăreasă. 

Şi d'Albaran, cu calmul său obişnuit, propuse: 

— Ordonaţi, doamnă, şi ne vom năpusti asupra celor patru 
găligani şi asupra acelui fanfaron care-şi dă importanţă la 
această portieră. li vom dispersa şi vom pune mâna pe 
florăreasă, pe care o vom duce la voi. 

Cu unul din zâmbetele sale nedefinite, cum numai ea ştia să 
aibă, Fausta — căci într-adevăr era ea, mascată sub rasa unui 
călugăr — refuză; 

— Ce crezi tu d'Albaran?... Să ataci trăsura reginei regente a 
Franţei! Nu se fac lucruri de-astea. 

— Să urmărim litiera, doamnă? întrebă d'Albaran fără să insiste. 
— La ce bun? Ştim încotro se duce. Este mai înteresant pentru 
mine să ştiu dacă această ţărancă o va aduce pe acea micuță 
Loisette. Să nu ne mişcăm, d'Albaran. 

Şi, într-adevăr, ei rămaseră la postul lor de observaţie. 

Câteva minute mai târziu, Perrine ieşea din căsuţa lui Concini. 
Ea ducea în braţe pe micuța Loisette care, agăţată de gâtul său, 
zâmbea cum numai îngerii zâmbesc. Concini  îşiţinu 
promisiunea: chiar el puse copilul în braţele bunei femei. 
Generos cum ştia să fie în asemenea situaţii, îi dădu o pungă 
plină cu monede de aur, zicându-i: 

— Pentru a repara emoţiile pe care vi le-am pricinuit şi pentru a 
cumpăra dulciuri şi jucării acestei copile drăguţe! 

Şi maica Perrine nu-şi făcu scrupule pentru a accepta. 

„Pentru că este tatăl domnişoarei Muguette, care acum se 
numeşte domnişoara Florence, poate sa plătească bine", îşi 
spuse ea. 

În ciuda celor petrecute, nu se simţea pe deplin liniştită şi nu 
dorea decât să se îndepărteze cât mai degrabă de aceste locuri 
periculoase, unde nu se simţea în largul său. Şareta era acolo. 
Urcă în grabă, aşeză copila pe genunchi şi, îndemnând calul, 
plecă. 

Din colţul său, Fausta urmărise totul cu o atenţie care-o făcea să 
gâfâie. Nu pe maica Perrine o privea. Nu, ci asupra micuţei Loise 
îşi fixase cu încăpățânare privirea de mister, gândind: 

„lat-o, deci, pe micuța Loisette!... fiica fiului lui Par-daillan!... 
nepoata mea!..." 


Oare era emoţionată? Cine ştia? Şi cine ar fi putut să spună ce 
se petrecea cu Fausta? 

Abia trecu de ei şareta, că Fausta, prinzând braţul lui d'Albaran, 
îl luă, îl împinse în faţa sa, ordonându-i cu calmul său obişnuit: 
— Trebuie s-o urmăreşti pe această femeie, să ştim unde duce 
copilul, să n-o laşi o secundă. Du-te, d'Albaran. 

Şi d'Albaran porni înainte cu paşi mari, în timp ce ea îl urma mai 
încet. Nu merse departe, de altfel. Se întoarse pe dreapta, pe 
strada Vaugirard, trecu prin faţa intrării mănăstirii carmeliţilor 
desculți şi intră în prima casă pe care o găsi. 

În sala joasă unde pătrunse, era o duzină de viteji care-şi 
omorau timpul, jucând zaruri sau cărţi şi golind cu putere sticle. 
Văzându-l pe şeful lor, se ridicară toţi, fără zgomot şi ascultară 
ordinele. 

D'Albaran dădu instrucţiuni scurte la doi din vitejii săi, care 
ieşiră imediat. Câteva secunde mai târziu, amândoi erau călare, 
ajunseră din urmă şareta maicii Perrine şi începură s-o 
urmărească. 

Nu trebuiau s-o lase. 

Abia plecară, că Fausta intră, la rândul său, în casă şi urcă la 
primul etaj, urmată de d'Albaran. Când coborâră, după câteva 
minute, erau îmbrăcaţi în haine de cavaler amândoi şi aveau 
pelerina ridicată peste faţă. . Urcară pe cai. Fausta, avându-l pe 
d'Albaran alături, o luă în fruntea micii sale trupe. Şi, foarte 
uşor, plecară toţi spre oraş. 

Dacă ar fi plecat cu câteva minute mai devreme, Fausta ar fi 
putut să vadă o cavalcadă pierzându-se într-un vârtej pe strada 
Casset şi oprindu-se în faţa căsuţei mareşalului d'Ancre. Erau 
soldaţii lui Concini care soseau sub conducerea şefului lor care 
se dusese să-i caute la imobilul din strada Tournon. Erau cel 
puţin douăzeci, printre care se aflau domnii de Bazor-ges, de 
Montreval, de Chalabre şi de Pontraille, pe care-i amintim fiindcă 
am avut deja ocazia să facem cunoştinţă cu ei. 

Şi în spatele acestei trupe, destul de departe, trei oameni 
fugeau mâncând pământul, ca şi cum ar fi avut pretenţia 
impertinentă de a ajunge din urmă pe aceşti cavaleri, care 
treceau în goană. 

XXXVIII 

IEŞIREA 

Este timpul să revenim la Odet de Valvert şi Landry Coquenard. 


Trebuie să ne amintim că i-am lăsat în camera lui Concini, foarte 
hotărâți amândoi s-o urmărească pe Florence şi să vegheze 
asupra ei. Din nefericire, pierduseră câteva secunde şi, în 
anumite împrejurări critice, este suficient să treacă mai puţin de 
o secundă pentru a se petrece nefericiri ireparabile. Aşa li se 
întâmplă lor. Când tocmai se pregăteau să plece, erau gata să-şi 
rupă nasul în faţa uşii deodată încuiate. 

— Fulgere şi trăsnete! injură Valvert, furios. 

— Îngeri şi demoni! spuse cu voce piţigăiată Landry Coquenard. 

Amândoi în acelaşi timp şi nebuneşte, se repeziră la uşa 
blestemată, în care începură să bată cu picioarele şi mânerul 
săbiei. Uşa nu se mişcă. De altfel, era atât de bine mascată în 
lambriuri, încât n-ar fi putut să spună cu adevărat dacă băteau 
chiar în ea. > îşi dădură seama. Valvert o examina de aproape.. 

— Este de fier, spuse el cu un început de îngrijorare. 

Căută zăvorul,, broasca, o crăpătură, o gaură oarecare pe unde 
ar fi posibil, poate, sa strecoare vârful pumnalului şi să forţeze 
uşa. Nu găsi nimic.. 

— Este inutil să ne încăpăţânăm, explică Landry Coquenard; 
trebuie să acţioneze cu ajutorul unui arc al cărui buton este 
ascuns în aceste lambriuri. _ 

Şi se apucă să caute acel buton. In acest timp, Valvert aruncă o 
privire în jurul lui, în căutarea unui obiect care ar putea fi folosit 
ca berbec. Se hotărî la un fotoliu enorm de stejar masiv. Puse 
mâna pe el şi-l proiectă cu toată forţa în uşă. După câteva 
lovituri, fotoliul se sparse. Uşa nici nu se urni. 

Înţeleseră că nu vor putea s-o distrugă. Landry Coquenard, mai 
puţin de a fi favorizat -de un noroc excepţional, nu găsi atât de 
repede butonul care ar fi deschis-o. Renunţară. Dar nu statură 
liniştiţi. Făcură ceea ce, poate, greşiseră că nu făcuseră mai 
devreme: săriră pe uşa mare, cea pe care intraseră şi care 
dădea într-o mică anticameră ce dădea spre scara mare. 
Traseră zăvorul pe care Landry Coguenard îl împinsese şi puseră 
în mişcare închizătoarea pe care chiar Landry o încuiase de 
două ori. 

Dar uşa nu se deschise. 

Valvert trase perdelele şi deschise fereastra. Şi se izbi de 
obloanele de lemn plin, capitonate ca şi uşa şi ermetic închise 
cu lacăte enorme. 


Landry Coqguenard, care urmărea toate mişcările lui plin de 
atenţie, glumi: 

— lată-ne bine, înzestrați, domnule, şi numai dracu, cred, ne va 
scoate din acest blestemat viespar, unde ne-am rătăcit. 

Poate nu se înşela prea mult. Orice ar fi fost, Odet de Valvert nu- 
şi pierdu încă încrederea. 

— O să vedem noi, spuse el. Aşteptând, să căutăm dacă nu este 
vreo cale de scăpare din acest viespar, aşa cum bine zici. 

— Să căutăm, domnule, consimţi Landry Coquenard, clătinând 
din cap cu neîncredere. 

Trecu mult timp, poate ore, de când erau închişi în această 
încăpere, unde scotoceau fără vreo clipă de linişte. 

Nu găsiră nici un mijloc de evadare, timpul trecea şi nu apărea 
nimeni. Din când în când, Valvert ciulea urechile. Nici cel mai 
mic zgomot nu ajungea până la el. Şi el avea auzul foarte fin. Şi 
asta era: acea singurătate neliniştitoare, acea tăcere grea, 
amenințătoare care-l apăsa cel mai mult şi începea să-l 
enerveze mai mult decât ar fi crezut. 

În timp ce Landry Coquenard continua să pipăie, cu vârful 
degetelor, toate sculpturile până la cele mai mici asperităţi ale 
lambriurilor, în speranţa, tot timpul tenace, că va găsi acel 
buton misterios care acţiona uşa, el începu să meargă cu paşi 
furioşi. 

— Dar, în sfârşit, strigă el exasperat, acel mizerabil de Concini 
nu are, îmi închipui, intenţia să ne uite aici şi să ne lase să 
murim de foame şi de sete! 

— Asta nu, îl linişti Landry Coquenard, fără să-şi întrerupă 
cercetările. 

— Atunci, ce vrea să facă cu noi? 

— Cum, ce vrea să facă? Vrea să ne prindă vii, asta e! 

— Pentru ce? 

— Ca să ne ucidă cu precizie... după părerea sa... adică după ce 
ne va supune puţin la torturi, aşa cum 

ştie el s-o facă. Şi'el se pricepe, domnule. Ar putea să dea lecţii 
celui mai experimentat călău. 

— Frica te face să baţi câmpii, bietul meu Landry, îi reproşa 
Valvert. 

Şi cu naivitate: 

— De ce să ne omoare, de ce să ne tortureze? Pentru că el este 
tatăl... nu mai poate fi gelos... 


— Se poate, domnule, dar dumneavoastră cunoaşteţi secretul 
naşterii fiicei sale... Şi asta este mortal, vedeţi. 

— Haida-de, el ştie bine că nu-l voi trăda din dragoste pentru 
fiica sa. 

— Şi asta se poate. Dar este incontestabil că l-aţi insultat, 
ameninţat, lovit. Şi asta n-o s-o ierte niciodată. Hai, îl cunosc eu: 
este răzbunător în draci. Nu, domnule, nu, sunteţi condamnat... 
Ca şi mine, de altfel. 

— Drace! nu este deloc vesel! 

— Nu spun că este vesel, dar este... 

Deodată, Landry Coquenard se întrerupse şi, într-un urlet de 
bucurie: 

— Ah, domnule!... 

— Ce? şopti Valvert. 

— Uş...a! se bâlbâi Landry, pe jumătate nebun de bucurie. 
Deschisă!... este deschisă, domnule!... 

— Aşa este, într-adevăr! se minună Valvert. 

Aşa era, într-adevăr. Uşa nu era deschisă, cum spunea Landry 
Coquenard, ci întredeschisă. Nu trebuia decât s-o împingi pentru 
a o deschide imediat. 

— Ce noroc că m-am încăpățânat! exultă Landry Coquenard. Cel 
mai frumos este că n-am observat nimic!... Trebuie că am 
apăsat pe buton fără să-mi dau seama!... Să ne cărăm, 
domnule!... 

Se opriră. Dar cuvintele sale îi dădură de gândit lui Valvert. 
Acum când simţea acţiunea inevitabilă, acea 

enervare, care pusese stăpânire pe el, dispăru ca prin minune. 
Şi dintr-odată îşi regăsi sângele-rece: 

— O clipă, spuse el, cine ştie de când este deschisă această 
uşă?... Şi cine ştie dacă tu ai deschis-o? 

— Şi cine dracu credeţi că a deschis-o? 

— Concini a putut s-o deschidă sau s-o facă să se deschidă din 
afară, răspunse cu răceală Valvert. 

Spunând aceste cuvinte, îşi scoase vioi sabia din teacă şi făcu să 
şuiere lama flexibilă. Aruncă o privire în jurul lui, ca şi cum ar fi 
vrut să se asigure, pentru ultima dată, că în spatele lui nu era 
nici o ameninţare necunoscută şi se îndreptă hotărât spre uşă. 
Landry Coquenard, care-şi scoase sabia din teacă ca şi el, 
mergea pe urmele lui. 


Odet de Valvert, cu o mişcare violentă, împinse uşa şi, dintr-o 
săritură, trecu pragul. Landry Coguenard făcu la fel, în spatele 
lui. S-ar fi aşteptat să nimerească într-o trupă de asasini, care i- 
ar fi întâmpinat cu spada şi pumnalul în mână. Fură cu totul 
uluiţi să vadă că nu era nimeni. 

Se aflau în acel coridor mic, unde am văzut-o desfăşurându-se 
pe Leonora Galigaă. Acest coridor era suficient luminat de către 
o fereastră îngustă, care se afla la unul din extremităţile 
acestuia. Ei râvniră imediat la această fereastră. Era prevăzută 
cu bare dese. Şi ei nu se mai interesară de ea. 

Inţeleseră că nu mai puteau întârzia în acest coridor. Ciuliră 
urechile: tot timpul aceeaşi tăcere impresionantă. Puteai să 
crezi că era pustie casa şi că erau abandonaţi. Se orientară. 
Valvert găfii: 

— lată uşa deschisă... Nu poţi să ştii niciodată. Plecară, supli şi 
tăcuţi, evitând de a face să scârţâie parchetul sub paşii lor, 
supraveghind cu coada ochiului uşile care dădeau în acel 
coridor, aşteptând să le vadă deschizându-se la trecerea lor şi 
fiind gata să întâmpine şocul de unde ar fi venit. Dar uşile nu se 
deschiseră şi ajunseră, fără nici o încurcătură la baza scăriţei. 

In momentul când tocmai îşi puneau piciorul pe prima treaptă, 
auziră un hohot de râs sardonic în spatele lor. Se întoarseră 
imediat. Nu văzură pe nimeni. Uşiţa de fier, pe care se 
chinuiseră s-o deschidă, se vedea foarte bine de acolo jos. Era 
aşa cum o lăsase Landry Coquenard: larg deschisă. Deodată, 
acelaşi hohot de râs se auzi, din nou. De data asta, nu puteau să 
se înşele, hohotul neliniştitor de râs izbucnea din camera pe 
care tocmai o părăsiseră abia de câteva secunde. Totuşi nu 
apăru nimeni. Şi imediat după acest hohot de râs, auziră un 
pocnet sec. 

Raza de lumină care ieşea din această cameră se stinse brusc: 
uşa tocmai se închise, tăindu-le retragerea pe care o 
pregătiseră. Valvert se lămuri acum. 

— Vezi, spuse el, că nu tu ai fost acela care a deschis uşa. 

Şi nici nu-şi dădu osteneala să vorbească în şoaptă. 

— Incep să cred, oftă Landry Coguenard, cu un aer jalnic. 

— Jos a vrut să ne vadă, jos ne aşteaptă şi va trebui sa ne 
încăieram. 

— Vai, domnule! gemu lamentabil Landry Coqguenard. 


Valvert îi aruncă o privire piezişă. Dar simţi nevoia să-l 
îmbărbăteze. Şi, ca un erou al lui Homer, care-şi înflăcăra 
tovarăşii, declamă: 

— Or, fiindcă jos ne aşteaptă, hai să mergem de-a dreptul, ca 
doi viteji ce suntem şi să le arătăm acestor 

asasini laşi ceea ce pot face doi oameni de inimă, aşa cum 
suntem noi. 

Coborâră fără să-şi ia nici o precauţie de a-şi masca prezenţa. 
Ajunseră într-un vestibul mic, în care dădeau mai multe uşi. 
Cum nu intraseră pe acolo şi locul fiind destul de întunecos, 
ezitară o clipă, întrebându-se, ce uşă trebuie să deschidă pentru 
a putea ieşi.- 

Dacă, totuşi, ar fi reuşit să iasă, înţeleseră din instinct că 
ajunseră într-un loc, unde au urmărit să-i aducă şi, că în acel 
spaţiu îngust şi întunecos, în care era uşa, să-i incercuiască, va 
începe bătălia. De aceea, stăteau mai mult ca niciodată, cu ochii 
şi urechile, la pândă. 

Intr-adevăr, chiar în acel loc, exact când puseseră piciorul acolo, 
prezenţa duşmanului, până atunci invizibilă, se manifestă. În 
spatele lor, pe scara pe care tocmai o părăsiseră, auziră 
zgomote şi şuşoteală. Se întoarseră. Cinci sau şase soldaţi erau 
tocmai pe punctul de a ocupa scara, pe care apoi se instalară 
dându-le de înţeles că nu trebuiau să mai spere că vor bate în 
retragere. 

Aceşti primi asasini, care, în sfârşit, se arătaseră, erau 
comandaţi de Longval._ Landry Coquenard îl recunoscu imediat. 
Se ştie că ranchiuna sa feroce se îndrepta în special spre acest 
şef de grup, şi spre Ro-quetaille. Acum , această ranchiună se 
manifestă prin câteva sarcasme usturătoare, agrementate, cum 
se cuvenea, cu înjurături brutale, pe care se grăbi să i le azvârle 
duşmanului său.- 

Ar fi fost mai bine să-şi fi ţinut gura şi să se fi uitat în jurul lui cu 
atenţie. Acea satisfacţie minoră îl costă scump, în timp ce-l 
insulta pe Longval, care stătea impasibil şi dispreţuitor, se 
împiedică în nu ştiu ce 

obstacol pe care nu-l văzuse. Căzu, dând drumul unei înjurături. 
Chiar în acel moment, fără să se mişte de pe scară, Longval 
scoase un fluierat. La acest semnal toate uşile se deschiseră. 
Haita lui Concini invada vestibulul, care fu deodată luminat. 
Zece pumni zdraveni se abătură asupra nefericitului de Landry 


Coquenard. Nu-şi revenise încă din ameţeală, când şi fu 
dezarmat, ridicat, legat din cap până-n picioare încât nu mai 
putu să schiţeze nici o mişcare, fiind bine strâns. 

Odet de Valvert nu căzuse. Era liber. Avea sabia într-o mână şi 
pumnalul în cealaltă. Dar situaţia sa era groaznică. Aruncă o 
privire crâncenă în jurul lui. Din toate părţile se văzu înconjurat 
de un cerc de fier. Toţi subordonații lui Concini erau acolo. Erau 
mai bine de treizeci, în primul rând Rospignac, Roquetaille, 
Eynaus, Lonvignac şi Longval, care coborâse. 

In acest spaţiu îngust, se striveau literalmente. Şi el, în centru, 
n-ar fi putut să facă doi paşi, în nici o direcţie, fără să se 
lovească de vârful vreunei săbii. Se agita ca un mistreţ încolţit 
de haită. Strigă în sinea lui: „Nebunie şi masacru, nu mă vor 
avea viu! Şi înainte de a mă avea mort, mă voi hărţui cel puţin 
cu unul din ei!" 

Lucru curios, contrar obişnuinţei, spadasinii lui Concini nu 
spuneau nici un cuvânt, nu făceau nici o mişcare. În tăcere 
apăruseră şi în tăcere formaseră cercul. Şi acum nu mai mişcau, 
erau muţi, impasibili, imobili, cu vârful spadei îndreptat înainte. 
Văzându-i astfel aşezaţi, ai fi spus că era o maşină fantastică şi 
hidoasă de străpuns cu sabia, gata să funcţioneze. 

„Ce aşteaptă ei oare pentru a mă umfla?" se miră Valvert. 

O luă el înainte şi se repezi direct în grămadă, cu riscul de a se 
străpunge cu spada. Dar nu avu timp. In faţa lui rândurile se 
depărtară şi Concini, nevăzut până acum, îşi făcu apariţia. 

Cu sabia în teacă, foarte calm, foarte sigur pe sine, cu un 
zâmbet neliniştitor pe buze, Concini se apropie de el. 

Şi în faţa acestui om dezarmat, Odet de Valvert, livid, ciufulit, cu 
ochii ieşiţi din orbite, îşi lăsă în jos spada, şi se dădu înapoi până 
ce, simțind vârfurile de oţel pătrunzându-i în carne, se opri, 
bombănind o înjurătură. 

Concini ştia bine ce făcea, căci el pusese la cale această punere 
în scenă ruşinoasă. Ştia 'bine că, riscându-şi propria libertate şi 
viaţă, îngrăgostitul prea scrupulos, Odet de Valvert, ar fi 
respectat în el, oricât de disprețuit era, pe tatăl iubitei sale. In 
faţa acestui recul previzibil, rictusul său sălbatic se accentua. Şi, 
viteaz ieftin, se mai apropie, ridică mâna şi, cu o voce aspră, 
spuse: 

— Sunteţi prizonierul meu. Daţi-mi spada. 


Odet de Valvert avu o ezitare imperceptibilă. Această ezitare nu- 
i scăpă ochiului lui Concini. 

— Este imposibil să rezistaţi, spuse el cu răceală. Şi aceştia nu 
vă vor omoră, orice aţi face. Predaţi-vă, este cel mai bun lucru 
pe care-l aveţi de făcut. 

— Fie, sunt prizonier, cedă Valvert. In ceea ce priveşte spada 
mea... 

O rupse cu o lovitură seacă, de genunchi, lăsă să cadă bucăţile 
şi pumnalul şi îndreptându-se, îi aruncă o privire fulgerătoare lui 
Concini. 

— lată, spuse el. 

Concini ridică din umeri şi, dispreţuitor, comandă: 

— Luaţi-l. 

Cu vocea sa care părea straniu de calmă, Valvert avertiză: 

— Concini, vreau să vă urmez de bună voie. Dar vă sfătuiesc să 
ordonaţi câinilor din curtea voastră să nu-şi ridice labele 
mârşave asupra mea. Vă sfătuiesc pentru ei. 

Vocea sa, care părea atât de calmă, avu asemenea inflexiuni, 
încât Concini nu îndrăzni să nu ţină seama. Şi domolind cu mâna 
haita sa care protesta prin lătrături feroce. 

— AŞ! spuse el, nu poate să vă scape, este inutil să-l legaţi. 

Şi luându-l de braţ pe Rospignac: 

— Vino, Rospignac, adăugă el. 

— Monseniorul este prea generos cu acest caraghios, îi reproşa 
Rospignac cu un ton de nespus regret. 

Odet de Valvert, zâmbi livid: 

— Rospignac, spuse el, aminteşte-ţi ce ţi-am promis: de fiecare 
dată când te voi întâlni, fie la picioarele tronului, în faţa regelui, 
fie la picioarele altarului, în faţa lui Dumnezeu, vei face 
cunoştinţă cu vârful cizmei mele. 

Şi, ca şi cum numai el ar fi avut dreptul să comande: 

— Să mergem, spuse el celor care-l înconjurau. Şi totul era atât 
de imperativ, încât ascultară complet 

încremeniţi. 

XXXIX 

UN INCIDENT NEPREVĂZUT 

leşiră. Aduseră calul lui Valvert. El se aşeză cu grijă în şa, cu 
atâta linişte, încât mai mulţi nu putură să nu-l admire în sinea 
lor. Aruncă o privire cercetătoare în jurul lui. Străduţa părea 


liniştită. Se înnoptase. Avu un zâmbet care ar fi dat mult de 
gândit gărzilor, dacă ar fi putut să-l vadă. 

Dându-şi seama că avea între picioarele sale un animal viguros, 
suplu, docil, pe care-l simţea capabil de a face toate eforturile 
ce i le-ar fi cerut, îi veni ideea de a încerca ceva nebunesc, fiind 
favorizat de întuneric. 

Bineînţeles, îşi dădea foarte bine seama că, păzit cum era de 
treizeci de zdrahoni înarmaţi până-n dinţi, pe când el era 
dezarmat, şansele sale de reuşită erau aproape nule. Dar, la 
urma urmelor, ce ar mai fi riscat dacă-l duceau la moarte! Se 
hotărî foarte repede. Se gândi la Landry Coguenard pe care-l 
uitase întrucâtva până atunci. Căci, fără îndoială, înţelegea să-l 
asocieze la tentativa sa şi să-l facă să-i împărtăşească soarta, 
bună sau rea. Îl căută cu privirea. Şi, în sfirşit, îl descoperi cu 
două rânduri în faţa lui. 

Bietul Landry Coguenard era departe de a avea aceeaşi soartă 
ca stăpânul său. Nu numai că nu-l dezlegaseră, dar îl mai 
legaseră şi de grumazul unui cal. Era acolo, atârnând ca o 
zdreanţă, în faţa cavalerului însărcinat să-l păzească şi care, 
fără nici un pic de generozitate, îl acoperea cu glume proaste şi 
ironii feroce. 

Această descoperire neaşteptată îi smulse un suspin lui Odet de 
Valvert. Îşi aplecă umerii în faţa fatalităţii implacabile, care 
părea neînduplecată faţă de el: proiectul său bun devenea 
irealizabil din moment ce Landry Coquenard, incapabil de a face 
o mişcare, se afla în imposibilitatea de a lua parte. Şi cine ştie 
dacă Concini nu-l trata atât de dur pe Landry Coqguenard numai 
pentru a-l determina pe Odet de Valvert să renunţe la orice 
încercare de fugă? Cine ştie dacă Concini nu-şi zise că acest 
tânăr, cu ideile sale de neînțeles, nu ar fi consimţit să se retragă 
din afacere complet singur, din moment ce tovarăşul său nu 
putea să facă la fel? Orice ar fi fost, că ar fi vrut Concini sau nu, 
Valvert prefera să renunţe la proiectul său şi să se sacrifice 
decât să-l abandoneze pe Landry Coguenard. Trupa se puse în 
mişcare, la pas. Cei doi prizonieri, despărțiți unul de celălalt, 
erau în centru, bine încadraţi şi supravegheați îndeaproape. 
Concini mergea în faţa oamenilor săi la o distanţă de zece paşi. 
Rospignac mergea lângă el. 


Ajunseră în strada Vaugirard, din care o luară la Stânga. Trupa 
din spatele lor, se afla încă în strada Caset Făcură doi sau trei 
paşi pe strada Vaugirard. 

În acel moment, ceva ca un fel de greutate enormă căzu brusc 
pe crupa calului lui Concini. Animalul se îndoi din genunchi. 
Concini aruncă un „drace!” răsunător. În acelaşi timp, vru să 
se întoarcă să vadă ce lucru monstruos sau fiinţă fantastică era 
cea care se agita în spatele lui. Se simţi cuprins de către doi 
cleşti din care încercă în van să se smulgă. Şi auzi o voce rece, 
muşcătoare, pe care părea s-o cunoască, comandând la urechea 
sa şi pe un ton de ameninţare imperativă: — Coboară, Concini! 
La auzul acestei voci, pe care avea motive bune, fără îndoială, s- 
o cunoască, o groază, o groază nespusă, înnebunitoare, se 
abătu ca o lovitură asupra lui Concini. 

Ca într-un coşmar apăsător, se simţi înşfăcat, scuturat, smuls 
din şa, ridicat şi aruncat ca un pachet inert între ghearele a doi 
demoni, pe care-i văzu vag şi care păreau că izbucnesc din 
pământ dinadins, cu grohăituri înspăimântătoare, pentru a-l 
primi, a-l înhăţa şi a-l ţine solid, şi nu fără brutalitate. 

Atunci, fiinţa fantastică a cărei voce produsese un efect atât de 
fulgerător asupra lui Concini şi al cărui pumn, tocmai îl ridicase 
atât de uşor ca pe un pai, această fiinţă sări pe pământ cu o 
uşurinţă şi agilitate minunate. Şi ajunse în aproape acelaşi timp 


ca şi Concini. 
Să spunem fără întârziere că această fiinţă fantastică nu era alta 
— l-aţi ghicit fără îndoială — decât Pardail-lan. In ceea ce-i 


privea pe cei doi demoni, nu ieşiţi din pământ, ci pur şi simplu 
ieşiţi dintr-un intrând, unde stăteau înghesuiți, erau Escargasse 
şi Gringaille, cei doi companioni ai băiatului lui Pardaillan şi cele 
două vechi cunoştinţe ale lui Concini. 

Această lovitură îndrăzneață se îndeplinise cu o asemenea 
rapiditate, încât Rospignac se întreba încă ce i se întâmplase 
stăpânului său şi cu trupa, care îi urma şi nu ajunsese încă pe 
strada Casset. 

În timp ce-l paraliza stupoarea, Escargasse şi Grin-gaille, care 
trebuie că primiseră dinainte instrucţiuni, nu pierdeau nici o 
secundă şi acționau cu o rapiditate ce ţinea de fantastic. Concini 
încă nu atinsese pământul, că i se şi subtilizaseră armele, fără 
să fi putut spune cum se îndeplinise acest furt. Apoi cei doi 
companioni îl încadrară, ţinându-l solid de braţe. Şi, lucru 


extraordinar de semnificativ, simţi, în aceeaşi clipă, vârful 
ascuţit al unui pumnal, apăsându-l pe gât. 

Ca să spunem adevărul, teama lui Concini nu venea de la cei 
doi, deşi atitudinea lor deosebit de neliniştitoare era suficientă, 
ea însăşi, pentru a justifica această teamă. Ea venea mai ales 
din aceea că, acum, era sigur că nu se înşelase când crezuse că 
recunoaşte vocea lui Pardaillan. 

Il văzu că se apropia de el, cu un zâmbet subtil pe buze. Şi acest 
zâmbet, pe care-l cunoştea prea bine, îi spori frica mortală lui 
Concini. Şi murmură pe un ton de teroare înăbuşită: 

— Domnul Pardaillan! 

— Chiar eu, făcu Pardaillan, care ghicise mai degrabă decât 
auzise această exclamaţie. 

Şi adăugă imediat cu o răceală groaznică: 

— Dacă vreţi să ieşiţi viu din această strâmtoare, vă sfătuiesc, 
Concini, să ordonaţi oamenilor voştri să se liniştească. 
Rospignac îşi reveni. Prima sa impresie fu că se afla în situaţia 
unui atac al unor tâlhari la drumul mare. Cu câteva fluierături pe 
care le scoase imediat, el comandă oamenilor săi manevra de 
îndeplinit. În acelaşi timp, avertiză pe un ton aspru: 

— Hei! băieţi răi, fiţi atenţi la ce veţi face! Nu ştiţi pe cine veţi 
înfrunta! 

Totuşi, sfatul lui Pardaillan provocase lui Concini un frison din 
cap până-n picioare. Ştia că ameninţarea era cum nu se poate 
mai serioasă. Cu toate acestea, ezită: orgoliul său refuza să 
cedeze în faţa fricii. 

Acolo, cu o promptitudine remarcabilă, într-o ordine perfectă, 
soldaţii executau manevra comandată de şeful lor. 

Cu răceală, lent, neânduplecat, cu grohăituri înnebunitoare de 
bucurie, Gringaille şi Escargasse împingeau pumnalul. 

De data asta, Concini înţelese că dacă va mai ezita o jumătate 
de secundă, se va termina cu el. Frica fu-mai puternică decât 
orgoliul. Cu un glas de tunet care acoperi toate strigătele, urlă: 
— Nici o persoană să nu se mişte, pe sângele lui Christos!... 
Greutatea se opri chiar la doi paşi de Concini, mai mult mort 
decât viu. Era timpul: două lacrimi roşu-închis curgeau lent din 
gâtul său, se rostogoleau şi se pierdeau în dantela prețioasă a 
gulerului său, care se pătă cu sânge. 

Escargasse şi Gringaille, nu fără un regret manifest, opriseră 
imediat demonstraţia lor picantă şi prea elocventă. Şi 


îşiexprimară cruda lor decepţie prin două înjurături care 
izbucniră în acelaşi timp. 

Ca şi cum nu s-ar Fi întâmplat nimic, cu aceeaşi răceală 
distantă, Pardaillan spuse: 

— Şi acum să stăm de vorbă. 

Asta se adresa lui Concini, bineînţeles. Dar zdruncinătura 
fusese, într-adevăr, cam brutală. Concini, înainte de a răspunde, 
respiră cu putere, îşi şterse fruntea inundată de o sudoare rece 
şi curăţă cu batista câteva picături de sânge care se prelingeau 
din gâtul său. 

Răbdător, Pardaillan îi lăsă timp să-şi revină. Ceilalţi, Gringaille 
şi Escargasse nu-l lăsau şi-şi mai ţineau în mână pumnalul lor 
ameninţător. 

Din clipa în care fu vorba să negocieze, Concini îşi regăsi 
întreaga sa încredere. Şi, în speranţa că va scăpa cât mai ieftin, 
luă imediat ofensiva. Reproşa cu vehemenţă: 

— Domnule de Pardaillan, mi-aţi dat cuvântul că nu veţi mai 
întreprinde niciodată nimic împotriva mea. Nu v-aţi ţinut 
cuvântul, voi care vă lăudaţi cu loialitatea. Şi în cel fel!... Vă 
aşezaţi trei contra unuia singur! Frumoasă ispravă, într-adevăr 
şi care arată cât de exagerat a fost lăudată această reputaţie de 
vitejie nebunească a voastră. 

Pardaillan îl lăsă să vorbească. Când terminase, puse lucrurile la 
punct, cu vocea sa glacială: 

— Cel care se lăuda cu loialitatea — aţi spus-o — nu v-a dat 
cuvântul decât cu condiţia expresă ca dumneavoastră înşivă să 
nu întreprindeţi niciodată nimic împotriva sa. 

— Nu mi-am ţinut cu scrupulozitate cuvântul? protestă agitat 
Concini. 

— Nu, făcu categoric Pardaillan. Astăzi în mod deliberat nu v-aţi 
respectat cuvântul şi, de aceea, m-aţi eliberat de al meu. 

— Eu! protestă Concini, care nu se gândea tot timpul la Valvert, 
să mă trăsnească, dacă înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Veţi înţelege, făcu Pardaillan, cu calmul său rece: chiar astăzi, 
în această casă din care ieşiţi, aţi agresat unul de-ai mei. Şi în 
cel fel! Aşa cum bine ziceţi: aruncând asupra lui toată banda 
voastră de viteji... Câţi sunt în realitate?... Treizeci cel puţin... V- 
aţi apucat treizeci ca să prindeţi un om. Aş mai jura că, 
necalculându-vă bine puterea a trebuit să recurgeţi la unele 
manevre incorecte. 


— Cum, vorbiţi despre acel mic aventurier de Valvert? 

— Spuneţi: Domnul conte de Valvert, corectă sec Pardaillan. 

— Oh! dacă ţineţi, consimţi Concini. Şi cu toată ironia de care fu 
capabil: domnul conte de Valvert este cumva rudă cu voi? 

— Da, este. Şi ţin la el ca şi la fiul meu. 

— Vă jur că n-am ştiut nimic! 

— Aţi luat unul de-ai mei. Vă am la mână. Dacă vreţi să vă dau 
drumul, daţi-mi-o, mai întâi, pe ruda mea. Vedeţi că este foarte 
simplu şi că veţi scăpa ieftin. 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci, vă rețin, spuse cu răceală Pardaillan. Şi luaţi aminte, 
Concini, că vă voi face să suferiţi acelaşi tratament pe care i-l 
faceţi lui Odet. 

— Ca să mă reţineţi, ar trebui să mă luaţi. 

— Vă Voi lua. 

— Şi dacă veţi fi atacați de oamenii mei? 

— Este cu totul altceva, spuse Pardaillan cu aceeaşi simplitate. 
Atunci, înainte ca oamenii voştri să ajungă până la voi, cei doi 
de aici, care vă ţin, vă vor tăia beregata pur şi simplu. 

Şi, cu un zâmbet ironic: 

— Priviţi-i, Concini, şi vedeţi dacă par dispuşi să vă omoare sau 
să vă ierte. 

— Mă vor omorâ, fie, încercă să braveze Concini, dar fiţi sigur că 
moartea mea va fi răzbunată pe loc. Veţi fi masacrați. 

— AŞ! făcu Pardaillan cu un ton detaşat, la vârsta mea poţi să 
faci marea călătorie... Şi apoi... nu suntem neîndemânatici, toţi 
trei... Nu s-a dovedit deloc că şnapanii voştri, atât de numeroşi 
câţi sunt, ne vor expedia aşa cum credeţi. 

„Pe Cristos! răcni Concini în sinea lui, este adevărat că acest 
demon are puterea să ţină piept oamenilor mei şi să se retragă 
neatins, după ce le-a creat dificultăţi!" 

Gândindu-se astfel, am putea spune aproape cu certitudine ce-a 
hotărât. Şi ridicând vocea, înăbuşindu-şi furia, măcinându-l 
ruşinea, comandă: 

— Rospignac!... Puneţi-l în libertate pe domnul de Valvert. 

— Şi spuneţi-le să nu mişte nimeni, recomandă Pardaillan, fără 
să triumfe. Valvert va şti bine să vină şi singur aici. 

— Să nu mişte nimeni, repetă docil Concini îmblânzit definitiv. 


Câteva secunde mai târziu, Odet de Valvert se afla lângă 
Pardaillan. Şi, foarte calm, ca şi cum nu i s-ar fi întâmplat nimic 
extraordinar: 

— Vă recunoscusem vocea, spuse el şi mă gândeam că nu veţi 
pleca fără mine. Dar, domnule, încă nu s-a spus totul: trebuie să 
mi-l dea pe bietul meu Landry. 

- Concini sperase că Landry va fi uitat. Încercă să şicaneze: 

— Domnule de Pardaillan, mi-aţi spus că mă veţi elibera, dacă 
vi-o voi da pe ruda voastră. V-am dat-o. Ţineţi-vă cuvântul. În 
afară de asta, acest Landry, care este un ticălos înveterat şi m-a 
trădat când a fost în ser-viciul meu, nu puteţi să spuneţi că şi el 
este din familia voastră. 

— Nu, dar este servitorul meu, făcu cu promptitudine Valvert. 
Cred că nu vă aşteptaţi să-mi abandonez un servitor, care s-a 
expus cu vitejie în serviciul meu. 

— Concini, interveni Pardaillan. Vă sfătuiesc să vă executaţi de 
bunăvoie până la capăt. 

Şi cu o voce care se înăspri: 

— Vă sfătuiesc, mai ales, să nu abuzaţi de răbdarea mea care a 
ajuns la capăt... Haide, să terminăm. 

Landry Coquenard fu coborât de pe cal, eliberat de legăturile 
care-l umpluseră de vânătăi şi invitat s-o şteargă cât mai 
repede. N-avem nevoie să spunem că nu aşteptă să i se repete 
de două ori această invitaţie binevenită, în ciuda tonului puţin 
politicos cu care a fost pronunţată. Se strecură între cai şi se 
duse să-şi ocupe locul în spatele stăpânului său. 

Concini se cam îndoia că ar fi terminat cu Pardaillan. Dar, cum 
avea ca un gând ascuns, o idee de revanşă rapidă şi 
strălucitoare, se prefăcu că gândeşte contrariul. Şi cum totul 
fusese spus: 

— Cred că sunt liber, acum, spuse el cu un ton detaşat. 

— O clipă, va rog. N-aţi dori, Concini, să ne însoţiţi o bucată de 
drum? 

Propunerea părea să nu-i displacă deloc lui Concini, căci acceptă 
fără să ezite. 

— Fie, să plecăm, spuse el, ca şi cum s-ar fi grăbit să termine. 
Şi, de îndată, dându-şi arama pe faţă, comandă: 

— Urmaţi-ne Rospignac. 

Mergeau puţin cam repede. Poate, spera el, grăbindu-se astfel, îl 
va împiedica pe Pardaillan să reflecteze. Din nefericire pentru el, 


Pardaillan dăduse dispoziţii cu mult timp înainte. Şi-l readuse cu 
duritate la realitate, spunându-i ironic: 

— Un minut, nu ţin deloc să-i duc pe aceşti viteji atârnaţi de 
pantalonii mei. In consecinţă, Concini, duceţi-vă să le ordonaţi 
să se întoarcă în strada Casset, să se închidă în casa voastră şi 
să aştepte acolo cuminţi să veniţi să-i eliberaţi. Mai ales să nu se 
hotărască cumva să nu asculte şi să ne urmărească chiar de 
foarte departe. Cei doi companioni care vă ţin au urechea 
deosebit de fină. Şi nu vă ascund că la cel mai mic zgomot 
suspect pe care-l vor auzi în spatele lor, vă vor împunge imediat 
pumnalul în gât. Spuneţi-le asta, complicilor voştri şi vor 
înţelege că trebuie să se abţină de la orice zel intempestiv... 
care ar fi mortal pentru voi. 

Concini înţelese că Pardaillan ghicise. Strânse pumnii şi mormăi 
înăbuşit o înjurătură. Dar trebui să se încline încă o dată. Şi cuo 
voce pe care furia o făcea să tremure: 

— Ai auzit Rospignac? 

— Da, domnule, răspunse Rospignac. Fiţi liniştit, vom aştepta să 
vă întoarceţi, fără să mişcăm. 

Şi îl încuraja: 

— Răbdare, domnule, îi vom regăsi pe aceşti domni, într-o zi şi 
în condiţii care vor fi mai puţin avantajoase pentru ei. 

— Rospignac, strigă Valvert, nu te sfătuiesc să te întâlneşti cu 
mine. Aminteşte-ţi ce ţi-am promis. 

În acest timp, Pardaillan îl luă amical de braţ pe Valvert şi îi 
spuse cu calm: 

— Să plecăm. 

Şi imediat după aceea, adăugă acest avertisment la adresa lui 
Concini: 

— Concini, ne veţi conduce până ce ne vom lua un avans 
suficient faţă de oamenii voştri. Atunci veţi fi liber, vă dau 
cuvântul meu. De acum înainte, am putea să întâlnimn oameni 
cărora poate aţi fi tentat să le cereţi ajutor. Vă previn: un 
cuvânt, un gest echivoc şi veţi cădea cu gâtul spintecat. Luaţi 
de bun ce vă spun. 

Şi Concini, spumegând de furie, scrâşnind din dinţi, meditând 
intens asupra unor proiecte de răzbunare groaznică, se făcu că 
a înţeles. 

Porniră la drum. Pardaillan şi Valvert mergeau în faţă. Concini îi 
urma, ţinut solid la dreapta şi la stânga de către Gringaille şi 


Escargasse. Landry Coguenard închidea coloana. Ajunseră la 
poarta Buci, fără să schimbe vreun cuvânt. Acolo, Concini 
întrebă: 

— Sunt liber? 

— Mai departe, răspunse laconic Pardaillan, în-torcându-se. 

Şi adăugă, insistând asupra acestor cuvinte într-un mod 
deosebit, fără să se ştie cu adevărat, dacă avertismentul se 
adresa lui Concini sau gărzilor lui: 

— Atenţie la trecerea sub poartă! 

Cu nasul ascuns în gulerele pelerinelor, trecură prin mijlocul 
gărzilor, care râdeau şi glumeau între ei. 

Trecură, şi tot în tăcere, traversară toată Universitatea. Ajunseră 
la Petit-Pont. Acolo, în faţa închisorii sinistre, Petit-Châtelet, 
Pardaillan se opri. Ceea ce făcu ca ei toţi să se oprească. Cu un 
aer de mândrie suverană, cu un ton foarte autoritar, el concesie: 
— Duceţi-vă, Concini, sunteţi liber. 

Concini răsuflă puternic. Şi, apropiindu-se de Pardaillan, cu un 
glas plin de o ameninţare surdă, îi spuse scrâşnind: 

— Triumfaţi pe moment. Dar va veni şi rândul meu. Să ştiţi bine, 
domnule, că lucrurile nu pot rămâne astfel între noi va fi, de- 
acum înainte, o luptă fără milă. 

— Aşa sper şi eu, făcu Pardaillan cu tonul său glacial. 

— Păziţi-va, reluă Concini cu vocea sa tunătoare, păziţi-vă să nu 
cădeţi în mâinile mele. Mărturisesc în faţa lui Dumnezeu că n-o 
să vă iert. 

La rândul său, Pardaillan se apropie de el, aproape să-l atingă. 
— In lunga mea viaţă de aventurier, m-am aflat, de multe ori, în 
luptă cu adversari mai de temut decât voi, Concini. Ei au murit... 
Nu spun că eu sunt acela care i-am omorât pe toţi... dar fapt 
este că ei au murit... Şi eu sunt încă în viaţă, încă solid, slavă lui 
Dumnezeu. Am îmbătrânit, este adevărat. Timpul mi-a albit 
tâmplele, mi-a aplecat spinarea, mi-a înţepenit membrele, mi-a 
micşorat puterile... Totuşi, fără să mă laud, mi-au rămas destule 
pentru a vă veni de hac... Spuneţi, Concini, că dacă voi cădea în 
mâinile voastre, n-o să mă iertaţi. O cred, Concini, nu v-aş fi 
crezut însă, dacă aţi fi spus contrariul. Ei bine, Concini, eu vă am 
la mână. Ar fi suficient să fac un semn cu mâna, ca să se 
repeadă asupra voastră şi să vă sfărâme ca pe un pal... Poate ar 
trebui s-o fac... căci sunteţi o fiinţă răufăcătoare, Concini... dar 
nu vreau. Eu, Concini, vă iert. 


Şi Concini, înnebunit, zdrobit de această iertare care cădea 
asupra lui ca o insultă dezonorantă, Concini fugi ca un hoţ, 
urlând, urmărit de vocea lui Pardaillan, care-i arunca încă o 
dată, pe un ton de nespus dispreţ: 

— lertare! Vă iert!... 

După ce Concini dispăruse în noapte, Pardaillan îl luă, din nou, 
de braţ pe Valvert şi, cu cel mai mare calm din lume: 

— Haideţi să supăm la mine, la Grand-Passe-Par-tout, unde vom 
putea să discutăm în largul nostru, fără a ne teme de urechi 
indiscrete, spuse el. 

— Nu este de refuzat, domnule, acceptă Valvert fără să se lase 
rugat. De când cu această ciocnire, n-am avut timp să mănânc, 
cum cred că vă închipuiţi, şi nu vă ascund că sunt turbat de 
foame şi mă înăbuş de sete. 

— Ora cinei a trecut de mult. Ascultaţi se sună semnalul de 
stingere. 


XL 

DE LA CONCINI LA FAUSTA 

După nici un sfert de oră, în camera lui Pardaillan, erau toți cinci 
adunaţi în jurul unei mese încărcată copios cu fripturi reci, care 
încadrau numeroase sticle. In timp ce mânca cu poftă, Valvert îl 
puse la curent pe Pardaillan cu tot ce se întâmplase în căsuţa lui 
Concini. 

Valvert nu-i aduse nici o noutate cavalerului, spunându-i că 
logodnica sa era fiica lui Concini şi a Măriei de Medicis. Vă 
aduceţi aminte, poate, că el a dedus-o din anumite cuvinte ale 
Faustei. El afla numai despre adevăratul nume al iubitei lui 
Valvert. 

— Florence, domnule, ea se numeşte Florence! exclamă cu 
admiraţie îndrăgostitul nostru. Se poate închipui un nume mai 
grațios? 

— Numele femeii pe care o iubim ne pare întotdeauna cel mai 
frumos de pe pământ, declară Pardaillan cu aerul său subit 
ironic. 

— De mâine de dimineaţă, se îngrijoră Valvert, ar trebui să 
încep s-o caut. Aş vrea să ştiu ce i-a făcut tatăl său — căci, vai, 
Concini îi este tată! Nu pot să mă liniştesc deloc în privinţa 
acestui lucru, domnule. 

— Pot să vă informez eu, imediat. Au dus-o la Luvru. 


— De unde ştiţi? se miră Valvert. 

— Pentru că ne-am încrucişat cu litiera în care am recunoscut-o 
lângă doamna marchiză d'Ancre şi în faţa reginei... mama sa. 

— Ce vor să-i facă? se agită Valvert. 

— Nimic rău... deocamdată, îl linişti Pardaillan. Vor reflecta, se 
vor sfătui înainte de a lua o hotărâre definitivă în privinţa ei. 
Până atunci, mama sa ţine s-o aibă la îndemână. Este destul de 
firesc. 

Şi, cu calmul său tulburător: . 

— Florence a voastră nu se expune niciunui risc... câteva zile, 
cel puţin. De aici înainte, vom fi cu băgare de seamă. 

— O vom salva, nu este aşa, domnule? 

— Fără îndoială, făcu Pardaillan, cu siguranţa sa imperturbabilă. 
Poate, în fond, era mai puţin liniştit decât voia să pară. Dar 
Valvert îl văzu foarte sigur de sine şi acest lucru fu suficient 
pentru a-i reda întreaga sa încredere şi buna dispoziţie. Dar îl 
preocupă altceva: 

— Şi micuța Loise? exclamă el deodată. Să mă ia naiba, am uitat 
complet de ea! Ah, domnule, dacă i se va întâmplă vreo 
nenorocire acestei micuţe nevinovate, din cauza mea, nu mi-aş 
ierta-o niciodată... 

— Ei! Ce-ar putea să i se întâmple? 

— Poţi să ştii cu Concini? 

— Concini, afirmă categoric Pardaillan, i-a dat înapoi copila 
maicii Perrine. 

— De unde ştiţi? rămase surprins Valvert. Pardaillan ridică în 
dreptul ochilor săi paharul plin 

cu Vouvray sclipitor, îl goli încet ca un fin cunoscător, plescăi din 
limbă satisfăcut şi, ridicând din umeri: 

— Hai, gândiţi-vă, mormăi el. Concini este un om rău, 
bineînţeles. Totuşi nu va merge până acolo, încât să omoare 
numai de dragul de a omori. Nu mai are acum nevoie de 
această fetiţă. Ce va face? Ea l-ar deranja teribil de mult. Asta-şi 
spune el, nu vă îndoiţi. Concluzia: o va da celei de la care a luat- 
o, maicii Perrine, care a venit s-o ceară. În rest, vom fi siguri nu 
mai târziu decât mâine, ducându-ne la Fontenay-aux-Roses. Ce 
dracu, vreau să-mi cunosc nepoţica!... 

De data asta, Valvert admise că el avea dreptate. 

Aceasta cină se prelungi până târziu în noapte. Acţionând astfel, 
Pardaillan avea gândul său ascuns de a-l păstra pe Valvert lângă 


el şi de a-l împiedica să se reîntoarcă la locuinţa sa din strada 
Cossonerie. 

Reuşise destul de uşor în acea seară: Valvert şi Landry 
Coquenard îşi încheiară noaptea într-un pat de la Grand-Passe- 
Partout. Dar a doua zi dimineaţa, fu mai puţin fericit, străduindu- 
se să demonstreze tânărului că va trebui să abandoneze 
definitiv fosta sa locuinţă. 

— Dar, domnule, se miră Valvert. Concini mi-ar dori moartea, 
dacă ar vedea în mine un rival. De ce ar dori-o acum când ştie 
că este tatăl celei pe care o iubesc?... Căci ştie, domnule, şi am 
văzut bine că această descoperire a modificat radical 
sentimentele sale faţă de Florence. 

— În sfârşit, zâmbi Pardaillan, nu mai sunteţi rivalul lui Concini, 
aşa este. Dar — ceea ce este de neiertat — sunteţi omul care 
cunoaşte secretul naşterii fiicei sale. Fiţi sigur că va reîncepe, în 
continuare să dea lovitura pe care n-a putut s-o reuşească ieri. 
— Drace! este adevărat ce spuneţi! murmură Valvert gânditor. 
— Şi apoi, insistă Pardaillan, văzându-l tulburat, mi se pare că 
aţi uitat puţin de doamna Fausta... Fausta care ştie unde locuiţi, 
gândiţi-vă. 

— Şi voi trebuie să vă mutaţi. 

— Eu! şopti Pardaillan şi, de ce, Dumnezeule? 

— Credeţi că doamna Fausta nu ştie că locuiţi aici? Nu credeţi 
că ar putea să vă prindă aici? 

— AŞ! făcu Pardaillan, ceea ce spuneţi este corect. Dar orice s-ar 
întâmplă, eu rămân aici, unde mă simt bine. 

— Şi eu, făcu Valvert, râzând, rămân în coteţul meu din strada 
Cossonnerie, unde am şi eu deja tabieturile mele. V-aş cere 
permisiunea de a mă retrage, acum. 

— De ce vă grăbiţi? Aţi uitat că ne-am hotărât să ne ducem la 
Fontenay-aux-Roses, imediat după masă? 

— Tocmai din cauza asta, domnule. O să vă explic. leri, mi-am 
lăsat calul la poarta casei lui Concini. Este un animal bun la care 
ţin. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Vreau să văd, dacă, 
întâmplător, nu s-a reîntors complet singur la grajdul Lion-d'Or, 
unde l-am lăsat în pensiune. 

— Haide, duceţi-vă, îl autoriză Pardaillan, cu un vizibil regret. 
Dar să nu plecaţi neînarmat cum sunteţi şi să vă aventuraţi în 
stradă. 


— Ah, domnule, protestă Valvert, cu indiferenţă, strada 
Cossonnerie este la doi paşi de aici. 

— N-are importanţă, insistă Pardaillan. Uitaţi tot timpul de 
Concini şi Fausta. Traversarea unei străzi este mai mult decât 
trebuie pentru a prinde un om neînarmat. 

Merse spre o panoplie şi alese o sabie lungă, puternică pe care 
i-o întinse tânărului, spunând: 

— Luaţi-o! 

Valvert îşi încinse sabia, multumind cu efuziune şi plecă imediat, 
urmat de Landry Coguenard. Abia îşi luară tălpăşiţa, că 
Pardaillan comandă scurt: 

— Urmăriţi-l! Şi deschideţi ochii! 

Aceste cuvinte le adresă lui Gringaille şi lui Escar-gasse. Ei se 
repeziră imediat în stradă şi se apucară să-l urmărească de 
departe pe Valvert, care nu observă deloc că avea pe urmele 
sale două gărzi de corp, însărcinate să vegheze asupra lui. 

Nu se întâmplă nimic din ce-i fusese teamă lui Pardaillan. După 
o jumătate de oră, Valvert se întoarse la Grand-Passe-Partout. El 
aducea acel cal pe care-l datora recunoştinţei regelui; aşa cum 
se gândise avu bucuria să-l găsească în faţa grajdului, unde 
revenise complet singur. Landry Coguenard era călare, ca şi 
stăpânul său. Profitase de trecerea pe-acasă ca să se înarmeze. 

Imediat ce terminaseră masa, Pardaillan şi Valvert se urcară în 
şa şi plecară. După câţiva paşi, Valvert observă că Landry 
Coquenard, Gringaille şi Escargasse îi urmau. Se miră cu 
naivitate: 

— Aceşti viteji ne escortează? 

— De ce nu? Dacă n-au ce face decât să privească prosteşte în 
gol, răspunse Pardaillan cu tonul său rece. 

— Dar, făcu Valvert examinându-i, sunt înarmaţi până-n dinţi!... 
Ce văd în buzunarele de la şa?... Pistoale, care nu erau acolo, 
când venisem la pensiunea voastră!... Ah! Deci, domnule, 
mergem în misiune? 

— Cel mai puţin din lume, spuse Pardaillan, care deveni din ce în 
ce mai rezervat. Mergem, pur şi simplu, la Fontenay-aux-Roses, 
să ne asigurăm dacă nepoata mea se află acolo. 

- — Şi pentru asta, glumi Valvert, ne trebuie pistoale în oblânc... 
căci şi voi aveţi, domnule... Şi ne trebuie trei găligani atârnaţi de 
pantalonii noştri! Ah, domnule, nu vă mai recunosc! 


— Glumiţi, tinere, glumiţi cât doriţi... numai să nu uitaţi că 
suntem în luptă contra doamnei Fausta... Şi observați, vă rog, că 
nu vorbesc decât de doamna Fausta şi asta ajunge. 

— Atunci, mormăi Valvert, pentru că suntem în luptă contra 
doamnei Fausta, va trebui să trăim într-un continuu „care pe 
care", să suspectăm totul şi pe toţi? 

— În ceea ce vă priveşte, întrerupse Pardaillan sunteţi liber să 
nu vă păziţi... Şi atunci, vă răspund că nu veţi mai avea mult 
timp până veţi dispărea. Şi dacă vreţi astfel, sunteţi liber, vă 
spun. Dar întrebaţi-vă puţin cine va veghea asupra logodnicei 
voastre, dacă îi veţi lipsi. Cine?... Nu eu, desigur, pentru că aş 
avea ce face, şi încă multe de făcut, de altfel, vă jur. 

— Vă- mulţumesc pentru lecţie, domnule, şi vă răspund că nu va 
fi pierdută, făcu Valvert cu vocea sa emoţionată. 

Era o vreme minunată: una din acele splendide zile de 
primăvară, prevestitoare a unei veri apropiate şi calde. De-a 
lungul câmpului cu trandafiri, care miroseau extrem de plăcut, 
pe drumul însorit, făcură o plimbare încântătoare, care nu fu 
tulburată de nici un eveniment neplăcut. 

Ajunseră. Şi de la început fu o decepţie: uşile închise, obloanele 
închise cu grijă anunțau că stăpânii nu erau acasă. Ei bătură cu 
toată puterea, strigară. Nimeni nu le răspunse. 

Dar nu abandonară pentru asta. Maica Perrine poate lipsea doar 
un moment ca să facă cumpărături. 

Putea să vină dintr-un moment în altul. Îi lăsară pe Landry, 
Escargasse şi Gringaille în faţa porţii şi ei se duseră să se 
informeze. lată ce aflară: 

In aceeaşi dimineaţă, dis-de dimineaţă, o trupă de oameni 
înarmaţi, escortând o litieră, se opriseră în faţa casei maicii 
Perrine. O doamnă, o mare doamnă desigur, coborâse din litieră 
şi intrase în casă. Acolo rămase o jumătate de oră. După aceea, 
Perrine fu văzută închizând totul. 

Apoi, doamna plecase. Perrine şi fetiţa o însoțeau. Fetiţa părea 
foarte bucuroasă. Unui puşti care o întrebase, ea îi răspunsese 
că se duce s-o găsească pe mama sa Muguette. In ceea ce-o 
privea pe Perrine, ea nu era neliniştită. O urma nestânjenită pe 
doamna mare şi urcase în litieră. Da, chiar în litiera acestei mari 
doamne. Şi toată trupa plecase. 


După ce-i dăduse o monedă unei cumetre care le furnizase 
aceste informaţii, Pardaillan se îndepărtase spunând în şoaptă 
lui Valvert: 

— Să mă jupoaie dracul, dacă această mare doamnă nu este 
chiar Fausta. 

— Credeţi, domnule? răspunse Valvert sceptic. 

— Zăul 

— Ce dracu şă facă cu această copilă? 

— Să ne întoarcem să vedem casa, făcu brusc Pardaillan, fără să 
răspundă acestei întrebări. 

Trecură peste gardul de* nuiele. Gringaille fu însărcinat să 
forţeze uşa. El se achită cu o dexteritate, care presupunea că se 
antrenase de mult timp pentru acest gen de exerciţiu special. 
Pardaillan intră, urmat de Valvert, care se întreba ce-ar putea să 
găsească în casă. 

Pardaillan venise să caute, foarte simplu, un oarecare indiciu, 
care i-ar fi permis să se asigure, în primul rând, dacă era chiar 
Fausta cea care o luase pe Loise — căci putea să se fi înşelat — 
în al doilea rând, dacă ar fi fost ea, să se lămurească ce mobil ar 
fi avut. A 

Se întâmplă să fie ajutat cu tot ceea ce dorise. Intr-adevăr, în 
prima încăpere în care intră, privirea îi căzuse imediat pe un 
pătrăţel de hârtie, pus pe masă. Un mic pumnal delicat, care 
fixa acest bileţel pe masă, spunea clar că nu era vorba de 
uitare, ci biletul era fixat acolo la vedere pentru cel căruia îi era 
destinat. Teaca de catifea albă era pusă alături. 

Pardaillan ridică pumnalul şi examina lama. 

— Vedeţi, domnule, mai spuse Valvert, apucând teaca, vedeţi, 
armele de Sorrientes sunt brodate pe această teacă. Se 
recunosc bine, haideţi. 

— Ah! Sunt armele de Sorrientes! făcu Pardaillan. Ei bine, iată 
gravate, pe lamă, armele de Borgia. Şi pe ele le recunosc. lată- 
mă complet lămurit. Acum sunt sigur că pentru mine este 
biletul. 

Luă biletul şi-l citi cu atenţie. El spunea următoarele: 

„Pardaillan, am văzut-o pe micuța Loise, şi am găsit-o atât de 
adorabilă încât, veţi crede? am început s-o ador. Simt că n:aş 
mai putea să mă despart de ea. Astfel că o iau şi o păzesc. Este 
dreptul meu, în fond, pentru că sunt bunica ei. 


Ah! Liniştiţi-vă, nu depinde decât de voi să v-o dau, într-o zi. Vă 
dau cuvântul meu de suverană că o să v-o dau, dacă veţi avea 
înţelepciunea să nu veniţi să vă aşezaţi de-a curmezişul 
proiectului pe care-l cunoaşteţi şi pe care numai voi îl puteţi 
face să eşueze. O să v-o dau numai cu această condiţie. Altfel, 
dacă vă veţi încăpăţâna să nu mă ascultați, puteţi să arboraţi 
doliul si să-l faceţi să fie arborat şi de tată şi de mamă. Moartă, 
pentru voi şi pentru ei, nu o veţi mai vedea niciodată şi 
niciodată ei n-o vor mai vedea pe această copilă. 

Mă înţelegeţi, nu-i aşa Pardaillan? Numai voi veţi hotărâ, dacă le 
veţi aduce disperarea tatălui şi mamei. Şi, ascultați, am o 
încredere atât de mare în voi, încât, dacă mi-aţi da cuvântul că 
veţi rămâne în lupta pe care o ştiţi, vă voi înapoia imediat 
copila". 

Era semnat cu un F. 

După ce a citit, Pardaillan lăsă să cadă biletul pe masă şi 
rămase un timp gânditor, jucându-se maşinal cu micul pumnal 
delicat pe care-l păstrase în mână, fără să-şi dea seama. 

In sfârşit, Pardaillan se scutură, ca şi cum ar fi vrut să arunce 
toate gândurile negre, care-l obsedau. Şi începu să râdă din 
vârful buzelor, un râs, ca să spunem aşa, livid, înspăimântător. 
Luă, din nou, biletul şi-l întinse lui Valvert, spunând cu acea 
voce albă, pe care o avea în momentele de emotie violentă: 

— Citiţi! 

Valvert luă biletul şi-l parcurse cu privirea. Văzând cât de distrus 
era, după ce l-a citit până la capăt, Pardailan întrebă: 

— Ei bine?... Ce ziceţi de doamna Fausta? 

— Este un animal veninos şi puturos. Vreun demon a ieşit 
special din infern ca să ne tortureze!... 

— Este Fausta! Este Fausta! Şi asta spune totul! 

— Şi credeţi că-şi va pune în aplicare oribila-i ameninţare? 
întrebă Valvert pe un ton care arăta o oarecare neîncredere. 

— Să nu vă îndoiţi! exclamă cu ardoare Pardaillan. Când este 
vorba să facă rău, Fausta ţine întotdeauna ceea ce promite. 

— Ce veţi face? întrebă Valvert, după o scurtă tăcere. 

— Este o problemă care nu poate fi hotărâtă aşa, din senin... Voi 
vedea... Voi căuta. Nimic nu ne grăbeşte, în fond... Ce dracu, voi 
găsi în sfârşit soluţia bună, cea care va împăca totul şi-mi va 
lăsa conştiinţa împăcată. 


Puse pumnalul în teaca lui de catifea, împături hârtia în patru, 
puse totul în buzunar, ca şi cum n-ar fi fost nimic: 

— Nu mai avem ce face aici, să plecăm, spuse el cu vocea sa, 
care-şi regăsise calmul obişnuit. 

leşiră, trecură din nou peste gardul de nuiele, se aşezară din 
nou în şa şi plecară la trap. 

Îşi urmară drumul lor şi sosiră la Grand-Passe-Par-tout, fără să li 
se întâmple nimic demn de a fi menţionat aici. Petrecură 
această seară împreună, la fel şi a doua zi. Seara şi ziua au fost 
foarte liniştite. Nici Fausta, nici Concini nu dădură vreun semn 
de viaţă. ` 

Pardaillan îşi reluă modul său de viață obişnuit. Işi regăsise acea 
bună dispoziţie puţin malițioasă care-i era caracteristică. Nici o 
grijă nu părea să-l hărţuie. Luase cumva vreo hotărâre în 
privinţa comportării pe care o va avea faţă de Fausta? Valvert, 
care admira calmul său nepăsător, se întreba degeaba, fără să 
îndrăznească să-l întrebe, pentru că el nu vorbea. 

A treia zi dimineaţa, după un sfert de oră de la sosirea lui 
Valvert, care-şi petrecea cea mai mare parte a timpului cu 
cavalerul, Nicole veni să anunţe că doi domni, rămaşi în sala 
comună, insistau să obţină de la cavaler onoarea unei 
întrevederi personale. 

— Spune-le celor doi domni să urce, ordonă Pardaillan cu acel 
ton de neam mare care-i era firesc. 

Şi, imediat ce Nicole închise uşa: 

— Să fiu jupuit de viu, dacă nu este doamna Fausta, care trimite 
să afle răspunsul la bilet, spuse el. 

Valvert rămase, dar se depărta cu discreţie. 

Nicole introduse pe cei doi vizitatori şi se retrase imediat. 
Aceştia aşteptară să se închidă uşa ca să-şi descopere faţa, pe 
care o aveau ascunsă în pliurile pelerinei. 

Pardaillan recunoscu pe unul din cei doi vizitatori: era chiar 
Fausta, care purta costumul de cavaler cu o dezinvoltură 
neasemuită. Celălalt, aţi ghicit, era câinele său de pază, gigantul 
d'Albaran. 

Cele patru personaje se salutară cu curtoazie şi îşi făcură 
complimentele de uzanţă, ca şi cum ar fi fost cei mai buni 
prieteni din lume, şi nu duşmani de moarte. Fausta nu pierdu 
timpul, merse direct la ţintă: 


— Cavalere, spuse ea, am venit după răspunsul la biletul meu, 
care v-a parvenit după cum ştiu. 

— Cum prinţesă, se minună Pardaillan cu ironie, veniţi chiar 
dumneavoastră! Ce onoare faceţi sărmanei mele cocioabe! 

— Cavalere, spuse Fausta cu gravitate, îmi place să-mi rezolv 
problemele eu însămi. 

— Cât vă aprob, prinţesă! mai glumi Pardaillan. Şi, devenind 
distant: 

—  Permiteţi-mi, mai întâi, să vă restitui această prețioasă 
jucărie, pe care aţi greşit mult lăsând-o într-o casă părăsită, 
unde primul vagabond poate să intre. 

— Ştiam că va nimeri în mâini bune, spuse Fausta. 

Şi aşezând micul pumnal în vesta sa scurtă cu mâneci, adăugă: 
— Să revenim... 

— V-am spus,, făcu Pardaillanm, fixând-o drept în ochi, că atât 
timp cât voi trăi, nici de data asta şi nici altă dată, nu veţi fi 
regina Franţei. V-o repet. 

— Asta înseamnă că veţi lupta cu mine? 

— Din toate forţele mele, da, spuse Pardaillan cu răceală. 

— V-aţi gândit bine? 

— Ah! Prinţesă, mi-aţi acordat o zi întreagă şi două nopţi pline 
ca să reflectez mai mult decât ar trebui, vă asigur. 

— O veţi părăsi pe nepoata voastră?... Deci, vei condamna la 
disperare pe fiul vostru şi pe nora voastră?... 

— Nu părăsesc pe nimeni. Nu condamn pe nimeni, protestă 
Pardaillan, fără să se aprindă. 

Şi cu acel aer ambiguu, atât de tulburător: 

— Dar am reflectat că, soarta copiilor mei depinde de lupta pe 
care mă forţaţi s-o duc împotriva voastră. Toată problema este a 
şti care din noi va triumfa şi cât timp va dura această luptă. 
Convingerea mea este că, v-am spus-o, şi v-o repet, veţi fi 
învinsă. Astfel, soarta copiilor mei va fi clară. In ceea ce priveşte 
durata acestei lupte, este sigur că va fi scurtă. Nu poate să fie 
altfel. 

Pardaillan spuse aceasta cu atâta încredere încât, oricât de 
puternică, oricât de înarmată ar fi fost, Fausta nu putu să nu 
tresară. De altfel, fu aproape imperceptibil şi îşi reveni îndată. 

— Căutaţi-o, făcu ea cu un zâmbet subtil. 

— N-o voi căuta, n-o voi găsi, n-o voi lua. Chiar voi mi-o veţi da. 
— Credeţi? zâmbi Fausta. 


— Sunt sigur, repetă Pardaillan, salutând ceremonios. Şi luând o 
atitudine mândră, accentuând pe fiecare 

cuvânt: 

— Chiar dumneavoastră o să mi-o daţi... vă veţi considera 
fericită să mi-o daţi. 

— O să vedem, răspunse Fausta ascunzându-şi furia sub un 
surâs. 

Şi adăugă: 

— Cred că nu mai avem nimic să ne spunem. 

— Şi eu cred, confirmă impasibil Pardaillan. 

Se salutară ceremonios, ca la începutul acestei întrevederi. 
Pardaillan, politicos, îi conduse pe cei doi vizitatori până la uşă, 
al cărei prag îl trecură după o ultimă reverență. 

Înainte de a se îndepărta, Fausta se întoarse şi cu o voce gravă, 
posomorâtă, aruncă acest suprem avertisment: 

— Păziţi-vă bine, Pardaillan, căci vă jur că n-o să vă menajez, 
nici pe voi, nici pe cei care sunt cu voi. 

— Ne vom apăra cât vom putea de bine, răspunse cu simplitate 
Pardaillan. 

Pardaillan închise uşa şi revenind la Odet de Valvert: 

— Şi acum, tânărul meu prieten, spuse el, să ne ţinem bine. 
Tigroaica se dezlănţuie şi se va purta cu severitate şi cu 
promptitudine, vă spun eu. 

Odet de Valvert, fără să pară mai emoţionat, răspunse: 

— Ne vom apăra, domnule, fiţi liniştit. In rest, nu suntem, slavă 
domnului, oameni care ne lăsăm astfel devoraţi, fără să ne 
opunem puţin. 

Şi Pardaillan zâmbi satisfăcut, încheind: 

— Da, va trebui ca zi şi noapte să fim în gardă, căci ura Faustei 
este puternică şi între ea şi noi, de acum înainte, va fi o luptă pe 
moarte. 


(Va urma!)